Riley Sager — Incuie toate usile

N 


x 
LL] 
D 
< 
N 
>- 
LL] 
a | 
mw 


RILEY SAGER 


ÎNCUIE TOATE UȘILE 


Original: Look Every Door (2019) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ANA ALEXANDRU și MONA RAUS 


A 


virtual-project.eu 


bestseller 
2021 


VP - 


Cu picioarele înfipte ferm în pământ și cu inima bătându-i 
agitată în piept, Ginny se uită în sus, înspre clădire. Nici în cele 
mai îndrăzneţe vise nu și-ar fi imaginat că va păși vreodată în 
interiorul unui astfel de imobil. Pentru ea, acest loc era la fel de 
departe de realitate precum un castel desprins din poveste. 
Chiar arăta ca unul, înalt și impunător, garguiele din piatră 
împodobindu-i zidurile masive. Era varianta din Manhattan a 
unui castel în care locuia doar elita orașului. 

Pentru toţi ceilalți, cladirea era cunoscută drept Bartholomeo. 

lar pentru Ginny, clădirea aceea reprezenta acum casa ei. 


Greta Manville, 


Inima unui visător 


VP-3 


ACUM 


Lumina  întrepătrunde întunericul, obligându-mă să mă 
trezesc. 

Ochiul meu drept... cineva îl forțează să se deschidă. Câteva 
degete, în mănuși medicale din latex, îmi dezlipesc pleoapele de 
parcă ar fi niște storuri încăpățânate. E mai multă lumină acum. 
Stridentă. Un fascicul orbitor este orientat direct spre pupila 
mea. Același lucru se întâmplă și cu ochiul meu stâng. 
Dezlipește. Deschide. Lumină. Degetele îmi eliberează, în cele 
din urmă, pleoapele și mă cufund din nou în întuneric. 

Cineva-mi vorbește. Un bărbat cu o voce blândă. 

— Mă auzi? 

Deschid gura și sunt cuprinsă de un val de durere arzătoare 
care îmi îngheață maxilarul, asemenea unui șoc electric ce-mi 
străbate gâtul și obrajii. 

— Da. 

Vocea îmi e răgușită. Gâtul, uscat. La fel îmi sunt și buzele, cu 
excepția unei mici pete umede cu gust metalic, fierbinte. 

— Sângerez? 

— Da, spune vocea de mai înainte, doar puțin. Putea fi mai 
rău. 

— Mult mai rău, adaugă o altă voce. 

— Unde sunt? 

Prima voce îmi răspunde. 

— La spital. Mergem să-ți facem câteva analize. Trebuie să 
vedem în ce stare te afli. 

Am o vagă impresie că mă aflu în mișcare. Aud zgomotul 
făcut de roțile tărgii pe podea și simt cum sunt clătinată dintr-o 
parte în alta. Până acum, am avut senzația că plutesc. Incerc să 
mă mișc, dar nu pot. Mâinile și picioarele îmi sunt legate. Ceva 
îmi înconjoară gâtul, ținându-mi capul fixat pe targă. 

În jurul meu sunt câțiva oameni. Pe trei dintre ei îi cunosc. 
Două voci și încă cineva, care împinge targa. O respirație caldă 
și sacadată îmi mângâie lobul urechii. 

— Să vedem dacă îți mai amintești ceva, rostește din nou 
prima voce, vorbărețul grupului. Crezi că poti să-mi răspunzi la 
câteva întrebări? 


VP -4 


— Da. 

— Care este numele tău? 

— Jules. 

Mă opresc, iritată de lichidul cald, cu gust metalic, de pe buza 
mea, pe care încerc zadarnic să-l îndepărtez. 

— Jules Larsen. 

— Bună, Jules, spune bărbatul. Eu sunt Bernard. 

Vreau să-i răspund la salut, însă maxilarul continuă să mă 
doară. La fel, mă doare și toată partea stângă a corpului, de la 
genunchi până la umăr, și capul. Este o senzaţie ciudată. În 
câteva secunde, dintr-o durere aproape inexistentă se 
transformă într-una acută, de iți vine să urli. Sau poate că a fost 
aici tot timpul, iar corpul meu abia acum a reușit să-i facă fată. 

— Câţi ani ai, Jules? întreabă Bernard. 

— Douăzeci și cinci. Mă năpădește un nou val de durere. Ce s- 
a întâmplat cu mine? 

— Ai fost lovită de o mașină, răspunde Bernard, sau mai bine 
spus, tu ai fost cea care a lovit mașina. Detaliile sunt încă 
neclare. 

Nu-l pot ajuta cu nimic. E o știre de ultimă oră și pentru mine. 
Nu îmi amintesc absolut niciun detaliu. 

— Când? 

— Cu câteva minute în urmă. 

— Unde? 

— Chiar lângă Bartholomeo. 

Deschid ochii larg, de data aceasta fără ajutor. Clipesc în fata 
luminii fluorescente ce pâlpâie deasupra mea în timp ce targa 
de urgente accelerează. Alături de mine se află Bernard. Are 
pielea închisă la culoare, uniformă, de o nuanță aprinsă, și ochii 
căprui, atât de blânzi, încât mă uit la ei neajutorată. 

— Te rog, îl implor eu. Te rog, nu mă trimite înapoi acolo. 


VP-5 


SASE ZILE MAI DEVREME 


Capitolul 1 


Ascensorul seamănă cu o colivie. Genul de colivie înaltă, 
bogat ornamentată, cu bare subţiri și exterior aurit. Chiar mă 
gândesc la păsări în timp ce pășesc înăuntru. Exotic, luminos și 
luxuriant. Este tot ceea ce eu nu sunt. 

Femeia de lângă mine, însă, se încadrează cu desăvârșire în 
peisajul grandios, cu un costum albastru, marca Chanel, păr 
blond, mâinile perfect îngrijite, purtând o colecţie impresionantă 
de inele pe degete. Trebuie să aibă vreo 50 de ani. Poate mai 
mult. Botox-ul i-a făcut faţa întinsă și strălucitoare. Are o voce 
precum șampania, ascuţită și ușoară, și un nume la fel de 
elegant, Leslie Evelyn. 

Pentru că acesta, practic, e un interviu de angajare, port și eu 
un costum. Negru. Nu e chiar Chanel. Pantofii mei sunt de la 
Payless. lar părul șaten, despicat, îmi ajunge până la umeri. In 
mod normal, aș fi mers la Supercuts pentru o tunsoare, dar chiar 
și acest mic serviciu costă mai mult decât îmi pot permite. 

Încuviinţez cu un interes prefăcut, în timp ce Leslie Evelyn 
spune: 

— Ascensorul este original, desigur. La fel și scara principală. 
Nu s-au schimbat prea multe în hol, de când s-a deschis acest 
imobil, în 1919. Asta este partea bună a clădirilor vechi, au fost 
construite să dureze. 

Și, se pare, ca să invadeze spaţiul personal al celorlalte 
persoane. Eu și Leslie stăm umăr la umăr în cabina ascensorului, 
surprinzător de mică. Dar lipsa spaţiului este compensată de 
stil, are un covor roșu pe podea și frunze din aur pe tavan. 
Pereții sunt acoperiţi cu panouri din lemn de stejar, ce se înalță 
până la nivelul taliei, de unde sunt înlocuite cu o serie de 
ferestre înguste. 

Ascensorul are două uși, una cu bare subţiri de fier, care se 
închide singură, iar cealaltă reprezintă un grilaj transversal din 
fier forjat, pe care Leslie îl așază la loc, înainte de-a apăsa 
butonul pentru ultimul etaj. Pornim de îndată, ridicându-ne 

VP- 6 


încet, dar sigur, într-una din cele mai celebre clădiri din 
Manhattan. 

Dacă aș fi știut că apartamentul se află în această clădire, nu 
aș fi răspuns niciodată la anunţ. L-aș fi considerat o pierdere de 
timp. Nu sunt ca Leslie Evelyn, care poartă o servietă de 
culoarea caramelului și pare a fi desprinsă exact din filmul 
acesta. Sunt Jules Larsen, cu mai puţin de cinci sute de dolari în 
cont, venită dintr-un orășel din Pennsylvania unde se 
exploatează cărbunele. 

Nu aparţin acestui loc. In anunţ, nu era menţionată adresa. 
Pur și simplu, scria că e nevoie de un locatar și era trecut un 
număr de telefon la care să suni dacă ești interesat. Eu am fost. 
Am sunat. Leslie Evelyn mi-a răspuns și am stabilit data 
interviului și adresa: Upper West Side. Cu toate acestea, nu 
știam în ce mă bag până nu am ajuns în faţa clădirii, verificând 
de nenumărate ori adresa, pentru a mă asigura că mă aflu la 
locul potrivit, Bartholomeo, unul dintre blocurile rezidenţiale 
emblematice din Manhattan. Se află chiar în spatele clădirii 
Dakota și a gemenei sale, San Remo. lar faima sa, în parte, i se 
datorează dimensiunilor înguste. Comparativ cu celelalte 
legende imobiliare din New York, Bartholomeo este printre cele 
mai simple, un bloc de piatră care se înalţă treisprezece etaje 
peste Central Park West. Într-o zonă împânzită de clădiri uriașe, 
Bartholomeo iese în evidenţă prin faptul că este exact opusul 
lor. Mic, somptuos și memorabil. 

Dar principalul motiv pentru celebritatea pe care o are sunt 
garguiele. Genul clasic, cu aripi de lilieci și coarne de diavol. 
Aceste fiare din piatră sunt peste tot, de la perechea care stă 
deasupra ușii din față până la cei ghemuiţi la fiecare colț al 
acoperișului înclinat. Multe dintre ele ocupă faţada din marmură 
a clădirii, așezate în rânduri scurte pe fiecare etaj. Stau cu 
braţele ridicate către marginile geamurilor, ca și cum ele ar ţine 
clădirea Bartholomeo în poziţie dreaptă. Aceste ornamente 
conferă edificiului un aspect gotic, de catedrală, motiv datorită 
căruia i se mai spune și Sf. Bart. 

De-a lungul anilor, Bartholomeo și garguiele sale au apărut în 
mii de fotografii. L-am văzut pe cărți poștale, în reclame, ca 
fundal pentru ședințele foto de modă. L-am văzut în filme. La 
televizor. Și pe coperta celui mai bine vândut roman, publicat în 
anii '80, și anume /nima unui visător. Așa am aflat pentru prima 


VP -7 


dată despre această clădire. Jane avea un exemplar și obișnuia 
să-mi citească cu voce tare înainte de somn. 

Cartea relatează povestea bizară a unei tinere de douăzeci de 
ani, orfană, pe nume Ginny. Printr-o întâmplare a sorții și 
bunăvoința unei bătrâne, pe care nu a cunoscut-o până atunci, 
protagonista se pomenește dintr-odată locuind în Bartholomeo. 
Ginny explorează noul anturaj elegant și se îmbracă în rochii de 
petrecere dintre cele mai sofisticate, flirtând cu o suită de 
admiratori. Este o mare amăgeală, desigur, dar e și minunat. 
Genul de roman care face tinerele să viseze că-și vor găsi 
dragostea pe străzile întunecate ale Manhattan-ului. 

In timp ce Jane citea, eu mă uitam la coperta cărții, care 
înfățișa o priveliște de peste drum a edificiului. Nu existau astfel 
de clădiri în locul în care am crescut eu. Erau doar rânduri de 
case și vitrine cu ferestre pline de funingine, aspectul lor 
lugubru fiind întrerupt doar de vreo scoală sau de vreo biserică. 
Deși nu fusesem niciodată acolo, Manhattan-ul ne-a intrigat 
dintotdeauna. La fel și ideea de a trăi într-un loc precum 
Bartholomeo, aflat la ani-lumină distanță de apartamentul 
ordonat pe care îl împărțeam cu părinţii noștri. 

— Într-o zi, obișnuia să spună Jane printre rânduri, într-o zi voi 
locui acolo. 

— lar eu te voi vizita. 

— Mă vei vizita? O să locuiești acolo cu mine, spunea Jane, 
mângâindu-mi părul. 

Bineînţeles că niciuna dintre acele fantezii din copilărie nu a 
devenit realitate. Fanteziile nu se materializează niciodată. 
Poate doar în cazul fetelor ca Leslie Evelyn. Dar nu și în cazul lui 
Jane. Și, cu siguranță, nu în cazul meu. Această călătorie cu 
ascensorul este tot ce voi obţine, fiind amplasat într-un colț al 
scării, se deplasează exact prin centrul clădirii, o pot vedea prin 
ferestrele din sticlă. Intre fiecare etaj sunt zece trepte, un palier, 
apoi altele zece. Pe unul dintre paliere, un bărbat în vârstă 
gâfâie încercând să coboare scările, cu ajutorul unei femei în 
uniformă mov și cu un aspect epuizat. Ea așteaptă răbdătoare, 
susținând braţul bărbatului când acesta se oprește pentru a-și 
trage respiraţia. Deși, se fac a nu observa ascensorul ce trece 
pe lângă ei, îi surprind aruncând o privire rapidă către noi, chiar 
înainte ca etajul următor să le întrerupă priveliștea. 


VP-8 


— De la etajul doi la unsprezece sunt apartamentele de locuit, 
spune Leslie. La parter se află birourile, spaţiile destinate 
exclusiv angajaţilor și departamentul nostru de întreținere. La 
subsol, boxele pentru depozitare. Sunt câte patru apartamente 
pe fiecare etaj. Două în faţă. Două în spate. 

Trecem de un alt etaj, liftul se mișcă încet, dar sigur. La acest 
etaj, o femeie de-o vârstă cu Leslie așteaptă să coboare. 
Îmbrăcată în colanţi, UGG-uri și un pulover alb, larg, plimbă un 
câine imposibil de mic, cu o lesă încrustată în pietre preţioase. li 
face un semn politicos lui Leslie, privindu-mă din spatele 
ochelarilor de soare supradimensionați. In clipa în care ajungem 
față în faţă, o recunosc. E actriță. Sau, mă rog, a fost cândva. Au 
trecut zece ani de când am văzut-o ultima oară, în telenovela pe 
care o urmăream cu mama, în timpul vacanței de vară. 

— Nu e cumva... 

Leslie mă oprește cu o mână ridicată. 

— Nu discutam niciodată despre rezidenţi. E una dintre 
regulile nescrise de la Bartholomeo, care se mândrește cu 
discreția sa. Oamenii de aici vor să se simtă confortabil în 
interiorul acestor pereţi. 

— Locuiesc și vedete aici? 

— Nu chiar, spune Leslie. Ceea ce este bine pentru noi. 
Ultimul lucru pe care ni-l dorim este ca paparazzi să dea 
târcoale zi și noapte pe afară. Sau, Doamne ferește, să ni se 
întâmple ceva la fel de îngrozitor ca ceea ce s-a întâmplat la 
Dakota. Locatarii noștri tind să fie discreţi când vine vorba de 
averea lor. Le place intimitatea. Mulţi dintre ei folosesc 
corporaţii fictive pentru a-și cumpăra apartamentele, astfel încât 
achiziția lor să nu devină informaţie publică. 

Ascensorul ajunge zgomotos la punctul de oprire din vârful 
scărilor, iar Leslie spune: 

— lată-ne. Etajul 12. 

Deschide grilajul și iese, pantofii ei ţăcănind pe podeaua din 
gresie. 

Pereții holului sunt stacojii, cu suporturi pentru lumânări 
așezate la intervale egale unul de altul. Trecem pe lângă două 
uși nemarcate înainte ca holul să se sfârșească cu un perete lat, 
care conţine încă două uși. Spre deosebire de celelalte două, 
acestea sunt marcate. 12A și 12B. 


VP-9 


— Credeam că sunt câte patru apartamente pe fiecare etaj, 
spun eu. 

— Așa este, zice Leslie. Cu excepţia acestuia. Etajul 12 este 
special. 

Mă uit înapoi la ușile nemarcate din spatele nostru. 

— Atunci ce sunt acelea? 

— Spaţii de depozitare. Accesul pe acoperiș. Nimic interesant. 

Bagă mâna în servietă și scoate un set de chei, pe care le 
folosește pentru a descuia apartamentul 12A. 

— lată unde se află adevărata distracţie, spune ea. 

Ușa se deschide, iar Leslie se dă într-o parte, dezvăluind un 
vestibul minuscul și rafinat. Înăuntru se găsesc un cuier, o 
oglindă aurită și o masă, pe care stau așezate o lampă, o vază și 
un bol mic pentru chei. Privirea mea trece de vestibul, către 
apartamentul propriu-zis și o fereastră, situată în partea opusă a 
încăperii. Dincolo de ea se întinde una dintre cele mai superbe 
priveliști pe care le-am văzut vreodată. 

Central Park. 

Toamna târzie. 

Soarele de chihlimbar aplecat deasupra frunzelor aurii. 

Toate aceste minunăţii văzute de la înălţimea unui zbor de 
pasăre. 

Fereastra care oferă această priveliște, se înalță din podea 
până în tavan, în camera elegantă de zi, situată de partea 
cealaltă a holului. Îl traversez cu picioarele tremurânde din 
cauza uimirii și mă îndrept spre geam, oprindu-mă când nasul 
meu este la doar un centimetru distanţă de sticla netedă. Chiar 
în faţă e Central Park Lake și graţioasa arcadă a Podului Bow. 
Dincolo de ele, în depărtare, se văd fragmente din terasa 
Bethesda și Loeb Boathouse. În dreapta se află Sheep Meadow, 
pe al cărei covor verde se întrezăresc siluetele oamenilor ce se 
bucură de soarele mângâietor al toamnei. lar la stânga, pe 
fundalul de piatră cenușie, impunătoare, a Muzeului 
Metropolitan de Artă, se află castelul Belvedere. 

Savurez, aproape fără suflare, acest peisaj. 

Mi-l imaginam mai înainte, atunci când citeam /nima unui 
visător. Aceasta este exact vederea pe care o avea din 
apartamentul ei, Ginny, protagonista cărții. Pajiștea în partea de 
sud. Castelul la nord. Și exact în centru, Podul Bow. Nici în cele 
mai îndrăzneţe vise nu-și putea imagina așa ceva. 


VP - 10 


Pentru câteva clipe, acest tablou devine realitatea mea, în 
ciuda tuturor greutăților prin care am trecut. 

Poate chiar datorită lor. Prezenţa mea aici pare a fi o 
intervenţie divină, chiar dacă îmi vine din nou în minte acel 
gând chinuitor, Locu/ meu nu e aici. 

— Îmi pare rău, îi spun lui Leslie, îndepărtându-mă de 
fereastră. Cred că s-a produs o neînțelegere. 

Există multe feluri în care Leslie Evelyn și cu mine neam fi 
putut intersecta. Anunţul de pe Craigslist ar fi putut conţine un 
număr greșit. Sau poate nu am format corect numărul la 
apelare. Când Leslie a răspuns, convorbirea a fost atât de 
scurtă, încât confuzia era inevitabilă. Eu am crezut că este în 
căutarea unui locatar temporar pentru un apartament. Ea a 
crezut că eu îmi caut un loc în care să stau. Acum suntem aici, 
Leslie înclină capul pentru a-mi arunca o privire confuză, iar eu 
sunt absolut fascinată de o priveliște care, să fim serioși, nu era 
nicicum menită să fie privită de cineva ca mine. 

— Nu îţi place apartamentul? întreabă Leslie. 

— Îmi place! Arunc o altă privire rapidă pe fereastră. Nu mă 
pot abţine. Dar nu sunt în căutarea unui apartament. Vreau să 
spun că sunt, dar, și dacă aș economisi fiecare bănuț până la 
vârsta de o sută de ani, tot nu mi-aș putea permite o astfel de 
locuință. 

— Apartamentul nu este disponibil încă pentru a fi dat în 
exploatare, spune Leslie. Avem nevoie doar de o persoană care 
să-l ocupe în următoarele trei luni. 

— Nici în cel mai optimist scenariu, nu cred că cineva m-ar 
plati de bunăvoie ca să locuiesc aici. Chiar și pentru trei luni. 

— Te înșeli. Este exact ceea ce ne dorim. 

Leslie arată cu degetul spre o canapea căptușită cu catifea 
purpurie din mijlocul încăperii. Pare mai scumpă decât prima 
mea mașină. Mă așez temătoare. O mișcare neglijentă ar putea 
strica totul. Leslie ia loc pe un scaun de vizavi, ușor asortat cu 
canapeaua. Între noi se află o masă de cafea, pe care este 
așezată o orhidee în ghiveci, cu petale albe imaculate. 

Acum că nu mai sunt distrasă de priveliște, observ că întreaga 
cameră de zi este decorată în nuanțe de roșu și maro. Este 
confortabilă, cu o idee prea încărcată. Un ceas cu pendul ticăie 
în colţ. Ferestrele sunt acoperite cu perdele de mătase și storuri 


VP -11 


din lemn, lângă care se află un telescop de aramă, orientat spre 
Central Park. 

Tapetul are un model floral roșu, petale, răspândite peste tot, 
deschise asemenea unor evantaie și suprapuse în combinaţii 
elaborate. lar tavanul este împânzit cu fâșii decorative în stil 
victorian, tencuiala înflorind în rozete gotice pe la colțuri. 

— Situaţia stă în felul următor, spune Leslie. O altă regulă de 
la Bartholomeo stipulează că niciun apartament nu poate 
rămâne gol mai mult de o lună. Este o regulă veche și, ar spune 
unii, puţin ciudată. Dar rezidenții de aici sunt de acord că o 
clădire locuită este o clădire fericită. Unele apartamente sunt pe 
jumătate goale de cele mai multe ori. Sigur, apartamentele au 
proprietari, dar aceștia stau din când în când în ele. Și se vede. 
Dacă intri în câteva dintre locuinţe, te vei simţi ca la muzeu. 
Sau, mai rău, ca la biserică. Mai sunt și măsuri de securitate 
care trebuie luate în calcul. Dacă se răspândește zvonul că un 
apartament din Bartholomeo urmează să fie gol timp de câteva 
luni, nu se știe cine va încerca să intre prin efracţie. 

Acum înțeleg acel simplu anunţ, îngropat printre toate 
celelalte anunţuri de genul: „Angajăm personal”. Chiar mă 
întrebasem de ce era atât de vag. 

— Așadar, aveţi nevoie de un paznic? 

— Avem nevoie de un /ocatar, spune Leslie. O persoană care 
să dea viaţă apartamentului. la acest spaţiu drept exemplu. 
Proprietara a decedat recent. Femeia era văduvă. Nu avea copii. 
Doar câteva nepoate și nepoți avari din Londra, care se luptă în 
prezent pentru a-l obţine. Până la soluţionarea problemei, 
apartamentul va rămâne nelocuit. Cu doar două apartamente pe 
acest etaj, gândește-te cât de gol se va simţi. 

— De ce nepoții și nepoatele nu-l dau în chirie cuiva? 

— Acest lucru nu este permis aici. Din aceleași motive pe care 
le-am menţionat mai devreme. Nimic nu împiedică pe cineva să 
închirieze un apartament și apoi să facă din el Dumnezeu știe 
ce! 

Încuviinţez, înțelegând brusc. 

— Plătind o persoană ca să rămână aici, vă încredințaţi că nu 
se va întâmpla nimic rău cu apartamentul. 

— Exact, zice Leslie. Gândește-te la asta ca la o poliţă de 
asigurare. Una plătită destul de bine, aș putea spune. In cazul 


VP - 12 


apartamentului 12A, familia răposatei proprietare oferă patru 
mii de dolari pe lună. 

Mâinile mele, care până acum se odihniseră prudente pe 
genunchi, îmi cad pe lângă corp. 

Patru mii de dolari pe lună. 

Ca să stai aici. 

Oferta este atât de uluitoare, încât nici nu mai simt 
canapeaua purpurie de sub mine, de parcă ar fi dispărut, 
lăsându-mă să plutesc în aer. 

Încerc să-mi adun gândurile, chinuindu-mă să fac câteva 
calcule matematice elementare. Asta înseamnă 12.000 de dolari 
pentru trei luni de zile. Mai mult decât suficient pentru a mă 
întreţine, până îmi aduc viaţa în ordine. 

— Presupun că ești interesată, zice Leslie. 


Uneori viața îti oferă un buton de resetare. Când se întâmplă 
acest lucru, apasă-l cât poti tu de tare. 


Jane mi-a spus asta odată. Pe vremea când obișnuia să-mi 
citească în patul ei, iar eu eram prea mică să înţeleg ce voia să 
spună. 

Acum înţeleg. 

— Sunt foarte interesată, spun eu. 

Leslie zâmbește cu dinţii ei strălucitori din spatele buzelor roz. 

— Atunci să continuăm interviul, ce zici? 


Capitolul 2 


În loc să rămână în camera de zi, Leslie conduce restul 
interviului în timp ce face un tur al apartamentului. Fiecare 
încăpere aduce cu ea o nouă întrebare, la fel ca într-un joc cu 
indicii. Nu lipsește decât o sală de biliard și una de banchete. 

Prima oprire o facem în birou, situat în partea dreaptă a 
camerei de zi. Este foarte masculin. Predomină culoarea verde 
închis, podeaua are o nuanţă de whisky, iar tapetul este de un 
smarald strălucitor. 

— Ești angajată undeva în prezent? se interesează Leslie. 

Aș putea, și probabil ar trebui, să-i spun că acum două 
săptămâni lucram ca asistent administrativ la una dintre cele 


VP - 13 


mai mari instituţii financiare din ţară. Nu reprezenta mare lucru, 
eram cu un nivel mai sus decât un stagiar neplătit. Făceam o 
mulţime de fotocopii, aduceam cafeaua și încercam să evit pe 
cât posibil toanele managerilor. Dar mă ajuta să-mi plătesc 
facturile şi-mi oferea asigurare medicală. Asta până când am 
fost concediată, împreună cu alte 10% din personalul biroului. 
Restructurare. Presupun că șeful meu a crezut că acest termen 
sună mai frumos decât concediere în masă. Oricum ar fi, 
rezultatul este același, el s-a ales cu o mărire de salariu, iar eu 
am ajuns șomeră. 

— Sunt în căutare la moment, răspund eu. 

Leslie reacţionează printr-un simplu gest, dând ușor din cap. 
Nu știu dacă este un semn bun sau unul rău. Insă, întrebările 
continuă pe măsură ce ne întoarcem în holul principal, 
îndreptându-ne către cealaltă parte a locuinţei. 

— Fumezi? 

— Nu. 

— Consumi alcool? 

— Ocazional, mai servesc câte un pahar de vin, la cină. 

Cu excepţia episodului de acum două săptămâni, când Chloe 
m-a scos în oraș ca să-mi înec amarul, bând Margarita. Am băut 
cinci, într-o succesiune alarmant de rapidă, și am încheiat 
noaptea golindu-mi conținutul stomacului pe o alee. Un alt lucru 
pe care Leslie nu trebuie să-l știe. ` 

Coridorul face un viraj brusc la stânga. In loc să îl urmeze, 
Leslie mă conduce la dreapta, într-o sufragerie, formală, atât de 
minunată, încât mă face să suspin. Podeaua din lemn tare a fost 
lustruită până la o strălucire impecabilă. Deasupra unei mese 
lungi, la care pot sta lejer douăsprezece persoane, atârnă un 
candelabru uriaş. De data aceasta, tapetul cu model floral este 
de culoare galben deschis. Camera e situată la colțul clădirii, 
oferind prin ferestre o vedere dublă spre exterior. Central Park 
pe o parte, marginea clădirii de alături, de cealaltă parte. 

Înconjor masa, trasând cu degetul o linie invizibilă de-a lungul 
lemnului, în timp ce Leslie vorbește. 

— Eşti într-o relaţie? Chiar dacă nu suntem împotriva 
cuplurilor sau chiar a familiilor, în calitate de locatari temporari 
preferăm persoanele fără asemenea angajamente. Din punct de 
vedere legal e mult mai ușor. 


VP - 14 


— Sunt singură, răspund, încercând din răsputeri să-mi 
ascund amărăciunea din voce. 

e 

Nu am povestit nimănui despre ziua în care mi-am pierdut 
locul de muncă și despre ceea ce-am găsit, atunci când m-am 
întors mai devreme în apartamentul pe care îl împărțeam cu 
iubitul meu, Andrew. Noaptea lucra în calitate de portar chiar în 
clădirea în care se afla biroul meu. În timpul zilei era student cu 
frecvenţă redusă la Universitatea Pace, specialitatea finanţe. Și, 
aparent, cât eu munceam, își mai petrecea timpul trăgându-și-o 
cu o colegă de facultate. 

Cu asta se ocupau și atunci când am intrat în apartament, 
ducând trista mea cutie cu lucruri strânse în grabă de pe fostul 
meu birou. Nici măcar nu au ajuns până în dormitor. l-am găsit 
pe canapeaua cumpărată la mâna a doua, Andrew cu blugii în 
jurul gleznelor, iar picioarele tipei, larg desfăcute în jurul lui. 

Aș fi fost tristă din cauza acestei situaţii, dacă nu eram atât 
de furioasă. Și rănită. Și dacă nu mă învinovăţeam pentru că 
avusesem încredere în cineva ca Andrew. Știam că este 
nemulțumit de locul său de muncă și că își dorește mai mult de 
la viaţă. Ceea ce nu știam era că el își dorea și pe altcineva în 
afară de mine. 

Leslie Evelyn mă conduce în bucătărie, care este atât de 
mare, încât are două intrări, una din sufragerie și alta din hol. 
Mă învârt încet, amețită de curăţenia uluitoare, de blaturile din 
granit, de măsuţa pentru micul dejun, ce stă lângă fereastră. 
Bucătăria arată de parcă ar fi desprinsă dintr-o emisiune 
culinară. Concepută să fie cât se poate de fotogenică. 

— Este imensă, zic eu, impresionată de mărimea uriașă a 
bucătăriei. 

— Datează de pe vremea când Bartholomeo abia se 
deschisese, povestește Leslie. Chiar dacă clădirea în sine nu s-a 
schimbat prea mult, apartamentele au fost renovate de-a lungul 
anilor. Unele au devenit mai mari. Altele mai mici. Aici se aflau 
camerele servitorilor și bucătăria, plus încă o cameră, mult mai 
mare, dedesubt. Vezi? 

Leslie se apropie de un dulap cu o ușă glisantă, care este fixat 
între cuptor și chiuvetă. Când ridică ușa, văd un tunel întunecat 
și două frânghii, agăţate de o roată de transmisie de deasupra. 

— Acesta este un lift pentru alimente? 


VP -15 


— Da. 

— Unde duce? 

— Sinceră să fiu, nu am nici cea mai vagă idee. De fapt, cred 
că nu a fost folosit de zeci de ani. Lasă ușa liftului să se închidă 
zgomotos, revenind la interogatoriu. Povestește-mi despre 
familia ta, ai vreo rudă apropiată? 

La această întrebare îmi este mai greu să răspund, pentru că 
amintirile legate de familia mea sunt mai dureroase decât 
pierderea unui loc de muncă sau infidelitatea unui iubit. Orice 
nu aș spune ar putea deschide porţile spre noi întrebări, cu 
răspunsuri și mai triste. Mai ales, dacă fac aluzie la ce s-a 
întâmplat, când s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat. 

— Sunt orfană, spun, sperând că acest singur cuvânt pune 
capăt altor întrebări despre familia mea. Are efect, într-o 
oarecare măsură. 

— Nu ai niciun fel de rude? 

— Nu. 

Este aproape adevărat. Mama și Tata erau singurii copii la 
părinţi, la fel și bunicii mei. Nu există mătuși, unchi sau veri. O 
am doar pe Jane. 

De asemenea, moartă. 

Posibil. 

Probabil. 

— Întrucât nu ai nicio rudă apropiată, pe cine ar trebui să 
contactăm în caz de urgenţă? 

Cu două săptămâni în urmă, acea persoană ar fi fost Andrew. 
Acum este Chloe, presupun, deși nu este trecută oficial pe 
niciun document. Nici nu sunt sigură că ar putea fi. 

— Nimeni, zic eu, realizând cât de patetic sună. Așa că, 
adaug, plină de speranţă, o mică precizare. Deocamdată. 

Dornică să schimb subiectul, arunc o privire spre ieșirea din 
bucătărie. Leslie îmi înţelege aluzia fină și mă conduce într-un 
alt hol, o versiune mai mică a celui principal. Acesta conţine o 
baie de oaspeţi, pe care, nici măcar, nu se deranjează să mi-o 
prezinte, un dulap și, spre marea mea surpriză, o scară în 
spirală. 

— O, Doamne! Există un a/ doilea etaj? 

Leslie dă din cap aprobator, mai degrabă amuzată decât 
surprinsă de tonul vocii mele, de parcă aș fi un copil în 
așteptarea cadourilor de Crăciun. 


VP - 16 


— Este o caracteristică specială, exclusivă a celor două 
apartamente de la etajul 12. Du-te înainte! Aruncă o privire! 

Urc scările, urmând curbura treptelor, până ajung în dormitor, 
un loc și mai grozav în comparaţie cu bucătăria. Aici tapetul 
floral chiar se potrivește cu încăperea. Este pictat în cea mai 
deschisă nuanţă de albastru. Culoarea cerului de primăvară. 

La fel ca și camera de zi, poziționată exact dedesubt, 
dormitorul este amplasat într-un colț al clădirii. Fiind ultimul 
etaj, tavanul se înclină într-un unghi dramatic până în cel mai 
îndepărtat perete. Patul uriaș a fost așezat astfel încât, oricine 
se află în el, poate să privească prin ferestrele care mărginesc 
colțul. lar dincolo de ferestre, se află cel mai impozant detaliu, 
un gargui. 

Stă așezat cu picioarele din spate îndoite și cu ghearele din 
faţă prinse de streașină. Aripile-i sunt larg desfăcute. Marginea 
unei aripi poate fi zărită prin fereastra orientată spre nord, iar 
conturul celeilalte, prin geamul orientat spre est. 

— Superb, nu-i așa? mă întreabă Leslie, dintr-odată, făcându- 
și apariţia în spatele meu. Nici măcar n-am observat-o când a 
urcat scările. Am fost prea fermecată de gargui, cameră și de 
ideea ireală că aș putea fi plătită ca să locuiesc aici. 

— Da, într-adevăr, superb. Repet după ea, totalmente 
fascinată de ceea ce mă înconjoară pentru a mă gândi la 
altceva. 

— Și destul de spaţios. Chiar și după standardele 
Bartholomeo. Cum am mai spus, datorită scopului său iniţial. 
Acum ceva timp, a servit drept adăpost pentru mai mulţi 
servitori. Au locuit chiar aici, au gătit la parter și au lucrat 
câteva etaje mai jos. 

Imi atrage atenţia asupra a tot ceea ce nu am reușit să 
observ, cum ar fi mica zonă de relaxare din partea stângă a 
treptelor, cu scaune în culori crem și o masă de cafea din sticlă. 
Calc pe un covor alb, atât de pufos, încât sunt tentată să-mi dau 
jos pantofii ca să văd cum se simte pe picioarele goale. Peretele 
din dreapta are două uși. Una dintre ele duce la baia principală. 
O privire rapidă în interior dezvăluie o chiuvetă dublă, un duș 
din sticlă și o cadă cu picioare. Prin cealaltă ușă, zăresc un dulap 
masiv, o măsuță de machiaj cu oglindă, o mulţime de rafturi și 
cuiere, suficiente cât să umple un magazin de haine. Toate sunt 
goale. 


VP - 17 


— Acest dulap este mai mare decât dormitorul meu din 
copilărie, îi spun. Reformulez, e mai mare decât toate 
dormitoarele pe care le-am avut vreodată. 

Leslie, care-și aranja părul în oglinda de machiaj, se întoarce 
spre mine și spune: 

— Dacă tot ai adus în discuţie acest subiect, care este adresa 
ta actuală? 

O altă întrebare delicată. 

M-am mutat în aceeași zi în care l-am găsit pe Andrew 
trăgându-și-o cu o colegă de facultate. N-am avut de ales. 
Numele lui Andrew era singurul menţionat în contractul de 
închiriere. Nu am adăugat niciodată numele meu pe documente, 
de când m-am mutat. Ceea ce, tehnic vorbind, a însemnat că nu 
a fost niciodată și casa mea, chiar dacă locuisem acolo mai bine 
de un an. În ultimele două săptămâni am dormit pe canapeaua 
lui Chloe, în Jersey City. 

— Momentan, îmi caut un apartament, spun, sperând ca toată 
această situaţie să nu pară a fi desprinsă dintr-un roman de 
Charles Dickens. 

— Îți cauţi un loc unde să stai? Leslie clipește, încercând să-și 
ascundă uimirea. 

— Apartamentul pe care îl închiriam a fost scos în vânzare, 
mint. Stau la o prietenă până îmi găsesc altceva. 

— Bănuiesc că ar fi foarte convenabil pentru tine să stai aici, 
zice Leslie cu tact. 

Într-adevăr, acest apartament ar fi colacul meu de salvare. Aș 
avea câteva luni la dispoziţie pentru a mă angaja și a-mi căuta 
un loc nou în care să trăiesc. lar când toată această aventură va 
lua sfârșit, voi avea 12.000 de dolari în contul bancar. Nu 
trebuie să uit despre acest aspect. 

— Ei bine, hai să încheiem interviul și să vedem dacă ești 
potrivită pentru acest post. 

Leslie mă conduce afară din dormitor, în jos, pe trepte, și 
înapoi la canapeaua purpurie din camera de zi. Ajunsă acolo, îmi 
reiau poziția, cu mâinile pe genunchi, încercând din greu să-mi 
abat privirea de la fereastră. Soarele de după-amiază a învăluit 
tot parcul într-o nuanţă intensă de auriu. 

— Mai am doar câteva întrebări și terminăm, spune Leslie 
deschizându-și servieta și scoțând un stilou, și ceva ce pare a fi 
un formular de înscriere. 


VP-18 


— Vârsta? 

— 25. 

— Data nașterii? 

— 1 mai. 

— Suferi de vreo boală sau afecțiune despre care ar trebui să 
știm? 

Îmi iau imediat privirea de la fereastră. 

— Pentru ce aveţi nevoie de aceste informații? 

— În caz de urgenţă, răspunde Leslie. Pentru că, în prezent, 
nu există o persoană pe care să o putem contacta dacă, 
Doamne fereşte, ţi se întâmplă ceva cât locuiești aici. Voi avea 
nevoie de mai multe date medicale. E o procedură standard, te 
asigur. 

— Nu am nicio boală, spun eu. 

Stiloul lui Leslie trece rapid peste pagină. 

— Așadar, nu ai nicio problemă de inimă sau ceva de genul 
acesta? 

— Nu. 

— Cu auzul și văzul cum stai? 

— Perfect. 

— Vreo alergie despre care ar trebui să cunoaștem? 

— Înţepăturile de albine. Dar am mereu la mine un EpiPen.. 

— Foarte inteligent din partea ta, spune Leslie. Mă bucur să 
întâlnesc o domnișoară cu capul pe umeri. Ceea ce ne aduce la 
ultimul punct din chestionar. Te consideri o persoană 
iscoditoare? 

Iscoditoare. Nu mă aşteptam să aud un asemenea cuvânt în 
timpul acestui interviu, ţinând cont că Leslie este cea care pune 
toate întrebările. 

— Nu sunt sigură că înţeleg la ce vă referiţi, spun liniștită. 

— Atunci voi fi directă, răspunde Leslie. Ești băgăcioasă? 
Predispusă spre a pune întrebări? Ori, și mai rău, spre a 
răspândi bârfe? După cum probabil știi, Bartholomeo este 
renumit pentru intimitatea oferită locatarilor. Oamenii sunt 
curioși să afle ce se întâmplă în interiorul acestor ziduri, deși, 
după cum ai văzut și tu, este doar o clădire obișnuită. În trecut, 
unii au venit aici cu intenţii greșite. Au venit în căutarea 
dovezilor compromiţătoare. Despre clădire, locatari, istoria sa. 


1 EpiPen - dispozitiv auto-injectabil care conţine epinefrină, un medicament utilizat în 
cazul unei persoane care experimentează o reacție alergică puternică. 


VP-19 


Subiecte pentru tabloide. l-am mirosit imediat, întotdeauna o 
fac. Deci, dacă te afli aici pentru bârfe, atunci este mai bine să 
ne despărţim chiar acum. 

Dau din cap. 

— Nu-mi pasă ce se întâmplă aici. Sincer, am nevoie doar de 
ceva bani și un loc unde să stau câteva luni. 

Cu asta am încheiat interviul. Leslie se ridică în picioare, 
netezindu-și fusta și ajustându-și inelele voluminoase de pe 
degete. 

— Acum, la sfârșitul interviului, ar trebui să-ți spun că vei 
primi un apel telefonic în cazul în care vom fi interesaţi de 
candidatura ta, așa cum procedez de obicei, însă, nu văd niciun 
motiv pentru a te face să aștepți. 

Știu ce urmează. Am știut-o din momentul în care am pășit în 
acel lift. Nu sunt demnă de Bartholomeo. Oamenii ca mine, fără 
părinţi, fără loc de muncă, aproape fără adăpost, nu au ce căuta 
aici. Arunc o ultimă privire pe fereastră, știind că nu voi mai 
avea vreodată ocazia să admir o astfel de priveliște. Leslie își 
termină discursul. 

— Ne-ar face o deosebită plăcere să rămâi aici. 

La început am impresia că n-am auzit bine. Mă uit în gol, 
semn că nu prea sunt obișnuită să primesc vești bune. 

— Glumiţi, zic eu. 

— Sunt cât se poate de serioasă. Bineînţeles, va trebui să-ţi 
verificăm trecutul, dar pari candidatul ideal. Cred că perioada 
petrecută aici îţi va face extrem de bine. 

Acum realizez cu adevărat: o să locuiesc în Bartholomeo, 
dintre toate locurile de pe fața Pământului. Nici în cele mai 
frumoase vise, nu mi-aș fi putut imagina una ca asta. 

Și mai bine de-atât, voi fi plătită pentru a o face. 

12.000 de dolari. 

Lacrimi de fericire îmi inundă ochii. Le îndepărtez rapid, ca să 
nu creadă Leslie că sunt prea emoţională și să se răzgândească. 
— Vă mulţumesc, îi spun. Sincer, este o șansă unică în viață. 

Leslie zâmbește. 

— Eu îţi mulțumesc, Jules. Bine ai venit la Bartholomeo! Cred 
că îţi va plăcea aici. 


VP - 20 


Capitolul 3 


— E o șmecherie la mijloc, nu? se răstește Chloe înainte de a 
lua o înghiţitură din vinul ieftin, cumpărat de la Trader's Joe. 
Trebuie să fie. g 

— La asta m-am gândit și eu, spun. Insă, chiar dacă este, nu 
pot să-mi dau seama ce fel de șmecherie. 

— Nicio persoană sănătoasă la cap nu i-ar plăti unui străin să 
locuiască în apartamentul său de lux. 

Suntem amândouă în camera de zi din apartamentul de 
dimensiuni medii al lui Chloe, în Jersey City. Stăm în jurul 
măsuţei de cafea, care a devenit locul nostru obișnuit de luat 
cina, de când dorm la ea. În această seară, măsuţa e plină de 
cutii cu mâncare chinezească luată la pachet. Legume Lo Mein 
și orez cu friptură de porc. 

— Nu e o vacanţă, continui eu. E un loc de muncă legal. 
Trebuie să am grijă de acel apartament. Să-l menţin în ordine și 
să fiu atentă la ce se întâmplă acolo. 

Chloe se oprește din mâncat, lăsând tăiețeii să-i alunece de 
pe beţișoare. 

— Stai puţin, nu ai de gând să faci asta cu adevărat, nu? 

— Bineînţeles că am de gând. Incep chiar de mâine. 

— Mâine? Este... suspicios de rapid. 

— Au nevoie de cineva acolo cât de curând posibil. 

— Jules, știi că nu sunt absolut deloc paranoică, dar mi se 
pare super dubioasă treaba. Dacă e vreo sectă? 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Doar nu vorbești serios... 

— Vorbesc cât se poate de serios. Nici nu îi cunoști pe acești 
oameni. Ți-au spus ce s-a întâmplat cu femeia care locuia acolo? 

— A murit. 

— Ți-au spus de ce? întreabă Chloe. Sau unde? Poate că a 
decedat chiar în apartament. Sau a fost ucisă. 

— Ești o ciudată. 

— Sunt precaută. E o diferență. Exasperată, Chloe ia o altă 
înghiţitură de vin. Măcar îl vei lăsa pe Paul să se uite peste 
contract înainte de a-l semna? 

lubitul lui Chloe este stagiar la o firmă importantă de 
avocatură, iar în paralel se pregătește pentru examenul de 


VP -21 


barou. Apoi, intenţionează să se căsătorească, să se mute în 
suburbie și să aibă doi copii, și un câine. Lui Chloe îi place să 
glumească că sunt pe cale să acceadă într-o clasă socială 
superioară. 

Eu sunt la polul opus. Mă aflu într-o situaţie atât de delicată, 
încât am ajuns să mănânc în același loc în care dorm. Mă simt 
de parcă întreaga mea viaţă s-a redus la dimensiunea acestei 
canapele, în decursul a doar două săptămâni. 

— L-am semnat deja, spun eu. Un contract pe trei luni, cu 
posibilitatea de a fi prelungit. 

La ultima parte am exagerat puţin. A fost un precontract, însă 
Leslie Evelyn a menţionat că nepoatele și nepoţii răposatei 
proprietare ar putea avea nevoie de mai mult timp pentru a 
hotări ce să facă cu apartamentul. Am spus-o pentru a da 
situaţiei o notă de profesionalism. Chloe lucrează în resurse 
umane. Prelungirea contractelor de muncă o impresionează. 

— Cu declaraţiile fiscale cum rămâne? 

— Ce-i cu ele? 

— Ai completat vreuna? 

Pentru a evita răspunsul, îmi înfig bețișoarele în orezul prăjit, 
căutând bucăţile de friptură. Însă, Chloe îmi smulge cutia din 
mână și o trântește pe măsuţa de cafea, orezul împrăștiindu-se 
peste tot. 

— Jules, nu poţi accepta un loc de muncă la care ești plătită la 
negru. E o chestie foarte dubioasă. 

— Înseamnă doar câţiva bani în plus pentru mine, atâta tot, 
spun eu. 

— Înseamnă că este ilegal. 

lau cutia cu mâncare și-mi înfig sfidător beţișoarele înapoi în 
ea. 

— Tot ce mă interesează sunt acei 12.000 de dolari. Am 
nevoie de acești bani, Chloe. 

— Ti-am mai spus, pot să-ţi împrumut eu bani. 

— Bani pe care nu voi putea să ţi-i returnez. 

— Vei putea, insistă Chloe. În cele din urmă. Nu accepta 
această ofertă fiindcă te consideri... 

— O povară? 

— Tu ai spus asta. Nu eu. 

— Dar sunt o povară. 


VP - 22 


— Nu. Ești cea mai bună prietenă a mea, care trece printr-o 
perioadă dificilă și sunt mai mult decât fericită să te las să rămâi 
la noi, atâta timp cât ai nevoie. Te vei pune pe picioare foarte 
curând. 

Chloe are mai multă încredere în mine decât eu însămi. Mi-am 
petrecut ultimele două săptămâni întrebându-mă cum a deraiat 
viața mea, atât de spectaculos, de pe șine. Sunt deşteaptă. 
Muncesc din greu. Sunt o persoană cumsecade sau, cel puţin, 
încerc să fiu. Totuși, pentru a mă distruge, nu a fost nevoie 
decât de o simplă combinaţie din două lovituri, pierderea locului 
de muncă și comportamentul mizerabil al lui Andrew. 

Sunt sigură că unii ar spune că e vina mea. Era 
responsabilitatea mea să-mi fac o rezervă, să-mi pun niște bani 
deoparte. Salariul pe cel puţin trei luni, recomandă specialiștii. 
Mi-ar plăcea să dau ochii cu cel care a calculat acest număr. În 
mod clar, nu a avut niciodată un loc de muncă cu un salariu fix, 
care abia de-ți acoperă chiria, mâncarea și utilităţile. 

Cam așa stă treaba cu sărăcia. Majoritatea oamenilor nu o 
înţeleg, până nu o trăiesc pe propria piele. Ei nu știu că este 
asemenea unui exerciţiu de echilibru, că încerci din răsputeri să 
te menţii la suprafaţă și dacă, Doamne ferește, într-un moment 
de neatenţie, aluneci sub apă, ei nu știu cât de greu este să 
ajungi din nou la mal. 

Nu au scris niciodată un cec cu mâinile tremurânde, rugându- 
se să fie suficienţi bani în cont pentru a-l acoperi. 

Nu au așteptat niciodată să le fie transferat salariul, la miezul 
nopţii, având portofelul gol, cardurile de credit la limită și o 
nevoie disperată de-a achita bonul la benzină. 

Și mâncarea. 

Și o prescripţie medicală care nu a mai fost luată de o 
săptămână întreagă. 

Nu li s-a respins niciodată o plată cu cardul la un magazin 
alimentar, la un restaurant sau la Walmart, trebuind să îndure 
privirea chiorâșă a unui casier enervat, care îi judecă în tăcere. 

Acesta este un alt lucru, pe care cei mai mulți nu îl înțeleg, 
cât de rapid ești judecat de alţii, care fac presupuneri. Și care 
presupun că situaţia ta financiară precară este rezultatul 
incapacității, al leneviei sau al unui șir neîntrerupt de alegeri 
proaste. 


VP - 23 


Ei nu știu cât de scump este să-ţi îngropi părinţii înainte de 
vârsta de douăzeci de ani. 

Ei nu știu ce înseamnă să stai plângând înaintea unui morman 
cu declaraţii fiscale, care îţi arată cât de multe datorii au 
acumulat de-a lungul anilor părinţii tăi. 

Să ţi se spună că toate poliţele lor de asigurare au fost 
anulate. 

Să te întorci la facultate, suportând taxa cu un ajutor financiar 
mizer, două locuri de muncă și împrumuturi pentru studenţi, pe 
care nu le vei putea întoarce decât la patruzeci de ani. 

Să îţi iei licenţa și să intri pe piaţa forței de muncă doar 
pentru a ţi se spune că ești supracalificată sau, dimpotrivă, 
necalificată pentru fiecare post la care aplici. 

Oamenii nu vor să se gândească la o astfel de viaţă, așa că nu 
o fac. Ei se descurcă destul de bine și, prin urmare, nu pot 
înţelege de ce nu ești și tu capabil să faci același lucru. Intre 
timp, ești lăsat să te confrunţi de unul singur cu această 
umilinţă. Și frică. Și îngrijorare. 

Dumnezeule, câte temeri avem! 

Sunt întotdeauna acolo, asemenea unui zumzet de fundal, 
care însoțește fiecare gând ce-ţi trece prin minte. Lucrurile au 
devenit atât de sumbre, încât, de curând, am început să mă 
întreb cât de mult trebuie să mai cad, înainte de-a atinge nivelul 
cel mai de jos. Și ce voi face dacă voi ajunge vreodată acolo. Voi 
încerca să-mi croiesc un drum înapoi, așa cum crede Chloe că 
pot s-o fac? Sau voi intra intenţionat în gaura neagră la fel ca și 
tatăl meu? 

Până astăzi, nu întrezăream nicio cale ușoară de ieșire din 
această situaţie nefericită. Acum, însă, greutatea mi s-a ridicat 
de pe umeri. 

e 

— Trebuie să fac asta, îi spun lui Chloe. Este neobișnuit? Da, 
recunosc asta pe deplin. 

— Și prea frumos ca să fie adevărat, adaugă ea. 

— Câteodată, oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, 
exact atunci când au cea mai mare nevoie de ele. 

Chloe se apropie de mine și mă îmbrățișează puternic, lucru 
pe care îl tot face de când am devenit colege de cameră, în anul 
întâi de facultate la Penn State. 


VP - 24 


— Cred că m-aș simţi mai bine dacă ar fi vorba despre oricare 
altă clădire. 

— Ce e în neregulă cu Bartholomeo? 

— Pentru început, acele garguie. Nu ți se par de-a dreptul 
înspăimântătoare? 

— Deloc. Ca să fiu sinceră, cel de la fereastra dormitorului mi 
s-a părut fermecător, în felul său gotic. Ca un gardian care stă 
de strajă. 

— Știi, am auzit, Chloe face o pauză, căutând un cuvânt 
suficient de sinistru, chestii. 

— Ce fel de chestii? 

— Bunicii mei au locuit în Upper West Side. Bunicul refuza 
întotdeauna să meargă pe aceeași parte a străzii cu 
Bartholomeo. Spunea că este o clădire blestemată. 

Mă întind după legumele Lo Mein. 

— Cred că acest lucru spune mai multe despre bunicul tău 
decât despre Bartholomeo. 

— El chiar credea în asta, zice Chloe înflăcărată. Mi-a povestit 
că proprietarul s-a sinucis. A sărit de pe acoperiș. 

— Nu voi renunţa la această oportunitate doar din cauza unor 
legende pe care le spunea bunicul tău. 

— Tot ce vreau să zic este că nu ar strica să fii puţin mai 
precaută în perioada șederii tale acolo. Dacă simţi că ceva nu e 
în regulă, te întorci imediat aici. Canapeaua mea îţi va sta 
mereu la dispoziţie. 

— Apreciez oferta, spun eu. Sincer. Și, cine știe, s-ar putea să 
mă întorc aici după trei luni. Dar, blestemat sau nu, să locuiesc 
la Bartholomeo este cea mai bună cale pentru mine de-a ieși din 
această mizerie. 

Nu oricărei persoane i se oferă șansa de-a o lua de la capăt. 
Tatăl meu, cu siguranţă, nu a avut-o. Mama, nici atât. 

Dar eu am această șansă! 

Viaţa îmi oferă un imens buton de resetare. 

Și intentionez să-l apăs cu toată forţa. 


VP -25 


ACUM 


Mă trezesc dintr-odată, confuză. Nu știu unde mă aflu și asta 
mă îngrozește. 

Ridicând capul, văd o cameră întunecoasă, luminată ușor de 
câteva raze care pătrund prin ușa întredeschisă. Dincolo de ea, 
observ o părticică dintr-un hol steril, aud sunetul unor voci 
înăbușite și scârțâit slab de pași pe podeaua din gresie. 

Durerea, pe care o simțeam în partea stângă a corpului și la 
cap, este acum doar o șoaptă tăcută. Bănuiesc că trebuie să le 
mulțumesc pentru asta analgezicelor. Îmi simt creierul ușor, la 
fel și restul trupului, de parcă ar fi niște vapori de aer. De parcă 
aș fi umplută cu bumbac. 

Panicată, încerc să-mi reamintesc toate lucrurile care mi s-au 
întâmplat cât timp am fost inconștientă. 

Un stativ cu perfuzie atașat de brațul meu. 

Un bandaj elastic înfășurat în jurul încheieturii mâinii stângi. 

O proteză la gât. 

Ating  pansamentul de pe tâmple, pipăindu-l curioasă. 
Presiunea degetelor îmi provoacă un val de durere atât de 
intens, încât tresar. 

Spre surprinderea mea, sunt în stare să mă ridic putin, 
sprijinindu-mă în coate. Chiar dacă și această mișcare îmi 
stârnește un ușor junghi de durere într-o parte a corpului, 
merită. 

Cineva, trecând pe lângă ușă, mă remarcă și exclamă: 

— S-a trezit! 

O lumină se aprinde, dezvăluind pereții albi, un scaun în colțul 
camerei și copia unui tablou de-al lui Monet, mărginită de o 
ramă neagră, ieftină. 

Intră un asistent medical. Cel care a fost și mai devreme. Cel 
cu ochii blânzi. Bernard. 

— Salutare, Frumoasa Adormită! spune el. 

— Cât timp am fost inconștientă? 

— Doar câteva ore. 

Mă uit înjur. Nu este nicio fereastră. Totul este orbitor de alb. 

— Unde sunt? 

— Într-o cameră de spital, scumpo. 


VP - 26 


Un sentiment de ușurare mă copleșește. Acel tip de ușurare 
binecuvântată care îmi aduce lacrimi în ochi. Bernard ia un 
servetel și îmi șterge obrajii. 

— Nu trebuie să plângi, spune el. Nu e chiar atât de rău. 

Are dreptate. Nu e rău deloc. De fapt, este chiar minunat. 

Sunt în siguranță, departe de Bartholomeo. 


VP - 27 


CU CINCI ZILE ÎN URMĂ 


Capitolul 4 


Dis-de-dimineaţă, înainte de a lua un Uber spre Manhattan, o 
îmbrăţișez lung, de rămas bun, pe Chloe. Un răsfăț, în timp ce- 
mi car lucrurile. Nu că aș avea foarte multe. După ce l-am găsit 
pe Andrew cu așa-zisa lui „prietenă”, mi-am dat răgaz exact o 
noapte pentru a mă muta din apartament. Fără crize de plâns. 
Fără urlete care să zguduie păreţii. l-am spus simplu: „leşi afară. 
Nu cumva să te întorci până dimineaţă. Voi fi plecată până 
atunci”. 

Andrew nu s-a împotrivit, tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam 
nevoie să știu. Chiar dacă nu l-aș fi primit niciodată înapoi, am 
fost uimită că nici măcar nu a încercat să salveze relaţia 
noastră. Pur și simplu a plecat. Incotro a plecat, nu voi ști 
niciodată. La apartamentul celeilalte fete, presupun. Ca să poată 
continua în tihnă ceea ce făceau mai înainte. 

În absenţa lui, am împachetat totul mecanic, alegând lucrurile 
care pot rămâne și cele fără de care nu aș putea trăi. Multe 
dintre ele au fost lăsate în urmă, fiind în mare parte obiecte pe 
care le-am cumpărat împreună cu Andrew și pentru care nu mai 
aveam energie să mă cert. În concluzie, el este cel care a 
păstrat cuptorul cu microunde, măsuţa de cafea de la IKEA și 
televizorul. 

La un moment dat, pe parcursul acelei nopţi lungi și 
îngrozitoare, m-am gândit să distrug totul. Doar pentru a-i 
demonstra lui Andrew că sunt și eu capabilă de a distruge ceva. 
Însă, eram prea tristă și extenuată ca să invoc o astfel de furie. 
În schimb, m-am hotărât să arunc orice dovadă a dragostei 
noastre într-o oală mare. Toate pozele, felicitările de zi de 
naștere, bilețelele de dragoste din primele luni pasionale 
împreună. Am aprins un chibrit și l-am aruncat în grămadă, 
privind cum se înalţă flăcările. 

Înainte de-a pleca, am împrăștiat cenușa pe podeaua 
bucătăriei. 

Un alt lucru pe care Andrew putea să-l păstreze. 

VP - 28 


Împachetând pentru a doua oară în două săptămâni, îmi 
doream să fi luat mai multe lucruri cu mine, atunci când am 
plecat, nu doar haine, accesorii, cărți și suveniruri. Am fost 
alarmată de cât de puţine bunuri posed. Întreaga mea viaţă 
încape acum într-o valiză și patru cutii, cu dimensiunile de 12/15 
cm. 

Când taxiul se oprește în față la Bartholomeo, șoferul fluieră 
scurt, impresionat. 

— Lucrezi aici sau așa ceva? 

Practic, aș putea spune, da. Dar este mai bine să folosesc 
descrierea din fișa postului. 

— Sunt locatar temporar. 

les din mașină și privesc lung faţada noii mele case. De 
deasupra ușii, garguiele se holbează intens la mine. Cu spatele 
arcuit și aripile larg deschise, arată de parcă ar fi gata să-și ia 
avânt din locurile lor pentru a mă întâmpina. Această datorie 
este preluată, însă, de portar, care stă chiar sub ele. Înalt și 
greoi, cu obrajii rumeni și o mustață bine periată. Ajunge lângă 
mine atunci când șoferul Uber-ului deschide portbagajul. 

— Mă ocup eu de bagaje, spune, întinzându-se după cutii. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi domnișoara Larsen. Eu sunt 
Charlie. 

Imi iau valiza, încercând să mă fac și eu puţin utilă. Niciodată 
nu am trăit într-o clădire care să aibă un portar. 

— Mă bucur să te cunosc, Charlie! 

— Asemenea. Și bine aţi venit la Bartholomeo! Voi avea grijă 
de lucrurile dumneavoastră. Mergeţi înăuntru. Doamna Evelyn 
vă așteaptă. 

Nici nu-mi amintesc care a fost ultima oară când am fost 
așteptată de cineva. Mă face să mă simt mai mult decât bine- 
venită. Mă face să mă simt importantă. 

Bineînțeles, Leslie este deja în hol. Poartă un alt costum 
Chanel. Galben, de data aceasta. 

— Bună, Jules! spune ea veselă, în timp ce-mi dă câte un 
sărut, în aer, pe fiecare obraz. 

Observându-mi bagajul, întreabă: 

— Se ocupă Charlie de restul lucrurilor tale? 

— Da, zic eu. 

— E fermecător acest Charlie. De departe, unul dintre cei mai 
eficienţi portari pe care îi avem. Dar și ceilalți sunt buni în felul 


VP - 29 


lor. Dacă vei avea vreodată nevoie de ei, îi găsești la intrare sau 
chiar aici. 

Îmi arată cu degetul o cameră mică de lângă vestibul. Prin 
ușă, zăresc un scaun, un birou și un șir de monitoare, strălucind 
în nuanţe de gri și albastru. Unul dintre ele arată într-un colț o 
imagine a doua femei stând pe gresia din hol, care imită forma 
unei table de șah. Îmi ia o secundă să realizez că eu sunt una 
dintre ele. Leslie este cealaltă. Uitându-mă în sus, văd camera 
poziționată chiar deasupra ușii din faţă. Privirea-mi alunecă 
înapoi la ecran, care acum mă arată doar pe mine, stând 
singură, în timp ce Leslie dispare din cadru. 

O urmăresc până la un perete înțesat cu căsuțe poștale, aflat 
în cealaltă parte a holului. Sunt patruzeci și două în total, 
numerotate la fel ca și apartamentele, începând cu 2A. Leslie 
ține în mână o cheie minusculă prinsă de un inel simplu și 
marcată cu 12A. 

— lată cheia de la căsuţa ta poștală. 

Mi-o dă asemenea unei bunici care împarte bomboane, 
lăsând-o direct în palma mea. 

— Trebuie să-ţi verifici căsuţa poștală zilnic. Desigur, nu vei 
găsi mare lucru în ea, însă familia răposatei proprietare solicită 
ca orice scrisoare primită să le fie transmisă imediat. Este de la 
sine înțeles că nu trebuie să deschizi nimic, indiferent cât de 
urgent ar părea. Din motive de confidenţialitate. Cât despre 
propria corespondență, îţi recomand să-ţi închiriezi o cutie 
poștală în altă parte. Primirea scrisorilor personale la această 
adresă este strict interzisă. 

Încuviinţez rapid. 

— Am înţeles! 

— Acum, să mergem către apartamentul tău. Pe drum, putem 
discuta și restul regulilor. 

Traversează din nou holul, de data aceasta îndreptându-se 
grăbită spre ascensor. lar eu, alergând în spatele ei, cu bagajul, 
spun: 

— Reguli? 

— Nimic deosebit. Doar câteva instrucțiuni pe care trebuie să 
le respecţi. 

— Ce fel de instrucțiuni? 


VP - 30 


Suntem lângă ascensor, care e momentan în funcţiune. Prin 
barele aurite, văd cabluri în mișcare, deplasându-se ușor în sus. 
Liftul coboară cu un huruit. 

— Fără vizitatori, mă avertizează Leslie. Aceasta este cea mai 
importantă regulă. Și când spun fără vizitatori, mă refer la 
absolut niciunul. Fără tururi organizate pentru prieteni. Fără 
membri de familie care rămân peste noapte doar pentru a evita 
o rezervare la hotel. Și, cu siguranţă, fără străini întâlniți în 
baruri sau pe Tinder. Nu am cuvinte să îţi redau cât de 
importantă este această regulă. 

Primul meu gând zboară la Chloe, îi promisesem astăzi o 
excursie prin Bartholomeo. Nu îi va plăcea această regulă. Imi 
va spune că e un semn rău, un alt semnal de alarmă care 
răsună tare și clar. Nu că aș avea nevoie de ajutorul lui Chloe 
pentru a-mi da seama. 

— Nu e puţin prea... Mă opresc în căutarea unui cuvânt care 
să nu o jignească pe Leslie. Strict? 

— Probabil, spune ea. Dar, de altfel, necesar. Oameni 
importanţi trăiesc aici. Nu-și doresc străini hoinărind prin clădire. 

— Nu sunt și eu, practic, un străin? 

— Ești un angajat. lar, în următoarele trei luni, un locatar al 
imobilului, mă corectează Leslie. 

În sfârșit, ajunge și ascensorul, aducând cu el un bărbat tânăr, 
în jur de 20 de ani. E scund, dar bine făcut, cu pieptul lat și 
braţele mari. Părul negru, evident vopsit, îi atârnă deasupra 
ochiului drept. În ambele urechi are câte un mic cercel de 
culoarea abanosului. 

— Ce drăguţ, spune Leslie. Jules, ţi-l prezint pe Dylan, locatar 
și el, temporar. 

Îmi dădusem seama. Tricoul lui de la Danzing și blugii negri 
largi, zdrenţuiţi în partea de jos, l-au dat de gol. La fel ca și mine 
e destul de evident că nici el nu aparţine acestui loc. 

— Dylan, ea este Jules. 

În loc să-mi strângă mâna, Dylan îşi înfundă mâinile în 
buzunare și mă salută mormăind. 

— Jules se mută într-unul din apartamente astăzi, îl anunţă 
Leslie. Tocmai își exprima îngrijorarea cu privire la unele dintre 
regulile pe care le avem pentru locatarii noștri temporari. Poate 
ai putea să o lămurești mai bine în privinţa aceasta. 


VP - 31 


— Nu mă deranjează atât de mult regulile. Vorbește cu 
accent. Vocalele accentuate și consoanele rotunjite îi dau în 
vileag imediat originea: Brooklyn. Brooklyn-ul de modă veche. 
De fapt, nu ai de ce să-ţi faci griji. Nimic ieșit din comun. 

— Vezi, spune Leslie. Nu ai de ce să-ţi faci griji. 

— Trebuie să plec, spune Dylan, îndreptându-și ochii către 
podeaua din marmură. Mă bucur că te-am cunoscut, Jules. Ne 
mai vedem. 

Trece pe lângă noi, cu mâinile încă îndesate adânc în 
buzunare. Îl privesc cum se îndepărtează, observând felul în 
care merge, cu capul aplecat. Se oprește în faţa ușii, pe care 
Charlie o deschide pentru el, ca și cum ar avea îndoieli dacă să 
iasă sau nu afară. Când în sfârșit, se hotărăște să iasă, pășește 
cu teamă pe trotuar, de parcă ar fi un cerb care urmează să 
traverseze o autostradă aglomerată. 

— Ce tânăr simpatic, spune Leslie când suntem în lift. Foarte 
liniștit, apreciem liniștea pe aici. 

— Câţi locatari temporari aveţi la moment? 

Leslie trage grilajul peste ușa ascensorului. 

— Cu tine ar fi trei. Dylan stă la etajul unsprezece, la fel și 
Ingrid, zice apăsând butonul pentru etajul doisprezece. 

Ascensorul pornește. Pe măsură ce urcăm, Leslie îmi explică 
și restul regulilor. Deși am voie să vin și să plec după cum 
vreau, trebuie totuși să-mi petrec fiecare noapte în apartament. 
Are sens. Acesta este, până la urmă, lucrul pentru care sunt 
plătită. Să locuiesc aici. Să ocup spaţiul. Să-l readuc la viaţă, 
după cum a menţionat și Leslie la acel interviu ciudat. 

Fumatul este interzis, desigur. 

De droguri nu mai vorbim. Nici nu se discută. 

Alcoolul este tolerat dacă e consumat în mod responsabil, 
ceea ce este o ușurare, ţinând cont de faptul că într-una din 
cutiile preluate de Charlie, pentru a fi livrate la ușa mea, se află 
două sticle de vin dăruite de Chloe. 

— Trebuie să păstrezi totul într-o stare impecabilă, spune 
Leslie. Dacă se strică ceva, contactezi imediat departamentul de 
întreţinere. Practic, când vei părăsi apartamentul, ar fi bine să 
arate exact ca acum. 

În afara faptului că nu am voie să primesc vizite, niciuna 
dintre aceste reguli nu pare nejustificată. Chiar și politica „fără 
vizitatori” are mai mult sens acum că Leslie mi-a explicat 


VP - 32 


raţionamentul din spatele acesteia. Încep să cred că Dylan are 
dreptate. Nu am de ce să-mi fac griji. 

Dar apoi Leslie mai adaugă o regulă. O spune dintr-odată, de 
parcă ar fi inventat-o pe loc. 

— Oh, și încă ceva! După cum am menţionat ieri, rezidenții de 
aici se bucură de intimitatea lor. Din moment ce unii dintre ei au 
un anumit statut social, e de dorit să nu-i deranjezi. Vorbește 
numai dacă cineva ţi se adresează. De asemenea, nu ai voie să 
discuţi despre locuitorii clădirii dincolo de aceste ziduri. Folosești 
platformele de socializare? 

— Doar Facebook și Instagram, răspund eu. Dar foarte rar. 

Accesarea rețelelor de socializare, în ultimele două 
săptămâni, a constat doar în verificarea pe Linkedin a 
potenţialelor oportunităţi de angajare de la foști colegi de 
muncă. Deocamdată, nu m-a ajutat cu nimic. 

— Ai grijă să nu menţionezi acest loc. Monitorizăm conturile 
de pe reţelele de socializare ale locatarilor din apartamentele 
noastre, din nou, din motive de confidenţialitate. Dacă vreo 
imagine din interiorul clădirii Bartholomeo apare pe Instagram, 
persoana care a postat-o este obligată să plece imediat. Când 
ajungem la ultimul etaj, ascensorul se zguduie ușor. Leslie 
deschide grilajul din fier și spune: 

— Mai ai vreo întrebare? 

Mai am. Una foarte importantă chiar, doar că mi-e frică să o 
adresez, nu vreau să par lipsită de tact. Mă gândesc, totuși, la 
contul meu bancar, care acum este cu cincisprezece dolari mai 
ușor datorită plimbării cu Uber-ul. 

Și la faptul că voi avea și mai puţini bani în cont după ce-mi 
voi face cumpărăturile. 

Și la mesajul care mă înștiințează că am depășit data de 
facturare la telefon. 

Mă mai gândesc și la alocaţia de șomaj, pe care o voi primi 
curând, și la cât timp voi rezista cu modesta sumă de 260 de 
dolari în acest cartier. 

Mă gândesc la toate aceste lucruri și decid că nu-mi pasă 
dacă par lipsită de diplomaţie. 

— Când voi fi plătită? mă interesez eu. 

— O întrebare foarte bună, răspunde Leslie, plină de 
amabilitate, ca de obicei. Vei primi prima plată după cinci zile. O 
mie de dolari. In numerar. Charlie îţi va preda personal banii la 


VP - 33 


finele zilei. Va face acest lucru la sfârșitul fiecărei săptămâni în 
care te afli aici. 

Expir ușurată. Mi-a fost teamă că nu voi fi plătită decât la 
sfârșitul lunii sau, mai rău, după ce vor trece cele trei luni. Sunt 
atât de mulțumită de această veste, încât îmi ia o clipă să-mi 
dau seama cât de stranie este întreaga înţelegere. 

— Așa, pur și simplu? 

— O spui de parcă ar fi un lucru rău, zice Leslie ridicându-și 
capul. 

— Mă așteptam la un cec, presupun. Ceva care să confirme 
acest aranjament, ceva mai oficial și mai puţin... 

Îmi vine în minte cuvântul folosit de Chloe seara trecută. 
Dubios. 

— E mai ușor așa, spune Leslie. Dacă nu te simţi confortabil 
sau vrei să te răzgândești, poţi renunţa acum. Nu mă voi 
supăra. 

— Nu! spun eu. Nici vorbă să renunţ. Înțelegerea este în 
regulă. 

— Excelent. Atunci te las să te acomodezi. Leslie tine în mână 
un breloc de care sunt prinse două chei, una mare și alta mică. 
Cea mare este de la apartament. Cea mică deschide unitatea de 
depozitare din subsol. 

In loc să mi-l arunce cum a făcut cu cheia de la căsuţa 
poștală, îmi așază brelocul cu grijă în palmă și-mi strânge ușor 
degetele în jurul lui. Imi face cu ochiul, zâmbindu-mi, apoi se 
întoarce la liftul care o așteaptă și dispare. 

Rămasă singură, inspir adânc și mă uit la apartamentul cu 
numărul 12A. 

Acum, aceasta este viața mea. 

Aici. La ultimul etaj din Bartholomeo. 

Dumnezeule! 

Dar și mai fascinant este faptul că sunt plătită ca să stau aici. 
O mie de dolari în fiecare săptămână. Bani pe care îi pot folosi 
pentru a-mi achita datoriile și a economisi câte ceva pentru 
viitor, unul care brusc mi se pare mult mai luminos decât fusese 
cu o zi în urmă. Un viitor care se află de cealaltă parte a acestei 
uși. 

O descui și pășesc înăuntru. 


VP - 34 


Capitolul 5 


Îl numesc pe garguiul de la fereastră, George. Numele îmi 
vine în minte în timp ce car ultima cutie în dormitor. Stând în 
vârful scării în spirală, privesc pe geam, din nou, atrasă de 
vederea somptuoasă a parcului. Lumina soarelui, de dimineaţă 
târzie, se revarsă reliefând dincolo de sticlă conturul aripilor din 
piatră. 

— Bună, George, îi zic garguiului. Nu sunt sigură de ce am 
ales să-i spun așa. Cred că i se potrivește de minune. Se pare că 
suntem colegi de cameră. 

Îmi petrec restul zilei aranjând apartamentul fostei 
proprietare astfel încât să mă simt ca acasă. Imi transfer 
garderoba minusculă în dulapul imens, suficient de mare pentru 
a păstra de zece ori volumul de haine pe care-l deţin, și îmi 
organizez puţinele produse de cosmetică pe blatul din baie. 

În dormitor, personalizez noptiera cu o fotografie înrămată a 
lui Jane și a părinţilor mei. Poza, făcută de mine pe când aveam 
cincisprezece ani, îi înfățișează stând în fața Cascadelor Bushkill 
din Poconos. 

Doi ani mai târziu, Jane nu mai era. 

Doi ani după aceea, la fel și părinţii mei. 

Nu trece o zi fără să le duc dorul, dar astăzi acel sentiment 
este deosebit de acut. 

In apropierea pozei de pe noptieră se află un exemplar 
ponosit al cărţii /nima unui visător. Același exemplar pe care-l 
port cu mine de ani buni. Aceeași carte din care îmi citea Jane. 

— Sunt clar o Ginny, a spus Jane în timpul primei lecturi, 
referindu-se la personajul principal al cărţii. Plină de speranţă și 
zbuciumată. 

— Și ce artrebui să însemne asta? am întrebat eu. 

— Că simt prea mult. 

Asta o caracteriza cu siguranţă pe Ginny, care experimenta 
totul într-o combinaţie de bucurie și extaz. O vizită la Met?. O 
după-amiază în Central Park. Pizza în New York. Și cititorul este 
purtat prin poveste împreună cu ea, retrăindu-i pierderile, ca 
atunci când este părăsită de Wyatt, băiatul rău, dar și bucuriile, 


2 Met - Muzeul Metropolitan de Artă din New York. 
VP - 35 


cum ar fi sărutul din vârful clădirii Empire State Building cu 
Bradley, băiatul cel bun. Acesta este motivul datorită căruia 
Inima unui visător a reprezentat piatra de temelie pentru 
generaţii întregi de fete pe punctul de a deveni adolescente. 
Este viața la care multe au visat, însă puţine au ajuns să o și 
trăiască. 

Deoarece Jane a fost cea care mi-a citit-o prima oară, ea și 
Ginny au devenit aproape identice în mintea mea. lar de fiecare 
dată când o recitesc, ceea ce se întâmplă adesea, îmi imaginez 
că sora mea, și nu un personaj fictiv, sosește la Bartholomeo, 
făcând noi descoperiri și găsind iubirea adevărată. 

Acesta este motivul pentru care iubesc atât de mult cartea. 
Este finalul fericit pe care îl merita Jane. Și nu cel sumbru, de 
care, după toate probabilitățile, a avut parte. 

Între timp, eu sunt cea care a ajuns la Bartholomeo. Nu-mi 
vine a crede că acum mă aflu în aceeași clădire ilustrată pe 
copertă. Pot chiar să disting fereastra camerei în care stau. 
Imediat lângă ea se află George. Cocoţat pe colţul edificiului, cu 
labele împreunate și aripile larg întinse. 

Ating imaginea garguiului și simt un val de afecţiune. Doar că 
este mai mult decât atât. Este un sentiment de proprietate. În 
următoarele trei luni, George este al meu. Stă la fereastra mea 
și, prin urmare, îmi aparține. 

Într-o lume normală, el i-ar fi aparţinut lui Jane. 

Pun cartea pe noptieră și mă așez lângă George la fereastra 
dormitorului, cu laptopul și telefonul în mână. In primul rând, îi 
scriu lui Chloe, ca să anulez vizita planificată pentru această 
seară. Sper că un mesaj în locul unui apel telefonic o va 
împiedica să pună prea multe întrebări și să-și exprime încă o 
dată dezaprobarea vizavi de situaţia mea actuală de trai. 

Însă răspunsul ei ajunge, fără exagerare, la trei secunde după 
ce trimit mesajul. 


De ce nu pot veni? 


Încep să-i scriu că nu mă simt bine, dar mă răzgândesc. 
Cunoscând-o pe Chloe, sigur mă voi pomeni cu ea la ușă peste o 
oră, cu un castron plin cu supă de pui și o sticlă de Robitussin?. 


3 Robitussin - sirop de tuse. 
VP - 36 


Merg să-mi caut de muncă. 
Răspund eu la mesaj. 
Toată ziua? 
Mda. Îmi pare rău. 


Atunci când pot să văd apartamentul? 


Paul vrea și el un tur. 


Nu mai am nicio scuză la îndemână. Bineînțeles, aș putea să 
vin cu ceva pe moment, mâine și chiar în restul săptămânii, dar 
nu-mi pot petrece următoarele trei luni căutând scuze. Trebuie 
să-i spun adevărul. 


Nu poți. 
De ce nu? 
Întreabă imediat Chloe. 
Fără vizitatori. Politica imobilului. 


Abia reușesc să trimit mesajul că îmi sună telefonul. 

— Ce tâmpenie mai e și asta? strigă Chloe revoltată, imediat 
ce ridic receptorul. Fără vizitatori? Chiar și în închisori se 
acceptă vizitatori. 

— Știu, știu. Pare ciudat. 

— Pentru că este ciudat, spune Chloe. Nu am mai auzit 
niciodată de o clădire în care locatarii să nu poată să primească 
oaspeţi. 

— Dar eu nu sunt locatar. Sunt un angajat. 

— Prietenii se pot vizita reciproc la locul de muncă. Ai fost de 
nenumărate ori la biroul meu. 

— Așa este. Dar aici trăiesc oameni bogaţi și importanţi, 
ripostez eu, punând accentul pe bogati. Și sunt foarte atenți în 
legătură cu viaţa lor privată. Nu pot să-i învinovăţesc. Și eu aș fi 
fost, dacă eram vreo vedetă sau vreun miliardar. 

— Devii defensivă, spune Chloe. 

— Te înșeli, îi zic eu, chiar dacă pot simţi o nuanţă defensivă 
în tonul vocii mele. 

VP - 37 


— Jules, încerc doar să te protejez. 

— Nu e nevoie să o faci. Nu mi se va întâmpla nimic rău. Nu 
sunt sora mea Jane. 

— Luând în considerare interdicția de a primi vizite, 
ciudățeniile bunicului meu și ceea ce mi-a povestit Paul despre 
locul acela, încep să mă sperii. 

— Stai puţin, ce ţi-a povestit Paul? 

— Doar că este totul atât de dubios. Mi-a spus că e aproape 
imposibil să ajungi să locuiești acolo. Președintele firmei în care 
lucrează voia să-și cumpere un spaţiu. Nici măcar nu l-au lăsat 
să intre în clădire. l-au spus că nu au apartamente disponibile, 
dar că îl pot pune pe o listă de așteptare de zece ani. Și apoi 
mai e și articolul pe care l-am citit. 

Capul începe să mi se învârtă. Simt apropierea unei enervante 
dureri de cap. 

— Ce articol? 

— L-am găsit Online. ȚI-l trimit pe e-mail. Vorbește despre 
toate chestiile ciudate care s-au întâmplat la Bartholomeo. 

— Despre ce fel de ciudăţenii vorbim mai exact? 

— De genul celor din fi/mele de groază. Boli și accidente ieșite 
din comun. O vrăjitoare locuia acolo, Jules. O vrăjitoare 
adevărată. Crede-mă, acel loc e dubios rău. 

— Este exact opusul lui dubios. 

— Atunci cum l-ai putea numi altfel? 

— Eu îl numesc loc de muncă. Mă uit pe fereastră, direct spre 
aripa lui George, dedesubt se întinde parcul, iar dincolo de el, 
orașul. Un loc de muncă de vis. Într-un apartament de vis. 

— Pe care eu nu am voie să-l văd, adaugă Chloe. 

— Știu că este neobișnuit. Cu siguranţă. Dar e cel mai simplu 
job din lume. Practic, iau bani pentru nimic. De ce aș renunţa la 
asta? Doar pentru că cei de aici ţin foarte mult la intimitate? 

— Ceea ce ar trebui să te preocupe este motivul pentru care 
țin atât de mult la intimitate și sunt atât de secretoși, spune 
Chloe. Fiindcă, din experienţa mea, dacă ceva pare prea frumos 
ca să fie adevărat, de regulă, așa și este. 

Apelul se încheie cu noi două acceptând faptul că avem păreri 
diferite. li spun lui Chloe că îi înţeleg motivele îngrijorării. Ea îmi 
spune că este fericită pentru că mi se întâmplă ceva bun. Ne 
facem planuri să luăm cina împreună în curând, chiar dacă nu 
mi-o pot permite până săptămâna viitoare. 


VP - 38 


Am scăpat de o grijă, acum vreau să îmi caut un loc de 
muncă. Nu am minţit-o pe Chloe. Este modul în care intenţionez 
să-mi petrec ziua, și toate zilele următoare. Îmi iau laptopul și 
încep să verific cele mai recente postări pe o duzină de site-uri 
cu diverse anunţuri de angajare. Sunt o mulţime de poziții 
disponibile, dar nu pentru mine. Blestemul de a fi un robot de 
birou. Oameni ca mine găsești la tot pasul, însă fiecare 
angajator caută ceva special. 

Totuși, îmi notez toate job-urile care se încadrează în 
secțiunea mea îngustă de calificări și compun scrisori de intenţie 
pentru fiecare dintre ele. Opun rezistenţă impulsului de a le 
începe pe toate cu Vă implor să-mi dați o slujbă. Lăsaţi-mă să vă 
arăt ce pot. Vă rog să mă ajutaţi să-mi recapăt respectul de sine 
care lipsește cu desăvârșire în prezent din viața mea. 

În schimb, scriu banalităţile pe care toţi potenţialii angajatori 
vor să le citească. Chestii despre căutarea de noi provocări, 
completarea experienţei de muncă, atingerea obiectivelor. Și la 
sfârșit le trimit CV-ul. Trei aplicări în total, pe lângă celelalte 
patru de acum două săptămâni. 

Așteptările mele de a primi un răspuns de la oricare dintre ei 
nu sunt prea mari. În ultimul timp, am ajuns la concluzia că e 
mai bine să nu-mi fac speranţe prea mari în legătură cu anumite 
lucruri. Tatăl meu făcea la fel. Speră la ce-i mai bun și 
pregătește-te pentru ce-i mai rău, obișnuia el să spună. 

Până la final, a rămas fără speranţe și nimic nu l-ar fi putut 
pregăti pentru ceea ce-i rezervase viața. 

Odată ce termin cu căutarea unui job, deschid un tabel și 
încerc să-mi organizez bugetul pentru următoarele săptămâni. 
Este îngrijorător de restrâns. În trecut, cardurile de credit au fost 
cele care m-au ajutat să trec de perioadele mai grele. Opţiunea 
aceasta nu mai e valabilă. Toate cele trei carduri sunt la limită, 
fiind blocate momentan. Toţi banii din care aș putea să trăiesc 
acum se află în contul curent, iar suma disponibilă îmi frânge 
inima de fiecare dată când îmi verific soldul. 

Am doar 432 de dolari. 


VP - 39 


Capitolul 6 


Mulțumită nenorocitului de contract pentru telefonul mobil, de 
care nu voi putea scăpa încă un an, am rămas cu 322 de dolari. 

Spre deosebire de acordul făcut cu banca privind achitarea 
ratelor la cardul de credit sau amânarea împrumutului pentru 
studii, telefonul reprezintă o cheltuială pe care n-am putut s-o 
amân. Trecuse deja o săptămână de la data de facturare și n-am 
vrut să risc pierderea serviciilor. Potenţialii angajatori nu pot 
apela un telefon care nu funcţionează. Și așa s-au dus încă 110 
dolari într-o clipită. 

Mă consolez cu gândul că un cec de șomaj va fi automat 
depus în contul meu la miezul nopţii. Slabă consolare. Mai 
degrabă aș primi un cec de la un angajator pentru o săptămână 
de muncă cinstită. 

Pentru că toată această situaţie confortabilă nu mi se pare 
corectă. 

Mă simt de parcă aș trăi pe spatele cuiva. 

Nu /ua niciodată nimic din ceea ce nu ai câștigat prin forțele 
proprii, îmi spunea tatăl meu. Vei sfârși prin a plăti pentru asta 
într-un fel sau altul. 

Cu această idee în minte, decid să fac curățenie, chiar dacă 
apartamentul se află într-o stare impecabilă. 

Incep cu baia de la etaj, spăl blaturile curate ca lacrima și 
stropesc oglinzile cu soluţia de curăţat sticla. Apoi trec în 
dormitor, unde șterg praful și aspir covorul cu un aspirator 
elegant, găsit în dulapul din hol. 

In bucătărie fac același lucru. După care, în birou, unde dau 
peste masă cu un pămătuf. Suprafaţa acesteia a fost eliberată 
de lucrurile fostei proprietare. Mi se pare ciudat că o mare parte 
din ele a rămas, totuși, în apartament. Mobila. Vesela. 
Aspiratorul. Cu toate acestea, orice detaliu care i-ar fi putut 
trăda identitatea a dispărut din peisaj. 

Hainele din dulap? Nu mai sunt. 

Fotografiile de familie? De asemenea, dispărute, deși atât în 
birou, cât și în camera de zi poţi vedea forme dreptunghiulare, 
decolorate, pe tapet, unde probabil obișnuia să atârne ceva. 

Mă uit prin încăpere și sunt conștientă de faptul că am trecut 
de la curăţenie la cotrobăit. Dar nu într-un mod indecent. Nu am 


VP - 40 


niciun interes vizavi de secretele murdare ale răposatei 
proprietare. Vreau doar să aflu cine a fost. Curiozitatea mea 
atinge cote maxime mai ales atunci când mă gândesc că există 
probabilitatea să am de-a face cu o vedetă de cinema sau vreo 
directoare de companie. 

Cercetez mai întâi raftul de cărţi, scanând cu privirea 
rândurile de volume pentru a găsi măcar un indiciu despre 
profesia ei, dacă nu, chiar identitatea sa adevărată. Nimic nu o 
dă în vileag. Cărţile sunt clasice, legate în piele artificială, cu 
titlurile gravate în aur. Sau bestselleruri de mai bine de un 
deceniu. Doar unul singur îmi atrage atenţia, un exemplar din 
Inima unui visător. Se potrivește perfect, având în vedere 
locaţia. 

Are coperta cartonată, în stare perfectă. Este atât de diferit 
de exemplarul meu broșat, cu cotorul crăpat și paginile care au 
fost răsfoite atât de mult, încât au devenit neclare pe la margini. 
Când întorc cartea, autoarea se holbează la mine. 

Greta Manville. 

Nu este o poză foarte atrăgătoare. Fața îi este alcătuită din 
unghiuri dure. Pomeţi proeminenţi. Barbie ascuţită. Nas îngust. 
Pe buze i se citește o mică urmă de zâmbet. O face să arate 
amuzată, într-un fel în care nimeni nu ar înțelege. De parcă ea și 
fotograful tocmai ar fi împărtășit o glumă privată chiar înainte 
de a face poza. 

Nu a scris niciodată o altă carte. Am verificat după ce Jane mi- 
a citit /nima unui visător, dornică să descopăr mai multe opere 
de-ale ei. Numai că nu mai era nimic de lecturat. Doar acest 
roman unic, perfect, publicat la mijlocul anilor '80. 

Pun cartea pe raft și trec la birou. Conţinutul său este sărac și 
dezamăgitor de obișnuit. Agrafe de hârtie și stilouri Bic în 
sertarul de sus. Câteva mape goale și ediții vechi ale revistei 
The New Yorker, în cele de jos. Nu este niciun articol de 
papetărie personalizat sau documente care să aibă vreun nume 
pe ele. 

Dar apoi observ etichetele de adresă lipite pe coperţile 
revistelor. Acestea conțin nu numai adresa imobilului 
Bartholomeo și numărul apartamentului, ci și un nume. 

Marjorie Milton. 

Nu-mi pot ascunde dezamăgirea. Nu am auzit niciodată de ea. 
Ceea ce înseamnă că a fost, cel mai probabil, doar o femeie 


VP - 41 


bogată care s-a născut cu bani și a murit cu bani, motiv pentru 
care se ceartă acum familia ei. 

Dezamăgită, arunc revistele înapoi în sertar și continui 
curăţenia, de data aceasta în camera de zi. Încep cu cele mai 
importante: covorul, ferestrele, măsuţa de cafea, înainte de a da 
cu pămătuful de-a lungul lambriului decorativ, stând cu nasul la 
câţiva milimetri de tapet. 

Modelul său este și mai apăsător, văzut de aproape. Toate 
acele flori care se deschid ca niște guri, petalele lor lovindu-se 
unele de altele. Spațiile ovale dintre ele sunt colorate într-o 
nuanţă de roșu atât de întunecată, încât bate spre negru și mă 
trimit cu gândul la niște perechi de ochi care împânzesc tapetul. 

Fac un pas înapoi și mă uit chiorâș, sperând să scap de 
această impresie. Nu reușesc. Nu numai că ochii sunt încă acolo, 
acum, nici florile nu mai arată a flori. Petalele se răspândesc și 
iau formele unor fețe. 

Același lucru se întâmplă și cu lambriul. Ochi larg deschiși și 
fețe încruntate sunt ascunse printre decorațiunile complexe din 
tencuială. 

Partea practică și raţională a creierului meu știe că este o 
iluzie optică. Totuși, după ce am observat-o, nu pot să-mi impun 
imaginaţia să revină la modelul văzut iniţial. Florile au dispărut. 
Tot ce pot vedea acum sunt aceste fețe. Cu nasurile deformate, 
buzele desfigurate și fălcile alungite, arată de parcă îmi vorbesc, 
într-un mod foarte sinistru. 

Dar pereții nu vorbesc. 

Doar se uită la tine. 

_ Şi totuși, ceva din interiorul acestui apartament face zgomot. 
Il pot auzi din sufragerie - un scârţăit înăbușit. 

La început, am crezut că este un șoarece. Însă Bartholomeo 
nu pare a fi genul de clădire care ar avea șoareci. De altfel, nu 
sună întru totul a șoarece, nu seamănă deloc cu cei pe care i-am 
auzit vreodată. Scârțâitul este însoţit de gemetele a ceva ce 
pare forțat să se miște. Îmi aduce aminte de niște rotiţe ruginite 
și articulații înțepenite. 

Urmăresc sunetul până în locul de unde vine, bucătăria, din 
dulapul dintre cuptor și chiuvetă. 

Liftul pentru alimente. 

Deschid ușa dulapului, dezvăluind tunelul întunecat din 
spatele ei. Un curent de aer mă lovește, înfiorător și rece. Sforile 


VP - 42 


care atârnau leneș atunci când Leslie mi-a arătat liftul în timpul 
turului de apartament sunt acum încordate și se află în mișcare. 
Deasupra, scripetele se rotește, oprindu-se și pornindu-se cu 
fiecare smucitură. De fiecare dată când se deplasează, emite un 
scârțâit scurt și ascuţit. 

Arunc o privire înspre pasajul sumbru. O adiere tensionată îmi 
mângâie faţa. La început nu văd nimic. O beznă absolută care, 
din câte știu eu, s-ar putea întinde până în subsolul din 
Bartholomeo. Apoi, o umbră își face apariţia, ridicându-se spre 
mine, din întuneric. Imediat disting partea de sus a liftului. 

Lemn. 

Un strat gros de praf. 

Găuri în ambele părţi pentru a lăsa cablurile să se strecoare 
printre ele. 

Scripetele se rotește și scârțâie. Liftul continuă să urce 
învălmășind praful de deasupra lui și trimițând un nor de 
pulbere care se năpustește pe ușa dulapului ca cenușa dintr-un 
coș de fum și mă face să dau înapoi. 

Mi-l imaginez în funcţiune, acum o sută de ani. Bucătarii 
harnici trimițând mâncăruri alese, una după alta și casa liftului 
umplându-se cu mirosul de pui rumenit, friptură de miel și 
ierburi proaspete. lar la întoarcere, vizualizez imaginea liftului 
aducând grămezi de vase murdare, tacâmuri de argint, pocale 
de cristal cu câteva picături de vin rămase pe fund și urme de 
ruj pe la margini. 

Sună romantic prin prisma delicată a timpului. În realitate, 
probabil că a fost groaznic. Cel puţin aici sus, unde servitorii 
munceau, mâncau și dormeau. 

Când, în cele din urmă, scârțâitul scripetelui se oprește, 
spaţiul, odată gol, este umplut acum de cabina liftului. Se 
încadrează perfect. Un vizitator obișnuit, dacă ar fi deschis ușa 
dulapului, nici măcar nu și-ar fi dat seama că este un lift pentru 
alimente, dacă nu erau sforile. Pare a fi o cutie simplă din lemn, 
la fel ca oricare alt dulap. 

In partea de jos se odihnește un bileţel de hârtie. Are 
marginea stângă este ușor zdrenţuită, semn că a fost rupt dintr- 
o carte. Pe el este scris un vers de Emily Dickinson, Pentru că nu 
m-aș putea opri pentru moarte. 

Intorc pagina și văd un mesaj scurt din trei cuvinte, scrise cu 
litere mari, cât se poate de apăsat. 


VP - 43 


BINE Al VENIT! 

Sub el, cu litere mai mici, este trecut numele persoanei care a 
trimis biletul, /ngrid. 

Caut prin bucătărie un stilou și o bucată de hârtie, le găsesc 
pe ambele într-un coș de gunoi umplut cu benzi elastice, 
pachete de ketchup și resturile mele de mâncare luată la 
pachet. Îi scriu răspunsul meu: Bună, îți multumesc, înainte de 
a-l așeza în interiorul liftului și de a trage în sus funia, cu mâna 
dreaptă. 

Liftul se pune în mișcare. 

Scripetele de deasupra scârţâie. Abia atunci îmi dau seama 
cât de mare e, cu adevărat, întreaga mașinărie. Este de 
dimensiunea unui bărbat adult și are aproape aceeași greutate. 
Liftul e atât de greu, încât trebuie să-mi folosesc ambele mâini 
pentru a-l cobori. Pe măsură ce înaintează, calculez distanţa pe 
care presupun că a parcurs-o. 

Cinci metri. Zece metri. Cincisprezece. 

Chiar înainte de a număra douăzeci de metri, strânsoarea 
frânghiei îmi slăbește în mână. Liftul a ajuns la destinaţia finală, 
ceea ce, după estimarea mea, înseamnă că se află în 
apartamentul dedesubt. 

11A. 

Apartamentul misterioasei Ingrid. Chiar dacă nu am nici cea 
mai vagă idee cine este, cred că deja încep să o plac. 


Capitolul 7 


După-amiază, ies să-mi fac cumpărăturile. lau ascensorul de 
la etajul meu liniștit și, în timp ce cobor, trec de etaje mult mai 
gălăgioase și pline de viață decât cel la care stau eu. La etajul 
zece, Beethoven o zbughește dintr-un apartament direct în hol. 
Pe la etajul nouă întrezăresc umbra unei uși care se închide. 
Odată cu ea vine și adierea unui miros înţepător de antiseptic. 

La etajul șapte, ascensorul se oprește pentru a lua un alt 
pasager, actrița de telenovelă pe care o văzusem cu o zi înainte. 
Astăzi, ea și micul ei căţel sunt îmbrăcaţi în veste identice, 
împodobite cu blană. 


VP - 44 


Apariţia actriţei mă lasă fară cuvinte. Creierul meu caută iute 
numele personajului jucat de ea. Cel pe care mama adora să-l 
urască. Cassidy. Acesta era. 

— Mai e loc pentru încă doi? întreabă ea, privind printre 
grilajul închis al ușii. 

— Oh, scuze. Desigur. 

Îl deschid și mă dau la o parte ca să poată intra. Ascensorul 
începe să coboare imediat, iar, cât femeia ajustează gluga de la 
vesta câinelui său, eu mă gândesc cât de tare s-ar fi amuzat 
mama aflând că am mers în același lift cu Cassidy. 

Arată diferit în realitate, privită de aproape. Poate că se 
datorează machiajului abundent pe care îl poartă. Faţa îi este în 
întregime acoperită de fond de ten, ceea ce îi conferă pielii o 
nuanţă de piersică. Sau ar putea fi din cauza imenșilor 
ochelarilor de soare care-i acoperă o treime din faţă. 

— Ești nouă pe aici, nu? se interesează ea. 

— Tocmai m-am mutat, răspund, gândindu-mă dacă ar trebui 
să menţționez că voi sta aici doar trei luni și că sunt plătită 
pentru asta. Aleg să nu o fac. Dacă această femeie, care a jucat 
rolul lui Cassidy, vrea să creadă că sunt o adevărată locatară la 
Bartholomeo, nu am de gând s-o împiedic. 

— Eu stau aici de șase luni, spune ea. A trebuit să-mi vând 
casa din Malibu pentru a mă muta, dar cred că se va merita. 
Apropo, eu sunt Marianne. 

Bineînțeles că știam asta deja. Marianne Duncan, a cărei 
faimoasă viață amoroasă de pe micile ecrane a ocupat un loc la 
fel de important în adolescența mea precum romanul /nima unui 
visător. Marianne îmi întinde mâna, ţinându-și micul prieten în 
cealaltă. 

— Eu sunt Jules. Mă uit la câine. lar această făptură adorabilă 
cine este? 

— El e Rufus. 

Mângâi câinele pe cap, între urechile lui jucăușe. Îmi linge 
mâna în semn de mulțumire. 

— Vai, chiar te place, exclamă Marianne. 

Ne mișcăm în continuare, trecând de alte două persoane pe 
care le-am văzut mai înainte, bărbatul în vârstă care se chinuie 
să coboare scările și asistenta obosită de lângă el. In loc să se 
prefacă că nu se holbează la noi, de data aceasta bărbatul ne 
oferă un zâmbet și ne face cu mâna, tremurând. 


VP - 45 


— Foarte bine, domnule Leonard! îi strigă Marianne. Te 
descurci grozav. Are probleme cu inima, îmi șoptește. Coboară 
scările în fiecare zi, crezând că astfel va preveni un alt infarct. 

— Câte a avut până acum? 

— Trei, răspunde ea. Din câte știu eu. Și apoi, obișnuia să fie 
senator. Sunt sigură că doar acel post i-a cauzat un atac de cord 
sau două. 

În hol, îmi iau rămas bun de la Marianne și Rufus, și mă 
îndrept spre peretele cu căsuțe poștale. Cea pentru 12A este 
goală. Nicio surpriză acolo. În timp ce mă îndepărtez, văd pe 
cineva care intră în hol. Are în jur de șaptezeci de ani și se pare 
că nu face nicio încercare de-a o ascunde. Niciun gram de botox 
pentru a-și netezi fruntea, spre deosebire de Leslie Evelyn, și 
fără pic de fond de ten, faţă de Marianne Duncan. Faţa ei este 
palidă și ușor umflată. lar părul drept, gri, îi acoperă umerii. 

Însă ochii ei sunt cei care îmi atrag atenţia. Au o nuanţă 
intensă de albastru chiar și în lumina slabă a holului, strălucind 
de inteligenţă. Ne uităm una la cealaltă. Eu mă holbez, ea 
pretinde politicos că nu observă. Dar nu mă pot abţine. Am 
văzut acest chip de o sută de ori privindu-mă de pe coperta din 
spate a unei cărți. Ultima dată fiind chiar în dimineaţa aceasta. 

— Îmi cer scuze, mă opresc, tresărind la auzul vocii mele. Atât 
de emoţionată și timidă. Încerc din nou. Scuzaţi-mă, sunteţi 
Greta Manville? Scriitoarea? 

Își dă părul după ureche, oferindu-mi un zâmbet slab ca al 
Mona Lisei, nu tocmai deranjată pentru că a fost recunoscută, 
dar nici extrem de încântată. 

— Se pare că eu sunt, spune ea cu vocea răgușită precum 
Lauren Bacall, politicoasă, dar precaută. 

Inima îmi bate cu putere, gata să-mi sară din piept. Greta 
Manville, dintre toţi oamenii, tocmai ea este aici, chiar în fața 
mea. 

— Eu sunt Jules, spun însufleţită. 

Greta Manville nu face nicio încercare de a-mi strânge mâna, 
în schimb mă ocolește îndreptându-se spre căsuţele poștale. 
Atrag atenţie la numărul apartamentului. 

10A. Cu două etaje mai jos decât mine. 

— Încântată să te cunosc, spune ea, dar sună a orice altceva 
numai a încântare nu. 


VP - 46 


— lubesc cartea dumneavoastră. /nima unui visător mi-a 
schimbat viaţa. Am citit-o de cel puţin douăzeci de ori. Și nu 
exagerez. 

Mă opresc din nou, pe deplin conștientă de faptul că sunt prea 
entuziasmată. Inspir adânc, îmi îndrept spatele și adaug, cât pot 
eu de calm: 

— Credeţi că aţi putea să-mi semnaţi cartea? 

— Nu văd să o ţii în mână, spune ea fără să se întoarcă. 

— Mai târziu, zic eu. Când ne vom întâlni data viitoare. 

— De unde știi că va exista o dată viitoare? 

— Dacă ne vom mai întâlni, vreau să zic. Oricum, vă 
mulțumesc pentru că aţi scris această carte. Este motivul pentru 
care am venit la New York. Și acum iată-mă aici. Cel puţin 
deocamdată. _ 

Greta se întoarce spre mine. Incet. Nu prea curioasă, dar 
suficient de aproape pentru a mă studia cu acei ochi ageri, 
iscoditori. Işi strânge buzele ușor, de parcă s-ar gândi ce să 
spună. 

— Chiriaș temporar? 

— Da. Tocmai m-am mutat. 

Acest răspuns o face să încuviinţeze ușor din cap. 

— Presupun că Leslie ţi-a făcut cunoștință cu regulile? 

— Așa este. 

— Atunci sunt sigură că ţi-a explicat că nu trebuie să 
deranjezi locatarii. 

Înghit în sec. Dau din cap. Dezamăgirea îmi sfâșie inima. 

— A menţionat că locatarii imobilului ţin mult la intimitatea 
lor. 

— Intocmai, spune Greta. Ar trebui să ai în vedere acest lucru 
data viitoare când ne vom intersecta. 

Işi închide căsuţa poștală și trece din nou pe lângă mine. Ne 
lovim umăr în umăr, iar eu mă dau la o parte din calea ei. 

— Imi cer scuze pentru deranj, voiam doar să vă spun că 
Inima unui visător este preferata mea, zic eu cu o voce 
sugrumată. 

Greta se răsucește în mijlocul holului, cu un braț plin de 
scrisori ţinute strâns la piept. Ochii ei albaștri s-au făcut dintr- 
odată reci ca gheața. 

— Este cartea ta preferată? 


VP - 47 


Simt nevoia să reformulez. Îmi vin pe limbă cuvintele „Una 
dintre preferatele mele”, însă mă opresc. Este un răspuns slab și 
neconvingător. Dacă aceasta este singura dată când vorbesc cu 
Greta Manville, și se pare că așa va fi, ţinând cont cât de 
nesuferită e, aș vrea ca ea să știe adevărul. 

— Chiar este. 

— În cazul acesta, spune ea, ar trebui să citeşti mai mult. 

Cuvintele ei au efectul unei palme, fierbinţi și înţepătoare. 
Tresar. Obrajii mi se înroșesc și mă clatin pe călcâie, ca și cum 
aș fi doborâtă de o lovitură. Între timp, Greta se îndreaptă 
îngâmfată către ascensor, nu se deranjează câtuși de puţin să- 
mi vadă reacţia. 

Știind că nici măcar nu-i pasă de faptul că insultele ei m-ar 
putea afecta, mă face să mă simt și mai rău. 

De parcă aș fi cea mai neînsemnată persoană din lume. 

Dar apoi mă întorc spre ușa din față și îl văd pe Charlie stând 
chiar în hol. Cu toate că este puțin probabil să fi fost martor la 
întreaga mea conversaţie cu Greta Manville, a văzut suficient 
pentru a-și da seama de ce arăt atât de tulburată. Inclinându-și 
șapca, spune: 

— Deși nu am voie să-i vorbesc de rău pe locatari, nu trebuie 
nici să închid ochii când unul dintre ei este nepoliticos, iar ea a 
fost foarte nepoliticoasă cu dumneavoastră, domnișoară Larsen. 
Îmi cer scuze în numele tuturor celor de la Bartholomeo. 

— Este în regulă, zic eu. Am fost tratată și mai rău de atât. 

— N-o lăsaţi să vă necăjească. Charlie zâmbește și ține ușa 
deschisă pentru mine. Acum duceți-vă și bucuraţi-vă de această 
zi frumoasă. 

les afară și văd trei fete lipite una de cealaltă pentru un selfie 
cu garguiele de deasupra ușii. Una dintre ele își ridică telefonul 
și zice entuziasmată: 

— Spuneţi Bartholomeo! 

— Bartholomeo! exclamă fetele la unison. 

Rămân nemișcată în pragul ușii până când fac ele poza. 
Chicotind, fetele merg mai departe, fără să-și dea seama că am 
nimerit și eu în cadru. De altfel, cred că nici nu au observat că 
eram acolo. Este ușor să te simţi invizibil pe această porțiune 
aglomerată de trotuar din Manhattan. Pe lângă turiștii de lângă 
Bartholomeo, văd câteva persoane care plimbă câini, bone care 


VP - 48 


împing cărucioare și newyorkezi grăbiţi strecurându-se printre 
ele. 

Mă alătur valului de oameni, după colț, la două străzi distanţă 
de Bartholomeo, așteptând să se schimbe culoarea semaforului. 
Pe felinarul de pe stradă este agăţat un afiș. Desprins la o 
margine, fâlfâie ca un steag în bătaia vântului. Întrezăresc o 
femeie cu pielea palidă, ochii migdalaţi și o coamă de păr șaten, 
creţ. Deasupra fotografiei sale, cu litere roșii aprinse, este scris 
un cuvânt îngrozitor de familiar. 


DISPĂRUTĂ 


Amintirile mă năpădesc din senin, făcându-și loc la suprafaţă 
până când trotuarul se transformă în nisipuri mișcătoare sub 
picioarele mele. 

Nu mă pot gândi decât la acele prime zile cumplite de după 
dispariţia lui Jane. 

Era și ea pe un astfel de pliant cu poza din albumul școlar, 
plasată sub cuvântul DISPARUTA, scris cu aceeași nuanță de 
roșu aprins. Timp de câteva săptămâni acea poză era peste tot 
în micul nostru oraș. Sute de Jane identice. Niciuna dintre ele, 
însă, nu era cea adevărată. 

Mă întorc, temându-mă că, dacă mă uit din nou, faţa lui Jane 
va fi cea pe care o voi vedea de data aceasta. 

Expir ușurată când lumina semaforului se schimbă o secundă 
mai târziu, îndemnând însoțitorii de câini, bonele și newyorkezii 
plictisiţi să traverseze strada. Îi urmez, cu pași rapizi, 
îndepărtându-mă cât pot de mult de acel pliant. 


Capitolul 8 


Mai am doar 205 de dolari în cont. 

Magazinele alimentare din Manhattan nu sunt ieftine deloc. 
Mai ales în acest cartier. Nu contează că am cumpărat cele mai 
ieftine lucruri pe care le-am putut găsi. Paste și sos roșu 
obișnuit, marca supermarketului. O cutie cu cereale de la un 
producător necunoscut și câteva pizze congelate. Singurul meu 
răsfăţ a fost mâna de fructe și legume proaspete, pe care le-am 


VP - 49 


cumpărat cu scopul de a evita să ajung complet subnutrită. Mi 
se pare uluitor cum câteva portocale pot costa la fel de mult ca 
și cinci kilograme de spaghete la cutie. 

les din magazin cu două pungi fragile din hârtie, pline cu 
alimente care sper să îmi ajungă pentru cel puţin o săptămână. 
Sunt greu de dus, cred că e din cauza pizzelor congelate, și se 
mișcă la fiecare pas pe care-l fac. Tin pungile sus, astfel încât să 
se poată sprijini de umerii mei pentru un suport suplimentar. 
Chiar și așa, abia de reușesc să trec prin mulţimea nepăsătoare 
de newyorkezi care se grăbesc pe lângă mine în toate direcţiile. 
Însă, când ajung la Bartholomeo, Charlie, care m-a văzut venind, 
îmi ţine ușa larg deschisă și mă invită înăuntru cu un gest 
dramatic, de parcă aș fi de viţă nobilă. 

— Îți mulţumesc, Charlie, zic prin mica despărțitură dintre 
pungi. 

— Lăsaţi-mă să duc eu pungile pentru dumneavoastră, 
domnișoară Larsen. 

Sunt atât de tentată să fiu scutită de povara aceasta, încât 
aproape că îl las. Dar, când mă gândesc la ce se află în aceste 
pungi voluminoase, toate acele cutii ieftine cu marca 
magazinului, cu denumirile lor false și emblema concepută atât 
de patetic, aș prefera ca Charlie să nu le vadă, să nu-i ofer 
ocazia să mă judece sau, mai rău, să-i fie milă de mine. 

Nu că ar face-o. 

Nicio persoană cu bun-simţ nu ar face-o. 

Totuși, rușinea și frica persistă. 

Mi-aș fi dorit să spun că e din cauza situaţiei mele financiare 
proaste, dar nu este așa. Această frică mi se trage încă din 
școala primară, când am invitat o nouă prietenă, pe nume Katie, 
să rămână peste noapte la noi. Familia ei era mai bogată decât 
părinţii mei. Aveau o casă imensă, pe când familia mea ocupa o 
jumătate dintr-o casă care fusese separată de la mijloc în două 
unităţi simetrice, fapt evidenţiat de obiceiul vecinului nostru de 
a-și păstra decoraţiunile de Crăciun pe tot parcursul anului. 

Katie nu părea deranjată de cealaltă jumătate de casă, 
împodobită cu ghirlande argintii și luminiţe strălucitoare. Nici nu 
i-a păsat prea mult de dimensiunea redusă a camerei mele sau 
de calitatea pastelor cu brânză pe care le avusesem la cină. Insă 
a venit dimineaţa, iar mama a pus o cutie de cereale pe masă. 
Fruit O's, nu Froot Loops. 


VP - 50 


— Nu pot mânca așa ceva, a spus Katie indignată. 

— Sunt Froot Loops, a zis mama. 

Katie a privit cutia cu dispreţ. 

— Froot Loops contrafăcute. Eu nu mănânc decât originale. 

A sfârșit prin a sări peste micul dejun, am făcut și eu același 
lucru, complicând și mai mult situaţia pentru mama. Apoi am 
refuzat să le mănânc și în dimineaţa următoare, chiar dacă Katie 
plecase de mult. 

— Vreau Froot Loops adevărate, am anunţat-o pe mama. 

Această declaraţie a făcut-o să scoată un suspin. 

— Este exact același lucru. Doar că poartă un nume diferit. 

— Le vreau pe cele originale. Nu le mai vreau pe cele pentru 
oameni săraci. 

Mama a început să plângă, chiar acolo, la masa din bucătărie. 
Și nu a fost un plâns subtil. Era un plâns cu hohote puternice 
care-i scuturau umerii. lar eu am fugit în camera mea îngrozită 
și confuză. A doua zi dimineaţă, m-am trezit cu o cutie de Froot 
Loops originale, așezată lângă un bol gol. De atunci, mama nu a 
mai cumpărat niciodată produse cu marca magazinului. 

Câţiva ani mai târziu, în timpul înmormântării părinţilor mei, 
m-am gândit la Katie, la acele cereale Fruit O's și la cât de mulţi 
bani a costat de-a lungul timpului obsesia mea pentru produsele 
de brand. Mii de dolari, probabil. Și când priveam sicriul mamei 
coborând în pământ, principalul gând care îmi trecea prin minte 
era cât de mult regretam că m-am comportat ca o nenorocită 
mică din cauza unui lucru atât de nesemnificativ ca o cutie de 
cereale. 

Nesemnificativ sau nu, iată-mă aici, trecând în grabă de 
Charlie, prin hol. 

— Mă descurc eu. Dar nu aș refuza puţin ajutor cu ușa de la 
lift. 

Îmi ridic privirea și văd conturul liftului coborând asemenea 
unei colivii aurite. Sper să-l prind înainte ca cineva de la etajul 
superior să-l poată opri. O iau înainte, pungile cu produse mi se 
clatină în braţe, iar Charlie se străduiește să ţină pasul cu mine. 
Sunt aproape de lift când observ o tânără zburând în jos pe scări 
chiar lângă el. E în mare grabă. Picioarele i se împleticesc. Stă 
cu capul în pământ. Ochii în telefon. 

Dar este prea târziu. Ne ciocnim chiar în mijlocul holului. 
Lovitura ne aruncă în direcţii opuse. Fata se împiedică. Eu cad, 


VP -51 


izbindu-mă de podea, ambele pungi  scăpându-mi din 
strânsoare. Deși cotul și brațul stâng îmi sunt străfulgerate de o 
durere ascuţită, îngrijorarea mea este mai mult îndreptată 
asupra pungilor cu alimente acum împrăștiate peste tot. 
Șuviţele subţiri de spaghete acoperă podeaua ca niște fire de 
fân. În apropierea lor e sosul care se scurge din borcan, iar 
portocalele se rostogolesc prin această baltă, lăsând urme roșii. 

Fata vine lângă mine într-o clipă. 

— Îmi pare atât de rău! Nu pot să cred că sunt atât de 
neîndemânatică! 

Chiar dacă vrea să mă ajute, eu rămân pe podea, încercând 
să-mi bag alimentele înapoi în pungi, înainte ca altcineva să le 
vadă. Dar incidentul nostru a atras deja un mic grup de 
spectatori. E și Charlie printre ei, bineînţeles, străduindu-se să 
adune în grabă produsele căzute, și Marianne Duncan, care se 
întoarce cu Rufus de la plimbare. Stă în pragul ușii, în timp ce 
Rufus o zbughește înăuntru. Agitaţia o aduce și pe Leslie Evelyn, 
care iese grăbită din biroul ei, pentru a vedea ce s-a întâmplat. 

Îngrozită, îi evit pe toţi și continui să adun ceea ce a mai 
rămas din alimentele mele. Când ajung la una dintre portocalele 
rebele, o altă înţepătură de durere îmi străpunge braţul. 

— Sângerezi, murmură fata. 

— Este sos de roșii, zic eu. 

Doar că nu este. Arunc o privire spre braţ și văd o tăietură 
lungă chiar sub cot. Sângele curge din rană într-un pârâiaș gros, 
care se întinde până la genunchi. Imaginea aceasta mă tulbură 
atât de tare, încât uit momentan de durere. Nu revine decât 
atunci când Charlie scoate o batistă din buzunarul jachetei sale 
și mi-o apasă pe rană. 

Privind în jur, văd bucăţi de sticlă spartă împrăștiate pe 
podea. Nu pot decât să presupun că una dintre ele mi s-a înfipt 
în braţ când mă agitam să adun produsele. 

— Drăguţo, ai nevoie de un doctor, spune Leslie. Lasă-mă să 
te duc la Urgenţe. 

Asta ar fi o idee bună, dacă mi-aș putea-o permite. Dar nu 
pot. Chiar dacă pachetul meu de plăţi compensatorii include 
încă două luni de asigurări sociale de sănătate, trebuie să achit 
o plată suplimentară de o sută de dolari pentru o vizită la 
camera de urgente. 


VP - 52 


— Sunt bine, spun eu, deși încep să cred că nu sunt. Batista 
pe care Charlie mi-a dat-o e plină de sânge. 

— Ar trebui să mergi măcar la Dr. Nick, sugerează Leslie. El ar 
putea să te examineze și să-ți spună dacă ai nevoie sau nu de 
cusături. 

— Nu am timp să merg la cabinetul medical. 

— Dr. Nick locuiește chiar aici. La etajul doisprezece, la fel ca 
și tine. Charlie bagă ultimele produse în pungile ciopârțite. 

— Voi avea eu grijă de acestea, domnișoară Larsen. Mergeţi 
sus să vă vadă doctorul Nick. 

Leslie și fata cu pricina mă ajută să mă pun pe picioare, 
ridicându-mă de braţul meu bun. Înainte de-a putea protesta, 
ele mă conduc până la lift, unde este loc doar pentru două 
dintre noi, ceea ce înseamnă că fata rămâne pe dinafară. 

— Mulţumesc, Ingrid, spune Leslie închizând grilajul. Ne 
descurcăm de aici în colo. 

li arunc o privire fetei prin grilaj, surprinsă. Ea este Ingrid? 
Deși părem a fi de aceeași vârstă, ea este îmbrăcată mai 
copilărește. O cămașă supradimensionată în carouri, blugi rupţi 
prin care i se văd genunchii roz, adidași Converse cu șiretul 
stâng dezlegat. Are părul șaten închis, dar se poate observa că 
fusese anterior vopsit în albastru. O fâșie colorată de doi 
centimetri i se întinde pe spate și pe umeri. 

Ingrid bagă de seamă că o privesc, își mușcă buza de jos și 
îmi face cu mâna jenată, mișcându-și ușor degetele. În lift, 
Leslie apasă butonul pentru ultimul etaj și începem să urcăm. 

— Sărăcuţa de tine, mă compătimește ea. Îmi pare foarte rău 
pentru ce s-a întâmplat. Ingrid este o fată minunată, dar uneori 
parcă nu vede nimic din ceea ce se petrece în jurul ei, sunt 
sigură că se simte groaznic. Dar nu îţi face griji. Doctorul Nick te 
va pune imediat pe picioare. 

Curând ajungem la apartamentului cu numărul 12B. Leslie 
bate iute în ușă de mai multe ori consecutiv, iar eu continui să- 
mi apăs peste rană batista lui Charlie plină de sânge. Apoi, ușa 
se deschide și îl văd pe doctorul Nick stând în fața noastră. 

Mă așteptam să dăm peste cineva în vârstă, dar totodată 
distins, cu păr gri, ochi umezi, jachetă din tweed. Însă bărbatul 
din faţa ușii este cu patruzeci de ani mai tânăr și arată mult mai 
bine decât doctorul din imaginaţia mea. Are părul castaniu, ochii 
căprui, scoși în evidenţă de perechea de ochelari cu rame 


VP-53 


cărămizii. Ținuta lui, pantalonii kaki și cămașa albă, dezvăluie un 
fizic înalt și tonifiat. Seamănă mai degrabă cu un actor din 
telenovelele în care joacă Marianne Duncan decât cu un doctor. 

— Ce avem noi aici? zice el, privirea lui trecând de la Leslie la 
mine și apoi la braţul meu însângerat. 

— Un mic accident în hol, îi răspunde Leslie. Crezi că ai putea 
să o examinezi rapid și să vezi dacă Jules are nevoie să meargă 
la camera de urgente? 

— Nu am nevoie, îi zic. 

— Poate că eu ar trebui să fiu cel care decide, nu crezi? spune 
Dr. Nick, zâmbind scurt. 

Leslie mă împinge ușor spre ușă. 

— Baftă, scumpo. Trec mâine pe la tine. 

— Nu rămâneţi cu mine? 

— Trebuie să plec. Tocmai făceam ceva când am auzit acea 
bufnitură în hol, spune Leslie în timp ce se grăbește spre liftul 
care așteaptă, și dispare din vedere. 

Mă întorc către Dr. Nick, care spune: 

— Nu-ţi fie teamă. Nu am obiceiul să mușc. 

Poate că nu, dar oricum ar fi, toată această situaţia mă face 
să mă simt agitată. Doctorul chipeș, suficient de bogat pentru a 
trăi la Bartholomeo, și fata săracă, plătită să locuiască chiar în 
apartamentul de alături. În filme s-ar fi tachinat puţin, s-ar 
aprinde scântei și ar urma un final fericit. 

Dar acesta nu este un film. Nu e nici măcar romanul /nima 
unui visător. Este cruda realitate. Mă aflu pe acest Pământ de 
douăzeci și cinci de ani. Destul de mult ca să știu cine sunt. Un 
simplu funcţionar de birou. O fată pe care s-ar putea să o vezi la 
copiator sau în lift, dar probabil că nici nu o vei băga în seamă. 

Sunt tipul de fată care citește în timpul pauzei de prânz, asta 
atunci când are o pauză de prânz. 

O fată pe lângă care treci pe stradă fără să o observi. 

O fată care a fost părăsită de mai multe ori decât poate 
număra. 

O fată care a întreţinut relaţii sexuale cu numai trei bărbaţi, și 
totuși se simte vinovată pentru asta, deoarece părinții ei s-au 
întâlnit încă din liceu și nu au fost niciodată atât de apropiaţi cu 
nimeni altcineva. 

O fată care i-a atras atenţia arătosului doctor de vizavi, doar 
pentru că s-a tăiat, și acum îi sângerează în pragul ușii. 


VP - 54 


Sângele m-a convins în cele din urmă să intru în apartamentul 
Dr. Nick cu un zâmbet stânjenit și vinovat pe chip. 

— Îmi cer scuze pentru această situaţie, Dr. Nick. 

— Nu e cazul, spune el. Leslie a făcut bine că te-a adus aici. 
Și, te rog, spune-mi Nick. lar acum lasă-mă să-ţi examinez 
mâna. 

Apartamentul lui e aproape identic cu 12A. Decorul este 
diferit, desigur, dar amplasarea, configuraţia spaţiului este 
aceeași, doar că în oglindă față de apartamentul meu. Camera 
de zi se află drept înainte, biroul e pe stânga, iar holul duce la 
dreapta. Îl urmez pe Dr. Nick pe lângă sufragerie, situată pe 
colț, la fel ca și cea din 12A. Totuși, a lui este mai masculină. 
Pereţi bleumarin și candelabru uriaș din fier, cu ţepi, care arată 
ca o piesă de artă modernă. Masa de aici este rotundă și 
înconjurată de scaune roșii. 

— Deși apartamentul are o mulţime de camere, mă tem că nu 
are și un cabinet de consultaţii, spune Dr. Nick peste umăr. Va 
trebui să ne descurcăm cu ceea ce avem. 

Mă conduce în bucătărie și îmi face semn să mă așez pe un 
scaun de lângă blat. 

— Revin imediat, spune el înainte de-a dispărea pe hol. 

În absenţa lui arunc o privire înjur. Bucătăriile noastre au 
aproximativ aceeași dimensiune și un aspect similar, deși a lui 
pare mai practică. Gresia are o nuanţă de maro pal, iar blatul 
este de culoarea nisipului. Singurul strop de lumină provine de 
la un tablou care atârnă deasupra chiuvetei și care înfățișează 
un șarpe mâncându-și propria coadă, cu corpul său lung ondulat 
într-un opt perfect. 

Mă apropii de tablou, curioasă. Pare vechi, pânza de deasupra 
este acoperită cu sute de fisuri minuscule. Dar vopseaua a 
rămas la fel de vibrantă, culorile sunt îndrăzneţe și atrăgătoare. 
Solzii de pe spatele șarpelui sunt de un roșu intens, iar 
pântecele său este pictat în verdele mării. Singurul său ochi 
vizibil are o nuanţă profundă de galben. Nu are pupilă. Doar o 
pată goală în formă de lacrimă, care îmi amintește de un chibrit 
aprins. 

Dr. Nick se întoarce cu o trusă de prim-ajutor și o geantă 
medicală. 

— Ah, mi-ai observat Uroborus-ul, spune el. L-am adus din 
călătoriile mele. Îţi place? 


VP -55 


În niciun caz. Culorile sunt prea ţipătoare, iar personajul prea 
sinistru. Îmi amintește de un restaurant mexican în care am 
mers cu Andrew odată. Era cu tematică Dia de los Muertos sau 
Ziua Morților. Avea cranii efervescente care ne priveau din 
tavan și chelneri cu feţele pictate. Am luat masa într-o stare 
continuă de disconfort. 

Simt același lucru odată ce mă întorc la scaun. Șarpele mă 
privește cu ochiul lui pătrunzător, luminos și neclintit, de parcă 
mă provoacă să mă uit în altă direcție. Nu o fac. 

— Ce semnifică? 

— Natura ciclică a universului. Naşterea, moartea, 
reîncarnarea. 

— Cercul vieții, șoptesc eu. 

— Exact, încuviințează Dr. Nick. 

Mă uit la ochiul șarpelui cu o secundă mai mult, cât Dr. Nick 
își spală și usucă mâinile, își pune mănușile din latex și îmi ia cu 
blândeţe batista de pe rană. 

— Ce s-a întâmplat aici? întreabă el, adăugând, stai, nu-mi 
spune. Luptă cu cuțite în Central Park? 

— Doar două femei care s-au ciocnit într-un mod spectaculos 
și un borcan cu sos de spaghete spart. Sunt sigură că se 
întâmplă tot timpul pe aici. 

Îmi curăţă rana cu peroxid de oxigen, iar eu rămân nemișcată 
încercând să nu tresar la înţepătura rece de durere care-mi 
străpunge deodată braţul. Dr. Nike îmi observă încordarea și 
încearcă să mă distragă. 

— Spune-mi, Jules, îţi place să locuiești în Bartholomeo? 

— De unde știi că locuiesc aici? 

— Am presupus că dacă Leslie te-a adus la mine, atunci sigur 
ești unul dintre rezidenți, spune el. Nu am dreptate? 

— Parţial. Sunt... încerc să-mi amintesc termenul pe care 
Leslie îl folosise mai devreme. Un locatar temporar. Stau chiar 
alături, de fapt. 

— Ah, deci tu ești norocoasa care a pus mâna pe 12A. Te-ai 
mutat recent? 

— Chiar astăzi. 

— Atunci, lasă-mă să-ţi urez oficial bun venit, spune el. Sper 
că această consultaţie medicală va compensa lipsa cadoului 
meu de întâmpinare. 

— Ce specialitate ai? 


VP - 56 


— Chirurg. 

Arunc o privire la mâinile lui în timp ce îmi îngrijește brațul. 
Sunt cu siguranță mâini de chirurg, cu degete lungi, elegante, 
mişcându-se cu o grație hotărâtă. Când le îndepărtează, văd că 
rana nu mai pare atât de gravă, acum că a fost curățată. Este 
doar o tăietură de doi centimetri, acoperită rapid cu un plasture 
de tifon și bandajată. 

— Asta ar trebui să fie destul pentru moment, spune Dr. Nick 
scoțându-și mănușile. Sângerarea s-a oprit, dar ar fi bine să ţii 
pansamentul până dimineață. Când ai făcut ultimul vaccin 
antitetanos? 

Ridic din umeri. Nu am nici cea mai vagă idee. 

— Ar fi bine să-ţi faci unul. Pentru a te proteja. Când ai fost la 
ultimul control? 

— Um, anul trecut, spun, când, de fapt, în realitate, e un alt 
lucru pe care nu mi-l pot aminti. 

Politica mea în materie de controale medicale este să consult 
un medic numai dacă am absolută nevoie de el. Chiar și când 
aveam un loc de muncă, ideea controalelor periodice și a 
vizitelor preventive mi se părea o pierdere de bani. 

— Sau poate acum doi ani. 

— Atunci aș vrea să îţi verific semnele vitale, dacă îmi permiţi. 

— Ar trebui să-mi fac griji? 

— Deloc. Este doar o măsură de precauţie. Inima poate bate 
uneori neregulat după o cădere puternică sau o pierdere 
semnificativă de sânge. Vreau să mă asigur că totul este în 
regulă. 

Dr. Nick scoate un stetoscop din geanta sa medicală și mi-l 
apasă pe piept, chiar sub claviculă. 

— Inspiră adânc. 

ÎI ascult, și, în timp ce mă examinează, îi simt mirosul de 
parfum cu note de lemn de santal, citrice și altceva. Ceva amar. 
Anason, cred. Are o aromă la fel de ascuțită. 

— În regulă, spune el, deplasându-și stetoscopul cu un 
centimetru, iar eu trag aer în piept din nou. Ai un nume foarte 
interesant, Jules. Este o prescurtare? O poreclă? 

— Nu este o poreclă. Majoritatea oamenilor consideră că e o 
prescurtare pentru Julia sau Julianne, dar Jules este numele meu 
adevărat. Tata obișnuia să spună că, atunci când m-am născut, 


VP - 57 


mama s-a uitat în ochii mei și a zis că scânteiau ca niște jewels, 
adică bijuterii. 

Dr. Nick mă privește drept în ochi, preţ de o secundă, 
suficient însă pentru a-mi face pulsul să accelereze. Mă întreb 
dacă a observat acest lucru, mai ales după ce spune: 

— Ca să știi, mama ta avea dreptate. 

Încerc să nu roșesc, deși bănuiesc că se întâmplă oricum, îmi 
simt obrajii arzând. 

Încuie toate ușile 

— lar Nick este prescurtarea de la Nicholas? 

— Întocmai, spune el înfășurându-mi manșeta tensiometrului 
în jurul brațului. 

— De cât timp locuiești la Bartholomeo? 

— Presupun că ceea ce vrei să știi cu adevărat este cum 
poate cineva de vârsta mea să-și permită un apartament în 
această clădire. 

Are dreptate, desigur. Exact asta vreau să știu. Roșesc din 
nou, de data aceasta pentru că sunt atât de previzibilă. 

— Îmi pare rău, spun eu. Nu este treaba mea. 

— Nu-i nimic. Și eu aș fi fost curios dacă eram în locul tău. 
Răspunsul la întrebarea ta este că am trăit aici toată viața. 
Acest apartament aparţine familiei mele de zeci de ani. L-am 
moștenit după ce părinţii mei au murit acum cinci ani. Ambii au 
fost uciși într-un accident rutier, aflându-se într-o vizită în 
Europa. 

— Îmi pare foarte rău, spun din nou, dorindu-mi să nu-l fi 
întrebat niciodată. 

— Mulţumesc. Pierderea lor a fost pe cât de neașteptată, pe 
atât de dureroasă. Uneori mă simt vinovat, știind că, dacă ei nu 
ar fi murit, acum aș fi locuit probabil într-un complex rezidenţial 
din Brooklyn, și nu într-una din cele mai faimoase clădiri de pe 
planetă. Într-un fel, mă simt și eu ca un locatar temporar, având, 
grijă de acest apartament până când părinţii mei se vor întoarce 
acasă. 

— 120/80. Perfect. Se pare că ești sănătoasă tun, 
concluzionează Dr. Nick, după ce îmi ia tensiunea. 

— Mulţumesc frumos, domnule doctor... Mă opresc înainte să 
pot termina propoziţia. Nick. Îţi sunt foarte recunoscătoare. 

— Cu drag. A fost o plăcere. Plus că e datoria mea de vecin. 


VP -58 


Mă conduce înapoi în hol unde merg în direcția greșită din 
cauza amplasării opuse a camerelor faţă de cele din 12A. în loc 
de dreapta, o iau la stânga, făcând câţiva pași către o ușă din 
capătul holului. Este mai lată decât celelalte, încuiată cu un 
zăvor. Mă întorc rapid și sunt din nou pe drumul cel bun, 
urmându-l pe Nick spre ușa de la intrare. 

— Imi cer scuze pentru indiscreţia mea de mai devreme, îi 
spun când ajungem în vestibul. Nu am vrut să-ţi trezesc acele 
amintiri dureroase. 

— Nu este nevoie să-ţi ceri scuze. Am o mulțime de amintiri 
bune care le compensează pe cele rele. lar povestea mea nu 
este atât de neobișnuită până la urmă. Cred că în fiecare familie 
există câte o tragedie. 

Greșește aici. In familia mea sunt două. 


Capitolul 9 


Îmi bâzâie telefonul imediat ce ies din apartamentul lui Nick. 
E un e-mail de la Chloe. Arunc o scurtă privire asupra lui 
încercând să deschid ușa de la 12A. Subiectul mesajului îmi 
provoacă un oftat nervos. 


Chestii ciudate. 


Nu există niciun text. Doar un link câtre o pagină web care 
atunci când dau click pe el, mă trimite la un articol, cu un titlu 
direct și înfricoșător: 


BLESTEMUL DE LA BARTHOLOMEO 


În loc să citesc articolul, bag telefonul înapoi în buzunar și 
intru în apartament, unde îmi arunc cheile în vasul de pe masa 
din hol. Numai că nu nimeresc bolul, iar cheile ajung să se 
lovească de marginea mesei, înainte de a se rostogoli zgomotos 
în sistemul de încălzire din podea. Un grilaj de epocă acoperă 
gura de aerisire, decorat cu bucle din fier forjat, cu mici orificii 
între ele, suficient de largi pentru ca să cadă cheile pe acolo. 

Ceea ce s-a și întâmplat. 


VP -59 


Mă las în genunchi, cercetând grilajul, însă văd doar întuneric 
înăuntru. 

Nu este bine. Nu este bine deloc. Mă întreb dacă pierderea 
cheilor este de asemenea interzisă prin regulament. Probabil că 
da. 

Încă stau cu faţa lipită de grilaj când cineva bate la ușă. 
Vocea lui Charlie se aude de cealaltă parte. 

— Domnișoară Larsen, sunteți acolo? 

— Da, sunt aici, răspund eu ridicându-mă de pe podea și 
netezindu-mi obrazul cu mâna, în caz că mi-au rămas urme de 
la grilaj pe faţă. 

Deschid ușa larg și îl văd pe Charlie cu două pungi mari de 
alimente în braţe. Spre deosebire de cele sfâșiate și zdrobite din 
hol, acestea sunt într-o stare ideală. 

— Mă gândeam că veţi avea nevoie de ele, spune bărbatul. 

lau una și o duc în bucătărie. Charlie vine din urmă cu 
cealaltă. Observ că toate produsele deteriorate în urma ciocnirii 
mele cu Ingrid au fost înlocuite. Noi cutii de pasta, versiunea 
economică. Un nou borcan de sos. Portocale și pizza congelată. 
În plus, mai e și o ciocolată neagră de calitate superioară, 
scumpă. 

— Am încercat să salvez produsele pe care le-aţi cumpărat, 
dar din păcate puţine dintre ele au supraviețuit, spune Charlie. 
Așa că am făcut o vizită rapidă la magazin. 

— Charlie, nu trebuia, spun eu, privind pungile impresionată 
dincolo de cuvinte. 

— A fost o nimica toată, zice el. Am o fiică de aceeași vârstă 
cu dumneavoastră. Mă îngrozește gândul de-a o ști flămânadă. Și 
aș fi un tată de-a dreptul groaznic dacă v-aș lăsa să înduraţi așa 
ceva. 

Nu mă surprinde că și-a dat seama că nu-mi permiteam să 
înlocuiesc produsele. A văzut ce cumpărasem. Toate acestea m- 
au costat ultimele rezerve din buget. 

— Cât îţi datorez? 

Spre ușurarea mea, el dă ușor din mână de parcă ar încerca 
să alunge o muscă enervantă. 

— Nu este nevoie să vă faceţi griji pentru asta, domnişoară 
Larsen. Luaţi-o ca pe o compensare a incidentului nefericit din 
hol. 

— Te referi la incidentul cu Ingrid sau la cel cu Greta Manville? 


VP - 60 


— La ambele, spune Charlie. 

— Se mai întâmplă. Cât despre Greta Manville, am trecut deja 
peste asta. 

e 

Desfac ambalajul de la ciocolată, rup o bucată și i-o întind lui 
Charlie. 

— Pe de altă parte, toţi ceilalţi de aici au fost prea drăguţi. Era 
de așteptat să se întâmple și lucruri mai neplăcute. 

— Deveniţi suspicioasă când lumea se comportă drăguţ cu 
dumneavoastră? spune Charlie îndesându-și ciocolata în gură. 

— Devin suspicioasă când lumea e bogată și drăguță în 
același timp, spun eu, mușcând din ciocolată. 

— N-ar trebui. Majoritatea oamenilor de la Bartholomeo sunt 
și bogaţi, și drăgutți. 

Charlie își trece degetele peste mustață, netezindu-și firele de 
păr. 

— Cu excepţia mea, desigur. Mă tem că nu mă încadrez decât 
într-una din aceste categorii. 

— Da, ești cel mai drăguţ. Simt nevoia de a te răsplăti cumva. 

— Faceţi o faptă bună pentru cineva, când va veni vremea, 
spune el. Va fi suficient pentru a mă răsplăti. 

— Voi face două fapte bune, spun, mușcându-mi buza. Pentru 
că mai am nevoie de o favoare. Mi-am scăpat din neatenţie 
cheile în gaura de aerisire. 

— In care dintre ele? Charlie clatină din cap, încercând să-și 
înăbușe amuzamentul. 

— Cea din hol, răspund eu. De lângă intrare. 

Un minut mai târziu, îl privesc surprinsă pe Charlie coborând 
un magnet de forma unui baston alungit prin grilajul de metal. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Se întâmplă tot timpul. Aceste grile sunt faimoase pentru 
asta. Întotdeauna mă gândesc la ele ca la niște monștri. Înghit 
tot ce le iese în cale. 

Comparaţia este pe cât se poate de potrivită. Cu cât mă uit 
mai mult la gura de aerisire, cu atât mi se pare mai tare că 
seamănă cu un monstru care așteaptă să fie hrănit. 

— Cum ar fi cheile, spun eu. 

— Și inelele. Cutiile cu pastile. Chiar și telefoanele, dacă sunt 
scăpate sub unghiul potrivit. 

— Cred că primești apeluri tot timpul despre jucării pierdute. 


VP-61 


— Nu chiar, spune Charlie. Nu avem copii care să locuiască la 
Bartholomeo. 

— Niciunul? 

— Nu. Acest loc nu este tocmai potrivit pentru copii. Preferăm 
locatarii mai în vârstă și mai liniștiți. 

5 

Îndepărtează cu atenţie bastonul de grilaj. Legănându-se, în 
capăt, stau agăţate cheile mele. Charlie le scoate și le pune cu 
grijă în vasul de pe măsuţa din hol. Dispozitivul cu magnet se 
întoarce în buzunarul interior al jachetei sale. 

— Dacă vi se va mai întâmpla vreodată, puteţi folosi o 
șurubelniță, mă sfătuiește el. Grilajul se scoate foarte ușor și 
ajungeţi să luaţi cu mâna ceea ce v-a scăpat. 

— Îți mulțumesc. Pentru tot, îi spun eu cu un suspin de 
ușurare. 

— Plăcerea este de partea mea, spune Charlie potrivindu-și 
șapca. 

După ce pleacă, mă întorc în bucătărie și desfac pungile cu 
produse, copleșită nu doar de generozitatea sa, ci și de grija pe 
care a avut-o pentru a le înlocui. In afară de ciocolată, toate 
produsele corespund exact cu ceea ce cumpărasem mai 
devreme. 

Când scot și ultimul produs din pungă, aud un scârţâit care 
vine dinspre dulap. 

Liftul pentru alimente se află în mișcare. _ 

Ridic ușa dulapului imediat ce apare la orizont. In interior este 
un alt vers intitulat „Adu-ţi aminte”, de Christina Rossetti. 

Acest bilețel îmi provoacă o ușoară înţepătură în piept. Inima 
îmi bate cu putere. Cunosc poemul. A fost citit la înmormântarea 
părinţilor mei. 

Adu-ți aminte de mine atunci când voi fi plecat departe. 

Ce ironie a sorții, având în vedere cât de mult îmi doresc să 
uit acele clipe când stăteam în faţa bisericii vechi, la care familia 
mea nu a fost niciodată, cu Chloe alături de mine și un mic grup 
de persoane îndoliate, în spatele nostru. Poemul a fost citit de 
profesoara mea de engleză din liceu, amabila și minunata 
doamnă James, vocea ei răsunând în spațiul tăcut, în timp ce 
recita primul vers. 

Pe spate Ingrid mi-a mai lăsat un mesaj. 

IMI PARE RAU PENTRU BRAŢUL TAU. 


VP - 62 


Cu același stilou și hârtie pe care le-am folosit mai devreme, îi 
răspund. 

E în regulă. Nu-ti face griji. 

ÎI așez în lift și îl trimit la 11A, mult mai ușor de data aceasta. 
Sunt pregătită atât pentru greutatea sa, cât și pentru distanţă. 

Primesc un răspuns cinci minute mai târziu. Îţi ia ceva timp să 
urci acest lift. În interior este un alt poem. „Foc și gheaţă” de 
Robert Frost. 

Unii spun că lumea va sfârși în flăcări. 

Pe verso este scrisă o invitaţie care sună, mai degrabă, a 
ordin. 


CENTRAL PARK, LA MOZAIC. ÎN 15 MINUTE 


Capitolul 10 


Conform instrucţiunilor, mă aflu la mozaic, cincisprezece 
minute mai târziu, căutând-o pe Ingrid prin mulţimea obișnuită 
de turiști și artiști ambulanți care cântă melodiile trupei Beatles. 
Este o după-amiază frumoasă. O etapă a vieţii mele, însorită și 
senină. Îmi amintește de copilărie. De dovleci și grămezi de 
frunze, și de mersul cu „Ne daţi ori nu ne daţi?” 

Îmi mai amintește și de mama, care adora această perioadă a 
anului. Îi spunea „Vremea lui Heather”, pentru că acesta era 
numele ei. 

Când o găsesc în sfârșit pe Ingrid, observ că ţine în mână doi 
hotdogi, unul mi-l întinde mie. 

— O mică atenţie în semn de împăcare, spune ea. Pentru că 
am fost o zăpăcită. Am urât întotdeauna acei oameni care se 
uită în telefon în loc să se uite pe unde merg. Acum am devenit 
una dintre ei. E de nejustificat. Sunt cea mai păcătoasă dintre 
păcătoși. 

— A fost doar un accident. 

— Unul foarte stupid, putea fi evitat, spune ea cu un oftat, 
luând o mușcătură zdravănă din hotdogul său. A durut? Pun 
pariu că a durut. Sângerai foarte tare. Ai avut nevoie de copci? 
Spune-mi, te rog, că nu ai avut nevoie de copci. 

— Doar un pansament, răspund eu. 


VP - 63 


Ingrid își duce mâna la inimă expirând dramatic. 

— Slavă Domnului. Urăsc suturile. Ei spun că nu ar trebui să le 
simţi, însă eu le simt. Firele acelea de sârmă trăgând de pielea 
mea. Ugh. 

Se îndreaptă spre centrul parcului. Chiar dacă, după un minut 
petrecut în compania ei, mă simt deja epuizată, o urmez. Este 
fermecătoare, la fel ca o tornadă, îţi dorești să vezi cât de tare 
se poate învârti. 

Și se pare că Ingrid se învârte mult. Mergând cu câţiva pași 
înaintea mea, se învârte de fiecare dată când are ceva de spus. 
Ceea ce se întâmplă cam la fiecare cinci secunde. 

— Îmi place acest parc. Ţie nu? Piruetă. Este de parcă ai 
nimeri într-un pustiu, chiar în inima orașului. Piruetă. Ştii, e 
construit în întregime de mâna omului. Totul a fost proiectat, 
ceea ce îl face... Nici nu știu... perfect. 

Două piruete de data asta. Mai rapide și mai lungi, care o lasă 
pe Ingrid cu fața roșie și ușor ameţită, ca un copil după ce se 
învârte prea mult. 

Îmi amintește de un copil în multe feluri. Nu doar prin spiritul 
ei entuziast, ci și prin aspectul ei. Nu pot să nu observ diferența 
noastră de înălţime atunci când ne oprim pe marginea lacului. 
Sunt cu vreo 15 centimetri mai înaltă, ceea ce înseamnă că ea 
abia de ajunge la 1,65 m. E atât de slabă, numai piele și os. Pare 
a fi înfometată. Atât de tare, încât îi dau hotdogul meu și insist 
să-l mănânce. 

— Nu pot face asta, este un cadou în semn de împăcare. Deși 
probabil ar trebui să-mi cer scuze și pentru hotdog. Nimeni nu 
știe din ce sunt făcute chestiile astea. 

— Tocmai am luat prânzul, spun eu. Și scuzele tale au fost 
deja acceptate. 

Ingrid primește hotdogul cu o reverență plină de artistism. 

— Apropo, eu sunt Jules. 

la o mușcătură, mestecând înainte de a-mi răspunde. 

— Știu. 

— lar tu ești Ingrid de la 11A. 

— Eu sunt. Ingrid Gallagher din apartamentul 11A, care știe 
să folosească un lift pentru alimente. Nu m-am gândit niciodată 
că voi ajunge să-mi dezvolt această aptitudine absolut 
fundamentală în viaţă, dar iată-ne aici. 


VP - 64 


Se așază pe cea mai apropiată bancă pentru a-și termina 
hotdogul. Rămân în picioare, privind bărcile ce vâslesc liniștite 
pe apă și cei câţiva pietoni care traversează Podul Bow. Realizez 
că aceasta este versiunea de la sol a priveliștii pe care o am din 
apartamentul meu. 

— Cum ţi se pare la Bartholomeo? întreabă Ingrid înainte de a 
înfuleca ultima bucăţică din hotdog. Este încântător, nu? 

— Foarte. 

Își folosește dosul palmei pentru a-și șterge o pată de muștar 
din colțul gurii. 

— Vei sta aici trei luni? 

Încuviinţez. 

— La fel și eu, spune ea. M-am mutat cu două săptămâni în 
urmă. 

— Unde ai locuit până acum? 

— În Virginia, iar înainte de asta în Seattle. Dar sunt născută 
în Boston. Se întinde pe bancă, șuvițele albastre de păr 
răspândindu-i-se în jurul capului. Sunt o fire migratoare. 

Mă întreb dacă o face intenţionat sau din necesitate. Dacă a 
nimerit și ea într-o cursă continuă între alegeri proaste și 
ghinion. Nu e foarte diferită de mine. Cu toate că, sincer 
vorbind, nu mă regăsesc în felul ei de a fi. 

Și atunci, îmi pică fisa, seamănă cu Jane. 

Ambele au aceeași personalitate de tip Manic Pixie, galopând 
dintr-o extremitate în alta. Nu m-am simţit niciodată pe deplin 
echilibrată în prezenţa lui Jane, chiar dacă era sora mea și cea 
mai bună prietenă. Însă îmi plăcea această lipsă de echilibru. 
Aveam nevoie de ea pentru a compensa existenţa mea timidă, 
liniștită și organizată. Și Jane știa acest lucru. De aceea, mă lua 
de mână și mă ducea în pădurea din partea cealaltă a orașului, 
unde ne urcam pe bușteni și strigam ca Tarzan până ne durea 
gâtul. Sau mă ducea până la sediul închis al vechii mine de 
cărbune, ghidându-mă prin birourile prăfuite și neatinse de ani 
de zile. Ori ne strecuram în cinematograf prin ieșirea din spate 
după ce se stingeau luminile. 

A provocat și vindecat în același timp atât de multe. Genunchi 
zgâriaţi, mușcături de țânțari, inimi frânte. 

Jules și Jane. Mereu împreună. 

Până când, dintr-odată, nu am mai fost. 


VP - 65 


— Am plecat din Boston acum doi ani, îmi spune Ingrid. Și am 
venit aici, în New York. Uitasem să menţionez asta mai 
devreme. Partea cu New York-ul. Cu cât vorbesc mai puțin 
despre acest subiect, cu atât e mai bine. Așa că m-am îndreptat 
spre Seattle, unde am lucrat în calitate de chelneriță. A fost 
groaznic. Cu toţi acei tâmpiţi, dependenţi de cofeină, și 
comenzile lor personalizate. lar vara aceasta am fost în Virginia 
și am obţinut un job de barmaniţă, la un bar pe plajă. Apoi m-am 
întors aici. Câtă naivitate, m-am gândit că o să-mi iasă bine de 
această dată. Nu a fost așa. Chiar deloc. Efectiv nu aveam habar 
încotro s-o apuc. Și atunci am văzut anunțul pentru 
Bartholomeo. Restul este istorie. 

Numai de la ascultatul acestei povestiri m-a învăluit o durere 
de cap cumplită. Atâtea locuri, într-o perioadă atât de scurtă. 

— Tu cum ai ajuns la Bartholomeo? Ingrid se așază mai 
comod și îmi arată spre locul liber de lângă ea. Spune-mi totul. 

— Nu sunt prea multe de povestit, zic eu în timp ce mă așez. 
Adică, pe lângă faptul că mi-am pierdut locul de muncă și iubitul 
într-o singură zi. 

Ingrid îmi aruncă aceeași privire îngrijorată pe care a avut-o 
atunci când m-a întrebat despre cusături. 

— A murit? 

— Doar sentimentele lui pentru mine. Dacă le-a avut 
vreodată. Ă 

— De ce sunt toţi bărbaţii atât de nemernici? Incep să cred că 
tâmpenia este înrădăcinată în ei. Ca și cum sunt învăţaţi încă de 
la o vârstă fragedă să se comporte ca niște nesuferiţi, fiindcă 
cele mai multe femei îi vor lăsa să scape basma curată. Acesta a 
fost motivul pentru care am părăsit New York-ul prima dată. Un 
cretin ticălos. 

— Ţi-a frânt inima? 

— Mi-a sfâșiat-o. Dar acum sunt bine. 

— Și rudele tale? întreb eu. 

— Nu am nicio rudă, recunoaște Ingrid, examinându-și 
unghiile pictate în aceeași nuanţă de albastru precum vârfurile 
părului său. Adică, da, am avut cândva. Dar acum nu mai sunt în 
viaţă. 

Inima îmi tresare. 

— Și ai mei la fel. Am rămas doar eu, deși am o soră. Sau am 
avut una. Nu mai sunt atât de sigură. 


VP - 66 


Cuvintele îmi alunecă pur și simplu, involuntar. Nu 
intenţionam s-o spun. Dar mă simt mai bine acum. Mi se pare 
corect ca Ingrid să știe că suntem ambele în aceeași situație. 

— A dispărut? întreabă ea. 

— Da. 

— De mult timp? 

— Opt ani. Este greu de crezut că a trecut atâta vreme. Ziua 
în care a dispărut este atât de vie în memoria mea, încât am 
impresia că s-a petrecut cu doar câteva ore în urmă. Aveam 
șaptesprezece ani pe atunci. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Potrivit poliţiei, Jane a fugit de acasă. Potrivit tatălui meu, a 
fost răpită. lar potrivit mamei, cel mai probabil a fost ucisă. 

— Tu ce teorie ai? 

— Nu am niciuna. 

Pentru mine, nu contează care a fost scenariul adevărat al 
celor întâmplate. Singurul lucru de care-mi pasă este faptul că a 
dispărut. 

Și faptul că nu s-a deranjat niciodată să-și ia rămas bun, dacă 
plecarea ei a fost una plănuită. 

Și faptul că sunt supărată pe ea, și mi-e dor de ea, și că 
dispariţia ei a lăsat un gol atât de mare în inima mea pe care 
nu-l va putea umple cineva vreodată. 

Era februarie când s-a întâmplat. O lună rece, posomorâtă, 
plină de nori și cu puţină zăpadă. Jane tocmai își încheiase tura 
la Mcindoe, farmacia locală, aflată la colţul străzii principale, cea 
mai aglomerată stradă din orașul nostru. Lucra acolo în calitate 
de casieră încă de la absolvirea liceului, de aproape un an și 
jumătate. Ne-a spus că strânge bani pentru facultate, deși știam 
cu toţii că nu este genul care să meargă la facultate. 

Ultima persoană cunoscută care a văzut-o a fost domnul 
Mcindoe, care urmărise prin fereastra din faţă a magazinului 
cum Jane a urcat într-o mașină neagră de tip Volkswagen 
Beetle, oprită chiar lângă bordură. 

Domnul Mcindoe le-a povestit de bunăvoie tuturor celor 
dispuși să asculte. N-a avut loc nicio confruntare, iar persoana 
din spatele volanului nu era un străin pentru Jane, pentru că îi 
făcu semn cu mâna, înainte de a-i deschide ușa din dreapta. 


VP - 67 


Domnul Mclindoe nu a reușit să vadă destul de bine persoana 
de la volan. A observat doar uniforma albastră de casieriţă a lui 
Jane, în momentul în care a intrat în mașină. 

Mașina a plecat. 

Jane a dispărut. 

În zilele de după dispariţia ei, devenise clar că niciunul dintre 
prietenii lui Jane nu conducea acel tip de mașină. Nici prietenii 
acelor prieteni. Persoana de la volan era un străin pentru toată 
lumea, în afară de Jane. 

Mașinile negre de tip Volkswagen Beetle nu sunt ceva ieșit din 
comun. Cei de la evidența auto ne-au anunțat că sunt mii de 
asemenea mașini înregistrate doar în statul Pennsylvania. lar 
domnul Mcindoe nu s-a gândit să noteze numărul de 
înmatriculare al mașinii. Nu avusese niciun motiv s-o facă. Când 
a fost întrebat de poliție, el nu și-a putut aminti nici măcar o 
singură literă sau număr. Mulţi oameni din oraș au folosit asta 
împotriva bietului domn Mcindoe, ca și cum memoria lui slabă ar 
fi fost singurul lucru care ne împiedica să o găsim pe Jane. 

Părinţii mei au fost mai iertători. La câteva săptămâni după 
dispariţie, când părea din ce în ce mai puţin probabil ca Jane să 
fie găsită, tatăl meu a trecut pe la magazin, pentru a-i spune 
domnului Mcindoe că nu-l învinovăţește. 

Nu știam asta la acea vreme. Am aflat-o de la domnul 
Mcindoe, câţiva ani mai târziu, la înmormântarea părinţilor mei. 

Aceea a fost și ziua în care am realizat că Jane nu se va mai 
întoarce. Până atunci, păstrasem o fărâmă de speranţă că dacă 
ar fi fugit pur și simplu, s-ar putea să-și găsească drumul înapoi 
spre casă. Dar decesul părinţilor mei nu a trecut neobservat. A 
fost știrea zilei. Și dacă Jane ar fi auzit despre asta, atunci mă 
gândesc că, în mod cert, s-ar fi întors să-i petreacă pe ultimul 
drum. 

Însă, nu a făcut-o. lar în acel moment, am încetat să o mai 
aştept și să mă gândesc că este bine. În mintea mea Jane li s-a 
alăturat părinţilor mei în mormânt. 

— Chiar dacă este încă în viață, știu că nu se va mai întoarce 
niciodată, spun eu. 

— Îmi pare rău, zice Ingrid, fără a mai adăuga nimic. 

Am întristat-o până la tăcere. 

Ne petrecem următoarele minute nefăcând altceva decât să 
privim spre lac și să simțim mângâierea răcoritoare a brizei pe 


VP - 68 


piele. Crengile copacilor din jurul nostru freamătă în bătaia 
vântului, cu frunzele lor aurii tremurând. Câteva s-au desprins 
de pe ramuri și alunecă spre pământ ca niște confeti. 

— Chiar îţi place la Bartholomeo? întreabă Ingrid, în cele din 
urmă. Sau doar ai spus asta crezând că mie îmi place? 

— Îmi place, spun eu ferm. Ţie nu? 

— Nu sunt sigură. Vocea ei a devenit dintr-odată stinsă și 
lentă. O surpriză, având în vedere că până acum vorbise la 
volumul și viteza maximă. Adică, este drăguţ. Chiar minunat. 
Dar ceva legat de acel loc pare... ciudat. Probabil că nu ai simțit- 
o încă. Dar, cu siguranţă, o vei face. 

Am făcut-o deja. Tapetul. Chiar dacă știu că are un model 
floral și nu este împânzit de feţe sinistre, ceva în legătură cu el 
mă neliniștește. 

Mai mult decât aș vrea să o recunosc. 

— E o clădire veche, spun eu. Ele întotdeauna par ciudate. 

— Dar nu este doar asta. Ingrid își trage genunchii la piept, o 
poziţie ce o face să semene și mai mult cu un copil. Mă sperie. 

— Nu cred că ai de ce să-ţi fie frică, încerc eu să o liniștesc, 
chiar dacă acel tulburător articol trimis de Chloe mi se strecoară 
printre gânduri. 

Blestemul de la Bartholomeo 

— Ai auzit despre lucrurile care s-au întâmplat acolo? spune 
Ingrid. 

— Știu că proprietarul s-a aruncat de pe acoperiș. 

— Acesta e, cum ar fi, cel mai puţin tragic dintre ele. S-au 
întâmplat și lucruri mai rele. Cu mult mai rele. 

În loc să continue, Ingrid se întoarce și se uită peste vârfurile 
copacilor, către Bartholomeo, care se profilează dincolo de ei. In 
colţul de nord se află George, uitându-se în jos spre Central 
Park. La vederea lui mi se umple sufletul de afecţiune. 

— Crezi că un loc poate fi bântuit, chiar dacă nu există 
fantome acolo? întreabă ea. Pentru că mie așa mi se pare. Ca și 
cum Bartholomeo ar fi bântuit de istoria sa. Ca și cum toate 
chestiile rele din trecut s-au acumulat ca praful și acum plutesc 
în aer. lar noi îl inhalăm, Jules. 

— Nu ești obligată să rămâi acolo, zic eu. Vreau să spun, dacă 
te face să te simţi atât de prost. 

Ingrid ridică din umeri. 


VP - 69 


— Unde altundeva aș putea să merg? În plus, am nevoie de 
bani. 

Nu e necesar să mai spună nimic altceva, răspunsul ei este un 
alt semn că am putea avea mai multe în comun decât crezusem 
iniţial. 

— Și eu am nevoie de bani, zic eu, ceea ce este, cu siguranţă, 
motto-ul anului. Nu-mi venea să cred cât de bine e plătită 
această slujbă. Când mi-a spus Leslie, aproape că mi-am pierdut 
cunoștința. 

— Și eu la fel, soro. Îmi cer scuze că te-am speriat mai 
devreme. Sunt bine. Bartholomeo este în regulă. Cred că doar 
mă simt singură, înţelegi? Sunt de acord cu toate regulile cu 
excepţia celei de a nu primi vizitatori. Uneori, mă simt ca la 
închisoare. Mai cu seamă de când a plecat Erica. 

— Cine este Erica? 

— Oh, Erica Mitchell. A stat la 12A înaintea ta. 

Îi arunc o privire. 

— Te referi la proprietară? Femeia care a decedat? 

— Erica a fost una dintre noi, un simplu locatar temporar, 
spune Ingrid. Era simpatică. Am ieșit împreună de vreo două ori. 
Dar apoi a plecat, la câteva zile după sosirea mea. Ceea cea 
fost tare ciudat, ţinând cont de faptul că mai avea de stat cel 
puţin două luni. 

Sunt surprinsă că Leslie nu a menţionat niciodată că a mai 
stat cineva în 12A înaintea mea. Nu că ar fi avut vreun motiv să 
o facă. Nu e treaba mea cine a locuit acolo, însă Leslie mi-a dat 
de înțeles că proprietara tocmai murise, lăsând locul vacant. 

— Eşti sigură că a locuit la 12A? 

— Absolut, spune Ingrid. Mi-a trimis un bileţel de bun venit 
prin liftul de alimente. Când ai ajuns tu, m-am gândit că ar fi 
distractiv să fac același lucru. 

— Ţi-a spus Erica de ce a plecat atât de repede? 

— Nu mi-a spus nimic. Am aflat de la doamna Evelyn, la o zi 
după ce-a plecat. Bănuiesc că a găsit un loc nou unde să stea 
sau ceva de genul. M-am întristat, pentru că era frumos să am o 
vecină cu care să-mi petrec timpul. Faţa lui Ingrid se luminează. 
Hei, am o idee. Ar trebui să facem asta în fiecare zi. Să luăm 
prânzul în parc, până ni se scurge termenul. 

Ezit, nu din cauza că nu-mi place de Ingrid. Îmi place și destul 
de mult. Dar nu sunt sigură că voi rezista să-mi petrec timpul cu 


VP - 70 


ea în fiecare zi. Numai de la această după-amiază am rămas 
epuizată. 

— Te rog, mă imploră ea. Mă simt atât de plictisită în acea 
clădire, iar în faţa noastră e un enorm parc de explorat. 
Gândește-te la asta, Juju*. Apropo, așa am decis să te numesc. 

— Am observat, spun eu, neputând să-mi ascund zâmbetul. 

— Știu că nu e perfect, dar numele tău este deja un fel de 
pseudonim, așa că nu am prea multe opţiuni. Și știu că există o 
conotaţie malefică a acestui cuvânt. Dar există și un Juju bun. Tu 
ești cel bun. Cu siguranţă. 

Mă îndoiesc de asta. Am avut o karma destul de nefastă, care 
m-a urmărit ani de zile. 

— Și, după cum spuneam, gândește-te la mulţimea de lucruri 
distractive pe care le-am putea face, Juju. Ingrid începe să 
enumere pe degete toate opțiunile. Am putea privi păsările. Am 
putea face picnicuri. Plimbări cu barca. Putem mânca o mulţime 
de hotdogi. Ce spui? 

Îmi aruncă o privire nerăbdătoare. E plină de speranţă și 
umilă în același timp. Și singuratică. La fel de singuratică cum 
m-am simţit și eu în ultimele două săptămâni. In afară de Chloe, 
toți prietenii mei s-au evaporat. Nu știu dacă este din vina mea 
sau a lor. Poate că i-am dat la o parte fără să-mi dau seama. 
Sau poate că este efectul secundar al acestei perioade nefericite 
prin care trec. O pierdere duce inevitabil la o altă pierdere. Mai 
întâi Jane, apoi părinţii mei, pe urmă locul de muncă și Andrew. 
Cu fiecare pierdere, din ce în ce mai mulţi prieteni s-au 
îndepărtat. 

Poate că Ingrid este persoana care va schimba lucrurile. 

— Sigur, spun eu. Contează pe mine. 

Ingrid bate din palme, entuziasmată. 

— Atunci așa rămâne. Ne vom întâlni la prânz, în hol. Dă-mi 
telefonul tău. 

ÎI scot din buzunar și i-l înmânez solemn. Ingrid își salvează 
propriul numărul de telefon în lista mea de contacte, scriindu-și 
numele cu majuscule. Fac același lucru cu telefonul ei, tastându- 
mi numele în mod adecvat, cu litere mici. 


4 Juju - termen originar din Africa de Vest care se referă la un anumit tip de energie. 
Juju cel bun simbolizează energia fericirii, a vindecării, păcii și protecţiei. Juju cel rău, 
în schimb, reprezintă o energie distructivă, manipulatoare, nesănătoasă și nefericită. 


VP -71 


— Te voi bombarda cu mesaje dacă încerci să mă lași baltă, 
mă avertizează ea. lar acum, să pecetluim înțelegerea cu un 
selfie. 

Ține telefonul meu sus și se lipește de mine. Feţele noastre 
acoperă tot ecranul, Ingrid rânjind nebunește și eu arătând ușor 
ameţită în urma acestei întâlniri. Totuși, zâmbesc. Este pentru 
prima dată, după mult timp, când lucrurile nu par a fi atât de 
rele. Am un loc unde pot locui temporar, bani pe care urmează 
să-i primesc și o nouă prietenă. 

— Perfect, spune Ingrid butonând telefonul. 

Cu un click, pactul nostru este complet. 


Capitolul 11 


Îmi petrec prima noapte la Bartholomeo, încântată de felul în 
care s-au aranjat lucrurile. Seara se desfășoară într-o succesiune 
de pași improvizaţi, un dans al fericirii, alcătuit pe loc. 

În primul rând, urc scara în spirală până în dormitor, îmi scot 
pantofii și pășesc pe covorul moale și pufos. Atunci când calc pe 
el mă simt ca și cum aș avea parte de un veritabil masaj la 
picioare. 

Apoi, îmi umplu cada artizanală din baie, torn puţină spumă 
pe care am găsit-o sub chiuvetă și stau sub apă până când 
aroma de lavandă scumpă mă învăluie, și pielea mea devine 
toată roz, iar vârfurile degetelor îmi sunt brăzdate de mici 
încrețituri. 

După baie, încălzesc în cuptorul cu microunde o pizza 
congelată, lipicioasă și fierbinte, o răstorn pe o farfurie din 
porțelan, atât de frumoasă și delicată, încât până și cea mai 
mică atingere mă face să am emoţii. Găsesc o cutie de chibrituri 
într-unul din sertare și aprind lumânările din sufragerie. Mănânc 
în singurătate, stând într-un capăt al mesei uriașe, acompaniată 
de lumina pâlpâitoare a lumânărilor, ce se reflectă în geam. 

După cină, deschid unul dintre vinurile pe care mi le-a dăruit 
Chloe și mă așez lângă fereastra camerei de zi, savurându-l în 
timp ce noaptea coboară peste Manhattan. In Central Park, 
felinarele, amplasate de-a lungul trotuarului, se aprind, 
proiectând o lumină strălucitoare, fantomatică asupra 


VP- 72 


alergătorilor, turiștilor și cuplurilor care se învălmășesc pe acolo. 
Privesc prin telescopul de aramă de lângă fereastră, spionând 
un astfel de cuplu, care merge mână în mână. Se despart cu o 
ezitare, degetele lor întinzându-se, pentru a prelungi acele 
ultime clipe de contact. 

Golesc un pahar cu vin. 

Îl umplu din nou. 

Încerc să mă prefac că nu sunt într-atât de singură pe cât mă 
simt. 

e 

Timpul trece. Orele se scurg una după alta. După ce termin al 
treilea pahar, mă retrag în bucătărie și zăbovesc pe acolo, 
clătesc paharul și şterg blaturile curățate mai devreme. Imi 
umplu un al patrulea pahar de vin, dar, în cele din urmă, decid 
că nu este o idee bună. Nu vreau să mă îmbăt criţă pentru a 
doua oară în decursul a doar două săptămâni, chiar dacă 
ocaziile nu ar putea fi mai diferite. Prima oară a fost atunci când 
Chloe m-a scos în oraș pentru câteva pahare de Margarita, o 
beţie tristă, care s-a soldat cu mine scuturându-mă de plâns 
printre înghiţituri. Dar acum sunt inexplicabil de fericită, 
mulțumită și, pentru prima dată după mult timp care a părut să 
se întindă o veșnicie, mă simt plină de speranţă. 

Fără să mă gândesc, iau cutia de chibrituri de pe blat și 
aprind unul. Îmi ţin apoi mâna stângă la câţiva centimetri 
deasupra flăcării, simţindu-i căldura arzătoare în palmă. 
Obișnuiam să fac asta destul de des, însă n-am mai făcut-o de 
secole. Nu avusesem nevoie. 

Acum, acel vechi impuls s-a întors și cobor încet mâna spre 
flacără gândindu-mă la părinţii mei, la Jane și Andrew, la focul 
care răvășește marginile fotografiilor, înainte de-a se îndrepta 
spre centru. 

Căldura din palmă devine din ce în ce mai intensă, 
transformându-se brusc în durere. 

Însă nu-mi retrag mâna. Nu încă. 

Am nevoie să mă rănească puţin mai tare. 

Nu mă opresc decât atunci când mâna îmi zvâcnește de 
durere. Instinctul de autoconservare lovindu-mă din plin. Sting 
chibritul, iar flacăra dispare într-o clipă, lăsând în urmă câteva 
dâre de fum învolburat, singurul semn că a fost vreodată aprins. 


VP-73 


lau un alt chibrit și-l aprind cu intenţia de a repeta procesul, 
când un sunet ciudat se ridică dinspre tunelul liftului pentru 
alimente. Deși este ușor camuflat de ușa dulapului închis, pot să 
afirm cu certitudine că nu este produs de lift. Nu aud scârţâitul 
slab al scripetelui. 

Acest zgomot este diferit. 

Mai tare. Mai ascuţit. Mai uman. 

Îmi dau seama că este un țipăt care se înalţă prin casa liftului, 
din apartamentul de mai jos. 

Apartamentul lui Ingrid. 

Rămân înlemnită în bucătărie, cu capul întors, ascultând cu 
atenţie un al doilea țipăt, în timp ce chibritul aprins își arde 
drumul către degetul meu mare și arătător. Când flacăra îmi 
atinge degetele mă străbate un fulger fierbinte de durere, strig, 
arunc  chibritul, urmărindu-l cum se stinge pe podeaua 
bucătăriei. 

Arsura mă determină să acţionez. Sugându-mi vârful 
degetului pentru a domoli durerea, alerg iute din bucătărie pe 
hol, până în vestibul. les imediat din apartament, deplasându- 
mă de-a lungul coridorului de la etajul 12, în drum spre scară. 

Țipătul, sau cel puţin ceea ce cred eu că fusese un țipăt, se 
învârte din nou și din nou în capul meu când cobor la etajul 11. 
Ceva îmi spune că trebuie să verific ce face Ingrid. Ar putea fi 
rănită. Ar putea fi în pericol. Sau ar putea fi în regulă, iar eu, pur 
și simplu exagerez. Mi s-a mai întâmplat și înainte, fiindcă toate 
experienţele mele de după vârsta de șaptesprezece ani m-au 
învățat să-mi fac griji în continuu. 

Dar ceva legat de acest sunet îmi spune că nu exagerez 
deloc. Ingrid a ţipat. În mintea mea, sunt convinsă de asta. Mai 
ales acum când pășesc prin liniștea apăsătoare din 
Bartholomeo. Peste tot e numai liniște. Ascensorul, aflat la unul 
dintre etajele de mai jos, stă nemișcat. Pe scară, singurul sunet 
pe care îl aud este foșnetul rezervat al pașilor mei. 

Când ajung la etajul 11, îmi verific ceasul. Ora unu noaptea. 
Încă un motiv de îngrijorare. Și mă pot gândi la o mulţime de 
motive sinistre pentru care o persoană ar scoate un astfel de 
țipăt la această oră. 

Ajunsă la ușa de la 11A, mă opresc înainte de a bate, sperând 
că voi auzi un alt sunet, mai pozitiv, care îmi va spulbera grijile. 
Cum ar fi, Ingrid vorbind tare la telefon. Sau un hohot de râs. 


VP - 74 


În schimb, nu aud nimic, ceea ce mă convinge să bat la ușă, 
încet, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi rezidenţi de pe etaj. 

— Ingrid? Sunt Jules. Este totul în regulă? 

Trece o secundă. Apoi zece. Douăzeci. Mă pregătesc să bat 
din nou, când ușa se deschide și apare Ingrid. Mă privește, cu 
ochii mari, surprinsă. 

— Jules, ce cauţi aici? 

— Am vrut să văd dacă ești bine, zăbovesc, nehotărâtă. Mi s-a 
părut că am auzit un țipăt. 

Ingrid face o pauză. O pauză de câteva secunde în care se 
forțează să zâmbească. 

— O fi fost de la televizorul tău. 

— Nu mă uitam la televizor. Era... 

Mă opresc, nu sunt sigură dacă ar trebui să mă simt 
stânjenită sau ușurată, sau ambele. În schimb, mă îngrijorez și 
mai mult. Comportamentul ei pare suspect. Vorbește cu o voce 
plată și reticentă, foarte diferită de moara stricată pe care o 
avea în parc. Nu-i văd decât jumătate din corp prin crăpătura 
ușii. Este îmbrăcată în aceleași haine de mai devreme și stă cu 
mâna dreaptă înfundată în buzunarul din față al blugilor, de 
parcă ar căuta ceva. 

— A sunat ca un țipăt, zic în sfârșit. L-am auzit și m-am 
îngrijorat. 

— Nu am fost eu, spune Ingrid. 

— Dar am auzit ceva. 

— Sau ai crezut că ai auzit. Se întâmplă mereu. Sunt bine. 
Serios. 

Însă faţa ei spune cu totul altceva. Pe lângă zâmbetul 
încordat, se vede o licărire întunecată în acei ochi sălbatici. Par 
să ardă a pericol nerostit. Realizez că e speriată. 

Mă apropii mai tare de ușă, privind-o direct în ochi. 

— Eşti sigură? șoptesc eu. 

Ingrid clipește. 

— Da. Totul este bine. 

— Atunci îmi pare rău că te-am deranjat, zic, îndepărtându- 
mă de ușă și forțându-mă și eu să zâmbesc. 

— Drăguţ din partea ta să-ţi faci atâtea griji, spune Ingrid. Eşti 
o scumpă. 

— Înțelegerea noastră rămâne valabilă? 

— La 12 fix, răspunde Ingrid. Să fii acolo și să te ţii de cuvânt. 


VP-75 


Îi fac un semn cu mâna și mă îndepărtez câţiva pași pe hol. 
Ingrid nu-mi face semn înapoi. În schimb, mă privește lung, 
zâmbetul îi dispare de pe faţă chiar înainte de a închide ușa. 

În acest moment, nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Dacă 
Ingrid spune că este bine, atunci trebuie să am încredere în ea. 
Dacă spune că nu am auzit niciun țipăt, atunci așa să fie. Dar, în 
timp ce urc cele două rânduri de scări, unul până la etajul 12, 
celălalt până în dormitorul de la 12A, nu pot scăpa de senzaţia 
că Ingrid m-a minţit. 


VP - 76 


ACUM 


Bernard pleacă. 

Intră un alt doctor. 

Este mai în vârstă. Are părul alb ca zăpada, maxilarul puternic 
și poartă o pereche de ochelari mici, așezați în fața ochilor să-i 
căprui. 

— Bună! Sunt Dr. Wagner. 

Îşi pronunță numele cu un accent german, folosind V în loc de 
W. De fapt, toate cuvintele sale sunt îngroșate de un accent dur 
și totodată fermecător. 

— Cum te simti? 

Nu prea știu cum ar trebui să mă simt, pentru a da un răspuns 
corect. Îmi amintesc vag că mi s-a spus că am fost lovită de o 
mașină, cred că ar trebui să mă consider norocoasă având în 
vedere că nu am murit. 

— Mă doare capul, spun eu. 

— Îmi imaginez că te doare, zice Dr. Wagner. A fost o lovitură 
destul de puternică. Din fericire, nu ai nicio comotie. 

Îmi ating din nou bandajul. Mult mai ușor de data aceasta. 
Suficient cât să-mi simt conturul capului sub țesătură. 

— Funcțiile vitale sunt bine. Acesta este lucrul cel mai 
important, concluzionează doctorul Wagner. Vei observa câteva 
vânătăi care se întind de la coapsă până la cutia toracică. Dar 
nu ai niciun os rupt, nicio leziune internă. Putea fi mult mai rău 
luând în considerare situația per ansamblu. 

Încerc să dau din cap, dar proteza de la gât mă împiedică. 
Este fierbinte și grea. În jurul claviculei mi s-au format picături 
de transpiratie. Strecor un deget în spatele protezei, încercând 
să îndepărtez o parte dintre ele. 

— Vei putea scoate proteza destul de curând, spune Dr. 
Wagner. E doar o măsură de precauție. Dar, deocamaată, 
trebuie să-ți pun câteva întrebări. 

Nu spun nimic. Nu sunt sigură că voi fi în stare să răspund. Nu 
sunt sigură că mă va crede dacă îi povestesc. Și totuși, încerc să 
fac o scurtă mișcare din cap. 

— Ce-ti aduci aminte despre accident? 

— Nu prea multe. 


VP - 77 


— Dar ţi-l amintesti? 

— Da. 

Cel putin, așa cred. Nu-mi amintesc nimic concret. Doar 
fragmente. Inspir adânc, încercând să-mi adun gândurile. Dar 
sunt o mulțime, nesigure și imposibil de controlat. Imi simt 
craniul ca un glob cu zăpadă, zguduit recent, în care se rotesc 
informații importante, dar care încă nu au aterizat la sol. Și nu 
mă pot agăța nici măcar de unul singur, indiferent cât de mult 
încerc. 

Îmi amintesc un scârțâit de roti. 

O rafală de claxoane. 

Un strigăt de panică, undeva în spatele meu. 

Durere. Întuneric. i 

Același lucru și cu sosirea mea la spital. Imi amintesc doar o 
parte din cele întâmplate. Bernard și uniforma lui strălucitoare, 
și veștile nefericite despre accidentul de mașină ce mi s-au 
comunicat. Dar nu-mi amintesc cum am ajuns aici sau ce anume 
am spus atunci când am făcut-o. 

O pun pe seama analgezicelor. Ele m-au ametit. 

— Să încercăm o altă întrebare, spune doctorul Wagner. Un 
martor a spus că te-a văzut ieșind în fugă din Bartholomeo și 
intrând direct în traficul din sensul opus. Spune că nu ai ezitat 
deloc. Nici măcar pentru o secundă. 

Îmi amintesc asta. 

Chiar dacă tot ce-mi doresc este să uit. 

— Da, este adevărat, șoptesc eu. 

Doctorul îmi aruncă o privire intrigată din spatele ochelarilor 
să-i minuscul. 

— Acesta nu este tocmai un comportament normal. 

— Nu au fost tocmai cele mai normale circumstanțe. 

— Sună ca și cum ai fi fugit de cineva. 

— Nu, spun eu. Am evadat. 


VP - 78 


PATRU ZILE MAI DEVREME 


Capitolul 12 


Îmi visez familia. 

Mama, tata și Jane, arătând exact ca ultima dată când am 
văzut-o. În amintirile mele va avea mereu nouăsprezece ani. 

Toţi trei se plimbă printr-un Central Park pustiu, fiind singurii 
oameni de acolo. E noapte, iar parcul este negru ca smoala, 
toate felinarele sunt stinse. Chiar și așa, familia mea emană o 
lumină proprie, strălucind într-o nuanţă de gri pal, în timp ce 
traversează parcul. 

Îi urmăresc, de pe acoperișul de la Bartholomeo, cum 
înaintează. Stau așezată lângă George, una dintre aripile sale 
din piatră fiind înfășurată în jurul meu, într-o semi îmbrăţișare. 

leșiți din parc, părinţii mei mă văd și îmi fac cu mâna. Jane mă 
strigă, cu palmele strălucitoare făcute căuș la gură. 

— Nu ai ce căuta acolo, strigă ea. 

Imediat ce cuvintele ajung la mine, George își mișcă aripa. 

Nu mă mai îmbrățișează. 

Mă împinge. 

Îi simt aripile reci din piatră pe spate în timp ce mă împinge 
de pe acoperiș. În secunda următoare mă aflu în cădere liberă, 
răsucindu-mă în aer înainte de-a mă prăbuși pe trotuar. _ 

Mă trezesc cu un țipăt oprit în gât, gata să-l eliberez. Il reprim, 
tușind de câteva ori, apoi mă ridic și îl privesc pe George prin 
fereastră. 

— Prietene, n-a fost deloc frumos ce-ai făcut, îl dojenesc eu. 

Ecoul cuvintelor mele abia se pierde în dormitorul obscur, 
când aud ceva. 

Un zgomot venind de la parter. 

Nici nu sunt sigură că se poate cataloga drept un zgomot. 
Este mai degrabă o senzaţie. Un sentiment greu de descris, ca și 
cum nu aș fi singură în apartament. Dacă cineva mi-ar cere să-l 
descriu, nu as ști cum. Nu este un sunet ușor de definit. Nu sunt 
pași. Nu sunt atingeri. Nu e nici măcar un foșnet, deși e cea mai 
apropiată comparaţie la care mă pot gândi. 

VP - 79 


Mișcare. 

Asta e ceea ce pare a fi. 

Ceva ce se mișcă prin spațiu și lasă o ușoară șoaptă în urma 
sa. 

Mă dau jos din pat și mă îndrept spre vârful treptelor, 
aplecându-mă peste ele ca să aud mai bine, dar nu aud nimic. 
Însă acel sentiment, de ţi se ridică părul pe spate, persistă. Nu 
sunt singură în apartament. 

Îmi trece prin cap că ar putea fi Leslie Evelyn, făcând o 
verificare de dimineaţă a locuinţei pentru a vedea dacă respect 
regulile. Sunt sigură că are un set de chei de rezervă. Deranjată, 
îmi îmbrac halatul de baie zdrenţuit și cobor scările. Nu a spus 
nimic despre astfel de verificări. Nu aș fi acceptat una ca asta. 

Pe cine încerc să păcălesc? Pentru 12.000 de dolari, sunt de 
acord cu aproape orice. 

Dar când ajung la parter, găsesc apartamentul gol. Ușa este 
încuiată, iar lanţul stă la locul lui, neatins. Zgomotul sau 
prezenţa a fost doar în imaginaţia mea. Rămășițe confuze ale 
coșmarului pe care l-am avut. 

Epuizată, dar prea agitată ca să mă întorc la somn, mă 
îndrept spre bucătărie să-mi fac o cafea. În locul unei mașinării 
rapide și ușoare Keurig, apartamentul are un aparat de cafea de 
cea mai înaltă tehnologie, absurd de complex. Imi ia câteva 
minute groaznice doar ca să-l pun în funcţiune. Durează atât de 
mult până când lichidul maroniu începe să picure în ceașcă, 
încât corpul meu efectiv îmi arată cum suferă după cofeină. 

Cât se pregătește cafeaua, mă întorc la etaj și fac un duș, 
încercând să scap de amintirea coșmarului de mai devreme. 
Doamne, ce vis ciudat și îngrozitor! 

Au existat și altele, desigur. Nu la mult timp după moartea 
părinţilor mei. Coșmaruri cu paturi în flăcări, fum dens, organe 
interne înnegrite de boală. Unele erau atât de înfricoșătoare, 
încât Chloe fusese nevoită să mă scuture până mă trezeam, căci 
strigătele mele amenințau să trezească întreaga clădire. Dar 
niciunul nu a părut vreodată atât de adevărat, atât de real. O 
parte din mine își face griji că, dacă mă uit pe fereastră la 
Central Park, familia mea va fi în continuare acolo, luminându-și 
calea peste Podul Bow. 

Așa că îmi petrec dimineaţa urmărind ceasurile. 

Ceasul digital cu alarmă din dormitor în timp ce mă îmbrac. 


VP - 80 


Ceasul de la cuptorul cu microunde în timp ce-mi torn cafeaua 
care a stat prea mult la infuzat. 

Ceasul bunicului în timp ce beau cafeaua în camera de zi, 
numărând perechile de ochi de pe tapet. Numărătoarea mea se 
oprește la șaizeci și patru când pendulul ceasului anunţă ora. 
Oftez dezamăgită. Este abia ora nouă. 

Când am fost concediată, mi s-a înmânat un dosar informativ. 
Sfaturi pentru căutarea unui nou loc de muncă, consiliere în 
carieră și informaţii despre creditele pentru studenți, în cazul în 
care aș vrea să mă întorc la facultate. Tot de ce aveam nevoie 
pentru a înfrunta viața de șomer. 

Din păcate acel dosar nu îţi spune și ce să faci cu tot acest 
timp liber. Este o altă problemă pe care nimeni nu o înţelege, 
doar cei care au mai fost în această situaţie. Și anume faptul că 
șomajul este plictisitor. Degradant de plictisitor. 

Oamenii nu au habar cât de mult timp îţi consumă mersul la 
serviciu. Pregătirea. Drumul propriu-zis. Cele opt ore petrecute 
la birou. Drumul înapoi acasă. Atât de mult timp este în mod 
implicit ocupat. Fără toate acestea, rămân o mulţime de ore 
libere, care ţi se perindează prin faţa ochilor, așteptând să fie 
completate. 

Ucide timpul înainte să te ucidă el pe tine. 

Tatăl meu mi-a spus asta, după ce mama s-a îmbolnăvit, iar el 
și-a pierdut slujba. Se afla în apogeul scurtei perioade în care 
fusese de-a dreptul obsedat de căsuţele pentru păsări. Petrecea 
ore întregi în garaj construindu-le, fără vreun scop anume. Când 
l-am întrebat de ce o face, și-a desprins privirea de la scândura 
de pin pe care o picta și mi-a spus: 

— Pentru că am nevoie de măcar un lucru în viaţa mea pe 
care să-l pot controla. 

Cuvintele lui capătă sens abia acum, când mă uit în urmă. La 
vârsta de nouăsprezece ani, eram confuză. Ca adult șomer, îl 
înţeleg perfect. Să găsesc ceva ce aș putea controla este greu, 
pentru că întreaga mea viață pare a fi lovită constant de un 
uragan. 

Așa că îmi omor timpul căutând locuri de muncă. Nu găsesc 
nicio ofertă pe care să n-o fi văzut zilele trecute. Fac puţină 
curățenie, chiar dacă totul este deja curat. Golesc coșurile de 
gunoi care nu au aproape nimic în ele și duc punga la pubela, 
situată într-un spaţiu discret, lângă scară. Arunc punga înăuntru 


VP - 81 


și o ascult cum alunecă în jos, până în subsol, unde aterizează 
cu o bufnitură ușoară. 

Incă cinci secunde irosite. 

Când ceasul bunicului anunță ora prânzului, ies din 
apartament, fără a întâlni vreo faţă nouă în drumul meu către 
holul de la intrare. Aceleași persoane vin și pleacă. Domnul 
Leonard și asistenta lui, chinuindu-se să urce scările, Marianne 
Duncan și Rufus în holul principal, întorcându-se de la plimbare. 
Astăzi, Marianne poartă o pelerină într-o nuanţă de verde ca 
spuma mării, cu un turban asortat. lar Rufus, o eșarfă roșie. 

— Bună, draga mea, mă salută Mariane, ajustându-și ochelarii 
de soare și îndreptându-se spre ascensor. Astăzi e cam răcoare 
afară, nu-i așa Rufus? 

Câinele latră în semn de aprobare. 

Deoarece Ingrid încă n-a ajuns, merg la căsuţele poștale să 
verific dacă a venit ceva pentru apartamentul 12A. 

Inchid căsuţa poștală și mă uit la ceas. 

Douăsprezece și cinci minute. 

Ingrid întârzie. 

Când telefonul îmi sună în buzunar, mă întind imediat după el, 
crezând că ar putea fi ea. Stomacul mi se întoarce pe dos când 
văd cine mă sună de fapt. 

Andrew. 

Resping apelul. O secundă mai târziu primesc un mesaj. 


Te rog, suna-mă. 
Urmat de încă unul. 
Putem vorbi? 
Apoi al treilea. 
Te rog!!! 


Nu-i răspund. Nu merită. La fel cum nu m-a meritat nici pe 
mine. 

Abia acum înțeleg că nu ar fi trebuit să pornim această relaţie 
de la bun început. Nu aveam nimic în comun. Chloe tocmai îl 
întâlnise pe Paul, iar eu mă simţeam singură. Dintr-odată, a 
apărut Andrew, gardianul simpatic pe care-l vedeam tot timpul 


VP - 82 


golind coșurile de gunoi când plecam de la muncă. Curând, am 
început să-mi iau rămas bun de la el. Ceea ce a dus la mici 
discuţii lângă lift. Apoi, cu fiecare zi ce trecea, conversațiile au 
devenit mai lungi. 

Părea prietenos și deștept, și puţin timid. lar gropiţele îi 
ieșeau în evidenţă, atunci când zâmbea. Și o făcea mereu când 
eram eu prin preajmă. 

In cele din urmă, m-a invitat în oraș. Am acceptat. Totul a 
evoluat natural. Mai multe întâlniri. Sex. Mult sex. Ne-am mutat 
împreună. O înţelegerea tacită că așa se vor desfășura lucrurile 
de acum încolo. 

M-am înșelat amarnic. 

In zilele următoare, după ce-am plecat, sentimentele mele 
față de Andrew au evoluat de la durere la furie și la sentimentul 
de a fi abandonată încă o dată. L-am urât pentru că m-a trădat. 
M-am urât pe mine pentru că am avut încredere în el. După care 
a apărut o altă emoție, și mai cumplită: respingerea. De ce nu 
eram destul de bună pentru el? De ce nu eram destul de bună 
pentru nimeni? De ce toţi oamenii pe care-i iubeam mă 
părăseau? 

Mă uit din nou la telefon. Ingrid este deja cu zece minute în 
întârziere. 

Mă întreb dacă am înţeles corect locul întâlnirii și dacă nu 
trebuia să ne întâlnim în Central Park, mai degrabă. Mi-o și 
imaginez, flirtând cu unul dintre artiștii ambulanți din parc, 
gândindu-se că am lăsat-o baltă. 

Îi trimit un mesaj. 


Trebuia să ne întâlnim în parc? 


Trec două minute. Cum nu primesc niciun răspuns, decid să 
merg și să verific. Mi se pare mai raţional decât să-i mai trimit 
un mesaj. La ieșirea din Bartholomeo, îl caut pe Charlie să-l 
întreb dacă a văzut-o cumva părăsind clădirea. În schimb, dau 
peste un alt portar, un bărbat mai în vârstă, zâmbitor, al cărui 
nume încă nu-l cunosc. El îmi spune că Charlie a lucrat în tura 
de noapte și că și-a luat liber pentru această după-amiază, din 
motive de sănătate. 

— Urgenţă de familie, spune el. Ceva legat de fiica lui. 


VP - 83 


Îi mulţumesc și merg mai departe, traversând strada către 
parc. Afară este mai înnourat decât cu o zi în urmă și mult mai 
rece, ceea ce prevestește apropierea grabnică a iernii. Cu 
siguranţă nu este cea mai distractivă perioadă a anului. 

În scurt timp ajung în Strawberry Fields unde doi artiști 
ambulanți se duelează prin cântece, în părţi opuse ale 
mozaicului. Fiecare dintre ei a reușit să adune câţiva ascultători 
ușor de mulțumit. Ingrid nu este printre ei. 

Mai verific o dată telefonul. Nimic. 

Merg mai departe, îndreptându-mă către lac și banca pe care 
am stat împreună. Mă așez și-i mai trimit un mesaj. 


Sunt în parc. Aceeași bancă de ieri. 


După ce trec încă cinci minute fără să primesc niciun răspuns, 
îi trimit al treilea mesaj. 


Este totul în regulă? 


Îmi dau seama cât de îngrijorată par, dar ceva numi miroase a 
bine în toată treaba asta. Mă gândesc la noaptea trecută - 
țipătul ce s-a auzit din apartamentul ei, intervalul nesfârșit de 
timp până mi-a răspuns, deschiderea ușii, scânteierea 
întunecată din ochii ei care parcă încerca să mă avertizeze că 
ceva nu era în regulă. 

Îmi spun că nu am motive să fiu îngrijorată. 

Și totuși sunt. 

Trebuie să-i mulţumesc lui Jane pentru asta. La început, în 
ziua în care a dispărut, am fost remarcabil de indiferenți cu toții. 
Avea nouăsprezece ani, era neastâmpărată și adora să 
hoinărească de una singură, fără a anunţa pe cineva. Câteodată 
lipsea de la cină și se întorcea abia după miezul nopţii, mirosind 
a bere și ţigări, consumate în subsolul casei vreunui amic. 

Când nu s-a întors acasă în acea noapte, cu toţii am presupus 
că scenariul se repetă. Am luat cina fără ea. Ne-am uitat la 
televizor la câteva filme stupide despre extratereștri. Apoi 
părinţii mei s-au dus la culcare, iar eu am rămas să recitesc 
fragmentele mele preferate din /nima unui visător. Luând în 
considerare toate aceste lucruri, era o seară obișnuită în casa 
familiei Larsen. 


VP - 84 


Abia în dimineaţa zilei următoare ne-am dat seama că ceva 
este în neregulă. Tatăl meu s-a trezit să meargă la baie. În drum 
spre baie, a observat că ușa de la dormitorul ei era încă 
întredeschisă, camera goală, iar patul, neatins. Ne-a trezit pe 
mama și pe mine, întrebându-ne dacă o auzisem pe Jane venind 
acasă în timpul nopţii. Nu am auzit-o. După mai multe runde 
incomode de apeluri telefonice matinale la prietenii ei, în cele 
din urmă ne-a izbit crudul adevăr al întregii situaţii. 

Jane dispăruse. 

De fapt, ea lipsea încă din după-amiaza precedentă și nimeni 
dintre noi nu s-a gândit să verifice dacă e bine. Când îmi 
amintesc de lipsa noastră de interes, din acele prime ore, nu pot 
să nu mă întreb, dacă Jane era să fie aici, în cazul în care am fi 
acţionat mai devreme sau am fi fost puţin mai îngrijoraţi din 
start. 

Acum am ajuns să îmi fac prea multe griji. La facultate, o 
înnebuneam pe Chloe, insistând să mă sune de câteva ori pe zi. 
În rarele ocazii în care nu o făcea, mă lovea un acces de 
anxietate pe care-l simţeam până în stomac. Și sunt la fel de 
anxioasă în legătură cu Ingrid. Îmi fac o mulţime de griji care se 
amplifică și mai mult atunci când îmi verific din nou telefonul și 
văd că este ora 12:45. 

les din parc și mă întorc îngrijorată la Bartholomeo. Pe drum, 
trimit un alt mesaj, rugând-o pe Ingrid să răspundă. Știu că 
reacționez exagerat, dar nu-mi pasă. 

Ajunsă în interiorul clădirii, trec pe lângă Dylan, celălalt 
locatar temporar. Este îmbrăcat pentru o tură de alergare. 
Pantaloni sport și teniși. Din căștile sale răsună violent sunetele 
chitarelor electrice. Intru în liftul din care tocmai a ieșit, cât pe 
ce să apăs butonul pentru ultimul etaj, din inerție, dar în schimb 
îl apăs pe cel pentru etajul unsprezece. Mă gândesc că nu ar 
strica să verific ce face Ingrid. Poate că se simte rău și nu și-a 
verificat telefonul. Poate că i s-a descărcat bateria și așteaptă cu 
nerăbdare să se încarce. 

Sau poate, doar poate, bănuielile mele despre noaptea 
trecută sunt corecte și Ingrid a avut probleme, dar era prea 
speriată ca să vorbească cu mine despre asta. Inchid ochii și îmi 
reamintesc golul din vocea ei, acel zâmbet șters și felul în care i- 
a dispărut de pe faţă chiar înainte de-a închide ușa. 


VP - 85 


Când ajung lângă apartamentul 11A, îmi verific ultima oară 
telefonul pentru a vedea dacă nu am primit vreun răspuns din 
partea lui Ingrid. După ce mă conving că ecranul este gol, bat la 
ușă. Două bătăi ușoare, ca și cum aceasta ar fi o vizită obișnuită 
și nu efectul grijilor nebunești care-mi încolțesc în adâncul 
sufletului. 

Ușa se deschide. 

Dar dincolo de ea stă Leslie Evelyn, îmbrăcată într-un alt 
costum marca Chanel. Unul la fel de roșu precum tapetul din 
12A. Are o expresie nedumerită pe faţă. O buclă de păr i s-a 
desprins din coc, iar acum îi atârnă în jos, pe frunte. 

— Jules, exclamă ea, fără a depune un efort prea mare pentru 
a-și ascundă uimirea. Ce-ţi mai face braţul? 

Ating absentă bandajul ascuns sub haine. Tăietura este atât 
de mică, încât abia de-o observ. 

— E bine, spun eu privind peste umărul ei, în apartament. O 
caut pe Ingrid. 

— Nu este aici, zice Leslie cu un oftat evident. 

— Ştiţi unde o pot găsi? 

— Nu știu, drăguto. Imi pare rău. 

— Dar nu este acesta apartamentul ei? 

— A fost. 

Observ că a folosit timpul trecut și fruntea mi se încruntă. 

— Nu mai locuiește aici? 

— Nu, spune Leslie ferm. Ingrid a plecat. 


Capitolul 13 


Jane a plecat. 

Asta mi-a spus tata, la o săptămână după ce sora mea nu s-a 
mai întors acasă. Era aproape miezul nopţii, iar noi doi stăteam 
singuri în bucătărie, mama băgându-se în pat câteva ore mai 
devreme. Până în acel moment, persoana cu mașina neagră 
devenise cunoscută în întreaga regiune, poliţia vorbise cu 
prietenii lui Jane, iar poza ei apărea pe fiecare stâlp de telegraf 
și pe fiecare vitrină din zonă. Tatăl meu a luat o înghiţitură din 
cafeaua neagră pe care o consuma de zile întregi și mi-a spus, 
simplu și trist: 


VP - 86 


— Jane a plecat. 

Îmi amintesc că m-am simţit mai mult confuză decât tristă. 
Încă speram că Jane se va întoarce. În acel moment, ceea ce nu 
puteam înţelege era motivul din cauza căruia ne părăsise. Simt 
aceeași confuzie acum, când o privesc pe Leslie aranjându-și 
bucla rebelă de păr. 

— A plecat? Nu mai locuiește aici? 

— Nu, spune Leslie cu o privire disprețuitoare. 

Mă gândesc la reguli. Probabil că Ingrid a încălcat vreuna. Una 
importantă. Este singurul argument pe care îl pot găsi pentru 
această plecare bruscă și neașteptată. 

— A făcut ceva greșit? 

— Nu, din câte știu eu, spune Leslie. Nu a fost dată afară, 
dacă la asta te referi. 

— Dar Ingrid mi-a spus că va mai sta aici încă zece 
săptămâni. 

— Așa ar fi trebuit. 

Sunt lovită de un nou val de confuzie. Nimic din toate acestea 
nu are sens. 

— Și a plecat așa, din senin? 

— Exact, îmi răspunde Leslie. Rapid și fără să ne anunțe, aș 
putea adăuga. 

— Ingrid nici măcar nu v-a spus că pleacă? 

— Nu. Chiar aș fi apreciat dacă mă anunţa din timp, în 
schimb, doar s-a strecurat afară în miez de noapte. 

— A văzut-o cineva plecând? Ce portar a fost de serviciu? 

— Charlie, dar nu a văzut-o. 

— Cum așa? 

— Era la subsol în acel moment. Camerele de securitate nu 
funcționau bine, așa că și-a părăsit postul pentru a încerca să le 
repare. Când s-a întors, a găsit cheile de la apartamentul 11A 
chiar în mijlocul holului. Acolo le-a aruncat Ingrid în timp ce 
pleca. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— Chiar nu știu. Va trebui să-l întrebi pe Charlie. 

— Sunteţi sigură că a plecat? spun eu, gândind cu voce tare. 
Există o șansă ca ea să fi scăpat din greșeală cheile în hol, fără 
să observe. Poate vreunul dintre prietenii ei a avut vreo urgenţă 
și a trebuit să plece în grabă. Ar putea fi pe drum chiar acum. 


VP - 87 


Deși teoria mea e posibilă, este de asemenea și improbabilă. 
Nimic din toate acestea nu explică de ce Ingrid nu mi-a răspuns 
la mesaje. 

Este clar că Leslie crede același lucru. Se sprijină de cadrul 
ușii și se uită la mine cu o privire plină de compasiune. Nu mă 
deranjează. Părinţii mei îmi aruncau aceleași priviri după 
dispariţia lui Jane, când îi trezeam la o bucată de noapte cu 
teoriile mele fantastice despre locul în care s-ar putea afla, 
încercând să-i conving că se va întoarce. La șaptesprezece ani, 
eram regina gândirii abstracte. 

— Pare puţin probabil, nu crezi? 

— Ba da, zic eu. Dar la fel pare și faptul că Ingrid a plecat în 
mijlocul nopţii, fără să spună nimănui. 

Leslie își înclină capul, bucla rebelă fiind pe cale de-a se 
elibera din nou. 

— De ce ești atât de interesată de Ingrid? 

l-aș putea da nenumărate motive, toate adevărate. Că Ingrid 
era prietenoasă și amuzantă, și că mi-a plăcut să mă aflu în 
compania ei. Că îmi amintește de Jane. Că a fost o schimbare 
binevenită să cunosc și pe altcineva care chiar voia să-și 
petreacă timpul cu mine, în afară de Chloe. 

În schimb, îi spun doar principala cauză a îngrijorării mele. 

— Mi s-a părut că am auzit un țipăt aseară. 

Leslie clipește uimită. 

— Din 114A? 

— Da. 

— Când? 

— Pe la unu. Am coborât să verific dacă Ingrid este bine, iar 
ea mi-a spus că doar mi s-a părut. 

— Niciunul dintre ceilalți locatari nu ne-a anunţat că ar fi auzit 
ceva, zice Leslie. Eşti sigură că a fost un țipăt? 

— Nu ştiu... 

Nu ar trebui să ezit atât de mult. Fie am auzit un țipăt, fie nu. 
Totuşi, acel gram de incertitudine de la finele propoziției 
înseamnă ceva. Îmi dă de înțeles, în mod frustrant, că poate 
ceea ce am auzit a fost doar în capul meu. 

Dar apoi mă întreb de ce s-a purtat Ingrid atât de ciudat 
atunci când a deschis ușa. 


VP - 88 


— Mă voi interesa dacă a mai auzit vreun locatar ceva, spune 
Leslie. Astfel de lucruri nu trec neobservate într-o clădire atât de 
liniștită ca aceasta. 

— Doar îmi fac griji pentru ea, adaug eu, încercând să-mi 
justific agitația. 

— A plecat, scumpo, zice Leslie indiferentă. Ca un hoţ în 
mijlocul nopţii. De fapt, acesta a fost primul meu gând. Că este 
o hoață. De aceea sunt aici. M-am gândit că, probabil, voi găsi 
locuinţa complet goală. Dar totul este la locul lui. Ingrid și-a luat 
doar lucrurile personale. 

— Și nu a lăsat nimic în urmă? Nimic care să sugereze că se 
va întoarce? Sau care să explice unde a plecat? 

— Nu, din câte cunosc eu. Leslie se îndepărtează de ușă. Poţi 
intra să verifici. 

Dincolo de ușa deschisă, observ un hol și o cameră de zi, cuo 
vedere aproape identică cu cea din 12A. încăperea este 
impecabilă, modernă. Nu vezi niciun tapet roșu cu ochi curioși 
pe aici. Doar pereţi în culori crem, împodobiţi cu artă modernă și 
mobilier ales ca dintr-un catalog Crate & Barrel. De fapt, întregul 
apartament arată ca o expoziţie. Amenajat, dar nelocuit. 

— Totul este exact cum era atunci când s-a mutat Ingrid, 
spune Leslie. Dacă ar fi lăsat ceva în urmă, probabil s-ar afla în 
spaţiul de depozitare de la subsol, unde încă nu am apucat să 
verific. Se pare că Ingrid a pierdut cheia de acolo. Aceasta 
lipsește din brelocul pe care Charlie l-a găsit în hol. 

Ceea ce înseamnă că Ingrid nu a folosit-o niciodată, la fel ca și 
mine. Încă nu am avut nevoie până acum să vizitez spaţiul de 
depozitare de la 12A. Toate lucrurile mele au încăput în dulapul 
din dormitor care este suficient de mare pentru a găzdui toate 
lucrurile pe care le-am avut vreodată, ba chiar ar mai rămâne și 
loc liber. 

Leslie îmi atinge umărul și zice: 

— În locul tău, nu aș fi atât de îngrijorată pentru Ingrid. Sunt 
sigură că există un motiv întemeiat care a determinat-o să 
plece. Și, sincer vorbind, mi-ar plăcea și mie să-l cunosc. 

Și mie. Pentru că acum nimic din toate acestea nu are sens. 
Un nou sentiment de neliniște mă cuprinde în timp ce urc scările 
la etajul doisprezece. Ajunsă în apartament, mă prăbușesc pe 
canapeaua din sufragerie, într-o stare desăvârșită de confuzie. 


VP - 89 


De ce ar vrea Ingrid să plece din Bartholomeo? De ce ar pleca 
cineva de aici? 

Privesc afară, unde ceața se lasă în grabă peste oraș. Negura 
alunecă de-a lungul Central Park, făcând vârfurile copacilor să 
plutească precum norii. Este frumos, într-un fel melancolic. O 
priveliște pe care puţini oameni și-o pot permite. lar cei care 
pot, cheltuiesc milioane pentru acest privilegiu. 

Ingrid avea exact aceeași priveliște, pentru care era plătită, 
ceea ce ridică un semn de întrebare și mai mare. De ce ar 
abandona dintr-odată oportunitatea unei chirii gratuite și 12.000 
de dolari? Chiar dacă avea îndoieli cu privire la Bartholomeo, 
Ingrid a precizat faptul că, la fel ca și mine, nu avea bani și 
nicăieri altundeva unde să meargă. Atunci când a părăsit 
Bartholomeo, a lăsat în urmă 10.000 de dolari. In afara unei 
situaţii majore de urgenţă, nu pot concepe un alt motiv pentru 
care ar renunţa la atâţia bani. 

Ceva în legătură cu situaţia ei s-a schimbat brusc. Practic, 
peste noapte. _ 

Îmi scot telefonul din buzunarul jachetei. În continuare nicio 
veste de la Ingrid. Când mă uit printre mesajele pe care i le-am 
trimis, văd că nu a citit niciunul. 

În loc să-i mai trimit un mesaj, decid să o sun, așa că tastez 
numele ei, scris cu litere mari, și ascult cum apelul este din start 
redirecționat către căsuţa vocală. 

— Salutare! Îmi cer scuze, nu pot răspunde acum la apel. Te 
rog, lasă-mi un mesaj după semnalul sonor și te sun înapoi cât 
pot de repede. 

Pauză. _ 

— Oh, apropo, eu sunt Ingrid. In caz că nu ştiai. 

La sfârșit se aude semnalul sonor. 

— Bună, Ingrid, spun eu, încercând să-mi menţin tonul vocii 
undeva între liniștit și îngrijorat. Sunt Jules. De la Bartholomeo. 
Leslie tocmai mi-a spus că te-ai mutat în timpul nopţii. Eşti... în 
regulă? Sună-mă sau lasă-mi un mesaj ca să știu. 

Închei apelul și mă uit lung la telefon, nesigură ce să fac mai 
departe. 

Nimic. 

Asta ar spune Chloe. Mi-ar spune că Ingrid este o străină. Să 
nu-mi bag nasul în treburile ei. Și că trebuie să mă străduiesc să 


VP - 90 


obțin un loc de muncă, să economisesc niște bani și să-mi iau 
viaţa de la capăt. 

Și ar avea dreptate din toate punctele de vedere. 

Chiar am nevoie să-mi găsesc un job. Și să fac bani. Și să 
încep să-mi reconstruiesc existenţa, bucată cu bucată. 

Cu toate acestea, fiorul de anxietate pe care l-am simțit mai 
devreme în stomac este acum mult mai puternic și aprig, și mi 
se răspândește în tot corpul. Ciudăţeniile de noaptea trecută îl 
fac să crească în intensitate. Sunetul acela care semăna cu un 
țipăt. Calmul nefiresc al lui Ingrid. Felul în care încerca să-mi 
domolească îngrijorarea. 

Sunt bine. Serios. 

Nu am fost convinsă atunci și, în definitiv, nu sunt convinsă 
nici acum. Singurul lucru care îmi va risipi temerile este un 
răspunsul de la Ingrid, în persoană, însă, pentru a-l obţine, 
trebuie mai întâi să aflu unde s-a dus. 

Când Jane a dispărut, poliţia ne-a oferit o listă de pași pe care 
trebuia să-i urmăm pentru a o găsi mai ușor. Nu ne-a fost de 
niciun folos. Dar sper că voi avea mai mult noroc acum, când voi 
parcurge aceiași pași în încercarea de a o găsi pe Ingrid. 

Primul pas: Evaluează situaţia. 

Simplu. Ingrid a plecat în miez de noapte fără să anunţe pe 
cineva. 

Pasul doi: Gândește-te la motivele care ar fi determinat 
dispariţia. 

Aș vrea să cred că a plecat dintr-un motiv pozitiv. Ceva fericit. 
Brusc și-a găsit un loc de muncă, a câștigat la loterie sau a fost 
cucerită de către unul dintre artiștii ambulanți din Central Park. 
Dar nu-mi stă în fire să fiu atât de optimistă ca altă dată. Nu mai 
sunt. 

Pasul trei: Gândește-te la locurile în care ar fi putut pleca. 

E o cauză pierdută. S-ar fi putut duce, practic, oriunde. 

Pasul patru: Gândește-te la persoanele cu care ar fi putut lua 
legătura după ce a dispărut. 

Acest pas este mai ușor de îndeplinit, datorită reţelelor de 
socializare. Dacă Ingrid obișnuiește să-şi împărtășească 
sentimentele acolo, la fel cum o face în viaţa reală, tot de ce va 
fi nevoie pentru a mă linişti este o postare în care să anunţe că 
s-a întors înapoi în Boston sau că a obţinut o slujbă în calitate de 


VP - 91 


barmaniţă în Alaska. Orice tip de informaţie este mai bună decât 
tăcerea. 

Îmi iau laptopul și încep să-i caut conturile de pe rețelele de 
socializare. Intru pe Facebook. Această activitate se dovedește a 
fi mult mai grea decât mă așteptam. Nu mi-am folosit contul de 
Facebook de atâta timp, încât îmi ia câteva minute bune și două 
variante greșite până să-mi amintesc parola. 

Când, în sfârșit, reușesc să mă conectez, primul lucru pe care 
îl văd este poza mea veche de profil. O fotografie de vacanţă. 
Andrew și cu mine la Disney World. Stăm pe Main Street, eu cu 
braţul în jurul taliei lui, el cu mâna peste umărul meu, și castelul 
Cenușăresei zărindu-se în spatele nostru. 

Această poză îmi dă fiori, mai ales pentru că originalul se 
număra printre fotografiile pe care le-am ars, înainte să mă mut. 
Văzând-o din nou, e ca și cum aș da peste o fantomă. A fost 
singura vacanţă în doi și nici atunci nu ne-am putut-o permite 
întru totul. Dar la vremea aceea credeam că se vor merita 
cheltuielile. Arătăm fericiţi în fotografie. Am fost fericiţi. Cel 
puţin eu am fost. Poate că Andrew se gândea deja să-și 
găsească pe altcineva cu care să și-o tragă. Poate că avea deja 
pe cineva, iar eu trăiam pur și simplu în lumea mea roz. 

Șterg imaginea și las un loc gol acolo unde ar fi trebuit să se 
afle poza de profil. Mi se pare că este o reflecţie mai adecvată a 
situaţiei mele actuale. 

După ce termin cu poza, dau o căutare după numele Ingrid 
Gallagher, încercând să-mi amintesc toate locurile în care mi-a 
spus că locuise în ultimii doi ani. Limitez căutarea la New York, 
Seattle și Boston, găsind două Ingrid Gallagher. Niciuna dintre 
ele nu e cea pe care o caut. 

Același lucru și pe Twitter. O mulţime de persoane 
necunoscute cu numele Ingrid Gallagher. 

Următorul pe listă este Instagram-ul, pe care îl deschid 
folosind aplicația din telefon. 

Reușesc să-i dau de capăt, în cele din urmă. 

Ingrid Gallagher are un cont aici. 

Părul său este albastru în poza de profil. O nuanţă foarte 
aprinsă, îmi amintește de vata de zahăr. 

Entuziasmul îmi piere imediat ce văd pozele pe care le-a 
postat. Sunt foarte impersonale. Fotografii cu mâncare într-o 
lumină proastă și câteva selfie-uri luate din unghiuri foarte 


VP - 92 


ciudate. Cea mai recentă poză este un selfie făcut în Central 
Park, peste umărul ei stâng văzându-se o parte din 
Bartholomeo. 

A fost făcută cu două zile în urmă, probabil în timp ce Leslie 
îmi organiza un tur al apartamentului 12A. Poate că Ingrid a fost 
printre persoanele pe care le-am observat atunci când am 
aruncat primele priviri înspre parc prin fereastra camerei de zi. 
Există chiar și o șansă să fiu și eu în această poză, pentru că 
observ o siluetă ștearsă care privește pe fereastra de la etajul 
doisprezece a edificiului. 

Ingrid a păstrat descrierea simplă, trei emoticoane în formă 
de inimă, roz și emoţionante. 

Fotografia are 15 aprecieri și un comentariu de la cineva pe 
nume Zeke, care a scris: „Nu pot să cred că te-ai întors în NYC și 
nu m-ai anunţat”. 

Deși Ingrid nu i-a răspuns, este încurajator să văd că mai are 
cel puţin o cunoștință în acest oraș, în afară de mine. Poate că 
este împreună cu el acum. Arunc o privire mai atentă la poza de 
profil a lui Zeke. Șapca Neff, barba neîngrijită și skateboardul 
pus intenţionat pentru a fi vizibil în cadru, îmi spun tot ce 
trebuie să știu despre acest individ. 

Prima impresie îmi este confirmată când dau click pe galeria 
sa de fotografii. Majoritatea pozelor sunt selfieuri. El, fără 
cămașă, în oglinda din baie. El, fără cămașă, la Jones Beach. El, 
fără cămașă, pe stradă, cu blugii lăsaţi suficient de jos pentru a i 
se vedea chiloţii. A făcut chiar azi-dimineaţă o poză fără 
cămașă, abia coborât din pat, cu o femeie dormind lângă el. Îi 
pot vedea doar un petic de umăr gol și părul lung, răspândit 
peste pernă. 

Blond. Nicio urmă de albastru. Cu siguranţă nu este Ingrid. 

Cu toate acestea, îi trimit un mesaj lui Zeke, în cazul în care, 
cum a spus și el, ea decide să îl contacteze. 


Salut. Sunt vecina lui Ingrid. Încerc să iau legătura cu ea. Aţi 
vorbit cumva, recent? Dacă nu, ai vreo idee pe unde ar 
putea fi? Imi fac griji pentru ea. 


Îi las numele meu, numărul de telefon. Și îl rog să-mi dea de 

știre. 
Imediat ce termin, mă întorc la profilul de Instagram al lui 
Ingrid, în speranţa că pozele ei ar putea să-mi ofere mai multe 
VP - 93 


indicii despre locul în care se află. Postarea dinaintea selfie-ului 
din parc este o imagine a unghiilor ei vopsite într-o nuanţă de 
verde intens. Poza a fost făcută acum cinci zile. Descrierea 
conţine un citat de Sally Bowles din spectacolul Cabaret. 

„Dacă aș vrea să-mi vopsesc unghiile verzi și chiar se 
întâmplă să o fac, iar cineva m-ar întreba de ce am făcut-o, i-aș 
răspunde: «Cred că așa arată bine». ” 

Șapte aprecieri. Niciun comentariu. 

Poza de dinainte este cea care îmi atrage cu adevărat atenţia. 
Postată acum opt zile, este o altă imagine cu mâna lui Ingrid. De 
data aceasta are unghiile roz. Culoarea unei piersici coapte, 
mâna odihnindu-i-se pe coperta unui roman dintre paginile 
căruia se ivește ciucurele roșu al unui semn de carte. In spaţiul 
dintre degetele ei desfăcute se întinde o imagine familiară, 
George cocoţat pe unul dintre crenelurile clădirii Bartholomeo. 
În plus, sunt și câteva caractere cunoscute, care alcătuiesc un 
titlu la fel de familiar. 

Inima unui visător. 

Descrierea adăugată de Ingrid este și mai neașteptată. 

Am întâlnit-o pe autoare! 

Și eu am întâlnit-o pe autoare, și nu a fost foarte încântată. Cu 
toate acestea, poza pare să sugereze că Greta și Ingrid au fost, 
dacă nu prietene, cel puţin într-o relaţie bună. Ceea ce 
înseamnă că există o șansă ca Greta să știe unde a plecat 
Ingrid. 

Cu un oftat, iau ultima sticlă de vin pe care mi-a dat-o Chloe, 
ies din apartament și mă îndrept către scările din capătul 
holului. 

Am de gând să încalc o altă regulă de la Bartholomeo și să o 
vizitez pe Greta Manville, chiar dacă, la sigur, nu va fi 
nemaipomenit de bucuroasă să mă vadă. 


Capitolul 14 


Inima îmi pulsează atât de tare în piept, încât abia-mi aud 
bătăile timide de la ușa apartamentului 10A. Mai bat o dată, cu 
mai multă forță. Din spatele ușii, se aude scârțâitul unor pași pe 
podea, iar cineva strigă: 


VP - 94 


— Te-am auzit din prima! Nu e nevoie să baţi de o sută de 
ori!! 

În cele din urmă, ușa se deschide, doar puţin. Greta Manville 
trage cu ochiul prin crăpătură, uimită. 

— larăși tu? spune ea. 

— V-am adus ceva, zic eu, ridicând sticla cu vin. 

Ușa se deschide suficient de larg pentru a-i vedea ţinuta 
alcătuită din pantaloni negri, un pulover gri și papuci roz. Bate 
cu piciorul stâng în podea, nerăbdătoare, de îndată ce observă 
sticla. 

— O mică atenţie pentru a vă prezenta scuzele mele, spun eu. 
Pentru că v-am deranjat, ieri, în hol. Și pentru că o fac acum. Și 
pentru toate momentele din viitor, în care o voi face. 

Greta ia sticla și verifică eticheta. Probabil că este un vin de 
calitate, pentru că imediat îi dispare grimasa de pe fată. Va 
trebui să-i multumesc lui Chloe că nu mi-a oferit drept cadou de 
plecare obișnuitul vin ieftin Two-Buck Chuck. Mai ales acum, 
când Greta s-a îndepărtat de ușă, lăsând-o larg deschisă. Mă 
opresc în prag, înaintând doar după ce vocea ei răsună din 
partea cealaltă a încăperii. 

— Poţi intra sau poţi pleca. Mi-e indiferent. 

Mă hotărăsc să intru, iar Greta îmi dă aprobator din cap. Se 
întoarce și merge în liniște, pe hol. O urmăresc, aruncând câte o 
privire prin apartament, care este foarte diferit de al meu. 
Camerele sunt mai mici, dar mai numeroase. O privire în urmă, 
pe hol, îmi dezvăluie mai multe uși care duc la ceea ce presupun 
că este un birou, un dormitor și poate o bibliotecă. 

Deși, întregul apartament ar putea fi considerat o bibliotecă. 
Sunt cărți peste tot. Le vezi umplând rafturile camerei de vizavi, 
pe noptiere. Sau înălțându-se de la podea în grămezi înclinate și 
falnice. Există una chiar și în bucătărie, o carte de Margaret 
Atwood ce stă cu fața în jos, pe tejghea. 

— Cum spuneai că te cheamă? întreabă Greta, în timp ceia 
un deschizător dintr-un sertar al dulapului acoperit cu marmură. 
Sunt atât de mulţi locatari care vin și pleacă, încât nu mai duc 
socoteala. 

— Jules, răspund eu. 

— Așa e. Jules. lar cartea mea este preferata ta și așa mai 
departe. 


VP - 95 


Greta își termină fraza, trăgând puternic de dopul din plută. 
Apoi ia un singur pahar pentru vin și îl umple până la jumătate, 
înainte de-a mi-l oferi. 

— Sănătate, spune ea. 

— Nu serviţi deloc? 

— Din păcate, nu am voie. Ordinele doctorului. 

— Îmi pare rău. Nu știam. 

— N-aveai de unde să știi, zice Greta. Acum, termină cu 
scuzele și bea. 

lau o înghiţitură, atentă să nu beau prea mult. S-ar putea 
întâmpla cu ușurință, având în vedere cât de preocupată sunt că 
voi pălăvrăgi peste măsură, că voi pune prea multe întrebări, 
enervând-o pe Greta și mai tare decât am făcut-o deja. Mai iau o 
înghiţitură, de data aceasta pentru a-mi calma nervii. 

— Spune-mi, Jules, zice Greta, de ce ai venit aici, de fapt? 

Îmi ridic privirea de la pahar. 

— Credeţi că am nevoie de un motiv mai întemeiat pentru a 
vă vizita? 

— Nu neapărat. Dar presupun că ai unul. Din experienţa mea, 
oamenii nu vin să-ți aducă atenţii decât dacă au nevoie de ceva, 
cum ar fi un autograf de la autorul cărţii lor preferate. 

— Nu mi-am adus cartea. 

— O șansă ratată, nu ţi se pare? 

— Posibil. Dar aveţi dreptate. Am venit aici cu un motiv. 

Mă opresc pentru a mai prinde la curaj cu puţin vin. 

— Am venit să vă întreb despre Ingrid Gallagher. 

— Cine? se interesează Greta. 

— Este unul dintre locatarii temporari. Ocupa apartamentul de 
deasupra dumneavoastră. A dispărut aseară. De fapt, la miezul 
nopţii. Și nimeni nu știe încotro a plecat. Întrucât a menţionat pe 
Instagram că v-a cunoscut, m-am gândit că voi două sunteţi 
prietene și ați putea ști unde a mers. 

Greta îmi aruncă o privire cu capul ușor înclinat, ochii săi 
albaștri strălucind de curiozitate. 

— Drăguţo, nu am înțeles niciun cuvânt din ceea ce tocmai 
mi-ai povestit. 

— Deci nu o cunoașteţi pe Ingrid? 

— Te referi la fata aceea cu părul îngrozitor de colorat? 

— Da. 


VP - 96 


— Am întâlnit-o de două ori, recunoaște Greta, deci nu prea 
se poate zice că suntem prietene. Leslie ne-a făcut cunoștință 
când treceam pe hol. Și prin făcut cunoștință vreau să spun că 
s-a băgat în seamă. Cred că doamna Evelyn voia să o 
impresioneze pe fată, ca să rămână aici. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu aproximativ două săptămâni în urmă, cred. 

Probabil că a fost în timpul interviului său. Coincide cu 
perioada în care mi-a spus că a stat aici. 

— Când a avut loc cea de-a doua întâlnire? 

— Acum două zile. A venit să mă vadă. Greta face cu mâna 
spre sticla de vin deschisă, de pe tejghea. A venit fără vin. Așa 
că tu ai avut mai mult bun-simţ decât ea. 

— Ea ce motiv ascuns avea? 

— Începi să te prinzi, spune Greta, încuviinţând din cap. Voia 
să mă întrebe despre Bartholomeo, din moment ce am scris o 
întreagă carte despre asta. Era curioasă cu privire la unele 
evenimente care s-au întâmplat pe aici. 

Mă întind în faţă, cu coatele sprijinite de blat. 

— Ce fel de evenimente? 

— Despre așa-zisul trecut sinistru al clădirii. l-am spus că e o 
poveste veche și că, dacă este în căutare de bârfe, ar trebui să 
încerce pe internet. Nu l-am folosit niciodată, dar am auzit că 
este plin de astfel de lucruri. 

— Asta a fost tot? întreb eu. 

— O conversaţie de două minute, în cel mai bun caz. 

— Și nu aţi mai vorbit cu ea de atunci? 

— Nu. 

— Sunteţi sigură? 

Într-o clipită, expresia i se întunecă din nou. Ochii ei 
scânteietori reprezintă singura rază de lumină printre norii ce 
prevestesc furtuna, înșelători și efemeri. 

— Sunt bătrână, dragă, spune ea. Nu bolnavă mintal. 

Stânjenită, mă întorc la vinul meu. Mormăind în pahar, spun: 

— Nu am vrut să insinuez asta. Incerc doar să dau de ea. 

— A dispărut? 

— Posibil. g 

Nesiguranța din răspunsul meu mă înfurie. Incerc să mă 
corectez, adăugând: 


VP - 97 


— Toată ziua am încercat să vorbesc cu ea. Nu îmi răspunde 
la telefon. lar felul în care a plecat, ei bine, mă îngrijorează. 

— De ce? întreabă Greta. Este liberă să vină și să plece după 
bunul său plac, nu-i așa? La fel ca și tine. Sunteţi locatari 
temporari, nu deținuți. 

— Așa este, doar că... Nu aţi auzit nimic ciudat noaptea 
trecută, nu-i așa? Niciun sunet neobișnuit venind din 
apartamentul de deasupra? 

— La ce fel de sunet te referi mai exact? 

Un țipăt. Asta am în vedere. Dar nu o spun explicit, căci vreau 
să văd dacă Greta îl va menţiona, de la sine. Dacă l-a auzit și ea, 
voi ști că nu a fost doar imaginaţia mea care îmi joacă feste. Voi 
ști că acel țipăt chiar a existat. 

— Nimic ieșit din comun, spun eu. 

— Nu am auzit nimic, răspunde Greta. Totuși, bănuiesc că tu 
ai auzit ceva. 

— Credeam că am auzit ceva. 

— Și acum? 

— Acum cred că mi-am imaginat totul. 

Doar că nu știu dacă așa ceva este posibil. Sigur, oamenii pot 
auzi lucruri care nu sunt reale, mai ales în prima noapte dintr-un 
loc nou. Ecou de pași pe scări. O bătaie în fereastră. Așa cum 
am auzit și eu atunci când m-am trezit, niște zgomote 
inexistente. Însă ţipătul a fost real. Oamenii nu își imaginează 
așa, din senin, astfel de ţipete. 

— Am fost trează în cea mai mare parte a nopţii, spune Greta. 
Insomnie. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, cu atât mai puţin 
somn îmi trebuie. O binecuvântare și un blestem în același timp, 
dacă mă întrebi. Așadar, dacă ar fi fost un zgomot ciudat la etaj, 
l-aş fi auzit. Cât despre prietena ta... 

C-o mișcare bruscă, tulburătoare, se  dezechilibrează, 
prinzându-se cu o palmă de blat. 

— Doamnă Manville? 

Imi pun paharul jos. 

Greta închide ochii, chipul palid devenindu-i cenușiu, întregul 
corp i se înclină. Mai întâi încet, apoi aplecându-se până când 
ajunge într-un unghi nesigur. Mă grăbesc spre ea, sprijinind-o în 
timp ce caut un scaun. Găsesc unul lângă ușa din sufragerie și o 
ghidez ușor către el. 


VP - 98 


Mișcarea o face să își recapete cunoștința. Redevine atentă, 
iar ochii îi prind din nou viaţă. Își strânge mâna în jurul 
încheieturii mele, cu degetele noduroase, din pricina trecerii 
anilor, și venele violete, vizibile pe sub pielea subţire ca de 
hârtie. 

— Sărmana de mine, spune ea, ușor ameţită. Ei bine, asta a 
fost destul de umilitor. 

Mă învârt în jurul ei, neștiind ce altceva să fac. Corpul îmi este 
cuprins de un tremur din cap până în picioare. 

— Aveţi nevoie de un doctor? Pot să-l chem pe Dr. Nick. 

— Nu sunt într-o stare chiar atât de proastă, se eschivează ea. 
Sincer, nu am nimic. Câteodată mă mai iau ametelile. 

— Para fi niște stări de leșin. 

— Prefer să le numesc adormiri spontane, pentru că așa se 
simt. Momente scăpate de sub control. Însă apoi îmi revin brusc, 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să nu îmbătrânești 
niciodată, Jules. E oribil. Nimeni nu-ţi spune asta până când nu e 
deja prea târziu. 

Atunci îmi dau seama că pot să expir ușurată. Şi-a revenit la 
normal, la temperamentul ei obișnuit. Încă tremurând, mă întorc 
la blatul din bucătărie şi-mi iau paharul cu vin. Nu mă mai abțin. 
Beau cu lăcomie. 

— Dacă vrei, poţi să-mi pui o întrebare despre cartea aceea, 
spune Greta. O meriti. 

Doar una? Am cel puţin o sută. Dar observ pronumele pe care 
l-a folosit. Evită să spună cartea mea. Ceea ce îmi dă de înţeles 
că ar vorbi despre orice altceva numai nu despre /nima unui 
visător. 

— De ce aţi încetat să mai scrieţi? 

— Raspunsul scurt ar fi, pentru că sunt leneșă. Și nemotivată. 
De asemenea, nu am nicio necesitate financiară ca să scriu. Vin 
dintr-o familie cu stare. lar cartea m-a făcut și mai bogată, 
generând suficiente venituri până în prezent, pentru a-mi 
permite un trai cât se poate de confortabil. 

— În Bartholomeo, fără îndoială, spun eu. Locuiţi aici de mult 
timp? 

— Vrei să știi dacă locuiam aici când am scris cartea /nima 
unui visător? 

Exact asta voiam să aflu. Faptul că sunt atât de previzibilă mă 
face să mai iau o înghiţitură de vin. 


VP - 99 


— Răspunsul la întrebarea ta rea/ă, nerostită, este da, spune 
Greta. Locuiam la Bartholomeo când am scris cartea. 

— În acest apartament? 

— Nu, în altul, dă din cap Greta, cu o mișcare rapidă. 

— Cartea este autobiografică? 

— Mai curând, o iluzie, răspunde Greta. Spre deosebire de 
situaţia lui Ginny, apartamentul a fost al părinţilor mei. Am 
crescut aici, după care am plecat, atunci când m-am căsătorit, și 
m-am reîntors după divorț. Eram plină de amărăciune, fără un 
scop în viață și aveam o mulţime de timp liber. Am decis să mi-l 
ocup scriind despre cum aș vrea să fie viața mea. După ce am 
terminat cartea, m-am mutat din nou. 

— De ce? întreb eu, încă neînţelegând de ce ar vrea cineva să 
plece de la Bartholomeo. 

— Tu ce crezi, de ce se mută toată lumea? întreabă Greta 
meditativ. Aveam nevoie de o schimbare. In plus, este obositor 
să locuiești cu părinţii. Nu din acest motiv, în cele din urmă, toţi 
își părăsesc cuibul? 

Marea parte a oamenilor, da, în afară de mine. Eu nu am avut 
această ocazie. 

— De aceea vă urâţi cartea atât de mult, din cauza felului și a 
perioadei de timp în care a fost scrisă? 

Greta își ridică privirea, ofensată. 

— Cine a spus că o urăsc? 

— Doar am presupus că așa este. 

— Nu, chiar crezi asta, spune Greta. E o diferenţă. Cât despre 
carte, nu o urăsc atât de mult pe cât sunt dezamăgită de ea. 

— Dar v-a adus un succes enorm. Și-a ajuns la inimile atâtor 
oameni. 

— Sunt o femeie foarte diferită acum faţă de cum eram atunci 
când am scris-o. Gândește-te la tine când erai mai tânără. 
Gândește-te la gusturile, comportamentul și obiceiurile tale. Te- 
ai schimbat între timp. Ai evoluat. Cu toţii o facem. Ceea ce 
înseamnă că există anumite aspecte ale acelei versiuni mai 
tinere ale tale, pe care, probabil că le detești acum. 

Încuviinţez, gândindu-mă la mama și acele afurisite de 
cereale ieftine. 

— Când am scris cartea, aveam o nevoie atât de mare de 
fantasme, încât am eșuat la singurul lucru pe care un bun 


VP - 100 


scriitor trebuie să-l facă. Și anume să spună adevărul. Am fost o 
mincinoasă, iar cartea este cea mai mare minciună a mea. 

Îmi beau și restul vinului, pregătindu-mă de ceea ce n-am 
crezut că voi face vreodată, și anume să apăr o carte de propriul 
autor. 

— Uitaţi că și cititorii au nevoie de fantasme, spun eu. Sora 
mea și cu mine obișnuiam să stăm sub plapumă, citind /nima 
unui visător și să ne imaginăm în locul lui Ginny. Cartea ne-a 
arătat că există o altă viaţă în afara orașului nostru minuscul și 
muribund. Cartea ne-a dat speranţă. Chiar și acum, după ce 
toată acea speranţă mi-a fost spulberată, încă iubesc /nima unui 
visător și vă sunt recunoscătoare pentru că aţi scris-o. Desigur, 
Manhattan-ul din carte nu există în viaţa reală și puţini oameni 
din acest oraș sfârșesc prin a obţine finalul fericit pe care l-a 
primit Ginny. Însă ficţiunea poate fi o evadare, motiv pentru 
care avem nevoie de versiuni idealizate ale orașului New York. 
Ele echilibrează aglomeraţia sfâșietoare. 

— Dar cum rămâne cu lumea reală? vrea să știe Greta. 

— Lumea reală? Cred că vă referiţi la sora mea care a 
dispărut atunci când aveam șaptesprezece ani. 

Știu că ar trebui să nu mai vorbesc. Dar acum, după ce vinul 
mi-a dezlegat limba, îmi dau seama că nu pot. 

— Sau la părinţii mei care au murit pe când aveam 
nouăsprezece ani. Așa că, sincer, m-am săturat până peste cap 
de lumea reală. 

Greta își ridică mâna, atingându-mi obrazul. Sub privirea ei 
apăsătoare, îngheţ, jenată pentru că am spus prea multe. 

— Ai un suflet blând, Jules, spune ea. 

Niciodată nu m-am gândit la mine ca fiind blândă. Mai 
degrabă fragilă. Predispusă la vânătăi. 

— Nu știu, presupun că așa este. 

— Atunci trebuie să fii precaută, adaugă ea. Acest loc este 
nemilos cu sufletele blânde. Își bate joc de ele. 

— vă referii la Bartholomeo sau la New York? 

Greta continuă să mă privească insistent. 

— La ambele, spune ea. 


VP - 101 


Capitolul 15 


Cuvintele Gretei mă însoțesc, în timp ce urc scările de la 
etajul zece până la etajul doisprezece. Nu mă frământă doar 
partea cu Bartholomeo și sufletele blânde, ci și motivul pentru 
care Ingrid a venit să o vadă. De ce ar întreba Ingrid despre 
Bartholomeo și trecutul lui? Sau despre așa-zisul trecut sinistru, 
după cum l-a numit Greta. 

Mă sperie. 

Asta a spus Ingrid despre Bartholomeo. Și am crezut-o. Acea 
mică ezitare mi s-a părut ca o mărturisire pe cale de-a fi 
dezvăluită. Ca și cum Ingrid ar fi încercat să-mi spună ceva 
despre care nu era sigură că putea fi rostit cu voce tare. Am 
respins ideea doar pentru că și ea a făcut-o, punând-o pe seama 
singurătăţii și a spiritului ei liber, revoltându-se împotriva 
regulilor de la Bartholomeo. 

Acum bănuiesc că a fost mult mai înspăimântată decât a lăsat 
să se vadă. 

Pentru că oamenii nu pleacă fără avertisment în toiul nopții 
când se cred în siguranţă. 

Este felul în care pleacă atunci când sunt de-a dreptul 
îngroziţi. 

Oprește-te. 

Gândește. 

Evaluează situaţia. 

Nu contează cu adevărat de ce a plecat Ingrid din 
Bartholomeo. În momentul de față, preocuparea mea este să 
descopăr unde se află și dacă este în siguranţă. Pentru că ceva 
dinăuntrul meu îmi spune că nu e. Numiţi-o intuiție post-jane. 

Mă opresc pe palierul de la etajul 12 pentru a-mi verifica 
telefonul. Ingrid tot nu mi-a citit mesajele, ceea ce înseamnă că 
nu a ascultat nici mesajul vocal pe care i l-am lăsat. Speram că 
îmi va răspunde până acum, chiar dacă mi-ar fi spus să n-o mai 
deranjez. Asta ar fi fost mult mai bine decât nimic. 

Îmi îndes telefonul înapoi în buzunar și mă pregătesc să urc 
restul scărilor, când Dylan, celălalt locatar temporar din 
Bartholomeo, iese din apartamentul 11B. Este îmbrăcat la fel ca 
și ieri. Aceiași blugi largi. Aceiași cercei negri în urechi. Unicul 


VP - 102 


detaliu care s-a schimbat este tricoul, astăzi poartă unul cu 
Nirvana. 

Prezenţa mea pe etajul lui îl surprinde în mod evident. Face 
ochii mari în spatele unui voal de păr negru. 

— Hei, spune el. Te-ai rătăcit? 

— De fapt, caut pe cineva. Ai cunoscut-o pe Ingrid? 

— Nu chiar. 

Mi se pare un răspuns destul de neașteptat, având în vedere 
cât de sociabilă era. Cel mai probabil scenariu este că Ingrid nu-l 
considera pe Dylan demn de acest efort. Se vede că lui nu-i prea 
place să pălăvrăgească. Așteptând liftul, stă cu piciorul drept 
îndoit, încordându-l ușor, de parcă ar fi un alergător care se 
pregătește de un sprint. 

— Deloc? Dar erați vecini. Nu aţi stat de vorbă niciodată? 

— Dacă a te saluta în lift înseamnă a sta de vorbă, atunci, cu 
siguranţă, am făcut-o. Altfel, nu. De ce vrei să știi? 

— Pentru că a plecat și încerc să iau legătura cu ea. 

Ochii lui Dylan devin și mai mari. 

— Ingrid a plecat? Când? 

— În cursul nopţii trecute, spun eu. Speram că te-a anuntat 
măcar pe tine că are de gând să plece. 

— După cum ţi-am mai spus, nu am discutat prea mult. Eram 
practic doi străini. 

— Atunci de ce pari atât de surprins? 

— Pentru că abia a ajuns la Bartholomeo. Mă gândeam că va 
sta o perioadă mai îndelungată. 

— Tu de cât timp ești aici? 

— De două luni, zice Dylan. Gata cu întrebările? Trebuie să 
ajung undeva. 

În loc să aștepte liftul, care se află câteva etaje mai jos, Dylan 
alege să coboare pe scări. Fie întârzie foarte tare, fie moare de 
nerăbdare să scape de mine. 

Strig după el. 

— Incă ceva... 

Dylan se oprește, uitându-se chiorâș, în sus, la mine. 

— Ai auzit vreun zgomot ciudat noaptea trecută, venind din 
apartamentul lui Ingrid? 

— Noaptea trecută? Nu, scuze. Nu te pot ajuta cu nimic. 


VP - 103 


Coboară din nou, mai multe trepte deodată, înainte de a-i 
putea pune o altă întrebare. Folosesc și eu scările, mai lent 
decât Dylan, urcând în loc să cobor. 

Cu câteva etaje mai jos, grilajul liftului se închide cu un 
zăngănit. Zgomotul se ridică în sus, înfiorându-mă. Cablurile din 
centru se strâng, iar liftul se pune în mișcare. Când ajunge în 
dreptul meu, îl văd pe Nick înăuntru, cu un stetoscop în jurul 
gâtului. Observându-mă, la rândul lui, îmi face cu mâna, 
prietenos. Îi răspund la salut și-mi grăbesc pașii până la etajul 
doisprezece, la care ajungem în același timp. 

— Hei, spune Nick ieșind din ascensor. Cum îţi mai este 
braţul? 

— E bine. Mulţumesc pentru, știi tu, că mi l-ai îngrijit. 

Mă încrunt la auzul vocii mele. Aș putea fi mai penibilă de- 
atât? Dau vina pe aspectul lui intimidant de doctor chipeș. 
Bănuiesc că vinul pe care l-am băut la Greta are și el o oarecare 
contribuţie. Până la urmă m-a ajuns efectul lui amețitor. 

— Ai avut o chemare la domiciliu? mă interesez eu, arătând 
spre stetoscop. 

— Da, din păcate. Domnul Leonard avea palpitaţii la inimă. 
Era sigur că i se apropie sfârșitul. 

— Va fi bine? 

— Sper că da, spune Nick preocupat. Nu e chiar specializarea 
mea. L-am făcut să ia o aspirină și i-am spus să sune la 911 
dacă se simte mai rău. Cunoscându-l, sigur nu va suna. Domnul 
Leonard este mai încăpățânat ca un catâr. Și tu, de unde vii? 

— De la etajul zece. 

— Faci cunoștință cu vecinii? 

Ezit, nefiind sigură cât de multe ar trebui să-i spun. 

— Este împotriva regulilor? 

— Teoretic, da. Doar dacă n-ai fost invitată. 

— Atunci, pledez vinovată. 

Nick râde. Are un râs drăguţ, un chicotit vesel care mă face 
fericită că l-am provocat. Obișnuiam să-l fac pe Andrew să râdă 
tot timpul. Râsul lui molipsitor a fost unul dintre lucrurile care 
mi-au plăcut cel mai mult la el. L-am auzit des în primele luni ale 
relației noastre. Ceva mai puţin după ce ne-am mutat împreună. 
Apoi s-a oprit cu totul, fără ca vreunul dintre noi să observe. 
Poate, dacă am fi făcut-o, lucrurile ar fi decurs altfel. 


VP - 104 


— Nu-i voi spune lui Leslie, dacă îţi faci griji pentru asta, zice 
Nick. Ea este singura care insistă asupra acestor reguli. Celor 
mai mulţi de aici nici că ar putea să le pese mai puţin de ceea 
ce fac locatarii temporari. 

— Atunci mărturisesc: am fost să o vizitez pe Greta Manville. 

— Asta chiar este o surpriză. Greta nu mi se pare o persoană 
foarte sociabilă, ca să mă exprim politicos. Cum Dumnezeu ai 
reușit să o cucerești? 

— Nu am reușit să o cuceresc, spun eu. Am mituit-o. 

Nick râde din nou și îmi dau seama că primește plăcere de la 
această conversaţie. La fel ca și mine. Cred că ceea ce se 
întâmplă între noi poate fi numit flirt. Deși nu sunt sigură. 
Probabil că vorbește vinul din mine, pentru că nu sunt nici genul 
de fată care flirtează cu bărbaţii din apartamentele de alături. 

— Trebuie să fi fost important pentru tine dacă ai apelat la 
mită. 

— Voiam să vorbesc cu ea despre Ingrid Gallagher. 

Nick se încruntă. 

— Ah. Fata care a plecat. 

— Așadar, ai auzit și tu, spun eu. 

— Veștile circulă repede pe aici. 

Și uite așa îmi dau seama că Ingrid a făcut o greșeală când a 
întrebat-o pe Greta Manville despre trecutul clădirii 
Bartholomeo. Ar fi trebuit să întrebe pe altcineva. Mai prietenos. 
Mai simpatic. Cineva care a trăit aici toată viața. 

— Pun pariu că știi multe despre acest loc, spun eu. 

Nick ridică din umeri. 

— Am auzit câteva chestii de-a lungul anilor. 

Îmi mușc buza de jos, nevenindu-mi să cred cu adevărat ce 
am de gând să spun. 

— Ți-ar plăcea să ieşim la o cafea? Sau poate să mâncăm 
ceva? 

Nick îmi aruncă o privire surprinsă. 

— La ce te gândești? 

— Tu alegi. Până la urmă, cunoști mai bine cartierul. 

Și sper că știe multe despre Bartholomeo. 


VP - 105 


Capitolul 16 


În loc să mergem în oraș să mâncăm, Nick sugerează să ne 
retragem în apartamentul său. 

— Am câteva felii de pizza și bere rece, spune el. Sper că nu 
este prea simplu pentru tine. 

— Simplitatea este bună, răspund eu. 

Mai e și gratis, având în vedere că nu am foarte mulţi bani ca 
să plătesc cina. Scopul meu este să adun cât mai multe 
informaţii despre Bartholomeo. 

Ajunși în apartament, Nick îmi dă o sticlă de bere, înainte de-a 
se întoarce în bucătărie pentru a încălzi pizza. În absenţa lui, iau 
câteva  înghiţituri și inspectez încăperea, uitându-mă la 
fotografiile care acoperă pereţii. Unele dintre ele sunt cu Nick, 
îmbrăcat elegant, în diverse locaţii îndepărtate. Versailles. 
Veneţia. O savană din Africa, luminată de răsăritul soarelui. 
Văzând aceste poze, mă întreb cine este cu adevărat persoana 
din partea cealaltă a camerei. A existat o femeie? Au călătorit 
prin toată lumea împreună? l-a frânt inima? 

Pe măsuţa de cafea se află un album cu poze, legat în piele, 
similar cu cel pe care îl aveau părinţii mei. Și care este pierdut 
de mult timp, la fel ca majoritatea lucrurilor ce le-au aparţinut. 
Mă gândesc la fotografia înrămată de pe noptiera din dormitor. 
Este singura imagine cu familia mea, care mi-a mai rămas, și 
nici măcar nu sunt în ea. Îl invidiez pe Nick și întregul său album 
cu fotografii de familie. 

Prima fotografie din album este, probabil, și cea mai veche. O 
imagine alb-negru a unui cuplu tânăr care stă în faţa clădirii 
Bartholomeo. Silueta femeii e destul de opacă. Trăsăturile i s-au 
estompat din cauza soarelui și a machiajului modest. Pe când 
bărbatul de lângă ea este un tip extrem de chipeș. Cu un chip 
cunoscut. 

lau albumul cu mine în bucătărie, unde Nick scoate feliile 
reîncălzite de pizza din cuptor. Din spatele lui, Uroborusul se 
holbează la mine cu ochiul său arzător. 

— Aceasta este familia ta? întreb eu. 

Nick se apleacă pentru a vedea mai bine fotografia. 

— Sunt străbunicii mei. 


VP - 106 


Mă uit mai atent, observând asemănările dintre Nick și 
străbunicul său, același zâmbet, același maxilar dur, și 
diferenţele, cum ar fi ochii. Ochii lui Nick sunt mai blânzi, mai 
puţin aspri. 

— Și ei au locuit la Bartholomeo? 

— Chiar în acest apartament, spune Nick. Cum am mai zis, 
este în familia noastră de generații. 

Continui să răsfoiesc albumul, imaginile fiind aranjate haotic. 
Este o colecţie uluitoare de ilustraţii în diferite forme, dimensiuni 
și nuanţe. O fotografie color a unui băiețel care face baloane de 
săpun, presupun că este Nick în copilărie, alături de o fotografie 
alb-negru cu două persoane înghesuite pe fundalul unui Central 
Park acoperit de zăpadă. 

— Aceștia sunt bunicii mei, îmi explică Nick. Nicholas și Tillie. 

Pe pagina următoare e o fotografie foarte reușită a unei femei 
excepţional de atrăgătoare. Poartă o rochie din satin. Și mănuși 
de mătase care-i ajung până la cot. Are părul întunecat ca 
noaptea și pielea albă ca porțelanul. Faţa îi este alcătuită din 
unghiuri ascuţite care se unesc într-o imagine izbitoare, de o 
frumuseţe rară. 

Se uită la aparatul de fotografiat cu ochi străini și familiari în 
același timp. Par să treacă prin obiectiv, privind dincolo de el, 
direct spre mine. Am mai văzut această privire. Nu doar într-o 
altă fotografie, ci și în viaţa reală. 

— Această femeie seamănă cu Greta Manville, spun eu. 

— Asta pentru că este bunica ei, zice Nick. Familiile noastre 
au prietenit decenii întregi. Au locuit la Bartholomeo mulți ani. 
Ea este, după cum spunem noi, un locatar moștenitor. 

— Ca și tine. 

— Presupun că da. Ultimul dintr-un șir lung de locatari din 
Bartholomeo. 

— Nu ai fraţi? 

— Sunt singur la părinţi. Tu? 

Arunc din nou o privire la poză. Bunica Gretei îmi amintește 
de Jane. Nu atât prin aspectul său, cât prin energia pe care o 
emană. Detectez neliniștea din ochii ei. O dorinţă nebună de a 
cutreiera Pământul. 

— La fel, zic eu. 

— Și părinţii tăi? 

— Au decedat, spun cu o voce sugrumată. Acum șase ani. 


VP - 107 


— Îmi pare rău să aud asta, spune Nick. E greu, am simtit-o 
pe propria piele. Creștem cu gândul că părinţii noștri vor trăi 
pentru totdeauna, iar într-o zi, dispar din senin. 

Pune pizza pe două farfurii și le duce la masa rotundă din 
sufragerie. Ne așezăm unul lângă altul, astfel încât să putem 
privi pe fereastră la amurgul ce se lasă peste Central Park. 
Întreaga atmosferă mă face să mă simt de parcă aș fi la o 
întâlnire, ceea ce îmi stârnește un amestec ciudat de senzaţii în 
stomac. A trecut ceva timp de când am fost ultima dată la o 
întâlnire. Am și uitat cum e să trăiești în pielea unei persoane 
normale. 

Doar că această întâlnire nu este una normală. Oamenii 
obișnuiți nu iau masa în sufragerii cu vedere spre Central Park. 
Nici partenerul lor de cină nu este un doctor chipeș, care 
locuiește într-una dintre cele mai cunoscute clădiri din oraș. 

— Spune-mi, Jules, cu ce te ocupi? 

— Adică din ce-mi câștig existența? 

— La asta mă refeream, da. 

— Sunt un locatar temporar. 

— Vreau să spun, în afară de asta. 

lau o îmbucătură de pizza ca să trag de timp, în speranţa că 
Nick își va pierde răbdarea și va trece la un alt subiect. Când 
văd că nu o face, mă forțez să înghit și să recunosc tristul 
adevăr. 

— Momentan sunt în căutarea unui loc de muncă. Am fost 
concediată recent și încă nu am reușit să-mi găsesc altceva. 

— Nu e nimic rău în asta, spune Nick. Ai putea să o iei ca pe o 
binecuvântare. Ce ţi-ar plăcea să faci cu adevărat? 

— Eu... chiar nu știu. Nu m-am gândit prea mult la asta. 

— Niciodată? întreabă Nick, lăsând felia de pizza să-i cadă 
dramatic pe farfurie, pentru a-și accentua surprinderea. 

Sigur că m-am gândit la asta. Când eram tânără, plină de 
speranţă și încurajată să reflectez la astfel de lucruri. La vârsta 
de zece ani, am vrut să fiu balerină sau medic veterinar, fără să 
conștientizez stricteţea rigorilor caracteristice ambelor profesii. 
La facultate, am ales limba engleză drept specialitate, cu ideea 
că poate într-o zi voi deveni editor sau profesor. Când mi-am 
terminat studiile, urmând-o pe Chloe din Pennsylvania până în 
New York, cu un munte de datorii care mă trăgea în jos, nu am 
avut timp să aștept sau să aleg ce vreau să fac. A trebuit să 


VP - 108 


accept orice job care îmi achita facturile și îmi punea mâncare 
pe masă. 

— Povestește-mi despre tine, îi zic lui Nick, disperată să 
schimb subiectul. Ţi-ai dorit dintotdeauna să devii chirurg? 

— Nu prea am avut de ales, mărturisește el. Asta se aștepta 
de la mine. 

— Dar ce ai vrea să faci cu adevărat? 

Nick schițează un zâmbet. 

— Touché’. 

— Suntem chit, spun eu. 

— Atunci îmi voi reformula răspunsul. Am vrut să fiu chirurg 
pentru că la asta am fost expus de la o vârstă foarte fragedă. 
Provin dintr-o lungă generaţie de chirurgi, începând cu 
străbunicul meu. Întotdeauna am știut cât de mânari sunt de 
munca lor. Au ajutat o mulţime de bolnavi. Au salvat oameni 
aflaţi pe punctul de a se pierde, de parcă ar fi avut puteri 
supranaturale, readuceau oamenii, pur și simplu, la viaţă. 
Privind din această perspectivă, eram nerăbdător să mă alătur 
afacerii de familie. 

— lar afacerea cred că mergea impresionant de bine dacă și- 
au permis un apartament în Bartholomeo. 

— Sunt foarte norocos, spune Nick. Dar, sincer, nu am 
apreciat niciodată acest loc la justa lui valoare. Insă acum știu 
că este special. Copil fiind, pentru mine era doar acasă, știi? 
Când ești mic nu înţelegi că situaţia ta este diferită față de a 
celorlalţi. lar apoi am plecat la facultate, unde am realizat cât de 
avantajat am fost să cresc aici. Atunci am înțeles că nu toată 
lumea are posibilitatea să locuiască într-un loc ca acesta. 

Îmi iau o felie de pizza cu salam picant și mușc din ea. 

— De aceea, nu pot înţelege de ce cineva ca Ingrid ar vrea să 
plece de aici. 

— Sunt surprins că te-ai dus la Greta, spune Nick. Nu știam că 
se cunosc. Dacă mă gândesc mai bine, nu m-am așteptat ca și 
tu să o cunoști pe Ingrid. 

— Foarte puţin, zic eu. Tu nu ai cunoscut-o deloc, nu-i așa? 

— Ne-am spus câte un salut în ziua în care s-a mutat. Poate 
am mai văzut-o prin preajma clădirii o dată sau de două ori după 
aceea, dar nimic substanţial. 


5 Touché - termen din limba franceză, folosit în cazul de faţă pentru a recunoaște o 
înfrângere. 


VP - 109 


— Ne făcusem planuri să petrecem timpul împreună. lar 
acum... 

— Plecarea ei bruscă te îngrijorează. 

— Un pic, recunosc eu. Felul în care a plecat mi se pare 
ciudat. 

— Eu nu cred că este neapărat ciudat, spune Nick înainte de-a 
lua o înghițitură de bere. Au mai fost și alţi locatari temporari 
care au plecat așa. 

— Pe neprins de veste la mijlocul nopţii? 

— Nu chiar, dar dintr-un motiv sau altul ei nu consideră că 
trebuie să preîntâmpine pe cineva. Persoana care a stat la 12A, 
înaintea ta, a procedat la fel. 

— Erica Mitchell? 

Nick mă privește surprins. 

— De unde știi despre ea? 

— Ingrid a menţionat-o într-una din discuţiile noastre. Mi-a 
spus că a plecat cu două luni mai devreme. 

— Așa este. A locuit aici aproximativ o lună înainte să-i spună 
lui Leslie că nu se simte confortabil cu regulile impuse. Leslie i-a 
urat numai bine, iar Erica s-a mutat. Bănuiesc că la fel s-a 
întâmplat și cu Ingrid. În mod clar, nu i-a plăcut aici și a vrut să 
plece. Ceea ce este de înţeles. Bartholomeo nu e pentru toată 
lumea. Uneori poate fi... 

— Înspăimântător? 

El ridică o sprânceană. 

— Ai ales un cuvânt interesant. Aveam de gând să spun 
neobișnuit. Chiar crezi că e înspăimântător? 

Doar tapetul, îmi zic în mintea mea. 

— Putin, spun eu. Am auzit câteva lucruri... 

— Lasă-mă să ghicesc, spune Nick. Ai auzit că este blestemat. 

Îmi amintește de articolul încă necitit, pe care mi l-a trimis 
Chloe, B/estemul de la Bartholomeo. Doar că Ingrid a folosit un 
alt cuvânt pentru a descrie acest loc. 

Bântuit. 

Exact așa i-a zis, Bartholomeo este bântuit de istoria sa. Deși 
unii ar putea spune că cei doi termeni se completează reciproc. 
Ambii implică forţe întunecate ce stăpânesc peste un loc, 
terorizându-și rezidenții. 

— Asta și alte lucruri, spun eu. Când am vorbit cu Ingrid pe 
această temă, părea înspăimântată de-a binelea. 


VP - 110 


— Înspăimântată de Bartholomeo? întreabă Nick, cu vocea 
plină de îndoieli. 

— Nu știu dacă vorbea despre clădire în sine sau despre ceva 
din interiorul ei, spun eu. Dar cu siguranţă îi era frică de ceva. Și 
de aceea cred că a plecat. Acum încerc să aflu unde s-a dus. 

— Imi doresc ca Ingrid să fi vorbit cu mine despre acest 
subiect. 

Nick își trece o mână prin păr, mai mult exasperat decât 
enervat, deși cred că e și puţin enervat și supărat că cineva ar 
putea să se teamă de locul în care a crescut. 

— Cred că aș fi putut să o liniștesc, spune el. 

— Presupun că acesta-i un „nu” pentru faza cu blestemul. 

— Cu siguranţă, spune Nick, schiţând un zâmbet abia 
descifrabil. Da, s-au întâmplat și lucruri rele aici, la fel ca în 
fiecare clădire din acest cartier. Diferenţa este că atunci când se 
întâmplă ceva la Bartholomeo, devine instantaneu hiper- 
mediatizat. Este o clădire în care se pune accentul pe 
confidenţialitate. Aceasta este dorinţa locatarilor. Însă unii 
oameni confundă confidenţialitatea cu păstrarea unor secrete și 
completează spaţiile libere cu plăsmuiri, născocind tot felul de 
prostii. 

— Deci crezi că Ingrid s-a înșelat? întreb eu. 

— Cred că depinde de ceea ce-a auzit. Absurditatea asta cu 
blestemul este rezultatul unor evenimente care s-au întâmplat 
cu zeci de ani în urmă. Cu mult înainte de-a mă fi născut. De 
atunci, lucrurile au fost, în mare parte, liniștite. 

Observ cuvintele folosite de el. În mare parte. 

— Raspunsul tău nu este tocmai liniștitor. 

— Crede-mă, n-ai de ce să-ți fie frică, mă asigură Nick. 
Bartholomeo este, în general, un loc destul de vesel. Iți place 
aici, nu-i așa? 

— Cu siguranţă. Îmi întorc privirea către fereastră, spre 
Central Park. Îmi place foarte mult. 

— Bine. Acum, promite-mi un lucru. Dacă te sperie vreodată 
ceva atât de tare, încât simţi nevoia să pleci, măcar vino și 
vorbește cu mine mai întâi. 

— Ca să mă convingi să nu o fac? 

Nick ridică din umeri, timid. 

— Sau, cel puţin, ca să-ţi cer numărul de telefon înainte de-a 
pleca. 


VP - 111 


E oficial, flirtăm cu adevărat. Încep să sper că poate nu sunt 
fata care mă credeam. 

Poate sunt mai mult de atât. 

— Numărul meu, spun eu cu un zâmbet reţinut, este 12A. 


Capitolul 17 


Sunt înapoi în apartamentul meu. Chiar dacă Nick nu mi-a dat 
de înţeles că stau prea mult pe capul lui, am simţit că este mai 
bine să plec mai devreme decât mai târziu. Mai ales după cea 
devenit clar că nu are de gând să-mi împărtășească niciunul 
dintre secretele întunecate ale clădirii. Dacă există într-adevăr 
vreunul de împărtășit. Am impresia că Nick crede despre 
Bartholomeo că e la fel de normal sau anormal, dacă e cazul, ca 
oricare altă clădire din Upper West Side. 

Tocmai de aceea stau acum lângă fereastra dormitorului meu, 
alături de conturul vag al lui George pe cerul întunecat al noptii, 
cu o ceașcă de ceai în mână, câteva bucăţi din ciocolata pe care 
mi-a cumpărat-o Charlie și laptopul deschis la e-mail-ul primit de 
la Chloe. 


Blestemul de la Bartholomeo 


Dacă Ingrid a fugit de aici pentru că era speriată, atunci vreau 
să știu toate motivele care au determinat-o să-i fie frică și mai 
vreau să știu dacă ar trebui să-mi fie și mie frică de ceva. 

Accesez link-ul, care mă trimite către o pagină web cu 
legende urbane. Tipul de site pe care Andrew obișnuia să-l 
citească, cu știri provocatoare despre crocodilii blocaţi în 
sistemul de canalizare al orașului sau despre boschetarii din 
tunelurile de metrou abandonate. Totuși, acest articol arată mai 
profesional decât restul. Are un aspect structurat. Ușor de citit. 

Primul lucru care-mi sare în ochi este o fotografie cu 
Bartholomeo, făcută din Central Park, într-o zi care nu putea fi 
mai potrivită pentru poze. Cerul e albastru. Soarele strălucește. 
Frunzele de toamnă par a fi în flăcări. Îl văd chiar și pe George, 
razele de lumină scânteind peste aripile lui. 


VP - 112 


Observ un puternic contrast între imagine și articolul în sine, 
care este plin de ameninţări. 


Din ziua în care și-a deschis ușile pentru locatarii săi, clădirea 
Bartholomeo din New York a fost urmărită de o serie de tragedii. 
De-a lungul istoriei sale de peste o sută de ani, profilul său gotic 
cu vedere spre Central Park a fost martor la moarte, sub diverse 
forme, inclusiv omor, sinucidere și, prima sa tragedie notabilă, 
ciumă. 

Pandemia de gripă spaniolă, care s-a răspândit ca un incendiu 
sălbatic pe tot globul în 1918, ajunsese deja la apogeu când 
Bartholomeo s-a deschis cu surle și trâmbițe în luna ianuarie a 
anului următor. Prin urmare a fost o surpriză când, cincisprezece 
luni mai târziu, boala a cuprins clădirea, omorând douăzeci și 
patru de locatari în doar câteva săptămâni. Deși câteva 
persoane notabile au fost răpuse de boală, inclusiv Edith Haig, 
tânăra soție a magnatului de transport maritim Rudolph Haig, 
majoritatea victimelor au fost servitori, spațiul lor restrâns de 
trai permițând bolii să se răspândească rapid. 


Îmi întorc privirea de la ecran, neliniștită. Apartamentul 12A a 
fost iniţial spaţiu de locuit pentru servitori, unele victime ale 
gripei ar fi putut dormi chiar în această cameră. 

Poate chiar toate victimele. 

Și probabil că au murit exact aici. 

Acest gând îngrozitor este amplificat de fotografia de sub 
paragraf, care înfățișează mai multe tărgi acoperite cu pânze, 
cel puţin șapte, aranjate pe trotuarul din faţa clădirii 
Bartholomeo, fiecare cu câte un cadavru. Deși cearșafurile 
acoperă fețele și trupurile morților, li se văd picioarele. Șapte 
perechi de picioare goale, cu tălpile murdare. 

Mă trece un fior rece când mă gândesc la aceste picioare 
traversând locul în care stau acum. Mă scutur puţin, încercând 
să alung acest sentiment. Nu are niciun efect, din contra, sunt 
cuprinsă de un alt fior când văd fotografia de mai jos. 

Este din nou fațada clădirii Bartholomeo, de data aceasta în 
alb și negru, pixelată. Un grup mic s-a adunat pe stradă, o 
înghesuială de umbrele de soare și pălării. Deasupra lor, pe un 
colț al acoperișului, se află un bărbat în costum negru. O siluetă 
subţire pe cerul albastru. 


VP - 113 


Este proprietarul clădirii. Cu câteva momente înaintea 
sinuciderii sale publice. 
Textul de sub fotografie confirmă acest lucru. 


După o examinare minuțioasă a clădirii, medicii au stabilit că 
numărul crescut de decese cauzate de gripă a fost cauzat de 
sistemul de ventilație precar din camerele slujitorilor. Aceste 
concluzii l-au mâhnit foarte mult pe omul care a proiectat și a 
investit în construcția edificiului, Thomas Bartholomeo, medic și 
el, a fost atât de tulburat de incident, încât a sărit de pe 
acoperișul clădirii care îi poartă numele. Mai bine de o sută de 
persoane au fost martore la această tragedie înfricoșătoare, 
într-o frumoasă zi de iulie. 


E și un link atașat, care, după ce îl accesez, mă duce la 
articolul iniţial din revista New York Times. Titlul său are o dublă 
semnificație macabră: 


TRAGEDIA LOVEȘTE DIN NOU 
IN BARTHOLOMEO 


Arunc o privire spre ziarele estompate de timp, căutând 
câteva detalii cheie. Era o zi de duminică după-amiază, la 
jumătatea lunii iulie, iar Central Park arăta ca o baie cu aburi 
plină de newyorkezi care căutau să se pună la adăpost de 
căldura arzătoare a verii. Curând, unii au observat bărbatul care 
stătea pe acoperișul clădirii Bartholomeo asemenea faimoasele 
sale garguie. 


Apoi a sărit. 
Martorii au ţinut să accentueze acest detaliu. Nu a fost un 
accident. 


Dr. Bartholomeo s-a sinucis, lăsând în urmă o soţie tânără, 
Louella, și un fiu de șapte ani. 

Așa îmi petrec următoarele ore, folosind articolul trimis de 
Chloe ca pe un punct de pornire în deslușirea istoriei din spatele 
clădirii Bartholomeo. Fiecare articol este însoţit de mai multe 
link-uri către Wikipedia, site-uri de știri, forumuri online. Le 
accesez pe toate, aruncându-mă cu bună știință în tăvălugul de 
bârfe, povești cu fantome și legende urbane. 

Descopăr că lucrurile s-au mai domolit după inaugurarea 
tumultuoasă a clădirii. Anii '20 și '30 au fost relativ liniștiți, 

VP - 114 


marcați doar de câteva incidente. Un bărbat care s-a prăbușit pe 
scări, frângându-și gâtul în 1928. O vedetă care a luat o 
supradoză de laudanum în 1932. 

Am aflat că, de pildă, casa scării se presupune a fi bântuită fie 
de bărbatul care a căzut pe ele, fie de unul dintre servitorii 
răpuși de gripă. 

La fel se presupune și că unul din apartamente este bântuit, 
probabil de fantoma lui Edith Haig, menţionată anterior. 

Și am mai aflat că pe data de 1 noiembrie 1944, în timp ce Al 
Doilea Război Mondial se apropia de sfârșitul său sângeros, o 
tânără de nouăsprezece ani, care lucra la Bartholomeo, a fost 
ucisă cu brutalitate în Central Park. 

Se numea Ruby Smith și era menajera fostei celebrități 
Cornelia Swanson, potrivit căreia lui Ruby îi plăcea să se plimbe 
prin parc înainte de a se întoarce ca să o trezească la ora șapte, 
în fiecare dimineață. Când acest lucru nu s-a întâmplat, 
Swanson a mers în parc să o caute pe fată și a găsit-o întinsă pe 
jos, într-o zonă împădurită, vizavi de Bartholomeo. 

Corpul lui Ruby a fost spintecat, fiindu-i scoase mai multe 
organe vitale, inclusiv inima. 

Arma crimei nu a fost găsită niciodată. Și nici organele lui 
Ruby. 

Ziarele au numit cazul: Uciderea Nemiloasă a lui Ruby. 

Deoarece nu au existat râni defensive sau semne ale unei 
lupte, poliţia a ajuns la concluzia că Ruby își cunoștea 
atacatorul. lar lipsa sângelui de la locul crimei le-a dat de înţeles 
că sărmana menajeră nu fusese ucisă acolo unde a fost 
descoperită. In schimb, poliţia a găsit sânge în micul dormitor al 
lui Ruby din apartamentul Corneliei Swanson. O singură pată 
roșie în spatele ușii. 

Cornelia Swanson s-a transformat imediat în principalul 
suspect. lar ancheta desfășurată a scos la iveală o perioadă 
nefastă din trecutul lui Swanson. La sfârșitul anilor 1920 a locuit 
la Paris și s-a îndrăgostit de o adeptă a doctrinei mistice, pe 
nume Marie Damyanov, liderul unui grup ocult, cunoscut și ca Le 
Calice D'Or. 

Sau Potirul de aur. 

Aceste informaţii i-au determinat pe oamenii legii să o acuze 
pe Cornelia Swanson de uciderea lui Ruby Smith. În raportul 


VP - 115 


arestării, poliţia a notat data crimei ca fiind noaptea de 
Halloween. 

Cornelia Swanson a mărturisit că a cunoscut-o pe Marie 
Damyanov doar parţial. Însă un prieten apropiat al celor două 
femei a declarat că relaţia lor a fost mai mult de-atât. Se zvonea 
că erau iubite, după cum relatase acesta anterior. 

Cazul n-a ajuns niciodată la tribunal. Cornelia Swanson a 
decedat din cauza unei boli nedezvăluite publicului, în martie 
1945, lăsând în urmă o fiică adolescentă. 

După scandalul cu Swanson, Bartholomeo a căzut într-o altă 
perioadă lungă de liniște relativă. În ultimii douăzeci de ani au 
avut loc două crime. Una s-a petrecut în 2004, o crimă 
pasională, în care o femeie și-a împușcat soțul infidel. O opţiune 
care nu mi-a trecut niciodată prin cap. Andrew ar trebui să se 
considere norocos. 

Cealaltă crimă, din 2008, a fost o presupusă tentativă de jaf 
care nu a decurs conform planului. Victima era un regizor de pe 
Broadway care avea o slăbiciune pentru escortele de sex 
masculin. Presupusul infractor a fost, spre surprinderea nimănui, 
una dintre acele escorte. Deși a jurat că nu a făcut-o, escorta a 
sfârșit prin a se spânzura în propria celulă, folosindu-se de 
propriul tricou. 

Fără a lua în calcul inevitabilele atacuri de cord, accidentele 
vascular cerebrale și dezvoltarea lentă a cancerului, au existat 
cel puţin treizeci de decese nefirești la Bartholomeo. Chiar dacă 
pare mult, știu că lucruri rele se întâmplă peste tot, în fiecare 
clădire. Asasinări, probleme de sănătate și accidente stranii. 
Este absurd să mă aştept ca Bartholomeo să fie altfel. 

Cu siguranță nu pare a fi blestemat. Sau bântuit. Sau 
corespunzând oricărei alte etichete amenințătoare pe care o 
poţi atribui unei clădiri. Este confortabil, spaţios și frumos 
amenajat, în afară de tapet. E ușor de înţeles de ce Nick și Greta 
aleg să locuiască aici. Cu siguranţă aș rămâne mai mult de trei 
luni, dacă mi-aș permite. Ceea ce face ca decizia lui Ingrid de a 
pleca să arate și mai bizar. 

Închid laptopul și îmi verific telefonul. Tot niciun răspuns de la 
ea. 

Cel mai mult mă deranjează la tăcerea lui Ingrid faptul că ea a 
fost cea care m-a amenințat că o să mă bată la cap cu mesaje 
sâcâitoare dacă nu vin. Chiar și prima noastră întâlnire, acea 


VP - 116 


ciocnire stupidă și umilitoare din hol, s-a întâmplat pentru că se 
uita în telefon. 

Abia acum când mă gândesc la asta îmi dau seama că acela 
nu a fost primul nostru contact. Practic, ne cunoscusem cu o oră 
mai devreme, în modul cel mai neașteptat. 

les grăbită din dormitor, cobor scările în drum spre bucătărie. 
Întrucât liftul pentru alimente este felul în care Ingrid s-a 
prezentat, mi-o pot imagina cu ușurință spunându-mi la 
revedere în același mod. Și, desigur, când îi deschid larg ușa, 
găsesc o altă poezie. 

Edgar Allan Poe. C/opotele. 

Deasupra bileţelului se află o cheie. 

O ridic și-o examinez în lumina slabă a bucătăriei. Este mai 
mică decât o cheie obișnuită de la casă. Doar o jumătate din 
dimensiunea normală. Și cu toate acestea, știu exact ce pot 
deschide cu ea. Am o cheie identică, agăţată de inelul care se 
odihnește acum în bolul din antreu. 

Este de la spaţiul de depozitare din subsol. 

Cheia despre care Leslie spunea că lipsește de pe inelul pe 
care îl aruncase Ingrid pe podeaua din hol. 

Îmi scapă însă motivul pentru care mi-a trimis-o. Singura mea 
bănuială este că a lăsat ceva în spaţiul de depozitare al 
apartamentului 11A, posibil în speranţa că eu îi voi recupera și 
da înapoi acele lucruri mai târziu. 

Bag cheia în buzunar, relaxându-mă ușor. Această cheie nu- 
mi sugerează o evadare grăbită din Bartholomeo, ci o plecare 
planificată. Se pare că toată îngrijorarea mea a fost în zadar. lau 
foaia pe care e scris poemul, sigură că pe partea cealaltă voi 
găsi o explicaţie, instrucțiuni, poate propunerea să ne întâlnim 
în curând. 

Însă partea din spate nu conţine niciunul dintre aceste lucruri. 

De fapt, o singură privire peste mesajul lui Ingrid mă face să 
mă prăbușesc într-o adâncă fântână plină cu griji. 

Citesc din nou, uitându-mă la cele două cuvinte pe care Ingrid 
le-a mâzgălit cu mâna tremurândă. 


AI GRIJĂ! 


VP - 117 


Capitolul 18 


Ca să ajung la subsol, trebuie să iau liftul până în adâncurile 
clădirii Bartholomeo. Comparativ cu restul imobilului, subsolul 
arată de-a dreptul primitiv, cu pereţi din piatră goală și grinzi din 
beton. Mai este și foarte frig aici. Un curent de aer rece mă 
izbește de îndată ce părăsesc ascensorul. Il resimt ca pe un 
avertisment. Sau poate că este doar un efect secundar al 
mesajului primit de la Ingrid care-mi zdruncină nervii. 


AI GRIJĂ! 


Și nu mă ajută deloc faptul că locul seamănă cu un cavou. 
Umed și întunecat. De parcă nu a mai fost folosit de pe timpurile 
când Bartholomeo abia se construia peste el, acum o sută de 
ani. Totuși, sunt aici, strângând în mână cheia lăsată de Ingrid și 
sperând că orice s-ar afla în acel spaţiu de depozitare mi-ar 
putea da un indiciu despre locul în care a plecat. 

O cameră de supraveghere este agățată de coloana ce se 
înalță vizavi de lift. Cea despre care spunea Leslie că nu 
funcționa cu o seară înainte, în momentul incidentului. Mă uit 
lung la ea și mă întreb dacă sunt urmărită. Deși am observat 
șirul de monitoare din biroul aflat chiar pe hol, nu am văzut pe 
nimeni care să se uite la ele. 

Inaintez mai adânc în subsol. Oriunde mă uit văd cuști din 
plasă de oţel. Una în spatele liftului care conţine echipamentul 
său antic. Scripeţi, cabluri și roţi dinţate. În interiorul alteia se 
află un cazan, un boiler și unitatea de aer condiţionat. Toate 
acestea huruie în continuu, scoțând un murmur fantomatic și 
umplând întreg spaţiul cu un aer apăsător. 

Un alt sunet li se alătură. Un foșnet zdrenţțuit se aude din ce în 
ce mai tare. Mă întorc în direcţia lui și văd un sac de gunoi 
umflat care se prăbușește într-un tomberon de dimensiunea 
unei remorci duble. Lângă el se află o ușă retractabilă din oțel, 
astfel încât să poată fi mutat afară cu ușurință pentru a fi golit. 
Intreaga zonă este înconjurată cu un lanţ de fier. 

Nu mă surprinde. Aici jos, chiar și becurile sunt în cuști. 

Inconjor  tomberonul, speriind-o pe asistenta domnului 
Leonard, care stă pe partea cealaltă. Mă sperii și eu de ea. 


VP - 118 


Amândouă inspirăm adânc, ecoul gâfâitului nostru răsunând 
printre pereţii de piatră. 

— M-ai speriat de moarte, exclamă ea. Am crezut, pentru o 
secundă, că ești doamna Evelyn. 

— Scuze, spun eu. Sunt Jules. 

Femeia dă ușor din cap. 

— Jeannette. 

— Incântată de cunoștință. 

Jeannette este îmbrăcată adecvat pentru temperatura din 
subsol, având peste uniforma sa violetă un cardigan gri cu 
buzunare largi. Işi ţine o mână deasupra pieptului generos, felul 
ei de a-mi comunica cât de mult am speriat-o. Cealaltă mână o 
ține la spate, încercând să-și ascundă ţigara aprinsă. 

Când își dă seama că am văzut-o deja, ridică ţigara la buze și 
îmi spune: 

— Tu ești unul dintre acei locatari temporari ai clădirii? Cea 
nou-venită? 

— Da, eu sunt. 

Mă întreb dacă cunoaște această informaţie de la Leslie sau 
și-a dat seama singură după felul în care arăt. Cred că este 
totuși prima variantă. Însă cel mai probabil e a doua. 

— Pentru cât timp ești la Bartholomeo? întreabă Jeannette, 
spunând-o de parcă aș fi fost condamnată la închisoare. 

— Trei luni. 

— Îți place aici? 

— Sigur, zic eu. E o experienţă frumoasă, dar sunt și multe 
reguli de urmat. 

Jeannette mă privește o clipă. Părul ei, strâns la spate, îi 
întinde fruntea într-o expresie impasibilă. 

— Nu o să mă spui, nu? Fumatul este interzis în Bartholomeo. 

— În întreaga clădire? 

— Da. Ordinele doamnei Evelyn. 

— Nu-i voi spune, zic eu. 

— Mersi. 

Jeannette trage un ultim fum, înainte de a-și stinge ţigara de 
podeaua din beton. Când se apleacă să o ridice, o brichetă îi 
cade dintr-un buzunar al cardiganului. O ridic în timp ce ea 
aruncă chiștocul într-un pahar de cafea de la picioare și îl pune 
într-un colţ, unde se pierde în umbră. 

— Ai scăpat asta, îi spun, înmânându-i bricheta. 


VP - 119 


Jeannette o ascunde în cardigan. _ 

— Mulţumesc. Puloverul acesta afurisit. Imi cad întotdeauna 
lucrurile din el. 

— Inainte de a pleca, mă întrebam dacă m-ai putea ajuta cu 
ceva. Unul dintre ceilalţi locatari temporari a dispărut aseară și 
încerc să dau de ea. O cheamă Ingrid Gallagher. A stat în 
apartamentul 11A. 

— Nu am auzit niciodată acest nume. 

Jeannette se îndreaptă spre lift. O urmez, scoțându-mi 
telefonul și deschizându-l la poza mea cu Ingrid din Central Park. 
O ţin în faţa ei. 

— Ea este. 

Jeannette apasă butonul liftului și aruncă o scurtă privire către 
fotografie. 

— Da, am văzut-o de câteva ori. 

— Ai vorbit vreodată cu ea? 

— Singura persoană cu care vorbesc în ultimul timp este 
domnul Leonard. De ce ai nevoie să o găsești? Ă 

— Nu mai știu nimic de ea de când a plecat, spun eu. Imi fac 
griji. 

— Îmi pare rău că nu te pot ajuta, spune Jeannette. Dar am și 
așa destule pe cap. Un soț bolnav acasă și domnul Leonard care 
e convins că o să-și dea duhul în fiecare minut blestemat al zilei. 

— Înţeleg. În cazul în care îţi amintești ceva sau auzi careva 
informaţii despre ea prin clădire, ţi-aș fi recunoscătoare dacă mi- 
ai spune. Stau în apartamentul 12 A. 

Ascensorul sosește. Jeannette pășește înăuntru. 

— Ascultă, Julie... 

— Jules, spun eu. 

— Jules. Corect. Nu vreau să-ţi dictez ce trebuie să faci. Nu e 
treaba mea. Dar este mai bine să auzi asta de la mine decât de 
la cineva ca doamna Evelyn. Jeannette trage grilajul peste ușa 
liftului și își înfundă mâinile în buzunarele cardiganului. În 
Bartholomeo, cel mai bine este să îţi vezi de treburile tale. Eu nu 
umblu aiurea pe-aici, punând întrebări în dreapta și-n stânga. |ţi 
sugerez să îmi urmezi exemplul. 

Apasă un buton și liftul pornește, îndepărtând-o de subsol și 
de câmpul meu vizual. 

Urmez șirul de becuri către spaţiile de depozitare, care se 
întind pe ambele laturi ale unui coridor, ca într-un labirint. 


VP - 120 


Fiecare ușă de sârmă poartă numărul apartamentului 
corespunzător, începând cu 2A. 

Îmi aduce aminte de o împrejmuire pentru câini. Una 
înfiorătoare, mult prea liniștită. 

Tăcerea este întreruptă de telefonul meu, care îmi sună brusc 
în buzunar. Crezând că ar putea fi Ingrid, îl scot repede și verific 
numărul. Chiar dacă este unul pe care nu-l recunosc, răspund 
zăpăcită: 

— Alo... 

— Vorbesc cu Jules? 

Cel care sună este un bărbat, cu vocea leneșă și tăragănată. 

— Da. 

— Salut, Jules. Eu sunt Zeke? 

Își rostește numele de parcă ar fi o întrebare. De parcă nici el 
nu este sigur cine e. Însă eu sunt. El e Zeke, prietenul lui Ingrid 
de pe Instagram care m-a sunat în cele din urmă. 

— Zeke, da. Ingrid este cu tine? 

Merg în jos pe coridor, aruncând câte o privire spre unităţile 
de depozitare. Majoritatea sunt prea exemplare pentru a fi 
interesante. Doar cutii stivuite în mormane ordonate, conținutul 
lor fiind trecut cu markerul: Veselă. Haine. Cărţi. 

— Cu mine? întreabă Zeke. Nu, nu suntem atât de apropiați. 
Ne-am întâlnit la o petrecere într-un depozit din Brooklyn acum 
câţiva ani și ne-am văzut doar de câteva ori de atunci. 

— Te-a contactat cumva astăzi? 

— Nu. A dispărut sau ceva de genul? 

— Am doar nevoie să vorbesc cu ea. 

Nici măcar vocea sa leneșă nu-i poate ascunde suspiciunea 
din ce în ce mai mare. 

— De unde spuneai că o cunoști pe Ingrid? 

— Sunt vecina ei, răspund eu, sau mai bine zis am fost vecina 
ei. 

Într-una dintre unităţile de depozitare văd un pat dublu, cu 
balustradă pe ambele părţi și o saltea îndoită, puţin înclinată. 
Deasupra se află un teanc de cearșafuri împăturite, pe care s-a 
lăsat un strat subţire de praf. 

— S-a mutat deja din acea clădire de lux? se interesează 
Zeke. 

— De unde știi că locuia la Bartholomeo? 

— Ea mi-a spus. 


VP - 121 


— Când? 

— Acum două zile. 

Asta ar fi în aceeași zi în care Ingrid a făcut poza din parc. Cea 
la care a comentat Zeke. 

Pasajul face o cotitură bruscă spre stânga. O urmez, 
observând numerele: 8A, 8B. La 8C e o mașinărie de dializă pe 
roți. Mama mea folosea una exact la fel, atunci când se simțea 
rău. Am însoţit-o de câteva ori la proceduri, chiar dacă am urât 
tot ce avea legătură cu asta. Mirosul de dezinfectant al 
spitalului. Pereţii prea albi. Văzând-o pe mama conectată la o 
mulțime de tuburi prin care-i circula sângele ca sucul de fructe 
ce trece printr-un pai de plastic. 

Merg pe lângă mașinărie, grăbind pasul până ajung în cealaltă 
parte a clădirii. Pot să-mi dau seama după ghena de gunoi care- 
mi apare în faţă. Sub ea se află un tomberon, mai mic decât 
celălalt și, momentan, gol. lar în stânga lui, o ușă neagră, 
nemarcată. 

— Ce ţi-a zis mai exact? îl întreb pe Zeke. 

— Nu sunt sigur că ar trebui să-ţi spun mai mult de-atăât. Nu te 
Cunosc. 

— Ascultă, Ingrid ar putea fi în primejdie. Deși sper cu tot 
dinadinsul că nu este. Dar nu voi putea ști cu siguranţă până nu 
vorbesc cu ea. Așa că, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. 

De aici, culoarul face o altă cotitură abruptă. Când o urmez, 
mă trezesc uitându-mă la spaţiul de depozitare pentru 
apartamentul 10A. 

Apartamentul Gretei Manville. 

E plin de cutii din carton aranjate în ordinea importanţei lor. 

Util. 

Inutil. 

Sentimentalisme de doi bani. 

— A venit să mă vadă, spune Zeke. Nimic neobișnuit. Mulţi 
oameni vin să mă vadă. Eu... le fac rost de diverse chestii. 
Chestii din plante, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Inteleg. Nu mă surprinde deloc. 

— Deci Ingrid a venit să cumpere iarbă? 

Peste drum de unitatea de depozit a Gretei este cea de la 
apartamentul 11A. Spre deosebire de celelalte spaţii, singurul 
lucru care se află în interiorul acestuia este o cutie mică pentru 


VP - 122 


pantofi. Stă pe podeaua din beton, cu capacul ușor tras, de 
parcă Ingrid ar fi lăsat-o acolo în grabă. 

— Nu pentru asta venise, spune Zeke. Voia să știe de unde ar 
putea cumpăra ceva cu care eu nu mă ocup. Dar cunosc o 
persoană care se ocupă și i-am spus că aș putea fi intermediarul 
lor. Ea mi-a dat banii, eu am făcut schimbul cu cel care vinde 
astfel de lucruri și i l-am adus lui Ingrid. Asta a fost tot. 

Cu telefonul într-o mână și cheia în cealaltă, orbecăind, 
reușesc să deschid spaţiul de depozitare. 

— Cine a fost furnizorul? 

Zeke râde batjocoritor. 

— La naiba! N-am de gând să-ţi dau numele lui. Intru în 
spaţiul îngust și mă îndrept spre cutie. 

— Atunci, spune-mi măcar ce a cumpărat Ingrid. 

Primesc două răspunsuri, ambele ajungând la mine în același 
timp. Unul este de la Zeke, care îmi aruncă cuvântul prin 
telefon, iar celălalt îmi apare în faţa ochilor când ridic capacul 
cutiei de pantofi. 

Înăuntru, așezat pe un strat de șerveţele din hârtie, se află un 
pistol. 


Capitolul 19 


Pistolul stă acum pe patul meu. O pată neagră, contrastând 
puternic cu albastrul floral al cuverturii. Lângă el se află o 
magazie plină, de asemenea găsită în cutia de pantofi pe care a 
lăsat-o Ingrid. Şase gloanţe, gata să fie înserate și eliberate. 

Am avut nevoie de tot curajul pe care l-am putut aduna ca să 
duc cutia de pantofi din spaţiul de depozitare până la lift. M-am 
ridicat până la etajul doisprezece, într-o frică continuă, iar când, 
în sfârșit, am scos arma și magazia, le-am apucat cu degetul 
mare și arătătorul, ţinându-le la distanţă. 

A fost pentru prima dată când am atins o armă. 

În copilărie, singura armă pe care am avut-o în casă a fost o 
pușcă de vânătoare, foarte rar folosită, pe care tata o ţinea 
încuiată într-un dulap special. Sunt aproape sigură că am văzut- 
o mai bine o dată sau de două ori, însă doar în treacăt. 


VP - 123 


Dar acum nu pot să-mi iau ochii de la acest pistol, a cărei 
prezență grandioasă umple întreg dormitorul. Mulțumită unui 
număr impresionant de site-uri dedicate armelor și lui Google, 
am descoperit că sunt în posesia unui Glock G43 de 9 mm. 

lar din restul conversaţiei mele cu Zeke, am aflat că Ingrid îi 
spusese anterior că are nevoie de o armă. Urgent. l-a dat două 
mii de dolari în numerar. El a transmis banii mai departe 
furnizorului său misterios și s-a întors cu acest Glock. 

— Mi-a luat în jur de o oră, adaugă el. După care Ingrid a 
plecat cu pistolul. A fost ultima dată când am văzut-o. 

Ceea ce tot nu înțeleg este de ce Ingrid, de la care te-ai 
aștepta cel mai puţin să deţină o armă de foc, a simţit nevoia 
să-și cumpere una. 

Și de ce mi-a lăsat-o mie atunci când a plecat. 

Și de ce nu îmi răspunde odată la telefon, chiar și după ce i- 
am trimis o duzină de mesaje, toate fiind versiuni diferite ale: CE 


Unicul lucru la care mă pot gândi este că trebuie să-l scot 
imediat din apartament. Deși Leslie nu a menționat-o niciodată, 
sunt sigură că există o regulă la Bartholomeo și cu privire la 
rezidenții care posedă arme de foc. Marea întrebare este 
„Cum?”. Nu e un obiect pe care pot să-l arunc, pur și simplu, în 
lada de gunoi. Și nici nu mă simt confortabil să mă furișez până 
în Central Park și să-l azvârl în lac. lar Zeke a refuzat deja ideea 
mea de a-l returna celui care i l-a vândut. 

— În niciun caz, s-a împotrivit el. Nu așa decurg aceste 
înțelegeri. 

Dar cu toate că mă neliniștește prezenţa pistolului, ceva mă 
împiedică să scap de el până nu primesc un răspuns de la Ingrid. 
L-a lăsat în urmă cu un scop. 

Faptul că Ingrid deţinea un pistol aduce în discuţie o 
perspectivă destul de înfricoșătoare asupra întregii situaţii. Una 
care anulează complet și irevocabil ipoteza conform căreia a 
plecat pentru că era prea speriată de trecutul ciudat al clădirii 
ca să mai rămână aici. Pistolul este o armă. Legitimă apărare. 
Nu ai nevoie de-o astfel de armă pentru a te proteja de o 
clădire, chiar dacă o crezi bântuită. Nu poţi trage într-o fantomă. 
Sau într-un blestem. 

Dar poți împușca o persoană pe care o suspectezi că încearcă 
să-ţi facă rău. 


VP - 124 


Îmi amintesc brusc de toate locurile în care mi-a spus că a 
fost. Boston și New York, Seattle și Virginia. 

Poate că nu o făcea datorită spiritului său dornic de aventură. 

Poate că fugea de cineva. 

lar cel care o urmărea a reușit să-i dea de urmă, 
determinând-o să fugă din nou. 

Gândurile îmi zboară înapoi la noaptea trecută și la acele 
câteva minute ciudate pe care le-am petrecut în fața ușii lui 
Ingrid. Privind retrospectiv, mă întreb dacă tot ce mi s-a părut 
neobișnuit: zâmbetul ei fals, mâna ascunsă în buzunar și clipirea 
rapidă când am încercat să o privesc în ochi, nu era cumva 
modul ei de a-mi transmite un mesaj pe care nu-l putea rosti cu 
voce tare? 

Că nu era bine. 

Că era nevoită să plece de la Bartholomeo. 

Că dacă ar spune orice altceva, chiar și un singur cuvânt, nu 
ne-ar fi făcut bine niciuneia dintre noi. 

Acum Ingrid a dispărut și nu pot scăpa de sentimentul că sunt 
și eu parțial vinovată de asta. Dacă aș fi fost mai insistentă sau 
mai băgăcioasă, poate că s-ar fi simţit în stare să-mi dezvăluie 
ce se întâmplă. 

Poate că aș fi putut să o ajut. 

Poate încă mai pot. 

Așez pistolul și gloanţele înapoi în cutia de pantofi, exact așa 
cum le-am scos: cu precauție. Pun capacul și o duc atent pe 
scări până în bucătărie, unde o îndes într-un dulap de sub 
chiuvetă. E mai bine să rămână acolo decât în dormitor, unde cu 
siguranţă nu voi închide un ochi toată noaptea din cauza ei. 

Mă uit la ceas. Este aproape ora unsprezece. Aproximativ 
zece ore de când am aflat despre plecarea lui Ingrid. Familia 
mea a așteptat cam tot atât înainte să o dea pe Jane dispărută. 
Era prea târziu. Unul dintre polițiștii care au venit la noi în casă 
ne-a certat pentru că ne luase atâta timp să-i contactăm. 

Mereu există un moment în care îngrijorarea se transformă în 
frică, a spus el. Atunci trebuia să ne chemați. 

Am deja această senzaţie. Imediat ce am găsit arma, am 
trecut de acel prag dintre grijă și frică. Acesta este motivul 
pentru care iau telefonul, trag aer adânc în piept și sun la 911. 
Sunt conectată îndată cu un operator. 

— Aş vrea să raportez o persoană dispărută, spun eu. 


VP-125 


— Care este numele persoanei? 

Operatorul vorbește pe un ton impasibil. Cu-n calm care te 
linişteşte și totodată te scoate din sărite. Puţină grabă m-ar face 
să mă simt mai bine. 

— Ingrid Gallagher. 

— Și de cât timp lipsește Ingrid? 

— De zece ore. Mă opresc pentru a mă corecta. De aseară. 

În cele din urmă, apare și un strop de emoție în vocea lui. 
Una, însă, care nu e binevenită: neîncrederea. 

— Sunteţi sigură? zice el. 

— Da. A plecat la miezul nopţii. lar eu am aflat abia acum 
zece ore. 

— Câţi ani are Ingrid? 

Nu răspund la întrebare. Nu știu. 

— Este minoră? întreabă dispecerul, insistent. 

— Nu. 

— E o persoană în vârstă? 

— Nu, mă opresc din nou. Are în jur de douăzeci de ani. 

Mai multe îndoieli se strecoară în vocea tânărului de la 
celălalt capăt al firului. 

— Nu-i cunoașteţi vârsta exactă? 

— Nu, spun eu, adăugând în grabă, îmi pare rău. 

— Deci nu sunteţi rude? 

— Nu. Suntem... 

Mai fac o pauză încercând să găsesc cuvântul potrivit. Nu aș 
putea spune că Ingrid îmi este prietenă. Sau măcar o cunoștință. 

— Vecine, zic eu. Suntem vecine, iar ea nu-mi răspunde nici la 
apeluri, nici la mesaje. 

— Care a fost ultima ei locaţie cunoscută? 

În sfârșit o întrebare ușor de răspuns. 

— Bartholomeo. 

— Acolo locuieşte? 

— Da. 

— Există vreo urmă de confruntare? i 

— Nu sunt sigură. Un răspuns slab și inutil. Incerc să 
compensez, adăugând, nu cred. 

Acum, operatorul este cel care face o pauză. Când vorbeşte 
de data aceasta vocea lui exprimă mai mult decât îndoială și 
scepticism. Se simte o urmă de confuzie. Și milă. Și doar un 
gram de iritare, pentru a-mi da de înţeles că îi irosesc timpul. 


VP - 126 


— Doamnă, sunteţi sigură că nu a plecat undeva pentru 
câteva zile? 

— Mi s-a spus că s-a mutat, ripostez eu. 

— Asta ar explica de ce nu se mai află acolo. 

Tresar la tonul lui îngâmfat. Urma de milă din voce 
evaporându-i-se. La fel și confuzia. Rămânând doar iritarea. 

— Știu că sună de parcă tocmai s-a mutat și nu mi-a spus 
nimic, zic eu, dar mi-a lăsat un bileţel avertizându-mă să fiu 
atentă. Și mi-a mai lăsat o armă. Ceea ce mă face să cred că 
avea necazuri. 

— A menţionat vreodată că se simte ameninţată? 

— Mi-a spus că este speriată, răspund eu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— leri, apoi a plecat în mijlocul nopţii. 

— Sunteţi sigură că nu a spus nimic altceva? Poate mai 
devreme? 

— Da, ne-am cunoscut abia ieri. 

Asta a fost. L-am pierdut. Pe bună dreptate. Chiar și eu pot 
să-mi dau seama cât de patetică sunt. 

— Doamnă, înţeleg că sunteţi îngrijorată pentru vecina 
dumneavoastră, spune bărbatul, cu o vocea neașteptat de 
blândă, ca și cum ar vorbi cu un copil, dar chiar nu știu cu ce v- 
aș putea ajuta. Mi-aţi oferit foarte puţine informaţii. Nu sunteți 
un membru al familiei. Şi, dacă îmi permiteti, se pare că nici 
măcar nu o cunoașteţi suficient de bine pe această femeie. Tot 
ce pot face este să vă cer politicos să încheiaţi acest apel și să 
eliberaţi linia pentru persoanele cu urgenţe reale. 

Pun receptorul. Are dreptate. Nu o cunosc atât de bine pe 
Ingrid pe cât mi-aș dori. Dar nu sunt femeia disperată și 
paranoică care am părut a fi în timpul apelului. 

Întreaga situaţie mi se pare foarte dubioasă. Și nu voi putea 
afla mai mult de-atât decât după ce dau de Ingrid. Singurul lucru 
pe care îl știu, subliniat atât de clar de operator, este că, dacă 
am de gând să o găsesc, va trebui să o fac singură. 


Capitolul 20 


O altă noapte, un alt vis urât. 


VP - 127 


Tot cu familia mea. Tot în Central Park, pe Podul Bow, se ţin 
cu toţii de mână și îmi zâmbesc. 

Deși, de data aceasta, sunt învăluiți în flăcări. 

Eu stau cocoțată pe acoperiș, cuibărită sub aripa desfăcută a 
lui George. Mă uit cum focul îl cuprinde treptat pe fiecare dintre 
ei. Mai întâi pe tata, apoi pe mama și pe Jane. Flăcările se înalţă 
înverșunate peste capetele lor, siluetele în agonie oglindindu-li- 
se în apele adânci ale lacului. Sunt șase în loc de trei. Când Jane 
îmi dă din mână, reflecţia ei din apă face același lucru. 

— Ai grijă, strigă ea, printre valurile de fum care-i ies pe gură. 

E un fum gros, negru și atât de puternic, încât îl pot simţi 
tocmai din locul în care mă aflu. În jos, aud o alarmă de incendiu 
răsunând printre pereţii clădirii. 

Mă uit la George, îi văd chipul proeminent și privirea stoică 
aţintită asupra părinţilor mei. 

— Te rog, nu mă împinge, îi spun eu. 

lar el îmi răspunde fără să își miște gura. 

— Nu te împing. 

Apoi însă, își ridică o aripă din piatră și mă înghiontește de pe 
acoperiș. 

Mă trezesc brusc pe canapeaua de un roșu intens din camera 
de zi, coșmarul agățându-se de mine ca transpiraţia. Incă simt 
mirosul fumului și aud sunetul alarmei de incendiu. Am senzaţia 
că visez în continuare și că sunt prinsă într-o altă halucinație, 
una asemănătoare. Fumul îmi gâdilă nasul și gâtul. Tușesc. 

Atunci înţeleg ce se întâmplă. 

Nu e un vis. 

Se petrece în realitate. 

Bartholomeo a luat foc. 

Mirosul de fum pătrunde în apartament. Afară, pe hol, sună 
zgomotos alarma, iar pe lângă acel zăngănit continuu se aude 
un alt sunet, strident. 

E cineva la ușă. 

Printre bătăile puternice în lemnul masiv se aude glasul lui 
Nick. 

— Jules? strigă el. Ești înăuntru? Trebuie să plecăm de aici! 

Mă năpustesc să deschid ușa și îl văd pe Nick într-un tricou, 
pantaloni de trening și șlapi. Are părul zburilit. In ochi i se citește 
îngrijorarea. 

— Ce se întâmplă? 


VP - 128 


— Incendiu. Nu se știe unde. 

Îmi smulg haina din cuier și o îndes pe mine, deși Nick începe 
să mă tragă afară din apartament. Nu uit să închid ușa în urma 
noastră. Am citit undeva că așa trebuie să procedezi în cazul 
unui incendiu. Era ceva legat de circulaţia aerului. 

Nick continuă să mă tragă după el pe coridor, unde pâcla 
subţire de fum este și mai pronunţată din cauza luminilor de 
urgență care licăresc intermitent de-a lungul peretelui. Tușesc 
de două ori. Două sunete aspre ce se pierd în vuietul alarmei de 
incendiu. 

— Există o ieșire de urgenţă? îl întreb pe Nick, strigând astfel 
încât să mă audă. 

— Nu, îmi strigă el înapoi. Doar scara de incendiu din spatele 
clădirii. 

Mă trage pe lângă lift și scara interioară către o ușă 
nemarcată din capătul îndepărtat al holului. Impinge ușa, dar 
aceasta nu se deschide. 

— La naiba, exclamă el iritat. Cred că e încuiată. 

O mai împinge o dată proptindu-și umărul în ea. Ușa rămâne 
neclintită. 

— Va trebui să mergem pe scara principală, spune el și mă 
trage înapoi pe unde am venit. 

Ajungem repede la ascensor și la casa scării, care fumegă ca 
un șemineu. Priveliștea este izbitoare. Mă opresc, încremenită 
de frică, indiferent cât de tare mă trage Nick de mână. 

— Jules, trebuie să ne mișcăm. 

Mă smucește iar și înaintez fără voia mea în direcţia scărilor. 
Nick se mișcă într-un ritm rapid și ferm în timp ce coborâm cu 
pași grăbiţi. Eu sunt mai nehotărâtă, accelerez, apoi încetinesc, 
după care sunt iarăși trasă de braţ. 

Fumul este mai gros la etajul unsprezece, ca un perete 
zbuciumat din ceaţă. Îmi ridic haina ca să-mi acopăr nasul și 
gura. Nick face la fel cu tricoul său. 

— la-o înainte, îmi spune. Vreau să mă asigur că nu a mai 
rămas nimeni aici. 

Refuz să cobor singură restul scărilor. Nu sunt sigură că trupul 
meu va fi în stare. Încremenesc din nou. Teama parcă plutește 
pe deasupra fumului, unduindu-se în jurul meu, pătrunzându-mi 
prin pori. 

— Vin cu tine, spun eu. 


VP - 129 


Nick dă din cap. 

— E prea periculos. Trebuie să mergi înainte. 

Mă  conformez fără prea multă tragere de inimă, 
împiedicându-mă pe treptele de la etajul zece. La aterizare, 
examinez holul, încercând să privesc dincolo de norul de fum, 
înspre apartamentul Gretei Manville. Ușa abia se zărește din 
cauza ceţii. Din câte știu, ea a ieșit deja din clădire. Dar dacă nu 
a făcut-o? Mi-o și imaginez dormind, așa cum obișnuia ea să o 
facă, adânc, ignorând complet fumul și sunetul alarmei. 

Asemenea uneia dintre smuciturile lui Nick, imaginea mă 
trage în jos pe coridor, către numărul 10A, unde bat la ușă. Se 
deschide imediat. Greta apare în prag, într-o cămașă de noapte 
din flanelă și în aceiași papuci de cameră pe care îi purtase mai 
devreme. Are o bandană legată în jurul capului, cu colţurile 
atârnându-i pe nas și pe gură. 

— N-am nevoie să mă salvezi, îmi spune. 

Doar că ea face deja asta. Pornește în jos pe coridor cu viteza 
unui melc, întrecându-mă în ezitare. Deși, în cazul ei, cred că nu 
este vorba de frică, ci de sănătatea precară pe care o are. 
Respiră tot mai greu pe măsură ce ne apropiem de scări. Când 
încerc să o ajut să treacă de prima treaptă, picioarele i se 
cutremură ca și cum ar fi suflate de vânt. 

— Asta a fost una, îi spun. 

Ceea ce înseamnă că ne mai rămân aproximativ două sute de 
trepte. 

Mă uit în jos la scară, cuprinsă de spaimă când tot ce văd este 
fumul ondulându-se în sus. 

Tușesc. Greta tușește și ea, colțul de jos al bandanei 
fluturându-se. 

O iau de mână. Știm amândouă că nu vom reuși să coborâm 
acele trepte până la sfârșit. Greta este prea slăbită. Mie îmi e 
prea teamă. 

— Liftul, îi zic eu, trăgând-o înapoi în ciuda pasului acela mic 
pe care am reușit să-l facem. 

— Se presupune că nu ar trebui să folosim liftul în timpul unui 
incendiu. 

Știu și eu asta. Așa cum știam că trebuia să închid ușa de la 
apartament. 


VP - 130 


— Dar nu avem de ales, mă reped eu, îndreptându-mă spre 
lift și trăgând-o pe Greta în același mod în care m-a tras Nick pe 
mine. 

Îi simt încheietura răsucindu-se sub strânsoarea degetelor 
mele, împotrivindu-mi-se. Dar asta nu mă încetinește. Frica mă 
împinge înainte. 

Liftul nu e oprit la etajul zece. Sincer, nici nu mă așteptam să 
fie. Totuși, am sperat că ar putea fi acolo, așteptându-ne. Un 
strop de noroc într-o viaţă din care a lipsit cu desăvârșire. În 
schimb, sunt nevoită să apăs pe buton și să aștept. 

Dar nu este ușor. 

Nu din cauza sunetului alarmei ce zguduie pereţii, a luminilor 
intermitente, a fumului ce se ridică pe scări și a lui Nick care 
Dumnezeu știe pe unde este. Tușesc încontinuu și ochii îmi 
lăcrimează. Acum chiar cred că sunt lacrimi adevărate și nu 
cauzate de fum. Frica îmi răsună în creier. Mai tare decât 
alarma. 

Când, în sfârșit, sosește liftul o împing pe Greta înăuntru, 
închid grilajul și apăs pe buton. După un huruit puternic și o 
zdruncinătură zdravănă începem să coborâm. 

Fumul este mai dens la etajul nouă. 

lar la etajul opt e și mai rău. 

Continuăm să coborâm printre nori mai grei și mai întunecați 
decât la etajele superioare, încercând să respirăm în cabina 
liftului puţinul aer ce ne-a mai rămas, îl tragem lacom în piept, 
cu înghiţituri sufocante. Când ajungem la etajul șapte, devine 
destul de clar că aici este sursa incendiului, fumul e mai 
înțepător, străpungându-mi interiorul gâtului. 

Prin scutul dens văd pompieri mișcându-se de-a lungul 
coridorului, trăgând furtunurile în sus pe scări, iar ele se 
încolăcesc în jurul axului liftului ca niște pitoni flămânzi. 

Când dăm să trecem de etajul șapte aud un zgomot, altceva 
decât zăngănitul liftului, sunetul alarmei de incendiu sau 
tropăitul cizmelor pompierilor pe scări. Este un lătrat ascuțit, 
urmat de un scrijelit de gheare pe plăcile din marmură. O umbră 
blănoasă trece în viteză pe lângă lift. 

Lovesc butonul de oprire pentru urgențe. Ascensorul 
încetinește brusc, trepidând în timp ce Greta îmi aruncă o privire 
temătoare. 

— Ce faci? 


VP - 131 


— Se aude un câine, îi răspund cu vocea sugrumată. Cred că 
este Rufus. 

Partea înspăimântată a creierului meu îmi spune să-l ignor, că 
va fi bine, că ar trebui să mă preocupe siguranța noastră în 
primul rând. Dar apoi Rufus latră din nou și îmi străpunge inima. 
Pare la fel de speriat ca și mine. De aceea, fără a sta prea mult 
pe gânduri trag grilajul. Cea de a doua ușă, cu un mecanism 
delicat de închidere e mai încăpățânat decât pare. Cu ambele 
mâini și o smucitură puternică reușesc să o deschid. 

Până și liftul s-a oprit mai jos de margine, obligându-mă să mă 
arunc înainte ca să ies la etajul șapte. Mă târăsc apoi pe jos 
pentru a scăpa de fum, un alt lucru de făcut în caz de incendiu 
pe care n-am crezut vreodată că voi avea ocazia să îl pun în 
practică. 

Târându-mă, încep să strig numele lui Rufus. Însă este în 
zadar, strigătul meu se pierde pe fundalul acelui sunet asurzitor. 
Scrutez spaţiul din fața mea, încercând să-l zăresc. E atât de mic 
și fumul e atât de gros, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Prin 
negura umedă, îi văd pe pompieri intrând în apartamentul 7C și 
le aud vocile înăbușite sub căștile și măștile de pe faţă. 

Prin ușa deschisă a apartamentului se ițește o scânteiere 
fierbinte. 

Flăcări. 

Fremătând luminoase, pictează coridorul în nuanţe 
hipnotizante de portocaliu și galben. 

Mă ridic, atrasă într-acolo. Nu îmi mai este frică. Tot ce simt 
acum este o curiozitate intensă. 

Fac un pas în direcţia limbilor de foc, tușind. 

— Jules, strigă Greta de la lift. la câinele și hai să plecăm de 
aici. 

Nu o bag în seamă, mai fac un pas. Deși bănuiesc că nu am 
de ales în această situaţie. Ceva dinlăuntrul meu mă obligă să 
înaintez. 

Continui să merg până când fierbinţeala flăcărilor îmi mângâie 
pielea. 

Închid ochii din cauza fumului. 

Inspir, inhalându-l până încep să tușesc din nou. Este o tuse 
aspră care îmi face trupul să se zguduie sub greutatea ei. 

Ameţită de fum, trec printr-un moment de șoc în care habar 
nu am unde sunt, ce caut sau ce naiba fac. Dar apoi aud un 


VP - 132 


lătrat în spatele meu și mă întorc, văzând o formă familiară 
năpustindu-se prin vălătucul de fum. 

Rufus. 

Panicat și pierdut. 

La fel cum sunt și eu. 

Mă las din nou orbește pe podea înainte ca să poată trece pe 
lângă mine și îl iau în braţe. Rufus latră și se zbate lovindu-mă 
agitat cu lăbuţa peste piept. In loc să mă târăsc pe burtă înapoi 
la lift, mă mișc într-un mod ciudat, pe spate, până ce ajung. Mă 
las cu grijă în jos în cabina liftului și, ţinându-l strâns pe Rufus 
într-o mână, trântesc grilajul cu cealaltă. Lângă mine, Greta îmi 
aruncă o privire tulburată și speriată, apoi apasă butonul de 
coborâre. 

Fumul se subţiază pe măsură ce trecem de la un etaj la altul. 
Când ajungem în hol, nu mai este decât o ceaţă ușoară. Dar 
asta nu mă împiedică să tușesc. Sau să respir din greu în 
momentele dintre reprize. 

Greta nu spune nimic, nici macar nu mă privește. 
Dumnezeule, probabil că mă crede nebună! La fel aș gândi și eu 
dacă nu aș cunoaște motivele din spatele nechibzuinţei mele. 

În timp ce ieșim din lift și ne îndreptăm spre holul principal, 
dăm peste trei membri ai echipajului medical de urgenţă ce 
intră în clădire. Cară o targă, ale cărei picioare cu roţi sunt 
strânse. Unul dintre ei se uită spre mine cu o privire 
întrebătoare. 

Reușesc să dau din cap. Ca pentru a-i spune că suntem bine. 

Trec de noi, îndreptându-se către scări. Noi mergem în 
cealaltă direcţie, urmând furtunurile ce se întind de la ușa 
principală. Eu, Greta și Rufus. Înghesuiţi unul în altul, ieșim afară 
pe o stradă colorată în roșu de luminile sirenelor de la două 
mașini de pompieri și de la o ambulanţă oprită lângă trotuar. 
Întreg  cvartalul a fost închis traficului, permițându-le 
spectatorilor curioși, mulţi dintre ei din mass-media, să se adune 
în Central Park West. 

Nici nu apucăm să pășim bine pe pavajul din fața clădirii că 
reporterii ne iau cu asalt. 

Luminile camerelor de luat vederi sunt orbitor de luminoase. 

Zeci de blițuri se aprind ca niște focuri de artificii. 

Un reporter ne strigă o întrebare pe care nu o aud din cauza 
alarmei de incendiu ce-mi răsună în urechi. 


VP - 133 


Rufus, iritat ca și mine, latră în stânga și-n dreapta. Atunci 
iese din mulțime Marianne Duncan, îmbrăcată precum Norma 
Desmond. Poartă un caftan grațios, turban, ochelari de soare în 
stilul ochi de pisică și un strat gros de cremă nutritivă pe faţă. 

— Rufus? 

Se năpustește asupra mea și mi-l smulge pe Rufus din braţe. 

— Puiuţul meu! Mi-am făcut atâtea griji. 

După care se întoarce către mine și îmi spune: 

— Alarma suna atât de puternic și era fum, iar Rufus s-a 
speriat și mi-a sărit din strânsoare. Am vrut să-l caut, dar un 
pompier mi-a ordonat să mă mișc. 

incepe să plângă. Îi apar dungi pe crema de pe faţă, brăzdată 
de lacrimi. 

— Multumesc, îmi spune ea, Mulţumesc, mulțumesc! Nu pot 
decât să dau ușor din cap. Sunt prea zăpăcită de la sirene, 
blițuri și fumul care continuă să mi se învârtă ca un nor de 
furtună prin plămâni. 

O las pe Greta cu Marianne și îmi fac încet loc prin mulţime. E 
ușor să îi diferenţiezi pe rezidenţi de spectatori. Sunt cei în 
pijamale. Il zăresc pe Dylan în pantaloni de pijama și teniși, 
părând total neafectat de frigul de afară. Leslie Evelyn poartă un 
chimono negru, care foșnește grațios în timp ce, împreună cu 
Nick, face o numărătoare a rezidenţilor. 

Când apare echipajul medical ducându-l pe domnul Leonard 
pe targă, cu masca de oxigen pe față, mulţimea începe să 
aplaude. Auzindu-i, domnul Leonard își ridică slăbit mâna și îi 
salută. 

Eu sunt ieșită deja din oceanul de oameni, mă îndrept către 
partea cealaltă de Central Park West. O iau spre nord, 
îndepărtându-mă de Bartholomeo. Mă așez pe o bancă și îmi 
reazăm spatele de peretele din piatră. 

Mai tușesc o ultimă dată. 

Apoi îmi dau voie să plâng. 


VP - 134 


ACUM 


Dr. Wagner pare surprins. Și pe bună dreptate. Are o expresie 
impenetrabilă, similară cu vocea, însă în spatele ei iși ascunde 
îngrijorarea. 

— Ai fugit? 

— Asta am spus. 

Nu vreau să fiu nepoliticoasă. Dr. Wagner nu a greșit cu 
nimic. Dar nu sunt pregătită să am încredere într-o persoană 
străină în acest moment. Un efect secundar al traiului de câteva 
zile la Bartholomeo. 

— Vreau să vorbesc cu politia, îi spun. Și cu Chloe. 

— Chloe? 

— Prietena mea cea mai bună. 

— O putem suna, spune Dr. Wagner. Ai numărul ei? 

— În telefonul meu. 

— ÎI voi ruga pe Bernard să se uite prin lucrurile tale și să 
găsească numărul. 

Oftez ușurată. 

— Multumesc. 

— Sunt curios, îmi spune doctorul, cât timp ai locuit la 
Bartholomeo? 

Îmi place combinația de cuvintele pe care a folosit-o. Ai locuit. 
La trecut. 

— Cinci zile. 

— Și ai simţit că ești în pericol acolo? 

— La început, nu. Dar, da, în cele din urmă. 

Mă uit la peretele din spatele lui, la tabloul strâmb. L-am mai 
văzut înainte, deși nu îmi amintesc cum se numește. Cred că 
„Pod peste un lac cu nuferi”, deoarece asta ilustrează. E drăgut. 
Din locul în care stau, pot vedea curba grațioasă a podului cum 
se arcuiește peste nuferi și se oglindește în apă. Dar știu că 
dacă l-aș privi dintr-un alt unghi aș avea o perspectivă cu totul 
diferită. Liniile podului nu ar mai părea atât de clare. Nuferii s-ar 
transforma în niște pete confuze de vopsea. lar dacă aș veni mai 
aproape, tabloul mi s-ar părea probabil de-a dreptul urât. 

Același lucru se poate spune și despre anumite locuri. Cu cât 
te apropii mai mult, cu atât devin mai urâte. 


VP-135 


Așa este Bartholomeo. 

— Ti-ai dat seama că ești în pericol și ai fugit? întreabă 
doctorul. 

— Am evadat, îl corectez eu. 

— De ce ai simţit nevoia să faci asta? 

Mă afund înapoi între perne. Va trebui să-i spun totul, chiar 
dacă ar putea să nu fie tocmai cea mai bună idee. De data 
aceasta, nu mai e vorba despre încredere. Cu fiecare minut care 
trece, am senzația că Dr. Wagner nu vrea decât să mă ajute. 

Așa că, întrebarea nu este cât de multe să-i povestesc, ci cât 
de mult va fi dispus el să creadă. 

— Clădirea este bântuită. De trecutul său. S-au petrecut 
nenumărate lucruri rele acolo. Are o istorie atât de întunecată 
încât îl acoperă în totalitate. 

Dr. Wagner ridică o sprânceană. 

— Il acoperă? 

— Ca fumul. lar eu am respirat din el. 


VP - 136 


TREI ZILE MAI DEVREME 


Capitolul 21 


Mă trezesc la șapte și câteva minute din cauza aceluiași sunet 
pe care l-am auzit în prima noapte la Bartholomeo. 

Un sunet care nu este de fapt un sunet. 

Deși acum nu mă mai gândesc că ar fi cineva în apartament, 
tot sunt curioasă să aflu de unde vine. Fiecare loc își are 
propriile lui sunete. Scâărţâit de pași, bâzâit de frigidere și 
ferestre care zăngănesc atunci când bate vântul din unghiul 
nepotrivit. Secretul este să le descoperi. Odată ce afli de unde 
provin, e puţin probabil să te mai deranjeze. 

Așa că mă forțez să mă dau jos din pat, tremurând în 
dormitorul rece ca gheața, mulţumită geamurilor care au stat 
deschise toată noaptea. O necesitate după incendiu. Toată 
încăperea mirosea asemenea unei camere de hotel în care 
ocupantul de dinainte fumase un pachet întreg de ţigări. 

Coborând ușor scările în picioarele goale și într-o pijama 
subţire, mă tot opresc să ascult - să ascult realmente - sunetele 
din apartament. Aud o mulţime de zgomote, dar nimic care să 
se asemene cu acel zgomot. Acel sunet specific care a dispărut 
din senin. 

Îmi găsesc telefonul pe blatul din bucătărie, sunând frenetic. 
Este melodia setată pentru apelurile de la Chloe. Ingrijorător, 
având în vedere că am instituit regula „Fără apeluri până la 
cafeaua de dimineaţă” acum o sută de ani, pe vremea când 
eram la facultate și locuiam împreună. 

— Nu mi-am băut cafeaua încă, o anunţ răspunzând la 
telefon. 

— Regula nu se aplică în caz de incendiu, spune Chloe. Ești 
bine? 

— Sunt bine. Nu a fost atât de rău pe cât a părut. 

Focul s-a limitat la 7C, apartamentul domnului Leonard. Se 
pare că palpitaţiile cardiace, de care Nick îmi spusese, au 
revenit. În loc să sune la 911, așa cum l-a sfătuit Nick, domnul 


VP - 137 


Leonard a ignorat acele simptome alarmante. Mai târziu, 
pregătindu-și cina, a făcut un atac de cord. Al patrulea la număr. 

Incendiul s-a declanșat când domnul Leonard a scăpat oala 
din mână. Vasul a căzut pe aragaz, unde s-a aprins foarte 
repede. 

Focul s-a extins, cuprinzând o mare parte din bucătărie în 
timp ce domnul Leonard s-a târât până la ușă încercând să 
ceară ajutor. Și-a pierdut cunoștința chiar în momentul în care a 
deschis-o, ventilând flăcările din bucătărie și trimițând rafale de 
fum la etajele superioare ale clădirii. 

Leslie Evelyn, care locuiește tot la etajul șapte, a fost cea care 
a sunat, în cele din urmă, la 911. l-a mirosit a fum, a ieșit pe 
coridor să verifice și a văzut norii cenușii năvâălind prin ușa 
deschisă de la apartamentul domnului Leonard. Datorită reacției 
sale rapide, Bartholomeo a rămas în mare parte neafectat. Au 
fost doar câteva daune minore de la apă în holul de la etajul 
șapte și ușoare stricăciuni provocate de fum la pereţii holurilor 
de la etajele șapte, opt și nouă. 

Am aflat toate acestea după ce, două ore mai târziu, 
rezidenții au fost lăsaţi să intre înapoi în apartamentele lor. 
Deoarece în lift poate urca un număr limitat de persoane și 
nimeni nu avea chef să meargă pe scări, s-a format un grup 
sporovăitor chiar în hol. Pe unii i-am recunoscut. Pe cei mai 
mulți dintre ei însă, nu. Cu toţii în afară de Nick, Dylan și cu 
mine, aveau peste șaizeci de ani. 

— Am vrut să spun din punct de vedere emoţional, îmi zice 
Chloe. 

Asta e o altă poveste. Deși mi-am venit în fire după noaptea 
trecută, încă mai am o ușoară stare de neliniște ce nu vrea să 
plece. E la fel de încăpăţânată precum urmele lăsate de fum în 
Bartholomeo. 

— A fost intens, îi răspund. Și înfricoșător. Și nu pot spune că 
am dormit foarte bine, dar sunt în ordine. Nu seamănă deloc cu 
ceea ce s-a întâmplat acasă. Tu cum ai aflat? 

— Din ziar, spune Chloe. Poza ta e pe prima pagină. 

Oftez. 

— Cât de rău arăt? _ 

— Precum coșarul din Mary Poppins. li aud sunetul degetelor 
mișcându-se pe tastatură, urmat de un click de mouse. Ti-am 
trimis acum ceva. 


VP - 138 


Telefonul îmi bâzâie, primesc o notificare de e-mail. Îl deschid 
și văd coperta unuia dintre tabloidele cotidiene ale orașului. 
Două treimi din pagină sunt acoperite de o fotografie făcută la 
ușa principală de la Bartholomeo, exact în clipa în care ieșeam 
eu cu Greta și Rufos. Ce priveliște ciudată alcătuim! Eu în blugii 
rupţi și vesta pe care o purtasem toată ziua, iar Greta în cămașa 
ei de noapte. Amândouă aveam feţele negre de la fum. Greta 
apucase să-și coboare bandana, lăsând la vedere doar o fâșie de 
piele albă dintre nas și bărbie. lar Rufus purta o zgardă 
încrustată cu diamante veritabile. Parcă suntem niște 
protagoniști din trei filme diferite. 

— Cine-i femeia cu bandană? vrea să știe Chloe. 

— E Greta Manville. 

— Cea care a scris /nima unui visător? Știu că adori această 
carte. 

— Da, așa este. 

— Și acela e câinele ei? 

— Nu. Acela-i Rufus, îi spun. Este al lui Marianne Duncan. 

— Actrița de telenovele? 

— Chiar ea. 

— În ce univers paralel ai nimerit?! exclamă Chloe. 

Mă uit din nou la fotografia din telefon, dându-mi ochii peste 
cap la vederea titlului oribil care o însoțește. 


GARGUIELE CARBONIZATE: 
INCENDIU LA BARTHOLOMEO 


— Nu au găsit nimic mai bun să pună pe prima pagină? Cum 
ar fi niște știri reale. 

— Aceasta este o știre reală, spune Chloe. Nu uita, Jules, 
majoritatea  newyorkezilor consideră Bartholomeo raiul pe 
pământ. 

Trec din bucătărie în camera de zi, unde mă întâmpină 
chipurile de pe tapet. O întreagă armată de ochi negri și guri 
deschise. Mă întorc brusc cu spatele. 

— Crede-mă, locul ăsta nu e deloc perfect. 

— Deci ai citit articolul pe care ţi l-am trimis? se interesează 
Chloe. E al naibii de înfricoșător, nu? 

— Am alte chestii pe cap care mă frământă mai mult decât 
articolul. 


VP - 139 


îngrijorarea se strecoară în glasul lui Chloe. 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Da, îi spun. Poate. 

Îi povestesc despre cum am cunoscut-o pe Ingrid, planul 
nostru de a petrece timpul împreună în fiecare zi, ţipătul din 
apartamentul 11A și insistența ei de-a mă convinge că nu s-a 
întâmplat nimic. De asemenea îi povestesc despre faptul că nu 
îmi mai răspunde la telefon și că eu bănuiesc că cineva a 
determinat-o să fugă. 

Am lăsat pe dinafară părţile îngrijorătoare, și anume, biletul și 
pistolul. Dacă ar afla, ar apărea imediat la Bartholomeo și m-ar 
scoate cu forţa din apartamentul 12A. Ceea nu-mi permit să fac. 
Din ultima indemnizaţie de șomaj abia dacă mi-au mai rămas 
cinci sute de dolari în cont. În definitiv, nu este suficient pentru 
a mă pune pe picioare. 

— Trebuie să încetezi să o mai cauţi, îmi spune Chloe, după 
cum mă așteptam. Indiferent de motivul pentru care a plecat, 
nu este treaba ta. 

— Cred că ar putea fi în pericol. 

— Jules, ascultă-mă. Dacă această Ingrid ar fi vrut să o ajuţi, 
te-ar fi sunat până acum. E clar că vrea să fie lăsată în pace. 

— Nu mai are pe nimeni care să aibă grijă de ea, adaug eu. 
Dacă eu aș dispărea, tu m-ai căuta. lar Ingrid, nu cred că are o 
Chloe în viaţa ei. Nu are pe nimeni. 

Liniște la capătul celălalt al firului. Știu ce înseamnă, Chloe se 
gândește. Își alege cu grijă cuvintele astfel încât să nu mă 
supere. Chiar și așa, știu ce va spune încă dinainte să înceapă 
să vorbească. 

— Cred că treaba asta are mai puţin de-a face cu Ingrid și mai 
mult cu sora ta. 

— Normal că are de-a face cu sora mea, mă răstesc eu. Am 
încetat să o mai caut. Şi acum mă gândesc încontinuu că poate 
ar fi fost lângă mine dacă nu aș fi renunţat atât de ușor. 

— Dar Jane nu se va întoarce, indiferent dacă o găsești pe 
Ingrid sau nu. 

Ai dreptate, mă gândesc eu, nu se va întoarce. Dar vom avea 
cu o fată dispărută mai puțin în această lume. O persoană în 
minus care să se evaporeze fără urmă, pe care să nu o mai vadă 
nimeni niciodată. 


VP - 140 


— Cred că ar trebui să pleci din Bartholomeo, spune Chloe 
ferm. Măcar pentru câteva zile. Vino la mine peste weekend. 

— Nu pot. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Paul mă duce la Vermont în 
weekend. A făcut rezervarea săptămâna trecută. S-a gândit... 

Chloe nu termină propoziţia. Știu ce urma să spună. Paul a 
făcut rezervarea când s-a gândit că eu încă voi folosi canapeaua 
lui Chloe. Nu mă supăr. Merită să-și petreacă un weekend 
singuri. 

— Nu e asta, îi spun. Nu am voie să-mi petrec nopţile în altă 
parte. 

Chloe oftează cu un șuierat ascuţit. 

— Toate acele reguli stupide! 

— Nu îmi mai ţine morală, te rog. Știi că am nevoie de bani. 

— Și tu știi că mai degrabă ţi i-aș împrumuta eu decât să te 
văd ţinută prizonieră în Bartholomeo. 

— E un job, îi reamintesc. Nu o închisoare. Și nu te mai 
îngrijora atât pentru mine. Du-te la Vermont. Distrează-te. Mergi 
și privește elanii sau ce mai fac oamenii pe acolo. 

— Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, zice Chloe. Voi avea 
telefonul la mine tot timpul, chiar dacă suntem cazați în mijlocul 
pustietăţii. Nu exagerez, este literalmente în pădurea din vârful 
muntelui. Paul m-a avertizat deja că s-ar putea să nu am un 
semnal prea bun la telefon acolo. 

— Voi fi bine. 

— Eşti sigură? 

— Afirmativ. 

Închid telefonul și rămân în camera de zi, uitându-mă la 
chipurile de pe tapet. Mă privesc fix, fără să clipească. Au gurile 
deschise, însă nu spun nimic, de parcă ar vrea să o facă, dar nu 
pot. 

Poate că nu au voie, așa cum nu am nici eu voie să primesc 
musafiri sau să petrec o noapte departe de apartamentul 12 A. 

Sau poate că le este prea frică să vorbească. 

Sau poate - și acesta este scenariul cel mai probabil - sunt 
doar niște flori pe un tapet și, la fel ca plecarea lui Ingrid, traiul 
la Bartholomeo începe să mă afecteze. 


VP - 141 


Capitolul 22 


La 12: 30 bate cineva în ușă. 

Greta Manville. 

O surpriză, deși nu una neplăcută. E o pauză binevenită de la 
căutarea de job-uri și de la verificarea telefonului la fiecare cinci 
minute în așteptarea unui răspuns de la Ingrid. Cel mai 
surprinzător este faptul că Greta e îmbrăcată pentru o ieșire în 
oraș. Pantaloni capri negri, un tricou larg și-un pulover legat în 
jurul gâtului. De umăr îi atârnă o geantă de la Strand. 

— Ca să-ţi mulţumesc pentru ajutorul de noaptea trecută, 
trebuie să mă însoţești la masă. 

O spune într-o manieră plină de fast ca și cum miar oferi unul 
din cele mai mari onoruri ale vieţii. Cu toate acestea, detectez o 
altă emoție ascunsă în spatele cuvintelor sale, și anume 
singurătatea. Fie că și-a dorit-o sau nu, am scos-o din coconul ei 
de cărţi și episoade spontane de somn. Și bănuiesc că, în 
adâncul sufletului, Gretei îi place compania mea. 

O apuc de mână spunându-i: 

— Mi-ar face mare plăcere să vă însoțesc. 

Ajungem la un bistro aflat la o stradă distanţă de 
Bartholomeo. O cortină roșie acoperă ușa de la intrare, iar în 
ferestre strălucesc lampioane. Înăuntru sunt o mulţime de 
localnici care au venit să servească prânzul, încât mi-e teamă că 
nu vom găsi o masă liberă. Dar în clipa în care o vede pe Greta, 
gazda ne conduce într-un separeu care a fost păstrat special 
pentru noi. 

— Am sunat în prealabil, spune Greta luând unul din meniurile 
lăsate pe masă. lar proprietarul apreciază loialitatea, mănânc 
aici de ani de zile, de când am venit prima dată la Bartholomeo. 

— Cât timp a trecut de când v-aţi mutat înapoi? o întreb. 

Greta îmi aruncă o privire aspră peste masă. 

— Am venit aici să mâncăm. Nu să jucăm jocul cu douăzeci de 
întrebări. 

— Ce ziceţi de două întrebări? 

— Bine, spune Greta resemnată, închizând meniul și făcând 
semn cu mâna celui mai apropiat chelner. Dar dă-mi voie mai 
întâi să comand. Dacă urmează să fiu interogată, aș vrea să mă 
asigur că mâncarea este pe drum. 


VP - 142 


Alege somon la grătar cu legume coapte. lar eu, chiar dacă 
presupun că ea va face cinste, îmi iau salata casei și apă. 
Obiceiurile dispar greu. 

— Răspunsul la prima ta întrebare, spune Greta după ce 
pleacă chelnerul, este aproape un an. M-am reîntors în 
noiembrie anul trecut. 

— De ce aţi făcut-o? 

Greta pufnește ca și cum răspunsul ar fi fost evident. De ce 
nu? E un loc confortabil, foarte aproape de tot ce am eu nevoie. 
Când s-a eliberat un apartament, am profitat de ocazie. 

— Am auzit că e greu de găsit un apartament aici, spun eu. 
Nu este uriașă lista de așteptare? 

— Asta e deja a treia întrebare pe care mi-o pui, ca să știi. 

— Dar îmi veţi răspunde. 

— Nu mi se pare amuzant, spune Greta, deși evident i se 
pare. Văd cum i se arcuiesc colţurile buzele, însă încearcă să o 
ascundă luând o înghiţitură de apă. Răspunsul este da, există o 
listă de așteptare. Și înainte să-mi pui următoarea întrebare 
previzibilă, sunt multe modalităţi de a trece pe lângă listă dacă 
cunoști pe cine trebuie. Și eu cunosc. 

Când ni se aduce mâncarea, parcă am fi la un studiu al 
contrastelor. Mâncarea Gretei arată delicios, somonul aburind și 
mirosind a lămâie, și usturoi. lar salata mea, pe de altă parte, 
este un fel de bol al dezamăgirii. Doar niște frunze verzi alături 
de câteva felii de roșii și crutoane. 

Greta ia o îmbucătură din pește, apoi spune: 

— Ai mai aflat ceva despre prietena ta din apartamentul vecin 
care a plecat de curând? Cum o cheamă? 

— Ingrid. 

— Așa. Ingrid cea cu părul oribil. Tot nu ai idee încotro a 
plecat? 

Ridic din umeri. Un gest atât de inutil care îmi reamintește 
despre cât de puţine știu de fapt. 

— La început am crezut că a plecat din cauza că îi era frică să 
mai stea la Bartholomeo. 

Greta reacţionează în același fel în care a făcut-o și Nick: este 
șocată. 

— De ce ai crede una ca asta? 


VP - 143 


— Să recunoaștem, ceva pare în neregulă, îi spun. Sunt site- 
uri întregi care au scris despre subiect toate evenimentele rele 
ce s-au întâmplat aici. 

— De aceea evit să stau pe internet, spune Greta. E o sursă 
absolută de dezinformare. 

— Dar multe lucruri sunt adevărate. Servitorii uciși de gripa 
spaniolă. Și Dr. Bartholomeo care s-a aruncat de pe acoperiș. 
Astfel de incidente nu se întâmplă în clădirile rezidențiale 
obișnuite. 

— Bartholomeo nu este o clădire rezidenţială obișnuită. Și din 
cauza faimei sale, întâmplările care au avut loc aici au fost 
amplificate peste măsură până s-au transformat în mituri. 

— Cornelia Swanson este și ea un mit? 

Greta, care își ducea la gură furculita cu o bucată de somon, 
se oprește la jumătatea drumului, o pune pe masă, își 
împreunează mâinile și zice: 

— Îți dau un sfat, draga mea. Nu menţiona numele acesta în 
Bartholomeo. Cornelia Swanson este un subiect despre care 
nimeni nu vrea să discute. 

— Deci este adevărat ceea ce am citit despre ea? 

— Nu am spus asta, izbucnește Greta. Cornelia Swanson era o 
nebună care ar fi trebuit să locuiască într-un azil, nu la 
Bartholomeo. Cât despre toate acele prostii, cum că a trăit cu 
franţuzoaica și și-a sacrificat menajera în numele diavolului, nu 
sunt decât niște speculaţii. Exact ceea ce îţi spun acum i-am 
spus-o și prietenei tale. 

— V-a întrebat Ingrid despre Cornelia Swanson? 

— Da. Și bănuiesc că a rămas dezamăgită de răspunsul meu. 
Cred că venise în căutarea detaliilor sinistre. Dar, așa cum am 
mai zis, nu există. De fapt, cel mai ciudat lucru pe care l-am 
văzut în ultimul timp la Bartholomeo este comportamentul unei 
tinere care m-a ajutat să ies noaptea trecută din clădire. 

Îmi înfig furculiţa în salată fără a spune nimic. 

— Când liftul s-a oprit la etajul șapte, ai reacționat... 
neobișnuit. Vrei să-mi explici ce s-a întâmplat? 

Am observat cum mă privea când m-am întors la lift cu Rufus. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama ce anume reprezintă, de fapt, 
această invitaţie la masă - o încercare de-a înţelege ceea ce 
văzuse. Deși nu sunt obligată să vorbesc despre asta, realizez 
că vreau să o fac. Poate pentru că Greta a scris /nima unui 


VP - 144 


visător şi simt nevoia să-i mulțumesc într-un fel sau altul. O 
poveste în schimbul unei alte povești. Doar că a mea nu are un 
final fericit. 

— Când eram în primul an de facultate, tata a fost concediat 
de la locul lui de muncă unde lucrase douăzeci și cinci de ani, 
încep eu. După luni întregi de căutări, singurul job pe care l-a 
găsit era la distanță de trei orașe; aranja rafturile la un Ace 
Hardware în tura de noapte. Mama lucra cu jumătate de normă 
la o agenţie imobiliară. Pentru a face faţă cheltuielilor, și-a mai 
luat un job de chelneriţă la un local unde lucra în weekend. Am 
încercat să le ușurez situaţia luându-mi și eu două job-uri. Plus 
împrumuturi suplimentare pentru facultate. Și un card de credit, 
despre care nu le-am povestit niciodată, ca să nu trebuiască să- 
mi dea ei banii. Asta ne-a ţinut pe linia de plutire aproape un an 
de zile. 

Dar apoi, în al doilea an de facultate, mama a fost 
diagnosticată cu limfom non-Hodgkin$, care s-a răspândit rapid 
la rinichi, inimă și plămâni. A trebuit să renunțe la job-uri. Tata o 
îngrijea în timpul zilei, iar noaptea mergea la muncă. M-am 
oferit să las facultatea un semestru pentru a-i ajuta. Tata a 
refuzat, spunându-mi că am nevoie de o educaţie bună ca să-mi 
găsesc un job bun. Și că dacă renunţ, nu-mi voi relua niciodată 
studiile și voi ajunge ca ei - doi oameni faliţi într-un oraș falit. 

Cheltuielile medicale ale mamei au crescut, chiar dacă nu 
exista nicio speranţă să se facă bine. Totul era pentru confortul 
ei până ce avea să-i vină sfârșitul. Și asigurarea de sănătate 
insuficientă a tatălui meu acoperea doar atât. Restul depindea 
de ei. Așa că tata a mai făcut o ipotecă pe locuinţă după ce 
reușise să o plătească pe prima cu câţiva ani înainte. 

Mergeam acasă în fiecare weekend. Mama era tot mai mică 
cu fiecare vizită, de parcă se micșora chiar sub ochii mei. Tata, 
la fel. Stresul îi tăiase pofta de mâncare până ce cămășile 
ajunseseră să atârne pe el ca niște rufe întinse pe sârmă. Seara, 
când se pregătea să meargă la muncă, îl auzeam cum plânge de 
unul singur în baie. Suspine adânci, guturale, ce nu puteau fi 
acoperite de apa care curgea în chiuvetă. 

Am trăit așa aproape șase luni. Apoi a venit lovitura de graţie. 
Ace Hardware, unde lucra tata, s-a închis. A rămas și fără job, și 
fără asigurare medicală. Eram în perioada studiilor când s-a 


6 Limfom non-Hodgkin - formă de cancer al sângelui. 
VP - 145 


întâmplat. Pe punctul de a fi dată afară, deoarece eram prea 
îngrijorată și epuizată ca să mă pot concentra cum trebuie. 

— La puţin timp după aceea, părinţii mei au murit, îi spun. 

Greta scoate un geamăt. Un sunet de șoc și durere. 

Continui să vorbesc, i-am povestit deja prea multe ca să mă 
opresc aici. 

— A izbucnit un incendiu. Ne aflam în mijlocul semestrului de 
primăvară. Mi-a sunat telefonul la cinci dimineaţa. Era poliţia. 
Mi-au spus că avusese loc un accident și că ambii mei părinţi au 
murit. 

În ziua aceea, Chloe m-a dus cu mașina acasă, deși nu mai 
rămăsese nimic. Partea noastră din duplex se transformase într- 
o ruină carbonizată. 

— Fumul încă se mai ridica din dărâmături. Un fum înţepător 
pe care am crezut că nu-l voi mai simţi vreodată, până ce l-am 
simţit, îi spun, noaptea trecută la Bartholomeo. 

Singurul lucru care s-a păstrat a fost Toyota Camry a 
părinţilor mei, care era parcată departe de casă. Așezându-mă 
la volan, am găsit un breloc cu trei chei, în clipa în care am 
văzut cheile, am știut că incendiul nu fusese un accident. 

O cheie era chiar de la mașină. 

Celelalte două erau de la niște depozite aflate la doi kilometri 
distanță de oraș. 

Într-unul se aflau toate lucrurile mele. 

În celălalt, toate lucrurile lui Jane. 

Tata ne golise camerele, ceea ce m-a făcut să înțeleg că, 
până și în vremurile lor cele mai negre, părinţii mei s-au agăţat 
de o fărâmă de speranţă că o voi găsi pe Jane. Că noi două ne- 
am putea întâlni în tot haosul acesta și că vom fi bine într-un 
sfârșit. 

Depozitele ar fi ajuns pe mâinile investigatorilor dacă nu ar fi 
fost poliţele de asigurare. Tata încheiase două polițe cu câteva 
luni înainte. 

Asigurare de viaţă pentru el. 

Asigurare de incendiu pentru casă. 

Și a început investigația care a confirmat ceea ce știam deja. 
În noaptea incendiului, tata și mama au împărţit o sticlă de vin, 
deși ea nu avea voie să bea din cauza rinichilor care îi cedau. 

Au mâncat și o pizza, pe care au comandat-o de la localul 
unde avuseseră prima întâlnire, și o bucată de tort cu ciocolată. 


VP - 146 


Apoi au băut o sticlă întreagă cu cel mai puternic analgezic al 
mamei. 

Experții în incendieri au concluzionat că focul a izbucnit în hol, 
chiar în faţa dormitorului părinţilor mei, aprins cu ajutorul 
gazului de la o brichetă și a câtorva ziare făcute ghem. Ușa de la 
dormitor era închisă, însemnând că a durat ceva până când 
focul a ajuns la patul în care au fost găsiți părinţii mei. 

Știau asta deoarece doar mama a murit de supradoză. 

Tata a murit din cauza fumului. 

— Am încercat să fiu supărată pe ei. Am vrut să-i urăsc pentru 
ceea ce-au făcut, dar nu am putut. Chiar și atunci, am știut că 
au procedat așa cum au considerat ei că era mai bine. 

Singurul lucru pe care nu i-l destăinui Gretei este cum, în 
momentele când sunt fericită, am uneori nevoia să flirtez cu 
focul. Să-i simt căldura pe piele. Să mă ardă îndeajuns de tare 
încât să știu cum se simte și să înţeleg prin ce au trecut părinţii 
mei. 

Pentru mine. 

Pentru viitorul meu. 

Pentru sora mea care încă nu s-a întors. 

Greta mă apucă de mână. Palma îi este fierbinte de parcă a 
tinut-o și ea deasupra unei flăcări. 

— Îmi pare rău pentru pierderea ta. Sunt convinsă că îţi este 
foarte dor de ei. 

— Da, îi spun. Mi-e dor de ei și de Jane. 

— Jane? 

— Sora mea. A dispărut cu doi ani înainte de incendiu. Nu am 
mai aflat nimic despre ea de atunci. Poate că a fugit. Poate că a 
fost ucisă. Mă îndoiesc că voi ști vreodată ce i s-a întâmplat. 

Mă las pe spate, cu mâinile atârnându-mi pe lângă trupul 
amorțit. Versiunea interpretată de mine a Gretei căzută într-un 
somn adânc. Simt aceeași durere înăbușită pe care am simţit-o 
dintotdeauna. Genul acela de durere mută cu care am învăţat 
de mult să trăiesc. lar dacă vorbesc despre părinţii mei și despre 
Jane, nu devine mai puternică sau mai slabă. E pur și simplu 
acolo. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai împărtășit povestea ta, îmi spune 
Greta. 

— Acum știți de ce prefer ficțiunea în locul realității. 


VP - 147 


— Nu te pot învinovăţi. Înţeleg acum de ce îţi dorești atât de 
mult să o găsești pe Ingrid. 

— Da, însă nu mă descurc prea bine la acest capitol. 

— Dacă m-aș ocupa cu pariurile, ceea ce nu fac, aș paria că a 
fugit cu vreun bărbat, spune Greta. Sau cu vreo femeie. Nu 
judec când vine vorba despre alegerile inimii. 

A vorbit exact precum autoarea care a scris un roman îndrăgit 
de generaţii întregi de adolescente. Și deși vreau să cred că 
Ingrid a plecat într-un loc în care se simte liberă și fericită, tot 
ceea ce am descoperit până acum îmi sugerează contrariul. 

— Pur și simplu am senzaţia că se află în pericol, îi spun. Chiar 
ea mi-a zis că nu are unde să se ducă. 

— Dacă bănuiești că i s-a întâmplat ceva rău, de ce nu te 
adresezi la poliţie? 

— l-am sunat. A mers prost. Au spus că nu sunt destule 
informaţii ca să se implice. 

Aici Greta scoate un oftat înţelegător. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș suna la spitalele din zonă. Poate a 
avut loc un accident și Ingrid a cerut asistență medicală. Dacă 
nu merge, aș căuta prin cartier. Neavând un loc în care să se 
ducă, există probabilitatea să fie pe străzi. Știu că e dificil să iei 
în calcul o astfel de opţiune, dar ai căutat la adăposturile din 
oraș? 

— Credeţi că ar trebui să o fac? 

— Cu siguranţă nu ar strica, spune Greta dând ferm din cap. 
Ingrid Gallagher ar putea fi într-unul dintre ele, ascunzându-se în 
văzul tuturor. 


Capitolul 23 


Cel mai apropiat adăpost pentru femei este la două blocuri 
distanţă. Mă asigur că Greta se poate întoarce singură la 
Bartholomeo, după care plec într-acolo în speranţa că are 
dreptate și că Ingrid hoinărește pe străzi. 

Adăpostul se află într-o clădire care a cunoscut și zile mai 
bune. Exteriorul său este din cărămidă maronie cu ferestrele 
colorate. Se pare că pe vremuri a aparținut unei asociaţii numite 
YMCA, după cum o arată fantomele literelor așezate în partea 


VP - 148 


dreaptă a intrării principale. În faţa mea văd un grup de femei 
ce fumează în semicerc. Toate mă privesc cu suspiciune în timp 
ce mă apropii. Un gest tăcut prin care-mi transmit ceea ce știu 
deja. 

Ca și la Bartholomeo, locul meu nu este aici. 

Incep să cred că locul meu nu este nicăieri. Că scopul meu în 
viaţă este să ocup temporar spaţii care nu-mi aparţin. Totuși, 
mă duc la ele și zâmbesc, încercând să nu par speriată, chiar 
dacă sunt. Ceea ce mă lasă cu un gust amar. Am mai multe în 
comun cu aceste femei decât cu oricine altcineva de la 
Bartholomeo. 

Îmi scot telefonul din buzunar și îl ridic ca să le arăt poza cu 
Ingrid și cu mine în Central Park. 

— Aţi văzut-o cumva pe fata aceasta în ultimele zile? 

Doar o singură femeie din cercul de fumătoare se deranjează 
să se uite. Se holbează la fotografie cu ochii mari, mușcându-și 
obrajii ascuţiţi. Când vorbește, vocea îi este surprinzător de 
blândă. Mă așteptam să sune la fel de dură precum arată. 

— Nu, doamnă, nu am văzut-o pe aici. 

Presupun că ea este şefa acestui grup pestriţ, deoarece le 
înghiontește pe celelalte, punându-le să se uite și ele. Acestea 
dau din cap, murmură și privesc în altă parte. 

— Mulţumesc, le spun. Apreciez. 

Sub privirea atentă a fumătoarelor, îmi croiesc drum spre 
clădire. Chiar după ușă se întinde o sală de așteptare goală și 
recepţia în spatele unui paravan din sticlă. Este întărită cu bare 
din metal pentru mărirea securităţii. Pe partea cealaltă stă 
așezată o femei rotofeie care mă studiază cu același dispreţ ca 
și al femeilor de afară. 

— Mă scuzaţi, îi spun. M-aţi putea ajuta? 

— Ai nevoie de adăpost? 

— Nu. Caut pe cineva. O prietenă. 

— Este înregistrată în sistemul nostru? întreabă femeia. 

— Nu știu. 

— Are mai puţin de 21 de ani? Pentru că asta înseamnă că ar 
putea fi la un alt adăpost. 

— Are peste 21 de ani, îi spun. 

— Dacă are copii sau este gravidă, ar putea fi la unul din 
adăposturile noastre PATH, adaugă ea. Mai sunt și adăposturi 


VP - 149 


separate pentru victimele violenţei domestice. Dacă a stat o 
vreme pe străzi, s-ar putea s-o găsești la un centru de abandon. 

Mă las pe spate, copleșită nu doar de numărul ameţitor de 
locaţii și denumiri, ci și de faptul că există oameni care au 
nevoie de ele. Acest gând mă face să mă simt norocoasă, 
pentru că am ajuns la Bartholomeo, și totodată, să-mi fie frică 
de ceea ce se va întâmpla după ce voi pleca de acolo. 

— Nu are copii, îi spun. E singură. Nu e agresată. 

Din câte cunosc eu. 

Gândul acesta îmi bubuie în cap ca un radio cu volumul dat la 
maxim. Doar pentru că Ingrid nu a pomenit despre vreun abuz, 
nu înseamnă că nu a existat. Din nou, mă gândesc la toate 
locurile în care a trăit, la faptul că se muta încontinuu, la pistolul 
pe care l-a cumpărat - probabil atunci când și-a dat seama că 
fuga nu mai era o opţiune. 

— Atunci ar fi venit aici, spune femeia. 

Lipesc telefonul de sticlă ca să poată vedea fotografia pe care 
le-am arătat-o și femeilor care fumau afară. După ce o privește, 
spune: 

— Îmi pare rău, drăguțo. Nu-mi este cunoscută. Dar eu sunt 
aici doar pe timpul zilei. Acest loc se umple noaptea, e posibil să 
vină doar seara, iar eu să nu o văd. 

— AȘ putea vorbi cu cineva care este prezent aici și noaptea? 
Poate o recunoaște. 

Arată spre o ușă dublă din partea opusă a încăperii. 

— Mai sunt câţiva înăuntru. Te poți uita. 

Împing ușa și intru într-o sală de gimnastică transformată într- 
un spaţiu în care încap două sute de oameni. O armată de 
chiriași temporari. De-a lungul încăperii sunt amplasate paturi 
identice, în rânduri dezordonate de câte douăzeci. 

Merg printre ele, verificându-le pe cele câteva care sunt 
ocupate. La capătul rândului, o femeie stă rezemată cu spatele 
de marginea patului său. Se uită la șirul de tribune aranjate 
lângă perete. Deasupra lor este lipit un poster motivaţional. Un 
câmp de lavandă legănându-se în bătaia vântului. In partea de 
jos e un citat de Eleanor Roosevelt. 

Cu noua zi vin noi forțe și noi gânduri. 

— În fiecare zi, înainte să plec la muncă, stau și mă uit la 
acest poster, sperând că Eleanor avea dreptate, spune femeia. 
Dar, până acum, fiecare nouă zi ne-a adus același rahat. 


VP - 150 


— Ar putea fi mai rău, îmi scapă înainte să mă gândesc. 
Măcar suntem în viaţă. 

— Recunosc, nu m-aș supăra dacă aș vedea asta pe un poster 
motivational. Femeia se bate peste picior și scoate un râs 
zgomotos care umple întreaga sală. Nu te-am mai văzut pe la 
adăpost. Ești nouă? 

— Sunt doar în vizită, îi spun. 

— Norocoaso! 

Răspunsul ei îmi dă de înţeles că se află aici de ceva vreme. O 
surpriză, văzând că nu pare a fi genul de persoană fără locuință. 
Hainele îi sunt curate și călcate. Pantaloni kaki, cămașă albă, 
cardigan albastru, toate într-o stare mult mai bună decât ceea 
ce port eu. Puloverul meu are o gaură la manșetă pe care o 
acopăr cu mâna stângă ţinându-mi telefonul în cea dreaptă. 

— Caut pe cineva care ar putea sta aici. Aceasta e o 
fotografie făcută recent cu ea. 

Femeia se uită curioasă la imaginea cu Ingrid și cu mine. 

— Faţa ei nu-mi spune nimic. Și stau aici de o lună. Aştept să 
se elibereze una din locuinţele sociale. „Cât de curând”, mi se 
zice. Ca și cum ar fi un colet și nu un blestemat de loc în care să 
trăieşti. 

— E posibil să fi venit pe aici zilele trecute, îi spun. 

— Numele? 

— O cheamă Ingrid. 

— Mă refeream la numele tău, spune femeia. 

— Scuze. Eu sunt Jules. 

În sfârșit își ia privirea de la fotografie și cu un zâmbet larg 
care-i scoate la iveală strunga dintre dinţi spune: 

— Drăguţ nume. Al meu este Bobbie. Nu e la fel de drăguţ ca 
al tău, știu. Dar e unul dintre puţinele lucruri care-mi aparţin. 

Bate cu palma cuvertura invitându-mă să iau loc lângă ea. 

— Îmi pare bine de cunoștință, Jules! exclamă trăgându-mi 
telefonul din mână ca să examineze încă o dată fotografia. 

— Este o prietenă de-a ta? 

— Mai degrabă o cunoștință. 

— Are necazuri? 

Oftez. 

— Asta încerc și eu să aflu. Dacă are, vreau să o ajut. 

Bobbie mă cercetează cu privirea. O suspiciune politicoasă. 
Nu pot s-o învinovățesc. Probabil că a întâlnit mulți oameni care 


VP - 151 


s-au oferit să ajute având intenţii ascunse. Cât despre mine, 
bănuiesc că simte că suntem la fel, două suflete înrudite, 
deoarece îmi spune: 

— Mă voi uita după ea, dacă vrei. 

— Aș aprecia foarte mult. 

— Îmi poţi trimite fotografia? 

— Sigur. 

Bobbie îmi dă numărul ei de telefon și îi transmit fotografia. 

— Îţi voi salva numărul. Ca să te sun dacă dau de ea. 

Eu mi-aș dori să facă mai mult decât să mă sune. 

Vreau să-mi povestească despre viaţa ei. Despre șirul de 
evenimente care au adus-o aici. Deoarece avem ceva în comun, 
Bobbie și cu mine. Suntem două femei care încearcă să se 
descurce cât mai bine în lumea asta mare. 

— Spui că ești aici de o lună? o întreb. 

— Da. 

— Și înainte de asta cu ce te-ai ocupat? 

Bobbie îmi mai aruncă o privire suspicioasă. 

— Eşti cumva asistent social sau ceva de genul? 

— Sunt doar curioasă să-ţi aflu povestea, îi zic. Dacă vrei să 
mi-o spui, desigur. 

— Nu sunt multe de spus, Jules. Ți se întâmplă tot felul de 
porcării. Știi cum e. 

Dau din cap. Știu exact cum e. 

— Provin dintr-o familie săracă. Cu ajutor social. Bonuri de 
masă. Toate lucrurile acelea de care unii oameni încearcă 
mereu să scape, se bâlbâie Bobbie stânjenită. De parcă ne place 
să depindem de bonuri de masă. De parcă visăm la acea bucată 
de brânză învechită pe care ne-o dau. Mi-am spus că nu voi lăsa 
să mi se întâmple așa ceva când voi crește mare. Și m-am 
descurcat o vreme. Dar apoi a avut loc un incident neașteptat și 
a trebuit să intru puţin în datorii pentru a face față. Pe urmă, ca 
să ies din ele, a trebuit să intru în altele, de data asta ceva mai 
mari. După un timp, aveam atât de multe datorii, încât m-am 
înecat în ele, fără a reuși să mai ies vreodată la suprafaţă. E 
greu. Viața este grea. Și mult prea scumpă, la naiba. 

— Ai văzut ce preț au portocalele? o întreb. 

Bobbie râde din nou. 

— Draga mea, ultima dată când am mâncat un fruct proaspăt, 
Obama era încă președinte. 


VP - 152 


— Ei bine, sper să ai o viaţă mai ușoară cât de curând, îi spun. 

— Mulţumesc, zice Bobbie vioaie. Și eu sper să-ţi găsești 
prietena. Realizând lucruri bune, faci lumea asta infectă cu o 
idee mai bună. 


Capitolul 24 


Când mă întorc la Bartholomeo, la ora trei, Charlie mă salută 
de afară, cu o expresie îngrijorată. 

— Te caută cineva, mă anunţă. Un tânăr. E aici de ceva 
vreme. l-am spus că poate să aștepte înăuntru. 

Charlie îmi deschide ușa, iar stomacul mi se întoarce pe dos. 

Chiar acolo, în mijlocul holului stă Andrew. 

Prezenţa sa neașteptată - și nedorită - mă face să văd roșu în 
fața ochilor. La propriu. Pentru o secundă, vederea mi se 
încețoșează, exact ca în filmul acela al lui Hitchcock pe care m-a 
pus tata să-l privesc odată. Se chema Marnie. Protagonistul 
vedea scântei roșii ca și mine acum în timp ce intru pe ușă, 
încruntându-mă. 

— Ce naiba cauţi aici? 

Andrew își ridică privirea din telefon. 

— Nu mi-ai răspuns la apeluri și nici la mesaje. 

— Așa că ai decis să-mi faci o vizită? Un gând îmi trece prin 
minte, tâindu-mi din furie. Cum de ai știut unde să mă cauţi? 

— Ți-am văzut poza în ziar, recunoaște Andrew. Mi-a luat un 
minut ca să-mi dau seama că ești tu. 

— Pentru că e o poză groaznică. 

— Mereu am spus că ești mult mai frumoasă în realitate. 

Andrew îmi aruncă zâmbetul lui seducător. Același zâmbet 
căruia i-am căzut pradă atunci când ne-am întâlnit prima dată. E 
un zâmbet ameţitor și el știe asta. Sunt sigură că l-a folosit și pe 
studenta cu care și-o trăgea. Unul singur probabil a fost de ajuns 
ca să o ademenească în apartamentul nostru și pe canapeaua 
noastră. 

Văzându-l acum, întregul corp îmi vuiește de furie. Reușisem 
să o las deoparte în ultimele două săptămâni, consumându-mă 
prea mult din cauza grijilor pe care le aveam. Dar acum că e 


VP - 153 


aici, chiar în faţa mea, mă acaparează din nou și îmi vine să 
urlu. 

— La dracu'! Ce vrei, Andrew? 

— Să-mi cer scuze. Urăsc felul în care am terminat-o. 

Face un pas către mine. Eu fac mai mulţi pași în spate, 
punând o distanţă cât mai mare posibil între noi. Curând ajung 
lângă cutiile poștale și îmi fac de lucru căutându-mi cheia prin 
geantă. 

— Felul în care tu ai terminat-o, îi spun deschizând cutia 
poștală și uitându-mă înăuntru. E goală, bineînţeles. Eu nu am 
nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat. 

— Ai dreptate. Felul în care m-am comportat a fost oribil. Nu 
există scuză pentru asta. 

Trântesc ușa cutiei poștale și mă întorc, văzând că Andrew a 
venit după mine. Stă la vreo trei metri distanţă. Destul de 
departe cât să nu-l pot pocni. 

— Ar fi trebuit să spui toate acestea acum două săptămâni. 
Dar nu ai făcut-o. Ai avut ocazia să-ţi ceri scuze chiar atunci. 
Puteai să mă implori să nu plec. Dar nici măcar nu ai încercat. 

— Ar fi schimbat ceva? 

— Nu. Ochii mi se inundă de lacrimi, ceea ce mă scoate din 
sărite. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca Andrew să vadă 
cât de mult sufăr. Dar m-ar fi făcut să mă simt mai puţin 
dezamăgită că am fost cu tine. M-ar fi făcut să nu mă simt atât 
de... 

Neiubită. 

Asta îmi vine să spun, dar mă opresc înainte de-a rosti 
cuvântul. Îmi este frică să par patetică, așa cum adesea mă și 
simt. 

— Au mai fost și altele în afară de ea? îl întreb, chiar dacă eo 
întrebare inutilă. Sunt convinsă că au fost. Și sunt convinsă că 
nu mai contează acum. 

— Nu, spune Andrew. 

— Nu te cred. 

— Pe cuvânt. 

În ciuda protestelor sale, e clar că minte. Îmi dau seama, 
pentru că își îndreaptă mereu ochii spre stânga. 

— Câte? întreb eu. 

Andrew ridică din umeri, scărpinându-se la ceafă. 

— Două sau trei. 


VP - 154 


Ceea ce probabil înseamnă că au fost mai multe. 

— Îmi pare rău. Nu am avut niciodată intenţia să te rănesc, 
Jules. Am nevoie să știi asta. Nu au însemnat nimic pentru mine. 
În schimb tu, da. Pe tine te-am iubit. Cu adevărat. Și acum te- 
am pierdut pentru totdeauna. 

Se apropie și mai mult, încercând să-mi dea o șuviță de păr 
după ureche. Un alt truc de-al lui de agăţat. A mai făcut-o și 
înainte de primul nostru sărut. 

Îi dau mâna la o parte. 

— Trebuia să te gândești la asta mai devreme. 

— Ai dreptate, ar fi trebuit, zice Andrew. Și ai toate motivele 
să fii supărată. Am vrut doar să-ţi spun că regret tot ce s-a 
întâmplat. Și că îmi pare rău. 

Stă nemișcat, ca și cum ar aștepta ceva. Cred că speră să-l 
iert. Dar nu am de gând să o fac prea curând. 

— Bine, îi spun. Ţi-ai cerut scuze. Acum poţi pleca. 

Andrew nu se clintește din loc. 

— Mai e ceva, șoptește el. 

Îmi încrucișez braţele enervată. 

— Ce-ar mai putea fi? 

— Am nevoie... Andrew se uită de jur-împrejur asigurându-se 
că nu mai e nimeni prin preajmă. Am nevoie de bani. 

Mă holbez la el, încremenită. Când picioarele încep să-mi 
tremure de furie, încerc să o ascund făcând un pas înapoi. 

— Cred că glumești. 

— Pentru chirie, îmi spune el disperat. Nu ai idee ce scump e 
locul acela. 

— Ba am, i-o arunc eu, având în vedere că am plătit jumătate 
din acea chirie pentru un an de zile. 

— Și ai mai locuit acolo câteva zile din luna asta, ceea ce 
înseamnă că trebuie să-mi dai cel puţin banii pentru ele. 

— Ce te face să crezi că am bani? 

— Faptul că locuiești aici. Andrew își aruncă braţele în aer, 
mimând un gest către holul grandios. Nu știu cu ce te ocupi, 
Jules, dar sunt impresionat. 

Chiar atunci intră Nick arătând mai chipeș ca niciodată într-un 
costum gri care se pliază perfect pe corpul lui bine lucrat. Arată 
bogat, ceea ce-l face pe Andrew să-l privească cu un vădit 
dispreț. La vederea reacției lui mă simt surprinzător de bine, 


VP - 155 


într-un mod răzbunător. De aceea alerg spre Nick și exclam 
fericită: 

— Aici erai! Te așteptam. 

ÎI îmbrăţișez, șoptindu-i cu disperare la ureche: 

— Te implor, fă-mi jocul. 

Apoi îl sărut. Este mai mult decât o simplă atingere a buzelor. 
E un sărut pasional, destul de lung cât să mă facă să simt 
gelozia izbucnind din partea lui Andrew, care mă întreabă: 

— El cine e? 

Nick, din fericire, continuă spectacolul, trecându-și brațul pe 
după umărul meu: 

— Eu sunt Nick. lar tu ești un prieten de-a lui Jules? 

— El e Andrew, i-l prezint. 

Nick face un pas înainte ca să dea mâna cu el. 

— Îmi pare bine, Andrew. Mi-ar plăcea să mai stau la discuţii, 
dar eu și cu Jules avem ceva important de făcut. 

— Da, adaug eu. Foarte important. Iți sugerez și ţie să pleci. 

Andrew ezită un moment, uitându-se când la Nick, când la 
mine. Pe chipul lui se citește un amestec de insultă și suferinţă. 
Aș vrea să fiu genul de persoană care nu se bucură văzându-l 
cum se chinuie, dar nu sunt. g 

— Ușa e acolo, spune Nick, arătându-i ieșirea. In caz că ești 
derutat. 

— Pa, Andrew. Îi fac cu mâna, cel mai mic semn cu putinţă. Să 
ai o viață frumoasă. 

Cu o ultimă privire plină de regret, Andrew iese din clădire și 
sper că și din viaţa mea. După ce pleacă, mă îndepărtez de 
Nick, obrajii arzându-mi de rușine. 

— Îmi pare foarte rău pentru asta. Voiam să plece și nu m-am 
putut gândi la o soluţie mai bună prin care să-l determin să o 
facă. 

— Cred că a funcţionat, spune Nick atingându-și meditativ 
buzele. Probabil încă sunt fierbinţi de la sărutul nostru. Ale mele 
cu certitudine sunt. Lasă-mă să ghicesc, Andrew este fostul tău 
iubit? 

Ne îndreptăm către lift, înghesuindu-ne înăuntru. Acum când 
stăm umăr la umăr, îi simt din nou parfumul. Un parfum lemnos, 
citric. 

— Da, zic eu în timp ce ne punem în mișcare. Din nefericire. 

— S-a terminat urât? 


VP - 156 


— Puțin spus. Între pereţii liftului realizez cât de înverșunată 
sunt. Nu l-aș învinovăţi pe Nick dacă ar prefera să stea departe 
de mine după toată această întâmplare. Nimănui nu-i place 
ostilitatea. Îmi cer scuze. De obicei nu sunt așa de... 

— Rănită? spune Nick. 

— Răzbunătoare. 

Liftul ajunge la ultimul etaj. Nick împinge grilajul la o parte și- 
mi dă voie să ies prima. Mergând de-a lungul coridorului, îmi 
spune: 

— Mă bucur că am dat peste tine. Și nu doar datorită felului în 
care m-ai întâmpinat în hol. 

— Da? îi spun, roșind din nou. 

— Voiam să știu dacă ai vești de la Ingrid, zice Nick. 

— Nimic deocamdată. 

— Păcat. Speram să ai. 

Aș putea să-i spun despre pistol. Sau despre biletul pe care mi 
l-a lăsat Ingrid și la care încerc să nu mă gândesc prea mult, 
fiindcă este prea înspăimântător. 


AI GRIJĂ! 


În schimb, nu mentionez nimic, din aceleași motive pentru 
care nu i-am spus nici lui Chloe. Nu vreau ca Nick să creadă că 
exagerez sau că sunt paranoică. 

— Știu doar că nu e la adăpostul pentru femei de la care 
tocmai m-am întors, îi spun. 

— Isteț din partea ta să mergi să o cauţi acolo. 

— A fost ideea Gretei Manville. 

Nick ridică surprins din sprâncene. 

— Greta? Mi se pare mie sau voi două ați devenit prietene? 

— Cred că doar vrea să ajute, îi spun. 

Ajungem la capătul coridorului, oprindu-ne în spaţiul dintre 
ușile apartamentelor noastre. 

— Și eu aș vrea să ajut, spune Nick. 

— Dar am crezut că nu o cunoști pe Ingrid. 

— Așa este. Nu o cunosc prea bine. Dar mă bucur că cineva o 
caută. 

— Mi-e teamă că nu fac o treabă prea bună, spun eu. 


VP - 157 


— Ceea ce-mi dă și mai multe motive să vreau să te ajut. 
Serios, dacă ai nevoie de ceva - orice - spune-mi. Mai ales dacă 
se întoarce Andrew. 

Îmi face cu ochiul și se îndreaptă spre apartamentul său. Eu 
fac la fel, oprindu-mă în foaier imediat ce se închide ușa în urma 
mea. Mă simt ușor ametțită, și nu doar din cauza lui Nick. 
Ultimele douăzeci și patru de ore au fost atât de bizare, aproape 
suprarealiste. Dispariţia lui Ingrid. Incendiul. Prânzul cu Greta 
Manville. O zi cu totul altfel decât existenţa mea obișnuită. Pare 
a fi desprinsă dintr-un roman scris de Greta. 

Chloe avea dreptate. Am nimerit într-adevăr într-o ciudată 
lume paralelă. 

Sper doar că s-a înșelat în privinţa celuilalt lucru pe care mi l- 
a spus: că totul este prea frumos ca să fie adevărat. 


Capitolul 25 


Mi-am petrecut următoarele două ore urmând o altă sugestie 
a Gretei. Și anume, am sunat la toate spitalele din Manhattan. 
La niciunul dintre ele nu a ajuns în ultimele douăzeci și patru de 
ore vreo Ingrid Gallagher sau vreo Jane Doe care să se 
potrivească descrierii. 

Când sunt pe cale să telefonez la spitalele din celelalte 
cartiere, se aude o bătaie în ușă. De data aceasta este Charlie, 
ținând în braţe cel mai impresionant aranjament floral pe care l- 
am văzut vreodată. Este atât de mare, încât Charlie devine 
practic invizibil în spatele lui. Nu-i pot vedea decât șapca 
răsărind de după flori. 

— Charlie, ce va crede soţia ta? 

— Încetaţi, spune el, roșind ușor. Nu sunt de la mine. Eu doar 
le livrez. : 

Îi fac semn să așeze buchetul pe măsuța de cafea. În timp ce 
o face, reușesc să număr cel puţin treizeci de flori. Trandafiri, 
crini și gura-leului. lar printre ele se zărește o felicitare. 


Îți mulțumesc pentru că l-ai salvat pe dragul meu Rufus! Eşti 
un înger! - Marianne 


VP - 158 


— Am auzit că ai fost o adevărată eroină noaptea trecută, 
spune Charlie. 

— Am fost doar o vecină bună, îl contrazic eu. Și apropo, ce 
mai face fiica ta? Unul din portari mi-a zis că ai avut o urgenţă. 

— N-a fost mai nimic. Este bine acum. Și e drăguţ din partea 
ta că întrebi. 

— Câţi ani are? 

— Douăzeci. 

— E la facultate? 

— Plănuiește să meargă, răspunde Charlie încet. Nu a fost să 
fie până acum. 

— Sunt sigură că va reuși. Inspir adânc aroma îmbătătoare a 
florilor. E norocoasă să aibă un tată ca tine. 

Charlie se îndreaptă nesigur spre ușă. 

— Am auzit că te interesezi de fata din celălalt apartament. 
Cea carea plecat. 

— Ingrid Gallagher. Incerc să dau de ea. 

— Nu e de găsit? 

— Nu mai știu nimic de ea de când a plecat, îi spun. Și nu-mi 
doresc decât să mă asigur că este bine. Aţi vorbit vreodată? 

— Nu chiar, spune Charlie. Am interacţionat mai mult cu tine 
în ultimele cinci minute decât cu ea în toată perioada cât a stat 
aici. 

— Leslie mi-a spus că erai de serviciu în noaptea în care a 
dispărut, dar că nu ai văzut-o plecând. 

— Așa este. Nu am văzut-o. A trebuit să-mi părăsesc postul pe 
câteva minute ca să fixez camera de la subsol, întotdeauna e 
bine să fie o pereche de ochi în plus care supraveghează locul. 

— E salvată înregistrarea? 

— Nu, răspunde Charlie, știind exact la ce mă gândesc. De 
aceea a trebuit să verific instalaţia din subsol. 

— Dar ce avea? 

— Era deconectată. Îi ieșise un cablu din spate. Camera 
mergea, dar pe monitor nu vedeam decât un ecran negru. 

— Cât timp ai lipsit? 

— Vreo cinci minute. Am reparat-o repede. 

— S-a mai întâmplat și înainte să nu funcţioneze o cameră de 
securitate? îl întreb. 

— Nu cât am fost eu în tură. 

— Și când ţi-ai dat seama că nu mergea? 


VP - 159 


— Era puţin după unu. 

Ingheț. Fix pe la ora aceea am auzit ţipătul și am mers să văd 
ce face Ingrid. Cinci minute mai târziu dispăruse. Ceea ce 
înseamnă că Ingrid a plecat imediat după ce m-am întors în 
apartamentul meu. 

Sincronizarea este prea mare ca să fie o coincidenţă. De fapt, 
realizez că ieșirea din funcţiune a camerei, exact în momentul în 
care Ingrid a plecat, a fost o manevră de distragere a atenţiei. 

Primul meu gând este că Ingrid a făcut-o ca să poată pleca 
neobservată, ceea ce ar fi lipsit de sens. Nu există o regulă care 
să spună că nu ai voie să pleci din Bartholomeo dacă nu vrei să 
mai stai. Și Charlie nu ar fi oprit-o. Probabil că i-ar fi chemat un 
taxi și i-ar fi urat drum bun. 

In plus, asta ar însemna că Ingrid și-a strâns toate lucrurile, a 
mers la subsol să deconecteze camera, apoi înapoi la etajul 
unsprezece ca să-și care bagajele jos în hol. E cam mult efort 
pentru ceva ce ar fi avut și așa dreptul să facă. Și cu siguranţă i- 
ar fi luat mai mult de cinci minute. Mai ales dacă a venit la 
Bartholomeo cu multe lucruri personale. 

— Erai la serviciu când Ingrid s-a mutat aici? mă interesez eu. 

Charlie dă din cap aprobator. 

— Avea multe lucruri la ea? 

— Nu prea îmi aduc aminte, spune el. Două valize, cred. Și 
câteva cutii. 

— Ai văzut pe cineva coborând la subsol înainte să-ţi dai 
seama că nu mai funcţionează camera? 

— Nu. Eram afară, așteptam un alt locatar. 

— La acea oră? Pe cine? 

Charlie își îndreaptă spatele, evident stânjenit. 

— Nu cred că doamnei Evelyn îi va plăcea că vă spun atât de 
multe. Vreau să ajut, dar... 

— Da, știu, știu. Cei din clădirea asta ţin mult la intimitate, dar 
Ingrid e practic de aceeași vârstă cu fiica ta. Dacă ar dispărea, 
ai pune și tu o mulţime de întrebări. 

— Dacă fiica mea ar dispărea, nu aș avea liniște până nu aș 
găsi-o. 

Tata spusese și el același lucru. Și a vorbit serios atunci. Sunt 
absolut sigură. Dar asta-i chestia cu căutatul. Cu timpul te 
epuizează. Te distruge emoţional. 


VP - 160 


— Și nu crezi că Ingrid merită aceiași atitudine? îl întreb. Nu 
trebuie să-mi spui numele. Dă-mi doar un indiciu. 

Charlie oftează și privește pe lângă mine la florile de pe 
măsuța de cafea. Un indiciu aproape la fel de uriaș ca buchetul. 

— Și-a scos câinele la plimbare puţin înainte de ora unu, 
povestește Charlie. Am fost cu ea afară în tot acest timp. Știi, ca 
să mă asigur că nu i se întâmplă nimic rău. Nu era tocmai ora 
potrivită la care să iasă o femeie singură în stradă. După ce 
Rufus și-a făcut treburile, am intrat înapoi în clădire. Ea a luat 
liftul până la etajul șapte, iar eu am aruncat o privire la 
monitoare. Atunci am văzut că nu mai mergea camera de la 
subsol. 

Asta înseamnă că Marianne a fost în lift aproximativ în 
aceeași perioadă în care se presupune că Ingrid a ieșit din 
apartament. 

— ţi mulțumesc, Charlie! Rup un boboc de trandafir și i-l așez 
în buzunarul de la piept. Mi-ai fost de foarte mare ajutor. 

— Vă rog, nu-i spuneţi nimic doamnei Evelyn, mă imploră 
Charlie, aranjându-și butoniera improvizată. 

— Nu-i spun. Leslie mi-a dat de înţeles că acesta este un 
subiect destul de amar pe aici. 

— Având în vedere modul în care a plecat Ingrid, sunt sigur că 
doamnei Evelyn îi pare rău că a lăsat-o să stea la Bartholomeo 
încă de la bun început. 

Făcându-mi semn cu șapca, Charlie deschide ușa grăbindu-se 
să plece. Până să iasă îi mai adresez o ultimă întrebare: 

— In ce apartament locuiește Marianne Duncan? 

— De ce vreţi să știți? îi înfăţișez un zâmbet nevinovat. 

— Ca să-i trimit un bileţel de mulțumire, desigur. 

Sunt convinsă că Charlie nu mă crede. Se uită pe hol, în altă 
parte. Totuși, îmi aruncă un răspuns șoptit peste umăr: 

— 7A, spune el. 


Capitolul 26 


Etajul șapte este acum la fel de aglomerat ca și noaptea 
trecută. Doar că în locul pompierilor sunt muncitori care se agită 
pe coridoarele vandalizate de fum. Ușa de la apartamentul 


VP - 161 


domnului Leonard a fost scoasă și rezemată de peretele 
înnegrit. Lângă ea stă așezată o bucată de blat din bucătărie, cu 
urme de arsuri. Pe jos se întinde funinginea care acoperă 
pardoseala asemenea unui mucegai. 

Dărâmăturile din interior se aud ca un amalgam de zgomote, 
iar din inima acestui haos văd cum ies doi bărbaţi cărând un 
dulap din lemn cu ușa carbonizată, îl așază lângă blat. Înainte să 
se întoarcă în apartament, unul dintre ei se uită la mine și-mi 
face cu ochiul. 

Mă încrunt la el și mă duc în direcţia opusă, înspre partea din 
față a clădirii. La 7A, bat scurt de două ori în ușă. 

Marianne răspunde îndată, parfumul ei plutind pe lângă mine 
și amestecându-se cu mirosul de fum încă persistent pe coridor. 

— Jules, exclamă ea, trăgându-mă înăuntru pentru o jumătate 
de îmbrățișare și câte un sărut pe fiecare obraz. Speram să te 
văd astăzi, draga mea. Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru 
că l-ai salvat pe Rufus. 

Nu sunt surprinsă s-o văd pe Marianne cu Rufus în braţe. 
Surpriza este că amândoi poartă pălării. A ei este neagră cu 
borul larg, lăsat în jos astfel încât îi aruncă o umbră peste 
întreaga faţă. A lui este o pălărioară așezată cu grijă în vârful 
capului și fixată cu bandă elastică sub bărbie. 

— Am trecut să vă mulțumesc pentru flori, zic eu. 

— Nu-i așa că sunt frumoase? Spune-mi că ţi-au plăcut. 

— Sunt superbe, dar chiar nu trebuia să vă deranjați. 

— Ba trebuia. Ai fost un înger azi-noapte. Așa te voi numi de- 
acum încolo. Îngerul din Bartholomeo. 

— Și Rufus cum se simte? o întreb. Sper că e bine după 
experienţa de noaptea trecută. 

— Este în regulă. Doar puţin speriat. Nu-i așa, Rufus? 

— Câinele se ghemuiește la pieptul ei, încercând în zadar să 
se elibereze din strânsoarea pălăriuţei. Se oprește când o 
bubuitură puternică răsună din apartamentul 7C. 

— Oribil! spune Marianne. Au tinut-o așa toată dimineaţa. Îmi 
pare rău pentru ce s-a întâmplat cu bietul domn Leonard și sper 
să se facă bine cât mai curând. Chiar sper. Dar lucrările din 
apartamentul lui sunt puţin cam deranjante pentru noi restul. 

— Au fost câteva zile pline de provocări. Și incendiul, și fata 
care a plecat pe neprins de veste din apartament... 


VP - 162 


Sper ca menţiunea pe care o fac despre Ingrid să-i sune mai 
puţin calculată lui Marianne decât îmi sună mine. In urechile 
mele, scopul ascuns al cuvintelor e mai mult decât evident. 

— Ce fată a plecat? 

Chipul îi este umbrit în continuare de pălărie și-mi este 
imposibil să-i disting expresia. Îmi amintește de o femeie fatală 
din filmele polițiste la care obișnuia să se uite tata în zilele de 
sâmbătă. Elegantă și enigmatică. 

— Ingrid Gallagher. Stătea în apartamentul 11A. Acum două 
nopţi a plecat dintr-odată, fără să spună nimănui. 

— N-aveam de unde să știu. 

Tonul lui Marianne nu este nepoliticos. La suprafaţă, i-a rămas 
neschimbat. Cu toate acestea, pot detecta o ușoară răceală în 
cuvintele ei. E pusă în gardă. 

— Am presupus doar că v-aţi cunoscut. La urma urmei, 
dumneavoastră aţi fost prima persoană pe care am întâlnit-o 
atunci când m-am mutat aici. Zâmbesc timid. M-aţi făcut să mă 
simt cu adevărat binevenită. 

Marianne trage cu ochiul pe coridor, să vadă dacă e cineva 
prin apropiere. Un singur individ, un muncitor care stă chiar în 
fața ușii domnului Leonard, suflându-și nasul într-o batistă roșie. 

— Vreau să spun că știu cine era, zice Marianne, coborându-și 
vocea. Și știam că a plecat. Doar că nu am avut ocazia să facem 
cunoștință. 

— Adică nu ați vorbit niciodată cu ea? 

— Niciodată. Cred că am văzut-o doar de câteva ori, când îl 
scoteam pe Rufus la plimbarea de dimineaţă. 

— Am auzit că eraţi în hol împreună cu Rufus în noaptea în 
care a plecat. Din nou, nu e cea mai bună trecere la subiect. Dar 
nu se știe cât va dura acest chef de vorbă al lui Marianne. Aţi 
văzut-o sau ați auzit-o plecând? Sau poate aţi văzut pe altcineva 
treaz prin preajmă la ora aceea? 

— Eu... Marianne se oprește brusc, modificându-și cursul 
vorbirii. Nu, nu am văzut-o. 

— Sunteţi sigură? 

Această conversaţie îmi creează o senzaţie de dâjă-vu. 
Marianne are aceeași manieră de a spune ceva și a gândi cu 
totul altceva pe care a avut-o și Ingrid în seara în care a 
dispărut. Când îmi răspunde cu un simplu „da”, cuvântul îi 


VP - 163 


alunecă nesigur de pe limbă. Aude cât de neconvingătoare sună 
și încearcă din nou, cu mai multă încredere. 

— Da. Sunt sigură că nu am văzut nimic în noaptea aceea. 

Marianne stă acum cu o mână pe ușă, degetele înmănușate 
strâng cu putere lemnul dur. Când își ridică și cealaltă mână la 
borul pălăriei, o văd cum tremură. Se uită din nou în sus și-n jos 
de-a lungul coridorului și adaugă: 

— Trebuie să plec. Imi pare rău. 

— Marianne, așteptați... 

Incearcă să închidă ușa, dar eu îmi strecor piciorul disperată 
în cadrul ușii blocând-o. O privesc prin deschizătura de câţiva 
centimetri. 

— Ce-mi ascundeţi, Marianne? 

— Te rog, mă imploră ea, cu chipul ascuns în semiumbră. Te 
rog încetează să mai pui întrebări. Nimeni de aici nu-ţi va 
răspunde. 

După care, împinge ușa în piciorul meu, forțându-mă să-l trag 
înapoi. Ușa se trântește într-o precipitare parfumată. Mă 
poticnesc, fiind deodată conștientă de o altă prezenţă pe 
coridor, Leslie Evelyn, stând la doar câţiva metri distanţă. 
Tocmai s-a întors de la ora de yoga. Poartă colanţi Lululemon și 
își cară sub braţ salteaua rulată. Un strat subţire de transpiraţie 
îi lucește pe frunte. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, îi spun, deși a văzut-o evident pe Marianne trântindu- 
mi ușa în faţă. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Ești sigură? Deoarece mi se pare că deranjezi un locatar, 
ceea ce este strict împotriva regulilor, după cum știi. 

— Da, dar... 

Leslie îmi face semn cu mâna să tac. 

— Nu sunt excepţii de la aceste reguli. Credeam că ţi le-am 
explicat destul de clar atunci când te-ai mutat. 

— Așa este. Eu doar... 

— Le încalci, continuă Leslie. Sincer, mă așteptam la mai mult 
din partea ta, Jules. Ai avut un comportament atât de exemplar 
în toată această perioadă. 

Folosirea verbului la timpul trecut îmi oprește inima în loc 
pentru o clipă. 

— Mă... mă daţi afară? 

Leslie nu spune nimic la început, ţinându-mă în suspans. 


VP - 164 


— Nu Jules, nu te dau afară. 

Scot un oftat recunoscător. 

— In mod normal, așa ar trebui să fac, adaugă ea, dar voi lua 
în considerare comportamentul tău de până acum. Am văzut 
cum i-ai ajutat pe Greta și pe Rufus să iasă afară din clădire 
noaptea trecută. Și ziarele au văzut, se pare. Aș fi o persoană 
groaznică dacă te-aș face să pleci după o astfel de ispravă. Dar 
sunt severă. Așa că, dacă te mai văd că o necăjești pe Marianne 
sau pe oricare alt locatar, indiferent de motiv, mă tem că va 
trebui să ne luam rămas bun. Locatarii temporari care vin aici și 
nu respectă regulile rareori primesc o a doua șansă. lar pe a 
treia, niciodată. 

— Inţeleg, spun eu. Și îmi pare rău. Doar că tot nu știu nimic 
de Ingrid și îmi fac griji să nu i se fi întâmplat ceva rău. 

— Nu i s-a întâmplat nimic rău, spune Leslie. Cel puţin nu 
între acești pereţi. A plecat pentru că așa a vrut. 

— Cum puteţi fi atât de sigură? 

— Pentru că am fost în apartamentul ei. Nu sunt semne de 
luptă. Și nici nu a lăsat nimic în urmă. 

Doar că aici se înșală. Ingrid a lăsat ceva. Un pistol Glock care 
acum e depozitat sub chiuveta din apartamentul meu, ceea ce 
înseamnă că Leslie s-ar putea înșela și în privinţa altor lucruri pe 
care Ingrid le-ar fi putut lăsa în urmă. Deși nu a venit la 
Bartholomeo cu un bagaj prea mare - două valize și niște cutii, 
după cum își amintește Charlie - era mai mult decât putea duce 
Ingrid de una singură. Mie mi-ar trebui cel puţin trei drumuri 
dus-întors ca să-mi mut bagajele din apartamentul 12A. 

Imi cer încă o dată scuze de la Leslie și mă grăbesc să plec, 
când îmi vine brusc ideea că e posibil ca unele dintre lucrurile lui 
Ingrid să fie încă în apartamentul 11A. îndesate într-un dulap. 
Sub un pat. Intr-un loc în care Leslie nu le-ar fi putut observa 
imediat. Și printre acele lucruri, care sunt probabil ascunse, ar 
putea fi ceva care să indice nu numai unde a plecat Ingrid, dar 
și de cine fuge. 

Nu voi ști asta cu certitudine decât dacă mă duc să caut eu 
însămi. Nu-i o sarcină ușoară. Pot să mă gândesc la un singur 
mod de a intra în apartament și, chiar și așa, am nevoie de 
ajutor. Pe lângă faptul că e o misiune dificilă, mai trebuie făcută 
rapid și discret. 


VP - 165 


Pentru că acum am o grijă în plus, neprevăzută, cu care să 
mă confrunt. 
Leslie îmi urmărește fiecare mișcare. 


Capitolul 27 


— Chiar nu cred că este o idee bună, zice Nick. 

— Dar ai spus că vrei să mă ajuţi. 

Stăm amândoi în bucătăria din apartamentul 12A, umăr la 
umăr, uitându-ne înspre liftul pentru alimente. Nick se scarpină 
la ceafă cu o incertitudine fermecătoare. 

— Nu asta aveam în minte, spune el. 

— Cunoști o modalitate mai reușită de a intra în apartamentul 
lui Ingrid? 

— Ai putea - știu că sună nebunesc - să o rogi pur și simplu 
pe Leslie să te lase să intri. Ea are cheia. 

— Nu suntem tocmai în cele mai bune relații la moment. Este 
de părere că am deranjat-o pe Marianne Duncan. 

— Și nu ai făcut-o? 

li relatez pe scurt întâmplările din ultima oră, începând cu 
Charlie care mi-a livrat buchetul și terminând cu Marianne care 
s-a împotrivit cu vehemenţă ideii că în apartamentul 11A ar mai 
putea exista vreun indiciu legat de ceea ce i s-a întâmplat lui 
Ingrid. 

— Așa cum este foarte puţin probabil ca Leslie să coopereze, 
ne mai rămâne doar liftul pentru alimente, concluzionez eu. Mă 
cobori, arunc o privire și apoi mă tragi înapoi. 

Nick continuă să privească liftul cu neîncredere. 

— Există cel puţin o sută de scenarii în care planul tău ar 
putea merge prost. 

— Spune-mi măcar unul. 

— Te-aș putea scăpa. 

— Nu sunt atât de grea, iar tu nu ești atât de slab, îl contrazic 
eu. În plus, nu e decât un etaj în jos. 

— Care se află totuși destul de departe ca să te poţi răni 
serios dacă vei cădea, spune Nick. Crede-mă, Jules, nu e deloc 
simplu ceea ce vrei să faci, chiar dacă curajul tău e de admirat. 


VP - 166 


Nu sunt curajoasă. Sunt grăbită. Îmi amintesc de acei polițiști 
care mi-au mustrat părinţii pentru că au așteptat prea mult 
înainte să acţioneze, după dispariţia lui Jane. Spuseseră clar că 
fiecare minut contează. Și au trecut mai mult de patruzeci de 
ore de la plecarea lui Ingrid. Ceasul ticăie în defavoarea noastră. 

— Am încredere în tine. De aceea ţi-am cerut ajutorul. Te rog, 
Nick, arunc doar o privire. Încolo și înapoi. 

— Incolo și înapoi, spune el căutând sfoara liftului și trăgând 
de ea ca să-i verifice rezistența. Cât timp ai de gând să stai între 
cele două reprize? 

— Cinci minute. Poate zece. 

— Și chiar crezi că asta te va ajuta să dai de Ingrid? 

— Am încercat tot ce se mai putea face, îi spun. Am sunat la 
spitale, am fost la adăposturi. Am întrebat oamenii din jur cât de 
mult am putut. Nu mai am alte opţiuni. 

— Dar ce te aștepți să găsești acolo? 

Știu ce nu mă aștept să găsesc - un alt pistol sau un alt bilet 
de avertizare și mai alarmant, scris pe spatele vreunui poem. 
Dar aș putea găsi ceva mai util și mai puţin sinistru printre 
piesele de mobilier impresionante din apartamentul 11A. 

— Să sperăm că ceva ce ne-ar putea sugera unde a plecat 
Ingrid, răspund eu. O scrisoare. O agendă. 

Sunt doar niște presupuneri, știu. Ca să nu mai spun că există 
probabilitatea ca niciun lucru de-al lui Ingrid să nu fi rămas în 
apartament. Dar dacă este totuși ceva acolo și îl găsesc, m-ar 
putea ajuta s-o localizez, ceea ce-mi va risipi toate grijile și 
neclaritățile. 

— Ți-am spus că sunt gata să te ajut și așa voi face, zice Nick 
scuturând din cap, nevenindu-i încă a crede până la capăt că și- 
a dat aprobarea pentru toată această nebunie. Care este planul? 

Planul este să urc în liftul pentru alimente cu telefonul și o 
lanternă. Nick mă va cobori în apartamentul 11A. Imediat ce 
ajung, va trage liftul înapoi, în caz că Leslie stă cu ochii pe genul 
ăsta de activităţi. 

Voi căuta apoi prin apartament, timp în care Nick va 
supraveghea casa scărilor dintre etajele unsprezece și 
doisprezece. Dacă i se pare că se apropie cineva, îmi va trimite 
un mesaj. Atunci voi pleca, pe ușa principală, având grijă să o 
închid în urma mea. 


VP - 167 


Ne lovim de primul obstacol imediat ce încerc să urc în 
ascensor. E destul de strâmt și sunt nevoită să adopt o poziţie 
ciudată ca să încap în el. Apoi începe să scârțâie și, pentru o 
clipă înspăimântătoare, am impresia că se va prăbuși odată cu 
mine. Dar nu se întâmplă și îi fac semn tulburată lui Nick cu 
capul. 

— E bine, îi spun. 

Nick nu pare a fi la fel de optimist. 

— Ești sigură că vrei să faci asta? 

Dau din nou din cap. Nu am de ales. 

Nick trage de sfoară, eliberând-o din mecanismul de blocare 
de pe scripetele din partea de sus. Ascensorul coboară imediat 
câţiva centimetri. Speriată, scot un geamăt înfiorat, la care Nick 
îmi spune: 

— Totul este în regulă, te ţin bine. 

— Știu. 

Chiar și așa, strâng cu putere în mâini cele două sfori identice 
care trec prin mijlocul cabinei. Se mișcă, alunecând prin pumnii 
mei încleștaţi. Una merge în sus, cealaltă în jos, amintindu-mi de 
cablurile ascensorului principal din Bartholomeo. Cobor și mai 
mult, ajungând cu coapsele la capătul de jos al dulapului care 
găzduiește liftul, apoi cu pieptul și cu umerii. Când îmi ajunge la 
nivelul ochilor, rămâne doar un gol de doi centimetri. Prin el nu 
văd decât cămașa ieșită din blugi a lui Nick în timp ce el 
continuă să mă coboare. 

Mai trage o dată de sfoară și deschizătura se închide complet, 
aruncându-mă-n întuneric. 

Doar că, odată rămasă fără Nick și restul apartamentului 12A, 
încep să mă gândesc mai bine la stupiditatea planului meu. Nick 
avea dreptate. Nu e o idee bună. Mă aflu efectiv în interiorul 
pereţilor de la Bartholomeo. S-ar putea întâmpla o mulţime de 
lucruri rele. 

Sfoara s-ar putea rupe, făcându-mă să cad ca o pungă de 
gunoi într-un tomberon. 

Sau partea de jos a ascensorului s-ar putea desprinde sub 
greutatea mea - o posibilitate destul de serioasă acum că a 
început din nou să scârţăie. 

Insă cea mai înfiorătoare este ideea că aș putea rămâne 
blocată, prinsă în întunericul dintre etaje. Simplul gând mă face 
să devin claustrofobă. Este atât de copleșitor, încât sunt 


VP - 168 


convinsă că ascensorul se face din ce în ce mai mic, îngustându- 
se atât de ușor și forțându-mă să mă strâng și mai mult, ca o 
minge. ` 

Apăs butonul lanternei. Groaznică idee. In lumina brusc 
apărută, pereții ascensorului mă duc cu gândul la interiorul unui 
sicriu. Cel puțin, aşa mă simt. În întuneric. Închisă. Îngropată. 

Sting lanterna și mă cufund din nou în beznă, îmi dau seama 
că nu se mai aude niciun zgomot în jurul meu. 

Scârțâitul și vuietele au încetat. 

Când apuc din nou sforile, observ că nu se mai mișcă. 

Ascensorul s-a oprit. 

Sunt blocată. Acesta este primul gând care mi se strecoară în 
minte. Se întâmplă exact ceea de ce-mi era frică. Imping pereţii 
cu umerii, cu siguranţă că acum e și mai puţin spaţiu decât 
fusese cu câteva secunde în urmă. 

Dar apoi mi se aprinde telefonul, inundând cabina îngustă cu 
o lumină albăstruie. 

E un mesaj de la Nick. 


Ai ajuns. 


Ating cu cotul peretele din stânga mea, realizând că de fapt 
nu este un perete. 

E o ușă. 

O ușă de bufet, mai exact. Una care se trage în sus la fel ca și 
cea din apartamentul 12A. 

Faptul că nu am luat deloc în considerare probabilitatea de a 
da peste o ușă închisă îmi arată cât de puţin am gândit toată 
această misiune. Indoindu-mi braţul, reușesc cu palma mâinii 
stângi să o ridic, atât cât să fac o crăpătură. Imi strecor apoi 
piciorul stâng dedesubt ca să nu las ușa să cadă la loc. 
Curbându-mi corpul în feluri pe care sunt sigură că le voi regreta 
mai târziu, o ridic până sus și să mă târăsc afară. 

Imi scutur membrele odată ce mă văd în bucătăria cuprinsă 
de întuneric din apartamentul 11A și îmi pocnesc încheieturile. 
Apoi îi trimit un mesaj lui Nick. 


Am intrat. 


Două secunde mai târziu, ascensorul pentru alimente începe 
să se miște. Privindu-l cum se ridică, mă îndoiesc din nou că a 


VP - 169 


fost o idee bună să cobor aici, atât de tare, încât sunt tentată să 
mă urc în el și să mă las trasă de Nick înapoi în 12A unde aș fi în 
siguranţă. Mă întreb ce mă aștept să găsesc aici, de fapt. 
Răspunsul este, dacă e să fiu complet sinceră, nimic. Ceea ce 
înseamnă că risc foarte mult coborând în apartamentul lui 
Ingrid. Dacă Leslie ar da buzna înăuntru, s-ar duce pe apa 
sâmbetei cei 12.000 de dolari și butonul de resetare pe care am 
atâta nevoie să-l apăs. 

Dar, spre deosebire de mine, Nick nu pierde timpul. 
Ascensorul a dispărut din câmpul meu vizual, lăsându-mi doar 
opţiunea de-a aprinde lanterna și a închide ușa bufetului. 

Nu mai e cale de întoarcere acum. Sunt în apartamentul 11A. 
E momentul să dau startul căutărilor. 

Încep cu bucătăria, verificând fiecare dulap și sertar, găsind 
aceeași varietate obișnuită de oale, boluri și ustensile. Nu văd 
nimic ieșit din comun sau vreun obiect care să-i fi aparţinut lui 
Ingrid. 

Telefonul mi se aprinde în mână. Un alt mesaj de la Nick. 


Sunt pe palier. Nu e nimeni la orizont. 


Continui să caut, trecând prin hol, camera de zi și birou, toate 
fiind amplasate exact ca în apartamentul 12A. În birou găsesc 
până și un pupitru, și-o bibliotecă, care sunt la fel de lipsite de 
indicii precum cele din locuinţa de deasupra. Pupitrul este gol. 
Nici în bibliotecă nu e mare lucru, cu excepţia câtorva cărți de- 
ale lui John Grisham și o biografie a lui Alexander Hamilton, 
groasă cât o carte de telefoane. 

Îmi vine în minte că nu am nici cea mai mică idee de ce 
apartamentul 11A este gol. Ingrid nu a apucat niciodată să-mi 
vorbească despre vreun fost proprietar care să fi decedat sau 
vreun locatar actual care să fi plecat pentru o perioadă mai 
îndelungată de timp. Presupun că ar putea fi unul dintre aceste 
motive, deși asta nu ar explica de ce pare atât de nelocuit. Mă 
cuprinde senzația pe care am avut-o atunci când am tras cu 
ochiul înăuntru imediat după ce Leslie mi-a zis că Ingrid plecase. 
Senzaţia că locul seamănă mai puțin cu un apartament și mai 
mult cu o copie fidelă a unuia. Rece, liniștit, cu bun gust, total 
inexpresiv. 


VP - 170 


Merg în cealaltă parte a apartamentului, cea care diferă ca 
amplasare de 12A. Al meu se sfârșește la colțul clădirii 
Bartholomeo, însă 11A continuă să se întindă până în partea de 
nord. Aici găsesc o baie, izbitor de albă în lumina strălucitoare a 
lanternei, și două dormitoare mici așezate de-a lungul 
culoarului. 

La capătul holului se află o ușă care duce către dormitorul 
principal. Deși nu este la fel de mare precum cel din 12A, 
rămâne la fel de impresionant. Are un pat uriaș, un televizor cu 
ecranul plat și diametrul de 200 cm, o baie imensă și o cameră 
de garderobă. Acolo intru mai întâi, trecând cu lanterna peste 
covor, rafturile goale, zecile de umerașe din lemn, goale și ele. 

Apoi intru în baie și o găsesc la fel de pustie. Rafturile de sub 
chiuvetă nu au nimic pe ele, iar în dulap stau câteva prosoape 
frumos împăturite. 

Pe când dau să pășesc înapoi în dormitor, mi se aprinde 
telefonul. 


Stai de ceva timp acolo. 
Îmi scrie Nick. 
Aproape am terminat. 


Mă uit la ceasul din partea de sus a ecranului. Mă aflu aici de 
vreo cincisprezece minute. Mai mult decât intenționasem. 


Totul este în ordine? 


Îi scriu, chiar dacă ceea ce ar trebui să fac este să plec. E cât 
se poate de clar că nu a mai rămas niciun lucru de-al lui Ingrid în 
apartament. Nu am văzut nicio cutie sau valiză ori măcar vreo 
urmă că ar fi locuit cândva aici. Dar totodată nici nu vreau să 
plec fără să caut în fiecare colţișor. Am depus un efort prea 
mare pentru a ajunge aici. Și mă îndoiesc că voi mai reuși 
vreodată să ating aceiași performanţă. 

Verific repede sub pat, luminând cu lanterna peste covor. 

Nimic. 

Mă apropii de noptiera din partea stângă. 

Nimic. 

Apoi o verific și pe cea din dreapta. 


VP - 171 


Găsesc ceva. 

O carte, așezată asemenea Bibliilor din camerele de hotel, în 
spatele unui sertar gol. 

Primesc alt mesaj de la Nick. 


E cineva în lift. Se mișcă. 
ÎI întreb: 
În sus? 
Da. 


Îndrept lanterna spre cartea din sertar. Inima unui visător. Aş 
recunoaşte oriunde această copertă. Când o ridic, văd un semn 
de carte cu un ciucure roșu ascuns printre pagini. 

Am mai văzut acest exemplar - și semnul de carte - înainte. 
Într-o fotografie postată de Ingrid pe Instagram. Aceeași postare 
în care se lăuda că o întâlnise pe Greta Manville. 

Aceasta este cartea lui Ingrid. 

În sfârşit am găsit ceva lăsat în urmă. 

Trag semnul de carte de la locul lui și văd că nu are nimic 
personalizat pe el. Este cât se poate de obişnuit. Doar imaginea 
unei pisici cuibărite pe o pătură. Din acelea care se vând în 
toate librăriile din America. 

Telefonul mi se aprinde frenetic de trei ori la rând. Lumina lui 
este asemenea unui fulger care străbate încăperea, în timp ce 
eu mă apuc să răsfoiesc paginile cărții, căutând însemnări sau 
notițe uitate pe margini. Nu găsesc nimic până ajung la pagina 
cu titlul, pe care este scrisă o dedicație cu litere mari, arcuite. 


Draga mea Ingrid, 


Mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc! Tinereţea ta îmi dă 
viață! 

Cu cele mai bune gânduri, 

Greta Manville 


Telefonul mi se aprinde din nou, forțându-mă de data aceasta 
să mă uit la el. Găsesc patru mesaje necitite de la Nick, unul mai 
înfricoșător decât altul. 


VP - 172 


Liftul s-a oprit la etajul 11. 
E Leslie împreună cu cineva. 
Se îndreaptă spre tine! 


Ultimul mesaj, trimis cu doar câteva secunde în urmă, îmi 
face inima să bată cu putere. 


ASCUNDE-TE! 


Pun cartea înapoi în sertarul noptierei și-l închid. Apoi alerg în 
hol când aud cheia răsucindu-se în broască, ușa deschizându-se 
și, în cele din urmă, glasul lui Leslie Evelyn umplând întreg 
spaţiul. 

— Am ajuns, drăguțo: 11A. 


Capitolul 28 


Leslie și musafira ei se perindă prin apartamentul 11 A, 
vorbind încet. Până acum, au stat în aripa cealaltă, în birou, 
camera de zi. lar în acest moment sunt în bucătărie, Leslie 
povestind ceva ce nu prea pot înțelege. 

Eu rămân în dormitorul principal, ghemuită sub pat. Stau pe 
burtă, cu telefonul sub mine pentru a împiedica lumină de la 
mesajele lui Nick să mă dea de gol. Îmi ţin gura încleștată, 
respirând pe nas. Așa fac mai puţin zgomot. 

Aud glasul lui Leslie tot mai tare și mai clar în afara 
dormitorului. Acum pot distinge ce spune, ceea ce înseamnă că 
au ieșit din bucătărie și se apropie. 

— Acesta este unul dintre cele mai frumoase apartamente din 
Bartholomeo, spune ea. Toate sunt frumoase, desigur. Dar 
acesta e deosebit în mod special. 

Insoţitoarea ei este o tânără foarte veselă. Cel puţin, încearcă 
să fie. Observ o urmă de agitaţie în glasul ei atunci când 
exclamă: 

— Ce apartament minunat! 


VP - 173 


— Așa este, aprobă Leslie. Ceea ce implică și un anumit grad 
de responsabilitate. Avem nevoie de o persoană care să aibă 
mare grijă de el. 

Ah, deci acesta este un interviu pentru înlocuirea lui Ingrid. 
Leslie nu pierde timpul degeaba. 

Asta explică și agitația fetei. Se străduiește mult să lase o 
impresie bună. 

— Să revenim la întrebările noastre, continuă Leslie. Unde 
lucrezi momentan? 

— Sunt actriţă, răspunde fata. Am și un job cu jumătate de 
normă, de chelner, până ce voi primi rolul cel mare. 

Scoate un chicot nervos, tratând cu atâta ușurință ideea ca și 
cum nici măcar ea nu ar crede-o realizabilă. Imi trezește un 
sentiment de milă. Care ar fi și mai puternic dacă nu aș sta 
ascunsă, cuprinsă de frică, urmărindu-le umbrele cum alunecă 
peste peretele din hol. O clipă mai târziu își fac apariţia în 
dormitor. Leslie aprinde lumina, iar eu mă strâng ca o insectă și 
mai mult sub pat. 

— Fumezi? se interesează Leslie. 

— Numai pe scenă, dacă o cere rolul pe care-l joc. 

— Consumi alcool? 

— Nu prea. Încă nu am vârsta potrivită. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci. Peste o lună fac douăzeci și unu. 

Traversează încăperea, venind lângă pat. 

Sunt atât de aproape, încât le pot vedea încălțămintea. Leslie 
poartă pantofi negri cu toc, iar fata, ghete roșii. Îmi ţin 
respiraţia, acoperindu-mi nasul și gura cu mâna, pentru orice 
eventualitate, de frică să nu scot vreun sunet. Chiar și așa, 
inima îmi bate atât de tare în piept, încât sunt sigură că ele ar 
putea-o auzi dacă s-ar opri din vorbit și ar asculta. Din fericire, 
nu o fac. 

— Ești într-o relaţie? întreabă Leslie. Te vezi cu cineva? 

— Ăă, am un iubit. Fata pare surprinsă de întrebare. E vreo 
problemă? 

— Pentru tine, da, spune Leslie. Există câteva reguli pe care 
cei care se mută aici trebuie să le respecte. Una dintre ele este 
să nu primești niciun musafir. 


VP - 174 


Leslie se îndreaptă spre baie. Fata rămâne o fracțiune de 
secundă pe loc înainte să o urmeze fără prea mare tragere de 
inimă. 

— Niciodată? întreabă ea. 

— Niciodată, îi răspunde Leslie din baie cu un ecou amplificat 
de pereţii din faianță. O altă regulă este să nu petreci nicio 
noapte în afara apartamentului. Deci, dacă vei fi acceptată să 
stai aici, mă tem că nu vei avea ocazia să te întâlnești prea des 
cu prietenul tău. 

— Sunt sigură că nu va fi nicio problemă, spune ea. 

— Am mai auzit asta. 

Leslie revine în dreptul patului, pantofii săi negri cu toc se află 
la doar câţiva centimetri distantă de fața mea. Sunt imaculați, 
atât de lustruiţi, încât îmi văd propria reflecţie deformată în 
pielea strălucitoare. 

— Povestește-mi despre familia ta. Ai rude apropiate? 

— Părinţii mei locuiesc în Maryland. La fel și sora mea mai 
mică. Și ea visează să devină actriţă într-o bună zi... 

— Ce frumos trebuie să fie pentru părinţii tăi, o întrerupe 
Leslie. Gata cu întrebările. Ne întoarcem în hol? 

— Ăă, sigur, spune fata. Am primit job-ul? 

— Te vom suna peste câteva zile pentru a-ţi da un răspuns. 

les amândouă din dormitor. Leslie stinge lumina și curând aud 
ușa de la intrare închizându-se, iar cheia răsucindu-se în 
broască. 

Deși au plecat, mai aștept puţin înainte de-a face vreo 
mișcare. 

O secundă. 

Două. 

Trei. 

Reușesc să-mi scot telefonul de sub mine și să verific dacă nu 
mi-a scris Nick. 

Mesajul ajunge treizeci de secunde mai târziu. 


Au urcat în lift. 


les de sub pat și merg pe vârfuri până în hol, fiind încă prea 
speriată ca să îndrăznesc să fac vreun zgomot. Descui ușa și 
trag cu ochiul afară, asigurându-mă că într-adevăr au plecat. 


VP - 175 


Când nu văd pe nimeni, părăsesc apartamentul, închizând ușa în 
urma mea, și o iau la goană spre casa scării. 

Nick e tot acolo, expresia de pe faţă schimbându-i-se de la 
îngrijorat la nespus de bucuros atunci când mă vede alergând 
pe primele trepte. 

— A fost destul de stresant, spune el. 

— Nici nu-ţi imaginezi... 

Inima continuă să-mi bată ca un ciocan în piept. Mă simt de-a 
dreptul ameţită. Cred că i se datorează șocului că nu am fost 
prinsă și dată imediat afară din Bartholomeo. Sau o fi din cauza 
modului în care Nick mă strânge de mână. Îi simt palma 
fierbinte când mă târăște în sus pe treptele de la etajul 
doisprezece. 

Mergem direct în apartamentul lui - alergăm, chicotind, 
făcându-ne reciproc semne să tăcem, amândoi foarte fericiţi că 
nu am fost prinși în flagrant. Înăuntru, Nick se sprijină de ușă, 
domolindu-și răsuflarea. 

— Chiar am făcut asta? 

Nici eu nu mai am aer și-i răspund pufăind. 

— Cred... câ... da. 

— Dumnezeule, chiar am făcut-o! 

Ținându-mă încă de mână, Nick mă trage într-o îmbrățișare 
ameţitoare. Îi simt căldura corpului, inima îi bate la fel agitată ca 
a mea. Adrenalina, asemenea unui curent electric, trece direct 
prin mine, făcându-mă să ameţesc atât de tare, încât camera 
începe să se învârtă în jurul nostru. 

Îl privesc în ochi, sperând că mă va ajuta să revin cu 
picioarele pe pământ. În schimb, mă simt din ce în ce mai 
nesigură. Dar nu e o senzaţie rea. Nici gând. Prinsă într-un val 
de euforie, mă împing și mai mult în el până când feţele noastre 
ajung la doar câţiva centimetri distanţă. 

Apoi îl sărut. 

O atingere rapidă și neașteptată a buzelor care mă face să 
mă rușinez imediat. 

— Îmi cer scuze, murmur eu. 

Nick se holbează la mine, cu un licăr de durere în ochi. 

— Pentru ce? 

— Eu... Nu știu. 

— Îți pare rău că m-ai sărutat? 

— Nu. Doar că... nu eram sigură dacă și tu ai vrut să o fac. 


VP - 176 


— Mai încearcă o dată și îţi vei da seama. 

Inspir adânc. 

Mă aplec. _ 

Îl sărut din nou. Mai încet de data aceasta. Încordată. De mult 
timp nu am mai sărutat pe cineva în afară de Andrew și o parte 
din mine este îngrijorată că aș fi putut uita cum se face. Nu am 
uitat, bineînţeles. Este la fel de chinuitor de plăcut precum îmi 
aduc aminte. 

Mă ajută și faptul că Nick știe să sărute uimitor de bine. Este 
un adevărat expert. Mâna lui mă trage mai aproape și mă pierd 
în atingerea buzelor sale fierbinţi peste ale mele. Inima îi bate 
neastâmpărată sub palma mea. 

Nu ne spunem nimic. Ne mișcăm de-a lungul holului cu 
picioarele legănându-ni-se, sărutându-ne lipiţi de pereţi, apoi 
despărțindu-ne și reconectându-ne după alţi câţiva pași. Il 
urmez pe treptele în spirală ce duc în dormitor, agățându-mă de 
brațul lui puternic. 

Mă opresc o clipă la capătul scării, vocea de mironosiţă din 
capul meu spunându-mi că totul se întâmplă prea repede. Că 
am alte griji acum. Să o găsesc pe Ingrid. Să-mi găsesc un loc 
de muncă și o modalitate de a-mi aduce viaţa în ordine. 

Dar apoi Nick mă sărută din nou. 

Pe buze. 

Pe gât. 

Și începe să mă dezbrace. Toate grijile mele dispar odată cu 
hainele. 

Eliberată de ele, îl las pe Nick să mă ia de mână și să mă ducă 
în patul lui. 


VP - 177 


DOUĂ ZILE MAI DEVREME 


Dr. Wagner se uită neclintit la mine și așteaptă să continui. 
Nu o fac, în mare parte înțelegând că am început să par nebună. 

Pur și simplu nu-mi permit să par nebună. 

Nu în fața doctorului. Nici a poliției, când va veni vremea 
interogatoriului inevitabil. Și nici în fata oricui altcuiva. Nu pot să 
par câtuși de puțin instabilă, pentru că astfel vor refuza să mă 
creadă. 

Si am nevoie să mă creadă. 

— Ai insinuat că acea clădire, Bartholomeo, este bântuită, 
spune Dr. Wagner, încercând să continue conversaţia. Mereu am 
auzit astfel de zvonuri. Legende urbane şi tot felul de lucruri 
inventate. Dar, de asemenea, am auzit și că toate acestea sunt 
povești de mai demult și că tin de trecutul edificiului. 


— Trecutul se poate repeta, îi spun. 


Doctorul îşi ridică o sprânceană, atingând partea de sus a 
ochelarilor. 


— Vorbești din experiență proprie? 


— Da. Am cunoscut o fată chiar în prima zi în care m-am 
mutat la Bartholomeo. Apoi a dispărut. 

Par mai calmă acum, deși, în realitate, sunt cuprinsă de 
groază. Pulsul mi-o ia razna, pleoapele îmi zvăcnesc și simt 
șiroaiele de transpirația alunecându-mi pe gât. 

Dar nu ridic vocea. 

Nu vorbesc mai accelerat. 

Dacă las să-mi scape chiar și cel mai mic semn de isterie, 
această conversație va lua sfârșit. Am învățat asta atunci când 
am sunat la 911. 

— A fost acolo cu mine, iar în ziua următoare nu mai era. De 
parcă ar fi murit. 

Mă opresc, lăsând cuvintele să ajungă la Dr. Wagner. 

— Sună ca și cum ai crede că la Bartholomeo cineva a fost 
UCIS. 

— Da, îi spun înainte să adaug remarca tăioasă. Mai multe 
persoane. 


VP - 178 


Capitolul 29 


Când mă trezesc, nu-l văd pe George afară pe geam, ci un alt 
gargui. Geamănul său. Cel care ocupă colțul dinspre sud. Mă uit 
la el suspicioasă, gata să-l întreb ce-a făcut cu George. 

Dar apoi realizez că nu sunt singură. 

Nick doarme lângă mine, cu faţa adâncită în pernă, spatele lat 
arcuindu-i-se în sus și-n jos. 

Ceea ce explică prezenţa celuilalt gargui. 

Și dormitorul diferit, pe care tocmai îl observ. 

Noaptea trecută îmi revine în minte ca un fulger. Intrarea 
nebunească prin efracţie în apartamentul 11A. Sărutul de la 
etajul unsprezece. Apoi sărutul de la etajul doisprezece. Apoi 
toate celelalte ce s-au întâmplat. Lucruri pe care nu le-am mai 
făcut de când eu și cu Andrew ne mutasem împreună și sexul 
devenise mai degrabă o rutină decât o plăcere. 

Dar noaptea trecută? M-am simţit minunat. De parcă nu aș fi 
fost eu însămi. 

Mă ridic să verific ceasul de pe noptieră. 

Șapte și zece minute. 

Mi-am petrecut întreaga noapte aici și nu în apartamentul 
12A. încă o regulă din Bartholomeo pe care am încălcat-o. 

Cobor din pat goală, tremurând în răcoarea dimineţii și 
simțindu-mă brusc rușinată. Vechea eu, cea care a dezertat 
aseară, se întoarce cu vârf și îndesat. Îmi adun hainele în liniște, 
încercând să nu-l trezesc pe Nick până ce nu mă îmbrac. 

De unde atâta noroc? Abia reușesc să-mi trag pantalonii, că îi 
și aud vocea din pat. 

— Pleci? 

— Da, îmi pare rău. Trebuie să o iau din loc. 

Nick se ridică, rezemându-se pe coate. 

— Eşti sigură? Aveam de gând să-ți pregătesc clătite la micul 
dejun. 

Decât să încerc să-mi pun sutienul sub privirea pătrunzătoare 
a lui Nick, pur și simplu îl arunc și-mi trag bluza pe mine. 

— Poate altă dată. 

— Hei, spune Nick. Unde te grăbești așa? 

li arăt ceasul. 


VP - 179 


— Nu am stat noaptea trecută în apartamentul 12A. Am 
încălcat una din regulile lui Leslie. 

— Eu nu m-aș îngrijora în privinţa asta. 

— Da, ţie îţi este ușor să vorbești. 

— Serios, nu-ţi face griji. Regulile sunt doar pentru a se 
asigura că locatarii temporari își iau angajamentele în serios. 

Nick se dă nestingherit jos din pat, arătându-mi-se în toată 
splendoarea, fără a se simţi rușinat, așa cum am făcut-o eu. Se 
duce la geam și se întinde, dezvăluindu-și corpul atât de bine 
făcut, încât mi se înmoaie genunchii. Încă un episod din seria 
nu-pot-să-cred-că-e-adevărat. 

— Îmi dau seama, îi spun. De aceea sunt atât de îngrijorată. 

Nick culege o pereche de boxeri în carouri de pe podea și îi 
trage pe el. 

— Nu am de gând să spun cuiva, dacă de asta îţi faci griji. 

— Îmi fac griji că voi pierde cei 12.000 de dolari. 

Îmi pun blugii pe mine și îi dau un sărut rapid, sperând că nu- 
mi poate mirosi respiraţia de dimineaţă. Apoi, cu pantofii și 
sutienul în mână, o iau la fugă pe scări în jos. 

— M-am simţit foarte bine, îmi strigă el din urmă. 

— Și eu. 

— Aș vrea să repetăm. Oricare parte. Îmi trimite un zâmbet 
pe care și diavolul l-ar invidia. Sau totul. 

Sângele mi se ridică în obraji. 

— Și eu. Dar nu acum. 

Nick mă prinde de braţ, nelăsându-mă încă să plec. 

— Am uitat să te întreb. Ai găsit ceva în apartamentul 11A? 
Voiam să o fac aseară, dar... 

— Nu ţi-am dat ocazia, continui eu. 

— Eram mult prea înflăcărat pentru a fi distras, spune Nick. 

— Am găsit o carte. /nima unui visător. 

— Nu mă miră. Bartholomeo este plin cu exemplare ale acelui 
roman. Ești sigură că i-a aparţinut lui Ingrid? 

— Își scrisese numele pe el, îi zic. lar Greta i l-a semnat. 

Aș vrea să-i spun mai multe lui Nick. Mă miră faptul că Greta 
nu a menţionat-o niciodată pe Ingrid în conversațiile noastre. Și 
mă tem că suferă de ceva mai grav decât acele stări de somn 
brusc. Dar, de asemenea, chiar vreau să ajung înapoi în 
apartamentul 12A, ca nu cumva Leslie Evelyn să decidă să 


VP - 180 


treacă pe la mine. După noaptea trecută, mă aștept să apară în 
orice moment. 

— Vorbim mai târziu, îi spun. Promit. 

li mai dau un ultim sărut și alerg în hol. Primul meu Drum al 
rușinii. Chloe ar spune că era și timpul, deși nu m-aș fi supărat 
să trec prin viaţă fără el. Măcar e unul scurt - o fugă în 
picioarele goale de la 12B la 12A. 

Ajunsă în apartament, îmi arunc sutienul și pantofii pe 
podeaua din foaier și cheile în bol. Dar nu nimeresc ţinta, din 
nou, cheile ajung nu doar pe jos cu toate celelalte lucruri, ci mai 
rău, în gaura de aerisire, unde derapează, alunecă și cad. 

La naiba. 

Obosită, mă îndrept spre bucătărie, împiedicându-mă de un 
pantof. Nu am un magnet din acelea pe care le-a folosit Charlie, 
de aceea caut în sertarul cu vechituri o șurubelniţă. Găsesc vreo 
trei. Cum nu sunt foarte sigură care dintre ele se potrivește cu 

șurubul de pe capacul găurii de aerisire, le iau pe toate, plus o 
lanternă pe care o găsesc tot în sertar. 

În timp ce desfac grilajul, mă gândesc la Nick. În mare parte 
mă gândesc la ceea ce crede el despre mine. Că sunt o 
ușuratică? O disperată? După bani, da, dar nu și după afecţiune. 
Noaptea trecută a fost o anomalie, un amestec de adrenalină și 
frică, și... dorinţă. 

Nu-mi fac iluzii deșarte că ne vom îndrăgosti nebunește unul 
de altul, ne vom căsători și vom trăi fericiţi până la adânci 
bătrâneţi la etajul cel mai de sus din Bartholomeo. Așa ceva se 
întâmplă doar în basme și în cartea Gretei Manville. Nu sunt 
Ginny. Și nici Cenușăreasa. În mai puţin de trei luni, ceasul va 
bate miezul nopţii și voi reveni la realitate. 

Nu că aș fi departe de ea. Totul mi se pare al naibii de real 
stând pe jos, îmbrăcată în hainele de ieri și duhnind a partidă de 
amor. 

Dar mă bucur să văd că Charlie a avut dreptate când a spus 
că este ușor de scos grilajul. Slăbesc șuruburile și trag capacul 
fără nicio problemă. Cea mai mare provocare este lanterna, care 
pâlpâie până ce o lovesc bine de câteva ori în palmă. 

Când începe să funcţioneze cum trebuie, o îndrept spre gura 
de aerisire și identific imediat cheile înconjurate de alte obiecte 
ce au căzut și au fost uitate acolo. Doi nasturi. O bandă de 
cauciuc. Un cercel lung care probabil nu are o valoare 


VP - 181 


semnificativă dacă cea care a stat aici nu s-a sinchisit să-l 
recupereze. 

lau cheile și nimic altceva. Înainte să așez grilajul la loc, mai 
trec odată cu lanterna peste gura de aerisire, ca nu cumva 
vreun obiect preţios să fi căzut acolo. Bani, de exemplu. Orice 
fată are dreptul să viseze. 

Nevăzând nimic deosebit, sunt pe cale să închid lanterna când 
observ ceva sclipitor blocat în colţul grilajului. Fixez lumina 
asupra lui și mă apropii pentru a mă uita mai atent. Deși nu-i un 
diamant, este ceva la fel de neașteptat. 

Un telefon mobil. 

Cu toate că Charlie mi-a spus că s-a mai întâmplat și înainte, 
tot sunt mirată să găsesc un telefon într-un asemenea loc. 
Inteleg că nu te deranjezi să dai grilajul la o parte pentru un 
cercel ieftin, dar nici măcar cineva care e destul de bogat ca să 
locuiască la Bartholomeo nu și-ar abandona telefonul mobil. 

lau dispozitivul în mână și îl întorc pe toate părțile. Chiar dacă 
ecranul este puţin zgăriat, pare a fi în stare bună. Când încerc 
să-l deschid, nu se întâmplă nimic, bineînțeles că nu mai are 
baterie. E posibil să fi stat acolo luni întregi. 

Telefonul are aceeași marcă precum al meu. Deși este cu o 
versiune mai nou, încărcătorul trebuie să i se potrivească. Urc la 
etaj și îl conectez la telefon, sperând că după ce se încarcă voi 
putea să-mi dau seama cui îi aparţine și eventual să i-l înapoiez. 

Intre timp, pun grilajul la loc peste gura de aerisire și fac un 
duș. Proaspăt spălată și îmbrăcată, mă întorc la telefon și văd că 
acum are suficientă baterie ca să-l pot deschide. Când o fac, 
ecranul se luminează în mâinile mele, dezvăluind o fotografie, 
posibil a proprietarului. 

Față palidă. Ochi migdalaţi. Păr șaten aranjat în bucle 
dezordonate. 

Glisez cu degetul peste ecran, văzând că telefonul este blocat 
- o măsură de securitate pe care o am și eu setată la al meu. 
Fără o parolă care să-l deblocheze, nu pot afla cui îi aparține. 
Sau cui i-a aparţinut, luând în considerare faptul că a renunţat 
pur și simplu la el, lăsându-l în gaura de aerisire. 

Glisez înapoi la primul ecran, holbându-mă din nou la femeia 
din imagine. O revelaţie se agită în fântâna adâncă a memoriei 
mele. 

Am mai văzut-o pe femeia aceasta. 


VP - 182 


Nu în persoană, ci într-o altă fotografie. Acum câteva zile. 

Intr-o clipă părăsesc apartamentul 12A și intru în lift, care mă 
duce în hol cu obișnuitu-i huruit lent chinuitor. leșind din clădire, 
trec pe lângă un portar pe care nu-l cunosc și o iau la dreapta. 

Trotuarul este plin, ca de obicei, de oameni care fac jogging, 
de cei care-și plimbă câinii și salariaţi care abia se târăsc la 
muncă. Imi fac loc printre ei, alergând până ce ajung la două 
străzi distanţă de Bartholomeo. Acolo, pe felinarul din colț, e o 
bucată de hârtie agăţată cu o ultimă fâșie de bandă adezivă. 

In centrul paginii este o poză a femeii al cărei telefon l-am 
găsit. Aceiași ochi. Același păr. Aceeași piele de păpușă de 
porțelan. 

Deasupra fotografiei e scris cu litere roșii cuvântul groaznic 
pe care refuzasem să-l accept prima dată când am văzut afișul. 


DISPĂRUTĂ 


Sub el e trecut numele femeii. 

Și pe acesta îl recunosc. 

Erica Mitchell. 

Cea care a stat înaintea mea în apartamentul 12A. 


Capitolul 30 


Așez afișul pe blatul din bucătărie și mă holbez la el. 

Inima îmi bate cu putere. 

Erica și Ingrid. 

Amândouă au stat la Bartholomeo. 

Și amândouă sunt acum dispărute. 

Nu poate fi o coincidență. 

Trag aer adânc în piept și recitesc acel cuvânt cumplit, 
prevestitor de rele. 


DISPĂRUTĂ 


Dedesubt este ilustrația ce o înfățișează pe Erica Mitchell, 
care-mi amintește mai mult de mine decât de Ingrid. Avem 
aceeași privire. Prietenoasă, dar totodată precaută. Drăguţă, dar 
nu chiar de neuitat. 


VP - 183 


Amândouă am stat în apartamentul 12A, detaliu pe care nu 
trebuie să-l trec cu vederea. 
Lângă fotografie sunt listate datele personale. 


Nume: Erica Mitchell 

Vârstă: 22 ani 

Culoarea părului: șaten 

Înălţime: 155 cm 

Greutate: 49 kg 

Văzută ultima dată pe 4 octombrie 


Adică cu douăsprezece zile în urmă. La scurt timp după ce 
Ingrid s-a mutat la Bartholomeo. 

În partea de jos a paginii este scris, tot cu roșu, un număr la 
care să suni dacă ai vreo informaţie despre locul în care s-ar 
putea afla Erica. 

Părinţii mei au făcut același lucru pentru Jane. Telefonul a 
sunat de nenumărate ori în primele două săptămâni. Unul dintre 
ei răspundea întotdeauna, indiferent cât de târziu era. Dar cei 
care ne contactau erau niște nemernici sau oameni teribil de 
singuri, ori copii care se distrau apelând numărul unei fete 
dispărute. 

lau telefonul și formez numărul. Sunt sigură că oricine a pus 
acest afiș va fi foarte interesat să afle că am găsit telefonul 
Ericăi. 

Răspunde un bărbat cu o voce grozav de cunoscută. 

— Dylan la telefon. 

Mă opresc, rămânând fără cuvinte, de surprindere, pentru un 
moment care pare să dureze o veșnicie. 

— Dylan care locuiește la Bartholomeo? 

Acum e rândul lui să amuţțească, pentru câteva secunde 
bune, apoi răspunde suspicios: 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Jules, îi spun. Jules Larsen. Din apartamentul 12A. 

— Știu cine ești. Cum ai făcut rost de numărul meu? 

— Din afișul cu dispariţia Ericăi Mitchell. 

Liniște la celălalt capăt. O altă surpriză. 

Dylan a pus receptorul. 


VP - 184 


Dau să sun din nou când telefonul îmi bâzâie în mână. E un 
mesaj de la el. 


Nu putem vorbi despre Erica. Nu aici. 
Îi scriu înapoi. 
De ce? 


După câteva secunde îmi apar pe ecran trei puncte albastre. 
Semn că Dylan tastează. 


Putem fi auziți. 
Nu mai e nimeni prin preajmă 
Ești sigură? 


Încep să-mi tastez răspunsul, ceva de genul „Eşti paranoic?”, 
dar Dylan mi-o ia înainte. 


Și nu sunt paranoic. Doar prudent. 
De ce o cauţi pe Erica? 
Îi scriu. 
Tu de ce m-ai sunat? 
Pentru că i-am găsit telefonul. 


Al meu începe să sune brusc. E Dylan, de parcă ar fi prea 
șocat ca să-mi mai trimită un mesaj. 

— Unde l-ai găsit? mă întreabă imediat ce răspund. 

— Intr-o gaură de aerisire din podea. 

— Vreau să-l văd, spune el. Insă nu aici. 

— Atunci unde? 

Se gândește o clipă. 

— La Muzeul de Istorie Naturală. Ne vedem la prânz lângă 
elefanţi. Vino singură și nu spune nimic nimănui. 

După ce închei conversaţia, rămân cu o senzaţie de greață în 
stomac. Anxietatea mă roade pe dinăuntru. Se întâmplă ceva 


VP-185 


foarte rău aici. Ceva ce este mai presus decât puterea mea de 
înţelegere. 

Dar Dylan pare să știe exact ce se petrece. 

Și e al naibii de speriat. 


Capitolul 31 


Plec din Bartholomeo fix când domnul Leonard se întoarce. 
Sunt surprinsă să văd că a ieșit așa de repede din spital, mai 
ales pentru că arată de parcă nu i-ar strica încă o zi de 
internare. Are faţa palidă și trasă, și se mișcă cu o lentoare 
neobișnuită. Are nevoie atât de Jeannette, cât și de Charlie ca să 
se dea jos din taxi și să traverseze trotuarul. 

Eu le ţin ușa deschisă, preluând îndatoririle portarului pentru 
un moment. 

— Mulţumesc, Jules, zice Charlie. Mă descurc de aici. 

Domnul Leonard și Jeannette nu spun nimic. Doar se uită la 
mine la fel ca atunci când am făcut turul clădirii. 

Ajung la Muzeul American de Istorie Naturală cu întârziere din 
cauza grupurilor de elevi coborâţi din autobuze care se 
înghesuie pe treptele din față. Sunt sute de copii, îmbrăcaţi în 
uniforme cu fuste în carouri, pantaloni kaki și cămăși albe pe 
sub vestele bleumarin. Îmi fac drum printre ei, geloasă pe 
tinerețea, fericirea, dezinvoltura și pălăvrăgeala lor. Viaţa încă 
nu i-a atins. Cel puţin, nu viaţa reală. 

Intrând în Rotonda Theodore Roosevelt, trec pe sub braţele 
scheletice ale barosaurului” masiv și mă îndrept spre casa de 
bilete. Deși vizitarea muzeului este gratuită, femeia din spatele 
tejghelei mă întreabă dacă vreau să fac o „donaţie” plătind o 
sumă simbolică pentru intrare. Îi dau cinci dolari și mă aleg cu o 
privire critică. 

După acest scurt episod de umilire publică, intru în Sala 
Akeley a Mamiferelor din Africa. Sau, cum spune Dylan, sala cu 
elefanţi. 

El e deja acolo. Mă așteaptă pe banca din lemn ce înconjoară 
turma de elefanţi împăiaţi din mijlocul salonului. Incercările lui 
de a părea inobservabil îl scot și mai mult în evidenţă. Poartă 


7 Barosaur - specie de dinozaur care a trăit în urmă cu 70-75 milioane de ani. 
VP - 186 


blugi negri. Hanorac negru cu glugă. Ochelari de soare. Mă 
surprinde că cei de la paza muzeului nu fac cercuri în jurul lui. 

— Ai întârziat cu cinci minute, punctează el. 

— lar tu arăţi ca un spion, îi răspund. 

Dylan își dă jos ochelarii de soare și studiază sala arhiplină. 
Elevii au început să intre, îngrămădindu-se în jurul dioramelor* 
cu secvenţe din natură până ce din animale nu se mai văd decât 
urechile ascuţite, coarnele curbate și feţele girafelor holbându- 
se fără viaţă de cealaltă parte a sticlei. 

— Hai la etaj, spune Dylan, arătând spre palier. Nu e atât de 
aglomerat. 

Ba este, dar numai pe margini. Urcăm scările până la al doilea 
etaj și ne oprim în faţa singurei diorame fără spectatori. 
Reproduce o scenă cu o pereche de struţi care-și păzesc ouăle 
de un grup de mistreți africani din apropiere. Masculul își ține 
capul în jos, aripile întinse și ciocul larg deschis. 

— Ai adus telefonul Ericăi? întreabă Dylan. 

Dau din cap aprobator. Îl am în buzunarul din partea dreaptă 
a blugilor. Pe al meu îl ţin în cel stâng. Ducându-le pe 
amândouă, mă simt îngreunată, trasă în jos. 

— Arată-mi-l. 

— Nu încă, îi spun. Nu știu dacă pot să am încredere deplină 
în tine. 

Nu-mi place felul în care se comportă. Toate gesturile lui para 
fi făcut cu nervozitate, de la modul în care își zornăie cheile în 
buzunar până la scanarea constantă a sălii cu privirea, ca și cum 
s-ar teme că cineva ne-ar putea urmări. Când își întoarce ochii 
către dioramă, nu se uită la struţi, care sunt fix în faţa lui, în 
centru, ci la prădătorii năvălitori. Deși sunt morţi și împăiaţi de 
zeci de ani, le aruncă o privire mânioasă și întunecată. Care de 
fapt îmi este destinată mie. 

— La fel simt și eu despre tine, îmi zice. 

Îi zâmbesc strâmb. 

— Cel puţin suntem chit. Acum spune-mi tot ce știi despre 
Erica Mitchell. 

— Dar tu ce știi? 

— Că a locuit în apartamentul 12A înaintea mea. Că a stat 
acolo timp de o lună până când a decis să se mute. Că acume 


3 Dioramă - reprezentare spaţială a unui peisaj, folosită în muzee drept cadru de 
expunere a unor animale împăiate, manechine etc., pentru a înfăţișă un ecosistem. 


VP - 187 


dispărută și tu pui afișe sperând să o găsești. Mă ajuţi să 
completez spațiile libere? 

— Eram... prieteni, murmură Dylan. 

Observ pauza dintre cuvinte. 

— Eşti sigur de asta? 

Mergem în fața unei alte diorame. Aici găsim o pereche de 
leoparzi ascunși în umbra deasă a copacilor din junglă. Unul 
dintre ei se uită cu atenţie la un mistreţ, gata să-l atace. 

— Bine, eram mai mult decât prieteni, recunoaște Dylan. Am 
întâlnit-o pe hol a doua zi după ce venise la Bartholomeo. Am 
început să flirtăm, relaţia noastră a evoluat din una-n alta, până 
când am ajuns să ne vedem în mod regulat. Din ceea ce știam 
noi, nu încălcăm nicio regulă. Dar nici nu am dat sfoară-n ţară 
despre asta, în caz că am fi încălcat vreuna. Deci, dacă vrei să 
afli statutul oficial al relaţiei noastre, nu știu ce să-ţi spun. Chiar 
nu știu ce eram unul pentru altul. 

Brusc îmi vine în minte noaptea petrecută cu Nick și înţeleg la 
ce se referă. 

— Cât a durat? 

— Vreo trei săptămâni, spune Dylan. Apoi a dispărut. Fără 
nicio veste. Nu mi-a spus că pleacă sau că ar avea de gând să 
plece. Într-o zi, pur și simplu s-a dus. La început am crezut că s- 
o fi întâmplat ceva. O urgenţă sau mai știu eu ce. Dar când am 
sunat-o și i-am trimis mesaje, nu mi-a răspuns. Atunci am 
început să-mi fac griji. 

— Ai întrebat-o pe Leslie ce s-a întâmplat? 

— Mi-a spus că Erica nu se simțea în largul ei cu toate aceste 
reguli și a decis să se mute. Dar știi ceva? Erica nu mi-a vorbit 
niciodată despre reguli. Și cu siguranţă niciodată nu a menţionat 
că ar fi deranjat-o. 

— Crezi că și-a schimbat părerea între timp? 

— Nu știu ce s-ar fi putut schimba peste noapte, se revoltă 
Dylan. Am stat împreună până târziu, după care am plecat de la 
ea cu câteva minute înainte de ora douăsprezece. lar în 
dimineața urmatoare nu mai era. 

Observ asemănările dintre plecarea ei și cea a lui Ingrid. Nu 
am cum să nu le observ. 

— Ţi-a spus Leslie că a vorbit personal cu Erica? 


VP - 188 


— Se pare că a lăsat un bilet, răspunde Dylan. O cerere de 
eliberare din funcţie. Așa a numit-o Leslie. A spus că a găsit 
biletul sub ușa de la biroul ei împreună cu cheile Ericăi. 

Mă zgâiesc la exponatele din faţa mea, demoralizată de 
modul în care sunt așezați leoparzii. În vreme ce unul din ei îl 
urmărește pe mistreţ, celălalt pare să se uite în afara 
aranjamentului, direct la vizitatorii care îi privesc de cealaltă 
parte a sticlei. 

Mă uit în altă parte, oprindu-mi privirea asupra lui Dylan. 

— Atunci ai început să o cauţi pe Erica? 

— Da. Am pus afișele la câteva zile de la dispariţie. După 
două zile în care nu am primit nicio veste de la ea, am început 
să mă îngrijorez. Mai întâi am fost la poliţie. Dar fără niciun 
rezultat. Mi-au spus... 

— Că nu aveai destule informaţii, îl completez. Și eu am primit 
același răspuns în privinţa lui Ingrid. 

— Dar au dreptate, zice Dylan. Nu cunosc destule despre 
Erica. Ziua ei de naștere. Adresa la care a locuit înainte să vină 
la Bartholomeo. Până și pe afiș i-am intuit înălțimea și 
greutatea. Am sperat că cineva o va recunoaște din fotografie și 
mă va suna să-mi spună că a văzut-o. Tot ce-mi doresc e să știu 
că este bine. 

Ne oprim la o altă expoziţie. O haită de câini sălbatici care se 
află la vânătoare în savană, cu ochii și urechile aţintite asupra 
prăzii. 

— Ai încercat să-i cauţi familia? îl întreb. 

— Nu are pe nimeni. 

Inima-mi tresare în piept. 

— Nicio rudă apropiată? 

— Este singură la părinţi. Familia ei a murit într-un accident 
rutier când era mică. Apoi a fost crescută de unica ei mătușă 
care a decedat și ea acum câţiva ani. 

— Dar tu? Mai ai pe cineva în viaţă din familie? 

— Pe nimeni, șoptește Dylan, uitându-se la haita de câini. 
Sunt șase. Foarte uniţi. Mama a murit și, cred că și tata. Dar nu 
știu exact. Am avut un frate, însă a fost ucis în Irak. 

Și Dylan este unul dintre cei care au venit să locuiască la 
Bartholomeo și care nu au părinţi sau alți membri de familie. 
Simt un tipar aici, gândindu-mă la el, Erica, Ingrid și la mine. Fie 


VP - 189 


Leslie alege intenţionat orfani ca un act grotesc de caritate, fie o 
face deoarece știe că sunt mai multe șanse să fim disperaţi. 

— Cu cât te plătesc ca să stai la Bartholomeo? îl întreb pe 
Dylan. 

— 12.000 de dolari pentru trei luni. 

— Și pe mine la fel, îi spun. 

— Dar nu crezi că-i ciudat? Adică cine-i plătește atât de mulți 
bani cuiva doar ca să locuiască în apartamentul său de lux? Mai 
ales că mulţi ar face-o pe gratis. 

— Leslie mi-a spus că este... 

— O poliţă de asigurare? Da, mi-a spus și mie. Dar chiar și 
așa, și cu toate regulile, ceva în legătură cu toată situaţia asta 
nu pare a fi în ordine. 

— Atunci de ce ai rămas? 

— Pentru că am nevoie de bani, recunoaște Dylan. Mai sunt 
doar patru săptămâni până voi primi cele douăsprezece mii. 
După ce iau banii, plec, chiar dacă nu am unde să mă duc. La fel 
a fost și în cazul Ericăi. 

— Și al lui Ingrid, îi spun. Și al meu. 

— Un lucru despre care Erica chiar a vorbit este Bartholomeo 
și despre cât de groaznic pare. Ai auzit câte lucruri s-au 
întâmplat acolo? 

Dau grav din cap, amintindu-mi de servitorii morți aliniaţi pe 
trotuar, de Cornelia Swanson și de îngrijitoarea ei ucisă, precum 
și de doctorul Thomas Bartholomeo care s-a aruncat de pe 
acoperiș. 

— Am crezut că Erica exagerează. Dylan își clatină capul și 
scoate un chicotit amar. Că se îngrijorează prea tare din cauza 
acestui loc. Acum însă cred că nu-și făcea suficient de multe 
griji. 

— Ce vrei să spui? 

— Ceva ciudat se petrece la Bartholomeo, răspunde Dylan în 
șoaptă. Sunt sigur de asta. 

Grupurile de elevi au ajuns în cele din urmă la etaj. Ne 
înconjoară, pălăvrăgind și atingând sticla dioramelor, pe care 
rămân amprente lipicioase. Dylan se îndepărtează de ei, 
mergând în partea cealaltă a încăperii. Îl însoțesc până în faţa 
unui alt aranjament. 

Gheparzi stând la pândă în iarba înaltă. 

Alţi prădători. 


VP - 190 


— Uite, ai putea pur și simplu să-mi spui și mie ce se 
întâmplă? izbucnesc eu. 

— La câteva zile după ce a dispărut Erica, am găsit asta. 

Işi bagă mâna în buzunar și scoate un inel, pe care mi-l pune 
în palmă. E un inel marca Jostens. Auriu și de prost gust. La fel 
ca cele pe care le purtau toate colegele mele din liceu. Nu m-am 
sinchisit niciodată să-mi cumpăr unul, deoarece până și eu îmi 
dădusem seama că e o risipă de bani. Are o piatră mov, 
încercuită de litere curbate care indică faptul că proprietara a 
fost o absolventă a Liceului Danville, promoţia 2014. Pe interior 
este gravat un nume. 

Megan Polaski. 

— L-am găsit în spatele unei canapele, povestește Dylan. Am 
crezut că i-o fi aparţinut cuiva care a locuit acolo. Sau poate 
unui alt locatar temporar. Am întrebat-o pe Leslie, care mi-a 
confirmat că a existat o Megan Polaski plătită să locuiască în 
apartamentul 11B. Anul trecut. Totul pare în ordine, nu? 

— Presupun că nu e așa, îi spun. 

Dylan dă din cap. 

— Am căutat pe Google numele, sperând să o pot localiza, ca 
să-i trimit inelul. Am găsit o Megan Polaski care a absolvit liceul 
în Danville, Pennsylvania, în 2014. E dispărută de anul trecut. 

Îi întorc inelul lui Dylan, nemaivoind să-l ating. 

— Am dat de o prietenă de-a ei, spune Dylan. A printat un 
afiș, precum cel pe care l-am făcut eu pentru Erica, și l-a postat 
online. Mi-a spus că Megan era orfană și că nu mai are vesti de 
la ea de un an de zile. Ultima dată când au vorbit, Megan locuia 
într-o clădire rezidenţială din Manhattan. Nu mi-a spus niciodată 
denumirea edificiului. A menţionat doar că e acoperit cu 
garguie. 

— Pare a fi Bartholomeo, îi spun. 

— Povestea devine și mai ciudată, mă avertizează Dylan. 
Acum câteva zile am ieșit la jogging în parc. Când m-am întors 
la Bartholomeo, am văzut-o pe Ingrid în hol. Nu părea nici că 
vine, nici că pleacă. Stătea pur și simplu lângă cutiile poștale 
holbându-se la ușă. Am avut impresia că mă aștepta pe mine. 

— Așadar, ai minţit când mi-ai spus că nu vă cunoșteați. 

— Păi asta e chestia ciudata. Nu ne cunoșteam. Mai vorbisem 
doar de câteva ori înainte, o dată întrebând-o dacă auzise ceva 


VP-191 


despre Erica, deoarece știam că obișnuiau să iasă împreună din 
când în când. 

— Ce-a spus când v-aţi întâlnit în ziua aceea în hol? 

— Mi-a spus că s-ar putea să fi aflat ce i s-a întâmplat Ericăi, 
zice Dylan. Dar că nu poate vorbi despre asta acolo. Voia să 
mergem într-un loc mai retras, unde să nu ne audă nimeni. l-am 
propus să ne întâlnim în seara aceea. 

— Când a fost asta? 

— Acum trei zile. 

Stomacul mi se întoarce pe dos. E noaptea în care Ingrid a 
dispărut. 

— Când și unde urma să vă întâlniți? 

— În jurul orei unu. În subsol. 

— Camera de securitate, spun eu. Tu ai deconectat-o? 

Dylan mă aprobă cu o înclinare a capului. 

— Am crezut că e o idee bună, văzând-o pe Ingrid atât de 
rezervată. Se pare că nu a contat. Așa șinua mai venit. Am 
aflat că a dispărut abia a doua zi, atunci când mi-ai spus tu. 

Acum știu de ce a reacționat Dylan atât de surprins în după- 
amiaza aceea. Tot așa se explică și graba lui de a scăpa de 
mine. Nimănui nu-i place să fie în apropierea unui mesager care 
aduce vești proaste. 

— lar acum nu mă gândesc decât la faptul că Ingrid a dispărut 
fiindcă știa ce i se întâmplase Ericăi, spune Dylan. Ora la care a 
dispărut. Moaul în care a dispărut. Sunt prea multe elemente 
asemănătoare cu cele din cazul Ericăi ca să fie o pură 
coincidenţă. E ca și cum altcineva a aflat că Ingrid cunoștea mai 
multe decât ar fi trebuit și a redus-o la tăcere înainte să-mi 
poată spune mie. 

— Crezi că sunt amândouă... 

Nu vreau să pronunţ cu voce tare cuvântul pe care-l am în 
minte, de frică să nu fie adevărat. La fel am făcut și după 
dispariţia lui Jane. Cu toții am făcut asta, familia mea învârtindu- 
se în jurul dispariţiei ei și evitând adevărul care ne stătea 
tuturor pe limbă. Expresiile „Nu a venit acasă”, „Nu știm unde 
este”, au fost, în cele din urmă, spulberate de afirmaţia tatălui 
meu din miez de noapte, o săptămână mai târziu. 


Jane nu mai e. 
— Moarte? continuă Dylan. Exact asta cred. 


VP - 192 


Picioarele îmi tremură în timp ce ne îndreptăm spre o altă 
dioramă. Cea mai brutală dintre toate. O zebră moartă în jurul 
căreia roiesc vulturi. Sunt cel puţin zece la număr, năpustindu- 
se asupra trupului neînsuflețit ca să smulgă resturile care au 
mai rămas. In apropiere stau la pândă o hienă și o pereche de 
șacali, așteptând momentul oportun pentru a se arunca în 
bătălie și a-și lua partea. 

Violenţa întregii scene îmi strânge stomacul într-un ghem. 
Sau poate e din cauza sugestiei făcute de Dylan, cum că cineva 
din Bartholomeo ucide tinere care sunt de acord să locuiască 
acolo pentru bani. 

Megan, Erica, iar acum și Ingrid. 

Mă uit la cei doi vulturi care se află mai aproape de sticlă. 
Sunt prinși în luptă: unul pe spate, lovind cu ghearele sale 
ascuţite, celălalt repezindu-se, cu aripile întinse. 

— Să presupunem că ai dreptate. Chiar crezi că e un ucigaș în 
serie la Bartholomeo? 

— Știu, pare o nebunie, spune Dylan. Dar așa văd eu lucrurile. 
Toate trei erau locatari temporari. Și toate trei au dispărut cam 
în același mod. 

Asta mă face să mă gândesc la ceea ce obișnuia tata să 
spună. 

O dată e anomalie. De două ori e coincidență. De trei ori e 
dovadă. 

Dar dovada cărei fapte? Că cineva din Bartholomeo vânează 
tinere plătite să aibă grijă de apartamentele de acolo? Totuși e 
prea lipsit de sens ca să mă obișnuiesc cu ideea. Insă, la fel de 
lipsită de sens e și situaţia similară a trei tinere fără familie care 
pleacă din clădire pe neprins de veste și nu mai iau legătura cu 
prietenii lor niciodată. 

— Dar cine ar putea face așa ceva? Și de ce nu s-a mai prins 
nimeni de grozăviile care au loc la Bartholomeo? 

— Cine spune că nu s-au prins? 

— Oamenii de acolo ar lua măsuri dacă ar bănui că cineva 
ucide locatarii temporari din imobilul lor. 

— Sunt bogaţi, spune Dylan. Toţi. lar oamenilor bogați nu le 
pasă câtuși de puţin de personalul angajat. Ei sunt vulturii. 

— Și noi ce suntem? 

Îi aruncă dioramei o ultimă privire dispreţuitoare. 

— Zebra aceea. 


VP - 193 


— E o nebunie să... 

In partea cealaltă a sălii o elevă scoate un țipăt. Nu unul 
speriat. E un țipăt de băgare în seamă, menit să atragă atenţia 
unui grup de băieţi din preajmă. Totuși, sunetul este atât de 
sinistru, încât îmi ia o secundă ca să-mi revin. 

— E o nebunie să crezi că o clădire întreagă ar închide ochii la 
o răpire sau o crimă. 

— Dar ești de acord că se petrece ceva ciudat acolo, nu-i așa? 
întreabă Dylan. Altfel nu m-ai fi ascultat atât. Și nici nu ai fi venit 
la întâlnire. 

Continui să mă holbez la scena din faţa mea, fără să clipesc, 
până când întreaga imagine devine încețoșată, ca și cum treptat 
s-ar reîntoarce viața în creaturile din spatele geamului. Penajul 
se cutremură în bătaia vântului. Ochii încep să se miște ca niște 
mărgele. Zebra trage aer adânc în piept. 

— Am venit pentru că am găsit telefonul Ericăi, îi aduc 
aminte. 

— Și te-ai uitat în el? vrea să afle Dylan. Poate Erica ţinea 
legătura cu cel care i-a cauzat dispariţia. 

Scot telefonul și i-l arăt ca să-l vadă mai bine. 

— E blocat. Ai idee ce parolă avea Erica? 

— Nu ajunsesem tocmai la faza în care să facem schimb de 
parole. Nu știi vreo altă modalitate de a-l debloca? 

Întorc dispozitivul în mână și mă gândesc. Deși nu știu nimic 
despre cum să deblochez un telefon mobil, cunosc pe cineva 
care știe. Scoţțându-mi propriul telefon, mă uit în istoricul 
convorbirilor până ce găsesc numărul pe care-l caut. Apăs pe 
apelare și o voce relaxată îmi răspunde imediat la celălalt capăt. 

— Zeke la telefon. 

— Bună, Zeke. Sunt Jules. Prietena lui Ingrid. 

— Bună, spune Zeke. Ai vești de la ea? 

— Nu încă, dar mă întrebam dacă m-ai putea ajuta. Ştii pe 
cineva care s-ar pricepe să deblocheze un telefon mobil? 

Zeke face o pauză, precaut, în care nu aud decât elevii 
gălăgioși din jurul nostru. Într-un sfârșit spune: 

— Da. Dar te costă. 

— Cât? 

— O mie. În care e inclusă suma de două sute cincizeci pentru 
mine ca intermediar. Restul merge la asociatul meu. 


VP - 194 


Încremenesc. E o sumă dementă. Mai mult decât îmi pot 
permite. Auzind preţul aproape că-mi vine să-i pun receptorul. 
Îmi aduc degetul mare deasupra ecranului, gata să închid și să 
nu-i mai răspund lui Zeke dacă încearcă vreodată să mă sune. 

Dar apoi mă gândesc la ipoteza lui Dylan atât de nebunească, 
încât ar putea fi adevărată. Și anume că un ucigaș în serie 
locuiește sub acoperișul de la Bartholomeo. Mă gândesc la cum 
i-ar fi putut cădea victime fetele angajate să aibă grijă de 
apartamentele de acolo și dispărute brusc - Megan, Erica, 
Ingrid. 

lar noi am putea fi următorii, Dylan și cu mine. 

Cred că Ingrid știa asta. De aceea a aranjat să vorbească cu 
Dylan. De aceea mi-a lăsat pistolul și biletul. Știa că și noi am 
putea dispărea la fel de brusc ca și ceilalţi locatari temporari. 

Pentru a evita o astfel de soartă, am putea pleca. 

Chiar acum. 

Am putea dispărea exact așa cum sper eu că și Ingrid a făcut- 
o, dar încep să cred că nu a izbutit. 

Sau am putea plăti o mie de dolari ca să deblocăm telefonul 
Ericăi și să aflăm poate ce i s-a întâmplat nu doar ei, ci și tuturor 
celorlalte victime. 

— Mai ești acolo, Jules? întreabă Zeke. 

— Mda, sunt aici. 

— Rămâne așa? 

— Da, îi răspund tresărind. Ne vedem peste o oră. 

Închid telefonul și mă uit la animalele împăiate. La vulturi, cei 
doi șacali și la hienă. Mi se face milă. Ce viaţă de apoi crudă au! 
Sunt moarte de zeci de ani și totuși se află într-un chin și o luptă 
continuă. 

Cu dinţii și ghearele roșii pentru totdeauna. 


Capitolul 32 


Am rămas cu doar 27 de dolari. 

Convenisem cu Dylan să împărțim suma pentru Zeke. 500 de 
la Dylan, 500 de la mine. 

Cu banii înghesuiți în buzunare, stăm acum pe o bancă în 
Central Park unde ne-am înţeles să ne întâlnim cu Zeke în zece 


VP-195 


minute. La Pavilionul Doamnelor. Un foișor dotat cu o balustradă 
de culoare crem și-un acoperământ ca de turtă dulce. Locul 
debordează de romantism și la sigur îi derutează pe trecătorii 
care mă văd pe mine și pe Dylan în interiorul lui. Așezați în părți 
opuse, încruntaţi și cu braţele încrucișate, părem a fi doi străini 
care se află în toiul unei întâlniri nereușite. 

— De unde ziceai că-l cunoști pe tipul acesta? întreabă Dylan. 

— Nu-l cunosc. Este un prieten de-al lui Ingrid. 

— Deci nu v-aţi mai văzut până acum? 

— Am vorbit doar la telefon. 

Dylan oftează. Ceea ce nu mă surprinde întru totul, dat fiind 
faptul că a fost de acord să dea o sumă considerabilă de bani 
unui străin. 

— Dar el știe pe cineva care poate debloca telefonul Ericăi, 
nu-i așa? spune el. 

— Sper, îi răspund. 

Altfel suntem terminaţi. Mai ales eu. În momentul de faţă nu 
am nimic. Niciun ban în portofel. Niciun card de credit valabil. 
Până nu primesc prima tranșă din plata pentru apartament, 
lucru care urmează să se întâmple abia în două zile, sunt falită. 
Numai gândul acesta mă face să ameţesc. 

Pentru a nu intra în panică, privesc frânturile de cer care se 
întrevăd dincolo de pavilion. E o după-amiază întunecată, cu 
nori sumbri și grei. Timpul perfect pentru elucidat mistere. De 
partea cealaltă, Dylan se uită la un grup de copii ce aleargă în 
jurul Hemstead, o proeminentă stâncoasă care iese din lac. Deși 
hanoracul cu glugă și constituţia de taur supărat ar trebui să-i 
confere un look de tip agresiv, ochii îl trădează. Tristeţea din ei 
pe care nu o poate ascunde oricât de mult ar încerca. 

— Povestește-mi ceva despre Erica, îi zic. O istorioară sau o 
amintire preferată. 

— De ce? 

— Pentru că îţi amintește de ceva ce ai pierdut și încerci că 
regăsești. 

Unul dintre detectivii care lucrau la cazul lui Jane mi-a spus 
asta. Era deja dispărută de două săptămâni și speranţa noastră 
începea să se stingă. 

l-am povestit despre perioada aceea din clasa a șaptea când 
un huligan, pe nume Davey Tucker, îmi făcea un iad din drumul 
pe care-l parcurgeam cu autobuzul la școală. În fiecare zi când 


VP - 196 


mă urcam în autobuz, el își scotea piciorul pe culoarul din mijloc 
și-mi punea piedică, iar ceilalți râdeau. Bătăile lui de joc au 
continuat săptămâni la rând până când într-o zi m-am 
împiedicat și am căzut rău de tot cu faţa-n jos, alegându-mă cu 
un nas însângerat. La vederea acestei priveliști, Jane s-a înfuriat 
de-a binelea. A sărit deodată peste două scaune de autobuz, l-a 
înhăţat pe Davey Tucker de păr și l-a dat cu faţa de podea până 
când a început și el să sângereze. De atunci ea a devenit eroul 
meu. 

— Erica mi-a relatat o dată o întâmplare, spune Dylan 
zâmbind ușor. De când era mică. Aveau un șoarece în bucătărie 
și mătușa ei a pus capcane peste tot. În colţuri. Sub chiuvetă. 
Cred că era pornită rău să prindă șoarecele acela. Dar Erica nu 
voia ca șoarecele să moară. Ea credea că e drăguţ. Așa că, în 
fiecare noapte, când mătușa ei adormea, se furișa în bucătărie 
și, cu ajutorul unui baston, dezactiva toate capcanele. Ceea ce 
nu mă surprinde deloc. Știu cât de mult iubea animalele. 

— lubește animalele, îl corectez eu. Nu mai folosi timpul 
trecut. Nu încă. 

Zâmbetul lui Dylan dispare. 

— Jules, dacă nu vom afla niciodată ce li s-a întâmplat? 

— Vom afla, îi spun, neavând puterea să rostesc viceversa. Și 
anume, cum înveţi să trăiești mai departe fără să știi prea multe 
despre persoana dragă. Cum în cele din urmă te autoeduci să 
nu te mai gândești la dispariţie în fiecare minut din zi. Cum 
frustrarea și neputinţa îţi pătrund adânc sub piele și în sânge ca 
o boală incurabilă. 

Un tip stângaci cu o barbă neîngrijită își face apariţia pe aleea 
ce duce spre pavilion. 

Zeke. Îl recunosc din pozele de pe Instagram. 

Este însoţit de o fată scundă cu părul roz. Arată tânără. 
Aproape ca o adolescentă. lar rochia albă cu volânașe și poșeta 
cu Hello Kitty nu o ajută deloc să pară mai matură. Nici faptul că 
nu își scoate ochii din telefon, chiar și atunci când Zeke o 
conduce către noi. 

— Hei, ne salută Zeke. Bânuiesc că tu ești Jules. 

Dau din cap. 

— El e Dylan. 

Zeke îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Bună. 


VP - 197 


Dylan îi răspunde dând și el scurt din cap, și-l întreabă 
nerăbdător: 

— Deci ne poţi ajuta sau nu? 

— Eu nu, spune Zeke. Dar pentru asta am adus-o pe Yumi cu 
mine. 

Fata face un pas înainte și întinde mâna. 

— Mai întâi banii. 

Dylan și cu mine îi dăm bancnotele lui Zeke, stomacul 
învârtindu-mi-se în timp ce banii mi se scurg printre degete. 
Zeke i-i transmite mai departe lui Yumi, care îi numără cu 
mișcări îndemânatice, apoi îi întinde partea lui. Restul merge în 
poșeta ei cu Hello Kitty. 

— Și-acum telefonul, spune ea. 

Îi dau telefonul Ericăi. Yumi se uită la el asemenea unui 
bijutier iscusit ce studiază un diamant și zice: 

— Am nevoie de cinci minute. Singură, vă rog. 

Noi, restul,  părăsim pavilionul,  îndreptându-ne spre 
Hemshead. Copiii care erau acolo mai devreme au plecat, 
lăsându-ne toată zona stâncoasă mie, lui Dylan și lui Zeke. 

— Acela e cumva telefonul lui Ingrid? întreabă Zeke. 

— Cu cât știi mai puţin, cu atât mai bine, îl avertizez. 

— Mi se pare corect. 

Privesc peste umărul lui înspre foișor, unde Yumi ocupă banca 
pe care tocmai am eliberat-o. Degetele îi zboară energic peste 
ecranul telefonului. Sper să însemne că face progrese. 

— Bănuiesc că nu ai mai auzit nimic despre ea. 

— Nu. Tu? 

— La fel. 

— Ce crezi că i s-a întâmplat? 

Mă uit la Dylan. Deși îmi trimite un semnal aproape 
imperceptibil, mesajul lui e destul de clar și răspicat. Rămâne 
doar între noi doi. 

— Repet, e mai bine să nu știi, îl previn. Dar, dacă ai vești de 
la ea, te rog spune-i să mă sune. Are numărul meu. Știe unde 
stau. Vreau doar să mă asigur că este bine. 

Yumi își face apariţia din spatele lui Zeke. Îmi dă telefonul 
înapoi și spune: 

— Gata. Am terminat. 

Glisez cu degetul pe ecran și văd toate aplicaţiile Ericăi, 
inclusiv galeria cu fotografii și istoricul apelurilor. 


VP - 198 


— Am dezactivat funcţia de blocare a telefonului, mă 
informează Yumi. Dar dacă se întâmplă, pentru orice 
eventualitate, am resetat parola. E 1234. 

Se întoarce pe călcâie și pleacă fără să mai spună nimic. Zeke 
îmi strânge mâna și-i trimite lui Dylan un salut ciudat. 

— Mi-a făcut plăcere să lucrez cu voi, spune el, după care se 
grăbește să o prindă din urmă pe Yumi. 

Ţin în mână telefonul deblocat al Ericăi și îi privesc cum se 
îndepărtează. Sper că informaţiile pe care le vom găsi în el își 
vor merita prețul. 

Dylan și cu mine revenim în Pavilionul Doamnelor, așezându- 
ne amândoi pe aceeași bancă de data aceasta, ghemuiți 
deasupra telefonului. Amândoi știm că răspunsul la ceea ce i s-a 
întâmplat Ericăi și, implicit, lui Ingrid ar putea fi ascuns undeva 
în interiorul lui. 

— O parte din mine nu vrea să afle dacă i s-a întâmplat ceva 
rău, spune Dylan, agitând dispozitivul în palmă. Poate e mai 
bine să presupunem că a fugit și că se bucură acum de o viață 
minunată altundeva. 

Obișnuiam să-mi imaginez același lucru despre Jane. Că a 
fugit, schimbând orășelul nostru trist din Pennsylvania cu unul 
îndepărtat, cu apă albastră cristalină, palmieri, petreceri 
nocturne și stradele lăturalnice pavate cu piatră. Era mai bine 
decât bănuiala că a fost ucisă la câteva ore după ce a urcat în 
acel Volkswagen negru. s 

Acum aș da orice să aflu unde este. In mormânt sau într-o vilă 
tropicală, nu-mi pasă. Vreau doar să ştiu adevărul. 

— Asta se va schimba, îi spun. Probabil că așa gândești acum, 
dar cu timpul îţi vei da seama că nu este adevărat. 

Dylan îmi pune telefonul în palmă. 

— Atunci, la naiba, hai să rupem odată plasturele de pe rană. 

— Unde ar trebui să căutăm mai întâi? 

— În istoricul de apeluri, sugerează Dylan. 

Mă uit la apelurile efectuate. Primul de pe listă este un număr 
cu prefix de Manhattan. La vederea lui simt cum mi se strânge 
pieptul. 

Aici a sunat Erica ultima oară. 

Verific data și ora la care a făcut-o. Patru octombrie, ora nouă 
seara. 

— Cu puţin înainte să dispară, spune Dylan meditativ. 


VP - 199 


— Recunoști numărul? 

— Nu. 

Apăs pe apelare, inima îmi bate cu putere. Telefonul sună o 
dată, de două ori. Îl pun pe difuzor ca să poată auzi și Dylan. 
Însă el tot se împinge în mine cu răsuflarea întretăiată. 

La al treilea bip, răspunde cineva. 

— Hunan Palace. Doriţi ridicarea comenzii din restaurant sau 
livrare? 

Închid imediat. 

Dylan se îndepărtează, cu speranţele spulberate. 

— A comandat pentru noi mâncare chinezească în noaptea 
aceea. Uitasem complet. Fir-ar să fie! 

Însă eu nu mă descurajez, trec peste apelurile efectuate în 
decursul întregii luni. Nimic nu-mi sare în ochi. Câteva sunt către 
Dylan. Altele către o tipă, Cassie și un bărbat pe nume Marcus. 
Mai văd un apel către Hunan Palace și un al doilea apel către 
Cassie, cu câteva zile înainte de acela. 

Bătăile inimii îmi încetinesc până într-un punct dezamăgitor. 
Nu sunt sigură la ce mă așteptam. Un apel disperat la 911, 
probabil. Sau un mesaj de adio către Dylan. 

Mă uit peste apelurile primite de Erica. Ultimul a fost chiar de 
la el. 

leri. La ora trei după-amiază. Nu a lăsat niciun mesaj. 

Dar a făcut-o cu o seară înainte, când a sunat aproape de 
miezul nopţii. 

Deschid mesajul audio, uitându-mă la Dylan cum își 
încleștează maxilarul ascultându-și vocea jalnică răsunând din 
telefon. 

„Tot eu sunt. Nu știu de ce mai sun, deoarece îmi este clar că 
nu mai folosești acest număr de telefon. Sper că din cauza asta 
nu-mi răspunzi și nu pentru că mă eviti. Sunt îngrijorat”. 

Dylan nu spune nimic când deschid și celelalte mesaje pe 
care i le-a trimis în ultimele două săptămâni, în fiecare dintre 
ele, observ cum vocea îi oscilează între neliniște și resemnare. 

La fel se întâmplă și cu mesajele primite de la alte persoane. 
De la Cassie și Marcus, și de la o femeie care nu-și spune 
numele, dar sună vag a britanică. Incordarea le sugrumă vocile. 
O ezitare continuă între speranță forţată și îngrijorare abia 
resimțită. 


VP - 200 


Ascunse printre aceste mesaje sunt cele de la entităţi mai 
puţin bine intenţionate. Visa, care-i amintește Ericăi că a 
întârziat șaizeci de zile cu plata. Discover”, care o sună cu 
același scop și un bărbat pe nume Keith de la o agenţie de 
colectare a datoriilor care o întreabă unde naiba sunt banii lor. 

„Dacă nu ne contactezi în următoarele douăzeci și patru de 
ore, voi suna la poliţie”, o avertizează el. 

Asta s-a întâmplat acum unsprezece zile. Ce minunat ar fi fost 
dacă s-ar fi ținut de ameninţare! 

Încep să caut printre mesajele text. Dylan e iarăşi 
omniprezent. A trimis zeci de mesaje. Atât de multe, încât fac 
crampe la degete până trec de cele de săptămâna trecută. 

Cel mai recent a fost trimis cu puţin timp după miezul nopţii, 
acum două zile. 


Te rog, spune-mi unde ești. 
A fost urmat, un minut mai târziu, de un altul. 
Mi-e dor de tine. 
lar două persoane dintre cele care au lăsat mesaje vocale au 
trimis și mesaje scrise. 
Cassie: 
Nu mai știu nimic de ţine de ceva vreme. Eşti OK? 
Marcus: 
Pe unde umbli? 
Cassie din nou: 
Serios. Eşti OK?? Scrie-mi imediat ce primești acest mesaj. 


Cassie a treia oară: 


TE ROG! 


? Discover Financial Services - companie americană care oferă împrumuturi financiare 
și carduri de credit. 


VP - 201 


Sunt până și două mesaje text de la Ingrid, trimise a doua zi 
după ce a dispărut Erica. 


Ăă unde ești? 
Te afli prin apropiere? Îmi fac griji. 


Revin la ecranul principal, făcând un inventar al celor mai 
folosite aplicaţii. Lipsesc cele pe care te aștepți să le vezi de 
obicei. Nu are Facebook, Twitter sau Instagram. 

— Nu stătea... Dylan își dă seama că a folosit timpul trecut și 
se oprește ca să se corecteze. Nu stă pe rețelele de socializare. 
Mi-a spus că e o mare pierdere de timp. 

Intru în galeria cu fotografii stocate în telefon și găsesc o 
mulțime făcute la Bartholomeo. Cea mai recentă dintre ele, îi 
arată de aproape degetele de la picioare răsărind dintr-un 
munte de spumă. 

Este cada din dormitorul principal al apartamentului 12A. Știu 
asta pentru că și eu am făcut o baie acolo în prima mea noapte 
la Bartholomeo. E posibil să fi folosit chiar aceiași spumă. Ceea 
ce mă face să mă întreb dacă Erica a găsit-o, la fel ca și mine, 
sub chiuveta din baie sau a adus-o adus chiar ea. Sper că este a 
doua variantă. Ideea de a-i călca pe urme îmi dă un fior de 
neliniște. 

Mă uit peste restul fotografiilor. Se pare că are un talent 
înnăscut de a face poze cu telefonul. Are zeci de imagini reușite 
din interiorul apartamentului 12A. Scara în spirală. O vedere a 
parcului, fotografiată din sufragerie. Aripa dreaptă a lui George 
sărutată de lumina zorilor. 

Se dovedește a fi și un mare fan al selfie-urilor. Găsesc 
fotografii cu Erica în bucătărie. Erica în birou. Erica la fereastra 
dormitorului. 

Printre ele sunt și două filmuleţe. Apăs mai întâi pe cel mai 
vechi și fața-i apare pe ecran, radiind. 

„la uitaţi-vă la acest loc!” spune ea entuziasmată. „Pe bune. 
Uitaţi-vă. La. Acest. Loc”. 

Imaginea se deplasează de la Erica spre fereastra 
dormitorului după care se răsucește dezvăluind întreaga 
încăpere și transmițând euforia ameţitoare pe care trebuie să o 
fi simţit în acel moment. Și eu m-am simţit la fel. Uluită și 
norocoasă. 


VP - 202 


După două tururi complete prin sufragerie, reapare din nou 
Erica în prim plan. Se uită direct la cameră și spune: 

„Dacă visez, nu mă treziţi. N-aș vrea să plec niciodată din 
acest loc”. 

Filmulețul se termină o secundă mai târziu, oprindu-se cu 
jumătate de ecran pe chipul ei. Cealaltă jumătate arată un unghi 
răsturnat al ferestrei, pe George și linia dintre cer și oraș 
deasupra aripii lui. 

Mă întorc cu fața la Dylan care se uită încă la telefon cu o 
privire goală în ochi. Am văzut aceeași expresie și pe chipul 
tatălui meu la scurt timp după dispariţia lui Jane. De fapt, 
niciodată nu i-a pierit de pe faţă. 

— Eşti bine? întreb. 

— Mda. Apoi însă își clatină capul. Nu chiar. 

Glisez cu degetul arătător spre cel de-al doilea filmuleţ. Scrie 
că a fost făcut pe 4 octombrie. 

Noaptea în care Erica a dispărut. 

Trag aer adânc în piept pentru a prinde la curaj și apăs pe el. 

Filmarea începe într-o beznă totală. Se aude un foșnet. 
Telefonul se mișcă, scoțând la iveală o frântură dintr-un perete 
întunecat. 

Camera de zi. 

Sunt familiarizată cu acele fețe de pe tapet. 

Telefonul se oprește brusc pe chipul palid al Ericăi, pictat într- 
o nuanţă de gri de lumina rece a lunii ce pătrunde pe geam. Nu 
mai are zâmbetul acela euforic pe care l-a afișat în celălalt 
filmuleţ. În locul lui se face simțită groaza. Arată ca și cum ar ști 
deja că ceva rău urmează să se întâmple. Imaginea devine 
neclară din cauza telefonul care se scutură. 

Mâinile ei, tremură. 

Șoptește la cameră: „E abia trecut de miezul nopţii și jur că 
am auzit un zgomot. Cred că e cineva în apartament”. 

Oftez surprinsă. Cunosc zgomotul despre care vorbește. Și eu 
l-am auzit. Un sunet desprins de realitate, ca foșnetul unei 
bucăți de pânză. 

Erica se uită temătoare peste umăr. Imi alunecă și mie 
privirea într-acolo, căutând printre umbre, așteptându-mă să 
văd pe cineva care stă la pândă. Când Erica se întoarce cu faţa 
la telefon, se vede doar chipul ei pe ecran. Pare enervată de 
ceea ce se petrece. 


VP - 203 


„Nu știu ce se întâmplă aici. În toată această clădire. Ceva nu 
este în regulă. Suntem urmăriţi. Nu știu de ce, dar așa este”. 
Expiră. „Mi e frică. Mi-e al naibii de frică”. 

Un zgomot se ridică pe fundal. 

O bătaie în ușă. 

Erica tresare la auzul ei. Ochii, străbătuţi de spaimă, i se 
măresc ca două monede de argint. 

„Dumnezeule”, șoptește înmărmurită. „El e? 

Ecranul se întunecă brusc. 

Finalul abrupt al filmuleţului e la fel de neașteptat ca o palmă 
peste faţă. Întoarsă la realitate, îmi dau seama că mi-am ţinut 
respiraţia în tot acest timp. Când, în sfârșit, trag aer în piept din 
nou, expir încet asimilând scena cutremurătoare la care tocmai 
am asistat. Lângă mine, Dylan se apleacă debusolat ca și cum 
din clipă în clipă urmează să i se facă rău. Respiră de câteva ori 
rapid și scurt. 

— Ai vreo idee despre ce vorbește? îl întreb. 

Dylan înghite în sec înainte să-mi răspundă. 

— Niciuna. Nu mi-a spus niciodată că se simţea ameninţată 
de cineva. 

Acest cuvânt - amenințată - mă face să mă gândesc la Ingrid. 
Ea cu siguranță s-a simţit ameninţată. Ca dovadă am pistolul din 
cutia de pantofi care se odihnește sub chiuveta din bucătărie. 
Oare a intuit de una singură pericolul sau Erica a avertizat-o? 
Dacă e așa, acum înţeleg de ce Ingrid era atât de speriată de 
Bartholomeo. Vizionarea acestui filmuleţ m-a zdruncinat până în 
măduva oaselor. Nu m-au tulburat doar cuvintele ei, ci și felul în 
care arăta, înfricoșată dincolo de rațiune. 

— Dylan, cred că suntem în pericol, îi spun. Mai ales dacă 
avem dreptate și Ingrid a dispărut din cauza că știa despre ceea 
ce i s-a întâmplat Ericăi. 

Dylan nu spune nimic, stă pe gânduri. În cele din urmă îmi 
zice: 

— Cred că ar trebui să încetezi să le mai cauţi. 

— Eu? Dar tu? 

— Eu știu cum să mă apăr, spune Dylan. 

În această privinţă nu am nicio îndoială. Are constituţia unei 
gărzi de corp. Destul de mare ca să facă pe cineva să se 
gândească de două ori înainte să-l atace. 

— Dar trebuie să aflu ce li s-a întâmplat, îi zic. 


VP - 204 


Avem prea multe în comun. Eu, Ingrid, Erica și Megan. Toate, 
singure pe lume, fără părinţi sau rude apropiate, ajungând 
cumva aici. lar acum trei dintre noi sunt dispărute. 

Dacă nu aflu ce se petrece, mi-e teamă că eu voi fi 
următoarea. 

— Avem de-a face cu lucruri serioase aici, spune Dylan. Ai 
auzit ce a zis Erica. Ceva ciudat se întâmplă în acea clădire. 
Poate că ar trebui să mergem din nou la poliţie. 

— Chiar crezi că ne vor ajuta? Nu avem dovezi. Doar o vagă 
bănuială că li s-a întâmplat ceva rău. 

— Aș zice că e mai mult decât o bănuială, adaugă Dylan. 

— Bine, cedez eu. Dar până nu știm sigur cu ce avem de-a 
face, poliţia iese din discuţie. 

— Atunci căutăm în continuare, oftează Dylan aproape ca și 
cum ar regreta cuvintele care tocmai i-au ieșit pe gură. Dar 
trebuie să avem grijă. Și să acţionăm inteligent, fără a face prea 
multă zarvă. Nu putem risca să ni se întâmple ceea ce i s-a 
întâmplat lui Ingrid. 

Dylan iese din Pavilionul Doamnelor și se uită spre 
Bartholomeo sau la ceea ce se poate zări din el peste vârfurile 
copacilor. Mă alătur lui privind în sus înspre partea unde se află 
apartamentul meu. George stă cocoţțat pe marginea 
acoperișului, de veghe. Ferestrele amorțite oglindesc cerul 
plumburiu. Seamănă cu o pereche de ochi. Precum cei de pe 
tapet. 

Largi. 

Care nu clipesc niciodată. 

Și se holbează insistent la noi. 


Capitolul 33 


„E abia trecut de miezul nopţii și jur că am auzit un zgomot”. 

Apuc telefonul Ericăi cu ambele mâini, fascinată de chipul 
luminat de lună, spaima din ochi și tremurul din vocea ei. 

„Cred că e cineva în apartament”. 

Dylan și cu mine am convenit că ar fi mai bine să nu ne 
întoarcem împreună la Bartholomeo. Face parte din înţelegerea 
noastră de a avea grijă, de a acţiona inteligent și în liniște. Am 


VP - 205 


ajuns la un interval de cincisprezece minute, Dylan a sosit 
primul, cu gluga trasă peste cap și pasul grăbit. 

Eu am zăbovit în parc, plimbându-mă pe cărarea ce 
șerpuiește de-a lungul lacului. M-am uitat la frunzele arămii care 
pluteau pe apă, la rațele ce-și croiau drum printre ele și la 
oamenii care traversau Podul Bow. Insă nimic din toate acestea 
nu m-a ajutat să mă simt mai bine. Nimic nu a estompat faptul 
că ceva cu adevărat groaznic se petrece între pereții împânziţi 
de garguie de la Bartholomeo. 

Acum mă aflu în apartamentul 12A și mă uit încontinuu la 
filmuleţul Ericăi. Sunt deja la a șasea vizionare și am învăţat pe 
de rost ce urmează. 

Mai întâi privirea scurtă peste umăr, după care întoarcerea 
ușoară cu faţa spre telefon. Erica se uită la propria reflecţie în 
ecran și i se citește tulburarea în ochi. 

„Nu știu ce se întâmplă aici. In toată această clădire. Ceva nu 
este în regulă”. 

Nu mă mulțumesc doar să vizionez filmuleţul din nou și din 
nou, ci încerc să și reproduc evenimentele în ordinea 
desfășurării lor. Sunt în camera de zi, exact în locul în care 
stătea Erica. 

Lângă mine e canapeaua de un roșu aprins. 

În spate, o întindere de tapet sinistru. 

Privesc peste umăr. 

„Suntem urmăriţi. Nu știu de ce, dar așa este”. 

Erica expiră. La fel fac și eu. 

„Mi-e frică. Mi-e al naibii de frică”. 

Și mie îmi este. De aceea continui să mă uit la filmuleţ, de 
aceea insist să mă pun în pielea Ericăi. Sper că mă va ajuta să 
evit soarta pe care a avut-o ea. 

Un zgomot răsună din telefon. 

O bătaie în ușă. 

Cea care o face pe Erica să tresară. Ori de câte ori aș revedea 
filmuleţul, sunetul acela continuă să-mi îngheţe sângele în vene. 
Și mai mult mă îngrijorează reacția Ericăi. Acele ultime cuvinte 
înspăimântate și ochii larg deschiși de frică. 

„Dumnezeule. El e”. 

Când înregistrarea se sfârșește, continui să mă holbez la 
ecran, unde chipul Ericăi este înlocuit cu al meu. Expresia mea 
este mai gânditoare, mai puţin speriată. Mă întreb la cine se 


VP - 206 


referea Erica la sfârșitul filmuleţului, dacă era aceeași persoană 
despre care credea că o urmărește, dacă acel individ o urmărea 
doar pe ea sau pe oricine era plătit să locuiască în Bartholomeo. 

judecând după ceea ce am văzut pe monitoarele de 
securitate, îi urmărea pe toți. 

Pe noi toţi, ar trebui să spun. 

Și eu fac parte acum din asta. 

Nu mi-e cunoscut însă rolul pe care-l joc. Sunt o pradă, așa 
cum Erica părea să fie, sau o piedică, așa cum Dylan și cu mine 
bănuim că a fost Ingrid? 

Poate sunt și una, și alta - o persoană care a căutat prea mult 
și a spus prea multe, devenind părtașă la ceva ce nu poate 
înțelege. 

Și totuși, Ingrid a înțeles. A aflat cumva ce se întâmplă și a 
încercat să-l avertizeze pe Dylan. Cred că a încercat chiar să mă 
avertizeze și pe mine în după-amiaza aceea în care ne-am 
întâlnit. Parcă o și văd ghemuită pe banca din parc, arătând cu 
ani buni mai tânără decât vârsta ei reală, vorbind despre 
Bartholomeo. 

Mă sperie. 

Ar fi trebuit să o cred. 

Încep să mă uit la filmuleţul Ericăi a șaptea oară. 

„E abia trecut de miezul nopţii și jur că am auzit un zgomot”. 

Şi eu. 

Il aud chiar acum. 

Două bătăi în ușa apartamentului 12A - la fel de rapide și de 
tulburătoare ca niște focuri de armă. 

Tresar din tot corpul. Bănuiesc că arăt exact ca Erica în 
filmuleţ. 

Mă îndrept încet și cu grijă din camera de zi către foaier, 
inima bătându-mi frenetic în piept. De partea cealaltă a ușii ar 
putea fi aceeași persoană care a bătut și la ușa Ericăi. Aceeași 
persoană care a făcut-o să dispară. 

Ele. 

Dar când mă uit prin vizor, așteptându-mă să dau peste un 
bărbat, văd o femeie. 

Greta Manville, stând în faţa ușii mele cu cardiganul pe ea și 
cu poșeta în mână. 


VP - 207 


— Mi s-a părut că aveai de gând să treci astăzi pe la mine, îmi 
spune ea imediat ce-i deschid. M-am gândit să te scutesc de 
drum și să vin eu la tine, să văd ce mai faci. 

— E o inversare plăcută de roluri, îi spun. 

Deși îi ţin ușa deschisă ca să intre, Greta rămâne nemișcată în 
prag ca și cum ar aștepta o invitaţie specială. 

— Vă rog, intrați. 

La auzul cuvintelor magice, pășește înăuntru. 

— Nu stau mult. Este o regulă de aur, Să nu deranjezi 
niciodată, pe care mulţi din generaţia ta ar trebui s-o urmeze 
mai des. 

— Am luat la cunoștință, îi spun înainte să o conduc în 
sufragerie. Doriţi ceva de băut? Am cafea, ceai și... cam atât în 
acest moment. 

— Un ceai ar fi minunat. Dar o ceașcă mică, te rog. 

Mă retrag în bucătărie, umplu ceainicul cu apă și îl pun pe foc. 
Când mă întorc în camera de zi, o găsesc pe Greta învârtindu-se 
de jur-împrejur. 

— Nu vreau să fiu băgăcioasă, spune ea. Doar admiram felul 
în care a fost remobilat apartamentul. E mai puţin aglomerat 
acum. 

— Aţi mai fost aici? 

— Draga mea, aici am locuit. 

O privesc mirată. 

— În perioada când aţi scris /nima unui visător? 

— Exact. 

Știam că sunt prea multe asemănări ca să fie o simplă 
coincidență. Doar cineva care și-a petrecut ore întregi la 
fereastra dormitorului ar putea face o descriere atât de precisă 
precisă a priveliștii ce se întinde dincolo de ea. 

— Deci acesta este chiar apartamentul lui Ginny? o întreb. 

— Nu, este apartamentul tău. Nu confunda niciodată ficţiunea 
cu realitatea. Nu duce la nimic bun. 

Greta continuă să se plimbe, ajungând în locul unde stă 
telescopul de alamă. 

— Aici a luat naștere cartea, apropo. Aveam o măsuţă 
șubredă chiar lângă geam. Zile în șir am bătut la mașina 
electrică de scris. Oh, ce zgomot mai făcea! Îi enerva rău de tot 
pe părinţii mei. 

— Cât au locuit aici? 


VP - 208 


— Zeci de ani, răspunde Greta. Dar apartamentul aparţinea 
familiei de și mai mult timp. Mama mea l-a moștenit de la 
bunica. Am stat aici până la prima căsnicie, după care am 
plecat, iar când s-a apropiat de inevitabilul sfârșit, m-am întors 
să scriu cartea care îţi place ţie atât de mult. 

Pășesc în urma Gretei care intră în birou, apoi înapoi în hol, 
trasând o linie invizibilă cu degetul arătător de-a lungul 
pereţilor. Când ceainicul fluieră, ne îndreptăm amândouă către 
bucătărie, unde Greta ia loc în spaţiul amenajat pentru micul 
dejun. Torn ceaiul în două cești și mă așez lângă ea, 
recunoscătoare pentru prezenţa ei. Mă face să am mai puţine 
temeri decât acum zece minute. 

— Cât de mult s-a schimbat apartamentul față de cum era 
când aţi locuit aici? o întreb. 

— În unele privinţe, destul de mult. În altele, deloc. Mobila e 
diferită, desigur. Și la capătul scărilor obișnuia să fie camera 
slujitoarei. Dar tapetul e același. Ţie cum ţi se pare? Și poţi fi 
sinceră. Nu-ţi face griji că mă va năpădi nostalgia pentru acest 
loc. 

Privesc în cana cu ceai și-mi văd reflecția sclipind deasupra 
lichidului arămiu. 

— Îl urăsc, îi spun. 

— Nu mă surprinde, zice Greta contemplându-mă de partea 
cealaltă a mesei. Draga mea, în lume sunt două tipuri de 
oameni. Cei care se uită la acest tapet și văd doar flori, și cei 
care văd chipuri. 

— Fantezia în opoziţie cu realitatea, adaug eu. 

Greta dă din cap. 

— Așa este. La început am crezut că ești unul din acei oameni 
care văd doar florile. Cu capul în nori, plutind printre fantasme. 
Dar acum te cunosc mai bine. Tu vezi chipurile, nu-i așa? 

O aprob scurt din cap. 

— Asta înseamnă că ești realistă. 

— Dar dumneavoastră? 

— Eu văd ambele variante în același timp și decid care este 
mai importantă pentru a pune accentul pe ea, spune Greta. 
Ceea ce presupun că mă face pragmatică. Dar astăzi aleg să mă 
concentrez pe flori. Acesta este și adevăratul motiv al vizitei 
mele. Am vrut să-ţi dau asta. 


VP - 209 


Caută prin geantă și scoate, în cele din urmă, o primă ediţie a 
cărţii Inima unui visător. 

— Este semnată, continuă Greta întinzându-mi-o. Așa cum ai 
solicitat prima dată când ai năvălit peste mine în hol. 

— Nu am năvălit, îi spun, prefăcându-mă ofensată când, de 
fapt, mă simt frapată dincolo de cuvinte. 

Sentimentul acela - de prietenie, de recunoștință - durează 
însă doar o clipă, deoarece atunci când deschid cartea și văd ce 
a scris Greta pe pagina cu titlul, îmi îngheaţă sângele în vene. 

— Nu-ţi place? întreabă Greta mirată. 

Mă holbez la mesajul ei, recitind fiecare cuvânt în parte. 
Vreau să mă asigur că nu dau greș. 

Și nu o fac. 

— Ba îmi place, îi spun, puţin prea tare, sperând că sunetul va 
acoperi glasul îndoielii care-mi șoptește acum la ureche. 

Dar nu se întâmplă. 

— Atunci de ce arăţi de parcă tocmai te pregătești să cazi 
într-un somn brusc ca ale mele? 

Pentru că fix așa mă simt. Ca și cum aș sta pe marginea unei 
prăpăstii, așteptând ca cea mai ușoară briză să mă arunce în ea. 

— Nu mă simt prea bine, o nimica toată, mă eschivez eu. Nu 
trebuia să vă deranjaţi atât de mult. 

— Nu m-am deranjat deloc, ripostează Greta. Nu aș fi făcut-o 
dacă nu aș fi dorit. 

— Dar aţi avut dreptate, chiar v-am necăjit când ne-am 
întâlnit prima dată. Cred că sunteţi mereu deranjată de 
persoane care vă cer să le semnaţi cărțile. Mai ales de locatarii 
temporari. 

— Aici te înșeli. Nu am semnat niciodată o carte pentru cineva 
din Bartholomeo. Tu ești specială, Jules. lar acesta este felul 
meu de a ţi-o arăta. 

Încerc să par flatată, strângând cartea la piept și prefăcându- 
mă că sunt de-a dreptul încântată, cum aș fi fost de fapt dacă 
Greta ar fi făcut acest gest cu o zi sau două înainte. In realitate 
însă, îmi doresc să mă ţin cât mai departe posibil de cartea 
aceasta. 

— Sunt onorată, îi spun. Cu adevărat. Vă mulțumesc din toată 
inima. 

Greta continuă să mă privească cu neîncredere. 

— Ești sigură că totul este bine? 


VP - 210 


— Sinceră să fiu, nu prea mă simt în regulă. Cum nu a mers 
să mă prefac entuziasmată, aș putea la fel de bine să încerc să-i 
servesc o scuză cât de cât apropiată de adevăr. Presupun că mă 
ia o răceală. Mi se întâmplă mereu când se schimbă anotimpul. 
Am crezut că ceaiul mă va ajuta, dar se pare că în realitate am 
nevoie să mă întind puţin. 

Dacă Greta își dă seama de încercarea mea de a o scoate 
afară din apartament, nu o arată. Își termină ceaiul, își pune 
geanta pe umăr și iese ezitând din bucătărie. Îmi aruncă o 
ultimă privire și-mi spune: 

— Odihnește-te. Trec mâine să văd ce faci. 

Mă forțez să zâmbesc. 

— Nu și dacă v-o iau eu înainte. 

— Ah, deci acum suntem în competiţie, spune Greta. Accept 
provocarea. 

Acestea fiind spuse, iese afară pe ușă, făcându-mi ușor cu 
mâna în drum spre lift. După ce o văd plecată, închid ușa și 
alerg pe hol la biblioteca din birou. Acolo, iau cartea /nima unui 
visător pe care am găsit-o în prima mea zi la Bartholomeo și o 
deschid la pagina cu titlul. 

La vederea ei, am o senzaţie ciudată în piept. Inima mi se 
zdrobește în mii de cioburi ascuţite. 

l-am dat Gretei ocazia să-mi spună adevărul, dar ea a refuzat 
să o facă. Nu pot să-mi dau seama de ce sau ce înseamnă asta. 

Tot ce știu este că pe pagina cu titlul din această carte sunt 
scrise aceleași cuvinte ca și în celelalte două cărţi pe care le-am 
găsit. Singura diferenţă este numele persoanei căreia i se 
adresează. 

Al meu întruna. 

Al lui Ingrid în alta. 

Și acum asta. 

Draga mea Erica, 

Mi-a făcut o mare plăcere să te cunosc! Tinereţea ta îmi dă 
viață! 

Cu cele mai bune gânduri, 

Greta Manville 


VP - 211 


Capitolul 34 


Îmi tot repet că această dedicație nu înseamnă nimic. 

Că este doar un mesaj obișnuit pe care-l scrie Greta pe fiecare 
carte pe care o semnează. 

Că sunt sute de femei ale căror exemplare poartă aceleași 
cuvinte. 

Că sigur nu s-a împrietenit cu Erica și cu Ingrid așa cum a 
făcut-o cu mine. Că pe ele nu le-a invitat la ea și nu le-a dus la 
restaurant. Că lor nu le-a povestit despre trecutul ei și apoi - ce? 
Le-a ucis? Le-a răpit? 

Cu siguranţă, nu. 

Nu e capabilă de așa ceva. Nici fizic. Nici mintal. 

Greta Manville, cu vârsta și infirmitatea sa, este inofensivă. 

Atunci de ce m-a minţit? Nu e nimic în neregulă cu semnarea 
cărţilor. Greta este o scriitoare. Activitatea ei vine la pachet cu 
asta. Dacă ar fi recunoscut pur și simplu că a semnat cărți 
pentru Ingrid și Erica, nu m-aș fi gândit la nimic rău, chiar dacă 
știu că amândouă au dispărut. Dar minciuna ei mă face s-o iau 
razna. 

Sper că de vină este dorința Gretei de-a mă proteja. Ştie prin 
ce-am trecut. l-am spus toate poveștile mele triste. Probabil că îi 
este milă de mine și îi este teamă că dacă voi afla că a semnat 
și cărţile altora mă voi simţi mai puţin specială. Ca și cum 
gândul de a fi preferata ei ar compensa toate relele din trecutul 
meu. 

Sau poate că Greta o știa mai bine pe Ingrid decât lasă de 
înțeles. Și pe Erica la fel. S-a împrietenit cu amândouă, știe că 
acum sunt dispărute și înțelege că dacă ar fi asociată cu oricare 
dintre ele s-ar pomeni implicată fără voia ei în căutări. Asta nu 
înseamnă că e vinovată de dispariţia lor. Și nici că nu-i pasă de 
soarta lor. Doar că nu are timpul, energia sau puterea să le 
caute în felul în care o fac eu. 

Aceste două explicaţii sunt eclipsate de o a treia - și anume 
că Greta ascunde ceva. 

Mi-a spus deja că Ingrid a fost să o vadă cu scopul de-a o 
întreba despre trecutul zbuciumat al clădirii. Dacă a minţit? 
Dacă Ingrid a bătut la ușa Gretei întrebând-o nu despre clădire, 
ci despre Erica? 


VP - 212 


Nu e atât de ciudat precum sună. Și eu am ajuns la ușa Gretei 
căutând informaţii despre Ingrid. Sunt șanse ca ea să fi făcut 
același lucru în privinţa Ericăi. Poate, ca și mine, a avut motive 
să creadă că Greta și Erica erau prietene. 

Pe de altă parte, poate Ingrid chiar a întrebat-o pe Greta 
despre Bartholomeo, deoarece bănuia că Erica a făcut la fel. 
Indoielnic, dar totuși posibil. Pentru ca acest argument să ţină, 
am nevoie de ceva care să-mi sugereze că și Erica se interesase 
de trecutul clădirii. 

Mă întorc pe canapeaua de un roșu intens pe care se 
odihnește telefonul Ericăi, îi deschid browser-ul ca să văd site- 
urile marcate și istoricul navigaţiei pe internet. Marcajele sunt 
tipice pentru o tânără care locuiește în Manhattan. Programul de 
circulaţie a transportului public, un site meteo local, o mulţime 
de meniuri a restaurantelor cu livrare la domiciliu. Cu toate 
acestea, istoricul navigaţiei este gol, ceea ce înseamnă că Erica 
l-a șters. Bineînţeles. Era ridicol să mă aştept la un istoric de 
browser plin de căutări incriminatoare despre trecutul întunecat 
al clădirii Bartholomeo. 

Am o dorință nebună să închid telefonul și să-l arunc cât mai 
departe posibil, dar nu o fac, în schimb încep să caut pe Google. 
Nu, Erica nu și-a salvat istoricul browserului, dar există șansa să 
fi folosit funcţia de completare automată, care afișează 
cuvintele scrise cel mai frecvent în bara de căutare. 

Încep cu Bartholomeo. Tastez doar o singură literă, 7, și îmi 
apare un nume familiar. Thomas Bartholomeo - doctorul care a 
conceput și construit edificiul și apoi, la doar jumătate de an 
distanţă, s-a aruncat în gol de pe acoperiș. Este clar că Erica se 
documenta despre el. 

Dau click și ecranul se umple de articole legate de nefericitul 
doctor Bartholomeo. Primul link mă duce la aceiași publicaţie 
din New York Times pe care am citit-o acum câteva zile. 


TRAGEDIA LOVEȘTE DIN NOU 
IN BARTHOLOMEO 


Mă întorc la pagina de căutare și mă uit peste articole, 
oprindu-mă la unul dintre ele ce nu pare să se refere la moartea 
doctorului Bartholomeo. Il accesez și ajung la un document 
despre clădire dintr-un registru cu imobiliare din Manhattan. Nu 


VP - 213 


conţine nimic altceva decât numele edificiului, adresa și alte 
date mai vechi. 


Anul construcţiei: 1919. 


Numărul de apartamente: 44. 

Proprietar: Această clădire este deţinută de familia 
Bartholomeo. Nu există date publice privind valoarea ei, profitul 
anual, veniturile sau prețul estimat al apartamentelor. 


Închid pagina și încerc o altă abordare, uitându-mă încă o 
dată peste conversațiile Ericăi. Prea puţine sunt relevante. Doar 
mesaje obișnuite între prieteni și cele trimise pentru a stabili 
întâlnirile cu Dylan. La fel e și în cazul istoricului de apeluri. În 
zilele dinaintea dispariţiei, Erica l-a sunat doar pe Dylan și la 
Hunan Palace. 

Dar a primit un apel de la Ingrid pe data de 3 octombrie. 

Cu o zi înainte să dispară. 

Intru rapid în mesajele vocale ale Ericăi, trecând de cele pe 
care Dylan și cu mine le-am ascultat deja în parc. În faţa lor e un 
mesaj la care nu ajunsesem. 

Apăs pe el și aud vocea lui Ingrid, șoptită și îngrijorată. 

„M-am tot gândit la ceea ce mi-ai spus ieri, așa că am făcut 
niște săpături. Și ai dreptate. Se întâmplă ceva foarte ciudat 
aici. Incă nu știu exact ce anume, dar sunt din ce în ce mai 
înfricoșată. Sună-mă”. 

Erica nu a mai telefonat niciodată înapoi, ceea ce înseamnă 
că fie a vorbit cu Ingrid în persoană, fie s-a gândit că nu e atât 
de important încât să o sune. Bănuiesc că a fost prima variantă. 
Mesajul lui Ingrid este prea îngrijorător ca să fie ignorat și mă 
face să îmi pun întrebări nu doar despre ce i-a spus Erica, dar și 
despre ce a descoperit Ingrid pe urmă. Din păcate, niciuna 
dintre ele nu este acum aici ca să îmi dea mai multe detalii. 

Pun jos telefonul Ericăi și îl iau pe al meu. Apoi îi trimit un 
mesaj lui Ingrid, deși sunt sigură că nu îmi va răspunde. O fac 
din disperare, în eventualitatea puţin probabilă ca, din zecile de 
mesaje pe care i le-am trimis în ultimele zile, acesta să fie cel pe 
care-l vede și la care reacţionează. 


Dacă ești undeva pe acolo și vezi mesajul meu, TE ROG, 
răspunde. Am nevoie să vorbesc cu tine despre 
Bartholomeo, Erica și tot ce știi tu despre asta. E important. 


VP - 214 


Îmi așez telefonul cu faţa în jos pe măsuta de cafea, mă afund 
în canapeaua roșie și mă uit în tavan. Spre deosebire de Greta, 
eu nu pot alege ce să văd pe tapet. Văd chipuri, fie că-mi place 
sau nu. 

Chiar în acest moment mă privesc în stare latentă, cu gurile 
întunecate deschise, ca și cum ar încerca să vorbească, să râdă 
sau să cânte. Mișcându-mă nervos sub privirile lor iscoditoare, 
îmi închid ochii. E naiv din partea mea, știu. Doar pentru că eu 
nu le văd, nu înseamnă că ele nu mă pot vedea pe mine. 

Îmi ridic brusc pleoapele când aud bâzâitul telefonului pe 
măsuța din sticlă. 

Am primit un mesaj. 

ÎI deschid, iar trupul îmi înţepeneșşte din cauza șocului când 
văd cine este expeditorul. 

Ingrid. 


Bună, Jules. Te rog, nu te îngrijora. Sunt bine. 


Simt un curent de ușurare care îmi trece prin tot corpul, cald 
și triumfător. 

Am înţeles greșit. Ingrid nu a fost ucisă sau răpită. Și dacă 
absenţa sa are o explicaţie logică, atunci probabil că există una 
și pentru ceea ce i s-a întâmplat Ericăi și lui Megan. 

Însă, am nevoie să știu care este acea explicaţie. 

Îi trimit trei mesaje înapoi, degetele mișcându-mi-se nervoase 
pe ecran. 


Unde te afli? 
Totul este ÎN REGULĂ? 
Ce se întâmplă? 


Trece un minut și nu primesc niciun răspuns. După alte două 
minute, încep să străbat nerăbdătoare camera de zi dintr-un 
capăt în altul. Număr pașii. Ajung la 67 când trei puncte albastre 
își fac apariţia pe ecranul telefonului, clipocind precum un val 
micut. Ingrid își tastează răspunsul. 


În Pennsylvania. Un prieten mi-a găsit un job de chelneriţă. 


Îi zic eu. 
VP - 215 


Mi-am făcut griji. 
De ce nu m-ai sunat sau nu mi-ai scris înapoi? 
De data aceasta, răspunsul vine imediat. 


Mi-am uitat telefonul în autobuz. 


A durat câteva zile ca să-l recuperez. 


Aștept să-mi povestească mai multe, mă pregătesc de o 
rafală de mesaje la fel de înflăcărate și descriptive ca modul în 
care vorbea. Dar când, în sfârșit, ajunge răspunsul, este exact 
opusul. Prea serios și monoton. 


Îmi pare rău pentru confuzie. 
De ce ai plecat fără să-mi spui? 
Nu am avut timp. 
Îmi răspunde Ingrid. 
A fost din scurt. 


Ceea ce spune nu are niciun sens. Am fost la ușa ei chiar cu 
câteva minute înainte să plece. Nu a făcut decât să-mi confirme 
că urma să ne întâlnim în parc, așa cum plănuisem. 

Apoi realitatea mă lovește, înspăimântătoare, drept în faţă - 
aceasta nu este Ingrid. 

Toată ușurarea pe care am simţit-o cu doar câteva clipe mai 
devreme s-a risipit, fiind înlocuită de furnicături ascuţite ce-mi 
pulsează în toate mădularele. 

Vorbesc cu persoana care a făcut-o pe Ingrid să dispară. 

Primul meu gând este să sun la poliţie și să le spun totul. Dar 
adresarea mea și a lui Dylan la poliţie s-a soldat cu rezultate 
dezamăgitoare. Pentru ca poliţia să se implice, am nevoie de 
mai mult decât de o bănuială. 

Am nevoie de dovezi. 


sună-mă. 
Îi scriu. 


VP - 216 


Răspunsul vine instantaneu. 
Nu pot. 
De ce? 
E prea mult zgomot aici. 


Trebuie să am grijă. Suspiciunea mea începe să devină prea 
evidentă. În loc să răspund, strâng cu putere telefonul, degetele 
îngheţându-mi deasupra ecranului. Am nevoie să mă gândesc la 
un mod prin care să o fac pe acea persoană să-și dezvăluie 
adevărata identitate - fără a-și dea seama. 


Care-i porecla mea? 


Îi scriu în cele din urmă. 

Pe ecran apar punctele albastre... dispar... apoi apar din nou. 
Cel care se dă drept Ingrid se gândește. Privesc cum se 
profilează bulinele pe dinaintea ochilor mei și sper din tot 
sufletul ca atunci când va veni răspunsul, să fie cel corect. 

Juju. 

Porecla pe care mi-a dat-o Ingrid în acea zi, în parc. 

Vreau ca acesta să fie adevărul în locul scenariului îngrozitor 
care mi se tot învârte în minte de când vorbesc cu Dylan. 

Răspunsul mult așteptat vine, anunțându-și prezenţa cu un 
bâzâit. 


O întrebare capcană Nu ai nicio poreclă. 


Jules este numele tău real. 


Scot un țipăt și scap telefonul din mână. Un gest rapid, 
tulburat. Ca o lovitură de fulger. Dispozitivul se izbește de podea 
și face o piruetă înainte să aterizeze cu faţa în jos pe covorul din 
sufragerie. Eu stau nemișcată pe canapeaua roșie, inima mi se 
prelinge în stomac ca ceara fierbinte a unei lumânări. 

O singură persoană știe asta. 

Și, cu siguranță, nu este Ingrid. 

E Nick. 


VP - 217 


Capitolul 35 


Telefonul bâzâie din nou, cu un sunet înfundat din cauza 
covorului. 

Rămân unde sunt. Nu am nevoie să văd acest mesaj ca să 
știu adevărul. Am amintirile mele. 

Eu în bucătăria lui Nick, cu braţul cel rănit proaspăt curăţat. El 
pălăvrăgind și întrebându-mă dacă Jules este porecla mea. 

Majoritatea oamenilor cred că e o prescurtare de la Julia sau 
Julianne, însă Jules este chiar numele meu real. 

În afară de Chloe și Andrew, el este singura persoană căreia i- 
am spus povestea din spatele numelui meu. Ce fraieră am fost, 
să mă las fermecată de atenţia lui Nick și să mă pierd în privirea 
lui ademenitoare. 

Telefonul continuă să vibreze. 

De data aceasta, mă mișc, apropiindu-mă cu grijă. Ca și cum 
dintr-odată s-ar fi transformat într-un obiect extrem de 
periculos. În loc să-l ridic, întorc telefonul cu faţa în sus și citesc 
mesajele ratate. 


Jules? 
Mai ești acolo? 


Mă uit insistent la cuvinte când se aude o bătaie în ușă. Una 
singură care mă ia pe neprins de veste și mă face să-mi ridic 
privirea din telefon cu un suspin. 

A doua bătaie se aude la fel de înflăcărată ca și prima, urmată 
de vocea lui Nick. 

— Jules? Ești acasă? 

Ele. 

De cealaltă parte a ușii. 

Aproape de parcă ar fi fost atras de bănuiala mea. 

Nu-i răspund. 

Nu pot. 

Nici nu sunt în stare să spun ceva. E de-ajuns să rostesc un 
singur cuvânt și se va prinde că știu. Totul. 

Mă întorc cu faţa spre ușă, observând felul în care este 
înconjurată de arcada camerei de zi. O ușă într-o altă ușă. 


VP - 218 


Apoi văd lanţul clătinându-se. 

Dedesubt e zăvorul, care nu e tras. 

lar încuietoarea din centrul clanţei e deschisă. 

Ușa este descuiată. 

Sar în picioare și alerg în hol, încercând să fac cât mai puţin 
zgomot cu putinţă. Dacă nu-i răspund, poate Nick va pleca. 

În schimb, bate din nou. Acum sunt în foaier, lângă ușă. 
Sunetul, atât de puternic și de apropiat, mă face să tresar. 

Mă lipesc cu spatele de perete, sperând că Nick nu-mi va 
simţi prezența. Eu clar o simt pe a lui. O învolburare a aerului la 
doar câţiva centimetri distantă. 

Ar putea da buzna înăuntru oricând dacă ar vrea. O apăsare 
pe clanţă ar fi de-ajuns. 

Din fericire, nu face decât să vorbească. 

— Jules, spune el. Dacă ești aici și mă auzi, vreau să-mi cer 
scuze pentru această dimineaţă. N-ar fi trebuit să-ţi neglijez 
îngrijorarea pentru că ai lipsit azi-noapte din apartament. A fost 
egoist din partea mea. 

Cu mâna stângă reușesc să ating clanţa, degetele 
alunecându-mi peste metalul rece. 

— Oricum, mai vreau să știi că m-am simţit foarte bine 
aseară. A fost minunat. Totul. 

Prind încuietoarea între degetul mare și arătător. Ținându-mi 
respiraţia, o întorc, mâna stângă răsucindu-mi-se într-un unghi 
nefiresc. Simt o durere sfâșietoare în încheietura mâinii. 

Apoi în cot. 

Și în umăr. 

Continui să rotesc încuietoarea, milimetru cu milimetru. 

— Cât despre ceea ce s-a întâmplat între noi, ei bine, nu 
vreau să crezi că de obicei trec la această etapă atât de repede. 
A fost... 

Încuietoarea ajunge la locul ei cu un clic. 

Nick aude și se oprește, așteptând să scot un alt sunet. 

Lângă mine, clanţa se mișcă. 

Vrea să vadă dacă ușa e încuiată, mișcând-o în sus și în jos. 

După o altă secundă în care îmi ţin respiraţia, el continuă să 
vorbească. 

— M-am lăsat dus de val. Cred că amândoi am făcut-o. Nu că 
aș regreta asta. Nu regret nimic. Vreau să știi că nu sunt genul 
acela de bărbat. 


VP - 219 


Nick pleacă. Îi aud pașii îndepărtându-se. Totuși, rămân 
locului, fără să mă mișc, de frică să nu se întoarcă. 

Dar am auzit ce-a avut de spus. 

Nu e genul acela de bărbat. 

Și îl cred. 

E cu totul altcineva. 


Capitolul 36 


Pășesc neastâmpărată prin camera de zi, traversând-o în lung 
și-n lat. Afară, noaptea se așterne peste Central Park cu o 
iuțeală tăcută, învăluindu-l în beznă. Podul Bow s-a transformat 
într-o fâșie palidă peste apa întunecată. Este traversat de o 
singură persoană. Nu știe că este privită. 

Așa cum am fost și eu. Doar cu o zi înainte sau două. 

li invidiez ignoranţa. Aș vrea să pot reveni la acea stare 
binecuvântată. 

Dar acum nu mai e cale de întoarcere. 

Merg de la un perete la celălalt, confruntându-mă cu chipurile 
de pe tapet indiferent de direcția în care mă îndrept. 

Fetele acelea. 

Ele știu cine este Nick. 

Au știut dintotdeauna. 

Un criminal cu sânge rece. 

Imi dau seama cât de puţin probabil sună. Știu că e o 
nebunie. Numai faptul că iau în considerare această idee mă 
îngrozește. 

Și totuși, s-a creat un tipar. Al fetelor care vin aici. Toate sunt 
disperate și falite, și fără familie. Apoi ele dispar fără nicio 
înștiințare sau explicaţie. E un scenariu care a fost pus în 
practică de cel puţin trei ori. 

Știu ce trebuie să fac - să sun la poliţie. 

Și ce să le spun? 

Nu am nicio dovadă că Nick i-a făcut ceva lui Ingrid sau Ericăi, 
sau lui Megan. Deși sunt sigură că telefonul lui Ingrid este la el, 
nu înseamnă că poliţia îl va crede dintr-odată vinovat. Și nu mai 
e nimeni care să mă ajute să-i conving. Nu au mai fost alți 


VP - 220 


martori la conversaţia pe care am avut-o cu Ingrid în parc. Doar 
ea cunoaște porecla pe care mi-a dat-o în acea zi. 

Dar dacă rămân aici ar fi un punct fără întoarcere, începutul 
sfârșitului meu. Mama înghițind ultimele pastile. Tata aprinzând 
un chibrit în fața ușii dormitorului. Jane urcând în acel 
Volkswagen Beetle. 

Voi merge la Chloe. Înapoi pe canapeaua ei. Într-un loc în care 
voi fi în siguranţă. 

Îmi iau telefonul și-i trimit un mesaj. 


Trebuie să plec de aici. 
Mă opresc, trag aer adânc, tastez din nou. 
Cred că sunt în pericol. 


Las telefonul din mână, continui să mă plimb prin cameră, 
apoi mă întorc la el cinci minute mai târziu. Chloe nu mi-a citit 
încă mesajul. Așa că o sun, dar îmi intră direct mesageria 
vocală. Abia când îi aud înregistrarea îmi amintesc că e plecată 
din oraș. Tocmai în sălbăticia din Vermont, împreună cu Paul. lar 
eu nu mai am cheia de la apartamentul ei, i-am dat-o în 
dimineaţa în care m-am mutat la Bartholomeo. 

Deci Chloe iese din ecuaţie. 

Asta înseamnă că nu mai am pe nimeni. 

Efectiv nu mai am pe nimeni la care să apelez. 

Singurătatea mă cuprinde ca o mantie. Sunt surprinsă cât de 
izolată am devenit de restul lumii. Fără rude. Fără Andrew. Fără 
colegi de serviciu care ar fi dispuși să mă ajute la nevoie. 

Dar greșesc. 

Îl am pe Dylan. 

El este următorul pe care-l sun. Îmi intră iar mesageria vocală. 
lau în considerare ideea de a-i lăsa un mesaj, dar mă 
răzgândesc. Voi părea nebună. Oricât aș încerca, tot se va simţi. 
Mai bine nu spun nimic, decât să risc să par alienată mintal. 

Dacă nu-i las niciun mesaj, poate se va gândi să mă sune 
înapoi. 

Unica mea opţiune acum este să-mi strâng lucrurile, să merg 
la un hotel și să-mi petrec weekendul acolo până se întoarce 
Chloe. 


VP - 221 


E un plan bun. Și inteligent. Dar apoi totul se destramă după 
ce-mi verific contul bancar și-mi amintesc că am cheltuit acei 
cinci sute de dolari pe deblocarea telefonului Ericăi. 

Mi-au mai rămas doar 27 de dolari care nu îmi ajung nici 
măcar pentru o noapte de cazare. Chiar și dacă aș găsi un motel 
ieftin pe undeva prin Jersey, toate cardurile mele de credit sunt 
la limită și blocate. Nu am cum să fac rost de niciun sfant pentru 
cheltuială, mâncare sau oricare urgențe. 

Am mâinile legate până nu primesc banii pentru prima 
săptămână de locuit în apartament. O mie de dolari. Pe care mi-i 
va înmâna Charlie peste două zile. 

Nu există o altă soluție. 

Ca să pot pleca, trebuie să rămân. 

Mă uit dincolo de hol, înspre foaier, la ușa masivă. Zăvorul și 
lanţul sunt la locurile lor, cum le-am așezat după plecarea lui 
Nick. Și așa vor rămâne. 

Merg în bucătărie, mă așez în genunchi și deschid dulapul de 
sub chiuvetă. Acolo, între săpunul de vase și pungile pentru 
gunoi, stă inofensivă cutia de pantofi pe care a lăsat-o Ingrid în 
urmă. 

O duc în camera de zi și o pun pe măsuţa de cafea. Ridicând 
capacul, văd pistolul Glock și magazia cu cloanţe în aceiași 
poziţie în care le-am lăsat. Le iau pe amândouă, fiind surprinsă 
de cât de ușor este să introduci muniţia într-o armă. Se aude un 
clic ce mă face să mă simt dacă nu puternică, atunci cel puţin 
pregătită. 

Pentru ce, habar n-am. 

Neavând altceva de făcut decât să aștept, mă așez pe 
canapeaua roșie și, cu pistolul în poală, mă uit din nou la tapet. 

lar el se uită înapoi la mine. 

Sute de ochi, nasuri și guri căscate. 

Mai devreme, credeam că acele guri deschise însemnau că 
fețele vorbesc, râd sau cântă. 

Dar acum știu mai bine. 

Acum știu că, de fapt, ele ţipă. 


VP - 222 


ACUM 


Dr. Wagner îmi aruncă o privire uluită și totodată plină de 
neîncredere. 

— Aceasta este o acuzație destul de gravă. 

— Credeţi că mint? s 

— Cred că așa ai văzut tu lucrurile, spune Dr. Wagner. Insă 
asta nu înseamnă că e și adevărat. 

— Dar nu inventez. De ce aș face-o? Nu sunt nebună. Se 
simte agitația din cuvintele mele. O isterie mocnită, în ciuda 
tuturor eforturilor pe care le depun pentru a-mi menține calmul. 
Trebuie să mă credeți. Cel puțin trei persoane au fost omorâte 
acolo. 

— Urmăresc și eu știrile. Nu au mai existat crime la 
Bartholomeo de foarte mult timp. 

— Fiindcă presa n-a aflat încă despre ele. Sunt deghizate, au 
avut grijă să șteargă toate urmele. 

Dr. Wagner își trece o mână prin părul răvășit. 

— În calitate de medic, te pot asigura că este foarte greu să 
ascunzi o crimă. 

— Dar el este foarte deștept, îi spun. 

Bernard, asistentul cu ochi blânzi, își bagă capul pe ușă. 

— Mă scuzati că vă întrerup, zice el. Am găsit asta și m-am 
gândit că lui Jules i-ar plăcea să o aibă în cameră. 

Ține în mână o fotografie cu ramă roșie și sticla crăpată. Un 
ciob a căzut, iar spațiul de sub el arată ca un dinte lipsă. In 
spatele crăpăturilor e o imagine în care sunt trei persoane. 

Tata. Mama. Jane. 

O luasem cu mine atunci când am fugit din Bartholomeo. 
Singurul lucru care am crezut că merită să fie salvat. 

— Unde ai găsit-o? 

— Printre hainele tale, răspunde Bernard. Unul dintre 
lucrătorii medicali le-a adunat chiar de la fața locului. 

Mai aveam ceva cu mine. 

— Unde mi-e telefonul? întreb. 

— Nu am văzut niciun telefon, spune Bernard. Doar hainele 
tale si fotografia aceasta. 

— Dar era în buzunar. 


VP - 223 


— Îmi pare rău. Dacă a fost acolo, nu l-a găsit nimeni. 

Îngrijorarea mi se extinde în piept. Ca un ghem din aluat. Care 
se ridică. Crește. Mă umple în totalitate. 

Telefonul meu e la Nick. 

Asta înseamnă că poate accesa și șterge toate informațiile din 
el. Îmi poate citi toate mesajele, poate vedea pe cine am sunat, 
poate afla ce le-am spus. 

Mai sunt și alții. 

Oameni care cunosc acum ceea ce știu și eu. 

Inclusiv, mă cutremur cu toată ființa, Chloe. 

Îmi apar în minte acele mesaje pe care i le-am trimis și felul în 
care am pus-o în primejdie. 

Acum rolurile ni s-au inversat și Chloe este în pericol. Când 
Nick nu mă va găsi, o va căuta pe ea. Poate că se va preface că 
sunt eu, așa cum s-a prefăcut că este Ingrid. O va atrage în 
cursă. Și Dumnezeu știe ce se va întâmpla atunci. 

— Chloe, strig eu. Am nevoie să o avertizez pe Chloe. 

Încerc să mă dau jos din pat, dar resimt durerea pulsându-mi 
în tot corpul. Mă doare atât de tare, încât mă îndoi și gâfâi ca să 
pot respira. Mi-e greu să inspir din cauza gulerului. II rup și-l 
arunc pe podea. _ 

— Te rog să te întinzi înapoi în pat, spune Bernard. In acest 
moment nu ești în stare să mergi. 

— Nu! Vocea mea răsună dementă între pereții albi. S-a dus 
orice urmă de calm. Acum sunt panica întruchipată. Trebuie să 
vorbesc cu Chloe! O va căuta! 

— Nu poți pleca de aici. Nu în felul acesta. 

Bernard se îndreaptă hotărât către mine, își pune mâinile pe 
umerii mei și mă împinge înapoi în pat. Incerc să opun 
rezistență, lovindu-l cu picioarele și agitându-mi mâinile. Simt 
cateterul din braț ca o înțepătură de meduză. lar atunci când 
flutur din nou mâna, perfuzia se întinde, suportul metalic de 
lângă pat se clatină și cade cu un huruit pe pardoseală. 

Ochii asistentului se întunecă. Acum nu mai sunt prietenoși 
deloc. 

— Potolește-te! mă avertizează el... 

— Dar e în pericol! Continui să mă zbat și să mă zvârcolesc. 
Bernard mă țintuiește de pat imobilizându-mă sub greutatea lui 
considerabilă. Trebuie să mă crezi! Te rog! 


VP - 224 


Simt o Împunsătură în antebraţul stâng, care a și dispărut 
într-o secundă. Uitându-mă de partea cealaltă a patului, îl văd 
pe Dr. Wagner ținând o seringă în mână, cu care tocmai m-a 
înțepat. 

— Te va ajuta să te odihnești, îmi spune el. 

Acum știu sigur că nu mă crede. Mai rău, crede că sunt 
nebună. 

Si din nou, am rămas doar eu, pe cont propriu. 

— Ajutati-o pe Chloe. 

Vocea mi se stinge. Sedativul îşi face efectul. Capul îmi cade 
greoi pe pernă. Când Bernard se îndepărtează, îmi dau seama 
că nu mă pot mișca. 

Mai rostesc o ultimă șoaptă înainte ca medicamentul să preia 
complet controlul. 

— Vă implor. 

Apoi mă cufund din nou în cearșafurile imaculate ca și cum aș 
plonja într-o piscină cu apă caldă, scufundându-mă tot mai 
adânc și mai adânc, până când sunt atât de departe, încât mă 
întreb dacă voi mai ieși vreodată la suprafață. 


VP - 225 


CU O ZI ÎN URMĂ 


Capitolul 37 


Familia mea dansează pe Podul Bow. Eu stau în locul meu 
obișnuit lângă George, privindu-i. Dorindu-mi să pot dansa și eu 
cu ei. Dorindu-mi să fiu cât mai departe posibil de acest loc. 

Parcul este tăcut. Se aude doar sunetul făcut de pașii alor mei 
pe pod, deplasându-se și învârtindu-se în șir indian. Tata este 
primul. Mama stă în mijloc. lar Jane vine din urmă. 

Cu toţii saltă veseli, iar eu le văd capetele luminate din 
interior de niște flăcări minuscule și pâlpâitoare. Ca niște dovleci 
de Halloween. Limbile de foc le ies din gură și le sar în ochi. 
Chiar și așa, ei pot să mă vadă. Din când în când se uită în sus la 
mine cu privirile acelea de foc și îmi dau din mână. Incerc să le 
răspund la salut, dar mâinile îmi sunt ocupate. Nu mi-am dat 
seama până acum. Am fost prea distrasă de părinţi, de sora 
mea și de flăcări. Dar acum chestia din mâinile mele are 
prioritate faţă de carnavalul ce se petrece acolo jos, în 
depărtare. 

E grea, umedă și fierbinte precum chibriturile aprinse pe care 
le ţin uneori în palmă. 

Îmi cobor privirea. 

În palmele făcute căuș ţin o inimă de om. 

Lucește de la sânge. 

Și bate încă. 

Mă trezesc strigând. Sunetul îmi explodează din plămâni, 
zguduind pereţii. Îmi acopăr gura, în caz că mai vine unul. Dar 
apoi îmi amintesc că a fost doar un vis, suspin adânc și-mi iau 
mâna de la gură, studiind-o. Lichidul purpuriu, care mi se 
scurgea mai devreme printre degete, a dispărut. 

Îmi ridic privirea și mă uit în jur. Sunt în camera de zi, 
ghemuită pe canapeaua roșie. Chipurile de pe tapet se holbează 
în continuare la mine și ţipă. Ceasul cu pendul bate ora nouă 
dimineaţa, freamătul umplând întreaga încăpere în care, de 
altfel, e liniște. 

Când mă ridic, ceva îmi alunecă din poală. 

VP - 226 


Pistolul. 

Am dormit cu el alături toată noaptea. Aparent, așa va arăta 
viaţa mea de-acum încolo. Voi dormi îmbrăcată pe o canapea de 
o mie de dolari, ţinând la piept un pistol încărcat. Presupun că ar 
trebui să mă îngrijorez de ceea ce am devenit. Dar sunt alte 
lucruri mai apăsătoare de care să mă preocup. 

Pistolul se întoarce în cutia de pantofi, pe care, la rândul ei, o 
pun la loc sub chiuvetă. Ca o amantă capricioasă, nu mai vreau 
să-l privesc acum după ce l-am avut în preajmă o noapte 
întreagă. 

Mă duc înapoi în camera de zi, îmi iau telefonul, nădăjduind 
cu disperare să găsesc un apel de la Chloe sau Dylan de 
noaptea trecută. Dar nu e niciunul. Văd doar mesajele pe care 
le-am trimis eu. 


Trebuie să plec de aici. 
Cred că sunt în pericol. 


Faptul că telefonul lui Ingrid este la Nick nu poate însemna 
decât un singur lucru: că și pe ea a ucis-o. Un gând teribil. Cu el 
vine și o stare de slăbiciune ce-mi întoarce stomacul pe dos și 
mă face să-mi doresc să mă întind pe podea și să nu mă mai 
ridic niciodată. 

Rezist tentaţiei, pentru că sunt în aceeași situaţie în care se 
afla și ea. O persoană care știe prea multe. O persoană care 
reprezintă o piedică. Singura întrebare acum este cât de multe 
știa /ngrid despre Nick. 

Erica i-a spus ceva. Sunt sigură de asta. l-a împărtășit 
suspiciunea că ceva nu este în regulă la Bartholomeo, iar Ingrid 
a început să cerceteze. Mesajul vocal pe care l-a lăsat Ingrid 
confirmă acest lucru. 

lau telefonul Ericăi de pe măsuţa de cafea, unde a stat toată 
noaptea, și ascult din nou mesajul. 


M-am tot gândit la ceea ce mi-ai spus ieri, aşa că am făcut 
niște săpături. Și ai dreptate. Se întâmplă ceva foarte ciudat 
aici. Încă nu știu exact ce anume, dar sunt din ce în ce mai 
înfricoșată. Sună-mă. 


VP - 227 


Închid ochii, încercând să aranjez evenimentele într-o ordine 
cronologică. Erica a dispărut în noaptea de patru octombrie. 
Ingrid a lăsat acest mesaj cu o zi înainte. Dacă ceea ce a spus 
ea în mesajul vocal este adevărat, atunci Erica și-a dezvăluit 
grijile despre Bartholomeo în ziua precedentă, pe doi octombrie. 

Incep să caut grăbită prin mesajele Ericăi ca să văd dacă am 
omis ceva ce i-ar fi putut trimite ea lui Ingrid în ziua aceea. Nu 
găsesc nimic. Mă întorc la jurnalul de apeluri, făcând la fel cu 
apelurile efectuate. 

Abia atunci văd că Erica a mai pierdut un apel de la Ingrid. 

La puţin timp după prânz. 

Pe data de doi octombrie. 

Ingrid îi lăsase chiar și un mesaj vocal. 


Hei, sunt Ingrid. Tocmai a ajuns bilețelul pe care mi l-ai 
transmis cu ascensorul pentru alimente. Și e super tare, apropo. 
Este ca o scrisoare din vremurile străvechi. Oricum, l-am primit 
și acum sunt confuză. Se presupune că ar trebui să știu cine 
este Marjorie Milton? 


Opresc mesajul vocal, îl deschid din nou și-l ascult mai atent 
de data aceasta. 


Ar trebui să știu cine este Marjorie Milton? 


Îl ascult a treia oară, glasul lui Ingrid îmi invocă o amintire. 
Cunosc acest nume. Mai degrabă l-am citit undeva decât l-am 
auzit. De fapt, l-am văzut scris în acest apartament. 

Mă duc în birou și trag sertarul de jos al pupitrului. Înăuntru 
dau peste teancul de reviste pe care l-am găsit în prima zi când 
m-am mutat la Bartholomeo. Toate acele exemplare din The 
New Yorker, fiecare însemnat cu o adresă și un nume. 

Marjorie Milton. 

Fosta proprietară a apartamentului 12A. 

Nevoia Ericăi de a-i spune lui Ingrid despre ea este un mister 
pentru mine. Marjorie Milton e moartă. Și sunt aproape sigură că 
niciuna dintre ele nu s-a întâlnit vreodată cu ea. Amândouă au 
venit cu mult timp mai târziu după decesul ei. 

Sunt în mișcare din nou, alergând cu viteza luminii pe scări în 
sus spre fereastra dormitorului unde stă George și laptopul meu. 


VP - 228 


Îl deschid și caut pe Google numele Marjorie. Apar zeci de 
rezultate. 
Dau click pe cel mai recent articol scris săptămâna trecută. 


PREȘEDINTA REVINE LA GALA GUGGENHEIM 


Articolul în sine este o publicaţie tipică, dedicată 
evenimentelor mondene. Vorbește despre o strângere de 
fonduri organizată săptămâna trecută la un muzeu, unde 
oamenii de afaceri și soțiile lor trofeu au cheltuit pe o masă mai 
mult decât câștigă marea majoritate a muritorilor de rând într- 
un an de zile. 

Singurul detaliu relevant este menţiunea că vechea 
coordonatoare a evenimentului a revenit după niște probleme 
grave de sănătate, din cauza cărora nu a putut fi prezentă la 
gala de anul trecut. 

Este și o fotografie a unei femei de vreo șaptezeci de ani, 
purtând o rochie de seară neagră și un zâmbet mândru, 
impozant pe faţă. Sub fotografie e trecut numele ei. 

Marjorie Milton. 

Verific din nou data articolului, asigurându-mă că a fost scris 
într-adevăr săptămâna trecută. 

Ceea ce înseamnă doar un singur lucru. 

Marjorie Milton, femeia a cărui deces a eliberat un loc la 
Bartholomeo pentru cel puţin doi locatari temporari, trăiește. 


Capitolul 38 


Mă uit la ceas și oftez. 

E două și șapte minute. 

Sunt trei ore de când stau pe aceeași bancă din Central Park. 
Mi-e foame, sunt obosită și am mare nevoie să fac o baie. 
Totuși, prefer să stau aici decât să mă duc înapoi la 
Bartholomeo. În acest moment, accept cu statornicie tot ce îmi 
este dat să îndur. 

În spatele meu se întinde parcul. În faţă, chiar peste drum, se 
află blocul de apartamente în care locuiește în prezent Marjorie 
Milton. 


VP - 229 


La fel ca și celelalte detalii pe care le știu despre doamna 
Milton, i-am găsit adresa online. Se pare că în Manhattan până și 
persoanele putred de bogate figurează uneori în cartea de 
telefoane. 

Am aflat că prietenii îi spun Margie. Că este fiica unui director 
de companie petrolieră și văduva unui investitor. Are doi fii care, 
nu mă miră, au devenit unul director de companie petrolieră și 
celălalt investitor. Mai are și un căţel Yorkie pe nume Prinţesa 
Diana. lar, pe lângă strângerile de fonduri scumpe, organizate la 
muzeu, donează sume generoase spitalelor de copii, asociaţiilor 
pentru animale și Societăţii Istorice din New York. 

Însă cel mai preţios lucru pe care l-am aflat este că Marjorie 
Milton e bine și trăiește. Încă din 1943. 

Unele informaţii, cum ar fi locul de trai, le-am descoperit până 
să ies din Bartholomeo. Dar pe majoritatea le-am adunat cât am 
stat pe bancă. Aproape că nu am observat când s-a scurs 
timpul, fiind absorbită în întregime de cercetarea minuțioasă 
despre viaţa și activitatea lui Marjorie Milton. 

Sunt aici în speranţa că Marjorie va ieși în cele din urmă afară 
să își scoată cățelușa Prințesa Diana la plimbare. Conform unui 
articol publicat despre ea acum trei ani în revista Vanity Fair, 
acesta este unul dintre ritualurile zilnice care-i aduc o deosebită 
plăcere. 

După ce o întâlnesc, voi putea să o întreb nu numai de cea 
plecat de la Bartholomeo, care se află la numai zece străzi 
distanță de adresa ei actuală, ci și de ce oamenii care încă 
locuiesc în Bartholomeo pretind că este moartă. 

Așteptând, îmi verific încontinuu telefonul să văd dacă am 
primit vreun răspuns de la Chloe sau Dylan. Intr-un sfârșit, la 
două și jumătate, o femeie mărunţică în pantaloni maronii și o 
jachetă turcoaz iese ținând în lesă un căţel Yorkie. 

Marjorie. 

Am văzut destule fotografii cu ea ca să o recunosc. 

Sar de pe bancă și mă grăbesc să traversez strada, 
apropiindu-mă de doamna Milton imediat ce Prinţesa Diana 
zăbovește să-și facă nevoile la un copac Topiary de lângă ușa 
principală a clădirii vecine. Fac câţiva pași în spatele ei și-i spun: 

— Mă scuzati... 

Ea se oprește și se întoarce către mine. 

— Da? 


VP - 230 


— Dumneavoastră sunteţi Marjorie Milton? 

— Eu sunt, spune ea în timp ce Prinţesa Diana o trage de lesă, 
dornică să-și lase amprenta pe următorul copac. 

— Ne cunoaștem? 

— Nu, dar eu locuiesc la Bartholomeo. 

Marjorie mă analizează din cap până-n picioare, 
categorisindu-mă clar ca fiind plătită să locuiesc acolo, și nu ca 
un locatar permanent. Port aceleași haine de ziua trecută, și 
asta se vede. Nu am făcut duș. Nu m-am aranjat. Înainte să vin 
să-i supraveghez blocul, am trecut doar peste minimul necesar. 
Mi-am pieptănat părul și m-am spălat pe dinţi. 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu mine, zice ea. 

— Și dumneavoastră aţi locuit acolo, îi răspund. Cel puţin, așa 
mi s-a spus. 

— Ai fost prost informată. 

E pe cale să se întoarcă și să plece când îmi duc mâna la 
buzunarul jachetei și scot o copie a revistei The New Yorker, 
îndesată în interior. Îi arăt eticheta cu adresa. 

— Dacă vreţi ca cineva să vă creadă, ar fi trebuit să vă luaţi și 
revistele atunci când aţi plecat. 

Marjorie Milton se uită lung la mine. 

— Cine ești și ce vrei? 

— Sunt persoana care locuiește în apartamentul care a fost al 
dumneavoastră. Doar că mi s-a spus că aţi murit și mi-aş dori 
tare mult să știu de ce. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, se eschivează Marjorie. Nu 
am deţinut niciodată acel apartament. Doar am locuit acolo 
pentru o scurtă perioadă de timp. 

Continuă să se plimbe pe trotuar, cățelul Yorkie zburdând la 
câțiva pași înaintea ei. Eu vin din urmă, nemulțumită de 
răspunsurile pe care le-am primit. 

— Cât aţi locuit acolo? 

— Asta nu este treaba ta. 

— Cei plătiţi să locuiască acolo dispar, îi spun. Inclusiv tânăra 
care a stat în apartamentul 12A înaintea mea. Dacă știți ceva 
despre asta, trebuie să-mi spuneți acum. 

Marjorie Milton se oprește brusc, luând-o prin surprindere pe 
Prinţesa Diana și aproape sufocând-o cu lesa. Câinele este forțat 
să se întoarcă câţiva pași înapoi când stăpâna sa se învârte ca 
să mă confrunte. 


VP - 231 


— Dacă nu mă lași în secunda aceasta în pace, o sun pe Leslie 
Evelyn, mă ameninţă Marjorie. Și crede-mă, nu îţi dorești una ca 
asta. Am locuit acolo, după cum știi deja, dar nu îţi voi spune 
nimic mai mult. 

— Nici dacă dispar oameni nevinovaţi? îi zic. 

Se uită în altă parte, rușinată. După care îmi răspunde încet: 

— Nu ești singura care are reguli de respectat. 

Apoi pleacă, târând-o pe Prinţesa Diana după ea. 

— O clipă, îi strig. Ce fel de reguli? 

O prind de mâneca jachetei, încercând să o ţin pe loc, 
disperată să aflu măcar o fărâmă de informaţie. Când Marjorie 
se trage din strânsoarea mea, braţul îi iese din mânecă și haina i 
se deschide, scoțând la iveală o bluză albă dedesubt, de care 
este agăţată o broșă minusculă. 

Din aur. 

În forma cifrei opt. 

li dau drumul la haină, iar Marjorie își vâră deranjată braţul în 
mânecă. Înainte să-și încheie jacheta, mă mai uit o dată la 
broșă. 

Nu este cifra opt. 

E un uroborus. 


Capitolul 39 


Două ore mai târziu ajung în secţiunea principală a Bibliotecii 
Publice din New York, un loc spațios și luminos, înțesat cu 
vizitatori dornici de lectură. Soarele de după-amiază târzie trece 
pe lângă ferestrele arcuite. Nori pufoși, rozalii împodobesc 
picturile murale de pe tavan. De ele atârnă candelabrele ce 
proiectează cercuri de lumină peste mesele lungi, aliniate în 
șiruri ordonate. 

Mă cuprinde neliniștea în timp ce contemplu teancul de cărți 
din fata mea. Este o senzaţie întunecată care mă învăluie cu 
desăvârșire. Mi-aș dori să fie din cauza cărților. Volume vechi, 
prăfuite, despre simboluri și înțelesurile lor. Dar această 
senzaţie de rău augur mă urmărește încă din clipa în care am 
zărit accesoriul neobișnuit din pieptul lui Marjorie Milton. 

Un șarpe înghiţindu-și coada. 


VP - 232 


La fel ca în tabloul din apartamentul lui Nick. 

Nu i-am mai spus nimic lui Marjorie după ce l-am văzut. Broșa 
și posibila ei semnificaţie m-au lăsat fără cuvinte. Pur și simplu 
m-am dat într-o parte, dându-i voie să-și continue plimbarea cu 
prietenul ei patruped. Am mers înainte, ca și cum simplul act de 
a pune un picior în faţa celuilalt m-ar fi ajutat cumva să unesc 
toate piesele din capul meu și să le fac să capete sens. 

Dispariţiile, Nick, șederea scurtă a doamnei Milton la 
Bartholomeo. Există o legătură strânsă între ele. Sunt sigură de 
asta. Un uroborus atât de sinistru. 

De aceea am ajuns la bibliotecă, pășind apăsat către biroul de 
asistenţă și spunând: 

— Am nevoie de cât mai multe cărți despre simbolistică. 

Acum stau nedumerită în fața unor zeci de titluri. Sper ca cel 
puţin unul dintre ele să mă ajute să înțeleg semnificaţia din 
spatele uroborusului, atunci poate voi avea o idee mai bună 
despre ceea ce se întâmplă la Bartholomeo. 

lau o carte din vârful mormanului și-o deschid la cuprins, 
căutând ceva despre uroborus. Fac același lucru și cu celelalte 
până când ajung să deschid vreo douăsprezece cărți și să le 
întind pe masă. Aranjamentul oferă o galerie de imagini ale 
uroborusului în nenumăratele sale întrupări. Unele sunt doar 
niște desene simple, alcătuite din linii. Altele sunt gravuri 
elaborate, tivite cu coroane, aripi și simboluri în interiorul 
cercurilor formate de șarpe. Hexagrame. Litere grecești. Cuvinte 
scrise în limbi necunoscute. Volumul mare și varietatea lor mă 
copleșesc. 

Aleg o carte la întâmplare - un manual actualizat al 
simbolisticii - și citesc introducerea. 

Uroborusul este un simbol străvechi înfățișând un șarpe sau 
un dragon care își mănâncă propria coadă, formând un cerc 
perfect sau uneori cifra opt. Originar din Egiptul antic, simbolul a 
fost adoptat de fenicieni și mai târziu de greci, unde și-a 
câștigat numele utilizat până în ziua de azi - Uroborus, care în 
traducere înseamnă „Cel care-și mănâncă coada”. 

Prin acest act de autodistrugere, șarpele își controlează de 
fapt destinul, mâncându-se pe sine - ceea ce îi va cauza 
moartea - și hrănindu-se în același timp, ceea ce-i dă viaţă. Și 
tot așa, la nesfârșit. 


VP - 233 


O reprezentare simbolică a creării cercului, uroroborusul a 
fost asociat unui număr divers de culte religioase, în special 
alchimiei.  Înfăţișarea unui șarpe  devorându-se pe sine 
simbolizează renașterea și natura ciclică a universului. Creaţia 
care se naște din distrugere. Viaţa care se ridică din moarte. 

Mă holbez la pagină. Cuvinte-cheie răsar din grămadă, ieșind 
în evidenţă ca și cum ar fi fost îngroșate și subliniate cu roșu. 

Creația care se naște din distrugere. 

Viața care se ridică din moarte. 

Toate într-un cerc neîntrerupt. Din nou și din nou, pentru 
totdeauna. 

lau un alt titlu și îl răsfoiesc până când dau peste o imagine a 
unei cărţi de tarot”. 

Magicianul, 

Înfăţișează un bărbat într-o robă stacojie care stă în faţa unui 
altar, ridicând o baghetă spre cer cu mâna dreaptă, iar cu mâna 
stângă arătând către pământ. Deasupra capului său se vede 
cifra opt așezată ca o aură dublă. 

Un uroborus. 

De asemenea, mai are unul în jurul taliei, diferit de cel de sus. 
Un șarpe care își mănâncă propria coadă. 

Altarul conţine patru obiecte - un toiag, o sabie, un scut 
împodobit cu o stea și un pocal din aur. 

Mă aplec mai mult, examinându-le pe fiecare în parte. 

La o analiză și mai detaliată, realizez că steaua de pe scut nu 
este doar o simplă stea. Liniile ei drepte, interconectate, 
formează patru puncte distincte, toate înconjurate de cercul 
scutului. 

O pentagramă. 

Cât despre cupa din aur, pare a fi mai puţin un pocal și mai 
mult un vas ceremonial. 

Un potir”. 

Văzându-l lângă pentagramă, un clinchet de clopot îmi răsună 
în adâncurile memoriei. Mă ridic de la masă, lăsând cărţile 
deschise și mă duc înapoi la biroul de asistenţă, făcând apel la 


19 Tarot - set de cărţi, folosit la mijlocul sec. XV în diferite părţi ale Europei pentru 
jocuri. Pe la sfârșitul sec. XVIII unele dintre ele au început să fie utilizate pentru 
practicile oculte. 

11 Potir - cupă de metal (preţios) întrebuințată din cele mai vechi timpuri în diverse 
ritualuri. 


VP - 234 


același bibliotecar exasperat care mă ajutase mai devreme. Se 
înfioară când mă vede. 

— Câte cărţi aveţi despre satanism? îl întreb. 

Acum se crispează de-a binelea. 

— Nu știu cu exactitate. Multe? 

— Daţi-mi-le pe toate. 

Până pe la cinci treizeci le primisem, dacă nu pe toate, atunci 
cel puțin o marte parte din ele. Șaisprezece cărţi stau acum 
așezate în faţa mea, înlocuindu-le pe cele despre simbolistică. 
Sortez noul teanc de cărţi, deschizându-le la cuprins și căutând 
printre titluri, cu speranţa că unul îmi va sări în ochi. 

Într-un sfârșit unul îmi atrage într-adevăr atenţia. Este un titlu 
dintr-un manual științific intitulat: „Diavolul modern: Satanismul 
în Lumea Nouă”. 

Maria Damyanov. 

Îmi amintesc de ea dintr-un articol pe care l-am citit despre 
trecutul tragic al clădirii Bartholomeo. Toţi acei servitori morţi, 
fantomele lor și presupusul omor a slujitoarei Corneliei Swanson. 
Unul dintre motivele pentru care Cornelia părea atât de vinovată 
era din cauza că a trăit odată cu Damyanov, un lider ocult. 

Le Calice D'Or sau Potirul de Aur. 

Așa se numea gruparea adepților săi. 

Dau înapoi o sută de pagini și găsesc un pasaj despre Maria 
Damyanov. 

Vremurile grele îi fac pe mulţi să caute mângâiere în propria 
lor credință, iar pe alţii îi forțează să ia în considerare opţiunea 
de a apela la un Mesia satanic, în special în timpurile marcate 
de război și ciumă. Damyanov credea în teoria conform căreia, 
după ce a creat cerul și pământul, Dumnezeu și-a abandonat 
creaţiile, permiţând haosului să pună stăpânire pe ele. Pentru a 
îndura acest haos, Damyanov și-a sfătuit adepţii să apeleze la o 
zeitate mai puternică, Lucifer, care însă nu putea fi chemat cu 
simple rugăciuni, ci cu sânge. Astfel au început ritualurile în care 
tinere femei ar fi fost sacrificate, iar sângele lor adunat într-un 
potir de aur și vărsat peste o flacără. 

Câţiva ani mai târziu, unii adepţi deziluzionaţi au sugerat 
practici și mai oribile în scrisorile trimise către prieteni și 
confidenţi. Cineva a scris că Damyanov pretindea că sacrificarea 
unei tinere într-o noapte cu lună albastră l-ar invoca chiar pe 
Lucifer în carne și oase, care le-ar dărui celor prezenţi sănătate 


VP - 235 


și avere nemărginită. Autorul scrisorii a declarat ulterior că nu a 
fost niciodată martorul unei asemenea practici, spunând că era 
cel mai probabil o poveste plăsmuită pentru a-i păta reputaţia 
lui Damyanov. 

După arestarea Mariei Damyanov din pricina imoralităţii, la 
finele anului 1930, Le Calice D'Or s-a destrămat, iar Damyanov 
a dispărut din vizorul publicului. Nu se știe pe unde a trăit după 
1931. 

Recitirea pasajul nu a făcut decât să-mi intensifice starea de 
neliniște. Încerc să-mi amintesc detaliile despre cazul Corneliei 
Swanson. Numele slujitoarei sale era Ruby. Asta îmi aduc 
aminte. Uciderea sângeroasă a lui Ruby. A fost tăiată și i s-au 
scos organele. Așa ceva e greu de uitat. După cum este și faptul 
că acea crimă a avut loc în noaptea de Halloween. Cunosc chiar 
și anul: 1944. 

Îmi iau telefonul și găsesc un site care îţi arată fazele lunii 
pentru fiecare perioadă din an. Se pare că de Halloween în 1944 
cerul a fost luminat de lună plină. 

O lună albastră. 

Mâinile încep să-mi tremure, îngreunându-mi căutările. De 
data aceasta tastez un singur nume. 

Cornelia Swanson. 

Imediat apar o serie de articole, fiecare dintre ele gravitând în 
jurul aceluiași subiect. Dau click pe unul și sunt întâmpinată de 
o fotografie a infamei doamne Swanson. 

Mă uit la imagine, iar lumea se întoarce cu susul în jos, ca și 
cum biblioteca s-ar fi înclinat brusc. Mă prind de marginea 
mesei, ţinându-mă să nu cad. 

Fotografia la care mă uit este una pe care am mai văzut-o. O 
femeie de o frumuseţe nemaiîntâlnită, cu trăsături bine 
conturate, într-o rochie de satin și mănuși de mătase. Are pielea 
fină, fără cusur și părul negru ca noaptea fără lună. 

Am văzut-o în albumul cu poze din apartamentul lui Nick. Deși 
a recunoscut femeia, nu i-a menţionat niciodată numele. 

Dar acum știu. 

E Cornelia Swanson. 

Și nepoata ei nu este nimeni alta decât Greta Manville. 


VP - 236 


Capitolul 40 


Îi trimit un mesaj lui Dylan din bibliotecă. 
Sună-mă URGENT! Am găsit ceva! 


După ce trec cinci minute și văd că nu-mi răspunde, mă 
hotărăsc să-l sun eu. Începe să se contureze o ipoteză. Una pe 
care am nevoie să o împărtășesc cu cineva, chiar dacă risc să 
fiu considerată nebună, deși nu sunt. 

În acest moment, nebunia ar fi o binecuvântare. 

Afară, mă sprijin de picioarele unuia dintre leii de piatră ai 
bibliotecii și formez numărul lui Dylan. Îmi intră din nou 
mesageria vocală. Îi las un mesaj, șoptind grăbită în telefon. 

— Dylan, unde ești? Am făcut cercetări despre unii locatari de 
la Bartholomeo. Și nu sunt ceea ce pretind a fi. Cred - cred că 
știu ce se întâmplă și e al naibii de înspăimântător. Te rog, sună- 
mă înapoi imediat ce primești acest mesaj. 

Închei apelul și mă uit la cer. Luna a apărut deja, plină și 
orbitoare, și atârnă atât de jos, străpunsă de vârful ascuţit al 
Clădirii Chrysler. 

Când eram mici, eu și cu Jane iubeam lunile pline și felul în 
care lumina lor se revărsa prin geamul dormitorului. Uneori 
așteptam până ce părinţii mergeau la culcare și stăteam în 
strălucirea albă ca de gheaţă, scăldându-ne în razele nopții. 

Amintirea aceasta este umbrită acum după ce am citit ce se 
presupune că făceau membrii Potirului de Aur pe timp de lună 
plină. La fel este și Bartholomeo, o altă frântură pătată din 
trecutul meu cu Jane. 

Dau să intru înapoi în bibliotecă, când îmi sună telefonul pe 
care-l ţin strâns în mână, degetele albindu-mi-se de la atâta 
încordare. 

Dylan mă sună în sfârșit. 

Dar, când răspund la telefon, aud un glas necunoscut. La 
celălalt capăt al firului este o femeie cu o voce întrebătoare. 

— Cine e? Jules? 

— Da. 

Pauză. 

— Jules, sunt Bobbie. 


VP - 237 


— Cine? 

— Bobbie. De la adăpost. 

Și atunci îmi amintesc. Bobbie, femeia aceea amabilă și 
drăguță cu care am vorbit acum două zile. 

— Ce mai faci, Bobbie? 

— Mă ţin și eu pe linia de plutire. O nouă zi, gânduri noi. 
Prostii de-ale lui Eleanor Roosevelt. Dar, oricât de mult mi-ar 
plăcea să pălăvrăgesc, nu de asta te-am sunat. 

Pulsul, care abia începea să mi se mai domolească, o ia din 
nou razna. Sângele îmi gonește sălbatic prin vene. 

— Ai găsit-o pe Ingrid? 

— Posibil, spune Bobbie. Tocmai a venit o fată. Seamănă mult 
cu cea din fotografia pe care mi-ai dat-o. Dar există și 
probabilitatea să nu fie ea. Arată mai zdrențuită acum decât în 
poză. Sinceră să fiu, Jules, arată ca o mortăciune adusă de o 
pisică. 

— A zis cumva că o cheamă Ingrid? 

— Nu prea vorbește. Am încercat să mă împrietenesc cu ea, 
dar fără succes. Mi-a spus doar să mă duc naibii. 

Nu pare a fi Ingrid, dar, pe de altă parte, nici n-aș putea să-mi 
imaginez prin ce a trecut în ultimele zile. 

— Ce culoare are părul ei? 

— Negru, răspunde Bobbie. Vopsit. Complet aiurea. A omis 
câteva porțiuni din spate. 

Strâng și mai mult telefonul în mână. 

— Unde este? O poţi vedea acum? 

— Mda. Stă pe un pat, cu picioarele trase la piept și nu 
vorbește cu nimeni. 

— Părţile nevopsite de păr, îmi poţi spune ce culoare au? 

— Stai să mă uit. Glasul lui Bobbie devine tăcut în timp ce se 
îndepărtează de telefon ca să vadă mai bine. Da, au o culoare... 

— Ce culoare? 

Imi ţin respiraţia, pregătindu-mă de o nouă dezamăgire. Date 
fiind experiențele mele anterioare, am ajuns să mă aștept la 
asta. 

— Pare a fi un albastru, spune Bobbie. 

Expir. 

Este Ingrid. 

— Bobbie, am nevoie să-mi faci o favoare. 

— Pot încerca. 


VP - 238 


— Nu o lăsa să plece, îi spun. Până când nu ajung eu acolo. Fă 
tot ce poţi ca să o ţii pe loc. Ține-o la modul cel mai direct, dacă 
trebuie. Vin cât de repede pot. 

Apoi mă pornesc, grăbindu-mă să cobor scările bibliotecii și să 
o iau pe Strada 42. Adăpostul se află la zece cvartale distanță 
înspre nord și alte câteva înspre vest. Printr-o combinaţie de 
jogging, mers rapid și nerespectarea intenţionată a 
semafoarelor, ajung în douăzeci de minute. 

Bobbie mă așteaptă afară. Imbrăcată cu același cardigan și în 
aceiași pantaloni kaki în care se duce la muncă. Se ţine la 
distanță de cercul de fumătoare pe care l-am văzut acum două 
zile. 

— Nu-ţi face griji, e tot înăuntru, mă anunţă. 

— A mai zis ceva? 

Bobbie dă din cap. 

— Nu. Ține totul pentru ea. Pare speriată. 

Intrăm în clădire. Prezenţa familiară a lui Bobbie îmi permite 
să trec fără probleme de femeia de la recepţie care stă în 
spatele geamului zgâriat. In seara aceasta, sala de gimnastică 
transformată în adăpost e mult mai aglomerată decât în după- 
amiaza în care am vizitat-o pentru prima dată. Aproape fiecare 
pat este ocupat. lar cele libere au fost deja rezervate cu valize, 
pungi de gunoi și perne murdare. 

— Vite-o, spune Bobbie arătând în direcția unui pat din 
porţiunea mai îndepărtată a sălii. Stând pe o saltea jerpelită, cu 
genunchii strânși la piept, o văd pe Ingrid. 

Nu doar părul i s-a schimbat în ultimele trei zile, întreaga sa 
înfățișare este mult mai întunecată și mai neîngrijită. A devenit 
o umbră a ceea ce a fost cândva. 

Părul, acum de culoarea cărbunelui, cu excepția acelei pete 
de albastru pal, îi atârnă în șuviţe neglijente. E îmbrăcată în 
aceeași cămașă și aceeași pereche de blugi pe care i-a avut 
ultima dată când am văzut-o, deși acum sunt într-o stare 
deplorabilă de la atâta purtat. Faţa îi este mai curată, dar 
bolnăvicioasă și uscată, ca și cum ar fi petrecut prea mult timp 
afară. 

Ingrid mă privește la rândul ei. În ochii injectaţi apare o urmă 
de recunoaștere. 

— Juju? 


VP - 239 


Sare din pat și aleargă spre mine, strângându-mă într-o 
îmbrățișare puternică și totodată temătoare. 

— Ce faci aici? mă întreabă, fără a mă elibera din strânsoare. 

— Te caut pe tine. 

— Ai plecat de la Bartholomeo, nu-i așa? 

— Nu. 

Ingrid îmi dă drumul din îmbrăţișare și face câţiva pași înapoi, 
privindu-mă în ochi cu o suspiciune vădită. 

— Spune-mi că nu au ajuns la tine. Jură-mi că nu ești una de-a 
lor. 

— Nu sunt, o liniștesc eu. Am venit aici ca să te ajut. 

— Nu poţi. Este prea târziu. Ingrid se prăbușește pe cel mai 
apropiat pat, acoperindu-și fața cu mâinile. Mâna stângă îi 
tremură, scăpată de sub control. Chiar și când o apucă cu mâna 
dreaptă, continuă să tremure, degetele murdare răsucindu-i-se 
într-un unghi nefiresc. 

— Juju, trebuie să pleci de acolo. 

— Asta plănuiesc, îi zic. 

— Nu. Trebuie să o faci acum, îmi spune Ingrid agitată. Fugi 
cât de repede poţi tu. Nu știi cine sunt oamenii aceia. 

Doar că... știu. 

Cred că am știut dintotdeauna, dar nu am fost în stare să 
înţeleg pe deplin. 

Acum însă, toate informaţiile pe care le-am adunat în ultimele 
două zile încep să capete sens. Ca o fotografie scoasă de la 
developat. Imaginea de ansamblu prinde formă, ivindu-se din 
întuneric și dezvăluind adevărul terifiant. 

Știu exact cine sunt oamenii aceia. 

Potirul de Aur într-o nouă versiune a sa. 


Capitolul 41 


La insistențele lui Ingrid, mergem într-un loc retras, ca să 
vorbim. 

— Nu vreau să fim auzite, îmi explică ea. 

La adăpost, asta înseamnă să pui stăpânire pe fostul vestiar 
al bărbaţilor. După ușă, Bobbie stă de pază, blocând accesul 
oricui ar încerca să intre. Înăuntru, Ingrid și cu mine trecem pe 


VP - 240 


lângă rândurile de dulăpioare goale și cabine de duș care nu au 
mai fost utilizate de ani buni. 

— Nu m-am mai spălat ca lumea de trei zile, spune Ingrid, 
uitându-se cu nostalgie la una dintre cabine. Ultima oară am 
folosit baia unei prostituate din Port Authority, și asta s-a 
întâmplat ieri dimineață. 

— Acolo ai fost în tot acest timp? 

Ingrid se trântește pe o bancă ponosită. 

— Am fost peste tot. Port Authority. Grand Central. Penn 
Station. Peste tot unde sunt mulţi oameni. Fiindcă mă caută, 
Juju. Știu că o fac. 

— Te înșeli. 

— Nu poţi ști asta cu certitudine. 

— Ba da, deoarece... 

Mă opresc înainte să termin restul propoziției. 

Deoarece eu sunt singura care te-a căutat. 

Asta era să spun. Dar acum știu că e o minciună. Și ei au 
căutat-o. 

Prin mine. 

Decât să facă ei toată treaba murdară, m-au pus pe mine să o 
fac. De aceea Greta Manville mi-a sugerat locuri în care să caut. 
De aceea Nick m-a coborât cu ascensorul pentru alimente ca să 
scotocesc prin apartamentul 11A, sperând că voi găsi ceva util. 
Probabil tot de aceea s-a și culcat cu mine. Ca să-l plac, ca să 
mă ţină aproape și să afle tot ce am descoperit. 

Presupun că a hotărât să se dea drept Ingrid în mesaje după 
ce au înțeles că știam prea multe. Până atunci erau pregătiţi să- 
și reducă pierderile în ceea ce o privea pe Ingrid. 

— Dacă erai atât de speriată că puteai fi găsită, de ce nu ai 
luat un autobuz sau un tren ca să pleci din oraș? 

— E destul de greu când nu ai bani, spune Ingrid. lar eu 
aproape că nu mai am nimic. Am mâncat din gunoaie. A trebuit 
să fur până și prostia asta de vopsea de păr. lar puţinii bani care 
mi-au mai rămas sunt de la cerșit și de la strâns monezi din 
fântâni. Am adunat până acum vreo doisprezece dolari. Dacă o 
țin tot așa poate voi avea destui ca să pot pleca din ţară după 
vreo zece ani. Pentru că asta trebuie să facem, Juju. Să mergem 
într-un loc unde să nu ne găsească. Doar așa putem scăpa de ei. 

— Sau am putea merge la poliţie, îi sugerez eu. 


VP - 241 


— Și ce să le spunem? Că o adunătură de bogaătași de la 
Bartholomeo îl venerează pe diavol? Sună teribil de ridicol 
numai când o rostesc cu voce tare. 

Deși exact asta cred eu că se întâmplă. Pun afișe discrete în 
ziare și pe internet, ademenind oameni în clădire cu 
promisiunea că le vor da bani și un loc în care să stea. Oameni 
ca mine, Ingrid și Dylan. 

Fiecare dintre noi am ajuns la Bartholomeo de bunăvoie. Dar, 
odată ajunși acolo, regulile ne-au ţinut captivi. 

— Cum ţi-ai dat seama de ceea ce se întâmplă la 
Bartholomeo? 

— Erica a început cu toată povestea asta, spune Ingrid. Am 
mers în parc, așa cum am mers și cu tine, și mi-a zis că a 
descoperit că persoana care locuise în apartamentul 12A 
înaintea ei nu e moartă, așa cum i se spusese. Și asta a îngrozit- 
o puțin. Așa că am făcut niște cercetări despre Bartholomeo și 
am aflat niște chestii uluitor de ciudate care s-au petrecut acolo. 
Asta a speriat-o pe Erica extrem de tare. lar, când a plecat, am 
presupus că a făcut-o pentru că se simţea prea înfricoșată ca să 
mai rămână. Dar apoi, după câteva zile, a venit Dylan și m-a 
întrebat dacă nu primisem vești de la ea. Și abia atunci am 
suspectat că era altceva la mijloc. 

Povestea ei seamănă mult cu a mea. Noua ei prietenă 
dispăruse: a început să creadă că se petrecea ceva neobișnuit și 
a decis să afle ce anume. Insă mi-a luat-o înainte cu 
descoperirea legăturii dintre Greta Manville și Cornelia Swanson. 

— Am întâlnit-o pe Greta în hol când aveam interviul cu 
Leslie, spune Ingrid. Și m-am gândit că e incredibil să stai în 
aceeași clădire cu un scriitor, știi? La început, am crezut că e 
drăguță. Mi-a dat chiar și un exemplar semnat al cărții sale. Dar 
când am citit despre Cornelia Swanson și am observat 
asemănarea, am știut ce se întâmplă. 

— Și ai mers direct la Greta pentru a afla mai multe detalii, 
adaug eu. Așa mi-a zis. 

— Bănuiesc că a omis partea cu amenințarea că mă dă afară 
din clădire dacă mai vorbesc vreodată cu ea. 

Detaliul acesta nu a fost menţionat desigur, nici măcar atunci 
când Greta mi-a povestit despre viaţa sa de la Bartholomeo. 
Apartamentul în care stau a fost al ei, ceea ce înseamnă că la 
un moment dat a fost de asemenea și al Corneliei Swanson. 


VP - 242 


E același apartament în care și-a ucis servitoarea. 

Doar că nu a fost o simplă crimă. 

A fost un sacrificiu. 

Îndeplinirea promisiunii faţă de uroborus. 

Creaţia care se naște din distrugere. 

Viaţa care se înalţă din moarte. 

E posibil ca Ruby să fi fost prima, dar mi se face rău la gândul 
că Erica a fost ultima. Încerc să nu mă gândesc la câte victime 
au mai existat între ele. Vom avea destul timp să revenim la 
acest subiect mai târziu. Acum am nevoie să mă concentrez 
asupra planului meu de evadare - trebuie să scap din locul acela 
într-un mod care să nu stârnească nici cea mai mică suspiciune. 

— Ce s-a întâmplat după ce ai vorbit cu Greta? 

— Am știut că nu mai vreau să stau acolo, asta cu siguranţă. 
Ingrid se ridică în picioare și își face drum către șirul de chiuvete 
amplasate de-a lungul peretelui. Deschide unul dintre robinete 
și își stropește fața cu apă. Atunci aveam două mii de dolari 
primiţi pentru că locuiam în apartament. Îndeajuns ca să plec 
departe de acel loc. Dar, totodată, știam că urma să primesc și 
mai mulţi bani dacă rămâneam. 

Banii. Fluturaţi în fața noastră la sfârșitul fiecărei săptămâni. 
Încă o modalitate prin care Bartholomeo ne ţinea captivi între 
pereţii săi, la fel cum m-a ţinut pe mine o noapte în plus. 

— M-am hotărât să rămân, recunoaște Ingrid. Nu știam pe câ 
timp. Poate încă o săptămână. Poate două. Dar am vrut să m 
simt în siguranţă, așa că am... 

— Cumpărat un pistol. 

Ingrid mă privește prin oglinda de deasupra chiuvetei, cu 
sprâncenele arcuite. 

— Așadar, l-ai găsit. Bine. 

— Da. Însă nu pot să înţeleg de ce l-ai lăsat acolo. 

— Deoarece s-a întâmplat ceva, spune Ingrid cu vocea tot mai 
stinsă. Și dacă-ţi spun ce anume, mă vei uri pe vecie. 

Mă apropii de ea lângă chiuvetă. 

— N-o voi face. Promit. 

— Ba da, mă contrazice Ingrid, folosind un prosop de hârtie ca 
să se șteargă la ceafă. Și o merit din plin. 

— Ingrid, spune-mi odată. 

— Pistolul acela m-a costat toţi banii pe care-i aveam. Cele 
două mii pe care le pusesem deoparte. S-au dus pe apa 


t 


> 


VP - 243 


sâmbetei. Pocnește din degete și îi pot vedea urmele de ojă 
albastră de pe unghii. Așa că am întrebat-o pe Leslie dacă aș 
putea primi ceva bani în avans. Nu mult. Doar plata pe o 
săptămână. Mi-a spus că nu e posibil. Dar apoi mi-a zis că aș 
putea primi cinci mii de dolari - nu ca împrumut sau în avans, ci 
așa pur și simplu, dacă-i făceam o favoare. 

— Ce anume? 

Ingrid trage de timp, examinându-și un fir de păr. Când se 
uită în oglindă, îi văd dezgustul din privire. Ca și cum s-ar uri din 
cap până-n picioare. 

— Să te rănesc, spune ea. Când am intrat una-n alta pe hol, 
nu a fost un accident. Leslie m-a plătit s-o fac. 

Îmi amintesc momentul acela foarte bine, ca un film proiectat 
chiar acolo, pe pereţii băii. Pungile grele de cumpărături pe care 
le căram. Ingrid năpustindu-se în jos pe scări, cu privirea în 
telefon. Apoi lovitura. Trupurile noastre ricoșând, cumpărăturile 
împrăștiindu-se, iar eu, brusc, începând să sângerez. In haosul 
ce-a urmat, nu am avut când să mă gândesc prea mult la felul în 
care m-am rănit la braţ. 

Acum știu adevărul. 

— Aveam un briceag, spune Ingrid, nefiind în stare să se uite 
în ochii mei. Îl ţineam lângă telefon, cu vârful lamei în afară. lar 
atunci când ne-am ciocnit, ţi-am tăiat braţul. Leslie mi-a spus că 
nu trebuie să fie o tăietură adâncă. Doar cât să-ţi curgă sânge. 

Mă îndepărtez de ea. Un pas. Apoi încă unul. 

— De ce... de ce te-ar pune să faci una ca asta? 

— Nu știu, spune Ingrid. Nu am pus prea multe întrebări. Dar 
apoi am avut bănuielile mele referitor la cine era ea în spatele 
tuturor aparențelor. Cine sunt cu totii. Și m-am gândit că e un 
fel de test. Ca și cum ar fi încercat să mă convertească. Să mă 
ademenească pentru a mă alătura grupului lor. Dar atunci eram 
prea disperată ca să pun întrebări. Nu mă puteam gândi decât la 
cei cinci mii de dolari și la cât de mult aveam nevoie de ei ca să 
fug din locul acela. 

Mă mișc până când ajung în partea opusă a băii, cufundându- 
mă într-o cabină deschisă și așezându-mă pe un scaun de 
toaletă. Ingrid se repede spre mine și cade în genunchi. 

— Îmi pare atât de rău, Jules, spune ea cu o voce sugrumată. 
Nu-ţi pot reda în cuvinte cât de rău îmi pare. 


VP - 244 


Simt mocnind în piept o furie arzătoare, incontrolabilă. Dar nu 
față de Ingrid. Nu o pot învinui pentru ceea ce-a făcut. Era falită 
și disperată, și a găsit o modalitate ușoară prin care să facă o 
mulţime de bani. Dacă ni s-ar fi inversat rolurile, aș fi procedat, 
poate, la fel, fără a cere prea multe explicații. 

Nu, simt furie faţă de Leslie și față de toţi cei din Bartholomeo 
pentru exploatarea acelei disperări. Pentru că au transformat-o 
într-o armă. 

— Te iert, îi spun lui Ingrid. Ai făcut ceea ce trebuia să faci ca 
să supravieţuiești. 

Ea dă din cap și se uită în altă parte. 

— Ba nu, sunt o persoană jalnică. De-a dreptul îngrozitoare. 
Imediat după ce-am făcut asta am decis că trebuie să plec. Cinci 
mii de dolari erau mai mult decât aveam eu nevoie. Nu am vrut 
să rămân și să văd cât de jos mă pot cobori. 

— De ce nu mi-ai spus toate acestea în ziua în care ne-am 
văzut în parc? 

— M-ai fi crezut? 

Răspunsul este nu. M-aș fi gândit că exagerează. Sau, mai 
rău, că e dusă cu pluta. Deoarece niciun om întreg la minte nu 
ar crede că un grup de sataniști își desfășoară activităţile 
macabre într-o clădire ca Bartholomeo. Acesta, desigur, este și 
motivul datorită căruia au reușit să rămână nedescoperiţi atâta 
timp. Absurditatea existenței lor este ca un scut, blochează 
orice urmă de îndoială. 

— Și cu siguranţă nu m-ai fi iertat pentru răul pe care ţi l-am 
pricinuit, spune Ingrid. Cel mai bun lucru pe care-l puteam face 
era să încerc să te avertizez, dându-ţi o idee despre ceea ce se 
petrecea acolo. Am sperat că te va înfricoșa suficient de mult 
încât să pleci. Sau cel puţin, că te va determina să chibzuiești de 
două ori dacă să rămâi sau nu. 

— Ceea ce am și făcut, îi spun. Dar asta înseamnă că într- 
adevăr ai fugit? 

— Da, dar nu așa cum am vrut eu, răspunde Ingrid într-un 
ritm tot mai accelerat, încât abia pot ţine pasul cu ea. In 
noaptea aceea, aveam totul împachetat și eram pregătită să 
plec. Am pus biletul în liftul pentru alimente, încercând să fac tot 
posibilul ca să te conving să părăsești și tu clădirea. Din același 
motiv am lăsat și pistolul. Dacă, Doamne ferește, ai fi avut 
nevoie de el. Nu am plecat imediat, fiindcă Leslie mi-a spus că 


VP - 245 


va trece la un moment dat, în timpul nopţii, să-mi dea acei cinci 
mii de dolari pe care mi i-a promis. De asemenea, am aranjat 
să-i spun lui Dylan tot ce știam, în caz că l-ar fi putut ajuta să 
afle ce i s-a întâmplat Ericăi. Planul meu era să-mi primesc banii 
de la Leslie, să mă întâlnesc cu Dylan la subsol, iar apoi să-mi 
iau lucrurile și să-i dau cheile lui Charlie la plecare. Dar nu a fost 
să fie, evident. 

— Ce nu a mers? 

— Au venit după mine, spune Ingrid cu un fior în glas. Adică, 
el a venit. 

Gândurile mă duc înapoi la filmuletul făcut de Erica. 

El e. 

— Nick, șoptesc eu. 

Ingrid se cutremură auzindu-i numele. 

— A apărut dintr-odată. 

— La ușă? 

— Nu, spune ea. În apartament. Nu știu cum a intrat. Ușa era 
încuiată. Și cu toate acestea, el se afla acolo. Cred că fusese 
acolo de ore în șir. Ascunzându-se. Așteptând. Dar în clipa în 
care l-am văzut, am știut că sunt în pericol. Arăta de-a dreptul 
nemilos. Cu adevărat... înspăimântător. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Că nu ar trebui să opun rezistenţă. 

Ingrid face o pauză și bănuiesc că retrăiește în mintea ei 
momentul la fel cum am retrăit și eu ciocnirea noastră din hol. 
Începe iar să tremure - e un curent electric incontrolabil care-i 
trece prin tot corpul. Scoate un geamăt sinistru, iar ochii îi sunt 
inundaţi de lacrimi. 

— Mi-a spus că va fi mai ușor așa. Lacrimile i se revarsă 
șiroaie pe obraji. Și știam - știam că plănuia să mă omoare. 
Avea o armă la el. Un pistol cu electroșocuri. Am ţipat când l-am 
văzut. 

lar eu am auzit acel țipăt din bucătăria apartamentului 12A. 
Ceea ce înseamnă că probabil și alţii l-au auzit. Inclusiv Greta, 
care locuiește cu un etaj mai jos. Bănuiesc că nimeni nu a spus 
nimic deoarece știau ce se întâmplă. 

Ingrid urma să fie sacrificată. 

— Și cum ai reușit să scapi? 

— Tu m-ai salvat, zice Ingrid cu un zâmbet afectuos, plin de 
recunoștință, ștergându-și ochii. Atunci când ai bătut la ușă. 


VP - 246 


— Nick era acolo? 

— Chiar în spatele meu. Nu am vrut să deschid, dar când am 
auzit că ești tu, Nick mi-a spus că trebuie să o fac, pentru că 
altfel vei deveni suspicioasă. A ţinut pistolul cu electroșocuri lipit 
de spatele meu în tot acel timp, în caz că încercam să te 
avertizez. M-a prevenit că va apăsa pe trăgaci dacă fac vreo 
mișcare greșită, că se va ocupa de mine, apoi... detine. 

Asta explică totul. De ce i-a luat atât de mult lui Ingrid să 
răspundă la ușă. Tocmai douăzeci de secunde, după calculele 
mele. De ce a deschis-o doar câţiva centimetri. De ce avea acel 
zâmbet fals când mi-a spus că este bine. 

— Am știut că ceva nu era în regulă, îi spun, surprinsă de 
propriile-mi lacrimi, care-mi izvorăsc brusc acum după ce Ingrid 
s-a oprit din plâns. Am vrut să te ajut. 

— Dar ai făcut-o, Jules. Aveam un spray cu piper în buzunar. O 
sticluță agățată de brelocul cu chei. Nick a apărut atât de 
repede, încât nu am apucat să o scot. Apoi ai venit tu la ușă. Și 
ai vorbit cu mine destul cât să reușesc să bag mâna în buzunar 
și să o iau. 

Îmi amintesc acel moment foarte clar. Felul în care își ţinea 
mâna dreaptă în buzunarul de la blugi, căutând ceva. 

— După ce ai plecat, l-am implorat să nu-ţi facă râu, 
povestește Ingrid. Apoi i-am dat cu spray paralizant în ochi și am 
fugit. Nu am luat nimic cu mine. Nu aveam timp. A trebuit să las 
totul în urmă. Telefonul. Hainele. Banii. Aveam doar cheile, pe 
care le-am aruncat pe jos, în hol, fiindcă știam că nu mă voi 
putea întoarce. 

Ușa vestiarului se deschide și Bobbie își strecoară capul 
înăuntru. 

— Doamnelor, trebuie să terminaţi, ne anunţă ea. Nu pot sta 
de pază toată noaptea. Se aglomerează rău aici și cineva îmi va 
lua patul dacă nu mă întorc repede. 

Ingrid și cu mine ieșim din vestiar pomenindu-ne într-o 
îmbulzeală și mai mare decât fusese atunci când am mers să 
vorbim. Bobbie are dreptate. Toate paturile sunt acum ocupate 
cu oameni care dorm, citesc sau doar stau și meditează în 
tăcere. Câteva servesc drept centre de socializare improvizate, 
unde grupuri de femei stau la palavre și râsete. E un loc 
zgomotos și plin de viaţă, ceea ce mă face să înțeleg de ce 
Ingrid s-a ţinut de staţiile de autobuz și tren. 


VP - 247 


Mulțimea oferă siguranţă. 

Pentru amândouă. 

Dar a mai rămas un locatar temporar la Bartholomeo. Și este 
de unul singur. 

Această realizare îmi face inima să-mi bată ca o tobă în piept. 

Îmi scot telefonul și glisez prin istoricul de căutări, întorcându- 
mă la calendarul cu fazele lunii pe care-l examinasem mai 
înainte. 

Tastez luna curentă. 

Și anul. 

Când apar rezultatele pe ecran, terifiată scot un țipăt gutural, 
încât ceilalţi din adăpost se opresc și se uită la mine. lar Ingrid și 
cu Bobbie se apropie într-un suflet. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Ingrid. 

— Am nevoie să plec. Mă îndepărtez de ele, luând-o la goană 
spre ieșire. Stai lângă Bobbie. Să nu ai încredere în nimeni 
altcineva. 

Ingrid strigă după mine. 

— Unde te duci? 

— La Bartholomeo. Trebuie să-l avertizez pe Dylan. 

În câteva secunde, ies din sala de gimnastică, apoi din 
clădire, pomenindu-mă în stradă, unde luna încă strălucește 
luminoasă și rotundă. 

E lună plină. 

O altă lună albastră. 


Capitolul 42 


lau un taxi ca să ajung înapoi la Bartholomeo, chiar dacă nu 
mi-l pot permite. 

Am portofelul gol. 

La fel și contul bancar. 

Dar viteza este cel mai important lucru acum. Mi-am dat 
douăzeci de minute ca să ajung la Bartholomeo, să iau tot ce 
pot, să mă întâlnesc cu Dylan și apoi să plec naibii de-acolo. 
Fără explicaţii. Fără rămas-bun. Doar intru și ies, lăsându-mi 
cheile în hol înainte să pășesc pe ușă afară. 


VP - 248 


Deja am întârziat. Traficul de pe Eighth Avenue este ca o 
masă amorfă ce se deplasează lent spre nord. In cinci minute, 
am trecut doar de două străzi. Stau pe bancheta din spate, frica 
și nerăbdarea alcătuind o combinaţie zdravănă ce-mi face întreg 
trupul să zbârnâie. Cu mâinile tremurânde iau telefonul să-l sun 
pe Dylan. 

Un apel. 

Taxiul, care a încetinit la lumina roșie a semaforului, pornește 
în trombă în clipa în care se face verde. 

Două apeluri. 

Mai trecem de o stradă. 

Trei apeluri. 

Încă o stradă lăsată în urmă, rămânând șaisprezece. 

Patru apeluri. 

După ce se apropie de o nouă intersecţie, taxiul se oprește 
dintr-odată la un semafor roșu. Din inerție sunt aruncată în faţă, 
abia reușesc să evit panoul de sticlă dintre cele două scaune. 
Telefonul îmi cade din mână. 

Sună în continuare pe covorașul din cauciuc, un sunet distant 
ca de tinichea. Apoi apelul este întrerupt de mesajul vocal al lui 
Dylan. 

Aici Dylan. Stii ce ai de făcut. 

lau telefonul de pe jos, ţipând efectiv în el. 

— Dylan, am găsit-o pe Ingrid. E în siguranţă. Nu știe unde 
este Erica. Dar trebuie să pleci de acolo. Acum. 

De pe scaunul din față, șoferul îmi trimite o privire curioasă 
prin oglinda retrovizoare. Cu sprâncenele arcuite. Fruntea 
încreţită. Deja îi pare rău că m-a lăsat să urc în mașină. li va 
părea și mai rău peste un minut. 

Mă uit în altă parte și continui să ţip în telefon, cuvintele 
ieșindu-mi din gură cu o viteză copleșitoare. 

— Mă îndrept către tine. Dacă poţi, vino să ne întâlnim în față. 
Îți explic restul după ce plecăm. 

Termin apelul când lumina semaforului se schimbă și taxiul 
pornește cu un șuierat, gonind înspre Columbus Circle într-un 
tempo ameţitor. Pe dreapta, clădirile se micșorează, în locul lor 
ivindu-se întinderea de copaci din Central Park. 

Încă treisprezece străzi. 

Îi trimit lui Dylan un mesaj text. 


VP - 249 


SUNĂ-MĂ. 
Urmat de un altul, mai urgent. 
EȘTI ÎN PERICOL 


Trecem de o încă stradă. Mai rămân douăsprezece, îmi spun 
că trebuie să fiu calmă, să mă concentrez. Nu te panica. 

Gândește. 

Asta mă va ajuta să ies cu viaţă din toată această încurcătură. 
Și nu panica. Ea doar generează și mai multă agitaţie. 

Gândirea calmă, raţională, face minuni. Numai că devine 
imposibilă după ce mă uit la ceas. Zece minute petrecute în 
acest taxi și nici măcar nu am parcurs jumătate din traseu. 

E timpul s-o șterg de aici. 

Când ne oprim la următorul semafor, deschid portiera și sar 
afară. Şoferul începe să strige cuvinte pe care nu le înțeleg. 
Sunt prea ocupată să mă strecor printre mașini, făcându-mi 
drum spre trotuar. Îl aud cum claxonează. Două claxoane iuti, 
furioase, urmate de unul lung ce răsună mânios deasupra 
orașului animat. 

Încă îmi vibrează în timpane când trec strada alergând cu 
sufletul la gură. 

Mai am unsprezece străzi de parcurs. 

Alerg în continuare, accelerând. Majoritatea oamenilor mă 
aud când mă apropii și se feresc din calea mea. Pe cei care nu o 
fac, îi împing într-o parte. 

Le ignor privirile acuzatoare și gesturile înverșunate. Nu mă 
pot gândi decât la faptul că trebuie să ajung la Bartholomeo cât 
mai curând cu putință și, odată ajunsă acolo, să și plec la fel de 
repede. 

Păstrează-ți calmul. 

Concentrează-te. 

Intri. 

Si ieși. 

Gonind pe străzile din Manhattan, îmi fac o listă cu lucrurile 
pe care să le iau din apartamentul 12A. Fotografia cu familia 
mea este prioritatea numărul unu. Le-am făcut-o când aveam 
cincisprezece ani și stă acum într-o ramă lângă pat. Orice 
altceva poate fi înlocuit. 


VP - 250 


Îmi voi lua și încărcătorul pentru telefon, laptop-ul și câteva 
haine. Doar ceea ce încape într-o singură cutie. Nu voi avea 
suficient timp să mă întorc. Nu când ceasul ticăie în defavoarea 
mea și străzile rămân cu greu în urmă, deși alerg cât de tare 
pot. 
Încă cinci blocuri. 

Patru. 

Trei. 

Ajung la capătul unuia și traversez pe roșu, abia evitând un 
Range Rover ce vine din direcţia opusă. 

Picioarele amorţite lovesc greoi pavajul. Genunchii îmi ţipă. 
Plămânii îmi iau foc iar inima îmi pulsează nebunește în gât și în 
urechi, gata să explodeze. 

Încetinesc pe măsură ce mă apropii de Bartholomeo. Un gest 
inconștient. Dau târcoale clădirii, cercetând cu privirea aleea din 
față, în căutarea lui Dylan. 

Nu e acolo. 

Semn rău. 

Îl văd doar pe Charlie, la ușa principală, pe care o ţine 
deschisă, așteptându-mă să intru. 

— Bună seara, domnișoară Jules! mă salută el cu un zâmbet 
larg pe sub mustaţa stufoasă. Cred că ați fost foarte ocupată. 
Nu v-am văzut toată ziua. 

Mă uit la el și mă întreb cât de multe știe. 

Totul? 

Nimic? 

Sunt tentată să spun ceva. Să-i cer ajutorul. Să-l avertizez să 
plece la fel de grabnic cum am eu de gând să o fac. Dare un 
risc pe care nu mi-l pot asuma. 

Nu încă. 

— Mi-am căutat un nou loc de muncă, îi spun, forțându-mă să 
zâmbesc la rândul meu. 

Charlie își înclină capul cu interes. 

— Și aţi avut noroc? 

— Da. Fac o pauză, trăgând de timp. Apoi îmi vine scuza 
perfect rezonabilă datorită căreia să plec. Am obţinut un job. In 
Queens. Dar fiindcă e atât de departe, nu voi mai putea locui 
aici. Voi sta la niște prieteni până când găsesc ceva. 

— Ne părăsiţi? 

Dau din cap. 


VP - 251 


— Chiar acum. 

Când Charlie se încruntă, nu pot spune dacă dezamăgirea lui 
este adevărată sau la fel de falsă ca și zâmbetul meu. Nici 
măcar după ce adaugă: 

— Eu, unul, urăsc să vă văd plecând. A fost o plăcere să vă 
Cunosc. 

Continuă să ţină ușa, așteptându-mă să intru. Eu ezit, arunc o 
privire rapidă la garguiele de deasupra noastră. 

La un moment dat mi se păreau amuzante. Acum, la fel ca 
oricare lucru ce are legătură cu această clădire, mă 
înspăimântă. 

Înăuntru e o liniște mormântală. Nici urmă de Dylan sau de 
vreo fiinţă vie. Întregul hol e pustiu. 

Mă grăbesc spre lift, trupul împotrivindu-mi-se la fiecare pas. 
Mă mișc numai prin simpla forță a voinţei, ordonându-le 
mușchilor încăpăţânaţi să pășească în cabină, să tragă grilajul și 
să apese butonul către etajul unsprezece. 

Ascensorul se pune în funcţiune, ridicându-mă tot mai sus, 
prin clădirea surprinzător de tăcută. La etajul unsprezece, ies 
fără răgaz din lift și mă reped către apartamentul lui Dylan. 

Bat la ușă. Un trio asurzitor de lovituri. 

— Dylan? 

Bat din nou. Mai tare de data aceasta, ușa zguduindu-se sub 
pumnul meu. 

— Dylan, ești aici? Trebuie să... 

Ușa se dă la o parte, lăsându-mi pumnul să-mi alunece prin 
aer înainte să-mi cadă descurajat pe lângă corp. Leslie Evelyn își 
face apariţia, îmbrăcată în costumul ei negru Chanel ca într-o 
armură. Afișându-mi un zâmbet cât se poate de fals. 

Inima, care-mi bătuse ca un tunet în piept, deodată se 
oprește. 

— Jules, vocea îi este atât de dulce, încât mi se face rău. 
Miere amestecată cu otravă. Ce surpriză plăcută! 

Simt cum încep să mă clatin pe picioare. Sau poate că este 
doar o halucinație de la soc. Ameţțesc confuză, de parcă aș pluti 
deasupra pământului. Nu sunt capabilă să mă gândesc decât la 
un singur motiv pentru care Leslie s-ar afla în apartamentul lui 
Dylan. 

Am ajuns prea târziu. 

L-au luat deja. 


VP - 252 


La fel ca pe Megan, Erica și Dumnezeu știe câţi alţii înaintea 
lor. 

— Te pot ajuta cu ceva? mă întreabă Leslie, fluturându-și 
pleoapele cu o îngrijorare prefăcută. 

Deschid gura, dar nu-mi iese niciun cuvânt. Frica și 
surprinderea mi-au furat glasul. In schimb, îl aud pe cel al lui 
Ingrid, răsunându-mi ca o alarmă în minte. 

Fugi cât de repede poți! 

Asta fac. : 

Fug de Leslie. Pe coridor. Inspre scări. 

In loc să o iau în jos, unde ar putea să mă aștepte alţii, mă 
duc în sus. 

Singura șansă la salvare este apartamentul 12A. Dacă 
reușesc să ajung acolo, încui ușa, sun la poliţie și le cer să vină 
să mă scoată din clădire. Dacă nu funcţionează, îmi mai rămâne 
pistolul lui Ingrid. 

Așa că încep să urc cu genunchii care-mi pulsează și mâinile 
tremurânde, amorțită de la spaima pe care am tras-o. 

Gonesc în sus pe scări, numărându-le. 

Zece trepte. Platformă. Alte zece trepte. 

Ajung în sfârșit la etajul doisprezece, mă grăbesc pe hol, 
respirând atât de precipitat încât coastele îmi saltă într-un ritm 
isteric, dureros. După care mă năpustesc în apartamentul 12A, 
aproape suspinând de ușurare. 

Trântesc ușa în spatele meu și o încui. 

Lacăt. Zăvor. Lanţ. 

Mă sprijin de lemnul masiv pentru o fărâmă de secundă ca să- 
mi trag respiraţia. Apoi mă avânt în vestibul, urcând din nou 
câteva trepte, mai încet de data asta. 

In dormitor, mă duc direct la noptieră cu pași apăsaţi și iau 
fotografia înrămată a familiei mele, unicul lucru de care am cu 
adevărat nevoie, restul sunt neimportante. 

Cu ilustraţia îndesată sub braţ, cobor scările pentru ultima 
dată. In curând voi fi în bucătărie, sunând la poliţie, scoțând 
pistolul de sub chiuvetă și strângându-l în poală până când 
sosesc ajutoarele. 

La capătul scărilor însă, odată ajunsă în hol, mă opresc brusc, 
înmărmurită. 

Nick e acolo. 


VP - 253 


Stă chiar după foaier, blocându-mi orice tentativă de a pleca. 
Ține ceva în mână, ascuns la spate, unde nu îl pot vedea. 

Faţa lui este lipsită de orice expresie. Ca o coală albă de 
hârtie pe care îmi proiectez o mie și una de temeri. 

— Bună, vecino! spune el. 


Capitolul 43 


— Cum ai intrat? îl întreb. 

O întrebare inutilă. Știu deja. În spatele lui, în birou, o 
secțiune din bibliotecă este dată într-o parte, dezvăluind un 
dreptunghi întunecat. Un pasaj secret ce leagă locuințele una de 
alta. Dacă aș căuta, sunt sigură că aș găsi un rând de scări în 
perete care duc atât în apartamentul 11A, cât și în 11B. 

Nick ar fi putut intra aici oricând ar fi vrut. De fapt, cred că a 
și făcut-o. Acel zgomot pe care-l auzeam dimineaţa devreme. 
Foșnetul moale, asemenea șosetelor ce se afundă în covor sau 
trenei unei rochii ce atinge piciorul mesei. 

Era Nick. 

Intrând și ieșind ca o fantomă. 

— Unde e Dylan? Sunt atât de speriată, încât numi mai 
recunosc propria voce. Ascuţită și sugrumată, sună ca și cum ar 
aparţine altcuiva. Unui străin. 

— Ce i-ai făcut? 

— Nu ţi-a spus Leslie? S-a mutat. 

Zâmbetul i se lățește pe chip ca un rânjet ameninţător de 
fiară. Îl văd și știu sigur că Dylan e mort. Conţinutul stomacului 
mi se urcă în gât, fierbinte și vâscos. Îmi încrucișez brațele peste 
pântece, cu siguranţă că aș vomita chiar acum dacă aș avea 
ceva în el. 

— Te rog, lasă-mă să plec. Înghit în sec, gâfâind ca să pot 
respira. Nu voi spune nimănui despre ceea ce se petrece aici. 

— Și anume ce crezi tu că se petrece aici? întreabă Nick 
nonșalant. 

— Nimic, îi răspund, ca și cum această prefăcătorie vădită ar 
fi de-ajuns ca să-l conving să mă lase în pace. 

Nick dă trist din cap. 

— Amândoi știm că nu e adevărat. 


VP - 254 


Face un pas înainte. Eu fac doi înapoi. 

— Hai să cădem la o înţelegere, spune el. Dacă-mi zici unde 
este Ingrid, atunci poate, poate o vom lua pe ea și te vom lăsa 
pe tine să pleci. Ce părere ai? 

Sună a minciună. La fel de evidentă ca și cea pe care am 
spus-o eu. 

— Presupun că e un nu, zice Nick interpretând tăcerea mea. 
Păcat. 

Mai face un pas și pot vedea obiectul pe care-l ţine ascuns la 
spate. 

Pistolul cu electroșocuri. O scânteie albastră îi dansează în 
vârf. 

Dau fuga în hol, apoi fac dreapta, în bucătărie. Cad în 
genunchi, târându-mă pe podea ca să ajung la dulapul de sub 
chiuvetă. Deschid aprig ușa și mă întind după cutia de pantofi. 
Are capacul strâmb. 

Este goală. 

Imi amintesc cum i-am scris un mesaj lui Ingrid despre pistol. 
Un mesaj pe care, acum realizez, ea nu l-a văzut niciodată. 

In afară de mine, Nick e singurul care știe de existența acelui 
mesaj. 

— Îţi admir instinctele de supravieţuire, Jules. Sincer. Dar să ţii 
un pistol în apartament e foarte periculos. A trebuit să-l iau și 
să-l pun într-un loc sigur, vocea îi răsună din hol. 

O ia după colț și intră în bucătărie. Nu se grăbeşte. Nu e 
nevoie. Nu când sunt prinsă în felul acesta. Singură și fără 
apărare. Ilnarmată doar cu o fotografie a familiei mele, pe care o 
ţin în față ca pe un scut. 

— Nu trebuie să se termine violent, știi? spune Nick. Predă-te 
pașnic. E mai ușor așa. 

Mă uit prin bucătărie, disperată, după o armă. Suportul din 
lemn cu cuțite de pe blat este prea aproape de locul în care stă 
Nick, iar sertarul cu ustensile e prea departe de mine. Se va 
năpusti asupra mea de îndată ce apuc să fac vreo mișcare în 
direcţia oricăruia dintre ele. 

Totuși, trebuie să încerc. Orice ar spune Nick, să mă predau 
de bunăvoie nu este o opțiune. 

In dreapta mea se află cel mai apropiat dulap, ascuns între 
cuptor și chiuvetă. Îl deschid cu viteză, liftul pentru alimente 
ivindu-se din spatele lui. Nick se repede înspre mine când încep 


VP - 255 


să mă caţăr înăuntru. Sunt pe jumătate în ascensor până când 
mă ajunge din urmă, cu pistolul scânteindu-i în mână. Il lovesc 
cu piciorul în piept. Nebunește. Sălbatic. Scoţând un țipăt 
neomenesc. 

Prin ochii pe jumătate închiși de spaimă, întrezăresc o altă 
scânteiere albastră la capătul pistolului. Lovesc din nou, ţintind 
mai sus, în faţă, ochelarii i se fac ţăndări sub călcâiul meu. 

Nick scoate un strigăt de durere și se dă înapoi. 

Pistolul mocnește și freamătă pe podea. 

Îmi trag piciorul în ascensor, reamintindu-mi dintr-o dată cât 
de mic este de fapt. Cu mâinile împreunate, trag cu putere de 
funie. O secundă mai târziu, ascensorul se prăbușește și sunt 
aruncată în beznă. 

Încerc să ţin de funie, dar se mișcă prea repede, trecând ca 
un fermoar peste palmele mele, tăindu-le. Îmi retrag mâinile și 
prind funia între genunchi, sperând că-mi va încetini căderea. 

Nu pot spune dacă merge. E prea întuneric, iar ascensorul 
face prea mult zgomot, scârțâind sub greutatea mea. Îmi simt 
genunchii fierbinţi. Fricţiunea mă arde chiar și prin blugii din 
denim. Îmi depărtez genunchii cu un țipăt strident, înăbușit de 
zgomotul ascensorului care se izbește în apartamentul de jos. 

Impactul îmi explodează în tot corpul. Capul mi se dă pe 
spate. Mâinile și picioarele mi se lovesc de pereţi. lar durerea 
îmi săgetează coloana ca o ţepușă de argint, strecurându-se 
prin fiecare ramificaţie de nerv. 

Când se sfârșește, aștept în întuneric rănită și speriată, 
întrebându-mă dacă mai sunt în stare să mă mișc. Gâtul îmi 
geme în semn de protest. 

Dar pot ridica ușa ascensorului și mă pot târî afară, cu grijă să 
nu-mi stric de tot corpul zdrobit. Alunecând în bucătăria 
apartamentului 11A, sunt surprinsă să văd că încă sunt capabilă 
să merg, deși destul de încet. Șchiopătez crispându-mă de 
durere la fiecare pas pe care-l fac. 

Strâng din dinţi și merg înainte, ieșind din bucătărie și intrând 
în foaier, unde deschid larg ușa. 

Atunci când părăsesc apartamentul 11A simt cum durerea 
slăbește. De frică, cred. Sau datorită adrenalinei. Deși nu 
contează, atâta timp cât mă ajută să ajung mai repede jos în 
holul principal. 


VP - 256 


Apropiindu-mă de lift, văd că - miracolul miracolelor - e încă 
oprit la etajul unsprezece cu ușa întredeschisă, de parcă mă 
așteaptă. Fug repede spre el, devenind brusc conștientă de o 
siluetă care se mișcă în stânga mea. 

Nick. 

Vine pe scări de la etajul doisprezece, cu pistolul cu 
electroșocuri pornit. Ochelarii îi atârnă de-o ureche, cu rama 
înclinată peste faţă. Lentila dreaptă e spartă. lar o dâră de 
sânge îi curge dintr-o tăietură de sub ochiul drept, asemenea 
unei lacrimi roșii. 

Mă arunc în lift și apăs butonul ca să cobor în hol. 

Ușile exterioare încep să se închidă când Nick mă ajunge din 
urmă. Își pune braţul între ele, pistolul scânteind precum Focul 
Sfântului Elmo??. 

Apuc grilajul din interior și i-l trântesc peste mână, îl trag 
înapoi și o mai fac o dată, mai puternic. 

Atât de tare încât Nick își smulge braţul în agonie, iar pistolul 
îi cade din mână. 

Închid grilajul și liftul începe să mă ducă în jos. Până să trec 
de etajul unsprezece, îl văd din nou pe Nick coborând scările. 


Etajul zece. 

Nick zboară furios pe scări. Îi aud sunetul pantofilor pe 
marmură, ecoul ajungând până la mine. 

Etajul nouă. 


Se apropie. Pentru o clipă apuc să-i zăresc picioarele pășind 
pe palierul dintre etaje până dispare din câmpul meu vizual. 

Etajul opt. 

Îmi vine să strig după ajutor. Dar mă abţin. Nu are niciun rost, 
la fel ca și cele ale lui Ingrid, strigătele mele vor fi ignorate. 

Etajul șapte. 

O văd pe Marianne cum stă pe palier și se uită. De data 
aceasta nu poartă machiajul strident și nici ochelarii de soare. 
Are fața îngălbenită, de parcă ar fi bolnavă. 

Etajul șase. i 

Nick accelerează după ce trece de Marianne. Il pot vedea-n 
întregime acum, o umbră monstruoasă traversând palierul, 
coborând aproape în același ritm cu liftul. 


12 Focul Sfântului Elmo - un fenomen care constă în apariţia unei străluciri intense, 
asemănătoare unei flăcări, în jurul obiectelor înalte și ascuţite, cum sunt clopotnițele, 
hornurile castelelor sau chiar vârfurile stâncoase. 


VP - 257 


Etajul cinci. 

Mă aplec și iau de jos pistolul cu electroșocuri pe care-l simt 
surprinzător de greu în mână. 

Etajul patru. 

Apăs butonul lateral al pistolului, testându-l. Acesta scoate un 
păcănit uluitor. 

Etajul trei. 

Nick este la același nivel cu mine. Mă învârt neliniștită în 
cabina liftului, privindu-l prin geamul din sticlă cum se mișcă. 
Zece pași, palier, alţi zece pași. 

Etajul doi. 

Stau cu mâna pe grilaj, gata să-l deschid în secunda în care 
liftul se va opri. 

Holul principal. 

les cu repeziciune din lift când Nick coboară ultimele zece 
trepte. Sunt cu vreo trei metri în fața lui. Poate chiar mai puţin. 

Traversez holul cu pași grăbiţi, neavând curajul să privesc 
înapoi. Inima îmi bate nebunește în piept, sângele mi se zbate în 
tâmple, iar trupul mă doare atât de rău, încât încetez să mai 
simt pistolul cu electroșocuri din mână sau fotografia înrămată 
de sub braţ. Vederea mi se îngustează și nu mai disting decât 
ușa principală care se află la doar câţiva metri în faţa mea. 

Acum doi metri. 

Unul. 

Salvarea este atât de aproape, de partea cealaltă a ușii. 

Poliţiștii, pietonii și străinii se vor opri ca să mă ajute. 

Ajung la ușă. 

O împing cu toată forța care mi-a mai rămas. 

Insă cineva mă trage înapoi. O prezenţă masivă, 
neînduplecată. Ochii mari de uimire îmi cad asupra chipiului, 
uniformei și mustății. 

Charlie. 

— Nu vă pot lăsa să plecaţi, domnişoară Jules, spune el. Îmi 
pare rău. Dar mi-au promis. Mi-au promis că-mi vor salva fiica. 

Fără să mă gândesc, apăs pe trăgaciul pistolului și-l nimeresc 
drept în stomac. Vârful îi băzâie, aruncând scântei până când 
Charlie cade chircit, crispându-se de durere. 

Arunc arma, deschid ușa și mă avânt pe trotuar, apoi în 
stradă. 

Charlie strigă după mine: 


VP - 258 


— Domnișoară Jules, aveţi grijă! 

Alergând, întorc privirea pentru o fracțiune de secundă și-l 
văd în același loc în care l-am lăsat, tot ghemuit pe podea, cu 
Nick lângă el. 

Zgomotul se intensifică. E un adevărat vacarm în jurul meu. 
Aud un claxon de mașină. Scârțâit de cauciucuri. Un țipăt în 
depărtare. Pare a fi o sirenă. 

Apoi ceva se izbește violent în mine și sunt aruncată în aer, 
zburând fără niciun control, adâncindu-mă-n uitare. 


VP - 259 


ACUM 


Mă trezesc brusc, tresărind. Nu îmi întind leneș pleoapele, nu 
casc așa cum fac de obicei cu gura larg deschisă. Trec pur și 
simplu de la întuneric la lumină într-o clipită, simţindu-mă exact 
cum mă simțeam înainte să adorm. 

Terifiată. 

Înţeleg situația foarte limpede. Chloe se află în pericol. La fel 
și Ingrid, dacă o vor găsi. Trebuie să le ajut. 

Acum. 

Mă uit la ușa deschisă. Camera e cufundată în beznă, pe hol e 
o liniște deplină. Nu se aude nicio șoaptă, niciun ecou de pași. 

— E cineva? Setea imi preschimbă vocea într-un croncănit 
lipsit de orice grație. Am nevoie... 

Să sun la poliție. 

Asta vreau să spun. Dar gâtul îmi cedează, împiedicându-mă. 
Mă forțez să tușesc, mai mult pentru a atrage atenția vreunei 
asistente decât pentru a-mi drege glasul. 

Incerc din nou, de data aceasta mai tare. 

— E cineva aici? 

Nu răspunde nimeni. 

Pentru moment, holul pare a fi gol. 

Mă uit după un telefon pe măsuța de lângă pat. Nu e. Și nici 
vreun buton ca să chem o asistentă. 

Mă dau jos din pat, descoperind ușurată că pot să merg, deși 
nu foarte bine. Picioarele îmi sunt slăbite și instabile, iar corpul 
îmi e sfâșiat de durere. Reușesc să ies din cameră și ajung în 
hol, care e mai mic decât mă așteptasem. Un culoar semiobscur 
cu uși ce duc în alte două încăperi și un birou minuscul al 
asistentelor care acum este gol. 

Nici aici nu găsesc un telefon. 

— E cineva? strig eu. Am nevoie de ajutor. 

La capătul holului văd o altă ușă, închisă. 

E albă. 

Fără geam. 


VP - 260 


Și grea, lucru pe care îl aflu atunci când încerc să o deschid. 
Abia după ce fac un efort supraomenesc și scot un geamăt de 
durere îmi reușește să o mișc din loc. 

Trec de ușă și ajung într-un alt hol. 

Unul pe care cred că l-am mai văzut. Ca toate amintirile mele 
din ultimul timp, îl am vag întipărit în minte. O frântură de 
amintire  încețoșată din cauza agoniei, a neliniștii și a 
sedativelor. 

Holul face o cotitură. Merg într-acolo și după colț dau de încă 
un hol. 

In dreapta văd o bucătărie amenajată în tonuri neutre, 
pământii. Deasupra chiuvetei atârnă un tablou. Un șarpe 
încolăcit care formează un opt perfect, mușcându-și coada. 

In spatele bucătăriei se întinde o sală de mese și câteva 
geamuri masive cu vedere înspre Central Park. E colorat în 
portocaliu de soarele care apune, de parcă ar fi în flăcări. 

Zărindu-l, mă cuprinde o frică rece și tăioasă ce-mi vibrează 
în tot corpul. 

Mă aflu tot la Bartholomeo. 

Și aici am fost în tot acest timp. 

Când sunt lovită de cruntul adevăr, îmi vine să urlu, deși gâtul 
nu mă lasă. E încleștat de spaimă și de sete. 

Incep să mă mișc, picioarele mele goale lipăind pe podea. 
După doar câțiva pași tulburați, o voce răsare de nicăieri în 
spatele meu. 

La auzul ei mă transform într-o stană de piatră. Sângele îmi 
îngheață în vene și scap un țipăt de groază împins imediat 
înapoi de o mână ce-mi acoperă gura. O altă mână mă întoarce 
ca să pot vedea cine e. 

Nick. 

Cu buzele întinse într-un zâmbet diabolic. 

Si cu ochii scânteind. 

În dreapta lui stă Leslie Evelyn. În stânga, Dr. Wagner, tinând 
o seringă în mână. O picătură de lichid se cutremură în vârful 
acului înainte să mi-l introducă în brat. 

Lumea începe să se învârtă în jurul meu. Fata lui Nick. Faţa lui 
Leslie. Fata doctorului Wagner. Cu toții sunt în ceață acum şi se 
unduiesc ca un televizor stricat. 

Gâfâi. 

Scot un alt tipăt. 


VP - 261 


Cumplit, vrednic de milă și plin de teroare. 
Mângâind holul, ecoul ajunge la pereți. Incă îl mai aud când 
totul se adâncește-n uitare. 


VP - 262 


DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU 


Capitolul 44 


Îmi visez familia în Central Park, în mijlocul Podului Bow. 

De data aceasta sunt împreună cu ei. 

La fel e și George. 

Nu mai este nimeni prin preajmă, doar noi cinci, uitându-ne la 
reflecţiile noastre proiectate de lumina lunii în lac. O pală de 
vânt străbate parcul, agitând apa și deformându-ne chipurile. 

Mă holbez la reflecția mea, minunându-mă de felul cum se 
leagănă și tremură. Apoi mă uit la reflecţiile celorlalţi și observ 
ceva ciudat. 

Toţi au câte un cuțit în mână. 

Toţi în afară de mine. 

Îmi abat privirea de la apă și mă întorc cu faţa spre ei. Familia 
mea. Garguiul meu. 

Ei își ridică cuţitele. 

— Nu ai ce căuta aici, îmi spune tata. 

— Fugi, mă avertizează mama. 

— Fugi cât poţi tu de repede, îmi zice Jane. 

George nu spune nimic. El pur și simplu se uită cu ochii lui 
neclintiţi de piatră cum ceilalţi se aruncă asupra mea și încep să 
mă înjunghie. 


VP - 263 


O ZI MAI TÂRZIU 


Capitolul 45 


Mă trezesc lent. Ca un înotător nesigur de ceea ce urmează să 
găsească la suprafață, smulsă împotriva propriei voințe din 
apele întunecate. Chiar și după cerni recapăt cunoștința, starea 
de somnolenţă persistă. O buclă de ceaţă parcă mă învăluie, 
galeșă și densă. 

Îmi ţin ochii închiși. Îmi simt trupul greoi. Atât de greoi. 

Deși sesizez o durere în abdomen, este una distantă, 
asemenea unui foc care arde în partea cealaltă a camerei. 
Îndeajuns de aproape cât să-i pot simţi căldura. 

Încep să-mi mișc pleoapele, fluturându-le și deschizându-le ca 
să văd un salon de spital. 

Același de mai înainte. 

Fără geamuri. Cu un scaun în colț și Monet atârnat de 
peretele alb. 

În ciuda ceţii din capul meu, știu exact unde mă aflu. 

Singurul lucru pe care nu-l știu este ce au de gând să-mi facă 
sau ce mi-au făcut deja. 

Trupul meu refuză să reacționeze, oricât de mult aș încerca. 
Ceaţa e prea grea. Picioarele-mi sunt lipsite de viaţă. Brațele, la 
fel. Doar mâna dreaptă mi se mișcă, un foșnet slab pe lângă 
Corp. 

Întoarcerea capului este cea mai performantă mișcare pe care 
o pot realiza. O răsucire lentă în stânga îmi permite să văd 
stativul cu perfuzie de lângă pat și tubul subţire din plastic 
introdus în brațul meu. 

Îmi dau seama că nu mai am bandajul în jurul capului. Părul 
îmi cade liber pe umeri când îmi rotesc privirea în direcţia 
opusă, unde stă fotografia cu familia mea. Îmi văd reflecţia 
ștearsă în sticla crăpată. Acel chip palid tăiat în zeci de bucăţi 
îmi provoacă un tic nervos și îmi face mâna dreaptă să tresară. 
Observ surprinsă că o pot ridica. Nu mult. Doar cât să mi-o 
trântesc pe stomac. 


VP - 264 


Îmi mișc mâna de-a lungul halatului de spital. Sub țesătura 
subțire ca hârtia dau de o ușoară denivelare acoperită cu un 
bandaj. O pot simţi în partea stângă a abdomenului. Când o 
ating, un junghi de durere mi se răspândește în tot corpul, ceața 
risipindu-se îndeajuns cât să îl simt cu adevărat. Ca pe un 
trăsnet. 

Odată cu durerea apare și panica. O groază confuză care-mi 
spune că ceva nu este bine, dar nu pot să înţeleg ce anume. 

Mâna continuă să se miște, încet și șovăitor. Chiar în stânga 
buricului dau peste o altă ridicătură oribilă. Un alt bandaj. 

Mai multă durere. 

Mai multă panică. 

Mai multe mișcări tulburate de-a lungul abdomenului, palpând 
cu degetele, căutând și alte bandaje. 

Îl găsesc, în partea de jos, la câţiva centimetri sub buric, încă 
un bandaj. E mai mare decât celelalte. Durerea se înrăutățește 
când apăs pe el. Și un acces de mânie mă face încă o dată să 
gâfâi. 

Ce mi-ati făcut? 

Mai mult o gândesc decât o spun. Vocea îmi sună ca un 
scârțâit uscat, de abia auzit în liniștea sumbră a încăperii, dar în 
mintea mea e un suspin adânc ce ar face până și pereţii să se 
cutremure. 

Durerea mă arde ca un foc mistuitor. Nu mai este o flacără 
îndepărtată. Acum e aici. Îmi clocotește în intestine. Îl acopăr cu 
singura mea mână funcţională, ţipând în interiorul meu. Vocea 
îmi este atât de slăbită încât nu poate decât să geamă. 

Pe hol, cineva mă aude. 

E Bernard, care se grăbește înăuntru. Ochii lui nu mai sunt 
binevoitori ca înainte. Când mă privește, nu se uită cu adevărat 
la mine, ci prin mine. Scot un alt geamăt și el dispare. 

O clipă mai târziu, își face apariţia Nick. 

Continui să urlu în adâncul meu. 

Pleacă de lângă minei Nu mă atinge! 

Nu reușesc să articulez decât primul cuvânt, un „pleacă” 
răgușit și speriat. 

Nick îmi ia mâna de pe stomac și mi-o așază ușor pe lângă 
corp. Îmi verifică fruntea. Îmi mângâie obrazul. 

— Operația a avut succes, spune el. 

O singură întrebare îmi izbucnește în minte. 


VP - 265 


Ce operaţie? 

Încerc să-l întreb, rostind doar jumătate de silabă, apoi ceața 
densă și grea îmi învăluie din nou mintea. Nu pot spune dacă e 
de la epuizare sau dacă Nick mi-a injectat iarăși ceva. Bănuiesc 
că e a doua variantă. Somnul ameninţă să pună stăpânire pe 
mine. Mă transform în același înotător, de data asta 
scufundându-mă în adâncimi de nepătruns. 

Înainte să mă pierd în negura nopţii, Nick îmi șoptește la 
ureche: 

— Eşti bine. Totul este bine. Deocamdată am avut nevoie 
doar de un rinichi. 


VP - 266 


TREI ZILE MAI TÂRZIU 


Capitolul 46 


Trec ore. Poate zile. 

E greu de spus când întreaga mea existenţă a fost redusă la 
două faze: somnul și trezia. 

Acum Sunt trează, deși din cauza ceţii mi-e imposibil să-mi 
dau seama cu certitudine. Este atât de copleșitoare, încât totul 
pare un vis. 

Nu, nu e un vis. 

E un coşmar. 

lar în această stare de posibil coşmar, aud voci dincolo de 
ușă. Un bărbat și o femeie. 

— Trebuie să te odihnești, spune bărbatul preocupat. 

Recunosc accentul. E Dr. Wagner. 

— Vreau să o văd, ripostează femeia. 

— Nu e o idee bună. 

— De parcă mi-ar păsa. Hai, lasă-mă să intru. 

Urmează un zbârnâit. Roţi de cauciuc pe podea. Cineva se 
mişcă. 

Ceața mă împiedică să opun rezistență atunci când o mână 
aspră și îmbătrânită o strânge pe a mea. Imi deschid pleoapele 
doar cât să o văd pe Greta Manville mică și firavă într-un scaun 
cu rotile. Este numai piele și os. Venele i se întrevăd ca niște 
firicele albastre pe sub albul de hârtie. Seamănă cu o fantomă. 

— Nu am vrut să fii tu, spune Greta. Am nevoie să știi asta. 

Inchid ochii, fără să-i răspund. Nu îmi ajunge putere. 

Greta observă și umple golul continuând să vorbească. 

— Trebuia să fie Ingrid. Așa mi-au zis. La interviu, i-au cerut 
raportul medical și ea l-a adus. Ca să vezi, era compatibilă, dar a 
plecat și ai mai rămas doar tu. Tot compatibilă. Nu am avut altă 
soluție. Ori tu, ori moartea sigură. Așa că am ales viața. Tu mi-ai 
salvat viaţa, Jules. Iți voi fi veșnic recunoscătoare. 

Deschid ochii pentru câteva clipe. Văd că poartă un halat de 
spital asemănător cu al meu. Albastru deschis. Aceeași culoare 
ca tapetul din dormitorul apartamentului 12A. Lângă guler, 

VP - 267 


cineva i-a prins o broșă aurie la fel ca cea pe care o purta 
Marjorie Milton. 

Un uroborus. 

Îmi trag mâna din strânsoarea ei și tip până când adorm din 
nou. 


Capitolul 47 


Mă trezesc. 

Adorm. 

Mă trezesc iar. 

Ceaţa parcă s-a mai risipit. Acum îmi pot mișca brațele, 
degetele de la picioare, pot simţi înțepătura perfuziei și lichidul 
care-mi invadează corpul. Pot spune chiar dacă se află cineva cu 
mine în cameră sau nu. Prezenţa lor îmi scutură singurătatea ca 
o așchie sub piele. 

— Chloe? întreb, sperând în zadar că totul a fost doar un vis 
urât. Că atunci când voi deschide ochii voi fi iarăși pe 
canapeaua lui Chloe, cu inima frântă din cauza lui Andrew și 
preocupată de găsirea unui loc de muncă. 

M-aș mulțumi cu acest gen de griji. 

Le-aș accepta. 

Îi strig din nou numele. O iluzie repetată. Dacă o spun de mai 
multe ori, poate se va adeveri. 

— Chloe? 

— Nu, Jules, sunt eu. 

E un bărbat cu o voce cunoscută și nedorită în același timp. 

Deschid ochii. Vederea îmi este  înceţoșată de la 
medicamentele pe care mi le-au dat. Prin păcla aceea 

Încuie toate ușile umedă, văd că cineva stă pe scaunul de 
lângă mine. Imaginea lui se conturează treptat. 

Nick. 

Poartă o pereche nouă de ochelari. De culoare neagră, în 
spatele lor, o vânătaie urâtă îi înconjoară ochiul drept. Locul în 
care l-am lovit cu piciorul. Aș face-o din nou și cu celălalt ochi 
dacă aș putea. Dar nu pot decât să stau întinsă aici, ca un 
prizonier, sub privirea lui. 

— Cum te simţi? mă întreabă. 


VP - 268 


Nu spun nimic, holbându-mă la tavan. 

Nick pune un ulcior din plastic plin cu apă și un pahar de 
hârtie pe tava de lângă pat. În paharul de hârtie sunt două 
pastile albe ca varul, de mărimea unei aspirine. 

— Ti-am adus ceva pentru durere. Vrem să te simţi 
confortabil. Nu e nevoie să suferi. _ 

Continui să tac, deși mă doare. Imi arde abdomenul, o agonie 
sălbatică, infernală. Insă durerea este singurul lucru care mă 
distrage de la teamă, furie și ură. Dacă dispare, mă voi afunda 
într-o mlaștină întunecată a emoţiilor din care nu aș mai putea 
scăpa vreodată. 

Durerea înseamnă luciditate. 

Luciditatea înseamnă supravieţuire. 

Astfel rup tăcerea și-i adresez întrebarea pe care nu am avut 
curajul să o rostesc cu o zi înainte. 

— Ce mi-ai făcut? 

— Dr. Wagner și cu mine ţi-am scos rinichiul stâng și l-am 
transplantat unui pacient care avea nevoie de el, îmi răspunde, 
evitând să folosească numele Gretei, ca și cum nu aș ști deja 
despre cine este vorba. E o procedură obișnuită. Nu au fost 
complicaţii. Corpul beneficiarului răspunde bine la noul organ, 
ceea ce este excelent. Cu cât pacientul e mai în vârstă, cu atât 
este mai probabil ca organismul său să respingă organul 
transplantat. 

Îmi adun toate puterile ca să-i adresez o altă întrebare. 

— De ce ai făcut asta? 

Nick mă privește curios, de parcă nimeni nu l-ar mai fi 
întrebat așa ceva vreodată. Oare câți dintre cei care au fost în 
aceeași situaţie ca și mine și-au irosit această oportunitate? 

— În circumstanţe normale, preferăm ca donatorii să știe cât 
mai puţin cu putinţă. E mai bine așa, dar pentru că acestea nu 
sunt circumstanţe normale, nu văd niciun rău în a încerca să-ți 
clarific câteva dintre ne/ămuririle tale. 

Articulează cuvântul cu un evident dezgust. De parc-ar fi vina 
mea că este obligat să-l pronunţe. 

— În 1918, gripa spaniolă a apărut de nicăieri, omorând mai 
mult de cincizeci de milioane de oameni din întreaga lume, 
spune el. Ca să-ţi faci o idee, Primul Război Mondial, care s-a 
desfășurat în aceeași perioadă, a ucis aproape șaptesprezece 
milioane. Doar aici, în America, au murit mai mult de jumătate 


VP - 269 


de milion de oameni. În calitate de medic, Thomas Bartholomeo 
a luptat în prima linie. A văzut cum au fost doborâţi prieteni de- 
ai lui, asociaţi, chiar și membri ai familiei. Gripa nu a făcut 
diferențieri. A fost nemiloasă. Nu i-a păsat dacă erau bogaţi sau 
săraci. 

Imi amintesc fotografia aceea înspăimântătoare pe care am 
văzut-o. Servitorii morți aliniaţi pe străzi. Cadavrele acoperite de 
pături. Tălpile lor murdare. 

— Ceea ce Thomas Bartholomeo nu putea înțelege era de ce 
un milionar ceda gripei la fel de ușor precum un sărăntoc. Cei 
bogaţi, prin virtutea rasei lor superioare, ar trebui să fie mai 
puțin sensibili decât cei care nu au nimic, care vin din nimic, 
care sunt nimic. Astfel a decis că destinul său era să 
construiască o clădire în care oamenii importanţi să poată trăi în 
confort și splendoare, el ferindu-i de nenumăratele boli ce 
afectau clasa comună. Așa a apărut Bartholomeo. Existenta 
acestui edificiu se datorează viziunii măreţe a străbunicul meu. 

O amintire se forțează să-mi pătrundă în mintea întunecată 
de durere și medicamente. Nick și cu mine în sufragerie, 
pălăvrăgind cu o pizza și o bere în faţă. 

Provin dintr-o lungă generaţie de chirurgi, începând cu 
străbunicul meu. 

Urmează rapid o altă amintire. Noi doi în bucătăria lui. Nick 
îmi verifică tensiunea, distrăgându-mi atenţia cu mici discuţii. 
După ce i-am spus povestea din spatele numelui meu, mi-a 
împărtășit și el faptul că al său vine de la Nicholas. Nu mi-a spus 
niciodată însă care este numele lui de familie. 

Acum îl știu. 

Bartholomeo. 

— Visul străbunicului meu nu a durat prea mult, povestește 
Nick. Scopul său principal era să găsească o modalitate prin 
care să protejeze locatarii în cazul în care gripa spaniolă ar mai 
fi apărut vreodată. Dar lucrurile s-au înrăutățit foarte repede. 
Câțiva dintre cei pe care încerca să-i ajute s-au îmbolnăvit. Unii 
chiar au murit. 

Nick nu spune niciun cuvânt despre servitorii morți. Nici nu 
este nevoie. Eu știu ce erau. 

Cobai'5. 


13 Cobai - persoană folosită în medicină pentru experimente. 
VP - 270 


Forțaţi să participe la experimentul unui medic nebun. Îi 
infecta pe cei săraci pentru a-i vindeca pe cei bogaţi. Fără 
îndoială, lucrurile nu au decurs așa cum plănuise. 

— Când poliția era pe punctul de a se implica, străbunicul 
meu a fost nevoit să încheie cercetarea înainte ca măcar să o fi 
început, spune Nick. Și-a luat viaţa. Dar un uroborus nu moare 
niciodată. Pur și simplu renaște. Așadar, când bunicul meu a 
absolvit Universitatea de Medicina, a ales să continue munca 
tatălui său. Era mult mai precaut, bineînţeles. Mai discret. Nu s-a 
mai concentrat atât de mult pe virologie!*, ci pe prelungirea 
vieții. Bogăția îți dă putere. Puterea îţi câștigă importanţă. lar 
oamenii cu adevărat importanţi în această lume merită să 
trăiască mai mult decât cei care le sunt inferiori. Mai ales dacă 
ne confruntăm cu o altă pandemie. 

Nick s-a umplut de energie povestindu-mi istoria familiei sale. 
Mărgele de transpiraţie i-au apărut pe firele de păr. lar în 
spatele ochelarilor, ochii îi strălucesc înflăcăraţi. Nemaivoind să 
stea jos, se ridică și începe să se miște prin salon, trecând pe 
lângă Monet și ușa deschisă, apoi întorcându-se. 

— Chiar acum, exact în acest moment, sute de mii de oameni 
așteaptă să li se facă un transplant de organ, spune el animat. 
Unii dintre ei sunt oameni importanţi. Foarte importanţi. Cu 
toate acestea, li se spune să stea la coadă și să-și aștepte 
rândul. Dar unii oameni nu pot aștepta. Opt mii de bolnavi mor 
anual în așteptarea unui organ care să îi salveze. Gândește-te la 
asta, Jules. Opt mii de oameni. Și asta doar în America. Ceea ce 
fac eu, ceea ce a făcut familia mea dintotdeauna, este să le ofer 
opţiuni celor care sunt prea importanţi ca să stea la coadă 
precum muritorii de rând. În schimbul unei taxe, îi trecem în 
faţă. 

Ceea ce nu spune este că, pentru a-i lăsa în față pe aşa- 
numiții oameni importanți, e necesar un număr egal de oameni 
neimportanţi. 

Cum este Dylan. 

Cum sunt Erica, Megan și cu mine. 

Nu a fost nevoie decât de un simplu anunţ ca să ne aducă pe 
toți aici. Angajăm locatar temporar. Job bine plătit. Detalii la 
Leslie Evelyn. 

După care, pur și simplu dispărem. 


14 Virologie - parte a microbiologici care studiază virusurile. 
VP - 271 


Renaștere din distrugerea noastră. 

Viaţă din moartea noastră. 

Aceasta este semnificaţia din spatele uroborusului. 

Nu nemurirea, ci încercarea disperată de a mai trăi câţiva ani, 
evitând sărutul inevitabil al morții. 

— Cornelia Swanson, îi spun. Ce rol a jucat în toată această 
idee măreaţă? 

— A fost o pacientă, răspunde Nick. Prima încercare de 
transplant. A decurs... prost. 

Înseamnă că eu și cu Ingrid am mers pe o pistă greșită. Nu e 
vorba de Maria Damyanov, Potirul de Aur sau divinizarea 
diavolului. Nu e niciun cult. Doar o grupare de oameni bogaţi, pe 
moarte, înverșunaţi să-și salveze viața cu orice preţ. lar Nick îi 
ajută. 

Mă întorc pe o parte, durerea reverberându-mi în tot corpul. 
Dar merită, dacă în poziţia asta nu sunt nevoită să-l privesc. 
Totuși, nu mă pot abţine să nu-i mai pun câteva întrebări. Pentru 
claritate. 

— Ce organe plănuiești să-mi mai scoţi? 

— Ficatul. 

O spune cu o indiferenţă atât de șocantă. De parcă nu m-ar 
considera o ființă umană. 

Mă întreb la ce se gândea în noaptea pe care am petrecut-o 
împreună, când l-am lăsat să mă sărute, să mă dezbrace, să mă 
ducă în patul său. Oare și atunci mă evalua, cugeta la ce putea 
oferi corpul meu, întrebându-se câţi bani ar câștiga de pe urma 
mea? 

— Pentru cine? 

— Marianne Duncan, spune el. Are mare nevoie de unul. 

— Ce altceva? 

— Inima. Nick face o pauză, ca în semn de respect pentru 
sentimentele mele. E pentru fiica lui Charlie. A meritat-o. 

M-am gândit eu că trebuia să fie un motiv pentru care oameni 
ca Charlie lucrează de bunăvoie la Bartholomeo. Acum îl știu. 
Este un quid pro quo! obișnuit, exploatat de clasele superioare 
de veacuri. Pentru că le fac munca murdară, cei mici și 
nesemnificativi primesc ceva în schimb. 

— Și Leslie? Dr. Wagner? 


15 Quid pro quo - o favoare în schimbul alteia. 
VP - 272 


— Doamna noastră Evelyn crede în misiunea Bartholomeo. 
Răposatul ei soț a beneficiat de un transplant de inimă pe 
vremea tatălui meu. Când a murit, trebuie să menţionez, cu 
mulți ani mai târziu decât se preconizase, trebuie să menţionez, 
ea s-a oferit să se ocupe de buna desfășurare a lucrurilor. Și, 
desigur, să fie prima la rând dacă va avea vreodată nevoie de 
serviciile mele. Cât despre Dr. Wagner, e doar un chirurg. Unul 
al naibii de bun, care și-a pierdut licenţa acum mai bine de 
douăzeci de ani pentru că s-a prezentat în stare de ebrietate la 
o intervenţie. Tatăl meu, care avea nevoie de asistenţă, cererea 
fiind foarte mare, i-a făcut o ofertă pe care n-a putut-o refuza. 

— Mi-e milă de tine, îi spun. Mi-e milă de tine și te urăsc, deși 
nu la fel de mult precum te urăști tu pe tine însuți. Pentru că te 
urăști. Sunt sigură de asta. Trebuie, ca să poţi continua ceea ce 
faci. 

Nick mă mângâie pe picior. 

— Bună încercare. Dar vina nu funcţionează asupra mea. lar 
acum ia-ţi medicamentele, mă îndeamnă întinzându-mi paharul 
din hârtie. 

Am putere doar cât să-i dau peste mână. Paharul cade pe 
podea, pilulele se împrăștie prin colțurile salonului. 

— Te rog, Jules, zice Nick cu un oftat. Nu te transforma într-un 
pacient problematic. Putem face să te simţi confortabil sau 
extrem de neplăcut în perioada șederii tale aici. De tine 
depinde. 

Apoi pleacă, lăsând pastilele pe jos. Jeannette e responsabilă 
de curăţenie. Intră în salon un minut mai târziu purtând aceleași 
haine gri pe care le-a avut când ne-am întâlnit prima dată la 
subsol. 

Așază alte pastile pe tavă. Când se apleacă să le strângă pe 
cele de pe dușumea, bricheta îi alunecă din buzunar și cade 
lângă ele. Jeannette aruncă o înjurătură cu jumătate de gură și 
pune bricheta înapoi în buzunar. 

— Dacă nu iei pilulele, îţi fac din nou injecție, mă avertizează 
ea. Tu alegi. 

Nu prea am de ales, ambele slujesc aceluiași ţel. Scopul lor de 
bază nu este de a-mi reduce durerea. 

Sunt sedative care-mi întrețin slăbiciunea. 

Pentru ca, atunci când va sosi momentul pentru următoarea 
intervenţie, să nu fac prea mare zarvă. 


VP - 273 


Uitându-mă la acele pilule ca două ouă minuscule într-un cuib 
alb, nu pot să nu mă gândesc la părinţii mei. Și ei au fost nevoiţi 
să aleagă între a continua bătălia pe care nu aveau nicio șansă 
să o câștige sau să treacă de bunăvoie în neființă. 

Acum mă confrunt cu o dilemă similară. Mă pot opune și, 
inevitabil, pierde, făcând puţinul timp ce mi-a mai rămas, 
extrem de neplăcut, după spusele lui Nick. Sau pot face aceeași 
alegere pe care au făcut-o părinţii mei. 

Dacă renunţ și cedez, scap de durere. 

De probleme. 

De griji, nevoi și întrebări constante despre soarta lui Jane. Mă 
voi cufunda într-un vis adânc în care mă așteaptă familia mea. 

Mă uit la fotografia așezată pe măsuţa de lângă pat. Au 
chipurile traversate de sticla crăpată. 

Amintire distrusă. Familie distrusă. 

Îi privesc și știu ce alegere să fac. 

lau paharul din hârtie și îl întorc cu faţa în jos. 


VP - 274 


PATRU ZILE MAI TÂRZIU 


Capitolul 48 


Ușa este închisă și încuiată pe dinafară. În puţinele momente 
în care stau de veghe, aud sunetul cheilor răsucindu-se în 
broască înainte să intre cineva. Ceea ce se întâmplă des. Tot 
felul de oameni vin și pleacă. Este o adevărată paradă în somnul 
meu indus de pastile. 

Mai întâi sosește Dr. Wagner care îmi verifică semnele vitale, 
îmi aduce medicamentele și-mi dă să beau un suc proaspăt la 
micul dejun. Il ascult și iau pastilele în gură. Nu mă ating de suc. 

Următorii sunt Jeannette și Bernard, care mă trezesc cu 
pălăvrăgeala lor în timp ce-mi schimbă bandajele, cateterul, 
punga de la stativul cu perfuzie. Din conversaţia lor înţeleg că 
aceasta a fost o mică operaţie la care au participat doar ei doi, 
Nick, Dr. Wagner și o asistentă în tură de noapte căreia i-am 
făcut probleme atunci când am reușit să mă furișez 
neobservată. 

Aparent, sunt trei saloane pentru pacienţi, toate ocupate, 
ceea ce nu vezi prea des la Bartholomeo, o aud pe Jeannette 
spunând. Eu stau într-unul. Greta în altul. lar în al treilea e 
domnul Leonard, care a primit o inimă nouă cu doar câteva zile 
înainte. 

Deși nu îl menţionează niciodată pe Dylan, știu de unde 
provine inima aceea. Doar când mă gândesc la cum bate în 
pieptul bătrân și fragil al domnului Leonard îmi vine să-mi îndes 
pumnul în gură ca să nu ţip. 

În cele din urmă adorm cu lacrimi în ochi. 

Cei doi sunt tot aici când mă trezesc speriată din cauza Gretei 
Manville după un știu câte ore de somn. Ușa se deschide și 
apare ea. Nu mai este în scaunul cu rotile, ci se mișcă cu 


VP - 275 


ajutorul unui cadru de mers'$. Pare mai voinică și mai sănătoasă 
decât ultima dată când am văzut-o. Nu mai e atât de palidă. 

— Am vrut să văd ce faci, spune ea. 

Deși sunt pe jumătate inconștientă de la pastilele acelea albe, 
îmi curge destulă furie prin vene ca să fiu în stare să pronunţ 
două cuvinte. 

— Duceţi-vă naibii! 

— Nu mă mândresc cu ceea ce am făcut, recunoaște Greta. 
Ceea ce a făcut întreaga mea familie, începând cu bunica mea și 
continuând cu părinţii mei. Știu că ai aflat despre asta, apropo. 
Eşti destul de isteaţă ca să-ţi fi dat seama până acum. Bolile de 
rinichi sunt frecvente în familia mea. Ambii mei părinţi au avut 
nevoie de câte un transplant. Așadar, când mi-a venit și mie 
rândul, m-am reîntors în acest loc, cunoscându-i menirea. Și 
păcatele. Mă judeci aspru, știu. Merit să fiu judecată. Așa cum îţi 
merit ura și dorinţa arzătoare de-a mă vedea în mormânt. 

Ceaţa se risipește. Am parte de unul dintre puţinele momente 
de claritate, alimentat de mânie și ură. Greta se înșală. 

— Îmi doresc să trăiţi cât mai mult cu putinţă, îi spun. Mulţi 
ani de acum în colo, gândindu-vă în fiecare zi blestemată la 
ceea ce aţi făcut. lar când celelalte părţi ale corpului vor începe 
să vă cedeze, și se va întâmpla foarte curând, sper ca bucăţica 
aceea din mine să vă mai ţină puţin în viaţă. Deoarece moartea 
nu e suficient de bună pentru dumneavoastră. 

Această replică mă lasă fără puteri. Mă adâncesc în saltea ca 
într-un nisip mișcător. Greta rămâne lângă pat. 

— Plecaţi, gem eu. 

— Nu încă. Am venit cu un motiv, adaugă ea. Mâine mă întorc 
în apartamentul meu. Îmi va fi mai bine acolo. Dr. Nick spune că 
dacă mă voi duce la mine recuperarea se va desfășura mai 
rapid. Mă gândeam că ai vrea să afli. 

— De ce? ` 

Greta șovăie îndreptându-se spre ușă. Inainte să o închidă în 
urma ei, mă privește o ultimă dată și-mi spune: 

— Cred că știi răspunsul. 


16 Cadru de mers - dispozitiv medical pentru susţinerea echilibrului în timpul 
deplasării. Este prevăzut cu două rânduri de mânere de sprijin și cu două roţi frontale, 
care ajută pacientul să înainteze prin simpla împingere a cadrului, fără ridicarea 
acestuia. 


VP - 276 


Și îl știu, într-un fel confuz, pe jumătate conștient. Plecarea ei 
înseamnă că se eliberează un loc pentru altcineva. 

Poate Marianne Duncan. 

Sau fiica lui Charlie. 

Ceea ce înseamnă că, mâine pe vremea asta, nu voi mai fi 
aici. 


Capitolul 49 


Dorm. 

Mă trezesc. 

Bernard, cel aspru și cu ochii răi, îmi aduce prânzul și alte 
pastile. Fiind prea ameţită ca să mănânc, se folosește de perne 
ca să mă ţină ridicată ca pe o păpușă din zdrenţe și îmi dă supă 
cu lingura, budincă de orez și ceva ce cred că e piure de spanac. 

Medicamentele m-au făcut ciudat de vorbăreaţă. 

— De unde ești? îl întreb, articulând cuvintele de parcă aș fi 
băut prea mult. 

— Nu ai nevoie să cunoști asta. 

— Știu că nu am nevoie. Dar vreau să aflu. 

— Nu-ţi spun nimic, îmi zice el tăios. 

— Măcar spune-mi pentru cine faci asta. 

— Nu mai vorbi. 

Bernard îmi îndeasă și mai multă budincă în gură, sperând că 
mă va determina să tac. Reușește doar pentru câteva secunde, 
cât îmi ia ca să înghit. 

— O faci pentru cineva, spun eu. De aceea ești aici și nu, cum 
ar veni, într-un spital normal, așa e? Ti-au promis că îl vor ajuta 
pe cineva drag ţie dacă lucrezi pentru ei? Așa cum i-au promis și 
lui Charlie? 

Primesc o altă îmbucătură de budincă. În loc să înghit, o las 
să-mi alunece pe buze, vorbind în același timp. 

— Mie îmi poţi spune, îi zic. Nu te voi judeca. Când mama era 
pe moarte, aș fi făcut orice ca să o salvez. Orice. 

Bernard ezită înainte să răspundă cu un murmur stins. 

— Tata. 

— De ce are nevoie? 

— De un ficat. 


VP - 277 


— Cât mai poate aștepta? 

— Puțin. 

— Ce rușine! Cuvintele-mi ies siropoase, unite într-o singură 
exclamație turtită. Tatăl tău știe cu ce te ocupi? 

Bernard se încruntă. 

— Bineînţeles că nu. 

— De ce nu i-ai spus? 

— Nu mai răspund la nicio întrebare. 

— Nu te învinovățesc că nu vrei să-i dai speranțe deșarte. 
Pentru că te-ai putea afla chiar aici, în locul meu, într-o bună zi. 
Cineva bogat, faimos și important va avea nevoie de un rinichi. 
Sau de un ficat. Sau de o inimă. Și dacă nu se va afla nimeni 
prin preajmă, ca mine, le vor lua de la tine. 

Ridic mâna și o învârt, arătând spre el. O secundă mai târziu, 
îmi cade înapoi pe pat pentru că sunt prea slăbită s-o mai ţin 
ridicată. 

Bernard pune lingura pe tavă și o dă într-o parte. 

— Am terminat. N 

— Nu te supăra. Spun și eu așa. Ințelegerea pe care ai făcut- 
o? Nu cred că va merge. 

Bernard îmi împinge paharul de hârtie cu mâna tremurândă. 

— Taci și ia-ţi pastilele. 

Le bag în gură. 


Capitolul 50 


Câteva ore mai târziu, sunt trezită din somnul meu adânc de 
către Jeannette, care descuie ușa, aducând mai multă mâncare 
și mai multe medicamente. 

Mă uit la ea confuză și ameţită. 

— Unde s-a dus Bernard? 

— Acasă. 

— Din cauza mea? 

— Da. Jeannette trage tava mai în faţă. Vorbești prea mult. 

La cină primesc aceeași mâncare ca la prânz. Mai multă supă. 
Mai mult piure de spanac. Mai multă budincă. Pastilele m-au 
făcut posacă, necooperantă. Jeannette izbutește cu greu să-mi 


VP - 278 


dea o lingură de supă. lar la spanac pur și simplu nu mi se 
deschide gura. 

Corpul meu zăpăcit de la atâtea medicamente tânjește după 
budinca de orez. Deschid larg gura când Jeannette îmi întinde 
lingura. Dar în ultimul moment, mă răzgândesc. Maxilarul mi se 
închide și brusc îmi întorc fata, bosumflată. 

Lingura mă lovește peste obraz, budinca curgându-mi pe gât 
și pe umăr. 

— Uite ce mizerie ai făcut, izbucnește Jeannette, luând un 
șerveţel. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu pot spune că-mi va 
părea rău când vei pleca. 

Stau complet nemișcată cât ea se apleacă peste mine ca să 
șteargă resturile de budincă. Somnul se apropie din nou. Sunt 
aproape complet inconștientă când Jeannette mă ghiontește. 

— Trebuie să-ţi iei pilulele, îmi spune. 

Îmi deschid gura, iar Jeannette mi le servește una câte una. 
Apoi adorm, cu pumnii strânși pe lângă trup, levitând prin ceața 
narcotică până ce mintea mi se golește, umplându-se de pace și 
liniște. 

Când nu mai aud zgomotul făcut de încuietoarea ușii, aștept, 
fără să respir, numărând secundele. După ce trece un minut 
întreg, îmi îndes degetele în gură și scot pastilele, care 
începuseră să se dizolve în salivă. 

Mă pun în șezut, tresărind de durere și îmi ridic perna, unde 
am făcut ieri o gaură după discuţia cu Nick. Ascund acolo 
pastilele pe care le scuip, opt în total. Porţia pentru o zi 
întreagă. 

Aranjez perna la loc și mă întind. Apoi îmi desfac pumnul și 
mă uit la bricheta pe care am luat-o, după ce a căzut din 
buzunarul cardiganului lui Jeannette, când mă ștergea de 
budincă. 

E făcută din plastic ieftin. De genul acelora pe care le găsești 
în toate benzinăriile, la un dolar. Jeannette probabil că mai are 
câteva de rezervă în poșetă. 

N-o să-i simtă lipsa. 


VP - 279 


Capitolul 51 


Dau pătura la o parte și îmi trag picioarele afară din pat cu o 
durere insuportabilă care apare de fiecare dată când mă mișc, 
de fiecare dată când respir. Trei rânduri de cusături parcă mă 
trag înapoi de pielea abdomenului. 

Inainte să-mi pun tălpile pe podea, mă opresc. 

Nu sunt sigură că e o idee bună să mă ridic în picioare. Chiar 
dacă ar fi, nu știu dacă pot să o fac. Momentan sunt, în lipsa 
unui cuvânt mai bun, absolut nefuncțională. Picioarele îmi sunt 
străbătute de furnicături pentru că nu au mai fost folosite o 
perioadă destul de îndelungată. Mâna îmi sângerează în locul 
din care am scos acul de la perfuzie. lar când am scos cateterul 
a fost și mai rău. Durerea îmi pulsează până în adâncul 
creierului, un contrapunct al agoniei din stomac. 

Cu toate acestea, încerc să mă ridic, trăgând aer în piept ca 
să-mi mai reduc din suferință atunci când mă împing de lângă 
pat. Apoi sunt în picioare, clătinându-mă slăbită. 

Fac un pas. 

Apoi altul. 

Și încă unul. 

Curând mă împleticesc prin încăpere, podeaua balansându-se 
înainte și înapoi ca puntea unei corăbii pe timp de furtună. Mă 
legăn odată cu ea, dintr-o parte în alta, încercând să-mi menţin 
echilibrul și prinzându-mă de perete ca să mă sprijin. 

Dar continui să mă mișc. Incheieturile îmi pocnesc de parcă 
aș fi un pui proaspăt ieșit din ou, îndepărtându-și coaja. Sunetul 
mă urmărește până ajung la ușă, unde trag de mâner și 
descopăr că este încuiată. 

Așa că mă întorc lângă pat, de unde iau fotografia cu familia 
mea. O strâng la piept cu o mână, iar în cealaltă ţin bricheta lui 
Jeannette. 

Cu o mișcare sigură aprind flacăra și o apropii de cuvertura 
din mijlocul patului. Focul izbucnește aproape instantaneu, un 
inel fierbinte care se înalţă violent acaparând rapid cearșaful și 
salteaua. Cercuri de foc mistuitor își croiesc drum până la perne, 
iar patul este acum complet înghiţit de flăcări, asemenea unui 
dreptunghi arzător. 

Privesc fascinată, mijind ochii din cauza fumului. 


VP - 280 


Apoi, exact așa cum sperasem, se declanșează alarma de 
incendiu. 


Capitolul 52 


Dr. Wagner este cel care intră primul în salon, chemat de 
sunetul asurzitor al sirenei. Jeannette e chiar în spatele lui. 
Descuie ușa și se năpustesc înăuntru. Jeannette ţipă la vederea 
patului în flăcări, limbile de foc amenințând să se extindă de-a 
lungul pereţilor și pe tavan. 

Deoarece sunt prea concentrați asupra focului, niciunul dintre 
ei nu mă vede stând lângă ușa pe care tocmai au deschis-o. 

Nu mă văd nici atunci când ies din salon. 

Până ajung ei să mă observe, e prea târziu. 

Trântesc ușa în urma mea printr-o rotire agilă a încheieturii, 
încuindu-i înăuntru. 


Capitolul 53 


Pășesc cât de rapid pot, cu respiraţia întretăiată, șchiopătând 
și înfiorându-mă de durere, ceea ce este un mers destul de lent. 
Totuși, e mai bine să mă mișc oricât de încet decât să nu o fac 
deloc. 

În spatele meu Dr. Wagner și Jeannette bat frenetic în ușa 
salonului. Printre bătăile lor aud tusea doctorului Wagner și 
tipetele lui Jeannette. 

În stânga mea dau peste o altă ușă, cenușie. Înăuntru îl văd 
pe domnul Leonard, cufundat în lumea viselor, în ciuda 
zgomotului ce vine din camera alăturată. In jurul lui sunt tot 
felul de echipamente de monitorizare, cu lumini ce pâlpâie 
festiv, asemenea beculețelor de Crăciun. 

Mă îndrept către cabinetul asistentelor, unde îmi permit să fac 
o pauză de o secundă ca să-mi trag răsuflarea. După el se află 
un alt salon și coridorul scurt pe care am fost prima dată când 
am încercat să părăsesc acest loc. Coridorul se termină la ușa 
ce dă direct în apartamentul lui Nick. De acolo, trebuie să cobor 


VP - 281 


în holul de la etajul doisprezece ca să ajung la lift. În starea în 
care sunt, mersul pe jos nu este cea mai favorabilă opţiune. 

Trec de cabinetul asistentelor și, merg pe coridor, când ușa 
din capăt se deschide. Mă feresc intrând în camera din stânga 
mea și mă lipesc de peretele de lângă ușa deschisă, sperând că 
nu am fost văzută. 

Afară, aud un ecou grăbit de tocuri. 

Leslie Evelyn. 

Așteptând să treacă, scanez cu privirea camera întunecată. 

Atunci o văd pe Greta. 

Stă așezată în pat, îngrozită, privindu-mă cu frică. 

Își deschide gura, gata să ţipe. 

Un singur strigăt și aș fi terminată, de aceea mă uit înapoi la 
ea cu ochii larg deschiși, implorând-o în tăcere să nu scoată 
niciun sunet. 

Îi spun doar atât. 

Vă rog. 

Greta încă mai are gura deschisă când Leslie trece iute pe 
lângă ușă. Mai așteaptă câteva secunde și apoi în cele din urmă 
vorbește. 

— Du-te, spune ea răgușit. Repede. 


Capitolul 54. 


Mă pun din nou în mișcare abia când Leslie deschide ușa celui 
de-al treilea salon. Fumul se revarsă în vălătuci grei și negri din 
încăpere, umplând cabinetul asistentelor. Mă folosesc de el ca 
de un acoperământ ca să trec neobservată pe coridor. Cu 
fiecare pas, durerea pare să se mai domolească. Nu știu dacă 
chiar se întâmplă sau încep să mă obișnuiesc cu ea, ceea ce nu 
contează. Trebuie doar să mă mișc. 

Și asta fac. 

Ajung la capătul coridorului. 

Trec prin ușa lăsată deschisă de Leslie. 

Direct în apartamentul lui Nick. 

Încerc să închid ușa în urma mea, amintindu-mi cât de grea 
este. Îmi ia un efort colosal să o împing cu umărul și să trag 
zăvorul. 


VP - 282 


Într-un sfârșit mă declar mulţumită, deși nu-mi fac iluzii că 
Leslie și toți ceilalți vor rămâne blocaţi acolo. Fără îndoială mai e 
o ieșire, însă isprava mea la sigur îi va reţine, iar eu am nevoie 
de tot timpul pe care-l pot câștiga. 

Continui să șchiopătez, extenuarea, durerea și adrenalina 
pulsându-mi prin vene. Un amestec ametitor. 

Când intru în bucătăria lui Nick, am impresia că totul se 
învârte în jurul meu. Dulapurile. Blatul cu suportul din lemn 
pentru cuțite. Ușa de la sufragerie și, dincolo de ferestre, parcul 
cuprins de întunericul nopţii. 

Singurul lucru care nu se învârte este tabloul uroborusului. 

Se ondulează. 

Ca și cum ar fi pe punctul de-a se târî afară din pânză. 

Ochii șarpelui, licărind înflăcăraţi, mă urmăresc cum mă reped 
spre blocul de cuțite de pe blat și îl iau pe cel mai mare. 

Cuţitul din mână îmi dă un aer de încredere. Deși 
dezorientarea persistă, la fel ca durerea, acum e la un nivel mai 
scăzut, încât pot să-i fac faţă. Trebuie să scap din locul acesta. l- 
o datorez familiei mele. 

Mă uit la fotografia pe care o ţin la piept. Când m-am 
confruntat cu decizia de a lua sau nu medicamentele, le-am 
văzut feţele și am știut care este alegerea corectă. 

să lupt. 

Să trăiesc. 

Să fiu acel membru al familiei care alege să rămână și nu să 
dispară pentru totdeauna. 

Înaintez, ies din bucătărie, ajung înapoi în hol, unde au 
început să apară fire subţiri de fum. Aici sunetul alarmei de 
incendiu e abia auzit. Un vuiet izolat de restul clădirii, care 
dispare pe măsură ce mă îndepărtez. 

La celălalt capăt este biroul lui Nick, cu secțiunea din 
bibliotecă încă dată la o parte. In spatele ei se află apartamentul 
12A. Biroul. Holul. Apoi ieșirea. 

Uși ce duc spre alte uși. 

Mă clatin în direcţia lor, ignorând fumul, durerea, extenuarea 
și amețţeala. Singura mea ţintă este biblioteca din birou. Să 
ajung la ea. Să trec prin ea. Dar, în timp ce mă apropii, simt un 
val de căldură la ceafă. 

Mă întorc și-l văd pe Nick stând într-un colț al biroului. 

Ține în mână pistolul lui Ingrid. 


VP - 283 


ÎI ridică, îl îndreaptă spre mine și apasă pe trăgaci. 

Închid ochii și mă crispez de durere, încercând să-mi petrec 
ultimele secunde pe acest pământ gândindu-mă la părinţii și 
sora mea și la cât de dor îmi este de ei, și cum sper să-i 
întâlnesc în viaţa de apoi. În bezna înfricoșătoare aud un clic 
metalic. 

Încă unul. 

Apoi altele două. 

Deschid ochii și-l văd pe Nick continuând să apese pe 
trăgaciul pistolului descărcat. De parcă ar fi o jucărie și se joacă 
de-a cowboy-ul. 

Nu încerc să fug. În starea mea, nu aș ajunge prea departe. 
Tot ce pot face este să mă sprijin de bibliotecă și să-l privesc pe 
Nick cum zâmbește, foarte mulțumit de sine. 

— Nu-ţi fie frică, Jules, spune el. Nu te pot împușca. Eşti prea 
valoroasă. 

Face câţiva pași către mine, lăsând pistolul în jos. 

— De-a lungul anilor, familia mea a primit foarte mulţi bani 
pentru oameni ca tine. Este ironic, știu. Că tu, care nu ai nicio 
valoare pe dinafară, ești atât de valoroasă pe dinăuntru. Și că 
oameni care oferă atât de multe pe dinafară au înăuntrul lor 
lucruri atât de inutile pe care trebuie să le înlocuiască. Tu crezi 
că ceea ce facem noi este o crimă. 

Mă holbez la el. 

— Pentru că asta este. 

— Nu, eu fac un serviciu omenirii. 

Abia dacă ne mai despart patru pași acum. Strâng bine cuțitul 
în mână. 

— Gândește-te la cei care vin aici, spune Nick. Scriitori, artiști, 
cărturari, oameni de afaceri. Gândește-te la tot ce oferă ei lumii. 
Apoi gândește-te la tine, Jules. Cine ești tu? Ce oferi tu? Nimic. 

Mai face doi pași, umplând golul dintre noi. 

Ridic cuțitul ca prin ceaţă și mi-l împing în gât. Capătul lamei 
îmi crestează pielea și îmi aud pulsul luând-o la goană sub 
metalul rece. 

— O voi face, îl avertizez. Apoi nu vei mai avea nimic. 

— Fă-o, mă îndeamnă el nonșalant, ridicând din umeri. Se va 
găsi altcineva care să îţi ia locul. Nu ești singura persoană 
disperată din lumea asta, Jules. Există mii de oameni care au 
nevoie de un adăpost, de bani și de speranţă. Sunt sigur că îţi 


VP - 284 


putem găsi un înlocuitor chiar mâine, dacă e nevoie. Așa că fă-o. 
Taie-ţi beregata. Asta nu ne va opri. 

Mai face doi pași. Unul încet, celălalt, un salt uimitor spre 
mine. 

Îndrept cuțitul în faţă, iar acesta intră direct în abdomenul lui 
Nick. 

Pauză. Lama cuţitului îi trece prin carne, mușchi și organe 
interne. Il străpunge ca un fulger și toată carnea aceea, toți 
mușchii și toate organele îi fac loc să înainteze și mai adânc în 
abdomen. Atât de adânc, încât mâna nu mi se oprește până ce 
mânerul cuţitului nu ajunge la cămașa lui Nick. 

Gâfăi. 

La fel face și el. 

Două sunete  concomitente. Două inhalări șocate și 
zguduitoare ce umplu încăperea. 

Scot cuțitul și îmi trag respiraţia. 

Nick nu o mai face. 

Nu poate decât să geamă, sângele îi pătrunde în cămașă, 

țesătura albă devenind roșie în doar câteva clipe. Apoi Nick 
lovește podeaua. O căzătură rapidă, neîntreruptă. 
_ Mă îndepărtez de el și de sângele care se împrăștie peste tot. 
Imi târăsc picioarele până la pasajul din bibliotecă și trec în 
biroul din apartamentul 12A. Acolo împing cu umărul rafturile la 
loc, aruncând o scurtă privire în direcţia lui Nick. E încă pe jos. 
Incă sângerează. Și e încă în viață. 

Dar probabil nu pentru mult timp. 

Las biblioteca să cadă acoperind pasajul, fără să mă mai uit a 
doua oară. 

Sunt aproape liberă. 

În apartamentul 12A, toate urmele existenţei mele au fost 
șterse. Arată exact ca atunci când am pășit pentru prima dată în 
el. Nelocuit. Lipsit de viaţă. 

Dar e o capcană. 

Știu asta acum. 

Și ar fi trebuit să o știu atunci. 

Apartamentul perfect, cu priveliștile lui perfecte, situat într-o 
clădire perfectă. Totul a fost conceput pentru a fi cât mai 
ispititor pentru cineva ca mine, care m-am născut săracă și așa 
am rămas. Și partea cea mai rea este că toate aceste lucruri 
îngrozitoare n-au început să se întâmple de curând. Acesta a 


VP - 285 


fost dintotdeauna unicul scop al clădirii Bartholomeo, de-a servi 
celor bogaţi și a le întinde o cursă celor săraci. 

Acelor servitori întinși pe pavaj ca niște lemne pentru foc. 
Slujitoarei Corneliei Swanson. Lui Dylan, Ericăi, lui Megan și 
tuturor celorlalți, bărbaţi și femei fără familii, care au fost 
ademeniţi aici cu promisiunea unui buton de resetare pentru 
viețile lor amărâte. 

Ei merită ca toate aceste grozăvii să se termine. 

Mai mult, merită răzbunare. 

Care înseamnă un singur lucru. 

Locul acesta nenorocit trebuie să ardă din temelii. 


Capitolul 55 


Încep cu biroul, dau jos cărţile de pe rafturi la nimereală ca să 
fac un morman pe podea, în mijlocul încăperii. Când termin, iau 
volumul /nima unui visător semnat de Greta pentru Erica și 
aprind bricheta, ţinând flacăra în dreptul coperții prăfuite. 

Focul alunecă asemenea unei lacrimi de-a lungul cărții. 

O arunc peste morman și mă îndepărtez. 

In camera de zi, adun pernele de pe canapeaua roșie, îndes 
una sub măsuţa de cafea, apoi aprind bricheta ca să-i dau foc. 

In sufragerie repet același ritual, pun o pernă sub masa ridicol 
de lungă, îi dau foc și plec. 

In bucătărie, pornesc cuptorul și așez o altă pernă în interiorul 
lui. 

Pe masa pentru micul dejun găsesc un al doilea exemplar din 
Inima unui visător. Îl deschid la pagina semnată de Greta pentru 
mine și, cu o singură mișcare din deget, îi dau foc. Aștept ca 
flacăra să izbucnească înainte să o arunc în cabina ascensorului 
pentru alimente. 

Apoi, merg în dormitor, urcând scara în formă de spirală cât 
de repede îmi permite trupul sfâșiat. Pe noptieră se află o ultimă 
copie a romanului /nima unui visător. Cea pe care am adus-o cu 
mine și din care obișnuia să îmi citească Jane înainte de culcare. 

O iau și cobor scările în grabă. 

Până ajung în foaier întreg apartamentul se umple de fum. 
Flăcările se dezlănţuie scăpate de sub control, târându-se pe 


VP - 286 


podeaua din birou, alunecând în sufragerie, învăluind măsuţa de 
cafea și ridicându-se amenințător de pe suprafaţa ei. Trosnitura 
ușoară din bucătărie îmi dă de înțeles că masa de acolo are 
parte de aceeași soartă. 

Mulțumită, deschid ușa și ies din apartamentul 12A pentru 
ultima oară. 

Las ușa deschisă, iar norii de fum se revarsă nestăpâniţi în 
urma mea. Mă îndrept de-a lungul holului către lift și apăs 
butonul de coborâre. Așteptându-l să sosească, mă duc până la 
coșul de gunoi din apropiere, aprind bricheta și o ţin deasupra 
celui de al treilea exemplar din /nima unui visător. 

Mâna îmi tremură șovăitoare, deși flacăra este foarte 
aproape. 

Aceasta nu e o carte aleasă la întâmplare. 

Este cartea mea. 

Cartea lui Jane. 

Dar înţeleg că și ea și-ar fi dorit să o fac. Bartholomeo nu are 
nimic în comun cu blocul rezidențial măreț din visele ei. Este 
doar o versiune întunecată a tărâmului fantastic pe care ni l-am 
imaginat. Un loc sumbru și putred până la rădăcini. Dacă Jane ar 
cunoaște adevărul despre Bartholomeo, sunt sigură că l-ar urî la 
fel de mult ca și mine. 

Fără să mai ezit vreo clipă, apropii cartea de flacăra fierbinte 
a brichetei. Când focul începe să-i devoreze coperta, o arunc în 
coșul de gunoi, unde aterizează cu un sfârâit înfundat. 

Alarma de incendiu se declanșează și în restul clădirii chiar în 
momentul când liftul își face apariţia la etajul doisprezece. Intru 
în el, ignorând zgomotul asurzitor, luminile de urgenţă care 
pâlpâie și fumul năvălind din apartamentul 12A în pâcle 
șerpuite. 

Liftul se pune în mișcare, iar eu mă holbez la podeaua 
imaculată, compromisă de sângele care-mi picură de sub haină. 
Mi s-au desprins cusăturile. Un lichid cald mi se scurge din răni 
și o pată roșie înflorește pe partea din faţă a halatului. 

In timp ce cobor, văd locatarii începând să evacueze clădirea. 
Aleargă în grupuri pe scări în jos, asemenea șobolanilor 
agitându-se să părăsească nava care se scufundă. Între etajul 
șase și șapte, o zăresc pe Marianne Duncan. Stă pe palier, 
înghiontită de ceata înspăimântată. Lacrimile îi curg șiroaie pe 
obraji. 


VP - 287 


— Rufus! ţipă ea. Vino înapoi, puiule! 

Privirile ni se întâlnesc pentru o clipă, ochii ei sunt îngălbeniţi 
de la icter, ai mei, dornici de răzbunare. Îi arăt degetul mijlociu 
în vreme ce liftul trece la următorul nivel. 

Niciunul dintre locatarii care coboară nu încearcă să mă 
oprească. Nu este nevoie decât de o simplă apăsare pe buton. 
Dar uitându-se la mine și la cuțitul plin de sânge din mâna mea, 
instinctiv, aleg să păstreze distanţa. 

Sunt genul acela de fată cu care nu vrei să ai de-a face. 

Când liftul se oprește cu un huruit în holul principal, văd o 
pată mică, neagră, ţopăind în jos pe scări. E Rufus. Evadează și 
el. Dau la o parte grilajul și ies din lift, aplecându-mi corpul 
îndurerat doar cât să-l pot prinde. El se cutremură în braţele 
mele și scoate câteva schelălăieli ascuţite. Sper să fie destul de 
puternice ca să le audă Marianne care se află câteva etaje mai 
sus. 

Ne apropiem împreună de ușă. Charlie e acolo, ajutând 
rezidenții bătrâni și bolnavi din Bartholomeo să iasă afară. Mă 
vede și îngheaţă, mâinile căzându-i pe lângă trup. De data asta 
nu mai încearcă să mă oprească. Ştie că totul s-a terminat. 

— Sper ca fiica ta să primească îngrijirea care i se cuvine, îi 
spun când trec pe lângă el. Incearcă să faci alegerile corecte de 
acum în colo și poate într-o zi te va ierta. 

Continui să merg, șchiopătând afară din Bartholomeo când 
poliţia și pompierii încep să sosească. Primul care mă observă e 
un pompier, deși e greu să nu fiu văzută. O fată care 
sângerează, într-un halat de spital, desculţă, cu un câine speriat 
în braţe, o ramă spartă cu fotografia familiei și un cuţit plin de 
sânge. 

Imediat sunt înconjurată de polițiști, care îmi iau cuțitul din 
mână. 

Refuz să îl dau pe Rufus sau fotografia înrămată. 

Mă înfășoară într-o pătură și mă conduc mai întâi la o mașină 
de patrulă care așteaptă, apoi, când ajunge, sunt așezată pe 
targă și împinsă către o ambulanţă. 

— Mai e cineva rănit înăuntru? mă întreabă un poliţist. 

Dau ușor din cap. 

— Un bărbat la etajul doisprezece, apartamentul 12B. 

După care sunt urcată, cu picioarele înainte, în ambulanţă 
unde mă așteaptă doi membri ai echipajului de urgență. 


VP - 288 


Prin ușile deschise din spate am o vedere diformă a clădirii 
Bartholomeo. Mă uit la colţul dinspre nord unde stă George 
mândru ca întotdeauna, chiar dacă flăcările acaparează treptat 
ferestrele de sub aripile lui. Intenţionez să-i șoptesc un rămas- 
bun când, observ o figură neagră îndreptându-se către marginea 
acoperișului. 

Chiar dacă se află la o înălțime considerabilă, iar căldura 
focului face ca aerul din jurul lui să vibreze, îmi dau seama că 
este Nick. Își ţine un prosop apăsat pe abdomen, care se 
unduiește în bătaia vântului, lăsând la vedere petele roșii de 
sânge. _ 

Alte două persoane urcă în urma lui. Poliţişti. Işi ţin pistoalele 
în mână, dar nu dau semne că ar avea de gând să le folosească. 
Nick nu mai are încotro fugi. 

Însă el continuă să se clatine de-a lungul acoperișului. Fumul 
care iese din apartamentul 12A devine tot mai gros și mai 
negru. Suflă peste el în șuvoaie necruțătoare, aducându-l și 
luându-l din câmpul meu vizual. 

Când fumul se risipește, văd că a ajuns la capătul 
acoperișului. Ştie că cei doi polițiști îl urmăresc, dar îi ignoră cu 
desăvârșire. În schimb, privește în depărtate, contemplând 
parcul și orașul ce se întinde dincolo de el. 

Apoi, la fel ca străbunicul său, Nicholas Bartholomeo se 
aruncă în gol de pe clădire. 


VP - 289 


ȘASE LUNI MAI TÂRZIU 


Capitolul 56 


— Tăiţei sau orez? spune Chloe, arătându-mi două cutii din 
carton, identice, cu mâncare chinezească. 

Ridic din umeri. 

— Alege tu. Sunt okay cu ambele variante. 

Ne aflăm amândouă în apartamentul ei care, pe moment, a 
devenit apartamentul meu. După ce am ieșit din spital, Chloe 
mi-a înmânat solemn cheile, iar ea s-a mutat la Paul. 

— Și chiria? o întrebasem. 

— E plătită deocamdată, spuse ea. Îmi vei întoarce banii când 
vei putea. După toate prin câte ai trecut, refuz să te las să dormi 
pe canapea. 

Totuși canapeaua este mereu acolo unde sunt și eu, iar în 
clipa de față stau așezată lângă Chloe care desface cutiile cu 
mâncare. Prânz în loc de cină. În această după-amiază a venit 
Ingrid la noi, proaspăt angajată la un magazin Sephora din 
centrul orașului. Deși e îmbrăcată în negru, are unghiile de 
culoarea mov aprins. Vopseaua aplicată prost pe păr a dispărut, 
fiind înlocuită de un blond roșiatic cu șuviţe rozalii ce-i 
încadrează perfect chipul. 

— Eu vreau orez, spune ea. Adică aș vrea mai mult să gust 
din tăiţei, dar au un aspect oribil. Zici că-s viermi. 

Chloe se crispează și îi întinde cutia. Dacă s-ar oferi Premiul 
Nobel pentru răbdare, ea sigur ar fi nominalizată. A fost o sfântă 
din ziua în care am ieșit din spital declarată complet sănătoasă. 
Nu am auzit-o niciodată să se plângă. 

Nici de reporterii care au mișunat o săptămână întreagă prin 
faţa blocului. 

Nici de coșmarurile care mă zdruncină atât de tare, încât o 
sun la primele ore ale dimineţii. 

Nici de Rufus care latră la ea de fiecare dată când intră în 
apartament. 

Și mai ales, nici de Ingrid, care își petrece cea mai mare parte 
a timpului pe aici, deși stă acum în același apartament cu 

VP - 290 


Bobbie, în Queens. Chloe știe că Ingrid și cu mine suntem legate 
de ceea ce ni s-a întâmplat. Avem grijă una de alta. lar ea are 
grijă de noi amândouă. 

S-au întâlnit prima dată când eram ţinută captivă în 
Bartholomeo. Văzând că nu mă mai întorc la adăpost, Ingrid a 
mers la poliţie și le-a spus că am fost răpită de un cult satanist 
care locuiește în clădire. Evident, nu au crezut-o. 

Abia atunci când Chloe, întorcându-se în grabă de la Vermont 
după ce a citit mesajele de la mine, i-a contactat și ea, poliţia și- 
a dat seama că este ceva în neregulă. Un anchetator prietenos 
le-a pus în legătură una cu cealaltă. lar când Chloe s-a dus la 
Bartholomeo și Leslie Evelyn i-a spus că am plecat în mijlocul 
nopții, poliția a obținut un mandat de percheziţie. Erau în drum 
spre clădire fix în momentul în care eu dădeam foc la 
apartamentul 12A. 

Incendiul a provocat mai puţine pagube decât plănuisem. Într- 
adevăr, apartamentul 12A a fost ars rău de tot, însă flăcările nu 
au reușit să ajungă până la subsol. Cu toate acestea, au fost 
destule stricăciuni cât să-mi fac griji că aș putea primi acuzaţii 
penale. Deși detectivul care lucrează la caz are dubii că se va 
întâmpla. Mă aflam într-o stare de șoc, temându-mă pentru 
viața mea și nu eram în toate minţile. 

Sunt de acord cu primele două. Cât despre a treia, știam 
exact ce fac. 

— Chiar dacă vei fi acuzată, m-a asigurat detectivul, nu există 
niciun judecător în tot acest oraș care să nu respingă acuzaţia. 
După câte s-au întâmplat acolo, până și mie îmi vine să-i dau 
foc. 

lar din câte înţeleg eu, la fel gândește o ţară întreagă. Atât de 
îngrozitoare au fost evenimentele petrecute la Bartholomeo. 

Cei care aveau nevoie de un organ aflau despre Bartholomeo 
de obicei de la vreun fost rezident. Apoi, prin intermediul unei 
agenţii false, cumpărau o locuinţă, plătind cu un milion mai mult 
decât valoarea sa adevărată pe piaţă. 

Și acolo așteptau. Uneori luni la rândul. Alteori câţiva ani. 
Așteptau să apară un locatar temporar compatibil pentru 
transplantul de care aveau nevoie. După intervenție, rezidentul 
mai stătea câteva săptămâni la Bartholomeo ca să-și revină. 
Corpul neînsufleţit al donatorului era între timp scos cu un lift de 


VP - 291 


marfa din spatele clădirii și dus la crematoriul din New Jersey cu 
ajutorul Mafiei. 

Documentele găsite în biroul lui Leslie Evelyn arată că, în 
decurs de patruzeci de ani, peste două sute de rezidenți din 
Bartholomeo au primit organe luate de la o sută douăzeci și 
șase de donatori. Unii dintre ei erau fugari, alţii nu aveau casă. 
Câțiva au fost declarați dispăruţi, iar ceilalţi nu aveau pe nimeni 
care să le simtă lipsa. 

Dar acum toată lumea le știe numele. NYPD" a făcut publică 
lista completă. Până acum, treizeci și nouă de familii au aflat 
despre sfârșitul tragic al rudelor sale dispărute. Deși nu sunt 
vești îmbucurătoare, îi ajută să se resemneze și să meargă mai 
departe. De aceea nu mă învinovăţesc pentru faptul că uneori 
îmi doresc să găsesc și numele lui Jane acolo. 

Orice veste e mai bună decât absenţa ei. 

Aproape toți cei implicaţi au fost aduși în faţa tribunalului, 
datorită lui Charlie. Mi-a ascultat sfatul și a făcut alegerea 
corectă, dându-le polițiștilor informaţii valoroase despre modul 
în care decurgeau lucrurile la Bartholomeo, cine lucra acolo, 
cine locuia acolo, cine a murit acolo. 

Cei care au reușit să scape în timpul incendiului au fost prinși 
încet, dar sigur, inclusiv Marianne Duncan, celălalt portar și 
Bernard. Fiecare dintre ei și-a recunoscut rolul pe care l-a jucat 
în toată treaba asta și au fost condamnaţi în consecinţă. Cu o zi 
în urmă Marianne și-a început executarea pedepsei de zece ani 
în închisoare. Încă mai așteaptă un ficat nou. 

Consecințele legale s-au extins și asupra foștilor angajaţi, și 
rezidenţi, inclusiv asupra unui deţinător al premiului Oscar, unui 
judecător federal și a soţiei unui politician. Marjorie Milton a 
angajat cel mai bun avocat din Manhattan pentru a o 
reprezenta, ca apoi să se descopere că și el beneficiase în trecut 
de serviciile prestate de Bartholomeo. In cele din urmă, amândoi 
au pledat vinovaţi. lar tabloidele au profitat din plin. 

Și mai șocantă a fost implicarea domnului Leonard. Cunoscut 
și ca Senator Horace Leonard din marele stat Indiana. Cum nu 
se afla în starea prielnică pentru a fi evacuat pe durata 
incendiului, a fost lăsat pur și simplu acolo. Poliţia l-a găsit 
târându-se pe podeaua salonului, în încercarea de-a se salva. 


17 NYPD - Departamentul de Poliţie din New York. 
VP - 292 


Probabil că ar fi murit pe loc dacă nu îi bătea inima lui Dylan în 
piept. 

Deși abia luna viitoare va fi condamnat, până și avocaţii lui se 
așteaptă să primească închisoare pe viaţă. Datorită recentului 
transplant va putea petrece mulţi ani de acum în colo după 
gratii. Sau ar putea oricând să-și pună capăt zilelor, asemenea 
Dr. Wagner. După ce Leslie l-a eliberat împreună cu Jeannette 
din încăperea cuprinsă de flăcări, fiecare dintre ei a plecat în 
drumul său. El s-a oprit la un hotel Sheraton din Flushing, 
Queens, unde a stat două zile. Apoi și-a pus un pistol la tâmplă 
și a apăsat pe trăgaci. 

Jeannette, în schimb, a stat acasă cu soţul ei până a sosit 
poliția. 

Leslie Evelyn a fost prinsă în Aeroportul Internaţional Newark 
Liberty pe când se pregătea să ia avionul spre Brazilia. Fiind 
singurul jucător important rămas în viață, procurorii au acuzat-o 
atât de trafic de persoane, cât și de participare și complicitate la 
fraudă fiscală. 

După ce a primit mai multe sentinţe pe viaţă, i-am trimis o 
listă cu reguli de urmat în închisoare, menţionând în partea de 
sus a paginii: Fără nopți petrecute în afara închisorii! 

Nu am semnat scrisoarea. Ştie prea bine de la cine e. 

Dintre toate persoanele pe care le-am întâlnit la Bartholomeo, 
una singură nici nu a murit, nici nu a fost închisă pe viață. 

Greta Manville. 

Parcă se evaporase atunci când polițiștii au dat buzna în 
Bartholomeo. l-au percheziţionat apartamentul și spaţiul de 
depozitare de la subsol, găsindu-le aproape intacte. Unicul lucru 
ce părea nelalocul lui era o cutie goală, lăsată în urmă, pe care 
scria un singur cuvânt - Util. 

Intr-adevăr, orice ar fi fost în cutia aceea, presupun că era un 
lucru foarte util, de vreme ce a scăpat basma curată cu ajutorul 
lui. Nimeni nu a mai văzut-o de atunci, ceea ce îmi stârnește 
mai multe emoţii decât ar trebui. Deși am o dorinţă arzătoare de 
a o vedea ispășindu-și pedeapsa, știu că fără ajutorul ei nu aș fi 
reușit să plec din acel loc. 

Apoi mai e și faptul că efectiv poartă cu ea o bucăţică din 
mine oriunde nu s-ar duce. Nu am minţit atunci când i-am spus 
că sper să trăiască foarte, foarte mult timp. Altfel ar fi fost o 
risipă. 


VP - 293 


Cât despre mine, încă mă adaptez la noua mea viaţă de 
victimă a celebrității - două cuvinte care, apropo, nu ar trebui 
folosite niciodată împreună. Așa m-au numit în cele câteva 
săptămâni în care am fost de-a dreptul iubită de mass-media. 
Toată lumea vorbea de fata simplă și liniștită, fără job și fără 
familie, care i-a venit de hac unei grupări criminale. Chloe și-a 
luat concediu două săptămâni de la serviciu, ca să mă ajute cu 
toate programările de interviuri. Am făcut doar minimul necesar. 
Câteva interviuri prin telefon. Niciunul în persoană sau în fața 
camerelor de luat vederi. 

Le-am povestit reporterilor exact ceea ce s-a întâmplat, fără 
nicio înflorire. Adevărul este și așa suficient de bizar. Am 
încheiat fiecare interviu vorbind despre Jane, rugând pe oricine 
ar putea deține cea mai mică frântură de informaţie să mă 
contacteze, chiar și anonim. 

Până acum, nu m-a contactat nimeni. 

Însă cu voi continua să o caut, sperând la ce-i mai bun, dar 
pregătindu-mă pentru ce-i mai rău. 

lar oamenii au fost generoși cu mine în alt mod. Fostul meu 
șef m-a sunat să-mi spună că vechiul meu loc de muncă mă 
așteaptă, dacă îmi doresc vreodată să mă întorc. L-am refuzat 
politicos. În ziua în care am ieșit din spital, Andrew mi-a adus 
flori. Nu a stat mult și nu a spus prea multe. Doar că îi pare rău. 
Și îl cred. 

Pe de altă parte, Chloe a postat despre cazul meu pe pagina 
GoFundMe, pentru a mă ajuta să-mi achit cheltuielile medicale. 
Deși nu eram împăcată cu ideea de a accepta vreo pomană, nu 
am avut de ales. Când singura ta avere este o fotografie 
înrămată cu sticla spartă, te resemnezi cu gândul că te poţi 
baza doar pe bunătatea unor străini. 

lar oamenii chiar au fost buni. Am primit atât de multe haine, 
încât Bobbie și cu mine am început să le ducem la adăposturile 
pentru femei. La fel am procedat și cu pantofii, telefoanele și 
laptop-urile donate. Am obţinut înapoi întreit tot ceea ce 
pierdusem. 

De asemenea, am strâns peste 60.000 de dolari în doar cinci 
luni. Suma crescuse atât de tare, încât am rugat-o pe Chloe să 
închidă contul. Sunt mai mulţi bani decât e necesar, mai ales că 
de luni voi începe noul job în cadrul unei organizaţii non-profit 
care încearcă să ajute oamenii să-și găsească persoanele dragi 


VP - 294 


dispărute. M-au întrebat dacă vreau să lucrez pentru ei după ce 
am donat, în memoria lui Jane, o parte din banii adunaţi prin 
intermediul paginii GoFundMe. Le-am spus că vreau. Biroul e 
mic. Salariul și mai mic. Dar mă descurc eu. 

li dau lui Rufus să mănânce o costiţă la grătar și mă uit la 
ceas. Unu și un sfert. 

— Trebuie să mergem, o anunţ pe Ingrid. 

Ingrid își scutură orezul din poală și sare în picioare. 

— La asta chiar că nu trebuie să întârziem. 

— Eşti sigură că vrei să o faci? întreabă Chloe. 

— Cred că trebuie să o facem, îi răspund. Fie că vrem sau nu. 

— Mă găsiţi aici la întoarcere, spune ea. Cu niște vin bun. 

In drumul către staţia PATH, simt privirile trecătorilor ațintite 
asupra mea. În sfârșit sunt remarcată, deși din motivele greșite. 
În tren, zăresc o fată citind /nima unui visător. De când s-a aflat 
că Greta Manville a fost implicată în activităţile întunecate de la 
Bartholomeo brusc cartea a devenit din nou la modă, revenind 
pe lista de bestseller-uri pentru prima dată după zeci de ani. 

Tânăra îmi surprinde privirea și văd în ochii ei că mă 
recunoaște. 

— Scuze, îmi zice stingherită. 

— Nu ai de ce, îi spun. Cartea e chiar foarte bună. 

Eu și cu Ingrid ajungem la Bartholomeo exact înainte de ora 
două. Strada este închisă, iar accesul auto interzis. Macaraua și 
bila de demolare sunt deja pe poziţii, fiind amplasate în mijlocul 
Central Park West ca niște bestii uriașe din metal. Un gard 
temporar a fost ridicat în jurul lor, probabil pentru descurajarea 
privitorilor. 

Dar n-a funcţionat. Aleea din partea laterală a parcului e 
asaltata de oameni. Mulți dintre ei sunt de la portalurile de știri. 
Stau cu respiraţia întretăiată și camerele îndreptate spre 
clădirea de peste drum. Ceilalţi sunt curioșii iremediabili care 
vor să se laude că au văzut cu ochii lor momentul când faimosul 
Bartholomeo a fost demolat. lar de jur-împrejurul mulțimii stau 
protestatarii bine-intenţionaţi, dar prost călăuziţi, ridicând 
pancarte pe care scrie Salvati Bartholomeo. 

In ciuda vechimii și a notorietății sale, construcţia nu a primit 
niciodată statutul de clădire istorică a orașului. Asta și-a dorit 
familia Bartholomeo. Acest titlu ar fi însemnat mai multă atenţie 


VP - 295 


îndreptată asupra ei, lucru pe care au încercat să-l evite cu tot 
dinadinsul. 

lar cu Nick decedat și fără statutul de clădire istorică, 
Bartholomeo e ca orice alt bloc rezidențial obișnuit din 
Manhattan, disponibil pentru vânzare și, dacă noul proprietar 
consideră potrivit, pentru demolare. Ceea ce conglomeratul 
imobiliar care l-a cumpărat a și decis să facă. Spre deosebire de 
protestatari, cei din imobiliare sunt conștienți de faptul că niciun 
om întreg la minte nu ar cumpăra un apartament ce a fost 
folosit pentru transplantarea ilegală a organelor. 

Bartholomeo se confruntă acum cu ultimele sale minute. lar 
jumătate de oraș a venit să-l vadă distrus. 

Eu și cu Ingrid ne croim drum prin mulţimea agitată. Trecem 
neobservate, datorită accesoriilor pe care le-am adăugat 
ținutelor noastre la ieșirea din metrou. Chipiuri tricotate, 
ochelari de soare și geci cu gulerele trase în sus. 

Mă uit prin gardul de sârmă la Bartholomeo, solemn și tăcut 
ca un mausoleu. E prima dată când ne reîntâlnim după șase luni 
de zile. Văzându-l din nou, mă cuprinde un fior ce-mi trece prin 
oase chiar și după ce-mi închei geaca. 

Din colțul de nord al acoperișului lipsește George. La cererea 
mea, a fost luat și dus la o asociaţie a monumentelor istorice din 
New York. Oficialii din oraș au fost bucuroși să-mi facă pe plac. 
Planul este să-l facem pe George monument în amintirea 
victimelor care au murit acolo. Sper că vom reuși. Ar fi drăguţ 
să-l vizitez. 

Mulțimea din jurul nostru stă nemișcată când un muncitor se 
urcă în cabina macaralei. Curând, se pornește o alarmă. Atât de 
tare, încât o simt în piept. 

Încep să plâng, cu lacrimi fierbinţi și de neoprit. Majoritatea 
sunt pentru cei care nu au mai ieșit din Bartholomeo. Mai ales 
pentru Dylan, dar și pentru Erica, Megan, Ruby și mulţi alții. 

Plâng pentru familia mea. 

Pentru Jane, care s-ar putea să mai fie sau nu printre noi. 

Pentru părinţii mei, pe care viaţa i-a doborât până când pur și 
simplu au renunţat. 

Dar câteva dintre aceste lacrimi sunt pentru mine. Pentru cea 
care am fost cândva. Cea tânără și plină de speranţă care a 
văzut imaginea cu Bartholomeo pe coperta unei cărți și a crezut 
în promisiunile oferite. Acea versiunea naivă a mea nu mai e, a 


VP - 296 


fost înlocuită de o alta, mai înțeleaptă și mai puternică, dar la fel 


de visătoare. 
Ingrid îmi vede lacrimile scăldându-mi faţa și mă întreabă: 


— Ești bine? 
— Nu, îi răspund. Dar voi fi. 
Imi şterg obrajii, o iau pe Ingrid de mână și ne uităm cum 


macaraua se pune în mișcare. 


VP - 297 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 298