Robert Bryndza — [Erika Foster] 01 Fata din gheata

A wol 
a ga . 
„PRIM J ive 


R 20 


'OLU M 


IKA A FOS 
Foy n e 
ztu ito ec eu 


a s 


conNEETION 


ROBERI BRYNDZA 


Primul volum din seria Erika Foster 


FATA DIN GHEAŢĂ 


Original: The Girl in the Ice (2016) 


Traducere din limba engleză: 
LIDIA GRADINARU 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Ján, cu care-mi împart viaţa în comedie, 
iar acum, în dramă. 


Prolog 


Trotuarul strălucea în lumina lunii când Andrea Douglas- 
Brown mergea grăbită pe strada pustie. Tocurile ei 
ţăcăneau în liniştea din jur, ritmul lor întrerupându-se 
frecvent - rezultatul numeroaselor pahare de votcă băute. 
Aerul de ianuarie era tăios şi frigul o muşca de picioarele 
goale. Crăciunul şi Anul Nou veniseră şi trecuseră, lăsând 
în urmă un vid aseptic şi rece. Vitrinele magazinelor 
lunecau pe alături, scăldate în întunericul întrerupt doar 
de licărul unui felinar stradal care lumina un magazin 
murdar ce vindea alcool pentru acasă. Inăuntru, ghemuit 
la lumina laptopului său, era un indian, care însă n-a 
observat-o când a trecut pe alături. 

Andrea era atât de furioasă şi atât de pornită să lase în 
urmă bodega, încât se întreba doar unde se ducea când, 
deodată, vitrinele magazinelor au fost înlocuite de case 
mari, retrase de la trotuar. Deasupra se întindeau crengile 
unui ulm, care se pierdeau în cerul fără stele. Se opri şi se 
rezemă de un zid, ca să-şi tragă sufletul. Sângele îi fierbea 
în corp, iar aerul de gheaţă, tras în plămâni, o ardea. 
Uitându-se în urmă, văzu că ajunsese foarte departe şi era 
la mijlocul dealului. Drumul se întindea departe în urmă, 
un luciu de melasă scăldat în portocaliu, având la bază 
gara înconjurată de întuneric. Liniştea şi frigul o apăsau. 
Singura mişcare erau aburii respirației ei, care loveau 
aerul îngheţat. Îşi îndesă sub braţ plicul roz şi, mulţumită 
că nu era nimeni prin preajmă, îşi ridică partea din faţă a 
rochiei micuţe şi scoase din chiloţi un iPhone. Cristalele 
Swarovski de pe husă sclipeau leneş în luminile stradale 
portocalii. Ecranul arăta că nu era semnal. Ea înjură, îl 
vâri la loc în chiloţi şi trase fermoarul micuţului plic roz. 
Înăuntru era un iPhone mai vechi, şi el împodobit cu 
cristale Swarovski, dar câteva dintre acestea lipseau. Şi el 
arăta că nu era semnal. 

Panica urcă în pieptul Andreei când se uită în jur. Casele 
erau ferite, ascunse după garduri înalte şi porţi de fier. 


e4 


Dac-ar fi putut ajunge în vârful dealului, probabil c-ar fi 
avut semnal. Şi, la dracu', se gândi ea, avea să-l sune pe 
şoferul tatălui ei. Se gândi la o explicaţie. De ce se afla la 
sud de râu. Îşi încheie până sus scurta de piele, îşi petrecu 
braţele peste piept şi o luă în susul dealului, ţinând încă în 
mână, ca pe-un talisman, iPhone-ul cel vechi. 

În urmă se auzi huruind un motor de maşină şi ea 
întoarse capul, mijindu-şi ochii în lumina farurilor, 
simțindu-se şi mai expusă când aceasta licări pe picioarele 
ei goale. Speranţele ei că era un taxi se spulberară când 
văzu că maşina era joasă şi pe capotă nu avea niciun 
indicator. Se întoarse şi continuă să meargă. Zgomotul 
motorului maşinii deveni mai puternic şi apoi farurile se 
fixară asupra ei, proiectând în faţă, pe trotuar, un cerc 
mare de lumină. După câteva secunde, lumina farurilor era 
tot asupra ei; aproape că le simţea căldura. Aruncă o 
privire în urmă. Maşina încetini şi se târî, ajungând la un 
metru şi ceva în urma ei. 

Se înfurie când realiză a cui era maşina. Îşi dădu pe 
spate părul lung, se întoarse la loc şi îşi continuă drumul. 
Maşina acceleră puţin, ajungând în dreptul ei. Geamurile 
erau negre. Un sistem audio bubuia şi şuiera, iritându-i 
gâtul şi provocându-i mâncărimi în urechi. Se opri brusc. 
După o secundă se opri şi maşina, apoi dădu înapoi până 
când geamul şoferului ajunse lângă ea. Sistemul audio 
amuţi. Motorul torcea. 

Andrea se aplecă şi se uită la geamul fumuriu, dar nu 
văzu decât reflexia chipului ei. Încercă portiera, dar era 
încuiată. Bătu în geam cu plicul roz şi încercă din nou 
portiera. 

— Eu nu mă joc, vorbeam serios mai devreme! strigă ea. 
Ori deschizi portiera, ori... ori.. 

Maşina rămase nemişcată, cu motorul pornit. 

Ori ce? părea ea să spună. 

Andrea îşi vâri poşeta sub braţ, ridică degetul mijlociu 
spre geamul negru şi plecă ţanţoşă, urcând ultima porţiune 
de deal. Un copac uriaş încăleca marginea trotuarului şi, 
cu trunchiul lui gros între ea şi farurile maşinii, îşi verifică 


e 5» 


iar telefonul, ţinându-l deasupra capului ca să aibă semnal. 
Cerul era fără stele, iar norul portocaliu-cafeniu părea atât 
de jos, încât braţul ei întins ar fi putut să-l atingă. Maşina 
înaintă încet şi se opri lângă copac. 

Andrea se simţea cuprinsă de frică. Rămasă în umbra 
copacului, se uită în jur. Tufişuri dese străjuiau trotuarele 
de pe ambele părţi ale drumului care se întindea în faţă, 
într-un semiintuneric ceţos de periferie. Apoi zări ceva 
peste drum: o alee care trecea printre două case mari. 
Desluşi un indicator mic pe care scria: DULWICH 114. 

— Prinde-mă dacă poţi, murmură ea. 

Trase aer în piept şi dădu să treacă în fugă strada, dar 
îşi prinse piciorul într-o rădăcină groasă a copacului care 
ieşea din trotuar. Durerea îi săgetă glezna îndoită sub ea. 
Işi pierdu echilibrul, iar poşeta şi telefonul îi zburară din 
mâini când se lovi cu şoldul de colţul bordurii şi se 
rostogoli în drum. Capul i se izbi de asfalt cu un zgomot 
surd. Rămase acolo, ameţită, în lumina orbitoare a 
farurilor. 

Acestea se stinseseră, cufundând-o în beznă. 

Auzi o portieră deschizându-se şi încercă să se ridice, 
dar asfaltul de sub ea se clătina şi se învârtea. Apărură 
două picioare, nişte jeanşi... O pereche de pantofi sport 
scumpi se înceţoşară şi deveniră patru. Ea întinse braţul, 
aşteptând ca silueta cunoscută s-o ajute să se ridice, în 
schimb, cu o mişcare iute, o mână înmănuşată îi acoperi 
nasul şi gura. Cealaltă mână îi cuprinse partea de sus a 
braţelor, lipindu-i-le de corp. Pielea mănuşii era moale şi 
caldă pe pielea ei, dar forţa şi vigoarea degetelor 
dinăuntru o şocară. Fu ridicată cu o smucitură, târâtă iute 
până la portiera din spate şi azvârlită în maşină, aterizând 
pe bancheta din spate. 

Maşina se lăsă pe-o parte când silueta urcă pe locul din 
faţă al pasagerului şi închise portiera. Sistemul central de 
blocare a portierelor zumzăi. Andrea auzi torpedoul 
deschizându-se, un foşnet, apoi închizându-se cu un 
pocnet. Maşina se legănă când silueta trecu prin spaţiul 
dintre locurile din faţă şi se aşeză cu toată greutatea pe 


e 6» 


spatele ei, golindu-i plămânii de aer. După câteva clipe o 
bandă îngustă de plastic îi înconjură încheieturile, 
trăgându-i mâinile strâns la spate, intrându-i în piele. 
Silueta se deplasa pe corpul ei, agilă şi mlădie, coapsele 
musculoase apăsându-i acum încheieturile legate. Durerea 
din glezna luxată spori când ambele picioare îi fură legate 
cu bandă adezivă lată. Simţi un miros puternic de 
odorizant de pin amestecat cu un iz de cupru şi-şi dădu 
seama că nasul îi sângera. 

O răbufnire de mânie îi declanşă un val de adrenalină, 
ascuţindu-i mintea. 

— Ce dracu' faci? începu ea. O să ţip. Ştii ce tare pot să 
tip! 

Dar silueta se răsuci, ajungând acum cu genunchii pe 
spatele ei, scoțându-i aerul din plămâni. Văzu cu coada 
ochiului o umbră mişcându-se şi ceva tare şi greu o lovi în 
ceafă. Văzu o explozie de stele verzi şi simți o durere 
proaspătă. Braţul se ridică şi lovi din nou puternic şi apoi 
totul se întunecă. 

Drumul rămase tăcut şi pustiu când primii fulgi de 
zăpadă începură să cadă alene. Maşina lucioasă şi cu 
geamuri fumurii demară aproape fără zgomot şi se pierdu 
în noapte. 


Capitolul 1 


Lee Kinney ieşi din căsuţa cu terasă împreună cu mama 
lui şi o luă pe strada principală prin pătura de alb. Scoase 
din pantalonii de trening un pachet de ţigări şi aprinse 
una. Ninsese toată săptămâna şi încă ningea, curăţând 
negreala urmelor de paşi şi de cauciucuri de pe pământ. 
Gara Forest Hill era învăluită în linişte la poalele dealului. 
Navetiştii de luni dimineaţa, care de obicei îl luau cu asalt, 
îndreptându-se spre birourile din centrul Londrei, erau 
probabil încă ghemuiţi la căldură, bucurându-se de o 
neaşteptată dimineaţă în pat alături de jumătăţile lor. 

Ticăloşii norocoşi. 

Lee era şomer de când părăsise şcoala în urmă cu şase 
ani, dar frumoasele zile de lâncezeală de odinioară în baza 
ajutorului de şomaj apuseseră. Noul guvern conservator 
adopta o atitudine mai severă faţă de şomerii pe termen 
lung, iar Lee trebuia să-şi găsească de lucru cu program 
întreg pentru a mai primi ajutorul. I se oferise un loc de 
muncă destul de tihnit ca grădinar la Horniman Museum, 
la doar zece minute de mers pe jos de casa lui. In 
dimineaţa asta şi-ar fi dorit să rămână acasă, ca toţi 
ceilalţi, dar nu primise nicio veste de la Jobcentre Plus cum 
că azi nu se muncea. În cearta cu scântei care urmase, 
mama lui îi spusese că, dacă nu se ducea, nu mai primea 
ajutorul şi trebuia să-şi găsească altă locuinţă. 

Se auzi o bătaie în fereastra din faţă şi apăru chipul tras 
şi palid al mamei sale, uşuindu-l. El îi arătă degetul 
mijlociu şi o luă la deal. 

Patru adolescente drăguţe veneau înspre el. Purtau 
blazerele roşii, fustele scurte şi şosetele până la genunchi 
ale Şcolii de Fete Dulwich. Sporovăiau de zor, însufleţite, 
despre cum fuseseră întoarse de la şcoală, verificându-şi 
simultan iPhone-urile, în timp ce firele albe ale căştilor li 
se legănau pe lângă buzunarele blazerelor. Se înghesuiau 
pe trotuar şi nu se despărţiră când Lee ajunse în dreptul 
lor, aşa că fu nevoit să coboare de pe bordură într-o 


e 3 


băltoacă noroioasă lăsată de freza pentru zăpadă. Simţi 
cum apa rece ca gheaţa îi intră în pantofii sport cei noi şi 
le aruncă o privire urâtă, însă ele erau prea absorbite de 
bârfa lor tribală, râzând isteric. 

Javre bogate şi arogante, se gândi el. Când ajunse 
aproape de vârful dealului, printre crengile golaşe ale 
ulmilor, zări turnul cu ceas de la Horniman Museum. 
Zăpada căzuse pe bolţarii lui galbeni şi netezi de gresie, 
lipindu-se ca nişte bulgări de hârtie igienică udă. 

Lee coti la dreapta pe o stradă rezidenţială care mergea 
paralel cu gardul de fier al muzeului. Drumul urca abrupt, 
casele devenind din ce în ce mai mari. Când ajunse în vârf, 
se opri o clipă să-şi tragă sufletul. Zăpada îi intră în ochi, 
iritantă şi rece. Într-o zi frumoasă putea să vadă Londra 
întinzându-se de aici mile întregi până la London Eye, 
lângă Tamisa, dar astăzi norii albi erau foarte jos şi Lee 
putea să desluşească doar impunătoarea întindere a zonei 
rezidenţiale Overhill de pe dealul opus. 

Mica poartă din gardul de fier era încuiată. Vântul bătea 
acum pe orizontală şi Lee tremura în pantalonii săi de 
trening. De echipa de grădinari se ocupa o amărâtă de 
jigodie bătrână. Lee trebuia să-l aştepte să vină şi să-i dea 
drumul înăuntru, dar strada era pustie. Se uită în jur să se 
asigure, apoi escaladă poarta mică şi o luă pe o cărare 
care trecea printre nişte garduri vii înalte. 

Ferită de vântul care şuiera, lumea din jurul lui era 
ciudat de liniştită. Zăpada se depunea repede, acoperind 
urmele paşilor lui care scârţâiau, în timp ce-şi croia drum 
printre şirurile de tufe. Horniman Museum şi terenul 
aferent acestuia se întindeau pe şaptesprezece acri, iar 
magaziile pentru grădinărit şi întreţinere erau amplasate 
chiar în spate, lângă un zid înalt cu coamă curbată. 
Pretutindeni era o ceaţă albă ameţitoare, iar Lee se rătăci, 
ieşind în grădini mai adânc decât se aşteptase, lângă sera 
de portocali. Clădirea din sticlă şi fier forjat îl luă prin 
surprindere. Făcu iute cale-ntoarsă, dar după câteva 
minute se trezi iar pe un teritoriu necunoscut, pomenindu- 
se la o bifurcaţie a cărării. 


e 9» 


De câte ori am umblat prin grădinile asta afurisite? se 
gândi el. O luă pe cărarea din dreapta, care ducea la o 
grădină amenajată sub nivelul terenului din jur. Heruvimi 
din marmură albă pozau pe plintele de cărămidă 
înzăpezite. Vântul urla printre ele şi, când trecu Lee, 
ochişorii goi şi lăptoşi ai heruvimilor parcă-l urmăreau. Se 
opri şi-şi duse mâna la faţă să se ferească de atacul violent 
al ninsorii, încercând să-şi dea seama care e cel mai rapid 
drum până la Centrul Vizitatorilor. De obicei, echipa de 
întreţinere a grădinilor nu avea voie în muzeu, dar era ger 
şi cafeneaua putea fi deschisă şi, la dracu’, avea să se 
încălzească precum orice fiinţă umană normală. 

Telefonul îi bâzâi în buzunar şi îl scoase... Era un mesaj 
de la Jobcentre Plus, care spunea că din cauza vremii 
potrivnice nu i se cerea să se prezinte la locul de muncă. Il 
îndesă la loc în buzunar. Toţi heruvimii păreau să aibă 
capetele întoarse spre el. Erau cu faţa la el şi mai înainte? 
Îşi imagină căpşoarele lor sidefate mişcându-se încet, 
urmărindu-i paşii prin grădină. Alungă gândul şi trecu în 
grabă pe lângă ochii goi, concentrându-se asupra 
pământului acoperit cu zăpadă, şi ieşi în liniştea unei 
poieni din jurul unui lac de canotaj recreaţional lăsat în 
paragină. 

Se opri şi se uită cu ochii mijiţi prin fulgii care se 
învârtejeau. O bărcuţă cu vâsle, de un albastru-spălăcit, 
stătea în mijlocul unui oval imaculat de zăpadă care se 
aşezase pe lacul îngheţat. În capătul opus al lacului era un 
şopron micuţ şi dărăpănat pentru bărci şi Lee abia reuşi să 
desluşească sub streşinile lui husa unei bărci cu vâsle 
vechi. 

Zăpada îi intra în pantofii sport deja uzi şi, în ciuda 
jachetei, frigul îi pătrundea până la oase. Işi dădu seama, 
ruşinat, că era într-adevăr speriat. Trebuia să descopere o 
cale de a ieşi de aici. Dacă făcea cale-ntoarsă prin grădina 
cu heruvimi, putea găsi poteca din jurul perimetrului şi să 
iasă în London Road. Benzinăria avea să fie deschisă şi 
putea să-şi mai cumpere nişte ţigări şi ciocolată. 

Era pe cale s-o ia înapoi când un zgomot sparse liniştea. 


e 10 - 


Era metalic şi distorsionat şi venea dinspre şopronul 
pentru bărci. 

— Hei! Cine-i acolo? strigă el, cu glas piţigăiat şi 
panicat. 

Abia după câteva secunde, când zgomotul încetă şi Lee 
era gata să repete întrebarea, îşi dădu seama că era tonul 
de apel al unui telefon mobil şi putea să provină de la unul 
dintre colegii săi de muncă. 

Din cauza zăpezii, nu-şi dădea seama unde se termina 
cărarea şi unde începea apa, aşa că, ţinându-se aproape de 
centura copacilor care străjuiau marginea lacului, Lee îşi 
croi drum cu grijă înspre locul de unde se auzea tonul de 
apel. Era exasperant de slab şi, când se apropie, îşi dădu 
seama că venea din şopronul pentru bărci. 

Ajunse la acoperişul jos şi, aplecându-se, văzu în 
întunericul din spatele bărcii micuţe o lumină. Tonul de 
apel se opri şi, după câteva secunde, lumina se stinse. Lee 
se simţi uşurat că era doar un telefon. Zidurile erau în mod 
regulat escaladate noaptea de drogaţi şi vagabonzi şi 
grădinarii găseau mereu portofele goale - aruncate după 
ce banii şi cardurile erau luate -, prezervative folosite şi 
ace. Telefonul fusese probabil aruncat... Dar de ce să 
arunci un telefon?... L-ai arunca doar dacă este un telefon 
de rahat, se gândi Lee. 

Ocoli micul şopron. Stâlpii unui mic dig ieşeau din 
zăpadă, iar acesta se continua pe sub acoperişul jos al 
şopronului. Lee văzu că acolo unde zăpada nu ajungea 
lemnul era putrezit. O luă uşor în lungul digului, 
aplecându-se pe sub streşinile acoperişului. Lemnul de 
deasupra capului său era putred şi crăpat şi de el atârnau 
şomoioage de pânză de păianjen. Era acum lângă barca cu 
vâsle şi văzu că-n cealaltă parte a şopronului, pe un mic 
pervaz de lemn, era un iPhone. 

Fu cuprins de agitaţie. Putea să vândă un iPhone la 
cârciumă, fără probleme. Împinse cu piciorul barca, dar ea 
nu se clinti; apa din jurul ei era îngheţată bocnă. Lăsându- 
se pe vine, se aplecă şi, cu mâneca jachetei, îndepărtă un 
strat de zăpadă afânată, dând la iveală gheaţa groasă. Apa 


e 11 œ» 


de dedesubt era foarte limpede şi, în adâncuri, desluşi 
înotând leneş doi peşti împestriţaţi cu roşu şi negru. Un 
şirag de bule micuţe se ridică de la ei, ajunse la partea de 
jos a ghetii şi o luă în direcţii opuse. 

Telefonul începu iar să sune şi el tresări, mai să alunece 
de pe capătul digului. Tonul de apel răsună în interiorul 
acoperişului. Acum vedea clar lângă peretele opus al 
şopronului iPhone-ul luminat, stând pe-o parte, pe o buză 
de lemn, chiar deasupra apei îngheţate. Avea o carcasă cu 
pietricele scânteietoare. Lee se duse la barcă şi-şi trecu un 
picior peste marginea ei. Puse talpa pe banca de lemn să 
vadă dacă-l ţinea, celălalt picior rămânând pe dig. Barca 
nu se clinti. 

Puse şi celălalt picior în barcă, dar tot nu ajungea la 
iPhone. Însufleţit la gândul teancului gros de bancnote 
împăturite din buzunarul pantalonilor săi, îşi trecu piciorul 
peste partea opusă a bărcii şi puse de probă talpa pe 
gheaţă. Ţinându-se de marginea bărcii, apăsă gheaţa, 
riscând să-şi ude un picior. Gheaţa rezistă. Puse şi celălalt 
picior pe gheaţă, ascultând cu atenţie dacă se auzea vreun 
scârţâit care să trădeze că gheaţa ceda. Nimic. Făcu un 
pas mic şi apoi încă unul. Era ca şi cum ar fi mers pe o 
podea de beton. 

Streşinile acoperişului de lemn coborau. Ca să ajungă la 
iPhone, Lee trebuia să se lase pe vine. 

Când se ghemui, ecranul telefonului lumină interiorul 
şopronului. Zări două sticle de plastic şi câteva gunoaie 
ieşind din gheaţă, apoi ceva care-l făcu să se oprească... 
semăna cu vârful unui deget. 

Cu inima galopând, întinse mâna şi-l strânse uşor. Era 
rece şi elastic. Pe unghia lăcuită într-un violet intens era 
chiciură. Işi trase peste mână mâneca jachetei şi frecă 
gheaţa din jurul lui. Lumina de la iPhone cădea pe 
suprafaţa îngheţată într-un verde-întunecat, iar dedesubt 
văzu o mână care se ridica spre locul în care degetul ieşea 
din gheaţă. Ceea ce trebuia să fi fost un braţ dispărea în 
adâncuri. Tonul de apel încetă şi fu înlocuit de o linişte 
asurzitoare. Şi atunci o văzu. Chiar sub locul în care stătea 


e 12 + 


el ghemuit era faţa unei fete. Ochii ei căprui, umflaţi şi 
lăptoşi se uitau goi la el. O masă de păr încâlcit era lipită 
de gheaţă. Un peşte trecu leneş pe alături, atingând cu 
coada buzele fetei, desfăcute de parc-ar fi fost pe cale să 
vorbească. 

Lee se dădu înapoi cu un țipăt şi se ridică dintr-un salt, 
lovindu-se cu capul de acoperişul jos al şopronului. Ricoşă 
şi ateriză pe spate pe gheaţă, picioarele alunecându-i sub 
el. 

Zăcu acolo o clipă, buimac. Apoi auzi un pârâit slab. 
Intrând în panică, dădu din picioare şi ajunse în patru labe, 
încercând să se ridice, să ajungă cât mai departe de fata 
moartă, dar picioarele îi alunecară iarăşi sub el. De data 
asta, plonjă prin gheaţă, în apa rece. Simţi braţele fără 
vlagă ale fetei încurcându-se cu ale lui şi pielea rece şi 
lipicioasă lipită de a lui. Cu cât se lupta mai tare, cu atât 
mai mult se împleteau membrele lor. Frigul era tăios, 
absolut. Înghiţi apă murdară şi dădu din mâini şi din 
picioare. Reuşi cumva să ajungă la marginea bărcii. 
Vomită, dorindu-şi să fi ajuns la acel telefon, dar gândurile 
c-ar fi putut să-l valorifice dispăruseră. 

Tot ce voia acum era să strige după ajutor. 


e 13 


Capitolul 2 


Erika Foster aştepta de o jumătate de oră în recepţia 
murdară a secţiei de poliţie Lewisham Row. Se foia 
neliniştită pe un scaun verde de plastic, unul dintr-un şir 
fixat în podea. Blaturile erau decolorate şi lucioase, 
lustruite de ani întregi de funduri neliniştite şi vinovate. 
Printr-o fereastră mare care dădea spre parcare, şoseaua 
de centură, un bloc turn de birouri, cenuşiu şi lăbărţatul 
centru comercial duceau o luptă pentru vizibilitate în 
viscol. O urmă de zloată topită ducea de la intrarea 
principală la biroul din faţă unde stătea sergentul de 
serviciu, care-şi privea computerul cu ochi înceţoşaţi. Avea 
o faţă mare şi fălcoasă şi se scobea absent între dinţi, 
scoțând un deget pentru a inspecta descoperirile înainte 
de a-l băga la loc în gură. 

— Şefu' nu întârzie mult, spuse el. 

Ochii lui se plimbau pe corpul Erikăi, studiindu-i silueta 
subţire îmbrăcată cu jeanşi decoloraţi, pulover de lână şi o 
jachetă violet. Privirea lui poposi pe geamantanul mic cu 
roţi de la picioarele ei. Ea se uită urât la el şi amândoi 
priviră în altă parte. Peretele de lângă ea era ticsit de afişe 
cu informații publice. NU FI O VICTIMĂ A 
INFRACŢIONALITĂŢII! spunea unul dintre ele şi Erika se 
gândi că era stupid să pui aşa ceva în zona de recepţie a 
unei secţii de poliţie londoneze de la periferie. 

O uşă de lângă biroul din faţă bâzâi şi în zona de 
recepţie intră comisarul-şef Marsh. Părul tuns scurt îi 
încărunţise în anii de când nu-l mai văzuse Erika, dar, în 
ciuda feţei lui istovite, era tot chipeş. Erika se ridică şi 
dădu mâna cu el. 

— Scuze că te-am reţinut, DCI! Foster. Zborul a fost în 
regulă? spuse el, studiindu-i ţinuta. 

— A întârziat, domnule... De aici nervii, răspunse ea, 
scuzându-se. 


1 DCI = Inspector Detectiv-Şef (eng.) (N.t.). 
e 14» 


— Ninsoarea asta nenorocită nu putea să vină într-un 
moment mai prost, spuse Marsh, adăugând: Sergent 
Woolf, acesta este DCI Foster; vine de la Manchester să ni 
se alăture. Vreau să-i repartizezi imediat o maşină. 

— Da, domnule, spuse Woolf dând din cap. 

— Şi voi avea nevoie de un telefon, adăugă Erika. Dacă 
aţi putea găsi ceva mai vechi, de preferinţă cu butoane. Nu 
pot să sufăr touch-screen-urile. 

— Să mergem, spuse Marsh. 

Îşi lipi legitimaţia de uşă şi aceasta bâzâi şi se deschise. 

— Vacă îngâmfată! murmură Woolf când uşa se închise 


în urma lor. 
x 


Erika îl urmă pe Marsh pe un coridor lung şi jos. 
Telefoanele sunau, iar diverşi poliţişti în uniformă şi 
membri ai personalului auxiliar se scurgeau pe lângă ei în 
direcţia opusă, cu feţele bolnăvicioase încordate şi 
neliniştite. O ligă de fotbal imaginară, prinsă cu piuneze pe 
perete, lunecă pe alături şi, după câteva secunde, un 
panou identic expunea şiruri de fotografii cu titlul: UCIŞI 
LA DATORIE. Erika închise ochii, deschizându-i abia când 
fu sigură că depăşise panoul. Era aproape să intre în 
Marsh, care se oprise în faţa unei uşi pe care scria 
CAMERA PENTRU EVENIMENTE. Prin storurile pe 
jumătate deschise ale despărţiturii de sticlă văzu că 
încăperea era plină. Transpira în jacheta groasă. Marsh 
puse mâna pe clanţă. 

— Domnule, dacă m-aţi pune mai întâi la curent... începu 
Erika. 

— N-avem timp, spuse el. 

Înainte ca Erika să apuce să răspundă, el deschise uşa şi 
îi făcu semn să intre prima. 

Camera pentru evenimente era mare şi 
necompartimentată, iar cei douăzeci şi patru de ofiţeri 
tăcură, cu feţele răbdătoare scăldate în lumina rece a 
neoanelor. Pereţii despărțitori de sticlă de pe ambele părţi 
dădeau în coridoare, iar de-a lungul unei laturi erau câteva 
imprimante şi fotocopiatoare. Covorul din faţa acestora, 


e 15» 


care trecea printre birouri şi ajungea la tablele albe care 
se înşiruiau pe peretele din spate, era tocit de paşi. Când 
Marsh păşi în faţă, Erika îşi vâri repede geamantanul lângă 
un fotocopiator care scotea hârtii la nesfârşit. Se cocoţă pe 
un birou. 

— 'Neaţa tuturor! spuse Marsh. Aşa cum ştim cu toţii, 
Andrea Douglas-Brown, de douăzeci şi trei de ani, a fost 
dată dispărută acum patru zile. Şi ce a urmat a fost un 
balamuc media. În dimineaţa asta, imediat după nouă, la 
Horniman Museum din Forest Hill a fost găsit cadavrul 
unei tinere care seamănă cu descrierea Andreei. 
Identificarea preliminară s-a făcut după un telefon 
înregistrat pe numele Andreei, dar tot avem nevoie de o 
identificare oficială. Legiştii sunt pe drum acum, dar totul 
o să fie întârziat de ninsoarea afurisită... 

Un telefon începu să sune. Marsh se opri. Telefonul 
continuă să sune. 

— Haideţi, oameni buni, asta e o cameră de evenimente! 
Răspundeţi la nenorocitul de telefon! 

Un ofiţer din spate îl înşfăcă şi începu să vorbească 
încet. 

— Dacă identificarea este corectă, avem de-a face cu 
uciderea unei tinere cu legături cu o familie foarte 
puternică şi influentă. Aşa că trebuie să fim pregătiţi. Să 
fim cu un pas înaintea presei şi aşa mai departe. Tâmpiţii 
sunt pe fir. 

Ziarele de azi erau pe biroul de vizavi de Erika. Titlurile 
ţipau: DISPARIȚIA FIICEI UNUI PARLAMENTAR 
LABURIST şi COMPLOT TERORIST DE RĂPIRE A LUI 
ANDI? Al treilea era cel mai şocant, cu o fotografie de o 
pagină a Andreei, sub titlul: LICHIDATĂ? 

— Aceasta este DCI Foster. Vine de la Poliția 
Metropolitană Manchester, termină Marsh. 

Erika simţi toți ochii din cameră întorcându-se spre ea. 

— Bună dimineaţa tuturor! Sunt încântată să fiu... 
începu Erika, dar fu întreruptă de un ofițer cu păr negru şi 
unsuros. 

— Şefu', m-am ocupat de cazul Douglas-Brown, ca 


e 16» 


persoană dispărută şi... 

— Şi? Ce este, DCI Sparks? întrebă Marsh. 

— Şi, echipa mea lucrează ca un ceasornic. Urmăresc 
mai multe piste. Sunt în legătură cu familia... 

— DCI Foster are o experienţă vastă, a lucrat la cazuri 
de crimă complicate... 

— Dar... 

— Sparks, n-avem ce discuta. DCI Foster va prelua acum 
comanda... Va începe cu multă energie, dar ştiu c-o vei 
sprijini cu toate forţele, spuse Marsh. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Sparks se lăsă pe spate în 
scaun şi o privi pe Erika cu dezgust. Ea îi susţinu privirea. 

Marsh continuă: 

— Şi, gura, toată lumea! Vorbesc serios. Fără presă, fără 
bârfe. Bine? 

Ofițerii îşi dădură acordul murmurând. 

— În biroul meu, DCI Foster! 


Erika stătea în picioare în biroul de la ultimul etaj al lui 
Marsh în timp ce el căuta prin teancul de hârtii de pe 
birou. Ea îşi aruncă privirea pe fereastra care dezvăluia o 
privelişte mai impresionantă a Lewishamului. Dincolo de 
centrul comercial şi de gară, câteva şiruri inegale de case 
terasate din cărămidă roşie se întindeau spre Blackheath. 
Biroul lui Marsh se abătea de la ordinea normală a unui 
comisar-şef. Pe pervazul ferestrei nu erau aliniate machete 
de maşini şi nici pe rafturi fotografii de familie. Masa lui de 
lucru era o harababură de hârtii îngrămădite în teancuri 
mari, iar un set de rafturi de lângă fereastră părea să fie 
folosit pe post de deversor ticsit de  bibliorafturi 
voluminoase, corespondenţă nedeschisă, felicitări vechi de 
Crăciun şi post-it-uri, acoperite cu scrisul lui foarte 
mărunt. Într-un colţ, pe speteaza unui scaun, erau 
uniforma şi chipiul lui de ceremonie, iar deasupra 
pantalonilor mototoliţi clipea roşu Blackberry-ul lui, pus la 
încărcat. Era un amestec ciudat de cameră de adolescent 
şi autoritate superioară. 

Marsh localiză în sfârşit un plic mic, căptuşit şi i-l întinse 


e 17» 


Erikăi. Ea îi rupse marginea şi scoase portofelul cu insigna 
şi legitimaţia ei. 

— Aşadar, ajung dintr-odată erou din nimic? spuse ea, 
răsucind în mână insigna. 

— Aici nu e vorba de tine, DCI Foster. Ar trebui să fii 
mulţumită, spuse Marsh, întorcându-se şi afundându-se în 
scaun. 

— Domnule, mi s-a spus în termeni categorici că atunci 
când mă întorc la serviciu mi se vor da sarcini 
administrative minimum şase luni. 

Marsh îi făcu semn să ia loc vizavi de el. 

— Când te-am chemat, Foster, acesta era un caz de 
persoană dispărută. Acum avem în faţă o crimă. Trebuie 
să-ţi amintesc cine este tatăl ei? 

— Lordul Douglas-Brown. Nu este unul dintre principalii 
furnizori ai guvernului pentru războiul din Irak? In acelaşi 
timp, face parte din cabinet, nu-i aşa? 

— Aici nu e vorba despre politică. 

— De când îmi pasă mie de politică, domnule? 

— Andrea Douglas-Brown a dispărut în jurisdicţia mea. 
Lordul Douglas-Brown a exercitat o presiune enormă. Este 
un om cu influenţă care poate să facă şi să distrugă 
cariere. Mai târziu, am o întâlnire cu comisarul adjunct şi 
cineva de la afurisitul de guvern... 

— Deci aici este vorba despre cariera dumneavoastră? 

Marsh îi aruncă o privire. 

— Am nevoie de o dovadă a identităţii acestui cadavru şi 
de un suspect. Rapid! 

— Da, domnule! 

Erika ezită. 

— Pot să întreb de ce eu? Planul e să mă aruncaţi pe 
mine în faţă ca potenţial tap ispăşitor? Apoi Sparks 
îndreaptă lucrurile şi pare erou? Pentru că merit să ştiu 
dacă... 

— Mama Andreei este slovacă. Şi tu la fel... M-am gândit 
că ar fi de folos să am un poliţist cu care mama ei se poate 
identifica. 

— Deci e o mişcare bună de PR să mă puneţi să lucrez la 


e 18 + 


caz? 

— Dacă aşa vrei tu să priveşti lucrurile... Ştiu însă şi ce 
ofiţer de poliţie extraordinar eşti. Ai avut de curând 
necazuri, dar realizările tale întrec cu mult ce a... 

— Nu mă luaţi cu rahaturi, domnule! spuse Erika. 

— Foster, singurul lucru pe care nu ţi l-ai însuşit este 
politica forţei. Dac-ai fi făcut asta, acum am fi putut să ne 
aflăm pe poziţii opuse în această discuţie. 

— Mda. Mă rog, eu am principii, spuse Erika, privindu-l 
fix. 

Se făcu linişte. 

— Erika... te-am adus pentru că eu cred că meriţi o 
pauză. Nu renunţa la misiune înainte să fi început. 

— Da, domnule, spuse Erika. 

— Acum, du-te la locul crimei. Raportează-mi în secunda 
în care ai informaţii. Dacă este Andrea Douglas-Brown, 
vom avea nevoie de o identificare oficială din partea 
familiei. 

Erika se ridică şi dădu să plece. Marsh continuă, cu 
glasul mai moale: 

— La înmormântare n-am avut ocazia să-ţi spun cât de 
rău mi-a părut de Mark... A fost un ofiţer excelent şi un 
prieten. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Erika se uită la covor. Încă îi era greu să-i audă numele. 
Îşi impuse să nu plângă. Marsh îşi drese glasul şi tonul lui 
profesional reveni. 

— Ştiu că mă pot baza pe tine să ajungi iute la o 
concluzie sigură. Vreau să fiu ţinut la curent cu fiecare 
pas. 

— Da, domnule, spuse Erika. 

— Şi, DCI Foster... 

— Domnule? 

— Renunţă la ţinuta neoficială. 


e 19 œ 


Capitolul 3 


Erika găsi vestiarul femeilor şi se schimbă repede într-o 
ţinută uitată, dar familiară, alcătuită din pantaloni negri, 
bluză albă, jerseu de culoare închisă şi jachetă lungă, din 
piele. 

În timp ce-şi îndesa hainele civile în dulap, observă în 
capătul uneia dintre băncile lungi de lemn un exemplar 
mototolit al ziarului Daily Mail. Îl trase către ea şi îl netezi. 
Sub titlul DISPARIŢIA FIICEI UNUI PARLAMENTAR 
LABURIST era o fotografie mare a Andreei Douglas-Brown. 
Era frumoasă şi rafinată, cu păr lung, şaten, buze pline şi 
ochi căprui, scânteietori. Avea pielea bronzată şi purta un 
bikini micuţ. Umerii îi erau traşi spre spate ca să-i 
accentueze sânii plini. Se uita în aparatul de fotografiat cu 
o privire intensă şi sigură de sine. Fotografia fusese făcută 
pe un iaht şi în spatele ei cerul era de un albastru-aprins, 
iar soarele scânteia pe mare. Din ambele părţi Andrea era 
îmbrăţişată de umeri laţi şi puternici, bărbăteşti. Unul 
dintre bărbaţi era mai înalt, celălalt mai scund - dar 
trupurile le fuseseră decupate din fotografie. 

Daily Mail o descria pe Andrea drept o persoană cu 
poziţie socială neimportantă, ceea ce Erika era sigură că 
Andreei nu i-ar fi plăcut dac-ar fi putut să citească, dar 
ziarul se abţinea să-i spună „Andi”, cum făcuseră celelalte 
tabloide. Cei de la ziar stătuseră de vorbă cu părinţii ei, 
lordul şi lady Douglas-Brown, precum şi cu logodnicul ei, şi 
toţi o implorau pe Andrea să ia legătura cu ei. 

Erika scotoci în jacheta de piele şi îşi găsi carnetul, încă 
acolo după atâtea luni. Îşi notă numele logodnicului, un 
anume Giles Osborne, şi scrise: A fugit cu Andrea? Se uită 
o clipă la asta, apoi şterse cu furie, rupând hârtia, îndesă 
carnetul la spatele pantalonilor şi dădu să-şi bage 
legitimatia în celălalt buzunar liber, dar se opri, pipăindu-l 
o clipă: greutatea familiară, portlegitimaţia din piele, 
curbată de uzură după atâţia ani de stat în buzunarul din 
spate al pantalonilor. 


e 20 - 


Erika se duse la o oglindă de deasupra unui şir de 
chiuvete, desfăcu portlegitimaţia şi o ţinu în faţa ei. 
Fotografia arăta o femeie sigură pe ea, cu părul blond dat 
pe spate, care se uita sfidător în aparatul de fotografiat. 
Femeia care se uita la ea, ţinând legitimaţia, era uscăţivă 
şi palidă. Părul blond, scurt, se zbârlea în smocuri, 
încărunţit la rădăcini. Erika se uită o clipă la braţul care 
tremura, apoi închise portlegitimaţia. 

Avea să depună o cerere pentru o fotografie nouă. 


e 21 œ» 


Capitolul 4 


Sergentul de serviciu Woolf aştepta pe coridor când 
Erika ieşi din vestiarul femeilor. Porni cu mers legănat 
alături de ea, remarcând că era cu un cap mai înaltă decât 
el. 

— Uite-ţi telefonul; e încărcat şi gata de folosire, spuse 
el, întinzându-i o pungă de plastic transparentă în care 
erau un telefon şi un încărcător. După prânz vei primi o 
maşină. 

— Şi n-ai avut nimic cu butoane? se răsti Erika, când 
văzu prin plastic un smartphone. 

— Are un buton de pornire/oprire! răspunse el tot răstit. 

— Ai putea să pui asta în portbagaj, când soseşte maşina 
mea? spuse ea arătând geamantanul pe roţi. 

Trecu pe lângă el şi intră în camera pentru evenimente. 
Conversaţia se întrerupse la intrarea ei. O femeie scundă 
şi dolofană se apropie de ea. 

— Eu sunt detectiv Moss. Tocmai încercam să-ţi alegem 
un birou. 

Femeia avea un păr roşu, sârmos şi o faţă atât de 
pistruiată, încât părea pătată. Continuă: 

— Toate informaţiile apar pe table de îndată ce vin şi eu 
voi lăsa în biroul tău copii printate când... 

— E bun un birou, spuse Erika. 

Se duse la tablele albe, unde era o hartă mare a 
terenului aferent muzeului Horniman şi, dedesubt, o 
imagine a Andreei de pe camerele de supraveghere. 

— Asta este ultima poză cunoscută a ei, făcută la London 
Bridge Station, când se urca în trenul de 8:47 p.m. spre 
Forest Hill, spuse Moss, venind după ea. 

În fotografie, Andrea urca într-un vagon de tren cu un 
picior frumos, dezgolit. Faţa ei avea o expresie supărată. 
Era îmbrăcată foarte elegant, cu o jachetă mulată din piele 
peste o rochie neagră, scurtă, avea pantofi roz, cu toc înalt 
şi o poşetă-plic asortată. 

— Era singură când s-a urcat în tren? întrebă Erika. 

e 22 œ» 


— Da, am aici înregistrarea video de pe care am luat 
imaginea, spuse Moss, punând mâna pe un laptop şi 
întorcându-se cu el. 

Îl puse în echilibru pe un teanc de dosare şi mări o 
fereastră video. Urmăriră filmarea în secvenţă, o privelişte 
a peronului luată dintr-o parte. Andrea intra în secvenţă şi 
apoi în vagon. Secvența dura doar câteva secunde, aşa că 
Moss o puse într-o buclă. 

— Arată cu adevărat furioasă, spuse Erika. 

— Da. Pare că se duce să-i spună cuiva ceva de dulce, o 
aprobă Moss. 

— Logodnicul ei unde era? 

— Are un alibi beton, era la un eveniment în centrul 
Londrei. 

O urmăriră încă de câteva ori pe Andrea traversând 
peronul şi urcându-se în tren. Era singura persoană din 
înregistrare; restul peronului era pustiu. 

— Acesta este şeful echipei noastre, sergentul Crane, 
spuse Moss, arătând un tânăr cu părul blond, tuns scurt, 
care vorbea la telefon şi, în acelaşi timp, scotocea prin 
dosare şi-şi îndesa în gură un baton întreg de Mars. 

Încerca să înghită cât mai mult din el. Cu coada ochiului, 
Erika îl văzu pe Sparks punând telefonul jos. El îşi luă 
paltonul şi porni spre uşă. 

— Unde te duci? întrebă ea. 

Sparks se opri şi se întoarse. 

— Legiştii tocmai ne-au dat acceptul să mergem la locul 
crimei. Ne trebuie rapid o identitate, în caz că ai uitat, 
şefa. 

— Aş vrea ca tu să rămâi aici, Sparks. Detectiv Moss, azi 
eşti cu mine - iar tu, cum te cheamă? întrebă ea un negru 
chipeş, înalt care răspundea la telefon la biroul de alături. 

— Detectiv Peterson, spuse el, acoperind telefonul. 

— Bun, detectiv Peterson. Şi tu eşti cu mine. 

— Atunci eu ce trebuie să fac, să stau aici şi să tai frunză 
la câini? întrebă Sparks. 

— Nu. Am nevoie de acces la toate camerele de 
înregistrare care acoperă Horniman Museum şi străzile din 


e 23» 


jur. 

— Avem asta, o întrerupse el. 

— Nu. Vreau să lărgeşti zona de interes la cele patruzeci 
şi opt de ore premergătoare dispariţiei Andreei şi la timpul 
scurs de atunci şi vreau să mergi din uşă în uşă în jurul 
muzeului. Mai am nevoie şi de tot ce poţi să afli despre 
Andrea. Familie, prieteni; detalii despre retrageri din 
conturi bancare, evidențe medicale şi telefonice, e-mail şi 
social media. Cine o plăcea? Cine o ura? Vreau să ştiu 
totul. A avut un computer, un laptop? Trebuie să fi avut şi 
îl vreau. 

— Mi s-a spus că nu putem să primim laptopul ei; lordul 
Douglas-Brown a fost foarte categoric... începu Sparks. 

— Ei bine, eu îţi spun să-l iei. 

În sala de evenimente se lăsă tăcerea. Erika spuse: 

— Şi nimeni - repet, nimeni - nu trebuie să stea de vorbă 
cu presa sau să divulge ceva în nicio calitate. M-aţi auzit? 
Nu vreau nici măcar să spuneţi „fără comentarii”. Gura 
închisă... Ajunge asta ca să ai de lucru, DCI Sparks? 

— Da, spuse Sparks, uitându-se urât la ea. 

— Şi, Crane, o să ai grijă ca în sala de şedinţe totul să 
meargă strună? 

— Mă ocup deja de asta, spuse el, înghițind ultimul rest 
de Marş. 

— Bun. Ne întâlnim aici la patru. 

Erika ieşi, urmată de Moss şi Peterson. Sparks îşi scoase 
nervos paltonul. 

— Scorpie! spuse el în şoaptă şi se aşeză la loc la 
computerul său. 


e 24» 


Capitolul 5 


Moss se uita la drumul înzăpezit din faţă. Erika stătea 
lângă ea pe locul pasagerului, iar Peterson în spate. 
Liniştea apăsătoare era întreruptă periodic de 
ştergătoarele de parbriz, care şuierau şi scârțâiau când 
treceau peste geam şi păreau lipite cu nucă de cocos rasă. 

South London era o paletă de nuanţe de gri-murdar. 
Treceau pe lângă case terasate, dărăpănate, cu grădinile 
din faţă transformate parţial în parcări. Singurele pete de 
culoare erau pubelele adunate afară în grămezi negre, 
verzi şi albastre. 

Drumul coti brusc la stânga şi se opriră în spatele unui 
şir de maşini, care se întindea pe prima bandă a străzii cu 
sens unic Catford Gyratory. Moss porni sirena şi maşinile 
începură să încalece trotuarul ca să le facă loc. Încălzirea 
din maşina de poliţie era defectă şi asta îi oferea Erikăi un 
pretext bun ca să-şi ţină mâinile tremurânde în buzunarele 
jachetei lungi de piele, sperând că tremura de foame şi nu 
din pricina misiunii care o aştepta. Zări un pachet de 
jeleuri, din lemn-dulce, vârâte în fanta de deasupra 
radioului. 

— Îmi dai voie? întrebă ea, spărgând liniştea 
stingheritoare. 

— Da, sigur, spuse Moss şi apăsă piciorul pe acceleraţie, 
profitând de un spaţiu gol din trafic. 

Roţile din spate patinară într-o parte pe drumul cu 
gheaţă. 

Erika trase un jeleu din pachet, îl băgă în gură şi începu 
să mestece. Îl cercetă pe Peterson în oglinda retrovizoare. 
Era ghemuit şi concentrat asupra unui iPhone. Era înalt şi 
zvelt şi avea o faţă ovală, de copil. Îi amintea de un 
soldăţel de lemn. El ridică ochii şi îi susţinu privirea. 

— Deci. Ce poţi să-mi spui despre Andrea Douglas- 
Brown? spuse Erika, înghițind jeleul din lemn-dulce şi 
luând altul. 

— Nu te-a pus la curent şeful cel mare, şefa? întrebă 


e 25» 


Peterson. 

— Ba da. Dar imaginează-ţi că nu m-a pus. Eu abordez 
fiecare caz ca şi cum n-aş şti nimic; ai fi surprins ce 
perspective noi apar. 

— Avea douăzeci şi trei de ani, începu Peterson. 

— Unde lucra? 

— Nu există un istoric al încadrării în muncă... 

— De ce? 

Peterson ridică din umeri. 

— N-a trebuit să muncească. Lordul Douglas-Brown 
deţine SamTech, o firmă privată de apărare, care dezvoltă 
sisteme GPS şi programe-control pentru guvern. La ultima 
estimare, averea lui era de treizeci de milioane. 

— Fraţi şi surori? întrebă Erika. 

— Da, are un frate mai mic, David, şi o soră mai mare, 
Linda. 

— Deci ai putea spune că Andrea şi fraţii ei sunt copii de 
bani gata? întrebă Erika. 

— Da şi nu. Sora, Linda, lucrează, chiar dacă pentru 
mama ei. Lady Douglas-Brown deţine o florărie pentru 
înalta societate. David face un masterat la universitate. 

Ajunseseră acum la Catford High Street, care fusese 
curățată, iar traficul se desfăşura normal. Trecură în viteză 
pe lângă prăvălii cu preţuri până într-o liră, case de 
împrumut până la salariu şi supermarketuri independente 
cu produse exotice expuse în grămezi mari, care 
amenințau să se împrăştie pe trotuarele cu zloată. 

— Cum e cu logodnicul Andreei, Giles Osborn? 

— Fac... urmau să facă o nuntă mare la vară, spuse 
Moss. 

— Fl cu ce se ocupă? 

— Conduce o companie specializată în organizări de 
evenimente, o chestie adresată celor pentru care preţul nu 
contează: Henley Regatta, lansări de produse, nunţi pentru 
înalta societate. 

— Andrea locuia la el? 

— Nu, ea locuieşte acasă, cu părinţii, în Chiswick. 

— Asta-i în vestul Londrei, nu-i aşa? întrebă Erika. 


e 26 - 


Peterson îi confirmă în oglinda retrovizoare, dând din 
cap. 

Moss continuă: 

— Ar trebui să vezi casa familiei. Au făcut din patru una 
singură, au excavat fundaţia; trebuie să valoreze milioane. 

Trecură pe lângă un Topps Tiles, care părea închis şi a 
cărui parcare pustie era un pătrat mare de zăpadă 
proaspătă, apoi pe lângă un restaurant Harvester, unde un 
bărbat cu apărători pentru urechi introducea încet un pom 
de Crăciun, înalt, într-un tocător de lemn. Bâzâitul 
motorului lui vibră în maşină şi apoi slăbi în intensitate, în 
timp ce pe marginea şoselei apăru un şir de cârciumi 
dărăpănate. În faţa celei numite The Stag, o bătrână cu 
faţa suptă, rezemată de o uşă a cărei vopsea verde se 
cojea, fuma o ţigară. Lângă ea, un câine stătea cu capul 
într-un sac de gunoi, iar pe trotuarul acoperit de zăpadă 
era împrăştiată mâncare veche. 

— Deci ce dracu' făcea pe aici, singură, Andrea Douglas- 
Brown? Nu prea e o zonă pentru fiica unui milionar care 
trăieşte în Chiswick, nu-i aşa? 

O rafală de zăpadă învălui maşina şi, când se risipi, în 
faţa ochilor le apăru Horniman Museum. Edificiul din 
gresie era flancat de yucca şi palmieri înalţi, care arătau 
ciudat într-un loc plin de zăpadă. 

Când ajunse la porţile de fier, Moss încetini şi opri lângă 
un poliţist tânăr, în uniformă. Erika cobori geamul şi el se 
aplecă, punând pe cadrul portierei o mână protejată de o 
mănuşă de piele. Zăpada intră în maşină, lipindu-se de 
tapiţeria portierei. Erika îi arătă legitimaţia. 

— Luaţi-o pe următoarea la stânga. E un deal abrupt. 
Am trimis sus o maşină de împrăştiat pietriş, dar luaţi-o 
încet, spuse el. 

Erika dădu din cap şi ridică geamul. Moss o luă la 
stânga şi începură să urce drumul abrupt. Apropiindu-se 
de vârf, văzură că drumul era blocat şi acolo se afla alt 
poliţist în uniformă. Pe trotuarul din stânga benzii întinse 
de poliţie era un grup de jurnalişti înfofoliţi în haine de 
iarnă. Sosirea maşinii de poliţie le stârni interesul şi flash- 


e 27» 


urile aparatelor de fotografiat licăriră în parbriz. 

— Căraţi-vă de-aici! mârâi Moss în timp ce încerca să 
schimbe în a treia. 

Angrenajul cârâi şi maşina făcu un salt în faţă înainte de 
a se opri. 

— Rahat! strigă ea, strângând volanul. 

Apăsă cu putere pe frână, dar continuară să alunece. 

În oglinda retrovizoare Erika văzu cum alunecă 
vertiginos cu spatele. Fotografii reacționară şi declanşară 
alte flash-uri. 

— Fă scurt la stânga, acum! strigă Peterson, coborând 
repede geamul din partea lui şi lungindu-şi gâtul să vadă 
mai bine. 

Erika se tinu strâns de bord când Moss se aplecă peste 
volan şi reuşi să oprească alunecarea, ghidând maşina de 
poliţie într-un loc de parcare recent eliberat de lângă 
bordură, care nu avea zăpadă. Roţile prinseră aderenţă la 
asfalt şi se opriră. 

— Ăsta a fost noroc chior, spuse Peterson cu un rânjet 
sec. 

Zăpada intra pe geamul lui şi i se lipea de părul împletit 
în codițe scurte. 

— A fost o gheaţă dată dracului, spuse Moss, inspirând 
adânc. 

Erika îşi desfăcu centura, jenată că-şi simţea picioarele 
tremurând. leşiră toţi din maşină în timp ce fotografii 
făceau glume răutăcioase, dar puneau în acelaşi timp 
întrebări despre identitatea cadavrului. Ninsoarea se 
năpustea asupra lor orizontal când îşi  scoaseră 
legitimaţiile şi banda fu ridicată pentru a-i lăsa să treacă. 
Atunci când Erika păşi pe dedesubt, se simţi consolată că 
se întorsese, că banda poliţiei era ridicată pentru ea, că 
avea iar în mână legitimaţia. Un alt poliţist în uniformă îi 
îndrumă spre poarta de fier care dădea spre terenul 
muzeului. 

Cortul uriaş alb al legiştilor acoperea şopronul pentru 
bărci, baza lui confundându-se cu masa de zăpadă. Unul 
dintre asistenții de la locul crimei aştepta cu halate pentru 


e 28 œ 


Erika, Moss şi Peterson - le îmbrăcară înainte de a intra. 

Proiectoarele din cort se reflectau în zăpadă şi luminau 
lemnul putred al acoperişului jos. Se uitară spre locul în 
care trei medici legişti ai poliţiei îl asistau pe responsabilul 
cu locul crimei, cercetând minuţios fiecare centimetru al 
interiorului. O barcă cu vâsle strălucea pe micul dig de 
lemn şi un scafandru al poliţiei, în echipament negru, 
lucios, ieşi din apa rece ca gheaţa cu un spray, aducând cu 
el un miros cald, greţos, de iaz stătut. Gunoaiele pluteau în 
jurul lui, în locul în care bucăţi mari de gheaţă se topeau 
sub luminile orbitoare. 

— DCI Foster, spuse un glas bărbătesc profund. 

Pentru prima dată, Erika fu nevoită să-şi lungească gâtul 
pentru a se uita la silueta înaltă care apăru din spatele 
şopronului. Bărbatul îşi scoase masca, dând la iveală un 
chip mândru şi frumos, cu ochi negri, mari. Sprâncenele 
lui erau pensate evident în două linii ireproşabile. 

— Eu sunt Isaac Strong, medic legist, spuse el. Pe Moss 
şi Peterson îi cunosc, adăugă. 

Amândoi îl salutară dând din cap. El îi conduse pe lângă 
peretele exterior al şopronului şi ajunseră la targa lipită de 
spatele cadavrului. Fata zăcea goală, cu excepţia resturilor 
unei rochii rupte şi pline de noroi, adunată în jurul taliei. 
Dedesubt erau fâşiile unei perechi de chiloţi tanga negri. 
Buzele ei pline erau uşor desfăcute şi unul dintre dinţii din 
faţă era spart, aproape de gingie. Avea ochii larg deschişi 
într-o privire fixă, lăptoasă şi în părul ei lung şi încâlcit se 
prinseseră frunze şi gunoaie din apă. 

— Ea este, nu-i aşa? întrebă Erika încet. 

Moss şi Peterson dădură din cap. 

— Bun, spuse Isaac, rupând tăcerea. Corpul ei îngheţat a 
fost găsit prins în gheaţă. În această etapă de început m-aş 
hazarda - şi repet, m-aş hazarda - să spun că era în apă de 
cel puţin şaptezeci şi două de ore. Temperatura a coborât 
sub zero grade acum trei zile. De asemenea, telefonul ei 
încă funcţiona când a fost găsită; un tânăr care lucrează 
aici l-a auzit sunând. 

Îi întinse Erikăi un iPhone într-o pungă de plastic 


e 29 œ 


transparentă. Husa era bătută cu cristale Swarovski. 

— Ştim cine suna? întrebă Erika, sesizând o primă pistă. 

— Nu. Bateria a murit la scurt timp după ce l-am 
recuperat din apă. A fost cercetat pentru amprente, dar e 
într-o stare deplorabilă. 

— Unde e tipul care a găsit-o? 

— Paramedicii sunt cu el într-o ambulanţă lângă Centrul 
Vizitatorilor. Era într-o stare deplorabilă când au sosit 
poliţiştii la faţa locului. Căzuse prin gheaţă peste cadavru; 
de şoc, a vomitat, a urinat şi a defecat, aşa că încercăm să 
eliminăm iute ADN-ul lui. Umflarea feţei şi semnele de pe 
gât ar putea indica strangularea, iar clavicula ei dreaptă 
este fracturată, spuse el şi, cu mâna într-o mănuşă de 
latex, înclină cu blândeţe capul. Lipsesc smocuri de păr 
cam în acelaşi loc lângă fiecare tâmplă. 

— Cine a făcut asta ar fi putut să fie în spatele ei şi s-o 
tragă de păr, spuse Moss. 

— Există dovezi de violenţă sexuală? întrebă Erika. 

— Vom avea nevoie de timp să ne mai uităm. Sunt 
echimoze şi zgârieturi pe interiorul coapselor, pe coaste şi 
pe sâni... 

Arătă o inflorescenţă de linii roşii sub fiecare sân şi puse 
cu grijă mâna deasupra ca să arate urma de degete de pe 
coşul pieptului. 

— Pielea de pe încheieturile mâinilor e sfâşiată, un 
posibil indiciu că mâinile erau legate, dar braţele nu-i erau 
legate când a intrat în apă. Şi pe ceafă sunt contuzii şi am 
găsit fragmente de smalţ dentar înfipte în stâlpul din colţul 
din faţă al digului... Continuăm să căutăm resturile 
dintelui. E posibil să-l fi înghiţit, aşa că poate-l voi găsi mai 
târziu. 

— Când a dispărut, purta pantofi roz cu toc şi avea o 
poşetă roz. Vreo urmă de aşa ceva? 

— Avea pe ea doar rochia şi chiloţii, nu sutien... nici 
pantofi. 

Isaac îi ridică picioarele cu grijă. 

— Şi călcâiele îi sunt sfâşiate. 

— Târâtă cu picioarele goale, spuse Erika, dându-se 


e 30 - 


înapoi la vederea picioarelor fetei, julite şi despicate. 

Sub pielea roz i se vedea carnea. 

— Unul dintre scafandrii noştri a scos asta din apă. 

Isaac îi întinse Erikăi o pungă mică de plastic, 
transparentă. Conţinea un permis de conducere. Se uitară 
la fotografie în tăcere. 

— Asta-i o poză foarte vie. E ca şi cum ar fi acolo, 
uitându-se la noi de dincolo de mormânt, spuse Peterson. 

Erika se gândi că el avea dreptate. Deseori în 
fotografiile de legitimaţii ochii erau sticloşi sau subiectul 
părea puţin incomodat de reflectoare, însă Andrea avea o 
privire încrezătoare. 

— Iisuse! spuse Erika, uitându-se de la fotografie la 
cadavrul murdar şi cu ochii larg deschişi de pe targă. Cât 
de repede poţi să stabileşti cauza exactă a morţii? 

— V-am dat destul ca să mergeţi înainte. Va trebui să fac 
autopsia, se zbârli Isaac. 

— Ceea ce vei face azi, spuse Erika, fixându-l cu 
privirea. 

— Da. Azi, spuse Isaac. 


În jurul cortului legiştilor locul era liniştit. Ninsoarea se 
oprise şi un grup de poliţişti în uniformă îşi croia drum în 
tăcere în apropierea lacului, picioarele lor afundându-se în 
troienele de zăpadă. 

Erika îşi scoase telefonul şi îl sună pe Marsh. 

— Este Andrea Douglas-Brown, domnule, spuse ea. 

Pauză. 

— Rahat! 

— Tocmai merg să vorbesc cu băiatul care a găsit-o şi pe 
urmă mă duc să informez părinţii, spuse Erika. 

— Părerea ta? Foster? 

— Fără îndoială avem în faţă o crimă, poate viol cu 
strangulare sau înecare. Tot ce am e în drum spre băieţii 
de la secţie. 

— Aveţi în vedere vreun suspect? 

— Nu, domnule. Mă apuc imediat de treabă. Trebuie să 
organizez o identificare oficială cu familia. Legiştii se duc 


e 31 œ» 


direct de aici să facă autopsia, aşa că am să vă ţin la 
curent cu aranjamentele pentru asta. 

— Dacă aş putea să spun presei că avem un suspect... 
începu Marsh. 

— Da, domnule. Ştiu. Discuţia cu familia este prima 
noastră direcţie de cercetare. Există o mare şansă ca ea 
să-l fi cunoscut pe ucigaş. Când a dispărut, n-au existat 
martori, nimeni n-a văzut să fi fost răpită. Poate s-a întâlnit 
aici cu ucigaşul. 

— Ia-o uşor, Foster. Nu te grăbi să presupui că Andrea 
se întâlnea pentru un act sexual sordid. 

— N-am spus că se întâlnea pentru... 

— Nu uita că asta este o familie foarte respectată care... 

— Am mai făcut asta, domnule. 

— Da. Dar dă-ţi seama cu cine ai de-a face. 

— Da. O familie îndurerată. Şi trebuie să le pun 
întrebările obişnuite, domnule. 

— Da, dar acesta e un ordin. Fii cu băgare de seamă. 
Atitudinea lui Marsh o irită pe Erika. Singurul lucru pe 
care-l dispreţuia la Marea Britanie este sistemul de clasă. 
Chiar şi în anchetarea unei crime, se părea că Marsh voia 
ca familia victimei să aibă parte de un fel de tratament 
VIP. 

Moss şi Peterson ieşiră din cort cu un poliţist în 
uniformă, trecură pe lângă lac şi intrară în grădina 
amenajată sub nivelul terenului. Erika se întrebă dacă 
statuile cu ochi goi văzuseră când Andrea era târâtă pe 
lângă ele, ţipând cât o ţinea gura. 

Staţia de pe reverul poliţistului care îi însoțea scoase un 
hârâit. 

— Tocmai am recuperat o mică poşetă roz dintr-un gard 
viu de pe L.ondon Road, spuse un glăscior. 

— În ce direcţie e London Road? întrebă Erika. 

— Strada principală, spuse polițistul, arătând un şir de 
copaci. 

După luni întregi de inactivitate, Erika se străduia să-şi 
deprindă iar creierul cu munca. De fiecare dată când 
închidea ochii, vedea cadavrul Andreei, cu pielea sfâşiată 


e 32 œ 


şi învineţită şi cu ochii goi larg deschişi. Investigarea unei 
crime avea foarte multe variabile. O casă de mărime medie 
putea să dea de lucru zile întregi unei echipe de legişti, 
dar aici era vorba de un loc al crimei care în mod potenţial 
se întindea pe şaptesprezece acri, cu dovezi răspândite în 
zone publice, ascunse sub un strat gros de zăpadă. 

— Adu-o la Centrul Turistic, cu ambulanta, îi spuse Erika 
poliţistului, care plecă grăbit. 

Câteva clipe mai târziu, ea, Moss şi Peterson ieşiră din 
şirul de tufişuri. La baza unei pante blânde acoperite cu 
zăpadă se afla cutia futuristă de sticlă a Centrului Turistic. 
Curtea din faţă fusese traversată de o ambulanţă, care era 
parcată cu uşile din spate deschise. In spate, sub un 
morman de pături, stătea un tânăr până în douăzeci şi 
cinci de ani. Lângă uşile ambulanţei era o femeie scundă, 
supraveghind un membru al echipei mobile, care procesa 
cu atenţie hainele băiatului, etichetând cu mâna 
înmănuşată pungile cu dovezi, care conţineau treningul, 
jacheta şi pantofii sport, toate murdare. Femeia avea 
aceleaşi sprâncene stufoase ca băiatul, dar o feţişoară 
ascuţită. 

— Vreau o chitanţă, spunea ea, şi vreau în scris ce se ia. 
Lee abia a cumpărat în noiembrie treningul acela şi 
încălţările alea sunt tot noi - mai are de plătit treisprezece 
rate săptămânale la ei. Cât o să le ţineţi? 

— Toate astea sunt acum dovezi în anchetarea unei 
crime, spuse Erika când ajunseră la ambulanţă. Eu sunt 
DCI Foster, iar aceştia sunt detectiv Moss şi detectiv 
Peterson. 

Întinseră legitimaţiile şi femeia le examină cu ochi mici 
ca nişte mărgele. 

— Cum te cheamă? întrebă Erika. 

— Grace Kinney, iar Lee al meu n-a făcut decât să vină 
la muncă. Şi pentru că a fost silit să aştepte în frig, o să 
intre în concediu medical şi o să i se oprească bani! 

— Lee, poţi să ne spui exact ce s-a întâmplat? 

Lee dădu din cap, cu faţa palidă şi chinuită. Le povesti 
că sosise la muncă, apoi urmase sunetul unui telefon care 


e 33 


suna, ceea ce dusese la descoperirea cadavrului Andreei 
sub gheaţă. Îl întrerupse un poliţist care apăru la uşile 
ambulanţei, ţinând în mână o mică poşetă-plic roz într-o 
pungă de plastic. În altă pungă de plastic era conţinutul ei: 
şase bancnote de cincizeci de lire, două tampoane, un 
rimel, un ruj de buze şi o sticluţă cu parfum. 

— Astea erau ale victimei? întrebă Grace, uitându-se 
atent. 

Polițistul le ascunse repede la spate. 

— Acum le-a văzut, se răsti Erika la poliţist, apoi 
continuă: Doamnă Kinney. Trebuie să înţelegi că acestea 
sunt probe într-o anchetă delicată şi... 

— Am să-mi ţin gura, nu-ţi face griji, spuse Grace. Deşi 
numai Dumnezeu ştie ce căuta pe aici o tânără cu o geantă 
de firmă şi un teanc întreg de cincizeci de lire. 

— Dumneata ce crezi că făcea? întrebă Erika. 

— Nu-ţi fac eu treaba. Dar nu trebuie să fii Sherlock 
Holmes ca să-ţi dai seama că era la distracţie. Probabil a 
adus un client pe aici şi totul a mers prost, spuse Grace. 

— Ai recunoscut-o pe decedată, Lee? 

— De ce ar fi recunoscut Lee al meu o prostituată? 

— Noi nu... noi nu credem că era prostituată. 

Grace părea oarbă la suferinţa lui Lee. El îşi trase 
pătura în jurul lui şi-şi încreţi fruntea, împreunându-şi 
sprâncenele stufoase. 

— Era frumoasă, spuse el încet. Chiar şi moartă, sub 
gheaţă... A fost îngrozitor cum a murit, nu-i aşa? 

Erika dădu din cap. 

— Am văzut asta pe faţa ei, spuse Lee. Scuze, care era 
întrebarea? 

— Ai recunoscut-o, Lee? O văzuseşi pe aici? repetă 
Erika. 

— Nu. N-am mai văzut-o, spuse el. 

— Noi credem că a fost probabil la una dintre cârciumile 
de pe strada principală când a dispărut. Care cârciumi 
atrag clienţi mai tineri? întrebă Peterson. 

Lee dădu din umeri. 

— Wetherspoon e aglomerată în weekend... The Pig and 


e 34 


Whistle. Asta e chiar cum ieşi din gară. 

— Ieşi mult în oraş, Lee? întrebă Peterson. 

Lee dădu din umeri. Peterson continuă: 

— Wetherspoon, The Pig and Whistle. Alte cârciumi? 

— El le evită pe astea, nu-i aşa? spuse Grace, 
aruncându-i o privire lui Lee. 

— Da, da. Adică, da, le evit, spuse Lee. 

Grace continuă: 

— Înainte era frumos pe aici. Nimic luxos, dar frumos. 
The Wetherspoon aia murdară era un Odeon adorabil. Cele 
mai nasoale erau The Glue Pot şi The Stag. Vă spun că nici 
dacă lumea ar fi fost inundată cu pişat şi cele două 
cârciumi ar fi rămas deasupra apei, tot nu m-aţi fi prins 
acolo. Şi colcăie de afurisiţi de imigranţi - fără supărare, 
iubire, adăugă ea, către Peterson. 

Erika observă că Moss îşi reţinu un zâmbet. 

Grace continuă, tot oarbă la suferinţa lui Lee: 

— Vă spun că ies pe strada mare şi mă simt ca o străină 
în ţara mea. Polonezi, români, ruşi, ucraineni, indieni, 
africani... Şi Lee îmi spune că sunt toţi la Jobcentre, cu 
mâna întinsă, luând tot ce pot. Ar trebui să faceţi razii la 
cârciumile alea de pe strada principală. O grămadă 
muncesc în spatele barului şi o şterg în pauza de ceai să 
semneze. Dar nu, nimeni nu vede lucrurile astea. Lee al 
meu trebuie să iasă pe orice vreme şi să muncească 
patruzeci de ore pe săptămână pentru şaizeci de lire. E 
strigător la cer. 

— De când munceşti la muzeu? întrebă Erika. 

Lee dădu din umeri. 

— Am muncit patru săptămâni înainte de Crăciun. 

— Şi presupun că Lee o să fie de vină că nu munceşte, 
fin'că o proastă de prostituată s-a dus şi s-a... 

— Ajunge! spuse Erika. 

Grace făcu o faţă de parcă ar fi pedepsit-o. 

— Cred că totuşi e fata cuiva. Ştiţi cine e? 

— În etapa asta nu putem spune. 

Asta-i stârni interesul lui Grace. 

— Nu a fost fata aia, cea din lumea bună, care a 


e 35» 


dispărut? Cum o chema, Lee - Angela? Semăna cu fata aia 
din ziar? 

Lee se uita acum în gol, aparent retrăind clipa în care 
dăduse nas în nas cu Andrea prin pojghiţa de gheaţă. 

— Cum am spus, trebuie să identificăm cadavrul mai 
întâi, spuse Erika. Vom lua legătura cu cei de la Jobcentre, 
Lee, şi o să-i anunţăm ce se petrece. Rămâi în zonă. S-ar 
putea să trebuiască să mai vorbim cu tine. 

— Credeţi c-o să plece din ţară, nu-i aşa? se răsti Grace. 
Ar fi grozav să avem şansa asta - deşi probabil am fi 
singurii de pe-aici care pleacă! 

Erika, Moss şi Peterson o luară din loc, în timp ce 
paramedicii începură să pregătească ambulanta. 

— Era cam greu de suportat, spuse Moss. 

— Dar ne-a dat mai multe informaţii decât Lee, spuse 
Erika. Hai să verificăm cârciumile alea. The Glue Pot, The 
Stag. Oare e posibil ca Andrea să fi fost în vreuna dintre 
ele în noaptea în care a dispărut? 


e 36 - 


Capitolul 6 


Ninsoarea cădea din nou abundent când ieşiră din 
muzeu, aşa că renunţară la maşina de poliţie şi luară 
trenul până la London Bridge şi apoi metroul până în 
Chiswick. Metroul era ticsit, era foarte cald şi majoritatea 
drumului trebuiră să stea în picioare, înghesuiți, Erika 
fiind făcută sendviş între noii ei colegi. Corpul zvelt al lui 
Peterson contrasta cu cel voluminos şi bondoc al lui Moss, 
lipit de ea în cealaltă parte. Erika îşi dori să fie cinci 
minute singură, să aibă spaţiu şi aer curat ca să-şi adune 
gândurile. În douăzeci şi cinci de ani de anchete 
poliţieneşti, anunţase sute de oameni că-i pierduseră pe 
cei dragi, dar de când cunoştea şi cealaltă latură a 
suferinţei, se simţea altfel. Durerea era încă vie. lar acum 
trebuia să le spună părinţilor Andreei şi să vadă cum îi 
consumă suferinţa de acum atât de bine cunoscută. 

Ninsoarea se oprise când ieşiră din staţia de metrou 
Turnham Green. Chiswick High Road era lună în 
comparaţie cu South London. Străzile erau curate, cu cutii 
poştale proaspăt vopsite, cu măcelării şi magazine cu 
produse organice amestecate printre casele terasate 
victoriene, cu ferestrele lor imaculate. Băncile şi 
supermarketurile aveau vioiciune şi strălucire. Până şi 
zăpada părea mai albă. 

Casa familiei Douglas-Brown era în capătul unei 
fundături mari care se forma din strada principală cea 
aglomerată. Casa georgiană supradimensionată fusese 
sablată, iar după înlăturarea funinginii şi smogului dăduse 
la iveală zidăria de culoarea untului. Domina celelalte 
case, în ciuda faptului că era parţial ascunsă de copacii 
înalţi din micul parc din centrul fundăturii. Urmele de paşi 
de pe zăpadă duceau spre locul în care un grup de 
fotografi stătea în aşteptare, cu aparatele aruncate peste 
hainele groase de iarnă şi paharele de unică folosinţă, cu 
cafea aburindă, în mâini. Interesul lor fu stârnit când 
Erika, Moss şi Peterson se apropiară de casă, intrând pe 


e 37 œ 


poarta din faţă. Se auziră sunetele scoase de obturatoarele 
aparatelor,  începură să cloncăne flash-urile vizând 
vopseaua neagră foarte lucioasă a solidei uşi principale. 
Erika trase adânc aer în piept şi apăsă pe sonerie. Un 
clinchet elegant răsună înăuntru. 

— Sunteţi poliţia? strigă un glas din spatele lor. 

— Cadavrul e Andie? strigă altul. 

Erika închise ochii o clipă, simţindu-i pe fotografi ca pe o 
prezenţă grea în spatele ei. „Ce drept au ei să-i spună 
Andie? Nici măcar părinţii nu-i spuneau aşa.” 

Uşa din faţă se deschise, dar numai parţial şi o bătrână 
micuță, cu părul negru, se uită la ei prin deschizătură. 
Ridică o mână să-şi apere ochii, pentru că flash-urile 
aparatelor de fotografiat se intensificară. 

— Bună dimineaţa! Vrem să stăm de vorbă cu Simon şi 
Diana Douglas-Brown, spuse Erika şi cei trei ofiţeri îşi 
arătară legitimaţiile. 

Se aşteptau ca bătrâna să-i poftească înăuntru, însă ea îi 
cerceta pe sub pleoapele lăsate, flash-urile aparatelor 
reflectându-se în ochii ei negri. 

— Întrebaţi de lordul şi lady Douglas-Brown? 

— Da. Este referitor la dispariţia fiicei lor, Andrea, spuse 
încet Erika. 

— Eu sunt menajera familiei Douglas-Brown. Vă rog să- 
mi daţi legitimaţiile dumneavoastră şi aşteptaţi aici cât 
verific eu cine sunteţi. 

Adună cele trei legitimaţii şi închise uşa. Alte flash-uri 
ale aparatelor de fotografiat luciră pe vopseaua uşii. 

— Puteţi confirma că a fost violată? strigă un glas. 

— Puteţi confirma că e crimă? Şi dacă da, credeţi că a 
fost motivată politic? 

Erika le aruncă lui Moss şi Peterson o privire piezişă şi 
rămaseră toţi cu faţa la uşă. Secundele treceau. Aproape 
că simțeau căldura flash-urilor în ceafă. 

— Ce crede ea că încercăm să facem? Să le vindem 
termopane? spuse printre dinţi Moss. 

— Anul trecut, lordul Douglas-Brown a fost implicat într- 
o farsă cu camera ascunsă, spuse Peterson din colţul gurii. 


e 38 - 


News Of The World l-a filmat când încerca să mituiască un 
contractant al armatei din Teheran. 

— Şeicul fals? murmură Erika. 

Era pe cale să mai spună ceva când uşa se deschise, 
puţin mai mult de data asta. Flash-urile din spate se 
intensificară. 

— Da, toate par în ordine, spuse micuța femeie, 
înapoindu-le  legitimaţiile şi făcându-le semn prin 
deschizătură să intre. 

Intrară în casă şi ea închise uşa. 

Holul îngust dădea într-un foaier mai mare, unde o scară 
de lemn, elegantă, acoperită cu un covor, urca şerpuind 
trei etaje. Deasupra era un luminator rotund cu vitraliu 
care proiecta un model de culori blânde pe pereţii crem. 
La baza scării era o pendulă lucioasă care se legăna în 
tăcere. Menajera îi conduse pe un coridor, pe lângă o uşă 
pe care zăriră o bucătărie mare în oţel şi granit, apoi pe 
lângă o enormă oglindă aurită sub care stătea o vază cu 
flori proaspete, la fel de impresionantă. Ajunseră la o uşă 
de stejar şi fură conduşi într-un cabinet care dădea spre 
grădina din spate acoperită de zăpadă. 

— Vă rog să aşteptaţi, spuse menajera, uitându-se 
bănuitoare la ei în timp ce ieşea cu spatele şi închidea uşa. 

Sub o fereastră-ghilotină era un birou solid din lemn de 
culoare închisă. Pe suprafaţa lui de piele nu era decât un 
laptop argintiu. O bibliotecă umplea peretele din stânga şi 
o canapea mare şi două fotolii stăteau în dreapta. 
Deasupra lor, pe perete, erau fotografii înrămate cu Simon 
Douglas-Brown, pe care Erika îl recunoscu din rapoartele 
de presă privind dispariţia Andreei. 

Fotografiile îi treceau în revistă realizările, începând cu 
un cap plin de păr când compania sa tehnologică a fost 
listată la Bursa din Londra în 1987 şi continuând, pe 
măsură ce părul se rărea, printr-o serie de fotografii cu 
regina, cu Margaret Thatcher, John Major şi Tony Blair. 
Erika observă că Majestatea Sa era cu câţiva centimetri 
buni mai înaltă decât lordul Douglas-Brown. Erau patru 
fotografii făcute cu Tony Blair, fapt ce arăta cât de implicat 


e 39 œ 


ajunsese să fie Douglas-Brown în activităţile guvernului 
laburist. 

Două fotografii, mai mari decât restul, deţineau un loc 
de onoare în centrul colajului. Prima era un portret oficial, 
în care Douglas-Brown stătea pe un covor roşu, având în 
spate nişte lambriuri de lemn şi purtând o mantie de 
hermină. Legenda de dedesubt arăta că fusese făcută în 
ziua învestiturii lui, când fusese înnobilat, devenind 
baronul Simon Douglas-Brown de Hunstanton. In a doua 
fotografie poza la fel, dar, de data asta, alături de soţia lui, 
Diana, o femeie mică, cu oase fine, îmbrăcată cu o rochie 
albă elegantă. Avea părul lung şi negru şi arăta ca o 
versiune mai în vârstă şi mai gălbejită a Andreei. 

— Unde e Hunstanton? întrebă Erika. 

— Pe coasta Norfolkului. Are un centru foarte drăguţ cu 
faună marină, spuse Moss, aplecându-se spre fotografie cu 
o faţă inexpresivă. 

— Deci soţia lui a devenit lady Diana, spuse Peterson. 

— Mda, spuse Moss. Şi se pare că nici ei titlul nu i-a 
adus prea mult noroc! 

— Acesta e un motiv de râs pentru voi? se răsti Erika. 
Fiindcă nu-mi amintesc nimic amuzant la cadavrul Andreei 
când a fost scos din gheaţă. 

Moss şi Peterson se grăbiră să-şi ceară scuze. Se uitară 
toţi trei la ultimele fotografii într-o linişte apăsătoare. 
Lordul şi lady Douglas-Brown cu preşedintele Barack 
Obama şi soţia lui, Michelle. Soții Obama îi dominau pe 
soţii Douglas-Brown, ale căror zâmbete strâmbe frizau 
nebunia. Fără îndoială, exista un lung şir invizibil de lorzi, 
ladies, diplomaţi, nume mari din industrie şi soțiile lor 
costelive, care aşteptau la rând să intre în cadru pentru o 
fotografie identică. O întâlnire a simplilor secunzi, păstrată 
pentru eternitate pe peretele egoului. 

O tuse îi făcu să se întoarcă şi îi văzură în uşa 
cabinetului pe Simon şi Diana Douglas-Brown. Erika se 
simţi imediat vinovată că se grăbise să judece, căci cei doi 
oameni care stăteau în aşteptare în faţa lor nu erau decât 
nişte părinţi îngrijoraţi. 


e 40 - 


— Vă rog, spuneţi-ne ce se petrece. E vorba de Andrea? 
întrebă Diana. 

Sub engleza bine vorbită a Dianei, Erika detectă un 
accent foarte asemănător cu al ei. 

— Vă rog să luaţi loc, spuse Erika. 

Diana le văzu expresia şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

— Nu, nu, nu, nu, nu! Nu e ea. Nu puiul meu! Vă rog, nu 
puiul meu! 

Simon îşi cuprinse soţia cu braţul. 

— Îmi pare foarte rău să vă anunţ că trupul neînsufleţit 
al fiicei dumneavoastră a fost găsit azi-dimineaţă în incinta 
Horniman Museum din South London, spuse Erika. 

— Şi sunteţi siguri că este ea? întrebă Simon. 

— Da. Am găsit asupra ei carnetul de conducere şi un 
telefon mobil înregistrat pe numele Andreei era la faţa 
locului, spuse Erika. Facem tot ce putem să stabilim cauza 
morţii, dar trebuie să vă spun că noi credem că Andrea a 
fost omorâtă. 

— Omorâtă. 

Diana se desprinse şi se lăsă pe o canapea de lângă 
bibliotecă, cu mâinile tot pe faţă. Pielea măslinie a lui 
Simon căpătase o paloare verzuie. 

— Andrea, omorâtă? repetă Diana. Cine a omorât-o? 

După o scurtă pauză, Erika spuse: 

— Din păcate, va trebui să veniţi să identificaţi oficial 
cadavrul Andreei. 

Se lăsă iar tăcerea. Un ceas bătu în adâncurile clădirii. 
Diana îşi luă mâinile de pe faţă şi se uită la Erika, studiind- 
0. 

— Odkial ste? spuse ea. 

— Narodila som sa v Nitre, răspunse Erika. 

— Nu în slovacă, nu acum. Să vorbim englezeşte, spuse 
Simon. 

— Ce caută o femeie din Nitra să-mi spună că fiica mea e 
moartă? spuse Diana, fixând-o pe Erika cu o privire 
provocatoare. 

— La fel ca dumneavoastră, am trăit în Anglia mai mult 
decât am trăit în Slovacia, explică Erika. 


e 41» 


— Nu eşti deloc ca mine! Unde e celălalt ofiţer, cel care 
a mai fost... Sparks? Nu vreau ca soarta fiicei noastre să 
depindă de priceperea unei slovace. 

— Doamnă Douglas-Brown, spuse Erika, simțind mânia 
urcând în ea. 

— Lady Douglas-Brown. 

Erika se răsti: 

— Sunt ofiţer de poliţie de douăzeci şi cinci de ani. 
Inspector-şef detectiv de... 

— Pot să vă asigur că facem tot ce putem să găsim 
persoana care a făcut asta, spuse Peterson, intervenind şi 
aruncându-i Erikăi o privire. 

Erika se calmă şi îşi scoase carnetul, dând foile până 
găsi o pagină albă. 

— Dacă îmi permiteţi, lady Diana, aş vrea să vă pun 
câteva întrebări. 

— Nu, nu-ţi permitem, spuse Simon, ai cărui ochi se 
înăspriră. Nu vezi că soţia mea este... noi... Trebuie să dau 
nişte telefoane. De unde ai spus că eşti? 

— Nitra e în vestul Slovaciei, dar, după cum am spus, 
sunt în Anglia de peste douăzeci de ani. 

— Nu ţi-am cerut să-mi spui povestea vieţii tale. Te 
întreb dacă faci parte din poliţia metropolitană. 

— Da, suntem de la secţia Lewisham Row, spuse Erika. 

— Aşa. Ei bine, vreau să dau nişte telefoane. Să aflu cum 
stau treburile. Am avut de-a face direct cu comisarul 
adjunct Oakley... 

— Domnule. Eu conduc ancheta... 

— Şi am lucrat cu comandantul Clive Robinson în mai 
multe comitete de organizare a poliţiei... 

— Şi, deşi vă respect, trebuie să înţelegeţi că eu conduc 
acum această anchetă şi trebuie să vă pun amândurora 
câteva întrebări! 

Erika îşi dădu seama prea târziu că ridicase glasul. Se 
făcu linişte. 

— Şefa, putem să schimbăm o vorbă? întrebă Peterson. 

Se uită la Moss şi dădu din cap aproape imperceptibil. 
Erika simţi că roşeşte. 


e 42 » 


— Şefa, o vorbă. Acum, spuse Peterson. 

Erika se ridică şi-l urmă pe coridor. El închise uşa. Erika 
se rezemă de perete şi încercă să-şi potolească respiraţia. 

— Ştiu, spuse ea. 

— Uitaţi ce e, eu nu vă critic, şefa. Aţi venit într-o 
situaţie foarte dificilă şi pot accepta asta, dar nu puteţi fi 
agresivă cu părinţii victimei. Pentru că acum asta-i tot ce 
sunt. Părinţi. Lăsaţi-l să se dea mare, dar noi ştim cum o să 
meargă treaba de-acum înainte. 

— Ştiu. Rahat! spuse Erika. 

— De ce voia mama să ştie din ce parte a Sloveniei 
sunteţi? 

— Slovacia, îl corectă Erika. Este o atitudine bine- 
cunoscută. Oamenii care provin din Bratislava se cred mai 
buni decât toţi ceilalţi... Presupun că ea de acolo provine. 

— Şi crede că de asta vă e superioară, termină Peterson. 

Erika inspiră şi dădu din cap, încercând să-şi 
domolească mânia. 

Din celălalt capăt al coridorului veneau doi bărbaţi în 
halate, trăgând un pom de Crăciun uriaş. Pomul se uscase 
şi era maro pe alocuri şi, în timp ce crengile sale se frecau 
de pereţi, covorul gros, albastru cu verde, se umplea de 
ace de pin. 

Peterson păru că vrea să mai spună ceva, apoi se 
răzgândi şi adoptă altă tactică. 

— E trecut mult de ora prânzului. Arătaţi ca şi cum v-ar 
prinde bine un plus de energie, spuse el, uitându-se la faţa 
albă a Erikăi. Ştiu, şefa, că sunteţi şefa, dar ce ziceţi s-o 
ştergeţi şi să ne întâlnim toţi trei după colţ la o cârciumă 
sau o cafenea? 

— O să intru să-mi cer scuze. 

— Şefa. Lăsaţi praful să se aşeze, bine? Noi vom obţine 
cât mai multe informaţii şi venim să vă găsim. 

— Da. Bine. Dar dacă poţi... 

— Voi aranja să facă identificarea. Da. 

— Şi vom avea nevoie de laptopul Andreei... şi... în fine. 
Deocamdată obţineţi cât de mult puteţi. 

Peterson dădu din cap şi se întoarse în cabinet. Erika 


e 43» 


rămase pe loc o clipă. O dăduse total în bară şi nu se 
alesese cu nimic. 

Era pe cale să arunce o privire prin casă când menajera 
cu pleoape lăsate îşi făcu din nou apariţia. 

— Am să vă conduc până la uşă, spuse ea pe un ton 
insistent. 

Urmară dâra lăsată de acele de pin şi ajunseră la uşa din 
faţă. Când Erika se trezi afară, pe trepte, în faţa aparatelor 
de fotografiat care scoteau fulgere, trebui să-şi muşte tare 
buza de jos ca să nu izbucnească-n plâns. 


e 44» 


Capitolul 7 


Se lăsa seara când Moss şi Peterson o găsiră pe Erika 
într-o cafenea de pe Chiswick High Road. Petrecuse o oră 
frustrantă lângă fereastră, uitându-se cum înserarea cădea 
peste o zi care păruse foarte lungă, dar în care simţea că 
nu realizase nimic. Nu-i stătea în fire să se apuce să urle în 
timpul unui interviu şi să strice totul - mai ales cu părinţii 
victimei. 

Cafeneaua era liniştită când sosise Erika, dar acum se 
umpluse şi fremăta de persoane elegante şi singure şi de 
un grup de mămici drăgălaşe care marcaseră un colţ al 
cafenelei cu o barieră de cărucioare scumpe. 

Peterson şi Moss îşi cumpărară cafea şi sendvişuri, apoi 
veniră la masa Erikăi. 

— Uite ce e, mulţumesc că ai intervenit acolo; nu ştiu ce 
s-a întâmplat. N-am mai judecat, spuse ea stânjenită. 

— Nicio problemă, spuse Peterson, scoțând un sendviş 
din ambalaj şi luând o gură uriaşă. 

— Diana Douglas-Brown a fost deplasată, dar e drept că 
nici nu era cea mai bună zi din viaţa ei, nu-i aşa? spuse 
Moss luând o gură din sendvişul ei. 

— Da, dar nu trebuia ca eu... În fine. Ce altceva îmi 
puteţi spune? întrebă Erika. 

Aşteptă cât cei doi terminară de mestecat. 

— Simon şi Diana nu ştiu de ce se afla Andrea în South 
London, spuse Moss. Aranjase să meargă la cinema cu 
David şi Linda, fratele şi sora ei. Ei au aşteptat-o la Odeon 
în Hammersmith, dar ea nu a apărut. 

— Fratele şi sora erau acasă? 

— Da.. David dormea la etaj. Lady Diana nu voia să-i 
trezească. 

— Să-l trezească? N-are peste douăzeci de ani? 

— Pare-se că David fusese treaz de la primele ore ale 
dimineţii. Toată noaptea au păzit cu rândul telefoanele, în 
caz că sună Andrea. Se pare că a mai dispărut. 

— Când? Avem un proces-verbal? 


e 45 - 


— Nu, n-au raportat dispariţia. Acum doi ani a lipsit un 
weekend prelungit. S-a dovedit că a şters-o în Franţa cu un 
tip pe care-l cunoscuse într-un bar. S-a întors când a atins 
limita de credit a cardului. 

— Ai luat numele persoanei cu care a fugit? 

— Da, un anume Carl Michaels. Era student la acea 
vreme. N-a fost nimic dubios. Un weekend de dezmăţ, cu 
bonusul că Andrea avea un card Visa Platinum, spuse 
Moss. 

— Pe soră, Linda, aţi văzut-o? 

— A venit cu o tavă de ceai. Am crezut că era 
servitoarea. Nu seamănă deloc cu Andrea - şleampătă şi 
cam grasă. Lucrează la florăria mamei ei, spuse Peterson. 

— Şi cum a reacţionat la veste? întrebă Erika. 

— A scăpat tava, deşi... Moss ezită. 

— Ce? întrebă Erika, dorindu-şi din nou să nu fi fost 
nevoită să audă asta la mâna a doua. 

Moss se uită la Peterson. 

— A părut cam ridicol felul în care a reacţionat, spuse el. 

— Ridicol? întrebă Erika. 

— A jucat prost teatru. Ştiu şi eu? Oamenii reacţionează 
în tot felul de moduri ciudate. Dacă mă întrebaţi pe mine, 
întreaga familie pare cam într-o ureche, spuse Peterson. 

— Totuşi, a cui familie nu e într-o ureche? adăugă Moss. 

Un telefon începu să sune şi Erikăi îi trebuiră câteva 
clipe ca să-şi dea seama că era al ei. Îl scoase şi răspunse. 
Era Isaac care-i spunea că vremea rea încetinise totul. 
Rezultatele autopsiei aveau să fie gata dimineaţă. 

— Eu chiar le voiam ca să identific cadavrul în seara 
asta, spuse Erika după ce termină de vorbit la telefon. 

— Asta ar putea fi în favoarea dumneavoastră, spuse 
Peterson. 

— A mai spus ceva? întrebă Erika. 

— Da, îl vrea pe Sparks să se ocupe din nou de caz, 
spuse Moss. 

Continuă să mestece în tăcere. Acum era întuneric. 
Farurile maşinilor treceau încet pe stradă, luminând 
ninsoarea de afară. 


e 46 - 


Capitolul 8 


Erika, Moss şi Peterson se întoarseră la Lewisham Row 
imediat după şapte seara. Se duseră direct în sala de 
şedinţe, care era plină, ofiţerii de poliţie aşteptând să 
împărtăşească descoperirile zilei. Erika îşi scoase jacheta 
lungă de piele şi se duse la uriaşul şir de table albe care se 
întindeau în spatele camerei. 

— În regulă, oameni buni. Ştiu că a fost o zi grea, dar ce 
avem? 

— Cum a fost când te-ai întâlnit cu familia? Cum te-a 
primit Sir Simon, DCI Foster? întrebă afectat Sparks, 
rezemându-se în scaun. 

Ca la un semn, comisarul-şef Marsh deschise uşa 
camerei de evenimente. 

— Foster. O vorbă. 

— Domnule, tocmai pun la curent pe toată lumea cu 
evenimentele zilei... 

— Bine. Dar cum termini, vii în biroul meu! spuse el 
răstit şi trânti uşa. 

— Deci înţeleg c-a mers bine, o împunse Sparks, lumina 
albăstruie a ecranului de la computerul său colorându-i 
zâmbetul nesuferit. 

Erika îl ignoră şi se întoarse iar spre tabla albă. Alături 
de fotografia Andreei erau fotografia Lindei şi a lui David. 
Observă cu interes că Andrea şi fratele ei erau foarte 
atrăgători, însă Linda era supraponderală şi masivă, cu un 
nas ascuţit şi un ten mai alb decât al fraţilor ei. 

— Toţi copiii sunt din aceiaşi părinţi? întrebă Erika, 
bătând în tablă cu markerul. 

Asta luă prin surprindere sala de şedinţe. 

Sergentul Crane se uită în jur mirat. 

— Noi am presupus că da... 

— De ce aţi presupus asta? întrebă Erika. 

— Păi, păreau foarte... 

— Rafinaţi? întrebă Erika. Nu uitaţi că, pentru noi, 
primii suspecți sunt cei din familie. Nu vă lăsaţi orbiţi de 

e 47» 


faptul că locuiesc într-o zonă luxoasă a Londrei şi au 
influenţă şi putere. Crane, poţi să-i cercetezi pe copii, dar, 
fireşte, fii discret. Acum, ştim că Andrea trebuia să se 
întâlnească cu Linda şi David la cinema joia trecută, la opt, 
dar nu a apărut. Unde s-a dus? Se întâlnea cu un prieten, 
un iubit secret? Cine a cercetat în mod anume viaţa 
Andreei? 

O femeie scundă, indiancă, între douăzeci şi treizeci de 
ani se ridică. 

— Poliţist Singh, spuse ea. 

Veni în faţă şi Erika îi întinse markerul. 

— În ultimele opt luni Andrea a avut o relaţie cu Giles 
Osborne, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani; se 
logodiseră de curând. El deţine Yakka Events, o companie 
elitistă de organizare de evenimente şi petreceri, cu sediul 
în Kensington. 

— Yakka Events. Ce înseamnă Yakka? întrebă Erika. 

— E cuvântul aborigen pentru muncă. Pe pagina de 
internet a companiei scrie că şi-a petrecut în Australia anul 
în care şi-a întrerupt studiile. 

— Învăţând de la aborigeni cum se servesc antreurile şi 
şampania? întrebă Erika. 

Licărul unui zâmbet străbătu sala de şedinţe. 

—A studiat în particular. Provine dintr-o familie 
înstărită. Are alibi pentru noaptea în care a dispărut 
Andrea. 

— Am discutat deja cu el; am aflat asta săptămâna 
trecută, interveni Sparks. 

— Cum stăm cu rapoartele despre telefonul Andreei şi 
activitatea de pe social media? Înţeleg că au fost cerute. 

— Da, spuse Singh. 

— Unde sunt? 

— Eu mă ocup de asta. Le-am cerut azi-dimineaţă, aşa că 
sperăm să le avem în următoarele douăzeci şi patru de ore, 
spuse Crane. 

— De ce n-au fost cerute înainte, când a fost declarată 
persoană dispărută? întrebă Erika. 

Linişte. 


e 48 +» 


— V-aţi temut că vă băgaţi nasul în viaţa unor oameni 
bogaţi şi influenţi? 

— Eu am luat hotărârea să nu mergem înainte şi să le 
cerem, spuse Sparks. Familia avea încă impresia că 
Andrea o întinsese undeva; îi monitorizau conturile social 
media şi ne împărtăşeau informaţiile. 

Erika îşi dădu ochii peste cap. 

— Vreau rapoartele alea în secunda în care le avem şi 
tot ce se scoate de pe hard-diskul telefonului, îi spuse ea 
lui Crane. Şi acum, Sparks, pari foarte fericit. Ce ai reuşit 
să afli legat de camerele de supraveghere? 

DCI Sparks se lăsă pe spate în scaun. 

— Mă tem că n-am veşti bune. Până acum două zile, trei 
dintre camerele de supraveghere de pe London Road n-au 
funcţionat. Aşa că n-am găsit nimic în jurul clădirii gării 
sau pe strada principală până la Horniman Museum. Sigur, 
nici drumurile laterale nu sunt acoperite, aşa că nu ştim 
nimic despre evenimentele din noaptea de 8. 

— Rahat! spuse Erika. 

— O avem coborând din tren la Forest Hill Station la... 
Sparks căută prin însemnări - 9:06 p.m. Coboară din tren, 
merge pe peron şi iese pe lângă casa de bilete. Inăuntru nu 
era nimeni şi din tren n-au coborât decât doi oameni odată 
cu ea. 

— Putem să aflăm cine sunt? Poate au mers cu ea. 

— Mă ocup deja de asta, spuse Sparks. 

— Şi mersul din uşă în uşă? 

Sergentul Crane se aplecă în scaun, spunând: 

— Nu mare scofală, şefa. Cei mai mulţi oameni fie erau 
încă plecaţi în vacanţa de Crăciun, fie dormeau. 

— Cum e cu cârciumile? 

— The Wetherspoon şi The Pig and Whistle au camere 
de supraveghere; fata n-a intrat în niciuna dintre ele. Pe 
strada principală mai sunt patru cârciumi. 

— Grace Kinney a pomenit două: The Glue Pot şi The 
Stag. 

— Am fost la toate. Sunt nişte bombe destul de 
mizerabile şi nimeni care lucrează acolo nu-şi aminteşte să 


e 49 œ 


o fi văzut. 

— Uită-te la programarea prin rotaţie a personalului şi 
află cine sunt localnicii. Verifică din nou. Era îmbrăcată 
pentru o noapte în oraş. Există şanse mari să fi intrat în 
una dintre cârciumile alea. 

— Şi dacă s-a dus la o petrecere? întrebă Singh. 

— Bun, atunci cum e cu magazinele care vând băutură 
pentru acasă? A intrat în vreunul să cumpere ţigări sau 
pileală? 

— Şi magazinele astea au camere de supraveghere, dar 
filmările sunt destul de proaste şi ea nu apare pe niciuna, 
spuse Crane. 

— Dar casa în faţa căreia s-a găsit poşeta ei? 

— Da, numărul patruzeci şi nouă şi din păcate iarăşi 
nimic. Proprietara e o bătrână senilă care are o însoţitoare 
permanentă; niciuna nu a auzit şi nici n-a văzut nimic. 

Se lăsă o linişte apăsătoare. 

— Poate ar trebui să-ţi laşi echipa să se odihnească. A 
fost o zi grea, spuse Sparks. 

— Da. Bine. Ne întâlnim aici mâine la nouă. Până atunci 
ar trebui să avem rezultatele autopsiei şi rapoartele 
privind telefonul şi social media. 

Erika le spuse noapte bună ofiţerilor săi şi când rămase 
ultima în sala de şedinţe, se uită în tăcere la tablele albe, 
stăruind asupra fotografiei Andreei. 

— Uită-te la tine; doar douăzeci şi trei de ani. Aveai 
toată viaţa înainte. 

Andrea se uita lung la ea, sfidătoare, aproape luând-o în 
râs. 

Erika tresări când îi sună telefonul. 

— Te mai aştept mult? se răsti Marsh. 

— La naiba. Scuze, domnule. Urc acum. 


e 50 - 


Capitolul 9 


— Deci ce-mi spui tu e că nu ai nimic? spuse Marsh. 

Se plimba cu paşi mari prin birou, roşu la faţă. Erika 
tocmai îi raportase progresul făcut în prima zi a anchetei. 

— Asta e prima zi, domnule. Şi, cum am spus, avem 
identificarea sigură a victimei; am ascuns asta presei. Cred 
că există una sau două cârciumi unde Andrea ar putea fi 
plasată în noaptea în care a dispărut. 

— Ar putea fi plasată; asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că suntem ţinuţi în loc de o defectiune a 
camerelor de luat vederi de pe London Road şi din jurul 
gării. Avem nevoie de timp şi resurse ca să continuăm să 
trecem pe la oameni pentru a le pune întrebări. Toată 
lumea a muncit din greu, mai ales când vremea a încetinit 
procedurile... 

— Şi ce dracu' a fost în capul tău când te-ai luat la 
ceartă cu familia Douglas-Brown? 

Erika trase adânc aer în piept să se calmeze. 

— Domnule, recunosc că trebuia să mă port mai frumos 
cu părinţii victimei. 

— Bineînţeles că trebuia. Parcă aveai ceva în comun cu 
lady Diana, fiind şi tu slovacă? 

— Da, mă rog, asta a fost problema. M-a considerat o 
persoană de rând. Nu suficient de bună să conducă 
investigarea unei crime. 

— Mda, nu ai ales să fii ofiţer de poliţie ca oamenii să fie 
drăguţi cu tine, DCI Foster. Este un curs la care pot să te 
trimit - relaţia cu publicul. 

— Asta-i problema. Noi nu-i tratăm ca pe nişte membri 
ai publicului. De fapt, Sir Simon conduce cumva ancheta? 
El pare să creadă că deţine controlul... Oricum, cine v-a 
spus ce s-a întâmplat? El v-a sunat, nu-i aşa? Vă ştie 
numărul direct? 

— Eşti pe teren minat, DCI Foster. De fapt, l-a sunat pe 
DCI Sparks, care mi-a retransmis mesajul. 

— Ce drăguţ din partea lui! 

e 51 œ» 


Marsh îi aruncă o privire. 

— Mi-am pus pielea-n joc dându-ţi cazul ăsta... 

— Nu vreau mila dumneavoastră, domnule. 

— „şi, dacă nu eşti atentă, ai să pleci înainte să-ncepi. 
Trebuie să înveţi să-ţi ţii gura. Ţi-am dat cazul acesta 
fiindcă eşti un poliţist al naibii de bun. Unul dintre cei mai 
buni pe care îi cunosc. Deşi, acum, mă cam îndoiesc. 

— Îmi pare rău, domnule. A fost o zi grea - condiţii dure 
şi n-am dormit. Dar mă cunoaşteţi, nu-mi găsesc scuze şi 
voi descoperi cine a făcut asta. 

— Bun, spuse Marsh, calmându-se. Dar trebuie să le ceri 
scuze în mod sincer soţilor Douglas-Brown. 

— Da, domnule. 

— Şi să dormi bine la noapte. Arăţi ca dracu. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Unde stai? 

— La hotel. 

— Bun. Acum, valea, şi să vii mâine la treabă cu capul pe 
umeri, spuse Marsh, arandu i semn să plece. 


Erika era furioasă când ieşi din biroul lui Marsh; 
furioasă că fusese muştruluită şi furioasă pe ea că 
încurcase lucrurile. Se întoarse în sala de şedinţe şi-şi luă 
paltonul. Fotografia Andreei o fixa cu impertinenţă din 
centrul tablei albe. Scrisul de mână de pe post-it-urile 
despre caz era neclar în lumina puternică şi Erika îşi frecă 
ochii obosiţi. Era ca şi cum s-ar fi uitat la toate printr-un 
geam murdar. Nu prea distingea detaliile. Oboseala şi 
supărarea puseseră din nou stăpânire pe ea. Îşi îmbrăcă 
paltonul şi ieşi, stingând lumina. Pe coridor, se întâlni cu 
sergentul de serviciu Woolf. 

— Tocmai veneam să vă spun. V-am ales o maşină. E un 
Ford Mondeo albastru, spuse el, întinzându-i un breloc cu 
chei, faţa lui fălcoasă fiind şi mai ursuză decât fusese în 
acea dimineaţă. 

— Mulţumesc, spuse Erika, luând cheile. 

Porniră spre intrarea principală, Woolf străduindu-se să 
ţină pasul cu ea. 


e 52 œ» 


— Însă nu v-am pus geamantanul înăuntru; mi-am 
paradit spatele acum câţiva ani. A trebuit să mi se scoată 
un disc. Este după biroul meu. 

Intrară în zona de recepţie, unde o femeie slabă, 
murdară era aplecată peste biroul lui Woolf, vorbind la 
telefonul lui. Purta jeanşi jegoşi, sfâşiaţi şi un hanorac 
vechi pătat şi plin de arsuri de ţigară. Părul ei lung şi 
cărunt era strâns la spate cu un elastic şi sub ochi avea 
cearcăne mari şi negre. Lângă ea, două fetiţe neîngrijite îl 
încurajau cu glasuri stridente pe un băieţel tuns scurt, 
care stătea pe geamantanul Erikăi. Era îmbrăcat cu o 
pereche de pantaloni de trening albi, pătaţi şi îşi rotea 
şoldurile cu o mână pe mânerul geamantanului şi cu 
cealaltă în aer, ca şi cum ar fi călărit un cal neîmblânzit. 
Woolf se duse repede la birou şi puse degetul pe telefon, 
întrerupând convorbirea. 

— Vorbeam dracului! mârâi indignată femeia etalând o 
gură cu dinţii maronii şi strâmbi. 

— Ivy. Ăsta e un telefon de poliţie, spuse Woolf. 

— Păi, n-a sunat de zece minute. Consideră-te norocos 
că infractorii se odihnesc! 

— Pe cine vrei să suni? Pot să sun eu în locul tău, spuse 
Woolf. 

— Ştiu şi eu să folosesc un afurisit de telefon! 

— Cine e femeia asta? întrebă Erika. 

Ivy tinu receptorul departe de Woolf şi o măsură cu 
privirea pe Erika, spunând: 

— Eu şi cu Droopy ne ştim de mult, nu-i aşa, Droopy? Eu 
îi spun Droopy. E o jigodie a dracului de urâtă, nu-i aşa? 

— Tu! Dă-te jos de pe geamantanul meu! îi spuse Erika 
băiatului, care nu putea să aibă mai mult de şapte sau opt 
ani. 

El o ignoră şi continuă să chiuie şi să călărească 
geamantanul. Woolf se luptă cu Ivy pentru receptor şi, în 
cele din urmă, reuşi să-l desprindă din strânsoarea ei. 

— Ar trebui să fiu lăsată să folosesc nenorocitul ăsta de 
telefon. E doar o convorbire locală şi, pe lângă asta, eu vă 
plătesc salariul. 


e 53» 


— Cum îmi plăteşti tu salariul? întrebă Woolf. 

— Am bani. Îmi plătesc impozitele şi asta îţi plăteşte ţie 
salariul! 

Erika se duse să-l ridice pe băieţel de pe geamantanul 
ei, dar el se aplecă şi îşi înfipse dinţii în mâna ei. 
Intensitatea durerii o surprinse. 

— Dă-i drumul, acum! spuse Erika, încercând să-şi 
păstreze calmul. 

El se uită la ea cu un rânjet obraznic şi o muşcă şi mai 
tare. Durerea intensă îi fulgeră mâna şi ea cedă, 
pălmuindu-l tare peste faţă. El ţipă, eliberând mâna Erikăi, 
şi căzu de pe geamantan cu o bufnitură. 

— Cine dracu' te crezi? mârâi Ivy, repezindu-se la ea. 

Erika încercă să se ferească, dar se pomeni cu spatele 
lipit de zid. Woolf o prinse pe Ivy la timp, căci o lamă lungă 
de cuţit sclipi la câţiva centimetri de faţa Erikăi. 

— Ivy,  potoleşte-te... începu Woolf, apucând-o de 
subsuori, dar luptându-se încă s-o reţină. 

— Nu-mi spune mie să mă potolesc, javră urâtă şi grasă 
ce eşti! spuse Ivy, periculos. Dacă te mai atingi de copiii 
mei, îţi tai faţa, fără nicio problemă, pramatie ce eşti! N- 
am nimic de pierdut. 

Erika încercă să-şi controleze respiraţia când văzu 
briceagul imens, cu buton, mai aproape cu un centimetru 
de faţa ei. 

— Dă drumul cuţitului. Dă-i drumul! spuse Woolf, 
reuşind în cele din urmă s-o prindă pe Ivy de încheietură şi 
să i-o răsucească, făcând-o să scape cuțitul. 

Acesta zăngăni pe podea şi Woolf puse piciorul pe el. 

— Nu trebuie să fii aşa de brutal, Droopy, spuse Ivy, 
frecându-şi încheietura mâinii. 

Woolf rămase cu ochii pe ea cât timp se aplecă şi luă 
cuțitul de pe podea. Găsi butonul de deblocare şi lama 
dispăru în interiorul mânerului. Băieţelul şi cele două fetiţe 
nu mai erau ameninţători şi gălăgioşi. Erau doar nişte 
copii şi păreau mai speriaţi de ce urma Ivy să facă. Erika 
nu-şi putea imagina ce viaţă trebuie să fi dus ei. Se uită la 
băieţel, care se ţinea de ceafă. 


e 54» 


— Îmi pare rău, îmi pare tare rău... Cum te cheamă? 

El se feri de ea. Ce putea ea să-i spună? Că avusese o zi 
proastă? Se uită la hainele lor murdare, la corpurile lor 
subnutrite... 

— Vreau să fac o plângere, spuse Ivy. 

— Oh, serios? zise Woolf, ducând-o spre uşă. 

— Daa, brutalitatea poliției - ia-ţi mâinile de pe mine - 
brutalitatea poliţiei faţă de un minor. 

_ — Va trebui să completezi un formular, spuse Woolf. 
Inainte de a petrece o noapte în arest pentru că ai scos un 
cuţit la un ofiţer de poliţie. 

Ivy îşi îngustă ochii. 

— Nu, să dea dracu', n-am timp... Haideţi, copii. ACUM! 

li aruncă Erikăi o ultimă privire şi copiii plecară după ea 
pe uşa principală. 

— Rahat! spuse Erika, prăbuşindu-se peste biroul din 
faţă şi frecându-şi mâna. Nu trebuia să-l lovesc pe puştiul 
acela. 

Pe pielea ei erau urme adânci albe şi vineţii de dinţi şi o 
spuzeală de sânge amestecat cu saliva băieţelului. Woolf 
se duse la o cutie pe care scria LOC PENTRU CUȚITE şi 
depuse înăuntru briceagul cu buton al lui Ivy. Ocoli apoi 
biroul şi scoase o trusă de prim ajutor. O puse pe masă 
lângă Erika şi deschise capacul. 

— O cunoşti? întrebă Erika. 

— Oh, da. Ivy Norris, sau Jean McArdle, Beth Crosby - 
uneori se dă drept Paulette O'Brian. Un fel de celebritate 
locală. 

Turnă o soluţie alcoolică pe un pansament steril şi-l 
apăsă pe mâna Erikăi, peste urmele de muşcătură. Mirosul 
reconfortant de mentă contrasta cu senzaţia neplăcută de 
usturime. 

Woolf continuă: 

— Este o veche dependentă de droguri, prostituată şi 
are un cazier lung cât Marele Zid Chinezesc. Obişnuia să-şi 
servească clienţii împreună cu fiica, dacă ştiţi ce vreau să 
spun, până când fata a murit de o supradoză. 

— Şi tatăl copiilor? 


e 55» 


— De fapt, sunt nepoţii ei, şi cine ştie? Bagă şi tu 
degetul în cartea de telefon la-ntâmplare. 

Woolf dădu la o parte pansamentul şi începu să şteargă 
sângele de pe muşcătură cu unul curat. 

— Sunt oameni ai străzii? 

Woolf dădu din cap. 

— Am putea să-i băgăm pe asistenţă socială de urgenţă, 
adăpost şi mic dejun? întrebă Erika. 

Încă o vedea pe Ivy fumând în parcare şi bodogănind 
singură. Copiii erau îngrămădiţi în jurul ei, tresărind când 
ea gesticula. 

Woolf râse amar. 

— I s-a interzis accesul în majoritatea pensiunilor şi 
hanurilor pentru acostare de bărbaţi. 

Ridică pansamentul şi-i aplică pe mână un plasture 
mare, pătrat. 

— Mersi, spuse Erika, flexându-şi degetele. 

Woolf începu să strângă trusa de prim ajutor. 

— Ştiţi ce o să vă spun. Trebuie să mergeţi la doctor 
pentru muşcătură. Să faceţi o injecție antitetanos şi ştiţi 
dumneavoastră... Copiii străzi nu sunt sănătoşi. 

— Da, spuse Erika. 

— Şi trebuie să înregistrez incidentul. Tot ce s-a 
întâmplat. A scos un cuţit la dumneavoastră. El v-a muşcat. 

— Da, iar eu l-am lovit. Am lovit un copil... Bine. Fă-ţi 
treaba şi îţi mulţumesc. 

El dădu din cap, îşi reluă locul la birou şi scoase nişte 
hârtii. Erika se întoarse şi se uită afară, dar Ivy şi copiii 
dispăruseră. 


e 56 - 


Capitolul 10 


Afară era un ger aprig. Intrarea secţiei de poliţie 
Lewisham Row era luminată, dar parcarea era cufundată 
în întuneric. Şiruri lungi de maşini sclipeau acoperite de 
chiciură sub lămpile stradale şi, dincolo de ele, traficul se 
târa constant. Mâna Erikăi încă zvâcnea. Îndreptă brelocul 
cu chei în stânga ei, apoi în cealaltă parte. O maşină din 
capătul îndepărtat al parcării aruncă două flash-uri 
portocalii. Ea înjură şi porni înspre acolo, târându-şi 
geamantanul prin zăpada înaltă. 

Băgă geamantanul în portbagaj şi urcă în maşină. 
Maşina era îngheţată, dar mirosea a nou. Porni motorul şi 
activă închiderea centrală. Când aerotermele încălziră 
puţin interiorul, ieşi din parcare şi porni încet spre ieşire. 

Ivy era afară, pe trotuar. Copiii erau îngrămădiţi sub 
braţele ei, tremurând nestăpânit. Erika se opri în dreptul 
lor şi deschise geamul. 

— Unde te duci, Ivy? întrebă ea. 

Ivy se întoarse. O pală de vânt îi prinse o şuviţă din 
părul ei lung şi i-o lipi de faţă. 

— Ce treabă ai tu? spuse Ivy. 

— Pot să te duc cu maşina. 

— De ce ne-am sui într-o maşină cu o scroafă care bate 
copiii? 

— Îmi pare rău. Eram cu adevărat întoarsă pe dos. Am 
avut o zi proastă. i 

— Tu ai avut o zi proastă. Încearcă să te pui în locul 
meu, iubire, pufni Ivy. 

— Pot să te duc unde vrei să mergi, iar copiii se pot 
încălzi. Ivy îşi îngustă ochii. 

— Ce trebuie să fac în schimb? 

— Tot ce ai de făcut e să stai în maşină, spuse Erika. 

Scoase o bancnotă de douăzeci şi cinci de lire. Ivy vru s- 
o ia, dar Erika nu i-o dădu. 

— Ai s-o primeşti când te duc unde mergi, cu condiţia să 
nu mai existe cuțite sau muşcături. 


e 57 œ» 


Ivy îi aruncă băieţelului o privire şi el dădu din cap 
ascultător. 

— Bine, spuse ea. 

Deschise portiera din spate şi copiii se căţărară 
înăuntru, târându-se pe bancheta din spate. Când Ivy urcă 
lângă Erika, emana un damf neplăcut, de târfă. Erika îşi 
înăbuşi teama de ea. 

— Centurile, spuse, gândindu-se că avea să fie mai în 
siguranţă dacă erau cu toţii ţinuţi prinşi în centuri. 

— Mda, nu vrem să încălcăm legea, râse Ivy, trăgând 
centura şi închizând-o cu un clic. 

— Unde vrei să mergi? 

— Catford, spuse Ivy. 

Erika scoase telefonul şi deschise aplicaţia Google Maps. 

— Lasă-l dracului! spuse Ivy. Te dirijez eu. la-o la 
stânga. 

Maşina mergea foarte lin şi, în timp ce luminile stradale 
jucau pe parbriz, neobişnuitul grup format din Ivy, nepoţii 
ei şi Erika se cufunda într-o tăcere aproape confortabilă. 

— Deci. Ai copii? întrebă Ivy. 

— Nu, spuse Erika. 

Porni ştergătoarele când o rafală de zăpadă lovi 
parbrizul. 

— Eşti lesbi? 

— Nu. 

— Nu mă deranjează. N-am nimic cu lesbienele. 
Lesbienele ţin la băutură şi sunt bune la „fă-o singură”... 
Am încercat şi eu o dată, reţine. Nu mi-a plăcut gustul. 

— Care gust? La „fă-o singură”? glumi Erika. 

— Foarte amuzant. Gândindu-mă la asta, îmi trece prin 
minte să redevin lesbiană. Va trebui să împart banii, dar 
m-am săturat de gustul de penis. 

Erika se uită la ea. 

— Haide, iubire, doar nu credeai că lucrez la Marks and 
Spencer, nu-i aşa? 

— Unde locuieşti? întrebă Erika. 

— De ce ţi-aş spune unde dracu’ locuiesc? 

Ivy se repezi la ea, dar centura pusă o tinu pe loc. 


e 58 + 


— Uşurel... Tocmai mi-ai spus că eşti „sătulă de gustul 
de penis”. M-am gândit că n-ar fi prea nepoliticos să-ţi cer 
adresa. 

— Nu încerca să faci pe deşteapta cu mine. Te cunosc 
eu. ţi place slujba ta, nu-i aşa? Ai prieteni? 

Tăcere. 

— Mă gândeam eu că n-ai. N-ai liber niciodată, nu-i aşa? 
Voi ăştia aţi denunţa-o şi pe mama voastră... La stânga 
aici. 

Erika semnaliză şi coti. 

— Eu acum nu locuiesc nicăieri, spuse, socotind că putea 
să ofere câteva informaţii despre ea. Soţul meu a murit de 
curând şi am fost plecată şi... 

— Şi ai luat-o razna, da? 

— Nu, dar nici n-am fost departe, spuse Erika. 

— Bărbatu-miu a fost înjunghiat. Cu ani în urmă. A murit 
în braţele mele... Aici ia-o la dreapta. Insă eşti bine, nu-i 
aşa? Slujbă bună. Şi eu aş fi putut să fiu ofiţer de poliţie 
sau ceva mai bun, rânji Ivy. 

— Deci cunoşti zona asta? întrebă Erika. 

— Da. Sunt aici de o viaţă. 

— Ce baruri mi-ai recomanda? 

— Ce baruri ți-aş recomanda? spuse Ivy, imitând-o pe 
Erika. 

— Bine, ce baruri cunoşti? 

— Le ştiu pe toate. Cum tocmai am spus, sunt aici de ani 
întregi. Vizitatorii vin şi pleacă. Cei şmecheri rămân cel 
mai mult. 

Trecură pe lângă Catford Broadway Theatre, a cărui 
faţadă era luminată, făcând încă reclamă spectacolului de 
Crăciun. 

— Lasă-ne aici, spuse Ivy. 

Catford High Street era pustie. Erika opri lângă o 
trecere de pietoni, în apropierea unei agenţii de pariuri 
Ladbrokes şi o filială Halifax. 

— Aici nu sunt case, spuse Erika. 

— Ţi-am spus că n-am casă! 

— Atunci unde stai? 


e 59 œ 


— Am o treabă de rezolvat. Hai, trezeşte-te! se răsti Ivy 
la băieţel. 

Erika se uită în oglinda retrovizoare. Cele două fetiţe 
dormeau cu capul rezemat una de cealaltă. Băiatul se uită 
lung la ea, alb la faţă. 

— Îmi pare rău că te-am lovit, spuse Erika. 

Faţa lui rămase inexpresivă. 

— Lasă asta, dă-mi banii, spuse Ivy, desfăcându-şi 
centura şi deschizând portiera. 

Erika scotoci în pantaloni şi scoase bancnota. Ivi o luă şi 
o îndesă în cutele hanoracului. 

— Înainte să pleci, Ivy, ce ştii despre cârciumile din 
Forest Hill? The Stag? 

— E acolo o stripteuză care face orice odată ce-şi vede 
halba plină cu monede de o liră, spuse Ivy. 

— Şi despre The Glue Pot? 

Întregul limbaj al corpului lui Ivy se schimbă. Făcu ochii 
mari. 

— Nu ştiu nimic despre locul acela, spuse ea răguşit. 

— Tocmai ai spus că ştii toate barurile de pe aici. Hai, 
spune-mi despre The Glue Pot. 

— Eu nu merg niciodată acolo, şopti Ivy. Şi nu ştiu 
nimic, auzi? 

— De ce nu mergi? 

Ivy tăcu şi se uită la Erika. 

— Eu m-aş duce la doctor cu mâna aia. Micul Mike este 
HIV pozitiv... 

leşi, trântind portiera şi dispăru printre magazine, cu 
copiii după ea. Erika era atât de concentrată asupra 
reacției lui Ivy la auzul numelui cârciumii, încât nu înţelese 
ce spusese aceasta. Deschise repede portiera şi se duse 
după ei până la intrarea unei alei dezolante. Se uită cu 
atenţie, însă era prea întuneric pentru a distinge ceva. 

— Ivy! strigă ea. Ce voiai să spui că nu mergi niciodată 
acolo? De ce? 

Erika porni pe alee şi luminile stradale se estompaseră 
repede. Simţi sub picioare ceva moale şi noroios. 

— Ivy. Pot să-ţi mai dau bani, dar trebuie să-mi spui ce 


e 60 - 


Ştii... 

Scoase telefonul şi aprinse lanterna. Aleea era plină de 
ace, prezervative, ambalaje goale şi etichete cu preţuri. 

— Anchetez o crimă, continuă ea. The Glue Pot a fost 
ultimul loc în care a fost văzută fata asta... 

Glasul ei răsună găunos. Niciun răspuns. Ajunse la un 
gard de plasă de sârmă, înalt de trei metri, cu ţepuşe 
metalice în vârf. Dincolo de el, distinse cu greu o curte 
plină cu tufe şi canistre de benzină aruncate. Se uită în jur. 

— Unde dracu' s-a dus? spuse ea în surdină. 

O luă înapoi pe alee, dar nu văzu nicio ieşire - doar 
zidurile înalte din cărămidă ale clădirilor de pe ambele 
părţi. 

Când Erika se întoarse la maşină, portiera din partea ei 
era tot deschisă şi alarma încălzirii suna încet. Se uită în 
jur şi intră în maşină. Şi-i imaginase? Timp de câteva 
minute îşi făcea griji că tot episodul fusese o halucinație - 
Ivy, copiii - şi apoi simţi că mâna îi zvâcnea dureros şi văzu 
plasturele pătrat. 

Activă repede închiderea centrală, apoi demară cu un 
scrâşnet de cauciucuri. Adrenalina îi năvăli în corp. Ceva 
nu era în regulă privitor la reacţia lui Ivy la The Glue Pot. 
Părea îngrozită. De ce? 

Erikăi nu-i păsa că era târziu sau că nu dormise de mult. 
Avea de gând să verifice cârciuma aia. 


e 61l œ» 


Capitolul 11 


Erika se întoarse în Forest Hill şi parcă într-o zonă 
rezidenţială liniştită, la două străzi de strada principală. 
Cârciuma era la jumătatea acesteia, o clădire din cărămidă 
cu două etaje, care avea o faţadă de culoarea vinului. The 
Glue Pot era scris cu alb, coada alungită a t-ului plutind 
deasupra unui borcan cu lipici alb. Era o firmă enervantă, 
de prost gust şi fără noimă. Clădirea avea patru ferestre, 
două la fiecare etaj, cu pervazuri groase din piatră. 
Ferestrele de la primul etaj erau întunecate. Dintre cele 
două de dedesubt, una era bătută în scânduri, cealaltă 
fiind luminată obscur din spatele unei perdele de plasă. 

In ciuda frigului, uşa de la intrare era întredeschisă. Un 
anunţ promitea că, dacă cumpărai două pahare de vin al 
casei, primeai gratis restul sticlei. Erika intră şi constată 
că în bar se intra pe o uşă interioară care avea geamul 
securizat crăpat. 

Barul era aproape gol, în el fiind doar doi tineri care 
fumau la una dintre multele mese de plastic. Ridicară 
privirea când ea trecu, studiindu-i picioarele lungi, apoi se 
întoarseră la berea lor. Într-o parte, un mic ring de dans 
era plin de stive de scaune vechi, iar la difuzoare se auzea 
tema muzicală a postului Magic FM, urmată de acordurile 
introductive ale Careless Whisper. Erika se îndreptă spre 
barul lung şi jos din spate, încadrat de pahare care 
atârnau. La bar era o tânără îndesată, care se uita la 
Celebrity Big Brother pe un televizor portabil micuţ. 

— O votcă dublă cu apă tonică, te rog! spuse Erika. 

Fata se ridică, întinse mâna după un pahar, îl împinse 
lângă un dozator, rămânând cu ochii pe ecran. Purta un 
tricou Kylie Showgirl decolorat, întins la maximum pe 
pieptul mare şi pe corpul ei dolofan. Îşi aranjă partea din 
spate a tricoului, trăgându-şi-l peste fundul ei mare. 

— Cauţi un au pair? Bonă? întrebă fata, detectând 
probabil uşorul accent al Erikăi. 

Şi Erika prinse o urmă de accent la fată. Poloneză? 


e 62 œ» 


Rusoaică? Nu-şi dădea seama. Fata împinse din nou 
paharul lângă dozator. 

— Da, spuse Erika, hotărându-se să intre în joc. 

Fata scoase o sticlă de plastic cu apă tonică şi umplu 
paharul de vin până la buză. Puse băutura pe bar, apoi 
împinse spre Erika un pătrat de carton şi un pix. 

— Poţi să pui un carton pe tablă pentru douăzeci de lire. 
Cartoanele noi se ridică în fiecare marţi. Douăzeci şi trei 
de lire cincizeci pentru acesta şi pentru băutură, spuse ea. 

Erika plăti şi se aşeză, luând o sorbitură. Băutura era 
caldă şi slabă. 

— De ce nu l-ai trimis pe soţul tău? întrebă fata, uitându- 
se să vadă ce scria Erika pe carton. 

— Ca şi cum aş avea nevoie de soţul meu ca să beau 
ceva! 

Fata dădu din cap cu compasiune. Erika se duse la micul 
panou de plută arătat de fată, care era pe peretele de 
lângă bar. Era acoperit cu sute de cartoane, unul peste 
altul, scrise în slovacă, poloneză, rusă, română - toate fiind 
anunţuri de cereri de muncă în construcţii, îngrijirea 
copiilor sau au pair. 

— Intotdeauna e atât de linişte? întrebă Erika, uitându- 
se la barul gol. 

— E ianuarie, ridică din umeri fata, ştergând 
scrumierele cu o cârpă veche. Şi nu e fotbal. 

— Prietena mea a făcut rost de au pair dintr-un anunţ de 
aici, spuse Erika, întorcându-se la scaunul ei de la bar. 
Aveţi multe femei aici? Fete tinere? In căutare de au pair? 

— Uneori. 

— Prietena mea mi-a spus că era o fată care căuta de 
lucru, pe care aş putea s-o întâlnesc aici. 

Fata se opri din ştersul unei scrumiere şi se uită la ea cu 
răceală. 

Erika sorbi iar din băutură, apoi scoase telefonul. Căută 
fotografia Andreei şi i-o arătă. 

— Ea este. 

— N-am văzut-o niciodată, spuse fata, un pic cam prea 
repede. 


e 63 - 


— Zău? Prietena mea mi-a spus că acum câteva zile era 
aici... 

— N-am văzut-o. 

Fata ridică o tavă plină cu pahare goale şi dădu să plece. 

— N-am terminat încă, spuse Erika, punând pe bar 
legitimatia. 

Fata şovăi şi puse la loc tava. Când se întoarse, văzu 
legitimaţia şi păru că intră-n panică. 

— Nu, e în regulă, vreau doar să-mi răspunzi la 
întrebări. Cum te cheamă? 

— Kristina. 

— Kristina...? 

— Doar Kristina, stărui fata. 

— Bun. Doar Kristina. Te mai întreb o dată. Ai văzut-o 
aici pe fata asta? 

Fata se uită la fotografia Andreei de pe telefon şi clătină 
din cap cu atâta putere, încât obrajii i se zguduiră. 

— Erai la lucru în noaptea de opt? Era o zi de joi, acum 
mai mult de-o săptămână. 

Fata se gândi şi clătină iar din cap. 

— Eşti sigură? A fost găsită moartă azi-dimineaţă. 

Fata îşi muşcă buza. 

— Tu eşti proprietăreasa? 

— Nu. 

— Doar lucrezi aici? 

— Da. 

— Cine-i proprietăreasa sau proprietarul? 

Kristina ridică din umeri. 

— Te rog, Kristina! Pot să aflu uşor informaţia asta, de la 
fabrica de bere. Şi de la bărbaţii ăia care fumau aici, deşi 
fumatul e interzis. Ştii cât ar fi amenda? Câteva mii de lire. 
Şi mai e şi agenţia ilegală de recrutare a forţei de muncă. 
Tocmai m-ai taxat cu douăzeci de lire pentru anunţ. Aş 
putea da un telefon şi în cinci minute va fi aici o echipă de 
poliţişti şi ai fi răspunzătoare... 

Kristina începu să plângă. Pieptul ei uriaş urca şi 
cobora, faţa i se înroşise şi se freca la ochişorii ca nişte 
mărgele cu colţul unui şervet. 


e 64» 


— Dacă-mi răspunzi la două întrebări, o să am grijă să fii 
văzută drept o angajată nevinovată. 

Kristina se opri din plâns şi-şi recăpătă suflul. 

— Bun... E în regulă, Kristina. N-o să se întâmple nimic 
rău. Acum, te rog, mai uită-te o dată la fotografia asta. Ai 
văzut-o aici pe fata asta în noaptea de opt? A fost răpită şi 
omorâtă. Dacă poţi să-mi spui ceva, m-ai putea ajuta să-l 
găsesc pe cel care a făcut asta. 

Fata se uită cu ochii umflaţi la fotografia Andreei. 

— A stat acolo, în colţ, spuse ea în cele din urmă. 

Erika se întoarse şi văzu masa mică de lângă ringul de 
dans. Observă şi că bărbaţii plecaseră, lăsând halbele pe 
jumătate pline. 

— Eşti sigură că era fata asta? întrebă Erika, arătând din 
nou telefonul. 

— Da. Ţin minte că era frumoasă. 

— Era singură? S-a întâlnit cu cineva? 

Kristina dădu din cap. 

— Era o tânără cu ea, cu părul blond, scurt. 

— Ca al meu de scurt? 

Fata dădu din cap. 

— Altceva? 

— Au băut un pahar sau poate două. Nu ştiu, a fosto 
noapte cu adevărat încărcată... şi... şi... 

Erika vedea că fata devenea din ce în ce mai nervoasă şi 
mai speriată. 

— Continuă, Kristina. E-n regulă, îţi promit! 

— Nu ştiu când a plecat prietena ei, dar când m-am uitat 
iar, cu ea era un bărbat. 

— Cum arăta? 

Fata ridică din umeri. 

— Înalt, brunet... Se certau. 

— Înalt şi brunet? Poţi să dai mai multe detalii? spuse 
Erika, încercând să-şi ascundă frustrarea. 

Acesta era un adevărat progres, dar Kristina vorbea 
prea vag. Luă o hotărâre şi scoase telefonul. 

— Kristina, vreau să vii cu mine la secţie şi să faci ceea 
ce numim noi un portret-robot al femeii şi bărbatului pe 


e 65» 


care i-ai văzut cu Andrea. 

— Nu, nu, nu, nu! începu Kristina, dându-se înapoi. 

Erika formă numărul ofițerului de serviciu de la 
Lewisham Row. Telefonul începu să sune. 

— Informaţiile tale ne-ar putea conduce la descoperirea 
celui care a omorât-o pe femeia asta, Andrea. 

— Dar eu sunt la lucru... şi... 

— Pot să-i pun pe ofiţeri să vină aici. Putem să facem 
asta acum. 

Ofiţerul de serviciu ridică telefonul. 

— Sunt DCI Erika Foster. Am nevoie de un poliţist şi o 
maşină la cârciuma The Glue Pot de pe London Road din 
Forest Hill. Şi pe cine avem de serviciu care să poată face 
un portret-robot? 

Se auzi o mişcare şi Erika îşi dădu seama că fata ţâşnise 
pe o uşă din spatele barului. 

— Rahat! Stai aşa! te sun eu. 

Erika se aruncă peste bar şi se năpusti într-o 
bucătărioară murdară. Găsi o uşă deschisă. leşi în alee. 
Aceasta se întindea lungă şi pustie în ambele direcţii. 
Începu să ningă uşor. Era o linişte sinistră. 

Erika străbătu toată aleea în ambele sensuri. Casele 
retrase erau întunecate, iar drumurile de la ambele capete 
erau pustii. Ninsoarea se înteţi, iar vântul şuiera printre 
clădiri. De frig, Erika îşi strânse paltonul în jurul corpului. 

Nu se putea descotorosi de senzaţia că era urmărită. 


e 66 - 


Capitolul 12 


Doi poliţişti în uniformă fură chemaţi la The Glue Pot, 
însă căutarea extinsă nu dădu niciun rezultat. Kristina 
dispăruse. Apartamentul de deasupra cârciumii era 
neocupat, plin de vechituri şi mobilă veche, distrusă. Era 
trecut de miezul nopţii când poliţiştii îi spuseseră Erikăi să 
renunţe şi să se ducă la culcare. Ei aveau să rămână la 
cârciumă şi la ivirea zorilor să plece să dea de urma 
barmaniţei. În cazul în care Kristina se întorcea, aveau s-o 
aducă la secţie. 

Erika încă se simţea spionată când se întoarse la maşina 
ei, parcată la câteva străzi depărtare. Era linişte şi fiecare 
zgomot parcă amplificat. În jurul clădirilor bătea un vânt 
tăios, agitând un clopoțel de vânt de pe veranda unei 
case... Avea mereu senzaţia că simte o privire de la una 
dintre ferestrele negre ale caselor din jur. Cu coada 
ochiului, văzu o umbră mişcându-se la o fereastră. Se 
întoarse, dar nu era nimic. Doar o fereastră arcuită şi 
întunecată. O urmărea cineva din umbră? Îşi dădu seama 
că avea nevoie cu disperare de odihnă. Urma să tragă la 
primul hotel. Descuie maşina şi urcă, activând închiderea 
centrală. Se afundă în scaunul confortabil, îşi lăsă capul pe 
spate şi închise ochii. 


Este o zi cu căldură ca de cuptor pe o stradă prăpădită 
din Rochdale şi echipamentul de protecţie i se lipeşte 
Erikăi de piele. Se foieşte incomodată, ghemuită lângă 
zidul unei case terasate care se înalță ameninţător în 
arşiţă. Doi poliţişti sunt lângă ea şi alţi trei de cealaltă 
parte a porții din faţă. Mark este cu ei. Al doilea. 

După atâtea săptămâni de supraveghere, casa îi e 
imprimată în creier. Cimentul gol din faţă, tomberoanele 
pe roți, care dau pe-afară. Un contor electric şi de gaze pe 
perete, cu carcasa smulsă. 

Pe uşa din faţă, pe scări în sus, o uşă din stânga 
palierului dă în dormitorul din spate. Acolo se prepară 

e 607 œ» 


metamfetamina. O femeie a fost văzută intrând cu un 
copilaş. E riscant, dar sunt pregătiţi. Erika şi-a instruit 
bine echipa de opt poliţişti. Doar că acum sunt postați 
afară. E pe bune. Frica ameninţă s-o cuprindă pe Erika, 
dar ea se stăpâneşte. 

Face semn cu capul şi echipa ei îmbrăcată în negru 
năvăleşte pe furiş pe poteca ce duce la uşa din faţă. 
Soarele se răsfrânge din discul contorului, care se roteşte. 
O dată, de două ori, aproape în ritm cu bufnetul 
berbecului. La a treia încercare, lemnul cedează şi uşa din 
faţă se prăbuşeşte înăuntru cu un zăngănit. 

Apoi se dezlănţuie iadul. 

Se aud împuşcături. Fereastra de deasupra contorului 
explodează spre interior. Din casa din spatele lor vin 
împuşcături. Erikăi i se învârteşte capul. Frumoasa casă de 
peste drum. Numere de alamă pe uşă. Zugrăveală scumpă 
pe pereții dinăuntru. Cuplul fusese foarte receptiv, foarte 
la locul lui cât timp fusese sub supravegherea poliţiştilor. 

Ochii Erikăi sunt atraşi de fereastra lor de la etaj şi totul 
începe să se lămurească. Vede o umbră neagră, apoi 
durerea îi explodează în gât şi simte gustul de sânge. Mark 
apare brusc lângă ea, ghemuindu-se s-o ajute. Ea incearcă 
să vorbească, să-i spună „E în spatele tău” - dar sângele îi 
umple gâtul. Momentul e aproape amuzant, în isteria lui. 
Apoi se aude un trosnet şi partea laterală a capului lui 
Mark explodează... 


Erika se trezi cu un icnet, încercând să-şi recapete 
răsuflarea. Era înconjurată de o lumină ciudată. Expiră 
lung. Abia când văzu volanul din faţa ei ştiu pe ce lume se 
află. Era în maşină. Se aşternuse un strat proaspăt de 
zăpadă, acoperind complet geamurile. 

Fusese un vis familiar. Întotdeauna se trezea în acelaşi 
moment. Uneori visul era alb-negru, iar sângele lui Mark 
semăna cu ciocolata topită. 

Inspiră şi expiră, calmându-şi bătăile inimii. Auzi glasuri 
înăbuşite şi zgomot de paşi; oameni care treceau pe lângă 
maşină. Zarva vocilor creştea şi scădea. 


e 68 œ» 


Se uită la ceasul digital de pe tabloul de bord. Era 
aproape cinci dimineaţa. Dormise câteva ore bune, însă nu 
se simţea mai bine. Îşi schimbă poziţia, simţindu-şi corpul 
înţepenit şi îngheţat, şi porni motorul. Aerul din aeroterme 
ieşi într-un jet rece ca gheaţa. 

După ce maşina se încălzi, Erika porni ştergătoarele de 
parbriz şi aşteptă să zărească drumul, văruit în alb de 
stratul proaspăt de zăpadă. Observând plasturele de pe 
mână, îşi aminti că trebuia să se ducă la doctor, însă 
evenimentele din noaptea trecută o obligau să amâne, 
deocamdată. 


Andrea a fost în acea cârciumă... Unde erau femeia şi 
bărbatul cu care vorbise? Şi de ce dispăruse barmaniţa? 


Acum că avea o problemă de rezolvat, îi era mai uşor să 


împingă visul în fundul minţii ei. Băgă maşina în viteză şi 
porni spre secţia de poliţie. 


e 69 œ» 


Capitolul 13 


La cinci şi jumătate dimineaţa, secţia de poliţie 
Lewisham Row era liniştită. Singurul zgomot erau bătăile 
îndepărtate de pe coridorul de la celule. Vestiarul femeilor 
era gol şi Erika îşi scoase hainele murdare, apoi se duse în 
camera uriaşă cu duşuri comune şi dădu drumul apei 
lăsând-o să se înfierbânte cât putea să suporte. Intră sub 
duş, savurând căldura şi duşurile victoriene îmbrăcate în 
faianţă dispărură în aburii care se ridicau, şi odată cu ele 
şi Erika. 

La şase era îmbrăcată cu haine curate şi singură în sala 
de şedinţe, bând tacticos o ceaşcă de cafea şi mâncând 
nişte ciocolată de la automat. Andrea Douglas-Brown se 
uita la ea de pe perete, plină de sine. 

Erika se duse la biroul care-i fusese repartizat, introduse 
parola şi se logă la internet. Erau opt luni de când nu se 
mai uitase la e-mailul de la serviciu - nu dintr-un fel de 
abstinenţă; nu avusese acces. Derulând, văzu mesaje de la 
foşti colegi, buletine informative, corespondenţă nedorită 
şi o înştiinţare de participare la o audiere oficială. Asta 
aproape o făcu să râdă. Era notificată despre o audiere 
disciplinară oficială printr-un sistem intern de e-mail, la 
care i se interzisese accesul. 

Bifă toate e-mailurile vechi şi le şterse. 

Acum era doar un e-mail de la sergentul Crane, trimis 
noaptea precedentă târziu: 


Ataşez istoria profilului Facebook al Andreei DB. 
Plus înregistrările de pe telefonul ei recuperat de la 
locul crimei. 

CRANE 


Erika deschise fişierului ataşat şi dădu click pe „print”. 
După câteva clipe, imprimanta de lângă uşă prinse viaţă, 
scuipând rapid hârtie. Erika luă teancul de pagini şi-l duse 
cu ea la cantina personalului, sperând să găsească acolo o 


e 70 - 


cafea decentă; însă cantina era învăluită în întuneric. Găsi 
un scaun în spate, aprinse luminile şi începu să citească 
profilul de Facebook al Andreei Douglas-Brown. 

Acesta se întindea pe 217 pagini, de aproape nouă ani, 
de la o adolescentă de paisprezece ani cu faţa proaspătă, 
până la o sirenă focoasă de douăzeci şi trei de ani. În 
primele ei postări era o tânără foarte conservatoare, dar, 
odată cu intrarea în scenă a băieţilor, începuse să se 
îmbrace mai provocator. 

Cei nouă ani de postări pe Facebook ai Andreei erau un 
şir nesfârşit de fotografii de la petreceri şi selfie-uri. Sute 
de fotografii cu bărbaţi bine şi fete frumoase, rareori 
aceiaşi oameni. Părea că fusese o petrecăreaţă înrăită, 
căreia îi plăceau party-urile costisitoare. Cluburile pe care 
le frecventa erau genul în care trebuia să rezervi o masă şi 
părea că niciodată nu era criză de sticle de şampanie care 
să umple mesele acelea din fotografii. 

De-a lungul anilor, era foarte puţină interacţiune pe 
Facebook cu fraţii ei. Sora ei mai mare, Linda, dăduse like 
la câteva postări legate de familie, ca şi fratele ei mai mic, 
David. Însă acestea erau cam singurele postări asociate cu 
vacanţele anuale pe care familia Douglas-Brown le făcea în 
Grecia şi, în anii din urmă, la o vilă din Dubrovnik, Croaţia. 

Vacanţele o interesau pe Erika cel mai mult. Luate în 
fiecare august pentru trei săptămâni, ele urmau acelaşi 
tipar. La începutul fiecăreia, Andrea posta câteva poze de 
familie - o fotografie de grup la o masă într-un restaurant 
frumos sau adunaţi cu toţii în jurul unei cabane, luând un 
prânz lejer în costume de baie. La aceste prânzuri, Andrea 
purta întotdeauna bikini şi poza, părul negru rostogolindu- 
i-se pe un umăr în timp ce ciugulea cochet din mâncare. 
Prin contrast, Linda stătea cocoşată, cu farfuria plină-vârf, 
părând cam supărată că era deranjată din festinul lacom. 
Linda părea să crească în circumferință cu fiecare vacanţă 
ce trecea şi era mereu îmbrăcată în tricouri lungi şi 
colanţi. David, în schimb, pornea de la un băiat de 
treisprezece ani extrem de slăbănog, cu ochelari şi se 
metamorfoza încet într-un tânăr arătos. 


e 71 œ» 


Andrea părea mai apropiată de David; în multe fotografii 
îl trăgea la piept într-o îmbrăţişare în care el se zbătea, cu 
ochelarii strâmbi. Nu prea erau fotografii cu Linda şi David 
împreună. Sir Simon şi Lady Diana păreau să nu trădeze 
nimic în fotografii, afişând aceeaşi mimică în fiecare an: 
zâmbete largi, însă inexpresive. Aici era Lady Diana în 
costum de baie şi pareo. Dincolo era Sir Simon într-un şort 
lăbărţat, tras cam prea sus peste burta lui păroasă. 

Pe măsură ce vacanţele treceau, Andrea îşi pierduse 
repede interesul faţă de timpul petrecut cu familia şi 
începuse să posteze poze ale băieţilor din orăşel, făcute de 
ea. La început, erau cam insolenţi, neştiind că erau 
fotografiaţi în timp ce fumau prin preajmă sau jucau fotbal 
pe plajă cu cămăşile scoase. Apoi Andrea se fixa pe un 
băiat anume, petrecându-şi ultima săptămână a vacanţelor 
aparent obsedată de el şi făcându-i poze la nesfârşit. Părea 
atrasă de băieţii răi: mai mari şi mai tuciurii, cu torsuri 
musculoase, tatuaje şi piercinguri. Într-o fotografie, făcută 
în vara lui 2009, Andrea apărea pozând pe o Harley 
Davidson uriaşă, purtând cei mai micuţi bikini şi stând ca 
şi cum ar fi condus, în timp ce un flăcău brunet, probabil 
stăpânul motorului, stătea pe locul din spate. Avea o mână 
pe fundul ei şi ţinea o ţigară, vârful ei incandescent fiind 
aproape de pielea bronzată a Andreei. 

Ea se uita fix în aparatul de fotografiat, cu o privire care 
spunea: Sunt stăpână pe situație. 

Erika scrise pe margine: Cine a făcut fotografia asta? 

Nici nu observă când oblonul de la ghişeul cantinei se 
ridică şi începură să intre unul după altul, pentru micul 
dejun, mai mulţi poliţişti cu ochii cârpiţi de somn. 

In 2012, o nouă prietenă apăruse în scenă, o fată pe 
nume Barbora Kardosova. 

Nume slovac? scrise Erika pe margine. 

Barbora era brunetă şi frumoasă ca Andrea şi părea că-i 
devenise rapid prietenă apropiată, chiar însoţind familia în 
vacanţele din 2012 şi 2013. Se părea că Andrea găsise în 
Barbora o parteneră pentru vânătoarea de băieţi. Deşi 
acum căutau băieţi într-un fel mai sofisticat, apăreau 


e 72 œ» 


împreună cu un şir de masculi bruneţi, în cluburi de 
noapte luxoase sau pe şezlonguri la fel de costisitoare. 

Andrea părea să fi făcut din Barbora o prietenă 
adevărată, postând fotografii în care-şi petreceau 
împreună timpul liber, Andrea fiind nemachiată şi mult mai 
puţin conştientă de aparatul de fotografiat. În multe 
privinţe, Andrea era mai drăguță fără sulemeneală, 
distrându-se cu un zâmbet autentic pe faţă. Intr-o 
fotografie, fetele pozau alături în faţa unei oglinzi, 
îmbrăcate cu pulovere supradimensionate care le ajungeau 
până la genunchi. Puloverele uriaşe erau bătrânicioase. 
Cel al Barborei era brodat cu nişte pisici care alergau după 
gheme de lână, în timp ce al Andreei avea o uriaşă mâţă 
roşcată care se odihnea în coşul ei. Flash-ul aparatului de 
fotografiat al telefonului se reflecta în colţul de sus al 
oglinzii. Linda, sora Andreei, comentase: „Cară-te din 
dormitorul meu, vacă nenorocită!” 

Andrea dăduse like comentariului şi postase un ©. 

Apoi, la sfârşitul lui 2013, Barbora dispăruse brusc, fără 
nicio explicaţie, ştergând-o pe Andrea din lista de prieteni. 
Erika se mai uită o dată pe pagini ca să verifice că nu 
lipsea nimic. După acel moment, Barbora nu mai apăruse 
niciodată într-o fotografie. Nici măcar nu mai dăduse like 
la vreo postare. După vreo şase luni, în iunie 2014, profilul 
de Facebook al Andreei fu dezactivat. Nu exista nicio 
explicaţie sau mesaj către prietenii ei în care să spună că 
intenţiona să părăsească Facebook-ul. 

Erika îşi îndreptă atenţia spre înregistrările telefonice. 
Prin comparaţie, acestea erau seci şi puţine. Crane 
adnotase numerele de telefon, care constau din apeluri 
regulate către logodnicul Andreei, Giles Osborne; unul 
către un magazin local cu mâncare chinezească pentru 
acasă, dat într-o sâmbătă, şi alte şapte, către acelaşi 
număr în sâmbetele consecutive de dinainte de Crăciun, 
voturi pentru X Factor. Restul telefoanelor erau către 
familia ei, către florăria mamei ei din Kensington şi către 
secretara tatălui ei. În noaptea în care dispăruse nu 
existau apeluri telefonice, deşi telefonul ei fusese găsit la 


e 73» 


locul crimei. Înregistrările telefonice se întindeau pe opt 
luni, începând doar din iunie 2014. 

Se auzi un zăngănit de ceaşcă scăpată pe podeaua de 
piatră. Erika ridică privirea, dându-şi seama că acum era 
lumină şi cantina era deja plină. Se uită la ceas şi văzu că 
era nouă fără zece. Nevoind să întârzie la şedinţa 
informativă, îşi adună hârtiile şi plecă. Pe coridor se întâlni 
cu superintendentul şef Marsh. 

— Am citit raportul de azi-noapte, spuse el, ridicând o 
sprânceană. 

— Da, domnule. Totul va fi explicat. Am o pistă beton. 

— Care? 

— Am să vă spun la briefing, zise ea când ajunseră în 
sala de şedinţe. 

Când intrară, Erika îşi văzu toată echipa adunată la 
birouri. Se făcu linişte. 

— 'Neaţa tuturor! Am să încep prin a spune că sergentul 
Crane a reuşit să scoată istoria Facebook completă a 
Andreei şi înregistrările telefonice, ceea ce este o treabă 
grozavă şi rapidă. Andrea a fost foarte activă pe site, apoi, 
în luna iunie a anului trecut şi-a dezactivat profilul. De 
asemenea, înregistrările telefonice încep doar din iunie 
2014. De ce? Şi-a schimbat numărul? 

— Pe Giles Osborne l-a cunoscut în iunie, spuse Sparks. 

— Da. De ce şi-a schimbat numărul şi şi-a dezactivat 
profilul cam în acelaşi timp? 

— Poate începea o viaţă nouă. Unii tipi devin geloşi dacă 
o femeie are foşti iubiţi şi un trecut, spuse Singh. 

— Este evident că folosea Facebook-ul pentru a cunoaşte 
tipi, apoi s-a logodit şi n-a mai avut nevoie de el, spuse 
Sparks. 

— Da, dar înregistrările ei telefonice... mă rog, sunt cam 
prea robotice. Şi tu-mi spui că l-a cunoscut pe bărbatul 
visurilor ei şi viaţa ei a devenit perfectă; n-a mai avut 
nevoie de alte interacțiuni? 

— N-am spus asta, zise Sparks. i 

— Nu, dar e ceva dubios în asta. In noaptea în care a 
dispărut n-a dat niciun telefon. Să facem săpături. Găseşte- 


e 74» 


i telefonul cel vechi şi scoate înregistrările şi vezi dacă mai 
avea un telefon despre care nu ştiu. În plus, află tot ce poţi 
despre o fată pe nume Barbora Kardosova, pronunţat 
„Kardoş-ova”. A fost prietenă foarte bună cu Andrea, între 
2012 şi 2013, apoi a dispărut. S-au certat? Unde e acum? 
Putem să stăm de vorbă cu ea? Verific-o. Găseşte-o. Şi, de 
asemenea, foşti iubiţi. Andrea nu ducea lipsă de atenţie 
masculină; vezi ce găseşti. 

— Dar fii discret, adăugă Marsh din spatele sălii. 

Erika continuă: 

— Azi-noapte am făcut o vizită la The Glue Pot. Am 
primit o identificare sigură de la o barmaniţă pe nume 
Kristina, care a recunoscut că Andrea a fost acolo în 
noaptea în care a dispărut. Ea spune că Andrea era cu o 
blondă cu părul scurt şi, mai târziu, cu un bărbat brunet. 

— Ai s-o aduci pe această Kristina aici pentru un portret- 
robot? întrebă Sparks. 

— S-a speriat şi a fugit când i-am propus asta. 

— Bun, care e numele ei de familie? întrebă Sparks. 

— Păi, n-am ajuns atât de departe înainte să... 

Sparks zâmbi superior şi dădu din cap. 

— Altă femeie cu care am vorbit, Ivy Norris... continuă 
Erika, dar Sparks o întrerupse. 

— Doamne! Eu n-aş crede nimic din ce ţi-a spus Ivy 
Norris. Boarfa aia bătrână este o trombonistă şi o 
scandalagioaică bine cunoscută. 

— Da, dar Ivy Norris a avut o reacţie foarte ciudată când 
am pomenit de The Glue Pot. S-a speriat. Acum, vreau tot 
ce poţi să obţii despre cârciuma aia. Găseşte-o pe 
barmaniţa aia şi stai de vorbă cu proprietarul. Cred că 
există aici o legătură cu Andrea şi trebuie s-o aflăm, iute, 
înainte să se evapore unele lucruri. 

— DCI Foster. Putem schimba o vorbă? spuse Marsh. 

— Da, domnule... Moss şi Peterson, vreau să veniţi azi cu 
mine. O să mergem să aflăm rezultatele autopsiei şi soţii 
Douglas-Brown vor face identificarea oficială a cadavrului. 

Sala de şedinţe fu străbătută de un murmur. Erika îl 
urmă pe Marsh în biroul lui. Închise uşa şi se aşeză vizavi 


e 75» 


de el. 

— Soții Douglas-Brown vin aici în dimineaţa asta pentru 
identificarea oficială? 

— Da. La zece şi jumătate. 

— La ora asta voi emite declaraţia oficială a poliţiei. 
Ofiţerul nostru de presă, Colleen, este foarte bun şi, 
desigur, vrem să subliniem că aici este vorba de uciderea 
unei fete nevinovate. Totuşi, trebuie să ne aşteptăm ca 
presa să găsească o latură politică, spuse cu mâhnire 
Marsh. 

— Păi, trebuie să-şi vândă ziarele, spuse Erika. 

Urmă o pauză în care Marsh bătu darabana cu degetele 
în masa de lucru. 

— Vreau să ştiu ce direcţie ia ancheta ta, spuse Marsh în 
cele din urmă. 

— Caut criminalul, domnule. 

— Nu fi impertinentă! 

— Păi, doar aţi fost acolo, în sala de şedinţe. Această 
martoră, Kristina, a văzut-o pe Andrea în The Glue Pot în 
noaptea în care a dispărut. Ea spune că Andrea era cu o 
blondă şi cu un bărbat brunet. Îi caut pe aceştia. 

— Şi unde e acum? Această Kristina? 

— A fugit şi n-am apucat să aflu mai multe informaţii. 

— Ştia că eşti ofiţer de poliţie? 

— Da. 

— Crezi c-ar fi putut să considere că era în interesul ei 
să-ţi dea o identificare sigură a Andreei? 

— Domnule? 

— Uite ce e, Erika. Mai mult ca sigur este imigrantă 
ilegală şi s-a speriat c-o să fie deportată. Probabil că ţi-ar fi 
spus că l-a văzut pe Elvis la tonomat dac-ar fi considerat că 
asta ar fi putut să-i salveze fundul. 

— Nu, domnule, eu cred că am o pistă aici. Şi altă 
femeie, una din partea locului, Ivy Norris. Reacţia ei la The 
Glue Pot a fost... 

— Am citit raportul ofițerului de serviciu de azi-noapte. 
Spune că l-ai lovit pe nepotul lui Ivy Norris şi apoi ea a 
scos un cuţit la tine. 


e 76 - 


— Da, băiatul m-a muşcat şi am reacţionat urât. Dar asta 
nu e relevant. Domnule, Ivy Norris cunoaşte zona asta şi 
ceva la cârciuma aia o sperie. 

— Ştiai că luna trecută patru oameni au fost decapitaţi 
la Rambler's Rest, în Sydenham? Probabil că nici ea nu e 
dornică să se ducă acolo să bea ceva. 

— Domnule! 

— Comisarul adjunct s-a ţinut de capul meu. Trebuie să 
raportez cuiva de la nenorocita aia de cancelarie a prim- 
ministrului situaţia la zi a acestei anchete. Insistă să nu fie 
scoase la iveală şi exagerate în presă detalii dezgustătoare 
sau nedovedite despre familia Douglas-Brown. 

— Nu eu controlez media. Nici nu divulg detalii despre 
anchete. Ştiţi asta, domnule. 

— Da, dar vreau să... 

— Trebuie să-mi fac treaba, domnule. Fiţi direct cu 
mine. Îmi spuneţi că există lucruri pe care nu pot să le 
investighez? 

Marsh îşi încordă muşchii feţei. 

— Nu! 

— Atunci ce-mi spuneţi? 

— Îţi spun să te limitezi la fapte. De mult suspectăm The 
Glue Pot că este implicată în plasarea imigranţilor ilegali 
în locuri de muncă şi că este un loc frecventat în mod 
regulat de prostituate. Îţi trebuie fapte concrete înainte să 
începi să spui că Andrea Douglas-Brown a fost acolo în 
noaptea în care a dispărut. 

— Şi dacă o găsesc pe acea barmaniţă şi o conving să 
facă un portret-robot de identificare? 

— Păi, mult noroc la asta, pentru că probabil e deja 
făcută pachet în spatele unui camion cu destinaţia Calais! 

— Domnule! O avem pe Andrea pe camerele de 
supraveghere. A urcat într-un tren de Forest Hill în 
noaptea în care a dispărut şi cadavrul ei a fost găsit 
aproape de strada principală. Hristoase! Tot nu este 
evident că aş putea avea dreptate? 

Marsh părea exasperat. 

— Bun. Dar calcă uşor; fii subtilă în ancheta ta. 


e 77 -- 


— Voi fi, domnule. 

— Şi vreau să fiu ţinut la curent. Cu tot ce se-ntâmplă, 
înţelegi? 

— Da, domnule. 

Marsh îi aruncă o privire şi ea părăsi biroul. 


e 78 - 


Capitolul 14 


Morga părea să alunge puţina căldură care îi rămăsese 
Erikăi în corp în timp ce mergea pe coridorul lung cu 
lumină fluorescentă. Ajunseră la o uşă metalică, unde Moss 
sună la un interfon. Medicul legist Isaac Strong le dădu 
drumul înăuntru. 

— Bună dimineaţa! spuse încetişor Isaac, răspândind o 
aură de calm şi ordine. 

Halatul alb de laborator care-i acoperea silueta înaltă 
era imaculat şi bine călcat, iar din buzunarul de sus se iţea 
husa de piele neagră a unui telefon mobil. Purta jeanşi 
strâmţi negri şi papuci Crocs, şi avea părul negru 
pieptănat peste cap. Din nou, Erika se simţi atrasă de ochii 
lui căprui şi blânzi de sub sprâncenele arcuite subţire. Sala 
de autopsie era un amestec ameţitor de oţel şi plăci de 
porțelan victorian. De-a lungul unui perete era un şir de 
uşi din oţel inoxidabil, iar în mijlocul sălii, trei mese de 
autopsie tot din oţel inoxidabil, înconjurate de canale de 
scurgere. Andrea Douglas-Brown zăcea sub un cearşaf alb, 
pe masa cea mai apropiată de uşa pe care intraseră ei. 
Ochii Andreei erau acum închişi. Părul ei fusese spălat şi 
pieptănat îngrijit peste cap. Contuziile se înnegriseră, dar 
faţa îi era tot umflată. De dragul familiei, Erika sperase că 
Andrea avea să arate ca şi cum ar fi dormit, dar, în ciuda 
eforturilor de a o aranja, corpul ei arăta tot traumatizat. 

Isaac ocoli brancarda şi dădu la o parte cearşaful. Pe 
lângă contuziile şi laceraţiile de pe corpul ei gol, era acum 
cusătura grosolană, de la incizia în formă de Y, care ducea 
de la fiecare umăr şi convergea la piept, apoi cobora 
printre sânii ei plini până la stern. 

— În plămâni nu era lichid, deci era moartă când a ajuns 
în apă, spuse Isaac. Gheaţa a împiedicat descompunerea, 
dar observați albirea pielii cauzată de expunerea 
prelungită la apă. Semnele de ligatură de pe gât şi 
clavicula fracturată indică moartea prin strangulare. După 
cum am presupus, vânătaia din jurul gâtului indică o mână 

e 79 œ 


de mărime medie, fără caracteristici neobişnuite, cum ar fi 
degete lipsă. 

Se opri. 

— Rezultatele toxicologice arată un nivel ridicat de 
alcool în sânge, plus o cantitate mică de cocaină. Nu 
mâncase de mai multe ore; avea stomacul gol, în afară de 
dintele din faţă rupt, pe care probabil l-a înghiţit fără să 
vrea în timpul atacului. 

Ridică un flacon mic de plastic în care era dintele rupt şi 
îl tinu în lumină. 

— Am găsit pe gura şi dinţii ei un reziduu dintr-o 
substanţă adezivă, ce se găseşte în majoritatea mărcilor de 
benzi adezive. 

— Deci a fost legată la gură? întrebă Erika. 

— Aşa s-ar părea. Nu există niciun semn că a fost 
violată. Totuşi, apare că a făcut sex anal în apropierea 
momentului când a murit şi pare să fi fost consensual. 
Iarăşi, am analizat anusul în căutare de spermă şi sânge, 
dar n-am găsit. Însă erau reziduuri de latex şi cantităţi 
mici de lubrifiant. 

— A folosit prezervativ? întrebă Erika. 

— Cel care a făcut sex anal cu ea a folosit prezervativ, o 
corectă Isaac. 

— Dar cum poţi să fii sigur că sexul anal a fost 
consensual? 

Urmă o pauză stânjenitoare. 

Isaac explică: 

— Există o diferenţă clară între sexul penetrant 
consensual şi neconsensual. La sexul consensual, corpul 
este de obicei relaxat. Sexul neconsensual este adesea 
cuplat cu stres maxim, panică şi împotrivire, ceea ce duce 
la încordarea muşchilor, fapt care, la rândul lui, duce la 
leziuni interne şi excoriaţii ale cărnii. Sigur, o altă teorie 
este că raportul sexual ar fi putut avea loc post-mortem. 

— Te rog, Doamne, nu! spuse Erika. Sper să nu. 

— E posibil, da, dar eu mă îndoiesc. Acesta pare să fie 
un atac furibund. Ucigaşul a atacat-o ca un animal. I-a 
smuls părul la tâmple - ar fi avut el voinţa şi controlul de a 


e 80 - 


se opri pentru a-şi pune un prezervativ? 

— S-au găsit prezervative la faţa locului? 

— Zona din jurul şopronului pentru bărci şi lacului era 
plină de prezervative. Noi le analizăm pe toate, dar 
durează. 

O scurtă pauză. 

— Crezi că Andrea era genul de fată care să facă sex 
anal? întrebă Peterson. 

— Asta ar cam însemna să judec, spuse Isaac. 

— Mda, ştii bine că aici putem să ne ferim să jignim sau 
să spunem lucrurilor pe nume. Nu doar un anumit gen de 
fată practică sexul anal? întrebă Peterson. 

— Nu-mi plac ideile astea, spuse Erika. 

— Dar trebuie să gândim aşa, spuse Peterson. 

— Spui că numai fetelor stricate le place în fund? Cele 
care se bagă în situaţii periculoase? întrebă Moss. 

— Crezi că asta a fost o partidă de sex în aer liber, care 
a mers prost? îl întrebă Erika pe Isaac. 

— Cum am spus, nu e treaba mea să emit ipoteze despre 
nimeni. Când sunt aduse la mine, trebuie să trag concluzii 
privitoare la felul în care au murit. Puteţi să vedeţi aici c-a 
fost legată la mâini cu un cablu. A fost legată şi la picioare, 
iar glezna piciorului stâng are o mică fractură. 

— Asta n-a fost o partidă de sex în aer liber care a mers 
prea departe, spuse Erika. Asta a fost o răpire. Poate a 
făcut sex cu logodnicul ei în acea zi mai devreme şi apoi... 
Doamne! O să trebuiască să-l întrebăm pe logodnic. Există 
probe ADN? 

— Dacă au existat, cel mai probabil au fost distruse de 
apă, când era sub gheaţă, spuse Isaac. 


Când terminară, mai erau câteva minute până la sosirea 
soților Douglas-Brown pentru identificarea corpului 
Andreei. Moss şi Peterson profitară de prilej pentru a fuma 
o țigară, iar Erika se pomeni acceptând oferta de a li se 
alătura, deşi se lăsase de fumat cu ani buni în urmă. 
Stăteau în uşa scării de incendiu, care dădea spre ieşirea 
din spate a unui service auto. Vedeau înăuntru şirul lung 


e 81 œ» 


de garaje unde maşinile erau urcate pe rampe, iar 
dedesubt, în nişte şanţuri luminate, lucrau câţiva 
muncitori. 

Erika nici nu mai ţinea minte de câte cazuri de viol şi 
crimă se ocupase. În timp ce fumau în tăcere, ea se uita la 
tinerii care lucrau vizavi. Erau tineri şi puternici. Cât de 
aproape de a viola şi a ucide femei ajungea în viaţa sa un 
om obişnuit? Câţi se stăpâneau? Câţi scăpau basma 
curată? 

— Cheia este Andrea. A fost cineva pe care-l cunoştea? 
întrebă Erika, suflând fumul de ţigară în aerul rece. 

— Crezi că a fost ademenită pe terenul muzeului sau că 
s-a dus de bunăvoie? întrebă Peterson. 

— Nu prea avem dovezi pentru a merge mai departe. 
Nicio probă ADN. Camerele de luat vederi nu funcționau. 

— Ar fi putut să fie ceva aranjat? întrebă Moss. 
Camerele de luat vederi. Să fi fost cineva din interior. 
Cineva care să fi avut un dinte împotriva lui Sir Simon sau 
a familiei? 

— Camerele alea de rahat nu merg din cauza reducerilor 
făcute de guvern. lar dacă erau o răpire şi o execuţie 
profesioniste, ar mai fi lăsat ei la faţa locului telefonul şi 
legitimatia fetei? Asta pare o rasoleală, spuse Peterson. 

— Poate voiau să fie identificată iute. Ca să transmită un 
mesaj. 

— A avut parte din plin de atenţie masculină. Ce ziceţi 
de un iubit tratat cu dispreţ? 

— E posibil. Dar cine? Părea să se fi transformat într-o 
călugăriţă de când l-a cunoscut pe acest Giles Osborne. 
Trebuie să vorbim cu el. 

Isaac apăru în uşă. 

— Familia Douglas-Brown tocmai a ajuns în parcare, 
spuse el. 

— Urăsc partea asta a meseriei, spuse Moss, stingând 
tigara pe jumătate fumată pe talpa pantofului şi băgând-o 
înapoi în pachet. 

Simon şi Diana Douglas-Brown sosiră cu fiica lor, Linda, 
şi cu fiul lor, David. Erikăi i se părea ciudat că-i vedea 


e 382 œ» 


pentru prima oară pe fratele şi sora Andreei. Avea 
impresia că ştia foarte multe despre ei din profilul de 
Facebook al Andreei. 

Diana şi Simon erau îmbrăcaţi ireproşabil în negru, iar 
Diana arăta de parcă fusese susţinută până atunci de 
Simon şi David. David era foarte înalt şi slab şi purta un 
costum negru, strâmt, la modă, şi ochelari. Linda era lângă 
tatăl ei şi părea foarte grasă şi demodată într-o fustă 
neagră, cloş, şi un palton gros, de iarnă. Toţi aveau ochii 
roşii de plâns. 

— Bună dimineaţa! Poftiţi, spuse Erika, ducându-i la uşa 
camerei de identificare. 

Simon puse o mână peste a soţiei sale. 

— Tu rămâi aici, David, şi tu, Linda, la fel, am să fac eu 
asta. N 

— Tată, suntem aici. Impreună, spuse David. 

Glasul lui avea un ton poruncitor, ca al tatălui său, care 
contrasta cu înfăţişarea lui de tocilar. Linda îşi muşcă buza 
o clipă, apoi dădu din cap în semn că era de acord. Erika îi 
conduse înăuntru. Camera de identificare era mică şi 
sumbră, cu două scaune şi o masă de lemn împodobită cu 
un mănunchi de narcise galbene care nu reuşeau să 
înveselească atmosfera. 

— Vă rog să nu vă grăbiţi, spuse Erika, conducându-i la 
un glasvand mare. 

De cealaltă parte a geamului era trasă o draperie. Erika 
observă că draperia fusese agăţată invers, cu căptuşeala 
îngălbenită la vedere, o parte din cusătură fiind desfăcută 
în partea de sus. Era o ironie că morţilor li se arăta faţa 
cea bună, în timp ce rudele şi prietenii aşteptau de cealaltă 
parte, ca şi cum ar fi fost în culise. 

Diana se încordă vizibil când un asistent de la morgă 
trase draperia, dând-o la iveală pe Andrea, care zăcea sub 
un cearşaf, înfăşurată într-un giulgiu alb. O lumină slabă, 
galbenă, cădea pe lambriurile de lemn ale camerei de 
vizionare. Erika nu scăpase niciodată de sentimentul că 
privirea unui cadavru era aproape abstractă; teatrală. 
Unele rude rămâneau impasibile, altele plângeau 


e 383 


nestăpânit. Un bărbat, îşi aminti ea, dăduse cu pumnul în 
geam atât de tare, încât îl crăpase. 

— Da. E ea, Andrea, spuse Diana. 

Îşi înghiţi lacrimile şi ochii i se umeziră. Îşi tamponă faţa 
frumos machiată cu o batistă albă. Linda nu clipi, nu 
tresări. Doar îşi lăsă capul pe-o parte, cu ochii măriţi de o 
curiozitate morbidă. David se uita sumbru, luptându-se cu 
lacrimile. 

Simon fu cel care îşi pierdu controlul şi, cu un vaiet, 
cedă nervos. David se duse să-şi îmbrăţişeze tatăl, însă el îl 
respinse violent pe băiat. Abia atunci începu să plângă şi 
David, cu sughiţuri. 

— Vă las puţină intimitate. Staţi cât aveţi nevoie, spuse 
Erika. 

Diana dădu din cap când ea se retrase. 

Trecură cinci minute şi, în cele din urmă, familia ieşi cu 
ochii injectaţi. Erika aştepta pe coridor cu Moss şi 
Peterson. 

— Vă mulţumesc că aţi făcut asta, spuse Erika încetişor. 
Am putea să stăm de vorbă cu dumneavoastră, toţi, în 
după-amiaza asta, mai târziu? 

— Despre ce vreţi să vorbiţi cu noi? întrebă Simon. 

Ochii lui injectaţi erau acum prudenţi şi jenaţi. 

— Am vrea să mai aflăm nişte lucruri despre Andrea ca 
să ne dăm seama dacă-l cunoştea pe criminal. 

— De ce să-l fi cunoscut pe criminal? Crezi că o 
persoană ca Andrea ar fi umblat cu nişte criminali? 

— Nu, domnule, nu cred. Dar trebuie să vă punem 
aceste întrebări. 

— Unde e logodnicul Andreei? întrebă Moss. 

— Giles a înţeles că am dorit să venim doar noi, familia. 
Sunt sigură că îşi va lua rămas-bun când... 

Glasul mamei se stinse, poate pentru că-şi dădea seama 
că acum avea o mmormentare de organizat. 


Se uitară la familia care mergea încet prin parcarea 
înzăpezită către o maşină care-i aştepta. Când urcară, 
Simon Douglas-Brown se uită prelung la Erika. Ochii lui 


e 384» 


injectaţi îi sfredeliră pe ai ei. Apoi se urcă în maşină şi 
aceasta dispăru în ninsoare. 


e 385» 


Capitolul 15 


Yakka Events avea sediul într-un bloc de birouri futurist 
de pe o stradă rezidenţială din Kensington. Blocul se înălța 
între câteva şiruri de case obişnuite cu terasă, ca o 
sculptură pretențioasă care fusese livrată la adresa 
greşită. Erika, Moss şi Peterson fură obligaţi să sune la 
două rânduri de uşi de sticlă fumurie înainte să li se 
permită accesul în recepţie. O recepţioneră tânără lucra la 
computer, cu căştile pe urechi. li văzu, dar nu spuse nimic 
şi continuă să tasteze. Erika se aplecă şi-i scoase căştile. 

— Sunt DCI Foster, iar aceştia sunt detectivii Moss şi 
Peterson. Am vrea să stăm de vorbă cu Giles Osborne. 

— Domnul Osborne este ocupat. O clipă, termin asta şi 
vă programez pentru o întâlnire, spuse recepţioneră, 
punându-şi la loc căştile cu gesturi ostentative. 

Erika se aplecă iar şi trase de fir, scoțând ambele căşti 
din urechile fetei. 

— Eu nu te întreb, îţi spun. Am vrea să-l vedem pe Giles 
Osborne. 

Îşi arătară toţi legitimaţiile de poliţişti. Fata îşi păstră 
atitudinea, dar ridică telefonul de pe birou. 

— Cu privire la ce? 

— La moartea logodnicei lui, spuse Erika. 

Fata formă un număr. 

— De ce credea ea că suntem aici? Pentru o pisică 
rămasă înţepenită într-un nenorocit de copac? murmură 
Peterson. 

Erika îi aruncă o privire. 

Recepţionera puse receptorul la loc în furcă. 

— Domnul Osborne va veni într-o clipă. Îl puteţi aştepta 
acolo. 

Se mutară într-o zonă de aşteptare cu canapele şi o 
măsuţă de lemn pentru cafea, unde erau frumos aranjate 
în evantai reviste de modă. În colţ era un mic bar cu un 
frigider uriaş, luminat şi aprovizionat cu şiruri de sticle de 
bere şi, alături, se găsea un uriaş espressor argintiu. Pe 


e 86 - 


perete era prins un montaj de fotografii făcute la diverse 
evenimente, în care în general apăreau fete superbe şi tipi 
care împărțeau şampanie gratuită. 

— Pe mine, cu fundul meu gras, nu m-ar angaja 
niciodată, bombăni Moss când se aşezară. 

Erika se uită pieziş la ea şi văzu că, pentru prima dată, 
Moss surâdea larg. Erika îi întoarse zâmbetul. 

După câteva clipe, Giles Osborne ieşi pe o uşă cu geam 
fumuriu de lângă bar. Era scund şi rotofei şi avea părul 
negru, unsuros, cu cărare într-o parte. Ochii lui ca două 
mărgele erau apropiaţi, şi avea un nas mare, dar nu avea 
deloc bărbie. Purta jeanşi strâmţi şi un tricou cu decolteu 
în V, mult prea strâmt pentru burta lui proeminentă. O 
pereche ciudată de cizmuliţe până la glezne, care-i dădeau 
un aer de Humpty-Dumpty, îi completa ţinuta. Erika era 
surprinsă că acesta era bărbatul cu care Andrea alesese să 
se mărite. 

— Salut, sunt Giles Osborne! Cu ce pot să vă ajut? spuse 
el, pe un ton liniştit şi sigur pe sine. 

Erika făcu prezentările, adăugând: 

— Am vrea mai întâi să vă prezentăm condoleanţele 
noastre. 

— Da. Vă mulţumesc. A fost un mare şoc. Ceva ce încă 
încerc să procesez. Nu ştiu dacă vreodată am să... 

Arăta îndurerat, dar nu-i invită să continue. 

— Am putea să mergem într-un loc puţin mai retras? Am 
vrea să vă punem câteva întrebări, spuse Erika. 

— Am vorbit deja pe larg, ieri, cu un anume DCI Sparks, 
spuse el, îngustându-şi bănuitor ochii. 

— Da, şi vă suntem recunoscători pentru timpul acordat, 
dar vă rugăm să înţelegeţi că este vorba de anchetarea 
unei crime şi chiar trebuie să ne asigurăm că avem toate 
informaţiile. 

Giles se uită fix la ei o clipă, apoi bănuielile i se 
evaporară. 

— Sigur. Pot să vă ofer ceva de băut? Cappuccino? 
Espresso? Macchiato? 

— Eu vreau un cappuccino, spuse Moss. 


e 387 œ» 


Peterson dădu din cap afirmativ. 

— Da, mulţumesc, spuse Erika. 

— Michelle, noi vom fi în sala de conferinţe, îi spuse 
Giles recepţionerei. 

Ţinu uşa deschisă şi intrară într-un birou comun unde 
şase sau şapte tinere şi tineri lucrau la calculator. Niciunul 
nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Giles 
deschise o altă uşă de sticlă, care dădea într-o sală de 
conferinţe, cu o masă lungă, din sticlă, şi câteva scaune. 
Un televizor mare, cu plasmă, de pe perete oglindea un 
website pe care apărea şiruri de schiţe. La o privire mai 
atentă, Erika îşi dădu seama că schiţele reprezentau sicrie. 
Giles se duse în grabă la un laptop de pe masa de sticlă, 
micşoră browserul şi pe televizor apăsă logoul firmei 
Yakka Events. 

— Nici nu pot să-mi imaginez ce perioadă îngrozitoare 
trebuie să fi fost asta pentru Lordul şi Lady Douglas- 
Brown. Mă gândeam să mă ocup eu de organizarea 
înmormântării Andreei, explică el. 

— Andrea a fost identificată oficial abia acum o oră, 
spuse Moss. 

— Da, dar voi o identificaserăţi pe Andrea, corect? 
replică el. 

— Da, spuse Erika. 

— Niciodată nu ştii cum să reacţionezi la o pierdere 
neaşteptată. Trebuie să vi se pară ciudat... 

Se întrerupse şi-şi puse mâna pe faţă. 

— Scuzaţi-mă. Am nevoie de o preocupare... Trebuie să 
fac ceva, iar aranjarea de evenimente îmi este în sânge, 
cred. Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat asta... 

Erika scoase un şerveţel dintr-o cutie de pe masa de 
conferinţe şi i-l întinse lui Giles. 

— Mulţumesc, spuse el, luându-l şi suflându-şi nasul. 

— Înţeleg că firma dumneavoastră e una de succes? 
spuse Erika, schimbând subiectul în timp ce se aşezau la 
masa de conferinţe. : 

— Da, nu pot să mă plâng. Intotdeauna există oameni 
care vor să povestească lumii despre noul lor produs. 


e 388 œ» 


Recesiunile vin şi trec, dar mereu există nevoia şi dorinţa 
de a transmite un concept, o marcă, un eveniment. Eu sunt 
aici pentru a ajuta la transmiterea acelui mesaj. 

— Ce mesaj speraţi să transmiteţi odată cu organizarea 
înmormântării Andreei? întrebă Moss. 

Înainte ca el să apuce să răspundă, intră recepţionera cu 
cafelele şi le puse pe masă. 

— Mersi, Michelle, eşti un înger! spuse Giles în urma ei 
când ea ieşi. Hm, asta-i chiar o întrebare bună. Vreau ca 
oamenii s-o ţină minte pe Andrea aşa cum era: o fată 
frumoasă, pură şi integră, inocentă, care avea toată viaţa 
înainte... 

Erika rumegă asta o clipă. Văzu că Moss şi Peterson 
făceau la fel. 

— Cafeaua asta e chiar bună, spuse Moss. 

— Mulţumesc. Noi am lansat produsul. Este în întregime 
Fairtrade. Fermierii primesc mult peste valoarea de piaţă 
pentru ceea ce cultivă; copiii lor primesc locuri la şcoală. 
Au acces la canalizare şi apă curentă. Servicii medicale 
complete. 

— Nu ştiam că bând pur şi simplu o cafea fac atâta bine, 
spuse Peterson, cu glasul plin de sarcasm. 

Erika îşi dădu seama că Peterson şi Moss îi împărtăşeau 
antipatia faţă de Giles Osborne. Însă nu era bine ca şi el să 
ştie asta. 

— Am venit azi aici ca să încercăm să ne facem o 
imagine despre Andrea. Noi credem că cel mai bun mod de 
a-l prinde pe cel care a făcut asta este să găsim o legătură 
între viaţa ei şi ultimele ei mişcări. 

— Sigur, spuse Giles. A fost un şoc - un şoc îngrozitor. 

Ochii i se umplură iar de lacrimi şi se frecă la ei cu furie 
cu şerveţelul făcut ghemotoc. Îşi trase nasul de câteva ori. 

— Trebuia să ne căsătorim vara asta. Era foarte 
entuziasmată. Deja începuse să-şi aleagă accesoriile 
pentru rochie. Voia o Vera Wang, iar eu i-am oferit mereu 
Andreei mele ce-şi dorea... 

— Nu plăteau părinţii ei? întrebă Erika. 

— Nu. Tradiţia slovacă este ca fiecare familie să 


e 89 œ» 


plătească jumătate... Sunteţi slovacă? Mi s-a părut că aud 
un accent? întrebă Giles. 

— Da, sunt. 

— Căsătorită? 

— Nu. Pot să întreb unde aţi cunoscut-o pe Andrea? 

— A venit să lucreze pentru mine, în iunie anul trecut. 

— Pe ce post? 

— Una dintre fetele noastre cu mostrele, deşi nu cred că 
ştia cu adevărat ce înseamnă cuvântul „muncă”. O 
cunoşteam pe Lady Diana de câţiva ani. Colaboram des cu 
florăria ei pentru evenimentele noastre. Mi-a spus că are o 
fată care căuta un job; apoi mi-a arătat fotografia ei şi asta 
a fost. 

— Cum adică „asta a fost”? întrebă Peterson. 

— Păi, era frumoasă. Genul de fată pe care adorăm să-l 
angajăm - şi, desigur, în foarte scurt timp m-am 
îndrăgostit, ha! 

— Şi a lucrat mult pentru dumneavoastră înainte de a se 
lega o relaţie? întrebă Peterson. 

— Nu - mă rog, a durat mai mult să mă îndrăgostesc 
decât perioada în care a fost angajată. Lucra doar un 
schimb, distribuind mostre de Moët. Era cumplită: se purta 
de parcă era la petrecere, nu muncea şi se îmbăta rău! Aşa 
că n-a mers, dar, ăă, noi... Ascultaţi, ce relevanţă are asta? 
M-aş fi gândit c-o să vreţi să fiţi pe teren în căutarea 
criminalului. 

— Deci lucrurile au evoluat foarte repede. Vă cunoşteaţi 
doar de opt luni, din iunie trecut? spuse Erika. 

— Da. 

— Şi aţi cerut-o de soţie foarte repede. 

— Cum am spus, a fost dragoste la prima vedere. 

— Şi credeţi că şi pentru Andrea a fost dragoste la prima 
vedere? 

— Sunt cumva suspectat? întrebă Giles, foindu-se pe 
scaun. 

— De ce aţi crede că sunteţi suspectat? Am spus că 
punem nişte întrebări, spuse Erika. 

— Dar am mai răspuns la toate astea. Dacă vreţi să 


e 90 œ» 


trecem la lucrurile importante, pot să demonstrez unde 
eram în noaptea în care a dispărut Andrea. Joi, opt 
ianuarie, de la trei după-amiaza până la trei dimineaţa a 
zilei de nouă, am fost la o lansare de produs la Raw Spice 
în Soho, Beak Street 106. Apoi m-am întors aici, la birou, 
cu echipa mea. Am băut câteva pahare ca să ne relaxăm. 
Am toate astea pe camera de supraveghere. La şase, am 
plecat la micul dejun - la McDonald's-ul de pe strada 
principală din Kensington. Mai mult de zece angajaţi pot 
să confirme asta şi, în majoritatea locurilor, sigur există 
camere de supraveghere. Portarul de la clădirea mea m-a 
văzut ajungând acasă la şapte, şi n-am mai plecat până la 
amiază. 

— Ce este Raw Spice? întrebă Peterson. 

— E o experienţă sushi fusion. 

— Sushi fusion? 

— Chiar nu mă aştept ca o persoană ca dumneavoastră 
să ştie ce e asta, spuse Giles nervos. 

— O persoană ca mine? întrebă Peterson, răsucindu-şi o 
codiţă scurtă. 

— Nu, nu, nu; voiam să spun că o persoană care... care 
poate nu a frecventat societatea din centrul Londrei... 

Erika interveni. 

— Da, bine. Ascultaţi, domnule Osborne... 

— Vă rog să-mi spuneţi Giles. Acesta este un birou în 
care se foloseşte prenumele. 

— Giles. Eşti pe Facebook? 

— Bineînţeles că sunt pe Facebook, se zbârli el. Conduc 
o firmă de evenimente. Suntem foarte activi pe toate 
reţelele sociale. 

— Şi Andrea? 

— Nu, ea era una dintre puţinii oameni pe care i-am 
cunoscut care nu avea profil de Facebook. Am încercat... 
am încercat de câteva ori s-o conving să-şi facă un cont pe 
Instagram, dar este... era paralelă cu tehnologia. 

Erika se ridică şi scoase două capturi de ecran de pe 
profilul de Facebook al Andreei. Le aşeză pe masă, în faţa 
lui. 


e 91 œ» 


— Andrea a avut profil de Facebook. L-a dezactivat în 
iunie 2014. Bănuiesc că asta a fost cam când v-aţi 
cunoscut. 

Giles trase spre el foile. 

— Poate îşi dorea un nou început? spuse el, derutat, 
încercând în mod clar să nu reacționeze la o fotografie în 
care Andrea îmbrăţişa din spate un tânăr arătos, mâna lui 
cuprinzându-i un sân prin decolteul topului. 

— Deci te-a minţit că nu avea profil de Facebook. 

— Mă rog, minţit e un cuvânt tare, nu-i aşa? 

— Dar de ce ţi-a ascuns asta? 

— N-nu ştiu. 

— Giles. Ai auzit de The Glue Pot din Forest Hill? întrebă 
Peterson. 

— Nu, nu cred. Ce este? 

— O cârciumă. 

— Atunci clar nu ştiu. De fapt, eu nu mă abat niciodată 
la sud de râu. 

— Andrea a fost văzută ultima dată în această cârciumă 
în noaptea în care a dispărut. Era în compania unei fete cu 
părul blond şi scurt, apoi a unui bărbat brunet. Ai idee cine 
puteau să fie? Avea prieteni în South London, prin Forest 
Hill? 

— Nu. Mă rog, niciunul de care să fi ştiut eu. 

— Îţi vine în minte cineva care ar fi voit să-i facă rău? 
Datora bani cuiva? 

— Nu! Nu; Andreei nu i-a lipsit niciodată nimic, aveam 
eu şi Sir Simon grijă de asta. În noaptea în care a dispărut 
mi-a spus că se duce la cinema cu Linda şi David. Eu o 
încurajam să petreacă mai mult timp cu fratele şi sora ei; 
nu sunt apropiaţi ca fraţi. 

— De ce? 

— Oh, ştiţi voi - familii bogate. Părinţii lasă îngrijirea 
copiilor în seama bonelor şi a profesorilor. Între fraţi există 
mereu competiţie pentru afecţiune... Mă rog, David şi 
Andrea păreau să aibă parte de mai multă atenţie decât 
Linda. Eu am avut noroc. Sunt singurul copil la părinţi. 

Imaginea de Humpty-Dumpty reveni în mintea Erikăi. 


e 92 œ 


Giles, mic şi durduliu, stând singur pe un zid, neajungând 
cu picioarele la pământ. 

— Ai cunoscut vreodată o fată pe nume Barbora 
Kardosova? Era prietenă cu Andrea. 

Erika împinse peste masă o fotografie a Barborei. 

Giles se aplecă să studieze fotografia. 

— Nu. Deşi Andrea a pomenit de Barbora. Se pare că s-a 
debarasat de Andrea cu multă cruzime. S-a întâmplat cu 
puţin înainte de a o cunoaşte eu. 

— Cât de bine le-ai cunoscut pe prietenele Andreei? 

— Nu avea multe prietene. Incercase să se apropie de 
alte fete şi ele ajungeau s-o invidieze. Este - era - foarte 
frumoasă. 

— Tu şi Andrea aveati o viaţă sexuală activă? 

— Poftim? Da. Abia ne logodiserăm... 

— Ai avut raporturi sexuale cu Andrea în ziua în care a 
dispărut? 

— Ce treabă are asta cu...? începu Giles. 

— Te rog să răspunzi la întrebare, spuse Erika. 

— Am, cred că s-ar putea să fi avut, după-amiaza. Uite 
ce e, nu ştiu ce treabă are asta cu dispariţia ei. Să mă 
întrebaţi de viaţa noastră sexuală! Nu e treaba voastră! 

Giles era roşu la faţă. 

— Făceaţi şi sex anal, şi vaginal? întrebă Peterson. 

Giles se ridică atât de repede, încât îşi vărsă cafeaua şi 
scaunul lui se răsturnă. 

— Gata! leşiţi acum! Aţi auzit? Asta este o discuţie 
neoficială, da? Nu trebuie să vorbesc cu voi. Am făcut-o 
voluntar. 

— Bineînţeles, spuse Erika. Dar ai vrea, te rog, să 
răspunzi la întrebare? Andrea a suferit un atac prelungit şi 
brutal înainte de moarte. Punem întrebările asta cu un 
motiv. 

— Poftim? Dacă am avut... dacă am făcut sex nenatural? 
Nu. NU! Nu m-aş fi însurat cu o fată care... 

Giles se trase de gâtul tricoului, neputând să dea glas 
cuvintelor. 

— Îmi pare rău, dar vreau să plecaţi. Dacă vreţi să-mi 


e 93 - 


mai puneţi întrebări, vreau să fie de faţă un avocat. 
Discuţia asta este extrem de dureroasă şi dezgustătoare. 

Cafeaua vărsată ajunsese la marginea mesei şi începuse 
să picure pe covor. 

— A fost violată? A fost rănită rău? întrebă el, încet 
acum, izbucnind în lacrimi. 

Se rezemă de masă şi hohoti în mâneca tricoului. 

— Nu credem că Andrea a fost molestată sexual, dar 
atacul la care a fost supusă a fost susţinut şi brutal, spuse 
încetişor Erika. 

— Oh, Doamne! spuse Giles inspirând adânc şi frecându- 
se iar la ochi. Nici nu pot să mă gândesc - nici nu pot să-mi 
imaginez prin ce a trecut. 

Erika îl lăsă un moment, apoi continuă: 

— Ai putea să-mi spui, Giles, dacă Andrea avea mai mult 
de un telefon? 

Giles ridică privirea, derutat. 

— Nu. Nu, avea un iPhone Swarovski. Secretara lui Sir 
Simon se ocupă de factură. La fel pentru Linda şi David. 

Erika se uită la Moss şi Peterson şi se ridicară. 

— Cred că vom pune punct aici, domnule Osborne, 
mulţumesc. Îmi pare rău pentru întrebări, dar răspunsurile 
tale la aceste întrebări dificile chiar vor fi de ajutor 
anchetei noastre. 

Erika îl atinse pe mânecă. 

— leşim singuri, adăugă ea. 

Trecură pe lângă Michelle care intra în sala de 
conferinţe cu o mână de şerveţele. Fata îi privi 
dezaprobator. 

— Ce părere aveţi? întrebă Erika, când ieşiră în stradă. 

— Eu am să o spun. Fin'că ştiu că toţi gândim asta. Ce 
dracu' a căutat ea cu el? Era mult prea bună pentru el! 
spuse Peterson. 

— Şi cred că n-o cunoştea deloc, spuse Moss. 

— Sau l-a lăsat să ştie doar ce voia ea, adăugă Peterson. 


e 94 œ 


Capitolul 16 


La prânz, vestea oficială a morţii Andreei era în toată 
presa. Când Erika, Moss şi Peterson ajunseră la reşedinţa 
Douglas-Brown, numărul fotografilor sporise, iar aceştia 
frământau sub tălpi zăpada care se topea. De data asta nu 
mai trebuiră să aştepte în prag şi fură conduşi direct într- 
un salon mare cu o privelişte dublă - a copacului din faţă şi 
a unei grădini mari din spate. Două canapele de culoare 
deschisă şi câteva fotolii înconjurau o masă lungă şi joasă. 
Şemineul deschis era decorat cu marmură albă, iar în colţ 
se afla un pian pe care erau mai multe fotografii înrămate. 

— Salut! spuse Simon Douglas-Brown, ridicându-se de 
pe una dintre canapele pentru a da mâna cu ei. 

Diana Douglas-Brown stătea lângă el, dar nu se ridică. 
Avea ochii roşii şi umflaţi şi era nefardată. David şi Linda 
stăteau de o parte şi de alta a părinţilor lor. Simon, Diana 
şi David erau îmbrăcaţi tot în negru, dar Linda se 
schimbase într-o fustă de stofă ecosez şi un pulover de 
lână alb şi lăbărţat, pe a cărui parte din faţă erau brodate 
pisici care alergau după gheme de lână. Erika recunoscu 
jumperul din fotografia de pe Facebook. Il purtase Andrea, 
când era cu Barbora. N 

— Vă mulţumesc că ne-aţi primit, spuse Erika. Înainte se 
începem, aş vrea să-mi cer scuze faţă de dumneavoastră 
dacă purtarea mea de ieri a fost nepoliticoasă. Nu a fost 
intenţionată şi îmi cer scuze fără rezerve dacă v-am 
supărat. 

Simon păru surprins. 

— Da, sigur, s-a iertat. Şi vă mulţumim. 

— Da, vă mulţumim, repetă cu glas răguşit Diana. 

— Am vrea doar să mai aflăm câte ceva despre viaţa 
Andreei, spuse Erika, aşezându-se pe canapeaua opusă 
familiei. 

Peterson şi Moss o încadrară. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? 

Familia acceptă, dând din cap. 


e 95 - 


Erika se uită la David şi la Linda. 

— Am înţeles că Andrea trebuia să se întâlnească cu voi 
în noaptea în care a dispărut. 

— Da, trebuia să ne întâlnim la Odeon, în Hammersmith, 
să vedem un film, spuse Linda. 

— Ce film? 

David ridică din umeri şi se uită la Linda. 

— Gravity, spuse Linda. Andrea tot spunea că voia mult 
să-l vadă. 

— A spus de ce a contramandat? 

— Nu a contramandat; doar nu a apărut, spuse Linda. 

— Bun. Avem un martor care a văzut-o pe Andrea într-o 
cârciumă din South London, The Glue Pot. Vă spune asta 
ceva? 

Toţi membrii familiei clătinară din cap. 

— Nu sună ca un loc în care s-ar fi dus Andrea, spuse 
Diana, care părea cam toropită şi absentă. 

— Ar fi putut să se întâlnească cu altcineva? Avea 
prieteni pe acolo? 

— Dumnezeule, nu! spuse Diana. 

— Andrea a terminat-o cu o grămadă de prieteni, spuse 
Linda, dându-şi din ochi bretonul scurt cu o mişcare a 
capului. 

— Nu e frumos, Linda. 

— Dar aşa e. Întotdeauna exista cineva nou pe care-l 
cunoscuse într-un bar sau într-un club - era membră a 
multor cluburi. În clipa asta era nebună după acea 
persoană, iar în următoarea se debarasa de ea. O 
excomunica pentru cine ştie ce delict minor. 

— Cum ar fi? 

— Arăta mai bine decât ea sau vorbea cu tipul cu care 
voia ea să vorbească. Sau vorbea prea mult despre sine... 

— Linda! o atenţionă tatăl ei. 

— Le spun adevărul! 

— Ba nu, o faci albie de porci pe sora ta, care e moartă! 
Ea nu mai este aici ca să se lupte cu tine... 

Glasul lui Simon se stinse. 

— Ai ieşit cu Andrea în cluburi sau baruri? întrebă Moss. 


e 96 - 


— Nu, spuse apăsat Linda. 

— Când spui „membră”, la ce te referi? 

— Membră în cluburi, am spus. Nu ştiu dac-ar fi genul 
de cluburi în care te-ai duce tu, adăugă Linda, măsurând-o 
pe Moss de sus până jos. 

— Linda, spuse Simon. 

Linda se foi iritată pe canapea, fundul ei mare 
revărsându-se peste margine. 

— Îmi pare rău, am fost nepoliticoasă, spuse ea, dându- 
şi iar bretonul din ochi, cu o mişcare smucită a capului. 

Erika se întrebă dacă era un tic nervos. 

— Nicio problemă, spuse împăciuitoare Moss. Asta nu e 
o discuţie oficială; vreau doar câteva informaţii care să ne 
ajute să-l prindem pe ucigaşul Andreei. 

— Pot să vă dau lista cluburilor a căror membră era 
Andrea. Am să vorbesc cu secretara mea să vă trimită un 
e-mail cu ele, spuse Simon. 

— Lucrezi la o florărie, Linda, da? întrebă Peterson. 

Linda îl măsură aprobator de sus până jos, ca şi cum 
abia atunci l-ar fi observat. 

— Da, e afacerea mamei. Eu sunt asistent manager. Ai 
iubită? 

— Ăăă, nu, spuse Peterson. 

— Păcat, spuse neconvingător Linda. De Valentine's Day 
ne vin nişte flori adorabile. 

— Şi tu, David? întrebă Peterson. 

David se afundase în canapea şi se uita în gol, cu gulerul 
puloverului tras peste buza de jos. 

— Eu îmi fac masteratul, spuse el. 

— Unde? 

— Aici în Londra, la UCL. 

— Şi ce studiezi? 

— Istoria arhitecturii. 

— Mereu şi-a dorit să fie arhitect, spuse cu mândrie 
mama lui, punându-i mâna pe braţ. 

El şi-l trase. O clipă, Diana păru pe punctul de a ceda 
nervos iar. 

— Când ai văzut-o ultima dată pe Andrea, întrebă Erika. 


e 97 œ» 


— În după-amiaza în care trebuia să ieşim, spuse David. 

— Ai ieşit mult cu Andrea în Londra? 

— Nu. Ea era mai mult stilul ostentativ Kardashian. Eu 
sunt mai mult în Shoreditch. 

— Te referi la barurile şi cluburile din Shoreditch? 
întrebă Peterson. 

David dădu din cap. Peterson adăugă. 

— Eu locuiesc în Shoreditch. Am făcut o ipotecă exact 
înainte ca preţurile proprietăţilor s-o ia razna. 

Linda se uită la Peterson, de parc-ar fi fost o prăjitură cu 
frişcă, gata să fie devorată. 

David continuă: 

— Când voi avea în sfârşit acces la fondul meu fiduciar 
îmi cumpăr casa mea în Shoreditch. 

— David, îl avertiză tatăl lui. 

— Păi da. Mi-a pus o întrebare şi am răspuns. 

În cameră atmosfera se schimbă aproape imperceptibil. 
Simon şi Diana se uitară unul la celălalt, apoi se lăsă 
tăcerea. 

— Aşadar, Linda, tu eşti florăreasă, iar David studiază. 
Andrea cu ce se ocupa? întrebă Moss. 

— Andrea era logodită şi urma să se mărite, spuse 
Linda, cu glasul încărcat de ironie. 

— Destul! tună Simon. Nu vă permit să vorbiţi aşa 
amândoi şi să umpleţi camera cu atmosfera asta oribilă. 
Andrea e moartă. A fost omorâtă în mod brutal! lar voi 
aruncaţi cu noroi în ea! 

— Eu nu, Linda, spuse David. 

— Oh, da, întotdeauna eu. Mereu Linda... 

Tatăl lor îi ignoră. 

— Andrea era o fată frumoasă. Şi nu doar atât - când 
intra ea, camera se lumina. Era frumoasă şi vulnerabilă 
şi... şi... o lumină care s-a stins în viaţa noastră. 

Atmosfera din cameră se schimbă din nou. Familia păru 
că se apropie şi că devine unită. 

— Ce ne puteţi spune despre prietena Andreei, Barbora 
Kardosova? întrebă Erika. 

— Cred că a fost cea mai aproape de a fi cea mai bună 


e 98 œ 


prietenă pe care a avut-o Andrea, spuse Diana. Venea 
chiar şi în vacanțe cu noi. O vreme au fost foarte 
apropiate, apoi a dispărut pur şi simplu. Andrea a spus că 
Barbora a plecat. 

— Ştiţi unde s-a dus? 

— Nu. Nu a lăsat nicio adresă; n-a răspuns la e-mailurile 
Andreei, spuse Diana. 

— Nu vi se pare ciudat? 

— Sigur că a fost ciudat. Cred că provenea dintr-o 
familie destrămată. Mama ei era bolnavă. Apoi, desigur, 
oamenii au inevitabil obiceiul de a te dezamăgi... 

— S-au certat? 

— E posibil, însă Andrea era... în fine, ea n-ar fi minţit cu 
privire la astfel de lucruri. Ne-ar fi spus. Andrea crede - 
credea - că Barbora devenise invidioasă pe ea. 

— Înregistrările telefonice ale Andreei încep doar din 
iunie 2014, spuse Erika. 

— Da, şi-a pierdut celălalt telefon. Îl avusese de la 
treisprezece sau paisprezece ani, spuse Simon. 

— Şi i l-aţi înlocuit? 

— Da. 

— Aveţi numărul vechiului telefon? 

— De ce vă trebuie asta? 

— Asta-i practica obişnuită. 

— Da? Aş fi zis că opt luni de înregistrări telefonice 
ajung... 

Văzură că Simon începea să nu se simtă în largul lui. 

— Andrea mai avea un telefon? 

— Nu. 

— Ar fi putut să aibă un alt telefon şi dumneavoastră să 
nu fi ştiut? 

— Păi, nu. Familia îi administrează fondul fiduciar. Ea 
folosea în general carduri de credit. Am fi ştiut dac-ar fi 
cumpărat un telefon, dar de ce ar fi făcut-o? 

— Ne-ar ajuta mult dacă am avea numărul vechiului 
telefon. 

Simon se uită la Erika. 

— Da, bine, voi vorbi cu secretarea mea. Ea poate să vă 


e 99 œ» 


ofere detaliile. 

Erika dădu să mai pună o întrebare, dar Diana începu să 
vorbească. 

— Nu ştiu de ce ar fi bătut Andrea atâta drum până 
peste râu! Şi apoi să fie luată de cineva şi ucisă. Puiul 
meu... Puiul meu. E moartă! 

Diana devenise isterică, chinuindu-se să respire. Simon 
şi David încercară s-o liniştească, dar Linda îşi azvârli iar 
nervoasă bretonul de pe frunte şi culese o scamă de pe 
puloverul ei cu pisici. 

— Vă rog, destul cu întrebările! le spuse Simon 
poliţiştilor. 

Erikăi îi fu greu să-şi ascundă exasperarea. 

— Am putea să aruncăm o privire în camera Andreei? 

— Poftim? Acum? Oamenii voştri s-au uitat deja acolo. 

— Vă rugăm. Ne-ar ajuta. 

— Pot să-i conduc eu, tată, spuse Linda. Veniţi cu mine. 

O urmară pe Linda, trecând pe lângă Diana care încă 
era isterică. David îi făcu un semn cu capul Lindei şi-i 
zâmbi slab, apoi se întoarse să-şi liniştească mama. In 
drum spre uşă, trecură pe lângă pianul plin de fotografii de 
familie cu soţii Douglas-Brown şi cei trei copii ai lor - toţi 
zâmbitori, toţi fericiţi. 


< 100 œ» 


Capitolul 17 


Camera Andreei era mare şi, ca restul casei, frumos 
mobilată. Trei ferestre-ghilotină de pe un perete dădeau 
spre micul parc unde aştepta presa. Linda intră cu paşi 
mari înaintea lor. Fotografii de jos intrară în acţiune, 
pozând de zor. Linda cobori storurile cu un gest smucit şi 
un zornăit. 

— Animalele alea! Nu putem să facem nimic. Suntem 
aici ca într-o capcană. David se plânge că nicio ţigară nu 
poate să fumeze pe terasă. Tata spune că asta ar da rău. 

Storurile erau groase şi aruncau încăperea în 
semiîntuneric. Linda aprinse lumina. Fereastra din mijloc 
era cea mai mare. Sub ea era un birou uriaş din lemn 
lustruit. Pe el erau frumos aranjate uimitor de multe 
produse cosmetice: un borcan mare cu pensule şi creioane 
de ochi, lacuri de unghii în multe culori, pudriere, şiruri de 
cutii cu ruj de buze. De colţul de sus al oglinzii atârnau 
zeci de şnururi şi bilete de la concerte: Madonna, Katy 
Perry, Lady Gaga, Rihanna, Robbie Williams. 

Un şifonier ocupa peretele din dreapta. Erika împinse în 
lături uşa cu oglindă şi din interior se revărsă mirosul de 
parfum Chanel Chance. Înăuntru erau multe haine 
costisitoare, de firmă, majoritatea fuste şi rochii scurte. 
Partea de jos era acoperită cu cutii de pantofi. 

— Deci Andrea avea alocaţie? întrebă Erika, uitându-se 
printre haine. 

— Când a făcut douăzeci şi unu de ani, a primit acces la 
fondul ei fiduciar, la fel ca mine. Cu toate că David mai are 
de aşteptat, ceea ce a creat... probleme. 

— Cum adică, probleme? 

— Băieţii din familie trebuie să aştepte până împlinesc 
douăzeci şi cinci de ani. 

— De ce asta? 

— David este ca orice băiat de douăzeci şi unu de ani. 
Vrea să-şi cheltuiască banii pe fete şi maşini şi băutură. 
Deşi el e mult mai atent decât Andrea, chiar dacă are mai 

e 101 œ» 


puţini bani. El îmi face cadouri mai frumoase de ziua mea. 

Linda îşi azvârli iar bretonul de pe frunte şi-şi încrucişă 
braţele peste pieptul mare cu pisici pe el. 

— Tu pe ce-ţi cheltui banii? întrebă Moss. 

— Asta-i o întrebare nepoliticoasă la care nu trebuie să 
răspund, spuse ţâfnoasă Linda. 

Într-o parte a şifonierului era un pat cu baldachin pe 
care era frumos întinsă o pătură cu albastru şi alb, iar pe 
pernă erau înşirate câteva jucării de pluş. Deasupra 
patului era un poster cu One Direction. 

— De fapt, nu-i mai plăceau, spuse Linda, urmărindu-le 
privirea. Spunea că sunt doar nişte băieţi, iar ei îi plăceau 
bărbaţii. 

— Era logodită totuşi, o îmboldi Erika. 

Linda râse amar. 

— Ce e aşa amuzant, Linda? 

— L-aţi văzut pe Giles? Când se îndoapă rațele pentru 
foie gras, el e mereu în fruntea cozii... 

— De ce crezi că era Andrea cu Giles? 

— Asta-i bună! Nu este evident? Pentru bani. El urmează 
să moştenească un domeniu fabulos în Wiltshire şi o casă 
în Barbados. Părinţii lui au mii de milioane şi sunt pe ducă. 
L-au făcut foarte târziu. Mama lui a crezut că el era 
menopauza. 

— Andrea îi era necredincioasă lui Giles? 

— Băieţii erau mereu atraşi de Andrea. In prezenţa ei se 
transformau în nişte creaturi jalnice, cărora le curgeau 
balele. Avea parte de multă atenţie. 

— Dar Andrea avea o aventură? 

— Jumătate din timp nu ştiu ce făcea. Nu eram 
apropiate. Dar o iubeam şi sunt devastată că a murit... 

Pentru prima dată, părea că Lindei îi venea să plângă. 

— Şi tu, Linda? întrebă Moss. 

— Eu? Mă întrebi dacă băieţilor le curg balele când mă 
văd? Tu ce crezi? se răsti Linda la ea. 

— Voiam să te întreb dacă ai pe cineva, explică Moss. 

— Asta nu e treaba ta. Tu ai pe cineva? 

— Nu. Sunt măritată, spuse Moss. 


e 102 œ» 


— Cu ce se ocupă el? întrebă Linda. 

— Ea. E profesoară, spuse Moss, degajată. 

Erika încercă să nu arate surprinsă. 

— Ferestrele astea se deschid complet? întrebă 
Peterson, ducându-se la fereastra-ghilotină din mijloc şi 
aplecându-se să se uite pe după storurile trase. Au 
siguranţe care previn sinuciderea? 

— Nu, se deschid până sus, spuse Linda, admirând 
posteriorul lui Peterson când acesta se aplecă. 

Erika se duse lângă el şi văzu o scară de incendiu care 
ducea până la nivelul solului. 

— Andrea cobora pe fereastră pentru a se întâlni cu 
prietenii, dacă era pedepsită să nu iasă din casă? întrebă 
Erika. 

— Mama şi tata n-au avut niciodată timp sau înclinaţie 
să ne pedepsească. Folosim uşa din faţă dacă vrem să 
ieşim. 

— Şi puteţi veni şi pleca după cum vă place? 

— Bineînţeles. 

Erika se lăsă în genunchi şi se uită sub pat. Pe podeaua 
de lemn lustruită erau bulgări de praf, dar o zonă ieşea în 
evidenţă pentru că era puţin mai curată decât celelalte. Işi 
îndreptă atenţia spre comodă şi se duse să deschidă 
sertarul de sus, oprindu-se cu mâna pe mâner. 

— Te rog, Linda, vrei să fii aşa de amabilă şi să aştepţi 
afară? întrebă ea. 

— De ce? Credeam că sunteţi aici doar la o şuetă. 

— Linda, ai vreo fotografie a Andreei pe care poţi să mi- 
o arăţi? Ne-ar putea fi de ajutor, spuse Peterson. 

Veni la ea şi o atinse uşor pe braţ. Faţa ei rotundă se 
făcuse stacojie. 

— Am, da, cred că am câteva, spuse ea, uitându-se la 
Peterson cu un zâmbet. 

leşiră şi Erika închise uşa. 

— Dragul de Peterson, se sacrifică pentru echipă, glumi 
Moss. Ce este? 

Erika se duse înapoi la pat. 

— Au venit legiştii când a fost dată dispărută? 


e 103 >» 


— Nu, a venit Sparks şi şi-a băgat nasul pe aici. Cred 
însă că Simon sau Diana au fost cu el, aşa că nu s-a uitat 
serios. 

— E ceva sub pat care arată dubios, spuse Erika. 

Îngenuncheară şi-şi puseră mănuşile de latex pe care le 
scoseseră din paltoane. Erika se strecură sub pat. Moss 
aprinse o lanternă şi o îndreptă sub pat în timp ce Erika 
examina o scândură din podea, care era mai curată decât 
restul, urmărindu-i marginile. Îşi scoase cheile de la 
maşină, potrivi una între scânduri şi o folosi drept pârghie. 
Totuşi, scândura era lungă, iar patul era jos, aşa că nu 
putea s-o ridice cum trebuie. Puse scândura la loc şi ieşi de 
sub pat. Prinse fiecare un capăt al patului şi, cu mare 
greutate, îl traseră câţiva zeci de centimetri. 

— Doamne, acesta nu-i un rahat de la IKEA! se strâmbă 
Moss. 

Erika ocoli patul şi ridică scândura. 

Într-o cavitate de dedesubt era o cutie de telefon mobil. 
Erika o scoase uşurel şi deschise capacul. Carcasa din 
carton presat era încă înăuntru, dar niciun telefon. Totuşi, 
erau o punguţă cu pastile mici, albe, o bucată mică de ceva 
ce semăna cu răşina de canabis - înfăşurată în folie 
adezivă -, un pachet de foiţe de ţigări Rizla şi o cutie cu 
filtre Swan Vestas. Era şi o cărticică cu instrucţiuni pentru 
un iPhone 5S şi un set hands-free aflat încă în punguta lui 
de plastic. Erika scoase carcasa de carton presat. La fund 
era o chitanţă mică albă. Era imprimată pe hârtie subţire, 
lucioasă, iar în lungul unei margini era o substanţă 
galbenă lipicioasă care blurase cerneala. Pe dos era albă, 
în afară de cuvintele eşti puiul meu X, aşternute în 
cerneală albastră, cu un scris de copil. 

— E un voucher pentru un telefon mobil, spuse Erika. 

— Dar numărul tranzacţiei e doar jumătate, spuse Moss. 
Ce e mizeria aia? 

Erika o duse la nas. 

— Gălbenuş de ou uscat. 

— Şi proviziile? întrebă Moss, uitându-se în cutie. 

— Nu ştiu. Trist, sunt cam de duzină. Şase tablete ar 


e 104 œ» 


putea fi ecstasy. O uncie sau două de răşină de canabis? 
Asta-i de uz personal, spuse Erika. Să le punem în pungă şi 
să chemăm pe cineva de la CSI să verifice restul 
dormitorului. 

Când se întoarseră la parter, Simon şi David conduceau 
un doctor către ieşire. 

— E totul în regulă? întrebă Erika. 

Simon îi mulţumi doctorului şi deschise uşa. Doctorul 
porni grăbit pe cărare prin ploaia de flash-uri, nerăbdător 
să iasă din linia de foc. Peterson şi Linda li se alăturară 
când Simon închise uşa. 

— Nu, nu e totul în regulă. Soţia mea suferă o traumă 
severă. Aş vrea să vă rog să plecaţi. 

— Am găsit asta sub patul Andreei, spuse Erika, arătând 
o pungă de plastic, pentru probe, în care erau cutia 
telefonului mobil şi drogurile. 

— Ce? Nu, nu, nu, nu, nu! se răsti el. Copiii mei nu 
consumă droguri! De unde să ştiu eu că n-aţi pus voi astea 
acolo? 

— Domnule, pe noi nu ne interesează drogurile. Ne 
interesează faptul că noi credem că Andrea avea un al 
doilea telefon. In cutia asta era un voucher pentru un 
telefon mobil datat cu patru luni înainte. Ştiaţi de existenţa 
lui? 

— Nu. Să văd... 

Sir Simon luă punga subţire de plastic în care era 
chitanţa şi o studie. David şi Linda se uitau surprinşi. 

— Al cui e scrisul acesta? 

— Nu ştiu. Putea să fi scris Giles? 

— De unde ştiţi că măcar e al ei? Putea să fie o cutie 
veche. 

— Ar fi putut secretara dumneavoastră să aranjeze un al 
doilea telefon pentru Andrea? 

— Nu. Nu fără să-mi spună, zise Simon. Voi ştiţi ceva 
despre asta? Andrea lua droguri? adăugă el întorcându-se 
spre David şi Linda. 

— Noi nu ştim nimic, tată, spuse Linda, dându-şi părul 
pe spate. 


e 105 - 


David clătină din cap împreună cu ea. 

— Bun, vă mulţumim, domnule. Vă rugăm să ne daţi de 
ştire dacă mai aflaţi ceva. Intre timp, am rugat o echipă de 
legişti să se uite la dormitorul Andreei. 

— Poftim? Mi-aţi cerut permisiunea? 

— Vă informez că, în interesul de a avansa cu această 
anchetă şi a descoperi cine a omorât-o pe Andreea, am 
nevoie de o echipă de legişti care să examineze dormitorul 
Andreei, domnule, spuse Erika. 

— Voi faceţi numai ce vreţi, nu-i aşa? se răsti Simon. 

Se duse în cabinetul lui şi trânti uşa. 

Când ajunseră la maşina Erikăi, pe Chiswick High Road, 
telefonul ei sună. 

— Sunt DCI Sparks. Sunt la The Glue Pot. Este vorba de 
portretul-robot pe care ai încercat să-l aranjezi cu acea 
martoră, Kristina. 

— Da? Ai găsit-o? întrebă Erika. 

— Nu şi, după spusele proprietarului, aici nu lucrează 
nimeni cu numele Kristina. 

— Unde l-ai găsit pe proprietar? 

— Locuieşte într-un apartament cu două uşi mai încolo. 

— Atunci cine era fata cu care am vorbit eu? 

— Am întrebat personalul de la bar. O fată care se 
potriveşte cu descrierea ei, pe nume Kristina, lucrează 
când şi când, cu banii în mână, ţinând locul celor care îşi 
iau liber. Cineva avea o adresă a ei, aşa că am verificat-o. 
Este o garsonieră din apropiere de gară, dar e goală. 

— Cine deţine garsoniera? 

— Proprietarul trăieşte în Spania şi, din câte ştiau el şi 
agentul lui de închirieri, este neocupată de trei luni. Aşa că 
această Kristina fie s-a stabilit ilegal, fie a dat o adresă 
falsă. 

— Rahat! Trimite legiştii în garsoniera aia, să ia 
amprente. Până acum ea este singura care a văzut-o pe 
Andrea cu cele două personaje misterioase. 


e 106 œ» 


Capitolul 18 


Ajunseră înapoi la secţia Lewisham Row chiar după ora 
cinci. Echipa din sala de şedinţe părea neînsufleţită, dar 
câteva capete se ridicară nerăbdătoare de la birouri când 
simţiră mirosul de cafea. 

— Luaţi un pahar şi acolo sunt gogoşi, spuse Erika. 

Pe drumul de întoarcere la secţie se opriseră la 
Starbucks. Oamenii se întinseră şi se ridicară de la birouri. 
Crane, care se uitase din nou la imaginile pe camerele de 
supraveghere, veni la Erika. 

— Eşti o vedetă, şefa. Bună cafea! spuse el, frecându-se 
la ochi. 

— Să sper că ai veşti bune despre zona de acoperire a 
camerelor pe London Road, zise Erika, oferindu-i punga cu 
gogoşi. 

— Verificam orarele şi rutele autobuzelor şi am cerut de 
la transporturi imaginile de pe camerele de supraveghere 
pentru toate autobuzele care au circulat pe London Road, 
pe lângă muzeu şi gară, în noaptea în care a dispărut 
Andrea. De asemenea, o mulţime de taxiuri negre au 
camere de supraveghere, aşa că încercăm să le depistăm - 
dar abia mâine, cel mai devreme, vom avea imaginile 
pentru autobuze. 

Mâna lui Crane şovăi deasupra pungii cu gogoşi. 

— Ia, spuse Erika, şi îi împinse mâna înăuntru. Pune 
presiune pe ei, timpul se scurge. Înţeleg că aţi auzit despre 
dispariţia barmaniţei, Kristina. 

Echipa dădu din cap, mestecând gogoşi şi bând cafea. 

— Cum e cu telefonul şi laptopul Andreei? Aţi scos ceva 
interesant? întrebă Erika. 

— Nu. Mă rog, am găsit majoritatea fotografiilor pe care 
le-am văzut deja pe vechiul ei profil de Facebook şi sunt 
nenumărate jocuri Candy Crash Saga. Părea obsedată de 
jocul acela. Se pare că folosea laptopul doar pentru jocuri 
şi obişnuitul itunes. iPhone-ul recuperat de la locul faptei 
este practic gol. Nu sunt fotografii, nici clipuri video şi 


e 107 œ» 


doar câteva mesaje. 

Superintendentul şef Marsh băgă capul pe uşa camerei 
de evenimente. 

— DCI Foster, putem schimba o vorbă, te rog? 

— Da, domnule. Moss, Peterson - îi puteţi informa voi pe 
toţi despre ceea ce am găsit sub patul Andreei? întrebă 
Erika. 

Băgă în gură ce mai rămăsese din gogoaşă şi părăsi sala 
de şedinţe, urmându-l pe Marsh în biroul lui, unde îi puse 
rapid la curent cu cutia pentru telefon mobil de sub pat, cu 
chitanţa şi cu dispariţia barmaniţei de la The Glue Pot. 

Când termină, Marsh se uită pe fereastră în noaptea 
neagră. 

— Nu îţi epuiza echipa. Bine, Foster? 

Marsh părea ceva mai relaxat. Erika se întrebă dacă nu 
cumva datorită titlurilor din ziare, care-şi mutaseră atenţia 
de la progresele pe care le făcea poliţia în anchetarea 
morţii tragice a Andreei. Azi, cel puţin, atenţia fusese 
îndreptată asupra unei tinere care fusese omorâtă. 

— Biroul de presă a făcut treabă bună definind ciclul 
ştirilor, spuse Marsh, parcă ghicindu-i gândurile. 

— Aşa îi ziceţi acum? Definirea ciclului ştirilor? întrebă 
Erika cu un zâmbet strâmb. 

— Uite, chiar şi despre tine este ceva, spuse el, citind: 
„Cazul este condus de DCI Erika Foster, un ofițer cu 
experienţă, care a reuşit să-l aducă în fața justiţiei pe 
criminalul în serie Barry Paton. De asemenea, a fost 
lăudată pentru rata condamnărilor în cazurile de omoruri 
de onoare din rândul comunităţii musulmane din 
Manchester...” Şi au folosit o fotografie bună. Cea cu noi la 
procesul lui Paton. 

— De ce n-aţi dus lucrurile până la capăt, dându-le şi 
adresa mea? se răsti Erika. N-am mai primit o scrisoare de 
la Barry Paton de câteva luni. Deşi mi-a trimis o epistolă 
pentru a mă felicita că mi-a fost omorât bărbatul. 

Linişte. 

— Îmi pare rău, spuse Marsh. Am crezut că ai să fii 
încântată, dar nu m-am gândit. Imi pare rău, Erika. 


< 108 >» 


— E în regulă, domnule. A fost o zi grea. 

— Au fost pe capul meu cei de la HR. Spun că încă nu le- 
ai dat o adresă, spuse Marsh, schimbând subiectul. 

— Deci acum le faceţi treaba celor de la Resurse 
Umane? 

— Ţi s-a cerut şi să te duci la doctor; aseară ai fost 
expusă la fluide corporale, adăugă Marsh, arătând 
bandajul acum murdar de la mâna Erikăi. 

Pentru prima dată, ea se gândi la ce spusese Ivy despre 
băieţel - că era HIV pozitiv. Fu şocată de cât de puţin îi 
păsa. 

— N-am avut timp, domnule. 

— Să ce? Să te duci la doctor? Sau să găseşti o locuinţă? 

— Mă voi duce la doctor, spuse Erika. 

— Deci unde stai? întrebă Marsh. Trebuie să ştim unde 
să te contactăm. 

— Aveţi mobilul meu... 

— Erika. Unde stai? 

Urmă o pauză apăsătoare. 

— Nu stau nicăieri, încă. 

— Şi ce-ai făcut noaptea trecută? 

— Am lucrat toată noaptea. 

— Conduci o anchetă importantă. Drămuieşte-ţi forţele. 
Asta este ziua a doua. Cum ai să fii în ziua a şaptea dacă tu 
continui aşa? 

— Nu va exista o zi şapte, dacă ţine de mine, spuse 
sfidătoare Erika. 

Marsh îi întinse un card. 

— Este pentru o clinică de urgenţă. De asemenea, avem 
apartamentul pe care l-a moştenit Marcie de la părinţii ei. 
Chiriaşii tocmai au plecat. E aproape de secţie şi te-ar 
scuti să treci prin toată birocraţia închirierii. Dacă te 
interesează, treci mai târziu pe la mine pe-acasă. Poţi să 
iei cheile. 

— Bine, vă mulţumesc, domnule. Mai întâi, am ceva de 
făcut. A 

— Înainte de nouă, dacă se poate. În timpul săptămânii 
încerc să mă culc devreme. 


< 109 œ» 


Când Erika se întoarse în sala de şedinţe, fu întâmpinată 
de Singh care ţinea triumfător în mână o foaie de hârtie. 

— Secretara lui Simon Douglas-Brown tocmai a trimis 
prin fax contractul vechiului telefon al Andreei. Cel pe care 
l-a pierdut în iunie. Am depus o cerere pentru înregistrări. 
Ar trebui să fie aici mâine la prima oră. 

— Cred că asta merită încă o gogoaşă, spuse Erika, 
scuturând punga şi oferind-o în jur. 

— Şi chitanta aia pe care ai găsit-o în cutia de sub patul 
Andreei? Era de la supermarketul Costcutter, din 
apropiere de London Bridge, spuse Crane. Există o dată şi 
o ştampilă cu ora. Tocmai am vorbit la telefon cu 
managerul. O să revadă imaginile de pe camerele de 
supraveghere. Le păstrează doar patru luni, aşa că s-ar 
putea să fie greu, dar să ţinem pumnii strânşi. 

— Fantastic! spuse Erika. 

Crane zâmbi larg şi luă o gogoaşă din pungă. 

— N-ar trebui să-i oprim una şi lui DCI Sparks? întrebă 
Moss. 

— Nu ştiu. Cred că este deja destul de dulce, spuse 
zâmbind Erika, stârnind râsul colegilor ei. 

Acum se simţea bine în sala de şedinţe - atmosfera, 
camaraderia -, dar era conştientă că echipa ei era de mult 
în picioare, aşa că le spuse să pună punct. 

— Noaptea bună, şefa!  spuseseră ei,  luându-şi 
paltoanele şi servietele-diplomat. 

Sala de şedinţe se goli încet, până când Erika rămase 
singură. 

Luă telefonul de pe birou şi formă numărul pe care i-l 
dăduse Marsh. Un glas înregistrat îi spuse că acum clinica 
era închisă şi că avea să se redeschidă dimineaţa 
următoare, la şapte. 

Erika puse telefonul jos şi trase de bandajul murdar de 
la mâna ei, tresărind când plasticul se desprinse de pe 
piele. Dedesubt, pielea se vindeca iute; mai era foarte 
puţin învineţită şi avea urme slabe de dinţi. 

Erika aruncă la gunoi plasturele şi se duse la tablele 
albe din fundul camerei de evenimente. Valul de entuziasm 


< 110 œ» 


pe care-l simţise mai devreme dispăruse. Se simţea 
epuizată. In ceafă i se forma zumzăitul slab al unei dureri 
de cap. Se uită la probe: hărţi şi fotografii; Andrea vie în 
fotografia permisului de conducere; Andrea moartă, cu 
ochii larg deschişi şi părul plin de frunze, acoperindu-i 
faţa. De obicei, Erika se prindea despre ce era vorba într- 
un caz încă de la început; însă acesta părea să se deschidă 
din ce în ce mai larg, faptele contradictorii înflorind şi 
înmulţindu-se precum celulele unei tumori. 

Avea nevoie de somn şi, pentru asta, trase ea concluzia, 
trebuia să găsească un pat. 


e 111 œ» 


Capitolul 19 


Erika era lihnită de foame când părăsi secţia, aşa că se 
opri la un restaurant italian din New Cross şi se surprinse 
dând gata o farfurie uriaşă cu spaghete carbonara, urmată 
de o portie mare de tiramisu. Tocmai trecuse de ora nouă 
când coti pe strada pe care locuia Marsh, dintr-un colţ 
înfrunzit şi prosper din South London. 

Erika parcă maşina şi găsi uşa lui Marsh, la numărul 
unsprezece. Casa era cufundată în întuneric, lucru de care 
se bucură. Ar fi preferat să stea la un hotel câteva zile cât 
căuta un apartament decât să-l lase pe Marsh să-i fie milă 
de ea. La o fereastră mare de la parter draperiile erau date 
în lături şi, prin camera cu vedere dublă, văzu Hilly Fields 
Park şi, dincolo de el, luminile Londrei de la orizont. 

Era pe cale să facă stânga-mprejur şi să se întoarcă la 
maşina ei când apa începu să vâjâie pe o conductă de 
canalizare din faţa casei. La o fereastră mică de la etaj se 
aprinse o lumină şi Erika strânse ochii când se trezi 
scăldată într-un pătrat perfect de lumină. Marsh se uită de 
jos la fereastră şi, observând-o, îi făcu stângaci cu mâna. 
Ea îi răspunse la salut şi se postă aşteptând la uşa din faţă. 

Marsh îi deschise. Era în pantaloni de pijama ecosez, un 
tricou decolorat cu Homer Simpson şi se ştergea pe mâini 
cu un prosop Barbie roz. 

— Scuze, domnule, am plecat puţin mai târziu de la 
secţie. 

— Nu, e în regulă. E ora de baie. 

— Îmi place prosopul dumneavoastră, spuse Erika. 

— Nu ora mea de baie, a... 

— A fost o glumă, domnule. 

— Ah, aşa! spuse el zâmbind. 

Ca la un semn, se auzi un țipăt şi două fetiţe cu păr lung 
şi negru, năvăliră chicotind în hol. Una era doar într-un 
pulover roz, chiloţei şi şosete. Cealaltă era îmbrăcată 
identic, dar blugii ei micuţi erau adunaţi în jurul gleznelor. 
Înaintă clătinându-se, îşi pierdu echilibrul şi căzu, atingând 

e 112 + 


parchetul cu un bufnet. Se uită o clipă la Marsh cu ochi 
mari şi căprui, încercând să-şi dea seama dacă era cazul să 
plângă. O femeie cu părul negru, la vreo treizeci şi cinci de 
ani, intră grăbită după ele. Era îmbrăcată cu pantaloni 
strâmţi, de un albastru pudrat şi o bluză albă, care îi 
evidenţa sânii plini şi silueta de clepsidră. Avea mânecile 
suflecate, şi spumă de baie pe braţele dezgolite. Era 
frumoasă, semănând mult cu gemenele ei. 

— Vai de mine! spuse ea, punându-şi mâinile în şold. Ai 
făcut buf? 

Fetiţa hotări că treaba era mult mai serioasă decât 
credea ea, aşa că îşi schimonosi faţa şi începu să se vaite. 

— Bună, Erika! Bine ai venit la casa de nebuni! spuse 
femeia. 

— Bună, Marcie... Arăţi minunat, spuse Erika. 

Marsh luă în braţe fetiţa care plângea şi o sărută pe 
faţă, care acum era roşie şi lucea de lacrimi. Marcie o 
ridică pe cealaltă fetiţă, care se holba la Erika, şi o puse pe 
un şold arcuit. 

— Serios? Eşti foarte amabilă. Singurul meu regim de 
frumuseţe este alergarea după copii. 

Marcie îşi suflă o şuviţă de păr de pe pielea ireproşabilă. 

— Dacă rămâi, am putea închide uşa? întrebă ea. Iese 
toată căldura. 

— Scuze. Da, spuse Erika, intrând în hol şi închizând uşa 
după ea. 

— Aceasta e Sophie, spuse Marsh, legănând-o pe fetiţa 
care plângea. 

— Iar ea e Mia, spuse Marcie. 

— Bună! spuse Erika. 

Ambele fetiţe o priveau cu ochi mari. 

— Doamne, ce frumuşele sunt amândouă! 

Erika nu se pricepuse niciodată să discute cu copiii. Cu 
violatorii şi criminalii se descurca, însă copiii o cam 
intimidau. 

— Scuze, e clar că am nimerit într-un moment prost, 
spuse Erika. 

— Ba nu, e în regulă, spuse Marsh. 


e 113» 


Marcie o luă pe Sophie şi o puse pe celălalt şold. 

— Spuneţi-i pa-pa Erikăi, fetelor. 

— Pa, pa! chiţăiră amândouă. 

— Pa! spuse Erika. 

— Mi-a părut bine să te văd, Erika! adăugă Marcie şi 
ieşi. 

Erika şi Marsh se uitară o clipă la dosul ei obraznic. 

— Să-ţi aduc un pahar cu vin? întrebă el, întorcându-se. 

— Nu. Am venit doar să accept oferta dumneavoastră, 
apartamentul... 

— Da, vino, dar scoate-ţi încălţările. 

Marsh se îndreptă spre o uşă din capătul holului, în timp 
ce Erika îşi dezlegă şireturile de la ghete. Apoi îl urmă. 
Parchetul era rece şi ea se simţea ciudat de vulnerabilă 
doar în ciorapi. Uşa din capătul culoarului dădea într-o 
bucătărie în stil rustic, cu o masă lungă, de lemn, şi 
scaune. În colţ, o sobă roşie, cu plită, degaja căldură. 
Frigiderul mare de lângă uşă era acoperit cu picturi 
abstracte în culori aruncate la întâmplare şi fixate cu 
magneti. O altă pictură abstractă domina peretele de 
deasupra unui bufet de bucătărie. 

— E a lui Marcie, spuse Marsh, urmărind privirea Erikăi. 
E foarte talentată; doar că nu mai are timp. 

— Ea le-a făcut şi pe cele de pe frigider? întrebă Erika şi 
regretă replica în clipa în care-i ieşi pe gură. 

— Nu. Pe acelea le-au făcut gemenele, spuse Marsh. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Păi, uite aici toate chestiile, spuse Marsh, întinzându-i 
un plic mare de pe blatul de bucătărie. Apartamentul nu e 
prea departe - Foxbery Road din Brockley, aproape de 
gară. Există un contract, redactat lunar, aşa că putem să 
hotărâm cât durează asta. Dă-mi un cec în următoarele zile 
şi gata. 

Erika deschise plicul şi scoase un mănunchi de chei, 
mulţumită că Marsh nu-i făcea o favoare. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Se face târziu, spuse Marsh. 

— Desigur. Ar trebui să plec să mă instalez, spuse Erika. 


e 114 


— A, încă ceva. Sir Simon a luat legătura cu Colleen, 
ofiţerul nostru de presă. Vrea să facă un apel la jurnalişti, 
cât imaginile cu Andrea de pe primele pagini sunt 
proaspete în mintea oamenilor. 

— Sigur, o idee bună. 

— Da. O să întocmim ceva pentru mâine după-amiază, ca 
să prindem ştirile şi ziarele de seară. 

— Prea bine, domnule. Sper ca mâine să mai avem 
informaţii pe care să le purem folosi. 


Când uşa din faţă se închise în urma ei, Erika se întoarse 
la maşină, departe de căldura vieții de familie a lui Marsh. 
Lăsă capul în jos şi-şi muşcă buza, hotărâtă să nu plângă. 
Această viaţă, cu soţul afectuos şi copii, îi fusese la 
îndemână. Ba chiar o amânase de câteva ori, spre marea 
amărăciune a lui Mark. 

Acum dispăruse pentru totdeauna. 


<e 115» 


Capitolul 20 


Foxberry Road era nemişcată şi liniştită. Trecu pe lângă 
gara Brockley, al cărei peron era luminat orbitor şi pustiu. 
Un tren ieşea în goană de sub un pod pietonal şi se 
îndrepta zăngănind spre centrul Londrei. Erika merse 
înainte, pe lângă un şir lung de case cu terasă şi găsi 
apartamentul în capătul îndepărtat al străzii, cocoţat într- 
un colţ unde şoseaua cotea brusc la dreapta. În faţă era un 
spaţiu de parcare liber, dar bucuria ei fu de scurtă durată 
când văzu că era doar pentru locatari. Avea să-i trebuiască 
un permis. La naiba! se gândi ea, parcând oricum. 

După uşa comună din faţă era un maldăr de 
corespondenţă nedorită. Lumina din hol era cu senzori de 
mişcare şi zumzăi încetişor când Erika urcă scara îngustă, 
lovindu-şi geamantanul de ea. 

Apartamentul era la ultimul etaj şi, când ajunse acolo, 
văzu că avea un vecin - mai era o uşă vizavi. 

În apartament, încălzirea părea oprită de mult. Nici 
electricitate nu era. După o căutare lungă, la lumina 
telefonului, găsi panoul electric ascuns în spatele unui 
dulap din hol şi luminile se aprinseră brusc. 

Prima uşă de pe hol dădea într-o baie. Era mică, albă şi 
curată, cu o cabină de duş. Alături era un dormitor mic cu 
un pat de pin, dublu şi un şifonier instabil de la IKEA. 
Deasupra patului era o altă pictură abstractă. Erika îşi 
aprinse o ţigară şi se uită la partea de jos a pânzei, unde 
era o semnătură mică, roşie: MARCIE ST. CLAIR. Cu 
tigara între buze, dădu jos tabloul de pe perete şi îl dosi 
după nişte găleți de plastic din dulapul din hol. 

În capătul holului era o cameră de zi combinată cu o 
bucătărie. Era prea micuță, dar modernă şi mobilă, în stil 
IKEA, impersonal. În momentul de faţă, impersonal era 
perfect. Erika deschise dulapurile, căutând o scrumieră. 
Nu găsi, aşa că luă o ceaşcă de ceai. 

Lângă o fereastră cu nişă erau o măsuţă pentru cafea şi 
o canapea mică, albastră. Erika se trânti pe canapea şi se 


e 116 - 


uită la un televizor micuţ, cu ecranul acoperit de praf. Nu 
era băgat în priză, iar cablul şi antena zăceau pe podea. 

Erika se duse la fereastră şi se uită în întuneric, 
văzându-şi în geam reflexia şi camera. După ce termină 
tigara, o stinse în ceaşca de ceai şi îşi aprinse alta. 


e 117 œ 


Capitolul 21 


Câteva case mai jos de apartamentul Erikăi, ascunsă 
într-o curbă unde drumul cotea brusc, o siluetă stătea 
ghemuită în capătul unei alei, îmbrăcată în negru din cap 
până-n picioare, contopindu-se cu întunericul. Silueta o 
urmărea pe Erika la fereastră cum îşi aprinsese altă ţigară 
şi expira fumul ce se încolăcea în jurul becului golaş de 
deasupra capului ei. 

Credeam c-o să fie mai greu de găsit, se gândi silueta, 
dar iat-o, DCI Foster cu luminile aprinse, expunându-se la 
fereastră ca o târfă în cartierul cu bordeluri. 

În fotografia din ziare, Erika avea o faţă mai plină, mai 
tânără; aici la fereastră arăta sfrijită, epuizată... aproape 
masculină. 

Erika se uită în direcţia siluetei, lăsându-şi capul pe-o 
parte şi  rezemându-l în bărbie. igara străluci 
incandescent la câţiva centimetri de faţa ei. 

Mă vede? Silueta se retrase puţin în umbră. Mă 
urmăreşte aşa cum o urmăresc eu pe ea? Nu. Imposibil. 
Târfa nu-i chiar atât de bună. Se uită la propria reflexie 
luminată de becul dinăuntru, fiind fără îndoială al dracului 
de deprimată de ceea ce vede. 

Desemnarea DCI Foster pentru anchetarea omorârii 
Andreei provocase un val de îngrijorare majoră. O căutare 
pe Google arătase că Foster fusese considerată o stea în 
ascensiune în timpul şederii ei la Poliţia Metropolitană din 
Manchester. Fusese avansată la rangul de DCI la doar 
treizeci şi nouă de ani, când îl prinsese pe Barry Paton, un 
tânăr îngrijitor de club, care omorâse şase fete. 

Dar Barry Paton a dorit să fie prins. Pe mine nu mă va 
prinde. Oficial e terminată. E compromisă. A dus la moarte 
cinci poliţişti, inclusiv pe tâmpitul de bărbatu-su. l-au dat 
cazul acesta fiindcă ştiu că o s-o dea în bară. Vor un tap 
ispăşitor. 

Temperatura cobora repede. Avea să fie încă o noapte 
geroasă. Dar era palpitant că era atât de aproape, 


< 118 + 


urmărind-o pe DCI Foster. 

În vârful şoselei apăru o maşină şi silueta se retrase şi 
mai mult pe alee, aşteptând să treacă farurile. O pisică se 
furişă pe coama zidului, torcând încet. Se opri şi îngheţă 
când observă silueta. 

— Suntem aproape gemene, şopti silueta, ridicând o 
mână înmănuşată şi apropiindu-se încetişor. 

Pisica se lăsă mângâiată. 

— Cuminte pisicuţă... cuminte. 

Pisica se uită în ochii siluetei, apoi sări fără zgomot de 
pe zid, dispărând de cealaltă parte. Silueta îşi privi mâinile 
ascunse în mănuşi de piele; le întoarse cu palmele în sus 
şi-şi flexă degetele. 

Am înghiţit multă vreme mizeriile Andreei, dar niciodată 
nu mi-am imaginat c-am să fac asta. Să-mi împlinesc 
fantezia de a o sugruma, de a-i stinge viaţa din corp... 

Pe măsură ce zilele treceau, silueta devenise tot mai 
încrezătoare, aproape sigură, că trupul Andreei nu avea să 
fie găsit. Că avea să rămână congelată sub gheaţă. Iarna 
avea să treacă şi, odată cu căldura primăverii, avea să 
putrezească până când masca ei de frumuseţe avea să 
dispară şi ea avea să arate cum era în realitate. 

Dar după patru zile, fusese găsită. Intactă... 

Se auzi zgomotul unei uşi trântite. Uitându-se în sus, 
silueta văzu că lumina de la fereastra lui DCI Foster se 
stinsese. Aceasta părăsise apartamentul şi se îndrepta spre 
maşina ei. 

Silueta zâmbi. Se feri şi se retrase rapid, topindu-se în 
umbra aleii întunecate. 


< 119 + 


Capitolul 22 


Erikăi îi plăcea să şofeze. Nu conta tipul de maşină - nu 
trebuia să fie ceva exotic. Trebuia doar să fie sigură şi 
caldă. În timp ce străbătea străzile pustii din South 
London, simţea maşina ca un cocon în jurul ei şi se simţea 
mai în largul ei decât în apartament. 

Întoarse uşor capul când trecu pe lângă cimitirul 
Brockley, unde pietrele de mormânt licăreau sub luminile 
stradale. Maşina patină spre dreapta, iar ea îşi dădu seama 
că trebuia să încetinească. Zăpada se topise puţin în 
timpul zilei, dar noaptea se lăsase gerul, făcând drumurile 
periculoase. 

Îşi pusese telefonul pe hands-free şi sună la secţie. 
Răspunse sergentul Woolf şi ea îi ceru o listă cu cele mai 
dubioase cârciumi din zonă. 

— Pot să întreb de ce? spuse el, glasul lui sunând 
metalic la capătul firului. 

— Am chef de un pahar. 

Pauză. 

— Bine. Sunt The Mermaid, The Bird In The Hand, The 
Stag, The Crown - nu The Crown de la Waterspoon, mai e 
o Crown pe cale de desființare. E în vârful lui Grant Road. 
Şi, desigur, mai e The Glue Pot. 

— Mersi. 

— DCI Foster, informaţi-mă unde sunteţi. Dacă aveţi 
nevoie de întăriri... 

Erika închise,  întrerupându-l. Erika îşi  petrecu 
următoarele trei ore dând o raită prin unele dintre cele 
mai ordinare cârciumi pe care le văzuse în lunga ei 
carieră. Nu sărăcia, mizeria sau oamenii beţi o supărau, ci 
disperarea de pe feţele oamenilor din bar. Deznădejdea lor 
în timp ce stăteau prăbuşiţi într-un colţ sau turnau puţinii 
bani pe care-i aveau în aparatele pentru jocuri mecanice. 

Şi mai deranjant era faptul că aceste cârciumi nu erau la 
mile depărtare de periferiile bogate. O bombă oribilă cu 
numele The Mermaid era alături de un restaurant fusion 


< 120 » 


indian, care îşi făcea reclamă pentru că primise de curând 
o stea Michelin. Interiorul viu luminat, ca să-l vadă toată 
lumea, era plin de oameni fericiţi, bine îmbrăcaţi, care 
cinau în grupuri. The Bird In The Hand, unde Erika îi dădu 
douăzeci de lire unei tinere cu înfăţişare hăituită, care 
cerşea cu un prunc în braţe, era plin de femei atrăgătoare 
şi de soţii lor bogaţi. 

Ea era singura care observa asta? 

La miezul nopţii, Erika ajunse la The Crown din Grant 
Road. Era un han cu aspect demodat, cu felinare de alamă 
deasupra unei faţade roşii. Localul se închidea, dar Erika 
reuşi să intre, dându-i flăcăului de la uşă o bancnotă 
foşnitoare de douăzeci de lire. 

Interiorul era aglomerat, iar atmosfera gălăgioasă. 
Ferestrele erau aburite şi se simţea un miros de bere, 
transpiraţie şi parfum ieftin. Toți consumatorii păreau 
destul de necizelaţi, dar făcuseră eforturi şi erau îmbrăcaţi 
cu cele mai bune haine ale lor. Erika se întreba ce 
petrecere era în desfăşurare când o zări pe cea pe care o 
căuta. 

Ivy stătea pe un taburet, în spate, lângă un aparat de 
jocuri mecanice care arunca lumini. Alături de ea stătea o 
tânără masivă care avea părul blond negru la rădăcini şi 
un piercing în buză. Erika îşi croi drum încet către acel loc, 
strecurându-se printre grupuri de oameni care păreau 
destul de beţi. Când ajunse la Ivy, văzu că pupilele ei erau 
dilatate. Ochii ei erau acum nişte băltoace negre hidoase. 

— Ce dracu' cauţi aici? întrebă Ivy, străduindu-se să se 
concentreze. 

— Vreau doar să schimbăm o vorbă! strigă Erika. 

— Am plătit pentru toate astea! strigă şi Ivy, arătând cu 
degetul în jur. 

Erika observă că în jurul taburetelor erau câteva pungi 
de cumpărături. 

— Nu e vorba de asta, spuse Erika. 

Fata de lângă Ivy se aprinse. 

— E totul în regulă, Ive? întrebă ea, neluându-şi ochii de 
la Erika. 


e 121 œ» 


— Da, spuse Ivy. Plăteşte ea următorul rând. 

Erika îi întinse fetei o bancnotă de douăzeci, dându-şi 
seama că se despărţise de o grămadă de bani în acea 
seară. Fata se ridică de pe taburet şi dispăru în mulţime. 

— Unde sunt copiii? întrebă Erika. 

— Li? 

— Nepoţii tăi. 

— Sus. Dorm. De ce, vrei să-i pocneşti? 

— Ivy... 

— Poţi să te aşezi la coadă, iubire. Azi m-au enervat ceva 
de groază! 

— Ivy. Trebuie să vorbesc cu tine despre The Glue Pot, 
spuse Erika cocoţându-se pe taburetul liber, cald. 

— Ce? 

— Ții minte? Cârciuma despre care am vorbit. The Glue 
Pot, de pe London Road. 

— Eu nu merg acolo, spuse cu glasul cleios Ivy. 

— Ştiu că tu nu mergi acolo. De ce, Ivy? 

— Fin'că... 

— Te rog, Ivy, de ce? 

— Du-te dracului! 

Erika scoase încă una de douăzeci. Ivy încercă să se 
concentreze, apoi o înhăţă, vârând-o sub betelia jeanşilor 
ieftini. 

— Deci, despre ce vrei să vorbim? 

— The Glue Pot. 

— Chestii nasoale acolo. Om rău... rău... spuse Ivy, 
clătinând din cap. 

— Este un om rău? 

— Da... 

Ochii lui Ivy i se rostogoleau acum în cap şi părea să 
vadă lucruri - nişte lucruri care nu se aflau acolo, în bar. 
Capul îi căzu într-o parte. 

— Ivy. Omul rău. Cum îl cheamă? 

— E rău, îţi spun eu, iubire... 

— Ai auzit de fata care a murit, Andrea? 

Erika scoase telefonul şi găsi fotografia Andreei. 

— Asta e ea, Ivy. O cheamă Andrea. Era frumoasă, cu 


e 122 œ» 


părul negru. Crezi că Andrea îl cunoştea pe acest om rău? 

Ivy reuşi să se concentreze o clipă asupra fotografiei. 

— Da, era frumoasă. 

— Ai văzut-o? 

— De câteva ori. 

— Ai văzut-o pe fata asta, de câteva ori, în The Glue Pot? 
spuse Erika, arătându-i lui Ivy telefonul. 

— Şi eu am fost frumoasă odată... 

Ochii lui Ivy se rostogoliră în cap şi începu să alunece de 
pe taburet. 

— Haide, Ivy, rămâi cu mine, spuse Erika, punând mâna 
pe ea şi îndreptând-o pe taburet. Te rog să te mai uiţi o 
dată la fotografia asta. 

Ivy se holbă la fotografie. 

— Cei răi sunt întotdeauna cei mai răi, dar şi cei mai 
buni. Îi laşi să-ţi facă orice, chiar dacă te doare, chiar dacă 
nu vrei... 

Erika se uită înspre bar şi văzu că fata masivă cu 
piercing în buză nu cumpăra băuturi. Vorbea cu un grup 
de bărbaţi, şi aceştia se tot uitau la Erika şi Ivy. 

— Ivy, e important. Vorbeşti despre Andrea? S-a întâlnit 
ea cu acest om rău la The Glue Pot? El avea părul negru. 
Te rog! Am nevoie de orice, un nume... _ 

Ivy hârâi şi suflă o bulă de salivă, care pocni. Îşi trecu 
limba peste bărbie şi Erika îi zări dinţii stricati. 

— Am văzut-o, cu el şi o târfă blondă. Proaste fete, 
amândouă i se vârau sub piele, spuse Ivy. 

— Poftim? Ivy? Un bărbat brunet şi o femeie blondă? 

— Asta e vizită oficială? întrebă un glas. 

Erika ridică ochii şi văzu un bărbat cu barbă mare şi cu 
părul blond cu şuviţe roşii. 

— N-am invitat-o eu, spuse Ivy, adăugând, e un sticlete 
nenorocit. 

— Nu, nu e o vizită oficială, spuse Erika. 

— Atunci aş vrea să pleci, spuse bărbatul, cu glasul 
ameninţător de calm. 

— Ivy, dacă îţi vine în minte ceva, dacă vezi ceva, uite 
numărul meu. 


< 123 + 


Erika scoase un pix şi o bucată de hârtie din jacheta de 
piele, notă numărul mobilului ei şi vâri hârtia în buzunarul 
jeanşilor lui Ivy. 

Bărbatul o apucă pe Erika de braţ. 

— Scuză-mă, spuse ea, ce e în capul tău? Cine te crezi? 

— Proprietarul. Toți de aici sunt invitaţi şi dau de băut 
gratis. Tu nu eşti invitată şi, prin urmare, trebuie să-ţi 
spun să pleci sau o să încalc legea. 

— Am spus că nu sunt aici în vizită oficială, dar vizita 
mea poate deveni oficială în orice clipă, spuse Erika. 

— Asta e un priveghi, spuse bărbatul pe un ton sec. Şi 
politica noastră de admitere este fără sticleţi. 

— Cum mi-ai spus? întrebă Erika, încercând să rămână 
calmă. 

Un tip scund, cu trăsături ciudate de pitic, veni lângă ei. 

— Ai cunoscut-o pe mumă-mea? întrebă el acuzator. 

— Mama ta? întrebă Erika. 

— Da, asta am zis. Mumă-mea, Pearl. 

— Cine eşti? 

— Nu mă întreba cine sunt la priveghiul mumă-mii! Tu 
cine dracu' eşti? 

— Deci acesta e priveghiul mamei tale? întrebă Erika. 

— Da şi ce dracu” ai de gând să faci în privinţa asta? 

Erika se uită în jur; oamenii începeau să bage de seamă. 

— Calmează-te, Michael! spuse proprietarul. 

— Nu-mi place atitudinea ei de căţea arogantă cu craci 
lungi, spuse Michael, măsurând-o de sus până jos. 

— Trebuie să te calmezi, domnule, spuse Erika. 

— Domnule? Mă iei la mişto? 

— Nu, sunt ofiţer de poliţie, spuse Erika, scoțând 
legitimatia. 

— Ce caută un sticlete aici? Mi-ai zis că vorbeşti... 

— Am vorbit, Michael. Acest ofiter de poliție tocmai 
pleca. 

— E un sticlete nenorocit acilea! strigă o femeie slabă, 
cu părul roşu, care venise bălăbănindu-se, şi purta doar un 
mocasin roz. 

Se auzi un zgomot de sticlă spartă şi apoi doi indivizi se 


e 124 œ» 


luară la bătaie. Femeia cu păr roşu îşi azvârli halba spre 
Erika şi îşi mişcă degetele într-un gest „vino s-o iei”. Erika 
se simţi înhăţată de mijloc. La început se gândi că era 
atacată, însă proprietarul o ducea pe sus în timp ce 
oamenii o înjurau şi o scuipau. Datorită forţei şi înălţimii 
lui, reuşi s-o treacă prin îmbulzeală şi s-o ducă în spatele 
barului. 

— leşi dracului! Du-te pe-acolo, prin bucătărie. Uşa din 
spate dă într-o alee, spuse el, întinzând o mână pentru a-i 
opri pe oamenii care încercau să se strecoare prin mica 
trapă în spatele barului. 

Un pahar explodă deasupra capului Erikăi, spulberând o 
sticlă de votcă. În capătul îndepărtat al barului, femeia 
care aruncase cu halba deschise altă uşă, iar oamenii 
năvăliră în spatele barului şi se repeziră la Erika. 

— leşi! spuse proprietarul. 

O împinse printre două draperii împuţite. Ea ajunse 
împleticindu-se într-un hol slab luminat, lovindu-se de cutii 
de chipsuri şi împiedicându-se de o ladă cu sticle goale. 
Muzica urla, dar abia dacă înăbuşea zgomotul haosului şi 
de sticle sparte din spatele barului. Erika găsi o uşă ce 
dădea într-o bucătărie murdară şi, în spate, o ieşire de 
incendiu. leşi în aerul rece care îi lovi pielea udă, deja 
lipicioasă de la bere, şi văzu că se afla pe o alee. 

Erika ţâşni înspre drum, trecând pe lângă aburii şi 
haosul ce pătrundeau de pe ferestrele barului şi apoi spre 
maşina ei care, din fericire, încă o aştepta pe strada din 
faţă. 

Urcă şi demară cu un scrâşnet de cauciucuri. Se simţea 
uşurată, cu moralul ridicat, adrenalina curgând în valuri 
prin ea. Apoi îşi aminti că Ivy era încă în cârciumă. Ivy o 
văzuse pe Andrea cu bărbatul brunet şi femeia blondă. 

Fusese Ivy în The Glue Pot în noaptea în care dispăruse 
Andrea? Însemna asta că barmaniţa de la The Glue Pot 
spunea adevărul? 


< 125» 


Capitolul 23 


Dimineaţa următoare, când ajunse la secţie, Erika fu 
chemată în biroul inspectorului şef Marsh. Avea la ea un 
cec pentru chirie şi contractul semnat pentru apartament. 
Când intră în birou, fu surprinsă să-l vadă pe DCI Sparks, 
stând vizavi de Marsh. Sparks avea o mutră îngâmfată. 

— Domnule? 

— De-a ce dracu' te-ai jucat de te-ai dus azi-noapte la 
The Crown? 

— Am rămas la suc de portocale... 

— Nu-i amuzant! Ai distrus priveghiul lui Pearl Gadd şi 
ai provocat un haos interminabil. Cunoşti familia Gadd? 

— Nu. Ar trebui? 

— Sunt o şleahtă de nemernici împuţiţi care deţin o 
reţea mare de transport cu camionul în sudul Angliei. 
Totuşi, lucrează cu noi. 

— Lucrează cu noi, domnule? Vreţi să-i repartizez unuia 
dintre ei un birou în sala de şedinţe? 

— Nu face pe deşteapta! 

Sparks încerca să nu se bucure de asta, urmărind 
schimbul lor de cuvinte cu bărbia rezemată de podul 
palmei. Erika observă că avea unghia lungă la fiecare 
arătător. 

— Dacă m-aţi chemat pentru o muştruluială, aş prefera 
să fiu muştruluită între patru ochi, domnule. 

— Nu te da mai mare decât DCI Sparks, şi el e aici ca 
parte a anchetei. Trebuia să lucraţi împreună. Să înţeleg 
că vizita ta la The Crown a făcut parte din investigaţiile 
tale? 

Erika se aşeză lângă Sparks. 

— Bun. Dacă asta e o şedinţă, în regulă. Povestiţi-mi tot 
despre colegii noştri din lumea interlopă din South 
London. 

Sparks îşi luă mâna de sub bărbie. 

— Familia Gadd ne furnizează informaţii de opt luni. 
Informaţii care, să sperăm, vor duce la capturarea de 


e 126 œ» 


ţigări şi alcool contrafăcute în valoare de milioane de lire. 

— În schimbul a ce? întrebă Erika. 

Marsh interveni. 

— Nu trebuie s-o spun pe silabe, DCI Foster. Ne 
întindem până la limită cu ce putem şi nu putem să facem. 
Ştii ce ecosistem delicat e aici în South London? In 
schimbul acestor informaţii, închidem ochii la... mă rog, 
diverse lucruri. lar tu dai buzna aseară acolo cu legitimatia 
ta şi cu atitudinea ta! 

— Au spus că e un priveghi, domnule. 

— A fost pe dracu' un priveghi! 

— Bun, îmi pare rău. Se pare că aici faceţi lucrurile 
puţin mai altfel decât le făceam noi în Manchester. 

— Noi nu facem lucrurile altfel, spuse Sparks cu un calm 
supărător. Deşi noi ne verificăm bine informaţiile înainte 
de a acţiona. 

— Ce-ai spus? întrebă Erika. 

— Vorbesc despre aseară. 

— Eşti sigur de ce ai spus? 

— Ajunge! strigă Marsh, dând cu pumnul în masă. 

Erika îşi înghiţi mânia şi ura faţă de Sparks. 

— Domnule, vizita mea la The Crown a avut un scop. M- 
a ajutat să obţin informaţii noi despre ucigaşul Andreei. 

Marsh se aşeză. 

— Continuă, spuse el. 

— Acum mai am un martor care a văzut-o pe Andrea în 
The Glue Pot în noaptea în care a murit, stând de vorbă cu 
un bărbat brunet şi înalt şi cu o femeie blondă. Acest 
martor nou a mers până-ntr-acolo, încât a insinuat că 
Andrea ar fi putut avea o relaţie cu acel bărbat. 

— Cine e acest martor nou? 

— Ivy Norris. 

Sparks îşi dădu ochii peste cap şi se uită la Marsh. 

— Scuteşte-mă - Ivy Norris? Cunoscută şi sub numele de 
Jean McArdle, Beth Crosby, Paulette O'Brien? 

— Domnule, ea... 

— E o pierdere de vreme cunoscută, spuse Marsh. 

— Dar, domnule, am avut sentimentul că era speriată 


e 127 œ» 


când am insistat să-mi spună ceva despre acest bărbat. Era 
frică autentică. Şi mai cred, mai ales acum că am găsit 
ambalajul de telefon de sub pat, că Andrea mai avea un 
telefon mobil despre care n-a spus nimănui. Cred că avea 
prieteni despre care nu voia să ştie logodnicul ei, Giles 
Osborne... 

— Înregistrările de pe vechiul telefon al Andreei, cel pe 
care l-a pierdut anul trecut, au venit aseară, spuse Sparks. 

— Nu, eu cred că Andreea mai avea un telefon. Unul pe 
care-l folosea. A cumpărat acum patru luni un voucher, l- 
am găsit sub patul ei, odată cu cutia, explică Erika. 

— Asta nu înseamnă nimic. Putea să fie pentru o 
prietenă, spuse Sparks. Oricum, să ne întoarcem la 
înregistrările de pe vechiul telefon, care chiar există. Am 
profitat de prilej ca să mă uit pe ele aseară şi au ieşit la 
lumină nişte informaţii interesante. 

— Care-s astea? întrebă Erika. 

— În lista ei de apeluri apar mai multe nume pe care le- 
am verificat şi după contul de messenger Facebook al 
Andreei. Unul dintre ele este un individ Marco Frost... 
Sună vreun clopoțel? 

Marsh se uită la Erika. 

— Da. Este un barman cu care ieşea Andrea acu’ ceva 
timp. Un italian care lucrează la o cafenea din Soho? 

Sparks aprobă dând din cap şi continuă: 

— l-a dat sute de telefoane Andreei pe vechiul telefon. 
Apelurile s-au întins pe o perioadă de zece luni, între mai 
2013 şi martie 2014. 

— Mie de ce nu mi s-a spus că au sosit înregistrările 
telefonice? întrebă Erika. 

— Era târziu. M-am gândit că poate vrei să-ţi faci somnul 
de frumuseţe, spuse Sparks. 

— Continuă, Sparks, spuse Marsh. 

— Bine. Aşa că m-am uitat pe însemnările făcute în 
timpul întrevederii cu soţii Douglas-Brown când a dispărut 
Andrea. Şi ei au pomenit de acest Marco Frost. Andrea 
chiar a ieşit cu el o lună, la începutul lui 2013. Pe urmă s-a 
descotorosit de el şi atunci au început telefoanele. S-a dus 


< 128 » 


şi acasă la ea de câteva ori. Nu voia să accepte un refuz. 
Sir Simon chiar a pus un poliţist să-i facă o vizită lui Marco 
Frost şi să-i vorbească despre interesul lui bolnăvicios 
pentru Andrea. 

— Mie de ce nu mi s-a spus asta până acum? întrebă 
Erika. 

— Însemnările mele sunt în dosar. 

— Eu nu le-am primit. 

— Mă rog, erau disponibile. 

— Bine, bine, bine! Să ne purtăm ca nişte adulţi, spuse 
nervos Marsh. Continuă, DCI Sparks. 

— În regulă. Prin urmare, m-am întors la noul telefon al 
Andreei, unde, aşa cum ştim, nu prea avem după ce să ne 
luăm. Şi pe acel telefon ea şi-a verificat e-mailurile, unde 
erau o mulţime de invitaţii la petreceri şi evenimente. 

— Da, echipa s-a uitat prin ele, sunt sute. Era membră a 
multor cluburi private, spuse Erika. 

Sparks continuă: 

— Era o invitaţie la un eveniment de la Rivoli Ballroom 
din joi, 8 ianuarie, noaptea în care a dispărut ea. Era un 
spectacol burlesc organizat de unul dintre cluburile a 
căror membră era. 

— Da, şi în aceeaşi noapte Andrea a avut invitaţii şi la 
alte câteva petreceri din Londra. Cum spuneam, era pe o 
mulţime de liste... Şi deja stabilise cu fratele şi sora ei să 
se întâlnească la cinematograf. 

— Dar toată familia a spus că era ca un fulg. Se 
răzgândea după cum bătea vântul. N-ar fi fost ceva 
neobişnuit la ea să se hotărască, pur şi simplu, să facă 
altceva, spuse Sparks. 

Erika trebui să fie de acord cu asta. 

Sparks continuă: 

— Rivoli Ballroom e chiar peste drum de gara Crofton 
Park, care pe hartă pare destul de aproape de gara Forest 
Hill - mai precis, la două mile depărtare. Ca să ajungi la 
Forest Hill sau Crofton Park trebuie să iei un tren de la 
London Bridge, însă cele două gări sunt pe linii total 
diferite. Dacă Andrea s-a urcat în trenul greşit? Ea folosea 


e 129 + 


rareori transportul public. Asta ar putea explica de ce era 
la tol festiv în Forest Hill. 

Erika şi Marsh nu spuseră nimic. 

— Şi am lăsat la urmă partea cea mai bună, spuse 
Sparks. Aseară am luat legătura cu organizatorul acelei 
petreceri burleşti de la Rivoli Ballroom şi mi-a trimis lista 
lor de contacte. Şi Marco Frost era pe acea listă şi i s-a 
trimis aceeaşi invitaţie. Asta ne oferă prilejul să... 

Erika îl văzu pe Marsh rumegând asta. 

— Treaba asta e foarte promițătoare, spuse el ridicându- 
se şi începând să se plimbe prin birou. Următoarea mea 
întrebare este unde e acest Marco Frost. 

— Nu ştiu. Am stat toată noaptea treaz punând cap la 
cap toate informaţiile astea, spuse Sparks. 

— Uite ce e, Sparks, am avut noi diferende şi nimic nu 
mi-ar plăcea mai mult ca asta să fie o pistă serioasă. Dar 
nu prea e un motiv. Câţi oameni erau pe acea listă de 
invitaţi? întrebă Erika. 

— Trei mii. 

— Trei mii. Şi ce te face să crezi că Andrea s-a apropiat 
de acest Rivoli Ballroom? Cadavrul ei a fost găsit la o 
jumătate de milă de gara Forest Hill, unde a coborât din 
tren. 

Marsh continuă să se plimbe în sus şi în jos, îngândurat. 

Erika continuă: 

— Acum am două martore care au văzut-o pe Andrea în 
The Glue Pot în noaptea în care a dispărut. 

— Dintre care una a dispărut în neant, iar cealaltă este o 
cunoscută prostituată alcoolică, dependentă de droguri, 
spuse Marsh. 

— Dar, domnule, eu cred că Ivy Norris este... 

— Ivy Norris e un rahat, spuse Sparks. Una dintre 
specialităţile ei este să-şi facă nevoile pe capotele 
maşinilor de patrulare din parcare. 

— Domnule, măcar recunoaşteţi că avem două linii de 
cercetare, spuse Erika. Dacă voi credeţi că a mea nue 
credibilă, atunci trebuie să admiteţi că a lui Sparks este 
pur circumstanţială! Cred că ne-am putea folosi de acest 


e 130 - 


apel de presă din după-amiaza asta ca să vedem dacă a 
mai văzut-o cineva pe Andrea cu bărbatul şi femeia din The 
Glue Pot. 

Marsh clătină din cap. 

— DCI Foster, aici avem de-a face cu oameni cărora 
presa arde de nerăbdare să le pună pielea-n băț. Lordul 
Douglas-Brown, soţia şi familia lui şi, fireşte Andrea, care 
din păcate nu mai este aici ca să se apere de aceste 
acuzaţii. 

— Nu este o acuzaţie, domnule! 

— Domnule, The Glue Pot este un cuibuşor cunoscut al 
prostituatelor, spuse Sparks. Un individ a fost trimis la 
răcoare pentru pornografie infantilă în apartamentul de la 
etaj. 

— Sunt de acord cu Sparks, spuse Marsh. Orice scoatem 
despre Andrea Douglas-Brown va fi deformat şi sfâşiat de 
presă. Trebuie să fim siguri că este adevărat. 

— Dac-o aduc pe Ivy Norris aici ca să dea o declaraţie? 

— Nu e demnă de crezare. A mai dat declaraţii false, 
spuse Marsh. 

— Dar, domnule... 

— Ajunge, DCI Foster. Vei lucra cu DCI Sparks ca să 
urmăriţi piste referitoare la faptul că Marco Frost şi 
Andrea au primit amândoi invitaţii la această petrecere de 
la Rivoli Ballroom. Clar? 

— Da, domnule, spuse rânjind Sparks. 

Erika dădu din cap. 

— Bun. Tu poţi să pleci, Sparks. Şi nu fi prea fericit. 
Există încă o fată moartă; asta nu s-a schimbat. 

Sparks luă o mină de om bătut şi ieşi din birou. 

Marsh se uită la Erika o clipă. 

— Erika, încearcă să cultivi o aparenţă de viaţă privată. 
N-am nimic împotrivă ca ofiţerii mei să aibă iniţiativă, dar 
trebuie să faci lucrurile ca la carte şi să mă ţii la curent cu 
ce faci. la-ţi o seară liberă şi poate îţi speli rufele. 

Erika îşi dădu seama că mai avea încă pe jacheta de 
piele un strat lipicios de bere din seara trecută. 

— Ai fost la doctor? adăugă Marsh. 


e 131 œ» 


— Nu. 

— Diseară când termini vreau să te duci la doctorul 
nostru de gardă. E un ordin. 

— Da, domnule, spuse Erika. Poftim contractul pentru 
apartament. 

— Bun. Cum ţi s-a părut? În regulă? 

— Da. 

Când Erika ieşi din biroul lui Marsh, Woolf o aştepta pe 
coridor. 

— Nu v-am turnat; a primit un telefon de la proprietarul 
The Crown. Apoi a cerut registrul cu deplasări de la 
recepţie. 

— Bine. Mulţumesc. 

Când Woolf plecă să predea schimbul şi să se ducă acasă 
după o noapte lungă, Erika se întrebă cine altcineva din 
lumea interlopă a Londrei putea să-l sune pe comisarul-şef 
Marsh. 


e 132 + 


Capitolul 24 


La miezul nopţii, sala de şedinţe de la Lewisham Row 
era în fierbere. Telefoanele sunau, faxurile şi imprimantele 
zumzăiau de zor, iar poliţiştii intrau şi ieşeau grăbiţi. Erika 
şi Sparks stăteau într-un colţ cu Marsh şi Colleen Scanlan, 
sobrul şi impozantul ofiţer de legătură al poliţiei cu presa. 
Stabileau ce subiecte aveau să fie tratate la apelul de 
presă. 

— Deci eu termin introducerea şi apoi îl lăsăm pe Sir 
Simon să vorbească, spuse Marsh. Cred c-o să vrea să 
folosească prompterul pentru asta. Putem să aranjăm? 

— N-ar trebui să fie o problemă. Va trebui ca în două ore 
să ne dea textul lui final pentru a-l încărca în prompter, 
spuse Colleen. 

— Bun, spuse Marsh. Aşadar, Sir Simon va spune: 
„Andrea era o tânără inocentă, de douăzeci şi trei de ani, 
iubitoare de distracţii, care avea toată viaţa înainte...” 
Atunci punem pe ecranele din spatele nostru fotografia ei. 
„N-a făcut niciodată rău nimănui, n-a cauzat nimănui nicio 
suferinţă, şi totuşi, iată-mă aici, un tată cu inima frântă, 
făcând apel la martorii unei crime oribile, omorârea fiicei 
mele...” 

Asta n-ar trebui să fie o infracţiune criminală? 

— Ar fi incorect, a zis Colleen. Deşi e o greşeală 
nevinovată. Dar nu poţi să repeti acelaşi cuvânt... 

— Ne dorim ca această conferinţă de presă să fie o cale 
deschisă şi normală de comunicare cu publicul! s-a răstit 
Erika. Hai să nu mai pierdem vremea certându-ne din 
cauza nenorocitelor ăstora de greşeli gramaticale! 

— Deci lăsăm aşa, o „infracţiune criminală”, a spus 
Marsh. 

Pe Erika o durea că această conferinţă de presă era 
clădită în jurul unor probe pe care ea le considera 
circumstanţiale şi că echipa cu care credea că avea o 
legătură strânsă acceptase cu atâta zel teoria fragilă a lui 
Sparks. Trebuia să recunoască faptul că, pentru cineva din 


e 133 + 


afară, teoria cu Rivoli Ballroom era mai acceptabilă. Se 
blestemă că fusese atât de proastă să plece singură să le 
urmărească pe barmaniţa de la The Glue Pot şi pe Ivy 
Norris. Trebuia s-o fi luat pe Moss, sau pe Peterson. Se 
uită înspre ei; amândoi încingeau telefoanele încercând să 
dea de Marco Frost. 

Intoarse pe toate părţile teoria Frost şi o fărâmă de 
îndoială o săgetă, însă apoi interveni instinctul ei. lar 
acesta îi spunea că era ceva legat de întâlnirea Andreei cu 
bărbatul brunet şi femeia blondă în The Glue Pot. Chiar 
dacă cele două martore ale ei nu erau credibile, care era 
probabilitatea ca amândouă să fie necredibile în acelaşi 
fel? Şi Ivy, şi Kristina erau certate cu legea. Nu le-ar fi fost 
mai uşor să spună că nu ştiau nimic, că n-o văzuseră pe 
Andrea...? Erika îşi dădu seama brusc că Marsh vorbea cu 
ea. 

— DCI Foster, tu ce părere ai? Ar trebui să pomenim de 
clipul video al Tinei Turner? Colleen crede că da. 

— Poftim? 

— Rivoli Ballroom. E un loc de întâlnire faimos şi Colleen 
e de părere că un fapt ca acesta va rămâne în memoria 
publicului şi-l va face să-şi aducă aminte de apel. Iar asta 
ar putea duce la îmbunătăţirea comunicării orale. 

Erika tot nu era lămurită. 

— Tina Turner şi-a filmat clipul melodiei Private Dancer 
la Rivoli Ballroom în 1984, spuse Colleen. 

— Serios? 

— Da. Să strecurăm asta în apel, alături de fotografia 
localului? 

Erika dădu din cap şi se uită la itinerarul pe care-l 
alcătuiau. 

— Unde o să spunem că a fost Andrea în Forest Hill? 
Poşeta ei a fost recuperată la London Road. 

— Când este vorba de apeluri media, trebuie să 
restrângem informaţiile şi să prezentăm un mesaj clar şi 
concis. Dacă spunem că a fost într-un loc şi apoi în altul, 
oamenii vor fi derutaţi; ei au nevoie de continuitate, spuse 
Colleen, pe un ton cam condescendent. 


e 134 œ» 


— Ştiu cum funcţionează lucrurile astea, mulţumesc. Dar 
acest apel este un mare prilej de a strânge informaţii. Asta 
trece uşor peste indicii vitale cu privire la modul în care a 
dispărut Andrea. 

— Ştim că e posibil să fi fost în locul în cauză, dar nu 
avem dovezi solide. Nu avem filmări de pe camerele de 
supraveghere, nici martori. Criminalul trebuie să fi folosit 
o maşină; ar fi putut să arunce poşeta aia pe geamul 
maşinii pe London Road, spuse Marsh. 

— Cunosc detaliile cazului meu, domnule! 

Terminară o oră mai târziu, Erika aprobând, împotriva 
voinţei ei, conţinutul conferinţei de presă care nu făcea 
nicio menţiune cu privire la faptul că Andrea fusese la The 
Glue Pot şi minimaliza faptul c-ar fi putut să fi trecut pe 
London Road. 

Erika se duse la automatul de cafea şi-l văzu pe 
sergentul Crane introducând monede şi alegând un 
cappuccino. 

— Totul bine, şefa? Am primit de la transporturi 
înregistrările cu autobuzele şi ceva de la două taxiuri 
negre care au circulat pe London Road, spuse el. 

Automatul scoase un sunet scurt şi Crane se aplecă şi 
luă paharul de plastic, suflând în spumă. 

— Dă-mi voie să ghicesc - nimic? 

Crane luă o gură de cafea şi clătină din cap. 

— Dar acest Marco Frost pare greu de depistat. Ultimul 
loc de muncă pe care-l avem este Caffe Nero de pe Old 
Compton Street şi nu mai lucrează acolo. l-a fost 
deconectat şi numărul de mobil. 

— Mai încearcă. Poate a plecat cu Barbora Kardosova. 

— Ha! Asta-i altă teorie, şefa. 

— Păi, adaug-o pe listă, spuse ursuză Erika, băgând 
monede în automat şi alegând un espresso mare. 


e 135 + 


Capitolul 25 


Sala de şedinţe de la Lewisham Row fusese transformată 
în centru de primire a răspunsurilor la apel, care avea să 
fie transmis în direct pe BBC, Sky şi alte canale de ştiri. 
Şase poliţişti în uniformă fuseseră desemnaţi să răspundă 
la telefon. 

Erika, Sparks, Marsh şi Colleen plecaseră de la 
Lewisham Row cu o oră înainte ca să ajungă la Thistle 
Hotel din apropiere de Marble Arch, unde avea să aibă loc 
apelul. 

Moss şi Peterson foloseau timpul de dinainte de apel 
pentru a culege informaţii despre principalul lor suspect, 
Marco Frost. li obţinuseră adresa şi informaţii despre 
statul de plată de la Caffe Nero, de pe Old Compton Street, 
unde lucrase el. Asta se dovedise o fundătură; Marco nu 
mai lucra acolo de un an. Încercaseră la adresa părinţilor 
lui, însă aceştia muriseră cu un an în urmă, la şase luni 
unul după celălalt. Marco locuise cu ei într-un apartament 
închiriat, dar acum se mutase. Moss tocmai primise un 
număr de telefon de la proprietar. Marco locuia acum la 
mătuşa şi unchiul lui. Moss formă numărul şi, doar după 
două apeluri, răspunse unchiul, 


Sala de conferințe de la Thistle Hotel era uriaşă şi nu 
avea ferestre. Un interminabil covor cu modele acoperea 
podeaua, iar şirurile de scaune din fața unui mic podium 
erau aproape pline. Jurnaliştii aşteptau cu camerele de 
luat vederi. Işi instalau reflectoarele şi deja doi reporteri 
de televiziune exersau în faţa camerelor. Două televizoare 
mari, cu ecran plat, erau instalate la marginea sălii şi 
transmiteau în direct de pe BBC News Channel şi Sky 
News. Sonorul era închis, dar pe ambele ecrane era o 
burtieră care anunţa că în scurtă vreme aveau să fie 
transmise în direct o conferinţă de presă şi un apel al 
poliţiei privind uciderea Andreei Douglas-Brown. 

Pe podium era o masă lungă punctată pe alocuri cu 


e 136 - 


microfoane mici. O femeie din personalul hotelului punea 
de pe tavă un pahar şi o carafă cu apă în dreptul fiecărui 
scaun. În spate se aflau trei ecrane pe care apărea logoul 
albastru al Poliţiei Metropolitane pe un fond alb. 

Relaţia pe care poliţia o avea cu presa o făceau 
întotdeauna pe Erika să se simtă prost; ba îi dădea la o 
parte - acuzându-i de imixtiune şi denaturarea faptelor -, 
ba îi invita la o conferinţă de presă care avea toate 
caracteristicile unei piese de teatru. 

Ca la un semn, Colleen apăru lângă Erika şi o rugă să 
vină la machiaj. 

— Doar puţină pudră, să-ţi ia luciul de pe faţă, adăugă 
ea. 

Dar felul în care se uita la ceas sugera că era posibil să 
dureze mult mai mult pentru a o face pe Erika să arate cât 
de cât bine la televizor. 

Hotelul repartizase alături o sală de conferinţe mai mică 
poliţiei şi familiei. Câteva canapele fuseseră alipite şi pe o 
masă erau apă şi suc de portocale. 

Marsh era în uniforma de comisar-şef. O tânără îi aplica 
pe faţă fond de ten cu un burete triunghiular. Lângă el, 
altă tânără îl farda pe DCI Sparks. Ei erau adânciţi în 
conversaţie cu Simon şi Diana, care stăteau vizavi. Părinţii 
Andreei erau iar îmbrăcaţi în negru şi, în timp ce Simon 
vorbea, Diana îl ţinea de mână, dând din cap şi ştergându- 
şi ochii. Se uitară la Erika şi ea îi salută respectuos dând 
din cap. Diana îi răspunse la salut, dar Simon o ignoră şi se 
întoarse iar spre Marsh şi Sparks. 

— Într-o clipă vor fi gata, apoi e rândul tău, spuse 
Colleen. 

Erika se duse să-şi ia un pahar cu apă de pe masă, care 
era sub o fereastră ce dădea înspre traficul din jurul zonei 
Marble Arch. Linda şi David intrară pe uşa din fundul sălii 
şi se apropiară de masă. 

— Bună! spuse Erika, turnându-şi puţină apă. 

— Salut! spuse David. 

Întinse paharul şi o lăsă pe Erika să-l umple. Era 
îmbrăcat în jeanşi şi un pulover bleumarin şi părea foarte 


e 137 œ» 


alb la faţă. Linda purta o fustă lungă, neagră şi un jerseu 
de un roşu-aprins, care avea imprimat pe partea din faţă 
un şir de pisici albe şi slăbănoage, care stăteau pe labele 
din spate şi purtau rochii de cancan. Deasupra lor scria: 
„NOI DANSĂM CAT-CAT”. Părea de prost gust şi deplasat. 

Colleen se întoarse şi-i spuse Erikăi că erau aproape 
gata. 

— Nici eu nu suport să fiu machiată, spuse Linda, 
turnându-şi un pahar cu suc de portocale. 

— Tu n-ai să apari la televizor, spuse David, bându-şi 
apa. 

— Ştiai că Jimmy Savile? a refuzat mereu să poarte 
machiaj la televizor? Spunea că voia ca oamenii să-l vadă 
aşa cum era. O ironie cumplită, nu crezi? spuse Linda, 
dându-şi la o parte bretonul din ochi cu un tic nervos. 

Erika nu ştiu ce să spună şi doar dădu din cap. 

— Am scris emisiunii lui când aveam şapte ani, continuă 
Linda. Voiam să-mi aranjeze să vizitez studiourile Disney şi 
să desenez o pisică pentru un film de animaţie. Ştii, 
animaţiile se fac cu o mulţime de imagini desenate cu 
diferenţe micuţe... 

— Sunt sigur că DCI Foster ştie cum funcţionează 
animația, spuse David, dându-şi ochii peste cap, 
conspirativ. 

— Bineînţeles că n-am primit răspuns... Până şi Jimmy 
Savile m-a respins, spuse Linda râzând sec. 

— Doamne! Poţi să încerci să fii normală măcar o dată? 
Vii cu puloverul acela tâmpit şi faci glume greţoase! se 
răsti David. 

Linda tresări când el trânti paharul gol pe masă şi se 
îndepărtă. 

— N-a fost o glumă. Chiar voiam să vizitez studiourile 
Disney, spuse Linda, roşind şi dându-şi bretonul la o parte 
de pe frunte. 

Erika se bucură când Colleen apăru şi o conduse la fata 


2 Vedetă britanică de televiziune, filantrop şi maestru de evenimente, 
acuzat după moartea sa, în 2011, de abuz sexual împotriva a sute de 
minori (N.t.). 


e 138 œ» 


de la machiaj. 

Marsh şi Sparks stăteau acum cu Diana şi Simon, lângă 
uşa sălii de conferinţe mai mari. Erika fu machiată rapid şi, 
chiar când termină, un tânăr cu căşti se apropie de ea şi-i 
spuse că mai erau două minute. Erikăi îi sună telefonul. 

— Scuze, vreau să-ţi închizi telefonul, interferează cu 
sunetul, spuse el. 

— Vorbesc repede, spuse Erika, văzând pe ecran numele 
lui Moss. 

Se duse la fereastră şi răspunse. 

— Eu sunt, şefa, spuse Moss. Eşti acolo cu şefu' ăl mare 
şi cu Sparks? Am încercat să vorbesc cu ei... 

— Şi-au închis telefoanele; e ceva legat de microfoane şi 
sunet, spuse Erika, dându-şi seama că fusese a treia pe 
lista lui Moss. 

— Am dat de Marco Frost. Locuieşte la unchiul lui în 
North London. 

Conferinţa de presă era pe cale să înceapă. Moss 
continuă: 

— Marco Frost a fost în Italia, la Puglia, până acum două 
zile. Au fost în vizită la nişte rude cu unchiul şi mătuşa lui, 
într-o vacanţă de Crăciun prelungită. Au mers cu maşina 
unchiului. Acesta deţine un magazin mixt în apropiere de 
Angel şi s-au întors cu ulei de măsline şi cărnuri şi aşa mai 
departe. 

— Deci Marco Frost are alibi, spuse Erika, 
entuziasmându-se. 

— Da. Ba chiar şi-a folosit cardul de credit când era în 
străinătate. Nu avea cum s-o omoare pe Andrea. 

Colleen apăru lângă Erika. 

— Trebuie să mergem, DCI Foster, iar ăsta trebuie 
închis, spuse ea. 

— Bună treabă, Moss! 

— Nu-i aşa? Asta înseamnă că tot nu ştim cine a ucis-o 
pe Andrea... Mă rog, mai e teoria ta. 

— Trebuie să închid, Moss, vorbim mai târziu, spuse 
Erika şi închise. 

Opri telefonul când îi văzu pe ceilalţi îndreptându-se 


e 139 + 


spre sala de conferinţe. Simon era primul, urmat de 
Marsh, apoi venea Sparks. 

Deci Marco Frost nu a omorât-o pe Andrea, se gândi 
Erika. Teoria lui Sparks a căzut. Conversaţia pe care o 
avusese cu barmaniţa de la The Glue Pot o râcâia pe 
creier. Andrea fusese văzută cu un bărbat brunet şi o 
femeie blondă... Despre ei încă nu se ştia nimic. Incă nu se 
ştia nimic despre cine făcuse asta. 

Marsh, Sparks şi Simon dispăruseră acum în sala de 
conferinţe. Diana rămăsese pe canapea. Plângea iar şi era 
consolată de Linda şi David. 

— Avem nevoie de tine acum, îi şopti Colleen Erikăi. 

Giles Osborne năvăli pe uşa din spate. Era înfăşurat într- 
un palton uriaş. Se duse grăbit la Diana, desfăcându-şi 
fularul şi scuzându-se că întârziase. 

— Am ratat apelul? întrebă el. 

Diana clătină din cap printre lacrimi. 

— Acum, DCI Foster! spuse Colleen. 

Erika luă o hotărâre - o hotărâre care avea să aibă 
consecinţe importante... Trase adânc aer în piept, îşi 
netezi părul şi intră la conferinţa de presă. 


e 140 œ» 


Capitolul 26 


Moss, Peterson, Crane şi restul echipei erau la 
Lewisham Row, adunaţi în jurul unui televizor mare cu 
ecran plat. Pe canalul BBC News apărea numărătoarea 
inversă până la buletinul de ştiri care se transmitea în 
fiecare oră, apoi pe ecran apăruse o imagine mare de la 
conferinţa de presă. La o masă lungă, stăteau DCI Sparks, 
DCI Foster şi comisarul-şef Marsh. Alături de Marsh stătea 
Simon Douglas-Brown, care arăta hăituit şi tras la faţă. 

Simon îşi citea declaraţia din textul pregătit şi imaginile 
cu el erau intercalate cu fotografia de pe permisul de 
conducere al Andreei, care făcuse ocolul presei, şi o 
fotografie mai nouă: Andrea în ultima vacanţă de familie cu 
Linda, David şi părinţii lor. 

— DCI Foster a avut dreptate, treaba asta e foarte 
înduioşătoare, spuse Crane. Dar e ca o manifestare a 
durerii frumos ambalată. Va determina pe cineva să sune? 

Pe ecran, Simon Douglas-Brown îşi termină declaraţia şi 
camera prezentă un cadru larg. Comisarul-şef Marsh era 
pe cale de a vorbi, când Erika se aplecă şi trase microfonul 
spre ea. Se uită în cameră şi începu să vorbească. 

— Evenimentele care au precedat dispariţia Andreei 
sunt derutante şi avem nevoie de ajutorul vostru. Am fi 
recunoscători oricui a văzut-o pe Andrea în noaptea de 8 
ianuarie. Era o noapte de joi. Noi credem că între opt 
după-amiaza şi miezul nopţii, Andrea a petrecut ceva timp 
într-o cârciumă numită The Glue Pot de la London Road - 
asta-i în Forest Hill, South London. Andrea a fost văzută de 
un membru al personalului barului stând de vorbă cu un 
bărbat brunet şi cu o fată blondă. Poate că şi cineva dintre 
telespectatori a văzut-o pe Andrea mergând pe London 
Road între opt seara şi miezul nopţii, către Horniman 
Museum, unde a fost găsit cadavrul ei. Dacă aveţi 
informaţii, oricât de neînsemnate, vă rugăm să ne 
contactaţi. Sunaţi la numărul de telefon al camerei de 
evenimente, care va apărea pe ecran în scurt timp. 


e 141 œ 


— Asta a fost ceva plănuit? întrebă Peterson. 

— Nu, spuse Moss. 

Pe ecran se zări un moment în care comisarul-şef Marsh 
nu îşi găsea locul sau nu ştia ce să spună. O săgetă cu 
privirea pe Erika şi trase microfonul înapoi. 

— Am vrea să, ăăă, adăugăm că asta este, îhm, ăăă... 
este o pistă că Andrea a fost văzută... Mai credem şi că 
Andrea ar fi fost în drum spre o petrecere de la Rivoli 
Ballroom, care este aproape de gara Forest Hill, unde a 
coborât în noaptea de 8 ianuarie, contracară Marsh, cu 
mai multă convingere. 

Urmă un moment de tăcere. Camera prezentă iar un 
cadru larg al conferinţei de presă. 

— Doamne, ăsta încurcă rău lucrurile! Pare că 
inventează aiureli, nu Foster, spuse Moss. 

Camerele treceau rapid de la imagini largi ale sălii de 
conferinţe la presa adunată şi înapoi, ceea ce sporea 
confuzia, ca apoi să se fixeze iar asupra superintendentului 
Marsh, care, în cele din urmă, reveni pe drumul cel bun şi 
termină apelul scris. Incheie cu: 

— Avem poliţişti care sunt gata să vă răspundă la 
telefoane şi e-mailuri. Vă mulţumim. 

Pe ecran apăru apoi prezentatoarea ştirilor din studioul 
BBC News. Ecranul din spatele ei era plin cu numărul de 
contact şi adresa de e-mail ale camerei de evenimente. Ea 
citi detaliile, cerând din nou ajutorul celor care aveau 
informaţii şi repetând numele The Glue Pot şi Rivoli 
Ballroom şi scuzându-se că aveau doar o fotografie cu 
aceasta din urmă. 

Ofițerii din sala de şedinţe de la Lawisham Row se uitară 
unul la altul neliniştiţi şi apoi telefoanele începură să sune. 


e 142 œ» 


Capitolul 27 


În clipa în care conferinţa de presă se încheie şi camera 
care transmitea în direct fu oprită, Erika se ridică. Inima îi 
bubuia. Jurnaliştii şi fotografii se îmbulzeau spre ieşiri. 
Simon se întoarse spre Marsh, cu ochii lui căprui plini de 
furie. 

— De-a ce dracu’ vă jucaţi voi aici? şuieră el. Parcă ne- 
am înţeles cu privire la asta, şi ce a ieşit? 

Marsh şi Sparks se ridicară. 

— DCI Foster, o vorbă, acum, spuse Marsh. 

Erika inspiră adânc şi cobori de pe podium, ignorând 
glasurile din spatele ei în timp ce traversa covorul, 
grăbindu-se înspre uşile din fundul sălii de conferinţe. 
Odată ce ieşi din sală, găsi o uşă de incendiu şi cobori trei 
grupuri de trepte înainte de a năvăli pe o străduţă laterală. 

Se opri să-şi tragă sufletul, în vreme ce ploaia o biciuia 
pe pielea lipicioasă. Ştia că lucrul pe care-l făcuse puţin 
mai înainte avea să aibă consecinţe, dar nu-şi susţinea ea 
întotdeauna convingerile? Făcuse ceva bun, ceva pentru 
Andrea, care nu mai avea dreptul să răspundă. 

O luă din loc, ignorând ploaia şi alăturându-se masei de 
pietoni care se ciocneau şi se înghionteau pe Oxford 
Street, pierdută într-un cocon de gânduri. Intuiţia ei, 
siguranţa pe care o simţise, începură să se clatine. Ar fi 
trebuit să rămână să înfrunte furtuna. În absenţa ei, 
ceilalţi discutau despre ce făcuse, trăgând concluzii. Luau 
decizii fără ea, plănuind ce să facă în continuare. 

Ezită, apoi se opri. Ploaia izbea trotuarele, iar oamenii 
treceau grăbiţi pe lângă ea, cu capul în jos, cu glugile trase 
şi cu umbrelele deschise. Scoteau exclamaţii de enervare 
şi înjurau când trecerea spre metrou sau autobuz le era 
blocată. Era oră de vârf. Erika avea nevoie să gândească, 
să pună la cale ce avea de făcut în continuare. Dacă se 
întorcea, avea să pară un semn de slăbiciune. O luă din loc 
din nou, mişcându-se odată eu mulțimea. 


e 143 >» 


În spatele ei, după câţiva oameni, venea o siluetă. 
Aceeaşi siluetă care o urmărise pe Erika fumând la 
fereastră. De data asta, silueta nu era îmbrăcată complet 
în negru, dar se pierdea uşor în marea de oameni cu glugi 
şi umbrele. Când se apropiară de staţia de metrou Marble 
Arch, mulţimea păru să crească şi să încetinească, între 
Erika şi silueta care o urmărea rămânând doar doi oameni. 

Erika era printre puţinii oameni de pe stradă fără glugă 
şi mergea cu capul în jos şi cu gulerul jachetei de piele 
ridicat. 

E cu adevărat o belea pentru mine. A fost în nenorocita 
aia de cârciumă şi a vorbit cu oamenii. Ştie mai multe 
decât credeam. Toată agitația aia şi disperarea au fost 
teatru? Până la conferința de presă credeam că e dusă cu 
sorcova. Epava unei polițiste cândva genială. 

Silueta era acum aproape de Erika. Nu-i mai despărţea 
decât un om de afaceri solid într-un fulgarin de culoare 
deschisă, împestriţat cu picături de apă. Erika îşi strânse 
mai bine gulerul, astfel încât acesta îi atingea părul blond 
de la ceafă. 

E singură şi nemăritată. Jeleşte. Ar putea să aibă intenţii 
sinucigaşe. Foarte mulţi oameni au. Mi-ar plăcea să-i fac o 
vizită javrei uscăţive - s-o surprind în pat. S-o strâng de 
gâtul acela slab, acolo unde tendoanele ies în afară, şi să 
mă uit cum i se întunecă ochii. Dar mai e cineva căruia i se 
cuvine o vizită... 

Mulţumea ajunse la staţia de metrou Bond Street şi se 
opri. Erika înaintă centimetru cu centimetru ca să poată 
ajunge sub copertina imensă, în timp ce aştepta ca oamenii 
să înainteze. Silueta se apropie şi mai mult prin mulţimea 
îngrămădită şi strecură în buzunarul jachetei de piele a 
Erikăi un plic alb. După câteva secunde blocajul de la 
intrarea staţiei se împrăştie. Silueta se îndepărtă de Erika 
şi se pierdu în mulţime: un om ca oricare altul, nerăbdător 
să ajungă undeva. 


e 144 œ» 


Capitolul 28 


Când Erika ieşi din mulţime în gara Brockley, fu 
derutată când îşi văzu noua casă la lumina zilei. Strada era 
aglomerată; o furgonetă Royal Mail trecu pe lângă ea şi 
parcă lângă o cutie poştală. Un poştaş tânăr, cu faţa 
proaspătă, cobori şi deschise cutia, scoțând un sac plin cu 
scrisori. Vizavi de gară era o cafenea unde două femei 
stăteau la o masă, afară, ghemuite de frig în jachete, 
fumând şi lăsând pe marginea ceştilor de porțelan alb 
urme groase de ruj roşu. Un chelner arătos, cu piercing în 
buză, veni la masa lor. Le spuse ceva în timp ce le luă 
ceştile goale şi femeile hohotiră de râs. 

Erika scotoci în geantă şi scoase ţigările. Mâinile îi 
tremurau când aprinse una. Sentimentul de nelinişte îi 
sporise în timpul călătoriei cu trenul. Inima îi bubuia în 
piept şi avea privirea uşor înceţoşată. Chelnerul chipeş 
continua să stea la taclale cu femeile, flirtând cu lejeritate. 

— Oooo - nu, nu, nu, nu, nu! spuse un glas. 

Erika se uită în jur. Lângă ea era un bărbat burtos în 
uniformă de gardian la transporturi, cu părul cărunt şi o 
mustață care încărunţea. 

— Poftim? întrebă Erika. 

— Ţi s-a făcut de o amendă de o mie de lire, iubire? 

— Poftim? spuse ea, simțind că ameţeşte. 

— E ilegal să fumezi în gări. Dar ştiu cum putem rezolva 
asta. Nu trebuie decât să faci un pas în faţă, haide. 

Derutată, Erika făcu un pas în faţă. 

— Gata, iubire, s-ar rezolvat, nu mai eşti pe-proprietatea 
gării. 

Arătă spre picioarele ei care acum stăteau pe asfaltul 
neted ce trecea pe lângă aglomeraţia din gară. 

— Bine, spuse ea neliniştită. 

Bărbatul se uită la ea circumspect. Abia atunci ea îşi 
dădu seama că fusese amabil cu ea, însă era prea târziu şi 
el plecă, bombănind. Erika porni cu paşi împleticiţi şi 
inima bătându-i mai repede, trăgând din ţigară. Femeile de 

< 145 >» 


la cafenea se uitau acum pe o listă de vinuri, râzând şi 
sporovăind cu chelnerul cel arătos. Un bătrân învârtea un 
stativ metalic cu felicitări din faţa unui chioşc de ziare din 
colţ. Două bătrâne mergeau încet, încovoiate de sacoşele 
de cumpărături şi adâncite în conversaţie. 

Erika se sprijini de zidul jos din faţa unei case pentru a 
nu-şi pierde echilibrul. Îi trecu prin cap că nu avea idee 
cum era să fii o persoană „normală”. Ea putea să se uite la 
cadavre şi să ţină în frâu interogatorii ale unor agresori 
sexuali violenţi, fusese scuipată şi ameninţată cu un cuţit, 
însă viaţa în lumea reală, ca membră a societăţii, o 
înspăimânta. Habar n-avea cum să trăiască nemăritată, 
singură, fără prieteni. 

Îşi aminti de gestul monstruos pe care-l făcuse mai 
devreme. Deturnase conferinţa de presă legată de ancheta 
unei crime importante. Şi dacă se înşela? Se întoarse în 
grabă la apartament, tot mai ameţită, cu o transpiraţie 
rece la ceafă. 

Când se văzu înăuntru, se prăbuşi pe canapea. Camera 
se învârtea cu ea şi vederea începea să i se înceţoşeze. 
Clipi des, uitându-se prin camera de zi. Îşi simţi stomacul 
contractându-se şi alergă la baie, ajungând exact la timp 
ca să vomite în toaletă. Se lăsă în genunchi şi vomită iar. 
Trase apa şi-şi spălă gura, fiind nevoită să se ţină de 
marginile ei, deoarece podeaua părea să i se clatine sub 
picioare. Reflexia care o privea din oglindă era 
înspăimântătoare: ochi duşi în fundul capului, piele 
verzuie. Petele înceţoşate creşteau, întinzându-i-se spre 
centrul vederii. Îşi zărea acum ca prin ceaţă chipul. Îşi 
vedea acum ca prin ceaţă faţa în oglindă. Ce se-ntâmpla cu 
ea? Se întoarse clătinându-se în camera de zi, ţinându-se 
de pereţi şi de tocul uşii, apoi ţâşni spre marginea 
canapelei. Centrul vederii îi era acum inundat de ceaţă. 
Trebui să-şi folosească vederea periferică pentru a-şi 
localiza jacheta de piele, atârnată pe jumătate pe braţul 
canapelei. Îşi găsi într-un buzunar telefonul şi, lăsându-şi 
capul pe o parte, văzu că era tot închis. 

Sângele îi vuia în cap şi greaţa şi panica urcau în ea. Era 


e 146 œ» 


pe moarte. Avea să moară singură. Găsi butonul de sus al 
telefonului şi apăsă, dar un disc care se rotea pe ecran îi 
spunea că de-abia pornea. Se prăbuşi cu faţa în jos pe 
canapea. Era îngrozită: simţea în ceafă o durere de cap 
puternică. Îşi dădu seama că putea fi un început de 
migrenă şi exact atunci camera păru să se învârtească 
puternic şi totul se făcu negru. 


e 147 œ 


Capitolul 29 


Erika simţi că se mişcă prin întuneric, orbecăind înspre 
un sunet îndepărtat. Acesta părea să se apropie, apoi 
urechile ei pocniră şi zgomotul ajunse aproape de capul ei. 
Obrazul ei era lipit de ceva moale, care mirosea slab a 
mâncare prăjită şi ţigări. Genunchii îi erau pe o podea de 
lemn, tare. Se lăsă pe călcâie şi, ridicând capul, îşi dădu 
seama că era în noul ei apartament. li suna telefonul. Afară 
era întuneric şi, pe fereastra neacoperită, pătrundea 
lumina stradală. 

Telefonul lumină şi vibră pe măsuţa de cafea, apoi tăcu. 
Erika avea gura uscată şi o durere de cap îngrozitoare. Se 
ridică nesigură pe picioare, se duse la chiuvetă şi bău un 
pahar mare de apă. Singura rază de speranţă era că 
vederea îi revenise la normal. Telefonul sună iar şi, 
gândindu-se că era Marsh, răspunse, dorind să se termine 
odată toată povestea asta. 

Un glas cunoscut spuse: 

— Erika? Tu eşti? 

Îşi înghiţi lacrimile. Era tatăl lui Mark, Edward. Uitase 
ce mult semăna la glas cu Mark, cu accentul lui cald de 
Yorkshire. 

— Da, eu sunt, spuse ea în cele din urmă. 

— Ştiu că a trecut mult timp - în fine, ţi-am dat telefon 
ca să-ţi spun că îmi pare rău, spuse el. 

— De ce-ţi pare rău? 

— Am spus nişte lucruri. Lucruri pe care le regret. 

— Ai avut tot dreptul, Edward. Jumătate din timp nu 
suport să mă uit la mine. 

O bufni plânsul. Plângea cu sughiţuri, încercând să-i 
spună, în cuvinte ce ieşeau de-a valma, omului pe care-l 
iubise ca pe un tată cât de rău îi părea că nu reuşise să-i 
apere fiul. 

— Erika, iubire, n-a fost vina ta... Am citit o copie a 
transcrierii stenogramei de la audieri, spuse el. 

— Cum? 

e 148 » 


— Am cerut-o. Legea libertăţii de informare... Te-au pus 
pe cărbuni încinşi. 

— Am meritat. Trebuia să sap mai adânc, puteam să 
verific de trei ori nişte lucruri... începu ea. 

— Nu poţi să trăieşti cu trebuia şi puteam, Erika. 

— N-am să mi-o iert niciodată. Măcar de m-aş putea 
întoarce. Niciodată n-aş... spuse ea, ştergându-şi lacrimile 
fierbinţi cu podul palmei. 

— Destul cu asta, nu vreau să mai aud o vorbă, altfel am 
să am o groază de plătit, glumi el. 

Gluma era forţată. 

— Ce mai faci? întrebă Erika, după un moment de 
tăcere. 

Tâmpită întrebare, se gândi ea. 

— Aa. Îmi fac de lucru... Acum joc popice. N-aş fi crezut 
niciodată că am să joc, dar, în fine, trebuie să-ţi ocupi 
timpul cu ceva. Sunt un popicar jalnic... Erika, iubire. E 
vorba de o piatră de mormânt. Am pus să instaleze piatra 
pentru Mark. Arată grozav. 

— Da? spuse Erika. 

Închise ochii. Se gândi la Mark sub pământ şi, morbid, 
îşi dori să ştie cum arată. Doar oase, oase, într-un costum 
frumos. 

— Şi eşti bine-venită s-o vizitezi. Eşti bine-venită 
oricând, iubire. Când crezi că ai să vii acasă? 

Acasă. El ii spunea acasă. Erika nu mai ştia unde era 
acasă. 

— M-am întors la treabă; sunt în Londra. 

— A! Bine. 

— Voi veni. Doar că acum am treabă. 

— Asta-i bine, iubire. Ce treabă ai? întrebă el. 

Erika simţi că nu putea să-i spună că vâna un criminal 
sălbatic. Se întrebă dacă el văzuse la ştiri conferinţa de 
presă. 

— Sunt la Poliţia Metropolitană, o nouă echipă. 

— Asta-i bine, fătucă. Fă-ţi de lucru... Când ai o vacanţă, 
mi-ar face mare plăcere să te văd. 

— Şi mie. 


e 149 + 


— Trec de multe ori pe lângă casa ta. E închiriată de un 
cuplu tânăr. Par de treabă, deşi n-am fost să bat la uşă sau 
ceva. Nu ştiu cum le-aş fi explicat cine sunt. 

— Edward, lucrurile sunt în depozit. N-am aruncat 
nimic. Ar trebui să ne uităm prin cutii. Sunt sigură că 
există nişte chestii... 

— S-o luăm pas cu pas, spuse Edward. 

— De unde ai luat noul meu număr de telefon? întrebă 
Erika, dându-şi seama că vorbea la telefonul cel nou. 

— Am sunat-o pe sora ta. A spus că dormeai pe 
canapeaua ei; ea mi-a dat numărul tău. Sper că e în regulă. 

— Bineînţeles că e în regulă. Polițistul din mine vrea să 
ştie mereu ce şi cum... 

— Erika, vreau să ştii că nu eşti singură. Ştiu că oamenii 
de aici n-au fost binevoitori şi nu poţi să-i condamni pe cei 
mai mulţi dintre ei, dar şi tu l-ai pierdut pe el... 

Glasul lui Edward se schimbă brusc. 

— Urăsc să mă gândesc că eşti singură. Mă ai pe mine, 
dacă asta contează. 

— Îţi mulţumesc, spuse încetişor Erika. 

— În fine, telefonul acesta la Londra o să mă coste o 
avere, aşa că am să închid... Mi-a făcut mare plăcere să-ţi 
aud glasul, Erika. Să nu te-ndepărtezi. 

— Nici tu - adică, nu, n-am să mă-ndepărtez. 

El închise. Erika îşi puse mâna pe piept şi inspiră adânc. 
Un val de căldură o inundă şi trebui să clipească des 
pentru a alunga lacrimile. 

Telefonul sună iar în mâna ei. Văzu că era Moss. 

— Şefa. Unde eşti? 

— Acasă. 

— N-o să-ţi vină să crezi asta. A fost descoperit încă un 
cadavru. De data asta în apa din Brockwell Park. 

— Victima a fost identificată? 

— Da. Este Ivy Norris. 


<e 150 - 


Capitolul 30 


Brockwell Park şi ştrandul din Dulwich erau la mai puţin 
de trei mile distanţă de Horniman Museum, unde fusese 
descoperit cadavrul Andreei. Erika trecu în goană pe lângă 
turnul cu ceas, care era luminat şi arăta că era zece şi 
cincisprezece. Picături mari de ploaie loveau parbrizul şi 
se transformau rapid în aversă. Erika porni ştergătoarele 
şi se aplecă în faţă ca să vadă prin apa care se învârtejea. 
Zări doi poliţişti în uniformă, care stăteau lângă un cordon 
de siguranţă, la intrarea bazinului public de înot. 

— DCI Foster! strigă Erika, pentru a acoperi zgomotul, 
şi arătă legitimaţia. 

Poliţiştii ridicară banda şi ea trecu. 

Parcul şi ştrandul erau căutate vara pentru înot şi 
picnicuri, dar în întunericul unei nopţi ploioase de ianuarie 
erau pustii şi deprimante. Moss şi Peterson fură lăsaţi să 
treacă de cordonul polițienesc, chiar în spatele Erikăi. 
Aveau o lanternă puternică ce le lumina calea. Străbătură 
o serie de poteci asfaltate, trecând pe lângă o baracă de 
îngheţată, bătută în scânduri, şi un chioşc a cărui vopsea 
se cojea. leşiră într-un luminiş, neputând să distingă nimic. 
Un tunet bubui în depărtare şi un fulger lumină marele 
ştrand în aer liber. În faţă se zărea conturul strălucitor al 
cortului mare şi alb al legiştilor. O potecă de polietilenă 
marca marginea apei noroioase. 

Trei asistenţi cu halate albe stăteau în genunchi în noroi, 
lucrând repede pentru a preleva un set de urme de paşi. 
La cort îi întâmpină un ofiţer şi îşi puseră repede 
echipamentul de protecţie în timp ce ploaia continua să 
bată cu furie în pânza de cort. O lampă cu halogen lumina 
silueta nemişcată a lui Ivy Norris. Zăcea pe spate în noroi, 
cu hainele şi corpul mânjite de o mizerie maronie. 

— Vă rog să staţi pe cutii, spuse un poliţist de la 
Investigaţii la locul crimei, indicându-i-se o serie de 
platforme care fuseseră amplasate în jurul cadavrului 
pentru conservarea probelor din noroiul de dedesubt. 


e 151 œ» 


Se apropiară de cadavrul lui Ivy, trecând din platformă 
în platformă până ajunseră lângă ea. Părul ei unsuros era 
dat la o parte de pe faţa gălbejită, cu ochii larg deschişi, 
încremenită în aceeaşi teamă ca a Andreei. Nasul ei 
zdrobit era plin de sânge închegat. Purta paltonul şi 
puloverul cu care o văzuse Erika cu câteva zile în urmă, 
dar de la mijloc în jos era goală. Era dureros să te uiţi la 
picioarele ei: emaciate, cu o mulţime de cicatrici, vânătăi 
şi urme de ac. Părul ei pubian era cărunt şi încâlcit. 

Un fotograf de investigaţii la locul crimei făcu o 
fotografie şi cortul se umplu de o lumină fulgerătoare şi fu 
străbătut de un sunet strident. Pe o cutie, în tăcere, stătea 
Isaac Strong. li salută pe toţi dând din cap. 

— Cine a găsit-o? întrebă Erika. 

— Un grup de copii care săriseră gardul în urma unei 
provocări. 

— Unde sunt acum? 

— Poliţiştii voştri sunt cu ei la casa de cultură de peste 
drum. Le-am luat deja ADN-ul. 

— Au văzut ceva? întrebă Erika. 

— Nu. Era întuneric. Unul dintre băieţi s-a împiedicat de 
cadavrul ei şi a căzut. 

— Trebuie să fi fost îngrozit, spuse Moss, uitându-se la 
Ivy. 

— Are nasul spart. Cred că şi pometele. Pe gât are urme 
extinse de ligaturi, spuse Isaac, lăsându-se pe vine şi 
trăgând în jos cu blândeţe cutele puloverului lui Ivy. Cred 
că şi patru coaste sunt rupte; voi şti mai multe despre 
leziunile interne când voi face autopsia. Avea la ea o sută 
de lire. Bancnotele împăturite erau în sutien. 

— Deci am putea exclude că a fost un atac întâmplător 
sau un jaf? întrebă Moss. 

— Nu vreau să mă pronunţ în privinţa asta până nu 
termin autopsia. Dar atunci când un cadavru este lăsat cu 
bani, asta indică în mod clar că atacatorul nu a avut în 
minte jaful. Însă sexul, da. La o primă examinare, în 
vaginul ei este spermă. 

— Ivy era o prostituată bine-cunoscută, explică Moss. 


e 152 » 


— Poate că omul care a făcut asta a ademenit-o cu bani, 
adăugă Peterson. 

— Din cauza asta nu putem presupune că sexul a fost 
consensual, spuse cu severitate Isaac. In jurul zonei 
pelviene sunt contuzii întinse. 

— Unde-i sunt braţele? întrebă Erika, îngrozindu-se o 
clipă că fuseseră sfârtecate. 

— Braţele îi sunt legate la spate, spuse Isaac. 

Unul dintre asistenții lui se apropie şi o ridică pe Ivy cu 
grijă din noroi; ambele braţe îi fuseseră legate strâns. 

Erau pline de noroi. Isaac îi şterse încheieturile cu un 
deget înmănuşat. 

— Vedeţi? Au fost legate cu panglică de plastic, folosită 
în industrie sau la ambalarea produselor. 

— Şi  încălţările ei? întrebă Erika, văzând labele 
picioarelor lui Ivy, care erau stropite de noroi şi umflate, 
cu unghii lungi şi murdare. 

— Le-am găsit în noroi, spuse Isaac. Mai sunt şi nişte 
petice de păr care lipsesc de la fiecare tâmplă. Par să fi 
fost smulse din rădăcină. 

Înclină capul lui Ivy şi arătă nişte petice mari, roz. 
Punctate cu sânge uscat. Fotograful se lăsă pe vine şi făcu 
o fotografie. Când bliţul îi lumină pielea, apăru aproape 
translucidă, cu fire de vene albastru pe frunte. 

— Şi părul Andreei a fost smuls, spuse Erika încet. 

— Ora morţii? întrebă Peterson. 

— Temperatura internă a corpului mă face să spun că nu 
era moartă de foarte mult timp, însă cadavrul a fost expus 
la ploaie şi temperaturi foarte scăzute, aşa că va trebui să 
clarific asta. 

— Avem poliţişti care cercetează zona şi merg din uşă în 
uşă, spuse Peterson. 

Se uitară la fotograful care o poza pe Ivy din toate 
unghiurile. O tânără care-l asista pe Isaac puse peste 
mâinile lui Ivy pungi de plastic pentru a conserva 
eventualele probe ADN. Isaac se duse la o bancă instalată 
în grabă în colţul cortului şi se întoarse cu o pungă 
transparentă pentru probe. 


< 153 + 


— Asta am găsit asupra ei: un mănunchi de chei, şase 
prezervative, o sută de lire, un card de credit pe numele 
Matthew Stephens şi, pe o bucată de hârtie, un număr de 
telefon. 

— Ăsta-i numărul tău, spuse Moss, aruncându-i Erikăi o 
privire. 

— Am vorbit cu Ivy serile trecute în legătură cu uciderea 
Andreei; îmi dăduse nişte informaţii, dar cred că era 
speriată. l-am spus să mă sune... 

Erika îşi dădu seama că informaţiile muriseră odată cu 
Ivy şi se opri. 

— A încercat să te sune? întrebă Peterson. 

— Nu ştiu. Trebuie să-mi verific telefonul. 

Nu-şi verificase mesajele de dinainte de conferinţa de 
presă. Se scuză şi se duse la uşa cortului. O siluetă se 
strecură în lungul malului. Când se apropie, Erika văzu că 
era DCI Sparks. 

— Ce cauţi aici? întrebă Erika. 

— Mi-a cerut superintendentul Marsh să preiau cazul în 
calitate de ofiţer superior de investigaţii, spuse Sparks. 

În ciuda gravităţii situaţiei, bucuria lui aproape că dădea 
pe dinafară. 

— Ce? La unsprezece noaptea la locul unei crime? 
întrebă Erika. 

— Ar trebui să răspunzi la telefon. Şeful a încercat să te 
sune, spuse Sparks. 

— N-am terminat aici. Pot să discut mâine cu Marsh 
despre asta. 

— Am instrucţiuni clare. Am fost făcut ofiţer superior de 
investigaţii şi aş vrea să părăseşti locul. 

— Ai vrea să plec? 

— Nu. Îţi ordon să pleci. 

— DCI Sparks. Tocmai am fost la locul acestei crime şi 
sunt nişte lucruri... începu Erika. 

— Am spus că eu mă ocup acum de locul acestei crime 
şi-ţi ordon să te dai la o parte! strigă Sparks, ieşindu-şi din 
fire. 

— Dacă ai cunoaşte cât de cât procedura, ai şti că 


e 154» 


legistul are ultimul cuvânt privind locul crimei şi, prin 
urmare, el e cel care dă ordine, spuse Isaac, apărând în 
spatele Erikăi cu Moss şi Peterson. DCI Foster s-a 
prezentat la locul faptei ca ofiţer superior de investigaţii şi- 
mi voi continua briefingul şi examinarea locului crimei tot 
cu ea în calitate de ofiţer superior de investigaţii. Şi-acum, 
DCI Sparks, eşti în pericol de a contamina locul faptei. 
Dacă doreşti să stai să observi ce se petrece, am să te rog 
să urmezi procedura cuvenită, să te echipezi adecvat şi să- 
ţi ţii gura! 

DCI Sparks deschise gura să spună ceva, dar Isaac se 
uită de sus la el şi ridică o sprânceană impecabil 
conturată, înfruntându-l să-l contrazică. 

— Mâine-dimineaţă la opt va fi un briefing la Lewisham 
Row, unde această investigaţie va fi rediscutată. Aveţi grijă 
să participaţi, le spuse Sparks lui Moss şi Peterson. 

Ei dădură din cap. Sparks se uită lung şi sever la Erika, 
apoi se îndepărtă cu paşi apăsaţi, însoţit de un poliţist în 
uniformă. 

— Mulţumesc, îi spuse Erika lui Isaac. 

— N-am făcut-o ca să-mi mulţumeşti. Nu mă interesează 
politica poliţiei. Tot ce mă interesează este prezervarea 
unui loc al faptei ca voi să vă puteţi face treaba şi să aflaţi 
cine e autorul. 

Erika îşi scoase echipamentul de protecţie, care fu pus 
în pungi pentru a fi trimis la laborator. Se adăposti de 
ploaia puternică sub faţada cu vopsea jupuită a chioşcului, 
îşi aprinse o ţigară şi îşi ascultă mesajele vocale. Erau 
patru de la Marsh, din ce în ce mai furioase. Simon şi 
Diana Douglas-Brown se arătaseră „îngroziţi” când Erika 
deturnase apelul de presă după propria voinţă, iar Marsh 
era de acord cu ei. li ordona ca dimineaţa să se prezinte 
imediat la el la raport. Mesajul se încheia cu: „Faptul că-mi 
ignori apelurile va fi văzut ca un act suplimentar de 
insubordonare şi contestare a autorităţii mele”. 

Ajunse la ultimul mesaj din căsuţa poştală, care era 
foarte distorsionat la început; auzi un glas care înjura şi 
apoi zornăitul monedelor care cădeau într-un telefon cu 


< 155» 


plată. 

— Da, sunt Ivy... Ivy Norris. Dacă poţi să-mi dai nişte 
bani, am să-ţi spun ce vrei să ştii. Am nevoie de o sută de 
lire... 

Urmară trei impulsuri scurte, alte înjurături şi linia 
muri. Erika ascultă încă o dată mesajul. Fusese expediat cu 
şapte ore în urmă. Erika îl sună pe sergentul Crane, care 
răspunse circumspect. 

— Salut, Crane! Sunt DCI Foster. Mai eşti la secţie? 

— Da, şefa, spuse el prudent. 

— Cum e cu răspunsurile la apel? j 

— Am primit douăzeci şi cinci de apeluri, şefa. In 
următoarele câteva ore au fost demontate unul câte unul. 
Aşteptăm să vedem dacă se va da din nou numărul de 
telefon la ştirile de seară. 

— Spune-mi, ați primit ceva folositor? întrebă cu 
speranță Erika. 

— Paisprezece erau de la scrântiţi şi pierde-vară 
cunoscuți; ei au tendința să răspundă la toate apelurile 
televizate. Unul dintre tipii ăştia încă mai susține că a ucis- 
o pe prințesa Diana. Mai avem să cercetăm şi să-i 
eliminăm pe toți, ceea ce durează. Alte zece apeluri au fost 
de la jurnalişti, care căutau informații, în esență. 

— Asta sunt douăzeci şi patru. 

— Ultimul era de la Ivy Norris. A sunat acum două ore, 
după transmiterea apelului televizat. Am detectat apelul ca 
fiind făcut de la un telefon cu plată din cârciuma The 
Crown. Era destul de incoerentă, dar şi-a dat numele şi a 
spus că vrea să vorbească personal cu tine. Ţi-ai verificat 
mesajele? Am încercat să te sun, dar n-ai răspuns. 

— Da, şi ea a încercat să mă sune. Tocmai i-am 
descoperit cadavrul. 

— Rahat! spuse Crane. 

— Da. Chiar rahat. Ascultă, mâine-dimineaţă la prima 
oră voi fi acolo; anunţă-mă dacă mai ai ceva. 

— Îm, şefa... 

— Ce e? 

— Mi s-a spus să-i dau toate informaţiile noi lui DCI 


e 156 » 


Sparks. 

— Bine, dar treaba cu Ivy e şi cam personală. 

— Sigur, şefa. 

Erika lăsă telefonul când Moss şi Peterson se apropiară. 
Le spuse despre mesajul de la Ivy. 

— A mai strigat de multe ori lupul, spuse Moss. Şi era 
doar o chestiune de timp până să apară moartă. 

— Cadavrul e pe cale să fie mutat. Echipa trebuie să 
închidă cât mai repede perimetrul, pentru legişti; ei 
trebuie să lucreze rapid pe ploaia asta, spuse Peterson. 
Înţeleg că trebuie să-i dăm raportul lui DCI Sparks? 

— Da, aşa se pare, spuse Erika. 

Urmă un moment de tăcere. Peterson şi Moss păreau 
dezamăgiţi. 

— Păi, ne vedem curând, spuse Erika. 

Când ajunse la maşina ei, stătu înăuntru pe întuneric, 
ploaia răpăind pe capotă. Moss şi Peterson trecură cu 
maşina pe alături, luminând interiorul maşinii ei înainte s-o 
cufunde iar în întuneric. Moartea lui Ivy era ceva nasol. 
Scoase mâna din palton şi aprinse lumina de deasupra 
oglinzii. Urmele de dinţi dispăreau, crustele vindecându-se 
repede. Ce făcuse Ivy? Fusese ademenită la ştrandul 
Brockwell? Se dusese de bunăvoie? Şi ce avea să se 
întâmple cu nepoţii ei acum, că ea nu mai era? 

Erika porni maşina şi demară în ploaie. 


e 157 œ» 


Capitolul 31 


Silueta se aplecă, îşi smulse cagula groasă şi vomită 
violent. Voma lovi apa întunecată cu o împroşcătură 
scârboasă, stridentă, chiar mai puternică decât ploaia, 
care cădea în heleşteu. Era normal să vomite după un 
omor. Silueta se prăbuşi apoi pe pământul ud, savurând 
senzaţia ploii. 

Fusese uşor să dea de Ivy Norris. La vârsta ei, avea deja 
obiceiuri cunoscute şi fusese ademenită sub un felinar din 
capătul Catford High Street. Arăta mai dezgustător ca de 
obicei, gluga îmblănită a paltonului ei mirosind ca voma 
uscată şi având cruste de sânge în jurul nărilor. 

— Mă cheamă Paulette, vrei sex oral sau complet? 
spusese Ivy, ochii ei luminându-se când maşina luxoasă 
oprise lângă ea. 

Nici nu văzuse bine silueta că şi urcase pe locul 
pasagerului şi închiderea centrală fusese activată. 

— Bună, Ivy... vreau ceva de la tine, spusese silueta cu 
un glas insinuant. 

Ivy începuse să implore şi să se panicheze, scuzându-se, 
spunând că n-avea să se mai întâmple; cuvintele i se 
rostogoleau, scuipatul zbura pe bordul maşinii luxoase. 

— Îţi spun, a trebuit să vorbesc cu poliţista aia. M-a 
ameninţat. A ameninţat că-mi ia copiii... Tot ce ştie e că 
fata aia, Andrea, a fost cu un individ cu părul negru şi o 
fată cu părul blond... Iar eu n-o să spun mai mult! 

Silueta întinse atunci o mână înmănuşată, oferindu-i lui 
Ivy două bancnote de cincizeci de lire. 

— Ce vrei să fac? întrebă Ivy, cu îndoială. 

Nu ştiu dacă era chiar atât de bătută de soartă sau dacă 
a crezut că exista o şansă ca eu s-o las să plece după 
aceea, dar a luat banii. 

Faptul că locul era izolat nu stârnise bănuiala lui Ivy şi, 
când ajunseră acolo, lăsase să-i fie legate mâinile la spate. 
Nici măcar nu propusese un prezervativ. 

— Doar nu faţa mea, spuse ea. Ştiu că nu arăt prea bine, 


e 158 œ» 


dar viaţa e mai uşoară dacă faţa mea nu... 

Atunci am luat-o razna şi i-am tras un pumn în faţă. N-a 
părut surprinsă, doar dezamăgită. Când am făcut-o iar, mai 
tare, a părut împăcată cu soarta ei. Incă o dezamăgire de 
adăugat la colecţia ei. l-am smuls părul... l-am spart 
nasul... S-a arătat surprinsă abia când mâinile mele erau 
pe gâtul ei de mai bine de un minut. Atunci şi-a dat seama 


că avea să moară. 
* 


Departe, dincolo de iarba din Peckham Rye Common, o 
maşină de poliție trecea în goană, cu sirenele urlând. 
Silueta lâncezea în lăstărişul de lângă un heleşteu, 
savurând senzaţia de a fi curățată de ploaie. 

Maşina mea e la câteva străzi de aici, dar nu mă pot 
întoarce încă la ea. 

Nu încă. 

Când se luminează. 

Când sunt curat. 


< 159 + 


Capitolul 32 


Erika nu dormi mult timp. Stătea trează, ascultând 
ploaia care bătea necontenit în fereastră. Nu-şi putea 
scoate din minte imaginea lui Ivy. A ochilor ei goi, măriţi 
de groază, ca şi cum încă mai vede faţa ucigaşului. Erika 
se întreba cum arăta acea faţă. Era bătrână sau tânără? 
Oacheşă sau albă? Era criminalul ameninţător fizic sau un 
om obişnuit care se pierdea in mulțime? 


Nu-şi amintea s-o fi furat somnul. Deschise ochii şi văzu 
lumina ce pătrundea uşor prin draperiile din dormitorul ei. 
Se crăpase de ziuă şi, pentru prima dată după multă 
vreme, avusese un somn fără vise. Dădu draperia la o 
parte şi văzu că nu mai ploua, dar cerul era de un cenușiu- 
deschis. Era lumină. Se aplecă spre noptieră şi luă 
telefonul ca să vadă ora. Era în încărcător, dar mort. 

Injură şi se duse în camera de zi unde văzu că ceasul 
digital de pe cuptor era stins. Deschise dulapul micuţ care 
adăpostea panoul electric, dând jos pictura lui Marcie şi 
încercând principalele comutatoare, dar nimic. Uitându-se 
pe fereastra din faţă la strada pustie de jos, nu avu niciun 
indiciu cât era ceasul. Deschise uşa din faţă, se duse la uşa 
de vizavi şi bătu. După câteva secunde auzi o cheie 
răsucindu-se în broască, zăvoare trase şi zornăitul unui 
lanţ. Uşa se deschise câţiva centimetri şi o femeie în 
vârstă, măruntă, cu părul alb ca o bezea, se uită prin 
deschizătură. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, spuse Erika. Mi-aţi putea 
spune cât este ceasul? 

— Cine eşti? De ce vrei să ştii cât e ceasul? întrebă 
doamna bănuitoare. 

— Sunt noua voastră vecină. Cred că am avut un 
scurtcircuit şi singurul meu ceas e pe telefon, care şi ele 
mort. 

Bătrânica îşi suflecă mâneca puloverului şi se uită la un 
ceas micuţ, de aur, care-i intra în carnea încheieturii. 


e 160 œ» 


— E zece şi douăzeci, spuse ea. 

— Zece douăzeci dimineaţa? 

— Da. 

— Sunteţi sigură? întrebă cu groază Erika. 

— Da, dragă, eu sunt cea cu ceasul. Se pare că la mine 
merge curentul, spuse ea, aprinzând şi stingând lumina din 
hol. Cred că ţi s-a tăiat curentul, dragă. Chiriaşii dinainte 
întârziau foarte mult cu plata facturilor. La un moment dat 
a venit chiar şi poliţia - eu nu ştiu de ce-şi pierd timpul cu 
urmărirea facturilor neplătite. Deşi se pare că proprietarul 
tău e un poliţist cu funcţie malta, aşa că eu aş avea grijă... 


Erika ajunse gâfâind la secţia Lewisham Row la 
unsprezece fără un sfert. Woolf era la recepţie. Ocoli 
biroul şi veni lângă ea. 

— DCI Foster, mi s-a cerut să vă duc la comisarul-şef 
Marsh; este urgent. 

— Ştiu unde e biroul! se răsti Erika. 

Porni într-acolo şi bătu la uşă. li deschise Marsh. 

— Intră şi ia loc, spuse el cu răceală. 

Comisarul adjunct Oakley stătea pe scaunul lui Marsh. 
Acesta ocupa un scaun alături de propriul birou. 

Încăperea fusese aranjată în grabă. Dintr-o uşă a 
dulapului ieşea colţul unei felicitări de Crăciun. 

— Bună dimineaţa, DCI Foster. Te rog să iei loc, spuse 
Oakley pe un ton calm. 

Era îmbrăcat ireproşabil: uniforma ţeapănă, părul 
cărunt pieptănat cu o cărare perfectă, niciun fir de păr 
nelalocul lui. Avea pielea bronzată şi lucioasă. Semăna cu 
o vulpe mieroasă. Erika îşi aminti că citise că, dacă vulpile 
sunt hrănite cu cea mai bună mâncare, au cea mai lucioasă 
blană. 

— Putem să-ţi vedem mobilul? întrebă Oakley. 

— De ce? 

— Eşti ultima persoană care a primit un apel telefonic de 
la victima crimei, Ivy Norris. Căsuţa vocală şi telefonul tău 
sunt acum probe în anchetă. 

Tonul lui era categoric; nu admitea întrebări. Erika 


e 161 œ» 


scoase telefonul şi i-l înmâna lui Marsh. 

— Nu porneşte, spuse Marsh, apăsând butonul de 
pornire. 

— Bateria e moartă, spuse Erika. 

— Acesta este telefonul tău de serviciu şi e mort? 
întrebă Oakley. 

— Pot să vă explic... 

— Te rog să citeşti seria, spuse Oakely, ignorând-o pe 
Erika. 

Marsh scoase repede partea din spate a carcasei şi citi 
numărul cu glas tare ca Oakley să-l noteze. 

— Căsuţa vocală se poate accesa independent, fără 
receptor, spuse Erika, în timp ce Marsh băga telefonul 
într-o pungă de plastic pentru probe şi o sigila. 

Oakely o ignoră şi deschise un dosar. 

— DCI Foster, ştii de ce mă aflu aici? 

— Cred că da, domnule. Totuşi, nu sunt sigură. 

— Acum trei zile, sergentul Woolf a întocmit un raport 
oficial în care detaliază un incident petrecut între tine şi 
nepotul în vârstă de şapte ani al lui Ivy Norris, Matthew 
Paulson. Ivy Norris, al cărei cadavru a fost descoperit 
aseară. 

— Ştiu, domnule. Am fost unul dintre primii poliţişti care 
s-au prezentat la locul crimei, spuse Erika. 

— În raportul lui Woolf se spune că-n timpul incidentului 
din zona de recepţie a secţiei l-ai lovit pe băiat peste ceafă. 
Ce ai de spus despre asta? 

Comisarul adjunct ridică privirea din dosar. 

— S-a menţionat în raport şi că, la acea oră, băiatul m-a 
muşcat de mână? spuse Erika. 

— Ce căutai atât de aproape de copil? 

— Stătea pe geamantanul meu. Nu voia să se dea jos. 

— Stătea pe geamantanul tău, repetă Oakley, lăsându-se 
pe spate şi lovindu-şi uşor dinţii cu pixul. In timpul acestui 
atac ai fost rănită de un băieţel de şapte ani. 

— Da, m-a rănit la mână, spuse Erika. 

— Totuşi, în raport nu se mai spune nimic despre acest 
incident. Procedura impunea să fii examinată de un doctor, 


e 162 » 


care să poată certifica asta. Ai fost examinată de un 
doctor? 

— Nu. 

— De ce? 

— N-a fost ceva care să-mi amenințe viaţa. Spre 
deosebire de alţii, mie îmi place mai mult să muncesc 
efectiv decât să împing hârtii de colo colo. 

— Nu-ţi ameninţa viaţa. Totuşi, lucrurile astea pot 
ajunge repede să-ţi amenințe cariera, spuse Oakley. 

Erika se uită la Marsh, dar el nu spuse nimic. 

Oakley răsfoi dosarul. 

— Am imaginile de pe camerele de supraveghere din 
zona de recepţie, care arată, într-adevăr, întreaga 
altercaţie. Ivy Norris te-a ameninţat cu un cuţit şi situaţia 
a fost detensionată de sergentul de serviciu. Totuşi, şase 
minute mai târziu, ai fost văzută în parcare, unde Ivy 
Norris şi cei trei nepoti ai ei au urcat în maşina ta. 

Împinse peste birou o fotografie mare, cu o imagine 
extrem de clară a lui Ivy, însoţită de copii, în afara maşinii 
Erikăi. În următoarea imagine, Erika întindea ceva pe 
geamul deschis, iar următoarea o arăta pe Ivy şi pe copii 
urcând în maşina Erikăi. 

— Era ger. Mi-a fost milă de ei şi i-am dus cu maşina. 

— Şi ce-i întindeai lui Ivy în fotografie? 

— Bani. 

— I-ai dus cu maşina? Unde? 

— În Catford High Street. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? 

— I-am lăsat unde voiau să meargă. 

— Unde? 

— Lângă o agenţie de pariuri Ladbrokes; Ivy nu voia să 
văd unde locuieşte. Au ieşit din maşină şi au dispărut 
printre magazine. 

— Au ieşit din maşină sau au fugit din maşină? Ce s-a 
întâmplat când erau în maşina ta? Au mai avut loc violenţe 
fizice? 

— Nu. 

— După patruzeci şi opt de ore ai fost văzută din nou cu 


e 163 + 


Ivy Norris, de data asta hărţuind-o la un priveghi privat. 

— Era după ora de închidere şi Ivy era într-un loc public. 
Nu am hărţuit-o. 

— Ştiai că proprietarul The Crown a depus o plângere 
oficială, susţinând că a fost hărțuit de poliţie? 

— Serios? Era informatorul poliţiei şi între timp a făcut 
aşa ceva? Sau asta a făcut parte din munca lui de 
informator al poliţiei? 

— Aici ar trebui să ai mare grijă, DCI Foster, spuse 
Oakley pe un ton glacial. Acuzaţiile astea se adună într-un 
mod alarmant. Numărul tău de telefon a fost găsit la locul 
crimei asupra lui Ivy Norris şi asupra ei s-au mai găsit şi o 
sută de lire în numerar. 

— l-am dat numărul meu şi am întrebat-o dacă poate să 
mă sune pentru vreo informaţie. 

— Avem transcrierea mesajului vocal pe care ţi l-a lăsat 
pe telefon, în care spune, citez: „Dacă poţi să-mi dai nişte 
bani, am să-ţi spun ce vrei să ştii. Ar trebui să fie minimum 
o sută”. 

— Staţi aşa, mi-aţi scos deja mesajele private de pe 
mobil? Sugeraţi că eu am omorât-o pe Ivy Norris? 

Erika se uită la Marsh, care avu decenţa să-şi ferească 
privirea. 

— Nu, nu sugerăm că tu ai omorât-o pe Ivy Norris, DCI 
Foster. Totuşi, uitându-ne la dovezile astea, se conturează 
imaginea unui ofiţer care este sincer o bătaie de cap, pe 
care am cam scăpat-o de sub control, spuse Oakley. 

— Domnule, ştiţi că toţi avem sursele noastre secrete. 
Informatori pe care-i luăm la un pahar şi o bârfă - cu ceva 
bani se pot obţine informaţii -, dar eu nu i-am dat lui Ivy 
Norris o sută de lire. 

— DCI Foster, pot să-ţi reamintesc că nu este politica 
oficială a poliţiei să plătească pentru informaţii, spuse 
Marsh, vorbind în cele din urmă. 

Erika râse de această afirmaţie caraghioasă. 

Glasul lui Marsh urcă o octavă. 

— De asemenea, mi-ai sfidat direct ordinul cu privire la 
declaraţia oficială pe care am făcut-o la apelul de presă. 


e 164 œ» 


Te-ai repezit şi ai intervenit, fără aprobare, fără un text 
scris. Te-ai folosit de asta ca să umbli după potcoave de cai 
morţi. Cine ştie ce rău ai făcut... 

— Potcoave de cai morţi? Domnule, am o pistă serioasă 
despre un bărbat care a fost zărit cu Andrea Douglas- 
Brown cu doar câteva ore înainte de a fi omorâtă, lucru 
care a fost confirmat de o barmaniţă şi de Ivy Norris, care 
i-au văzut cu ochii lor. 

— Da, barmaniţa care se pare că nu există şi o martoră 
care nu prezintă încredere, care acum este moartă, spuse 
comisarul adjunct Oakley, rămânând enervant de calm. Ai 
ceva împotriva lordului Douglas-Brown? 

— Nu! 

— Rolul lui de furnizor al contractelor apărării este 
controversat şi a influenţat politica tuturor 
departamentelor din poliţie şi forţele armate. 

— Domnule, singurul meu plan este să-l prind pe cel 
care le-a ucis pe Andrea Douglas-Brown şi Ivy Norris. Sunt 
prima care observă că împrejurările sunt extraordinar de 
asemănătoare? 

— Deci acum crezi că omorurile acestea sunt legate 
între ele? spuse comisarul-şef. 

— Eu pot doar să adaug, domnule, că noi nu mergem pe 
linia asta, spuse Marsh, fără nerv. 

— Da, eu cred că aceste crime sunt legate, spuse Erika. 
Cred că urmând linia mea de anchetă ar fi în interesul 
prinderii acestui criminal. 

— Repet că noi nu urmărim linia asta, spuse Marsh. 

— Atunci ce linie de anchetă urmaţi? întrebă Erika, 
fixându-l pe Marsh cu privirea. Timp de trei ore întregi DCI 
Sparks a avut un prim suspect, înainte ca acesta să vină cu 
un alibi! 

— Ai fi ştiut, DCI Foster, dacă te-ai fi deranjat să 
participi la briefingul de azi-dimineaţă, la opt, spuse 
Marsh. 

— Am avut o pană de curent, acasă, şi nu mi s-a încărcat 
telefonul. Aşa că n-am avut acces la mesaje sau alarme. S-a 
mai întâmplat asta, lucru pe care-l veţi şti din înregistrările 


e 165 


mele. 

Se lăsă tăcerea. 

— Ce mai faci? Aşa, personal, DCI Foster? întrebă 
comisarul-adjunct. 

— Bine. Ce relevanţă are asta? întrebă Erika. 

— Ultimele luni din viaţa ta ar fi fost interesante pentru 
oricine. Ai condus o echipă alcătuită de doisprezece ofiţeri 
de poliţie într-o incursiune de depistare a drogurilor în 
Rochdale; v-aţi întors doar şapte. 

— Nu e nevoie să-mi recitiţi dosarul, spuse Erika. 

Oakley continuă: 

— Ai acţionat cu informaţii insuficiente... Se pare că erai 
la fel de dornică să mergi înainte cu misiunea cum eşti 
acum. Îţi dai seama că acesta poate fi considerat un 
comportament impulsiv? 

Erika strânse braţele scaunului, încercând să-şi păstreze 
calmul. 

Comisarul adjunct continuă: 

— Cinci ofiţeri au murit în acea zi, inclusiv, în mod 
tragic, soţul tău, dl Mark Foster. Drept urmare, ai fost 
suspendată. Se pare că ai avut şansa să înveţi o lecţie 
valoroasă, dar n-ai învăţat-o şi... 

Erika se pomeni sărind de pe scaun, aplecându-se 
asupra biroului şi înhăţând dosarul. Îl rupse în două şi îl 
aruncă înapoi pe birou. 

— Toate astea sunt rahaturi! Am urmat pista de ieri, 
pentru că eu chiar cred că Andrea a fost văzută cu două 
persoane care ar putea furniza informaţii despre ucigaşul 
ei. Lui Simon Douglas-Brown nu i-a plăcut asta, iar acum 
dictează cum să fie condusă această anchetă! 

Rămase în picioare, în stare de şoc. 

Comisarul adjunct Oakley se aplecă în scaun şi spuse pe 
un ton exersat: 

— DCI Foster, te eliberez oficial din funcţie, până la 
cercetarea conduitei tale şi o nouă evaluare psihiatrică a 
capacităţii tale de a servi în cadrul poliţiei din Anglia şi 
Ţara Galilor. Vei preda armele, legitimaţia şi vehiculul 
oficial şi vei aştepta înştiinţările ulterioare. Până la 


e 166 » 


rezultatele investigaţiei noastre vei continua să primeşti 
salariul întreg şi, la cerere, te vei prezenta la un psihiatru 
oficial al poliţiei spre a fi examinată. 

Erika îşi muşcă tare obrazul pe dinăuntru, impunându-şi 
să nu mai spună nimic. Îşi predă insigna. 

— Tot ce vreau eu este să-l prind pe acest criminal. Se 
pare că voi doi aveţi un alt plan. 

Se întoarse şi părăsi camera. 

Woolf aştepta afară cu doi poliţişti în uniformă. 

— Îmi pare rău. Trebuie să vă conducem afară, spuse el, 
faţa lui fălcoasă atârnând vinovată. 

Erika merse cu el la intrarea din faţă, trecând pe lângă 
sala de şedinţe. DCI Sparks era la tablele albe, dând 
ultimele instrucţiuni echipei. Moss şi Peterson ridicară 
privirea şi văzură cum Erika e escortată afară. Îşi feriră 
ochii. 

— Înlăturată la retuş, spuse Erika, pentru sine. 

Ajunseră la recepţie, unde Woolf o rugă să predea cheile 
maşinii. 

— Acum? 

— Îmi pare rău, da. 

— Să fim serioşi, Woolf! Cum ajung acasă? 

— Pot să aranjez să vă ducă acasă unul dintre poliţiştii în 
uniformă. 

— Să mă ducă acasă? Las-o dracului baltă! spuse Erika. 

Puse cheile maşinii pe tejghea şi ieşi din secţia Lowishan 


Row. 
x 


În stradă, Erika se uită după o staţie de autobuz sau 
taxi, dar pe şoseaua de centură aglomerată nu se zărea 
nimic. Porni spre gara Lewisham, uitându-se în geantă 
după mărunţiş, dar nu avea decât carduri de credit. 
Scotoci printre şerveţelele vechi din buzunarele adânci ale 
jachetei de piele, când mâna ei dădu de ceva mic, pătrat şi 
tare. Scoase un plic alb. Era gros şi părea scump. Pe 
partea din faţă nu scria nimic. Îl întoarse şi îl deschise, 
înăuntru era o singură foaie de hârtie împăturită. 

Se opri brusc. Era o copie a unui articol de ziar despre 


e 167 œ» 


raidul în care îşi pierduseră viaţa Mark şi alţi patru colegi 
de-ai ei. Era o fotografie a potecii care ducea la casa din 
Rochdale unde zăceau cadavre acoperite, înconjurate de 
bălți de sânge şi geamuri sparte; deasupra casei plutea un 
alt elicopter al poliţiei care transporta doi colegi de-ai ei, 
care aveau să moară mai târziu la spital; mai era o 
fotografie  grunjoasă, alb-negru, a unui ofiţer abia 
recognoscibil, care zăcea pe o targă, scăldat în sânge, 
având mâna ridicată, cu degete fără vlagă. Era ultima 
fotografie a lui Mark în viaţă. Deasupra scria cu marker 
roşu: EŞTI EXACT CA MINE, DCI FOSTER. AMÂNDOI AM 
OMORÂT CÂTE CINCI OAMENI. 


< 168 » 


Capitolul 33 


În următoarele zile, modul în care presa aborda 
omorârea Andreei suferi o schimbare, iar declaraţia Erikăi 
la apelul de presă stârni o reacţie mai degrabă negativă în 
rândul jurnaliştilor. La început, apărură aluzii la fostele 
relaţii ale Andreei, ca mai apoi să izbucnească dezvăluiri 
despre ultimii amanți ai fetei şi ipoteze că îi plăceau atât 
bărbaţii, cât şi femeile. La sfârşitul săptămânii, tabloidele 
fierbeau de destăinuiri. Unul dintre foştii iubiţi ai Andreei, 
care se descria drept artist scenic, ieşi în faţă şi-şi vându 
povestea unui tabloid. Apărură imagini video cu ei făcând 
sex oral şi anal şi cu Andrea legată şi biciuită în timp ce 
purta o rochie transparentă şi căluş. Tabloidele bluraseră 
din pudoare imaginile, însă pentru cititori era limpede ce 
făcea ea acolo. Ziarele respectabile condamnau tabloidele 
oferind simultan propriile gânduri şi opinii şi întreţinând 
astfel focul. Ziarele cu tendinţă de dreapta găsiseră o nouă 
cale de a-l ataca pe Simon Douglas-Brown şi, după părerea 
lor, exista o posibilitate, o mică posibilitate, ca Andrea s-o 
fi căutat cu lumânarea. 

Erika petrecu patru zile lungi singură în noul ei 
apartament, încercând să se instaleze. Rezolvă problema 
penei de curent şi urmări ziarele. Se duse la un control 
medical, luând autobuzul spre Lewisham Hospital, unde 
spuse că era ofiţer de poliţie şi intrase în contact cu sânge 
şi fluide corporale străine. I se luară mostre de sânge şi 
urină şi i se spuse că trebuia să revină după trei luni 
pentru un alt test de sânge. Întreaga întâlnire fu rece şi 
detaşată şi o făcu să se simtă foarte mică şi neînsemnată 
pe lume. Singură în apartament, se tot uită la bilet, 
încercând să-şi dea seama cum îi fusese băgat în buzunar. 
Işi pierdea oare controlul? Cum reuşise să nu observe aşa 
ceva? Se gândi la cele câteva zile care trecuseră, la toate 
locurile în care fusese - dar ar fi putut fi oricine, oriunde. 
Deocamdată, îl ţinea într-o pungă de plastic transparent 
pentru probe. Ştia că trebuia să-l predea, dar ceva îi 


e 169 œ» 


spunea să-l păstreze. 

În a cincea dimineaţă, Erika se duse la un chioşc aflat 
vizavi de gara Brockley să cumpere ziarele din acea zi, 
când văzu pe prima pagină a Daily Mail titlul: „POLIŢISTĂ 
DE TOP SUSPENDATĂ ÎN CAZUL ANDREA”. Articolul 
spunea că, după o serie de greşeli flagrante şi gafe în 
ancheta omorârii Andreei Douglas-Brown, DCI Erika 
Foster fusese suspendată din funcţie până la o cercetare 
exhaustivă. Se afirma că Foster era acuzată că se 
comportă ciudat, că a oferit presei unele detalii referitoare 
la caz şi că a rătăcit unele amănunte confidenţiale 
privitoare la informatorii poliţiei, ceea ce, după toate 
probabilitățile, se soldase cu moartea lui Ivy Norris. 

În ziar era o fotografie a Erikăi, făcută prin parbrizul 
unei maşini. Avea ochii mari şi gura strâmbă în timp ce 
întindea mâna spre bord. Sub fotografie scria: POLIŢISTA 
ERIKA FOSTER, MAMA GAFELOR. Fotografia fusese 
făcută de către presă în faţa Horniman Museum, când 
maşina lui Moss patinase pe gheaţă. 

Erika aruncă ziarul şi plecă fără să cumpere ceva. 

Când ajunse acasă, îşi făcu o cafea tare şi dădu drumul 
la televizor. Pe canalul BBC News era numărătoarea 
inversă până la titlurile orei, apoi pe ecran apăru chipul 
Andreei Douglas-Brown, însoţit de anunţul că poliţia 
arestase un bărbat pe nume Marco Frost în legătură cu 
uciderea ei. 

Prezentatoarea dădu citire raportului. „Marco Frost, în 
vârstă de douăzeci şi opt de ani, a fost iniţial eliminat din 
cercetările poliţiei, dar ulterior s-a aflat că a minţit când a 
afirmat că la vremea când a fost omorâtă Andrea Douglas- 
Brown el era în străinătate.” 

Apoi apăru o secvenţă filmată cu Marco, un tânăr arătos, 
brunet, care ieşea încătuşat pe uşa unui bloc de locuinţe. 
Avea capul plecat şi era condus de doi poliţişti în uniformă 
spre o maşină de poliţie. Aceştia îl băgară în maşină 
ţinându-l de cap, apoi demarară în forţă. 

Camera de filmat se mută asupra lui Simon Douglas- 
Brown şi Giles Osborne, care stăteau cu Marsh în faţa 


e 170 œ» 


intrării Scotland Yard-ului. 

„În această dimineaţă poliţia a descins la locuinţa lui 
Marco Frost şi a descoperit materiale de natură 
tulburătoare asociate cu victima. Se crede că suspectul 
dezvoltase o obsesie nesănătoasă pentru Andrea Douglas- 
Brown în lunile de dinaintea răpirii şi uciderii ei, spuse 
Marsh. 

Apoi vorbi Simon, care avea faţa îndurerată şi se trăgea 
compulsiv de buzunarele sacoului. 

— Aş vrea să mulţumesc Poliţiei Metropolitane pentru 
sârguinţa şi eforturile continue depuse în această anchetă 
complicată. Aş vrea să spun că am încredere deplină în 
noua echipă de investigare şi le mulţumesc tuturor pentru 
eforturile neîntrerupte în depistarea ucigaşului Andreei. 
Fireşte, noi vom continua să lucrăm îndeaproape cu 
poliţia. Vă mulţumesc. 

Pe ecran apăru iar prezentatoarea, care trecu la altă 
ştire. 

Erika luă noul telefon cu cartelă preplătită, pe care-l 
cumpărase în ziua precedentă, şi sună la Lewisham Row. 
Răspunse Woolf. 

— Sunt Foster, poţi să-mi faci legătura cu sergentul 
Crane? 

— Şefa, n-am voie să... 

— Te rog! E important. 

Se auzi un sunet scurt şi apoi răspunse Crane. 

— Sunt destule dovezi despre acest Marco Frost pentru 
a se dispune arestarea lui? spuse Erika, intrând direct în 
subiect. 

— Dă-mi numărul tău şi te sun eu, spuse Crane. 

Închise şi trecură zece minute. Erika tocmai se gândea 
c-o trimisese la plimbare când îi sună telefonul. 

— Scuze, şefa, trebuie să vorbesc repede fin'că sunt pe 
mobilul meu şi îngheţ ca dracu' în parcare. Marco Frost a 
minţit că era în Italia. Am descoperit asta abia după ce am 
analizat cu grijă orele de pe camerele de supraveghere din 
gara London Bridge din noaptea în care a dispărut Andrea. 
El s-a urcat într-un tren de pe linia Forest Hill la douăzeci 


e 171 œ» 


de minute după Andrea. Sigur, nu există nicio dovadă pe 
camerele de supraveghere care să-l plaseze la locul faptei, 
dar s-a condamnat singur minţind despre locul în care se 
afla şi punându-i pe unchiul şi mătuşa lui să-i asigure un 
alibi fals. 

— Putea fi doar o coincidenţă nefericită, spuse Erika. 

— Iubita lui, care locuieşte în Kent, i-a oferit alt alibi, 
dar acum, că el a minţit, avem un motiv. Îl reținem trei 
zile. 

— Şi uciderea lui Ivy Norris? 

— A fost preluată de Moravuri, spuse Crane. Ascultă, 
şefa. Nu arată bine pentru teoria ta. 

— Ooo, acum e teorie! spuse Erika. 

Crane nu răspunse. Erika auzea maşinile fâşâind în 
trecerea lor pe lângă parcarea secţiei. 

— Eşti bine, şefa? 

— Sunt bine. Şi te rog să răspândeşti vorba despre asta. 
Sunt sigură că toată lumea a văzut ziarele. 

— Nu ştiam despre soţul tău. Îmi pare rău. 

— Mersi. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Poţi să mă ţii la curent. Chiar dacă asta înseamnă să 
îngheţi ca dracu” în parcare. 

Crane râse. 

— Am să te ţin la curent cât de mult pot, şefa, bine? 

— Mersi, Crane, spuse Erika. 

După ce închise, îşi luă paltonul. Era timpul să-i facă o 
vizită lui Isaac Strong. 


e 172 + 


Capitolul 34 


Era aproape seară şi Isaac Strong era în biroul său vecin 
cu morga. Asculta albumul Perfomance al lui Shirley 
Bassey şi se pregătea să întocmească raportul cu privire la 
autopsia lui Ivy Norris. Savura acest moment de linişte. 
Muzica preferată, biroul slab luminat. Asta contrastau 
izbitor cu violenţa deschiderii unui cadavru, cântăririi 
organelor, analizării conţinutului stomacului şi 
intestinelor, prelevării probelor ADN şi punerii cap la cap 
a dovezilor de violenţă fizică asupra cadavrului pentru a 
forma o naraţiune - povestea unei morţi. 

O  ceaşcă de ceai aburea uşor lângă monitorul 
computerului, frunzele delicate de mentă învârtindu-se 
încă în apa proaspăt turnată. Se auzi un beep slab şi pe 
ecranul computerului apăru o fereastră. Era o imagine de 
un albastru-cenuşiu de pe o cameră de supraveghere, în 
care apărea DCI Foster în holul din faţa laboratorului. Ea 
se uita la cameră. Mâna lui şovăi, apoi apăsă butonul de 
acces. 

— Asta e o vizită oficială? întrebă Isaac când o întâmpină 
la uşa laboratorului. 

— Nu, spuse ea, fixându-şi mai bine geanta pe umăr. 

Erika era în jeanşi şi un pulover. Faţa ei obosită nu era 
fardată. 

— Oficial, n-ai dreptul să fii aici. Ai fost înlăturată de la 
caz. 

— Da. N-am legitimaţie, n-am maşină. Sunt o oarecare. 

Isaac o studie o clipă. 

— Ce zici atunci de o ceaşcă de ceai? spuse el. 

O conduse în biroul său. Se auzea încă The Girl From 
Tiger Bay, iar Erika alese un fotoliu confortabil de lângă 
biroul lui. Isaac se duse la un ceainic de pe o masă din colţ. 
Biroul său ordonat era înţesat de rafturi de cărţi. Un iPod 
licărea într-un sistem audio Bose. Raftul de lângă sistemul 
audio se deosebea de celelalte, care erau pline cu cărţi de 
medicină de specialitate. Acest raft conţinea beletristică - 


e 173 + 


în majoritate cărţi polițiste. 

— Sigur nu citeşti procedurile poliţiei în timpul tău 
liber? întrebă Erika. 

Isaac râse silit. 

— Nu. Sunt exemplare de complezenţă, trimise de 
editură. Am fost consultant la câteva cărţi cu DCI 
Bartholomew... Îţi place ceaiul de mentă? Din păcate, eu 
încerc să evit cofeina. 

— Sună bine. Şi eu ar fi trebuit să evit azi cofeina, spuse 
ea - după patru cafele. 

Lângă o fereastră înaltă şi micuță era un ghiveci cu o 
tufă mică de mentă. Isaac răsuci ghiveciul şi alese câteva 
frunze. 

— Fostul meu partener e Stephen Linley, autorul cărţilor 
cu DCI Bartholomew, spuse el. 

— Oh! 

— Oh, că sunt gay sau oh, ce ciudat e să fii cu cineva 
care scrie cărţi polițiste? 

— Oh, la niciuna. 

Isaac aruncă frunzele în ceaşcă şi aşteptă să fiarbă 
ceainicul. 

— De fapt, e cam ciudat că te întâlneai cu cineva care 
scrie romane polițiste, spuse Erika. 

Ceainicul dădu în clocot şi Isaac turnă apa în ceaşcă. 

— Unul dintre psihologii legişti din cărţile lui a fost 
inspirat de persoana mea. Când relaţia noastră s-a sfârşit, 
a ucis personajul. 

— Cum? 

— Gay omorât în bătaie şi aruncat în Tamisa. 

— Din păcate peniţa este mai puternică decât sabia, 
spuse Erika, luând ceaşca aburindă. 

Isaac se aşeză la birou şi roti scaunul pentru a fi cu faţa 
la ea. 

— Ivy Norris avea în vagin două tipuri de spermă. Avea 
braţele legate şi a fost strangulată. Agresorul nu plecase 
de mult. Era moartă de mai puţin de o oră. 

— Ceva din baza de date ADN? 

— Am introdus ambele mostre de spermă, dar n-a apărut 


e 174 + 


nimic. 

Erika dădu din cap şi, aproape fără să-şi dea seama, se 
uită la mâna ei. 

— Aia este o urmă de muşcătură? întrebă Isaac. 

— Da. De la nepotul lui Ivy Norris. 

— Analiza sângelui lui Ivy s-a întors. Era dependentă de 
heroină şi HIV pozitivă. E posibil s-o fi transmis nepotului 
ei. 

— Când m-a muşcat, mi-a crăpat pielea, spuse Erika, 
bând din ceai. 

— Atunci ţi-aş recomanda un test HIV. 

Isaac scrise un număr pe o hârtie şi i-o întinse. 

— Uite, asta e clinica la care îmi fac eu analizele. E 
rapidă, curată şi anonimă. Poate dura de la şase la nouă 
luni ca virusul să-şi facă simțită prezenţa, ca să zic aşa. Va 
trebui să mai faci o dată analiza. 

— Mulţumesc. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Trebuie să particip la o audiere oficială. Evaluare 
psihiatrică. Una medicală, fără îndoială. 

— Dacă eşti diagnosticată cu HIV... ` 

— Am să mă ocup eu de asta dacă se întâmplă. In 
momentul de față, frica de a muri e foarte jos pe lista mea. 

Albumul se terminase şi în cameră se lăsase o linişte 
confortabilă. Isaac se uită la ea, întrebându-se dacă să-i 
spună sau nu ceva. 

— Nu renunţa la cazul acesta, spuse el. 

— Cred că el a renunţat la mine. Cazul, spuse Erika. 

— M-am uitat pe rapoartele mele. Au fost trei cazuri, trei 
autopsii pe care le-am făcut, în care victimele erau fete din 
Europa de Est, toate bănuite de a fi fost traficate în Marea 
Britanie. Toate trei au fost găsite violate şi strangulate, cu 
mâinile legate, aruncate în apă prin Londra, cu părul 
smuls, dezbrăcate de la mijloc în jos. 

— Poftim? Când? întrebă Erika. 

— Prima a fost în martie 2013, a doua a fost în 
noiembrie, acelaşi an, iar a treia a fost în februarie 2014. 
Acum mai puţin de un an. 


e 175» 


— Poftim? De ce nu s-au emis avertismente despre asta? 
întrebă Erika. 

— Deseori împrejurările anulează adunarea probelor. E 
trist că toate cele trei fete erau prostituate, fie că au avut 
de ales sau nu. Cazurile s-au rătăcit printre celelalte 
omoruri; e aproape de aşteptat ca o prostituată să-şi 
piardă viaţa. Nu s-a făcut niciodată o legătură între crime 
şi cazurile rămân deschise. 

— Prostituată săracă lipită din Europa de Est găsită 
strangulată - oh, mă rog, aşa e viaţa asta. Fiica unui 
milionar nobil găsită strangulată... 

— Da, nu prea sună la fel, nu-i aşa? aprobă Isaac. 

— De ce n-ai pomenit de asta înainte? 

— Ceva la moartea lui Ivy mi-a trimis un semnal de 
alarmă. Sigur, la cazul Andreei diferă de acestea, pentru 
că ea nu a fost violată. Totuşi. Celelalte trei fete au fost 
găsite într-o stare de descompunere şi erau prostituate. E 
posibil să fi fost violate, dar nu când au fost ucise. Şi Ivy 
Norris era prostituată şi a fost găsită cu două tipuri de 
spermă. E posibil ca nici ea să nu fi fost violată de cel care 
a ucis-o. 

— Doamne! spuse Erika, ridicându-se. Ăsta-i un progres 
important. Acum avem patru decese legate de cel al 
Andreei. 

— Şi, desigur, am transmis această informaţie lui DCI 
Sparks de îndată ce am făcut descoperirea. 

— Când? 

— Ileri-dimineaţă. 

— Şi ce a spus? 

— N-am auzit nimic. Cred că se concentrează asupra 
primul său suspect, flăcăul italian. 

— Ar trebui măcar să urmărească datele astea, să 
verifice unde era Marco Frost, când s-au întâmplat aceste 
crime. Doamne! Pot să văd dosarul? 

— Nu. 

— Nu? 

— Mă gândeam dacă să-ţi spun sau nu. Şi nu aveam de 
gând s-o fac. Apoi ai apărut aici şi, în fine, instinctul nu mă 


e 176 œ» 


înşală în privinţa oamenilor... 

Ochii lui se îndreptară spre raftul cu romane polițiste. 

— Mă rog, doar în privinţa iubiţilor mă înşală. 

— Pot să văd dosarele, te rog? 

— Nu. Îmi pare rău. Cred că ce ţi s-a întâmplat în presă 
este îngrozitor de nedrept, dar trebuie să te calmezi. 
Trebuie să gândeşti tactic. Nu poate un coleg de-al tău să- 
ţi furnizeze informaţii? 

— Posibil. Şi chiar n-ai de gând să-mi spui mai multe? 

Isaac luă o foaie de hârtie. 

— Am să-ţi dau numele lor şi data naşterii. Dar nu ştii de 
la mine. Ai auzit? 

— Promit! spuse Erika. 


Isaac o urmări pe Erika pe monitorul camerei de 
supraveghere cum străbătu în grabă holul, ţinând strâns 
lista cu nume, şi speră că avea să-şi respecte promisiunea. 


e 177 œ» 


Capitolul 35 


Când ajunse la gara Brockley, Erika se duse direct la 
cafenea. Comandă o cafea, porni laptopul şi începu să 
caute pe internet. Înarmată cu nume şi date, nu-i luă mult 
să găsească detalii despre fete. Prima victimă era Tatiana 
Ivanova, de nouăsprezece ani, din Slovacia. Un înotător de 
la bazinele Hampstead Health îi găsise cadavrul în martie 
2013. Fusese un început cald de primăvară şi cadavrul ei 
era în descompunere avansată. Presa a folosit o fotografie 
a Tatianei de la un concurs de dans. Era îmbrăcată cu o 
rochie neagră de dansatoare, cu franjuri argintii, 
sclipitoare, pozând cu o mână pe şold. Trebuie să fi făcut 
parte dintr-o trupă de dans, dar celelalte fete erau 
decupate din fotografie. Era brunetă, foarte frumoasă şi 
arăta mai tânără decât era. 

A doua victimă era Mirka Bratova, în vârstă de 
optsprezece ani. Era de origine din Cehia şi a fost găsită la 
opt luni după dispariţia ei, în noiembrie 2013. Unul dintre 
paznicii de la ştrandul Serpentine i-a descoperit cadavrul 
plutind în apă printre frunze şi gunoaie, lângă ecluză. În 
fotografia din presă, şi ea era brunetă şi foarte frumoasă şi 
imaginea o arăta într-un balcon însorit, ţinând în braţe un 
pisoi negru. 

A treia victimă era Karolina Todorova, abia trecută de 
optsprezece ani. Cadavrul ei a fost descoperit în februarie 
2014. Un bărbat îşi plimba câinele dis-de-dimineaţă şi 
acesta i-a găsit cadavrul la marginea unuia dintre lacurile 
din Regent's Park. Karolina era originară din Bulgaria. 
Presa folosise o fotografie făcută într-o cabină foto 
automată. Era îmbrăcată elegant pentru o noapte în oraş, 
cu o bluză albă minusculă, şi părul ei negru avea o şuviţă 
roz. În fotografie era îmbrăţişată de o fată, probabil o 
prietenă, dar faţa fetei fusese blurată. 

Pe Erika o frustra faptul că nu putea să vadă mai multe; 
în rapoartele presei cu privire la decese, detaliile erau vagi 
şi aproape tratate cu indiferenţă. 


e 178 œ» 


Singurul lucru care mai era menţionat despre toate cele 
trei fete era că veniseră în Anglia pentru a lucra în 
programul au pair şi că apoi „se apucaseră” de prostituție. 
Erika se întrebă dacă asta se întâmplase treptat. Fuseseră 
fetele ademenite în Marea Britanie, cu promisiunea unei 
vieţi mai bune, a unei slujbe mai bune? Şansa de a învăţa 
engleza? 

Erika se uită pe fereastra cafenelei. Afară ploua tare. 
Ploaia bătea în copertina din faţă, sub care se adăpostiseră 
câţiva oameni. Luă o gură de cafea, dar era rece. 

La doar optsprezece ani, Erika plecase din Slovacia din 
acelaşi motiv, să lucreze au pair. Părăsise staţia de 
autobuz din Bratislava într-o dimineaţă mohorâtă de 
noiembrie, plecând în Anglia, la Manchester, cu foarte 
puţine cunoştinţe de engleză. 

Familia la care lucrase fusese în regulă. Copiii fuseseră 
dulci, dar mama avusese o atitudine rece faţă de Erika, de 
parcă est-europenii nu erau tot fiinţe umane. Strada de la 
periferie unde locuiau i se părea sinistră Erikăi, iar 
atmosfera din casă, dintre soţ şi soţie, era mereu 
tensionată. Refuzaseră s-o lase să se întoarcă acasă la 
începutul acelui prim Crăciun, când mama Erikăi se 
îmbolnăvise de ciroză şi, după optsprezece luni, când 
deciseseră că nu mai aveau nevoie de au pair, îi dăduseră 
Erikăi un preaviz de trei zile. N-o întrebaseră dacă avea 
unde să se ducă. 

Erika îşi dădu seama că avusese totuşi noroc, prin 
comparaţie cu cele trei fete. Tatiana, Mirka şi Karolina îşi 
luaseră rămas-bun de la familie cum îşi luase ea? Îşi aminti 
de terminalul de autobuz dărăpănat din Bratislava: şiruri şi 
şiruri de platforme de autobuz. Fiecare peron avea stâlpi 
metalici ruginiţi care susțineau un acoperiş lung, şi 
împrejurimile erau foarte jilave. Se întrebase dacă locul 
era umed de la lacrimile tuturor acelor adolescente care 
trebuiseră să-şi ia rămas-bun, să părăsească o ţară 
frumoasă în care singura cale de a reuşi era s-o părăseşti. 

Părinţii celor trei fete moarte plânseseră? Ei nu ştiuseră 
că fetele lor nu aveau să se mai întoarcă. Şi ce se 


e 179 + 


întâmplase când fetele ajunseseră în Londra? Cum 
ajunseseră să lucreze ca prostituate? 

Pe faţa Erikăi se rostogoleau lacrimi şi, când veni 
chelnerul să-i ia ceaşca de cafea, ea întoarse capul şi-şi 
şterse furioasă ochii. 

Vărsase lacrimi cât pentru o viaţă întreagă. Acum era 
timpul să acţioneze. 


< 180 - 


Capitolul 36 


În după-amiaza următoare, Erika fu înclinată să creadă 
că epuizase toate alternativele pe care le putea alege din 
postura de civil. Îşi făcu încă o ceaşcă de cafea şi îşi 
cântărea opţiunile când auzi o sonerie. Îi trebuiră câteva 
clipe să-şi dea seama că era la uşa din faţă. Părăsi 
apartamentul şi se duse jos, la intrarea comună. Când 
deschise uşa, o văzu pe Moss care aştepta pe treapta din 
faţă, chipul ei netrădând nimic. 

— Faci vizite la domiciliu? întrebă Erika. 

— Mă faci să semăn cu o distribuitoare de produse Avon, 
spuse Moss cu un zâmbet strâmb. 

Erika se dădu la o parte lăsând-o să intre. Nu se 
aşteptase să primească vreodată musafiri în apartament şi 
trebui să elibereze canapeaua pentru Moss. Luă repede de 
pe măsuţa de cafea nişte farfurii murdare care stăteau 
acolo de câteva zile şi ceaşca de cafea care dădea pe afară 
de atâtea chiştoace de ţigări. Moss nu comentă şi se aşeză, 
dându-şi jos rucsacul pe care-l căra. 

— Vrei un ceai? întrebă Erika. 

— Da, mulţumesc, şefa. 

— Nu mai sunt şefa ta. Spune-mi Erika, zise ea, punând 
farfuriile murdare în chiuvetă. 

— Să rămânem la şefa. Prenumele ar fi nefireşti. Eu n-aş 
vrea să-mi spui Kate. 

Mâna Erikăi se opri, şovăind deasupra unei cutii cu 
pliculeţe de ceai. 

— Te cheamă Kate Moss? 

Se întoarse să vadă dacă Moss glumea, însă aceasta 
dădu din cap cu mâhnire. 

— Mama ta ţi-a pus numele Kate Moss? 

— Când mi s-a dat numele Kate, cealaltă, puţin mai 
slabă... 

— Puțin! râse Erika, fără să vrea. 

— Da, acea Kate Moss puțin mai slabă nu era un 
supermodel renumit... 


e 181 œ» 


— Lapte? spuse Erika, zâmbind larg. 

— Da, şi două cuburi de zahăr. 

Cât timp pregăti Erika ceaiul, Moss îşi făcu de lucru 
scoțând din rucsac nişte hârtii scrise. Erika veni lângă ea 
cu cănile şi nişte fursecuri. 

— Asta-i o cană bună, spuse Moss, luând o gură. Unde ai 
învăţat să faci un ceai atât de bun? În Slovacia? 

— Nu, de la Mark, soţul meu. El mi-a inoculat ritualul 
ceaiului şi la fel socrul meu... 

Moss părea stânjenită că adusese conversaţia pe drumul 
acesta. 

— La naiba, scuze, şefa. Ascultă, nimeni din echipa de la 
secţie nu s-a bucurat să citească despre... despre, în fine, 
ştii tu. Şi noi n-am ştiut de... 

— Mark. Trebuie să încep cândva să vorbesc despre el. 
Atunci când pierzi pe cineva, nimeni din jur nu vrea să 
vorbească despre el. Asta mă cam scoate din minţi. E ca şi 
cum ar fi fost şters din memorie... Oricum, de ce ai venit, 
Moss? 

— Cred că eşti pe punctul de a descoperi ceva, şefa. 
Isaac Strong a trimis nişte dosare de caz. DCI Sparks 
refuză să vadă legătura, dar trei fete au fost ucise în 
condiţii asemănătoare cu cele în care au fost omorâte 
Andrea şi Ivy. Toate trei găsite în apă cu mâinile legate şi 
păr smuls de pe scalp. Fuseseră strangulate. Au existat 
dovezi de viol, dar erau prostituate. 

— Da, ştiu despre ele, spuse Erika. 

— Păi, mai e ceva. Cutia de telefon pe care am găsit-o 
sub patul Andreei. Crane a solicitat urmărirea codului 
IMEI scris pe cutie. Se potriveşte cu codul IMEI al 
vechiului iPhone al Andreei, cel pe care l-a dat dispărut. 
Apoi Crane a luat legătura cu furnizorii de reţea şi le-a dat 
codul IMEI. Ei au confirmat că receptorul este încă activ. 

— Ştiam eu! Deci Andrea a raportat telefonul dispărut, 
însă l-a păstrat şi a cumpărat o cartelă SIM nouă, spuse 
Erika pe un ton triumfător. 

— Da. Ultimul semnal care a fost depistat pentru acel 
receptor în apropiere de London Road a fost pe 12 


e 182 » 


ianuarie, spuse Moss. 

— Cineva l-a şterpelit şi-l foloseşte? 

— Nu, spuse Moss, scoțând o hartă mare şi începând s-o 
desfacă. Semnalul venea dintr-un canal de scurgere aflat la 
şapte metri sub pământ. Canalul porneşte din London 
Road, trece pe lângă calea ferată ce duce la gara Forest 
Hill şi apoi mai departe, spre gara următoare de pe linie, 
Honor Oak Park. 

Erika se uită pe hartă. 

— Canalul de scurgere este un punct de colectare 
important şi în ultimele câteva zile o cantitate enormă de 
apă de la zăpadă topită şi ploaie s-a infiltrat în pământ şi a 
năvălit prin canalul de scurgere. 

— Ducând totul cu ea, inclusiv un telefon, termină Erika. 

— Da. 

— Aşa că acum bateria telefonului e moartă. 

— Nu s-a detectat nimic. E un iPhone 5S şi reţeaua ne 
spune că-şi transmite poziţia către antenele de telefon încă 
cinci zile după ce bateria s-a descărcat - sigur, au trecut 
cinci zile. 

Erika se uită pe hartă; văzu că Moss trasase o linie roşie 
de la London Road până la Honor Oak Park. Linia acoperea 
o distanţă puţin mai mare de o milă şi jumătate. 

— Şi ce? Teoria e că telefonul a fost azvârlit undeva sau 
aruncat într-un canal când a fost luată Andrea? 

— Da. Dar e o teorie pe care nu vrea s-o audă nici DCI 
Sparks, nici superintendentul Marsh. Ei sunt convinşi că 
omul lor e Marco Frost şi Oakley îi presează să găsească 
un vinovat. l-au cercetat laptopul şi sunt o mulţime de 
chestii despre Andrea acolo. Fotografii, scrisori pe care i 
le-a scris el, căutări pe Google despre locuri în care a fost 
ea şi... 

— Acesta e un progres important, dar de ce eşti aici, 
Moss? întrebă Erika, ridicându-se să mai facă un ceai. 

— Am fost de faţă când l-au interogat pe Marco şi el este 
- era - obsedat de Andrea. Dar nu pare c-ar mai fi. Şi are şi 
mâini foarte mari. Isaac ne-a arătat amprentele luate de pe 
trupul Andreei. Şi, nu ştiu, nu e decât o bănuială. 


e 183 >» 


— Nu crezi că el a făcut-o. 

— Am îndoieli, dar ele nu se bazează pe fapte. Cred că 
telefonul ăsta putea să redeschidă ancheta, spuse Moss. 

— Păi, ar trebui să puneţi o echipă să coboare în acel 
canal ca măcar să arunce o privire. 

— Da, dar la ordinul cui? Eu n-am nicio autoritate. Tu ai 
mâinile legate. Echipa îşi canalizează acum resursele 
înspre acuzarea lui Marco Frost. 

Erika se gândi. 

— Îţi mai împărtăşeşte cineva îndoielile cu privire la 
Marco Frost? 

Moss dădu din cap. 

— Peterson? Crane? 

— Şi alţii. Am făcut copii ale dosarelor despre Tatiana 
Ivanova, Mirka Bratova şi Karolina Todorova. 

I le înmână Erikăi, care le răsfoi, uitându-se la 
fotografiile fetelor - toate zăcând pe spate, goale de la 
mijloc în jos, cu părul ud lipit de feţele palide. Frica din 
ochii lor. 

— Crezi că le-a lăsat deliberat ochii deschişi? întrebă 
Erika. 

— Posibil. 

— Dacă este acelaşi criminal, cum dracu’ se potriveşte 
Andrea cu asta? 

— O fi ieşit el din zona lui de confort? Ea este alt gen de 
fată, spuse Moss. 

— Numai pentru că era bogată. Toate fetele sunt la fel. 
Brunete, frumoase, bine făcute. 

— Crezi că Andrea lucra ca prostituată? Ai văzut 
chestiile din ziare? 

— Ea nu avea nevoie de bani. În primul şi în primul rând, 
ea vedea sexul ca pe o emoție. 

— Emoţia căutării, termină Moss. 

— Şi dacă Andrea se îndrăgostise de bărbatul care a 
făcut asta? Era atrasă de bărbaţi bruneţi şi frumoşi. 

— Dar cum rămâne cu Ivy Norris? Moartea ei poartă 
particularităţile crimelor precedente, dar ea nu se 
încadrează în tipar. Nu este tânără şi nici atrăgătoare ca 


e 184 - 


toate celelalte fete. 

— Poate n-o fi fost vorba de asta. Singurul lucru pe care- 
l are în comun cu fetele este că era prostituată. Şi dacă a 
văzut-o pe Andrea cu criminalul în cârciumă? Şi a fost 
omorâtă ca să nu vorbească. 

Moss nu avu un răspuns la asta. 

Erika îşi dădu seama că stăteau pe întuneric. Soarele 
apusese. Se duse în bucătărie şi scoase din sertar biletul 
pe care-l primise. Se întoarse şi îl puse pe măsuţă, în faţa 
lui Moss. 

— Rahat! De unde ai asta? 

— L-am găsit în buzunar. 

— Când? 

— Chiar după ce am fost suspendată. 

— De ce nu l-ai predat? 

— II predau acum. 

Moss se uită la Erika. 

— Ştiu. Doamne! Asta înseamnă că avem un criminal în 
serie, în libertate, spuse Erika. 

— Un criminal în serie care s-a apropiat de tine destul ca 
să-ţi bage asta în buzunar. Vrei să aranjez să stea o maşină 
afară? 

— Nu. Ei mă cred cam nebună. Mi s-a cerut să mă 
prezint la o evaluare psihică. Ultimul lucru care-mi lipseşte 
este să zgândăresc lucrurile. Să spunem că am un 
hărţuitor. 

Erika a văzut faţa lui Moss. 

— De-a lungul anilor, am avut parte de multe scrisori 
pline de ură dezgustătoare. 

— Dar toate au fost livrate personal? 

— Sunt bine, Moss. Să ne concentrăm pe ce putem face 
mai departe. 

— Mă rog, bine... L-am pus pe Crane să compare datele 
crimelor cu mişcările lui Marco Frost, dar nu ştim ora 
exactă a morţii acestor fete. 

— Trebuie să punem mâna pe telefonul acela. E posibil 
ca Andrea să fi comunicat cu acest tip. Am putea găsi 
numărul lui, mesajele vocale şi e-mailul lui. Chiar 


< 185» 


fotografii. Telefonul acela este cheia, spuse Erika. 

— Avem nevoie de resurse ca să-l recuperăm, spuse 
Moss. 

— Am să fac o încercare la Marsh, spuse Erika. 

— Eşti sigură? Nu e cam riscant? întrebă Moss. 

— Îl cunosc de mult. 

— E un fost? 

— Doamne, nu! M-am instruit cu el şi l-am prezentat 
viitoarei lui soţii. Asta ar trebui să însemne ceva, spuse 
Erika. Şi dacă nu, ce am de pierdut? 


e 186 œ» 


Capitolul 37 


Comisarul-şef Marsh se silea să mănânce a doua porţie 
de creme brûlée. Era deja plin, dar desertul era tare bun. 
Marcie îl sâcâise să-i cumpere de Crăciun un aparat de 
făcut creme brûlée, promiţându-i că i-o va pregăti în 
fiecare săptămână. Aproape că se ţinuse de promisiune. 

Se uită la ea, scăldată în lumina lumânărilor din 
sufragerie. Stătea lângă el la masa lungă, adâncită în 
conversaţie cu un bărbat rotund la faţă, cu părul negru, al 
cărui nume îi scăpa lui Marsh. Fusese atent toată seara să 
vadă dacă Marcie menţiona numele acestui bărbat, dar 
până acum n-o făcuse. Dacă s-ar fi dat de gol că a uitat 
cum îl cheamă pe şeful Catedrei ei de artă, ar fi însemnat 
că nimic nu avea să se întâmple în dormitor mai târziu - şi 
Marsh o dorea tare. Părul lung şi negru îi atârna pe umeri 
şi purta o rochie albă, vaporoasă, care se mula pe sâni. 
Marsh se uita în jurul mesei la ceilalţi trei musafiri ai lor, 
gândindu-se că erau tare neatrăgători în comparaţie cu 
Marcie: o femeie între două vârste cu ruj stacojiu, care 
reuşea să arate şi şleampătă, şi elegantă, un bătrân cu 
barba dezordonată şi unghii lungi, despre care Marsh era 
convins că venise numai ca să mănânce gratis, şi un tip 
slab, cu un păr ca de şoarece, legat la spate în coadă de 
cal. Erau adânciţi într-o discuţie despre Salvador Dali. 
Marsh se întreba dacă ar fi fost nepoliticos să le ofere 
cafea cât timp mai erau încă la desert, când se auzi o 
bătaie în uşa din faţă. Marcie îşi înclină capul spre Marsh 
şi se încruntă. 

— Nu te deranja, mă duc eu, spuse el. 

Nerăbdătoare, Erika bătu încă o dată. Işi dădea seama 
că oamenii erau acasă; draperiile erau trase la fereastra 
mare şi din interior răzbăteau râsete şi o lumină 
estompată. După câteva clipe, lumina din hol se aprinse şi 
Marsh deschise uşa. 

— DCI Foster. Cu ce pot să te ajut? 

Ea observă că arăta foarte bine în pantaloni bej şi 


e 187 œ» 


cămaşă albastră, cu mânecile suflecate. 

— Domnule, n-aţi răspuns la apelurile mele şi trebuie să 
stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Nu poate aştepta? Avem musafiri, spuse Marsh. 

El observă că Erika ţinea în braţe un teanc de dosare. 

— Domnule, cred că uciderea Andreei Douglas-Brown şi 
a lui Ivy Norris este legată de alte trei crime. Fete găsite în 
aceleaşi circumstanţe ca Andrea. Din 2013, crimele s-au 
petrecut periodic. Toate găsite aruncate în apă în zona 
Greater London... 

Marsh clătină din cap, exasperat. 

— Eu nu cred asta, DCI Foster... 

— Domnule. Toate erau fete din Europa de Est, spuse 
Erika. 

Deschise un dosar şi arătă fotografia de la locul faptei a 
Karolinei Todorova. 

— Priviţi. Fata asta avea doar optsprezece ani; 
strangulată, cu mâinile legate la spate cu cablu de plastic 
şi părul smuls la tâmple. A fost aruncată în apă ca un 
gunoi. 

— Vreau să pleci, spuse Marsh. 

Ea îl ignoră şi mai scoase două fotografii. 

— Tatiana Ivanova, nouăsprezece ani, şi Mirka Bratova, 
optsprezece ani. Tot strangulate, cu mâinile legate exact la 
fel, cu părul smuls şi aruncate în apă. Toate pe o rază de 
zece mile în jurul centrului Londrei. Chiar şi genul de fată 
este acelaşi. Brunetă, păr lung, silueta de clepsidră... 
Domnule, DCI Sparks are de două zile dosarul acesta. 
Similitudinile sunt foarte evidente, chiar şi pentru un 
poliţist venit direct... 

O uşă de pe coridor se deschise şi Marcie se apropie de 
uşa din faţă. 

— Ce se petrece? întrebă ea, uitându-se când la Marsh, 
când la Erika. 

— Marcie, te rog să te întorci înăuntru, mă ocup eu de 
asta... 

— Să vedem ce părere are Marcie, spuse Erika, 
deschizând alt dosar şi arătând o fotografie mare a Mirkăi 


< 188 >» 


Bratova, fotografiată în lungime, cu faţa încremenită de 
groază. 

Avea pe piele frunze şi vegetaţie, iar părul pubian era 
năclăit de sânge. 

— Cum îndrăzneşti?! Asta e casa mea! strigă Marcie, 
punându-şi mâna la gură. 

Erika refuză să închidă dosarul. 

— Fata asta avea doar optsprezece ani, Marcie. 
Optsprezece. A venit în Anglia să lucreze au pair, dar a fost 
silită să practice prostituţia, violată în mod regulat, fără 
îndoială, şi apoi acostată şi sugrumată în mod brutal. 
Timpul trece repede, nu-i aşa? Câţi ani au fetiţele voastre? 
Nici n-o să ştiţi când o să facă optsprezece ani... 

— De ce este ea aici? De ce nu te ocupi de asta la 
muncă? strigă Marcie. 

— Ajunge, Erika! urlă Marsh. 

— El nu se ocupă de asta la muncă! spuse Erika. Vă rog, 
domnule. Ştiu că s-a depistat un telefon care a aparţinut 
Andreei Douglas-Brown. Daţi-mi resursele să găsesc acel 
telefon. Pe acel telefon sunt detalii despre viaţa Andreei, 
pe care ea le ţinea ascunse. Cred că acele informaţii ne-ar 
putea conduce la prinderea celui care le-a ucis pe ea şi pe 
aceste fete. Mai uitaţi-vă o dată la fotografiile lor. Uitaţi-vă 
la ele! 

— Ce-i asta, Tom? întrebă Marcie. 

— Marcie, du-te înapoi. ACUM! 

Marcie se mai uită o dată la fotografii şi se întoarse în 
camera din faţă. 

— Cum îndrăzneşti, Erika?! 

— Nu, domnule, cum îndrăznim noi. Aici nu este vorba 
despre mine. Da, încalc regulile apărând la uşa 
dumneavoastră. Dar nu pot trăi cu ideea că sunt o 
ticăloasă. Nu pot să trăiesc cu ce li s-a întâmplat acestor 
fete. Chiar puteţi să dormiţi noaptea ştiind că n-am 
încercat? Gândiţi-vă la vremea când am intrat în poliţie. 
Nu aveam nicio putere. Acum, puteţi lua decizii. 
Dumneavoastră. Puteţi să mă acuzaţi pentru echipa de 
căutare, să mă trimiteţi la tribunal, sincer, acum nu-mi 


e 189 + 


pasă - dar uitaţi-vă la astea, uitaţi-vă! 
Erika ridică iar fotografiile. 
— Destul! strigă Marsh. 
Trânti uşa din faţă şi Erika auzi zăvoarele trase. 
— În fine, măcar am încercat, spuse ea fotografiilor. 
Închise dosarele, le puse uşurel la loc în geantă şi plecă. 


< 190 œ» 


Capitolul 38 


Silueta se materializă pe aleea de peste drum de 
apartamentul Erikăi când se întunecase, chiar înainte ca 
DCI Moss să iasă pe uşa din faţă să plece cu maşina. 

Ce a căutat acolo lesbianca aia grasă? Asta-i o situaţie 
nouă. 

S-o urmărească pe DCI Foster devenise aproape o 
dependenţă. Ajutat de ploaia torențială, îi fusese uşor s-o 
privească ridicându-şi gluga, ţinând capul în jos, cu 
ajutorul celor trei fulgarine din rucsac. 

Secretul amestecării în mulţime este să nu încerci s-o 
faci. Toată lumea e a dracului de obsedată de sine. 

Ochii siluetei se ridicară spre Erika, care se uita pe 
fereastră, fumând. 

La ce se gândeşte? Ce-a căutat acolo cealaltă polițistă, 
Moss? DCI Foster trebuia să fie îndepărtată de la caz... 

Brusc, Erika se ridică în picioare şi închise obloanele. 
După câteva clipe, ieşi pe uşa din faţă. Avea geanta la ea şi 
se îndrepta spre gară. Silueta se retrase şi o luă la fugă pe 
alee către o maşină, apoi ieşi în şoseaua principală, 
încercând să păstreze viteza redusă, să se poarte firesc, să 
se amestece în trafic. 

Erika tocmai intra în gara Brockley când silueta întoarse 
maşina spre drumul de acces în gară. O altă maşină 
semnaliza ieşirea dintr-un spaţiu din faţă şi silueta profită 
de prilej pentru a se opri şi a o urmări pe Erika trecând 
puntea spre peronul opus. Şoferul din faţă ieşise şi îi 
mulţumi fluturând mâna. Silueta zâmbi larg şi flutură şi el 
mâna, apoi se întoarse în viteză spre strada Erikăi, trecu 
pe lângă apartamentul ei întunecat şi parcă la câteva străzi 


depărtare. 
x 


Când motorul maşinii tăcu, silueta vizualiză un moment 
spatele clădirii lui DCI Foster. Un zid înalt înconjura 
spatele proprietăţii şi, într-o parte, era o alee. Când fusese 
transformată dintr-o casă imensă într-o clădire cu 


e 191 œ» 


apartamente, spatele fusese lăsat în paragină, cu o 
harababură de ferestre vechi şi noi, ţevi de scurgere şi 
rigole. 

Silueta cobori din maşină şi luă din portbagaj un rucsac. 

N-aveam de gând să fac asta acum, dar se pare că 
lucrurile s-au precipitat. Nu-mi mai ajunge să urmăresc din 
afară. 

În drum spre apartamentul lui DCI Foster, trecu pe 
lângă doi navetişti adânciţi în conversaţie, neatenţi la ce 
era în jurul lor. Ajuns în faţa apartamentului Erikăi, silueta 
se căţără pe zidul înconjurător, după ce chibzuise cum să 
ajungă la etajul de sus. 

Înaintez centimetru cu centimetru pe zid spre spatele 
clădirii, pun un picior pe pervazul ferestrei, mă prind de 
țeava de scurgere, pun celălalt picior pe un pervaz de mai 
sus şi urc, folosindu-mă de ţeavă. 

Pervazurile ferestrelor erau din piatră netedă şi, gâfâind 
din pricina efortului, se opri o clipă. Până acum mersese... 

Ca mecanism de pârghii, foloseşte-te de paratrăsnet şi 
de o conductă groasă de scurgere, apoi mai sunt trei 
ferestre dispuse în rând. Tic, tac, toe... 

Silueta ajunse la pervazul ferestrei de la baia Erikăi, 
leoarcă de transpiraţie. Fereastra era închisă, lucru de 
aşteptat. Totuşi, lângă fereastră era o mică gură de 
aerisire, cu un ventilator. Era convenabil de ieftin şi fusese 
prost montat. Acoperind cu palma grilajul de plastic al 
gurii de ventilaţie, silueta apucă marginile şi trase. Se auzi 
un trosnet şi grilajul ieşi, dând la iveală o conductă de 
ventilaţie. Silueta băgă un braţ înăuntru, simțind 
încheieturile degetelor apărate de pielea mănuşii intrând 
în contact cu spatele carcasei de plastic a ventilatorului de 
pe peretele interior. Un pumn rapid şi ventilatorul se 
desprinse, zornăind şi frecându-se de peretele băii în timp 
ce atârna de-un fir. 

Silueta scoase o sârmă de la un umeraş dintr-un buzunar 
lateral al rucsacului şi o introduse în conducta de 
ventilaţie. După câteva încercări, sârma agăţă mânerul 
ferestrei pe dinăuntru şi ea se deschise. Silueta se mişcă 


e 192 œ» 


repede, şi intră târâş cu mâinile întinse şi capul înainte şi 
se propti în scaunul de toaletă. 

Am intrat. 

Avu o stare de euforie după atâta vreme în care o 
urmărise pe DCI Foster de la distanţă. Baia era mică şi 
funcţională.  Deschizând  dulăpiorul, silueta văzu că 
înăuntru erau o cutie de tampoane, cremă pentru afte şi un 
pachet prăfuit de benzi epilatoare. Data expirării trecuse. 

Ce sfâşietor! Cară cu ea un pachet vechi de benzi 
epilatoare. 

Silueta adună obiectele din dulăpior şi trecu în dormitor. 
Mirosea neutru. Mirosul femeilor putea fi uneori interesant 
şi exotic. Mirosul altora putea fi respingător... 

Tot ce am e mirosul stătut de ţigară... de mâncare 
prăjită. O idee de parfum ieftin. 

Silueta dădu la o parte pilota, aşeză frumos pe saltea 
obiectele luate din dulăpiorul din baie şi puse la loc pilota 
înainte de a trece în camera de zi. Înăuntru era întuneric, 
cu excepţia luminii portocalii a unui felinar stradal. Pe 
măsuţă, printre ceşti murdare şi o scrumieră erau 
împrăştiate copii ale unor dosare de poliţie. 

DCI Foster ştia. Pusese lucrurile cap la cap, iar javra de 
lesbiană grăsană o ajuta! 

Se auzi un zgomot pe palier, un scârţâit de scări, şi 
silueta se furişă până la uşa din faţă şi se uită pe vizor. 

O bătrână cu părul alb ajunsese pe palier. Se apropie de 
uşa din faţă, faţa ei mărindu-se obscen în vizor. Ascultă o 
clipă, apoi se întoarse şi se duse la uşa ei. 

Silueta simţi brusc nevoia să iasă de acolo, să plece, să- 
şi facă planuri. 

DCI Foster mi-a forțat mâna. 

Va trebui s-o omor. 


e 193 + 


Capitolul 39 


Când Erika se întoarse acasă, făcu un duş lung şi 
fierbinte şi se înfăşură într-un prosop. Se duse în dormitor 
şi se aşeză pe pat, revăzând în minte evenimentele serii. 
Nu păreau nici acum mai bune decât atunci când se 
întâmplaseră. 

Se duse să-şi încarce telefonul şi apoi se opri. Dădu la o 
parte pilota. Dedesubt, pe saltea, erau aşezate obiectele 
din dulăpiorul din baie. 

Se duse repede la fereastră. Era închisă, iar până la 
aleea de jos era o distanţă mare. Se duse în camera din 
faţă şi aprinse lumina. Camera era aşa cum o lăsase. 
Obloanele închise. Dosare şi ceşti de cafea împrăştiate pe 
măsuţă. Se duse la uşa din faţă. Nu exista cutie de scrisori. 
Incuiase uşa? Sigur o încuiase, se gândi ea. Se întoarse în 
baie şi deschise dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Era gol. 

Fereastra era închisă când făcuse duş şi n-o deschisese. 
Nu, se gândi ea; era doar obosită şi uitucă. Ea trebuie să fi 
scos lucrurile din dulăpior. Observă că baia era plină de 
aburi şi trase şnurul micuţului ventilator de aerisire. Trase 
din nou. Nimic. 

— Rahat! spuse ea şi şterse cu dosul mâini condensul de 
pe oglindă. 

De ce trebuia ca Marsh să fie şi proprietarul ei? Ultimul 
lucru pe care-l voia era să ia legătura cu el. Stinse lumina, 
se întoarse în dormitor şi luă lucrurile de pe pat, cu o 
senzaţie de nelinişte. Ea le scosese din dulăpiorul din baie? 
Şi apoi mai era biletul pe care-l primise. 

Dar cum reuşise cineva să intre? Ar fi avut nevoie de 


cheie. 
* 


Dimineaţa următoare, Erika făcu curățenie în 
apartament şi se gândea dacă să anunţe la secție că era 
posibil să fi avut un intrus în casă - posibil fiind un cuvânt 
foarte potrivit - când auzi zgomotul corespondenţei lăsate 
pe preşul de la parter. După ce separă facturile pentru 


e 194 œ» 


vecinii ei şi le puse pe masa de lângă uşă, găsi o scrisoare 
adresată ei. Era prima scrisoare primită la noua ei adresă. 
Era de la Poliţia Metropolitană care-i cerea ca în termen 
de şapte zile să se prezinte la evaluarea psihiatrică. 

— Nu sunt nebună, nu-i aşa? îşi spuse Erika, glumind 
doar pe jumătate. 

Când se întoarse în apartament, îi sună telefonul. 

— Erika, sunt Marsh. Ai şase ore cu o echipă de la 
Thames Waters. Dacă nu găseşti telefonul, asta e. Ai 
înţeles? 

Erika întrezări o rază de speranţă. 

— Da. Vă mulţumesc, domnule. 

— Practic, nu există nicio şansă să fie acolo. Ai văzut ce 
plouă? 

Erika se uită la ploaia care bătea în geam. 

— Ştiu, domnule, dar am să profit de ocazia asta; am 
rezolvat cazuri cu mai puţin de-atât. 

— Dar pe acesta n-ai să-l rezolvi. Eşti suspendată. Ai 
uitat? 

— Nu, domnule, spuse Erika. 

— Moss va lua legătura cu tine pentru restul detaliilor. 

— Prea bine, domnule. 

— Dacă mai faci vreodată una ca aseară, să apari la uşa 
mea şi să fluturi prin faţa ochilor soţiei mele fotografii 
dezgustătoare de la locul crimelor... N-ai să fii doar 
suspendată. Cariera ta va lua sfârşit. 

— Nu se va mai întâmpla, domnule, spuse Erika. 

Se auzi un clic şi Marsh închise. Erika zâmbi. 

— În spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie 
care ştie să-i apese butoanele. Bravo, Marcie! 

Erika se duse să se întâlnească cu Moss şi Peterson. 
Gura de vizitare a canalului de scurgere a apelor pluviale 
era lângă cimitirul de la biserica Honor Oak Park, la doar 
două mile de apartamentul Erikăi. Biserica era la câteva 
sute de metri dincolo de gară, cocoţată pe un deal. Ploaia 
se opri şi norii se mai împrăştiaseră când Erika se întâlni 
cu Moss lângă o dubă mare care avea pe ea însemnele 
companiei Thames Waters. Peterson avea o tavă cu pahare 


<e 195» 


din carton cu cafea, pe care le împărțea unui grup de flăcăi 
îmbrăcaţi în salopete. 

— El este Mike. Echipa lui va coordona căutările, spuse 
Moss, făcând prezentările. 

— Eu sunt Erika Foster, spuse ea, aplecându-se în 
direcţia lui Mike pentru a da mâna cu el. 

Flăcăii nu pierdură vremea. Dădură pe gât cafeaua şi, în 
câteva minute, ridicau uriaşul capac al gurii de canal, 
rostogolindu-l pe o parte cu zgomot. 

— Îmi pare bine că te văd, şefa, spuse Peterson, 
întinzându-i cu un zâmbet larg o cafea. 

Mike îi duse în dubă. Era echipată cu un banc cu 
monitoare, un duş mic şi un aparat de emisie-recepţie 
pentru oamenii care intrau în canalizare. Pe unul dintre 
monitoare era o hartă meteorologică prin satelit, care se 
schimba încontinuu, arătând dungi şi rotocoale de un 
cenuşiu foarte închis pe o hartă a zonei Greater London. 

— Asta-i diferenţa dintre viaţă şi moarte, spuse Mike, 
bătând cu pixul în ecran. Canalele colectoare adună apa 
pluvială cu apa reziduală. O ploaie torențială neaşteptată 
poate inunda canalele colectoare şi un val de reflux se 
îndreaptă către Tamisa. 

— Ce făceaţi înainte de toată tehnologia asta? întrebă 
Peterson arătând spre monitoare. 

— Ne luam după zgomot - buna metodă din bătrâni, 
spuse Mike. Dacă venea o furtună, ridicam cincisprezece 
centimetri unul dintre cele mai apropiate capace de gură 
de canal şi apoi îl lăsam să cadă. Zgomotul stârnea ecouri 
jos în tunele şi era de ajuns să-i avertizeze pe ţopârlanii de 
jos să iasă dracului mai repede. 

— Doar ţopârlani lucrează acolo? întrebă Moss. 

— De ce? Vrei să soliciţi o slujbă? glumi Mike. 

— Foarte amuzant! spuse Moss. 

leşiră din dubă şi se uitară la cer. Cerul părea să se 
însenineze deasupra lor, dar se întuneca la orizont. 

— Am face bine să trecem la treabă, spuse Mike, 
îndreptându-se spre locul în care cei patru oameni 
instalaseră o macara şi-şi puneau hamurile de siguranţă. 


e 196 œ» 


Erika se duse şi se uită în puţul de vizitare, unde câteva 
trepte de fier se pierdeau în întuneric. 

— Deci ce căutăm, un telefon? întrebă Mike. 

— Un iPhone 5S, alb, credem noi, dar ar putea fi şi 
negru, spuse Moss. 

Înmână fiecăruia o fotografie laminată. 

— Ne dăm seama că e acolo de aproape două săptămâni, 
dar, dacă-l găsiţi, vă rugăm să evitaţi să-l atingeţi. Trebuie 
să conservăm probele judiciare rămase. Vă voi da aceste 
pungi pentru probe, în care va trebui să-l puneţi imediat, 
spuse Erika. 

Luară fiecare o pungă pentru probe transparentă. 
Păreau sceptici. 

— Şi, care-i treaba? Trebuie să scoatem prin levitaţie 
fotografia asta din rahat? spuse unul dintre flăcăi. 

— Noi chiar apreciem ajutorul vostru, flăcăi, zise 
Peterson. Aţi venit alături de noi într-o etapă crucială a 
unui caz disperat care implică nişte fete care au fost 
omorâte. Găsirea acestui telefon este o piesă mare a 
puzzle-ului nostru. Doar să nu-l atingeţi cu mâinile goale. 

Atitudinea bărbaţilor se schimbă complet. Îşi puseră 
repede căştile şi începură să-şi verifice lanternele şi 
radiourile. Când terminară, se adunară toţi în jurul gurii de 
vizitare, în timp ce Mike cobori de probă. 

— Verificăm dacă sunt gaze nocive, spuse el. Acolo jos 
nu doar de urină şi fecale trebuie să ne temem. Mai sunt şi 
acid carbonic, gaz metan, care explodează şi hidrogen 
sulfurat, produsul descompunerii de putrefacție... Aveţi în 
costume detectoare chimice, flăcăi? 

Toţi dădură din cap. 

— Doamne, n-aţi prefera să lucraţi într-un supermarket? 
întrebă Moss. 

— Salariul de aici e mult mai bun, spuse cel mai tânăr 
dintre flăcăi, care se duse primul şi fu coborât încet cu 
macaraua în gura de vizitare. 

Ceilalţi îl urmară, lanternele lor luminând interiorul 
murdar al canalizării. Erika se uită la Moss şi Peterson, 
care erau aplecaţi asupra gurii de canal. Schimbară nişte 


e 197 œ» 


priviri încordate. 

— E ca şi cum ai căuta un ac într-o claie de fân, spuse 
Peterson. 

Mike se duse în dubă pentru a le urmări înaintarea. 

Trecu o oră în care nu se raportă nimic şi cu toţii băteau 
din picioare de frig. Apoi la radioul poliţiei veni un apel. 
Fusese un incident la un supermarket din Sydenham. Un 
bărbat scosese o armă şi trăsese. 

— Azi suntem noi de gardă, spuse Moss, uitându-se la 
Peterson. Am face bine să-i dăm bice. Marsh a spus că asta 
nu e o prioritate majoră. 

— Duceţi-vă; pot să rămân eu aici să aştept, spuse Erika. 

Moss şi Peterson plecară în grabă şi ea rămase singură, 
dându-şi seama din nou că nu avea insignă, nu avea nicio 
autoritate. Era doar o femeie care-şi pierdea vremea lângă 
un canal deschis. Se duse în dubă şi-l întrebă pe Mike care 
era situaţia. 

— Nimic. Suntem aproape în punctul în care nu vreau ca 
ei să meargă mai departe. Reţeaua se ramifică în câteva 
direcţii, spre centrul Londrei. 

— Bun, unde duc toate? întrebă Erika. 

— La instalaţiile de epurare a apelor uzate din jurul 
Londrei. 

— Deci... 

— Deci nu prea sunt şanse ca un telefon micuţ să apară 
din senin, spuse el. Nu e ca şi cum un câine ar fi înghiţit un 
inel cu diamant şi tu... 

— Da, am priceput mesajul, spuse Erika. 

leşi din dubă, se cocoţă pe un ciot de copac şi fumă o 
ţigară. Biserica se zărea amenințătoare deasupra ei în frig 
şi, în depărtare, se auzea un tren care trecea zăngănind. 

După o oră şi jumătate, bărbaţii ieşiră plini de noroi, 
istoviţi şi leoarcă de transpiraţie. Clătinară din cap. 

— Aşa cum credeam, ar putea fi oriunde acum. Chiar în 
mare. Conductele de scurgere sunt deschise din 12 
ianuarie, aşa că multă apă a curs pe ele şi, sub presiunea 
unui astfel de debit, nimic n-ar fi putut rămâne acolo jos, 
spuse Mike. 


< 198 » 


— Mulţumesc, spuse Erika. Noi am încercat. 

— Ba nu. Ei au încercat, spuse Mike, arătând spre 
bărbaţi. Eu i-am spus şefului tău că e imposibil, că umblăm 
după cai verzi pe pereţi. 

Erika se întrebă dacă acesta era motivul pentru care 
Marsh aranjase asta. În timp ce se îndrepta spre casă pe 
ploaie, rămase la convingerea că telefonul Andreei trebuia 
găsit. Se gândi la scrisoarea pe care o primise şi la 
lucrurile lăsate pe patul ei. 

I se părea că era singura persoană care ştia că poliţia 
arestase pe cine nu trebuia. 


< 199 + 


Capitolul 40 


Trecură trei zile fără nicio veste de la Moss sau 
Peterson. Entuziasmul şi optimismul Erikăi se stinseră, 
alimentate de faptul că nu avea nimic de făcut. În a treia zi 
se pregătea să-l sune pe Edward şi să accepte să meargă la 
piatra de mormânt a lui Mark, când telefonul îi sună în 
mână. 

— Şefa, n-o să-ţi vină să crezi asta, spuse Moss. Tocmai 
a apărut telefonul Andreei. 

— Poftim? În canalizare? întrebă Erika. 

— Nu. La un magazin de telefoane mobile la mâna a 
doua din Anerley. 

— Asta-i doar la câteva mile depărtare, spuse Erika. 

— Da. Crane a transmis codul IMEI comercianților locali 
de telefoane mobile la mâna a doua, spunând că, dacă un 
receptor cu acest cod apare în magazinul lor, trebuie să 
contacteze urgent sala de şedinţe. 

— Şi au făcut-o? 

— A mai spus că li se va plăti valoarea unui iPhone 5S 
nou, ceea ce trebuie să fi îndulcit târgul. 

— Cum a apărut în Anerley? întrebă Erika. 

— L-a găsit o femeie. Din cauza ploii şi a zăpezii topite 
de săptămâna trecută, în capătul de jos al Forest Hill 
Road, canalele au dat pe-afară. Ne-am imaginat că 
telefonul a ieşit odată cu apa. Ea l-a văzut şi s-a gândit, 
chiar şi în starea în care era, că putea să ia câţiva bănuţi 
pe el. 

— Şi e în regulă? Funcţionează? 

— Nu, are ecranul foarte crăpat, dar l-am trimis urgent 
echipei cibernetice, care l-a pus în fruntea listei de 
priorităţi. Incearcă să obţină tot ce se poate din memoria 
internă. 

— Moss, vin acolo. 

— Nu, şefa, rămâi pe loc. Dacă ai de gând să vii aici, 
aşteaptă măcar până ai un motiv să năvăleşti ca o furtună 
şi să le tragi o săpuneală. 

e 200 » 


Erika începu să protesteze. 

— Serios, şefa. Iţi promit că te sun în clipa în care aflu 
ceva. 

Moss închise. 

După şase ore lungi şi încordate, Moss sună să-i spună 
că echipa cibernetică extrăsese din telefonul Andreei o 
cantitate substanţială de date. 

Erika luă un taxi până la adresa pe care i-o dăduse Moss 
şi se întâlni cu ea în faţa sediului central al Unităţii de 
cibernetică criminalistă, care se afla într-un bloc de birouri 
anost din apropiere de Tower Bridge. Luară liftul până la 
ultimul etaj şi pătrunseră într-un uriaş birou colectiv. La 
toate birourile se lucra de zor; la fiecare dintre ele se afla 
un ofiţer obosit, privind absorbit în monitoare. Lângă 
poliţişti era câte un telefon sau un laptop făcut bucăţi sau 
un talmeş-balmeş de fire şi circuite. 

Un bărbat scund, chipeş le întâmpină lângă dozatorul de 
apă. Purta un pulover ros, de lână. Se prezentă Lee 
Graham. Îl urmară într-o cameră mare de depozitare în 
care se aflau rasteluri întregi cu calculatoare, telefoane şi 
tablete, toate băgate în pungi şi sigilate. Trecură pe lângă 
un raft pe care era un laptop înfăşurat în plastic şi acoperit 
cu sânge uscat. 

Le duse la un birou din colţul îndepărtat, pe care se afla 
telefonul Andreei, lovit şi crăpat. Partea din spate era 
desprinsă şi conectată de un calculator mare cu ecrane 
gemene. 

— Am scos multe din telefonul acesta, spuse Lee, 
aşezându-se şi reglând unul dintre ecrane. Hard-diskul era 
în stare bună. 

Moss trase două scaune şi se aşezară lângă Lee. 

— Sunt trei sute douăsprezece fotografii, continuă Lee, 
şaisprezece clipuri video şi sute de mesaje, datând din mai 
2012 până în iunie 2014. Am trecut toate fotografiile prin 
programul nostru de recunoaştere facială. Acesta 
procesează baza de date criminalistice naţională şi 
foloseşte recunoaşterea facială pentru a căuta eventualele 
potriviri. El a semnalizat un nume. 


e 201 œ» 


Erika şi Moss se uitară una la cealaltă, emoţionate. 

— Cum îl cheamă? întrebă nerăbdătoare Erika. 

— Nu era un el, era o ea, spuse Lee, tastând de zor. 

— Poftim? spuseră la unison Erika şi Moss. 

Lee trecu printr-o serie de imagini mici, apoi dădu click 
pe una: o faţă familiară. 

— Linda Douglas-Brown este în baza de date a poliţiei? 
întrebă Moss mirată. 

În imagine, Linda şi Andrea stăteau la o masă într-un 
bar; Andrea se uita sigură de sine în obiectiv şi arăta 
impecabil într-o bluză crem. Nasturii erau deschişi, dând la 
iveală un decolteu adânc şi plin, cu un colier de argint 
cuibărit între sâni. Prin comparaţie, Linda era rumenă la 
faţă şi avea părul neîngrijit. Purta un pulover negru cu 
guler rulat, care ajungea destul de sus pentru a i se 
şomoiogi chiar sub bărbia dublă. Puloverul era înzorzonat 
cu imagini cu pudeli mici care ţopăiau pe țesătură. La gât 
avea un crucifix de aur, lung. Mâna ei o ţinea pe a Andreei 
şi pe faţă avea un rânjet de betiv. 

— Asta e mama victimei? întrebă Lee. 

— Nu, sora victimei; între ele e o diferenţă de patru ani, 
spuse Erika. 

Lăsară asta să plutească în aer o clipă. 

— Bun. Ei bine, i-am scos cazierul; se printează chiar 
acum pentru voi, spuse Lee. 


e 202 » 


Capitolul 41 


Lee le găsi un loc de lucru liber în birou, unde începură 
să citească dosarul Lindei. 

— Doamne, Linda are un dosar considerabil care 
datează de mai mulţi ani. Incendiere premeditată, furt, furt 
din magazine... spuse Erika. Anul trecut, între iulie şi 
noiembrie, logodnicul Andreei, Giles Osborne, a făcut trei 
plângeri la poliţie, în care spunea că Linda îl hărţuia şi-i 
trimitea scrisori de ameninţare. 

— Poliţiştii au stat de vorbă cu ea în toate cele trei 
prilejuri, spuse Moss, citind. 

— Da, deci nicio arestare. Prima plângere a lui Giles 
Osborne a fost în iulie 2014, privind e-mailurile abuzive pe 
care le primea de la Linda; în unul îl ameninţa că mai întâi 
îi omoară pisica, apoi pe el. A doua plângere a venit o lună 
mai târziu. Apartamentul i-a fost spart şi pisica i-a fost 
otrăvită. În apartament s-au găsit amprentele Lindei, dar 
avocatul ei a afirmat că erau acolo pentru că fusese de 
curând invitată la o petrecere pe care o dăduse Giles 
pentru a sărbători logodna cu Andrea. 

— Linda a fost surprinsă şi pe camerele de supraveghere 
de pe strada alăturată apartamentului lui Giles Osborne la 
câteva minute de la spargere. Atunci a cedat şi a declarat 
că a intrat în casă după spargere, ca să încerce să salveze 
mâţa, care părea în pericol când s-a uitat ea pe fereastră. 

— Se pare că are un avocat al naibii de bun, spuse Moss. 

— Poate, dar nici n-au fost dovezi suficiente care să 
demonstreze că a fost sau nu aşa. A treia plângere a fost 
anul trecut în octombrie, când Linda a produs o pagubă de 
opt mii de lire biroului lui Giles. A aruncat cu o cărămidă 
într-unul dintre geamurile mari. Uite, e pe camerele de 
luat vederi. 

În imaginea alb-negru se vedea o siluetă mătăhăloasă 
într-un trenci lung, cu o şapcă de baseball trasă pe faţă. 
Trenciul se deschisese când silueta se dădu înapoi să 
arunce cărămida şi dedesubt se zărea un pulover cu pudeli 


e 203 >» 


dansatori. _ 

Moss avea laptopul într-o geantă. Il scoase şi îl porni. 

— Să ne uităm pe fotografiile Andreei, spuse ea, 
introducând un stick în laptop. 

Pe stick era conţinutul telefonului Andreei. Aşteptară cât 
timp laptopul vâjâi, zumzăi şi porni, în cele din urmă. 
Micul led de pe stick începu să pâlpâie şi apoi pe ecran 
începură să se perinde în viteză o mulţime de fotografii. 

Andreea era înfăţişată la mai multe petreceri: erau 
multe selfie-uri, fotografii ale Andreei fără sutien în 
oglinda din baie, cu sânul prins seducător în căuşul palmei 
şi capul dat pe spate. Apoi o serie de fotografii făcute într- 
o noapte într-un bar. Părea să fie acelaşi bar ca în 
fotografia cu Linda. 

— Stop, dă înapoi! spuse Erika. 

— Nu pot să opresc, trebuie să le lăsăm să se încarce. 

— Haide odată! spuse Erika, nerăbdătoare când laptopul 
se opri asupra unei fotografii blurate, făcută clar din 
greşeală - apoi fotografiile începură iar să se încarce şi se 
terminară. 

Erika începu să se uite în grabă la ele. 

— Da. lată, astea sunt cele mai recente, din bar, spuse 
ea. 

— Cine crezi că e ăla? întrebă Moss în timp ce se uitau 
pe ecran. 

Pozele o înfăţişau pe Andrea cu un bărbat înalt şi lat în 
umeri. Era foarte brunet şi avea ochii mari, căprui şi, pe 
faţa frumoasă, cizelată, o barbă tunsă scurt. 

Primele fotografii erau făcute de Andrea, ţinând aparatul 
la distanţă. În toate, se rezema de pieptul bărbatului. Era 
incredibil de frumos. 

— Bărbatul brunet, spuse Erika agitată. 

— Să ne calmăm, spuse Moss, care şi ea părea agitată. 

Erika trecu la următoarele fotografii. Toate erau făcute 
la ceea ce părea aceeaşi petrecere: în fundal apăreau 
oameni aşezaţi la mese sau dansând. Andrea făcuse într-o 
veselie fotografii cu ea şi bărbatul, iar el o lăsase bucuros. 
Pozele începeau cu ei stând alături, Andrea uitându-se la el 


e 204 œ» 


cu ochi luminoşi şi plini de iubire. Urmau fotografii în care 
el o săruta pe Andrea, gurile lor unite lăsând să se 
întrezărească limba, iar unghiile ei roşii atingându-i uşor 
barba de pe maxilarul dăltuit. 

— Toate astea au fost făcute anul trecut, pe 23 
decembrie, spuse Moss, observând datarea fotografiilor. 

— Fotografia aia cu Linda şi Andrea a fost făcută în 
aceeaşi seară. Asta e aceeaşi petrecere... 

Fotografia după care baza de date criminalistice 
recunoscuse faţa Lindei apăru din nou. 

— După cum arată, asta-i făcută spre sfârşitul serii; ele 
arată un pic mai rău din cauza oboselii şi băuturii, spuse 
Erika. 

— Deci Linda a fost acolo în acelaşi timp cu tipul ăla. 
Poate că el a făcut fotografia asta, spuse Moss. 

Trecură la fotografiile următoare. Datarea arăta o pauză 
de câteva zile, după care apărură câteva poze făcute într- 
un pat cu cearşafuri de culoare deschisă. Andrea era 
culcată cu bărbatul brunet, ţinând din nou aparatul la 
distanţă pentru a face fotografiile. Pieptul lui era puternic 
şi acoperit de păr negru. Pozele deveneau treptat mai 
explicite: un prim-plan al bărbatului cu sfârcul Andreei 
între dinţii albi, o imagine din faţă a Andreei întinsă pe 
spate în pat, goală, zâmbind. Şi apoi faţa Andreei umplu 
ecranul. Buzele ei cuprindeau baza penisului bărbatului. El 
îi cuprindea bărbia în căuşul palmei. Degetul lui mare se 
sprijinea pe pometele ei. 

Brusc, următoarea fotografie era mai puţin interzisă 
minorilor. Andrea şi bărbatul erau înfăţişaţi pe 30 
decembrie, mână în mână pe stradă. Amândoi erau 
îmbrăcaţi de iarnă. În fundal se vedea un turn cu ceas 
cunoscut. 

— Rahat! Asta-i Horniman Museum, spuse Moss. 

— Iar asta e cu patru zile înainte ca ea să dispară, spuse 
Erika. 

— Crezi că acesta ar putea fi tipul cu care a fost văzută 
vorbind în cârciumă? întrebă Moss. 

— Acesta ar putea fi tipul care a omorât-o, spuse Erika. 


e 205 œ» 


— Dar, din câte ştim, nu are cazier. Programul bazei de 
date criminalistice nu l-a semnalat... 

— Arată a rus sau - ştiu şi eu? - român? Sârb? Ar putea 
să aibă cazier în străinătate. 

— Dar nu avem un nume, iar asta ar putea dura, spuse 
Moss. 

— Însă cunoaştem pe cineva care ar putea să-i ştie 
numele. Linda Douglas-Brown, spuse Erika. E fotografiată 
în aceeaşi seară, în acelaşi bar cu el. 

— Ar trebui s-o aducem la secţie? întrebă Moss. 

— Nu, stai o clipă, spuse Erika. 

— Cum adică să stau o clipă? Este clar că ascunde 
informaţii, şefa. 

— Dar trebuie să fim foarte atente înainte de a o aduce 
la secţie. Familia Douglas-Brown îşi va suna avocaţii în 
clipa în care facem o mişcare. Se pare că au cheltuit ceva 
bani ca s-o ţină pe Linda departe de bucluc. 

— Ştii ce i-ar prinde bine apartamentului tău, şefa? 
întrebă Moss. 

— Ce? 

— Nişte flori proaspete. 

— Da. Ar trebui să trecem pe la o florărie, spuse Erika. 


e 206 » 


Capitolul 42 


Florăria Jocasta era pe Kensington High Street, între o 
bijuterie elegantă şi un bloc de granit şlefuit. Fereastra era 
decorată optimist ca de început de primăvară, cu un covor 
de iarbă autentică şi narcise, lalele şi brânduşe în nuanţe 
de roşu, roz, albastru şi galben. Pe iarbă stăteau câţiva 
iepuraşi de Paşti din porțelan şi nişte ouă uriaşe 
împestriţate. În faţă, aproape de geam, o mică fotografie a 
Andreei zâmbind la aparat stătea pe o perniţă de catifea 
roşie. 

Moss dădu să deschidă uşa de sticlă, dar văzu alături de 
ea o sonerie albă şi o plăcuţă pe care era tipărit frumos: 
SUNAŢI. 

Erika apăsă pe buton. După câteva clipe, o femeie în 
vârstă, măruntă, cu părul pieptănat sever peste cap se uită 
la ele pe sub pleoapele lăsate. Era aceeaşi femeie care le 
deschisese uşa reşedinţei familiei Douglas-Brown. Le făcu 
semn să plece. Erika sună iar. Işi dăduseră seama cât de 
gros era geamul când femeia deschise uşa şi sunetul 
soneriei se amplifică. 

— Despre ce e vorba? se răsti ea. Am vorbit cu poliţia, 
aveţi un om în arest. Noi ne pregătim de înmormântare! 

Dădu să trântească uşa, dar Moss puse mâna pe ea. 

— Am vrea să vorbim cu Linda, dacă e aici. 

— Aveţi pe cineva în arest, nu-i aşa? Ce mai vreţi de la 
familie? repetă femeia. 

— Încă mai construim cazul, doamnă. Suntem 
încredinţaţi că Linda ne va putea ajuta să confirmăm 
câteva detalii care ar putea conduce la o condamnare 
rapidă. 

Bătrâna le studie, ochii ei fugind dintr-o parte în alta sub 
pleoapele lăsate, a căror piele se încreţea şi tresărea 
spasmodic, fapt ce-i amintea Erikăi de un cameleon. 
Deschise uşa şi se dădu la o parte pentru a le lăsa să intre. 

— Şi ştergeţi-vă pe picioare, spuse ea, uitându-se la 
trotuarul ud de afară. 

e 207 + 


O urmară într-o zonă de aşteptare, decorată în alb. Pe 
peretele din spate, o masă de conferinţe enormă, din sticlă 
transparentă, strălucea şi-şi schimba culoarea. Pereţii erau 
împodobiţi cu fotografii de la evenimente la care 
contribuise florăria Jocasta: nunţi mondene, lansări de 
produse. Bătrâna dispăru pe o uşă din spate şi, după o 
clipă, apăru Linda, cu braţele pline de narcise galbene. 
Purta o fustă lungă, neagră şi, din spatele unui şort alb, se 
vedea un alt pulover cu pisici. De data asta era o pisică 
vărgată uriaşă, cu ochi languroşi. 

— Mama nu-i aici. A căzut la pat, spuse ea. 

Tonul ei părea să sugereze că mama ei trândăvea. Se 
duse la masa mare, puse narcisele pe sticlă şi începu să le 
facă buchete. 

— Ce cauţi aici, DCI Foster? Parcă ţi se luase cazul... 

— Tocmai tu ar trebui să ştii că nu trebuie să crezi tot ce 
citeşti în presă, spuse Erika. 

— Da. Jurnaliştii. Toţi sunt nişte animale. Un tabloid m-a 
descris „fată bătrână cu faţă de lună plină”. 

— Îmi pare rău să aud asta, Linda. 

— Zău? se răsti Linda, fixându-le cu privirea. 

Erika inspiră adânc. 

— Când am vorbit înainte cu tine, te-am întrebat dacă ai 
vreo informaţie care ne-ar putea ajuta în ancheta noastră. 
Nu ne-ai spus că Andrea mai avea un telefon. 

Linda reluă făcutul buchetelor. 

— Ei bine? spuse Moss. 

— Nu mi-aţi pus o întrebare. Aţi făcut o afirmaţie, spuse 
Linda. 

— Bine. Avea Andrea încă un telefon? întrebă Erika. 

— Nu. Nu ştiam să fi avut, spuse Linda. 

— În iunie 2014 l-a raportat drept furat, dar a păstrat 
receptorul şi a cumpărat o cartelă SIM reîncărcabilă. 

— Şi ce? Sunteţi aici în numele companiei de asigurare 
ca să investigaţi frauda de asigurare? 

— Ţi-am găsit cazierul, Linda. Ai foarte multe la activ: 
atac, furt din magazine, fraudă cu carduri de credit, 
vandalism, spuse Erika. 


<e 208 » 


Linda lăsă buchetele şi se uită la ele. 

— Asta am fost eu cea veche. Acum l-am găsit pe 
Dumnezeu, spuse ea. Sunt altă persoană. Dacă vă uitaţi 
bine, toţi avem un trecut pe care-l regretăm. 

— Şi când l-ai găsit pe Dumnezeu? întrebă Moss. 

— Poftim? întrebă Linda. 

— Păi, eşti încă în perioada de probă şi acum patru luni 
ai produs daune de opt mii de lire biroului lui Giles 
Osborne. De ce ai făcut asta? 

— Eram invidioasă, spuse Linda. Invidioasă pe Andrea, 
pe Giles. Ea găsise pe cineva, iar eu, cum sigur vă daţi 
seama, tot mai caut. 

— Şi ce au avut de spus Andrea şi Giles despre faptul că- 
l hărţuiai? 

— Mi-am cerut scuze, am spus că n-o să se mai întâmple 
şi ne-am împăcat. 

— Te-a iertat şi că i-ai omorât pisica? întrebă Moss. 

— NU EU I-AM OMORÂT PISICA! strigă Linda. N-aş face 
niciodată aşa ceva. Pisicile sunt cele mai frumoase, cele 
mai inteligente... Poţi să te uiţi în ochii lor şi eu cred că ele 
ştiu toate răspunsurile... Numai de-ar putea vorbi! 

Erika îi aruncă lui Moss o privire, ca nu cumva să 
întreacă măsura. 

Faţa ca o lună plină a Lindei se întunecă şi bătu cu 
palma în masa de sticlă. 

— N-am făcut-o eu. Nu sunt mincinoasă! 

— Bine, bine, spuse Moss. Poţi să ne spui cine e acest 
bărbat din fotografia cu Andrea? 

Puse fotografia Andreei cu bărbatul brunet la petrecere 
lângă mormanul de narcise. 

— Nu ştiu, spuse Linda, uitându-se în treacăt la ea. 

— Te rog să te uiţi bine la ea, Linda, spuse Moss, ţinând 
fotografia în faţa ochilor ei. 

Linda se uită la fotografie şi apoi la Moss. 

— 'Ţi-am spus, nu ştiu. 

— Ce zici de asta? spuse Moss, scoțând fotografia Lindei 
cu Andrea. Fotografia asta a fost făcută în aceeaşi seară, în 
acelaşi bar. 


e 209 » 


Linda se uită iar la fotografie şi păru să se calmeze. 

— Vedeţi, felul în care folosiţi voi, poliţiştii, cuvântul 
probabil este foarte grăitor. M-am dus la acel bar cu 
câteva minute înainte de închidere ca să beau ceva. 
Lucrasem aici toată seara. Când am ajuns, Andrea era 
singură; cel cu care fusese plecase. Mă aşteptase să bem 
un pahar şi să povestim ce am mai făcut înainte ca 
evenimentele de Crăciun din familie să vină peste noi. S-ar 
putea foarte bine ca acest bărbat să fi fost acolo, dar nu în 
acelaşi timp cu mine. 

— Andrea a vorbit despre el? 

— Când ieşea în oraş, Andrea avea mereu parte de multă 
atenţie din partea bărbaţilor. Eu acceptam să mă întâlnesc 
cu ea doar dacă-mi promitea că nu vorbeşte întruna despre 
băieţi. 

— Nu-ţi plac băieţii? 

— Băieţii! pufni cu dispreţ Linda. Două femei inteligente 
au ce vorbi ca să treacă seara fără a trebui să vorbească 
despre bărbaţi, nu-i aşa? 

— Cum se chema barul? întrebă Erika. 

— Ăăă, cred că se chema Contagion. 

— Cu cine era Andrea acolo? 

— V-am spus, nu ştiu. Andrea îşi schimba frecvent 
partenerii de petreceri. 

— Giles unde era? 

— M-am gândit că plecase până atunci, ca să evite să mă 
vadă. 

— Pentru că l-ai hărțuit, i-ai vandalizat sediul şi i-ai 
omorât... spuse Moss. 

— De câte ori să vă mai spun că nu eu am omorât-o pe 
Clara! strigă Linda. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Trase o mânecă a 
puloverului cu pisica vărgată şi-şi şterse ochii. 

— Clara era... era un animal fermecător. Mă lăsa s-o ţin 
în braţe. Nu lăsa mulţi oameni, nici chiar pe Giles. 

— Atunci cine a otrăvit-o? 

— Nu ştiu, spuse încet Linda. 

Scoase din buzunarul puloverului un şerveţel făcut ghem 


e 210 œ» 


şi începu să se frece la ochi până îi înroşi. 

— Ce poţi să ne spui despre asta? întrebă Moss, punând 
pe masă punga transparentă pentru dovezi în care se afla 
scrisoarea pe care o primise Erika. 

— Ce e asta? Nu, nu, nu! Nu ştiu nimic! spuse Linda, 
începând din nou să lăcrimeze. 

— Cred că Linda a fost destul de îndatoritoare, spuse un 
glas din fundul camerei. 

Menajera familiei Douglas-Brown se materializase şi 
venea înspre ele. 

— Dacă vreţi să mai vorbiţi cu ea, poate aranjăm ceva 
mai oficial, cu participarea avocatului familiei. 

— Linda. Acest bărbat este suspect de violare şi de 
omorârea a trei tinere din Europa de Est în ultimii doi ani 
şi de uciderea de curând a unei doamne în vârstă. 

Linda făcu ochii mari. Menajera le arăta acum uşa să 
plece. 

— Linda, te rog să ne contactezi dacă-ţi vine în minte 
ceva, oricât de neînsemnat, spuse Erika. 


— Fie nu ştie cine este tipul ăla, fie minte foarte bine, 
spuse Moss când ajunseră în stradă. 

— Singurul lucru pe care l-am crezut la ea a fost pisica, 
spuse Erika. Nu ea a omorât pisica aia. 

— Dar noi nu anchetăm ucideri de pisici. 

— Cred c-ar trebui să-i facem o vizită lui Giles Osborne, 
spuse Erika. Să vedem ce are de spus despre Linda şi 
fotografiile astea. 


e 211 œ» 


Capitolul 43 


— E nebună de legat, spuse Giles Osborne. Ne 
înspăimântă şi pe mine, şi pe mulţi dintre angajaţii mei. 

Moss şi Erika se aflau în biroul cu pereţi de sticlă al lui 
Giles, care dădea spre grădinile din spate ale unui şir de 
case cu terasă. Prin spatele acestora trecea un tren 
zăngănind şi, într-o parte, pe un domeniu industrial, se 
înălţau patru colectoare uriaşe de benzină. Părea absurd 
să construieşti o clădire atât de elegantă într-un decor atât 
de deprimant. 

Giles arăta de parcă n-ar fi dormit şi pielea de pe faţă îi 
atârna. Erika observă şi că slăbise în cele două săptămâni 
de când fusese găsit cadavrul Andreei. 

— Toată familia ştie despre Linda, continuă Giles. Se 
pare că e de mulţi ani oaia neagră a familiei. A fost dată 
afară din toate şcolile în care au înscris-o. Când avea nouă 
ani, şi-a rănit învăţătoarea cu un compas. Biata femeie a 
pierdut un ochi. 

— Deci crezi că Linda are probleme psihice? întrebă 
Erika. 

— Vorbeşti ca şi cum ar fi o chestie mai misterioasă şi 
mai exotică decât este în realitate. E doar nebună. E un fel 
de nebunie plicticoasă. Dar banii şi familia influentă au 
alimentat-o. Problema e că Linda ştie că faptele ei n-au 
consecinţe reale. 

— Încă, spuse Moss. 

Gilles ridică din umeri. 

— Sir Simon este mereu prezent să arunce cu banii în 
probleme sau să şoptească o vorbă la o ureche influentă... 
În cele din urmă, i-a cumpărat învăţătoarei o casă şi ea 
locuieşte în jumătatea de sus şi o închiriază pe cea de jos. 
Mai că merită să-ţi pierzi un ochi, nu credeţi? 

Se lăsă tăcerea. Alt tren trecu zăngănind şi fluierând. 

— Scuze. Nu voiam să fiu crud.  Pregătesc 
înmormântarea Andreei. Credeam că am să pregătesc 
nunta noastră, niciodată nu mi-a trecut prin cap... Linda se 


e 212 œ» 


ocupă de flori; a ţinut să fie biserica din Chiswick, la care 
merge ea. Eu stau aici uitându-mă lung la un ecran gol, 
încercând să-i scriu necrologul. 

— Trebuie să cunoşti bine pe cineva ca să-i scrii 
necrologul, spuse Moss. 

— Da, ştiu. 

— Andrea era religioasă? întrebă Erika, îndepărtând 
conversaţia de apele învolburate. 

— Nu. 

— David este? 

— Dacă toate călugărițele ar avea ţâţe mari şi bluze cu 
decolteu până la buric, sunt sigur că ar fi catolic, râse 
Giles sec. 

— Ce vrei să spui? 

— Oh, Doamne, chiar trebuie să iei totul ad litteram? 
Era o glumă. Lui David îi plac fetele. E tânăr. Este cât se 
poate de normal. Seamănă mai mult cu mama lui decât 
cu... 

— Linda, spuse Moss. 

— Da, au rămas doar el şi Linda, spuse Giles şi îşi şterse 
o lacrimă. 

— Şi Linda merge regulat la biserică? 

— Da. Sunt sigur că Dumnezeu nu e din cale-afară de 
bucuros că trebuie să-i asculte în fiecare seară rugăciunile 
demente, spuse Giles. 

— Linda a venit de multe ori la tine la birou? întrebă 
Erika. 

— A venit odată cu Andrea, să vadă locul. Apoi a mai 
apărut de două ori, singură. 

— Când a fost asta? întrebă Moss. 

— Anul trecut, în iulie şi august. 

— Şi de ce a apărut singură? 

— A venit să mă vadă şi mi-am dat seama foarte repede 
ce voia, voia să... în fine, voia să facă sex. 

— Şi cum a indicat ea asta? întrebă Moss. 

— Cum dracu' crezi că a făcut-o?! spuse Giles, înroşindu- 
se. 

Se uită în jur, dorindu-şi cu disperare să fie în altă parte. 


e 213 + 


— Şi-a ridicat puloverul şi s-a expus. Mi-a spus că n-o să 
afle nimeni. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— l-am spus unde să se ducă. Chiar dacă n-ar fi fost sora 
Andreei, nu e tocmai... 

— Nu e tocmai...? 

— Mă rog, nu e tocmai o tipă bine, nu-i aşa? 

Moss şi Erika nu răspunseră. Giles continuă: 

— Din câte ştiu, nu e un delict să găseşti pe cineva... 

— Respingător? termină Erika. 

— N-aş merge chiar până-ntr-acolo, spuse Giles. 

— Şi pe urmă lucrurile au degenerat. Linda ţi-a 
vandalizat biroul şi, conform cazierului, ţi-a spart 
apartamentul şi ţi-a otrăvit pisica. 

— Da, şi nu ştiu. Aţi citit dosarele? 

Erika şi Moss dădură din cap. 

— M-am pomenit într-o dilemă nefericită. Sir Simon mi-a 
cerut să renunţ la acuzaţii. Ce puteam să fac? 

— Îmi pare rău că trebuie să aduc asta în discuţie, Giles, 
dar ştiai că Andrea se vedea şi cu alţi bărbaţi când erati 
împreună? întrebă Erika. 

— Ştiu acum. 

— Şi ce simţi? 

— Ce dracu” crezi că simt? Eram logodiţi. Credeam că ea 
este aleasa. Sigur, îi plăcea să flirteze şi să se joace şi ar fi 
trebuit să văd asta, dar m-am gândit că poate avea să se 
liniştească odată ce ne căsătoream şi ne înmulţeam. 

— Să vă-nmulţiţi? întrebă Erika. Adică, să faceţi copii? 

— Da. Habar n-aveam că se vedea cu mai mulţi bărbaţi. 
Era atât de proastă, încât s-a încurcat cu creatura aia 
nesuferită, Marco Frost. A speriat-o cu obsesia lui. Credeţi 
că aveţi suficiente dovezi pentru o condamnare la 
închisoare? 

Erika se uită la Moss. 

— Domnule Osborne, te rog să te uiţi la această 
fotografie. 

Puse pe masă fotografia Andrei cu bărbatul brunet. El se 
uită în treacăt la ea. 


e 214 œ» 


— Nu. Nu-l cunosc. 

— Nu te-am întrebat dacă-l cunoşti. Te rog să te uiţi 
bine; fotografia asta a fost făcută cu patru zile înainte să 
dispară Andrea. 

Giles se uită iar la fotografie. 

— Păi, ce să văd? El a fost probabil unul dintre mulţii 
bărbaţi care-i făceau ochi dulci. 

— Şi asta? Sau asta... sau asta? întrebă Erika, punând în 
faţa lui Giles seria de fotografii, în care Andrea apărea cu 
bărbatul brunet în poziţii explicite. 

— Ce faceţi?! strigă Giles, împingându-şi scaunul în 
spate şi ridicându-se. Îndrăzniţi să veniţi aici şi să profitaţi 
de bunăvoința mea! 

— Fotografiile astea sunt din al doilea telefon mobil al 
Andreei, pe care l-am recuperat de curând. i le-am arătat 
cu un motiv. Au fost făcute cu doar câteva zile înainte de 
dispariţia ei. 

Giles se duse la uşa de sticlă. 

— Vă mulţumesc, doamnelor polițiste, dar am venit azi la 
birou să-mi amintesc de Andrea şi să scriu despre viaţa ei. 
Am fost rugat să vorbesc la înmormântarea ei, iar voi 
veniţi aici şi-mi  întinaţi amintirile cu fotografii 
pornografice! 

Deschise uşa şi le făcu semn să iasă. 

— Noi credem că bărbatul din pozele cu Andrea este 
implicat şi în uciderea a trei fete din Europa de Est, care 
lucrau ca prostituate, şi a unei doamne în vârstă. Mai 
credem că Andrea a fost cu acest bărbat în noaptea în care 
a murit, explică Erika şi se uită la Moss. 

Giles văzu schimbul lor de priviri. 

— Stati o clipă. Cum rămâne cu Marco Frost? Parcă el 
era omul pe care-l căutaţi. Comisarul-şef Marsh m-a 
asigurat, iar comisarul adjunct Oakley... 

— Asta-i o altă pistă pe care o urmărim, spuse Erika. 

— Deci, voi n-aveţi idee, de fapt, cine a omorât-o pe 
Andrea? Şi totuşi veniţi aici şi mă frecaţi la creier pe baza 
unei bănuieli? Andrea era o fiinţă umană cu defecte şi avea 
secrete. Dar tot ce făcea ea era iubire, tot ce voia ea era să 


e 215» 


iubească... 

Giles căzu nervos, respirând greu şi plângând în hohote. 
Îşi duse mâna la gură. 

— Nu mai accept asta! Vă rog să plecați! 


— La dracu’! spuse Moss când se întoarseră la maşina 
parcată la câteva străzi depărtare. 

— Eu am spus-o, nu tu, zise Erika. 

— Şefa, trebuie să mă duc să raportez toate astea lui 
DCI Sparks şi lui Marsh. 

— Ştiu. Şi e în regulă. 

Moss o lăsă pe Erika acasă şi, în ciuda a tot ce se 
întâmplase, a tuturor dezvăluirilor, Erika nu se simţea 
deloc mai aproape de adevăr. Dimpotrivă, se simţea foarte 
departe de repunerea ei în funcţie şi de înapoierea 
insignei. Când intră în camera de zi aprinse lumina, văzând 
în fereastră reflexia ei şi a camerei. Stinse lumina. Se uită 
pe fereastră la strada pustie de jos, dar totul era nemişcat. 
Liniştit. 


e 216 - 


Capitolul 44 


În următoarele două zile, Moss şi Peterson trebuiră să se 
prezinte la tribunal pentru a depune mărturie în cazul 
atacatorului înarmat de la supermarketul din Sydenham. O 
mare parte a echipei care anchetase iniţial moartea 
Andreei primise alte sarcini, acum că Marco Frost fusese 
acuzat de omorârea ei. În aşteptarea audierii legate de 
comportamentul ei neadecvat, Erika era blocată într-o 
situaţie incertă. În acea dimineaţă primise telefon de la 
Marsh. 

— Tu şi cu Moss aţi fost la Linda Douglas-Brown şi la 
Giles Osborne? întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Am primit plângeri de la amândoi, iar Sir Simon 
ameninţă să facă o plângere oficială. 

Deci lor le răspunzi la telefon, dar mie nu, îi veni Erikăi 
să spună. Îşi muşcă buza. 

— Domnule, am fost acolo în calitate de consultat al lui 
Moss; în niciuna dintre situaţii nu mi s-a cerut să-mi 
prezint legitimaţia. 

— Las-o baltă, Erika! 

— Domnule, ştiţi că am recuperat al doilea telefon al 
Andreei? 

— Da, ştiu. Moss a întocmit raportul. 

— Şi? 

— Şi, tu ai ascuns dovezi. Biletul pe care l-ai primit. 

— Dar biletul, domnule... 

— Biletul putea să provină din mai multe locuri. 
Gândeşte-te la colegii tăi din Manchester. Ei încă mai sunt 
supăraţi pe tine... Scuze. Asta a fost nedrept... Erika, eu 
cred că trebuie să renunţi la asta. 

— Poftim? Aţi văzut fotografiile, domnule? 

— Da, am văzut fotografiile şi am citit cu foarte multă 
atenţie raportul lui Moss. Deşi parcă te aud pe tine când îl 
citesc. El tot nu doreşte nimic, n-ai absolut niciun temei să 
dovedeşti că acest... individ, oricine ar fi el, a fost implicat 


e 217 œ» 


în moartea Andreei sau a lui Ivy. 

— Sau a Tatianei, sau a Karolinei, sau a Mirkăi? 

— Ce ai reuşit tu să faci a fost să enervezi o grămadă de 
oameni şi să te pişi metaforic pe memoria Andreei 
Douglas-Brown. 

— Dar, domnule, nu eu am făcut acele fotografii în care 
ea... 

— Avea un telefon secret, pentru numele lui Dumnezeu! 
Toată lumea are secrete. 

— Să înţeleg că această conversaţie este neoficială? 

— Da, Erika. Şi trebuie să-ţi amintesc că şi tu eşti 
neoficială. Eşti suspendată. Fii raţională. Bucură-te de 
salariul întreg. Ştiu de la o sursă autorizată că, dacă te dai 
la fund şi-ţi ţii gura, luna viitoare vei fi repusă în funcţie. 

— Să mă dau la fund până când? Până când Marco Frost 
intră la puşcărie pentru ceva ce nu a făcut? 

— Ordinele tale... 

— De la cine vin? spuse ea, întrerupându-l. Vin de la 
dumneavoastră sau de la comisarul adjunct Oakley, sau de 
la Sir Simon Douglas-Brown? 

Marsh rămase tăcut o clipă. 

— Mâine este înmormântarea Andreei Douglas-Brown. 
Nu vreau să te văd acolo. Şi nu vreau să aud că ţi-ai băgat 
nasul altundeva. lar când povestea asta se termină, dacă 
eşti repusă în funcţie, o să am grijă să fii transferată la o 
secţie aflată foarte, foarte departe. Am vorbit dar? 

— Da, domnule. _ 

Marsh închise. Erika se aşeză pe canapea. Spumega. Il 
înjură pe Marsh, apoi pe sine. Nu mai înţelegea ea ce se 
întâmpla? Instinctele ei nu mai funcționau în cazul ăsta? 

Ba da. Funcţionau. 

Fumă o ţigară, apoi se duse să aleagă ceva potrivit 
pentru o înmormântare. 


<e 218 » 


Capitolul 45 


Erika se trezi înainte să se lumineze şi se aşeză lângă 
fereastra din faţă, bându-şi cafeaua şi fumând. Ziua se 
întindea în faţa ei, plină de obstacole, iar ea trebuia să 
treacă prin ea cât mai lin. Făcu un duş şi, când ieşi, exact 
după nouă, cerul avea o nuanţă albastră-cenuşie. Erika 
simţi că nu era corect să se ducă la înmormântarea cuiva 
atât de tânăr. Poate că ziua protesta, refuzând să înceapă 
cu adevărat. 

Scotoci prin geamantan după ceva adecvat de purtat la 
înmormântarea Andreei, doar pentru a-şi da seama că 
majoritatea  garderobei ei era potrivită pentru o 
înmormântare. La fund găsi rochia neagră, elegantă, pe 
care o purtase cu mai mult de un an în urmă la o petrecere 
de Crăciun, organizată de Poliţia din Manchester. Ţinea 
minte foarte clar acea noapte; după-amiaza de leneveală 
de dinainte când ea şi Mark făcuseră dragoste, iar el îi 
pregătise baia, turnând în apa aburindă ulei de santal, 
preferatul ei. El se aşezase pe marginea căzii şi stătuseră 
la taclale şi băuseră vin în timp ce ea se bălăcea în apă. 
Când venise momentul să-şi pună rochia, o simţise strâns 
pe corp şi se plânsese că era grasă. Mark o cuprinsese cu 
braţul de mijloc şi o trăsese spre el, spunându-i că e 
perfectă. Se dusese la petrecere, mândră că era la braţul 
lui, cu senzaţia caldă că era iubită, că avea pe cineva 
deosebit. 

Acum, când îşi puse rochia în faţa oglinzii micuţe din 
dormitorul golaş şi umed, îi atârna pe silueta ei zveltă. 
Închise ochii şi încercă să retrăiască sentimentul pe care-l 
avusese în braţele lui, când făcuseră dragoste. Nu reuşi. 
Era singură. Deschise ochii şi se privi în oglindă. 

— Nu pot să fac asta fără tine. Viaţa... Totul... spuse ea. 

Apoi auzi în minte ce spunea Mark când considera că 
era prea dramatică: Dă-te jos de pe cruce, cineva are 
nevoie de lemnul ăla! 

În ciuda lacrimilor, râse, spunând: 

e 219 + 


— Trebuie să-mi vin în fire, nu-i aşa? 

Îşi şterse ochii şi întinse mâna după trusa de machiaj, 
neatinsă de luni întregi. Nu era mare adeptă a machiajului, 
dar îşi aplică puţin fond de ten şi ruj şi se privi în oglindă. 
Se întrebase de ce se ducea astăzi, sfidându-şi din nou 
şefii. O făcea pentru Andrea, pentru Karolina, Mirka... 
Tatiana. 

Şi pentru Mark. Ca şi în cazul fetelor, persoana care-l 
ucisese nu fusese prinsă. 


Biserica Our Lady of Grace and St. Edward de pe 
Chiswick High Road era o clădire tristă, cu aspect 
industrial. Structura ei pătrată din cărămidă roşie ar fi fost 
mai potrivită pentru o staţie de pompare a apei din epoca 
victoriană decât pentru o biserică. În turnul înalt şi urât 
bătea un clopot, dar traficul se desfăşura neîncetat pe 
lângă biserică. Un dric lucea în lumina cenuşie a dimineţii, 
geamurile lui din spate fiind acoperite cu un curcubeu de 
flori. Erika aşteptă pe partea opusă a străzii, urmărind cum 
persoanele îndoliate soseau pe rând. 

Prin penumbra uşilor din faţă, îi distinse cu greu pe 
Simon, Giles şi David. Erau îmbrăcaţi în costume negre şi 
împărtăşeau programul serviciului religios. Persoanele 
venite la înmormântare erau bine îmbrăcate şi mult mai în 
vârstă decât Andrea. În timp ce Erika se uita, trei foşti 
membri ai cabinetului Tony Blair coborâră dintr-un 
Mercedes lucios şi, când intrară în biserică, fură 
întâmpinați cu căldură de Simon. Un mic grup de fotografi 
primiseră permisiunea de a lua parte la înmormântare şi 
stăteau pe trotuar, la distanţă, diafragmele lor clincănind 
aproape cu respect. 

Era o poveste care nu avea nevoie de putere de 
convingere sau de vreun scenariu. O fată murise, mult 
prea tânără, şi oamenii erau aici să o jelească. Desigur, 
acesta nu era ultimul capitol. În lunile următoare, Marco 
Frost avea să fie adus în faţa instanţei, iar complicatele şi 
sordidele detalii ale vieţii şi morţii Andreei aveau să fie 
readuse pe tapet şi dezbătute din nou. Totuşi, deocamdată, 


e 220 » 


acesta era un punct, încheierea primei părţi. 

Un BMW elegant trase la bordură. Din el ieşiră Marsh şi 
comisarul adjunct Oakley, în costume negre. Marcie şi 
eleganta soţie a comisarului adjunct Oakley, o femeie între 
două vârste, veneau în urma lor, tot în negru. Se 
îndreptară repede spre intrarea bisericii, oprindu-se să 
stea de vorbă cu Simon şi Giles şi să-l îmbrăţişeze pe 
David, care părea vulnerabil, în ciuda faptului că era mai 
înalt şi decât Giles, şi decât tatăl său. 

Ultimele persoane care sosiră fură mama Andreei, Linda 
şi femeia în vârstă cu ochi pe jumătate închişi. O limuzină 
se opri lângă trotuar, iar Linda năvăli afară şi se duse la 
portiera opusă, unde o ajută pe Diana să coboare din 
maşină. Atât ea, cât şi bătrâna al cărei nume Erika tot nu-l 
ştia erau extrem de slabe, elegante şi şic în negru. Linda 
era înfăşurată în ceva care semăna cu un cort negru, fără 
formă, o jachetă de lână închisă la culoare, iar la gât îi 
atârna un crucifix mare, din lemn. Părul ei ca de şoarece 
era pieptănat, dar arăta de parcă cineva i-ar fi pus în cap 
un castron şi ar fi tuns-o în jurul lui. Nu era machiată şi, 
chiar şi în frig, părea că transpiră. Diana şi femeia în 
vârstă lăsară capul în jos, dar Linda se uita sfidătoare la 
aparatele de fotografiat. Erika mai aşteptă câteva minute 
până ultimele persoane intrară, apoi traversă strada şi se 


strecură în biserică. 
x 


Se aşeză în capătul unei strane din fundul bisericii 
ticsite. Un sicriu de lemn frumos ornamentat stătea pe un 
soclu în faţa altarului, împodobit cu flori albe. Familia 
Douglas-Brown stătea în strana din faţă şi, când acordurile 
orgii se stinseră şi în biserică se făcu linişte, Erika observă 
că Diana se uita înnebunită în jur. Vicarul, îmbrăcat în 
veşminte albe, veni în faţă şi păru să aştepte un semnal ca 
să înceapă. Totuşi, Simon clătină din cap. Apoi se aplecă 
sub borul uriaşei pălării a Dianei, unde părură să se 
sfătuiască. Linda se aplecă din cealaltă parte şi întră în 
discuţie. Erika îşi dădu seama despre ce vorbeau: David 
lipsea din strană. Apoi Linda se ridică şi, sub privirile 


e 221 œ» 


întregii congregaţii, la doar câţiva metri de sicriul Andreei, 
dădu un telefon. Vicarul aştepta acum stingherit lângă 
altar. Linda rosti câteva cuvinte înainte de întreruperea 
legăturii. Sună din nou şi îi întinse telefonul tatălui său. 

— Linda... Linda, spuse Simon, făcându-i semn să vină la 
el. 

Linda pufăi şi rămase fermă pe poziţie, apoi se calmă şi 
se duse la el. Tatăl ei luă telefonul şi conversaţia deveni 
foarte aprinsă. Erika nu putu să înţeleagă ce spunea, dar 
tonul lui supărat stârnea ecouri în biserică. Acum întreaga 
congregaţie se foia neliniştită. Conversaţia se alătura 
inconfortabil sicriului lustruit acoperit cu flori. Glasul lui 
Simon se întrerupe brusc şi Erika îşi schimbă poziţia în 
strană ca să vadă ce se întâmplă. 

Atunci auzi sunetul slab al unui ton de apel. Simon se 
ridică şi se duse în partea laterală a bisericii, cu telefonul 
la ureche. Erika se ridică de la locul ei şi ieşi pe furiş din 
biserică. 

Casele şi magazinele apropiate erau solide, neincluzând 
curtea din faţă şi o fâşie subţire de lespezi în lungul unei 
laturi a bisericii, al cărei spate dădea spre un zid înalt. 
David stătea lângă zidul înalt, cu o ţigară neaprinsă între 
dinţi. Îşi băgă telefonul în haina de la costum. 

Erika se duse la el. 

— Un foc? întrebă ea, scoţându-şi ţigările şi bricheta. 

El se uită o clipă la ea, apoi se aplecă asupra brichetei, 
făcându-şi mâinile căuş în jurul flăcării şi pufăind cu furie 
când capătul ţigării deveni roşu incandescent. 

Erika îşi aprinse şi ea una şi trase un fum. 

— Eşti bine? întrebă ea, băgând ţigările la loc în 
buzunarul paltonului. 

David era extrem de slab şi avea obrajii scobiţi. Pielea 
lui avea culoarea mierii şi sub pomeţi avea o spuzeală de 
acnee. Cu toate astea, faţa lui era tot frumoasă. Avea 
aceiaşi ochi căprui şi buze pline ca Andrea. Se uita cu ochii 
întredeschişi la Erika şi dădu din umeri. 

— De ce nu eşti înăuntru, la slujbă? întrebă Erika. 

— Toate astea sunt rahaturi... Părinţii mei au organizat 


e 222 œ 


acest omagiu pretenţios, care n-are nicio legătură cu cine 
a fost Andrea. Ea era o boarfă, era ţipătoare şi proastă ca 
noaptea şi avea puterea de concentrare a unei insecte. 
Insă era foarte bună şi era foarte amuzant s-o ai în 
preajmă. Nu pot să sufăr expresia „lumina o încăpere”. E 
debitată tot timpul, însă în cazul ei era adevărat. Doamne, 
de ce a trebuit să fie Andrea şi nu Li... 

Glasul i se stinse şi păru că se ruşinează. 

— Linda? 

— Nu. Nu voiam să spun asta. Deşi cred că Linda e atât 
de disperată după atenţie, încât i-ar plăcea să fie omorâtă 
cu brutalitate. Ar fi mai interesant de scris pe profilul ei de 
Facebook decât „Sunt florăreasă şi îmi plac pisicile...” 

David începu să plângă. 

— Rahat, rahat, rahat! Am jurat că n-am să mă folosesc 
de astea, spuse el, scoțând din buzunar un pacheţel de 
şerveţele. 

— Ascultă, David. Ai să regreţi dacă nu te duci înăuntru. 
Ai nevoie de o încheiere, crede-mă. 

David îşi suflă nasul şi mai scoase un şerveţel din 
pachet. 

— De ce eşti aici? întrebă el. 

— Am venit să-i aduc un ultim omagiu. 

— Să ştii că părinţii mei te învinovăţesc pentru relatările 
din presă. 

— Şi tu ce crezi? 

— Cred că Andrea a fost întotdeauna sinceră privitor la 
bărbaţii cu care ieşea, privitor la faptul că-i plăcea sexul. 

— Şi Giles? 

— El voia o soţie-trofeu. O femeie de rasă, care să-i 
îmbunătăţească fondul genetic. Prea mulţi veri s-au 
căsătorit între ei în familia lui. Probabil ai observat că e 
cam circar. 

— Circar? 

— Omuleţii ciudaţi de la circ... 

— Aha. 

— Scuze, sunt un tâmpit. 

— Azi ai dreptul să fii, spuse Erika. 


e 223 


— Da, şi l-aţi prins pe criminal. Marco Frost. 

Erika trase un fum din ţigară. 

— Tu nu crezi că el e criminalul, nu-i aşa? 

— Cum face faţă mama ta? întrebă Erika. 

— Dacă vrei să schimbi subiectul, alege o întrebare mai 
puţin tâmpită. Deşi nu arăţi câtuşi de puţin a tâmpită, 
spuse David, trăgând adânc din ţigară. 

— Bun, spuse Erika, scoțând o copie a fotografiei 
Andreei în bar cu bărbatul brunet. L-ai văzut vreodată pe 
acest bărbat? 

— Şi uite aşa, uşurel, am ajuns la subiect. 

— David. Te rog. E important, spuse Erika. 

Se uită la faţa lui. El luă fotografia şi îşi ronţăi buza. 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Pentru că şi Linda a fost acolo în acea seară. 

— Ei bine, eu n-am fost, spuse David. 

— Eu nu cred asta, spuse un glas. 

Erika se întoarse şi îl văzu pe Simon apropriindu-se. 
Capul lui era aplecat într-o parte şi ochii îi scăpărau de 
mânie. Diana venea în urma lui bălăbănindu-se pe tocuri, 
pălăria şi voalurile ei nelăsând să se vadă nimic. 

— N-ai pic de respect? spuse el înfruntând-o pe Erika, 
apropiindu-şi faţa de a ei. 

Ea refuză să se lase intimidată şi îi întoarse privirea. 

— De ce eşti aici, David? spuse Diana când ajunse la ei şi 
glasul i se frânse. 

— ÎI întreb pe David dacă l-a văzut pe acest bărbat; un 
bărbat, cred eu... începu Erika. 

Simon îi smulse fotografia, o făcu cocoloş şi o aruncă jos. 
O înşfăcă pe Erika de braţ şi începu s-o tragă prin curte. 

— M-am săturat să-mi tot încurci treburile! strigă el. 

Erika încercă să se desprindă din strânsoarea lui, dar el 
o ţinea bine şi o trăgea înspre stradă. 

— Fac asta pentru voi, pentru Andrea... spuse Erika. 

— Ba nu! Faci asta ca să avansezi în cariera ta abjectă. 
Dacă te mai prind în apropierea familiei mele, am să cer 


e 224 œ» 


ordin de restricţie. Avocatul meu spune că am motive! 

Ajunseră pe trotuar tocmai când un taxi trăgea la 
bordură. Simon ridică braţul, apoi deschise portiera cu o 
smucitură şi o împinse pe Erika înăuntru, lovind-o cu capul 
de portieră. 

— la-o de aici pe javra asta şi du-o departe! spuse el cu 
scârbă pe geam şoferului, aruncând pe scaun o bancnotă 
de cincizeci de lire. 

Erika se uită la el. Ochii lui căprui scăpărau de furie. 

— Eşti bine, iubire? spuse taximetristul, uitându-se la ea 
în oglinda retrovizoare. 

— Da. Porneşte, spuse ea. 

Taxiul demară şi intră în trafic, iar Erika îl văzu pe 
Simon Douglas-Brown uitându-se urât după ea de pe 
bordură. David se îndrepta încet spre intrarea bisericii, la 
braţ cu mama lui. 

Erika îşi frecă prin palton braţul, care zvâcnea de la 
strânsoarea puternică a lui Simon. 


e 225» 


Capitolul 46 


Erika ajunse la Brockley Crematorium câteva ore mai 
târziu. Era pe o stradă mică, rezidenţială, retrasă de la 
drumul principal şi la câteva minute de mers pe jos de 
apartamentul ei. O luă pe aleea şerpuitoare, pe lângă 
copacii înalţi, înfrunziţi tot anul, şi-l văzu pe sergentul 
Woolf în faţa uşilor duble, din sticlă, ale crematoriului. Era 
îmbrăcat cu un costum care îi venea prost şi avea obrajii 
fălcoşi roşii de frig. 

— Mersi că ai venit, şefa, spuse el. 

— A fost o idee bună, spuse Erika. 

Îl luă de braţ şi intrară. Capela era plăcută, chiar dacă 
puţin instituţională. Covorul şi draperiile roşii erau 
decolorate, iar şirurile de bănci de lemn cam jerpelite. 

În faţă era un mic sicriu din carton pus pe o cutie cu 
inserţii de lemn care, la o privire mai atentă, era o bandă 
transportoare. 

În rândul din faţă stătea un asistent social indian, între 
două vârste, cu cei trei nepoți ai lui Ivy. Ei fuseseră spălaţi 
şi aranjaţi; cele două fete purtau rochii albastre, identice, 
iar băieţelul purta un costum cam mare pentru el. Se 
uitară încruntaţi la Erika şi la Woolf, cu aceeaşi 
circumspecţie cu care priveau pe toată lumea. In spate mai 
erau trei persoane: femeia masivă pe care Erika o văzuse 
în cârciumă cu Ivy şi o femeie slabă, cu faţă dură şi un păr 
blond-galben cu şapte centimetri de rădăcini negre. Între 
ele stătea proprietarul cârciumii The Crown. Avea părul 
blond-roşcat pieptănat lins şi era voinic şi impozant în 
costumul lui elegant. O salută pe Erika dând din cap când 
ea şi Woolf se strecurară pe locurile de lângă uşă. 

Un preot se ridică şi tinu în viteză o slujbă respectuoasă, 
dar impersonală, numind-o de la cap la coadă Ivy Norton. 
Toată lumea fu îndemnată să spună Tatăl Nostru şi apoi 
Erika fu surprinsă că Woolf se ridică şi se strecură pe 
lângă ea. Se duse la pupitru şi îşi puse ochelarii de citit. 
Trase adânc aer în piept şi începu să citească: 

e 226 » 


„Când plec, eliberaţi-mă, daţi-mi drumul. 

Am atâtea lucruri de văzut şi de făcut, 

Nu trebuie să vă legaţi de mine cu prea multe lacrimi, 
Ci fiţi recunoscători că am avut atâţia ani frumoşi. 


V-am dat iubirea mea, iar voi puteţi doar să ghiciţi 
Ce mult mi-aţi dăruit ca fericire. 

Vă mulțumesc pentru iubirea pe care mi-aţi arătat-o, 
Dar acum este vremea să plec mai departe singur. 


Aşa că jeliţi-mă o vreme, dacă trebuie să jeliţi, 

Apoi lăsaţi-vă durerea să fie alinată de încredere. 

Noi trebuie să ne despărțim doar pentru o vreme, 

Aşa că păstraţi amintirile ca pe-o comoară în inima 
voastră. 

Eu nu voi fi departe, căci viața merge înainte. 

Iar dacă aveți nevoie de mine, chemaţi-mă şi voi veni. 


Deşi nu puteţi să mă vedeţi sau să mă atingeți, voi fi 
aproape. 

Iar dacă ascultați cu inima, veţi auzi 

În jurul vostru toată iubirea mea dulce şi senină. 

Iar apoi, când veţi veni încoace singuri, 

Vă voi întâmpina cu un zâmbet şi un «Bun venit Acasă». 


Când Woolf termină, Erika era înlăcrimată şi aproape 
furioasă. Citirea poeziei fusese un lucru frumos şi 
înduioşător, dar ea se aşteptase să ia parte la o 
înmormântare tristă, dar inevitabilă. Poezia citită de Woolf 
o mişcase profund şi o transportase într-un loc unde nu 
voia să se ducă. Când Woolf se întoarse la locul lui, o văzu 
pe Erika plângând, îi făcu stingher un semn cu capul şi se 
îndreptă spre uşă. Apoi se auzi muzica şi sicriul lui Ivy 
porni spre draperii, care se deschiseră şi se închiseră cu 
un zornăit. 

Când Erika ieşi, Woolf aştepta în faţa intrării, lângă un 
rond în care nu mai erau flori. 


e 227 œ» 


— Toate bune, şefa? 

— Da. Poezia aia a fost frumoasă, spuse ea. 

— Am găsit-o pe internet. Se numeşte Celor pe care îi 
iubesc şi celor care mă iubesc, e anonimă. M-am gândit că 
Ivy merita ceva s-o însoţească la plecare, spuse el jenat. 

— Veniti la priveghi? spuse un glas. 

Când se întoarseră îl văzură pe proprietarul The Crown. 

— Se ţine un priveghi? întrebă Erika. 

— Păi, câteva pahare. Ivy era o clientă fidelă. 

Privirea Erikăi fu atrasă de cele două femei, cea grasă şi 
cea slabă; fumau sub un copac. 

— Numai puţin, mă întorc într-o secundă, spuse ea. 

Se duse în grabă la ele, scoțând din geantă fotografia 
Andreei cu bărbatul brunet. 

— Da’ ai tupeu, nu glumă! spuse femeia masivă când 
Erika ajunse lângă ele. 

— Vreau să vă întreb... începu Erika, dar femeia îşi dădu 
capul pe spate şi o scuipă în faţă. 

— Ai tupeu să stai acolo vărsând lacrimi de crocodil 
când e ca şi cum tu ai omorât-o pe Ivy, jigodie ce eşti! 

Plecă ţanţoşă, lăsând-o pe blonda neiîngrijită să se 
holbeze şocată la Erika. 

— Da. Şi noi nu ştim nimic, spuse ea, uitându-se la 
fotografie înainte de a pleca după tovarăşa ei masivă. 

Erika scotoci prin geantă după un şerveţel şi-şi şterse 


faţa. 
x 


Când se întoarse, văzu că Woolf plecase, dar 
proprietarul o aştepta. 

— Colegul tău a primit un telefon şi a trebuit să plece, 
spuse el. Ai chef de un pahar? 

— Chiar vrei să mă întorc în cârciumă după data 
trecută? 

— Oh, nu ştiu. Se pare că sunt atras de blonde dificile. 
Zâmbi şi dădu din umeri. 

— Haide, îmi eşti datoare. Te-am scos dintr-o situaţie 
nasoală. 

— Oricât de tentat ar fi să fii agăţată la un priveghi... 


e 228 » 


scuze, trebuie s-o întind. | 

— Cum vrei, spuse el. Ala e cel pe care îl cauţi? George 
Mitchell? 

Erika se opri în loc. 

— Poftim? 

— Fotografia aia, spuse el. Ce-a mai făcut acum George? 

— ÎL cunoşti pe acest bărbat? 

El râse. 

— Îl cunosc. Totuşi, nu l-aş socoti prieten. 

Erika ridică fotografia. 

— Acest bărbat se numeşte George Mitchell? 

— Da. Şi acum mă îngrijorezi. Nu e un om cu care să 
vrei să te-ncurci. Asta n-o să se întoarcă împotriva mea, 
nu-i aşa? 

— Nu. Ştii unde locuieşte? 

— Nu, asta-i tot ce am de spus. Altceva nu mai ştiu. N- 
am vorbit niciodată cu tine, bine? Vorbesc serios, bine? 

— Da. Bine, spuse Erika. 

Discuţia despre pahar fusese uitată şi-l văzu ieşind din 
crematoriu, urcându-se în maşină şi plecând. 

Se întoarse şi se uită la clădirea joasă, cu terenul ei 
foarte îngrijit. Dintr-un coş înalt se înălța un fum negru. 

— Mergi mai departe, Ivy. Acum eşti liberă să zbori, 
spuse Erika, emoţionată. Cred că tocmai l-am găsit pe 
nemernicul care ţi-a făcut asta. 


e 229 + 


Capitolul 47 


Era puţin trecut de zece seara şi Erika lăsase câteva 
mesaje pentru Moss, Peterson, Crane şi chiar pentru 
Woolf. Nimeni nu fusese disponibil când sunase la secţie, 
aşa că lăsase mesajele pe mobilele lor. 

Nu ştia dacă încă lucrau, dar bănuia că, spre deosebire 
de ea, toţi aveau vieţi sociale dincolo de muncă. Când se 
întoarse de la înmormântare, se duse la cafenea şi-l 
căutase online pe George Mitchell. Nu apăruse nimic 
despre George Mitchell care să-i trezească interesul. 

Se duse la frigider să-şi mai toarne un pahar de vin, dar 
văzu că sticla era goală. Se simţi brusc obosită; avea 
nevoie de somn. 

Stinse lumina, se duse în baie şi făcu un duş lung şi 
fierbinte. Când ieşi din duş, combinaţia de aer rece şi aburi 
o enervă. Îi lipsea baia luxoasă de la ea de acasă, îi lipsea 
în general casa, care era acum închiriată. Mobila, patul cel 
vechi, grădina. Se duse la oglindă şi şterse condensul. 
Hotări că, dacă până dimineaţă nu primea un răspuns de la 
cineva, avea să se ducă ea la secţie. 

Când se sui în pat, îl sună iar pe Peterson şi apoi pe 
Moss. Le lăsă amândurora mesaje, spunându-le din nou că 
ştia numele bărbatului din fotografie. Apoi, frustrată şi 


enervată, stinse lumina. 
x 


Puțin înainte de miezul nopţii, Erika dormea uşor. 
Ultimii navetişti ai serii trecuseră pe lângă apartamentul ei 
şi afară se aşternuse liniştea. O lumină slabă de la 
felinarele stradale se prelingea prin camera de zi, căzând 
pe peretele din spate al băii. Erika se întoarse pe cealaltă 
parte în somn, schimbându-şi poziţia capului pe pernă. Nu 
auzi zgomotul ventilatorul gurii de aerisire din baie când 
ieşi din perete şi se legănă dintr-o parte în alta, frecându- 


se de perete. E 


Erika se trezi brusc dintr-un somn fără vise. Era 


e 230 œ» 


întuneric şi ceasul de pe noptieră arăta 00:13. Îşi aranjă 
perna şi se pregătea să se culce la loc când auzi un scârţâit 
foarte slab. Îşi ţinu respiraţia. Scârţâitul se auzi iar. 
Trecură câteva secunde şi apoi auzi un foşnet de hârtii în 
camera de zi. Apoi auzi un sertar deschis foarte încet. 
Ochii ei fugiră prin dormitor după o armă; ceva cu care să 
se apere. 

Nu era nimic. Apoi zări veioza de pe noptieră. Era făcută 
din metal şi grea, ca un mic sfeşnic. Foarte încet şi în 
linişte, fără să-şi ia ochii de la uşă, se aplecă şi scoase 
veioza din priză. Ţinându-şi răsuflarea înfăşură cablul în 
jurul bazei veiozei şi auzi, în faţa uşii dormitorului, un 
scârţâit slab. 

Strângând veioza în mână, se dădu încet jos din pat. 
Auzi iar un scârţâit pe hol, îndepărtându-se de uşă. Se opri 
şi ascultă. Linişte. Se duse uşurel la telefonul care se 
încărca pe podea, lângă perete, dorindu-şi să fi avut un 
telefon fix. Auzi un alt scârţâit. De data asta venea din faţa 
băii. O parte din ea voia ca persoana care era acolo să-şi 
dea seama că nu era nimic bun de furat şi apoi să plece. 
Când se furişa spre uşă, având grijă să calce egal şi încet 
pe parchet, tonul de pornire al telefonului ei sparse 
strident liniştea. 

Rahat, ce greşeală tâmpită! Inima ei o luă la galop. 
Linişte, apoi zgomotul de paşi se îndreptă spre dormitor. 
Acum paşii erau grei, siguri pe ei, fără să se furişeze. Te 
înspăimânta să-i auzi. 

Apoi totul se petrecu rapid: uşa fu deschisă cu o lovitură 
de picior. O siluetă îmbrăcată din cap până-n picioare în 
negru se repezi la ea şi o apucă de gât cu o mănuşă de 
piele neagră. Ochii îi licăreau prin cagulă. Erika fu uimită 
de forţa mâinii şi îşi simţi beregata şi traheea zdrobite. Se 
luptă pentru veioză, dar ea îi alunecă din mână pe pat. 
Silueta o împinse pe pat, strângând-o tot timpul de gât. 

Erika dădu din picioare, dar silueta se răsuci cu abilitate 
într-o parte, imobilizându-i ambele picioare cu un şold. Ea 
ridică mâinile, încercând să apuce cagula, dar silueta îi 
imobiliză braţele cu coatele. 


e 231 œ» 


Mâinile se strânseră în jurul gâtului ei. Nu putea să 
respire, nu putea să facă nimic. Saliva îi curgea din gura 
deschisă, prelingându-se pe bărbie. Sângele părea să-i 
stagneze în faţă şi cap, iar mâinile continuau să strângă, să 
strângă atât de tare, încât ea avea impresia că o să-i 
explodeze capul înainte de a se sufoca. Silueta era foarte 
liniştită, foarte calmă. Respira ritmic şi braţele îi tremurau 
din cauza efortului de a menţine strânsoarea. 

Durerea era acum insuportabilă; degetele de pe traheea 
ei apăsau, zdrobeau. Începu să vadă puncte negre, care se 
răspândeau şi se măreau. 

Şi atunci se auzi soneria de la uşă. Mâinile strânseră mai 
tare şi vederea ei începu să se stingă. Soneria sună iar, 
mai lung. Se auzi o bătaie puternică în uşă şi apoi glasul 
lui Moss. 

— Eşti acolo, şefa? Scuze că trec atât de târziu, dar 
trebuie să vorbim... N 

Avea să moară, o ştia. Era captivă. Işi întinse degetele şi 
simţi veioza pe pat, lângă ea. Vederea ei era inundată de 
beznă. Îşi adună toată energia şi-şi lipi degetele de lampă, 
clintind-o puţin. Moss bătu încă o dată. Cu ultimele puteri, 
Erika împinse lampa. Ea alunecă de pe pat şi căzu pe 
podea cu zgomot, iar becul se sparse. 

— Şefa? spuse Moss, bătând iar cu pumnul în uşă. Şefa? 
Ce se întâmplă? Am să sparg uşa. 

Brusc, strânsoarea slăbi şi silueta fugi din dormitor. 

Erika rămase acolo, sufocându-se, încercând să tragă 
aer în plămâni. Se auzi un bufnet când Moss încercă să 
spargă uşa. Erika icni o dată, de două ori, oftă adânc şi, 
când în restul corpului ajunse puţin oxigen, vederea îi 
reveni. Cu o voinţă supraomenească, se târi până la 
marginea patului şi se rostogoli pe parchet cu zgomot, 
simțind cum cioburile de bec îi pătrund în antebraţ. Se târî 
spre uşă, fără să-i peste dacă silueta mai era acolo. 

Se auzi un bufnet mai puternic când Moss lovi în uşă cu 
umărul. La a treia încercare, uşa zbură din perete. 

— Doamne, şefa! strigă Moss, grăbindu-se spre locul în 
care Erika zăcea pe podea. 


e 232 + 


Erika încă gâfâia şi se ţinea de gât. Sângele de la 
tăietură i se scurgea pe braţ şi era mânjită pe bărbie şi 
gât. Era cenuşie la faţă şi se lăsă iar în jos în uşă. 

— Şefa, la dracu”, ce s-a întâmplat? 

— Sânge... e doar braţul, mârâi Erika. Cineva a fost... 
aici... 


e 233 + 


Capitolul 48 


Moss se mişcă repede, chemă ajutoare şi, în câteva 
minute, apartamentul Erikăi forfotea de poliţişti. Apoi sosi 
o echipă de la Criminalistică şi îi prelevă probe din unghii 
şi de pe gât, apoi îi spuse că trebuia să-i ia toate hainele. 

Doamna în vârstă de alături refuzase să-i deschidă uşa 
lui Moss, însă când văzu poliţia, ambulanţa şi legiştii, 
atitudinea ei se schimbă şi-i lăsase să intre. 

Erika trebui să-şi pună o salopetă albă; apartamentul ei 
era acum parte a unei infracţiuni. Doi paramedici îi 
bandajară braţul în timp ce ea stătea pe canapeaua mică 
din camera din faţă a bătrânei. Doi papagali mici ţopăiau 
într-o colivie prinsă sus pe perete. 

— Dragă, ai vrea o ceaşcă de ceai? întrebă femeia, în 
timp ce paramedicii - un bărbat şi o femeie - o examinau 
pe Erika. 

— Nu cred că un ceai fierbinte e o idee bună, spuse 
bărbatul paramedic. 

Erika se zări într-o oglindă cu ramă aurită de deasupra 
poliţei căminului, în care, aplecată fiind, se vedea întreaga 
cameră de zi. Gâtul îi era umflat şi avea urme roşii; albul 
ochilor devenise roz şi lăcrima. În colţul ochiului stâng 
înflorea o pată de sânge. 

— Ţi s-a spart un vas mic de sânge la ochiul stâng, 
confirmă paramedicul, uitându-se în ochii ei cu o lanternă 
subţire. Poţi să deschizi larg gura? O să doară, dar cât de 
larg poţi, te rog. 

Erika înghiţi şi deschise gura. 

Paramedicul se uită în gâtul ei. 

— În regulă, aici e bine, acum ţine gura deschisă şi 
oftează... 

Erika încercă, dar începu să se sufoce. 

— În regulă, uşurel... Nu văd nicio dovadă de fractură 
laringeală, nici vreun edem al căilor aeriene superioare. 

— Asta-i bine, da? întrebă Moss, care apăruse în uşă. 

Paramedicul dădu din cap. 

e 234 » 


— Ce ziceţi de o băutură rece, bună? Am în frigider un 
întăritor pentru inimă din coacăze negre, propuse bătrâna, 
care era îmbrăcată cu un capot lung şi, sub fileul de păr, i 
se vedea un şir de bigudiuri albastre. 

— Doar puţină apă, spuse femeia paramedic. Mai ai şi 
alte răni? În afară de braţ, adăugă ea. 

Erika clătină din cap, înfiorându-se. 

— Deocamdată rămâi pe loc, şefa. Eu mă duc să vorbesc 
cu echipa care e în apartamentul tău, spuse Moss, plecând. 

— Noi vom aştepta la parter; va trebui să coasem braţul 
acela, spuse femeia paramedic, care aplicase pe tăietură o 
compresă. 

Erika dădu din cap, iar paramedicii strânseră trusa de 
prim ajutor şi plecară. Bătrâna se întoarse cu un pahar mic 
cu apă. Erika îl luă recunoscătoare şi bău cu precauţie. 
Tuşi şi se înecă şi bătrâna veni repede la ea cu un şerveţel. 

— Mai încearcă, dragă, ia câteva înghiţituri foarte mici, 
spuse ea, ţinând şerveţelul sub bărbia Erikăi. 

Erika reuşi să ia o înghiţitură mică, însă o arse pe gât. 
Femeia continuă. 

— Zona asta! Când m-am mutat eu aici în 1953 ne 
cunoşteam toţi între noi. Puteai să laşi uşa deschisă; 
aveam o comunitate adevărată. Dar în ziua de azi... Nu 
trece o săptămână fără să auzi că a fost un jaf sau o 
spargere... Ai să vezi că eu am gratii la toate ferestrele şi 
un sistem de alarmă personal. 

Se auzi o bătaie în uşa din faţă. 

— E un negru înalt care spune că e poliţist, spuse 
femeia, intrând circumspectă în cameră cu Peterson. 

— Doamne, şefa! spuse el. 

Erika zâmbi slab. 

— Eşti şefa lui? întrebă femeia. 

Erika ridică din umeri, apoi dădu din cap. 

— Eşti polițistă? 

— Este inspector detectiv-şef, spuse Peterson. Am pus o 
grămadă de poliţişti să meargă din uşă în uşă, dar nimic... 
Cel care a fost a întins-o. 

— Doamne Dumnezeule! Şi când te gândeşti că asta i s-a 


e 235» 


întâmplat unui inspector detectiv-şef! Ce să mai zicem de 
noi, ceilalţi? Cel care a făcut-o nu are nicio teamă. Tu ce 
eşti? îl întrebă bătrâna pe Peterson. 

— Sunt poliţist. 

— Da, dragă; ce grad ai? 

— Inspector detectiv, spuse Peterson. 

— Ştii de cine îmi aminteşti? Care-i serialul ăla cu 
polițistul negru? 

— Luther, spuse Peterson, încercând să nu pară supărat. 

— Ooo, da, Luther. E foarte bun. Ţi-a spus cineva că 
semeni un pic cu el? 

În ciuda a tot ce se întâmplase, Erika zâmbi. 

— Oamenii ca dumneavoastră mi-o tot spun. 

— O, mulţumesc, spuse bătrâna, nepricepând ce voia să 
zică el. Eu chiar încerc să mă uit la filme de calitate la 
televizor, şi nu mă uit deloc la reality-show-uri. Ce grad 
are Luther? 

— Cred că este inspector detectiv-şef. 

— Păi, dacă el poate să facă asta, poţi şi tu, spuse 
bătrâna, bătându-l uşurel pe braţ. 

— Vreţi să ne scuzaţi un minut, doamnă? întrebă 
Peterson. 

Femeia aprobă din cap şi plecă. El îşi dădu ochii peste 
cap. Erika încercă să zâmbească, dar o duru. 

— Doamne, şefa, îmi pare tare rău! 

Peterson scoase carnetul şi-l răsfoi până dădu de o 
pagină albă. 

— A luat ceva din casă? 

Erika clătină din cap şi apoi ridică din umeri. La toate 
întrebările-standard puse de Peterson putu să răspundă 
doar dând sau clătinând din cap, însă, în afară de faptul că 
silueta era înaltă şi puternică, nu putu să ofere nicio 
informaţie. 

— E jalnic, spuse Erika, înghițind dureros. Ar fi trebuit 
să-i... 

Imită scoaterea unei cagule de pe cap. 

— E în regulă, şefa. Intotdeauna pare simplu după 
aceea, spuse Peterson. 


e 236 » 


Moss se întoarse, aducând carcasa gurii de ventilaţie. 

— A intrat folosindu-se de conducta de ventilaţie, spuse 
ea. 

— Era... nu ştiu, cred că era bărbat, mormăi Erika. 

— Şefa, se va lucra toată noaptea împreună cu legiştii. 
Ai unde să stai? întrebă Peterson. 

— La hotel, mârâi Erika. 

— Nu, şefa, stai la mine, spuse Moss. Am o cameră 
liberă. Şi pot şi să-ţi împrumut ceva de îmbrăcat. Arăţi de 
parcă eşti pe cale să ieşi într-un club de la sfârşitul anilor 
'90. 

Erika încercă iar să râdă, dar era dureros. Într-un fel 
ciudat, era mulţumită. Venise după ea. Era pe urmele lui. 


e 237 œ» 


Capitolul 49 


Silueta gonea pe Camberwell High Street, ţipând şi 
urlând în maşină, nepăsându-i de viteză. 

Am fost atât de aproape! ATÂT DE APROAPE! 

Nările siluetei era dilatate, lacrimile îi şiroiau pe obraz. 
Erau lacrimi de furie şi durere. Ieşirea din apartamentul 
lui DCI Foster fusese îngrozitoare - îşi dădu drumul 
lunecând pe zidul din spate al clădirii, abia reuşind să se 
țină de el, apoi se prăbuşise pe zidul de cărămidă, după 
care căzuse rostogol pe trotuar. Durerea nu-l îngrijorase, 
ci continuase să alerge în întuneric până ce ieşi în strada 
luminată. Nu-i păsa cine-l vedea, nu voise decât să fugă, 
leoarcă de transpiraţie. Frica şi durerea se împreunau 
pentru o ultimă răbufnire de energie nebună. 

DCI Foster fusese atât de aproape! Lumina din ochii ei 
tocmai începuse să se stingă şi apoi... 

Lumina roşie a unui semafor năvălea spre parbriz. Când 
silueta trânti piciorul pe frână, maşina se opri cu un 
scrâşnet, apucând să treacă printr-o intersecţie cu o 
cârciumă în colţ. Câţiva studenţi coborâră de pe trotuar şi 
înconjurară maşina, râzând şi arătându-l cu degetul. 

Rahat, am rămas cu cagula pe cap! 

Câţiva tineri bătură în spatele maşinii când trecură. 
Nişte fete care treceau prin faţa maşinii se uitară prin 
parbriz. 

Linişteşte-te, ai reuşit, poartă-te ca ei - un student prost. 

Silueta îşi scoase cagula cu un gest de cavaler medieval 
şi se strâmbă comic la studenţi prin parbriz. Păru, evident, 
nebun, pentru că fetele ţipară şi se feriră, în timp ce un 
băiat se clătină şi vomită lângă geamul maşinii. 

Semaforul se făcu verde şi silueta apăsă pe acceleraţie, 
îndreptându-se cu scrâşnet de cauciucuri spre The Oval şi 
Blackfriars Bridge. 

Ea n-a văzut nimic, n-avea cum. Aveam fața acoperită. 
Aveam faţa acoperită... 

Frica fu înlocuită de mânie. 


e 238 » 


Nu m-a lăsat s-o omor! 


e 239 + 


Capitolul 50 


Moss o duse pe Erika la Lewisham Hospital, unde i se 
făcu o radiografie la gât şi i se puseră douăsprezece copci 
la tăietură. I se recomandă o săptămână de odihnă şi, mai 
important, repaus vocal. 

Era trecut de patru dimineaţa când ajunseră acasă la 
Moss. Efectul  adrenalinei trecuse şi o oboseală 
nemaipomenită puse stăpânire pe Erika. Tremura când o 
urmă pe Moss pe portiţa din faţa unei frumoase case 
terasate din Ladywell. O blondă drăguță le deschise uşa 
din faţă, legănând un băieţel brunet, în pijama albastră. 

— S-a trezit, aşa că m-am gândit că poţi să-l saluţi 
repede înainte de a-l culca la loc, spuse ea. 

— Scuze că am ratat ora de culcare, spuse Moss, luând 
băieţelul în braţe. 

Îl sărută apăsat pe obraz. El se frecă timid la ochi şi 
zâmbi. 

— Ea e soţia mea, Celia, iar el e fiul nostru, Jacob, spuse 
Moss în timp ce intrau în holul primitor. 

— Bună, Erika! spuse Celia, neştiind cum să se poarte în 
faţa laceraţilor de pe gâtul Erikăi, a ochiului roşu şi 
faptului că era îmbrăcată în salopetă. 

— Eşti o femeie din spaţiu? întrebă Jacob cu o expresie 
serioasă pe feţişoară. 

Erika zâmbi slab; iar Moss şi Celia râseră. 

— Nu... mârâi Erika. 

— Da, fără criminali în spaţiu. Sunt sigură că ar fi multă 
linişte, spuse Celia. Eu mă duc să-l pun în pat pe micuțul 
acesta. Te rog să te simţi ca acasă, Erika. Vrei să faci un 
duş? 

Erika dădu din cap. 

— Kate, dă-i Erikăi un prosop din uscător cât îl culc eu la 
loc pe Jacob. Spune noapte bună, Jacob. 

— Noapte bună, Jacob! spuse el cu un zâmbet larg. 

— Patul din camera liberă este făcut şi am pus radiatorul 
cel mic acolo. 


e 240 œ» 


Moss îi sărută pe Celia şi Jacob şi ei ieşiră din cameră. 

— Frumoasă familie, mormăi Erika, cocoţându-se pe 
marginea canapelei, stingheră. 

— Doctorul a spus să nu vorbeşti, şefa... Mersi. Sunt 
foarte norocoasă. Jacob a venit acum câţiva ani. L-a născut 
Celia. Tare aş vrea să avem o fetiţă. Doar că munca ne stă 
în cale. 

Erika mârâi ceva. 

— Ce a fost asta? 

Erika clătină din cap, frustrată. 

— N-o lăsaţi până nu e prea târziu... copiii. 

Moss dădu din cap. Se duse în bucătărie şi se întoarse 
cu două pahare cu suc de portocale. Al Erikăi avea un pai. 

— S-ar părea că ţi-ar prinde bine puţin zahăr. 

Luă fiecare o înghiţitură. 

— L-am pus pe ofiţerul care este de gardă noaptea să-l 
caute în baza de date pe George Mitchell. Nimic. 

Erika clătină din cap. 

— Şefa, cineva tocmai a încercat să te omoare. Crezi că 
are legătură cu cazul nostru? 

Erika se simţea terminată. Nu ştia dacă de şoc sau de 
epuizare, dar nu-i păsa. Voia să doarmă. Dădu din cap. 

— Duş? întrebă ea, uitându-se la salopeta de pe ea. 

— Sigur, da, şefa, spuse Moss. 

O studie o clipă pe Erika. Ingrijorare, amestecată cu 
puţină milă. R 

Erika stătu multă vreme sub duş, ținând întins braţul 
bandajat ca să evite apa. Inhală aburii, încercând să 
îndepărteze  îngrozitoarea iritaţie din gât. [Işi puse 
pijamaua împrumutată de Moss. Se privi în oglinda din 
baie. Ochii ei ieşiţi din orbite aveau o nuanţă rozalie, iar 
gâtul îi era acum atât de umflat, încât semăna cu o 
broască-ţestoasă. Deschise dulăpiorul cu medicamente, 
dar nu găsi decât analgezice şi tablete de tuse. Sperase la 
ceva împotriva anxietăţii sau nişte somnifere. Luă cu grijă 
câteva tablete de tuse, durerea fiind aproape insuportabilă 
când le înghiţi. 


e 241 œ» 


Când ieşi din baie, în casă domneau întunericul şi 
liniştea şi doar în hol era o lumină de veghe. În drum spre 
camera liberă, se opri în faţa uşii camerei lui Jacob. Uşa 
era întredeschisă şi el dormea adânc sub o pătură albastră. 
Deasupra patului lui se învârtea un carusel muzical, ale 
cărui lumini blânde lunecau pe pereţi în ritmul unui cântec 
de leagăn. 

Moss îşi risca viaţa în majoritatea zilelor, luptându-se cu 
nebunii cu arme şi cuțite, cu vendetele şi duşmăniile lor. 
Jacob dormea, pieptul lui ridicându-se şi coborând încet. 
Lumea lui erau cele două mămici, jucăriile, caruselul 
muzical care se învârtea deasupra capului său cu melodia 
lui liniştitoare. Pentru prima dată, Erika se întrebă dacă 
toate astea meritau. Arestezi un tip rău şi vin zece în locul 
lui. 

Ajunsă în camera micuță din capătul casei, se urcă în 
patul de o persoană, îşi trase pilota peste cap şi încercă să 
doarmă. De câte ori închidea ochii, vedea silueta aplecată 
ameninţător asupra ei, sugrumând-o. Faţa nevăzută sub 
masca de lână, doar doi ochi care licăreau în 
semiîntuneric. 

Soarta o adusese pe Moss la uşa ei exact când trebuise? 
De ce fusese cruţată? Mark era o persoană mult mai bună 
decât ar fi putut fi ea vreodată. Era bun şi răbdător; un 
ofiţer de poliţie strălucit. Işi croise singur locul în lume. 
Făcuse mult bine şi era în stare de mult mai mult. 

De ce el fusese luat, pe când ea era cruţată? 


e 242 œ» 


Capitolul 51 


Erika rămase la Moss şi Celia câteva zile. La început era 
epuizată şi putu să doarmă. Dar curând, durerea din gâtul 
şi braţul ei, frustrarea de a nu putea să comunice şi 
claustrofobia micuţului dormitor îşi spuseră cuvântul. 

Celia era foarte bună, îi aducea supă caldă şi reviste, iar 
Jacob venea s-o vadă când se întorcea de la grădiniţă. De 
câteva ori îi aduse micul său DVD-player şi stătură pe pat 
şi se uitară la Minions şi Hotel Transylvania. 

Detaliile cazului se învârteau în mintea Erikăi. Se 
întoarse la momentul în care cadavrul Andreei fusese găsit 
sub gheaţă, apoi la întâlnirea cu familia fetei - Simon şi 
Diana, care erau atât de ocupați, încât păreau părinţi de la 
distanţă. Linda şi David n-aveau nimic în comun, iar relaţia 
lor cu Andrea fusese foarte diferită, însă niciunul nu ştia ce 
făcea sora lor în noaptea în care dispăruse. Nu ştiau de ce 
se dusese la o cârciumă ciudată şi periculoasă din South 
London pentru a se întâlni cu George Mitchell şi blonda 
încă neidentificată. Şi mai era şi Ivy Norris, care îi văzuse 
pe Andrea şi însoțitorii ei în acea noapte, absolut 
întâmplător. La fel şi barmaniţa, Kristina. 

Şi mai erau cele trei fete moarte. Din loialitate şi 
solidaritate feminină, Erika refuza să le numească 
prostituate. Exista vreo legătură cu Andrea? Cu Ivy? Sau 
doar fuseseră la locul nepotrivit în momentul nepotrivit? Şi 
mai era şi Marco Frost, pe care DCI Sparks îl arestase ca 
prim suspect, folosindu-se de probe subţirele, totuşi 
convingătoare, care-l legaseră de Andrea. 

Detaliile cazului se răsuceau şi se încâlceau în mintea 
Erikăi ca o uriaşă moară din sfoară trecută pe după 
degete. Uneori, lipsea o verigă. Alteori, asta îl putea lega 
pe bărbatul care încercase s-o omoare pe Erika de toate 
celelalte decese. 

În vis, bărbatul o vizita iar pe Erika, dar în timp ce-o 
strângea de gât ea reuşea să-i tragă cagula de pe cap. 

Era altă faţă de fiecare dată: George Mitchell, Simon 

e 243 + 


Douglas-Brown, Mark, David, Giles Osborne - chiar şi 
Linda. În ultimul vis, când trase cagula, era Andrea, exact 
cum arăta moartă, cu ochii ficşi, dinţii dezgoliţi şi părul ud 
şi plin de frunze. 

Zilele treceau şi Erika nu primea nicio veste de la 
Marsh. Moss era ocupată cu înfăţişările la tribunal şi alte 
cazuri şi doar seara putea s-o pună, pe scurt, la curent cu 
mersul evenimentelor. Baza de date a poliţiei nu găsise 
nimic despre George Mitchell şi nici bazele de date privind 
evidenţele electorale şi financiare. Exista un singur 
progres: un folicul micuţ de păr fusese recuperat de pe 
cămaşa de noapte a Erikăi, care ar fi putut să provină de la 
atacatorul ei - dar, introdus în baza de date, nici el nu 
aduse nicio noutate. 

În a patra dimineaţă, gâtul ei începu să se vindece şi 
putea să vorbească. Ştia că trebuia să înfrunte lucrurile şi 
să se întoarcă în apartamentul ei. li mulţumi Celiei şi îşi 
luă la revedere de la micul Jacob, îmbrăţişându-l. El îi dădu 
desenul pe care i-l făcuse şi care o înfăţişa într-o salopetă 
albă, intrând într-un OZN pentru a pleca în spaţiu cu un 
grup de Minioni. 

În maşină era linişte în timp ce se îndreptau spre 
apartamentul Erikăi. Ea era îmbrăcată cu nişte haine 
împrumutate de la Celia. Moss o privea de pe locul 
şoferului. 

— Eşti bine, şefa? 

— Da. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. Am să scot banda pusă de poliţie şi apoi am 
de gând să mă duc la socrul meu. 

— Şi cu cazul cum rămâne? 

— Găseşte-l pe George Mitchell, Moss. El este cheia. 

— Dar tu? 

— Ce-i cu mine? Eu sunt suspendată. Singurul lucru 
înţelept este să aştept până la audiere, unde sper că-mi voi 
recăpăta insigna fără să-mi pierd demnitatea. Mă rog, pe 
demnitatea mea nu dau doi bani, dar fără insignă nu pot să 
fac nimic. 


e 244 œ» 


Ajunseră la apartamentul Erikăi. 

— Mersi. Îţi sunt recunoscătoare pentru tot, spuse Erika. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu, du-te la treabă. 

— Cu privire la caz, eu n-am să mă dau bătută, şefa, 
promise Moss. 

— Ştiu. Dar tu ai familie. ma ce trebuie să faci. 


Când Erika se întoarse în apartament, îl găsi în 
dezordine. Suprafeţele erau acoperite cu praful negru 
magnetic folosit la detectarea amprentelor, iar uşa din faţă 
era încă împodobită cu banda folosită de poliţie pentru a 
izola un perimetru al unei infracţiuni. Se duse în dormitor 
şi se uită lung la pat. Vedea conturul corpului ei în pilotă, 
picioarele lungi ale atacatorului ei, urmele adânci ale 
genunchilor lui. Întinse mâna şi trase de marginea pilotei. 
Urmele dispărură. Îşi făcu repede geamantanul. Se duse în 
baie şi adună articolele de toaletă, observând praful pentru 
amprente de pe oglindă şi gaura acoperită cu bandă 
adezivă, unde fusese sistemul de aerisire. Părăsi 
apartamentul şi se îndreptă spre gară. Era o zi friguroasă, 
senină şi se opri la cafeneaua de vizavi de gară, gândindu- 
se să bea o cafea, chiar dacă o durea gâtul. 

— Cu zahăr sau eşti tu destul de dulce? întrebă un 
chelner arătos când îi luă comanda. 

— Trebuie să mă îndulcesc, spuse Erika. 

— Asta se poate aranja, spuse el. 

Ea îl privi cum lucra, iar el îi înmâna cafeaua făcându-i 
cu ochiul. Erika îi zâmbi şi plecă spre gară. 

— "Neaţa, sper că n-ai să fumezi în sala mea frumoasă, 
spuse funcţionarul de la bilete, deschizând automatul de 
bilete de lângă Erika. 

— Nu, m-am lăsat, spuse Erika. 

Alese un bilet dus până la Manchester Piccadilly Station 
şi introduse cardul de credit în automat. 

— Bravo ţie, iubire, spuse funcţionarul şi se îndepărtă. 

Biletul Erikăi apăru în sertăraşul de oţel. 

Pe peron erau puţini oameni. Erika scoase mobilul şi 


<e 245» 


formă numărul lui Edward. El răspunse imediat. Glasul lui 
se însenină când îşi dădu seama cine era. Erika îi spuse că 
venea la el, adăugând: 

— Sper că nu-i prea din scurt. 

— Nu, deloc, iubire. Trebuie doar să fac patul din 
camera liberă, spuse el pe un ton vesel. Dă-ne un bip când 
eşti aproape ca să pun ceainicul. 

— N-am să stau decât vreo două zile... 

— Stai cât vrei. 

Erika încheie convorbirea când trenul se zări la curbă. 
Băuse cafeaua şi se uita după un coş de gunoi, când îi sună 
telefonul. 

— Sunt eu, şefa, spuse Moss gâfâind. Marco Frost 
tocmai a fost eliberat. 

— Eliberat? De ce? întrebă Erika. 

— Avocatul lucra la alibiul lui Marco. A descoperit nişte 
imagini de pe o cameră de supraveghere dintr-un magazin 
de ziare din Micheldever. 

Trenul încetinea acum. Erika distingea acum siluetele 
navetiştilor din vagoane. 

— Unde e Micheldever? întrebă ea, simțind în stomac 
furnicături de emoție. i 

— La o oră de London Bridge Station. In al doilea său 
alibi, Marco a declarat că acolo se ducea în noaptea de 8 
ianuarie. După cum ştii, n-au fost destul dovezi care să 
susţină chestia asta. Micheldever e o gară mică, fără 
camere de supraveghere. 

Trenul se opri. Oamenii de pe peron se repeziră la tren. 

— Camera de supraveghere din magazinul de ziare îl 
arată pe Marco Frost oprindu-se pentru a-şi aprinde o 
ţigară în faţă la 8:50 seara. Magazinul e la treizeci şi cinci 
de minute de mers pe jos de la gară, aşa că el a ajuns acolo 
cu trenul de 8:10 de la London Bridge. 

Uşile trenului se deschiseră şi călătorii coborâră în 
valuri. 

Moss continuă: 

— Acum putem spune că Marco Frost era la o distanţă 
de o oră şi treizeci de minute de Londra în jurul orei la 


e 246 œ» 


care a dispărut Andrea. Este extrem de puţin probabil să fi 
reuşit să ajungă înapoi în gară ca să prindă ultimul tren 
din acea seară spre Londra. Este nevinovat. 

Călătorii se urcaseră în tren. Impiegatul era acum pe 
marginea peronului, aşteptând ca şi ceasul electronic să 
arate ora de plecare. 

— Bineînţeles că acum Marsh e foc şi pară. Cei de la 
comunicare s-au lăudat presei că l-am prins pe ucigaşul 
Andrei, iar acum un avocat din oficiu care a sunat la 
magazinul de ziare şi a cerut o copie a înregistrărilor de pe 
camera de supraveghere de acolo a aruncat cazul în aer... 
Mai eşti acolo, şefa? 

— Da, sunt, spuse Erika. 

Impiegatul suflă în fluier. 

— Dă-te înapoi dacă nu te urci în tren! strigă el, 
făcându-i semn Erikăi să treacă în spatele liniei galbene. 

Ea se uită în vagon. Era un loc liber chiar lângă uşă, iar 
aerul cald se revărsa afară. 

— Credeam că ai să fii încântată, şefa, spuse Moss. 

— Sunt. Asta înseamnă... 

— Voiam să-ţi spun dinainte, fiindcă eu cred că Marsh o 
să te sune. 

Uşile trenului erau gata să se închidă, când un bărbat 
într-o jachetă de piele cobori iute ca fulgerul scările 
pasarelei. Ajunse pe peron şi dădu buzna în tren, iar uşile 
mai aveau puţin şi-l striveau. Cu un sunet prelung, uşile se 
deschiseră din nou, eliberându-l. 

Se auzi un ping pe telefonul Erikăi. Se uită şi văzu că-l 
avea pe Marsh în aşteptare. 

— Mă sună acum. 

— Bun, atunci închid, spuse Moss. Dă-mi de ştire ce se- 
ntâmplă. 

Uşile trenului se închideau acum. Era ultima ei şansă să 
urce în tren şi să plece în Nord. Uşile se închiseră. 
Răspunse la telefon. 

— Ce mai faci, DCI Foster? întrebă Marsh cu un glas 
nesincer şi panicat. 

— Acum ştiu cum se simte un pui cu câteva secunde 


e 247 œ» 


înainte de moarte, se eschivă ea. 

Trenul zăngăni şi vâjâi şi se îndepărtă de peron. 

— Scuze că n-am luat legătura cu tine, a fost... 

— Da, am auzit că a trebuit să-l eliberaţi pe Marco Frost. 

— Ai fi dispusă să vii la secţie? Trebuie să stăm de 
vorbă, spuse el. 

Erika nu răspunse imediat şi se uită după trenul care se 
pierdea în zare, dispărând după o curbă. 

— Pot să fiu acolo în cincisprezece minute, domnule, 
spuse ea. 

Îşi luă geamantanul şi se grăbi spre ieşire. 


e 248 » 


Capitolul 52 


Când Erika intră în Lewisham Row, în zona de recepţie 
avea loc o bătaie. Doi adolescenţi căzură cu un bufnet surd 
pe podeaua de beton şi începură să se rostogolească, 
încurajați de diverşi fraţi şi mamele lor, la fel de tinere. 
Băiatul mai voinic încălecase pe cel mai mărunt şi 
începuse să-i tragă pumni în faţă, dinţii băiatului mai mic 
înroşindu-se de sânge. Woolf interveni în încăierare, 
susţinut de doi poliţişti în uniformă. Erika ocoli bătaia şi 
Moss îi deschise uşa interioară. 

— Îmi pare bine să te văd iar aici, spuse ea în timp ceo 
luau pe coridor. 

— Nu te ambala. Sunt doar chemată, nu invitată, spuse 
Erika, emoţionată şi agitată. 

— Păi, Marsh a intrat în panică, explică Moss. 

— Aşa se întâmplă când laşi oameni din afară să dicteze 
într-o anchetă, spuse Erika. 

Ajunseră la uşa biroului lui Marsh. Moss bătu şi intrară 
direct. Marsh era palid şi urmărea pe calculator ştirile de 
ultimă oră de pe pagina BBC News, care anunțau că Marco 
Frost fusese eliberat. 

— Mulţumesc, detectiv Moss. Ia loc, te rog, DCI Foster. 

— Aş vrea ca Moss să rămână, domnule. Ea a lucrat la 
cazul acesta cât timp eu eram... 

— Ştiu de investigațiile voastre. 

Se auzi o bătaie scurtă şi secretara lui Marsh băgă capul 
pe uşă. 

— Îl am pe fir pe Sir Simon Douglas-Brown. Spune că e 
urgent. 

— Sunt într-o şedinţă importantă, te rog să-i transmiţi 
asta, şi îl sun eu cât mai curând, mersi. 

Secretara dădu din cap şi plecă, închizând uşa. 

Marsh încercă un zâmbet. 

— Ascultă, DCI Foster - Erika. E regretabil ce s-a 
întâmplat. Recunosc că poate ai fost tratată nedrept şi mă 
voi ocupa de asta la timpul potrivit. Totuşi, ne-am pomenit 


e 249 » 


brusc în toiul unei crize. Aici suntem în dezavantaj. Am 
nevoie de toate informaţiile şi intuiţiile tale din ancheta ta 
alternativă. 

— Care, sper eu, va deveni acum investigația 
dumneavoastră prioritară? 

— Eu voi stabili asta. Doar spune-mi tot ce ai, zise 
Marsh. 

— Nu, spuse Erika. 

— Nu? 

— Şefu', vă voi spune totul şi-mi voi prezenta teoriile 
când îmi veţi returna insigna şi mă veţi reinstala în funcţia 
de ofiţer coordonator al acestei anchete. 

Erika se rezemă de speteaza scaunului şi se uită la 
Marsh. 

— Cine te crezi să vii aici şi... începu el. 

— Bun. Atunci vă las să staţi la taclale cu Sir Simon. 
Salutaţi-l din partea mea. 

Erika se ridică să plece. 

— Ce-mi ceri tu e aproape imposibil. Există o acuzaţie 
serioasă împotriva ta, DCI Foster! 

— Eu zic că e o aiureală. Comisarul adjunct Oakley 
acţiona la ordinele lui Simon Douglas-Brown ca să mă 
înlăture de la acest caz. Micul Matthew Norris a fost ani de 
zile când înăuntru, când în afara centrului de detenţie 
juvenilă. A atacat mai mulţi asistenţi sociali şi, repet, când 
l-am lovit eu, dinţii lui erau înfipţi în mâna mea. Dacă de 
asta atârnă cazul acesta, atunci bine, dar vă luaţi la 
revedere de la cineva care poate să-l prindă pe individul 
ăsta. Şi, desigur, voi spune asta şi presei, pentru că nu voi 
pleca discret. 

Marsh îşi trecu degetele prin păr. 

— Domnule, Marco Frost tocmai a încropit un alibi şi v-a 
făcut pe toţi să arătaţi ca o gaşcă de poliţişti caraghioşi cu 
ifose. DCI Sparks nu s-a gândit să facă nişte verificări ale 
trecutului persoanei? Vorbesc serios, pentru numele lui 
Dumnezeu! Camera de supraveghere dintr-un magazin de 
ziare! O, şi voi avea grijă şi ca presa să ştie că un criminal 
este încă în libertate mulţumită dumneavoastră, lui DCI 


e 250 » 


Sparks şi, desigur, vulpoiului linguşitor însuşi, comisarul 
adjunct Oakley. 

Marsh părea gata să explodeze. Erika îl privea fix. 

— Puneţi-mă înapoi la acest caz şi-l voi prinde pe 
nemernicul ăsta, domnule. 

Marsh se ridică şi se duse la fereastră, uitându-se la 
peisajul mohorât de ianuarie. Se întoarse. 

— Fir-ar să fie de treabă! Bine. Dar ai lesa foarte scurtă, 
ai înţeles, DCI Foster? 

— Am înţeles. Vă mulţumesc, domnule. 

Marsh veni şi se aşeză la loc. 

— Păi, dă-i bătaie, spune-mi ce viziune ai. 

— Bine. Să ieşim în presă cu asta. Să lansăm un apel şi, 
dacă puteţi trage nişte sfori, să facem o reconstituire 
televizată. Să ne asumăm criticile pentru Marco Frost, 
domnule, şi trebuie să fiţi pregătit să bombardaţi presa cu 
toate lucrurile pe care le facem pentru ca jurnaliştii să se 
concentreze pe asta, nu pe ceea ce nu facem. 

Marsh se uită la Erika. Ea continuă: 

— Am sărbătorit deja o dată că am prins criminalul. Nu 
putem s-o facem iar decât dacă-l prindem cu adevărat. Aşa 
că va trebui s-o luăm înaintea ciclului ştirilor. Să facem din 
George Mitchell principalul nostru obiectiv. Să inundăm 
presa cu imaginea lui cu Andrea... Ne trebuie şi un ţap 
ispăşitor. Presa va vrea să vadă că cineva plăteşte pentru 
încurcătura asta. lar eu ştiu exact persoana. 


e 251 œ» 


Capitolul 53 


Erika trase adânc aer în piept şi deschise uşa camerei de 
evenimente. DCI Sparks stătea în picioare în faţă şi vorbea 
lângă tablele albe. Restul membrilor echipei stăteau prin 
cameră abătuţi. 

Sparks arăta supărat şi tras la faţă, cu părul lung dat pe 
spate şi câteva puncte de grăsime care înfloreau în locul în 
care părul lui îi atingea gulerul. 

— Am să vorbesc pe rând cu fiecare şi am să vă pun 
întrebări dificile. O să ne întoarcem la început şi o să aflăm 
exact cine n-a verificat nenorocitul de orar al călătoriei lui 
Marco Frost de când s-a suit în tren la London Bridge 
până... 

Glasul lui Sparks se stinse când o văzu pe Erika intrând 
cu Moss. 

— Ai venit să-ţi iei fişa de lichidare, Foster? spuse el 
batjocoritor. 

Ceilalţi poliţişti rămaseră cu feţele împietrite. 

— Nu, insigna, de fapt, spuse Erika, arătându-i-o lui 
Sparks. 

El păru derutat. 

— Tu îţi iei în serios titlul de ofiţer coordonator, DCI 
Sparks? 

— Păi, având în vedere că numai unul dintre noi îl are, 
da, spuse el. Pot să te ajut cu ceva? Sunt în mijlocul unui 
briefing aici. 

— Ofiţer coordonator nu înseamnă că eşti mai în vârstă 
decât ceilalţi şi îndreptăţit să-i terorizezi când lucrurile iau 
o întorsătură nasoală. Înseamnă să-ţi asumi răspunderea 
pentru gafele tale. 

— Nu înţeleg, spuse Sparks, pierzându-și puţin din 
hotărâre. 

— Asta a fost problema. Am fost repusă în funcţia de 
ofiţer coordonator. Şi primul meu ordin este s-o ştergi în 
biroul lui Marsh. 

Sparks îngheţă. 

e 252 + 


— Acum, DCI Sparks! 

El se uită lung la Erika, împreună cu ceilalţi ofiţeri din 
cameră, apoi se duse încet la biroul lui, îşi luă haina şi 
dădu să plece. Inainte să iasă pe uşă, Crane începu să 
aplaude. Ceilalţi i se alăturară, Peterson îşi duse degetele 
la buze şi fluieră. Erika fu mişcată şi se înroşi, lăsând 
privirea în jos. 

— În regulă, oameni buni, spuse ea. Apreciez mult gestul 
vostru, dar un criminal este încă în libertate. 

Aplauzele se stinseră. Erika se duse la tabla albă din 
faţă. Prinse pe ea fotografia Andreei cu George Mitchell. 

— Acesta este principalul nostru suspect, George 
Mitchell. Iubitul Andreei Douglas-Brown şi, în final, 
ucigaşul ei. E bănuit şi de violarea şi omorârea Tatianei 
Ivanova, Mirkăi Bratova, Karolina Todorova şi a lui Ivy 
Norris. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— Până azi, ancheta s-a concentrat pe omorârea Andreei 
Douglas-Brown. Chipul ei a fost pe prima pagină a tuturor 
ziarelor, pe internet şi pe ecranele televizoarelor şi a 
pătruns în conştiinţa naţiunii. Da, era bogată şi 
privilegiată. Dar a avut o moarte cumplită: singură, 
speriată şi neajutorată. Tatiana Ivanova, Mirka Bratova, 
Karolina Todorova şi Ivy Norris or fi fost prostituate, dar 
vă garantez că n-au intrat de bunăvoie în această lume. În 
alte împrejurări, ar fi putut să aibă acelaşi noroc în viaţă 
ca Andrea. Şi ele au avut o moarte chinuitoare. Vă spun 
toate astea, fiindcă vreau să uitaţi poziţia socială a acestor 
femei. Să nu le împărţiţi în clase sociale, cum se face în 
ţara asta zi de zi. Toate sunt egale, toate sunt victime şi 
merită atenţia noastră egală. 

Erika se opri. Crane începu să prindă în piuneze 
fotografiile victimelor. 

— Aşadar, aceasta este persoana care ne interesează cel 
mai mult şi principalul nostru obiectiv, spuse Erika, 
arătând fotografia lui George Mitchell. A avut o relaţie 
sexuală cu Andrea şi au fost fotografiaţi împreună cu patru 
zile înainte ca Andrea să dispară. Mai cred şi că ea s-a 


e 253 + 


întâlnit cu el şi cu o blondă neidentificată în noaptea în 
care a fost răpită. Vreau să analizaţi cu toţii pe intranet 
conţinutul întreg al celui de-al doilea telefon al Andreei 
Douglas-Brown. Vă rog să vă uitaţi dintr-o nouă 
perspectivă. Nu există întrebări stupide. Îl găsim pe acest 
bărbat şi am credinţa că dezlegăm acest caz. 

Poliţiştii dădură din cap la unison. Erika continuă: 

— După-amiază vom face un nou apel public pentru 
informaţii. O să ieşim în forţă, numindu-l pe George 
Mitchell drept suspect. Să sperăm că asta va conduce la 
informaţii noi sau îl va scoate din ascunzătoare. 

Erika se opri, asigurându-se c-o ascultau cu toată 
atenţia. Continuă: 

— Vă rog să vă concentrați şi pe celelalte victime ale 
noastre. Omorârea Tatianei Ivanova, a Mirkăi Bratova şi a 
Karolinei Todorova sunt cazuri nerezolvate care n-au fost 
conectate înainte. Vreau să scoateţi şi să revedeţi dovezile 
privind toate cele trei crime. Uitaţi-vă după legături şi 
similitudini; se cunoşteau victimele între ele? Dacă da, 
cum şi de ce? 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră Colleen, ofiţerul de presă 
al poliţiei. 

— Scuze că te întrerup, DCI Foster; aştept din clipă în 
clipă o teleconferinţă de la Reuters. M-am gândit că ai vrea 
să participi, spuse ea. 

— Bun, vă mulţumesc tuturor! Trebuie să ieşim în faţă 
cu asta. Uitaţi de Marco Frost. Ignoraţi presa. Lăsaţi ideile 
preconcepute. Concentraţi-vă pe ce avem în faţa ochilor 
aici şi acum. Luaţi-o înaintea programelor de ştiri şi vom 
începe să câştigăm în lupta asta. 

Erika se ridică şi părăsi sala de şedinţe, care începu să 
fiarbă de activitate. 


e 254 œ» 


Capitolul 54 


Apelul de presă contrastă izbitor cu conferinţa de presă 
precedentă de la Marble Arch. Erika insistase să se ţină pe 
treptele secţiei Lewisham Row şi să fie mai autentic şi 
imperativ decât conferința de presă anterioară, 
pretențioasă, cu ecranele ei video şi sala de conferinţe 
elegantă. 

În plus, Erika insistase ca Marsh să nu fie prezent, ceea 
ce nu picase bine. 

Începea să se însereze când Erika, Moss şi Peterson se 
adunară pe treptele secţiei în faţa diverselor televiziuni şi 
jurnalişti de presă scrisă. Asupra lor era îndreptată lumina 
supărătoare a unui reflector. 

— Vă mulţumesc pentru participare, începu Erika, 
ridicând glasul. 

Avea în faţa ei zeci de obiective. Camerele de televiziune 
îşi aţintiră obiectivele asupra scărilor şi aparatele de 
fotografiat scoteau bliţuri. Moss şi Peterson se uitau drept 
în faţă. 

Erika continuă: 

— Bănuiesc că mulţi dintre cei care sunt astăzi aici au 
scris deja povestea asta şi au luat o hotărâre cu privire la 
ce am să spun eu. Dar, înainte să vă pierdeţi interesul şi, 
metaforic vorbind, să terminaţi o ciornă imaginară, scriind 
sinistru despre incompetenţa poliţiei sau înainte să 
decideţi că moartea Andreei merită să fie mai mediatizată 
decât cea a cuiva care nu s-a născut într-o familie 
favorizată, amintiţi-vă de ce ne aflăm azi aici. Treaba 
noastră este să-i prindem pe răufăcători. Treaba voastră 
este să scrieţi despre asta într-un mod corect şi just. Da, 
ne folosim unii de alţii. Poliţia se foloseşte de presă pentru 
a ne promova cazul şi pentru a răspândi un mesaj. Voi 
vindeţi ziarele. Aşadar, doamnelor şi domnilor din presă, 
vă cer ca azi să lucrăm împreună. Daţi-mi voie să ofer un 
nou subiect. 

Erika făcu o pauză. 


< 255» 


— Marco Frost a fost azi eliberat din arest, pe motiv de 
dovezi insuficiente. A reuşit să ne ofere un alibi şi n-am 
avut de ales decât să-l eliberăm. E un om nevinovat. Dar 
nu asta e subiectul vostru. Subiectul vostru e că ucigaşul 
Andreei este încă în libertate în societate. După ce am 
revăzut probele şi am reorientat ancheta, avem motive 
solide să credem că moartea Andreei n-a fost o crimă 
izolată. Omul pe care-l căutăm a ucis şi înainte. Credem că 
e răspunzător de moartea a trei tinere din Europa de Est: 
Tatiana Ivanova, Mirka Bratova şi Karolina Todorova. 
Toate au venit la Londra cu credinţa că vor găsi aici o 
slujbă bună. In schimb au fost traficate ca prostituate şi 
silite să muncească pentru a-şi plăti datoriile. Mai credem 
că acelaşi individ este răspunzător de moartea lui Ivy 
Norris, în vârstă de patruzeci şi şapte de ani. Şi acum veţi 
vedea o fotografie a principalului nostru suspect în acest 
caz. Numele lui e George Matone 


În sala de şedinţe, comisarul-şef Marsh urmărea cu 
Colleen conferința de presă transmisă de canalul BBC 
News. 

— Toată treaba pare amatoricească, iar ea dă impresia 
de profesoară severă de modă veche, spuse el când 
imaginea se mută de la Erika, Moss şi Peterson la poza lui 
George Mitchell. 

— Bineînţeles, când o femeie este sigură de părerea ei, 
este automat profesoară severă de modă veche, spuse 
Colleen. 

Pe burtiera televizorului apărură un număr de telefon şi 
o adresă de e-mail. După câteva clipe, reapăru imaginea 
Erikăi. 

— Dacă aveţi informaţii despre acest om, vă rog să ne 
contactaţi folosind detaliile de pe ecranele dumneavoastră. 
Telefonul dumneavoastră va fi confidenţial. De asemenea, 
vă sfătuim ca, în caz că-l vedeţi pe acest om, să nu vă 
apropiaţi de el. Mulţumesc presei pentru timpul şi ajutorul 
acordate în această chestiune. 

După o pauză pe ecran, jurnaliştii începură să pună 


e 256 » 


întrebări. 

— Marco Frost va avea dreptul la despăgubire? strigă un 
glas. 

— Cazul lui Marco Frost va fi tratat la fel ca toate 
celelalte. Procuratura se va ocupa de el în regim de 
urgenţă, spuse Erika. 

Jurnaliştii începură s-o bombardeze pe Erika şi cu alte 
întrebări. 

— Aceste crime au legătură cu activităţile economice ale 
lui Sir Simon Douglas-Brown? 

— Cred că nu trebuie să uităm că Sir Simon Douglas- 
Brown este un tată a cărui fiică a murit într-un mod 
îngrozitor. La fel ca toate celelalte fete - şi ele au rude 
care le simt lipsa în fiecare zi. Ancheta asta a fost deja 
încurcată de înţelegerea diferită a modului în care trebuie 
să acţionăm. Ne dăm seama acum că tocmai secretele 
Andreei ne vor conduce la ucigaş. Vă rog să n-o judecaţi pe 
ea, nici pe membrii familiei ei. 

— Doamne, ştiam eu că asta a fost o idee proastă! 

— Ba nu. E bună. Ea chiar intră în legătură cu oamenii. 
Conferinţa asta de presă este mult mai reală şi autentică 
decât cealaltă, spuse Colleen. 

Marsh îi aruncă o privire piezişă, însă ea era lipită de 
ecran. 

Pe ecran apăru apoi o imagine largă cu Erika, Moss şi 
Peterson urcând treptele şi intrând în secţie. Transmisia 
reveni la studioul BBC News, unde prezentatoarea îl rugă 
pe reporterul de la faţa locului să comenteze evenimentul. 

— Asta este o mişcare îndrăzneață a poliţiei, care după 
câteva săptămâni încă are foarte puţine probe. Cu un 
suspect în libertate, timpul se scurge. 

— Ce vrea să spună cu timpul se scurge? zise cu dispreţ 
Marsh. 

Pe ecran, reporterul continuă: 

— Sir Simon Douglas-Brown s-a confruntat cu o nouă 
rundă de dezvăluiri în presă privind legăturile lui cu 
contracte cu arme cu Arabia Saudită. S-a făcut aluzie şi la 
o aventură extraconjugală. 


e 257 œ» 


Camera reveni apoi la prezentatoare. 

— Această conferinţă de presă a fost un nou punct de 
plecare în ancheta poliţiei. În timp ce în săptămânile 
precedente poliţia a părut că dansează după cum îi cântă 
familia Douglas-Brown, astăzi prezintă o linie de anchetă 
credibilă, bazată pe dovezi pe care familia poate c-ar 
prefera să le ţină departe de presă? 

Camera se întoarse la reporterul din faţa secţiei 
Lewisham Row. 

— Cred că da. Poate că această conferinţă de presă a 
deteriorat relaţia dintre elita conducătoare şi poliţie, cred 
eu, dar poate la fel de bine să dea mai multă credibilitate 
şi autonomie poliţiei, ceea ce, sunt sigur, va ajuta la 
recâştigarea susţinerii publicului. 

— Uite, vezi? Acesta e unghiul pe care-l căutam. Am să 
dau nişte telefoane şi am să pun în circulaţie caseta cu 
aceste comentarii, spuse Colleen. 

Marsh simţi că pe frunte îi apar broboane de 
transpiraţie. Îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Îl 
scoase şi văzu că era Simon Douglas-Brown. 


e 258 » 


Capitolul 55 


Silueta turba pe dinăuntru. Ultimele zile trecuseră într-o 
ceaţă de frustrare. Fusese atât de aproape şi apoi trebuise 
să se retragă! Nu doar că DCI Foster supravieţuise, ci se 
întoarse mai puternică. 

Fusese repusă la nenorocitul ăla de caz! 

Silueta era foarte afectată de apelul de presă de la 
Lewisham Row, în care DCI Foster susţinuse în public că 
omorurile aveau legătură între ele. Instinctul îi spunea să 
fugă departe, s-o ia de la capăt, dar exista o mâncărime 
care trebuia scărpinată. Legătura fusese făcută, însă 
poliţia nu avea nicio dovadă. Silueta era sigură de asta. 

Aşa că, la şase după-amiaza, silueta se duse la gara 
Paddington unde taxiurile lăsau şi luau călători şi unde 
fetele îşi pierdeau timpul... 

Fata păru derutată când silueta opri maşina. Se postase 
puţin mai jos de capătul unui drum de acces murdar care 
era folosit de taxiuri pentru a se întoarce sau de oameni în 
căutare de distracţie. 

— Pot să-ţi ofer câteva clipe frumoase, spuse ea, 
automat. 

Era o fată subţire, cu un puternic accent est-european. 
Tremura în colanţii strâmţi, bluză cu bretele subţiri şi o 
haină din imitație de blană, ponosită şi mare. Avea 
trăsături ascuţite şi părul drept, până la umeri. Avea fard 
sclipitor la ochi şi mesteca gumă. Se rezemă de 
containerul de gunoi, aşteptând un răspuns. 

— Caut distracţie... Ceva un pic diferit, un pic mai 
neobişnuit. 

— Da? Păi, să ştii, când treaba e neobişnuită, costă mai 
mult. 

— Îl cunosc pe şefu' tău, spuse silueta. 

Ea îl luă în derâdere. 

— Daa, toţi spun asta... Dacă vrei o reducere, poţi să te 
cari, spuse ea, dând să plece. 

Silueta se aplecă şi-i rosti un nume. Ea se opri şi veni 


e 259 + 


înapoi la geam, lepădând masca ademenitoare. Ochii ei 
erau înspăimântați. Teama înconjurată de sclipici. 

— El te-a trimis? întrebă ea, uitându-se în jur la maşinile 
care treceau vâjâind. 

— Nu. Dar ştie că-l ajut mult să prospere... Aşa că s-ar 
aştepta să obţin ce vreau. 

Ochii fetei se îngustară. Avea instincte bune. S-ar fi 
putut să fie mai greu decât credea ea. 

— Deci, vii aici şi arunci numele şefului meu. Ce vrei să 
fac? 

— Îmi plac decorurile în aer liber. 

— Bine. 

— Şi-mi place când fata se preface speriată... 

— Adică vrei o imitație de viol? spuse fata direct, dându- 
şi ochii peste cap. 

Se uită în jur şi-şi dădu bluza la o parte, arătându-şi 
sânii mici şi obraznici. 

— Asta va costa mai mult. 

— Îmi permit, spuse silueta. 

Ea îşi ridică topul la loc. 

— Da? Arată-mi. 

Silueta scoase un portofel şi-l deschise, băgându-i-l sub 
nas. Teancul de bancnote sclipea în lumina stradală. 

— O mie cinci sute. Şi avem un cuvânt de siguranţă, 
spuse ea, scoțând un telefon mobil din colanţi. 

Silueta scoase o mână pe geam şi acoperi telefonul. 

— Nu, nu, nu, nu! Vreau să fie cât mai real. Să nu spui 
nimănui unde mergem. 

— Trebuie să sun. 

— Îţi mai dau cinci sute. Şeful nu trebuie să ştie. 

— Nici vorbă! El află, iar eu nu am niciun cuvânt de 
siguranţă. 

— Bine. Cu cărţile pe masă. Două mii. lar cuvântul de 
siguranţă este Erika. 

— Erika? 

— Da. Erika. 

Fata se uită în jur şi îşi roase buza. 

— Bine, spuse ea. 


e 260 » 


Deschise portiera şi urcă în maşină. Silueta demară, 
activând închiderea centralizată şi spunându-i că asta face 
parte din joc. 


e 261 œ» 


Capitolul 56 


Sala de şedinţe era destul de liniştită după conferinţa de 
presă. Ofițerii de poliţie îşi făceau de lucru pe-acolo, în 
timp ce telefoanele sunau din când în când. Domnea o 
atmosferă de nerăbdare. Puținele telefoane pe care le 
primiseră erau de la obişnuiţii pierde-vară. 

— Doamne! Ai fi zis că o să iasă cineva în faţă cu nişte 
informaţii, spuse Erika, uitându-se la ceas. Nu suport asta. 
O şterg la o ţigară. 

Tocmai ajunsese pe treptele secţiei când, în spatele ei, 
apăru Crane. 

— Şefa, vino repede la telefon, spuse el. 

— Cine e? întrebă Erika. 

— Avem o fată pe fir care spune că e Barbora Kardosova, 
cea mai bună prietenă a Andreei, spuse Crane. 

Erika se întoarse în grabă în sala de şedinţe şi luă 
receptorul. 

— Sunteţi ofiţerul de poliţie care a fost în după-amiaza 
asta la televizor? întrebă un glas feminin cu accent est- 
european. 

— Da. Sunt inspector-şef detectiv Erika Foster. Ai 
informaţii despre George Mitchell? 

— Da, spuse ea. Dar nu pot să vorbesc la telefon. 

— Te asigur că tot ce spui aici va fi confidenţial, spuse 
Erika. 

Se uită în jos şi văzu că era un număr ascuns. Erika se 
uită la Crane, care dădu din cap pentru a-i da de înţeles că 
se ocupa deja de localizare. 

— Îmi pare rău, nu vreau să vorbesc la telefon, spuse 
fata, cu glas tremurător. 

— Bine, este în regulă. Putem să ne întâlnim? Oriunde 
vrei. 

Peterson notă ceva în mare grabă pe carnetul său. Îl 
ridică şi i-l arătă Erikăi. Pe el scria: CONVINGE-O SĂ VINĂ 
LA SECȚIE. 

— Eşti în Londra? Ai vrea să vii la secţie aici, la 


e 262 » 


Lewisham Row? 

— Nu... Nu, nu. 

După glas fata era acum speriată. Urmă o pauză. Erika 
se uită la Crane, care-i spuse pe muteşte că era un telefon 
cu cartelă preplătită. 

— Alo, Barbora, mai eşti pe fir? 

— Da. Nu spun mai mult la telefon. Trebuie să vă spun 
nişte lucruri. Ne putem întâlni mâine la unsprezece. lată 
adresa... 

Erika o notă în grabă şi dădu să mai întrebe ceva, dar 
convorbirea se-ntrerupse. 

— Era o cartelă preplătită, şefa; n-am făcut nimic, spuse 
Crane. 

— Părea cu adevărat agitată, spuse Erika, punând 
receptorul în furcă. 

— Unde vrea să vă întâlniți? întrebă Peterson. 

Erika introduse adresa în calculator. Pe ecran apărea o 
imagine de pe Google Maps. Era o vastă întindere verde. 

— Norfolk, spuse Erika. 

— Ce naiba caută ea în Norfolk? întrebă Moss. 

Mobilul Erikăi sună. Văzu că era Edward. 

— Scuze, trebuie să răspund. Stabiliţi voi o rută şi vom 
hotări cum să procedăm când mă întorc, spuse ea şi părăsi 
încăperea. 

Pe coridor era linişte şi răspunse la telefon. 

— Aşadar, fătucă, să înţeleg că nu vii? spuse Edward. 

Erika văzu că era cinci şi cinci minute. 

— Îmi pare rău... Doar nu mă mai aştepţi încă, pe peron? 

— Nu, fătucă. Te-am văzut în după-amiaza asta la 
televizor şi m-am gândit că n-ai cum să fii aici la cinci, 
decât dacă zbori. 

Erika se gândi în urmă. Evenimentele de dimineaţă 
păreau la milioane de ani depărtare. 

— Te-ai descurcat bine la conferinţa aia de presă, iubire, 
spuse Edward. M-ai făcut să-mi pese de fata aia, Andrea. 
Nu s-au scris lucruri foarte frumoase despre ea în ziare, 
nu-i aşa? 

— Îţi mulţumesc. Totul s-a întâmplat pe neaşteptate. Am 


e 263 + 


fost chemată azi-dimineaţă la secţie, mă pregăteam să urc 
în tren să vin la tine şi... 

— Şi ai lăsat totul la o parte, da? 

— Da, spuse încet Erika. 

— Ascultă, iubire. Fă ce trebuie să faci. Eu te voi aştepta 
aici. 

Moss apăru în uşă, făcându-i semn că voia să vorbească. 

— Scuze. Trebuie să închid. Pot să te sun mai târziu? 
întrebă Erika. 

— Da, iubire. Ai grijă de tine. Prinde-l pe individul acela, 
închide-l şi aruncă apoi cheia. 

— Aşa voi face. 

Se auzi un clic şi Edward închise. 

— Aşa voi face. Promit că aşa voi face, repetă ea. 

Inspirând adânc, se întoarse în sala de şedinţe, 
întrebându-se când anume va putea să-şi respecte 
promisiunea. 


e 264 œ» 


Capitolul 57 


A doua zi, Erika, Moss şi Peterson plecară devreme din 
Londra pentru a se întâlni cu Barbora Kardosova. 
Încercaseră de mai multe ori să găsească vreun detaliu 
despre ea, pe internet, dar fără succes. Asigurarea ei 
naţională, paşaportul şi contul bancar nu mai fuseseră 
utilizate de mai bine de un an. Mama ei murise cu doi ani 
în urmă şi nu avea alte rude în viaţă. 

Când soarele tocmai răzbătea prin nori, intrară în bezna 
din Blackwall Tunnel. După câteva clipe, când ieşiră, 
soarele se ascunsese din nou după un grup de nori 
culoarea oţelului. 

— Acum am trecut râul; trebuie să ieşim în A12, şefa, 
spuse Moss. 

Peterson stătea în spate, absorbit de telefonul său. Se 
opriră să pună benzină chiar înainte de Greenwich şi Moss 
îşi cumpără câteva pachete de bomboane cu lemn-dulce. 

Clădirile Londrei făcură loc curând şoselei A12, cu două 
benzi, care era neglijată şi se fărâmiţa pe alocuri şi 
observaseră că peisajul era foarte plat. Câmpuri maronii 
cu copaci golaşi treceau vâjâind pe alături şi, către 
Ipswich, părăsiră A12 şi intrară pe un drum cu o singură 
bandă. 

— E foarte ciudat, nu-i aşa? Drumul acesta drept prin 
ţinutul de nicăieri, spuse Peterson, vorbind pentru prima 
dată după sute de mile. 

Drumul străbătea o vastă întindere de câmpuri netede, 
iar vântul vuia peste solul golaş, lovind maşina. Drumul 
urcă puţin şi trecură un pod metalic, peste un canal cu apă 
învolburată. Trestii cenuşii, ofilite străjuiau canalul până la 
linia orizontului. 

— A12 este un drum vechi, de pe vremea romanilor, 
spuse Moss, băgând în gură încă o bomboană şi 
mestecând-o. 

— În Suffolk şi Norfolk au fost arse sute de vrăjitoare, 
adăugă Peterson, când trecură pe lângă o moară de vânt 


e 2605 » 


părăsită. 

— Accept mai degrabă preţurile mari, vânzarea din uşă 
în uşă, smogul şi un Nardo's aglomerat decât chestia asta, 
spuse Moss, tremurând şi deschizând la maximum sistemul 
de încălzire al maşinii. Cât mai e? 

— Vreo şase mile, spuse Peterson, uitându-se pe iPhone. 

Copacii se înmulţiră şi intrară într-un ţinut păduros. 
Maşina gonea pe sub o boltă de copaci golaşi şi Erika 
încetini când zări un refugiu cu o zonă de picnic, care nu 
era mai mult decât un petic de pământ cu tufişuri şi o 
băncuţă. Pe o placă de lemn era pictat numărul 14. 

— Ce spunea ea, zona de picnic 17? întrebă Erika. 

— Da, şefa, spuse Peterson. 

Mai merseră puţin până când pădurea păru să se 
îndesească. Drumul şerpui la stânga şi la dreapta, trecând 
pe lângă zona de picnic 15. Luară o curbă strânsă şi 
trecură pe lângă o bancă de picnic, cea cu numărul 16. 
Zona era năpădită de buruieni. Banca era putrezită şi se 
prăbuşise. 

— Informaţii despre poziţia voastră, se auzi glasul lui 
Crane la staţia de emisie-recepţie montată pe bord. 

— În câteva minute ajungem acolo, şefu', spuse Moss. 

— Bun, păstraţi deschisă o linie de comunicare. Asta a 
cerut şefu' ăl mare, spuse Gras: 


Comisarul-şef Marsh se opusese trimiterii a trei poliţişti 
în Norfolk după „potcoave de cai morţi”. 

— Şefu', Barbora Kardosova a fost una dintre cele mai 
bune prietene ale Andreei şi spune că-l cunoaşte pe 
George Mitchell, insistă Erika, când era în biroul lui. 

— De ce n-a spus asta până acum? Cazul Andreei este în 
ziare de săptămâni întregi. Şi de ce nu punem poliţia locală 
să-i ia o declaraţie? O să fiţi plecaţi toată ziua. Tocmai aţi 
lansat un apel important în Londra, spuse Marsh. 

— Asta este pista noastră cea mai solidă, domnule. Vom 
pleca devreme şi vom fi tot timpul în legătură cu baza. Aş 
vrea să aveţi încredere în intuiţia mea de data asta. 

— De ce a folosit un număr neînregistrat? Habar n-avem 


e 266 » 


unde se află, spuse Marsh, rezemându-se în scaun şi 
frecându-se la ochi. 

— Poate nu vrea să fie găsită. Ăsta nu-i un delict, nu-i 
aşa? 

— Totul ar fi mult mai uşor dacă tuturor li s-ar ataşa la 
naştere un dispozitiv GPS. S-ar economisi o avere... 

— O să am grijă să-i transmit asta primului jurnalist pe 
care-l voi întâlni, spuse Erika. 

— Ţine-mă la curent cu fiecare pas pe care-l faceţi, 
spuse el ţâfnos şi-i făcu semien mâna să plece. 


Cerul se acoperise de nori şi Moss trebui să aprindă 
farurile. Pădurea era acum deasă şi crengile golaşe păreau 
impenetrabile. Indicatorul cu numărul 17 apăru în față, iar 
ei opriră în dreptul unui petic de pământ fără vegetatie. 
Banca fusese înlăturată, lăsând în pământ patru urme 
adânci. Moss opri motorul şi luminile. Când Erika deschise 
portiera, o izbi o pală de aer rece şi un miros de frunze 
umede şi veştede. Îşi încheie paltonul până sus, iar 
Peterson şi Moss i se alăturară. 

— Şi acum? întrebă Moss. 

— A spus că ne întâlnim aici; a fost foarte categorică, 
spuse Erika, scoțând bucata de hârtie pe care scrisese 
indicaţiile iniţiale. 

Se uitară la drumul de lângă ei. Era pustiu în ambele 
direcţii. 

— Pare că în faţă e un drumeag, spuse Moss. 

Se îndreptară spre un spaţiu gol din rugi uscați. După 
câţiva metri, drumeagul se deschidea într-o potecă bine 
întreţinută, care se întindea până la un colţ, unde se 
pierdea brusc. Erika se gândi că vara acest colţ de pădure 
pustiu şi sinistru era altfel. 

Aşteptară aproape patruzeci de minute. 

— E o nenorocită de păcăleală, spuse Peterson. Fără 
îndoială, femeia care a spus... 

Glasul i se stinse când auziră un trosnet de băț rupt şi 
un foşnet de frunze deranjate. Erika duse un deget la buze. 
Foşnetul se repetă şi, dintre tufişuri, apăru o femeie cu 


e 267 œ» 


părul blond şi scurt. Purta o jachetă impermeabilă roz şi 
pantaloni mulaţi negri. Într-o mână avea un cuţit, iar în 
cealaltă ceva ce semăna cu un tub cu spray paralizant. Se 
opri la cincizeci de metri de ei. 

— Ce dracu'? spuse Moss. 

Erika îi aruncă o privire. 

— Barbora? Barbora Kardosova? Eu sunt DCI Erika 
Foster; aceştia sunt colegii mei, detectiv Moss şi detectiv 
Peterson. 

— Scoateţi-vă legitimaţiile şi aruncaţi-le încoace! spuse 
Barbora. 

Glasul îi tremura de frică şi, când se apropie, observară 
că şi mâinile îi tremurau. 

— Stai puţin, începu Moss, dar Erika băgă mâna în 
buzunar, scoase legitimaţia şi o aruncă spre Barbora. 

Cu reţineri, Moss şi Peterson făcură la fel. Barbora le 
ridică şi, ţinând tubul cu spray paralizant aţintit în direcţia 
lor, se uită la legitimaţii. 

— Bun, ai văzut că suntem cine spunem că suntem. 
Acum te rog să pui jos cuțitul şi sprayul paralizant. 

Barbora le puse pe pământ şi veni spre ei cu prudenţă. 

Erika abia reuşi să distingă faţa din fotografia pe care o 
văzuse pe Facebook. Era tot frumoasă, dar nasul ei era 
acum mai mic şi mai drept. Faţa era mai plină, dar părul 
lung şi negru era acum scurt şi vopsit blond. 

Un bărbat brunet şi o femeie blondă... se gândi Erika. 

— De ce trecem prin toate astea doar ca să vorbim cu 
tine? începu Moss. Ştii că te-am putea sălta pe loc pentru 
cuțitul acela. Are mai mult de cincisprezece centimetri şi 
să nu încep să vorbesc şi despre sprayul paralizant... 

Barbara avea lacrimi în ochi. 

— Sunt tare speriată, dar trebuie să vorbesc cu voi. 
Trebuie să vă spun nişte lucruri, altfel nu mi-o voi ierta 
niciodată... Nu trebuia să vă contactez folosind numele 
meu adevărat. Sunt în programul de protecţie a martorilor. 


e 268 » 


Capitolul 58 


Moss, Peterson şi Erika îngheţară. Vântul foşnea prin 
vârfurile copacilor. 

— N-am să vă spun noul meu nume, zise cu glas 
tremurat Barbara. 

— Nu, spuse Erika, ridicând mâna. Nu mai spune nimic. 

— Rahat, ar fi trebuit să fie evident! spuse Moss. 

Pe geamul deschis al maşinii se auzi un bip slab şi-l 
auziră pe Crane cerând să le afle situaţia şi poziţia. 

— Trebuie să contramandăm asta, şefa... Dacă cineva 
din programul de protecţie a martorului este deconspirat, 
trebuie s-o contramandăm, spuse Moss. 

— Vei avea nevoie de o nouă identitate, spuse Peterson, 
încercând să-şi ascundă supărarea. 

— Stati! Vă rog! Trebuie să vă spun nişte lucruri, spuse 
Barbora. M-am întâlnit cu voi pentru că trebuie să vă 
povestesc despre George Mitchell... Ar trebui să vă spun 
numele lui adevărat, spuse ea, tremurând şi mai tare. 

— Care e numele lui adevărat? întrebă Erika. 

— Igor Kucerov, spuse Barbora, de parc-ar fi făcut un 
efort fizic. 

Peterson se îndreptă spre maşină, unde era staţia de 
emisie-receptie. 

— Vă rog! Lăsaţi-mă să vă spun totul înainte să... înainte 
ca povestea asta să devină oficială. 

Se lăsă din nou tăcerea. Glasul slab al lui Crane se auzi 
de departe, cerându-le situaţia şi poziţia. 

— Peterson. Spune-i că încă aşteptăm. Totul e în 
regulă... şi, te rog, Peterson, nimic despre asta până auzim 
tot ce are ea de spus. 

El dădu din cap şi porni în fugă către maşină. 

— Nu vreau să ştiu noul tău nume, nici unde locuieşti pe 
aici, spuse Erika. 

— Locuiesc departe de aici. Eu am de pierdut mai mult 
decât voi toţi laolaltă, dar m-am hotărât să vorbesc în 
sfârşit. Dacă ne întoarcem puţin, în faţă e un loc de picnic. 


e 269 » 


O urmară, lăsându-l pe Peterson la staţia radio din 
maşină. După cinci minute de mers pe jos, ieşiră într-un 
luminiş unde se afla o bancă de picnic. Lumina pătrundea 
cu greu prin bolta de crengi de deasupra. Erika se gândi 
iar că într-o zi de vară trebuia să fie frumos, dar în 
semiîntuneric şi frig era apăsător. Îşi scoase asta din 
minte, iar ea şi Moss se aşezară vizavi de Barbora, cu masa 
între ele. 

Erika îi oferi Barborei o ţigară şi ea luă recunoscătoare 
una din pachet. Mâinile îi tremurau când se aplecă s-o 
aprindă, ferind flacăra cu mâna. Erika o aprinse pe a ei şi 
pe-a lui Moss şi inhalară la unison. _ 

Barbora arăta de parcă avea să vomite. Işi trecu mâna 
prin părul scurt. Era decolorat ieftin, şi avea o nuanţă 
galbenă, ca paiele. Îşi înghiţi nodul din gât şi începu să 
vorbească. Glasul îi tremura. 

— L-am cunoscut pe George Mitchell... Igor Kucerov... 
acum trei ani, când aveam douăzeci de ani. Locuiam în 
Londra şi aveam două slujbe. Una era la un club privat din 
centrul Londrei, numit Debussy. 

Trase încă un fum şi continuă: 

— Acolo lucram în schimburi şi în acelaşi timp munceam 
şi într-o cafenea din New Cross, numită The Junction. Era 
un loc amuzant, animat, în care se întâlneau artişti, pictori 
şi poeţi. Tot acolo l-am cunoscut pe Igor. Era un client fidel 
şi, de fiecare dată când venea, stăteam de vorbă. Pe atunci 
mi se părea superb şi foarte haios. Eram flatată că-şi 
petrecea timpul vorbind cu mine... Într-o zi eram la muncă 
şi foarte supărată. Mi se stricase iPod-ul şi aveam în el 
cântece şi fotografii pe care nu le puteam înlocui. El a fost 
amabil, dar nu mi s-a părut ceva neobişnuit. După câteva 
zile, când am intrat în următorul schimb, era acolo, 
aşteptând cu o pungă pentru cadouri, şi înăuntru era un 
iPod nou... Nu ca acela micuţ pe care-l avusesem, ci unul 
mai nou şi mai scump, care făcea câteva sute de lire. 

— Atunci ai început o relaţie cu George/lgor? întrebă 
Moss. 

Barbora dădu din cap. Se întuneca şi un nor îi ameninţa 


e 270 œ» 


deasupra. 

— La început s-a purtat minunat. Credeam că sunt 
îndrăgostită şi că-l găsisem pe bărbatul cu care aveam să- 
mi petrec restul vieţii. 

— Familia ta ce părere avea despre el? 

— Eram doar eu şi mama. Ea a venit în Anglia când avea 
douăzeci şi ceva de ani. Voia să cunoască un bărbat şi să 
ducă o viaţă frumoasă, burgheză, dar apoi a rămas 
însărcinată cu mine. lubitul ei de la acea vreme nici nu 
voia să audă, aşa că m-a făcut şi s-a luptat ca mamă 
singură. Pe urmă, când aveam zece ani, a fost 
diagnosticată cu scleroză multiplă. La început, evoluţia a 
fost lentă, dar când aveam şaisprezece ani, boala i s-a 
agravat serios. A trebuit să mă las de şcoală şi să am grijă 
de ea. Mi-am luat slujbele astea două - dimineaţa eram la 
cafenea, iar noaptea la club. 

— Cât a durat relaţia cu Igor? întrebă Moss. 

— Cam un an. A făcut foarte multe în acel timp. Ne-a 
ajutat foarte mult. A plătit pentru instalarea unei băi 
speciale pentru mama. Mi-a achitat cardurile de credit... 

Barbora zâmbi, amintirile fiind încă vii în mintea ei. 
Trase un fum din ţigară şi chipul i se întunecă. 

— Aveam câteva luni de relaţie când, într-o seară, ne-am 
dus la cinema în Bromley... Când am cumpărat bilete, nişte 
băieţi au făcut comentarii despre mine, chestii legate de 
corpul meu. Igor s-a înfuriat, dar i-am spus să se calmeze. 
Am intrat în sală şi ne-am uitat la film şi eu am crezut că 
uitase de asta. Când am ieşit, era târziu şi nu erau mulţi 
oameni în preajmă. În parcare, Igor l-a văzut pe unul 
dintre băieţi mergând în faţa noastră. Când eram aproape 
de maşina noastră, Igor l-a atacat, lovindu-l cu pumnii şi 
picioarele. Era ca un animal. Băiatul a căzut la pământ şi 
Igor a continuat să-l lovească cu picioarele, călcându-l pe 
cap. Nu-l mai văzusem niciodată aşa; m-a şocat... Am dat 
să-l trag de acolo, dar mi-a tras şi mie un pumn în faţă. În 
cele din urmă, când n-a mai avut energie, a plecat pur şi 
simplu. L-a lăsat pe băiat zăcând pe jos în întuneric... 

Barbora începu să plângă. Moss scoase un pacheţel cu 


e 271 œ» 


şerveţele. Îl întinse peste masă şi Barbora luă unul. Inspiră 
adânc şi îşi şterse faţa. 

— Şi eu l-am urmat, spuse ea. L-am lăsat pe băiat pe 
pământ între două maşini... Igor m-a pus pe mine să 
conduc, deşi nu eram asigurată pe maşina lui, şi m-am 
urcat la volan. Mi-a luat poşeta, a găsit şerveţele 
demachiante şi şi-a şters sângele de pe încheieturile 
degetelor şi de pe faţă. Apoi m-a lăsat acasă. Nu l-am văzut 
câteva zile, până a apărut cu un cadou şi mama s-a bucurat 
tare mult să-l vadă. Am trecut peste faza aia şi am 
continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Ce s-a întâmplat cu băiatul? întrebă Erika. 

Barbora ridică din umeri. In depărtare se auzi un tunet 
şi un fulger brăzdă cerul. 

— Şi unde intră Andrea în toate astea? întrebă Moss. 

— La câteva săptămâni după ce am început să lucrez la 
clubul Debussy, la bar, Andrea a intrat să bea ceva. Era 
linişte. Am servit-o cu un pahar şi am ajuns să stăm de 
vorbă. A început să vină mai des şi, încetul cu încetul, am 
ajuns s-o cunosc mai bine. Mi-a spus că nu putea să sufere 
fetele snoabe cu care fusese colegă la şcoală. Când a auzit 
că eu locuiam la sud de râu, a spus că i-ar plăcea tare mult 
să-mi facă o vizită. A spus că era ca şi cum ar fi plecat într- 
o vacanţă all-inclusive... dar New Cross e numai la zece 
minute cu trenul de Charing Cross. 

Barbora râse cu amărăciune. 

— Deci, Andrea a venit la tine acasă? 

Barbora clătină din cap. 

— Nu, venea la The Junction, cafeneaua unde lucram. E 
un loc foarte boem şi întotdeauna erau acolo oameni 
interesanţi. Oameni care trăiau liberi, nu într-o cuşcă, asta 
spunea ea... Eu i-am spus că ea trăia într-o cuşcă aurită, 
însă n-a înţeles. Nu cred că ştia ce înseamnă „aurit”. 

— Când ţi-a zis cine era tatăl ei? 

— Nu la început, dar mi-a spus că era foarte important 
să păstrez secretul. Pe de altă parte, petrecea mai mult 
timp la cafenea şi a intrat în concurenţă cu unele dintre 
fetele care se învârteau în jurul artiştilor şi pictorilor. A 


e 272 œ 


început să-i scape asta în conversaţie. 

— Şi ce spuneau oamenii? întrebă Erika. 

— Cei mai mulţi au fost indiferenți... dar George - Igor - 
şi-a manifestat interesul. Când a aflat, a fost ca şi cum ar fi 
observat-o brusc pe Andrea... 

— A avut o aventură cu Andrea? 

Barbora dădu din cap. 

— S-a întâmplat foarte repede, iar eu parcă eram spălată 
pe creier. 

— În această etapă, era violent cu tine, Barbora? 

— Nu - mă rog, uneori. Era mai mult ameninţarea 
violenţei, controlul... Prima dată când m-a lovit de- 
adevăratelea a fost când am aflat despre Andrea. 

— Unde a fost asta? întrebă Erika. 

— Acasă. Era duminică seara şi mama era în baie. Nu 
ştiu cum a venit vorba despre asta, dar i-am spus că ştiu 
despre ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi-a tras un pumn în stomac, atât de tare, încât am 
vomitat, apoi m-a încuiat în dulapul de sub scară. 

— Cât ai stat acolo? 

— Nu mult. M-am rugat de el să-mi dea drumul, fiindcă 
mama era în cadă şi i se făcea frig. Trebuia s-o ajut să iasă. 
Mi-a spus că-mi dă drumul numai dacă-i promit că nu mai 
pomenesc de el şi Andrea. 

— Şi ai mai pomenit? 

Barbora clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Erika. 

— O vreme lucrurile au fost normale. S-au liniştit. Apoi 
într-o zi eram acasă. Igor a venit la uşa bucătăriei, din 
spatele casei. Cu el era o fată. Nu putea să aibă mai mult 
de optsprezece ani. Abia se ţinea pe picioare, era 
îmbrăcată cu jeanşi mulaţi şi un tricou strâmt. Faţa ei era 
plină de sânge, parţial uscat, parţial proaspăt. Avea sânge 
şi pe toată partea din faţă a tricoului ei. Plângea şi... ce era 
să fac? I-am lăsat să intre, dar Igor nu voia s-o ajute. A 
încuiat-o în dulapul de sub scară. Era nebun, înjura şi tot 
întreba unde era telefonul lui. A spus că fata asta i-l 


e 273 a 


luase... 

Furtuna se apropia de-acum şi sub capac se făcuse 
întuneric. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? întrebă Erika. 

— Igor m-a trimis la etaj. Mi-a spus să rămân în camera 
mea, astfel o să am necazuri. Am auzit-o pe fată ţipând şi 
plângând. Treaba a durat mult, ore întregi, mi s-a părut 
mie... Şi pe urmă s-a făcut linişte. Igor a deschis uşa şi mi- 
a cerut să mă duc în camera mamei. Ea a zâmbit când l-a 
văzut. În tot timpul acesta ea dormise. El mi-a cerut geanta 
de sport, cea mare pe care o foloseam când plecam 
departe. M-am dus la şifonier şi am scos-o, iar el a luat-o... 
Era foarte calm. După câteva minute, am coborât la parter 
şi l-am văzut plecând cu geanta pe umăr. 

— Ce era în geantă? întrebă Moss, deşi ştiau cu toţii 
răspunsul. 

— Fata, spuse Barbora. Ea era în geantă şi el a plecat. 

— Tu ce-ai făcut? întrebă Erika. 

— Am curăţat mizeria din dulap. Sânge şi alte chestii... 

— Şi pe urmă? 

— S-a întors mai târziu şi mi-a spus că făcusem treabă 
bună. Ba chiar mi-a dat şi nişte bani... Şi pe urmă am mers 
iar mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dara 
început să-mi povestească despre munca lui. Că întâlnise 
nişte fete din autobuzele de la Victoria Coach Station; că 
ele au venit să lucreze pentru el. 

— Să lucreze? întrebă Erika. 

— Ca prostituate. Cu cât aflam mai mult, cu atât mai 
mulţi bani îmi dădea Igor. l-a cumpărat mamei un scaun 
rulant electric nou, ca să-l folosească singură. Nu mai 
trebuia să fie împinsă. Asta i-a schimbat viaţa. 

— Şi care e rolul Andreei în asta? 

— Eram atât de stresată, încât nu puteam să mănânc, 
ciclul mi s-a oprit. Igor nu se mai uita la mine în felul 
acela, aşa că Andrea mi-a luat locul. I-a asigurat ea acel 
serviciu. 

— Toate astea se petreceau când mergeai în vacanțe cu 
Andrea? 


e 274 œ» 


— Da. 

— Ştiai că, mai târziu, Andrea s-a logodit? 

Barbora dădu din cap şi acceptă încă o ţigară. 

— Şi Andrea ştia despre Igor? Ştia ce fel de muncă 
făcea? întrebă Erika. 

— Nu ştiu. N-am discutat niciodată cu ea despre asta. La 
început am fost apropiate şi încă eram ciudat de apropiate 
în vacanţele cu familia ei, dar eu m-am închis în mine. 
Cred că Andrea îl vedea pe Igor într-o aură romantică, un 
fel de gangster londonez nebunatic, ca-n filmele alea 
stupide ale lui Guy Ritchie. 

— Şi cum ai ajuns în programul de protecţie a 
martorilor? întrebă Moss. 

— Câteva luni mai târziu, cadavrul fetei a fost descoperit 
în geanta mea. 

— Unde? _ 

— Într-o groapă de gunoi din East London. Într-un 
buzunar interior al genţii era un card de fidelitate vechi, 
pe numele meu. El a condus poliţia la uşa mea. Mi-au spus 
că mă urmăresc de mult şi că puteam să închei o 
înţelegere în schimbul mărturiei mele. 

— Şi ai încheiat? 

— Da. Mama tocmai murise. Slavă Domnului! Ea n-a 
aflat niciodată... Deja Igor părea să aibă încredere în mine. 
Voia să vin la Victoria Coach Station ca să întâmpin fetele. 
Ele credeau că veneau în Anglia să lucreze ca menajere. El 
şi-a imaginat că, dacă eram eu acolo, ele aveau să aibă 
încredere în mine şi să urce în maşină... 

— Igor trafica femei în Londra, să lucreze ca 
prostituate? 

— Da. 

— Lucra singur? 

— Nu. Nu ştiu; totul era foarte complicat. Erau şi alţi 
bărbaţi implicaţi şi iubitele lor. 

— Unde erau duse fetele? Câte fete erau? întrebă Moss. 

— Nu ştiu, începu Barbora, dar se opri şi izbucni în 
plâns. 

— E în regulă, spuse Erika, luând-o de mână pe Barbora 


e 275 a 


peste masă. 

Ea tresări şi îşi retrase mâna. 

— Şi ce s-a întâmplat? continuă Erika. Igor a fost 
arestat? 

— Da. S-a ajuns la proces, spuse Barbora. 

Erika se uită la Moss. Chiar şi pe întuneric, văzu şocul 
de pe faţa ei. 

— Proces, care proces? Noi nu avem cunoştinţă... Ce s-a 
întâmplat? 

— Cazul acuzării s-a prăbuşit. N-au existat destule probe 
solide. Juraţii n-au putut decide cine avea dreptate... Cred 
că Igor a ajuns la unii dintre ceilalţi martori. El... el 
cunoaşte foarte mulţi oameni. 

Barbora avea acum un aer absent. 

— Îmi dau seama ce părere trebuie să aveţi despre mine, 
despre lucrurile îngrozitoare pe care le-am făcut. Ştiu ce 
persoană îngrozitoare sunt. Toate din dragoste pentru un 
bărbat. 

Erika şi Moss nu spuseră nimic. 

— Când le-am văzut pe fetele alea la ştiri, mi-am amintit 
de una dintre ele - Tatiana. Când a sosit în Londra. Era 
foarte entuziasmată şi... Trebuie să vorbesc cu voi. Trebuie 
să-i veniţi de hac acelui nemernic. 

— Ai mai văzut-o pe Andrea de-atunci? întrebă Moss. 

Barbora se foi stingherită. 

— Da. 

— În noaptea de 8 ianuarie, într-o cârciumă numită The 
Glue Pot? întrebă Erika. 

— Da. 

— Igor era cu ea? 

— Poftim? Nu! Nu m-aş fi apropiat niciodată de ea 
dacă... El a fost acolo? 

— Nu, spuse Erika. 

Moss îi aruncă o privire. 

— De ce erai în Londra? Eşti în programul de protecţie a 
martorilor. 

— Mă duc la Londra în fiecare lună ca să merg la 
mormântul mamei. Îl îngrijesc, pun flori proaspete. Ştiţi ce 


e 276 » 


greu e să fii străin, să ai o identitate nouă? I-am dat un 
mesaj Andreei, gândindu-mă că ne puteam întâlni la o 
cafea. Ştiu că a fost o prostie. Dar Andrea a tot schimbat 
locul de întâlnire şi... Ştiu că nu trebuia să mă duc, dar îmi 
era dor de ea. 

Lui Moss îi venea greu să-şi mascheze neîncrederea. 

— A fost o întâlnire scurtă. Era singură. Mi-a spus că 
mai târziu se întâlnea cu un iubit nou... A fost ca şi cum 
nimic nu se întâmplase. Nu s-a mirat că dispărusem şi că 
acum m-am întors. Nu-i păsa. 

— Când ai plecat de la The Glue Pot? 

— Nu ştiu. Înainte de opt. Ştiam că era un tren din 
London Liverpool Street chiar înainte de nouă. 

— Şi n-ai mai văzut pe nimeni? 

— Nu, Andrea a spus că se duce să bea ceva la bar. 
Acolo lucra o fată... voiam să-i spun să aibă grijă, dar n-am 
făcut-o. 

— Trebuie să declari oficial toate astea, Barbora. 

Barbora tăcu brusc. Când vorbi, glasul ei păru distant. 

— Am avut telefonul deschis şi a înregistrat asta, spuse 
ea întinzând telefonul. Mai am ceva să vă spun, dar mai 
întâi am o urgenţă... trebuie să... ştiţi, necesităţile... 

— Serios? E întuneric şi... 

— Vă rog, trebuie, repetă ea. 

— Bine. Dar nu te îndepărta prea mult... Noi vom fi aici, 
spuse Erika. 

— Poftim, ia lanterna asta, spuse Moss, scoțând o 
lanternă din buzunarul paltonului. 

Barbora o luă, se ridică şi intră în tufişuri. Tunetul 
bubuia acum cu frecvenţă crescută. Un fulger lumină 
poieniţa. 

— Îl sun pe Peterson, spuse Erika. Când ea se întoarce, 
trebuie să facem o mutare. S-o ducem la Londra. Adică, 
tocmai s-a deconspirat, aşa că noua identitate nu mai are 
niciun rost. Nu cunosc procedura în cazul ăsta. 

— Doamne, şefa, cum e cu procesul acela? Nu există 
cazierul lui George Mitchell sau Igor Kucerov. Iar când au 
trecut fotografia lui prin baza de date naţională, n-a apărut 


e 277 œ» 


nimic... Nu-mi place treaba asta; devine ciudată. 

Erika dădu din cap şi-şi aprinse o ţigară. 

— Trebuie să confirmăm noua ei identitate. Apoi să 
verificăm şi din alte surse tot ce ne-a povestit ea... 

— Încă o întorsătură complexă în cazul uciderii Andreei 
Douglas-Brown, spuse Moss. 

Erika se uită prima dată la telefonul Barborei şi, 
jucându-se cu butoanele, reuşi să deruleze puţin glasul 
Barborei. 

— O avem pe înregistrare. E un motiv să-l aducem la 
secţie pe acest George Mitchell sau Igor Kucerov. Ne 
trebuie o adresă de la ea când se-ntoarce, spuse Erika. 

Moss îşi scoase telefonul şi-l sună pe Peterson, dar 
semnalul era prost. 

— Nu pot să iau legătura cu el. 

Tunetul bubui şi un fulger lumină cerul de deasupra. 

— Eu nu folosesc mobilul când fulgeră deasupra. 
Peterson poate să aştepte. 

— Bine, bine, calmează-te; lasă-mă să încerc eu! se răsti 
Erika. 

Însă nici telefonul ei, nici al lui Moss nu avea semnal. O 
cuprinse un sentiment ciudat. 

— Durează cam mult pentru un pipi, spuse Moss. 

Săriră în acelaşi timp şi o luară în direcţia în care 
Barbora părăsise luminişul, aplecându-se pe sub o creangă 
mare. Trecură prin nişte rugi uscați şi ieşiră în poteca cea 
lungă. Când ieşiră din adăpostul copacilor, ploaia le lovi cu 
putere. La lumina fulgerelor văzură, în faţă, un copac înalt 
cu câteva crengi lungi. 

O frânghie scârţâia şi se legăna, iar în capătul unui laţ 
atârna Barbora. Avea picioarele nemişcate şi corpul ei se 
legăna în bătaia vântului. 


e 278 + 


Capitolul 59 


Ploua acum torențial. Tunetul bubuia, iar fulgerele 
luminau locul în care Barbora atârna cu ochii deschişi, cu 
pielea de la gât adunată în cute sub bărbie din cauza 
ştreangului. Moss încerca să se caţăre în copac, dar ploaia 
îi zădărnici eforturile. 

— Opreşte-te, coboară! strigă Erika. E prea târziu... E 
moartă. Du-te înapoi la Peterson şi sunaţi după ajutoare. 
Eu voi rămâne aici. 

— Eşti sigură, şefa? strigă Moss. 

— Da, du-te! 

Moss o luă la fugă printre copaci, iar Erika aşteptă. Se 
plimbă în sus şi-n jos prin noroi, nepăsându-i că se uda. 
Mintea îi vâjâia. Cu cât investigau mai mult cazul acesta, 
cu atât se complica mai mult. 

Furtuna părea să fie chiar deasupra lor. Ploaia vuia, iar 
aerul sfârâia, încărcat de electricitate. Erika fu nevoită să 
se adăpostească sub un copac. 

În cele din urmă, ploaia încetini şi furtuna începu să se 
îndepărteze. Erika încerca să găsească un semnal pe 
telefon, când auzi o sirenă de poliţie. O maşină de 
patrulare apăru departe pe drumeag şi se apropie de ea, 
împroşcând noroiul în toate părţile. Doi poliţişti tineri 
coborâră din maşină şi Erika se duse în întâmpinarea lor, 
arătând legitimaţia. Ei se uitară la cadavrul Barborei. 

— Ai atins ceva? Trebuie să securizăm zona, spuse unul 
dintre ei. 

— A fost suicid, spuse Erika. Era cu noi înainte să facă 
asta. 

După câteva ore, Erika, Moss şi Peterson părăsiră locul 
faptei. Eforturile de a se descoperi cine era Barbora erau 
zădărnicite de faptul că se afla în programul de protecţie a 
martorilor. Când plecară spre Londra, se întuneca. Erika şi 
Moss îl puseră la curent pe Peterson cu toate detaliile. 

— Deci acest Igor Kucerov este răspunzător de moartea 
Andreei, a celor trei fete din Europa de Est şi a lui Ivy? 


e 279 œ» 


întrebă Peterson. 

— Şi a fetei pe care a ucis-o în casa Barborei. Cea pe 
care a ascuns-o în geanta de sport. 

— A fost arestat pentru asta şi trimis în instanţă şi nu e 
în niciun sistem sau bază de date? 

— Nu e în niciun sistem sub numele de George Mitchell. 

Ca la un semn, la radio se auzi glasul lui Crane. 

— Şefa, am găsit o adresă pentru Igor Kucerov în 
evidenţele Fiscului. Locuieşte în Kilburn; are treizeci şi 
şase de ani şi e de obârşie româno-rusă. E şi căsătorit. 
Casa e pe numele soţiei, o anume Rebeca Kucerov. Au un 
fiu de cinci ani. 

— Doamne! spuse Moss. 

— De când e căsătorit? întrebă Erika. 

— De zece ani, spuse Crane. 

— E angajat undeva? 

— Conduce o firmă de amenajare şi întreţinere a 
grădinilor. Figurează ca director, dar firma e pe numele 
soţiei. Tocmai căutam în calculatoare să vedem dacă avea 
contracte în locurile în care au fost găsite fetele moarte. 

Urmă o pauză. 

— Vrei să-l aducem la secţie? întrebă Crane. 

Erika se uită la ceasul de pe bord. Era trecut de cinci. 

— În vreo două ore ar trebui să fim în Londra, spuse 
Peterson, ghicindu-i gândurile. 

— Nu. Aşteptaţi până să-l aduceţi la secţie. Vreau să fiu 
pregătită pentru el. Puneţi o echipă de supraveghere în 
faţa casei lui. Să nu-şi dea seama că sunteţi acolo. Şi staţi 
cu ochii pe el. 

— Da, şefa. 

— În două ore suntem la Lewisham Row. Între timp, 
vreau să găseşti tot ce poţi despre el: declaraţii bancare, e- 
mailuri, firmele pe care le deţine, eventualul faliment. De 
asemenea, verificaţi-o pe soţie - profilul complet. Sunt 
sigură că mai ascunde şi alte chestii pe numele ei. Şi 
încercaţi să aflaţi noua identitate pe care i-au dat-o 
Barborei. Acum, că a murit, ar trebui să fie mai uşor. 

— Deja lucrăm la asta, spuse Crane şi adăugă: Sunteţi 


e 280 œ» 


bine? Am auzit că s-a sinucis chiar sub ochii voştri. 
— Suntem bine, spuse Erika. Acum lasă staţia şi 
concentrează-te la Igor Kucerov. 
x 


În afara maşinii era întuneric beznă. Câmpurile şi 
gardurile din jur erau invizibile. Nu erau nici lună, nici 
stele, doar drumul din faţă, luminat de faruri. Erika îşi 
dorea să ajungă departe de mohoreala gardurilor, de locul 
în care cadavrul Barborei atârnase legănându-se şi 
scârţâind în copac. Voia să ajungă înapoi în oraş, unde 
clădirile se îngrămădeau în jurul ei, unde era zgomot şi 
timpul nu stătea în loc. 

Cobori oglinda de deasupra locului pasagerului şi lumina 
ei se aprinse. Văzu că avea noroi pe faţă. Îl văzu pe 
Peterson în spate, scăldat în lumină. 

— Să vezi un cadavru nu uşurează deloc lucrurile, nu-i 
aşa, şefa? spuse el. 

— Nu, nu le uşurează, spuse Erika. 

Se şterse de noroi cu un şerveţel, apoi ridică oglinda la 
loc, lăsând habitaclul în întuneric. 

Parcurseră restul drumului în tăcere, conservându-şi 
energia pentru noaptea care-i aştepta. 


e 281 œ» 


Capitolul 60 


Erika, Moss şi Peterson ajunseră la Lewisham Row 
Station chiar după şapte seara. În timpul călătoriei de 
întoarcere din Norfolk, ploaia torențială îi însoţise şi încă 
răpăia în parcare când ţâşniră în zona de recepţie. Fură 
întâmpinați de Crane, care le deschise uşa interioară. 
Erika fu impresionată să vadă că toată echipa rămăsese 
acolo şi sala de şedinţe forfotea de activitate. 

— Bună seara tuturor! înţeleg că Crane v-a pus la curent 
cu ce s-a întâmplat, spuse Erika. Bun. Acum, ce informaţii 
puteţi să-mi oferiţi? 

Un ofiţer adusese nişte prosoape din sala de sport a 
poliţiei şi le împărţi lui Moss, Peterson şi Foster. Ei le 
luară recunoscători. 

— Am căutat prin documente şi am descoperit că fata 
care a fost aruncată în geanta de sport era Nadia Greco, în 
vârstă de şaptesprezece ani. Procesul s-a ţinut la tribunalul 
din Southwark, spuse Crane. 

— Şi? întrebă Erika, ştergându-şi părul cu prosopul. 

— Şi aici treaba devine ciudată, şefa. Documentele de la 
proces au fost marcate cu PMI - proceduri materiale 
închise. 

— Poftim? întrebă Erika. De ce procesul lui Igor Kucerov 
ar fi pus pe picior de egalitate cu un proces de spionaj 
strict secret? 

— Nu ştiu; cum spuneam, nu sunt disponibile multe 
date. In transcrierea redactată numele sunt înnegrite, 
spuse Crane. 

— Atunci de unde ştim că e cazul lui? 

— Se potriveşte cu căutarea după cuvântul-cheie pe care 
am făcut-o pentru crimă - locul unde a fost găsit cadavrul, 
iar detaliile despre victimă n-au fost clasificate. 

— Există detalii despre verdictul procesului? întrebă 
Erika. 

— Se spune că procesul a căzut din cauză de probe 
insuficiente. 


e 282 » 


— Şi nu există niciun document despre arestarea unui 
anume Igor Kucerov sau George Mitchell? 

— Nu. Am căutat pe Google date despre Igor Kucerov şi 
câteva dintre rezultatele căutării au fost înlăturate în baza 
legii europene privind protecţia datelor. lar dacă Igor 
Kucerov avea cazier, a fost şters. În baza de date nu există 
nimic cu privire la el sau la un anume George Mitchell. 

— Nu-mi place cum sună asta. 

— O să lucrăm în continuare, şefa. 

— Şi cum e cu dezvăluirea adevăratei identități a 
Barborei Kardosova? 

— La asta lucrăm acum, dar tribunalele nu sunt deschise 
până mâine-dimineaţă la nouă. Protecţia martorilor este un 
departament foarte secretos; lucrează pe altă reţea de 
calculatoare. 

Se lăsă tăcerea. Erika se ridică şi se duse la tablele albe, 
unde erau prinse fotografiile tuturor victimelor. Erau şi 
câteva imagini statice de pe camerele de luat vederi cu 
Andrea când urcase în tren şi, lângă acestea, fotografia ei 
cu George Mitchell, cunoscut acum drept Igor Kucerov. 
Era şi o fotografie nouă a lui Igor Kucerov, luată din 
permisul de conducere şi, în capăt, erau fotografiile 
familiei Douglas-Brown în vacanţă cu Barbora Kardosova, 
înainte să se tundă scurt, să se facă blondă şi să dispară în 
programul de protecţie a martorilor. 

— În regulă. Ştiu că a fost o zi grea, spuse Erika, 
întorcându-se cu faţa spre încăpere. Dar trebuie să 
scoatem cazmalele şi să începem să săpăm. Vă cer o mare 
favoare tuturor - aş vrea să mai lucrăm câteva ore. Vreau 
să ne întoarcem la datele de bază şi să revedem cu mare 
atenţie tot ce are legătură cu acest caz. Tot. Am să comand 
mâncare şi cafea. Fac eu cinste. Trebuie să găsim ceva. 
Este o legătură între Andrea Douglas-Brown şi Igor 
Kucerov şi restul crimelor. Trebuie să găsim această 
legătură şi ăsta ar putea fi cel mai mic lucru care ne-a 
scăpat. Cum spun întotdeauna, nu există întrebări 
stupide... Acest proces fiind clasificat, ne mişcăm în ape 
periculoase, dar nu vă temeţi să săpaţi adânc, mai ales în 


e 283 + 


ceea ce-l priveşte pe Sir Simon. Înainte era intangibil, dar 
acum nu mai este. Avem declaraţia înregistrată a Barborei 
Kardosova. O voi da să fie încărcată pe internet. Acum, 
cine doreşte să rămână? 

Erika se uită la camera plină. Încet, oamenii ridicară 
mâinile în aer. Se uită la Moss, care zâmbi larg şi ridică 
mâna, iar Peterson făcu la fel. 

— Dacă n-aş fi fost o vacă bătrână şi rigidă, v-aş fi 
sărutat pe toţi. Vă mulţumesc. Să valorificăm următoarele 
ore şi să trecem la treabă. 

Ofițerii din sala de şedinţe se puseră pe muncă. 

— De unde ai cumpărat gogoşile alea ultima dată? 
întrebă Crane, venind cu un teanc de dosare. 

— De la Krispy Kreme. Ai frâu liber să comanzi, spuse 
Erika. Unde e Marsh? 

— A plecat devreme. Are liber în weekend; îşi duce 
cucoana la un fel de tabără de creaţie, spuse Crane. 

— Nu ştiam că şi el pictează, spuse Erika. 

— Nu, doar o lasă acolo; e în Cornwall. Însă cred că la 
noapte se dă huţa; ne-a spus să nu-l sunăm... sub niciun 
motiv. 

— Tipic; suntem într-un punct crucial al anchetei 
noastre, iar el decide s-o şteargă într-o minivacanţă. 

— Vrei să-l prind la telefon? întrebă Crane. 

— Nu, abţine-te să-l contactezi pe comisarul-şef, Marsh, 
spuse Erika, dându-şi seama că asta putea fi avantajul ei. 


e 284 œ» 


Capitolul 61 


În dimineaţa următoare, comisarul-şef Marsh era în pat 
cu Marcie într-o cameră de hotel frumoasă - numele 
hotelului îi scăpa, dar ştia că era departe de Londra şi 
oferea o privelişte întinsă a parcului naţional Dartmoor. 
Capul ei se odihnea pe pieptul lui gol, iar el avea acea 
emoție caldă de după împreunare. Atingerea şi mirosul 
soţiei lui erau ameţitoare. Acum era lumină şi se treziră 
după o noapte de dragoste cum nu mai avuseră de când se 
născuseră gemenele. 

Telefonul de lângă pat sună strident, spărgând tăcerea. 
Marsh se rostogoli şi văzu că era nouă treizeci dimineaţa. 
Ridică receptorul şi-l lăsă să cadă la loc în furcă. 

— Ai cerut un apel de trezire? întrebă Marcie. 

— Bineînţeles că nu. 

— Ooo, faptul că nu răspunzi la telefon mă excită cel mai 
mult, toarse ea, strecurându-şi mâna spre burta lui... 

Telefonul sună iar. Marsh înjură, se rostogoli şi smulse 
cablul din priza din perete. Se rostogoli înapoi spre ea şi 
zâmbi cu gura până la urechi. 

— Cam pe-aici rămăseseşi, spuse el, punându-i mâna pe 
erecţia lui în creştere. 

— Iar? Comisar-şef Marsh! 

Deodată se auzi un bubuit în uşă. 

— Scuzaţi... sunt de la recepţie, spuse un glas. 

— Ce mama dracului! exclamă Marsh, în timp ce Marcie 
se pregătea să-i îmbrace penisul erect cu un prezervativ. 

— Spune-i s-o întindă; acesta este ultimul din pachet, 
spuse Marcie. 

Bubuitul se auzi iar. 

— Domnule, domnule! rosti tremurat tânărul de la 
recepţie. Ştiu că aţi spus să nu fiţi deranjat sub niciun 
motiv, dar un anume comisar adjunct Oakley aşteaptă pe 
fir. Pe telefonul dumneavoastră... Domnule? A spus că, 
dacă nu ridicaţi, vor fi consecinţe... L-am citat... asta a 
spus. 


e 285 + 


Marsh sări din pat şi se grăbi să bage la loc telefonul în 
priză. 

— Unde dracu' ai fost, Marsh? Avem o problemă! se 
răsti Oakley când Marsh ridică receptorul. 

— Îmi pare rău, domnule, n-am ştiut că sunteţi 
dumneavoastră. 

— Un ofiţer de-al tău, afurisita aia de Foster, a apărut în 
pragul lui Sir Simon Douglas-Brown azi-dimineaţă la cinci, 
cu o trupă de intervenţie înarmată. I-a arestat pe el şi pe 
fiica lui, Linda, şi l-a arestat şi pe Giles Osborne. 

— Ce mama dracului? 

— Eu acum sunt în Scoţia, Marsh, într-o nenorocită de 
vacanţă de care aveam multă nevoie, şi nu vreau să mă 
întorc la Londra. Am încredere că vei îndrepta tu situaţia 
asta. 

— Da, domnule. 

— Ai face bine să te ţii de promisiune. Nu sunt trezit des 
înainte de nouă de cineva de la secretariatul guvernului. 
Vor cădea capete dacă nu suntem atenţi, Marsh. 

Convorbirea se  întrerupse brusc. Marsh ridică 
receptorul iar şi formă, urlând că voia să vorbească cu DCI 
Foster. Imediat. Marcie trase în jurul ei aşternuturile, 
stăpânindu-şi lacrimile. Avea să fie încă o vacanţă distrusă 
de serviciul soţului ei. 


e 286 » 


Capitolul 62 


Erika şi restul echipei se străduiau să rămână treji după 
somnul puţin de care avuseseră parte. Lucraseră până 
spre dimineaţă, îmbinând probele cu informaţiile noi şi, la 
ora unu, înregistraseră un progres. Urmase o muncă 
frenetică de plănuire şi, la trei, Erika îi trimise pe toţi 
acasă să prindă câteva ore de somn, înainte de a se 
întoarce la prima rază de lumină pentru a pune în practică 
prima fază a planului Erikăi. 

Acum era unsprezece dimineaţa, iar Erika, Moss, 
Peterson şi Crane se aflau în camera de observare de la 
Lewisham Row. În faţa lor erau patru ecrane. Fiecare 
ecran arăta o cameră de interogare. 

În camera de interogare unu, Linda Douglas-Brown se 
plimba de colo colo agitată, îmbrăcată cu o fustă neagră, 
lungă şi un pulover mare, alb, pătat de ceai, acoperit cu 
pisoi negri. Pe următorul ecran, în camera de interogare 
doi, tatăl ei, Simon Douglas-Brown, stătea impasibil cu 
mâinile pe masă, privind drept în faţă. În ciuda faptului că 
fusese luat din pat de o trupă de poliţişti în echipamentul 
forţelor speciale, se îmbrăcase elegant, cu pantaloni largi 
de culoare închisă, o cămaşă albastră proaspăt călcată şi 
un pulover cu decolteul în V. 

Pe următorul ecran era camera de interogare trei, unde 
Giles Osborne făcea o impresie ciudată. Era îmbrăcat în 
jeanşi strâmţi de culoare verde-închis şi un tricou mulat, 
cu un imprimeu tropical cu palmieri, care îi evidenția 
burta. Părul lui unsuros era pieptănat cu cărare într-o 
parte, iar el se uita spre cameră. 

— Nu şi-a luat privirea de la cameră de douăzeci de 
minute, spuse Crane. 

— Singurul care pare că n-are nicio grijă pe lume este 
Igor Kucerov, spuse Erika, uitându-se pe ecranul camerei 
de interogare patru. 

Igor stătea la masă, prăbuşit în scaun, cu picioarele larg 
desfăcute. Era la lucru când poliţia sosise la el acasă să-l 


e 287 œ» 


aresteze. Purta un tricou alb, strâmt, cu semnul Nike 
brodat pe partea din faţă, un şort negru, lucios şi pantaloni 
sport. Era suplu şi musculos şi avea pielea măslinie. Barba 
pe care o avea în fotografiile cu Andrea dispăruse. Ochii lui 
negri studiau camera. 

— Să-ncercăm cu el mai întâi, spuse Erika. 

Moss şi Crane rămaseră în camera de observare, iar 
Erika plecă alături de Peterson. Pe coridor, se întâlniră cu 
avocatul lui Igor, un bărbat slab, cărunt, cu mustăcioară 
îngrijită. El începu să protesteze, întrebând de ce clientul 
său era reţinut. 

— Îi voi recomanda clientului meu să nu răspundă la 
nicio întrebare de-a voastră până aveţi... 

Trecură pe lângă avocat şi intrară în camera de 
interogare patru. Igor rămase prăbuşit în scaun. Ochii lui 
negri o priviră de sus până jos pe Erika. Se auzi un ton 
lung, când echipamentul de înregistrare intră în funcţiune. 

— E unsprezece şi cinci în dimineaţa de 24 ianuarie. Eu 
sunt inspector-şef detectiv Foster, iar cu mine este 
inspectorul detectiv Peterson. Este prezent şi avocatul 
John Stephens. 

Erika şi Peterson se aşezară vizavi de Igor şi avocatul 
său. Ea se uită câteva clipe pe hârtiile ei, apoi la Igor. 

— Bun, domnule Kucerov. Sau să-ţi spun George 
Mithell? 

— Spune-mi cum vrei, scumpo, spuse el rânjind. 

Glasul lui era profund, cu o urmă de accent rusesc. 

— Lucrezi la MI5 sau MI6? Sau eşti agent secret 
implicat în spionaj. Poate ai semnat legea protecţiei 
secretelor de stat şi a informaţiilor oficiale? 

Igor îi zâmbi ironic şi îşi frecă bărbia. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. 

— Îmi pare rău, dar astea-s întrebări absurde, spuse 
avocatul său. 

— Ba nu, astea sunt întrebări întemeiate. Domnule 
Stephens, ştiaţi că clientul dumneavoastră a fost trimis în 
judecată pentru uciderea unei tinere pe nume Nadia 
Greco? Corpul ei aflat în stare de descompunere a fost 


e 288 » 


găsit aruncat la o groapă de gunoi, băgat într-o geantă de 
voiaj. A 

Erika împinse peste masă o fotografie a Nadiei. In 
geanta deschisă se putea vedea corpul ei umflat şi 
înnegrit. 

— Geanta de voiaj a dus la iubita de atunci a domnului 
Kucerov, Barbora Kardosova. La faţa locului s-a găsit ADN- 
ul lui Igor, iar Barbora a depus mărturie împotriva lui la 
procesul care a urmat. Totuşi, juraţii n-au putut să dea un 
verdict şi procesul a căzut. 

Avocatul se uită pieziş la Igor. 

— Dovedeşte-o, spuse Igor, ridicând din umeri. 

— Asta-i problema, Igor. Înregistrările şi transcrierile de 
la procesul tău sunt marcate acum cu PMI: proceduri 
materiale închise. Această clasificare este rezervată numai 
proceselor penale care implică nişte chestiuni ce ar putea 
dăuna securităţii naţionale. Ştiţi asta, domnule Stephens? 

— Ştiu ce înseamnă proceduri materiale închise, da, 
spuse fâstâcit avocatul. 

— Aşadar, înţelegi cât de neobişnuit este lucrul acesta, 
că această restricţie a fost impusă în procesul de crimă al 
clientului dumneavoastră, când el n-are nicio legătură cu 
serviciile secrete, termină Erika. 

Igor îşi întinse braţele deasupra capului, apoi întoarse 
capul dintr-o parte în alta şi articulațiile îi trosniră. 

— Poate semăn un pic cu James Bond, spuse el. 

— Nu, noi nu vedem asta când ne uităm la tine, spuse cu 
răceală Peterson. 

— Nu fi atât de acru, colega. Nu se vorbeşte mereu să 
avem un James Bond negru? Tu poate ai o şansă, răspunse 
Igor. 

Peterson şovăi, apoi împinse fotografia Nadiei Greco mai 
aproape de Igor. 

— Te rog să te uiţi la fotografie, o recunoşti pe această 
fată? întrebă el. 

— Îmi sfătuiesc clientul să nu răspundă la asta, spuse 
Stephenson. 

— Bine. Ce zici de fotografia asta. Aici eşti cu Andrea 


q 289 + 


Douglas-Brown. Ştii de uciderea ei? Fotografia a fost 
făcută cu patru zile înainte să moară, iar asta... 

Peterson împinse peste masă seria de fotografii, 
începând cu Igor şi Andrea în faţa muzeului Horniman şi 
încheind cu fotografiile sexuale explicite. Igor îşi ţuguie 
buzele şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Aceasta este aceeaşi Andrea Douglas-Brown care a 
fost găsită omorâtă. j 

— Da, toți ştim cine e! se răsti avocatul. Il acuzați pe 
clientul meu de uciderea ei? 

Erika îl ignoră. 

— Ai fost văzut cu Andrea cu doar câteva ore înainte să 
moară, la The Glue Pot din Forest Hill. 

— Nu trebuie să răspund la întrebările voastre. Vreau să 
plec, spuse Igor, ridicându-se de pe scaun. 

— Stai jos, spuse Erika. 

El îşi ţuguie buzele şi-şi încrucişă braţele, rămânând în 
picioare. 

— Şi trebuie să răspunzi la întrebările mele. Cum 
spuneam, ai fost văzut cu Andrea. 

— Ba nu. N-am fost văzut nicăieri, pentru că în noaptea 
în care a dispărut Andrea nu eram în Marea Britanie. Am 
fost în România din 31 decembrie până pe 15 ianuarie. Am 
bilete şi puteţi să-mi verificaţi paşaportul. 

— E pe numele tău sau pe numele George Mitchell? 

— Nu e împotriva legii să-ţi schimbi numele, să ştii, 
spuse Igor. Eşti slovacă, da? Şi ai un nume ca Foster? 

— E numele de căsătorie, spuse Erika. 

— Căsătorie? întrebă Igor, ridicând o sprânceană. Cum 
s-a rezolvat asta? 

— Îţi cer să stai jos! strigă Erika, bătând cu pumnul în 
masă. 

— Dacă aveţi de gând să-mi acuzaţi clientul... începu 
domnul Stephens. 

Erika se ridică şi părăsi încăperea. 

— DCI Foster tocmai a părăsit camera de interogare. 
Opresc acest interogatoriu la unsprezece şi douăsprezece 
minute, spuse Peterson ridicându-se, apoi ieşi după ea. 


e 290 œ» 


* 

— E un nemernic, nu-i aşa? spuse Erika pe coridor. 

Tremura de furie. 

— Nu trebuia să-mi ies din fire atât de devreme. Doar că 
e atât de arogant... Poți să-l pui pe Crane să-i verifice 
alibiul, c-a fost plecat din țară? 

— Da, şefa. Doar să nu-l laşi să te scoată din sărite. Abia 
am început. Vrei să te întorci? 

Erika inspiră adânc şi clătină din cap. 

— Nu. Vreau să fac o încercare cu Simon Douglas- 
Brown. 


e 291 œ» 


Capitolul 63 


Avocatul lui Simon Douglas-Brown era la fel de cărunt 
ca domnul Stephens, dar purta un costum mult mai bun. 
Aştepta în faţa camerei de interogare, îndreptându-şi 
cravata. 

— Aici intrăm, spuse Erika, arătând uşa camerei de 
interogare unu. 

— Îl voi sfătui pe clientul meu să nu răspundă la niciuna 
dintre întrebările voastre... începu el, dar Erika şi Peterson 
trecură pe lângă el. 

Simon se uită urât la ei când intrară în camera de 
interogare. 

— Fiţi atenţi că, atunci când voi termina cu voi, veţi 
dirija traficul pe Old Kent Road. Tot restul anilor pe care o 
să-i petreceţi în poliţie! 

Erika şi Peterson îl ignorară şi se aşezară. Ea îndeplini 
formalităţile pentru înregistrare şi apoi deschise o mapă. 

— Unde e Linda? întrebă Simon. 

Erika îl ignoră. 

— Am dreptul să ştiu unde e fiica mea! 

— Linda a fost arestată şi este în detenţie, spuse 
Peterson. 

— Să n-o amestecați pe Linda în asta, auziţi? Ea nu se 
simte bine. 

— Nu se simte bine? 

— E foarte stresată; nu trebuie interogată. 

— Cine v-a informat că avem de gând s-o interogăm? 
întrebă Erika. 

— Când poliţiştii au năvălit la uşa mea la crăpatul zorilor 
în echipament de luptă cu arme, nu voiau să stăm de 
vorbă. Presupun, bineînţeles... Vă avertizez. 

— Soţia dumneavoastră e la recepţie. Unde e fiul 
dumneavoastră, David? 

— E în weekend cu prietenii, la Praga. 

— Unde stă? 

— Nu ştiu, la un han sau un hotel; ar putea fi la un 


e 292 œ» 


cămin pentru tineri. E o petrecere între burlaci. 

— O petrecere între burlaci pentru cine? 

— Un prieten de-al lui din universitate se însoară. Pot să 
obţin informaţii de la secretara mea. Ea a făcut rezervările 
pentru tot. 

— Ne ocupăm noi de asta, spuse Peterson. 

Urmă o pauză în care Erika se uită prin dosarul ei. 

— Conduceţi mai multe companii care au legătură cu 
afacerea şi treburile dumneavoastră personale, corect? 

— Ce întrebare stupidă! Bineînţeles că e corect. 

— Una se numeşte Millgate Ltd, da? 

— Da. 

— Şi mai aveţi una numită... Peckinpath. 

— Da. 

— Quantum, Burbridge, Newton Quarry... 

Avocatul se aplecă peste masă spre Erika. 

— Nu văd de ce consideraţi necesar să-i citiţi asta 
clientului meu, DCI Foster. El îşi cunoaşte bine interesele 
de afaceri; toate astea sunt societăţi pe acţiuni şi aceste 
informaţii sunt de domeniul public. 

Simon se rezemă în scaun, atent, dar furios. 

— Da, e corect, spuse Erika. Aveam doar nevoie de 
confirmare pentru înregistrare, înainte de a continua. Imi 
pare rău că irosesc timpul prețios al clientului 
dumneavoastră... Aşadar, voi întreba iar. 

— Da, da, da. Am spus destul de tare pentru 
înregistrarea voastră nenorocită? 

— Aş vrea să vă atrag atenţia cu privire la un extras de 
cont al dumneavoastră din luna septembrie, anul trecut. 

Erika scoase o foaie de hârtie din mapă şi o puse pe 
masă. Simon se aplecă să citească. 

— Ia stai puţin, de ce ai tu asta? Cu împuternicirea cui? 

— Cu a mea, spuse Erika. Aţi făcut o plată către 
Cosgrove Holdings Ltd, care este compania înregistrată 
din spatele Yakka Events - Yakka Events a lui Giles 
Osborne. Suma era de patruzeci şi şase de mii de lire. 

Erika bătu cu degetul cifra din extrasul de cont. 

— Da, am investit în companie, spuse Simon, lăsându-se 


e 293 + 


pe spate şi uitându-se atent la Erika. 

Ea scoase alt extras de cont. 

— Am şi un extras de cont al lui Giles Osborne. Pentru 
Cosgrove Holdings Ltd, la aceeaşi dată, care arată că cele 
patruzeci şi şase de mii de lire merg în contul... 

— Unde vreţi să ajungeţi cu asta? întrebă avocatul, dar 
Erika ridică mâna şi continuă: 

— Dar în aceeaşi zi, cele patruzeci şi şase de mii de lire 
ale dumneavoastră pleacă din nou. 

Simon începu să râdă şi se uită prin cameră să vadă 
dacă mai râde cineva. Peterson rămase cu faţa împietrită. 

— De ce nu-l întrebi pe Giles? Eu nu sunt implicat în 
conducerea de zi cu zi a companiei lui. Eu sunt 
comanditar. 

— Dar aţi investit patruzeci şi şase de mii de lire. Asta-i 
o grămadă de bani pentru a fi doar comanditar. 

— Defineşte „o grămadă”. Pentru mine, patruzeci şi şase 
de mii de lire nu e o sumă mare... Sunt sigur că pentru 
tine, cu un salariu de poliţist, înseamnă mai mult. 

— "Ţinând seama de asta, cu siguranţă dumneavoastră şi 
Giles măcar v-aţi înțeles ce implica investiția 
dumneavoastră, nu? 

— Eu am încredere în Giles şi, dacă-ţi aminteşti, înainte 
de uciderea brutală a fiicei mele, salutam intrarea lui Giles 
în familia mea ca ginere al meu. 

Masca de supărare a lui Simon crăpă şi ei văzură 
durerea vie pricinuită de pierderea Andreei. 

— Bun. Aşadar, ca ginere al dumneavoastră, v-a spus 
Giles de ce cele patruzeci şi şase de mi de lire au fost 
plătite direct unei companii numite Mercury Investment 
Ltd? 

Simon se uită la avocatul său. 

— Da sau nu? E o întrebare simplă, spuse Erika. Da sau 
nu? 

— Nu. 

— Este înregistrată pe numele unei anume Rebecca 
Kucerov, soţia acestui om - Igor Kucerov. În caz că trebuie 
să vă amintim, am recuperat celălalt mobil al Andreei cu 


e 294 œ» 


aceste fotografii. 

Erika scoase din mapă fotografiile explicite şi le puse pe 
masă în faţa lui Simon. El se uită în treacăt la ele. Închise 
ochii şi începu să tremure. 

Avocatul se aplecă şi începu să le strângă. 

— Obiectez la faptul că i se arată clientului meu aceste 
fotografii tulburătoare ale fiicei lui care abia a fost 
îngropată... 

— Dar ce are de spus clientul dumneavoastră despre 
aceste patruzeci şi şase de mii de lire? Noi credem că 
acest om are legătură cu traficul ilegal de tinere din 
Europa de Est în Marea Britanie. A fost şi trimis în instanţă 
pentru uciderea unei fete pe nume Nadia Greco. 

— A fost condamnat? întrebă tăios Simon. 

— Nu, dar chiar şi fără o condamnare asta se adaugă la 
o înlănţuire de fapte condamnabile. Aşa că voi întreba din 
nou. Ştiţi de ce Giles Osborne i-a transferat cele patruzeci 
şi şase de mii de lire lui Igor Kucerov? 

Simon părea buimac. 

— Clientul meu n-are niciun comentariu de făcut. 

— Bine, spuse Erika. 

Se uită la Peterson şi amândoi se ridicară. 

— Şi? întrebă avocatul. 

— Deocamdată suspendăm acest interogatoriu, spuse 
Erika. 

— Ce oră ai spus că e? întrebă Simon. 

— Douăsprezece şi cincisprezece, spuse Erika. 

— Aş vrea să vorbesc cu Linda. ACUM! spuse el. 

Erika îl ignoră şi părăsi camera de interogare împreună 
cu Peterson. 


e 295 » 


Capitolul 64 


— Arată de parcă o să se ţicnească un pic acolo, spuse 
Moss când ei se întoarseră în camera de observare. 

Se uitară la cele patru ecrane. Simon era în mijlocul 
unei tirade despre „javra aia de polițistă” care nu avea 
niciun drept să-l împiedice să-şi vadă fata. 

— Poate toţi au nevoie să năduşească un pic acolo, spuse 
Peterson. 

— Da, dar nu uita că-i putem reţine doar douăzeci şi 
patru de ore. Dacă nu-i putem acuza, trebuie să-i lăsăm să 
plece. 

— Măcar de-am putea să-l arestăm din nou pe Kucerov 
pentru uciderea Nadiei Greco, spuse Moss. 

— N-avem nicio dovadă nouă. Şi nu ne-am folosi eficient 
timpul încercând să facem asta. Trebuie să-l prindem cu 
chestia asta cu banii de la Simon şi Giles, spuse Erika. Iar 
Linda este legătura cu Andrea şi Igor. 

Pe ecranul de jos, Igor stătea rezemat, cu picioarele 
desfăcute, cu capul proptit de perete. Şi Giles rămăsese 
impasibil, stând pe scaun şi uitându-se în jur, aproape ca şi 
cum un chelner uitase de comanda lui. 

— Să facem o pauză de câteva minute, spuse Erika. 

Îşi luă ţigările şi ieşi. 

Când ajunse pe treptele de la intrarea din faţă, Diana 
Douglas-Brown tocmai îşi aprindea o ţigară. Stătea la baza 
treptelor şi purta o haină de blană lungă şi neagră. Avea o 
coafură ireproşabilă. 

Erika era pe cale să se întoarcă, dar în clipa aceea Diana 
o observă. 

— Ce se întâmplă, DCI Foster? 

— Ne ocupăm cu interogatoriile, spuse Erika, cu un aer 
hotărât. 

Dădu să plece, dar Diana spuse: 

— Te rog, vrei să-i dai asta Lindei? 

Băgă mâna în cutele hainei şi scoase un breloc cu o 
pisică micuță de pluş. Era neagră, cu ochii blânzi, căprui şi 

e 296 » 


avea drept limbă o bucăţică de material roz decolorat. 

— Îmi pare rău, nu pot, spuse Erika. 

— Te rog... tu nu înţelegi, Linda are nevoie de 
familiaritate. 

Diana trase din ţigară. 

— Când am născut-o, n-a avut destul oxigen. Are 
probleme emoţionale. Nu poate face faţă lumii! 

Ultima parte fu rostită aproape ca un strigăt. 

— Sergentul de gardă poate aduce aici un medic în 
câteva minute, dar Linda se simte bine, vă garantez. 
Tocmai vrem să-i punem câteva întrebări. 

Diana izbucni în lacrimi. Lăsă capul în jos şi părul îi căzu 
peste chip. Duse la faţă pisica micuță de pluş şi începu să 
plângă în hohote. Erika se întoarse şi intră în zona de 
recepţie. 

— Se verifică, spuse Crane, ieşindu-i în întâmpinare 
când ea se întoarse în sala de şedinţe. Am o listă a 
pasagerilor care confirmă că Igor Kucerov a părăsit ţara 
pe 31 decembrie de pe London Luton Airport cu un avion 
spre România. S-a întors pe 15 ianuarie. 

— Rahat! spuse Erika. 

Toţi ochii se întoarseră spre ea. 

— Şi dacă a făcut ceva între aceste două date? Avem 
probe de pe camerele de luat vederi care să-l arate 
pătrunzând pe poarta de plecare? adăugă ea. 

— Şefa, informaţiile astea sunt de la Biroul de 
paşapoarte şi imigrări. 

— Ştiu, dar avem aici nişte chestii de la Secţia Centrală 
de poliţie şi arhiva judecătorească, lucruri care au fost 
modificate. Asta arată că Igor Kucerov a avut parte de un 
tratament special în timpul unui proces! Cineva a fost 
înăuntru şi a modificat documente oficiale... Putea să vină 
înapoi cu un autobuz sau cu o maşină, sau cu un vagon de 
pasageri şi apoi să se întoarcă şi... 

Crane se scărpină în cap. 

— Este posibil, şefa, presupun. 

— Hai să nu mai presupunem şi să aflăm exact. Vreau 
fotografii de la controlul paşapoartelor, imagini de pe 


e 297 œ» 


camere de supraveghere de când a ajuns în România; o 
amprentă digitală care să confirme că Igor Kucerov a 
părăsit ţara pe 31 decembrie şi s-a întors pe 15 ianuarie. 

— Da, şefa! 

— Şi, nu uita, timpul se scurge, spuse Erika uitându-se 
la ceas. Mai avem nouăsprezece ore. 

Erika ieşi iar şi se întâlni pe coridor cu Moss şi Peterson. 
Le spuse că era posibil ca Igor Kucerov să fi fost plecat din 
ţară când a dispărut Andrea. 

— Aşadar, asta înseamnă că nu el a ucis-o pe Andrea sau 
pe Ivy. Nu-l putem lega direct de uciderea lor, spuse Moss. 

Erika clătină din cap. 

— Şi celelalte fete? Tatiana Ivanova, Mirka Bratova şi 
Karolina Todorova? Avem data când a fost descoperită 
fiecare. Putem să aflăm unde era el? 

— Pentru primele trei fete şi orele la care au dispărut, 
există doar estimări vagi ale legiştilor. În plus, am ieşit 
public şi am legat cele trei crime cu uciderea Andreei şi a 
lui Ivy. Şi cred că au legătură. Doar dacă nu e o imitatie. 
Doamne, ce complicat este! spuse Erika, frecându-şi faţa. 

Văzu că Moss şi Peterson schimbară o privire. 

— Ce e? Spuneţi. 

— Avocatul lui Simon Douglas-Brown s-a supărat de-a 
binelea şi a trecut la atac. Încearcă să-l sune pe comisarul 
adjunct, spuse Moss. 

— Încearcă să-l sune pe Oakley? 

— Da. Şi nu prin centrală, are numărul direct al lui 
Oakley. 

— A reuşit? 

— Nu, încă nu. Oakley e plecat într-o minivacanţă. 

— El e într-o minivacanţă. Marsh e cu soţia într-o 
vacanţă de pictat... Cine dracu’ răspunde pe-aici? 

— Păi, şefa, practic, tu, spuse Peterson. 

— Bună poantă! Bine, să facem o încercare cu Giles 
Osborne, spuse Erika, hotărâtă. 


q 298 » 


Capitolul 65 


Giles Osborne stătea în camera de interogare cu o faţă 
amărâtă, când intrară Erika şi Peterson cu avocatul lui 
Giles Osborne, alt bărbat cărunt într-un costum elegant, pe 
nume Philip Saunders. 

După ce Erika citi cu glas tare formalităţile pentru 
înregistrare, îi puse aceleaşi întrebări lui Giles, despre cele 
patruzeci şi şase de mii de lire pe care le primise de la 
Simon Douglas-Brown şi de ce le transferase apoi firmei 
Mercury Investment, deţinută de Igor Kucerov. 

Giles se aplecă spre avocatul său, şoptindu-i ceva la 
ureche. 

— Ca să răspundă la întrebarea asta, clientul meu vrea 
să-şi evalueze în întregime conturile, spuse avocatul. 

— Poftim extrasele de cont, spuse Erika, împingându-le 
peste masă. Se vede clar că banii intră într-un cont, ies şi 
intră în alt cont. Mercury Investment este o firmă de 
amenajare grădini. Yakka Events nu prea are nimic de-a 
face cu grădinile. 

Giles îşi duse un deget la buze, ezitând. În cele din 
urmă, spuse: 

— Cred că banii au fost folosiţi pentru achiziţionarea 
unui copac rar din Noua Zeelandă. 

— Poftim? întrebă Peterson. 

— Voiam să fie piesa centrală a curţii mele, copacul. Am 
uitat cum se cheamă, spuse mieros Giles. La timpul 
cuvenit, pot să prezint o factură care dovedeşte asta. Ştiţi 
că domnul Kucerov deţine o firmă de amenajare grădini? 

— Da, spuse Erika. 

— Atunci misterul s-a rezolvat. De asta am transferat 
patruzeci şi şase de mii de lire în contul lui. 

— El tunde tufe şi pajişti, chiar dacă la scară mare, 
spuse Erika. 

— Şi Simon-Douglas nu ştie de această tranzacţie? 
întrebă Peterson. 

— De ce ar şti? El era comanditar. Ne-am înţeles să 


e 299 + 


cumpere un anumit număr de acţiuni, ca să devină 
coproprietar la Yakka Events. Cred că acum deţine 13,8%, 
ca să fiu exact. Dar, după cum vedeţi, eu n-am acces la 
informaţiile astea, pentru că m-aţi târât din pat dimineaţa 
la prima oră şi mi-aţi confiscat aparatura. 

Giles îi zâmbi sarcastic Erikăi. 

— Cum ai făcut cunoştinţă cu Igor Kucerov? întrebă 
Erika. 

— Prin Andrea, spuse el. 

— Şi ştiai că Andrea avea o relaţie sexuală cu Kucerov? 

— La vremea aceea, nu. Ştiu de când mi-aţi arătat 
fotografiile, desigur. 

— Ştii cum l-a cunoscut Andrea pe Igor Kucerov? 

— Parcă a spus ceva despre, îmm, o prietenă - Barbora 
nu mai ştiu cum... 

— Kardosova, Barbora Kardosova. 

— Parcă aşa, da. 

— Şi ştiai că Barbora avea o relaţie cu Igor Kucerov? 

Giles păru nedumerit şi clătină din cap. 

— Clientul meu v-a răspuns la întrebări cu privire la 
investiţia de patruzeci şi şase de mii de lire; nu văd de ce 
trebuie să răspundă la întrebări despre relaţiile particulare 
ale prietenei logodnicei lui, spuse avocatul. 

Erika şi Peterson se uitară la Giles. 

— Asta e tot, deocamdată, spuse Erika. 

— Şi clientul meu poate să plece? întrebă avocatul. 

— N-am spus asta. 

Erika şi Peterson se ridicară. 

— Şi acum ce urmează? întrebă avocatul. 


— Ne vom întoarce. 
x 


leşiră pe coridor şi se întoarseră în camera de 
observare. 

— Fir-ar a naibii! spuse Erika, uitându-se la Moss şi 
Peterson. 

— Crezi că aiureala cu copacul rar o să ţină în instanţă, 
dacă ajungem acolo? întrebă Moss, care urmărise totul pe 
ecrane. 


e 300 œ» 


— l-am văzut biroul, plin de chestii preţioase. Se 
potriveşte cu ce spune, oftă Peterson. 

— Da, dar unde e copacul? întrebă Erika. Banii s-au 
plătit acum mai mult de un an. 

— Poate că-l aşteaptă să crească, spuse ursuză Moss. 

Se auzi o bătaie în uşă. Era Woolf. 

— Şefa, e Marsh la telefon. Cere să vorbească cu tine. E 
în maşină, în drum spre Londra. 

— A spus unde e? 

— Tot în Devon, spuse Woolf. 

— Spune-i că nu mă găseşti. 

— Şefa, ştie că-i interoghezi pe toţi. 

— Foloseşte-ţi creierul, Woolf. Inventează ceva. Voi 
suporta consecinţele; mai am nevoie de timp. 

— Da, şefa, spuse Woolf. 

După plecarea lui, se uitară iar pe ecrane. 

— Să vedem ce are de spus Igor despre asta, zise Erika. 
Şi apoi să vorbim cu Linda. 


e 301 œ» 


Capitolul 66 


— Voia să-i găsesc un copac pentru sediul lui, spuse 
Igor, stând rezemat în scaun şi întinzând braţele deasupra 
capului. 

Erika observă că sub braţe avea nişte pete galbene şi că 
acum camera de interogare începuse să miroasă a 
transpiraţie stătută. 

— Şi poţi să faci asta, în calitatea ta de decorator de 
grădini? întrebă Erika. 

— Suntem în Londra; cei mai mulţi oameni vor chestii 
trăsnite în grădinile lor, iar cu internetul e uşor. 

— De ce firma e pe numele soţiei tale? 

— Pur şi simplu. 

— Şi cine ţi-a făcut cunoştinţă cu Giles? întrebă 
Peterson, deşi cunoşteau răspunsul. 

— Andrea, fireşte. 

— Şi soţia ta ştie de Andrea? 

— Tu ce zici? 

— Ştia de relaţia ta cu Barbora Kardosova? 

— Soţia mea e o femeie bună. 

— Asta ce înseamnă? Ştie când să-şi ţină gura? Se uită în 
altă parte? Ştie că eşti implicat în traficarea fetelor din 
Europa de Est la Londra? Că le agăţi la Victoria Coach 
Station? 

— Clientul meu nu e obligat să răspundă la aceste 
întrebări. Astea sunt simple speculaţii. N-aveţi nicio 
dovadă, interveni avocatul. 

— Avem o discuţie înregistrată cu Barbora Kordosova, în 
care ea declară toate astea şi că tu ai omorât-o pe Nadia 
Greco. 

— Şi unde e martora asta? întrebă avocatul. 

— S-a sinucis la scurt timp după discuţia cu noi, spuse 
Erika, urmărindu-l pe Igor. Era atât de speriată că spusese 
adevărul despre tine, încât s-a sinucis. 

— Eu n-aş numi o sinucigaşă martor credibil. Şi asta n-a 
fost o depoziţie sub jurământ, spuse avocatul. 


<e 302 » 


Igor se uită la ei arogant şi sigur pe el. Avocatul lui 
continuă: 

— În timp ce voi făceaţi naveta între camerele de 
interogare, am profitat de prilej pentru a revedea 
documentele procesului în chestiune. Nu aveţi decât o 
afirmaţie. S-au scos multe aiureli din documentele de la 
proces. Din punct de vedere legal, ele nu există. Vă daţi 
seama că foarte curând o să trebuiască să-l puneţi pe 
clientul meu sub acuzare? Timpul se scurge, domnişoară 
Foster. 

— Sunt DCI Foster, spuse Erika, încercând să-şi ascundă 
frustrarea. 

Adăugă că suspendă interogatoriul şi părăsi încăperea 
împreună cu Peterson. 


e 303 > 


Capitolul 67 


Erika, Moss şi Peterson erau pe cale să intre în camera 
de interogare trei pentru a vorbi cu Linda, când avocatul le 
aminti că, potrivit legii, suspecţilor trebuia să li se dea o 
pauză de masă. O oră mai târziu, după-amiaza era pe 
sfârşite. Ziua părea să se evapore. 

— Linda, ştii de ce te-am arestat? întrebă Erika. 

Linda stătea rezemată în scaun, nepăsătoare. 

— Credeţi că am informaţii. Credeţi că eu cunosc pe 
cineva care a omorât-o pe Andrea. Credeţi că eu am 
omorât-o pe Andrea sau poate credeţi că eu l-am împuşcat 
pe JR. Sau pe preşedintele Kennedy. 

— Nu e amuzant, Linda. Acesta e Igor Kucerov; folosea 
şi numele de George Mitchell. Andrea a avut o relaţie 
sexuală cu el înainte şi în timp ce era cu Giles, spuse Erika, 
împingând peste masă fotografia lui şi pe celelalte. 

Linda se uită la fotografiile întinse în faţa ei, privindu-le 
impasibilă pe cele explicite. 

— Ştiu că el a făcut fotografia asta cu tine şi Andrea, 
adăuga Erika. 

— Nu ştiţi asta! pufni Linda. Cum puteţi să ştiţi asta? 

— Pentru că l-am arestat pe Igor Kucerov sub bănuiala 
de a fi omorât-o pe Andrea şi, de asemenea, pe Tatiana 
Ivanova, Mirka Bratova, Karolina Todorova şi Ivy Norris. 
Acum este interogat în camera de alături, spuse Erika. 

— Minţiţi, iar eu nu vorbesc cu mincinoşii! Sunt obligată 
să vorbesc cu aceşti mincinoşi? întrebă Linda, uitându-se 
la avocatul ei. 

— Aveţi vreo dovadă că această fotografie cu clienta 
mea a fost făcută de bărbatul despre care vorbiţi? întrebă 
avocatul. 

Erika îl ignoră. 

— Îţi aminteşti de o fată pe nume Barbora, prietenă cu 
Andrea? 

— Da. 

— A însoţit familia ta în două vacante de vară? 


e 304 >» 


— Era dulce; poate puţin prea dulce - şi pofticioasă. 
Chiar şi aşa, prea bună pentru Andrea şi, surpriză, 
surpriză - Andrea a îndepărtat-o! 

— Cum a îndepărtat-o? 

— Oo, ca de obicei. La început a considerat-o 
nemaipomenită, apoi entuziasmul i s-a spulberat şi a făcut- 
o pe fată să se simtă ca ruda săracă. Atunci când ne-a 
însoţit în ultima vacanţă, Barbora slăbise mult; era 
emaciată. Andrea considera că acesta era ultimul răcnet al 
modei. A fost probabil destul ca s-o excomunice pe biata 
fată. 

— A spus Andrea unde a plecat Barbora? 

— A spus doar că s-a mutat. De ce? întrebă Linda 
îngustându-şi ochii. 

Erika îi explică legătura Barborei cu Igor şi că avusese o 
relaţie sexuală cu acesta în acelaşi timp cu Andrea. 

— Vă amintesc că această informaţie a fost înlăturată, 
spuse avocatul. 

— Faptul că Barbora a avut o relaţie sexuală cu Igor 
Kucerov şi că a intrat în programul de protecţie a 
martorilor şi apoi s-a sinucis nu e înlăturat, spuse Erika. 

Observă că Linda tremura şi avea ochii plini de lacrimi 
care i se prelingeau pe obraji. 

— Cum a făcut-o? întrebă Linda. 

— S-a spânzurat. Era îngrozită. Deci acum înţelegi ce 
important este că am aflat adevărul despre Igor Kucerov? 
El este legat direct de Andrea. 

Linda îşi şterse lacrimile. 

— L-am întâlnit de două ori, la un club din Kensington şi 
la o cârciumă din Chiswick. După cum am spus, Andrea se 
bucura de multă atenţie din partea bărbaţilor; întotdeauna 
făceau coadă după ea. Andrea folosea bărbaţii ca pe 
tampoane. Îi plăcea să-i aibă la cheremul ei pentru scurt 
timp, apoi se descotorosea de ei. 

Se lăsă tăcerea. Avocatul nu-şi putea ascunde dezgustul. 
Erika deschise o mapă, scoase biletul pe care-l primise şi-l 
puse în faţa Lindei. 

— Ce poţi să-mi spui despre asta? întrebă ea, urmărind 


e 305 >» 


faţa Lindei. 

— E acelaşi bilet pe care mi l-ai mai arătat. Când ai venit 
la florărie. "Ţi-a fost trimis? 

— Da, Vezi că, deşi îmi este adresat mie, ia poliţia peste 
picior privitor la moartea Andreei şi la celelalte victime 
omorâte. 

— Şi de ce mi-l arăţi mie? întrebă cu răceală Linda. 

— Linda, ţi-am văzut cazierul. Ai obiceiul de a trimite 
scrisori de ameninţare. I-ai trimis scrisori lui Giles Osborne 
şi altora. Unor profesori, unui doctor, prietenilor Andreei. 
Chiar şi Barborei i-ai trimis scrisori. A vorbit despre ele 
într-o discuţie pe care o avem înregistrată. 

— Iarăşi, DCI Foster, toate astea sunt circumstanţiale, 
spuse avocatul. Încercaţi să puneţi cap la cap informaţiile, 
cu cruzime şi căutaţi s-o ademeniţi pe clienta mea să 
vorbească. 

— Păi, poate să vorbească, altfel tăcerea ei poate fi la fel 
de incriminantă. Linda, între tine, tatăl tău, Giles, Barbora 
şi Igor Kocerov există o legătură. Avem laptopul tău şi 
hard-diskul este cercetat. Am confiscat calculatoare de la 
tatăl tău şi de la Giles. Este doar o chestiune de timp până 
vom pune totul cap la cap. Vorbeşte cu mine, Linda; eu pot 
să te ajut. 

— Na N-am să vorbesc, spuse Linda, rezemându-se în 
scaun. 

Culese un puf de pe pulover, apoi se uită la poliţişti. 
Acum părea să-şi controleze complet emoţiile. Erika abia 
reuşea să-şi ascundă enervarea. 

— Îţi plac pisicile? întrebă Peterson. 

— O, vai, suntem disperaţi, nu-i aşa? 

Linda zâmbi, flirtând. 

— Domnule Lloyd, continuă ea, să răspund oare la asta? 
N-aş vrea să mă implic şi într-un scandal cu pisici. 

Avocatul îşi dădu ochii peste cap şi clătină din cap. 

— Da, domnule Peterson, îmi plac pisicile. 

— Ai pisică? 

— Acum, nu, spuse ea înţepată. 

— Aveţi alte întrebări relevante? întrebă domnul Lloyd. 


< 306 » 


— Nu. Asta-i tot, deocamdată, spuse Erika, încercând să 
salveze aparențele. 

Când ajunseră pe coridor, Woolf era acolo, aşteptând. 

— Ce e? se răsti ea. 

— Marsh. 

— Nu acum. Am să-l sun eu. 

— E aici, în biroul lui, şi vrea să discute cu tine. 


e 307 œ» 


Capitolul 68 


Când Erika bătu la uşa biroului lui, Marsh se plimba în 
sus şi-n jos prin faţa ferestrei. Când ea intră, se opri şi o 
privi. Marsh purta pantaloni de tercot albi, o cămaşă 
descheiată la gât şi pe cap o şapcă şic. În ciuda celor 
petrecute, Erika trebui să-şi înăbuşe un zâmbet. 

— Vă daţi în vânt după stilul David Beckham, domnule? 
Sau asta este ţinuta dumneavoastră de pictat? 

— Stai jos! spuse el, scoţându-şi şapca şi azvârlind-o pe 
un teanc înalt de hârtii de pe biroul lui. Ţi-ai pierdut 
minţile, DCI Foster? Ştii ce tămbălău ai stârnit arestând 
doi membri ai familiei Douglas-Brown? Am primit telefoane 
de la secretariatul guvernului! 

Părea istovit, sătul de întreaga situaţie. 

— Domnule, dacă vreţi să mă ascultați... 

— Nu! Îţi ordon să-i eliberezi din arest pe Sir Simon, 
Linda, Giles Osborne şi Igor Kucerov, ai înţeles? Ai 
deconspirat o persoană din programul de protecţie a 
martorilor. Ai discutat în public despre detaliile unui 
proces penal marcat PMI... 

— Domnule, Barbora Kardosova s-a sinucis, ceea ce 
înseamnă că nu mai e în programul de protecţie a 
martorilor. 

În continuare, Erika explică transferul de bani între 
Simon, Giles şi Igor şi declaraţia Barborei, care-l lega pe 
Igor de traficarea femeilor din Europa de Est. Omise 
îndoiala că el era în Marea Britanie la momentul uciderii 
Andreei. 

— Trebuie să recunoaşteţi, domnule, că, şi dacă ar fi o 
simplă coincidenţă, toate astea put. 

Marsh ascultase cu atenţie. Acum respira greu şi-şi 
reluase plimbarea prin încăpere. Erika aproape îi vedea 
rotiţele învârtindu-se. 

— Cât e ceasul? întrebă el. 

— Aproape cinci, spuse Erika. 

— Şi când expiră arestul de douăzeci şi patru de ore? 

< 308 œ» 


— Mâine-dimineaţă la nouă. 

— Au luat masa de seară? 

— Încă nu. 

— Bun. Şi au dreptul la o odihnă de opt ore neîntrerupte. 

— Ştiu domnule. Îmi mai trebuie timp. Vă veţi gândi să 
prelungiţi arestul, ca să-mi daţi încă douăzeci şi patru de 
ore? Eu nu pot să autorizez asta, dar dumneavoastră 
puteţi. Eu sunt la dispoziţia criminaliştilor. Au luat laptopul 
lui Simon şi pe-al Lindei. Trebuie să ne uităm şi pe nişte 
extrase de cont. 

— Nu. Nu pot să prelungesc. 

Marsh veni şi se aşeză. 

— Ascultă, Erika. Eşti un ofiţer strălucit... 

— Domnule, întotdeauna spuneţi asta înainte de a-mi 
refuza ceva. 

Marsh ezită. i 

— O spun pentru că e adevărat. In plus, pentru că-mi 
dau seama cum o să se termine asta. Te pui cu nişte 
oameni foarte puternici şi şansele nu sunt în favoarea ta. 

— Parcă suntem în Jocurile foamei... 

— Vorbesc serios, Erika. Eliberează suspecţii şi eu îmi 
voi da toată silinţa să te protejez. 

— Să mă protejaţi? întrebă cu neîncredere Erika. 

— Erika, tu chiar nu vezi cum merg treburile? Cercurile 
conducătoare înving întotdeauna. Amândoi am văzut asta. 
Îţi lipsesc dovezile credibile. Te rog. Renunţă. Salvează-ţi 
cariera. Uneori trebuie să laşi lucrurile aşa cum sunt. 

— Nu. Îmi pare rău, domnule. Nu pot. Au murit cinci 
femei. Cinci. Ce drept au cei de la conducere să 
muşamalizeze totul ca să scape basma curată? 

— Ştii ce se va întâmpla, nu-i aşa? Ai putea să-ţi pierzi 
insigna, reputaţia. 

— Domnule, am pierdut aproape tot. Pe Mark, o viaţă 
frumoasă pe care o duceam în Nord, înconjurată de 
prieteni, un loc pe care pot să-l numesc acasă. Singurele 
lucruri pe care trebuie să le păstrez sunt simţul moralității 
şi gândul că până mâine-dimineaţă la nouă încă aş putea 
să reuşesc să li se facă dreptate acestor femei. 


< 309 + 


Marsh se uită lung la ea. Furia dintre ei dispăruse. Între 
ei se afla doar un birou dezordonat, dar parcă stăteau pe 
marginile opuse ale unui vast canion. lar partea pe care 
stătea Erika era cea mai puţin stabilă. 

— Bun. Ai timp până mâine-dimineaţă la nouă pentru a 
formula o acuzare argumentată. Şi vei suporta 
consecinţele, spuse Marsh. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Erika se ridică şi ieşi din birou, observând tristeţea din 
ochii lui Marsh. 


< 310 - 


Capitolul 69 


Erika şi echipa ei continuară să-i interogheze pe 
suspecti, dar timpul trecea prea repede. Igor, Simon, Giles 
şi Linda îşi dădeau seama că poliţiştii nu aveau dovezi, iar 
asta îi făcea mai siguri pe ei; la interogatoriu tăceau brusc 
sau se eschivau cu dibăcie să răspundă la întrebări. 
Avocaţii lor fură neîncrezători când Erika anunţă că aveau 
să fie ţinuţi peste noapte şi interogaţi din nou dimineaţa. 

Era aproape miezul nopţii, iar Crane şi Erika erau ultimii 
rămaşi în sala de şedinţe. 

— Mai pot să fac ceva, şefa? întrebă Crane, apărând 
lângă ea. Încă mai aşteptăm imaginile de pe camerele de 
luat vederi din aeroport cu Igor Kucerov. Nu cred că va 
apărea ceva în următoarele ore. 

Erika revedea detaliile cazului, de la momentul răpirii 
Andreei. Zărea ca prin ceaţă ecranul calculatorului ei. 

— Nu. Du-te acasă şi odihneşte-te puţin, spuse ea. 

— Şi tu, şefa. Te-ai întors în apartamentul tău? 

— Nu. Poliţia mi-a plătit o cameră la hotel. Până mă pun 
pe picioare. 

— Unde stai? 

— La Park Hill Hotel. 

Crane fluieră. 

— E frumos. Acolo am sărbătorit cei nouăzeci de ani ai 
bunicii mele. Au şi un teren frumos de golf. Noapte bună! 

— Ne întâlnim mâine-dimineaţă la prima oră, spuse 


Erika. 
x 


Era trecut de miezul nopţii când Erika ajunse la hotel. 
Când intră în camera elegantă, se simţi la milioane de mile 
depărtare de caz. 

Se trezi la patru şi jumătate, leoarcă de transpiraţie din 
visul de acum familiar. Focuri de armă răsunau în jurul ei, 
iar Mark se prăbuşea la pământ. Închise ochii şi ultima 
imagine i se întipări pe creier: partea din spate a capului 
lui zburată de o armă de vânătoare. Era înăbuşitor de cald. 


e 311 >» 


Se dădu jos din pat şi se duse la fereastră, simțind 
caloriferul de dedesubt emanând căldură. Camera ei era la 
etajul şase şi, dincolo de negreala ca de tuş a terenului de 
golf, văzu nişte case, şiruri de case înghesuite, care se 
întindeau spre Lewisham. Câteva lumini erau aprinse, dar 
cele mai multe erau scăldate în întuneric. Fereastra se 
deschise doar cinci centimetri. Un sistem antisinucidere o 
oprea. 

— Vreau doar aer curat, spuse ea. N-am de gând să mă 
sinucid. 

Se îmbrăcă şi cobori la parter, în holul mare, îmbrăcat în 
pluş, care, în afară de prezenţa unui recepţioner cu ochii 
împăienjeniţi, era pustiu. Ridică un ochi din solitaire-ul pe 
care-l juca şi o salută dând din cap. _ 

Când ieşi din hotel, savură senzaţia aerului rece. În faţa 
clădirii era un şir de bănci. O alese pe prima, scoase o 
ţigară din pachet şi o aprinse, suflând fumul spre cer. Se 
înfioră şi-şi forţă gândurile să se întoarcă la anchetă. 

Poate că acesta avea să fie acel caz. Cel care i se 
strecura printre degete. Fiecare poliţist era bântuit de un 
caz nerezolvat. Scutură scrumul pe pietriş şi, de sub 
bancă, apăru mieunând o pisică mare, care începu să se 
frece de picioarele ei. 

— Bună! spuse ea, aplecându-se să o mângâie. 

Pisica toarse şi se duse ţanţoşă la două farfurioare de 
sub o fereastră cu nişă. Lipăi puţin lapte şi apoi adulmecă 
bolul de alături, care era gol. 

În mintea Erikăi apăru Linda Douglas-Brown. Linda 
pisica. Atâtea dovezi duceau la ea! Linda trebuia să se- 
ntâlnească în acea seară cu Andrea la cinema, dar nu s-a 
întâlnit. Văzuse filmul cu David. Atâta ştiau, dar ce se 
întâmplase după acea? Linda şi obsesia ei pentru pisici. Ce 
ştia ea despre Linda? Era dar că nu era copilul preferat al 
familiei. Era ranchiunoasă şi invidioasă. Ar fi putut s-o 
omoare pe Andrea, dar cum rămânea cu celelalte femei? Şi 
dacă ştia şi ea că Igor le ucise pe cele trei prostituate? Ar 
fi putut profita de prilej pentru a face ca omorârea Andreei 
să pară o crimă la indigo? Linda pisica... Totuşi, Linda n- 


e 312 + 


avea pisică. Peterson o întrebase la interogatoriu dacă 
avea pisică. Ea îi răspunsese ciudat - acum nu - şi o 
expresie ciudată îi străbătuse faţa. Atunci Erika nu se 
prinsese, însă acum îi sărea în ochi. 

Se întoarse în camera ei, unde se îmbrăcă repede şi, 
după ce trecu a doua oară pe lângă flăcăul letargic de la 
recepţie, porni spre Lewisham Row Station. Acum era 
puţin peste cinci dimineaţa. Nu-l cunoştea pe sergentul de 
gardă din schimbul de noapte, dar ei îi dădu pe semnătură 
cheile de la casa familiei Douglas-Brown. 

Drumurile erau libere când porni spre Chiswick. Trecu 
Tamisa pe la Blackfriars şi o luă în lungul râului, pe 
Embankment. Peste apă plutea o ceaţă joasă, care deveni 
albastră când se crăpă de ziuă. 

Erika o sună pe Moss, însă îi răspunse robotul. 

— Bună! sunt Erika. E aproape cinci şi jumătate. Sunt în 
drum spre reşedinţa familiei Douglas-Brown. Mă sâcâie 
ceva referitor la Linda. Vreau să arunc o privire în baia ei. 
Dacă nu mă întorc până la şapte, interogaţi-o din nou şi 
pune-l pe Peterson să conducă interogatoriul; se pare că i- 
a căzut cu tronc Lindei. Faceţi-o să vorbească despre 
pisici; ştiu că sună aiurea, dar cred că e ceva acolo, doar 
că nu-mi dau seama ce... E nebună după pisici, dar n-are 
pisică... 

Telefonul ei scoase trei bipuri şi se întrerupse. 

— Rahat! strigă Erika, uitându-se la telefonul mort. 

Il băgă în buzunar şi parcă pe o stradă periferică, dându- 
şi seama că trebuia să se grăbească, pentru a ajunge la 
secţie înainte ca termenul de douăzeci şi patru de ore să 
expire. 


e 313 >» 


Capitolul 70 


Casa familiei Douglas-Brown se înălța splendidă în 
capătul intrării, ca un monolit şlefuit, de culoarea untului. 
Ceaţa atârna în aer, iar luminile stradale se stingeau când 
ajunse acolo. Poarta din faţă era bine unsă şi se deschise 
fără zgomot. Ferestrele cu nişă o priveau indiferente. Se 
duse la uşa din faţă şi sună la sonerie. Trecu un moment, 
apoi începu să încerce broasca uşii cu mănunchiul de chei. 
A treia cheie descuie uşa. Ascultă o clipă, apoi intră, 
închizând uşa după ea. 

Se îndreptă spre hol, trecu pe lângă pendula mare şi 
intră în bucătăria spațioasă din oţel şi granit. Era liniştită 
şi imaculată. Câteva oale de cupru atârnau de un cadru 
deasupra unei insule mari din granit negru, iar peretele 
din spate era din podea până în tavan făcut din sticlă. 
Dincolo de el se vedea grădina frumos amenajată. O mierlă 
ateriză pe iarba îngrijită, dar, văzând-o pe Erika mişcându- 
se înăuntru, îşi luă zborul. 

Erika se întoarse în hol şi urcă scara largă până la etajul 
al doilea, trecând pe lângă câteva camere de oaspeţi 
elegante şi neutre, o baie de marmură. În capătul 
culoarului, în partea din spate a casei, găsi dormitorul 
Lindei. Uşa era închisă şi de clanţă atârna un carton mic 
pe care scria: BUN VENIT ÎN DORMITORUL LINDEI, TE 
ROG SĂ BAŢI ÎNAINTE DE A INTRA. Dedesubt şi aproape 
indescifrabil din cauza ştergerilor, scria: fin'că s-ar putea 
să nu port chiloți! Erika zâmbi fără să vrea şi se gândi că 
David trebuie să fi scris asta. Fraţilor mai mici le plăcea să 
necăjească. Deschise uşa şi intră. 


e 314 œ» 


Capitolul 71 


— Am un mesaj de la şefa, spuse Moss când intră în sala 
de şedinţe. 

Peterson sosise în acelaşi timp, aducând o tavă cu 
cafele. Le împărţi ofiţerilor care soseau cu ochii 
împăienjeniţi şi-şi scoteau paltoanele. 

— Vrea să mergem mai departe şi s-o aducem pe Linda 
prima la interogatoriu. 

— Avocatul ei a apărut? întrebă Peterson. 

— Da, tocmai l-am văzut la recepţie. Nu pare fericit c-a 
fost chemat la ora asta scandaloasă. 

— Ei lasă, până la nouă se va termina totul, spuse Singh, 
dând să ia ultima cafea. 

— Scuze. Aia e a mea! se răsti Moss. Du-te şi ia-ţi una de 
la aparat. 

— Ai fost cam dură, spuse Peterson după ce Singh se 
îndepărtă. 

— A spus-o de parcă n-am face decât să stăm cu ochii pe 
ceas până la nouă... Ca şi cum ar fi o simplă formalitate. 

— Şi nu e? întrebă inabil Peterson. 

— Nu, spuse apăsat Moss. Acum ascultă, şefei i-a venit o 
idee... 


e 315 » 


Capitolul 72 


Dormitorul Lindei era mic şi întunecos. O fereastră- 
ghilotină cu un pervaz adânc şi capitonat dădea spre 
grădină şi, de sus, Erika văzu că pe pajişte mai erau câteva 
pete de zăpadă murdară. Lângă fereastră era un şifonier 
masiv, închis la culoare. Uşa scârţâi când Erika o deschise, 
într-o parte atârnau diverse fuste voluminoase, de culoare 
închisă; lângă acestea, erau nişte bluze albe, apretate şi 
călcate, unele cu dantelă la guler, restul şifonierului fiind 
ocupat de o uriaşă selecţie de pulovere cu pisici, toate 
groase şi grele. În partea de jos a şifonierului erau puşi de- 
a valma pantofi cu tocuri de diverse mărimi, nişte sandale 
practice, o pereche de pantofi sport de culoare albastru- 
pudrat, o pereche prăfuită de patine şi un body roz pentru 
gimnastică. 

În colţ, lipit de peretele din spate, se afla un pat deo 
persoană cu ramă neagră, de lemn, iar deasupra tăbliei de 
la căpătâi era un crucifix gros, din metal. Un şir de pisici 
de jucărie stătea de pază pe cuvertura din petice. Erau 
aranjate în ordinea descrescătoare a înălţimii. Ochii lor 
arătau sfâşietor de optimişti în acel decor trist. Erika se 
gândi o clipă că Linda îşi făcuse patul şi aranjase pisicile 
înainte de a fi luată pe sus şi băgată într-o maşină de 
poliţie. 

Pe noptieră era o veioză mică stil Tiffany şi o cutie mică, 
din plastic, în care era o gutieră din plastic transparent. 
Mai era o fotografie mică, înrămată, făcută cu câţiva ani în 
urmă, care o înfăţişa pe Linda în grădină, stând într-un 
leagăn cu o frumoasă pisică neagră în poală. Blana de pe 
labele pisicii era albă. Erika luă rama, o întoarse, desfăcu 
clamele de metal şi scoase apărătoarea de carton. Pe 
spatele fotografiei era scris îngrijit: 

Eu şi scumpul meu băiat, Boots. 

Erika îşi continuă cercetarea, cu fotografia lui Boots în 
mână. Pe peretele de la capătul patului era un birou de 
modă veche, tot din lemn de culoare închisă. Pe el era o 


e 316 » 


mapă de birou şi multe pixuri. În praf, un pătrat mare 
indica locul din care poliţia ridicase laptopul Lindei. Pe o 
masă de toaletă dintre fereastră şi birou, singurele articole 
cosmetice erau un borcan mare cu cremă E45 şi un pachet 
de bulgări de vată. Intr-o parte era o perie pe care 
rămăseseră şuviţe din părul Lindei. Lângă uşă era o 
bibliotecă mare înţesată cu romane de Jackie Collins şi 
Judith Krantz şi zeci de romane de dragoste istorice. Erau 
câteva fotografii din vacanţele familiei în Croaţia, 
Portugalia şi Slovacia - în general cu Linda şi Andrea şi 
diverse pisici vagaboande - şi o fotografie cu Linda la baza 
unei stânci cu un tip masiv, bronzat, cu părul blond- 
murdar. Ea zâmbea atât de larg, încât şiretul de sub bărbie 
îi intra în pielea bronzată şi lucioasă a feţei. Pe spatele 
fotografiei nu scria nimic. 

Pe peretele de lângă uşă era un panou mare cu un colaj 
foto. Fotografiile se suprapuneau şi în toate era Boots, 
frumoasa pisică neagră cu labele albe; Linda călare pe 
bicicletă cu un coş de răchită în care Boots stătea pe o 
păturică; Linda în leagănul din grădină, cu Boots în poală; 
Andrea şi Linda luând micul dejun în bucătărie, iar Boots 
întins pe spate în mijlocul bufetului, cu o felie de pâine 
prăjită în labele albe. Fetele râdeau cu capul dat pe spate. 
Era şi o fotografie cu Boots pe biroul lui Simon, tolănit pe 
un teanc de hârtii. Erika începu să scoată piunezele şi să 
adune fotografiile. Din mai multe fotografii, acolo unde se 
suprapuneau, fie fusese decupată o siluetă, fie capătul 
fotografiei nu fusese tăiat drept. Uitându-se la fotografiile 
adunărilor de familie, Erika îşi dădu seama cine era 
persoana care lipsea. 


e 317 » 


Capitolul 73 


Linda părea sfârşită când Peterson intră în camera de 
interogare. Avea părul ciufulit şi se vedea că nu prea 
dormise în celulă. Avocatul termină de lustruit ochelarii şi-i 
puse la loc. 

— Poftim, ţi-am adus o cafea, Linda, spuse Peterson 
aşezându-se în faţa ei şi împingând spre ea paharul de 
carton, de unică folosinţă. 

Avocatul văzu că Peterson avea cafeaua lui şi păru 
supărat că el nu fusese inclus. 

Peterson ridică paharul în lumină. 

— Uite, niciodată nu nimeresc; le-am spus că mă cheamă 
Peterson, iar ei au scris „Peter Son”. 

Linda se uită lung la el, apoi întinse mâna după cafeaua 
ei şi se uită pe pahar. 

— Pe-al meu l-au scris bine, spuse ea. 

Intoarse paharul şi zâmbi. 

— Oo, au desenat o pisicuţă! Uite! 

Răsuci paharul ca să vadă şi Peterson. 

— M-am gândit c-o să-ţi placă, spuse Peterson cu un 
zâmbet larg. 

Ochii Lindei se îngustară. 

— Înţeleg ce vrei să faci, spuse ea. 

Se rezemă în scaun şi împinse în lături paharul. 

— Nu sunt chiar atât de uşor de aburit. 

— Nici nu m-am gândit că eşti, spuse Peterson. 

Citi cu glas tare numele său şi ora, iar banda începu să 
înregistreze. 

— Linda, ieri ai spus că n-ai pisică. 

— Nu. N-am, spuse ea, sorbind cu prudenţă din cafea. 

— Ai avut? i 

— Da, am avut, spuse ea încet. Il chema Boots. 

— Boots? 

— Da, era negru, dar avea labele albe, ca şi cum ar fi 
avut cizme... 

Minutele treceau şi, vorbind despre Boots, Linda se 


< 318 + 


însufleţi. Tocmai îi povestea lui Peterson că Boots dormea 
sub pilotă cu ea, cu capul pe perna ei, când avocatul o 
întrerupse. 

— Ascultă, detectiv Peterson, ce legătură are asta cu 
ancheta? 

— Povestesc despre pisica mea, îţi mulţumesc foarte 
mult! se răsti Linda la el. 

— Eu aici lucrez pentru dumneata, domnişoară Douglas- 
Brown... 

— Da, lucrezi, iar eu vorbesc despre pisica mea, bine? 

— Da, prea bine, spuse avocatul. 

Linda se întoarse iar spre Peterson. 

— M-am săturat de oamenii care cred că pisicile sunt 
doar animale de casă. Nu sunt. Sunt nişte creaturi tare 


inteligente şi frumoase... i 


În camera de observare, Moss şi Crane stăteau cu ochii 
pe ecran. 

— Fă-o să povestească mai departe despre Boots, spuse 
Moss în microfonul conectat la casca lui Peterson. 

— Boots mai avea un nume la botez? Eu am avut un 
câine pe care îl chema Barnaby Clive, spuse Peterson. 

— Nu. El era Boots Douglas-Brown; era de-ajuns. Aş 
vrea să fi avut eu încă un nume de botez sau măcar un 
nume mai frumos decât plictisitorul Linda. 

— Nu ştiu ce să zic; mie îmi place Linda, spuse Peterson. 

— Dar Boots este mult mai exotic... 

— Şi ce s-a întâmplat cu Boots? Să înţeleg că ea nu mai 
e cu noi? întrebă Peterson. 

— El, Boots e un EL... Şi nu. Nu e cu noi, spuse Linda, 
prinzându-se de marginea scaunului. 

— Te simţi bine? Discuţia asta despre cum a murit Boots 
este tulburătoare? insistă Peterson. 

— Bineînţeles că e tulburătoare. A MURIT! strigă Linda. 

Se lăsă tăcerea. 

— E bine aşa, Peterson, n-o lăsa. O facem să cedeze, 
spuse Moss în urechea lui. 


e 319 » 


Capitolul 74 


Casa familia Douglas-Brown era cufundată în linişte şi 
crea o senzaţie apăsătoare de secrete şi întrebări rămase 
fără răspuns. Erika nu observase ce mult stătuse în 
dormitorul Lindei, uitându-se la fotografiile de familie şi 
absorbind tristeţea emanată de lucrurile fetei. Acum era 
pe coridor, tot cu fotografia lui Boots în mână, şi uitându- 
se ce era în spatele uşilor. Trecu pe lângă camere de 
oaspeţi goale, un dormitor mare, o debara uriaşă şi două 
ferestre care dădeau spre zidul din spate al casei vecine. 

În celălalt capăt al etajului, Erika găsi camera lui David. 
Uşa era deschisă. 

În comparaţie cu camera Lindei, a lui era elegantă şi 
luminoasă, cu un pat dublu, mare, cu cadru de metal şi un 
şifonier lung, cu oglindă. Un afiş cu Che Guevara era 
înrămat pe un perete, lângă un calendar Pirelli, care avea 
pe pagina ianuarie o blondă frumoasă, cu braţele 
încrucişate peste sânii goi. Se simţea un miros slab de 
aftershave scump, iar pe un birou mare era un MacBook 
argintiu, care era deschis, şi lângă el un iPod conectat la 
un sistem de boxe. Pe perete, deasupra, era un raft cu şase 
perechi de căşti Skullcandy de diverse culori vii. Erika zări 
un încărcător de telefon ieşind de după birou, îşi scoase 
iPhone-ul şi-l puse la încărcat. Trecură câteva clipe şi, 
când văzu că începe să se încarce, îl deschise. Se duse şi 
porni laptopul. Ecranul se lumină, arătând că trebuia 
introdusă o parolă. Spaţiul rămas liber pe perete era 
împodobit cu postere alb-negru cu Battersea Power 
Station, The National Theatre şi Billingstgate Fish Market. 
Două rafturi mari erau înţesate cu cărţi despre arhitectură, 
variind de la ghiduri broşate până la enorme albume 
ilustrate de pus pe măsuţa de cafea. 

Uitându-se la rafturi, privirea Erikăi fu atrasă de o 
copertă de un albastru-aprins: Cele 50 cele mai mari locuri 
de înot din Londra. Scoase cartea şi începu să se uite pe 
fotografiile cu bazine de înot şi ştranduri din Londra. Simţi 


e 320 œ» 


un fior rece pe şira spinării. 


e 321 » 


Capitolul 75 


La Lewisham Row, Moss şi Crane urmăreau 
interogatoriul pe ecranele video. Peterson asculta în timp 
ce Linda vorbea despre Boots, pisica ei iubită. Se auzi o 
bătaie în uşă şi Woolf băgă capul înăuntru. 

— Tocmai a venit asta pentru DCI Foster. 

Îi înmână lui Moss o foaie de hârtie. Ea o scană repede. 

— Asta este de la medicul Lindei Douglas-Brown din 
Harley Street. Declară că ea este inaptă mintal pentru a fi 
interogată de poliţie. 

— Doamne, cu ce avem noi de-a face aici? spuse Crane. 

— Cine a adus asta? întrebă Moss. 

— Diana Douglas-Brown; a apărut cu un alt avocat, 
spuse Woolf. Trebuie să opriţi acest interogatoriu. 

— Nouă ni s-a spus că ea nu ştie nimic şi totuşi livrează 
personal acest document chiar înainte de şapte dimineaţa? 
spuse Moss. 

— Ştiţi că sunt de partea voastră, dar asta vine de sus. 
Văd marginea prăpastiei apropiindu-se, spuse Crane. 

— Mai lasă-ne puţin, Woolf. Du-te înapoi şi întoarce-te 
peste zece minute. 

Woolf dădu din cap cu reţinere şi plecă. 

— Bun, Peterson, încolţeşte-o mai tare, spuse Moss în 
microfon. 


— Cum a murit, Linda? întrebă Peterson. Cum a murit 
Boots? 

Buza de jos a Lindei tremura acum. Luă paharul de 
cafea şi-şi trecu degetele peste pisicuţa desenată. 

— Nu e treaba ta. 

— Familia ta s-a întristat când a murit Boots? 

— Da. 

— Andrea şi David trebuie să fi fost şi ei mai tineri, nu? 

— Bineînţeles că erau mai tineri! Dar David... 

Faţa Lindei se întunecă; îşi muşcă tare buza de jos. 

— Ce e cu David? întrebă Peterson. 


e 322 » 


— Nimic. Şi el a fost supărat, spuse plat Linda. 

— Nu pari prea convinsă. A fost David supărat sau nu a 
fost, Linda? 

Ea începu să respire repede, gâfâit. 

— Şi... el... a... fost... supărat, cu ochii mari, uitându-se 
în tavan. 

— David a fost supărat? insistă Peterson. 

— TOCMAI AM SPUS CĂ A FOST! A FOST AL 
DRACULUI DE SUPĂRAT! strigă Linda. 

— Cred că asta devine... începu avocatul, dar Peterson 
continuă. 

— David a plecat la o petrecere a burlacilor, nu-i aşa, 
Linda? 

— Da. M-a surprins ce greu mi-a fost să-l las să plece, 
spuse ea, după care îngheţă şi se încruntă. 

Linda plângea acum şi lacrimile i se revărsau pe obraji. 

— E în regulă... Se întoarce, Linda... David se întoarce, 
spuse Peterson. 

Linda se ţinea acum de birou şi era roşie la faţă, cu 
colţurile gurii ridicate. 

— Clienta mea e... începu avocatul. 

— Nu vreau să se întoarcă! şuieră Linda. 

— De ce nu vrei să se întoarcă David, Linda? E în regulă, 
sunt eu; poţi să-mi spui. 

— Departe, spuse ursuză Linda. Vreau să fie plecat 
departe. Plecat... PLECAT! 

— De ce, Linda? Spune-mi de ce; de ce vrei ca David să 
fie plecat departe? 

— PENTRU CĂ EL MI-A UCIS PISICA! strigă ea brusc. 
EL L-A UCIS PE BOOTS! L-a omorât pe Boots! Nimeni nu 
m-a crezut! Toţi au crezut că inventez, dar el era motănelul 
meu. A omorât şi pisica lui Giles, şi a făcut să pară că eu 
am omorât-o! Ticălosul acela nenorocit... 

— David? David ţi-a ucis pisica? spuse Peterson. 

— Da! 

— Cum a ucis-o? 

Linda era acum stacojie şi încerca să răstoarne biroul, 
dar era fixat în podea. Acum cuvintele i se revărsau din 


e 323 + 


gură. 
— L-a strangulat... L-a ştrangulat... Ca pe, ca pe... 
Linda îşi muşcă buza atât de tare, încât îi dădu sângele. 
— Ca pe cine, Linda? 
— Ca pe fetele alea, încheie ea, în şoaptă. 


e 324 » 


Capitolul 76 


Mâinile Erikăi tremurau când începu să răsfoiască 
albumul în dormitorul lui David. În timp ce dădea paginile, 
inima îi bătea mai repede. Văzu un capitol cu Serpentine 
Lido, un altul cu Brockwell Lido, cu Hampstead Heath 
Ponds - toate fiind locurile în care fuseseră comise 
crimele, în afară de Horniman Museum. În toate capitolele, 
în jurul fotografiilor şi al textului fuseseră făcute însemnări 
cu o mână de om nebun. Pe unele pagini, însemnările 
umpleau tot spaţiul gol din jurul fotografiilor, notând unde 
erau intrările şi ieşirile, unde erau amplasate camerele de 
supraveghere, care era ora de deschidere a fiecărui loc, 
unde era cel mai bun loc din care să iei o maşină şi s-o 
ascunzi în apropiere. 

La spate, era o hartă dublă pe care fuseseră marcate şi 
încercuite toate locurile. La poliţie, aveau în sala de 
şedinţe o hartă identică. Erika scăpă din mână albumul, 
care căzu cu zgomot, şi se duse la birou, unde i se încărca 
telefonul. Îl luă şi începu să caute numărul lui Moss sau a 
lui Crane pentru convorbirea interurbană. 

Atunci simţi mişcare şi o umbră în spatele ei. O palmă o 
prinse de mâini, smulgându-i telefonul. 


e 325 » 


Capitolul 77 


Comisarul-şef Marsh intrase în camera de observare 
tocmai când Linda cedase, dezvăluind că David era 
criminalul. Se uitase îngrozit alături de Moss şi Crane cum 
Linda îşi pierduse controlul. Urla, se trăgea de păr, era 
roşie la faţă şi scuipatul îi zbura din gură. 

— David l-a omorât pe Boots în faţa mea; l-a strangulat! 
Nimeni nu m-a crezut când am spus că el l-a omorât! 
Nimeni! Toţi au crezut că mint! Că eu l-am omorât! 

— Ai spus că lui David îi plac fetele? Care fete? întrebă 
Peterson. 

— Fetele... Genul pe care îl plăteşti. A cheltuit foarte 
mult cu fetele alea... 

— Cum adică, a cheltuit foarte mult? 

— Bani, idiotule! urlă Linda. Şi nu banii lui. Oh, nu! Tata 
a achitat, dar mie nu voia să-mi cumpere altă pisică... 
Fiindcă au spus că am minţit că a omorât-o David; l-au 
crezut pe EL, nu pe MINE. Un criminal nenorocit. Eu 
valorez mai puţin decât un criminal? Tata a cheltuit 
bucuros mii de lire. MII! 

— De ce a trebuit să cheltuiască mii de lire, Linda? Cui i- 
a dat miile de lire? întrebă Peterson. 

— Lui Igor, amicul acela nenorocit al Andrei! Pentru 
fete. 

— Şi tatăl tău i-a plătit lui? întrebă Peterson. 

— l-a dat banii lui Giles să-i plătească! Şi i-a dat lui 
David banii să părăsească ţara. ATÂŢIA BANI ŞI MIE N-A 
VRUT SĂ-MI CUMPERE O PISICUŢĂ! 

Linda începu să se lovească tare cu capul de masă. 

— Opreşte-te! Încetează! strigă Peterson. 

Avocatul se retrase în colţul camerei. Peterson se duse 
la perete şi activă butonul de panică. Alarma răsună în 
toată secţia. Se întoarse şi se uită la cameră. 

— Am nevoie de ajutor. ACUM 


— Unde e DCI Foster? întrebă Marsh în camera de 
e 326 œ» 


observare. 
Moss ezită, albindu-se la faţă. 
— Doamne! S-a dus la familia Douglas-Brown. 


e 327 » 


Capitolul 78 


Erika se răsuci şi se pomeni faţă în faţă cu David. Era 
îmbrăcat cu un pulover verde, o vestă matlasată, groasă, 
de culoare închisă şi jeanşi. Scoase din telefonul ei cartela 
SIM şi o rupse în două; aruncă receptorul, apoi îl zdrobi cu 
tocul bocancului. 

Erika studie faţa lui David. Masca tinereţii şi a 
siguranţei de sine atrăgătoare căzuse. Avea nările dilatate, 
iar ochii îi străluceau. Arăta diabolic. Erika vedea foarte 
clar totul acum. Fusese atât de proastă! 

— Parcă erai plecat, David? spuse ea. 

— Voi pleca. Într-un weekend de celibatar... 

Erika se uită la albumul care zăcea pe covor, deschis la 
harta Londrei. 

— Nu e marcat în album, dar tu ai omorât-o şi pe 
Andrea, nu-i aşa? întrebă Erika. 

— Da. Eu. Chiar păcat; era mult mai amuzantă decât 
Linda. Înţeleg ce gândeşti. De ce Andrea şi nu Linda? 

— Asta gândeşti tu, David? 

— Nu. Linda s-a dovedit a fi utilă. Ea o va încasa pentru 
uciderea Andreei. Igor Kucerov se va duce la puşcărie 
pentru târfe - în definitiv, erau târfele lui. Iar Ivy Norris - 
mă rog, locul gunoiului ăluia era în pământ. 

— Tu auzi ce spui? 

— Da, aud, spuse batjocoritor David. 

— De ce ai făcut-o? 

David dădu din umeri. 

— Nu-ţi pasă? Asta n-o cred, spuse Erika. 

— Crede-o! şuieră el. Crezi că poţi să mă analizezi. Să 
judeci raţional ce am făcut, de ce am ucis. Am făcut-o 
pentru că POT. 

— Dar nu poţi, David. Ştii că nu vei scăpa. Vei suporta 
consecinţele. 

— N-ai vrea să ştii cum e să fii privilegiat şi puternic. Ţi 
se urcă la cap să vezi cum oamenii ţin cont de părerea ta şi 
a părinţilor tăi. Emani putere prin toţi porii şi ea îi 

q 328 » 


infectează pe cei din jurul tău. Puterea corupe, învăluie, 
seduce... Cu cât mai puternic devine tata, cu atât mai tare 
îi este frică s-o piardă. 

— Deci el ştia că tu le-ai omorât pe Mirka, Tatiana şi 
Karolina? 

— Bineînţeles... Nu c-ar fi fost în culmea fericirii, dar 
erau fete din Europa de Est, astea toate cred că pot să 
ajungă la măreție cu gura şi cu fundul! 

— Şi Andrea? Era sora ta! Preferata tatălui tău! 

— Mă ameninţa c-o să-i spună mamei; a spus că o să se 
ducă la presă! Proastă fată. In viaţă trebuie să înveţi să-ţi 
ţii gura. Altfel ţi-o va închide cineva, definitiv. 

— Nu-mi vine să cred că tatăl tău a fost dispus să 
muşamalizeze chiar şi asta; să treacă cu vederea că i-ai 
omorât fiica iubită. 

— Gura! Nu ştii ce vorbeşti. Lui de nimic nu-i este frică 
mai mult decât să nu mai fie văzut cu ochi buni. Se teme că 
toţi ceilalţi lupi vor tăbări asupra lui şi-l vor face bucăţi. S- 
a pomenit având de ales între a o salva pe Linda sau pe 
mine... Frica e mai puternică decât iubirea. Linda e oricum 
pe jumătate dusă cu pluta şi o ura atât de mult pe Andrea, 
încât probabil ar fi făcut-o ea. 

— Linda n-ar fi omorât-o pe Andrea, spuse Erika. 

— Acum o aperi pe ea? Doamne! Mă rog, presupun că 
multora dintre cei care intră în dormitorul ei li se face milă 
de ea... Ştii, când prietenii mei veneau să doarmă la mine, 
îi luam pisicuţa şi o încuiam într-o cutie mare din tablă 
pentru mărunţiş din biroul tatei... O puneam să facă tot 
felul de lucruri ca să capete cheia. 

Erika se străduia să păstreze contactul vizual cu David. 

— Boots. Asta era pisica ei. 

— Da, dragul de Boots... Pe Linda o apucă pandaliile 
când oamenii nu fac cum vrea ea. Am profitat de un astfel 
de moment ca să scap de Boots... Strangulare, în caz că 
eşti curioasă. Ai încercat vreodată să strangulezi o pisică? 

— Nu. 

— Să omori un iepure? Voi, slovacele, sunteţi cam ca 
iepuraşii, nu-i aşa? 


e 329 + 


— Nu. 

— Dar pisicile au gheare. Ele reacţionează violent. Ele 
se luptă admirabil pentru supravieţuire. 

— Părinţii tăi sunt oameni inteligenţi. Ei trebuie să fi 
ştiut că tu ai omorât pisica, spuse Erika. 

— Asta-i problema atunci când delegi creşterea copilului 
tău. Atunci când angajezi bone, joci doar un rol de 
figurant. Îţi vezi copiii înainte de baie şi o oră când şi când. 
Nu te apropia prea mult, scumpule; sunt îmbrăcată elegant 
pentru seara în oraş... Şi mai sunt şi condiţionările; a luat 
un 10 la matematică, poate să cânte Fur Elise la pian... Să- 
i luăm un ponei de polo, ca să putem intra în cercul 
amatorilor de polo... 

David păru cu gândul departe o clipă, apoi reveni în 
cameră. 

— În fine. Să înţeleg că interogarea tuturor celor 
implicaţi n-a dat roade? Tata a avut grijă ca tăcerea lor să 
fie foarte profitabilă. Iar Linda va plăti pentru uciderea 
Andreei. Am pus-o să-mi promită. 

— De ce ar promite? 

— l-am spus că, dacă-mi promite, o să primească altă 
pisică şi nu va trebui să stea cu frica-n sân că am să i-o 
omor. 

— Nu vorbeşti serios, spuse Erika. 

— Ba da. Va invoca nebunia; va ajunge pentru câţiva ani 
într-un sanatoriu scump. Tata va mitui probabil cu câteva 
lire un infirmier s-o ciocănească între picioare. S-ar putea 
chiar s-o lase să aibă o pisică. 

David începu să râdă. Era un râs strident, de om 
dement. 

Erika profită de prilej pentru a se repezi la uşă, dar 
David fu mai rapid. O înşfăcă, îi cuprinse gâtul cu mâinile 
şi o izbi de bibliotecă, scoţându-i aerul din plămâni. Dar de 
data asta, ea era pregătită; ridică braţul şi, cu podul 
palmei, îl lovi în nas. Se auzi un pocnet când cartilagiul 
plesni şi strânsoarea lui slăbi. Erika reuşi să-l împingă la o 
parte şi ţâşni spre uşă, dar el o prinse de braţ, chiar 
înainte să iasă, şi o trase înapoi. Ea căzu peste birou şi el 


< 330 œ» 


tăbări din nou pe ea. Acum sângele i se revărsa pe bărbie 
şi avea faţa schimonosită de furie. Erika dădu din mâini şi 
din picioare, dar el încercă să-i imobilizeze braţele, suindu- 
se pe ea. Reugşi să-i imobilizeze un braţ cu genunchiul. 

Cu mâna liberă, ea pipăi biroul, luă un prespapier neted 
şi-l izbi peste ureche. El îi dădu drumul şi ea reuşi să se 
târască de sub el şi să fugă iar spre uşă, dar el reveni rapid 
şi-i puse piedică. Ea căzu, iar el se aplecă ameninţător 
asupra ei, cu faţa murdară de sânge; avea sânge şi pe 
dinţi, rânjind ca un nebun. Ea se luptă, zgâriindu-l şi dând 
din picioare, luptându-se ca un animal să iasă de sub el, 
dar el o ţintui la podea. Ridicând braţul, îi trase un pumn 
în faţă: o dată, de două ori. Când o lovi a treia oară, Erika 
simţi un dinte în gât, apoi totul se înnegri. 


e 33l - 


Capitolul 79 


— Domnule, DCI Foster şi-a deschis telefonul acum o 
jumătate de oră. Semnalul venea de la casa familiei 
Douglas-Brown. 

Sala de şedinţe lucra acum cu întregul efectiv pentru 
vânarea lui David Douglas-Brown. 

— Vreau să trimiteţi acum acolo o echipă complet 
înarmată! Vreau să închideţi zona pe o rază de cinci mile 
în jurul casei. Emiteţi un mandat de arestare pe numele 
David Douglas-Brown. Puneti în circulaţie fotografia lui. 

— Domnule, Simon şi Diana Douglas-Brown ne-au spus 
că David a părăsit ţara şi participă la o petrecere a 
burlacilor în Praga. Biroul de paşapoarte şi imigrație 
spune că este tot aici. Nu a ieşit din ţară. 

— Vreau să-l găsiţi, acum! Şi repede. DCI Foster ar 
putea fi în pericol, spuse Marsh. Şi scoateţi-l pe Simon 
Douglas-Brown din celula lui nenorocită şi băgaţi-l într-o 


cameră de interogare... 
x 


— Sigur vă daţi seama că toate astea sunt inadmisibile, 
spuse Simon, douăzeci de minute mai târziu, când Marsh îi 
relatase în mare mărturisirea Lindei. Avocatul meu m-a 
informat că aţi primit prin fax o declaraţie din partea 
medicului Lindei, care arată că, esențialmente, orice iese 
din gura ei este inadmisibil. Este ţicnită; întotdeauna a 
fost. Cât despre David, el şi-a schimbat planurile fără să-mi 
spună; asta nu-i un delict. Petrecerea burlacilor trebuie să 
se fi mutat în altă parte. 

Simon se ridică de la locul lui. 

— İl voi suna mai târziu pe comisarul adjunct Oakley, şi 
îi voi recomanda ca... 

— Taci, Simon! spuse Marsh. 

— Pardon? 

— Taci din gură şi stai jos! Eşti încă reţinut şi n-am 
terminat cu tine. Stai. Jos. 

Simon era şocat şi se aşeză încet la loc. 


e 332 + 


— S-a emis un mandat de arestare pe numele fiului tău, 
despre care noi credem că e răspunzător de moartea a 
cinci femei, inclusiv fiica ta. 

Simon nu spuse nimic. 

— Am descoperit şi acel telefon pe care l-a pierdut 
Andrea şi că solicitarea de despăgubire de la asigurări era 
pe numele tău. Andrea a minţit că i se furase şi avem ca 
dovadă receptorul. 

Marsh deschise un plic şi răsturnă pe masă receptorul 
crăpat, învelit în plastic. N 

— Aşadar, eu văd treaba aşa. In cel mai bun caz, vei fi 
terminat, din cauză de fraudă cu asigurări. Şi ştii ce mult a 
făcut guvernul lobby pentru asta. Ar putea însemna 
închisoare şi, pe lângă asta, să fii şi un băiat foarte 
antipatic acolo, ceea ce, fără îndoială, va lăsa cale liberă la 
tot soiul de oameni care au plângeri la adresa ta. Adaugă 
la asta că fiul tău ţi-a ucis fiica, iar tu l-ai ajutat cu bună 
ştiinţă s-o şteargă din ţară în timp ce născoceai dovezi 
împotriva celeilalte fiice... 

— Bine. BINE! strigă Simon. Am să vă spun. 

— Simon  Douglas-Brown, baron de Hunstanton, te 
arestez sub acuzaţiile de deturnare a cursului justiţiei şi 
tăinuire de fapte criminale! Bănuim că te-ai folosit de 
poziţia ta pentru a influenţa rezultatul unui sau al mai 
multor procese penale. Bun. Acum vorbeşte, şi repede! 
spuse Marsh. 


333 = 


Capitolul 80 


David se spălă repede în baie şi-şi îndesă în nas un 
şerveţel pentru a opri hemoragia. Apoi îşi luă geanta, 
paşaportul şi banii şi o cără pe Erika la parter, pe umăr. Il 
surprinse ce grea era pentru o persoană atât de uscăţivă. 
leşiră în garajul de la subsol şi luminile se aprinseră. Se 
apropie de portbagajul maşinii. Inăuntru era prostituata cu 
părul lung pe care o agăţase la Paddington Station. 

Se plimbaseră o vreme cu maşina, el şi prostituata. Fata 
încercase să-l aţâţe, băgându-i mâna în pantaloni, dar nu 
asta îl interesa pe el. Fusese o noapte plină şi în toate 
locurile lui obişnuite, parcurile şi ştrandurile, fusese prea 
multă agitaţie. 

Fusese nevoit s-o aducă acasă. Ea se entuziasmase când 
el o dusese la casa părinţilor săi. li văzuse faţa în oglinda 
mică de deasupra locului pasagerului. Parcă n-ar fi fost 
angajată pentru sex; părea să creadă c-ar fi putut fi 
prezentată părinţilor lui. Se întrebă dacă nu cumva se 
uitase el de prea multe ori la Pretty Woman. Râsese când 
se gândise la asta şi râsese şi ea. 

Căţea proastă! 

Odată ajunşi în garajul de la subsol, coborâse din maşină 
şi el o izbise cu faţa de zidul de beton. Ea nu-şi mai 
recăpătase cunoştinţa. Din cauza asta, momentul morţii ei 
fusese dezamăgitor. 

Totuşi, acum avea premiul cel mai mare: DCI Foster. 

Când deschise portbagajul, fata moartă zăcea pe spate. 
Se uitase de trei ori la ea de când o strangulase şi de 
fiecare dată îl fascinase schimbarea ei: de la rigiditatea 
cadaverică şi privirea fixă, la nuanţa purpurie a pielii ei, 
când arăta de parcă ar fi dormit, iar acum, la pomeţii 
ascuţiţi îngropaţi sub carnea umflată pe care vânătăile 
înfloreau ca nişte pete de cerneală. Râse de faţa ei 
umflată; ei nu i-ar fi plăcut deloc să vadă cât se îngrăşase. 
Băgă lângă ea corpul inert al Erikăi, închise portbagajul şi- 
l încuie. 

e 334 >» 


x 

Era încă devreme când ieşi din garajul de la subsol şi în 
fundătură, dar conduse cu atenţie câteva mile până la 
intersecţia cu M4. Ajunse pe autostradă, se încadră în 
traficul orei de vârf. Coti în viteză pe M25, şoseaua de 


centură a oraşului. 
x 


Erika simţi că-şi recăpăta cunoştinţa, dar întunericul era 
absolut. Faţa ei era lipită de ceva aspru. Avea un braţ prins 
sub ea. Ridică celălalt braţ ca să-şi pipăie faţa, dar mâna ei 
dădu de ceva solid la câţiva centimetri deasupra capului ei. 
Işi schimbă poziţia şi durerea îi săgetă faţa. Simţi gustul de 
sânge. Era întinsă pe ceva care se mişca legănându-se şi 
urnind. Pipăi marginile curbate al spaţiului închis, metalul 
de deasupra ei, mecanismul interior al unei broaşte şi-şi 
dădu seama că era în portbagajul unei maşini. Apoi o lovi 
un miros urât, înţepător. Avea un iz de putred şi-i veni să 
vomite. Maşina acceleră şi coti, intrând pe un drum 
accidentat. Forţa gravitaţională o împinse la marginea 
portbagajului şi ceva greu se rostogoli, oprindu-se în ea. 

Atunci ştiu că se afla în portbagaj cu un cadavru. 


e 335 + 


Capitolul 81 


Informaţiile ajungeau repede în sala de şedinţe, iar Moss 
şi Peterson îşi dădeau seama cu groază că DCI Foster 
putea să fie următoarea victimă. Casa familiei Douglas- 
Brown fusese percheziţionată şi era pustie. Maşina Erikăi 
fusese găsită parcată la două străzi depărtare, iar numărul 
de înmatriculare al maşinii lui David fusese fotografiat 
părăsind zona de vest a Londrei. 

— Secretara lui Simon Douglas-Brown i-a cumpărat lui 
David un bilet dus la Paris cu Eurostarul, spuse Crane, 
încheind o convorbire telefonică. 

— Aşadar, nu Praga, spuse Moss. 

— La dracu’! Despre DCI Foster ce se aude? întrebă 
Peterson. 

— Nu era în casă; nu era în maşina ei. Trebuie să fie în a 
lui, spuse Moss. Crane, cât de repede putem să urcăm într- 
un elicopter? 

— Patru minute, din clipa în care Marsh dă ordinul. 

— Bun, îl sun pe Marsh, spuse Moss. 


< 336 » 


Capitolul 82 


Indicatorul pentru Ebbsfleet International Train Station 
se zărea deasupra, iar David semnaliză şi ieşi din M25, 
încetinind în pantă, care cotea într-un drum cu o singură 
bandă. A2 era plină de maşini, însă ele dispărură la 
intersecţia pentru Bluewater Shopping Centre. David 
merse mai departe, trecând în viteză pe lângă situl 
industrial în paragină şi ici, colo, câte un copac răzleţit 
printre tufişuri. Încetini când văzu în faţă parcarea şi coti. 
Opri şi trebui să coboare din maşină pentru a înlătura 
lanţul care atârna de-a curmezişul unei piste înguste cu 
zgură. į 

Erika se străduise să-şi controleze frica ce-i urca în gât - 
frica de a fi încuiată cu o fată moartă şi de ce avea să se 
întâmple când ajungeau la destinație. Făcu un efort să-i 
verifice semnele vitale şi descoperise că acel cadavru era 
al unei fete cu părul lung. Ochii ei se obişnuiseră cu 
întunericul şi putu să distingă două puncte de lumină 
lângă mecanismul de închidere. Îşi trecu mâinile peste el, 
la început încet, căutând un punct slab, un mod de a-l 
deschide. Maşina se hurducă şi cadavrul se rostogoli din 
nou, proptindu-se în ea, şi pentru o clipă intră în panică şi 
se agăţă de închizătoare, rupându-şi două unghii din 
carne. De durere îşi mai veni în fire şi se forţă să 
gândească. 

Să supravieţuiască. 

Găsi o gaură mică în mocheta de sub ea, folosită la tras 
porţiunea de mochetă sub care erau păstrate sculele şi 
roata de rezervă. Trebui să se-ntindă pe-o parte, peste fata 
moartă, ca să ridice mocheta suficient de mult pentru a 
băga mâna dedesubt, unde descoperi un cric. Simţi maşina 
oprindu-se şi-şi făcu puţin curaj. Se deschise o portieră şi 
greutatea se mută. După câteva clipe, maşina se clătină 
când David urcă în ea. Auzi o portieră închizându-se şi apoi 
maşina porni încet, legănându-se dintr-o parte în alta, cu 


e 337 œ» 


suspensia scârţâind. Simţi cadavrul de lângă ea mişcându- 
se şi greutatea se mută, astfel încât el se rostogoli peste 
ea, părul de pe scalpul fetei lipindu-i-se de ceafă. Închise 
ochii şi încercă să gândească, să se concentreze la ce avea 


de făcut. 
x 


David conduse încet pe drumul cu hârtoape, care dădea 
într-o carieră imensă de calcar dezafectată. În mijloc era 
un puț adânc, plin cu apă. Opri la douăzeci de metri de 
marginea carierei şi stinse motorul. Cobori din maşină şi 
se duse la margine. Pereţii carierei erau netezi. Smocuri 
de iarbă creşteau pe alocuri, iar dintr-o crăpătură ieşea un 
copăcel. La cincizeci de metri dedesubt, apa era nemişcată 
şi soarele slab al dimineţii se răsfrângea din peticele vagi 
unde apa era încă îngheţată. În stânga, se vedea la orizont 
Bluewater Shopping Centre, iar la două mile în direcţia 
opusă, un tren de mare viteză părăsea gara internaţională 
Ebbsfleet, în drum spre Eurotunnel. 

David se uită la ceas, era cu timpul la limită. Îşi scoase 
rucsacul şi-l puse pe pământ, la câţiva metri de maşină. 
Deschise portiera din spate şi se asigură că sistemul de 
siguranţă pentru copii era blocat. Apoi luă din spaţiul 
pentru picioare din faţa locului pasagerului un dispozitiv 
de blocare a volanului. Şi se duse la portbagaj. Ascultă o 
clipă, se pregăti şi apoi deschise portbagajul. 

Duhoarea era mai puternică în aerul curat din 
apropierea carierei şi mirosul de descompunere se ridică, 
lovindu-l în faţă. Ambele corpuri erau nemişcate. Se aplecă 
s-o scoată pe Erika, dar braţul ei se repezi şi-l izbi în 
partea laterală a capului cu un cric. 

El se clătină o clipă, ameţit, dar când ea dădu să iasă din 
portbagaj, o lovi cu dispozitivul de blocare în partea 
laterală a genunchiului stâng. Ea se prăbuşi la pământ, 
gemând. Bărbatul o lovi şi în genunchiul drept. Erika răcni 
din nou. David o apucă şi o târî până la locul din spate al 
pasagerului. 

— Nu te lupta cu mine! spuse el. 

— David, nu trebuie să se termine aşa, spuse Erika cu 


e 338 + 


glasul întretăiat de durere, văzând întinderea de apă din 
faţa lor. 

Nu putea să-şi mişte picioarele şi avea un braţ amorţit 
din cauză că fusese imobilizat sub ea în maşină. Capul îi 
vâjâia încă de la lovitură şi se străduia să gândească 
limpede. Se lovi cu capul de cadrul portierei când David o 
târi în maşină. Portiera se trânti şi ea se uită în jur, văzând 
că era pe bancheta din spate. Îşi zări faţa în oglindă. Părul 
ei era îmbibat de sânge pe o parte şi lipit de scalp. Un ochi 
era atât de umflat şi înnegrit, încât era închis. Încercă 
portiera de lângă ea, dar aceasta nu voi să se deschidă. Se 
aplecă şi încercă cealaltă portieră. Nici aceasta nu vru să 
se deschidă. 

Portiera din faţă, din dreptul locului pasagerului, se 
deschise, lăsând să intre duhoarea morţii. David căra 
corpul fetei moarte, dar pe faţa ei umflată erau multe 
tăieturi. Şuviţele de păr de la tâmple îi fuseseră smulse. 

David împinse fata pe locul pasagerului şi capul acesteia 
căzu pe-o parte. Erika văzu că ochii ei erau ca o ceaţă 
sidefie, iar limba umflată îi atârna mustind din gură, ca un 
limax uriaş şi vineţiu. 

— David, ascultă. Nu ştiu ce ai de gând, dar n-ai să scapi 
basma curată... Dacă te predai acum, pot să... 

— Tu chiar eşti o javră arogantă, nu-i aşa? spuse el. Eşti 
bătută măr, închisă într-o maşină în mijlocul pustietăţii şi 
crezi că o să mă predau ţie! 

— David! 

El se aplecă şi-i trase un pumn în faţă. Capul îi zbură pe 
spate şi se izbi de geam. Privirea ei se întunecă preţ de o 
clipă. Când îşi reveni, avea centura pusă. Portiera de lângă 
ea se închise cu zgomot. David se uită printre scaune, 
coborând frâna de mână. Ea simţi roţile eliberându-se. 

— Se pare că la noapte o să fie ger, spuse el. 

Portiera din dreptul şoferului se închise cu zgomot şi 
după câteva secunde maşina începu să înainteze spre 
marginea carierei. 

Maşina prinse repede viteză. David o împingea alergând. 
La câţiva metri de margine, se trase înapoi, iar maşina 


e 339 œ» 


dispăru peste marginea carierei. 
x 


Erika simţi roţile părăsind marginea. Orizontul păru să 
zboare în sus şi un albastru-aprins se repezi spre parbriz. 
David le pusese centurile şi ei, şi fetei moarte, cu toate 
astea izbitura impactului fu groaznică. Maşina fu 
scufundată o clipă în albastrul-aprins, apoi se îndreptă şi 
sparse suprafaţa, interiorul strălucind de lumină naturală. 
Erika încercă înnebunită să desfacă încheietoarea centurii, 
dar aceasta nu vru să se desprindă. Geamurile fuseseră 
lăsate deschise câţiva centimetri, iar apa rece ca gheaţa 
năvălea înăuntru, umplând repede maşina. Erika se 
aşteptase să aibă timp să reacționeze; încercă să deschidă 
portiera, dar sistemul de blocare era activat. În câteva 
secunde apa, îi ajunse la piept. Panicată, trase adânc aer 
în piept şi vâjâitul de deasupra încetă când apa o acoperi. 
Maşina începu să se soutunde într-un ritm îngrozitor. 


Elicopterul poliției ajunse la marginea carierei când 
maşina lui David se rostogoli peste margine şi lovi apa. In 
elicopter erau Moss şi Peterson şi un pilot al poliției. 
Aveau o legătură radio deschisă cu sala de şedinţe de la 
Lewisham Row, iar maşini cu întăriri şi o ambulanţă erau 
pe drum. 

— Suspectul fuge, spuse Moss, îndreptând camera de 
luat vederi giroscopică, fixată de partea de jos a 
elicopterului, care transmitea imaginile înapoi în sala de 
şedinţe. Puneţi poliţia în alertă. Suspectul fuge de la faţa 
locului spre Ebbsfleet Station. 

— Rahat! Şi dacă ea e în maşina aia? Cât de departe 
sunt vehiculele cu întăriri? întrebă Peterson. 

— Vehiculele cu întăriri sunt la patru sau cinci minute 
depărtare, spuse Marsh la radio. 

— DCI Foster trebuie să fie în maşina aia. Aterizează, 
aterizează, aterizează! urlă Moss. 

Elicopterul cobori repede. Calcarul alb al carierei venea 
repezindu-se spre ei şi elicopterul nici nu se aşeză bine că 
Moss şi Peterson săriră din el, aplecându-se pe sub elicele 


e 340 œ» 


care se roteau, stârnind praful. Secundele treceau repede, 
iar de jos bule de aer urcau la suprafaţă şi formau un cerc 
mare în apă. 

— Sunteţi autorizaţi să trageţi, dar vreau să fie adus aici 
viu! îl auziră pe Marsh spunând la radio. 

Peterson se îndreptă spre o pantă de acces de la 
marginea carierei, alergând cu toată viteza să ajungă la ea. 
Moss îl urmă, strigând în staţia radio. 

— Noi credem că în maşina care a plonjat în apă este un 
ofiţer de poliţie. Repet, un ofiţer de poliţie este captiv în 
maşina scufundată! 

— Suntem la trei minute, spuse un glas. 

— Rahat! N-avem trei minute! strigă Moss. 

Elicopterul pluti deasupra, zbură spre buza carierei şi 
cobori până fu chiar deasupra bulelor care se răspândeau 
pe suprafaţa apei. Peterson era acum la marginea apei şi, 
fără ezitare, îşi scoase haina şi arma şi intră în apă, 
înotând, cu braţele arcuindu-i-se dintr-o parte în alta. 
Ajunse la locul în care se scufundase maşina şi se aruncă 
în apă cu capul în jos. 

— Poţi să raportezi? Suspectul fuge, avem întăriri la 
Ebbsfleet Station? Repet, avem întăriri? Dacă se suie în 
nenorocitul acela de tren... se auzi la radio vocea lui 
Marsh. 

— Întăririle sunt pe drum, iar gara se închide acum, 
spuse un glas. 

— Raportează, Moss. Camera noastră arată că Peterson 
e în apă. 

— Da, domnule, domnul Peterson e sub apă, spuse Moss. 
Repet, domnul Peterson e sub apă. 

— Doamne! spuse Marsh. 

Secundele treceau. 

— Hai, te rog, hai! spuse Moss. 

Era pe cale să intre în apă după Peterson, când el ieşi la 
suprafaţă, ţinând în braţe trupul inert al Erikăi. 

Cariera se umplu brusc de ţipetele sirenelor unei 
ambulante, ale unei maşini de pompieri şi ale unor maşini 
de sprijin ale poliţiei. Deasupra apei, din elicopter fu 


e 341 » 


coborât un cablu de siguranţă şi Peterson reuşi să-l prindă 
peste el şi Erika. Făcu semn că era gata şi fură ridicaţi din 
apă, picioarele lor plutind deasupra în timp ce erau pe 
jumătate transportaţi, pe jumătate târâţi înspre Moss. 

— DCI pare grav rănită şi este inconştientă, spuse Moss 
în radio. În stânga e un drum de acces pe care am venit 
noi, iar acum suntem jos, lângă apă. Repet, DCI Foster 
pare inconştientă! strigă Moss. 

Peterson şi Erika ajunseră la marginea apei, iar 
elicopterul îi lăsă în jos. Patru paramedici coborâră în fugă 
panta. O desfăcură pe Erika din cablul de siguranţă şi o 
întinseră uşor pe pământ. 

Peterson era leoarcă şi dârdâia şi fu învelit repede într-o 
pătură. Paramedicii se ocupară de Erika. Urmară câteva 
clipe tensionate, apoi Erika icni, tuşind apă. 

— E în regulă, stai pe-o parte, spuse un paramedic. 

Ea tuşi, iar din gură îi ţâşni iarăşi apă. Icni, trăgând în 
plămâni aer curat, rece. 

— DCI Foster a fost scoasă din apă şi este în viaţă, spuse 
Moss. Slavă Domnului, e în viaţă! 


e 342 » 


Capitolul 83 


Când Erika îşi reveni, auzi un şuierat slab şi un sunet 
ritmic. Era într-o cameră de spital, lângă o fereastră. 
Obloanele erau închise şi o lumină blândă umplea 
încăperea. Cu coada ochiului văzu un alt pat. Pătura se 
ridica şi cobora, în ritm cu şuieratul pe care îl auzea. Işi 
trecu limba prin gura uscată şi-şi dădu seama că pacienta 
din patul de alături era conectată la un sistem de 
ventilaţie. 

Era acoperită cu pături albastre şi porţiuni mari din 
corpul ei erau complet amorţite: picioarele, un braţ, partea 
stângă a feţei. Nu simţea nicio durere, doar sentimentul 
neliniştitor că durerea era aproape. Acum ea plutea 
deasupra durerii, însă avea să vină curând şi atunci 
trebuia să-i facă faţă. Deocamdată putea să plutească pe 
deasupra şi să observe corpul amorţit, emoţiile amorţite. 

Închise ochii şi adormi. 


Când se trezi din nou era întuneric şi Marsh stătea lângă 
patul ei. Purta o cămaşă elegantă şi jacheta de piele. 
Durerea începea să-i cuprindă faţa, picioarele, braţul. Işi 
simţea mai bine şi frica. Amintirile. Crezuse că avea să 
moară. Arsura din plămâni când nu mai putuse să-şi ţină 
respiraţia... Fata moartă din portbagaj şi apoi faţa neclară 
a acesteia când maşina se scufundase, părul ei negru 
formându-i un nimb în jurul capului. 

— Ai să te faci bine, spuse Marsh, luând cu blândeţe 
mâna dreaptă a Erikăi. 

Ea observă că avea stânga bandajată şi că auzea numai 
cu o ureche - cea opusă locului în care se afla Marsh. 

— Ai făcut o operaţie. Ai avut un bolţ în picior şi un 
obraz fracturat... 

Glasul lui Marsh se pierdu. Ţinea în poală un ciorchine 
de struguri. Era aproape comic. 

— Ai să te refaci complet... Ţi-am pus o felicitare pe 
noptieră. Toată lumea de la secţie a semnat-o... Te-ai 


e 343 a 


descurcat bine, Erika. Sunt mândru de tine! 

Erika încercă să spună ceva. La a treia încercare reuşi. 

— David? 

— L-am arestat la Ebbsfleet. E în arest, împreună cu 
tatăl lui, Giles Osborne şi Igor Kucerov. Isaac a revăzut 
probele şi a descoperit nişte fire mici de păr găsite pe 
Mirka Bratova, a doua victimă se potriveşte cu ADN-ul lui 
David. Şi avem declaraţia Lindei, iar criminaliştii sunt 
grămadă pe maşină. Au scos-o din carieră cu... cu fata 
înăuntru... 

Marsh zâmbi stingher. 

— Oricum, avem timp berechet să-ţi povestesc totul. Ce 
voiam, de fapt, să-ţi spun e că sunt aici în caz că ai nevoie 
de ceva. Şi sunt aici ca prieten... Marcie îţi trimite iubirea 
ei şi ţi-a cumpărat nişte articole de toaletă. Le-am pus în 
dulapul tău. 

Erika încercă să zâmbească, dar durerea devenea 
insuportabilă. O asistentă intră şi verifică fişa Erikăi. 

— Peterson... Vreau să-i mulţumesc lui Peterson, spuse 
Erika. 

Se auzi un bip şi Erika simţi ceva rece pătrunzând, 
picătură cu picătură, în mâna ei. Marsh şi camera de spital 
se estompară. 


e 344 a 


Epilog 


Erika inspiră adânc, simțind cum aerul proaspăt îi umple 
plămânii. Alături de ea, pe banca de lemn, Edward făcea 
acelaşi lucru. Domnea o linişte confortabilă în timp ce se 
uitau la mlaştini. În depărtare norii atârnau grei, 
învârtejindu-se într-un nod negru-albastru, care se 
îndrepta spre ei. 

— Vine furtuna, spuse Edward. 

— Să mai stăm un minut. Îmi place tare mult aici. Chiar 
şi iarba e mai verde în Nord. 

Edward râse. 

— Asta-i o metaforă, fătucă? 

— Nu. Chiar e mai verde. 

Erika zâmbi larg. Îşi luă ochii de la priveliştea frumoasă 
şi se uită la Edward, care stătea lângă ea, înfofolit în 
paltonul gros de iarnă. O cărare subţire, cu pietriş, separa 
piatra de mormânt a lui Mark de banca pe care stăteau ei. 

— Acum mi-e mai uşor să vin aici, spuse Edward. Odată 
ce treci peste ce e scris cu literele alea aurii, data naşterii 
şi data când, ştii tu... Vin foarte des aici şi vorbesc cu el. 

Erika începu iar să plângă. 

— Eu nu ştiu cu ce să încep; ce să-i spun, hohoti ea, 
căutând în haină o batistă. 

— Începe şi gata, spuse Edward, întinzându-i un 
pacheţel de şerveţele. 

Îi întoarse faţa spre a lui. Părul începuse să-i crească la 
loc pe partea unde ascunsese un şir lung de copci. 

— Bine, spuse ea, scoțând un şerveţel şi ştergându-şi 
faţa. 

— Uite cum facem. Eu am să fug acasă, să pun ceainicul 
la fiert. Tu vorbeşte. Sigur, la început ai să te simţi ca o 
nebună, dar nu e nimeni prin preajmă... 

O bătu pe Erika pe umăr şi se îndepărtă pe cărare. Ea se 
uită după el. El se întoarse şi zâmbi, apoi călcă cu grijă 
printre morminte şi porni spre sat. 

Erika observă că semăna mult la mers şi mişcări cu 


e 345 » 


Mark. Se întoarse iar spre mormânt. 

— Deci, am rezolvat cinci crime... şi am scăpat ca prin 
urechile acului, de două ori, de criminal, spuse ea. Dar nu 
asta am venit să-ţi spun... 

Telefonul îi sună în buzunar. Îl scoase. Era Moss. 

— Salut, şefa! Au trecut două luni şi m-am gândit să te 
sun... 

— Salut! spuse Erika. 

— E un moment nepotrivit? 

— Nu, mă rog... sunt la mormântul lui Mark. 

— Of, fir-ar! Te sun mai târziu. 

— Nu. Încercam să vorbesc cu el. Socrul meu spune c-ar 
trebui să vorbesc cu el. Spune că asta ajută. Doar că nu 
ştiu ce să spun... 

— Ai putea să-i spui despre criminalul tău că o să ajungă 
în instanţă în mai. Ai văzut ştirile de azi? David Douglas- 
Brown a fost declarat apt să fie judecat. De asemenea, Sir 
Simon a fost exclus din Camera Lorzilor... Şi se pare că 
Igor Kucerov va fi rejudecat pentru uciderea Nadiei Greco. 
Aşteptăm doar ca procuratura să se pronunţe cu privire la 
Giles Osborne. Am convingerea că va fi acuzat de 
deturnarea cursului justiţiei... Eşti pe fir, şefa? 

— Da. Şi am înţeles. Dar Mark nu vrea să audă toate 
astea. 

— Dacă eu aş fi la doi metri sub pământ, aş vrea să mă 
ţină la curent cu evenimentele cei dragi... 

Se lăsă tăcerea. Vântul bătea prin iarbă. Nodul de nor 
negru era acum aproape deasupra ei. 

— Scuze, sunt bătută-n cap, spuse Moss. 

— Ba nu, eşti sinceră, ceea ce e mult mai bine. A primit 
Peterson cartea poştală de la mine? 

— Da. Dar îl cunoşti. Genul tare, tăcut. A venit să te 
vadă după, la spital, dar te externaseşi. 

— Ştiu că a venit. 

Din nou tăcere. 

— Când te întorci, şefa? 

— Nu ştiu. Curând. Marsh mi-a spus să stau câte 
nevoie. Am să mai stau puţin aici cu Edward. 


e 346 » 


— Aşteptăm cu nerăbdare să te întorci, şefa. Te întorci, 
nu-i aşa? 

— Da, mă întorc. Am să te sun. 

— Bun. Simte-te bine acolo, iar când... ştii tu... vorbeşti 
cu Mark, salută-l din partea mea. 

— Asta e cea mai ciudată cerere de a transmite un salut, 
spuse Erika. 

— Îmi doresc să-l fi cunoscut, zise Moss. 

Erika termină convorbirea când tunetul îi bubui 
deasupra capului. Se întoarse spre mormânt şi se uită la 
literele aurii de pe granitul negru. 


ÎN MEMORIA LUI 
MARK FOSTER 
1 august 1970 - 8 iulie 2014 
TE VOM IUBI ÎNTOTDEAUNA 


_ — Acesta-i cel mai dur cuvânt, Mark, spuse Erika. 
Intotdeauna. Eu voi fi întotdeauna fără tine. Nu ştiu cum 
pot să trăiesc fără tine, dar trebuie. Ca să merg înainte, 
trebuie să mă desprind de tine la un moment dat. Trebuie 
să rămân în picioare. Să continui să lucrez. Să-mi trăiesc 
viaţa mai departe. Majoritatea zilelor, nu cred că pot să 
merg înainte fără tine, dar trebuie. În lume sunt atâtea 
chestii rele, încât cred că singurul mod de a le face faţă 
este să continui să lucrez. Să schimb ceva în lume. 

Câţiva stropi de apă căzură pe obrazul Erikăi, şi pentru 
prima dată, nu erau lacrimi. Începu să plouă, picăturile 
stropind pietrişul şi piatra de mormânt a lui Mark. 

— Tatăl tău îmi face un ceai... Aşa că am să plec. Dar mă 
voi întoarce, promit! spuse Erika. 

Se ridică, îşi aduse degetele la buze şi le lipi de piatra 
rece, chiar sub numele lui Mark. 

Erika îşi săltă geanta pe umăr şi porni prin cimitir, 
înapoi spre ceai şi prăjitură şi spre căldura bucătăriei lui 
Edward. 


e 347 œ» 


| VIBTUAL 


| 


S PROJECT | 


< 348 œ» 


Mulţumiri 


Le mulţumesc lui Oliver Rhodes, Claire Bord, Keshini 
Naidoo, Kim Nash şi minunatei echipe de la Bookouture. 
Sunteţi uimitori şi sunt foarte fericit că am lucrat cu voi. 
(Şi vă mulţumesc că n-aţi râs de mine când v-am trimis 
acel prim e-mail şi am spus că tânjeam să scriu un roman 
poliţist!) 

Mulţumiri speciale lui Claire Bord pentru încurajare şi 
îndemnul de a face această carte mai bună decât am visat 
vreodată c-ar putea să fie. 

Îi mulţumesc lui Hentry Steadman pentru coperta 
uluitoare şi lui Gabrielle Chant pentru editarea 
manuscrisului cu precizie şi grijă. Şi îţi mulţumesc ţie, 
Angela Marsons, pentru prietenia şi susţinerea ta şi pentru 
faptul că m-ai încurajat să trec la treabă. 

Îi mulţumesc soacrei mele, Vierka - pare să aibă un 
talent de mediu să apară la uşa mea cu mâncare caldă şi 
delicioasă şi iubire şi bunătate, când acţiunea se 
împotmoleşte şi întârzii cu scrisul. Prezenţa ei mă 
încurajează întotdeauna. 

Şi îi mulţumesc soţului meu, Jân, care reuşeşte cumva să 
mă copleşească mereu cu laude şi încurajări, dar nu se dă 
în lături să ţipe la mine ca să mă facă să respect 
termenele-limită. Ţine-o tot aşa cu laudele şi încurajările, 
dar şi tipetele sunt esenţiale. Fără această iubire severă şi 
fără această susţinere neclintită încă aş mai trudi într-o 
slujbă care nu-mi plăcea, visând să devin scriitor. 

Şi, în cele din urmă, le mulţumesc tuturor cititorilor 
minunaţi şi bloggerilor, atât celor noi care au descoperit 
munca mea, cât şi celor care au urmărit-o de la Coco 
Pinchard la Crime. Sfoara-n ţară chiar funcţionează şi, 
dacă n-aţi fi vorbit şi scris pe bloguri despre cărţile mele, 
aş fi avut mai puţini cititori. Vă mulţumesc. V-am spus c-o 
să fie o călătorie palpitantă. 


e 349 + 


e 350 œ» 


ROBERT 


| CRIME 


Un tânăr descoperă cadavrul 
unei femei sub un strat gros de 
gheață dintr-un lac aflat într-un 
parc londonez. Inspector-șef 
Erika Foster este chemată să 
conducă investigația pentru 
găsirea criminalului. 


Victima, o fată frumoasă și bogată, părea să 
ducă existenţa perfectă. Însă în cursul anche- 
tei, Erika își dă seama că există legături între 
crima aceasta și uciderea a trei prostituate, 
toate găsite strangulate, cu mâinile legate și 
aruncate în apele din jurul Londrei. Ce secrete 
întunecate ascunde fata din gheață? 


În timp ce se luptă cu demonii interiori, dar și 
cu un criminal mai periculos decât a întâlnit 
vreodată, Erika Foster trebuie să rezolve cazul 
ca să își salveze cariera. 


BRYND 


www.edituratrei.ro 


ISBN 978-606-40-0406-2 


cu 
“o 
oO 
~$ 
o 


IL 


TI 


9 Li 


e 352 =