Michael Robotham — Suspectul

MICHAEL ROBOTHAM 
SUSPECIUL 


2012 
editura rao 


Celor patru femei din viaţa mea: 
Vivien, Alexandra, Charlotte și Isabella, cu 
recunoștință. 


Mulţumiri 

Pentru sfaturi, înțelepciune și cumpătare, îi mulţumesc lui 
Mark Lucas și întregii echipe de la LAW. 

Pentru încrederea acordată, înainte de toate celelalte, îi 
mulțumesc Ursulei McKenzie și tuturor celor care au jucat cu ea 
la acest joc de noroc. 

Pentru prietenie și ospitalitate, le mulţumesc lui Elspeth Rees, 
Jonathan Margolis și Martyn Forrester, celor trei din mulţimea de 
prieteni și rudenii care au răspuns la rugăminţile mele, mi-au 
ascultat poveștile și mi-au fost alături în această că/ătorie. 

În sfârșit, pentru sprijin şi dragoste, îi mulţumesc lui Vivien, 
care a trebuit să trăiască împreună cu toate personajele mele și 
cu nopţile mele nedormite. O femeie mai puţin înţelegătoare ar 
fi dormit în camera de oaspeţi. 


CARTEA ÎNTÂI 
„Am făcut-o, spune memoria mea. E imposibil s-o fi făcut”, 
spune mândria mea și rămâne neînduplecată. 
În cele din urmă, memoria cedează. 


Friederich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău 


CAPITOLUL | 

De pe acoperișurile de tablă gudronată ale spitalului Royal 
Marsden, dacă te uiţi printre coșurile de fum și antenele TV, vezi 
și mai multe coșuri de fum și antene TV. Seamănă cu acea 
scenă din Mary Poppins, în care toate coșurile dansează 
deasupra acoperișurilor, făcând piruete cu măturoaiele. 

De aici, de sus, se poate zări ușor drumul de la Royal Albert 
Hall. Intr-o zi senină, probabil că aș putea vedea tot drumul 
până la Hampstead Heath, dar mă îndoiesc că aerul se 
limpezește vreodată în Londra atât de mult. 

— Asta da panoramă, zic, aruncând o privire în dreapta, către 
un adolescent chircit la aproximativ trei metri distanţă. 
___Numele lui e Malcolm și împlinește azi șaptesprezece ani. 
Inalt și subţire, cu ochi negri care tremură când mă privește, are 
pielea albă ca hârtia lucioasă. E îmbrăcat în pijama și are o 
căciulă de lână, care îi acoperă chelia. Chimioterapia este un 
frizer nemilos. 

Temperatura este de trei grade Celsius, dar cu răcoarea 
vântului e ca și cum ar fi sub zero. Degetele de la mâini îmi sunt 
deja amorţite și abia mi le mai simt pe cele de la picioare, prin 
papuci și șosete. Malcolm este desculț. Nu voi ajunge la el dacă 
sare ori cade. Chiar dacă m-aș întinde și m-aș apleca de-a lungul 
jgheabului, tot aș mai avea trei metri până să-l prind. El știe 
asta. A calculat unghiurile. Potrivit oncologului, Malcolm are un 
IQ excepţional. Cântă la vioară și vorbește cinci limbi, însă cu 
mine nu va vorbi în niciuna dintre ele. 

In ultima oră, i-am pus întrebări și i-am spus povești. Știu că 
mă aude, dar vocea mea este pentru el doar un zgomot de 
fundal. Se concentrează asupra dialogului său interior, 
întrebându-se dacă ar trebui să trăiască sau să moară. Vreau să 
particip la dezbatere, dar mai întâi am nevoie de o invitaţie. 
Serviciul Naţional de Sănătate are un raft întreg cu îndrumări 
pentru a face faţă situaţiilor care implică ostatici sau ameninţări 
cu sinuciderea. O echipă pentru incidente critice a fost 
constituită, incluzând membri seniori ai departamentului, poliția 
și un psiholog: eu. Principala prioritate a fost aceea de a învăţa 
tot ce putem despre Malcolm, orice ar putea să ne ajute să 
identificăm cauza care l-a adus în acest punct. Doctorii, 
infirmierele și pacienţii sunt interogaţi, împreună cu familia și 
prietenii lui. 


Negociatorul principal se află în vârful triunghiului 
operaţional. Totul depinde de mine. Acesta e motivul pentru 
care eu stau aici, afară, în timp ce ei sunt înăuntru, bând cafea, 
interogând personalul și uitându-se peste hârtii. 

Ce știu eu despre Malcolm? Are o tumoare pe creier, în stadiu 
incipient, în partea dreaptă posterioară a lobului temporal, 
instalată într-un mod ameninţător de aproape de centrul nervos 
al creierului. Tumoarea l-a lăsat parţial paralizat pe partea 
stângă și incapabil să mai audă cu o ureche. De două săptămâni 
urmează o a doua serie de ședințe de chimioterapie. 

Părinţii lui l-au vizitat în această dimineaţă. Oncologul avea 
vești bune. Tumoarea lui Malcolm părea să se fi micșorat. O oră 
mai târziu, Malcolm a lăsat trei cuvinte pe un bilet: „Imi pare 
rău”. Și-a părăsit camera și a încercat să se târască pe acoperiș, 
printr-o fereastră de la etajul patru. Cineva trebuie să fi lăsat 
geamul deschis sau a găsit el o cale de a-l deschide. 

Aţi înţeles despre ce e vorba? Suma totală a cunoștințelor 
mele legate de un adolescent care are mult mai mult de oferit 
decât majoritatea copiilor de vârsta lui. Nu știu dacă are o 
iubită, o echipă de fotbal favorită sau un erou de film preferat. 
Știu mai multe despre boala lui decât despre el. De aceea mă 
zbat. 


Echipamentul de siguranţă de sub pulover este inconfortabil. 
Seamănă cu acele hamuri pe care le pun părinţii copiilor mici, 
pentru a-i controla. În acest caz, sunt menite să mă salveze 
dacă aș cădea, atâta vreme cât cineva și-ar aminti să ţină de 
celălalt capăt. S-ar putea să sune ridicol, dar este acel detaliu 
care se uită într-o situaţie de criză. Poate ar trebui să mă dau 
înapoi spre geam și să rog pe cineva să verifice. 

Ar fi neprofesional? Da. O dovadă de slăbiciune? Da, din nou. 
Vârful acoperișului este plin cu excremente de porumbei, și 
plăcile de ţiglă sunt acoperite cu licheni și mușchi, asemenea 
unor plante fosilizate, presate în pietre, iar efectul este alunecos 
și înșelător. 

— Probabil că asta nu contează foarte mult acum, Malcolm, 
dar cred că știu câte puţin din ceea ce simţi, spun eu, încercând 
încă o dată să ajung la el. Şi eu am o boală. Nu spun că e 
cancer. Nu e. A încerca să faci comparații e ca și cum ai 
amesteca merele cu perele, însă tot despre fructe vorbim, nu? 


Casca din urechea dreaptă începe să cedeze. „Pentru numele 
lui Dumnezeu, ce faci?” spune o voce. „Încetează să-i mai 
vorbești despre salata de fructe și bagă-l înăuntru!” Îmi scot 
casca din ureche și o las să-mi atârne pe umăr. 

— Ştii cum spun oamenii întotdeauna: „Va fi bine. Totul va fi 
bine”? Spun asta pentru că nu se pot gândi la nimic altceva. Nici 
eu nu știu ce să spun, Malcolm. Nu știu nici măcar ce întrebări 
să pun. Mulţi oameni nu știu cum să se împace cu boala altuia. 
Din nefericire, nu există nicio carte cu sfaturi sau vreo listă cu 
ce să faci și ce să nu faci. Ori alegi imaginea omului cu ochii în 
lacrimi, care nu poate suporta durerea, sau gluma forţată și 
discursurile de încurajare, ori alegi negarea totală. 

Malcolm nu-mi răspunde. Privește pierdut peste acoperiș, ca 
și cum s-ar uita de la o fereastră mică spre înaltul cenușiu al 
cerului. Pijamaua lui e subţire și albă, cu cusături albastre în 
jurul manșetelor și gulerului. 

Printre genunchi pot vedea trei mașini de pompieri, două 
ambulanţe și șase mașini de poliţie. Una dintre mașinile 
pompierilor are o scară extensibilă, ca o placă turnantă. Nu am 
luat-o prea mult în seamă până acum, dar o văd întorcându-se 
ușor și începând să se ridice. De ce-ar face asta? În același 
moment, Malcolm își sprijină spatele de acoperișul alunecos și 
se ridică. Se ghemuiește pe margine, cu degetele-i atârnând 
peste jgheab, ca o pasăre cocoţată pe o creangă. 

Aud pe cineva ţipând și apoi realizez că sunt eu. Urlu din 
răsputeri. Gesticulez sălbatic către ei să ia scara de acolo. Eu 
am înfățișarea unuia care vrea să se sinucidă, iar Malcolm pare 
pe de-a-ntregul calm. Bâjbâi după cască și aud iadul dinăuntru. 
Echipajul de intervenţie în situaţii de urgenţă urlă către 
comandantul-șef, care urlă către secundul său, care urlă către 
un altul. 

— Nu o face, Malcolm! Așteaptă! Strig eu disperat. Uită-te la 
scară. Se lasă în jos. Vezi? Se lasă în jos. 

Sângele îmi pulsează în urechi. Stă ghemuit pe margine, 
încleștându-și și descleștându-și degetele. Din profil, pot să-i văd 
genele lungi și negre clipind încet. Inima îi bate ca a unei păsări 
în pieptul lui mic. 

— ÎI vezi pe pompierul acela de jos, cu cască roșie? îi spun, 
încercând să-l fac să audă vorbele mele. Cel cu toți epoleţii 
aceia pe umeri. Care crezi că sunt șansele mele de a-i scuipa pe 


cască de aici? 

Pentru câteva clipe, Malcolm aruncă o privire în jos. Este 
pentru prima dată când pare a înţelege ceva din ceea ce spun 
sau fac. Ușa se deschise printr-o crăpătură. 

— Unora le place să scuipe seminţe de pepene verde sau 
sâmburi de cireşe. In Africa, scuipă baligă, care este destul de 
scârboasă. Am citit undeva că recordul lumii la scuipat baligă de 
Kudu este de 9,14 metri. Kudu cred că este un soi de antilopă, 
dar nu sunt foarte sigur de asta. Prefer o flegmă demodată 
bună, și nu este vorba de distanţă, ci de precizie. 

Acum se uită la mine. Cu o mișcare a capului, trag o flegmă în 
jos. E luată pe sus de vânt și purtată spre dreapta, lovindu-se de 
parbrizul unei mașini de poliție. In tăcere, reflectez asupra 
aruncării, încercând să-mi dau seama unde am greșit. 

— Nu ai luat în calcul vântul, spune Malcolm. 

Incuviinţez, abia luându-l în seamă, dar înăuntrul meu arde o 
văpaie caldă, într-o parte din mine care încă nu e îngheţată. 

— Ai dreptate. Aceste clădiri formează un fel de tunel de vânt. 

— Inventezi scuze. 

— Nu te-am văzut încercând. _ 

Se uită în jos, analizând ce-am spus. Işi strânge genunchii, ca 
și cum ar încerca să rămână cald. E un semn bun. 

O clipă mai târziu, trage o flegmă în jos. O privim împreună 
cum coboară, aproape dorindu-ne să rămână pe aceeași 
direcție. II lovește pe un reporter TV drept între ochi, iar eu și 
Malcolm oftăm împăcați. 

La următoarea mea aruncare, scuipatul aterizează inofensiv 
pe scările din faţă. Malcolm întreabă dacă poate schimba ţinta. 
Vrea să-l nimerească din nou pe reporterul TV 

— Ce păcat că nu avem niște bombe de apă! spune el, 
sprijinindu-și bărbia de genunchi. 

— Dacă ai putea arunca o bombă de apă pe oricine în lumea 
asta, cine ar fi acela? 

— Părinţii mei. 

— De ce? 

— Nu mai vreau să fac chimioterapie. Am făcut destul. 

Nu dă detalii. Nici nu e nevoie. Nu sunt multe tratamente cu 
efecte negative mai rele decât chimioterapia. Vărsăturile, 
greaţa,  constipaţia, anemia și oboseala cronică pot fi 
insuportabile. 


— Ce spune oncologul tău? 

— Zice că tumoarea se micșorează. 

— Asta e bine. 

Râde stângaci. 

— Au spus asta ultima dată. Adevărul este că urmăresc 
cancerul prin tot corpul meu. Nu dispare. Doar își găsește alt loc 
în care să se ascundă. Nu vorbesc niciodată despre vindecare, ci 
doar de „remisiune”. Uneori, nu-mi vorbesc deloc. Doar le 
șoptesc părinţilor mei. 

Își mușcă buza de jos și un punct roșiatic răsare acolo unde 
ţâșnește sângele. 

— Mama și tata cred că mi-e frică de moarte, dar nu îmi este. 
Ar trebui să-i vezi pe unii copii din acest loc. Eu măcar am avut o 
viață. Alţi cincizeci de ani ar fi frumoși, dar, cum spuneam, nu 
sunt speriat. 

— Câte ședințe de chimioterapie mai sunt? 

— Șase. Apoi așteptăm și vedem. Nu mă deranjează că-mi 
cade părul. O grămadă de fotbaliști și-l rad. Uită-te la David 
Beckham; e un idiot, dar e un jucător pe cinste. E ceva să nu ai 
sprâncene! 

— Am auzit că Beckham este pensat. 

— De Posh? 

— Da. 

Aproape că zâmbește. În liniște, îi aud dinţii clănţănind. 

— În cazul în care chimioterapia nu funcţionează, părinţii mei 
le vor cere medicilor să încerce în continuare. Nu mă vor lăsa 
niciodată să mă duc. 

— Eşti suficient de mare ca să iei propriile decizii. 

— Încearcă să le spui lor asta. 

— O voi face, dacă asta vrei. ` 

Dă din cap și văd cum apar lacrimile. Incearcă să le oprească, 
dar i se strecoară pe sub genele lungi în stropi mari, pe care-i 
şterge cu mâna. 

— Este cineva cu care poţi vorbi? 

— Îmi place una dintre infirmiere. A fost foarte drăguță cu 
mine. 

— E iubita ta? 

Roșește. Paloarea pielii face să pară ca și cum capul i s-ar 
umple cu sânge. 

— De ce nu vii înăuntru să vorbim mai multe? Nu mai pot 


scuipa dacă nu beau ceva. : 

Nu răspunde, dar îl văd cum își lasă în jos umerii. |și ascultă 
din nou dialogul interior. 

— Am o fiică pe care o cheamă Charlie. Are opt ani, spun eu, 
încercând să-l rețin. Îmi amintesc cum, pe când avea patru ani, 
eram în parc și o legănam. Mi-a spus: „Tati, știi că, dacă închizi 
ochii strâns, vezi stele albe, iar când îi deschizi din nou e o lume 
nouă-nouţă?” E un gând frumos, nu-i așa? 

— Dar nu e adevărat. 

— Poate fi. 

— Doar dacă ne prefacem. 

— De ce nu? Ce te oprește? Oamenii cred că e ușor să fii cinic 
și pesimist, dar de fapt e incredibil de greu. E mult mai ușor să 
fii optimist. 

— Am o tumoare inoperabilă pe creier, spune el neîncrezător. 

— Da, știu. 

Mă întreb dacă vorbele mele îi sună la fel de goale lui Malcolm 
pe cât îmi sună mie. Obișnuiam să cred în toate lucrurile astea. 
Multe se pot schimba în zece zile. Malcolm mă întrerupe: 

— Eşti doctor? 

— Psiholog. 

— Spune-mi, din nou, de ce ar trebui să cobor? 

— Pentru că e frig și e periculos, și am văzut cum arată 
oamenii când cad de pe clădiri. Vino înăuntru. Hai să ne 
încălzim. 

Aruncă o privire spre carnavalul de ambulanţe, mașini de 
pompieri, mașini de poliţie și mass-media. 

— Am câștigat concursul de scuipat. 

— Da, l-ai câștigat. 

— Vei vorbi cu mama și cu tata? 

— Desigur. 

Încearcă să se ridice, dar picioarele îi sunt reci și înţepenite. 
Paralizia de pe partea stângă face ca braţul să-i fie aproape 
nefolositor. Are nevoie de două braţe pentru a se ridica. 

— Doar stai acolo. Le spun să trimită scara. 

— Nu! spune pe un ton imperativ. 

Îi văd expresia feţei. Nu vrea să fie dus jos în vâlvătaia 
luminilor TV și cu reporterii punându-i întrebări. 

— Bine. Voi veni eu la tine. s 

Mă mir cât de curajos sună asta. Incep să alunec pe o parte, 


mișcându-mă încurcat. Sunt prea speriat ca să mă pot ridica. Nu 
am uitat de echipamentul de siguranţă, dar încă sunt convins că 
nu s-a deranjat nimeni să-l lege. 

Strecurându-mă de-a lungul jgheabului, mintea mea este 
inundată cu imagini legate de ce ar putea merge prost. Dacă 
acesta ar fi un film hollywoodian, Malcolm ar aluneca în ultima 
clipă, iar eu aș plonja și l-aș apuca în cădere. Ori asta, ori aș 
cădea eu și m-ar salva el. 

Pe de altă parte, pentru că vorbim despre viaţa reală, am 
putea amândoi pieri sau Malcolm ar putea supravieţui, iar eu aș 
fi salvatorul care l-a smuls din mrejele morții. 

Chiar dacă nu s-a mișcat, pot vedea o nouă emoție în ochii lui. 
Acum câteva minute era gata să sară de pe acoperiș, fără a 
ezita măcar un moment. Acum vrea să trăiască, iar golul de sub 
picioarele lui a devenit o prăpastie. 

Filosoful american William James (claustrofob) a scris în 1884 
un articol, cugetând la natura fricii. A folosit ca exemplu o 
situaţie în care un om întâlnește un urs. Fuge pentru că-i este 
frică sau simte frica abia după ce a început să fugă? Cu alte 
cuvinte, are cineva timp să se gândească la faptul că ceva este 
înspăimântător sau reacţia precede gândul? 

De atunci, oamenii de știință și psihologii s-au blocat într-un 
fel de dezbatere de genul „Ce-a fost prima dată: oul sau găina?” 
Ce apare mai întâi? Conștientizarea fricii sau inima bătând 
repede și clocotind de adrenalină, motivându-ne să luptăm sau 
să zburăm? 

Acum știu răspunsul, dar mă tem că am uitat întrebarea. 

Sunt la doar câţiva metri distanţă de Malcolm. Obrajii lui au o 
nuanţă albăstruie, iar el a încetat să mai tremure. Sprijinindu-mi 
spatele de perete, pun un picior sub mine și mă ridic până mă 
echilibrez. 

Malcolm se uită un moment la mâna mea întinsă și apoi se 
îndreaptă încet către mine. Îl apuc de încheietura mâinii și îl 
ridic până ce braţul meu se strecoară în jurul taliei lui subțiri. 
Pielea lui e ca gheaţa. 

Partea din față a echipamentului de siguranţă se desface și 
reușesc să prelungesc cordonul. Il trec în jurul taliei lui și înapoi 
la cataramă, până când amândoi suntem legați. Simt asprimea 
căciulii lui de lână pe obrazul meu. 

— Ce vrei să fac? întreabă el, cu o voce slabă. 


— Te poţi ruga ca totuși celălalt capăt al cordonului să fie 
legat de ceva. 


CAPITOLUL II 

Probabil că eram mai în siguranţă pe acoperișul spitalului 
Marsden decât acasă, cu Julianne. Nu-mi vine în minte exact 
cum mi-a zis, dar mi se pare că mi-o amintesc folosind cuvinte 
precum iresponsabil, neglijent, nepăsător, imatur și nepregătit 
pentru a fi părinte. Asta a fost după ce m-a lovit cu o revistă 
Marie Claire și m-a pus să promit că nu voi mai face niciodată 
ceva atât de stupid. 

Charlie, pe de altă parte, nu m-a lăsat în pace. Continua să 
sară pe pat, în pijamale, întrebându-mă la ce înălţime am fost, 
dacă am fost speriat sau dacă pompierii aveau o plasă mare, 
gata să mă prindă. 

— În sfârșit, am ceva interesant de spus pentru știri, zice ea, 
lovindu-mă cu pumnul peste mână. 

Mă bucur că Julianne nu o aude. 

În fiecare dimineaţă când mă ridic din pat, urmez un mic 
ritual. Când mă aplec să-mi leg șireturile de la pantofi, îmi fac 
deja o idee despre cum va fi ziua mea. Dacă este începutul 
săptămânii și sunt odihnit, voi avea doar o mică problemă ca să- 
mi fac degetele de la mâna stângă să coopereze. Nasturii vor 
găsi găurile, curelele vor găsi găicile și aș putea chiar lega un 
nod Windsor. 

În zilele proaste, precum asta, e cu totul altă poveste. Omul 
pe care-l văd în oglindă va avea nevoie de două mâini ca să se 
bărbierească și va ajunge la masă cu bucăţi de hârtie igienică 
lipite pe gât și pe bărbie. În aceste dimineţi, Julianne îmi zice: 

— Ai un aparat electric de ras nou-nouţ în baie. 

— Nu-mi plac aparatele de ras. 

— De ce nu? 

— Pentru că îmi place spuma. 

— Ce e de plăcut la spumă? 

— E un cuvânt care sună foarte drăguţ, nu crezi? E chiar sexy: 
spumă. E decadent. 

Chicotește acum, dar încearcă să pară plictisită. 

— Oamenii își înspumează trupul cu săpun; își înspumează 
trupul cu gel de duș. Cred că ar trebui să ne înspumăm biscuiţii 
cu gem și cremă. Şi am putea să ne înspumăm pielea vara cu 
loțiune pentru bronzat... dacă avem vreuna. 

— Eşti un prostuţ, tati, spune Charlie, uitându-se după 
cereale. 


— Îţi mulţumesc, turturico. 

— Un geniu comic, spune Julianne, culegându-mi hârtia 
igienică de pe faţă. 

Stând jos, la masă, îmi pun o lingură plină cu zahăr în cafea și 
încep să învârt. Julianne mă privește. Lingura se oprește în 
ceașcă. Mă concentrez și îi comand mâinii stângi să se miște, 
dar niciun pic de voinţă nu o clintește. Mut ușor lingura în mâna 
dreaptă. 

— Când te vezi cu Jock? întreabă ea. 

— Vineri. „Te rog, nu mă mai întreba nimic.” 

— Va avea rezultatele testului? 

— Imi va spune ceea ce știm deja. 

— Dar credeam că... 

— Nu a spus! 

Urăsc asprimea din vocea mea. 

Julianne nici măcar nu clipește. 

— Te-am enervat. Îmi placi mai mult când te prostești. 

— Sunt un prostuţ. Toată lumea o știe. 

Văd direct prin ea. Crede că o fac pe macho, ascunzându-mi 
sentimentele sau încercând să fiu optimist, când, în realitate, 
mă prăbușesc. La fel o fi și mama mea care a devenit un biet 
psiholog de fotoliu. De ce nu îi lasă pe specialiști să greșească? 

Julianne s-a întors cu spatele. Rupe pâine uscată ca să o lase 
afară pentru păsări. Compasiunea e hobby-ul ei. 

Imbrăcată într-o ţinută gri de jogging, adidași și o șapcă de 
baseball peste părul ei negru, tuns scurt, arată de douăzeci și 
șapte, nu de treizeci și șapte. In loc să îmbătrânim armonios 
împreună, ea a descoperit secretul tinereţii veșnice, pe când eu 
am nevoie de două încercări ca să mă ridic de pe canapea. 

Luni e yoga, marţi, exerciţii Pilates, joi și sâmbătă sunt 
antrenamentele de circuit. Printre treburile casei, crește un 
copil, predă lecţii de spaniolă și tot își mai găsește timp ca să 
salveze lumea. A făcut ca până și aducerea pe lume a copilului 
să pară ușoară, deși nu i-aș spune asta nici în ruptul capului. 

Suntem căsătoriţi de șaisprezece ani și când lumea mă 
întreabă de ce m-am făcut psiholog, spun: „Din cauza lui 
Julianne. Voiam să știu ce gândește în realitate”. 

Nu a mers. Nici acum nu am idee. 


În mod normal, dimineaţa de duminică mi-o dedic mie. Mă 


cufund în lectura ziarelor și beau cafea până ce îmi simt limba 
aspră. După ceea ce s-a întâmplat ieri, voi evita titlurile ziarelor, 
cu toate că Charlie insistă să le tăiem și să facem un album din 
colaje. Cred că e destul de cool să fii „cool” măcar o dată. Până 
ieri, Charlie considera că munca mea este mai plictisitoare decât 
crichetul. 

Charlie e îmbrăcată în blugi, pulover și o jachetă de schi, 
deoarece i-am promis că astăzi poate veni cu mine. După ce 
înfulecă pe nerăsuflate micul dejun, mă privește nerăbdătoare, 
convinsă că îmi beau cafeaua prea încet. 

Când vine momentul să încărcăm mașina, cărăm cutiile de 
carton din șopronul din grădină și le punem lângă vechiul meu 
Metro. Julianne stă pe scările din faţă, cu o ceașcă de cafea pe 
care o ţine pe genunchi. 

— Sunteţi amândoi nebuni, știți asta? 

— Probabil. 

— Şi veţi fi arestaţi. 

— lar asta va fi din vina ta. 

— De ce să fie vina mea? 

— Deoarece nu vii cu noi. Avem nevoie de un șofer pentru a 
scăpa. 

Charlie începe să vorbească: 

— Haide, mami. Tati spune că obișnuiai să faci asta. 

— Asta era pe când eram tânără și prostuţă, și nu făceam 
parte din comitetul de părinţi de la școala ta. 

— Poţi să crezi, Charlie, că la a doua întâlnire cu mama ta, a 
fost arestată pentru că s-a urcat pe un catarg și a dat jos 
steagul sud-african? 

Julianne se încruntă. 

— Nu-i spune asta! 

— Chiar ai fost arestată? 

— Am fost avertizată. Nu e același lucru. 

Două cutii sunt pe portbagajul de deasupra, două în cel din 
spate și două pe scaunele din spate. Broboane de sudoare 
rotunde ca niște mărgele decorează buza de sus a lui Charlie. Işi 
dă jos geaca de schi și o înghesuie între scaune. 

Mă întorc către Julianne. 

— Eşti sigură că nu vii? Știu că vrei. 

— Cine va mai plăti cauţiunea pentru noi? 

— O va face mama ta. 


Ochii i se îngustează, dar își pune ceașca de cafea după ușă. 

— Fac asta în semn de protest. 

— La timp. 

Își întinde mâna după cheile de la mașină. 

— Eu conduc. 

Apucă o jachetă de pe cuierul din hol și încuie ușa. Charlie se 
strecoară printre cutii pe bancheta din spate și se apleacă 
înainte, entuziasmată. 

— Spune-mi povestea din nou, zice Charlie, în timp ce ne 
târâm prin traficul încet de pe Prince Albert Road, de-a lungul 
Regent's Park. Și nu omite nimic doar pentru că e mama de 
faţă. 

Nu îi pot spune toată povestea. Nici eu însumi nu sunt sigur 
de toate detaliile. În centrul poveștii se află strămătușa mea, 
Grade, adevăratul motiv pentru care m-am făcut psiholog. Era 
sora cea mai mică a bunicii din partea mamei și a murit la 
optzeci de ani fără să fi ieșit din casa ei vreme de șaizeci de ani. 

Trăise la aproximativ doi kilometri distanţă de locul în care 
am crescut eu, în West London, într-o casă victoriană veche, 
izolată, cu turnulețe pe acoperiș, balcoane de metal și cu o 
pivniţă de cărbune la subsol. Ușa din față avea două panouri 
rectangulare cu vitralii. Îmi apăsam nasul de ele și vedeam o 
grămadă de imagini fracţionate cu mătușa Gracie agitându-se 
pe hol ca să-mi răspundă la ușă. Deschidea ușa doar cât să mă 
pot strecura înăuntru și apoi o închidea repede. 

Înaltă și aproape scheletică, cu ochi albaștri limpezi și păr 
blond, puţin încărunţit, purta întotdeauna o rochie neagră lungă 
din catifea și un șirag de perle care părea că strălucește 
deasupra materialului negru. 

— Finnegan, vino! VINO! A venit Joseph! ` 

Finnegan era un Jack Russel care nu lătra. Işi pierduse vocea 
într-o încăierare cu un Alsacian din vecini. În loc să latre se 
enerva și pufăia, ca și cum juca rolul lupului mare și rău într-o 
pantomimă. 

Gracie vorbea cu Finnegan ca și cum acesta ar fi fost o 
persoană. Îi citea articole din ziarul local, îi punea întrebări 
legate de anumite chestiuni din zonă. Aproba din cap de câte ori 
acesta răspundea cu un pufăit ori cu o bășină. Finnegan avea 
chiar scaunul lui la masă, iar Gracie îi strecura bucățele de 
prăjitură și în același timp se certa pe ea însăși, pentru că 


hrănea un animal din mână. 

Când Gracie îmi turna ceai, îmi umplea ceașca pe jumătate cu 
lapte, pentru că eram prea mic ca să beau o cană de ceai tare. 
Picioarele mele abia puteau atinge podeaua atunci când 
stăteam pe scaunele de la masă. Dacă mă lăsam pe spate, 
picioarele mi se blocau chiar sub fața de masă din dantelă. 

Câţiva ani mai târziu, când picioarele mele atingeau podeaua 
și trebuia să mă aplec pentru a o săruta pe Grade pe obraz, ea 
continua să-mi îndoaie ceaiul cu lapte. Poate că nu voia să 
cresc. 

Dacă veneam direct de la școală, mă punea să stau lângă ea 
pe șezlong, strângându-mi mâna într-a ei. Voia să știe totul 
despre cum a decurs ziua mea. Ce am învăţat la ore. Ce jocuri 
am jucat. Cu ce erau sendvișurile mele. Sorbea detaliile, ca și 
cum și-ar fi imaginat fiecare pas. 

Gracie era o agorafobică clasică - îngrozită de spaţiile 
deschise. Odată a încercat să-mi explice, fiind sătulă să mă 
tragă pe sfoară cu răspunsurile ei. 

— Ti-a fost vreodată frică de întuneric? m-a întrebat. 

— Da. 

— De ce ţi-era teamă că s-ar putea întâmpla, atunci când se 
stingea lumina? 

— Că mă va prinde un monstru. 

— L-ai văzut vreodată pe acel monstru? 

— Nu. Mama spune că nu există monștri. 

— Are dreptate. Nu există. Așadar, de unde vine monstrul 
tău? 

— Uite de aici, am răspuns eu, ciocănindu-mi capul. 

— Exact. Și eu am un monstru. Știu că nu ar trebui să existe, 
dar nu va dispărea. 

— Cum arată monstrul tău? 

— Are trei metri înălțime și poartă o sabie. Dacă voi părăsi 
casa, îmi va tăia capul. 

— Ai inventat asta? 

Ea a râs și a încercat să mă gâdile, dar i-am împins mâinile. 
Voiam un răspuns sincer. 

Obosită de această discuţie, a închis ochii și și-a adunat 
șuvițele de păr cărunt într-un coc strâns. 

— Ai văzut vreodată unul dintre filmele acelea în care eroul 
încearcă să scape și mașina nu pornește? Răsucește cheia 


întruna și apasă pedala de acceleraţie, dar motorul horcăie și 
apoi cedează. Și banditul se vede venind. Are un pistol sau un 
cuțit. Și îţi spui întruna: „leși de acolo! leși! Vine!” 

Eu încuviinţez, cu ochii larg deschişi. 

— Ei bine, ia acea frică și multiplic-o de o sută de ori, și apoi 
vei ști cum mă simt când mă gândesc cum ar fi să ies afară. 

S-a ridicat și a ieșit din cameră. Conversaţia se încheiase. Nu 
am mai deschis subiectul niciodată. Nu voiam să o supăr. 

Nu știu cum trăia. Periodic, îi veneau cecuri de la o firmă de 
avocatură, dar Gracie le punea pe cămin, unde se putea holba la 
ele zi de zi, până când acestea expirau. Cred că făceau parte din 
moștenirea ei, dar ea nu voia să facă nimic cu banii familiei. Nu 
știam motivul... nu atunci. 

Era croitoreasă - făcea rochii pentru nunţi și pentru 
domnișoare de onoare. Găseam adeseori camera din faţă 
acoperită cu mătase și organza, cu o viitoare mireasă stând pe 
un taburet și pe Gracie cu gura plină de ace. Nu era locul 
potrivit pentru băieţi - asta dacă nu cumva visai să croiești o 
rochie. 

Camerele de sus erau pline de ceea ce Gracie numea colecții. 
Prin asta se referea la cărţi, reviste de modă, role de material, 
bobine de bumbac, cutii pentru pălării, pungi cu lână, albume cu 
fotografii, jucării moi și un tezaur de cutii neexplorate și cufere. 

Majoritatea acestor colecţii fuseseră reciclate și cumpărate 
prin comenzi poștale. Cataloagele erau mereu deschise pe 
măsuţa de cafea și în fiecare zi poștașul aducea ceva nou. 

În mod nesurprinzător, viziunea lui Gracie despre lume era 
limitată. Știrile de la televizor și evenimentele cotidiene păreau 
să-i amplifice teama și suferința. Vedea oameni luptându-se, 
păduri tăiate, bombe căzând și ţări înfometate. Nu acestea erau 
motivele pentru care fugea de lume, dar cu siguranţă nu 
reprezentau niciun stimulent pentru a se întoarce. 

— Mă sperie doar să văd cât de mic ești, mi-a zis odată. Nu 
este momentul potrivit pentru a fi copil. 

A aruncat o privire pe fereastra de la baie și s-a înfiorat, ca și 
cum ar fi fost capabilă să vadă o soartă îngrozitoare care mă 
aștepta. Eu vedeam doar o grădină prea mare și neîngrijită, cu 
fluturi albi zburând printre crengile cioturoase ale merilor. 

— Nu vrei să ieși niciodată afară? am întrebat-o. Nu vrei să 
privești stelele sau să te plimbi pe malul unui râu sau să admiri 


grădinile? 

— Am încetat să mă gândesc la asta cu multă vreme în urmă. 

— Ce îţi lipsește cel mai mult? 

— Nimic. 

— Trebuie să fie ceva. 

A reflectat o clipă. 

— lubeam toamna, chiar atunci când frunzele începeau să 
cadă. Obișnuiam să mergem la Grădinile Kew și alergam pe ulei, 
ridicând frunzele și încercând să le prind. Frunzele ondulate 
alunecau dintr-o parte în alta, ca niște bărci în miniatură, plutind 
prin aer până ce se așezau în palmele mele. 

— Te-aș putea lega la ochi, am sugerat eu. 

— Nu. 

— Dar dacă ţi-ai pune o cutie pe cap? Te-ai putea preface că 
ești înăuntru. 

— Nu prea cred. 

— Aș putea aștepta până ce adormi și să îţi împing patul 
afară? 

— Pe scări? 

— Mmmmm. Un pic cam dificil. 

Şi-a pus braţul după umerii mei. 

— Nu îţi face griji pentru mine. Sunt destul de fericită aici. 

De atunci încolo, aveam un fel de glumă a noastră. Eu îi 
sugeram constant noi modalități de a ieși afară și de a-și 
petrece timpul, precum zborul cu parapanta și acrobaţiile. 

Gracie reacţiona cu oroare prefăcută și îmi zicea că eu sunt 
adevăratul lunatic. 


— Și cum era cu aniversarea ei? întreabă Charlie 
nerăbdătoare. 

Traversăm pădurea St. John și tocmai trecem pe lângă terenul 
de crichet. Luminile din trafic se reflectă în zidurile exterioare. 

— Mă gândeam că vrei toată povestea. 

— Da, însă nu întineresc. 

Julianne chicoti. 

— A moștenit sarcasmul de la tine, să știi. 

— Bine, oftez eu. Îţi voi povesti despre aniversarea lui Gracie. 
Nu își recunoștea niciodată vârsta, dar știam că urma să 
împlinească șaptezeci și cinci, deoarece găsisem niște date, 
uitându-mă în albumul ei de fotografii. 


— Spuneai că era frumoasă, zice Charlie. 

— Nu e ușor să-ţi dai seama din fotografiile vechi, pentru că 
atunci nu zâmbea nimeni în poze, iar femeile păreau de-a 
dreptul înfricoșătoare. Dar Gracie era diferită. Avea ochi 
strălucitori și mereu părea pe cale de a chicoti, și obișnuia să își 
strângă cureaua mai tare și să stea în așa fel încât lumina să îi 
treacă prin jupoane. 

— Era o bunăciune, comentează Julianne. 

— Ce înseamnă bunăciune? întreabă Charlie. 

— Nu contează. 

Charlie se încruntă și își îmbrățișează genunchii, sprijinindu-și 
bărbia pe genunchii peticiţi ai jeanșilor. 

— Era destul de greu să pregătești o surpriză pentru Gracie, 
desigur, deoarece nu părăsea casa niciodată, îi explic eu. 
Trebuia să fac totul în timp ce dormea... 

— Câţi ani aveai? 

— Șaisprezece. Încă eram la Charterhouse. 

Charlie dă din cap și începe să-și prindă părul. Arată exact ca 
Julianne când face același lucru. 

— Gracie nu își folosea garajul. Nu avea nevoie de mașină. 
Acesta avea niște porți mari, din lemn, care se deschideau în 
afară, precum și o ușă interioară care dădea în spălătorie. Mai 
întâi, am curăţat locul, îndepărtând vechiturile și spălând pereţii. 

— Trebuie să nu fi făcut deloc zgomot. 

— Nu am făcut. 

— Şi ai montat lumini? 

— Sute de lumini. Arătau ca niște stele strălucitoare. 

— Şi apoi ai dus ditamai sacul. 

— Așa e. Mi-a luat patru zile. A trebuit să car sacul pe umeri și 
să conduc bicicleta. Oamenii probabil credeau că sunt un 
măturător de străzi sau un paznic de parc. 

— Probabil se gândeau că ești nebun. 

— Absolut. 

— Așa cum suntem noi. 

— Da, răspund eu. 

Arunc o privire către Julianne, care nu gustă replica. 

— Ce s-a întâmplat apoi? întreabă Charlie. 

— Păi, în dimineaţa aniversării ei, Gracie a coborât scările și 
am pus-o să-și ţină ochii închiși. M-a ţinut de braţ și am condus- 
o prin bucătărie, în spălătorie și apoi până la garaj. Când a 


deschis ușa, o avalanșă de frunze a venit rostogolindu-se în jurul 
taliei ei. „La mulţi ani!” i-am spus. Să-i fi văzut faţa. Se uita la 
frunze și apoi înapoi la mine. Pentru o clipă, am crezut că e 
nervoasă, dar apoi mi-a aruncat un zâmbet frumos. 

— Ştiu ce s-a întâmplat după aceea, zice Charlie. 

— Da. Ti-am mai povestit. 

— A fugit către toate acele frunze. 

— Da. Amândoi am fugit. Le-am aruncat în aer și le-am ridicat 
cu genunchii. Ne-am bătut cu frunze și am făcut munţi din ele. 
Și, în cele din urmă, am fost amândoi atât de epuizați, încât am 
căzut pe un pat de frunze și ne-am holbat la stele. 

— Dar nu erau stele adevărate, nu-i așa? 

— Nu, dar ne puteam preface că erau. 

Intrarea în Cimitirul Green Kensal de pe Harrow Road e ușor 
de ratat. Julianne o ia pe străduţa îngustă și parchează într-un 
cerc de copaci, cât de departe posibil de cabana îngrijitorului. 
Uitându-mă afară prin parbriz, văd rânduri îngrijite, cu pietre 
funerare, intersectate de poteci și straturi cu flori. 

— Asta e ceva ilegal? șoptește Charlie. 

— Da, răspunde Julianne. 

— Nu chiar, mă opun eu, începând să desfac cutiile și să i le 
înmânez lui Charlie. 

— Pot lua două, afirmă ea. 

— OK. Eu iau trei și ne întoarcem după restul. Asta dacă nu 
cumva mama vrea să... 

— Mi-e bine aici, zice ea, fără să se miște din spatele 
volanului. 

Am pornit, iniţial rămânând aproape de copaci. Parcele lungi 
de gazon se întind printre morminte. Pășesc precaut, pentru că 
nu vreau să calc în picioare florile sau să-mi zdrobesc gambele 
de vreo piatră funerară mai mică. Zgomotele de pe Harrow Road 
au dispărut și sunt înlocuite de ciripitul păsărilor și de șuierul 
periodic al trenului. 

— Ştii unde mergem? întreabă Charlie din spatele meu, 
gâfâind ușor. 

— Este chiar spre canal. Vrei să te odihnești? 

— Sunt bine, răspunde ea, după care vocea ei capătă un ton 
nesigur. Tati? 

— Da? 

— Ştii că spuneai că lui Gracie îi plăcea să arunce frunzele în 


aer? 

— Da. 

— Pentru că e moartă nu prea le mai poate ridica, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Vreau să spun, nu poate învia. Oamenii morţi nu fac asta, 
nu-i așa? Pentru că am văzut desene animate înfricoșătoare, cu 
zombi și mumii care învie, dar asta nu se poate întâmpla cu 
adevărat, nu-i așa? 

— Așa e. 

— lar Gracie e acum în rai, nu? Acolo a ajuns. 

— Da. 

— Și atunci, ce facem cu toate aceste frunze? 

În momente ca astea, o trimit pe Charlie direct la Julianne. Ea 
o trimite înapoi la mine, spunându-i: „Tatăl tău e psiholog. El 
știe lucrurile astea”. 

Charlie așteaptă un răspuns. 

— Ceea ce facem noi este mai mult simbolic, răspund eu. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ai auzit vreodată oamenii zicând: „Gestul contează”? 

— Tu spui asta mereu atunci când cineva îmi oferă un cadou 
care nu îmi place. Spui că ar trebui să fiu recunoscătoare, chiar 
dacă acel cadou este oribil. 

— Asta nu e chiar ceea ce încerc să spun acum, zic eu, 
gândindu-mă la o abordare diferită. Mătușa Gracie nu mai poate 
arunca frunzele în aer. Dar, oriunde ar fi, dacă ne-ar privi acum, 
cred că ar râde. Și cu siguranţă va aprecia ceea ce facem. Asta 
e ceea ce contează. 

— Va ridica frunze în rai? vru să știe Charlie. 

— Absolut. 

— Crezi că va fi afară sau în rai există vreun loc interior? 

— Nu știu. 

Mi-am așezat cutiile pe pământ și le-am luat pe cele din 
braţele lui Charlie. Piatra funerară a lui Gracie e un simplu granit 
în formă de pătrat. Cineva a lăsat o lopată noroioasă rezemată 
de placa de bronz. Am viziuni cu gropari făcând pauză pentru 
ceai, doar că în zilele noastre folosesc mașinării în loc de 
mușchi. Arunc lopata la o parte, iar Charlie curăţă inscripţia cu 
mâneca gecii de schi. Mă strecor după ea și îi arunc deasupra 
capului o cutie plină cu frunze. 

— Hei! Nu e corect! zice Charlie, adunând un pumn plin de 


frunze și înghesuindu-le sub puloverul meu la spate. 

Numaidecât, este plin de frunze plutind peste tot. Piatra 
funerară a lui Gracie dispare în totalitate sub ofranda noastră 
autumnală. 

În spatele meu, cineva își drege vocea zgomotos și o aud pe 
Charlie scoțând un scâncet de surpriză. 

Umbra îngrijitorului se zărește pe fondul cerului palid, stând 
cu mâinile în șolduri. Poartă o jachetă verde ca iarba, și o 
pereche de cizme Wellington pline de noroi, care par a fi prea 
mari pentru picioarele lui. 

— Îmi explicaţi ce faceţi? întreabă el monoton, apropiindu-se. 

Faţa lui e turtită și rotundă, cu o frunte lată și fără păr. Te 
face să te gândești la locomotiva Thomas. 

— E o poveste lungă, răspund eu slab. 

— Profanaţi un mormânt. 

Râd la cât de ridicol suna asta. 

— Nu prea cred. 

— Ţi se pare amuzant? Asta e vandalism. E o infracţiune. E o 
mizerie... 

— Frunzele căzute nu sunt, din punct de vedere tehnic, o 
mizerie. 

— Nu te juca cu mine, mă întrerupe el. 

Charlie hotărăște să intervină. Cu o oratorie lipsită de 
respiraţie, ea îi explică: 

— Este ziua lui Gracie, dar nu îi putem organiza o petrecere 
pentru că e moartă. Nu îi place să iasă afară. l-am adus niște 
frunze. Îi place să arunce frunzele în aer. Nu îţi face griji; nu este 
un zombi sau o mumie. Nu se va întoarce din morţi. Este în rai. 
Crezi că sunt copaci în rai? 

Îngrijitorul o privește cu consternare absolută și îi ia câteva 
momente să realizeze că ultima ei întrebare îi este adresată 
direct lui. Rămas aproape fără cuvinte, face câteva încercări 
eșuate de a vorbi, înainte ca vocea să-l părăsească. Fiind în 
totalitate dezarmat, se ghemuiește pentru a ajunge la nivelul ei. 

— Care este numele tău, domnișorico? 


1 Locomotiva Thomas și prietenii săi este un serial de 
televiziune bazat pe Seria Căilor Ferate, scrisă de Wilbert 
Awdry, în care ne este prezentată viața unui grup de 
locomotive și vehicule cu trăsături umane, ce trăiesc pe insula 
Sodor. (n.tr.) 


— Charlie Louise O'Loughlin. Al tău care e? 

— Sunt domnul Gravesend?. 

— Asta e destul de amuzant. 

— Presupun, zice el, zâmbind. 

Mă privește fără aceeași căldură. 

— Ştii câţi ani m-am chinuit să-l prind pe nenorocitul care 
împrăștia frunze pe acest mormânt? 

— Aproximativ cincisprezece? sugerez eu. 

— Urma să spun treisprezece, dar te cred pe tine. Vezi tu, 
terminasem cu munca atunci când ai venit. Îmi notasem data. 
Era aproape să te prind acum doi ani, dar probabil că ai venit cu 
o altă mașină. 

— Cu a soţiei mele. 

— lar anul trecut a fost ziua mea liberă - o sâmbătă. l-am 
spus tânărului Whitey să te supravegheze, dar crede că sunt 
obsedat. Spune că nu ar trebui să mă enervez așa de tare 
pentru o grămadă de frunze. 

Inghiontește movila nedorită cu vârful cizmei. 

— Dar eu îmi iau munca foarte în serios. Oamenii vin pe aici și 
încearcă să facă tot felul de lucruri, ca de exemplu să planteze 
stejari pe morminte sau să lase jucării de-ale copiilor în urmă. 
Dacă îi lăsăm să facă ceea ce vor, unde vom ajunge? 

— Trebuie să fie o slujbă grea, zic eu. 

— A naibii de grea! exclamă el, privind-o pe Charlie. Scuzaţi- 
mi limbajul, domnișoară. 

Ea chicotește. 

Peste umărul lui, pe partea îndepărtată a canalului, observ 
pâlpâind luminile albastre ale poliţiei, în timp ce două mașini 
parchează pentru a se alătura unei a treia, deja parcate pe alee. 
Lumina reflectă apa întunecată și strălucește în trunchiurile 
copacilor de iarnă, care stau precum santinelele în spatele 
pietrelor funerare. 

Câţiva polițiști se holbează într-un șanț de lângă canal. Se uită 
acolo înlemniţi, până ce unul dintre ei începe să cerceteze zona, 
înconjurând cu bandă albastră și albă, de poliţie, copacii și 
gardurile. 

Domnul Gravesend rămâne tăcut, fără a ști ce să facă în 
continuare. Planul lui prevedea prinderea mea, dar nu se 
gândise mai departe de atât. In plus, nu se aștepta ca micuța 


Grave - mormânt, în limba engleză (n.tr.) 


Charlie să fie acolo. _ 

Ajung cu mâna în buzunar și scot un termos. În cealaltă mână 
am două cești de metal. 

— Tocmai voiam să bem câte o ciocolată caldă. Vrei să ni te 
alături? 

— Poţi folosi ceașca mea, zise Charlie. 

El meditează la asta, întrebându-se dacă nu cumva ar putea fi 
interpretată ca mită. 

— Așadar, s-a ajuns aici. Ori vă arestez, ori beau o ciocolată 
caldă. 

— Mama spunea că vom fi arestaţi, zice Charlie. Spunea că 
suntem nebuni. 

— Trebuia să o fi ascultat pe mama ta. 

Îi înmânez paznicului o ceașcă, iar pe cealaltă i-o dau lui 
Charlie. 

— La mulţi ani, mătușă Gracie! spune ea. 

Domnul Gravesend bombăne un răspuns care sună nepotrivit, 
încă uimit de viteza capitulării sale. 

Numaidecât, observ două cutii apropiindu-se, balansându-se 
pe niște pantaloni negri și o pereche de pantofi de sport. 

— Asta e mama. E observatorul nostru, anunţă Charlie. 

— Nu... 

Julianne scapă cutiile și scoate un țipăt de uimire, nu cu mult 
diferit de reacţia lui Charlie. 

— Nu îţi face griji, mamă, nu vei fi arestată din nou. 

Paznicul își ridică sprâncenele, iar Julianne zâmbește slab. 
Împărţim ciocolata caldă și discutăm puţin. Domnul Gravesend 
face câteva comentarii legate de scriitorii, pictorii și oamenii de 
stat îngropaţi în cimitir. Îi face să pară prieteni intimi de-ai lui, 
cu toate că majoritatea sunt morţi de un secol. 

Charlie lovește cu picioarele în frunze, până când, pe 
neașteptate, rămâne tăcută. Se uită în jos, pe panta dinspre 
canal. Lumini electrice au fost aprinse și un cort mare, alb, este 
amplasat lângă apă. Pâlpâitul unui aparat foto se zărește din 
când în când. 

— Ce se întâmplă? întreabă ea, vrând să coboare și să vadă. 

Julianne se întinde încet și o trage către ea, punându-și 
braţele în jurul umerilor ei. 

Charlie se uită la mine și apoi la paznic. 

— Ce fac? 


Nimeni nu răspunde. În loc de asta, privim în tăcere, copleșiți 
de un sentiment mai profund decât tristețea. Aerul s-a răcit. 
Miroase a umezeală și a ruine. Scrâșnetul îngrozitor al oţelului 
din curtea pentru mărfuri, aflată în depărtare, seamănă cu un 
plâns de durere. 

Pe canal se vede o barcă. Oameni în veste galbene 
fosforescente verifică marginile și apa cu ajutorul lanternelor. 
Alţii merg încet, în linie, de-a lungul malurilor, cu capetele în jos, 
cercetând milimetru cu milimetru. Din când în când, câte unul 
se oprește și se apleacă. Ceilalţi așteaptă, înainte de a rupe 
rândul. 

— Au pierdut ceva? întreabă Charlie. 

Faţa lui Julianne e palidă și aspră. Mă privește. E timpul să 
plecăm. 

În acel moment, o furgonetă a morgii parchează lângă cort. 
Ușile negre se deschid și doi bărbaţi în salopete scot o targă pe 
un cărucior pliabil. 

Peste umărul meu drept, se ivește o mașină de poliţie prin 
porțile cimitirului, cu luminile pâlpâind, dar fără sirenă. După ea, 
apare o a doua mașină. 

Domnul Gravesend deja se întoarce la parcarea de mașini și 
la căsuţa paznicului. 

— Vino, mai bine am pleca, spun eu, golind restul de 
ciocolată. 

Charlie tot nu pricepe, dar își dă seama că trebuie să fim 
tăcuţi. 

Deschid ușa mașinii, iar ea se strecoară înăuntru, scăpând de 
frig. Peste capotă, la șaptezeci de metri depărtare, paznicul 
vorbește cu poliția. Brațe arată spre canal. Cineva scoate o 
agendă ca să ia notițe. 

Julianne stă pe locul din dreapta. Vrea să conduc eu. Braţul 
meu stâng tremură. Apăs schimbătorul de viteză, ca să-l fac să 
se oprească. În timp ce trecem pe lângă mașinile de poliţie, unul 
dintre detectivi aruncă o privire. Este de vârstă mijlocie, are 
obraji ciupiţi de vărsat de vânt și un nas borcănat. Poartă un 
pardesiu gri, șifonat, și are o expresie cinică, de parcă ar mai fi 
făcut asta și înainte, și nu devine niciodată mai ușor. 

Privirile noastre se întâlnesc și se uită direct la mine. Nu 
există lumină, poveste, zâmbet în ochii lui. Își arcuiește o 


sprânceană și își lasă capul într-o parte. Până atunci, eu sunt 
deja plecat, mișcând întruna schimbătorul de viteze şi 
chinuindu-mă să trec în viteza a doua. 

Când ajungem la intrare, Charlie privește pe geamul din spate 
și întreabă dacă o să venim și anul viitor. 


CAPITOLUL IlI 

În fiecare dimineaţă o iau prin Regent's Park ca să ajung la 
serviciu. În această perioadă a anului, când temperatura scade, 
port încălțăminte care nu alunecă, un fular de lână și o 
încruntătură permanentă. Dă-o încolo de încălzire globală! Cu 
cât îmbătrânesc, cu atât lumea se răcește. Acesta e un fapt 
verificat. 

Soarele e ca o minge gălbuie care plutește pe cenușiul 
cerului. O ploaie ușoară cade și se lipește de frunze, în timp ce 
joggerii” alunecă pe lângă mine, cu capetele aplecate și cu 
adidașii lăsând urme pe asfaltul ud. Este decembrie timpuriu și 
grădinarii ar trebui să planteze bulbi pentru primăvară. Roabele 
lor se umplu cu apă, în timp ce ei fumează și joacă în magazie 
cărți. 

Traversez podul Primrose Hill și privesc atent către canal. O 
barcă mică și solitară stă acostată la mal, iar ceața se ridică din 
apă, ondulându-se, ca niște smocuri de fum. 

Ce caută polițiștii? Ce-au găsit? M-am uitat la știrile de la 
televizor noaptea trecută, iar azi-dimineaţă am ascultat radioul. 
Nimic. Știu că e doar o curiozitate morbidă, și totuși, o parte din 
mine se simte ca și cum ar fi fost martor - la crimă și apoi la 
consecinţe. Este ca și atunci când te uiţi la emisiunea 
Crimewatch’, iar poliţia le cere oamenilor să revină după, dacă 
au vreo informaţie. Și întotdeauna este altcineva. Nu e niciodată 
cineva cunoscut. 

O ploaie ușoară începe să cadă și se prelinge pe haina mea, 
când pornesc din nou la drum. Turnul Oficiului Poștal se înalță 
spre cerul care se întunecă. Este unul dintre acele repere care le 
sunt de ajutor oamenilor când se plimbă printr-un oraș. Străzile 
se pierd în fundături sau devin întortocheate și întorc fără sens, 
dar turnul se înalță peste excentricităţile urbane. 

Îmi place această imagine a Londrei. Încă arată maiestuos. 
Doar când te apropii vezi degradarea. Insă, dacă mă gândesc 
bine, cred că asta se poate spune și despre mine. 


3 Jogger, cel care practică joggingul - un tip de alergare cu 
viteză redusă, al cărei scop este acela de a menţine o condiţie 
fizică bună. (n.tr.) 

4 Crimewatch este o emisiune britanică transmisă de BBC care 
prezintă reconstituirea majorităţii crimelor nerezolvate de-a 
lungul timpului, în vederea informării publicului. (n.tr.) 


Biroul meu se află într-o piramidă de apartamente albe de pe 
Great Portland Street, proiectată de un arhitect care trebuie să fi 
fost plin de inspiraţie încă din copilărie. De jos nu pare terminată 
și aștept mereu ca o macara să se întoarcă și să mai ridice 
câteva apartamente în locurile goale. 

Urcând pe scările din faţă, aud o mașină care claxonează și 
întoarce. Un Ferrari roșu aprins oprește pe trotuar. Şoferul, dr. 
Fenwick Spindler, își ridică o mână înmănușată ca să mă salute. 
Fenwick are mutră de avocat, dar conduce Departamentul de 
Psihofarmacologie de la Spitalul Universitar din Londra. Are și o 
clinică particulară, iar camera de consultaţii este exact lângă a 
mea. 

— Bună ziua, bătrâne, strigă el, parcând mașina în mijlocul 
trotuarului, astfel încât oamenii trebuie să o ocolească pentru a 
putea ajunge pe stradă. 

— Nu îţi faci griji în legătură cu poliţia parcărilor? 

— Am una din astea, spune el, arătând către autocolantul de 
medic de pe parbriz. Perfectă pentru urgenţe medicale. 
Însoţindu-mă pe scări, deschide ușa de sticlă. Te-am văzut la TV 
noaptea trecută. Un spectacol grozav. Pe mine nu m-ai fi prins 
acolo. 

— Sunt sigur că te-ai fi dus. 

— Trebuie să-ţi povestesc despre weekendul meu. Am fost la 
vânătoare în Scoţia. Am împușcat o căprioară. 

— Împuști căprioare? 

— În fine... Dă din mână indiferent.. Am împușcat-o pe 
ticăloasă drept în ochiul stâng. 

Recepţionerul declanșează un buton pentru a deschide ușa de 
siguranţă și chemăm un lift. Fenwick se privește în oglindă, 
scuturându-și mătreaţa de pe umerii costumului scump. Spune 
ceva în legătură cu trupul unui Fenwick atunci când un costum 
croit nu îi vine bine. 

— Te mai ocupi de prostituate? întreabă el. 

— Le mai vorbesc din când în când. 

— Așa se zice în zilele noastre? Hohotește și își aranjează un 
buzunar de la pantaloni. Cum ești plătit? 

Nu m-ar crede dacă i-aș zice că o fac fără să fiu plătit. 

— Îmi dau vouchere. Le pot căuta pentru felaţii pe urmă. Am 
un sertar plin cu ele. 

Aproape că se îneacă și roșește furios. Trebuie să mă opresc 


din râs. 

Fenwick, cu tot succesul de care se bucură ca doctor, face 
parte din acea categorie de oameni care încearcă disperaţi să 
fie altcineva. De aceea arată atât de ridicol în spatele volanului 
unei mașini sport. La fel cum arată Bill Gates în pantaloni scurți 
sau George W. Bush la Casa Albă. Pur și simplu nu se potrivește. 

— Cum stai cu știi-tu-ce? întreabă el. 

— Bine. 

— Nici nu am observat, bătrâne. Dacă stau bine să mă 
gândesc, Pfizer are un nou cocktail de medicamente care se află 
în stadiu de cercetare. Treci pe la mine și îţi voi da să citești... 

Relaţiile lui Fenwick cu companiile de medicamente sunt 
renumite. Biroul lui este un adevărat altar închinat lui Pfizer, 
Novartis și Holfman-La Roche; aproape toate obiectele sunt 
donate, de la stilouri până la aparatul pentru espresso. Același 
lucru este valabil și în legătură cu viaţa lui socială, navigatul în 
Cowes, pescuitul de somon în Scoţia și vânătoarea de potârnichi 
în Northumberland. 

Facem colțul și Fenwick aruncă o privire în interiorul biroului 
meu. O femeie de vârstă mijlocie stă în sala de așteptare, ţinând 
strâns un colac de salvare portocaliu. 

— Nu știu cum reușești, bătrâne, bolborosește Fenwick. 

— Ce să reușesc? 

— Să-i asculți. 

— Doar așa pot afla ce se întâmplă. 

— De ce să te obosești? Prescrie-i niște antidepresive și 
trimite-o acasă. 

Fenwick nu crede că există factori psihologici sau sociali care 
duc la apariţia bolilor mintale. Pretinde că totul este complet 
biologic și de aceea, prin definiţie, tratabil cu ajutorul 
medicamentelor. E doar o chestiune de găsire a combinației 
potrivite. 

În fiecare dimineaţă (nu lucrează după prânz), pacienţii 
mărșăluiesc unul după altul în biroul său, răspund la câteva 
întrebări de rutină, înainte ca Fenwick să le prescrie o reţetă, 
cerându-le 140 de lire. Dacă ei vor să vorbească despre 
simptome, el vrea să le vorbească despre medicamente. Dacă ei 
menționează efectele adverse, el schimbă doza. 

Chestia ciudată este că pacienţii îl iubesc. Vin să ceară 
medicamente și nu le pasă de care. Cu cât mai multe pastile, cu 


atât mai bine. Probabil, își imaginează că primesc valoare de 
banii pe care îi dau. 

Să-i asculți pe oameni, în zilele noastre, pare demodat. 
Pacienţii se așteaptă să produc vreo pastilă minune care să 
poată vindeca orice. Când le spun că vreau doar să vorbim, par 
dezamăgiți. 

— Bună ziua, Margaret. Mă bucur să văd că ai reușit să ajungi. 

Se ţine de colac. 

— Pe unde ai venit? 

— Pe podul Putney. 

— E un pod solid. Rezistă de ani de zile. 

Margaret suferă de gefirofobie: frica de a trece peste poduri. 
Pentru ca lucrurile să stea și mai rău, locuiește la sud de râu și 
trebuie să-și ducă gemenii la școală în fiecare zi, traversând 
Tamisa. Poartă cu ea un colac de salvare, pentru cazul în care 
podul se prăbușește sau este smuls de vreun val gigantic. Știu 
că sună irațional, dar așa sunt fobiile obișnuite. 

— Ar fi trebuit să mă stabilesc în Sahara, spune ea, glumind 
numai pe jumătate. 

Îi spun despre amatofobie, teama de nisip sau deșerturi. 
Crede că inventez. 

În urmă cu trei luni, Margaret s-a panicat la jumătatea podului 
în timp ce-și ducea copiii la școală. A durat o oră până să-și dea 
cineva seama. Copiii plângeau, strângând-o de mână. Era 
îngheţată de frică, incapabilă să vorbească ori să dea din cap. 
Trecătorii se gândeau că ar vrea să se arunce în apă. In 
realitate, Margaret se ţinea de pod cu o voinţă incredibilă. 

Am muncit mult de atunci. A purtat colacul după ea și a 
încercat să alunge gândul care îi însoțea frica iraţională. 

— Ce crezi că s-ar putea întâmpla când traversezi podul? 

— Se va prăbuși. 

— De ce s-ar prăbuși? 

— Nu știu. 

— Din ce e făcut podul? 

— Metal, nituri și beton. 

— De cât timp e tot acolo? 

— De ani și ani. 

— S-a prăbușit vreodată? 

— Nu. 

Fiecare ședință durează cincizeci de minute și am apoi alte 


zece la dispoziție pentru a-mi nota observaţiile, înainte ca 
următorul pacient să ajungă. Meena, secretara mea, este ca un 
ceas atomic, precis până la ultima secundă. 

„Un minut pierdut e un minut irosit pe veci”, spune ea, 
ducându-și ceasul fixat la piept. 

Anglo-indiancă, dar mai englezoaică decât mulţi alţii, poartă 
fuste până la genunchi, pantofi practici și cardigane. Şi îmi 
amintește de fetele de la școală, care erau dependente de 
romanele lui Jane Austen și visau cu ochii deschişi la domnul 
Darcy al lor. 

Lucrează cu mine de când am plecat de la Royal Marsden și 
am început pe cont propriu, dar o voi pierde în curând. Ea și 
pisicile ei vor să deschidă un Bed-and-breakfast în Bath. Pot să- 
mi imaginez locul: șerveţele din dantelă sub fiecare vază, 
figurine întruchipând pisici și soldaţi din pâine prăjită în rânduri 
îngrijite, lângă fiecare ou fiert moale. 

Meena organizează interviurile pentru o nouă secretară. Le-a 
notat pe o listă scurtă, dar știu că voi avea probleme în luarea 
unei decizii. Sper întruna că se va răzgândi. Dacă aș putea 
toarce! 

La ora trei, arunc o privire în sala de așteptare. 

— Unde e Bobby? 

— Nu a ajuns. 

— A sunat? 

— Nu. 

Încearcă să-mi evite privirea. 

— Ai putea încerca să-l găsești? Au trecut două săptămâni. 

Știu că nu vrea să-l sune. Nu îi place Bobby. La început, 
credeam că e din cauză că întârzie la programări, dar e mai 
mult de atât. O enervează. Poate e vorba de înălţimea lui sau de 
tunsoarea urâtă, sau despre semnele de pe umerii lui. Nici nu ÎI 
cunoaște. Apoi iar mă întreb: cine îl cunoaște? 

Aproape pe nesimţite, apare în prag, cu mersul lui ciudat și cu 
o expresie anxioasă. Înalt și obez, cu păr castaniu și ochelari de 
soare cu rame metalice, cu grăsimea lui care încearcă din 
răsputeri să explodeze de sub un pardesiu lung, deformat de 
buzunarele prea umflate. 

— Îmi pare rău că am întârziat. A intervenit ceva. 


> Bed-and-breakfast, motel care oferă adăpost peste noapte și 
micul dejun, fără celelalte mese ale zilei. (n.tr.) 


— A intervenit ceva care a durat două săptămâni? 

Mă privește în ochi și apoi își întoarce faţa. 

Sunt obișnuit ca Bobby să se apere mereu și să fie 
interiorizat, dar de această dată este altfel. In loc să fie 
secretos, spune minciuni. Este ca și cum ai închide obloanele în 
faţa cuiva și apoi ai încerca să te prefaci că nu ești acolo. 

Fac un inventar rapid. Pantofii îi sunt lustruiţi și părul 
pieptănat. S-a bărbierit dimineaţă, dar firicelele au reapărut 
deja. Obrajii îi sunt roșii de la frig, dar, în același timp, transpiră. 
Mă întreb cât timp o fi petrecut afară, încercând să-și facă puţin 
curaj ca să mă întâlnească. 

— Unde ai fost, Bobby? 

— M-am speriat. 

— De ce? 

Ridică din umeri. 

— Trebuia să plec. 

— Unde ai plecat? 

— Nicăieri. 

Nu mă obosesc să accentuez contradicţiile. Sunt din plin. 
Mâinile agitate caută un loc în care să se ascundă și evadează în 
buzunare, modificându-le forma. 

— Vrei să-ţi dai jos haina? 

— E în regulă. 

— Ei bine, măcar ia loc. 

Îi fac semn spre birou și rămâne în faţa rafturilor cu cărţi, 
examinând cu grijă titlurile. Multe dintre ele sunt cărți de 
referință în psihologie și comportamentul animalelor. Până la 
urmă, se oprește și atinge cotorul unei cărţi: /nterpretarea 
viselor de Sigmund Freud. 

— Credeam că ideile lui Freud au fost cam discreditate în 
zilele astea, spune el, cu un ușor accent nordic. Nu ar fi putut 
face diferenţa între isterie și epilepsie. 

— Nu a fost unul dintre cele mai mari talente ale sale. 

Se uită la scaun suspicios și apoi se aruncă în el, cu genunchii 
îndreptaţi către ușă. 

Cu excepţia notiţelor mele, există foarte puţine date în 
dosarul lui Bobby. Este o scrisoare de la un medic generalist din 
nordul Londrei, care a preluat pentru prima dată cazul lui, după 
ce acesta s-a plâns de „coșmaruri deranjante” și o senzaţie de 
lipsă a controlului. A fost trimis la Jock Owen, unul dintre cei mai 


buni neurologi și prietenul meu cel mai vechi. Jock i-a făcut 
toate radiografiile și nu a găsit nimic în neregulă, așa că l-a 
trimis pe Bobby la mine. 

Cuvintele exacte pe care mi le-a adresat au fost: „Nu îţi face 
griji, are asigurare. S-ar putea chiar să fii plătit”. 

Din informaţii reiese că Bobby are douăzeci și doi de ani, fără 
vreun istoric legat de vreo boală mintală sau consum de droguri 
constant. Are o inteligenţă peste medie, este sănătos și e într-o 
relație de lungă durată cu Arky, logodnica lui. Pe lângă asta, am 
o biografie de bază: născut în Londra, educat la școli de stat, 
nivel O, cursuri de noapte, slujbe ciudate, precum furnizor sau 
vânzător. El și Arky locuiesc într-un bloc-turn din Hackney. Ea 
are un băieţel și lucrează la o bombonerie din cadrul 
cinematografului local. Din câte se pare, Arky a fost cea care l-a 
convins să ceară ajutor. Coșmarurile lui Bobby se înrăutăţeau. 
Se trezea ţipând noaptea, căzând din pat sau lovind în pereţi, 
încercând să scape din vis. 

Înainte de a se face vară, părea că obţinusem niște rezultate. 
Apoi, Bobby a dispărut pentru trei luni și am crezut că plecase 
pentru totdeauna. S-a întors în urmă cu cinci săptămâni, fără 
programare sau vreo explicaţie. Părea mai fericit. Dormea mai 
bine. Coșmarurile erau mai puţin severe. 

Acum, ceva nu e în regulă. Stă nemișcat, dar ochilor lui nu le 
scapă nimic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— E ceva în neregulă acasă? 

Clipește. 

— Nu. 

— Atunci, ce e? 

Las tăcerea să lucreze pentru mine. Bobby se foiește, 
scărpinându-se pe mâini ca și cum l-ar mânca pielea. Timpul 
trece, iar el devine din ce în ce mai agitat. 

Îi pun o întrebare directă, pentru a-l porni. 

— Ce face Arky? 

— Citește prea multe reviste. 

— De ce zici asta? 

— Vrea basmul modern. Ştii toate tâmpeniile acelea scrise în 
revistele pentru femei? Spunându-le cum să aibă orgasm 
multiplu, să își întemeieze o carieră și să fie o mamă perfectă. E 


o porcărie! Femeile adevărate nu arată ca niște modele. Bărbaţii 
adevăraţi nu pot fi decupaţi din reviste. Nu știu ce ar trebui să 
fiu: un bărbat modern sau bărbatul bărbaţilor? Spune-mi tu! Ar 
trebui să mă îmbăt cu băieţii sau să plâng la filmele triste? Să 
vorbesc despre mașini sport sau despre culorile anului? Femeile 
cred că vor un bărbat, dar în loc de asta vor o reflexie a lor 
însele. 

— Cum te face asta să te simţi? 

— Frustrat. 

— În legătură cu cine? 

— Ghici. 

Umerii i se încovoaie și gulerul hainei îi zgârie urechile. 
Mâinile îi sunt în poală acum, îndoind și dezdoind o bucată de 
hârtie zdrenţuită pe margini. 

— Ce ai scris? 

— Un număr. 

— Ce număr? 

— 21. 

— Pot să văd? 

Clipește repede și desface foaia, punând-o pe coapsă și 
netezind-o cu degetele. Numărul „21” fusese scris de sute de 
ori, în pătrăţele micuţe, pornind din centru și formând elicele 
unei mori de vânt. 

— Ştii că o bucată de hârtie nu poate fi îndoită mai mult de 
șapte ori? spune el, încercând să schimbe subiectul. 

— Nu. 

— E adevărat. 

— Ce altceva mai ai prin buzunare? 

— Listele mele. 

— Ce fel de liste? 

— Cu lucruri de făcut, lucruri pe care mi-ar plăcea să le 
schimb, persoane care îmi plac... 

— Şi oameni care nu îţi plac? 

— Şi aceia. 

Există oameni cărora nu li se potrivește vocea pe care o au. 
Bobby e unul dintre ei. Deși e un om mare, pare mai mic, pentru 
că vocea lui nu este gravă, iar umerii i se lasă când se apleacă 
înainte. 

— Ai dat de belele, Bobby? 

Se leagănă atât de tare, încât picioarele scaunului se ridică de 


pe podea. Capul i se balansează întruna înainte și înapoi. 

— Te-ai enervat pe cineva? 

Arătând extrem de supărat, își încleștează pumnii. 

— Ce te-a înfuriat? 

Şoptind ceva, dă din cap. 

— Îmi pare rău, nu te-am auzit. 

Șoptește din nou cuvintele. 

— Va trebui să vorbeşti puţin mai tare. 

Fără vreun semn de avertizare, explodează: 

— ÎNCETEAZĂ SĂ TE JOCI CU MINTEA MEA! 

Ecoul răsună în spaţiul restrâns. Ușile se deschid de-a lungul 
holului și luminile se aprind pe interfon. Apăs butonul. 

— Este în ordine, Meena. Totul e bine. 

O venă subţire pulsează pe tâmpla lui Bobby, chiar lângă 
ochiul drept. Șoptește cu o voce de copilaș: 

— Trebuia s-o pedepsesc. 

— Pe cine trebuia să pedepsești? 

Își scoate pe jumătate inelul de pe degetul arătător de la 
mâna dreaptă și apoi îl aranjează la loc, ca și cum ar căuta un 
post de radio, încercând să găsească frecvenţa potrivită. 

— Suntem toţi în legătură unii cu ceilalți. Şase grade 
diferenţă, uneori mai puţin. Dacă se întâmplă ceva în Liverpool, 
Londra sau Australia, totul e conectat. 

Nu îl las să schimbe subiectul. 

— Dacă ai probleme, Bobby, aș putea să te ajut. Trebuie să- 
mi spui ce s-a întâmplat. 

— In ce pat e acum? șoptește el. 

— Poftim? 

— Singura dată când va dormi singură va fi în mormânt. 

— Ai pedepsit-o pe Arky? 

Fiind mai atent la ceea ce spun, îmi râde în faţă. 

— Ai văzut filmul The Truman Show? mă întreabă el. 

— Da. 

— Ei bine, uneori mă gândesc că sunt Truman. Mă gândesc că 
toată lumea mă privește. Viaţa mea a fost creată în funcţie de 
așteptările altcuiva. Totul e o doar o faţadă. Pereţii sunt placați 


și mobila este făcută din papier-mâche€. lar apoi mă gândesc că, 
dacă aș putea alerga suficient de repede, aș fugi până la colţul 
următor ca să găsesc scena trecută a filmului derulat. Dar nu 
reușesc niciodată să alerg suficient de repede. Până să ajung 
eu, ei au construit deja o altă stradă... și o alta. 


€ Papier-mâche (termen în limba franceză pentru hârtie 


mestecată) este un material de construcţie constând din mai 
multe straturi de hârtie poroasă, preferabil de ziar, la care se 
adaugă uneori și fâșii de material textil, pentru a le mări 
rezistența, asamblate prin lipire cu un adeziv umed, de tipul 
celui folosit la tapet. După uscarea adezivului, obiectul astfel 
construit se întărește și își păstrează forma. (n.tr.) 


CAPITOLUL IV 

În termeni imobiliari, locuim în purgatoriu. Spun asta pentru 
că încă nu am ajuns în nirvana înfrunzită din Primrose Hill. 
Totuși, am ieșit din vizuina acoperită cu obloane metalice și 
mâzgălită de graffiti din extremitatea sudică a Camden Town. 

Ipoteca este uriașă și instalaţiile sanitare sunt dubioase, dar 
Julianne s-a îndrăgostit de acest loc. Trebuie să recunosc că și 
eu la fel. Vara, dacă briza adie în direcţia potrivită și geamurile 
sunt deschise, putem auzi răgetele leilor și ale hienelor de la 
Grădina Zoologică din Londra. Este ca și cum ai fi în safari, fără 
camionete. 

Julianne predă spaniola la o clasă de adulţi, în serile de 
miercuri. Charlie doarme la prietena ei. Am tot locul pentru 
mine, ceea ce, în mod normal, ar trebui să fie un lucru bun. 
Reîncălzesc niște supă în cuptorul cu microunde și rup în două o 
pâine franţuzească. Charlie a scris o poezie pe tăbliţa albă, chiar 
lângă ingredientele pentru checul de banane. Simt o mică 
senzaţie de singurătate. Le vreau pe amândouă aici. Imi lipsesc 
zgomotul și ironiile. 

Urcând scările, mă mut dintr-o cameră în alta, verificând în ce 
stadiu se află lucrările. Cutiile cu vopsea stau înșirate pe pervaz 
și podelele sunt acoperite cu cearșafuri vechi care arată ca niște 
pânze de-ale lui Jackson Pollock. Unul dintre dormitoare a 
devenit magazie pentru cutii, covoare și piese de mobilier. 
Căruciorul vechi al lui Charlie și scaunul înalt stau așezate în 
colţ, așteptând următoarele instrucţiuni. Hainele ei de bebeluș 
sunt împachetate în saci de plastic, cu etichete ordonate. 

De șase ani încercăm să mai facem un copil. Până acum, 
scorul a rămas la două pierderi de sarcină și nenumărate 
lacrimi. Nu vreau să merg mai departe. Nu acum. Dar Julianne 
continuă să se îndoape cu vitamine, analizând probe de urină și 
luându-și temperatura. Felul nostru de a face dragoste pare un 
experiment științific având drept scop ţintirea momentului optim 
al ovulaţiei. 

Când îi vorbesc despre asta, îmi promite că o să sară pe mine 
în mod regulat și spontan, de îndată ce o să mai avem un copil. 

— Nu vei regreta nici măcar o secundă când se va întâmpla. 

— Știu. 

— Îi suntem datori lui Charlie. 

— Da. 


Aș vrea să-i prezint toate „și dacă-urile”, dar nu îmi pot face 
curaj. Dacă boala se agravează? Dacă este o legătură genetică? 
Dacă nu o să îmi pot ţine în braţe propriul copil? Nu sunt insipid 
și obsedat. Sunt realist. O cană cu ceai și niște biscuiţi nu vor 
rezolva problema. Boala asta e ca un tren, năpustindu-se prin 
întuneric peste noi. Ar putea părea că mai este mult până 
ajunge, dar vine. 


La șase și jumătate apare taxiul și intrăm în aglomeraţia de la 
ora de vârf. Traficul de pe Euston Road este dat peste cap spre 
Baker Street și nu are niciun sens să căutăm o scurtătură pentru 
a depăși o cursă cu obstacole precum bolarzi, protuberanţe 
pentru reducerea vitezei și indicatoare pentru sensul unic. 

Şoferul se plânge de imigranții ilegali care se furișează prin 
Tunelul Mânecii, înrăutăţind problemele din trafic. Din moment 
ce niciunul dintre ei nu are mașină, nu prea pot înţelege cum, 
dar sunt prea deprimat ca să îl contrazic. 

Puțin după șapte mă lasă la Langton Hall, o clădire din 
cărămidă roșie, cu geamuri albe și burlane negre. Făcând 
abstracţie de lumina de la scările din faţă, clădirea pare 
părăsită. Intrând pe ușa dublă, traversez un foaier îngust și 
pătrund în sala principală. Scaune de plastic sunt așezate în 
șiruri drepte. Într-o parte, pe o masă, stă un ceainic cu apă 
fierbinte, pe lângă rândurile de cești și farfurii. 

Aproape patruzeci de femei își fac apariţia. Se așază în funcţie 
de vârstă, de la adolescente, la cele de peste treizeci de ani. 
Majoritatea poartă pe deasupra pardesie, iar pe dedesubt sunt, 
fără îndoială, îmbrăcate de lucru, având tocuri înalte, fuste 
scurte, portjartiere și ciorapi. Aerul este un amestec tehnicolor 
de parfum și tutun. 

Pe scenă, Elisa Velasco vorbește deja. O mână de om cu ochi 
verzi și păr blond, ea are acel accent care le face pe femeile 
nordice să pară hotărâte și directe. Îmbrăcată cu o fustă strâmtă 
până la genunchi și cu un pulover mulat de cașmir, arată ca un 
fotomodel din cel de-al Doilea Război Mondial. 

In spatele ei, proiectată pe un ecran alb, este imaginea Mariei 
Magdalena, pictată de artista italiană Artemisia Gentileschi. 
Iniţialele SPSO sunt crestate în colţul de jos, iar cu litere mai 
mici: și prostituatele sunt oameni. 

Elisa mă zărește și pare ușurată. Încerc să mă strecor pe 


lângă perete fără să o întrerup, dar ea lovește ușor în microfon 
și oamenii se întorc. 

— Acum daţi-mi voie să vi-l prezint pe omul pe care aţi venit 
să-l ascultați, de fapt. Aș dori să-i uraţi bun venit profesorului 
Joseph O'Loughlin, noul răsfăţat al ziarelor. 

Se aud una sau două aplauze ironice. E o audienţă dură. Supa 
îmi gâlgâie în stomac, în timp ce urc treptele de lângă scenă și 
pășesc spre cercul de lumină. Mâna stângă îmi tremură și apuc 
spătarul unui scaun, pentru a-mi păstra mâinile ferme. 

Imi dreg vocea și mă uit într-un punct fix, deasupra capetelor 
celor din sală. 

— Prostituatele constituie cel mai mare număr de victime ale 
crimelor nerezolvate din această ţară. Patruzeci și opt au fost 
omorâte în ultimii șapte ani. Cel puţin cinci sunt violate zilnic în 
Londra. Şi mai multe sunt atacate, jefuite sau răpite. Nu sunt 
atacate pentru că ar fi atrăgătoare sau pentru că ar cere-o, ci 
fiindcă sunt vulnerabile și accesibile. Sunt ușor de prins și mai 
anonime decât aproape oricine altcineva din societate. 

Acum îmi cobor privirea și mă conectez cu feţele lor, ușurat 
că le-am captat atenţia. O femeie din față poartă o haină cu 
guler de satin violet și manşete de culoarea lămâii. Işi ţine 
picioarele încrucișate, iar haina deschisă lasă să se vadă o 
coapsă albă. Curelele negre și subţiri ale pantofilor formează un 
zigzag, acoperindu-i gambele. 

— Din păcate, nu poţi întotdeauna să-ţi alegi clienţii. Sunt de 
toate formele și mărimile, unii beţi, alții obraznici... 

— Alţii grași, strigă o blondă curajoasă. 

— Și puturoși, adăugă o adolescentă care poartă ochelari 
negri. 

Aştept să se potolească râsetele. Nu le învinovăţesc. Există 
riscuri în toate relaţiile lor, indiferent dacă e vorba de cele cu 
proxeneţii, clienţii sau cu un psiholog. Au învăţat să nu aibă 
încredere în bărbați. 

Aș vrea să le fac să conștientizeze și mai mult pericolul. Poate 
ar fi trebuit să aduc fotografii. O victimă recentă a fost găsită pe 
un pat, cu sânii lângă ea. Pe de altă parte, acestor femei nu este 
necesar să li se spună. Pericolul este mereu prezent. 

— Nu am venit aici ca să vă ţin o prelegere. Sper să vă fac să 
fiţi puţin mai în siguranţă. Când ieșiți noaptea la muncă, pe 
stradă, câţi prieteni sau persoane din familie știu unde sunteţi? 


Dacă aţi dispărut, cât timp ar trece până când cineva ar raporta 
dispariţia voastră? 

Las întrebarea să plutească până dincolo de ele, ca o pânză 
ușoară de păianjen. Vocea mea a crescut în intensitate și sună 
prea aspru. Dau drumul scaunului și mă îndrept către partea din 
faţă a scenei. Piciorul stâng refuză să se miște și mă împiedic pe 
jumătate, înainte să mă pot îndrepta. Își aruncă priviri unele 
altora, întrebându-se ce-o fi cu mine. 

— Staţi departe de străzi, iar dacă nu puteţi, luaţi-vă măsuri 
de precauţie. Faceţi-vă o reţea de prieteni. Asiguraţi-vă că 
cineva își notează numărul mașinii în care urcați. Lucraţi doar în 
zone foarte bine luminate și găsiţi-vă niște case sigure în care 
să vă puteţi primi clienţii, mai degrabă decât să le folosiţi 
mașinile... 

Patru bărbaţi intră în sală și ocupă locurile de lângă uși. Cu 
siguranţă, sunt polițiști în haine civile. Pe măsură ce femeile își 
dau seama de asta, aud bombăneli de neîncredere și 
resemnare. Câteva dintre ele îmi aruncă priviri furioase, ca și 
cum eu aș fi vinovatul. 

— Toată lumea să se liniștească. Rezolv eu. 

Cobor cu grijă de pe scenă. Vreau s-o prind pe Elisa înainte să 
ajungă la ei. 

E ușor de ghicit care e șeful. Are o faţă rumenă, pete de 
vărsat de vânt, un nas borcănat și dinţi îngălbeniţi. Pardesiul gri 
necălcat este ca o hartă culinară cu pete. Poartă o cravată de 
rugby, cu un ac de argint având ca model turnul din Pisa. 

Imi place de el. Nu este pus la patru ace. Oamenii care pun 
prea mult accent pe modul în care arată pot părea ambiţioși, 
dar și încrezuţi. Când vorbește, privește la distanţă, ca și cum ar 
încerca să vadă ce vine. Am văzut aceeași privire la agricultorii 
care nu par niciodată liniștiți atunci când se concentrează pe 
ceva care e prea aproape, în special pe feţele oamenilor. 
Zâmbetul lui e împăciuitor. 

— |lmi pare rău să vă deranjez adunarea, spune el ironic, 
adresându-i-se Elisei. 

— Atunci dispari! spune ea cu o voce dulce și cu un zâmbet 
veninos. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, domnișoară, sau poate ar 
trebui să spun „doamnă”? 

Mă interpun între ei. 


— Cu ce vă putem ajuta? 

— Cine ești tu? mă întreabă studiindu-mă din cap până-n 
picioare. 

— Profesorul Joseph O'Loughlin. 

— Nu mai spune! Hei, băieţi, e tipul de pe acoperiș. Cel care l- 
a dat jos pe acel copil. Vocea lui bubuie aspru. Nu am mai văzut 
pe nimeni atât de îngrozit. Râsul lui sună hârșâit. O altă idee îi 
trece prin gând: Tu ești expertul acela în prostituate, nu-i așa? 
Ai scris o carte sau ceva de genul. 

— O lucrare de cercetare. 

Ridică din umeri și le face semn oamenilor săi, care se 
împrăștie și se duc spre culoare. 

Dregându-și vocea, vorbește întregii încăperi: 

— Sunt inspectorul de poliție Vincent Ruiz, de la Poliţia 
Metropolitană. Acum trei zile, trupul unei tinere femei a fost 
găsit în Kensal Green, West London. Credem că a murit în urmă 
cu aproximativ două săptămâni. Până în acest moment nu am 
reușit să o identificăm, dar avem motive să credem că e posibil 
să fi fost prostituată. Vi se va arăta un portret al tinerei femei. 
Dacă vreuna dintre voi o recunoaște, aș aprecia dacă ne-aţi 
spune și nouă. Căutăm un nume, o adresă, o colegă, un prieten, 
pe oricine ar fi putut să o fi cunoscut. 

Clipind rapid, mă trezesc întrebând: 

— Unde a fost găsită? 

— Într-o groapă mică, lângă canalul Grand Union. 

Toată sala pare cavernoasă și rezonantă. Desenele circulă de 
la o mână la alta. O încheietură de mână apatică se întinde 
către mine. Schița seamănă cu unul dintre desenele acelea în 
creion pentru care îi vezi pe turiști că pozează în Covent Garden. 
E tânără, cu păr scurt și ochi mari. Asta le-ar caracteriza pe o 
mulţime de femei din sală. 

Cinci minute mai târziu, detectivii se întorc, făcându-i semne 
din cap lui Ruiz. Inspectorul grohăie și își suflă nasul strâmb într- 
o batistă. 

— Ştii că asta e o adunare ilegală, spune el, uitându-se către 
ceainic. E un delict să le permiţi prostituatelor să se adune și să 
bea răcoritoare. 

— Ceaiul este pentru mine, spun eu. 

Râde respingător. 

— Probabil, consumi mult ceai. Ori asta, ori mă crezi prost, mă 


provoacă el. 

— Ştiu ce ești, spun eu, iritat. 

— Ei bine, nu mă ţine în suspans. 

— Ești un băiat de la ţară, care s-a trezit într-un oraș mare. Ai 
crescut la fermă, mulgând vacile și strângând ouăle. Ai jucat 
rugby, până când un fel de accident a pus capăt carierei tale, 
dar încă te întrebi dacă ai fi putut merge până la capăt. De 
atunci, duci o luptă permanentă cu kilogramele. Ești divorțat sau 
văduv, ceea ce explică de ce cămașa ta are nevoie de un fier de 
călcat bun și de ce costumul tău trebuie curăţat. |ţi place să bei 
câte o bere după serviciu și să mănânci curry. Încerci să te lași 
de fumat și de aceea bâjbâi prin buzunare după guma de 
mestecat. Crezi că sălile de gimnastică sunt pentru idioţi, asta 
dacă nu cumva au un ring și saci de box. Și ultima dată când ai 
fost într-o vacanţă, ai vizitat Italia, deoarece cineva ţi-a spus că 
e minunată, dar ai sfârșit prin a urî mâncarea, oamenii și vinul. 

Sunt surprins de cât de rece și de indiferent a sunat. Este ca 
și cum m-aș fi molipsit de prejudecățile din jurul meu. 

— Foarte impresionant. Este scamatoria ta pentru petreceri? 

— Nu, mormăi eu, deodată rușinat. Vreau să-mi cer scuze, dar 
nu știu de unde să încep. 

Ruiz se scotocește prin buzunare și apoi se oprește singur. 

— Spune-mi ceva, profesore. Dacă poţi spune toate astea 
doar uitându-te la mine, câte ţi-ar putea spune un cadavru? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Victima crimei. Câte mi-ai putea spune despre ea, dacă ți- 
aș arăta trupul? 

Nu sunt sigur că vorbește serios. Teoretic, ar putea fi posibil; 
dar eu am de-a face cu mintea oamenilor; le citesc manierele și 
limbajul trupului; mă uit la hainele pe care le poartă și la modul 
în care interacționează; ascult modificările din vocile lor și mă 
uit la mișcările ochilor. Un cadavru nu mi-ar putea spune nimic 
din toate astea. Un cadavru mi-ar întoarce stomacul pe dos. 

— Nu-ţi face griji, nu mușcă. Ne vedem la morga Westminster, 
mâine-dimineaţă la ora nouă. Îmi vâră brusc adresa în buzunarul 
hainei. Putem lua micul dejun după aceea, adaugă el, chicotind. 

Înainte ca eu să-i răspund, se întoarce să plece, însoţit de 
detectivi. Apoi, în ultimul moment, chiar înainte să ajungă la 
ușă, se oprește și se răsucește către mine. 

— Ai greșit în legătură cu un lucru. 


— Care? 
— Italia. M-am îndrăgostit de ea. 


CAPITOLUL V 

Afară, pe trotuar, când cea din urmă mașină de poliţie a 
dispărut, Elisa mă sărută pe obraz. 

— Îmi pare rău pentru asta. 

— Nu e vina ta. 

— Ştiu, dar îmi place să te pup. 

Râde și îmi ciufulește părul. Apoi face tam-tam scoțând o 
perie din geantă ca să mi-l aranjeze la loc. Stă în faţa mea și-mi 
trage ușor capul în jos. Din poziţia asta, îi pot vedea puloverul 
până la sânii acoperiţi cu dantelă și spaţiul dintre ei. 

— Oamenii vor începe să vorbească, mă șicanează. 

— Nu este nimic de vorbit. 

Afirmația este atât de dură. Sprâncenele i se ridică aproape 
imperceptibil. 

Își aprinde o ţigară și apoi stinge flacăra cu capacul brichetei. 
Pentru o clipă, văd reflexia strălucitoare a luminii aurii în ochii ei 
verzi. Indiferent de cum își aranjează Elisa părul, întotdeauna 
pare ciufulit și rebel. Își lasă capul într-o parte și se uită la mine 
insistent. 

— Te-am văzut la știri. Ai fost foarte curajos. 

— Am fost înspăimântat. 

— Va fi bine băiatul de pe acoperiș? 

— Da. 

— Tu vei fi bine? 

Întrebarea mă surprinde şi nu ştiu cum să răspund. O urmez 
înapoi în sală și o ajut să așeze scaunele. Deconectează 
proiectorul de deasupra și îmi pune în mâini o cutie cu broșuri. 
Aceeași pictură a Mariei Magdalena e imprimată pe partea din 
faţă. 

Elisa își pune bărbia pe umărul meu. 

— Maria Magdalena e sfânta protectoare a prostituatelor. 

— Credeam că a fost o păcătoasă mântuită. 

Plictisită, mă corectează: 

— Evangheliile gnostice o consideră o vizionară. A fost, de 
asemenea, numită apostolul apostolilor pentru că le-a adus 
vestea învierii. 

— Şi crezi în toate astea? Isus dispare pentru trei zile și prima 
persoană care îl vede viu e o curvă. Aș spune că e, într-adevăr, 
tipic. 

Ea nu râde. Nu i s-a părut amuzant. 


O urmez spre scările din faţă, unde se întoarce și închide ușa. 

— Sunt cu mașina. Te pot duce acasă, spune ea, căutând 
cheia. 

În colţ, în parcare, îi zăresc Volkswagenul Beetle roșu. 

— Mai este un motiv pentru care am ales acea pictură, 
explică ea. 

— Pentru că a fost pictată de o femeie. 

— Da, însă nu e numai asta. Este din cauza a ceea cei s-a 
întâmplat artistei. Artemisia Gentileschi a fost violată când avea 
nouăsprezece ani de către maestrul ei, Tassi, deși acesta a 
negat că ar fi atins-o. În timpul procesului, el a afirmat că 
Artemisia e o pictoriţă îngrozitoare, care a inventat povestea 
violului pentru că era invidioasă. A acuzat-o că e „o târfă 
nesătulă” și i-a chemat pe toţi prietenii lui să depună mărturie 
împotriva ei. Au dus-o chiar să fie examinată de către o moașă, 
pentru a vedea dacă mai este virgină. 

Elisa oftă tristă. 

— Nu s-au schimbat prea multe în patru secole. Singura 
diferenţă este că acum nu ne mai chinuim victimele cu piroane, 
pentru a vedea dacă spun adevărul. 

Pornește radioul, dându-mi de înţeles că nu mai vrea să 
vorbească. Mă las pe spate în scaunul pasagerului și îl ascult pe 
Phil Collins cântând O altă zi în Paradis. 


Prima dată, am pus ochii pe Elisa într-o cameră urâtă de 
consiliere, dintr-o casă de copii din Brentford, la mijlocul anilor 
1980. Tocmai fusesem acceptat ca psiholog stagiar clinic de 
către Autoritatea de Sănătate din West London. 

A intrat, s-a așezat și și-a aprins o ţigară, ca și cum n-aș fi fost 
acolo. Avea doar cincisprezece ani, dar avea deja o graţie fluidă 
și o siguranță a mișcărilor care atrăgeau privirile și le rețineau 
pentru mult timp. Cu un cot sprijinit de masă și cu ţigara la 
câţiva centimetri distanţă de gură, se uită peste mine la un 
geam înalt de pe perete. 

Fumul se răsucea printre șuviţele rebele de păr. Avea nasul 
spart într-un loc, iar dinţii din faţă erau ciobiţi. Din când în când, 
își trecea limba peste marginea crestată. 

Elisa fusese salvată dintr-un bordel temporar, aflat în subsolul 
unei case părăsite. Ușile erau blocate, astfel încât să nu poată fi 
deschise pe dinăuntru. Ea și încă o tânără prostituată fuseseră 


închise trei zile și violate de zeci de bărbaţi cărora le plăcea să 
facă sex cu minore. 

Un judecător a plasat-o într-o casă de copii, dar Elisa și-a 
petrecut majoritatea timpului încercând să evadeze de acolo. 
Era prea mare pentru a fi dată unei familii adoptive și prea 
tânără ca să se poată descurca singură. 

La acea primă întâlnire, m-a privit cu un amestec de 
curiozitate și dispreţ. Era obișnuită să aibă de-a face cu bărbaţii. 
Bărbaţii pot fi manipulaţi. 

— Câţi ani ai acum, Elisa? 

— Ştii deja asta, a răspuns, arătând spre dosarul din mâinile 
mele. Pot aștepta cât timp citești, dacă vrei. 

Mă tachina. 

— Unde sunt părinţii tăi? 

— Morți, sper. 

Potrivit datelor din dosar, Elisa locuia cu mama și cu tatăl ei 
vitreg în Leeds, când a fugit de acasă, imediat după cea de-a 
paisprezecea aniversare. 

Majoritatea răspunsurilor ei erau laconice, de genul „De ce să 
folosesc două cuvinte, când e de-ajuns unul singur?” Părea 
obraznică și indiferentă, dar știam că suferă. Până la urmă am 
reușit să-i intru pe sub piele. 

— Cum naiba poţi ști atât de puţin? ţipă ea, cu ochii strălucind 
de emoție. 

Era timpul să risc: 

— Te crezi femeie, nu-i așa? Crezi că știi cum să manipulezi 
bărbaţii ca mine. Ei bine, te înșeli. Nu sunt o bancnotă de 
cincizeci de lire care caută o felaţie sau o partidă scurtă pe o 
străduţă din spate. Nu-mi irosi timpul. Sunt locuri mai 
importante unde aș putea fi. 

Furia răbufni în ochii ei și apoi dispăru, în timp ce aceștia se 
înceţoșau. Începu să plângă. Era pentru prima dată când se 
comporta și arăta de vârsta ei. Povestea a ieșit tremurând, 
printre suspine. 

Tatăl ei vitreg, un afacerist de succes din Leeds, făcuse o 
avere cumpărând apartamente și revânzându-le. Era o partidă 
bună pentru o mamă singură, precum cea a Elisei. Insemna că 
se puteau muta din apartamentul acela de stat într-o casă 
adevărată, cu grădină. Elisa avea propria cameră. Mergea la o 
școală bună. 


Într-o noapte, pe când avea doisprezece ani, tatăl ei vitreg a 
intrat în camera ei. „Asta fac adulţii”, îi spusese, punându-i 
picioarele deasupra umerilor lui și mâna peste gură. 

— A fost drăguţ cu mine după aceea, a spus ea. Obișnuia să- 
mi cumpere haine și cosmetice. 

Asta funcţionase doi ani, până când Elisa a rămas gravidă. 
Atunci mama ei a făcut-o „târfă” și i-a cerut să-i spună cine era 
tatăl. S-a așezat în faţa ei, așteptând un răspuns, iar Elisa a 
aruncat o privire către tatăl vitreg, care stătea în prag. El și-a 
dus degetul arătător la gât. 

Elisa a fugit. În buzunarul uniformei de școală avea numele 
unei clinici de avorturi din sudul Londrei. La clinică, a întâlnit o 
infirmieră de aproximativ patruzeci de ani, cu o faţă cumsecade. 
Se numea Shirley și i-a oferit Elisei un loc în care să stea până 
se recupera. 

— Păstrează-ţi uniforma de la școală. 

— De ce? 

— S-ar putea să ai nevoie de ea. 

Shirley era figura maternă pentru șase adolescente, și toate o 
iubeau. Le făcea să se simtă în siguranţă. 

— Fiul ei era un adevărat idiot, zise Elisa. Dormea cu un pistol 
sub pat și avea impresia că poate face sex cu oricare dintre noi. 
Idiotul! Prima dată când Shirley m-a scos afară la muncă, mi-a 
spus: „Haide, poţi s-o faci!” Stăteam pe Bayswater Road, 
purtând uniforma de la școală. „E în regulă. Doar întreabă-i dacă 
vor o fată”, mă îndemna ea. Nu voiam s-o dezamăgesc. Ştiam 
că s-ar enerva. Data următoare când m-a dus la muncă, am 
făcut puţină treabă cu mâna, dar nu am putut face sex. Nu știu 
de ce. Mi-a luat trei luni. Eram acum prea înaltă pentru 
uniformă, dar Shirley spunea că am picioarele numai bune de 
fugă. Eram micuța ei mină de aur. 

Elisa nu îi numea pe cei cu care s-a culcat pariori. Nu îi plăcea 
nicio aluzie la faptul că aceștia își riscau banii la jocuri de noroc. 
Ea era ceva sigur. Și nu se purta cu ei cu dispreţ, deși mulţi își 
înșelau soțiile, logodnicele sau iubitele. Asta era pur și simplu o 
afacere, o simplă tranzacţie comercială. Ea avea ceva de 
vândut, iar ei voiau să cumpere. 

Odată cu trecerea lunilor, devenise insensibilă. Avea o familie 
nouă acum. Apoi, într-o zi, un proxenet rival a luat-o de pe 
stradă. O voia pentru un aranjament. O închisese în subsolul 


unei case și aduna bani de la bărbaţii care așteptau la ușă. Un 
râu de piele, de toate culorile, care curgea peste trupul ei și se 
scurgea în interiorul ei. 

— Eram micuța lor jucărioară albă pentru sex, spuse ea, 
stingând o altă ţigară. 

— Şi acum ești aici. 

— Unde nimeni nu știe ce e de făcut cu mine. 

— Tu ce vrei? 

— Vreau să fiu lăsată în pace. 


CAPITOLUL VI 

Prima lege a Serviciului Naţional de Sănătate este aceea că 
lemnul mort plutește. Este o parte din tradiţie. Dacă cineva se 
dovedește a fi incompetent sau nu se poate integra în colectiv, 
promovarea este o opţiune mai ușoară decât demiterea. 

Gardianul de la morga Westminster este chel și fălcos. li sunt 
antipatic din start. 

— Cine ţi-a zis să vii aici? 

— Mă întâlnesc cu detectivul Ruiz. 

— Nu mi s-a spus. Nu a făcut nimeni programare. 

— Pot să-l aștept? 

— Nu. Doar rudele victimelor au permisiunea de a intra în sala 
de așteptare. 

— Unde l-aș putea aștepta? 

— Afară. 

Îmi atrage atenţia duhoarea lui acră și observ petele de 
transpiraţie de la subsuori. Probabil că muncise întreaga noapte 
și acum stătea peste program. Este obosit și irascibil. In mod 
normal, îmi sunt simpatici cei care lucrează în ture. La fel mi se 
întâmplă și cu oamenii singuratici sau cu fetele grase care nu 
sunt niciodată invitate la dans. Trebuie să fie o slujbă 
îngrozitoare să îi supraveghezi pe morţi, dar asta nu înseamnă 
că trebuie să fii atât de aspru cu cei vii. 

Dau să spun ceva, când Ruiz își face apariţia. Supraveghetorul 
își începe din nou trăncăneala, însă Ruiz se apleacă peste birou 
și ridică receptorul. 

— Ascultă aici, rahat mic ce ești! Văd o mulţime de mașini 
afară, parcate pe locuri interzise. Vei fi foarte popular printre 
colegii tăi când ne vom pune gheata pe voi. 

Câteva minute mai târziu, îl urmez pe Ruiz prin coridoarele 
înguste, cu lămpi pe pereţi și dușumele de ciment pictate. Din 
când în când, mai trecem prin niște uși cu geamuri de sticlă 
îngheţate. Una dintre acestea e deschisă. Arunc o privire 
înăuntru și văd o masă din oţel inoxidabil în mijlocul încăperii, cu 
un jgheab în centru, care duce către o scurgere. Lumini 
halogene sunt suspendate pe tavan, iar alături, niște 
microfoane. Mai departe, de-a lungul coridorului, dăm nas în nas 
cu trei laboranţi îmbrăcaţi în halate verzi, care stau în jurul 
mașinii de cafea. Niciunul dintre ei nu-și ridică ochii. 

Ruiz merge repede și vorbește încet: 


— Trupul a fost găsit sâmbătă dimineaţa, la ora unsprezece, 
îngropat într-un șanț. Cu cincisprezece minute mai devreme, a 
fost înregistrat un apel anonim, dat de la un telefon public aflat 
la un jumătate de kilometru distanță. Apelantul a raportat că, în 
timp ce scurma, câinele său a dat peste o mână. 

Intrăm prin niște uși de plexiglas duble, și ocolim un cărucior 
împins de către un infirmier. Un cearșaf alb de bumbac acoperă 
ceea ce îmi închipui a fi un cadavru. O cutie de recipiente pline 
cu sânge și urină, pentru analize, se leagănă pe piept. 

Pătrundem într-o anticameră cu o ușă mare din sticlă. Ruiz 
bate în geam. Îi răspunde operatoarea de la birou, care are un 
păr blond, cu rădăcini negre, și sprâncene pensate, la fel de 
subţiri ca aţa dentară. Imprejurul pereţilor se află dulapurile 
pentru depozitare și panouri albe. Într-o parte e o ușă metalică, 
mare, pe care scrie: ACCESUL PERMIS DOAR PERSONALULUI. 

Brusc, îmi amintesc de stagiul medical, când am leșinat în 
timpul primei lecţii practice în care lucram pe un cadavru. Mi-am 
revenit cu săruri mirositoare pe sub nas. Profesorul m-a ales 
apoi ca să fac o demonstraţie întregii grupe despre cum să duci 
un ac de cincisprezece milimetri prin abdomen până la ficat, 
pentru a preleva o mostră pentru biopsie. La sfârșit, m-a felicitat 
pentru noul record universitar la atingerea celor mai multe 
organe, în timpul unei singure proceduri. 

Ruiz îi înmânează operatoarei o scrisoare. 

— Vrei să proiectez o imagine potrivită? 

— Frigiderul va fi suficient, replică el. Dar am nevoie de o 
pungă. 

Aceasta îi dă o pungă mare de hârtie maro. 

Ușa greoaie se deschide cu un scârţâit ca de lacăt forţat, iar 
Ruiz se dă la o parte, pentru a mă lăsa pe mine primul. Mă 
aşteptam să miroasă a formaldehidă, pe care am ajuns să o 
asociez cu fiecare cadavru pe care l-am văzut în timpul facultăţii 
de medicină. În loc de asta, se simţea un miros slab de 
antiseptic și de săpun. Pereţii sunt lucioși ca oţelul. O grămadă 
de tărgi sunt aliniate pe rânduri drepte. 

Criptele de metal se întind pe trei pereţi și arată ca niște 
dulapuri pentru depozitare supradimensionate, cu mânere mari, 
pătrate, pentru care ai nevoie de două mâini ca să le poţi 
cuprinde. Realizez că Ruiz încă vorbește. 

— Potrivit patologului, a stat sub pământ zece zile. Era 


dezbrăcată, cu excepția unui pantof și a unui lănţișor de aur în 
jurul gâtului, cu un medalion cu Sf. Christopher. Nu i-am găsit 
restul hainelor. Nu există dovezi de abuz sexual. 

Verifică eticheta de pe un sertar și apucă mânerul. 

— Cred că ai să-ţi dai seama de ce am restrâns cauza morţii. 

Sertarul alunecă pe role și se deschide. Îmi trag capul înapoi 
și privesc de la distanţă. Ruiz îmi dă punga de hârtie maronie și 
vomit. E greu să vomiţi și să respiri în același timp. 

Ruiz nu se mișcă. 

— După cum se vede, partea stângă a feţei este învineţită 
rău, iar ochiul complet închis. Cineva s-a obosit mult să facă 
asta. De aceea am făcut desene în loc de fotografii. Sunt mai 
mult de douăzeci de răni prin înjunghiere, niciuna mai adâncă 
de 2,5 cm. Un lucru rămâne însă ciudat: toate au fost 
autoprovocate. Patologul a găsit urme de ezitare. A fost nevoie 
de ceva curaj pentru a forța lama înăuntru. 

Ridicându-mi capul, îi zăresc lui Ruiz fața reflectată în oţelul 
strălucitor. Atunci o văd: frica. Trebuie să fi investigat zeci de 
crime, dar aceasta e diferita, pentru că nu o poate înţelege. 

Stomacul mi-e gol. Transpirând și tremurând în frig, mă 
îndrept și mă uit la cadavru. Nu s-a făcut nimic pentru a-i reda 
bietei femei din demnitate. Este goală, cu braţele întinse pe 
lângă ea și picioarele apropiate. Albul mat al pielii o face să 
arate ca o statuetă din marmură, doar că „statuia” a fost 
vandalizată. Pieptul, braţele și coapsele îi sunt acoperite cu răni 
roșii și rozalii. Acolo unde pielea este trasă, întinsă, rănile stau 
căscate ca niște ochi holbaţi. In alte zone, se închid natural și se 
tânguiesc puţin. 

Am mai văzut cadavre în facultate. Cunosc întregul proces. A 
fost fotografiată, curățată și tăiată de la gât până la burtă. 
Organele i-au fost scoase, iar conţinutul stomacului, analizat. 
Fluide corporale, bucăţi de piele moartă și mizeria de pe sub 
unghii au fost sigilate în pungi de plastic sau puse între lamele 
de sticlă. O fiinţă care a fost cândva luminoasă, veselă și 
vibrantă a devenit exponatul A. 

— Câţi ani avea? 

— Intre douăzeci și cinci și treizeci și cinci. 

— Ce te face să crezi că era prostituată? 

— Au trecut deja două săptămâni și nimeni nu i-a raportat 
dispariţia. Ştii mai bine decât mine cât de des își schimbă 


prostituatele locul. Dispar pentru câteva zile sau chiar 
săptămâni și apoi revin într-un loc total diferit. Unele urmăresc 
zonele comerciale, altele parcările de camioane. Dacă această 
fată ar fi avut o familie sau o reţea de prieteni, cineva ar fi 
raportat până acum dispariţia ei. Ar putea fi de origine străină, 
dar nu avem nimic de la Interpol. 

— Nu știu sigur cu ce te-aș putea ajuta. 

— Ce-mi poţi spune despre ea? 

Fără ca măcar să-mi dau seama, încep să analizez detaliile, cu 
toate că abia mă pot uita la faţa ei tumefiată. Ce-aș putea 
spune? Părul drept e tuns scurt, într-un stil lejer, ușor de spălat, 
de uscat și de aranjat. Nu are găuri în urechi. Unghiile sunt 
curate și îngrijite. Nu are inele pe degete sau vreun semn că ar 
fi purtat. E zveltă și cu pielea deschisă la culoare, cu șolduri mai 
proeminente decât bustul. Sprâncenele i-au fost conturate și 
linia bikinilor a fost recent epilată cu ceară, lăsând un triunghi 
perfect de păr pubian. 

— Era machiată? 

— Puțin ruj și creion dermatograf. 

— Trebuie să mă așez puţin și să citesc raportul medico-legal. 

— Îți găsesc un birou liber. 

Zece minute mai târziu, mă uit peste un morman de albume 
cu fotografii și dosare pline cu declaraţii. În mijlocul grămezii, 
găsesc raportul medico-legal și rezultatele analizelor de sânge și 
ale testului toxicologic. 


Raport medico-legal 


Nume: necunoscut 

Număr post-mortem: DX-34468 

Data/ora nașterii: necunoscută 

Cauza morţii: necunoscută 

Vârsta: necunoscută 

Data autopsiei: 12 decembrie 2000, 09.15 
Sex: feminin 


Rezumat anatomic: 

1. Paisprezece laceraţii și răni prin înjunghiere pe 
piept, abdomen și coapse, la o adâncime de trei 
centimetri. Sunt așezate la distanţe între 7,6 cm și 1,3 cm 


una de alta. 

2. Patru laceraţii în partea de sus a braţului stâng. 

3. Trei laceraţii în partea stângă a gâtului și la umeri. 

4. Direcţia urmelor lăsate de răni tinde să coboare, 
fiind un amestec de înjunghieri și incizii. 

5. Urmele de ezitare sunt în general drepte și însoțesc 
inciziile mai adânci. 

6. Vânătăi mari și umflături pe maxilarul stâng și pe 
orbita ochiului stâng. 

7. Vânătăi mici pe antebraţul drept și excoriaţii pe 
tibia dreaptă și pe călcâiul drept. 

8. Zonele orală, vaginală și rectală sunt curate. 


Raport toxicologic preliminar: 
Etanol în sânge: nu 
Droguri în sânge: nu 


Cauza morții: 

Autopsia dezvăluie existenţa aerului în ventriculul drept 
al inimii, ceea ce indică un embolism pulmonar mare și 
fatal. 


Scanez repede raportul, căutând detalii particulare. Nu sunt 
interesat de felul în care a murit. În loc de asta, caut indicii 
despre viața ei. Avea fracturi vechi? Exista vreo dovadă a 
consumului de droguri sau a vreunei boli cu transmitere 
sexuală? Ce a mâncat ultima dată? De cât timp nu mai 
mâncase? 

Ruiz nu se obosește să bată la ușă. 

— Mă gândeam că vrei cu lapte, fără zahăr. 

Pune un pahar de plastic cu cafea pe birou și apoi se 
scotocește prin buzunare, căutând ţigările, care există numai în 
închipuirea lui. Negăsindu-le, scrâșnește din dinţi. 

— Așadar, ce îmi poţi spune? 

— Nu a fost prostituată. 

— Pentru că? 

— Vârsta medie a fetelor care devin prostituate este de numai 
șaisprezece ani. Femeia asta avea aproximativ douăzeci și cinci, 
poate chiar mai mult. Nu sunt semne de vreo activitate sexuală 


intensă și nici dovezi de existenţă a unor boli cu transmitere 
sexuală. Avorturile sunt obișnuite în rândul prostituatelor, în 
special pentru că sunt adesea forţate să întreţină relaţii sexuale 
fără prezervativ, însă această femeie nu a fost niciodată 
însărcinată. 

Ruiz bate în masă de trei ori, ca și cum ar desena trei puncte 
de suspensie. Vrea să continui. 

— Prostituatele din vârful cel mai înalt al piramidei vând 
fantezii. Au foarte mare grijă de felul în care arată și se prezintă. 
Victima are unghii scurte, o coafură băieţească și un machiaj 
minimal. Purta pantofi comozi și foarte puţine bijuterii. Nu 
folosea creme scumpe și nu-și vopsea unghiile. Linia bikinilor e 
epilată într-un fel modest... 

Ruiz se plimbă din nou prin cameră, cu gura întredeschisă și 
cu o sprânceană încruntată. 

— Avea grijă de ea. Făcea exerciţii zilnice și mânca sănătos. 
Era probabil îngrijorată pentru că luase în greutate. Aș spune că 
era de o inteligență medie sau puţin peste medie. Avea o 
educaţie destul de solidă; pregătirea profesională era de nivel 
mediu. Nu cred că e din Londra. Cineva i-ar fi raportat dispariţia 
până acum. Genul acesta de fată nu dispare pur și simplu. Are o 
familie și prieteni. Dar dacă a venit în Londra pentru un interviu 
de angajare sau într-o vacanţă, oamenii nu așteaptă să 
primească vești de la ea prea devreme. Vor începe să se 
îngrijoreze în curând. 

Dându-mi puţin scaunul în spate, îmi lipsește convingerea de 
a rămâne. Ce-aș mai putea să-i spun? 

— Medalionul, dacă privești cu atenţie, nu cred că este Sf. 
Christopher. Probabil că e Sf. Camil. Dacă priveşti cu atenţie, 
figurina ţine un urcior și-un prosop. 

— Și cine era acesta? 

— Sfântul protector al infirmierelor. 

Răspunsul îi captează atenţia. Își lasă într-o parte capul și 
aproape că-l văd catalogând informaţia. Cu mâna dreaptă, 
deschide ușor un album cu poze și îl închide la loc. Îl deschide și- 
| închide. 

Răsfoiesc hârtiile și arunc o privire peste raportul medico- 
legal. Un paragraf îmi atrage atenţia. 


Sunt urme de răni vechi pe lungimea antebraţelor și pe 


partea interioară a coapselor. Stadiul cicatricelor 
sugerează o încercare de autocoasere. Aceste răni au fost 
mai mult ca sigur autoprovocate și se văd încercări vechi 
de autorănire și automutilare. 


— Trebuie să văd fotografiile. 

Ruiz îmi împinge dosarele și, pe același ton, afirmă: 

— Trebuie să dau un telefon. S-ar putea să avem o pistă. O 
asistentă de radiologie a raportat dispariţia colegei ei de 
apartament din Liverpool. Se potrivește vârsta, înălţimea și 
culoarea părului. Cum ar putea fi o simplă coincidenţă, 
Sherlock? Este și infirmieră! 

După ce pleacă, deschid primul album cu fotografii și 
răsfoiesc repede paginile. Braţele erau întinse pe lângă ea când 
i-am văzut trupul. Nu avusesem cum să-i văd încheieturile 
mâinilor și nici partea interioară a coapselor. O automutilare cu 
răni multiple, făcute prin înjunghiere, toate autoprovocate... Cu 
siguranţă, doar o coincidenţă. 

Primele fotografii sunt făcute din unghi deschis și surprind 
patruzeci și patru de galoane de pământ, role de sârmă și stâlpi. 
Canalul Grand Union, iar în depărtare se văd niște copaci și, 
printre ei, pietre de mormânt. 

Următoarele fotografii sunt făcute pe malul canalului. 
Panglicile alb-albastre ale poliţiei au fost întinse în jurul stâlpilor 
de metal, pentru a marca locul. 

Al doilea set de fotografii surprinde canalul și o pată albă, ca o 
cutie de lapte goală. Aparatul focalizează de aproape și o mână 
cu degetele întinse apare din pământ. Solul e dat la o parte, 
cernut și pus în saci. Cadavrul este în sfârșit expus, zăcând cu 
un picior răsucit sub el și braţul drept aruncat peste ochi, ca și 
cum s-ar apăra de lumină. 

Mișcându-mă repede, frunzăresc paginile până ajung la 
fotografiile de la autopsie. Aparatul foto înregistrează fiecare 
pată, zgârietură și vânătaie. Caut o anumită fotografie. 

Am găsit-o. Antebraţele îi sunt întoarse către exterior și zac 
întinse pe argintul mat al mesei. Mă ridic greoi și mă plimb pe 
coridoare. Piciorul stâng îmi amorţește și sunt nevoit să-l 
balansez în formă de arc, din spate în faţă. 

Operatoarea îmi dă voie să intru în camera de siguranţă să 
mă uit pentru câteva secunde la același depozit de cripte 


metalice. Patru deasupra, trei jos. Verific eticheta, apuc mânerul 
și deschid sertarul. De această dată, mă forţez să-i privesc faţa 
distrusă. Identificarea e ca o scânteie care declanșează un 
mecanism mai mare. Părul ei e mai scurt acum și puţin mai 
închis la culoare. A mai luat în greutate, dar nu mult. 

Îi ating braţul drept, i-l întorc și-mi trec ușor buricele 
degetelor peste cicatricele albe ca spuma laptelui. Pe pielea 
palidă, acestea arată ca niște cute în relief care se amestecă și 
se încrucișează înainte de a se pierde în neant. Și-a deschis 
aceste răni în mod repetat, cosându-le cu atenţie și 
spintecându-le din nou. A ţinut ascuns acest lucru, dar, la un 
moment dat, mi-a împărtășit secretul. 

— Ai vrut să te mai uiţi o dată? spuse Ruiz, stând în ușă. 

— Da. 

Nu-mi pot opri tremurul din voce. Ruiz face un pas în faţa mea 
și închide sertarul. 

— Nu ar trebui să vii aici singur. Ar fi trebuit să mă aștepți. 

Mormăi o scuză şi-mi spăl mâinile în chiuvetă, simţindu-i ochii 
aţintiţi asupra mea. Trebuie să spun ceva. 

— Ce aţi aflat de la Liverpool? Ai aflat cine e? 

— Colega de apartament va fi adusă la Londra de către 
Departamentul local de Investigaţii Criminalistice. Ar trebui să 
avem o identificare după-amiază. 

— Deci aveţi un nume? 

Nu răspunde. În schimb, sunt împins pe coridor și pus să 
aștept până când el strânge datele și fotografiile de la autopsie. 
Apoi îl urmez prin labirintul subteran, până când intrăm prin 
niște uși duble, într-o parcare de la subsol. 

Mă gândesc întruna că ar trebui să spun ceva. Ar fi cazul să-i 
zic. Pe de altă parte, creierul meu mă îndeamnă: „Oricum nu 
mai contează. Îi știe numele. Ce-a fost, a fost. E o poveste 
veche”. 

— Ti-am promis micul dejun. 

— Nu mi-e foame. 

— Ei bine, mie îmi este. 

Mergem pe sub niște arcade înnegrite și ieșim pe o alee 
îngustă. Ruiz pare să cunoască toate străduţele. Este incredibil 
de agil pentru un om atât de masiv. Ocolește bălțile și 
excrementele de câini. 

Geamurile mari, din faţă, ale cafenelei sunt aburite din cauza 


condensului sau ar putea fi un strat de ulei de la prăjitorul de 
cartofi. Un clopoțel sună deasupra noastră când intrăm. Mirosul 
greu al fumului de ţigară și aerul cald sunt copleșitoare. 

Locul este destul de gol, cu excepţia a doi bătrâni cu obrajii 
lăsaţi, îmbrăcaţi în cardigane, care joacă șah în colţ, și un 
bucătar indian cu șorțul pătat. Este dimineaţa spre prânz, însă în 
cafenea se poate servi micul dejun toată ziua. Fasole, cartofi 
prăjiţi, ouă, bacon și ciuperci în orice combinaţie. Ruiz ia o masă 
lângă fereastră. 

— Ce dorești? 

— Doar cafea. 

— Cafeaua e rea aici. 

— Atunci voi bea ceai. 

EI comandă un mic dejun englezesc cu pâine prăjită și două 
căni cu ceai. Apoi caută o ţigară în buzunarul sacoului, înainte 
să bombăne ceva în legătură cu faptul că și-a uitat telefonul. 

— Nu mi-a făcut nicio plăcere să te implic în treaba asta, 
spune el. 

— Ba da. Ţi-a făcut. 

— Bine, poate puţin. 

Ochii par să-i zâmbească, dar nu se zărește nicio urmă de 
satisfacție. Nerăbdarea pe care am observat-o ieri a dispărut. 
Este mai relaxat și mai raţional. 

— Ştii cum devii inspector, profesore O'Loughlin? 

— Nu. 

— Înainte se ținea cont de câte crime ai rezolvat și câţi 
infractori ai prins. În zilele noastre, important este cât de puţine 
reclamaţii primești și dacă poţi să te încadrezi într-un anumit 
buget. De când a intrat în vigoare legea pentru polițiști și 
criminaliști din 1984, polițiștii ca mine nu se așteaptă să trăiască 
prea mult. In vremurile astea se vorbește despre poliția pro 
activă. Știi ce înseamnă asta? Înseamnă că numărul detectivilor 
numiţi pentru un caz depinde de cât de mare e numărul titlurilor 
de pe primele pagini ale tabloidelor. Media conduce acum 
aceste investigații, nu poliţia. 

— Nu am citit nimic în legătură cu acest caz, zic eu. 

— Asta pentru că toată lumea crede că victima este o 
prostituată. Dacă se dovedește că este Florence cea însângerată 
din Nightingale sau fiica vreunui duce, voi avea patruzeci de 
detectivi în loc de doisprezece. Adjunctul-șef va da sarcini 


individuale, datorită naturii complexe a crimei. Orice declaraţie 
publică va trebui verificată de către biroul lui, și orice pistă de 
cercetare, aprobată. 

— De ce ţi-au dat cazul ţie? 

— Cum spuneam, credeau că e vorba despre o prostituată 
moartă. „Daţi-i-l lui Ruiz! spuneau ei. Va pune lucrurile în ordine 
și va băga frica în proxeneţi!” Şi ce dacă n-a protestat niciunul?! 
Dosarul meu e atât de plin de reclamaţii, încât Afacerile Interne 
au un fișet doar pentru mine. 


Un grup de japonezi trece pe lângă geam și se oprește. Se 
uită la meniul de pe tablă și apoi la Ruiz, înainte de a se hotări 
să-și continue drumul. Micul dejun sosește, cu un cuţit și o 
furculiță învelite într-un șervet. Ruiz își toarnă sos peste ouă și 
începe să le taie. Incerc să nu mă uit la el în timp ce mănâncă. 

— Arăţi de parcă ai avea o întrebare de pus, spune el printre 
îmbucături. 

— Are legătură cu numele ei. 

— Ştii regulamentul. Nu ar trebui să dau amănunte până când 
nu avem o identificare confirmată și informăm rudele. 

— Mă gândeam că... 

Nu închei propoziţia. 

Ruiz ia o gură de ceai și întinde untul pe felia de pâine prăjită. 

— Catherine Mary McBride. A împlinit douăzeci și șapte de ani 
acum o lună. O infirmieră din comunitate, dar știai deja asta. 
Potrivit colegei de apartament, se afla în Londra pentru un 
interviu de angajare. 

Nici aflarea numelui nu reduce din șoc. Biata Catherine! Acum 
ar trebui să-i zic. Ar fi trebuit să-i spun de cum mi-am dat 
seama. De ce trebuie să analizez totul? De ce nu pot să rostesc 
pur și simplu lucrurile atunci când îmi vin în minte? 

Aplecându-se deasupra farfuriei, Ruiz își pune niște fasole pe 
un colţ de pâine prăjită. Furculiţa i se oprește în aer înainte să o 
bage în gură. 

— De ce ai spus „biata Catherine”? 

Trebuie s-o fi zis cu voce tare. Ochii mei spun restul poveștii. 
Ruiz își lasă furculita să zăngăne pe farfurie. Furia și bănuiala îi 
inundă gândurile. 

— O cunoșteai. 

Este mai curând o acuzaţie decât o afirmaţie. E furios. 


— La început, nu am recunoscut-o. Portretul de ieri putea fi 
aproape al oricui. Credeam că ești în căutarea unei prostituate. 

— Şi azi? 

— Faţa ei era atât de zdrobită și de învineţită! Părea atât de... 
atât de... vandalizată, încât nu voiam s-o privesc. Doar când am 
citit despre cicatrice în raportul medico-legal am început să iau 
în calcul posibilitatea. De aceea a trebuit să mai văd încă o dată 
cadavrul... Doar ca să fiu sigur. Mi-a fost pacientă. 

— Şi când aveai de gând să-mi zici toate astea? 

— Intenţionam să-ţi spun... 

— Când? Asta nu e un joc cu douăzeci de întrebări, profesore! 
Nu ar trebui să ghicesc ce știi! 

— Catherine e o fostă pacientă de-a mea. Psihologii au o 
datorie conform căreia nu au voie să dezvăluie afirmaţii 
confidenţiale despre pacienţi. 

Ruiz râde ironic. 

— E moartă, profesore, în caz că ai uitat acest mic detaliu. 
Mai ascunde-mi vreo informaţie și îmi voi pune cizma atât de 
apăsat pe fundul tău, încât acesta va mirosi a cremă de pantofi! 
Își împinge farfuria către centrul mesei. Începe să vorbești. De 
ce ţi-a fost Catherine o pacientă? 

— Cicatricele de pe încheieturile mâinilor și de pe coapse?... 
Şi le-a făcut singură. 

— O încercare de a se sinucide? 

— Nu. 

Îl văd pe Ruiz agitându-se în legătura cu asta. 

Aplecându-mă mai aproape, încerc să explic cum 
reacţionează oamenii când sunt confuzi și copleșiți de 
sentimente negative. Unii beau prea mult, alţii mănâncă peste 
măsură, își bat nevestele sau își lovesc pisica. Și un număr 
surprinzător de mare își pun mâinile pe o farfurie foarte fierbinte 
sau își taie pielea cu o lamă. Este un mecanism extrem de a 
face faţă durerii. Prin încercarea de a-i da suferinţei o 
manifestare fizică, li se pare mai ușoară lupta cu ea. 

— Cu ce se lupta Catherine? 

— În principiu, cu lipsa stimei de sine. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— Lucra ca infirmieră la spitalul Royal Marsden. Eram consilier 
acolo. 

Ruiz învârte ceaiul în cană, uitându-se la frunze, ca și cum 


acestea i-ar putea spune ceva. Brusc, împinge scaunul în spate, 
își trage pantalonii și se ridică. 

— Eşti un nenorocit ciudat, știai? i 

O bancnotă de cinci lire flutură deasupra mesei. Il urmez 
afară. De o grămadă de ori de-a lungul potecii se întoarce ca să 
mă înfrunte. 

— Bine, spune-mi ceva. Investighez o crimă sau o sinucidere? 

— A fost omorâtă. 

— Şi a fost obligată să facă asta? Să se taie de atâtea ori? Cu 
excepția feței, nu sunt urme că ar fi fost legată, constrânsă, 
silită sau obligată să se taie singură. Îți poți explica asta? 

Scutur din cap. 

— Ei bine, tu ești psihologul. Tu ești cel care ar trebui să 
înţeleagă lumea în care trăim. Eu sunt detectiv și asta-mi 
depășește toată puterea de înţelegere. 


CAPITOLUL VII 

Din câte îmi amintesc, nu am mai băut de la nașterea lui 
Charlie și prietenul meu cel mai bun, Jock, a luat asupra sa 
datoria de a mă critica întruna, pentru că, pare-se, așa este 
inteligent, logic și conștiincios să facă taţii atunci când sunt 
binecuvântaţi cu un copil. 

Când ai o mașină nouă, eviţi categoric alcoolul și, cu o casă 
nouă, nu îţi mai permiţi să bei, dar, cu un copil nou-născut, 
trebuie să celebrezi sau, în cazul meu, să dai la rațe într-un taxi, 
trecând prin Marble Arch. 

După ce a plecat Ruiz, m-am oprit la o cârciumă și am băut 
două pahare de votcă. O premieră pentru mine. Încerc să 
amorţesc durerea de dimineaţă. Nu-mi pot scoate din minte 
imaginea lui Catherine McBride. Nu faţa e cea pe care i-o văd, ci 
trupul gol, secat de orice demnitate, fără ca măcar să fie 
acoperit cu o pereche amărâtă de chiloţi sau cu un cearșaf. 
Vreau să o protejez. Vreau s-o apăr de privirea lumii. 

Acum îl înţeleg pe Ruiz. Nu vorbele lui, ci expresia de pe chip. 
Acesta nu a fost sfârșitul teribil al vreunei mari pasiuni. Nici 
măcar o crimă obișnuită, motivată de lăcomie sau invidie. 
Catherine McBride a suferit cumplit. Fiecare tăietură i-a slăbit 
din putere ca o suliță înfiptă în gâtul unui taur. 

Un psiholog american pe nume Daniel Wegner a condus, în 
1987, un experiment faimos cu privire la suprimarea gândirii. 
Intr-un test care se zice c-ar fi fost creat de Dostoievski, a cerut 
unui grup de oameni să nu se gândească la un urs polar. De 
fiecare dată când imaginea ursului polar le pătrundea gândurile, 
trebuiau să sune dintr-un clopoțel. Oricât de mult ar fi încercat, 
nicio persoană nu a reușit să evite gândul interzis mai mult de 
câteva minute. 

Wegner vorbea despre două procese ale gândirii care se 
contracarează. Unul încearcă să se gândească la orice altceva în 
afară de un urs polar, pe când celălalt aduce în prim-plan, într- 
un mod subtil, gândul pe care încercăm să-l suprimăm. 

Catherine McBride este ursul meu polar. Nu pot să mi-o scot 
din minte. 


Ar fi trebuit să merg acasă la prânz și să-mi anulez toate 
întâlnirile de după-amiază. Dar îl aștept pe Bobby, care întârzie 
din nou. Meena îl tratează cu răceală. Este ora șase și ea vrea să 


meargă acasă. 

— Nu mi-aș dori să fiu căsătorit cu secretara ta, spune el, fără 
să apuce să se controleze. Nu e soția ta, nu? 

— Nu. 

Îi fac semn să se așeze. Fesele lui se întind, acoperind 
scaunul. Trăgându-și manșetele de la haină, pare distras și 
neliniștit. 

— Ce-ai mai făcut? 

— Nu, mulțumesc, am servit una azi. 

Fac o pauză, să văd dacă realizează că răspunsul lui n-are 
nicio logică. Nu reacţionează. 

— Ştii ce te-am întrebat, Bobby? 

— Dacă vreau ceai sau cafea. 

— Nu. 

O expresie de îndoială îi apare pe faţă. 

— Dar urma să mă întrebi despre ceai sau cafea. 

— Deci îmi citești gândurile? 

Zâmbește emoţionat și scutură din cap. 

— Crezi în Dumnezeu? mă întreabă. 

— Tu crezi? 

— Credeam. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu am reușit să-L găsesc. Se presupune că este peste tot. 
Mă refer că nu ar trebui să se joace de-a v-aţi-ascunselea. 

Aruncă o privire către reflexia lui din geamul întunecat. 

— Ce fel de Dumnezeu preferi, Bobby? Un Dumnezeu 
răzbunător sau unul iertător? 

— Un Dumnezeu răzbunător. 

— De ce? 

— Oamenii ar trebui să plătească pentru păcatele lor. Nu ar 
trebui să fie brusc iertaţi pentru că le pare rău sau că se căiesc 
în legătură cu faptele comise. Când greșim, ar trebui să fim 
pedepsiţi. 

Ultima afirmaţie zornăie în aer ca un sfanţ de cupru aruncat 
pe masă. 

— Pentru ce îţi pare rău, Bobby? 

— Pentru nimic. 

Răspunde prea repede. Întregul limbaj al corpului îi trădează 
negarea. 

— Cum este când îţi pierzi cumpătul? 


— Ca și cum mi-ar fierbe creierul. 

— Când te-ai simţit așa ultima dată? 

— Acum câteva săptămâni. 

— Ce se întâmplase? 

— Nimic. 

— Cine te enervase? 

— Nimeni. 

N-are rost să-i pun întrebări directe, pentru că pur și simplu le 
blochează. În schimb, aduc în discuţie un subiect anterior și îl 
las să-și găsească ritmul, precum un bolovan care se 
rostogolește pe un deal. Ştiu ziua respectivă. 11 noiembrie. Nu a 
apărut la ședința din acea după-amiază. 

ÎI întreb la ce oră s-a trezit, ce a mâncat la micul dejun, la ce 
oră a plecat de acasă. 

Încet, îl duc în punctul în care îşi pierduse controlul. Luase 
metroul către West End și vizitase un bijutier în Hatton Garden. 
El și Arky se vor căsători la primăvară. Aranjase să ia el 
verighetele. Se certase cu bijutierul și explodase. Ploua. Era în 
întârziere. A stat la Holborn Circus, încercând să prindă un taxi. 

Odată ajuns în acest punct, Bobby se retrage și schimbă 
subiectul. 

— Cine crezi că ar câștiga o luptă între un leu și un tigru? 
întreabă pe un ton firesc. 

— De ce? 

— Aș vrea să-ţi știu părerea. 

— Tigrii și leii nu se luptă. Trăiesc în părţi diferite ale lumii. 

— Dar, dacă s-ar lupta, cine ar câștiga? 

— Întrebarea este fără rost. Stupidă. 

— Nu asta fac psihologii? Pun întrebări fără sens? 

Întregul său comportament se transformase în spaţiul unei 
singure întrebări. Dintr-odată obraznic și agresiv, ridică degetul 
către mine. 

— Îi întrebaţi pe oameni ce ar face în situaţii ipotetice. De ce 
nu mă testezi? Haide. Ce aș face dacă aș fi prima persoană care 
ar descoperi că a luat foc ceva într-un cinematograf? Nu ăsta e 
genul de întrebări pe care le pui? Aș stinge focul? L-aș căuta pe 
manager? Aș evacua clădirea? Știu ce faceţi voi. Vă folosiţi de 
un răspuns nevinovat, pentru a-i face pe oamenii sănătoși să 
pară nebuni. 

— Asta crezi? 


— Asta știu! 

Vorbește despre examinarea stării mintale. În mod clar, 
Bobby mai fusese evaluat, dar nu apare nicăieri în dosarul lui 
medical. De câte ori pun presiune asupra lui, reacționează cu 
ostilitate. E timpul să fac o crestătură. 

— Lasă-mă să-ţi zic ce știu eu, Bobby. Ceva s-a întâmplat în 
acea zi. Erai foarte nervos. Aveai o zi proastă. Era de vină 
bijutierul? Ce făcuse? 

Vocea mea este aspră și neiertătoare. Bobby tresare. Gulerul i 
se ridică. 

— E un mincinos nenorocit! A gravat greșit verighetele. A 
scris greșit numele lui Arky, dar afirma că e din vina mea. 
Spunea că i l-am dat eu scris greșit. Nenorocitul voia să mă 
taxeze în plus. 

— Ce ai făcut? 

— l-am spart sticla de pe tejghea. 

— Cum? 

— Cu pumnul. 

Işi ridică mâna să-mi arate. Vânătăi galben-mov, aproape 
vindecate, îi pătează palma. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

Se ridică și scutură din cap. Asta nu poate fi tot. Trebuie să fie 
ceva mai mult. Vorbea despre faptul că „o” pedepsise. Pe o 
femeie. Trebuie să se fi întâmplat după ce părăsise magazinul. 
Era pe stradă, nervos, cu creierul fierbându-i. 

— Unde ai văzut-o prima dată? 

Clipește repede către mine. 

— Când ieșea dintr-un magazin de muzică. 

— Ce făceai? 

— Așteptam un taxi. Ploua. Mi-a luat taxiul. 

— Cum arăta? 

— Nu-mi amintesc. 

— Câţi ani avea? 

— Nu știu. 

— Spui că ţi-a luat taxiul. l-ai spus ceva? 

— Nu cred. 

— Ce-ai făcut? 

Se eschivează. 

— Era cu altcineva? 

Îmi aruncă o privire și ezită. 


— Ce vrei să spui? 

— Cu cine era? 

— Cu un băiat. 

— Câţi ani avea? 

— Poate cinci sau șase. 

— Unde era băiatul? 

— ÎI trăgea de mână. Tipa. Vreau să spun că el chiar urla. 
Femeia încerca să-l ignore. Căzuse și ea a trebuit să tragă de el 
mai departe. Și copilul ăsta continua să strige. Și am început să 
mă întreb de ce nu vorbește cu el. Cum îl poate lăsa să urle așa? 
Poate îl durea ceva sau era speriat. Nimeni nu făcea nimic. Mă 
enerva. Cum puteau doar să stea? 

— Pe cine erai nervos? 

— Pe toţi. Eram nervos pe indiferența lor. Eram nervos pe 
neglijența femeii. Eram nervos pe mine pentru că-l uram pe 
băieţel. Voiam doar să se oprească din urlat. 

— Şi ce ai făcut? 

Vocea lui devine șoaptă: 

— Voiam ca ea să-l facă să se oprească. Voiam ca ea să-l 
asculte. 

Se oprește. 

— l-ai zis ceva? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Ușa de la taxi era deschisă. L-a împins înăuntru. Copilul își 
târa picioarele. Ea a intrat după el și s-a întors să închidă ușa. 
Faţa ei era ca o mască... lipsită de expresie... știi tu. Işi întoarce 
braţele și bang! Îi dă una fix în faţă. El cade pe spate. 

Bobby se oprește și apoi parcă ar vrea să continue. Nu o face. 
Tăcerea crește. O las să-i invadeze mintea, făcându-și loc prin 
toate colțurile. 

— Am tras-o afară din taxi. O ţineam de păr. l-am trântit faţa 
de geamul lateral. A căzut și a încercat să se rostogolească, dar 
am continuat s-o lovesc. 

— Te gândeai că o pedepsești? 

— Da. 

— O merita? 

— Da. _ 

Se uită la mine, cu faţa albă ca varul. In acel moment, îmi și 
imaginez un copil, singur într-un colţ al terenului de joacă, obez, 


înfricoșător de înalt, poreclit „Fund-de-jeleu” și „Găleată-de- 
untură”. Un copil pentru care lumea e un loc vast și gol. Un copil 
care caută să fie invizibil, dar care e condamnat să iasă în 
evidenţă. 

— Am găsit azi o pasăre moartă, spune Bobby, absent. Gâtul 
îi era rupt. Probabil, a fost lovită de o mașină. 

— E posibil. 

— Am luat-o de pe drum. Trupul îi era cald încă. Te gândești 
vreodată la moarte? 

— Cred că toată lumea o face. 

— Unii oameni merită să moară. 

— Şi cine ar trebui să hotărască asta? 

Râde cu amărăciune. 

— Nu oamenii ca tine. 


Consultaţia s-a terminat, dar Meena a plecat deja acasă, la 
pisicile ei. Majoritatea birourilor din apropiere sunt închise și cu 
lumina stinsă. Oamenii de serviciu umblă pe holuri, golind 
coșurile și ciobind vopseaua de pe parchet cu cărucioarele lor. 

A plecat și Bobby. Chiar și așa, mă uit la geamul întunecat. 
Pot vizualiza faţa lui, udă de transpiraţie și pătată cu sângele 
bietei femei. 

Trebuia să prevăd asta. E pacientul meu, responsabilitatea 
mea. Știu că nu-l pot ţine de mâini sau forța să vină să mă vadă, 
dar asta nu e o consolare. Bobby era pe punctul de a izbucni în 
plâns când mi-a descris că fusese acuzat, dar îi părea mai rău 
pentru el decât pentru femeia atacată. 

Mă zbat să îmi pese de unii dintre pacienţi. Dau nouăzeci de 
lire și se uită într-un punct fix sau se vaită în legătură cu niște 
lucruri pe care ar trebui să le mărturisească partenerilor lor, nu 
mie. Bobby este diferit. Nu știu de ce. In clipele când pare 
copleșit în totalitate de jenă, mă surprinde brusc cu încrederea 
și raţiunea lui. Râde în momentele nepotrivite, explodează în 
mod neașteptat și are ochii la fel de goi și de reci ca sticla 
albastră. 

Uneori, am senzaţia că așteaptă ceva de genul alinierii 
planetelor sau al mișcării munţilor. lar când asta se va întâmpla, 
îmi va spune în sfârșit despre ce e vorba. 

Nu pot aștepta. Trebuie să-l înţeleg acum! 


CAPITOLUL VIII 

Muhammad Ali a avut o mare răspundere. Când a aprins 
flacăra de la Jocurile Olimpice de la Atlanta, nu a fost un ochi pe 
această planetă care să nu plângă. De ce am plâns? Pentru că 
un mare sportiv a fost redus la un schilod care-și târa picioarele, 
mormăia și tremura. Un om care cândva dansa ca un fluture 
tremura acum ca o budincă. 

Ni-i amintim întotdeauna pe sportivi. Când trupul îi cedează 
unui om de știință ca Stephen Hawking, ne închipuim că va fi 
capabil să trăiască în mintea lui, însă un atlet invalid este ca o 
pasăre cu o aripă ruptă. Când te avânţi spre culmi, aterizarea e 
mai grea. 

Este vineri și sunt în biroul lui Jock. Numele lui adevărat este 
Emlyn Robert Owens, un scoţian cu nume de galez, dar îl știu 
dintotdeauna după poreclă. 

Un bărbat solid, aproape bondoc, cu umeri puternici și cu un 
gât de taur, arată mai degrabă ca un fost jucător de box decât 
ca un neurochirurg. Biroul său are pe pereţi reproduceri după 
Salvador Dali, împreună cu o fotografie a lui John McEnroe 
ţinând în mâini trofeul Wimbledon, cu autograful acestuia. 
McEnroe a semnat-o: „Glumești!” 

Jock îmi face semn să mă așez pe masa de examinare și apoi 
își suflecă mânecile. Antebraţele lui sunt bronzate și groase. Așa 
se explică modul în care reușește să lovească într-o minge de 
tenis ca un proiectil Exocet. Să joci tenis cu Jock înseamnă 
optzeci la sută durere. Fiecare minge se întoarce ca o rachetă 
îndreptată direct spre trupul tău. Chiar și pe un teren de sport 
mare, el tot încearcă să îndrepte mingea către tine. 

Meciurile obișnuite din zilele de vineri cu Jock nu au nicio 
legătură cu dragostea pentru tenis. Au legătură cu trecutul. E 
vorba despre o fată din colegiu, înaltă și subţire, care m-a ales 
pe mine în locul lui. Asta a fost acum aproximativ douăzeci de 
ani, iar acum e soţia mea. Incă îl enervează. 

— Ce face Julianne? întreabă el, aprinzându-mi o lanternă în 
ochi. 

— E bine. 

— Ce a spus despre „afacerea” de pe acoperiș? 

— Încă-mi vorbește. 

— l-ai spus cuiva despre starea ta? 

— Nu. Mi-ai zis să mă comport normal. 


— Da. Normal! 

Deschide un dosar și mâzgălește o notă. 

— Tremurături? 

— Nu chiar. Uneori, când încerc să mă ridic de pe scaun sau 
să mă dau jos din pat, mintea-mi spune să mă ridic, dar trupul 
nu se supune. 

Mai notează ceva. 

— Asta se cheamă „început de ezitare”. Mi se întâmplă 
mereu. Mai ales când e rugby la televizor. 

Se mișcă dintr-o parte în alta, privindu-mi ochii care-l 
urmăresc. 

— Cum dormi? 

— Nu prea bine. 

— Ar trebui să iei una dintre casetele alea pentru relaxare. 
Ştii despre ce vorbesc. Un tip vorbește cu o voce foarte 
plictisitoare și te face să adormi. 

— De asta vin în continuare aici. 

Jock mă lovește foarte tare în genunchi cu ciocanul lui de 
cauciuc, făcându-mă să tresar. 

— Asta trebuie să fie osul năzdrăvan, spune el sarcastic, 
dându-se înapoi. Cunoști chestiile de rutină. 

Inchid ochii și îmi împreunez mâinile, deget arătător lângă 
deget arătător, deget mijlociu cu deget mijlociu și așa mai 
departe. Aproape reușesc să le potrivesc, dar inelarele îmi 
alunecă unul pe lângă celălalt. Incerc din nou și, de data asta, 
degetele mijlocii nu se mai întâlnesc în centru. 

Jock își așază cotul pe masă și mă invită la skandenberg. 

— Mă mir că sunteţi la nivelul unei tehnologii așa înalte, spun 
eu, punându-mă de acord cu el. Pumnul lui îmi zdrobește 
degetele. Sunt sigur că faci asta pentru satisfacția personală. Nu 
are nimic de-a face cu examinarea mea. 

— Cum de-ai ghicit? spune Jock, în timp ce mă las pe braţul 
lui. 

Îmi simt faţa cum se înroşește. Se joacă. Mi-aș dori să-l 
ţintuiesc măcar o dată pe nemernic. Recunoscându-mă înfrânt, 
mă dau înapoi și-mi relaxez degetele. Nu este niciun semn de 
victorie pe faţa lui Jock. Fără să mi se spună, mă ridic și încep să 
mă plimb prin cameră, încercând să-mi mișc degetele ca și cum 
aș mărșălui. Braţul drept pare să-mi atârne. 

Jock îndepărtează celofanul care învelește trabucul și-i taie 


capătul. Își trece limba peste vârf și își umezește buzele înainte 
de a-l aprinde. Apoi închide ochii și lasă fumul să-i alunece prin 
zâmbet. 

— Doamne, am așteptat cu nerăbdare s-o fumez pe prima de 
azi, spune el. Privește fumul care se ondulează spre tavan, 
lăsându-l să umple tăcerea, precum umple și încăperea. 

— Deci, care e treaba? întreb eu, devenind agitat. 

— Ai Parkinson. 

— Știu deja asta. 

— Ce altceva ai mai vrea să-ţi spun? 

— Spune-mi ceva ce nu știu. 

Mestecă trabucul între dinţi. 

— Ţi-ai făcut lecţiile. Pariez că ai putea să-mi spui întreaga 
istorie a fiecărei teorii în legătură cu boala Parkinson, 
programele de cercetare și celebrităţile care o au. Haide, spune- 
mi. Ce medicamente ar trebui să-ţi prescriu? Ce regim? 

Urăsc faptul că are dreptate. În ultima lună mi-am petrecut 
ore întregi cercetând pe internet și citind jurnale medicale. Știu 
totul despre dr. James Parkinson, medicul englez care a descris 
în 1817 o stare numită „paralizie tremurătoare”. l-aș putea 
spune că 120000 de oameni suferă de Parkinson în Marea 
Britanie. De asemenea, știu că este mai răspândită printre cei 
trecuţi de șaizeci de ani, dar unul din șapte pacienţi manifestă 
simptome înainte de a împlini patruzeci. Aproximativ trei sferturi 
dintre suferinzi manifestă tremurături încă de la început, pe 
când alţii pot să nu aibă deloc. 

Bineînţeles că am căutat răspunsuri. La ce se aștepta? Doar 
că nu este nimic de găsit. Toţi experţii spun același lucru: boala 
Parkinson este una dintre cele mai derutante și complexe 
dereglări neurologice. 

— Dar testele pe care mi le-ai făcut? 

— Rezultatele nu sunt gata încă. O să le primesc săptămâna 
viitoare. Apoi vom discuta despre tratamentul medicamentos. 

— Ce medicamente? 

— Un cocktail. 

Începe să vorbească precum Fenwick. 

Jock își stinge ţigara și se apleacă înainte. Arată tot mai mult 
ca un director executiv, de fiecare dată când îl văd. 

— Ce mai face Bobby Moran? 

— Nu atât de bine. 


— Ce s-a întâmplat? 

— A lăsat o femeie inconștientă pentru că i-a furat taxiul. 

Jock uită și inhalează brusc, tușind violent: 

— Încântător! Un alt rezultat fericit! 

Jock este cel care l-a trimis de la început pe Bobby la mine. Un 
medic local generalist l-a trimis pentru niște teste neurologice, 
însă Jock nu a reușit să găsească nimic în neregulă din punct de 
vedere fizic, așa că mi l-a pasat mie. Cuvintele lui exacte, 
adresate mie, au fost: „Nu-ţi face probleme, e asigurat. S-ar 
putea chiar să fii plătit”. 

Jock crede că ar fi trebuit să rămân la „medicina adevărată” 
atunci când am avut ocazia, în loc să am o conștiință socială mai 
scumpă decât ipoteca. In mod ironic, obișnuia să fie ca mine în 
facultate. Când îi reamintesc, susţine că toate fetele frumoase 
erau de stânga pe vremea aceea. Era un socialist în vara 
dragostei - și orice altceva pentru a obţine ce voia. 


Nimeni nu moare de Parkinson. Mori cu ea. Acesta este unul 
dintre aforismele lui Jock. Pot să-l văd scris pe un autocolant, 
pentru că este doar pe jumătate la fel de ridicol precum „Armele 
nu-i omoară pe oameni. O fac ei singuri”. 

In mod normal, aș avea o reacţie de genul: „De ce eu?”, însă 
după ce l-am întâlnit pe Malcolm pe acoperișul de la Marsden, 
mă simt mai calm. Boala lui e mai gravă decât a mea. 

Am început să realizez că e în neregulă ceva încă de acum 
cincisprezece luni. Simptomul principal era oboseala. Uneori, era 
ca și cum aș fi mers prin noroi. Tot jucam însă tenis de două ori 
pe săptămână și antrenam echipa de fotbal a lui Charlie. Dar 
apoi, am început să văd că mingea nu mai mergea acolo unde 
intenţionasem să o trimit și, dacă mă repezeam dintr-odată, mă 
împiedicam în propriul picior. Charlie credea că mă prostesc, iar 
Julianne, că devin leneș. Eu dădeam vina pe cei patruzeci de ani. 

In retrospectivă, pot vedea că semnele erau acolo. Scrisul de 
mână devenea mai stângaci, iar cheutorile se transformaseră în 
obstacole pentru nasturi. Uneori, îmi era greu să mă ridic de pe 
scaun și, când coboram scările, mă ţineam de balustrade. 

Apoi a urmat pelerinajul anual în Ţara Galilor, pentru cea de-a 
șaptezecea aniversare a tatălui meu. Am dus-o pe Charlie la 
plimbare prin Great Ormes Head, trecând și prin Penrhyn Bay. 
La început, am putut vedea insula Puffin de la distanţă, până 


când s-a pornit o furtună, înghiţind-o ca o balenă albă uriașă. 
Încovoiaţi împotriva vântului, priveam valurile izbindu-se de 
stânci și simţeam mirosul ploii. Charlie mi-a zis: 

— Tati, de ce nu-ţi mişti braţul drept? 

— Ce vrei să spui? 

— Braţul tău. Parcă atârnă acolo. 

Cu siguranţă, se bălăngănea inutil pe lângă mine. 

A doua dimineaţă, totul părea să fie în regulă. Nu i-am zis 
nimic lui Julianne și, bineînţeles, nici părinţilor. Tatăl meu, un om 
care se pretindea doctorul personal al lui Dumnezeu, m-ar fi 
catalogat ca fiind ipohondru și ar fi râs de mine în faţa lui 
Charlie. Nu m-a iertat niciodată că am renunţat la medicină 
pentru a studia știința comportamentală și psihologia. 

În tăcere, imaginaţia mea o lua razna. Aveam viziuni în 
legătură cu vreo tumoare pe creier și cheaguri de sânge. Dacă 
am avut un preinfarct? Avea să urmeze oare un infarct în toată 
regula? Aproape mă convinsesem că am dureri în piept. 

A mai trecut un an până când am mers să-l văd pe Jock. Până 
la acel moment și el observase că era ceva în neregulă. 
Mergeam prin vestiar, la clubul de tenis, și am început să 
plutesc în derivă către dreapta, obligându-l să se oprească. El, 
de asemenea, observase că braţul meu stâng atârna pur și 
simplu pe lângă mine. Jock a făcu o glumă pe seama asta, dar 
simţeam că mă supraveghează îndeaproape. 

Nu există teste pentru a diagnostica boala Parkinson. Un 
neurolog experimentat se bazează pe observaţii, iar printre 
simptomele cele mai întâlnite se numără: tremurături ale 
membrelor, rigiditatea mușchilor, inclusiv ai feţei, dezechilibru 
sau mișcări de coordonare slăbite. 

Boala este cronică și progresivă. Nu este contagioasă și, de 
obicei, nici moștenită. Sunt foarte multe teorii. Unii oameni de 
știință dau vina pe radicalii liberi în reacţie cu moleculele 
vecine, reacție care cauzează deteriorări ale țesutului. Unii dau 
vina pe pesticide și alți poluanţi care se găsesc în mâncăruri. 
Factorii genetici nu au fost nici ei excluși în totalitate. 

Adevărul este că ar putea fi o combinaţie din toate astea sau 
niciuna dintre ele. 

Poate că ar trebui să fiu recunoscător. În experienţa mea cu 
doctorii (și am crescut cu unul), am observat că singura dată 
când îţi dau un diagnostic clar, incontestabil, este atunci când 


ești în sala de operaţie cu, să spunem, un pistol de lipit înfipt în 
capul tău. 


La patru și jumătate ies afară, încercând să mă strecor prin 
îmbulzeala de oameni care se îndreaptă spre staţiile de metrou 
sau de autobuz. Trec prin Cavendish Square și iau un taxi, 
pentru că începe să plouă. 

Sergentul de la secția de poliție Holborn are faţa rozalie și e 
proaspăt bărbierit, cu părul întins peste creștetul pleșuv. 
Aplecându-se peste tejghea, își înmoaie biscuiţii într-o cană cu 
ceai, împrăștiind firimituri pe sânii fetei de la pagina trei. Când 
bat în ușa de sticlă, își linge degetele, și le șterge de cămașă și 
pune ziarul sub tejghea. Zâmbește și obrajii i se scutură. 

li arăt o carte de vizită și îl întreb dacă aș putea vedea dosarul 
de acuzare al lui Bobby Moran. Buna dispoziţie îi dispare. 

— Suntem foarte ocupați în acest moment. Va trebui să te 
mulțumești cu mine. 

Mă uit peste umăr. Sala de așteptare e goală, cu excepţia 
unui adolescent rătăcit, îmbrăcat în blugi, teniși și un tricou 
AC/DC, adormit pe o bancă de lemn. Sunt mucuri de ţigară pe 
podea și pahare de plastic aruncate lângă coșul de gunoi 
metalic. 

Cu o lentoare intenţionată, sergentul se-ndreaptă către 
fișetele de pe peretele din spate. Un biscuit este prins pe partea 
din spate a pantalonilor și glazura roz i se topește pe fund. Îmi 
permit un zâmbet. 

Potrivit dosarului de acuzare, Bobby fusese arestat în centrul 
Londrei, acum optsprezece zile. A pledat vinovat la Curtea 
Magistrală de pe Bow Street și a fost somat să se prezinte iar pe 
data de 24 decembrie, la Old Bailey. Lovirea cauzatoare de 
suferinţe fizice este o infracțiune prevăzută în secţiunea 20 - 
vătămare corporală gravă. Pedeapsa maximă este de cinci ani 
de închisoare. 

Declaraţia lui Bobby este de trei pagini, cu corecturile scrise 
pe margini. Nu menţionează nimic referitor la băieţel sau la 
cearta cu bijutierul. Femeia nu își așteptase rândul la taxi. 
Pentru asta, s-a ales cu un maxilar fracturat, pomeţi tumefiaţi, 
nas spart și trei degete luxate. 

— Cum pot afla despre condiţiile acordării cauţiunii? 

Sergentul frunzărește dosarul și își trece degetul peste un 


document de instanţă. 

— Eddie Barrett se ocupă de dosar, spuse el, mormăind cu 
dispreţ. Va reuși să reducă acuzaţia la cea de prejudicii 
corporale mai repede decât ai zice pește. 

De unde a făcut Bobby rost de un avocat ca Eddie Barrett? 
Este considerat cel mai bun avocat al apărării din ţară, cu talent 
pentru autopromovare și abilitatea de a face Curtea să joace 
după cum cântă el. 

— Cât a costat cauțiunea? 

— Cinci mii. 

De unde o fi avut Bobby atâţia bani? 

Mă uit la ceas. Este numai cinci și jumătate. Secretara lui 
Eddie răspunde la telefon și îl pot auzi pe acesta urlând în 
fundal. Secretara își cere scuze și mă roagă să aștept. Cei doi 
strigă unul la celălalt. E ca și cum ai asista la o ceartă 
domestică. In sfârșit, se întoarce. Eddie îmi poate acorda 
douăzeci de minute. 

E mai ușor să mergi pe jos decât să găsești un taxi către 
Chancery Lane. Trecând pe ușa principală, urc scările până la 
etajul trei, evitând cutii cu documente și dosare arhivate, 
depozitate în toate spaţiile disponibile. 

Eddie vorbește la telefon, în timp ce îmi face semn să intru în 
birou și să iau loc pe scaun. Trebuie să mut două dosare ca să 
mă așez. Eddie pare să se apropie de vârsta de cincizeci de ani, 
dar e probabil cu zece ani mai tânăr. De câte ori îl vedeam la 
TV, dând interviuri, mă făcea să-l compar cu un buldog. Are 
aceeași atitudine arogantă, cu umerii care abia i se mișcă și 
fundul care i se clatină înapoi și înainte. Are până și incisivii 
mari, care trebuie să-i fie la îndemână când îi sfâșie pe unii. 

Când menţionez numele lui Bobby, Eddie pare dezamăgit. 
Cred că spera la un caz de malpraxis. Își învârte scaunul și 
începe să caute într-un sertar dintr-un dulap cu dosare. 

— Ce ţi-a zis Bobby în legătură cu atacul? 

— l-ai văzut declaraţia. 

— A menţionat că ar fi văzut un băiat? 

— Nu. Eddie mă întrerupe obosit: Uite ce e. Nu vreau să fiu 
prins pe picior greșit aici, Roseanne, dar explică-mi de ce naiba 
vorbesc cu tine. Fără supărare. 

— Nicio supărare. 

Este mult mai puţin plăcut când e aproape. Încep din nou: 


— A menţionat cumva Bobby că mergea la un psiholog? 

Starea de spirit a lui Eddie se îmbunătățește. 

— La naiba, nu! Spune-mi mai multe. 

— Vine la mine de aproximativ șase luni. Cred că a fost 
evaluat și înainte, dar nu am nicio fișă. 

— O boală mintală? Din ce în ce mai bine. 

_ la un alt telefon și îmi face semn să vorbesc în continuare. 
Incearcă să poarte două conversații concomitent. 

— Ţi-a spus Bobby de ce și-a pierdut controlul? 

— Femeia îi luase taxiul. 

— Nu e un motiv plauzibil. 

— Ai încercat vreodată să prinzi un taxi din Holborn într-o 
după-amiază ploioasă de vineri? chicotește el. 

— Cred că e mai mult de atât. 

Eddie oftează. 

— Ascultă, Pollyanna, nu le cer clienţilor mei să-mi spună 
adevărul. Îi scot din închisoare ca să poată face aceleași greșeli, 
iar și iar. 

— Cum arăta femeia? 

— Un dezastru total, dacă te uiţi la fotografii. 

— Ce vârstă are? 

— Treizeci și cinci. Păr negru... 

— Cu ce era îmbrăcată? 

— O secundă. 

Inchide telefonul și strigă la secretară să îi aducă dosarul lui 
Bobby. Apoi răsfoiește paginile, îngânând... 

— Fustă până la genunchi, tocuri înalte, jachetă scurtă... oaie 
deghizată în miel, dacă mă întrebi pe mine. De ce vrei să știi? 

Nu îi pot spune. Este doar un gând. 

— Ce se va întâmpla cu Bobby? 

— Chiar acum îl paște închisoarea. Serviciul de Urmărire 
Penală al Coroanei nu va renunţa la acuzații. 

— Inchisoarea nu-l va ajuta. Ti-aș putea face un raport 
psihologic. Poate reușesc să-l bag într-un program de 
management al furiei. 

— Ce vrei de la mine? 

— O cerere scrisă. 

Pixul lui Eddie se mișcă deja. Nu îmi amintesc de ultima dată 
când am reușit să scriu atât de fluid. Împinge hârtia pe birou. 

— Iţi mulţumesc pentru asta. 


Mormăie. 

— E o scrisoare, nu un rinichi. 

Orice om are probleme la un moment dat. Poate e vorba 
despre complexul lui Napoleon sau încearcă să compenseze 
faptul că e urât. S-a săturat de mine acum. Subiectul nu-l mai 
interesează. Pun întrebările repede: 

— Cine a plătit cauţiunea? 


— Nu am idee. 
— Şi cine te-a sunat? 
— El. 


Înainte să apuc să mai spun ceva, mă întrerupe: 

— Ascultă, Oprah, am treabă și trebuie să urinez. Băiatul ăsta 
este cazul tău. Eu doar îl apăr pe nenorocit. De ce nu arunci o 
privire în mintea lui, vezi dacă zbârnâie ceva și întoarce-te la 
mine. Să ai o zi minunată! 


CAPITOLUL IX 

Julianne și Charlie se uită la televizor, jos. Eu stau pe podeaua 
din mansardă, căutând prin cutiile cu notițele mele despre 
cazurile vechi, dosarele lui Catherine McBride. Nu știu exact 
pentru ce. Poate sper să o readuc la viaţă în mintea mea, în așa 
fel încât să-i pot adresa niște întrebări. 

Ruiz nu are încredere în mine. El crede că încerc să ascund 
ceva. Ar fi trebuit să îi spun mai devreme și ar fi trebuit să îi zic 
tot. Nu ar fi nicio diferență. Nimic nu o poate aduce pe Catherine 
înapoi. 

Într-un colţ din pod, găsesc ce căutam: cutii pline cu 
însemnări legate de cazurile mele mai vechi. Caietele sunt 
marcate cu luna și anul. Două dintre ele cu coperte gri-închis și 
spirale marmorate mă interesează în mod deosebit. 

Coborând scările pentru a mă întoarce în birou, aprind lampa 
și încep să citesc notele. Paginile A4 sunt liniate îngrijit, cu 
margini late, pe care sunt notate data și ora fiecărei programări. 
Numele lui Catherine McBride este trecut sus, în colţul din 
dreapta. Detalii legate de evaluare, informaţii medicale și toate 
observaţiile sunt scrise aici. 

Cum mi-o amintesc? O văd traversând holul de la Marsden, 
îmbrăcată cu o uniformă bleu, cu o cusătură albastră pe guler și 
mâneci. Îmi face cu mâna și zâmbeşte. Are un lanţ cu chei prins 
de curea. Majoritatea infirmierelor au cămăși cu mânecă scurtă, 
dar Catherine poartă din acelea cu mânecă lungă. 

La început, era doar o altă faţă pe hol sau în cantină. Era 
drăguță într-un fel nemaiîntâlnit, cu tunsoarea ei băieţească, 
fruntea lată și buzele pline. Își clătina capul agitată dintr-o parte 
în alta, fără să se uite vreodată la mine cu ambii ochi. Se 
întâmpla des când ieșeam din spital să dau peste de ea. Doar 
mai târziu am bănuit că ar putea să facă asta intenţionat. 

În cele din urmă, m-a întrebat dacă poate să-mi vorbească. 
Mi-a luat câteva minute ca să-mi dau seama că se referea la o 
discuţie profesională. Am programat-o și a venit a doua zi. 

Din acel moment, venea să mă vadă o dată pe săptămână. 
Punea câte o ciocolată pe birou și o rupea în bucățele pe foiţa 
de staniol, ca un copil care-și împarte dulciurile. Şi, în timp ce 
fuma ţigări mentolate, lăsa ciocolata să i se topească sub limbă. 

— Ştii că e singurul birou, în tot spitalul, în care se poate 
fuma? îmi zicea. 


— Presupun că de asta am atâţia vizitatori. 

Avea douăzeci de ani, era materialistă, sensibilă și avea o 
aventură cu cineva care făcea parte din personalul spitalului. Nu 
știu cine era, dar bănuiesc că era căsătorit. Uneori spunea „noi” 
și atunci, realizându-și greșeala, vorbea la singular. 

Zâmbea foarte rar. Își înclina capul și mă privea cu un ochi 
sau cu celălalt. De asemenea, suspectam că mai văzuse pe 
cineva ca mine înainte. Întrebările ei erau atât de precise! Ştia 
despre notarea datelor biografice și despre terapia cognitivă. 

Era prea tânără pentru a fi studiat psihologia, deci trebuie să 
mai fi fost pacienta cuiva. 

Îmi vorbea despre faptul că se simţea inutilă și 
nesemnificativă. Înstrăinată de familie, încercase să îndrepte 
situaţia, dar îi era teamă că le-ar fi otrăvit vieţile perfecte. 

Uneori, în timp ce vorbea și mesteca ciocolată, își freca 
antebraţele prin mânecile lungi, încheiate cu nasturi. Mă 
gândeam că ascunde ceva, dar am așteptat să capete 
încrederea de a-mi spune. 

În timpul celei de-a patra ședințe, și-a ridicat încet mânecile. 
Într-un fel, îi era rușine să-mi arate cicatricele, dar am simţit, de 
asemenea, sfidare și satisfacţie. Voia ca eu să fiu impresionat de 
severitatea rănilor. Erau ca o hartă a vieţii, pe care o puteam 
citi. 

Catherine s-a tăiat pentru prima dată când avea doisprezece 
ani. Părinţii ei treceau printr-un divorţ foarte urât. Se simţea 
prinsă la mijloc, ca o păpușă de cârpă în mâinile a doi copii care 
se luptau. 

A învelit o oglindă micuță într-un prosop și a spart-o de colţul 
biroului. A folosit un ciob ca să deschidă venele de la încheietura 
mâinii. Sângele îi dădea o senzaţie de bine. Nu se mai simţea 
neajutorată. 

Părinţii ei au îngrămădit-o în mașină și au dus-o la spital. Tot 
drumul până acolo s-au certat necontenit, dând vina unul pe 
celălalt pentru cele întâmplate. Catherine se simţea împăcată și 
calmă. A fost internată la spital peste noapte. Tăieturile 
încetaseră să-i mai sângereze. Își pipăia încheieturile de la mână 
drăgăstos și își săruta rănile de noapte bună. 

„Găsisem ceva ce puteam controla, îmi spunea. Puteam 
decide de câte ori să tai, cât de adânc. Imi plăcea durerea. O 
așteptam cu nerăbdare. O meritam. Stiu că probabil am 


tendințe masochiste. Ar trebui să-i vezi pe bărbaţii cu care am 
fost. Ar trebui să auzi câteva dintre visele mele...” 

Nu a fost niciodată de acord să-și petreacă o vreme într-un 
spital de psihiatrie sau făcând terapie de grup. Işi ţinea o parte 
din trecut ascunsă, mai ales dacă era vorba despre familia ei. 
Pentru un timp mai lung, a reușit să nu se mai taie. Dar cu 
fiecare recidivare, se autopedepsea, tăind și mai adânc. Se 
concentra asupra braţelor și a coapselor pentru că își putea 
ascunde rănile sub haine. Descoperise, de asemenea, ce creme 
și ce bandaje o ajutau să micșoreze cicatricele. 

Când avea nevoie de suturi, alegea centrele pentru urgenţă și 
accidente, departe de Marsden. Nu putea risca să-și piardă 
slujba. li dădea un nume fals asistentei de triaj, iar uneori 
pretindea că este de origine străină și că nu știe să vorbească 
engleza. Ştia din experienţă că asistentele și doctorii îi priveau 
pe cei care se automutilau ca pe niște oameni disperaţi după 
atenţie sau care n-aveau nimic de făcut. De multe ori erau 
cusuţi fără anestezic. „Dacă îţi place durerea așa de mult, mai ia 
puţin”, era atitudinea lor. 

Nimic din toate acestea nu schimbase comportamentul lui 
Catherine. Când sângera, scăpa de amorţeală. Caietele mele 
repetă cuvintele ei: „Simt că trăiesc. Mă simt odihnită, în 
siguranţă”. 

Pete închise de ciocolată sunt prinse între pagini. Rupea 
bucăţile și le arunca pe foaie. Nu îi plăcea să scriu. Voia să 
ascult. 

Pentru a opri epoca sângerării, i-am sugerat strategii 
alternative. In loc să folosească lama, am sfătuit-o să strângă o 
bucată de gheaţă în mână, să muște dintr-un ardei iute sau să-și 
pună alifie mentolată pe zona genitală. Asta era durere fără 
cicatrice sau vină. O dată ce intram în mintea ei, era posibil să 
găsesc noi mecanisme de luptă, mai puţin fizice și violente. 

Câteva zile mai târziu, pe 15 iulie, Catherine m-a găsit când 
eram de gardă la Oncologie. Avea niște cearșafuri în braţe și se 
uita neliniștită în toate părţile. Am văzut în ochii ei ceva ce nu 
puteam recunoaște. 

Mi-a făcut semn să o urmez într-un alcov și apoi a lăsat jos 
cearșafurile. Mi-a luat câteva secunde să observ mânecile 
cardiganului. Erau îndesate cu prosoape de hârtie și batiste. 
Sângele se strecura prin straturile de hârtie și material. 


— Te rog, nu lăsa să se afle, mi-a zis. Îmi pare rău. 

— Trebuie să mergi la Urgenţe. 

— Nu! Te rog! Am nevoie de slujba asta! 

O mie de voci din capul meu îmi spuneau ce ar trebui să fac. 
O ignoram pe fiecare. Am trimis-o pe Catherine la mine în birou, 
în timp ce am făcut rost de suturi, ace și cleme, bandaje și 
unguent antibiotic. În spatele jaluzelelor trase și al ușii închise, i- 
am cusut antebraţele. 

— Eşti bun la asta, a spus ea. 

— Am făcut practică, zic eu, aplicând antisepticul. Ce s-a 
întâmplat? 

— Am încercat să hrănesc urșii. 

Nu am zâmbit. Părea că se simte vinovată. 

— M-am bătut cu cineva. Nu știu pe cine voiam să pedepsesc. 

— Pe iubitul tău? 

l-au dat lacrimile. 

— Ce ai folosit? 

— O lamă de ras. 

— Era curată? 

A dat din cap. 

— Bine. De acum înainte, dacă insiști să te tai, ar trebui să 
folosești astea. 

l-am dat un pachet de bisturiuri de unică folosinţă, într-un 
ambalaj steril. l-am dat și bandaje, pansamente sterile și 
instrumente pentru suturi. 

— Acestea sunt regulile mele, i-am zis. Dacă vei continua să 
faci asta, va trebui să te tai într-un loc anume: pe partea 
interioară a coapselor. A încuviinţat din cap. Am să te învăţ să te 
suturezi de una singură. Dacă realizezi că nu poţi face asta, va 
trebui să mergi la spital. Ochii îi erau larg deschiși. Nu încerc să 
îndepărtez opţiunea tăierii de tine, Catherine! Nici nu le voi 
spune superiorilor tăi. Dar trebuie să faci tot ce-ţi stă în putinţă 
ca să controlezi asta. Am toată încrederea în tine. Mi-o poţi 
răsplăti prin a nu-ţi mai face rău. Dacă te simţi slăbită, trebuie 
să mă suni. Dacă nu faci asta și te tai, nu te voi învinovăţi și nu 
te voi desconsidera. În același timp, nu voi alerga la tine. Dacă 
te rănești, nu ne mai vedem o săptămână. Aceasta nu eo 
pedeapsă. E un test. 

O puteam vedea meditând asupra consecinţelor. Pe faţa ei 
încă se mai vedea frica, dar umerii îi trădau ușurarea. 


— De acum înainte, vom stabili limite legate de autovătămare 
și-ţi vei asuma responsabilitatea de a le respecta, am continuat 
eu. În același timp, vom încerca să găsim noi metode de a lupta 
cu durerea. 

l-am dat lui Catherine o lecţie rapidă de cusut, folosind perna. 
Glumea despre faptul că aș putea fi o soţie bună pentru cineva. 
Când se pregătea să plece, m-a îmbrățișat. 

— Îţi mulţumesc. 

Trupul ei se pierdu în al meu și se agăța de mine atât de tare, 
încât îi puteam simţi bătăile inimii. 

După ce a plecat, am stat holbându-mă la bandajele pline de 
sânge din coşul de gunoi. Încercam să-mi dau seama dacă 
înnebunisem de tot. Mi-l imaginam pe coroner serios, indignat, 
întrebându-mă cum am putut să-i dau bisturiuri unei femei 
căreia-i face plăcere să se automutileze. M-ar întreba dacă le-aș 
da chibrituri incendiatorilor sau heroină drogaţilor. 

Dar nu puteam vedea o altă modalitate de a o ajuta pe 
Catherine. O abordare lipsită de orice toleranţă nu ar fi făcut 
decât să-i întărească ei convingerea că alți oameni îi 
controlează viața și iau decizii în numele ei, că era inutilă și că 
nimeni nu putea avea încredere în ea. 

l-am dat de ales. Speram că, înainte de a lua lama, se va 
gândi foarte bine la motive și va cântări consecinţele. Și că va 
lua în considerare și alte metode de a face faţă. 

În lunile următoare, Catherine s-a tăiat o singură dată. Braţele 
i se vindecaseră. Suturile mele erau remarcabile pentru cineva 
care nu mai exersase. _ 

Notele se termină acolo, dar povestea nu e gata. Incă mă simt 
jenat când îmi amintesc detaliile, pentru că ar fi trebuit să 
prevăd ce urma să se întâmple. 

Catherine începuse să aibă o grijă exagerată de modul în care 
arăta. Îşi făcea programări pentru a mă vedea la sfârșitul turelor 
ei și își schimba uniforma cu haine obișnuite. Se machia și se 
parfuma. Un nasture de la bluză stătea desfăcut. Nimic prea 
evident. Totul era subtil. Mă întreba ce am făcut în timpul liber. 
Un prieten îi dăduse două bilete la teatru. Mă întrebase dacă 
vreau să o însoțesc. 

Este o glumă veche în care se zice că psihologii sunt experții 
pe care îi plătești ca să-ţi pună întrebări pe care soțul ţi le-ar 
pune gratuit. Ascultăm problemele, citim dedesubturile şi 


construim stima de sine, învățându-i pe oameni să le placă ceea 
ce sunt cu adevărat. 

Pentru cineva precum Catherine, un bărbat care să o asculte 
cu adevărat și căruia să-i pese de problemele ei era foarte 
atractiv, dar uneori poate fi perceput greșit ca un lucru mai 
intim. 

Sărutul ei a venit în mod surprinzător. Eram în biroul meu din 
Marsden. Am împins-o brusc. S-a poticnit înapoi și s-a 
împiedicat, căzând pe podea. Credea că face parte dintr-un joc. 

— Poţi să mă rănești dacă vrei, mi-a zis. 

— Nu vreau să te rănesc. 

— Am fost o fetiţă foarte rea. 

— Nu înţelegi. 

— Ba da, înţeleg. 

Işi desfăcea fusta. 

— Catherine, faci o greșeală. Ai citit greșit semnele. 

Duritatea vocii mele o aduseră în sfârșit cu picioarele pe 
pământ. Stătea lângă biroul meu, cu fusta, genunchii și bluza 
desfăcute. Ciorapii îi ascundeau rănile de pe coapse. 

Era jenant pentru amândoi, dar cu atât mai mult pentru ea. A 
alergat afară, cu rimelul curgându-i pe obraji și cu fusta strânsă 
în jurul taliei. 

A renunţat la slujbă și a părăsit spitalul Marsden, dar 
consecinţele acelei zile m-au bântuit de atunci. Nici iadul n-are 
furia unei femei nesocotite. 


CAPITOLUL X 

Julianne își face exerciţiile fizice în dormitorul pentru oaspeţi. 
În fiecare dimineaţă ia aceste poziţii ca la yoga, cu denumiri 
care sună precum numele amerindienelor: „Susur de izvor” sau 
„Căprioara care fuge”. 

Ca un veteran deșteptat devreme, Julianne e gata de luptă pe 
la 6.30. Nu ca mine. Eu am văzut fețe însângerate și învineţite în 
visele mele, toată noaptea. 

Julianne vine tiptil desculță în dormitor, purtând doar bluza de 
la pijama. Se apleacă să mă sărute. 

— Ai avut o noapte neliniștită. 

Punându-și capul pe pieptul meu, își lasă degetele să se 
unduiască în sus, pe șira spinării, până simte că tremur. Imi 
amintește că știe fiecare centimetru din mine. 

— Îţi amintești că ţi-am povestit că Charlie cântă colinde cu 
corul? 

— Ah... Am uitat complet! Am fost cu detectivul ăla. 

— Nu-ţi face griji. Te va ierta. Se pare că Ryan Fraser a 
sărutat-o în autobuz, la întoarcerea acasă. 

— Drac împielițat! 

Râdem și o pun peste mine, lăsând-o să-mi simtă erecţia pe 
coapsele ei. 

— Stai în pat. 

Râde și se ridică. 

— Nu, sunt prea ocupată. 

— Haide! 

— Nu este momentul potrivit. Trebuie să-ţi păstrezi băieți. 

„Băieţii” sunt sperma mea. Asta sună ca și cum ar fi niște 
parașutiști. 

Se îmbracă. Bikinii albi alunecă de-a lungul picioarelor și se 
fixează la locul lor. Apoi își ridică tricoul peste cap și își trece 
umerii prin bretelele unui sutien. Nu va risca dându-mi încă un 
sărut. S-ar putea ca data viitoare să n-o mai las să plece. 

După ce pleacă, stau în pat, ascultând cum se mișcă prin 
casă, cum picioarele abia dacă ating podeaua. Aud cum se 
umple ceainicul și cum e luat laptele de pe scările din faţă. Aud 
cum se deschide ușa de la frigider și cum este apăsat prăjitorul 
de pâine. 

Trăgând de mine ca să mă ridic, fac șase pași până la baie și 
pornesc dușul. Boilerul de la subsol râgâie, iar ţevile izbucnesc 


și fac gargară. Stau tremurând pe gresia rece, așteptând un 
semn de apă. Capul de la duș tremură. Mă aștept în orice 
moment ca gresia să se ude în jurul robinetului. 

După două icnete și un scuipat de salahor, un strop tulbure 
iese la iveală și apoi se oprește. 

— S-a stricat din nou boilerul! strigă Julianne de la parter. 

Grozav! Minunat! Undeva acolo este un instalator care râde 
de mine. Fără îndoială că le povestește tuturor colegilor cum a 
încercat să fixeze un boiler Jurassic și a cerut suficient cât să 
poată plăti două săptămâni în Florida. 

Mă spăl cu apă rece. Folosesc un aparat nou de ras, fără să 
mă tai. Poate că pare o mică victorie, dar nu merită. 

Mă duc în bucătărie și o privesc pe Julianne cum face cafeaua 
și cum întinde elegant gemul pe o felie de pâine integrală 
prăjită. Mă simt mereu ca în copilărie când mănânc Rice 
Krispies. 

Încă îmi amintesc de prima dată când am văzut-o. Era în 
primul an, la Limbi străine la Universitatea din Londra. Eu 
urmam studiile postuniversitare. Nici măcar mama nu mi-ar fi 
zis că sunt arătos. Aveam părul șaten, ondulat, un nas în formă 
de pară și o piele care se pistruia la prima rază de soare. 

Rămăsesem la universitate, hotărât fiind să mă culc cu fiecare 
studentă promiscuă și necăsătorită de anul întâi din campus, 
dar, spre deosebire de alți câștigători la loterie, eu mă 
străduisem prea mult. Eșuasem dezastruos chiar și în încercarea 
de a fi neîngrijit și răzvrătit în ceea ce privește moda. Indiferent 
de câte ori adormisem pe podeaua cuiva, folosindu-mi jacheta 
pe post de pernă, refuza să se mototolească sau să se păteze. 
Și în loc să par rebel și blazat intelectual, arătam ca un tânăr 
care mergea la primul lui interviu de angajare. 

— Ai pasiune, mi-a zis ea mai târziu, după ce mă auzise 
scandând împotriva rasiștilor la un miting din Trafalgar Square, 
în fața Ambasadei Africii de Sud. Mi s-a prezentat în bar și m-a 
lăsat să-i torn un pahar dublu din sticla de votcă din care beam. 

Jock era acolo, asaltat de fetele care voiau să-i semneze 
tricoul. Ştiam că o va găsi pe Julianne. Era o faţă proaspătă, una 
drăguță. Işi puse mâna în jurul taliei ei și îi spuse: 

— Aș putea deveni un om mai bun doar stând lângă tine. 

Fără vreo încercare de a zâmbi, ea îi luă mâna și îi zise: 

— Din nefericire, o sculă tare nu este considerată dezvoltare 


personală. 

Toată lumea râse, cu excepţia lui Jock. Apoi, Julianne se așeză 
la masa mea, în timp ce eu mă holbam la ea nedumerit. Nu mai 
văzusem niciodată pe cineva care să-mi pună prietenul la punct 
într-un mod atât de iscusit. 

Am încercat să nu roșesc atunci când mi-a zis că sunt 
pasional. Ea a râs. Avea un pistrui pe buza de sus. Voiam să-l 
sărut. 

După cinci pahare duble, a adormit pe bar. Am purtat-o în 
spate până la taxi și am dus-o acasă la mine, în Islington. 
Adormise pe futon’, iar eu am luat canapeaua. Dimineaţă m-a 
sărutat și mi-a mulţumit pentru că fusesem un gentleman. Apoi 
m-a sărutat din nou. Îmi amintesc privirea din ochii ei. Nu era 
dorinţă. Nu spunea: „Hai să ne distrăm puţin și mai vedem ce se 
întâmplă”. Ochii ei îmi spuneau: „Voi fi soţia ta și mama copiilor 
tăi”. 

Am fost mereu un cuplu ciudat. Eu eram cel tăcut, practic, 
care ura petrecerile zgomotoase, ieșirile în baruri și mersul 
acasă în weekenduri, în timp ce ea era singurul copil al unui tată 
pictor și al unei mame designer de interioare, care se îmbrăca 
precum flower-children* ai anilor 1960 și vedea doar partea 
bună din oameni. Julianne nu mergea la petreceri. Veneau ele la 
ea. 

Ne-am căsătorit după trei ani. Până atunci, eram domesticit, 
învățasem să-mi pun hainele murdare în coș, să las colacul de la 
toaletă și să nu beau peste măsură la dineuri. Julianne nu-mi 
transformase atât de mult caracterul, pe cât mă modelase, ca și 
cum aș fi fost din lut. 

Astea s-au întâmplat acum șaisprezece ani. Parcă ar fi fost 
ieri. 

Julianne îmi întinde un ziar. Este o fotografie cu Catherine și 

7 Futon, pat specific japonez, constând în saltele căptușite și 
pilote suficient de flexibile încât să poată fi strânse în timpul 
zilei, dând posibilitatea ca încăperea să fie folosită nu doar ca 
dormitor. (n.tr.) 
e Flower-children, sinonim pentru copiii lui Billy Ray Williams și 
ai soţiei lui de atunci, Hazel Payne Williams, care confecţionau 
și vindeau flori din hârtie, începând cu anii 1960. Cele două 
fete mai mari, Charlotte și Victoria, purtau flori în păr, în timp 
ce le vindeau turiștilor care vizitau împrejurimile. (n.tr.) 


titlul: „Fata torturată este nepoata unui deputat”. 


Deputatul Samuel McBride a fost devastat de moartea 
brutală a nepoatei sale de 27 de ani. Parlamentarul de 
Brighton-le-Sands s-a arătat foarte mâhnit ieri, când 
purtătorul de cuvânt a exprimat sincerele condoleanţe ale 
cabinetului pentru pierderea sa. 

Trupul gol al lui Catherine McBride a fost găsit acum 
șase zile lângă canalul Grand Union, în Kensal Green, 
Londra. Fusese înjunghiată în mod repetat. „In acest 
moment ne axăm pe refacerea ultimilor pași ai lui 
Catherine și pe găsirea cuiva care ar fi putut-o vedea în 
zilele premergătoare morţii sale, a declarat detectivul 
inspector Vincent Ruiz, care conduce ancheta. Știm că 
luase un tren din Liverpool spre Londra, miercuri, 13 
noiembrie. Credem că venea la Londra pentru un interviu 
de angajare.” 

Catherine, ai cărei părinţi sunt divorţaţi, lucra ca 
asistentă comunitară și se înstrăinase de familia ei de 
câţiva ani. 

„A avut o copilărie dificilă și părea că-și pierduse calea, 
explică un prieten de familie. Fuseseră făcute demersuri 
recente de reconciliere cu familia.” 


Julianne își toarnă o jumătate de ceașcă de cafea. 

— Nu crezi că e cam ciudată apariţia lui Catherine, după 
atâţia ani? 

— Ce vrei să spui prin „ciudată”? 

— Nu știu, spune ea, tremurând puţin. Adică ne-a cauzat o 
grămadă de probleme. Aproape că era să-ţi pierzi slujba. Imi 
amintesc cât de furios erai. 

— Suferea. 

— Era răzbunătoare. 

Aruncă o privire la fotografia lui Catherine. Era făcută în ziua 
absolvirii școlii de asistente. Zâmbește și ţine diploma în mână. 

— Și acum s-a întors. Am fost în zonă când au găsit-o, apoi 
poliţia te roagă să-i ajuţi să o identifice... 

— Coincidenţa constă în câteva lucruri care au loc simultan. 

Își dă ochii peste cap. 

— Ai vorbit ca un adevărat psiholog. 


CAPITOLUL XI 

Bobby ajunge pentru prima dată la timp. Este îmbrăcat de 
lucru: o cămașă gri și pantaloni. Cuvântul „Nevaspring” este 
cusut pe buzunarul de pe piept. 

Termin de scris ultimele observaţii, străduindu-mă să desenez 
fiecare literă, iar apoi mă uit în sus, să văd dacă e pregătit. 
Atunci realizez că nu va fi niciodată pregătit pe deplin. Jock are 
dreptate. Există ceva fragil și dezordonat în ceea ce-l privește 
pe Bobby. Mintea lui este plină cu jumătăţi de idei, fapte ciudate 
și frânturi de conversații. 

În urmă cu câţiva ani, în Soho s-a deschis o cafenea numită 
Oddballs?, care se presupunea că trebuia să îi atragă pe 
excentricii care locuiau în vestul Londrei - artiști cu părul rebel, 
travestiți, punkiști, hippioţi, jurnaliști gonzo! și pe toţi dandy. 
Nu s-a întâmplat asta niciodată. În loc de asta, fiecare masă a 
localului era plină cu funcţionari obișnuiți, care veneau în grup, 
sperând să-i vadă pe excentrici. Sfârșeau prin a se uita unul la 
celălalt. 

Bobby vorbește mereu despre faptul că scrie în timpul liber, 
iar cuvintele lui sunt uneori presărate cu aluzii literare. 

— Aș putea vedea câte ceva din ceea ce ai scris? îl întreb eu. 

— Doar nu vorbești serios. 

— Ba da. 

El se gândește la asta. 

— Poate voi aduce ceva data viitoare. 

— Ti-ai dorit dintotdeauna să fii scriitor? 

— De când am citit De veghe în lanul de secară. 

Simt că mi se strânge inima. Am viziuni ale unui alt 
adolescent anxios-dereglat îmbătrânit, care crede că Holden 
Caulfield este Nietzsche. 

— Te referi la Holden? 

— Nu. E un idiot! 

Mă simt ușurat. 

— De ce crezi asta? 


° Oddballs - trăsniţii (în lb. engl. în orig.) (n.tr.). 

: Gen de jurnalism care nu presupune obiectivitate și în care, în 
majoritatea situaţiilor, jurnalistul este implicat direct, relatând 
la persoana întâi evenimentele. (n.tr.) 

1 Roman publicat în 1951, de J.D. Salinger, al cărui protagonist 
este Holden Caulfield. (n.tr.) 


— Pentru că este naiv. Vrea să-i salveze pe copii ca să nu se 
arunce de pe stânci la maturitate - ca să le păstreze inocenţa. 
Nu are cum. Este imposibil. Toţi suntem corupți la un moment 
dat. 

— Cum ai fost corupt tu? 

— Hal! 

— Spune-mi mai multe despre părinţii tăi, Bobby! Când l-ai 
văzut ultima dată pe tatăl tău? 

— Aveam opt ani. A plecat la muncă și nu s-a mai întors 
acasă. 

— De ce? 

Potrivit lui Bobby, tatăl lui fusese înrolat în Forţele Aeriene. Nu 
era pilot, ci mecanic. Era prea tânăr să fi fost în război, dar asta 
nu-l deranja, din cauza viziunii pacifiste pe care o avea. Era, de 
asemenea, marxist și îl ducea pe Bobby cu autobuzul din Kilburn 
în Hyde Park, în majoritatea sâmbetelor, astfel încât să-i poată 
batjocori pe predicatori pentru amvoanele lor improvizate. 

— Un predicator semăna cu căpitanul Ahab din Moby Dick”, 
având părul alb și cărunt, strâns la spate într-o coadă de cal, și o 
voce bubuitoare. „Domnul va răsplăti păcatele cu moartea 
eternă”, zicea el, uitându-se drept la mine. lar tata i-a zis: „Ştii 
diferenţa dintre un predicator și un psihopat?” S-a oprit și apoi a 
răspuns: „Este sunetul vocii pe care cei doi o aud”. Toată lumea 
a râs, cu excepţia predicatorului, care a pufăit ca un pește. 
„Este adevărat că primiţi toate bancnotele, dar că le preferaţi pe 
cele de zece și pe cele de douăzeci?” a întrebat tata. 
„Dumneata, domnule, vei merge în iad”, i-a strigat predicatorul. 
„Și pe unde e asta? O iau la dreapta sau merg drept înainte?” l- 
a întrebat tata. 

Bobby chiar le aude vocile. Se uită la mine conștient, rușinat 
că a vorbit atât de mult. 

— Cum te înţelegeai cu el? 

— Era tatăl meu. 

— Făceaţi lucruri împreună? 

— Când eram mic, obișnuiam să stau pe cadrul de la bicicletă, 


Roman al scriitorului american Herman Melville, publicat 
prima dată în 1851. Este considerat a fi o capodoperă a 
literaturii universale. Romanul  istorisește aventurile 
căpitanului Ahab al navei Pequod, obsedat de dorința de a 
ucide legendara balenă albă, Moby Dick. 


între braţele sale. Obișnuia să pedaleze foarte repede și să mă 
facă să râd. Într-o zi, m-a dus la meciul celor de la Queen's Park 
Rangers. Am stat pe umerii lui și purtam o eșarfa cu albastru și 
alb. După aceea, au avut loc lupte între fanii rivali, pe Sheperd's 
Bush Green. Poliţia călare i-a acuzat pe cei din mulţime, dar tata 
și-a înfășurat haina în jurul meu. Ar fi trebuit să fiu speriat, dar 
știam că nimic, niciodată nu îl va dărâma, nici măcar caii aceia. 

El tace, scărpinându-și mâinile. 

Fiecare copilărie are câte o mitologie care se materializează 
în jurul ei. Ne adăugăm dorinţele și visele până ce poveștile 
devin asemănătoare  parabolelor, care sunt mai mult 
emblematice decât edificatoare. 

— Ce s-a întâmplat cu tatăl tău? 

— Nu a fost vina lui, mi-a răspuns. 

— Te-a abandonat? 

Dintr-odată, explodează din scaun: 

— Nu știi nimic despre tatăl meu! Ridicându-se în picioare, 
trăgând aer printre dinţii încleștaţi, urlă: Nu-l vei cunoaște 
niciodată! Oamenii ca tine distrug vieţi. Împrăștiaţi necazuri şi 
disperare. Primul semn de necaz că sunteţi acolo este faptul că 
le ziceți oamenilor cum ar trebui să se simtă. Ce ar trebui să 
gândească. Sunteţi ca vulturii! 

Tot dintr-odată, accesul dispare. Își șterge dârele de salivă de 
pe bărbie și mă privește rugător. Apoi își pune un pahar cu apă 
și așteaptă calm următoarea mea întrebare. 

— Povestește-mi despre mama ta. 

— Se dă cu parfum ieftin și moare de cancer la sân. 

— Îmi pare rău să aud asta. Câţi ani are? 

— Patruzeci și trei. Nu îi lasă să îi facă mastectomie. A fost 
întotdeauna mândră de sânii ei. 

— Cum ai descrie relaţia ta cu ea? 

— Am auzit vestea de la niște prieteni din Liverpool. Acolo 
locuiește ea. 

— Nu o vizitezi. 

— Ha! Chipul i se schimonosește de frustrare. Lasă-mă să ţi-o 
descriu pe mama, continuă el, făcând-o să sune ca o provocare. 
A fost fată de băcan. Nu e caraghios? La fel ca Margaret 
Thatcher. A crescut într-un magazin de la colţ, dormind chiar 
lângă casa de marcat. Pe când avea patru ani, putea calcula 
conţinutul unui coș de cumpărături, lua banii și dădea restul 


înapoi corect. În fiecare dimineaţă și după-amiază, precum și în 
zilele de sâmbătă sau în cele de sărbătoare, lucra la magazin. 
Citea reviste și visa cu ochii deschiși despre cum ar fi să 
evadeze și să ducă o viaţă diferită. Când a apărut tata, îmbrăcat 
în uniforma de aviaţie, i-a zis că e pilot. Era ceea ce orice fată ar 
fi vrut să audă. O partidă rapidă în spatele clubului social de la 
RAF Marham și era însărcinată cu mine. A aflat destul de repede 
că nu e pilot. Nu cred că i-a păsat... nu atunci. Mai târziu, 
începuse să o scoată din minţi. Spunea că s-a căsătorit cu el de 
nevoie. 

— Dar au rămas împreună? 

— Da. Tata a părăsit Forţele Aeriene și și-a găsit un loc de 
muncă, lucrând ca mecanic de autobuze pentru London 
Transport. Mai târziu, a devenit conductor pe numărul 96, către 
Piccadilly Circus. Spunea că e un om căruia îi place să lucreze cu 
oamenii, dar cred că îi plăcuse și uniforma. Obișnuia să meargă 
cu bicicleta până la depou și înapoi spre casă. 

Bobby tace, probabil retrăind amintirile. Solicitat prin întrebări 
gentile, îmi dezvăluie cum tatăl lui fusese un inventator amator, 
venind mereu cu idei de aparate și dispozitive care salvează din 
timp. 

— Mama spunea că își pierde timpul și banii. Într-un moment 
îl făcea visător și râdea de toate invențiile lui „stupide”, iar în 
clipa următoare îi spunea că nu a visat suficient de mult și că îi 
lipsește ambiția. 

Clipind repede, se uită la mine cu ochii aceia palizi, ca și cum 
și-ar fi pierdut firul gândurilor. Apoi își amintește. 

— Ea era adevărata visătoare, nu tata. Se credea un spirit 
liber, înconjurat de mediocrităţi plictisitoare. Şi, oricât de mult ar 
fi încercat, nu a putut niciodată să ducă o viaţă boemă într-un 
loc ca Hendon. Ura locul, casele banale și cu fațadele din pietriș, 
perdelele din plasă, hainele ieftine, linguriţele unsuroase din 
cafenele și piticii de grădină. Oamenii de rând vorbesc despre „a 
te mulţumi cu ceea ce ai”, dar ea lua asta în derâdere. Putea să 
vadă numai micimea, insignifianţa și urâţenia. 

Trage adânc aer în piept, obosit de parcă ar fi repetat 
povestea de multe ori. 

— Se îmbrăca și pleca în majoritatea nopţilor. Obișnuiam să 
stau pe pat și să o privesc pregătindu-se. Incerca vestimentaţii 
diferite, probându-le pentru mine. Mă lăsa să-i închid fermoarul 


din spate al fustei și să-i lustruiesc încălțămintea. Mă numea 
„Micul ei om mare”. Dacă tata nu o scotea, mergea singură prin 
cafenele și cluburi. Avea acel soi de râs strident care le spunea 
tuturor că e acolo. Bărbaţii întorceau capul și se uitau după ea. 
O găseau sexy, deși era durdulie. Sarcina îi adăugase câteva 
kilograme și nu reușise să le dea jos. Mă învinovăţea pe mine 
pentru asta. Şi când mergea să danseze sau râdea prea tare, își 
uda uneori chiloţii. Și asta era tot din vina mea. g 

Acest ultim comentariu e furnizat printre dinții încleştați. Işi 
prinde cu degetele pielea subţire de pe dosul palmei, răsucind-o 
dureros, ca și cum ar încerca să o sfâșie. Se face mic în scaun și 
continuă: 

— Bea vin spumos alb pentru că semăna cu șampania. Şi, cu 
cât era mai beată, cu atât devenea mai zgomotoasă. Obișnuia 
să înceapă să vorbească în spaniolă, pentru că suna sexy. Ai 
auzit vreodată o femeie vorbind spaniolă? 

Încuviinţez, gândindu-mă la Julianne. 

— Stilul ei ar fi avut de suferit dacă tata ar fi scos-o în oraș. 
Bărbaţii n-ar flirta cu o femeie când soţul ei ar sta la același bar. 
De una singură, îi avea pe toţi în jurul ei, punându-și mâinile în 
jurul taliei sale, ciupind-o de fund. Stătea prin oraș toată 
noaptea și se întorcea acasă dimineaţa, cu chiloţii în geantă și 
cu pantofii în mână. Nu a fost niciodată vorba de vreo pretenţie 
de fidelitate sau loialitate. Nu voia să fie soţia perfectă. Voia să 
fie altcineva. 

— Și tatăl tău? 

Îi ia ceva timp să răspundă. 

— Se usca zi după zi. Dispărea puţin câte puţin. Omorât de o 
mie de tăieturi. Așa sper să moară ea. 

Cuvintele plutesc în aer, dar tăcerea nu e întâmplătoare. E ca 
și cum cineva s-ar fi ridicat și ar fi pus un deget în faţa celei de-a 
doua limbi a ceasului. 

— De ce ai folosit acel termen? 

— Care? 

— Omorât de o mie de tăieturi. 

Un zâmbet strâmb, aproape involuntar, îi apare pe faţă. 

— Așa vreau să moară ea. Incet. Dureros. De mâna ei. 

— Vrei să se sinucidă? 

Nu răspunse. 

— Unde e mama ta acum? 


— Moare de cancer la sân. A refuzat mastectomia. A fost 
mereu mândră de sânii ei. 

— Cum te-ai simţi dacă ai pierde-o? 

— Visez la asta. 

— Ce visezi? 

— Că voi fi acolo. 

Se holbează la mine cu ochii lui ca niște iazuri fără fund. 
Omorât de o mie de tăieturi. Chinezii antici aveau o vorbă: „O 
mie de cuțite și zece mii de bucăţi”. 

Femeia pe care o trăsese din taxi avea aproximativ aceeași 
vârstă cu cea a mamei lui și purta același gen de haine. Se 
purtase, de asemenea, foarte rece cu fiul ei. Este asta suficient 
să-i explice faptele? 

Trebuie să încetez să mă gândesc la Catherine. Bobby este 
cel care are nevoie de ajutorul meu. Știu că mă apropii de a-l 
înţelege, dar nu trebuie să forţez părţile ca să completez puzzle- 
ul. Nu te gândi la ursul polar. 


Un alt pacient așteaptă afară. Bobby se ridică încet și se 
îndreaptă către ușă. 

— Ne vedem luni, spun eu, accentuând ziua. 

Vreau ca el să și-o amintească. Vreau să continue să vină la 
mine. 

El încuviințează și se întinde să-mi dea mâna. Nu a mai făcut 
asta niciodată. 

— Domnul Barret spunea că mă vei ajuta. 

— Voi pregăti un raport psihologic. 

El dă din cap, spunând: 

— Nu sunt nebun, știi. 

— Știu. 

Își ciocănește capul. 

— A fost doar o greșeală stupidă. 

Apoi pleacă. Următorul meu pacient programat, doamna 
Aylmer, deja s-a așezat, povestindu-mi de câte ori verifică ușa 
înainte de a merge la culcare. Nu o ascult. Stau la geam, 
uitându-mă cum iese Bobby pe stradă și se îndreaptă către 
stație. Este foarte atent pe unde merge, având grijă să nu calce 
în gropile din pavaj. 

Se oprește, spionând o femeie care se îndreptă către el. 
Pentru o clipă, mă gândesc că se întreabă dacă să o urmărească 


sau nu. Se uită într-o parte și apoi în alta, ca și cum ar fi vrea să 
traverseze. Apoi, după câteva secunde, trece peste o groapă și- 
și continuă drumul. 


Mă aflu iar în biroul lui Jock, ascultându-l cum turuie în 
legătură cu rezultatele analizelor mele, pe care nu le înţeleg. 
Vrea să trec pe tratament cât mai repede. 

Apăsând pe un cronometru, Jock mă pune să merg de-a 
lungul unei benzi de pe podea, să mă întorc și să merg din nou. 
Apoi, trebuie să stau într-un picior, cu ochii închiși. 

Nu există un test definitiv pentru Parkinson. În loc de asta, au 
o mulţime de jocuri și de exerciţii care măsoară progresul bolii. 
Când aduce blocurile colorate, încep să oftez. E atât de copilăros 
să pui blocurile unul peste celălalt! Mai întâi, îmi folosesc mâna 
dreaptă, iar apoi pe cea stângă. Mâna stângă îmi tremură 
înainte să încep, dar când iau blocul în mână, totul este în 
regulă. 

Să pui puncte în grilă este mai dificil. Ochesc centrul 
pătratului, dar pixul are propria voinţă. „E un test stupid, 
oricum.” 

În cele din urmă, Jock îmi spune că pacienţii ca mine, care se 
prezintă de la început cu tremurături, au un prognostic 
semnificativ mai bun. Sunt o mulţime de medicamente noi care 
pot reduce simptomele. 

— Te poţi aștepta să ai o viaţă plină, spune el, ca și cum ar 
citi de pe un scenariu. 

Când îmi vede expresia neîncrezătoare, încearcă să-și 
nuanţeze afirmaţia: 

— Ei bine, poate că vei pierde câţiva ani. 

Nu îmi spune nimic în legătură cu calitatea vieţii mele. 

— Cercetările asupra celulelor stem vor asigura un progres, 
adaugă el, părând optimist. În cinci sau zece ani, vor avea un 
leac. 

— Ce voi face până atunci? 

— la medicamentele. Fă dragoste cu superba ta soţie. 
Urmaărește-o pe Charlie cum crește. 

Îmi dă o reţetă pentru Selegiline. 

— În cele din urmă, va trebui să iei Levodopa, îmi explică, dar 
să sperăm că putem amâna asta încă un an sau poate chiar mai 
mult. 


— Există efecte negative? 

— S-ar putea să ai greţuri și probleme cu somnul. 

— Grozav! 

Jock mă ignoră. 

— Medicamentele astea nu opresc evoluţia bolii. Tot ceea ce 
fac este să mascheze simptomele. 

— Astfel încât să o pot ţine ascunsă pentru mai mult timp. 

Zâmbește strâmb. 

— Vei da faţă în faţă cu ea, mai devreme sau mai târziu. 

— Dacă voi continua să vin aici, probabil că voi muri din cauza 
fumatului pasiv. 

— Ce mod de a muri! 

Işi aprinde un trabuc și scoate whisky-ul din sertarul de jos. 

— E doar ora trei. 

— Lucrez după ora de vară britanică. 

Nu mă întreabă, doar îmi toarnă un pahar. 

— M-a vizitat Julianne săptămâna trecută. 

Incep să clipesc rapid. 

— Ce voia? 

— Voia să afle despre condiţia ta. Nu am putut să-i spun. 
Confidenţialitatea medic-pacient și toate prostiile celelalte. 
După o pauză, adaugă: Voia, de asemenea, să știe dacă nu cred 
că e posibil să ai o aventură. 

— De ce ar întreba așa ceva? 

— Spunea că ai minţit-o. 

lau o gură de whisky și simt cum îmi arde esofagul. Jock se 
uită printr-o pânză de fum, așteptând un răspuns. In loc să mă 
simt furios sau vinovat, am o senzaţie bizară de dezamăgire. 
Cum a putut Julianne să-i pună lui Jock o astfel de întrebare? De 
ce nu m-a întrebat direct pe mine? 

Jock încă așteaptă un răspuns. Imi vede disconfortul și începe 
să râdă, dând din cap ca un câine ud. l-aș zice: „Nu te uita la 
mine așa! Ai divorţat de două ori și încă vânezi femei care au 
jumătate din vârsta ta!” 

— Nu e treaba mea, bineînţeles, spune el, bucurându-se. Dar 
dacă te va părăsi, voi fi acolo să o consolez. 

Nu glumește. Ar lua-o pe Julianne într-o clipă. 

Schimb urgent subiectul: 

— Ce știi despre Bobby Moran? 

Jock își mișcă paharul înainte și înapoi. 


— Nu mai multe decât tine. 

— Nu există nicio referire în fișa medicală despre un 
tratament psihiatric anterior. 

— Ce te face să crezi că a existat vreunul? 

— Mi-a citat o întrebare din Examinarea stării mentale. Cred 
că a mai fost evaluat și înainte. 

— L-ai întrebat? 

— Nu vorbește despre asta. 

Expresia de pe chipul lui Jock este un studiu de meditaţie 
tăcută, care arată ca și cum ar fi fost exersată în oglindă. Chiar 
când am impresia că ar putea spune ceva constructiv, se ridică. 

— Este un nemernic ciudat, asta e clar. 

— Este o părere profesională? 

Mormăie. 

— Majoritatea pacienţilor mei sunt în stare de inconștienţă 
când mă aflu în preajma lor. Îmi place mai mult așa. 


CAPITOLUL XII 

Furgoneta instalatorului e parcată în faţa casei. Ușa glisantă e 
deschisă și înăuntru se văd tăvi puse una peste alta, cu 
ustensile de argint și de alamă, colţuri, benzi și cuplaje de 
plastic. 

Numele companiei este scris pe panourile laterale, pe benzi 
magnetice. DJ. Morgan Plumbers & Gas Fitters. Il găsesc în 
bucătărie, sorbind dintr-o cană cu ceai și încercând să surprindă 
o imagine a sânilor lui Julianne, dincolo de bluza ei cu guler în 
formă de V. Ajutorul lui este afară, în grădină, arătându-i lui 
Charlie cum să facă jonglerii la fotbal cu genunchii și picioarele. 

— Acesta este instalatorul nostru, D.J., spune Julianne. 

Ridicându-se încet în picioare, salută cu capul, fără să-și 
scoată mâinile din buzunare. Are cam treizeci și cinci de ani, e 
bronzat și în formă, cu păr negru și lucios, pieptănat dinspre 
frunte spre spate. Arată ca unul dintre acei comercianţi pe care 
îi vezi în emisiunile despre stilurile de viaţă, renovarea caselor 
sau finisaje. Imi imaginez că se întreabă ce caută Julianne cu 
unul ca mine. 

— De ce nu-i arăţi lui Joe ce mi-ai arătat și mie? i 

Instalatorul o aprobă cu cea mai ușoară înclinare a capului. Il 
urmez spre ușa de la subsol, care e închisă cu un lacăt. Scările 
înguste din lemn duc spre încăperea propriu-zisă. Un bec cu 
putere scăzută este fixat în perete. Grinzile și cărămizile absorb 
lumina. 

Locuiesc în casa asta de patru ani și instalatorul cunoaște 
deja subsolul mai bine decât mine. Cu o siguranţă remarcabilă, 
îmi arată ţevile de deasupra noastră, explicându-mi cum 
funcţionează instalaţia de gaz și de apă. 

Mă gândesc să-i pun o întrebare, însă știu din experienţă că 
nu trebuie să-mi arăt ignoranţa în preajma muncitorilor. Nu sunt 
un meseriaș. Nu-mi doresc să mă descurc de unul singur și 
probabil că de asta încă mai număr până la douăzeci cu ajutorul 
degetelor de la mâini și de la picioare. 

D.J. lovește ușor boilerul cu cizma. Concluzia era clară. E 
inutil, o vechitură, o glumă. 

— Şi cât va costa asta? întreb eu, după ce mă pierd pe la 
jumătatea explicaţiilor lui. 

Expiră încet și începe să înșire obiectele care trebuie înlocuite. 

— Cât costă manopera? 


— Depinde de cât timp ia. 

— Şi cât timp va lua? 

— Nu aș putea spune până ce nu verific toate caloriferele. 

Ridică nonșalant un sac de ghips întărit din cauza umezelii și îl 
trântește într-o parte. Ar fi fost nevoie de doi ca mine ca să îl 
poată muta. Apoi se uită la picioarele mele. Stau într-o baltă de 
apă care se strecoară printre cusăturile pantofilor mei. 

Mormăind ceva în legătură cu păstrarea unui preţ mic, urc pe 
scări și încerc să nu mi-l imaginez chicotind în spatele meu. 
Julianne îmi dă o ceașcă de ceai fierbinte, ultima din ceainic. 

— Totul e în regulă? 

— Da. Unde l-ai găsit? șoptesc eu. 

— A pus un fluturaș în cutia poștală. 

— Referinţe? 

Își dă ochii peste cap. 

— A făcut baia nouă a familiei Reynolds, de la numărul 74. 
Instalatorii își duseră uneltele la furgonetă și Charlie aruncă 
mingea în magazia din grădină. Părul ei e prins la spate într-o 
coadă de cal și obrajii îi sunt roșii de la frig. Julianne o ceartă 
pentru petele de iarbă care i-au rămas pe uniforma de școală. 

— Vor ieși la spălat, spune Charlie. 

— De unde știi? 

— Întotdeauna ies. 

Charlie se întoarce și mă îmbrățișează. 

— Vezi cum mi-e nasul! 

— Brrr! Nas rece, inimă caldă. 

— Poate Sam să rămână peste noapte? 

— Depinde. Sam este fată sau băiat? 

— Tati! își strâmbă Charlie faţa. 

Julianne ne întrerupe: 

— Ai fotbal mâine. 

— Dar weekendul următor? 

— Vin bunicii. 

Mie îmi cade faţa, în vreme ce a lui Charlie se luminează. Am 
uitat de tot. Doctorul personal al lui Dumnezeu ţine un discurs la 
o conferinţă medicală internaţională. Va fi o victorie, bineînţeles. 
| se vor oferi tot felul de funcţii onorifice și oportunităţi, pe care 
le va refuza grațios, pentru că îl obosesc călătoriile. Voi asista 
tăcut la toate astea, simţindu-mă ca și cum aș avea din nou 
treisprezece ani. 


Tatăl meu este o personalitate. Nu există o carte nouă de 
medicină care să nu-i menţioneze numele. A scris lucrări care au 
schimbat modul în care paramedicii tratează victimele 
accidentelor și au modificat procedurile standard ale medicilor 
de pe câmpul de luptă. 

Tatăl lui, bunicul meu, a fost unul dintre membrii fondatori ai 
Consiliului Medical General și cel mai longeviv președinte al 
acestuia. Și-a construit reputaţia mai mult ca administrator 
decât ca medic chirurg, dar numele lui încă este scris cu litere 
mari în istoria eticii medicale. 

Aici intervin, sau nu intervin, eu. După ce avusese trei fiice, 
eu eram fiul mult așteptat. Așadar, se așteptau să duc mai 
departe dinastia medicală, dar, în loc de asta, eu am rupt lanţul. 
In termeni moderni, asta mă face veriga cea mai slabă. 

Poate că tatăl meu ar fi trebuit să prevadă asta. Faptul că nu 
jucam rugby cu pasiune sau talent ar fi trebuit să-l fi avertizat. 
Tot ce pot să spun este că defectele mele s-au instalat în mod 
constant de atunci, iar el a ajuns să mă vadă ca pe propriul 
eșec. 

Nu putea să-mi înţeleagă afecțiunea pentru Gracie. Nici 
măcar nu am încercat să i-o explic. Ea era ca un ochi de 
împletitură scăpat în istoria familiei noastre - exact ca unchiul 
Rosskend, care refuzase categoric să facă armata în timpul 
războiului, și ca vărul meu, Brian, care a fost arestat pentru că 
furase lenjerie dintr-un magazin. 

Părinţii mei nu vorbeau niciodată despre Gracie. A trebuit să 
adun bucățele de informaţii de la veri și de la rubedeniile 
îndepărtate, care aveau, fiecare, câte o piesă din puzzle. În cele 
din urmă, adunasem suficient cât să-mi fac o imagine de 
ansamblu în legătură cu ceea ce se întâmplase. 

Gracie fusese infirmieră în timpul Primului Război Mondial și 
era însărcinată cu un iubit din copilărie, care nu s-a mai întors 
din luptă. Avea șaptesprezece ani, era nemăritată, cu inima 
sfâșiată și singură. „Niciun bărbat nu vrea o femeie cu copil”, îi 
spusese mama ei, în timp ce o urca într-un tren către Londra. 

Gracie abia dacă și-a zărit copilul. Niște moașe cumsecade de 
la Nazareth House, din Hammersmith, îi acoperiseră partea de 
jos a trupului cu un cearșaf, pentru a o împiedica să vadă 
nașterea, dar ea îl aruncase la o parte. Când și-a văzut copilul 
plângând, urât și frumos în același timp, ceva s-a rupt înăuntrul 


ei, ceva ce un chirurg nu ar fi putut coase niciodată. 

Verișoara mea de a doua, Angelina, spunea că există 
fotografii cu Gracie în aziluri de nebuni și în spitale regionale. 
Tot ce aș putea spune cu exactitate este că s-a mutat în casa ei 
din Richmond în anii 1920 și că încă mai era acolo când am 
mers eu la universitate. 

Mama mă chemase să-mi spună că Gracie a murit. Eram pe la 
jumătatea examenelor, în al treilea an de studiu la Medicină - 
examene pe care le-am picat. În urma anchetei s-a stabilit că 
focul izbucnise în bucătărie și se răspândise repede prin podea. 
Chiar și așa, Gracie ar fi putut să iasă din casă. 

Pompierii o văzuseră mișcându-se la etaj, înainte ca focul să 
se întindă de tot. Spuneau că ar fi putut să se târască pe un 
geam, afară sau pe acoperișul de la garaj. Dar dacă așa se pune 
problema, de ce nu au putut merge pompierii în același fel să o 
salveze? 

Toate cărţile, ziarele și revistele au alimentat flăcările, 
precum și cutiile de vopsea textilă din spălătorie. Temperatura 
fusese atât de mare, încât camerele ei de sus, cu „colecţiile”, au 
fost reduse la o cenușă fină și albă. 

Gracie jura mereu că vor trebui să o scoată afară de acolo 
numai într-un sicriu. La sfârșit, ar fi putut-o mătura pe un făraș. 

Hotărâsem deja că nu vreau să fiu doctor. Încă nu eram sigur 
de alternative. Aveam întrebări, în loc de răspunsuri. Voiam să 
aflu de ce Gracie fusese atât de speriată de lume. Și cel mai 
mult, oricum, voiam să descopăr dacă exista cineva care ar fi 
putut s-o ajute. 

În cei patru ani cât a durat până să-mi iau diploma, tatăl meu 
nu ratase nici măcar o ocazie de a-mi spune „domnule psiholog” 
sau de a mă tachina în legătură cu canapelele pentru terapie. 
lar când teza mea despre agorafobie a fost publicată în British 
Psychological Journal, nu mi-a zis nimic, nici mie, nici vreunui alt 
membru al familiei. 

O tăcere asemănătoare îmi însoţise fiecare etapă a carierei de 
atunci. Îmi terminasem practica la Londra și Autoritatea de 
Sănătate Merseyside îmi oferise o slujbă. Eu și Julianne ne-am 
mutat în Liverpool - un oraș cu iahturi, cu hornuri de mori, statui 
victoriene și fabrici goale. 

Locuiam într-o clădire amărâtă, asemănătoare caselor de 
corecție, cu partea din faţă pietruită și cu ferestre cu grilaj. Era 


vizavi de terminalul autobuzului din Parcul Sefton și eram treziţi 
în fiecare dimineaţă de râgăielile și tusea motoarelor diesel, 
care sunau ca un fumător îmbătrânit care scuipă în chiuvetă. 

Am rezistat doi ani în Liverpool și încă îl privesc ca pe un loc 
din care am evadat - un oraș ciumat al vremurilor moderne, plin 
de copii cu ochii triști, șomeri pe termen lung și oameni săraci și 
nebuni. Dacă nu ar fi fost Julianne, probabil că m-aș fi înecat în 
mizeria lor. 

In același timp, îi sunt recunoscător pentru că mi-a arătat 
unde mi-e locul. Pentru prima dată, m-am simţit în Londra 
acasă. Mi-am petrecut patru ani la spitalul West Hammersmith, 
iar apoi m-am mutat la Royal Marsden. Când am devenit 
consultant-șef, numele meu a fost trecut pe un panou din stejar 
lustruit, în foaierul spitalului, vizavi de ușa de la intrare. În mod 
ironic, numele tatălui meu fusese dat jos de pe același panou, 
conform cuvintelor sale, „datorită responsabilităţilor reduse”. 

Nu știu dacă între cele două incidente a existat vreo legătură. 
Nici nu îmi pasă. Am încetat cu mult timp în urmă să-mi fac griji 
în legătură cu ceea ce crede el sau cu motivele pentru care face 
anumite lucruri. Le am pe Julianne și pe Charlie. Am propria 
familie acum. Opinia unui singur om nu contează - nici măcar a 
lui. 


CAPITOLUL XIII 

Dimineţile de sâmbătă și terenurile ude de sport se potrivesc 
precum acneea și adolescența. Așa îmi amintesc de iernile 
copilăriei: stând cu picioarele până la genunchi în noroi, cu 
testiculele îngheţate, jucând pentru echipa a doua a școlii. 

„Doctorul personal al lui Dumnezeu” avea un răget care 
depășea urletul vântului. „Nu sta acolo ca o sticlă de pișat! 
striga. Cică ești extremă! Am văzut continente mișcându-se mai 
repede ca tine!” 

Slavă Domnului că Charlie e fată! Arată foarte drăguţ în 
echipamentul de fotbal, cu părul prins la spate și pantaloni 
scurți până la genunchi. Nu știu cum am ajuns antrenor. 
Cunoștinţele mele despre joc s-ar potrivi pe puntea unui vas de 
coastă. Probabil că de asta Tigrii nu au câștigat nici măcar un 
meci în toată etapa. Nu ar trebui să conteze scorul la vârsta asta 
sau vreun clasament de ligă. Ceea ce este cu adevărat 
important sunt distracţia și implicarea fiecărui copil. Spune-le 
asta părinţilor! 

Azi jucăm cu Leii de la Highgate și, de fiecare dată când 
aceștia marchează, Tigrii se târăsc înapoi până la jumătate, 
dezbătând cine urmează să pună mingea în joc. 

— Nu e latura noastră cea mai bună, îi spun antrenorului rival. 
În gând, mă rog: „Doar un gol, Tigrilor. Daţi un gol pentru noi! Și 
apoi le vom arăta o adevărată sărbătoare.” 

La jumătatea meciului, suntem conduși cu 4-0. Copiii 
mănâncă felii de portocale. Le spun cât de bine joacă. 

— Această echipă e invincibilă, îi mint eu printre dinţi. Dar voi 
le faceţi față! 

In a doua repriză, îl pun pe Douglas, atacantul nostru cel mai 
puternic. Andrew, golgheterul nostru, este fundaș. 

— Dar eu sunt atacant, se smiorcăie. 

— Dominic e în faţă. 

Toţi se uită la Dominic care tocmai și-a dat seama ce vrem să 
facem. Chicotește și își vâră mâna în chiloţi ca să se scarpine la 
scrot. 

— Uită de driblaje, pase sau goluri, îi spun. Mergi acolo și 
încearcă să lovești mingea cât de tare poţi! 

Când începe meciul, mă trezesc cu un grup de părinţi 
asurzindu-mi urechile din cauza schimbărilor de poziţie pe care 
le-am făcut. 


Ei cred că am pierdut schema jocului. Dar există o ordine în 
nebunia mea. La acest nivel, fotbalul are legătură cu avântul. 
Odată ce mingea se mișcă înainte, întregul joc merge în acea 
direcție. De aceea îi vreau pe cei mai buni aruncători în spate. 

În primele câteva minute, nimic nu se schimbă. Tigrii ar putea 
la fel de bine să vâneze umbre. Apoi, mingea ajunge la Douglas, 
iar el îi dă un picior și o aruncă în sus. Dominic încearcă să 
ajungă la ea, cade și îi dărâmă pe ambii apărători. Mingea se 
rostogolește liberă. Charlie e cea mai aproape. Bombănesc în 
sinea mea: „Nicio figură! Doar lovește-o!” 

Acuzaţi-mă de favoritism. Spuneţi-mi că sunt subiectiv. Nu-mi 
pasă. Ceea ce urmează este cea mai dulce lovitură, răsucire, 
ridicare, înclinare, aruncare neașteptată trimisă vreodată de o 
gheată de fotbal mărimea șase. Așa sunt scenele de sărbătoare 
pe care orice observator obiectiv trebuie să fie convins că noi le- 
am câștigat. 

Şocaţi de noua noastră strategie, Leii se dezbină. Chiar și 
Dominic dă un gol atunci când mingea îi sare pe deasupra 
capului și se ridică pe deasupra portarului. Tigrii i-au învins pe 
Lei cu 5-4. Cea mai bună susţinere a venit de la Julianne, care 
nu este ceea ce ai putea numi o „mamă microbistă”. Cred că ar 
prefera ca Charlie să facă balet sau să joace tenis. Arătând 
impecabil într-o haină lungă, cu glugă, și cizme Wellingtons, ne 
anunţă că nu a mai văzut niciodată o „bucată” de sport mai 
interesantă. Faptul că îi zice „bucată de sport” este dovada a 
cât de puţin se uită ea la fotbal. 

Părinţii își îmbrățișează copiii cu căldură și le pun ghetele 
pline de noroi în pungi de plastic. Uitându-mă lung pe teren, 
observ un bărbat care stă singur, cu mâinile în buzunarele unui 
pardesiu. Recunosc silueta. 

— Ce vă aduce pe aici într-o sâmbătă, atât de dimineaţă, 
inspectore? Nu este meci. 

Ruiz aruncă o privire spre pista de jogging. 

— Sunt deja destui care respiră greu în orașul ăsta. 

— Cum ai știut unde mă găsești? 

— De la vecini. 

Desface o bomboană mare și o aruncă în gură, zăngănind-o 
printre dinţi. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— lţi amintești ce ţi-am spus când am luat micul dejun? Am 


zis că, dacă victima se dovedește a fi fiica unui om faimos, voi 
avea patruzeci de detectivi în loc de doisprezece. 

— Da. 

— Ştiai că micuța ta asistentă era fiica unui deputat 
conservator și nepoata unui judecător pensionat? 

— Am citit despre unchiul ei prin ziare. 

— Am toate hienele pe mine, punându-mi întrebări și 
fluturând camere foto prin faţa mea. E un circ mediatic. 

Nu știu ce să spun, așa că mă uit peste el câtre Grădina 
Zoologică și îl las să vorbească în continuare. 

— Eşti unul din băieţii deștepţi, nu? Facultate, diplomă de 
studii postuniversitare, consultanţă... Mă gândeam că m-ai 
putea ajuta cu asta. Adică o știai pe fata asta, nu? Ai lucrat cu 
ea. Așa că mă gândeam că ai putea avea o idee în legătură cu 
vreo chestie în care putea fi implicată. 

— O știam doar ca pacientă. 

— Dar vorbea cu tine. Îți vorbea despre ea. Dar despre 
prieteni sau iubiți? 

— Cred că se vedea cu cineva din spital. S-ar putea să fi fost 
căsătorit, pentru că nu vorbea despre el. 

— A menţionat vreun nume? 

— Nu. 

— Crezi că era promiscuă? 

— Nu. 

— Cum de ești atât de sigur? 

— Nu știu. E doar un sentiment. 

Se întoarce și se uită la Julianne, care apare brusc lângă mine, 
strecurându-și braţul pe sub al meu. Gluga îi este ridicată și 
arată ca o călugăriţă. 

— Acesta este domnul inspector Vincent Ruiz, polițistul 
despre care ţi-am vorbit. 

Se încruntă. 

— E vorba despre Catherine? 

Işi lasă gluga în jos. 

Ruiz o privește la fel cum fac majoritatea bărbaţilor. Fără 
machiaj, parfum sau bijuterii și tot întoarce capete. 

— Sunteţi interesată de trecut, doamnă O'Loughlin? 

Ea șovăie. 

— Depinde. 

— O știaţi pe Catherine McBride? 


— Ne-a cauzat multe neplăceri. 

Ochii lui Ruiz îi întâlnesc pe ai mei și am sentimentul că mă 
scufund. 

Julianne se uită la mine și realizează greșeala. O strigă 
Charlie. Se uită peste umăr și apoi se întoarce către Ruiz. 

— Poate ar trebui să vorbesc mai întâi cu soțul 
dumneavoastră, spune el. 

Julianne dă din cap și mă strânge de braţ. 

— Bine, te las pe tine să spui povestea. l-am promis lui 
Charlie o ciocolată fierbinte. 

— Poate am putea vorbi mai târziu, spune el. 

O privim cum pleacă, pășind grațios printre bălți și bucăţi de 
gazon. Ruiz își înclină capul într-o parte, ca și cum ar încerca să 
citească ceea ce e scris pe marginile reverului meu. 

— Ce-a vrut să spună? 

Credibilitatea mea este inexistentă. Orice aș spune, nu mă va 
crede. 

Ruiz sparge bomboana printre dinţi și o macină, 
transformând-o în sirop. 

— Deci, cum ţi-a creat victima neplăceri? 

— Catherine a făcut o plângere cum că aș fi hărțuit-o sub 
hipnoză. A retras plângerea după câteva ore, dar tot a fost 
necesar să fiu cercetat. 

— Cum se poate să se înțeleagă greșit așa ceva? 

Îi explic cum Catherine a confundat grija mea profesională cu 
ceva mult mai intim, despre sărut și despre cât de jenată s-a 
simţit. Despre furia ei. 

— Ai refuzat-o? 

— Da. 

— Așa că a făcut reclamaţia? 

— Da. Nici măcar nu am știut până când a fost retrasă, dar tot 
a trebuit să se deschidă o anchetă. Am fost suspendat câtă 
vreme consiliul spitalului a făcut cercetări. Alţi pacienţi au fost 
interogațţi. 

— Totul din cauza unei scrisori? 

— Da. 

— Ai vorbit cu Catherine? 

— Nu. Mă evita. Nu am mai văzut-o până când era pe punctul 
de a părăsi Marsden. Și-a cerut scuze. Avea un iubit nou și se 
mutau în nord. 


— Nu erai supărat pe ea? 

— Eram foarte supărat. Ar fi putut să mă coste cariera. 
Realizând cât de dur sună, am adăugat: Era foarte fragilă din 
punct de vedere emoţional. 

Ruiz scoate un carneţel și începe să noteze ceva. 

— Nu face prea mult caz din asta. 

— E doar o informaţie, profesore. Și tu, și eu, amândoi 
colectăm fragmente de informaţii, până când două sau trei se 
potrivesc. Răsfoind paginile caietului, îmi zâmbește blând. Este 
uimitor câte poţi afla în zilele astea. Căsătorit. Un copil. Nicio 
orientare religioasă. Studii la Charterhouse și la Universitatea 
din Londra. Licenţiat și master în Psihologie. Arestat în august 
1980, pentru proiectarea imaginii unei svastici pe Casa Africii de 
Sud, în timpul unei demonstraţii în sprijinul eliberării lui 
Mandela, în Trafalgar Square. Prins de două ori pentru depășirea 
limitei de viteză pe M40. Un bilet de parcare expirat. Viza siriană 
refuzată în 1987, din cauza unei vizite anterioare în Israel. Tatăl: 
un doctor renumit. Trei surori. O lucrare pentru programul de 
refugiaţi din cadrul Naţiunilor Unite. Tatăl soţiei tale a comis 
suicid în 1994. Ai asigurare medicală privată, o descoperire de 
cont de 10 000 de lire și taxa auto trebuie reînnoită miercuri. Mă 
privește. Nu m-am obosit cu declaraţiile de avere, dar aș putea 
spune că ai început să acorzi consultanţă particulară deoarece 
casa pe care o aveţi trebuie să coste o avere. 

Trece la subiect acum. Tot acest discurs este un mesaj pentru 
mine. Vrea să-mi arate de ce e capabil. 

Vocea lui coboară: 

— Dacă aflu că ascunzi informaţii legate de ancheta mea, te 
trimit la închisoare. Poţi practica acolo câteva dintre abilităţile 
tale de primă mână, când vei fi în aceeași celulă cu vreun coleg 
care va vrea să te facă să te dedici întru totul lui Isus. 

Închide carneţelul și îl strecoară în buzunar. Fluturându-și 
mâinile, adaugă: 

— Îţi mulţumesc pentru răbdare, profesore. 


CAPITOLUL XIV 

Bobby Moran mă ajunge din urmă când traversez culoarul. 
Arată chiar mai ciufulit decât în mod normal, cu noroi pe haină și 
hârtii ieșindu-i din buzunare. Mă întreb dacă așteaptă să se 
întâmple ceva rău. 

Clipind rapid în spatele lentilelor, mormăie niște scuze: 

— Trebuie să te văd. 

Mă uit peste capul lui, la ceasul de pe perete. 

— Am un alt pacient... 

— Te rog. 

Ar fi trebuit să zic nu. Nu pot lua oameni care apar din senin. 
Meena va fi foarte nervoasă. Ar putea conduce un birou perfect 
dacă nu ar fi pacienţi care să apară din senin sau să nu-și 
respecte programările. „Nu așa se împachetează o valiză”, mi-ar 
zice și aș fi de acord cu ea, chiar dacă nu înţeleg pe deplin ce 
vrea să spună. 

Sus, îl invit pe Bobby să se așeze și încerc să-mi reorganizez 
dimineaţa. Pare rușinat că a cauzat atâta zarvă. Este diferit azi: 
mai puţin dărâmat, trăind aici și acum. 

— De ce voiai să mă vezi? 

Bobby se uită la un punct fix pe podea, printre picioare. 

— M-ai întrebat ce visez. 

— Da. 

— Cred că este ceva în neregulă cu mine. Am în continuare 
gândurile astea... 

— Ce fel de gânduri? 

— Că le fac rău oamenilor în visele mele. 

— Cum le faci rău? 

Mă privește cu jale. 

— Încerc să rămân treaz. Nu vreau să adorm. Arky îmi tot 
spune să mă duc în pat. Nu poate să înţeleagă de ce mă uit la 
televizor la patru dimineaţa, înfășurat într-o pătură, pe canapea. 
E din cauza viselor. 

— Ce e cu ele? 

— Se întâmplă lucruri rele în visele mele. Asta nu mă face pe 
mine un om rău. 

Stă cocoţat pe marginea scaunului, cu ochii mișcându-i-se 
dintr-o parte în alta. 

— Apare o fată îmbrăcată într-o rochie roșie. Continuă să 
apară când mă aștept mai puţin. 


— În visele tale? 

— Da. Mă privește și parcă pătrunde prin mine, ca și cum n-aș 
exista. Râde. 

Ochii lui se măresc ca și cum ar fi încărcaţi de uimire și tonul i 
se schimbă brusc. Foindu-se pe scaun, își strânge buzele și își 
încrucișează picioarele. Aud o voce aspră feminină. 

— „Haide, Bobby, nu spune minciuni.” 

— „Nu vorbesc prostii.” 

— Te-a atins sau nu? 

— „Nu.” 

— Nu asta vrea să audă domnul Erskine. 

— „Nu mă face s-o spun.” 

— Nu vrem ca domnul Erskine să-și piardă timpul. A venit 
până aici... 

— „Stiu pentru ce a venit.” 

— Nu folosi tonul ăsta cu mine, dragule! Nu e prea frumos. 

Bobby își bagă mâinile mari în buzunar și lovește podeaua cu 
pantofii. Vorbește timid, în șoaptă, cu bărbia în piept. 

— „Nu mă pune s-o zic!” 

— Doar spune-i și apoi putem lua cina. 

— „Te rog, nu mă pune să-i zic...” 

Işi scutură capul și tot corpul îi tremură. Ridicându-și ochii 
spre mine, văd o scânteie de recunoaștere. 

— Ştii că testiculele unei balene albastre sunt la fel de mari ca 
un Volkswagen Beetle? 

— Nu, nu știam. 

— Imi plac balenele. Sunt foarte ușor de desenat și de 
sculptat. 

— Cine este domnul Erskine? 

— Ar trebui să-l știu? 

— l-ai menţionat numele. 

Își scutură capul și mă priveşte suspect. 

— E cineva pe care l-ai cunoscut cândva? 

— M-am născut într-o lume. Acum mă scufund într-o alta. 

— Ce înseamnă asta? 

— Trebuie să mă adun, să mă adun... 

Nu mă ascultă. Mintea lui se mișcă atât de repede, încât nu 
reușesc să dezvolt un subiect mai mult de câteva secunde. 

— Imi vorbeai despre visul tău... o fată într-o rochie roșie. 
Cine este? 


— Doar o fată. 

— O cunoști? 

— Braţele ei sunt goale. Le ridică și își trece mâinile prin păr. 
Văd cicatricele. 

— Cum arată aceste cicatrice? 

— Nu contează. 

— Ba da, contează! 

Înclinându-și capul într-o parte, Bobby își trece degetul prin 
mânecă, de la cot până la încheietura mâinii. Apoi se uită iar la 
mine. Ochii lui sunt goi. „Vorbește despre Catherine McBride?” 

— De unde are cicatricele? 

— S-a tăiat singură. 

— De unde știi asta? 

— Mulţi o fac. 

Bobby își desface nasturii de la cămașă și își îndoaie încet 
mâneca de la braţul stâng. Ridicându-și palma, o întoarce către 
mine. Cicatricele albe subţiri sunt vindecate, dar clare. 

— Sunt ca o insignă de onoare, șoptește el. 

— Bobby, ascultă-mă. Mă aplec în faţă. Ce i se întâmplă fetei 
din visul tău? 

Panica pune stăpânire pe el. 

— Nu îmi amintesc. 

— O știi pe fata asta? 

Scutură din cap. 

— Ce culoare are părul ei? 

— Șaten. 

— Dar ochii? 

Ridică din umeri. 

— Spuneai că rănești oameni în visele tale. Ai rănit-o pe fata 
asta? 

Întrebarea e prea directă și conflictuală. Mă privește bănuitor. 

— De ce te holbezi așa la mine? Scrii asta? Îmi furi cuvintele? 

Privește atent dintr-o parte în alta. 

— Nu. 

— Ei bine, de ce te holbezi la mine? 

Atunci realizez că vorbește despre masca Parkinson. Jock mă 
avertizase în legătură cu posibilitatea asta. Faţa mea poate 
deveni în totalitate inexpresivă, ca o statuie de pe Insula 
Paștelui. 

Mă uit în altă parte și încerc să o iau de la început, dar mintea 


lui Bobby e deja în altă parte. 

— Ştiai că anul 1961 poate fi scris întors și normal și să se 
citească la fel? spune el. 

— Nu, nu știam. 

— Asta nu se va mai întâmpla până în 6009. 

— Trebuie să știu ce e cu visul, Bobby. 

— No comprenderas todavia lo que comprenderas en el 
futuro. 

— Ce înseamnă asta? 

— E în spaniolă. „Nu înţelegi încă ceea ce vei înţelege în cele 
din urmă.” 

Își ridică brusc fruntea, ca și cum ar fi uitat ceva. Apoi, 
expresia i se schimbă cu una complet nedumerită. Nu numai că 
își pierduse şirul gândurilor, dar uitase ce căuta aici. Îşi privește 
ceasul. 

— Pentru ce ești aici, Bobby? 

— Tot am gândurile astea. 

— Care gânduri? 

— Rănesc oameni în visul meu. Asta nu e o crimă. E doar un 
viS... 

Aşa a început discuția asta acum treizeci de minute. A uitat 
tot ce s-a întâmplat între timp. 


Există o metodă de interogare, folosită uneori de către CIA, 
care se numește Alice în Tara Minunilor. Se bazează pe 
întoarcerea lumii cu susul în jos și pe distorsionarea a tot ceea 
ce este familiar și logic. Interogatorii încep cu niște întrebări 
foarte banale, care, de fapt, sunt lipsite de orice sens. Dacă 
suspectul încearcă să răspundă, al doilea interogator întrerupe 
cu ceva care nu are nicio legătură cu subiectul și care este la fel 
de ilogic. 

Își schimbă comportamentul şi modelul discursului în mijlocul 
propoziției sau de la un moment la altul. Se enervează la 
comentariile plăcute și devin fermecători la ameninţări. Râd în 
momentele nepotrivite și vorbesc în ghicitori. 

Dacă suspectul încearcă să coopereze, este ignorat, iar dacă 
nu cooperează, este răsplătit, neștiind pentru ce. In același 
timp, interogatorii manipulează mediul, mutând ceasurile 
înainte și înapoi, pornind și stingând luminile, luând masa o dată 
la zece ore sau la distanţă de zece minute. 


Imaginează-ţi asta întâmplându-se zi de zi. Rupt de lume și de 
tot ceea ce credea a fi normal, suspectul încearcă să se agate 
de ceea ce-și amintește. Poate să păstreze linia timpului sau să 
își închipuie o faţă sau un loc. Toate aceste fire către sănătatea 
lui mintală sunt gradual încurcate sau tocite, până când acesta 
nu mai știe ce e real și ce e ireal. 

Așa se întâmplă și în discuţiile cu Bobby. Conexiunile aleatorii, 
rimele încrucișate și ghicitorile ciudate au doar atâta înţeles cât 
să le ascult. În același timp, sunt atras tot mai tare în intrigă, iar 
graniţele dintre fapte și fantezie au început să fie înceţoșate. 

Nu va vorbi din nou despre visul lui. De câte ori întreb despre 
fata în roșu, mă ignoră. Tăcerea nu mai are niciun efect. Este 
totalmente închis și de nepătruns. 

Bobby se îndepărtează de mine. Când l-am întâlnit prima 
dată, am văzut un tânăr foarte inteligent, raţional, milos, 
îngrijorat în legătură cu viaţa lui. Acum văd un schizofrenic aflat 
la limită, cu vise violente și posibile antecedente ale unei boli 
mintale. 

Credeam că deţin puţin control asupra lui, dar acum aflu că 
atacase o femeie în mijlocul zilei și mi se confesează că rănește 
oameni în visele lui. Ce o fi cu fata cu cicatricele? E posibil s-o fi 
cunoscut pe Catherine? Să fie ea fata în rochie roșie? 

Respiră adânc. Revezi faptele. Faptul că Bobby și Catherine se 
mutilează singuri nu este suficient pentru a stabili o legătură 
între ei. Una din cincisprezece persoane își fac rău singure la un 
moment dat în viaţa lor: asta înseamnă doi copii din fiecare 
clasă, patru persoane dintr-un autobuz plin, douăzeci de oameni 
dintr-un tren de navetiști și două mii de suporteri la un meci al 
echipei Manchester United. 

În cariera mea de psiholog, am învăţat să nu cred niciodată în 
conspirații și să nu ascult niciodată acele voci pe care le aud 
pacienţii mei. Un doctor nu îi este de folos nimănui dacă moare 
din cauza bolii. 


CAPITOLUL XV 

Școala este frumoasă; solidă, în stil georgian și acoperită cu 
wisteria. Aleile din cuarț pisat încep să se onduleze, trecând 
printre porţi și terminându-se într-un șir de scări late de piatră. 
Locul de parcare arată ca un spaţiu de prezentare pentru Range 
Rovers și Mercedes. Imi parchez Metro-ul la colţul străzii. 

Școala lui Charlie organizează strângerea anuală de fonduri și 
licitaţii. Camera pentru întruniri este decorată cu baloane albe și 
negre și organizatorii au ridicat un cort mare pe terenul de tenis. 

In invitaţie scria „stil oficial-casual”, dar majoritatea mamelor 
poartă ţinute de seară, pentru că nu ies prea des. Sunt adunate 
în jurul unei starlete de televiziune, care afișează un bronz de 
solar și o dantură perfectă. Așa e când îţi trimiţi copilul la o 
școală privată scumpă. Dai peste diplomaţi, moderatori de 
show-uri TV și baroni ai drogurilor. 

Asta e prima noastră ieșire din ultimele săptămâni și, în loc să 
mă simt relaxat, e ca și cum m-aș afla pe marginea prăpastiei. 
Mă gândesc întruna la vizita pe care i-a făcut-o Julianne lui Jock. 
Ea crede că ascund ceva. Altfel de ce l-ar fi întrebat pe Jock 
dacă am o aventură? Când are de gând să spună ceva? De când 
am aflat diagnosticul, m-am complăcut într-o stare de spirit 
morbidă și m-am înstrăinat de oameni. Poate mă simt vinovat. 
Mai mult ca sigur este vorba despre regrete. Acesta e modul 
meu de a-i proteja pe cei din jur. 

Imi pierd trupul, puţin câte puţin. Mă abandonează încet. O 
parte din mine crede că este în regulă. Voi fi în regulă cât timp 
îmi funcţionează mintea. Pot trăi în spaţiul dintre urechi. Dar o 
altă parte tânjește deja după ceea ce încă n-am pierdut. 

Așadar, uite-mă: nu atât de mult la o răscruce de drumuri, cât 
într-o fundătură. Am o soţie de care sunt mândru și o fetiţă care 
mă face să plâng atunci când o privesc dormind. Am patruzeci și 
doi de ani și abia am început să înţeleg cum să combin intuiţia 
cu știința și să îmi fac treaba așa cum trebuie. Jumătate din 
viaţă încă mă așteaptă. Cea mai bună jumătate. Din nefericire, 
mintea mea este voitoare, dar trupul meu nu este capabil sau în 
curând nu va mai fi. Mă seacă de putere. Asta e singura 
certitudine care rămâne. 

Licitaţia pentru strângerile de fonduri durează prea mult. 
Mereu e așa. Maestrul de ceremonii este un profesionist cu o 
voce de actor care acoperă larma din jur. Fiecare clasă a făcut 


câte două obiecte de artă - niște colaje viu colorate din desene 
individuale. Clasa lui Charlie crease un circ și o plajă cu cabine, 
umbreluţe în culorile curcubeului și tarabe cu îngheţată. 

— Asta ar arăta minunat în bucătărie, spune Julianne, 
trecându-și braţul pe sub al meu. 

— Cât ne va costa reparația instalaţiei? 

Mă ignoră. 

— Charlie a desenat balena. 

Privind cu atenţie, observ o formă gri la orizont. Nu este 
extraordinar de talentată la desen, dar știu că iubește balenele. 

Licitaţiile scot tot ce e mai bun și mai rău din oameni. Și 
singurul licitant mai implicat decât un cuplu cu un copil este un 
tâmpit sau un bunic grozav de bogat. 

Încep să licitez pentru scena cu plaja la 65 de lire. Când 
coboară ciocanul în aplauzele tuturor, se ajunsese la 700. 
Câștigătorul licitase prin telefon. Ai zice că eram la Sotheby's. 


Ajungem acasă după miezul nopţii. Dădaca a uitat să aprindă 
luminile de la intrare. Prin întuneric, mă împiedic de niște ţevi 
de cupru și cad pe scări, julindu-mi genunchiul. 

— D.J. a întrebat dacă le poate lăsa acolo, își cere scuze 
Julianne. Nu-ţi face griji pentru pantaloni. Ţi-i curăț eu. 

— Și genunchiul meu? 

— Vei supravieţui. 

O verificăm amândoi pe Charlie. Animăluţe de pluș îi 
înconjoară patul, întoarse către exterior ca niște santinele care 
păzesc o cetate. Doarme pe o parte, cu degetul mare 
atârnându-i pe lângă buze. 

În timp ce mă spăl pe dinţi, Julianne stă lângă mine și se 
demachiază. Mă privește în oglindă. 

— Ai o aventură? 

Îmi pune întrebarea pe un ton atât de firesc, încât mă ia prin 
surprindere. Încerc să mă prefac că nu am auzit-o, dar e prea 
târziu. M-am oprit din periaj. Pauza m-a trădat. 

— De ce? 

Ștergându-și rimelul de pe gene, îmi spune: 

— În ultima vreme, mi s-a părut că ești cam absent. 

— Am fost preocupat. 

— Încă mai vrei să fii aici, nu? 

— Normal că vreau. 


Nu-și ia ochii de pe mine în oglindă. Mă uit în altă parte, 
clătindu-mi peria de dinţi în chiuvetă. 

— Nu mai vorbim, zice ea. 

Știu ce urmează. Nu vreau să mă îndrept într-acolo. E 
momentul în care îmi dă exemple legate de incapacitatea mea 
de a comunica. Crede că, pentru că sunt psiholog, ar trebui să- 
mi manifest sentimentele și să analizez ce se întâmplă. De ce?! 
Îmi petrec întreaga zi în capul altora. Când mă întorc acasă, 
ultimul lucru la care vreau să mă gândesc este să o ajut pe 
Charlie la lecţii. 

Julianne e altfel. Ea e vorbăreaţă. Împărtăşește tot și face ca 
lucrurile să meargă. Nu este vorba că mi-e teamă să-mi arăt 
sentimentele. Mi-e teamă că nu voi fi în stare să mă opresc. 

Încerc să o liniștesc. 

— Când ești căsătorit de atâta timp, cum suntem noi, nu mai 
e nevoie să vorbești așa de mult, spun eu slab. Putem citi ce e 
în mintea celuilalt. 

— Chiar așa? La ce mă gândesc acum? 

Mă prefac că nu o aud. 

— Ne simţim în largul nostru unul cu celălalt. Se numește 
familiaritate. 

— Care aduce după ea dispreţ. 

— Nu! 

Mă înconjoară cu braţele, plimbându-și apoi mâinile pe pieptul 
meu și încrucișându-le în jurul taliei. 

— Care este scopul de a-ţi împărţi viața cu cineva, dacă nu 
poţi vorbi cu el despre lucrurile care contează? Işi odihnește 
capul pe umărul meu. Asta e ceea ce fac cuplurile căsătorite. 
Este perfect normal. Știu că suferi. Știu că ești speriat. Ştiu că 
ești îngrijorat în legătură cu ce se va întâmpla dacă boala se 
agravează... în legătură cu mine și cu Charlie... Dar nu poţi sta 
între noi și lume, Joe. Nu ne poţi proteja împotriva a ceva ca 
asta. 

Gura mi-e uscată și simt începutul unei mahmureli. Acesta nu 
e un argument. E o chestiune de percepţie. Ştiu că, dacă nu 
răspund, Julianne va simţi golul. 

— Ce te sperie atât de tare? Nu ești pe moarte! 

— Știu. 

— Desigur că nu e corect. Nu meriţi asta. Dar uită-te la ce ai: 
o casă frumoasă, o soţie care te iubește și o fată care venerează 


pământul pe care pășești. Dacă astea toate nu cântăresc mai 
mult decât celelalte probleme, atunci avem toţi necazuri. 

— Nu vreau să se schimbe nimic. 

Urăsc cât de vulnerabil sunt. 

— Nimic nu trebuie să se schimbe. 

— Te văd urmărindu-mă. Uitându-te după semne. Un tremur 
aici, o zvâcnire dincoace. 

— Te doare? întrebă ea din senin. 

— Ce anume? 

— Când picioarele ţi se blochează sau braţul nu ţi se mai 
mișcă. 

— Nu. 

— Nu știam asta. 

Işi pune pumnul în mâna mea și îl mângâie cu degetele mele. 
Apoi mă pune să mă întorc, pentru ca ochii ei să-i întâlnească pe 
ai mei. 

— Te face să te simţi prost? 

— Uneori. 

— Este vreo dietă specială pe care ar trebui să o urmezi? 

— Nu. 

— Dar exerciții? 

— Potrivit lui Jock, ar putea ajuta, dar nu vor opri boala. 

— Nu știam, șoptește ea. Trebuia să-mi spui. 

Se apleacă mai mult, atingându-mi urechile cu buzele. Dârele 
de apă de pe obrajii ei para fi lacrimi. Îi mângâi părul. 

Mâinile îi alunecă pe pieptul meu. Desfac un fermoar; 
degetele ei mă mângâie ușor; îi simt gustul limbii; răsuflarea ei 
înăuntrul plămânilor mei... 

După aceea, când ne întindem pe pat, îi privesc sânii 
tresăltând în ritm cu bătăile inimii. Este prima dată când facem 
dragoste în ultimii șase ani, fără a verifica mai întâi calendarul. 

Sună telefonul. Cifrele roșii strălucitoare arată 4.30. 

— Domnul profesor O'Loughlin? 

— Da. 

— Sunt de la spitalul Charing Cross. Îmi pare rău să vă 
trezesc. _ 

Doctorul pare tânăr. li aud oboseala în voce. 

— Aveţi un pacient pe nume Bobby Moran? 

— Da. 

— Poliţia l-a găsit zăcând pe podul Hammersmith. Întreabă de 


dumneavoastră. 


CAPITOLUL XVI 

Julianne se întoarce și își scufundă faţa în perna mea, 
trăgându-și așternuturile lângă ea. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea somnoroasă. 

— Probleme cu un pacient. 

Imi pun o cămașă peste tricou și îmi caut pantalonii. 

— Nu pleci, nu-i așa? 

— Nu pentru mult timp. 

La această oră a dimineţii durează cincisprezece minute să 
ajung la Fulham. Când intru pe ușile principale ale spitalului, văd 
un îngrijitor de culoare făcând un vals ciudat în timp ce curăţă 
podeaua cu un mop. Un paznic stă la recepţie. Mă conduce spre 
intrarea de la Urgenţe. 

După ușile batante, oamenii sunt adunaţi în sala de așteptare, 
arătând obosiţi și iritaţi. Sora care face triajul este ocupată. Un 
doctor tânăr își face apariția pe hol și începe să se certe cu un 
bărbat bărbos care are o cârpă murdară de sânge pe frunte și o 
pătură în jurul umerilor. 

— Şi vei aștepta întreaga noapte, dacă nu iei loc, spuse 
doctorul. 

Se întoarce și mă privește. 

— Sunt profesorul O'Loughlin. 

Trec câteva clipe până să-și dea seama cine sunt. Doctorul 
are un semn din naștere pe o parte a gâtului și își ţine ridicat 
gulerul halatului alb. 

Câteva minute mai târziu, îl urmez pe holurile pustii, pe lângă 
cărucioare cu lenjerie și tărgi. 

— Este bine? 

— În principiu, are tăieturi și vânătăi. E posibil să fi căzut 
dintr-o mașină sau de pe o bicicletă. 

— L-aţi internat? 

— Nu, dar nu va pleca până ce nu vă vede. Vorbește întruna 
despre spălatul sângelui de pe mâinile lui. De aceea l-am dus în 
camera de observaţie. Nu voiam să-i deranjeze pe ceilalţi 
pacienți. 

— E în stare de șoc? 

— Nu. Este foarte agitat. Poliţia s-a gândit că există riscul unei 
sinucideri. 

Doctorul se întoarce și se uită peste umăr la mine. 

— Tatăl tău este chirurg? 


— Pensionat. 

— L-am auzit o dată vorbind. E foarte impresionant. 

— Da. Ca profesor. ` 

Camera de observație are un geam mic și înalt. II văd pe 
Bobby stând pe un scaun, cu spatele drept și cu picioarele pe 
podea. Poartă niște pantaloni plini de noroi, o cămașă și o haină 
în stil militar. 

Își ridică mânecile de la haină, trăgând de un fir de aţă 
deșirat. Ochii îi sunt roșii și aţintiţi pe un perete din depărtare, 
ca și cum s-ar uita la o dramă invizibilă care se derulează pe 
scenă și pe care nimeni altcineva nu o mai poate vedea. 

Nu se întoarce când intru. 

— Bobby, sunt eu. Profesorul O'Loughlin. Știi unde te afli? 

Incuviinţează din cap. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? 

— Nu îmi amintesc. 

— Cum te simţi? 

Ridică din umeri, fără să mă privească. Peretele pare mai 
interesant. Îi simt mirosul de transpiraţie și miasma hainelor. 
Dar mai e un miros, unul familiar, însă nu-mi pot da seama 
exact ce e. Un miros de spital. 

— Ce făceai pe podul Hammersmith? 

— Nu știu, răspunse el, cu vocea tremurându-i. Am căzut. 

— Ce-ţi amintești? 

— Că mergeam la culcare cu Arky și apoi... Uneori nu suport 
să fiu eu însumi. Te-ai simţit vreodată așa? Mie mi se întâmplă 
tot timpul. Mă plimb pe lângă casă, după Arky. O urmăresc, 
vorbind despre mine întruna. li spun ce cred... 

In cele din urmă, ochii i se fixează asupra mea. Bântuiţi. Goi. 
Am văzut privirea asta și înainte. Un alt pacient, un pompier, era 
condamnat să audă mereu strigătele unui fetițe de cinci ani care 
murise într-o mașină incendiată. li salvase pe mama și pe 
frăţiorul ei, dar nu reușise să se întoarcă în flăcări. 

Bobby mă întreabă: 

— Auzi vreodată morile de vânt? 

— Cum se aud? 

— Este un zgomot metalic zornăitor, dar când vântul e cu 
adevărat puternic, lamele se estompează și aerul începe să urle 
de durere, spune el, tresărind. 

— La ce folosesc morile de vânt? 


— Fac ca totul să se miște. Dacă îţi pui urechea pe pământ, le 
poţi auzi. 

— Ce vrei să spui prin „totul”? 

— Luminile, fabricile, căile ferate. Fără morile de vânt, totul s- 
ar opri. 

— Sunt aceste mori de vânt Dumnezeu? 

— Nu știi nimic, mi-o taie el. 

— Ai văzut vreodată mori de vânt? 

— Nu. Cum spuneam, le aud. 

— Unde crezi că sunt? 

— In mijlocul oceanelor; pe platforme petroliere uriașe. lau 
energia din centrul Pământului, din nucleu. Folosim prea multă 
energie. O risipim. De aceea trebuie să stingem luminile și să 
economisim energia. Altfel, vom deregla echilibrul. la prea mult 
din centru și vei obţine un gol. Lumea va ajunge la colaps. 

— De ce consumăm prea multă energie? 

— Stinge luminile, stânga, dreapta, stânga, dreapta. Fă ceea 
ce trebuie, salută el. Eram dreptaci, dar m-am învăţat să-mi 
folosesc stânga... Presiunea crește. O pot simţi. 

ma Unde? 

Işi duce mâna la tâmple. 

— Am apăsat pe nucleu. Nucleul mărului. Minereul de fier. 
Ştiai că atmosfera Pământului este invers proporțională cu coaja 
unui măr? 

Face rime. O caracteristică a limbajului psihotic. Simple 
calambururi şi jocuri de cuvinte ajută la corelarea ideilor 
aleatorii. 

— Uneori, visez că sunt prins într-o moară de vânt, spune el. 
Este plin de zimţi ascuțiți, lame tăioase și ciocane care se izbesc 
de nicovale. Asta e muzica din iad. 

— Este cea din coșmarurile tale? 

Vocea lui se reduse la o șoaptă conspirativă: 

— Unii dintre noi știu ce se întâmplă. 

— Şi ce se întâmplă? 

Se lasă pe spate, holbându-se la mine. Ochii lui erau 
strălucitori. Apoi, zâmbește strâmb. 

— Ştii că i-a luat unei nave spaţiale cu echipaj la bord mai 
puţin să ajungă pe Lună decât i-a luat unui poștalion să 
traverseze suprafaţa Angliei? 

— Nu. Nu știam. 


Oftează triumfător. 

— Ce făceai pe podul Hammersmith? 

— Stăteam întins, ascultând morile. 

— Când ai ajuns la spital, spuneai întruna că vrei să-ţi speli 
sângele de pe mâini. 

Își amintește, dar nu zice nimic. 

— Cum ţi-ai murdărit mâinile cu sânge? 

— E destul de normal să urăști. Doar că nu vorbim despre 
asta. Este destul de normal să ne dorim să-i rănim pe cei care 
ne-au făcut rău... 

Nu are nicio noimă. 

— Ai făcut rău cuiva? 

— lei toţi acei stropi de ură și îi pui într-o sticlă. Pic, pic, pic... 
Ura nu se evaporă ca alte lichide. Este ca uleiul. Apoi, într-o zi, 
sticla se umple. 

— Ce se întâmplă atunci? 

— Trebuie să fie golită. 

— Bobby, ai rănit pe cineva? 

— Cum altfel să scapi de ură? spune el, trăgând de manșetele 
de la cămașă, care sunt pătate cu ceva negru. 

— E sânge acolo, Bobby? 

— Nu, este ulei. Nu ai auzit ce ţi-am spus? Este vorba despre 
ulei, spune el, ridicându-se și făcând doi pași spre ușă. Pot 
merge acasă acum? 

— Cred că ar trebui să mai rămâi aici o vreme, spun eu, 
încercând să par convingător. 

Mă privește bănuitor. 

— De ce? 

— Noaptea trecută ai suferit un fel de cădere ori o amnezie. 
Se poate să fi avut un accident sau să fi căzut. Cred că ar trebui 
să facem niște analize și să fii ţinut sub observaţie. 

— În spital? 

— Da. 

— Într-un salon? 

— Într-un salon psihiatric. 

Nu-i scapă nimic. 

— Nici vorbă! Încerci să mă închizi! 

— Vei fi pacient voluntar. Vei putea pleca oricând vrei. 

— E o păcăleală. Crezi că sunt nebun! strigă el la mine. 

Ar vrea să plece, dar ceva îl ţine aici. Poate că a învestit prea 


mult în mine. 

În mod legal, nu-l pot reţine. Chiar dacă aș avea dovada, nu 
am puterea să-l internez sau să-l opresc. Psihiatrii, medicii și 
instanţa au un astfel de privilegiu, dar nu un umil psiholog. 
Bobby e liber să plece. 

— Şi ai să mă vizitezi? mă întreabă. 

— Da. 

Își încheie nasturii hainei și dă aprobator din cap. leșim în hol 
și urcăm împreună în lift. 

— Ai mai avut vreodată „absenţe” ca asta? îl întreb. 

— Cum adică „absenţe”? 

— Goluri de memorie în care timpul pare să dispară. 

— Mi s-a mai întâmplat acum o lună. 

— Îţi amintești în ce zi? 

Dă din cap. 

— Acea ură trebuia golită. 

Ușile principale ale spitalului se deschid. Pe scările din faţă, 
Bobby se întoarce și-mi mulțumește. Simt din nou acel miros. 
Acum știu ce e. Cloroform. 


CAPITOLUL XVII 

Cloroformul este un lichid incolor, cu o densitate 
aproape asemănător cu a apei, cu un miros ca eterul și cu 
un gust de patruzeci de ori mai dulce decât trestia de 
zahăr. E un solvent organic important, folosit în special în 
industrie. 

Fizicianul scoţian Sir James Simpson din Edinburgh a 
fost primul care l-a folosit ca anestezic, în 1847. Şase ani 
mai târziu, fizicianul englez John Snow i l-a administrat 
reginei Victoria în timpul nașterii prinţului Leopold, cel de- 
al optulea copil al acesteia. 

Câteva picături pe o mască sau pe o cârpă sunt 
suficiente pentru a produce anestezie totală în câteva 
minute. Pacientul se trezește în 10-15 minute, ametit, dar 
cu puţină greață și senzaţie de vărsături. Este foarte 
periculos şi cauzează paralizie cardiacă fatală în 
aproximativ unul din 3000 de cazuri... 


Închid enciclopedia, o așez la loc pe raft şi îmi pun câteva 
întrebări. De ce ar avea Bobby Moran cloroform pe haine? La ce 
i-ar folosi lui un solvent industrial sau un anestezic? Îmi 
amintesc că, parcă, uneori, cloroformul mai este folosit și ca 
medicament împotriva tusei sau a mâncărimilor, dar cantităţile 
nu sunt suficiente pentru a emana acel miros unic. 

Bobby spunea că lucrează ca furnizor. Poate transportă 
solvenţi industriali. II voi întreba la următoarea ședință dacă 
maiorul Tom stabilește contactul cu solul până atunci. 

Aud lovituri venind de la subsol. D.J. și ajutorul său încă 
lucrează la boiler. Se pare că toată instalaţia noastră a fost 
montată de un maniac cu un fetiș pentru ţevi îndoite. Interiorul 
pereţilor arată ca o sculptură modernă. Numai Dumnezeu știe 
cât va costa reparația. 

Sunt în bucătărie și stau lângă Charlie la masa pentru micul 
dejun cu o cafea în față. Işi pune cartea de la bibliotecă pe o 
cutie cu cereale. Ziarul meu de dimineaţă se sprijină de sucul de 
portocale. 

Charlie se joacă: imită tot ceea ce fac eu. Când mușc din 
pâinea prăjită, ea face la fel. Când sorb din cafea, ea soarbe din 
ceai. Până și capul și-l înclină la fel ca mine atunci când încerc 
să citesc pagina care se îndoise înăuntrul ziarului. 


— Ai terminat cu marmelada? mă întreabă ea, fluturându-și 
mâna prin faţa mea. 

— Da. Scuză-mă. 

— Erai dus cu zânele... 

— Îţi transmit salutări. 

Julianne apare din spălătorie, îndepărtându-și de pe frunte o 
șuviță rebelă. Uscătorul cu tambur hodorogește în spate. 
Obișnuiam să luăm micul dejun împreună, bând cafea și 
schimbând pagini din ziarul de dimineaţă. Acum, nu mai are 
suficient timp pentru toate astea. 

Pornește mașina de spălat vase și îmi pune pastila în faţă. 

— Ce s-a întâmplat la spital? 

— Unul dintre pacienţii mei a avut o cădere. E bine acum. 

Mă privește încruntată. 

— Era vorba că vei prelua mai puţine apeluri de urgenţă. 

— Știu. Doar de data asta. 

Mușcă dintr-o bucată de pâine prăjită și începe să-i 
pregătească lui Charlie pachetul pentru prânz. li simt parfumul 
și observ că poartă blugi noi și cea mai bună jachetă pe care o 
are. 

— Unde mergi? 

— La seminarul meu „Să înţelegem Islamul”. Ai promis că vei 
fi acasă pe la patru, pentru Charlie. 

— Nu pot. Am o programare. 

Pare să se enerveze. 

— Cineva trebuie să fie aici. 

— Aș putea ajunge pe la cinci. 

— OK. Am să caut o bonă. 


ÎI sun pe Ruiz de la birou. În fundal, se aude echipamentul de 
dragare și sunetul apei curgătoare. În momentul în care mă 
prezint, aud, de asemenea, un clinchet electronic. Mă întreb 
dacă înregistrează convorbirea. 

— Voiam să te întreb ceva în legătură cu Catherine McBride. 

— Da? 

— Câte răni prin înjunghiere erau? 

— Douăzeci și unu. 

— A găsit cumva patologul urme de cloroform? 

— Ai citit raportul. 

— Nu era nicio menţiune legată de asta. 


— De ce vrei să știi? 

— Probabil că nu e important. 

Oftează. 

— Uite. Hai să facem o înţelegere. Încetează să mă mai suni 
ca să-mi pui întrebări tâmpite și o să te scap de amenda aceea 
de parcare neplătită pe care ai primit-o. 

Inainte de a apuca să-mi cer scuze pentru că l-am deranjat, 
aud că cineva îi strigă numele. Mormăie un „Pentru nimic” și 
închide. Omul are aptitudinile de comunicare ale unui 
antreprenor de pompe funebre. 


Fenwick stă în sala mea de așteptare, uitându-se la Rolexul lui 
din aur. Urmează să luăm prânzul în Mayfair, la restaurantul lui 
preferat. Este unul dintre locurile acelea care apar în 
suplimentele de duminică, pentru că maestrul bucătar este 
temperamental, atrăgător și se întâlnește cu un fotomodel. Este, 
de asemenea, un loc preferat al celebrităților, potrivit lui 
Fenwick, dar se pare că acestea nu-și fac niciodată apariţia în 
prezența mea. L-am văzut o dată pe Peter O'Toole. Fenwick îi 
zicea Peter și suna foarte fals. 

Azi, Fenwick încearcă din răsputeri să fie amabil. Pe drumul 
către restaurant, mă întreabă de Julianne și de Charlie. Apoi 
parcurge întregul meniu cu voce tare, comentând fiecare fel de 
mâncare, ca și cum n-aș ști să citesc. Când cer apă minerală în 
loc de vin, pare dezamăgit. 

— Am jurat că renunţ la alcool la prânz, îi explic eu. 

— Cât de antisocial! 

— Unii dintre noi lucrează după-amiaza. 

Chelnerul își face apariţia și Fenwick îi dă instrucţiuni precise 
despre cum vrea să-i fie pregătită masa, mergând până la a 
sugera temperatura cuptorului și că friptura ar trebui cumva 
frăgezită înainte. Dacă ospătarul este raţional, se va asigura că 
niciuna dintre aceste instrucţiuni nu va ajunge la bucătărie. 

— Nu ţi-a spus nimeni niciodată să nu-l superi pe cel care-ţi 
gătește mâncarea? întreb eu. 

Fenwick mă privește mirat. 

— La-o baltă, zic eu. Evident, nu prea ţi-ai bătut capul la 
facultate. 

— Am dat admitere, bătrâne. 

— Tipic! 


Nu știu niciodată care e scopul acestor mese. De obicei, 
încearcă să mă convingă să investesc într-o afacere cu 
proprietăţi sau într-o companie nouă de biotehnologie. Nu are 
deloc noţiunea banului sau, și mai important, habar nu are cât 
de puţin câștigă oamenii și cât de mari sunt ratele pe care 
aceștia le au. 

Deși probabil că e ultima persoană căreia i-aș cere sfatul, 
Fenwick e aici, iar conversaţia a ajuns într-un punct mort. 

— Am o întrebare ipotetică pentru tine, spun eu, împăturindu- 
mi și despăturindu-mi șerveţelul. Dacă ai avea un pacient pe 
care îl suspectezi că ar fi comis o infracţiune, ce ai face? 

Fenwick pare alarmat. Se uită peste umăr, îngrijorat că ar fi 
putut auzi cineva ce am spus. 

— Ai vreo dovadă? șoptește el. 

— Nu chiar... E vorba mai mult de instinct. 

— Cât de gravă ar fi infracţiunea? 

— Nu știu. Poate cea mai gravă. 

Fenwick se lasă pe spate și își acoperă gura cu o mână. Nu ar 
putea fi mai bătător la ochi. 

— Ar trebui să mergi la poliţie, bătrâne. 

— Dar cum rămâne cu confidenţialitatea medic-pacient? Dacă 
pacienţii nu au încredere în mine, nu îi pot ajuta. Stă la baza a 
tot ceea ce fac eu. 

— Nu se pune în practică. Amintește-ţi precedentul Tarasoff. 

Tarasoff fusese o studentă ucisă de fostul ei iubit în California, 
în anii 1960. În timpul unei ședințe de terapie, iubitul ei îi 
mărturisise unui psiholog că plănuia să o ucidă. Părinţii fetei 
ucise îl dăduseră în judecată pe psiholog pentru neglijenţă în 
serviciu și câștigaseră procesul. 

Fenwick vorbește în continuare, mișcându-și agitat nasul. 

— Ai datoria de a divulga informaţii confidenţiale dacă un 
pacient îți comunică o intenţie plauzibilă de a face rău unei terţe 
persoane. 

— Exact. Dar dacă nu a făcut nicio ameninţare la adresa unei 
anumite persoane? 

— Nu cred că asta mai are importanţă. 

— Ba da, are. Avem datoria de a le proteja pe posibilele 
victime de a fi rănite, dar numai dacă pacientul a comunicat o 
ameninţare de violenţă și a identificat în mod clar pe cineva. 

— Despici firul în patru. 


— Banu. 

— Deci lăsăm un criminal să umble pe străzi. 

— Nu știu dacă e criminal. 

— Nu ar trebui să lași poliţia să decidă asta? 

Poate că Fenwick are dreptate, dar dacă trag concluzii pripite? 
Confidenţialitatea este o parte integrantă a psihologiei clinice. 
Dacă dezvălui detalii ale  ședinţelor cu Bobby fără 
consimțământul lui, încalc o mulțime de reguli. Aș putea sfârși 
prin a fi tras la răspundere de către asociaţie sau să mă trezesc 
implicat într-un proces. 

Cât de convins sunt că Bobby e periculos? A atacat-o pe 
femeia din taxi. În rest, am fost martor la poveștile lui despre 
mori de vânt și o fată care-i apare în vis. 

Fenwick își golește paharul cu vin și își comandă altul. Lui 
chiar îi face plăcere această situaţie. Am impresia că oamenii nu 
îi cer sfatul în mod regulat. 

Mâncarea ne e servită, iar conversaţia revine pe un teritoriu 
familiar. Fenwick îmi povestește despre ultimele sale investiţii și 
planuri de vacanţă. Simt că se îndreaptă către ceva, dar că nu 
găsește o breșă care să-i permită să abordeze subiectul. In cele 
din urmă, după cafea, își ia inima în dinţi: 

— Aș vrea să te rog ceva, Joe. De obicei nu sunt genul de 
bărbat care cere favoruri, dar de data asta am să-ţi cer una. 

Mintea mea începe automat să se gândească la un refuz. Nu 
îmi pot închipui nici măcar un singur motiv pentru care Fenwick 
ar putea avea nevoie de ajutorul meu. 

Copleșit de greutatea cererii, începe aceeași propoziţie de 
câteva ori. În cele din urmă, îmi spune că el și Geraldine, 
prietena lui de mai multă vreme, s-au logodit. 

— Bravo vouă! Felicitări! 

Își ridică mâna ca să mă întrerupă. 

— Da, păi... ne căsătorim în iunie în West Sussex. Tatăl ei are 
o proprietate acolo. Voiam să te rog... ei bine... ce voiam să 
spun... mă rog... Aș fi onorat dacă ai accepta să fii cavalerul 
meu de onoare. 

Pentru o clipă, mă tem să nu izbucnesc în râs. Abia îl 
cunoșteam pe Fenwick. Lucrăm în birouri vecine de doi ani, dar 
în afară de aceste mese ocazionale nu am socializat niciodată și 
nu am mers împreună la o partidă de golf sau la un meci de 
tenis. Îmi amintesc vag că am întâlnit-o o dată pe Geraldine la o 


petrecere de Crăciun organizată la birou. Până atunci, aveam 
suspiciuni cum că Fenwick ar putea fi un burlac dandy de modă 
veche. 

— Cu siguranţă, trebuie să fie altcineva... 

— Da, desigur. Doar mă gândeam... Ei bine, mă gândeam... 

Fenwick clipește repede, cu o expresie de om necăjit. 

Apoi, am înţeles. Cu tot numele, evoluţia socială, mândria și 
aroganţa, Fenwick nu are prieteni. Altfel de ce m-ar fi ales pe 
mine să-i fiu cavaler de onoare? 

— Desigur, îi spun. Câtă vreme ești sigur... 

Fenwick este atât de bucuros încât cred că mă va îmbrăţișa. 
Se ridică deasupra mesei și îmi apucă mâna, scuturând-o agitat. 
Zâmbetul lui e atât de demn de milă, încât îmi vine să-l iau 
acasă așa cum aș lua un câine rătăcit. 

Pe drumul de întoarcere către birou, sugerează tot felul de 
lucruri pe care am putea să le facem împreună, inclusiv 
organizarea unei petreceri a burlacilor. 

— Am putea folosi niște vouchere de la prelegerile tale, spune 
el timid. 

Îmi amintesc brusc de o lecţie pe care am învăţat-o în prima 
mea zi la școală, când aveam opt ani. Primul copil care se va 
prezenta singur va fi cel care va avea cei mai puţini prieteni. 
Fenwick e băiatul acela. 


CAPITOLUL XVIII 

Elisa deschide ușa, îmbrăcată într-un halat de mătase. Lumina 
strălucește în spatele ei, subliniindu-i forma corpului dincolo de 
material. Încerc să mă concentrez asupra feţei ei, dar ochii mă 
trădează. 

— De ce ai întârziat atât? Credeam că vii acum câteva ore. 

— Traficul. 

Mă măsoară din ochi în pragul ușii, ca și cum nu ar fi sigură 
dacă să mă lase înăuntru. Apoi se întoarce, iar eu o urmez pe 
hol, privindu-i unduirea șoldurilor pe sub halat. 

Elisa locuiește în clădirea unei foste imprimerii din Ladbroke 
Grove, nu departe de canalul Grand Union. Grinzi nevopsite de 
cherestea se încrucișează alcătuind un fel de versiune bonsai a 
unui castel Tudor. 

Locul e plin de covoare vechi și mobilă stil care i-a fost trimisă 
din Yorkshire după ce a murit mama ei. Mândria și bucuria ei 
este un fotoliu al iubirii elisabetan, cu braţe și picioare sculptate 
minuţios. O mulţime de păpuși chinezești, cu feţe pictate 
delicat, stau cochete pe scaun, ca și cum ar aștepta să le invite 
cineva la dans. 

Îmi toarnă ceva de băut și se așază pe canapea, făcându-mi 
semn să iau loc lângă ea. Mă vede că șovăi și se schimbă la 
faţă. 

— Credeam că s-a întâmplat ceva. De obicei, primesc un 
pupic pe obraz. 

— Îmi pare rău. 

Ea râde și își încrucișează picioarele. 

Simt că ceva în mine se rupe în bucăţi. 

— Hristoase, pari tensionat! Ai nevoie de un masaj. 

Mă pune să mă întind și se urcă pe spatele meu, masându-mi 
cu degetele mușchii încordaţi dintre umeri. Picioarele îi sunt 
încolăcite în jurul meu și îi simt atingerea moale a părului 
pubian pe ceafa. 

— Nu trebuia să vin. 

— De ce ai venit? 

— Voiam să-mi cer scuze. A fost vina mea. Am început ceva 
ce nu trebuia să încep. 

— Bine. 

— Nu te superi? 

— Erai bun la pat. 


— Nu vreau să vezi lucrurile așa. 

— Ce a fost, atunci? 

Reflectez o secundă la asta. 

— Am avut o întâlnire scurtă. 

Ea râde. 

— Nu a fost chiar atât de romantic. 

Mi se face rușine. 

— Deci, ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Nu cred că a fost corect faţă de tine. 

— Sau faţă de soţia ta? 

— Da. 

— Nu mi-ai spus niciodată de ce erai atât de supărat în 
noaptea aceea. 

Tresar. 

— Mă gândeam la viaţă și la alte lucruri. 

— Viaţă? 

— Și moarte. 

— Isuse, nu încă unul. 

— Ce vrei să spui? 

— Un bărbat căsătorit care face patruzeci de ani și dintr-odată 
începe să se întrebe ce înseamnă totul. Obișnuiam să am parte 
de ei tot timpul. Vorbăreţii! Ar fi trebuit să-i taxez dublu. Aș fi o 
femeie bogată. 

— Nu e nimic de genul ăsta. 

— Ei bine, atunci ce e? 

— Dacă ţi-aș spune că am o boală incurabilă? 

Încetează să-mi mai maseze gâtul și îmi întoarce faţa către 
ea. 

— Asta spui? 

Brusc, mă răzgândesc. 

— Nu, mă prostesc doar. 

Elisa se înfurie. Crede că o manipulez. 

— Ştii care e problema ta? 

— Care? 

— Toată viaţa ta ai fost o specie care are nevoie de protecţie. 
Cineva a avut mereu grijă de tine. Mai întâi a fost mama ta, apoi 
cei de la internat, apoi cei de la universitate, iar apoi te-ai 
căsătorit. 

— Şi ideea ta e? 

— Ţi-a fost prea ușor. Nimic rău nu ţi s-a întâmplat. Lucrurile 


rele li se întâmplă altor oameni și tu iei bucăţile, dar tu nu ai fost 
niciodată ca noi, ceilalţi. Îţi amintești când ne-am întâlnit a doua 
oară? 

Încerc să îmi amintesc. Cred că a fost la închisoarea Holloway. 
Elisa avea douăzeci și trei de ani și fusese selectată să lucreze 
pentru o agenţie de escorte bine cotată. Intr-o noapte, fusese 
ademenită la un hotel în Knightsbridge. Nu își cunoștea clientul. 
Imediat ce intrase în cameră, simţise că e în neregulă ceva. În 
mod normal, clienţii ei erau de vârstă mijlocie. Acesta era un 
adolescent. Pe măsuţa de cafea se aflau o mulţime de sticle de 
bere goale. 

Înainte ca ea să reacționeze, ușa de la baie se deschise și 
intrară șase persoane. Unul dintre ei avea petrecerea de 
majorat. 

— Nu mi-o trag cu voi toţi. 

Ei râdeau. _ 

După primul viol, încetase să mai riposteze. In loc de asta, se 
concentrase să ajungă la haină, care era întinsă sub ea, pe pat. 
Degetele ei apucară un cuţit mic din buzunar. Băieţii au violat-o 
câte doi, simultan. Ceilalţi își așteptau rândul, uitându-se la 
meciul zilei, dintre Manchester United și Chelsea. 

Elisa se chinuia să respire. Din nas îi curgeau muci, 
amestecându-se cu lacrimi. În sfârșit, ajunse la haină și, în 
buzunar, mâinile i se închiseră în jurul unui cuțit. 

„Ryan Giggs ia mingea de la jumătatea drumului și aleargă în 
stânga...” Nişte mâini apucară din spate părul tuns scurt al 
Elisei. „Steve Clark încearcă să-l facă pe Giggs să meargă mai 
departe, dar acesta înaintează și se retrage...” Catarama unei 
curele intră în pieptul ei, iar fruntea ei se rezemă de un 
stomac... „Mark Hughes aleargă până la cel mai apropiat post, 
atrăgându-i pe cei doi apărători centrali. Giggs plutește în cruce. 
Cantona lovește mingea prinsă din zbor pentru prima dată. 
Poarta se umflă. ” La fel și obrajii Elisei. 

Eliberându-și gura, șopti: „S-a terminat”. 

Băgă cuțitul în fesele băiatului din faţa ei. Ţipătul lui umplu 
încăperea. Apoi se roti și îl înjunghie pe băiatul din spatele ei în 
coapsă. 

În timp ce acesta căzu pe spate, ea se rostogoli, apucă gâtul 
unei sticle de bere și o sparse de colţul mesei de la marginea 
patului. Cu cuțitul într-o mână și cu sticla ciobită în cealaltă, îi 


înfruntă lângă pat. 

Lama avea doar cincizeci de milimetri, așadar, niciuna dintre 
răni nu fusese adâncă. 

Elisa sunase la poliție din foaierul hotelului. Apoi făcuse 
demersuri pentru a depune o plângere. Fiecare dintre băieţi avu 
câte un avocat la interogatoriu. Versiunile lor erau identice. 

Poliţia o acuză pe Elisa de înjunghieri premeditate, în timp ce 
grupului i se ţinu o prelegere de către șeful secţiei. Șase tineri 
cu bani, privilegii și cu un start promiţător în viaţă o violaseră 
fără a fi pedepsiţi. 

În timpul reţinerii ei la închisoarea Holloway, întrebase de 
mine. Stătea pe un scaun din plastic, cu capul înclinat într-o 
parte și cu părul căzut peste un ochi. Dinţii ciobiți îi fuseseră 
reparați. 

— Crezi că putem hotărî cursul pe care îl vor lua vieţile 
noastre? mă întrebă. 

— Până la un punct. 

— Şi când se termină punctul acela? 

— Atunci când ceva asupra căruia nu avem control are loc: un 
șofer beat nu oprește la „stop”, bilele de la loto cad în ordinea 
potrivită, niște celule atipice se înmulţesc în organismul nostru... 

— Deci avem un cuvânt de spus doar în ceea ce privește 
lucrurile mici? 

— Dacă suntem norocoși. Vezi cazul dramaturgului grec 
Eschil. El a murit atunci când un vultur i-a confundat capul chel 
cu o stâncă și a dat drumul unei țestoase. Nu cred că el se 
aștepta la așa ceva. 

Râse. O lună mai târziu, pledă vinovată și fu trimisă în 
pușcărie pentru doi ani. Lucra la spălătoria închisorii. De câte ori 
devenea furioasă sau înverșunată în legătură cu ceea ce i se 
întâmplase, deschidea ușa unui uscător, își introducea capul 
acolo și striga în cuva argintie și caldă, lăsând sunetul să 
explodeze în capul ei. 

Asta vrea Elisa să-mi amintesc? Predica mea despre motivele 
pentru care ni se întâmplă tot felul de rahaturi? Se ridică de pe 
canapea și merge prin cameră, căutându-și ţigările. 

— Deci ai venit până aici ca să-mi spui că n-o să mai facem 
sex. 

— Da. 

— Voiai să-mi spui înainte sau după ce ne băgăm în pat? 


— Vorbesc serios. 

— Ştiu. Scuză-mă. 

Lasă ţigara să-i atârne pe buze, în timp ce își încheie cordonul 
halatului. Pentru o secundă, zăresc un sfârc mic, încordat. Nu 
îmi dau seama dacă e furioasă sau dezamăgită. Poate nici nu-i 
păsa. 

— Îmi vei citi propunerea pentru Biroul de Imigrări când o voi 
termina? mă întrebă. 

— Desigur. 

— Şi dacă am nevoie de tine pentru un discurs? 

— Voi fi acolo. _ 

Mă sărută pe obraz la plecare. Nu vreau să plec. Imi place 
casa asta cu covoare uzate, păpușile de porțelan, șemineul 
îngust, patul cu postere... Și totuși, se pare că dispar... 


Casa mea este întunecată, cu excepţia unei lumini de la 
parter, care se zărește printre perdelele sufrageriei. lnăuntru, 
aerul e cald. Focul arde în camera din faţă. Pot simţi mirosul 
cărbunilor fumegânzi. 

Ultimul  tăciune strălucește în vatră. Când ajung la 
întrerupător, mâna stângă îmi tremură. Văd umbra unui cap șia 
unor umeri pe fotoliul de lângă geam. Braţele sunt așezate 
peste cele ale scaunului. Pantofii negri se sprijină pe podeaua de 
lemn lustruit. 

— Trebuie să vorbim. 

Ruiz nu se obosește să se ridice. 

— Cum ai intrat aici? 

— Soţia ta spunea că pot aștepta. 

— Ce pot face pentru tine? 

— Ai putea să încetezi să mă mai calci pe nervi. 

Se apleacă în faţă, în lumină. E palid și vocea îi e obosită. 

— L-am întrebat pe patolog despre cloroform. Nu au căutat 
prima dată. Când cineva este înjunghiat de atâtea ori, nu te mai 
obosești căutând altceva, spune el, întorcându-se să se uite la 
șemineu. De unde știai? 

— Nu-ţi pot spune. 

— Nu acesta e răspunsul pe care vreau să-l aud. 

— A fost... o bănuială. 

— Presupun că îmi zici și de unde a apărut? 

— Nu pot face asta. 


Se înfurie. Trăsăturile i se aspriră. 

— Sunt un detectiv de modă veche, profesore O'Loughlin. Am 
absolvit un liceu oarecare și am început imediat munca. Nu am 
mers la universitate și nu citesc multe cărți. Uită-te la 
calculatoare. Nu știu multe despre ele, dar apreciez cât de 
folositoare pot fi. La fel e și cu psihologii, spuse el, vocea 
devenindu-i mai gravă. De câte ori sunt implicat într-o anchetă, 
oamenii îmi spun mereu că nu pot face anumite lucruri. Îmi spun 
că nu pot cheltui prea mulţi bani, că nu pot urmări anumite 
telefoane sau percheziţiona anumite case. Sunt mii de lucruri pe 
care nu le pot face și toate mă calcă pe nervi. Te-am avertizat 
deja de două ori. Mi-ai ascuns informaţii care erau relevante 
pentru ancheta crimei și am să fac ca totul să se năruie în jurul 
tău, zice el și arată cu mâna spre camera, casa, viața mea. 

Nu mă pot gândi la un răspuns simpatic care să-l îmbuneze. 
Ce-aș putea să-i spun? Am un pacient pe nume Bobby Moran 
care e posibil, sau nu e posibil, să fie schizofrenic. A lovit o 
femeie, lăsând-o inconștientă, pentru că semăna cu mama lui, 
pe care o vrea moartă. Face liste. Ascultă mori de vânt. Hainele 
îi miros a cloroform. Are asupra lui o bucată de hârtie pe care 
numărul „21 ” apare scris de sute de ori. Același număr cu cel al 
rănilor pe care Catherine McBride și le-a autoprovocat... 

Ce-ar fi să-i spun toate astea? Probabil că ar râde de mine. Nu 
există nimic concret care să-l lege pe Bobby de Catherine. Aș fi 
responsabil pentru o grămadă de polițiști care ar bate la ușa lui 
Bobby, căutând prin trecutul lui, speriindu-i logodnica și pe fiul 
acesteia. 

Bobby ar ști că eu i-am trimis. Nu va mai avea încredere în 
mine. Bănuielile lui vor fi fondate. Căuta ajutor, iar eu l-am 
trădat. 

Știu că e periculos. Știu că fanteziile lui îl duc într-un punct 
teribil. Dar dacă nu va mai veni la mine, s-ar putea să nu-l pot 
opri niciodată. 

Inverșunarea și ranchiuna atârnă în aer ca mirosul de 
cărbune. Ruiz își îmbracă haina și se îndreaptă către ușă. Îmi 
tremură braţul stâng. E acum sau niciodată. lau o decizie. 

— Când aţi verificat apartamentul lui Catherine... Avea o 
rochie roșie? 

Ruiz se întoarce brusc și face un pas spre mine. 

— De unde știi asta? 


— Lipsește cumva rochia? 

— Da. 

— Crezi că e posibil să o fi purtat când a dispărut? 

— Posibil. 

Încremenește în cadrul ușii deschise. Ochii îi sunt roșii, dar 
privirea fixă. Degetele i se deschid și i se închid în pumni. Ar fi 
vrut să mă sfâșie. 

— Vino mâine după-amiază la mine la birou, îi spun. Am acolo 
un dosar. Nu îl poţi lua. Nici măcar nu știu dacă va ajuta, dar 
trebuie să i-l arăt cuiva. 


CAPITOLUL XIX 

Dosarul albastru se află pe birou, în faţa mea. Are o panglică 
ce se răsucește în jurul unei spirale circulare, pentru a-l ţine 
închis. Îl deschid și-l închid întruna. 

Meena se uită nervoasă în spate, în timp ce intră în biroul 
meu, înainte de a șopti: 

— În camera de așteptare se află un om înspăimântător. 
Întreabă de tine. 

— E în regulă, Meena. E detectiv. 

Face ochii mari de uimire. 

— A! Nu a spus. Doar a... 

— Mormăit. 

— Da. 

— ÎI poţi conduce înăuntru, spun eu, făcându-i semn să se 
apropie. În aproximativ cinci minute, vreau să-mi reamintești de 
o întâlnire importantă pe care o am în afara biroului. 

— Ce întâlnire? 

— Doar o întâlnire importantă. 

Se încruntă la mine și încuviințează. 

Cu o față posomorâtă, Ruiz îmi ignoră mâna întinsă și o lăsă 
atârnând în aer, ca și cum aș fi direcționat traficul. Se așază și 
se lasă pe spate în scaun, cu picioarele rășchirate și cu pardesiul 
descheiat la nasturi. 

— Deci aici lucrezi, profesore. Foarte frumos, zice el, uitându- 
se fugitiv prin încăpere, dar observând toate detaliile. Cât costă 
să închiriezi un birou ca acesta? 

— Nu știu. Sunt doar unul dintre asociaţi. 

Ruiz își scarpină bărbia și apoi se scotocește în buzunar după 
o lamă de gumă. O desface încet. 

— Ce face mai exact un psiholog? 

— Îi ajutăm pe oamenii care sunt afectaţi de evenimentele din 
viaţa lor. Oameni cu tulburări de personalitate, probleme 
sexuale sau fobii. 

— Ştii ce cred eu? Un bărbat e atacat și zace sângerând pe 
stradă. Doi psihologi trec pe acolo și unul îi zice celuilalt: „Haide 
să-l găsim pe cel care a făcut asta. Are nevoie de ajutor”. 

Zâmbetul nu-i ajunge și în privire. 

— Ajut mai multe victime decât făptași. 

Ruiz ridică din umeri și aruncă ambalajul gumei în coșul de 
gunoi. 


— Începe să vorbești. De unde știai de rochia roşie? 

Arunc o privire către dosar și desfac panglica. 

— În câteva minute începând de acum, voi primi un telefon. 
Va trebui să părăsesc biroul, dar ești bine-venit să rămâi. Cred 
că îţi vei da seama că scaunul meu este mult mai confortabil 
decât al tău, spun eu, deschizând dosarul lui Bobby. Când 
termini, mă găsești peste drum, la un pahar. Nu pot vorbi 
despre un pacient sau despre un caz anume, îi zic, apăsând pe 
dosarul lui Bobby, ca să mă fac mai bine înţeles. Pot vorbi doar 
în termeni generali despre tulburările de personalitate și despre 
cum funcţionează psihozele și psihopaţii. Va fi mult mai ușor 
dacă vei ţine minte asta. 

Ruiz își împreunează palmele ca pentru rugăciune și își apăsă 
degetele arătătoare pe buze. 

— Nu îmi place să joc jocuri. 

— Acesta nu este un joc. Facem în felul meu sau nu te pot 
ajuta. 

Sună telefonul. Meena își începe discursul, dar nu-l termină. 
Eram deja pe drum. 

Soarele strălucește și cerul e albastru. Pare a fi mai degrabă 
luna mai decât jumătatea lui decembrie. În Londra, se întâmplă 
uneori asta. Orașul mai oferă câte o zi glorioasă, ca să le 
reamintească oamenilor că nu e un loc chiar atât de rău. 

De aceea se spune despre englezi că sunt printre cei mai 
optimiști oameni din lume. Avem parte de o săptămână uscată 
magnifică, și amintirea ei ne dă putere pentru o întreagă vară. 
Se întâmplă mereu. Când vine primăvara, cumpărăm pantaloni 
scurți, tricouri, costume de baie și saronguri, în așteptarea 
victorioasă a unui anotimp care nu vine niciodată. 

Ruiz mă găsește stând la bar cu o sticlă de apă minerală. 

— E rândul tău, zise el. Eu vreau o halbă de bere. 

E ora prânzului și localul e aglomerat. Ruiz se uită la patru 
oameni care stau în colţ, lângă geamul din faţă. Par băieţi de 
birou, dar poartă costume bine croite și cravate de mătase. 

Ruiz își flutură legitimaţia de poliţie. 

— Imi pare rău să vă deranjez, domnilor, dar am nevoie de 
această masă pentru o misiune de supraveghere a băncii de 
vizavi. 

Face un semn către geam și cei patru se întorc să privească. 

— Incercaţi să nu faceţi totul atât de evident! 


Bărbaţii se întorc rapid. 

_ — Avem motive să credem că banca este ținta unui jaf armat. 
Il vedeţi pe bărbatul de acolo, care poartă vesta portocalie? 

— Măturătorul de străzi? întreabă unul dintre ei. 

— Da. Ei bine, el e unul dintre cei mai buni oameni ai mei. La 
fel e și vânzătoarea din magazinul de lenjerie care se află lângă 
bancă. Am nevoie de masa asta. 

— Desigur. 

— Absolut. 

— Putem să vă mai ajutăm cu ceva? 

— Ei bine, în mod normal nu fac asta. Nu folosesc civili sub 
acoperire, dar am nevoie de forță de muncă. Aţi putea să vă 
împrăștiați și să luaţi fiecare câte un colț. Incercaţi să vă 
amestecați printre ceilalți. Uitaţi-vă după un grup de bărbaţi 
care merg într-o mașină. 

— Cum vă contactăm? 

— Îi spuneţi măturătorului. 

— Există vreun fel de parolă? întreabă unul dintre ei. 

Ruiz își dă ochii peste cap. 

— E o operaţiune a poliţiei, nu un film cu Bond. 

După ce bărbaţii pleacă, își ia scaunul de lângă geam și își 
așază paharul pe un suport. Stau lângă el și îmi las paharul 
neatins. 

— Ţi-ar fi dat masa oricum, îi zic eu, fiindu-mi imposibil să mă 
hotărăsc dacă îi plac glumele sau urăște oamenii. 

— A ucis-o acest Bobby Moran pe Catherine McBride? mă 
întreabă el, ștergându-se la gură cu palma. 

Întrebarea are subtilitatea unei cărămizi care-și nimerește 
ţinta. 

— Nu pot vorbi despre pacienţi. 

— A admis că ar fi ucis-o? 

— Nu pot vorbi despre ce mi-ar fi spus sau nu mi-ar fi spus. 

Ochii lui Ruiz dispar într-un labirint îngust de riduri și trupul i 
se încordează. Dintr-odată, expiră și îmi aruncă ceea ce cred că 
este un zâmbet. Se află în pană de idei. 

— Vorbește-mi despre bărbatul care a ucis-o pe Catherine 
McBride. 

Se pare că înţelesese mesajul. Scoțându-mi-l pe Bobby din 
cap, încerc să reflectez la criminalul lui Catherine, bazându-mă 
pe ceea ce știu în legătură cu crima. Am avut o săptămână cu 


nopţi nedormite în care nu m-am gândit la aproape nimic 
altceva. 

— Ai de-a face cu un psihopat sexual, încep eu, incapabil de 
a-mi recunoaște vocea. Uciderea lui Catherine a fost o 
manifestare a unor probleme de libido. 

— Dar nu există semne ale unui abuz sexual. 

— Nu poţi gândi asta în termenii unui viol normal sau ai unei 
crime sexuale. Este de departe un exemplu extrem de deviere 
sexuală. Acest om este măcinat de dorinţa de a domina și de a 
provoca durere. Are fantezii legate de prindere, imobilizare, 
dominare, torturare și ucidere. Cel puţin câteva dintre aceste 
fantezii ilustrează îndeaproape exact ceea ce s-a întâmplat. 
Gândește-te la ceea ce i-a făcut. A luat-o de pe stradă ori a 
forţat-o să meargă cu el. Nu căuta o partidă de sex rapidă și 
violentă pe o alee întunecată, iar apoi să o reducă la tăcere, 
pentru a nu putea să-l identifice. In loc de asta, își propusese să 
o termine prin distrugerea sistematică a voinţei, până când ea 
avea să devină o jucărie plângăcioasă și speriată. Nici măcar 
asta nu a fost de ajuns pentru el. A vrut să deţină controlul total, 
să subjuge pe cineva în totalitate, conform voinţei lui, astfel 
încât ea să se tortureze de una singură... Îl privesc pe Ruiz și mă 
aștept să-l pierd. Aproape că a reușit, dar, la sfârșit, Catherine 
nu a fost distrusă pe deplin. Încă mai exista în ea o scânteie de 
sfidare. Era asistentă. Chiar și numai cu o lamă scurtă știa unde 
să taie dacă voia să moară rapid. Când nu a mai putut suporta, 
și-a tăiat carotida. Asta i-a cauzat embolismul. A murit în câteva 
minute. 

— De unde știi asta? 

— Din cei trei ani de la Medicină. 

Ruiz se holbează la halba lui, ca și cum verifică să vadă dacă 
este așezată perfect. Clopotele unei biserici sună undeva în 
depărtare. 

— Omul pe care-l cauţi este singur, inadaptat social și imatur 
sexual. 

— Parcă ar fi un adolescent. 

— Nu. Nu este vorba de un adolescent. E mai în vârstă. Mulți 
tineri încep așa, dar acesta a ajuns să dea vina pe ceilalţi pentru 
singurătatea și frustrarea lui sexuală. Această amărăciune și 
această furie cresc cu fiecare respingere. Uneori, învinovăţțește 
pe cineva anume. Alteori, urăște un întreg grup de oameni. 


— Le urăște pe toate femeile. 

— E posibil, dar cred că mai degrabă urăște un anumit gen de 
femei. Vrea să le pedepsească. Are fantezii în legătură cu asta și 
îi face plăcere. 

— De ce a ales-o pe Catherine McBride? 

— Nu știu. Poate că semăna cu cea pe care voia s-o 
pedepsească. Se poate că s-a lăsat dus de val. Catherine era 
disponibilă, așa că și-a schimbat fantezia, pentru a introduce 
imaginea ei și a hainelor pe care le purta. 

— Rochia roșie. 

— Probabil. 

— E posibil s-o fi cunoscut? 

— Destul de posibil. 

— Motivul? 

— Răzbunare, control, satisfacție sexuală. 

— Să aleg eu? 

— Nu, sunt toate trei. 

Ruiz e ușor încordat. Îşi drege glasul și-și scoate carneţelul. 

— Deci, ce caut? 

— Pe cineva cu vârsta cuprinsă între treizeci și patruzeci de 
ani. Locuiește singur, într-un loc mai retras, dar înconjurat de 
oameni care vin și pleacă. O pensiune de familie sau un parc de 
rulote, probabil. S-ar putea să aibă soţie sau iubită. Are o 
inteligenţă peste medie. Este puternic din punct de vedere fizic, 
dar și mai puternic intelectual. Nu a fost mistuit de dorința 
sexuală sau de furie până la punctul de a-și pierde controlul. Işi 
poate controla emoţiile. Este conștient că încalcă legea. Nu vrea 
să fie prins. Este vorba despre cineva care a reușit să-și separe 
cu succes diferitele compartimente ale vieţii și să-l izoleze 
complet pe unul de celălalt. Prietenii lui, familia și colegii nu au 
idee despre ceea ce se întâmplă în mintea lui. Cred că are 
tendințe sado-masochiste. Nu e genul de lucru care apare de 
nicăieri. Cineva trebuie să-l fi învăţat, deși probabil că într-o 
versiune mult mai blândă. Mintea lui a ridicat-o la un nivel care 
depășește cu mult orice amuzament care nu implică durere. 
Siguranţa de sine este ceea ce mă uimește pe mine. Nu există 
semne de anxietate sau emoţii de începător... 

Mă opresc din vorbit. Gura mi s-a uscat. lau o înghiţitură de 
apă. Ruiz mă privește plictisit, stând drept și luând din când în 
când notițe. Vocea mea se ridică din nou deasupra zgomotului. 


— Nimeni nu devine un sadic peste noapte. Nu unul atât de 
abil. Organizaţii precum KGB-ul și-au petrecut ani pentru a-și 
forma anchetatorii ca să ajungă atât de buni. Gradul de control 
și de sofisticare este remarcabil. Aceste lucruri vin din 
experienţă. Nu cred că acesta a fost începutul. 

Ruiz se întoarce și se uită gânditor pe geam. Nu mă crede. 

— Asta e o tâmpenie, zice el. 

— De ce? 

— Nimic din toate astea nu sună a Bobby Moran. 

Are dreptate. Nu are nicio logică. Bobby este prea tânăr ca să 
fie un sadic atât de versat. Este prea dezordonat și instabil. Mă 
îndoiesc sincer că ar avea aptitudinile mentale și voința de a 
domina și controla pe deplin pe cineva precum Catherine. Fizic, 
da, dar nu și psihic. Apoi, din nou, Bobby m-a surprins mereu și 
am zgândărit doar la suprafaţa minţii sale. Mi-a ascuns detalii 
sau mi le-a aruncat ca pe o dâră de firimituri de pâine dintr-o 
călătorie de poveste. 

Basme? Așa îi sună toate astea lui Ruiz. Se ridică și se 
îndreaptă către bar. Oamenii se retrag în grabă din faţa lui. Are 
o aură care-i avertizează pe oameni să-i facă loc. 

Încep deja să regret. Ar fi trebuit să stau departe de toată 
treaba asta. Uneori, îmi doresc să-mi pot opri mintea, în loc să 
mă gândesc și să analizez întruna. Aș vrea să mă pot concentra 
doar pe o bucăţică din lumea asta, în loc să fiu atent la cum 
comunică oamenii și la hainele pe care le poartă, la ce-și pun în 
coșurile pentru cumpărături, la ce mașini conduc, la ce animale 
de companie își aleg, la ce reviste citesc sau la ce emisiuni TV 
se uită. Aș vrea să mă opresc din privit. _ 

Ruiz se întoarce cu o altă halbă și cu un pahar de whisky. Işi 
plimbă alcoolul prin gură, ca și cum ar vrea să scape de un gust 
rău. 

— Chiar crezi că tipul ăsta a făcut-o? 

— Nu știu. 

Apucă halba cu o mână și se lasă pe spate. 

— Vrei să-l verific? 

— Asta depinde de tine. 

Ruiz expiră cu o urmă de nemulțumire. Tot nu are încredere în 
mine. 

— Ştii de ce venise Catherine la Londra? îl întreb eu. 

— Potrivit colegei sale de apartament, avea un interviu de 


angajare. Nu am găsit nicio corespondenţă. Probabil că era la 
ea. 

— Dar înregistrări de pe telefon? 

— Nimic pe numărul de fix de acasă. Avea un telefon mobil, 
dar acela lipsește. 

Ruiz furnizează faptele fără comentarii sau exagerări. Trecutul 
lui Catherine se potrivește cu detaliile sărăcăcioase pe care mi 
le dăduse în timpul ședinţelor noastre. Părinţii ei sunt divorțaţi 
de când ea avea doisprezece ani. Intrase într-un anturaj prost și 
se drogase. La cincisprezece ani, își petrecuse șase săptămâni 
într-un spital psihiatric privat în West Sussex. Familia ei păstrase 
secret acest lucru, din motive evidente. Să devină asistentă 
părea a fi punctul de cotitură. Deși încă mai avea probleme, 
reușise să le facă faţă. 

— Ce s-a întâmplat după ce a plecat din Marsden? întreb eu. 

— S-a întors la Liverpool și s-a logodit cu un marinar 
comercial. Nu a mers. 

— El e suspect? 

— Nu. Se află în Bahrain. 

— Alţi suspecți? 

Ruiz zâmbește ironic. 

— Toţi voluntarii sunt bine-veniţi. 

Terminându-și băutura, se ridică în picioare. 

— Trebuie să plec. 

— Ce se va întâmpla? 

— Am să-mi pun oamenii să afle tot ce se poate despre acest 
Bobby Moran. Dacă îl pot asocia cu Catherine, îl voi ruga foarte 
politicos să mă ajute cu ancheta. 

— Și nu-mi vei menţiona numele? 

Mă privește dispreţuitor. 

— Nu-ţi face griji, profesore, interesele tale se numără printre 
preocupările mele. 


CAPITOLUL XX 

Mama are o faţă drăguță, cu un nas cârn și păr drept, pe care 
îl poartă dintotdeauna coafat în același fel, prins la spate cu 
agrafe de argint și ascuns după urechi. Din nefericire, am 
moștenit părul tatălui meu. Dacă ajunge să crească mai mult cu 
un centimetru, devine complet rebel și arăt de parcă aș fi fost 
electrocutat. 

Totul la mama denotă statutul ei de soţie de doctor, de la 
fustele plisate și bluzele uni, până la pantofii cu toc jos. Din 
obișnuinţă, își ia poșeta la ea chiar și atunci când scoate câinele 
la plimbare. 

Poate organiza o cină pentru douăsprezece persoane în tot 
atâta timp cât i-ar lua să fiarbă un ou. De asemenea, 
organizează petreceri câmpenești, sărbători școlare, mese 
bisericești, strângeri de fonduri în scopuri caritabile, turnee, 
târguri, plimbări, botezuri, nunţi și înmormântări. În ciuda 
acestor abilităţi, a reușit să treacă prin viaţă fără să folosească 
un carnet de cecuri, să facă o decizie de investiţii sau să-și 
exprime o opinie politică în public. Lasă problemele de genul 
acesta în grija tatălui meu. 

De câte ori mă gândesc la viaţa mamei mele, sunt îngrozit de 
risipa și de speranţe neîndeplinite. La optsprezece ani, câștigase 
o bursă de matematică la Universitatea Cardiff. La 25 de ani, a 
scris o teză care a făcut universităţile americane să-i bată la 
ușă. Dar ce a făcut ea? S-a căsătorit cu tatăl meu și s-a 
mulțumit cu o viaţă de cultivare a convențiilor și de acceptare a 
unor compromisuri nesfârșite. 

Îmi place să mi-o imaginez petrecând o zi de Sfântul Valentin 
și fugind cu un chelner grec sau scriind un roman de dragoste. 
Sau că într-o bună zi va lăsa deoparte prudenţa, autodisciplina 
și corectitudinea. Va dansa desculță pe câmpuri cu margarete și 
va călători spre Himalaya. Acestea sunt gânduri drăguţe. E, cu 
siguranţă, mai bine decât să mi-o imaginez îmbătrânind 
ascultând la televizor vorbăriile goale ale tatălui meu sau citind 
cu voce tare scrisorile pe care el le trimite la ziare. 

Asta face el acum. Scrie o scrisoare. Citește The Guardian 
numai atunci când stă cu noi, dar acea „cârpă roșie”, așa cum o 
numește el, îi dă suficient material pentru cel puţin o duzină de 
scrisori. 

Mama e în bucătărie cu Julianne, discutând despre meniul de 


mâine. La un moment dat, în cursul zilei de ieri, a fost stabilit un 
prânz de duminică menit să-i adune pe toţi membrii familiei. 
Două dintre surorile mele vin cu soţii lor și cu copiii lor cei 
cuminţi. Numai Rebecca va scăpa. E în Bosnia, lucrând pentru 
Naţiunile Unite. O fericesc. 

Treburile mele de sâmbăta dimineaţa implică acum mutarea 
unei tone de echipament sanitar din holul din faţă la subsol. 
Apoi trebuie să greblez frunzele, să ung leagănul și să mai iau 
două pungi de cărbune de la magazinul din apropiere. Julianne 
merge să facă niște cumpărături pentru masă, pe când Charlie 
și bunicii ei se duc să vadă instalaţiile de Crăciun pe Oxford 
Street. 

Coșmarul mamei mele e să cumpere un brad. O sarcină 
ingrată. Singurii brazi de Crăciun cu adevărat bine proporţionaţi 
sunt cei folosiți pentru reclame. Dacă încerci să găsești unul în 
realitate, n-ai parte decât de dezamăgire. Bradul tău se va 
înclina în dreapta sau în stânga. Va fi prea bogat la bază sau 
prea sărăcăcios la vârf. Va avea zone pleșuve sau crengile de pe 
cealaltă parte vor fi ciudat de asimetrice. Chiar dacă găsești, 
printr-un miracol, un brad perfect, nu va încăpea în mașină și, în 
același timp, îl vei strivi de acoperișul portbagajului și vei duce 
acasă crengile rupte sau îndoite. Il înghesui pe ușă, rupându-i 
acele și transpirând puternic, doar ca să aud întrebarea 
enervantă ce rezonează încă de la nenumăratele sărbători de 
Crăciun anterioare: „Acesta e cel mai bun pe care ai reușit să-l 
găsești?” 


Obrajii lui Charlie sunt roz de la frig și mâinile ei caută prin 
pungile de cadouri în care se află haine noi și o pereche de 
pantofi. 

— Am primit tocuri, tati. Tocuri! 

— Cât de înalte? 

— Doar atât, spune ea, ridicându-și degetul mare și pe cel 
arătător. 

— Credeam că ești un băieţoi, o tachinez eu. 

— Nu sunt roz, zice ea aspru. Și nu am primit rochii. 

Doctorul personal al lui Dumnezeu își toarnă un pahar cu 
whisky și se enervează că mama vorbește cu Julianne, în loc să-i 
aducă lui gheaţă. Charlie deschide cadourile entuziasmată. Apoi, 
se oprește brusc. 


— Bradul! E minunat! 

— Așa ar și trebui să fie. Mi-a luat trei ore să-l găsesc. 

Trebuie să mă abţin să-i spun întreaga poveste despre 
prietenul meu de la magazinul grecesc de pe Chalk Farm Road, 
care îmi zisese despre un tip care vinde brazi la jumătate de 
preţ faţă de oraș, direct dintr-un camion de trei tone. 

Întreaga afacere sunase cam dubios, dar măcar o dată nu mi- 
a păsat. Am vrut să găsesc un exemplar minunat și asta am 
făcut. O piramidă de perfecţiune cu parfum de conifere, cu un 
trunchi drept și crengi simetrice. 

De când m-am întors acasă, mă plimb înainte și înapoi prin 
living, admirând bradul. Julianne vrea să mă facă să mă simt 
bine, spunând: „Nu e un brad superb?” și așteptând răspuns. 

Doctorul personal al lui Dumnezeu îmi vorbește despre soluţia 
lui legată de descongestionare a traficului din zona centrală a 
Londrei. Aștept ca el să comenteze în legătură cu bradul. Nu 
vreau să-l provoc eu. Vorbește despre interzicerea tuturor 
camioanelor de marfă în West End, după anumite ore. Apoi 
începe să se plângă de cumpărătorii care merg prea încet și 
sugerează un sistem de benzi rapide și lente. 

— Am găsit un brad azi! îl întrerup eu, fără să mai am 
răbdare. 

Se oprește brusc și se uită peste umăr. Se ridică și îl 
analizează îndeaproape, mergând dintr-o parte în alta. Apoi, se 
dă înapoi ca să aprecieze simetria. 

Dregându-și vocea, întreabă: 

— E cel mai bun pe care ai reușit să-l găsești? 

— Nu! Erau o mulțime de brazi mult mai buni! Sute! Acesta 
era unul dintre cei mai urâţi! Cel mai nedorit! Mi-a fost milă de 
el. De aceea l-am adus acasă. Am adoptat un brad păduchios de 
Crăciun. 

Se uită mirat la mine. 

— Nu e chiar atât de rău. 

— Ești de necrezut! mormăi eu, fiindu-mi imposibil să rămân 
în cameră. 

De ce oare părinţii noștri obișnuiesc să ne facă să ne simţim 
copii chiar dacă încărunţim și avem o ipotecă sau rate care 
rivalizează cu datoriile Lumii a Treia? 

Mă retrag în bucătărie și îmi torn de băut. Tatăl meu e aici de 
doar zece ore și deja golesc sticla. Cel puţin mâine primesc 


întăriri. 


În coșmarurile copilăriei mele fugeam mereu, încercând să 
scap de un monstru sau de un câine turbat, sau poate de un om 
de Neanderthal fără dinţii din faţă și cu urechi ca o conopidă. Mă 
trezeam chiar înainte de a fi prins. Asta nu mă făcea să mă simt 
mai în siguranţă. Asta e problema cu coșmarurile. Nimic nu se 
rezolvă. Ne trezim în aer sau chiar înainte ca bomba să 
explodeze sau să apărem dezbrăcaţi într-un loc public. 

Stau pe întuneric de cinci ore. De câte ori mă gândesc la 
lucruri frumoase și încerc să adorm, mă trezesc panicat. E ca și 
cum ai urmări un film de groază, care este ridicol de prost, dar, 
ocazional, se ivește câte o scenă care te sperie de moarte. 

În majoritatea timpului, încerc să nu mă gândesc la Bobby 
Moran, pentru că atunci când mă gândesc la el ajung la 
Catherine McBride și nu aș vrea asta. Mă întreb dacă Bobby este 
internat sau dacă-l ţin sub observaţie. Am în minte imaginea 
unei furgonete cu geamuri fumurii, parcate lângă casa lui. 

Oamenii nu reușesc să-și dea seama că sunt urmăriţi. Nu sunt 
capabili dacă nu au un indiciu clar sau nu văd ceva neobișnuit. 
Oricum, Bobby nu funcţionează pe aceleași lungimi de undă ca 
majoritatea oamenilor. El selectează alte semnale. Un psihotic 
poate crede că televizorul îi vorbește și se va întreba de ce 
muncitorii repară liniile de telefon de peste drum sau de ce este 
o dubă cu geamuri fumurii parcată afară. 

Poate niciuna dintre astea nu se întâmplă. Cu toată noua 
tehnologie, poate că Ruiz va găsi tot ce vrea doar introducând 
numele lui Bobby într-un calculator și accesând dosarele private 
pe care orice teoretician al conspirației este convins că guvernul 
le are despre cetățenii naţiunii. 

— Nu te gândi la asta. Doar încearcă să dormi, șoptește 
Julianne. 

Ea poate simţi când sunt îngrijorat în legătură cu ceva. Nu am 
mai avut o noapte de somn liniștit de la nașterea lui Charlie. Te 
dezobișnuiești, după o vreme. Acum iau pastilele astea, care 
înrăutăţesc situaţia și mai mult. 

Julianne stă întinsă pe partea ei, cu cearșaful strâns între 
coapse și cu o mână odihnindu-i-se pe pernă, chiar lângă faţa ei. 
Charlie face la fel când doarme. Abia scot un zgomot sau se 
mișcă. E ca și cum nu arvrea să lase nicio urmă în visele lor. 


Duminică dimineaţă, casa este plină de mirosuri de mâncare 
și pălăvrăgeli femeiești. Sunt așteptat să aprind focul și să 
mătur scările din faţă. Mă strecor până la chioșcul de ziare și iau 
presa de dimineaţă. 

După ce mă întorc în biroul de acasă, răsfoiesc suplimentele 
și revistele și încep să caut articole despre Catherine. Sunt pe 
punctul de a mă așeza, când observ că unul dintre peștișorii 
aurii cu ochi bulbucaţi ai lui Charlie plutește la suprafaţă, în 
acvariu. Pentru o clipă, mă gândesc că ar putea fi un truc 
inteligent, dar la o inspecţie mai atentă, nu prea pare sănătos și 
viguros. Are pete gri pe solzi. Dovada unei boli. 

Charlie nu primește moartea prea bine. Regatele din Orientul 
Mijlociu au perioade de doliu mai scurte. Luând peștele în mână, 
mă uit la biata creatură. Mă întreb dacă Charlie va crede că pur 
și simplu a dispărut. Are doar opt ani. În același timp, nu mai 
crede nici în Moș Crăciun sau în lepurașul de Paști. Cum am 
putut crește un copil atât de cinic? 

— Charlie, am o veste proastă. Unul dintre peștișori a 
dispărut. 

— Cum se poate să fi dispărut așa? 

— Ei bine, de fapt, a murit. Îmi pare rău. 

— Unde este? 

— Doar nu vrei să-l vezi, nu? 

— Ba da. 

Peștele e încă în mâna mea, care e în buzunar. Când îmi 
deschid palma, seamănă mai mult cu un truc de magician decât 
cu o faptă solemnă. 

Fiind foarte organizată, Julianne are o întreagă colecţie de 
cutii de pantofi și de săculeţi, pe care îi păstrează pentru acest 
gen de decese în familie. Cu Charlie privindu-mă, îngrop 
peștișorul sub un prun, între răposatul hamster Harold, un 
șoarece cunoscut ca „$oarece” și un pui de vrabie care 
aterizase direct în ușile franțuzești și-și rupsese gâtul. 


Pe la prânz, majoritatea membrilor familiei se adunaseră, cu 
excepţia surorii mele mai mari, Lucy, și a soţului său, Eric, care 
au trei copii ale căror nume nu mi le pot aminti, dar știu că se 
termină cu „y”, precum Debby, Jimmy sau Bobby. 

Doctorul-personal al lui Dumnezeu își dorise ca Lucy să-și 


numească primul băiat după el. Îi plăcea ideea unei a treia 
generaţii Joseph, însă Lucy rămăsese fermă și îi pusese alt 
nume: Andy, poate, sau Gary, sau Freddy. 

Ei întârzie mereu. Eric este controlor de trafic aerian și cel mai 
aerian om pe care l-am cunoscut vreodată. Este înspăimântător. 
Uită mereu unde stăm și trebuie să sune ca să ceară indicaţii de 
fiecare dată când ne vizitează. Cum Dumnezeu reușește să ţină 
zeci de avioane în aer? De câte ori îmi rezerv un bilet pentru 
avion care decolează de pe Heathrow, îmi vine să o sun pe Lucy 
înainte și să o întreb dacă Eric lucrează. 

Sora mea mijlocie, Patricia, e în bucătărie, cu noul ei bărbat, 
Simon, un expert criminalist care lucrează pentru unul dintre 
acele seriale TV care expun greșelile justiţiei. Divorțul Patriciei s- 
a definitivat și sărbătorește cu șampanie. 

— Mi-e greu să cred că e Bollinger, spune tata. 

— De ce nu? spune ea, luând o înghiţitură rapidă înainte să 
dea pe dinafară. 

Hotărăsc să-l salvez pe Simon. Nimeni nu merită acest tip de 
introducere în familia noastră. Ne luăm băuturile și mergem în 
living să discutăm. Simon are o faţă rotundă și drăguță, și se 
lovește întruna peste burtă ca un Moș Crăciun jovial. 

— Îmi pare rău să aud despre boala Parkinson, spune el. E 
cumplit. 

Simt că mi se strânge inima. 

— Cine ţi-a zis? 

— Patricia. 

— De unde știe? 

Realizând subit că făcuse o gafă, Simon începe să se scuze. 
Mai fuseseră câteva momente deprimante în ultima lună, dar 
niciunul atât de deprimant ca acesta, în care mă aflu în faţa 
unui om complet străin, care îmi bea whisky-ul și căruia îi pare 
rău pentru mine. 

Cine mai știe? 

Sună clopoţelul. Eric, Lucy și copiii „y” năvălesc înăuntru, cu o 
grămadă de strângeri de mână viguroase și pupături pe obraji. 
Lucy mă privește și buza de jos începe să-i tremure. Işi aruncă 
braţele în jurul meu și îi simt trupul zguduindu-se de plâns. 

— Îmi pare foarte rău, Joe. Atât de rău! 

Bărbia mea se odihnește pe vârful capului ei. Eric își pune 
mâna întinsă pe umărul meu ca și cum mi-ar da o binecuvântare 


papală. Nu cred că m-am simţit vreodată mai jenat. 

Restul după-amiezii trece pentru mine ca un curs de 
sociologie lung de vreo patru ore. Când mă satur să mai 
răspund întrebărilor legate de sănătatea mea, mă retrag în 
grădină, unde Charlie se joacă împreună cu copiii „y”. Le arată 
unde am îngropat peștișorul. În cele din urmă, îmi amintesc 
numele lor: Harry, Perry și Jenny. 

Harry este doar un ţânc și seamănă cu omuleţul Michelin, în 
jacheta lui matlasată și căciula de lână. IlI ridic în aer, făcându-l 
să chicotească. Ceilalţi copii îmi prind picioarele, prefăcându-se 
că sunt un monstru. O urmăresc pe Julianne cum se uită 
nostalgică din pragul ușii. Știu la ce se gândește. 

După-masă, ne retragem în living. Julianne servește cafeaua 
și ceaiul. Toată lumea spune lucruri frumoase despre brad și 
despre tortul de fructe al mamei. 

— Hai să ne jucăm Ce sunt eu? spune Charlie, a cărei gură e 
plină cu firimituri. 

Nu aude mormăitul colectiv. În schimb, înmânează hârtie și 
pixuri, în timp ce explică pe nerăsuflate regulile jocului. 

— Trebuie să vă gândiţi toţi la cineva faimos. Nu trebuie să fie 
real. Poate fi un personaj de desene animate sau un star de 
cinema. Ar putea fi chiar și Lassie... 

— S-a dus cu alegerea mea. 

Se încruntă la mine. 

— Nu lăsaţi pe nimeni să vadă numele pe care l-aţi scris. Apoi, 
lipiţi hârtia pe fruntea unuia dintre noi. El va trebui să ghicească 
cine e. 

Jocul se dovedește a fi comic. Doctorul personal al lui 
Dumnezeu nu poate să înţeleagă de ce toată lumea râde copios 
la numele de pe fruntea lui: Morocănosul din A/bă-ca-Zăpaaa și 
cei șapte pitici. 

Chiar încep să mă înveselesc când sună la ușă și Charlie se 
repede să răspundă. Lucy și Patricia se apucă să adune ceștile și 
farfuriile. 

— Nu arăţi ca un poliţist, spune Charlie. 

— Sunt detectiv. 

— Asta înseamnă că ai o insignă? 

— Vrei s-o vezi? 

— Poate ar trebui. 

Ruiz tocmai își bagă mâna în buzunarul interior al hainei când 


ajung și eu la ușă. 

— Am învăţat-o să fie atentă, mă scuz eu. 

— Asta e foarte isteţ, spune el zâmbindu-i lui Charlie și părând 
cu cincisprezece ani mai tânăr. 

Pentru o clipă, mă gândesc că i-ar putea ciufuli puţin părul, 
dar oamenii nu prea mai fac asta în vremurile noastre. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Da, mormăie el și apoi își pipăie buzunarele, ca și cum ar 
căuta ceva. 

— Vrei să intri? 

— Dacă nu deranjez. 

ÎI conduc în biroul meu și mă ofer să-i iau haina. Notiţele 
despre Catherine sunt încă deschise pe birou, acolo unde le 
lăsasem. 

— Îţi faci temele? 

— Voiam doar să mă asigur că nu am uitat nimic. 

— Şi ai uitat? 

— Nu. 

— M-ai putea lăsa pe mine să hotărăsc asta. 

— Nu de data asta, spun eu, închizând caietele și punându-le 
deoparte. 

Plimbându-se în jurul biroului, se uită la rafturile mele cu cărţi, 
studiază fotografiile și o narghilea adusă din Siria. 

— Cu cine a început? 

— Poftim? 

— Spuneai că nu e Catherine cea cu care a început criminalul, 
deci, cu cine a început? 

— Practica. 

— Pe cine? 

— Nu știu. i 

Ruiz stătea acum la geam, uitându-se în grădină. Işi ridică 
umerii și gulerul apretat al cămășii îi ajunge la urechi. Vreau să-l 
întreb ce a mai aflat despre Bobby, dar mă întrerupe: 

— Va ucide din nou? 

Nu vreau să răspund. Situaţiile ipotetice sunt periculoase. Mă 
simte că dau înapoi și nu mă va lăsa să scap. Trebuie să spun 
ceva. 

— În acest moment, încă se gândește la Catherine și la modul 
în care a murit. Când aceste amintiri vor începe să se șteargă, s- 
ar putea să caute noi experienţe cu care să-și hrănească 


fanteziile. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— Acţiunile sale au fost relaxate și deliberate. Nu și-a pierdut 
controlul și nici nu s-a lăsat copleșit de furie sau de dorinţă. A 
plănuit totul cu calm, luare-aminte, aproape cu bucurie. 

— Unde sunt celelalte victime? Nu le-am găsit. 

— Poate că nu aţi stabilit o legătură. 

Ruiz tresare și își îndreaptă umerii. Îi displace insinuarea că 
pierduse din vedere ceva important. In același timp, nu are de 
gând să pericliteze investigația din cauza mândriei. Vrea să 
înţeleagă. 

— Cauţi indicii în metodă și simbolism, dar astea pot reieși 
doar din compararea crimelor. Găsește încă o victimă și vei 
putea găsi un tipar. 

Ruiz scrâșnește din dinţi. Ce altceva aș mai putea să-i spun? 

— Cunoaște zona. l-a luat timp s-o îngroape pe Catherine. Ştia 
că nu sunt case cu vedere spre acea parte a canalului. Și știa și 
la ce oră din noapte era mai liberă calea. 

— Deci locuiește în apropiere. 

— Sau locuia. 

Ruiz vede cum faptele susțin teoria, încercând să le 
potrivească. Ceilalţi din casă coboară la parter. Se aude cum e 
trasă apa la toaletă. Un copil plânge furios. 

— Dar cum de a ales un loc public? Ar fi putut s-o ascundă 
mijlocul pustietăţii. 

— Nu o ascundea. V-a lăsat s-o găsiţi pe Catherine. 

— De ce? 

— Poate că este mândru de îndemânarea lui sau vă dă o 
avanpremieră vicleană. 

Ruiz se strâmbă. 

— Nu știu cum îţi faci treaba. Cum poţi să stai în preajma lor, 
știind că sunt liberi și capabili de fapte bolnave? Cum poţi trăi în 
minţile lor? 

Își încrucișează braţele și îşi pune mâinile la subsuori. 

— Apoi, în același timp, poate rahaturile astea îţi fac plăcere. 

— Ce vrei să spui? 

— Spune-mi tu. E un joc pentru tine să faci pe detectivul? Să 
îmi araţi dosarul unui pacient, dar nu și pe al altuia? 

— Eu... nu am cerut să am de-a face cu asta. 

Îi place furia mea. În liniștea care se lasă între noi, aud 


în 


râsetele de la parter. 

— Cred că ar fi mai bine să pleci. 

Mă privește cu satisfacție și superioritate, înainte să-și ia 
haina și să coboare scările. Mă simt absolut epuizat. 

La ușa din faţă, Ruiz își aranjează gulerul de la haină și se uită 
din nou la mine. 

— În vânătoare, profesore, există vulpi, câini de vânătoare și 
sabotori ai vânătorii. Care dintre aceștia ești tu? 

— Nu-mi place vânătoarea de vulpi. 

— Serios? Nici vulpilor nu le place. 


După ce musafirii noștri au plecat, Julianne mă trimite sus să 
fac o baie. Puțin mai târziu, o simt alunecând în pat, lângă mine. 
Se întoarce și se cuibărește lângă mine, până când trupul se 
mulează după al meu. Părul îi miroase a măr și scorţișoară. 

— Sunt obosit, îi șoptesc. 

— A fost o zi lungă. 

— Nu la asta mă gândesc. Mă gândeam să fac niște 
schimbări. 

— Cum ar fi? 

— Doar... schimbări. 

— Crezi că ar fi înțelept? 

— Am putea merge în vacanţă. Am putea merge în California. 
Vorbeam mereu că am putea face asta. 

— Dar cum rămâne cu serviciul tău... și cu școala lui Charlie. 

Julianne se întoarce și se proptește într-un cot, ca să mă 
poată privi. 

— De unde ţi-a venit asta? 

— De nicăieri. 

— Când a început treaba asta, spuneai că nimic din toate 
astea nu vrei să se schimbe. Spuneai că viitorul poate fi așa 
cum ne dorim noi să fie. 

— Știu. 

— Apoi, ai încetat să mai vorbești cu mine. Nu îmi dai niciun 
indiciu despre cum treci prin situaţie și apoi vii cu ideea asta! 

— Îmi pare rău. Sunt doar obosit... 

— Nu, e mai mult decât atât. Spune-mi... 

— Mă chinuie ideea asta sâcâitoare cum că ar trebui să fac 
mai mult. Citești despre oamenii ale căror vieţi sunt pline de 
incidente și de aventuri și te gândești că ar trebui să faci mai 


multe. Așa mă gândeam să plecăm. 

— Cât încă mai este timp? 

— Da. 

— Deci este vorba despre Parkinson? 

— Nu... Nu pot explica... Las-o baltă. 

— Nu vreau s-o las baltă. Vreau să fii fericit. Dar nu avem 
bani. Nu cu ratele și cu reparația instalaţiei. Ai spus-o chiar tu. 
Poate în vară am putea merge în Cornwall... 

— Da. Ai dreptate. În Cornwall ar fi frumos. 

Oricât de entuziasmat mă străduiesc să par, știu că nu 
reușesc. Julianne își strecoară un braţ în jurul taliei mele și se 
trage mai aproape. li simt răsuflarea caldă pe gâtul meu. 

— Cu puţin noroc, s-ar putea să fiu însărcinată până atunci, 
șoptește ea. Nu am vrea să fim prea departe. 


CAPITOLUL XXI 

Mă doare capul, iar gâtul mi-e uscat. Ar putea fi de la 
mahmureală. S-ar putea să fie gripă. Potrivit statisticilor, 
jumătate din locuitorii ţării au fost victime ale unei insecte 
exotice din Beijing sau Bogotá, unul dintre acele locuri de unde 
nimeni nu se întoarce fără să fi contactat un microb virulent. 

Vestea bună e că nu am descoperit alte efecte adverse ale 
consumului de selegilină, cu excepţia insomniei, o condiţie 
preexistentă. Vestea proastă e că medicamentul nu are absolut 
niciun efect asupra simptomelor mele. 

ÎI sun pe Jock pe la șapte. 

— De unde știi că nu funcţionează? spune el, enervat că 
fusese trezit. 

— Nu simt nicio diferenţă. 

— Asta e și ideea. Nu face ca simptomele să dispară. Le face 
să nu se agraveze. 

— Bine. 

— Doar ai răbdare și relaxează-te. 

li e ușor să spună asta. 

— Da, mint eu. 

— Ştiu că e doar luni, dar nu te-ar tenta un meci de tenis? Voi 
fi blând cu tine. 

— Când? 

— Ne vedem la club la șase. 

Lui Julianne nu-i va plăcea asta, dar măcar voi fi plecat de 
acasă. Îmi datorează puţină libertate, după ziua de ieri. 

Primul meu pacient pe ziua de azi e un tânăr balerin, grațios 
ca o gazelă, cu dinţii îngălbeniţi și gingiile retrase ale unui 
bulimic. Apoi sosește Margaret, ţinându-se încă de colacul de 
salvare portocaliu. Îmi arătă un decupaj dintr-un ziar, despre 
prăbușirea unui pod în Israel. Privirea de pe faţa ei spune: „Ti- 
am zis eu!” Îmi petrec următoarele cincizeci de minute făcând-o 
să se gândească la câte poduri sunt în lume și la cât de des se 
prăbușesc. 

Pe la ora trei stau la geam, uitându-mă după Bobby printre 
pietoni. Mă întreb dacă va veni. Tresar când îi aud vocea. Işi 
face apariţia în pragul ușii, frecându-și braţele în sus și în jos pe 
lângă el, ca și cum ar șterge ceva de pe ele. 

— Nu a fost vina mea, spune el. 

— Poftim? 


— Orice crezi că aș fi făcut. 

— Ai bătut o femeie până ai lăsat-o inconștientă. 

— Da. Asta e tot. Nimic altceva. 

Ramele aurii ale ochelarilor săi luceau. 

— O ostilitate ca asta trebuie să vină de undeva. 

— Ce vrei să spui? 

— Ești un tânăr inteligent. Ai înţeles ideea. De cât timp ești 
pacientul meu? De șase luni. Ai dispărut jumătate din timp. Ai 
întârziat la programări, ai apărut neanunţat și m-ai dat jos din 
pat pe la patru dimineaţa... 

Clipește rapid. Tonul vocii mele e atât de politicos, încât nu 
este sigur dacă-l critic sau nu. 

— Chiar și atunci când ești aici, schimbi subiectul și ocolești 
adevărul. Ce încerci să ascunzi? De ce îţi este atât de teamă? 

Imi trag scaunul mai aproape. Genunchii noștri aproape că se 
ating. E ca și cum te-ai uita în ochii unui câine bătut care nu 
este capabil să se întoarcă. Sunt aspecte ale vieţii lui pe care le 
văd atât de clar! Mai ales trecutul. Dar tot nu reușesc să-i văd 
prezentul. Ce a devenit? 

— Lasă-mă să-ţi spun ce cred eu, Bobby! Cred că ai nevoie 
disperată de afecţiune, dar ţi-e imposibil să te implici în relaţiile 
cu alţi oameni. Asta a început cu mult timp în urmă. Văd un 
băiat care e luminos și sensibil, care așteaptă în fiecare seară să 
audă sunetul de la bicicleta tatălui său, care e parcată în fața 
porții. lar când tatăl lui apare în faţa ușii în uniforma sa, băiatul 
abia așteaptă să-i audă poveștile și să-l ajute la treburi. Tatăl lui 
e amuzant, bun, isteţ și inventiv. Are planuri măreţe pentru 
invenţii ciudate și minunate, care vor schimba soarta lumii. Face 
schițe ale acestora pe bucăţi de hârtie și construiește machete 
în garaj. Băiatul îl privește lucrând și, uneori, noaptea, reușește 
să adoarmă printre scândurile de lemn, ascultând sunetul 
strungului. Dar tatăl lui dispare. Cea mai importantă persoană 
din viaţa lui, singurul de care-i pasă cu adevărat, îl 
abandonează. Mama lui, din nefericire, nu-i recunoaște sau 
înţelege necazul. Il consideră ca fiind slab și visător, la fel ca 
tatăl lui. Nu e niciodată suficient de bun. 

Mă uit cu atenţie la Bobby, căutând semne de protest sau 
dezacord. Ochii i se mișcă dintr-o parte în alta, ca și cum ar visa, 
dar rămâne oarecum concentrat la mine. 

— Acest băiat e deosebit de receptiv și inteligent. E capabil de 


sentimente și emoţii intense. Începe să se îndepărteze de mama 
lui. Nu este suficient de mare sau de curajos încât să fugă de 
acasă. In loc de asta, se refugiază în el însuși. Işi creează o lume 
a cărei existenţă ceilalți nu o pot cunoaște și nu o pot vedea. O 
lume în care e popular și puternic: unde poate pedepsi și 
recompensa. O lume în care nimeni nu râde de el, nu-l înjosește, 
nici măcar mama lui. li cade la picioare exact cum fac ceilalţi. El 
este Clint Eastwood, Charles Bronson și Sylvester Stallone, toți 
într-unul. Mântuitor, Răzbunător, Judecător, Jurat, Călău. Işi 
poate alege propria formă de justiţie. Poate mitralia întreaga 
echipă de rugby a școlii sau să-l lege pe bătăușul școlii de un 
copac, pe terenul de joacă... 

Ochii lui Bobby strălucesc conectaţi la amintirile pe care i le 
trezesc. Lumina și întunericul care i-au marcat trecutul. Colţurile 
gurii sale zvâcnesc. 

— Deci, în ce s-a transformat acest băiat? Într-un insomniac. 
Suferă de crize de nesomn care îi distrug nervii și îl fac să vadă 
lucrurile deformat. Işi imaginează conspirații și că e urmărit de 
oameni. Stă treaz și face liste și coduri secrete pentru acestea. 
Vrea să evadeze în cealaltă lume a lui, dar ceva nu este în 
regulă. Nu poate să se întoarcă acolo, deoarece i-a arătat cineva 
ceva mai bun, mai impresionant! 

Bobby clipește și își ciupește pielea de pe partea interioară a 
mâinii. 

— Ai auzit vreodată de expresia: „Hrana unui om e otravă 
pentru un altul”? îl întreb eu. 

Aprobă aproape fără să-și dea seama de asta. 

— Ar putea fi o descriere a sexualităţii umane și a modului în 
care fiecare dintre noi avem interese și gusturi diferite. Băiatul a 
crescut și, ca tânăr, a gustat din ceva care l-a stârnit și l-a 
deranjat în egală măsură. Era un secret vinovat. O plăcere 
interzisă. Era îngrijorat că asta l-ar face un pervers. Acest fior 
sexual provocat de producerea durerii. 

Bobby își scutură capul; ochii îi sunt măriţi în spatele lentilelor 
de la ochelari. 

— Dar aveai nevoie de un punct de referință, Bobby. De un 
început. Asta nu mi-ai spus tu, Bobby. Cine a fost prietena 
specială care ţi-a deschis ochii? Cum te-ai simţit când ai rănit-o? 

— Eşti bolnav! 

— lar tu minți, spun eu, fără să-l las să schimbe subiectul. 


Cum a fost prima dată? Nu voiai să ai de-a face cu aceste jocuri, 
dar ea te-a forțat. Ce ţi-a zis? Se amuza pe seama ta? Râdea? 

— Nu-mi vorbi! Taci! TACI! 

Işi apucă strâns în pumni manșetele hainei și își acoperă 
urechile. Ştiam că încă mă asculta. Cuvintele mele își fac loc în 
fiecare cotlon al minţii lui. 

— Cineva a plantat sămânţa. Cineva care credea că ţi-ar 
plăcea sentimentul de a deţine controlul... de a provoca 
durerea. La început, voiai să te oprești, dar ea voia mai mult. 
Apoi ai observat că nu mai dai înapoi. Îţi făcea plăcere! Nu voiai 
să te oprești. 

— TACI! TACI! 

Bobby se leagănă înainte și înapoi, pe marginea scaunului. 
Gura i s-a uscat și nu mai e atent la mine. Aproape că am ajuns 
unde voiam. Aproape pot să-i „ating” cu degetele mintea 
întortocheată. Nu am toate piesele. Risc să-l pierd dacă 
depășesc limita. 

— Cine a fost, Bobby? O chema Catherine McBride? Știu că o 
cunoșteai. Unde ai întâlnit-o? Într-un spital? Nu e nicio rușine în 
a cere ajutor, Bobby. Ştiu că ai mai fost evaluat înainte. 
Catherine era pacientă sau asistentă? Cred că era pacientă. 

Bobby se ciupește de nas, frecând locul pe care îi sunt așezați 
ochelarii. Își vâră încet mâna în buzunarul pantalonilor și dintr- 
odată simt un fior de îndoială. Degetele lui caută ceva. Are 
optzeci de kilograme și e cu douăzeci de ani mai tânăr decât 
mine. Ușa se află în partea cea mai îndepărtată a camerei. Nu 
voi reuși să ajung la ea înaintea lui. 

Işi scoate mâna la vedere. Mă holbez la ea, transfigurat. Tine 
o batistă albă, pe care o desface și o pune în poală. Apoi își ia 
ochelarii și curăţă încet fiecare lentilă, frecând materialul între 
degetul mare și cel arătător. Poate că acest ritual îi acordă puţin 
timp. 

Ridică ochelarii în lumină, verificând eventualele pete. Apoi se 
uită peste ei și se holbează direct la mine. 

— Ai inventat tâmpeniile astea pe loc sau te-ai gândit la ele 
tot weekendul? 

Tensiunea dispare ca aerul care iese dintr-o barcă găurită. Am 
exagerat. Vreau să-l întreb pe Bobby unde am greșit, dar nu-mi 
va spune. Un jucător de poker nu va explica niciodată de ce 
joacă la cacealma. Trebuie să fi fost aproape de ţintă, dar asta 


nu e ca și atunci când cei de la NASA afirmă că satelitul de pe 
Marte și-a atins ţinta, deoarece s-a defectat și a dispărut pe 
planeta potrivită. 

Încrederea lui Bobby în mine a fost zdruncinată. Știe, de 
asemenea, că mi-e teamă de el, ceea ce nu reprezintă o bază 
bună într-o relaţie clinică. La ce Dumnezeu mă gândeam? L-am 
pornit ca pe o jucărie automată, iar acum trebuie să-l las liber. 


CAPITOLUL XXII 

Un Audi alb trece pe Elgin Avenue, încetinind când ajunge în 
dreptul meu. Continui să șchiopătez de-a lungul trotuarului, cu 
racheta de tenis sub un braţ și cu o umflătură de mărimea unui 
grepfrut pe coapsa dreaptă. La volan e Ruiz. Arată ca și cum ar 
vrea să mă însoţească până acasă, cu zece kilometri pe oră. 

Mă opresc și mă întorc către el. Se apleacă să deschidă ușa 
pasagerului din dreapta. 

— Ce-ai păţit? 

— O rană de la sport. 

— Nu știam că tenisul e atât de periculos. 

— Nu ai jucat cu partenerul meu. 

Intru înăuntru, lângă el. Mașina miroase a fum de ţigară și a 
odorizant cu parfum de mere. Ruiz întoarce și se îndreaptă către 
vest. 

— Unde mergem? 

— La locul crimei. 

Nu întreb de ce. Întregul lui comportament îmi spune că nu 
am de ales. Temperatura scăzuse aproape până la îngheţ, iar 
ceața tulbură lumina felinarelor stradale. Beculeţe colorate 
strălucesc în geamuri și în ghirlandele de Crăciun agăţate pe 
uşi. 

Mergem pe Harrow Road, apoi o luăm pe Scrubs Lane. După 
câteva sute de metri se vede podul Mitre, care traversează 
Canalul Grand Union și liniile feroviare Paddington. Ruiz trage pe 
dreapta și oprește motorul. Coboară din mașină și mă așteaptă 
și pe mine. Ușile se închid automat. Coapsa încă mă doare de la 
lovitura bine ţintită a lui Jock. O ating ușor și șchiopătez de-a 
lungul străzii, până la pod. 

Ruiz se oprește la un gard de sârmă. Prinzându-se de suportul 
metalic, se ridică până la zidul de piatră adiacent podului, apoi 
coboară pe partea cealaltă. Se întoarce și mă așteaptă și pe 
mine. 

Drumul e pustiu, iar clădirile din apropiere sunt întunecate și 
goale. Parcă ar fi mult mai târziu decât este, ca în primele ore 
ale dimineţii, când lumea pare mai singuratică și paturile mai 
calde. 

Ruiz merge lângă mine, cu mâinile vârâte în buzunarele 
hainei și cu capul plecat. Pare a fi plin de furie înăbușită. După 
aproximativ cinci sute de metri, se zăresc șinele pe partea 


dreaptă. Adăposturile de întreţinere par niște siluete în lumina 
obscură. Materialul rulant stă inutil pe șantierul de transporturi 
de marfă. 

Un tren trece zgomotos și cu semnal. Sunetul se lovește de 
adăposturi și de pereţii de cărămidă ai canalului, până când am 
impresia că am fi într-un tunel. 

Ruiz se oprește brusc din mers. Aproape mă ciocnesc de el. 

— Recunoști ceva? 

Știu exact unde suntem. În loc să simt frică și tristeţe, 
singurul meu sentiment este acela de furie. Este târziu, mi-e frig 
și, mai mult decât orice, m-am săturat de privirile ironice și de 
sprâncenele ridicate ale lui Ruiz. Dacă are ceva de spus, să 
spună o dată și să mă lase să plec acasă. 

— Ai văzut pozele. 

— Da. 

Ruiz își ridică braţul și, pentru o clipă, am impresia că vrea să 
mă lovească. 

— Uită-te acolo. Urmărește marginea de jos a clădirii. 

Privesc în direcţia pe care mi-o indică și observ zidul. O fâșie 
mai întunecată din faţă trebuie să fie șanțul unde i-au găsit 
trupul. Uitându-mă peste umărul lui, văd siluetele copacilor și 
pietrele de mormânt din Cimitirul Kensal Green. Îmi amintesc 
cum stăteam pe margine, privind cum polițiștii o dezgropau pe 
Catherine. 

— De ce sunt aici? îl întreb eu, simţindu-mă gol pe dinăuntru. 

— Folosește-ţi imaginaţia. Eşti bun la asta. 

E nervos și ceva îmi spune că, într-o oarecare măsură, e vina 
mea. Nu întâlnesc des pe cineva atât de zelos. Cu excepţia 
obsesivilor-compulsivi. Cunoșteam tipi ca el când eram la 
școală. Copii care erau atât de hotărâți să demonstreze cât de 
tari sunt, încât nu se opreau niciodată din luptă. Aveau atât de 
multe de dovedit, dar niciodată suficient timp pentru asta. 

— De ce sunt aici? îl întreb din nou. 

— Pentru că am câteva întrebări pentru tine, spune el, fără să 
mă privească. Şi vreau să-ți spun câteva lucruri despre Bobby 
Moran... 

— Nu pot vorbi despre pacienţii mei. 

— Trebuie doar să asculţi, zice el, legănându-se de pe un 
picior pe altul. Crede-mă pe cuvânt, vei fi fascinat. Mai face doi 
pași de-a lungul canalului și scuipă în apă. Bobby Moran nu are 


nicio iubită sau logodnică pe nume Arky. Locuiește într-o 
pensiune de familie din nordul Londrei, cu un grup de solicitanţi 
de azil care așteaptă aprobarea consiliului. Nu are un loc de 
muncă și nu a mai lucrat de doi ani. Nu există nicio companie cu 
numele de Nevaspring; cel puţin nu una înregistrată. Tatăl lui nu 
a lucrat niciodată în aviaţie ca mecanic, pilot sau altceva. Bobby 
a crescut în Liverpool, nu în Londra. De când a abandonat 
școala, a avut joburi cu jumătate de normă și, pentru o vreme, a 
lucrat ca voluntar la un atelier din Lancashire. Nu am găsit nicio 
evidenţă anterioară a vreunei boli psihice sau spitalizări. Ruiz 
mărșăluiește înainte și înapoi în timp ce vorbește. Respirația lui 
se condensează în aer și se ţine după el ca și cum ar fi un motor 
cu aburi. Mulţi oameni au avut de spus o grămadă de lucruri 
frumoase despre Bobby. E foarte îngrijit și ordonat, potrivit 
proprietărei. Ea îi spală rufele și nu își amintește ca acestea să fi 
mirosit vreodată a cloroform. Şefii lui de la adăpost l-au numit 
„un băiat mare și finuţ”. Asta mi se pare foarte ciudat, 
profesore. Nimic din ceea ce ai spus despre el nu e adevărat. Aș 
înţelege dacă ai fi greșit un detaliu sau două. Toţi facem greșeli. 
Dar este ca și cum am vorbi despre persoane complet diferite. 

Vocea mea e răgușită: 

— Nu poate fi vorba despre el. 

— Asta am crezut și eu. Așa că am verificat. Un tip mare, 1,88 
m, supraponderal, cu ochelari gen John Lennon. E tipul nostru. 
Apoi m-am întrebat de ce i-ar spune toate acele minciuni unui 
psiholog care încearcă să-l ajute. Nu are niciun sens, nu-i așa? 

— Ascunde ceva. 

— Poate. Dar nu a ucis-o pe Catherine McBride. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— O mulţime de oameni prezenţi la o adunare din seara în 
care Catherine a dispărut pot confirma că el se afla acolo. 

Nu mai am niciun pic de forţă în picioare. 

— Uneori, asimilez destul de lent informaţiile, profesore. 
Bătrâna mea mamă obișnuia să spună că m-am născut cu o zi 
mai târziu și că nu am mai recuperat niciodată. Adevărul este 
că, în cele din urmă, ajung unde trebuie, doar că îmi ia puţin mai 
mult timp decât oamenilor inteligenţi, spune el mai degrabă cu 
amărăciune decât cu satisfacţie. Vezi tu, m-am întrebat de ce 
Bobby Moran ar fi inventat toate aceste minciuni. Dar apoi, m- 
am gândit: dacă nu a făcut-o? Dacă tu ești cel care spune 


minciuni? Ai fi putut inventa toate aceste lucruri ca să-mi 
distragi atenţia. 

— Nu se poate să vorbești serios. 

— De unde știai că McBride și-a tăiat carotida ca să-și 
grăbească moartea? Nu era menţionat în raportul medico-legal. 

— Am studiat ca să mă fac doctor. 

— Dar despre cloroform? 

— Ti-am spus. 

— Da, mi-ai spus. Am citit puțin. Ştiai că e nevoie de doar 
câteva picături de cloroform pe o mască sau pe o haină ca să 
lași o persoană inconștientă? Trebuie să știi ce faci când te joci 
cu chestii din astea. Puțin mai multe picături și victima rămâne 
fără suflare. Se sufocă. 

— Mai mult ca sigur că ucigașul are cunoștințe medicale. 

— M-am gândit și la asta. 

Ruiz tropăie pe loc, încercând să se încălzească. O pisică 
rătăcită, hoinărind de-a lungul gardului de sârmă, încremenește 
brusc la auzul vocilor noastre. Amândoi așteptăm, dar pisica nu 
se grăbește să se miște. 

— De unde știai că e asistentă? 

— Avea medalionul. 

— Eu cred că ai recunoscut-o imediat. Cred că toate celelalte 
au fost niște pretexte. 

— Nu. 

Tonul lui e rece. 

— De asemenea, îl știai pe bunicul ei, judecătorul McBride. 

— Da. 

— De ce nu mi-ai spus asta? 

— Nu credeam că e important. S-a întâmplat în urmă cu 
câţiva ani. Psihologii depun adesea mărturie în cazurile de 
divorț. Facem evaluări asupra copiilor și părinţilor. Facem 
recomandări Curţii. 

— Ce părere aveai despre el? 

— Avea defectele lui, dar era un judecător cinstit. ÎI 
respectam. 

Ruiz încearcă din greu să fie cordial, dar tentativa de a fi 
politicos nu îi vine în mod natural. 

— Ştii ce am găsit cu adevărat greu de explicat? spune el. De 
ce ţi-a luat atâta timp să-mi spui că îi cunoșteai pe Catherine 
McBride și pe bunicul ei, ba încă mi-ai vândut o grămadă de 


gogoși în legătură cu un oarecare Bobby Moran. O, nu, îmi cer 
scuze, nu e corect. Nu vorbești despre pacienţii tăi, nu-i așa? Tu 
doar joci joculeţe copilărești. Ei bine, se poate juca în doi... 

Rânjește arătându-și dinţii albi. 

— Ar trebui să-ţi spun ce am făcut în ultimele două 
săptămâni. Am verificat acest canal. In acest scop am adus 
echipament de dragare. A fost o muncă migăloasă. A fost peste 
un metru de nămol și mizerii. Am găsit biciclete furate, carduri 
de cumpărături, șasiuri de mașini, capace de roţi, două mașini 
de spălat, anvelope, prezervative și mai mult de patra mii de 
seringi folosite... Știi ce am mai găsit? 

Scutur din cap. 

— Geanta și telefonul mobil ale lui Catherine McBride. Ne-a 
luat ceva vreme ca să le uscăm. Apoi am verificat înregistrările 
apelurilor telefonice. Atunci am descoperit că ultimul telefon dat 
a fost către biroul tău. La ora 18.37, miercuri, 13 noiembrie. 
Suna de la un bar, nu departe de aici. Oricine aranjase să se 
întâlnească aici cu ea nu a mai apărut. Eu cred că ea sunase ca 
să vadă de ce. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

Ruiz zâmbește. 

— l-am găsit, de asemenea, jurnalul. A stat în apă atâta timp 
încât paginile se lipiseră una de cealaltă și cerneala se 
decolorase. Băieţii de la criminalistică au trebuit să îl usuce 
foarte atent și să-i lipească paginile la loc. Apoi au folosit un 
microscop electronic ca să vadă urmele șterse rămase de 
cerneală. E uimitor ce reușesc să facă în zilele noastre. 

Ruiz se îndreaptă către mine, fixându-și ochii la doar câţiva 
centimetri. Acesta e momentul lui gen Agatha Christie: 
monologul din salon. 

— Catherine avea o notă în jurnal la 13 noiembrie. Își notase 
numele hotelului Grand Union. Ştii de ce? 

Dau din cap. 

— E la doar un kilometru și jumătate de clubul tău de tenis, în 
josul aceleiași pagini, scrisese un nume. Cred că plănuia să se 
vadă cu acea persoană. Ştii al cui nume era? 

Scutur din cap. 

— Îndrăznești să ghicești? 

Simt o apăsare în piept. 

— Al meu? 


Ruiz nu face niciun gest triumfător sau un final înfloritor. Pur 
și simplu văd strălucirea cătușelor care ies din buzunarele lui. 
Primul meu impuls e de a râde, dar apoi mă ia cu frig și îmi vine 
să vomit. 

— Te arestez sub suspiciunea de crimă. Ai dreptul de a tăcea, 
dar e de datoria mea să te previn că orice spui va fi folosit 
împotriva ta... 

Brăţările de metal se închid în jurul încheieturilor mele. Ruiz 
mă face să-mi îndepărtez picioarele și mă percheziționează, 
începând de la glezne. 

— Ai ceva de spus? 

Sunt ciudate lucrurile care au loc în momente ca astea. Îmi 
amintesc dintr-odată o vorbă pe care tatăl meu obișnuia să mi-o 
repete ori de câte ori aveam necazuri: „Nu spune nimic, decât 
dacă poţi îmbunătăţi tăcerea”. 


CARTEA A DOUA 
Suntem adesea criminali în ochii pământului, 
nu doar pentru că am săvârșit crime, ci și pentru 
că știm ce crime am săvârșit. 


Omul cu masca de fier 


CAPITOLUL | 

Mă uit la aceeași rază de lumină de atâta timp, încât, atunci 
când închid ochii, este încă acolo, strălucind în interiorul 
pleoapelor mele. Fereastra este sus, pe perete, deasupra ușii. 
Ocazional, aud pași pe coridor. Fanta de supraveghere se 
deschide și niște ochi mă privesc. După câteva secunde, se 
închide și mă întorc să mă holbez la fereastră. 

Nu știu cât e ora. Am fost obligat să-mi negociez ceasul de 
mână, cureaua și șireturile pentru o pătură gri, care seamănă 
mai mult cu șmirghelul decât cu lâna. Singurul sunet pe care-l 
pot auzi este cisterna de scurgere din celula adiacentă. 

E liniște, de când a ajuns ultimul beţiv. Asta trebuie să se fi 
întâmplat după ora închiderii. Destul de mult ca cineva să 
adoarmă în autobuzul de noapte, să intre într-o altercaţie cu un 
șofer de taxi și să sfârșească pe bancheta din spate a unei 
mașini de poliţie. Încă îl mai aud lovind în ușa celulei și ţipâna: 
„Nici măcar nu l-am atins!” 

Celula mea e lungă de 1,5 m și lată de 1,2 m. Are un vas de 
toaletă, o chiuvetă și un pat supraetajat. Graffitti-ul a fost pictat, 
zgâriat, șters și mânjit pe toţi pereţii, deși au fost făcute 
numeroase încercări de a se zugrăvi peste. 

Nu știu unde a dispărut Ruiz. Probabil e în pat, visând cum să 
facă lumea un loc mai sigur. Primul interogatoriu a durat câteva 
minute. Când i-am zis că vreau un avocat, m-a avertizat să-mi 
iau unul „al naibii de bun”. 

Majoritatea avocaţilor pe care-i cunosc nu primesc telefoane 
acasă la ora asta din noapte. În schimb, l-am sunat și l-am trezit 
pe Jock. Puteam auzi vocea unei femei vociferând în fundal. 

— Unde ești? 

— La secția de poliție din Harrow Road. 

— Ce faci acolo? 

— Am fost arestat. 

— Uau! 

Numai Jock putea fi impresionat la auzul acestei vești. 

— Am nevoie să-mi faci o favoare. Vreau să o suni pe Julianne 
și să-i spui că sunt bine. Spune-i că ajut poliţia cu o investigaţie. 
Va ști despre ce e vorba. 

— De ce nu îi zici adevărul? 

— Te rog, Jock, nu întreba. Am nevoie de timp ca să rezolv 
asta. 


De atunci, mărșăluiesc prin celulă. Mă ridic. Mă așez. Mă 
plimb. 

Mă așez pe toaletă. M-am constipat din cauza emoţiilor sau 
poate a tratamentului. Ruiz crede că am păstrat pentru mine 
anumite lucruri sau că am fost „economicos” cu adevărul. 
Retrospecţia e o știință exactă. Chiar acum, reflectez asupra 
greșelilor pe care le-am făcut. 

Oamenii vorbesc despre păcatul omisiunii. Ce înseamnă asta? 
Cine decide că ceva e un păcat? Știu că e o chestiune de 
semantică, dar, judecând după modul în care oamenii judecă și 
se grăbesc să tragă concluzii, oricine ar crede că adevărul este 
real și solid, că e ceva care poate fi cules și trecut de la unul la 
altul, cântărit și măsurat, înainte de a se cădea de acord asupra 
lui. 

Dar adevărul nu este așa. Dacă ar fi să spun această poveste 
mâine, ar fi diferită de cea de azi. Aș filtra detaliile întru 
apărarea mea și mi-aș analiza acţiunile. Adevărul este o 
chestiune de semantică, fie că ne place, fie că nu. 

Nu o recunoscusem pe Catherine din desen. lar trupul pe care 
îl văzusem la morgă părea mai mult un manechin vandalizat 
dintr-un magazin decât o fiinţă umană reală. Trecuseră cinci ani. 
l-am spus lui Ruiz de îndată ce am fost sigur. Da, putea fi mai 
devreme, însă îi știa deja numele. 

Nimănui nu-i place să admită că a greșit. Și cu toţii urâm să 
recunoaștem ceea ce ar trebui să facem și ceea ce facem într- 
adevăr. Deci, ne modificăm fie acţiunile, fie credinţele. Inventăm 
scuze sau ne redefinim conduita într-o lumină mai măgulitoare. 
În munca mea, se numește disonanţă cognitivă. Nu a mers şi în 
cazul meu. Vocea mea interioară, numiţi-o conștiință, suflet sau 
înger păzitor, îmi șoptește în continuare: „Mincinosule, 
mincinosule, pantaloni în flăcări...!” 

Ruiz are dreptate. Sunt într-un mare rahat. 

Mă întind pe patul îngust, simțind arcurile cum mi se înfig în 
spate. 


Să-l chem pe noul iubit al surorii mele la secția de poliţie la 
ora 6.30 dimineaţa e un mod ciudat de a-l face să simtă că face 
parte din familie. Nu știu mulţi avocaţi care apără criminali. De 
obicei am de-a face cu consilierii juridici ai Parchetului Coroanei, 
care mă tratează ca pe noul lor cel mai bun prieten sau ca pe un 


gunoi, în funcţie de opinia pe care o ofer Curţii. 

Simon ajunse după o oră. Nu pomenește de Patricia sau 
despre masa de sâmbătă. În schimb, îmi face semn să mă așez 
și își trase un scaun. Este vorba de afaceri. 

Celulele sunt la etajul de dedesubt. Camera de acuzare 
trebuie să fie prin apropiere. Simt mirosul de cafea și aud cum 
sunt apăsate tastaturile de la calculator. La ferestrele camerei 
de interogatoriu sunt jaluzele venețiene. Începe să se 
însenineze. 

Simon își deschide servieta diplomat și scoate un dosar 
albastru și un caiet juridic mare. Sunt uimit de modul în care 
combină el fizicul de Moș Crăciun cu comportamentul de avocat. 

— Trebuie să luăm niște decizii. Vor să înceapă interogatoriul 
cât mai curând posibil. Este ceva ce-ai vrea să-mi spui? 

Simt cum clipesc rapid. Ce vrea să spună? Se așteaptă să 
mărturisesc? 

— Vreau să mă scoţi de aici, spun eu, puţin prea abrupt. 

Începe să-mi explice că Legea din 1984 acordă polițiștilor 48 
de ore pentru a acuza un suspect sau pentru a-l lăsa să plece, 
cu excepţia cazurilor în care sunt eliberați de instanţe. 

— Deci aș putea rămâne aici pentru două zile? 

— Da. 

— Dar asta e ridicol! 

— O știai pe fata asta? 

— Da. 

— Ai aranjat să te întâlnești cu ea în noaptea în care a murit? 

— Nu. 

Simon ia notițe. Se apleacă peste caiet, desenând puncte și 
subliniind unele cuvinte. 

— Asta e una dintre acele arestări făcute fără cap, spune el. 
Tot ce trebuie să faci este să-ţi găsești un alibi pentru data de 
13 noiembrie. 

— Nu pot face asta. 

Simon îmi aruncă privirea unui profesor de la școală care nu 
este mulţumit de răspunsul pe care l-a primit. Apoi își scutură o 
scamă de pe manșeta costumului, ca și cum ar înlătura 
problema. Ridicându-se dintr-odată, bate de două ori în ușă, 
pentru a anunţa că a terminat. 

— Asta e tot? 

— Da. 


— Nu ai de gând să mă întrebi dacă am omorât-o? 

Pare uluit. 

— Salvează-ţi pledoaria pentru juraţi și roagă-te să nu se 
ajungă atât de departe. 

Ușa se închide după el, dar încăperea e încă plină de ceea ce 
a lăsat în urmă: dezamăgire, candoare și parfumul de after- 
shave. Cinci minute mai târziu, o polițistă mă conduce de-a 
lungul coridorului spre camera de interogatoriu. Am mai fost 
într-una o dată. La începutul carierei, jucam uneori rolul 
adultului responsabil, atunci când erau interogațţi adolescenţi. 

O masă și patru scaune ocupă cea mai mare parte a camerei. 
În colţul îndepărtat este un casetofon cu cronometru. Nu există 
nimic pe pereţi sau pe pervaz. Poliţista se așază imediat în 
cadrul ușii, încercând să nu mă privească. 

Ruiz își face apariţia, împreună cu un al doilea detectiv, care 
este mai tânăr și mai înalt, cu o faţă alungită și dinţi strâmbi. 

Simon îi urmează în camera de interogatoriu. Îmi șoptește în 
ureche: 

— Dacă îţi ating cotul înseamnă că vreau ca tu să taci. 

Încuviinţez din cap că sunt de acord. 

Ruiz se așază în faţa mea, fără a se obosi să își dea jos haina. 
Își freacă bărbia nerasă. 

— Acesta este al doilea interogatoriu oficial al profesorului 
Joseph Paul O'Loughlin, suspect de crimă în cazul Catherine 
McBride, spune el pentru casetofon. Prezenţi pe durata 
interogatoriului sunt: detectiv inspector Ruiz, detectiv sergent 
John Keebal și reprezentantul legal al domnului profesor 
O'Loughlin, Simon Koch. Este ora 8.14. 

Poliţista verifică dacă merge casetofonul. Îi face semn lui Ruiz. 
El își pune ambele mâini pe masă și își împreunează degetele. 
Ochii i se fixează pe mine și nu spune nimic. Trebuie să 
recunosc că este o pauză foarte elocventă. 

— Unde erai în seara de 13 noiembrie a acestui an? 

— Nu-mi amintesc. 

— Erai acasă cu soţia ta? 

— Nu. 

— Deci asta-ţi amintești, rostește cu sarcasm. 

— Da. 

— Ai lucrat în acea zi? 

— Da. 


— La ce oră ai părăsit biroul? 

— Aveam o programare la doctor la ora patru. 

Întrebările continuă la modul ăsta, cerând precizări. Ruiz 
încearcă să mă ţintuiască. Ştie, la fel ca mine, că a minţi este 
mult mai greu decât a spune adevărul. Diavolul stă în detalii. Cu 
cât te adâncești mai mult într-o poveste, cu atât e mai greu să 
te ţii de ea. Se aseamănă cu o haină care te strânge tot mai 
tare, lăsându-ţi tot mai puţin spaţiu pentru mișcare. 

În cele din urmă, întreabă despre Catherine. Tăcere. Mă uit la 
Simon, care nu zice nimic. Nu a spus nimic de când a început 
interogatoriul. La fel a făcut și tânărul detectiv, stând deoparte, 
puţin în spatele lui Ruiz. 

— O cunoșteai pe Catherine McBride? 

— Da. 

— Unde ai întâlnit-o prima dată? 

Spun întreaga poveste despre automutilare și despre 
ședințele de consiliere, cum ea părea să se simtă mai bine și 
cum, în cele din urmă, a părăsit spitalul Marsden. E ciudat să 
vorbești despre un caz clinic. Vocea mea sună oarecum strident, 
ca și cum aș încerca prea tare să-i conving. Când termin, îmi 
deschid palmele ca să subliniez sfârșitul poveștii. Ştiu ce ar vrea 
Ruiz. Mai mult de atât. 

— De ce nu le-ai spus autorităţilor de la spital despre 
Catherine? 

— Îmi părea rău pentru ea. Mă gândeam că ar fi crud să vezi o 
asistentă dedicată slujbei sale că își pierde locul de muncă. Cui 
i-ar fi folosit? 

— Acesta e singurul motiv? 

— Da. 

— Aveai o aventură cu Catherine McBride? 

— Nu. 

— Ai întreţinut vreodată relaţii sexuale cu ea? 

— Nu. 

— Când i-ai vorbit ultima dată? 

— Acum cinci ani. Nu îmi amintesc data exactă. 

— De ce sunase Catherine la biroul tău în noaptea în care a 
murit? 

— Nu știu. 

— Mai avem o înregistrare telefonică. E clar că mai apelase 
numărul de încă două ori, în seara precedentă. 


— Nu pot explica asta. 

— Numele tău era în agenda ei. 

Scutur din cap. Este un alt mister. 

Ruiz lovește violent cu palma în masă. Toată lumea tresare, 
inclusiv Simon. 

— Te-ai întâlnit cu Catherine în acea noapte. 

— Nu. 

— Ai ademenit-o să vină lângă Canalul Grand Union. 

— Nu. 

— Ai torturat-o. 

— Nu. 

— Asta e o tâmpenie! explodează el. Ai minţit, negat și 
conspirat ca să împiedici investigația. Ai ascuns intenţionat 
informaţii și ţi-ai petrecut ultimele trei săptămâni ca să 
construiești o șaradă elaborată despre un fost pacient, într-un 
efort de a ţine poliţia departe de tine. 

Simon îmi atinge braţul. Vrea să tac. Îl ignor. 

— Nu am atins-o pe Catherine. Nu am văzut-o. N-AI NICIO 
DOVADĂ! 

— Vreau să vorbesc cu clientul meu, spune Simon, mai 
insistent. 

La naiba cu asta! M-am săturat să fiu politicos. 

— Ce motiv plauzibil aș fi putut avea ca s-o ucid pe 
Catherine? ţip eu. Ai numele meu într-o agendă, un apel 
telefonic la biroul meu și niciun motiv. Fă-ţi treaba. Găseşte 
dovezi înainte să vii să mă acuzi pe mine. 

Tânărul detectiv rânjește. Realizez că totuși ceva nu e în 
ordine. Ruiz deschide un dosar verde care stă pe masă, în fața 
lui. Din el, scoate o bucată de hârtie fotocopiată, pe care mi-o 
întinde. 

— Aceasta este o scrisoare din data de 19 aprilie 1997. Este 
adresată administratorului-șef de la spitalul Royal Marsden. În 
această scrisoare, Catherine McBride face o declaraţie cum că ai 
fi abuzat-o sexual în biroul tău din spital. Afirmă că ai hipnotizat- 
O, i-ai mângâiat sânii și i-ai atins lenjeria intimă. 

— Şi-a retras plângerea. Ti-am spus asta. 

Scaunul meu se răstoarnă cu zgomot și realizez că sunt în 
picioare. Tânărul detectiv e mai rapid decât mine. Mă măsoară 
de sus până jos și se zbârlește către mine. 

Ruiz pare să tresalte de bucurie. 


Simon mă prinde de braţ. 

— Profesore O'Loughlin, Joe, te sfătuiesc să taci. 

— Nu vezi ce vor să facă? Răstălmăcesc faptele... 

— Pun întrebări legitime. 

Încep să mă alarmez. Ruiz are un motiv. Simon îmi așază 
scaunul. Mă holbez pierdut la peretele îndepărtat, copleșit de 
oboseală. Mâna stângă îmi tremură. Ambii detectivi se uită la ea 
în tăcere. Mă așez și îmi vâr mâna între genunchi, ca s-o opresc 
din tremurat. 

— Unde ai fost în seara de 13 noiembrie? 

— În West End. 

— Cu cine erai? 

— Cu nimeni. M-am îmbătat. Tocmai primisem niște vești 
proaste legate de sănătatea mea. 

Declaraţia atârnă în aer ca o pânză de păianjen zdrenţuită, 
care caută ceva de care să se agaţe. Simon izbucnește primul și 
explică detectivilor că sufăr de boala Parkinson. Vreau să-l 
opresc. Este treaba mea. Nu caut milă. 

Ruiz nu pierde nimic. 

— Unul dintre simptome este pierderea memoriei? 

Sunt atât de ușurat, încât râd. Nu voiam să mă trateze diferit. 

— Mai exact, unde ai mers să bei? insistă Ruiz. 

— În nişte cafenele și baruri. 

— Unde? 

— In Leicester Square, Covent Garden... 

— Ai putea numi câteva dintre baruri? 

Clatin din cap. 

— Poate cineva să confirme asta? 

— Nu. 

— La ce oră te-ai întors acasă? 

— Nu m-am întors. 

— Unde ţi-ai petrecut noaptea? 

— Nu-mi amintesc. 

Ruiz se întoarce către Simon. 

— Domnule Koch, poţi, te rog, să-ţi instruiești clientul... 

— Clientul meu s-a făcut clar înţeles că nu-și amintește unde 
și-a petrecut noaptea. Este conștient că asta nu-l ajută în 
situaţia de faţă. 

Expresia de pe chipul lui Ruiz e greu de citit. Se uită la ceasul 
de mână, anunţă ora și oprește casetofonul. Interogatoriul s-a 


terminat. Mă uit de la o faţă la alta, întrebându-mă ce urmează 
să se întâmple. S-a sfârșit? 

Tânăra polițistă se întoarce în cameră. 

— Sunt pregătite mașinile? întreabă Ruiz. 

Ea dă din cap și ţine ușa deschisă. Ruiz se strecoară afară și 
tânărul detectiv îmi pune cătușele. Simon începe să protesteze 
și i se înmânează o copie a mandatului de percheziţie. Adresa 
este scrisă cu litere mari pe ambele pagini. Mă duc acasă. 


Cea mai vie amintire din copilăria mea legată de Crăciun este 
cea cu sceneta Nașterii de la serbarea școlii anglicane Sf. 
Augustin, în care jucam rolul unuia dintre cei trei magi. Motivul 
pentru care este atât de memorabilă e Russell Cochrane, care 
jucase rolul Pruncului Isus și era atât de emoţionat, încât și-a 
udat pantalonii și urina s-a prelins pe partea din faţă a robei 
albastre a Fecioarei Maria. Jenny Bond, o Marie foarte drăguță, a 
fost atât de furioasă, încât l-a lovit pe Russell în cap și i-a tras un 
picior în testicule. 

Un murmur colectiv s-a auzit din public, dar era acoperit de 
vaietele de durere ale lui Russell. S-a dus naibii tot spectacolul 
și cortina s-a lăsat mai repede. 

Farsa din culise s-a dovedit chiar și mai incitantă. Tatăl lui 
Russell, un om mare cu un cap în formă de glonţ, era sergent de 
poliție și venea uneori la școală să ne vorbească despre 
siguranţa pe străzi. A prins-o pe Jenny Bond în culise și a 
ameninţat-o că o arestează pentru abuz. Tatăl lui Jenny a râs. A 
fost o mare greșeală. Sergentul Cochrane l-a încătușat și l-a 
târât pe Staftord Street până la secţia de poliţie, unde și-a 
petrecut noaptea. 

Piesa noastră despre Naștere umpluse ziarele naţionale. 
„Tatăl Fecioarei Maria arestat”, spunea titlul din The Sun. The 
Star scrisese: „Pruncul Isus lovit în testicule!” 

Mă gândesc din nou la asta din cauza lui Charlie. Mă va vedea 
în cătușe, târât de un poliţist? Ce va crede atunci despre tatăl 
ei? 

Mașina fără însemne a poliţiei urcă rampa parcării subterane. 
Stând lângă mine, Simon îmi pune o haină peste cap. Prin 
țesătura de lână, pot zări luminile aparatelor de fotografiat și 
reflectoarele reporterilor. Nu știu câţi fotografi și cameramani 
sunt. Le aud vocile și simt cum mașina poliţiei accelerează și se 


îndepărtează. 

Traficul e încetinit până la viteza melcului pe Marylebone 
Road. Pietonii par să ezite și să se holbeze. Sunt convins că se 
uită la mine, întrebându-se cine sunt și ce fac pe bancheta din 
spate a mașinii de poliţie. 

— Pot să-mi sun soția? întreb eu. 

— Nu. 

— Nu știe că venim. 

— Exact. 

— Dar nu știe că am fost arestat. 

— Trebuia să-i fi spus. 

Îmi amintesc subit de birou. Am pacienţi care trebuie să vină 
azi. Toate programările trebuie amânate. 

— Pot să-mi sun secretara? 

Ruiz se întoarce și mă privește peste umăr. 

— Avem, de asemenea, un mandat de percheziţie pentru 
biroul tău. 

Dau să ripostez, dar Simon îmi atinge cotul. 

— Asta face parte din procedură, șoptește el, încercând să mă 
liniștească. 

Convoiul alcătuit din trei mașini de poliție parchează în 
mijlocul străzii noastre, blocând-o din toate direcţiile. Ușile sunt 
larg deschise și detectivii se împrăștie urgent, unii folosind aleea 
de pe cealaltă parte, ca să ajungă în grădina din spate. 

Julianne răspunde la ușa principală. Poartă o pereche de 
mănuși de cauciuc roz. Un clăbuc de spumă i s-a agăţat în păr, 
când și-a dat bretonul într-o parte. Un detectiv îi întinde o copie 
a mandatului de percheziţie. Nu se uită la el. Se concentrează 
asupra mea. Vede cătușele și privirea de pe faţa mea. Ochii ei 
sunt măriţi din cauza șocului și a lipsei de înțelegere. 

— 'Ţine-o pe Charlie înăuntru, strig eu. 

Mă uit la Ruiz. Îl implor. 

— Nu în faţa fiicei mele. Te rog. 

Nu văd nimic în ochii lui, dar caută în buzunarul jachetei și 
găsește cheia de la cătușe. Doi detectivi mă iau de braţe. 

Julianne pune întrebări, ignorându-i pe ofiţerii care trec pe 
lângă ea și intră în casă. 

— Ce se întâmplă, Joe? Ce ai...? 

— Poliţia crede că sunt implicat în moartea lui Catherine. 

— Cum? De ce? E ridicol. Îi ajutai cu investigația. 


Ceva cade și se sparge la etaj. Julianne se uită sus și apoi din 
nou spre mine. 

— Ce fac în casa noastră? întreabă ea, pe punctul de a izbucni 
plâns. Ce ai făcut, Joe? 

Văd faţa lui Charlie apărând din living. Dispare rapid, când se 
întoarce Julianne. 

— Stai acolo, domnișoară, strigă ea, părând mai degrabă 
speriată decât furioasă. 

Ușa principală e larg deschisă. Oricine trece poate vedea ce 
se întâmplă înăuntru. Dulapurile și sertarele de la etajul de 
deasupra sunt răvășite. Saltelele sunt trase și paturile la fel. 
Julianne nu știe ce să facă. Pe de o parte, ar vrea să împiedice 
ca locuinţa să-i fie vandalizată, dar cel mai mult vrea răspunsuri 
de la mine. lar eu nu am niciunul. 

Detectivii mă duc în bucătărie, unde îl găsesc pe Ruiz uitându- 
se prin ușile franţuzești spre grădină. Oameni cu lopeţi și sape 
răscolesc pământul. Ruiz se apleacă peste leagănul lui Charlie, 
cu o ţigară atârnându-i din gură. Se uită la mine prin fum, 
iscoditor și insolent. O urmă slabă de zâmbet îi răsare la 
colțurile gurii. 

Se îndepărtează neîncrezător, lasă ţigara să cadă pe pietriș, 
unde continuă să ardă. Apoi se întoarce și desface ambalajul de 
plastic ce înconjoară caloriferul. 

— l-am interogat pe vecini, explică Ruiz. A fost văzut 
îngropând ceva în grădină. 

— Un peștișor auriu. 

Ruiz este totalmente derutat. 

— Poftim? 

Julianne râde de absurditatea situaţiei. Parc-am fi într-un 
episod din Monty Python. 

— l-a îngropat lui Charlie peștișorul, spune ea. Este sub prun, 
lângă hamsterul Harold. 

Câţiva detectivi din spatele nostru nu-și pot stăpâni 
chicotelile. Ruiz e roșu de furie. Știu că nu ar trebui să-l întărât, 
dar mă simt bine râzând. 


CAPITOLUL II 

Salteaua s-a lăsat și o simt tare ca betonul sub șoldurile și 
umerii mei. Din momentul în care mă întind, sângele îmi 
zvâcnește în urechi și mintea începe să o ia razna. Vreau să stau 
liniștit. In loc de asta, vânez gânduri periculoase, care iau 
amploare în imaginaţia mea. 

Până acum, Ruiz trebuie să o fi interogat deja pe Julianne. Să 
o fi întrebat unde am fost pe 13 noiembrie. Ea trebuie să-i fi 
spus că mi-am petrecut noaptea cu Jock. Nu știe că e o 
minciună. Va repeta ceea ce i-am spus eu. 

De asemenea, Ruiz trebuie să fi vorbit și cu Jock, care îi va fi 
spus că am părăsit biroul lui pe la ora cinci în acea zi. Mă 
invitase să ieșim la un pahar, dar îl refuzasem. l-am spus că 
merg acasă. Niciuna dintre poveștile noastre nu se vor potrivi. 

Julianne își petrece întreaga seară la secţia de poliţie, sperând 
să mă vadă. Ruiz i-a spus că are cinci minute la dispoziţie, dar 
nu pot da ochii cu ea. Știu că asta e îngrozitor. Știu că probabil e 
speriată, confuză, furioasă și profund îngrijorată. Ea vrea doar o 
explicaţie. Vrea să mă audă spunându-i că va fi bine. Sunt mult 
mai speriat de ideea de a mă confrunta cu ea decât cu Ruiz. 
Cum aș putea să-i explic ce e cu Elisa? Cum aș putea repara 
lucrurile? 

Julianne mă întrebase dacă nu mi se părea ciudat că o femeie 
pe care nu o mai văzusem de cinci ani e omorâtă și că apoi 
poliţia îmi cere să ajut să o identifice. La repezeală, i-am spus 
despre coincidenţe, că sunt doar câteva lucruri care se petrec 
simultan. Acum, coincidenţele încep să se adune. Care erau 
șansele ca Bobby să-mi fie trimis ca pacient? Sau ca și Catherine 
să fi sunat la biroul meu în seara în care avea să moară? Când 
încetează coincidenţele să mai fie coincidente și devin un tipar? 

Nu sunt paranoic. Nu văd umbre zburând, și nici nu îmi 
imaginez conspirații ciudate. Dar aici se întâmplă ceva mai 
important decât pare la prima vedere. 

Adorm cu gândul ăsta și, la un moment dat, în timpul nopţii, 
mă trezesc brusc, respirând greu și cu inima bătându-mi foarte 
tare. Nu pot vedea cine sau ce mă urmărește, dar știu că e 
acolo, privindu-mă, așteptând și râzând de mine. 

Fiecare sunet pare să se amplifice în celula mea îngustă. Mă 
întind și ascult scârţâielile arcurilor de pat, apa trasă din 
cisternă, beţivii vorbind prin somn și ecoul pantofilor gardienilor 


pe coridoare. 

Azi e ziua cea mare. Poliția fie mă va acuza, fie îmi va da 
drumul. Ar trebui să fiu mai agitat și mai îngrijorat. De fapt, mă 
simt detașat de tot de ce se întâmplă. Mă plimb prin celulă, 
gândindu-mă la cât de bizară poate fi viaţa. Mă gândesc la toate 
aceste răsturnări de situaţie și întoarceri, la coincidenţe și la 
ghinion, la greșeli și neînțelegeri. Nu mă simt furios sau 
înverșunat. Am încredere în sistem. În curând, vor realiza că 
dovezile împotriva mea nu sunt suficient de puternice. Va trebui 
să-mi dea drumul. 

Acest soi de optimism mă lovește destul de ciudat dacă mă 
gândesc la cât de cinic sunt în ceea ce privește legea și ordinea. 
Oameni nevinovaţi sunt închiși zi de zi. Am văzut dovezile. Sunt 
incontestabile. Dar încă nu mi-e teamă că asta mi s-ar putea 
întâmpla chiar mie. 

O învinovăţesc pe mama și încrederea ei de neclintit în 
autorităţi precum polițiști, judecători și politicieni. A crescut într- 
un oraș din Cotswolds, unde polițistul satului mergea pe 
bicicletă, îi știa pe toţi localnicii după nume și rezolva mai multe 
cazuri într-o jumătate de oră. Întruchipa corectitudinea și 
onestitatea. De atunci, în ciuda poveștilor obișnuite legate de 
faptul că poliţia plantează probe, ia mită și falsifică declaraţii, 
mama nu și-a schimbat niciodată convingerile. „Dumnezeu a 
făcut mai mulţi oameni buni decât răi”, spune ea, ca și cum o 
numărătoare de capete ar scoate asta la iveală. Şi ca și cum 
asta nu ar fi suficient, mai adaugă: „Își vor primi recompensa în 
rai”. 


O trapă se deschide în jumătatea de jos a ușii, iar o tavă de 
lemn este împinsă pe podea. Am o sticlă de plastic cu suc de 
portocale, niște nămol gri, care presupun că e o omletă, și două 
felii de pâine prăjită. Le pun deoparte și aștept să ajungă Simon. 

Arată drăguţ cu cravata lui roz, imprimată cu stejari și cu 
clopoței argintii. Este genul de cravată pe care mi-ar da-o 
Charlie de Crăciun. Mă întreb dacă Simon a fost căsătorit 
vreodată sau dacă are copii. 

Nu poate sta mult. Trebuie să meargă la tribunal. Văd șuviţe 
din peruca lui ieșind afară din servieta diplomat. Îmi zice că 
poliţia a cerut probe de păr și de sânge. Nu am nicio problemă 
cu asta. Cer, de asemenea, permisiunea să-mi interogheze 


pacienţii, dar un judecător le-a refuzat accesul la dosarele mele. 
Bravo lui! 

Cea mai mare noutate are legătură cu cele două telefoane pe 
care Catherine le dăduse la biroul meu. Meena, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze șosetele de bumbac, le spusese detectivilor că 
vorbise de două ori cu Catherine la începutul lui noiembrie. 

Uitasem în totalitate de asta. Meena dăduse un anunţ în ziarul 
The Gardian. Căutam secretară cu experienţă sau în domeniul 
medical o persoană care făcuse școala de surori medicale. 
Primiserăm mai mult de optzeci de răspunsuri. 

Încep să-i explic asta lui Simon, devenind tot mai 
entuziasmat. 

— Meena venise cu o listă scurtă, de douăsprezece persoane. 
Catherine trebuie să fi fost pe listă. 

— Da. Probabil. Trebuie să fi fost. Asta ar explica telefonul. 
Meena va ști. 

Oare Catherine știa că aplica să devină secretara mea? Meena 
trebuie să fi menţionat numele meu. Poate Catherine voia să mă 
surprindă. Sau poate se gândea că nu o voi chema la interviu. 

Simon își trece degetele peste cravată, ca și cum ar tăia-o. 

— De ce o femeie care te-a acuzat de abuz sexual ar aplica 
să-ţi devină secretară? zise el pe un ton de procuror. 

— Nu am abuzat-o. 

Nu comentează. In loc de asta, se uită la ceas și închide 
servieta. 

— Nu cred că ar trebui să mai răspunzi la alte întrebări de-ale 
poliţiei. 

— De ce? 

— Te afunzi singur într-o groapă mai adâncă. 

Simon își îmbracă haina și se apleacă să îndepărteze un fir de 
praf de pe suprafaţa ca de oglindă a pantofilor lui negri. 

— Mai au opt ore. Dacă nu vin cu ceva nou, vei fi acasă 
diseară. 


Stând pe patul supraetajat, cu mâinile sub cap, mă holbez la 
tavan. Cineva zgâriase într-un colţ: „O zi fără soare e ca... O 
noapte”. Tavanul trebuie să fie la o înălțime de trei metri și 
ceva. Cum Dumnezeu a reușit cineva să ajungă până acolo? 

Este ciudat să fii închis departe de lume. Nu am habar ce s-a 
mai întâmplat în ultimele patruzeci și opt de ore. Mă întreb ce- 


am pierdut. Din fericire, părinţii mei se întorseseră în Țara 
Galilor. Charlie intrase în vacanţa de Crăciun; boilerul trebuie să 
fi fost reparat; Julianne trebuie să fi împachetat cadourile și să le 
fi pus sub brad. Jock trebuie să-și fi scos de la naftalină costumul 
de Moș Crăciun, ca să-și facă turul anual pe la saloanele de 
copii. Și mai e Bobby. Ce-o fi făcând el? 

Cam pe la mijlocul după-amiezii, sunt dus iar în camera de 
interogatoriu. Ruiz și același detectiv sergent așteaptă. Simon 
apare fără răsuflare de la urcatul scărilor. Tine un sendviș într-o 
pungă de plastic și o sticlă cu suc de portocale. 

— Un prânz întârziat, se scuză el. 

Casetofonul e pornit. 

— Profesore O'Loughlin, ajută-mă puţin, spune Ruiz, oferindu- 
mi un zâmbet politicos. Este adevărat că adesea criminalii se 
întorc la locul crimei? 

Unde vrea să ajungă cu asta? Mă uit la Simon, care-mi face 
semn că ar trebui să răspund. 

— Un „criminal cu semnătură” se întoarce uneori, dar este 
mai mult un mit urban. 

— Ce este un „criminal cu semnătură”? 

— Orice criminal are un tipar comportamental. Este ca o 
umbră criminală care e lăsată în urmă la locul crimei, o 
semnătură. Poate fi vorba despre modul în care înnoadă o funie 
sau așază un cadavru. Unii se simt obligaţi să se întoarcă la 
locul crimei. 

— De ce? 

— Sunt mai multe motive posibile. Poate vor să retrăiască și 
să-și imagineze ceea ce au făcut sau să ia un suvenir. Unii poate 
că se simt vinovaţi sau pur și simplu simt nevoia să se apropie. 

— Acesta e și motivul pentru care adesea răpitorii se oferă să 
ajute le căutări? 

— Da. 

— Şi incendiatorii, la stingerea focului? 

Eu încuviințez. Sergentul tace ca o statuie de pe Insula 
Paștelui. Ruiz deschide un dosar și scoate câteva fotografii. 

— Unde ai fost pe 24 noiembrie, duminică? 

Deci asta era, asta e ceea ce găsise. 

— Îmi vizitam strămătușa. 

O licărire de entuziasm fulgeră în ochii lui. 

— La ce oră era asta? 


— Dimineaţa. 

— Unde locuiește? 

— La cimitirul Kensal Green. 

Adevărul îl dezamăgește. 

— Avem imagini cu mașina ta aflată în zona de parcare, zise 
el, împingând fotografiile pe masă. 

În fotografie sunt eu, punând o cutie cu frunze pe braţele 
întinse ale lui Charlie. 

Ruiz mai scoate o coală de hârtie. 

— Îţi amintești cum am descoperit cadavrul? 

— Ai spus că un câine a scurmat. 

— Cel care a sunat nu a lăsat un nume sau un număr de 
telefon. A sunat de la cabina unui telefon public, de lângă 
intrarea în cimitir. Ai văzut pe cineva în zona respectivă? 

— Nu. 

— Ai folosit acel telefon? 

Doar nu sugerează că am sunat eu?! 

— Spuneai că ucigașul cunoștea îndeaproape zona. 

— Da. 

— Cum ţi-ai descrie cunoștințele legate de acel loc? 

— Inspectore, cred că îmi dau seama unde vrei să ajungi cu 
asta. Chiar dacă aș fi ucis-o pe Catherine și aș fi îngropat-o în 
canal, crezi că mi-aș fi adus soţia și fiica să vadă cum e scoasă 
afară? 

Ruiz închide cu zgomot dosarul, mârâind: 

— Eu pun nenorocitele de întrebări. Tu fă-ţi griji pentru 
răspunsuri. 

Simon intervine. 

— Poate că ar trebui să ne liniștim cu toții... 

Ruiz se apleacă peste masă către mine, până ce îi văd 
capilarele de sub pielea de pe nas. Jur că poate respira prin porii 
aceia. 

— Eşti de acord să vorbeşti cu mine fără ca avocatul tău să fie 
prezent? 

— Dacă oprești caseta. 

Simon obiectează și vrea să-mi vorbească între patru ochi. 
Afară, pe hol, avem parte de un schimb sincer de păreri. Imi 
spune că sunt prost. Sunt de acord. Dar dacă îl pot face pe Ruiz 
să mă asculte, poate îl pot convinge să-l verifice din nou pe 
Bobby. 


— Vreau să fie notat că te-am avertizat în legătură cu asta. 
— Nu-ţi face griji, Simon. Nimeni nu te va învinovăţi pe tine. 


Ruiz mă așteaptă. O ţigară stă aprinsă în scrumieră. Se uită la 
ea intens, privind-o cum arde. Fumul gri formează întâmplător 
un turn care se va răsturna la prima răsuflare. 

— Credeam că te lași de fumat. 

— Asta fac. Îmi place să privesc. 

Ţigara se stinge și Ruiz împinge scrumiera la o parte. 
Încuviinţează. 

Camera pare atât de încăpătoare când suntem doar noi doi 
înăuntru! Ruiz își dă scaunul în spate și își pune picioarele pe 
masă. Ghetele lui negre au tocurile scâlciate. Pe o șosetă, pe 
albul gleznei, este o urmă de cremă de pantofi. 

— Am mers cu fotografiile tale prin toate cafenelele și barurile 
din Leicester Square și din Charing Cross, spune el. Niciun 
barman și nicio chelneriță nu-și amintesc de tine. 

— Sunt ușor de uitat. 

— Vom merge din nou în seara asta. Poate cineva își va 
aminti. Într-un fel, n-aş crede. Nu cred că ai fost nici măcar 
aproape de West End. 

Nu răspund. 

— Am arătat fotografii cu tine și obișnuiţilor clienţi ai hotelului 
Grand Union. Nimeni nu-și amintește să te fi văzut acolo. Și-au 
amintit-o pe Catherine. Era îmbrăcată foarte frumos, conform 
câtorva dintre membrii personalului. Unul dintre ei s-a oferit să-i 
aducă ceva de băut, dar a refuzat, spunând că așteaptă pe 
cineva. Erai tu? 

— Nu. 

— Cine era? 

— Încă mai cred că Bobby Moran. 

Ruiz dă drumul unui chiorăit încet care se sfârșește cu o tuse 
de salahor. 

— Nu te lași, nu-i așa? 

— Catherine nu a murit în noaptea în care a dispărut. Corpul 
ei nu a fost găsit timp de unsprezece zile. Cel care a torturat-o a 
avut nevoie de multă vreme ca să-i distrugă spiritul. Poate zile. 
Bobby ar fi putut-o face. 

— Nimic nu îl indică pe el. 

— Cred că o știa. 


Ruiz râde ironic. 

— Asta e diferenţa dintre ceea ce fac eu și ceea ce faci tu. Tu 
îţi bazezi concluziile pe modele empirice. O poveste care te face 
să plângi în hohote, despre o copilărie groaznică, și ești în stare 
să trimiţi pe cineva la terapie pentru ani de zile. Eu lucrez cu 
fapte și chiar acum toate duc la tine. 

— Dar intuiţia? Instinctul? Credeam că detectivii le folosesc 
tot timpul. 

— Nu când încerc să obţin aprobare pentru un buget de 
supraveghere. ` 

Stăm în tăcere, măsurând golul dintre noi. In cele din urmă, 
Ruiz vorbește: 

— Am vorbit cu soţia ta, ieri. Te-a descris ca fiind puţin distant 
în ultima vreme. l-ai sugerat să mergeţi toţi într-o călătorie în... 
America. Nu a putut explica de ce. 

— Nu avea nicio legătură cu Catherine. Voiam să văd mai 
mult lumea. 

— Înainte de a fi prea târziu, spune el, înmuindu-și vocea. 
Vorbește-mi despre Parkinson. Trebuie să fie destul de greu să 
primeşti vești din astea, mai ales când ai o soţie care arată bine, 
o fiică tânără, o carieră de succes. Câţi ani vei pierde? Zece? 
Douăzeci? 

— Nu știu. 

— Îmi imaginez că veștile de genul ăsta pot face pe cineva să 
se întoarcă împotriva lumii. Ai lucrat cu bolnavi de cancer. 
Spune-mi tu. Devin mai înverșunaţi și se simt trădațţi? 

— Unii, da. 

— Pariez că unora le vine să spargă totul în jurul lor. Vreau să 
spun, de ce li se întâmplă asta tocmai lor, nu-i așa? Ce-ai face 
într-o situaţie ca asta? Te-ai resemna sau ţi-ar veni să te revolţi? 
Ai putea încheia socoteli mai vechi și face amendamente. Nu e 
nimic rău în a-ţi face puţină dreptate, dacă asta e singura 
posibilitate. 

Mă amuză încercarea lui stângace de psihanaliză. 

— Asta ai face tu, inspectore? Lui Ruiz îi ia câteva momente 
până să-și dea seama că acum îl analizez eu. Crezi că spiritul 
vindicativ ar putea pune stăpânire pe tine? 

Pentru o clipă pare să ezite. Vrea să meargă mai departe, să 
schimbe subiectul, dar mai întâi vreau să-i explic cum stă treaba 
cu oamenii cu boli în stadiu terminal sau incurabile. Da, unora le 


vine să urle de disperare. Însă amărăciunea și furia dispar. În loc 
să-și plângă de milă, înfruntă boala și merg mai departe. Şi 
încearcă să se bucure de fiecare clipă care le-a mai rămas. 

Lăsându-și picioarele pe podea, Ruiz își pune mâinile pe masă 
și se ridică. Nu se uită la mine în timp ce vorbește. 

— Vreau să te acuz de crimă, dar procurorul spune că nu am 
suficiente dovezi. Are dreptate, dar și eu am. Voi căuta în 
continuare, până voi mai găsi. E doar o chestiune de timp. 

Privește în gol. 

— Nu prea mă placi, nu-i așa? întreb eu. 

— Nu în mod deosebit. 

— De ce? 

— Pentru că te gândești că sunt un poliţai tâmpit care nu 
citește cărţi și crede că teoria relativităţii are legătură cu 
consangyvinizarea. 

— Nu e adevărat. 

Ridică din umeri și apasă pe clanţa ușii. 

— Cât din asta este ceva personal? întreb eu. 

Răspunsul lui răzbate prin ușa care se închide: 

— Nu te flata singur. 


CAPITOLUL IlI 

Aceeași polițistă care a fost umbra mea în ultimele patruzeci 
și opt de ore îmi înmânează racheta de tenis și un colet care 
conţine ceasul meu, portofelul, verigheta și șireturile. Trebuie 
să-mi număr banii, inclusiv mărunţișul, și să semnez. 

Ceasul de pe peretele din camera de acuzare arată că e ora 
9.45. Ce zi este? Miercuri. Şapte zile înainte de Crăciun. Un brad 
mic argintiu este așezat în fața ghișeului, decorat cu o 
sumedenie de globuri și cu o stea șubredă. In spate, atârnând 
pe perete, se află un afiș pe care scrie „Pace și prosperitate 
tuturor!” 

Poliţista se oferă să-mi cheme un taxi. Aştept la recepţie până 
ce șoferul claxonează. Sunt obosit, murdar și miros a 
transpiraţie. Ar trebui să merg acasă, însă, când mă așez pe 
scaunul din spate al taxiului, simt cum mă părăsește curajul. Aș 
vrea să-i spun șoferului să o ia în direcţia opusă. Nu vreau să 
dau ochii cu Julianne. Semantica nu va merge în cazul ei. Doar 
purul adevăr. 

Nu am iubit pe nimeni niciodată așa cum o iubesc pe ea, până 
să se nască Charlie. Nu există nicio scuză pentru faptul că am 
înșelat-o. Știu ce vor spune oamenii. O vor numi clasica 
paranoia a vârstei mijlocii. Am atins patruzeci de ani, temându- 
mă de moarte, am avut o aventură de o noapte. Sau o vor pune 
pe seama autocompătimirii. In aceeași zi în care am aflat că 
sufăr de o afecţiune neurologică progresivă, m-am culcat cu o 
altă femeie, luându-mi porţia de sex și entuziasm înainte ca 
trupul să mă lase. 

Nu am nicio scuză pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu a fost un 
accident sau un moment de nebunie. A fost o greșeală. A fost 
sex. Au fost lacrimi, spermă și o altă femeie. 

Jock tocmai îmi dăduse veștile proaste. Stăteam în biroul lui, 
incapabil să mă mișc. 

Jock îmi propusese să mergem să bem ceva. L-am refuzat. 
Aveam nevoie de aer. În următoarele câteva ore am colindat 
prin West End, vizitând barurile și încercând să mă simt ca orice 
persoană care bea câteva pahare pentru a se relaxa. 

Iniţial, credeam că vreau să fiu singur. Apoi, am realizat că de 
fapt am nevoie să vorbesc cu cineva. Cineva care nu făcea parte 
din viaţa mea perfectă: cineva care nu o știa pe Julianne sau pe 
Charlie, sau pe vreun prieten ori alt membru al familiei. Așa am 


ajuns la ușa Elisei. Nu a fost un accident. Am căutat-o. 

La început, doar am vorbit. Am vorbit ore în șir. (Probabil că 
Julianne va spune că asta face ca infidelitatea mea să fie și mai 
gravă, pentru că a fost mai mult decât o poftă masculină 
insaţiabilă de sex.) Despre ce am vorbit? Amintiri din copilărie. 
Vacanţe preferate. Cântece speciale. Poate niciuna dintre astea. 
Cuvintele nu au fost importante. Elisa știa că sufăr, dar nu mă 
întrebase de ce. Ştia că ori îi voi zice, ori ba. Nu avea nicio 
importanţă pentru ea. 

Îmi amintesc foarte puţin din ceea ce s-a întâmplat apoi. Ne- 
am sărutat. Elisa m-a pus peste ea. Tocurile ei se înfigeau în 
spatele meu. Se mișca atât de încet în timp ce mă primea în ea. 
Am gemut când am ejaculat și durerea a dispărut. 

Mi-am petrecut noaptea acolo. A doua oară, am luat-o eu. Am 
pus-o jos și am intrat în ea brutal, făcându-i șoldurile să tresară 
și sânii să tremure. Când s-a terminat, șerveţele albe și pline de 
spermă zăceau pe podea ca niște frunze căzute. 

Chestia ciudată e că mă așteptam să fiu cuprins de vinovăţie 
sau de îndoială. Să mă simt normal nu intra în calculele mele. 
Eram convins că Julianne va vedea direct prin mine. Nu era 
nevoie să-mi miroasă hainele sau să găsească ruj pe gulerul 
meu. În schimb, va ști intuitiv, întocmai cum pare să ştie totul 
despre mine. 

Nu m-am considerat niciodată o persoană care își asumă 
riscuri sau cineva care simte adrenalina atunci când se apropie 
de marginea prăpastiei. O dată sau de două ori, la universitate, 
înainte să o cunosc pe Julianne, mai avusesem parte de aventuri 
de o noapte. Atunci păreau naturale. Jock avea dreptate. Fetele 
stângace erau mai ușor de dus în pat. Asta era altceva. 

Taximetristul e fericit să scape de mine. Stau pe trotuar și 
privesc spre casa mea. Singura lumină care se vede e cea de la 
bucătărie, pe partea laterală. 

Cheia alunecă în broască. Cum pășesc înăuntru, zăresc silueta 
lui Julianne într-un dreptunghi de lumină din partea îndepărtată 
a holului. Stă în pragul ușii de la bucătărie. 

— De ce nu m-ai sunat? Te-aș fi luat eu... 

— Nu voiam ca Charlie să vină la secţia de poliție. _ 

Nu îi pot vedea chipul. Vocea ei pare în regulă. Imi pun jos 
echipamentul de tenis și mă îndrept către ea. Părul ei negru 
este ciufulit, iar sub ochi are pungi din cauza lipsei de somn. 


Când încerc să o îmbrăţișez, se îndepărtează. Abia poate să mă 
privească. 

Nu este vorba doar despre o minciună. l-am adus polițiștii în 
casă, să deschidă sertarele, să se uite pe sub paturi, să îi umble 
prin lucrurile personale. M-au văzut vecinii în cătușe. Grădina 
noastră a fost răscolită. A fost interogată de detectivi și i s-au 
pus întrebări legate de viața noastră sexuală. A așteptat ore 
întregi în secţia de poliţie sperând să mă vadă, doar ca să fie 
întoarsă din drum, nu de autorităţi, ci de mine. Toate astea și 
nici măcar un telefon sau un mesaj care să o ajute să înţeleagă. 

Mă uit la masa de bucătărie și văd o grămadă de ziare 
împrăștiate. Paginile sunt deschise la aceeași poveste. „Psiholog 
arestat în cazul uciderii lui McBride” scrie un titlu. „Psiholog 
celebru reţinut” spune altul. Sunt fotografii cu mine stând pe 
bancheta din spate a mașinii de poliţie, cu haina lui Simon peste 
capul meu. Par vinovat. Pune o haină peste capul Maicii Tereza 
și până și ea ar părea vinovată. De ce fac suspecţii asta? Ar fi cu 
siguranţă mai bine dacă ar zâmbi și ar face cu mâna. 

Mă așez pe scaun și mă uit peste articole. Unul dintre ziare a 
folosit o fotografie de pe telefon, cu mine pe acoperișul de la 
Marsden, cu Malcolm prins în ham, în fața mea. O a doua 
fotografie mă arată acoperit cu haina. Mâinile îmi sunt 
încătușate și le ţin în poală. Mesajul e clar: M-am transformat 
din erou în nimeni. 

Julianne umple ceainicul electric și scoate două căni. Poartă 
colanţi negri și un pulover foarte lung, pe care i l-am luat de la 
Camden Market. l-am spus că era pentru mine, dar știam ce se 
va întâmpla. Mereu îmi împrumută puloverele. Spune că îi place 
cum miros. 

— Unde e Charlie? 

— Doarme. E aproape unsprezece. 

Când fierbe apa, umple fiecare cană și pune pliculeţele de 
ceai. Pot simţi aroma de mentă. Julianne are un dulap plin cu 
diverse ierburi pentru ceaiuri. Stă în fața mea. Se uită lung la 
mine, cu ochii lipsiţi de orice emoție. Abia își mișcă încheieturile, 
întorcându-și palmele în sus. Cu acest semn discret mă 
avertizează că așteaptă să-i explic. 

Aș vrea să-i spun că a fost doar o neînțelegere, dar mă tem că 
va suna banal. În loc de asta, mă rezum la poveste sau la ceea 
ce știu din ea. Îi spun cum Ruiz crede că am legătură cu 


moartea lui Catherine, pentru că numele meu apăruse în 
agenda pe care o recuperase din canal. Şi cum Catherine venise 
la Londra pentru un interviu de angajare ca să fie secretara 
mea. Nu știusem despre asta. Meena pregătise lista. Catherine 
trebuie să fi văzut anunţul. 

Julianne e cu un pas în fața mea. 

— Acesta nu poate fi unicul motiv pentru care te-au arestat. 

— Nu. Înregistrările telefonice arată că ea a sunat la mine la 
birou în seara în care a fost ucisă. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nu. Aveam o programare la Jock. Atunci mi-a spus despre... 
știi tu ce. 

— Cine a răspuns la telefon? 

— Nu știu. Meena plecase acasă devreme, spun eu, 
coborându-mi privirea. Au dat de plângerea de abuz sexual. Ei 
bănuiesc că aveam o aventură cu ea. Că mă ameninţase să-mi 
distrugă cariera și mariajul. 

— Dar a retras plângerea. 

— Știu, dar vezi și tu cum pare asta. 

Julianne își pune cana pe mijlocul mesei și se ridică. Mă simt 
puţin mai relaxat, pentru că nu se mai holbează la mine. Chiar 
dacă nu mă uit la ea, știu exact unde stă, lângă ușile franţuzești, 
uitându-se, prin reflecţia ei, la bărbatul pe care credea că-l 
cunoaște și care stă la masă. 

— Mi-ai spus că erai cu Jock. Ai zis că te-ai îmbătat. Ştiam că 
minţi. Am știut mereu. 

— M-am îmbătat, dar nu cu Jock. 

— Cu cine erai? 

Întrebarea e scurtă, tăioasă și la subiect. Asta o 
caracterizează pe Julianne: e spontană și directă, și fiecare 
propoziţie de-a ei are o ţintă precisă. 

— Mi-am petrecut noaptea cu Elisa Velasco. 

— Te-ai culcat cu ea? 

— Da. 

— Ai făcut sex cu o prostituată? 

— Nu mai este prostituată. 

— Ai folosit prezervativ? 

— Ascultă-mă, Julianne. Nu mai este prostituată de mulţi ani. 

— Al... FOLOSIT... PREZERVATIV? 

Fiecare cuvânt e foarte clar articulat. Stă aplecată peste 


scaunul meu. Ochii îi sunt plini de lacrimi. 

— Nu. 

Îmi dă o palmă cu forţa întregului ei corp. Mă întorc într-o 
parte, ţinându-mă de obraz. Simt gustul de sânge în interiorul 
gurii și aud un sunet ascuţit în urechile mele. 

Mâna lui Julianne e pe coapsa mea. Vocea ei e moale: 

— Te-am lovit prea tare? Nu sunt obișnuită cu asta. 

— Sunt bine, o asigur. 

Mă plesnește din nou, de data asta chiar mai tare. Sfârșesc în 
genunchi, uitându-mă la parchetul lustruit. 

— Ticălos egoist, prost, laș, mincinos! 

Işi scutură mâna de durere. 

Sunt acum o ţintă neajutorată și incapabilă să se miște. Mă 
lovește cu pumnul în spate. Strigă: 

— O prostituată! Fără prezervativ! Şi apoi ai venit acasă și mi- 
ai tras-o mie! 

— Nu! Te rog! Nu înţelegi... 

— leşi afară! Nu ai ce căuta în casa asta! N-ai să mă mai vezi! 
N-ai s-o mai vezi pe Charlie. 

Mă ghemuiesc jos, simţindu-mă mizerabil. Se întoarce și se 
îndepărtează pe coridor, până în camera din față. Mă ridic și o 
urmez, disperat după un semn că nu e ăsta sfârșitul. 

O găsesc îngenuncheată în faţa bradului de Crăciun, cu o 
pereche de foarfece de grădină în mâini. Aproape că a tăiat de 
tot a treia coroană a bradului, din partea de sus. Acum arată ca 
un abajur mare și verde. 

— lmi pare foarte rău. 

Nu răspunde. 

— Te rog, ascultă-mă! 

— De ce? Ce îmi vei spune? Că mă iubeşti? Că nu a însemnat 
nimic? Că i-ai tras-o ei și apoi ai făcut dragoste cu mine? 

Asta e dificultatea când te cerți cu Julianne. Dă drumul la 
atâtea acuzaţii deodată, încât niciun răspuns nu le poate 
satisface pe toate în același timp. Și, în momentul în care începi 
să separi întrebările, te lovește din nou, cu o nouă serie. 

Plânge acum. Lacrimile îi strălucesc în lumina lămpii, ca un șir 
de mărgele pe obrajii ei. 

— Am făcut o greșeală. Când Jock mi-a spus despre Parkinson, 
am simţit-o ca pe o condamnare la moarte. Totul avea să se 
schimbe. Toate planurile noastre. Viitorul. Știu că am spus 


altceva. Nu e adevărat. De ce să primesc viaţa pe care o am și 
apoi să mă trezesc cu boala asta? De ce să mi se dea șansa să 
mă bucur de frumuseţea ta și a lui Charlie, și apoi să îmi fie 
luate? Este ca și cum i-ai arăta cuiva o bucată din ceea ce poate 
fi viaţa și, la următoarea respiraţie, să îi spui că nu se poate 
întâmpla niciodată. 

Îngenunchez lângă ea, genunchii mei aproape atingându-i pe 
ai ei. 

— Nu am știut cum să-ţi spun. Aveam nevoie de timp să mă 
gândesc. Nu puteam vorbi cu prietenii sau cu părinţii, cărora le- 
ar fi părut rău pentru mine și mi-ar fi ţinut discursuri de 
încurajare și zâmbete brave. De asta am mers la Elisa. Este o 
străină, dar, în același timp, o prietenă. E o femeie cumsecade. 

Julianne își șterge lacrimile cu mânecile puloverului și se uită 
la șemineu. 

— Nu plănuisem să mă culc cu ea. Pur și simplu s-a întâmplat. 
Aș vrea să pot schimba asta. Nu avem o aventură. A fost o 
noapte. 

— Dar Catherine McBride? Cu ea te-ai culcat? 

— Nu. 

— Atunci de ce aplicase să fie secretara ta? Ce a făcut-o să 
creadă că i-ai da un loc de muncă după ce ne-a făcut să trecem 
prin atâtea? 

— Nu știu. 

Julianne se uită la mâna ei julită și apoi la obrazul meu. 

— Ce vrei, Joe? Vrei să fii liber? Vrei să faci față singur? 

— Nu vreau să vă trag pe tine și pe Charlie după mine. 

Tonul meu plângăreţ o înfurie. Își strânge pumnii de frustrare. 

— De ce trebuie să fii întotdeauna atât de-al dracului de sigur 
pe tine? De ce nu poţi recunoaște că ai nevoie de ajutor? Știu că 
ești bolnav. Știu că ești obosit. Ei bine, uite ceva nou: toţi 
suntem bolnavi și toți suntem obosiţi. M-am săturat să fiu 
marginalizată și sunt sătulă să fiu dată la o parte. Acum, vreau 
să pleci. 

— Dar te iubesc. 

— Pleacă! 

— Ce va fi cu noi? Cu Charlie? 

Îmi aruncă o privire rece, fixă. 

— Poate că încă te iubesc, Joe, dar, în acest moment, nu te 
pot suporta. 


CAPITOLUL IV 

Când termin cu împachetatul, ieșitul pe ușă și mersul cu taxiul 
până la Jock mă fac să mă simt ca în prima zi de școală. 
Abandonat. O singură amintire îmi vine în minte, cu toată 
lumina și umbra realităţii. Stau pe scările din faţă de la 
Charterhouse, în timp ce tata mă îmbrățișează și simte hohotele 
de plâns în pieptul meu. „Nu în fața mamei tale”, îmi șoptește. 
Se întoarse să plece și îi spune mamei: „Nu în faţa copilului”, în 
timp ce ea își șterge ochii plini de lacrimi. 

Jock insistă că mă voi simţi mai bine după un duș, un bărbierit 
și o masă decentă. Comandă mâncare de la localul indian din 
apropiere, dar eu adorm pe canapea înainte să sosească. 
Mănâncă singur. 

In lumina slabă care se întrezărește printre jaluzele, pot 
vedea tăvi din staniol așezate lângă chiuvetă, mânjite cu sos 
portocaliu-gălbui. Telecomanda televizorului mă înțeapă în 
spate, iar ghidul TV este înghesuit sub capul meu. Nu știu cum 
de am reușit să adorm. 

Mă gândesc întruna la Julianne și la privirea pe care mi-a 
aruncat-o. Era mai mult decât dezamăgire. Tristeţea nu e un 
cuvânt suficient. Era ca și cum ceva din ea ar fi îngheţat. Foarte 
rar ne certăm. Julianne se ceartă cu pasiune și emoție. Dacă 
încerc să fac pe spiritualul sau mă arăt indiferent, mă acuză de 
aroganță și îi văd durerea în ochi. De data aceasta am văzut 
doar un gol imens. Un spaţiu vast, bătut de vânturi, în care 
cineva ar putea muri încercând să-l treacă. 

Jock e treaz. Îl aud cântând sub duș. Încerc să-mi pun 
picioarele pe podea, dar nu se întâmplă nimic. Pentru o 
fracțiune de secundă, mă tem că am paralizat. Apoi realizez că 
simt greutatea păturii. Concentrându-mi gândurile, în sfârșit îmi 
fac picioarele să răspundă. 

Bradichinezia devine tot mai evidentă. Stresul este un factor 
agravant în cazul bolii Parkinson. Ar trebui să dorm foarte mult, 
să fac exerciții în mod regulat și să încerc să nu mă îngrijorez 
pentru nimic. 

Da, vezi să nu! 

Jock locuiește într-un bloc vechi cu apartamente cu vedere 
spre Hampstead Heat. La parter este un portar care îţi ţine 
umbrela deasupra capului atunci când plouă. Poartă uniformă și 
li se adresează oamenilor cu „domnule” sau „doamnă”. Jock și a 


doua lui nevastă deţineau tot etajul de sus, dar, de la divorț, 
Jock abia își permite un apartament cu un dormitor. A trebuit, de 
asemenea, să-și vândă Harley-ul și să-i cedeze ei casa de la 
Cotswolds. De câte ori vede vreo mașină sport scumpă, susţine 
că e a Natashei. 

„Când privesc înapoi, realizez că nu fostele neveste mă 
speriau, ci soacrele”, afirmă el. De la divorț a devenit, cum ar 
spune Jeffrey Bernard, un musafir rătăcit la cină, care privește 
din afară, și o muscă pe peretele căsniciei altora. 

Eu și Jock ne-am cunoscut cu mult înainte de universitate. 
Același obstetrician, în același spital, ne-a moșit pe amândoi în 
aceeași zi, la diferenţă de numai opt minute. Asta se întâmpla 
pe 18 august 1960, la maternitatea spitalului Queen Charlotte, 
în Hammersmith. Mamele noastre au împărţit același salon, 
doctorul trebuia să fugă de la un pat la altul. 

Eu am venit pe lume primul. Jock avea un cap așa de mare, 
încât a rămas înţepenit și a fost nevoie să-l scoată afară cu 
forcepsul. Ocazional, mai glumește în legătură cu faptul că a 
ieșit al doilea, și cu încercarea de a recupera. In realitate, 
competiţia cu el nu e niciodată o glumă. Probabil că am stat 
unul lângă altul în salonul de nou-născuţi. Probabil că ne 
priveam reciproc sau ne ţineam treji unul pe celălalt. 

Se vorbește despre separarea experienţei individuale. Noi ne- 
am început vieţile la opt minute diferență, dar nu ne-am 
reîntâlnit decât peste nouăsprezece ani. Julianne spune că 
soarta ne-a readus împreună. Poate că are dreptate. In afară de 
faptul că am fost ţinuţi cu capul în jos și loviți la fund de către 
același doctor, am avut foarte puţine lucruri în comun. Nu-mi 
pot explica de ce eu și Jock am devenit prieteni. Ce ofer eu 
acestui parteneriat? El era foarte popular în campus, 
întotdeauna invitat la cele mai bune petreceri, și flirta cu cele 
mai drăguţe fete. Profitul meu era evident, dar el ce primea în 
schimb? Poate la asta se referă alţii când spun că oamenii pur și 
simplu se înţeleg bine. 

Cu mult timp în urmă ne mai certam pe unele teme de 
politică și, uneori, chiar de morală, dar asta nu ne-a pus la 
încercare prietenia. Mi-a fost cavaler de onoare la nuntă, iar eu 
i-am fost cavaler de onoare la ambele nunţi. Avem fiecare chei 
de la casa celuilalt și copii ale testamentelor. Trecutul comun 
creează o legătură puternică, dar nu e vorba doar despre asta. 


Jock, cu toată fronda lui de dreapta, e de fapt un sentimental, 
care a donat mai mulţi bani pentru actele de caritate decât a 
cheltuit cu vreuna din fostele lui soţii. În fiecare an organizează 
o strângere de fonduri pentru spitalul Great Ormond Street și nu 
a pierdut niciun maraton din Londra în ultimii cincisprezece ani. 
Anul trecut, a împins un pat de spital plin cu asistente medicale 
„obraznice” în dresuri și jartiere. Arăta mai mult a Benny Hill 
decât a dr. Kildare. 


Jock iese din baie cu un prosop înfășurat în jurul taliei. Merge 
desculţ de-a lungul livingului, până în bucătărie. Aud cum se 
deschide și apoi se închide ușa frigiderului. Taie portocale și 
apoi dă drumul unui storcător de fructe de mărime industrială. 
Bucătăria este plină de gadgeturi. Are o mașină de râșnit cafea, 
o alta ca să o cearnă și o a treia, care arată mai mult ca o 
cochilie decât ca un filtru, ca să o prepare. Ştie să facă vafe, 
brioșe, clătite și poate prepara ouăle în douăsprezece moduri 
diferite. 

E rândul meu să merg la baie. Oglinda este aburită. O șterg 
cu colțul unui prosop, făcând un cerc suficient de mare ca să-mi 
văd faţa. Arăt extenuat. Efectul ştirilor pe care le-am văzut la 
televizor miercuri noaptea mi s-a imprimat parcă pe obrazul 
drept. Imi şterg faţa cu un prosop umed. 

Sunt mai multe gadgeturi pe pervazul de la geam, inclusiv un 
dispozitiv de tuns părul nazal care funcţionează pe bază de 
baterie și băzâie ca o albină dementă, prinsă într-o sticlă. Are o 
mulțime de mărci de șampon. Imi amintește de casa mea. 
Mereu o tachinez pe Julianne în legătură cu loţiunile și cremele 
care ocupă fiecare centimetru liber al băii noastre. Undeva, 
printre toate aceste cosmetice, am un aparat de ras de unică 
folosinţă, un tub de spumă de ras și un deodorant. Din 
nefericire, să le iau presupune să-mi asum riscul unui efect de 
domino care va răsturna toate sticlele din baie. 

Jock îmi dă un pahar cu suc de portocale și stăm în liniște, 
uitându-ne la filtru. 

— Aș putea s-o sun eu, sugerează el. 

Scutur din cap. 

— Aș putea să-i spun cum te învârţi pe-aici... inutil pentru 
toată lumea... pierdut... dezolat... 

— Nu ar schimba nimic. 


Întreabă despre ceartă. Vrea să știe ce a supărat-o. Arestare, 
titlurile ziarelor sau faptul că am minţit-o? 

— Minciuna. 

— Mi-am imaginat. 

El continuă să mă preseze pentru a obţine detalii. Nu vreau să 
ajung acolo, dar povestea iese în timp ce cafeaua mi se răcește. 
Poate că Jock mă poate ajuta să dau un sens situaţiei. 

Când ajung la partea legată de vederea trupului lui Catherine 
la morgă, realizez dintr-odată că e posibil ca el s-o fi cunoscut. 
Cunoștea mult mai multe asistente de la spitalul Marsden decât 
mine. 

— Da, mă gândeam la asta, spune el, dar n-am recunoscut-o 
din fotografia din ziar. Poliţia voia să știe dacă ai stat cu mine în 
noaptea în care a fost ucisă, adaugă el. 

— Îmi cer scuze pentru asta. 

— Unde erai? 

Mă încrunt. 

— Înseamnă că e adevărat. Ai călcat puţin pe alături. 

— Nu e așa. 

— Niciodată nu e, bătrâne. 

Jock revine la rutina lui școlărească, dorind să afle toate 
detaliile picante. Nu voi marşa, ceea ce-l face să devină 
morocăânos. 

— Deci, de ce nu le-ai putut spune polițiștilor unde ai fost? 

— Prefer să nu spun. 

Nemulțumirea îi apare pe faţă. Nu împinge lucrurile mai 
departe. În loc de asta, schimbă strategia și mă ceartă că nu am 
vorbit cu el mai devreme. Dacă voiam să îmi ofere un alibi, i-aș 
fi putut măcar spune. 

— Dacă m-ar fi întrebat Julianne? Aș fi putut s-o liniștesc. Și 
puteam să le spun polițiștilor că ai fost cu mine, în loc să te 
arunc în rahat. 

— Ai spus adevărul. 

— Aș fi minţit pentru tine. 

— Dar dacă am ucis-o eu? 

— Tot aș fi minţit pentru tine. Ai face la fel pentru mine. 

Neg printr-o mișcare de cap. 

— Nu aș minţi pentru tine dacă aș ști că ai ucis pe cineva. 

Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei și rămân așa. Apoi râde și se 
încruntă. 


— Nu vom ști niciodată. 


CAPITOLUL V 

La birou, traversez holul de la intrare conștient că agenţii de 
securitate și recepţionerul se holbează la mine. lau liftul până 
sus, unde o găsesc pe Meena în sala goală de așteptare. 

— Unde e toată lumea? 

— Au anulat programările. 

— Toţi? 

Mă aplec peste biroul ei și mă uit peste programările de azi. 
Toate numele sunt tăiate cu linie roșie. Cu excepţia celui al lui 
Bobby Moran. 

Meena vorbește în continuare: 

— Mama domnului Lilley a murit. Hannah Barrymore are 
gripă. Zoe trebuie să aibă grijă de copiii surorii ei... 

Știu că încearcă să mă facă să mă simt mai bine. 

Pun degetul pe numele lui Bobby și îi cer să îl șteargă de pe 
listă. 

— Dar nu a sunat. 

— Ai încredere în mine. 

In ciuda tuturor eforturilor Meenei de a face curat, biroul meu 
este vraiște. Dovezile căutărilor poliţiei sunt peste tot, inclusiv în 
pudra de grafit folosită pentru luarea amprentelor. 

— Nu ţi-au luat niciun dosar, dar unele dintre acestea au fost 
împrăștiate. 

li spun să nu-și facă probleme. Notiţele încetează să mai fie 
importante dacă nu mai am pacienţi. Meena stă lângă ușă, 
încercând să spună ceva pozitiv. 

— Ti-am făcut probleme? 

— Ce vrei să spui? 

— Fata care aplicase pentru locul de muncă... Cea care a fost 
ucisă... Trebuia să procedez altfel? 

— Absolut deloc. 

— O știai? 

— Da. 

— Imi pare rău pentru pierderea ta. 

Asta e prima dată când cineva conștientizează că moartea lui 
Catherine ar fi putut să mă întristeze. Toţi ceilalţi s-au purtat ca 
și cum nu aș avea niciun fel de sentiment. Poate cred că am un 
mod special de a înțelege necazul sau vreun fel de control 
asupra lui. Dacă despre asta e vorba, atunci se înșală. Să ajung 
să-mi cunosc pacienţii - asta e meseria mea. Învăţ despre cele 


mai profunde temeri și secrete ale lor. O relaţie profesională 
devine una personală. Nu se poate altfel. 

O întreb pe Meena despre Catherine. Cum i s-a părut la 
telefon? A pus întrebări legate de mine? Poliţia luase scrisoarea 
de intenție și CV-ul ei, dar Meena păstrase niște copii ale CV- 
ului. 

Mi-l aduce și mă uit la scrisoarea de intenţie și la prima 
pagină. Problema cu un curriculum vitae este aceea că nu îţi 
spune practic nimic concret despre o persoană. Școli, rezultate 
la examene, cursuri de specializate, experiență de muncă... 
Nimic din toate astea nu dezvăluie personalitatea individului sau 
temperamentul. Este ca și cum ai încerca să îţi dai seama de 
înălţimea cuiva, în funcţie de culoarea părului. 

Înainte să termin de citit, sună telefonul. Sperând că ar putea 
fi Julianne, ridic receptorul înainte ca Meena să apuce. Vocea de 
pe fir este ca o furtună de gradul zece. Eddie Barret dă drumul 
unui șir de invective colorate. Are o imaginaţie deosebită atunci 
când vine vorba să descrie la ce ar putea fi bună teza mea de 
doctorat în eventualitatea unui deficit de hârtie igienică. 

— Ascultă! Psihologu’ lu’ pește, te reclam la Societatea 
Britanică de Psihologie, la Consiliul de Calificări și la Registrul de 
Experţi al Marii Britanii. Bobby Moran te va da în judecată pentru 
calomnie, încălcarea drepturilor și orice altceva mai găsește. 
Ești o rușine! Ar trebui să fii distrus! Ca să trec la subiect, ești un 
tâmpit! 

Nu am timp să răspund. De fiecare dată când simt o pauză în 
discursul lui Eddie, o face pentru a respira. Poate așa câștigă el 
atâtea cazuri. Nu tace suficient de mult încât să lase pe 
altcineva să vorbească. 

Adevărul este că nu am cum să mă apăr. Am încălcat mai 
multe reguli profesionale și drepturi personale decât aș putea 
enumera, dar aș face-o din nou. Bobby Moran este un sadic și 
un mitoman desăvârșit. Însă, în același timp, mă simt pierdut. 
Trădând încrederea unui pacient, am deschis o ușă și am trecut 
peste o linie, intrând într-un loc care se presupune că este 
dincolo de limite. Acum, aștept ca ușa să mă lovească în fund. 

Eddie închide și mă uit la telefon. Apăs tasta de apelare 
rapidă. Vocea lui Julianne se aude pe robotul telefonic. Mi se 
strânge inima. Viaţa fără ea mi se pare de inimaginat. Nu am 
idee ce vreau să spun. Incerc să par vesel, pentru că mă 


gândesc că Charlie ar putea auzi mesajul. Închei, pe un ton 
jovial de Moș Crăciun. Sun din nou și las alt mesaj. Al doilea e și 
mai rău. 

Renunţ și încep să-mi sortez dosarele. Poliţia mi-a golit 
fișetele, căutând orice ar putea fi ascuns în spatele 
sertarelor.lmi ridic privirea atunci când capul lui Fenwick se 
ițește în ușă. Stă pe hol, uitându-se agitat peste umăr. 

— O vorbă doar, bătrâne. 

— Da. 

— O afacere teribilă toată treaba asta. Voiam doar să-ţi spun 
„Să fii tare” și toate celelalte. Nu-i lăsa pe neisprăviţi să te 
dărâme. 

— Foarte drăguţ din partea ta, Fenwick. 

Se leagănă de pe un picior pe altul. 

— O treabă groaznică. Cu adevărat urâtă. Sunt sigur că 
înţelegi. Ce e cu publicitatea negativă și celelalte... spune el, 
părând afectat. 

— Care e problema, Fenwick? 

— Date fiind circumstanţele, bătrâne, Geraldine a sugerat că 
poate ar fi mai bine să nu fii tu cavalerul de onoare. Ce-ar spune 
ceilalţi invitaţi? Imi pare foarte rău. Urăsc să dau într-un om 
atunci când e la pământ. 

— E în regulă. Mult noroc! 

— Slavă Domnului. Păi... ă... te las atunci. Ne vedem după- 
amiază la ședință. 

— Ce ședință? 

— Vai, nu ţi-a zis nimeni? Ce urât! 

Se îmbujorează. 

— Nu. 

— Păi... nu e chiar treaba mea... spune el, mormăind și 
clătinând din cap. Partenerii au o întâlnire la ora patru. Unii 
dintre noi, nu și eu, desigur, sunt puţin îngrijoraţi în legătură cu 
impactul asupra practicii. Publicitatea negativă și restul. Nu este 
niciodată vorba despre vești bune atunci când poliţia face razii 
și reporterii pun întrebări. Înţelegi tu. 

— Desigur, spun eu, zâmbind printre dinţii încleștaţi. 

Fenwick se retrage deja din cadrul ușii. Meena îi aruncă o 
privire care-l face să dispară de tot. 

Nu există posibilităţi benigne. Stimaţii mei colegi vor discuta 
despre parteneriatul meu, anularea lui fiind subiectul. Mi se va 


cere demisia. Niște cuvinte bine alese și o discuţie cu contabilul- 
șef vor rezolva toată treaba fără prea mare tam-tam. La naiba 
cu asta! 

Fenwick este deja la jumătatea coridorului. Îl strig: 

— Spune-le că îi voi da în judecată dacă vor încerca să mă 
forțeze să plec. Nu îmi dau demisia. 

Meena îmi aruncă o privire de solidaritate. E combinată cu o 
altă expresie, care ar putea fi interpretată greșit drept milă. Nu 
sunt obișnuit ca oamenii să mă compătimească. 

— Ar trebui să pleci acasă. Nu are niciun rost să rămâi, îi 
spun. 

— Dar cine va răspunde la telefon? 

— Nu aștept niciun telefon. 

Îi ia douăzeci de minute Meenei ca să plece, fâțâindu-se pe 
lângă birou și uitându-se agitată la mine, ca și cum ar încălca 
vreun fel de cod „secretarial” de loialitate. Rămas singur, trag 
jaluzelele, dau dosarele nesortate la o parte și mă așez pe 
scaun. 

Ce oglindă am spart? Pe sub ce scară am pășit? Nu cred în 
Dumnezeu, soartă sau destin. Poate asta este „Legea mediilor”. 
Poate că Elisa avea dreptate. Viaţa mea a fost prea ușoară. 
Ajutându-mă să câștig la aproape toate aruncările importante 
de monedă, acum norocul mi s-a terminat. 

Grecii antici obișnuiau să spună că zeița norocului era o fată 
frumoasă, cu păr ondulat, care se plimba printre oamenii de 
rând. Poate că numele ei era Karma. Era o iubită nestatornică, o 
femeie prudentă, o haimana și un suporter al echipei 
Manchester United. Obișnuia să fie a mea. 


Plouă pe drumul spre Covent Garden. În restaurant, îmi scutur 
haina și i-o dau unei chelneriţe. Stropi de ploaie mi se preling pe 
frunte. Elisa ajunge cincisprezece minute mai târziu, înfășurată 
într-o haină neagră, cu guler de blană. Pe dedesubt, e îmbrăcată 
cu un camizol bleumarin, cu niște curele subțiri și o fustă mini 
asortată. Are dresuri negre, cu model. Folosește un șerveţel de 
pânză ca să se usuce și își trece degetele prin păr. 

— Uit mereu să iau umbrela cu mine. 

— De ce? 

— Cândva aveam una cu mâner gravat. Avea un stilet 
înăuntru... în caz de probleme. Vezi cât de bine m-ai învăţat!? 


Râde și se dă cu ruj. Aș vrea să-i ating vârful limbii cu 
degetele. 

Nu pot explica sentimentul care mă încearcă să stau într-un 
restaurant cu o femeie atât de frumoasă. Bărbaţii râvnesc la 
Julianne, dar cu Elisa este vorba despre o adevărată poftă, 
pentru că ei fierb pe dinăuntru și inimile lor palpită. Există un 
erotism pur, impulsiv și înnăscut la ea. Este ca și cum și-ar fi 
cultivat, filtrat și distilat sexualitatea până în punctul în care un 
bărbat poate crede că un singur strop ar fi suficient să-l 
satisfacă pentru toată viața. 

Elisa aruncă o privire peste umăr și atrage automat atenţia 
unui chelner. Comandă o salată, iar eu aleg paste carbonara. 

In mod normal, mă încântă încrederea pe care o am când stau 
în fața Elisei, dar azi mă simt bătrân și ramolit, ca un măslin 
noduros, cu o coajă fragilă. Ea vorbește repede și mănâncă 
încet, alegând tonul ars și feliile de ceapă roșie. 

Deși o las să vorbească, mă simt disperat și nerăbdător. 
Salvarea mea trebuie să înceapă azi. Ea încă mă urmărește. 
Ochii îi sunt ca niște oglinzi în alte oglinzi. Mă pot vedea pe mine 
însumi. Părul îmi este turtit pe frunte. Mă simt de parcă nu aș fi 
dormit de câteva săptămâni. 

Elisa își cere scuze pentru că a acaparat discuţia. Se apleacă 
peste masă și îmi ia mâna. 

— Despre ce voiai să vorbești cu mine? 

Iniţial ezit și apoi încep să-i povestesc despre arestarea mea 
și despre anchetarea crimei. Pe măsură ce îi dezvălui chestii noi, 
îi privesc ochii copleșiți de îngrijorare. 

— De ce nu le-ai spus polițiștilor că erai cu mine? întreabă ea. 
Nu mă supăr. 

— Nu e așa de ușor. 

— E din cauza soţiei tale? 

— Nu. Ea știe. 

Elisa ridică din umeri, exprimându-și concis ideile legate de 
căsnicie. Ca instituţie culturală, nu are nimic împotriva ei, 
pentru că îi furnizează pe unii dintre cei mai buni clienţi ai ei. 
Bărbaţii căsătoriţi sunt de preferat pentru că se spală mai des și 
miros mai bine. 

— Deci, ce te oprește să le spui polițiștilor? 

— Voiam să te întreb mai întâi pe tine. 

Râde de cât de demodat sună asta. Simt că roșesc. 


— Înainte să spui ceva, vreau să te gândești foarte bine, îi 
spun. Mă aflu într-o situaţie foarte dificilă când recunosc că mi- 
am petrecut noaptea cu tine. Sunt anumite reguli de conduită... 
de etică. Ești o fostă pacientă. 

— Dar asta se întâmpla în urmă cu multă vreme. 

— Nu e nicio diferenţă. Sunt oameni care vor încerca să 
folosească asta împotriva mea. Mă văd deja ca pe un rebel, din 
cauza muncii mele cu prostituate și a documentarului de la 
televizor. Şi își propun să mă atace în legătură cu asta... cu tine. 

Ochii ei sclipesc. 

— Nu trebuie ca ei să știe. Voi merge la poliţie și voi da o 
declaraţie. Le voi spune că erai cu mine. Nimeni nu trebuie să 
mai afle. 

Încerc să-mi adun toată amabilitatea care mi-a mai rămas, 
dar cuvintele mele tot dor. 

— Gândește-te pentru o clipă la ce s-ar întâmpla dacă voi fi 
acuzat. Va trebui să prezinţi dovezi. Acuzarea va face orice ca 
să-mi distrugă alibiul. Eşti o fostă prostituată. Ai fost 
condamnată pentru vătămare. i-ai petrecut ceva timp la 
închisoare. Ești, de asemenea, o fostă pacientă de-a mea. Te-am 
cunoscut când aveai numai cincisprezece ani. Nu contează de 
câte ori le-am spune că a fost vorba de o singură noapte, vor 
crede că e mai mult de atât... 

Rămân fără răsuflare, înfigându-mi furculița în bolul cu paste 
pe jumătate mâncate. 

Bricheta Elisei se aprinde. Flacăra strălucește în ochii ei, care 
deja ard. Nu am mai văzut-o niciodată atât de aproape de a-și 
pierde stăpânirea de sine. 

— Voi lăsa totul la latitudinea ta, spune ea încet. Dar vreau să 
dau o declaraţie. Nu îmi este frică. 

— Mulţumesc. 

Stăm în tăcere. După o vreme, se întinde peste masă și îmi 
atinge mâna, din nou. 

— Nu mi-ai spus niciodată de ce erai atât de supărat în 
noaptea aceea. 

— Nu mai contează. 

— Soţia ta e foarte supărată? 

— Da. 

— E norocoasă că te are. Sper că realizează asta. 


CAPITOLUL VI 

Cum deschid ușa de la birou, simt o prezenţă în cameră. 
Ceasul cromat de deasupra dulapurilor arată 15.30. Booby 
Moran stă în faţa bibliotecii mele. Pare să fi apărut din senin. Se 
întoarce brusc. Nu știu care din noi e mai speriat. 

— Am ciocănit. Nu a răspuns nimeni, explică el, aplecându-și 
capul. Am o programare, spune el, citindu-mi gândurile. 

— Nu ar trebui să vii cu avocatul tău? Am auzit că mă dai în 
judecată pentru calomnie, încălcarea confidenţialităţii și orice 
altceva mai poate el găsi. 

Arată rușinat. 

— Domnul Barrett spune că ar trebui să fac lucrurile astea. 
Spune că m-aș putea alege cu mulţi bani. 

Trece pe lângă mine și se așază la masă. Este foarte aproape. 
Pot simţi mirosul de aluat prăjit și zahăr. Părul umed îi este lipit 
pe frunte. 

— De ce ești aici? 

— Voiam să te văd. 

Se simte ceva ameninţător în vocea lui. 

— Nu te pot ajuta, Bobby. Nu ai fost sincer cu mine. 

— Tu ești întotdeauna sincer? 

— Incerc să fiu. 

— Cum? Spunând poliţiei că eu am omorât-o pe fata aceea? 

la de pe biroul meu un prespapier de sticlă netedă și îl 
cântăreşte în mâna dreaptă, apoi în stânga. ÎI ridică în lumină. 

— Acesta e globul tău de cristal? 

— Te rog, lasă-l jos. 

— De ce? Ti-e teamă că te-aș putea lovi cu el? 

— De ce nu iei loc? 

— După tine, spune el, arătându-mi scaunul. De ce te-ai făcut 
psiholog? Nu-mi spune. Lasă-mă să ghicesc... Un tată sever și o 
mamă exagerat de protectoare. Sau există un secret întunecat 
în familie? Vreo rudă care a început să strige la lună, așa că au 
închis-o undeva? 

Nu îi voi da satisfacția de a ști cât de aproape e de adevăr. 

— Nu sunt aici ca să vorbesc despre mine. 

Bobby își aruncă privirea la peretele din spatele meu. 

— Cum poţi agăța acolo diploma aceea? E o glumă! Până 
acum trei zile credeai că sunt o persoană complet diferită. Erai 
gata să te prezinţi la tribunal și să îi spui judecătorului dacă ar 


trebui să mă închidă ori să mă lase liber. Ce îţi dă dreptul să 
distrugi viața cuiva? Nu mă cunoști. 

Ascultându-l, simt că e pentru prima dată când vorbesc cu 
adevăratul Bobby Moran. Pune prespapierul pe masă care se 
rostogolește încet și cade la mine în poală. 

— Ai ucis-o pe Catherine McBride? 

— Nu. 

— Ai cunoscut-o? 

Se uită fix în ochii mei. 

— Nu ești prea bun la asta, așa-i? Mă așteptam la mai mult. 

— Asta nu e un joc. 

— Nu. E mai important decât atât. 

Ne privim în liniște unul pe celălalt. 

— Ştii ce e un mitoman, Bobby? întreb eu, în cele din urmă. 
Este cineva căruia îi vine mult mai ușor să spună o minciună 
decât adevărul, în orice situaţie, indiferent dacă e sau nu 
importantă. 

— Se presupune că oamenii ca tine ar trebui să știe atunci 
când cineva minte. 

— Asta nu schimbă cu nimic ceea ce ești tu. 

— Tot ceea ce am făcut a fost să schimb câteva nume și 
locuri. Ai interpretat singur restul în mod greșit. 

— Dar Arky? 

— M-a părăsit acum șase luni. 

— Spuneai că ai un loc de muncă. 

— Ti-am spus că sunt scriitor. 

— Eşti foarte bun la spus povești. 

— Acum faci mișto de mine. Știi care e problema cu oamenii 
ca tine? Nu se pot abţine să nu pătrundă în mintea cuiva și să 
schimbe modul în care acea persoană vede lumea. Te joci de-a 
Dumnezeu cu vieţile altor oameni. 

— Cine sunt acești oameni ca mine? Cu cine ai mai vorbit 
înainte? 

— Nu are importanţă, spune Bobby, simplu. Sunteţi la fel. 
Psihologi, psihiatri, psihoterapeuţi, ghicitori în cărţi de tarot, 
medici-vrăjitori... 

— Ai fost la spital. Acolo ai cunoscut-o pe Catherine McBride? 

— Cred că ai impresia că sunt idiot. 

Bobby aproape că-și pierde calmul, dar și-l regăsește repede. 
Minte fără probleme. Dilatarea pupilelor, mărimea porilor, 


spasmele pielii și respirația rămân exact la fel. E ca un jucător 
de poker care nu are nicio reacţie. 

— Tot ceea ce am făcut în viața mea și toţi cei cu care am 
avut tangenţă sunt importanţi. Cei buni, cei răi și cei urâţi, 
spune el, cu o notă de triumf în voce. Suntem suma pieselor 
noastre sau piesa sumelor noastre. Spui că acesta nu e un joc, 
dar greșești. Este vorba despre Bine versus Rău. Alb versus 
Negru. Unii oameni sunt pioni, alţii sunt regi. 

— Tu ce ești? întreb eu. 

Se gândește la asta. 

— Am fost cândva pion, dar am ajuns la capătul tablei. Acum 
pot fi orice. 


Bobby oftează și se ridică în picioare. Conversaţia a început 
să-l plictisească. Ședinţa a început de doar o jumătate de oră, 
dar i-a fost de-ajuns. Nu ar fi trebuit să înceapă deloc. Eddie 
Barrett va avea o zi plină. 

Îl conduc pe Bobby afară din birou. O parte din mine vrea ca 
el să rămână. Vreau să scutur copacul și să văd ce cade din 
crengi. Vreau adevărul. 

Bobby așteaptă liftul. Ușile se deschid. 

— Noroc. 

Se întoarce și se uită curios la mine. 

— Nu am nevoie de noroc. 

Mișcarea ușoară a gurii lui dă impresia unui zâmbet. 

Întors în birou, mă holbez la scaunul gol. Un obiect de pe 
podea îmi atrage atenţia. Arată ca o figurină mică sculptată. 

Ca o piesă de șah. Luând-o de jos, realizez că e o balenă mică 
din lemn, sculptată de mână. Un inel pentru chei e atașat pe un 
mic orificiu de pe spatele balenei. E genul de lucru pe care îl 
vezi atârnând de ghiozdanul unui copil sau de geanta de școală. 

Bobby trebuie să-l fi scăpat. Încă l-aș putea ajunge. Aș putea 
suna jos la recepţie și să-l rog pe portar să îi spună să aștepte. 
Mă uit la ceas. Este 16.10. Şedinţa trebuie să fi început. Nu 
vreau să fiu aici. 


Înălțimea îl face pe Bobby să iasă în evidenţă. Este cu un cap 
mai mare decât oricine și pietonii se împrăștie și îi fac loc să 
treacă. Începe să plouă. Îmi bag mâinile în buzunare. Degetele 
mi se strâng în jurul micuţei balene din lemn. 


Bobby se îndreaptă spre staţia de metrou Oxford Circus. Dacă 
rămân suficient de aproape, am șanse să nu-l pierd prin 
pasarelele labirintice. Nu știu de ce fac asta. Cred că vreau 
răspunsuri în loc de ghicitori. Vreau să știu unde și cu cine 
locuiește. 

Dintr-odată, dispare din raza mea vizuală. Mă abţin să nu o 
iau la fugă. Continuu să merg în același ritm și trec pe lângă un 
magazin de băuturi. Îl zăresc pe Bobby la colț. La două uși mai 
departe, intru într-o agenţie de turism. O fată într-o fustă roșie, 
bluză albă și cravată îmi zâmbește. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Mă uit doar. 

— Pentru a evada din iarnă? 

Tin în mână o broșură despre Caraibe. 

— Da, așa este. _ 

Bobby trece prin dreptul geamului. li dau ei broșura. 

— O puteţi lua, sugerează ea. 

— Poate anul viitor. 

Pe trotuar, Bobby e la aproximativ treizeci de metri în faţa 
mea. Are o siluetă distinctivă. Nu are șolduri și arată ca și cum i- 
ar fi fost furată partea din spate. Işi ţine pantalonii ridicaţi sus, 
bine strânși cu cureaua. 

Coborând scările spre staţia de metrou, mulţimea pare să 
dispară. Bobby are un bilet pregătit. Este coadă la fiecare ghișeu 
de bilete. Trei linii de metrou străbat Oxford Circus. Dacă îl pierd 
acum, ar putea călători în oricare dintre cele șase direcţii. 

Mă strecor printre oameni, ignorându-le plângerile. La 
turnichet, mă prind cu mâinile de ambele capete și îmi trec 
picioarele peste barieră. Acum sunt vinovat de fraudă. Scara 
rulantă coboară încet. Un vânt puternic bate dinspre tuneluri, 
adus de forța motoarelor. 

Spre nordul platformei de pe linia Bakerloo, Bobby se 
strecoară prin mulţimea care așteaptă, până ajunge la capătul 
îndepărtat. Îl urmez, încercând să rămân pe aproape. Mă aștept 
ca în orice moment să se întoarcă și să mă vadă. Patru sau cinci 
elevi, plini de acnee și mătreaţă, merg de-a lungul platformei, 
bătându-se în glumă și râzând. Toţi ceilalţi se uită drept înainte, 
în tăcere. 

O boare de vânt și zgomot. Apare trenul. Se deschid ușile. Las 
mulţimea să mă împingă în vagon. Il văd pe Bobby cu coada 


ochiului. Ușile se închid automat și trenul pornește, mărind 
viteza. Totul miroase a lână umedă și transpiraţie stătută. 

Bobby se dă jos din tren la Warwick Avenue. S-a întunecat. 
Taxiuri negre trec, zgomotul anvelopelor depășindu-l pe cel al 
motoarelor. Staţia se află la doar o sută de metri distanţă de 
Canalul Grand Union și la aproximativ trei kilometri de locul 
unde a fost găsit trupul lui Catherine. 

Cu doar câţiva oameni prin preajmă, trebuie să rămân puţin 
în spate. Acum, el e doar o siluetă în fața mea. Merg cu capul 
aplecat și cu gulerul ridicat. Cum trec de un malaxor de ciment 
de pe drum, mă împiedic și calc cu pantoful într-o baltă. Îmi 
pierd echilibrul. 

Merg pe Blomfield Road de-a lungul canalului, până când 
Bobby trece peste un podeţ la capătul Formosa Street. Spoturile 
luminoase se proiectează pe o biserică anglicană. Ceaţa subţire 
arată ca niște scântei căzătoare în bătaia razelor de lumină. 
Bobby se așază pe o bancă și privește pentru mai mult timp 
spre biserică. Mă sprijin de un trunchi de copac, simțind cum îmi 
amorţesc picioarele de frig. 

Ce face el aici? Poate locuiește prin apropiere. Oricine ar fi 
ucis-o pe Catherine cunoștea canalul foarte bine. Nu doar de pe 
o hartă a străzilor sau dintr-o vizită întâmplătoare. Era obișnuit 
cu locul. Era pe teritoriul lui. Ştia unde trebuie să lase cadavrul 
ca să nu fie găsit prea repede. Se încadra în peisaj. Nimeni nu l- 
ar fi luat drept străin. 

Nu se poate ca Bobby să se fi întâlnit cu Catherine la hotel. 
Dacă Ruiz și-a făcut bine treaba, trebuie să le fi arătat poze 
angajaţilor și clienţilor. Bobby nu e genul de persoană care se 
uită ușor. 

Catherine a plecat din club singură. Oricine era cel cu care 
trebuia să se întâlnească nu a mai apărut. Locuia cu niște 
prieteni în Sheperd's Bush. Era prea mult de mers pe jos. Ce-o fi 
făcut? A căutat un taxi. Sau poate că a luat-o spre Westbourne 
Park. De acolo sunt doar două staţii până la Sheperd's Bush. Dar 
ar fi trebuit să traverseze canalul. 

Un depou se află peste drum. Autobuzele vin și pleacă 
întruna. Cu oricine s-ar fi întâlnit, trebuie s-o fi așteptat peste 
pod. Trebuia să-l fi întrebat pe Ruiz în ce parte a canalului au 
dragat ca să găsească agenda și telefonul mobil ale lui 
Catherine. 


Catherine avea 1,67 m și 60 de kilograme. Cloroformul are 
nevoie de câteva minute ca să-și facă efectul, dar cineva de 
mărimea și puterea lui Bobby nu ar fi avut mari probleme să o 
supună. Ea s-ar fi opus și ar fi ţipat. Nu era genul care să se dea 
ușor bătută. 

Dar dacă am dreptate și el o cunoștea, e posibil să nu fi avut 
nevoie de cloroform. Nu până ce Catherine a realizat pericolul și 
a încercat să scape. 

Ce s-a întâmplat pe urmă? Nu e ușor să cari un cadavru. 
Poate că a târât-o pe potecă. Nu, avea nevoie de un loc ferit. Un 
loc pe care îl pregătise dinainte. Un apartament sau o casă? 
Vecinii pot fi băgăcioși. Sunt o mulţime de fabrici abandonate 
de-a lungul canalului. Ar fi riscat să folosească poteca? Oamenii 
străzii dorm uneori pe sub poduri sau cuplurile le folosesc 
pentru întâlniri romantice. 

Umbra unei bărci înguste trece pe lângă mine. Zgomotul 
motorului e atât de silențios, încât abia îl aud. Singura lumină de 
pe barcă este cea de la timonă. Aruncă o strălucire roșie pe faţa 
bărbatului de la cârmă. Sunt uimit. Urme de ulei de mașină și 
motorină au fost găsite pe fesele și în părul lui Catherine. 

Mă uit pe după copac. Banca e goală. La naiba! Unde o fi 
plecat? Se vede o siluetă pe lângă biserică, deplasându-se 
paralel cu gardul din grilaj. Nu sunt sigur că e el. Mintea îmi 
spune că ar trebui să alerg, dar picioarele nu mă ajută. Sfârșesc 
prin a mă prăbuși la pământ. Nu mi-am rupt nimic, doar mânaria 
mi-e rănită. 

Înaintez împleticindu-mă și reușesc să ajung la colţul bisericii, 
unde gardul de fier face un unghi de nouăzeci de grade. 
Bărbatul e tot pe cărare, dar se mișcă mai repede. Mă îndoiesc 
că aș putea ţine pasul cu el. 

Ce face? Oare m-a văzut? Mergând încet, înaintez, pierzându-l 
din vedere, din când în când. Încep să-mi pierd din hotărâre. 
Dacă s-a oprit? Poate mă așteaptă. Cele șase benzi ale 
autostrăzii Westway se curbează deasupra mea, susţinute de 
stâlpi gigantici de beton. Strălucirea farurilor e prea mare ca să 
mă ajute. 

În apropiere, aud un lipăit și un plâns înfundat. Cineva se află 
în canal. Zăresc niște braţe ieșind din apă. Încep să fug. Sub pod 
văd conturul slab al unei persoane. Marginile canalului sunt mai 
înalte acolo. Zidurile de piatră sunt negre și netede. 


Încerc să-mi scot paltonul. Braţul drept mi se blochează în 
mânecă și trag de el până se eliberează. 

— Aici! Pe aici! strig eu. 

Nu mă aude. Nu știe să înoate. 

Îmi dau jos pantofii și mă arunc. Frigul e cumplit. Tușesc să 
scap de apa pe care am înghiţit-o. Din trei lungimi de braţ ajung 
la el. Îmi pun mâna sub el și îl întind pe spate, ţinându-i capul la 
suprafaţă. Îi vorbesc încet, spunându-i să se relaxeze. Vom găsi 
un loc pe unde să ieșim. Hainele ude îl trag la fund. 

Înot să ne îndepărtăm de pod. 

— Poţi atinge fundul de aici. Doar ţine-te bine. 

Mă prind de zidul de piatră și îl trag și pe el după mine. 

Nu e Bobby, ci un vagabond sărman, mirosind a bere și vomă, 
care zace la picioarele mele, tușind și bâlbâindu-se. Faţa lui e 
plină de muci și lacrimi. Mă uit să văd dacă e teafăr. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un ticălos bolnav m-a aruncat în canal! Acum dorm și în 
momentul următor înot, spune el, sprijinindu-se pe genunchi și 
legănându-se înainte și înapoi ca o plantă subacvatică. Iți zic că 
nu mai există siguranţă. E ca o nenorocită de junglă... Mi-a luat 
pătura? Dacă mi-a luat pătura, poţi să mă arunci din nou. 

Pătura lui e tot sub pod, întinsă pe un pat improvizat din cutii 
de carton turtite. 

— Dar dinţii mei? 

— Nu știu. 

Blestemă și își adună lucrurile, strângându-le cu gelozie la 
piept. Îi sugerez să chemăm o ambulanţă și apoi poliţia, dar nu 
e de acord. Tot corpul meu a început să tremure și mă simt de 
parcă aș inhala felii de gheaţă. 

Îmi îmbrac paltonul și mă încalţ, îi dau o bancnotă udă de 
douăzeci de lire și îi spun să găsească un loc în care să se 
usuce. Probabil că își va lua cu ei ceva de băut și se va încălzi pe 
dinăuntru. Picioarele îmi rămân îngheţate în pantofi când urc 
scările către pod. Hotelul Grand Union se află pe colţ. 

Aproape ca într-un gând întârziat, mă aplec peste marginea 
podului și îi strig: 

— Cât de des dormi aici? 

Ecoul vocii lui rezonează de după arcul de piatră: 

— Doar când la Ritz este plin. 

— Ai văzut vreodată o barcă mică ancorată sub pod? 


— Nu. Ancorează mult mai departe. 

— Dar acum câteva săptămâni? 

— Încerc să nu-mi amintesc lucruri. Îmi văd de treaba mea. 

Nu are nimic de adăugat. Nu am autoritatea să-l presez. 

Elisa locuiește în apropiere. Mă gândesc să bat la ușa ei, dar i- 
am adus deja destule necazuri. 

După douăzeci de minute, mă gândesc să iau un taxi. Şoferul 
nu vrea să mă ia, pentru că i-aș distruge scaunele. li ofer un 
supliment de douăzeci de lire. E doar apă. Sunt sigur că a avut 
parte de lucruri mult mai rele. 


Jock nu e acasă. Sunt atât de obosit, încât abia îmi pot da jos 
pantofii înainte să mă prăbușesc în pat. In primele ore ale 
dimineţii, îi aud cheia răsucindu-se în broască. O femeie râde, 
beată fiind, și își aruncă pantofii. Comentează în legătură cu 
toate gadgeturile. 

— Stai să vezi ce am în dormitor, spune Jock, atrăgând și mai 
multe chicoteli. 

Mă întreb dacă are și niște dopuri pentru urechi. 


Este încă întuneric pe când îmi împachetez o geantă sport și 
las un bilet pe cuptorul cu microunde. Afară, o mașină curăţă 
străzile. Nu se vede nici măcar un ambalaj de hamburger la 
orizont. 

Pe drumul spre oraș, mă uit întruna pe geamul din spate. 
Schimb două taxiuri și trec pe la două bancomate înainte să 
prind un autobuz pe Euston Road. i 

Mă simt ca și cum mi-aş reveni încet după o anestezie. |n 
ultimele câteva zile, am lăsat detaliile să-mi scape. Ba și mai 
rău, am încetat să cred în instinctele mele. 

Nu îi voi spune lui Ruiz despre Elisa. Nu ar trebui să fie pusă în 
situaţia de a fi prăjită în boxa martorilor. Vreau s-o cruţ de acest 
chin, dacă e posibil. Și, când toate astea se vor termina, dacă 
nimeni nu va afla de ea, aș putea încă să-mi reabilitez cariera. 

Bobby Moran are ceva de-a face cu moartea lui Catherine 
McBride. Sunt convins de asta. Dacă poliţia nu îl va ţine sub 
observaţie, o voi face eu. De obicei, oamenii au nevoie de un 
motiv pentru a ucide, dar nu și pentru a rămâne liberi. Nu îi voi 
lăsa să mă trimită la închisoare. Nu voi fi despărțit de familia 
mea. 


La staţia Euston fac un inventar rapid. În afară de schimbarea 
hainelor, am însemnările despre Bobby Moran, CV-ul lui 
Catherine McBride, telefonul meu mobil și o sută de lire sterline. 
Am uitat să iau o fotografie cu Charlie și Julianne. Cea pe care o 
păstrez la birou e de acum câţiva ani. Se jucau pe unul dintre 
acele locuri de joacă viu colorate, fiecare strecurându-și capul 
printr-un hublou. Părul lui Charlie era mult mai scurt și faţa ei 
avea și pe atunci rotunjimea unei acadele. Julianne arăta ca sora 
ei adolescentă. 

Plătesc pentru biletul de tren cu banii jos. Am cincisprezece 
minute la dispoziţie pentru a-mi cumpăra perie și pastă de dinţi, 
un încărcător pentru telefonul mobil și un prosop din acela de 
călătorii care arată ca o cârpă pentru curăţat mașina. 

— Vindeţi umbrele? întreb plin de speranţă. 

Vânzătorul se uită la mine ca și cum aș fi întrebat de pistol. 

Luându-mi o cafea la pahar, urc în tren și găsesc un loc cu 
scaune duble, faţă în faţă. Imi ţin bagajul lângă mine, acoperit 
de palton. 

Platforma goală se vede de pe geam și suburbiile din nordul 
Londrei dispar în același timp. Trenul ia curbele în mare viteză, 
înclinându-se într-o parte. Trecem prin staţii mici cu platforme 
goale, pe unde se pare că nu mai opresc trenurile. 

Capul meu e plin de întrebări. Catherine dorise să-mi fie 
secretară. O sunase pe Meena de două ori, iar apoi luase un tren 
spre Londra, ajungând cu o zi mai devreme. 

De ce sunase la birou în acea seară? Cine îi răspunsese? Oare 
se gândea să mă surprindă? Voia să anuleze? Poate că voia doar 
să iasă la un pahar. Poate voia să-și ceară scuze pentru că mi-a 
cauzat atâtea necazuri. _ 

Toate astea sunt presupuneri. In același timp, se potrivesc în 
rama detaliilor. Ar putea fi construit ceva. Toate piesele pot fi 
adunate pentru a construi o poveste, cu excepţia uneia: Bobby. 

Haina lui mirosea a cloroform. Bobby avea ulei de motor pe 
manșetele de la cămașă. Raportul medico-legal al lui Catherine 
menţiona urme de ulei. „Totul este despre ulei”, mi-a spus 
Bobby. Ştia că fusese înjunghiată de douăzeci și una de ori? M-a 
condus el la locul unde dispăruse ea? 

Poate mă folosește ca să-și construiască o apărare pledând ca 
fiind nebun. Jucând rolul nebunului, ar putea scăpa de 


condamnarea pe viaţă. În loc de asta, îl vor trimite la un spital- 
închisoare, în Broadmoor. Apoi, l-ar putea buimăci pe vreun 
psihiatru de-ai închisorii cu răspunsurile lui la tratament. Ar 
putea ieși în cinci ani. 

Încep să mă port ca el. Inventând conspirații născute din 
coincidențe. Orice s-ar afla la baza acestei chestiuni, nu trebuie 
să-l subestimez pe Bobby. S-a jucat cu mine. Nu știu de ce. 

Căutarea mea trebuie să înceapă de undeva. Liverpool e de 
ajuns deocamdată. lau dosarul lui Bobby Moran și încep să 
citesc. Deschizându-mi noua agendă, scriu numele școlii 
primare la care a învăţat, numărul de pe autobuzul tatălui său, 
numele unui club pe care părinţii lui obișnuiau să-l frecventeze... 

Astea ar putea fi tot minciuni de-ale lui Bobby. Dar ceva îmi 
spune că nu e așa. Cred că a schimbat unele nume și locuri, dar 
nu pe toate. Evenimentele și sentimentele pe care le descrisese 
erau adevărate. Trebuie să aflu unde se întind adevărului și să 
le urmez până în centrul pânzei. 


CAPITOLUL VII 

Ceasul alb cu limbi negre și solide din staţia Lime Street 
strălucește, indicând ora unsprezece. Traversez repede prin 
mulţime, pe lângă standul de cafea și toaleta publică închisă. 
Câteva adolescente turuie ca niște gaiţe, printr-un nor de fum 
de ţigară. 

Trebuie să fie cu cinci grade mai frig decât în Londra, iar 
vântul bate direct dinspre Marea Irlandei. Mă aştept să văd 
aisberguri la orizont. Primăria St George este peste drum. 
Bannerele flutură în vânt, făcând reclamă la ultimele 
retrospective ale trupei Beatles. 

Trec pe lângă marile hoteluri de pe Lime Street și caut pe 
străduţele lăturalnice ceva mai mic. Nu departe de universitate, 
găsesc hotelul Albion. Are un covor uzat în holul de la intrare și 
o familie de irakieni cazată la primul etaj. Copiii se uită la mine 
rușinoși, ascunzându-se după fustele mamelor. Bărbaţii nu pot fi 
văzuţi nicăieri. 

Camera mea e la etajul doi. E suficient de mare cât să încapă 
un pat dublu și un dulap închis, cu un umeraș de sârmă. 
Chiuveta are o pată de rugină de forma unei lacrimi, dincolo de 
robinet. Perdelele se trag numai pe jumătate, iar pervazul e 
presărat cu arsuri de ţigară. 

Am fost în foarte puţine camere de hotel în viața mea. Sunt 
recunoscător pentru asta. Din anumite motive, singurătatea și 
regretul par să facă parte din decorul lor. 

Apăs butonul de memorie de pe mobilul meu. Vocea lui 
Julliane se aude la robotul telefonic. Știu că ascultă. Mi-o pot 
imagina. Fac o încercare slabă de a-mi cere iertare și o rog să 
ridice receptorul. Îi spun că e important. Aştept... și aştept... 

Răspunde. Inima îmi stă în loc. 

— Ce e atât de important? spune ea, cu o voce aspră. 

— Vreau să-ţi vorbesc. 

— Nu sunt pregătită să vorbesc. 

— Nu-mi dai nicio șansă de a explica. 

— i-am dat o șansă acum două nopţi, Joe. Te-am întrebat de 
ce te-ai culcat cu o târfa și mi-ai spus că ţi s-a părut mai ușor să 
vorbești cu ea decât cu mine. Cred că asta mă face o soţie 
jalnică. 

— Tu ai totul plănuit. Viaţa ta se scurge ca un ceas. Casa, 
munca, Charlie, școala; nu pierzi niciodată nimic. Sunt singurul 


lucru care nu funcţionează... nu bine... nu mai funcționează... 

— Şi asta e vina mea? 

— Nu, nu asta voiam să spun. 

— Păi, iartă-mă că mă străduiesc atât de mult. Credeam că 
încerc să avem un cămin minunat. Credeam că suntem fericiţi. 
Este bine pentru tine, Joe, ai o carieră și pacienţi care cred 
despre tine că mergi pe apă. Eu aveam doar un singur lucru: pe 
noi. Am renunţat la tot pentru asta și îmi plăcea. Te iubeam. 
Acum ai plecat și ai otrăvit totul. 

— Dar nu vezi? Ceea ce am eu va distruge toate astea... 

— Nu, nu încerca să dai vina pe o boală. Ai reușit să o faci de 
unul singur. 

— A fost doar o noapte, mă tângui eu. 

— Nu! A fost altcineva! Ai sărutat-o cum m-ai sărutat pe mine. 
Te-ai culcat cu ea! Cum ai putut? 

Chiar și atunci când plânge în hohote și e furioasă reușește să 
rămână clară. Eu sunt egoist, imatur, înșelător și crud. Încerc să- 
mi dau seama care dintre adjective nu mi se potrivește și eșuez. 

— Am făcut o greșeală, spun eu, vlăguit. Imi pare rău. 

— Nu e de-ajuns, Joe. Mi-ai frânt inima. Ştii cât trebuie să 
aștept pentru un test SIDA? Trei luni! 

— Eliza e curată. 

— De unde știi? Ai întrebat-o înainte să te hotărăști să nu 
folosești prezervativul? Voi închide acum. 

— Așteaptă! Te rog! Cum e Charlie? 

— Bine. 

— Ce i-ai spus? 

— Că ești un rahat de doi bani și un laș, un patetic, un 
plângăcios, un egocentric. 

— Nu cred. 

— Nu, dar îmi venea să o fac. 

— Voi fi plecat din oraș câteva zile. S-ar putea ca poliţia să te 
întrebe unde sunt. De asta e mai bine dacă nu îţi spun. 

Nu răspunde. g 

— Mă poţi găsi pe mobil. Sună-mă, te rog. Imbrățişeaz-o pe 
Charlie din partea mea. Te las acum. Te iubesc. 

Închid repede, temându-mă să-i ascult tăcerea. 


Încui uşa la ieșirea din cameră și vâr cheia grea în buzunarul 
pantalonilor. In timp ce cobor scările, o caut de două ori. In 


schimb, găsesc balena lui Bobby. Îi urmăresc forma cu degetele. 

Afară, un vânt cumplit mă împinge de-a lungul Hanover Street 
către docurile Albert. Liverpool îmi amintește de geanta de 
mână a unei femei bătrâne, plină de fleacuri, ciudăţenii, 
rămășițe și pachete pe jumătate mâncate de bomboane tari. 
Cafenelele eduardiene stau ghemuite pe lângă catedralele 
enorme și blocurile de birouri art deco, care nu se pot hotărî pe 
ce continent să fie. Unele dintre cele mai moderne clădiri s-au 
degradat atât de repede încât arată ca niște săli de bingo 
abandonate, potrivite pentru un buldozer. 

Bursa de bumbac de pe Old Hall Street este o amintire 
măreaţă a vremurilor când Liverpoolul era centrul comerţului 
internaţional cu bumbac, aprovizionând industria textilă din 
Lancashire. Când clădirea a fost inaugurată în 1906, avea 
telefoane, lifturi electrice, ceasuri electronice sincronizate și un 
fir direct cu bursa de mărfuri din New York. Acum găzduiește, 
printre alte lucruri, treizeci de milioane de înregistrări de 
nașteri, morţi și căsătorii din Lancashire. 

Un amestec ciudat de oameni așteaptă la biroul de informaţii. 
O clasă de elevi care merg în excursie; turiști americani în 
căutare de relaţii la distanţă; femei respectabile, cu fuste de 
stofa; avocați specializați în succesiune și vânători de avere. 

Am un scop. Pare destul de realist. Imi aştept rândul la 
volumele colorate, unde sper să găsesc înregistrată nașterea lui 
Bobby. Apoi, voi căuta certificatul de naștere, care îmi va da 
furniza numele mamei și al tatălui, locul unde locuiesc și 
ocupațiile lor. 

Volumele sunt depozitate pe rafturi metalice, așezate după 
lună și an. Anii 1970 și 1980 sunt aranjaţi pe trimestre pentru 
fiecare an, cu numele în ordine alfabetică. Dacă Bobby a spus 
adevărul în legătură cu vârsta lui, s-ar putea să am doar patru 
volume de consultat. 

Anul ar trebui să fie 1980. Nu găsesc pe nimeni cu numele 
Bobby Moran ori Robert Moran. Incep să caut în dosarele din alţi 
ani până în 1974 și înapoi către 1984. Din ce în ce mai frustrat, 
mă uit la notițele mele. Mă întreb dacă Bobby o fi schimbat 
ortografia numelui său ori l-a schimbat pe de-a-ntregul, 
intenţionat. Dacă așa a făcut, sunt în belea. 

La biroul de informaţii, întreb dacă pot împrumuta o carte de 
telefoane. Nu aș putea spune dacă îi farmec pe oameni cu 


zâmbetul meu sau îi sperii. Masca Parkinson e imprevizibilă. 

Bobby a minţit în legătură cu școala pe care a urmat-o, dar 
poate nu a minţit în legătură cu numele. Sunt două școli St Mary 
în Liverpool. Doar una din acestea este o școală primară. Imi 
notez un număr și găsesc un colţ mai retras pe hol, de unde să 
pot suna. Secretara are un accent scouse!* Și sună ca un 
personaj dintr-un film Ken Loach. 

— Am închis de Crăciun, spune ea. Nici măcar nu ar trebui să 
mai fiu aici. Făceam ordine în birou. 

Inventez o poveste despre un prieten bolnav care vrea să dea 
de urma vechilor colegi. Caut anuare sau fotografii de clasă din 
anii 1980. Ea crede că la bibliotecă există un dulap plin de 
chestii de genul acesta. Ar trebui să sun iar de Anul Nou. 

— Nu poate aștepta atât de mult. Prietenul meu e foarte 
bolnav. Este Crăciunul. 

— Aș putea verifica, spune ea pe un ton compătimitor. Ce an 
căutați? 

— Nu sunt sigur. 

— Câţi ani are prietenul dumneavoastră? 

— Douăzeci și doi. 

— Care e numele lui? 

— Cred că numele lui era diferit pe atunci. De asta am nevoie 
să văd fotografiile. O să-l recunosc. 

Ea devine dintr-odată mai puţin sigură de mine. Suspiciunea i 
se adâncește când îi propun să vin la școală. Vrea să o întrebe 
pe directoare. Totuși, ar fi mai bine să fac o cerere scrisă și să o 
trimit prin poștă. 

— Nu am timp. Prietenul meu... 

— Îmi pare rău. 

— Așteptaţi! Vă rog! Vă puteţi uita după un nume pentru 
mine? E Bobby Moran. E posibil să fi purtat ochelari. Trebuie să 
fi început prin 1985. 

Ezită. După o pauză lungă, sugerează să o sun înapoi peste 
douăzeci de minute. 

les să iau puţin aer curat. Afară, la intrarea pe alee, un bărbat 
stă lângă o roabă neagră. Din când în când, strigă: „Castane 
prăjite!” făcând să sune la fel de tânguitor ca plânsul unui 
pescăruș. Imi dă o pungă de hârtie maro și mă așez pe scări, 


13 Scouse - dialect al limbii engleze, utilizat în regiunea 
Merseyside și asociat în general orașului Liverpool (n.tr.) 


decojind pielita neagră de funingine de pe castanele calde. 

Una dintre amintirile mele cele mai dragi despre Liverpool 
este legată de mâncare. Peștii și chipsurile și curry-ul din nopţile 
de vineri. Gemul din ruladă, pâinea și budinca de unt, siropul de 
melasă, cârnaţii și terciul... Îmi plăcea și amestecul ciudat de 
oameni: catolici, protestanți, musulmani, irlandezi, africani și 
chinezi. Muncitori buni, mândri, cărora nu le era teamă să-și 
arate deschis sentimentele. 


Secretara de la școală e mai puţin circumspectă de data asta. 
Curiozitatea îi fusese trezită. Căutarea mea a devenita ei. 

— Îmi pare rău, dar nu am reușit să găsesc niciun Bobby 
Moran. Sunteţi sigur că nu aţi vrut să spuneţi Bobby Morgan? A 
fost aici din 1985 până în 1988. A plecat în clasa a treia. 

— De ce a plecat? 

— Nu sunt sigură, spune ea, cu o voce incertă. Nu eram aici, 
pe atunci. O tragedie de familie, parcă. 

Îmi spune că este cineva pe care ar putea să întrebe. O altă 
profesoară. Își notează numele hotelului și îmi promite să îmi 
lase un mesaj. 

Întorcându-mă la dosarele colorate, verific din nou numele. 
De ce și-ar schimba Bobby Moran o literă din nume? Voia să se 
rupă de trecut sau să se ascundă de el? 

În al treilea dosar, găsesc un Robert John Morgan. Născut pe 
24 septembrie 1980 la Spitalul Universitar din Liverpool. Mama: 
Bridget Elsie Morgan (născută Aherne). Tatăl: Leonard Albert 
Edward Morgan (marinar în flota comercială). 

Tot nu sunt convins că este Bobby, dar șansele sunt mari. 
Completez o cerere roz, pentru a solicita o copie a acestui 
certificat de naștere. Funcţionarul de la ghișeu are o bărbie 
agresivă şi nări mari. Îmi restituie cererea. 

— Nu aţi completat motivele. 

— Urmăresc istoria familiei mele. 

— Dar adresa poștală? 

— O voi lua de aici. 

Fără să se uite măcar o dată la mine, îmi trântește o ștampilă 
mare pe cerere. 

— Întoarceţi-vă de Anul Nou. Închidem de luni pentru 
sărbători. 

— Dar nu pot aștepta atât de mult. 


Dă din umeri. 

— Deschidem luni până la amiază. Aţi putea încerca atunci. 

Zece minute mai târziu, părăsesc clădirea cu o hârtie în 
buzunar. Trei zile. Nu pot aștepta atât. În timp ce traversez, îmi 
fac un alt plan. 


Birourile de la Liverpool Echo arată ca un cub Rubik. Holul e 
plin de pensionari veniţi în vizită. Fiecare are o geantă pentru 
suvenire și o etichetă cu numele. 

O tânără recepţioneră stă pe un scaun mare, în spatele unei 
tejghele negre de lemn. E micuță și palidă, cu ochi de culoarea 
curry-ului. În stânga ei, se află o barieră de metal ce ne separă 
de lifturi, prin care se trece cu ajutorul unui card de intrare. 

— Sunt profesorul Joseph O'Loughlin și speram că aș putea 
folosi biblioteca. 

— Ne pare rău, dar nu este public accesul la biblioteca de 
periodice. 

Un buchet mare de flori stă pe tejghea, lângă ea. 

— Sunt minunate, spun eu. 

— Nu sunt ale mele, din păcate. Editorul de modă primește 
toate mulțumirile. 

— Sunt convins că primiţi mai mult decât spuneţi. 

Ştie că flirtez, dar râde, oricum. 

— Dar dacă vreau să comand o fotografie? întreb eu. 

— Completaţi unul dintre aceste formulare. 

— Dar dacă nu știu data sau numele fotografului? 

Suspină. 

— Nu vreţi o fotografie, de fapt, așa-i? 

Încuviinţez din cap. 

— Caut un aviz de deces. 

— Cât de recent? 

— De acum aproximativ paisprezece ani. 

Îmi cere să aştept, cât timp sună sus. Apoi mă întreabă dacă 
am un act oficial, o legitimaţie sau o carte de vizită. O pune într- 
un portofel de plastic și mi-o prinde de cămașă. 

— Bibliotecara știe că mergeţi. Dacă vă întreabă cineva ce 
faceţi, spuneţi că aveţi nevoie de niște informaţii pentru paginile 
medicale. _ 

Urc cu liftul până la etajul patru și o iau pe coridor. Imi ţin 
capul aplecat și încerc să pășesc hotărât. Din când în când, 


piciorul îmi înţepenește și se lasă în faţă ca prins într-o atelă. 

Bibliotecara are vreo șaizeci de ani, părul vopsit și ochelari 
care îi atârnă pe un șnur de gât. Are un degetar de cauciuc pe 
degetul mare de la mâna dreaptă, pentru întoarcerea paginilor. 
Masa ei e înconjurată de o mulţime de cactuși. 

Mă observă privind în jur. 

— Trebuie să păstrăm totul uscat aici, explică ea. Umezeala 
distruge hârtia de ziar. 

Mese mari sunt acoperite cu ziare. Cineva decupează articole 
și le pune în grămezi ordonate. Altcineva citește fiecare articol și 
încercuiește anumite nume sau fraze. Un al treilea folosește 
aceste referinţe ca să sorteze tăieturile în dosare. 

— Avem volume legate chiar și de acum 150 de ani, spune 
bibliotecara. Decupajele nu ţin atât. În cele din urmă, se sfarmă 
o dată cu trecerea timpului și se fac praf. 

— Credeam că acum totul este pe calculatoare, spun eu. 

— Numai ce datează din ultimii zece ani. Costă prea mult 
scanarea tuturor volumelor legate. Sunt puse pe microfilme. 

Se întoarce la un terminal de calculator și mă întreabă de ce 
am nevoie. 

— Caut un anunţ de deces publicat în jurul anului 1988. 
Leonard Albert Edward Morgan... 

— Botezat după bătrânul rege. 

— Cred că a fost taxator pe autobuz. E posibil să fi lucrat sau 
să fi locuit într-un loc numit Heyworth Street. 

— În Everton, spune ea, bătând cu două degete la tastatură. 
Majoritatea autobuzelor locale pornesc sau termină traseul la 
Pier Head sau Paradise Street. 

Îmi notez asta pe un carnet. Mă concentrez să fac literele 
mari și spaţiate. Îmi amintește de vremea când eram în școala 
primară, și desenam litere uriașe pe coli de hârtie, cu creioane 
care aproape că-mi ajungeau la umeri. 

Bibliotecara mă conduce prin labirintul de rafturi care se 
întind de la podeaua de lemn până la aspersoarele de pe tavan. 
Până la urmă ajungem la un birou de lemn pe care se află un 
aparat de proiecţie. Apasă pe un comutator și motorul începe să 
meargă. Un alt buton pornește becul și un pătrat de lumină 
apare pe ecran. 

Îmi dă șase cutii cu filme acoperind perioada ianuarie-iunie 
1988. Filetând primul film pe bobine, apasă ca să deruleze rapid 


înainte, trecând peste pagini și știind aproape instinctiv unde să 
se oprească. Merge la anunţurile publicitare și eu îmi notez 
numărul paginii, sperând că va fi aproximativ același în fiecare 
zi. 

Urmăresc cu degetul lista alfabetică, uitându-mă după litera 
M. Satisfăcându-mi curiozitatea, nu găsesc niciun Morgan, așa 
că trec la ziua următoare... și la următoarea... Punctul de 
focalizare e delicat și trebuie ajustat în mod constant. Alteori, 
trebuie să derulez înainte și înapoi ca să păstrez coloanele 
ziarului pe ecran. 

Terminând primul calup, iau alte șase cutii cu microfilme de la 
bibliotecară. Ziarele din preajma Crăciunului au mai multe 
pagini și îmi ia mai mult timp să le parcurg. Când termin cu 
noiembrie 1988, devin și mai agitat. Dacă nu e aici? Simto 
durere în umeri, din cauză că am stat aplecat. Mă dor și ochii. 

Filmul ajunge la o nouă zi. Găsesc necrologiile. Pentru câteva 
secunde, mă uit pe pagină în jos, fără să realizez ce văd. Mă 
întorc. Uite-l! Apăs degetul pe nume ca și cum m-aș teme că ar 
putea dispărea. 


Lenny A. Morgan, 55 de ani, decedat sâmbătă, 10 
decembrie, din cauza arsurilor cauzate de o explozie la 
Carnegie Engineering Works. Domnul Morgan, un taxator 
de autobuz popular de la depoul Green Lane, din Stanley, 
era un fost marinar pe un vas comercial și membru 
proeminent al sindicatului. Au rămas în urma lui surorile 
sale, Ruth și Louise, și fiii Dafyyd, 19, și Robert, 8. 
Inmormântarea va avea loc la ora 13.00, la biserica St 
James, din Stanley. Familia cere ca omagiile memoriale să 
ia forma unor contribuţii pentru Partidul Muncitorilor 
Socialiști. 


Mă uit peste ziarele apărute cu o săptămână înainte. Un 
accident ca acesta trebuie să fi fost raportat. Găsesc știrea în 
josul paginii cinci. Titlul sună așa: „Un muncitor moare într-o 
explozie la depou”. 


Un taxator de autobuz din Liverpool a murit în urma 
exploziei de la Carnegie Engineering Works, sâmbătă 
după-amiază. Lenny Morgan, 55 de ani, s-a ales cu arsuri 


pe 80 din suprafața corpului în timp ce folosea un 
echipament de sudare cu vapori de gaz, care a luat foc. 
Explozia și focul au distrus atelierul, precum și două 
autobuze. 

Domnul Morgan a fost dus la spitalul Rathbone, unde a 
murit sâmbătă seara, fără să-și fi recăpătat cunoștința. 
Procuratura din Liverpool a început o anchetă pentru a 
determina cauza exploziei. 

Prietenii și colegii i-au adus un ultim omagiu domnului 
Morgan, descriindu-l ca fiind extrem de popular printre 
călători, care îi savurau excentricitățile. „Lenny obișnuia 
să se îmbrace în Moș Crăciun și să le cânte călătorilor 
colinde de Crăciun”, declară domnul Bert Memullen. 


La ora trei, înapoiez microfilmul, punându-l în cutii și 
mulțumindu-i bibliotecarei pentru ajutor. Nu mă întreabă dacă 
am găsit ce căutam. E prea ocupată, încercând să repare cotorul 
unui volum legat, care fusese scăpat pe jos. 

In ciuda faptului că am căutat și în ziarele apărute în 
următoarele două luni, nu am mai găsit referiri la accident. 
Trebuie să fi fost o anchetă. În timp ce cobor cu liftul, mă uit 
peste notele mele. Ce caut? O legătură cu Catherine. Nu știu 
unde a copilărit, dar bunicul ei lucrase în mod cert în Liverpool. 
Instinctul îmi spune că ea și Bobby fie s-au cunoscut la orfelinat, 
fie într-un spital psihiatric. 

Bobby nu menţionase că are un frate. Având în vedere faptul 
că Bridget avea doar douăzeci și unu de ani când l-a născut pe 
Bobby, Dafyyd fie fusese adoptat, fie, mai mult ca sigur, Lenny 
mai fusese căsătorit anterior și din mariaj rezultase un fiu. 

Lenny avea două surori, dar am numai numele lor mic, așa că 
îmi va fi greu să le găsesc. Chiar dacă nu s-au căsătorit, câţi de 
Morgan ar putea fi în cartea de telefoane din Liverpool? Nu 
vreau să ajung până acolo. 

Trecând prin ușa turnantă, sunt atât de pierdut în gândurile 
mele, încât mă învârt de două ori înainte să găsesc ieșirea. 
Pășind pe scări cu atenţie, îmi fixez direcţia și mă îndrept spre 
staţia Lime Street. 

Nu îmi place să recunosc, dar căutarea îmi dă satisfacţie. Sunt 
motivat. Am o misiune. Cumpărătorii de ultima clipă umplu căile 
de acces și așteaptă autobuzele. Sunt tentat să găsesc numărul 


96 și să văd unde mă duce. În loc să fac asta, iau un taxi și îi cer 
să mă lase la depozitul de autobuze Green Lane. 


CAPITOLUL VIII 

Un mecanic ţine un carburator într-o mână murdară și cu 
cealaltă îmi arată direcţia. Barul se numește Tramway Hotel și 
Bert McMullen este de obicei acolo. 

— Cum îl voi recunoaște? 

Mecanicul chicotește și se întoarce la motor, aplecându-se 
sub capota unui autobuz. 

Găsesc destul de ușor barul Tramway. Cineva a desenat 
graffitti pe tabla de afară: „O bere înseamnă să nu fii niciodată 
nevoit să spui: «Mi-e sete»”. 

Intru pe ușă și dau într-o încăpere slab luminată, cu podele 
colorate și mobilă de lemn. Becurile roșii de deasupra barului îi 
dau locului o tentă roz, ca într-un bordel din Vestul Sălbatic. 
Fotografii alb-negru ale unor autobuze antice și tramvaie 
decorează pereţii, împreună cu niște postere pentru muzica live. 

Privesc în jur și număr opt oameni, incluzând un grup de 
adolescenţi care joacă biliard în separeu, lângă toalete. Mă așez 
în faţa robinetelor de bere, așteptând să fiu servit de un barman 
care nu se deranjează să-și ia ochii din The Racing Post. 

Bert McMullen se află în capătul îndepărtat al barului. Jacheta 
lui mototolită din stofă este peticită la coate și împodobită cu 
diferite insigne și ace, toate referindu-se la autobuze. Intr-o 
mână ţine o ţigară și în cealaltă o halbă plină cu bere. Întoarce 
paharul în mână, ca și cum ar citi vreo inscripţie ascunsă, 
gravată pe o parte. 

Bert mormăie la mine: 

— Ce te uiţi așa? 

Mustaţa lui subţire pare să iasă direct din nas și stropi de 
spumă și de bere sunt agăţaţi de firele înspicate de păr. 

— Îmi cer scuze. Nu am vrut să mă holbez, spun eu, oferindu- 
mă să-i fac cinste cu o altă halbă de bere. 

Se întoarce pe jumătate și mă examinează. Ochii lui, ca două 
ochiuri apoase de sticlă, se opresc pe pantofii mei. 

— Cât au costat pantofii ăia? 

— Nu-mi amintesc. 

— Aproximativ? 

Ridic din umeri. 

— O sută de lire. 

Işi scutură capul dezgustat. 

— Nu fac nici cât o ceapă degerată. Nu poţi merge cu ei nici 


20 km, că se și rup. 

Încă se holbează la pantofii mei. Îi face semn barmanului să 
se apropie. 

— Hei, Phil, ia uită-te la pantofii ăștia. 

Phil se apleacă peste bar și se uită la pantofii mei. 

— Cum le zici? 

— Mocasini, răspund eu, mândru de mine. 

— Fugi de-aici! 

Amândoi se uită unul la celălalt neîncrezători. 

— De ce ai vrea să porţi un pantof numit mocasin? spune 
Bert. Ai mai mult fund decât creier. 

— Sunt italienești, spun eu, de parcă ar conta. 

— Italienești! Care e problema cu pantofii englezești? 

— Niciuna. 

Bert își apropie faţa de a mea. Pot simţi mirosul de fasole 
prăjită. 

— Îmi dau seama că o persoană care poartă pantofi ca ăștia 
n-a muncit o zi în toată viaţa lui. Trebuie să porţi cizme, băiete, 
cu bot de metal și cu flecuri pe talpă. Pantofii tăi nu ar rezista 
nici măcar o zi de lucru normală. 

— Doar dacă nu cumva lucrează în spatele unui birou, spune 
barmanul. 

Bert mă privește atent. 

— Faci parte din vreo bandă? 

— Nici vorbă. Muncesc din greu. 

— Ai votat cu laburiștii? 

— Nu cred că e treaba ta. 

— Eşti catolic? 

— Agnostic. 

— Ag-al naibii-ce? 

— Agnostic. 

— Isuse! Bine, asta e ultima ta șansă. Tii cu echipa Liverpool? 
întreabă el, schimbând subiectul. 

— Nu. 

Oftează dezgustat. 

— Du-te acasă. Mama te aşteaptă cu budincă. 

Mă uit printre ei. Asta e problema cu cei care vorbesc în 
dialectul scouse. Nu știi niciodată dacă glumesc sau vorbesc 
serios, până când îţi pun un pahar în faţă. 

Bert îi face cu ochiul barmanului. 


— Îmi poate lua ceva de băut, dar nu poate să-și piardă 
vremea pe-aici. Are cinci minute la dispoziţie. 

Phil îmi zâmbește. Urechile îi sunt împodobite cu cercei din 
argint și pandantive atârnate. 

Barul are mese aranjate pe lângă pereţi și un ring de dans în 
centru. Adolescenţii încă mai joacă biliard. Singura fată din 
grupul lor pare a fi minoră și poartă o pereche de blugi strâmţi și 
un top mulat, lăsând să i se vadă vag buricul. Băieţii încearcă s- 
o impresioneze, dar iubitul ei e ușor de ghicit. Umflat cu pompa 
datorită exerciţiilor fizice, arată ca un abces gata să explodeze. 

Bert se uită cum se ridică bulele deasupra paharului lui de 
bere Guinness. Timpul trece. Simt cum mă fac tot mai mic. In 
sfârșit, duce paharul către buze și mărul lui Adam i se ridică și 
apoi se lasă când înghite. 

— Voiam să te întreb despre Lenny Morgan. Am întrebat la 
depou. Mi s-a spus că eraţi prieteni. 

Nu pare emoționat. 

Îmi continuu discursul: 

— Știu că a murit într-un incendiu. Știu că ai lucrat cu el. 
Vreau doar să aflu ce s-a întâmplat. 

Bert își aprinde o ţigară. 

— Nu văd de ce ar fi asta treaba ta. g 

— Sunt psiholog. Fiul lui Lenny este în bucluc. Incerc să-l ajut. 

Auzindu-mi vorbele, mă simt oarecum vinovat. Asta încerc eu 
să fac? Să-l ajut? 

— Cum îl cheamă? 

— Bobby. 

— Mi-l amintesc. Lenny obișnuia să-l aducă la depou în timpul 
vacanţelor. Stătea în spate și suna clopoţelul ca să-i 
semnalizeze șoferului. Şi ce a făcut? 

— A bătut o femeie. E în pericol de a fi condamnat. 

Bert zâmbește sarcastic. _ 

— Rahaturi din astea se mai întâmplă. Intreab-o pe bătrâna 
mea doamnă. Am lovit-o o dată sau de două ori, dar ea dă mai 
tare decât mine. Până dimineaţa totul e uitat. 

— Femeia asta a fost grav rănită. Bobby a tras-o dintr-un taxi 
și a lovit-o până a lăsat-o inconștientă în plină stradă. 

— Se culca cu ea? 

— Nu. Nu o cunoștea. 

— Tu de partea cui ești? 


— Îl evaluez pe el. 

— Deci încerci să-l înfunzi? 

— Vreau să-l ajut. 

Bert pufnește. Farurile de afară alunecă de-a lungul pereţilor. 

— Pentru mine totul e gin cu portocale, fiule, dar nu văd ce 
treabă are Fenny cu asta. E mort de paisprezece ani. 

— Să pierzi un părinte poate fi traumatizant. Poate ar ajuta la 
explicarea unor lucruri. 

Bert face o pauză ca să se gândească la asta. Știu că-și 
cântărește prejudecățile în favoarea instinctelor. Nu îi plac 
pantofii mei. Nu îi plac hainele mele. Nu îi plac străinii. Ar vrea 
să mârâie și să-mi tragă una, dar are nevoie de un motiv 
întemeiat pentru a face asta. O altă halbă de Guinness obţine 
votul câștigător. 

— Ştii ce fac în fiecare dimineaţă? întreabă Bert. 

Scutur din cap. 

— Imi petrec o oră stând întins în pat, cu spatele atât de 
distrus, încât nu pot nici măcar să mă rostogolesc ca să ajung la 
ţigări. Mă holbez în tavan și mă gândesc la ce am de făcut azi. 
La fel ca în fiecare zi: mă trezesc, șchiopătez până la baie, apoi 
la bucătărie, iar după micul dejun, mă târăsc până aici și mă 
așez pe scaunul ăsta. Ştii de ce? 

Scutur din cap. 

— Am descoperit secretul răzbunării.  Supravieţuiesc 
ticăloșilor. Voi dansa pe mormintele lor. Uită-te la Maggie 
Thatcher. A distrus clasa muncitoare din ţara asta. A închis 
minele, docurile și fabricile. Dar acum ruginește. Ca bărcile 
astea de pe-aici. A suferit un atac nu de mult. Indiferent că ești 
o navă de război sau o șalupă, până la urmă tot te atinge sarea. 
Și când va muri, am să mă piş pe mormântul ei. 

Soarbe din pahar ca și cum ar vrea să-și spele gustul rău din 
gură. Îi fac semn barmanului. Începe să toarne alt pahar. 

— Semăna Bobby cu tatăl lui? 

— Nu. Era flăcău deșirat. Purta ochelari. Îl diviniza pe Lenny, 
umbla după el ca un căţeluș, făcând comisioane și aducându-i 
cești cu ceai. Când Lenny îl lua cu el la lucru, stătea și îl aștepta 
afară și bea limonadă până ce bea Lenny câteva halbe. După 
asta, mergeau cu bicicleta acasă. 

Bert se încălzește. 

— Lenny a fost cândva marinar pe un vas comercial. Braţele îi 


erau pline de tatuaje. Vorbea foarte puţin, dar dacă îl făceai să 
vorbească, îţi spunea povești despre tatuajele lui și despre cum 
și-l făcuse pe fiecare. Toată lumea îl plăcea pe Lenny. Oamenii 
zâmbeau când îi rosteau numele. A fost un tip prea drăguţ. 
Uneori, lumea poate trage foloase pe seama asta... 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te la nevastă-sa. Nu îmi amintesc numele ei. Era o 
irlandeză catolică, vânzătoare, cu șolduri mari și cu o sfoară de 
parașută în chiloţi. Auzisem că Lenny i-a tras-o o singură dată. A 
fost prea domn, aș spune. Ea rămâne însărcinată și îi spune lui 
Lenny că e copilul lui. Orice alt bărbat ar fi fost suspicios, dar 
Lenny se însoară imediat cu ea. Cumpără o casă, folosind toţi 
banii pe care îi economisise din mersul pe mare. Noi știam toți 
cum era de fapt doamna lui: o adevărată „oricând Annie”. 
Jumătate din depou trebuie să o fi avut. O porecliserăm 
„Numărul 22”, după ruta noastră cea mai populară. 

Bert mă privește întristat, scuturându-și scrumul de pe 
mânecă. Imi povestește cum Lenny începuse de la un garaj, 
unde lucrase ca mecanic până ce își încheiase socotelile și apoi 
pornise la drum. Pasagerii îi adorau pălăriile amuzante și 
cântecele improvizate. Când Liverpool a câștigat cu Real Madrid 
în finala Cupei Europene din 1981, și-a vopsit părul roșu și și-a 
decorat autobuzul cu hârtie igienică. 

Potrivit lui Bert, Lenny știa de indiscreţiile soţiei sale. Aceasta 
nu se sfia să poarte doar fuste scurte și tocuri înalte. Dansa în 
fiecare noapte la Empire Ballroom și la Grafton. 

Fără vreo avertizare, Bert își aruncă braţul, ca și cum ar vrea 
să lovească în ceva. Faţa i se schimonosește de durere. 

— Era prea moale. Moale la inimă, moale la cap. Dacă ar fi 
plouat cu supă, Lenny s-ar fi trezit cu o furculiță în mână. Unele 
femei merită o palmă. li luase tot... inima, casa, băiatul... 
Majoritatea bărbaților ar fi omorât-o. Dar Lenny nu era așa. Îl 
sleise de puteri. || secătuise. Cheltuia cu o sută de lire mai mult 
decât câștiga el, în fiecare lună. Lenny lucra în ture duble și 
îngrijea casa, de asemenea. Îl auzeam rugându-se de ea la 
telefon: „Rămâi acolo în noaptea asta, pisicuțo?” lar ea râdea de 
el. 

— De ce nu o părăsea? 

Bert ridică din umeri. 

— Cred că îl avea cu ceva la mână. Poate-l ameninţase că-i ia 


copilul. Lenny nu era un laș. O dată l-am văzut dând jos din 
autobuz patru huligani, pentru că îi deranjau pe ceilalți călători. 
Ştia să se descurce. Doar cu ea nu reușea... 

Bert tace. Pentru prima dată, observ că barul s-a umplut și 
zgomotul a crescut. Trupa de vineri noaptea își ocupa locul în 
colț. Oamenii se uită la mine, încercând să-și dea seama ce caut 
acolo. 

Nu există anonimat atunci când ești singurul ciudat dintr-un 
loc. 

Luminile roșii au început să pâlpâie și podelele de lemn să 
vibreze. Am încercat să ţin pasul cu Bert, bând cot la cot. 

Il întreb de accident. Bert îmi spune că uneori Lenny folosea 
atelierul mecanic în weekend, pentru a-și construi invențiile. 
Șeful închidea ochii. Autobuzele de weekend mergeau, dar 
atelierul era gol. 

— Cât de multe știi despre sudură? întreabă Bert. 

— Nu prea multe. 

Işi împinge berea la o parte și ia două carduri. Apoi explică 
faptul că două bucăţi de metal sunt legate una de cealaltă, 
folosindu-se căldura. In mod normal, temperatura este generată 
în două feluri. Un arc de sudură folosește un arc puternic de 
electricitate, cu voltaj redus și curent mare, generând 
temperaturi de șase mii de grade Celsius. Apoi mai sunt și 
aparatele de sudură oxigaz, în cazul cărora gaze precum 
acetilena sau un gaz natural sunt amestecate cu oxigen pur și 
aprinse pentru a crea o flacără care să poată străbate metalul. 
Nu prea umbli cu aparate din astea, zice el. Dar Lenny era cel 
mai bun sudor pe care-l văzusem în viața mea. Amicii obișnuiau 
să spună că putea suda și două bucăţi de hârtie. Ne luam mereu 
măsuri de precauţie atunci când lucram în atelier. Toate 
lichidele inflamabile erau păstrate într-o cameră separată de 
cea unde se tăia sau se suda. Păstram combustibilul la cel puţin 
zece metri distanță. Acopeream scurgerile și  păstram 
extinctoarele aproape. Nu știu ce construia Lenny. Unii glumeau 
spunând că era o navă-rachetă menită să o trimită pe fosta lui 
nevastă în spațiu. Suflul exploziei a răsturnat pe o parte un 
autobuz de opt tone. Rezervorul de acetilenă a făcut o gaură 
prin acoperiș. L-au găsit la o sută de metri distanţă. Lenny 
sfârșise lângă ușile rulante. Singura parte din trupul său care nu 
fusese arsă a fost pieptul. S-au gândit că trebuie să fi stat întins 


atunci când mingea de foc îl înghiţise, deoarece cămașa i-a fost 
doar puţin părlită. Câţiva șoferi l-au târât afară. Tot nu am 
înţeles cum au reușit s-o facă... cu căldura și toate celelalte. Imi 
amintesc că spuneau după asta că cizmele lui Lenny fumegau și 
că pielea îi era ca a unui porc fript. Era conștient încă, dar nu 
putea vorbi. Nu avea buze. Mă bucur că nu am văzut asta. Incă 
aș mai avea coşmaruri. 

Bert lasă jos paharul și pieptul i se ridică într-un suspin scurt. 

— Deci a fost un accident? 

— Așa a părut, iniţial. Toată lumea s-a gândit că o scânteie 
din aparatul de sudură a ajuns la rezervorul de acetilenă. 
Trebuie să fi fost o gaură în furtun sau o altă defecţiune. Poate 
că se acumulase gaz în rezervorul pe care îl suda. 

— Ce vrei să spui prin „iniţial”? 

— Când i-au dat jos cămașa lui Lenny, au găsit ceva scris pe 
pieptul lui. Au spus că fiecare literă era scrisă la centimetru. Dar 
nu cred asta. Nu când trebuia să fi scris cu capul în jos și de la 
stânga la dreapta. Folosise un pistolet pentru sudare ca să-și 
ardă pe piele cuvintele „Îmi pare rău”. Cum spuneam, era un 
om care folosea puţine cuvinte. 


CAPITOLUL IX 

Nu îmi amintesc cum am părăsit localul Tramway. Opt halbe 
și apoi am pierdut socoteala. Aerul rece mă lovește și mă 
trezesc în mâini și în genunchi, lăsându-mi conţinutul stomacului 
peste ruinele dărâmate și rămășițele unui bloc nelocuit. 

Pare a fi o parcare auto improvizată. Formaţia de muzică 
western și country cântă în continuare. Cântă un cover!" după un 
cântec de-al lui Willie Nelson, despre mamele care nu își lasă 
copiii să devină cowboy atunci când cresc. 

Când încerc să mă ridic, ceva mă împinge din spate și cad 
într-o băltoacă uleioasă. Cei patru adolescenţi din bar stau 
aplecaţi deasupra mea. 

— Ai bani? întreabă fata. 

O lovitură e trimisă pentru a-mi lovi capul, dar ratează. O alta 
mă nimerește în abdomen. Mă chircesc de durere și îmi vine să 
vomit din nou. Trag aer în piept și încerc să gândesc. 

— Isuse, Baz, ai spus că nimeni nu va fi rănit! Spune fata. 

— Taci naibii din gură! Nu folosiți nume! 

— Du-te dracului! 

— Terminaţi, voi doi, intervine cel numit Ozzie, stângaciul, 
care bea rom cu cola. 

— Nu începe, cap-pătrat, spune Baz, domolindu-l. 

Cineva îmi ia portofelul din geacă. 

— Nu și cardurile, doar banii gheaţă, spune Baz. 

El e mai în vârstă, având douăzeci și ceva de ani, și are o 
zvastică tatuată pe gât. Mă ridică ușor și își apropie faţa de a 
mea. Simt mirosul de bere, alune și fum de ţigară. 

— Hei, ascultă, fund-de-sac! Nu ești bine-venit aici! 

Împins înapoi, aterizez într-un gard de sârmă. Baz e chiar 
lângă mine. Este cu aproximativ șapte centimetri mai scund 
decât mine și solid ca un butoi. O lamă de cuţit strălucește în 
mâna lui. 

— Îmi vreau portofelul înapoi. Dacă mi-l dai înapoi, n-o să fac 
plângere, spun eu. 

Râde de mine și îmi imită vocea: „Chiar sunt atât de speriat?” 

— M-aţi urmărit de la bar. V-am văzut acolo, jucând biliard. Ai 
pierdut ultimul joc cu bilele negre. 

Fata îşi pune ochelarii pe nas. Își roade repede unghiile de la 


14 Preluarea unui cântec ce aparţine altcuiva, de către un alt 
cântăreţ/o altă cântăreaţă/trupă muzicală. (n.tr.) 


degete. 

— Ce vrea să spună, Baz? 

— Taci din gură! Nu-mi folosi dracului numele! 

Începe să o lovească, dar ea îi aruncă o privire feroce. Se 
așterne tăcerea. Mă trezesc din beţie. 

— Trebuia să-ţi asculţi instinctele, Denny, îi spun fetei. 

Se uită la mine, cu ochii larg deschiși. 

— De unde-mi știi numele? 

— Te cheamă Denny și ești minoră, ai treisprezece sau poate 
paisprezece ani. El e Baz, iubitul tău, iar aceștia doi sunt Ozzie și 
Carl... 

— Taci dracului din gură! 

Baz mă împinge cu putere în gard. Simte că-și pierde 
iniţiativa. 

— Asta vrei, Denny? Ce va spune mama ta când va veni 
poliția să te caute? Crede că stai la o prietenă, nu-i așa? Nu îi va 
plăcea să audă că ieși cu Baz. Crede că e un ratat, un pierde- 
vară. 

— Fă-l să tacă, Baz, spune Denny, acoperindu-și gura. 

— Taci dracului din gură! 

Nimeni nu mai spune nimic. Toţi mă privesc. Fac un pas în 
faţă și îi șoptesc lui Baz: 

— Folosește-ţi creierul, Baz. Îmi vreau doar portofelul. 

Denny intervine, izbucnind în lacrimi. 

— Dă-i naibii portofelul! Vreau să mă duc acasă. 

Ozzie se întoarce înspre Carl. 

— Haide. 

Baz nu știe ce să facă. Ar putea să mă înjunghie, dar acum e 
pe cont propriu. Ceilalţi dispar deja, în hohote de râs. 

Mă împinge cu forţă spre gard, apăsând cuțitul în gâtul meu și 
apropiindu-și faţa de a mea. Dinţii lui se închid lângă lobul 
urechii mele. Acces de furie. Durere. Lăsându-și capul într-o 
parte, scuipă tare într-o băltoacă și mă împinge. 

— Asta e un mic suvenir din partea lui Bobby! 

Își șterge sângele de la gură și îmi pune portofelul la picioare. 
Apoi se îndepărtează și bate în ușa unei mașini parcate. Stau în 
apă, lângă gard. În depărtare, văd lumini strălucind în vârful 
unor macarale industriale, departe de Mersey. 

Încet, trăgând de mine, încerc să mă ridic. Piciorul drept îmi 
cedează și cad în genunchi. Sângele se scurge într-o dâră caldă 


pe gâtul meu. 

Mă uit către strada principală, dar nu trece nimic. Arunc o 
privire peste umăr, temându-mă să nu se întoarcă. După câteva 
sute de metri de mers, găsesc o firmă de taxiuri cu grilaj de 
metal la uși şi la geamuri. Înăuntru, e plin de fum de ţigară și 
miroase a mâncare de fast-food. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întreabă un bărbat gras de dincolo de 
grilaj. 

Îmi întrezăresc reflexia într-o oglindă. Îmi lipsește lobul urechii 
și gulerul cămășii e plin de sânge. 

— Am fost jefuit. 

— De cine? 

— Copii. 

Îmi deschid portofelul. Banii sunt tot acolo... toți. 

Grăsanul își dă ochii peste cap, fără să-și mai facă griji pentru 
mine. Sunt doar un beţiv care a mâncat bătaie. Cheamă o 
mașină și mă pune să aștept afară, pe trotuar. Mă uit agitat în 
susul și în josul străzii, după Baz. 

Un suvenir! Bobby are niște prieteni fermecători. De ce nu au 
luat banii? Care era rostul? Doar dacă nu încercau să mă 
avertizeze. Liverpool e un oraș destul de mare încât să te poţi 
rătăci și destul de mic ca să fii observat, mai ales atunci când 
începi să pui întrebări. 

Prăbușit pe bancheta din spate a unei Mazda 626 vechi, îmi 
închid ochii și îmi liniștesc bătăile inimii. Transpiraţia mi se 
strânge printre omoplaţi, făcând să-mi înţepenească gâtul. 

Taxiul mă lasă la Spitalul Universitar, unde aștept o oră ca să 
mi se facă șase copci la ureche. Când internul îmi șterge 
sângele de pe față cu un prosop, mă întreabă dacă a fost 
anunţată poliţia. Mint și spun că da. Nu vreau ca Ruiz să știe 
unde sunt. 

După aceea, cu o doză de paracetamol, pentru a-mi calma 
durerea, mă plimb prin oraș până ce ajung la Pier Head. Ultimul 
feribot vine dinspre Birkenhead. Motorul face ca aerul să 
pulseze. Luminile se răsfrâng asupra mea, într-un amestec 
colorat de roșu și galben. Mă uit la apă și încep să-mi imaginez 
că pot vedea forme negre. Trupuri. Mă uit din nou și nu mai 
sunt. De ce mă uit mereu după cadavre? 

Când eram copil, uneori mergeam cu barca pe Tamisa, cu 
surorile mele. Într-o zi, am găsit un sac cu patru pisicuţe moarte. 


Patricia îmi spunea întruna să las jos sacul. Tipa la mine. 
Rebecca voia să vadă ce e înăuntru. Ea, ca și mine, nu văzuse 
niciodată ceva mort, cu excepţia unor insecte și șopârle. 

Am golit sacul și pisoiașii s-au rostogolit pe iarbă. Eram 
captivat și simţeam repulsie în același timp. Aveau blana moale 
și sângele cald. Nu erau foarte diferiţi de mine. 

Mai târziu, ca adolescent, îmi imaginam că voi muri pe la 
treizeci de ani. Era cam pe la mijlocul Războiului Rece, când 
lumea se afla pe marginea abisului, aflată la mila vreunui om 
nebun de la Casa Albă sau de la Kremlin, care oricând putea să 
vrea să știe „ce face butonul ăsta?” 

De atunci, ceasul meu intern al apocalipsei a pivotat din plin 
înainte și înapoi, la fel ca versiunea oficială. Căsătoria cu 
Julianne m-a făcut extrem de optimist și venirea pe lume a lui 
Charlie a avut o contribuţie importantă la asta. Chiar priveam în 
faţă, la vârsta senectuţii tihnite, când ne-am fi schimbat 
rucsacurile cu valizele pe roţi, ne-am fi jucat cu nepoţii, 
plictisindu-i cu povești nostalgice, începând hobby-uri 
excentrice... 

Viitorul va fi altfel acum. În loc de a descoperi un drum 
uimitor, văd un spectacol cu convulsii, bâlbâieli și picoteli în 
scaunul cu rotile. „Chiar trebuie să mergem să-l vedem pe tati 
azi? va întreba Charlie. Oricum nu va observa diferenţa dacă nu 
apărem.” 

O rafală de vânt face să-mi clănțăne dinţii și mă îndepărtez de 
balustradă. Merg pe jos de la debarcader, fără să mă mai 
îngrijorez că m-aș putea rătăci. In același timp, mă simt 
vulnerabil. Expus. 

La hotelul Albion, recepţionera tricotează, mișcându-și buzele 
pe măsură ce numără ochiurile. De undeva din apropiere se aud 
chicoteli. Nu își dă seama că sunt acolo până nu termină rândul. 
Apoi îmi dă un bilet. Este scris numele și numărul de telefon al 
unei profesoare care îi predase lui Bobby la școala St Mary. 
Dimineaţă o voi suna. 

Scările mi se par mai abrupte ca înainte. Sunt obosit și ameţit. 
Vreau doar să mă bag în pat și să dorm. 


Mă trezesc brusc, respirând greu. Îmi strecor mâna pe sub 
așternuturi, căutând-o pe Julianne. Ea se trezește de obicei când 
plâng în somn. Işi pune palma pe pieptul meu și îmi șoptește că 


totul e în regulă. 

Respirând adânc, aștept ca bătăile inimii să încetinească și 
apoi mă ridic din pat și merg desculţ până la geam. Strada e 
goală, cu excepţia unei furgonete de la un ziar, care face o 
livrare. Îmi ating ușor urechea și simt duritatea de la cusături. 
Văd sânge pe pernă. 

Se deschide ușa. Nu bate nimeni. Niciun pas de avertizare. 
Sunt sigur că am închis-o. Apare o mână, cu unghii roșii și cu 
degete lungi. Apoi o faţă colorată cu ruj și fard de obraz. Este 
deschisă la culoare și slabă, cu păr blond tuns scurt. 

— Ssșșșșșsș! 

O persoană chicotește după ea. 

— Fir-ar să fie! Poţi să taci? 

Ea ajunge la întrerupător. Eu stau în umbră lângă geam. 

— Camera e luată. 

Ochii ei îi întâlnesc pe ai mei. Scoate un singur țipăt șocat. În 
spatele ei, un bărbat mare, ciufulit, într-un costum prost croit, 
stă cu mâna sub bluza ei. 

— M-ai speriat al naibii, spune ea, îndepărtându-i mâna. 

El, beat, îi bâjbâie din nou la sâni. 

— Cum ai intrat aici? 

Ea își dă ochii peste cap. 

— Din greșeală. 

— Ușa era închisă. 

Ea scutură din cap. Prietenul ei se uită peste umăr. 

— Ce caută el în camera noastră? 

— E camera lui, idiotule! 

Il lovește în piept cu o geantă mică, argintie, și îl împinge 
afară din încăpere. Când închide ușa, se întoarce și zâmbește. 

— Nu vrei companie? Pot scăpa de tipul ăsta. 

E atât de slabă, încât îi pot vedea oasele de pe piept, 
deasupra sânilor. 

— Nu, mulțumesc. 

Ridică din umeri și își atinge coapsele pe sub fusta mini. Apoi 
ușa se închide și îi aud cum încearcă să se strecoare pe hol și să 
urce la etajul următor. 

Pentru câteva clipe, simt un val de furie. Chiar am uitat să 
încui ușa? Eram beat, zdruncinat. 

E puţin trecut de șase. Julianne și Charlie încă dorm. Îmi iau 
mobilul și îl deschid, uitându-mă pe întuneric la ecranul 


strălucitor. Nu sunt mesaje. Asta e pedeapsa mea... Să mă 
gândesc la soţia și la fiica mea atunci când adorm și atunci când 
mă trezesc. 

Stând pe pervazul geamului, mă uit cum se luminează. 
Porumbei se rotesc și se înalţă peste vârfurile acoperișurilor. Imi 
amintesc de Varanasi din India, unde vulturii se răsucesc în 
înaltul cerului peste rugurile funerare, așteptând ca rămășițele 
să fie aruncate în Gange. Varanasi este o mahala rău famată a 
orașului, cu clădiri surpate, copii cu ochii încrucișaţi și nimic 
frumos în afara sariurilor viu colorate și a șoldurilor unduitoare 
ale femeilor. M-a uimit și m-a fascinat. La fel este și cu 
Liverpoolul. 

Aștept să se facă șapte, înainte să o sun pe Julianne. 
Răspunde o voce de bărbat. La început, mă gândesc că am 
tastat greșit numărul, dar apoi îi recunosc vocea lui Jock. 

— Tocmai mă gândeam la tine, zice el cu o voce bubuitoare. 

Charlie se aude pe fundal, spunând: 

— E tati? Pot vorbi cu el? Te rog. Lasă-mă! ` 

Jock acoperă receptorul, dar tot îl pot auzi. li spune să o 
cheme pe Julianne. Charlie se plânge, dar se supune. 

Între timp, Jock e plin de bunătate prietenească. ÎI întrerup. 

— Ce faci acolo, Jock? E totul în regulă? 

— Boilerul tău e tot de rahat. 

Ce naiba știe el despre boilerul meu? Răceala din vocea lui se 
mulează după a mea. Îmi pot imagina cum i se schimbă faţa. 

— Cineva a încercat să intre în casă. Julianne s-a speriat 
puţin. Nu voia să rămână singură în casă. M-am oferit să rămân. 

— Cine? Când? 

— Probabil că era doar vreun drogat. Venise la ușa principală. 
Instalatorii o uitaseră deschisă. D.J. l-a găsit în birou și l-a 
urmărit până pe stradă. L-a pierdut lângă canal. 

— Lipsește ceva? 

— Nu. 

Aud pași pe scări. Jock își pune mâna peste telefon. 

— Pot vorbi cu Julianne? Ştiu că e acolo. 

— Ea nu vrea. 

Încep să mă enervez. Jock încearcă să mă tachineze din nou. 

— Vrea să știe de ce ai sunat-o pe maică-sa la trei dimineaţa. 
O amintire vagă revine la suprafaţă: formarea numărului, 
mustrarea rece a mamei sale. Imi închisese. 


— Lasă-mă doar să vorbesc cu Julianne. 

— Nu pot, bătrâne. Nu se simte prea bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce ai auzit. Se simte puţin slăbită. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu. Este în ordine. l-am oferit o partidă completă, încearcă 
să mă enerveze. Funcţionează. 

— Dă-i afurisitul de telefon! 

— Nu cred că ești în măsură să-mi dai ordine, Joe. Nu faci 
decât să înrăutăţești lucrurile. 

Îmi vine să-i trag un pumn în abdomenul lui lucrat de o sută 
de exerciţii pe zi. Apoi aud un clic. Cineva a ridicat telefonul din 
biroul meu. Jock nu realizează. 

Încerc să par reconciliant și îi spun că sun mai târziu. El lasă 
telefonul jos, dar eu aștept, ascultând. 

— Tati, tu ești? întreabă Charlie emoţionată. 

— Ce faci, iubito? 

— Bine. Când vii acasă? 

— Nu știu. Trebuie să lămuresc niște lucruri cu mami. 

— V-aţi certat? 

— De unde știi? 

— Când mami e nervoasă pe tine, nu ar trebui să o las să îmi 
aranjeze părul. 

— Îmi pare rău. 

— Este în regulă. E vina ta? 

— Da. 

— De ce nu spui că îţi pare rău? Asta îmi spui mie să fac 
atunci când mă cert cu Taylor Jones. 

— Nu cred că va fi suficient de data asta. 

Mi-o imaginez gândindu-se la asta. Parcă o văd mușcându-și 
buza de jos, pe măsură ce se concentrează. 


— Tati? 

— Da. 

— Aăă... Vreau să te întreb ceva. E vorba despre... Păi... 
Continuă să înceapă și să se oprească. Îi spun să se 


gândească întâi la întreaga întrebare și apoi să mă întrebe. 

În sfârșit, iese o vorbă: 

— Era poza asta în ziar... cu cineva care avea o haină pe cap. 
Unii copii vorbesc... la școală. Lachlan O'Brian spune că erai tu. 
L-am făcut mincinos. Apoi, aseară, am luat niște ziare din coșul 


de gunoi. Mama le-a aruncat afară. Le-am strecurat sus, în 
camera mea... 

— Ai citit articolul? 

— Da. 

Mi se strânge stomacul. Cum să îi explic ideea de arestare din 
greșeală și identitate greșită unui copil de opt ani? Charlie a fost 
învățată să aibă încredere în poliție. Dreptatea și corectitudinea 
sunt importante chiar și pe terenul de joacă. 

— A fost o greșeală, Charlie. Poliţia a făcut o greșeală. 

— Atunci de ce e mami supărată pe tine? 

— Pentru că și eu am făcut o greșeală. O altfel de greșeală. 
Nu are legătură cu poliţia sau cu tine. 

Tace. Aproape că o aud cum gândește. 

— Ce se întâmplă cu mami? întreb eu. 

— Nu știu. Am auzit-o spunându-i unchiului Jock că i-a 
întârziat. 

— Ce i-a întârziat? 

— Nu a spus. A spus doar că i-a întârziat. 

Îi cer să repete propoziţia cuvânt cu cuvânt. Nu înţelege de 
ce. Gura mi-e uscată. Nu e doar mahmureala. În fundal, o aud 
pe Julianne strigând-o pe Charlie. 

— Trebuie să plec, șoptește Charlie. Să te întorci acasă 
curând. 

Închide repede. Nu apuc să-i spun la revedere. Primul impuls 
e să sun din nou. Vreau să sun întruna, până ce Julianne va vorbi 
cu mine. Oare „întârziat” înseamnă ceea ce cred eu? Mi se face 
rău de la stomac; sunt disperat. 

Aș putea fi acasă în trei ore dacă aș lua un tren. Aș putea sta 
la ușă până ar fi de acord să-mi vorbească. Poate asta vrea: ca 
eu să mă întorc și să lupt pentru ea. 

Am așteptat șase ani. Julianne nu a încetat niciodată să 
creadă. Eu am fost cel care a renunţat să spere. 


CAPITOLUL X 

Un clopoțel sună deasupra capului când intru în magazin. 
Mirosul uleiurilor aromatice, lumânările parfumate și ceaiurile de 
plante îmi invadează nările. Rafturi înguste, făcute din lemn 
închis la culoare, se ridică de la podea până la tavan. Acestea 
sunt ticsite cu tămâie, săpunuri, uleiuri și clopote de sticlă pline 
cu de toate, de la pietre ponce la alge marine. 

O femeie masivă apare de după o perdea. Poartă un caftan 
viu colorat, care începe de la gât și cade în valuri, peste sânii 
uriași. Şiruri de mărgele răsar din ţeasta ei și clincăne în timp ce 
se mișcă. 

— Vino, vino, nu fi timid, spune, trăgându-mă către ea. 

Este Louise Elwood. li recunosc vocea de la telefon. Unii 
oameni arată precum vocile lor. Ea e una dintre ei. Profundă, 
scăzută și stridentă. Brăţările îi zornăie pe braţe când îmi 
scutură mâna. În centrul frunţii și-a lipit un punct roșu. 

— Of, of, of, spune ea, punându-și mâna pe bărbia mea. Ai 
venit la timp. Uită-te la ochii ăștia. Mohorâţi. Uscaţi. Nu ai dormit 
bine, nu-i așa? Ai toxine în sânge. Prea multă carne roșie. Poate 
o alergie la grâu. Ce ai păţit la ureche? 

— Un frizer zelos. 

Işi ridică o sprânceană. 

— Am vorbit la telefon, îi explic eu. Sunt profesorul 
O'Loughlin. 

— Tipic! Uită-te la statura ta! Doctorii și profesorii sunt cei mai 
răi pacienţi. Nu-și ascultă niciodată propriile sfaturi. 

Face o piruetă cu o agilitate remarcabilă și merge mai 
departe în magazin. In același timp, continuă să vorbească. Nu 
sunt semne evidente ale existenţei vreunui bărbat în viaţa ei. 
Pozele cu copiii de pe panou îi reprezintă probabil pe nepoți și 
pe nepoate. Are o birmaneză (păr de pisică), un sertar plin cu 
ciocolată (staniol pe podea) și gust pentru scriitorii de romane 
siropoase (Doamna cea tăcută, de Catherine Cookson). 

Dincolo de perdea e un fel de separeu cu suficient spațiu 
pentru o masă, trei scaune și o chiuvetă mică. Un ceainic 
electric și un radio sunt conectate la o priză izolată. Pe mijlocul 
mesei se află o revistă pentru femei, deschisă la pagina de 
cuvinte încrucișate. 

— Ceai din plante? 

— Aveţi cafea? 


— Nu. 

— Atunci e bun ceaiul. 

Îmi înșiră o mulţime de mărci diferite. Pe când termină, 
uitasem deja care erau primele. 

— Mușeţel. 

— O alegere excelentă. Bun pentru reducerea stresului și 
scăderea tensiunii, spune ea, oprindu-se. Nu prea crezi în astea, 
nu-i așa? 

— Nu am fost niciodată capabil să înţeleg de ce au ceaiurile 
din plante un miros atât de puternic, dar un gust atât de slab. 

Râde. Întregul corp i se scutură. 

— Gustul este subtil. Lucrează în armonie cu trupul. Mirosul 
este cel mai rapid dintre toate simţurile noastre. Atingerea se 
poate dezvolta prima și poate fi ultima care se ofilește, dar 
mirosul este direct conectat la creierul nostru. 

Scoate două căni chinezești și umple cu apă fiartă un ceainic 
de ceramică. Frunzele de ceai sunt strecurate de două ori printr- 
o strecurătoare argintie, înainte să-mi dea una din cești. 

— Nu citești în frunze de ceai? 

— Cred că faci mișto de mine, profesore, spune ea, fără să se 
simtă ofensată. 

— Acum cincisprezece ani erai profesoară la St Mary. 

— Pentru păcatele mele. 

— Îţi amintești de un băiat pe care-l chema Bobby Morgan? 

— Bineînţeles. 

— Ce îţi amintești în legătură cu el? 

— Era destul de sclipitor, însă prea puţin încrezător în puterile 
sale. Unii dintre ceilalți băieţi obișnuiau să-l tachineze pentru că 
nu era prea bun la sport, în schimb avea o voce minunată. 

— Te ocupai de cor? 

— Da. Odată, i-am sugerat niște lecţii de muzică, dar mama 
lui nu era o femeie ușor de abordat. Am văzut-o o singură dată 
la școală. Venise să se plângă că Bobby îi furase bani din poșetă 
pentru o excursie la Liverpool Museum. 

— Dar tatăl lui? 

Se uită la mine zeflemitor. În mod clar, mă aștept să știe 
ceva. Acum se hotărăște dacă să continue. 

— Tatăl lui Bobby nu avea acces la școală, spune ea. Avea un 
ordin de restricţie pentru Bobby, de când acesta era în clasa a 
doua. Nu ţi-a spus Bobby despre asta? 


— Nu. 

Dă din cap. Mărgelele se mișcă dintr-o parte în alta. 

— Eu am tras alarma. Bobby făcuse pe el în clasă de două ori 
în câteva săptămâni. Apoi își murdărise pantalonii și își 
petrecuse cea mai mare parte a după-amiezii în toaleta 
băieților. Era supărat. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, nu 
mi-a spus. L-am dus la asistenta școlii. l-a găsit o altă pereche 
de pantaloni. Atunci a observat urmele de pe picioarele lui. 
Părea că fusese bătut. 

Asistenta de la școală a urmat procedura normală și a 
informat-o pe directoare care, la rândul său, a semnalat 
Departamentul de Servicii Sociale. Ştiam procesul pe de rost. Un 
asistent social s-ar fi ocupat de sesizare. Apoi era discutată cu 
un manager regional. Piesele de domino începuseră să se 
concretizeze o dată cu analizele medicale, interogatorii, 
acuzaţii, negări, conferinţe pe baza cazului, concluzii bănuite, 
ordine provizorii de îngrijire, recursuri, fiecare având legătură cu 
următoarea. 

— Vorbește-mi despre hotărârea Curţii, o rog eu. 

Işi amintește doar detalii disparate. Constatări de abuz sexual 
pe care tatăl le-a negat. Un ordin de restricţie. Supravegherea 
lui Bobby între ore. 

— Poliţia investigase, dar nu știu rezultatul. Directoarea s-a 
ocupat de asistenții sociali și de poliţie. 

— Ea încă mai e pe aici? 

— Nu. A demisionat acum optsprezece luni, din motive 
familiale. 

— Ce s-a întâmplat cu Bobby? 

— S-a schimbat. Avea un calm pe care nu îl întâlnești la mulţi 
copii. Mulţi profesori îl găseau enervant. 

Se uită în ceașca ei, rotind-o încet, înainte și înapoi. 

— Când tatăl lui a murit, a devenit și mai retras. Nu 
interacţiona aproape cu nimeni. 

— Crezi că Bobby fusese abuzat? 

— Scoala St. Mary se află într-o zonă săracă, doctore 
O'Loughlin. In unele cămine, doar să te trezești dimineaţa e o 
formă de abuz. 


Nu știu aproape nimic despre mașini. Le pot alimenta cu 
combustibil, umfla roţile și pune apă în radiator, dar nu mă 


interesează cum sunt făcute, modelele sau dinamica motoarelor 
moderne cu ardere. De obicei, nu observ trecerea altor vehicule 
pe stradă, dar azi e altfel. Văd întruna o furgonetă albă. Am 
observat-o inițial dimineaţă, când am părăsit hotelul Albion. Era 
parcată pe partea cealaltă. Celelalte mașini erau acoperite de 
gheaţă, dar nu și aceasta. Parbrizul și geamul din spate fuseseră 
curățate. 

Aceeași furgonetă albă sau o alta asemănătoare este parcată 
pe o rampă de livrare, pe partea cealaltă a magazinului lui 
Louise Elwood. Ușile din spate sunt deschise. Pot vedea saci 
întinși pe jos. Trebuie să fie sute de furgonete albe în Liverpool. 
Poate o întreagă flotă care îi aparţine unei firme de curierat. 

După noaptea trecută, văd fantome pândind din toate 
pragurile și stând în mașini. Mă plimb prin piaţa mare, oprindu- 
mă în faţa unei vitrine. Studiindu-mi reflexia, pot vedea spaţiul 
din spatele meu. Nu mă urmărește nimeni. 

Nu am mâncat nimic. Găsesc o cafenea la primul etaj al unei 
arcade comerciale, cu vedere spre atriu. De la masa mea, îi pot 
vedea pe cei care urcă. 

H.L. Mencken, jurnalist, băutor de bere și înţelept, spunea că 
pentru fiecare problemă complicată există o soluție simplă, 


ordonată și greșită. li împărtășesc neîncrederea, din motive 
evidente. 
La facultate, îi puneam în permanenţă în încurcătură pe 


studenţii mei cu ipoteze simple. „De ce nu pot fi acceptate 
lucrurile așa cum sunt?” întrebau ei. „De ce nu poate răspunsul 
simplu să fie corect?” 

Natura nu funcţionează așa. Dacă evoluţia s-ar fi bazat pe 
răspunsuri simple, am fi avut cu toţii creiere uriașe și nu ne-am 
mai uita la „Ai fost păcălit”. Sau am fi avut creiere mai mici și nu 
am fi inventat arme de distrugere în masă. Mamele ar fi avut 
patru braţe și copiii ar fi plecat de acasă la șase săptămâni. Am 
fi avut cu toţii oase de titan, piele rezistentă la ultraviolete, 
vedere cu raze X și abilitatea de a avea erecţii permanente și 
orgasme multiple. 

Bobby Morgan? Îi voi spune pe numele real acum. El avea 
multe dintre semnele distinctive ale unui abuz sexual. Chiar și 
așa, nu îmi doresc să fie adevărat. Ajunsesem să-l plac pe Lenny 
Morgan. A făcut o grămadă de lucruri bune când îl creștea pe 
Bobby. Oamenii îl simpatizau. Bobby îl adora. 


Poate că Lenny avea o personalitate duală. Nu este nimic care 
să-l împiedice pe un agresor să fie o figură protectoare, 
iubitoare. Asta ar explica în mod cert de ce s-a sinucis. Ar putea 
fi, de asemenea, motivul pentru care Bobby a avut nevoie de 
două personalităţi ca să supravieţuiască. 


CAPITOLUL XI 

Serviciul de Asistenţă Socială păstrează dosarele copiilor care 
au fost abuzațţi sexual. Cândva, aveam acces complet la ele, dar 
acum nu mai fac parte din sistem. Legile de confidenţialitate 
sunt obligatorii. 

Am nevoie de ajutorul unei persoane pe care nu am mai 
văzut-o de mai bine de zece ani. Numele ei este Melinda 
Cossimo și mă tem că s-ar putea să n-o mai recunosc. Am 
aranjat să ne întâlnim într-o cafenea, vizavi de Magistratură. 

Când am venit pentru prima dată în Liverpool, Melinda era 
asistent social. Acum este director regional (ei îi spun specialist 
în protecţia copilului). Nu mulţi reușesc să reziste o perioadă 
atât de lungă în serviciul de asistență socială. Ori explodează, 
ori se sting. 

Mel era adepta stilului original punk, cu păr tepos și o 
garderobă alcătuită din jachete de piele vintage și denim 
zdrenţuit. Contesta întotdeauna opiniile celorlalţi, pentru că îi 
plăcea să vadă că oamenii își susţin cu tărie convingerile, fie că 
ea era sau nu de acord cu ele. 

Crescând în Cornwell, îl auzise mereu pe tatăl ei, un pescar 
local, făcând distincţia dintre munca pe care o fac bărbații și 
munca pe care o prestează femeile. Aproape predictibil, ea a 
devenit o feministă convinsă și autoare a lucrării Când femeile 
poartă pantaloni, teza ei de doctorat. Probabil că tatăl ei se 
răsucește în mormânt. 

Soţul lui Mel, Boyd, un flăcău din Lancashire, purta pantaloni 
kaki, pulovere cu guler și își rula propriile ţigări. Înalt și slab, 
încărunţise de pe la nouăsprezece ani, și își purta părul lung 
legat la spate, într-o coadă de cal. | l-am văzut o singură dată 
desfăcut, la dușuri, după ce jucasem badminton. 

Erau gazde foarte bune. Ne adunam în majoritatea 
weekendurilor, pentru cine, pe terasa dărăpănată a lui Boyd, cu 
grădina ei cu clopoței de vânt și plante de cannabis care 
creșteau într-un fost iaz. Eram cu toţii suprasolicitaţi, 
subapreciaţi și totuși idealiști. Julianne cânta la chitară, iar Mel 
avea o voce ca a lui Joni Mitchell. Mâncam produse vegetariene, 
beam prea mult vin, fumam puţină iarbă și îndreptam greșelile 
lumii. Mahmureală ţinea până lunea și balonarea, până la 
mijlocul săptămânii. 

O văd pe Mel făcând o grimasă. Poartă pantaloni negri și un 


taior bej elegant. La rever are prinsă o panglică albă a unei 
organizaţii de caritate al cărei nume nu mi-l pot aminti. 

— Asta e /ook-ul de manager? 

— Nu, doar vârsta de mijloc, râde ea, așezându-se. Pantofii 
ăștia mă omoară, spune ea, dându-i jos și frecându-și gleznele. 

— Cumpărături? 

— O programare la Tribunalul pentru minori. O urgenţă. 

— Rezultate bune? 

— Se putea și mai rău. 

lau cafeaua, iar ea curăță masa. Ştiu că mă urmărește, 
încercând să-și dea seama cât de multe s-au schimbat. „Mai 
avem lucruri în comun? De ce am apărut dintr-odată?” Meseria 
a făcut-o suspicioasă. 

— Ce ai păţit la ureche? 

— M-a mușcat un câine. 

— Nu ar trebui să-ţi faci de lucru cu animalele. 

— Așa am auzit. 

Mel se uită cum încerc să amestec în cafea cu mâna dreaptă. 

— Mai ești cu Julianne? 

— Da. O avem pe Charlie acum. Are opt ani. Cred că e posibil 
ca Julianne să fie însărcinată din nou. 

— Nu ești sigur? spune ea, râzând. 

Râd și eu, dar simt o strângere de inimă din cauza vinovăţiei. 

O întreb de Boyd. Mi-l imaginez ca pe un hipiot îmbătrânit, 
purtând încă tricouri de in și pantaloni Punjabi. Mel își întoarce 
faţa, dar nu înainte să văd durerea abătută ca un nor peste ochii 
ei. 

— Boyd a murit. 

— Când? 

— De mai bine de un an. Un bolid a ignorat culoarea 
semaforului și l-a curățat. 

li spun că îmi pare rău. Zâmbește trist și linge spuma de lapte 
de pe linguriţă. 

— Se spune că primul an e cel mai greu. E ca și cum ai fi 
bătut de cincizeci de polițiști cu bastoane și scuturi de apărare. 
Incă nu mă pot obişnui cu ideea că nu mai este. L-am învinovăţit 
chiar pe el, o vreme. Credeam că mă abandonase. Sună 
prostesc, dar de ciudă, i-am vândut colecţia de discuri. M-a 
costat de două ori mai mult ca să o răscumpăr. 

Râde și soarbe din cafea. 


— Ar fi trebuit să păstrăm legătura. Nu am știut. 

— Boyd a pierdut adresa voastră. Era disperat. Ştiu că aș fi 
putut să vă găsesc, spune ea, scuzându-se. Doar că o vreme nu 
am vrut să văd pe nimeni. Mi-aș fi reamintit doar de vremurile 
vechi. 

— Unde e acum? 

— Acasă, într-un vas de argint de pe dulapul meu, spune ea 
de parcă Boyd își făcea de lucru prin grădină. Nu puteam să-l 
pun în pământ. E prea rece. Dacă ninge? Ura frigul. Se uită la 
mine cu tristețe. Știu că e o prostie. 

— Nu și pentru mine. 

— Mă gândeam că i-aș putea păstra cenușa și să o duc în 
Nepal. Aș putea-o arunca de pe munte. 

— Îi era frică de înălțimi. 

— Da. Poate că ar trebui să o arunc în Mersey. 

— Ai putea face asta? 

— Nu văd cum m-ar putea opri cineva. Râde trist. Şi ce te 
aduce acum în Liverpool? Abia așteptai să pleci de aici cât mai 
repede. 

— Îmi doresc să vă fi putut lua cu mine. 

— Jos, în sud! Nu prea! Ştii ce credea Boyd despre Londra. 
Spunea că e plină de oameni care caută ceva imposibil de găsit 
altundeva, pentru că nici nu au încercat să caute. 

Mi-I închipui pe Boyd spunând cuvintele astea. 

— Am nevoie de dosarul unui copil. 

— Un caz roșu. 

Nu mai auzisem termenul de ani de zile. Este porecla dată de 
asistenții sociali din Liverpool sesizărilor de protecţie a copilului, 
deoarece formularul de inițiere are un chenar roșu-închis. 

— Care copil? 

— Bobby Morgan. 

Mel face imediat legătura. Văd asta în ochii ei. 

— Am trezit un judecător la ora două dimineaţa ca să 
semneze ordinul temporar de custodie. Tatăl se sinucisese. 
Trebuie să-ți amintești. 

— Nu. 

Se încruntă. 

— Probabil că era unul dintre cazurile lui Erskine. 

Rupert Erskine era psiholog principal în cadrul 
departamentului. Eu făceam parte din echipa de juniori. Lucru 


pe care mi-l amintea cu fiecare ocazie. 

Mel fusese asistenta socială care se ocupase de cazul lui 
Bobby. 

— Sesizarea venise din partea unei profesoare de la școală, 
explică ea. La început, mama nu a vrut să spună nimic. Când a 
văzut dovezile medicale, a rupt tăcerea și ne-a spus că Îl 
suspecta pe soţul ei. 

— Poţi să-mi faci rost de dosar? A 

Simt că ar vrea să mă întrebe de ce. In același timp, 
realizează că ar fi probabil mai bine să nu știe. Dosarele închise 
sunt depozitate la Hatton Gardens, biroul central al Serviciului 
de Asistenţă Socială din Liverpool. Dosarele sunt păstrate timp 
de optzeci de ani și nu pot fi văzute decât de un membru al 
personalului, o agenţie autorizată sau un reprezentant al 
tribunalului. Orice solicitare e consemnată. 

Mel își privește reflexia în linguriţă. Trebuie să ia o decizie. Mă 
ajută sau nu? Aruncă o privire la ceas. 

— Voi da câteva telefoane. Treci pe la mine la birou pe la unu 
și jumătate. 

Mă sărută pe obraz la plecare. Comand o altă cafea. 
Momentele în care sunt singur sunt cele mai rele. Îmi oferă prea 
mult timp de gândire. Atunci se întâmplă că gândurile mi se 
învârtejesc în cap. Julianne e însărcinată. Vom avea nevoie de o 
poartă pentru copil în partea de jos a scărilor. Charlie vrea să 
meargă în tabără în vara asta. Care e legătura dintre Bobby și 
Catherine? 

Altă dubă. Dar nu e albă. Şoferul aruncă ziare pe trotuar, în 
fața cafenelei. Titlul de pe prima pagină sună așa: „Se oferă 
recompensă pentru prinderea ucigașului din cazul McBride”. 


Mel are un birou curat, cu două teancuri de documente, 
așezate de fiecare parte a calculatorului decorat cu autocolante, 
titluri și desene. Unul dintre ele îl arată pe un hoţ care ameninţă 
cu o armă și spune: „Banii ori viaţa!” Victima răspunde: „Nu am 
nici bani, nici viață. Sunt asistent social”. 

Ne aflăm la etajul trei al Departamentului Serviciului de 
Asistenţă Socială. Majoritatea birourilor sunt goale în weekend. 
Fereastra lui Mel dă spre un depozit din prefabricate pe 
jumătate construit. A reușit să-mi facă rost de trei dosare, 
fiecare dintre ele fiind legat cu o panglică roșie. Am la dispoziţie 


o oră până când se întoarce ea de la cumpărături. 

Ştiu la ce să mă aștept. Prima regulă a unui profesionist 
inteligent este să salveze toate părțile. Asta fac asistenții sociali. 
Când au de-a face cu vieţile oamenilor, își notează atent fiecare 
decizie. Vor avea loc interogatorii, evaluări ale familiei, rapoarte 
psihologice și fișe medicale. Vor exista consemnări ale fiecărei 
ședințe și întâlniri strategice, precum și copii ale declaraţiilor 
date poliției și hotărâri judecătorești. 

Dacă Bobby și-a petrecut o vreme într-un cămin de copii sau 
într-un salon psihiatric, trebuie să fi fost înregistrat. Vor fi nume, 
date și locuri. Cu puţin noroc, aș putea asocia toate astea cu 
dosarul lui Catherine McBride și să descopăr o legătură. 

Prima pagină a dosarului este transcrierea unei convorbiri 
telefonice de la școala St Mary. Recunosc scrisul de mână al lui 
Mel. Bobby prezentase „un număr de schimbări 
comportamentale recente”. In afară de a-și fi udat și pătat 
pantalonii, prezentase și „un comportament sexual neadecvat”. 
Işi dăduse jos pantalonii și simulase sexul cu o fetiță de șapte 
ani. 

Mel îi trimisese prin fax informaţiile directorului regional. Apoi, 

sunase la arhivă și-l rugase pe funcţionarul de acolo să verifice 
dacă au ceva despre Bobby, părinţii lui sau vreun frate. Nu s-a 
găsit nimic. Rănile o îngrijoraseră cel mai mult. Se consultase cu 
Lucas Dutton, asistentul social (de la secţia de copii), care a 
hotărât să se deschidă o investigaţie. 
„Un caz roșu” e ușor de găsit datorită chenarului. 
Inregistrează numele lui Bobby, data nașterii, adresa și detalii în 
legătură cu părinţii, școala și probleme de sănătate cunoscute. 
Mai sunt și informaţii despre directoarea de la St Mary, prima 
persoană care făcuse sesizarea. 

Mel ceruse un consult medical complet luni, 12 septembrie 
1988. Doctorul Richard Legende găsise „două sau trei semne de 
aproximativ cincisprezece centimetri, pe ambele fese”. 
Descrisese rănile ca fiind în concordanţă cu „două sau trei 
lovituri succesive cu un obiect dur, precum o curea cu ţinte”. 

Bobby fusese tulburat pe parcursul examinării și refuzase să 
răspundă la orice întrebare. Doctorul Legende observase ceea 
ce părea să fie o cicatrice veche a țesutului din jurul anusului. 
„Nu este clar dacă rana a fost provocată accidental sau prin 
penetrare deliberată”, scrisese el. Într-un raport ulterior, își 


întărise convingerea și descrisese cicatricea ca fiind „provocată 
de un abuz”. 

Bridget Morgan fusese interogată. Ostilă la început, acuzase 
serviciile sociale că s-ar ţine de nimicuri. Când i s-a vorbit 
despre rănile și comportamentul lui Bobby, a început să-și 
cântărească răspunsurile. In cele din urmă, a încercat să-i 
găsească scuze soţului ei. 

— E un bărbat bun, dar nu se poate abţine. Se enervează și își 
pierde controlul. 

— Te-a lovit vreodată? 

— Da. 

— Dar pe Bobby? 

— El primește ceea ce e mai rău. 

— Când îl bate pe Bobby, ce folosește? 

— O lesă de câine... Mă va ucide dacă află că am fost aici... 
Nu știți cum este... 

Intrebată despre un eventual comportament sexual 
inadecvat, Bridget a negat complet că soţul ei ar fi putut face 
așa ceva. Protestele ei erau din ce în ce mai vehemente. A 
izbucnit în plâns și a cerut să-l vadă pe Bobby. 

Toate acuzaţiile de abuz sexual trebuie să fie raportate 
poliţiei. După ce i s-a spus asta, Bridget Morgan a devenit și mai 
agitată. Fiind clar tulburată, a recunoscut că o îngrijorase relaţia 
dintre soţul ei și Bobby, dar nu a vrut sau nu a putut să ofere 
mai multe informaţii. 

Bobby și mama lui au fost duși la secţia de poliție din Marsh 
Lane, pentru un interogatoriu oficial. Au fost prezenţi Mel 
Cossimo, superiorul ei, Lucas Dutton, detectivul sergent Helena 
Bronte și Bridget Morgan. Petrecând câteva minute singură cu 
Bobby, doamna Morgan a acceptat că era nevoie de o 
investigaţie. 

Răsfoind prin declaraţia pe care a dat-o poliţiei, încerc să 
găsesc esenţa acuzațiilor ei. Cu doi ani înainte, afirmase că îl 
văzuse pe Bobby stând în poala tatălui său, fără a purta chiloți. 
Soţul ei avea doar un prosop înfășurat în jurul taliei și părea să îi 
împingă lui Bobby mâna între picioarele sale. 

Cu un an în urmă, când Bobby se dezbrăca pentru a face baie, 
ea observase că nu purta chiloţi. Când l-a întrebat de ce, el ar fi 
răspuns: „Lui tati nu îi place să port chiloţi”. 

Mama susţinuse, de asemenea, că soţul ei făcea baie doar 


atunci când Bobby era treaz și lăsa ușa de la baie deschisă. L-ar 
fi invitat pe Bobby de multe ori să-i ţină companie, dar băiatul 
inventa scuze. 

Deși nu este o declaraţie credibilă, în mâinile unui procuror 
bun, ar putea fi destul de condamnabilă. Următoarea declaraţie 
pe care mă aștept s-o găsesc este a lui Bobby, dar nu este aici. 
Dau câteva pagini înapoi și aflu că nu există nicio menţiune 
legată de o declaraţie oficială, ceea ce ar putea explica de ce 
Lenny Morgan nu fusese niciodată acuzat. In loc de asta, există 
o casetă video și un teanc de note scrise de mână. 

Mărturia unui copil este crucială. Dacă el sau ea nu 
recunoaște că a fost molestat, șansele de reușită sunt slabe. 
Agresorul trebuie să își recunoască infracţiunea sau dovezile 
medicale să fie incontestabile. 

Mel are o înregistrare pe o casetă video și un televizor în 
birou. Scot caseta din carcasa ei. Eticheta are numele întreg al 
lui Bobby, precum și data și locul interogatoriului. În momentul 
în care primele imagini apar pe ecran, timpul este trecut în 
colţul de jos din partea stângă. 

Evaluarea care se face unui minor de către Protecţia copilului 
este foarte diferită de consultarea unui pacient obișnuit, din 
cauza constrângerilor de timp. De multe ori poate fi nevoie de 
săptămâni pentru a stabili gradul de încredere care îl face pe un 
copil să-și dezvăluie încet lumea interioară. Evaluările trebuie 
făcute repede și, de aceea, întrebările sunt mai directe. 

Camera de interogare a copiilor are pe podea jucării și pereţi 
viu colorați. Hârtii de desen și creioane au fost lăsate pe masă. 
Un băieţel stă emoţionat pe un scaun din plastic, uitându-se la 
hârtia goală. Poartă uniforma școlară cu pantaloni scurți largi și 
pantofi uzaţi. Se uită la cameră și îi pot vedea clar fața. S-a 
schimbat mult în ultimii paisprezece ani, dar tot îl recunosc. Stă 
nepăsător, ca și cum ar fi resemnat cu soarta lui. 

Mai este ceva. Ceva mai mult. Detaliile se întorc precum niște 
soldaţi predaţi. L-am mai văzut pe acest băiat înainte. Rupert 
Erskin îmi ceruse să revăd cazul. Un băieţel care nu răspundea 
la niciuna dintre întrebările lui. Era nevoie de o nouă abordare. 
Poate de o nouă faţă. 

Filmul încă merge. Ími aud vocea. 

— Preferi să ţi se spună Robert, Rob sau Bobby? 

— Bobby. 


— Ştii de ce te afli aici, Bobby? 

Nu răspunde. 

— Trebuie să îţi pun câteva întrebări. E în regulă? 

— Vreau să plec acasă. 

— Nu încă. Spune-mi, Bobby, înţelegi diferenţa dintre adevăr 
minciună, nu-i așa? 

Încuviinţează. 

— Dacă spun că am un morcov în loc de nas, ce-ar fi asta? 

— O minciună. 

— Așa este. 

Caseta continuă. Pun întrebări nesemnificative despre școală 
și casă. Bobby vorbește despre emisiunile lui preferate de la 
televizor și despre jucării. Se relaxează și începe să 
mâzgălească pe o bucată de hârtie, în timp ce vorbește. 

Dacă ar putea să-și pună trei dorinţe magice, care ar fi 
acelea? După două starturi eșuate și alegeri amestecate, venise 
cu deținerea unei fabrici de ciocolată, mersul în tabără și 
construirea unei mașini care i-ar face pe toţi fericiţi. Cine i-ar 
plăcea cel mai mult să fie? Ariciul Sonic!”, pentru că „aleargă 
foarte repede și își salvează toţi prietenii”. 

Urmărind filmul, recunosc unele gesturi și limbajul trupului 
adultului Bobby. Zâmbea sau râdea rar. Menţinea contactul 
vizual doar pentru puţin timp. 

Il întreb despre tatăl lui. La început, Bobby e încântat și 
deschis. Vrea să meargă acasă și să-l vadă. 

— Lucrăm la o invenţie. Se va termina cu aruncatul pungilor 
de cumpărături în portbagajul mașinii. 

Bobby desenează o imagine a lui însuși și îi cer să numească 
diferite părţi ale corpului. Se bâlbâie când vorbește despre 
părțile intime. 

— ţi place să faci baie cu tatăl tău? 


Ș 


— Da. 

— Ce îţi place la asta? 
— Mă gâdilă. 

— Unde te gâdilă? 

— Peste tot. 


— Te atinge vreodată în vreun loc unde nu îţi place? 
Bobby se încruntă. 


1 Ariciul Sonic, personaj dintr-un joc video, inventat de Sega 
(n.tr.) 


— Nu. 

— Îţi atinge vreodată părţile intime? 

— Nu. 

— Dar atunci când te spală? 

— Presupun. 

Mormăie încă ceva, dar nu pot să înţeleg. 

— Dar mama ta? Îţi atinge vreodată zonele intime? 

Scutură din cap și cere să meargă acasă. Strânge bucata de 
hârtie și refuză să mai răspundă la alte întrebări. Nu este 
supărat sau speriat. Este un alt exemplu de distanțare, obișnuit 
în cazul copiilor abuzaţi sexual care încearcă să se facă mai mici 
și să nu mai fie o ţintă. 

Interogatoriul se termină, rezultatul fiind neconcludent. 
Limbajul trupului și gesturile nu sunt suficiente pentru a-mi 
forma o opinie. 

Intorcându-mă la dosare, pun cap la cap ceea ce s-a întâmplat 
după aceea. Mel recomandase ca Bobby să fie trecut în 
Registrul de Protecţie a Copilului, o listă a copiilor din zonă 
consideraţi a fi în situaţie de risc. Solicitase un ordin interimar 
de custodie, trezindu-l pe un judecător la ora două dimineaţa. 

Poliția îl arestase pe Lenny Morgan. Casa îi fusese 
percheziționată, o dată cu vestiarul lui de la depozit și un garaj 
din vecini pe care îl închinase ca atelier. Işi susţinuse în 
permanenţă nevinovăția. Se descrisese ca un tată iubitor, care 
nu greșise cu nimic și nu avusese probleme cu poliţia. Declarase 
că nu știa nimic despre rănile lui Bobby, dar recunoscuse că îl 
smotocise atunci când dezmembrase și stricase un ceas în 
perfectă stare de funcționare. 

Nu știam nimic din toate astea. Implicarea mea se sfârșise 
după un singur interviu. Era cazul lui Erskine. 

O ședință asupra cazului avusese loc luni, 15 august. Aceasta 
fusese condusă de Lucas Dutton și la ea participase asistentul 
social, psihologul consultant Rupert Erskine, medicul lui Bobby, 
directoarea de la școală și detectivul sergent Helena Bronte. 

Procesul-verbal al reuniunii indică faptul că Lucas Dutton se 
ocupase de procedură. Mi-l amintesc. La prima mea conferinţă, 
mă ironizase atunci când oferisem o sugestie alternativă la a lui. 
Directorii sunt rar luaţi la întrebări, mai ales de către psihologii 
juniori, ale căror diplome sunt destul de proaspete pentru a 
putea fi mânjite. 


Poliţia nu deținuse destule dovezi pentru a-l acuza pe Lenny 
Morgan, dar investigația continua. Bazată pe dovezile fizice și 
pe declaraţia lui Bridget Morgan, se recomandase ca Bobby să 
fie luat din sânul familiei și dus într-un cămin de copii, dacă tatăl 
lui nu era de acord să stea departe în mod voluntar. Erau 
permise întrevederi zilnice, dar tatăl și fiul nu erau lăsaţi 
niciodată singuri. 

Bobby își petrecuse cinci zile în cămin, până când Lenny 
fusese de acord să părăsească locuinţa familiei și să locuiască 
separat, până ce acuzaţiile vor fi investigate în totalitate. 

Al doilea dosar începe cu o pagină de cuprins. Mă uit peste 
listă și continui să citesc. Timp de trei luni, familia Morgan 
fusese supravegheată de asistenţi sociali și psihologi, care 
încercau să-și dea seama cum trăiesc. Comportamentul lui 
Bobby fusese monitorizat și revăzut, mai ales cel din timpul 
vizitelor tatălui său. În același timp, Erskine îi interogase pe 
Bridget și pe Lenny separat, ţinând seama de detaliile 
poveștilor. De asemenea, vorbise și cu bunica din partea 
mamei, Pauline Aherne, și cu sora mai mică a lui Bridget. 

Amândouă păreau să confirme suspiciunile lui Bridget legate 
de Lenny. In particular, Pauline Aherne declarase că fusese 
martora unui exemplu de comportament inadecvat, atunci când 
tatăl și fiul se jucau înainte de culcare, și văzuse cum Lenny își 
vâra mâna în pantalonii de pijama ai lui Bobby. 

Când am comparat declaraţia ei cu a lui Bridget, am observat 
că folosiseră aceleași fraze și descrieri de mai multe ori. Asta m- 
ar fi îngrijorat, dacă ar fi fost cazul meu. Sângele este mai gros 
decât apa. Nicicând mai adevărat ca în cazurile de custodie a 
copilului. 

Prima soţie a lui Lenny murise într-un accident de mașină. Un 
fiu din prima căsătorie, Dafyyd Morgan, plecase de acasă la 
optsprezece ani, fără să fi atras atenţia Serviciului de Asistenţă 
Socială. 

Fuseseră făcute câteva încercări de a-l găsi. Asistenţii sociali 
luaseră legătura cu profesorii lui și cu antrenorul de înot, care 
afirmaseră că nu exista niciun motiv de îngrijorare în ceea ce 
privește comportamentul său. Dafyyd abandonase școala la 
cincisprezece ani și fusese luat ca ucenic la o firmă locală de 
construcții. Renunţase, și ultima lui adresă știută era o pensiune 
din sudul Australiei. 


Dosarul conţine concluziile lui Erskine, dar nu și notițele lui 
din timpul şedinţelor. Îl descrisese pe Bobby ca fiind „agitat, 
zvăpăiat și cu un temperament fragil” și, de asemenea, ca 
prezentând simptome de stres posttraumatic. „Când e întrebat 
despre un abuz sexual anal, Bobby devine din ce în ce mai 
defensiv și agitat, scrisese Erskine. Devine defensiv și atunci 
când cineva sugerează că familia lui nu e ideală. E ca și cum ar 
încerca din răsputeri să ascundă ceva.” 

Despre Bridget Morgan notase: „Prima ei grijă e întotdeauna 
fiul ei. Se arată reticentă în legătură cu continuarea 
interogatoriilor cu Bobby, din cauza anxietăţii pe care acestea i- 
o provoacă. Se pare că Bobby își face nevoile în pat și are 
probleme cu somnul”. 

Grija ei era de înţeles. La o numărătoare de rutină, estimez că 
Bobby trebuie să fi fost interogat de mai mult de douăsprezece 
ori de psihiatri, psihologi și asistenţi sociali. Intrebările erau 
repetate și reformulate. 

În timpul ședinţelor libere de joacă, Bobby fusese observat 
dezbrăcând păpușile și numindu-le părţile corpului. Niciuna 
dintre aceste ședințe nu fusese înregistrată, dar un psihiatru 
raportase că Bobby pusese o păpușă peste cealaltă și scosese 
zgomote ciudate. 

Erskine a inclus două dintre desenele lui Bobby în dosar. Le 
țin pe braţe. Sunt reușite, dar la modul abstract. Un amestec 
între Picasso și familia Flintstone. Trupurile sunt ca niște roboţi, 
cu feţe distorsionate. Adulții sunt desenaţi de mărimi foarte 
mari, iar copiii foarte mici. 

Erskine concluzionase: 


Există câteva dovezi semnificative, care, în opinia mea, 
întăresc puternic posibilitatea unui contact sexual între 
domnul Morgan și fiul său. 

În primul rând, sunt declaraţiile lui Bridget Morgan și ale 
mamei sale, doamna Pauline Aherne. Niciuna din femei nu 
are vreun motiv de a fi părtinitoare. Amândouă au fost 
martore la diverse situaţii în care domnul Morgan se 
expusese în faţa fiului său și îi dăduse acestuia jos chiloţii. 

În al doilea rând, este dovada domnului doctor Richard 
Legende care a găsit „două sau trei semne de 
cincisprezece centimetri lungime pe ambele fese ale 


copilului”. Şi mai îngrijorătoare este dovada unei cicatrice 
în jurul anusului. 

La astea se mai adaugă și schimbările de 
comportament ale lui Bobby. A prezentat un interes 
nesănătos pentru sex, precum și cunoștințe legate de 
muncă mult peste cele ale unui copil normal de opt ani. 

Bazându-mă pe aceste fapte, cred că este foarte posibil 
ca Bobby să fi fost abuzat sexual, cel mai probabil de 
către tatăl său. 


Trebuie să mai fi avut loc o ședință, pe la mijlocul lunii 
noiembrie. Nu găsesc procesul-verbal. Investigația poliţiei 
fusese oprită, dar dosarul rămăsese deschis. 

Al treilea dosar e plin cu documente legale, unele dintre 
acestea legate cu o panglică. Recunosc actele. Mulţumit că 
Bobby era pe lista de risc, Serviciul Social solicitase un ordin 
permanent de luare în custodie. Avocaţii nu fuseseră de acord. 

— Ce tot mormăi? spune Mel, care terminase cumpărăturile, 
balansând două cești de cafea pe o tavă. Imi pare rău că nu îţi 
pot oferi ceva mai tare. iți amintești când obișnuiam să cărăm 
cutii de vin de Crăciun? 

— Mi-l amintesc pe Boyd beat cum uda florile artificiale de pe 
hol. 

Râdem amândoi. 

— Ţi-au revenit amintiri? spune ea, arătând către dosare. 

— Trist. 

Mâna stângă îmi tremură. Mi-o ascund în poală. 

— Ce părere aveai tu despre Lenny Morgan? 

Se așază și își dă jos pantofii. 

— Credeam că e un porc. Era agresiv și violent. 

— Ce a făcut? 

— M-a confruntat la ieșirea din tribunal. Am mers să dau un 
telefon din hol. M-a întrebat de ce fac asta, ca și cum ar fi fost 
ceva personal. Când am încercat să trec de el, m-a împins la 
perete și și-a pus mâna în jurul gâtului meu. Avea privirea 
aceea... spune ea, oprindu-se. 

— Nu ai depus plângere? 

— Nu. 

— Era supărat? 

— Da. 


— Dar soţia lui? 

— Bridget. Era toată îmbrăcată în blană și fără chiloţi. O 
adevărată parvenită. 

— Dar o plăceai? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat cu ordinul de luare în custodie? 

— Un magistrat fusese de acord cu el, însă doi spuneau că nu 
există dovezi suficiente pentru a-l susține. 

— Așa că ai încercat să duci cazul lui Bobby în instanță? 

— Evident! Nu l-aș fi lăsat pe tatăl lui să se apropie de el. Am 
mers direct la tribunal și am obţinut o audiere pentru acea 
după-amiază. Hârtiile ar trebui să fie acolo, spune ea, arătând 
către documente. 

— Cine a depus dovezile? 

— Eu. 

— Dar Erskine? 

— Am folosit raportul lui. 

Pe Mel o enervează întrebările mele. 

— Orice asistent social ar fi făcut la fel. Dacă nu-i poţi face pe 
magistrați să vadă sensul, mergi la un judecător. De nouă ori din 
zece vei fi recompensat. 

— Acum nu. 

— Nu, spune ea, dezamăgită. Acum au schimbat regulile. 

Din momentul în care Bobby fusese pus sub tutelă, orice 
decizie în legătură cu viaţa lui era luată de un tribunal în loc de 
familie. Nu putea schimba școala, obţine un pașaport, nu se 
putea înrola în armată sau căsători fără ca tribunalul să își dea 
acordul. De asemenea, era garantat că tatăl nu va mai avea ce 
căuta în viaţa lui. 

Răsfoind paginile dosarului, găsesc hotărârea judecătorească. 
Se întinde pe aproximativ opt pagini, dar trec repede peste ele, 
uitându-mă la concluzii. 


Soţul și soţia sunt, fiecare, cu adevărat îngrijoraţi în 
legătură cu bunăstarea copilului. Sunt mulţumit pentru că, 
în trecut, au încercat, în felul lor, să-și exercite obligaţiile 
de părinţi prin cele mai bune abilităţi ale lor. Din 
nefericire, în cazul soţului, abilitatea de a-și manifesta 
obligaţiile în mod adecvat a fost, în opinia mea, grav 
afectată de acuzaţiile aduse la adresa lui. 


Am luat în considerare dovezile compensatorii, și 
anume negările soţului. În același timp, sunt conștient de 
faptul că acest copil își dorește să locuiască atât cu 
mama, cât și cu tatăl său. În mod sigur, greutatea dată de 
aceste dorinţe trebuie cântărită înaintea altor probleme 
legate de bunăstarea lui Bobby. 

Ghidul de protecţie a copilului și testele sunt clare. 
Interesele lui Bobby sunt capitale. Acest tribunal nu poate 
acorda custodia sau accesul unui părinte, dacă această 
custodie sau acces l-ar expune pe copil la un risc 
inacceptabil de abuz sexual. 

Sper că, la timpul cuvenit, când Bobby va atinge un 
anumit nivel de autoprotecţie, maturitate și înţelegere, va 
avea oportunitatea de a-și petrece timpul cu tatăl lui. 
Totuși, până se va ajunge acolo, ceea ce se va întâmpla 
abia cândva în viitor, nu ar trebui să aibă niciun contact 
cu tatăl lui. 


Decizia era ștampilată și semnată de domnul judecător 
Alexander McBride, bunicul lui Catherine. 

Mel mă privește peste masă. 

— Ai găsit ce căutai? 

— Nu chiar. Ai avut mult de-a face cu judecătorul McBride? 

— E un om bun. 

— Presupun că ai auzit despre nepoata lui. 

— Un lucru îngrozitor. 

Își rotește scaunul încet și își întinde picioarele, până ce 
pantofii i se sprijină de perete. Ochii ei mă fixează. 

— Ştii cumva dacă avea și Catherine McBride un dosar? 

— E amuzant că întrebi asta. 

— De ce? 

— A mai venit azi cineva să îl vadă. Au fost două cereri într-o 
zi. 

— Cine a cerut dosarul? 

— Un detectiv care investighează crima. Voia să ştie dacă 
numele tău apare pe acolo. 

Ochii ei strălucesc. E furioasă pe mine pentru că i-am ascuns 
informații. Asistenţii sociali nu prea au încredere în oameni. 
Învață să nu aibă încredere... nu atunci când au de-a face cu 
copii abuzaţi, soţii bătute, dependenţi de droguri, alcoolici și 


părinţi care se luptă pentru custodie. Nimic nu poate fi luat așa 
cum pare. Învață să nu aibă încredere în jurnaliști, într-un 
avocat al apărării sau într-un părinte care e speriat. Mel avusese 
încredere în mine. O dezamăgisem. 

— Detectivul spune că ești un subiect de interes. Spune că 
victima, Catherine McBride, depusese o plângere de hărţuire 
sexuală împotriva ta. A întrebat dacă mai fuseseră depuse 
vreodată și alte plângeri. 

Acesta e teritoriul lui Mel. Nu are nimic împotriva bărbaţilor, 
doar împotriva lucrurilor pe care aceștia le fac. 

— Hărţuirea sexuală e o ficțiune. Nu am atins-o pe Catherine. 

Nu-mi pot ascunde furia din voce. A întoarce și celălalt obraz 
e caracteristic oamenilor care vor să se uite în cealaltă parte. 
Sunt sătul să fiu acuzat de ceva ce nu am făcut. 


Întorcându-mă la hotelul Albion, încerc să potrivesc piesele. 
Urechea cusută pulsează, dar mă ajută să mă concentrez asupra 
gândurilor mele. Este ca atunci când te concentrezi cu 
televizorul dat la volumul maxim. 

Când își pierduse tatăl, Bobby avea aceeași vârstă cu Charlie. 
O tragedie ca asta poate afecta teribil pe cineva, dar este 
nevoie de mai mult de o persoană pentru a modela mintea unui 
copil. E nevoie de bunici, unchi, mătuși, fraţi, surori, profesori, 
prieteni și de o listă uriașă de figuranţi. Dacă aș putea să-i sun 
pe toți acești oameni și să-i interoghez, poate aș afla ce i s-a 
întâmplat. 

Ce-mi scapă? Un copil este pus sub tutela unui tribunal. Tatăl 
lui se sinucide. O poveste tristă, dar nu unică. Copiii nu mai sunt 
puși sub tutela tribunalelor. Legea s-a schimbat la sfârșitul anilor 
1990. Vechiul sistem era prea deschis abuzurilor. Dovezi 
preţioase au fost cerute și nu erau verificări și bilanţuri. 

Bobby prezenta toate semnele unui abuz sexual. Victimele 
abuzurilor sexuale își găsesc moduri de a se autoproteja. Unii 
suferă de amnezie traumatică; alţii își îngroapă durerea în 
subconștient sau refuză să se gândească la ceea ce s-a 
întâmplat. In același timp, există uneori asistenţi sociali care 
mai degrabă le verifică decât să-și pună sub semnul întrebării 
acuzaţiile. Ei cred că acuzatorii nu mint niciodată, iar agresorii 
întotdeauna. 

Cu cât Bobby nega mai mult ceea ce s-a întâmplat, cu atât 


lumea credea că trebuia să fie adevărat. Această ipoteză 
puternică stătea la baza întregii investigaţii. 

Dacă am interpretat totul greșit? 

Cercetătorii de la Universitatea din Michigan au făcut odată 
un rezumat al unui caz în care era implicată o fetiță de doi ani și 
l-au prezentat unui grup de experţi, incluzând opt psihologi 
clinici, douăzeci și trei de studenţi absolvenţi și cincizeci de 
asistenţi sociali și psihiatri. Cercetătorii știau dinainte că acel 
copil nu fusese abuzat sexual. 

Mama sesizase abuzul, bazându-se pe faptul că descoperise o 
vânătaie pe piciorul fetiţei și un fir de păr pubian (care părea a fi 
al tatălui) în scutecul fetiţei. Patru examene medicale nu au 
arătat nicio dovadă a vreunui abuz. Două teste cu detectorul de 
minciuni și o investigaţie condusă de poliţie și de Serviciul de 
Protecţie a Copilului îl arătaseră pe tată ca fiind nevinovat. 

În ciuda acestora, trei sferturi din experţi au recomandat ca și 
contactul tatălui cu fetița să fie ori supravegheat, ori interzis de 
tot. Câţiva dintre ei au concluzionat că fata ar fi fost sodomizată. 

Nu există presupusă nevinovăție în cazurile de abuzuri asupra 
copiilor. Acuzatul e vinovat până ce dovedește contrariul. Pata 
este invizibilă, dar de neșters. 

Ştiu toate mijloacele de apărare pentru argumente de genul 
acesta. Acuzaţiile false sunt rare. Greșim de mai multe ori decât 
avem dreptate. 

Erskine e un bun psiholog și un om bun. Și-a îngrijit soţia 
suferindă de scleroză multiplă până când a murit și a muncit 
foarte mult să înființeze o bursă de cercetare care să-i poarte 
numele. Mel are pasiune și o conștiință socială care mă face 
mereu să mă simt ruşinat. În același timp, nu are nicio pretenţie 
de obiectivitate. Ea știe ce știe. Instinctul contează. 

Nu știu unde mă vor duce toate astea. Sunt obosit și mi-e 
foame. Tot nu am dovezi că Bobby ar fi cunoscut-o pe Catherine 
McBride, cu atât mai puţin că ar fi omorât-o. 

După câţiva pași, când mă îndrept spre camera de hotel, 
realizez că ceva e în neregulă. Ușa e deschisă. O dâră de 
culoarea vinului roșu se scurge pe covor, înspre scări. Lângă 
ușă, se află un ghiveci cu un palmier. Vasul de lut trebuie să se 
fi spart în jumătate când s-a agăţat în clanţa ușii. 

Pe casa scării e un cărucior pentru menaj. Conţine două 
găleți, mopuri, perii de spălat și o grămadă de cârpe ude. 


Femeia care se ocupă de curăţenie stă în mijlocul camerei. Patul 
este întors, plin cu bucăţi dintr-un sertar rupt. Chiuveta, smulsă 
din perete, stă lângă o ţeavă ruptă și lângă un firicel de apă 
care se prelinge constant. 

Hainele mele sunt împrăștiate pe covorul îmbibat cu apă, 
printre pagini cu notițe rupte și dosare sfâșiate. Geanta mea de 
bagaje e îndesată în interiorul vasului de toaletă, decorată cu un 
rahat. 

— Nu se compară nimic cu a avea camera curată, nu-i așa? 
spun eu. 

Menajera se uită la mine neîncrezătoare. 

Pe oglindă mi-a fost lăsat un mesaj scris cu pastă de dinţi: 
PLEACĂ ACASĂ SAU VEI FI TRIMIS ÎNTR-UN SICRIU. Simplu. 
Succint. Precis. Administratorul hotelului vrea să cheme poliția. 
Trebuie să-mi deschid portofelul ca să-l fac să se răzgândească. 
Nu găsesc prea multe lucruri care ar putea fi salvate. Prudent, 
ridic o grămadă de hârtii ude, mânjite cu cerneală. Singura 
pagină inteligibilă este ultima din CV-ul lui Catherine. Citisem 
scrisoarea de intenţie la birou, dar nu am ajuns mai departe. 
Uitându-mă în josul paginii, observ trei persoane care pot da 
recomandări. Numai una dintre ele contează: doctorul Emlyn R. 
Owen. Mai sunt trecute adresa și numărul de telefon de pe 
Harley Street ale lui Jock. 


CAPITOLUL XII 

Lucrările de întreţinere, frunzele de pe linie, semnalele false, 
defecțiunile... alege-ţi-le pe oricare, toate se referă la același 
lucru. Trenul va ajunge cu întârziere la Londra. Conductorul se 
scuză frecvent la difuzor, ţinându-i pe toţi treji. 

Îmi cumpăr o ceașcă de ceai de la vagonul-restaurant şi cu un 
sendviș „gourmet”, dovada clară a modului cum cuvintele 
culinare pot fi devalorizate. Nu are niciun gust în afară de cel de 
maioneză. Gândurile răzlețe mă fac să uit de oboseală. Piese 
lipsă. Piese noi. Nicio piesă. 

Există minciuni mici, atât de mici, încât nu contează prea mult 
dacă le crezi sau nu. Altele par mici, dar au ramificații uriașe. Și, 
uneori, nu este vorba despre ceea ce spui, ci despre ceea ce nu 
spui. Minciunile lui Jock se apropie întotdeauna de adevăr. 

Catherine avea o aventură cu cineva de la Marsden; un bărbat 
căsătorit. Era îndrăgostită de el. Reacţionase prost când el 
hotărâse să pună capăt relaţiei. În noaptea în care murise, 
aranjase să se vadă cu cineva. Era Jock? Poate de asta sunase 
ea la biroul meu. Pentru că el nu apăruse. Sau poate că a 
apărut. Nu mai era căsătorit. O veche flacără se reaprinsese. 

Jock îi făcuse lui Bobby legătura cu mine. Imi spusese că eo 
favoare pentru Eddie Barrett. 

Isuse! Nu-mi pot lua gândul de la asta. Aș vrea să adorm și să 
mă trezesc într-un alt corp și având o altă viaţă. Orice scenariu 
ar fi mai bun decât acesta. Cel mai bun prieten al meu? Vreau 
să mă înșel în privinţa lui. Am fost împreună încă de la început. 
Obișnuiam să cred că faptul de a fi împărţit același salon la 
naștere ne făcea să fim ca fraţii; gemeni non-genetici, care 
respirau același aer și care văzuseră aceeași lumină când au 
venit pe lume. 

Nu știu ce să mai cred. M-a minţit. Acum se află în casa mea 
și profită de tot ceea ce s-a întâmplat. Am observat felul în care 
o privește pe Julianne, cu un sentiment mult mai primar decât 
invidia. 

Cu Jock, totul e o competiţie. Un duel. Și se enervează și mai 
tare dacă ajunge să creadă că nu te străduiești, pentru că asta 
face ca obţinerea victoriei să nu fie atât de glorioasă. 

Cu Catherine trebuie să fi fost ușor. Jock le cucerea repede pe 
cele vulnerabile, deși nu îl entuziasmau precum cele sigure pe 
ele și cool. Aventurile lui au dus la două divorțuri. Nu se putuse 


abține. 

De ce ar fi păstrat Catherine legătura cu cineva care îi 
zdrobise inima? Şi de ce l-ar fi trecut pe Jock la referinţe în CV-ul 
ei? 

Cineva trebuie să-i fi spus că am nevoie de o secretară. Este 
prea mare coincidenţa ca să pot crede că a văzut anunţul din 
întâmplare și apoi a descoperit că aplicase ca să lucreze pentru 
mine. Poate că Jock începuse să se vadă cu ea din nou. De data 
asta, nu mai trebuia să fie un secret. Doar dacă nu cumva era 
jenat în legătură cu problema pe care Catherine mi-o cauzase 
mie. 

Ce-mi scapă? 

Părăsise hotelul Grand Union singură. Jock nu apăruse sau 
poate stabiliseră să se întâlnească mai târziu. Nu! Asta e o 
tâmpenie! Jock nu e capabil să tortureze pe cineva, să o oblige 
să se taie singură cu un cuţit. Poate fi un nemernic, dar nu un 
sadic. 

Mă învârt în cerc. Ce știu că este adevărat? O cunoștea pe 
Catherine. Știa că-și făcea singură rău. A minţit că nu o 
cunoștea. 

Mă înfior de teamă. Julianne ar spune că cineva tocmai a 
trecut peste mormântul meu. 


Staţia Euston, într-o seară rece și senină. Coada la taxiuri se 
întinde de-a lungul trotuarului, până la scări. In drum spre 
Hamstead, mă uit la cifrele roșii ale aparatului de taxat și îmi fac 
un plan. 

Portarul de la vila lui Jock a plecat acasă, dar îngrijitorul mă 
recunoaște și îmi deschide ușa. 

— Ce aţi păţit la ureche? 

— O mușcătură de insectă. S-a infectat. 

Scara interioară este de culoarea mahonului închis, iar 
balustradele strălucesc în lumina candelabrelor. Este întuneric în 
apartamentul lui Jock. Deschid ușa și observ lumina roșie 
pâlpâitoare de la alarmă. Nu este activată. Jock uită mereu 
codul. 

Las lumina stinsă și merg prin apartament, până ajung la 
bucătărie. Plăcile de marmură negre și albe arată ca o tablă 
uriașă de șah. Lumina de deasupra aragazului se reflectă în 
podea și în dulăpioare. Nu știu de ce mi-e frică să aprind lumina. 


Cred că asta pare mai mult o intrare prin efracţie. 

Mai întâi, mă uit în sertarul de lângă telefon, pentru a găsi 
vreo dovadă că o știa pe Catherine. O agendă telefonică, o 
scrisoare sau o factură veche. Apoi caut în dulapul din 
dormitorul principal, unde Jock își păstrează cămășile, costumele 
și cravatele aranjate pe culori. O mulțime de cămăși, încă 
ambalate în pungi, sunt puse pe rafturi separate. 

În fundul dulapului, găsesc o cutie plină cu documente, 
inclusiv facturi. Cea mai recentă factură telefonică este într-o 
pungă de plastic. Pe desfășurător se află apelurile efectuate de 
către abonat, cele internaţionale, precum și cele către telefoane 
mobile. 

Uitându-mă pe prima pagină, caut numere care încep cu 
0151, prefixul pentru Liverpool. Nu am niciunul dintre numerele 
lui Catherine. 

Ba da, am! CV-ul ei! 

Scot paginile încă umede din jachetă și le împrăștii cu atenţie 
pe covor. Cerneala s-a șters în colţuri, dar încă se vede adresa. 
Compar numerele cu cele de pe factură, fiind atent la apelurile 
din 13 noiembrie. Numerele îmi sar în ochi: două apeluri către 
telefonul lui Catherine. Al doilea a fost la ora 17.24 și a durat 
mai mult de trei minute. Prea mult ca să fi format numărul din 
greșeală, dar destul de lung cât să poată fixa o întâlnire. 

Ceva nu se leagă. Ruiz deţine înregistrările telefonice primite 
de Catherine. Trebuie să știe despre aceste apeluri. 

Cartea de vizită a lui Ruiz este în portofelul meu, dar aproape 
că s-a făcut pastă o dată cu saltul meu în canal. La început, 
răspunde robotul, dar chiar înainte să închid, o voce 
morocănoasă blestemă tehnologia și îmi spune să aștept. Îl aud 
cum încearcă să oprească robotul. 

— Inspectore Ruiz. 

— A, s-a Întors profesorul, spune el, citind numărul de telefon 
al lui Jock de pe ecranul telefonului. Cum a fost în Liverpool? 

— De unde știi? 

— O păsărică mi-a șoptit că ai avut nevoie de tratament 
medical. Agresiunile suspecte trebuie raportate. Ce-ţi face 
urechea? 

— Doar o degerătură. 

ÎI pot auzi mâncând, pesemne ceva încălzit în cuptorul cu 
microunde. 


— Este timpul ca noi doi să mai avem o discuţie. Voi trimite o 
mașină să te ia. 

— Trebuie să mă asigur că nu plouă. 

— Cred că nu ne înţelegem. La ora zece, în această 
dimineaţă, a fost emis un mandat de arestare pe numele tău. 

Arunc o privire spre holul de la intrare și mă întreb cât i-ar lua 
lui Ruiz să trimită pe cineva să spargă ușa cu o lovitură de 
picior. 

— De ce? 

— Îţi amintești că am spus că voi mai găsi ceva? Catherine 
McBride îţi trimitea scrisori. Păstra copii. Le-am găsit în 
calculatorul ei. 

— E imposibil. Nu am primit nicio scrisoare. 

— Ba ai primit. Ea era Florence a ta. Florence Nightingale, 
micuța ta asistentă. 

— Trebuie să fie o greșeală. Asta e o nebunie. 

Preţ de câteva clipe, sunt tentat să îi povestesc totul despre 
Elisa, despre Jock și despre CV-ul lui Catherine, în loc să ţin 
lucrurile pentru mine. 

— Mi-ai spus că ultimul apel dat de Catherine a fost către 
biroul meu. Dar trebuie să mai fi existat și alte telefoane în acea 
zi. Trebuie să o fi sunat și pe ea cineva. Cu siguranţă că ai 
verificat asta, nu? Doar nu ai abandonat tot atunci când mi-ai 
găsit mie numele pe listă. 

Ruiz nu răspunde. 

— Mai era cineva de la Marsden. Cred că avea o aventură cu 
acea persoană. Și mai cred că el o sunase în acea zi, pe 13. 
Asculţi ce-ţi spun? 

Par disperat. Ruiz nu-mi va spune nimic. Stă acolo, cu 
zâmbetul lui strâmb, gândindu-se că nu e nimic nou sub soare. 
Sau poate că e viclean. Stoarce fiecare strop din mine. 

— Mi-ai spus cândva că aduni bucăţi de informaţii, până când 
două sau trei dintre ele se potrivesc. Ei bine, încerc să te ajut. 
Încerc să aflu adevărul. 

După încă un veac, Ruiz rupe tăcerea: 

— Te întrebi dacă l-am interogat pe prietenul tău, doctorul 
Owen, în legătură cu relaţia lui cu Catherine McBride. Răspunsul 
e da. Am vorbit cu el. L-am întrebat unde era în noaptea aceea, 
dar el, spre deosebire de tine, mi-a oferit un alibi. Ar trebui să-ţi 
spun cine e? Sau poate ar trebui să te las să bâjbâi mai mult în 


călătoria ta pentru aflarea adevărului. Întreabă-ţi soţia, 
profesore. 

— Ce are ea de-a face cu asta? 

— Ea e alibiul lui. 


CAPITOLUL XIII 

Taxiul negru mă lasă pe Primrose Hill Avenue și merg pe jos 
ultima jumătate de kilometru. Mintea mea analizează tot, dar un 
curent de energie copleșitoare îmi spulberă oboseala. 

Încercările mele zadarnice de a-i proteja pe oameni de ceva 
ce nu înţeleg au fost ridiculizate. Cineva, undeva, râde de mine. 
Ce prost am fost! În tot acest timp, am acţionat gândindu-mă că 
de mâine totul va funcţiona diferit. „Trezește-te și miroase 
trandafirii”, asta îmi spune Jock întotdeauna. Ei bine, acum 
înţeleg. Cu fiecare zi, lucrurile se vor înrăutăţi. 

La capătul străzii mele mă opresc, aranjându-mi hainele și 
mergând repede pe trotuar, fiind atent la pietrele de pavaj 
denivelate. La etajele superioare ale casei mele nu este aprinsă 
nicio lumină, cu excepţia celei din dormitorul principal și al unui 
bec din baie, de la primul etaj. A 

Ceva mă face să mă opresc. In depărtare, în umbrele 
întunecate ale copacilor, văd lumina slabă a unui ceas de mână, 
ridicată la nivelul feței cuiva. Lumina dispare. Nimeni nu se 
mișcă. Oricine ar fi probabil că așteaptă. 

Ascunzându-mă după o mașină parcată, mă mut de la un 
autovehicul la altul, privind peste capotă. Deslușesc doar o 
siluetă în umbră. 

O altă persoană stă în mașină. Strălucirea unei ţigări îi 
luminează buzele. 

Ruiz i-a trimis. Pe mine mă așteaptă. 

Mă retrag, fără să-i scap din ochi, până când ajung la colţul 
străzii mele și o iau pe aleea din spate. Recunosc casa familiei 
Franklin, chiar lângă casa noastră. 

Sar peste o poartă și traversez grădina, stând departe de 
lumina care se răsfrânge de la geamuri. Daisy Franklin e în 
bucătărie, amestecând în ceva pe aragaz. Două pisici apar și 
dispar de sub fusta ei. Probabil că e o familie întreagă acolo. 

Mă ascund după un cireș noduros, în spatele grădinii, și mă 
ridic, trecându-mi un picior peste gard. Celălalt mi se 
înţepenește. Toată greutatea mi se lasă în faţă și, pentru o 
secundă, sfidez legea gravitaţiei, mișcându-mi lent braţele, 
înainte să cad cu capul direct într-un morman de compost. 

Blestemând, mă târăsc în mâini și în genunchi, strivind melci 
sub palme, până când ies dintre crengile de fucsia. Lumina se 
răsfrânge prin ușile franţuzești. Julianne stă la masa din 


bucătărie, cu părul proaspăt spălat înfășurat într-un prosop. 

Buzele i se mișcă. Vorbește cu cineva. Îmi lungesc gâtul să 
văd cine e, aplecându-mă peste un borcan mare de măsline 
italienești, care începe să se clatine, până când reușesc să-l 
stabilizez cu o atingere. 

Pe masă, apare o mână, iar degetele se întâlnesc cu ale lui 
Julianne. Este Jock. Mi se face rău. Ea îi îndepărtează mâna și îi 
dă o palmă peste încheietură, ca și cum ar lovi un copil 
obraznic. Apoi traversează bucătăria și merge să pună ceștile de 
cafea în mașina de spălat vase. Jock o urmărește cu privirea. Îmi 
vine să-i scot ochii. 

Nu am fost niciodată genul gelos, dar, dintr-odată, îmi 
amintesc de un fost pacient ciudat, care era obsedat că și-ar 
putea pierde soţia. Aceasta era o femeie superbă și el își 
imagina întruna că bărbaţii se holbau la sânii ei. Treptat, în ochii 
lui, sânii ei creșteau tot mai mari, iar bluzele deveneau mai mici 
și mai strâmte. Fiecare mișcare a ei i se părea provocatoare. 
Toate chestiile astea nu aveau nicio noimă, însă nu și pentru el. 

Jock e obsedat de sâni. Ambele lui soţii au făcut operaţii 
estetice. 

De ce să te mulţumești cu sărăcia pe care ţi-a dat-o natura, 
când poţi îmbunătăţi totul cu bani? 

Julianne a plecat sus, să-și usuce părul. Jock caută prin 
buzunarele jachetei din piele. Umbra lui se vede în pragul ușii, 
chiar înainte să iasă. Pietrișul scrâșnește sub picioare. Aprinde o 
brichetă. Trabucul începe să scoată fum. 

li trag una peste picioare, făcându-l să cadă pe spate. 

— Joe! 

— Dispari din casa mea! 

— Isuse! Dacă e vreo arsură pe puloverul ăsta... 

— Şi stai departe de Julianne! 

Se târăște și încearcă să se ridice. 

— De ce te furișezi pe aici? 

— Pentru că poliţia e în faţă, spun eu. 

Se holbează la trabuc și se gândește dacă să îl aprindă din 
nou. 

— Ai avut o aventură cu Catherine McBride. Numele tău este 
pe CV-ul ei! 

— Calmează-te, Joe. Nu știu ce vrei... 

— Mi-ai spus că nu o cunoșteai. Ai văzut-o în noaptea aceea. 


— Nu. 

— Ai aranjat să te întâlnești cu ea. 

— Nu comentez. 

— Ce vrei să spui cu „Nu comentez”? 

— Doar atât: fără comentarii. 

— Asta e o porcărie! Ai aranjat să te vezi cu ea. 

— Nu am mers. 

— Minţi. 

— Bine, mint, spune el sarcastic. Crezi ce vrei, Joe. 

— Nu mă mai enerva. 

— Ce-ai vrea să-ţi spun? Îmi plăcea. Aranjasem să mă văd cu 
ea. Dar nu m-am mai dus. Sfârșitul poveștii. Nu-mi ţine predici. 
Tu ţi-ai tras-o cu o prostituată. Ţi-ai pierdut șansa de a moraliza. 

Dau cu pumnul, dar de data asta e pregătit. Se ferește într-o 
parte și apoi îmi trage un picior în vintre. Durerea vine ca un șoc 
și genunchii mi se înmoaie. Fruntea mea se lasă pe pieptul lui, în 
timp ce mă ţine să nu cad. 

— Nimic din toate astea nu contează, Joe, spune el, cu o voce 
blândă. 

Încercând să respir, șoptesc: 

— Bineînţeles că are importanţă. Ei cred că am omorât-o eu. 

Jock mă ajută să mă ridic. Îi împing mâinile și mă dau înapoi. 

— Ei cred că eu aveam o aventură cu ea. Ai putea să le spui 
adevărul. 

Jock îmi aruncă o privire vicleană. 

— Din câte știu eu, și tu i-o trăgeai. 

— Asta e o tâmpenie și știi foarte bine! 

— Trebuie să vezi lucrurile și din punctul meu de vedere. Nu 
voiam să fiu implicat. 

— Așa că m-ai aruncat pe mine într-un rahat și mai mare. 

— Aveai un alibi, doar că nu l-ai folosit. 

Alibi. La asta bate apropo. Trebuia să fiu acasă cu soţia mea; 
cu soţia mea însărcinată. Ea trebuia să fie alibiul meu! p 

Era într-o miercuri seara. Julianne avea cursuri de spaniolă. In 
mod normal, nu se întoarce acasă înainte de zece. 

— De ce nu ai mai mers la întâlnirea cu Catherine? 

Zăresc un zâmbet dincolo de ochii lui. 

— Am avut o ofertă mai bună. 

Nu are de gând să-mi spună. Vrea să-l întreb eu. 

— Erai cu Julianne. 


— Da. 

Simt că mă trec fiori. Sunt speriat acum. 

— Unde te-ai văzut cu ea? 

— Fă-ţi griji pentru propriul alibi, Joe! 

— Răspunde la întrebare. 

— Am luat cina. Voia să mă vadă. M-a întrebat despre boala 
ta. Nu avea încredere că tu îi vei spune adevărul. 

— Și după cină? 

— Am venit aici, pentru o cafea. 

— Julianne e însărcinată, spun eu, sub formă de declaraţie, nu 
de întrebare. 

Imi dau seama că ar fi vrea să spună o altă minciună, dar se 
răzgândește. Am înţeles amândoi cum stă treaba. Toate 
minciunile și jumătăţile de adevăr l-au făcut să scadă în ochii 
mei. 

— Da, e însărcinată, spune el, râzând încet. Bietul Joe, nu știe 
dacă să fie fericit sau trist. Nu ai încredere în ea? Ar trebui să o 
cunoști mai bine de atât. 

— Credeam că te cunosc pe tine. 

Se aude apa trasă la toaleta de la etaj. Julianne se pregătește 
de culcare. 

— Scrisorile pe care Catherine le-a scris - erau pentru tine, 
nu? 

Se uită la mine, dar nu răspunde. 

— De ce mi-ar fi scris Catherine mie? 

Nu-mi răspunde nimic. Trebuie să înțeleg acum. 

Tăcerea lui mă enervează. Imi vine să-i iau una din rachetele 
de tenis și să-i sparg rotulele. Am înţeles. Avem aceleași inițiale: 
J.O. Deci scrisorile era pentru Jock. 

— Trebuie să le spui polițiștilor. 

— Poate ar trebui să le spun unde ești. 

Nu glumește. În sinea mea, îmi vine să-l omor. Sunt scârbit de 
competiţie. 

— E vorba de Julianne? Crezi că am păstrat locul cald în toţi 
acești ani? la-ți gândul! Nu va veni fugind spre tine dacă mi se 
întâmplă ceva. Nu dacă mă trădezi. Nu vei mai putea trăi cu tine 
însuţi. 

— Trăiesc cu mine însumi acum, asta e problema. Ochii lui 
strălucesc și vocea lui ca un oboi e șovăitoare. Ești un bărbat 
foarte norocos, Joe, să ai o familie ca asta. Eu nu am reușit 


niciodată. 

— Nu ai putut rămâne cu nicio femeie suficient de mult. 

— Nu am găsit-o pe cea potrivită. 

Frustrarea i se citește pe chip. Dintr-odată, îmi este clar. Văd 
filmul vieţii lui Jock, așa cum e: o serie de amărăciuni, 
dezamăgiri dureroase, în care greșelile și eșecurile lui se repetă 
mereu, pentru că nu reușește niciodată să înveţe ceva. 

— Pleacă din casa mea, Jock, și stai departe de Julianne. 


Își strânge lucrurile - o servietă și o jachetă - și se întoarce 
către mine, lăsând cheia de la ușa din față pe tejgheaua de la 
bucătărie. Îl văd uitându-se în sus, ca și cum s-ar gândi dacă să- 
și ia la revedere de la Julianne. Hotărăște să n-o facă și pleacă. 

Când se închide ușa în spatele lui, simt un gol, o îndoială 
sâcâitoare. Poliţia așteaptă afară. l-ar fi foarte ușor să-i anunţe 
că eram în casă. 

Înainte să conștientizez pericolul, Julianne își face apariţia. 
Părul ei e aproape uscat și poartă pantaloni de pijama și o bluză 
de rugby. Stând nemișcat, o privesc din grădină. Işi ia un pahar 
cu apă și se îndreaptă spre ușă, să vadă dacă e încuiată. Ochii ei 
îi întâlnesc pe ai mei, și niciun sentiment nu i se zărește pe faţă. 
Își ia o geacă groasă, care atârnă pe spătarul unui scaun. 
Punându-și-o pe umeri, iese afară. 

— Ce ai păţit? 

— Am căzut peste gard. 

— Mă refer la ureche. 

— Un tip tatuat dubios. 

Nu are chef de glume. 

— Mă spionezi? 

— Nu. De ce? 

Ridică din umeri. 

— Cineva supraveghează casa. 

— Poliţia. 

— Nu. Altcineva. 

— Jock a spus că cineva a încercat să intre. 

— D.J. l-a speriat. 

Îl face să sune ca și cum ar fi un câine de pază. 

Lumina din spatele ei, strălucind prin păr, creează un efect de 
aureolă. Poartă cei mai urâţi papuci de casă din lume, pe care i- 
am cumpărat de la o tarabă de suvenire. Nu îmi dau seama ce 


aș putea să spun. Doar stau, neștiind dacă să merg la ea. 
Momentul trece. 

— Charlie vrea o pisică de Crăciun, spune ea, strângându-și 
jacheta pe lângă trup. 

— Credeam că asta se întâmpla anul trecut. 

— Da, dar acum a găsit formula perfectă. Dacă vrei o pisică, 
cere un cal. 

Râd și ea zâmbește, fără să-și ia ochii de pe mine. 
Următoarea întrebare e directă, ca de obicei. 

— Aveai o aventură cu Catherine McBride? 

— Nu. 

— Poliţia are scrisorile ei de dragoste. 

— | le scrisese lui Jock. 

Ochii ei se măresc. 

— Aveau o aventură când erau amândoi la Marsden. Jock era 
bărbatul căsătorit cu care se vedea. 

— Când ai aflat? 

— In seara asta. 

Ochii ei sunt fixaţi asupra mea. Nu știe dacă să mă creadă sau 
nu. 

— Şi de ce nu le-a spus Jock polițiștilor? 

— Încă încerc să-mi dau seama. Nu am încredere în el. Nu îl 
vreau pe aici. 

— De ce? 

— Pentru că m-a minţit și ascunde detalii poliţiei și aranjase 
să se vadă cu Catherine în noaptea în care ea a murit. 

— Nu poţi vorbi serios! Vorbești despre Jock, prietenul tău cel 
mai bun... 

— lar soţia mea este alibiul lui, spun eu, făcând să pară ca o 
acuzație. 

Își mijește ochii. 

— Un alibi pentru ce, Joe? Crezi că a ucis pe cineva sau te 
gândești că mi-o trage? 

— Nu asta am spus. 

— Nu. Așa este. Tu nu spui niciodată ceea ce spui. Tu pui totul 
între paranteze sau ghilimele, sau sub semne de întrebare... 
Dacă tot ești un psiholog atât de strălucit, ar trebui să-ţi vezi 
propriile defecte. Sunt sătulă să-ţi susțin ego-ul. Vrei să ţi le 
spun din nou? Uite lista: Nu semeni de/oc cu tatăl tău. Penisul 
tău are mărimea potrivită. Îţi petreci timp mai mult decât 


suficient cu Charlie. Nu trebuie să fii gelos pe Jock. Mama mea 
chiar te place. Şi nu te condamn pentru că mi-ai distrus 
puloverul negru din cașmir, lăsând șerveţele prin buzunare. 
Mulţumit? 

Zece ani de potenţială terapie, condensaţi în exact șase 
puncte. Dumnezeule, femeia asta chiar e bună! Câinii vecinilor 
încep să latre, iar mie îmi pare ca un cor înăbușit, care strigă: 
„Aici! Aici!” 

Se întoarce să intre în casă. Nu vreau să o las să plece, aşa că 
încep să-i vorbesc, să-i spun toată povestea legată de CV-ul lui 
Catherine și despre căutările din apartamentul lui Jock. Vreau să 
par raţional, dar mă tem că totul sună ca și cum aș încerca să 
bravez. 

Fața ei frumoasă pare răvășită. 

— Te-ai întâlnit cu Jock în noaptea aceea. Unde aţi fost? 

— M-a dus la cină în Bayswater. Știam că nu-mi vei spune 
adevărul în legătură cu diagnosticul. Voiam să-l întreb pe el. 

— Când l-ai sunat? 

— In după-amiaza aceea. 

— La ce oră a ajuns aici? 

Scutură din cap cu tristeţe. 

— Nici măcar nu te mai recunosc. Eşti obsedat! Nu eu sunt 
cea care... 

Nu vreau să aud asta. lzbucnesc: 

— Știu despre copil. 

Tremură încet. Ar putea fi din cauza frigului. Atunci văd în 
ochii ei revelaţia că ne pierdem unul pe celălalt. Pulsul mi-e tot 
mai slab. Probabil că încă mă vrea, dar nu are nevoie de mine. E 
destul de puternică încât să se descurce singură. A trecut peste 
pierderea tatălui ei, peste meningita lui Charlie de la un an și 
jumătate, peste o biopsie la sânul drept. E mai puternică decât 
mine. 

Când plec, respirând aerul rece, mă întorc să mă uit spre 
casă. Julianne a plecat. Lumina e stinsă la bucătărie. O urmăresc 
în timp ce urcă scările, întorcându-se să stingă luminile. 

Jock a plecat. Chiar dacă îi spune lui Ruiz adevărul, mă 
îndoiesc că l-ar crede cineva. Va fi văzut ca un prieten care 
încearcă să mă salveze. Traversez grădina familiei Franklin și ies 
pe alee. Apoi mă îndrept spre West End, privind cum umbra îmi 
apare și dispare o dată cu luminile de pe stradă. 


Un taxi negru încetinește, trecând pe lângă mine. Șoferul îmi 
aruncă o privire. Apuc mânerul portierei. 


Elisa nu se consideră o vizionară și îi displace să fie 
prezentată de jurnaliști ca un fel de evanghelistă care salvează 
fetele de pe stradă. Nu le vede pe prostituate ca pe niște „femei 
căzute” sau victime ale societăţii. 

Cu toţii avem talente nedescoperite și, ascuns undeva în 
sufletul ei, Elisa a găsit un diamant. S-a reinventat într-un 
moment în care credea că nu-i poate merge mai rău. 

La șase luni după ce a fost eliberată din închisoare, mi-a lăsat 
un mesaj la Marsden. Îi venise o idee și voia părerea mea. Îmi 
amintesc că ne-am întâlnit. Era discret machiată și avea părul 
tuns scurt. Arăta ca o directoare de firmă în fusta și taiorul 
închise la culoare. 

Voia să înființeze un centru pentru tinerele fete care făceau 
trotuarul, unde acestea să primească sfaturi despre siguranţa 
personală, sănătate, adaptare și programe de dezintoxicare. 
Avea niște economii și a închiriat o casă veche lângă stația 
King's Cross. 

Centrul s-a dovedit a fi doar începutul. Apoi, a organizat 
campania „Și prostituatele sunt oameni”. Am fost mereu uimit 
de oamenii pe care îi suna pentru a primi sfaturi: judecători, 
avocaţi, jurnaliști, asistenţi sociali și psihologi. Uneori mă 
întrebam câţi dintre aceștia îi fuseseră clienţi. Apoi, iarăși mă 
gândesc: și eu am ajutat-o... și asta nu a avut nimic de-a face cu 
sexul. 

Nu se vede nicio lumină în casa ei. Grinzile tudoriene sunt 
acoperite cu gheaţă și luminiţa de deasupra clopoţelului de la 
ușă pâlpâie când apăs butonul. Trebuie să fie trecut de miezul 
nopţii și aud în hol ecoul soneriei. Elisa nu e acasă. 

Habar nu am unde să mă duc. Am nevoie să-mi pun capul pe 
o pernă câteva ore. Doar să dorm. Ştiu unde ţine cheia de 
rezervă. Nu se va supăra. Imi pot spăla hainele și îi voi pregăti 
micul dejun dimineaţă. Atunci îi voi spune că am nevoie de 
alibiul ei, în cele din urmă. 

introduc cheia în broasca ușii. Răsucesc de două ori. Schimb 
cheile. Incă o încuietoare. Ușa se deschide. Plicurile cad pe 
covorașul de sub cutia poștală. Nu a mai trecut pe acasă de 
câteva zile. 


Pașii mei se aud pe podea. Livingul are atmosfera unui butic, 
cu perne brodate și covorașe indiene. O luminiţă pâlpâie pe 
robotul telefonic. Caseta e plină. 

Mai întâi îi zăresc picioarele. E întinsă pe scaunul elisabetan, 
cu gleznele legate cu o bandă adezivă maro. Trunchiul e înclinat 
pe spate și capul e acoperit cu o pungă de plastic, strânsă în 
jurul gâtului cu bandă. Mâinile îi sunt legate la spate. Fusta îi 
este ridicată până la nivelul coapselor, iar dresurile îi sunt 
deșirate și rupte. 

Intr-o fracțiune de secundă mă transform iar în doctor, rupând 
punga, verificându-i pulsul, punându-mi urechea pe pieptul ei. 
Buzele îi sunt albastre, iar trupul, rece și înţepenit. Părul îi este 
dat peste frunte. Ochii îi sunt deschişi, holbându-se miraţi la 
mine. 

Simt o durere vie în piept, ca și cum o mașină de găurit ar 
sfredeli în carnea mea. Îmi imaginez scena - confruntarea și 
moartea; cum s-a luptat să se elibereze. Cât oxigen poate fi în 
punga asta? Cel mult cât să reziste zece minute. Zece minute 
de luptă. Zece minute ca să mori. A molfăit punga cu gura, 
răsucind-o și încercând s-o spargă. Pe podea, sunt carcase de 
CD-uri și o măsuţă e întoarsă. O fotografie înrămată stă cu fața 
în jos, cu sticla spartă. Lănţișorul ei din aur este rupt la 
închizătoare. 

Biata Elisa! Încă îi mai simt moliciunea buzelor de când ne-am 
luat la revedere la restaurant. Poartă aceeași bluză bleumarin și 
fusta mini asortată. Trebuie să se fi întâmplat joi, după ce ne-am 
despărțit. 

Mă plimb dintr-o cameră în alta, căutând dovezi ale unei 
intrări prin efracţie. Ușa din față era încuiată pe dinafară. 
Criminalul trebuie să fi avut un set de chei. 

Pe băncuţa din bucătărie este o cană cu o lingură plină de 
granule de cafea, coagulată la bază precum caramelele. 
Ceainicul e răsturnat pe o parte cu un scaun peste el. Un sertar 
de la bucătărie e deschis. Conţine șerveţele speciale pentru 
ceai, o trusă cu unelte, becuri și o rolă de saci negri pentru 
gunoi. Coșul de gunoi din bucătărie e gol, cu un sac nou 
înăuntru. 

Haina Elisei atârnă pe marginea ușii. Cheile de la mașină sunt 
pe masă, lângă poșetă, două scrisori nedeschise și telefonul 
mobil. Bateria e moartă. Unde îi este eșarfa? Mă întorc și îi 


găsesc eșarfa pe podea, în spatele scaunului. Un singur nod e 
făcut în centru, formând un lat de mătase. 

Elisa este prea precaută ca să deschidă ușa unui străin. Ori îl 
cunoștea pe criminal, ori acesta era deja înăuntru. Unde? Cum? 
Ușile de la verandă sunt din sticlă încasabilă și dau spre o curte 
mică. Luminile de siguranţă funcţionează pe bază de senzori. 

Biroul de jos e aglomerat, dar ordonat. La prima vedere, nu 
pare să fi dispărut nimic, cum ar fi un DVD player sau un laptop. 

Sus, în al doilea dormitor, verific din nou ferestrele. Hainele 
Elisei atârnă frumos pe umerașe. Cutia cu bijuterii, încrustată cu 
perle, este în sertarul de jos. Oricine ar fi căutat ar fi putut-o 
găsi ușor. 

In baie, capacul toaletei este lăsat. Covorașul atârnă pe un 
suport de rufe, peste un prosop albastru. Un tub nou de pastă 
de dinţi stă într-o cană luată ca suvenir de la Camera 
Comunelor. Apăs cu piciorul pedala de la coșul de gunoi și 
capacul se deschide. E gol. 

Sunt pe cale să merg mai departe, când observ o dâră de praf 
negru pe plăcile albe de gresie de sub chiuvetă. Dau cu mâna 
peste suprafaţă, luând un reziduu fin, de culoare gri, care 
miroase a trandafiri și lavandă. 

Elisa avea un bol de ceramică, pictat, cu plante aromate, pe 
pervaz. Poate că l-a spart din greșeală. Poate a măturat și a 
aruncat cioburile în coșul de gunoi. Apoi a golit coșul în cel de 
jos... Dar cel din bucătărie este gol. 

Uitându-mă mai bine la geam, văd așchii de lemn pe 
marginile unde vopseaua era dusă. Fereastra a fost deschisă cu 
forța. Trecându-mi degetele peste bază, încerc să fac la fel, 
încleștându-mi dinţii, deoarece lemnul umflat scârțâie. 

Strecurându-mă afară, văd ţevile de scurgere și acoperișul jos 
al spălătoriei. Glicina a crescut pe peretele din cărămidă din 
partea dreaptă a curții, făcându-l mai ușor de căţărat. Ţevile ar 
oferi cuiva un punct bun de sprijin pentru a ajunge la fereastră. 

Refăcând scena cu ochii închiși, văd pe cineva stând pe ţevi, 
urmărind fereastra. Nu a venit să fure sau să vandalizeze. Dă 
peste vasul cu plante aromate atunci când se strecoară pe 
geam, iar apoi e nevoit să curețe. Nu vrea să pară ca o intrare 
prin efracţie. Apoi așteaptă. 

Dulapul din spatele scărilor are un zăvor. Este un fel de 
debara pentru mopuri și mături, suficient de mare încât cineva 


să se poată ascunde înăuntru, ghemuit. 

Elisa ajunge acasă. Își ia plicurile de pe podea și le duce în 
bucătărie. Își lasă haina pe ușă și îşi aruncă lucrurile pe masă. 
Apoi umple ibricul și toarnă cafea într-o cană. O singură cană. El 
o atacă din spate, înfășurându-i eșarfa în jurul gâtului, 
asigurându-se că nodul îi apasă pe trahee. Când își pierde 
cunoștința, o târăște în living, lăsând urme slabe pe covor. 

Îi leagă mâinile și picioarele, tăind cu atenţie banda și 
curățând orice resturi care cad jos. Apoi, îi pune pe cap punga 
de plastic. La un moment dat, ea își recapătă cunoștința și vede 
doar negru în faţa ochilor. Atunci moare. 

Sunt copleșit de furie. Îmi văd reflexia în oglinda dormitorului; 
o față disperată, confuză și speriată. Mă las în genunchi și vomit 
în toaletă, proptindu-mi bărbia pe colac. Apoi mă ridic și merg 
împleticindu-mă în dormitorul principal. Perdelele sunt trase și 
așternuturile sunt mototolite și nearanjate. Ochii mei se fixează 
asupra coșului de gunoi. Zeci de șerveţele folosite sunt în el. Imi 
revin o serie de amintiri: greutatea Elisei pe coapsele mele; 
corpurile noastre, atingerea... 

Dintr-odată, mă trezesc adunând șerveţelele din coșul de 
gunoi. Îmi arunc privirea prin cameră. Am atins lampa? Dar 
peria de dinţi sau ușa, pervazul, balustrada...? 

E nebunie curată. Nu pot steriliza locul crimei. Urmele mele 
sunt peste tot prin casă. Îmi periase părul. Am dormit în patul ei. 
l-am folosit baia. Am băut vin dintr-un pahar, cafea dintr-o 
ceașcă. Am atins întrerupătoarele, carcasele CD-urilor, scaunele. 
Ne-am tras-o pe canapea, pentru numele lui Dumnezeu! 

Sună telefonul. Inima aproape că-mi sare din piept. Nu pot 
risca să răspund. Nu poate ști nimeni că sunt aici. Rămân 
nemișcat, ascultând cum sună, aproape așteptându-mă ca Elisa 
să se trezească dintr-odată și să spună: „Poate cineva să 
răspundă? Ar putea fi ceva important. ” 

Sunetul se oprește. Respir din nou. Ce voi face? Să sun 
poliţia? Nu! Trebuie să plec! În același timp, nu o pot lăsa aici. 
Trebuie să spun cuiva. 

Mobilul meu începe să sune. Bâjbâi prin buzunarele jachetei și 
am nevoie de ambele mâini ca să îl ţin bine. Nu recunosc 
numărul. 

— Sunteţi Joseph O'Loughlin? 

— Cine întreabă? 


— Suntem de la Poliția Metropolitană. Cineva ne-a sunat să ne 
anunţe despre un intrus la o adresă din Ladbroke Grove. 
Informatorul a dat acest număr de telefon ca fiind un număr de 
contact. Este corect? 

Simt că mă sufoc și abia pot scoate o vorbă. Mormăi ceva 
legat de faptul că nu sunt în apropierea adresei respective. „Nu, 
nu, nu este suficient de bine!” 

— Imi pare rău. Nu vă aud, mormăi eu. Va trebui să sunați din 
nou. 

Opresc telefonul și mă holbez oripilat la ecran. Nu mă pot auzi 
din cauza zgomotului din capul meu. Volumul crește constant, și 
până acum vâjâie ca un tren care intră într-un tunel. 

Trebuie să ies. Să fug! Sar câte două trepte o dată, mă 
împiedic și cad. Fugi! lau cheile de la mașina Elisei și mă 
gândesc doar la aerul curat, un loc îndepărtat și un somn bun. 


CAPITOLUL XIV 

Cu o oră înainte să se crape de ziuă, străzile sunt curățate de 
ploaie, și smocuri de ceaţă apar și dispar printre stropi. Faptul 
că i-am furat Elisei mașina e cea mai mică dintre grijile mele. Să 
apăs ambreiajul cu un picior stâng inert este problema cea mai 
mare. 

Undeva lângă Wrexham parchez pe un drum de ţară și adorm. 
Imaginile cu Elisa îmi revin întruna în minte. Îi văd buzele 
albastre și încheieturile însângerate; ochii care mă urmăresc în 
tăcere. 

Sunt asaltat de bănuieli și întrebări fără răspuns. Biata Elisa! 

„Fă-ţi griji pentru propriul alibi”, îmi zisese Jock. Ce voia să 
spună? Chiar dacă aș putea demonstra că n-am ucis-o pe 
Catherine - ceea ce oricum nu pot face acum, mă vor învinovăţi 
pentru asta. Vin după mine acum. Îmi imaginez cum polițiștii vin 
peste câmpii, ţinând câinii în lesă, pe jos sau călare, hăituindu- 
mă. Mă rostogolesc în șanț, căutând să mă adăpostesc. Spinii se 
agaţă de picioare. Câinii se apropie. 

Se aude o lovitură ușoară în geam. Nu văd nimic, decât o 
lumină foarte strălucitoare. Ochii mei sunt plini de pietriș și 
trupul mi-e înţepenit din cauza frigului. Bâjbâi după mânerul ușii 
și las geamul în jos. 

— Imi pare rău că vă trezesc, domnule, dar blocaţi strada. 

Un cap cărunt se uită la mine prin geam, de sub o căciulă de 
lână. Un câine latră la picioarele lui și aud zgomotul unui motor 
de tractor, parcat lângă mine. 

— Nu vreţi să dormiţi prea mult aici. E al naibii de frig. 

— Mulţumesc. 

Nori gri, copaci piperniciţi și câmpii pustii se întind în jurul 
meu. Soarele a răsărit și se chinuie să încălzească. Trag mașina 
de pe șosea și privesc cum trece tractorul printr-o poartă și se 
hurducă prin bălți către un hambar pe jumătate părăginit. 

Pornesc căldura la maximum și o sun pe Julianne pe mobil. E 
trează și aproape fără răsuflare din cauza exerciţiilor pe care le 
face. 

— l-ai dat lui Jock adresa Elisei? 

— Nu. 

— l-ai menţionat cumva numele? 

— Despre ce e vorba, Joe? Pari speriat. 

— l-ai spus ceva? 


— Nu știu despre ce vorbești. Nu fi paranoic cu mine... 

Strig la ea, încercând să o fac să asculte, dar ea se enervează. 

— Nu închide! Nu închide! 

E prea târziu. Chiar înainte să închidă, urlu în telefon: 

— Elisa e moartă! 

O sun din nou. Degetele îmi sunt înţepenite și aproape că 
scap telefonul din mână. Julianne răspunde instantaneu. 

— Ce vrei să spui? 

— Cineva a ucis-o. Poliţia va crede că eu am făcut-o. 

— De ce? 

— Eu i-am găsit trupul. Amprentele mele și Dumnezeu mai 
știe ce sunt peste tot în apartamentul ei... 

— Ai fost în apartamentul ei! spune ea, cu o voce 
neîncrezătoare. De ce ai mers acolo? 

— Ascultă-mă, Julianne. Doi oameni sunt morţi. Cineva 
încearcă să-mi însceneze ceva. 

— De ce? 

— Nu știu. Asta încerc să aflu. 

Julianne trage adânc aer în piept. 

— Mă sperii, Joe. Vorbești ca un nebun. 

— Nu ai auzit ce am spus? 

— Du-te la poliţie. Spune-le ce s-a întâmplat. 

— Nu am alibi. Sunt singurul lor suspect. 

— Păi, vorbește cu Simon. Te rog, Joe! 

Plângând, închide și deconectează telefonul. Nu reușesc să o 
mai prind. 


Doctorul personal al lui Dumnezeu deschide ușa, îmbrăcat în 
halat. Într-o mână ţine un ziar și are o expresie furioasă, menită 
să-i sperie pe musafirii nepoftiţi. 

— Credeam că sunt blestemaţii de colindători, mormăie el. Nu 
îi suport. Niciunul nu poate să ţină tonul așa cum trebuie. 

— Credeam că cei din Tara Galilor sunt buni coriști. 

— Un alt mit răsuflat, spune el, uitându-se peste umărul meu. 
Unde ţi-e mașina? 

— Am parcat în colţ, mint eu. 

Am lăsat mașina Elisei la gară și am venit pe jos ultima 
jumătate de kilometru. 

Se întoarce și îl urmez de-a lungul holului până în bucătărie. 
Papucii lui de casă uzaţi i se lovesc cu zgomot de călcâiele albe 


ca varul. 

— Unde e mama? 

— S-a trezit și a ieșit devreme. O adunare de protest. Se 
transformă într-o membră a opoziției; mereu protestează pentru 
ceva. 

— Bravo ei. 

Mă ia în râs, evident, nefiind de acord. 

— Grădina arată bine. 

— Ar trebui să vezi în spate. A costat o avere. Cu siguranţă 
maică-ta îți va face marele tur. Blestematele acelea de 
programe de lifestyle de la televizor ar trebui interzise. 
„Restaurarea” grădinilor și „campaniile de amenajare a curţii”. 
Aș arunca o bombă asupra lor. 

Nu pare nici măcar puţin surprins să mă vadă, chiar dacă am 
apărut neanunţat. Probabil, se gândește că îi spusese mama în 
timp ce nu o asculta. Umple ceainicul și aruncă la coș frunzele 
de ceai vechi din vas. 

Pe masă se găsesc diverse suvenire, cum ar fi o cutie pentru 
ceai din St Mark's Cross și un borcan de gem din Cornwall. 
Linguriţa de argint este un cadou de la Palatul Buckingham, de 
când fuseseră o dată invitaţi la una dintre petrecerile în aer liber 
ale reginei. 

— Vrei ouă? Şuncă nu mai este. 

— Ouăle sunt bune. 

— S-ar putea să mai fie niște jambon în frigider, dacă preferi o 
omletă. 

Se învârte spre bucătărie, încercând să-și dea seama ce-mi 
trebuie. Halatul îi e strâns în jurul taliei cu un cordon cu ciucuri, 
iar ochelarii îi atârnă de un lanţ auriu, ca să nu-i piardă. 

Ştie că am fost arestat. De ce nu zice nimic? Asta e șansa lui 
de a-mi spune: „Ti-am zis eu”. Poate da vina pe meseria pe care 
mi-am ales-o și să-mi sugereze că nimic din toate astea nu s-ar 
fi întâmplat dacă m-aș fi făcut doctor. 

Stă la masă, privindu-mă cum mănânc, sorbind din când în 
când din ceai și răsfoind ziarul The Times. Îl întreb dacă mai 
joacă golf. Nu mai joacă de trei ani. 

— Acela din faţă e un Mercedes? 

— Nu. 

Se aşterne tăcerea, însă sunt singurul care o găsește 
inconfortabilă. Stă și citește titlurile, din când în când mai 


aruncându-mi câte-o privire pe deasupra ziarului. 

Ferma e în familia noastră încă dinainte ca eu să mă fi născut. 
Foarte mult timp, până ce tata s-a pensionat, era casa noastră 
de vacanţă. Mai avea și alte proprietăţi, în Londra și în Cardiff. 
Clinicile universitare și facultăţile de medicină din alte orașe i-ar 
fi asigurat cazare, dacă el ar fi acceptat să predea ca profesor 
invitat. 

Când a cumpărat ferma, aceasta avea nouăzeci de acri, iar el 
a dat în arendă cea mai mare parte a terenului producătorului 
de lactate din vecini. Casa principală, construită din piatră, are 
tavane joase și unghiuri ciudate acolo unde fundaţia datează de 
mai mult de un secol. _ 

Vreau să mă aranjez puţin înainte ca mama să se întoarcă, Il 
întreb pe tata dacă îmi poate da o cămașă și o pereche de 
pantaloni. Îmi arată șifonierul lui. La capătul patului, se află un 
trening, împăturit îngrijit. 

Mă vede că mă uit la el. 

— Eu și mama ta mergem la plimbare. 

— Nu știam. 

— Se întâmplă doar în ultimii ani. Ne trezim devreme dacă 
vremea este bună. Sunt niște locuri de plimbare frumoase în 
Snowdonia. 

— Așa am auzit. 

— Mă menţine în formă. 

— Bravo ţie. 

Își drege glasul şi merge să caute un prosop curat. 

— Presupun că vrei să faci duș, nu baie. 

Din tonul lui ai zice că asta e ceva foarte modern și o dovadă 
de trădare. Un adevărat galez și-ar dori o cadă de tablă în faţa 
unui foc. 

Îmi pun faţa sub jetul de apă, ascultând-o cum îmi năvălește 
peste urechi. Încerc să spăl murdăria adunată în ultimele zile şi 
să înec vocile din capul meu. Toate astea au început cu o boală, 
un dezechilibru chimic, o tulburare neurologică uimitoare. O 
simt mai mult ca pe un cancer, o adunătură de celule rebele 
care au infectat fiecare cotlon al vieţii mele, înmulţindu-se de 
două ori și fixându-se pe gazde noi. 

Mă întind în dormitorul de oaspeţi și închid ochii. Vreau doar 
să mă odihnesc câteva minute. Vântul bate în geamuri. Pot simţi 
mirosul pământului ud și al focurilor aprinse cu cărbune. Mi-l 


amintesc vag pe tata învelindu-mă cu o pătură. Poate e un vis. 
Hainele mele murdare atârnă pe braţul lui. Se apleacă și îmi 
mângâie fruntea. 


Puțin mai târziu, aud sunetul scos de linguriţele care 
amestecă în cești și vocea mamei mele în bucătărie. Celălalt 
sunet, aproape la fel de familiar, e cel făcut de tatăl meu când 
sparge gheaţa pentru a o pune în găleată. 

Trag perdelele și văd zăpada de pe dealurile din depărtare și 
ultimele rămășițe de gheaţă de pe gazon. Poate vom avea un 
Crăciun alb, precum acela din anul în care s-a născut Charlie. 

Nu mai pot rămâne aici mult timp. O dată ce poliţia găsește 
trupul Elisei, vor pune piesele cap la cap și vor veni să mă caute, 
în loc să mă aștepte să apar undeva. lar acesta e unul dintre 
locurile în care vor căuta prima dată. 

Urina împroașcă în toaletă. Pantalonii tatălui meu îmi sunt 
prea largi, dar strâng cureaua, adunând materialul de deasupra 
buzunarelor. Părinţii mei nu mă aud. Stau în pragul ușii, 
privindu-i. 

Mama mea, ca de obicei, e îmbrăcată aproape perfect, cu un 
pulover de cașmir de culoarea piersicii și o fustă gri. Mijlocul i s- 
a îngroșat după ce a împlinit cincizeci de ani, și nu a mai reușit 
să dea jos din greutate. 

Pune o cană de ceai în faţa tatălui meu și îl sărută zgomotos 
pe creștet. 

— Uită-te la asta, spune ea. lar mi s-au rupt dresurile. Ea 
doua pereche săptămâna asta. 

El își strecoară mâna pe după talia ei și o strânge. Mă simt 
jenat. Nu îmi amintesc să-i mai fi văzut vreodată împărțind un 
moment atât de intim. 

Mama mea tresare surprinsă și mă dojenește pentru că am 
speriat-o. Incepe să facă tam-tam în legătură cu hainele de pe 
mine. Ar fi putut strâmta ușor pantalonii, spune ea. Nu mă 
întreabă despre hainele mele. 

— De ce nu ne-ai spus că vii? întreabă ea. Am fost foarte 
speriaţi, mai ales după toate acele povești groaznice din ziare. 

Face ca tabloidele să pară la fel de atractive ca o minge de 
blană udă pe covor. 

— Cel puţin, acum e gata cu treaba aceea, spune ea cu 
severitate, ca și cum ar vrea să tragă o linie peste întregul 


episod. Desigur, va trebui să evit clubul de bridge pentru o 
vreme, dar îndrăznesc să spun că totul va fi uitat în curând. 
Gwyneth Evans va fi incredibil de satisfăcută. Va crede că acum 
a scăpat de gura lumii. Băiatul ei mai mare, Owen, a fugit cu 
dădaca și și-a lăsat biata soţie cu doi băieţi în grijă. Acum, 
doamnele vor avea un alt subiect de discuţie. 

Tata pare neatent la conversaţie. Citește o carte cu nasul atât 
de aproape de pagini, că arată de parcă arvrea să le miroasă. 

— Vino, vreau să-ţi arăt grădina. Arată minunat. Dar trebuie 
să promiţi că ai să te întorci la primăvară, când vor da mugurii. 
Acum avem propria seră și șindrile noi pe acoperișul grajdului. 
Am scăpat de toată umezeala aceea. Iți amintești mirosul? Erau 
cuiburi de șobolani după pereţi. ingrozitor! 

Apucă două perechi de cizme Wellington. 

— Nu îmi amintesc măsura ta. 

— Astea sunt bune. 

Mă obligă să împrumut haina Barbour a tatălui meu și apoi mă 
conduce pe scări în jos, către potecă. lazul e îngheţat, de 
culoarea supei, iar priveliștea este de un gri perlat. Imi arată 
zidul din piatră care se prăbușise pe vremea copilăriei mele, dar 
acum, după ce-a fost reperat, e stabil și solid. O nouă seră, cu 
panouri de sticlă și rame din pin. Răsadurile acoperă mesele și 
coșurile de primăvară, căptușite cu mușchi, atârnând din tavan. 
Apasă pe un buton și un spray fin înceţoșează aerul. 

— Haide să vezi vechile grajduri. Am scăpat de toate 
vechiturile. Puteam face din ele o căsuţă de oaspeţi. O să-ţi arăt 
interiorul. 

Mergem pe cărare, printre rândurile de legume și pomi 
fructiferi. Mama vorbește în continuare, dar o ascult doar pe 
jumătate. li pot vedea scalpul sub părul încărunţit. 

— Cum a fost la adunarea de protest? întreb eu. 

— Bine. Au fost prezenţi mai mult de cincizeci de oameni. 

— Despre ce era vorba? 

— Încercăm să oprim construirea morilor de vânt. Vor să le 
așeze chiar pe creastă, spune ea, arătându-mi direcţia. Ai auzit 
vreodată o turbină eoliană? Zgomotul e îngrozitor. Aerul urlă de 
durere. 

Se ridică pe vârfuri ca să ia cheia din ascunzătoarea de 
deasupra ușii de la grajd. 

Mă ia din nou cu palpitaţii. 


— Ce ai spus? 

— Când? 

— Chiar acum... „aerul urlă de durere”. 

— A, morile de vânt; ele fac un zgomot atât de 
înspăimântător. 

Ţine cheia în mână. Este legată de o bucată mică de lemn 
sculptat. Fără să realizez, mâna mea ţâșnește și o prind de 
încheietură. l-o răsucesc și presiunea îi face degetele să se 
deschidă. 

— Cine ţi-a dat asta? spun eu, cu vocea tremurându-mi. 

— Joe, mă doare, zice ea, uitându-se la inelul cheii. Bobby mi- 
a dat-o. El e tânărul despre care îţi povesteam. El a reparat 
peretele de piatră și șindrilele de pe acoperiș. A construit sera și 
a plantat totul. Un muncitor atât de harnic! M-a dus să văd 
morile de vânt... 

Pentru câteva clipe, simt că mă prăbușesc, dar nu se întâmplă 
nimic. Este ca și cum cineva ar fi înclinat peisajul, iar eu mă 
aplec o dată cu el, strângând tocul ușii. 

— Când? 

— A stat cu noi trei luni vara trecută. 

— Cum arăta? 

— Cum să ţi-l descriu politicos? Era foarte înalt, dar poate 
puţin supraponderal. Ciolâănos. Voia doar o cameră și masă. 

Adevărul nu este o lumină orbitoare și niciun jet de apă 
aruncat în faţă. Se strecoară în mintea mea ca o pată de vin pe 
un covor deschis la culoare sau ca o umbră întunecată pe o 
radiografie pulmonară. Bobby știa multe lucruri despre mine, 
lucruri pe care le-am considerat coincidențe. Tigrii și Leii. Balena 
desenată de Charlie... Ştia și de Catherine și cum murise ea. Un 
cititor de gânduri. Un hărţuitor. Un vrăjitor medieval care 
dispare și reapare învăluit în fum. 

Dar de unde știa de Elisa? Ne văzuse luând prânzul împreună 
și apoi ne urmărise. Nu. L-am văzut în acea după-amiază. A 
venit la consiliere. Atunci l-am pierdut lângă canal, aproape de 
casa Elisei. 

No comprenderas todavia lo que comprenderas en el futuro. 
Nu înţelegi încă ceea ce vei înţelege în cele din urmă... 

Mișcându-mă repede, mă împiedic și aterizez neîndemânatic 
pe cărare. Ridicându-mă, alerg șchiopătând către casă, ignorând 
întrebările mamei mele legate de faptul că nu am văzut încă 


grajdul. 

Dau buzna înăuntru, mă lovesc de peretele spălătoriei, 
dărâmând un coș de rufe și o cutie de detergent de pe raft. O 
pereche de chiloţi de-ai mamei mi se prind de cizmă. Cel mai 
apropiat telefon e în bucătărie. Julianne răspunde la al treilea 
apel. Nu îi las timp să vorbească. 

— Spuneai că cineva urmărea casa. 

— Inchide, Joe, poliția încearcă să te găsească. 

— Ai văzut pe cineva? 

— Inchide și sună-l pe Simon. 

— Te rog, Julianne! 

Imi recunoaște disperarea în voce. Se potrivește cu a ei. 

— Ai văzut pe cineva? 

— Nu. 

— Dar cel pe care îl urmărise D.J. până afară? L-a văzut? 

— Nu. 

— Trebuie să fi spus ceva despre asta. Era mare, înalt, 
supraponderal? 

— D.J. nu a reușit să ajungă atât de aproape de el. 

— Ai pe cineva la cursurile de spaniolă pe nume Bobby, 
Robert sau Bob? E înalt și poartă ochelari. 

— Este un Bobby. 

— Care e numele lui de familie? 

— Nu știu. L-am dus acasă într-o seară. Spunea că a locuit 
cândva în Liverpool... 

— Unde e Charlie? Scoate-o din casă! Bobby vrea să vă facă 
rău. Vrea să mă pedepsească... 

Incerc să-i explic, dar ea mă întreabă întruna de ce ar face 
Bobby așa ceva. E o întrebare la care nu pot să răspund. 

— Nimeni nu ne va face rău, Joe. Strada e plină cu polițiști. 
Unul dintre ei m-a urmărit pe lângă supermarket azi. L-am făcut 
de râs, rugându-l să-mi care sacoșele de cumpărături... 

Brusc, realizez că poate are dreptate. Ea și Charlie sunt mai în 
siguranţă acasă decât oriunde altundeva, pentru că poliţia le 
supraveghează... așteptându-mă pe mine. 

Julianne vorbește în continuare: 

— Sună-l pe Simon, te rog. Nu face nimic aiurea. 

— Nu voi face. 

— Promite-mi. 

— Îţi promit. 


Numărul de acasă al lui Simon este scris pe spatele cărţii lui 
de vizită. Când răspunde, o pot auzi pe Patricia pe fundal. 
Doarme cu sora mea. De ce mi se pare asta ciudat? 

Vocea lui se transformă în șoaptă și îl pot auzi mergând cu 
telefonul într-un loc mai retras. Nu vrea ca Patricia să audă 
conversaţia. 

— Ai luat prânzul cu cineva joi? 

— Elisa Velasco. 

— Ai mers cu ea acasă? 

— Nu. 

Răsuflă ușurat. Știu ce urmează. 

— Elisa a fost găsită moartă în apartamentul ei. A fost 
sufocată cu un sac de gunoi. Vin după tine, Joe. Au un mandat 
de arestare. Te vor acuza de crimă. 

Vocea mea e doar o șoaptă și tremură. 

— Ştiu cine a ucis-o. E un pacient de-al meu: Bobby Morgan. 
Mă urmărește de ceva vreme... 

Simon nu mă ascultă. 

— Vreau să mergi la cea mai apropiată secţie de poliţie. 
Predă-te. Sună-mă când ești acolo. Nu spune nimic până ce nu 
sunt eu lângă tine... 

— Dar cum rămâne cu Bobby Morgan? 

Vocea lui Simon devine și mai insistentă: 

— Trebuie să faci cum îţi spun. Au probe de ADN, Joe. Urme 
de spermă și fire de păr; amprentele tale au fost găsite în 
dormitor și în baie. Joi seara un șofer de taxi te-a luat de la un 
kilometru de locul crimei. Își amintește de tine. l-ai făcut semn 
din faţa aceluiași bar unde a dispărut Catherine McBride... 

— Voiai să știi unde mi-am petrecut noaptea de 13? Îți voi 
spune. Eram cu Elisa. 

— Ei bine, alibiul tău a murit. 

Declaraţia e atât de brutală și de onestă, încât renunţ să mai 
încerc să-l conving. Totul a fost planificat cu grijă, lăsându-mă în 
situaţia aceasta disperată. Chiar și negările mele sună penibil. 

Tatăl meu stă în pragul uşii, îmbrăcat în trening. În spatele lui, 
după perdelele trase din living, se văd două mașini de poliţie 
care parchează. 


CARTEA A TREIA 


În adevărata noapte întunecată a sufletului este 
întotdeauna ora trei dimineaţa, zi după zi. 
F. Scott Fitzgerald, Accidentul 


CAPITOLUL | 

Cinci kilometri înseamnă mult atunci când alergi în cizme de 
cauciuc. Înseamnă și mai mult atunci când șosetele ţi-au 
alunecat și ţi s-au adunat ghemotoc sub tălpi, făcându-te să 
alergi ca un pinguin. 

Mergând pe urmele făcute de oi, prin noroi și sărind printre 
pietre, o iau pe lângă un pârâu parţial îngheţat, care 
traversează câmpia. În ciuda cizmelor, reușesc să păstrez un 
ritm bun și să-mi arunc privirea înapoi doar ocazional. Chiar 
acum, fac totul mecanic. Dacă mă opresc pentru ceva, sunt 
terminat. 

Imi petreceam vacanţele din copilărie explorând aceste 
câmpii. Cunoșteam fiecare dumbravă și fiecare colină; cele mai 
bune locuri de pescuit și cele mai bune ascunzători. Am sărutat- 
o pe Ethelwyn Jones în podul de fân din hambarul unchiului său, 
la cea de-a treisprezecea ei aniversare. A fost primul meu sărut 
cu limba și am simţit instantaneu o erecție. Ea se așezase fix pe 
organul meu sexual și scosese un țipăt, mușcându-mi tare buza 
de jos. Avea aparat dentar și o gură ca a lui Jaws din filmele cu 
James Bond. M-am ales cu o bubă care s-a vindecat peste două 
săptămâni, dar a meritat. 

Când ajung pe A55, mă strecor printre stâlpii de beton ai unui 
pod și merg de-a lungul pârâului. Malurile sunt tot mai abrupte 
și de două ori alunec ușor în apă, spărgând gheaţa subţire de pe 
margini. 

Ajung la o cascadă înaltă cam de trei metri și mă târăsc în 
sus, ajutându-mă de smocurile de iarbă și de stânci ca puncte 
de sprijin. Genunchii îmi sunt plini de noroi și pantalonii uzi. 
După zece minute, mă aplec sub un gard și găsesc un drumeag 
marcat. 

Plămânii încep să mă doară, dar mintea mi-e limpede. La fel 
de limpede precum aerul rece. Câtă vreme Julianne și Charlie 
sunt în siguranţă, nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine. Mă simt 
ca o cârpă îndesată în gura unui câine. Cineva se joacă, 
rupându-mă în bucăţi, pe mine, pe familia mea, viața mea, 
cariera mea... De ce? Asta e o porcărie. Este ca și cum ai 
încerca să citești scrisul de pe o oglindă; totul e inversat. 

După o sută de metri trec de poarta unei ferme și ajung la 
drumul către Llanrhos. Carosabilul îngust e străjuit de un gard 
viu pe ambele părți. Merg pe marginea drumului și mă îndrept 


spre biserica din depărtare. Smocuri de ceaţă s-au așezat jos, la 
sol, ca niște bălți de lapte vărsat. Sar de două ori de pe șosea, 
când aud că vine un autovehicul. Următoarea este o mașină de 
poliţie, cu câini care latră din spatele geamurilor acoperite cu 
gratii. 

Satul pare pustiu. Singurele locuri deschise sunt o cafenea și 
o agenţie imobiliară cu semnul „Revin în zece minute” pe ușă. În 
unele ferestre se văd luminiţe colorate și în piaţă e un brad de 
Crăciun, vizavi de monumentul închinat eroilor din război. Un 
om care-și plimbă câinele mă salută. Dinţii îmi sunt atât de 
încleștaţi, încât nu pot răspunde. 

Găsesc o bancă și mă așez. Aburii se ridică din geaca mea. 
Genunchii îmi sunt acoperiţi cu noroi și sânge. Palmele îmi sunt 
zgâriate, iar unghiile îmi sângerează. Vreau să închid ochii ca să 
mă gândesc, dar trebuie să rămân atent. 

Casele din jurul pieţei sunt ca niște conace de poveste, cu 
garduri și porţi ornamentale din fier forjat. Au nume galeze 
scrise cu simboluri florale, lângă fiecare ușă. Pe scările din fața 
bisericii se zăresc confeti. 

Nunţile galeze sunt ca înmormântările. Folosesc aceleași 
mașini, florării și biserici, cu vase de ceai antice, purtate de 
aceleași femei cu bustul proeminent, îmbrăcate în rochii largi și 
înflorate. 

Frigul îmi pătrunde în oase, odată cu trecerea minutelor. Un 
Land Rover ponosit întoarce în piaţă și se târăște către parc. 
Privesc și aştept. Înţepenit, mă ridic. Cămașa, îmbibată de 
transpiraţie, mi se lipește de spate. 

Ușa din dreapta scârțâie. Mă strecor pe scaun. O pernă mare 
de spumă acoperă arcurile ruginite și husele de vinil. Motorul 
este atât de prost reglat, încât eliberează o mie de zgomote și 
zornăie când tata se zbate să schimbe în viteza întâi. 

A naibii mașină! Nu a mai fost condusă de luni de zile. 

— Dar poliția? 

— Caută pe câmp. Am auzit că au găsit o mașină la gară. 

— Cum ai plecat? 

— Le-am spus că am de făcut o operaţie. Am luat Mercedesul 
și l-am schimbat cu Land Roverul. Slavă Domnului că a pornit! 

De fiecare dată când nimerim câte-o baltă, apa ţâșnește ca o 
fântână dintr-o gaură în podea. Șoseaua se răsucește și se 
întoarce, cufundându-se și reapărând prin vale. Cerul se 


înseninează înspre vest și umbrele norilor sunt măturate din 
peisaj de o briză proaspătă. 

— Am mari probleme, tată. 

— Știu. 

— Nu am omorât pe nimeni. 

— Știu și asta. Ce spune Simon? 

— Că ar trebui să mă predau. 

— Pare un sfat bun. 

In același timp, acceptă că nu se va întâmpla și că nimic din 
ceea ce va spune nu va schimba lucrurile. Conduce de-a lungul 
Văii Conwy, înspre Snowdonia. Câmpurilor le iau locul pâlcuri 
răzlețe de copaci, iar apoi, păduri dese. 

Şoseaua șerpuiește printre copaci și păduri dese, și un conac 
mare se zărește pe o creastă cu vedere spre vale. Porţile din fier 
sunt închise și un afiș pe care scrie „DE VÂNZARE” este sprijinit. 

— Cândva ăsta era un hotel, spune el, fără să-și ia ochii de la 
drum. Am dus-o acolo pe mama ta în luna de miere. Era 
grandios în acele vremuri. Oamenii veneau la seratele cu ceai în 
după-amiezile de sâmbătă, iar hotelul avea propria orchestră... 

Mama îmi spusese povestea înainte, dar nu am auzit-o 
niciodată de la tata. 

— Am împrumutat Austin Healey-ul unchiului tău și am plecat 
în vacanţă o săptămână. Atunci am găsit ferma. Nu era de 
vânzare pe vremea aceea, dar ne-am oprit ca să cumpărăm 
mere. Ne opream destul de des, pentru că mama ta avea 
infecție urinară. Trebuia să stea pe pernă pe drumurile 
accidentate. 

Chicotește acum și îmi dau seama ce vrea să spună. Asta eo 
informaţie în plus legată de iniţierea sexuală a mamei mele, dar 
râd împreună cu el. Apoi îi spun povestea prietenului meu, 
Scott, care și-a lăsat inconștientă noua mireasă pe un ring de 
dans din Grecia, în timpul petrecerii de nuntă. 

— Cum a făcut asta? 

— Incerca să-i arate clapeta!6 și a scăpat-o. S-a trezit la spital 
și nu știa în ce ţară era. 

Tata râde și la fel fac și eu. Mă simt bine. Chiar mai bine 
atunci când ne oprim din râs și liniștea nu este incomodă. Tata 
îmi aruncă o privire cu coada ochiului. Vrea să îmi spună ceva, 


16 Clapeta, o mișcare de dans care implică ridicarea partenerei. 
(n.tr.) 


dar nu știe cum să înceapă. 

Imi amintesc când mi-a ţinut discursul la majorat. Mi-a zis că 
are ceva important să-mi spună și m-a luat la o plimbare prin 
New Gardens. Acesta era un eveniment atât de neobișnuit - să 
ne petrecem timpul împreună -, încât am simţit că pieptul mi se 
umflă de mândrie. 

Tata a făcut mai multe încercări de a-și începe discursul. De 
fiecare dată când deschidea gura, dar nu reușea să pronunţe 
nimic, accelera ritmul și mai tare. În momentul în care a ajuns 
să vorbească despre actul sexual și luarea măsurilor de 
protecţie, săream pe lângă el, încercând să prind cuvintele și să- 
mi ţin pălăria să nu cadă. 

Acum, ciocănește agitat cu degetele pe volan, ca și cum ar 
încerca să-mi transmită mesajul în codul Morse. Tușind fără a fi 
necesar, începe să-mi spună o poveste complicată despre 
alegeri, responsabilităţi și oportunităţi. Nu știu unde vrea să 
ajungă cu asta. 

In sfârșit, începe să-mi spună despre când a studiat Medicina 
la universitate. 

— După aceea, am făcut doi ani de știință comportamentală. 
Voiam să mă specializez în psihologia educaţională... 

Stai puţin! Știință comportamentală? Psihologie? Mă privește 
cu tristeţe și realizez că nu glumește. 

— Tatăl meu a aflat ce făceam. Făcea parte din consiliul de 
administraţie al universităţii și era prieten cu vicepreședintele. A 
făcut special o călătorie ca să mă vadă și m-a ameninţat că-mi 
taie alocaţia. 

— Ce ai făcut? 

— Am făcut ce a vrut el. Am devenit chirurg. 

Inainte să pot pune o altă întrebare, ridică mâna. Nu vrea să 
fie întrerupt. 

— Cariera mi-a fost trasată. Mi-a aranjat stagii, posturi, 
numiri... Ușile mi-erau deschise. Eram promovat... spune el, iar 
vocea i se reduce la o șoaptă. Cred că ceea ce încerc să-ţi spun 
este că sunt mândru de tine. Ai rămas la armele tale și ai făcut 
ce ai vrut. Ai reușit în termeni proprii. Știu că nu sunt un om 
ușor de iubit, Joe! Nu dau nimic în schimb. Dar te-am iubit 
întotdeauna. Și voi fi întotdeauna aici pentru tine. 

Trage pe dreapta într-un refugiu și lasă motorul pornit, în timp 
ce ia un bagaj de pe bancheta din spate. 


— Asta e tot ce am reușit să aduc, spune el, arătându-mi 
conţinutul genţii. Este o cămașă curată, niște fructe, un termos, 
pantofii mei și un plic plin cu bancnote de 50 de lire. Ti-am găsit 
și telefonul mobil. 

— Bateria e moartă. 

— Păi, ia-l pe al meu. Nu l-am folosit niciodată, al naibii de 
lucru. 

Așteaptă ca eu să mă strecor în spatele volanului și înghesuie 
geanta pe scaunul pasagerului. 

— Nu le va lipsi niciodată Land Roverul... nu pentru o vreme. 
Nici măcar nu e înmatriculat. 

Arunc o privire în colţul de jos al parbrizului. O etichetă cu o 
sticlă de bere e lipită pe geam. El rânjește. 

— Am condus-o doar pe drumuri de ţară. Un traseu decent îi 
va prinde bine. 

— Cum vei ajunge acasă? 

— Făcând autostopul. 

M-aș mira să fi ridicat vreodată degetul mare în toată viața 
lui. Ce știu eu? A fost plin de surprize azi. Incă arată ca tatăl 
meu, dar, în același timp, e diferit. 

— Noroc, spune el, scuturându-mi mâna prin geam. 

Poate că, dacă am fi fost amândoi în picioare, ar fi fost o 
îmbrăţișare. Imi place să cred asta. 

Bag în viteză Land Roverul și urc pe asfalt. ÎI pot vedea în 
oglinda retrovizoare, stând pe marginea șoselei. Imi amintesc de 
ceva ce mi-a spus când mătușa mea favorită a murit și 
sufeream: „Tine mine, Joseph, cea mai rea oră a vieţii tale 
durează doar șaizeci de minute”. 


Poliția îmi va lua urma pe malul pârâului, dar va mai dura ca 
să organizeze blocajele rutiere. Cu puţin noroc, voi scăpa de 
orice baricadă pe care-o vor ridica. Nu știu cât timp îmi oferă 
asta. Până mâine, fața mea va fi prin toate ziarele și la televizor. 

Mintea pare să-mi funcţioneze mai repede, în timp ce trupul 
mi-e tot mai obosit. Nu pot face ceea ce se așteaptă ei. In 
schimb, trebuie să blufez și să reblufez. Acesta este unul dintre 
scenariile acelea de genul el-crede-că-eu-cred-că-el-crede, în 
care fiecare participant încearcă să găsească următoarea 
mutare a celuilalt. Am două mentalități de luat în considerare. 
Una îi aparţine unui poliţist scos rău din pepeni, care crede că 


m-am jucat cu el, și cealaltă a unui criminal sadic, care știe cum 
să ajungă la soţia și la fiica mea. 

Motorul Land Roverului se întrerupe la fiecare câteva 
secunde. A patra viteză e aproape imposibil de găsit și, când o 
găsesc, trebuie să o menţin cu o mână pe schimbătorul de 
viteză. 

Ajung la bancheta din spate și bâjbâi după telefonul mobil. 
Am nevoie de ajutorul lui Jock. Știu că îmi asum un risc. E un 
mincinos nenorocit, dar duc lipsă de oameni de încredere. 

Răspunde și aproape scapă telefonul. Îl aud blestemând. 

— De ce lumea sună mereu când mă piș? 

MIi-l imaginez încercând să-și echilibreze telefonul sub bărbie 
și să se încheie la fermoar. 

— Ai spus poliţiei despre scrisori? 

— Da. Nu mă cred. 

— Convinge-i. Trebuie să ai ceva de la Catherine care să te 
poată ajuta să demonstrezi că te culcai cu ea. 

— Da. Sigur. Am păstrat fotografii ca să le pot arăta avocaţilor 
de divorţ ai soţiei mele. 

Dumnezeule, ce nenorocit încrezut poate fi! Nu am timp 
pentru asta. Şi totuși, zâmbesc în sinea mea. M-am înșelat în 
privinţa lui Jock. Nu e un criminal. 

— Pacientul pe care mi l-ai recomandat, Bobby. 

— Ce e cu el? 

— Cum l-ai întâlnit? 

— Cum ţi-am spus. Avocatul lui voia teste neurologice. 

— Cine mi-a sugerat numele? Tu sau Eddie Barret? 

— Eddie te-a recomandat. 

A început să cadă ploaia. Ştergătoarele au o singură viteză: 
încet. 

— Este un spital oncologic în Liverpool, numit Clatterbridge. 
Vreau să știu dacă au fișa unei paciente pe nume Bridget 
Morgan. S-ar putea să-și folosească numele de fată, Bridget 
Aherne. Are cancer la sân. Se pare că a avansat mult. S-ar putea 
să fie o pacientă externată sau internată la ospiciu. Trebuie s-o 
găsesc. 

Nu o cer ca pe o favoare. Ori face asta, ori relaţia noastră de o 
viaţă va fi iremediabil terminată. Jock bâjbâie după o scuză, dar 
nu poate găsi una. Cel mai mult vrea să caute o portiţă de 
scăpare. A fost mereu un laș, cu excepţia situaţiei când putea 


intimida pe cineva fizic. Nu îi voi da șansa de a se linguși. Știu 
că i-a minţit pe polițiști. De asemenea, cunosc prea multe detalii 
despre bunurile pe care le-a păstrat ascunse de fostele soţii. 

Vocea lui e ascuțită. 

— Te vor prinde, Joe. 

— Ne vor prinde pe toţi, spun eu. Sună-mă pe numărul ăsta 


cât de repede poţi. 


CAPITOLUL II 

În clasa a treia, în timpul unei vacanțe în Ţara Galilor, am luat 
câteva chibrituri din bolul de porțelan de pe șemineu, ca să fac 
un foc de tabără. Era pe la sfârșitul unei veri secetoase, iar iarba 
era maronie și uscată. Am menţionat că sufla și vântul? 

Grămăjoara mea de nuiele a aprins iarba, iar focul a distrus 
două garduri, un gard viu vechi de 200 de ani și a ameninţat un 
hambar din vecini plin cu furaje pentru iarnă. Am dat alarma, 
strigând din toţi rărunchii, în timp ce mergeam spre casă cu 
obrajii negri și mirosind a fum. 

M-am căţărat în colţul îndepărtat al podului de la grajduri, 
stând nemișcat sub acoperișul înclinat. Ştiam că tata e prea 
mare ca să poată ajunge la mine. Stăteam întins, în liniște, 
respirând praful și ascultând sirenele mașinilor de pompieri, îmi 
imaginam tot felul de orori. Mi-am închipuit toate fermele și 
toate satele în flăcări. Aveau de gând să mă trimită la 
închisoare. Fratele lui Carey Moynihan fusese trimis la școala de 
corecție pentru că dăduse foc unui vagon de tren. Se întorsese 
mai rău decât intrase. 

Am stat cinci ore în pod. Nimeni nu a strigat la mine și nu m-a 
ameninţat. Tata a spus că artrebui să ies afară și să-mi primesc 
pedeapsa ca un bărbat. De ce băieţii trebuie să se poarte ca 
bărbaţii? Privirea dezamăgită de pe faţa mamei era de departe 
mai dureroasă decât usturimea curelei tatălui meu. Ce vor 
spune vecinii? 

Închisoarea pare mai aproape acum decât părea atunci. Mi-o 
pot imagina pe Julianne ţinându-l pe copilul nostru deasupra 
mesei. „Fă-i cu mâna lui tati”, îi spune ea (e băiat, desigur), 
trăgând în jos de fusta ei, în mod conștient, realizând că o 
mulţime de deţinuţi se holbează la picioarele ei. 

Îmi imaginez clădiri de cărămidă ridicându-se din asfalt. Uşi 
metalice cu chei de mărimea palmei unui bărbat. 

Văd podele metalice, cozi de așteptare pentru mâncare, 
terenuri pentru exerciţii, gardieni ţanţoși, bastoane, oale de 
noapte, geamuri cu gratii și un mănunchi de fotografii lipite pe 
tavanul celulei. 

Ce i se întâmplă unuia ca mine în închisoare? 


Simon are dreptate. Nu pot fugi. Și, exact cum am învăţat în 
clasa a treia, nu mă pot ascunde pentru totdeauna. Bobby vrea 


să mă distrugă. Nu mă vrea mort. M-ar fi putut omori deo 
grămadă de ori până acum, dar mă vrea viu, ca să văd ce face și 
să știu că e el. 

Va continua poliția să-mi păzească oare casa ori vor muta 
supravegherea în Ţara Galilor? Nu vreau asta. Am nevoie să știu 
că Julianne și Charlie sunt în siguranţă. 

Sună telefonul. Jock are o adresă pentru o Bridget Aherne, la 
un azil din Lancashire. 

— Am vorbit cu oncologul. Îi dau doar câteva săptămâni. 

Îl pot auzi desfăcând plasticul de pe un trabuc. E devreme. 

Poate că sărbătorește. Am stabilit amândoi un armistițiu 
incomod. Ca un vechi cuplu căsătorit, recunoaștem jumătăţile 
de adevăr și ignorăm neplăcerile. 

— Este o fotografie cu tine în ziarele de azi, spune el. Arăţi 
mai mult ca un bancher decât ca un urmărit. 

— Nu sunt fotogenic. 

— E menţionată Julianne. E descrisă ca fiind extenuată și 
sentimentală când e vizitată de reporteri. Le-a spus să dispară. 

— Da, asta mi-am imaginat și eu. 

Îl aud cum expiră fumul. 

— Trebuie să ţi-o spun, Joe. Te-am crezut mereu o bășină 
plicticoasă. Destul de plăcut, dar virtuos. Uită-te la tine acum! 
Două amante și urmărit! 

— Nu m-am culcat cu Catherine McBride! 

— Păcat. Era bună la așa ceva. 

— Dacă te-ai auzi uneori, Jock! 

Când mă gândesc că mai demult îl invidiam. Uite ce-a 
devenit: o parodie de om de dreapta, un șovin din clasa de 
mijloc și un bigot. Nu mai am încredere în el, dar am nevoie de 
încă o favoare. 

— Vreau să stai cu Julianne și cu Charlie. Doar până rezolv cu 
asta. 

— Mi-ai spus să nu mă apropii de ele. 

— Știu. 

— Îmi pare rău, nu te pot ajuta. Julianne nu îmi răspunde la 
apeluri. Îmi imaginez că trebuie să-i fi spus despre Catherine și 
despre scrisori. E supărată pe amândoi acum. 

— Măcar sun-o; spune-i să aibă grijă. Spune-i să nu lase pe 
nimeni în casă. 


CAPITOLUL III 

Land Roverul atinge o viteză maximă de șaizeci și are 
tendința de a coti către centrul șoselei. Arată mai mult ca o 
piesă de muzeu decât ca o mașină și oamenii claxonează când 
mă depășesc. Acesta ar putea fi cel mai bun autovehicul pentru 
evadare construit vreodată, pentru că nimeni nu se așteaptă ca 
un bărbat dat în urmărire să evadeze atât de încet. 

Pentru a ajunge în Lancashire, folosesc drumurile lăturalnice. 
O hartă rutieră mucegăită din torpedou, aproximativ din 1965, 
mă ţine pe drumul cel bun. Trec prin sate cu nume precum 
Puddinglake sau Woodplumpton. La periferia Blackpool-ului, 
lângă o benzinărie aproape părăsită, folosesc baia ca să mă 
aranjez. Șterg cu buretele noroiul de pe pantaloni și îi ţin sub 
uscătorul de mâini înainte să-mi schimb cămașa și să-mi curăţ 
tăieturile de pe mâini. 

Azilul Squires Gate e situat pe un promontoriu. Turnuleţele, 
geamurile arcuite și acoperișul din tablă par eduardiene, însă 
dependinţele sunt noi și mai puţin intimidante. 

Flancat de plopi, drumul șerpuiește spre intrarea spitalului și 
dă într-o zonă de parcare. Urmez indicatoarele către secţia de 
îngrijiri paliative, pe marginea oceanului. Coridoarele sunt goale 
și scările aproape curate. O asistentă de culoare, rasă pe cap, 
stă lângă o partiție de sticlă, holbându-se la un ecran. Se joacă 
la calculator. 

— Aveţi o pacientă pe nume Bridget Aherne. 

Se uită în jos, la genunchii mei, care nu mai au aceeași 
culoare ca restul pantalonilor. 

— Sunteţi membru al familiei? 

— Nu. Sunt psiholog. Trebuie să vorbesc cu ea despre fiul ei. 

Își ridică sprâncenele. 

— Nu știam că are un fiu. Nu primește multe vizite. 

O urmez pe femeia cu mers calm, unduios de-a lungul 
coridorului și prin niște uși duble care dau afară. O alee de 
pietriș separă gazonul, unde două asistente împart un senaviș 
pe un scaun de grădină. 

Intrăm într-o anexă cu un singur etaj, aflată mai aproape de 
stânci, și ajungem într-un salon comun lung, cu o mulţime de 
paturi, dintre care jumătate goale. O femeie slabă, fără păr, stă 
rezemată de pernă. Se uită la doi copii care măzgălesc o carte 
de colorat la capătul patului ei. In altă parte, o femeie cu un 


singur picior, îmbrăcată într-o rochie galbenă, stă într-un scaun 
cu rotile, în fața unui televizor, cu o pătură tricotată în poală. 

În capătul îndepărtat al salonului, după două uși, se află 
camerele private. Nu se obosește să bată la ușă. Camera este 
întunecată. La început, nu observ nimic, în afară de aparate. 
Monitoarele și cadranele creează iluzia măiestriei medicale: ca și 
cum totul ar fi posibil dacă ai calibra aparatul și ai apăsa pe 
butoanele potrivite. 

O femeie de vârstă mijlocie, trasă la față, stă întinsă în centrul 
unui păienjeniș de tuburi și sonde. Are o perucă blondă, sâni 
căzuţi și leziuni de culoarea smoalei pe gât. O cămașă roz îi 
acoperă trupul, cu un cardigan roșu, zdrenţuit atârnându-i pe 
umeri. O pungă cu lichid se scurge prin tuburile care i se 
răsucesc înăuntrul și în afara trupului. Se văd niște linii închise 
la culoare în jurul încheieturilor și al gleznelor, nu destul de 
închise ca să fie tatuaje și prea uniforme pentru a fi vânătăi. 

— Să nu îi dai ţigări. Nu își poate curăța plămânii. De câte ori 
tușește, mișcă tuburile. 

— Nu fumez. 

— Bravo ţie. 

la o ţigară din spatele urechii și o duce la gură. 

— Te descurci să găsești singur drumul înapoi. : 

Perdelele sunt trase. De undeva se aude muzică. Imi ia ceva 
timp să realizez că este un radio dat la volum mic pe noptiera 
patului, lângă o vază goală și o Biblie. 

Doarme. E sedată. Probabil, morfină. Un tub îi iese din nas și 
un altul vine de undeva de lângă pântecele ei. Fața îi este 
întoarsă spre butelia de oxigen. 

Mă lipsesc de perete și îmi las capul pe spate. 

— Locul ăsta îţi dă fiori, spune ea, fără să-și deschidă ochii. 

— Da. 

Mă așez pe scaun, așa că nu e nevoie să-și întoarcă faţa ca să 
mă vadă. Ochii i se deschid încet. Faţa îi e mai albă decât 
pereţii. Ne uităm unul la celălalt, în semiîntuneric. 

— Ai fost vreodată în Maui? 

— E în Hawaii. 

— Știu unde dracului e, spune ea, tușind și scuturând patul. 
Acolo ar trebui să fiu acum. Ar trebui să fiu în America. Trebuia 
să mă fi născut americancă. 

— De ce spui asta? 


— Pentru că yankeii știu cum să trăiască. Totul e mai mare și 
mai bun. Oamenii râd de asta. Îi numesc aroganţi și ignoranţi, 
dar ei sunt doar onești. Mănâncă ţări mici precum asta la micul 
dejun și le elimină înainte de prânz. 

— Ai fost vreodată în America? 

Schimbă subiectul. Ochii ei sunt umflaţi, iar din colţul gurii i se 
scurge saliva. 

— Ești doctor sau preot? 

— Psiholog. 

Râde sarcastic. 

— Nu văd niciun rost să încerci să mă cunoști. Doar dacă nu 
cumva îţi plac înmormântările. 

Cancerul trebuie să fi atacat rapid. Trupul ei nu a avut timp să 
se împuţineze. E palidă, cu o bărbie frumoasă, gât grațios și nări 
largi. Dacă aș putea face abstracţie de locul unde ne aflam și de 
vocea cavernoasă, aș considera-o o femeie atractivă. 

— Problema cu cancerul este că nu se simte ca un cancer, 
știi? O răceală la cap se simte ca o răceală. Și un picior rupt se 
simte ca un picior rupt. Dar cu cancerul nu știi decât dacă faci 
radiografii și scanări. Cu excepţia nodulilor, desigur. Cine poate 
uita de noduli? Pune mâna! 

— E în regulă. 

— Nu face mare tam-tam. Eşti băiat mare. Pune mâna. 
Probabil, te întrebi dacă sunt adevăraţi. Majoritatea bărbaţilor o 
fac. 

Își întinde mâinile și mă apucă de încheieturi. Strângerea ei e 
surprinzător de puternică. Mă lupt să o împing. Imi pune mâna 
sub cămașa ei. Degetele mele ating moliciunea sânului. 

— Chiar acolo. Îl simţi? Era de mărimea unui bob de mazăre, 
mic și rotund. Acum e cât o portocală. In urmă cu șase luni mi s- 
a extins în oase. Acum a ajuns la plămâni. 

Mâna mea e încă pe sânul ei. O freacă pe sfârcul care se 
întărește sub palma mea. 

— Poţi să mi-o tragi, dacă vrei, spune ea, vorbind serios. Aș 
vrea să simt ceva diferit de această... această degradare. 

Privirea compătimitoare de pe faţa mea o înfurie. Imi împinge 
mâna și își strânge cardiganul în jurul pieptului. Nu se mai uită 
la mine. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 

— Las-o baltă! Nu am nevoie de niciunul fel de discurs de 


încurajare. Nu sunt în perioada de negare și am încetat să fac 
târguri cu Dumnezeu... 

— Sunt aici pentru Bobby. 

— Ce e cu el? 

Nu am plănuit ce s-o întreb. Nici măcar nu sunt sigur ce caut. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Cu șase, poate chiar șapte ani în urmă. Avea mereu 
necazuri. Nu asculta pe nimeni. Oricum, nu pe mine. Dă-i unui 
copil cei mai buni ani din viaţa ta. Va fi mereu nerecunoscător. 

Propoziţiile ei sunt scurte. 

— Deci, ce a mai făcut de data asta? 

— A fost condamnat pentru agresiune gravă. A bătut o femeie 
până a lăsat-o inconștientă. 

— O iubită? 

— Nu, o străină. 

Trăsăturile ei se înmoaie. 

— Ai vorbit cu el. Cum e? 

— E furios. 

Oftează. 

— Uneori mă gândeam că mi-au dat alt copil la spital. Nu 
simţeam că e al meu. Semăna cu tatăl lui, care era o rușine. Nu 
puteam să văd nimic de-al meu în el, în afară de ochi. Avea 
două picioare stângi și o pâine rotundă în loc de față. Nu putea 
niciodată să păstreze ceva curat. Trebuia să-și bage mâinile prin 
toate lucrurile, să le deschidă, să afle cum funcţionează. Odată, 
a distrus un radio care funcţiona perfect și acidul din baterie s-a 
scurs peste tot pe covor. Exact ca tatăl lui... 

Se oprește o clipă, dar începe din nou. 

— Nu am simţit niciodată ce se presupune că ar trebui să 
simtă o mamă. Bănuiesc că nu am instinct matern, dar asta nu 
mă lasă rece, nu-i așa? Nu am vrut să rămân însărcinată și nu 
am vrut să mă aleg cu un fiu vitreg. Aveam doar douăzeci și unu 
de ani, pentru numele lui Hristos! 

Iși arcuiește o sprânceană ca o linie de subţire. 

— Te mănâncă să pătrunzi în mintea mea, nu-i așa? Nu mulţi 
oameni sunt interesaţi de ceea ce gândesc alţii sau de ceea ce 
vor să spună. Uneori, oamenii se prefac că ascultă, când de fapt 
își așteaptă rândul sau se pregătesc să se arunce în vorbă. Ce 
aștepți să spui tu, domnule Freud? 

— Incerc să înţeleg. 


— Lenny era așa: întotdeauna punea întrebări, vrând să știe 
unde mergeam și când mă întorceam. 

Îi imită vocea plângăcioasă: 

— „Cu cine ești, floricico? Te rog, vino acasă. Te voi aștepta”. 
Era atât de patetic! Nu e de mirare că am ajuns să mă întreb 
dacă asta e tot ce pot face. Nu aveam de gând să stau întinsă 
lângă trupul lui transpirat pentru tot restul vieţii mele. 

— S-a sinucis. 

— Nu credeam că ar fi în stare de așa ceva. 

— Ştii de ce? 

Nu pare să mă asculte. În loc de asta, se uită la perdele. 
Fereastra trebuie să aibă vedere direct înspre ocean. 

— Nu îţi place panorama? 

Ridică din umeri. 7 

— Circulă un zvon cum că nu se obosesc să ne îngroape. In 
loc de asta, ne aruncă de pe stânci. 

— Dar soţul tău? 

Nu mă privește. 

— Se autonumea inventator. Ce glumă! Ştii că, dacă făcea 
vreun ban - slabe șanse să se întâmple -, obișnuia să-i dea? Să 
îmbogăţească lumea, spunea el. Așa era el, mereu hoinărind 
pentru a-i ajuta pe muncitori și pentru a susţine revoluţia 
proletariatului, ţinând discursuri și moralizând. Comuniștii nu 
cred în rai și iad. Unde crezi că o fi el? 

— Nu sunt o persoană religioasă. 

— Dar crezi că e posibil să fi ajuns undeva? 

— Nu am de unde să știu. 

Armura ei de indiferenţă trădează slăbiciunea. 

— Poate că suntem toți în iad și nu știm. Face o pauză și își 
închide ochii: Am vrut să divorțez. Nu a fost de acord. l-am spus 
să-și găsească o iubită. Nu m-ar fi lăsat să plec. Oamenii spun 
că sunt rece, dar simt mai mult decât o fac ei. Știam cum să 
găsesc plăcerea. Ştiam cum să folosesc ce mi s-a dat. Asta mă 
face o târfă? Unii oameni își petrec întreaga viaţă în negare sau 
făcându-i pe ceilalţi fericiţi, sau colectând puncte despre care 
cred că le vor fi răscumpărate în viaţa următoare. Nu și eu. 

— L-ai acuzat pe soţul tău că ar fi abuzat sexual de Bobby. 

Ridică din umeri. 

— Eu doar am încărcat pistolul. Nu am tras cu el. Oamenii ca 
tine au făcut-o. Doctori, asistenţi sociali, profesori, avocaţi, 


făcători de bine... 

— Am interpretat noi greșit? 

— Judecătorul nu asta a crezut. 

— Ce crezi tu? 

— Cred că uneori poţi uita care este adevărul atunci când auzi 
suficient de des o minciună. 

Se ridică și apasă butonul de deasupra capului. Nu pot pleca 
încă. 

— De ce te urăște fiul tău? 

— Toţi sfârșim prin a ne uri părinţii. 

— Te simţi vinovată. 

Iși strânge pumnii și râde zgomotos. Un suport cromat pe care 
e așezată o perfuzie cu morfină se clatină înainte și înapoi. 

— Am patruzeci și doi de ani și sunt pe moarte. Plătesc preţul 
pentru tot ce am făcut. Poţi spune la fel? 

Asistenta ajunge, părând deranjată că a fost chemată. Unul 
dintre cadranele monitoarelor nu mai merge. Bridget își ţine 
braţul în sus, pentru a fi reconectată. În același fel, mișcă 
dezaprobator din mână. Întrevederea s-a încheiat. 

Afară s-a întunecat. Străbat aleea străjuită de copaci, până ce 
ajung la parcare. Scot termosul din geantă și sorb din el cu 
lăcomie. Whisky-ul e tare și cald. Vreau să beau în continuare, 
până când nu mai simt frigul sau până ce nu-mi mai tremură 
braţul. 


CAPITOLUL IV 

Melinda Cossimo răspunde la ușă cu reticenţă. Vizitatorii de 
duminică noaptea rareori înseamnă ceva bun pentru asistenții 
sociali. Tensiunile din familii tind să escaladeze în weekend. 
Soţiile sunt bătute și copiii fug de acasă. Asistenţii sociali abia 
așteaptă ziua de luni. Nu îi las timp să vorbească. 

— Mă caută poliţia. Am nevoie de ajutorul tău. 

Clipește către mine cu ochii larg deschiși, dar pare aproape 
calmă. Părul ei e ridicat și strâns cu o agrafa de forma unei 
carapace mari de broască ţestoasă. Fire subţiri au rămas pe 
dinafară și îi ating obrajii și gâtul. Când se închide ușa, îmi face 
semn să o iau înainte pe scări, până la baie. Așteaptă afară, la 
ușă, în timp ce îi dau hainele mele. 

Protestez cum că nu am timp, dar nu reacţionează la 
nerăbdarea din vocea mea. 

— Nu durează mult să speli câteva lucruri, spune ea. 

Mă holbez la străinul dezbrăcat din oglindă. A slăbit. Asta se 
poate întâmpla atunci când nu mănânci. Știu ce ar spune 
Julianne: „De ce eu nu pot slăbi așa de ușor?” Străinul din 
oglindă îmi zâmbește. 

Mă duc jos, purtând un halat, și o aud pe Mel închizând 
telefonul. Pe când ajung eu în bucătărie, deschide o sticlă de vin 
și umple două pahare. 

— Pe cine ai sunat? 

— Pe nimeni important. 

Se prăbușește într-un fotoliu mare, cu paharul de vin în mână. 
Cealaltă și-o pune pe o carte deschisă, așezată cu faţa în jos pe 
braţul fotoliului. Lampa de citit de lângă ea aruncă umbre pe 
chipul ei. 

Am asociat mereu casa asta cu râsul și cu vremurile bune, dar 
acum pare prea liniștită. Una dintre picturile lui Boyd atârnă 
deasupra șemineului și o alta pe peretele opus. Este și o 
fotografie cu el și motocicleta lui, făcută la /s/e of Man TT track”. 

— Deci, ce-ai făcut? 

— Poliţia crede că am omorât-o pe Catherine McBride, printre 
altele. 

— Printre altele? spune ea, ridicându-și o sprânceană. 


1 [ste of Man TI track - o competiţie pentru motociclişti, care a 
fost pentru mulţi ani considerată cea mai importantă din lume. 
(n.tr.) 


— Păi, doar o alta. O fostă pacientă. 

— Urmează să-mi spui că nu ai făcut nimic rău. 

— Doar dacă nu cumva să fii prost e o infracţiune. 

— De ce fugi? 

— Pentru că cineva vrea să-mi însceneze tot... 

— Bobby Morgan. 

— Da. 

Își ridică mâna. 

— Nu vreau să știu mai mult. Am destule necazuri pentru că 
ţi-am arătat dosarele. 

— Am interpretat greșit situaţia. 

— Ce vrei să spui? 

— Tocmai am vorbit cu Bridget Morgan. Nu cred că Bobby a 
fost abuzat de către tatăl lui. 

— Ea ţi-a spus asta! 

— Voia să divorțeze. El nu i-ar fi acordat divorţul. 

— A lăsat un bilet când s-a sinucis. 

— Un cuvânt. 

— O scuză. 

— Da, dar pentru ce? 

Vocea lui Mel e rece. 

— Asta e o poveste veche, Joe. Las-o baltă. Ştii regula 
nescrisă? Nu te întoarce niciodată, nu redeschide un caz. Am 
destui avocaţi care mi se uită peste umăr și fără un alt afurisit 
de proces... 

— Ce s-a întâmplat cu însemnările lui Erskine? Nu erau în 
dosare. 

Ea ezită. 

— E posibil să fi cerut să fie excluse. 

— De ce? ` 

— Poate că Bobby a cerut să își vadă dosarul. li este permis 
să facă asta. Un minor pus sub tutelă poate vedea tot ceea cea 
scris asistentul social și unele dintre procesele-verbale de la 
ședințe. Cu observaţiile terţilor, precum notițele doctorului și 
rapoartele psihologice, treaba stă altfel. Trebuie să avem 
permisiunea specialistului ca să le eliberăm... 

— Vrei să spui că Bobby și-a văzut dosarul? 

— Se poate, spune ea, în același timp respingând ideea. E un 
dosar vechi. Lucrurile s-au rătăcit. 

— E posibil ca Bobby să fi sustras notițele? 


Şoptește enervată: 

— Nu se poate să vorbești serios, Joe! Fă-ţi griji pentru tine. 

— E posibil să fi văzut caseta? 

Dă din cap, refuzând să mai spună ceva. Nu o pot lăsa baltă. 
Fără ajutorul ei, teoria mea fragilă se duce pe apa sâmbetei. 
Vorbind repede, ca și cum m-aș teme că m-ar putea opri, îi spun 
despre cloroform, balene și mori de vânt: cum m-a urmărit 
Bobby luni întregi, infiltrându-se în vieţile tuturor celor din jurul 
meu. 

La un moment dat, îmi pune hainele spălate în uscător și îmi 
reumple paharul de vin. O urmez în bucătărie și opresc 
blenderul, care face pastă boabele de năut. Intinde humus pe 
feliile de pâine prăjită, asezonate cu piper negru măcinat. 

— De asta trebuie să îl găsesc pe Rupert Erskine. Am nevoie 
de notițele sau de amintirile lui. 

— Nu te mai pot ajuta. Am făcut destul, spune ea, aruncându- 
și privirea spre ceasul de deasupra aragazului. 

— Aștepţi pe cineva? 

— Nu. 

— Pe cine ai sunat mai devreme? 

— Pe un prieten. 

— Ai sunat la poliţie? 

Ezită. 

— Nu. l-am lăsat câteva instrucţiuni secretarei mele. Dacă nu 
o sun înapoi într-o oră, va trebui să contacteze poliția. 

Mă uit la același ceas, calculând cât timp a trecut. 

— Isuse, Mel! 

— Îmi pare rău. Trebuie să mă gândesc la cariera mea. 

— Mulţumesc pentru nimic. 

Hainele mele nu sunt uscate în întregime, dar îmi iau pe mine 
pantalonii și cămașa. Mă prinde de mânecă. 

— Predă-te. 

Îi împing mâna la o parte. 

— Nu înţelegi. 

Piciorul stâng mi se bălăngăne când încerc să mă mișc 
repede. Mâna mea e pe ușa din faţă. 

— Erskine. Ai vrut să-l găsești, spune ea, izbucnind. S-a retras 
acum zece ani. Din câte am auzit ultima dată, locuia lângă 
Chester. Cineva din cadrul departamentului l-a contactat cu 
ceva vreme în urmă. Am avut o discuţie... interceptată. 


Își amintește adresa: un sat numit Hatchmere. Casa 
parohială. Îmi notez detaliile pe o bucată de hârtie de pe masa 
din hol. Mâna mea stângă refuză să se miște. Mâna dreaptă va 
trebui s-o facă. 


Toate dimineţile ar trebui să fie la fel de luminoase și de 
clare! Soarele pătrunde prin geamul crăpat, din spate, al Land 
Roverului, împrăștiindu-se precum razele luminoase dintr-un 
glob disco. Cu ambele mâini, forțez deschiderea unui geam 
lateral și privesc atent afară. Cineva a pictat lumea în alb; a 
transformat culoarea în ceva monocrom. 

Blestemând portiera înțepenită, o împing pentru a o deschide 
și îmi scot picioarele afară. Aerul miroase a pământ și fum de 
lemn aprins. lau un pumn de zăpadă și îmi frec faţa cu el, 
încercând să mă trezesc. Apoi, îmi desfac fermoarul și mă 
ușurez la baza copacului, pictându-l într-un maroniu-închis. Cât 
de mult am condus azi-noapte? Voiam să merg în continuare, 
dar farurile Land Roverului pâlpâiau și mă afundau în întuneric. 
De două ori aproape că era să intru într-un șanț. 

Cum și-o fi petrecut Bobby noaptea? Mă întreb dacă mă caută 
pe mine ori le urmărește pe Julianne și pe Charlie. Nu va aștepta 
ca eu să-mi dau seama de asta. Trebuie să mă grăbesc. 

Lacul Hatchmere este mărginit cu stuf și apa reflectă albastrul 
cerului. Mă opresc la o casă în alb și roșu, și cer îndrumări. O 
femeie în vârstă, îmbrăcată încă în halat, răspunde la ușă și mă 
ia ca și cum aş fi un turist. Începe să-mi prezinte istoria 
Hatchmere-ului, apoi divaghează și-mi povestește despre fiul ei 
care lucrează în Londra și despre nepoţii ei pe care îi vede o 
singură dată pe an. 

Îi mulţumesc întruna și mă retrag. Ea stă la ușa din faţă în 
timp ce mă chinui să pornesc Land Roverul. Asta-mi mai trebuia! 
Probabil că e expertă în cribbage!* cuvinte încrucișate și plăcuţe 
de înmatriculare. „Nu uit niciodată un număr”, va spune ea, în 
timp ce va da raportul la poliţie. 

Motorul își revine și pornește, scoțând un fum gros pe ţeava 
de eșapament. Fac cu mâna și zâmbesc. Pare îngrijorată pentru 
mine. 


18 Cribbage, un joc de cărţi în cadrul căruia jucătorii arată câte 
puncte au punând bucăţi mici din lemn în niște găuri dintr-o 
tablă. (n.tr.) 


Casa parohială are luminiţe de Crăciun la ferestre și uși. O 
mulțime de mașini de jucărie sunt înșirate pe aleea din faţă, 
încercuind un bidon vechi de lapte. Un cearșaf murdar de 
rugină, cu două capete legate de un copac, atârnă pe diagonală, 
de-a lungul aleii. Un băiat stă ghemuit sub el, cu o găletușă de 
îngheţată pe cap. Îndreaptă un băț de lemn către pieptul meu. 

— Eşti un Viperin??? întreabă el. 

— Poftim? 

— Poţi intra aici doar dacă ești din Gryffindor”. 

Pistruii de pe nasul lui au culoarea porumbului copt. 

O femeie tânără apare în pragul ușii. Părul ei blond e ciufulit și 
pare că se luptă cu o răceală. Ţine în braţe un copilaș care 
molfăie o felie de pâine prăjită. 

— Lasă omul în pace, Brendan, spune ea, zâmbindu-mi 
obosită. 

Pășind printre jucării, ajung la ușă. Văd o masă de călcat 
desfăcută în spatele ei. 

— Îmi cer scuze pentru asta. Se crede Harry Potter. Vă pot 
ajuta? 

— Sper că da. Îl caut pe Rupert Erskine. 

O umbră i se abate peste faţă. 

— Nu mai locuiește aici. 

— Ştiţi unde aș putea să-l găsesc? 

Saltă copilul în braţe și își încheie un nasture desfăcut de la 
bluză. 

— Ar fi mai bine să întrebaţi pe altcineva. 

— Ar ști vreunul dintre vecini? Este foarte important să-l văd. 

Își mușcă buza de jos și se uită peste mine, către biserică. 

— Păi, dacă vreţi să-l vedeţi, îl veţi găsi chiar acolo. 

Mă întorc să mă uit. 

— E în cimitir, spune ea. Realizând cât de șocant sună 
afirmaţia, adaugă: îmi pare rău dacă l-aţi cunoscut. 

Fără a conștientiza ce fac, mă așez pe trepte. 

— Obișnuiam să lucrăm împreună, îi explic eu. Se întâmpla cu 


19 Viperin, membru al Casei Viperinilor, una dintre cele patru 
case ale școlii de magie, farmece și vrăjitorii Hogwarts, din 
romanele cu Harry Potter, create de scriitoarea britanică J.K. 
Rowling. (n.tr.) 

2 Gryffindor, o altă casă a școlii de magie din aceleași romane, 
înfiinţate de Godric Gryffindor. (n.tr.) 


mulţi ani în urmă. 

Aruncă o privire peste umăr. 

— Vreţi să intraţi? 

— Mulţumesc. 

Bucătăria miroase a biberoane sterilizate și a terci. Pe masă și 
pe scaune sunt împrăștiate creioane și bucăţi de hârtie. Își cere 
scuze pentru dezordine. 

— Ce i s-a întâmplat domnului Erskine? 

— Știu doar ce mi-au spus vecinii. Sătenii au fost destul de 
zguduiţi de întâmplare. Nu te aștepți la lucruri de genul ăsta. Nu 
prin părţile astea. 

— Ce fel de lucruri? 

— Vecinii spun că a ieșit în calea unuia care încerca să-i 
jefuiască locuinţa, dar nu văd cum ar explica asta tot ce s-a 
întâmplat. Ce fel de hoţ leagă un bătrân de scaun și îi lipește 
gura cu bandă adezivă? A supravieţuit două săptămâni. Unii 
oameni spun că a făcut un atac de cord, dar am auzit că a murit 
din cauza  deshidratării. Fuseseră cele mai toride două 
săptămâni din an. 

— Când a fost asta? 

— In luna august. Imi dau seama că unii se simt vinovaţi 
pentru că nimeni nu a observat că lipsește. Lucra mereu prin 
grădină și se plimba pe malul lacului. Cineva din corul bisericii 
bătuse la ușă și un bărbat venise să citească contorul de gaz. 
Ușa din faţă era deschisă, dar nimeni nu s-a gândit să intre. 

Copilul se agită în braţele ei. 

— Sigur nu doriţi o cană de ceai? Nu arătaţi prea bine. 

Văd cum i se mișcă buzele și aud întrebarea, dar nu ascult cu 
adevărat. Simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Ea încă 
vorbește: 

— ...un bătrânel foarte drăguţ, spun oamenii. Văduv. Probabil, 
știți deja asta. Nu cred că mai avea pe cineva din familie... 

O rog să mă lase să folosesc telefonul și am nevoie de ambele 
mâini ca să pot ţine receptorul. Cifrele abia se pot citi. Louise 
Elwood răspunde. Trebuie să mă abţin și să nu ţip. 

— Aţi spus că directoarea de la St Mary s-a retras din motive 
familiale. 

— Da. Numele ei era Alison Gorski. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum aproximativ un an și jumătate. Mama ei a murit într- 


un incendiu și tatăl ei a suferit arsuri grave. S-a mutat la Londra 
ca să îl poată îngriji. Cred că el e în cărucior cu rotile. 

— Cum a izbucnit incendiul? 

— Se spune că a fost vorba despre o eroare de identitate. 
Cineva a pus o bombă cu benzină în cutia poștală. Ziarele au 
afirmat că ar fi fost vorba despre un atac antisemit, dar nu s-a 
spus nimic mai mult. 

Mă trec fiorii. Ochii mei se fixează asupra tinerei femei care 
mă privește neliniștită de lângă sobă. Îi e frică de mine. Am 
adus ceva sinistru în casa ei. 

Mai dau un telefon. Mel răspunde imediat. Nu îi dau timp să 
vorbească. 

— Ce s-a întâmplat cu șoferul mașinii care l-a lovit pe Boyd? 

Vocea mea sună nefiresc. 

— Joe, a fost poliţia pe aici. Un detectiv numit Ruiz... 

— Doar spune-mi despre șofer. 

— L-a lovit și a fugit. Au găsit mașina la distanță de câteva 
străzi. 

— Și șoferul? 

— Şi-au închipuit că a fost un adolescent. Era o amprentă pe 
volan, dar nu s-a potrivit nimănui. 

— Spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

— De ce? Ce are asta a face cu... 

— Te rog, Mel! 

La început se bâlbâie, încercând să-și amintească dacă era 
șapte și jumătate sau opt și jumătate când Boyd ieșise în acea 
seară. O deranjează faptul că ar fi putut uita un detaliu ca 
acesta. Se teme că Boyd ar putea să se piardă tot mai mult în 
amintirile ei. 

Era Noaptea Artificiilor?!. Aerul era îmbibat cu praf de pușcă și 
sulf. Copiii vecinilor, plini de entuziasm, se adunaseră în jurul 
unui foc de tabără. Boyd ieșea adeseori seara să-și ia ţigări. A 
trecut pe la localul lui preferat ca să bea un pahar, apoi pe la un 
magazin aflat în drumul său. Purta o vestă fluorescentă și o 
cască galbenă. Coada încărunţită îi atârna prinsă la spate. Se 
oprise la o intersecţie de pe Great Homer Street. 

Poate că s-a întors în ultimul moment, când a auzit mașina. E 


21 Bonfire Night este un eveniment organizat în Marea Britanie 
în data de 5 noiembrie a fiecărui an, dedicat celebrărilor și 
focurilor de artificii. (n.tr.) 


posibil chiar să fi văzut faţa șoferului în fracțiunea aceea de 
secundă, înainte să dispară sub bară. Corpul lui a fost târât 
nouăzeci de metri sub șasiu, prins între cadrele răsucite ale 
motocicletei sale. 

— Ce se întâmplă? întreabă Mel. 

Mi-o imaginez cu gura ei roșie și cu ochii cenușii timizi. 

— Unde este acum Lucas Dutton? 

Mel răspunde cu o voce calmă, tremurândă: 

— Lucrează pentru un organ consultativ al Guvernului, legat 
de consumul de droguri printre adolescenți. 

Mi-l amintesc pe Lucas. Își vopsea părul; juca golf şi 
colecţiona cutii de chibrituri și sticle de scotch. Soţia lui era 
profesoară de actorie. Conduceau o Skoda și mergeau în 
vacanțe într-un campus din Bognor. Aveau două gemene... 

Mel cere o explicaţie, dar vorbesc peste ea: 

— Ce s-a întâmplat cu gemenele? 

— Una din ele a murit anul trecut de Paște, din cauza unei 
supradoze. 

l-o iau înainte, recitind o listă de nume: judecătorul McBride, 
Melinda Cossimo, Rupert Erskine, Lucas Dutton, Alison Gorski - 
toţi implicaţi în același caz de protecţie a copilului. Erskine e 
mort. Ceilalţi au pierdut cu toţii pe cineva drag lor. Ce are asta a 
face cu mine? Eu doar l-am interogat pe Bobby o dată. Cu 
siguranţă, asta nu e suficient ca să explice morile de vânt, 
lecţiile de spaniolă, tigrii și leii... De ce și-ar fi petrecut luni 
întregi în Tara Galilor, lucrând în grădina părinţilor mei și 
reparându-le grajdurile? 

Mel ameninţă că îmi va închide, dar nu o pot lăsa. 

— Cine a înaintat cererea legală pentru ordinul de luare în 
custodie? 

— Eu, desigur. 

— Ai spus că Erskine era în concediu. Cine a semnat raportul 
psihologic? 

Ea ezită. Ritmul respirației i se schimbă. E pe cale să mintă. 

— Nu îmi amintesc... 

Sunt mai insistent, de data asta: 

— Cine a semnat raportul psihologic? 

— Tu ai făcut-o. 

— Cum? Când? 

— Ti-am pus formularul în faţă și l-ai semnat. Credeai că eo 


autorizație pentru un părinte adoptiv. Era ultima ta zi în 
Liverpool. Beam câteva pahare de rămas-bun la Casa Windy. 

Oftez, ţinând în continuare telefonul la ureche. 

— Numele meu se afla în dosarul lui Bobby? 

— Da. 

— L-ai scos din documente înainte să mi le arăţi mie? 

— S-a întâmplat acum mulţi ani. Credeam că nu contează. 

Nu pot să-i răspund. Las telefonul să-mi cadă din mână. 
Tânăra mamă își strânge copilul în braţe, scuturându-l în sus și 
în jos pentru a-l opri din plâns. Când mă întorc la scări, o aud 
cum îl cheamă pe fiul cel mare înăuntru. Nimeni nu vrea să fie în 
preajma mea. Sunt ca un bolnav contagios. 


CAPITOLUL V 

George Woodcock numise ticăitul ceasului „tiranie mecanică” 
și credea că ne transformă în sclavi ai unei mașini pe care am 
creat-o noi înșine. Suntem terorizaţi de propriul monstru, exact 
ca baronul von Frankenstein. 

Aveam o dată un pacient, un văduv care locuia singur și care 
era convins că ticăitul ceasului de deasupra mesei din bucătărie 
îi vorbea ca un om. Ceasul îi dădea anumite comenzi: „Mergi la 
culcare!”, „Spală vasele!”, „Stinge lumina!”. La început, a 
ignorat sunetul, dar ceasul repeta instrucţiunile iar și iar, 
folosind mereu aceleași cuvinte. În cele din urmă, a început să 
urmeze ordinele și ceasul îi controla viaţa. li spunea ce să 
mănânce la cină și la ce să se uite la televizor, când să spele 
hainele, ce telefoane să dea... 

Când a venit prima dată la mine la cabinet, l-am întrebat dacă 
vrea ceai sau cafea. Iniţial, nu a răspuns. Și-a îndreptat 
nonșalant privirea spre ceasul de pe perete și, după un moment, 
s-a întors și a zis că un pahar cu apă ar fi suficient. 

În mod ciudat, nu voia să fie vindecat. Ar fi putut să arunce 
toate ceasurile din casă sau să-și ia unul digital, dar era ceva în 
legătură cu vocile, ceva pe care îl găsea liniștitor și chiar 
confortabil. Soţia lui fusese, din toate punctele de vedere, o 
femeie agitată și foarte organizată, care îl grăbea mereu, 
scriindu-i liste, alegându-i hainele și, în general, luând decizii 
pentru el. 

În loc să vrea ca eu să opresc vocile, dorea să le poată lua cu 
el. Casa avea deja câte un ceas în fiecare cameră, dar ce se 
întâmpla când ieșea afară? 

l-am sugerat un ceas de mână, dar, din anumite motive, 
acestea nu vorbeau suficient de tare sau se bâlbâiau, vorbind 
incoerent. După ce ne-am gândit mai mult, am mers la 
cumpărături la Gray's Antique Market. Și-a petrecut mai mult de 
o oră ascultând demodatele ceasuri de buzunar, până ce a găsit 
unul care îi vorbea destul de clar. 

Ceasul pe care îl aud eu ticăind ar putea fi bătăile motorului 
de la Land Rover. Sau ar putea fi ceasul apocalipsei. Șapte 
minute până la miezul nopţii. Trecutul meu perfect se 
transformă în istorie și nu pot opri ceasul. 

Două mașini de poliție trec pe lângă mine pe șoseaua care 
iese din Hatchmere, luând-o în direcţia opusă. Mel trebuie să le 


fi dat în sfârșit adresa lui Erskine. Nu au de unde să știe despre 
Land Rover. Cel puţin, nu încă. Micuța bătrână cu memorie 
fotografică le va spune. Cu puţin noroc, le va spune mai întâi 
povestea vieţii ei, oferindu-mi suficient timp să scap. 

Mă uit întruna în oglinda retrovizoare, așteptându-mă să văd 
lumini albastre pâlpâitoare. Acesta va fi opusul unei vânători 
polițiste la mare viteză. M-ar putea depăși pe biciclete dacă nu 
reușesc să găsesc viteza a patra. Poate vom avea unul dintre 
acele momente gen O.J. Simpson%?, o mișcare lentă a 
cortegiului, filmată din elicopterele știrilor. 

Îmi amintesc scena finală din Butch Cassidy and the 
Sundance Kid, când Redford și Newman glumesc întruna în 
timp ce ies să înfrunte armata mexicană. Personal, nu sunt atât 
de lipsit de frică în faţa morţii. Și nu pot vedea nimic glorios într- 
o ploaie de gloanţe și un sicriu închis. 


Lucas Dutton locuiește într-o casă de cărămidă pe o stradă de 
la periferie, unde magazinele de pe colț au dispărut și au fost 
înlocuite de traficanţi de droguri și bordeluri. Fiecare perete gol 
a fost acoperit cu graffitti. Chiar și arta populară și picturile 
murale protestante au fost stricate. Nu există un pic de simţ al 
culorii sau creativitate. Doar vandalism stupid. 

Lucas e cocoţat pe o scară, pe alee, demontând un coș de 
baschet de pe perete. Părul lui e chiar mai negru, dar s-a 
îngroșat în jurul taliei și fruntea îi e brăzdată de linii fine, care 
dispar în sprâncene stufoase. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? 

Se uită în jos și durează ceva până-și amintește numele meu. 

— Astea sunt cam ruginite, spune el, atingând șuruburile. 
Coboară scara, își șterge mâinile de cămașă și îmi întinde mâna. 
In același timp, se uită la ușa din faţă, trădându-și emoţiile. 
Soţia lui trebuie să fie înăuntru. Probabil că au văzut știrile sau 
au ascultat radioul. 

Se aude muzica de la o fereastră de sus: ceva zgomotos cu 


22 O.J. Simpson, jucător profesionist de fotbal american și actor, 
condamnat și închis pentru uciderea lui Nicole Brown Simpson 
și a lui Ronald Goldman. (n.tr.) 

233 Butch Cassidy and the Sundance Kid este titlul unui film 
western american din 1969, regizat de către George Roy Hill si 
scris de William Goldman. (n.tr.) 


mult bas. Lucas îmi urmărește privirea. 

— Îi spun să îl oprească, dar Claire zice că trebuie dat tare. Un 
semn al vârstei, presupun. g 

Mi le amintesc pe gemene. Sonia era o bună înotătoare. In 
bazin, în mare, se mişca frumos. Am fost invitat la un grătar într- 
un weekend, pe când ea avea aproximativ nouă ani. Anunţase 
că într-o bună zi va traversa înot Canalul Mânecii. 

— Va fi mult mai ușor după ce vor construi tunelul, i-am zis 
eu. 

Toată lumea a râs. Sonia și-a dat ochii peste cap. Nu m-a mai 
plăcut după aceea. 

Sora ei geamănă, Claire, era studioasă, purta ochelari cu 
ramă metalică și suferea de ambliopie. Işi petrecuse majoritatea 
timpului în camera ei, plângându-se că nu aude televizorul, 
pentru că toţi cei de afară „trăncăneau ca maimuţele”. 

Lucas a strâns scara pliantă și mi-a explicat că fetele nu mai 
folosesc coșul. 

— Mi-a părut rău să aud de Sonia, îi zic eu. 

Se poartă ca și cum nu m-ar fi auzit. Pune sculele într-o lădiţă. 
Sunt pe cale să-l întreb ce s-a întâmplat, când începe să-mi 
spună că Sonia tocmai câștigase două titluri la campionatul 
naţional de înot și a bătut un record la distanţă. 

Îl las să vorbească, pentru că simt că are ceva important de 
spus. Povestea se dezvăluie. Sonia Dutton, în vârstă de aproape 
douăzeci și trei de ani, era îmbrăcată pentru un concert rock. 
Plecase cu Claire și cu un grup de prieteni de la facultate. 
Cineva îi dăduse o pastilă imprimată cu un logo în formă de 
scoică. Dansase toată noaptea, până ce inima a început să-i 
bată foarte repede, iar tensiunea i-a crescut brusc. Se simţea 
slăbită și agitată. S-a prăbușit într-o cabină de toaletă. 

Lucas e încă ghemuit peste lada cu scule, ca și cum ar fi 
pierdut ceva. Umerii îi tremură. Cu o voce aspră, îmi descrie 
cum Sonia a zăcut trei săptămâni în comă, nerecăpătându-și 
cunoștința. Lucas și soţia lui s-au certat dacă să o deconecteze 
sau nu de la aparate. El era cel pragmatic. Voia să și-o 
amintească alunecând prin apă. Soţia lui îl acuzase că renunţă 
la speranţă, că se gândește numai la el sau că nu se roagă 
suficient pentru un miracol. 

— Nu mi-a zis mai mult de douăsprezece cuvinte de atunci. 
Nu toate într-o propoziție. Noaptea trecută, ţi-a văzut fotografia 


la știri. l-am pus întrebări la care a răspuns. A fost prima dată în 
ani de zile... 

— Cine i-a dat Soniei tableta? Au prins vreodată pe cineva? 

Lucas scutură din cap. Claire le-a dat o descriere. S-a uitat la 
fotografii și a asistat la o procedură de recunoaștere. 

— Cum a spus că arăta? 

— Inalt, slab, bronzat... avea părul drept pieptănat pe spate. 

— Ce vârstă? 

— Cam treizeci și cinci. 

Inchide lada și rotește închizătoarele de metal, înainte de a se 
uita cu tristețe spre casă, nefiind încă pregătit să intre. Treburi 
precum coșul de baschet au devenit importante, pentru că îl ţin 
ocupat și mai mult pe afară. 

— Sonia nu ar fi luat niciodată droguri de bunăvoie, spune el. 
Voia să participe la jocurile olimpice. Știa despre substanţele 
interzise și despre testele antidrog. Cineva trebuie să îi fi 
strecurat pastila. 

— ŢI-l amintești pe Bobby Morgan? 

— Da. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum paisprezece... cincisprezece ani. Era doar un copil. 

— Si de atunci deloc? 

Incuviințează din cap și își mijește ochii, ca și cum tocmai și-ar 
fi amintit de ceva. 

— Sonia cunoștea pe cineva numit Bobby Morgan. Nu se 
poate să fi fost aceeași persoană. Lucra la centrul de înot. 

— Nu l-ai văzut niciodată? 

— Nu. 

Vede cum se mișcă perdelele în sufragerie. 

— Nu aș rămâne pe aici dacă aș fi în locul tău, spune el. Va 
chema poliţia dacă te vede. 

Lada cu scule îi atârna greu în mâna dreaptă. O mută în 
cealaltă mână și se uită la coșul de baschet. 

— Cred că trebuie să mai rămână acolo puţin. 

li mulțumesc și se grăbește să intre în casă. Ușa se închide și 
tăcerea îmi amplifică zgomotul pașilor în timp ce mă îndepărtez. 
Obișnuiam să cred că Dutton era încrezut și dictatorial, nedorind 
să asculte sau să-și schimbe punctul de vedere când venea 
vorba la ședințe. Era genul de autocrat, de funcţionar public 
critic, extraordinar la a face trenurile să circule la termen, dar 


care eșuează jalnic atunci când vine vorba să lucreze cu 
oamenii. Dacă personalul lui ar putea fi la fel de loial precum 
Skoda! Să pornească la prima cheie în dimineţile reci și să 
reacționeze automat la fiecare mișcare a volanului. Acum fusese 
micșorat, redus, pus la pământ de circumstanţe. 

Bărbatul care îi dăduse Soniei tableta albă nu pare a fi Bobby, 
dar declaraţiile martorilor oculari sunt deseori nesigure. Stresul 
și șocul pot altera percepțiile. Memoria este defectuoasă. Bobby 
e un cameleon, își schimbă culoarea, se camuflează, se mișcă 
înainte și înapoi, dar întotdeauna se potrivește perfect în peisaj. 

Există o poezie pe care mătușa Gracie obișnuia să mi-o recite. 
O poezie burlescă incorectă din punct de vedere politic, 
intitulată „Zece negri mititei.” Începea cu zece negri mititei care 
ies pentru a lua masa, dar unul se îneacă și mai rămân nouă. 
Toţi cei nouă negri mititei stau până târziu, dar unul doarme 
prea mult și mai rămân opt... 

Negrișorii sunt  înţepaţi de albine, mâncaţi de pești, 
îmbrăţișaţi de urși și tăiaţi în două, până ce doar unul mai 
rămâne, lăsat singur. Mă simt ca acel ultim negru mititel. 

Acum înţeleg ce face Bobby. Încearcă să ia ceea ce fiecare 
dintre noi are mai drag: dragostea unui copil, apropierea unui 
partener, simţul apartenenţei. Vrea ca noi să suferim cum a 
suferit el, să pierdem ceea ce iubim mai mult, să-i 
experimentăm pierderea. 

Mel și Boyd erau suflete pereche. Toţi cei care îi cunoșteau 
puteau să vadă asta. Jerzy și Esther Gorski supravieţuiseră 
camerelor de gazare naziste și se stabiliseră în nordul Londrei, 
unde și-au crescut singurul copil, pe Alison, care devenise 
profesoară și se mutase la Liverpool. Pompierii au descoperit 
trupul lui Jerzy la baza scărilor. Încă mai era viu, în ciuda 
arsurilor. Esther se sufocase în somn. 

Catherine McBride, nepoata favorită a unei familii unite. 
Capricioasă, răsfăţată și privilegiată, nu pierduse niciodată 
iubirea bunicului ei, care era afectuos cu ea și îi ierta toate 
indiscreţiile. 

Rupert Erskin nu avusese soţie sau copii. Poate Bobby nu 
reușise să descopere ce avea acesta mai drag, sau poate că 
știuse tot timpul. Erskine era un bătrân arțăgos, cam la fel de 
plăcut ca un covor ars. Noi i-am inventat scuze, deoarece nu se 
poate să-i fi fost ușor să își îngrijească soţia în toţi acei ani. 


Bobby nu îi dăduse de ales. Îl lăsase în viaţă suficient de mult - 
legat de un scaun - încât să regrete. 

E posibil să mai fie și alte victime. Nu am timp să le găsesc pe 
toate. Elisa este greșeala mea. Nu am descoperit secretul lui 
Bobby la timp. Bobby devenise mai sofisticat cu fiecare moarte, 
dar eu sunt menit să fiu premiul. Ar fi putut să le ia pe Julianne 
sau pe Charlie de lângă mine, dar, în loc de asta, hotărâse să-mi 
ia tot: familia, prietenii, cariera, reputaţia și, în final, libertatea. 
Şi își dorește ca eu să știu că el e responsabil. 

Ideea centrală a analizei este de a înţelege, nu de a lua 
esenţa din ceva și de a o reduce la altceva. Odată, Bobby mă 
acuzase că mă joc de-a Dumnezeu. Imi zisese că oamenii ca 
mine nu se pot abţine să nu-și vâre mâinile în minţile altora și să 
le schimbe acestora modul în care văd lumea. 

Poate că avea dreptate. Poate că am făcut greșeli și am căzut 
în capcana de a nu mă gândi suficient de mult la cauză și efect. 
Și știu că nu e destul de bine ca la sfârșit să inventezi scuze și 
să afirmi: „Am avut intenţii bune”. Am folosit aceleași cuvinte. 
„Cu cele mai bune intenţii posibile...” și „cu toată bunăvoința 
din lume...” 

Într-unul dintre primele mele cazuri în Liverpool, a trebuit să 
hotărăsc dacă o tânără de douăzeci de ani handicapată psihic, 
fără familie și cu o viaţă întreagă de îngrijire instituționalizată, e 
capabilă să-și păstreze copilul nenăscut. 

Încă mi-o amintesc pe Sharon, în rochia de vară, strânsă tare 
peste burta ei însărcinată. Se îngrijise foarte bine, spălându-și și 
pieptănându-și părul. Ştia cât de important e interviul pentru 
viitorul ei. Însă în ciuda eforturilor, uitase chestii minore. 
Şosetele aveau aceeași culoare, dar lungimi diferite. Fermoarul 
la rochie era defect. O pată de ruj pe obraz. 

— Ştii de ce te afli aici, Sharon? 

— Da, domnule. 

— Trebuie să decidem dacă poţi avea grijă de copilul tău. E o 
responsabilitate foarte mare. 

— Pot. Pot. Voi fi o mamă bună. Îmi voi iubi copilul. 

— Ştii de unde vine copilul? 

— Crește înăuntrul meu. Dumnezeu l-a pus acolo, zise ea 
reverenţios și își frecă burtica. 

Nu puteam să-i contrazic logica. 

— Hai să ne jucăm de-a „Și dacă... 


Bine? Vreau să-ţi 


imaginezi că îi faci baie copilului și că sună telefonul. Copilul 
este alunecos și umed. Ce faci? 

— A... a... pun copilul pe podea, învelit într-un prosop. 

— În timp ce vorbești la telefon, cineva sună la ușă. Răspunzi? 

Pentru moment, pare nesigură. 

— Poate sunt pompierii, adaug eu. Sau poate că e asistentul 
tău social. 

— Aș răspunde la ușă, spuse ea, încuviinţând hotărât din cap. 

— Se dovedește a fi vecina ta. Niște băieţi au aruncat cu o 
piatră în geamul ei. Vrea să mergi în apartamentul ei și să 
aștepți să vină geamgiii. 

— Nemernicii aceia mici! Mereu dau cu piatra, spuse Sharon, 
strângându-și pumnii. 

— Vecina ta are televiziune prin satelit: canale de filme, 
desene, telenovele. La ce te vei uita cât timp aștepți? 

— La desene. 

— Vei bea o cană cu ceai? 

— Poate. 

— Vecina ta ţi-a lăsat niște bani ca să-i plătești pe geamgii. 
Cincizeci de lire. Manopera va costa doar 45, dar îţi spune că 
poţi păstra restul. 

Face ochii mari. 

— Pot păstra banii? 

— Da. Ce vei cumpăra? 

— Ciocolată. 

— De unde o vei cumpăra? 

— De la magazin. 

— Când mergi la magazin, ce iei cu tine, de obicei? 

— Cheile și poșeta. 

— Altceva? 

Scutură din cap. 

— Unde ţi-e copilul, Sharon? 

O urmă de panică se abate pe faţa ei și buza de jos începe să- 
i tremure. Tocmai când credeam că o să izbucnească în plâns, 
anunţă dintr-odată: 

— Barney va avea grijă de el. 

— Cine e Barney? 

— Câinele meu. 

Câteva luni mai târziu, stăteam în faţa sălii de nașteri, la 
maternitate, ascultând-o pe Sharon plângând în hohote în timp 


ce copilul ei era învelit într-o pătură și luat de lângă ea. Era 
treaba mea să transfer copilul la un alt spital. Am pus bebelușul 
pe bancheta din spate a mașinii mele. Uitându-mă la 
ghemotocul adormit, mă întrebam ce va crede el, ani de zile mai 
târziu, despre decizia pe care am luat-o pentru el. Va considera 
că l-am salvat sau mă va învinovâăţi că i-am ruinat viaţa? 

Un alt copil s-a întors. Mesajul lui e clar. Am dat greș în cazul 
lui Bobby. M-am înșelat în ceea ce-l privește pe tatăl lui, un om 
nevinovat, arestat și interogat ore în șir despre viaţa lui sexuală 
și despre mărimea penisului său. Casa și atelierul lui au fost 
percheziționate. Nu s-au găsit materiale pornografice cu copii, 
dar numele lui a fost pus pe lista cu pedofili, în ciuda faptului că 
nu fusese niciodată judecat, condamnat. 

Această pată de neșters avea să-i dezonoreze viaţa pentru 
totdeauna. Toate viitoarele relaţii i-au fost compromise. Ar fi 
trebuit să le spună soțiilor și colegilor. Să crească un copil ar fi 
devenit un risc. Să antreneze o echipă școlară de fotbal ar fi fost 
de-a dreptul nesăbuit. Cu siguranţă, asta e suficient ca să 
determini un om să se sinucidă. 

Socrate, cel mai înţelept dintre greci, a fost condamnat pe 
nedrept pentru coruperea tinerilor și trimis la moarte. Ar fi putut 
să scape, dar a băut otrava. Socrate credea că trupurile noastre 
sunt mai puţin importante decât sufletele. Poate că avea 
Parkinson. 

Îmi asum vina în cazul lui Bobby. Făceam parte din sistem. 
Vina mea a fost lașitatea de a tăcea. În loc să nu fi fost de 
acord, am preferat să nu spun nimic. M-am pus de acord cu 
punctul de vedere al majorităţii. Eram tânăr, tocmai îmi 
începusem cariera, dar asta nu e o scuză. M-am comportat ca 
un spectator, în loc să fiu arbitru. 

Julianne m-a făcut laş când m-a dat afară. Acum știu ce voia 
să spună. Am stat în tribună, nedorind să mă înec în mariajul 
nostru sau în boala mea. Am păstrat distanţa, speriat de ceea ce 
s-ar putea întâmpla. Am permis ca starea mea de spirit să mă 
absoarbă. Am fost atât de îngrijorat în legătură cu balansul 
bărcii, încât nu am văzut aisbergul. 


CAPITOLUL VI 

Acum trei ore, aveam un plan. Nu era primul. Mi-am imaginat 
cam o duzină, luând în calcul toate aspectele, dar fiecare avea 
un defect fatal. M-am săturat de toate. Ingeniozitatea mea 
trebuie temperată de limitările mele fizice. Asta însemnă să 
renunţ la orice ar presupune să mă caţăr pe o clădire, să mă 
lupt cu un paznic, să scurtcircuitez un sistem de securitate sau 
să sparg un seif. 

De asemenea, am abandonat orice plan care nu avea o 
strategie de ieșire. De asta eșuează majoritatea campaniilor. Cei 
implicați nu gândesc destul de departe. Sfârșitul jocului este 
partea plictisitoare, operaţiunea de curăţare, lipsită de 
strălucirea și entuziasmul provocării principale. De aceea, 
oamenii devin frustraţi și plănuiesc doar până în acel punct. De 
acolo, își imaginează că va fi floare la ureche, încrezători fiind în 
abilitatea lor de a-și aranja retragerea la fel de abil ca 
avansarea. 

Știu asta pentru că am avut în cabinetul meu oameni care au 
înșelat, au furat și au fraudat pentru a trăi. Deţin case frumoase, 
își trimit copiii la școli private și joacă golf. Votează cu 
conservatorii și văd legea și ordinea ca pe o problemă 
importantă, pentru că străzile pur și simplu nu mai sunt sigure. 
Acești oameni sunt rareori prinși și mult mai rar merg la 
închisoare. De ce? Pentru că își plănuiesc fiecare mișcare. 

Stau în cel mai întunecat colţ al unei parcări din Liverpool. Pe 
locul de lângă mine se află o pungă de cumpărături din hârtie. 
Hainele mele sunt înăuntru și acum port pantaloni gri-cărbune, 
un pulover de lână și un pardesiu. Părul mi-e tuns și faţa, 
proaspăt bărbierită. Între picioare am o cârjă. Acum, că merg ca 
un schilod, s-ar putea să am parte și de puţină simpatie. 

Sună telefonul. Nu recunosc numărul de pe ecran. Pentru o 
secundă, mă întreb dacă e posibil ca Bobby să mă fi găsit. Ar fi 
trebuit să știu că e Ruiz. 

— Mă surprinzi, profesore O'Loughlin... spune el cu o voce 
hârâită. Mi te imaginam genul de persoană care apare la cea 
mai apropiată secție de poliţie, cu o echipă de avocaţi și cu un 
expert în relaţii publice. 

— Îmi cer scuze dacă te-am dezamăgit. 

— Am pierdut douăzeci de lire. Nu îţi face griji. Avem o nouă 
miză. Punem pariu dacă vei fi împușcat sau nu. 


— Care sunt cotele? 

— Pot obţine trei la unu dacă scapi neîmpușcat. 

Pe fundal aud zgomot de trafic. Este pe autostradă. 

— Știu unde ești, spune el. 

— Ghicești doar. 

— Nu. Şi știu și ce încerci să faci. 

— Spune-mi. 

— Mai întâi zi-mi tu de ce ai ucis-o pe Elisa. 

— Nu am ucis-o. 

Ruiz trage cu sete dintr-o ţigară. Fumează din nou. Am un 
sentiment ciudat de realizare. 

— De ce aș fi ucis-o pe Elisa? Acolo mi-am petrecut noaptea 
de 13 noiembrie. Ea era alibiul meu. 

— Ce ghinion pentru tine! 

— Voia să dea o declaraţie, dar știam că nu ai s-o crezi. l-ai fi 
cercetat trecutul și ai fi umilit-o. Nu voiam să o fac să treacă 
prin toate astea din nou... 

Râde la fel cum râde Jock adeseori, ca și cum aș fi încet la 
minte. 

— Am găsit hârleţul, spuse Ruiz. Era îngropat sub un morman 
de frunze ude. 

Despre ce vorbește? Gândeşte! Era un hârleţ lângă 
mormântul lui Grace. 

— Colegii de la laborator ne-au dat un nou motiv de mândrie. 
Am comparat probe de pământ de pe hârleţ cu cele luate din 
mormântul lui Catherine. lar amprentele de pe mânerul 
hârleţului se potrivesc cu ale tale. 

Când se va termina oare? Nu mai vreau să știu nimic. Vorbind 
peste el, încerc să nu las disperarea să se audă în vocea mea. li 
spun să cerceteze de la început și să caute marginea roșie. 

— Numele lui este Bobby Morgan, nu Moran. Citește dosarul 
cazului. Toate piesele sunt acolo. Pune-le cap la cap... 

Nu mă ascultă. E prea mult pentru el ca să înţeleagă. 

— În alte circumstanţe, probabil că ţi-aş fi admirat 
entuziasmul, dar am deja destule dovezi, spune el. Am motivul, 
oportunitatea și dovada fizică. Nu ţi-ai fi putut marca teritoriul 
mai bine nici dacă te-ai fi pișat în fiecare colţ. 

— Pot explica... 

— Bine! Explică-le juraţilor! Asta e frumuseţea sistemului 
nostru legal. Ai o grămadă de șanse ca să-ţi susţii cazul. Dacă 


juriul nu te crede, poţi face apel la înalta Curte și apoi la Camera 
Lorzilor şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Îţi poţi 
petrece tot restul vieţii făcând recurs. 

Apăs butonul de terminare a apelului și închid telefonul. 

Părăsind parcarea, cobor scările și ies la nivelul străzii. Îmi 
arunc hainele și pantofii vechi într-un container, împreună cu 
geanta de călătorie și bucăţile de hârtie ude din camera de 
hotel. Mergând de-a lungul străzii, îmi balansez bastonul într-un 
mod care sper că pare elegant și vesel. Cumpărătorii sunt pe 
afară și fiecare magazin e împodobit cu beteală și se aud 
colinde. Mă face să-mi fie dor de casă. Charlie adoră chestiile de 
genul ăsta: magazinul lui Moș Crăciun, afișele de pe ferestre și 
vizionarea de filme vechi cu Bing Crosby?, realizate în Vermont. 

Tocmai când traversez strada, zăresc un poster pe o parte a 
unei furgonete cu ziare: VÂNĂTOAREA CRIMINALULUI LUI 
CATHERINE. Faţa mea este dedesubt, fixată sub plastic. 
Instantaneu, mă simt de parcă aș purta un semn uriaș de neon 
cu acul arătând în jos. 

Hotelul Adelphi se află în fața mea. Intru prin ușile rulante și 
traversez foaierul, luptând cu nevoia de a-mi mări pasul. Îmi 
spun să nu merg prea repede sau să mă împiedic. Capul sus. 
Ochii drept înainte. 

E un hotel mare și vechi, în apropierea gării, datând de pe 
vremea când trenurile cu aburi veneau de la Londra, iar 
vapoarele cu aburi plecau către New York. Acum edificiul pare la 
fel de obosit ca unele dintre chelnerițe, care ar trebui să fie 
acasă, punându-și bigudiuri în păr. 

Centrul de afaceri e la primul etaj. Secretara, pe nume Nancy, 
e o fiinţă subţirică, cu păr roșcat ondulat și cu o eșarfa roșie la 
gât, care se asortează cu rujul ei. Nu-mi cere o carte de vizită și 
nici nu verifică dacă sunt cazat în hotel. 

— Dacă ai întrebări, doar pune-le, zice ea, dornică să ajute. 

— Mă descurc. Vreau doar să-mi verific e-mailurile. 

Mă așez la un calculator și mă întorc cu spatele la ea. 

— De fapt, Nancy, ai putea face ceva pentru mine. Poţi 
verifica dacă există vreun zbor spre Dublin în după-amiaza asta? 

După câteva minute, flutură o listă. Aleg zborul de la sfârșitul 
după-amiezii și îi dau detaliile cardului meu de debit. 


+ Harry Lillis „Bing“ Crosby (n. 3 mai 1903—d. 14 octombrie 
1977) a fost cântăreţ și actor american. (n.tr.) 


— Poţi să te uiţi și cum să ajung la Edinburgh? întreb eu. 

Își ridică o sprânceană. 

— Ştii cum sunt șefii de birou, îi explic eu. Nu se pot hotărî 
niciodată. 

Încuviinţează și zâmbeşte. 

— Și mai vezi dacă este un loc de dormit valabil pe feribotul 
Isle of Man. 

— Biletele sunt nerambursabile. 

— E în regulă. 

În același timp, caut adresele de e-mail ale ziarelor principale 
și adun numele editorilor de știri, reporterilor-șefi și ale 
reporterilor de investigaţie. Încep să scriu un e-mail cu mâna 
dreaptă, apăsând pe rând câte o tastă. Imi ascund mâna stângă 
sub coapsă, ca să o opresc din tremurat. 

Încep cu datele de identitate, dându-mi numele, adresa, 
numărul asigurării de sănătate și detalii legate de locul de 
muncă. Nu vor avea cum să creadă că e o farsă. Trebuie să fie 
convinși că sunt Joseph O'Loughlin, bărbatul care le-a ucis pe 
Catherine McBride și pe Elisa Velasco. 

Este trecut de ora patru. Editorii decid ordinea articolelor 
primei ediții. Trebuie să schimb titlurile de mâine. Trebuie să-l 
fac pe Bobby să bată pasul pe loc, să continue să ghicească. 

Până acum, a fost mereu cu doi, trei sau chiar patru pași 
înaintea mea. Actele lui de răzbunare au fost genial concepute 
și perfect puse în practică. El nu a repartizat pur și simplu 
vinovăția. A transformat-o într-o formă de artă. Dar cu tot geniul 
lui, e capabil să facă o greșeală. Nimeni nu este infailibil. A lovit 
o femeie până a lăsat-o inconștientă, pentru că îi amintea de 
mama lui. 


Pentru cine ar putea fi interesat: 

Aceasta este confesiunea și mărturia mea. Eu, Joseph 
O'Loughlin, afirm solemn și sincer că sunt responsabil 
pentru moartea lui Catherine McBride și a Elisei Velasco. 
Îmi cer iertare de la cei care au suferit în urma pierderii 
lor. Și pentru cei care m-aţi crezut mai bun de atât, îmi 
pare cu adevărat rău. 

Intenţionez să mă predau poliţiei în următoarele 
douăzeci și patru de ore. În acel moment, nu voi căuta să 
mă ascund după avocaţi sau să scuz suferinţa pe care am 


provocat-o. Nu voi pretinde că am auzit voci în capul meu. 
Nu am fost drogat și nici nu am primit instrucţiuni de la 
Satana. Aș fi putut opri asta. 

Au murit oameni nevinovaţi. Fiecare oră mi-e plină de 
vinovăţie. 


Înșir numele, începând cu Catherine McBride. Scriu tot ceea 
ce știu despre moartea ei. Boyd Cossimo e următorul. Descriu 
ultimele zile ale lui Rupert Erskine; supradoza Soniei Dutton; 
incendiul care a ucis-o pe Esther Gorski și i-a mutilat soţul. Elisa 
e ultima. 


Nu invoc niciun fel de reducere a pedepsei. Unii dintre 
voi probabil că ar vrea să știe mai multe despre crimele 
mele. Dacă e așa, trebuie să mergeţi pe urmele mele sau 
să găsiţi pe cineva care a făcut așa ceva. Există o astfel de 
persoană. Numele lui este Bobby Moran (pe numele 
adevărat Bobby Morgan) și va fi la Tribunalul Penal din 
Londra  mâine-dimineaţă. El, mai mult decât oricine, 
înţelege ce înseamnă să fii atât victimă, cât și criminal. 

Al vostru cu sinceritate, 
Joseph O'Loughlin 


M-am gândit la toate, cu excepţia a ceea ce ar putea asta 
însemna pentru Charlie. Bobby a fost victima unei decizii luate 
fără voia sa. Îi fac același lucru fetei mele. Degetul meu ezită 
deasupra butonului de trimitere. Nu am de ales. E-mailul dispare 
în labirintul poștal electronic. 

Nancy crede că sunt nebun, dar mi-a rezolvat aranjamentele 
de călătorie, luând zboruri spre Dublin, Edinburgh, Londra, Paris 
și Frankfurt. În plus, a găsit și locuri la clasa întâi în trenurile 
către Birmingham, Newcastle, Glasgow, Londra, Swansea și 
Leeds. A reușit, de asemenea, să-mi închirieze un Vauxhall 
Cavalier”, care mă așteaptă jos. 

Totul a fost plătit cu un card de debit care nu necesită 
autorizaţie de la bancă. Cardul este conectat la un cont deschis 
de către tatăl meu. Taxele succesorale sunt încă unul dintre 
lucrurile pe care le urăște. Presupun că Ruiz mi-a îngheţat toate 


235 Vauxhall Cavalier, marcă de mașină deţinută de către Opel 
(n.tr.) 


conturile, dar de acesta nu se poate atinge. 

Ușa de la lift se deschide și traversez foaierul, privind drept 
înainte. Mă izbesc de un ghiveci cu un palmier și îmi dau seama 
că plutesc în derivă. Mersul a devenit o gamă constantă de 
ajustări și de corecţii, ca și cum aș ateriza cu un avion. 

Mașina închiriată e parcată afară. In timp ce pășesc pe scările 
din faţă ale hotelului, mă aștept să simt o mână pe umăr sau să 
aud un țipăt de recunoaștere sau de alarmă. Degetele mele 
bâjbâie după chei. Taxiurile negre sunt în așteptare în fața mea, 
dar unul dintre ele îmi ușurează drumul. Urmăresc fluxul 
traficului, privind în oglinzi și încercând să-mi amintesc cea mai 
rapidă rută de ieșire din oraș. 

Oprit la un semafor, mă uit dincolo de pietoni la parcarea cu 
mai multe etaje. Trei mașini de poliţie blochează rampa de 
intrare și o alta e pe trotuar. Ruiz stă aplecat peste ușa deschisă 
a unei mașini, vorbind prin staţie. E foc și pară. 

Când semaforul se face verde, mi-l imaginez pe Ruiz uitându- 
se în sus și pe mine salutându-l precum un pilot dintr-un avion 
avariat din Primul Război Mondial, supraviețuind ca să mai lupte 
o zi. 

La radio e unul dintre cântecele mele preferate - Jumping Jack 
Flash. În facultate, cântam la chitară bas pentru o trupă care se 
numea Screaming Dick Nixons. Nu eram la fel de buni precum 
cei de la Rolling Stones, dar eram mai zgomotoși. Nu știam 
nimic despre cântatul la chitară bas, dar era cel mai ușor 
instrument de falsat. În principiu, ambiția mea era de a obţine 
câte o partidă de sex, dar asta i se întâmpla numai solistului 
nostru, Morris Whiteside, care avea păr lung și o scenă a 
crucificării tatuată pe tors. Acum este contabil-șef la Deutsche 
Bank. 

Mă îndrept spre vest, către Toxteth, și parchez Cavalierul pe 
un teren viran năpădit de buruieni. Un grup de adolescenţi mă 
privesc din umbră, de lângă un centru comunitar dezafectat. 
Conduc genul acela de mașină de lux pe care o văd numai în 
reclame. 

Telefonez acasă. Julianne răspunde. Vocea ei sună aproape, 
clară precum cristalul, dar începe să tremure: 

— Slavă Domnului! Pe unde ai fost? Reporterii sună întruna la 
ușă. Spun că ești periculos. Spun că poliţia te va împușca. 

Încerc să dirijez conversaţia departe de arme de foc. 


— Ştiu cine a făcut asta. Bobby încearcă să mă pedepsească 
pentru ceva ce s-a întâmplat în urmă cu mult timp. Nu sunt doar 
eu. Are o listă cu nume... 

— Ce listă? 

— Boyd e mort. 

— Cum? 

— A fost ucis. La fel și Erskine. 

— Dumnezeule! 

— Poliţia mai supraveghează casa? 

— Nu știu. leri era cineva într-o furgonetă albă. La început am 
crezut că venise D.J. să termine cu centrala de încălzire, dar e 
programat abia mâine. 

O aud pe Charlie cântând în fundal și mi se pune un nod în 
gât. 

Poliția va încerca să urmărească apelul. Cu telefoanele 
mobile, vor trebui să meargă înapoi, să identifice releele care 
transmit semnalele. Probabil că există vreo șase transmiţătoare 
între Liverpool și Londra. Pe măsură ce fiecare e bifat, aria 
căutării se îngustează. 

— Vreau să rămâi pe fir, Julianne. Dacă nu mă întorc, doar 
lasă telefonul deschis. Este important. 

Strecor telefonul sub scaunul șoferului. Cheile mașinii sunt 
încă în contact. Închid ușa mașinii și mă îndepărtez, cu capul 
plecat, retrăgându-mă în întuneric, întrebându-mă dacă Bobby 
mă urmărește în tăcere. 

Douăzeci de minute mai târziu, ajung într-o gară care pare 
abandonată și mă urc mulţumit într-un tren personal. Vagoanele 
sunt aproape goale. 

Ruiz trebuie să fi aflat deja despre feribot, tren și rezervările 
la avion. Își va da seama că încerc să-l derutez, dar va verifica 
oricum. 

Expresul de Londra pleacă din gara de pe Lime Street. Poliţia 
va căuta în fiecare vagon, dar sper că nu vor rămâne în tren. 
Edgehill e la o staţie distanţă, de unde la zece și jumătate iau un 
tren spre Manchester. După miezul nopţii prind altul, spre York. 
Mai sunt trei ore până ce expresul Great North Eastern va pleca 
spre Londra. Stau într-o sală de așteptare slab luminată, 
privindu-i pe oamenii de serviciu concurând pentru cât mai 
puţină muncă. 

Plătesc pentru bilete cu bani gheaţă și aleg cel mai aglomerat 


vagon. Mă împleticesc de-a lungul culoarelor, lovindu-mă de 
oameni și cerându-mi scuze. 

Doar copiii se holbează la beţivi. Adulții evită contactul cu 
ochii, sperând să mă mișc în continuare și să găsesc un alt loc 
de stat. Când adorm cu capul lipit de un geam, întregul vagon 
oftează ușurat. 


CAPITOLUL VII 

Călătoriile cu trenul din tinereţea mea au fost spre internat și 
înapoi. Obișnuiam să mă îndop cu pungi de bomboane și gumă 
de mestecat, chestii nepermise la Charterhouse. Câteodată mă 
gândesc că ar fi fost mai simplu cu explozibil decât cu gumă de 
mestecat. Unul dintre băieţii mai mari a înghiţit atât de multă 
gumă, încât și-a blocat intestinul, iar doctorii au fost nevoiţi să i- 
| deblocheze prin rect. Nu e de mirare că guma nu a mai fost la 
fel de populară după acel incident. 

Discursul tatălui meu de reîncepere a școlii se reducea, în 
ultimă instanţă, la șapte cuvinte: „Să nu cumva să mă sune 
directorul”. Când Charlie a început școala, mi-am promis că voi 
fi un alt gen de părinte. Am așezat-o pe un scaun și i-am ţinut 
un discurs ce trebuia păstrat mai degrabă pentru liceu sau chiar 
pentru facultate. Julianne chicotea întruna, lucru care a 
nedumerit-o pe Charlie. 

— Să nu-ţi fie frică de matematică, am încheiat eu. 

— De ce? 

— Pentru că multe fete se tem de numere. Ajung să se 
convingă singure că se pricep la alte chestii. 

— Bine, zise Charlie, fără să aibă vreo idee despre ce 
vorbeam. 

Mă întreb dacă voi ajunge să o văd la liceu. De săptămâni 
bune mă gândesc la boala asta care mă privează de multe 
lucruri. Acum își pierde din importanţă dacă e comparată cu 
crima. 

Când trenul oprește la King's Cross, merg încet uitându-mă pe 
peron după polițiști. Mă ciocnesc de o femeie care trage după 
ea un geamantan enorm. Când ajungem la barieră, mă ofer să o 
ajut. Acceptă, dând recunoscătoare din cap. La punctul de 
control mă întorc spre ea. 

— Unde-ţi este biletul, mamă? 

Îmi dă biletul fără să clipească. Întind amândouă biletele 
controlorului și îi arunc un zâmbet plictisit. 

— Nu urăști orele astea matinale? mă întreabă el. 

— Nu o să mă obișnuiesc niciodată cu ele, îi răspund eu, în 
timp ce îmi dă jumătăţile de bilet. 

Îmi fac loc prin sala aglomerată şi mă opresc în față la WH 
Smith, unde ziarele de dimineaţă sunt expuse unele lângă 
altele. „Psihologul mărturisește: «Am ucis-o pe Catherine» ” 


urlau titlurile în 7he Sun. 

Afișele indică niște creșteri ale dobânzilor și ameninţări de 
grevă ale poștașilor. Povestea lui Catherine? Povestea mea? 
Este pe partea cealaltă a ziarului. Oamenii trec pe lângă mine și 
cumpără ziare. Niciun contact vizual. Aceasta este Londra, un 
oraș ai cărui oameni circulă, uitându-se doar înainte, cu expresii 
imobile, ca și cum ar fi gata să înfrunte orice și să evite totul. 
Trebuie să ajungă undeva. Nu-i întrerupe. Doar vezi-ţi de drum. 


Îmi găsesc ritmul pașilor și îmi fac loc spre Covent Garden, 
trec de restaurante și de buticurile selecte. Ajung la Strand, o 
iau la stânga și continui pe Fleet Street, până zăresc Old Bailey, 
cu faţada sa gotică. 

Un tribunal își avusese sediul aici timp de aproape cinci sute 
de ani și chiar înainte de asta, în timpuri medievale, în fiecare zi 
de luni aveau loc execuții publice. 

Îmi aleg un loc vizavi de tribunal și mă reazem cu spatele de 
un zid, pe o alee ce dă spre Tamisa. Plăcuţe de alamă sunt 
prinse pe aproape fiecare ușă. Arunc din când în când câte o 
privire la ceas, pentru a da impresia că aștept pe cineva. Femei 
și bărbaţi în costume negre și robe trec ușor pe lângă mine, 
ţinând strâns cutii cu dosare și teancuri de hârtii legate cu 
panglici. 

La ora nouă și jumătate sosește prima echipă de știri: un 
cameraman și un sunetist. Încet, li se alătură și alţii. Câţiva 
fotografi duc cu ei scări mobile și lăzi. Reporterii stau împreună 
mai în spate, pentru a sorbi din cafea și a face schimb de bârfe 
și informaţii eronate. 

Puțin înainte de ora zece, observ un taxi care oprește lângă 
mine. Eddie Barrett, care arată ca un Danny DeVito cu păr, 
coboară primul. Bobby îl urmează și, chiar dacă e mai înalt cu 
două capete decât Eddie, totuși a reușit să găsească un costum 
care pare să-i fie prea mare. : 

Amândoi sunt la mai puțin de cinci metri distanță de mine. Imi 
aplec capul și îmi suflu în pumni. Buzunarele paltonului lui 
Bobby sunt burdușite cu hârtii, iar ochii îi sunt de un albastru 
foarte pal. Contrastul dintre căldura din taxi și frigul de afară îi 
aburește ochelarii. Se oprește să-i șteargă. Mâinile îi sunt ferme. 
Reporterii îl observă pe Eddie și-l așteaptă cu camerele și 
luminile pregătite. 


Îl văd pe Bobby aplecându-și capul, dar e prea înalt pentru a 
se putea ascunde. Reporterii îl asaltează cu întrebări. Eddie 
Barrett își pune mâinile pe braţul lui Bobby, care se retrage ca și 
cum ar fi fost certat. O cameră video este chiar în faţa lui. Bliţul 
pâlpâie. Nu se aștepta la asta. Nu mai are scăpare. 

Barrett încearcă să-l împingă spre treptele de piatră, spre 
ușile cu arcadă. Fotografii se îmbrâncesc între ei și unul cade pe 
spate. Bobby e deasupra lui cu pumnul încleștat de luptă. Cei de 
pe margine îl apucă de umeri, iar Eddie își învârte servieta în aer 
ca o seceră, făcându-și loc în faţă. Singurul lucru pe care îl 
observ înainte de a se închide porţile este capul lui Bobby 
deasupra mulţimii. 

Tot ce îmi permit e un zâmbet scurt și nimic mai mult. Nu-mi 
permit să fiu optimist. În apropiere, se află un magazin de 
suvenire cu vitrinele ticsite de bezele în formă de Moș Crăciun și 
de biscuiţi verzi și roșii. Se mai pot zări ceasuri în formă de ren 
cu nasul fosforescent. Mă folosesc de reflexia din geam pentru a 
urmări ce se întâmplă pe treptele tribunalului. 

Îmi imaginez ce se întâmplă înăuntru. Locurile presei trebuie 
să fie pline, iar în zona publicului toţi sunt în picioare. Lui Eddie 
îi place să interacţioneze cu publicul. Va cere o amânare pentru 
comportamentul meu neprofesionist și va susţine că drepturile 
clientului au fost încălcate, având în vedere afirmaţiile mele 
malițioase. Un nou raport psihologic va trebui făcut, ceea ce ar 
dura săptămâni. Bla, bla, bla... 

Există totuși o șansă ca judecătorul să refuze și să pronunţe 
sentința imediat. Cel mai probabil va accepta amânarea și 
Bobby va circula liber, fiind chiar mai periculos decât înainte. 

În timp ce mă balansez în faţă și în spate pe călcâie, îmi 
reamintesc regulile. Evită să stai cu picioarele prea apropiate 
unul de celălalt. Ridică picioarele pentru a nu le târșâi sau târî. 
Nu pivota din instinct. Sugestia mea preferată pentru a 
întrerupe „o stare de nemișcare” este să trec peste un obstacol 
imaginar aflat chiar în faţa mea. Îmi imaginez că arăt ca Marcel 
Marceau?6. 

Merg până la capătul străzii și mă întorc fără să-mi iau ochii 
de la fotografii care roiesc în faţa tribunalului. Dintr-odată, se 
æ Marcel Marceau, numele la naștere Marcel Mangel (1923- 


2007), a fost unul dintre cei mai mari artiști ai pantomimei ai 
secolului XX, supranumit și „regele pantomimei”. 


înghesuie în faţă, cu camerele ridicate. Cred că pe Eddie îl 
așteaptă o mașină. Bobby iese pe jumătate ghemuit, își face loc 
prin învălmășeală și se aruncă pe scaunul din spate. Portiera se 
închide în timp ce bliţurile continuă să pâlpâie. 

Ar fi trebuit să prevăd asta. Ar fi trebuit să fiu pregătit. 
Șchiopătând pe stradă, îi fac semn cu amândouă mâinile și cu 
bastonul unui taxi negru. Mă ocolește și se redresează, 
forțându-i pe cei din spate să frâneze brusc. Următorul taxi are 
girofarul aprins. Ori oprește, ori trece peste mine. 

Nu are nicio reacție când îi spun să urmărească mașina. 
Probabil, șoferii de taxi aud asta foarte des. 

Limuzina argintie, cu Bobby înăuntru, este înaintea noastră, 
blocată între două autobuze și un șir de mașini. Şoferul meu 
reușește să se strecoare în spaţiile libere și să schimbe benzile, 
fără a-l pierde din vedere. În același timp, observ cum șoferul 
îmi aruncă o privire pe furiș în oglinda retrovizoare. Când ni se 
întâlnesc privirile, se uită repede în altă parte. E tânăr, are în jur 
de douăzeci de ani, părul roșcat și pistrui pe ceafa. Işi agită 
mâinile și le încleștează în jurul volanului. 

— Ştii cine sunt. 

Dă din cap în semn de aprobare. 

— Nu sunt periculos. 

Se uită în ochii mei, încercând să se liniștească. Faţa mea nu-l 
poate ajuta. E complet lipsită de expresie. 


CAPITOLUL VIII 

Zona din jurul Canalului Grand Union este urâtă și neîngrijită, 
cu o alee cu asfaltul spart și plin de gropi. Un gard din fier 
ruginit, înclinat într-un unghi periculos, separă grădinile terasate 
ale caselor de cursul de apă. O remorcă mâzgălită cu graffitti, 
căreia îi lipsește o portieră, stă pe câteva cărămizi în loc de roți. 
O _tricicletă pe jumătate îngropată răsare dintr-un strat de 
legume. 

Bobby nu s-a uitat în urmă de când l-a lăsat mașina pe 
Camley Street, în spatele gării St. Pancras. Îi cunosc ritmul 
pașilor acum. Trece pe lângă cabina portarului și merge tot 
înainte. Uzina de gaz umbrește fabricile abandonate înșirate de- 
a lungul malului sudic. O pancartă informează despre 
construcţia unui nou complex industrial. 

Patru bărci înguste sunt ancorate de un perete de piatră. Trei 
sunt vopsite în culori strălucitoare, în roșu și verde. A patra este 
un remorcher negru, cu o bordură maro de jur împrejurul 
cabinei. 

Bobby pășește ușor la bord și pare a ciocăni în punte. 

Așteaptă câteva secunde și deschide o ușă glisantă. O împinge 
deoparte și deschide o a doua ușă. Intră în cabină și dispare. 
Aștept pe marginea aleii, ascuns după niște arbuști. O femeie 
într-un palton gri trage de lesa câinelui, trecând grăbită pe 
lângă mine. 
__Trec cinci minute. Bobby iese și se uită în direcţia mea. 
Inchide ușa glisantă și coboară pe mal. Golindu-și buzunarele, 
numără în mână ceva mărunţiș. Apoi pornește de-a lungul aleii. 
Il urmăresc de la distanță, până începe să urce câteva scări 
până la pod. O ia spre sud, pe lângă un garaj. 

Mă întorc la barcă. Trebuie să văd ce e înăuntru. Ușa lăcuită e 
închisă, dar nu încuiată. Cabina e întunecoasă. Perdelele sunt 
trase. Două scări mă duc în bucătărie. Chiuveta de inox este 
curată. O singură ceașcă se scurge pe un prosop de bucătărie. 

Șase pași mai încolo este salonul. Cu o bancă răsturnată, 
arată mai degrabă a atelier decât a sufragerie. Ochii mi se 
acomodează cu întunericul și văd un panou cu unelte: dălţi, 
chei, șurubelniţe, cuttere de metal, rindele și dosare. Pe rafturi 
sunt cutii cu ţevi, şaibe, burghie și bandă izolatoare. Podeaua 
este acoperită parţial de cutii de vopsele, grund, rășină, ceară, 
vaselină și ulei de motor. Un generator portabil e înghesuit sub 


bancă. Un radio vechi e atârnat de tavan. Fiecare lucru are locul 
său. 

Pe peretele opus este încă un panou, dar acesta e gol. 
Singurele lucruri atașate de panou sunt patru cătușe din piele: 
două aproape de podea și două în apropierea tavanului. 
Cercetez podeaua. Lemnul este pătat de ceva închis la culoare. 

Mă dau în spate, mă lovesc de peretele despărțitor și ajung 
într-o cabină. Totul pare un pic aiurea. Salteaua este prea mare 
pentru pat. Veioza este prea mare pentru măsuţă. Pereţii sunt 
acoperiţi cu bucăţi de ziar, dar e prea întuneric și nu le văd clar. 
Aprind o lampă și îmi ia un moment să mă obișnuiesc cu lumina. 

Mă așez. Pereţii sunt plini de tăieturi din ziare, poze, hărţi, 
diagrame și desene. Văd poze cu Charlie în drum spre școală, 
jucând fotbal, cântând în corul școlii, la cumpărături cu bunica 
ei, într-un carusel, hrănind rațele. Alte imagini o înfățișează pe 
Julianne făcând yoga, la supermarket, vopsind mobila de 
grădină, răspunzând la ușă... Apropiindu-mă, observ reţete, 
jumătăţi de bilete, rezultate ale unor meciuri de fotbal, cărți de 
vizită, copii după extrase de cont și facturi telefonice, o hartă 
rutieră, un permis de bibliotecă, un memento pentru taxele 
școlare, o amendă de parcare, un certificat de înmatriculare a 
mașinii. 

Măsuţa de lângă pat e plină de caiete cu spirală. Îl iau pe cel 
de deasupra și îl deschid. Un scris de mână ordonat și îngrijit 
umple fiecare pagină. In spaţiul liber din stânga sunt înregistrate 
ora și data. Alături, sunt marcate toate mișcările mele, inclusiv 
locuri, întâlniri, durata, mijloace de transport, relevanţa lor... 
Este un manual despre cum să îmi trăieşti viaţa. Despre cum să 
fii eu! 


Se aude un zgomot pe punte. Aud cum ceva e târât și apoi 
vărsat. Sting lumina și stau pe întuneric, abia îndrăznind să 
respir. Cineva intră în salon. Trece în bucătărie și deschide 
dulapurile. Stau întins pe podea, înghesuit între peretele 
despărțitor și pat, simțind cum îmi bubuie inima. 

Pornește motorul. Pistoanele se ridică și coboară, apoi se 
simte un ritm stabil. Văd picioarele lui Bobby prin hublouri și 
simt cum barca se înclină atunci când aruncă parâma. 

Mă uit spre bucătărie și salon. Dacă mă mișc repede, aș putea 
ajunge pe mal înainte să se întoarcă în cabină. Încerc să mă 


ridic și dărâm o ramă dreptunghiulară sprijinită de perete. În 
timp ce cade, o prind într-o mână. Tabloul este momentan vizibil 
prin lumina ce se strecoară printre perdele: o plajă, șoproane, 
standuri de îngheţată și o roată Ferris dintr-un parc de distracţii. 
La orizont, preferata lui Charlie, o balenă cenușie. 

Cad pe spate cu un geamăt, incapabil să-mi controlez 
picioarele. Parcă ar fi ale altcuiva. 

Barca îngustă se clatină din nou și se aud din nou aceiași pași. 
Bagă în viteză și ne îndepărtăm de docuri. Apa se lovește de 
vas. Mă chinui să mă ridic în picioare, trag puţin perdeaua și mă 
uit pe hublou. Nu văd decât vârfurile copacilor. 

Se mai aude ceva: un vâjâit ca un vânt puternic. Tot oxigenul 
pare să fi dispărut din aer. Se scurge combustibil pe podea și îmi 
îmbibă pantalonii. Lemnul lăcuit trosnește în timp ce arde. 
Fumul îmi înțeapă ochii și gâtul. Mă târăsc în genunchi prin 
fumul tot mai dens. 

După ce mă chinui să trec prin bucătăria în formă de U, ajung 
în salon. Motorul este aproape. Îi aud zgomotul surd. Urc scările 
ca să ies. Ușa e închisă pe dinafară. Incerc să o dărâm cu 
umărul. Nimic. Simt căldura prin ușă. Am nevoie de o altă ieșire. 

Parcă aș respira sticlă topită. Nu văd nimic, dar merg pipăind. 
Pe banchetele din atelier dau cu degetele de un ciocan și de o 
daltă solidă și ascuţită. Mă retrag departe de vâlvătaie, lovesc 
pereţii și izbesc cu ciocanul în hublouri. Sunt din sticlă 
încasabilă. 

Lângă peretele despărțitor este o cameră de depozitare. Mă 
strecor înăuntru, agitându-mă ca un pește pe uscat, până când 
mă ascultă picioarele. Prelate și frânghii se încolăcesc sub 
picioarele mele. Trebuie să ajung la prova vasului. Mă întind și 
descopăr deasupra capului o trapă. li pipăi marginea în căutarea 
unui zăvor, apoi înfig dalta într-un colţ și o lovesc cu ciocanul, 
dar unghiul este complet nepotrivit. 

Vasul începe să se scufunde. Apa inundă pupa. Mă așez pe 
spate și împing trapa cu amândouă picioarele. O lovesc... o 
dată, de două ori, de trei ori. Urlu și blestem. Lemnul plesnește 
și crapă. O dâră de lumină umple încăpere. Mă dau în spate, în 
timp ce benzina din cabină se aprinde și o minge de foc erupe 
spre mine. În același moment, mă caţăr și ajung la suprafaţă, 
după care mă rostogolesc de câteva ori. Aerul proaspăt mă 
învăluie o fracțiune de secundă. Mă scufund încet, inexorabil, 


urlând în gând, până ating nămolul. Nu mă gândesc la înec. O să 
mă odihnesc puţin aici, unde e răcoare, întuneric și verde. 

Când încep să mă doară plămânii, ajung la suprafaţă, 
inspirând mai mult aer decât am nevoie. Ajung cu capul 
deasupra apei și mă las pe spate, inspirând lacom. Pupa vasului 
e deja sub apă. Cutiile de vopsea din atelier explodează ca 
grenadele. Motorul s-a oprit, dar barca se îndepărtează ușor de 
mine. 

Inot până la mal cu șosetele îmbibate de nămol și mă ridic din 
apă, ajutându-mă de stuf. Ignor mâna ce îmi este întinsă. Tot ce 
vreau este să stau jos și să mă odihnesc. Corpul mi se 
contorsionează. Ating cu picioarele marginea canalului. Stau 
întins pe aleea pustie. Macarale uriașe se înalță către cerul 
înnorat. : 

Recunosc pantofii lui Bobby. Işi bagă mâinile pe sub ale mele 
și mă apucă de piept. Mă ridică. Bărbia lui mă apasă în moalele 
capului în timp ce mă cară. Hainele lui miros a benzină, sau 
poate ale mele. Nu urlu după ajutor. Realitatea pare mult prea 
departe. 

Imi pune o eșarfa în jurul gâtului, îi face un nod și o strânge în 
jurul traheii mele. Celălalt capăt îl leagă de ceva de deasupra 
mea, forțându-mă să mă ridic pe vârful degetelor. Picioarele 
mele se zbat în aer ca ale unei marionete pentru că nu reușesc 
să ating pământul și mă sufoc. Imi pun degetele pe sub eșarfa 
să o ţin un pic mai departe de gât. 

Suntem în curtea unei fabrici părăsite. Paleţi de lemn sunt 
înșiraţi de-a lungul unui perete. Se văd bucăţi de tablă căzute de 
pe acoperiș în timpul furtunilor. Apa se scurge pe pereţi în jos, 
dând un aspect dezgustător de noroi negru-verzui. Bobby se 
întoarce spre mine. Faţa îi este lac de transpiraţie. 

— Stiu de ce faci asta, zic eu. 

Nu-mi răspunde. Işi dă jos haina și își suflecă mânecile, ca și 
cum s-ar apuca de lucru. Apoi se așază pe o ladă și scoate o 
batistă albă ca să-și șteargă ochelarii. Calmul lui este 
remarcabil. 

— Nu o să scapi dacă mă omori. 

— Ce te face să crezi că vreau să te omor? spune el, 
punându-și ochelarii și uitându-se la mine. Ești căutat. Cel mai 
probabil îmi vor da o recompensă. 

Vocea îl trădează. Nu e sigur. In depărtare aud o sirenă. Vin 


pompierii. 

Cred că Bobby a citit ziarele de dimineaţă. Stie de ce am 
mărturisit. Poliţia va trebui să redeschidă fiecare caz și să 
examineze toate detaliile. Vor analiza fiecare dată, oră, loc în 
relaţie cu unde și ce făceam eu. Şi ce vor descoperi? Că nu 
aveam cum să îi omor eu pe toţi. După asta, se vor întreba de 
ce am mărturisit. Şi poate, doar poate, vor face legătura cu 
Bobby. De câte ori poate să aibă alibi? Și-a ascuns suficient de 
bine urmele? 

Trebuie să îl fac să se îndoiască de el. 

— Am vizitat-o pe mama ta ieri. A întrebat de tine. 

Bobby pare ușor tensionat, iar ritmul respirației i se înteţește. 

— Nu-mi amintesc să o fi cunoscut pe Bridget până acum, dar 
cred că a fost foarte frumoasă în tinereţe. Insă pielea nu prea 
agreează alcoolul sau ţigările. Nu-l cunosc pe tatăl tău, dar cred 
că l-aș fi plăcut. 

— Nu știi nimic despre el, zice el apăsat. 

— Nu-i adevărat. Cred că am ceva în comun cu Lenny... și cu 
tine. Trebuie să despic firul în patru: să văd cum funcţionează 
fiecare lucru. De-asta te-am căutat. Mă gândeam că poate mă 
ajuţi să înţeleg ceva. 

Nu răspunde. 

— Cunosc aproape toată povestea: știu despre Erskine și 
despre Lucas Dutton, Justice McBride și Mel Cossimo. Dar ce nu 
pot înţelege este de ce ai pedepsit pe toată lumea în afară de 
persoana pe care o urăști cel mai mult. A 

Bobby e în picioare și e pe cale să mă atace. Işi apropie capul 
de mine. Pot să văd cum îi pulsează o venă albastră deasupra 
ochiului stâng. 

— Nici măcar nu-i poţi pronunţa numele, nu-i așa? Ea spune 
că semeni cu tatăl tău, dar nu e în întregime adevărat. De câte 
ori te uiţi în oglindă vezi ochii mamei tale... 

Tine strâns în mână un cuţit. Imi pune tăișul pe buza de jos. 
Dacă deschid gura, mă taie. Dar nu mă pot opri acum. 

— Să-ţi spun la ce concluzie am ajuns până acum, Bobby. Te 
văd ca pe un băieţel hrănit cu visele tatălui și corupt de violenţa 
mamei... 

Tăișul cuţitului e așa de ascuţit încât nu simt nimic. Sângele 
îmi curge pe obraji în jos, mi se prelinge printre degetele 
încleștate pe eșarfa. 


— Se învinovăţește singur. Majoritatea victimelor unui abuz se 
condamnă singure. Se privește ca un laș: întotdeauna pe fugă, 
împleticindu-se, căutându-și scuze; niciodată suficient de bun, 
un întârziat, născut să dezamăgească. Un băieţel care se 
învinuiește că nu și-a salvat tatăl, dar care nu a înţeles ce se 
întâmplă decât când a fost prea târziu. 

— Taci naibii din gură! Eşti exact ca ei. Un manipulator! 

— Nici nu l-am cunoscut. 

— Da, ai dreptate. Ai condamnat un om pe care nici nu-l 
cunoșteai. Cât de corect e asta? Cel puţin eu am făcut o 
alegere. Habar nu ai. Nici măcar nu ai o inimă. 

Fața lui Bobby e în continuare la doar câţiva centimetri 
distanţă de a mea. |i pot citi suferinţa în ochi și ura în felul cum 
își strânge buzele. 

— Deci, acest băieţel, care crește mult prea repede și care 
devine ciudat și dezordonat, se învinuiește singur. Fragil și 
timid, furios și trist: nu poate face față tuturor acestor 
sentimente. Nu știe să ierte. Urăște întreaga lume, dar nu mai 
mult decât se urăște pe sine. Se taie pe braţe pentru a scăpa de 
otrava din suflet. Se cramponează de amintirea tatălui lui și de 
modul în care erau lucrurile pe atunci. Nu erau perfecte, dar 
erau în regulă. Eraţi împreună. Şi ce face acest băieţel? Se 
retrage și se izolează, se ascunde, sperând să fie uitat, trăind 
într-un univers imaginar. Spune-mi despre lumea ta imaginară, 
Bobby! Cred că a fost minunat să ai un loc doar al tău unde să 
te refugiezi. 

— Nu vei face decât să o strici. 

Faţa îi este leoarcă de sudoare. Nu vrea să-mi vorbească, dar 
în același timp e foarte mândru de ceea ce a făcut. lar lumea 
asta imaginară este construită de el. O parte din el vrea să îmi 
arate lumea lui: să-și împărtășească euforia. 

Lama cuţitului îmi apasă în continuare pe buză. O ridică de pe 
buză şi-mi flutură cuțitul prin faţa ochilor, încercând să pară 
relaxat, dar nu-i reușește. Cuţitul nu e arma lui preferată. 

Degetele îmi amorţesc pe eșarfă, iar acidul lactic mi se adună 
în gambe, în timp ce mă chinui să stau pe vârful degetelor. Nu 
mai rezist mult. 

— Cum e să fii omnipotent, Bobby? Să fii judecător, jurat și 
călău, să-i pedepsești pe toţi cei care trebuie pedepsiţi? Cred că 
ai planificat toate astea timp de câţiva ani. Uimitor! Dar, mai 


exact, pentru cine ai făcut toate astea? 

Bobby se apleacă și ridică o scândură. Mormăie spre mine să 
tac din gură. 

— Ah, da, ai dreptate, tatăl tău. Un bărbat de care abia îţi 
amintești. Pun pariu că habar nu ai care era cântecul lui preferat 
sau ce filme îi plăceau, sau care erau eroii lui preferaţi. Ce avea 
în buzunare? Era dreptaci sau stângaci? Pe care parte își făcea 
cărarea? , 

— Ti-am spus să TACI DIN GURA! 

Balansează scândura în aer și mă lovește cu ea peste piept. 
Aerul ţâșnește afară din plămâni, iar corpul mi se rotește 
strângând eșarfa ca o menghină în jurul gâtului. Dau din 
picioare și încerc să mă răsucesc la loc. Buzele mi se închid și 
deschid ca branhiile unui pește naufragiat. 

Bobby aruncă scândura deoparte și se uită la mine ca și cum 
mi-ar spune: „Ti-am zis să taci”. Cred că am coastele rupte, dar 
plămânii funcţionează din nou. 

— Doar o întrebare mai am, Bobby. De ce ești atât de laş? 
Adică e destul de clar cine merită toată această ură. Se vede ce 
a făcut. Ţi-a depreciat și torturat tatăl. S-a culcat cu alţi bărbaţi 
și l-a umilit pe tatăl tău, chiar și în faţa prietenilor lui. Şi, după 
asta, colac peste pupăză, l-a acuzat că ar fi abuzat de propriul 
fiu... 

Bobby s-a întors cu spatele, dar chiar și tăcerea îl frământă. 

— A rupt toate scrisorile pe care ţi le-a scris tatăl tău. Pun 
pariu că a găsit și fotografiile păstrate de tine și le-a distrus. 
Voia ca Lenny să iasă complet din vieţile voastre. Nu suporta să- 
i audă numele... 

Bobby se face tot mai mic, ca și cum s-ar prăbuși în interior. 
Furia lui s-a transformat în durere. 

— Lasă-mă să ghicesc ce s-a întâmplat. Ea trebuia să fie 
prima. Ai căutat-o și ai găsit-o destul de ușor. Bridget nu a fost 
niciodată timidă sau retrasă. Tocurile ei cui lăsau tot timpul 
urme. Ai urmărit-o și ai așteptat-o. Aveai totul plănuit... până la 
ultimul detaliu. Acum era momentul. Femeia care ţi-a distrus 
viaţa era la câţiva metri depărtare, suficient de aproape încât 
să-ţi înfășori degetele în jurul gâtului ei. Era chiar acolo, atât de 
aproape, dar ai ezitat. Nu ai putut să o faci. Erai de două ori cât 
ea. Nu avea niciun fel de armă. Puteai să o omori atât de ușor! 

Mă opresc, pentru ca amintirile să-și facă loc în mintea lui. 


— Nu s-a întâmplat nimic. Ştii de ce? Pentru că erai speriat. 
Când ai revăzut-o, ai redevenit acel băieţel fricos și bâlbâit. Te-a 
terorizat atunci și te terorizează și acum. 

Bobby se strâmbă. În același timp, vrea să mă scoată din 
lumea lui. 

— Cineva trebuia să fie pedepsit. Așa că ai găsit dosarele de 
la protecţia copilului și lista cu nume. Și te-ai hotărât să-i 
pedepsești pe toţi cei vinovaţi, luându-le ceea ce iubeau mai 
mult. Dar frica de mama ta nu a dispărut. Un laş va fi 
întotdeauna laș. Ce ai simţit când ai aflat că era pe moarte? 
Cancerul a făcut treaba în locul tău sau ţi-a răpit plăcerea? 

— Mi-a răpit plăcerea. 

— Are parte de o moarte îngrozitoare. Am văzut-o... 

— Nu e suficient. E un MONSTRU, izbucnește el. 

Dă cu piciorul într-o tobă, făcând-o să se învârtă prin curte. 

— Mi-a distrus viața. Ea m-a făcut ceea ce sunt. 

Îi curg balele din gură. Se uită la mine și vrea să-l aprob. Ar 
vrea ca eu să-i zic: „Săracul de tine. Ea e de vină. Nu e de 
mirare că te simţi așa”. Dar nu pot să-i zic asta. Dacă îi aprob 
ura, nu mai e cale de întoarcere. 

— Nu o să-ţi accept niciun fel de scuză, Bobby. Ti s-au 
întâmplat lucruri îngrozitoare. Aș vrea să pot schimba asta. Dar 
uită-te la lumea din jurul tău: în Africa mor copii de foame, 
avioane sunt deturnate în clădiri, sunt detonate bombe în zone 
aglomerate; oameni mor din cauza bolilor; prizonierii sunt 
torturați, femeile sunt violate... Unele lucruri le putem schimba, 
dar altele nu. Câteodată trebuie să acceptăm ce ni s-a întâmplat 
și să ne continuăm vieţile. 

Râde amarnic. 

— Cum poţi să spui asta? 

— E adevărat. Şi tu știi asta. 

— Îți spun eu ce e adevărat. 

Se uită la mine fără să clipească. Când vorbește, pare a 
bolborosi: 

— Este un refugiu pe drumul care trece prin Great Crosby, 
cam la 13 kilometri depărtare, la nord de Liverpool. E ceva mai 
departe de șosea. Dacă ajungi acolo după ora zece noaptea, vei 
vedea câteodată o altă mașină parcată. Pornești semnalizarea, 
fie stânga, fie dreapta, depinde de ceea ce vrei; și aștepți ca 
mașina din față să răspundă în același fel. După care o 


urmărești. 

Vocea îi este sugrumată. 

— Aveam șase ani când m-a dus prima dată la refugiu. Prima 
dată m-am uitat doar. Era undeva într-un șopron. S-a așezat pe 
o masă ca un bufet scandinav. Goală. O atingeau zeci de mâini. 
Oricine putea face ce dorea. Avea de toate pentru toți. Durere. 
Plăcere. Era același lucru pentru ea. De câte ori deschidea ochii, 
se uita direct la mine. „Nu fi egoist, spunea ea. Învață să împărţi 
cu alții.” 

Se leagănă ușor, în faţă și în spate, uitându-se fix, retrăind 
scena în minte. 

— Cluburile private și barurile de swingeri erau prea selecte 
pentru mama. Prefera orgiile anonime și nepretenţioase. Am 
încetat să număr câte persoane au atins-o. Bărbaţi și femei. Așa 
am învăţat să împart. La început au luat ei de la mine, dar mai 
târziu am luat eu de la ei. Durere și plăcere - moștenirea 
mamei. 

Ochii îi sunt plin de lacrimi. Nu știu ce să zic. Îmi simt limba 
groasă și aspră. Vederea periferică mi-e tot mai slabă din cauza 
insuficientei oxigenări a creierului. 

Vreau să zic ceva. Vreau să-i spun că nu e singur. Că o 
grămadă de oameni trec prin aceleași probleme, trăiesc în 
aceeași pustietate și trec pe lângă aceleași ferestre deschise, 
gândindu-se dacă să sară sau nu. Știu că se simte pierdut. E 
afectat. Dar încă mai poate alege. Nu toţi copiii abuzaţi ajung ca 
el. 

— Lasă-mă jos, Bobby, abia pot respira. 

li văd ceafa pătrată și tunsoarea inegală. Se întoarce încet, 
fără să se uite la mine. Rotește cuțitul deasupra capului meu și 
mă prăbușesc în faţă, ţinând strâns, în continuare, rămășițele 
eșarfei. Mușchii picioarelor sunt în spasme. Simt gustul 
betonului amestecat cu sânge. Văd câteva scânduri sprijinite de 
un perete și câteva bazine de colectare unul lângă altul. În ce 
direcție e canalul? Trebuie să ies de aici. 

Mă ridic în genunchi și-ncep să mă târăsc. Bobby a dispărut. 
Așchii metalice îmi taie mâinile. Cimentul spart și butoaiele 
ruginite îmi creează senzaţia de cursă cu obstacole. Ajung la 
intrare și văd o mașină de pompieri și luminile intermitente ale 
unei mașini de poliție. Incerc să ţip, dar nu se aude nimic. 

Ceva nu e în regulă. Nu mă mai pot mișca. Mă întorc și-l văd 


pe Bobby stând pe haina mea. 

— Aroganţa ta nesuferită mă dă pe spate, spune «el, 
apucându-mă de guler și ridicându-mă în picioare. Crezi că mă 
poţi duce de nas cu psihologia ta de doi bani? Am fost la mai 
mulţi psihologi, consilieri și psihiatri decât ai primit tu cadouri de 
ziua ta. Am fost la freudieni, jungieni, adlerieni, rogerieni sau 
mai știu eu de care, și pe niciunul dintre ei nu aș da doi bani. 

Își apropie din nou faţa de a mea. 

— Crezi că mă cunoști. Crezi că știi cum gândesc. Pe naiba! 
Nu ești nici măcar pe aproape. 

Își pune cuțitul lângă urechea mea. Respirăm acelaşi aer. 

O mișcare a încheieturii și gâtul mi s-ar crăpa ca un pepene. 
Chiar așa va face. Simt pe gât metalul rece. Totul se va încheia 
acum. 

Îmi apare în faţa ochilor Julianne, care se uită la mine de pe 
pernă, cu părul ciufulit de somn. Şi o văd pe Charlie în 
pijamalele ei, mirosind a șampon și a pastă de dinţi. Mă întreb 
dacă e posibil să îi număr pistruii de pe nas. N-ar fi un lucru 
îngrozitor să mor fără să fi încercat? 

Respirația lui Bobby e caldă, lama e rece. Scoate limba să își 
umezească buzele. Ezită un moment, fără să știu de ce. 

— Se pare că ne-am subestimat reciproc, spun eu, 
strecurându-mi mâna în buzunarul hainei. Ştiam că n-ai să mă 
lași să plec. Răzbunarea ta nu e negociabilă. Ai învestit prea 
mult în ea. Ea e motivul pentru care te trezești dimineaţa. De- 
asta trebuia să plec de lângă zid. 

Ezită, încercând să-și dea seama ce vreau. Degetele mi se 
încleștează strâns în jurul dălţii. 

— Sufăr de o boală, Bobby. Câteodată mi-e foarte greu să 
umblu. Mâna dreaptă e în regulă, dar uită-te la stânga cum 
tremură. 

Îmi ridic mâna care pare că nici nu-mi mai aparţine. Îi atrage 
privirea ca un semn de naștere de pe faţa cuiva sau ca o 
cicatrice de arsură. 

Cu mâna dreaptă împing dalta prin haină direct în abdomenul 
lui Bobby. Îi lovește pelvisul și-i perforează colonul transversal. 
Trei ani la Medicină nu sunt niciodată irosiți. 

Cade în genunchi, ţinându-se în continuare de gulerul meu. 
Mă dau în spate și-l lovesc cât pot de tare cu pumnul, ţintindu-i 
maxilarul. Se apără cu mâinile, dar tot reușesc să-l lovesc în 


tâmplă, ceea ce îl face să cadă pe spate. Totul este calm. Bobby 
încearcă să se ridice, dar eu fac un pas în faţă și-l lovesc cu 
piciorul în bărbie, o lovitură stângace, dar eficientă, care îi 
împinge capul pe spate. 

Prăbușit la pământ cum e, stau și mă uit la el un moment. 
Apoi, ca un crab, o iau la sănătoasa de-a lungul curţii. O dată ce- 
mi pun picioarele în mișcare, știu ele ce au de făcut. Poate că nu 
arată frumos alergarea mea, dar niciodată nu am fost Roger 
Bannister”. 

Un câine poliţist adulmecă aleea de lângă canal. Polițistul mă 
vede venind și face un pas înapoi. Eu alerg în continuare. Cu 
greu mă ţin doi polițiști. Chiar și atunci îmi vine să tot fug. Ruiz 
mă ia de umeri. 

— Unde este? zbiară el. Unde e Bobby? 


27 Sir Roger Gilbert Bannister, cunoscut atlet englez, născut în 
1929, primul om care a alergat o milă în mai puţin de 4 minute. 
(n.tr.) 


CAPITOLUL IX 

Mătușa Gracie făcea cel mai bun ceai cu lapte. Întotdeauna 
punea mai multe frunze în ceainic și mai mult lapte în cana 
mea. Nu știu unde a găsit Ruiz așa ceva, dar mă ajută să scap 
de gustul de sânge și de benzină din gură. 

Cum stau pe scaunul din față al unei mașini de poliţie, ţin cu 
amândouă mâinile ceașca, încercând zadarnic să le opresc din 
tremurat. 

— Ar trebui să mergi să te vadă un medic, îmi spune Ruiz. 

Buza de jos îmi sângerează în continuare. O ating ușor cu 
limba. 

Ruiz desface celofanul de pe un pachet cu țigarete și îmi oferă 
și mie una. Refuz. 

— Am crezut că te-ai lăsat de fumat. 

— Tu ești vinovat. Am urmărit nenorocita aia de mașină 
închiriată și furată aproape optzeci de kilometri. Am găsit doi 
copii de paisprezece ani și unul de unsprezece în ea. De 
asemenea, am supravegheat gările, aeroporturile, terminalele 
de autobuze... Fiecare poliţist din nord-vest te-a căutat. 

— Stai să vezi când o să primești factura mea. 

Se uită la ţigară cu afecţiune și repulsie în același timp. 

— Mărturia ta a fost un detaliu interesant. Foarte creativ. Le-a 
făcut pe hienele din presă să cotrobăiască peste tot și să mă 
lase pe mine în pace: puneau întrebări, vorbeau cu rudele, 
agitau apele. Nu mi-ai dat de ales. 

— Ai găsit dosarul? 

— Da. 

— Ce e cu numele de pe listă? 

— Încă le mai examinăm. 

Se sprijină de portieră, studiindu-mă cu atenţie. Ochii lui 
albaștri, distanţi, s-au fixat pe ambulanţa parcată la treizeci de 
metri mai încolo, lângă zidul fabricii. 

Durerea din piept și gât mă face să mă simt buimac. Îmi pun o 
pătură gri pe umeri și mă chircesc de frig. Ruiz îmi povestește 
cum și-a petrecut toată noaptea răsfoind dosarele de la 
Protecţia Copilului. A căutat numele pe calculator și s-a oprit 
doar asupra cazurilor nerezolvate de crimă. 

Bobby lucrase în Hatchmere ca grădinar, cu câteva săptămâni 
înainte de moartea lui Rupert Erskine. El și Catherine McBride au 
fost în același grup de terapie împotriva automutilării, la o 


clinică din West Kirby, în anii 1990. 

— Dar Sonia Button? întreb eu. 

— Nimic. Bobby nu se potrivește cu descrierea persoanei care 
i-a dat drogul. 

— Lucra la clubul unde înota ea. 

— O să verific. 

— Cum a convins-o pe Catherine să vină la Londra? 

—A venit pentru interviu. l-ai scris o scrisoare de 
recomandare. 

— Nu i-am scris. 

— A scris-o Bobby în locul tău. A furat hârtie de la tine din 
birou. 

— Cum? Când? 

Ruiz observă că mă chinui să înţeleg. 

— Ziceai că ai observat cuvântul „Nevaspring” imprimat pe 
tricoul lui Bobby. Este o companie franceză care livrează 
răcitoare de apă. Acum verificăm casetele de pe camerele de 
supraveghere de la centrul medical. 

— Livra apă... 

— A trecut chiar pe lângă agentul de securitate cu un bidon 
pe umăr. 

— Asta explică modul în care intra în clădire când întârzia la 
unele programări. 

Dincolo de terenul viran vizibil prin gardul spart, îl văd pe 
Bobby întins pe targă. Un paramedic ţine o perfuzie aproape de 
braţul lui. 

— Se va face bine? întreb eu. 

— Nu ai scutit plătitorii de taxe de procesul care va urma, 
dacă asta vrei să mă întrebi. 

— Nu. 

— Doar nu ţi-e milă de el? 

Clatin din cap. Poate într-o zi, peste multă vreme, o să privesc 
înapoi și o să-l văd pe Bobby ca pe un copil afectat ce a devenit 
un adult bolnav. Însă acum, după ceea ce le-a făcut Elisei și 
altora, sunt mulţumit că aproape l-am ucis pe nenorocit. 

Ruiz privește cum doi detectivi urcă în ambulanţă și se așază 
de o parte și de alta a lui Bobby. 

— Mi-ai zis că ucigașul lui Catherine ar trebui să fie mai în 
vârstă... și mai experimentat. 

— Așa am crezut. 


— Ai zis că ar fi o reacţie sexuală. 

— Am zis că durerea ei l-ar excita, dar că motivul nu era clar. 
Răzbunarea era una dintre posibilități. Ştii ce e ciudat? Chiar și 
când am fost sigur că e Bobby, tot nu mi-am putut imagina că 
era acolo, forțând-o să se taie. Era o formă de sadism mult prea 
sofisticată. Pe de altă parte, s-a strecurat în atâtea vieţi - chiar 
și în a mea. A fost ca o bucată de decor pe care nu a observat-o 
nimeni din cauză că am fost prea concentrați să vedem prim- 
planul. 

— L-ai văzut înaintea tuturor celorlalţi. 

— M-am împiedicat de el pe întuneric. 

Ambulanţa se îndepărtează. Păsările de apă se ridică din 
stufăriș. Se răsucesc și se întorc spre cerul gri. Copaci scheletici 
se întind ca și cum ar vrea să prindă păsările din văzduh. 

Ruiz mă duce la spital. Vrea să fie acolo când iese Bobby din 
operaţie. Urmăm ambulanţa pe St Pancras Street și ne 
întoarcem la locul accidentului. Picioarele mele nu se mai mișcă 
aproape deloc, adrenalina s-a scurs complet din ele. Mă chinui 
să ies din mașină. Ruiz cere un scaun cu rotile și mă duce într-o 
sală de așteptare cu dale albe, foarte familiară mie. 

Ca de obicei, inspectorul detectiv începe cu stângul: îi spune 
recepționerei „drăguţă” și îi cere să-și „sorteze priorităţile”. Ea, 
în schimb, se răzbună pe mine, pipăindu-mi coastele cu mult 
prea mult zel. Simt că o să leșin. 

Doctorita tânără care mă coase are părul decolorat, o 
tunsoare „filat” demodată și un lănţișor din scoici. A fost în 
vacanţă într-un loc cald, și pielea de pe vârful nasului e roz și se 
cojește. 

Ruiz urcă să-l verifice pe Bobby. Nici măcar o pază înarmată 
la ușa camerei de operaţie sau un anestezic total nu sunt 
suficiente pentru a-l face să se relaxeze. Poate își face procese 
de conștiință pentru că nu m-a crezut mai devreme. Dar mă 
îndoiesc. 

Stau întins pe o targă mobilă și încerc să-mi ţin capul 
nemișcat, în timp ce simt acul cum îmi pătrunde prin buză și aţa 
cum e trasă prin piele. Foarfecă retează capătul, iar doctorița 
face un pas înapoi, admirându-și munca. 

— Şi mama spunea că nu voi fi niciodată în stare să cos. 

— Cum arată? 

— Mai bine așteptai chirurgul estetician, dar nu m-am 


descurcat rău. Vei avea o cicatrice mică, doar acolo. Îmi arată 
cu degetul spaţiul gol de sub buza de jos. Se va potrivi cu 
urechea, spune ea, aruncând la gunoi mănușile din latex. Dar 
tot mai trebuie să faci o radiografie. Te trimit sus. Ai nevoie de 
cineva să împingă căruciorul sau poţi umbla? 

— O să merg pe jos. 

Îmi arată liftul şi îmi spune să urmez linia verde până la etajul 
patru. După o jumătate de oră, Ruiz mă găsește în camera de 
așteptare. Aștept radiologul care-mi va confirma ceea ce știu 
deja de la radiologie: că am două coaste fracturate, fără 
hemoragie internă. 

— Când poţi da o declaraţie? 

— După ce mă vor pansa. 

— Poate să aștepte până mâine. Hai, te duc acasă. 

O urmă de regret mă chinuie mai rău decât durerea. Unde e 
acasă? Nu am avut timp să mă gândesc unde voi dormi la 
noapte sau noaptea următoare. Observându-mi dilema, Ruiz 
murmură: 

— De ce nu mergi să asculţi ce are de zis? Ar trebui să te 
pricepi la asta, zice el, adăugând fără să respire: Nu am nici 
măcar o amărâtă de cameră de oaspeţi acasă. 

La parter, continuă să facă pe șeful în timp ce pieptul îmi e 
pansat. Simt că mă apucă durerea de stomac de la atâtea 
calmante și antiinflamatoare. Pe coridor, îl urmez pe Ruiz la 
mașină și simt că plutesc. 

— Mai este un lucru care mă nedumerește, zic eu, în timp ce 
mergem spre nord, spre Camden. Bobby putea să mă omoare. 
Avea cuțitul la gâtul meu, dar a ezitat. Ca și cum nu ar putea 
depăși o anumită limită. 

— Ai zis că nu și-a putut omori mama. 

— Aia e altceva. Era prea speriat de ea. Dar nu a avut niciun 
fel de problemă cu alţii. 

— Păi, nu mai trebuie să-și facă griji în privinţa lui Bridget. A 
murit azi-dimineaţă la ora opt. 

— Deci asta e. Nu mai are pe nimeni. 

— Nu chiar. l-am găsit fratele vitreg. l-am lăsat un mesaj în 
care l-am anunţat că Bobby e în spital. 

Sunt tot mai neliniștit. 

— Unde l-ai găsit? 

— E instalator în nordul Londrei. Dafyyd John Morgan. 


Ruiz urlă în staţie. Vrea să fie trimise două mașini acasă. Urlu 
și eu - încercând să dau de Julianne pe mobil, dar sună ocupat. 
Suntem la cinci minute distanţă, iar traficul e criminal. 

Un camion a trecut pe roșu într-o intersecţie cu cinci sensuri, 
blocând astfel Camden Road. 

Ruiz semnalizează că urcă pe trotuar și-i forțează pe pietoni 
să se împrăștie. Se întinde peste geam: 

— Tâmpitul naibii! Idiotule! Hai, hai! Mișcă naibii o dată! 

Durează mult prea mult. A fost la mine acasă, în casa mea. 
Parcă îl văd stând în pivniţă, râzând de mine. Şi-i ţin minte ochii 
atunci când se uita cum îmi sapă poliţia în curte, impertinenţa 
leneșă și jumătatea de zâmbet. 

Acum înţeleg. Camioneta albă care m-a urmărit în Liverpool 
era camioneta unei firme de instalaţii sanitare. Au fost luate 
părţile metalice ale ușilor, făcând-o să pară ciudată. Amprentele 
din mașina furată nu-i aparţineau lui Bobby. Și traficantul de 
droguri care i-a dat Ecstasy Soniei Dutton se potrivește 
descrierii lui D.J. - Dafyyd - sunt unul și același. 

La remorcher, Bobby bătuse în ușă înainte să deschidă trapa. 
Nu era barca lui. Atelierul era plin de unelte și de echipamente 
de instalator. Erau notițele și jurnalele lui D.J. Bobby a dat foc 
bărcii pentru a distruge probele. 

Nu mai pot sta să aştept. Casa este la mai puţin de o 
jumătate de kilometru depărtare. Ruiz îmi spune să aștept, dar 
sunt deja afară, alerg de-a lungul străzii, mă feresc de pietoni, 
de joggeri, de mame cu copii mici, bone cu cărucioare. Traficul 
este blocat în ambele direcţii, cât văd cu ochii. Mai sun o dată. 
Sună tot ocupat. 

Trebuia să fie doi. Cum putea o singură persoană să facă 
toate astea? Bobby era ușor de recunoscut. Era prea înalt. D.J. 
avea capacitatea și puterea de a controla oamenii. Nu întorcea 
nimeni capul după el. 

In momentul adevărului, Bobby nu m-a putut omori. Nu putea 
face pasul acesta din cauză că nu a mai făcut așa ceva. Bobbya 
făcut planul, dar D.J. e cel care l-a pus în aplicare. E mai în 
vârstă, mai experimentat, mai nemilos. 

Vomit într-un coș de gunoi și alerg mai departe, trec pe lângă 
un magazin de băuturi, o casă de pariuri, o pizzerie, un magazin 
de chilipiruri, un cămătar, o brutărie și barul Rag Firkin. Nu alerg 


suficient de repede. Picioarele mă încetinesc. 

lau ultima cotitură și văd casa în faţa mea. Nu e nicio mașină 
de poliție acolo. O camionetă albă e parcată în faţa casei, cu ușa 
laterală deschisă. Saci de pânză sunt întinși pe jos... 

Intru pe ușa principală și urc scările. Telefonul e scos din 
furcă. 

O strig pe Charlie, dar nu se aude decât un geamăt timid. E în 
sufragerie, îmbrăcată în blugi și hanorac. Un bileţel adeziv e lipit 
de fruntea ei. Se aruncă la pieptul meu ca un căţeluș. Aproape 
că leșin de durere. 

— Am jucat jocul: „Cine sunt eu?” îmi explică ea. D.] a trebuit 
să spună că e „Homer Simpson”. Ce a ales pentru mine? 

Își ridică privirea la mine. Biletul e „răsucit la margini, dar 
reușesc să citesc mesajul: „EȘTI MOARTA”. 

Abia mai am aer să întreb: 

— Unde e mama? 

Panica din vocea mea o sperie. Face un pas în spate și vede 
urmele de sânge de pe cămașa mea și luciul transpiraţiei. Buza 
de jos mi-e umflată, iar copcile sunt acoperite de sânge uscat. 

— E jos, în pivniţă. D.J. mi-a spus să aştept aici. 

— El unde e? 

— Vine imediat, dar a trecut un secol de când a spus asta. 

O împing spre ușa de la intrare. 

— Fugi, Charlie! 

— De ce? 

— FUGI! ACUM! Nu te opri. 

Ușa de la pivniţă e închisă și au fost băgate șerveţele umede 
în crăpăturile ușii. Nu este cheie în broască. Apăs mânerul și 
împing ușor să o deschid. 

Miroase a praf și a gaze. Nu pot să zbier și să-mi ţin respiraţia 
în același timp. Pe la jumătatea scărilor mă opresc să mă 
obișnuiesc cu lumina. Julianne e căzută pe podea lângă boilerul 
cel nou. E întinsă pe o parte, cu mâna dreaptă sub cap și cu 
stânga aţintită spre ceva. O parte din breton îi acoperă ochiul. 

Mă ghemuiesc lângă ea și îmi strecor mâinile sub braţele ei și 
o trag înapoi. Durerea din piept e insuportabilă. Puncte albe îmi 
dansează în faţa ochilor ca niște insecte agitate. Incă nu am tras 
aer în piept, dar momentul se apropie. Pe rând urc câte o 
treaptă, trăgând-o pe Julianne după mine și așezându-mă după 
fiecare efort. Un pas, doi pași, trei pași... 


O aud pe Charlie tușind în spatele meu. Mă prinde de gât 
încercând să mă ajute, trage când trag și eu. Patru pași, cinci 
pași... 

Ajungem în bucătărie și capul lui Julianne cade pe podea în 
timp ce o pun jos. O să-mi cer scuze mai târziu. O ridic pe umăr, 
urlu de durere și ies pe alee, împleticindu-mă. Charlie e în faţa 
mea. 

Care e declanșatorul? Un temporizator, un termostat, 
centrala, un frigider, luminile de securitate? 

— Fugi, Charlie, fugi! 

Când s-a întunecat? Mașinile de poliție umplu strada cu 
girofaruri. De data asta nu mă opresc. Strig același cuvânt 
întruna. Traversez strada, mă feresc de mașini și ajung în 
capătul străzii, înainte ca genunchii mei să cedeze, iar Julianne 
să cadă pe iarba murdară de noroi. Îngenunchez lângă ea. 

Ochii îi sunt deschiși. Explozia începe ca o mică sclipire în 
ochii ei căprui. Sunetul ajunge o frântură de secundă mai târziu, 
o dată cu unda de șoc. Charlie e aruncată pe spate. Încerc să le 
protejez pe amândouă. Nu este niciun fel de balon portocaliu, 
așa cum vezi în film, doar un nor de fum și praf. Plouă cu moloz 
și simt căldura focului uscându-mi transpiraţia de pe gât. 

Camioneta înnegrită stă răsturnată în mijlocul străzii. Bucăți 
de acoperiș și fâșii de jgheaburi atârnă de copaci. Strada e 
acoperită de moloz și bucăţi de lemne. 

Charlie stă și se uită la dezastru. Biletul, înnegrit pe margini, 
dar lizibil, e în continuare lipit pe fruntea ei. O strâng la piept. În 
același timp, iau cu degetele bucăţica de hârtie și o mototolesc 
în pumn. 


EPILOG 

În coşmaruri încă mai fug, scăpând de aceiași monștri, câini 
turbaţi și Neanderthalieni, dar acum par mult mai reali. Jock 
spune că e un efect secundar la noul meu medicament, 
Levodopa. 

Dozajul s-a înjumătăţit în ultimele două luni. El zice că ar 
trebui să fiu mai puţin stresat. Ce glumet! Mă sună în fiecare zi 
și mă întreabă dacă nu mi-ar plăcea să jucăm un meci de tenis. 
li răspund că nu și îmi spune câte un banc: 

— Care e diferenţa dintre o femeie însărcinată în nouă luni și 
un poster din Playboy? 

— Nu știu. 

— Niciuna, dacă soţul ei știe ce e bine pentru el. 

Gluma aceasta e una dintre cele mai decente și mă încumet 
să i-o spun lui Julianne. Ea râde, dar nu chiar atât de zgomotos 
ca mine. 

Locuim în apartamentul lui Jock până ne decidem să renovăm 
casa noastră sau să ne cumpărăm una nouă. Acesta este modul 
prin care Jock încearcă să se revanșeze, dar încă n-a fost iertat. 
Intre timp, el s-a mutat cu noua sa prietenă, Kelly, sperând ca 
aceasta să fie următoarea doamnă Jock Owen. Ea va avea 
nevoie de un harpon sau de un contract prenupţial solid pentru 
a-l duce pe Jock aproape de altar. 

Julianne i-a aruncat toate accesoriile și alimentele expirate din 
congelator. Apoi a ieșit și a cumpărat așternuturi și prosoape 
noi. 

Din fericire, a scăpat de greţurile de dimineaţă, corpul ei 
căpătând proporţii în fiecare zi (în toate privinţele, exceptând 
vezica). E convinsă că vom avea un băieţel, doar un bărbat 
putând să-i provoace atâta suferinţă. Întotdeauna mă privește 
când afirmă asta. Apoi râde, dar nici pe departe atât de 
zgomotos ca mine. 

Știu că mă urmărește îndeaproape. Ne urmărim reciproc. 
Poate încearcă să vadă semnele bolii sau poate că nu are 
încredere totală în mine. Ne-am certat ieri. Prima ceartă de când 
ne-am împăcat. Ne pregăteam să mergem în Ţara Galilor pentru 
o săptămână, iar ea se plânsese că întotdeauna las făcutul 
bagajelor pe ultimul moment. 

— Niciodată nu uit nimic. 

— Nu asta e problema. 


— Dar care e problema atunci? 

— Ar trebui să ţi le faci mai din timp. E mai puţin stresant. 

— Pentru cine? 

— Pentru tine. 

— Nu sunt eu cel care se stresează. 

După ce m-am purtat foarte cuviincios cu ea timp de cinci 
luni, fiindu-i recunoscător că m-a iertat, am decis să îmi exprim 
vaga nemulțumire. Am întrebat-o: 

— De ce femeile se îndrăgostesc de bărbaţi pe care apoi 
încearcă să îi schimbe? 

— Pentru că bărbaţii au nevoie de ajutor, mi-a răspuns, ca și 
cum ar fi un adevăr general. 

— Dar dacă aș deveni bărbatul pe care îl vrei, n-aș mai fi 
bărbatul care sunt. 

Ea și-a dat ochii peste cap și n-a mai zis nimic, dar începând 
cu acel moment a lăsat-o mai moale cu cicăleala. Azi-dimineaţă 
a venit și mi s-a așezat în poală, punându-și braţele în jurul 
gâtului meu și sărutându-mă cu acel gen de pasiune pe care 
căsătoria ar fi trebuit să o facă uitată. 

— Ptiu! a exclamat Charlie și și-a acoperit ochii. 

— Care e problema? 

— Vă sărutaţi franţuzește. 

— Ce știi tu despre sărutul franțuzesc? 

— E atunci când salivați unul pe celălalt. 

Am mângâiat burta lui Julianne cu mâna și i-am șoptit: 

— Aș vrea ca frumoșii noștri copii să nu crească niciodată. 


Am aranjat să mă întâlnesc cu arhitectul la locul craterului. 
Singurul lucru care stătea în picioare erau scările, care nu 
puteau să plece nicăieri din locul lor. Forţa exploziei proiectase 
pardoseala de beton a bucătăriei prin acoperiș și aruncase 
cazanul într-o curte, la două străzi distanță. Unda de șoc 
spulberase aproape toate ferestrele de pe stradă și a trebuit ca 
trei case să fie demolate. 

Charlie susține că văzuse pe cineva la fereastra de la parter 
chiar înainte de explozie. Experții afirmă că oricine se afla la 
parter ar fi fost vaporizat, lucru care ar explica faptul că nu au 
găsit nici măcar o unghie, o fibră sau un dinte rătăcit la locul cu 
pricina. Și totuși, mă întreb de ce ar fi rămas D.J. prin preajmă, 
din moment ce gazul fusese pornit și temporizatorul fusese 


programat să aprindă focul la cazan? Avusese timp berechet să 
iasă de acolo, doar dacă nu ar fi plănuit toate acestea ca un act 
final, din toate punctele de vedere. 

Charlie nu înţelege că el ar fi putut să înfăptuiască aceste 
lucruri. leri m-a întrebat dacă eu cred că el e în rai. Îmi doream 
să îi răspund: „Sper doar să fie mort”. 

Conturile lui bancare nu au fost accesate de două luni și 
nimeni nu l-a văzut. Nu există nicio consemnare cum că ar fi 
părăsit ţara, că ar fi aplicat pentru o slujbă, că ar fi închiriat o 
cameră, că și-ar fi cumpărat o mașină sau că ar fi încasat vreun 
cec. 

Ruiz a pus cap la cap câteva lucruri. DJ. s-a născut la 
Blackpool. Mama lui, croitoreasă, s-a căsătorit cu Lenny spre 
sfârșitul anilor 1960. A murit într-un accident de mașină când 
D.J. avea vârsta de șapte ani. Bunicii din partea mamei l-au 
crescut până ce Lenny s-a recăsătorit. Apoi el a căzut pradă 
fascinaţiei pentru Bridget. 

Bănuiesc că a avut parte de tot ceea ce a experimentat și 
Bobby, deși niciodată doi copii nu vor reacţiona la fel în cazul 
unui abuz sexual sau al sadismului. Lenny a fost cea mai 
importantă figură din viața amândurora, și moartea lui stă la 
baza tuturor lucrurilor. 

D.J. și-a terminat ucenicia la Liverpool, devenind instalator. S- 
a alăturat unei firme locale, unde oamenii și-l amintesc mai 
curând cu teamă decât cu plăcere. Intr-o seară, într-un bar, a 
ameninţat o femeie cu un ciob de sticlă spartă pentru că nu a 
râs la o glumă pe care o spusese. 

A dispărut spre sfârșitul anilor 1980 și a reapărut în Thailanda, 
ca manager al unui bar și al unui bordel. Doi adolescenţi care 
încercau să scoată un kilogram de heroină din Bangkok le-au 
declarat polițiștilor că îl cunoscuseră pe furnizor în barul lui D.J., 
dar acesta ieșise din ţară înainte să fie învinuit de complicitate 
în cazul legat de captura de droguri. 

A plecat în Australia, căutându-și de lucru pe un șantier de pe 
coasta estică. S-a împrietenit în Melbourne cu un pastor al 
bisericii anglicane și a devenit managerul unui adăpost pentru 
nevoiași. Pentru o vreme, părea că se reabilitase. Fără lovituri 
parșive, nasuri sparte sau coaste rupte. 

Aparenţele pot fi înșelătoare. Poliţia din Victoria investighează 
acum dispariția din adăpost a șase oameni, într-o perioadă de 


patru ani. Multe dintre cecurile de ajutor social au fost încasate 
până acum optsprezece luni, când D.J. s-a întors în Marea 
Britanie. 

Nu știu cum l-a găsit pe Bobby, dar nu cred că a fost prea 
greu. Având în vedere diferenţa de vârstă când D.J. părăsise 
casa părintească, ar fi fost normal ca ei doi să nu se mai 
recunoască. Și totuși, și-au descoperit o dorinţă comună. 

Fanteziile lui Bobby de răzbunare au rămas doar fantezii, dar 
DJ. avea experienţa și lipsa de empatie pentru a transforma 
aceste fantezii în realitate. Unul era arhitectul, altul era 
constructorul. Bobby avea viziunea creaţiei, D.J. avea uneltele. 
Rezultatul final: psihopatul care avea un plan. 

Catherine a fost probabil torturată și ucisă pe barcă. Bobby 
mă urmărise atâta timp, încât știa exact unde să îngroape 
cadavrul. De asemenea, știa că zece zile mai târziu mă voi afla 
la cimitir. Unul din ei trebuie să fi sunat la poliţie din cabina 
telefonică de la intrare. lar lăsarea lopeţii aruncate pe 
mormântul lui Gracie era mâna macabrului cu consecinţe 
explozive. 

Lucrurile se puneau cap la cap pe măsură ce săptămânile 
treceau. Bobby aflase despre problemele noastre cu instalaţiile 
de la mama. Ea este recunoscută ca fiind cea care plictisește 
oamenii cu povești despre copiii și nepoţii ei. Mai mult, îi arătase 
albumul cu poze și planurile casei pe care le-am trimis la 
primărie pentru aprobarea lucrărilor de renovare. 

DJ. pusese fluturași în fiecare căsuţă poștală de pe stradă. Cu 
fiecare mărunţiș pe care îl reparase, o convinsese pe Julianne să 
îl angajeze. O dată intrat, era ușor, cu toate că aproape dăduse 
greș în momentul în care, într-o după-amiază, Julianne îl 
prinsese în biroul meu. Atunci el născocise povestea aceea cu 
intrusul pe care-l alungase. Intrase în birou doar să vadă dacă 
lipsește ceva. 

Bobby va fi judecat la sfârșitul lunii viitoare. Nu și-a 
recunoscut vinovăția, dar e de așteptat ca verdictul să fie 
„nevinovat”. Deși solid, cazul conţine probe circumstanţiale. 
Nicio dovadă fizică nu plasează arma crimei în posesia lui, nici în 
cazul lui Catherine, al Elisei, al lui Boyd, al lui Erskine, al Soniei 
Dutton sau al lui Esther Gorski. 

Ruiz afirmă că totul se va sfârși apoi, dar se înșală. Acest caz 
nu va fi închis niciodată. S-a încercat închiderea lui de ani buni și 


iată ce s-a întâmplat. 
Ne ignorăm greșelile și suntem blestemaţi să le repetăm. Nu 
înceta să te gândești la ursul polar. 


Evenimentele premergătoare Crăciunului sunt aproape ca și 
cum nu s-ar fi petrecut. Vorbim rar despre asta, dar știu din 
experienţă că într-o zi vor reveni. 

Uneori, noaptea târziu, aud trântindu-se o portieră la o 
mașină sau pași grei pe alee, și mintea începe să-mi lucreze. 
Experimentez sentimente de tristeţe, depresie, frustrare și 
anxietate. Sunt ușor alarmat. Îmi imaginez oameni care mă 
privesc de la ușile de intrare și din mașini parcate. Întrezăresc o 
camionetă albă, dar nu încerc să disting fizionomia șoferului. 

Sunt reacţii obișnuite ale șocului și ale traumei. Poate e bine 
că știu aceste lucruri, dar aș prefera să încetez să mă mai 
analizez. 

Bineînţeles că încă mai am boala. Fac parte dintr-un studiu 
desfășurat în cadrul unui spital universitar. Fenwick m-a înscris. 
O dată pe lună mă duc la spital, îmi pun un ecuson și răsfoiesc 
paginile revistei Viaţa la țară în timp ce-mi aştept rândul. 

Tehnicianul mă abordează întotdeauna cu o întrebare: 

— Cum vă simţiţi azi? 

— Păi, dacă tot întrebaţi, am sindromul Parkinson. 

El zâmbește alene, îmi face o injecție și apoi niște teste de 
coordonare, folosind aparate care să îmi măsoare gradele și 
frecvenţa tremuratului. 

Ştiu că situaţia se va deprecia. Dar, la naiba, sunt norocos! 
Mulţi oameni au Parkinson. Niciunul nu are o soţie frumoasă, o 
fiică iubitoare și un copil pe cale de a se naște.