Greer Hendricks — Nu esti singura

GREER HENDRICKS SARAH PEKKANEN 


EȘTI 


SINGURA 


Greer Hendricks and 
Sarah Pekkanen 


NU EȘTI SINGURĂ 


Original: You Are Not Alone (2020) 


Traducere din limba engleză de: 
MANUELA BULAT 


virtual-project.eu 


Ab 


LITERA? 


2021 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


SHAY 


Cifrele nu mint niciodată. Statisticile, diagramele, procentajele 
nu au planuri ascunse sau nuanțe de gri. Sunt pure și adevărate. 
Abia atunci când oamenii încep să le manipuleze, întorcându-le 
pe toate părțile, nu te mai poți încrede în ele. 


Jurnal de date, pagina 1 


Pe măsuţa de cafea se află două pahare de vin, dovadă a unei 
seri romantice. Le iau și le clătesc, curățând petele rubinii 
rămase pe fundul lor. Cafeaua e pe foc, răspândind în bucătărie 
aroma boabelor prăjite, închise la culoare, pe care le-am 
descoperit cu un an și jumătate în urmă, când m-am mutat în 
apartamentul lui Sean din Murray Hill. 

Intorc capul auzind sunetul unei chei răsucite în broască, iar o 
clipă mai târziu, Sean intră și își dă jos șlapii. Fredonează, așa 
cum face când e fericit. A fredonat des în ultima vreme. 

— Bună, spun eu, în timp ce el pune pe blat o pungă de 
cumpărături de la Whole Foods, din care se ițește un buchet de 
lalele mov. Te-ai trezit devreme. 

Părul lui des și roșcat e ușor ciufulit la spate, iar eu îmi rețin 
dorinţa de a întinde mâna și de a-mi trece degetele prin el. 

— M-am gândit să iau micul dejun. 

Scoate din pungă ouă, croasanţi și căpşune. 

Când întind mâna spre carafa cu cafea, ușa camerei lui Sean 
se deschide. 

El ia repede lalelele, în vreme ce prietena lui, Jody, intră în 
bucătărie. 

— Bună dimineața, spune ea întinzându-se. 

Poartă o pereche de boxeri de-ai lui Sean, aproape acoperiți 
de unul dintre hanoracele lui mari. Părul ei cârlionțat este prins 


VP-3 


într-o coadă de cal, iar unghiile de la picioare sunt vopsite în roz 
aprins. Sean îi dă lalelele și o sărută. Mă întorc repede cu 
spatele și îmi fac de lucru, deschizând frigiderul și turnându-mi 
lapte de migdale în cana de plastic. 

— Poftă bună! le zic eu. Mă duc să lucrez puţin. 

— Duminică? face Jody, strâmbând din nasul ei mic și cârn. 

— Vreau să-mi revizuiesc CV-ul. Am un interviu mâine. 

Îmi iau sacoșa din pânză, cu laptopul în ea, de pe băncuţa 
aflată lângă intrare. Sub ea, sandalele lui Jody sunt cuibărite 
lângă șlapii pe care Sean tocmai și i-a scos. Imi vâr degetul 
mare de la picior între încălţările lor, pentru a le separa. 

Apoi cobor un rând de scări și ies în dimineaţa de august, deja 
înăbușitoare. 

Abia când ajung la colţ, îmi dau seama că mi-am lăsat cana 
de plastic pe blatul din bucătărie. Mă hotărăsc să-mi fac pofta și 
să-mi iau un /atte cu gheaţă, în loc să mă întorc la apartament. 
În ultima vreme, petrec cât mai puţin timp acolo. 

Pentru că cifrele nu mint niciodată. lar doi plus unu egal... 
prea mulți. 

* 

Deschid ușa masivă de sticlă de la Starbucks și observ că 
localul este plin. Nu e de mirare, având în vedere că șaptezeci și 
opt la sută dintre americanii adulţi beau cafea zilnic, consumul 
regulat fiind ușor mai ridicat în rândul femeilor decât al 
bărbaţilor. lar New York-ul este al patrulea oraș din ţară în topul 
împătimiţilor de cafea. 

Nu mă pot abține. De multe ori, văd lumea sub formă de 
statistici. Nu doar pentru că, în calitate de cercetător de piață, 
analizez date pentru a ajuta companiile să ia decizii cu privire la 
produsele pe care le vând. Așa am fost de când eram mic. Am 
început să ţin jurnale de date la vârsta de unsprezece ani, când 
alţi copii ţineau jurnale obișnuite. 

„Uau, te-ai îngrăşat cu cinci kilograme și jumătate de la 
ultima vizită”, mi-a spus medicul pediatru, când am fost să 
verifice dacă n-am amigdalită, în vara de dinainte de gimnaziu. 

„Shay, ești cea mai înaltă. Poţi sta pe rândul din spate?” mi-a 
zis diriginta într-a cincea, în ziua când am făcut fotografia cu 
clasa. 

Niciunul dintre ei nu a avut un ton negativ, dar acele 
comentarii, alături de altele pe care le-am auzit deseori, m-au 


VP -4 


făcut să conștientizez faptul că cifrele afectează modul în care 
oamenii te privesc. 

Realizam grafice cu înălţimea și greutatea mea, precum și cu 
numărul de goluri marcate în fiecare meci de fotbal. Am colectat 
și alte date, cum ar fi categoriile de monede din pușculița mea, 
numărul de cărți de la bibliotecă citite lunar, voturile publicului 
în cadrul emisiunii American Idol și câte medalii de aur, argint și 
bronz au câștigat Statele Unite la Jocurile Olimpice. Astăzi, am 
ajuns să îmi accept în mare măsură corpul - mi-am îndreptat 
atenţia spre sănătatea și forța mea -, iar acum, în loc de ceea 
ce arată cântarul, îmi înregistrez timpii în cursele de zece 
kilometri și greutăţile pe care le pot ridica. 

Arunc o privire prin cafenea. O femeie stă aplecată deasupra 
laptopului, tastând cu hotărâre. Doi îndrăgostiţi stau lipiți unul 
de altul, ea cu piciorul peste al lui și ţinând amândoi în poală 
ziarul The New York Times. Un tată și un băieţel, purtând șepci 
identice cu Yankees, așteaptă comanda la tejghea. 

În ultimul timp, se pare că statisticile sunt împotriva mea - 
am treizeci și unu de ani și nu mă văd cu nimeni. Luna trecută, 
când șeful m-a chemat în biroul său, am crezut că voi fi 
promovată. În schimb, mi-a spus că sunt disponibilizată din 
cauza reducerilor de personal. Mă simt prinsă într-o spirală 
lentă. 

Mă lupt cu toate puterile să schimb lucrurile. 

In primul rând, trebuie să-mi găsesc un loc de muncă. Apoi, 
poate mă voi înscrie pe un site de întâlniri matrimoniale. În viaţa 
mea există un gol pe care îl umplea Sean. Înainte ca el s-o 
cunoască pe Jody, comandam mâncare chinezească cel puţin o 
dată pe săptămână și ne uitam la seriale pe Netflix. El își 
rătăcește tot timpul cheile, iar eu știu instantaneu, din felul în 
care mă strigă pe nume, că are nevoie să-l ajut să le găsească. 
El udă planta pe care am botezat-o Fred, iar eu aduc 
corespondenţa. 

Sean este primul tip care mi-a plăcut cu adevărat de când am 
pus capăt relaţiei cu iubitul meu din facultate. Am început să mă 
îndrăgostesc de Sean cu luni în urmă. Am crezut că și el simte la 
fel. 

Când barmanul îmi pune /atte-ul pe tejghea, îl iau și ies pe 
ușă. 


VP-5 


Chiar și după ora nouă, canicula e sufocantă și apăsătoare; 
mă înăbușă, în timp ce mă îndrept spre stația de metrou din 33" 
Street. Când îmi simt părul lipindu-mi-se de ceafa, mă opresc și 
scot un elastic din geantă, ca să mi-l prind. 

Acest fapt simplu mă costă douăzeci și două de secunde. 

În timp ce cobor scările mizere spre tunel, văd plecând din 
stație metroul pe care tocmai l-am ratat. Câţiva oameni, care 
probabil că au coborât din el, urcă treptele pe lângă mine. Ajung 
pe peron și simt stingându-se curentul de aer stârnit de tren. 
Deasupra mea, pâlpâie un neon, iar gunoiul se revarsă dintr-un 
coș. În afară de mine, mai e o singură persoană care aşteaptă, 
la vreo zece metri distanţă. 

De ce nu o fi luat metroul care tocmai a plecat? 

Când cineva îţi provoacă o stare de neliniște, de obicei există 
motive întemeiate pentru asta. Un bărbat cu barbișon și un 
rucsac în spinare, care zăbovește pe un peron pustiu, într-o 
duminică dimineaţă, nu e de ajuns pentru a-mi accelera pulsul. 

E vorba însă despre felul în care mă privește. 

Îl urmăresc cu coada ochiului, atentă la orice mișcare bruscă, 
în timp ce rotițele minţii mele s-au pus rapid în mișcare - scările 
sunt fix în spatele meu. Dacă vrea să-mi facă vreun rău, s-ar 
putea să fiu suficient de rapidă pentru a le urca în fugă. Dar s-ar 
putea să mă blochez la turnicheți. 

Nu reușesc să identific altă cale de scăpare. 

Omul face un pas lent, dar hotărât, spre mine. 

Întorc repede capul, sperând că mai vine cineva. 

Atunci văd că, până la urmă, nu suntem singuri. O femeie într- 
o rochie verde cu buline albe se află mai departe pe peron, în 
direcția opusă faţă de bărbat. Este parțial camuflată de umbra 
unui stâlp mare, de susţinere. 

Mă apropii de ea, păstrându-l în continuare pe tip în câmpul 
vizual periferic. Dar el se îndreaptă pur și simplu spre scări, iar 
în cele din urmă o ia în sus pe ele și se face nevăzut. Îmi 
reproșez că am reacționat exagerat - probabil că a coborât din 
greșeală pe peronul metroului care duce spre centrul orașului, în 
locul celui spre periferie, lucru care mi s-a mai întâmplat și mie. 
Este foarte posibil să se fi uitat tot timpul la ieșire, și nu la mine. 

Oftez încet, apoi ridic privirea spre ecranul de afișaj, cu 
nuanţe verzui. Trenul următor va veni în câteva minute. Alţi 
câţiva oameni coboară scările spre peron. 


VP-6 


Aud huruitul îndepărtat al roţilor metroului - o coloană sonoră 
familiară a vieţii mele de zi cu zi. Mă simt în siguranţă. 

Femeia îmi aruncă o privire și observ că e cam de aceeași 
înălţime cu mine - aproape un metru optzeci - și cam de aceeași 
vârstă, dar părul ei este mai scurt și mai deschis la culoare 
decât al meu. Are un chip plăcut; este genul de persoană căreia 
i-aș cere indicaţii dacă m-aș rătăci. 

Îmi desprind privirea de la ea și mă uit în jos. Ceva strălucește 
pe betonul tocit al peronului. E o bijuterie. La început, mi se 
pare a fi o brățară, dar, când mă aplec și o ridic, îmi dau seama 
că este un colier de aur, cu un pandantiv care arată ca un soare 
strălucitor. 

Mă întreb dacă femeia a scăpat-o. Mă pregătesc să o întreb, 
când vuietul metroului care se apropie devine mai zgomotos. 

Ea se apropie de marginea peronului. 

În mintea mea răsună puternic un avertisment: „Prea 
aproape!” 

În acel moment, îmi dau seama că femeia aceea nu se află 
acolo pentru a lua metroul. 

Întind mâna spre ea și strig ceva de genul „Nu! „sau „N-o 
face!” Dar e prea târziu. 

Privirile ni se întâlnesc. Trenul apare în gura tunelului. Apoi ea 
sare. 

Pentru o fracțiune de secundă, pare încremenită, suspendată 
în aer, cu braţele ridicate deasupra capului, de parcă ar fi o 
dansatoare. 

Trenul trece în viteză, iar roţile scrâșnesc frenetic pe șine, 
scârţăitul lor răsunând mai ascuţit ca niciodată. _ 

Mi se strânge stomacul, mă aplec și vomit. Incep să tremur 
incontrolabil din tot corpul, reacționând la oroare, în vreme ce 
mintea mea încearcă nebunește să o proceseze. 

Cineva ţipă iar și iar: „Sunaţi la Urgenţe!” 

Trenul oprește. Mă silesc să mă uit. Nu se vede nicio urmă a 
femeii. 

Acum exista, iar în secunda următoare a dispărut cu totul. Mă 
clatin spre o bancă de lângă perete și mă prăbușesc pe ea. 

Apoi, de-a lungul tuturor evenimentelor care urmează - în 
timp ce o detectivă cu o figură impasibilă îmi ia declaraţia, pe 
când sunt condusă pe lângă banda care delimitează scena 
crimei, până în stradă, și străbat cele șapte străzi spre casă -, 


VP -7 


nu-mi pot alunga din gând ochii femeii, chiar înainte de a sări. 
Nu am văzut în ei nici disperare, nici frică sau hotărâre. 
Erau goi. 


2. 


CASSANDRA & JANE 


Amanda Evinger avea douăzeci și nouă de ani. Nu era 
căsătorită. Nu avea copii. Locuia singură într-o garsonieră din 
Murray Hill, nu departe de Grand Central Station. Lucra ca 
asistentă la camera de gardă de la City Hospital, o ocupaţie atât 
de solicitantă și cu un ritm atât de alert, încât a împiedicat-o să 
aibă legături strânse cu colegii ei. 

A părut candidata perfectă, până când s-a aruncat sub roţile 
metroului. 

La două seri de la moartea Amandei, Cassandra și Jane Moore 
stau împreună pe o canapea din apartamentul Cassandrei, aflat 
în Tribeca, și privesc la ecranul unui laptop. 

Mobilierul simplu are tapițerii gri-porumbel și crem și este 
punctat din loc în loc de câteva perne în culori luminoase. 
Ferestrele din podea până în tavan invită înăuntru multă lumină 
și oferă o priveliște panoramică a fluviului Hudson. 

Apartamentul este plăcut și elegant, potrivit celor două 
ocupante. 

La treizeci și doi de ani, Cassandra este cu doi ani mai mare 
decât Jane. Se vede cu ușurință că cele două femei - amândouă 
cu părul negru, lung și strălucitor, ochii căprui cu irizaţii aurii și 
tenul alb ca laptele - sunt surori. Dar trupul Cassandrei e atletic, 
în vreme ce Jane pare mai moale și cu mai multe rotunjimi și are 
un glas subțiratic și blând. 

Jane se încruntă în vreme ce Cassandra parcurge potenţialele 
imagini. Singurele pe care le au cu Amanda sunt recente, din 
ultimele luni - Amanda stând cu picioarele încrucișate pe o 
pătură de picnic în Prospect Park; Amanda ridicând un pahar cu 
margarita pentru a toasta la petrecerea de ziua lui Jane; 
Amanda trecând linia de sosire la un marș caritabil pentru 
susținerea cercetărilor în domeniul cancerului mamar. 


VP-8 


În majoritatea fotografiilor, este înconjurată de aceleași șase 
tinere zâmbitoare - grupul pe care surorile Moore îl strângeau 
de obicei. Femeile aveau ocupaţii diferite și proveneau din medii 
foarte diverse, dar împărtășeau trăsături mai importante, 
ascunse. 

— Avem nevoie de una în care Amanda să fie singură, spune 
Jane. 

— Stai puţin! 

Cassandra scoate o poză cu Amanda, scăldată în conul de 
lumină care se revarsă pe o fereastră din apropiere și ținând în 
braţe o pisicuţă tărcată. Jane se apleacă să se uite mai bine și 
încuviințează din cap. 

— Bun. Taie puţin din ea, și n-o să-și dea nimeni seama unde 
a fost făcută. 

Surorile privesc tăcute fotografia. Cu doar câteva săptămâni 
în urmă, Amanda stătea tolănită în fotoliul gri de lângă 
canapeaua pe care stăteau acum cele două femei, acela fiind 
locul pe care îl alegea de obicei când venea la ele. Și-a dat jos 
pantofii și și-a întins picioarele lungi peste braţul fotoliului, în 
timp ce vorbea despre bărbatul în vârstă, victimă a accidentului 
rutier cu fugă de la locul faptei, la a cărui salvare contribuise în 
cele patru ore de îngrijiri medicale frenetice. „Fiica lui ne-a adus 
astăzi o mulţime de fursecuri de casă și ne-a lăsat cea mai 
drăguță felicitare!” spusese Amanda, iar cuvintele își luaseră 
zborul de pe buzele ei cu exuberanţa obișnuită. „In asemenea 
momente, îmi iubesc slujba”. 

Pare de necrezut nu doar că Amanda a murit, ci și că a ales 
să-și pună capăt zilelor într-un mod atât de dramatic. 

— Nu m-am gândit nicio clipă că s-ar putea întâmpla așa 
ceva, spune Cassandra în cele din urmă. 

— Cred că nu am cunoscut-o pe Amanda atât de bine pe cât 
am crezut, răspunde Jane. 

Pentru cele două surori, sinuciderea Amandei a atras după 
sine eforturi disperate de a răspunde la anumite întrebări: Unde 
se dusese cu câteva zile înainte de a muri? Cu cine vorbise? 
Lăsase în urmă vreo dovadă - cum ar fi un bilet de rămas-bun? 

S-au dus imediat să caute prin apartamentul ei, folosind cheia 
lor de rezervă pentru a intra. Au recuperat laptopul Amandei și 
au rugat-o pe una dintre femeile din cercul lor de cunoștințe 
apropiate, care era consultantă în domeniul siguranţei 


VP-9 


operaţionale, să-l deblocheze. Ea a iniţiat un atac de tip 
dicţionar, încercând mii de parole posibile, până când a găsit-o 
pe a Amandei. Apoi surorile au luat la verificat mesajele 
Amandei. Din păcate, telefonul ei fusese distrus de metrou, așa 
că nu putea fi examinat. 

În două ore, clădirea ei a fost pusă sub supraveghere. Primul 
vizitator, mama Amandei, care a venit cu trenul din Delaware, a 
fost invitată la ceai de către una dintre prietenele îndurerate ale 
Amandei. Nu s-au obţinut informaţii utile, chiar dacă mama 
Amandei a preferat să meargă într-un bar și a întins conversaţia 
pe două ore, timp în care a consumat patru pahare de 
Chardonnay. 

Comemorarea, care va avea loc joi seara, într-un club privat 
din Midtown, este o măsură de precauţie. A fost ideea 
Cassandrei să organizeze o ceremonie simplă, fără implicaţii 
religioase. Oricine a avut o legătură cu Amanda își va face, 
probabil, apariţia. 

Surorile, care au acum acces la contactele Amandei, vor invita 
pe toată lumea cu care Amanda a corespondat în ultimele șase 
luni. 

Cassandra și Jane intenţionează de asemenea să pună 
invitaţii tipărite la intrarea principală a clădirii în care a locuit 
Amanda, în camera de odihnă a asistentelor de la City Hospital 
și în vestiarul sălii de sport pe care Amanda o frecventa. 

La comemorare, o carte de oaspeți va fi folosită pentru a 
obţine numele celor veniţi să-și prezinte ultimele omagii. 

— Vom trece și peste asta, nu? o întreabă Jane pe Cassandra. 

Ambele surori sunt epuizate. Sub ochi au cearcăne violete, iar 
Cassandra a slăbit câteva kilograme și pomeţii i-au devenit și 
mai proeminenţi. 

— Ca întotdeauna, răspunde Cassandra. 

— Mă duc să aduc câte un pahar de vin, zice Jane, și când se 
ridică, o strânge ușor pe Cassandra de umăr. 

Cassandra dă din cap în semn de mulţumire, în timp ce 
inserează fotografia Amandei în necrologul de pe ecran. Mai 
verifică o dată să nu-i fi scăpat vreo greșeală, chiar dacă știe pe 
de rost fiecare cuvânt. 

„Va fi suficient?” se întreabă ea, apăsând tasta de printare. 


VP - 10 


Dacă în zilele de dinaintea morţii ei, Amanda a dezvăluit cuiva 
- oricui - ceva ce n-ar fi trebuit, se va simţi acea persoană 
obligată să vină la comemorarea ei? 

Cele două surori au dezbătut ce mesaj să atașeze sub 
fotografia zâmbitoare a Amandei, până au convenit asupra unei 
formule simple, pe post de momeală: „Vă rugăm să ne fiți 
alături. Oricine e bine-venit”. 


3, 


SHAY 


Statistici ale metroului din New York City: peste cinci milioane 
de călători zilnic. Deschis non-stop. Patru sute șaptezeci și două 
de stații - mai multe decât ale oricărei alte rețele de metrou. Pe 
locul al șaptelea din lume în ceea ce privește aglomerația. Peste 
o mie șaptezeci de kilometri de șine. Patruzeci și trei de 
sinucideri sau tentative de suicid anul trecut. 


Jurnal de date, pagina 4 


Intru în apartament și mă uit în jur. Pare cu neputinţă să fi 
plecat cu doar două ore în urmă. Lalelele violete sunt puse într-o 
vază de cobalt. Tigaia e lăsată la înmuiat în chiuvetă. Încălţările 
lui Sean și Jody lipsesc de sub băncuţă. 

Mă duc direct în baie și îmi scot tricoul roșu și șortul kaki. La 
duș, în timp ce stau sub jetul de apă fierbinte, nu mă pot gândi 
decât la ea. La chipul ei plăcut și la rochia ei drăguță, cu buline. 
Și la ochii aceia goi. 

Mă întreb cât va dura până când cineva îi va simţi lipsa. Când 
soțul ei va ajunge acasă și va găsi apartamentul cufundat în 
întuneric? Când nu va apărea la serviciu? 

Dar poate că nu era căsătorită. Poate că nu avea colegi 
apropiaţi. S-ar putea să dureze o vreme până când absenţa ei 
va fi remarcată. 

Așa cum s-ar putea să dureze o vreme până când cineva ar 
observa-o pe a mea. 


VP -11 


În acea seară, în timp ce stau întinsă în pat, revăd iar și iar 
scena în minte, începând cu momentul în care m-am dus spre 
ea, pentru a mă îndepărta de tipul cu barbișon. Îmi tot reproșez 
că nu am făcut altceva. Ar fi trebuit să mă întind și să o înșfac 
sau să strig „Nu!” mai curând. 

Când am văzut-o pe femeia aceea, cu chipul ei plăcut, nu m- 
am gândit decât că mă poate salva. Dar eu ar fi trebuit să o 
salvez pe ea. 

Pereții camerei mele par să mă împresoare tot mai strâns în 
întuneric. 

Mă întind și aprind veioza de pe noptieră, clipind din pricina 
luminii bruște. Trebuie să dorm - mâine, la ora nouă dimineața, 
am măreţul interviu la compania Global Metrics, iar dacă nu 
primesc postul, va trebui să lucrez mai departe pe un contract 
cu durată determinată. Sunt norocoasă că am măcar de lucru, în 
cadrul departamentului de cercetare al unei firme de avocatură 
cu pretenții, dar salariul nu este grozav, iar, în plus, asigurarea 
de sănătate preluată de la fostul loc de muncă îmi expiră în 
câteva luni. 

Dar nu mă pot odihni. lau telefonul și încerc să ascult o 
conferință TED!, ca să mă concentrez pe altceva, dar gândurile 
mele continuă să se îndrepte spre femeia aceea. „Cine a fost 
ea?” mă întreb. 

Tastez „sinucidere metrou NYC 33" Street” într-un motor de 
căutare. Știrea minusculă care apare nu răspunde la niciuna 
dintre întrebările mele. Nu aflu decât că a fost a douăzeci și 
șaptea persoană din New York care a sărit în faţa unui metrou 
anul acesta. 

Este atâta suferinţă, ascunsă ca un curent sub forfota 
puternică a orașului meu. Mă întreb ce te poate mâna să treci cu 
asemenea disperare linia de finiș. 

Să fi fost împinsă dincolo de limită de o tragedie neașteptată? 
Sau poate că și ea a simţit că este prinsă într-o spirală lentă? 

Am pus telefonul jos. „Destul!” îmi zic în sinea mea. Trebuie 
să încetez să mai fac comparații între noi două. Ea nu reprezintă 
viitorul meu. 


1 TED (Technology, Entertainment, Design) Talks reprezintă o serie de conferințe 
globale susținute de o asociaţie americană non-profit, Fundaţia Sapling, organizate în 
scopul răspândirii „ideilor care merită promovate”. 


VP - 12 


Aștept până la șapte dimineaţa, apoi îmi fac o cafea foarte 
tare, îmi pun costumul gri preferat și scot mica paletă de 
machiaj Sephora, pe care mi-a dăruit-o mama de Crăciun. 

Când închid ușa apartamentului, îmi dau seama că nu mi-am 
actualizat CV-ul. Îmi spun că oricum nu avea nevoie de prea 
multe modificări și că pot compensa printr-un interviu bun. 

În timp ce merg, îmi repet în minte cum voi explica faptul că 
am fost concediată de la ultimul meu loc de muncă - cinci 
posturi au fost desfiinţate, ceea ce sper că mă va pune într-o 
lumină mai bună -, iar la un moment dat, zăresc stâlpul verde, 
familiar al staţiei de metrou, marcând scările de gresie ce 
coboară în subteran. 

Fac un pas în spate, sărind ca și când aș fi fost electrocutată. 

— Hei, fii atentă! spune cineva, trecând razant pe lângă mine. 

Mă simt ca și cum aș avea picioarele prinse în ciment. Văd 
călătorii dispărând în acea gaură întunecată, la fel cum am făcut 
și eu ieri - și la fel cum am făcut-o de mii de ori înainte. Dar 
acum, văd pete în faţa ochilor, iar capul începe să-mi vâjâie. Nu 
reușesc nici măcar să pășesc peste grilajul de oțel aflat între 
mine și intrare. 

Cu cât stau mai mult timp acolo, încercând să-mi iau inima-n 
dinți și să merg mai departe, cu atât panica mi se amplifică. 
Când aud sunetul înăbușit al unui metrou care intră în staţie, 
simt că mi se taie răsuflarea. Axilele mi se umezesc, iar ochelarii 
îmi alunecă pe nas. 

Îmi scot telefonul: 8.25. 

O iau din loc, cu pași nesiguri, ajung la colţul străzii și chem 
un taxi, dar este oră de vârf, iar străzile sunt blocate. Ajung la 
Global Metrics cu zece minute întârziere, agitată și cu un nod în 
stomac. Respir adânc și îmi şterg palmele de pantalonii 
costumului, în timp ce recepţionera mă conduce spre biroul lui 
Stan Decker, șeful departamentului de resurse umane. 

În general, oamenii își fac o impresie despre ceilalţi în primele 
șapte secunde, așa că, atunci când îl întâlnesc, am grijă să stau 
dreaptă, să-i strâng mâna cu fermitate și să mă uit în ochii lui - 
semnale care transmit încredere în sine. 

El pare să aibă puţin peste patruzeci de ani, un început de 
chelie și o verighetă groasă din aur, iar pe biroul său se află o 
mulțime de fotografii înrămate. Toate sunt cu fața spre el, dar 
intuiesc că sunt cu soţia și copiii lui. 


VP - 13 


— Așadar, Shay, de ce crezi că te-ai potrivi aici? începe el, 
odată ce ne așezăm. 

Este o întrebare ușoară, pe care am anticipat-o. 

— Imi place nespus munca de cercetare. Am fost întotdeauna 
fascinată de felul în care anumiţi factori subconștienți 
influențează obiceiurile și deciziile oamenilor. Mi-am luat licența 
în statistică și am o diplomă și în analiza datelor. Pot fi de folos 
companiei făcând lucrurile la care mă pricep cel mai bine: 
colectând și descifrând informaţiile de care aveţi nevoie pentru 
a crea mesaje care să rezoneze cu consumatorii-ţintă. 

El încuviinţează din cap, își ridică palmele de pe birou și își 
lipește vârfurile degetelor. 

— Poţi să-mi povestești despre câteva dintre cele mai de 
succes proiecte ale tale? 

Și aceasta face parte dintre cele mai frecvente zece întrebări 
adresate în cadrul interviurilor de angajare. 

— La ultima companie la care am lucrat, unul dintre clienți era 
o companie producătoare de iaurt organic, care dorea să-și 
crească cota de piață prin atragerea generaţiei milenialilor. 

Telefonul începe să-mi vibreze în geantă. Tresar. Nu-mi vine 
să cred că am încălcat una dintre cele mai importante reguli ale 
unui interviu de angajare: „Închide-ţi telefonul mobil!” 

Lui Stan Decker îi fug imediat ochii spre geanta mea. 

— Imi pare nespus de rău. Probabil că am uitat să-l opresc 
după ce am sunat pentru a vă anunţa că voi întârzia câteva 
minute. 

De îndată ce cuvintele îmi ies pe gură, îmi vine să-mi trag 
palme: „De ce a trebuit să-i amintesc de asta?” 

Scotocesc prin geantă după telefon. Înainte de a apuca să-l 
închid, pe ecran apare o notificare. Am un mesaj vocal de la un 
număr necunoscut, cu prefixul 212. 

Mă întreb dacă nu este detectiva care mi-a luat ieri declaraţia. 
A spus că s-ar putea să fie nevoie să-mi mai pună niște întrebări 
și astăzi. 

— Ce ziceai despre compania de iaurt? îmi amintește Stan. 

— Da... 

Simt că obrajii îmi iau foc, probabil că sunt de un roșu aprins, 
în contrast puternic cu pielea mea albă. Încerc să mă adun, dar 
îmi e cu neputinţă să mă concentrez. Nu pot să uit de mesajul 
care așteaptă pe telefonul meu. 


VP - 14 


E ca și cum apelul acela ar fi dezlănţuit toate zgomotele și 
imaginile de ieri - scrâșnetul roţilor metroului, fluturarea rochiei 
verzi cu buline, în timp ce femeia sărea. Nu mă pot abţine să nu 
retrăiesc totul. 

O scot cumva la capăt și reușesc să termin interviul, dar știu 
chiar dinainte de a părăsi clădirea că nu voi primi o ofertă. 

De îndată ce ajung pe trotuarul din faţa firmei Global Metrics, 
îmi scot telefonul mobil. 

Am avut dreptate: este detectiva Williams. Vrea să parcurgem 
din nou, la telefon, declaraţia mea. După ce terminăm, o întreb 
care era numele femeii decedate. Cumva, mi se pare important 
să-l știu. 

— Rudele ei au fost anunţate, așa că vă pot spune și 
dumneavoastră. O chema Amanda Evinger. 

Închid ochii și îl repet în minte. Este un nume foarte frumos. 
Știu că nu-l voi uita niciodată. 

Deși sunt la patruzeci de blocuri distanță, o pornesc pe jos 
până acasă, silindu-mă să elaborez un plan pentru restul zilei - 
îmi voi actualiza CV-ul și îl voi trimite altor recrutori. Apoi voi ieși 
la alergat, ca să stimulez secreția de endorfine și să-mi 
îmbunătăţesc astfel starea de spirit. Și ar trebui să iau un mic 
cadou pentru bebelușul lui Melanie, prietena mea, care m-a 
invitat să bem ceva la sfârșitul acestei săptămâni. 

Mai fac un lucru în drum spre casă - îmi planific traseul astfel 
încât să evit să pășesc peste vreun grilaj de metrou. 


4. 


CASSANDRA & JANE 


La câteva zile după ce Amanda s-a aruncat în faţa metroului, 
Jane primește un apel urgent: altcineva în afară de mama 
Amandei s-a prezentat la blocul în care ea locuise. 

Jane se repede în biroul Cassandrei, aflat alături, strângând 
telefonul în mână. Este o dimineaţă aglomerată la Moore Public 
Relations, firma lor micuță de pe Sullivan Street. Până în 
prezent, ziua lor de lucru pare să fi fost ca de obicei - s-au 
întâlnit cu un designer de genţi pe cale să se afirme, au pus la 


VP -15 


punct detaliile unui vernisaj pentru un artist pe care îl reprezintă 
și au făcut o listă cu personalități din social media care să 
răspândească vestea despre un nou restaurant fusion asiatic. 

Dar tot timpul au fost în alertă maximă, ţinându-și telefoanele 
mobile în permanenţă la îndemână. 

La celălalt capăt al liniei se află Stacey, care, la cei douăzeci 
și nouă de ani ai săi, este cea mai tânără membră a grupului lor. 
Stacey s-a lăsat de școală după ce a trecut în clasa a 
douăsprezecea, dar ulterior și-a luat bacalaureatul și a învăţat 
atât de multe despre tehnologie, încât acum este solicitată în 
calitate de consultant în domeniul siguranţei cibernetice. Fiind 
mică de statură și slabă, capacităţile ei fizice trec neobservate, 
iar felul ei de a vorbi, dur și ocazional vulgar, distrage atenţia 
Interlocutorilor de la mintea ei ascuţită, așa că Stacey este 
deseori subestimată. 

Surorile sunt de acord că reprezintă una dintre cele mai 
valoroase achiziţii pentru grupul lor. 

Stacey a fost cea care a spart laptopul Amandei. E atât de 
pricepută încât a reușit să instaleze o cameră de filmat pe un 
felinar aflat chiar în faţa clădirii în care locuia Amanda și să 
acceseze de la distanță fluxul video live. De la o cafenea aflată 
la o intersecţie distanţă, Stacey lucrează și supraveghează 
simultan. 

În timp ce Stacey turuie informaţiile - „Nu a stat mult, nu a 
vorbit cu nimeni” -, Jane se repede pe ușa deschisă a biroului 
Cassandrei. 

Planând deasupra tastaturii computerului, degetele lungi și 
fine ale Cassandrei încremenesc imediat cum ea surprinde 
expresia de pe chipul lui Jane. Cassandra se apleacă în faţă pe 
scaun, iar părul i se revarsă peste umerii înguști. 

Jane închide ușa și o pune pe Stacey pe difuzor 

— Sunt cu Cassandra, rostește Jane. la-o de la început. 

Surorile Moore află că, la 11.05 dimineaţa, o femeie - în jur de 
treizeci de ani, ochelari cu rame de baga, păr șaten, înaltă și cu 
constituţie atletică - a urcat treptele din faţa intrării în clădirea 
unde a locuit Amanda. În timp ce vizitatoarea stătea și se uita la 
fosta vilă din cărămidă, care fusese împărțită în apartamente 
micuţe, acţiunile ei au fost surprinse de camera instalată de 
Stacey. Aceasta nu a recunoscut-o, ceea ce i-a dat de gândit. 


VP - 16 


Vizitatoarea nu a apăsat niciunul dintre butoanele 
interfonului. După aproximativ un minut și jumătate, a pus un 
singur fir de narcisă galbenă în colţul treptei de sus, la doar un 
metru de afișul laminat creat de cele două surori pentru a 
anunța comemorarea Amandei. 

Apoi s-a întors și a plecat. Stacey - care deja își strângea 
lucrurile, hotărâtă să fugă până la apartament și s-o urmărească 
pe femeie - a fost totuși prea departe pentru a o ajunge din 
urmă. 

— Te rog, trimite-ne imediat filmarea, spune Cassandra. Dacă 
se întoarce... 

— Am înţeles, o întrerupe Stacey. N-o să-mi mai scape. 

Filmarea este examinată chiar din momentul în care sosește. 

Cassandra o oprește la cel mai clar cadru înfăţișând-o pe 
tânără. Imaginea umple ecranul computerului, așa cum se 
întâmplase recent și cu cea a Amandei. 

— Nuanţa tenului e diferită, dar și ea e înaltă, la fel ca 
Amanda, rostește Cassandra. Ar putea fi o rudă de care nu am 
auzit? 

Jane ridică din umeri. 

— Amanda avea secrete. Poate că această femeie este unul 
dintre ele. 

Remarcând ochii albaștri și foarte depărtaţi ai misterioasei 
vizitatoare, precum și ușoara despicătură din bărbie, Cassandra 
se apleacă și mai mult spre ecran, întinde mâna și își trece 
vârful degetului peste obrazul femeii. Glasul Cassandrei răsună 
șoptit și blând, dar privirea îi este fermă, neabătută. 

— Cine ești tu? 


5. 


SHAY 


Cinci sute cincizeci și două de sinucideri au fost raportate anul 
trecut în New York City. Aproximativ o treime au fost femei. 48% 
dintre femei erau singure. S-a înregistrat o rată mai mare a 
sinuciderilor în rândul femeilor albe decât al celor de culoare. lar 


VP - 17 


dintre cele cinci zone administrative, cele mai numeroase cazuri 
de sinucidere au avut loc în Manhattan. 


Jurnal de date, pagina 6 


La câteva seri după interviul ratat, mă aflu în bucătăria 
apartamentului din Brooklyn al lui Mel, desfăcând capacul sticlei 
de Perrier pe care am adus-o. 

Mel o ţine pe Lila, micuța ei chinuită de colici, la pieptul ei, 
într-un ham, și o leagănă ușurel, ca s-o liniștească, în timp ce eu 
umplu câte un pahar pentru fiecare și scot brânza și biscuiţii din 
sacoșa de cumpărături. 

Locuinţa este aglomerată, dar veselă, cu o pernă pentru 
alăptat, roz cu galben, pe canapea și prosopele pentru eructat, 
împăturite frumos pe blatul din bucătărie. Un leagăn electric 
este montat lângă măsuţa rotundă. Pe fundal se aude Yellow 
Submarine, cântecul trupei Beatles, de la casetofonul pe care 
soțul lui Mel l-a cumpărat anul trecut. 

Nu pot să sufăr ideea de a aduce aici oroarea sinuciderii 
Amandei, dar Mel știe că ceva nu este în regulă. Nu m-am 
priceput niciodată să-mi ascund emoţiile. 

— Shay, nici măcar nu-mi pot imagina cât de groaznic trebuie 
să fi fost, spune ea când termin povestea, înfiorându-se și 
strângând-o mai tare la piept pe Lila. 

Nu-i dezvălui că, pentru a ajunge la ea, am luat un autobuz, 
apoi un Uber care m-a costat douăzeci și cinci de dolari, în loc să 
vin cu metroul. Panica m-a cuprins din nou în seara asta, cum 
mi s-a întâmplat și luni, când am încercat să merg cu metroul la 
interviu, și ieri, când am vrut să mă duc la slujba mea cu 
contract pe durată determinată. Când m-am apropiat de stâlpul 
acela de un verde-închis, inima parcă mi-a explodat, iar 
picioarele mi-au înlemnit. 

În mod logic, știu că nu voi mai asista la o altă sinucidere la 
metrou - statisticile demonstrează cât de rare sunt. Dar cea pe 
care am văzut-o continuă să mi se deruleze în minte. 

— În dimineaţa asta, am fost la apartamentul ei, spun eu. Al 
Amandei. 

Lila își scuipă suzeta, iar Mel i-o vâră din nou în guriţă și 
începe să o legene mai repede. 

— Ce-ai făcut? De ce? 


VP-18 


Mel pare obosită și sunt sigură că la fel arăt și eu. Noaptea 
trecută, un vis urât m-a făcut să tresar din somn și n-am mai 
reușit să adorm la loc. Zgomotul înfricoșător al roților metroului 
a fost fundalul coșmarului meu. Constatând că nu mai pot 
dormi, am căutat numele Amandei pe site-ul whitepages.com și 
așa am găsit adresa ei. 

— Am vrut să aflu mai multe despre ea. Să-ţi iei viaţa într-un 
mod atât de violent... atât de extrem... Bănuiesc că încerc doar 
să pricep. 

Mel încuviinţează din cap, dar, din expresia ei, îmi dau seama 
că i se pare un comportament ciudat din partea mea. 

— Și ai aflat ceva? 

Mă joc cu brățara de fitness de la încheietură. Numărul pașilor 
mei aproape că s-a dublat în ultimele zile, având în vedere că 
am renunţat la mijlocul de transport pe care-l foloseam în mod 
obișnuit. 

— Mâine-seară are loc o comemorare, spun eu, în loc să 
răspund la întrebarea ei. Mă gândesc să mă duc. 

Mel se încruntă. 

— Crezi că e o idee bună? 

Înteleg de ce i se pare ciudat, aici, în apartamentul ei 
confortabil, în care prepară chili cu trei feluri de fasole, într-o 
oală pe aragaz, și un fluturaș prins pe frigider, cu o reclamă la 
un curs de yoga pentru mame și copii. 

Amanda n-ar fi bântuit-o pe Mel; nu au nimic în comun. 

Mă opun dorinţei obsesive de a-mi atinge din nou brăţara de 
fitness. Dispozitivele astea erau mai demult omniprezente, însă 
acum nu le mai poartă prea multă lume. Dar în fotografia lipită 
la intrarea în clădirea unde a locuit, Amanda avea și ea una la 
încheietura mâinii. 

Când am remarcat-o, am simţit că mi se strânge stomacul. 
Era o altă legătură între noi. 

Nu-i spun nici asta lui Mel. Pe vremuri, Mel mă cunoștea mai 
bine decât oricine altcineva - am fost colege de cameră în 
primul an la Universitatea din Boston și apoi, când am venit la 
New York, am împărţit cu ea un apartament. Dar lumile noastre 
nu se mai intersectează, și nu doar din cauza geografiei. 

— Să vorbim despre altceva, zic eu. Cum merge cu 
întoarcerea în câmpul muncii? Ai găsit o creșă? 


VP -19 


— Da, e una grozavă aproape de biroul meu. Pot s-o vizitez pe 
Lila în fiecare zi în pauza de prânz. 

— Păi e perfect! exclam eu. Promite-mi doar că vei mânca și 
altceva în afară de morcovi pasați. 

Ea râde și mai vorbim o vreme, apoi Lila devine tot mai 
agitată. Îmi dau seama că lui Mel îi vine greu să se concentreze 
atunci când cea mică e supărată. 

— Ar trebui să plec, zic eu, punând jos paharul gol. 

Mel ridică elefănţelul de pluș pe care i l-am adus Lilei și îl 
flutură spre mine. 

— Ştii că mă poţi suna oricând, da? 

— La fel și tu, îi spun în timp ce o pup pe obraz, apoi mă aplec 
să-i sărut Lilei căpșorul frumos mirositor. 

(J 

Merg pe jos spre Manhattan, până când începe să se 
întunece, apoi chem un Uber. Şoferul are aerul condiţionat 
pornit, lucru pentru care îi sunt profund recunoscătoare. 

Mama mi-a lăsat un mesaj în timp ce eram la Mel, așa că o 
sun. 

Îmi răspunde imediat. 

— Bună, scumpo. Mi-aș dori să fii aici! Avem o seară 
mexicană. Eu și Barry am făcut guacamole și margarite slabe! 

— Ce haios! exclam, încercând să adopt și eu tonul ei 
entuziast. 

Mi-o și imaginez într-un şort din denim și un maiou, cu buclele 
ei castanii ţinute în frâu la spate de o bandană, relaxându-se în 
foișorul din cărămidă amenajat de Barry în urmă cu câţiva ani. 
Mama e minionă și are tenul măsliniu. Eu am moștenit 
conformaţia tatei, fiind înaltă, slabă și lată-n umeri. In copilărie, 
mă întrebam uneori dacă oamenii care ne vedeau împreună își 
dădeau seama că suntem mamă și fiică, și asta nu doar pentru 
că arătam atât de diferit, ci și pentru că era mult mai tânără 
decât celelalte mame de la școala mea. 

Avea doar nouăsprezece ani când m-a făcut. Ea era 
recepţioneră în Trenton, iar tata avea douăzeci și unu de ani și 
își luase licenţa în economie la Princeton. S-au despărţit înainte 
ca eu să mă nasc. El provine dintr-o familie înstărită și a plătit 
pensia alimentară pentru mine. Însă l-am văzut doar de câteva 
ori în viața mea, pentru că a plecat să urmeze cursurile școlii de 
afaceri de la Stanford și, de-atunci, a rămas în California. 


VP - 20 


Viaţa mamei este foarte diferită: a lucrat pentru o companie 
de construcții și s-a căsătorit cu Barry, care era șef de echipă, 
când eu aveam unsprezece ani. 

— Ce-ai mai făcut? mă întreabă acum mama. N-am vorbit 
toată săptămâna cu tine. 

— Pesemne că-i prea ocupată, picotește la postul ăla călduț, 
se aude vocea lui Barry pe fundal, înainte să apuc să răspund. 

Barry este motivul principal pentru care nu mă duc să-mi văd 
mama atât de des pe cât ar trebui. 

Mă prefac că râd de comentariul lui. Un minut mai târziu, 
când Barry o cheamă pe mama să vină să mănânce quesadilla, 
mă bucur că am un motiv să închid. 

Imi scot ochelarii și îmi masez ușor poalele nasului, apoi îmi 
pun ochelarii la loc și mă las pe spătarul scaunului, privind spre 
orizontul Manhattanului, în timp ce traversăm Brooklyn Bridge. E 
o panoramă de care nu mă satur niciodată, dar la amurg, cu 
clădirile maiestuoase care se înalță spre cerul cu irizaţii purpurii 
și portocalii, e și mai spectaculoasă. 

In fiecare an, oamenii sunt atrași de acest pod, pentru a 
savura priveliștile frumoase sau o plimbare relaxantă. 

Sau pentru a sări în gol, ca să-și găsească sfârșitul. 

Gândul mă străbate ca un șoc electric, îmi iau numaidecât 
privirea de la grinzile de oțel și de la East River, cu apele sale 
strălucind în întuneric, dedesubt. 

Imi ţin ochii în jos, holbându-mă la covorașul de cauciuc al 
mașinii, până când podul rămâne departe, în spatele nostru. 


6. 


CASSANDRA & JANE 


Cu o oră înainte de începerea reuniunii de comemorare a 
Amandei, cinci femei se adună într-o cameră privată de la 
Rosewood Club, ca să deplângă moartea asistentei de la 
urgențe, cu o personalitate efervescentă, care își număra pașii 
cu o brățară de fitness, pentru a compensa dragostea pentru 
dulciuri. 


VP -21 


Stau pe canapelele și fotoliile dispuse în semicerc și vorbesc 
încet. Una plânge, iar umerii i se cutremură, în timp ce alta o 
alină, mângâind-o pe spate. 

Sunt aceleași femei care apăreau alături de Amanda în 
fotografiile Cassandrei. Doar una lipsește - nu participă la 
comemorare pentru că are o sarcină mai importantă în seara 
asta. 

Cassandra și Jane cercetează încăperea. Totul este în regulă - 
barul din colț este plin cu alcool, care va dezlega limbile. Pe 
masă se află un platou cu brânzeturi și sandvișuri miniaturale. 
Pe un șevalet este așezată fotografia mărită a Amandei, ţinând 
în braţe pisicuța tărcată. Lângă ea, pe o măsuţă, stă deschisă 
cartea de oaspeți. 

Cassandra închide ușa, apoi se îndreaptă spre centrul 
încăperii și rămâne tăcută pentru o clipă. Rochia ei din mătase, 
de culoarea abanosului, îi învăluie trupul înalt și zvelt. Singura 
pată de culoare este rujul roșu. 

Cumva, tensiunea și presiunea din ultimele zile nu i-au 
atenuat frumusețea surprinzătoare, neconvenţională. Ba 
dimpotrivă, trăsăturile ei par chiar mai cizelate, iar ochii ca de 
chihlimbar sunt fascinanţi. 

— Știu că moartea Amandei a reprezentat un șoc pentru 
fiecare dintre voi, ca și pentru mine și Jane, începe Cassandra și 
lasă capul într-o parte. Amanda a fost una dintre noi. 

Femeile murmură în semn de încuviințare. Cassandra își înalță 
capul și se uită pe rând la fiecare dintre participante. 

Stacey, atât de mărunţică, de bătăioasă și de inteligentă, care 
are cel puţin zece tricouri cu personaje Marvel, care se aprinde 
ușor, dar e un rezervor nesecat de loialitate. 

Daphne, care, la treizeci și doi de ani, deţine un butic elegant 
în West Village și e înzestrată cu un soi de rafinament înnăscut, 
datorită căruia ţi-o poţi imagina cu ușurință fermecându-i pe 
designerii vestimentari și elaborând ţinute stilate pentru clienţii 
ei. Daphne pare întotdeauna pregătită să apară în faţa camerei 
- buclele ei de un blond în nuanţa untului sunt aranjate la salon 
de două ori pe săptămână, iar machiajul este impecabil. 

Și, în sfârșit, Beth din Boston, o avocată din oficiu în vârstă de 
treizeci și patru de ani, care pare deseori copleșită și ușor 
amețită - geanta îi este plină cu chitanţe mototolite, batoane de 


VP - 22 


granola pe jumătate mâncate, elastice pentru păr și mărunţiș -, 
dar care are o intuiție puternică și stranie în privinţa oamenilor. 

Cassandra le admiră foarte mult pe aceste femei. Sunt 
deștepte și loiale. Și mai au ceva în comun - toate au depășit 
diferite obstacole, variind de la pierderea locului de muncă la 
viol și cancer. 

— Nu-mi vine să cred! spune Beth. 

In ciuda restricţiilor pe care le presupune ocupaţia sa, Beth 
râde cu ușurință. Dar astăzi, lacrimile îi lucesc pe obraji. 

— Ultima dată când m-am dus la ea, a făcut o plăcintă cu 
brânză și caramel absolut delicioasă, pentru că, știți cum e 
Amanda cu dulciurile... Și am plănuit să vedem noul film cu Julia 
Roberts. Sunt încă în stare de șoc. Mă tot gândesc că ar fi 
trebuit să procedez altfel - să mă fi străduit mai mult s-o fac să 
vorbească. 

— Uitaţi ce e, știu că lucrurile au scăpat de sub control, spune 
Jane. Nu-i un secret că Amanda a fost tulburată de... experienţa 
noastră. 

— Toate ne dorim să ne fi zis ce are pe suflet, în loc să se 
închidă în sine, spune Cassandra și își drege apoi glasul, căci e 
timpul să recapete atenţia femeilor. Nu vrem să vă alarmăm. 
Dar trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca Amanda să fi 
vorbit cu cineva despre grupul nostru. 

Surorile au omis să le spună celorlalte femei un amănunt: 
colierul Amandei - cel creat de Cassandra - nu a dispărut sub 
roțile metroului când ea a murit. 

În pandantivele sub formă de soare, pe care surorile le 
dăruiseră tuturor femeilor din grup, se afla câte un dispozitiv 
GPS. Era o măsură de precauţie menită să le protejeze în timpul 
acţiunilor uneori periculoase pe care le săvârșeau, dar poate că 
era și rezultatul unei vagi presimţiri. În afară de surori, niciuna 
dintre femei nu știe că poartă la gât cu totul altceva decât o 
simplă bijuterie. 

La câteva zile după sinuciderea ei, când surorile au verificat 
pe telefoanele lor localizarea dispozitivului de urmărire al 
Amandei, nu se așteptau să vadă ceva - cu siguranță, colierul 
fusese distrus. 

Dar un indicator gri pe ecranul telefonului lui Jane a dezvăluit 
că dispozitivul transmitea de la doar câteva intersecţii distanţă 


VP - 23 


de staţia de metrou din 33" Street, dintr-un mic bloc aflat în 
Murray Hill. 

Cassandra pălise când Jane îi dăduse vestea. O apucase pe 
Jane de braţ. 

— Cui? șoptise Cassandra. Cui i l-ar fi dat Amanda? 

Peste douăzeci de oameni locuiau în acea clădire. Oricare 
dintre ei putea avea colierul. 

Acum Jane împarte fotografii ale tinerei cu ochelari care 
depusese o floare pe scările de la intrarea în blocul Amandei. 

Stacey o privește. Ridică brusc capul. 

— Hei, asta-i din filmarea pe care am făcut-o ieri! se răstește 
ea, apoi își încrucișează brațele și tace. 

Șuviţa colorată din părul ei blond este acum mov - o schimbă 
la fiecare câteva luni -, și strânge cu putere din buze. Stacey nu 
este de obicei una dintre cele mai vocale membre ale grupului, 
iar având în vedere trecutul ei și evenimentele recente prin care 
a trecut, nu este surprinzător faptul că se simte nelalocul ei în 
acest cadru elegant. 

— A mai văzut-o cineva vreodată pe această femeie? întreabă 
Jane. 

Rând pe rând, celelalte membre ale grupului clătină din cap în 
timp ce studiază fotografia. 

— A fost făcută în faţa blocului Amandei? întreabă Beth. 
Recunosc intrarea. 

Cassandra dă aprobator din cap. 

— Da, această femeie a fost ieri la blocul Amandei și a lăsat o 
narcisă galbenă la intrare. 

Privirea lui Jane se îndreaptă spre buchetele de pe masă și 
șemineu, compuse din zeci și zeci de narcise galbene. A fost 
ideea Cassandrei. Dacă florile au o anumită semnificaţie, iar 
vizitatoarea își va face apariţia, i-ar putea provoca o reacție. 

Daphne - membră a clubului Rosewood, cea care a rezervat 
sala pentru această ocazie - ridică mâna, iar brățara Hermes 
lată îi alunecă pe încheietură. Până de curând, lui Daphne îi 
plăceau eșarfele Hermes, dar nu mai poate suporta să poarte 
nimic în jurul gâtului, cu excepţia unui colier foarte delicat. 

— E femeia cu care crezi că a vorbit Amanda? întreabă 
Daphne, cu vocea sugrumată de teamă. 

— Incă nu știm dacă Amanda a vorbit cu cineva, raspunde 
Cassandra. 


VP - 24 


— Dar trebuie să aflăm ce anume o leagă pe această femeie 
de Amanda. 

— Pare ciudat că a început să dea târcoale imediat după 
moartea Amandei, ia din nou cuvântul Stacey și începe să bată 
ușor cu piciorul în podeaua din lemn masiv. 

— De acord, intervine Beth. 

Jane încuviinţează din cap. 

— Ne putem aștepta la unii dintre oamenii care vor veni azi - 
mama Amandei și mătușa ei, desigur. Poate și câţiva colegi. 
Poate și această femeie misterioasă. Sau poate că Amanda a 
vorbit cu altcineva, zice Jane, apoi face o pauză. lar aici 
interveniţi voi. 

— Amestecați-vă printre invitaţi, le instruiește Cassandra. 
Inițiați conversații, punând întrebări de genul: „Cum ai cunoscut- 
o pe Amanda?”, „Ai văzut-o recent?”, „Ai remarcat vreo 
schimbare la ea?” Dacă vi se pare ceva în neregulă - nu doar un 
răspuns, ci orice auziţi în jur -, veniţi imediat la mine sau la Jane. 

Ochii Cassandrei mătură încăperea, poposind din nou asupra 
fiecăreia dintre femei. Jane urmărește efectul pe care Cassandra 
îl are asupra lor - e ca și cum privirea ei le-ar insufla o energie 
intensă și luminoasă. Câteva dintre membrele grupului se 
îndreaptă de spate sau încep să încuviinţeze din cap. 

— Și dacă cineva se interesează cum am cunoscut-o noi pe 
Amanda? rostește Daphne. 

— Bună întrebare, spune Jane. 

— Să vedem. Obișnuia să meargă la Al-Anon?, din cauza 
mamei sale, zice Cassandra. Am fi putut să o întâlnim acolo... 
dar nu. Să nu o luăm pe calea asta. li plăcea cursul de yoga care 
se ținea marți dimineaţa la sala de sport de pe 42" Street, așa 
că... spune ea, dar apoi se oprește, clătinând din cap. Nu, nici 
asta n-o să ţină. S-ar putea ca în seara asta să-și facă apariţia și 
cineva de la sala ei de sport. Să spunem că suntem membre ale 
clubului de carte. E toată lumea de acord cu asta? 

— Sigur, răspunde Daphne. 

— Nu ne știam de mult, continuă Jane, dar am devenit 
prietene apropiate. Dacă spunem întrucâtva adevărul, lucrurile 
vor fi mai simple. Ultima carte pe care am citit-o este Mânarie și 
prejudecată. 


2 Întruniri ale rudelor și prietenilor alcoolicilor, care își împărtășesc experienţele și își 
oferă sprijin reciproc. 
VP - 25 


Stacey își drege glasul. 

— Aăă... eu nu cred că sunt genul care să frecventeze 
cluburile de carte. 

— Nu-ţi face griji dacă nu ai citit cartea, răspunde Cassandra. 
O mulţime de oameni merg la cluburi de carte doar pentru vin și 
conversație. 

Pentru prima dată de când s-au adunat, râsetele răsună în 
încăpere. 

Apoi Beth ia cuvântul: 

— Ar trebui să adăugăm niște detalii? Cum ar fi batoanele 
alea cu lămâie pe care le făcea Amanda... N-ar fi bine să spun 
că le-a adus la clubul de carte? 

— Sigur, ar fi o tușă bună, zice Cassandra. Și noi suntem 
astăzi aici tot ca să o jelim. Sentimentul de pierdere și durerea 
sunt reale. Să ne amintim de calităţile deosebite ale Amandei ne 
va ajuta să le onorăm cum se cuvine, zice Cassandra și se uită 
la ceas. Mai avem puţin. Ce-ar fi să o pomenim acum, între noi? 

Se cufundă într-un fotoliu gol, picior peste picior, iar Jane se 
așază în cel de lângă ea. 

Vocea răgușită a Cassandrei capătă un ton liniștitor. Mâinile îi 
rămân împreunate în poală. Afectul ei măsurat este o mărturie a 
stăpânirii de sine. 

— O pierdere precum cea pe care am suferit-o noi poate 
cauza fisuri, începe Cassandra. Haideţi să facem un jurământ, 
aici și acum, că nu vom permite să se întâmple așa ceva. Cum 
Amanda nu mai e printre noi, este mai important ca niciodată să 
rămânem unite.. 

Cassandra întinde mâinile pentru a le lua pe ale lui Jane și 
Beth, care stau cel mai aproape de ea. La rândul lor, ele întind 
apoi mâinile spre Daphne și Stacey, formând toate un cerc în 
timp ce ascultă cuvintele Cassandrei: 

— Să ne amintim ce ne-a adus împreună de la bun început. Să 
ne bucurăm de siguranţa oferită de suroria noastră. 


7. 


AMANDA 


VP - 26 


Cu zece zile în urmă 


Amanda zăcea în pat, cu genunchii strânși la piept, cu ochii 
închiși. 

Amintiri proaspete i se perindau prin minte: bărbatul acela 
zâmbitor, ciocnindu-și paharul de al ei. Gustul amar al whisky- 
ului înțepându-i limba. Ei doi, mână în mână, poticnindu-se 
ușurel când au părăsit barul împreună, îndreptându-se spre 
Central Park. O adiere străbătând aerul serii de vară și 
înfiorându-i pielea brațelor goale. 

Un bâzâit puternic îi curmă amintirea. Înălță capul. Cineva 
aflat în holul clădirii apăsa insistent butonul pentru 
apartamentul ei. 

Se încordă din tot corpul, cu răsuflarea tăiată. 

Își apăsă mâinile peste urechi, dar zgomotul hotărât îi 
reverberă în minte. 

„Nu se vor opri niciodată”, gândi ea. 

Apoi zgomotul conteni brusc. 

Se uită prin apartamentul întunecat. Jaluzelele erau trase, 
ferestrele, încuiate, ușa, zăvorâtă. Toate luminile erau stinse. De 
câteva zile nu ieșise din apartamentul ei; dacă cineva ar fi privit 
chiar atunci, locuinţa ei ar fi putut părea părăsită. 

Poate că mai avea timp să se salveze. 

Își simţea creierul năclăit din cauză că nu dormise și nu 
mâncase, dar încercă să încropească un plan: telefonul pe care 
trebuia să-l dea, proviziile pe care avea să le cumpere, cea mai 
sigură cale pentru a ajunge acolo. 

Reușise aproape să se convingă că ar putea funcţiona, când 
un zgomot slab, înfiorător răsună în încăpere. 

Niște degete băteau ritmic în ușa ei. Apoi se auzi o cheie 
răsucită în broască. 

Un glas, aproape șoptit, rosti: 

— Știm că ești acolo, Amanda. 


8. 


SHAY 


VP - 27 


Aproximativ 50% dintre persoanele care incearcă să se 
sinucidă acționează impulsiv. Un studiu asupra supraviețuitorilor 
unor tentative de suicid aproape letale a constatat că peste un 
sfert dintre aceștia s-au gândit mai puțin de cinci minute la 
acțiunile lor. 


Jurnal de date, pagina 7 


Joi, la muncă, port o rochie neagră, simplă, deși nu m-am 
hotărât încă dacă voi merge la comemorare. 

Cel puţin, asta îmi spun. 

Șeful meu pleacă devreme, pentru a se întâlni cu un client la 
cină, dar eu rămân puţin mai mult, până termin de verificat 
câteva materiale noi pentru site-ul firmei. Nu mi-a cerut s-o fac, 
dar îmi dau seama că o pereche de ochi în plus nu strică 
niciodată. Încercuiesc o greșeală de tipar pe una dintre foi și 
intru în biroul lui aflat pe colţ. 

Las hârtia pe masa de lucru și iau o ciocolată micuță, cu unt 
de arahide, din borcanul pe care îl ţine acolo, pentru vizitatori. 

Apoi cobor cu liftul în hol și ies în stradă. 

O furtună cu tunete și fulgere a avut loc după-amiază târziu, 
spălând trotuarele și alungând căldura apăsătoare. 

Ar trebui să merg la magazinul alimentar - nu mai am nimic 
de mâncare apoi să mă duc acasă și să-mi spăl rufele. 

Dar mă îndrept deja spre locul unde se ţine comemorarea. 

Adresa este ușor de reţinut. E un palindrom - numerele sunt 
aceleași de la cap la coadă și de coadă la cap. 

Cincisprezece minute mai târziu, intru la Rosewood Club. 
Dincolo de faţada simplă, măreţia interiorului reprezintă o 
surpriză. Covoare groase, cu modele elaborate, acoperă 
podelele, iar o scară spiralată impresionantă șerpuiește spre 
etaj. Pe pereţi atârnă picturi cu rame aurii, fiecare cu o plăcuţă 
sub ea. 

Citesc rapid ce scrie pe una dintre ele - JOHN SINGER 
SARGENT, 1888 -, în timp ce un tânăr în costum gri se apropie 
de mine. 

— Aţi venit la comemorare? mă întreabă pe un ton autoritar, 
dar primitor. 

— Da, zic eu, întrebându-mă de unde știe. 

Poate că este singurul eveniment din această seară. 


VP - 28 


— La etaj, spune el, arătând spre scară. Sala din stânga. 

„Voi sta doar câteva minute”, îmi zic eu, urcând fără zgomot 
scările mochetate. Nu-mi dau seama ce urmăresc, de fapt. 
Bănuiesc că sper să aflu ceva care să-mi alunge sentimentul de 
vinovăţie și să mă ajute să închei odată acest capitol. 

Când ajung la etaj, fac stânga. Ușa celei mai apropiate săli 
este deschisă și văd înăuntru oameni care stau de vorbă. Par să 
fie cel mult douăzeci de persoane. Mi-am imaginat rânduri de 
scaune și un vorbitor care să o elogieze pe Amanda. Am crezut 
voi putea să mă strecor înăuntru și să mă așez discret în spate. 

Dar a fost o greșeală să vin la o asemenea reuniune intimă. 
Nu am ce căuta aici, indiferent ce scria în fluturașul de pe ușa 
Amandei. 

Inainte să apuc să mă retrag, o femeie se apropie de mine. 
Chiar și într-un oraș populat cu fotomodele și actrițe, ea iese în 
evidenţă. Nu e doar frumoasă. Emană ceva imposibil de definit, 
un fel de aură ce pare magnetică. E cam de o seamă cu mine și 
purtăm amândouă rochii negre. Dar ea pare să fie dintr-o altă 
lume. 

— Bine ai venit! spune ea cu o voce ușor răgușită, întinzând 
mâna pentru a o strânge pe a mea. 

Dar, în loc să facă asta, o cuprinde între palmele ei. În ciuda 
aerului condiţionat, pielea ei e caldă la atingere. 

— Mulţumesc că ai venit. 

E prea târziu acum. Trebuie să trec prin asta. 

— Mulţumesc că m-aţi invitat. 

Îmi dau seama că sună stupid. Nu e ca și cum ea m-ar fi 
invitat personal aici. Îmi ţine mâna între palmele ei. 

— Eu sunt Cassandra Moore. 

Ochii ei migdalaţi sunt căprui-aurii, iar pomeţii, înalţi și 
ascuțiți. Umerii îi sunt trași înapoi, iar postura ei este atât de 
impecabilă, încât aproape că îmi pot imagina o carte stând într- 
un echilibru perfect pe creștetul ei. 

Imi dau seama că mă holbez la ea, așa că spun repede: 

— Shay Miller. 

— Shay Miller, repetă Cassandra, conferind cumva o 
rezonanţă exotică numelui meu. Și de unde o știai pe Amanda? 

Nu-i pot spune adevărul - probabil că i s-ar părea ciudat, la fel 
ca lui Mel. Așa că îmi dreg vocea și arunc o privire disperată prin 
cameră. Observ două lucruri. În primul rând, cu excepţia a doi 


VP - 29 


bărbaţi, în rest nu sunt decât femei și aproape toate de o seamă 
cu mine. În al doilea rând, remarc fotografia de dimensiunea 
unui afiș, înfăţișând-o pe Amanda care ţine în braţe o pisică 
tărcată. 

— Am avut același medic veterinar, spun fără să gândesc. 
Amândouă aveam pisici. 

Cassandra îmi eliberează mâna din strânsoare. 

— Ce drăguţ! 

Îmi doresc numaidecât să nu fi minţit. De ce nu am zis pur și 
simplu că locuiam în aceeași zonă? 

Înainte de a apuca să-i pun aceeași întrebare și să aflu de 
unde o cunoștea ea pe Amanda, îmi spune: 

— Nu vrei să bei și să mănânci ceva? Avem de toate. 

Face semn către un colț unde văd un bar și o masă întinsă. 

— Și te rog să nu uiţi să semnezi în cartea de oaspeţi. 

Zâmbesc și îi mulțumesc. 

— Shay? face ea, în timp ce dau să mă îndepărtez. 

Mă uit din nou la ea și mă impresionează din nou prezenţa ei 
impunătoare. 

— E foarte amabil din partea ta că ai venit în seara asta. Ne 
așteptam să fie mai multă lume, dar oamenii sunt atât de 
ocupați zilele astea... Toţi suntem atât de deconectaţi, ne trăim 
viețile separat. Dar tu ţi-ai făcut timp să vii aici. 

Cuvintele ei nu doar că-mi alungă cu totul stânjeneala și 
rușinea pe care le-am simţit cu doar câteva momente în urmă. 
Dar îmi dau totodată senzaţia că aparțin grupului strâns acolo. 

Mă îndrept de spate în timp ce mă duc spre bar și cer o apă 
minerală, apoi mă plimb prin încăpere. Nu există un program 
sau vreo altă fotografie a Amandei. Este o comemorare profund 
neobișnuită. 

Când observ buchetul mare de narcise galbene de lângă 
fotografia Amandei, rămân cu privirea pironită într-acolo. 
„Asta!”, îmi amintesc că am gândit în vreme ce întindeam mâna 
pe lângă crini și trandafiri pentru a lua floarea pe care aveam de 
gând să o las în pragul casei sale. 

Inima începe să-mi bată mai tare. De ce am ales acea floare 
anume dintre toate celelalte, expuse în găleți, la chioșcul din 
colţul străzii, pe lângă care am trecut în drum spre apartamentul 
Amandei? Poate că și ea a cumpărat de-acolo. Chiar era posibil 
să fie floarea ei preferată? 


VP - 30 


Îmi iau privirea de la flori și semnez în cartea de oaspeţi, așa 
cum m-a rugat Cassandra. Imi scriu numele complet - Shay 
Miller -, dar las necompletată caseta pentru adresă. Probabil că 
informaţiile sunt strânse pentru ca familia Amandei să le poată 
trimite note de mulțumire prietenilor ei fiindcă au participat la 
comemorare sau pur și simplu pentru a păstra legătura cu ei. 

Pun stiloul jos și mă îndrept spre poza Amandei. Mă uit la ea 
vreme îndelungată. 

Impresia pe care mi-a făcut-o la metrou se confirmă. Părea să 
fie o persoană cumsecade. 

„Aş vrea să te fi putut ajuta”, gândesc eu. „Să te fi observat 
mai devreme. Îmi pare nespus de rău!” i 

Simt o lacrimă alunecându-mi pe obraz. Apoi remarc ceva. In 
fotografie, Amanda poartă un pandantiv de aur pe un lănţișor 
fin. Pandantivul are forma unui soare. 

Mi se face pielea ca de găină când îmi dau seama - este 
colierul pe care l-am găsit pe peronul metroului. 

„Unde o fi acum?” mă întreb. Orele de după sinuciderea 
Amandei îmi sunt neclare. Poate că l-am pus în geanta de umăr. 
Bag mâna înăuntru și scotocesc discret, dar vârfurile degetelor 
nu întâlnesc muchii mici și ascuţite. 

Decid că trebuie să fi scăpat bijuteria din mână din pricina 
șocului, dar, pentru orice eventualitate, o voi căuta din nou în 
geantă, mai târziu. 

Între timp, alte două femei s-au apropiat pentru a se uita la 
poza Amandei. 

— O să-mi lipsească felul în care mă tachina mereu în 
legătură cu accentul meu, spune una dintre ele. 

— Parcă o și aud întrebând: „Ai pahat mahina în Hahvad 
Yahd?”, adaugă cealaltă. 

Apoi o a treia femeie vine lângă ele și le cuprinde pe după 
talie. În afară de faptul că toate par a avea în jur de treizeci de 
ani, din punct de vedere fizic nu au aproape nimic în comun. 
Femeia cu accent bostonian îmi amintește de un pat nefăcut - 
cămașa îi este șifonată, părul roșcat îi stă vâlvoi, iar într-o mână 
ţine un șomoiog de șerveţele mototolite. Femeia care i-a imitat 
accentul este mică de statură, pare dură și are o șuviță mov în 
părul blond-cenușiu. A treia este genul de tipă pe care aș numi-o 
glossy - totul la ea e impecabil, de la vârfurile unghiilor până la 
baretele delicate ale sandalelor de culoare roșie. 


VP - 31 


Se vede că cele trei femei își poartă o afecțiune profundă una 
alteia. lar Amanda - deși părea foarte diferită de celelalte - 
făcea, evident, parte din grupul lor. 

„Poate că au fost în vreo surorie, la facultate”, gândesc eu. 

Mă întreb dacă Amanda, care fără doar și poate avea prietene 
foarte loiale, le-a cerut ajutorul. E clar că ţineau nespus la ea. 
Dar bănuiesc că suferinţa cu care s-a confruntat a fost prea 
puternică pentru o putea depăși, chiar și cu sprijinul lor. 

Privesc cum cele trei femei își apropie din nou capetele și 
schimbă câteva cuvinte între ele, apoi cea cu șuvița de păr mov 
se întoarce spre mine, mijind ochii. Celelalte două fac și ele la 
fel. 

Mă îndepărtez repede, în caz că au de gând să se apropie de 
mine, pentru a vorbi despre Amanda. Deși Cassandra m-a primit 
frumos, sunt totuși o impostoare. 

Când pornesc spre ușă, o altă femeie apare în calea mea. 

— Te simţi bine? zice și îmi adresează un zâmbet înţelegător, 
iar o gropiţă îi apare în obrazul drept. Eu sunt Jane. Ai cunoscut- 
o pe sora mea, Cassandra, mai devreme. 

Aș fi putut să jur că sunt rude: au în comun nu doar același 
păr de abanos și pielea luminoasă, ci și același magnetism. Jane 
este mai măruntă decât sora ei, cu trăsături mai fine și o voce 
blândă. 

— Mersi, îi zic, luând șervețelul pe care mi-l oferă. 

Il bag pe sub ochelari și îmi şterg ochii. 

— Cred... Imi doresc s-o fi putut ajuta pe Amanda. 

Jane face un pas spre mine, iar eu simt mirosul dulce al 
parfumului ei floral. 

— Știu, rostește ea, ca și cum mi-ar face o confesiune. Mulţi 
dintre noi ne confruntăm astăzi cu sentimente complicate. Eu, 
una, sigur. 

„Poate că, în urma unei sinucideri, toată lumea crede că ar fi 
trebuit să gestioneze diferit lucrurile”, mă gândesc eu. 

Aș da orice să-mi pot retrage minciuna despre modul în care 
am cunoscut-o pe Amanda, dar, din moment ce nu pot, sunt 
sinceră cu Jane acum. 

— Nu o cunoșteam prea bine, dar nu mă pot abţine să nu mă 
gândesc la ea. Presupun că am venit aici ca să aflu mai multe 
despre ea. 


VP - 32 


— Înţeleg, zice Jane și înclină capul într-o parte, de parcă 
tocmai i-ar fi venit o idee. Știi, câteva dintre noi ieșim să bem 
ceva după comemorare. Ar trebui să vii și tu. 

— 0... oh, mă bâlbâi eu atât de surprinsă de invitaţie, încât 
abia mai pot vorbi. Eu... ăăă... am alte planuri. 

Pare dezamăgită. 

— Păcat. Știu că abia ne-am cunoscut, dar am sentimentul că 
s-ar putea să avem multe de vorbit. 

Inainte să apuc să-i răspund, Cassandra se desprinde din 
conversaţia cu o femeie în vârstă, care plânge ţinând un pahar 
de vin în mână. Bănuiesc că e mama Amandei. Cassandra o 
îmbrățișează pe bătrână, apoi se îndreaptă spre noi, cu privirea 
aţintită asupra mea. Işi pune mâna pe braţul meu și o lasă 
acolo. 

— Eu și sora mea știm cum e să faci față unei pierderi. Te 
rugăm să ne cauţi dacă vei simţi vreodată nevoia să vorbești 
despre asta. E extrem de important ca noi să păstrăm legătura. 
Mi-aș fi dorit doar ca Amanda... 

Mă trezesc încuviințând din cap. 

— Mi-ar face plăcere. 

Cassandra mă răsplătește cu un zâmbet larg, autentic. 

— Poftim! face ea și, cu mâna liberă, îmi întinde o carte de 
vizită. 

Literele negre, în relief, se remarcă puternic pe fundalul alb: 
CASSANDRA MOORE. Nu există niciun fel de informație 
profesională, ci doar un număr de telefon și o adresă de e-mail. 

— Sper că ne vom revedea, Shay. 

Cassandra își retrage mâna, dar simt în continuare căldura ei 
pe brațul meu gol. Deodată, îmi dau seama că nu vreau să plec. 

Nu mai este vorba despre legătura pe care simt că o am cu 
Amanda. Ci despre conexiunea pe care vreau să o am cu 
prietenele ei. 


9. 


CASSANDRA & JANE 


VP - 33 


Cassandra și Jane află două lucruri despre Shay, în timpul 
scurtei întâlniri cu ea. 

Nu se pricepe să mintă - când a inventat povestea despre 
medicul veterinar, s-a înroșit toată la faţă și a evitat contactul 
vizual. 

Și au mai aflat că Shay manifestă un atașament ciudat și 
îngrijorător faţă de Amanda. 

Imediat după comemorare, Shay merge la un bistrou și se 
așază la bar. Este urmărită de Valerie, a șasea și ultima membră 
a grupului - și singura care nu a participat la comemorare. 

Pe Valerie, care a fost actriță în Los Angeles înainte de a se 
muta la New York, Cassandra și Jane au angajat-o la firma lor de 
relații publice. Le ajută, preluând multe sarcini, atât 
profesionale, cât și personale. 

Riscul ca Shay să observe că cineva o urmărește e neglijabil. 
Valerie este un adevărat cameleon - în această seară, poartă o 
rochie bleumarin, simplă, și are părul legat într-o coadă, la 
spate. Stă în dreptul unei mese înalte, de bar, alături de un grup 
de turiști, și se pierde cu ușurință printre ei. 

Inițial, pare să fie adevărat că Shay are planuri. Dar, pe 
măsură ce minutele trec și nimeni nu i se alătură, devine 
evident că și aceasta a fost tot o minciună. Shay soarbe dintr-o 
bere și mănâncă un burger, iar, din când în când, se uită la 
telefon. 

După aproximativ o oră, iese din restaurant. Barmanul a luat 
rapid chitanţa cardului de credit pe care ea a semnat-o, înainte 
ca numele ei să poată fi verificat. 

Shay trece, cu pași mari, atletici, pe lângă cele treizeci și opt 
de blocuri până la apartamentul ei, fără să se oprească măcar în 
dreptul vreuneia dintre cele câteva staţii de metrou întâlnite, 
care i-ar grăbi călătoria. 

Acesta este un alt detaliu curios despre ea. Poate că metroul 
îi trezește o amintire sumbră despre Amanda. 

Dispare într-o clădire rezidenţială din cărămidă albă, cu patru 
etaje. 

Aceeași clădire în care, conform dispozitivului de urmărire al 
surorilor, se află colierul Amandei. 

Valerie continuă să monitorizeze intrarea, dar Shay rămâne 
înăuntru, păstrând orice secret ar fi avut despre Amanda. 


VP - 34 


Valerie tocmai ridică telefonul mobil pentru a-i face o poză 
unui bărbat care intră în blocul lui Shay - ar putea fi un vecin 
care să ofere informaţii utile -, atunci când pe ecran apare un 
apel de la Cassandra. 

— Sunt cu Daphne, începe ea. 

Auzind tonul Cassandrei, Valerie strânge din reflex telefonul în 
mână. 

— O defectivă de la poliţie i-a lăsat un mesaj în timp ce eram 
la comemorare, continuă Cassandra. A întrebat dacă Daphne o 
poate suna pentru a răspunde la câteva întrebări. 

Valerie trage aer în piept. 

— Despre Amanda? 

— Nu. Despre un bărbat pe nume James, cu care Daphne a 
avut o întâlnire aranjată, cu zece luni în urmă. 


10. 


DAPHNE 
Cu zece luni în urmă 


Daphne stătea în holul de la intrarea în micul restaurant 
italienesc, aranjându-și eșarfa vintage în jurul gâtului. Indiferent 
câte prime întâlniri avusese, mereu simțea fluturi în stomac în 
asemenea momente. 

Işi pusese o rochie de lână, de un alb hibernal, și cizme cu toc 
înalt luate din magazinul ei de tip boutique, din West Village, iar 
la prânz, se coafase. „Cred că voi doi o să vă cuplaţi”, spusese 
Kit, clienta care le aranjase întâlnirea. „În facultate, James a 
făcut parte din aceeași frăţie cu soțul meu, iar de curând, au 
reluat legătura. E un tip foarte amuzant”. 

Ușa s-a deschis, iar un bărbat înalt, cu umeri laţi, a intrat în 
local. 

— Tu trebuie să fii Daphne, a zis el, afișând un zâmbet larg, și 
s-a aplecat pentru a o săruta pe obraz. Eu sunt James. 

Kit nu minţise, tipul era cu adevărat atrăgător. În plus, James 
fusese atât de galant și de cald în mesajele pe care le 
schimbaseră, încât ea simţea că seara era promițătoare. Îi 


VP - 35 


zisese că îi plăcea numele ei și sugerase să meargă la un 
restaurant aproape de ea. 

— Au niște gnocchi aici... o nebunie, nu alta, a spus James în 
timp ce erau conduși spre o masă intimă, aflată lângă șemineu. 

Un alt punct în favoarea sa era că o mulţime de tipi ar fi 
sugerat să se întâlnească într-un bar. James părea că vrea să o 
cunoască. 

— Să luăm o sticlă de vin? a întrebat el, iar când ea a fost de 
acord, a comandat un Pinot Grigio. 

Ea prefera vinul roșu, dar n-a zis nimic. 

În timp ce un picolo le umplea paharele cu apă, James a 
început o poveste amuzantă despre nunta prietenului său cu Kit, 
istorisind că solistul trupei nu a mai venit. 

— Așa că am trecut toţi pe la microfon și am cântat câte ceva. 

— Tu ce ai cântat? 

A început să râdă cu atâta poftă, încât era de-a dreptul 
molipsitor. Avea un râs minunat - cald și ademenitor. 

— Spune-mi! 

— My Heart Will Go On, a rostit el cu greu, printre hohote. 

— Celine Dion? Nu se poate! 

— Near, far, wherever you are, a cântat el în falset. 

— Te rog, spune-mi că există o filmare! 

În cele din urmă, Daphne și-a venit în fire și a sorbit o 
înghiţitură de vin, care s-a dovedit a fi bun până la urmă. James 
a fost atent, oferindu-i o gură de gnocchi, și a convins-o să-i 
spună câteva povești despre clienţii ei. 

Ea s-a gândit că era cea mai bună întâlnire pe care o avusese 
de multă vreme. 

Când el a ridicat sticla de vin pentru a-i umple din nou 
paharul, ea a zis: 

— O, doar un strop pentru mine! 

A doua zi, trebuia să se trezească devreme, ca să deschidă 
magazinul. 

— Haide! a insistat el și i-a umplut paharul. E weekend. 

Când a lăsat sticla jos, ea a observat că degetele lui erau 
groase și puternice. 

În timpul cinei, nimic nu i-a declanșat lui Daphne vreun 
semnal de alarmă. Asta era unul dintre cele mai rele lucruri - 
mai târziu, avea să revadă obsesiv în minte acea seară, 


VP - 36 


întrebându-se dacă nu-i scăpase vreun indiciu. Poate că existase 
ceva dubios ce nu luase în seamă. 

Când a venit nota de plată, James a luat-o atât de repede, 
încât Daphne nici nu a avut ocazia să-i propună să împartă 
suma, ceea ce l-a făcut să pară un adevărat domn. 

Când au ieșit din local, James a spus: 

— Pot să te însoțesc până acasă? 

Pentru o scurtă clipă, s-a întrebat cum de știa el că locuiește 
în apropiere. Apoi și-a amintit că alesese un restaurant dintr-o 
zonă unde ea îi spusese că i-ar fi la îndemână să ajungă. 
Bineînţeles, el dedusese că era în apropiere de locuinţa ei. 

Pe drum, el a făcut conversaţie, iar la un moment dat, s-a 
oprit să mângâie un pudel, sub privirile stăpânului zâmbitor. 
Apoi a luat-o ușor de mână pe Daphne. Strângerea lui era fermă 
și plăcută. 

Când au ajuns în fața blocului ei, Daphne deja spera că o va 
săruta de noapte bună. 

— A fost foarte plăcut, a spus ea când au ajuns la intrarea în 
bloc. 

A ridicat ochii spre el, simțindu-se puţin intimidată. Era 
pretențioasă și nu se mai sărutase cu niciun bărbat de luni 
întregi. 

— Mulţumesc pentru cină. 

El s-a aplecat și a sărutat-o, încet și cu blândeţe. Ea și-a pus 
mâinile pe umerii lui. El a tras-o mai aproape. Sărutul s-a 
prelungit, limba lui desfăcându-i ușor buzele. 

Era tare plăcut să fie atinsă. Să fie dorită. 

Când buzele lor s-au despărțit, ea a zâmbit. 

— Mulţumesc din nou, a spuse ea și a dat să intre în holul 
blocului. 

— Hei! a strigat James, iar Daphne s-a întors spre el. Te superi 
dacă merg până la baie un minut? 

Ea a clipit, mirată. | s-a părut o cerere ciudată. 

— Îmi pare rău, cred că-i din cauza ultimului pahar de vin, a 
zis el, râzând. 

Cum ar fi putut să-l refuze pe bărbatul acela drăguţ, care 
tocmai o scosese la cină, pe tipul ăla căruia îi plăceau câinii și îi 
ținea ușile deschise? 

— Desigur. 


VP - 37 


A existat un moment stânjenitor când au trecut pe lângă 
Raymond, portarul, care a salutat-o fără să arate că ar fi fost 
câtuși de puţin surprins să o vadă aducând acasă un bărbat 
necunoscut, deși nu o mai văzuse niciodată venind seara cu 
vreunul. 

Probabil că Raymond văzuse când ea și James se sărutaseră, 
întreaga scenă fiind clar vizibilă prin pereţii de sticlă ai holului. 

— Noapte bună, i-a spus ea lui Raymond când au trecut pe 
lângă el. 

— Noapte bună, a adăugat James, ceea ce i s-a părut ciudat 
lui Daphne - la urma urmei, el avea să plece într-un minut -, dar 
poate că rostise cuvintele automat. 

In timp ce se îndreptau spre lift, James a pus o mână pe 
spatele ei, jos de tot. Atât de jos, încât îi atingea fesele. 

Daphne s-a înroșit și s-a întrebat dacă Raymond îi privea. l-a 
dat discret mâna la o parte. 

Au stat unul lângă altul în vreme ce liftul urca la etajul zece. 
Conversaţia lejeră dintre ei se încheiase. James privea drept în 
față și nu mai zâmbea. 

Se așteptase la mai mult? 

Flirtaseră toată seara, dar asta nu însemna că voia să se culce 
cu el atât de curând. 

A decis să lase ușa apartamentului deschisă și să stea lângă 
ea. Putea să-i facă un semn lui James ca să-i arate unde se afla 
baia - era una chiar în hol. Apoi îi va ţine ușa deschisă, ca să 
iasă, iar el va înţelege clar mesajul. 

Și Daphne s-a ţinut de la început de planul ei. A auzit apa de 
la toaletă, apoi pe cea de la robinet - s-a gândit la mâinile lui 
care păreau puternice -, apoi James a ieșit din baie. 

Ea era pe jumătate ieșită din casă. Era exclus ca el să 
interpreteze greșit semnalele. 

James s-a apropiat de ea. Ea s-a dat puţin în spate, pentru a-l 
lăsa să treacă. Era și acum cu un picior în apartament și unul pe 
hol. Dar el s-a oprit chiar în faţa ei. 

Acum, și James stătea de o parte și de alta a pragului. 

S-a aplecat, ca să o sărute din nou. Intr-o fracțiune de 
secundă, a decis să-i permită acest lucru, părând cel mai simplu 
mod de a scăpa de el. 

Se simțea aproape ca și cum ar fi sărutat un alt bărbat; 
buzele lui nu mai erau tandre, iar el își lipea tot mai strâns 


VP - 38 


trupul de al ei. Simţea în respiraţia lui mirosul de usturoi din 
gnocchi. 

Kit, clienta ei, menționase că soțul ei reluase recent legătura 
cu James. Cât de bine îl cunoșteau? 

Daphne și-a dat seama că, de fapt, ea nici pe Kit nu o 
cunoștea prea bine. 

Daphne s-a desprins din strânsoarea lui. 

— Mulţumesc din nou. 

Însă el nu se clintea. 

Coridorul era bine luminat, dar apartamentul ei nu. Faţa lui 
James era pe jumătate în penumbră, pe jumătate în lumină. 

— Chiar trebuie să se termine? 

Inima ei a început să bată cu putere, dar s-a silit să 
zâmbească. 

— Trebuie să mă trezesc devreme. 

Daphne a văzut atunci în ochii lui ceva ce i-a pus în alertă 
maximă toate instinctele care i se activaseră încă de când 
James îi ceruse să-l lase să urce în apartamentul ei. 

— Sunt foarte obosită, a zis ea, pe un ton vădit neliniștit. Dar 
o să te sun. 

— Sigur că da. 

Dar tot nu se mișca din loc. 

Daphne simţea cum adrenalina i se răspândește în tot trupul. 
Nu se vedea nimeni altcineva. Portarul se afla zece etaje mai 
jos. S-a rugat să audă zgomotul ascensorului, anunțând sosirea 
unui vecin. Dar coridorul era încremenit în tăcere. 

El o privea fix, cu o figură inexpresivă. 

— Păi atunci... a reluat ea, cu glas poticnit. S-a făcut cam 
târziu... 

În clipa în care el nu va mai bloca ușa, ea o va trânti și va 
răsuci rapid yala. Îl va suna și pe Raymond, pentru a se asigura 
că James a părăsit într-adevăr clădirea. 

După o vreme, care i s-a părut a fi o eternitate, el și-a ridicat 
în cele din urmă piciorul și a pășit pe coridor. Dar nu s-a întors 
cu spatele la ea. În schimb, a făcut un pas în lateral. Dar cel 
puţin nu mai era în prag. 

Daphne a intrat repede în apartamentul ei și a dat să 
trântească ușa. 


VP - 39 


Dar brațul lui a ţâșnit prin crăpătura ușii, împingând-o violent 
în cealaltă direcție, în timp ce Daphne ţinea încă mâinile de ea. 
Femeia s-a împleticit îndărăt, nesigură pe tocurile înalte. 

James a răsucit yala. 

e 

În zilele care au urmat, Daphne a ridicat telefonul de șase ori 
pentru a suna la poliție. Dar a închis de fiecare dată înainte de a 
forma numărul. 

Continua să simtă mâinile lui James strângând-o de gât, în 
timp ce ea zăcea nemișcată. Cuvintele lui urâte îi reverberau în 
minte: „Ştiu că-ți place dur”. 

Singura dovadă pe care o avea era vânătaia slabă de pe gât. 
Își imagina un procuror întrebând-o: „l-ai spus să se oprească?” 

Ar fi fost cuvântul ei împotriva cuvântului lui. Chiar și portarul 
probabil că i-a văzut sărutându-se și, cu siguranță, a văzut-o 
conducându-l în lift. Știa că sistemul juridic dăduse greș în cazul 
altor femei. Nu putea avea încredere că dreptatea va triumfa. 

Târziu într-o noapte, a luat telefonul și i-a trimis un mesaj lui 
James: „Sper să putrezești în iad”. Apoi i-a blocat numărul. | s-a 
părut o reacție atât de nesemnificativă, dar nu știa ce altceva să 
facă. 

Iniţial, nu a spus nimănui. Daphne nu avea fraţi sau surori și 
nu era apropiată de părinţii ei, care o făcuseră la o vârstă mai 
înaintată. Nu își propuseseră să aibă copii și nu păruseră 
deosebit de încântați că trebuiau să se ocupe acum de unul, 
chiar dacă ea fusese mereu o fetiţă liniștită și independentă. 

A încercat să uite, pierzându-se în alergări lungi și obositoare 
pe West Side Highway și a început să slăbească. Nu mai avea 
deloc poftă de mâncare. Când trecea prin holul blocului, nu se 
mai putea uita în ochii lui Raymond. 

Apoi, într-o zi, la câteva săptămâni după atac, a auzit ţârâind 
soneria micului ei magazin. Daphne căpătase obiceiul să încuie 
ușa când era singură și pusese un anunţ care îi îndruma pe 
cumpărători să sune. 

Era o după-amiază liniștită de marţi și o zi mocirloasă de 
iarnă, dar, cumva, niciun strop din zăpada cenușie sau sarea 
murdară de pe trotuare nu ajunsese pe cizmele înalte din piele 
ale celor două femei care au intrat. Daphne nu le mai văzuse 
niciodată, dar a ghicit imediat că erau surori. 


VP - 40 


— Am trecut pe lângă magazinul tău de o mie de ori și am 
vrut mereu să intrăm, a rostit încântată Cassandra. 

— Pot să spun deja că magazinul ăsta va fi noua mea 
dependenţă preferată! a zis Jane, trecându-și degetele peste un 
teanc de pulovere din cașmir. 

Au stat aproape o oră, sporovăind în timp ce probau haine și 
sorbeau din cupele înalte de șampanie pe care Daphne le 
aducea pentru clienţii buni. Femeile acestea erau mult mai 
prietenoase decât majoritatea cumpărătorilor care intrau pe ușa 
magazinului ei; surorile păreau cu adevărat interesate să o 
cunoască. 

Pe când le împacheta cumpărăturile în pungi lucioase, 
Daphne se simţea deja puţin mai ușurată, de parcă prezența 
acelor femei calde, pline de viaţă și puternice i-ar fi oferit cumva 
o pavăză în faţa sentimentelor care o copleșeau. 

— Ne vom întoarce curând, Daphne! a promis Jane la plecare. 

Ceea ce au și făcut, câteva zile mai târziu. 

La aproximativ o săptămână după aceea, surorile au invitat-o 
pe Daphne în apartamentul lui Jane, la un pahar de vorbă. Lui 
Daphne i s-a părut un gest firesc și spontan, ca o extensie a 
băuturilor și conversației de la magazin. 

Daphne nu plănuise să le dezvăluie surorilor că fusese violată 
de James. Abia dacă le cunoștea. Insă femeile acelea aveau 
ceva - nu ar fi știut să spună ce anume - care îi inspira 
încredere. Păreau să știe exact ce să spună ca să o atragă afară 
din carapacea ei. În timp ce stătea pe canapeaua lui Jane, 
mângâind-o pe Hepburn, simpatica pisicuţă tărcată a acesteia, 
Daphne se simţea mai puţin singură. 

Ochii Cassandrei se întunecaseră. 

— James e un infractor. Te-a violat, Daphne. 

Jane o cuprinsese pe Daphne cu brațul. 

— Ce putem face ca să te ajutăm? 

— Nu știu, șoptise Daphne. Vreau doar ca el să plătească 
pentru asta. 

Mai târziu, surorile i-au spus lui Daphne că acela a fost 
momentul în care au știut că e una dintre ele. 

Erau un grup format din cinci femei: mai întâi fuseseră 
Cassandra, Jane și Valerie, apoi Beth - pe care Valerie o 
cunoscuse pentru că erau vecine de bloc - se alăturase și ea 
cercului. Și, la scurt timp după aceea, Beth o adusese pe Stacey. 


VP - 41 


Votul lor a fost unanim - Daphne avea să devină a șasea 
membră a grupului lor. 


11. 


SHAY 


Strategii de atenuare a atacurilor de panică: 

1. inspiră pe nas, cât numeri până la cinci, tine aerul în piept, 
cât numeri până la cinci și expiră-l pe gură, cât numeri 
până la cinci. 

2. Numără invers, de la o sută, din trei în trei. 

3. Remarcă patru lucruri pe care le poți vedea, trei lucruri pe 
care le poti atinge, două lucruri pe care le poți mirosi și un 
lucru pe care îl poti gusta. 

* Incercări de a intra în metrou fără un atac de panică: 

douăsprezece (niciuna reușită) 


Jurnal de date, pagina 11 


Am crezut că, dacă mă duc la comemorarea Amandei, voi 
căpăta un sentiment de finalitate, iar situaţia se va îmbunătăți. 

Dar, din contră, lucrurile s-au înrăutățit. 

Au trecut aproape două săptămâni de când am văzut-o 
sărind, dar încă nu mă pot apropia de vreun metrou. Nici acasă 
nu e mai bine. Sean își petrece rar timpul la Jody, deoarece ea 
locuiește într-un apartament mic, cu două dormitoare, împreună 
cu alte două fete. Așa că ei doi sunt mereu prin preajmă, gătind 
cina sau stând îmbrățișaţi pe canapea, la televizor. 

Când este posibil, merg pe jos sau iau autobuzul, dar, uneori, 
taxiul rămâne singura opţiune - cum a fost zilele trecute, când 
autobuzul s-a defectat și aș fi întârziat la slujbă. Banii cheltuiţi 
astfel îmi sărăcesc contul bancar. 

Geografia a ajuns să-mi influenţeze alegerile: simt că viața 
mea se orientează tot mai mult spre interior. În weekend, în loc 
să vizitez Grădina Botanică din Brooklyn, ceea ce mă linişteşte 
mereu, m-am dus într-un parc mai mic, la câteva intersecţii 
distanţă. Cursul meu preferat de CrossFit este în SoHo, dar am 


VP - 42 


început să frecventez o mică sală de fitness aflată la doar 
câteva intersecţii distanţă. 

Uneori, când bag mâna în geantă, am impresia că simt o 
muchie mică și ascuţită zgâriindu-mi vârfurile degetelor și sunt 
convinsă că am găsit colierul Amandei. Dar apoi văd că e doar 
marginea tubului meu de balsam de buze sau puntea dintre 
lentilele ochelarilor de soare sau cusătura neuniformă de la 
fundul genţii. Mi-am întors geanta pe dos de mai multe ori, dar 
nu l-am găsit. Mă întreb dacă mai strălucește pe undeva prin 
stația de metrou din 33" Street. 

Mi-e groază să adorm, știind că voi avea coșmaruri. Din cel 
mai cumplit, m-am trezit leoarcă de transpiraţie - alergam pe 
peronul de la metrou, încercând disperată să o opresc pe 
Amanda să sară și știind că nu voi ajunge la timp. Exact când 
am întins mâna spre braţul ei și am strâns în palmă doar aerul 
gol, fiindcă ea sărea deja, s-a întors să mă privească. 

Dar, în loc să văd faţa ei, am văzut-o pe a mea. 

Asta m-a îndemnat în cele din urmă să pun mâna pe telefon și 
să fac o programare la o psihoterapeută. Mi-ar plăcea să spun 
că am ales-o pe baza realizărilor academice sau a unei 
recomandări, dar adevărul este că mi-am ales terapeuta pentru 
că acordă consultaţii acoperite de asigurarea medicală, iar până 
la ea sunt doar opt minute de mers pe jos. 

Prima mea ședință cu Paula s-a învârtit în jurul stabilirii 
obiectivelor. Am fost puţin neliniștită când m-am așezat pe 
fotoliu, în biroul ei îngust și sumar mobilat din East 24" Street, 
dar mi-am amintit ce lucru banal era să faci terapie - patruzeci 
și doi la sută dintre americani au mers cel puţin o dată la 
psiholog. Unul din cinci mileniali merge în prezent la psiholog - 
deși eu nu mai fusesem niciodată până atunci. Paula mi-a 
sugerat să-mi stabilesc un mic obiectiv de îndeplinirea căruia să 
mă ocup și a fost de acord că acela pe care mi l-am ales părea 
realizabil. 

— Va fi un prim pas benefic, spusese Paula, iar eu zâmbisem 
încrezătoare că, în sfârșit, eram pe drumul cel bun. 

Dar acum, la începutul celei de-a doua ședințe, mișcând 
aiurea o greblă micuță printr-o grădină miniaturală Zen, cu 
nisip, în timp ce Paula se uită peste notițele sale de la ultima 
noastră întâlnire, am impresia că speranţa pe care mi-a oferit-o 
pălește. 


VP - 43 


În cele din urmă, Paula își ridică privirea și zâmbește. 

— În regulă. Ti-ai îndeplinit obiectivul de a atinge balustrada 
verde de la metrou? 

Las jos grebla și îmi încrucișez braţele la piept, trecându-mi 
palmele în sus și în jos peste ele. Sunt conștientă că Paula mă 
privește, dar nu mă pot uita în ochii ei când clatin din cap. 

— Am ajuns doar la marginea grilajului. 

Îmi simt gâtul sugrumat în vreme ce rostesc acele cuvinte. 

Ea scrie ceva în caiet, apoi își scoate ochelarii de citit. 

— Ai încercat celelalte tehnici pe care le-am discutat? 

Ridic mâna stângă, pentru a-i arăta elasticul albastru de 
cauciuc de la încheietura mâinii. Paula îmi spusese să trag tare 
de el și să-l las să mă plesnească atunci când panica începe să 
mă cuprindă. „Îţi va distrage atenţia”, mi-a promis ea. Era unul 
dintre numeroasele remedii pe care mi le sugerase, de la un 
jurnal al  recunoștinţei până la combaterea  fobiei 
descompunând-o într-o serie de pași. 

Niciunul nu dăduse rezultate. Singurul lucru care m-a ajutat a 
fost medicamentul Ambien, cumpărat de pe un site farmaceutic 
canadian cam dubios. Am luat prima pastilă aseară. M-a 
cufundat într-un somn fără vise și m-a năucit atât de tare, încât 
nu am auzit deșteptătorul, dar tot e mai bine decât un coșmar. 

Mai vorbim puţin despre cum să-mi ating obiectivul. 

— Ai putea să te uiţi acasă, pe computerul tău, la imagini cu 
staţii de metrou. Te-ar putea ajuta să te desensibilizezi. lar apoi, 
poți încerca să pășești peste un grilaj de metrou. 

Chiar dacă dau aprobator din cap, deja știu că nu voi putea s- 
o fac. Numai gândul acesta îmi face inima să-mi bubuie-n piept. 

„Ce se întâmplă cu mine?” îmi vine să strig. 

Înainte de a întreba, încerc să-mi înfrâng tremurul din glas. 

— Mă întrebam cât timp crezi că va trece până mă voi simţi 
mai bine... Săptămâna viitoare am un alt interviu pentru o 
slujbă, dar, dacă voi fi angajată, ar trebui să iau trei autobuze 
pentru a ajunge la locul de muncă. 

Paula își închide caietul și o văd aruncând o privire spre 
ceasul de pe birou. 

— Shay, ai venit aici din cauza unui incident anume, dar cred 
că problema are legătură cu ceva mai profund. 

Stomacul mi se strânge fiindcă știu că are dreptate. Am 
încercat să pun în perspectivă ceea ce am văzut, analizând 


VP - 44 


datele, încadrând tragedia Amandei în fapte: peste douăzeci și 
cinci de persoane au sărit doar anul acesta în fața metrourilor 
newyorkeze. Anul trecut, în orașul meu, au murit loviți de mașini 
o sută de pietoni, plus zeci de motocicliști. Pe locul al patrulea 
ca frecvenţă în ceea ce privește modalităţile de sinucidere în 
New York este saltul în gol de pe clădirile înalte, iar omucideri au 
loc aici zilnic. 

Există martori la aproape toate aceste morţi oribile - am citit 
în ziare extrase din relatările lor. Deși cu siguranţă și alte 
persoane sunt afectate după aceste evenimente - cum ar putea 
să nu fie? -, mă întreb dacă este firesc să fie atât de 
traumatizate cum par să fiu eu. 

„Poate că nu întâmplarea la care am asistat îmi pricinuiește 
toate stările astea”, gândesc eu, afundându-mă și mai mult în 
fotoliul din faţa Paulei. Poate că tragedia petrecută în acea 
dimineață  înăbușitoare de duminică și ghinionul care a 
precedat-o au declanșat pur și simplu în mine ceva ce aștepta 
oricum să se producă. 

— Mi-ar plăcea să-ţi ofer o cronologie clară a vindecării, dar 
nu pot, spune Paula. 

— Dar ceva estimativ... Săptămâni? Luni? întreb disperată. 

— Oh, Shay! face ea și pare că regretă cu adevărat. Nu există 
soluţii rapide în terapie. 

Și cu asta, crâmpeiul de speranţă s-a destrămat de tot. 

e 

Merg spre casă purtând o rochie subţire de vară și balerinii cu 
care mă încalț la serviciu și sper că Sean și Jody nu sunt acasă, 
ca să am canapeaua doar pentru mine. Nu mai am energie 
decât ca să fac niște popcorn la microunde și să mă uit la 
televizor fără să mă gândesc la nimic. 

Când intru în apartament, constat că una dintre dorinţe mi s-a 
îndeplinit. Nu e nimeni acasă. 

Mă duc în dormitorul meu, pentru a-mi scoate rochia. lau o 
pereche de pantaloni scurţi din vârful mormanului de rufe 
curate din coș și ezit când îmi dau seama că sunt cei pe care i- 
am purtat în ziua în care a murit Amanda. _ 

Dar aceasta este o provocare căreia îi pot face faţă. li trag pe 
mine. 


VP - 45 


Buzunarele sunt mototolite după spălare, așa că, în timp ce 
mă duc în bucătărie ca să-mi iau o sticlă de apă minerală, îmi 
bag absentă degetele în ele, pentru a le aplatiza. 

Încep să-mi tremure picioarele și încremenesc în loc. 

Mi-am verificat geanta de mai multe ori, scuturând-o cu susul 
în jos și trecându-mi mâna de-a lungul cusăturilor. Dar nu m-am 
gândit nicio clipă să mă uit în buzunarele hainelor pe care le 
purtasem în ziua aceea. 

În timp ce îmi scot încet mâna dreaptă, știu ce voi vedea chiar 
înainte ca degetele să-mi treacă de betelia șortului. 

A fost aici tot timpul, la un metru de mine. Așteptând să fie 
descoperit. Dacă aș fi aruncat pantalonii aceștia pentru a 
încerca să-mi alung din gând orice amintire, nu l-aș fi găsit 
niciodată. 

Colierul este mai greu decât mi-am amintit. Poate fiindcă simt 
că poartă greutatea tuturor emoţiilor pe care le-am trăit din 
momentul în care l-am luat de pe jos. 

Probabil că l-am băgat în buzunar cândva după ce Amanda a 
pășit spre marginea peronului și am auzit vuietul trenului care 
se apropia. A fost ultimul lucru pe care l-am făcut înainte ca 
totul să se schimbe. 

Îmi simt plămânii de parcă ar fi strânși într-o menghină. 

Privesc fix colierul de aur, cu pandantivul în formă de soare, 
atârnând între degetele mele. 

Și sunt sigură acum că i-a aparținut Amandei. 


12. 


CASSANDRA & JANE 


Surorile fac cercetări discrete privind viaţa lui Shay - disecă 
internetul în căutarea urmelor ei electronice, îi analizează 
obiceiurile, îi iau la bani mărunți contactele și îi cercetează 
trecutul. 

Din contul ei de Linkedin, au aflat că Shay a avut trei locuri de 
muncă de când a absolvit Universitatea din Boston, dar acum 
este angajată pe perioadă determinată la o firmă de avocatură 
de pe Wall Street. Urmărind tentaculele profilului ei de pe 


VP - 46 


Facebook, descoperă că prietena ei cea mai bună, Mel, are un 
bebeluș și locuiește în Brooklyn. 

Află și mai multe urmărind-o pe Shay, cum ar fi faptul că îi 
place falafelul de la restaurantul grecesc aflat la câteva 
intersecţii distanţă de apartamentul ei și că face sport aproape 
în fiecare zi. 

— Colegul ei de apartament, Sean, are o relaţie serioasă, 
relatează Stacey după ce l-a urmărit pe Sean la un bar, unde s-a 
întâlnit cu iubita lui după muncă. Încearcă să-și înființeze o firmă 
care să asigure consiliere și cursuri de pregătire în vederea 
admiterii la facultate. 

Cercetarea lor se extinde și asupra familiei sale. Mama ei, 
Jackie, nu se jenează să posteze pe Instagram fotografii cu ea în 
bikini, iar tatăl ei vitreg meșterește în timpul liber la automobilul 
lui Ford Mustang. 

Ceea ce surorile nu știu încă este ce fel de relaţie a avut cu 
Amanda această femeie misterioasă, care face eforturi vădite să 
evite până și să treacă pe lângă o staţie de metrou. 

— Nu poate fi rudă cu ea, altminteri ar fi recunoscut-o pe 
mama Amandei la înmormântare. Nu poate fi o prietenă 
apropiată pentru că nici măcar nu figurează printre contactele 
Amandei, spune Cassandra. 

La prima vedere, viaţa celor două femei nu pare să se 
intersecteze deloc. Nu au crescut în același oraș și nu au urmat 
aceeași facultate. 

— Au locuit aproape una de cealaltă, îi zice Cassandra lui Jane 
în timp ce limuzina Lincoln Town Car pe care au închiriat-o 
pentru acea seară oprește în fața unei galerii de artă din 
Chelsea. La șase intersecții distanţă. 

Surorile au grijă să-și cenzureze conversaţia, în caz că șoferul 
ascultă - nu folosesc nume sau detalii care să permită 
identificarea. 

— Asta nu înseamnă că s-au întâlnit vreodată. New York-ul 
poate fi un oraș al necunoscuților, precizează Jane, păstrând un 
ton neutru, de parcă ar fi bârfit pur și simplu despre niște 
cunoștințe. Tu cunoşti numele tuturor celor din blocul tău? Sau 
de la cursul nostru de yoga? 

Cassandra aprobă din cap punctul de vedere al surorii sale, în 
timp ce șoferul deschide portiera din spate. 


VP - 47 


În acest moment, Shay reprezintă o problemă chiar mai mare 
decât cea a detectivei care a contactat-o pe Daphne pentru a o 
întreba despre întâlnirea ei cu James. 

Daphne fusese profund tulburată de acel apel, dar surorile o 
instruiseră atent, iar Daphne se descurcase bine în timpul 
interogatoriului scurt. 

Daphne îi spusese detectivei, o femeie pe nume Marcia 
Santiago, că ieșise la o singură întâlnire cu James, toamna 
trecută. Îl considerase chipeș și fermecător, încheiaseră seara 
romantică în apartamentul ei. 

Apoi venise întrebarea dificilă: „De ce aţi trimis acel mesaj 
ostil unui bărbat despre care spuneți că v-a plăcut?” 

Daphne îi dăduse răspunsul pregătit dinainte: „Nu m-a mai 
sunat după aceea, așa cum a promis. Am fost supărată”. 

Detectiva Santiago se uitase la ea preţ de o clipă lungă și 
neliniștitoare. Apoi își închisese carnetul și zisese: „S-ar putea să 
am câteva întrebări suplimentare”. 

Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă. Nu o mai 
căutase ulterior. 

Nu aveau motive să-și facă griji că poliţia continua să caute 
vreo legătură între Daphne și James. 

Cassandra și Jane îi mulțumesc șoferului, apoi coboară din 
mașină și se îndreaptă spre intrarea în galerie. 

Aerul înmiresmat de început de septembrie mângâie umerii 
Cassandrei, pe care maioul ei roșu, elegant, îi lăsa la vedere. 
Poartă pantaloni strâmţi din piele și sandale cu toc înalt. Jane e 
îmbrăcată cu o rochie mulată pe corp, care îi accentuează 
silueta în formă de clepsidră, iar brăţările ei delicate, din aur și 
platină, scot un clinchet ușor când deschide ușa. 

Galeria găzduiește un vernisaj al unei tinere artiste mixed 
media: deosebit de promițătoare, Willow Tanaka, pe care 
surorile o reprezintă. A apărut în numărul din această 
săptămână al revistei New York. 

La intrarea surorilor, toate capetele se întorc - invitaţii își 
îndreaptă spatele și afișează zâmbete largi, strălucitoare. Ele se 
simt pe deplin în largul lor în acest mediu cultivat și sofisticat - 
știu ce haine să poarte, cum să mănânce corect stridiile oferite 
de un chelner care trece pe lângă ele și cum să încheie cu graţie 
conversațiile neproductive. 


3 Formă de artă implicând îmbinarea mai multor medii creative, materiale etc. 
VP - 48 


Văzându-le pe Cassandra și Jane în acest moment, nimeni nu 
ar ghici vreodată detaliile trecutului lor: tatăl lor a murit când 
Jane era foarte mică. Mama lor a făcut eforturi s-o scoată la 
capăt. Fetele purtau haine vechi și, deseori, mâncau sandvișuri 
cu unt de arahide la cină, în timp ce se uitau singure la 
televizor. 

Dar surorile au ceva ce banii nu pot cumpăra. Ceva mai 
curajos decât perseverența și mai puternic decât hotărârea. 
Ceva ce le-a ajutat pe Cassandra și Jane să facă facultatea, 
punându-și laolaltă bursele și împrumuturile și lefurile de la 
slujbele cu jumătate de normă, și le-a condus spre o viaţă de 
invidiat, într-unul dintre cele mai strălucitoare orașe ale lumii. 

In timp ce Cassandra acceptă un pahar de șampanie de la un 
chelner, se uită la colajul atârnat pe perete, care are un preț de 
șaptesprezece mii de dolari. 

Pânza, una dintre cele cincisprezece expuse, înfățișează 
țărmul unei mări. Valuri mari și înspumate se sparg de bolovani 
cenușii, sub un cer sumbru. E ceva delicat, dar încrezător și 
puternic - cel puţin la prima vedere. 

Când surorile au văzut pentru prima oară lucrarea lui Willow 
în micul ei apartament cu miros de terebentină, care adăpostea, 
în același timp, și atelierul ei, au fost fascinate. În straturile de 
vopsea sunt prinse obiecte neașteptate: o pană, tasta unei 
mașini de scris și o ciupercă uscată. 

In acest moment, Willow se află la doar câțiva metri distanţă, 
vorbind cu un potenţial cumpărător. Este la fel de fascinantă ca 
și creaţiile ei: părul ei tuns bob și vopsit în blond platinat 
contrastează cu linia groasă trasată cu dermatograf roșu și 
rochia ei de un negru profund. 

— Asta-i preferata mea, îi spune Cassandra surorii sale, 
arătând spre o lucrare ce înfățișează munţii Kiso. 

Colajul conţine ochii unui pește fugu, o floare de oleandru și 
mercurul argintiu dintr-un termometru, toate atât de perfect 
integrate în tușele de pensulă, încât durează câteva momente 
până ca privirea să le distingă. 

La fel ca în toate lucrările lui Willow, elemente aparent 
disparate au un numitor comun: toate sunt legate de tema 
morții. Chiar și tasta provine de la mașina de scris a unui 
criminal în serie. 


VP - 49 


Însă în lipsa informaţiilor relevante, ingredientele par 
inofensive. 

„Poate că trebuie deprinsă o lecţie de aici”, gândește 
Cassandra. Până acum, au adunat fapte despre Shay. Dar le 
lipsește ingredientul invizibil care să lege toate părţile disparate. 

Și Shay pare inofensivă. Dar așa să fie, oare? 

Gândurile Cassandrei sunt întrerupte de Willow, care se 
grăbeşte să le îmbrăţișeze pe amândouă. 

— Noroc! spune Jane, ridicând cupa de șampanie și 
întinzându-i una și lui Willow. Seara asta este un triumf. 

— Recenzia din The Times va fi o nebunie, zice Cassandra. 

Surorile vor să savureze momentul, dar tonul de notificare 
setat pentru SMS-urile de la Valerie - deosebit de sunetele 
atribuite celorlalte contacte ale lor - izbucnește deodată pe 
ambele telefoane. 

Valerie o supraveghează pe Shay în seara asta - mai exact, 
monitorizează dispozitivul de localizare din colierul pe care Shay 
l-a obținut cumva de la Amanda. 

Cassandra și Jane nu se uită una la cealaltă, dar un fir de 
energie pulsează între ele. Cassandra îi murmură lui Willow 
câteva cuvinte în chip de scuză, în timp ce Jane se întoarce cu 
spatele și își scoate telefonul din poșetă exact când primește un 
al doilea mesaj. 

„Shay tocmai a părăsit apartamentul și are colierul la ea”. 

Apoi: „Se îndreaptă spre centru. Sunt la 20 de minute distanţă 
de ea. lau un taxi”. 

Când Cassandra privește telefonul peste umărul lui Jane, 
apare un nou mesaj-text: „A trecut de Starbucks și merge spre 
metrou”. 

Este exact traseul urmat de Amanda în ultima zi din viaţa ei. 

Surorile o pornesc spre ieșire. Fac cu mâna unui cunoscut, 
lasă cupele de șampanie pe o masă goală, ocolesc un bărbat 
care le aţine calea zâmbitor, fără a se opri vreo clipă, dar 
totodată fără a da impresia că se grăbesc să iasă din galerie. 

De ce tocmai acum, la atâtea zile după moartea Amandei, 
mută Shay colierul? Și mai important, unde îl duce? 

Au ajuns aproape la ușă când o mână aterizează pe braţul lui 
Jane. 

— Dragele mele! Doar nu plecaţi atât de curând? Seara abia 
începe! 


VP - 50 


Este Oliver, patronul galeriei și singura persoană, în afară de 
Willow, pe care Cassandra și Jane nu o pot refuza. Când surorile 
și-au început afacerea, au cumpărat în mod extravagant un 
tablou abstract pe care l-au pus în holul noului lor sediu. Oliver a 
fost cel care li l-a vândut, iar cu această ocazie, s-a îndrăgostit 
de ele și le-a anunţat: „Eu voi fi zâna voastră bună!” 

Oliver, un britanic zvelt, organizează dineuri fastuoase, dar 
intime, atrăgând un amestec de persoane de vază din oraș. In 
afară de Willow, le-a făcut cunoștință surorilor și cu alţi doi 
clienţi buni. 

— Veniţi cu mine, le poruncește el, arătând spre grosul 
mulțimii. Trebuie să faceţi cunoștință cu cineva! 

Din nou, sunetul identic izbucnește din telefoanele lor. Abia se 
distinge pe fundalul zarvei din galerie. Dar surorile numai asta 
aud. 

Jane trage adânc aer în piept. Palma Cassandrei strânge mai 
tare mânerul poșetei. 

Un alt sunet de notificare. Fiecare dintre surori simte 
tensiunea crescând nu doar în ea, ci și în cealaltă. 

— Îmi pare rău, dar ne grăbim, îi spune Jane lui Oliver. 

— Mă simt cam rău, zice Cassandra, punând o mână pe 
stomac și pălind cu totul, ca pentru a-și susține minciuna. 

— Biata fată, du-te să te odihnești. 

Oliver le trimite sărutări din vârful degetelor. 

De data aceasta, reușesc să plece fără alte opriri. 

Își scot telefoanele și citesc noile mesaje primite de la Valerie: 

„49 Street. Tocmai am văzut-o pe Shay traversând strada”. 

„Unde sunteţi???” 

Apoi: „Am coborât din taxi. Sunt chiar în spatele ei”. 

Jane îi telefonează șoferului și îi cere să vină cât mai repede 
posibil. 

Cassandra îi scrie lui Valerie: „Suntem în Chelsea, venind cât 
de repede putem”. 

— Hai odată! spune Jane, mergând de colo colo pe trotuar și 
înălțând capul pentru a vedea dacă nu apare șoferul. 

Dar traficul este aglomerat - e încă oră de vârf -, iar limuzina 
nu se vede. 

Le-a păcălit oare Shay cu timiditatea și viaţa ei liniștită? 

Ar putea distruge tot ce au reușit să clădească surorile. 

Apare mesajul final. 


VP -51 


Jane strânge braţul surorii sale în timp ce Cassandra șoptește: 
— Nu! 
„Shay tocmai a intrat într-o secţie de poliție”. 


13. 


SHAY 


Singurătatea se răspândește în rândul tot mai multor oameni, 
aproape ca un virus. Actualmente, aproximativ patruzeci la sută 
dintre americani declară că se simt în mod constant izolați - de 
două ori mai multi fată de cei aproximativ douăzeci la sută care 
declarau același lucru în anii 1980. Un sondaj a constatat că 
membrii generației Z (cei născuți după 2001) sunt cei mai 
singuratici, urmati de mileniali (cei născuți în perioada 1980 - 
2000, adică generația mea). 


Jurnal de date, pagina 15 


Nu am mai fost niciodată într-o secţie de poliţie, dar 
televiziunea m-a pregătit destul de bine pentru ceea ce aveam 
să găsesc la Secţia 17: două bănci cam șubrede sunt lipite de 
pereţii holului, linoleumul imprimat în careuri este tocit, iar un 
poliţist în uniformă mă privește din spatele unui geam 
despărțitor. 

Continuă să se holbeze în timp ce mă apropii, dar așteaptă ca 
eu să vorbesc prima. 

— Mă numesc Shay Miller. Am vorbit mai devreme cu doamna 
detectiv Williams și mi-a cerut să aduc asta. 

Bag mâna în geantă, ca să scot plicul alb conţinând colierul 
Amandei. Am scris pe el „Dnei detectiv Williams”, pentru a mă 
asigura că nu se va pierde și a doua oară. 

Dau să-l strecor prin deschizătura de sub geam, când ofițerul 
spune: 

— Staţi puţin! 

Întinde mâna către telefon și se răsucește ușor într-o parte, 
iar eu nu reușesc să aud nimic din ce spune. Apoi închide și se 
întoarce din nou spre mine. 


VP - 52 


— Doamna detectiv Williams va veni imediat. 

— Oh! 

Din ce vorbisem cu ea, mi-am imaginat că voi lăsa pur și 
simplu colierul la poliţie, pentru ca ea să-l returneze familiei 
Amandei. Dar poate că vrea să-l preia personal. 

Mă uit în spate, la băncile lungi din lemn, pline de zgârieturi. 
Sunt prinse cu șuruburi de podea. Rămân locului încă o secundă, 
apoi mă îndrept spre cea mai apropiată dintre ele și mă așez pe 
marginea ei, ţinând încă plicul în mână. Simt lănţișorul metalic și 
forma pandantivului prin hârtia subțire. 

Înainte să o sun pe detectiva Williams, m-am uitat îndelung la 
colier. Mi se părea în continuare că arăta ca un soare arzător, cu 
razele bătând în toate direcţiile. Aurul era solid, dar delicat. 
Părea scump și m-am gândit că familia Amandei l-ar putea dori 
ca amintire. Mai observasem ceva - lănţișorul era rupt. 

Poate că de aceea căzuse de la gâtul Amandei. Dar, în timp 
ce mă îndreptam spre secția de poliţie, și alte posibilități mi-au 
venit în minte. Cineva ar fi putut să i-l smulgă de la gât. Sau ar fi 
putut să-l smulgă chiar ea. 

— Shay? 

Ridic privirea și o văd pe detectiva Williams ieșind cu pași 
mari pe ușa de siguranţă. Are tenul întunecat, neted, și o 
coafură afro foarte scurtă. Poartă un costum de un albastru 
aprins, asemănător cu cel gri pe care îl avea când am întâlnit-o 
prima dată, iar pe chip, are aceeași expresie impasibilă ca 
atunci când m-a chestionat pe peronul de la metrou, după 
sinuciderea Amandei. 

— Vino cu mine, te rog, spune, cu vocea ei blândă. 

Mă încrunt. Ce altceva mai poate vrea de la mine? 

O urmez printr-un coridor de-a lungul căruia se află câteva 
mici camere goale - probabil, acolo sunt interogaţi suspecţii - și 
intrăm într-o încăpere mare, plină de birouri și scaune. Miroase 
a cartofi prăjiţi și văd o pungă de la McDonald's pe biroul unui 
poliţist care cinează și scrie rapoarte în același timp. 

— la loc! zice ea și îmi face semn către un scaun. 

Ar putea fi o invitaţie, dar din tonul vocii îmi dau seama că e 
aproape un ordin. _ 

Ocolește biroul și se așază. Işi trage scaunul mai aproape, cu 
mișcări lente și hotărâte. 


VP-53 


Întinde mâna să ia un carnet și un pix din sertarul de sus, apoi 
mă ţintuiește cu ochii ei impasibili, de un căprui întunecat, și 
simt că mi se usucă gura. 

Nu pot să-mi alung senzaţia că am probleme. 

Nu poate să suspecteze că eu aș fi avut vreo legătură cu 
moartea Amandei. Sau poate? 

Deschide carnetul la prima pagină goală. 

— Spune-mi din nou cum ai ajuns să-ţi dai seama că acest 
colier i-a aparţinut Amandei Evinger. 

— L-am văzut în poza ei de la come... 

Îmi dau seama brusc că detectiva Williams se va întreba, 
probabil, de ce am mers la comemorarea unei femei pe care nu 
am cunoscut-o. 

„Nu am făcut nimic ilegal”, gândesc cu frenezie. „Am fost 
doar într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit”. 

Dar ţin în mână un colier rupt care a fost la gâtul Amandei și 
eram lângă ea când a făcut saltul spre moarte. Ar fi putut crede 
cineva că o împing când am întins mâna pentru a încerca să o 
țin? 

Respirația îmi este atât de sacadată, încât îmi fac griji că va 
părea o dovadă a vinovăţiei mele. Defectiva Williams așteaptă. 
Nu rostește niciun cuvânt. 

— Știu că sună ciudat, spun repede. Dar am simţit o... o 
legătură cu ea, pentru că am fost acolo chiar înainte ca ea... 
explic eu, găsindu-mi cu greu cuvintele. Asta a fost tot. M-am 
dus să-i aduc un omagiu. 

Defectiva scrie ceva în carnet. Îmi doresc cu disperare să văd 
ce anume, dar nu pot să-i deslușesc literele minuscule, mai cu 
seamă când sunt așa, cu susul în jos. Pare că scrie la nesfârșit. 

Își ridică din nou capul. Nu-mi dau seama dacă crede vreo iotă 
din ce i-am zis. 

— De unde ai știut despre reuniunea de comemorare? 

Mă crispez în sinea mea. Simt că mă afund într-o groapă tot 
mai adâncă. Deasupra buzei de sus și pe frunte mi-au apărut 
broboane de sudoare. Inima îmi bate atât de tare, încât am 
impresia că detectiva Williams o poate vedea pulsându-mi pe 
sub cămașă - ca pe o altă dovadă în cazul pe care s-ar putea să- 
| construiască. Mă îndoiesc că oamenii nevinovaţi intră în panică 
în asemenea hal. 

— Am nevoie de un avocat? rostesc cu voce tremurândă. 


VP - 54 


Ea se încruntă. 

— De ce ai crede așa ceva? 

Îmi împing ochelarii mai sus pe nas și înghit în sec. 

— Uite, eu doar... i-am găsit adresa după ce mi-ai spus cum o 
cheamă. Mă tot gândeam la ea, și ea locuia lângă mine. Așa că 
am luat o floare și am lăsat-o pe pragul ei. Acolo am văzut 
anunțul despre comemorare. 

Mă întreb dacă detectiva știe deja despre narcisa galbenă pe 
care am lăsat-o la intrarea în blocul ei și despre faptul că am 
minţit la comemorare cum că o cunoșteam pe Amanda. 

Detectiva Williams mă fixează lung cu privirea. 

— Mai vrei să-mi zici ceva? Te mai duci pe la apartamentul ei? 

Clatin din cap. 

— Nu, am fost doar o dată, spun eu, simțind că mă podidesc 
lacrimile. Asta-i toată povestea, jur! 

Își închide carnetul și întinde mâna spre mine. Pentru o clipă, 
am impresia că vrea să o strângă pe a mea, însă de fapt vrea 
doar plicul. |-l dau, remarcând că s-a mototolit și s-a umezit cât 
timp l-am ţinut în palmele mele transpirate. 

— Asta-i tot ce îmi trebuie pentru moment. 

Se ridică. 

Fac la fel, simțind că-mi tremură picioarele de ușurare. 

În timp ce străbatem din nou coridorul la întoarcere, detectiva 
Williams îmi pune o ultimă întrebare: 

— Pari încă foarte tulburată de toate astea. N-ai pe cineva cu 
care poţi vorbi? 

„Nu, nu n-am pe nimeni”, gândesc o oră mai târziu, în timp ce 
stau față în faţă cu un scaun gol, la o masă de două persoane, 
din restaurantul meu grecesc favorit, situat la câteva străzi de 
apartamentul meu. 

După ce am plecat de la secţia de poliţie, m-am oprit la un 
magazin alimentar pentru a lua șase sticle de Blue Moon, berea 
preferată da lui Sean, și una care îmi place și mie. Mi s-a părut 
că ar fi spus ceva cum că Jody e plecată și speram să-l găsesc 
singur. 

Când am scos cardul Visa din portofel, am atins cu vârfurile 
degetelor cartea de vizită a Cassandrei Moore. 

— O, am uitat să iau o portocală! i-am spus casierului, apoi m- 
am dus repede să iau una. 


VP-55 


Beam întotdeauna berea Blue Moon cu o felie de portocală 
înfiptă pe gâtul sticlei, pentru un plus de aromă, de când un 
barman ne-a servit-o așa. Am fost curioasă cu privire la originea 
acestei garnituri, așa că m-am informat cu ceva timp în urmă - 
co-fondatorului companiei îi venise ideea după ce văzuse niște 
barmani servind bere cu felii de lămâie. Deși americanii nu mai 
beau la fel de multă bere ca pe vremuri, în ultimii ani, marca 
Blue Moon aproape că și-a dublat vânzările. Prin schimbarea 
fructului, co-fondatorul a adăugat o asociere distinctivă mărcii 
respective. 

In timp ce luam punga de la casier, m-am imaginat stând cu 
Sean pe canapea și vorbind, așa cum făceam înainte. Sean e la 
fel de amabil pe cât este de analitic. Nu m-ar judeca. Ar încerca 
să mă ajute. 

Dar când am descuiat ușa apartamentului nostru, am auzit 
râsete. Sandalele argintii ale lui Jody erau sub băncuţă, 
împreună cu două perechi de pantofi pe care nu le-am 
recunoscut. 

— Vrei niște sangria? m-a întrebat Sean după ce m-a 
prezentat celuilalt cuplu din sufrageria noastră. Jody a preparat- 
o. Bem ceva repede, înainte de a ieși la cină. 

— E destul pentru toată lumea, a adăugat Jody. 

Dar tonul ei nu prea se potrivea cu vorbele amabile. M-am 
uitat la carafa drăguță din sticlă și la șervețelele roz de cocktail 
pe care scria, cu litere aurii: „De ce să limitezi fericirea la doar o 
oră?”+ 

— Mulţumesc, am spus eu veselă. Aș vrea să pot, dar am și 
eu planuri. 

Apoi am băgat în frigider punga cu berile și am ieșit din casă 
cât de repede am putut. 

e 

În urmă cu trei săptămâni, am luat masa la același restaurant 
grecesc în care mă aflu acum. 

Atunci, încăperea mi se păruse caldă și primitoare. Este un 
local deţinut de o familie, iar Steve, patronul, îmi adusese un al 
doilea pahar de vin din partea casei, așa cum face uneori pentru 
clienţii fideli. Mă întrebase despre cartea lui Malcolm Gladwell, 


+ Joc de cuvinte pornind de la sintagma happy hour (literal „ora fericită”), desemnând 
o anumită perioadă din zi (de obicei începutul serii), când băuturile se vând la 
reducere. 


VP - 56 


pe care o citeam pe telefon, iar eu îi explicasem regula de zece 
mii de ore a lui Gladwell: o persoană trebuie să dedice zece mii 
de ore unui anumit lucru înainte de a se putea considera 
specialist în domeniul respectiv. Steve glumise că, din moment 
ce rețetele pe care le folosea el îi fuseseră transmise de la 
bunica lui, respectau „regula secolului”. Inainte de a începe să 
mănânc falafelul fierbinte și savuros, îi spusesem că sunt de 
acord. Zăbovisem acolo, iar conversațiile de la mesele din jur 
mă învăluiseră plăcut. 

In seara asta, mănânc același lucru, sorb din același vin alb, 
ieftin, și stau la doar câteva mese distanţă. 

O altă statistică din Jurnalul meu de date: „Procentul adulților 
care mănâncă în mod obișnuit singuri este estimat undeva între 
patruzeci și șase și șaizeci la sută. Unele studii arată că a mânca 
singur este un factor mai puternic asociat cu nefericirea decât 
oricare altul, cu excepţia afecțiunilor psihice”. 

Până acum nu m-a deranjat acest lucru. 

In timp ce ciugulesc din falafel și din garnitura de spanac 
sotat, pe care de obicei le devorez, mă întreb dacă Sean și Jody 
au plecat deja, împreună cu celălalt cuplu. Tot ce vreau să fac 
este să iau un Ambien și să mă bag în pat. 

Tocmai sunt pe cale să-i cer chelneriței să-mi pună mâncarea 
la pachet și să-mi aducă nota de plată când o femeie trece pe 
lângă mine strigând: 

— Scuze! Scuze! 

Mă întorc și o văd îndreptându-se către o masă unde se află 
patru femei și dându-i ocol pentru a le îmbrăţișa pe rând. Au în 
jur de patruzeci de ani și par să emane familiaritatea nonșalantă 
a prieteniilor vechi. 

— Nu-ţi face griji, ţi-am comandat deja o vodcă tonică, cu 
extra limetă, spune una dintre ele. 

— Tu ai fost întotdeauna preferata mea, rostește femeia. 

Continuă să flecărească vesele, cu capetele apropiate, cu 
vocile și râsetele lor calde împletindu-se și răsunând în jur. 

Chelnerița îmi aduce nota de plată, iar de data aceasta, când 
scot cardul Visa, scot și cartea de vizită a Cassandrei. 

Îmi trec prin minte frânturi din cele întâmplate la comemorare 
- cele trei femei îmbrăţișate, privind cu luare-aminte fotografia 
Amandei; „Ai pahat mahina în Hahvad Yahd?”; gropiţa lui Jane 


VP - 57 


înfiripându-se când mi-a zâmbit; căldura mâinii Cassandrei pe 
braţul meu gol, când mi-a spus că o pot suna oricând. 

Cuvintele Cassandrei îmi răsună în minte: „E extrem de 
important ca noi să păstrăm legătura”. 

Am luat de bun tot ce am avut: pe iubitul meu din facultate, 
care voia să se însoare cu mine; pe Mel, trântindu-se pe patul 
meu ca să stăm de vorbă; chiar și pe colegii de la fostul serviciu, 
care, în serile de joi, mergeau împreună la un bar, după muncă. 

Unul câte unul, au dispărut cu toții. 

Îmi trec vârfurile degetelor peste literele în relief ale numelui 
Cassandrei. 

În seara aceea, Jane mă invitase să bem ceva împreună. 

Aș da orice să mă pot întoarce în timp și să accept. 


14. 


SHAY 


Într-un studiu făcut asupra persoanelor care au fost martore 
la o sinucidere, șaizeci la sută la sută au declarat că, ulterior, s- 
au gândit la respectivul eveniment, deși nu au dorit. Treizeci la 
sută au avut reacții fizice când li s-a amintit de eveniment, cum 
ar fi transpiratie, greață și dificultăți de respirație. Aproape toti 
au declarat că acea experiență a avut un impact semnificativ 
asupra vieții lor. 


Jurnal de date, pagina 17 


Îmi pregătesc la micul dejun smoothie-ul meu obișnuit cu 
banane și unt de migdale și părăsesc apartamentul înainte de 
ora opt dimineaţa, aceasta fiind rutina mea în zilele când mă 
duc la slujbă. În geantă, am prânzul - un sandviș cu carne de 
curcan, măr și covrigi. Am încetat să mă duc la Paula pentru că 
ședințele sunt prea costisitoare, chiar și cu asigurarea care le 
compensează parțial, dar încerc să fac câteva dintre lucrurile pe 
care mi le-a sugerat. Săptămâna trecută, am reușit chiar să 
cobor pe jumătate scările de la metrou - staţia de lângă locul 
meu de muncă. 


VP -58 


De asemenea, am primit numărul de telefon al unui nou agent 
de recrutare, la care Jody mi-a spus că apelase fratele ei. 

l-am mulţumit când mi-a oferit recomandarea, deși bănuiesc 
că motivele ei nu sunt complet altruiste. Sunt sigură că i-ar 
plăcea să lipsesc mai mult de acasă, astfel încât ea și Sean să 
aibă tot apartamentul la dispoziţia lor. 

În plus, cu câteva zile în urmă, Jody ștergea vasele în 
bucătărie - este organizatoare profesionistă, iar casa noastră e 
mult mai îngrijită de când a început ea să vină la noi - și a scos 
din sertar un prosop cu logoul „Tough Mudder lok”? pe el. 

— Care dintre voi, maniacilor, a participat la așa ceva? a 
întrebat ea, fluturându-l în aer. 

O mică strângere de inimă m-a făcut să tac. Dar Sean s-a 
repezit să răspundă: 

— Am participat amândoi. Anul trecut în august, nu, Shay? 
Frate, am fost terminati. 

— Cu toate astea, eu am reușit cumva să ajung, eroic, până la 
cortul cu bere, am glumit eu. 

Jody a izbucnit într-unul din râsetele ei cristaline. Dar figura ei 
părea crispată. A continuat să facă curat în bucătărie, aruncând 
beţișoarele nefolosite de la mâncarea chinezească luată la 
pachet și cutia cu lapte de migdale din care beam și eu, și Sean 
- Jody prefera să bea jumi-juma -, chiar dacă tocmai turnasem 
din ea și știam că mai rămăsese destul. 

Am găsit o scuză pentru a pleca, lucru la care ajunsesem să 
mă pricep foarte bine. Dar, în timp ce închideam ușa camerei 
mele și îmi alungam din minte imaginea lui Jody ștergând cu 
buretele blatul de bucătărie, de-acum perfect gol, nu m-am 
putut abţine să nu mă simt ca un alt obiect inutil de care Jody 
abia aștepta să scape. 

La scurt timp după aceea, Jody mi-a oferit datele de contact 
ale agentului de recrutare. 

Am de gând să-l sun în pauza de prânz. 

În timp ce mă îndrept spre staţia de autobuz, observ 
schimbarea produsă în oraș - este începutul lunii septembrie, iar 
Manhattanul, care se golește în august, revine acum la viaţă. 

Navetiștii cu pahare de cafea în mână și căști în urechi pășesc 
pe trotuare, în vreme ce părinţii sau bonele îi duc la școală pe 
copiii mici, cu rucsacuri noi în spinare. 


5 Cursă cu obstacole, desfășurată pe teren accidentat. 
VP -59 


Aerul este cald și înăbușitor, iar cerul e cenușiu, anunțând o 
altă furtună de sfârșit de vară. Simt o picătură atingându-mi 
creștetul și hotărăsc să mă întorc înăuntru și să-mi iau umbrela. 

In clipa aceea, o văd. 

Părul castaniu-auriu îi atârnă pe umeri, iar rochia verde, cu 
buline, se leagănă ușor în timp ce pășește. 

„Amanda!” 

Nu mai pot să respir, să gândesc, să mă mișc. Apoi, de parcă 
am fi conectate printr-un cablu, pornesc pe urmele ei. 

Luptându-mă cu frica înghețată care îmi cuprinde corpul, îmi 
spun că nu este cu adevărat ea. Dar am văzut rochia aceea de 
atâtea ori în coșmarurile mele. Nuanţa verde-strugure, croiala 
simplă, cambrată pe talie. Arată identic. 

Două femei din New York ar putea avea aceeași rochie. Dar 
care sunt șansele să aibă aceeași culoare a părului, aceeași 
coafură și aceeași conformaţie? Datele nu se potrivesc. 

Pieptul mi se strânge, dar continui să merg. Nu o pot scăpa 
din ochi. Rochia cu buline este ca un far călăuzitor prin 
mulţimea de costume întunecate și pelerine de ploaie, 
conducându-mă după un colț. 

Spre stația de metrou din 33" Street. 

„Ar putea fi un vis?” mă întreb frenetic. „Unul dintre 
coșmarurile acelea care par foarte reale chiar și după ce te 
trezești?” 

Trag cu putere de elasticul de la încheietura mâinii. Simt 
durerea. Câteva picături de ploaie mă lovesc ușor și simt 
mirosul clătitelor de la o tonetă aflată la colțul străzii. Totul este 
aievea. 

Așa că și ea trebuie să fie aievea. 

Lumea se clatină și se învârte în jurul meu, dar mă silesc să 
înaintez, aproape împleticindu-mă, cu ochii aţintiţi asupra ei, de 
parcă ar fi singura persoană din întregul oraș. 

Ea continuă să meargă fără să întoarcă vreodată capul. Nu se 
grăbeşte, dar nici nu face pauze, pașii ei fiind la fel de constanţi 
ca un metronom. Sunt la un sfert de stradă în spatele ei și, cu 
toate că aș putea să o ajung din urmă dacă aș alerga, gândul de 
a-i vedea faţa mă îngrozește. 

Ploaia cade tot mai tare, picăturile acoperindu-mi ochelarii și 
încețoșându-mi vederea. Îmi trec mâna peste ochi, ștergând 
umezeala. 


VP - 60 


Acum, se apropie de gura de metrou. 

Văd în faţă stâlpul verde și scările care coboară în acea gaură 
întunecată. luțesc pasul și alunec pe trotuarul umed, cu glezna 
răsucindu-se sub mine. Îmi zgârii palma în care mă sprijin 
pentru a-mi opri căderea, dar sar repede în picioare. In jurul 
meu se deschid mai multe umbrele și o pierd din vedere. 

Unde s-a dus? Întorc capul în stânga și în dreapta, căutând-o 
cu disperare din priviri. Apoi o văd. 

Face primul pas pe scările metroului. 

— Stai! încerc să strig, dar aproape că mi-am pierdut glasul, 
iar cuvintele sună ca o șoaptă răgușită. 

Mă apuc de stâlpul metroului, simțindu-mă atât de ameţită, 
încât vederea mi se tulbură din nou. Vreau să fug după ea, s-o 
opresc. Dar corpul mă trădează, încremenind în loc. Mă simt 
iarăși ca prinsă în ciment. Complet imobilizată. 

Lacrimile îmi curg pe obraji, amestecându-se cu ploaia. 
Hainele mi s-au lipit de piele. Oamenii continuă să treacă pe 
lângă mine, grăbindu-se să se adăpostească la metrou. 

Deja aproape că n-o mai văd. Intind gâtul ca să o zăresc 
pentru ultima oară înainte ca hăul s-o înghită. 

A dispărut. 

Încep să respir tot mai sacadat și mai zgomotos. Mă închid în 
mine și îmi acopăr urechile cu mâinile, incapabilă să fac altceva 
decât să aștept scrâșnetul roţilor metroului. 

Apoi ploaia dispare brusc. 

Cineva stă lângă mine, ţinând deasupra noastră o umbrelă 
mare. Întorc capul, clipesc și vederea mi se limpezește. Reușesc 
să o văd pe femeia de lângă mine. 

Cassandra Moore. 

— Eu... ăă... mă bâlbâi confuză. 

Alături de Cassandra se află sora ei, Jane, care mă privește cu 
aceeași expresie îngrijorată. 

— Shay, spune Cassandra, cu vocea ei joasă și răgușită. Te 
simţi bine? 

Am impresia că este un miracol - singurele două persoane 
cunoscute care o știau pe Amanda se află chiar lângă mine. 

Cassandra mă apucă ușor de cot, ajutându-mă să-mi recapăt 
echilibrul. Ochii ei căprui, cu irizaţii aurii, precum cei ai unui 
tigru, sunt plini de îngrijorare și blândeţe. 


VP-61 


— Amanda, icnesc eu. Tocmai... tocmai am văzut-o. A coborât 
la metrou. 

Arăt în josul scărilor, dar ambele surori își păstrează privirile 
ațintite asupra mea. 

— Cine? întreabă Cassandra. 

— Amanda? Nu se poate să fi fost ea..., spune Jane. 

— Vă rog! insist eu. Poate... poate cineva să meargă să 
verifice? 

— Shay... începe Jane, dar suspinele mele o întrerup. 

— Trebuie s-o ajutăm, șoptesc eu. 

Cassandra mă privește cu ochi ficși. Apoi face ceva 
extraordinar. 

— Așteptaţi aici, zice și îmi întinde umbrela ei. Mă duc să văd. 

O privesc cum coboară repede, iar picioarele ei goale i se 
întrezăresc când și când pe sub impermeabilul de culoarea 
macilor, strâns în talie cu o curea. 

Din depărtare se aude huruitul metroului care se apropie. 

„Grăbește-te!”, gândesc eu, chiar dacă îmi dau seama că 
ceea ce mi se pare că am văzut e cu neputinţă. 

— E posibil să fi fost cineva care semăna cu Amanda? mă 
întreabă Jane. 

Clatin din cap. Dinţii îmi clănţăne puternic. 

— Era la fel... jur că am văzut-o... sunt sigură... Dar cum ar 
putea să fi fost ea? 

Stau sub umbrela Cassandrei, iar stomacul mi se strânge 
când aud scârţâind frânele trenului. Dar apoi, o clipă mai târziu, 
aud metroul plecând din staţie, iar huruitul roţilor sale devine 
din ce în ce mai slab. 

Nu s-a întâmplat nimic. A fost o simplă oprire a unei garnituri 
de metrou. 

Aproape că încep să mă întreb dacă a fost ceva aievea, dacă 
nu cumva mintea mi-a jucat feste. Dar Jane este încă lângă 
mine, fusta și bluza pe care le port sunt ude leoarcă, iar eu 
strâng în palmă mânerul neted din lemn al umbrelei uriașe a 
Cassandrei. 

Cassandra apare urcând scările - mai întâi i se vede doar 
creștetul acoperit cu păr negru lucios, apoi trăsăturile ei 
accentuate, simetrice, și, în cele din urmă, trupul zvelt. 

— Totul este în regulă, Shay, îmi zice, punând o mână pe 
brațul meu, așa cum a făcut-o și la comemorare. 


VP - 62 


Atingerea ei este singura sursă de căldură a corpului meu. 

— Nu am văzut pe nimeni acolo, jos, care să semene cu 
Amanda. 

— Ești sigură? o întreb disperată. 

Dar bătăile inimii mi se domolesc. Datorită surorilor, parcă 
lumea nu se mai învârte cu mine. 

O văd pe Cassandra aruncându-i lui Jane o privire rapidă, 
înainte de a clătina din cap. 

— Nu cred, dar poate că mi-a scăpat. S-ar putea să fi luat 
metroul înainte să ajung acolo? 

E imposibil; un singur metrou a trecut de când femeia a 
coborât scările și până acum. 

Încerc să explic din nou ce am văzut. Dar, chiar înainte de a 
ajunge la partea despre rochia cu buline, mă opresc. Poate că 
am văzut într-adevăr o femeie care semăna cu Amanda. Dar 
una îmbrăcată la fel? Aș părea nebună - mai ales având în 
vedere cum trebuie să arăt în hainele mele ude și cu părul lipit 
de faţă. Așa că încuviinţez din cap. 

— Probabil că ai dreptate, zic, înghițind în sec. Îmi pare foarte 
rău... Nu știu ce s-a întâmplat... 

Cassandra mă ia de braț. 

— Ședinţa noastră de dimineaţă a fost anulată. Te grăbești? 

— Noi aveam de gând să bem un ceai, adaugă Jane. E o 
cafenea micuță după colţ. Ce-ar fi să vii cu noi? 

Mă uit uimită la ele. După toate astea, vor să fie cu mine? 

E mai mult decât un act de bunătate. Îmi pare a fi un cadou. 

Care sunt șansele de a le întâlni pe surorile Moore exact în 
acest moment, ca ele și Amanda să apară din nou în viața mea? 
Pare cu neputinţă. Și, cu toate acestea, iată-le! 

Voi întârzia la serviciu, dar mă trezesc încuviințând din cap. 
Voi suna la locul de muncă și voi spune că s-a ivit o situaţie de 
urgenţă și că voi recupera orele de lucru în seara asta. 

Nu voi refuza din nou o invitaţie din partea acestor femei. 


15. 


CASSANDRA & JANE 


VP - 63 


Tremurând toată, tulburată și nesigură pe picioare, Shay o 
apucă de braţ pe Cassandra, în timp ce surorile o conduc prin 
aerul ceţos, umezit de ploaie, către o cafenea. 

Chelneriţa încearcă să le așeze lângă geam. 

— De fapt, am putea sta în separeul acela? întreabă 
Cassandra, făcând semn cu mâna. Pare mai confortabil, iar 
prietena noastră e udă leoarcă. 

E și mai intim, având în vedere că mai sunt câţiva clienţi în 
localul de lux. 

— Desigur, spune femeia, zâmbindu-i Cassandrei. 

După ce Shay se așază, Cassandra își scoate impermeabilul 
și-l pune pe umerii lui Shay. 

— Cred că ai îngheţat, cu aerul ăsta condiţionat. Vrei să 
mănânci ceva? 

Shay clătină din cap în timp ce Cassandra ia loc pe bancheta 
opusă, astfel încât ambele surori se află acum față în faţă cu 
Shay. 

După câteva clipe, cu haina uscată strânsă bine pe trup și 
ținând în mâini o ceașcă aburindă cu ceai de mușeţel, Shay se 
oprește din tremurat. 

Dar pare încă fragilă și ameţită - exact cum își doreau 
surorile. Când oamenii se simt vulnerabili, este mai probabil să- 
și dezvăluie secretele. 

— Trebuie să-ţi fie tare dor de Amanda, începe Jane cu 
blândeţe. Și nouă ne este. Vorbim despre ea tot timpul. 

Shay privește în jos, spre ceașca de ceai. Deși fără îndoială că 
i-e frig, obrajii i se îmbujorează. 

— Aăă... adevărul e că... se bâlbâie ea, simțind că tot trupul i 
se încordează. 

Jane se trage spre marginea banchetei, înfigând unghiile în 
muchia de lemn. Dar expresiile de pe feţele surorilor rămân 
impasibile. Shay trebuie să se simtă în siguranţă și să nu fie 
zorită. 

— Nu știu de ce moartea ei mă afectează atât de mult. 

Shay dă să mai zică ceva, apoi își ia ceașca și soarbe o 
înghiţitură. Cassandra răsuflă atât de încet și de ușor, încât nu 
scoate un sunet. Jane nici nu se clintește. Shay este la un pas de 
a spune ceva esențial, iar ele nu vor să-i deturneze atenția. 

Shay își ţine mai departe ochii aţintiţi asupra ceștii. Surorile 
așteaptă, neîndrăznind nici măcar să se uite una la cealaltă. 


VP - 64 


— Eu și Amanda nu eram prietene, șoptește Shay. De fapt, nu 
am cunoscut-o deloc. 

Niciuna dintre surori nu reacţionează vizibil, ceea ce necesită 
un efort extraordinar din partea lor, având în vedere că ambele 
simt că li s-a tăiat răsuflarea. Dacă e adevărat, cum de a știut 
Shay unde locuia Amanda? De ce s-ar fi simțit obligată să pună 
o floare pe pragul ei? Și de ce ar părea atât de chinuită de 
moartea ei? 

În mod clar, Shay se simte vinovată; e aproape copleșită de 
frică. Asta pentru că minte din nou? 

Miza pare mai mare decât oricând. Poate că e unica șansă a 
surorilor de a afla răspunsurile. O singură mișcare greșită, și 
Shay s-ar putea să se închidă în sine sau să fugă. 

— Oh? face Cassandra, cu vocea atât de slabă, încât sună 
aproape ca o răsuflare. Dar n-ai spus că mergeaţi la același 
veterinar? 

Shay ridică privirea chinuită, uitându-se fix în ochii 
Cassandrei. Apoi, în cei ai lui Jane. Și încuviinţează din cap. 

— Da... ăăă... am văzut-o acolo o dată sau de două ori, dar nu 
acesta este motivul pentru care am venit la comemorare... De 
fapt, m-am aflat alături de Amanda pe peron, atunci când... 
când a murit. Nu mi-o pot scoate din minte... mă gândesc la ea 
mereu. Mă întreb întruna ce a putut s-o împingă spre un 
asemenea gest disperat... 

Shay se lasă brusc pe spătar, arătând de parcă s-ar aștepta 
să fie mustrată. 

Cassandra pare un pic mai relaxată acum. Jane își 
descleștează mâinile de pe banchetă. 

„Shay s-a aflat pur și simplu în locul nepotrivit, la momentul 
nepotrivit”. Minţile celor două surori încep să funcţioneze la 
turație maximă, punând elementele cap la cap. 

— O, Amanda a suferit de depresie toată viața, spune cu 
blândeţe Jane. 

Shay încuviinţează din cap. 

— Și cum ai aflat despre comemorare? 

Cassandra întinde mâna, ia ceainicul și umple din nou ceașca 
lui Shay. Mâna Cassandrei tremură ușor din pricina tensiunii 
acumulate, așa că și-o retrage repede în poală. 

Shay nu pare să fi observat; clipește încă, pentru a-și reţine 
lacrimile. 


VP - 65 


— Am trecut pe la blocul ei să las o floare în semn de omagiu 
și am văzut anunţul... 

— Dar de unde ai știut unde locuiește? o întrerupe Jane. 

Cassandra atinge ușurel mâna surorii sale, avertizând-o să nu 
se grăbească. 

— A fost o detectivă care mi-a pus întrebări la metrou, după 
ce... după tot ce s-a întâmplat. In fine, ultima dată când am 
vorbit cu ea, mi-a spus numele Amandei, iar după aceea, am 
aflat adresa ei... 

La menţionarea detectivei, Jane icnește ușor. Din felul cum s- 
a exprimat Shay, reiese că a discutat de mai multe ori cu poliţia, 
plus că, recent, a făcut o vizită la Secţia 17. Înainte, exista o 
singură întrebare presantă: de unde o știa Shay pe Amanda? 

Acum există una și mai presantă: ce le-a spus Shay 
polițiștilor? 

Știau deja că Shay lasase colierul la Secţia 17, deoarece 
punctul gri de pe telefonul lui Valerie rămăsese în acel loc după 
ce Shay ieșise din clădire. Dar deplasările ei ulterioare din acea 
seară fuseseră atât de obișnuite, încât deveniseră curioase. 
Dacă Shay le-ar fi dezvăluit polițiștilor o informaţie-bombă, dacă 
ar fi descris evenimentele care duseseră la sinuciderea 
Amandei, atunci cu siguranţă ar fi fost mai agitată. Nu s-ar fi 
plimbat agale spre casă, singură. Nu ar fi luat-o pe scurtătura 
pustie și întunecată dintre clădiri, fără să se uite măcar o dată în 
spate. 

Shay le interpretează greșit tăcerea. 

— Sunteţi supărate? Îmi pare rău că v-am indus în eroare. Pur 
și simplu, n-am știut ce să spun când am venit la comemorare. 

Jane clatină din cap. 

— Nu suntem supărate. Și în niciun caz nu te-am judeca 
vreodată pentru asta. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta că ai venit să-ţi prezinţi 
omagiile, adaugă Cassandra. 

Expresia de pe chipul lui Shay devine melancolică. 

— Din câte îmi amintesc, m-am gândit că Amanda pare a fi o 
persoană cu care aș vrea să fiu prietenă. 

Alte piese ale puzzle-ului se așază la locurile lor: în zilele când 
Shay merge la serviciu, iese în pauza de prânz, se așază pe o 
bancă și scoate din geantă un sandviș înfășurat în folie 
alimentară, pe care îl mănâncă singură. Când merge cu 


VP - 66 


autobuzul la lucru sau se îndreaptă spre sala de sport, nu 
vorbește la telefon, ci, de obicei, pare pierdută în gânduri. Işi 
petrece majoritatea serilor în apartamentul ei. 

Shay este disperat de singură. 

Cassandra pune deoparte acea observaţie-cheie, pentru a o 
discuta mai târziu cu Jane, deși suspectează că Jane a ajuns deja 
la aceeași concluzie, gândurile surorilor fiind adesea perfect 
sincronizate. 

— Amanda a fost o persoană foarte bună, spune Cassandra. 
Aţi vorbit vreodată la veterinar? 

Shay clatină rapid din cap. 

— Nu, nu chiar, iar pisica mea a murit anul trecut, așa că... 

— Ah! face Cassandra. Ei bine, ţi-ar fi plăcut de Amanda, și ei, 
de tine. 

Jane ia o înghiţitură de ceai înainte de a duce conversaţia într- 
o nouă direcţie. 

— Nu e de mirare că te-ai panicat mai devreme, când ai 
văzut-o pe femeia aceea intrând la metrou. 

— Din ziua aia, n-am mai putut să merg cu metroul, îmi vine 
greu și să mă apropii de scări... lar femeia aceea semăna foarte 
mult cu Amanda, explică Shay, iar expresia de pe chipul ei 
devine crispată. Dar... cred că mi-am imaginat totul. 

Privirea Cassandrei o întâlnește pe a lui Jane. Surorile 
observaseră că Shay avusese ochii în lacrimi la comemorare, 
când se uitase la fotografia Amandei, iar mai târziu, o văzuseră 
traversând în mod repetat strada, parcă pentru a evita gurile de 
metrou. De asemenea, fusese văzută părăsind un birou care 
ulterior a fost identificat ca aparţinând unei psihoterapeute. 

lluzia creată de cele două surori avusese efectul scontat. 
Probabil că Valerie se îndreaptă deja spre apartamentul ei, unde 
își scoate peruca și pantofii cu toc, care au adăugat câţiva 
centimetri înălțimii ei de un metru șaptezeci, își șterge 
machiajul profesional, menit să dea impresia că avea nasul mai 
îngust și ochii mai mari, și își dezbracă rochia cu buline pe care 
o cumpărase de la un magazin online. In câteva momente, 
Valerie avea să se transforme dintr-o copie a Amandei într-o 
femeie de treizeci de ani, drăguță, dar nu memorabilă, care se 
pierde în mulțime. Spectacolul oferit de ea s-a terminat. Va 
pune rochia la păstrare în fundul dulapului, în caz că va fi 
necesară din nou. 


VP - 67 


Dacă Shay ar fi răspuns la toate întrebările nerostite ale 
surorilor, ele i-ar fi oferit liniștea sufletească, pe post de dar de 
despărţire. Cassandra ar fi pretins că și ei i se păruse că a văzut- 
o pe Amanda cu câteva zile în urmă și că s-a simţit puţin 
tulburată după aceea. Jane ar fi spus că era normal ca oamenii 
să-și imagineze astfel de lucruri după moartea cuiva. 

Dar ele nu fac asta. In schimb, Jane o apucă pe Cassandra de 
mână, pe sub masă. Cassandra înțelege semnalul: această 
întâlnire pusă la cale de ele nu a lămurit toate aspectele 
necunoscute legate de moartea Amandei, așa cum speraseră. 
Prin urmare, nu puteau să-și termine ceaiul și să plece fără să se 
uite înapoi. 

Shay susține și acum că a întâlnit-o pentru prima dată pe 
Amanda la cabinetul veterinar, iar surorile Moore știu că asta 
este o minciună. 

Spune că o cunoștea doar din vedere pe Amanda. Cu toate 
acestea, avea colierul ei. 

Ce alte minciuni le-o mai fi spus? 

Cassandra se uită la telefonul mobil al lui Shay, așezat cu fața 
în jos pe masă. Se întreabă ce informaţii conţine. 

Stacey ar putea să-l pirateze rapid, fiind expertă în instalarea 
de programe-spion pe telefoane mobile, după cum le-a dovedit 
deja membrelor grupului. 

Nu a fost o simplă coincidenţă că Jane și Cassandra au intrat 

în magazinul lui Daphne la scurt timp după ce ea i-a trimis un 
text scurt - „Sper să putrezești în iad” - unui bărbat pe nume 
James Anders. 
__ Surorile îl monitorizau de multă vreme pe James. Îl urmăreau. 
Intocmiseră un jurnal al programului și activităţilor sale uzuale - 
cum ar fi obiceiul lui de a merge la un bar numit Twist, în 
majoritatea serilor de joi. In cele din urmă, datorită programului- 
spion pe care Stacey îl instalase pe telefonul său într-o seară 
când îl lăsase nesupravegheat, putuseră să-i citească mesajele. 

In timp ce se gândeau la diferite modalităţi de a-l pedepsi pe 
James, mesajul dur, primit de la un număr cu prefixul orașului 
New York, aterizase simultan pe telefonul său mobil și în 
computerele lor. 

Valerie intuise că provenea de la o femeie căreia James îi 
făcuse rău; surorile știau deja despre cel puţin o altă tentativă 
de viol săvârșită de el. 


VP - 68 


Stacey căutase numărul expeditorului și descoperise că figura 
ca aparţinând unui mic magazin de haine numit Daphness, 
deţinut de o femeie necăsătorită, de treizeci și ceva de ani. La 
scurt timp după aceea, Cassandra și Jane au făcut o vizită la 
magazin și s-au împrietenit cu proprietara lui. 

Nu a durat mult până când Daphne a lăsat garda jos. Când a 
făcut-o, suspiciunile surorilor cu privire la ceea ce James i-a 
făcut au fost confirmate. Apoi au cooptat-o pe Daphne în grupul 
lor. 

Cassandra își desprinde privirea de la telefonul mobil al lui 
Shay. Regretă că Stacey nu este cu ele; se gândește că ratează 
astfel ocazia de a afla secretele lui Shay. Vor trebui să creeze 
alte oportunități. 


16. 


STACEY 
Cu un an şi două luni în urmă 


Untul ateriză în tigaie cu un sfârâit. 

Stacey puse brânză topită pe trei felii de pâine integrală, 
aruncând o privire spre telefonul mobil care vibra pe blatul 
ciobit de lângă ea. „Mâncare pentru câini acum”, scria în mesaj. 

Puse sandvișul în tigaie și își linse degetele înainte de a lua 
telefonul pentru a răspunde: „În 15 minute”. 

Drogatul care tânjea după doza lui de cocaină trebuia să mai 
aștepte. Ea nu mâncase nimic toată ziua. 

Prin peretele subţire al apartamentului se auzi glasul ascuţit 
al fetiţei din vecini, cântând împreună cu protagoniștii serialului 
Pitch Perfect, în timp ce bătea ritmic cu ceva: 

— „Când nu voi mai fi... când nu voi mai fi... Îmi vei duce 
dorul când nu voi mai fi...” 

— Nu mai bate cu lingurile alea, se răsti mama fetei. 

Stacey întoarse sandvișul. Partea de jos era maronie-aurie, iar 
brânza începuse să se scurgă. Stomacul îi chiorăia. Scoase din 
bufet o cană de plastic cu sigla clubului de fotbal american 
Philadelphia Eagles. lubitul ei, Adam, rămăsese extrem de loial 


VP - 69 


echipei din orașul lor natal, deși locuiau de ani întregi în Bronx. 
O umplu până la buză cu pepsi. 

A doua zi era sâmbătă, ziua vizitei la închisoare. Asta însemna 
un drum de patru ore dus-întors cu autobuzul, aceleași soții cu 
fețe obosite, copii și prietene pe care le vedea în fiecare lună. 
Putea petrece o oră cu Adam, strângându-și mâinile peste o 
masă, sub ochii vigilenţi ai gardienilor. 

— „Mi-am luat biletul pentru un drum lung...”, cântă fetița. 

— Ti-am spus o dată să taci! se răsti mama, dar pe un ton nu 
foarte nervos - cel puţin în comparaţie cu alte ocazii când o mai 
auzise Stacey. 

Din când în când, Stacey văzuse vânătăi pe trupul fetei, care 
părea să aibă vreo opt ani. La un moment dat, chiar remarcase 
un ghips pe braţul fetei. Stacey încercase să o întrebe ce păţise, 
dar copila fugise ca un șoricel speriat. 

— Mi-ai spus doar să nu mai bat. Nu mi-ai zis că n-am voie să 
cânt, protestă fetița. 

Stacey apăsă sandvișul cu spatula. 

Drogatul îi trimise un nou mesaj pe telefonul lui Adam: „Cât 
mai durează? Câinele meu e flămând”. 

În lipsa lui Adam, ea preluase clienţii lui, fără a-i extinde 
afacerea, ci făcând doar atâţia bani cât să-și poată plăti chiria 
până când va reuși să-și găsească un loc de muncă real, unde 
să aibă asigurat cel puţin salariul minim. Completase zeci de 
solicitări. Însă o femeie ca ea - care, deși de familie bună, 
abandonase liceul și nici nu era din cale-afară de frumoasă - nu 
avea prea multe oportunități. 

Sorbi îndelung din pepsi și aruncă o privire spre perete. 
Alături era liniște. Chiar și muzica se oprise. 

Tocmai își punea sandvișul pe o farfurie, când auzi țipătul. 

Stacey închise ochii și strânse din dinţi. 

— Nu mai fac! Nu! ţipă fetiţa. 

Când fetița ţipă din nou, Stacey încleștă mâna pe mânerul 
tigăii. 

Apoi, ţipătul înalt și pătrunzător încetă. 

Absența sa păru și mai îngrijorătoare. 

Stacey simțea furnicături pe piele. Nu ezită. Luă tigaia și ieși 
în fugă pe ușă, năpustindu-se în apartamentul vecin. Din prag, 
văzu clar bucătăria. Cu ochi sălbatici, mama ţinea capul fiicei 
sale cufundat într-o chiuvetă plină cu apă murdară și vase. 


VP - 70 


— Dă-i drumul! urlă Stacey, repezind tigaia ca pe o bâtă de 
baseball în capul mamei, care se prăbuși pe podeaua bucătăriei. 

Micuța scoase capul din apă, respiră anevoie de câteva ori, 
apoi începu să tușească, în timp ce zoaiele i se scurgeau pe faţă 
și pe cămașa de noapte cu prinţesa Elsa. 

Stacey ridică tigaia pentru a lovi iarăși, dar copila o imploră să 
se oprească. Așa că lăsă mâna jos. 

Când se uită din nou în jur, văzu că fetița fugise pe ușa 
deschisă a apartamentului, dispărând așa cum probabil că o 
făcuse de multe ori, ca mecanism de supravieţuire în timpul 
scurtei sale vieţi marcate de violență. 

Stacey se întoarse în apartamentul ei, lăsând-o pe mamă 
prăbușită la podea. Nici nu-și termină bine sandvișul, când doi 
polițiști în uniformă dădură buzna pe ușa ei. 

Incercă să le explice ce se întâmplase cu fetița, dar mama 
susținea că Stacey o jefuise și o atacase. lar pe Stacey nu o 
ajută nici faptul că avea o punguţă cu cocaină lângă ea, pe 
blatul din bucătărie, pregătită pentru a o livra clientului lui 
Adam. 

A doua zi, stătea sprijinită de banca tare care îi servea drept 
pat și privea în gol, când gardianul bătu pe gratiile celulei sale și 
îi spuse că avea o vizitatoare. 

II privise surprinsă. Nimeni nu știa că se află acolo. Nici măcar 
nu-și folosise dreptul de a da un telefon. Adam nu avea cum s-o 
ajute. Tatăl ei și cele două surori încuiate și ariviste nu mai 
vorbiseră cu ea de ani de zile, de când îl adusese pe Adam, 
drogat, la prima petrecere aniversară a nepotului ei, iar el 
băgase o paletă pentru servire direct în tort și se servise cu 
prima îmbucătură. lar mama ei - care păstrase în secret 
legătura cu ea, în ciuda dorinţei tatălui ei - avea Alzheimer în 
stadiu incipient. 

Stacey îl lăsă pe gardian să o încătușeze și să o conducă în 
sala îngustă unde deţinuţii își primeau vizitatorii. 

O femeie cu părul roșu, scurt și cârlionțat o aștepta la o masă 
mică. 

— Bună, Stacey, eu sunt avocata ta din oficiu, spusese ea, 
accentul bostonian subliniindu-i cuvintele. Numele meu este 
Beth Sullivan. 


VP -71 


Chiar dacă Stacey avea o avocată excelentă, dovezile 
împotriva ei erau copleșitoare. Totuși, Beth a reușit să-i obţină o 
pedeapsă redusă, de numai patru luni de închisoare, deoarece 
nu se găsiseră urme de droguri în organismul ei - nu consumase 
niciodată -, iar procurorul nu a putut dovedi că vindea cocaină. 

—E o prostie, spusese Beth când judecătorul dăduse 
verdictul. l-ai salvat viața copilei. 

Beth clătinase din cap când îi zisese lui Stacey că devenise 
avocat pentru că voise să le confere o voce oamenilor care, 
altfel, erau reduși la tăcere. Dar, în schimb, văzuse prea mulţi 
vinovaţi rămânând în libertate și prea mulţi nevinovaţi ajungând 
după gratii. Voise să ofere ceva, dar se trezise că altceva îi 
fusese răpit, și anume încrederea în sistemul juridic. 

— Cred că ar trebui să o cunoașteți pe Stacey, le-a spus Beth 
surorilor Moore, la una dintre întâlnirile lor obișnuite. 

De când Valerie le-o prezentase pe Beth Cassandrei și lui 
Jane, deveniseră toate patru un grup unit. 

Când Beth le-a dus pe Cassandra și Jane să o întâlnească pe 
Stacey la penitenciarul de securitate medie, cele două surori au 
fost imediat atrase de blonda micuță de statură, care privea 
neîncetat în jur în timp ce vorbeau. Părea că simte în 
permanenţă nevoia să se asigure că nu i se poate întâmpla 
ceva, de parcă ar fi fost obișnuită să fie considerată o pradă. 

— Merită o nouă șansă, îi spusese Cassandra lui Jane în vreme 
ce îi priveau pe gardieni adunându-le pe deţinute la sfârșitul orei 
de vizită. Beth avea dreptate. 

Când Stacey a fost eliberată din închisoare, se gândea că 
perspectivele ei, de infractoare condamnată - și, pe deasupra, 
părăsită de nenorocitul ei de iubit pentru o tipă atrasă de 
pușcăriași, pe care o cunoscuse online -, vor fi și mai sumbre. In 
schimb, o aștepta o mică garsonieră în Alphabet City. Pe 
canapeaua extensibilă erau întinse așternuturi moi și curate - 
divine în comparaţie cu cearșafurile aspre din închisoare. In 
frigider avea fructe, iaurt și pâine. Cassandra și Jane, care 
veniseră de mai multe ori împreună cu Beth să o viziteze pe 
Stacey la închisoare, aflaseră despre priceperea ei în domeniul 
informaticii și o angajaseră să le ajute la birou. 

După ce își dovedise calităţile în faţa surorilor, acestea i-au 
dat referinţe extraordinare. Stacey și-a găsit rapid o slujbă de 
consultant și a insistat să le înapoieze surorilor fiecare bănuț pe 


VP- 72 


care-l cheltuiseră pentru ea. Chiar și așa însă, Stacey considera 
că le era îndatorată pentru totdeauna. 
Pierduse o familie, dar găsise alta. 


17. 


SHAY 


În medie, femeile declară că au opt prietene apropiate. 
Studiile au arătat că, în conditii de stres, femeile tind să apeleze 
la aceste prietene. În locul simplei reacții de tipul „luptă sau 
fugi', bazată pe afluxul de adrenalină, femeile secretă și 
„hormonul atașamentului”, oxitocina. Acest fenomen a fost 
denumit „îngrijește și împrietenește-te”. 


Jurnal de date, pagina 18 


În această dimineaţă, la cafenea, am aflat foarte multe lucruri 
despre Cassandra și Jane Moore: de la aroma ceaiului pe care îl 
beau - iasomie pentru Cassandra și măceșe pentru Jane - până 
la modul în care Jane ridică ușor din sprâncene atunci când 
ascultă și gesturile pe care Cassandra le schiţează atât de 
grațios cu degetele ei subţiri. 

În timp ce mă îmbrăţișau la despărţire, Cassandra mi-a spus 
să păstrez impermeabilul, pentru că ea avea umbrela. „Trimite- 
mi un mesaj și vedem cum facem”, mi-a zis ea, apoi cele două 
surori s-au apropiat de bordură, ca să cheme un taxi. 
Bineînţeles, în doar câteva secunde, unul a oprit în dreptul lor. 

În timp ce stăteam jos în autobuzul spre serviciu, mă 
întrebam dacă n-ar fi trebuit să fiu sinceră și să recunosc că nu 
aveam nicio pisică. Anulasem cel puţin parţial minciuna 
explicând că fusesem alături de Amanda când sărise în faţa 
metroului, și de aceea moartea ei mă afectase atât de profund. 
Dar eram așa de dărâmată când mă găsiseră agățată de stâlpul 
de la metrou; cum aș fi putut recunoaște că născocisem cu totul 
faptul că eu și Amanda mergeam la același cabinet veterinar? 
Aș fi părut nebună cu acte-n regulă. 


VP-73 


Mai cu seamă în ochii acestor femei; nu numai că sunt 
elegante și fascinante, ci au și succes în afaceri. Când le-am 
căutat pe Google, am aflat că și-au fondat propria firmă de PR 
pe când aveau în jur de douăzeci și cinci de ani și că reprezintă 
câteva nume pe care până și eu le recunosc. Cassandra are 
treizeci și doi de ani, iar Jane, treizeci, așa că vârsta mea mă 
plasează chiar între ele, ceea ce face ca realizările lor să fie și 
mai impresionante. 

De asemenea, din câte am descoperit, cursul de yoga 
frecventat de Cassandra necesită mai mult forță brută decât o 
mentalitate Zen. 

— Câinele cu faţa la sol! ne cere instructorul de la Yoga Flow 
și se apropie de mine pentru a-mi corecta poziţia. 

Port colanții și maioul pe care i-am luat la mine pentru ora de 
fitness pe care o aveam în plan pentru seara aceea. Dar după ce 
am găsit în impermeabilul Cassandrei chitanța pentru un pachet 
de zece cursuri la o sală de yoga, împreună cu o cutie de 
bomboane mentolate cu scorţişoară, mi-am schimbat planul. 

Când am sunat la sală pentru a rezerva un covoraș la ora de 
Ashtanga de la opt seara, mi-am spus că va fi o activitate 
tonifiantă și relaxantă - exact ce îmi trebuia după tulburarea 
profundă din cursul dimineţii. Dar nu acesta este adevăratul 
motiv pentru care mă aflu aici. 

Cassandra și Jane sunt puternice, încrezătoare, captivante - 
tot ceea ce eu nu sunt. 

Cred că am vrut doar să intru puţin în lumea lor. 

Îmi trec limba peste dinţi, simțind încă gustul vag de 
scorţișoară. Cutia de bomboane era aproape plină, iar 
Cassandra nu ar avea cum să observe una lipsă. 

— Să ne pregătim pentru Savasana, spune instructorul. 

Mă uit la femeia de lângă mine, pentru a căpăta un indiciu 
despre respectiva poziţie, apoi mă întind pe spate, cu palmele 
ridicate în sus. 

— Cuvântul de astăzi este „recunoștinţă”. Lăsaţi să pătrundă 
în mintea voastră imaginea unor lucruri sau persoane faţă de 
care simţiţi recunoștință, continuă instructorul, apoi sună de 
patru ori dintr-un clopotel, iar notele clare și delicate 
reverberează prin aer. 

„Cassandra și Jane”, mă gândesc instantaneu. Dacă nu ar fi 
apărut ca prin farmec în această dimineaţă la metrou, nu știu ce 


VP - 74 


s-ar fi întâmplat. Mă simţeam de parcă mă făceam ţăndări, iar 
ele m-au adunat la loc. 

Știu că niște femei atât de solicitate și de speciale precum 
Cassandra și Jane nu au nevoie de o prietenă ca mine. Dar nu 
mă pot abţine să nu mă gândesc cum a sunat cuvântul acesta 
pe buzele Cassandrei, atunci când i-a spus chelneriței că vrem 
un separeu. 

Până și numele lor au rezonanţa unor mantre. 

Închid ochii și îmi simt trupul cufundându-se în saltea. 

Când clopoțelul instructorului sună din nou, mă ridic încet și 
îmi iau din dulap lucrurile, printre care și impermeabilul 
Cassandrei. Mi-a ţinut de cald astăzi, dar știu că, la fel precum 
compania Cassandrei și a lui Jane, nu îl pot păstra. 

Imi iau telefonul și tastez încet un mesaj: „Voiam să-ți 
mulțumesc din nou ţie și lui Jane pentru ce aţi făcut azi. Pot 
trece mâine să-ţi aduc haina, dacă e în regulă”. Mă uit fix la 
telefon cel puţin un minut, dar nu primesc niciun răspuns. 

e 

Este aproape nouă și jumătate când ajung acasă. Urc scările 
până la apartamentul 2C și caut cheile în geantă. Înainte de a 
apuca să descui, Sean deschide ușa. Surprinsă, fac un pas 
îndărăt. 

— Oh, pleci undeva? 

— De fapt, nu, te-am așteptat, zice el, dregându-și glasul. Ai 
un moment să vorbim? 

— Sigur. 

Ochii lui se desprind de ai mei. Discursul său este mai formal 
decât de obicei. Pare că nu știe ce să facă cu mâinile, așa că, în 
cele din urmă, le împreunează în față. 

Toate acestea sunt indicii că urmează sa-mi dea niște vești 
proaste. 

— Vrei o bere? Tocmai voiam să-mi deschid una. 

Nu vreau, dar scot din frigider două dintre sticlele de Blue 
Moon pe care le-am adus acasă seara trecută, iar Sean taie 
portocala pe care i-o arunc. 

— Deci, care-i treaba? 

Se duce să se așeze pe canapea, iar eu simt cum mi se 
strânge inima. 

Dar când, în cele din urmă, îmi spune despre ce este vorba, 
mă silesc să zâmbesc. Ba chiar îl îmbrăţișez. 


VP-75 


— Nicio problemă. Înţeleg. Și mă bucur pentru tine. 

Sean sugerează să stăm pe canapea și să ne uităm la un film, 
ca pe vremuri. 

— Desigur, zic eu. Doar că n-am mâncat nimic în seara asta, 
așa că alege tu un film, iar eu mă duc să cumpăr niște 
gustărele. 

De îndată ce ajung la colţ, mă lipesc de zidul unei clădiri şi-mi 
îngrop faţa în palme. 

Contractul de închiriere al lui Jody expiră luna viitoare. Vor să 
locuiască împreună. „Imi pare rău. Știu că ai trecut prin multe, 
cu slujba și cu toate celelalte”, spusese Sean. „Putem să ne 
căutăm noi un alt apartament...” 

Dar i-am zis că o să ma mut eu. „Tu locuiești aici 
dintotdeauna. E mai degrabă locuința ta decât a mea”. 

„Nu-i nevoie să te grăbești”, replicase el. 

Nu tu serviciu stabil. Nu tu relaţie. Nu tu casă. 

Stau acolo câteva clipe lungi, neștiind ce să fac, trăgând cu 
putere aer în piept. 

Apoi aud un clinchet, un sunet slab, răsunând în aer și 
amintindu-mi de clopoţelul de la cursul de yoga. 

Bag mâna în geantă și scot telefonul. Pe ecran este un mesaj 
nou-nouțţ: „Desigur, poţi trece mâine să-mi lași haina. Sau ai 
putea veni joia asta să bei ceva cu mine și cu Jane și să mi-o dai 
atunci? Pup, C”. 

Il citesc de două ori. Apoi îmi îndrept spatele și mă îndepărtez 
de clădire. 

Mă silesc să aștept treizeci de secunde, apoi scriu: „Mi-ar face 
plăcere să beau ceva cu voi!” 

Imi recapăt suflul; sentimentul de disperare a mai slăbit. 

In timp ce mă îndrept spre magazin ca să iau câteva pungi de 
popcorn pentru microunde, mă întreb de ce sunt interesate să 
petreacă mai mult timp cu mine. Apoi îmi amintesc că Amanda 
nu părea să fie la fel de fascinantă precum Cassandra și Jane, și 
totuși erau prietene apropiate. 

Așadar, poate că există loc și pentru mine în lumea 
Cassandrei și a lui Jane. 


VP - 76 


18. 


SHAY 


Tindem să ne placă oamenii pe care ii percepem ca fiind 
asemănători cu noi. Și cu cât avem mai puține informații despre 
o persoană, cu atât mai importante sunt aceste similitudini 
pentru obținerea unei aprobări din partea noastră. 


Jurnal de date, pagina 19 


Mi-am petrecut toată dimineaţa și o parte din după-amiază 
căutând garsoniere pe internet, ba chiar am mers să văd două. 
Prima avea capcane pentru șoareci în holul ponosit și o băltoacă 
de apă sub frigider. A doua - descrisă ca „intimă” - era atât de 
mică, încât nu aș mai fi avut loc pentru alt mobilier în afară de 
patul dublu și comoda mea. 

M-aș simţi complet demoralizată și neliniștită dacă nu m-aș 
întâlni cu Cassandra și Jane în seara asta. 

După ce termin de căutat garsoniere, trec pe la Zara, 
magazinul acela care vinde imitații după creaţiile marilor 
designeri. În ambele ocazii când le-am întâlnit-o pe surori, erau 
șic fără să fie la modă. Deși genul de haine pe care le poartă 
depășesc cu mult bugetul meu - impermeabilul pe care mi l-a 
împrumutat Cassandra avea eticheta „Stella McCartney”, iar la o 
căutare pe Google am aflat că ar costa o mie două sute de 
dolari -, pot încerca măcar să arăt un pic mai elegant. 

O rog pe vânzătoare să mă ajute, iar ea îmi creează o ţinută 
din cap până în picioare, cu tot cu pantofi și o brățară. Imi arată 
și o pereche drăguță de cercei asortaţi, dar îi spun că nu am 
urechile găurite. Tresar când văd suma totală, dar îi dau totuși 
cardul de credit. 

Apoi trec pe la Sephora și îi cer unei vânzătoare câteva 
sfaturi. Ea ajunge să exagereze - fardul pentru pleoape este 
prea strălucitor, iar buzele conturate mi se par ciudate -, însă, 
înainte de a pleca, cumpăr un luciu de buze și iau câteva 
șerveţele pentru a mai da jos din machiaj. 

Mă întorc acasă pentru a îmbrăca hainele noi și a-mi lăsa 
cumpărăturile, apoi chem un Uber ca să mă ducă la locul 


VP - 77 


întâlnirii. E cald și nu vreau să-mi fac apariţia acolo transpirată, 
anulându-mi astfel toate eforturile. Deschid meniul 
restaurantului pe telefonul meu, ca să aleg ce vreau să beau. 

Un cocktail margarita cu jalapeño sună delicios, dar am de 
gând să comand doar dacă voi fi prima pe care chelnerul o va 
întreba ce dorește să bea. În caz contrar, voi urma exemplul 
surorilor, deoarece oamenii tind să se simtă în largul lor mai 
degrabă alături de cei care fac alegeri similare. Pantalonii mei 
negri, strâmţi, și bluza vaporoasă fără mâneci, tușul de ochi 
arămiu, chiar și manichiura pe care mi-am făcut-o - nu pot 
pretinde că scopul ar fi altul decât acela de a le face pe aceste 
femei să mă placă. 

Numeroase studii au ajuns la concluzia că persoanele 
atrăgătoare și îngrijite sunt percepute ca având trăsături 
pozitive fără nicio legătură cu aspectul lor, fiind considerate mai 
inteligente, mai interesante și mai de încredere. Acest fenomen 
poartă uneori numele de „efect de halo”. 

Poate că de aceea m-am pregătit pentru această seară mai 
mult decât pentru orice întâlnire, reuniune școlară, interviu 
pentru o slujbă și chiar mai mult decât pentru nunta lui Mel, la 
care am fost domnișoară de onoare. Sper să fie de ajuns. 

Uber-ul oprește la bordură, iar eu cobor. Cassandra mi-a dat 
adresa și numele barului, Bella's, dar nu văd niciun semn care 
să indice unde se află. 

Apoi observ o ușă neagră, cu cifre argintii pe ea: 242. E 
numărul străzii din adresa pe care am primit-o. 

Deschid ușa și mă îndrept spre recepție. Afară este încă 
lumină, dar aici domnește o atmosferă intimă, semiobscură. In 
loc de separeurile obișnuite, este ca și cum ai fi în sufrageria 
cuiva - canapelele și fotoliile sunt grupate laolaltă. Mobilierul 
este eclectic, dar până și eu îmi dau seama că piesele se 
potrivesc de minune împreună. 

— Aveţi rezervare? întreabă fata de la recepţie. 

Un zâmbet larg se înfiripă pe faţa mea. 

— De fapt, mă întâlnesc cu niște prietene. 

Apoi aud numele meu strigat din încăpere: 

— Shay! Aici! 

Cassandra și Jane stau la o masă joasă, rotundă, aflată în 
spate, făcându-mi semne și zâmbind. Mă grăbesc spre ele. Mă 
așteaptă cu braţele larg deschise, pentru a mă îmbrăţișa. 


VP - 78 


— Mă bucur tare mult să te văd! spune Jane. 

— Arăţi minunat! adaugă Cassandra. 

Simt că tenul mă trădează din nou, înroșindu-se, dar, de data 
aceasta, de plăcere. Odată, am citit că un compliment sincer are 
o asemenea forţă deoarece activează centrii recompensei din 
creier, creând aceeași reacţie ca atunci când primeşti bani. 
Senzaţia e cu adevărat cea pe care ţi-o dă primirea unui cadou. 

Mă bucur foarte mult că am făcut acest efort, deoarece 
Cassandra este îmbrăcată într-o rochie elegantă, cu o curea 
subţire, care imită pielea de aligator, iar Jane poartă un sacou 
din piele crem, jeanși și pantofi cu toc negri. Câţiva tipi stau la o 
masă din apropiere și îl văd pe unul întorcând capul pentru a se 
uita la ele. Surorile nici nu par să observe, căci e probabil ceva 
ce li se întâmplă tot timpul. 

Ele au ocupat fotoliile aflate faţă în faţă, ceea ce înseamnă că 
eu voi sta la mijloc. 

— Oh, ca să nu uit, zic eu, întinzându-i Cassandrei o pungă 
țeapănă de la Lululemon. 

Am primit-o anul trecut, când am cumpărat la reducere o 
pereche de colanţi pentru alergare, și am păstrat-o fiindcă era 
mult mai drăguță decât pungile obișnuite, din plastic sau de 
hârtie, pe care le oferă magazinele. Acum, impermeabilul 
Cassandrei este împăturit cu grijă înăuntru. Cardul ei pentru 
cursul de yoga și bomboanele sunt în buzunarul din stânga, 
unde le găsisem. 

— Mulţumesc! exclamă Cassandra de parcă i-aș fi făcut un 
cadou, și nu i-aș fi înapoiat ce mi-a împrumutat. 

— Ce brațe tonifiate ai! adaugă Jane. Asta explică punga de la 
Lululemon. Cu cine te antrenezi, cu instructorul personal al lui 
Michelle Obama? 

— Mulţumesc! zic eu, pufnind în râs și simţindu-mă ușor 
jenată. Locul ăsta e foarte cool. E aglomerat, dar mesele sunt 
suficient de îndepărtate, încât să ai parte și de intimitate. 

— Stai să încerci cocktailurile! răspunde Jane. Nouă ne place 
Moscow Mule. 

Habar n-am care sunt ingredientele, dar, când vine chelnerul, 
comand și eu unul. 

Cassandra se apleacă spre mine. 

— Deci, cum te mai simţi? 


VP - 79 


„Nu m-am simţit de mult timp atât de bine”, îmi zic în sinea 
mea. Toate grijile legate de locul de muncă, de situaţia cu casă, 
ba chiar și de noua mea fobie par să fi dispărut ca prin farmec. 
Am fost atât de distrasă de pregătirile pentru seara asta, încât 
toate acele probleme sâcâitoare par să se fi risipit. Însă spun 
doar: 

— Mă simt bine. Mulţumesc din nou pentru ce-aţi făcut zilele 
trecute - nu prea dormisem și treceam prin niște momente 
dificile. 

— Știm cu toţii cum e, spune Jane atingându-mi ușor braţul. În 
urmă cu câteva luni, un bancher de investiții cu care credeam 
că o să mă căsătoresc s-a despărțit de mine. Nici măcar nu 
puteam să mă ridic din pat, dar ea - arată cu degetul mare spre 
Cassandra - mi-a tot adus cafele cu lapte și m-a târât la serviciu. 
Dacă n-ar fi fost ea, m-aș ascunde și acum sub plapumă. 

„E greu de imaginat că cineva s-ar putea despărţi de Jane”, 
gândesc eu, privindu-i buzele pline arcuindu-se într-un zâmbet 
care îi dezvăluie dantura albă, perfectă. Dar Cassandra 
încuviinţează din cap și spune: 

— Hei, la ce sunt bune surorile? Bine, pentru asta și ca să-ţi 
șterpelească hainele preferate. 

Râdem toate, iar mica mea cădere nervoasă de zilele trecute 
nu mai pare atât de umilitoare. 

— Trei cocktailuri Moscow Mule, spune chelnerul așezând pe 
masă cănile de cupru, garnisite cu felii de limetă și crenguţe 
proaspete de mentă. 

Cassandra își ia cana și o ridică spre noi. 

— Noroc! 

Ciocnesc cu ele, apoi sorb o înghiţitură. Băutura este rece ca 
gheața și revigorantă, cu o aromă puternică de ghimbir. 

Regula numărul unu pentru a-i face pe oameni să te placă 
este să te interesezi de ei. Așa că le adresez surorilor o 
întrebare. 

— Lucraţi în apropiere? 

Știu deja că așa este. M-am uitat pe site-ul lor și chiar i-am 
căutat pe Google pe câţiva dintre clienţii lor: un designer de 
genţi, proprietarul unei galerii și un tânăr actor care joacă într- 
un film independent ce urmează să se lanseze pe piaţă. 

Ele vorbesc o vreme despre compania lor, apoi mă întreabă 
despre mine. Explic în ce constă meseria mea de analist de date 


VP - 80 


și spun că sunt angajată pe perioadă determinată la o firmă de 
avocatură. Dar las impresia că aș avea o mulțime de posibilităţi 
și că este doar o chestiune de timp până voi găsi un post nou și 
interesant. 

Cassandra și Jane se apleacă spre mine, ascultând cu atenţie. 
Jane zâmbește tot timpul, arătându-și gropiţa din obraz, în timp 
ce Cassandra dă încurajator din cap. 

Apoi se întâmplă ceva ciudat: pe măsură ce vorbesc despre 
oportunitățile mele, încep să cred că se vor materializa. Mă simt 
mai expansivă, mai sigură pe mine. Este ca și cum încrederea și 
succesul lor ar fi molipsitoare. 

Chelnerul apare cu alte trei câni de cupru. 

— Incă o rundă de cocktailuri Moscow Mule, cu complimente 
din partea domnilor de-acolo. 

Arunc o privire spre masa bărbaţilor, iar unul dintre ei ridică 
paharul spre noi. 

— Noroc, băieţi! strigă Cassandra, apoi se întoarce către 
mine. 

Parcă ar fi mulţumit cuiva că i-a deschis ușa - este graţioasă, 
dar complet nonșalantă. Probabil că și asta li se întâmplă tot 
timpul. 

Incep să sorb din noua mea băutură. Simt că mă încălzesc și 
strălucesc pe dinăuntru, dar nu știu dacă ar trebui să pun asta 
pe seama alcoolului sau a companiei lor. Cassandra a lăsat o 
semilună purpurie perfectă pe buza cănii sale. O diferenţă dintre 
Cassandra și Jane este că ea pare să prefere un aspect mai 
dramatic, în timp ce Jane este mai discretă. Rujul ei lasă o vagă 
urmă roz, ca a mea. 

Chiar și bijuteriile Cassandrei sunt izbitoare - un inel gros, cu 
o piatră de onix, pe mâna dreaptă, și cercei lungi, din aur. Dar 
colierul cu care se joacă este... 

Mă uit mai bine. 

Este un lănţișor simplu, din aur, cu un pandantiv în formă de 
soare. 

Sunt prea stupefiată ca să vorbesc. 

Mai întâi, Amanda a dispărut, iar apoi mi s-a părut că o văd 
coborând la metrou. După care am dus colierul ei la poliţie, iar 
acum, mă uit la el. 

Cassandra vede că am rămas cu gura căscată, își coboară 
mâna și mă privește cu atenție. 


VP - 81 


— Colierul tău... este... 

Cassandra se uită la el de parcă nici nu s-ar fi gândit la ce 
purta. 

— Amanda a avut unul la fel, reușesc să spun în cele din 
urmă. 

Este singura explicaţie. 

Jane face ochii mari. 

— De fapt, nu ea. Eu am avut unul la fel și i l-am împrumutat 
Amandei. Le-am primit cadou de Crăciun de la mama, când 
eram adolescente. 

Cassandra zâmbește, arătând ca și cum și-ar fi amintit ceva. 

— Mama ne-a spus că suntem ca soarele de pe cer pentru ea. 
Cred că acesta este motivul pentru care prețuim atât de mult 
colierele, chiar dacă acum nu mai suntem apropiate de mama. 

Văzându-mi surprinderea, ridică din umeri. 

— In familia noastră s-a produs o ruptură, cu ani în urmă. 

— Cred că pe al meu l-am pierdut odată cu Amanda, spune 
Jane cu amărăciune. 

Imi vine să mă scufund în fotoliu. Am dat colierul special al lui 
Jane. Trebuie să-i zic, să-i explic că nu am avut de unde să știu. 
Înghit în sec. 

— Cred... adică știu unde ar putea fi colierul. 

— Știi? icnește Jane. De unde știi? 

— Chiar înainte ca Amanda... înainte să o văd... l-am găsit pe 
peronul staţiei de metrou. Până în urmă cu câteva zile, am uitat 
de el. 

Jane se apleacă și mă apucă de mână. 

— II ai? Aș da orice ca să-l recuperez. 

Cassandra îmi zâmbește de parcă tocmai le-aș fi rezolvat 
toate problemele. 

— Probabil că soarta ne-a adus împreună. 

Imi dreg glasul. 

— Chestia e că, din moment ce am crezut că i-a aparţinut 
Amandei, l-am dus la poliţie. 

Mă aștept ca surorile să fie supărate, poate chiar furioase. Dar 
par ciudat de ușurate. Jane răsuflă încet și își încrucișează 
picioarele. Cassandra ia o înghiţitură lungă din băutura ei, 
înainte de a vorbi din nou: 

— Înţeleg. 


VP - 82 


— Pot încerca să-ţi aduc colierul înapoi, mă ia gura pe 
dinainte. 

— Ai putea, da? zice Jane. 

— Mă voi duce la secţia de poliţie și îi voi explica detectivei 
Williams că am greșit, că acel colier nu i-a aparţinut Amandei. E 
și adevărat, de altfel. 

Mi-o imaginez pe detectiva Williams conducându-mă de-a 
lungul acelui coridor lung și tăcut. Dar încerc să-mi alung nodul 
din stomac: teama mi-a încurcat deja de prea multe ori viața. La 
această masă nu-și are locul! 

— Ar fi incredibil, spune Cassandra. 

— Și-aș fi foarte recunoscătoare, adaugă Jane. 

În seara asta, e ceva cu mine - endorfinele sau poate cel de-al 
doilea cocktail - care mă face să simt că pot realiza aproape 
orice. 

Sunt disperată să aflu mai multe despre surori și despre 
Amanda, să descopăr detaliile intime pe care nu le poţi găsi 
online. Așa că le întreb cum au cunoscut-o. Aveam impresia că o 
cunoșteau încă din copilărie, deoarece Cassandra și Jane 
găzduiseră comemorarea Amandei și am văzut-o pe Cassandra 
îmbrățișând-o pe femeia aceea care trebuie să fi fost mama 
Amandei. 

Dar, când le întreb dacă erau prietene de familie, Cassandra 
și Jane par surprinse. Jane clatină din cap. 

— Nu, era din Delaware. Ne-am cunoscut aici, în oraș. 

— E straniu, zice Cassandra, nici măcar nu o cunoșteam pe 
Amanda de prea mult timp, dar pur și simplu ne-am înţeles 
foarte bine de la început. 

Dau din cap cu nerăbdare, aplecându-mă înainte. 

— A avut o copilărie dificilă, mărturisește Jane. Nimeni nu a 
avut cu adevărat grijă de ea, de aceea e cu atât mai admirabil 
faptul că a devenit asistentă medicală pentru a-i ajuta pe alții. 
Tatăl ei a murit când avea cinci ani, iar mama ei a început să 
bea mult. Nu s-a recăsătorit niciodată. Sărmana Amanda venea 
acasă de la școală și o găsea leșinată pe canapea. A început să- 
și facă singură de mâncare seara, pe când era doar o copilă. 

— Poate că între noi s-a creat o legătură atât de profundă 
pentru că nici eu și Jane nu avem rude apropiate, spune 
Cassandra. E ceva greu de înţeles dacă ești apropiat de familia 
ta și ai bunici și veri pe care îi adori... Dar noi, cei care ne 


VP - 83 


simţim puțin mai singuri pe lumea asta, tindem să ne 
recunoaștem reciproc. 

Cuvintele ei mă lovesc din plin. Parcă mi-ar fi ghicit cea mai 
profundă dorință. 

— Într-un fel, Amanda a devenit ca o soră pentru noi, încheie 
Cassandra. 

Cu acele câteva cuvinte, Cassandra tocmai a dat glas dorinţei 
mele nu doar din ultima vreme, ci dintotdeauna, aceea de a găsi 
un loc căruia să-i aparţin. Un cămin, fără nicio legătură cu vreo 
structură fizică, ci cu sentimentele de dragoste și acceptare. 

— Știu, șoptesc eu. Și eu sunt singură la părinţi... Și nu sunt 
foarte apropiată de niciunul dintre ei. 

Nu am mai rostit aceste cuvinte până acum. Cred că nu am 
vrut niciodată să le recunosc, nici chiar în sinea mea. Jane și 
Cassandra se uită una la cealaltă, apoi se întorc amândouă spre 
mine, privindu-mă cu ceea ce pare a fi un interes sporit. 

— Nu mi-am dat seama că avem atât de multe în comun, 
spune Jane. 

Cuvintele ei planează între noi ca un fir de păianjen. Mă aflu 
aici cu aceste două femei incredibile, care par să-mi devină 
prietene. Se pare că studiile nu mint: împărtășirea informaţiilor 
și emoţiilor personale duce la creșterea sentimentului de 
apropiere. 

Vorbim încă o oră și sunt surprinsă de interesul arătat de 
surori în tot ceea ce mă privește - de la slăbiciunea mea pentru 
ciocolată până la faptul că Jody se simte în mod clar deranjată 
de prezența mea în viața lui Sean. 

În tot acest timp, mă bucur să știu că acum am un motiv să le 
revăd. 

Pentru seara asta, am încercat să arăt ca ele. 

Dar este mult mai important să știu că ne asemănăm și în 
aspecte mai profunde și mai ascunse ale personalităţilor 
noastre. 


19. 


CASSANDRA & JANE 


VP - 84 


Cu douăzeci de ani în urmă 


— Asta e camera ta, Cassandra, spuse tatăl lor vitreg, 
deschizând o ușă ce dezvălui o perspectivă ca scoasă dintre 
paginile revistei Teen. 

Piesa de rezistenţă era un pat alb cu baldachin, cu o 
cuvertură roz cu volane și perne decorative. În încăpere mai 
erau un șifonier de un alb lucios și un birou asortat. Pereţii sunt 
acoperiţi cu o vopsea în nuanţa crem a cochiliilor, atât de 
proaspătă, încât mirosul se simte încă în aer. 

— lar a ta, Jane, este aici. 

Traversă coridorul și deschise o altă ușă, dând la iveală un 
dormitor identic. 

Surorile se uitară una la alta înainte de a se îndrepta în 
direcţii diferite, cu pași tăcuți, în șosete, pe covorul gros. 
Intotdeauna stătuseră împreună în cameră. 

Dar știau ce se aștepta de la ele chiar înainte de a simţi 
ghionturile puternice ale mamei lor. 

— Mulţumesc! rostiră ele la unison. 

— E foarte frumos, adăugă Jane. 

Tatăl lor vitreg încuviinţă din cap - era un om taciturn -, apoi 
se întoarse și cobori scările, care scârțâiră puternic sub 
greutatea lui. 

Dormitoarele elegante au fost doar începutul schimbărilor 
care aveau să se producă. Mama lor le spusese deja că, în 
curând, aveau să primească haine noi, să se transfere la școala 
privată din orașul lor și să ia lecţii de pian. 

— Ce-ar fi să vă spălaţi, fetelor? Cina este la șase, le spuse 
mama lor în timp ce se grăbea să-l ajungă din urmă pe 
proaspătul ei soț. Fac limbă-de-mare cu garnitură de 
sparanghel. 

Până și mama lor se schimbase - folosea cuvinte mai 
preţioase și se lăsase de fumat. Incepuse să-și facă manichiura 
la salon, în loc să-și dea singură unghiile cu ojă. De asemenea, 
gesticula mai mult cu mâna stângă, cea la care avea un diamant 
mare. 

Cassandra se uită la Jane și ridică din umeri. | se părea că 
mama lor fusese înlocuită de Carol Brady. Dar tatăl lor vitreg nu 


VP - 85 


semăna nici pe departe cu Mike Brady - ochii lui ușor bulbucaţi 
și buzele pline le evoca surorilor imaginea unei broaște. 

— Ce e aia limbă-de-mare? șopti Jane și începură amândouă 
să chicotească. 

Mai exista o altă mare schimbare - acum aveau un frate 
vitreg, un adolescent chipeș, atletic, cu părul auriu, care venea 
să stea cu ei din două în două weekenduri. Chiar și porecla lui - 
Trey, pentru că era al treilea bărbat care moștenea același 
nume, după bunicul și tatăl său - era cool. 

Prima dată când îl văzură, surorile stăteau pe marginea 
piscinei aflate în curtea din spate, cu picioarele atârnând în apa 
rece, clorurată. Străbătu curtea în fugă și plonjă, cu genunchii 
strânși la piept, în capătul adânc. Când apăru la suprafaţă, 
fetele râdeau și își scuturau picăturile de apă din păr. 

— Bună! spuse el, călcând fără efort apa. Vreţi să vedem cine 
își poate ţine cel mai mult respiraţia sub apă? 

În timpul celor două weekenduri pe lună, Trey dădea viaţă 
casei, care părea a fi un veritabil un muzeu atunci când tatăl lor 
vitreg era prin preajmă. Trey le lua pe sus, le plimba pe umerii 
lui și le șoptea secrete despre tatăl său - de pildă, că ţinea un 
flacon de Viagra în sertarul noptierei. În camera de jocuri de la 
subsol, cu un bar mare din lemn și un televizor uriaș, Trey le-a 
învățat să joace biliard, aplecându-se deasupra lor și ajustând 
unghiul tacurilor. 

— Nu te grăbi să lovești bila, le spunea el. 

Trey lua pe furiș din bar sticla de whisky sau de tequila și le 
întindea paharul lui, râzând când surorile luau cele mai mici 
înghiţituri posibile și strâmbau din nas. 

Îi făcea complimente mamei lor și avea grijă să-i deschidă 
mereu ușa, cucerind-o instantaneu. Îi zicea tatălui său 
„domnule”, fără nicio urmă de sarcasm. Când Trey o vedea pe 
femeia de serviciu luptându-se să care pe scări aspiratorul greu, 
se repezea s-o ajute. Adulții îl adorau. 

— Trey e un adevărat gentleman, îi plăcea mamei lor să 
spună. Nici că aș fi putut cere un fiu vitreg mai bun. 

Apoi, la câteva luni după ce surorile s-au mutat în casă, 
Cassandra și Jane au descoperit o vrăbiuță zăcând năucită pe 
verandă, după ce se lovise de ușile de sticlă. 

— Biata păsărică! o căină Jane. 


€ Personaje din serialul Familia Brady. 
VP - 86 


Cassandra preluă conducerea. 

— Se uită la noi. Trebuie s-o ajutăm. 

Au dat fuga înăuntru și au găsit o cutie de pantofi solidă - 
mama lor avea deja destul de multe -, pe care au început s-o 
umple cu prosoape de hârtie din sulul de la bucătărie. 

— Putem s-o hrănim cu viermi, zise Cassandra în timp ce 
fratele lor vitreg tocmai intra în bucătărie, îmbrăcat în uniforma 
sa de lacrosse, după partida de sâmbătă după-amiază. 

— Pe cine hrăniţi cu viermi? întrebă Trey, scoțând niște lapte 
din frigider și bând direct din cutie. 

— Am găsit o pasăre, spuse Cassandra. E rănită, așa că i-am 
făcut un cuib. 

— O cheamă Tweety, adăugă Jane. 

Trey puse laptele jos pe blat și le urmă afară. 

Pasărea se afla exact în aceeași poziţie, uitându-se la ei cu 
ochișorii ei întunecați, scăpărători. Fetele se lăsară pe vine 
lângă ea. 

— S-o luăm în mână? întrebă Jane. 

Dar niciuna dintre fetițe nu schiţă vreun gest. 

— Sunteţi jalnice, se amuză Trey. Vreţi să vă ajut? 

— Ai putea s-o pui pe Tweety în cutie? întrebă Cassandra. 

El se apropie de pasăre. Se aplecă și se uită la ea. 

— Bună, micuţo! 

Apoi piciorul lui - purtând încă pantoful de lacrosse cu 
crampoane - se ridică în aer și cobori brusc. 

Un trosnet dezgustător răsună prin aer. 

Jane și Cassandra se holbară nevenindu-le a crede, în timp ce 
fratele lor vitreg comentă: 

— Oricum ar fi murit. 

Apoi Trey se răsuci pe călcâie și plecă, lăsându-le 
îngenuncheate pe veranda de piatră, în timp ce șocul lor iniţial 
se preschimba în lacrimi. 

Au plâns cât au înfășurat trupul păsăruicii într-un alt strat de 
prosoape de hârtie și au scris „Tweety” cu un marker pe cutia 
menită să fie un pat de infirmerie, dar devenită acum sicriu. Au 
desenat pe ea flori și curcubeie și au ales cel mai frumos loc din 
grădină, sub o tufă de trandafiri galbeni. După ce au terminat de 
netezit pământul pe mormânt, Cassandra și Jane s-au luat de 
mâini. 

— Ne pare rău, spuse Cassandra. Ar fi trebuit să te protejăm. 


VP - 87 


După aceea, l-au evitat pe cât posibil pe fratele lor vitreg. Însă 
el era în continuare atras de ele. O trăgea pe Cassandra de 
breteaua bustierei, iar când trecea pe lângă Jane pe coridor, 
striga: „Uite-o și pe Jane cea fără vino-ncoa'!” Cu toate că avea 
baia lui, intra adesea în cea pe care o împărțeau Cassandra și 
Jane, când fetele se pregăteau de culcare. 

— Am nevoie de un ibuprofen, zicea el, deschizând ușa fără 
să bată. 

Asta părea să se întâmple întotdeauna numai când vreuna 
dintre ele făcea duș - probabil că aștepta să audă apa curgând. 
Surorile încercau să se acopere când el le privea prin sticla 
vălurită. 

e 

Dar nu a fost nevoie să se ferească prea multă vreme de 
Trey. La un an și cinci luni de când mama lor purtase rochia albă 
și lungă de dantelă - de parcă ar fi fost mireasă pentru prima 
dată - și plânsese artistic în timp ce își rostise jurămintele, tatăl 
lor vitreg le-a dat afară din casă și a cerut divorţul. 

Schimbările și haosul din viața lor le-au unit și mai mult, mai 
cu seamă că mama lor a devenit și mai ursuză și distantă. Unite 
de secrete și asemănări, Cassandra și Jane nu au lăsat niciodată 
pe nimeni să intre în bula protectoare pe care au construit-o în 
jurul lor. Erau mereu împreună. Se susțineau una pe cealaltă. Se 
apărau una pe cealaltă. Se iubeau una pe cealaltă. 

Se protejau una pe cealaltă. 


20. 


SHAY 


În Statele Unite există un milion trei sute de mii de tati vitregi. 
În fiecare zi se formează peste o mie trei sute de noi familii 
mixte și peste 50% dintre copiii sub treisprezece ani trăiesc cel 
putin o parte din timp cu un părinte biologic și unul vitreg. 


Jurnal de date, pagina 21 


VP - 88 


Cu douăzeci de ani în urmă 


În ziua când am împlinit unsprezece ani, și care a căzut într-o 
sâmbătă, mama m-a dus la cumpărături într-un mall din oraș. l-a 
spus vânzătoarei de la magazinul Lord & Taylor că am nevoie de 
o ţinută specială pentru o ocazie specială. Eu nu eram genul de 
fetiță care să viseze la volănașe sau tul roz, preferând fotbalul și 
ecuaţiile. Însă când am probat rochia aceea de un albastru- 
regal, lungă până la genunchi și strânsă cu o curea în talie, m- 
am simţit specială. 

Am ieșit din magazin îmbrăcată cu ea, apoi ne-am dus la un 
salon unde eu și mama am stat pe fotolii din piele cu spătar 
rabatabil și ni s-a făcut manichiura și pedichiura. Ceva mai 
târziu, când mama a oprit mașina în faţa casei stil ranch în care 
locuiam acum, împreună cu Barry, l-am văzut pe tatăl meu 
vitreg urcat pe o scară din aluminiu, îmbrăcat în jeanși 
prespălaţi și un tricou cu Bruce Springsteen, lovind cu ciocanul 
într-o ţiglă desprinsă. Am simţit privirea lui Barry aţintită asupra 
mea în timp ce mă îndreptam spre ușa din faţă. 

— Bun venit, Dichisito! a strigat el spre mine, iar eu i-am făcut 
vag cu mâna, ţinându-mi capul plecat. 

Purtam încă rochia cea nouă, atât de moale la atingere, când 
mama m-a chemat la cină - mâncarea mea preferată, spaghete 
cu chiftele -, așa că mi-am așternut cu grijă un șervet în poală, 
ca să nu murdăresc cumva catifeaua. 

De obicei, mama îl servea mai întâi pe Barry, dar, în seara 
aceea, prima farfurie pe care a umplut-o a fosta mea. 

— Hei, scumpo, îmi mai pui niște zeamă pe paste? 

Barry era din Bronx și spunea mereu „zeamă”, în loc de „sos 
de roșii”. După ce l-am auzit prima oară folosind acel termen, l- 
am notat în jurnalul meu de date, alături de alte regionalisme, 
precum „ţâșnitoare” - ceea ce am auzit-o pe o colegă din Rhode 
Island numind „fântână arteziană” -, „sodă”, în loc de „sifon”, și 
„Şosea”, cum numesc cei de pe Coasta de Vest, în special din 
California, o autostradă. 

— Desigur, a răspuns mama și i-a mai pus niște sos de roșii 
pe spaghete. 

Barry a băut două beri Coors la cină - și îl văzusem aruncând 
o cutie goală înainte de a veni la masă. Două beri pe seară nu 
era ceva neobișnuit. Dar, de la trei în sus, era deja o problemă. 

VP - 89 


Se înfuria... pe șeful care nu-l plătea suficient de bine, pe 
ticălosul cu BMW care îi tăiase calea la întoarcerea acasă sau pe 
politicienii care îi tot impozitau banii câștigați cu greu. 

Când mama s-a dus la bucătărie, ca să aducă desertul, Barry 
a urmat-o și și-a luat încă o bere. 

— Mulţi ani trăiască! a început mama să cânte. 

Avea în mâini un platou cu o duzină de brioșe cu glazură de 
ciocolată, desertul meu preferat. Am închis ochii, mi-am pus ca 
dorinţă să primesc un căţeluș pe care să-l alint și am suflat în 
lumânări. 

— Hai să vedem dacă ţi s-a îndeplinit dorinţa! a spus ea 
veselă. Vino, cadoul trimis de tatăl tău e în curtea din spate! 

A pus platoul pe masă, iar eu am fost atât de entuziasmată, 
încât nu m-a deranjat să las brioșele, care păreau delicioase, să 
mai aștepte. 

M-a luat de mână în timp ce mergeam, pășind cu graţia tipică 
dansatoarei care fusese. Eram deja cu cinci centimetri mai 
înaltă decât ea și mă apropiam vertiginos de înălțimea lui Barry. 
Singurele trăsături pe care le moștenisem de la ea erau 
despicătura bărbiei și nasul subţire, ușor cârn. În schimb, ea și 
Barry - care era scund și musculos, cu părul des și negru și tenul 
măsliniu - se potriveau perfect din punct de vedere fizic. 

De garaj stătea sprijinită o bicicletă de un roșu strălucitor, cu 
zece trepte, având o fundă mare pe șa. 

— Surpriză! a strigat mama. 

Am simţit că-mi dau lacrimile - un câine ar fi fost cel mai bun 
prieten al meu și mi-ar fi ţinut mereu companie -, dar mi-am 
venit repede în fire, mușcându-mi cu putere buza de jos, pentru 
ca mama să nu-și dea seama. 

— Pot să ies acum la o plimbare? 

Mama s-a uitat la rochia mea. 

— Ce-ar fi să mâncăm desertul, și apoi să te schimbi și să te 
duci la plimbare? Va fi încă lumină. 

Când ne-am întors, am văzut că Barry nu se clintise de la 
masă. Avea cutia de bere în mâna stângă. Vârful degetului mic îi 
fusese retezat de fierăstrăul circular, cu ani în urmă, în timpul 
unuia dintre proiectele sale de construcție, iar unghia îi lipsea. 

— Îţi place cadoul tău? m-a întrebat, pe un ton avertisment. 

Am încuviinţat din cap, m-am așezat pe scaunul meu și mi-am 
aranjat cu grijă șervetul, astfel încât să nu trebuiască să-i 


VP - 90 


întâlnesc privirea. Bănuiam că pensia alimentară lunară pe care 
tatăl meu i-o plătea mamei reprezenta o sumă destul de 
frumușică, judecând după ceea ce-l auzisem pe Barry spunând. 

— Și eu am avut o bicicletă când eram mic. Dar mi-am 
cumpărat-o singur. Din banii câștigați distribuind ziare. 

— Barry, a rostit mama încet. Hai să mâncăm desertul. 

A pus prima brioșă pe farfuria lui, apoi m-a servit pe mine și, 
la urmă, pe ea. 

Glazura era groasă și lipicioasă, cu bombonele crocante, de 
diferite culori, presărate deasupra. Am lins o parte din ea, 
savurându-i dulceaţa, pentru că era partea mea preferată. 

Exact când am deschis gura pentru a lua o mușcătură mare și 
lacomă, Barry a vorbit din nou: 

— Dacă vrei să porţi o rochie de genul ăsta, trebuie să renunţi 
la brioșe. 

Am încremenit. Apoi mi-am pus cu grijă brioșa înapoi pe 
farfurie. 

— Barry! Urât din partea ta! a zis mama și s-a întors 
numaidecât spre mine. Scumpo, e ziua ta. Mănâncă câte vrei. 

Barry a ridicat braţele, de parcă nu ar fi avut niciun gând rău. 

— Zău acum, eu încerc doar să fiu de ajutor! Băieţilor nu le 
plac fetele care sunt mai mari decât ei. 

Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Chiar dacă nu am scos 
niciun sunet, mama le-a văzut rostogolindu-mi-se pe obraji. A 
sărit de pe scaun, roșie la faţă. Nu o mai auzisem niciodată 
țipând la tatăl meu vitreg, dar atunci s-a dezlănţuit. 

— Ce te-a apucat? Nu vorbi așa cu ea! 

M-am ridicat de pe scaun. 

— E-n regulă, am spus încet. 

Barry nici măcar nu s-a uitat la mine, scuzele lui fiind adresate 
doar mamei. 

— Îmi pare rău, iubito. Nu știu ce mi-a venit. Am avut o 
săptămână dificilă. 

Am dat fuga în curtea din spate și m-am urcat pe bicicletă. 
Când am trecut pe lângă fereastra sufrageriei, l-am văzut pe 
Barry trăgând-o pe mama în poala lui și frecându-și nasul de 
gâtul ei. Ea nu zâmbea, dar se lăsa dezmierdată. 

M-am plimbat cu bicicleta pe unde am văzut cu ochii, până 
când a început să se întunece, apoi m-am întors acasă. Mi-am 
pus bicicleta în garaj și am intrat tăcută în casă. Barry se uita la 


VP - 91 


televizor în sufragerie, dar mama mă aștepta la etaj. M-a 
îmbrățișat cu putere și a șoptit: 

— Lui Barry îi pare sincer rău. Și ţi-am lăsat pe birou o brioșă 
și un pahar cu lapte. 

Am mâncat-o, dar nu mai era nici pe departe la fel de 
gustoasă ca atunci când am simţit prima oară gustul dulceag. 

e 

Am fost atât de cufundată în amintirea acelei aniversări, încât 
picioarele m-au purtat aproape pe nesimţite către Secţia 17. 

Când trec pe lângă vitrina unui magazin, îmi remarc reflexia. 
Umerii îmi sunt încovoiați, iar braţele, încrucișate la piept. Imi 
dau seama că încerc să mă fac mică. Aceasta este moștenirea 
pe care mi-a lăsat-o Barry, chiar dacă, după acea aniversare, a 
avut grijă să-mi servească răutăţile când eram doar noi doi. 

Mă opresc și mă întorc să mă privesc din cap până-n picioare. 
Îmi desfac braţele și le las să atârne pe lângă trup. Mă îndrept și 
îmi trag umerii spre spate. Redevin femeia care eram cu numai 
câteva minute în urmă, când stăteam la masă cu Cassandra și 
Jane. 

Cuvintele lui Barry îmi sunt alungate din minte de cele rostite 
de Jane: „Ce braţe tonifiate ai! Cu cine te antrenezi, cu 
instructorul personal al lui Michelle Obama?” 

Ajung la secţia de poliţie, intru și trec pe lângă băncile 
paralele din lemn. De data aceasta, ofițerul de la recepţie este o 
femeie. Își ridică ochii pentru a mă privi, dar nu îmi vorbește, iar 
eu îmi amintesc cât de intimidant este locul acesta. Dar nu mă 
las păgubașă. 

— Bună ziua, aș dori s-o văd pe doamna detectiv Williams. 

— Nu este aici. 

Mă simt brusc dezamăgită, dar îmi vin repede în fire și întreb 
dacă îi pot lăsa un bilet. 

Poliţista încuviinţează din cap, iar eu scot din geantă un pix și 
o chitanţă veche. „Vă rog să mă sunați”, îi scriu. „Colierul nu îi 
aparținea de fapt Amandei”. Trec și numărul telefonului meu 
mobil, în caz că Williams nu-l mai are. 

Am pus deja la punct un plan în cazul în care colierul a ajuns 
la mama Amandei. O pot căuta pe internet. Pot să-i aflu numărul 
de telefon și adresa și să-i explic ce s-a întâmplat. 


VP - 92 


Nu le voi spune surorilor Moore despre eforturile pe care le- 
am făcut pentru a-l recupera. Mă voi mulţumi să le dau vestea 
bună. 


21. 


CASSANDRA & JANE 


Surorile mint doar când este absolut necesar. 

S-o facă pe Shay să aibă o părere mai bună despre sine era 
esenţial, motiv pentru care Cassandra inventase povestea 
despre bărbatul care îi frânsese inima lui Jane. De fapt, Jane 
încheiase relația cu frumosul bancher atunci când acesta 
începuse să solicite prea mult din timpul ei. 

În rest, singura minciună inventată se referea la adevărata 
proprietară a colierului dispărut. Căci cel al lui Jane se odihnea 
frumos în cutia ei de bijuterii. 

Shay păruse foarte dornică să-l recupereze. Surorile se 
așteptau să primească rapid vești de la ea, mai ales că Valerie o 
urmărise pe Shay când plecase de la Bella's și o văzuse 
îndreptându-se către Secţia 17 de Poliţie, probabil pentru a 
recupera colierul. 

Dar restul serii a trecut fără ca Shay să le contacteze, între 
timp, orele au devenit zile, iar Shay tace în continuare. De 
îndată ce a lăsat colierul la secţia de poliţie, surorile au încetat 
să urmărească unde se află. Nu pot risca să lase o urmă 
electronică, în caz că poliţia ar descoperi localizatorul. 

Când asistenta Cassandrei și a lui Jane le întrerupe bătând la 
ușă, în timpul unei ședințe de stabilire a strategiei, pentru a 
anunţa că au un apel urgent, preţ de o clipă, ambele surori se 
gândesc că este Shay. 

Însă e Daphne, cu glasul atât de întretăiat de furie, încât abia 
poate articula cuvintele: 

— Kit... clienta care m-a combinat cu James... tocmai a sunat. 
Poliţia i-a făcut o vizită... a întrebat-o despre... 

— Așteaptă! o întrerupe Cassandra. 

Stacey le avertizase că era posibil ca linia să nu fie sigură. 

Daphne pare să înțeleagă. 


VP - 93 


— Scuze! 

Vocea îi este încă sacadată, dar își alege cu mai multă grijă 
cuvintele. 

— Kit vine încoace... la magazinul meu. 

Cassandra și Jane au în program o întâlnire la prânz cu un nou 
editorialist de la Post. Dar nu o pot lăsa pe Daphne să se 
descurce singură. Cassandra telefonează la restaurant ca să 
schimbe rezervarea, pentru două persoane în loc de trei, în timp 
ce Jane dă fuga afară pentru a opri un taxi. 

Când Kit intră grăbită în magazin și își ridică pe creștet 
ochelarii de soare supradimensionaţi, Jane se află în spate, 
uitându-se la pardesie. Alţi clienţi nu mai sunt în micul magazin. 

Kit o cuprinde pe Daphne în braţe. 

— Îți vine să crezi? se plânge ea, iar vocea îi răsună cu 
ușurință în spaţiul restrâns. Azi-dimineaţă, când am deschis ușa 
ca să plec la cursul de Pilates, am dat nas în nas cu un tip care 
stătea acolo, cu pumnul ridicat! 

Daphne încuviinţează din cap și își încrucișează brațele la 
piept. E clar că această reacţie slabă nu este cea la care se 
aștepta Kit. 

— Se pregătea să bată, dar tot m-a speriat la culme, în fine, 
și-a scos insigna. Când o vezi în faţa ochilor, să știi că e mai 
mare decât pare la televizor. Mi-a pus o grămadă de întrebări - 
cum l-am cunoscut pe James și așa mai departe apoi a vrut să 
afle despre întâlnirea ta cu James. Nu-i așa că e ciudat? 

— Atenţie! șoptește Jane, prea încet pentru ca vreuna dintre 
femei să o audă. 

— De ce ar întreba detectivul despre asta? Am ieșit cu el doar 
o dată. 

— Știu! exclamă Kit. lar asta s-a întâmplat acum o veșnicie! Ai 
spus că a fost drăguţ, dar că nu e chiar genul tău. Și nici James 
nu a pomenit vreodată de tine. l-am explicat poliţistului toate 
astea... 

Un bubuit, răsunând din spatele magazinului, le face pe 
ambele femei să se întoarcă brusc. 

— Vai, îmi pare tare rău! strigă Jane. Nu pot să cred cât de 
neîndemânatică sunt! 

Daphne se grăbește să o ajute pe Jane, care stă în genunchi 
lângă bustul căzut al unui manechin împodobit cu eșarfe și 
curele. 


VP - 94 


— Nu-ţi face griji, spune Daphne. 

Când Daphne începe să adune accesoriile, Jane observă că 
mâinile îi tremură. Kit vine lângă ele, fremătând, practic, de 
nerăbdare. 

— Încerc să găsesc câteva piese noi de purtat la serviciu, îi 
spune Jane lui Daphne. Ai putea să mă ajuţi? 

— Desigur, zice Daphne, apoi se ridică și pune la loc pe masă 
jumătatea de manechin. Preferi rochii sau pantaloni? 

— Ambele. Trebuie să-mi reînnoiesc garderoba. 

Pe chipul lui Kit se citește clar dezamăgirea, în timp ce 
privirea îi fuge de la Jane la Daphne și înapoi. 

— Ar fi cazul să plec. Te sun mai târziu! 

Daphne și Jane o privesc pe Kit până când iese pe ușă, apoi 
Daphne se prăbușește pe un scaun capitonat, aflat lângă masa 
pe care sunt expuse diverse produse. 

— Nu pot să cred că poliţia încă îmi pune întrebări. 

Este trasă la faţă și palidă. 

Cu siguranță, detectiva remarcase uriașa discrepanţă din 
povestea lui Daphne. Daphne spusese poliţiei că James nu o mai 
contactase după ceea ce, conform descrierii ei, fusese o seară 
intimă, încheiată în apartamentul ei. Explicase că acela fusese 
motivul pentru care trimisese mesajul furios, prin care îi ura lui 
James să putrezească în iad. Dar Kit relatase o versiune diferită 
a serii, și anume că Daphne îi spusese că întâlnirea fusese 
placută, dar că nu simţise nicio atracţie față de James. 

De la acest firicel sâcâitor se putea destrăma totul. 

— Faci faţă foarte bine situaţiei, o asigură Jane pe Daphne, 
punând o mână pe umărul ei. Îţi garantez că nu ai de ce să-ți 
faci griji. 

Și această minciună era necesară. Nu-și permiteau ca Daphne 
s-o ia la vale, așa cum se întâmplase cu Amanda. 


22. 


SHAY 


Majoritatea oamenilor mint într-o conversație atunci când 
încearcă să pară agreabili și competenți. Un studiu celebru a 


VP - 95 


constatat că 60% dintre oameni au minţit cel puțin o dată în 
timpul unei conversații de zece minute. Dacă ai de gând să spui 
o minciună, iată cum trebuie să procedezi: 

e Fă-o să pară credibilă; 

+ Exersează felul în care o spui; 

e Ai grijă să fie scurtă; 

e Spune-o cu convingere. 


Jurnal de date, pagina 24 


Jody nu ar trebui să se mute până la sfârșitul lunii, dar, când 
intru pe ușă, simt prezenţa ei peste tot în jur - perne noi, cu 
motive florale, împodobesc canapeaua maro cu pielea crăpată, 
iar un poster înfățișând niște nuferi de Monet atârnă deasupra 
băncuţei sub care ne punem pantofii. Pe masa din capătul 
încăperii, este așezată o poză cu ea și Sean, într-o ramă 
argintie, deși mai deunăzi, acolo nu se aflau decât niște 
suporturi pentru pahare. 

Totul îmi amintește - de parcă ar mai fi nevoie! - că timpul 
meu aici este limitat. Astăzi, am petrecut două ore pe site-uri 
precum Apartaments.com și Trulia, căutând o garsonieră. În cele 
din urmă, am găsit o locuinţă care părea promițătoare, dar, 
când am sunat, agentul imobiliar mi-a spus că noul chiriaş 
semnase contractul la o oră după publicarea anunţului. 

In timp ce mă descalț, aud vocea lui Jody. Ea și Sean sunt în 
dormitorul lui, cu ușa închisă, însă pereţii sunt subțiri. 

— Se numește „regula de un minut”, explică Jody, iar vocea ei 
pare puţin mai ascuţită și mai stridentă decât de obicei. Dacă un 
lucru durează mai puţin de șaizeci de secunde, atunci trebuie 
să-l faci pe loc. De asta sunt vase în chiuvetă și haine aruncate 
pe scaun. 

Mi-l pot imagina pe Sean trecându-și mâinile prin părul său 
roșcat. Nu e un tip dezordonat, dar, uneori, lasă chestiile de 
reciclat să se adune sau mai uită produsele neperisabile în 
pungi, pe blat, vreme de câteva ore. 

Vocea lui este mai gravă și mai domoală, dar mi se pare că 
sesizez o vagă iritare în ea: 

— ... muncă... vreau să mă relaxez... 

„Dacă nu durează decât un minut, de ce nu faci tutreaba aia, 
Jody?” mă gândesc eu. 


VP - 96 


— Ei bine, eu nu mă pot relaxa când e atâta dezordine! 

Acum, cu siguranţă e țâfnoasă. 

Un fior de entuziasm mă străbate. E pentru prima dată când îi 
aud certându-se. Dacă se despart, atunci nu va mai trebui să 
mă mut. 

Aud din nou vocea lui Sean. Apoi Jody râde. Și cu asta, 
momentul a trecut. 

Sean are replică la orice. 

Asta-i unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la el. 

Îmi scot pantalonii și bluza purtate la serviciu și îmi pun niște 
colanţi, un tricou vechi și pantofii de alergare. Toamna, îmi 
place să fac jogging pe lângă East River. 

Îmi iau căștile și îmi leg o geacă subțire în jurul taliei. Înainte 
să plec, mai fac un lucru. li telefonez detectivei Williams. 

Nu a răspuns la biletul pe care i l-am lăsat. leri, am sunat-o de 
câteva ori, dar era pe teren și mi-a fost jenă să-mi las din nou 
numele. Probabil că se ocupă de crime și spargeri. Să răspundă 
la mesajul meu ar fi ultimul lucru din lista ei de priorităţi. 

De data asta, răspunde. 

Mi-am plănuit micul discurs. Îl rostesc mai repede decât îmi 
doresc, pentru că simplul fapt de a-i auzi vocea mă face să mă 
simt agitată. 

— Bună ziua, sunt Shay Miller. Am sunat ca să vă spun că acel 
colier pe care vi l-am dat nu i-a aparţinut, de fapt, Amandei. O 
prietenă i-l împrumutase. Aș putea să trec să-l iau? 

Detectiva Williams nu spune nimic și nu pot decât să-mi 
imaginez ce crede despre mine. Mi-a zis să renunţ la toate astea 
și mi-a sugerat să apelez la ajutorul unui psihoterapeut. 

Tăcerea este atât de grea, încât încep să vorbesc aiurea. 

— Ăă... știu că sună ciudat, dar am întâlnit niște prietene de- 
ale ei și, din vorbă-n vorbă, am aflat că acel colier nu-i aparţine 
Amandei... Chiar trebuie să-l returnez... Am promis că voi... 

— Un moment! spune detectiva, iar vocea ei este atât de 
poruncitoare, încât tresar. Vorbești cu prietenele Amandei? 

— M-am întâlnit cu ele pe stradă... Ne-am cunoscut la 
comemorare. 

Detectiva Williams pare enervată. 

— Uite ce este, Shay, nu mai vorbi cu prietenele Amandei. l- 
am trimis deja colierul mamei sale. Trebuie să treci peste toate 
astea, îmi spune, pe un ton categoric. 


VP - 97 


Am ajuns într-un punct mort. Mă gândesc la expresia de 
încântare a lui Jane când i-am zis că voi recupera colierul. Mi-o 
amintesc pe Cassandra spunând: „Probabil că soarta ne-a adus 
împreună”. 

— Îmi pare rău, îi zic detectivei Williams, chiar înainte ca ea 
să închidă telefonul. 

Nu mi-am cerut scuze pentru că am deranjat-o. 

Mi-am cerut scuze pentru că nu am de gând să trec peste 
toate astea. 

e 

— Bună ziua, mă numesc Melissa Downing, îi spun femeii de 
la recepţia camerei de gardă de la City Hospital. Dacă se poate, 
aș dori să vorbesc cu Amanda, asistenta amabilă de la urgenţe. 

Femeia face ochii mari. 

— Oh! face ea, cu un aer șovăielnic, și aproape că îi văd 
gândurile cum i se zbat în minte. Pot să întreb despre ce este 
vorba? 

Schițez un zâmbet. „Ai grijă ca minciuna să fie credibilă”. 

— Am fost adusă aici cu câteva săptămâni în urmă. Ea era 
asistenta de serviciu. A avut grija de mine și a fost minunată. M- 
am gândit să vin și să-i mulțumesc. 

Am în mână un buchet de flori. Narcise galbene, din nou. 

Evit să duc mâna la gură, la piept sau la pântec, toate aceste 
gesturi fiind indicii că cineva nu spune adevărul. 

— Înţeleg. Mă scuzaţi un moment? 

— Desigur. 

Mă retrag și mă așez pe unul dintre scaunele din plastic, 
având grijă ca mișcările mele să fie cât mai nonșalante. 

Dar nu durează doar un moment. Stau pe acel scaun cel puţin 
cincisprezece minute, în timp ce femeia de la recepție șușotește 
mai întâi ceva la telefon, apoi începe să lucreze iarăși la 
computer, evitându-mi privirile. 

Într-un colţ se află un televizor, pornit, fără sonor, pe CNN, iar 
burtiera se derulează în partea de jos a ecranului. Mai sunt 
câteva persoane care așteaptă, dar nimeni nu pare să aibă vreo 
suferinţă teribilă. Totuși, aud gemetele slabe ale cuiva aflat nu 
prea departe, apoi țipătul unui bărbat. 

Probabil că trebuie să fii o persoană plină de compasiune 
pentru a lucra într-un astfel de mediu, ca să nu mai vorbim că e 
necesar și un grad înalt de competenţă. Inainte de a veni aici, 


VP - 98 


am analizat diverse statistici despre asistentele medicale și am 
găsit un studiu care arăta că 98% dintre asistentele medicale 
care lucrează în spitale spun despre munca lor că este 
solicitantă atât din punct de vedere psihic, cât și fizic. 

Mă întreb dacă Amanda a fost unul dintre ei. Să fii în mod 
constant martor la suferinţe și moarte trebuie să fie copleșitor. 
Un alt articol pe care l-am citit releva că asistentele medicale 
sunt cu 23% mai predispuse să se sinucidă decât restul femeilor 
- poate pentru că multe au acces facil la doze letale de 
medicamente. 

Amanda probabil că a avut acces la medicamente precum 
fentanil, oxicodonă, diazepam sau hidrocodonă. Cu toate 
acestea, a ales să se arunce în fața unui tren de metrou. 

Am notat toate acestea în jurnalul meu de date. Poate că 
sinuciderea ei are acum un pic mai mult sens pentru mine, nu 
însă și metoda pe care a ales-o. 

— Melissa? 

Nu reacţionez până când nu sunt strigată și a doua oară. Îmi 
ridic privirea și văd o asistentă într-o uniformă medicală roz. Are 
părul prins în coadă de cal, nu e machiată și pare complet 
epuizată. Acum am și mai mult respect faţă de profesia ei - 
asistentele medicale sunt la fel de prost plătite ca și profesorii. 

— Oh! Imi pare rău, eram cufundată în gânduri. 

Mă ridic în picioare. O privesc întrebător, sperând să-i las 
impresia că mă așteptam să o văd pe Amanda. 

— Eu sunt Gina. Am fost șefa Amandei. Ce-ar fi să vorbim 
aici? zice și mă conduce într-un colț relativ liniștit al sălii. Ai fost 
pacienta Amandei? 

— Da, mint eu. Mi s-a rupt apendicele. 

Am pregătit această poveste deoarece mi-am închipuit că ar fi 
foarte puţin probabil ca un angajat al spitalului să-mi 
împărtășească informaţii personale despre Amanda dacă ar fi 
cunoscut adevărata mea legătură cu ea. 

Ea încuviinţează din cap, iar eu sunt recunoscătoare că 
nimeni nu mi-a căutat numele în baza de date, pentru a verifica 
dacă am fost efectiv internată aici. 

— Imi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar Amanda a murit 
în urmă cu câteva săptămâni. 


VP - 99 


Preţ de câteva clipe, sunt luată prin surprindere de maniera 
directă în care mă înștiinţează. Apoi îmi dau seama că, probabil, 
trebuie să dea astfel de vești toată ziua. 

— O, Doamne! Ce s-a întâmplat? 

— A fost ceva brusc și neașteptat. 

Gina își împinge o șuviţă de păr în spatele urechii. Se uită la 
un bărbat care intră pe ușă, cu piciorul bandajat, sprijinindu-se 
de braţul unei femei mai tinere, apoi mă privește din nou. 

— Dar sunt sigură că ar fi apreciat vizita dumitale. Îi păsa cu 
adevărat de pacienţii ei. _ 

Clatin din cap de parcă nu mi-ar veni a crede. Imi cobor 
privirea spre florile din mâna mea. 

— Voiam să-i dau astea. Mi-a salvat viaţa. 

Sirena tânguitoare a unei ambulanțe amuțește în timp ce 
vehiculul se oprește de cealaltă parte a ușilor mari de sticlă. Știu 
că nu mi-a mai rămas mult timp, iar Gina probabil că deja mi-a 
zis mai multe decât își poate permite. Ridic capul și clipesc. 

— Aș vrea să-i scriu mamei ei, doamna Evinger. Cred că ar 
trebui să-i transmit condoleanţele mele și să-i spun ce asistentă 
minunată a fost Amanda. 

Gina dă să-mi răspundă, dar din interfon izbucnește un anunț, 
cu intermitențe. 

— Lasă un mesaj la recepţie, iar noi i-l vom transmite, spune 
și se îndepărtează cu un pas. 

Am presupus că Amanda și mama ei aveau același nume de 
familie, deoarece surorile Moore menţionaseră că mama ei nu 
se recăsătorise după moartea tatălui Amandei. Gina nu mă 
corectase când am numit-o „doamna Evinger”, așa încât am 
încredere că informaţia este corectă. Dar îmi trebuie mai multe 
date. 

— AȘ putea afla prenumele mamei sale? Ca să pot personaliza 
mesajul. 

Anunţul răsună din nou, iar eu abia aud răspunsul neatent al 
Ginei: 

— Aăă... Ellen... Stai, nu, e Eleanor. Lasă mesajul la recepţie, 
iar eu i-l voi trimite. 

Eleanor Evinger. 

Știu deja că este din Delaware. Nu pot fi prea multe femei cu 
acest nume. Tot ce trebuie să fac este s-o găsesc pe cea care 
mă interesează. 


VP - 100 


23. 


VALERIE 


În loc să facă ordine în așteptarea vizitatoarei sale, Valerie 
începe să creeze haos. 

În dormitorul principal al apartamentului ei din East Village, 
răvășește cu grijă conţinutul sertarelor comodei și își amestecă, 
în șifonier, hainele de vară cu cele de iarnă. la rochia verde- 
deschis cu buline de pe un umeraș din spate și o ascunde într-o 
sacoşă de la Bloomingdale, pe care o bagă sub pat. Imprăștie 
câteva perechi de pantofi pe podea și aruncă două sacouri 
subţiri pe spătarul unui scaun. 

Aranjarea întâlnirii cu organizatoarea profesionistă a fost 
floare la ureche. În timpul apelului telefonic introductiv, pentru 
stabilirea întâlnirii, Valerie afirmase că era liberă oricând după- 
amiaza târziu sau seara. Ceea ce era adevărat - Cassandra și 
Jane îi spuseseră că această treabă era mult mai importantă 
decât oricare alta de la firma lor de PR. 

Jody sugerase să se vadă în ziua următoare, la ora patru. 

— Clienţii mei fac cele mai mari progrese într-un interval de 
trei ore, deoarece mai mult decât atât este obositor. 

— Abia aștept, răspunsese Valerie, zâmbind peste muchia 
telefonului mobil, către Jane și Cassandra, care se aplecaseră ca 
să audă discuţia. Știu că mă vei ajuta foarte mult. 

Nu aveau nicio veste de la Shay, în ciuda promisiunii ei că va 
recupera colierul. lar poliţia părea să se apropie tot mai mult de 
Daphne. Surorile trebuiau să intre în ofensivă. Poate că iubita lui 
Sean, Jody, le putea oferi mai multe informaţii despre 
misterioasa lui colegă de apartament. 

Acum, la nici douăzeci și patru de ore de la conversaţia 
telefonică, Valerie mai dă o raită prin apartamentul ei, 
ascunzând fotografiile personale, precum și corespondenţa 
conţinând date de identificare. De asemenea, intenţionează să 
plătească în numerar. 

Valerie se îmbracă într-o ţinută potrivită personajului ei, o 
femeie proaspăt divorțată, înstărită, destul de banală: balerini, 
jeanși ușor decoloraţi și un tricou de două sute de dolari. Ca o 
măsură de precauţie suplimentară, are părul prins într-un coc 

VP - 101 


neglijent, astfel încât lungimea și stilul coafurii să nu poată fi 
identificate, și își pune ochelari de vedere falși. 

Valerie coboară în holul blocului cu zece minute înainte de ora 
stabilită. 

Când Jody sosește, Valerie o întâmpină cu un zâmbet cald și 
începe să converseze despre vreme, în timp ce o conduce pe 
Jody pe lângă portar. Cei mai mulți vizitatori le spun portarilor 
numele persoanei la care urmează să se ducă, dar acest lucru 
nu se poate întâmpla astăzi. Valerie nu își folosește numele real. 

Valerie apasă butonul pentru etajul șase și se întoarce 
zâmbind spre Jody. Jody este exact așa cum și-a imaginat - 
minionă, plină de viaţă, cu un aer de profesionalism ușor 
afectat. Shay le-a descris-o bine Cassandrei și lui Jane, până la 
detalii precum coada de cal care îi saltă când pășește. 

— O, Deena, ce frumos e apartamentul tău! exclamă Jody 
după ce Valerie descuie ușa și o poftește înăuntru. Imi place 
combinaţia de culori. Și blaturile astea de granit! Bucătăria ta e 
de vis. 

— Mulţumesc. 

Jody se apropie de blatul din bucătărie și își trece mâna peste 
o vază albă, în care se află niște bujori strălucitori. Vaza are 
forma unei mâini, cu palma sprijinită pe masă și încheietura 
goală pe dinăuntru, pentru a susţine tulpinile florilor. 

— Ce vază nostimă! Te superi dacă te întreb de unde ai luat- 
o? Intotdeauna caut lucruri pe care să le recomand clienților 
mei. 

— A, a fost cadou. 

— |lmi place la nebunieee, zice Jody, prelungind ultimul 
cuvânt, iar Valerie râde ușurel. 

După ce mai vorbesc câteva clipe, Valerie o conduce pe Jody 
la șifonierul ei. 

— După cum vezi, am nevoie de ajutor. 

— Oh, dar nu e chiar așa de rău. Ar trebui să vezi alte 
garderobe de care m-am ocupat! Acum, primul lucru pe care îl 
vom face va fi să scoatem toate lucrurile pe care le ai și să le 
punem pe pat. 

— Chiar și sutienele și chiloţii? 

— Tot! 

— De când am divorţat, în octombrie anul trecut, nimeni 
altcineva nu mi-a văzut chiloţii. 


VP - 102 


Partea cu divorţul e adevărată, momentul însă reprezintă o 
minciună. Valerie și soţul ei s-au despărțit cu peste un deceniu 
în urmă. 

— Oh, îmi pare rău! 

— Mulţumesc, dar nu are de ce să-ți pară, zice Valerie 
imprimând un ton încrezător vocii sale, în timp ce începe să 
scoată sertarele scrinului și să îngrămădească tricourile și 
șosetele pe pat. Sunt fericită că am scăpat de el. 

— Ihh. Păi atunci, drum bun și cale bătută! Acum hai să 
scăpăm și de alte lucruri nedorite! 

Cele două femei izbucnesc în râs, la unison. Prima sămânță a 
fost deja plantată. 

Apoi încep să sorteze hainele în trei grămezi, după cum cere 
Jody - de păstrat, de donat/aruncat și de reparat/modificat. 
Vorbesc întruna, Valerie povestind întâmplări din viaţa ei - unele 
reale, altele fictive - și punându-i întrebări lui Jody. 

Jody este sinceră și vorbăreaţă și îi spune lui Valerie cum a 
devenit organizatoare. 

— Nu e prea ușor, trebuie să obţii certificarea și toate cele. 

Apoi îi mărturisește că este pe cale să se mute cu iubitul ei. 

După ce umplu câţiva saci menajeri și nu mai rămân decât 
lucrurile de păstrat, Valerie propune să bea un pahar cu vin. 
Jody protestează, dar fără prea multă convingere. 

— O, haide, e trecut de ora cinci. Doar n-o să mă lași să beau 
singură! 

— Poate doar unul. 

Valerie aduce două pahare și o sticlă desfăcută de vin 
franțuzesc Sancerre. Umple paharele cu generozitate, apoi îi dă 
unul lui Jody. 

— Noroc! Pentru noi începuturi! 

Jody bea o gură. 

— Eşti gata să trecem la accesorii? 

— Haide! 

Continuă să discute în timp ce sortează împreună pantofii, 
apoi gențţile lui Valerie. 

Jody admiră o mică poșetă metalică, când Valerie se uită pe 
pat și se încruntă. la un pulover bej din teanc. 

— Acesta ar trebui, de fapt, aruncat. Fostul soț mi l-a 
cumpărat și nu vreau să-mi amintească de el. Îl purtam când l- 
am prins înșelându-mă. 


VP - 103 


— O, da? 

Jody mai ia o înghiţitură de vin. Este, în mod evident, dornică 
să audă o poveste picantă. 

— Îţi vine să crezi că ticălosul s-a culcat cu vecina noastră? 
Nici măcar nu era prea drăguță. Au pretins că sunt doar prieteni, 
explică Valerie, schițând ghilimele în aer la cuvântul „prieteni” și 
clătinând din cap. 

Este o minciună, dar Valerie e foarte convingătoare: 
încleștează maxilarele, iar privirea îi devine dură pentru o clipă. 

— Ingrozitor! face Jody, apoi își pune paharul de vin pe 
comodă și începe să împăturească un tricou. Chiar nu ai bănuit 
nimic? 

— Acum, că privesc în urmă, au existat câteva semne. 
Amândoi erau pasionaţi de golf, pe care eu îl urăsc, așa că jucau 
împreună din când în când... Tu ce crezi? Bărbaţii și femeile pot 
fi cu adevărat prieteni? 

— Ei bine..., începe Jody, în timp ce întinde palmele și 
netezește agresiv un alt tricou de pat. Ca să-ți spun drept, 
iubitul meu locuiește cu o altă femeie, dar sunt doar prieteni. 
Cel puţin, el se consideră doar prietenul ei. Dar cred că, în 
secret, ea e îndrăgostită de el. 

Valerie dă aprobator din cap. 

— Femeile își dau întotdeauna seama. Și ea cum e? Colega de 
apartament. 

Jody așază frumos tricourile într-un sertar al comodei și ridică 
din umeri. Întinde mâna după paharul de vin și ia o înghiţitură 
zdravănă. 

— E drăguță. Adică, nu are cine știe ce viaţă socială... 

Jody ezită. Valerie îi zâmbește încurajator. 

— Haide, spune ce ai pe suflet. 

— Adevărul este că e puţin cam ciudată. 

— Oho, în ce sens? 

Jody reia cu glas șoptit, deși sunt singure. 

— Are un caiet ciudat, pe care îl cară tot timpul după ea. Când 
l-am văzut prima dată, am crezut că e un jurnal. Dar, la un 
moment dat, l-a lăsat la vedere... 

— Pun pariu că nu ai rezistat să nu te uiţi. Eu, una, n-aş fi 
putut. 

Valerie mai toarnă niște vin în paharul lui Jody. 


VP - 104 


— M-am gândit că poate a scris ceva despre Sean. Sau despre 
mine. Dar nu, nici pe departe. 

Valerie devine brusc încordată. 

— Are scrise în el doar niște statistici bizare. 

— Statistici? face Valerie, încruntându-se. Cum ar fi? 

— Nu sunt sigură că așa se numesc, dar este vorba despre 
fobii și cât de mulţi oameni se sinucid. Există și o pagină 
întreagă despre asistente medicale. De exemplu, ce procentaj 
dintre asistente se sinucid și la ce fel de medicamente au acces 
atunci când o fac. Adică, cine cercetează lucruri de genul 
acesta? 

Valerie e prea uluită ca să vorbească. Din fericire, Jody 
confundă acest lucru cu șocul revelaţiei. 

— Cred că e obsedată de moarte. E chiar înfiorător și aș vrea 
să se mute odată. 

— Da, îmi dau seama de ce. 

Valerie se întoarce cu spatele, sub pretextul că vrea să-și 
umple din nou paharul, pentru a câștiga timp ca să-și vină în 
fire. 

Își dorește cu disperare s-o dea afară pe Jody, ca să le poată 
suna pe Cassandra și Jane, dar nu poate face asta. Jody ar putea 
fi o resursă importantă în viitor. Valerie trebuie să se comporte 
normal în următoarele treizeci de minute, până când timpul 
alocat de Jody se va fi încheiat. 

ÎI petrec vorbind, bând vin şi punând hainele la locurile lor. 

În tot acest timp, mintea lui Valerie este frământată de 
întrebări. 

„De ce continuă Shay să fie obsedată de sinuciderea 
Amandei? Și cât știe, de fapt, despre ce s-a întâmplat cu 
Amanda Evinger?” 


24. 


SHAY 


Aproape cinci sute de milioane de colete poștale sunt livrate 
în fiecare zi și o sută patruzeci și șase de miliarde, în fiecare an. 
Furtul corespondenței este o infracțiune pedepsită cu până la 


VP - 105 


cinci ani de închisoare și o amendă de până la două sute 
cincizeci de mii de dolari. Unele estimări arată că uneia din trei 
persoane i s-a furat cel putin un colet livrat acasă. Pentru a 
combate acest fenomen, unele departamente de poliție folosesc 
colete pe post de momeală, cu un localizator GPS ascuns în ele, 
care sunt lăsate pe verandele voluntarilor. De îndată ce un 
astfel de pachet este luat, polițiștii primesc o alertă și îl pot 
urmări. 


Jurnal de date, pagina 25 


Găsesc mai multe femei cu numele Eleanor Evinger, dar 
numai una care are vârsta potrivită. 

După ceva mai multă muncă de cercetare, descopăr un site 
care confirmă faptul că este înrudită cu Amanda. 

Femeia locuiește în Wilmington, Delaware, la aproximativ 
două ore de Manhattan. 

În următoarea mea zi liberă, închiriez o mașină de la Zipcar, 
lucru pe care l-am mai făcut doar de câteva ori. 

Traficul nu este prea aglomerat, deoarece părăsesc orașul 
după ora de vârf. Menţin vitezometrul la o sută de kilometri pe 
oră în timp ce mă îndrept spre sud, pe autostrada interstatală 
95. Ascult o conferinţă TED susţinută de un bărbat pe nume 
Daniel Kish, pentru a-mi distrage atenţia nu numai de la 
problemele care au ajuns să fie o durere surdă și constantă în 
mintea mea - lipsa unui serviciu stabil, ca să nu mai vorbim de 
cea a unei locuinţe -, dar și de la ceea ce urmează să fac, o 
vizită-surpriză unei mame îndurerate. 

Planul meu este să fiu sinceră cu mama Amandei. Am spus 
prea multe minciuni în ultima vreme, iar acestea nu au făcut 
decât să înrăutăţească lucrurile, înfășurându-se în jurul meu, 
cuprinzându-mă în plasa lor. Îi voi zice doar că am găsit colierul 
și am crezut că este al Amandei, dar, de fapt, nu e al ei. Când 
repet în gând acele cuvinte, sună foarte simplu. 

Dar sună totodată și foarte rece. Nu știu însă ce altceva să 
fac. 

Două ore mai târziu, intru pe Pine Street. În cartierul acela 
liniștit, de ambele părți ale străzii sunt numai case de cărămidă 
cu un singur nivel, aproape identice. O găsesc pe cea care mă 


7 Companie de car sharing. 
VP - 106 


interesează - are în faţă o mică verandă din lemn - și opresc la 
bordura de peste drum. 

lau buchetul de narcise, pe care le-am păstrat proaspete 
învelindu-le tulpinile într-un prosop de hârtie umed - am ajuns 
deja să asociez aceste flori cu Amanda - și ies din mașină. Îmi 
iau blazerul, deoarece mi se pare mai respectuos decât să mă 
prezint doar în cămașă, și îmi netezesc părul. 

Primul lucru pe care îl observ este aspectul dezolant al 
gazonului, ca și cum nu ar fi fost plivit sau tuns de săptămâni 
bune. In curtea laterală se află un leagăn din lemn, pentru două 
persoane, de pe care se cojește vopseaua. 

Casa este foarte asemănătoare cu cea în care locuiesc mama 
și Barry - în care ne-am mutat când aveam zece ani -, cu 
excepția faptului că Barry întreţine cu scrupulozitate curtea. Văd 
câteva păpădii zburlite care cresc lângă aleea din faţă și mi-o 
imaginez pe Amanda în copilărie, rupând una și suflând puful 
alb. Exact așa cum făceam și eu. 

Puseul de vinovăţie pe care l-am simţit mai devreme revine în 
forță. Mă silesc să nu mă opresc din drum. 

Deschid ușa cu plasă a verandei, tresărind în timp ce scârțâie 
puternic. Dau să mai fac câţiva pași până la ușa din faţă și să 
bat. 

Dar nu mă pot abţine să nu arunc mai întâi o privire în jur. Pe 
verandă se află un balansoar și alte câteva piese de mobilier, 
printre care și o noptieră înțesată de teancuri de plicuri, reviste 
și ziare. Coșul pentru reciclare de lângă ea aproape că dă pe 
dinafară. 

In colţ, adormită pe o canapea de răchită, o văd pe femeia pe 
care am venit să o vizitez. Mama Amandei. O recunosc de la 
comemorare, unde stătea pe un scaun, lângă poza Amandei, 
lăsându-se îmbrățișată de Cassandra. 

Are gura ușor întredeschisă și stă pe o parte, cu mâinile 
împreunate sub bărbie. Pe masa din faţa ei se află o sticlă de 
Chardonnay aproape goală, un pahar de vin răsturnat și un 
sandviș cu ton mâncat pe jumătate. Aud o muscă băzâind în 
jurul sandvișului. 

Mi se pare o intruziune să o văd așa: e un gest profund intim 
să privești pe cineva dormind. Pare foarte vulnerabilă și cu mult 
trecută de cei cincizeci și ceva de ani pe care îmi imaginez că-i 
are. 


VP - 107 


Îmi doresc să o fi sunat ca s-o anunţ că vin. Dar m-am gândit 
că, luând-o prin surprindere, va avea prea puţin timp de gândire 
ca să mă ia la întrebări. Sau, mai rău, să-mi spună să nu vin. 

Mă îndrept spre ea, apoi mă opresc. Oricine s-ar speria dacă 
un necunoscut s-ar înființa pe veranda lui și l-ar trezi brusc din 
somn. 

Poate că ar trebui să mă întorc la mașină și să aştept. Dar nu 
pare să fie o simplă moţăială. Aș putea sta ore întregi 
așteptând-o să se trezească. 

Imi cântăresc în gând opţiunile - să-mi dreg zgomotos vocea, 
să ies și să bat în ușa verandei -, dar apoi mă uit din nou la 
corespondenţă. Teancurile par să se fi adunat acolo de ceva 
vreme. 

„l-am trimis deja colierul mamei Amandei”, spusese detectiva 
Williams. 

Mă apropii mai mult, cu răsuflarea tăiată. 

Deasupra, se află un catalog al magazinului universal Sears, 
într-o folie de plastic. Văd colţurile plicurilor ițindu-se de sub el, 
dar nu-mi dau seama ce conţin. 

Detectiva ar fi putut să-l trimită în plicul simplu în care i l-am 
dat, dar la fel de bine l-ar fi putut expedia într-un plic căptușit. 

Mă uit la mama Amandei. Nu s-a mișcat, iar răsuflarea ei este 
lentă și egală. Pun ușurel florile pe măsuţa de cafea, lângă vin. 

Mai fac apoi un pas spre masă, care este la doar câţiva 
centimetri de capul ei. 

Mâna mea planează deasupra catalogului. Dacă îl iau, nu va 
exista nicio explicaţie plauzibilă pentru acţiunile mele. 

Imi bag degetele pe sub el și îl ridic încet. Nu am unde să-l 
pun, așa că îl ţin în mâna stângă, în timp ce iau următorul lucru. 
Este o factură la apă. 

Plicul detectivei Williams ar putea fi oriunde, teancurile fiind 
împrăștiate la nimereală. Sper să fie aproape de vârf, printre 
scrisorile mai recente. 

Dar s-ar putea să nici nu fie aici. 

Musca trece bâzâind la un centimetru distanţă de nasul meu 
și tresar, alungând-o cu mâna. 

Mama Amandei scoate un murmur slab. Îmi ţin respiraţia. Tot 
ce trebuie să facă este să deschidă ochii, și m-ar vedea chiar 
lângă ea. Dar rămâne adormită. 


VP - 108 


lau factura la apă și o pun în mâna stângă, deasupra 
catalogului. Apoi ridic rapid următoarele plicuri. Pe măsură ce le 
iau, sunt conștientă că mă afund din ce în ce mai adânc. 

Îmi amintesc de ceea ce se cheamă „efectul bulgărelui de 
zăpadă”, pe care l-am cercetat cu ceva timp în urmă. In esenţă, 
înseamnă că persoanelor care comit mici fapte necinstite le este 
tot mai ușor să spună noi și noi minciuni. Pe măsură ce 
fabulaţiile se acumulează, anxietatea și rușinea încep să 
dispară. 

Prima dată când am întâlnit-o pe Cassandra, am minţit-o. 
Apoi, când am luat ceaiul cu ea și cu Jane, am mers mai departe 
cu minciuna cum că eu și Amanda mergeam la același cabinet 
veterinar. După aceea, am inventat o altă poveste când am fost 
la spital și am vorbit cu Gina. Și acum, asta. 

Îmi jur că va fi ultima oară. Că se va încheia aici. 

Când încerc să scot o revistă, stiva se răstoarnă. Vreo zece 
scrisori și facturi cad foșnind pe podea. 

Înlemnesc când mama Amandei se întoarce pe partea 
cealaltă. Ridică un braţ și, pentru o clipă, sunt îngrozită că o să 
mă înșface. Însă îl ridică doar deasupra capului și apoi îl 
coboară, așa de aproape, încât vârfurile degetelor mai că îmi 
ating piciorul. 

După un moment de agonie, privesc corespondenţa care a 
căzut pe podea. Două plicuri sunt destul de pastelate, de tipul 
celor în care vin felicitările Hallmark. Probabil că sunt mesaje de 
condoleanţe. 

O rușine arzătoare mă cuprinde. Dar nu mă pot opri, nu când 
sunt atât de aproape. Colierul trebuie să fie aici. lar defectiva 
Williams este atât de ocupată, încât probabil că nu a telefonat 
pentru a-i spune că i-l trimite. Dacă așa stau lucrurile, mama 
Amandei nu va ști niciodată că a dispărut. 

Ridic alte șase sau șapte plicuri. Apoi văd unul alb și lung, cu 
o adresă a expeditorului imprimată în colţul din stânga sus: 
„NYPD Secţia 17, New York, NY 10022”. 

Întind mâna și îl iau încet. Este foarte ușor, dar simt un obiect 
dur în interior, prin hârtia subţire. 

Îmi spun că, dacă ar fi fost important pentru ea, l-ar fi deschis. 

Încet, las teancul de corespondenţă din mâna stângă înapoi 
pe masă. Este imposibil să fac asta fără zgomot, și tresar. Dar 
mama Amandei nu se mișcă. 


VP - 109 


Strecor plicul în geantă. 

Deschiderea corespondenţei cuiva, nemaivorbind de furt, este 
o infracțiune federală. 

„Dar nu fur cu adevărat”, îmi zic eu. Colierul nu i-a aparţinut 
Amandei. 

Mă uit la corespondența împrăștiată pe podea. Nu pot risca să 
mai fac zgomot ridicând-o, așa că o las acolo. Poate va crede că 
o pală de vânt a dat-o jos de pe masă. 

Pornesc cu pași mici și neauziţi spre ușă. Când ajung acolo, 
întorc capul și mă uit la mama Amandei, îmbrăcată în capotul ei 
fără formă. Mă cuprinde tristeţea. Această sărmană femeie și-a 
pierdut soțul, iar acum, fiica. Și pare să se fi pierdut și pe sine. 

Este complet singură. 

Mi-aș dori să pot petrece câteva ore aici, făcându-i curat pe 
verandă și aducându-i un pahar cu apă rece. Nu ar compensa ce 
am făcut, dar ar fi un mod de a-mi cere scuze. 

Deschid ușor ușa și mă încordez când scârţâie. 

Apoi pășesc pe gazon, iar aerul pare mai proaspăt aici decât 
pe veranda ticsită, cu sanavișul abandonat. 

Mă îndrept rapid spre mașină, simțind la fiecare pas că o voi 
auzi pe mama Amandei strigând după mine. Mâinile îmi tremură 
când scot cheia din geantă. 

În timp ce deschid portiera, îmi dau seama că am lăsat florile 
pe masă. Sunt pe cale să risc și să mă întorc să le iau, când aud 
pe cineva strigând: 

— Bună ziua! 

Mă întorc brusc, simțindu-mi inima gata să-mi sară din piept. 
O femeie cu părul scurt și alb, îmbrăcată în blugi și cu o cămașă 
de flanelă, stă îngenuncheată în grădină, lângă trotuar. Este, 
evident, vecina care locuiește chiar peste drum. 

Se ridică și se apropie de mine, iar eu fac instinctiv un pas 
îndărăt. 

— Ai fost prietenă cu Amanda? Ne-a părut atât de rău când 
am auzit cumplita veste. 

E clar că vrea să vorbească, poate chiar a văzut-o pe Amanda 
crescând în acest cartier. Dar nu pot începe o conversaţie cu ea. 

— Îmi pare rău, dar mă grăbesc foarte tare, zic în timp ce 
intru în mașină. Mă bucur că v-am cunoscut. 

Îi fac cu mâna prin geamul deschis, în timp ce o iau din loc. O 
văd în oglinda retrovizoare privind în urma mea. 


VP - 110 


Oftez ușor, în vreme ce iau virajul prea repede, scrâșnind din 
roți. Trec de câteva intersecţii, apoi opresc și scot telefonul. 

„Am luat colierul de la poliţie”, le scriu Cassandrei și lui Jane. 
„Vi-l aduc cu plăcere oricând doriţi”. 

Las telefonul și apăs pedala de acceleraţie, ceva mai ușor de 
această dată. 

Mi-am încălcat în mai puţin de zece minute jurământul de a 
nu mai minţi. 


25. 


AMANDA 


Cu două luni în urmă 


— Mamă, trebuie să închid, spuse Amanda, peste sunetul 
tânguitor al sirenei unei ambulanţe. Pauza mea s-a terminat. 

Nu se terminase, dar dorea să încheie convorbirea telefonică. 
Amanda simţea că stomacul i se strânge instinctiv la auzul 
potopului de insulte dezlănţuit de mama ei. Și avea lucruri mult 
mai presante în minte decât să asculte văicărelile mamei sale 
despre fiul unui vecin care îi blocase din nou aleea. 

Amanda își băgă telefonul mobil în buzunarul halatului 
medical. 

„Acum sau niciodată”, își zise ea, simțind că inima-i stă în loc 
pentru o clipă. 

Se îndreptă spre spital, iar ușile de sticlă ce dădeau spre 
camera de gardă se deschiseră automat. 

Paznicul în uniformă aflat la birou o salută din cap. 

— Căldura e dată la maximum astăzi. 

Ea clipi nedumerită înainte să-și dea seama că se referea la 
temperatura de-afară. 

— E așa o arșiţă, că găinile fac ouă fierte, răspunse ea, 
trecându-și cardul de acces prin fantă, pentru a intra în incinta 
camerei de gardă. 

Speră ca paznicul să nu fi băgat de seamă că mâna Îi 
tremura. 


VP - 111 


În apartamentul lui Jane, când stătuse lângă Cassandra și 
simţise privirile celorlalte femei aţintite asupra ei, totul păruse 
foarte simplu. „Pot să o fac”, se oferise ea. „Nicio problemă!” 

„O, Amanda, ești grozavă!” replicase Cassandra, aplecându- 
se spre ea pentru o îmbrăţișare rapidă. Simţise părul mătăsos al 
Cassandrei atingându-i obrazul, în timp ce inspira aromele vagi 
de rozmarin și mentă ale șamponului ei. Amanda știa marca, se 
uitase odată în dulăpiorul cu cosmetice și medicamente din baia 
Cassandrei, curioasă să afle ce produse de înfrumusețare 
folosea aceasta. 

Amanda mai avea cinci minute de pauză. 

„Fac asta în fiecare zi”, se îmbărbătă Amanda, în timp ce se 
îndrepta spre camera de depozitare a medicamentelor, unde se 
afla arsenalul de narcotice al spitalului. 

Pe alte secţii, asistentele distribuiau de obicei medicamentele 
la orele pare - la zece dimineaţa, la prânz, la ora două și așa 
mai departe. Asta însemna că, înainte cu circa treizeci de 
minute de acele ore, începea cea mai mare aglomeraţie în 
încăperea respectivă, deoarece asistentele se grăbeau să ia 
diferitele tratamente necesare pacienţilor. 

Altfel stăteau însă lucrurile la camera de gardă, unde nu 
exista niciun fel de predictibilitate. 

În momentul acela, camera de depozitare a medicamentelor 
era goală. Dar o altă asistentă putea da buzna pe ușă din clipă-n 
clipă. 

„Repede!” își spuse Amanda. 

Își simţi trupul îngheţat când puse vârful degetului pe 
tastatură și introduse numărul de identificare. Luă sticluța de 
morfină lichidă de care avea nevoie pentru victima cu arsuri 
care fusese adusă mai devreme în cursul zilei și care urma să 
primească în curând altă doză. Până în clipa aceea, nu făcuse 
nimic rău. 

Acum venea partea dificilă, momentul în care urma să încalce 
limita. 

Încleștă degetele în jurul unei a doua sticluţe cu morfină. O 
strecură alături de prima, în buzunarul halatului. 

Închise dulapul cu medicamente, ieși din cameră și o porni 
rapid către vestiar, aflat la capătul holului, cu saboţii scârțâindu- 
i pe podeaua acoperită cu linoleum lucios. 


VP - 112 


Simţea o strânsoare în piept, fiindcă pretutindeni în spital 
erau ochi, de la agenţii de securitate la angajaţii care priveau 
camerele de supraveghere. Dar nimeni nu avea niciun motiv să 
o urmărească pe ea - în fond, era o asistentă care lucra acolo cu 
sârguinţă, de ani întregi. 

Împinse ușa vestiarului. Norocul îi surâdea și de această dată 
- nu era nimeni acolo. 

Işi deschise dulapul și scoase din borseta termoizolantă unde 
ținea pachetul pentru prânz o sticluță goală, în care fusese apă 
de gură. Transferă cu grijă șaizeci de miligrame, încercând să-și 
controleze tremurul mâinilor. Apoi puse la loc sticluta de 
Listerine, alături de bisturiul pe care îl învelise într-o fașă, mai 
devreme în cursul zilei. 

Un val de entuziasm o cuprinse, alungându-i neliniștea, în 
timp ce își imagina mesajul pe care urma să-l trimită Cassandrei 
și lui Jane imediat ce avea să părăsească spitalul: „Am 
rezolvat!” 

Fiecare dintre cele șapte femei din grupul lor avea abilități 
speciale, dar numai Amanda putea îndeplini această sarcină 
specială. Morfina lichidă alină durerea și, de obicei, provoacă o 
somnolență extremă. Doza furată avea să fie utilizată în acele 
scopuri precise. 

Mâna în care se afla sticla aproape plină cu morfină se 
îndreptă spre buzunarul halatului. 

— Hei, fată, iar ţi-e foame? _ 

Amanda se sperie și aproape că scăpă sticla. Işi strânse 
degetele în jurul ei și duse mâna la spate, în timp ce se întorcea. 

— Gina! M-ai speriat! 

Oare șefa ei o privea ciudat? 

Amanda încercă să zâmbească. 

— Am vrut să iau o gustare. 

Gina se îndreptă spre dulapul ei. 

— Şi eu vreau. _ 

Scoase un baton de granola. Il desfăcu și se lăsă să cadă pe 
banca lungă dintre dulapuri. 

— L-ai văzut pe tipul care aproape că și-a retezat degetul 
mare tăind o gogoașă? zise Gina, clătinând din cap și mușcând 
apoi din batonul de granola. 

— Încă unul? Astfel de cazuri primim de obicei duminica, zise 
Amanda, întorcându-se cu spatele și băgând mâna în buzunar, 


VP-113 


cu speranţa că trupul ei o împiedica pe Gina să vadă ce face. Ne 
vedem acolo! adăugă și o porni spre ușă. 

Acum, Gina chiar că se uita ciudat la ea. 

— Păi și gustarea ta? 

Amanda simţi că obrajii îi iau foc. Încercă să vină cu o replică 
spirituală, dar mintea i se blocase. 

— Nu mi-e chiar atât de foame, răspunse ea în cele din urmă 
și se grăbi să iasă din încăpere înainte ca Gina să mai apuce să 
zică și altceva. 


26. 


CASSANDRA & JANE 


Seara aceasta trebuia să fie un veritabil triumf pentru surorile 
Moore. În Manhattan are loc premiera unui film în care joacă 
unul dintre clienţii lor, un actor pe nume Dean Bremmer, pe care 
lumea îl compară cu Denzel Washington în tinereţe. 

Cu toate acestea, în loc să bea șampanie în birourile lor, în 
timp ce se machiau, surorile au petrecut ora de dinaintea 
premierei concepând o strategie. 

Daphne a sunat de două ori în cursul zilei, anunţându-le, cu 
glas neliniștit și mai ascuţit decât de obicei, că un poliţist aflat 
într-o mașină de patrulare îi supraveghea magazinul. Dar când 
Valerie, care până atunci reconfirmase răspunsurile invitaţiilor la 
premieră, s-a grăbit să se ducă în West Village, polițistul plecase 
deja. Surorile sunt de acord că nu a fost, probabil, nimic serios. 
Ofițerul ar fi putut face o mulţime de lucruri, inclusiv să ia pur și 
simplu o pauză. 

Totuși, nici Cassandra, nici Jane nu se simt în stare să ia cina. 

— O să renunţ la premiera lui Dean și o să rămân lângă 
telefon, spune Jane. 

Cassandra consideră și ea că una dintre ele trebuie să fie 
accesibilă în permanență, cu atâtea mine terestre în jurul lor. 

După ce Cassandra pleacă - cu părul strâns într-o coadă de 
cal, pentru că și-a anulat programarea la coafor, și uitând să-și 
schimbe pantofii cu alţii negri, cu toc cui, pregătiţi lângă 


VP - 114 


canapeaua din birou -, Jane se așază la biroul ei din sticlă și 
crom și încearcă să mai rezolve din actele care s-au adunat. 

Dar îi este imposibil să se concentreze. Tresare de fiecare 
dată când telefonul ei vibrează, anunțând primirea unui SMS sau 
a unui e-mail. 

Apoi un sunet strident curmă tăcerea: telefonul fix sună, chiar 
dacă programul de lucru s-a încheiat de mult. Jane verifică 
identitatea apelantului: „City Hospital”. 

Fostul loc de muncă al Amandei. 

Jane își pune căștile hanas-free și răspunde imediat. 

Este Gina, fosta șefă a Amandei la camera de gardă. De 
îndată ce Gina îi explică faptul că mama Amandei i-a dat 
numărul firmei lor de PR, Jane se mai relaxează. 

— La începutul săptămânii, am golit în sfârșit dulapul 
Amandei, spune Gina. A durat câteva zile până când mama ei 
m-a sunat înapoi. Și a vrut să vă întreb, pe tine și pe sora ta, 
dacă puteți lua lucrurile Amandei. Nu sunt multe - niște haine, o 
umbrelă și câteva obiecte de toaletă. 

— Desigur. 

Jane își imaginează cum s-a desfășurat conversaţia. Mama 
Amandei se arătase mai mult decât dispusă să cedeze surorilor 
responsabilitatea în toate  privințele, de la eliberarea 
apartamentului Amandei până la organizarea și costurile 
aferente întrunirii de comemorare. 

lar surorile sunt mai mult decât dornice să-și asume 
responsabilitatea pentru orice aspect legat de Amanda. 

— AȘ putea trece pe la spital în seara asta, se oferă Jane. 

— O, eu tocmai plecam. Cândva în cursul zilei de mâine ar fi 
în regulă? 

— Desigur. 

Gina fusese una dintre puţinele persoane din afara grupului 
căreia Amanda îi trimitea din când în când mesaje - câte un 
desen haios despre asistente sau detalii legate de vreun cadou 
pentru bebelușul unei colege. Gina nu putuse participa la 
comemorare deoarece fusese de gardă. 

Acum, Jane avea ocazia s-o cunoască. 

— Nici acum nu-mi vine să cred că s-a dus, spune Jane. 

— Da, nici mie. 

— Simt că ar fi trebuit să detectez niște semnale, dar nu am 
observat nimic diferit la ea. Tu ai remarcat? 


VP - 115 


Gina ezită, iar Jane aude prin telefon zgomotele spitalului - 
sunetele statice care preced un anunţ la difuzor, o sirenă 
îndepărtată, voci, când mai înalte, când mai joase. 

— A părut puţin cam... Ei bine, nu „absentă” ar fi cuvântul 
potrivit, dar e singurul care îmi vine în minte. Cred că am 
observat asta prima oară cu câteva săptămâni înainte să moară. 

— Hm... 

Jane ia un blocnotes galben și un pix. Nu poate transcrie 
conversaţia pe computerul ei, deoarece Gina ar putea auzi 
ticăitul tastelor. 

— lar apoi, chiar înainte de a muri, s-a comportat foarte 
ciudat. A făcut câteva greșeli, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. 
Și la ultima tură împreună, a plecat grăbită la jumătatea 
programului. A fost ultima dată când am văzut-o. 

Jane devine brusc încordată. 

— Mă întreb ce se întâmpla. 

— Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Se comporta foarte 
ciudat, spune Gina, cu un oftat. 

Jane oftează și ea. 

— Este o pierdere teribilă pentru noi! A fost o asistentă 
minunată. E ușor să ajungi cumva la saturație, să pui o pavăză 
între tine și pacienţi, ca să nu suferi dacă nu supraviețuiesc. Dar 
Amanda nu a făcut asta. 

— Știu. Îi păsa cu adevărat, mai ales de năpăstuiţii lumii. 

Jane pune pixul jos și se ridică. Paharul cu apă este gol, așa că 
se îndreaptă spre micul dozator de lângă recepţie, ca să și-l 
umple. 

— Chiar zilele trecute o femeie venise să-i aducă flori, în semn 
de mulțumire că Amanda i-a salvat viața. 

— Ce drăguţ! 

Jane apasă maneta de apă. Se va opri curând din muncă, 
fiindcă este prea distrasă ca să poată face mare lucru, apoi se 
va duce acasă, va desface o sticlă de vin și va vorbi cu Daphne. 

— Da, părea foarte afectată de moartea Amandei. 

Jane încremenește. Apoi ia mâna de pe manetă, deși paharul 
este doar pe jumătate plin. Se întoarce repede la biroul ei, 
făcând eforturi să-și menţină tonul dezinvolt: 

— Serios? 

— In fine, trebuie să plec... 


VP - 116 


— Scuze, o întrerupe Jane, cu pixul planând din nou deasupra 
paginii. Femeia cu florile... era cumva înaltă, cu păr castaniu și 
ochelari cu rame din baga? 

Jane sesizează surprinderea Ginei, la celălalt capăt al liniei. 

— De unde știi? 

Jane strânge pixul între degete. „Shay”, scrie ea, apoi 
subliniază numele cu atâta putere, încât vârful pixului străpunge 
hârtia. 

— E o poveste lungă și îţi voi explica totul, dar mi-ai putea 
spune în două vorbe ce altceva a mai făcut? 

Jane simte că i se strânge stomacul, în așteptarea 
răspunsului. 

— Nimic, spune Gina, cu un glas nedumerit. A cerut adresa 
mamei Amandei, ca să-i poată trimite un mesaj de condoleanţe. 

Jane închide ochii. 

— l-ai dat-o? 

— Nu, i-am zis că nu pot să i-o dau, dar că îi transmit cu 
plăcere mesajul ei. 

Jane își ia deja geanta și haina. 

— Nu vreau să te îngrijorez, dar femeia asta a făcut niște 
lucruri foarte ciudate, spune repede Jane. A apărut la 
comemorarea Amandei și a minţit cu privire la modul în care a 
făcut cunoștință cu ea. Nu cred că i-a fost pacientă. Nu știu ce i- 
ar fi putut scrie mamei Amandei, dar sigur nu e vorba despre un 
mesaj de condoleanţe. 

— O, vai, vorbeşti serios? Habar n-am avut. A fost foarte 
convingătoare. 

— Numele ei este Shay Miller. Dacă mai apare acolo, te rog să 
mă suni imediat, bine? 

— S-H-A-Y? Mie mi-a zis că o cheamă altfel, parcă ceva cu M. 
Stai puţin să ajung la un computer și să verific ceva. 

Preţ de câteva clipe, se aşterne tăcerea. Apoi Gina spune: 

— Nicio persoană cu numele de Shay Miller nu a fost internată 
vreodată aici. Am căutat în baza de date. 

— O voi suna imediat pe mama Amandei. Nu trebuie să 
deschidă acea scrisoare. 

— Stai puţin! zice Gina, apoi ezită. Acum, că mă gândesc mai 


bine, n-a lăsat niciun mesaj. 
* 


VP - 117 


— Un reporter de la E! Entertainment vine încoace, îi zice 
Cassandra lui Dean Bremmer, actorul în vârstă de douăzeci și 
doi de ani aflat lângă ea. Îţi va pune două întrebări. Prima va fi 
cum a fost să lucrezi cu Matthew McConaughey. Apoi te va 
întreba ce te-a atras la personajul tău. Ştii ce ai de spus, ai mai 
răspuns la aceste întrebări de vreo zece ori. 

Dean încuviinţează din cap. 

— Va deveni mai ușor cu timpul? 

— Categoric! 

Cassandra îi zâmbește. 

Lumina puternică a camerei celor de la revista £! tocmai se 
răsfrânge asupra lui Dean, când Cassandra simte o mână 
prinzând-o de cot. 

Jane se apleacă spre ea. Cineva care le-ar privi și-ar putea 
imagina că îi șoptește surorii sale cât de mult i-a plăcut filmul. 

— Tocmai am vorbit cu una dintre colegele Amandei, Gina, 
apoi am sunat-o pe mama Amandei, murmură Jane. 

Cassandra zâmbește de parcă ar fi nespus de încântată de 
spusele surorii ei. 

— Cum a fost să lucrezi cu Matthew? îl întreabă reporterul pe 
Dean. 

— O, un coșmar total! spune Dean pe un ton glumet, afișând 
un surâs cuceritor. 

Cassandra dă aprobator din cap către Dean, în timp ce Jane 
șoptește din nou: 

— Cu câteva zile în urmă, Shay s-a dus la spital, pretinzând că 
e una dintre fostele paciente ale Amandei. Încerca să obţină 
adresa mamei Amandei. 

Aproape imperceptibil, Cassandra devine brusc încordată. 

Reporterul de la Æ! pune a doua întrebare aprobată în 
prealabil de Cassandra: 

— Ce te-a atras la acest personaj complicat și uneori 
enervant? 

— Important a fost să înţeleg care era adevărul lui, răspunde 
cu seriozitate Dean. 

Jane continuă: 

— Gina nu i-a dat adresa, iar eu am sunat-o pe mama 
Amandei pe drum încoace. Shay nu a luat legătura cu ea. Dar 
mi-a spus că, astăzi, când s-a trezit dintr-un pui de somn, a găsit 
un buchet de flori pe veranda din față. 


VP - 118 


— Nu înţeleg, murmură Cassandra. Cineva i-a lăsat flori 
mamei Amandei, dar nu a încercat să vorbească cu ea? 

Jane rostește trei cuvinte la urechea surorii sale: 

— Erau narcise galbene. 


27. 


SHAY 


Una dintre cele mai bune modalități de a face pe cineva să te 
placă este să-i ceri să-ți facă o favoare. Conform unui studiu 
realizat atât în SUA, cât și în Japonia, subiecţii, care credeau că 
lucrează la un proiect comun, au declarat la final că le-a plăcut 
mai mult de o persoană atunci când aceasta le-a cerut ajutorul 
în legătură cu sarcina respectivă. Este ceea ce se cheamă 
„efectul Benjamin Franklin”. Fenomenul este numit astfel 
datorită faptului că părintele fondator a folosit această tactică 
pentru a atrage de partea sa un rival politic, cerându-i să-i 
împrumute o carte din biblioteca sa. 


Jurnal de date, pagina 32 


Când interfonul băzâie, apăs butonul pentru a le deschide ușa 
surorilor Moore. 

Tin în mână colierul lui Jane, cu pandantivul în formă de soare, 
și mă gândesc că aș putea să nu le spun adevărul - că am făcut 
efortul de a închiria o mașină și de a șofa patru ore și jumătate 
pentru a-l recupera. M-ar face să par disperată. În plus, cum aș 
putea recunoaște că, în esenţă, l-am furat? 

Mă uit prin apartamentul meu și îmi dau seama cât de mic și 
nesofisticat apare. Mă gândesc să cobor repede scările și să mă 
întâlnesc cu ele la parter, dar ar fi nepoliticos. 

Sean și Jody stau tolăniţi pe canapea, ea cu picioarele în poala 
lui, urmărind un film cu Tina Fey. Nici măcar nu își ridică privirile 
când se aude interfonul. Probabil se gândesc că am comandat 
niște mâncare chinezească. Nu am avut niciun vizitator de luni 
bune, de când Mel a venit la cină, înainte de nașterea 
bebelușului ei. 


VP - 119 


Îmi dreg glasul. 

— Hei... ăăă... cineva vine să... 

Se aude o singură bătaie puternică în ușă. 

Deschid și dau nas în nas cu cele două surori, arătând ca și 
cum tocmai ar fi coborât de pe un podium de modă. Cassandra 
poartă o rochie mulată cu imprimeu alb-negru, iar Jane, o rochie 
mini, din piele de căprioară, și cizme peste genunchi. Părul lor 
este strălucitor și perfect coafat, în ciuda faptului că afară bate 
vântul. Să le văd în pragul ușii mele înguste și cu vopseaua 
scorojită mi se pare aproape un miraj. 

— Intraţi! rostesc eu zâmbind. 

Tocurile lor răsună pe parchet, iar aromele vagi ale 
parfumurilor lor florale se răspândesc în aer. 

Jody se ridică instantaneu în capul oaselor și își smulge 
elasticul din păr, pentru a-și elibera coada de cal, 
nemaiacordând nicio atenţie filmului. Sean îl oprește și se uită 
când la una dintre surori, când la cealaltă. 

— Cassandra și Jane, el este colegul meu de apartament, 
Sean, și ea e prietena lui, Jody. 

— Incântată, spune Jane. 

— Cum v-aţi cunoscut? întreabă Jody, nedumerirea ei fiind 
evidentă. 

Habar n-am ce să răspund. Dar Cassandra îi adresează unul 
dintre zâmbetele ei electrizante. 

— O, ne-am întâlnit în urmă cu câteva săptămâni și am 
devenit prietene instantaneu. 

Jody mă privește de parcă nu m-ar fi văzut niciodată până 
acum - sau poate că nu m-a văzut în această lumină specială, 
ca pe o persoană a cărei companie poate fi dorită de asemenea 
femei frapante și misterioase. 

— Poftim! rostesc eu și îi dau colierul lui Jane. 

— Ești extraordinară! spune ea și mă îmbrățișează. 

Cassandra întinde mâna spre lănţțișor și îl prinde la gâtul 
surorii sale. Pandantivul se așază în spaţiul gol dintre claviculele 
lui Jane. 

— Perfect! zice Cassandra. 

— N-aţi vrea să beţi ceva? întreabă Sean. 

Și el, și Jody s-au ridicat deja în picioare. 

Le văd pe Cassandra și Jane analizând cadrul ambiant - 
paharele de vin identice din faţa lui Sean și Jody, pătura cu care 


VP - 120 


fuseseră acoperiţi și lipsa absolută a oricărui alt loc în care ai fi 
putut sta. 

— E foarte drăguţ din partea ta, rostește Jane. Dar vom 
refuza. 

Inima mi se strânge. Când vor pleca, vor lua lumina pe care 
au adus-o în apartamentul meu. Probabil că îmi voi petrece 
seara singură în dormitorul meu, reluându-mi căutările pe 
Apartaments.com. Dar nu asta este cea mai rea parte. Acum, că 
au recăpătat colierul, nu mai am o scuză pentru a încerca să mă 
întâlnesc din nou cu ele. 

Simt că mi se pune un nod în gât și înghit în sec. 

Sunt pe cale să le mulțumesc că au venit, când Cassandra își 
petrece braţul pe după al meu. 

— Sper că nu vă deranjează dacă o răpim pe Shay. 

* 


O oră mai târziu, mă aflu în mijlocul unui apartament mic, dar 
elegant, simțind că norocul îmi surâde, în cele din urmă. 

Clădirea de pe East 12" Street, cu paisprezece etaje și portar 
la intrare, are tot ce îi trebuie unei femei singure din New York, 
plus multe alte lucruri, inclusiv o mică sală de gimnastică la 
subsol. 

Bucătăria proiectată eficient este dotată cu un espressor și un 
blender Vitamix, pe lângă obișnuitele tacâmuri, oale și tigăi. 

În sufragerie, o canapea dreptunghiulară este orientată spre 
televizorul cu ecran plat și rafturile încorporate, pline cu romane 
și memorii. Lângă pervazul ferestrei se află o jardinieră din fier 
forjat, cu câteva orhidee delicate, și un mic acvariu cu pești viu 
colorați. 

— Dormitorul principal este acolo, iar aici e camera de oaspeți 
pe care ai putea s-o folosești, spune Jane, deschizând o ușă. 

Când surorile Moore le-au zis lui Sean și Jody că mă răpesc, 
mă aşteptam să mergem din nou să bem ceva. In schimb, mi-au 
spus că au o surpriză pentru mine - un apartament de care să 
am grijă și în care aș putea locui, dacă mi-ar fi pe plac. 

Intru în dormitor știind că nici nu trebuie să-l văd pentru a 
accepta propunerea. Aș fi fericită să dorm și pe canapeaua din 
sufragerie. 

Patul dublu este acoperit cu o pătură albă și perne pufoase. 
Arată atât de confortabil, încât mă întreb dacă voi mai avea 
nevoie de somnifere. O fereastră cu banchetă încorporată dă 


VP - 121 


spre strada udă de ploaie de dedesubt, în colţ, birou micuț este 
lipit de perete. Pe noptieră se află o lumânare și o lalea roșie 
într-o vază îngustă. 

Pare a fi genul de loc pentru care, dacă l-aș găsi pe site-ul 
Airbnb, aș fi dispusă să plătesc mai mult decât îmi permit. 

— E și un dulap gol, îmi arată Cassandra. Și o mică baie de 
oaspeţi, cu duș. 

— E perfect, le spun Cassandrei și lui Jane. 

— Îmi pare rău că ea nu te va plăti pentru asta, dar ne-ai face 
o mare o favoare, precizează Cassandra. 

— Doamne, glumești? Sunt încântată! 

Ne întoarcem din nou în bucătărie și îmi imaginez cum va fi să 
îmi pregătesc cafeaua fără să fie nevoie să-mi iau halatul pe 
mine și fără să-mi fac griji că voi auzi gemete venind din 
dormitorul în care se află Sean și Jody. 

— Așa a fost să fie, spune Jane, sprijinindu-se de blatul din 
granit. 

Totul aici este luminos și impecabil. Chiar dacă este doar un 
aranjament temporar, mi se pare un nou început. Abia aştept să 
mă duc acasă și să-mi fac bagajele. 

— Tot ce trebuie să faci este să hrănești peștii și să uzi 
orhideele în fiecare zi. Florile sunt puţin cam temperamentale, 
așa că pune un cub de gheaţă pe pământul din ghivece, zice 
Cassandra. 

— Fac cu plăcere orice îi mai trebuie prietenei voastre. Să-i 
curăţ covoarele cu aburi? Să-i renovez bucătăria? 

Surorile râd, iar eu adaug: 

— Sper ca sora prietenei voastre să se însănătoșească în 
curând. 

— Am sentimentul că așa va fi, răspunde Cassandra în timp 
ce ieșim pe coridor, iar ea încuie ușa. Și va fi încântată să afle că 
apartamentul ei e pe mâini bune. 

Când părăsim clădirea, le îmbrăţișez pe surori înainte de a ne 
despărţi. Rămân acolo o clipă, simțind pe piele șoaptele 
ultimelor picături de ploaie, dându-mi o senzaţie de purificare și 
făcându-mă să mă simt ca nouă. 


VP - 122 


28. 


BETH 


Cu un an şi zece luni în urmă 


Răpăitul domol al dușului curgând în baia alăturată era la fel 
de liniștitor ca o ploaie ușoară. Beth zăcea în pat, învelită cu 
pătura călduroasă, ascultând ritmul blând al apei. 

Putea rămâne ghemuită acolo încă două ore, dormind pe 
săturate, fiindcă primul ei proces era programat abia la 
unsprezece dimineaţa. Era un gând tentant. De când începuse 
să facă chimioterapie, cu peste o lună în urmă, energia și 
exuberanta ei dispăruseră, lăsând locul unei profunde epuizări. 

De asemenea, de când începuse tratamentul, nu mai 
întreţinuse relaţii intime cu soţul ei, Brett. Trecuse chiar mai 
mult de atât de când nu mai făcuseră duș împreună, acesta fiind 
unul dintre preludiile lor amoroase preferate. 

Așa că se ridică de pe pat și își trase peste cap cămașa de 
noapte din flanelă, cu mâneci lungi, întrezărindu-se în oglinda 
care acoperea ușa dulapului, pe interior, își văzu coastele și 
șoldurile ascuţite; corpul ei, cândva cu forme frumoase, îi 
devenise acum aproape de nerecunoscut. 

Porni spre baie, întrebându-se de ce se simţea ușor neliniștită. 
Ea și Brett erau împreună de cinci ani, iar de trei, erau 
căsătoriţi. Începuseră să discute despre posibilitatea de a face 
un copil, dar puseseră punct acelor conversații după ce medicul 
ei îi telefonase pentru a-i comunica rezultatul mamografiei. Dar 
nu era prima situaţie de criză de care avuseseră parte. Brett a 
susținut-o atunci când părinţii ei au refuzat să participe la nunta 
lor, deoarece Beth le sfidase dorinţa și apelase la un judecător 
de pace, în loc ca preotul familiei să efectueze ceremonia 
interconfesională. Când editură după editură a respins volumul 
de poezii al lui Brett, a venit rândul lui Beth să fie alături de 
soțul ei. Nu numai că l-a încurajat să scrie în continuare, dar a 
acceptat să se mute de la Boston în Brooklyn, astfel încât el să 
poată intra în cercurile literare. El gătea cina, deoarece slujba cu 
jumătate de normă ca profesor de scriere creativă îi lăsa mai 
mult timp liber, iar ea plătea majoritatea facturilor. 


VP - 123 


Beth se gândea adesea că formau o echipă frumoasă. 

Deschise încet ușa băii. Aburul umplea încăperea, iar ea simţi 
mirosul proaspăt și dulceag al șamponului. Ochelarii lui Brett se 
aflau pe marginea chiuvetei, iar silueta lui palidă și slabă era 
vizibilă dincolo de ușa din sticlă mată a cabinei de duș. Capul și 
gâtul lui erau aplecate ca un semn de întrebare. 

Nu se mișca, pur și simplu stătea acolo, lăsând apa să-i cadă 
pe cap. 

„Poate că se concentrează să găsească o metaforă perfectă la 
ultimul lui poem”, gândi ea. 

Simţi un val de tandreţe pentru acel om sensibil, creativ, care 
iubea atât de mult cuvintele și care se putea retrage fericit în 
mintea lui, în timpul plimbărilor de optzeci de kilometri cu 
bicicleta, pe care le făcea în zilele libere. Se uita doar la History 
Channel și la vechi filme în alb-negru și completa careurile de 
cuvinte încrucișate cu stiloul. Era foarte diferit de ea, care nu 
putea să sufere exerciţiile fizice și adora comediile romantice, 
considerându-le o evadare din întunericul slujbei sale de avocat 
din oficiu, dar tocmai asta făcea ca relaţia lor să funcţioneze. 

Trase adânc aer în piept și deschise ușa dușului. 

Brett privea fix scurgerea. 

Sau, mai precis, la smocul de păr roșcat care o înfunda. 

Beth își duse instinctiv mâna la cap. Părul ei se rărea și îi 
căzuse de tot pe alocuri, dar avea încă destul. 

— O, hei! rosti Brett în cele din urmă. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, apoi se uitară repede în altă parte. 

— Eu am terminat, așa că te las pe tine. 

Știa că îl durea s-o vadă cum se chinuie. O atingea cu mare 
blândeţe în ultima perioadă, de parcă ar fi fost îngrijorat că s-ar 
putea sparge, li punea într-un termos supă-cremă de legume 
preparată în casă, pentru ca ea s-o bea la prânz - era unul 
dintre puţinele lucruri pe Beth care le putea digera - și începuse 
să doarmă pe canapea, pentru ca ea să se poată odihni mai 
bine. 

Dar, în ziua aceea, Beth nu dorea ca el să o vadă ca pe o 
invalidă sau ca pe o pacientă. 

Voia să o vadă ca pe o femeie. 

Nu știa cum să-i spună asta; el era cel înzestrat cu darul 
cuvintelor, nu ea. Așa că se dădu pur și simplu la o parte, pentru 
a-l lăsa să iasă de la duș. 


VP - 124 


Când își trecu degetele prin bucle pentru a se da cu balsam, o 
șuviţă de păr îi rămase în palmă. Trase anevoie aer în piept. „Va 
crește din nou”, își spuse ea. „E ceva temporar”. 

Opri apa și se înfășură într-un halat gros - acum îi era mereu 
frig apoi folosi un pumn de șervețele pentru a aduna tot părul 
din scurgere și a-l arunca la fundul coșului de gunoi. 

A doua zi se întâlni cu câţiva clienţi - o femeie surprinsă în 
flagrant acostând un poliţist sub acoperire, în cadrul unei 
misiuni de arestare a prostituatelor, un tânăr de nouăsprezece 
ani acuzat de atac deosebit de grav -, iar în timp ce își bea supa 
la prânz, își făcu o programare pentru a-și lua o perucă. Se 
gândi că poate îi va face o surpriză lui Brett apărând blondă. 

Dar el fu primul care îi făcu o surpriză. 

Două zile mai târziu, Beth veni acasă de la serviciu și strigă: 

— Brett? 

Nu primi niciun răspuns. Nu auzi muzica lui Wagner, pe care 
adora să o asculte la combina stereo, și nici nu simţi miros de 
cartofi dulci la prăjit sau de pâine la copt. 

În dormitor, biroul lui, de obicei dezordonat, era curat. Vechiul 
ceas de aur aflat mereu deasupra lui lipsea. 

Un bilet era sprijinit pe scrinul folosit de amândoi. 


Dragă Beth, 


Îmi pare nespus de rău. Nu pot face asta. Nu pot să-ți ofer 
ceea ce îți trebuie tie. Meriti mai mult. Te voi iubi mereu. 
Brett 


Citi de șase ori cuvintele acelea, dar tot nu le pricepea sensul. 

Nu vărsase nicio lacrimă când părinţii ei o repudiaseră pentru 
că era atât de diferită - pentru că se măritase cu un bărbat care 
nu era catolic, pentru că era liberală, pentru că spunea 
întotdeauna ce gândea. Nu clacase nici când oncologul îi 
confirmase că avea cancer de sân în stadiul doi. 

Dar când, în timp ce privea fix cuvintele de pe hârtia cu 
margini zdrenţțuite, își dădu seama că fusese ruptă din carnetul 
legat în piele pe care i-l cumpărase lui Brett ca să-și scrie 
poeziile, se prăbuși și începu să plângă în hohote. 

e 

Câteva săptămâni mai târziu, în holul blocului, în timp ce Beth 

se chinuia să care două pungi cu alimente - acum nu mai putea 


VP - 125 


suporta decât berea de ghimbir, pâinea și budinca de vanilie -, 
sticlele grele făcură ca una dintre pungile de hârtie să se rupă. 

O sticlă se rostogoli pe podeaua acoperită cu gresie și se opri 
brusc sub adidasul unei femei cam de o seamă cu Beth, 
îmbrăcată în haine negre, de sport. 

— Pot să te ajut? se oferi femeia, aplecându-se pentru a 
aduna alimentele lui Beth. 

— Ți-aș fi recunoscătoare, mulțumesc, spuse Beth, uitându-se 
la punga distrusă. 

Singură, ar fi trebuit să facă două drumuri ca să ducă totul în 
apartament, și era extrem de obosită. 

— Nu e departe, stau la 3F. 

— Nicio problemă, vecino! replică femeia, îndreptându-și 
spatele. 

Se uită în ochii lui Beth, iar Beth avu brusc sentimentul că 
femeia aceea vedea direct prin ea, dincolo de hainele care 
atârnau pe ea ca pe un umeraș și dincolo de eșarfa care îi 
acoperea capul, acum chel, pătrunzând până în miezul fiinţei 
sale și zărind totul: cancerul, trădarea, singurătatea. 

— Incântată de cunoștință. Eu sunt Valerie. M-am mutat aici 
din L.A., cu câteva luni în urmă. 


29. 


SHAY 


Aproximativ o treime dintre traumatisme se produc la 
domiciliu, iar una dintre cele mai periculoase zone este 
bucătăria. Două dintre cele mai frecvente traumatisme produse 
în bucătărie sunt arsurile și tăieturile de cutit Dacă o rană 
continuă să sângereze după ce ai aplicat presiune directă timp 
de cinci până la zece minute, este posibil să ai nevoie de copci. 


Jurnal de date, pagina 34 
Lama cuțitului îmi străpunge atât de rapid pielea, încât încep 


să sângerez înainte de a simți durerea. 


VP - 126 


lau un prosop de hârtie și îl înfășor, tremurând, în jurul 
vârfului degetului. 

Tăietura nu este prea gravă. Foloseam un cuţit mic ca să-mi 
tai un ardei roșu pentru salată. Dar am nevoie de niște unguent 
cu neomicină și de leucoplast. 

Trec prin dormitorul meu și intru în baia de oaspeţi, dar 
dulapul de deasupra chiuvetei este gol. Geanta mea cu articole 
de toaletă este ticsită - am în ea tablete de ibuprofen, 
tampoane, șampon și orice am mai considerat de cuviinţă, dar 
am omis articolele de prim-ajutor. 

O pată roșie se formează deja prin prosopul de hârtie, deși l- 
am împăturit în două. Dacă apăs pe tăietură, sângerarea se va 
opri. Așa că s-ar putea să n-am nevoie de leucoplast. 

Dar am folosit cuțitul pe un tocător pe care l-am găsit sprijinit 
de chiuvetă. Și am citit odată o statistică îngrozitoare, pe care 
nu am reușit să mi-o scot din minte - pe tocătoare se pot afla cu 
două sute la sută mai multe bacterii fecale decât pe un scaun de 
toaletă. 

Presupun că aș putea să dau o fugă până la farmacie și să iau 
un unguent antibacterian. Dar tocmai pusesem niște paste la 
fiert. Și nici nu știu unde este cea mai apropiată farmacie. 

Am însă o altă opţiune. 

Mă întorc în sufragerie și mă uit la ușa închisă a dormitorului 
principal. Trebuie să existe și o toaletă privată, deoarece 
Cassandra a descris-o pe a mea drept baia pentru oaspeți. 

Surorile Moore nu mi-au spus în mod explicit să nu intru acolo. 
Nu cred că s-ar simţi cineva deranjat dacă merg acolo doar ca 
să iau un tub de unguent și un plasture. 

Totuși, simt o reticenţă stranie. 

În timp ce străbat sufrageria, sunt conștientă de liniștea 
totală. Pereţii de aici sunt acoperiţi cu tencuială groasă, iar 
podelele au mochete luxuriante. Este foarte diferit de 
apartamentul pe care îl împart cu Sean, unde zgomotele ce 
răzbat din apartamentele învecinate și din stradă sunt atât de 
frecvente, încât abia dacă le mai bag de seamă. 

Mă apropii de ușa dormitorului principal, întind mâna spre 
mâner și mă întreb cum arată camera din spatele ei. Apoi îmi 
dau seama că nici Cassandra, nici Jane nu mi-au spus numele 
proprietarei apartamentului. Bănuiesc că nu am nevoie de 
această informaţie, dar mi se pare ciudat să beau cafea din 


VP - 127 


cănile unei străine și să dorm în așternuturile ei, fără măcar 
această simplă formalitate. 

Ezit cu mâna pe mânerul metalic, rece. „Voi intra și voi ieși în 
două minute, cel mult”, îmi zic eu. „Și voi lăsa toate lucrurile 
exact așa cum le-am găsit. Nimeni nu o să știe”. 

Un zornăit puternic se aude dinspre bucătărie. Tresar și fac 
rapid cale-ntoarsă. 

Telefonul meu, aflat pe blatul din bucătărie, vibrează pe 
suprafaţa de granit. Mă apropii repede și văd numele „Jane 
Moore” licărind pe ecran. 

Zâmbesc chiar înainte de a răspunde. 

— Shay! se aude vocea ei dulce. Mă bucur că te-am prins! Ce 
faci? 

— Nimic deosebit, pregătesc cina, răspund, înfășurându-mi 
mai strâns prosopul de hârtie în jurul degetului. Tu ce mai faci? 

— Grozav. Doar că eu și Cassandra ne-am gândit la tine, că 
nu mai circuli cu metroul. Și ne-am dat seama că nu există nicio 
stație de autobuz aproape de apartament. 

Nu pot să cred că surorile și-au pierdut vremea gândindu-se la 
situaţia mea. 

Dar au dreptate. În această dimineaţă, drumul meu către 
serviciu a fost de-a dreptul labirintic. Există o staţie de metrou la 
doar o stradă distanţă de apartament, ceea ce mi-ar ușura mult 
drumul. 

— O, nu e mare lucru! spun eu, râzând ușurel. 

Îmi pun telefonul între ureche și umăr, pentru a-mi elibera 
mâinile. Scot prosopul de hârtie și dau drumul la robinet, lăsând 
apa rece să-mi curgă pe deget. 

— Avem o idee. 

Vocea lui Jane este blândă și ademenitoare, dându-mi 
impresia că se pregătește să-mi facă o mărturisire. 

— Sper să nu consideri că depășim măsura. Dar avem o 
prietenă. Ți-ar plăcea tare mult de ea, e grozavă. În fine, cu mult 
timp în urmă, ea ne-a ajutat cu o problemă personală cu care ne 
confruntam, și de atunci, și alte prietene de-ale noastre au 
apelat la ea când au avut dificultăţi. Pun pariu că te-ar putea 
ajuta în privinţa asta. 

Am încercat deja psihoterapia - în minte îmi vine metoda 
elasticului, sugerată de Paula -, dar nu m-a ajutat. Nu sunt 


VP - 128 


sigură că întâlnirea cu prietena lor ar fi mai eficientă. Dar, când 
deschid gura, mă pomenesc zicând: 

— Ar fi nemaipomenit. 

„Cassandra și Jane mi-au schimbat deja atât de mult viaţa, 
într-un timp extrem de scurt”, gândesc eu, privind în jur prin 
apartamentul liniștit și minunat. Poate reușesc să găsească și o 
modalitate de a mă scăpa de teama de metrou”. 

— Eşti liberă mâine-dimineaţă? Pun pariu că te-ar putea ajuta. 

Surorile Moore nu pierd vremea. Am menţionat o situație 
dificilă din viaţa mea și mi-au găsit o locuinţă provizorie. Acum, 
se ocupă de fobia mea. 

lar mâine nu trebuie să mă duc la muncă, sunt complet liberă. 

Plănuisem să-mi petrec ziua căutând garsoniere de închiriat, 
deoarece cât am stat aici - întinzându-mă pe canapea, cântând 
la duș - mi-am dat seama ce prost mă simt să fiu tot timpul cu 
Jody și Sean. Dar să fiu cu una dintre prietenele Cassandrei și 
ale lui Jane pare aproape la fel de plăcut ca a fi cu ele. 

— Sigur, aș putea face asta. Mi-ar plăcea să o cunosc. Cum o 
cheamă? 

— Cum? A, o cheamă Anne. În fine, cum e apartamentul? Ai 
găsit tot ce-ţi trebuie? 

Degetul meu nu mai sângerează. Nici măcar nu mă mai 
doare. 

Lângă chiuvetă, văd un săpun antibacterian. Pot să mă spăl 
pe mâini cu el și, la noapte, să pun un prosop de hârtie curat în 
jurul degetului. Mâine voi lua o cutie cu plasturi. 

— Apartamentul e perfect. Nu am nevoie de nimic. Tocmai 
făceam niște paste, iar în câteva minute, o să mă tolănesc pe 
canapea și o să mă uit la un film. 

— Și eu voi face la fel, zice Jane, râzând. 

Mai stăm puţin de vorbă, apoi Jane îmi promite că îi va da 
prietenei sale Anne numărul meu de telefon, ca să putem aranja 
o întrevedere pentru mâine. 

Puțin mai târziu, după ce clătesc bolul din care am mâncat 
paste și îl pun în mașina de spălat vase, trec pe lângă dormitorul 
principal în drum spre camera mea, pentru a-mi lua încărcătorul 
telefonului, deoarece bateria s-a descărcat. 

Mă opresc brusc, la un pas de ușa închisă. 

O mică pată de sânge se află pe podeaua de lemn lucios, 
lângă pragul ușii. 


VP - 129 


Mă reped înapoi în bucătărie, umezesc un prosop de hârtie 
pentru a curăța sângele, apoi mă las în genunchi lângă ușă și 
încep să frec. lese imediat. 

Mă las pe călcâie. Dacă aș fi intrat în dormitor, mi-ar fi putut 
picura sânge pe podea sau, mai rău, pe vreun covor scump și 
poate că nici nu aș fi observat. 

Dar, cu siguranţă, chiriașa apartamentului ar fi văzut. 

Mă uit din nou pe jos, pe lângă ușă, și verific iarăși mânerul. 
Dar totul este curat. 

Apoi mă îndrept spre bucătărie, ca să arunc prosopul de 
hârtie, gândindu-mă: „Slavă Domnului că Jane a sunat exact 
atunci!” 


30. 


CASSANDRA & JANE 


Stacey așteaptă până când Valerie îi trimite un mesaj pentru 
a-i spune că apartamentul este gol, apoi intră în holul clădirii lui 
Valerie, cu o cutie de unelte într-o mână și o șapcă de baseball 
cu cozorocul mult coborât pe frunte. 

— Lucrez pentru Valerie Ricci, îi zice ea portarului, care a fost 
anunţat despre sosirea ei. 

Acesta îi dă cheia de rezervă, iar, câteva clipe, Stacey se află 
în liftul de serviciu. 

Va avea de lucru aproximativ o oră, timp în care Valerie, 
astăzi dându-se drept o femeie pe nume Anne, îi va distrage 
atenţia celei care locuiește în apartamentul ei. 

Instrucţiunile primite de Stacey sunt clare: să instaleze o 
cameră suplimentară în spatele canapelei pe care musafirei lui 
Valerie îi place să stea, precum și un program de tip key logger 
pe laptopul ei, care să trimită automat surorilor tot ce tastează 
ea. Să ia sacoșa Bloomingdale de sub patul din dormitorul 
principal. Să caute caietul îmbrăcat în piele al musafirei și să 
fotografieze fiecare pagină, asigurându-se că toate cuvintele 
sunt lizibile. 


VP - 130 


Stacey nu s-a întrebat de ce Valerie a invitat pe cineva în casa 
ei doar pentru ca apoi să-i invadeze intimitatea. Și nu s-a 
întrebat nici de ce Valerie folosea numele de Anne. 

Loialitatea ei redutabilă este mai puternică faţă de surori 
decât faţă de oricine altcineva, poate cu excepţia lui Beth, care 
a fost avocata ei din oficiu atunci când Stacey s-a trezit acuzată 
de atac deosebit de grav și deţinere de droguri. 

O oră și jumătate mai târziu, când Valerie și Shay își încheie 
întâlnirea de la staţia de metrou din 33" Street, Stacey se află 
deja în alt metrou, îndreptându-se spre Moore Public Relations. 

În clipa când ajunge, Jane o conduce în biroul Cassandrei. 

— Te rog, ai grijă să nu fim întrerupte decât în caz de urgentă, 
o instruiește Cassandra pe asistenta ei, care nu se poate abţine 
să nu se uite pe furiș la Stacey, vădit curioasă în privinţa acelei 
femei minione, cu o atitudine arogantă, o șuviţă de păr verde- 
smarald și o cutie de unelte în mână. 

De îndată ce ușa este închisă, Stacey scoate un laptop din 
cutie și îl deschide, dezvăluind prima pagină a jurnalului de date 
al lui Shay. Fără să i se ceară, se dă la o parte, ca să le ofere 
surorilor intimitate în timp ce parcurg conţinutul. Acestea citesc 
rapid notele: 

„Aproximativ 40% dintre americani declară că se simt 
izolaţi...” 

„Într-un studiu făcut asupra persoanelor care au fost martore 
la o sinucidere...” 

„Dacă ai de gând să spui o minciună, iată cum trebuie să 
procedezi...” 

„Asistentele au acces la medicamente precum fentanil, 
oxicodonă, diazepam sau hidrocodonă...” 

„Unele departamente de poliţie folosesc colete pe post de 
momeală, cu un localizator GPS ascuns în ele...” 

Când ridică privirea pentru a o întâlni pe cea a lui Jane, 
Cassandra face ochii mari. 

De când surorile au examinat prima dată fotografia lui Shay în 
fața blocului Amandei, ţinând în mână o narcisă galbenă, Shay a 
părut să se tot schimbe, transformându-se din amenințătoare în 
inofensivă și invers. Este o iluzie optică femeia asta, ca faimoasa 
imagine în alb-negru care se rotește și ilustrează două lucruri 
diferite - o cotoroanţță și o tânără frumoasă -, în funcţie de 
modul în care sunt interpretate liniile trasate de artist. 


VP - 131 


Această nouă dovadă nu consolidează cu nimic imaginile 
contrastante. 

Mascarada lui Shay de a se da drept pacientă la City Hospital 
nu era consemnată în caietul ei. 

Nici bizara ei vizită acasă la mama Amandei, pentru a lăsa un 
buchet de flori. De ce făcuse acea lungă călătorie când putea 
cere ca florile să fie livrate de o florărie? Shay este obsedată de 
Amanda și de sinucideri; poate că s-a dus în Delaware pentru a 
afla mai multe despre trecutul Amandei. 

Shay este foarte curioasă și extrem de analitică. Curiozitatea 
și hotărârea ei de a înţelege fapte aparent disparate sunt 
periculoase. 

Surorile au multe de discutat, dar nu vor să vorbească nici 
măcar în faţa lui Stacey. 

— Ne poţi trimite fișierul complet pentru înregistrările 
noastre? întreabă Jane. 

Stacey dă aprobator din cap și se apropie de laptop. Apasă 
câteva taste. 

— Am terminat. Și iată și sacoșa de la Bloomie! 

Cassandra ia punga și o bagă sub birou. 

— Eşti fantastică, Stacey! Multumim. 

Stânjenită de laude, Stacey ridică din umeri. 

— A, și am pus camera suplimentară într-o gură de aer 
condiționat. Dacă cineva folosește un laptop pe canapea, ar 
trebui să îi puteţi vedea ecranul. 

In timp ce Stacey se îndreaptă spre ușă - are o zi încărcată în 
faţă, cu trei clienţi unul după altul -, Jane rostește: 

— Să ne spui cum va fi vizita la medic a mamei tale, 
săptămâna viitoare. 

Surorile au aranjat ca mama lui Stacey să fie consultată de un 
specialist de renume în boala Alzheimer, din orașul în care 
locuiește aceasta, Philadelphia. La doar cincizeci și șase de ani, 
mama lui Stacey nu-și mai recunoaște fiica. 

— Mulţumesc, zice Stacey, cu vocea neobișnuit de moale. 
Sper să o poată ajuta. 

Tânăra își ascunde bine durerea. Puţină lume știe că o poartă 
mereu în suflet. 

Stacey lasă ușa deschisă în urma ei, iar Jane se grăbește să o 
închidă. Trebuie să examineze fiecare cuvânt din caietul lui 


VP - 132 


Shay. Dar abia se pun pe treabă, când primesc un telefon de la 
Oliver, proprietarul galeriei. 

— Dragelor! S-a întâmplat ceva foarte ciudat. O polițistă 
tocmai a fost în galeria mea. La început, am crezut că ar putea fi 
o stripteuză, doar că nu e ziua mea. In plus, voi două aţi fi știut 
că tipa nu e genul meu. 

Râsul lui Oliver păleşte când își dă seama că surorile nu 
împărtășesc același amuzament. Jane se apropie de Cassandra 
și o apucă de mână, strângându-i-o cu putere. Cassandra se uită 
drept înainte, cu o expresie hotărâtă pe chip. 

— În fine, continuă Oliver pe un ton vădit preocupat, a avut 
câteva întrebări despre deosebita voastră prietenă Daphne, pe 
care aţi trimis-o la mine în urmă cu câteva luni. Voia să știe la ce 
oră a venit și cât a stat. Din fericire, am avut o copie a chitanţei 
pentru acuarela micuță pe care a cumpărat-o și am avut chiar și 
poza noastră făcută cu telefonul meu, pe care ea mi-a sugerat 
să v-o trimit. Dragelor, a dat cumva de vreun necaz? 

Pentru prima oară, surorile nu știau ce să spună. 


31. 


SHAY 


Termenul dejă-vu înseamnă „deja văzut” și până la 70% din 
populatie declară că a trăit această senzație. Procentajul pare a 
fi cel mai ridicat în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 
cincisprezece și douăzeci și cinci de ani, iar aceste experiențe se 
răresc odată cu vârsta. Cât despre ceea ce este dejă-vu și ce 
anume îl provoacă, există peste patruzeci de teorii, variind de la 
reîncarnare la erori ale proceselor memoriei noastre. 


Jurnal de date, pagina 36 
Aici, în acest apartament, sunt o altă persoană. 


Seara, mă culc în liniștea binecuvântată a camerei de oaspeţi, 
cu pereţii săi albaștri și jaluzelele opace. 


VP - 133 


Mi-am adus flaconul de somnifere Ambien, pentru orice 
eventualitate, dar a rămas neatins pe noptieră. Nu am nevoie de 
medicamente pentru a dormi. 

Și - aproape că nu îmi vine să cred - merg din nou cu metroul. 

În această dimineaţă, mi-am făcut smoothie-ul preferat, cu 
unt de migdale și banane, folosind blenderul Vitamix de pe 
blatul de bucătărie, cel care stă lângă o vază ciudată, ca o mână 
cu palma în jos. Apoi m-am întâlnit la colţul străzii cu Anne, 
prietena Cassandrei și a lui Jane. M-am gândit că Anne ar putea 
fi una dintre femeile pe care le-am văzut la comemorare, dar nu 
am recunoscut-o. Nu avea nicio trăsătură distinctivă, părul ei 
era castaniu, nici lung, nici scurt, undeva între ondulat și drept. 
Avea ochii căprui, cea mai comună culoare, și purta pantaloni 
negri, simpli, și o bluză neagră, ca jumătate dintre femeile din 
New York. 

A venit spre mine afișând un zâmbet larg pe chip, iar eu am 
plăcut-o instantaneu. 

— Mă bucur să te cunosc, a spus ea. 

În timp ce vorbeam, am detectat la ea un ușor accent sudist. 
Anne avea o personalitate exuberantă, făcea gesturi ample și 
vorbea repede. Mi-a zis că e căsătorită și că are doi copii la 
școala primară și că, după ce l-a născut pe al doilea, a renunţat 
la slujba ei de la o firmă de avocatură. Asta explica de ce avea 
timp să mă ajute pe mine în mijlocul unei zile de lucru. 

— De când le cunoști pe Cassandra și Jane? am întrebat-o eu. 

— Pe cele două surori? 

Și-a dat capul pe spate și a râs. 

— Am impresia că le cunosc dintotdeauna! 

Am pornit spre stâlpul verde care marchează staţia din 33rd 
Street și am început să coborâm scările de beton. 

— Hai s-o facem! a spus ea și m-a luat de mână. 

Nici nu am avut timp să ezit, că m-a și tras după ea. 

— Te descurci minunat! 

A continuat să sporovăiască întruna în vreme ce am trecut de 
turnichete și am înaintat spre peron. 

Valuri de panică se abăteau asupra mea, dar Anne m-a ajutat 
să lupt cu ele. 

— Respiră, spunea ea sau îmi distrăgea atenţia cu întrebări 
precum: „Care este cea mai ciudată mâncare pe care ai mâncat- 
o vreodată?” 


VP - 134 


Exact când metroul a intrat tunător în staţie, ea a făcut o 
glumă: 

— Staţia asta se cutremură mai tare ca vibratorul meu! 

Chiar am râs. Tensiunea adunată în mine s-a eliberat brusc; 
am simtit-o fizic, ca pe o sfâșiere. Apoi m-am pomenit că intram 
în metrou, așa cum o făcusem de mii de ori înainte. 

Și cum știam că o voi face de mii de ori de atunci încolo. 

— Sper să ne revedem curând! a spus Anne și m-a îmbrățișat 
când ne-am despărțit la colț. 

I-am făcut cu mâna și am privit-o cum se îndepărtează, apoi 
am rămas pironită-n loc, aproape nevenindu-mi a crede. 

Cassandra și Jane îmi schimbaseră irevocabil viața, în decurs 
de numai o săptămână. 

Trebuia să-mi menţin avântul. Atunci când aveam să le 
mulțumesc că mi-au făcut cunoștință cu Anne, voiam să le 
povestesc cum mi-am petrecut ziua. Doream să par ocupată și 
interesantă, cum erau ele. 

După ce Anne a dispărut din raza mea vizuală, m-am grăbit să 
mă întorc în locuința mea provizorie din 12" Street, mi-am luat 
geanta de gimnastică și m-am dus cu metroul la cursul meu 
preferat de CrossFit din SoHo. 

— Unde ai fost, Shay? m-a întrebat instructorul când m-a 
văzut în primul rând. 

— Nu m-am simţit prea bine, am minţit eu, dar am compensat 
cu un adevăr: Dar acum mi-am mai revenit. 

Am recăpătat tot timpul pe care îl petreceam planificându-mi 
traseele și stând în autobuze care abia se mișcau; îmi voi 
revendica viaţa. 

Decid să folosesc o parte din timpul redobândit în seara asta, 
pentru a intra pe diverse site-uri de întâlniri matrimoniale. Îmi 
imaginez că fac din asta o poveste amuzantă pentru Jane și 
Cassandra și că le aud din nou râzând. 

e 

Când ajung acasă, fac un duș cald, apoi mă schimb într-un 
trening curat. Pun la cuptor o pizza vegetală congelată, cu 
conopidă, iau o bere și mă așez pe canapea, încep să culeg 
date, încercând să stabilesc ce site-uri de întâlniri sunt 
recomandabile pentru femeile de peste treizeci de ani care 
doresc o relație de durată. Notez totul în caiet. Nu-mi fac un 


VP - 135 


profil - am nevoie de fotografii mai bune decât cele de pe 
telefon -, dar cel puţin am început. 

Mă ridic de pe canapea, simțind o durere plăcută în coapse 
după cursul intens de CrossFit, apoi mă îndrept spre oglinda de 
la intrare și mă uit bine la mine. Îmi scot ochelarii și mijesc ochii. 

Aș putea să acord o nouă șansă lentilelor de contact. Mel m-a 
îndemnat s-o fac, spunându-mi că nu ar trebui să-mi ascund 
ochii frumoși. Dar, după ce m-am ales cu o infecţie din pricina 
căreia am avut ochii roșii și dureroși, am revenit la ochelari. 

Las capul într-o parte. Apoi, ceva în colțul reflexiei îmi atrage 
atenţia. Mă aplec mai aproape și impresia mi se confirmă: 
apartamentul nu este exact așa cum l-am lasat de dimineaţă. 

M-am întors aici de ore întregi, dar abia acum - cu sufrageria 
și dormitoarele în spatele meu la un anumit unghi - am observat 
că ușa dormitorului principal pare a fi ușor întredeschisă. 

Îmi pun ochelarii și mă îndrept spre ea. 

Este abia întredeschisă, dar cu siguranţă nu este închisă de 
tot, așa cum a fost aseară. Sunt sigură de asta. Am stat aici, cu 
mâna pe mâner, câteva secunde bune. 

Mă întreb dacă nu este posibil să-l fi răsucit din greșeală prea 
mult și să fi deschis astfel ușa. 

Dar știu că nu am făcut-o. 

Cineva trebuie să fi fost în apartament. Ar putea fi aici chiar 
acum. 

Fac rapid un pas înapoi. 

— Hei! strig eu, cu voce tremurată. 

Niciun răspuns. 

Mă forţez să iau în considerare faptele: sunt aici de câteva ore 
și nimic nu s-a întâmplat. Am făcut chiar și duș. Nu am auzit 
niciun sunet. Și toate lucrurile sunt în perfectă ordine. Poate că 
administratorul a trebuit să verifice caloriferul sau ceva de genul 
ăsta. Nu aș fi fost anunţată eu, ci chiriașa apartamentului. 

Pentru orice eventualitate, îmi iau telefonul și le trimit un 
mesaj Cassandrei și lui Jane: „Bună, fetelor, sper că vă merge 
bine. Totul e în regulă aici, voiam doar să vă anunţ că am găsit 
ușa dormitorului principal întredeschisă. Poate vreți să verificaţi 
dacă nu cumva administratorul a fost în apartament cât am 
lipsit”. 

Aproape instantaneu, apar cele trei puncte de suspensie, 
indicând că una dintre ele îmi răspunde. 


VP - 136 


„Oh, ar fi trebuit să-ţi spunem! A fost administratorul, a 
trebuit să verifice o scurgere. Dar totul era în regulă”, mi-a scris 
Cassandra. 

Răsuflu ușurată și mă duc să închid ușa dormitorului principal. 
Apoi mă întorc la oglinda din hol. 

Îmi scot din nou ochelarii și, cu mâna liberă, îmi ridic părul în 
creștet, întrebându-mă dacă nu ar trebui să-l tai. Încă din liceu, 
l-am purtat drept și lung până 

la găicile sutienului. Mă gândesc cum mi-ar sta cu o tunsoare 
până la umeri. 

O senzaţie extrem de bizară - asemănătoare cu un déjà-vu - 
pune stăpânire pe mine în timp ce stau acolo, răsucindu-mi 
capul dintr-o parte în alta. Nu port ochelarii, iar părul îmi este 
turtit de la duș. Mi se pare că semăn cu cineva, dar nu-mi dau 
seama cu cine. 

Mintea mea analizează posibilităţile: poate o colegă de 
facultate? O fostă colegă de serviciu? O actriță pe care am 
văzut-o la televizor? 

În cele din urmă, renunţ să mai încerc. Îmi las părul jos, îi dau 
un pic de volum și îmi pun din nou ochelarii. Și, dintr-odată, 
semăn din nou cu mine. 


32. 


CASSANDRA 


Seamănă cu Amanda. 

Cassandra privește fix în monitorul computerului ei, simțind 
furnicături pe piele. 

Shay se uită aproape direct în camera de supraveghere 
instalată deasupra oglinzii din hol. 

Cassandra se apleacă mai aproape, abia respirând. Cu câteva 
săptămâni în urmă, când a privit mai întâi la fotografia lui Shay, 
având o narcisă galbenă în mână, și apoi la cea a Amandei, 
ținând în brațe o pisicuţă tărcată, a observat o oarecare 
asemănare - înălțimea, forma generală a fețelor. 

Acum, cu părul ridicat și fără ochelari, Shay aproape că ar fi 
putut trece drept sora Amandei. 


VP - 137 


Cassandra face o captură de ecran, pentru a păstra imaginea 
lui Shay în acest moment. 

Când a dat clic pe pictograma de pe computerul ei pentru a 
accesa camerele din apartamentul lui Valerie, imediat după ce 
Shay a trimis un mesaj despre ușa pe care Stacey probabil că a 
lăsat-o deschisă, Cassandra se aștepta să o vadă pe Shay 
tastând la laptop sau scriind în caietul ei. 

In schimb, fața lui Shay este atât de aproape, încât pare să 
privească în computerul Cassandrei. 

In mintea ei, Cassandra modifică și mai mult imaginea, 
deschizând la culoare părul lui Shay și tăindu-l într-un bob în 
trepte, care îi ajunge până la clavicule. În locul treningului larg, 
și-o imaginează pe Shay într-o rochie - în stilul feminin, vaporos 
pe care îl prefera Amanda. 

Cassandra o studiază pe Shay, și simte că pulsul i se 
accelerează când Shay își înclină capul dintr-o parte în alta. 
Ochii Amandei nu erau la fel de distanţaţi că ai lui Shay și nici 
nu avea o despicătură în bărbie. Dar cu hainele potrivite, 
tunsoarea potrivită, pregătirea potrivită... 

Cassandra își ia telefonul și o sună pe Stacey, care răspunde 
imediat. 

— Mă poţi ajuta rapid cu ceva? spune Cassandra, lapidar și 
sec. Poţi accesa calendarul lui Shay de pe computerul ei? 

— Imediat. 

Nu se mai aud decât niște clicuri rapide. 

— Gata! Ce-ţi trebuie? 

— Trimite-mi o captură de ecran cu luna august. 

Și aproape înainte să-și termine propoziţia, Stacey răspunde: 

— Gata! 

Cassandra deschide calendarul, parcurgându-l cu privirea, în 
căutarea unei anumite date. 

Când o găsește, își ţine răsuflarea. 

Aproape că se teme să se uite. 

Una dintre amenințările cu care se confruntă grupul este 
interesul detectivei Santiago faţă de legătura dintre Daphne și 
James. 

Cealaltă este Shay, care scormonește neîncetat prin viața 
Amandei. 

Poate că există o modalitate de a conecta aceste ameninţări 
și de a le elimina simultan. 


VP - 138 


Cassandra citește notele de la o anumită dată: „Serviciu, 
dentist, alergare 10 km”. 

Cassandra oftează ușor. Simte că o furnică pielea. 

Totul se potrivește atât de bine, încât i se pare aproape ca și 
cum șirul evenimentelor ar fi fost aranjat dinainte, de parcă o 
mână nevăzută ar fi condus-o pe Shay pe peronul staţiei de 
metrou din 33" Street, pentru a fi lângă Amanda în acea 
dimineaţă fatidică de duminică. 

Inițial, surorile au crezut că Shay era cea mai nepotrivită 
persoană pentru a fi implicată în urmările sinuciderii Amandei. 
Acum, contrariul pare adevărat. 

E perfectă. 

În tot acest timp, s-au străduit să-și dea seama cine era Shay. 

Acum, surorile își vor îndrepta atenţia asupra celei care ar 
putea fi. 


VP - 139 


PARTEA A DOUA 


33. 


SHAY 


O femeie cheltuieste în medie aproximativ trei sute 
treisprezece dolari pe lună pentru aspectul ei fizic - și 
aproximativ un sfert de milion de dolari pe parcursul vieții -, 
potrivit unui studiu finanțat de Groupon. În general, femeile 
cheltuiesc cel mai mult pe tratamente faciale, urmate de coafor, 
apoi de manichiură și pedichiură. Un alt studiu, realizat de 
Clairol, a constatat că aproximativ trei sferturi dintre femei își 
vopsesc părul. lar 88% dintre femei spun că felul în care arată 
părul lor le influențează increderea în sine. 


Jurnal de date, pagina 41 


— Arăţi... perfect, spune Jane, părând de-a dreptul 
impresionată. 

Philip, stilistul, îmi desface pelerina neagră și o trage în 
lateral. Apoi își trece mâinile prin părul meu, în timp ce eu mă 
privesc cu gura căscată în oglindă. 

— Nu-i așa că e superbă? întreabă Philip, uitându-se la 
Cassandra și Jane și căutând clar aprobarea lor. 

Ce schimbare cu numai zece centimetri tăiaţi, o tunsoare în 
scări și deschiderea la culoare cu două nuanţe! 

— Ți se potrivește de minune culoarea asta, spusese Jane în 
timp ce ne îndreptam spre salon, arătându-mi o pagină ruptă 
dintr-o revistă de modă, pe care o scosese din geantă. 

l-o dădusem lui Philip, iar el reușise să obţină nuanţa identică 
și adăugase câteva șuvițe mai blonde în jurul feţei, care mă 
făceau să par mai stilată și mai drăguță. 

— Ochii tăi chiar ies în evidență acum! exclamă Cassandra, 
aplecându-se spre mine pentru a vedea mai bine. 

La sugestia Cassandrei, Philip mi-a conturat și sprâncenele. 


VP - 140 


— Sprâncenele clar definite îţi vor pune în valoare trăsăturile 
feței, îmi explicase ea. 

Toate aceste trucuri de înfrumusețare m-au făcut să arăt 
complet diferit. Și, ca în cazul tuturor celorlalte lucruri bune care 
mi s-au întâmplat în ultimul timp, Cassandrei și lui Jane trebuia 
să le mulțumesc pentru asta. 

A început foarte simplu: cu câteva seri în urmă, Cassandra m- 
a sunat pentru a-mi da vestea bună că aș putea să mai stau în 
apartament încă o săptămână și am stat de vorbă o vreme. 
Tocmai primisem un e-mail de la șeful departamentului de 
Resurse Umane de la Avenues Agency, în care îmi cerea să 
revin pentru un al doilea interviu, iar Cassandra nici că ar fi 
putut să fie mai încurajatoare. 

— Și ce altceva ai mai făcut? mă întrebase ea. 

Așa că i-am povestit, în glumă, despre investigația mea 
privind întâlnirile online. 

— Sper doar să nu ajung în congelatorul cuiva. 

Cassandra râsese. 

— Oh, am fost mereu curioasă în privinţa acestor site-uri de 
întâlniri! Pe care vrei să te înscrii? 

— Mă gândesc la Cupid. Se pare că o mulţime de oameni se 
înscriu pe mai multe, așa că aș putea să aleg măcar două. Acum 
trebuie doar să-mi fac niște fotografii mai bune. Poza-bust 
corporatistă pe care o am un poate concura cu fotografiile în 
bikini pe care le văd pe toate site-urile. 

— Oh, taci, arăţi grozav! 

Cassandra răsese din nou. Apoi se oprise. 

— Dar, dacă vrei cu adevarat o schimbare, trebuie să ne lași 
să te ajutăm! Eu și Jane trăim pentru asta. E ceva ce facem 
pentru mulţi dintre clienţii noștri. 

Eu nu mă gândisem la o schimbare totală, ci doar să mă dau 
cu dermatograf, să-mi pun niște haine drăguțe și, eventual, să- 
mi tund vârfurile. Dar entuziasmul din vocea Cassandrei a 
stârnit ceva în mine, un soi de entuziasm la gândul posibilităţilor 
care mi se deschideau. 

„Cine ar fi mai potrivit să mă ghideze decât superbele surori 
Moore?” m-am gândit eu când Cassandra mi-a spus că va 
încerca să facă o programare pentru sâmbătă la un stilist pe 
care îl cunoștea. 


VP - 141 


— Chiar dacă e ocupat toată ziua, va găsi o cale să te 
strecoare în programul lui. Și nu-ţi face griji cu privire la preţ, că 
îi trimitem atât de multe cliente, încât ne oferă mereu o 
reducere imensă. 

Acum, în timp ce mă privesc în oglindă - cu Cassandra și Jane 
stând în spatele meu și aruncându-mi zâmbete aprobatoare -, 
mă gândesc cum am început să mă simt o cu totul altă 
persoană de când m-am mutat în apartamentul de care am 
grijă. 

Poate că este firesc să și arăt diferit. 

ti las lui Philip un bacșiș generos, deoarece el refuză să mă 
taxeze. Apoi ieșim din salon, iar Jane își petrece braţul pe după 
al meu. 

Urmează o programare la optician. După un consult ocular 
rapid și un test de stabilire a dioptriilor, îmi dă niște lentile de 
contact provizorii și îmi spune că cele pe comandă vor fi gata 
săptămâna viitoare. Sunt surprinsă cât de ușor este să mi le 
pun. 

Când ajungem la recepţie, unde Jane și Cassandra probează 
ochelari de soare, mă simt cumva golașă. Poate că nu m-am 
folosit de ochelari doar pentru a vedea mai bine, ci și ca de un 
scut în spatele căruia să mă ascund. 

Cassandra își coboară ochelarii Ray Ban supradimensionați și 
mă privește cu gura căscată, în timp ce Jane fluieră admirativ, 
ceea ce îl face pe tipul care așteaptă lângă noi să izbucnească 
în râs. Mă înroșesc sub privirile lor și clipesc, cu toate că lentilele 
sunt atât de moi și de subțiri, încât nici nu le simt. 

Afară este o vreme superbă, așa că decidem să o pornim pe 
High Line? și să găsim un loc unde să facem fotografii pentru 
site-ul de întâlniri. 

— Cine știe, s-ar putea să încerc și eu, spune Cassandra, ceea 
ce mi se pare absurd. 

În timp ce mergem pe stradă, observ în continuare bărbaţi 
care întorc capul după cele două surori. N-ar trebui decât să 
facă un popas la colţ și s-ar alege cu zeci de întâlniri. 

Înainte de a ajunge pe High Line, văd o pisică cenușie, făcută 
ghem în vitrina unei mici librării, iar stomacul mi se strânge pe 
loc. Mă rog ca surorile Moore să nu observe, fiindcă s-ar putea 


8 Fostă linie de tren suspendată, pe care circulau marfare ce transportau alimente și 
diverse produse în Manhattan. În prezent este amenajată ca parc. 


VP - 142 


să mă întrebe despre pisica mea fictivă, care chipurile murise, și 
nu vreau să mă afund și mai mult în minciuna stupidă pe care 
am inventat-o. Nu știu de ce nu am recunoscut pur și simplu că 
nu o mai văzusem pe Amanda înainte de ziua în care a murit, 
dar acum este prea târziu. 

Așa că fac semn către un restaurant coreean cu grătar, aflat 
peste drum. 

— Locul acela arată bine. 

Câteva secunde mai târziu, am trecut de vitrina librăriei, iar 
eu respir din nou ușor. 

Mai petrecem câteva ore împreună, cumpărând îngheţată pe 
băț cu aromă de margarita, de la un vânzător stradal, și probând 
pălării la un chioșc. 

Ambele surori îmi dau indicaţii cum să stau în vreme ce îmi 
fac fotografii cu telefoanele lor. 

— Ridică bărbia și zâmbește, vulpiţo! spune Jane, făcându-mă 
să râd. 

Încheiem cu ceea ce mi se pare a fi încă o zi de sărbătoare cu 
ele: împărțind o sticlă de rose și un platou cu brânzeturi la o 
cafenea în aer liber, râzând despre potenţiala mea prezentare 
de profil, pe site-ul de întâlniri. 

Mă autoironizez, simţindu-mă cam expansivă de la vin. 

— Sunt o partidă pe cinste, ca să știți. Ca titlu, ce-aţi zice de: 
„Şomeră în vârstă de 31 de ani, fără adăpost, care caută 
iubirea”? 

Ele râd împreună cu mine, apoi Cassandra își pune mâna 
peste a mea. 

— Nu trebuie să gândești așa, Shay. Ești o partidă pe cinste. 
Ești cumsecade, amuzantă și deșteaptă. Orice tip ar fi norocos 
să iasă cu tine. 

Jane încuviinţează din cap. Simt o strânsoare în piept. De 
parcă abia mai poate stăpâni toate emoţiile care se amplifică în 
mine. Așa că las capul jos și le mulțumesc. 

— Îţi vom trimite cele mai bune fotografii! rostește Cassandra 
în vreme ce urcă într-un taxi, iar eu rămân pe trotuar și le fac cu 
mâna. 

Apoi mă îndrept spre metrou. Când trec pe lângă un 
restaurant cu pereţi de sticlă, îmi zăresc reflexia. Merg cu 
spatele drept și umerii trași înapoi, așa cum face Cassandra. 
Părul îmi este neted și strălucitor și îmi saltă pe umeri. 


VP - 143 


Și mai observ un lucru. Un tip aflat înăuntru, care stă singur la 
o masă, se uită la mine. 

e 

Temperatura ar trebui să scadă săptămâna viitoare și să se 
simtă în sfârșit că a venit toamna. Așa că mă hotărăsc să trec 
pe la apartamentul meu, pentru a lua o jachetă mai călduroasă 
și o pereche de cizme din piele pe care îmi place să le port cu 
blugii. De asemenea, vreau să-mi iau costumul negru pentru al 
doilea interviu, deoarece prima dată l-am purtat pe cel gri. 

După o săptămână în care am locuit în altă parte, mi se pare 
ciudat să urc din nou scările. Am impresia că mă întorc după o 
absenţă mult mai lungă. După ce străbat coridorul și ajung la 
ușă, ezit. Am cheia în mână, dar poate că artrebui să bat. 

Fac un compromis, bătând în ușă în timp ce o descui. 

— Hei! strig eu și, din reflex, îmi dau jos balerinii cumpăraţi de 
la Zara. 

Sean scoate capul din bucătărie exact în momentul în care 
observ că băncuţa de lângă ușă lipsește. 

— Hei! zice și își șterge mâinile pe un şort în dungi albastre, 
pe care nu l-am mai văzut până acum. 

Se uită mirat la mine. 

— Uau, arăţi... altfel. 

Îmi ating cu palmele vârfurile părului. 

— Da, am decis că e timpul pentru o schimbare, îi explic, iar 
apoi arăt și spre ochii mei. Și am trecut la lentile de contact 
acum. 

Jody apare purtând o versiune în dungi galbene a aceluiași 
şort. 

— Ce Îmi place părul tău! strigă ea, bătând din palme. Unde ți 
l-ai făcut? 

— Cassandra și Jane m-au dus la un salon pe care-l știau. În 
centru. 

O văd pe Jody făcând ochii mari când pomenesc de surorile 
Moore, dar nu-i dau alte detalii. 

Imi îndrept privirea spre balerinii mei, iar Sean arată cu capul 
spre pantofar. 

— Devenea cam aglomerat, așa că am început să ne ţinem 
încălțările acolo. 

— Ah! fac eu și pornesc spre dormitorul meu. 


VP - 144 


„Cu siguranţă, Jody nu pierde deloc timpul, deja își pune 
amprenta asupra locului”, mă gândesc eu. 

— În fine, eu am venit doar ca să iau câteva lucruri. Mai stau 
o săptămână în apartamentul acela. 

Mă aștept ca Sean să se ducă după Jody în bucătărie, dar n-o 
face. În schimb, vine după mine. 

— A fost ciudat să nu te am prin preajmă. Vrei să bem o bere 
săptămâna viitoare și să stăm la taclale? 

Chiar dacă aștept cu nerăbdare să cunosc pe net niște tipi 
drăguţi, când îl văd pe Sean în pragul ușii mele, cu șorțul ăla 
prostesc și părul lui roșcat zburlit la spate, simt fluturi în stomac. 
Îmi amintesc ce am scris în jurnalul meu de date când am 
început să mă îndrăgostesc de Sean: „40% dintre cupluri se 
formează pornind de la o prietenie”. Șansele nu erau mici, atât 
doar că nu au fost în favoarea noastră. 

— Desigur, răspund eu. Săptămâna viitoare ar fi grozav. 

El zâmbește, dar, înainte de a apuca să spună ceva, Jody îl 
strigă din bucătărie. 

— O să-ţi trimit un mesaj, rostește el. 

Întind pe pat un sac pentru haine și bag costumul în el. 
Împachetez și restul lucrurilor pe care le vreau și apuc în grabă 
și trusa cu farduri din baie. 

Când ies din clădire, mă uit în jur, la orașul care, nu cu mult 
timp în urmă, mi se arăta potrivnic. Acum, pare mai luminos și 
mai binevoitor. Dreptunghiuri galbene de lumină se revarsă de 
la ferestrele cladirilor din apropiere, agitația traficului și a 
oamenilor par confortabil de familiare și aud o muzică veselă de 
salsa dintr-o dubiţă care merge în ralanti pe lângă bordură. 

Chiar dacă am străbătut kilometri întregi în High Line, 
împreună cu surorile, îmi simt corpul ușor și plin de energie. 

Interviul pentru noua slujbă este programat pentru luni. De 
data asta, mă voi duce cu încredere. Nu fiindcă am memorat 
informaţii despre cele mai eficiente modalităţi de a face o 
impresie bună, ci pentru că, în cele din urmă, mă simt, în sinea 
mea, încrezătoare. 

Și mai este un lucru pe care îl aștept cu nerăbdare. Cassandra 
și Jane au sugerat să luăm masa împreună într-o seară, 
săptămâna viitoare. 

Și o să mă văd și cu Sean, lao bere. 

Brusc, am o viaţă socială. 


VP - 145 


Este posibil să obţin și o slujbă. 

Și de îndată ce voi primi fotografiile făcute astăzi, îmi voi 
completa profilul pentru site-urile de întâlniri. 

Am scăpat, în cele din urmă, de ghinioane. 

Singura casetă nebifată din viața mea rămâne găsirea unui 
apartament. 


34. 


CASSANDRA & JANE 


Fantoma Amandei este cu ele, în apartament. 

Pașii lui Jane răsună prin camera prăfuită. Cassandra stă cu 
spatele la fereastră, uitându-se la spaţiul gol unde odinioară se 
afla canapeaua albastră de la IKEA și perdelele cu flori, dar unde 
acum nu sunt decât amintiri. 

Aproape că simte aromele de scorțișoară, vanilie și unt care 
se răspândeau în aer. O vede și acum pe Amanda trântindu-se 
pe canapea, punându-și picioarele în poala lui Beth și 
plângându-se că o să facă monturi din cauza turelor ei de 
douăsprezece ore. Și comentând cât de mică era baia: „Nici 
măcar nu pot să deschid ușa aia nenorocită fără să se lovească 
de toaletă!” 

Cassandra clatină din cap, pentru a-și alunga amintirile. 
Trebuie să rămână concentrate. 

— Să-l dichisim niţel, ca să pară mai atrăgător? întreabă 
Cassandra. Câteva piese de mobilier, poate o zugrăveală? 

Jane se gândește la asta, apoi clatină din cap. 

— Nu e bine să-l facem să pară prea frumos ca să fie 
adevărat. 

— Ce-ai zice de un anunţ de genul ăsta: „Garsonieră 
confortabilă în popularul cartier Murray Hill. Aproape de metrou, 
restaurante și magazine”? 

— Mai trebuie ceva. 

Din nou, folosesc cuvintele drept momeală, la fel cum au 
făcut atunci când au scris anunţul pentru comemorarea 
Amandei. 

Cassandra zâmbește. 


VP - 146 


— „Disponibil imediat”. 

— Perfect. Valerie îl va posta în seara asta pe 
Apartaments.com. 

Surorile au golit garsoniera Amandei, în săptămânile ce au 
urmat decesului ei. Acum, fac o ultimă verificare, uitându-se 
prin dulapurile din bucătărie și în mașina de spălat vase. 

Cassandra deschide cuptorul. O formă pentru tort stă 
singuratică pe grătarul de jos. 

— Tare îi mai plăcea să facă prăjituri. 

Cassandra scoate forma și o pune sub braţ. 

Nu mai rămâne nimic din Amanda aici. 

Jane încuviinţează din cap. 

— La început, am crezut că ar putea fi prea moale - o 
asistentă cumsecade, cu platoul ei cu prăjituri. 

— Dar avea o anumită duritate. 

Cassandra își amintește că aflaseră de asistenta care lucra la 
urgențe de la Valerie, care se dusese la City Hospital după ce își 
fracturase glezna împiedicându-se de o bordură. 

Amanda era de serviciu în acea zi. In timp ce se ocupa de 
Valerie, vorbise despre un alt pacient, un adolescent bătut grav, 
care fusese adus cu câteva ore în urmă. Părinţii băiatului îl 
dăduseră afară din casă după ce acesta mărturisise că era gay 
și trăia pe străzi când fusese atacat. Chiar și după ce au aflat că 
fiul lor era în comă indusă, părinţii au refuzat să vină la el. 

„AȘ vrea să-i ciomăgesc pe părinţii ăia cu o bâtă de baseball”, 
spusese Amanda. „Și apoi, să-i găsesc pe membrii bandei care i- 
au făcut asta”. 

Valerie se uitase mai bine la asistenta care îi bandaja cu 
delicateţe laba piciorului și glezna. Două zile mai târziu, Amanda 
se dusese la Sweetgreen să ia o salată. Valerie intrase în 
restaurant la câteva momente după Amanda, prefăcându-se 
surprinsă să o vadă. Ajunseseră să se așeze la aceeași masă și 
să stea de vorbă. 

„Am un sentiment bun în privinţa Amandei”, le spusese 
Valerie celorlalte femei - Cassandra, Jane, Beth, Stacey și 
Daphne -, la următoarea lor întâlnire. Toate aţi petrecut deja 
puţin timp cu ea. Cred că poate fi una dintre noi”. 

„Să votăm”, sugerase Jane. „Cine este «pentru» să ridice 
mâna”. 


VP - 147 


Stacey a fost ultima care a ridicat mâna, dar, când a făcut-o, 
votul a fost unanim, aceasta fiind regula pentru a trece la pasul 
următor. 

Rezultatul votului nu însemna că Amanda avea să fie invitată 
în grup. 

Însemna doar că cele șase femei deciseseră s-o testeze. 

Acum, Jane atinge ușor braţul Cassandrei, aducând-o cu 
picioarele pe pământ. 

— Gata? 

Cassandra încuviințează din cap. 

les pe ușă, lăsând în urmă amintirile cu Amanda. 

Cu toate că pe piaţa imobiliară concurenţa este foarte 
strânsă, acea garsonieră va rămâne goală până când Shay o va 
solicita. Cei cinci mii de dolari pe care surorile i-au pus într-un 
plic, pentru proprietar, vor asigura acest aspect. 

— Numele ei este Shay Miller, îi spusese Cassandra 
proprietarului, care îl notase pe dosul plicului. Va fi o chiriașă 
ideală. 


35. 


SHAY 


Apartamentele de închiriat reprezintă 63% din totalul 
locuințelor din New York. Dar asta nu înseamnă că sunt ușor de 
găsit Rata de neocupare este, după cum bine se știe, extrem de 
scăzută. Anul trecut a fost de 3,63% - aproape jumătate fată de 
rata de neocupare la nivel național, care este de 6,9%. 


Jurnal de date, pagina 42 


Apartamentul este ireal. 

Se află la doar câteva intersecţii distanță de clădirea în care 
am stat cu Sean. E un mic apartament cu două camere, ceea ce 
îmi convine de minune, fiindcă, după cum am descoperit de 
curând, îmi place să locuiesc singură. 


VP - 148 


Nu e mare, dar este curat și are o fereastră înaltă, care dă 
spre sud. lar chiria e surprinzător de convenabilă. Cu doar două 
sute de dolari în plus pe lună faţă de cât plăteam până acum. 

Plus că astăzi s-a mai întâmplat ceva care face să pară că 
întreg universul conspiră pentru ca eu să iau acest apartament. 

N-am obţinut slujba de la Avenues Agency - au preferat pe 
altcineva. 

Am primit însă o ofertă și mai bună. 

O angajată din cadrul departamentului de resurse umane al 
Quartz Inc. m-a contactat pe Linkedln. Aveau nevoie de un 
cercetător în regim de colaborare, care să lucreze patruzeci de 
ore pe săptămână, pentru o retribuţie mai mare decât salariul 
de la ultimul meu loc de muncă. 

Înainte de a-i telefona, am căutat pe internet compania, care 
are sediul în Palo Alto. Această mică, dar inovatoare firmă de 
marketing și publicitate este condusă de un tip care și-a început 
cariera la Google. 

După ce am vorbit, mi-a aranjat o întrevedere cu șefa ei, 
Francine DeMarco, care mi-a oferit postul la sfârșitul unui 
interviu ce a durat aproape o oră. 

Nu m-am putut abţine să nu o întreb de ce au nevoie de 
cineva în New York, când în California sunt o mulţime de analiști 
de date. Cred că am fost puţin neliniștită că ar putea să mă 
înlocuiască cu cineva din zonă. 

Francine răsese. 

— Căutăm optsprezece cercetători și avem nevoie ca toţi să 
înceapă cât mai curând posibil. Nu s-a anunţat încă, dar Quartz 
tocmai a preluat un proiect enorm, așa că avem nevoie de mulţi 
oameni. 

De asemenea, mi-a dat clar de înţeles că aș putea obţine un 
contract pe durată nedeterminată. 

Urmează să încep lunea viitoare. 

Acum mă uit din nou la fotografiile de pe Apartaments.com, 
remarcând baia mică - tipic newyorkeză - și aparatele 
surprinzător de moderne din bucătăria amenajată pe lung. Nu 
este la fel de luxos ca apartamentul de care am grijă, dar are tot 
ce îmi trebuie. 

„Disponibil imediat”. 

Aș putea să mă mut în acest weekend. 

Există o singură problemă. 


VP - 149 


Nu mi-am dat seama de la început - am dat clic pe fotografii 
înainte de a face orice altceva -, dar, când am citit anunţul, am 
recunoscut imediat adresa. 

Este vechiul apartament al Amandei. 

Cred că are sens ca, la câteva săptămâni de la moartea ei, 
apartamentul să fie scos pe piaţă. Și ca eu să-l găsesc, deoarece 
am cercetat aproape zi de zi site-urile de închirieri. 

Dar cum aș putea locui acolo? 

(J 

Îi pun această întrebare lui Sean, în seara următoare, când ne 
întâlnim să bem ceva. 

— Un apartament drăguţ, aflat practic după colț, și la un 
asemenea preț? zice el, fluierând mirat. Ai fi nebună să-l lași să- 
ți scape! 

— Probabil că s-a dat deja. 

Imi scot telefonul și deschid site-ul pe care l-am marcat. 

Dar apartamentul Amandei încă este disponibil. 

— Uite ce e, înțeleg că ar putea fi ciudat ca noile tale prietene 
să te vadă acolo, zice Sean, lăsându-se pe spate și întinzând 
picioarele, așa cum fac tipii înalţi. Dar toate regulile dispar 
atunci când vine vorba de piaţa imobiliară din New York. Ai 
putea să cauţi șase luni și să nu găsești nimic nici măcar pe- 
aproape la fel de bun. 

Mai iau o înghiţitură din berea mea Sam Adams, gândindu-mă 
la capcanele de șoareci, infiltraţiile și plânsul copilului pe care l- 
am auzit prin pereţii subţiri ai ultimului apartament pe care l-am 
vizitat. Sean are dreptate. 

— Chestia este că mă văd acolo, îmi alung din minte gândul 
că este puţin tulburător faptul că viaţa mea se intersectează din 
nou cu a Amandei. 

Chelnerița vine la masa noastră, iar Sean comandă încă un 
rând de beri. 

— Eu fac cinste, zice și își ciocnește paharul de al meu. 
Felicitări pentru noua slujbă! zice, apoi râde. Încă nu mă pot 
obișnui cu tine fără ochelari. 

— Nici eu. Încerc să-i împing pe nas, dar nu sunt acolo. 

— Arăţi bine. Dar arătai bine și înainte. 

Port ţinuta Zara pe care am cumpărat-o pentru întâlnirea cu 
Cassandra și Jane, dar am înlocuit balerinii cu cizmele mele de 


VP - 150 


piele. Cred că, deși știu că Sean este cu Jody, am vrut totuși să 
arăt bine pentru el. 

„Și tu arăţi bine”, gândesc eu, dar nu-i spun. 

— Ştii ce cred că ar trebui să faci? rostește Sean, iar eu îmi 
amintesc că întotdeauna am apreciat mult sfaturile lui blânde și 
directe. Sună-ţi prietenele! Dacă ele au o problemă cu asta, vei 
sta cu mine până îţi vei găsi altceva. Dar poate că nu le va 
deranja deloc. Poate că se vor bucura pentru tine. 

Dă să mai spună ceva, însă telefonul lui, aflat pe masă, 
anunţă sosirea unui mesaj. Îmi cobor din reflex privirea și văd 
numele lui Jody. 

— Scuză-mă o secundă! zice el, apoi tastează repede ceva. 

Mă întreb dacă Jody știe că suntem împreună. Dacă nu încerc 
măcar să obţin apartamentul Amandei, peste doar câteva zile, 
voi sta din nou împreună cu ei. O voi auzi chicotind, îi voi vedea 
drăgălindu-se pe canapea și voi trece în vârful picioarelor pe 
lângă ușa închisă a dormitorului lor. 

— Crezi că ar trebui să discut acum cu Jane și Cassandra? 

Va fi puţin ciudat să le sun de faţă cu Sean, dar, dacă nu o 
fac, mă tem că voi rata această șansă. 

— Sigur, zice și își pune telefonul cu faţa în sus pe masă. Eu 
dau o fugă până la baie. 

O sun pe Cassandra. În timp ce ascult telefonul sunând, cobor 
privirea și văd răspunsul trimis de Sean lui Jody: „Mă întorc 
curând”. 

Mă uit repede în altă parte. Nu aveam nevoie să mi se aducă 
aminte că Sean îmi este doar împrumutat pentru câteva ore. 

Cassandra răspunde și aud zgomotul traficului pe fundal. 

— Hei, Shay! Ce mai faci? Eu și Jane mergem la yoga. 

— Hm, am o întrebare ciudată. Mă simt cam aiurea să vă 
întreb așa ceva, dar am nevoie de părerea voastră în legătură 
cu ceva. 

— Sigur. 

— Am găsit un apartament de închiriat. 

Mă joc absentă cu pliculeţele de zahăr și de îndulcitor din 
suportul metalic de pe masa noastră, în timp ce încerc să îmi 
adun gândurile. 

— Oh, asta e grozav! 

O aud spunând ceva departe de receptor, apoi răspunsul ușor 
estompat al lui Jane. 


VP - 151 


— Minunat, unde este? 

— Asta e partea ciudată. 

Nu există nicio modalitate de a îndulci pilula, mai ales că ele 
se grăbesc. De asemenea, îl văd pe Sean venind spre masa 
noastră. 

— La început, nu mi-am dat seama... dar este fostul 
apartament al Amandei. 

Se lasă o liniște desăvârșită. Simt un nod în stomac. 

— Oh? 

Îmi este imposibil să descifrez tonul Cassandrei. 

Sean se așază pe scaunul din fața mea. Ridică din sprâncene 
și își îndreaptă degetul mare în sus, apoi în jos. 

Ridic din umeri. 

— Nici măcar nu știu dacă m-aș simţi în largul meu acolo. Dar, 
mai întâi, am vrut să vă întreb pe voi... 

— Hmm, uau! o aud pe Jane spunând. 

Vocea ei pare mai aproape acum, ca și cum Cassandra ar ţine 
telefonul între ele. 

— E puţin cam dificil. 

— Nici măcar nu ar fi trebuit să vă întreb, mă grăbesc să 
spun. A fost o idee proastă. 

— Stai puţin, Shay! zice Cassandra. Am fost doar surprinse... 
dar cred că e normal ca proprietarul să-l fi dat spre închiriere. Și 
evident că ai dat peste el. Doar te uiţi în fiecare zi pe 
Apartaments.com. 

Nu-mi amintesc să le fi spus asta, dar probabil că am făcut-o, 
pentru că este adevărat. 

— Pot găsi altceva. 

— Realitatea e că nu-i deloc ușor să găsești un apartament 
bun în Manhattan, spune Jane. lar Amandei i-a plăcut. E o 
locuinţă foarte confortabilă. 

Sean mai ia o înghiţitură de bere, apoi se apleacă spre mine. 
Îmi dau seama că este curios să afle răspunsul lor, așa că înclin 
telefonul spre el. 

— Jane, cred că ar trebui să-l ia, rostește Cassandra. Cineva 
tot va locui acolo. Ar putea foarte bine să fie Shay. 

Îmi ţin respiraţia. 

— De fapt, mă bucură că va locui acolo cineva de care ne 
place, spune Jane. Nu ţi-o poţi imagina pe Shay venind de la 


VP - 152 


jogging și făcând unul dintre smoothie-urile ei de banane în 
bucătăria aceea grozavă? 

Sean zâmbește și mă înghiontește ușurel. Îmi cunoaște bine 
dependența de smoothie-uri pe bază de banane. 

— Ba cum să nu! zice Cassandra. Shay, trebuie să-l iei înainte 
să dispară. Ce-ţi pierzi timpul vorbind cu noi? Sună-l pe 
proprietar! 

Râd atât de ușurată, încât îmi simt corpul slăbit. 

— Bine, bine! Îl sun acum. 

— Dă-ne un mesaj să ne anunţi dacă l-ai luat! exclamă 
Cassandra. 

Orice urmă de nemulțumire sau surprindere a dispărut din 
vocea ei, care debordează acum de entuziasm. 

— Va trebui să dăm o petrecere de casă nouă. 

— Categoric! spun eu, înainte de a închide. Distracţie plăcută 
la yoga! 

Mă uit la Sean, nevenindu-mi a crede. 

— A mers bine, zice el. Bănuiesc că mai ai un telefon de dat. 

Până să ne terminăm berile și să plecăm, am stabilit o 
întâlnire pentru mâine la ora nouă dimineaţa, ca să văd 
apartamentul. 

„Să aveţi pregătit un cec pentru garanţie”, mi-a spus 
proprietarul. „Dacă vă decideţi să-l luaţi, aș vrea să finalizăm 
toate procedurile pe loc”. 

— Se pare că totul îţi merge ca pe roate, îmi zice Sean, în 
timp ce mă îmbrățișează la despărțire. 

Mă întorc și pornesc în cealaltă direcţie, imaginându-mi patul 
meu în acel mic dormitor și bucătăria având ceainicul meu și 
wok-ul meu pe aragaz și fructiera mea pe blat. 

De asemenea, mă imaginez deschizând ușa și poftindu-le 
înăuntru pe Cassandra și Jane. 


36. 


CASSANDRA & JANE 
Cu șapte luni în urmă 


VP - 153 


— Intraţi, intraţi, vă rog! spusese Amanda, în timp ce le 
deschidea ușa. 

— Am pus deja cinci kilograme numai de la mirosurile de-aici, 
glumise Jane în timp ce surorile Moore o îmbrăţișau pe Amanda 
și își scoteau paltoanele. 

Amanda pregătise o mulțime de dulciuri pentru reuniunea lor 
- prăjiturele cu lămâie, negrese cu caramel, fursecuri cu 
ciocolată și o plăcintă cu căpșune și rubarbă. In apartamentul ei 
mirosea dumnezeiește. 

— Simt deja untul lipindu-mi-se de șolduri, gemuse Beth, apoi 
oftase adânc și luase un fursec. 

Toate cele șase femei din grup erau prezente: Cassandra, 
Jane, Valerie, Beth, Daphne și Stacey. 

În prima jumătate de oră, au băut vin, au devorat dulciurile și 
au strecurat subtil întrebări în conversaţie, chestionând-o pe 
Amanda despre copilăria ei, despre relaţiile ei și despre modul în 
care își petrecea timpul liber. 

Apoi a început. 

— la ghiciţi ce am aflat zilele trecute! zise Beth, uitându-se la 
celelalte, cu o expresie care vădea că nu erau lucruri bune. 
Fostul meu are o lectură de poezie săptămâna viitoare, la Slam. 

— Glumești? făcu Cassandra, deși nu era prima dată când 
surorile auzeau asta. 

— O prietenă comună a postat evenimentul pe Facebook, 
explică Beth. Am șters-o imediat din lista de prieteni, dar era 
prea târziu. Nu-mi pot scoate detaliile din cap. 

— Despre ce e vorba? întrebă Amanda. 

Beth i-a spus atunci Amandei toată povestea despre fostul ei 
soț, începând cu diagnosticul de cancer mamar și terminând cu 
faptul că el o abandonase. 

Amanda a mângâiat-o pe mână, dar expresia ei era furioasă - 
acel amestec de oțel și blândeţe pe care Valerie îl observase la 
camera de gardă. 

— Am văzut mulţi oameni comportându-se prostește atunci 
când cei dragi suferă, rosti Amanda. Dar asta este una dintre 
cele mai groaznice povești pe care le-am auzit. 

— Beth s-a mutat aici pentru tipul ăsta, ea l-a susţinut o 
grămadă de ani, în timp ce el stătea cu fundul pe cămașă și se 
juca de-a rimele, iar el a părăsit-o, spuse Cassandra, urmărind-o 
cu atenţie pe Amanda. Se ducea și se întorcea de la ședințele de 


VP - 154 


chimioterapie cu Uberul. Ajunsese să cântărească patruzeci și 
cinci de kilograme. 

— Deci, nu ai avut pe nimeni alături de tine? o întrebă 
Amanda, nevenindu-i a crede. 

— Câteva prietene s-au oferit, dar, în unele zile, abia mă 
puteam ridica din pat, zise Beth dând din umeri, însă expresia îi 
deveni crispată când își aduse aminte. Eram bolnavă, rănită și 
deprimată și pur și simplu nu voiam să fiu văzută de nimeni în 
starea aceea. Și nici nu aveam energie pentru a mă preface că 
sunt bine. Dar, pe vremea aceea, eu și Valerie locuiam în 
aceeași clădire, iar într-o zi, când mă luptam să duc niște 
alimente acasă, ea m-a ajutat. Apoi, a doua zi, a bătut la ușa 
mea pentru a vedea cum mă simt. 

— Și-a dat seama că nu voi accepta un refuz, interveni 
Valerie. 

Beth și-a dat deoparte farfuria, deși nu luase nicio mușcătură 
din plăcinta cu care tocmai se servise. 

— Mult timp, am fost foarte furioasă. Am crezut că am trecut 
peste toate astea, dar ideea că el ar putea avea succes... Și 
unde mai pui că încă trebuie să-i plătesc pensie alimentară. 

— Incredibil! scuipă printre dinţi Amanda. 

Beth clătina din cap. 

— Aş da orice să-l văd plătind pentru ce mi-a făcut! zise, cu 
glas tremurând. Se pare că una dintre poeziile sale se numește 
„Cancer”. 

Jane întinse mâna și o mângâie pe Beth pe umăr. 

— Îmi pare tare rău, scumpo! 

— Ar trebui să-i sabotăm lectura, sugeră Valerie. 

Cassandra luă o înghiţitură de vin și rosti pe un ton gânditor: 

— N-ar fi rău dacă i s-ar zice că ora lecturii s-a schimbat și că 
a sosit prea târziu pentru a mai citi ceva. 

Testul începuse. 

Jane zâmbea. 

— Sau dacă i s-ar face atât de greață, că nu ar putea rămâne 
pe scenă. 

Beth dădu capul pe spate și râse. 

— O, dulce dreptate! Ar fi perfect. Dar cum am putea face 
acest lucru? 

Toată lumea tăcea. Era important de văzut dacă Amanda 
avea să ducă lucrurile mai departe. 


VP - 155 


Amanda mușcă din negresa ei cu caramel. Nu părea deranjată 
de tăcerea bruscă. Părea că se gândește. 

— Sirop de ipecacuanha, rosti ea. Pe vremuri, se dădea 
copiilor, pentru a le provoca vărsături dacă înghiţțeau ceva 
otrăvitor. Nu se mai recomandă, dar încă există pe piaţă. 
Anorexicii îl mai folosesc uneori, din păcate. 

Cassandra simţise că i se pusese sângele în mișcare. Mai 
târziu în acea seară, în drum spre casă, când a discutat despre 
momentul respectiv cu Jane și Valerie, a aflat că și ele simţiseră 
același lucru. 

Valerie se aplecă în faţă, iar ochii ei căprui aruncau săgeți. 

— Cum putem s-o facem? 

— Puteţi turna puţin în băutura lui, zise Amanda, ridicând din 
umeri. Un pic e de ajuns. Prea mult poate fi cu adevărat 
periculos și chiar și o cantitate mică îți dă niște stări foarte rele. 
Te poate face să vomiţi necontrolat și să dai fuga la toaletă. 
Deci trebuie să fiți atente. 

— Dar de unde am putea să-l procurăm? întrebă Cassandra. 

— Este disponibil fără reţetă. Aș putea lua o sticluţă de la 
farmacie, spuse Amanda. 

Celelalte se uitaseră una la alta. 

Amanda nu știa, dar tocmai trecuse cu brio testul. 


37. 


SHAY 


Șansele ca undeva în lume să existe două persoane care 
arată leit - adică toate cele opt trăsături faciale măsurabile să 
fie identice - sunt extrem de rare, de aproximativ una la un 
trilion. Dar, pentru că oamenii văd în întregime chipul persoanei 
la care se uită, în loc să cerceteze fiecare element în parte, 
adesea li se pare că există asemănări izbitoare între persoane 
care, de fapt, nu prezintă multe similarități faciale măsurabile. 


Jurnal de date, pagina 44 


VP - 156 


Apa caldă îmi șiroiește pe spinare și iau sticla cu gel de duș cu 
lavandă. În timp ce reglez temperatura apei, făcând-o puţin mai 
caldă, îmi privesc mâna, aflată pe robinetul argintiu. leri, după 
ce am terminat cu mutatul, m-am dus să-mi fac manichiura. 
Unghiile roz și ovale nu para fi ale mele. 

Sunt mâinile unei persoane mai sofisticate și mai feminine. 

Precum Amanda. 

Probabil că Amanda a stat în același loc și a răsucit de același 
robinet în fiecare zi. Inclusiv în ziua în care a murit. 

lau numaidecât mâna de pe robinet. Mă clătesc repede, apoi 
îmi înfășor un prosop în jurul corpului. Halatul meu este încă 
într-una dintre cutiile maro stivuite lângă șifonier. 

Îmi pun un trening, îmi strâng părul umed într-o coadă de cal 
și îmi pun ochelarii, deoarece tot ce am de gând să fac în seara 
asta este să comand ceva de mâncare și să termin 
despachetarea. 

Pentru a alunga neliniștea stăruitoare pe care am simţit-o la 
duș, îmi conectez iPhone-ul la un mic difuzor portabil și pun 
niște muzică pop. 

Comand o pizza medie cu ciuperci și ardei, apoi îi trimit rapid 
un mesaj noului proprietar, pentru a-i reaminti să-mi dea cheia 
de la căsuţa poștală din holul blocului. Există două rânduri a 
câte zece cutii micuţe, de culoarea bronzului, câte una pentru 
fiecare dintre cei douăzeci de chiriași din clădire. Am completat 
deja la oficiul poștal un formular de schimbare a adresei, așa că 
ar trebui să încep cât de curând să primesc corespondenţa. 

Apoi iau o foarfecă și tai banda adezivă din partea de sus a 
celei mai apropiate cutii. Încep să-mi umplu sertarele de la 
comodă cu tricouri și pulovere, apoi trec la dulap. Imi atârn 
sacourile și gecile și mă apuc să pun pantalonii, când aud 
soneria. 

Sunetul are o notă mai joasă decât la fostul apartament, iar, 
pentru o clipă, am impresia că face parte din melodia pe care o 
ascult. Dar se aude din nou. 

Mă ridic în picioare, mă duc la ușă și mă uit pe vizor. 

Mă aştept să-l văd pe tipul cu pizza, dar este o femeie cu o 
sticlă de vin în mână. Are în jur de patruzeci de ani, fața rotundă 
și ochii calzi. 

— Bună, vecino, spune ea când deschid ușa. Eu sunt Mary. 

— Bună, eu sunt Shay. 


VP - 157 


Îmi întinde sticla de Merlot. 

— Mulţumesc. 

Nu sunt sigură dacă vrea să o bem împreună, așa că întreb: 

— Nu vrei să intri? 

Deschid ușa puţin mai larg. 

Ea clatină din cap zâmbind. 

— Nimeni nu vrea oaspeţi în ziua mutării. Voiam doar să-ți 
urez bun venit în clădire. Face un semn către ușa deschisă de 
pe hol. Eu stau acolo, în caz că vei avea vreodată nevoie să 
împrumuți o ceașcă de zahăr sau altceva. 

Apoi Mary se uită pe lângă mine, în sufragerie, deja plină cu 
canapeaua pe care am adus-o din vechiul apartament împărțit 
cu Sean și o măsuţă rotundă cu două fotolii pe care le-am luat 
de la un magazin cu reduceri. 

Expresia ei se schimbă în timp ce tristeţea îi umple ochii. 

— Știu ce s-a întâmplat cu femeia care a locuit aici înaintea 
mea, spun eu repede. Adică, în caz că aţi fost prietene... vreau 
doar să știi că îmi pare rău... 

Mary oftează adânc. 

— Am cunoscut-o pe Amanda. Nu am fi fost foarte apropiate, 
dar, din când în când, beam împreună câte un pahar de vin, iar 
uneori, când călătoream, îmi hrănea pisica. 

Vocea lui Mary pare să se piardă undeva în depărtare, când 
îmi amintesc de minciunile spuse Cassandrei și lui Jane - despre 
faptul că am cunoscut-o pe Amanda fiindcă mergeam la același 
medic veterinar și despre pisica mea fictivă care murise. 

Un sentiment de groază începe să mă cuprindă. 

— Și Amanda a avut o pisică, nu-i așa? întreb eu. 

În fotografia de la comemorare, avea în braţe o pisicuţă 
tărcată. Sunt sigură de asta. Detaliul acesta a stat la originea 
minciunii pe care o regret nespus de mult și care capătă, parcă, 
tot mai multă amploare. 

Mary pare surprinsă. 

Am o presimţire cumplită; simt o zvâcnire în piept. 

— Nu, Amanda nu avea animale de companie. 

„Firește că nu avea”, îmi zic în gând. În toate conversațiile pe 
care le-am purtat cu Jane și Cassandra, nu au menţionat 
niciodată că Amanda ar fi lăsat în urmă o pisică. 

Totuși, ceva încă nu se leagă. 

— Dar pisica ta... rostesc aproape frenetic. E tărcată? 


VP - 158 


Poate că, în acea fotografie, Amanda ţinea în braţe pisica lui 
Mary. Se poate că Mary făcuse poza. 

Mary clătină din cap, părând confuză. Se răsucește pe călcâie 
și strigă: 

— Felix! 

Apoi plescăie din limbă. 

Aud un mieunat slab, iar o pisicuţță cenușie iese pe ușa 
deschisă și vine la picioarele lui Mary. 

— El e Felix, zice Mary și ridică motanul în brațe. E un mic 
vagabond. L-am găsit afară într-o seară, iarna trecută. Abia 
după două săptămâni în care i-am lăsat mâncare afară, a avut 
suficientă încredere în mine ca să pot să-l prind. În fine, te 
lăsăm să-ţi vezi de treabă. Pe curând! _ 

Și, cu asta, se face nevăzută în apartamentul ei. Inchid ușa și 
mă sprijin de ea, cu răsuflarea întretăiată. 

Cassandra trebuia să-și fi dat seama că nu am putut să o 
întâlnesc pe Amanda la veterinar. Dar nu s-a arătat deloc 
contrariată de povestea mea - nu s-a încruntat, nu mi-a pus 
nicio întrebare și nici nu m-a provocat, în ziua aceea ploioasă 
când am băut ceai împreună, am amplificat minciuna, 
spunându-le Cassandrei și lui Jane că pisica mea a murit. Și Jane 
păruse să-mi înghită minciuna. 

Prin urmare, trebuie să fi știut că minţeam. 


38. 


SHAY 


Pretutindeni în lume, inclusiv în SUA, anxietatea și depresia 
au atins cele mai înalte cote din toate timpurile, impreună cu 
psihoterapia și medicamentele, exercițiile fizice pot ajuta la 
combaterea acestor probleme de sănătate mintală, stimulând 
producția de endorfine și encefaline. Pentru a avea eficacitate, 
se recomandă săptămânal minimum trei sesiuni, de câte treizeci 
de minute fiecare. 


Jurnal de date, pagina 46 


VP - 159 


Există mai multe motive posibile pentru care surorile Moore 
au decis să nu-mi dea în vileag minciuna legată de faptul că 
mergeam la același cabinet veterinar ca și Amanda. 

Dar cel mai probabil dintre acestea este bunătatea lor. 

Când m-am adâncit și mai mult în minciună, imediat după ce 
m-am întâlnit cu ele pe neașteptate, cu ocazia acelei furtuni, 
eram profund tulburată. 

Probabil că nu au vrut să mă facă să mă simt și mai 
stânjenită. 

Ziua în care mi s-a părut că am văzut-o pe Amanda coborând 
scările spre metrou a fost cea în care am clacat efectiv. 
Fusesem extrem de stresată, plus că se poate ca și somniferul 
să fi avut un efect negativ asupra minţii mele. Am auzit povești 
despre oameni care au devenit somnambuli, gătind sau chiar 
șofând după ce au luat Ambien. Așadar, mă pot gândi că și 
pastilele respective m-au afectat. 

Dar nu am mai luat somnifere de două săptămâni. Nu am 
nevoie de ele; acum vreau să văd lumea cu ochii limpezi. leri 
mi-am petrecut prima seară în noua mea locuinţă. Și, cu toate 
că încă nu am perdele sau jaluzele - am lipit hârtie de ambalaj 
maro pe fereastra dormitorului meu pentru a împiedica lumina 
să intre -, am dormit neîntrerupt timp de opt ore. 

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei de azi organizându- 
mă. Am pregătit toate cutiile de ambalare pentru reciclare, iar 
bucătăria mea este amenajată așa cum îmi place, cu blenderul 
pe blat, lângă castronul meu cu banane, și în bufet am unt de 
migdale, cafea neagră, paste și batoane cu proteine. Și, desigur, 
ciocolată. 

„Mi-am recăpătat vechea viaţă, dar este o versiune mai 
bună”, gândesc eu în timp ce ies din metrou și pășesc pe peron. 
Trec de turnichete bucurându-mă că bătăile inimii îmi sunt 
regulate, iar palmele, uscate. Zâmbesc când îmi amintesc gluma 
lui Anne despre vibratorul ei. Am scăpat de panică de parcă n-ar 
fi existat niciodată. 

Îmi ridic geanta de gimnastică mai sus pe umăr, în timp ce 
mă îndrept spre scări și încep să urc. Este aproape șapte fără un 
sfert, ora la care trebuie să mă întâlnesc cu Jane. Ultima dată 
când am văzut-o, m-a întrebat dacă poate să vină cu mine la un 
curs de CrossFit. „Trebuie să fac ceva în privinţa asta”, spusese 
ea, ciupindu-se de abdomenul plat. Am râs și i-am zis că vreau 


VP - 160 


să știu secretul ei, dar am fost încântată că vrea să încerce 
cursul de CrossFit. Cel de diseară, de la ora șapte, este greu, dar 
eu mă pricep. Pot ridica haltere grele și pot face genuflexiuni cu 
ele fără a avea nevoie de multe pauze. Cred că sunt încântată 
că Jane mă va vedea în elementul meu. 

Dar chiar când ajung la sală, ea îmi trimite un mesaj: „Îmi 
pare rău, a intervenit ceva la slujbă. Va trebui să lăsăm pe altă 
dată! Până atunci, îţi trimit cele mai bune fotografii de zilele 
trecute. Abia aștept să aud cum merge treaba după ce îţi creezi 
profilul”. 

„Nicio problemă și mersi!”, îi răspund, deși sunt dezamăgită. 

Fotografiile sunt bune: m-au surprins râzând în timp ce 
încercam o pălărie de paie și arătând puţin mai serioasă în timp 
ce priveam spre apă. Dar sunt doar patru și, din câte îmi 
amintesc, surorile mi-au făcut zeci. Cred că mi le-au trimis doar 
pe cele mai reușite. 

Las telefonul, mă schimb în vestiar și intru în sală. Găsesc un 
loc în al doilea rând. E aglomerat, ca de obicei, fiindcă 
instructorul este foarte apreciat. 

După patruzeci și cinci de minute, sunt leoarcă de sudoare. 
Braţele îmi tremură și știu că mâine mă vor durea picioarele. 
Însă mintea îmi este fantastic de limpede. 

Intru în vestiar și mă îndrept spre chiuvetă, pentru a-mi da cu 
apă rece pe față și a mă spăla pe mâini. Când ridic din nou 
capul, remarc o femeie la chiuveta din stânga mea. 

Seamănă foarte mult cu roșcata pe care am văzut-o la 
comemorarea Amandei. 

Ochii ni se întâlnesc în oglindă, iar ea pare surprinsă. Poate 
pentru că m-a văzut privind-o. 

Zâmbesc. 

— Bună! 

Ea doar încuviințează din cap. 

Poate că nu e aceeași persoană, mai ales că, atunci, nu m-am 
apropiat atât de mult de ea. Și chiar dacă ar fi ea, probabil că nu 
m-a recunoscut. Nu mai port ochelari, iar părul meu e mai 
deschis la culoare și mai scurt. 

Mă întorc repede și îmi adun lucrurile. 

Când ies din studio, ea este chiar în fața mea, împingând ușa. 
Se uită în urma ei ţinând-o deschisă, așa cum faci când vrei să 
te asiguri că nu trântești ușa în nasul cuiva, iar eu trec. 


VP - 161 


— Mulţumesc! 

— Cu plăcere! 

Accentul bostonian îi subliniază cuvintele. „Ai pahat mahina în 
Hahvad Yahd?” Ea trebuie să fie. 

Mă privește încă puţin nedumerită, de parcă n-ar ști de unde 
să mă ia. Sunt pe cale să-i spun unde ne-am întâlnit, dar apoi 
îmi imaginez cum ar decurge conversaţia noastră: „Te-am văzut 
la o comemorare... Nu, nu o cunoșteam pe Amanda, dar m-am 
împrietenit cu prietenele ei... Cred că sunt și prietenele tale...” 

Ar fi ciudat. 

Când pășesc pe trotuar, ea e încă în faţa mea. Dar nu o ia în 
nicio direcţie. Pare că așteaptă. Așa că o iau la dreapta, spre 
metrou. 

Nu mă uit în urmă. Dar aș putea jura că îi simt privirea aţintită 
asupra mea. 

e 

Până ajung să urc treptele stației din 33" Street, uit aproape 
cu totul de ea. Sunt încântată de ceea ce voi face în seara asta - 
îmi voi pregăti o cină sănătoasă, apoi îmi voi activa profilul pe 
unul dintre site-urile de întâlniri. 

Discut cu mama în timp ce merg pe stradă, spunându-i mai 
multe despre postul de cercetare de la Quartz și promițându-i că 
voi veni acasă de Ziua Recunoștinței. Mă simt pregătită să 
suport un weekend întreg cu Barry. 

Dar se întâmplă un lucru foarte ciudat. Cred că memoria 
musculară sau un anumit tipar din creierul meu trebuie 
modificat. 

Intru în vechea mea clădire, înainte de a-mi aminti că nu mai 
locuiesc acolo. 

Nici măcar nu mai am cheile, i le-am dat lui Jody. 

Mă opresc în hol și privesc o clipă în jur. Apoi ies în stradă. 

Femeia care am fost pe când locuiam aici nu mai există. 


39. 


CASSANDRA & JANE 


VP - 162 


— DataGiri, spune Jane în timp ce degetele i se mișcă pe 
tastatura laptopului. Stacey a zis că Shay și-a activat profilul cu 
mai puţin de o oră în urmă. 

Surorile sunt singure în apartamentul din Tribeca al lui Jane, la 
câteva străzi distanță de locuința Cassandrei. Sunt încă în 
hainele purtate la serviciu, dar și-au dat jos pantofii cu toc, iar 
sushi-ul care le-a fost livrat pentru cină se află pe insula de 
granit din bucătărie. Niciuna dintre femei nu s-a atins de el. 

Pantalonii negri și mulati ai Cassandrei îi alunecă pe șolduri în 
timp ce se plimbă din sufragerie în bucătăria deschisă și înapoi. 
Pisica lui Jane - cea pe care Amanda o adora - sare pe canapea 
și își freacă drăgăstoasă capul de piciorul lui Jane. Hepburn a 
fost neobișnuit de afectuoasă în ultima vreme, ca și când ar fi 
simţit suferința stăpânei sale. 

— Am găsit-o! rostește Jane. 

Cassandra se îndreaptă spre canapea, iar Jane înclină ecranul 
astfel încât să poată vedea amândouă. 

— Frumoasă poză! comentează Cassandra, pe un ton cam 
tăios. 

Shay debordează de entuziasm în fotografia de profil pe care 
a încărcat-o pe Cupid. Probează o pălărie de paie și râde cu faţa 
la soare. 

Acea imagine a lui Shay este izbitor de asemănătoare cu cea 
în care Amanda a făcut exact același lucru, la același chioșc de 
pe High Line, primăvara trecută. Jane a făcut și fotografia aceea. 
Amanda a postat-o pe pagina ei de Facebook, cu câteva luni 
înainte de a muri. 

Shay fusese ușor de manipulat: după ce o duseseră pe High 
Line, Cassandra se oprise la chioșc. Ea și Jane luaseră câteva 
pălării, iar Jane o pusese pe cea de paie în mâinile lui Shay și îi 
spusese cum să pozeze. 

Mai târziu se putea dovedi de nepreţuit să aibă dovezi publice 
ale dorinței neîncetate a lui Shay de a reproduce elemente din 
viaţa Amandei. 

Dar nu avea să fie suficient. 

Trebuia pus la punct un aspect și mai important: celelalte 
femei din grup trebuiau să ajungă să creadă că Shay era 
obsedată de Amanda și că preocuparea ei se intensificase după 
moartea acesteia. 


VP - 163 


Mai devreme în această seară, surorile au încercat să 
sădească în mintea lor sămânţa obsesiei lui Shay, trimițându-le 
pe Beth și Shay să intre în coliziune. Jane a stabilit cu fiecare în 
parte să se întâlnească la același curs de CrossFit. Jane a anulat 
întâlnirea cu câteva minute înainte de începere, invocând o așa- 
zisă urgenţă apărută la serviciu. 

Fiecare dintre cele două femei a crezut că doar ea urma să se 
vadă cu Jane la sală. 

Surorile au fost de acord că, în cel mai bun caz, Beth avea s-o 
remarce pe Shay, recunoscând-o de la comemorarea Amandei 
sau din fotografia pe care Cassandra le-o arătase înainte de 
asta. Chiar dacă Beth nu și-ar fi amintit de Shay, era posibil să 
fie șocată de asemănarea dintre aceasta și Amanda. 

Părea puţin probabil să se întâmple contrariul, și anume ca 
Shay să-și aducă aminte că o văzuse pe Beth la comemorare și 
să o abordeze. Dar, dacă s-ar fi întâmplat așa, surorile puteau 
folosi acest lucru în avantajul lor, ca dovadă a obsesiei 
periculoase a lui Shay. 

Din păcate, textul trimis de Beth imediat după cursul de 
CrossFit nu pomenea nimic neobișnuit: „Nu te voi ierta niciodată 
că m-ai înscris la tortura asta și nu ai mai venit. Abia mai pot să 
merg!” 

Surorile trebuiau să găsească rapid altceva. Poliţia sigur 
identificase discrepanţa dintre povestea spusă de Daphne și cea 
auzită de la Kit. Era posibil ca Daphne să nu reziste dacă ar fi 
convocată pentru întrebări suplimentare. 

Tot ce construiseră ele putea fi distrus. 

Cassandra se prăbușește lângă Jane, pe perna groasă din 
janilie, vârându-și picioarele sub ea. Citește din profilul lui Shay: 

— „Caut pe cineva activ, dar căruia îi place să se și relaxeze 
pe canapea, împărțind o pizza, stând de vorbă sau urmărind un 
film... Ar fi minunat dacă ai fi cel puțin la fel de înalt ca mine 
(am un metru și șaptezeci și opt de centimetri, dar rareori port 
tocuri)...” Vrea un tip ca Sean, comentează Cassandra, apoi 
continuă: „Prietenele mele spun că sunt o persoană cumsecade, 
amuzantă și deșteaptă și că orice tip ar fi norocos să iasă cu 
mine. Cine sunt eu să le contrazic? :) Dacă ţi se pare că aș fi o 
persoană pe care ai vrea s-o cunoști, am putea începe prin a 
bea ceva împreună și să vedem încotro merg lucrurile...” 


VP - 164 


— Cred că, în privinţa tipului norocos, te-a citat pe tine, spune 
Jane. 

— E destul de maleabilă. 

Cassandra se uită din nou la fotografia lui Shay. Acum sunt 
foarte multe similitudini ciudate între ea și Amanda. Totuși, 
stilurile lor sunt diferite. În poze, Shay poartă jeanși și o cămașă 
de flanelă în carouri, lucruri pe care Amanda nu le-ar fi ales 
niciodată. 

— Garderoba lui Shay are nevoie de ceva modificări, rostește 
Cassandra, pe un ton meditativ. Ar trebui să o ducem la 
cumpărături. 

Jane încuviinţează încet din cap. 

— Sau i-am putea sugera să viziteze un anumit magazin, de 
unde să-și ia niște ţinute grozave, pentru când începe să 
meargă la întâlniri. 

Un zâmbet se lățește pe chipul Cassandrei. 

— Genial! O vom trimite la Daphne. N-au cum să nu se vadă 
una pe alta. 


40. 


SHAY 


Potrivit Biroului de Statistică a Muncii, în medie, o persoană 
va trece prin zece locuri de muncă înainte de împlinirea vârstei 
de patruzeci de ani. Unul dintre motivele pentru care oamenii îşi 
schimbă serviciul este că salariul crește în medie cu doar 3% pe 
an în cazul celor mai multe profesii - în schimb, mutarea la o 
altă companie poate însemna o creșterea mai substanțială a 
salariului. De-a lungul vieții, femeile au aproape la fel de multe 
locuri de muncă precum bărbații, în ciuda faptului că, de obicei, 
își întrerup mai mult timp cariera, dedicând timpul respectiv 
activităților legate de creșterea copiilor. 


Jurnal de date, pagina 51 


La cinci și jumătate după-amiază, îmi pun jacheta și ies din 
casă. Temperatura începe să scadă sub zece grade Celsius și, în 


VP - 165 


curând, va fi întuneric, dar am stat înăuntru toată ziua și tânjesc 
după o gură de aer curat. 

Mi-am petrecut ziua completând formularele pentru 
departamentul de resurse umane de la Quartz, apoi am început 
cercetările pentru prima sarcină care mi-a fost desemnată: 
analizarea diferitelor băuturi energizante de pe piaţă și 
prezentarea similitudinilor și diferențelor dintre ele. 

Orele au trecut pe nesimţite în timp ce m-am cufundat în 
compilarea caracteristicilor și cotelor de piaţă pentru fiecare 
marcă. Mi-am setat telefonul pe modul „Nu deranja”, pentru a 
nu mă lăsa distrasă, permiţând doar apelurile și e-mailurile de la 
Quartz. Dacă voiam ca proiectul acesta să se transforme într-un 
loc de muncă stabil, trebuia să-l tratez corespunzător. 

Acum, în timp ce mă îndrept spre sud, pe Second Avenue, îmi 
parcurg e-mailurile și SMS-urile. Nu am primit nimic interesant, 
așa că deschid aplicaţia pentru Cupid. 

Un mic emoticon reprezentându-l pe Cupidon are o bulă în 
formă de inimă care îi iese din gură, iar în ea se află scris 
cuvântul „Patru!” 

Dau clic și văd patru mesaje. Simt o mică fluturare în piept. 
Nu am mai avut nicio întâlnire de luni bune. Și acum, patru tipi 
ar putea fi interesaţi de mine? 

Abia aştept să văd cine vrea să mă cunoască. Arunc o privire 
în jur și văd un bistrou nou, îmbietor, chiar în față, la colţul 
străzii. Mă îndrept într-acolo, ţinând telefonul în mână. 

O mulțime de mese sunt libere, fiindcă este devreme, așa că 
cer una lângă șemineu. De îndată ce chelnerul îmi ia comanda - 
un pahar de vin roșu, o farfurie de hummus cu legume și o lipie 
-, deschid aplicaţia. 

Mă simt un pic ca în dimineaţa de Crăciun, când sunt pe cale 
să desfac fundele misterioaselor cadouri. Orice - sau, mai exact, 
oricine - ar putea fi înăuntru. 

Mă dezumflu un pic când citesc primul mesaj. Numele de 
profil este SilverFox. Și începe cu: „Te-ai gândit vreodată să te 
întâlnești cu un bărbat mai în vârstă?” 

„Nu cu cineva care ar putea fi taică-miu”, mă gândesc eu. 

Trec la următorul mesaj. Tipul ăsta a atașat o fotografie, pe 
care dau clic pentru a o deschide. 

Apoi, dau înapoi. Nu e prea indecentă - e doar un se/fie fără 
cămașă dar mi se pare de prost gust. Nici mesajul lui nu-mi face 


VP - 166 


o impresie mai bună. Nu a scris decât: „Hei!” îmi imaginez că 
trimite asta aproape fiecărei femei de pe site. 

Al treilea tip are o singură fotografie, în care poartă ochelari 
de soare și o șapcă de baseball. „Am un program foarte 
încărcat, așa că nu caut nimic serios. Dar vrei să ne întâlnim la o 
băutură, într-o seară?” 

Mi-aș dori să fi scris mai multe despre el, așa că îi verific 
profilul. Este destul de sumar. E greu să-ți dai seama ce fel de 
om este. Mă întreb dacă nu cumva e însurat. Mă gândesc puţin 
la asta și decid să-i scriu: „Mai întâi, îmi poţi spune mai multe 
despre tine?” 

Dar, înainte să o fac, verific ultimul mesaj. Primul lucru pe 
care îl observ este fotografia - a unui tip cu păr castaniu, un 
zâmbet timid și ochelari cu rame de baga. Arată suplu și în 
formă. Atractiv, dar nu intimidant. Numele său de utilizator este 
TedTalk. 

Simt un gol în stomac. 

„Bună, DataGiri, eu sunt Ted. Sunt, cu siguranţă, un tip activ - 
ador baschetul și drumeţiile -, dar îmi place și să mă relaxez la o 
pizza bună”. 

— Scuzaţi-mă! spune chelnerul, iar eu ridic privirea și văd că 
mi-a adus vinul și farfuria cu hummus. 

— Pardon! 

Îmi iau braţele de pe masă. Sper că nu a văzut ce era pe 
ecranul meu. Deși, din câte se pare, toată lumea își dă întâlniri 
online în zilele noastre, totuși nu vreau ca un străin să afle un 
lucru atât de personal despre mine. 

Chelnerul zăbovește mult prea mult timp ca să aranjeze 
tacâmurile și să-mi ofere apă. Tot ce vreau este să revin la Ted. 

În momentul în care chelnerul pleacă, mă întorc la mesajul lui: 
„Tocurile nu vor fi o problemă pentru mine, deoarece am un 
metru și optzeci și cinci de centimetri. Dacă vrei să mai vorbești 
cu mine, știi unde să mă găsești”. 

Dau imediat clic pe profilul lui. 

Informațiile despre el sunt enumerate: treizeci și cinci de ani, 
niciodată căsătorit, inginer mecanic, locuiește în Manhattan. 
Caută o relaţie serioasă. 

Radiez de bucurie. A trimis mesajul la unsprezece și jumătate 
în această dimineaţă. Așadar, au trecut mai mult de șase ore. 
Nu voi părea prea nerăbdătoare dacă răspund. 


VP - 167 


Nu mă pricep să flirtez în persoană, dar pare mai ușor aici, în 
barul întunecat. Mă gândesc un minut, apoi scriu: „Bună, Ted! 
lată o întrebare importantă: blat gros sau subţire? DataGirl/alias 
Shay. P.S.: Și mie îmi plac drumeţiile, dar nu sunt multe locuri 
pentru așa ceva pe-aici. Cunoști tu vreun loc secret?” 

l-am pus două întrebări. A fost ceva intenţionat, pentru a 
continua conversaţia. 

Mă reped la farfuria mea cu hummus, brusc înfometată. În 
timp ce ronţăi dintr-un morcov, încep să derulez fotografiile altor 
bărbaţi disponibili care îndeplinesc parametrii pe care i-am 
stabilit: vârsta între douăzeci și opt și treizeci și opt de ani, 
singur, care să stea la mai puţin de treizeci de kilometri de mine 
și să dorească o relaţie serioasă. 

Este incredibil cât de mulți sunt - foarte mulți tipi doresc 
același lucru ca și mine. Probabil că am trecut pe lângă câţiva 
dintre ei pe stradă sau am stat lângă ei la coadă la magazinul 
alimentar sau în metrou. Vreunul ar putea fi chiar în acest bar. 

Există indicii universal recunoscute care arată că unii oameni 
nu sunt disponibili - un inel de logodnă, o verighetă, chiar și un 
inel claddagh* -, dar nimic similar care să permită lumii să știe 
că ești în căutarea cuiva. 

Mă uit în continuare la fotografii. Tot au rămas câţiva tipi 
atrăgători, chiar și după ce i-am eliminat pe cei în cămăși 
descheiate la bust și încordându-și mușchii, precum și pe cei 
care par să-și etaleze statutul pozând lângă mașini sau bărci 
scumpe. 

Am parcurs zeci de profiluri. Unele sunt amuzante, altele sunt 
directe și multe sunt atât de sumare, încât nu conţin decât 
detalii biografice. 

Dar niciunul dintre tipi nu mi se pare la fel de atractiv ca Ted. 

Exact când mă gândesc la asta, pictograma cupidonului îmi 
apare pe ecran. „Unu!” 

Dau rapid clic pe număr și, în momentul în care văd că Teda 
răspuns, îmi dau seama că exact asta speram. 

„Shay, asta-i o întrebare dificilă, deși nu sunt foarte pretenţios 
în materie de pizza. Ca ingrediente, orice merge, în afară de 
anșoa. Așadar, care este pizzeria ta preferată? Eu nu prea 
cunosc New York-ul - abia m-am mutat aici, din Colorado, în 
urmă cu câteva luni - și încă încerc să aflu cât mai multe despre 


? Inel tradițional irlandez, care simbolizează iubirea, loialitatea și prietenia. 
VP - 168 


oraș. Este un fel de șoc cultural, dar îmi place, chiar dacă 
apartamentul meu actual are dimensiunea fostei mele debarale. 
Ha-ha!” 

Îmi simt buzele arcuindu-se într-un zâmbet. Ted a așteptat 
doar în jur de cincisprezece minute înainte de a răspunde. Imi 
place că nu se joacă. lar dacă tocmai s-a mutat aici, din 
Colorado, probabil că nu cunoaște multă lume. Poate că și el se 
simte singur. 

Nici eu nu mă voi juca. Totuși, aștept până termin vinul, 
înainte de a-i răspunde. 

„Sunt total de acord cu tine în ceea ce privește anșoa. Cine 
pune pește pe pizza? ;) Pizzeria mea preferată e Grimaldi's din 
Brooklyn - blat subțire, clasic. Trebuie să încerci dacă nu ai 
făcut-o deja”. 

Ezit, gândindu-mă ce să scriu în continuare. l-aș putea cere 
detalii despre slujba lui, dar nu vreau să aibă impresia că 
ocupaţia și nivelul venitului său sunt importante pentru mine. 

Așa încât continui: „Am fost o singură dată în Colorado, când 
am mers la schi cu colega mea de cameră și cu familia ei. A fost 
foarte frumos. Mi-ar plăcea să mai ajung cândva acolo”. 

„Mai pune-i o întrebare”, îmi amintesc eu. Mă uit din nou la 
fotografiile lui - pare și mai atrăgător acum - și remarc că, în 
una dintre ele, are o ceașcă de cafea în mâna stângă. 

Scriu: „Ești stângaci?” 

Apoi șterg ce am scris. Nu vreau să creadă că i-am studiat cu 
atâta atenţie pozele. Sunt foarte nouă în domeniul ăsta, nu 
cunosc regulile. 

În cele din urmă, mă decid pentru o întrebare neutră: 
„Schiezi?” 

Apoi trimit mesajul. 

Achit nota de plată și ies din local. Este și mai rece acum și e 
complet întuneric, dar orașul freamătă. Mă întreb unde se află 
Ted acum. Poate în garsoniera lui de mărimea unei debarale. 
Sau poate că e încă la birou. Ar putea fi în oricare dintre clădirile 
pe lângă care trec. 

Știind că el este undeva aici, orașul pare cumva mai mic, și 
asta într-un mod pozitiv. 

Superstiţiile nu sunt logice, dar nu mă pot abţine să nu joc un 
mic joc cu mine însămi: dacă nu îmi verific telefonul până mă 
întorc la apartament, el îmi va răspunde între timp. 


VP - 169 


Ajung acasă și, de îndată ce îmi dau jos haina și mă descalț, 
îmi scot telefonul. 

Ted mi-a scris. Și a pus două întrebări: 

„Ce-ai zice să continuăm conversaţia față în faţă? Ne-am 
putea întâlni să bem ceva vineri seară?” 


41. 


AMANDA 


Cu două luni în urmă 


Un firicel de sânge se prelinse pe pielea Amandei. 

Ea înjură, luă un prosopel, îl presă de tăietura micuță, apoi 
opri dușul. Se grăbise să-și treacă aparatul de ras peste gambe, 
pentru că întârziase. Exact când se pregătise să-și încheie tura, 
un camion de livrare intrase în spatele unui autocar plin cu copii, 
pe FDR Drive. Șase copii fuseseră aduși de urgenţă la camera de 
gardă, cu diverse leziuni, de la traumatisme cervicale și vânătăi 
și până la unele mai severe, o încheietură a mâinii fracturată și 
o posibilă comoţie cerebrală. Nu putuse să plece în timp ce 
copiii plângeau în camerele de examinare, iar părinţii dădeau 
năvală în spital. 

Fusese cel mai prost moment posibil pentru un accident de 
autobuz. 

Rămăsese o oră în plus, liniștind un băiețel cu braţul bandajat, 
până la sosirea tatălui său. In drum spre ieșire, îi dăduse 
copilului o acadea, simțindu-se vinovată că făcuse la repezeală 
actele de externare. 

In puţin peste o oră, trebuia să ajungă la un bar numit Twist, 
aflat în Central Park, undeva mai în partea de nord. Avea să 
întârzie. 

În mod normal, dacă își petrecea seara în oraș, își aranja 
părul, creând onduleuri delicate în jurul umerilor. Insă de data 
aceea, îl uscă repede și îl prinse într-un coc lejer. Pierdu cam 
mult timp cu machiajul, aplicând o cremă hidratantă 
nuanțatoare și accentuându-și sprâncenele cu un creion maro- 
deschis. Din fericire, își alesese deja ţinuta: o rochie ușoară de 


VP - 170 


culoarea grâului, cu bretele late, cercei rotunzi, de aur, sandale 
fără toc și o poșetă mică. 

Puse în ea un telefon cu cartelă, niște bani, un card de credit 
și o pereche de ochelari cu rame negre, tip ochi-de-pisică, cu 
lentile fără dioptrii, deoarece vederea ei era perfectă. Deschise 
dulăpiorul de sub chiuveta din baie și băgă mâna în spatele 
pachetelor de hârtie igienică, pipăind până când reuși să apuce 
sticluţa de apă de gură. Verifică de două ori capacul, pentru a se 
asigura că e bine strâns, înainte să strecoare recipientul în 
poșetă. 

Se îndreptă de spate, se uită în oglindă și își îndepărtă, cu 
vârful degetului, o mică urmă de rimel de sub sprânceana 
dreaptă. Apoi făcu ochii mari. Cum de putuse uita de luciul de 
buze? Această simplă greșeală ar fi putut să strice totul. Luă un 
șerveţel și își șterse gloss-ul roz-piersiciu. 

Nu reușise să mănânce nimic toată ziua. Știa că ar fi fost bine 
să ciugulească ceva, mai ales că avea să bea în curând, dar 
simţea un nod în stomac. 

Aruncă o ultimă privire prin apartament. Recipientele 
Tupperware de pe blatul din bucătărie păstrau dovezile nopţii 
nedormite: brioșe cu lămâie și seminţe de mac, negrese cu 
cremă de brânză și fursecuri clasice cu ciocolată. Gătitul era 
terapia ei. 

leși în aerul sufocant al serii. 

Işi imaginase de multe ori această seară. Acum, că sosise în 
cele din urmă, atmosfera i se părea aproape suprarealistă. 
Simţurile i se ascuţiră, făcând-o să tresară la auzul claxonului 
unui Uber în ralanti și întoarse capul din pricina mirosului urât al 
micii bălți lăsate de labradoodle-ul plimbat în lesă, la câţiva 
metri în faţa ei. 

Aerul se simţea dens și apăsător, de parcă ar fi vrut să o 
oprească. 

Transpiraţia începu să i se adune la subsuori, dar încă nu 
putea să ia un taxi. Trebuia să se mai îndepărteze câteva străzi 
de locuința ei. Se opri la intersecţia aglomerată dintre Park și 
32" Street și ridică mâna. Era oră de vârf și, cu toate că era 
august, când orașul avea un ritm mai liniștit, tot trecură patru 
minute preţioase până când unul opri. 

Se strecură pe bancheta din spate, îi spuse șoferului 
destinaţia, apoi lăsă capul în jos, prefăcându-se ocupată cu 


VP - 171 


telefonul. În mod normal, discuta cu șoferii. Îi plăcea să le audă 
poveștile - stătuse de vorbă cu șoferi care străbătuseră zeci de 
ani străzile din Manhattan și aveau drept dovadă accentul tipic 
cartierului Brooklyn, cu imigranţi care lucraseră ca ingineri în 
ţările lor de baștină și cu taximetriști care transportaseră vedete 
și le plăcea să povestească despre întâlnirile lor cu celebrităţi. 

În acea seară, singura voce care se auzea în mașină era a lui 
Alex Trebek, de la emisiunea Jeopardy!, care rula pe ecranul 
tactil: 

— Titlul acestui popular serial Netflix despre deţinute face 
referire la două culori. 

Un autobuz intră brusc pe banda lor, făcându-l pe șofer să 
apese cu putere pedala de frână. 

— Îmi pare rău, doamnă, spuse el, întâlnind privirea Amandei 
în oglinda retrovizoare. 

— Nu-i nimic, murmură ea și lăsă din nou capul în jos. 

Barul se apropia, distinctiva marchiză roșie aflându-se la doar 
două intersecţii distanţă. 

— Aici este? 

Taximetristul opri mașina în fața unui restaurant mexican. 
Cursa costa cincisprezece dolari și șaizeci de cenți. Îi dădu o 
bancnotă de douăzeci, împăturită, și cobori. 

Așteptă până când el ajunse la jumătatea străzii, înainte a-și 
pune ochelarii pe care îi cumpărase pentru acea seară și începu 
să meargă grăbită. 

Intră la Twist cu douăzeci de minute după ora stabilită. Se 
opri în prag, lăsându-și ochii să se adapteze la lumina slabă. 
Melodia Ye//ow a trupei Coldplay răsuna din sistemul audio, iar 
din spatele încăperii se auzi sunetul unui tac lovind o bilă de 
biliard. 

O văzu pe Beth la capătul îndepărtat al sălii mari, 
dreptunghiulare, cu un pahar de vin alb în faţa ei. Ochii lui Beth 
trecură peste Amanda, fără să poposească asupra ei. 

Barul era aglomerat, dar nu peste măsură, având în vedere că 
era o seară de joi. Dacă ar fi ajuns la timp, probabil că ar fi fost 
și mai multe scaune goale. Dar singurele nerevendicate erau 
cele de la capăt, de lângă Beth. 

Se uită din nou în jur, parcă pentru a se decide unde să se 
așeze. Câţiva bărbaţi jucau biliard în camera din spate. Alţi 
oameni erau împrăștiați pe la mese și în separeuri. 


VP - 172 


Trase adânc aer în piept, se îndreptă spre bar și se strecură în 
micul spaţiu dintre două scaune ocupate, îi zâmbi barmanului, 
care umplea un pahar cu bere de la robinet. El îi făcu semn că 
va veni imediat să ia comanda. 

Se simţea ameţită. Lipsa de somn, cele două câni de cafea pe 
care le băuse în timpul turei de la spital, stomacul gol - totul 
conspira împotriva ei. 

Își încordă mușchii picioarelor, pentru a încerca să le oprească 
din tremurat, apoi se sprijini de tejghea, înghiontindu-l pe 
bărbatul din dreapta ei. Acesta se întoarse din reflex. 

Ea se aplecă în faţă și își lipi brațele de corp, astfel încât 
decolteul în formă de „V” al rochiei se adânci și mai mult. 

— Scuze! rosti ea chiar în momentul în care barmanul veni să- 
i ia comanda. Ce bei? Arată bine! 

Tipul de pe scaun - trecut de treizeci și cinci de ani, cu umeri 
largi și păr blond, rar - își ridică paharul aproape gol. 

— Whisky cu sifon. 

Amanda dădu din cap către barman și îi întinse o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

— Vrem două. 

— Hei, mulţumesc! făcu bărbatul și se răsuci un pic, pentru a 
fi față în față cu Amanda. 

O măsură din cap până-n picioare, părând să-i placă ce vede. 

— Eu sunt James. 


42. 


SHAY 


Patru indicii că oamenii s-ar putea să nu se simtă bine în 
preajma ta: 

1. Îsi ating gâtul (acolo unde există terminatii nervoase; acest 
lucru îi ajută inconștient să se calmeze). 

2. Nu stau cu picioarele îndreptate spre tine. 

3. Evită contactul vizual sau clipesc. 

4. Îşi încrucișează brațele la piept sau se retrag fizic și 
plasează un obiect între voi (de pildă, iau o pernă în poală). 


VP - 173 


Jurnal de date, pagina 53 


În mod normal, nu aș intra niciodată într-un astfel de 
magazin. Se poate observa din afară că hainele sunt scumpe și 
sofisticate. Îmi dau seama de ce Cassandra și Jane își fac 
cumpărăturile aici, dar eu nu mă simt în elementul meu. Cu 
toate acestea, când intru la Daphne's, îmi dispare pe loc orice 
urmă de tensiune. 

Miroase superb, a portocale proaspete. Se aude o muzică 
veselă, ritmată, iar pe un platou sunt așezate niște brioșe care 
arată delicios. Micul magazin emană o aură de fericire. 

O femeie se apropie, iar eu o recunosc instantaneu: este tipa 
glossy de la comemorarea Amandei - cea cu părul, tenul și 
unghiile strălucitoare. Astăzi poartă o pereche de jeanși largi și o 
bluză crem de mătase. 

— Bun venit, spune ea în timp ce se apropie. 

Ezită, face ochii mari, iar zâmbetul îi pălește. 

— Eu sunt Daphne. 

— Bună, eu sunt Shay. 

Aștept, dar numele meu pare să nu-i zică nimic. Poate că cele 
două surori au uitat să-i spună că voi trece pe-aici. 

— Shay. Încântată de cunoștință... zice și mă privește din cap 
până-n picioare. 

Poate că se întreabă de ce ar intra cineva ca mine în acest 
magazin elegant, tip butic de lux. 

— Cauţi ceva anume? întreabă ea în cele din urmă. 

Acum, sunt sigură că habar nu are cine sunt. Cassandra și 
Jane mi-au sugerat să vin aici, ca să iau o ţinută pentru 
întâlnirea mea cu Ted. „Lucrurile ei sunt scumpe, dar are și 
reduceri extraordinare - nu știi niciodată ce vei găsi”, zisese 
Cassandra. „Și o să-ţi placă nespus de Daphne!” 

— Ăăă, o să am o întâlnire cu un tip. lar prietenele noastre 
comune, Cassandra și Jane, mi-au sugerat să vin aici... 

Daphne pare din nou surprinsă, dar își revine repede. 

— O, minunat! Sunt două dintre persoanele mele preferate. 

— Da, sunt grozave. 

Se pare că nu se poate abţine să nu se holbeze la mine. Apoi 
își scutură puţin capul, ca și cum ar vrea să-și limpezească 
gândurile. 

— Așadar, o întâlnire, rostește ea repede. Unde vă duceţi? 


VP - 174 


— Încă nu știu. De fapt, e prima întâlnire. Doar o să bem ceva. 

— Am câteva bluze frumoase acolo. 

Mă conduce la un suport de umerașe și caută puţin. Scoate o 
bluză și mi-o întinde. Este de un albastru îndrăzneț, cu un 
decolteu amplu, asimetric. 

— Ar merge de minune cu tenul tău. 

Continuă să caute printre bluze, scoțând diverse articole, 
pentru ca eu să le încerc. Le duce în cabina de probă, unde se 
află un scaun capitonat, o oglindă imensă și niște bare argintii 
pe pereţi. Agaţă umerașele de bare, apoi trage draperia. Tocmai 
îmi scot puloverul, când îi aud vocea aproape. Probabil că este 
chiar de cealaltă parte a draperie. 

— De unde le cunoști pe Cassandra și Jane? 

Trebuie să ocolesc această întrebare. Nu aș avea cum să 
explic în câteva cuvinte prietenia noastră complicată. 

— O, printr-o cunoștință comună. 

Îmi spun că nu este întru totul o minciună. Vorbesc în 
continuare, ca să nu-mi ceară mai multe detalii. 

— De fapt, în ultima perioadă am petrecut mult timp 
împreună. Zilele trecute, am fost să bem ceva. 

Rămâne tăcută câteva clipe. Mă întreb dacă mai e acolo. 

Mai întâi, probez bluza albastră. Nu aș fi ales-o niciodată, dar 
Daphne are dreptate, îmi stă bine cu ea. 

Apoi mă uit la eticheta cu preţul. Costă două sute optzeci de 
dolari - nu am cheltuit niciodată atâţia bani pe o bluză. 

Mă uit la etichetele celorlalte și văd că au preţuri și mai mari. 
Nu mă voi deranja să le probez. 

Mă privesc din nou în oglindă. Îmi imaginez că intru în bar 
îmbrăcată cu această bluză frumoasă, pentru a-l întâlni pe Ted. 
MI-I închipui zâmbind, încântat să mă vadă. 

În plus, simt că trebuie să cumpăr ceva. 

Îmi scot bluza și o pun cu grijă pe umerașul căptușit. Mă 
îmbrac din nou cu puloverul meu simplu, gri, apoi ies din cabină. 

Daphne este lângă casa de marcat, tastând ceva pe telefon. 
Când mă vede, îl pune cu faţa în jos pe tejghea. 

— Ai terminat repede. Ţi-a plăcut ceva? 

Ridic umerașul și îl flutur ușor. 

— Ai avut dreptate. Asta e perfectă. 

Ea zâmbește - parcă ușor forțat - și mi-l ia din mână. 

— Grozav! 


VP - 175 


Introduce preţul în casa de marcat. 

Acum, nu mai face conversaţie. Pare că se concentrează pe 
împachetarea bluzei într-o hârtie fină. Îmi trec cardul bancar 
prin cititorul de carduri, reprimându-mi un suspin. 

Un stilou argintiu e așezat pe o agendă frumoasă, deschisă pe 
tejghea. Văd că oamenii și-au scris îngrijit numele, adresele și e- 
mailurile. În apropiere se află un mic afiș: „Vă rugăm să-i oferiţi 
lui Daphne datele de contact, pentru a afla primul despre 
viitoarele noastre reduceri și evenimente private!” 

Daphne este încă ocupată, punând pachetul învelit în hârtie 
într-o pungă și legând mânerele cu o fundă. Fără să mă gândesc 
prea mult, iau stiloul și îmi trec numele pe lista de 
corespondenţă. _ 

Apoi ajung la coloana pentru adresă. Incep să scriu automat 
vechea mea adresă. Dar mâna îmi încremenește brusc. 

Nu mai locuiesc acolo. Locuiesc în apartamentul Amandei, 
unde Daphne probabil că a fost în vizită. 

Probabil că va recunoaște adresa. Cum i-aș putea explica 
asta? 

Cu Cassandra și Jane, totul s-a desfășurat într-o serie de pași. 
În primul rând, le-am mărturisit că am întâlnit-o pe Amanda pe 
peronul de la metrou și că am fost afectată de moartea ei. Asta 
s-a întâmplat atunci când am băut un ceai împreună, după 
întâlnirea noastră neașteptată din acea zi ploioasă, când eram 
cu moralul la pământ și mi s-a părut că o zăresc pe Amanda. 
Câteva zile mai târziu, ne-am întâlnit la Bella's, ca să-i returnez 
Cassandrei impermeabilul. Am băut cocktailuri Moscow Mule și 
le-am spus că găsisem colierul. Când am aflat că, de fapt, este 
al lui Jane, l-am recuperat pentru a i-l da înapoi, ceea cea 
presupus o nouă întâlnire. Au aflat mai multe despre viața mea 
când au făcut cunoștință cu Sean și Jody, ceea ce le-a făcut să- 
mi ofere posibilitatea de a avea grijă de un apartament și să mă 
prezinte prietenei lor, Anne. lar apoi, când apartamentul 
Amandei a fost dat spre închiriere, m-au încurajat să-l iau. 

Totul a venit de la sine. Însă nu aș avea cum să-i explic lui 
Daphne. Abia dacă reușesc eu însămi să urmăresc firul 
lucrurilor. 

Șterg ceea ce am scris și notez adresa mea de e-mail. 


VP - 176 


Ridic privirea și văd din nou ochii verzi și pătrunzători ai lui 
Daphne cercetându-mă cu luare-aminte. Împinge punga pe 
tejghea, spre mine. 

— Mulţumesc, spun eu. Sper să ne revedem cândva. Poate, cu 
Jane și Cassandra. 

Ea rămâne în spatele casei de marcat, cu braţele pe lângă 
corp și un aer ușor rezervat. „Poate că așa e firea ei”, îmi spun 
eu. Apoi îmi amintesc că, la comemorare, râdea printre lacrimi și 
își îmbrăţișa prietenele. 

Daphne nu răspunde la comentariul meu. În schimb, zice: 

— Distracţie plăcută la întâlnire! 


43. 


CASSANDRA & JANE 


Cassandra și Jane ajung la restaurant cu douăzeci de minute 
înaintea celorlalte. 

Săptămâna aceasta au luat masa aici, pentru a vedea 
organizarea spațiului. Au convenit că masa cea mai bună era în 
separeul circular aflat în colțul din dreapta, în spate. Cinci 
persoane puteau sta confortabil acolo. Fiecare membră a 
grupului avea să fie prezentă în acea seară, cu excepția lui 
Valerie, care avea o altă treabă. 

Separeul le permite o vedere doar puțin obstrucționată 
asupra barului. Oricine stă la bar - aflat de-a lungul peretelui 
stâng față de intrarea în local - este cu spatele la colțul din 
dreapta al încăperii. Iluminarea este slabă, ceea ce le va asigura 
o acoperire suplimentară. 

Beth este prima care intră pe ușă, ceea ce e surprinzător, 
având în vedere că, de obicei, este ultima care ajunge. Una 
dintre poalele cămăşii e afară, iar blazerul este puțin șifonat. 

Surorile ies din separeu și o îmbrățișează cu afecțiune. 

— Ce săptămână lungă! zice Beth, în timp ce se așază pe 
bancheta de piele și își bagă servieta grea sub masă. 

Apoi se lasă pe spate și oftează. Jane se întinde spre ea și o 
strânge de mână. 

— Hai să-ţi luăm ceva de băut! 


VP - 177 


Beth este cam obosită în seara asta, dar nu e ceva neobișnuit, 
cu meseria ei dificilă. Însă, altfel, pare optimistă. Beth a învins 
cancerul, iar acum, părul ei roșu aprins este la fel de des și de 
creț ca întotdeauna și, mai important, spiritul ei este mai 
puternic decât era înainte de a primi diagnosticul. 

Când chelnerul se apropie, iar femeile comandă cocktailuri, 
Cassandra o vede intrând pe Stacey. Se ridică în picioare, îi face 
semn cu mâna și se bucură să constate că Stacey are nevoie de 
câteva clipe până să o vadă. Masa lor este localizată într-adevăr 
discret. 

Cassandra iese din separeu, pentru ca Stacey să se poată 
așeza cu spatele la perete, așa cum preferă de obicei. Femeile 
pălăvrăgesc așteptând sosirea lui Daphne. Beth le povestește 
despre noul ei caz, apoi Stacey le spune că a atras drept client o 
mare corporație, trebuind să creeze un software pentru o nouă 
filială a companiei. Când celelalte femei ridică paharul în cinstea 
ei, Stacey le oferă unul dintre rarele ei zâmbete, ceea ce o face 
să pară mai tânără ca oricând - mai ales că poartă un tricou 
vintage cu Wonder Woman și jeanși Levi's. 

La șapte fără douăzeci, Daphne intră grăbită și își cere scuze 
că a întârziat: 

— Îmi pare rău, dar asistenta mea a fost nevoită să plece mai 
devreme, așa că a trebuit să închid eu. 

Un pahar de Pinot Noir așteaptă în faţa locului gol din 
separeu. Toate știu că este băutura preferată a lui Daphne, așa 
cum știu și că preferă să stea la marginea separeului. Ușoara ei 
claustrofobie este o altă moștenire rămasă după atacul lui 
James. 

Daphne întinde cu recunoștință mâna spre pahar și ia o 
înghiţitură. Cassandra și Jane o lasă câteva momente să-și tragă 
sufletul, apoi conduc conversaţia către motivul pentru care le-au 
cerut prietenelor lor să se întâlnească. 

— Valerie nu poate veni, dar o vom informa mai târziu, 
precizează Cassandra. Daphne, ce-ar fi să începi tu și să le spui 
tuturor ce s-a întâmplat zilele trecute? 

Daphne își pune paharul pe masă și trage adânc aer în piept. 
Începe cu momentul în care Shay a intrat în magazinul ei, 
susținând că ar fi fost trimisă de Jane și de Cassandra, și termină 
cu faptul că Shay i-a zis că speră să o revadă cât mai curând, 
poate împreună cu Cassandra și Jane. Daphne nu omite niciun 


VP - 178 


detaliu relevant, insistând asupra celui care a frapat-o cel mai 
mult: 

— Seamănă atât de bine cu Amanda! 

Daphne se cutremură și ia din nou paharul cu vin. 

Privirea lui Beth trece de la Cassandra la Jane, apoi la Daphne. 

— Un moment, deci nu aţi trimis-o voi pe tipa asta? 

Jane clatină din cap. Scoate o fotografie din poșetă și o pune 
pe masă. 

— vă amintiţi de această femeie? Aţi văzut-o la evenimentul 
de comemorare. 

Din fotografie, Shay le privește cu ochi mari și ușor 
șovăielnici, aflaţi în spatele ochelarilor cu rame de baga, iar 
părul ei lung și castaniu îi ajunge până la umeri. 

— Ar putea fi ea cea care a venit la magazinul tău? o întreabă 
Cassandra pe Daphne. 

— Da, da! Nu am recunoscut-o până acum. Dar asta-i o 
nebunie - arată diferit! Și-a schimbat coafura și a renunţat la 
ochelari. Și părea atât de supusă și de blândă la comemorare... 
Dar, când a intrat în magazinul meu, era zâmbitoare și 
vorbăreaţă... cel puţin la început. Când a văzut că m-am speriat, 
a devenit puţin mai reținută. 

— Zâmbitoare și vorbăreaţă? rostește Stacey. Așadar, nu doar 
că încearcă să arate ca Amanda, dar încearcă și să se poarte ca 
ea. 
Beth studiază în tăcere fotografia. O ridică și o întoarce spre 
lumină. 

— Știţi toate că, la comemorarea Amandei, atunci când am 
vorbit cu Shay, ne-a spus că ea și Amanda se duceau la același 
cabinet veterinar, ceea ce este evident o minciună, începe 
Cassandra. Ce nu v-am zis încă este că, în urmă cu câteva 
săptămâni, ne-am întâlnit cu Shay. În acel moment am crezut că 
e o coincidenţă. Am invitat-o să bem un ceai împreună, pentru a 
vedea dacă mai putem scoate niște informaţii de la ea. lar ea a 
recunoscut ceva șocant. 

Cassandra se uită la expresiile încordate ale celorlalte femei. 

— Shay era pe peronul de la metrou când Amanda a murit. 

Daphne icnește și duce brusc mâna la gură. 

— Shay a recunoscut că acesta a fost motivul pentru care a 
venit la comemorare, continuă Cassandra. 

— Ce na...? începe Stacey. 


VP - 179 


— Acum știu unde am văzut-o! o întrerupe Beth, apoi se 
întoarce spre Jane. La cursul ăla de CrossFit la care trebuia să 
mergem împreună. 

Jane face ochii mari. 

— Eşti sigură? 

Beth arată cu degetul spre poză. 

— Nu purta ochelari și s-a mai tuns. Avea părul strâns într-o 
coadă de cal. Nu arăta exact așa și nu arăta exact ca Amanda. 
Dar sigur era undeva la mijloc. 

Cassandra se sprijină de peretele separeului. Așadar, până la 
urmă, Beth o văzuse pe Shay. Totul ieșea de minune. Deși 
Cassandra și Jane nu sunt încântate la gândul că le înșală 
încrederea celorlalte femei, este necesar s-o facă pentru a le 
proteja. Dacă vor fi vreodată interogate de cineva de la poliţie în 
legătură cu Shay - și dacă totul merge bine, ar putea fi -, 
răspunsurile lor vor fi sincere. Dacă ar fi nevoie, ar trece chiar și 
testul cu detectorul de minciuni. 

Cât despre Shay, ea trebuie sacrificată. Va fi o victimă 
necesară, chiar dacă e păcat. 

— E chiar mai sinistru decât am crezut. 

Vocea Cassandrei este joasă. Se apleacă în față, scrutând 
fețele întunecate ale celorlalte femei. 

— Shay a încercat să se insinueze printre noi. Am făcut 
greșeala de a-i da numerele noastre de telefon în ziua în care 
am fost împreună la ceainărie. Părea fragilă, puţin pierdută. A 
spus că a fost foarte zdruncinată de ce a văzut în acea zi, la 
metrou. Cred că ne-a părut rău pentru ea. Dar acum... ne trimite 
SMS-uri și ne sună, încercând să găsească tot felul de pretexte 
pentru a ne întâlni. 

— Dar de ce vrea să semene cu Amanda? întreabă Beth. Și de 
ce ne urmărește? 

Cassandra clatină din cap, aruncând în același timp o privire 
discretă spre ceas. Ora șapte și două minute. Venise timpul. 

Exact un minut mai târziu, ușa se deschide, iar Shay își face 
apariţia. 

Jane îi aruncă o privire rapidă, dar plină de subiînțeles, 
Cassandrei. Surorile Moore sunt singurele de la masă care au 
observat sosirea lui Shay. 

Era mai bine dacă una dintre celelalte ar fi anunțat prezenţa 
lui Shay. 


VP - 180 


Cassandra își drege glasul. 

— Cred că trebuie să luăm în considerare câteva lucruri. Să 
începem cu faptele concrete. Știm ce ne-a spus Shay și știm 
cum a acţionat. Trebuie să fim precaute în privinţa ei. Ar putea 
minți în orice privință sau chiar în toate. Dar acţiunile ei vorbesc 
de la sine, iar aceste acţiuni sunt dovedite. 

Celelalte dau aprobator din cap. 

— Şi ce ne zic acțiunile ei? întreabă Daphne. 

— Nu mi-e ușor să fac asemenea afirmaţii, zice Cassandra și 
se uită în jur, la prietenele ei apropiate, la femeile pe care le 
consideră ca pe niște surori. 

Ar face orice pentru ele. A făcut lucruri de care, cu doar un an 
în urmă, nu s-ar fi crezut capabilă. 

— Ceva este profund în neregulă cu ea. Pare... dezechilibrată. 

— Sunt de acord. Dacă vezi pe cineva sinucigându-se, de ce 
ai vrea să începi să semeni cu persoana respectivă și să fii în 
preajma prietenilor săi? rostește Daphne. E absurd. 

Femeile continuă să discute despre Shay și despre posibilele 
sale motivații. 

Apoi Stacey se ridică brusc de pe banchetă și arată spre bar. 

— Ea este? 

Stacey întinde gâtul și dă să iasă din separeu, dar Cassandra 
o oprește. 

— O, Doamne, ea e! șuieră Daphne. 

— Stacey, calmează-te. Trebuie să ne gândim bine la asta, 
zice Cassandra, punând o mână pe braţul lui Stacey. Dacă Shay 
e cu adevărat nebună, iar femeia de la bar e chiar ea, trebuie să 
fim atente. 

Jane își ia telefonul și tastează rapid un mesaj pe sub masă: 
„Au văzut-o pe Shay”. Îi trimite mesajul lui Valerie, care se află 
în apropiere, dar stă ascunsă. Deși Cassandra și Jane au creat 
profilul fals al lui TedTalk și au comunicat cu Shay pe Cupid, în 
seara asta, Valerie va fi cea care va prelua rolul lui Ted. 

Stacey încă e în picioare, respirând anevoie. 

— Probabil că a urmărit-o pe una dintre noi până aici. Ne 
urmărește! 

— Nici măcar nu se uită la noi, spune Daphne. Parcă se 
preface că e aici dintr-un cu totul alt motiv. 

Exact în clipa aceea, Shay bagă telefonul în geantă, se ridică 
de pe scaun și își ia haina și poșeta. lese repede din restaurant, 


VP - 181 


fără să se uite înapoi. Dar, când se întoarce pentru a închide 
ușa, toată lumea din separeu îi vede fața. Este la câteva zeci de 
metri distanţă, iar lumina nu e grozavă, dar este categoric Shay. 

— Ar trebui s-o urmărim, zice Stacey, dar apoi se trântește la 
loc pe banchetă. 

Se face liniște pentru o clipă. 

— Chestia asta e super ciudată, spune Beth. Nu mi-am dat 
seama la sală, dar ai dreptate. Incearcă să semene cu Amanda. 

Daphne se cutremură. 

— Cât de îngrijorate ar trebui să fim? 

— Nu îmi lasă impresia că ar fi violentă, rostește Jane. Doar... 
dereglată. 

— Dacă mă urmărește vreodată... zice Stacey, ridicând 
bărbia. 

— Se pare că Shay încearcă să preia viața Amandei, intervine 
Beth. Vrea să o înlocuiască cumva? 

„Exact”, gândește Cassandra, în timp ce privirea ei o 
întâlnește pe a lui Jane. 

În curând, Shay va deveni un fel de înlocuitoare. Doar că nu 
așa cum bănuiesc celelalte femei. 


44. 


SHAY 


Mai mult de jumătate dintre americani cred în dragoste la 
prima vedere, această credință fiind mai răspândită în rândul 
tinerilor. Patru din zece americani spun că s-au îndrăgostit la 
prima vedere. Un sondaj a relevat că aproape trei sferturi dintre 
americani cred că există „o singură iubire adevărată”. 


Jurnal de date, pagina 54 
Intru pe ușa barului Atlas la câteva minute după ora șapte. 
Ted a propus să ne întâlnim la bar, așa că mă uit la clienţii 


aflaţi deja pe scaune. Dar niciunul dintre tipii înalţi și zvelţi nu e 
singur. 


VP - 182 


_ Mă așez la capătul îndepărtat, ca să pot vedea ușa din faţă. 
Imi pun haina și poșeta pe scaunul de lângă mine. 

— Ce-aţi dori? mă întreabă barmanul, ștergând cu o cârpă 
tejgheaua, în dreptul meu. 

— Deocamdată, doar apă. Aștept pe cineva. 

El umple un pahar cu apă de la dozator, adaugă o felie de 
limetă pe buza lui, apoi îl pune pe un suport în faţa mea. 
Zâmbesc, îi mulțumesc și iau o mică înghiţitură. 

Sunt agitată. Mai mult decât mă așteptam. Ultima întâlnire pe 
care am avut-o, în urmă cu câteva luni, a fost un aranjament. 
Soțul lui Mel a vrut să-l cunosc pe unul dintre vechii lui prieteni 
de la facultate. Nu am simțit nicio chimie și pot afirma cu 
certitudine că sentimentul a fost reciproc. Am avut o 
conversație plăcută, dar, după ce am epuizat poveștile despre 
Mel și soțul ei, nu am mai avut ce să ne spunem. Niciunul dintre 
noi nu l-a căutat pe celălalt după acea întâlnire. 

Imi dau seama că stau un pic cam cocoșată, așa că îmi 
îndrept spatele. Mi-am petrecut ziua făcând muncă de cercetare 
pentru cei de la Quartz - de data aceasta, cu privire la 
varietatea produselor de purificare a tenului disponibile în 
prezent și la cota de piaţă a fiecăruia -, dar, la cinci fix, am 
început să mă pregătesc. Mi-am pus noua bluză albastră și 
jeanșii preferaţi. M-am dat cu unul dintre parfumurile primite ca 
mostră când mi-am cumpărat luciul de buze de la Sephora. Ba 
chiar am folosit și puţin dermatograf și rimel. Mi-am făcut griji că 
am exagerat cu rimelul - îmi tot păta pielea sub sprâncene -, 
așa că am mai șters din el cu un șervetţel. 

Arunc o privire la ceas. Este ora șapte și șapte minute. 

Eu și Ted ne-am trimis mesaje sporadice toată săptămâna. 
După ce mi-a propus să ne întâlnim, mi-a spus că va găsi un 
local bun. Am făcut și schimb de numere de telefon. 

Îmi scot telefonul și verific, dar nu am primit niciun mesaj nou 
de la el. Ultimul a venit ieri: „Abia aștept să ne vedem mâine- 
seară”. 

Derulez mesajele anterioare, pentru a mă asigura că sunt la 
locul potrivit. Dar numele barului și adresa pe care mi le-a dat 
sunt trecute și pe meniurile pe care le văd stivuite pe tejghea, în 
capăt. Și sigur a spus ora șapte. 


VP - 183 


Mai iau o înghiţitură de apă, apoi răspund la un mesaj pe care 
mama mi l-a trimis ceva mai devreme, întrebându-mi cum 
merge noul meu job. 

„Foarte bine, până acum!” îi răspund eu, ceea ce este 
adevărat. Lucrez deja la mai multe campanii și am vorbit de 
câteva ori la telefon cu Francine, șefa mea. Pare inteligentă și 
competentă. Cred că aș avea multe de învăţat de la ea. Vine la 
New York luna viitoare și a sugerat să ne întâlnim la prânz. 

Barmanul se apropie din nou de mine. 

— Nu doriţi și altceva? 

Îi zâmbesc larg. 

— Nu, e în regulă. 

Parcurg și celelalte mesaje recente, ca să par ocupată. Sub 
schimburile de mesaje cu mama, Mel și Sean, care mă întrebau 
despre noua mea slujbă, am și ultima conversaţie cu Cassandra 
și Jane. După ce am vizitat magazinul lui Daphne, le-am trimis 
surorilor Moore un mesaj de grup: „Am găsit o bluză foarte 
interesantă! Abia aştept să v-o arăt!” 

Doar Jane îmi răspunsese: „Super!” 

De atunci, nu mai știam nimic despre niciuna dintre surori. 

Sunt sigură că au avut o săptămână aglomerată. Nu e nimic 
personal. 

Mă gândesc să le trimit un mesaj rapid, câteva cuvinte 
amuzante, dar ceva mă reţine. 

Este ora șapte și șaptesprezece minute. 

Traficul din New York este foarte imprevizibil, iar metrourile 
au întotdeauna întârzieri. De asemenea, este posibil ca Ted să fi 
fost reţinut la serviciu. Probabil, chiar în clipa asta, se grăbește 
să ajungă aici. 

Dar de ce nu mi-a trimis un mesaj pentru a mă anunţa că 
întârzie? 

Simt un gol în stomac. În mesajele sale, a părut foarte 
prietenos și politicos. Mai mult decât atât, întotdeauna mi-a 
răspuns rapid. A părut sincer interesat de mine. 

Este posibil să fi întâlnit pe cineva de ieri până azi? Pare o 
partidă pe cinste. Nu se poate să fiu singura femeie de pe site 
cu care a luat legătura. 

În timp ce îmi privesc fix telefonul, intră un mesaj. Este de la 
Ted. 


VP - 184 


„Îmi pare nespus de rău! A apărut o urgenţă la muncă - voi 
sta aici ore în șir. Am vrut să-ți trimit un mesaj mai devreme, dar 
șeful meu m-a luat pe sus chiar când ieșeam pe ușă”. 

Este ora nouăsprezece și douăzeci și cinci de minute. 

Clipesc pentru a-mi alunga înțepăturile din ochi. Ințeleg de ce 
nu a putut veni. Doar că sunt foarte dezamăgită. Cred că îmi 
doresc să mă fi anunţat chiar atunci când șeful lui l-a împiedicat 
să plece. Dar poate că nu avea telefonul la el, și poate că șeful 
lui e un nemernic. 

„Nicio problemă”, îi răspund eu. „O lăsăm pe altă dată!” 

Bag o bancnotă de cinci dolari sub suportul pentru pahar și 
îmi iau haina și poșeta, fără a zăbovi nici măcar cât să-mi pun 
haina. Mă grăbesc să ies. 

Este vineri seară, iar pretutindeni în jurul meu pe trotuar, 
oamenii sunt în perechi sau grupuri - cupluri care merg mână în 
mână, un grup de tineri râzând la un colţ de stradă, în timp ce 
așteaptă să se schimbe culoarea semaforului, doi tipi la costum, 
care bat palma. 

Cel puţin, am o locuință numai a mea unde să mă duc. 

Dar nu vreau să fiu singură în seara asta, așa iau metroul ca 
să mă duc la Athena's. 

Când intru, văd că este aglomerat, dar Steve îmi face cu 
mâna și mă conduce la o măsuţă aflată în spate. 

— Nu te-am văzut în ultima vreme, drăguţo. Unde te duci așa 
gătită și cu coafura ta nouă? 

— Oh, trebuia să mă întâlnesc cu un prieten, ca să bem ceva, 
dar a fost reţinut la serviciu, spun eu cu însufleţire. 

Steve se uită la mine puţin mai atent și își pune mâna, cu 
degetele sale cam noduroase, pe umărul meu. 

— Să păstrezi loc pentru desert. Am niște baclava proaspătă 
pentru tine. 

Când mi se aduce mâncarea, constat că, până la urmă, nu îmi 
este atât de foame, dar mă silesc să mănânc puţin mai mult de 
jumătate. Las un bacșiș mare chelneriţei - nepoata lui Steve, 
care a început să lucreze aici în urmă cu câteva săptămâni - și o 
rog să-mi pună la pachet ce a rămas. 

Intru în casă pe la ora nouă, având în mână o pungă albă, 
care conţine nu doar restul de falafel, ci și o bucată mare de 
baclava, pe care Steve a insistat să mi-o ofere. 


VP-185 


Un plic alb, simplu, este pe podea, chiar lângă ușă, ca și cum 
cineva l-ar fi strecurat pe dedesubt. 

Arată exact ca plicul pe care i l-am dat detectivei Williams, cel 
care conţinea colierul. 

Pe el este scris numele meu, dar atât de dezordonat, încât 
abia recunosc literele. 

Il ridic. Este ușor, dar înăuntru se află un obiect micuţ și dur. 
Pare a fi ceva de metal. 

II deschid și văd cheița de la cutia poștală. Se pare că 
proprietarul a ajuns în cele din urmă să mi-o dea, după ce ieri i- 
am lăsat un alt mesaj pentru a-i aminti. 

lau brelocul și o atașez de el. Mă îndoiesc că am ceva 
important în cutia poștală de la parter. Probabil că ar trebui 
totuși să verific. 

Dar, mai întâi, mă schimb, așezând cu grijă pe umeraș bluza 
albastră. Imi pun un trening și mă încalţ cu șlapi, pentru că merg 
doar până la parter. 

Cutiile poștale sunt înșirate pe două rânduri suprapuse, fiind 
douăzeci în total. O găsesc pe a mea - 3D - și bag cheia în 
broască. Trebuie să o zgâlțâi puţin pentru a o face să se 
răsucească. Deschid ușiţa de culoarea bronzului și câteva plicuri 
cad pe podea. Cutia dă efectiv pe afară. 

Scot catalogul de deasupra și văd că îi este adresat Amandei. 
Corespondenţa ei sosește și acum tot aici. Ar fi trebuit să mă 
aștept la asta. Cum ar putea companiile și cei care se ocupă de 
marketing să știe ce s-a întâmplat cu ea? 

Bag din nou și din nou mâna în micul spaţiu dreptunghiular, 
îngrămădind în braţe facturi, scrisori și alte cataloage. În spate 
de tot se află un plic gros, îndoit între pereţii și fundul cutiei 
poștale. Trag cu unghiile de el pentru a-l desprinde. 

Duc teancul de corespondenţă în casă și pun totul pe mica 
mea masă de lemn. Incep să-l sortez în două grămezi: a 
Amandei și a mea. 

Aproape toată corespondenţa este pentru ea. Aș putea săo 
trimit mamei sale, deoarece am adresa, deși s-ar putea să-i fie 
greu să deschidă un asemenea pachet. Decid să le întreb pe 
Cassandra și Jane ce cred că ar trebui să fac cu ea. 

Când termin de sortat, nu am două grămezi. Am trei. 


VP - 186 


Plicul gros care a fost îndesat în fundul cutiei nu are niciun 
nume pe el. Nici adresă, ștampilă sau timbru poștal. Nu e 
absolut nimic trecut pe el. 

Era atât de in spate, încât trebuie să fi fost în cutie de ceva 
vreme, pentru că, atunci când poștașul aducea o nouă 
corespondenţă, împingea plicul din ce în ce mai departe de 
ușiță. 

Totuși, cum este posibil ca acest plic fără adresă să fi ajuns în 
cutia poștală? Din câte mi-a spus proprietarul, aceasta nu avea 
decât trei chei, a Amandei, a poștașului și o cheie-master, după 
care proprietarul mi-a făcut în cele din urmă o copie. Așa că 
unul dintre ei trebuie să fi băgat plicul acolo. Îl pot exclude pe 
poștaș, deoarece plicul nu are nici adresă, nici timbru, nici 
ştampila poștei. 

Este posibil ca proprietarul să mi-l fi lăsat și să nu-mi fi trecut 
numele pe el. Nu e un tip prea responsabil, având în vedere că a 
trecut o săptămână până să-mi aducă o copie a cheii. 

Dar pare mai probabil ca Amanda să-l fi lăsat acolo. 

De ce ar păstra Amanda ceva în propria cutie poștală? 

lau plicul și îl întorc de pe o parte pe alta. Conţinutul pare a fi 
moale și voluminos. Plicul nu este sigilat. Doar clema metalică 
este trecută prin orificiul din clapetă. 

Ar fi ușor să arunc o privire înăuntru și să îl închid apoi 
imediat. Poate că unul dintre vecini, cum ar fi Mary, care stă 
vizavi, i l-a dat poștașului în timp ce acesta îmi băga alte lucruri 
în cutie. Poate că este pentru mine. 

Există doar o modalitate de a afla. Îndoi capetele clemei 
metalice și deschid clapeta. 

înăuntru este o pungă mare cu fermoar, în care e sigilat un 
obiect. Pare a fi un prosop albastru, simplu, împăturit neglijent 
în formă de pătrat. 

Nu are niciun sens. Poate că este ceva învelit în prosop. _ 

Deschid punga și, cu vârfurile degetelor, trag prosopul. In 
timp ce apuc de un colț pentru a-l desface, de dincolo de 
fereastră se aude o împușcătură. 

Mă trag îndărăt, speriată. 

Aştept un alt sunet - un țipăt sau poate o nouă împușcătură. 
Apoi aud un motor turat și îmi dau seama că fusese un rateu. 

Trag adânc aer în piept și îmi îndrept spatele. „Ar trebui să fii 
deja obișnuită cu zgomotele orașului”, îmi reproșez eu. 


VP - 187 


Ridic o margine, dar prosopul tot este pliat pe din două. Acum 
nu mai e un pătrat, ci un dreptunghi. Lângă marginea de jos se 
află o picătură minusculă, semănând cu o pată de rugină. 

Mi s-a ridicat părul pe braţe. Instinctul îmi spune să bag 
prosopul la loc în pungă și să-l arunc. Nu vreau să văd ce e 
înăuntru. 

Dar degetele nu mă ascultă și continuă să tragă chiar de 
vârful prosopului. 

Îl desfac complet și tresar. 

Mă holbez la pata ruginie din mijlocul prosopului și la micul 
bisturiu - de genul celor folosite de chirurgi la operaţii - care se 
află în centrul său. Și pe bisturiu sunt pete cărămizii. 

Pare a fi sânge uscat. 


45. 


AMANDA 


Cu două luni în urmă 


— Bună, James, spuse Amanda. Încântată de cunoștință. 

Barmanul le aduse whisky-urile cu sifon, iar Amanda luă o 
înghițitură mică. Îi arse gâtlejul - bea rar, iar când o făcea, de 
obicei își lua o singură bere -, iar ea își suprimă o grimasă. 

— Nu te-am mai văzut aici, zise James, cuprinzând paharul cu 
mâna. 

Imaginea degetelor lui încleștate i se întipări pe retină; trebui 
să-și îndepărteze privirea. 

— O, am mai fost, o dată sau de două ori, minţi ea. Dar tu 
probabil că nu erai pentru că te-aș fi remarcat. 

Surorile îi spuseseră că, în serile de joi, James frecventa barul 
Twist. De obicei, venea în jurul orei șase, la șapte deja era bine 
dispus și nu părea să prefere un anumit tip de femeie. 

— Va trebui să improvizezi, o instruise Cassandra. Gâdilă-i 
orgoliul. 

James se ridică. 

— la loc pe scaunul meu. 


VP - 188 


Ea zâmbi în timp ce se așeză pe scaunul de lemn, care păstra 
căldura corpului său. El purta o cămașă albă, cu mânecile 
suflecate, sacoul albastru fiind pus pe spătarul scaunului. Iși 
sprijini braţul pe sacou, în jurul Amandei. Incăperea era 
aglomerată, dar nu era necesar ca el să se apropie atât de mult. 
Ea își înăbuși un fior. 

Deocamdată, lucrurile mergeau bine. 

Amanda parcurse încăperea cu privirea, în timp ce se juca 
nervoasă cu unul dintre cercei. Un tip era aplecat peste bar și își 
flutura cardul de credit, încercând să-i atragă atenţia 
barmanului. 

Bătăile inimii i se accelerară când își dădu seama că tipul îi 
obtura vederea către Beth. 

James își ridică din nou paharul și îl goli, apoi întinse mâna 
spre băutura pe care o comandase Amanda. 

— Mmm! Miroși bine. 

Era atât de aproape de ea, încât Amanda îi vedea capilarele 
sparte din jurul nasului. Și mama ei avea așa ceva, ca o 
consecinţă a consumului excesiv de alcool. 

Tipul cu cardul de credit se lăsă pe spătar. Scaunul lui Beth 
era gol. 

Amanda înlemni. Nu se așteptase ca lucrurile să evolueze atât 
de rapid. Își trase poșeta în poală și spuse: 

— Și tu cu ce te ocupi? 

Se uita fix la James în vreme ce strecura mâna în geantă, 
căutând sticluta de apă de gură. Cunoștea deja trecutul lui 
James suficient de bine pentru a-i scrie biografia: divorțase cu 
mai mulţi ani în urmă, avea o fată la școala primară, se trăgea 
dintr-o familie înstărită, dintr-un mic oraș aflat în nordul statului 
New York, risipise cea mai mare parte a moștenirii sale, își 
petrecea zilele de lucru alergând prin oraș, încercând să pună 
pe picioare o nouă afacere, care presupunea vânzarea de 
echipamente sportive personalizate. 

O parte dintre aceste informaţii proveneau din urmărirea lui. 
Altele fuseseră obţinute după ce Stacey pusese pentru scurt 
timp mâna pe telefonul lui mobil și instalase pe el un program- 
spion. 

— Da, încerc să mă menţin activ, spunea James. 

Amanda încuviinţa din cap pentru a-l încuraja să vorbească 
mai departe, în timp ce ea bâjbâia după sticluţă. 


VP - 189 


Apoi văzu o sclipire de păr roșu și creț. 

„E prea devreme!” dori să strige. „Nu sunt gata!” 

Dar Beth punea deja o mână pe braţul lui James. 

— Doug! 

El se întoarse pentru a o privi. 

— M-am gândit eu că tu ești! 

În cele din urmă, Amanda atinse sticluţa. Pe sub marginea 
tejghelei, ca să nu fie văzută, încercă să apuce capacul și să-l 
desfacă. 

Însă degetele îi tremurau și nu se coordonau, iar capacul 
refuza să li se supună. 

— Îmi pare rău, numele meu nu este Doug. M-ai confundat cu 
altcineva. 

Beth râse. 

— Sunt sigură că tu ești! Convenţia de la Dallas, acum câţiva 
ani? 

În cele din urmă, Amanda scoase capacul. Avea nevoie de mai 
mult timp. Dar James voia să-i întoarcă deja spatele lui Beth. 

Amanda simţi că-i stă inima-n loc. Avea sticluța deschisă în 
mâna stângă. Dacă James și-ar fi coborât acum privirea, ar fi 
văzut-o. 

Simţea că o cuprinde panica. 

— Poate că am reţinut greșit numele. Stai puţin, am o poză cu 
noi de la dineul acela! 

Beth ridică telefonul, atrăgând din nou privirea lui James. Asta 
nu făcea parte din scenariu. Beth improviza. 

Cu mâna liberă, Amanda își luă paharul, tresări când cuburile 
de gheaţă scoaseră un clinchet și îl cobori sub marginea barului. 

Oare barmanul se uita la ei? Vocea lui Beth era puternică, 
aceasta fiind singura dovadă a faptului că se simţea neliniștită. 

Acum venea partea critică. Amanda nu avea voie să ezite sau 
să greșească, trebuia să-i iasă perfect. Turnă cele șaizeci de 
miligrame de morfină lichidă din sticluța de apă de gură direct în 
paharul cu whisky și sifon, având grijă ca nicio picătură din 
preţiosul medicament să nu cadă pe podea. 

Apoi băgă sticluța goală înapoi în geantă. Dar nu se terminase 
încă. 

— Imediat, imediat, știu că e aici pe undeva! spunea Beth. 

— Mă confunzi, repetă James, apoi se întoarse cu spatele la 
ea. 


VP - 190 


Beth se uită la Amanda, făcând ochii mari. 

Amanda ţinea încă în mână băutura care conţinea morfina, 
dar nu avusese vreme să o amestece cu beţișorul și să schimbe 
paharele. 

Mai avea nevoie de zece secunde. 

Beth îl bătu pe James pe umăr. El o ignoră și ridică din 
sprânceană. 

— Zău că nu folosesc un nume fals. Chiar nu mă cheamă 
Doug. 

Beth dispăru în mulţime. Se întoarse la locul ei de la bar. 

Amanda rămăsese pe cont propriu. 

James întinse mâna spre băutura lui - băutura greșită. 

Ar putea să-i împingă braţul, să încerce să-i verse whisky-ul 
cu sifon și să-i ofere paharul ei sau... 

Vocea calmă și autoritară a Cassandrei îi răsună în minte: 
„Gâdilă-i orgoliul”. 

Amanda întinse mâna și o puse peste cea a lui James, 
oprindu-i-o în loc. 

— Probabil că genul ăsta de lucruri ţi se întâmplă foarte des. 
Blonda aia superbă de-acolo - Amanda face semn din bărbie 
pentru a arăta undeva în spatele lui - se uită la tine de când am 
ajuns aici. 

James întoarse numaidecât capul. Amanda amestecă rapid 
băutura, apoi puse paharul pe bar și îl împinse lângă al lui. Nu 
era nicio diferenţă între cele două pahare, dar, dacă nu și-ar fi 
adus aminte să-și șteargă luciul de buze, o semilună trădătoare 
ar fi pătat marginea celui din care băuse ea. 

Luă băutura lui și strânse cu putere în palmă paharul rece, în 
timp ce îl ridică la buze și se prefăcu că soarbe din el. 

— Ești singura femeie pentru care am ochi, spuse James 
întorcându-se spre ea. Cu aerul ăsta al tău de bibliotecară 
sexy... 

Lichidul făcea încă niște mici vârtejuri în paharul din fața lui. 
Dar el nu păru să observe. Își ciocni paharul de al ei. 

— Hai, noroc! zise, apoi luă o înghiţitură zdravănă. 

Douăzeci de minute mai târziu, își punea pe tejghea paharul 
gol. 

— Încă un rând? 

Medicamentul începea să-și facă efectul; cuvintele lui 
deveneau ușor neclare. Sau să fi fost doar efectul alcoolului? 


VP-191 


Amanda se aplecă spre el și îi șopti la ureche: 

— Te-ar deranja dacă am merge într-un loc mai liniștit? 

James îi făcu semn barmanului că dorește nota de plată, iar 
acesta încuviinţă din cap și îi aduse nota pentru băuturile pe 
care James le consumase înainte de sosirea Amandei. 

James plăti cu cardul și se uită cu ochi mijiţi la chitanţă, 
clipind repetat în timp ce scotea un pix din buzunarul de la 
piept. Amanda știa că începea să-și simtă membrele tot mai 
grele. Cuvintele lui erau pe cale să devină aproape de neînțeles. 
In curând, nu avea să mai poată nici să meargă prea bine. 

Trebuia să-l scoată rapid de-acolo. 

Se ridică în momentul în care el semnă chitanţa. Apoi auzi un 
clinchet metalic aproape imperceptibil. Duse instinctiv mâna la 
ureche. Nu mai avea cercelul. 

Decise că nu avea timp să-l recupereze. Era doar un simplu 
cerculeţ de aur, cum avea aproape fiecare femeie din New York. 
Probabil că avea să fie măturat la sfârșitul serii, împreună cu 
șerveţelele mototolite, beţișoarele de amestecat băutura și 
diverse firimituri, și aruncat la coșul de gunoi. 

James se împletici puţin când păși pe trotuar, aproape 
izbindu-se de un bărbat care vorbea la mobil. 

— Sunt ameţită, chicoti Amanda, agăţându-se de braţul lui. 

— Luăm un taxi? sugeră el, articulând cu greu cuvintele. 

— Te-ar deranja dacă, mai întâi, ne-am plimba puţin, ca să 
luăm niște aer? 

Amanda îl luă de mână, ghidânau-l. 

Intrară în Central Park. Era ora întunecată care preceda 
întunericul. Oameni care își plimbau câinii, cei care făceau 
jogging și chiar cei câţiva care se întorceau târziu de la serviciu 
străbăteau alte părți ale parcului, dar acea zonă era pustie. O 
adiere străbătu aerul serii de vară, înfiorându-i pielea pe braţe. 

II conduse pe James către o bancă dintr-un loc mai retras, sub 
ramura joasă a unui stejar uriaș. Știa exact unde să meargă; 
exersase dinainte traseul. 

Exact când ajunseră la bancă, lui James îi cedară genunchii, 
iar el se prăbuși pe ea. Se lăsă pe o parte, iar capul i se 
bălăngănea, cu ochii închiși. 

Amanda se întoarse și se îndepărtă iute, lăsându-și părul pe 
umeri, apoi dându-și jos ochelarii și băgându-i în poșetă. 


VP - 192 


În mai puţin de zece minute, avea să intre într-un restaurant 
din vecinătatea parcului și să ceară o masă pentru o persoană, 
care să fie undeva spre centrul sălii, deoarece în seara aceea nu 
voia să fie invizibilă. Inainte de a comanda, urma să poarte o 
conversaţie cu chelnerul, iar la sfârșit, să achite nota cu un card 
bancar pe numele ei. 

incepu să meargă și mai repede, respirând precipitat. 
Misiunea ei se încheiase. 

Era aproape de ieșirea din parc când telefonul ei cu cartelă 
sună, iar, la celălalt capăt al liniei, auzi vocea repezită a lui 
Stacey. Și tonul ei trăda ceva ce Amanda nu mai simţise 
niciodată la Stacey - frica. 

Amanda se opri brusc. 

— Ceva nu e în regulă, rosti Stacey. Întoarce-te! 


46. 


CASSANDRA & JANE 


— Shay tocmai a citit mesajul prin care Ted își cere din nou 
scuze că i-a tras clapa, spune Jane în dimineaţa următoare, 
arătându-i Cassandrei telefonul. Totuși, ea nu i-a răspuns. 

— Las-o până diseară. Ted poate să se mai frământe puţin. 

Cassandra întinde mâna și apasă butonul interfonului pentru 
apartamentul 3D. O clipă mai târziu, surorile aud vocea lui Shay: 

— Urcaţi! 

Cassandra și Jane urcă scările până la etajul trei. După ce 
cotesc și intră pe coridor, amândouă se opresc brusc. 

Shay stă în pragul ușii Amandei, zâmbind larg. 

Sentimentul comun de déjà-vu al surorilor este copleșitor. De 
la transformarea ei, au văzut-o pe Shay de câteva ori, dar 
imaginea ei exact în locul în care Amanda obișnuia să le aștepte 
este totuși șocantă. 

— Ce mă bucur să te văd! exclamă Cassandra. 

Shay le poftește înăuntru, iar ele se uită în jur. Bucătăria 
deschisă este mai puţin aglomerată decât atunci când Amanda 
locuia aici - avea cratiţe pe fiecare ochi al aragazului, iar pe blat 
erau un aparat de gătit la aburi Cuisinart, o mașină de făcut 


VP - 193 


pâine și pungi de făină și de zahăr. Ambele femei aleseseră 
același loc pentru canapea, dar măsuţa de cafea a lui Shay este 
pătrată, în vreme ce a Amandei era rotundă. 

— Doriţi ceva de băut? le întreabă Shay. 

— Mai întâi, avem un mic cadou pentru tine, îi spune Jane în 
timp ce Cassandra îi întinde o cutie grea, cu o fundă argintie. 

Jane are în mână o pungă de cumpărături maro, simplă, pe 
care o așază lângă canapea, unde nu este foarte vizibilă. 

— E un cadou doi în unu, pentru a sărbători noua ta slujbă și 
noua ta locuinţă, zice Cassandra. 

Shay se uită la cutie. 

— Chiar nu era nevoie să-mi aduceţi nimic. 

— Deschide-o! îi ordonă Jane râzând. 

Shay desface funda și scoate capacul cutiei, dezvăluind o 
poșetă bleumarin din piele. Este mult mai feminină și mai 
luxoasă decât geanta simplă de umăr pe care o folosește ea. 

— O, Doamne! Shay se holbează la ea, nevenindu-i a crede. E 
superbă! 

— Scoate-o! o îndeamnă Cassandra. Unul dintre noii noștri 
clienţi a conceput-o, așa că am primit și noi câte una. 

În afară de culori - a lui Jane este de un roz fumuriu, iar a 
Cassandrei e neagră -, genţile în stil hobo sunt identice. 

Shay o scoate cu grijă din cutie. O ridică de baretă și și-o 
pune pe umăr. 

Localizatorul este ascuns în căptușeală, care a fost cusută la 
loc cu măiestrie. 

— Este perfectă pentru noul tău look, spune Jane. 

— O ador! 

— Lasă-mă să fac o fotografie, ca să i-o arăt clientului nostru, 
zice Jane. 

Shay zâmbește stânjenită, în vreme ce Jane își ridică telefonul 
și îi face o poză. 

— Acum, uită-te înăuntru, îi spune Cassandra lui Shay. 

Ea desface fermoarul și găsește o lumânare Nest cu aromă de 
fursecuri făcute-n casă, cu note de vanilie tahitiană și caramel 
infuzat cu bourbon. 

— Vai, mă ia foamea numai uitându-mă la asta! glumește 
Shay. 


VP - 194 


De asemenea, în geantă se mai află niște ochelari de soare 
Warby Parker, o eșarfă cu imprimeu floral și un luciu de buze de 
un roz-piersiciu. 

— E prea mult... începe Shay să protesteze. 

Cassandra o întrerupe. 

— La birou, avem un dulap plin cu astfel de lucruri. Multe 
companii ne trimit produsele lor, deoarece doresc să fie purtate 
de clienţii noștri. Așadar, doar ne ajuţi să facem puţină curăţenie 
sezonieră. 

— Promite-ne că le vei folosi pe toate, rostește Jane. Mai ales 
geanta. Nu are rost să ai o geantă frumoasă, dacă o ţii agăţată 
în dulap. 

— Nu te teme să o porţi tot timpul, adaugă Cassandra. 
Aceasta este noua ta geantă de zi cu zi. 

Shay pare puţin copleșită - poate ca urmare a tuturor 
darurilor sau poate văzând efortul concertat al surorilor de a 
elimina orice obiecţii pe care ar putea să le aibă în privinţa 
acceptării lor. 

— Așa voi face. Am geanta aia veche dintotdeauna și chiar 
astăzi îmi voi muta toate lucrurile din ea. 

O îmbrățișează pe fiecare dintre surori. 

— Mulţumesc foarte mult! 

Apoi scoate lumânarea din cutie și o așază pe blatul din 
bucătărie. 

— Ce ziceţi de un ceai cu gheaţă? 

— Mi-ar face plăcere, spune Cassandra. Te superi dacă merg 
până la baie? 

— Nu, desigur. Este... 

Shay se oprește, amintindu-și că nu este prima vizită a 
surorilor în acel apartament. 

În timp ce Cassandra deschide ușa minusculei băi, Shay 
alungă stânjeneala momentului cu o glumă: 

— Zilele trecute, mi-am scăpat prosopul pe jos și, brusc, am 
avut mochetă în toată baia. 

Ambele surori râd în vreme ce Shay taie felii de lămâie și le 
pune pe buza paharelor înalte, împreună cu mici crenguţe de 
mentă. Pregătește, de asemenea, un mic bol cu un ciorchine de 
struguri roșii, iar alături, unul cu migdale. 

Cassandra închide ușa băii. Pornește robinetul de la chiuvetă, 
pentru a înăbuși zgomotele mișcărilor ei, apoi deschide ușurel 


VP-195 


dulăpiorul pentru medicamente. Așa cum bănuia, pe unul dintre 
rafturi se află flaconul de somnifere Ambien, pe care surorile îl 
observaseră în timp ce o urmăriseră pe Shay în apartamentul lui 
Valerie. Cassandra deschide capacul cu sistem de protecţie 
pentru copii și vede că sticla este aproape plină. Scoate patru 
pastile și le strecoară în buzunarul jeanșilor. 

Și-a încheiat astfel misiunea, dar zăbovește o clipă, pentru a 
se uita la celelalte lucruri din dulăpiorul pentru medicamente: 
pastă de dinţi mentolată Tom's, soluţie pentru lentile de contact 
și articole de toaletă obișnuite. Deschide ușa micii cabine de duș 
- nimic interesant. Se apleacă și deschide dulapul de sub 
chiuvetă. Este plin cu produse de curățat, hârtie igienică și 
Kleenex. Este pe cale să-l închidă când ceva îi atrage atenţia. 
Pare a fi marginea unui plic gros. 

Jane vorbește tare, povestind despre întâlnirea oribilă la care 
fusese în seara precedentă. 

— Tipul nu mi-a pus nicio întrebare despre mine, dar am aflat 
totul despre clienţii lui cu pretenții și despre călătoria lui de lux 
la Istanbul. E foarte greu să găsești un tip bun, nu-i așa? 

Vocea ei oferă acoperire pentru mișcările Cassandrei. 

Apucă plicul. Desface clema metalică și se uită înăuntru, 
icnind când observă prosopul albastru, pătat. 

Il desface și vede un bisturiu însângerat. 

Face un pas înapoi, legănându-se pe călcâie. Reușește cu 
greu să proceseze ce vede. 

Vocea lui Jane răsună prin ușă: 

— Așadar, Shay, încă îţi place noua slujbă? Și cum merge 
treaba cu întâlnirile online? 

Pare imposibil ca Shay să fi descoperit întâmplător plicul. 
După sinuciderea Amandei, surorile au căutat meticulos în tot 
apartamentul și au repetat căutarea înainte ca Shay să-l 
închirieze. Cum de ajunsese la ea? 

Cassandra trebuie să ia o decizie rapidă - să ia plicul sau să-l 
lase? 

Nu îl poate scoate din baie, nu are unde să-l ascundă. Dacă va 
fi necesar, se pot întoarce mai târziu, ca să-lia. 

Pune plicul la loc, asigurându-se că vârful unei margini este 
vizibil. Apoi se ridică și deschide ușa. 

— Un tip mi-a tras clapa aseară, spune Shay. De fapt, a 
susținut că are o urgenţă la serviciu, dar eu eram deja la bar... 


VP - 196 


Jane întâlnește privirea  Cassandrei. Ceva din expresia 
Cassandrei o face să se crispeze, Jane cunoscându-și sora 
suficient de bine pentru a simţi că ceva nu este în regulă. 

Cassandra își atinge medalionul în formă de soare, semn că e 
timpul să plece. 

— O, nu! rostește Jane. A apărut acea recenzie dezastruoasă 
în Rolling Stone? 

Cassandra dă aprobator din cap, sperând ca Shay să nu 
observe că nu are telefonul în mână. 

Shay însă doar îi dă un pahar de ceai cu gheaţă. 

— Ce recenzie? 

Cassandra întoarce capul spre Shay și dezvoltă minciuna 
spontană a lui Jane: 

— Imi pare rău că trebuie să plecăm. Asta-i slujba noastră! Un 
muzician pe care îl reprezentăm tocmai a fost criticat rău. Dar 
hai să toastăm rapid! 

Ambele surori se uită la Shay, care își ridică paharul. 
Suprafaţa de sticlă îi acoperă un pic faţa, distorsionându-i ușor 
ochiul stâng și făcându-i trăsăturile să pară asimetrice. 

— Da, un toast rapid, spune Jane. Pentru noua ta viaţă! 


47. 


SHAY 


Câteva utilizări ale unui bisturiu: intervenții chirurgicale, 
disecții și lucrări meșteșugărești. Până la o mie de persoane pe 
zi sunt rănite în timp ce acordă îngrijiri medicale, leziunile 
provocate de lama bisturiului reprezentând între șapte și opt la 
sută dintre tăieturile accidentale și rănile prin înțepare. 


Jurnal de date, pagina 61 


„Pentru noua mea viaţă!” 

Cuvintele par să răsune în apartamentul meu chiar și după ce 
Cassandra și Jane au plecat în grabă să rezolve criza de la 
serviciu. 


VP - 197 


— Un muzician temperamental și o recenzie proastă sunt o 
combinaţie periculoasă, mi-a explicat Jane în timp ce mă 
îmbrăţișa rapid la despărțire. 

Abia după plecarea lor, observ că au lăsat o sacoșă maro 
lângă canapea. Mă uit înăuntru și văd niște cărți ale unei 
autoare pe nume Sienna Grant. Surorile menţionaseră că 
lucrează la memoriile ei și, în ultima vreme, le văd peste tot - 
inclusiv ieri, într-o vitrină mare la Barnes & Noble. 

Îi scriu repede lui Jane, anunţând-o că a uitat cărţile. 
Răspunsul ei vine aproape imediat: „Of, poţi să le păstrezi 
deocamdată? Nu am nevoie de ele chiar acum”. 

„Desigur”, îi răspund eu. 

Încep să-mi mut lucrurile din geanta veche în cea nouă. Voi 
urma sfatul lor și o voi folosi în fiecare zi. Imi trec degetele peste 
pielea moale și trag în piept aroma bogată, apoi o pun pe 
măsuța mea de cafea. Este atât de frumoasă și de elegantă, 
încât e aproape ca și cum surorile ar fi lăsat o parte din ele în 
urmă. 

Sunt destul de sigură că am văzut o geantă la fel ca asta în 
magazinul lui Daphne. Este logic să vândă aceste genţi, având 
în vedere legătura ei cu surorile Moore. Mă încrunt întrebându- 
mă dacă Daphne le-a pomenit de vizita pe care i-am făcut-o. Nu 
intenţionez să mai intru în magazinul ei, dar este posibil să o 
văd dacă surorile mă vor invita cândva la vreo întâlnire cu 
grupul lor. 

lau sacoșa lui Jane și o pun pe un raft al bibliotecii, alături de 
cărţile și suvenirurile pe care le-am strâns de-a lungul anilor, 
cum ar fi scoica perfectă pe care am găsit-o pe o plajă, când 
eram cu fostul meu iubit, și vechiul glob pământesc cumpărat 
de la un târg de vechituri, pe când eram la școala generală. 

Apoi pun paharele în mașina de spălat vase - Cassandra a 
băut doar o singură înghiţitură de ceai cu gheaţă după toastul 
nostru - și spăl carafa. Îmi șterg mâinile pe prosopul de pe 
mânerul aragazului. 

În această dimineaţă, mă gândisem să le arăt surorilor Moore 
plicul în care se aflau prosopul albastru și bisturiul pătat de 
sânge. Dar au plecat atât de repede, încât nu am apucat. Poate 
că e mai bine așa. Deja am adus în viaţa lor prea multe asociaţii 
ciudate cu Amanda. 


VP - 198 


Aș putea să arunc plicul la gunoi și să uit de el. Nu am nevoie 
de lucrul acela murdar și tulburător în apartamentul meu. 

Mă îndrept spre baie pentru a lua plicul, apoi mă opresc. Mă 
întorc. 

Amanda trebuie să-l fi păstrat dintr-un anumit motiv. Ceva îmi 
spune să-l păstrez și eu. 

e 

În seara aceea, stau pe canapea și mă uit din nou la Urzeala 
tronurilor, când îmi sună telefonul mobil. 

Numărul pare cunoscut - are prefixul local -, dar nu îl 
recunosc imediat. 

— Shay? 

Pulsul mi se accelerează. Recunosc vocea. 

— Sunt detectiva Williams, de la Secția 17. 

— Bună, zic eu cu glas sugrumat, pe care încerc apoi să mi-l 
dreg tușind. 

O temere îmi răsare în minte: „Este posibil să mă sune 
deoarece știe că am furat colierul?” Furtul corespondenţei este 
o infracțiune pedepsită cu până la cinci ani de închisoare și cu o 
amendă de până la două sute cincizeci de mii de dolari. 

— Mă gândeam la tine. Am vrut să văd ce mai faci. 

— O, sunt în regulă! rostesc eu. 

— Mă bucur să aud. Erai destul de zdruncinată ultima dată 
când am vorbit. 

Nu poate fi pur și simplu un apel de curtoazie, nu-i așa? 

Detectiva Williams lasă tăcerea să se aștearnă între noi. 
Palmele încep să-mi transpire. Mă ridic repede și încep să mă 
plimb prin cameră. 

— Totul este mult mai bine acum, bolborosesc eu. 

O altă pauză. 

— Am primit un telefon de la cineva care lucrează la City 
Hospital. 

Închid strâns ochii. 

— O femeie care semăna mult cu tine a fost zilele trecute 
acolo și a întrebat de mama Amandei, zice Williams, cu o voce la 
fel de calmă și de egală de parcă mi-ar recita un buletin meteo. 
Știi ceva despre asta? 

Cum ar fi putut cineva de la spital să știe cine sunt? Mintea 
mea este atât de confuză, încât mi-e greu să gândesc. Trebuie 


VP - 199 


să-i spun adevărul detectivei Williams. Sau cel puţin o parte din 
el. 

— Eu am fost. Am vrut doar să îi scriu un bilet de condoleanţe 
mamei Amandei. 

Detectiva Williams oftează. Mi-o pot imagina stând la biroul ei 
ordonat, cu fruntea încruntată și purtând unul dintre costumele 
ei simple. 

— Chiar crezi că mama Amandei vrea o scrisoare de lao 
femeie care a văzut-o pe fiica ei murind? 

Inghit în sec. Dacă asta este tot ce știe, nu mă poate aresta. 

— M-am gândit la asta mai târziu. Și... ăăă... am decis să nu-i 
mai trimit niciun bilet. 

O aud pe detectiva Williams oftând din nou. Habar n-am dacă 
mă crede. 

— Sper că nu te mai vezi cu prietenele Amandei, nu-i așa? 

Nu pot să-i zic încă o minciună. 

— Le-am văzut de câteva ori. Sunt foarte drăguțe. 

— Îți spun să renunţi la asta, Shay. Ai înţeles? 

— Da, șoptesc eu. 

— Sper că nu va mai trebui să vorbesc iar cu tine, spune ea, 
apoi închide. 

Am senzaţia că am scăpat la mustață. Detectiva Williams nu 
știe că am fost acasă la doamna Evinger. Că i-am furat un plic 
de pe verandă, în timp ce dormea la un metru distanţă. 

Apoi îmi amintesc de flori. Dacă detectiva Williams vorbește 
cu doamna Evinger, aceasta va menționa că a avut un vizitator 
misterios, care a venit în vreme ce ea dormea? Mă ia greața și 
simt că stomacul mi se întoarce pe dos, așa că îmi duc repede 
mâna la gură, ca să nu vomit. 

Poate că ar trebui s-o sun pe detectiva Williams chiar acum și 
să mărturisesc totul. S-ar putea să-i fie milă de mine. lar Jane ar 
putea confirma că acel colier îi aparţine. 

Aș putea chiar să-i dau detectivei Williams bisturiul și 
prosopul pătate cu sânge. 

Imi cuprind aripile nasului între degete, încercând să-mi dau 
seama cum e mai bine să procedez. Nu-i pot spune toate astea. 
M-ar putea aresta pe loc. 

Am nevoie de ajutor. 


VP - 200 


Luni dimineață, ies pe ușă la șapte dimineaţa. După ce am 
vorbit cu detectiva Williams, mi-am petrecut restul weekendului 
încercând să găsesc un avocat care să mă sfătuiască ce să fac. 
Unul dintre ei a răspuns ieri la apelul meu și am programat o 
consultaţie de o oră cu el. 

Port la gât noua mea eșarfă cu imprimeu floral, iar pe umăr 
am poșeta luxoasă, în care se află plicul. Dacă avocatul crede că 
este o idee bună, îl voi preda poliţiei. 

Răsucesc cheia în broască, pentru a încuia ușa, când aud din 
spatele meu: 

— Bună dimineaţa! 

Mă întorc și o văd pe Mary, vecina mea cu pisicuţa cenușie. 

Înainte să apuc să-i răspund, icnește și își duce o mână la 
piept. Arată de parcă ar fi văzut o fantomă. 

— Ţi-e bine? o întreb eu. 

Se uită fix la mine, iar chipul îi pălește. 

— Shay, spune ea în cele din urmă. Semeni... semeni atât de 
mult cu... 

Numele izbucnește în creierul meu exact când îl rostește ea: 

— ...Amanda. 

În seara aceea când m-am uitat în oglinda din apartamentul 
de care aveam grijă și mă întrebam de cine îmi amintea 
imaginea mea fără ochelari și cu părul ridicat... era vorba de ea. 

Nimeni nu ne-ar fi putut considera gemene, dar asemănarea 
este incontestabilă. Cel puţin, acum, de când am părul mai 
deschis la culoare și mai scurt și port lentile de contact. 

Nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama de asta mai 
devreme. 

Nu știu ce să-i spun lui Mary. Trebuie să fie foarte ciudat 
pentru ea. 

— Îmi pare rău, murmur în cele din urmă. Nu am vrut să te 
sperii. 

Face un pas spre mine și întinde mâna, de parcă ar vrea să-mi 
atingă părul. 

— Culoarea... eșarfa ta... Când te-am văzut data trecută, 
arătai altfel. Nu purtai ochelari? 

— Ba da, am purtat... port. Tocmai ieșisem din duș, de aceea 
îi purtam atunci. 


VP - 201 


Îmi amintesc cum arătasem în seara aceea, în trening, cu 
părul prins într-o coadă de cal și cu ochelarii cu rame de baga 
acoperindu-mi o parte din faţă. 

Mary scutură puţin din cap, ca pentru a-și limpezi gândurile. 
Se apleacă să ridice un ziar, pe care îl vâră sub braţ. Probabil că 
deschisese ușa ca să-l ia. 

— M-ai luat prin surprindere, atâta tot, spune ea, dar îmi 
aruncă o privire suspicioasă în timp ce se întoarce în 
apartamentul ei. 

O aud încuind ușa. 

O deschid repede pe a mea și mă grăbesc să intru. Mă reped 
în baie, îmi scot lentilele de contact și le pun în cutiuţa de plastic 
pe care mi-a dat-o opticianul. Scot ochelarii din dulăpiorul 
pentru medicamente, mi-i pun și iau un elastic pentru a-mi 
strânge părul într-o coadă joasă. Apoi îmi desfac brățara Fitbit și 
o bag sub chiuvetă. 

Respirând anevoie, mă aplec spre oglindă. 

„Dacă vrei cu adevărat o schimbare, trebuie să ne lași să 
ajutăm! Eu și Jane trăim pentru asta”, îmi zisese Cassandra. 

„Ţi se potrivește de minune culoarea asta”, spusese Jane, 
referindu-se la părul modelului dintr-o reclamă la un șampon, 
ruptă dintr-o revistă de modă, ca să i-o dau stilistului. 

Când pomenisem că mă tenta ideea unor lentile de contact, 
se arătaseră amândouă extaziate și insistaseră să fac o 
programare. 

Ele o cunoșteau foarte bine pe Amanda. 

Putea fi o simplă coincidenţă faptul că toate sugestiile lor mă 
făceau să semăn din ce în ce mai mult cu prietena lor moartă? 

Chiar dacă nu ar fi făcut-o intenţionat, trebuie să-și fi dat 
seama. 

Stilul Amandei mi se potrivește; știu că arăt mai bine acum. 
La fel cum apartamentul ei este ideal pentru mine. 

Atunci, de ce îmi tremură mâinile? 

Anulez întâlnirea cu avocatul, care m-ar fi costat două sute 
șaizeci de dolari. 

Cum ar putea detectiva Williams să înțeleagă toate lucrurile 
ciudate pe care le-am făcut? Sunt prietenă cu prietenele 
Amandei. M-am furișat pe veranda mamei Amandei și i-am furat 
corespondenţa. Locuiesc în apartamentul Amandei. Ba am 
început să și semăn cu ea. 


VP - 202 


E mai sigur să las totul așa cum este. 


48. 


VALERIE 


Cu doi ani în urmă 


— Domnișoara? 

Valerie se întoarse, așteptându-se ca domnul cărunt care 
dăduse comanda pentru masa de prânz să o modifice. In 
schimb, acesta pocni din degete și arătă spre ea. 

— Tocmai mi-am dat seama cine ești! 

Ea rămase pironită-n loc, în pantalonii ei negri și cu cămașa 
albă, ţinând pe braţ tava pe care îi adusese ceaiul cu gheaţă. 

— Ai apărut în Lege și ordine: Brigada specială. Am dreptate? 
Am o memorie a fețelor fantastică! 

Valerie zâmbi și rosti cu cel mai grav accent din Brooklyn de 
care era în stare: 

— „Pune înapoi chipsurile alea, puștiule, că te-am văzut 
băgându-le sub haină”. 

Clientul râse, apoi expresia de pe chipul lui se schimbă. 
Valerie știu la ce se gândea: „O altă actriță ratată care servea 
sandvișuri pe Sunset Strip!%”. 

— Mă întorc imediat cu sandvișul dumneavoastră, domnule, 
spuse ea, și se îndepărtă grăbită. 

Nu era prima dată când cineva o recunoștea, dar trecuseră 
ani întregi de când i se întâmplase ultima dată. Trecută bine de 
douăzeci și cinci de ani, primise un mic rol recurent într-un serial 
difuzat în timpul zilei, dar încheiat din cauza audienţelor 
scăzute, și îi plăcuse să dea autografe - o singură dată - pentru 
două femei de vârstă mijlocie care făceau un tur pe platourile de 
filmare. 

Era greu de acceptat că acel rol din serialul cu un singur 
sezon reprezentase apogeul carierei sale. 

„Prea tânără, prea bătrână, prea scundă, prea înaltă, prea 
drăguță, nu destul de drăguță, nu tocmai potrivită...” 


19 Stradă celebră din Los Angeles, California 
VP - 203 


Povestea ei nu era prea originală. La vârsta de șaptesprezece 
ani, coborâse dintr-un autocar, cu doar două valize și câteva 
sute de dolari în buzunar, hotărâtă să reușească la Hollywood. 
Dar Valerie făcea mai mult decât să-și urmeze un vis; mai 
presus de orice, fugea de trecutul ei. 

„Ham-ham!” 

Indiferent câţi kilometri se scurgeau sub roțile autocarului 
ticsit, în care duhnea a chiftelele de la tipul aflat la câteva 
rânduri distanță, ea auzea în continuare ecoul batjocurilor care o 
însoţiseră în timp ce străbătea coridorul lung al școlii, mărginit 
pe ambele părţi de dulapurile elevilor. 

„Am auzit că îţi place câinește!”, strigase unul dintre jucătorii 
de fotbal, iar tipul care o tradase - ticălosul care era amuzant și 
popular, și părea foarte normal - zâmbise și bătuse palma cu 
idiotul de fotbalist. 

Și nu se încheiase aici. Nu în acea zi sau săptămână, nici chiar 
săptămâna următoare. Batjocurile și șoaptele se răspândiseră 
ca un virus prin liceu. 

Cineva - nici măcar nu știa cine - îi aruncase în cap un biscuit 
pentru câini, în sala de mese. Avea rolul lui Rizzo în musicalul 
Grease pus în scenă la școala lor, dar a renunțat la el. Știa că, în 
clipa când ar fi intrat pe scenă, lătratul ar fi început, la fel ca 
atunci când era chemată la tablă. 

Nu putea să spună nimănui adevărul - că nu se întâmplase 
deloc așa, că prietenul lor era un mincinos și un nenorocit, că 
încă era virgină. 

Cine ar fi crezut-o? 

Nimeni, nici măcar mama ei, prima căreia încercase să-i 
spună. 

Nu mai putea să rămână la acel liceu. 

Așadar, California. Era în cealaltă parte a ţării. Nimeni nu o 
cunoștea acolo. Era șansa ei de a o lua de la capăt, de a arăta 
tuturor cine putea deveni. A lucrat ca bonă, ca antrenor 
personal, ca persoană care se ocupă de gustări și băuturi pe 
platourile de filmare și ca barmaniţă, în tot acest timp încercând 
să devină membră a sindicatului SAG"!. Locuia în apartamente 
mici, în care se înghesuia cu alte două sau trei fete, pentru a 
împărți chiria, mai puţin la douăzeci și unu de ani, când a fost 
căsătorită pentru scurt timp. 


11 Screen Actors Guild - Federația Americană a Artiștilor de Film și Televiziune. 
VP - 204 


Având în vedere cum erau căsniciile, a ei nu a fost rea: 
Valerie locuia cu Tony, fără să plătească chirie, în apartamentul 
lui cu un dormitor, iar el dormea pe canapea. Tony, care se 
născuse într-un orășel de lângă Madrid, i-a plătit lui Valerie cinci 
mii de dolari, din care cea mai mare parte în bancnote de câte 
zece și douăzeci de dolari, bani pe care îi economisise din 
bacșișuri, și și-a luat cartea verde. Ea a rămas cu câteva amintiri 
placute și cu numele lui de familie, Ricci, mărind astfel și mai 
multă distanţa dintre ea și trecutul ei. 

Valerie avea talentul de a imita accente și o memorie 
formidabilă, foarte utilă pentru a reţine replicile, ceea ce a 
ajutat-o să-și găsească un agent. Dar, după ce a împlinit treizeci 
de ani, oportunităţile au început să scadă. Cel mai recent rol 
fusese într-o reclamă locală, ca tânără mamă cu o problemă 
legată de spălatul rufelor, dar aceasta nu i-a acoperit nici măcar 
chiria pentru o lună. 

Agentul ei nu o mai sunase de câteva săptămâni, pentru a o 
trimite măcar la o audiție. 

Valerie aduse sandvișul din bucătărie, iar cu mâna liberă, luă 
carafa de ceai cu gheaţă. Restaurantul taxa reumplerile - o 
regulă ridicolă -, dar ea umplu din nou cana bărbatului cu părul 
cărunt și spuse: 

— Din partea casei. 

— Mulţumesc, drăguţo! 

Puțin mai târziu, când debarasă masa, găsi un bacșiș de 
douăzeci de dolari și un cuvânt scris pe bon: „Rezistă!” 

Poate simţise că se gândea să renunțe. 

Problema era că nu avea niciun plan de rezervă. În contul ei 
bancar avea mai puţin de o mie de dolari. Nu urmase niciun fel 
de cursuri universitare. Locuia într-un apartament mic, 
împreună cu alte două femei, care încercau și ele să se afirme - 
la fel cum făcuse și ea când se mutase pentru prima oară în LA. 
Singura diferenţă dintre ea și colegele ei de apartament era că 
ele aveau cu aproape zece ani mai puţin decât ea. 

In acea seară, în timp ce stătea pe marginea căzii, cu 
picioarele obosite cufundate în apă fierbinte, Valerie își fixă un 
termen-limită. Peste trei luni, avea să împlinească treizeci și 
patru de ani. Dacă nu obținea niciun rol până atunci, avea să-și 
caute un loc de muncă stabil. Poate că va rămâne conectată la 
acest domeniu, ca asistentă personală a cuiva care chiar reușise 


VP - 205 


la Hollywood. Își șterse picioarele, șterpeli din dulăpiorul cu 
medicamente puţin din crema de faţă scumpă a lui Ashley, una 
dintre colegele ei de apartament, și se prăbuși în pat, epuizată 
de tura ei dublă. ă 

Șase săptămâni mai târziu, primi un telefon de la agentul ei. li 
obținuse o audiție pentru un rol secundar, ca femeie 
traumatizată, într-un film independent al unui regizor în curs de 
afirmare. 

Valerie citi pe nerăsuflate scenariul de o sută șaisprezece 
pagini, apoi reveni la prima pagină și începu să-și sublinieze 
replicile. Nu avea multe. Majoritatea emoţiilor trebuiau să i se 
citească pe chip. 

Repeta ori de câte ori avea ocazia, elaborând o poveste de 
fundal pentru personajul ei, în timp ce mergea cu autobuzul la 
restaurantul unde lucra și apoi din nou pe drumul de întoarcere, 
și imaginându-și scenele în detalii minuţioase, noaptea, când 
stătea întinsă pe pat. Făcea strategii despre ce ar trebui să 
poarte la audiție, în cele din urmă hotărându-se pentru o 
pereche de jeanși negri și un tricou negru, simplu - un fundal 
care să nu distragă atenţia de la jocul ei. Lua scenariul cu ea 
peste tot, ca pe un talisman. 

Puse tot ce avea în cele trei minute care i-au fost alocate 
pentru a aduce personajul în faţa directorului de casting și a 
producătorului. Se simţi ca și cum emoțiile reprimate atâţia ani - 
furia, durerea și amărăciunea care o mistuiseră în săptămânile 
de dinaintea renunțării la liceu - puteau fi în cele din urmă 
scoase la iveală în mica sală de audiții. 

Valerie își spuse că nu era ca și cum acel rol ar fi fost creat 
pentru ea. Ci ca și cum ea ar fi fost creată pentru el. 

Valerie îl văzu pe producător aruncându-i o privire directorului 
de casting și încuviinţând ușor din cap, chiar înainte ca ea să 
iasă din cameră, și știu că avea să fie chemată din nou. leși în 
lumina strălucitoare a soarelui californian, cu lacrimile încă 
prelingându-i-se pe faţă. 

Ashley, colega ei de apartament, făcea yoga în sufragerie 
când agentul îi dădu lui Valerie vestea că ajunsese în runda 
următoare și auzi chiotele de entuziasm ale acesteia. Blondă cu 
picioare lungi, Ashley avea douăzeci și șase de ani - pentru acel 
rol era nevoie de o femeie în vârstă de circa treizeci și cinci de 
ani -, iar Ashley arăta mai degrabă ca o tipă care făcea surfing 


VP - 206 


decât ca o mamă singură și chinuită. Ea și Valerie nu concurau 
aproape niciodată pentru aceleași roluri. Totuși, Valerie se arătă 
evazivă în legătură cu detaliile, mai mult dintr-o superstiție 
decât din precauţie. 

Regizorul avea să fie la studio cu ocazia celei de-a doua 
audiții, care era programată pentru marțea următoare, la ora 
nouă dimineaţă. Valerie trebuia să joace o scenă completă, cu 
unul dintre actorii deja distribuiţi. În zilele premergătoare, 
deveni una cu femeia pe care voia s-o interpreteze, îmbrăcându- 
se ca ea, mergând ca ea și gândind ca ea. Avu chiar un coșmar 
care reflecta trauma personajului ei. 

Dar Valerie nu ajunse la studio în acea zi de marţi, înainte de 
a avea șansa să obţină rolul, află că i-a fost dat altei actriţe, lui 
Ashley. 

(J 

O săptămână mai târziu, Valerie rezilie contractul de 
închiriere și fugi în cealaltă parte a ţării, o călătorie în sens 
invers față de cea pe care o făcuse la vârsta de șaptesprezece 
ani. Acum însă nu dorea numai să se îndepărteze cât mai mult 
de Los Angeles. Alerga din nou spre ceva. 

instinctul îi spuse să le caute pe Cassandra și Jane. Chiar dacă 
le văzuse doar de câteva ori de când părăsise orașul lor natal, 
erau reperele copilăriei sale. Amintirile despre ele păreau să fie 
singurele pozitive din trecutul ei - toate trei întinse pe patul lui 
Valerie, răsfoind revista T/ger Beat Pregătind aluat pentru 
fursecuri cu ciocolată, dar, de obicei, consumând cea mai mare 
parte din el crud, direct din castron. Ținând în mână câte o perie 
de păr drept microfon și apropiindu-și capetele în timp ce 
cântau melodia Holliday a Madonnei. 

In plus, nu avea unde altundeva să se ducă. 

Bătu la ușa apartamentului Cassandrei și observă privirea 
stupefiată a acesteia. Valerie știa că arăta groaznic, de parcă 
trauma pe care o îndurase i-ar fi nimicit trupul, răpindu-i 
culoarea și vitalitatea de pe chip, subţiindu-i membrele și 
îmbătrânind-o. Avea mișcări greoaie și obosite. 
„Supraviețuitoarea unui grav accident rutier”, ar fi gândit un 
director de casting care ar fi văzut-o. Sau „cineva care abia 
scăpase dintr-un cumplit dezastru natural”. 

Stătu pe canapea între Cassandra și Jane, cu paharul de 
vodcă cu sifon neatins în faţa ei, vorbind fără încetare: despre 


VP - 207 


clienţii care ţipau la ea când cei de la bucătărie greșeau 
comenzile, despre asistentul de regie care îi băgase mâna pe 
sub fustă, despre directorii de casting care o priviseră din cap 
până-n picioare, apoi rostiseră un singur cuvânt: „Nu”. Unii 
dintre ei nici măcar nu se osteniseră să spună ceva. 

Apoi Valerie trase adânc aer în piept și începu să vorbească 
despre Ashley, colegă de apartament, superbă și plină de viață, 
care îi urase noroc când fusese anunțată că urma o a doua 
audiție, pentru ca apoi să îi fure rolul. 

— În ziua audiţiei, m-am trezit simţindu-mă atât de obosită și 
de greoaie, încât mi-a fost aproape cu neputinţă să mă mișc, 
spuse Valerie. Vedeam soarele ițindu-se prin jaluzele. Era prea 
multă lumină ca să fie abia zorii zilei. Am întins mâna ca să iau 
telefonul de pe noptieră, unde îl ţineam mereu. Dar nu era 
acolo. 

Valerie le zise și restul poveștii sale. O derulase de atâtea ori 
în minte, încât aproape că se vedea alergând în bucătărie și 
uitându-se la ceasul cuptorului cu microunde. Era ora nouă și 
șapte minute, iar audiţia era programată la nouă fix. 

Telefonul dispărut conţinea toate lucrurile de care avea 
nevoie: soneria lui ar fi trebuit să o trezească; în calendar se 
aflau adresa studioului și indicaţiile necesare pentru a ajunge la 
sala de audiții. Neavând telefonul, nu putu să cheme un Uber, 
așa cum plănuise, și nici să sune pentru a spune că va întârzia. 

— Îmi simţeam mintea complet înceţoșată, le zise ea 
Cassandrei și lui Jane. De parcă aș fi băut prea mult în seara 
precedentă. Dar nu am băut decât un singur pahar de vin. 

Până să împrumute telefonul unui vecin și să-l sune pe 
agentul ei, i se tăiase răsuflarea. 

— Liniștește-te, o să încerc să te reprogramez pentru mai 
târziu, spusese el. 

— Dar șansa mea se dusese, le zise Valerie Cassandrei și lui 
Jane, în timp ce plângea în hohote. 

Valerie continuă spunând că, mai târziu în acea după-amiază, 
Ashley venise acasă. lar la câteva ore după aceea, Valerie își 
găsise în sfârșit telefonul, între saltea și somieră, cu soneria 
oprită. 

— Am fost atât de naivă! rosti Valerie, cu voce răgușită. Am 
crezut că Ashley e de treabă. Dar m-a păcălit. La urma urmei, e 
actriţă. 


VP - 208 


— Ţi-a furat telefonul, spuse Jane. Și este posibil să-ți fi pus 
ceva în vin, cum ar fi o pastilă de dormit. 

Valerie ridică din umeri. 

— Mi-aș dori să plătească pentru ce a făcut. 

— Și eu mi-aș dori, zise Cassandra, întâlnind privirea lui Jane. 

Planul surorilor fu pus la cale chiar în seara aceea. Cassandra 
și Jane își clădiseră carierele cultivând contacte cu mass-media 
și cunoșteau multe vedete. 

Campania discretă pe care au lansat-o împotriva lui Ashley a 
fost una dintre cele mai implacabile și eficiente din câte au 
demarat vreodată surorile Moore - șoapte la urechile unora 
dintre clienții lor, discuţii confidenţiale cu reporteri de 
divertisment, difuzarea unor fotografii deloc măgulitoare, făcute 
pe furiș de un fotograf angajat de ele, incluzând și o serie în 
care Ashley părea să se strecoare în rulota regizorului, un 
bărbat însurat. Cariera lui Ashley a fost distrusă înainte ca filmul 
în care juca să fie lansat. 

Enorma satisfacţie dată de consecințele acțiunii lor justiţiare 
le-a deschis ochii surorilor în privinţa puterii dulci a răzbunării. 

Curând, au început să observe atrocități peste tot. Erau atât 
de multe nenorociri în lume! De ce ar trebuiau să sufere oamenii 
nevinovați, în timp ce făptașii umblau liberi, continuând să facă 
victime? 

Calea lor era mai eficientă decât sistemul juridic, imprevizibil 
și adesea dezamăgitor. 

Era mult mai rapid - nemaivorbind că era și mai ieftin - decât 
psihoterapia. 

Era mai îmbătător decât euforia creată de secretarea 
endorfinelor în urma exerciţiilor fizice. 

Nu au mai vrut să se oprească. Și, mai important, probabil că 
nici nu ar fi putut. 

Succesele le-au creat dependenţă. 


49. 


SHAY 


VP - 209 


Pierderea memoriei reprezintă un episod de amnezie, rezultat 
uneori ca urmare a consumului excesiv de alcool. Aceasta poate 
fi totală sau parțială. Unii subiecţi care se confruntă cu 
pierderea parțială a memoriei - forma cea mai obișnuită - își 
dau seama că nu-și amintesc frânturi din anumite evenimente 
dacă, ulterior, li se amintește de aceste evenimente. 


Jurnal de date, pagina 64 


A trecut de cinci și jumătate după-amiaza, așa că încep să mă 
pregătesc pentru musafirele mele. Surorile Moore ar trebui să 
sosească în curând. 

Au un eveniment legat de serviciu mai târziu în această seară, 
dar au sugerat să bem rapid ceva, când vor trece să ia cărțile pe 
care le-au uitat la ultima lor vizită. 

— Aducem noi vinul, spusese Cassandra. Un pahar înainte de 
întâlnire te va ajuta să te relaxezi. 

„Întâlnirea mea”. 

Mă trezesc cântând împreună cu Pink în timp ce prepar 
mâncarea. Ted vine la șapte și jumătate, să mă ia și să mă ducă 
la cină. 

„De data asta, nimic nu mă va împiedica să vin”, promisese el 
în ultimul său mesaj, după ce acceptasem să reprogramăm 
întâlnirea. 

După atâtea seri în care fusesem singură, cea de vineri 
promite să fie foarte plăcută. 

Am scăpat deja cu totul de anxietatea stupidă, provocată de 
transformarea care îmi evidenția asemănările cu Amanda. De 
când ne-am întâlnit, surorile Moore nu au făcut altceva decât să 
încerce să mă ajute. E, într-adevăr, puţin ciudat că nu au 
pomenit nimic de asemănarea mea cu Amanda când am ieșit 
din cabinetul opticianului. Probabil că au fost ușor surprinse, dar 
nu au vrut să mă facă să mă simt prost. 

Nu ar fi încercat dinadins să mă facă să arăt ca Amanda, dar 
poate că a fost ceva subconștient. Cel mai probabil, m-au ajutat 
pur și simplu să devin cea mai bună versiune a mea. 

Și eu sunt cea care a găsit apartamentul Amandei când a fost 
oferit spre închiriere, ele nu au avut nimic de-a face cu asta. 
Poate că nici nu le-a prea convenit când m-am mutat aici, dar au 
ascuns asta, deoarece știau câtă nevoie aveam de o locuinţă. 


VP - 210 


Cum ar putea exista ceva sinistru în toate lucrurile pe care le- 
au făcut pentru mine? De când le-am cunoscut, m-am simţit 
mult mai puţin singură. 

Am luat un buchet de flori pentru a mai înveseli blatul din 
bucătărie. M-am dus la aceeași florărie de la colţul străzii de 
unde am cumpărat flori cu ultimele două ocazii - narcisa 
galbenă pe care am pus-o în fața ușii Amandei și buchetul pe 
care l-am lăsat lângă mama ei în timp ce dormea. 

De data aceasta, am ales crini peruani portocalii. 

Aprind lumânarea parfumată pe care mi-au dat-o surorile și 
diminuez lumina din tavan, apoi arunc o privire prin cameră. 
Totul arată perfect în noul meu cămin confortabil, iar lumânarea 
cu arome de caramel, vanilie și bourbon miroase de parcă 
tocmai aș fi copt o prăjitură delicioasă. 

Fericirea clocotește în mine, făcându-mă să-mi simt corpul 
ușor și plini de fiori. 

Nu intenţionez să-l las pe Ted să urce când va suna din hol, 
mai târziu în seara asta, ci îl voi întâlni jos. Chiar dacă seara va 
decurge așa cum sper, nu îl voi invita nici după cină, așa că 
eforturile mele sunt doar pentru surorile Moore. 

Când sună interfonul, apăs butonul de acces, apoi deschid 
ușa. În timp ce le privesc străbătând coridorul, una lângă alta, 
mă impresionează din nou cât de fantastic arată. Cassandra 
poartă o rochie vișinie și botine, iar Jane este îmbrăcată cu o 
salopetă neagră, strânsă în talie cu un lanț auriu. 

Mă întreb dacă s-au obișnuit cu imaginea lor din oglindă sau 
dacă sunt și acum recunoscătoare că arată atât de bine. Dar și 
eu simt că arăt bine, de parcă frumuseţea lor ar fi molipsitoare. 
Mi-am aranjat părul și port cămașa pe care am cumpărat-o de la 
magazinul lui Daphne. Diseară, îmi voi pune eșarfa cu imprimeu 
floral pe care mi-au dăruit-o, împreună cu jacheta de piele. 

— Intraţi! spun eu când ajung lângă mine și arăt spre punga 
cu cărți, pe care am pus-o lângă ușă. Le-am pus aici, ca să nu le 
mai uiţi. 

— O, mulţumesc! zice Jane, în timp ce închid ușa în urma ei. 
Uau, ce ţinută perfectă pentru o primă întâlnire! 

— Ești elegantă fără să pară că te-ai străduit, adaugă 
Cassandra. 


VP - 211 


— Mulţumesc. De fapt sunt puţin cam agitată. Ultimul tip care 
s-a arătat interesat de mine a încercat să-mi vândă un Rolex 
fals. 

Ele râd, apoi Cassandra spune: 

— Păi, am ceva care te-ar putea ajuta să te liniștești, zice 
arătându-mi sticla de șampanie pe care o are în mână. O clientă 
tocmai ne-a oferit-o și, crede-mă, avem nevoie de ea după câtă 
bătaie de cap ne-a dat. O adevărată divă! E în regulă dacă o 
deschid? _ 

— Desigur. Insă nu am pahare de șampanie... 

Mă uit la blatul din bucătărie, pe care am pus trei dintre noile 
pahare de vin din setul cumpărat la începutul săptămânii. Sunt 
frumoase și feminine, cu biluţe de sticlă de diferite culori - 
galben-chihlimbar, albastru-cobalt și verde-smarald - în partea 
de jos a picioarelor. Arată bine alături de flori și platoul cu 
gustări. 

— Oh, Shay! face Jane, în timp ce se apropie de mine și mă 
îmbrățișează. 

li simt parfumul floral și delicat, care mi-a devenit deja 
familiar, precum și părul mătăsos atingându-mi obrazul. 

— Nu trebuia să faci toate astea! 

Am impresia că sesizez o notă de melancolie în vocea ei 
blândă, dar nu sunt sigură, deoarece Cassandra intervine: 

— Dar eu mă bucur că ai făcut-o! 

Se îndreaptă spre blatul din bucătărie și scoate foita de pe 
gura sticlei de Dom Perignon, apoi îndepărtează plasa metalică. 
Răsucește dopul, iar eu tresar instinctiv când un pocnet tare 
răsună în încăpere. Spuma începe instantaneu să se reverse din 
sticlă. Cassandra o prinde cu pricepere într-unul dintre pahare, 
apoi le umple pe celelalte două. 

lau o înghiţitură din paharul pe care mi l-a oferit. Nu am mai 
băut niciodată Dom Perignon și constat că are un gust delicios. 

Mă uit cum Cassandra soarbe îndelung din paharul ei - îl are 
pe cel cu biluța chihlimbarie, care se potrivește cu ochii ei apoi 
oftează. 

— Mi-aș dori să putem sta cu tine în seara asta, în loc să 
mergem la evenimentul ăsta, zice, în timp ce își ia o feliuţă de 
brânză. Nu-mi doresc decât să mă prăbușesc pe canapea, să 
beau, să mănânc și să mă uit la un film. 


VP - 212 


Nu-mi vine să cred că surorile Moore ar prefera să fie aici, în 
loc să meargă la evenimentul, probabil fabulos, la care trebuie 
să participe, dar poate că, atunci când petreci atât de mult timp 
socializând, tânjești după o seară liniștită. 

Jane pune o mână pe braţul Cassandrei. 

— Am petrecut câteva seri plăcute aici, alături de Amanda. 

Nu știu ce să comentez la menţionarea numelui Amandei, așa 
că îmi cobor privirea. 

— Suntem foarte fericite că, acum, suntem aici cu tine, Shay, 
adaugă Cassandra și își drege ușurel glasul. Moartea Amandei a 
fost foarte dureroasă pentru noi, iar singurul lucru bun legat de 
ea e că te-a condus la noi. 

Cuvintele ei generoase îmi străpung pieptul. Clipesc pentru a- 
mi alunga lacrimile care dau să mă podidească. 

— Știu cât de mult aţi iubit-o amândouă. 

— Ne gândim la ea în fiecare zi, spune Cassandra. 

Văd că și ea are lacrimi în ochi. 

— Mi-o imaginez coborând pentru ultima oară la metrou, 
îmbrăcată în rochia verde cu buline, adaugă Jane pe un ton 
melancolic. În dimineaţa aceea, m-am gândit să o sun, ca să văd 
ce mai face. Dar m-am luat cu altele... nici măcar nu-mi 
amintesc cu ce. Mă întreb mereu dacă n-aș fi putut schimba 
ceea ce s-a întâmplat... 

Jane suspină și mai ia o înghiţitură de șampanie. Și eu fac la 
fel. Singurul lucru care alungă tăcerea este muzica de la micul 
difuzor pe care l-am atașat la iPhone, dar, până acum, Pink a 
fost deja înlocuită de Alicia Keys. 

— Fetelor, nu vreţi să luaţi loc? zic eu, arătând spre canapea 
și fotoliul de lângă ea. 

— Stai doar să umplu din nou paharele. 

Cassandra îmi ia paharul și se întoarce cu spatele la mine 
când întinde mâna către sticla de șampanie. 

— Și tu ce-ai mai făcut săptămâna asta, Shay? mă întreabă 
Jane în timp ce ia platoul și îl pune pe măsuţa de cafea. Sper că 
n-ai fost atât de prinsă cu treburi ca noi. 

Înainte să apuc să-i răspund, Cassandra se întoarce și spune: 

— Poftim! 

Îmi întinde paharul, iar eu îl iau din reflex. Dar îmi dau imediat 
seama că nu este cel pe care îl avusesem înainte. Acesta are la 


VP - 213 


baza piciorului biluţa chihlimbarie, iar al meu o avea pe cea de 
culoarea smaraldului. 

— Eu am băut din celălalt, rostesc arătând spre paharul din 
cealaltă mână a Cassanadrei. 

Mă aștept ca ea să-l schimbe cu cel pe care mi l-a dat, însă se 
mulțumește să zâmbească. 

— Cui îi pasă? spune ea. 

Jane își ridică paharul. 

— Noroc! 

Sorb amândouă din paharele lor. Așa că și eu fac același 
lucru. 

— Mmm, nu-i așa că Dom e cel mai bun? rostește Cassandra. 

— Excelent! confirm eu. 

Bulele ocupă jumătate din pahar și îmi gădilă nările. Mă întreb 
dacă toate șampaniile scumpe sunt atât de spumoase. 

Jane se așază în capătul cel mai îndepărtat al canapelei, iar 
Cassandra alege fotoliul. Așa că nu-mi rămâne decât locul dintre 
ele. Mă așez, simțind cum trupul mi se cufundă în perne. Când 
am cumpărat această canapea, de pe Craigslist, mi s-a părut că 
e prea moale. Dar, în seara asta, mi se pare divină. 

Imi îndoi picioarele sub mine și mai iau o gură de șampanie, 
cugetând la faptul că, de-a lungul timpului, am pierdut legătura 
cu unii dintre prietenii mei, dar că acum le am pe Cassandra și 
Jane. Pare prea ciudat ca să o spun, dar nu mă pot abţine să nu 
mă gândesc că surorile Moore m-au salvat. 

Discutăm o vreme despre întâlnirea mea cu Ted, apoi le 
întreb despre planurile lor pentru seara respectivă. In vreme ce 
Jane îmi zice că se duc la o strângere de fonduri pentru un 
adăpost destinat victimelor violenţei domestice, Cassandra ne 
umple din nou paharele. 

Imi sprijin capul de spătarul canapelei, simţindu-mă atât de 
relaxată cum nu m-am mai simţit de luni bune și ascultând-o pe 
Jane vorbind despre evenimentul caritabil. 

— Prietena noastră Beth este avocată - s-ar putea să o fi 
văzut la comemorare - și, uneori, se ocupă pro bono de cazurile 
femeilor de la adăpost. Așa am ajuns să fim implicate. 

„Beth”, îmi repet eu în minte. Eram destul de sigură că am 
văzut-o pe una dintre prietenele lor la CrossFit. Să fi fost ea? Dar 
să formulez întrebarea presupune un efort prea mare. 


VP - 214 


Pleoapele îmi sunt atât de grele, încât abia mai reușesc să 
deschid ochii după ce clipesc. Îmi simt picioarele și braţele 
slăbite și tremurânde, ca după o alergare lungă. 

— Te simţi bine? 

Vocea Cassandrei îmi pare foarte îndepărtată. 

— Mi-e doar puţin somn, murmur eu. 

Jane cască cu poftă, și gestul e contagios. Casc și eu. 

— Ai avut o săptămână dificilă. Ce-ar fi să te întinzi și să 
ațipești puţin înainte de întâlnire? Noi oricum trebuie să plecăm. 

Jane se ridică, iar eu îmi trag picioarele de sub fese și mă 
întind, cu capul pe brațul canapelei. 

Starea de epuizare este atât de copleșitoare, încât nici măcar 
nu mă simt stânjenită. „Da, o să aţipesc puţin”, îmi trece prin 
gând. „Asta-i tot ce-mi trebuie”. 

Jane mă învelește cu pledul pe care îl ţin pe spătarul 
canapelei. 

— E cam răcoare aici. Așa o să te simţi mai bine. 

„Mulțumesc”, încerc eu să rostesc, dar tot ce pot face e să 
dau vag din cap. 

Mintea începe să-mi rătăcească din nou. Le aud pe Cassandra 
și Jane umblând de colo colo prin apartamentul meu și vorbind 
în șoaptă. Spală platoul și paharele, iar apa curge în chiuveta de 
la bucătărie. 

Mă simt la adăpost și fericită, ca într-un cocon. Una dintre 
surori - nu știu care - pune o mână caldă și moale pe fruntea 
mea. Este un gest plăcut, aproape matern. 

Au iubit-o pe Amanda. Poate că, în curând, mă vor iubi și pe 
mine. 

— Vrei să sting lumina și să trag jaluzelele? se oferă 
Cassandra. 

„Nu”, mă gândesc eu. „Ted va veni în curând”. Nu sunt sigură 
dacă rostesc efectiv aceste cuvinte, dar probabil că nu o fac 
fiindcă încăperea se cufundă în întuneric. Singura sursă de 
lumină este lumânarea cu miros dulceag, ce licărește pe măsuţa 
de cafea. 

Ușa apartamentului se deschide încet și apoi se închide la loc. 
E atât de liniște acum. 

Mă trezesc dintr-unul din visele ciudate, scurte, care mă 
cuprind. 

O femeie stă în picioare lângă mine. 


VP - 215 


Nu-i pot vedea faţa, e ascunsă în umbră, aproape ca o 
fantomă. 

„Amanda?”, încerc să strig, dar nu reușesc decât să scot 
decât un cârâit. Clipesc de câteva ori, iar ea dispare. 

Am avut din nou o halucinație cu ea, ca în ziua aceea, în fața 
stației de metrou? 

Și Jane a spus că și-o imaginează pe Amanda mergând în 
rochia ei cu buline pentru ultima dată. 

„Dar Jane nu a fost acolo în acea zi. Eram doar eu și Amanda, 
ascultând huruitul metroului care intra în staţie”, gândesc eu, cu 
mintea înceţoșată. 

Simt că ceva îmi stă pe creier, încercând, parcă, să iasă la 
suprafață. Are legătură cu Amanda în ziua în care a murit. 

Adrenalina se luptă cu starea mea de epuizare, în timp ce 
încerc să-mi amintesc informaţia care îmi scapă. Dar gândurile 
mele sunt prea lente și poticnite pentru a concura cu oboseala 
zdrobitoare care mă cuprinde. Aud o șoaptă: 

— Shay, bucură-te de odihnă cât mai poţi. 

Detaliul pe care pe care îl caut îmi apare în sfârșit în minte, 
chiar înainte să mă prăbușesc în prăpastia adâncă și întunecată 
a somnului: „De unde știe Jane că Amanda purta o rochie cu 
buline când a murit?” 


50. 


VALERIE 


Valerie stă cu ochii pe Shay. 

Pleoapele lui Shay flutură de parcă ea ar simţi o nouă 
prezenţă în apartament. 

Valerie rămâne nemișcată, urmărind lumina lumânării licărind 
pe faţa lui Shay. 

— Shay, bucură-te de odihnă cât mai poţi, șoptește ea. 

Shay suspină ușurel, în vreme ce trupul ei cade pradă 
somnului. 

Cu siguranță, medicamentul dat - o doză dublă din somniferul 
Ambien, pe care Cassandra l-a luat din dulăpiorul de 
medicamente al lui Shay, cu doar câteva zile în urmă, și a 


VP - 216 


măcinat pastilele înainte de a le pune în paharul de șampanie - 
este eficient. 

Cassandra și Jane sunt acum într-un taxi care se îndepărtează 
de apartament, cu cărţile la ele, în drum spre evenimentul 
caritabil. Înainte de a pleca, au spălat, au șters și au pus la loc 
paharele și platoul pe care Shay le-a pregătit cu atâta grijă. 
Valerie a trecut pe lângă ele pe coridor, după ce a sunat la 
interfon. Privirile li s-au întâlnit, dar nu au schimbat niciun 
cuvânt. 

Valerie are o pungă de hârtie maro, în care se află lucrurile 
care-i trebuie ei. Intră în micuța baie și se apleacă pentru a 
arunca o privire sub chiuvetă. _ 

Vede plicul exact acolo unde i-a spus Cassandra că va fi. Il 
scoate cu mâna înmănușată și se uită înăuntru. 

Privește fix la sângele uscat al lui James, amintindu-și cum 
arătase prăbușit pe acea bancă din Central Park. Fusese nevoie 
de foarte multă muncă - de nenumărate ore de gândire, 
planificare și strategie - pentru a-l face pe James să rămână 
singur și vulnerabil, astfel încât să poată fi pedepsit. 

Acum, Valerie se întreabă cum de a găsit Shay plicul acela 
conținând dovezi din noaptea în care James a fost pedepsit în 
cele din urmă, deși Cassandra și Jane au cercetat cu atenţie 
apartamentul Amandei imediat după moartea ei, iar apoi, din 
nou, câteva zile mai târziu. 

Valerie simte față de Amanda un respect amestecat cu 
ranchiună, acum, când se gândește că trebuie să fi găsit o 
ascunzătoare deosebită. 

Shay însă lăsase plicul aproape la vedere. 

„E vina ei”, își spune Valerie în sinea ei. Cu tenacitatea ei 
enervantă, Shay, a atras singură toate astea asupra ei. 

Valerie își verifică telefonul. Cassandra și Jane se amestecă 
deja în mulţimea de la evenimentul caritabil. Creându-și alibiuri. 

Valerie iese din baie, trece pe lângă trupul inert al lui Shay și 
pune bisturiul și prosopul pe podea, lângă pragul ușii. Din punga 
maro, scoate rochia de vară pe care Amanda a purtat-o în seara 
când l-a condus pe James în Central Park. Lângă rochie, lasă pe 
podea alte două obiecte pe care le-a adus: portofelul și ceasul 
lui James. 

Apoi aruncă o privire atentă prin apartament, asigurându-se 
că niciun detaliu nu a fost trecut cu vederea. Vede jacheta de 


VP - 217 


piele a lui Shay atârnând pe spătarul unui scaun, alături de 
eșarfa cu imprimeu floral, identică cu cea pe care o purta 
Amanda. În noua poșetă a lui Shay, se află niște ochelari de 
soare, identici și ei cu ochelarii preferaţi ai Amandei. 

„Shay habar nu are ce o așteaptă”, se gândește Valerie. Apoi 
iese pe ușă, o lasă întredeschisă și dispare pe coridor, cu capul 
plecat. 

lese din clădire și pornește grăbită pe stradă. 

Îi zâmbește negustorului care mătură trotuarul înainte de a 
închide magazinul peste noapte. Trage în piept aerul tare al 
toamnei târzii. Se simte mai bine decât s-a simţit de foarte mult 
timp. 


VP - 218 


PARTEA A TREIA 


51. 


SHAY 


Ambien este unul dintre cele mai frecvent utilizate somnifere 
în Statele Unite. De două ori mai multe femei decât bărbați 
folosesc acest medicament eliberat pe bază de retetă; 77% 
dintre cei care iau Ambien fac acest lucru în mod incorect. 


Jurnal de date, pagina 65 


Nu sunt singură. 

O voce masculină îmi strigă numele: 

— Shay Miller! Ă 

Dau să răspund, dar nu reușesc să scot decât un cârâit. Imi 
simt limba umflată și grea. Și am un gust oribil în gură. 

Simt că-mi vâjâie capul când îl ridic de pe braţul canapelei. 
Totul este neclar, iar ochii îmi sunt dureros de uscați. Clipesc de 
câteva ori, până când imaginea sufrageriei mele devine clară. 
Probabil că am uitat să-mi scot lentilele de contact înainte să 
adorm. 

Pentru o clipă, mi se pare că vocea îi aparţine lui Sean. Apoi 
îmi amintesc că nu mai sunt în fostul meu apartament. 

Încerc să mă ridic, dar un val de amețţeală mă silește să mă 
așez la loc. Jaluzelele sunt trase, dar lumina puternică se 
furișează printre lamele. Trebuie să fie dimineaţă. 

Ce s-a întâmplat noaptea trecută? 

— Shay Miller! 

Vocea bărbatului este mai insistentă acum. 

Mă uit spre ușă și văd doi polițiști în uniformă. Unul are mâna 
pe tocul pistolului. 

Mă ridic încet în capul oaselor. 

— Ce se întâmplă? întreb, cu glas răgușit. 


VP - 219 


— Ce-ar fi să ne spuneţi dumneavoastră? rostește ofițerul 
care ţine mâna pe pistol. 

Are ochi negri și duri și o faţă ridată. 

Sunt îmbrăcată și acum cu jeanșii și bluza albastră. Ultimul 
lucru pe care mi-l amintesc clar este cum Cassandra scotea 
dopul unei sticle de șampanie. 

Nu am băut niciodată atât cât să nu mai știu de mine, nici 
măcar la facultate. Dar acum, simt că îmi crapă capul de durere 
și nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat noaptea trecută. 

— Eram cu prietenele mele... probabil că am adormit. 

Apoi tresar. 

Bisturiul și prosopul însângerat pe care le ascunsesem sub 
chiuvetă sunt aruncate pe podeaua sufrageriei mele. La fel și un 
portofel bărbătesc și un ceas de aur pe care nu le recunosc. 

O rochie de vară cafenie, cu o pată ruginie pe tiv, se află 
lângă măsuţța mea de cafea. Nu am mai văzut-o niciodată. 

Poliţiştii mă privesc cu atenţie, fără să se apropie. 

— Ce... ce-s toate astea? mă bâlbâi eu. 

Trupul începe să-mi tremure. Mă cuprind în braţe și încep să 
mă legăn înainte și înapoi. 

— Respiraţi adânc, spune ofițerul mai tânăr, cel care nu-și 
atinge arma. Suntem aici doar pentru a încerca să ne dăm 
seama ce se întâmplă. 

Cum a intrat cineva în apartamentul meu și a pus toate 
aceste lucruri în jurul meu? 

Aseară, trebuia să ies cu Ted. Urma să vină să mă ia. Este 
posibil să-l fi lăsat să intre? Ar fi putut să facă el toate astea? 

Mă uit din nou la portofel și la ceas. 

— Trebuia să am o întâlnire cu cineva. Sunt lucrurile lui? 

— Cu cine urma să vă întâlniți? întreabă ofițerul mai în vârstă, 
cel cu chipul mai dur. 

— Cu un tip pe nume Ted. Îmi dau seama că nu îi cunosc nici 
măcar numele de familie. L-am cunoscut pe internet. 

Lumânarea cu aromă de caramel, vanilie și bourbon de pe 
măsuța de cafea a ars aproape în întregime, iar aerul miroase 
dezgustător de dulce. Stomacul mi se întoarce pe dos. 

— Vă rog, aș putea să beau niște apă? 

Apoi aud pași pe coridor. 

O clipă mai târziu, în spatele celor doi ofițeri apare o femeie 
înaltă, slabă, cu părul scurt, coafat afro. 


VP - 220 


Se uită prin cameră, privirea zăbovindu-i asupra bisturiului, 
prosopului și rochiei. 

Apoi mă ţintuiește cu privirea, făcând ochii mari, de 
stupefacție. 

— Shay? întreabă detectiva Williams. 

e 

O oră mai târziu, mă aflu într-una dintre camerele albastre de 
la Secţia 17, unde, nu cu mult timp în urmă, am venit ca să-i 
dau colierul detectivei Williams. 

Nu mă pot opri din tremurat, deși detectiva Williams mi-a dat 
o pătură și mi-a adus o ceașcă de cafea fierbinte. 

— Ce-ar fi s-o luăm de la început? zice și își trage scaunul din 
fața mea, iar picioarele metalice zgârie linoleumul. Te 
deranjează dacă înregistrez discuţia? mă întreabă apoi, arătând 
către camera din colţ. 

— Cred că e în regulă. 

Îmi strâng mai tare în jurul trupului pătura subţire, neagră. 

Detectiva Williams trebuie să fi fost uimită să mă găsească în 
vechiul apartament al Amandei - și semănând atât de mult cu 
Amanda. Încă nu mi-e pe deplin clar de ce a venit poliţia, dar, 
din câte am înțeles, o vecină a remarcat ușa deschisă, a văzut 
lângă prag prosopul însângerat și a sunat la Urgenţe. 

Telefonul mi-a rămas în geantă, iar în cameră nu se află 
niciun ceas. Mă simt complet dezorientată. 

— E sâmbătă? întreb eu. 

Detectiva Williams dă aprobator din cap. 

— Da. 

Cel puţin, nu am pierdut o perioadă mai mare de timp. 

Mă privește cu acea expresie impasibilă, cea care mă face să 
cred că nimic din ce ar putea auzi n-ar impresiona-o prea tare. 
Așa că îi mărturisesc totul, dezvăluindu-i chiar cum m-am dus 
acasă la mama Amandei și am recuperat colierul lui Jane. 

Detectiva Williams ia notițe în timp ce vorbesc. Când 
menţionez transformarea mea, rămâne cu pixul în aer, ridică 
privirea și îmi cercetează cu luare-aminte chipul. Pare că 
studiază fiecare amănunt, de la cărarea din păr până la 
despicătura din bărbie. 

Habar n-am ce gândește. 

Mai iau o înghiţitură de cafea. S-a răcit, dar cel puţin cofeina 
îmi mai limpezește creierul. Senzaţia îmi amintește de cea pe 


VP - 221 


care o aveam când luam Ambien - eram foarte moleșită în 
dimineața următoare. 

Este posibil să fi luat somniferul aseară? 

Halucinaţii. Amnezie. Stare de conștienţă alterată. lar femeile 
sunt mai susceptibile la efectele secundare. Toate acestea se 
află în Jurnalul meu de date. 

Am citit că au existat cazuri de persoane care au șofat în 
somn, au gătit și chiar au făcut sex, fără sa-și amintească nimic 
din toate astea. 

L-am lăsat pe Ted să intre în casă fără să-mi dau seama? Sau 
am deschis ușa altcuiva? 

Resping acest gând. Pare imposibil. 

Frânturi din cele întâmplate aseară îmi vin în minte, ca niște 
scene dintr-un vis: Cassandra umplându-mi paharul. Jane 
învelindu-mă cu pătura. Sunetul slab al unei uși care se închide. 

— Vrei să vorbești cu prietenele mele? 

Detectiva Williams își văâră pixul în spirala din partea de sus a 
carnetului. Mă privește fix pentru o clipă lungă. 

— Vrei să spui prietenele Amandei Evinger? 

— S-ar putea să știe mai multe despre ce s-a întâmplat, zic 
eu, cu glas tremurat. 

Dar, în loc să răspundă, ea se ridică. 

— Mă duc să mai iau o cafea. Ai nevoie de ceva? 

Clatin din cap. 

Ea pleacă și închide ușa în urma ei. 

Poate că detectiva nu are de gând să le sune pe Cassandra și 
Jane, dar asta nu înseamnă că eu nu pot s-o fac. Imi iau 
telefonul din geantă. Mai întâi, o sun pe Cassandra, iar apoi, pe 
Jane. Niciuna nu-mi răspunde, așa că le las mesaje: „Vă rog să 
mă sunaţi cât de curând posibil. Este o urgenţă”. 

Apoi îi trimit lui Ted un SMS cu aceleași cuvinte. 

Dar niciunul dintre ei nu-mi răspunde imediat. 

Încerc să mă gândesc la ce am de făcut în continuare. Sunt 
tentată să o sun pe mama, dar s-ar putea să răspundă Barry, 
așa că renunţ. 

Mă uit prin încăperea mică și rece. Dar nu e nimic de văzut, în 
afară de o masă, niște scaune metalice, camera de filmat din 
colț și un geam de sticlă mată pe un perete. Mă întreb dacă este 
una dintre acele oglinzi pe care le folosește poliția atunci când 
un suspect este interogat. 


VP - 222 


Îmi lipesc degetele de tâmple, încercând să pun cap la cap 
frânturile de amintiri: Cassandra în rochia ei vișinie... Jane 
îmbrăţișându-mă... mirosul dulceag al parfumului ei... șampania 
delicioasă, spumoasă... 

Capul îmi vâjâie. 

Defectiva Williams a plecat de mult timp. Așteptarea e un 
chin. 

În cele din urmă, cu pătura încă înfășurată în jurul umerilor, 
mă duc la ușă și pun mâna pe clanţă. Voi scoate doar capul, ca 
să văd dacă e prin preajmă. 

Trag, dar ușa nu se clintește. Sunt încuiată aici. 

Mă răsucesc pe călcâie și mă uit la cei patru pereţi. Oare mă 
urmăresc alți polițiști în clipa asta? 

Vederea mi se înceţoșează. Simt că mi se taie răsuflarea. 

Nu mă pot lăsa doborâtă de un atac de panică. 

Sunt închisă în această cameră pentru că detectiva Williams a 
vrut să-mi ofere intimitate? 

Sau sunt suspectată de o crimă despre care habar nu am? 


52. 


AMANDA 
Cu două luni în urmă 


Amanda plănuise ca, imediat după ce îl lăsa pe James pe 
banca din Central Park, să se ducă repede la un restaurant. 
Avea de gând să se așeze cât mai aproape de centrul sălii și să-l 
întrebe pe chelner despre ofertele serii, iar apoi, să achite cu 
cardul. Voia să fie ținută minte. 

In schimb, se năpusti pe ușa apartamentului, își scoase rochia 
cafenie și o lăsă mototolită pe podeaua băii, lângă poșetă, apoi 
dădu drumul la duș. 

Stătu sub apa fierbinte, spălându-se obsesiv, încercând să-și 
scoată sângele uscat de sub unghii. 

Și luptându-se să-și alunge imaginile din minte. Corpul lui 
James, cuprins de convulsii, pe bancă. Sângele care i se 
prelingea pe faţă din litera V care îi fusese tăiată deasupra 


VP - 223 


ochiului drept. Buzele care i se umflau. Pielea palidă strălucind 
de sudoare. Și pe Stacey holbându-se la Valerie, care stătea 
lângă el, ţinând bisturiul însângerat în mâna înmănușată. 

Amanda tremura în ciuda apei fierbinţi care o lovea. Nu 
reușea să se încălzească. 

— Sunati la 911! ţipase Amanda. Are o reacţie la 
medicament! 

Dar Valerie se aplecase din nou spre el, ștergându-i sângele 
de pe faţă cu un mic prosop albastru. Își curăța „pânza”, astfel 
încât să poată termina de scrijelit pe frunte cuvântul acela care 
avea să spună lumii ce îi făcuse James lui Daphne. 

— Oprește-te! Poate să moară! țipase Amanda. 

Se cuprinse în braţe, tremurând toată. Își aminti jurământul 
Nightingale!?, pe care îl recitase la absolvirea școlii de asistenţi 
medicali: „Mă leg cu trup și suflet... să-mi practic profesiunea cu 
loialitate... și nu voi da cu bună știință vreun leac vătămător...” 

Trebuiau să-l pedepsească pe James, nu să-l omoare. 

Prin zgomotul apei de la duș, auzi o sonerie. Telefonul cu 
cartelă pe care i-l dăduseră surorile Moore era încă în geantă, 
lângă prosopul însângerat. Învelit în prosop, era bisturiul. 

Amanda se uită drept înainte, iar apa îi înceţoșa vederea. 

— Lui i-a fost milă de Daphne? o întrebase Valerie, terminând 
V-ul. 

— Val, face spumă la gură, spusese Stacey. 

Spasmele lui James începeau să se domolească, pe măsură ce 
corpul său abandona lupta. 

Din jurământul pe care îl rostise în timp ce stătuse pe scenă la 
absolvire, cu trupul drept și mândru și soarele strălucind 
deasupra capului ei, Amanda își amintise: „Mă voi devota celor 
pe care îi îngrijesc”. 

Încercase să o împingă pe Valerie la o parte. Dacă lui James i 
se închideau căile respiratorii, ambulanţa avea să sosească prea 
târziu pentru a-l mai putea salva. Dar exista o șansă: zărise 
pixul în buzunarul lui James, cel pe care îl folosise pentru a 
semna bonul la restaurant. Și văzuse doctori efectuând 
traheotomii de urgenţă. Putea să-i facă o gaură în trahee cu 


12 jurământ asemănător celui hipocratic. După numele lui Florence Nightingale (1820- 
1910), infirmieră britanică renumită datorită devotamentului de care a dat dovadă în 
practicarea meseriei sale și pentru că a contribuit semnificativ la crearea serviciului 
sanitar modern. 


VP - 224 


bisturiul, apoi să folosească tubul pixului pentru a permite 
aerului să treacă prin gâtul lui umflat. 

— Dă-mi bisturiul! ordonase ea. 

Valerie o ignorase și începuse să schițeze cea de-a doua 
literă, |. Cassandra și Jane, care se ocupau de supraveghere, 
veniseră în fugă. 

— Se apropie cineva. Trebuie să plecăm de aici! 

Cassandra o apucase pe Valerie de braț, făcând-o să scape 
bisturiul. 

Amanda îl ridicase. 

— Trebuie să-l ajut! 

Corpul lui James zvâcnise pentru ultima oară, apoi 
încremenise. 

— Cred că a murit, spusese Stacey. 

Cassandra nu ezitase. 

— Trebuie să pară un jaf! 

— Cu litera aia pe frunte? zisese Valerie, și totuși băgase 
mâna în buzunarul lui de la spate și îi scosese portofelul. 

Cassandra îi desfăcuse ceasul. 

Apoi Jane dusese un deget la buze. 

De cealaltă parte a stejarului falnic, un câine începuse să 
latre. 

— Trebuie să plecăm acum! șoptise Cassandra. 

Amanda atinsese cu două degete gâtul lui James. Nu mai 
avea puls. 

— Nu! șoptise ea. 

La spital, privise de multe ori moartea în faţă: o înfruntase cu 
mâinile, cu instrumentele și cunoștințele ei. Nu era niciodată 
ușor să piardă un pacient. 

Însă, de data aceasta, era altfel. 

Niciodată nu fusese complicea morţii. Luase prosopul pe care 
Valerie îl lăsase pe pieptul lui, învelise bisturiul în el și îl băgase 
în geantă, în timp ce Stacey o înșfăcase de cot și o trăsese de- 
acolo. 

— Hai, Amanda! Mișcă! 

Cele cinci femei se grăbiseră către ieșirea din parc. În faţă se 
vedeau luminile strălucitoare ale farurilor, restaurantelor și 
clădirilor. 

— Despărţiţi-vă! le ceruse Cassandra. 

În bătaia felinarului, expresia ei fusese impasibilă. 


VP - 225 


— Ne vedem la mine, zisese, cu un glas ferm, egal. 

Amanda privise cum celelalte femei o apucaseră în direcţii 
diferite. Cassandra și Jane chemaseră un taxi, Valerie dispăruse 
în tenebrele de la marginea parcului, iar Stacey își băgase 
mâinile în buzunarele pantalonilor și o pornise spre metrou. 

Amanda rămăsese singură acolo. 

Apoi o rupsese la fugă. Dar nu spre apartamentul Cassandrei. 

Fugise acasă. 


53. 


SHAY 


Aproximativ 50% dintre americani spun că se bazează pe 
instinct pentru a-și da seama ce este adevărat și ce nu. Unul din 
șapte spune că se încrede în instinctul său pentru a lua decizii, 
în timp ce unul din zece afirmă că rareori are încredere în 
instinct. 


Jurnal de date, pagina 66 


Când detectiva Williams revine în sfârșit în cameră, își cere 
scuze că ușa a fost încuiată. 

— Se încuie automat când se închide. Eşti liberă să pleci 
oricând dorești. 

— Oh, bine! face Shay, simțind cum senzaţia de claustrofobie 
se diminuează. Ai aflat ceva despre ce s-a întâmplat aseară? Ale 
cui sunt lucrurile din apartamentul meu? 

— Deocamdată, nu avem nicio informaţie despre asta. 

Dar portofelul trebuie să fi conținut ceva care să indice cui 
aparţinea - un permis de conducere sau un card de credit. Insă 
înainte de a apuca să întreb asta, detectiva Williams se așază și 
se apleacă în față, cu antebraţele sprijinite pe masă. 

Tonul ei nu se schimbă când îmi pune următoarea întrebare. 
Dar simt o schimbare în atmosferă, de parcă cineva ar fi apăsat 
un comutator. 

— Unde ai fost în noaptea de joi, 15 august, Shay? 

Clipesc și clatin ușor din cap. Au trecut câteva luni de-atunci. 


VP - 226 


— Nu știu pe dinafară, șoptesc eu. 

Îmi cobor privirea spre telefonul meu, care este acum pe 
masă. 

— Pot să mă uit în calendar? 

— Ar fi minunat, dacă nu te deranjează. 

Deschid calendarul. „Serviciu, dentist, alergare 10 kilometri”. 

— Am fost la serviciu toată ziua, apoi m-am dus să-mi fac un 
detartraj. lar seara, am fost să alerg. Vezi? 

Îi arăt telefonul, iar defectiva Williams încuviinţează din cap. 
Dar nu se uită la ecran. Se uită fix la mine. 

Tăcerea este apăsătoare. 

— Îmi pare rău că nu este ceva mai interesant, rostesc eu, 
încercând să alung tensiunea. 

Ea nu zâmbește. Pare, aproape, că așteaptă să-i spun mai 
multe. 

— Ce se petrece? 

— Asta este tot deocamdată, zice detectiva Williams în cele 
din urmă. 

Se ridică, iar eu fac la fel. 

Mă conduce la ușa din faţă. 

— Tinem legătura, spune ea înainte să ies. 

Mă opresc pe strada aglomerată, simţindu-mă dezorientată. 
Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să fiu singură. 

Așa că îl sun pe Sean. În clipa când îi aud vocea caldă și 
familiară... 

— Hei, Shay! 

izbucnesc într-un plâns cu suspine. 

* 


Sunt foarte recunoscătoare că, măcar de data asta, Jody nu e 
prin preajmă. Are un proiect care ar trebui să dureze toată 
după-amiaza. 

Suntem doar eu și Sean pe noua lui canapea - cumpărată 
pentru a o înlocui pe cea pe care am luat-o cu mine -, având în 
față două pahare mari de apă. Mă simt încă deshidratată, aşa 
cum se întâmplă adesea după ce iau Ambien. Așa că poate am 
înghițit o pastilă la un moment dat aseară. 

Vorbim de multă vreme. Sean a fost atât de uimit de cele 
întâmplate, încât a trebuit să-i spun de două ori toată povestea. 

Nici mie nu mi se pare real. 

— Deci, cum a rămas treaba cu detectiva? 


VP - 227 


Stau încovoiată, cu picioarele ridicate pe canapea și 
cuprinzându-mi genunchii cu brațele. 

— A întrebat dacă plănuiesc să fac vreun drum în afara 
orașului și i-am zis că nu. Evident, știe unde locuiesc. Nu sunt 
sigură că mă pot întoarce în apartamentul meu. Dacă persoana 
care a lăsat toate acele lucruri se întoarce? 

Nu-mi pot reprima un fior. 

— Vei sta aici. Ca pe vremuri. 

Apoi Sean surâde și îmi dau seama că încearcă să-mi smulgă 
și mie un zâmbet. 

— Dar ar trebui să știi că Jody ţi-a transformat camera în 
birou. 

„Bineînţeles”, gândesc eu. Când îmi ridic privirea, văd că 
Sean se uită la mine cu îngrijorare. 

— Hei, ai mâncat ceva azi? 

Clatin din cap. Când am intrat în baie la secția de poliţie, m- 
am speriat de reflexia mea în oglindă. Rimelul mi se întinsese 
sub ochi, iar părul îmi era ciufulit. Am umezit un prosop de 
hârtie și m-am șters sub ochi, apoi mi-am dat cu apă rece pe 
faţă, înainte de a încerca să-mi netezesc un pic părul. Mi-am 
scos lentilele de contact și mi-am pus ochelarii, bucuroasă că îi 
aveam în geantă și că mă gândisem să-i iau înainte ca detectiva 
Williams să mă aducă la secţie. 

— Nu mi-e foame. 

— Haide! zice și mă înghiontește ușurel în genunchi. Trebuie 
să te hrănești. Ce-ai zice să-ţi fac un smoothie cum îţi place, cu 
banane? 

ÎI urmez câţiva pași până la bucătărie. 

— Nu vrei să le suni din nou pe prietenele tale? 

Mă uit la telefon. Ted nu mi-a răspuns încă la mesaj. Și nici 
Cassandra, nici Jane nu mi-au răspuns la apeluri. Așa că le trimit 
iarăși mesaje surorilor Moore: „Vă rog să mă sunaţi cât de 
repede puteți. S-a întâmplat ceva îngrozitor”. Aştept o clipă, 
uitându-mă la ecran, dar nu văd cele trei puncte care ar indica 
faptul că una dintre ele îmi răspunde. 

— Probabil că sunt cu un client sau ceva de genul ăsta. 

Sean ia o banană din coșul cu fructe și începe să o tăie. 

— Se ocupă de PR, nu? 

— Da. 


VP - 228 


Îmi dau seama că încearcă să mă facă să nu mă mai gândesc 
la ultimele ore, să-mi ofere o oază de calm, dar nu sunt în stare 
de conversaţie. 

Se întinde după untul de migdale, care se află în bufet, și 
continuă să vorbească, povestindu-mi despre noul elev pe care 
îl meditează. 

— Așadar, o mamă obsedată m-a sunat zilele trecute și mi-a 
spus că fiul ei a obţinut 1580 de puncte la SATY}. Vrea să-l ajut 
să obțină fix punctajul maxim, 1600. 

Sean scoate esenţa de vanilie din sertarul pentru condimente. 
Observ că sertarele sunt acum tapetate cu hârtie autoadezivă în 
dungi strălucitoare. 

— O, uau! zic eu indiferentă. 

Pune o mână pe umărul meu. 

— Ar fi mai bine să tac? 

Clatin repede din cap. Dacă ar fi liniște, gândurile mele ar fi 
prea tulburătoare. 

— Atunci, revenim după o scurtă pauză. 

Zgomotul puternic al blenderului mă ia prin surprindere și 
tresar. Sean observă și îl oprește. 

— Îmi pare rău! 

Toarnă smoothie-urile în două pahare și pune în ele paie 
metalice refolosibile. 

— Jody a luat astea. Sunt mult mai bune pentru mediu. 

Mi-o amintesc pe Cassandra dându-mi paharul cu șampanie 
aseară și simt o mână moale pe umăr. Îmi reprim un fior. 

— Haide, ia o gură! mă îndeamnă Sean, apoi soarbe zdravăn 
din pahar, iar eu îi urmez exemplul. 

Lichidul rece îmi alunecă plăcut pe gât, dar nu știu dacă voi fi 
în stare să mai beau. 

— Ce-am uitat? Nu are exact același gust cu cel pe care îl faci 
tu mereu. 

— Scorţișoara. 

Telefonul îmi zumzăie în buzunarul jeanșilor. Este un mesaj de 
la mama: „Scumpo! Piure sau cartofi dulci pentru Ziua 
Recunoștinței? Sau amândouă?” 

Nu pot să cred că lumea se învârte în continuare în jurul axei 
obișnuite - că oamenii se gândesc la mesele de sărbători, citesc 
gazeta de sâmbătă și fac jogging în Central Park. 


13 Teste standard pentru admiterea la facultate. 
VP - 229 


— De la prietenele tale? 

Clatin din cap. 

— Îmi amintesc că și lor le plăceau smoothie-urile tale. 

Mai ia o înghiţitură. 

Mă încrunt. 

— De ce spui asta? 

— Așa ziceau în seara aia când ne-am întâlnit la o bere și le-ai 
sunat ca să le spui de apartament, îmi explică el, apoi se 
îndreaptă spre canapea și bate ușor în pernă. Vino aici, ești 
puţin cam palidă! 

Mă apropii încet și mă cufund în ea. Simt brusc că nu mă mai 
ţin picioarele. 

Nu am preparat niciodată vreun smoothie pentru Cassandra 
sau Jane. Nu-mi amintesc să fi discutat vreodată despre asta. 

— Shay? 

— Iti poţi aminti exact ce au spus? 

Se uită în sus și spre stânga, așa cum fac mulţi oameni când 
încearcă să-și amintească ceva. Mă pomenesc că îmi ţin 
respirația. 

— Una dintre ele - nu știu care - ţi-a spus că te și vede stând 
în noua ta bucătărie și făcând celebrul tău smoothie. 

Simt că mă furnică pielea. 

Sean se uită la mine. 

— Te simţi bine? 

— De unde știau surorile Moore de smoothie-urile pe care mi 
le fac? șoptesc eu. 

De îndată ce spun asta cu voce tare, un alt gând îmi 
explodează în creier. Este un ecou al întrebării pe care mi-am 
pus-o ameţită aseară, când stăteam întinsă pe canapea: „De 
unde știa Jane că Amanda purta o rochie cu buline în ziua în 
care a murit?” 

Nu există nicio explicaţie simplă. Jane zisese că fusese 
ocupată cu serviciul, că dorise să o sune pe Amanda, dar nu o 
făcuse. Și, cu toate că eu știam ce purtase Amanda, nu 
vorbisem niciodată cu ele despre ţinuta ei. Sunt sigură că nu 
menţionasem rochia verde cu buline când mă întâlnisem cu 
surorile Moore la staţia de metrou din 33" Street, în ziua în care 
văzusem pe cineva care semăna cu Amanda. M-am gândit, îmi 
amintesc clar asta, că, dacă aș include și acel detaliu, m-ar face 
să par nebună. 


VP - 230 


— Shay? zice Sean, încruntat. Ce se întâmplă? 

Un alt fragment de amintire: Jane îmi spune să mă întind pe 
canapea și să dorm. Aseară, oboseala mă cuprinsese așa de 
brusc, încât nu m-am putut opune. Nici chiar în serile când 
luasem Ambien, nu mă lovise niciodată atât de rapid și de 
brutal. 

— Trebuie să le sun din nou pe Cassandra și Jane. 

De data aceasta, o sun pe Jane mai întâi. Apelul meu intră 
direct în mesageria vocală. 

— Jane, te rog, am nevoie de ajutorul vostru. 

Vocea îmi tremură. 

Apoi o sun pe Cassandra. Când, în sfârșit, aud vocea ei 
răgușită, rostesc repede: 

— Cassandra, slavă Domnului că am dat de tine. Sunt Shay. 
Ceva... 

Mă întrerupe pe un ton atât de ferm și de glacial, încât efectiv 
tresar. 

— Shay! Îți spun pentru ultima dată, nu ne mai suna pe mine 
și pe Jane. Nu ne mai urmări. Ai nevoie de ajutor specializat. Tu 
ai probleme grave. 

Apoi închide. 

Rămân cu telefonul la ureche, atât de șocată, că nu mă pot 
mișca. Mi-e greu să respir. 

De ce mi-ar spune Cassandra așa ceva? Am făcut ceva 
îngrozitor aseară, ceva de care nu-mi amintesc? Probabil că da, 
dacă a ajuns să-mi zică niște vorbe atât de grele. 

Ochii mi se umplu cu lacrimi și, din reflex, dau să o sun iar, ca 
să-i cer iertare. 

— Ce a spus? întreabă Sean. 

— Stai o secundă, șoptesc eu. 

Capul începe din nou să-mi zvâcnească dureros. 

Nimic din ce s-a întâmplat în ultimele optsprezece ore nu are 
sens. 

Cassandra mi-a vorbit aproape ca și cum m-ar fi urât. Mi-a zis 
să nu le mai deranjez pe ea și pe Jane. 

Dar ele sunt cele care au venit la mine aseară și au adus 
șampanie. Cassandra a spus că și-ar fi dorit să poată anula 
planurile pe care le aveau, ca să stea cu mine. 


VP - 231 


Mă cuprinde aceeași senzaţie ciudată de irealitate pe care am 
avut-o în ziua când am urmărit-o până la metrou pe femeia care 
semăna cu Amanda. 

Cum de era posibil ca ele să se întoarcă atât de repede 
împotriva mea? 

Stomacul mi se contractă și fug la baie. Încerc să vomit în 
toaletă, dar nu iese nimic din mine, apoi mă ridic și, cu mâinile 
tremurânde, deschid robinetul chiuvetei. Imi dau cu apă rece pe 
încheieturi și îmi clătesc gura. 

Îmi privesc reflexia în oglindă. 

Nu seamănă nici cu versiunea mea veche, dar nici cu cea 
nouă. Expresia din ochii mei aparţine unei străine. 

Ochii Amandei erau goi în ziua când am văzut-o - de parcă 
nu-i mai rămăsese nimic. Nicio bucurie, nicio speranță, pe 
nimeni căruia să-i pese de ea. 

Dar surorile Moore pretindeau că au iubit-o. 

Se comportaseră de parcă le-ar fi păsat și de mine - cel puţin 
până în urmă cu câteva minute, când cuvintele Cassandrei m-au 
străpuns ca un pumnal. 

Totul pare scăpat de sub control. 

„Gândeșşte!” îmi spun cu frenezie. Încerc să-mi amintesc ce le- 
aș fi putut spune Cassandrei și lui Jane, ceva ce ar fi putut fi 
interpretat greșit, explicând astfel adversitatea lor. 

Dar, în schimb, mintea mea se întoarce înapoi în timp, la 
momentul când am văzut-o pe femeia care semăna cu Amanda, 
la scurtă vreme după sinuciderea acesteia. Surorile Moore s-au 
întâmplat să treacă pe lângă staţia de metrou exact când 
stăteam agăţată de stâlp, tremurând și gâfâind. Simţindu-mă la 
fel de îngrozită și descumpănită ca acum. 

Păruse un miracol: care erau șansele ca ele să se afle exact în 
acel loc, exact în acel moment? Și să mă recunoască, după o 
întâlnire relativ scurtă, într-o mulţime de oameni cu umbrele, 
când mai aveam și tot părul ud, lipit de față? Și ca întâlnirea lor 
să fie anulată, ceea ce le oferise o oră pe care să o petreacă cu 
mine? 

Aproape infinitezimale. 

Cândva, am încercat să aflu câţi oameni sunt în New York în 
timpul zilei, când navetiștii vin la muncă. Numărul este greu de 
verificat, dar, pentru Manhattan, estimarea este de șaizeci și 


VP - 232 


șapte de mii de oameni pe kilometru pătrat. lar în oraș există 
patru sute șaptezeci și două de staţii de metrou. 

Respirația mi se accelerează și îmi încleștez palmele de 
marginile dure și reci ale chiuvetei. 

Cassandra mi-a spus să nu le mai urmăresc. Dar ele sunt cele 
care au apărut ca din senin, deși șansele ca acest lucru să se 
întâmple erau infime. 

Surorile Moore au spus că femeia aceea care semăna cu 
Amanda nu exista. Dar m-au transformat pe mine în sosia ei. 

Nimic nu are sens. 


54. 


AMANDA 


Cu două luni în urmă 


„Amanda, sună-mă!” 

„Amanda, te simţi bine?” 

La fiecare câteva ore, telefonul ei mobil suna, primind apeluri 
mesaje de la celelalte femei. 

„Amanda, te rog, răspunde! Ne facem griji pentru tine!” 

Nu-și putea alunga din minte imaginea lui James prăbușit pe 
banca din parc, în timp ce viaţa se scurgea din el. 

„Amanda, sunt chiar după colţ. Pot să trec pe la tine?” 

În cele din urmă, mesajul de la Beth o făcu să ia telefonul și 
să o sune. Poate că Beth - avocata inteligentă și caldă - avea și 
ea regrete. 

— Hei, ce se întâmplă? De ce nu vorbești cu niciuna dintre 
noi? 

— Sunt îngrozită, șopti Amanda. 

Vocea îi era răgușită. Era sâmbătă dimineaţă și nu vorbise cu 
nimeni în cele treizeci și șase de ore de când James murise. 

— Uite ce-i, știu că lucrurile nu au mers exact așa cum am 
planificat. Dar trebuie să rămânem unite. 

— L-am ucis, Beth! 

Vocea Amandei tremura. O auzi pe Beth oftând încet. 

— Nu asta a fost intenţia noastră. 


Ș 


VP - 233 


Tonul lui Beth fusese iniţial prietenos, dar acum, devenise 
autoritar. 

— Și știi ce i-a făcut lui Daphne. Era diabolic! 

— Așadar, nimeni altcineva nu are regrete? 

— E prea târziu pentru așa ceva. 

Beth nu îi era aliată. Beth voia să o ţină în frâu. 

— Ce-ar fi să ne întâlnim și să vorbim despre asta? Am putea 
veni la tine. Toate. 

Înainte, fuseseră toate șapte pe aceeași lungime de undă. Dar 
acum, ar fi fost doar ea împotriva celorlalte șase femei. 

Amanda și le imagină înghesuite în mica ei sufragerie. Jane 
mângâind-o pe spate, Stacey puţin retrasă, cu braţele 
încrucișate la piept și cu maxilarele încleștate, Cassandra 
aplecându-se spre ea, Daphne și Beth împletindu-și vocile cu ale 
celorlalte - cuvintele lor amestecându-se și suprapunându-se, și 
apăsând-o pe Amanda în timp ce toate ar fi încercat să elimine 
ceea ce considerau a fi neloialitatea ei. Și Valerie privind-o cu 
ochii ei căprui, inexpresivi. 

— Nu mă simt bine, răspunse Amanda. 

Amanda o auzi pe Cassandra pe fundal, spunându-i lui Beth: 

— Lasă-mă să vorbesc cu ea. Trebuie să știm ce a făcut cu 
bisturiul. 

Amanda închise telefonul și opri tonul de apel. 

Ceva mai târziu - poate după o oră, poate după trei -, 
interfonul sună. 

Ea tresări. Erau în holul clădirii ei. 

Păși în șosete pe podea, făcând cât mai puţin zgomot cu 
putinţă, tresărind când o scândură scârţăi, chiar dacă știa că ele 
erau două etaje mai jos și nu puteau auzi nimic. Se duse în 
dormitorul ei îngust și se întinse pe pat, ascunzându-se sub 
așternuturile răvășite. 

Interfonul sună din nou. De data aceea, zgomotul puternic și 
insistent dură mult mai mult. Își acoperi urechile cu mâinile, dar 
tot îl auzi. 

Stătu întinsă pe pat, cu ochii strâns închiși, până când, în cele 
din urmă, sunetul se stinse. 

Când porni telefonul, târziu în acea noapte, văzu că avea 
douăzeci și patru de apeluri pierdute. 


VP - 234 


A doua zi, duminică, Amanda era de gardă. Se ridică din pat 
simţindu-și ochii afundați în orbite. Nu dormise mai deloc și nu 
mâncase nimic altceva decât o banană și o felie de pâine 
prăjită. 

Se îndreptă spre șifonier simțind că trupul o durea de parcă ar 
fi fost cu adevărat bolnavă. Se uită la coșul de rufe murdare, pe 
fundul căruia se afla mototolită rochia de vară cafenie, cu pete 
ruginii. Își puse costumul roz de spital și saboţii, în timp ce 
jurământul Nightingale îi veni din nou în minte: „Mă voi devota 
celor pe care îi îngrijesc”. 

Găsi anticearcănul în baie și își acoperi umbrele vineţii de sub 
ochi. Ascunsese bisturiul și prosopul în dulapul de sub chiuvetă. 
Nu suporta să se uite la obiectele care îi aminteau ce făcuseră. 
Dar tot simţea prezența lor. 

Dacă le-ar da bisturiul, ar lăsa-o în pace? 

„Nu”, gândi Amanda. „N-ar face asta niciodată”. 

Orașul i se păru diferit - încins și furibund. Pietonii o 
împingeau pe trotuar; o servietă legănată o lovi dureros în șold. 
Soarele bătea cu putere. Puse piciorul pe o trecere de pietoni, 
dar un taxi se năpusti de după colț, în ciuda culorii roșii a 
semaforului, cu claxonul urlând. 

Ajunse la serviciu și se sili să-i zâmbească paznicului, în timp 
ce își ridica mâna spre panoul de pe perete, pentru a apăsa 
butonul de acces spre camera de gardă. 

Oare el își dădea seama cât de diferită era? 

În prima oră de lucru, verifică semne vitale, răspunse la 
apeluri și ajută la tratarea unui pacient care avea pneumonie. 
Dar când se duse să ia antibiotice din dulapul aflat în camera cu 
medicamente, încremeni privind fix flacoanele cu morfină și se 
văzu amestecând lichidul în băutura lui James. 

— Amanda? 

Gina stătea în ușa deschisă a încăperii. 

Amanda nu știa de cât timp se afla șefa ei acolo. 

— Perfuzia pentru salonul cinci, spuse Gina. Nu ai schimbat-o. 

— O, nu, eu... 

— Am schimbat-o eu, rosti Gina, pe un ton sec, apoi se 
încruntă. Te simţi bine? 

Amanda dădu aprobator din cap. 

— Îmi pare rău! 


VP - 235 


Se grăbi să iasă din cameră. Amanda simți privirea Ginei 
ațintită asupra ei de mai multe ori în cursul zilei - pusese în 
pericol viața unui pacient. Dacă Gina nu ar fi schimbat perfuzia, 
bătrânul care suferise un accident vascular cerebral s-ar fi putut 
deshidrata până la un nivel periculos. 

Tura Amandei păru să dureze de două ori mai mult decât de 
obicei. Când, în sfârșit, ajunse acasă, nu se putu opri din 
tremurat. 


A doua zi fu și mai rău. 

Abia trecuse o jumătate de oră de când venise la lucru când 
cineva îi transmise un mesaj: 

— Hei, te-a sunat cineva! Nu și-a lăsat numele. 

Amanda privi fix cuvintele de pe hârtiuţa roz: „Mă bucur că te 
simţi mai bine. Ne vedem diseară!” 

Genunchii i se înmuiară. 

A reușit să facă faţa celei mai mari părți a turei. Dar, cu puţin 
timp înainte de a se termina, când se grăbea să-l ajute pe un 
medic care trata o victimă împușcată, se dezechilibră - lipsa de 
somn și de mâncare combinată cu stresul o făceau să fie mai 
neîndemânatică - și căzu peste pacient, scoțându-i tubul toracic, 
care îi ajuta plămânii să funcţioneze. 

Doctorul înjură și acoperi gaura cu mâinile. 

Amanda se uită fix la sângele roșu care acoperea mănușile 
din latex ale medicului. 

Nu mai putu să respire. Preţ de o clipă, nici măcar nu se putu 
mișca. 

— La naiba, Amanda! strigă doctorul. Cheamă o echipă de 
resuscitare! 

Gina intră grăbită în cameră, în timp ce Amanda se retrase de 
lângă targă. 

În loc să-și ajute pacienţii, ajunsese un pericol pentru ei. 

— Trebuie să plec, îi spuse Ginei. 

Gina nu răspunse, concentrându-se strict asupra tânărului cu 
pieptul sfâșiat de un glonţ. 

Amanda străbătu în fugă coridorul lung, cu saboțţii scârțâindu-i 
pe linoleum, și ieși din clădire. Făcu câţiva pași împleticiţi pe 
trotuar, gâfâind. 

Apoi văzu o femeie stând chiar în faţa ei, pe trotuarul de 
vizavi, cu părul drept și negru strălucind în lumina soarelui. 


VP - 236 


„Nu!” Pulsul Amandei se intensifică. Se întoarse și se repezi 
înapoi în spital. 

Cu degete tremurânde, își scoase telefonul din buzunar și 
comandă un Uber. Stătu lângă paznic până când mașina intră pe 
aleea circulară de la camera de gardă. leși repede și se grăbi să 
se așeze banchetă. 

— Vă rog, grăbiţi-vă! ţipă ea. 

După opt minute, când Uberul opri în faţa clădirii ei, avea deja 
cheile pregătite. Urcă treptele în fugă, se năpusti pe ușă, o 
încuie de două ori și puse lanţul, pentru a o asigura cât mai 
bine. 

Interfonul sună câteva minute mai târziu. 

e 

Următoarele zile se contopeau. În prima zi, sună la spital și 
anunţă că era bolnavă, apoi își închise telefonul. 

Când îl reporni, pe lângă toate apelurile și mesajele de la 
femeile din grup, era unul de la Gina: „Amanda, trebuie să 
vorbim. Sună-mă”. 

Dar ce i-ar fi putut spune Ginei? 

Nu reușea deloc să mai doarmă; celelalte femei erau 
neobosite. Uneori, auzea bătăi ușoare în ușă. Odată, în toiul 
nopţii, o cheie scrâșnise în broască. In timp ce privea fix, 
încordată, ușa se deschise până când lanțul se întinse la limită. 

„Cum de au făcut rost de o cheie?” 

Uneori, vocea care plutea prin crăpătura ușii era amabilă și 
mieroasă: 

— Hai să vorbim despre asta! Scumpo, încercăm să te ajutăm. 
Haide, descuie ușa! 

Alteori, era aspră: 

— Trebuie să treci peste asta. Vom fi în regulă dacă rămânem 
unite, așa cum am promis că vom face. James ar fi făcut rău și 
altor femei. Le-ai salvat, la fel cum îi salvezi pe pacienţii din 
spital. Ai salvat foarte multe femei pe care nici măcar nu le 
cunoști, Amanda. Deschide ușa! 

Cele mai rele au fost șuierăturile care păreau să i se rotească 
prin minte, ca niște fuioare de fum: 

— Tu ai fost cea care a furat medicamentul. 7u l-ai drogat. 7u 
vei fi pusă sub acuzare pentru toate astea. Dacă nu începi să 
cooperezi, vei face închisoare pe viaţă! 


VP - 237 


începu să se întrebe dacă vocile erau reale sau erau doar în 
capul ei? 

Știa de ce erau capabile celelalte femei din grup și de 
pedepsele pe care le aplicaseră, chiar și unor oameni pe care 
nu-i cunoșteau - cum ar fi părinţii care nu se deranjaseră să-și 
viziteze fiul adolescent aflat în comă indusă, după ce îl dăduseră 
afară din casă pentru că era homosexual. Femeile așteptaseră 
luni întregi, până târziu într-o sâmbătă seară, când luminile din 
casa aflată în Long Island a părinţilor lui se stinseră. Apoi 
desfăcuseră furtunul de grădină din curtea din faţă, îl 
strecurasem prin fanta pentru corespondenţă și răsuciseră 
robinetul metalic. Mii de litri de apă umpluseră casa în vreme ce 
părinţii dormeau - saturând podelele din lemn, trecând prin 
covoare, scurgându-se în subsol și deteriorând structura. 

— Să vadă și ei cum e să rămâi fără locuinţă, le șoptise 
Valerie celorlalte, pe când se îndepărtau pe furiș de casă. 

lar grupul decisese că a-i strecura în băutură puţin sirop de 
ipecacuanha fostului soț al lui Beth, cel care o părăsise când 
fusese diagnosticată cu cancer, nu era o pedeapsă suficientă, 
chiar dacă femeile urmăriseră cu încântare filmarea făcută de 
Stacey la acel eveniment dezastruos pentru el. 

Plecase în fugă de pe scenă, după doar câteva minute de 
când începuse să-și citească poeziile, dar nu suficient de repede 
pentru a ajunge la baie. Făcuseră un GIF cu el vomitând pe 
podeaua cafenelei și îl încărcaseră pe YouTube, legat de numele 
său, astfel încât scena să dăinuie pentru eternitate. 

— Acest GIF va apărea de fiecare dată când cineva o să caute 
numele lui, spusese Cassandra. 

Și o pedepsiseră și pe mama abuzivă care locuise lângă 
Stacey, mai întâi mituindu-i pe vecini pentru a suna în mod 
repetat la serviciile sociale, în numele fetiţei. Dar asta era 
dreptate, nu răzbunarea după care tânjeau. Așadar, au pătruns 
în apartamentul ei și au plantat suficiente droguri pentru a se 
asigura că nici cel mai bun avocat nu ar putea-o scăpa deo 
pedeapsă cu închisoarea. Jane dăduse telefonul anonim la 
poliție. 

Amanda le cunoștea pe surorile Moore de mai puţin de un an. 

Cumva, i se părea că fusese atrasă pe orbita lor de mult mai 
mult timp. Fusese impresionată de charisma lor, de căldura lor, 
de faptul că îi oferiseră un loc în grupul lor strâns unit. 


VP - 238 


Nu-și dăduse seama cât de singură fusese înainte ca acele 
femei să o accepte, umplând golul pe care îl purtase în suflet 
încă din copilărie. 

Dar, la urma urmei, nu era cu adevărat una dintre ele. 

Și probabil că, acum, și-au dat și ele seama de asta. 


55. 


SHAY 


Cele mai frecvente concepții greșite privind contactul cu 
oamenii legii: 

e Dacă explici cum stau lucrurile, scapi de necaz; 

e Trebuie să colaborezi cu poliția, ca să nu fii pus sub acuzare; 

e Ești în siguranță dacă un polițist nu ţi-a citit drepturile. 


Jurnal de date, pagina 67 


Sean avea o meditaţie în după-amiaza aceea și s-a oferit-o să 
anuleze, dar i-am spus să se ducă. 

Mi-am dat seama că era încă îngrijorat pentru mine, dar l-am 
convins că vreau să fac un duș lung și fierbinte și să trag un puli 
de somn. 

Mi-a oferit vechea mea cameră - noul birou -, unde a întins o 
saltea matlasată, pe care a pus o pernă și niște așternuturi. Mi-a 
mai dat și unul dintre hanoracele lui și o periuţă de dinţi sigilată. 

— Jody se va întoarce în curând, a spus el înainte de a pleca. 
l-am zis că vei rămâne aici la noapte. 

După ce fac duș, îmi pun din nou jeanșii și mă îmbrac cu 
hanoracul lui Sean. Închid puţin ochii în timp ce îi inspir 
parfumul. Apoi mă îndrept spre birou. 

Jody a transformat complet camera. E aproape de 
nerecunoscut. Un perete este vopsit într-un galben pal, iar trei 
desene în alb și negru atârnă deasupra biroului îngust. 

Mă așez pe marginea saltelei, îmi deschid Jurnalul de date și 
notez toate lucrurile pe care mi le amintesc de când le-am 
întâlnit pe surorile Moore. 


VP - 239 


„tiau că eu și Amanda nu ne-am cunoscut la cabinetul 
veterinar. Știau ce purta Amanda în ziua în care a murit, deși nu 
au fost de față. Au apărut imediat după ce am văzut-o pe femeia 
în rochie cu buline coborând la metrou, dar mi-au spus că ea nu 
exista. M-au făcut să semăn cu Amanda. M-au încurajat să mă 
mut în apartamentul Amandei. M-au trimis să fac cumpărături la 
magazinul lui Daphne, dar nu i-au spus că voi veni. Am căzut 
într-un somn ciudat și greu, după ce au venit și mi-au dat un 
pahar de șampanie - pe care l-au schimbat cu al meu”. 

Mai adaug câteva rânduri: „Surorile Moore au plecat din 
apartamentul meu - ușa se blochează automat, trebuie doar s-o 
închizi, funcţionând la fel ca cea de la secţia de poliţie -, iar a 
doua zi dimineaţă, m-am trezit cu toate lucrurile alea ciudate pe 
podeaua mea. Și acum, surorile s-au întors brusc împotriva 
mea...” 

Aud ușa de la intrarea în apartament deschizându-se și simt 
că-mi sare inima din piept. Apoi Jody strigă: 

— Hei! 

Inainte să apuc să mă ridic și să-i ies în întâmpinare, apare în 
prag. Sunt şocată când se repede la mine și mă îmbrățișează 
strâns. 

— Sărăcuţa de tine! 

— Mulţumesc! murmur eu. 

Cuvintele ei îmi aduc iarăși lacrimi în ochi. 

— Vrei ceva de băut? Un ceai? Sau poate ceva mai tare? 

— Nu, mersi, sunt în regulă. Iti mulţumesc că mă lași să stau 
aici în noaptea asta. 

Jody ia cămașa albastră, pe care am lăsat-o la capul saltelei, 
lângă așternut, și o netezește înainte de a o împături într-un 
pătrat perfect. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? Sean mi-a spus ceva, dar... 

lau povestea de la capăt, dar o versiune trunchiată a celei pe 
care i-am relatat-o lui Sean. 

— Lasă-mă să-ţi pregătesc patul, mă întrerupe Jody. 

Mă ridic și mă îndrept spre birou, pentru a-mi pune pe el 
Jurnalul de date, ca să o pot ajuta pe Jody să întindă cearșaful 
peste saltea. 

Și în clipa aceea, o văd. 

O vază neobișnuită, în formă de mână cu degetele în jos și 
încheietura goală pe dinăuntru, unde ar trebui să stea tulpinile 


VP - 240 


florilor, doar că Jody a umplut-o cu pixuri și creioane. Recunosc 
această vază. Am văzut-o în casa prietenei Cassandrei și a lui 
Jane, casa de care am avut grijă. 

Clipesc de mai multe ori, pentru a mă asigura că nu e o altă 
nălucire. Apoi o ating și simt porțelanul rece în mâna mea. E 
real. 

Mă răsucesc pe călcâie, ţinând vaza în mână. 

— De unde ai luat asta? întreb eu. 

Jody, ocupată să-mi înfoaie perna, se oprește brusc. 

— E nostimă, nu? O clientă avea una la fel în bucătărie și mi-a 
plăcut, așa că am căutat pe internet. E perfectă pentru camera 
asta, nu-i așa? 

Vaza este o altă coincidenţă. În ultimul timp, au fost prea 
multe legate de relaţia mea cu surorile Moore. 

— Cum o chema pe clientă? 

Îmi simt gâtul încleștat, așa că glasul îmi iese ușor tremurând. 

— Ăăă... Deena... zice Jody încruntându-se. Nu-mi amintesc 
numele ei de familie. A plătit în numerar. Asta îmi amintesc. 

Nu mi s-a spus niciodată numele proprietarei apartamentului 
de care am avut grijă. Dar îmi amintesc adresa ei. Când o spun, 
Jody scoate telefonul. 

— Îmi sună cunoscut... zice ea și se uită în calendar. Stai așa, 
o am, trebuie doar să găsesc ziua... A fost acum vreo două 
săptămâni. 

Mă privește mirată. 

Picioarele îmi cedează și mă prăbușesc pe marginea saltelei. 

— De unde ai știut? mă întreabă Jody. 

(J 

Nu pot să dorm în noaptea aceea. Stau trează ore în șir, 
uitându-mă la tavan, derulând totul în minte, până când simt că 
mă ia ameţeala. În cele din urmă, aţipesc înspre zori, dar am un 
somn agitat. 

Mă ridic încercând să fac cât mai puţin zgomot, deoarece ușa 
camerei lui Sean și Jody este încă închisă, apoi mă îmbrac din 
nou cu hanoracul lui Sean și cu jeanșii mei. Nu vreau să iau 
geanta pe care mi-au dat-o surorile Moore, așa că îmi bag 
telefonul mobil și portofelul în buzunarul mare, din față, al 
hanoracului, într-un final, îmi pun ochelarii de soare pe cap. 


VP - 241 


Părăsesc apartamentul duminică dimineaţă, în jurul orei opt și 
jumătate - în aceeași zi din săptămână și la aceeași oră ca 
atunci când a început totul, cu doar câteva luni în urmă. 

Pe atunci era foarte cald și înăbușitor. Acum e un soare cu 
dinţi. Dar sunt atât de agitată, încât nu simt nici măcar vântul 
șfichiuitor sau lipsa unei haine mai groase. 

Noi piese ale puzzle-ului mi se tot învârt în minte. Jody a fost 
în apartamentul de pe East 12" Street cu mai puţin de o 
săptămână înainte ca surorile Moore să-mi propună să stau 
acolo. leri, am bombardat-o pe Jody cu întrebări despre Deena, 
clienta care solicitase reorganizarea garderobei sale. Dar Jody 
nu știa prea multe - petrecuseră doar câteva ore împreună. 

A spus că femeia părea să aibă spre patruzeci de ani, că 
divorțase recent și că dorise să stea de vorbă la un pahar de vin. 

— Eu nu beau niciodată când sunt la lucru, dar nu am vrut să 
jignesc o clientă, explicase Jody. 

In cele din urmă, am aflat de la ea că Deena pusese multe 
întrebări personale, inclusiv despre relaţia lui Jody cu Sean și 
chiar despre colega de apartament a lui Sean. Despre mine. 

Jody  ezitase când îi cerusem să-mi spună exact ce 
discutaseră. 

— Nu-mi amintesc precis, mi-a spus ea, evitându-mi privirea. 
S-ar putea să mă fi întrebat cum ești... cam asta a fost tot. 

— Și ce i-ai zis? am insistat eu. 

Nu-mi păsa de părerea lui Jody despre mine, dar trebuia să 
știu ce informații i-a dat. 

— l-am spus că ești drăguță! a răspuns Jody, oarecum 
indignată. 

Indiferent cât de mult am încercat, ea nu a vrut să dezvăluie 
nimic mai mult. 

Cotesc, apropiindu-mă de destinaţie. Sunt atât de agitată, 
încât merg mult mai repede decât de obicei. Orașul a început să 
se trezească. 

Un curier pe bicicletă ţipă la un taximetrist care i-a tăiat 
calea, iar o mamă își zorește fiul rămas în urmă, avertizându-l 
că va întârzia la antrenamentul de fotbal. Un autobuz se oprește 
în staţia pe lângă care trec, pufăind zgomotos, iar o femeie cu 
un aer obosit se suie în el. 

Cunosc destul de bine împrejurimile - am cumpărat banane și 
căpșune de la vânzătorul de fructe din colţul străzii, pe unde 


VP - 242 


tocmai am trecut. M-am întâlnit cu Anne, prietena Cassandrei și 
a lui Jane, la același colț, înainte ca Anne să mă ajute să scap de 
fobia legată de metrou. 

Imi dau seama că lucrurile nu arată bine pentru mine, chiar 
dacă nimeni nu m-a arestat, iar detectiva Williams a spus că 
sunt liberă să plec oricând doresc. Mai am nevoie de o 
informaţie, care, de asemenea, m-ar putea ajuta să o conving 
pe detectiva Williams că am fost implicată fără voia mea în ceva 
urât. 

In cele din urmă, ajung la destinație, și anume la florărie. 

Aștept tremurând până când florăreasa descuie ușa. 

Ceea ce urmează să fac este riscant. Poate că ar fi trebuit să 
rămân acasă la Sean. 

Dar să fiu prudentă mi se pare cel mai periculos lucru pe care 
l-aș putea face. Nu pot să stau și să aştept ca alt lucru îngrozitor 
să se întâmple. 

— Căutaţi ceva special? întreabă florăreasa. 

— Doar un buchet simplu. Este un cadou. 

— Avem câteva aranjamente expuse în magazin sau aș putea 
să fac altul pentru dumneavoastră. 

Incerc să-mi dau seama care ar fi cea mai ieftină opţiune. 

— Mi-aţi putea da cinci crizanteme, vă rog? zic, arătând spre 
florile galbene aflate într-o găleată dintr-o vitrină frigorifică. 

— Desigur. 

Deschide ușa și alege cinci flori. Apoi le înfășoară în celofan și 
le leagă cu o panglică. Costă douăzeci și patru de dolari. 

Bag mâna în buzunar și scot portofelul subțire. Plătesc în 
numerar. 

Apoi mă îndrept spre apartamentul din East 12" Street, cel 
care reprezintă încă o legătură între mine și surorile Moore. 

Inainte să ajung acolo, mă opresc, îmi trag gluga pe cap și îmi 
pun ochelarii de soare. Apoi intru hotărâtă în clădire. 

— Bună ziua, îi spun portarului. Am o livrare pentru... 

Pun florile pe tejgheaua din hol și mă uit în telefon. 

— Nu-i văd numele, dar este apartamentul al 

— Valerie Ricci. Puteţi lua liftul de serviciu. 

Dar eu sunt deja la jumătatea drumului spre ușă. 

— Scuze, trebuie să fug! 

Mă grăbesc să ies. 


VP - 243 


Mă ascund în spatele unui stâlp de telefonie și aștept. Nu-mi 
vine să cred că trucul meu a funcţionat și i-am aflat numele. 
Speram asta, dar m-aș fi mulțumit doar să-i zăresc faţa. 

Și cine știe dacă femeia care locuiește în apartamentul cu 
vaza în formă de mână este acasă? Ar putea să fie din nou 
plecată. Dar portarul mi-a spus să i le duc sus, așa că sunt 
optimistă. 

Numele ei adevărat s-ar putea să nu fie Valerie Ricci. Dar 
acest lucru pare puțin probabil. A trebuit să arate o carte de 
identitate pentru a semna contractul de închiriere și are nevoie 
de un cont bancar pentru a-și plăti chiria. 

Sunt nerăbdătoare să-i confirm numele. Dar mai presus de 
orice îmi doresc să o văd. 

Nu trebuie să aștept mult. 

Câteva minute mai târziu, văd o femeie deplasându-se din 
spatele holului spre biroul portarului. Nu-i zăresc faţa, dar are 
părul șaten, lung până la umeri. 

EI îi întinde florile, iar ea se uită la ele, trecându-și degetele 
printre tulpini. Caută, probabil, un bileţel edificator, dar nu-l va 
găsi. 

Își înaltă capul și îi văd buzele mișcându-i-se în timp ce 
vorbește cu portarul. 

Apoi se întoarce și, pentru prima dată, îi văd trăsăturile. 

De data aceasta, șocul pe care ar trebui să-l simt nici nu se 
mai produce. Am devenit imună la întorsăturile incredibile care 
par să afecteze tot ce ating surorile Moore. 

O cunosc pe această femeie. M-a ţinut de mână când m-a 
ajutat să cobor scările la metrou și m-a făcut să râd cu gluma ei 
despre un vibrator. 

Dar ea și surorile Moore mi-au spus că o cheamă Anne. 

Încă privește în direcţia mea, dar sper că nu mă va 
recunoaște cu gluga pe cap și ochelarii de soare. 

Am intuit, pesemne, că va trebui să fiu invizibilă. 

Când se îndreaptă spre lift, ies din spatele stâlpului de 
telefonie și pornesc spre apartamentul lui Sean și Jody. 

Mă gândesc la faptele pe care trebuie să le adaug în Jurnalul 
meu de date. Am crezut că sunt trei persoane: Anne, care m-a 
dus la metrou; Deena, clienta care a angajat-o pe Jody; și femeia 
misterioasă în casa căreia locuisem. 

Dar, de fapt, sunt una și aceeași. 


VP - 244 


Locuiam în apartamentul lui Valerie Ricci când ea s-a prefăcut 
a fi altcineva și s-a întâlnit cu mine pentru a mă ajuta să scap de 
frica de metrou. Este atât de ciudat, încât mintea mea abia 
poate cuprinde totul. Evident, și surorile Moore știau toate 
acestea, aranjând atât întâlnirea, cât și șederea mea în acea 
locuință. 

Și acolo, în apartamentul acela, am început să mă gândesc la 
o schimbare de /ook. M-am privit într-o oglindă mare, 
dreptunghiulară, aflată în vestibul, ridicându-mi părul și 
scoțându-mi ochelarii. 

Și mi-am făcut în fiecare dimineaţă câte un smoothie cu 
banane. Surorile Moore mă urmăreau cumva? 

Aproape că mă împiedic de o bordură și mă prind de 
marginea unui tomberon, ca să nu cad. 

Pare o nebunie. Dar nu mai mare decât orice altceva din toate 
câte mi s-au întâmplat recent. 

În tot acest timp, am fost fixată pe Cassandra și Jane Moore. 
Le-am cercetat firma de PR și clienţii, am încercat să fiu o 
persoană cu care ar dori să-și petreacă timpul și chiar le-am 
considerat salvatoarele mele. 

Dar Valerie Ricci trebuie să fi conspirat cu ele ca să mă ducă 
în acel apartament. Și ea a fost cea care a angajat-o pe Jody şi i- 
a pus întrebări despre mine. 

Valerie trebuie să fie mai mult decât o simplă prietenă a 
Cassandrei și a lui Jane, așa cum au înfăţișat-o ele. 

Ea nu doar că face parte din povestea asta. Se află în 
epicentrul ei. 


56. 


CASSANDRA & JANE 


Poate că era prea mult să spere că Shay va fi arestată pe loc 
pentru uciderea lui James, după ce Valerie a sunat la poliţie 
pentru a da un pont anonim despre ușa deschisă și un prosop 
însângerat, la apartamentul 3D. 

Dar ar fi trebuit cel puţin să îndepărteze poliția de pe urmele 
lui Daphne. Mesajul pe care i-l trimisese lui James: „Sper să 


VP - 245 


putrezești în iad”. Litera V scrijelită pe fruntea lui și un început 
de | alături. Oare vreun anchetator isteţ ghicise cuvântul și 
făcuse legătura cu Daphne? 

Cu siguranţă, poliţia refăcuse deja pașii lui James din seara 
morţii sale. Probabil că a obţinut o descriere a femeii care a ieșit 
cu el din barul Twist - înaltă, cu părul castaniu-auriu, îmbrăcată 
cu o rochie de vară cafenie. Poate că vreo cameră de 
supraveghere de la o bancă sau o clădire din apropiere a 
surprins imaginea celor doi plecând și îndreptându-se spre 
Central Park în acea seară răcoroasă de august. 

Ar fi putut foarte bine să fie Shay. Mai ales că rochia - pe care 
surorile Moore o recuperaseră din coșul de rufe al Amandei, la 
doar câteva ore după moartea ei - a fost descoperită pe 
podeaua lui Shay. 

Probabil că Shay se ascundea în apartamentul lui Sean în 
clipa aceea, năucită nu numai de medicamente, ci și de 
întrebările ulterioare ale poliţiei, precum și de respingerea 
dureroasă a Cassandrei. 

Ultimul lucru la care s-au așteptat-o surorile a fost ca modesta 
și blânda Shay să treacă în ofensivă. 

Imediat după ce Cassandra și Jane primesc telefonul lui 
Valerie... 

— Cred că Shay a fost aici. M-a păcălit să cobor în hol. 

„„Își dau seama că trebuie să pună și mai multă presiune 
asupra ei. 

Localizatorul din noua poșetă a lui Shay a rămas în 
apartamentul lui Sean. 

Dar când Jane îi telefonează lui Jody, imediat după ce Valerie 
primește florile, fără vreun bileţel cu numele expeditorului, Jody 
confirmă că Shay a plecat devreme în acea dimineaţă. 

— Slavă Domnului că te-am prins singură! spune Jane vorbind 
repede, pentru a evita întrebările lui Jody - ca, de pildă, de unde 
au surorile Moore numărul ei de telefon. Eu și Cassandra suntem 
în apropiere, am putea fi la tine în zece minute. Trebuie să 
vorbim! 

Probabil că Jody le-a așteptat pe surori la fereastră, pentru că 
acestea nici nu apucă bine să sune la interfon, că ea le și 
deschide. 

De îndată ce Jody închide ușa în spatele lor, Cassandra o 
apucă pe Jody de braţ și rostește pe un ton șoptit și imperios: 


VP - 246 


— S-ar putea să nu avem mult timp la dispoziţie. Ascultă, nu 
există o cale ușoară de a-ţi spune asta. Dar s-ar putea să fii în 
pericol. Avem motive să credem că fosta colegă de apartament 
a iubitului tău are probleme psihice grave. 

Jody icnește în timp ce își duce mâna la piept. 

— Poftim? Shay ne-a dat de înțeles că ea ar fi în pericol. A zis 
că a avut o întâlnire vineri seară, iar când s-a trezit dimineața, 
avea pe podea un bisturiu însângerat și portofelul unui bărbat! 
Sean s-a gândit că, poate, tipul a drogat-o. 

Jane își bagă mâna în buzunarul hainei. Degetele ei apucă o 
fotografie de zece pe cincisprezece centimetri. Surorile Moore 
au mai fost în acest apartament, când au luat colierul Amandei 
de la Shay, dar au intrat numai în sufragerie. Se văd câteva uși, 
iar ele au nevoie ca Jody să le conducă în camera pe care o 
folosește Shay. 

— Știu, continuă Cassandra în timp ce Jane dă aprobator din 
cap. Dar a făcut niște lucruri nebunești în ultima vreme, cum ar 
fi să ne urmărească. 

— Și le urmărește și pe unele dintre prietenele noastre, 
adaugă Jane. Pe una dintre ele, Shay a urmărit-o la o sală de 
gimnastică și a mers la magazinul alteia, să facă cumpărături. 

— O, Doamne! șoptește Jody. Suferă cumva de o tulburare de 
identitate disociativă? Am văzut un film despre asta odată... Nu- 
mi vine să cred că am dormit în camera de lângă ea! 

Un ceainic șuieră pe foc, iar Jody se grăbește să oprească 
aragazul. 

— M-am gândit să vă ofer un ceai. 

Lângă aragaz sunt trei cești de porțelan, pe farfurioare. 

— Mulţumim, Jody, dar nu cred că avem timp. Ar trebui să 
verificăm camera lui Shay, ca să ne asigurăm că nu are vreo 
armă sau ceva de genul ăsta, spune Cassandra. Doar ca să vă 
știm în siguranţă. Sunt convinsă că e totul în regulă... adică, 
noaptea trecută n-aţi păţit nimic. 

Jody  încuviinţează din cap și pornește spre cea mai 
îndepărtată ușă, cu mișcări rapide și ușor sacadate. Este foarte 
tensionată, așa cum și-au și dorit surorile să fie. 

— Acum, aici este biroul meu, rostește Jody, deschizând ușa. 

Jane are nevoie de doar câteva secunde pentru a ascunde 
fotografia, după care o pot ghida pe Jody spre ea. 


VP - 247 


Valerie sugerase un compartiment al genţii lui Shay, dar, dacă 
geanta nu este la îndemână, Jane intenţionează să o strecoare 
între paginile Jurnalului de date sau chiar sub saltea. 

— Nu-mi vine să cred! turuie Jody. Odată, a intrat o buburuză 
în bucătărie, iar Shay a luat-o, a coborât cu ea afară și a pus-o 
pe o tufă... Dar nu așa sunt toți oamenii aceia despre care auzi 
mereu la știri? Cei pe care nu i-ai suspecta niciodată? 

Cassandra dă aprobator din cap în vreme ce privește prin 
cameră. Este curată și ordonată, cu o pătură întinsă frumos 
peste saltea. 

Jody umblă de colo colo prin cameră, privind sub saltea, apoi 
ridicând pernele una câte una. 

Jane se îndreaptă spre geantă și e pe cale să pună mâna pe 
ea, când Jody ridică privirea. 

— Să ne uităm în geanta ei? 

— O, ce idee bună! răspunde Cassandra. 

Jody deschide geanta și se uită înăuntru. 

— Nu e nimic aici. 

Jane strecoară fotografia între paginile Jurnalului de date al lui 
Shay, aflat la capătul saltelei. 

Jane deschide ușa dulapului. 

— Nici aici. 

— Să ne uităm în jurnalul ei sinistru, să vedem dacă a scris 
ceva de curând? sugerează Cassandra. 

Jane îl ia și începe să-l răsfoiască. Fotografia cade dintre 
paginile sale. 

Jody se apleacă să o ridice. Cassandra își ţine respiraţia. 
Ambele surori privesc în timp ce Jody se uită la fotografia 
Amandei pe High Line, purtând o pălărie de paie și ridicându-și 
bărbia. 

Jody se uită la ele cu chipul încruntat de nedumerire. 

— De ce ar trasa Shay un X pe o poză cu ea însăși? 

Apoi se uită mai bine și icnește. 

— Nu e ea! Iniţial, am crezut că ea este, dar e altcineva, care 
seamănă cu ea! 

Cassandra și Jane se apropie mai mult de Jody, prefăcându-se 
că studiază imaginea Amandei - cea pe care au printat-o și pe 
care au făcut X-ul negru, cu doar câteva zile în urmă. 

Cassandra icnește brusc. 

— E prietena noastră Amanda! 


VP - 248 


Jody se uită mai întâi la Cassandra, apoi la Jane. 

— De ce ar avea Shay fotografia ei? 

— Și Shay o cunoștea. Dar Amanda s-a sinucis în august, 
spune Jane, clătinând mâhnită din cap. 

— Așa am cunoscut-o pe Shay, îi zice Cassandra lui Jody. A 
venit la evenimentul de comemorare a Amandei. 

— Un moment, n-are niciun sens! ţipă Jody, apăsându-și 
fruntea cu degetele mâinii stângi. In august, Shay a văzut pe 
cineva sinucigându-se într-o stație de metrou. 

— Dumnezeule! rostește Cassandra, făcând un pas înapoi. 

Jane se lasă pe marginea saltelei. 

— Amanda a murit în stația de metrou din 33%“ Street, 
șoptește Cassandra în vreme ce Jane își ascunde faţa în mâini. 
Shay ne-a spus că mergeau la același cabinet veterinar și așa s- 
au cunoscut. Vrei să zici că Shay era acolo când Amanda a 
murit? 

— Ce cabinet veterinar? face Jody, holbându-se la amândouă, 
cu gura căscată. Shay nu are niciun animal de companie! De ce 
s-ar duce...? 

Inainte ca Jody să apuce să-și ducă ideea până la capăt, 
telefonul mobil al lui Jane sună cu tonul de apel atribuit lui 
Valerie. Jane scoate telefonul din buzunarul stâng al hainei și 
aruncă o privire spre ecran: „Se întoarce”. 

Valerie supraveghează intrarea din faţă a clădirii. 
Avertismentul e menit să le informeze pe surori că au doar 
câteva momente la dispoziţie pentru a părăsi apartamentul. 

— Shay tocmai mi-a trimis un mesaj pentru a-mi zice că 
aproape a ajuns aici și vrea ca eu și Cassandra să trecem pe la 
ea, rostește repede Jane. Trebuie să plecăm! 

Jody iese din cameră. Dă să ia o haină și niște cizme din 
dulapul de lângă intrare. 

— Nu ai timp să te îmbraci! șuieră Cassandra. Nici măcar nu 
avem suficient timp pentru a ajunge jos. 

Cele trei femei urcă la etajul patru. După mai puţin de un 
minut, aud pași venind de jos. Apoi, sunetul îndepărtat al unei 
uși care se deschide și se închide. 

Jody stă ghemuită pe treapta de jos, ţinând încă fotografia în 
mână. 

— Mi-e rău! spune ea în șoaptă. Nu-mi vine să cred că e 
aceeași femeie pe care Shay zice că a văzut-o sinucigându-se. 


VP - 249 


— Jody, trebuie să spui poliţiei ce ai găsit, o îndeamnă 
Cassandra. 

Faptul că Shay le urmărea era deja dovedit. A fost concediată 
de la ultimul ei loc de muncă și a fost respinsă sentimental, ceea 
ce a distrus-o. A manifestat un comportament bizar, incluzând 
încercarea de a se strecura în viaţa unei femei moarte. 

In aceste condiţii, ar fi greu de crezut că Shay ar putea fi 
capabilă și de crimă? 

Jody privește cerul albastru, razele soarelui răsfrângându-se 
pe obrajii Amandei, X-ul trasat peste chipul ei. 

— Voi suna chiar acum la poliţie! șoptește ea. 


57. 


SHAY 


Unii oameni susțin că există două temeri primordiale. Prima și 
cea cu adevărat fundamentală o constituie sfârșitul existenței 
noastre. A doua este izolarea; cu toții avem o nevoie profundă 
de a fi legați de ceva mai presus de noi înșine. 


Jurnal de date, pagina 68 


Imediat după ce i-am văzut fața, scot telefonul și caut pe 
Google „Valerie Ricci”, încercând fiecare variantă posibilă de 
ortografie la care mă pot gândi. Nu mă simt în siguranţă 
zăbovind în afara clădirii ei, așa că, în timp ce aștept ca motorul 
de căutare să afișeze rezultatele, mă îndrept către un restaurant 
aflat la câteva străzi distanţă, pe care l-am observat când am 
stat în apartamentul ei. 

Mă strecor într-un separeu din spate, așezându-mă pe partea 
care îmi permite să fiu cu ochii pe ușă, și comand pâine prăjită. 
Incă nu mi-e foame, dar știu că am nevoie de ceva care să 
absoarbă acidul din stomacul meu agitat. 

Căutarea mea are mii de rezultate: una dintre femei are un 
blog de lifestyle și locuiește în Carolina de Nord, alta este 
avocată în Palo Alto și mai sunt profesoare, agente de asigurări, 


VP - 250 


agente imobiliare și o autoare autopublicată. Nu o pot verifica 
pe fiecare în parte. 

Dau clic pe imagini și încep să mă uit la poze: blonde cu ochi 
albaștri, multe brunete și cel puţin două roșcate. Bătrâne și 
tinere, de toate formele și dimensiunile. În timp ce le privesc, 
îmi dau seama că o caut pe femeia care tocmai a luat florile din 
mâinile portarului. Dar Valerie ar fi putut să arate altfel înainte. 
O iau mai ușor și mă uit cu atenţie la fiecare fotografie. 

Apoi văd un chip oval, cu sprâncene drepte și păr castaniu. 

Am găsit-o! 

Până să-mi pună chelneriţa în față o farfurie cu triunghiuri de 
pâine prăjită, mă uit la o poză veche a lui Valerie, pe platoul 
unui serial care a fost anulat. Pornind de acolo, localizez câteva 
dintre vechile ei adrese din LA. A fost actriţă, ceea ce mi pare 
logic: cu siguranță, mi s-a părut credibilă când s-a dat drept 
altcineva și a convins-o și pe Jody. 

De asemenea, descopăr că a avut un soț pe nume Tony Ricci, 
care locuiește încă în LA. Numărul său este public. ÎI notez, ca să 
pot să-l sun după ce găsesc o poveste credibilă - sau îmi 
inventez și eu un rol, precum cele pe care le interpretează 
Valerie. 

Poate că îmi va spune numele de fată al lui Valerie și în ce 
oraș s-a născut. Dacă aș avea aceste informații, aș putea 
încerca să aflu ce a făcut de-a lungul timpului. 

Căutarea mea nu relevă nimic despre ultimii ani din viaţa ei, 
în afară de adresa unde tocmai am fost, pe East 12" Street. Nu 
pot afla nici unde lucrează. Nu există în mediul online nicio 
fotografie actuală de-ale ei. Parcă s-ar fi evaporat imediat cum a 
ajuns la New York. 

lzbutesc să termin o bucată de pâine prăjită și să beau 
jumătate de pahar cu apă, apoi părăsesc localul și o pornesc 
spre apartamentul lui Sean și Jody, cu umerii încovoiaţi, pentru a 
mă feri cumva de frig. Mă uit în spate la aproape fiecare 
intersecție și chiar traversez strada de două ori. Dar toţi cei din 
oraș par absorbiți de propriile vieţi. Nimeni nu pare să mă 
urmărească acum. 

Azi-dimineaţă când am plecat, Sean și Jody dormeau și sper 
că, acum, Sean este singur acasă. Dar, după ce urc scările până 
la etajul al doilea și folosesc cheia de rezervă pe care mi-a dat-o 
aseară, îmi dau seama că apartamentul este gol. 


VP - 251 


Rămân pe loc și privesc în jur, întrebându-mă ce să fac în 
continuare. Sunt atât de înghețată, încât nici nu-mi simt 
degetele de la picioare. 

Trei cești de ceai și farfurioarele lor, cu model floral, sunt 
așezate pe o tăviţă în bucătărie, împreună cu un mic vas din 
porțelan, pentru lapte, și o cutie cu mușeţel. Mă gândesc că Jody 
așteaptă musafiri, deoarece Sean nu bea decât preţioasa lui 
cafea din boabe atent prăjite. Poate că a dat o fugă ca să ia 
niște fursecuri sau niște brioșe. 

Mă gândesc că o ceașcă cu ceai fierbinte mi-ar prinde foarte 
bine. lau din dulap o cană mare și pun în ea un pliculeţ de ceai. 
Când dau să apuc ceainicul, ating cu degetele mânerul metalic 
și îmi retrag rapid mâna. E atât de fierbinte, încât m-am ars. 

Alerg la chiuvetă, pornesc robinetul și îmi pun mâna sub jetul 
de apă rece. 

Apoi mă uit din nou la tăviţa pregătită de Jody. De ce ar fierbe 
apă pentru oaspeți care nu au sosit încă? 

Închid robinetul. 

— Jody? strig eu. 

Toate cele trei uși din casă sunt deschise - cea de la baie, cea 
de la dormitorul lui Jody și Sean și cea de la camera în care am 
dormit eu. Dacă este acasă, nu are cum să nu mă audă. 

Întorc iute capul ca să mai arunc o privire ușii dormitorului 
meu, după ce remarc ceva. Ușa biroului lui Jody - camera unde 
mi-am petrecut eu noaptea - este larg deschisă acum. 

Dar sunt sigură că am lăsat-o închisă. 

Déjà-vu: când am stat în apartamentul lui Valerie Ricci, m-am 
tăiat la deget când feliam un ardei și m-am gândit să intru în 
baia dormitorului ei pentru a căuta un plasture. Dar nu am 
făcut-o; ușa era bine închisă și am lăsat-o așa. 

A doua zi însă, am observat că era deschisă. 

Le-am trimis un mesaj surorilor Moore, întrebându-le dacă nu 
cumva administratorul trecuse pe la apartament, iar Cassandra 
mi-a răspuns imediat că, într-adevăr, fusese să verifice o 
scurgere. 

La momentul respectiv, am acceptat explicaţia. Dar acum, 
pare puţin cam ciudat ca ea să fi știut că administratorul fusese 
în apartamentul uneia dintre prietenele ei. 


VP - 252 


Și dacă nu fusese administratorul, atunci cine intrase în 
apartamentul lui Valerie când surorile mă rugaseră, chipurile, să 
am grijă de el? 

Este posibil să fi fost Valerie. Cassandra și Jane aveau și ele o 
cheie - au folosit-o când mi-au arătat apartamentul. Sau Valerie 
ar fi putut da și altcuiva o cheie. În timp ce eu mă simţeam 
recunoscătoare că aveam acel frumos apartament drept refugiu, 
cineva ar fi putut să intre și să-mi scotocească prin lucruri sau 
chiar să mă privească în timp ce dormeam. 

Mă înfior și scap prosopul de hârtie pe tejghea. Apoi ridic 
capul și adulmec ușor aerul. 

Mă răsucesc pe călcâie și ies repede pe ușă. 

Am simţit multe lucruri în orașul ăsta, în care am trăit timp de 
aproape un deceniu - speranţă, descurajare, bucurie, iritare și 
singurătate profundă. 

Dar niciodată nu m-a încercat sentimentul primordial de frică 
pe care l-am avut adineaori, când am simţit vag parfumul floral 
distinctiv cu care se dă Jane întotdeauna. 

e 

Rămân la suprafaţă, cu gluga trasă pe cap. Chiar dacă străzile 
sunt relativ aglomerate, tot mă întorc din când în când, pentru a 
mă asigura că nu mă urmărește nimeni. 

Tot ce am la mine sunt hainele pe care le port, portofelul și 
iPhone-ul, dar știu că nu mă pot întoarce la Sean și Jody. Trebuie 
să găsesc un loc sigur unde să stau. 

In timp ce mă gândesc la asta, primesc un mesaj de la Jody: 
„Hei, bunica mea e bolnavă, așa că eu și Sean vom pleca din 
oraș pentru câteva zile”. 

Privesc fix textul, gândindu-mă că nu am auzit-o niciodată pe 
Jody pomenind ceva de bunica ei. 

Mă simt de parcă aș fi primit un pumn în plex. 

Abia ieri, erau atât de drăguţi și își făceau griji pentru mine. 
Ce a provocat această schimbare bruscă? 

Clipesc pentru a-mi stăpâni lacrimile și îmi bag mâinile mai 
adânc în buzunare. Incerc să-mi spun că, poate, am interpretat 
greșit tonul lui Jody, lucru care se poate întâmpla cu ușurință în 
cazul unui SMS. 

Merg fără ţintă, gândindu-mă din nou la acele trei cești 
delicate de ceai de pe tăviţă și la ceainicul încă fierbinte. Jody 


VP - 253 


scosese ceștile bune, în loc să ia pur și simplu niște căni 
desperecheate din dulap. 

De parcă ar fi vrut să-și impresioneze musafirii. Acum înțeleg 
de ce. 

S-a întâmplat ceva ce a făcut-o să treacă de la vorbele 
amabile la tonul brutal? Sau cineva a făcut-o să-și schimbe 
comportamentul faţă de mine? 

Cassandra și Jane au făcut cunoștință cu Jody și Sean când au 
venit să ia colierul lui Jane. 

Să fi trecut surorile Moore pe la apartament ca să-i convingă 
pe Jody și Sean să se întoarcă împotriva mea? 

Cineva mă atinge în treacăt, iar eu mă răsucesc brusc, pentru 
a vedea cine este. Dar e doar un adolescent care vorbește la 
telefonul mobil și are pe umăr un rucsac mare. 

Îmi ridic privirea spre clădirile care se înalță în preajmă. Sunt 
atât de multe ferestre! Oricine ar putea să mă urmărească. 

Nu pot să mă duc la noul meu apartament sau să stau la 
mama ori la Mel. Probabil că surorile Moore cunosc adresele lor 
și nu pot să mai pun pe nimeni în primejdie sau să risc ca 
surorile să-i întoarcă împotriva mea și pe cei pe care îi iubesc. 

Nu știu ce au de gând surorile Moore, dar mă îndoiesc că și-au 
încheiat socotelile cu mine. _ 

Tastez numărul detectivei Williams, dar nu răspunde. Inchid 
fără a lăsa un mesaj. Ce aș putea spune? „Știu că pare o 
nebunie, dar cred că Jane și Cassandra Moore - prietenele 
Amandei de care m-am apropiat - mă urmăresc. Știu niște 
lucruri despre mine, cum ar fi ce mănânc și unde mă duc. Și l-au 
întors împotriva mea pe fostul meu coleg de apartament”. 

Trebuie să adun mai multe informaţii înainte de a merge la 
poliție. 

Rătăcesc ore întregi prin oraș, până când mă dor picioarele și 
îmi simt corpul amorţit. Până la lăsarea serii, mi-am dat seama 
unde pot înnopta. Am văzut destule filme pentru a ști că, dacă 
nu vreau să fiu găsită, trebuie să plătesc în numerar. Așa că mă 
opresc la un bancomat și retrag suma maximă admisă, și anume 
opt sute de dolari. 

Apoi trec prin Times Square și o iau spre vest. E mai ușor să 
rămâi invizibil într-unul dintre cele mai aglomerate locuri din 
oraș. 


VP - 254 


Nu-mi ia mult până găsesc ceea ce caut - un hotel micut și 
cam dărăpănat, cu o firmă luminoasă care clipește afară, 
anunțând că au CAMERE LIBERE. 

Încerc să deschid ușa, dar este încuiată. O sonerie roșie se 
află în stânga mea și o apăs în timp ce arunc încă o privire peste 
umăr. Când aud un zbârnâit puternic, întind din nou, instinctiv, 
mâna spre ușă, pentru a o deschide. Intru în holul slab luminat. 
Bărbatul de la recepţie abia dacă își ridică privirea de la ecranul 
computerului. Părul cărunt îi acoperă urechile și are o mustață 
asortată. 

— Aveţi rezervare? mă întreabă când ajung la biroul lui. 

— Regret, nu. Dar am văzut că aveți camere libere... 

— Avem o cameră cu pat dublu la etajul al doilea. 

— Nu aveţi ceva mai sus? 

— Nu avem lift. Cei mai mulți oameni vor mai jos. 

— Nu mă deranjează. 

— Avem o cameră la etajul cinci. Optzeci pe noapte. Dar îmi 
trebuie un act de identitate. 

Scot din buzunarul jeanșilor teancul de bancnote de douăzeci 
de dolari pe care tocmai l-am luat de la bancomat și, pe sub 
tejghea, iau din el cinci hârtii. 

— Am fost jefuită. Mi-au luat portofelul, cu toate actele, zic și 
împing bancnotele către el, asigurându-mă că sunt răsfirate, 
astfel încât să vadă hârtia de douăzeci suplimentară. E o 
problemă? 

— Din partea mea, nu. Așadar, o noapte? 

— Deocamdată. 

Abia dacă s-a uitat la mine. Așa că, dacă surorile Moore - sau 
oricine altcineva - mă caută, este posibil să nu știe exact cum 
să mă descrie. Port din nou ochelari și mi-am prins părul cu un 
elastic pe care l-am împrumutat din rezerva pe care o are Jody 
în baie. 

— Numele? 

Face clic pe ecranul vechiului computer din faţa sa. 

Cândva, am căutat cele mai populare prenume de fetele din 
anul nașterii mele și îmi amintesc imediat prenumele cel mai 
răspândit la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90. 

— Jessica. Jessica Smith. 

lar Smith este unul dintre cele mai comune în Statele Unite. 

Îmi dă o cheie. 


VP - 255 


— Automatele pentru gustări și băuturi sunt acolo, zice în 
timp ce arată spre partea din spate a holului. 

— Mulţumesc. 

Îmi cobor privirea spre cheia metalică grea. Recepţionerul s-a 
întors deja la computerul său, jucând solitaire. 

Nu vreau altceva decât să mă baricadez în camera mea. Dar 
nu am nimic de mâncare sau vreun schimb de haine. Așa că mă 
silesc să ies din nou. 

Găsesc tot ce am nevoie în apropiere: un pachet cu trei 
perechi de chiloţi, o cămașă cu mâneci lungi și o vestă 
matlasată la reducere, pe care o iau cu douăzeci de dolari. Apoi 
mă îndrept spre un magazin Duane Reade și iau articole de 
toaletă pentru călătorie, câteva plicuri de supă instant, niște 
batoane cu proteine, precum și un telefon cu clapetă, 
nelocalizabil, dar care are acces la internet, și o cartelă SIM 
preplătită. 

Aproape că ajung la casă când îmi amintesc ceva, mă întorc și 
mă îndrept spre partea din spate a magazinului, unde se află 
rechizitele. lau un carnet cu spirală ieftin și un pix, apoi mă 
întorc la casă. Plătesc cu bani-gheaţă, apoi revin la hotel. 

Sun din nou ca să intru, iar recepţionerul dă vag din cap când 
trec pe lângă el, în drum spre scară. 

Urc treptele, apoi descui ușa și mă uit în jur. Camera este 
mică și are doar strictul necesar, un pat dublu, un scaun și două 
noptiere. Mă uit sub pat și în baia minusculă, înainte de a lăsa 
jos pungile de cumpărături. Pun lanţul, care pare firav, și 
blochez ușa cu scaunul, înfigându-l sub clanţă. 

În cele din urmă, mă așez pe marginea patului acoperit cu o 
cuvertură decolorată. Încă gâfâind, mă uit pe fereastra care dă 
spre o clădire din cărămidă, aflată la un metru distanţă. 

Am impresia că, dacă nu-mi ţin mintea ocupată, mă voi 
prăbuși sub greutatea temerilor mele. Așa că mă apuc de 
treabă. 

Încep prin a-mi scoate telefonul, apoi tastez diverși termeni - 
„bisturiu”, „New York”, „Cassandra și Jane Moore” - într-un 
motor de căutare. 

Îmi apar zeci de articole și imagini. Pe cele mai multe, le-am 
văzut deja, cu ocazia căutărilor mele anterioare legate de 
surorile Moore. 


VP - 256 


Îmi extind căutarea, încercând să-mi imaginez paginile din 
Jurnalul de date care conţin toate informațiile despre surorile 
Moore pe care le-am notat: numele studioului de yoga 
frecventat de Cassandra. Bella's, barul unde am băut împreună 
cocktailuri Moscow Mule. Magazinul lui Daphne. Sinuciderea din 
stația de metrou din 33" Street. Rosewood Club, unde surorile 
au găzduit comemorarea Amandei. 

Mă aleg cu tone de linkuri. Citesc până când mă ustură ochii. 
Dar nu găsesc veriga lipsă care să mă ajute să pun totul cap la 
cap. 

Când aud pași grei în coridor, tresar. Dar trec pe lângă ușa 
mea fără să se oprească, iar după o clipă, aud pe cineva intrând 
în camera de alături și pornind televizorul. Răsetele unui sitcom 
trec prin peretele subţire. 

Nu vreau să pornesc televizorul, ca să nu acopere zgomotul 
făcut de cineva care ar putea încerca să forțeze ușa. Și nu vreau 
să ies din cameră. Nu mi-e foame, dar mi-e sete. Ar fi trebuit să 
știu că nu voi găsi o sticlă de apă pe noptieră, din partea casei. 

Recepţionerul menţionase existența unor automate în hol. Mă 
gândesc cum ar fi să străbat coridorul slab luminat și să cobor 
patru rânduri de scări. In schimb, mă duc baie, pornesc 
robinetul, îmi fac mâna căuș sub jetul de apă și beau. 

Imi dau seama că ar trebui să mănânc ceva, dar stomacul îmi 
este prea strâns pentru a suporta chiar și supa pe care am 
cumpărat-o. 

Mă întind pe pat și ascult tânguirea îndepărtată a unei sirene. 
Am lăsat lumina aprinsă la baie, ca să nu stau pe întuneric. 

Mă simţeam singură înainte să le întâlnesc pe surorile Moore, 
când cele mai mari probleme ale mele erau că nu aveam o 
slujbă stabilă și că o auzeam pe Jody chicotind în dormitorul lui 
Sean. 

Acum știu cât de mult se pot înrăutăţi lucrurile. 

Sunt convinsă că surorile Moore mi-au înscenat ceva. Dar ce? 

Oboseala începe să mă copleșească, de parcă cineva ar fi 
așternut o pătură grea peste mine. Imi amintesc cum Jane m-a 
învelit cu pledul și mi-a spus: „Așa o să te simţi mai bine”. 
Fusesem cuprinsă de frenezie, dar acum am impresia că mă 
sting. Nici corpul și nici creierul meu nu mai pot susţine stresul 
intens. Mă simt complet amorţită. Vreau doar să dispar. 


VP - 257 


În timp ce privesc prin întuneric, mă întreb: „Oare așa s-a 
simţit și Amanda în ziua în care a murit?” 


58. 


AMANDA 


Cu două luni în urmă 


Trecuseră zece zile de la moartea lui James. Nu, de când ea îl 
ucisese pe James. Vocea șuierătoare avea dreptate: era vina ei. 

Gina mai lăsase câteva mesaje, dar Amanda nu răspunsese. 
Ce-ar fi putut să-i spună? 

Apoi primi un ultim apel de la City Hospital, de data aceasta 
de la departamentul de resurse umane, pentru a o informa pe 
Amanda că era concediată. 

Viaţa ei, așa cum o știa, se încheiase. Dar putea face măcar 
un lucru corect. 

Duminică dimineaţă devreme, își luă pe ea primul articol 
vestimentar de care dăduse în șifonier, o rochie verde cu buline. 
Găsi un plic gros și puse în el dovezile pe care le ascunsese sub 
chiuvetă. 

Apoi se duse la ușa de la intrare și ascultă cu atenţie. Nu auzi 
nimic. 

Desprinse lanţul și se uită de-a lungul coridorului. Era gol. 

Se grăbi spre scări și le cobori două câte două, până în hol. 

Era o liniște desăvârșită - niciun locatar nu își lua ziarele de 
duminică și nu venea cu latte-urile în mână. 

Dar asta nu însemna că nu o aștepta cineva afară. 

Amanda își cobori privirea spre plicul umflat pe care îl ţinea în 
mână. Ce i-ar putea face dacă ar ști că intenţionează să ducă 
acele obiecte la poliţie? 

Ar intercepta-o. 

Ar distruge dovezile. 

Ar distruge-o și pe ea. 

Amanda se gândi bine, concentrându-se asupra problemei 
atât cât îi permitea mintea ei obosită și tracasată. Apoi se 


VP - 258 


întoarse, se duse la cutia poștală și o descuie, îndesă plicul în 
spate de tot. 

Își scoase telefonul și sună la poliţie. Nu avea de gând să 
spună totul. Cel puţin, nu încă. Dar voia să anunţe că vine, 
pentru orice eventualitate. 

— Numele meu este Amanda, zice, cu glas tremurător. Aș 
putea vorbi cu cineva de la Omucideri? Am dovezi ale unei 
crime. 

În timp ce se îndrepta spre centru, Amanda se uita necontenit 
în jur. Telefonul avea sunetul oprit, dar îi băzâia în buzunarul 
lateral al rochiei, ca o viespe furioasă. Nu era încă ora nouă 
dimineaţa, dar era deja atât de cald, încât își simțea părul 
lipindu-i-se de ceafă. 

Avea mai puţin de cincisprezece minute de mers până la 
Secţia 17. Îi spusese poliţistei că se îndrepta într-acolo, însă nu îi 
zisese numele ei de familie sau detalii despre crima la care 
fusese martoră. _ 

— Spui că te cheamă Amanda? zisese femeia. Intreabă de 
mine când ajungi aici. Sunt detectiva Williams. 

Dar detectiva avea o voce obosită și distrasă, de parcă acela 
nu ar fi fost nici pe departe primul apel primit de la cineva care 
părea paranoic și făcea afirmaţii fabuloase. 

În timp ce Amanda străbătea străzile, mirosurile râncede ale 
orașului pârjolit de soare se înteţeau în jurul ei. Telefonul îi 
bâzâia furios, din nou și din nou, aproape fără oprire. 

În cele din urmă, Amanda nu mai suportă. Răspunse. Rămase 
complet tăcută, dar nu își putu stăpâni răsuflarea întretăiată. 

— Amanda, spuse Jane, pe un ton calm și blând. Mă bucur că 
ai răspuns în sfârșit. Sunt cu Cassandra. 

— Vorbește cu noi, zise Cassandra. Vom trece cu bine peste 
asta. Ne vom ajuta una pe alta, așa cum facem întotdeauna. 

— Nu mai suport, șopti Amanda. Trebuie să merg la poliţie. Nu 
voi menționa implicarea voastră. Voi lua toată vina asupra mea. 

— Nu fi proastă! interveni vocea oţelită a lui Valerie. Ai să 
putrezești în închisoare. 

— Îmi pare rău, spuse Amanda, cu glasul pierit. 

— Ascultă-mă! îi ordonă Valerie. Rămâi acolo, la acel colț de 
stradă. Nu traversa! 

Amanda simţi cum i se ridică părul pe braţe. Se întoarse și 
privi în jur. 


VP - 259 


— De unde știi că sunt la un colț de stradă? șopti ea. 

„Fugi!” 

Instinctul îi băgă creierul în priză. Închise și o luă la fugă spre 
un magazin alimentar. Un bărbat aranja produsele în coșurile 
aflate în fața ușii. Disperată, se gândi că îl putea ruga să o ajute. 
Eventual, să o ascundă într-o debara, iar ea să sune la poliţie din 
nou. 

Dar surorile ar fi găsit-o. 

Unde în altă parte ar putea să se ducă? Aproape că ajunsese 
la băcănie când auzi un vâjâit familiar sub picioare - se apropia 
o garnitură de metrou, iar curentul de aer stârnit ieșea prin 
grătarele din trotuar. 

Amanda întoarse brusc capul, iar privirea îi poposi asupra 
stâlpului verde din faţa staţiei din 33" Street. Cobori scările și se 
îndreptă spre turnichete, având deja cartela de metrou în mână. 

Dar primul aparat funcţiona defectuos, și nu-i citi cartela. 
Trecu la următorul. 

Șase secunde. Atât o costase întârzierea. 

Alergă spre peron, cât de repede putu, și întinse mâna pentru 
a încerca să împiedice închiderea ușilor vagonului. Dar acestea 
glisară pe lângă vârfurile degetelor ei și se închiseră. 

Trenul se îndepărtă, iar curentul de aer o izbi în faţă. 

Amanda se uită în jur, copleșită de panică. Afișajul cu leduri 
arăta că un alt metrou avea să vină în doar câteva minute. 

Porni spre gura tunelului, unde ar fi fost mai aproape de el. 

Ele știuseră că ea s-a aflat la un colţ de stradă. Dar cum? 

Stacey instalase un spyware pe telefonul lui james, cu mult 
înainte de moartea sa; poate că era urmărită și ea. Amanda își 
aruncă telefonul pe șine, unde trenul care venea avea să-l 
distrugă. 

Nu mai avea nimic altceva pe care surorile Moore ar fi putut 
să-l folosească pentru a o localiza. Nu avea geantă. Nu avea... 

| se tăie răsuflarea. 

Își duse mâna la gât, unde un pandantiv de aur îi atârna între 
clavicule. De când surorile îi dăruiseră colierul, cu câteva luni în 
urmă, nu și-l dăduse jos niciodată, ba chiar uitase că îl purta. Il 
smulse și lăsă lânţișorul delicat să-i alunece printre degete și să 
cadă pe peronul din beton. Apoi se grăbi spre o coloană de 
susţinere, care să o ferească de priviri. 


VP - 260 


O femeie îmbrăcată cu un șort kaki și un tricou roșu cobori 
treptele, iar pentru o clipă, Amanda simţi că inima-i sare din 
piept, apoi își dădu seama că femeia era o străină. 

Amanda se uită din nou la afișajul cu leduri. Era ceva ciudat, 
timpul părea să fi stat în loc. 

Femeia porni spre Amanda. 

Una dintre luminile fluorescente de pe tavan pâlpâia. Coșul de 
gunoi dădea pe dinafară. 

Amanda simţi vibraţiile produse de trenul care se apropia, 
acestea părând să se răspândească în tot corpul ei, înălțându-se 
din betonul de sub picioare. 

Femeia în tricou roșu ajunsese aproape de ea. Era înaltă și 
puternică, cu un chip plăcut. Prezenţa ei i se păru Amandei 
cumva reconfortantă. 

Apoi Amanda privi dincolo de ea. 

Valerie se afla la baza scării, iar părul ei negru strălucea sub 
lumini, ca atunci când o așteptase pe Amanda în fața spitalului. 

Dacă Jane ar fi venit după ea, sau chiar Cassandra, lucrurile 
poate că ar fi stat altfel. Jane ar fi cuprins-o pe Amanda cu 
brațele ei fine și ar fi rugat-o să vorbească cu celelalte. Vocea 
răgușită a Cassandrei ar fi fost mai severă, dar ea ar fi încercat 
totuși să poarte o discuţie rațională cu ea. 

Dar ele o trimiseseră pe Valerie. Voiau să scape de Amanda. 

Valerie porni spre ea cu pași aproape lejeri, ţintuind-o cu 
privirea. 

Amanda se apropie de marginea peronului. 

— Nu! 

Amanda se întoarse și o văzu pe femeia în tricou și pantaloni 
scurți privind-o speriată și întinzând mâna spre ea. 

Dar Valerie se apropia tot mai mult. 

Urletul metroului care intra în staţie o asurzea pe Amanda. Nu 
avea o familie adevărată, nu avea o slujbă și nu mai avea nici 
prietene. 

„O să pierzi totul”, spusese Cassandra. 

„Am pierdut deja”, se gândi Amanda. 

Sări și întinse brațele în timp ce zbura prin aer. 

Pentru o scurtă clipă, se simţi liberă. 


VP - 261 


SHAY 


Rata criminalității în Statele Unite a scăzut anul trecut. New 
York City nu este nici măcar unul dintre primele treizeci cele mai 
periculoase orașe din țară. Și, conform unui studiu, dacă ucizi pe 
cineva în Statele Unite, ai 60% șanse să fii prins. Dar în New 
York City șansele de a fi prins sunt de 85%. 


Jurnal de date, pagina 70 


Este a treia dimineaţă la rând când mă trezesc dezorientată. 

Sâmbătă, când totul a început să o ia razna, m-am trezit pe 
canapeaua mea. Duminică, m-am trezit pe salteaua din fostul 
meu dormitor de la Sean și Jody. Acum, sunt în hotelul acesta 
ciudat. 

Noaptea trecută a părut nesfârșită. De fiecare dată când 
caloriferul trosnea sau mașina de făcut gheaţă din hol zornăia, 
mă trezeam brusc. In cele din urmă, am reușit să dorm o oră 
sau două, dar încă simt fantoma coșmarului care m-a cuprins. 

Bâjbâi pe noptieră până îmi găsesc ochelarii. 

Telefonul cu cartelă este conectat la încărcător. Când îl 
verific, văd că Tony Ricci încă nu m-a sunat. 

Mă ridic din pat, intru în baie și fac un duș rapid înainte să mă 
îmbrac din nou cu jeanșii și cu hanoracul lui Sean. Apoi îi trimit 
un e-mail lui Francine, șefa mea de la Quartz, pentru a o anunţa 
că sunt bolnavă și că nu pot lucra astăzi. Contractul meu 
presupune să lucrez 40 de ore pe săptămână. „Este în regulă 
dacă voi recupera orele?” îi scriu eu. Știu că încă nu a ajuns la 
birou, deoarece Coasta de Vest este cu trei ore în urma noastră. 

Mă așez din nou pe pat - nu am unde altundeva să stau, 
fiindcă scaunul tare este încă pus în ușă - și iau noul carnet. ÎI 
deschid la prima pagină. Incep să scriu tot ce îmi amintesc 
despre Cassandra și Jane. Incerc să recreez conversațiile 
noastre începând cu momentul în care le-am întâlnit la 
comemorarea Amandei. 


VP - 262 


Într-un fel, este un noroc că am fost atât de captivată de 
surori. Mi-au făcut o impresie atât de puternică, încât amintirile 
mele despre ele sunt aproape tridimensionale. 

„Te rugăm să ne cauţi dacă vei simţi vreodată nevoia să 
vorbești despre asta. E extrem de important ca noi să păstrăm 
legătura...”, spusese Cassandra prima dată când ne-am întâlnit. 

Căldura mâinii ei pe braţul meu gol. Acei fascinaţi ochi 
chihlimbarii. Gropiţa lui Jane când mi-a zâmbit. 

Simt că mi se taie răsuflarea când mi-o amintesc pe 
Cassandra punându-mi impermeabilul ei pe umeri. O văd pe 
Jane la Bella's, zâmbindu-mi larg și ridicându-se de la masă, 
pentru a-mi face cu mâna, și, mai târziu, în timp ce ne plimbam 
pe High Line, făcându-mă să râd și fotografiindu-mă cu pălăria 
de paie. „Moartea Amandei a fost foarte dureroasă pentru noi, 
iar singurul lucru bun legat de ea e că te-a condus la noi”, 
spusese Cassandra în ultima seară pe care am petrecut-o 
împreună. 

Lacrimi fierbinţi îmi ard ochii. Cele două surori mi-au frânt 
inima. 

Piciorul meu ţâșnește în față, trântind la pământ coșul de 
gunoi. 

„Am crezut că îmi sunteţi prietene!” îmi vine să ţip. „Am avut 
încredere în voi, iar voi m-aţi trădat”. 

Ceea ce mi-au făcut surorile mă doare mai rău decât 
concedierea de la ultimul meu loc de muncă, mai rău decât 
insultele lui Barry și chiar mai rău decât să-l văd pe bărbatul cu 
care am trăit și pe care l-am iubit în secret îndrăgostindu-se de 
altă femeie. 

Trag anevoie aer în piept și mă silesc să mă concentrez. Am 
umplut paginile noului Jurnal de date cu amintirile mele despre 
Cassandra și Jane, dar sunt, în mare măsură, detalii superficiale, 
cum ar fi că Jane preferă un parfum floral, iar Cassandra bea 
ceai de iasomie. 

Nu dețin multe informaţii importante despre surori, așa cum 
dețin ele despre mine. Mi-au vizitat ultimele două apartamente, 
ba chiar ultimele trei, dacă îl pun la socoteală și pe cel pe care l- 
am avut în grijă. l-au cunoscut pe Sean și Jody. Știu despre fobia 
mea legată de metrou, știu că lucrez ca freelancer pentru 
Quartz și chiar și ce îmi place să beau la micul dejun. Știu că îmi 
doresc o relaţie serioasă și au poze cu mine în telefoanele lor. 


VP - 263 


Ce știu eu despre ele? Nu am fost niciodată în casele lor sau 
la locul lor de muncă. Nu știu ce le ţine treze noaptea. Și habar 
n-am de ce au pretins că îmi sunt prietene, pentru ca, apoi, să 
se dovedească a-mi fi inamice. 

Nici nu știu dacă le plac cu adevărat bomboanele de mentă cu 
scorţișoară, cursurile de yoga sau cocktailurile Moscow Mule. 

Poate că totul a fost o prefăcătorie. 

După ce îmi consemnez toate amintirile, le caut pe Google pe 
surorile Moore, citesc site-ul companiei lor și îmi notez numele 
clienţilor pe care îi au. Există surprinzător de puţine lucruri 
despre ele pe internet, iar pe cele mai multe le-am văzut deja. 
Totuși, trec în carnet toate informaţiile pe care le găsesc. 

Habar n-am ce ar trebui să fac în continuare. 

Mă plimb de colo colo pe lângă patul din mica mea cameră de 
hotel, simţindu-mă ca un animal în cușcă. Incerc să pun cap la 
cap datele pe care le cunosc, dar este un puzzle cu piese lipsă. 
Surorile Moore trebuie să aibă un motiv pentru acțiunile lor 
bizare. Insă acesta îmi scapă cu desăvârșire. 

La începutul după-amiezii, capul îmi zvâcnește, probabil din 
cauza lipsei de cafeină. Mi-e greu să ignor gălăgia făcută de un 
bărbat și de o femeie care se ceartă cu voce tare într-o altă 
cameră de pe coridor. Imi verific mesajele, dar nu am primit 
nimic de la Francine. Nici Ted nu mi-a răspuns, așa că îi trimit 
din nou un mesaj. Am rămas cu mai puţin de șase sute de dolari 
în numerar. Mai am însă bani în contul bancar, așa că îmi permit 
să mai stau o vreme la hotel. Și apoi, ce? 

O sun pe Francine la serviciu, pentru a mă asigura că a primit 
e-mailul meu. Intră mesageria vocală și mă gândesc să-i las un 
mesaj. Dar închid înainte de a auzi semnalul sonor. Aș prefera 
să vorbesc cu ea personal, astfel încât să-i pot surprinde reacţia. 

Mă întreb dacă Francine este supărată că îmi iau o zi liberă 
atât de curând după ce am fost angajată. Sunt colaboratoare, 
așa că i-ar fi ușor să mă înlocuiască. 

Simt că începe să mă cuprindă neliniștea. 

Răsfoiesc Jurnalul de date, pentru a-mi distrage atenţia, dar 
asta nu face decât să înrăutățească lucrurile, imagini cu 
Cassandra și Jane - dându-și pe spate părul strălucitor, 
trăgându-și picioarele frumoase într-un taxi, etalându-și dantura 
perfectă în timp ce râd - părând să se ivească de pe fiecare 
pagină. 


VP - 264 


Trebuie să ies din camera asta! 

Dar, dacă Francine mă sună, iar eu răspund, zgomotele 
orașului se vor auzi clar pe fundal. S-ar putea să se întrebe cât 
de bolnavă sunt cu adevărat dacă mă aflu afară. 

Imi trec mâna peste frunte. Aș putea să rămân blocată aici 
toată ziua, așteptând apelul ei. 

In cele din urmă, caut numărul principal de contact al 
companiei Quartz, ca să-i pot lăsa un mesaj unuia dintre colegii 
lui Francine. Il tastez și o întreb pe recepţioneră dacă pot vorbi 
cu cineva de la resurse umane. 

— Vă fac legătura, rostește ea, iar un moment mai târziu, un 
bărbat răspunde: 

— Allen Peters. 

— Bună ziua, domnule Peters. 

Nu am vorbit cu nimeni de când m-am cazat la hotel, aseară, 
așa că vocea îmi este ușor răgușită. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez. Sunt Shay Miller, o 
colaboratoare din New York. 

— Cine? 

— Shay Miller. Am fost angajată recent... Şefa mea este 
Francine DeMarco. 

— Cine? Probabil că aveți un număr greșit. Nu este nimeni aici 
cu acest nume. 

Las telefonul pe pat și mă îndepărtez de el, de parcă ar fi un 
obiect periculos. 

Nu am lucrat niciodată la Quartz. 

Mintea îmi revine asupra primului mesaj pe care l-am primit 
de la Francine. Adresa ei de e-mail părea să fie una de serviciu, 
conţinând numele companiei, iar numărul ei de telefon avea 
prefixul zonal al Coastei de Vest. 

După ce am crezut că am obţinut un interviu, am căutat 
informaţii despre compania Quartz. Dar nu și despre femeia 
care m-a contactat pe Linkedin - Francine DeMarco. 

Incep să tremur. Surorile Moore trebuie să se afle și în spatele 
acestei istorii. 

„Sunt infiltrate peste tot”, gândesc eu. 

lar acum, ele știu mult mai multe lucruri despre mine. Am 
completat vreo șase formulare pe care i le-am trimis lui 
„Francine”. Așa că au codul numeric personal, data nașterii, cel 
de-al doilea prenume, numărul de mobil al mamei, pentru că 


VP - 265 


este persoana mea de contact în caz de urgente... Ce-mi vor 
face în continuare? 

Camera începe să se învârtă cu mine. Simt că mă sufoc. 

Mă prăbușesc pe pat, străduindu-mă să-mi recapăt suflul. În 
câte alte aspecte din viața mea s-au infiltrat surorile Moore, fără 
ca eu să am habar? 

Pereţii mă apasă. 

Sar brusc din pat, îmi pun vesta matlasată și îmi bag în 
buzunare portofelul, telefonul cu cartelă și un baton proteic. Îmi 
iau noul Jurnal de date și îmi lipesc urechea de ușă, înainte să o 
deschid. Imi ţin răsuflarea în timp ce ascult. Bărbatul și femeia 
aflaţi într-o altă cameră de pe coridor se ceartă și acum, dar pe 
un ton mai calm. Deschid ușa cu o smucitură. 

Coridorul este pustiu. 

Oftez încet. Mă gândesc că, la întoarcere, va trebui să străbat 
din nou coridorul murdar și înfiorător și îmi amintesc de un truc 
pe care l-am văzut odată într-un film. Mă întorc în baie și iau un 
petic de hărtie igienică. Rup din el o bucăţică. 

Trag ușa, dar, chiar înainte de a o închide complet, strecor 
bucăţica de hârtie între cadru și balama, exact la înălţimea 
ochilor. Semnul pe care scrie „Nu deranjaţi” atârnă de clanța 
exterioară a ușii. Hârtia este aproape complet ascunsă; doar o 
fâșie infimă, albă se ițește din acel spaţiu. Nimeni nu ar vedea-o 
dacă nu ar căuta-o. 

Dacă va fi la locul ei când mă voi întoarce, voi ști că nimeni nu 
a intrat în cameră. Dar, dacă cineva o să deschidă ușa, va cădea 
pe podea. Și chiar dacă persoana respectivă ar vedea-o căzând, 
nu ar ști unde fusese pusă. 

Este tot ce pot să fac pentru a mă proteja. 

Cobor scările până în hol, încercând să mă fac mică și privind 
pe după fiecare colţ înainte de a coti. 

Când ajung în hol, un alt receptioner este de serviciu. Îi întind 
optzeci de dolari. 

— Incă o noapte, vă rog. Camera 508. 

Numele de familie? 

Ezit o fracțiune de secundă. 

— Smith. Mulţumesc. 

Apoi ies afară, unde mă întâmpină un vânt puternic. 


VP - 266 


60. 


VALERIE 


Shay a dispărut. 

În ciuda faptului că Jody a sunat la poliţie pentru a spune 
despre tulburătoarea fotografie a Amandei, Shay nu a fost 
arestată. Beth, a cărei slujbă ca avocată din oficiu îi oferă acces 
la bazele de date ale forțelor de ordine, a verificat asta. 

Jody i-a zis lui Jane că Shay nu mai stă în camera de oaspeți. 
Jody a spus că Shay i-a trimis seara trecută un mesaj lui Sean, 
pentru a-i comunica faptul că va petrece noaptea la o prietenă 
și că își va lua în curând lucrurile. Stacey a confirmat că Shay nu 
stă la Mel, în Brooklyn, și nici în casa mamei sale, în New Jersey. 
Cassandra și Jane au trecut pe la apartamentul unde stătuse 
cândva Amanda și care fusese închiriat de Shay, intrând cu 
cheia de rezervă pe care o făcuseră înainte ca Shay să-l 
închirieze, dar Shay nu era nici acolo. 

Părea că Shay fusese înghițită cu totul de oraș. 

Valerie, care a sosit încă din zori la biroul de pe Sullivan 
Street al firmei Moore Public Relations, își masează tâmplele. 
Capul îi zvâcnește, iar luminile puternice din birou îi străpung 
ochii. În ultimele câteva nopţi, a apucat doar câteva ore de 
somn. 

„Poate că va fi și mai rău pentru Shay dacă nici poliţia nu o 
poate găsi”, gândește Valerie. 

Valerie tresare când sună telefonul de pe birou. Este doar un 
redactor de la o revistă, care speră să afle ceva despre o 
celebritate. 

— Mă voi asigura că veţi fi sunat înapoi de Cassandra sau 
Jane, spune Valerie, păstrându-și vocea egală și calmă. 

Surorile au în continuare clienţi care au nevoie de ele și un 
birou de administrat, dar își anulează programările inutile, 
pentru a-și elibera programul. Păstrează doar o parte dintre 
întâlnirile mai importante - printre care cea cu artista Willow 
Tanaka, care urmează să vină la biroul lor spre sfârșitul zilei, ca 
să semneze contractul pentru un parteneriat de brand profitabil. 

Surorile Moore intenționează să scape cât mai rapid de 
Willow. Apoi, sub pretextul unei întâlniri târzii, Cassandra, Jane 

VP - 267 


și Valerie se vor duce din nou la apartamentul lui Shay. Au 
altceva de plantat acolo. Trebuie să găsească o ascunzătoare 
bună, pe care poliţia o va găsi cu siguranță dacă va obţine un 
mandat de percheziţie pentru a răscoli locuința unei presupuse 
ucigașe. 

„Nu dacă, ci când, poliţia va obţine un mandat de 
percheziţie”, își spune Valerie. 

Ar trebui să fie destul de simplu de găsit un loc ideal. Cunosc 
bine apartamentul. lar ultima dovadă este ușoară ca o pană și 
mai mică decât o carte de vizită. 

Când telefonul ei personal sună din nou, Valerie se gândește 
să lase să intre mesageria vocală - o surprinde cât de 
bulversată se simte de absenţa lui Shay -, dar, după cel de-al 
treilea apel, răspunde cu căldură: 

— Tony! Ce mai faci? 

Valerie a păstrat sporadic legătura cu Tony, în cei 
cincisprezece ani de când el și-a obținut cartea verde, iar ea a 
părăsit apartamentul lui, dar nu au mai vorbit de când Valerie s- 
a mutat în Manhattan. 

El trece direct la subiect: 

— Am primit un mesaj ciudat de la un număr cu prefix de New 
York. O femeie întreabă despre tine. 

Valerie încremenește. 

— Și-a spus numele? 

— Nu, răspunde Tony cu glas ascuţit, în care se distinge o 
notă de neliniște. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Din punctul de vedere al celor de 
la emigrări, cazul tău a fost închis cu mult timp în urmă. 

E de mirare că a trecut cu brio interviurile istovitoare, având 
în vedere firea lui anxioasă. 

— Poţi să-mi dai numărul ei? 

Nu recunoaște combinaţia de cifre recitate de Tony, așa că le 
notează. 

— Dacă sună din nou, lasă să intre mesageria vocală. 

Valerie închide și se ridică, mijind ochii. 

Trebuie să fi fost Shay. 

Dă târcoale tot mai aproape. Dacă l-ar fi luat pe Tony prin 
surprindere, el i-ar fi putut dezvălui informaţii pe care Valerie a 
reușit să le păstreze ascunse toată viaţa ei de adult. 


VP - 268 


la o înghiţitură de cafea, apoi trântește cana pe birou, atât de 
tare încât aproape că sparge blatul de sticlă. 

De ce nu a fost Shay arestată? Și unde s-a dus? 

„Poate că nu ar trebui să așteptăm ca poliţia să acţioneze”, 
gândește Valerie. „Poate că Shay ar trebui să dispară definitiv”. 


61. 


SHAY 


Se estimează că o mie opt sute de persoane sunt declarate 
dispărute zilnic în Statele Unite, deși majoritatea declarațiilor 
sunt retrase ulterior. În SUA există aproximativ nouăzeci de mii 
de cazuri active de persoane dispărute. 


Jurnal de date, pagina 72 


Las capul în jos, pentru a mă feri de vânt, în timp ce traversez 
Times Square, trecând pe lângă o persoană costumată în Cookie 
Monster, care se lasă pozată alături de un băieţel, pe lângă 
șoferul unui autobuz turistic, care încearcă să-mi vândă un loc 
într-o excursie de o zi la Statuia Libertăţii și Ellis Island, și pe 
lângă firmele luminoase care clipesc neîncetat. 

Pașii mă poartă instinctiv către biroul surorilor Moore, de pe 
Sullivan Street. Trebuie să văd ceva cert despre surori, chiar 
dacă ar fi doar numele lor pe panoul din holul companiei. 

Slujba mea a fost falsă, așa că, poate, și a lor este. 

Mă îndrept spre clădirea surorilor Moore, încercând să-mi 
potolesc neliniștea și să-mi limpezesc mintea. După primul 
kilometru, faţa și mâinile încep să-mi amorțească, dar cel puţin 
fac ceva. 

Ajung la adresa de pe site-ul firmei de PR și mă uit la clădirea 
cu șase etaje și o faţadă simplă, dar elegantă. Pe un mic steag 
aflat afară scrie „Moore Public Relations”. Așadar, cel puţin o 
parte din povestea lor pare a fi reală. 

Din câte văd, este o zi obișnuită de luni în Manhattan - 
bărbaţi și femei merg grăbiţi pe trotuare, vorbesc la telefoanele 
mobile, mulți având în mâini pahare cu cafea sau pungi cu 


VP - 269 


mâncarea pentru prânz. Greu de crezut că, în urmă cu doar o 
săptămână, eram unul dintre cei un milion șase sute de mii de 
oameni din oraș care făceau același lucru. 

Poate că am să le văd pe Cassandra sau pe Jane ieșind din 
clădire. Aș putea încerca să le urmăresc și să aflu mai multe. 

Mi le imaginez pășind prin birouri în hainele lor elegante, în 
timp ce telefoanele sună neîncetat, fiind căutate întruna de 
oameni care se luptă pentru atenţia lor. 

Aştept la pândă - așa cum bănuiesc că m-au pândit și ele pe 
mine. 

În scurt timp, încep să tremur. Frigul pare că se înalţă din 
trotuar și mi se furișează în tot trupul. Mi-aș dori să-mi pot 
cumpăra o cafea, pentru a mă încălzi, dar nu vreau să-mi 
părăsesc postul, nici măcar pentru câteva minute. Imi mut 
greutatea de pe un picior pe celălalt, încercând să-mi pun 
sângele în mișcare. 

Puțin înainte de patru și jumătate, văd o femeie care se 
apropie de clădire. Poartă pantaloni roșii din piele, o pelerină 
neagră din lână și cizme înalte, cu platformă. Părul ei argintiu 
este tuns în scări până la nivelul bărbiei, iar bretonul arată ca o 
mătură de paie pe frunte. 

Dar nu aspectul ei izbitor îmi atrage atenţia. O recunosc 
imediat din fotografia de pe site-ul companiei Moore Public 
Relations. Este Willow Tanaka. 

Privesc până când Willow dispare pe ușa rotativă. Când va 
ieși, aș putea încerca să vorbesc cu ea - poate că îmi va spune 
ceva despre surorile Moore. 

Știu că mă agăţ de un fir de pai, dar sunt disperată. 

Soarele începe să coboare în spatele celor mai înalte clădiri 
ale orașului, aruncând umbre uriașe pe străzi, îmi bag mâinile 
mai adânc în buzunare și tropăi pe beton cu picioarele amorţite. 

Aproximativ douăzeci de minute mai târziu, văd din nou părul 
acela distinctiv și pantalonii roșii. 

Willow iese din clădire. 

Mă desprind de stâlpul de care mă sprijineam și fac un pas 
spre ea. 

Apoi văd o altă femeie ieșind pe ușa rotativă, chiar în spatele 
ei. 

Mă dau înapoi. 

Este Valerie Ricci. 


VP - 270 


Poartă pantaloni gri și un pulover asortat, iar părul îi este 
prins sus, într-un coc. Pare îngrijită și eficientă - de parcă ar fi 
transpus un nou personaj peste femeia caldă, vorbăreață și ușor 
trivială pe care o cunoscusem sub numele de Anne. Mă uit cum 
ea și Willow stau împreună pe trotuar. Apoi Valerie cheamă un 
taxi, fluturând scurt mâna, iar Willow intră în mașină. 

Valerie se răsucește pe călcâie și intră înapoi în clădire. 

Când mi-au spus că mă va ajuta să-mi depășesc teama de 
metrou, Cassandra și Jane au descris-o pe Valerie ca fiind o 
prietenă de-ale lor și au folosit același cuvânt când mi-au vorbit 
despre chiriașa apartamentului de care, chipurile, trebuia să am 
grijă. lar când am întâlnit-o, mi-a lăsat impresia unei mame 
casnice. 

Acum, mă întreb dacă Valerie nu lucrează de fapt pentru 
surorile Moore, chiar dacă nu i-am întâlnit numele pe site-ul lor. 

Pare o nebunie ca ele să o fi plătit ca să mă ducă la metrou și 
să folosească un nume fals, și să se mute temporar din casa ei, 
pentru ca eu să pot dormi în camera ei de oaspeţi. Dar poate că 
nu este; surorile Moore mi-au făcut lucruri mult mai 
scandaloase. 

In timp ce diger această informaţie, Cassandra, Jane și Valerie 
ies din clădire. Mă fac mică în spatele stâlpului. 

Nu cred că mă pot vedea, între noi aflându-se o stradă 
aglomerată. Le privesc apropiindu-se de bordură, apoi le pierd 
pentru o clipă din ochi, când o dubă de livrări trece printre noi. 
Când intră din nou în raza mea vizuală, văd un taxi oprind în 
dreptul lor. 

O iau la fugă cu ochii aţintiţi asupra taxiului galben, care se 
reintegrează în trafic și începe să se piardă printre alte zeci de 
mașini. Când se oprește la un semafor, privesc strada și ridic 
mâna. Dar toate taxiurile care se apropie sunt ocupate. Aleg pe 
lângă încă trei clădiri până când reușesc să găsesc unul liber. 

— Puteţi urmări acel taxi, vă rog? zic eu, arătând spre mașina 
în care se aflau cele trei femei. Cel cu reclama la parfumul 
Chanel. 

Trecem pe lângă Washington Square Park, apoi ne îndreptăm 
spre nord, pe lângă Union Square Park, iar taxiul în care mă aflu 
șerpuiește și hurducăie prin trafic. Stau cu privirea aţintită 
asupra sticlei de parfum de pe plafonul mașinii pe care o 
urmăresc. Pe Park Avenue South, le pierdem pentru scurt timp, 


VP - 271 


când rămânem blocaţi la un semafor, dar taxiul lor se oprește la 
următorul, așa că le ajungem din urmă. 

În cele din urmă, șoferul meu reușește să ajungă chiar în 
spatele lor. Văd trei capete elegante pe bancheta din spate. 
Pentru o clipă, nu reușesc să o identific pe fiecare în parte, apoi 
realizez că Valerie stă la mijloc, Cassandra, în dreapta ei, iar 
Jane, în stânga. 

Ne apropiem de apartamentul pe care l-am împărţit cu Sean 
și Jody, trecem de staţia de metrou din 33" Street și de 
Starbucks-ul de pe colţ, de unde îmi luam cafeaua. 

După câteva intersecţii, cotim spre est. Îmi simt tot corpul 
încordat. Cunosc bine acest traseu, l-am parcurs de multe ori. 

Mi se pare ireal, dar știu exact încotro se îndreaptă. 

Taxiul lor trage la bordură și se oprește, iar ele coboară, mai 
întâi Cassandra, apoi Valerie și Jane. 

Se îndreaptă spre intrarea în clădire, aflată chiar în faţa lor, și 
folosesc o cheie pentru a intra. Mă las în jos pe banchetă, ca să 
nu mă vadă dacă s-ar întoarce brusc. 

— Doamnă? Vocea puternică a taximetristului mă face să 
tresar. Coborâţi? 

Surorile Moore se află în blocul în care m-am mutat de 
curând, cel în care a locuit și Amanda. Au o cheie de la intrarea 
principală. Au cumva una și de la apartamentul meu? 

Jane și Valerie dispar în interior, dar Cassandra rămâne de 
pază la intrare. 

— Mă puteți lăsa înainte de următoarea intersecție? 

Bâjbâi prin portofel după una dintre preţioasele bancnote de 
douăzeci de dolari. l-o dau șoferului și ies din mașină. Sunt 
destui oameni pe trotuar pentru a-mi oferi camuflajul de care 
am nevoie, dar totuși mă trag cât de aproape pot de farmacia 
de pe colț, bucuroasă că este suficient de întuneric pentru a mă 
contopi cu umbrele. 

Ce caută în apartamentul meu? Încearcă să mă prindă acolo? 

După nici cinci minute, le văd pe toate trei apropiindu-se de 
bordură și chemând un alt taxi. Intru în farmacie și încerc să mă 
uit pe geamul înalt, din podea până în tavan, pentru a vedea 
încotro se îndreaptă, dar nu-mi dau seama în ce mașină se află. 

Aștept câteva minute, apoi ies pe trotuar, regretând că nu m- 
am gândit să le fac o poză cu telefonul, în fața clădirii mele, ca 
dovadă. 


VP - 272 


Când ajung aproape de intrarea lângă care Cassandra a stat 
cu doar câteva minute în urmă, mă opresc. Mi-e teamă să intru. 

Apoi văd apropiindu-se un tânăr și o tânără pe care Îi 
recunosc vag, cu un bebeluș într-un ham la pieptul bărbatului. 
Sunt aproape sigură că locuiesc la etajul de deasupra mea. 
Acest crâmpei de normalitate îmi oferă siguranța de care am 
nevoie pentru a merge mai departe. Îi urmez în clădire. 

Când ajung la etajul meu, becul puternic din tavan luminează 
bine coridorul și aud râsete venind dinspre apartamentul lui 
Mary. 

Ușa mea este închisă. Din exterior, nimic nu pare neobișnuit. 
Și, cu siguranţă, poliţia a luat bisturiul însângerat și celelalte 
obiecte ciudate. 

Totuși, aș fi ezitat să intru dacă nu aș fi auzit vocea veselă a 
lui Mary străbătând coridorul. Deschid ușa, intru și apăs imediat 
întrerupătorul. 

Privesc rapid prin apartament, apoi încui ușa și pun lanţul. Nu 
vreau să petrec mult timp aici. Dar, aproape de fiecare dată 
când m-am întâlnit cu surorile Moore, ori mi-au dat ceva, ori mi- 
au luat ceva: cartea de vizită a Cassandrei. Impermeabilul ei. 
Colierul pe care l-am recuperat pentru Jane. Foaia ruptă din 
revistă. Fotografiile făcute pe High Line. Punga plină cu cărţi, pe 
care Jane a uitat-o în noua mea locuinţă, în prima seară când le- 
am primit aici. Geanta elegantă și celelalte cadouri. 

Și, desigur, ceasul și portofelul bărbatului și rochia cafenie, pe 
care acum sunt convinsă că le-au plantat drept dovezi 
incriminatoare în apartamentul meu. 

Dacă au luat sau au lăsat iarăși ceva, trebuie să aflu ce 
anume. 

Incep cu bucătăria, trecând metodic prin fiecare sertar și 
dulap. Verific chiar și frigiderul și cuptorul. Din fericire, sunt 
ordonată din fire, iar de când m-am mutat, în urmă cu doar 
câteva săptămâni, nu am adunat multe lucruri. Cercetez cu 
luare-aminte, pornind de la intrare până în spatele 
apartamentului. Peste vreo oră, ajung în micul dormitor, unde 
mă uit sub pat și scutur așternutul. 

Deschid sertarul noptierei, unde păstrez un set suplimentar 
de căști, un elastic de păr și un iPad vechi, pe care îl folosesc 
pentru a mă uita la filme. 

Toate sunt intacte. 


VP - 273 


Dar sub iPad este ceva nou: o hârtiuță. Când o ridic, văd că 
este un bon de la un bar de care nu am auzit niciodată, numit 
Twist. 

Numărul de telefon și adresa barului sunt tipărite în partea de 
sus, lângă logoul care reprezintă o coajă de lămâie spiralată, iar 
consumaţia este reprezentată de două ginuri Seagram's cu 
sifon. 

Mă cutremur când îmi imaginez cum Valerie sau Jane mi-au 
deschis sertarul noptierei, atingându-mi obiectele personale. 

Nu am timp acum să-mi dau seama de ce au lăsat chitanţa. O 
îndoi cu grijă și o bag în portofel. Termin de căutat prin 
dormitor, mișcându-mă cât mai repede cu putință, dar nu 
găsesc nimic altceva în neregulă. 

lau un hanorac, o pereche de jeanși și șosete curate și le bag 
pe toate într-o geantă de voiaj. Sunt deja la jumătatea drumului 
spre ușă când îmi amintesc cât de frig mi-a fost, așa că mă 
întorc repede la șifonier și îmi iau geaca matlasată neagră, în 
locul vestei. 

Mă uit pe vizor. Coridorul pare gol. Desfac lanţul, ies repede și 
aud ușa închizându-se în urma mea în timp ce mă îndrept spre 
scări, pe care le cobor două câte două înainte de a mă năpusti 
pe ușa care dă în stradă. Continui să alerg până la următoarea 
intersecție, apoi, în cele din urmă, încetinesc pasul. 

Cam din minut în minut, mă întorc pentru a privi în spate. 
Traversez de vreo zece ori, mutându-mă de pe un trotuar pe 
celălalt. Intru într-o prăvălie și mă uit afară, la trecători, căutând 
o figură cunoscută. Dar nu văd pe nimeni care să pară că m-ar 
urmări. 

În timp ce trec prin Times Square, mă simt ca și cum aș fi într- 
un aparat de pinball, ocolind mai întâi o femeie care vinde la 
suprapreţ bilete la musicalul Hamilton, apoi un tip care încearcă 
să-mi vândă ochelari Ray Ban falși, murmurând „zece dolari”, și, 
în cele din urmă, un bărbat care îndeasă fluturași publicitari în 
mâinile turiștilor. 

Într-un final, ajung la hotel. Înainte să descui ușa, caut 
marginea peticului alb de hârtie. 

Nu mai este acolo. 


VP - 274 


62. 


SHAY 


Când vine vorba de infracțiuni cu violență, și în special de 
crime, americanii prezintă un risc mult mai mare de a fi 
victimele unor persoane pe care le cunosc, poate chiar ale 
unora pe care le cunosc intim. Potrivit unui studiu de referință al 
Biroului de Statistică Juridică, între 73 și 79% dintre omuciderile 
care au avut loc într-un interval de cincisprezece ani au fost 
comise de cunoscuți ai victimelor. 


Jurnal de date, pagina 73 


Stau ghemuită într-un separeu dintr-un local aflat cam la un 
kilometru și jumătate de hotelul meu. Am alergat până aici, cu 
inima bătându-mi nebunește în timp ce geanta de voiaj mi se 
izbea neîncetat de șold. 

Este posibil să fi fost doar o femeie de serviciu care a ignorat 
semnul cu „Nu deranjaţi”. Dar nu-mi pot alunga teama că Jane, 
Cassandra și Valerie mă așteptau în camera mea. 

— Mai doriţi cafea? mă întreabă o chelneriță, machiată la ochi 
cu un fard de un albastru electric. 

Îmi umple cana înainte să apuc să-i răspund. 

Am băut deja două cești și m-am forţat să mănânc jumătate 
de sandviș cu brânză la grătar, pentru a justifica ocuparea 
mesei atât de mult timp. 

Stau cu faţa spre ușa restaurantului și cu spatele la perete, 
chiar dacă în preajmă nu se mai află decât un bătrân și o 
bătrână, așezați în separeul din spatele meu. 

Habar n-am ce să fac sau unde să mă duc. Niciun loc din 
acest oraș nu mi se pare sigur. 

Corpul începe să-mi tremure din pricina hohotelor de plâns pe 
care mi le-am reprimat până acum. Mă simt ca și cum un laţ se 
strânge încet în jurul gâtului meu. 

Îmi scot ochelarii și îmi șterg lacrimile cu mâneca, apoi îi pun 
la loc. Nu îmi permit luxul de a mă lăsa în voia sentimentelor. 


VP - 275 


Îmi scot Jurnalul de date din geantă, apoi iau bonul din 
portofel. Încep să notez noile date: „Barul Twist, 2 Seagram's & 
sifon, 15 august...” 

Vocile din jurul meu par să se estompeze. Mă simt de parcă 
aș fi fost scufundată sub apă. 

Când eram la secția de poliție, detectiva Williams m-a 
întrebat: „Unde ai fost în seara de joi, 15 august, Shay?” 

Degetele îmi tremură când iau telefonul cu cartelă. 

„15 august”, tastez într-un motor de căutare. 

Primesc nenumărate rezultate. 

Le reduc adăugând „New York”. 

Tot rămân sute de milioane de rezultate. 

Ceva important s-a petrecut la acea dată. Altfel, detectiva 
Williams nu m-ar fi interogat pe tema asta. 

Închid ochii și văd bisturiul însângerat. Când l-am zărit prima 
dată, m-am gândit că Amanda îl luase de la serviciu. Mai multe 
ipoteze îmi trecuseră prin minte, una mai neliniștitoare decât 
alta: poate că Amanda dorise să-l folosească într-o tentativă de 
sinucidere anterioară, dar se răzgândise. Sau ar putea fi o 
dovadă a unui malpraxis la City Hospital - poate că un chirurg a 
operat cu el pe cine nu trebuia. 

Există însă și alte posibilități. 

Mai adaug ceva în motorul de căutare, pentru a reduce 
rezultatele: „Barul Twist”. 

Un titlu apare pe ecranul telefonului: „Om de afaceri găsit 
mort în Central Park”. 

Parcurg frenetic articolul: James Anders a fost găsit ucis în 
Central Park, cu doar câteva luni în urmă - joi, 15 august. 

„Arăta de parcă ar fi fost măcelărit”, declarase pentru ziar o 
sursă din cadrul poliţiei. 

„Măcelărit”. Cuvântul înfiorător pare să iasă în evidenţă pe 
ecran. 

Îmi iau carnetul și încep să notez faptele. Mâinile îmi tremură 
atât de violent, încât cuvintele sunt abia lizibile: Avea treizeci și 
șapte de ani. Divorţat, tatăl unui copil. Dintr-un oraș numit 
Mossley, aflat în nordul statului New York. Nu există suspecți. 

Dau clic pe alte câteva linkuri, notând tot ce găsesc despre 
James Anders. Necrologul din ziarul local, The Courier, 
precizează că a absolvit Universitatea din Syracuse și s-a 
căsătorit cu iubita lui de la facultate. După divorț, a început să-și 


VP - 276 


împartă timpul între Mossley - unde a locuit toată viaţa - și 
Manhattan, unde încerca să pună pe picioare o nouă afacere, în 
domeniul vânzării de echipamente sportive personalizate. 

Articolul are și o imagine. Mă uit cu ochii mijiţi fotografia cam 
neclară a unui bărbat la costum și cravată. 

— Hei, scumpo, închidem în câteva minute! zice chelnerița în 
timp ce îmi pune nota de plată pe masă. 

Este semnată cu numele ei, Shirley, lângă care a adăugat o 
față zâmbitoare. 

Mă sprijin de spătar și închid ochii preţ de câteva clipe. După 
evenimentele din ultimele zile, ar fi trebuit să fiu imună la 
șocuri, dar ceea ce tocmai am aflat m-a lovit în plin. 

Aud ușa restaurantului zornăind și deschid repede ochii. E 
doar un client care iese. 

Totuși, îmi amintește cât de vulnerabilă sunt. „Nu sta pe loc”, 
îmi spune creierul meu. 

Peste câteva ore, orașul va adormi. Nu vreau să umblu de 
colo colo, încercând să găsesc baruri care se închid târziu și 
localuri care se deschid devreme. Hotelurile nu mi se mai par a 
fi locuri sigure. 

Am nevoie de o altă ascunzătoare. Unde să nu fiu deranjată, 
ca să pot gândi. Un loc la care ele să nu se gândească. 

Verific ora pe telefon. Este aproape nouă și mai am 68% din 
baterie. Mi-au rămas cel mult câteva sute de dolari. 

Știu însă un lucru - mi se înscenează o crimă. 

e 

Metroul se leagănă pe șine, scrâșnind din roţi, în timp ce mă 
îndrept spre Far Rockaway, în Queens, pentru a doua oară în 
seara asta. Când voi ajunge la capătul liniei, voi traversa 
peronul și voi merge din nou cale de cincizeci și unu de 
kilometri, până la staţia de pe 207" Street, în capătul nordic al 
Manhattanului. 

Plănuiesc să reiau traseul din nou și din nou, până la ivirea 
zorilor. 

Metroul din New York nu doarme niciodată. 

Am dat un singur telefon, chiar înainte de a cobori scările 
către turnichete. Am sunat la numărul trecut pe cartea de vizită 
a detectivei Williams. Nu a răspuns, poate pentru că am folosit 
telefonul cu cartelă și nu a recunoscut numărul sau poate 
pentru că era ocupată cu vreun caz. 


VP - 277 


Cuvintele mi-au scăpat necontrolate când i-am lăsat mesajul: 
„Știu că prietenele Amandei îmi înscenează uciderea lui James 
Anders, dar nu eu am făcut-o! Mi-au plantat dovezile acelea, și 
nu numai, în apartament - trebuie să mă crezi, te rog! Sunt 
nevinovată!” 

Probabil că i-am părut complet nebună. Poate chiar mi-am 
înrăutățit situaţia. 

Acum mă uit pe geamul metroului și văd că pereţii tunelurilor, 
plini de graffiti, au cedat locul unui peisaj suburban, fiindcă am 
ieșit la suprafaţă: trecem printre copaci și case cu felinare 
strălucitoare pe verandă. Văd bicicleta unui copil sprijinită de o 
balustradă. Cușca unui câine. 

Stau la mijlocul vagonului, cât de aproape pot de conductor, 
care nu mă bagă în seamă. Știu exact unde sunt butoanele de 
urgență. Geanta mea de voiaj conţine schimbul de haine, 
portofelul, telefonul cu cartelă, un baton proteic, Jurnalul meu de 
date și pixul. O ţin strâns în brațe și mă uit în toate părțile, în 
timp ce navetiștii urcă și coboară din tren. Cercetez cu luare- 
aminte fiecare chip. 

Oamenii care apar și dispar în jurul meu sunt ca un 
microcosmos al orașului: angajaţi de pe Wall Street în costume 
scumpe, care au lucrat până târziu, amestecați cu angajaţi de la 
salubritate în salopete albastre, părând și ei la fel de obosiţi. O 
femeie cu o cutie de chitară în braţe stă față în față cu un tip 
într-o geacă cu logoul echipei de fotbal american Jets, în timp ce 
vocile zgomotoase ale unor grupuri de petrecăreţi - femei în 
fuste cu paiete, care râd și își fac se/fie-uri, și niște bărbați 
amuzându-se pe seama prietenului lor beat, care a căzut când 
trenul a plecat brusc din staţie - se răspândesc în întreg 
vagonul. 

Dar pe măsură ce noaptea devine tot mai adâncă, mulţimea 
se rărește. 

Am rămas doar eu în vagonul metroului. Mă uit din nou la 
conductor, apoi îmi strâng și mai tare geanta în braţe. 

Trebuie să fie ora două sau trei - mi-am oprit telefonul ca să 
nu mai consum bateria, când am văzut că a ajuns la 26%. 
Semnalul este foarte prost la metrou, așa că bateria s-a 
descărcat și mai mult în timp ce căutam informaţii despre James 
Anders, iar încărcătorul a rămas în camera de hotel, împreună 
cu iPhone-ul meu. 


VP - 278 


Un tânăr care poartă mai multe rânduri de haine murdare și 
ponosite intră în vagonul meu, la următoarea oprire. Mă 
încordez și îmi dau seama că fac ochii mari când văd că vine în 
direcția mea. Zâmbește, dezvăluind câţiva dinți lipsă, și își ridică 
scurt mâinile, de parcă ar vrea să-mi spună că nu are de gând 
să-mi facă niciun rău. Apoi se întoarce și se așază pe un scaun 
aflat în capătul opus. 

Mă simt prost din cauza reacției mele instinctive; sper că nu l- 
am jignit. Este înalt și puternic și, de fapt, mă simt puţin mai în 
siguranţă cu el în preajmă. Călătorim împreună, în vreme ce 
sunetul hipnotic, neîntrerupt al trenului în mișcare mă învăluie 
din nou. 

Știu că lucrurile nu stau bine pentru mine. Nu am alibi pentru 
noaptea de 15 august. Am alergat mult timp, după cum era 
notat în calendarul de pe telefonul meu, pe care i l-am arătat 
detectivei Williams. Dar nu-mi amintesc traseul exact sau ce am 
ascultat la căști, și nici măcar la ce oră am ajuns acasă. 

Dar nu l-am ucis pe James Anders. Și atunci, cine a făcut-o? 

Cineva care îl cunoștea. Statisticile pe care le-am găsit mai 
devreme în această seară arată că între 73 și 79% dintre 
omucideri au fost comise de cunoscuţi ai victimelor. 

Într-unul dintre articolele pe care le-am citit scria că portofelul 
și ceasul lui James Anders fuseseră furate, dar că își plătise 
consumaţia la Twist, chiar înainte de a pleca. 

Așadar, cine l-a ucis trebuie să fi luat și acele obiecte. 

Văd și acum în faţa ochilor, pe podeaua mea, portofelul maro 
din piele și ceasul din aur, lângă rochia de vară cafenie, cu pete 
de sânge uscat pe tiv. 

Surorile Moore au fost la mine mai devreme în acea seară, 
plus că ele - sau Valerie - au cheia de la apartament. Sunt 
convinsă că au plantat acele dovezi. Fiecare informaţie pe care 
am aflat-o îmi spune că ele trebuie să-l fi ucis pe James. 

Dar de ce? 

Trebuie să aflu cum s-a intersectat viața lor cu a lui. 

Pornesc telefonul și folosesc o parte din capacitatea limitată a 
bateriei pentru a da o nouă căutare, cu numele tuturor - 
Cassandra și Jane Moore, Valerie Ricci și James Anders -, dar nu 
apare nimic. 


VP - 279 


Pare logic ca drumurile lor să se fi intersectat în New York. 
James a locuit aici în ultimul an, ducându-se la casa lui din 
Mossley doar în weekenduri. 

L-ar fi putut întâlni oriunde în oraș - la un bar, la sală, la un 
restaurant, pe stradă. Ar fi putut fi iubitul vreuneia dintre ele? 
Dacă da, cu siguranţă poliţia le-ar fi cercetat. Mi-au trecut prin 
minte o mie de posibilităţi. Dar tot nu-mi pot da seama ce 
legătură a fost între ei. Subliniez adresa din New York a lui 
James și numele companiei sale, apăsând puternic cu pixul pe 
pagină. Poate că numele de Moore i-ar spune ceva vreunuia 
dintre colegii lui. 

Trenul oprește într-o altă staţie și ușile se deschid cu un 
șuierat. Dar nu urcă nimeni. Tipul aflat în capătul îndepărtat al 
vagonului sforăie ușor. Ușile se închid și plecăm mai departe. 

Mă uit din nou la ecranul telefonului și citesc un alt necrolog 
al lui James Anders, alcătuit din câteva paragrafe scurte și 
semnat de firma de pompe funebre care se ocupase de serviciile 
funerare. Am notat deja numele persoanelor care i-au fost 
apropiate: fiica lui, Abby; mama lui, Sissy Anders; și fosta lui 
soție, Tessa. Tatăl său murise mai demult, preciza necrologul. 
Cu excepţia celor patru ani petrecuţi la Syracuse, James locuise 
toată viaţa în Mossley. 

Accesez câteva site-uri, rând pe rând: primul le permisese 
oamenilor să cumpere aranjamente florale pentru a fi expuse la 
biserică, în timpul înmormântării sale. Al doilea furniza informaţii 
despre locul unde persoanele îndoliate puteau face donaţii 
pentru un fond educaţional pe numele lui Abby. Ultimul servise 
drept „carte de condoleanţe”, în care oamenii își exprimau 
regretele. 

Incep să citesc mesajele respective. Cineva a citat din Biblie 
ceva legat de îngeri, altcineva și-a exprimat indignarea că 
ucigașul lui James nu fusese încă prins, iar o altă persoană a 
notat niște versuri din melodia lui Billy Joel On/y the Good Die 
Young!*. 

Din păcate, unele mesaje sunt anonime. Încep să notez 
numele celor care s-au semnat. 

Când trenul se repede din nou în subteran, conexiunea 
telefonului meu se întrerupe. Îmi ţin respiraţia când luminile 
încep să pâlpâie, dar se stabilizează rapid. 


14 „Numai cei buni mor tineri”. 
VP - 280 


Când ajungem iarăși la suprafaţă, notez cât de multe nume 
pot din cartea de condoleanţe. Internetul tot cade, dar, până îmi 
moare bateria, vreau să notez câteva care par a fi piste 
promițătoare. 

Un bărbat și-a semnat mesajul „directorul Harris”, și bănuiesc 
că este vorba despre directorul liceului la care a studiat James, 
iar câţiva prieteni au făcut referire la jocuri de poker, grătare și 
petreceri de pomină pe malul râului. Unul s-a semnat Chandler 
Ferguson, și este un nume suficient de neobișnuit pentru a-l 
putea găsi. M-ar putea pune totodată în legătură cu ceilalţi 
prieteni ai lui James sau l-aș putea ruga să mă lase să văd 
vechiul anuar al liceului, pentru a găsi alte piste. 

O femeie care s-a semnat Belinda a scris: „Ai fost întotdeauna 
ca un fiu pentru mine. Dumnezeu să te binecuvânteze!” Ar fi 
putut să fie o vecină sau chiar o rudă. 

Dacă aș reuși să găsesc o modalitate de a-i face pe oamenii 
care l-au cunoscut pe James să-mi răspundă la întrebări, mi-ar 
putea dezvălui legătura dintre James și surorile Moore. 

Când bateria moare în cele din urmă, iar ecranul telefonului 
se întunecă, mă doare mâna de atâta scris furibund, și-mi simt 
ochii obosiţi. 

Când James a fost ucis, nu le cunoșteam pe surorile Moore. 
Le-am întâlnit abia după o altă moarte violentă, cea a prietenei 
lor Amanda. Așadar, nu ar fi putut să planifice de-atunci să-mi 
însceneze moartea lui. 

Dar cum m-au luat în vizor? 

O pură coincidenţă a făcut ca drumul meu să se intersecteze 
cu cel al Amandei într-un moment atât de îngrozitor. Ele nu ar fi 
avut cum să pună la cale așa ceva. Dacă nu m-aș fi oprit să-mi 
leg părul în dimineaţa aceea sufocantă de august, pierzând 
astfel douăzeci și două de secunde, aș fi reușit să prind metroul 
de dinainte. 

Îmi las capul pe spate și încerc să-mi imaginez ce a vrut să 
spună poliţia prin „măcelărit”. Nu mi le pot imagina pe 
Cassandra sau Jane ucigând pe cineva, și cu atât mai puţin într- 
un md atât de brutal. 

Ne apropiem de capătul liniei; la un colț de stradă, recunosc 
trunchiul de copac strâmb pe care l-am văzut și mai devreme în 
această noapte. Mă ridic în picioare și îmi aud articulațiile 
trosnind. 


VP - 281 


Tânărul în haine ponosite doarme încă. Scot din geanta de 
voiaj ultimul baton proteic, apoi mă apropii fără zgomot de el și 
îl pun pe scaunul alăturat. 

Metroul se oprește. Mă uit de-a lungul peronului, pentru a mă 
asigura că pot să cobor. Apoi ies din vagon, traversez peronul și 
aştept trenul care se întoarce în Manhattan. 


63. 


CASSANDRA & JANE 
Cu nouăsprezece ani în urmă 


La început, nimic nu părea neobișnuit în acea seară de 
miercuri. 

Cassandra și Jane mâncau pui fript și fasole verde la masa din 
bucătărie, în timp ce mama lor sorbea un şpriţ cu vin alb și 
pregătea o farfurie cu ceea ce ea numea „crudităţi”, în 
așteptarea sosirii tatălui lor vitreg. Ele își terminaseră temele, 
iar rucsacurile lor așteptau în dulapul din vestibul o nouă zi de 
școală. 

Locuiau în casa tatălui lor vitreg de mai bine de un an, iar 
rutina tacită era ferm stabilită - când el ajungea acasă, ele se 
făceau nevăzute. 

De obicei, acest lucru se întâmpla în jurul orei șapte, în serile 
săptămânii de lucru. 

Dar Cassandra abia înghiţise ultima furculiță de fasole când 
ușa din faţă se deschise, iar zgomotul pașilor se apropie de 
bucătărie. 

Mama lor își luă poșeta de pe blat și își aplică pe buze un strat 
proaspăt de ruj roz mat, folosind ușa strălucitoare a frigiderului 
pe post de oglindă. 

— Ai venit devreme! ţipă ea când tatăl lor vitreg apăru în 
prag, purtând unul dintre costumele sale din trei piese. 

Era vocea ei de bucurie prefăcută. Cassandra și Jane o mai 
auziseră de un milion de ori până atunci - de pildă, când Jane îi 
dăduse un colier din paste multicolore, pe care îl făcuse la 
școală, sau când Cassandra îi spusese că o înscrisese să facă 


VP - 282 


prăjituri de casă pentru petrecerea de Crăciun a clasei, sau când 
vecinul lor pensionar începuse o conversație despre grădina lui 
de roșii. 

— Eram nerăbdător să te văd, răspunse tatăl lor vitreg, dar 
nici tonul lui nu sună firesc. 

Când mama lor se duse să-l sărute, fetele observară că el 
întoarse capul într-o parte. 

— Aţi terminat? zise mama, luând farfuriile din faţa fetelor. 

Jane nu terminase - își păstrase pielea crocantă a puiului 
pentru final -, dar nu protestă. 

Era o atmosferă ciudată. 

Și Cassandra simţea asta. 

— Hai să mergem sus! spuse ea, apucând-o pe Jane de mână. 

Vocea nazală a tatălui vitreg se auzi clar în urma lor: 

— Cum ţi-ai petrecut ziua? 

— A, bine, bine, răspunse mama lor. Să-ţi aduc ceva de băut? 

În timp ce fetele urcau scările, auziră clinchetul strident ale 
cuburilor de gheaţă scoase din tăviţă. 

— Ţi-a plăcut la cursul de gimnastică aerobică? întrebă tatăl 
lor vitreg. 

Liniște. Apoi cuburile zornăiră într-un pahar. 

— Stai! șopti Cassandra, strângând-o de mână pe Jane. 

Se ghemuiră pe treapta de sus, lipite una de alta. Simţeau 
mirosul de lămâie al spray-ului pe care menajera îl folosise mai 
devreme în acea zi pentru a lustrui balustrada, iar șosetele lor 
erau cufundate în covorul moale, care se întindea de la un 
perete la celălalt, cel pe care mama lor le interzisese să meargă 
încălțate. 

— Da, a fost bine, răspunse mama lor, apoi făcu o pauză. E 
ceva în neregulă cu băutura ta? 

Urmă o altă pauză. Un fior ciudat străbătu casa. Surorile 
aveau impresia că intraseră într-un film de groază. 

Ceva părea că stă la pândă, gata să atace. 

— E supărat? șopti Jane. 

Cassandra ridică din umeri, apoi își duse degetul arătător la 
buze. 

— Așadar, avem pui la cină? întrebă tatăl lor vitreg. Am crezut 
că o să ai poftă mai degrabă de o friptură. 

Cassandra îi strânse mâna lui Jane. 

— Scumpule, despre ce vorbești? 


VP - 283 


Tonul mamei lor devenise ascuțit. 

— Nu mâncăm carne roșie... îți amintești ce ţi-a spus medicul 
tău? 

— Da, dar m-am gândit că poate vrei un pic de varietate 
astăzi. 

Jane se întoarse spre Cassandra și o privi încruntată. Tatăl lor 
vitreg vorbea codificat. 

Dar mama lor păru să înţeleagă. 

— lubirea mea... 

El o întrerupse. 

— Am avut o mică surpriză în această dimineaţă. Am primit o 
scrisoare. Cineva a strecurat-o pe sub ușa din față a cladirii 
noastre de birouri. 

— De la cine? 

— Nu era semnată. 

— Ce... ce spunea? se bâlbâi mama lor. 

— Hai să ţi-o citesc! 

Fetele auziră un foșnet de hârtie, apoi el își drese glasul. 
„Verifică unde merge cu adevărat soţia ta miercuri, când 
pretinde că are un curs de gimnastică aerobică”. 

Se așternu o tăcere mormântală. 

Apoi vocile lor deveniră mai puternice, iar a lui o acoperea pe 
a ei. Folosi câteva cuvinte urâte pe care fetele le știau și unul pe 
care nu-l mai auziseră niciodată. 

Mama lor începu să plângă. 

Ultimul lucru pe care i-a spus tatăl lor vitreg a fost: 

— Vreau să plecaţi de-aici până mâine-dimineaţă! 

e 

Nimic nu a mai fost la fel după acea seară de miercuri. Familia 
lor s-a destrămat, rămânând doar ele trei - Cassandra, Jane și 
mama lor - și locuind într-o căsuţă închiriată. Fetele reveniră la 
fosta lor școală publică, iar mama lor începu să lucreze din nou 
cu normă întreagă. Gata cu limba-de-mare și zugrăveala 
proaspătă, în nuanţa crem a cochiliilor. 

Dar acum, când intrau în căsuţa dărăpănată, cu gard din 
plasă de sârmă, nu mai trebuiau să se descalţe de fiecare dată 
și să-și așeze cu grijă încălțările în pantofar. Nu mai trebuiau să 
se facă nevăzute la ora șapte seara. Și Cassandra și Jane 
împărţiră din nou un dormitor unde puteau vorbi în șoaptă până 


VP - 284 


târziu în noapte și unde, dacă vreuna din ele avea un coșmar, își 
găsea liniștea în răsuflarea calmă a celeilalte. 

Uneori - mai ales după cină, când fuma ţigaretele ei Virginia 
Slims și își ridica picioarele obosite -, mama lor se întreba cine 
ar fi putut să fie autorul scrisorii anonime. 

— Cine să-i fi trimis biletul? întreba ea, stingând în scrumieră 
un alt chiștoc pătat de rujul ei roz mat. E ca și cum cineva ar fi 
vrut să mă pedepsească. 

Cassandra și Jane se uitau tăcute una la alta. 


64. 


SHAY 


Chiar și nou-născuții manifestă un interes sporit în privința 
fetelor și își dezvoltă rapid capacitatea de a le recunoaște. Multe 
zone ale creierului sunt implicate în recunoașterea facială, lobul 
frontal jucând un rol important. 


Jurnal de date, pagina 75 


La ora zece dimineaţa, când se deschid ușile Bibliotecii 
Publice din New York, situată la intersecția dintre Fifth Avenue și 
42" Street, sunt prima persoană care intră. Am așteptat între 
cei doi lei de marmură care flanchează intrarea. Cu mult timp în 
urmă, au fost porecliţi Răbdare și Dârzenie, deoarece primarul 
orașului New York, Fiorello La Guardia, a simţit că cetăţenii 
aveau nevoie de aceste calităţi pentru a supraviețui Marii Crize 
Economice. 

Trag adânc aer în piept în timp ce străbat impunătoarea sală 
principală de lectură, iluminată de candelabre și veioze mici. 
Ferestrele arcuite grațios se înșiruie de-a lungul pereţilor, iar 
tavanul este o adevărată operă de artă, cu picturi murale 
încrustate între decoraţiunile elaborate, aurite. În mijlocul 
acestei grandori de modă veche există calculatoare la care are 
acces oricine deţine un card de bibliotecă. 

Mai devreme în această dimineaţă, după ce am ieșit de la 
metrou și am găsit un magazin de electronice care deschidea la 


VP - 285 


ora șapte, am cumpărat un nou încărcător pentru telefonul meu. 
Apoi am intrat într-un local și am cerut o masă aflată lângă o 
priză, înainte de a comanda cafea și omletă. În timp ce 
aşteptam ca ecranul telefonului meu să prindă viaţă, am aţipit și 
m-am trezit cu o tresărire, când mi-a căzut capul în piept. Nu am 
dormit de când am prins câteva ore de odihnă în camera în 
hotel, cu două nopţi în urmă. 

Oboseala mă amorțește; când o chelneriţă a scăpat pe podea 
o farfurie care s-a spart, abia dacă am tresărit, îmi simt corpul 
greu și lent și trebuie să clipesc întruna pentru a-mi limpezi 
vederea. 

Beau o ceașcă de cafea fără zahăr înainte de a asculta 
singurul mesaj care mi-a intrat în căsuţa vocală, cândva în 
timpul nopții. 

Vocea detectivei Williams pare chiar mai aspră decât de 
obicei. „Shay, unde ești? Trebuie să vii aici. Sună-mă imediat 
cum primești mesajul meu”. 

Am și două apeluri ratate de la ea. Pare hotărâtă să dea de 
mine. 

Când mi-a spus să vin, a sunat ca un ordin. Nu știu ce au făcut 
surorile Moore și Valerie după ce au părăsit apartamentul meu, 
dar e posibil să fi inventat ceva care să mă facă să par și mai 
vinovată. Poate că au influențat-o cumva pe detectiva Williams. 
Așa cum se pare că i-au întors împotriva mea și pe Jody și Sean. 

Un val de greață mă cuprinde când mă văd nevoită să 
recunosc că există posibilitatea reală de a fi arestată. 

Mă tem că poliţia îmi poate urmări telefonul cu cartelă, acum 
că detectiva Williams are numărul. Așa că ar fi bine să-l ţin 
închis cât mai mult posibil. Dar trebuie să-mi continui 
cercetările, motiv pentru care am venit aici, la biblioteca 
publică. 

Mă așez pe un scaun aflat în fața unui laptop deja pornit și îmi 
pun degetele pe tastatură. E o adevărată ușurare că nu mai 
trebuie să mă uit în ecranul mic al telefonului. Primul nume pe 
care îl bag în motorul de căutare aparţine mamei lui James, 
Sissy Anders. Trebuie să caut în mai multe locuri pentru a obţine 
numărul ei de telefon, dar, în cele din urmă, îl găsesc prin 
intermediul paginii ei de Facebook. Fosta lui soție, Tessa, are un 
număr trecut în cartea de telefoane, pe care îl notez, chiar dacă 
mă îndoiesc că știe prea multe despre viaţa dusă de James în 


VP - 286 


New York. De asemenea, găsesc fără probleme numerele de 
telefon ale noii firme din New York a lui James, adresa de 
domiciliu din Mossley și compania care administrează clădirea 
de apartamente de pe East 91: Street, în care a locuit. 

O femeie mai în vârstă, cu ochelari de citit atârnând de un 
lanț petrecut pe după gât și o grămadă de cărți în brațe, se 
așază pe scaunul de lângă al meu. li arunc instinctiv o privire, 
apoi îmi reiau căutările, concentrându-mi atenţia asupra 
numelor pe care le-am găsit în cartea de condoleanţe a firmei 
de pompe funebre. Introduc cuvintele „Harris”, „Mossley” și 
„director”. Obţin imediat ceea ce caut: Mossley Prep Academy. 
Intru pe site-ul școlii și îl văd pe Harris Dreyer, trecut ca fost 
director. Mă gândesc că, probabil, s-a pensionat deja. 

Caut informaţii și despre celelalte nume găsite pe site-ul 
firmei de pompe funebre. Nu găsesc nicio Belinda Anders, ceea 
ce pare să reducă posibilitatea ca ea să fie înrudită cu James. 
Dar îl găsesc pe Chandler Ferguson, care acum este agent 
imobiliar în Mossley. Poate că nici el nu și-a părăsit orașul natal. 
Pun o steluță lângă numele lui Chandler, în Jurnalul meu de 
date. Nu-i exclus să fi fost prieteni apropiați. 

Când mă uit la ceasul de pe ecran, văd că mi-au mai rămas 
doar patru minute înainte de a-mi fi blocat accesul, ca să las 
computerul liber pentru alţi utilizatori. Am uitat de limita de 
patruzeci și cinci de minute. Dar poate că am destule informaţii. 

Cel puţin, acum pot începe să dau telefoane. 

Îmi strâng lucrurile și mă îndrept spre toaletă. Am stat în 
hainele astea zile întregi, iar murdăria de la metrou pare să se fi 
lipit de mine. Intru într-o cabină, încui ușa și îmi trag hanoracul 
peste cap. Tocmai îmi deschei jeanșii când aud zgomotul unor 
tocuri înalte pe podea. 

O femeie se oprește la câţiva pași de cabina mea, cu spatele. 
Pantofii ei sunt din piele de aligator, labele picioarelor sunt 
arcuite grațios, gleznele, subțiri... 

Inima îmi bubuie-n piept. 

Apa de la chiuvetă începe să curgă. 

Mă aplec în faţă cât mai tăcut și mă uit prin crăpătura ușii. O 
haină bine croită, păr blond, tuns bob... Zăresc fața femeii, 
atunci când oprește apa și își usucă mâinile în timp ce se 
privește în oglindă. 

Nu o cunosc. 


VP - 287 


Răsuflu ușurată în vreme ce tocurile ei răsună din nou pe 
podea, iar ea iese din baie. 

Picioarele mele sunt atât de slăbite și tremurătoare, încât, 
atunci când mă sprijin într-un picior pentru a-mi scoate jeanșii, 
trebuie să mă ţin de peretele cabinei, ca să nu cad. 

Îmi strâng lucrurile purtate și le bag în geanta de voiaj, apoi 
mă îmbrac cu hainele curate. les din cabină, pornesc apa la 
chiuvetă și îmi clătesc gura. Mă stropesc cu apă rece pe faţă și 
îmi spăl lentilele ochelarilor. 

Mă văd în oglindă și întorc repede capul. Părul îmi este lins și 
puţin cam gras, iar chipul e pământiu. 

les din bibliotecă și o pornesc pe stradă, recunoscătoare că 
geaca matlasată îmi ţine de cald. Mă simt greoaie și 
împiedicată; văd dublu înainte să clipesc și să clatin din cap 
pentru a mi-l limpezi. 

Am nevoie disperată de odihnă; corpul și creierul meu nu vor 
mai putea funcţiona prea mult fără ea. Îmi este tot mai dificil să 
mă concentrez și dau semne de lipsă profundă de somn. După 
trei nopţi nedormite, oamenii pot începe să aibă halucinaţii. Nu 
sunt prea departe de acest moment. 

Când ajung în Bryant Park, găsesc o bancă goală și încep să 
dau telefoane. Numerele noii companii a lui James au fost 
deconectate. Dau de un fost coleg care lucra cu James la firma 
lui de echipamente sportive personalizate, dar spune că nu l-a 
auzit niciodată pe James menţionându-le pe Cassandra sau pe 
Jane Moore, și nici pe nimeni cu numele de Valerie. 
Administratorul blocului în care James închiriase un apartament 
zice că în acel complex nu locuiesc femei cu aceste nume. Când 
sun la agenţia imobiliară din Mossley și cer cu Chandler 
Ferguson, cea mai promițătoare pistă a mea, îmi intră direct 
mesageria lui vocală. În timp ce îi las un mesaj, un apel primit 
îmi face telefonul să vibreze. 

Din nou, este detectiva Williams. 

Nu răspund. 

În schimb, opresc telefonul pentru câteva minute, până ies 
din parc și mă duc într-o staţie de autobuz aflată la câteva 
intersecţii distanţă. Mă așez pe banca din micul refugiu și 
pornesc iarăși telefonul. Formez unul dintre numerele rămase pe 
lista mea din ce în ce mai scurtă, cel al fostei soţii a lui James, 
Tessa. Nu răspunde, așa că închid. 


VP - 288 


Apoi o sun pe mama lui James, Sissy Anders. 

Răspunde după al doilea apel. 

Incep prin a-i spune minciuna pe care am inventat-o - că am 
fost colegă cu James la Mossley Prep și că noi, absolvenţii de- 
atunci, vrem să-l onorăm cu o mică ceremonie. 

Rostirea acelor cuvinte îmi face greață; stomacul mi se 
strânge atât de tare, încât mă doare. Mi se pare chiar mai rău 
decât a fost când am furat colierul lui Jane de la mama Amandei. 

Când doamna Anders va afla că nu este planificată nicio 
ceremonie, va fi ca și cum i-aș fi presărat sare pe rană. Dar 
poate că mă va ierta dacă voi afla cine i-a ucis fiul. 

Sunt pe cale să mă lansez în următoare parte a minciunii. 
Trebuie să pomenesc numele Cassandrei, al lui Jane și al lui 
Valerie, pentru a vedea cum reacţionează doamna Anders. Dacă 
le recunoaște - dacă James a menţionat vreodată că are o 
întâlnire în oraș cu o femeie superbă pe nume Jane sau dacă i-a 
spus mamei sale că a mers la un eveniment și a cunoscut o 
anume Cassandra care lucrează la o firmă prestigioasă de PR -, 
voi dispune deja de toate dovezile de care am nevoie. 

Dar, înainte de a apuca să mai spun un cuvânt, doamna 
Anders se răstește: 

— Hoitar ce ești! 

— Po... poftim? 

— Ce urmărești să obţii, bani sau ce altceva? continuă ea. 
Mossley Prep a ţinut deja o mică slujbă de pomenire, luna 
trecută, și a plantat un copac în onoarea fiului meu, zice și apoi 
îmi închide telefonul, lăsându-mă fără suflare. 

O lacrimă mi se prelinge pe obraz și mi-o șterg cu mâneca. 
Tot ce fac pare să fie greșit și mă cufund tot mai mult în ceva 
din care mi-e teamă că nu voi putea ieși niciodată. 

Un singur nume a mai rămas, cel al lui Harris Dreyer, fostul 
director al liceului. 

Îmi răspunde cu voce gravă, rostindu-și numele complet, de 
parcă ar fi fost la birou. 

Nici lui nu-i pot spune adevărul. 

— Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez. Vă sun în legătură 
cu James Anders. Speram să-mi puteţi spune ceva drăguţ 
despre el, pentru revista absolvenţilor facultăţii la care a fost. 


VP - 289 


— O, James, ce tragedie! zice Harris, cu un oftat. Din păcate, 
nu pot vorbi despre un fost elev. Pot doar să spun că am 
amintiri calde despre acel tânăr minunat. 

— Îmi puteţi spune care erau cei mai buni prieteni ai lui? 
întreb eu. De cine era mai apropiat? 

Este greu să găsești statistici despre numărul persoanelor 
care păstrează legătura cu prietenii lor din liceu, dar, având în 
vedere contactul puternic al lui James cu zona respectivă, e 
foarte posibil să fi păstrat o legătură strânsă cu cei mai apropiați 
prieteni ai săi de la Mossley Prep - poate chiar și cu cei care s- 
au mutat din oraș. 

— Mi-aș dori să pot fi de ajutor, dar nu pot da informatii 
despre niciunul dintre foștii mei elevi. Sper că înțelegeți. 

Îi mulţumesc și închid. Apoi mă cuprind în braţe și mă legăn 
înainte și înapoi pe banca tare, din lemn. 

Toată munca mea a fost în zadar. 

Trebuie să încerc în continuare să găsesc legătura. Pare a fi 
singurul lucru care mă poate salva. 

Mă ridic de pe bancă și pornesc spre clădirea de apartamente 
de pe East 91* Street, în care a stat James. Poate reușesc să 
stau de vorbă cu vreunul dintre vecinii săi sau reușesc să văd 
ceva care să-mi ofere un indiciu suplimentar - cum s-a întâmplat 
când am văzut-o pe Valerie ieșind din firma de PR. 

În timp ce merg, sun la secretariatul Universităţii din 
Syracuse, pentru că habar n-am ce facultate au absolvit surorile 
Moore sau Valerie. 

— Aș dori să găsesc pe cineva care a absolvit această 
universitate, spun eu. 

Dar femeia care mi-a răspuns la telefon îmi zice că niciuna 
dintre persoanele căutate nu a urmat cursurile la Universităţii 
din Syracuse. 

Ajung, în sfârșit, la clădirea în care locuia James când se afla 
la New York. Aștept lângă intrare, cu geanta de voiaj la picioare, 
sperând că cineva va intra sau va ieși. 

Dar este abia jumătatea zilei de lucru și, cu toate că stau 
acolo timp de trei ore, în clădire nu intră decât o persoană care 
plimbă câini și un curier, care mă privesc întrebător atunci când 
întreb dacă nu cunosc cumva un bărbat pe nume James Anders, 
care locuia acolo. 


VP - 290 


Apoi mă gândesc că, poate, abordarea este greșită. James a 
stat în New York mai puţin de un an. Este puţin probabil să-și fi 
creat legături puternice în acest timp scurt. Oamenii care l-au 
cunoscut cel mai bine sunt toți în Mossley. 

Imi scot Jurnalul de date și privesc lista de nume - dar sunt 
prenume, iar în afară de Belinda, toate sunt destul de comune: 
Kevin, Sam, Robin, Kathy, Matt. Dacă vreunul dintre ei a fost 
coleg de liceu cu James, poate că modalitatea de a-l identifica ar 
fi să găsesc un anuar de la Mossley Prep. 

Am stat pe scările din faţa clădirii lui James. Mă ridic anevoie 
și pornesc pe stradă, oprindu-mă la curăţțătoria aflată la câteva 
uși distanţă și arătându-i femeii din spatele biroului imaginea lui 
James, pe micul ecran al telefonului meu. Nu-i recunoaște nici 
chipul, nici numele, dar îi las numărul meu de telefon și îmi 
promite că managerul mă va suna mai târziu în cursul zilei. Mă 
opresc și la fast-food-ul din colţul străzii, și la magazinul de 
băuturi de peste drum. Este puţin probabil ca cineva din zonă 
să-l fi cunoscut pe James și cu atât mai puţin să-l fi văzut cu 
vreuna dintre surorile Moore. Dar trebuie să-mi încerc norocul. 

După aceea, mă duc la un Apple Store. În drum, o sun din nou 
pe Tessa, fosta soţie a lui James, dar nu-mi răspunde. S-ar putea 
să fie plecată din oraș. Nici Chandler nu răspunde. 

Magazinul este aglomerat - un nou iPhone tocmai a fost 
lansat -, așa că trebuie să aștept câteva minute pentru a avea 
acces la un computer pornit. Îmi ţin geanta de voiaj strâns între 
picioare în timp ce intru pe site-ul liceului Mossley Prep și încerc 
să găsesc un link către anuarele vechi. 

Nu există așa ceva. Dar descopăr că ziarul liceului, Tattler, 
este arhivat online încă din urmă cu douăzeci de ani. James 
avea șaptesprezece ani atunci, fiind probabil în ultimul an. 

Incep să parcurg paginile, căutând în texte și în explicaţiile 
fotografiilor numele de pe lista mea. Parcurg zeci de pagini 
înainte de a găsi ceva în ediția dedicată balului absolvenţilor - 
un tip pe nume Kevin O'Donnell a fost ales regele balului. Poate 
că era acel Kevin care scrisese despre petrecerile de pomină de 
la râu. 

Continui să parcurg vechile pagini în alb și negru, iar la un 
moment dat, văd o poză cu un grup de tipi care joacă fotbal, iar 
dedesubtul imaginii scrie: „Leii se pregătesc pentru o nouă 
victorie!” 


VP - 291 


Mă uit la fețele jucătorilor, dar nu-mi dau seama dacă e și 
James printre ei. Ar putea fi tipul blond care urmărește mingea, 
dar capul lui se vede din profil. lar ca adult, nu l-am văzut decât 
într-o poză alb-negru cam neclară. 

Îmi frec ochii, fiindcă mă ustură, apoi privesc mai departe 
imaginile și articolele. Găsesc două Kathy - una care a scris un 
articol despre echipa de dezbateri și alta care a câștigat un cros 
pe teren accidentat. Notez numele de familie ale amândurora. 

— Domnișoara? Aveţi nevoie de ajutor? 

Îmi ridic ochii și văd un tip într-un tricou bleumarin cu sigla 
Apple, care stă în picioare lângă mine. Imi dau brusc seama cum 
trebuie să arăt - am petrecut noaptea la metrou și nu m-am 
pieptănat astăzi, darămite să fac duș. Mai mult decât atât, 
agitația și frica pe care le eman probabil că sunt palpabile. 

— Nu, doar caut ceva, spun eu și-mi întorc privirea spre 
ecran. 

Cinci pagini mai târziu, văd o fotografie mare, cu elevi din 
ultimul an repetând piesa de toamnă. Pe scenă sunt șase 
adolescenţi, însă doar două nume apar în textul de sub poză: 
„Lisa Scott, care o interpretează pe Emily Webb, și Andy Chen, 
care îl interpretează pe George Gibbs, se pregătesc să 
impresioneze publicul în seara spectacolului!” 

Notez şi acele nume, apoi cercetez feţele celorlalți 
adolescenţi, în căutarea lui James. 

Ochii mei obosiţi trec peste o fată cu părul negru, care stă pe 
marginea scenei, cu picioarele atârnând în gol. Apoi privirea 
mea revine brusc asupra ei. 

Sprâncene drepte. Trăsături care nu ies în evidenţă, dar care 
îmi sunt cumva cunoscute. Privește pătrunzător spre cameră. 

Vederea periferică mi se întunecă; simt că sunt pe cale să 
leșin. Trag adânc aer în piept, de câteva ori, silindu-mă să-mi 
alung acea senzaţie. 

Fata seamănă cu Valerie Ricci. 

Dacă ea și James au fost colegi la Mossley Prep, am găsit 
legătura ascunsă. 

Valerie era actriță, îmi amintesc eu, iar pulsul mi se 
accelerează. A locuit în LA, înainte de a se muta la New York. 
Pare firesc să fi jucat în piesa școlii. 


VP - 292 


Mă aplec, apropiindu-mi faţa de ecran. Fotografia e veche de 
douăzeci de ani. Ar putea fi Valerie în adolescenţă, dar n-aș 
putea băga mâna-n foc. 

În Statele Unite sunt trei mii de comitate. Care ar fi șansele ca 
Valerie să fie din același ca și James? 

În principiu, este imposibil. De asemenea, oamenii au 
aproximativ o șansă la trei mii să fie loviți de fulger în decursul 
vieţii lor, iar eu nu cunosc pe nimeni care să fi pățit asta. 

Îmi reiau căutările prin arhiva ziarului, simțind un val de 
energie cuprinzându-mă în timp ce caut orice alt indiciu al 
prezenţei lui Valerie la Mossley Prep. Asta am căutat cu 
disperare, ceva ce ar putea dovedi nevinovăția mea și ar putea 
s-o facă pe detectiva Williams să le ancheteze pe adevăratele 
criminale. 

Numărul final al gazetei din acel an școlar conţine două pagini 
dedicate absolvenţilor, în care apare o listă cu numele tuturor. 

Încep să tremur în timp ce o citesc. 

Pe-atunci, nu o chema Ricci, dar nu există nici vreo Valerie. 

Privesc chipurile. Dar fata pe care am văzut-o pe scena 
teatrului lipsește. 

Mi-am imaginat că o văd? 

Halucinaţiile nu încep decât după trei nopţi fără somn. 

Încă n-am ajuns acolo. 

Mă întorc la prima pagină a ziarului, hotărâtă să găsesc un 
indiciu că Valerie a fost la acea școală. 

Când îmi sună telefonul, mă uit instinctiv la el. E tot detectiva 
Williams. 

Sunt tentată să răspund și să-i spun tot ce cred că am 
descoperit, dar ar fi mult mai bine dacă aș suna-o când aș avea 
dovezi niște solide. Am lăsat-o să ajungă la mesageria vocală. 

Mă gândesc să sun la Mossley Prep, dar este întuneric deja, 
mult peste ora de terminare a orelor în orice liceu, și, oricum, 
mă îndoiesc că cineva mi-ar oferi informaţii despre o fostă 
elevă. 

Sunt totuși atât de aproape să descopăr despre ce e vorba. 

O secundă mai târziu, telefonul sună din nou, dar, de data 
aceasta, are prefixul de Mossley. Il ridic repede. 

Este Chandler Ferguson, agentul imobiliar. 


VP - 293 


— Vă mulţumesc mult că m-aţi sunat! izbucnesc eu, iar vocea 
mea sună la limita isteriei. Aţi fost elev la Mossley Prep, nu-i 
așa? 

— Da? răspunde el, cu intonaţia unei întrebări. 

— Eu... eu... încerc să obțin niște informaţii despre una dintre 
fostele dumneavoastră colege de clasă, Valerie Ricci. Dar atunci 
avea alt nume de familie. Aţi cunoscut-o? 

Cuvintele mele aproape că se încalecă unul pe celălalt. 

El rămâne tăcut. 

— Am mare nevoie să o găsesc pe Valerie, șoptesc eu. Vă 
rog! 

— Scuzaţi-mă, spune cu voce tare o femeie. Aș avea nevoie 
de computer dacă nu îl folosiţi. 

Mă ridic, dar îmi las geanta pe podea. 

— Valerie? repetă el. 

Se pare că m-a pus pe difuzor în mașina lui. Aud un mic ecou. 
Îmi ţin respiraţia. 

— Dacă este cine cred eu, da, mi-a fost pentru scurt timp 
colegă de liceu, zice, râzând ușor. Mare figură era tipa aia. 

Privirea mi se tulbură. Simt că pământul se clatină sub 
picioarele mele. 

Cassandra și Jane nu-l cunoșteau pe James. Chandler tocmai 
mi-a confirmat că Valerie era legătura cu bărbatul ucis. Probabil 
că au crescut în același oraș. Au fost la același liceu. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „mare figură”?” izbutesc eu să zic. 

Cineva îmi atinge braţul. 

— E a dumneavoastră? 

Femeia care mi-a cerut să o las la computer arată spre geanta 
mea. O iau cu mâna liberă și mă îndepărtez. Este atât de mult 
zgomot în magazin, încât abia îl aud pe Chandler când întreabă: 

— Scuzaţi-mă, cine aţi spus că sunteţi? 

— O veche prietenă a ei. 

Il aud claxonând și înjurând în surdină. 

— Numai idioţi pe autostradă în seara asta. Nu am vrut să vă 
jignesc. Imi pare rău, nu am cunoscut-o bine pe Val și nu am 
văzut-o de douăzeci de ani. Pe de altă parte, dacă sunteţi 
interesată să cumpăraţi o casă... zice și râde puţin. 

Aud un clic, de parcă ar fi primit un apel. 

— Uitaţi ce este, dacă vreţi cu adevărat să o găsiţi pe Valerie, 
cred că mama ei încă lucrează la Ribeye. Sunt aproape sigur că 


VP - 294 


ea mi-a adus friptura ultima dată când am fost acolo. Aţi putea 
să o întrebaţi pe ea. 

— Cum o cheamă pe mama ei? întreb eu, agitată. 

— Belinda. Trebuie să închid. Noroc! 

Rămân în mijlocul magazinului, cu telefonul încă la ureche și 
oamenii trecând pe lângă mine. 

Belinda este mama lui Valerie. 

Creierul meu este atât de confuz acum, încât aproape că nu 
pot face conexiunea. Răsfoiesc Jurnalul de date, care, în mod 
normal, este ordonat, dar acum are rânduri tăiate și săgeți care 
fac legătura între informaţii. Caut numele Belindei. „Ai fost ca un 
fiu pentru mine”, a scris ea în cartea de condoleanţe. 

Să fi fost Valerie și James îndrăgostiţi unul de altul în timpul 
liceului? 

Trebuie să dau de Belinda. Ea are ultima piesă a puzzle-ului. 

e 

— Cine ați spus că sunteți? întreabă Belinda. 

M-am plimbat pe străzi, cu telefonul în mână, așteptând ca ea 
să mă sune la sfârșitul turei, așa cum îmi promisese managerul 
restaurantului unde lucrează. 

Este aproape ora nouă seara, iar oboseala și adrenalina fac 
ravagii în corpul meu. Sunt atât de slăbită, încât aproape că mă 
împleticesc. Astăzi nu am mâncat decât un pic de omletă și sunt 
foarte deshidratată. Dar nu mă pot opri din mers. Simt că m-aș 
prăbuși dacă aș face-o. 

— Bună seara, mă numesc Lisa Scott și am fost colegă la 
Mossley Prep cu fiica dumneavoastră, Valerie, zic eu, folosind 
numele fetei care apăruse pe scenă alături de Valerie. Incerc să 
o găsesc... 

— Oh, Valerie locuiește acum în New York! 

Strâng mai tare telefonul în palmă. 

— Mă ocup de organizarea unui eveniment de comemorare 
pentru James Anders, la următoarea noastră reuniune, și am 
înţeles că au fost apropiaţi. 

„Hai, mușcă momeala!”, mă rog în gând. 

Dar ea nu răspunde imediat. 

— Ăăă... am vrut... întreb de Valerie ca să-i pot trimite o 
invitație... 

— Apropiaţi? repetă în cele din urmă Belinda, pe un ton 
surprins. Valerie nu era doar „apropiată” de James. Eu am fost 


VP - 295 


măritată cu tatăl lui James pentru scurt timp. Așa că el a fost 
fratele ei vitreg. 

Sunt atât de stupefiată încât amuţesc. 

— Dar Valerie probabil că nu ar veni la comemorarea lui 
James, continuă Belinda. 

Asta e! Am dovada necesară pentru a o da poliţiei. Cu 
siguranţă, detectiva Williams o va ancheta pe Valerie acum. 

Trupul începe să-mi tremure și simt lacrimi curgându-mi pe 
obraz. 

— Ei doi nu au fost apropiaţi. lar Valerie era mereu plecată 
de-acasă, fie la repetiţii, fie cu prietenele. Știi cum sunt fetele la 
vârsta asta. 

Abia dacă o mai ascult pe Belinda. Tot ce vreau este să închid 
și să-i telefonez defectivei Williams. 

— Celelalte două fiice ale mele s-ar putea însă să vrea să 
vină. 

Simt că mi se ridică părul pe brațe, străbătută de un fior 
puternic. 

— Valerie are două surori? 

— Da. Belinda pare surprinsă. Cassandra și Jane. 

Închid strâns ochii și văd cele trei capete elegante, pe 
bancheta din spate a taxiului. 

— Mulţumesc, doamnă Moore, izbutesc să spun în cele din 
urmă. 

— Şi unde va avea loc comemorarea lui Trey? Adică, James. 
Trey este vechea lui poreclă, iar eu așa mă gândesc la el. În 
fine, e doar pentru colegii de clasă sau... Vocea Belindei se 
pierde undeva pe fundal. 

— Alo? o aud zicând înainte să închid. 


65. 


VALERIE 


Cu nouăsprezece ani în urmă 


Era cea mai bună zi trăită de Valerie de când se transferase la 
Mossley Prep, școala pentru copii de bani gata din orașul ei. 


VP - 296 


Încă nu cunoștea prea bine pe nimeni - era foarte neplăcut să 
ajungi la un liceu nou în ultimul an dar, chiar înainte de prânz, 
profesorul de artă teatrală a afișat distribuția pentru producţia 
de primăvară a musicalului Grease. 

Ea câștigase rolul lui Rizzo, cu soloul său spectaculos. 

— Felicitări! îi spuse Lisa Scott, micuța blondă răsfăţată care 
primea întotdeauna rolurile principale, ea urmând s-o 
interpreteze pe Sandy. 

— Mulţumesc, răspunse Valerie, gândind: „N-o să-și mai 
amintească nimeni că ești și tu pe scenă”. 

Valerie mergea spre casă, respirând aerul cristalin și 
fredonând muzica din mintea ei, când fratele ei vitreg opri în 
dreptul ei, în Audiul său decapotabil. 

— Vrei să te duc acasă? 

Trey era drăguţ în stilul băieţilor de bani gata, dar nu era 
genul ei. În plus, i se părea scârbos să se gândească la el în felul 
ăsta. Acum, erau rude, chiar dacă abia se vedeau prin casă. El 
venea doar în weekend, iar ea petrecea cât mai puţin timp 
posibil în acea casă sufocantă, cu ciudatul de taică-său vitreg. 
Ori de câte ori avea timp, se ducea să-și viziteze prietenele de la 
vechiul liceu, cele de lângă care fusese smulsă când mama ei se 
recăsătorise. 

Totuși, ocazional, când Trey venea acasă, iar drumurile lor se 
încrucișau, el îi arăta un joint și ridica din sprâncene cu 
subiînțeles, iar ea îl însoțea în pădurea din spatele curții lor. El îi 
imita pe colegii lor de clasă, iar uneori, îi oferea o copie a unui 
viitor test, de care făcuse el rost cumva. Trey era amuzant 
uneori. 

Urcă în mașina lui. 

Și în acea zi, în scrumiera Audiului său se afla un joint. 

— Hai să trecem pe la râu! zise el, apoi trase din ţigară și i-o 
oferi. 

Luă și ea din ţigară, ţinând fumul în plămâni. 

— Nu, ar trebui să mă duc acasă. 

Voia să înceapă să memoreze replicile. 

— Haide! zise el și trase de volan în direcţia în care voia să 
meargă. Toată lumea e acolo. 

Ea ridică din umeri. 

— Bine. 


VP - 297 


Chiar că toată lumea era la râu în acea după-amiază, inclusiv 
un tip pe care Valerie îl plăcea, un coleg din ultimul an pe nume 
Mateo, care făcea fotografii alb-negru și cânta la bas, ceea ce 
era cool. 

Cu îndrăzneala dată de joint dar și de succesul de la școală, 
Valerie se duse să stea lângă Mateo, lăsându-l pe Trey cu 
prietenii lui. Simţi ochii lui Trey aţintiţi asupra ei, iar la un 
moment dat, o chemă să ia o bere, dar ea îi făcu semn că nu 
voia. 

La doar o jumătate de oră după ce ajunseră acolo, Trey veni 
la ea și o privi fix. 

— E timpul să plecăm. 

Ea se sprijinea de Mateo și privea ecranul aparatului Nikon, 
admirând fotografiile făcute de el. 

Când ridică privirea spre Trey, Valerie trebui să-și ducă mâna 
streașină la ochi, fiindcă el avea soarele în spate, 
transformându-l într-o siluetă întunecată. 

Piciorul lui Mateo era lipit de al ei, iar atingerea lui caldă i se 
părea minunată. 

— Încă nu, îi spuse ea lui Trey. 

El rămase acolo încă un minut. Apoi zise: 

— Eu plec! 

Valerie își dădu ochii peste cap spre Mateo. Dar el își privea 
ceasul. 

— La naiba, și eu trebuie să plec! 

Așa că Valerie se ridică și își scutură fusta. 

— Aşteaptă, vin și eu! strigă ea, grăbindu-se să-l ajungă din 
urmă pe fratele ei vitreg. 

În clipa în care se așeză pe scaunul pasagerului, el tură 
motorul și demară în trombă. Valerie nici nu apucase să închidă 
bine portiera din dreptul ei. 

— Doamne sfinte, Trey! Care-i graba? 

El nu răspunse. În schimb, viră pe un drum lăturalnic. 

— Ai luat-o greșit. 

El trase de volan, băgând mașina într-o fundătură. 

— Mare târfă ești! se răsti el. 

Ea îl privi cu gura căscată, nevenindu-i a crede. Era un fel de 
glumă? Se înroșise tot la față, iar venele i se umflaseră la gât. 

Aproape pe negândite, îndreptă mâna spre mânerul portierei. 
Însă înainte de a apuca s-o deschidă, el se azvârli peste consola 


VP - 298 


centrală, mișcându-se atât de repede, încât ajunse deasupra ei 
înainte ca ea să realizeze pe deplin ce se întâmpla. 

— Trey! Ce faci? 

El o încălecă și, în același timp, trase maneta de pe laterala 
scaunului ei, coborându-i spătarul. 

Ea fu prea stupefiată pentru a reacţiona imediat. Apoi ţipă: 

— Dă-te jos de pe mine! 

Gura lui o zdrobi pe a ei. Mâna lui îi ridică fusta și se încleștă 
în carnea ei. Degetele lui intrară cu forţa în ea. 

Ea se luptă cu el, zvârcolindu-se pentru a scăpa de degetele 
lui, încercând să-l dea jos de pe ea. Dar trupul lui atletic era atât 
de mare și puternic, încât o supuse cu ușurință. 

— Târfo! murmură el din nou, apucându-i încheieturile cu o 
mână și ţintuindu-i-le deasupra capului. 

Trey își lipi pântecul de al ei. Când dădu să-și desfacă 
fermoarul jeanșilor, genunchiul ei îl lovi cu putere. El încremeni 
și scoase un sunet ciudat, ascuţit. Ea izbuti cumva să-l dea la o 
parte, deschise portiera și se trase afară. 

Căzu pe pietriș, se ridică și o luă la fugă prin curți. 

Puțin mai târziu, încă gâfâind, Valerie deschise ușa de la 
intrare a casei tatălui ei vitreg. Simţi mirosul de pui fript pe care 
mama ei - care acum făcea pe soţia ideală - îl pregătise pentru 
cină. 

Se năpusti în bucătărie și luă o cutie de cola dietetică din 
frigider, o desfăcu și vărsă câteva picături pe podeaua acoperită 
cu gresie albă. 

Se cutremură. Încă simţea limba lui Trey împingându-se în 
gura ei, în timp ce degetele lui îi invadau trupul. Voia să-l 
lovească, să-l rănească din nou. Luă o înghiţitură zdravănă de 
cola dietetică, încercând să scape de gustul lui. 

— Ai întârziat, o certă mama ei. Și știi că nu ar trebui să-mi 
bei sucul. 

Valerie o privi pe mama ei în ochi și mai luă o înghiţitură. 
Surorile mai mici, Cassandra și Jane, stăteau la masa de lemn, 
cu șervetele în poală, cu pahare de lapte în faţă, încă îmbrăcate 
în uniformele școlare. 

— Bună, Val! spuse Cassandra. 

— Ghici ce? Am luat o sută de puncte la testul de ortografie! 
rosti Jane. 

Valerie suspină. 


VP - 299 


— Bravo! mormăi ea. 

În mod normal, trecea pe la fiecare și o îmbrăţișa, însă, în 
clipa aceea, nu suporta să fie atinsă. 

— Cina este gata, spuse mama lor. 

— Nu mi-e foame, mormăi Valerie. 

Dacă mama ei ar fi privit-o cu atenţie, în loc să se agite cu 
salata pe care o pregătea pentru noul ei soț, ar fi observat 
expresia întipărită pe chipul lui Valerie. 

„El mi-a făcut rău”. 

Genunchii o usturau și avea încă pe palme sânge uscat, de 
când se zgâriase aterizând atât de brutal pe drumul de pietriș. 

Mama ei oftă adânc și se aplecă să șteargă picăturile de cola 
de pe podea. 

— Val, n-am chef de așa ceva în seara asta. _ 

Valerie se întoarse, alergă la etaj și trânti ușa camerei sale. Işi 
dorea cu disperare să facă un duș, așa că își scoase din mers 
geaca din denim. O aruncă în cameră, unde lovi o veioză și o 
răsturnă. 

După o clipă, fără să bată măcar, mama ei deschise ușa. 

— Domnișoară, tatăl tău trebuie să vină acasă din clipă-n 
clipă! Te rog să te controlezi! 

— Nu e tatăl meu! 

Valerie își simţea tot corpul fierbinte și încordat, și cumva 
străin, de parcă Trey l-ar fi modificat. Trebuia să spele totul. 

Mama ei rămase în mijlocul dormitorului, fără să bage măcar 
de seamă în ce hal era fiica ei. 

— Dacă nu-ţi schimbi atitudinea acum, ești pedepsită! 

Valerie trase adânc aer în piept. 

— Nu înţelegi! zise i se cuprinse în braţe. Trey... m-a atacat. 

Simţea că o podidesc lacrimile. 

— A vrut să... S-a urcat pe mine... 

Mama ei culese geaca aruncată și începu s-o împăturească. 

— Valerie, nu fi atât de teatrală! Asta-i ridicol! 

— Nu voia să se oprească! se răsti Valerie. 

În cele din urmă, reuși să exprime în cuvinte ce se 
întâmplase: 

— A încercat să mă violeze! 

Mama ei puse geaca pe pat și netezi cuvertura deja bine 
întinsă. 

— Trey ar putea avea orice fată dorește. 


VP - 300 


Parcă ar fi vorbit despre vreme, atât de relaxat era tonul ei. 
Dar ochii ei deveniră brusc reci, chiar înainte de a-și lua privirea 
de la Valerie. 

— Sunt sigură că ai înțeles greșit, continuă cu asprime mama 
ei. Ce-ar fi să faci un duș și să încerci să te calmezi? O să-ți 
păstrez cina caldă, în caz că vei dori să mănânci mai târziu. 

Apoi ieși din cameră și închise încet ușa în urma ei. 

— Mamă! șopti Valerie. 

Dar mama ei dispăruse. 

* 

Câteva săptămâni mai târziu - după ce îndură privirile 
sugestive ale lui Trey și zvonurile răspândite de el, care îi făcură 
pe prietenii lui să latre când ea trecea pe lângă ei, și după ceo 
văzu pe mama ei zâmbindu-i lui Trey de fiecare dată când 
acesta intra în cameră, de parcă ar fi fost fiul ideal pe care ea 
visase mereu să-l aibă -, Valerie dispăru. 

Trey era un tip fermecător, un sportiv-vedetă, un elev 
apreciat, care se adresa profesorilor cu „domnule” și „doamnă”. 
Ea era o adolescentă care purta fuste scurte, se dădea cu mult 
negru pe la ochi, abia dacă obținea note de șapte sau opt și 
petrecuse destule după-amiezi în detenţie, deoarece chiulise de 
la ore. Tipi precum James Scott Anders al III-lea - cu pedigriul și 
fondurile lui fiduciare - câștigau întotdeauna. Cine ar crede-o pe 
ea, și nu pe el? 

Nici măcar mama ei. 

A furat toţi banii pe care i-a găsit în portofelul tatălui ei vitreg 
și în poșeta mamei sale și și-a cumpărat un bilet de autobuz 
către Hollywood. 

A făcut un ultim lucru în dimineaţa în care a fugit din oraș. 

l-a scris o scrisoare anonimă tatălui ei vitreg, cu mâna stângă 
pentru a-și denatura scrisul, spunându-i că, în fiecare miercuri, 
noua lui soţie se culcă cu managerul unui restaurant, în loc să 
se ducă la cursul de gimnastică aerobică. 

e 

Au trecut ani întregi până când Cassandra și Jane au aflat, în 
cele din urmă, adevărul despre Valerie. 

Sora lor mai mare nu fugise din Mossley pentru că nu-i mai 
păsa de ele. Și nu-i scrisese acea scrisoare tatălui lor vitreg ca 
să se răzbune, după cum bănuiseră surorile Moore mai mici. 


VP - 301 


În noaptea în care Valerie a părăsit Los Angelesul, după ceea 
ce a descris ca fiind cea de-a doua trădare majoră din viaţa ei, 
le-a spus în cele din urmă Cassandrei și lui Jane secretul ei. Le-a 
explicat că scrisese scrisoarea anonimă sperând că tatăl lor 
vitreg va divorța de mama lor, iar ele vor scăpa de Trey. 

Valerie știuse în adâncul sufletului ei că următoarea lui ţintă 
avea să fie ori Cassandra, ori Jane. Valerie trebuise să le scoată 
din acea casă. 

Fusese protectoarea lor secretă. 


66. 


SHAY 


Potrivit unui sondaj cuprinzător, sansele ca toti cei trei copii ai 
unei familii să fie fete sunt de 21%. În anii 1920, Alfred Adler - al 
doilea născut dintr-o familie cu șase copii - a studiat ordinea 
nașterii și cum influența acest aspect personalitatea. Teoria sa 
era că întâiul născut poate dezvolta un gust al puterii și îi poate 
domina pe frații mai mici. 


Jurnal de date, pagina 75 


Trei surori Moore. Nu două. 

Orașul se clatină în jurul meu, în timp ce felinarele și farurile 
aruncau în jur fâșii lungi, unduitoare de lumină. O sirenă începe 
să urle, iar zgomotul mă asurzi. 

Cassandra, Jane și Valerie au avut un frate vitreg. Porecla lui 
era Trey, dar, ca adult, a preferat să i se spună James. A fost 
ucis în New York, cu câteva luni în urmă. Revelaţiile îmi 
explodează în creier, una după alta. 

Trebuie să ajung undeva în siguranţă. 

Mă apropii de bordură și chem un taxi. Când unul oprește, îi 
dau șoferiţei adresa Secţiei 17. 

Dacă detectiva Williams nu este acolo, o voi aștepta toată 
noaptea, pe una dintre acele bănci vechi de lemn - cel puţin va 
fi un ofițer înarmat la câţiva metri distanţă. 


VP - 302 


După ce mă așez pe bancheta din spate, mă simt copleșită de 
oboseală. Sunt aproape la fel de ameţită și de slăbită ca atunci 
când am băut șampania în care, sunt sigură de-acum, surorile 
Moore mi-au pus somnifere. Șoferița îmi întâlnește privirea în 
oglinda retrovizoare. Nu zâmbește. 

„Ar putea să fie și ea implicată în toate astea?” mă întreb eu. 

Nu-mi pun centura de siguranţă și verific portierele, pentru a 
mă asigura că nu sunt blocate. Dar, o clipă mai târziu, șoferița 
se uită în altă parte și văd pe bord o fotografie cu copiii ei. 

„Sunt paranoică”, îmi spun eu. 

Totuși, mă întreb dacă n-ar fi bine s-o sun pe defectiva 
Williams și s-o anunţ că mă îndrept spre secție. 

Îmi deschid Jurnalul de date la o pagină goală și încep să scriu 
ce anume vreau să-i spun. Trebuie să fiu convingătoare și 
credibilă. 

Abia apuc să scriu două propoziţii când telefonul meu cu 
cartelă sună, afișând un număr necunoscut, cu prefix de New 
York. Ezit, apoi îl iau în mână și răspund. 

— Shay Miller? 

Femeia pare de vârstă mijlocie și are un puternic accent 
newyorkez. 

— Da. 

— Sunt defectiva Santiago de la NYPD. 

Următoarea propoziţie a defectivei Santiago este ca o bombă. 

— Sunt investigatorul principal în cazul morţii lui James 
Anders. Uite ce e, știu că ai ajuns să fii implicată în ceva 
nebunesc. Lucrurile se mișcă repede. Redeschidem ancheta 
legată de sinuciderea Amandei Evinger. 

— Ce? icnesc eu. 

— Nu avem nicio îndoială că a sărit. Se vede clar în filmările 
camerelor de supraveghere de la metrou. Dar avem motive să 
credem că cineva o urmărea. Și le cercetăm pe surorile Moore 
încă de la moartea Amandei. 

— Legătura lor cu James... 

— E că au fost surorile lui vitrege. Știm. Scuze, așteaptă o 
secundă! 

Aud zgomotul unui metrou care intră în staţie, apoi un bărbat 
strigă: „Santiago!” 

— Imediat! îi răspunde ea. Shay? 

— Sunt aici. 


VP - 303 


— Avem nevoie să vii în stația de metrou din 33" Street, cât 
de curând posibil, să ne arăţi unde stăteai față de Amanda și să 
ne descrii scena în detaliu. Cât de repede poţi veni? 

Mă întreb dacă și ea aude zgomotele din jurul meu - huruitul 
unui motor și vuietul traficului. 

Tot ce a spus pare credibil, iar eu mă aflu la numai două 
intersecții distanţă de staţia de metrou. Aș putea ajunge acolo în 
cinci minute. 

Dar, mai întâi, voi verifica identitatea detectivei Santiago. Și, 
cu siguranţă, nu voi face nimic până nu vorbesc cu detectiva 
Williams. 

Minciuna îmi vine atât de ușor pe buze, încât mă uimește. 

— De fapt, tocmai vin spre oraș. 

Știu că, probabil, își dă seama că sunt într-o mașină. 

— Am fost în vizită la mama, în New Jersey. Dar nu sunt prea 
departe. 

— Oh! De care ieșire de pe șosea te apropii? 

Fac o pauză. 

— Abia trec de Newark, așa că sunt la patruzeci și cinci de 
minute distanță. Voi ajunge acolo cât mai curând posibil. 

Imediat după ce închid, o sun pe detectiva Williams. 

Bat darabana pe coperta Jurnalului de date în timp ce aștept 
să răspundă. 


67. 


VALERIE 


Valerie stă lângă stâlpul verde care marchează intrarea în 
stația din 33" Street, urmărindu-i pe călători - în majoritate, 
bărbaţi și femei cu chipuri cenușii, captivi în genul de viaţă 
măruntă și lipsită de culoare pe care o duce și Shay - urcând și 
coborând scările. 

Peste mai puţin de o oră, Shay se va întoarce din New Jersey 
și se va grăbi să ajungă exact în acest loc, așteptându-se să se 
întâlnească cu detectiva Santiago. Shay va veni într-un suflet, 
plină de speranţă, convinsă că, în cele din urmă, le-a păcălit pe 
surori și că dreptatea va învinge. 


VP - 304 


Shay nu a dovedit prea multă inteligenţă în anticiparea 
amenințărilor cu care s-a confruntat, deși a fost suficient de 
deșteaptă ca să dea de Belinda - Valerie nu se mai gândește la 
ea ca fiind mama ei - și să afle care era legătura surorilor cu 
James. Acea mișcare i-a atras lui Shay un dram de respect, 
amestecat cu ranchiună, din partea celei mai mari dintre surori. 

Totuși, Shay a greșit deoarece nu s-a gândit că Belinda avea 
să le spună despre femeia ciudată care i-a închis telefonul în 
toiul conversaţiei, după ce a aflat despre relaţia lui Valerie cu 
James. 

— N-ar fi trebuit să știe asta dacă a fost într-adevăr colegă de 
clasă cu Val? o întrebase Belinda pe Cassandra. 

Cassandra și Jane sunt în drum spre un nou restaurant de fiţe. 
Până când Shay va ajunge la staţia de metrou, vor fi deja la 
masă și își vor comanda băuturile, înconjurate de alți clienţi, 
alibiurile lor fiind astfel asigurate. 

Valerie se gândește că ar fi putut orchestra toate acestea fără 
surorile ei mai mici, dar se bucură că nu a trebuit s-o facă. 

Incă din copilărie, Cassandra și Jane au fost nedespărţite, fiind 
de vârste apropiate și temperamente asemănătoare. Uneori, 
Valerie le lăsa să ignore semnul „Nu intraţi!” de pe ușa 
dormitorului ei și să se trântească pe pat, pentru ca ea să le 
spună cum era să sărute franțuzește un băiat sau cum să se 
radă pe picioare. Surorile ei mai mici erau un public picat în 
fascinaţie; întotdeauna fuseseră ușor impresionabile. 

Ajunse la vârsta maturității, loialitatea lor faţă de Valerie s-a 
intensificat de o mie de ori după ce ea s-a mutat la New York și 
le-a dezvăluit în cele din urmă ce a îndemnat-o să părăsească 
orașul lor natal. Le-a explicat că nu le respinsese pe e/e. Plecase 
pentru că era prea dureros să i se amintească de trecut. 

Povestea pe care Valerie le-a spus-o despre fratele lor vitreg, 
Trey, era adevărată până la ultimul detaliu, până la senzaţia 
degetelor lui care o răneau și la expresia ușor nepăsătoare de 
pe chipul Belindei când comisese trădarea supremă împotriva 
fiicei sale mai mari. 

Dar cealaltă poveste pe care Valerie le-a spus-o în furtunoasa 
noapte când s-a reîntâlnit cu Cassandra și Jane - cea în care a 
jucat rolul victimei nevinovate, păcălite de colega ei de 
apartament lipsită de scrupule - a fost modificată pentru 
obținerea unui efect dramatic. 


VP - 305 


La urma urmei, Valerie este actriţă. 

Ashley nu o drogase pe Valerie și nici nu îi ascunsese 
telefonul în noaptea de dinaintea marii ei audiții. Acele detalii 
erau complet inventate. Sau, după cum preferă Valerie să se 
gândească la asta, o licență poetică. 

Valerie nu a ajuns la audiție, deoarece Ashley a câștigat rolul 
cinstit și pe drept, cu ocazia propriei audiții, care a avut loc în 
după-amiaza de dinaintea programării lui Valerie. Ashley nici 
măcar nu știa că Valerie concura pentru același rol. 

Totuși, în sinea ei, Valerie credea că rolul îi aparținea, iar ea 
era făcută pentru el. Durerea ei a fost autentică. 

Poate că Valerie ar fi trebuit să se simtă vinovată atunci când 
surorile ei mai tinere și-au folosit influența pentru a-i distruge 
cariera lui Ashley. Aceasta ar fi reușit să supravieţuiască 
fotografiilor îngrozitor de neplăcute care au fost publicate în 
tabloide, dar zvonurile despre perversitățile ei sexuale au fost 
atât de ticăloase, încât a părut că nimeni din industrie nu putea 
să treacă peste ele. 

Astăzi, Ashley e căsătorită și locuiește în Valley, un rol mult 
mai potrivit pentru ea. 

Poate că Valerie ar trebui să se simtă vinovată de ceea ce se 
va întâmpla cu Shay - o altă femeie nevinovată care i-a ieșit în 
cale. 

Dar ea nu se simte vinovată. 

Valerie are acum un scop nou, unul mai semnificativ decât 
acela de a-și lasa amprenta și de a da viaţă unui personaj și 
chiar mai plin de satisfacţii decât aplauzele publicului. 

A început să se simtă din nou plină de viaţă când l-a privit pe 
Trey - sau James, fiindcă renunţase la porecla din copilărie când 
se dusese la facultate - murind pe banca din parc. 

Cine știe ce atrocități le poate face pe surorile ei și pe 
celelalte femei să se răzbune pe viitor? 

De când cele trei surori s-au regăsit, Valerie a reprezentat o 
influenţă discretă, dar puternică, îndrumându-le pe Cassandra și 
Jane într-o direcţie nouă și interesantă. Valerie este arhitecta 
invizibilă a fiecărui act de răzbunare pe care grupul lor l-a comis. 
După ce a fost singură atât de mult timp, îi place să le aibă pe 
surorile ei alături. 

Mai trebuie rezolvat doar un singur detaliu. 


VP - 306 


Valerie își ridică puţin capul când vede o femeie într-o geacă 
matlasată, neagră, care se apropie de staţia de metrou. 
Schiţează un zâmbet. 

Shay a sosit în cele din urmă. 

Celelalte femei din grup cred că lidere sunt Cassandra și Jane, 
iar Valerie joacă un rol secundar. 

Dar Valerie a fost tot timpul vedeta. Aceasta este scena ei. 


68. 


SHAY 


Clauza dublei incriminări din cel de-al cincilea amendament al 
Constituției Statelor Unite presupune că nimeni nu poate fi 
judecat de două ori pentru aceeași infracțiune. Nu există termen 
de prescripţie când este vorba de crimă. In prezent, în New York 
există cincizeci și patru de penitenciare, în care se află 
aproximativ patruzeci și șapte de mii de prizonieri. 


Jurnal de date, pagina 78 


Este aproape zece seara când intru în staţia de metrou din 
33" Street. 

Un huruit surd îmi inundă urechile. Sunt atât de amețită, încât 
trebuie să mă concentrez chiar și pentru a merg drept. 

În timp ce apuc balustrada și încep să cobor încet treptele, 
mă uit în jur după polițiști. Dar nu îi văd. 

Neliniștea mă cuprinde. 

Deși pe strada de deasupra mea sunt oameni, scările sunt 
pustii. 

Chiar dacă nu e ceva neobișnuit la această oră, într-o seară 
din timpul săptămânii, picioarele îmi tremură și aproape că mă 
împiedic. 

Când ajung în pasaj, o femeie se apropie repede de mine, de 
parcă s-ar grăbi să urce spre ieșire. 

Dar, în loc să treacă pe lângă mine, se răsucește brusc pe 
călcâie și mă apucă strâns de braţ, deasupra cotului, 


VP - 307 


provocându-mi o durere care reverberează în antebraț, în 
același moment, simt ceva tare apăsându-mă în talie. 

Știu, chiar înainte de a-i zări faţa, că este Valerie. 

Am mai fost împreună exact în acest loc, cu doar câteva 
săptămâni în urmă. Valerie m-a ţinut și atunci de braţ, în timp ce 
râdea și glumea, făcându-mă să trec peste teama mea de 
metrou. 

Dar purta o mască prietenoasă atunci. În seara asta, îi văd 
adevărata față. 

Are o expresie calmă, dar ochii ei căprui sunt scânteietori. 

— Shay, vino cu mine. Vom face o plimbare. 

Inima începe să-mi bubuie-n piept. Corpul îmi devine moale 
din pricina spaimei. 

— Poliţiștii sunt aici! rostesc eu. Mă întâlnesc cu ei! 

— Îmi pare rău că a trebuit să te păcălesc ca să te aduc aici, 
Shay. 

Dar nu e vocea lui Valerie, deși ea vorbește, ci puternicul 
accent newyorkez al detectivei Santiago. Apoi Valerie zâmbește. 

Dacă înainte îmi era frică de ea, acum sunt îngrozită. 

Valerie pornește spre peron, strângându-mă în continuare cu 
putere de cot. Nu am de ales, așa că ţin pasul cu ea. Încă nu m- 
am uitat în jos, dar sunt sigură că mă ameninţă cu un pistol. 

Un bărbat cu o servietă trece pe lângă noi în sens invers, iar 
eu încerc să-i atrag atenţia, dar el stă cu ochii-n telefon. Și chiar 
dacă ne-ar vedea, ce ar remarca? Arătăm ca două prietene lipite 
una de alta, poate din cauza frigului, care se îndreaptă spre o 
cină târzie sau un concert. 

Ajungem pe peron. 

— Uite ce-i, Shay, nu îţi voi face niciun rău! 

Șase oameni sunt pe peron - câţiva afaceriști, o tânără care 
are pe cap niște căști voluminoase și o mamă care mișcă înainte 
și înapoi un cărucior roz. Dar toţi par pierduţi în propriile 
gânduri. 

Vocea lui Valerie este joasă și blândă acum. Aproape că aș 
crede-o dacă nu aș ști de ce e capabilă. 

— Eu, Cassandra și Jane vrem doar să vorbim cu tine. 

Este ireal de multă liniște aici, jos, între două trenuri grăbite. 

— Știu că tu, Cassandra și Jane sunteţi surori și că aţi avut un 
frate vitreg pe nume James. 


VP - 308 


Buzele îmi sunt atât de uscate și de rigide, încât îmi este greu 
să articulez cuvintele. 

— Dar de ce mi-aţi înscenat uciderea lui? 

— Cassandra și Jane vor să știi că nu a fost nimic personal. 

Valerie mă conduce mai departe pe peron, lângă grinda de 
susținere. Mă oprește nu departe de locul unde stătea Amanda 
când am zărit-o prima dată, apoi se plasează direct în spatele 
meu. 

Timpul pare să încetinească. Sunt extrem de conștientă că 
respiraţia îmi e întretăiată și că obiectul pe care Valerie îl ridică 
puţin mai sus, împungându-mă cu el în coaste, trebuie să fie un 
revolver. 

Aș putea să țâșnesc de lângă ea și să încerc să urc în goană 
scările. Am citit undeva că este dificil să nimerești o ţintă în 
mișcare. Dar sunt atât de slăbită, iar creierul îmi este atât de 
înceţoșat, încât nu pot să risc. Nu aș putea fugi mai repede 
decât ea. În plus, micul cărucior roz este undeva în spatele 
meu... dacă Valerie ar apăsa pe trăgaci, glonţul ar putea ajunge 
oriunde. Fiind atât de mult metal aici, ar putea să ricoșeze. 

Când se apleacă spre mine, părul ei îmi atinge obrazul. 

— Haide, Cassandra și Jane ne așteaptă! Vom rezolva toate 
astea de îndată ce ne vom întâlni cu ele. 

Afișajul cu leduri arată că următorul metrou sosește în două 
minute. 

O femeie îmbrăcată de parcă ar veni de la o sală de 
gimnastică se apropie agale de noi, cu un aer plictisit, ţinând 
una dintre mâini în buzunar, iar cealaltă legănându-i-se pe lângă 
Corp. 

— Niciun cuvânt! șoptește Valerie, iar eu îi simt răsuflarea 
caldă pe ureche. 

Dar femeia nici măcar nu se uită la noi. Parcă nimeni din 
acest oraș nu mă vede. 

Arunc o privire în jur. Nu am scăpare. Simt o vibraţie slabă 
sub picioare. 

Afișajul cu leduri anunţă că mai este un minut. 

Femeia este mai aproape acum, dar se uită la ceva aflat în 
spate, în umbrele de sub scări. Își ridică dezinvolt mâna dreaptă 
și și-o trece peste păr, ca și cum și-ar netezi coada de cal. 

Când aud zgomotul trenului, corpul îmi este complet rigid. 


VP - 309 


Valerie face un pas mare, silindu-mă să mă apropii de 
marginea peronului. 

„Prea aproape!” 

Dintr-odată, îmi dau seama ce are de gând să facă. Cassandra 
și Jane nu ne așteaptă nicăieri. Valerie vrea să-mi însceneze 
sinuciderea. Reproduce ultimele momente ale Amandei. 

Încearcă cu adevărat să mă transforme în Amanda. 

Valerie mă împunge în coaste cu arma, iar metroul se 
apropie. Sunt prinsă între două destine crunte. 

Huruitul trenului mă asurzește. Apoi aud un strigăt: 

— Poliţia! Valerie Ricci, mâinile sus! 

Ordinul vine din spatele nostru. Valerie întoarce brusc capul în 
timp ce se desprinde puţin de mine și coboară pentru o clipă 
arma. 

În acel moment, instinctul meu preia controlul, concentrând 
toată forța care mi-a mai rămas, picioarele și corpul mi se 
încordează și continuă rotația în timp, iar eu o trag pe Valerie 
după mine, într-un semicerc. Apoi îmi înfig cotul în pieptul ei și o 
îmbrâncesc departe de mine. 

Trenul apare în gura tunelului exact când Valerie cade cu 
spatele pe șine. 

Trece peste ea, făcând-o să dispară, iar eu mă prăbușesc pe 
peron. Închid strâns ochii în timp ce roţile vagoanelor scrâșnesc 
frenetic până se opresc, sunetul acela strident părând înfiorător 
de uman. 

Oamenii ţipă și aleargă spre mine, dar eu continui să zac 
acolo, simţindu-mă amorțită. Când deschid ochii în cele din 
urmă, văd căruciorul roz răsturnat și o păpușă de plastic 
atârnând din el. 

Îmi dau seama că femeia care îl împingea este polițistă, la fel 
și femeia în haine sport. 

Nu am fost singură pe peron, exact cum mi-a promis 
detectiva Williams, când am sunat-o din taxi. 

Simt o mână pe umăr și aud vocea ei fermă și familiară: 

— Eşti în regulă acum, Shay! 

„Bine că a auzit totul”, gândesc eu în timp ce ea îmi desface 
cu blândețe geaca și scoate microfonul pe care mi l-a pus cu 
puţin înainte să ajung la staţia de metrou. 

La urma urmei, mai sunt două surori care trebuie pedepsite. 


VP - 310 


EPILOG 


SHAY 
Două luni mai târziu 


Cele trei lucruri care m-au salvat: 

1. Când Valerie, fosta actriță din LA, s-a dat drept detectiva 
Santiago, imitând puternicul accent specific cartierului 
Brooklyn, a întrebat de care ieșire mă apropii pe șosea. 
Acesta este un termen folosit mai mult pe Coasta de Vest, 
așa cum am menționat la un moment dat în Jurnalul de 
date, când am notat și unii termeni regionali, cum ar fi 
„tâșnitoare”, în loc de „fântână arteziană”, și „zeamă”, în 
loc de „sos de roșii”. Orice persoană născută și crescută în 
New York ar fi spus „autostradă“. 

2. Femeia care a fost alături de James Anders în noaptea în 
care a fost ucis - deja a fost identificată ca Amanda Evinger 
- purta cercei în formă de cerc, iar unul i-a căzut chiar 
înainte de a părăsi barul Twist. Barmanul a văzut și a 
strigat-o, dar ea nu l-a auzit. Adevărata detectivă Santiago 
l-a recuperat când l-a chestionat pe barman, în urma 
descoperirii cadavrului lui James. Știa că nu eu fusesem 
împreună cu James la Twist. Eu nu am găuri în urechi, cum 
avea Amanda. 

3. Când detectiva Santiago i-a cerut lui Jody să-i aducă 
fotografia Amandei, care fusese plantată în Jurnalul meu 
date, Sean a însoțit-o pe Jody. El i-a spus că surorile Moore 
îmi aranjaseră să am grijă de o casă, a povestit cât de 
șocată am fost când am aflat că știau de smoothie-urile 
mele și că a ascultat când am vorbit la telefon cu surorile, 
iar ele m-au îndemnat să iau apartamentul liber al 
Amanadei, un adevărat chilipir pentru zona respectivă. De 
asemenea, i-a zis că și-ar fi pariat viața pe faptul că eram o 
victimă în toată povestea asta. Când, în sfârșit, mi-am 
recuperat iPhone-ul de la hotelul acela mizer, am văzut că 
îmi lăsase șase mesaje. 


VP - 311 


Jurnal de date, pagina 84 


Intru în vagonul metroului chiar înainte ca ușile să se închidă 
și apuc bara metalică de sus, iar corpul mi se legănă dintr-o 
parte în alta, pe măsură ce trenul prinde viteză. 

Vechea mea geantă, care conţine Jurnalul de date, îmi atârnă 
din nou pe umăr. A 

Mă uit în jur și adun detalii, așa cum fac mereu. In acest 
vagon mai sunt treizeci și cinci de persoane, în afară de mine. 
Dintre noi, doisprezece, sau 33%, se consideră foarte fericiţi, 
potrivit unui sondaj privind sentimentele americanilor. Un alt 
studiu spune că patru, sau aproximativ 11%, probabil că sunt 
profund nefericiţi. 

Când intrăm în staţia din 42" Street, mă așez pe un scaun 
care tocmai s-a eliberat. Mă îndrept spre casă, de la noul meu 
loc de muncă, în cadrul companiei Global Metrics. Persoana pe 
care au angajat-o imediat după ce eu am ratat interviul nu a 
corespuns, așa că am solicitat din nou postul respectiv, iar de 
data aceasta, l-am obţinut. Abia aștept să petrec o seară liniștită 
în garsoniera mea din Upper West Side. Nu are același farmec 
ca apartamentul Amandei, dar măcar amintirile de acolo sunt 
doar ale mele. 

În spectrul fericirii, mă încadrez undeva printre ceilalţi 56%. 

Un tip din faţa mea mă privește fix. Totuși, nu cred că sunt 
genul lui. Faţa mea a apărut pe coperta publicaţiei New York 
Post, când ziarul a relatat povestea arestării surorilor Moore ca 
fiind complice la o omucidere. In prezent, Cassandra și Jane sunt 
reținute fără posibilitatea eliberării pe cauţiune, în așteptarea 
procesului, împreună cu celelalte femei din grupul lor. Defectiva 
Williams m-a asigurat că vor fi condamnate, existând o mulţime 
de dovezi împotriva lor. 

Arăt un pic altfel acum. Mi-am lăsat părul să crească și am 
renunţat la tunsoarea în scări, deși am decis să păstrez șuvițele 
mai deschise la culoare, și alternez lentilele de contact cu 
ochelarii, în funcţie de starea de spirit. E ca și cum aș fi preluat 
anumite caracteristici ale Amandei, iar noul meu sine este un 
hibrid dintre noi două. 

Deși mă gândesc din ce în ce mai puţin la surori, încă îmi 
amintesc adeseori de ele. De pildă, când văd trei femei 
împărțind o sticlă de vin și râzând sau când îmi amintesc să-mi 


VP - 312 


îndrept trupul, în loc să stau cocoșată, sau când văd niște 
prietene ţinându-se de braţ când merg pe stradă. 

Mi-e greu să recunosc acest lucru, dar, în ciuda a tot ce au 
făcut, pe undeva, mi-e dor de ele. Când eram cu ele, nu m-am 
simţit niciodată singură. De asemenea, îmi amintesc de toate 
cele trei surori ori de câte ori pășesc pe peronul unei staţii de 
metrou. 

Care erau șansele ca eu să fiu martoră la două decese 
violente în același loc, la doar câteva luni distanță? 

Dar încerc să nu mă gândesc la aceste date. 

De asemenea, există o statistică la care m-am gândit mult în 
ultima vreme - că o persoană obișnuită trece, pe parcursul vieții 
sale, pe lângă șaisprezece ucigași. 

Privesc o femeie care străbate vagonul. 

Mă uit la ea și după ce trece de scaunul meu. Mă întreb dacă 
va trece pe lângă alți cincisprezece ucigași pe parcursul vieţii ei. 

Nu am spus nimănui că, după ce poliţista a strigat la Valerie 
să ridice mâinile, iar ea s-a întors din reflex, eu am continuat să 
mă răsucesc, forțând-o să ajungă între mine și marginea 
peronului. Corpul pe care altă dată mi-l detestam, încercând să 
par mai scundă decât eram, mi-a fost în acel moment cel mai 
bun aliat. Am avut nevoie de membrele mele mai mari, de 
mușchii mai puternici și de cei câţiva centimetri în plus pentru a 
o birui. Apoi mi-am folosit ultimul dram de forţă pentru a o 
îmbrânci. 

l-am zărit ochii în timp ce cădea pe șine. Erau larg deschişi, 
iar în ei licărea o acuzaţie mută. 

Unii ar putea să mă considere o criminală. Dar sper că 
majoritatea ar spune că am acţionat în legitimă apărare. 

Metroul se oprește, iar ușile se deschid șuierând. Câţiva 
oameni coboară, iar alţii urcă. 

Îi privesc cum apar și dispar. Unii vor primi măriri de salariu în 
anul următor, iar altora li se va cere divorțul. Un anumit 
procentaj va suferi fizic - orice, de la un os rupt până la primirea 
unui diagnostic teribil - în timp ce alţii se vor îndrăgosti. 
Numerele asta îmi spun. 

În ceea ce mă privește, nu știu ce îmi rezervă viitorul. Dar 
prefer să cred că statisticile sunt acum în favoarea mea. 


VP - 313 


GREER HENDRICKS 
S SARAH PEKKANEN 


NU 
ESTI 
SINGURA 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 314