James Patterson — Invizibil

„CEL MA ÎNSPĂMÂNTĂTOR $I MAI TULBURĂTOR THRILLER LANSAT VREODATĂ 
DE JAMES PATTERSON!” - Goodreads 


James Patterson 
David Ellis 


INVIZIBIL 


RAO 


Familiei Kasper - lui Mike, Laurei și îngerașului Sophie Mei-Xiang 


1 

De data asta, ştiu ce se întâmplă şi sunt atât de sigură 
încât mă înăbuş de panică, nu mai reuşesc să-mi ţin cumpătul şi 
sunt aproape să-mi pierd tot echilibrul emoţional. De data asta, 
sunt în mare întârziere. 

De data asta, focul este foarte violent. De data asta, 
arderea este foarte intensă şi este foarte mult fum. 

Alarma casei ţiuie, dar nu cu sunetul iniţial de avertizare, ci 
cu sunetul ascuţit şi pătrunzător gen eștaompetsmihttăaănro- idn- 
pcaam Nu-mi dau seama de cât timp se întâmplă, dar sunt în 
mare întârziere. Căldura suflului dogoritor al cuptorului pune 
stăpânire pe cele patru colţuri ale dormitorului meu. Fumul 
negru şi puturos îmi frige firişoarele de păr din nări şi îmi 
intoxică plămânii. Deasupra capului, flăcările portocalii care se 
agită de la o margine la alta a tavanului dansează în jurul 
patului, aproape în ritm, un staccato şfichiuitor, pocnind şi 
trosnind de parcă n-ar fi vorba de un foc, ci doar de un pâlc de 
flăcări care se frământă şi care, adunate laolaltă, vor să le 
percep în timp ce apar pe neaşteptate, sfârâie şi produc un 
zgomot caracteristic pe măsură ce înaintează încetul cu încetul. 
Deaala asta, este barte târziu, Emmy.. 

Fereastra. Totuşi o ocazie să sar din pat spre stânga şi să 
dau bir cu fugiţii pe fereastră, singura parte încă disponibilă a 
dormitorului. Duşmanul mă încolţeşte şi mă provoacă. Nu sape 
Ec, Emmy fugi b fereastră, Emmy. 

Aceasta este ultima mea şansă şi îmi dau seama, dar nu 
vreau să mă gândesc la ceea ce se va întâmpla când mă voi 
prăbuşi şi nici că trebuie să mă pregătesc pentru suferinţă. Voi 
simţi durere câteva minute, voi scrâşni din dinţi, îmi voi zdrun- 
cina toate măruntaiele, dar, pe de altă parte, căldura puternică 
îmi va pârjoli terminaţiile nervoase şi nu voi mai simţi nimic sau, 
şi mai bine, îmi voi pierde cunoştinţa de la intoxicația cu 
monoxid de carbon. 

Nu am nimic de pierdut. Nu mai trebuie să irosesc nici o 
clipă. 

Flăcările ajung la pilota de flanel în timp ce picioarele mele 
calcă pe podea, iar eu sar de pe saltea şi ajung din câţiva paşi la 
fereastră. Scap un țipăt de fetişcană, panicat, ca atunci când eu 
şi tati obişnuiam să jucăm şah în curtea din spate şi el ataca. Îmi 
aplec umărul şi sar lângă fereastră, o fereastră anume 


construită să nu se spargă în vreme ce, peste sunetul ascuţit al 
alarmei şi sfârâitul flăcărilor, răsună un vuiet înfiorător, o 
zbârnâială flămândă în clipa când fac un salt de lângă fereastră 
şi cad înapoi în focul mistuitor. Îmi spun: Repiă Emmy, aka agul 
toxic nula făcăniesă teuaa, RESPRA.. 

Respir. Trag aer în piept. 

— La naiba, rostesc adresându-mă nimănui în camera întu- 
necată şi necuprinsă de foc. 

Ochii mă ustură de la transpiraţie şi mă şterg cu tricoul. Am 
destulă minte să nu mă mişc imediat şi rămân locului până când 
pulsul revine la valorile normale, iar respiraţia devine egală. Mă 
uit la radioul cu ceas unde cifrele roşii şi fluorescente din 
ecranul pătrăţos îmi arată că este ora două şi jumătate. 

Visele păcălesc. Crezi că ai cucerit ceva, lucrezi la acel ceva 
fără întrerupere şi îţi spui că te vei simţi mai bine, doreşti stă- 
ruitor să te simţi mai bine şi te feliciţi că mergi spre mai bine. ŞI 
pe urmă, noaptea, închizi ochii, te laşi purtat spre tărâmul de 
dincolo şi brusc, judecata te bate pe umăr şi spune: iaaa? Nues 
maibne! 

Elimin din plămâni o ultimă gură de aer şi întind mâna după 
întrerupătorul din dormitorul meu. Când aprind lumina, văd foc 
peste tot. lată tapetul, fotografii diferite, referate de caz şi 
rapoarte ale inspectorilor care împodobesc pereţii dormitorului 
meu, flăcări înglobând decese petrecute în oraşe aflate pe tot 
cuprinsul Statelor Unite: Hawthorne, Florida. Skokie, Illinois. 
Cedar Rapids, lowa. Plano, Texas. Piedmont, California. 

Şi bineînţeles, Peoria, Arizona. 

In total cincizeci şi trei. Avansez spre perete şi îmi arunc 
ochii repede peste fiecare. Apoi, mă îndrept spre computer şi 
încep să deschid e-mailuri. 

Cincizeci şi trei de care ştiu. Fără îndoială că sunt mult mai 
multe. 

Individul ăsta nu are de gând să se oprească. 


2 

Sunt aki pentru Dikt. Nu este ceea ce spun în realitate, ci ceea 
ce vreau să spun. 

— Sunt Emmy Dockery şi vreau să îl văd pe domnul 
Dickinson, te rog. 

Femeia plantată pe o parte a mesei de scris la uşa biroului 
lui Dickinson este o persoană pe care nu o cunosc. Pe ecusonul 
ei scrie LYDIA şi arată într-adevăr ca o Lydia: păr şaten scurt, 
ochelari cu ramă neagră de baga şi o bluză de mătase dichisită. 
După toate probabilitățile, în timpul ei liber scrie sonete, are trei 
pisici şi adoră mâncarea indiană, pe care obişnuieşte să o 
denumească ab. 

N-ar trebui să fiu atât de răutăcioasă, dar mă deranjează 
lumea nouă, faptul că s-a schimbat ceva de când am plecat 
încât mă simt ca o străină într-un birou unde am trudit cu 
loialitate timp de aproape nouă ani. 

— Aţi stabilit o întrevedere cu directorul, doamnă... 
Dockery? Lyda îşi ridică privirea spre mine cu un zâmbet 
atotcunoscător. Ştie că nu am nicio programare. Ştie pentru că 
s-a făcut apel din hol ca să se verifice dacă eram autorizată să 
intru, dar îmi reaminteşte pur şi simplu că am ajuns până la ea 
doar printr-un fel de bunăvoință. 

— Diado'u? întreb eu pe un ton de falsă confuzie. Vrei să 
spui adjunctul dredoruui exeat al Departamentului de servicii şi 
intervenţii pentru combaterea criminalităţii şi atacurilor 
informatice? 

De acord, pot fi o afurisită. Dar ea a început-o. 

O aştept pe Lydia afară pentru că n-aş mai fi rămas dacă 
Dick n-ar fi fost de acord să mă primească. 

El mă face să aştept, ceea ce îl caracterizează, dar 
douăzeci de minute mai târziu sunt în biroul lui. Pereţi acoperiţi 
cu lambriuri de culoare închisă şi împodobiţi cu fotografii de 
trofee, diplome şi chestii personale. Dick are o părere excelentă, 


1 Posibilă prescurtare a numelui de familie sau, mai degrabă, o 
aluzie directă la antipatia pe care o inspiră personajul 
(Dezagreabilul) sau concluzia dispreţului pe care îl merită (Sulă 
sau P..ă) (n.tr.) 
2 Bucătărie, gastronomie de nivel înalt (în limba franceză, în 
original) (n.tr.) 


dar nemeritată despre sine. 

Julius Dickinson, cel veşnic bronzat şi pieptănat cu cărare 
într-o parte, cu un plus de cinci kilograme şi zâmbet linguşitor, 
face semn cu mâna să mă aşez. 

— Emmy, spune el baritonal şi cu o falsă compătimire în 
glas, dar cu o privire vioaie. 

Deja încearcă să mă scoată din fire. 

— Nu mi-ai răspuns la niciun mesaj, spun eu ocupând un 
scaun. 

— Aşa e, nu ţi-am răspuns, spune el fără să facă vreo încer- 
care pentru a-şi motiva mâna ţeapănă pe care mi-o întinde. 

Nici nu trebuie. El este şeful. Eu sunt doar angajatul. La 
naiba, în clipa de faţă, nu sunt nici măcar atât. Sunt o angajată 
în concediu fără plată a cărei carieră atârnă de un fir de păr. 
Sunt o angajată a cărei carieră ar putea fi distrusă chiar de 
bărbatul care stă vizavi de mine. 

— Barem le-ai citit? întreb eu. 

Dickinson ia un petic de mătase din sertar şi îşi şterge 
ochelarii. 

— Am ajuns suficient de departe să înţeleg că vorbeşti des- 
pre o serie de incendii, spune el. Incendii despre care tu crezi că 
sunt opera unui geniu criminal care a reuşit să le facă să pară 
fără legătură. 

— În esenţă, da. 

— Ceea ce am citit în întregime, adaugă el cu un ton deza- 
greabil, a fost un articol recent din Rona Times ziarul local dintr-un 
orăşel din Arizona, completează el şi ridică un document tipărit 
reprezentând chiar articolul din care şi citeşte. „La opt luni după 
moartea surorii ei într-o casă incendiată, Emmy Dockery îşi 
continuă cruciada încercând să convingă Departamentul de 
poliţie din Peoria că decesul Martei Dockery nu a fost un 
accident, ci o crimă”. Ah, şi partea asta: „Doctorul Martin 
Lazerby, medicul legist adjunct pentru biroul medicului legist al 
ținutului Maricopa, insistă că toate dovezile medico-legale 
demonstrează moartea cauzată de focul accidental”. lar acesta 
este citatul meu preferat, spusele şefului de poliţie: „Ea lucrează 
pentru FBI. Şi dacă este atât de sigură că este o crimă, de ce nu 
îşi convinge propria agenţie să facă investigaţii?” 

Nu răspund. Articolul era o aiureală; se lua partea poliţiei şi 


nu se aducea în atenţia publică nici una dintre dovezile mele. 

— Asta mă face să-mi pun întrebări în privinţa ta, Emmy, 
spune el în timp ce îşi pune mâinile una lângă cealaltă şi îşi 
adună gândurile ca şi cum s-ar pregăti să facă morală unui copil. 
Mergi la terapie, Emmy? Ai mare nevoie de ajutor. Am fi 
încântați să te reîntorci, desigur, dar numai după ce vom vedea 
un pic de progres cu tratamentul tău. 

Abia dacă îşi poate reţine un zâmbet când rosteşte aceste 
vorbe. Pe noi doi ne leagă o poveste nefericită: el era cel care 
îmi adusese acuzaţii de aonaută noii iă care duseseră la sus- 
pendarea mea - îmi cer scuze, în limbajul ciudat birocratico- 
juridic, care mă trimiseseră în aoncadiu fără pată. Mai am încă şapte 
săptămâni până să revin la muncă şi chiar şi atunci, va exista o 
perioadă de probă de şaizeci de zile. Dacă n-aş fi avut un deces 
recent în familie, probabil aş fi fost concediată. 

Dickinson ştie motivul real pentru care mi s-au adus acu- 
zaţiile. Amândoi îl ştim. Aşa că mă ia peste picior. Nu-l pot lăsa 
să mă calce pe nervi. Asta-i ceea ce doreşte. Vrea să-mi ies din 
sărite, ca să poată spune mai departe că nu sunt gata să mă 
întorc. 

— Cineva cutreieră ţara şi ucide oameni, spun eu. Asta ar 
trebui să te preocupe, nu dacă fac terapie sau nu. 

Mă priveşte printre gene. În acest caz nu el trebuie să inter- 
vină, eu sunt cea care vrea ceva. Prin urmare, insistă cu ideea 
lui de tortură: stă nemişcat, cu buzele strânse şi încăpățânat. 

— Concentrează-te asupra reabilitării tale, Emmy. Lasă în 
seama noastră aplicarea legii. 

El continuă să-mi repete numele. Prefer să mă scuipe şi să 
mă înjure. Şi ştie asta. Asta este versiunea pasiv-agresivă a îne- 
cării simulate:. Nu eram sigură că avea să mă primească în ziua 
aia, neanunţată. Acum realizez că probabil abia aştepta să mă 
vadă, să facă pe surdul şi să-mi râdă direct în faţă. 

Pe noi doi ne leagă o poveste nefericită, aşa cum am mai 


3 Înecarea simulată (waterboarding) este o formă de tortură 
prin care torţionarul îi simulează fiziologic persoanei torturate, 
folosindu-se de reflexul faringian al acesteia, o înecare iminentă 
turnând apă pe un prosop aşezat pe faţa victimei care este 
imobilizată pe o masă sau o scândură; de obicei, victima nu 
rezistă nici un minut. (n.tr.) 


spus. lată varianta foarte scurtă: el este un porc. 

— Chestiunea nu are nici o legătură cu mine, insist eu. Este 
vorba despre un tip care... 

— Eşti supărată, Emmy? Simţi că îţi stăpâneşti emoţiile? 
întreabă el uitându-se la mine cu o nelinişte prefăcută. Pentru 
că eşti aprinsă la faţă şi îţi ţii pumnii strânşi. Mă îngrijorează că 
totuşi nu eşti în stare să-ţi stăpâneşti emoţiile. Avem consilieri 
pentru personal, Emmy, dacă vei avea nevoie să stai de vorbă 
cu cineva. 

Vorbele lui sună ca o reclamă de noapte pentru dependenţii 
de substanţe chimice. Aemanseri care așteaptă să date atine Sunăacum! 

Îmi dau seama că nu are rost să merg mai departe. A fost o 
prostie din partea mea să vin. O prostie să sper că mă va as- 
culta. Dar înainte de a ajunge aici, eram răvăşită. Mă ridic de pe 
scaun şi mă întorc să plec. 

— Baftă în privinţa terapiei, strigă el. Noi toţi te susţinem. 

Mă opresc la uşă şi privesc înapoi spre el. 

— Acest bărbat ucide oameni prin toată ţara, spun eu cu o 
mână pe clanţă. Şi problema nu e că îl urmărim şi nu-l putem 
prinde. Problema e că noi nici măcar nu ştim că există cineva 
care trebuie să fie prins. Este ca şi cum acest om nici n-ar exista 
pentru noi. 

Reacţia lui Dick se rezumă la mâna făcută căuş şi la o miş- 
care anemică a acesteia în semn de rămas-bun. les şi trântesc 
uşa în urma mea. 


3 

Aştept până să părăsesc clădirea înainte să-mi descarc ner- 
vii. Nu vreau să-i ofer lui Dickinson satisfacția de a mă vedea 
furioasă şi nici să-i dau apă la moară ca să folosească toate 
detaliile împotriva mea atunci când voi încerca să revin la locul 
de muncă după şapte săptămâni. (Adevărul este că probabil am 
şi făcut-o deja; el o poate demonstra cu mesajele mele şi 
oricum, poate alege să prezinte conversaţia pe care tocmai am 
avut-o, ca dovadă a faptului că sunt „obsesivă” şi că, pe lângă 
asta, faptuiesc cel mai mare păcat al unui analist de informaţii - 
acţionez ca un agent şi îmi uit locul în ierarhie.) 

În timp ce mă încadrez pe autostrada 1-95 pentru drumul de 
întoarcere, lovesc de câteva ori cu toată puterea volanul 
maşinii, ceea ce nu mă face să mă simt mai bine şi dacă nu sunt 
atentă, aş putea să rămân şi cu vreo două degete fracturate. 

— Nemernicul! strig eu şi constat că mă simt mai bine, 
doar că aş putea avea probleme cu coardele vocale. 
Nemernicul! Nemernicul! 

După audierea disciplinară, Dickinson mă are la mână. Voi 
fi într-o perioadă de probă şi dacă voi face un pas greşit sau 
dacă Dick va pretinde doar că am făcut o mişcare greşită - sunt 
terminată. Ah, să-l vezi atunci zâmbind încrezut pe la spatele 
meu şi afirmând cu tărie că am nevoie de terapie! Amândoi ştim 
că singura mea pobemăalgolnaă se limita la faptul că i-am împins 
mâna de pe genunchiul meu de fiecare dată când a pus-o acolo, 
că i-am refuzat toate invitaţiile la niscaiva cine târzii şi chiar că 
am râs de ideea unei evadări în weekend, doar noi doi. Cred că 
treaba cu râsul a fost elementul hotărâtor. Până a doua zi 
dimineaţă, el inventase deja o poveste pentru ofiţerii superiori 
cum că ev îl hărţuiam şi deveneam din ce în ce mai agresivă. 
Puneţi pe listă şi cuvinte precum autlă şi snimbătoae - cuvinte 
care sunt uşor de rostit şi greu de dezminţit - şi iată-te procopsit 
cu o problemă de disciplină! 

Nemernicul! 

Dar serios, Emmy, vino-ţi în fire! Rezolvă problema! Trebuie 
să fac ceva! Nu pot să o las moartă. Ştiu că există o legătură 
între aceste cazuri. Dar sunt blocată. Ce pot să fac? Ce altceva 
pot să fac... 

Stai. 

Îmi desprind piciorul de pe pedală fără un motiv anume, 


altul decât să-l scot din pepeni pe şoferul SUV-ului din spatele 
meu - care mă urmează la foarte mică distanţă - în timp ce 
reflectez. Nu. Nu. Este ultimul lucru pe care l-aş face. 

Totuşi, da, ar putea fi singura cale. Aşa că trebuie să o 
încerc. 

Pentru că dacă am dreptate în privinţa acestui individ, el 
devine din ce în ce mai priceput la suprimat vieţi. Şi nimeni nici 
măcar nu ştie că el există. 


ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 1 

21 august 2012 

Bine aţi venit în lumea mea! Puteţi să-mi spuneţi Graham, 
iar eu voi fi gazda voastră. 

Nu mă cunoaşteţi. Anonimatul meu este o mărturie a suc- 
cesului de care mă bucur. În timp ce stau aici şi discut cu voi, nu 
sunt celebru. Dar voi deveni atunci când aceste înregistrări vor 
fi lansate, indiferent de clipa când mă voi hotărî să o fac. Atunci 
voi fi pe prima pagină a tuturor ziarelor şi revistelor din întreaga 
lume. Se vor scrie cărţi despre mine. Mă vor studia la Quantico?. 
Mi se vor dedica pagini pe internet. Se vor face filme. 

Nu veţi afla niciodată identitatea mea reală - Gaham poate 
sau nu poate fi numele meu adevărat aşa că orice veţi afla 
despre mine va rezulta din aceste fişiere audio, jurnalul meu 
vorbit. Veţi afla ceea ce vă voi aduce eu la cunoştinţă. Pot să vă 
spun totul şi pot să las unele lucruri nespuse. Pot să vă spun 
adevărul şi pot să vă mint. 

Pentru început, câte ceva despre mine: în liceu, eram sufi- 
cient de atletic să fac sport, dar nu îndeajuns să-mi dovedesc 
superioritatea. In şcoală am avut calificative bune, dar nu atât 
de bune ca să ajung în Ivy League, aşa că am mers la o uni- 
versitate de stat. Fără discuţie, detest ceapa, orice varietate ar 
fi, gătită sau crudă, o buruiană dezgustătoare indiferent de soi. 
Vorbesc trei limbi, deşi franceza mea este vecină cu jena în 
acest moment. Dar pot rosti no anims peas? sau echivalentul 
funcţional al acestei sintagme, în cel puţin unsprezece limbi, 
după ce mi-am adăugat recent în palmares greaca şi albaneza. 
Prefer muzica voastră pop alternativei clasice sau muzicii pentru 
adulţi sau heavy metalului, dar nu recunosc acest lucru în faţa 
prietenilor. Cândva am alergat la un semimaraton într-o oră şi 


+ Aluzie la oraşul cu acelaşi nume care găzduieşte Academia 
FBI (n.tr.) 

5 Un grup de opt universităţi (Brown, Columbia, Cornell, 
Dartmouth, Harvard, Pennsylvania, Princeton şi Yale), cele mai 
prestigioase din State sau chiar din lume, localizate în nord- 
estul Statelor Unite, reunite din 1954 cu sediul principal la 
Princeton, New Jersey (n.tr.) 

s Fără ceapă, vă rog (în limba engleză, în original) 


treizeci şi şapte de minute. Acum, nu fac sport în mod regulat. 
Şi niciodată, dar absolut niciodată, nu beau bere cu conţinut 
redus de alcool. 

Două dintre lucrurile pe care tocmai le-am spus nu sunt 
adevărate. 

Dar acesta este: am ucis o mulţime de oameni. Mai mulţi 
decât aţi crede. 

Dar voi? Nici măcar nu ştiu cine sunteţi, nu ştiu cine e per- 
soana căreia îi adresez această povestire: o fiinţă receptivă la 
senzaţii, poate spiritul uneia dintre victimele mele? Un mic 
demon cocoţat pe umărul meu care-mi şopteşte la ureche gân- 
duri întunecate? Un profiler FBI. Un reporter plin de iniţiativă. 
Sau pur şi simplu, un cetăţean obişnuit care, într-o bună zi, va 
asculta aceste fişiere audio pe internet zăbovind pe lângă com- 
puter cu o fascinaţie lascivă, înfometat după orice fărâmă şi 
orice părticică de informaţie, după orice privire aruncată cumva 
în Mintea unui Nebun! 

Pentru că, indiscutabil, asta-i ceea ce veţi face - veţi încerca 
să mă înţelegeţi şi să-mi puneţi un diagnostic. Acest lucru vă va 
face să vă simţiţi în largul vostru şi în siguranţă că acţionaţi 
astfel şi că mă includeți într-o categorie plăcută şi interesantă. 
Veţi pune comportarea mea pe seama unei mame care nu mi-a 
arătat dragoste sau a unei experienţe traumatizante care m-a 
redefinit sau a unei boli psihice înscrisă în DSM-IV”. 

Dar iată ce veţi afla în schimb: aş putea fi cel care stă la 
taifas cu unul dintre voi într-un bar din cartier, cel care tunde 
gardul viu la casa de alături sau cel care se află pe locul vecin 
într-un avion care zboară de la New York la Los Angeles, iar voi 
nici măcar să nu mă observați. Ah, privind în urmă, desigur, aţi 
putea descoperi ceva despre mine care ar putea părea 
neobişnuit. Dar în timp real, atunci când vom sta chiar faţă în 
faţă sau vom împărţi o rezemătoare de braţ sau voi ocupa un 
loc vizavi de voi, nu vă voi face nici o impresie. Voi fi un set de 
date adunate şi imediat îndepărtate. Aş părea, într-un cuvânt, 


7 Acronim pentru Diagnostic and Statistical Manual of Mental 
Disorders (Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor 
mentale), manual publicat de APA American Psychiatric 
Association (Asociaţia Americană de Psihiatrie), apărut şi în 
limba română la Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din 
România, 2003 (n.tr.) 


normal. Şi ştiţi de ce? 
Nu, nu ştiţi, dar eu ştiu. De asta sunt atât de bun în tot ceea 
ce fac. Şi de asta nimeni nu mă va prinde vreodată. 
(SFÂRŞIT) 


5 

La doi ani după deschidere, librăria din centrul oraşului 
Alexandria, o clădire din cărămidă roşie cu bordură de lemn 
vopsit într-un albastru pal, arată încă proaspătă şi nouă. Numele 
The Book Man apare imprimat de la o margine la cealaltă a 
vitrinei care dă spre trotuarul din faţă şi este plină de ultimele 
apariţii, ficţiune şi non-ficțiune, dar e concentrată mai mult în 
aceste zile pe cărţile ilustrate şi pentru copii. 

Inainte de a intra, respir adânc şi cumpănesc din nou asu- 
pra înţelepciunii acestei decizii. Dar în ultimele două nopţi n-am 
dormit aproape deloc şi nu mai am nici o altă idee. 

Împing uşa stârnind clinchetul unui clopoțel vesel şi înainte 
de a mă vedea el, îl zăresc eu. Poartă o cămaşă ecosez cu mâ- 
neci scurte lăsate în jos, jeanşi şi mocasini. Am o tresărire să-l 
văd că nu poartă costum şi cravată. În aer miroase a cărţi noi şi 
a cafea. Calm şi linişte. 

El se află în spatele tejghelei înregistrând la casă vânzarea 
făcută unei cliente, apoi îşi aminteşte să-i zâmbească clientei şi 
aruncă un semn de carte într-o pungă de plastic. Îşi şterge 
mâinile de jeanşi şi se opreşte aproape de mine. 

— Bună, Books. 

Cred că aş putea la fel de bine să o iau din loc. 

— Emmy. 

Doar auzul vocii lui profunde şi poruncitoare, dar cumva 
blajine, dezlănţuie o grămadă de amintiri din spatele stăvilarului 
mental pe care l-am înălţat. Partea blajină este un pic mai mult, 
observ, probabil pentru că ultima dată când ne-am văzut, în 
urmă cu opt luni, îmi îngropam sora. El şi-a făcut apariţia în 
dimineaţa grelei încercări să mă consoleze. Nu sunt sigură cum 
de a aflat - posibil să-l fi sunat mama, n-am întrebat niciodată -, 
dar a fost acolo, fără să facă presiuni, ci doar comportându-se în 
aşa fel încât nimeni să nu îl observe sau punându-se la 
dispoziţie dacă aveam nevoie de el. Întotdeauna a avut 
capacitatea să mă surprindă. 

— Mulţumesc că ai fost de acord să mă primeşti, spun eu. 

— Nu am fost. Pur şi simplu, ai apărut. 

— Atunci, mulţumesc pentru că nu mă alungi. 

— N-am avut ocazia să te alung. Încă aş putea. 

Zâmbesc pentru prima oară după multe săptămâni. Books 


arată grozav. În formă şi relaxat. Fericit. Ticălosul! N-ar trebui să 
arate ca un nenorocit după despărţirea noastră? 

— Mai eşti un snob al cafelei? întreb eu. 

De data asta, zâmbeşte el, scurt şi fără tragere de inimă. 
Se răscolesc nenumărate amintiri. Chiar cu salariul unui angajat 
la stat, el se arunca întotdeauna după lucruri bune comandând 
boabe italiene pe internet. 

— Bineînţeles, răspunde el. Dar tu mai eşti o nevrotică cu 
un suflet mare? 

Asta e o evaluare corectă. Books mă cunoaşte mai bine 
decât oricine. Totuşi, pălăvrăgeala care are loc între noi este 
stânjenitoare şi forţată. Aş putea la fel de bine să trec direct la 
subiect. 

— Am nevoie de ajutorul tău, îi spun eu. 


6 

— Nu, spune Books clătinând din cap furios. În niciun caz, 
Em. 

— Vreau să mă asculţi până la capăt, Books. 

— Nu, mulţumesc. 

— N-ai auzit de când eşti aşa ceva. 

— Aşa cum am spus sau cred că am rostit cu voce tare, nu, 
mulţumesc... 

— Povestea asta primeşte votul meu la categoria „Cel mai 
diabolic calvar din întreaga istorie a omenirii”. Nu exagerez de 
dragul efectului, Books. 

— Nu sunt interesat. Nu sunt. Nu sunt, repetă el de parcă 
ar încerca să se convingă. 

Suntem în depozitul de lângă librăria lui, înconjurați de cărţi 
aşezate în teancuri pe mese sau aranjate pe rafturi. Am 
descoperit un locşor pe una dintre mese unde am aşezat gră- 
madă cincizeci şi trei de dosare de caz ca să-şi arunce un ochi 
peste ele. 

— Este foarte bine aici, spun eu. 

Books îşi trece mâna prin părul de culoarea nisipului. Acum, 
că e cetăţean de rând, îl poartă mai lung, bretonul aproape că îi 
acoperă fruntea şi ondulaţiile îi atârnă pe spate. În timp ce îşi 
adună gândurile, se plimbă în cerc. 

— Nu mai lucrez pentru Birou, spune el. 

— Ar fi un motiv să revii, spun eu. Nu s-a dorit niciodată 
plecarea ta. 

— Oricum, asta este mai mult o misiune pentru ATF®... 

— Atunci vom face o echipă de comando comună... 

— Asta nu este pobena mea, Em! exclamă el şi loveşte cu 
putere o masă trimițând pe podea un teanc de cărţi broşate. Îți 
dai seama cât de dificil e pentru mine să-ţi faci apariţia aşa, 
dintr-odată? Şi, în plus, să-mi ceri să te şi ajut? Nu e corect, mai 
spune el îndreptându-şi ameninţător degetul spre mine. Nu e 


s Acronim pentru Alcohol, Tobacco, Firearms, cu titulatura 
completă Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosives, 
o organizaţie federală din cadrul Departamentului de Justiţie al 
Statelor Unite (n.tr.) 


corect. 

Are dreptate. Nu este corect. Dar problema asta nu are 
nicio legătură cu corectitudinea. 

Books rămâne pe loc timp de aproape două minute cu mâi- 
nile în şold şi clătinând din cap. Apoi, se uită în direcţia mea şi 
întreabă: 

— Dickinson te-a suspendat? 

— Da, dar nu pe merit. Nici măcar nu a citit fişierele. ÎI ştii 
pe Dick. 

Books e de acord cu remarca mea. 

— Şi i-ai spus de ce te nelinişteşte treaba asta? întreabă el. 

— Este evident motivul. Un individ ucide... 

— Nu la asta mă refer, Em, şi ştii asta, spune el venind spre 
mine. Dickinson ştie că sora ta a murit în urmă cu opt luni într- 
un incendiu de origine dubioasă care a avut loc în Peoria, 
Arizona? 

— Problema de acum nu are nicio legătură cu asta. 

— Ha! scapă el un râs caricatural şi îşi agită mâinile prin 
aer. Nu are n legătură cu asta! 

— Nu are. Fie că sora mea a fost una dintre victime, fie că 
nu, asta nu schimbă faptul că un criminal în serie... 

Books nu vrea să audă. Îmi face semn cu mâna, gen bla- 
bla-bla-eu-nu-mai-ascult. 

— Emmy, îmi pare rău de Marta. Tu ştii asta. Dar... 

— Dacă îţi pare rău, atunci mă vei ajuta. 

Imediat ce rostesc vorbele, tocmai îmi dau seama că am 
întrecut măsura. Books îşi vede de viaţa lui. Nu mai este agent 
special. Acum vinde cărţi. 

Ridic mâinile. 

— Uită acest ultim comentariu, spun eu. N-ar fi trebuit să 
vin aici, Books. Îmi... Îmi pare rău. 

les în acelaşi fel în care am intrat, fără o vorbă din partea 
fostului meu logodnic. 


ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 2 

22 august 2012 

Seara, ador parfumul de flori proaspete. E un miros de vară 
unic, nu-i aşa? Un miros care face ca acest întreg dormitor să se 
simtă... cum să se simtă?... ah, da... mu Nou şi proaspăt. 
Vopsea proaspătă pe pereţi, roz cu tonuri de lămâie. Patul acela 
este şi el nou, un pat mare cu un baldachin de modă veche - 
este precum cel pe care l-ai avut când erai fetiţă, Joelle? Este 
cumva un cadou de casă nouă de la mama şi tata, pentru noul 
început în viaţă? 

Ah, nu contează. Mă tem că Joelle nu poate vorbi în clipa 
asta. 

Restul locului este extrem de bizar. Măsuţa de toaletă 
foarte veche, probabil ştearsă de praf şi adusă din subsolul pă- 
rinţilor. Un minunat fotoliu pentru lectură. Cea mai tare dintre 
toate, noptiera improvizată, provenită direct dintr-o cameră de 
cămin studenţesc, două lădiţe pentru transportat recipientele cu 
lapte aşezate una peste cealaltă, cu un mic ceas deşteptător şi 
acel vas cu crini proaspeţi. 

O fată cu un buget limitat, o fată care are gust, dar nu şi 
bani să o demonstreze. O casă la oraş ca punct de plecare pen- 
tru o fată care îşi începe viaţa profesională. 

Aş dori să pot face o fotografie acestei camere şi să o ve- 
deţi, pentru că această cameră reprezintă esenţa Americii, 
esenţa speranţei, a începutului modest, dar cu vise măreţe. 
Joelle Swanson avea planuri mari. Visa să-şi ia diploma în drept 
penal şi să devină o mare luptătoare împotriva crimei, poate că 
la început, polițistă, dar într-o bună zi, agent FBI sau chiar agent 
sub acoperire la CIA. Chestiuni impresionante. Lucruri 
importante! 

In orice caz, aş vaa să fac o fotografie pentru voi, dar nu 
văd ce efect va avea mai târziu şi cum se va potrivi în povesti- 
rea mea. Mă tem foarte tare că vă veţi uita la poze şi nu-mi veţi 
lua în seamă vorbele. Sunt convins că un psihiatru ar spune că 
limitez aceste şedinţe la mărturia mea verbală pentru că vreau 
să controlez toate aspectele pe care le cuprinde, însă doresc 
doar ca voi să aflaţi ceea ce vă permit eu să aflaţi şi să vedeţi 
doar ceea ce vă îngădui eu să vedeţi. 


Este adevărat că acest mod de comunicare îşi are limitele 
lui. Voi nu puteţi mirosi ceea ce miros eu, acel miros palpabil 
emanat prin transpiraţia strălucitoare de pe pielea lor. Nu puteţi 
vedea acea groază disperată, pupilele dilatate, buzele 
tremurânde cu pielea lor devenită albă ca hârtia când îşi dau 
seama că cel mai urât coşmar al vieţii lor a devenit realitate. Nu 
puteţi auzi sunetele unui plânset tânguitor, o rugăminte 
plângăreaţă, panicată şi gâfâită. Pur şi simplu, nu sunteţi în 
stare să trăiţi ceea ce simt eu. 

Prin urmare, voi face tot posibilul să vă ajut. Voi face tot 
posibilul să vă iniţiez. 

(Nota editorului: în fundal, se aude zgomotul făcut de o 
femeie care tuşeşte) 

Ah, uite cine se trezeşte! Cred că asta înseamnă că trebuie 
să-ţi spun adio. 

Hm. Mă întreb dacă asta este prea mult sau prea rapid 
pentru tine. Poate că mai întâi trebuia să mă cunoşti mai bine 
înainte de a te lăsa să vezi cum pun totul la punct, riguros ca 
aici. Poate că mai întâi, trebuia să dansez cu tine obraz lângă 
obraz, să-ţi ofer o masă bună şi un pahar de vin scump, să-ţi 
spun nişte anecdote, să-ţi prezint ceea ce găsesc eu ciudat şi 
înfricoşător şi ceea ce îmi place sau îmi displace. 

Poate că ar trebui să-ţi mărturisesc de ce fac ceea ce fac. 

De ce aleg pe cine aleg. 

De ce sunt al naibii de bun la ceea ce fac. 

Am foarte multe lucruri să-ţi spun. Dar să o luăm încet. 
Vom ajunge şi la momentul acela. Până voi termina, mă vei 
înţelege. Vei descoperi argumente comune împreună cu mine. 

La naiba, e posibil chiar să mă şi placi. 

Şi unii dintre voi vor dori să fie în locul meu. 

(SFÂRŞIT) 


8 

Mă trezesc brusc tânjind după aer în timp ce flăcările care 
dansează pe tavan se retrag spre o cameră tăcută şi întunecată. 
Îmi şterg transpiraţia de la ochi folosind pilota şi îndepărtez 
rămăşiţele unui coşmar familiar, numai că de data asta cu o 
schimbare de distribuţie: de data asta, persoana din pat nu 
eram eu. De data asta, persoana din pat era mai drăguță decât 
mine, mai deşteaptă decât mine, mai curajoasă şi mai mare ca 
vârstă. De data asta, persoana din pat era Marta. 

Sora mea şi-a făcut apariţia scurtă şi întâmplătoare în vis, 
de fapt, acelaşi vis ca atunci când eu sunt pe punctul de a fi 
arsă de vie, doar că ea nu se repede spre fereastră aşa cum fac 
eu. Ea trage aerul în piept şi lasă flăcările să gonească de-a 
lungul pilotei până când o cotropesc cu totul şi o înghit. 

Sunt sigură că nu voi fi în stare să adorm din nou. Niciodată 
nu reuşesc. Am ales să mă duc la culcare devreme, oricum, 
devreme pentru mine - de obicei, ora zece - ştiind că undeva 
între două şi patru dimineaţa, voi fi acaparată de flăcări şi apoi, 
trează pentru tot restul zilei. 

Drept urmare, îmi pun nişte cafea şi deschid laptopul. Me- 
sajele de ultimă oră sosesc în orice moment al nopţii, aşa că voi 
avea treabă din belşug care să mă ţină ocupată. 

Fac greşeala să trec pe lângă o oglindă şi să mă privesc. O 
apariţie nu prea drăguță. Primele semne de încărunţire în plete, 
dar sunt prea îndărătnică să-mi vopsesc părul şi prea mândră să 
cedez în faţa soluţiei oferite de tehnologia modernă pentru 
înaintarea în vârstă a femeilor, măsuri care nu înseamnă decât 
să te schimbi sub toate aspectele posibile şi să-ţi ascunzi 
defectele. În majoritatea zilelor, îmi aplic un machiaj minim, fac 
un duş, îmi netezesc părul cu peria şi bănuiesc că am făcut 
suficient. Sunt o tipă care nu foloseşte creme antirid, care nu-şi 
vopseşte părul şi nu poartă sutiene cu bureţi şi balene. Ar trebui 
să impresionez pe cineva cu această atitudine, nu-i aşa? 
Deocamdată, nu s-a format nici un rând ca să mi se transmită 
felicitări. 

Tu ești ca mai rău dgman al tău, îmi spunea mereu Marta. Tu ruai 
nevoe de aneva să te totureæ pentu că akum o fad singură. n multe privinţe, 
Marta îmi era diametral opusă. Amatoare de distracţie când eu 
aveam gânduri negre. Strălucitoare când eu eram un fel de 
hippy fără droguri şi muzică psihedelică. Majoreta care agita 


pompoanele şi ovaţiona echipa de fotbal în timp ce eu mă 
alăturam unui protest PETA? în legătură cu abatorul din afara 
oraşului. Cea care se distra în nopţile de vineri cu o mulţime de 
oameni cunoscuţi în vreme ce eu stăteam cu nasul băgat în 
opera unui clasic sau în vreun volum de statistică. 

Ea era cu cinci centimetri mai scundă decât mine, avea 
părul mai închis la culoare şi mai mătăsos decât al meu şi purta 
o mărime în plus la cupa sutienului. Nimeni nu ştia cum de două 
fete născute în decurs de opt minute puteau fi atât de diferite. 

— La naiba, mi-e dor de tine, fato, rostesc eu cu voce tare 
în bucătărie şi fără interlocutor. 

Nu pot nici măcar să rostesc vorbele astea fără să nu-i fiu 
recunoscătoare pentru că era formula spusă de ea întotdeauna 
la sfârşitul convorbirilor telefonice, încheierea ei patentată, 
atunci când eram prin ţară departe una de cealaltă în timpul 
colegiului sau când ea a plecat la studii de masterat şi doctorat 
în Arizona în timp ce eu, pentru un motiv pe care nimeni nu l-a 
putut înţelege, m-am alăturat diviziei G! din cadrul Biroului 
Federal de Investigaţii. 

Încă îmi amintesc reacţia ei la vestea că m-am înrolat la 
Biroul Federal de Investigaţii. A avut o expresie şocată, confuză, 
ca şi cum n-ar fi auzit bine, un opozant adept al stângii care se 
alătura puterii, dar vorbele i-au ieşit mai molcome. Daăte ae 
fendtă mă face şi pe mhe dă Asta era un alt lucru asupra căruia 
insista întotdeauna faţă de mine, fericirea. Doarsă fi fendă Em Esti 
fendlă? Estefoartebhesă waisă fifendă 

Cafeaua e gata. Duc o cană în cel de al doilea dormitor şi 
încep să parcurg paginile de internet obişnuite şi să verific 
mesajele. Nu văd nimic care să-mi facă imediat părul măciucă. 
Casa unei singure familii a fost cuprinsă de flăcări în Palo Alto, 
fără nici o pierdere. Un incendiu într-un complex de locuinţe 
subvenţionate în Detroit, posibil câteva victime. O uzină chimică 
în flăcări, undeva în afara Dallas-ului. Nu, nu şi nu. 


° Acronim pentru People for the Ethycal Treatment of Animals, 
organizaţie care luptă pentru drepturile animalelor, fondată în 
1980 în Norfolk, Virginia, Statele Unite (n.tr.) 

1 De fapt G-Man (Government Man), termen de argou folosit 
pentru a desemna agenţii speciali ai Guvernului Statelor Unite, 
mai ales agenţii FBI (Federal Bureau of Investigation) (n.tr.) 


Dar iată şi ceva care poate fi interesant, un incendiu care a 
avut loc cu doar câteva ore în urmă, într-o localitate numită Lisle 
din Illinois. O locuinţă urbană fără vecini. O singură victimă. 

Numele ei este Joelle Swanson. 


ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 3 

23 august 2012 

Ziua de după. Nu diferită de o mahmureală sau de prăbu- 
şirea după o noapte plină de excese. Stau culcat pe pat, discut 
cu voi folosind acest reportofon digital portabil şi mă uit fix la 
fotografia pe care i-am făcut-o lui Joelle Swanson noaptea tre- 
cută, după ce ne-am încheiat socotelile, şi pe care am tipărit-o 
la imprimanta mea color. Era o luptătoare, îi voi recunoaşte 
asta. Tot sângele ăla, toată suferinţa aia, şi totuşi a continuat să 
lupte pentru viaţa ei până la capăt. Uneori, pur şi simplu, nu 
înţeleg oamenii. 

Ştiu, ştiu, ţi-am spus că nu fac fotografii dar de fapt, fac 
câte o fotografie fiecărei victime la finalul întâlnirii. Oare nu 
poate omul să păstreze un suvenir? 

Oricum bună dimineaţa! Încerc să încep fiecare zi cu ştirile 
de la ora cinci dimineaţa. Cea mai bună sursă pentru 
accidentele de maşină, crime şi alte incidente neplăcute. Mai 
ales într-o zi precum cea de astăzi, aşa-zisa Zi de după, veştile 
se cercetează imperios. Poftim, mă opresc la videoclipul de pe 
pagina de internet chiar acum... iată-l: 

Peste noapte, incendiul unei case a ucis o femeie 

din suburbia Lisle. Joelle Swanson. In vârstă de 

douăzeci şi trei de ani, proaspăt absolventă a 

Universităţii Benedictine, a fost omorâtă de un incendiu 

care a izbucnit în dormitorul casei ei la primele ore ale 

dimineţii zilei de miercuri. Autorităţile afirmă că focul a 

fost generat de o lumânare aprinsă care s-a răsturnat 

lângă patul ei. Nu se bănuieşte un act criminal. 
În sfârşit, trecând mai departe la sport, 
menţionăm că sezonul NFL” se apropie, dar un conflict 

de muncă va ţine arbitrii... _ 

Destul. Dau clic să închid imediat. Imi doresc ca voi să fi 
văzut filmul cu fumul negru precum cerneala care se înălța de 
pe acoperişul casei lui Joelle. Imi place cuvântul ăsta, înălța, 
unul dintre acele cuvinte care se potrivesc perfect cu contextul. 
Mai există altceva care se hală în afară de fum? Mai era de 


u Acronim pentru National Football League (Liga Naţională de 
Fotbal) (n.tr.) 


asemenea o fotografie curățată de fum, probabil din recentul ei 
album de absolvire, care o reprezenta pe Joelle artificială şi 
retuşată. Eu prefer fotografia făcută de mine, are mai multă 
personalitate, mai multe cicatrici, mai multă viaţă. 

Apropo, sunt conştient că, din punct de vedere strategic, 
este lipsit de temei să păstrez fotografiile victimelor mele. Da, 
ştiu, dacă aş fi prins, acest element ar fi un fel de tur pas cu pas 
al faptelor mele, mai bun decât o mărturisire semnată. Ce pot să 
spun? Am nevoie de aceste fotografii. Vreau să fiu nechibzuit în 
această singură privinţă. Dacă asta vă ajută să vă simţiţi mai 
bine, ascund acest colaj între paginile 232 şi 233 ale vechiului 
volum Zetty Goke Cookbook, care a aparţinut mamei mele, chiar 
alături de reţeta pentru lasagna cu carne tocată de vită. (Da, a 
fost o alegere deliberată, la drept vorbind, însângerată.) 

Vaaaai, gândiţi voi. Mama lui. Prima dată când o pomeneşte 
pe mama lui se întâmplă în cursul celei de a treia şedinţe la trei 
minute şi şaptesprezece secunde. Are vreo importanţă timpul? 
Este cumva 317 numărul străzii unde a crescut? Era 17 martie 
ziua ei de naştere? A abuzat ea sexual de el de 3+ 17 ori? 

In regulă, aş putea la fel de bine să vă spun eu: când eram 
copil, mama mă îmbrăca la fel ca Little Bo Peep” şi de atunci 
încoace acest fapt m-a torturat. După ce am omorât-o cu o 
macetă, am jurat să mutilez toate femeile frumoase, tinere şi 
blonde, cu care am venit în contact ca să mă eliberez de 
această oroare. Dar soluţia asta NU A GENERAT ŞI DISPARIŢIA 
COŞMARURILOR! 

Glumesc. Ştiu, nu mi-am făcut o reclamă foarte bună. Nu 
am avut tragere de inimă să o fac. Poate că o să vă povestesc 
despre mama cu altă ocazie. Poate că nu. 

Acum trebuie să mă pregătesc pentru acţiune. Ziua cea 
mare e programată. Mai am cel puţin o aventură planificată 
înainte de Ziua Muncii!?. 

(SFÂRȘIT) 


' Cartea de bucate a lui Betty Crocker, publicată pentru prima 
dată în 1950 sub titlul Betty Crocker Picture Cook Book şi 
ajunsă la a zecea ediţie (n.tr.) 

'3 Eroina unor versuri pentru copii adunate sub acelaşi titlu sau 
Little Bo Peep Has Lost Her Sheep (1805, Anglia) (n.tr.) 

14 Sărbătoare celebrată în Statele Unite ale Americii în prima zi 
de luni din septembrie (n.tr.) 


10 

Îmi petrec dimineaţa aşa cum mi le petrec pe toate în ulti- 
mele câteva luni, stând în biroul meu (cunoscut şi ca al doilea 
dormitor al mamei mele) şi cercetând amănunţit anchete şi in- 
formaţii. Pentru că sunt suspendată, nu am acces la NIBRS* - 
Sistemul Naţional de Raportare a Incidentelor. Dar oricum, 
NIBRS este inutil pentru mine întrucât este un sistem care 
adună informaţii despre focuri clasificate ca incendieri preme- 
ditate. Dacă se consideră a fi accidentale sau chiar „suspecte” 
la origine, ele nu vor ajunge niciodată în sistemul NIBRS. Şi 
„muşteriul” meu face ca incendiile să pară accidentale. 

Ceea ce înseamnă că nu e luat în colimator. Autorităţile 
locale nu raportează aceste incendii agenţilor FBI şi ei nu dis- 
cută unii cu alţii. 

Aşa că nu-mi rămâne decât metoda din cale afară de ne- 
ştiinţifică să plasez alerte pe site-uri precum Google şi YouTube, 
apoi să monitorizez pagini de internet şi forumuri de discuţii 
dedicate luptei cu flăcările şi incendierilor premeditate, precum 
şi reportaje cu ştiri de ultimă oră de pe pagini de internet cu ştiri 
locale. In această ţară, sunt incendii care implică pierderi de 
vieţi omeneşti în fiecare zi, intenţionate sau accidentale, şi fie 
că sunt raportate agenţilor federali, fie că nu, măcar apar ca ştiri 
locale. In concluzie, sunt copleșită zilnic cu veşti despre incendii, 
din care nouăzeci şi nouă la sută sunt irelevante, dar pe care 
trebuie să le analizez ca să mă asigur că nu este vorba despre 
acul în carul cu fân. 

Este după-amiază târziu. Am petrecut ore întregi îngrămă- 
dită lângă laptop umblând după indicii. Am dat un singur apel în 
legătură cu incendiul din Lisle, Illinois, dar polițistul de acolo nu 
m-a sunat înapoi încă. 

Smartphone-ul meu sună. Vorbeam de lup. Presupun că e 
polițistul, dar după o zi de izolare solitară, aş discuta fericită şi 
cu un agent care să-mi vândă o asigurare de viaţă. 

Pun celularul pe difuzor şi salut cu voce tare. 

— Domnişoara Dockery, sunt locotenentul Adam Ressler, 
Lisle PD!€. 

— Da, locotenente. Mulţumesc pentru apel. 


15 Acronim pentru National Incident -Based Reporting System 
(n.tr.) 


— Domnişoară Dockery, poţi să mă lămureşti în privinţa 
statutului tău? Lucrezi pentru FBI? 

Aceasta este problema mea. Nu lucrez. Este destul de rău 
şi că sunt analist de informaţii şi nu agent special - unele auto- 
rităţi locale vor să discute doar cu agenţii , dar acum, nu mai 
sunt nici măcar analist de informaţii. Dacă se uită la codul 
autorizaţiei mele, întotdeauna mă găsesc şi astfel, se ştie că 
sunt cine spun că sunt, dar problema este că în dreptul codului 
meu, nu există nici un nivel de secretizare a informaţiilor la care 
ar urma să am acces. 

— Temporar, FBl-ul mi-a dat liber, răspund eu, pentru că 
am de rezolvat o sarcină specială. 

Un avocat ar numi asta drept o afimaţie coadă dhn punt de vedere 
temi Întâmplarea face că FBl-ul nu are nici o legătură cu 
această „sarcină specială” pe care în realitate mi-am „trasat-o” 
de una singură. În principiu, sunt o fată scoasă din activitate 
care face ceva pe cont propriu. Dar am reuşit să o fac să sune 
un pic mai bine decât atât fără să mint. 

De obicei, treaba funcţionează - până la un punct. Reuşesc 
să mă plasez undeva dincolo de un cetăţean oarecare sau un 
reporter băgăcios, dar sub nivelul unui ofiţer de poliţie adevărat. 
Prin urmare, capăt răspunsuri la întrebări în general inofensive, 
deloc suficiente pentru scopurile mele şi fără accesul dorit care 
să-mi ofere imaginea totală pe care aş prefera-o. 

— Foarte bine, atunci să vedem ce doreşti să ştii, spune el, 
aceasta însemnând că va răspunde la anumite întrebări şi le va 
ignora pe altele. Ai sunat în legătură cu Joelle Swanson? 

— Exact, locotenente. Incendiul de acum trei nopţi. 

lată tot ce ştiu până acum: Joelle Swanson, douăzeci şi trei 
de ani, domiciliată la numărul 2141 Carthage Court, într-o casă 
nouă din Lisle, Illinois, o suburbie aflată la aproximativ patruzeci 
de kilometri de Chicago. Locuia singură. Absolvise de curând 
Universitatea Benedictină şi lucra la biroul lor de admitere. Era 
necăsătorită, fără copii şi nu avea nici măcar un prieten. A murit 
în incendiul de peste noapte, în primele ore ale zilei de 22 
august. Potrivit pompierului-şef local, nu s-a găsit nici o urmă de 
act criminal. 


16 Acronim pentru Police Department - Departamentul de poliţie 
(n.tr) 


— Care a fost cauza? îl întreb pe locotenent. 

— O lumânare aprinsă, răspunde el. Se pare că era pe un 
birou de unde a căzut pe covor. Pe covor şi printre nişte ziare 
care se aflau în preajmă, pe lângă salteaua din poliuretan şi 
întreg dormitorul a sărit în aer foarte rapid. Victima s-a făcut 
scrum nemişcată din pat. 

Am rămas tăcută sperând că va continua. 

— Şeful a spus că nu s-a descoperit nici o dovadă că s-ar fi 
folosit un accelerator. El a spus că pare - mă rog, să-ţi reproduc 
exact - „Unul dintre acele lucruri stupide pe care le fac adesea 
oamenii, să adoarmă cu o lumânare aprinsă”. 

Şi cu nişte ziare împrăştiate la îndemână pe covor. 

— Eşti sigur că focul a început din dormitor? 

— Da, pompierul-şef nu a pus acest fapt la îndoială. Nici o 
îndoială în privinţa cauzei sau a originii. 

— Dar lumânarea? întreb eu. 

— Ce e cu ea? 

— Există vreo teorie despre modul cum a căzut? 

Locotenentul nu răspunde. Probabil i se pare a fi o pro- 
blemă minoră, dar, pe bune, cum e posibil ca o lumânare care 
stă pe un birou să cadă pur şi simplu? La urma urmei, era în 
interior unde nu putea fi răsturnată de nici un vânt năvalnic. 

— Îmi permiţi să întreb, spune locotenentul, de ce îi pasă 
FBl-ului de problema asta? 

— Aş vrea să pot răspunde la întrebarea asta, locotenente, 
dar ştii cum merge. 

— Mă rog... bine, atunci. 

— Veţi face o autopsie? 

— Nu prea cred, nu. 

— De ce nu? 

— Păi, în primul rând, nu sunt sigur că a mai rămas vreun 
trup pentru autopsie. Şi întrebarea mai bună este de ce? Şeful 
spune că nu este nici o urmă de act criminal. Nu cunoaştem nici 
un motiv pentru care cineva ar fi dorit să o rănească şi nu avem 
nici o dovadă că a rănit-o cineva. 

— De asta faci autopsia, locotenente. Să găseşti dovada. 

Urmează o pauză. La difuzor, tăcere totală ca şi cum el ar fi 


închis. Poate că da. Poliţiştilor nu le place să li se explice care e 
treaba lor, mai ales atunci când acest lucru îl face un agent 
special. 

— Ştiu pentru ce se face o autopsie, domnişoară Dockery, 
dar nu autopsiezi toate decesele. În privinţa acestei morţi nu 
există nimic suspect potrivit experţilor... 

— Voi aveţi acolo o unitate de comandă pentru incendieri, 
nu-i aşa? întreb eu. Puteţi apela la unitatea de comandă? 

— Avem o unitate de comandă pentru incendieri la nivel 
regional, da, domnişoară, dar nu apelăm la ea pentru orice foc 
întrucât n-ar mai avea timp niciodată să se ocupe de incendie- 
rile premeditate adevărate. Ai să ne dai vreo informaţie despre 
Joelle Swanson care ne-ar putea face să credem că a fost vorba 
de un act criminal? 

— Nu ştiu nimic despre Joelle Swanson, recunosc eu. 

— Păi, atunci, cred că am încheiat discuţia, domnişoară. 
Sunt ocupat. 

— Ştiu că eşti,  locotenente, şi desigur îţi sunt 
recunoscătoare pentru timpul acordat. Pot să-ţi mai cer o 
favoare? 

Urmează un oftat suficient de sonor ca să-l aud şi eu. 

— Ce anume? 

— Dormitorul, spun eu. Ce-mi poţi spune despre 
amplasarea dormitorului? 


11 

Locotenentul Ressler promite să-mi trimită informaţia soli- 
citată despre dormitorul lui Joelle Swanson cât de repede poate. 
Asta ar putea însemna peste zece minute, dar la fel de bine, 
niciodată. Probabil aş fi putut să-l iau puţin mai blând, o 
strategie care tinde să faciliteze cooperarea. Dar m-am săturat 
să aud despre pompieri care ştiu o mulţime de lucruri despre 
stingerea incendiilor, dar foarte puţin despre cum s-au iscat şi 
despre dosare care se închid înainte ca o investigaţie completă 
să aibă loc. Dacă ar fi fost vorba despre un depozit cu pagube 
de milioane de dolari, ar fi scotocit prin cenuşă şi ar fi analizat 
orice tâmpenie găsită acolo. Dar un incendiu relativ minor, cu o 
cauză evidentă care le sare în ochi este destul să-i facă să 
oprească investigația înainte de a începe. 

Pentru că aveam nevoie de o pauză de la computer, dar 
nici o poftă de macaroane cu brânză pregătite la cuptorul cu 
microunde, mă apuc să frec podeaua din bucătărie. Sunt un fel 
de fanatică a curăţeniei şi oricum, este ceea ce doreşte agentul 
imobiliar care s-a bucurat să audă că veneam să mă mut după 
ce mama s-a stabilit în Florida şi a pus casa în vânzare. Este mai 
uşor să vinzi o casă în care locuieşte cineva. A fost convenabil şi 
pentru mine când am fost suspendată de la FBI. Apartamentul 
meu din Georgetown depăşea cu mult posibilităţile mele 
financiare fără existenţa unui salariu lunar. 

In concluzie, asta este viaţa mea: deocamdată, locuiesc în 
casa mamei mele din Urbanna, Virginia, în timp ce mama se 
îndreaptă către ceruri mai senine, tocmai în Naples. Stau acasă, 
fără lucru şi fără a fi angajată în vreo relaţie. Emmy la treizeci şi 
cinci de ani! 

Când podeaua bucătăriei este curată, mă aşez pe pulpe şi 
întind braţele. Sunt obosită din toate punctele de vedere, şi fizic 
şi mental. Trebuie să recunosc că mi-am făcut speranţe cu 
Books. El are trecere la directorul FBl-ului şi dacă cineva ar 
crede în mine, acela ar fi Books. Dar nu-l pot învinovăţi. Avea tot 
dreptul să reacționeze în modul în care a făcut-o. Asta e ceea ce 
probabil mă deranjează cel mai mult. 

Adică, la ce să mă fi aşteptat? M-am despărţit de el când 
mai aveam trei luni până la nuntă. M-am panicat, de fapt, şi am 
frânt inima unui om minunat. Şi după doi ani, apar din nou în 
viaţa lui mişcându-mă cu dezinvoltură şi mă aştept ca el să 


întrebe Cătaess? când eu rostesc Fãunsat 

Prin urmare acum revin la reprezentaţia susţinută de o sin- 
gură femeie, unitatea de comandă Emily Jean Dockery, care 
cercetează amănunţit informaţiile de pe internet în cel mai 
neprofesionist mod posibil şi dă telefoane la poliţişti locali din 
toată ţara, dintre care cei mai mulţi cu care stă de vorbă cred că 
este smintită. 

Şi s-ar putea să aibă dreptate. 

O bătaie la uşa mea. Mă trece un val de frig. Nu am multe 
cunoştinţe în acest loc şi cu atât mai puţin prieteni. Şi este 
trecut de opt. 

Nici nu am vreo armă. Am doar buretele şi găleata. L-aş 
putea ameninţa pe tip că-l curăț. 

— Cine e? strig eu de pe hol. 

Vocea care răspunde este cunoscută. 

Răsuflu uşurată şi deschid uşa. 

Harrison Bookman poartă o altă cămaşă, dar aceeaşi pere- 
che de blugi ca zilele trecute. Sub un braţ, ca o temă de şcoală, 
are teancul de dosare pe care i l-am lăsat. 

Individul nu ucide niciodată duminica, spune el. Niciodată. 

Un timp, nici unul dintre noi nu mai deschide gura. 

— Mai bine ai face o cafea bună, spune el. 

— Da. 

— Sigur, aam spui Da 

Este a doua oară când zâmbesc în această săptămână. 


12 

Merg împreună cu Books pe Pennsylvania Avenue 
Northwest, pe lângă zona unde se afla D'Acqua - locul nostru, în 
cazul când vreun loc era kal mdu, unde alegeam cina din 
proaspăta captură a zilei de pe vitrina cu gheaţă din sala 
restaurantului şi sorbeam vin alb sau stăteam afară şi ne uitam 
spre fântânile de la Navy Memorial. Un pic cam înzorzonat 
pentru gusturile noastre, dar era răsfăţul nostru. Era întâlnirea 
noastră de vineri seara. 

Lucrurile se schimbă însă. Afacerea restaurantului şi-a pier- 
dut entuziasmul şi la fel şi relaţia noastră. 

— Asta se întâmplă doar pentru că eşti bărbat, îi spun eu 
lui Books. 

Books pare să reflecteze serios şi dă brusc din cap. 

— E o posibilitate, recunoaşte el cu fruntea plină de cute. 
Sau poate că... începe el mângâindu-şi bărbia de parcă era 
Sherlock Holmes încercând să înţeleagă o enigmă. Poate că se 
întâmplă pentru că eu sunt considerat sănătos din punct de 
vedere mintal şi tu nu, încheie Books şi pocneşte din degete ca 
şi cum alternativa propusă i se pare corectă. 

— Nu, este o problemă de sex. Este pentru că eu sunt 
femeie. 

O femeie cu probleme de sănătatemnlaă 

— Books, spun eu, dar atunci el se opreşte pe nepusă 
masă chiar în faţa sediului FBI. 

— Tu ai vrut asta, nu eu, se repede nervos. Eu încerc să-ţi 
fac rost de ceva ce doreşti. De ce nu poţi fi fericită în privinţa 
asta fără să analizezi situaţia în mod exagerat? 

Da, domnule! Asta exprimă puţin mai multă ostilitate decât 
m-aş fi aşteptat. 

El mă atinge uşor când trece pe lângă mine. Pe hol, ne re- 
comandăm. Era o vreme când fiecare dintre noi putea arăta 
rapid o insignă şi intra pur şi simplu. Acum suntem vizitatori, 
Books cu intenţie şi eu împotriva voinţei mele. 

— O clipă, spune femeia de la recepţie. 

Books îşi strânge mâinile la spate. Există întotdeauna ges- 
turi mărunte care îţi aduc înapoi amintiri. Mereu îşi ţinea mâinile 
în acest fel când era în acţiune, mereu pedanteria. Dacă îl lăsam 
în pace, putea să mă facă să mă prăpădesc de râs, dar când 


lucrai cu el, considerai că era un agent tipic, fără simţul 
umorului, gen Joe Friday”, aoarfaniae doarmă Obişnuiam să fac haz 
de el, în zilele mai fericite, strângându-mi mâinile la spate ca el, 
deplasându-mă ca un robot şi rostind, Da doarmă, nu domnule 

— Nu uita, Emmy, asta este întâlnirea mea, spune Books 
întorcându-se şi uitându-se la mine. 

— Voi fi cuminte. Degetul mic promite!:. 

— Nu sunt fată. Aşa că nu ştiu ce naiba înseamnă asta. 

— Dar ai un deget mic, nu-i aşa? 

El oftează. 

— Ar fi bine să însemne că facem asta cum cred eu. 

— Atunci asta-i ceea ce înseamnă. Nici n-aş proceda altfel, 
Books. 

Îl aud mormăind exasperat ceea ce înseamnă că nu mă 
crede. Ştie cât de pretențioasă pot fi. 

— Tu eşti şeful, îi spun eu. Eu sunt fetiţa care îţi duce 
servieta. 

— Tu nu-mi duci servieta. 

— Dar o fac dacă vrei. 

Primim ecusoanele de vizitator de la recepţioneră, ni se 
verifică genţile şi ne îndreptăm spre lifturi. 

— Eşti plină de venin azi, spune Books. 

Are dreptate. Sunt agitată şi neliniştită, iar acesta este mo- 
dul în care reacţionez. Aceasta este cea mai importantă întâlnire 
pe care am avut-o vreodată, sunt atâtea în joc şi eu mă ţin de 
glume. 

— Înţelegi că este o favoare uriaşă chiar să şi avem 
această întâlnire, spune Books. 


1 Detectivul sergent Joe Friday, personaj creat şi interpretat de 
scriitorul, producătorul şi actorul american Jack Webb între 
anii 1949-1970 la radio şi mai apoi, la televiziune, rămas 
celebru pentru replica amintită (n.tr.) 

8 (Make a) pinky promise sau pinky swear - degetul mic 
promite sau degetul mic jură, jurământ între prieteni foarte 
apropiaţi practicat în State prin îmbinarea degetelor mici şi 
împrumutat din tradiţia asiatică, folosit probabil în ideea că 
sufletele pereche sunt legate cu un fir roşu al destinului ataşat 
la degetele mici ale fiecărui individ (n.tr.) 


— Da. 

Books îmi aruncă o privire înainte de a păşi în lift. În timp ce 
urcăm, rămâne tăcut, foarte tăcut. Este una dintre regulile lui, 
concepţia lui de spion-super-secret. Fără discuţii legate de 
profesie în faţa străinilor. 

Dar eu ştiu ce vrea el să spună. Faptul că am rostit din nou 
acel cuvânt: Da 

În apărarea mea, am pus capăt logodnei cu trei luni înainte 
de nuntă. Am dat înapoi acontul pentru sala de banchet, iar 
invitaţiile nu văzuseră încă lumina tiparului. Mă întreb dacă 
Books ar considera asta o consolare? Bănuiesc că... nu. 

Ne recomandăm unei femei şi aceasta ne îndrumă pe hol 
spre una dintre marile săli de şedinţe folosite de William 
Moriarty, directorul FBI. 

Îl observ pe Books încordat în timp ce ne apropiem de în- 
căpere. Aceasta este prima dată când revine de la momentul 
când şi-a predat documentele cu tot dezacordul directorului , 
prima dată când rătăceşte prin aceste locuri cu mochetă subţire 
şi lucrări de artă ieftine, cu aspect de soliditate şi cu aerul lor 
palpitant de urmărire a băieţilor răi şi păstrarea naţiunii în 
siguranţă. Nu era deloc uşor pentru el. l-am cerut cam mult, cu 
toate că nu merit vreo favoare din partea lui sau ceva de genul 
ăsta după ce i-am făcut. Adnotare făcută în gând: Books este un 
om bun. 

Adică, nu numai că a aranjat o întâlnire, dar a aranjat una 
cu şeful cel mare. A reuşit să-l evite pe şeful meu, Dick, care l-ar 
fi doborât dacă ar fi avut ocazia. Mă bucur că nu va fi prezent la 
această întâlnire. 

Uşa se deschide. În picioare, la capătul unei mese lungi, se 
află directorul Moriarty, flancat în stânga de şefa lui de personal, 
Nancy Parmaggiore. 

Şi în partea dreaptă, adjunctul directorului executiv al 
Departamentului de servicii şi intervenţii pentru combaterea 
criminalităţii şi atacurilor informatice. Cunoscut sub numele de 
Julius Dickinson. Cunoscut şi sub numele de Dick. 

— La naiba, şoptesc eu în timp ce Books mă înghionteşte 
uşor cu cotul. 


13 

William Moriarty, fost agent FBI, procuror federal, 
congresmen din New York şi judecător federal în Washington 
DC, în prezent director al FBI, numit în urmă cu trei ani, se lumi- 
nează la faţă când îl vede pe Books. Acesta lucrase sub condu- 
cerea lui Moriarty înainte de numirea în fruntea Biroului Federal 
de Investigaţii, iar Moriarty nu ajunsese unde era uitând 
oamenii. 

— Am primit laude pentru multe treburi bune făcute de 
acest tip, le spune el şefei de personal şi lui Dick şi amândoi 
zâmbesc şi dau din cap aprobator la fel ca soldăţeii cuminţi. N- 
am vrut să-l las să plece. Acum vinde cărți. 

Directorul ia loc şi face semn spre toată lumea să 
procedeze la fel. Apoi, face o aluzie verificându-şi ceasul de la 
mână. 

— La ora trei, trebuie să dau ultimele instrucţiuni preşedin- 
telui, aşa că am doar zece minute libere, spune el. 

Zece minute? Să discutăm despre cel mai rău criminal în 
serie al naţiunii noastre? 

— Directorul adjunct Dickinson mi-a făcut un rezumat, 
spune el, şi trebuie să fiu de acord cu el că dacă treaba asta 
este opera unui singur om, atunci este cea mai incredibilă 
poveste pe care am auzit-o în viaţa mea. 

Dick dă din cap cu nerăbdare. După o clipă, privirea lui se 
îndreaptă spre mine. Nemernicul! Dar i-am promis lui Books că 
mă voi purta frumos. Şi oricum, problema este să convingem 
Biroul Federal să investigheze cazul, indiferent cine va primi 
laudele. 

Dar o spun ca să se ştie: lua-l-ar naiba! 

— Acum, spune directorul ridicând o mână, nu cunosc amă- 
nuntele aşa cum le cunoaşte Julius, dar, din ceea ce mi-a spus, 
sunt de acord cu el şi în privinţa altui lucru. 

Că este un nesimtit intrigant, trădător şi linguşitor? 

— Că este prematur să credem că e vorba despre mâna 
unui singur om. Sau că, înainte de toate, acestea sunt chiar 
crime, spune Moriarty uitându-se la Dick. Julius este de părere 
că trebuie să o luăm încet înainte de a angaja prea multe dintre 
resursele noastre pentru această problemă. Julius recomandă să 
începem o investigaţie preliminară. 


Asta recomandă Julius după analiza lui atentă asupra 
dovezilor? Ce remarcabil din partea lui Julius! 

— Books. vrei să faci parte din echipa Biroului? 

— Da, domnule director, spune Books. 

— Domnule, spune Dick ridicând o mână. Cu agentul 
Bookman retras, trebuie să rezolvăm nişte detalii pentru a-l 
repune în drepturi... 

— Atunci rezolvaţi-le, spune directorul uitându-se la Dick. 
Le poţi rezolva, Julius, nu-i aşa? 

— Da, domnule, desigur. 

Directorul face semn din cap în direcţia lui Books. 

— Poate că o să se distreze aşa de bine încât o să putem 
să îl aducem înapoi pentru totdeauna. 

Books îşi drege glasul. 

— Domnule director, atunci, eu voi conduce echipa? 

Moriarty arată cu degetul spre dreapta sa. 

— Directorul adjunct Dickinson o va conduce şi îmi va 
raporta. 

— Glumiţi, rostesc eu incapabilă să mă abţin. 

Toate privirile se întorc spre mine. Tocmai încălcasem sin- 
gura regulă de comportare stabilită de Books înainte să intrăm, 
dar pe bune - Dick urmează să conducă această operaţiune? 
Chiar mă laide totpeste pidor? 

Books îşi pune o mână pe braţul meu. 

— Foarte bine, domnule director. Dar voi avea un cuvânt 
de spus la angajarea personalului echipei? 

Moriarty se arată surprins ca şi cum nu poate înțelege mo- 
tivul pentru care i s-ar cere părerea într-o astfel de problemă. 

— Sunt convins că tu şi Julius puteţi găsi o soluţie. 

— Foarte bine, domnule, dar mai exact... Emmy Dockery 
prezentă aici, unul dintre analiştii voştri de informaţii, cea care a 
adunat toate datele astea... 

Books se opreşte pentru că directorul nu mai ascultă. Dick 
se apleacă să-i şoptească ceva directorului, iar şefa de personal 
se înghesuie de asemenea lângă ei. În timp ce subordonații îi 
pălăvrăgesc la ureche, directorul îşi ridică privirea spre mine. Eu 
încerc să par un analist de informaţii ferm şi liniştit, nu o 
persoană al cărui cap este pe punctul de a exploda. 


În cele din urmă, directorul Moriarty îi concediază pe 
amândoi. 

— Domnişoara Dock... Dockery? 

— Da, domnule, spun eu. 

— Dă-ne câmp liber de acţiune, dacă vrei. 

Să e dau câmp iba de adime? Ce naiba mai înseamnă şi asta? Mă 
uit la Books. 

— Vrea să ieşi afară ca să putem discuta despre tine, 
spune Books. 

— Ah, rostesc eu şi mă ridic în picioare fără măcar să pri- 
vesc în jos la şefii aşezaţi la masă, de teamă că din ochii mei vor 
ţâşni pumnale şi le vor străpunge urechile. Mulţumesc, mai 
articulez fără să fiu sigură de ce am ales acel cuvânt. 

Închid uşa în urma mea şi, în consecinţă, oameni mai im- 
portanţi decât mine îmi pot decide soarta. 


14 

Când ies din sala de şedinţe mă întâmpină un funcţionar de 
la recepţie sau un lacheu pentru că aici nimeni nu are voie să 
umble aiurea, aşa că mă pomenesc într-o mică zonă de aş- 
teptare citind un articol din revista Time despre modul în care 
națiunea noastră devine tot mai grasă. Nu mai spune - păi, 
descoperim treaba asta abia acum? 

Imediat ce mi se împărtăşeşte dezvăluirea şocantă că moti- 
vul obezității la vârsta copilăriei este faptul că pruncii stau inac- 
tivi jucând jocuri video şi consumând preparate pline de grăsimi 
de la fast food plus drajeuri, băuturi carbogazoase îmbogăţite cu 
substanţe chimice şi diverse alte gustări, apare Books şi se 
aşază vizavi de mine. Îmi ridic sprâncenele în aşteptare. 

El zâmbeşte şi clatină din cap, apoi îşi împleteşte degetele. 

— Mâine la ora cinci fix, ne vom întâlni în biroul lui 
Dickinson şi el ne va da instrucţiunile, spune el. lar noi le vom 
urma, Emmy. 

— Asta înseamnă că o să fac parte din această ahjă? 


— Exact asta înseamnă. Directorul a fost de acord - dincolo 
de obiecţia lui Dickinson, bineînţeles că poţi colabora cu echipa. 
Sub supravegherea mea. 

— Nu-mi place cum sună. 


— Nici mie, Emmy. Mă întreb chiar dacă s-ar cuveni să fac 
toată treaba asta. 

îmi dau seama după expresia lui îndurerată că vorbeşte 
foarte serios. Probabil că a fost nevoie să lupte pentru mine şi 
eu ar trebui să fiu recunoscătoare. Bănuiesc că sunt. Doar că 
nu-mi place să fiu tratată ca o persoană care are nevoie de 
dădăceală. Locul ăsta stupid, dominat de masculi... 

— Zâmbeşte, Emmy, spune el. Pentru că dacă nu îţi place, 
mă întorc la Alexandria şi vând cărţi. Şi fără mine, eşti din nou 
suspendată. 

— Nu-mi poţi comanda să zâmbesc, Books. 

În ciuda aşteptărilor, râde, dar nu pentru că mă găseşte 
amuzantă sau pentru că e binedispus. Cunosc acel râs. Este un 
râs de exasperare, un râs generat de celelalte emoţii epuizate - 
un râs de frustrare şi de furie. 

— Tu ai un interes personal în această investigaţie, spune 
el. Nici unui agent nu i se îngăduie să facă parte dintr-o echipă 


având un interes personal. Nici unui agent nu i s-ar permite 
veocălă să investigheze moartea propriei surori... 

— Eu nu sunt agent, spun clipind ca o şcolăriţă. Sunt doar 
un simplu analist de informaţii. 

— Şi încă unul norocos, completează el. Pentru că, tehnic 
vorbind, singurul motiv pentru care obţii o astfel de permisiune 
este că ajuţi pur şi simplu investigația. Reuşeşti să fii parte din 
echipă. 

Are dreptate. Ştiu că are dreptate. Se presupune că ar tre- 
bui să fiu fericită. Îmi arunc capul pe spate, îmi înăbuş emotia cu 
greu - foarte, foarte greu - şi respir adânc. 

— Ai aranjat această întâlnire cu Moriarty şi a funcţionat, 
spun eu. Şi te-ai luptat să fac parte din echipă. Apreciez toate 
astea, Harrison. Da. 

La naiba, am rostit iar „Da”. 

Degetul lui arătător se agită spre mine într-o mişcare gen ¢ 
t 

— Nu-mi spune Harrison. Am revenit pentru că este posibil - 
posibil - să avem un ucigaş în serie pe picior de război şi, de 
regulă, nu-mi plac ucigaşii în serie. lar noi am aflat despre 
existența lui datorită ție. Dacă această persoană este reală, 
dacă aceasta este o situație adevărată, atunci tipul nu poate fi 
comparat cu nici un alt ucigaş ştiut de mine până în prezent. 

— Şi îl vom prinde, adaug eu. 

— Da, dacă există în realitate, o să-l prindem, iar Julius 
Dickinson va obţine toate laudele. Şi tu vei fi de acord cu acest 
fapt. 

Ridic mâinile în semn de capitulare. 

— Numai dacă îl vom prinde, spun eu. 

Books mă priveşte cu atenţie şi apoi se ridică în picioare. 

— Dacă chiar există, spune el. 


15 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 4 

29 august 2012 

Bună, clasă. Vă supăraţi dacă vă numesc „clasă”? Presupun 
că mă ascultați pentru că doriţi să aflaţi şi când rostesc cuvântul 
alălj nu vreau să spun doar că obţineţi veşti depre mine - context, 
motivații etc. -, ci şi căpătaţi informaţii dea mine. Poate că nu 
fiecare dintre voi. Unii aveţi o curiozitate morbidă, vă uitaţi pe 
furiş la o „zi din viaţă” în acelaşi mod în care încetiniţi viteza la 
locul unui accident sperând la o privire fugară spre o frunte 
despicată din care ţâşneşte sânge sau la vederea unui trup flasc 
pe o targă cu roţi, cu o mână fără viaţă atârnând spânzurată. Cu 
toate acestea, măcar unii dintre voi, sunt sigur, vor să ştie mai 
mult decât am o fac şi dece o fac. 

Vreţi să ştiţi dacă aţi putea să o faceţi şi voi. 

lată vestea cea bună: puteţi! lar eu am să vă demonstrez 
cum. 
Acum voi intra. Vine ploaia, se pare. Voi vorbi un pic mai 
tare în interior şi sper că mă veţi auzi peste zgomotul mulţimii, 
pentru că acest loc începe într-adevăr să se aglomereze. 

Spre ştiinţa voastră, dacă vă întrebaţi cum reuşesc să 
vorbesc cu voi în timp ce mă aflu în mijlocul unei mulţimi de 
oameni, vă anunţ că reportofonul meu seamănă cu un 
smartphone, aşa că îl ţin ridicat la ureche şi vorbesc la capătul 
cu microfon ca şi cum aş comunica prin telefon cu un prieten. 
Atâta timp cât fac lucrurile necesare ca să păcălesc - adică, mă 
opresc când şi când în vreme ce fantoma persoanei-de-la- 
celălalt-capăt vorbeşte, strecor câteva propoziţii întrerupte şi, 
uneori, lansez un Ce? sau Mă awi aam? sau altele de genul ăsta, 
mă strâmb şi mă schimonosesc sau, din când în când, îmi pun 
mâna la ureche - nimeni nu se va îndoi că nu vorbesc la telefon. 

De pildă, iată-mă, facându-mi loc prin mulţimea care se 
adună în acest bar şi sunt deja la mai puţin de un metru de un 
tip care arată foarte viguros, cu muşchi puternic dezvoltați, o 
tunsoare severă şi un tricou mai mic cu două măsuri, genul de 
creatură despre care ştiu că pot spune orice mi-ar trece prin cap 
şi el nici măcar nu va clipi, pentru că eu vorbesc pe un ton 
conversaţional cu un reportofon lângă ureche. Poftim, vă voi 
demonstra. Aş vrea să fiu singur câteva minute cu acest elegant 


gentleman ca să-i pot introduce în ureche o şurubelniţă specială 
pentru spart gheaţa pe care aş împinge-o până când aş auzi un 
scrâşnet şi apoi, mi-ar plăcea să-i dau foc cu nişte kerosen şi o 
lampă de sudură, iar voi, prieteni, nu veţi avea habar, nu-i aşa, 
cât timp stau de vorbă cu voi! 

Ce anume? Mă poţi... mă poţi auzi acum? Este... este mai 
bine? Mă auzi clar? 

Vedeţi, nimic mai uşor. Şi ăsta este unul dintre argumentele 
pe care vreau să vi le aduc şi la care voi continua să revin: indi- 
ferent de ceea ce faceţi ca să vă promovați obiectivul, trebuie 
să convingeţi. Adică, să convingi fără rezerve, de la început 
până la sfârşit, să mergi peste tot, cu tot ce ai. Poate fi un lucru 
important sau unul minor. De fapt, de obicei chestiunile minore 
te fac să baţi câmpii atunci când trebuie să fii cel mai atent. 

De exemplu, iată-mă vorbind la telefon chiar în momentul 
acesta: când voi termina să fiu în relaţii civilizate cu voi, aş 
putea lăsa să cadă reportofonul-care-seamănă-cu-un-telefon în 
buzunar fără să fac lucrurile pe care le faci în mod normal atunci 
când sfârşeşti o convorbire telefonică - spui la revedere şi apeşi 
un buton sau, dacă apelul se întrerupe, strigi în telefon şi apoi, 
îţi iei un aer de om perplex şi dezgustat şi dai din cap în semn 
de dezaprobare. Cu alte cuvinte, aş putea abandona trucul şi să 
arunc pur şi simplu reportofonul în buzunar. 

Dar dacă cineva mă urmăreşte pentru un anume motiv? 
Sau dacă o persoană cu o insignă prinsă de jachetă urmăreşte 
mai târziu camera de supraveghere a acestui local şi caută 
indicii nelalocul lor? Este puţin probabil, recunosc, dar dacă se 
întâmplă? Atunci m-ar observa mergând prin bar, dând impresia 
că vorbesc la telefon, dar că, pe de altă parte, las „telefonul” 
pur şi simplu să-mi alunece în buzunar. Astfel, şi-ar da seama că 
mă ocup cu înşelăciuni şi m-ar băga în seamă. Şi să fii băgat în 
seamă de oameni nu este ceea ce doreşti să faci. Este - fiţi 
atenţi acum - este utmu lucru pe care vrei să-l faci. 

Prin urmare, mă voi asigura că, ori de câte ori voi lua acest 
reportofon să vorbesc cu voi, în orice loc unde aş putea fi văzut 
de cineva, voi rosti „Alo? Hei, cum merge treaba?” sau oricare 
alte formule de salut, iar când voi termina şedinţa, voi spune, 
„Vorbim mai târziu” sau „Pe curând” şi apoi, voi atinge un buton 
ca să arăt că închid. Vă explic, pentru că astfel, înţelegeţi şi nu 
vă derutez. 


Aceste lucruri au importanţă pentru că mă gândesc că s-ar 
putea ca, în această seară, poliţia - subliniez sar putea - să 
examineze imaginile video din acest bar atunci când se va afla 
că acesta a fost ultimul loc în care Curtis Valentine a fost văzut 
în viaţă. lată-l, cel din colţ, tipul cu coadă de cal şi câteva kilo- 
grame în plus pe abdomen, cămaşă neagră şi jeanşi, cu capul 
lăsat într-un pahar cu bere înspumată, mutându-şi cu stângăcie 
povara trupească de pe un picior pe altul. Administrează de 
acasă o afacere de creare site-uri web denumită Picture Perfect 
Designs. Am aflat asta de pe Facebook. Pare un tip destul de 
plăcut. Am aflat acestiav discutând cu el la telefon, ieri, când am 
aranjat această întâlnire, o întâlnire la o bere într-un pub local. 

Perfect, acum mă zăreşte. Nu ne-am întâlnit niciodată faţă 
în faţă, dar bănuieşte că sunt cel care a făcut această progra- 
mare după modul în care caut cu privirea o anumită persoană. 

Curtis? Hei, ce faci? încântat să te cunosc personal. Hei, o 
secundă, lasă-mă să termin această convorbire! 

În ordine, clasă, acum trebuie să fug. Vorbim curând. Pa! 

Scuze, Curtis. Este extraordinar că în sfârşit te întâlnesc în 
carne şi oase... 

(SFÂRŞIT) 


16 

Books vine la mine acasă - de fapt, la casa mamei mele - să 
ne documentăm mai mult şi apoi, rămâne peste noapte. Este 
prima noapte pe care o petrecem sub acelaşi acoperiş după ce 
am rupt logodna. Da, este aiurea. Este Alice în Ţara Minunilor şi 
mai multe nu. Dar este un lung drum de întoarcere până acasă 
la el, aşa că e de înţeles să rămână. 

Dar este cam ciudat. 

Suntem în bucătărie. Eu stau la masă cu laptopul şi îmi 
verific mesajele şi site-urile web familiare în timp ce Books pre- 
găteşte nişte paste. Este un bucătar mai grozav decât mine 
ceea ce nu spune mult. De fapt, obişnuiam să gătim împreună 
tot timpul, deschideam o sticlă cu vin şi ne muşcam gâturile 
unul celuilalt în timp ce tocam legumele şi amestecam sosurile. 
Amintiri frumoase. Am o mulţime de amintiri frumoase cu 
Books. El este singura persoană din lume în afară de Marta care 
sincer m-a emoţionat mereu, motiv pentru care, Hm probabil 
lucrurile nu s-au sfârşit cu bine. 

— Ai fulgi de ardei iute? întreabă Books. 


— Habar n-am, răspund eu absentă în timp ce îmi cercetez 
mesajele referitoare la incendiile recente, eliminându-le pe cele 
simple, dar oprindu-mă să urmăresc ceva care îmi stârneşte 
hohote de râs. Uită-te şi tu. 

— E un sfat grozav. Mi-am imaginat că dacă aş sta pe loc, 
aş închide ochii şi aş deschide palma, ar apărea ca prin farmec. 
Zici tu că ar trebui să mă uit în jur? 

Smartphone-ul meu aflat pe masă sună. Este Dorian. Am 
sunat-o mai devreme şi i-am lăsat un mesaj. 

— Bună, mamă. 

— Ai spus că ai veşti bune, spune ea, exprimându-se uşor 
neclar, o problemă pe care o are de când tata s-a stins din viaţă 
în urmă cu cinci ani. 

Nu ajunge niciodată acasă beată turtă, ci doar îşi unge bu- 
zele cu un pahar de gin cu apă tonică înainte de cină. O scurtă 
perioadă a fost mai rău după moartea Martei. Întotdeauna am 
considerat că a fost preferata ei, aveau aceleaşi trăsături şi ob- 
sesia de a fi un suporter entuziast. Crescând, Dorian obişnuia 
să-mi spună lucruri precum Arşshpu,nuteîtaeg Emmy, când de fapt 
voia să zică De œ esti atât de alertă de mihe? sau Dece nu semeni mai mut au 


Marta? 

— Da. Sunt angajată din nou cu remuneratie. 

— La cine? 

— Cum adică, la cine? La Biroul Lederal de Investigaţii, 
mamă. Mi-am primit slujba înapoi. 

— Ah, asta e grozav. Te-au readus mai devreme? 

— Da. Le-am arătat cercetarea mea despre incendii şi au 
fost de acord să deschidă o investigaţie. Cu mine în echipă. 

Tăcere. Mama a fost mereu ambivalentă în privinţa obsesiei 
mele cu incendiile. Considera că umblam disperată să găsesc 
ceva pozitiv în moartea Martei, că dacă puteam să o leg deo 
crimă pe care reuşeam să o rezolv, lăceam ca totul să aibă un 
sens, adică Merta a murt pentru ca roi să Î putem prinde pe aœstudgas. Ea nu a 
crezut niciodată că Marta a fost ucisă. 

— Acum e momentul când mama spune fiicei „Asta e gro- 
zav, Scumpo!” 

— Dacă aş fi considerat că era grozav, Emily Jean, aş fi 
spus că era grozav. 

— Books este şi el în echipă, adaug eu gândindu-mă că îi 
puteam înviora atitudinea. Întotdeauna l-a plăcut pe Books. 
Toată lumea îl plăcea pe Books. 

Arunc o privire spre Books care amestecă pastele în timp ce 
aburul îi atinge faţa. 

— Harmon? Am crezut că a abandonat FBl-ul după ce a rupt- 
o cu tine. 

Ce frumos a spus-o! 

— A părăsit FBl-ul, mamă, dar nu pentru că ne-am des- 
părţit. A demisionat pentru că a făcut ceea ce a dorit să facă şi, 
în plus, era în căutarea altor provocări. 

— Nu cred asta, spune mama. Cred că a demisionat pentru 
că era prea dureros să se afle în aceeaşi clădire cu tine. 

— Păi, el este chiar aici, aşa că să-l întrebăm, spun eu iras- 
cibilă. Books, vino aici şi spune-i mamei mele de ce ai demi- 
sionat de la FBI. 

Books abandonează lingura de lemn pe care o folosea să 
guste sosul pentru paste, se şterge pe mâini cu un prosop şi 
apropiindu-se de masă, ia telefonul. 

— Bună, Dorian, ce mai faci? Eu sunt bine, mulţumesc. Da, 


afacerea cu cărţi este o treabă dificilă în vremurile astea, dar ne 
descurcăm. Cum e la Naples? Mă bucur mult să te aud... În orice 
caz, motivul pentru care am părăsit FBl-ul a fost faptul că Emmy 
s-a despărţit de mine. 

Books îmi înapoiază telefonul. Niciodată n-am văzut un 
zâmbet atât de larg pe faţa lui. 

— Nu e adevărat, protestez eu faţă de mama. O spune 
doar ca să se afle în treabă. 

— Nu o spun ca să mă aflu în treabă! strigă el cu mâinile 
făcute căuş la gură. 

— Mamă, trebuie să lucrez. Aceasta a fost una dintre cele 
mai plăcute discuţii ale noastre. 

Închid telefonul. 

— A fost o convorbire încântătoare, Books. 

— Pastele sunt aproape gata. Ai terminat cu cercetarea? 

— Aproximativ. Nu cred că au existat victime în urma in- 
cendiilor de noaptea trecută. 

— Ei, asta e foarte rău. De fapt... asta e bine, nu? 

Books pune mâncarea în farfurii - paste cu sos de roşii, 
broccoli fiert în aburi cu usturoi şi puţină salată. Observ pentru 
prima dată mici smălţuiri de gri pe la tâmplele lui, mai vizibile 
acum având părul mai lung. El mă surprinde că îl privesc, iar eu 
îmi mut privirea. Dacă evitarea momentelor intime ar fi probă 
olimpică, cu siguranţă aş câştiga medalia de aur. 

Până deschide el o sticlă cu vin, termin cu mesajele mele 
cu ştiri de ultimă oră şi cu site-urile obişnuite. Deocamdată. Ele 
vin în avalanşă de-a lungul zilei. 

— Munceşti prea mult, îmi spune el când ia loc. 

Mă strâmb. 

— Zici tu? 

Vinul, o sticlă pe care Books o cumpărase din oraş, are un 
gust metalic şi foarte pătrunzător. 

— E o constatare pe care am făcut-o despre mine însumi 
când am părăsit Biroul Federal de Investigaţii, spune el. Viaţa nu 
înseamnă numai muncă. 


— Nu? Ce faci, urci muntele dintr-un singur pas? 
Parcheesi1%? 

— Nu subestima ceea ce spun, zice el. 

— Nu te subestimez. Nu te-am subestimat niciodată. 

Books ia o înghiţitură prelungită de vin, îl savurează şi 
pleoscăie, apoi scoate un fel de geamăt plăcut. 

— Faptul că m-ai părăsit la altar a fost un fel de 
subestimare. 

— Nu a fost o subestimare. 

— Nu? Atunci ce a fost? Un compliment? O aprobare 
răsunătoare? 

Într-un fel îl plac pe Books în varianta asta, perdant, mai 
sarcastic şi mai destins. 

— A fost o... decizie de viaţă, spun eu. 

— Ahhh, deja mă simt mai bine, spune el şi îmi face cu 
ochiul. Las-o baltă, puştoaico. Am şi uitat ce s-a întâmplat. 
Mănâncă-ţi mâncarea acum, înţelegi? Mâine, trebuie să im- 
presionezi echipa. 


19° Adaptarea americană a jocului indian Pachisi, celebrul Nu te 
supăra, frate, un joc care poale fi jucat de 2-4 adversari. 
Fiecare jucător cu 4 piese de joc de aceeaşi culoare aruncă 
zarul cu scopul de a-şi aduce cât mai rapid pionii proprii din 
câmpul de start la câmpul ţintă. (n.tr.) 


17 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 5 

29 august 2012 

Alo? Hei, iubito! Mă simt grozav. Ce ai... ah, serios? Minu- 
nat. Poftim? Nu te aud bine aici - ah, sunt în Champaign, Illinois. 
Îţi aminteşti de firma aia de întreţinere site-uri web despre care 
îti povesteam, Picture Perfect Designs? Curtis Valentine? Ei bine, 
acum sunt în biroul lui de la demisol şi trebuie să recunosc că 
locul ăsta este uimita”! Nu, şi mai supizătordecât ne-am imaginat! 

Curtis. Îmi pare rău, sper că nu te superi pe mine că accept 
acest apel am vorbit despre această întâlnire toată săptămâna. 

(Nota editorului: sunete scoase de vocea unui bărbat, 
imperceptibile) 

În ordine, acum mă depărtez pentru o clipă de Curtis şi 
vreau să-ţi spun ţie, publicul meu, ceva important. Am afirmat 
că un timp, nu te voi lăsa să vezi sau să auzi de aproape ce pun 
eu la punct şi chiar nu te las. Înainte de a acţiona, voi întrerupe 
înregistrarea, dar trebuie să vezi cât de bun sunt la ceea ce fac, 
cât de total îi câştig încrederea încât reuşesc pur şi simplu să 
mă apropii de el pe la spate şi să-i fur viaţa, cât de uşor poate fi 
dacă eşti disciplinat şi te concentrezi şi da, de asemenea, vreau 
să înţelegi cât de captivant este pentru mine. Continuă să fie 
captivant. Niciodată nu devine anacronic. Aş dori să poţi simţi şi 
tu această agitaţie pe care o trăiesc eu, bătăile vesele ale inimii 
şi entuziasmul care îmi umple venele, această euforie care mă 
copleşeşte. Cred că înţelegi, nu? Trăirea aceasta nu are nici o 
legătură cu ura. Trăirea asta este legată doar de dragoste. 

În ordine, hai să o facem. Ne întoarcem spre Curtis în 3... 
Din Alain 
În orice caz, iubito, ar trebui să vezi ce poate face Curtis cu 
un site web. Cred că putem face o treabă super-uimitoare cu 
acest individ. Curtis stă în biroul lui şi are cam, ia să vedem, 
Curtis, câte ai, patru? - patru computere diferite care lucrează 
împreună, iar el priveşte concentrat ca şi cum ar fi preocupat de 
ceea ce face, ca şi cum... 

Ca şi cum habar n-ar avea de ceea ce sunt gata să-i fac. 

(SFÂRŞIT) 


18 

Eu şi Books ne facem apariţia la biroul lui Dick la cinci 
după-amiază, aşa cum am primit instrucţiuni, dar suntem 
redirecţionaţi spre o sală de şedinţe aflată pe hol. Planificarea 
acestei întâlniri la sfârşitul zilei de lucru este un mesaj în sine: 
Dick nu intenţionează să ne dedice prea mult timp. Dar pe de 
altă parte, mai şi agravează lucrurile făcându-ne să aşteptăm 
mai mult de două ore. In cele din urmă, la ora şapte şi un sfert, 
intră tacticos în sala de şedinţe molfăind ceva (nemernicul 
probabil îşi luase cina în timp ce noi aşteptam) şi se lasă într-un 
fotoliu fără să ne salute. Işi consumă zece minute ştergându-şi 
ochelarii cu acelaşi petic de mătase, maniera lui de a spune clar 
cât de importanţi suntem pentru el. Mai înainte de toate, 
ochelarii. Mai apoi, investigația. 

Dick a adus doi oameni cu el, Dennis Sasser, consultant de 
contract şi fost agent, şi o analistă de informaţii numită Sophie 
Talamas. Din câte se pare, aceasta este echipa noastră. 

Denny Sasser are o frunte cu pete de bătrâneţe, doar 
smocuri de păr alb pe creştet, ochi duşi în fundul capului şi 
umeri înguşti şi îndoiţi. La vârsta de cincizeci şi şapte de ani a 
fost constrâns să se retragă şi, după două derogări din partea 
directorului, s-a pensionat. Dar a fost menţinut în calitate de 
consultant şi, de atunci încoace, a activat în câteva domenii, din 
care cel mai recent, confiscări de averi, o misiune care este la 
fel de dorită precum o tiroidă inflamată. De obicei, misiunea 
asta înseamnă Amie nu mai avem de gând Ši rahnom conacul Prin 
urmare, n-aş putea spune că mai face carieră, ceea ce este 
bine, pentru că nu cred că ar mai putea urca treptele ierarhiei 
sociale chiar şi dacă i-ai ţine mâna sub fund şi ai împinge. A 
lucrat la FBI dinainte de a se inventa electricitatea. Dick ne 
spune că Denny s-a ocupat cândva de nişte cazuri de incendieri, 
dar eu aş fi gata să pun pariu pe o rată ipotecară că acele cazuri 
au avut loc atunci când focul se făcea frecând două bețe laolaltă 
ca să puteţi pregăti stegozaurul pe care tocmai l-aţi omorât cu o 
lance şi l-aţi târât în peşteră. 

Pe Sophie Talamas nu o cunosc. Trebuie să fie nouă. Este 
mai tânără decât mine (ceea ce din nefericire nu spune multe) şi 
mult mai drăguță (vezi comentariul anterior). Fie că este bună la 
ceea ce face, fie că nu, habar n-am, dar probabil că este tot cu 
caşul la gură şi mai are nevoie de pregătire, iar eu nu am timp 


de asta. 

În concluzie, asta este ceea ce s-ar putea numi Echipa 
Fantastică. Dick era convins de asta. 

Eram făcuţi să dăm greş. 

— Foarte... bine, spune Dickinson în timp ce îşi şterge ul- 
timele pete de pe ochelari. Eu nu am... de gând să risipesc 
resurse preţioase... pentru o expediţie de pescuit, continuă el în 
timp ce îşi pune ochelarii şi ne priveşte cu dispreţ. Am revăzut 
așazsek iomați pe care Emmy le-a pus cap la cap şi deocamdată, 
am ajuns la concluzia că nu spun nimic. Sunt o grămadă de 
incendii, fără discuţie. Dar în această ţară, sunt incendii în 
fiecare zi. Sunt nenorociri cu incendii în fiecare zi. Tot ceea ce 
înţeleg eu de aici este că Emmy a noastră a întocmit o listă de 
incendii, care toate au fost clasate de investigatori ca fiind 
accidentale, mai spune el şi dă din cap. Nu văd nici un singur 
caz în situaţia dată unde în Statele Unite s-ar putea obţine o 
condamnare în sala de judecată dincolo de orice îndoială 
rezonabilă. 

— E adevărat, intru eu în discuţie. Tipul este foarte bun. 

— Tipul este foarte bun, ripostează Dick, sau nu există nici 
un criminal expert. Aceste incendii accidentale aufs într-adevăr 
întâmplătoare. 

— Dacă îmi este permis să spun, zice Denny Sasser 
ridicând mâna de pe masă şi arătând că este de fapt capabil să 
se mişte, domnişoară Dockery, eu nu văd un şablon aici. Oraşele 
sunt diferite. Victimele sunt de toate formele şi toate mărimile - 
bărbaţi, femei, albi, negri, latino, asiatici, bătrâni, tineri, cu dare 
de mână, clasa de mijloc, săraci. Care este motivul ce îi aduce 
laolaltă? 

— Aceste incendii au loc în fiecare zi din săptămână în 
afară de duminică, spune Books. Prin urmare, trebuie să luăm în 
considerare un aspect religios. Poate o legătură religioasă între 
victime. Poate că toţi sunt păcătoşi şi individul este un fanatic 
religios care îi aruncă pe păgâni în foc. Sau poate fi o acţiune 
satanică. 

Trebuie să recunosc, nu observasem detaliul cu niciodată- 
duminica şi niciodată nu i-am acordat vreo importanţă. Books a 
făcut-o, totuşi. Era primul amănunt pe care l-a observat. Motivul 
pentru care am nevoie de el. 


— Satanică, spune Sasser. Din cauza focului? 

Books ridică din umeri. 

— S-ar putea. Ar trebui să ne gândim la o analiză folosind 
numerologia. Poate să ne gândim la datele sau adresele victi- 
melor sau vârstele lor. O legătură cu şase-şase-şase, numărul 
fiarei, şi altele asemenea. Sophie, asta ar fi o temă potrivită 
pentru tine. 

Sophie, fata cu ochi mari şi căprui, cu părul blond mătăsos 
şi cu destul vino-ncoace, se pune în mişcare. 

— De acord, agent Bookman. 

— Books, spune el. Toată lumea îmi spune Books. 


— De acord, Books. 

Ea zâmbeşte spre el şi el procedează identic. 

Până şi Dickinson zâmbeşte. Spre mine. Un rânjet maliţios 
şi cu dinţii la vedere. 

Ah, Dickinson, vulpoiule de asta ai adăugat-o pe Sophie 
echipei. Pentru că ştiai că Books va fi atras de ea. 

Destul! Controlează-te, Em! Asta e şansa pe care ai aştep- 
tat-o. Acesta este începutul reprezentaţiei. 

A venit vremea să le explic acestor oameni câteva lucruri. 


19 

— Cazurile acestea nu au fost investigate cum se cuvine, 
spun eu. Autorităţile locale acceptă răspunsuri simple oferite în 
mod sigur de omul nostru - o cauză accidentală uşor de explicat. 
Incendierile premeditate sunt foarte uşor de acoperit pentru că 
dovada dispare în flăcări. Uneori, incendiatorul îţi uşurează 
analiza ulterioară stropind locul cu un accelerator - gazolină sau 
kerosen care poate fi detectat după dezastru. Dar altfel, 
incendierile premeditate sunt de obicei detectate în maniere 
empirice, precum un recipient de benzină sau un cocteil Molotov 
descoperite la locul incendiului; un cuţit găsit lângă o conductă 
de gaz tăiată; un martor ocular care povesteşte despre cineva 
care părăseşte în fugă locul faptei în toiul nopţii; poate chiar un 
motiv puternic, fie unul financiar, fie o dispută personală. Aşa 
stând lucrurile, dacă un incendiator este atent şi meticulos, de 
obicei, reuşeşte să ascundă dovada actului său criminal. Şi eu 
cred că omul nostru este foarte atent. El nu lasă în urmă ceva ce 
ar stârni bănuieli, alege victime cu care nu are nicio legătură şi, 
ca să pună capac la toate, le dă pe tavă investigatorilor 
explicaţii fără consistenţă. Ce vor alege investigatorii? De 
fiecare dată, explicaţia simplă. 

Denny, care a ascultat atent monologul meu, dă din cap 
conştiincios, dar înţeleg că nu l-am convins. 

— Domnişoară Dockery, spune el. 

— Spune-mi Emmy. 

Dacă Sophie se bucură să i se adreseze lui Books neproto- 
colar, Denny trebuie să procedeze în acelaşi fel cu mine. 
Oricum, asta nu mă face să mă simt ca şi cum aş fi egalat 
scorul. El se bucură de Malibu Barbie, eu mă bucur de Bunicul 
Walton”. 

— Emmy, trebuie să luăm în considerare posibilitatea că 
explicaţia simplă este explicaţia corectă, spune Denny. Dacă 
există un lucru pe care l-am învăţat în peste treizeci de ani de 


2 Grandpa Zebulon Tyler Walton (Bunicul Zebulon Tyler 
Walton) - personaj întruchipat de actorul american Will Geer 
(1902-1978) prin anii 1970 în serialul The Waltons (Familia 
Walton), a cărui acţiune este concentrată pe evenimente din 
viaţa unei familii din Virginia rurală în perioada celui de al 
Doilea Război Mondial (n.tr.) 


carieră, acela este că explicaţia cea mai simplă este de regulă şi 
cea corectă. Tu ne ceri să credem că un incendiator foarte 
deştept este în acţiune bazându-te pe faptul că nu există nici o 
probă de incendiere premeditată. 

Este un lucru de înţeles. De aceea, de fapt, omul nostru 
este atât de bun la ceea ce face, pentru că dovada că este un 
incendiator competent este jxa dovezii incendierii premeditate. 

— Nu am toate răspunsurile, recunosc eu. Avem nevoie de 
autopsii, de analizele medico-legale de la locul crimei, interviuri 
cu martori şi toate celelalte. 

— Nu avem resurse pentru asta, spune Dick. 


— Atunci trebuie să convingem autorităţile locale să o facă 
pentru noi. 

— Bazându-se pe ce? întreabă Denny Sasser. Pur şi simplu, 
eu nu întrevăd dovada. 

— Nici eu, intră în discuţie Dick. 

Mă uit la Books, care îmi face un semn scurt din cap. 

Demonstrează-le, spune el. 


20 

Aşez o hartă de mărimea unui poster reprezentând Statele 
Unite ale Americii pe un şevalet aflat lângă capătul mesei de 
şedinţe. Pe tot teritoriul ţării au fost plasate stele micuţe care 
marchează locurile unde au avut loc incendiile. Cincizeci şi patru 
de steluțe în total treizeci şi două roşii şi douăzeci şi două 
albastre. 

— lată cele cincizeci şi patru de incendii, spun eu. În prin- 
cipiu, cincizeci şi patru de incendii de la Ziua Muncii de anul 
trecut şi până în prezent. Aşadar o perioadă de un an. După cum 
vedeţi, incendiile au avut loc pe tot cuprinsul ţării, din California 
până la New York, din Texas până în Minnesota şi din statul 
Washington până la fâşia de uscat numită Florida. Cincizeci şi 
patru de incendii, toate stabilite a fi de natură accidentală. 
Cincizeci şi patru de accidente. 

Încăperea se umple de tăcere. O tăcere legată de moarte, 
chiar şi pentru profesioniştii aplicării legii, chiar dacă mă înşel pe 
de-a-ntregul asupra teoriei mele oricum, cincizeci şi patru este 
un număr mare, o mulţime de oameni decedați şi nu e loc de 
voioşie sau de vorbe de duh. 

— Cred că aceste cincizeci şi patru de incendii sunt legate. 
De ce sunt ele altfel decât sutele, dacă nu cumva miile, de alte 
incendii care au loc în locuinţe pe tot cuprinsul ţării conform 
bazei anuale de date? Ele sunt unice pentru că toate au patru 
lucruri în comun. În primul rând, au fost clasate ca fiind acci- 
dentale. În al doilea, a fost întotdeauna o victimă, doar una 
singură. În al treilea rând, în fiecare dintre aceste incendii, 
victima a fost găsită la locul de origine a focului - cu alte 
cuvinte, victima a fost descoperită moartă în aceeaşi încăpere 
unde a început focul. Şi în al patrulea rând, acea încăpere, acel 
loc sau punct de origine a focului a fost întotdeauna dormitorul. 

— Este un fapt neobişnuit? întreabă Denny Sasser. 


— Foarte, răspund eu. Incendiile nu încep de obicei din 
dormitoare. Cele mai multe incendii la case încep în bucătării. 
Altele sunt cauzate de conductele de gaz deteriorate din subso- 
luri sau din spălătorii. Altele încep din cauza firelor electrice care 
produc scântei, adeseori lângă sursele de căldură, în spatele 
sistemelor stereo şi al altor lucruri asemănătoare. Dar dor- 
mitoarele? Este de-a dreptul foarte neobişnuit. 


Denny ţine cont de cele spuse. 

— N-am studiat statisticile recente. 

Îi zâmbesc. 

— Eu da. Dar fără a ţine seama de camera unde a început, 
cei mai mulţi oameni nu mor la obârşia focului. Oamenii fug de 
foc, nu fug spe foc. Ceea ce se întâmplă în mod obişnuit în 
incendiile care atrag după sine decese este că în timp ce oa- 
menii dorm, focul se iscă altundeva în casă - bucătărie, spălă- 
torie - şi începe să se răspândească. Dacă există decese, survin 
de obicei pentru că victimele mor inhalând fum după ce drumul 
lor spre un loc sigur a fost blocat. De regulă, oamenii nu se fac 
scrum în timp ce stau culcaţi în paturile lor. În fiecare dintre 
aceste cincizeci şi patru de cazuri, victima a murit în aceeaşi 
încăpere unde s-a decis să se declanşeze focul şi în multe dintre 
aceste cazuri, victimele au fost descoperite moarte zăcând pe 
sau lângă pat. 

— Fără îndoială, totuşi, s-ar putea întâmpla şi în mod abso- 
lut inocent, spune Sasser. 

— Desigur, Denny. De fapt, tu tocmai ai exprimat clar im- 
presiile anchetatorilor care au cercetat colecţia celor cincizeci şi 
patru de incendii, fiecare stabilind că incendiul studiat a fost 
accidental. Uitându-te doar la un singur incident, desigur, este 
posibil - mai ales atunci când se descoperă o aşa-numită cauză 
accidentală sau evidentă a incendiului, pe care omul nostru o 
oferă întotdeauna anchetatorilor. Ei preferă să accepte răspun- 
sul simplu decât să-şi imagineze un complot diabolic. Dar noi nu 
urmărim un incident. Noi ne uităm la o ţară întreagă şi vedem 
cincizeci şi patru de incidente în decursul unui singur an. Acesta, 
îndrăznesc să afirm, este un tipar. 

Îi fac pe cei prezenţi să-şi concentreze atenţia asupra mea. 
Nu sunt grozavă la citirea feţelor, dar cred că am trecut peste 
un obstacol preliminar în relaţia mea cu echipa; poate că nu e 
nimeni convins deocamdată, dar nici eu nu mai sunt în afara 
limitelor. 

— Dar să disecăm problema mai departe, continui eu. Să 
pornim cu o perioadă de patru luni care începe în urmă cu un an 
- aproximativ la Ziua Muncii de anul trecut şi să mergem mai 
departe până la sfârşitul anului sau până în a doua zi a lunii 
ianuarie, ca să fiu mai exactă. Concentraţi-vă acum pe steluţele 


roşii de pe hartă. Acestea reprezintă treizeci şi două de incendii 
care s-au petrecut în decursul perioadei de patru luni. Observaţi 
caracterul răzleţ al acestor incendii, faptul că ating toate 
colţurile ţării, dar mai puţin Vestul Mijlociu. Aceste treizeci şi 
două de incendii au ucis treizeci şi doi de oameni. 

Ultimul incendiu din acea perioadă, incendiul din a doua zi 
a lunii ianuarie, a avut loc în Peoria, Arizona. Încă îmi amintesc 
apelul primit de la mama, panica din vocea ei şi incapacitatea 
de a rosti cuvintele până la capăt. Mata, spunea ea. Mataa. soa ta 
a. Mi-a luat mai mult de cinci minute să o fac să termine 
propoziţia, deşi după câteva încercări propria mea stare de 
panică începuse să se însufleţească pe măsură ce devenea tot 
mai limpede că vestea care se anunţa era cea mai rea cu 
putinţă. Mataafat mamă? am strigat eu cu vocea frântă în timp 
ce mi se tăiaseră genunchii şi pământul de sub picioare se 
despicase. Cesahtâmpăta/ Marta? 

— Prin urmare sunt treizeci şi două de incendii în patru 
luni, spune Books ducându-mi vorba mai departe şi ajutându-mă 
pentru că simţise că mă blocasem din cauza amintirilor. 

Îl privesc şi dau din cap în semn de mulţumire revenind 
brusc la starea iniţială de concentrare. 

— Aşa e, spun eu. În consecinţă, au loc aproximativ două 
incendii pe săptămână. Şi aşa cum se poate vedea de pe hartă, 
incendiile tind să fie în grupuri de câte două. Două în California - 
Piedmont şi Novato - în aceeaşi săptămână din luna septembrie. 
Două în Minnesota - Edina şi Saint Cloud - în aceeaşi săptămână 
din octombrie. Aşadar, omul nostru este un călător. De la Ziua 
Muncii la Anul Nou, pur şi simplu, omul nostru a călătorit. De ce, 
nu ştiu. í 

Cel puţin, toată lumea este atentă. Incântătoarea Sophie 
chiar îşi ia notițe arătând că, de fapt, chiar ştie cum să scrie sau 
măcar să mâzgălească distrată o foaie de hârtie. 

— Dar trebuie ţinut cont şi de faptul că ajungem şi lao a 
doua perioadă, începutul acestui an până în prezent, spun eu. Și 
aceasta este perioada când începem să aflăm mai multe despre 
omul nostru. 


21 

— A doua etapă a orgiei criminale a suspectului nostru, 
spun eu, se întinde aproximativ de-a lungul a opt luni, din luna 
ianuarie a acestui an până în ziua de azi. Pe hartă e marcată de 
steluţele albastre. În timpul acestei perioade, avem douăzeci şi 
două de incendii şi exact douăzeci şi două de victime. La fiecare 
incendiu, un deces. Oarecum meticulos, nu credeţi? 

Dennv Sasser şi Sophie Talamas dau din cap aprobator. 
Books o face cu emfază, deşi deja îmi auzise vorbele. Dick ră- 
mâne pasiv şi nu dezvăluie nici o urmă din gândurile care îi trec 
prin minte. 

Cu indicatorul trasez conturul unui cerc în jurul steluţelor 
albastre. 

— Dar omul nostru nu a mai călătorit la fel de mult în 
această a doua etapă, nu-i aşa? 

Books clatină din cap. 

— Toate cele douăzeci şi două de incendii au avut loc în 
mai marele Vest Mijlociu. 

— Aşa este. Illinois, Wisconsin, lowa, Indiana, Missouri şi 
Kansas. Şi acestea au avut loc începând de la mijlocul lui 
ianuarie şi până săptămâna trecută la Lisle, Illinois. Deci, vorbim 
despre aproape opt luni şi doar douăzeci şi două de incendieri 
premeditate. În loc de două pe săptămână avem trei într-o knă De 
ce? 

Îmi privesc echipa ca un profesor care pune întrebări stu- 
denţilor lui. 

Şi pentru că ei nu răspund, o fac eu. 

— Are nevoie de mai mult timp să-şi aleagă victimele. 

Din nou, nu primesc nici un răspuns. Îmi trece prin minte că 
e posibil să-i supăr cu monotonia întrebări-puse-şi-răspunsuri- 
aşteptate, dar de fapt, se pare că o acceptă cu plăcere. Toţi cei 
prezenţi în această încăpere, măcar parţial, au început să 
profeseze în domeniul aplicării legii pentru că sunt pasionaţi să 
rezolve enigme. 

— Şi de ce face el asta? întreabă Dick, prima dată când 
participă şi el într-o oarecare măsură. 

Nu ştiu dacă să o iau ca un semn bun sau rău. 

— Pentru că locuieşte în Vestul Mijlociu, cred, răspund eu. 
Aşa că restul vieţii lui îşi impune prezenţa - munca, prietenii, 


indiferent de ceea ce face. Atunci când călătoreşte, el se sus- 
trage şi comite crimele. Dar acasă? Are o slujbă la care merge. 
Are prieteni şi familie. 

— Şi, de asemenea, ar trebui să fie mai atent, remarcă 
Books. Dacă va ucide mai aproape de casă, va avea mai mari 
şanse să fie prins. Atenţie sporită înseamnă mai mult timp între 
victime. 

— Exact, spun eu. Observaţi că fiecare crimă pe care o co- 
mite în Vestul Mijlociu este într-o jurisdicție diferită. Oraşe dife- 
rite, comitate diferite. Se asigură că nu comite aceeaşi crimă în 
aceeaşi jurisdicție de două ori de teamă că lumea va începe să 
privească aceste fapte ca pe un grup şi nu ca pe incidente care 
se întâmplă doar o singură dată. 

— Şi tu ai spus că victimele sunt mereu descoperite la locul 
de origine, acolo unde s-a iscat focul, spune Denny Sasser. 
Există vreun motiv pentru care omul nostru ar face asta? 

— Desigur, spun eu. Locul de origine este locul unde focul 
arde cel mai mult şi de aceea cel mai intens, locul unde are loc 
cel mai mare dezastru şi locul unde dovada urmează foarte 
probabil să fie distrusă. 

— Ah. Aşadar crezi că foloseşte focul ca să distrugă 
dovada. 

— Da. Indiferent de ceea ce le face victimelor, vrea să se 
asigure că nu descoperim. Nu vrea ca noi să le facem autopsie 
victimelor. Vrea să se asigure că nu... 

Mă gândesc la Marta şi vocea îmi cedează. 

— Că nu există un trup rămas pentru autopsie, spune 
Sophie. 

Dau din cap aprobator incapabilă să vorbesc. Încă o păstrez 
în memorie pe mama strigând la antreprenorul de pompe 
funebre, la detectivul de la poliţie, la orice persoană care o as- 
culta: Ma măar nu pot sămi hmamântez apii? Nd măcar nu pot săi fc o 
ħhmamântareamindoasă? 

Îmi dreg glasul. Books nu se înşela în privinţa pericolelor 
investigării unei crime care implica o persoană iubită. Nu vreau 
să devin o parabolă. 

— Deci focul este un auxiliar, spune Denny Sasser. Tipul nu 
dă foc de dragul senzaţiei. Acoperă crime. Asta vrei să spui? 

Tuşesc din nou uşor pentru a-mi limpezi vocea. 


— Asta vreau să spun. Şi ceea ce face îi ia timp. De aceea, 
caută oameni care trăiesc singuri. Astfel îi poate supune şi îşi 
face de lucru pe îndelete cu ei. Apoi, când termină, le incendiază 
dormitorul. El ştie că în zilele noastre, pompierii pot sosi în 
câteva minute să stingă un foc. Pe el nu-l interesează dacă se 
salvează restul casei pentru că victima va fi carbonizată înainte 
de sosirea pompierilor. 

Toată lumea cuprinde cu mintea ceea ce spun. Nu sunt 
sigură că am convins pe cineva că avem un ucigaş, dar am con- 
vins pe toată lumea că există un motiv întemeiat să investigăm 
mai departe. 

— Deci de unde începem? întreabă Denny Sasser. 


— Începem cu locul unde trăieşte suspectul nostru, spun 
eu. Este pe undeva în Vestul Mijlociu. Dacă ar fi să pun rămăşag, 
aş merge cu Oraşul Vânturilor?!. Aşadar, făceţi-vă bagajele. 
Mergem la Chicago. 


21 Oraşul Vânturilor (Windy City), supranumele sub care mai 
este cunoscut Chicago, din pricina vânturilor puternice 
prezente tot timpul anului (n.red.) 


22 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 6 

30 august 2012 

Ei bine, bănuiesc că aceasta poate fi considerată o şedinţă 
separată. Este trecut de miezul nopţii, deci este joi în mod ofi- 
cial. Ce zi a fost, nu aveţi aceeaşi părere? 

Nu? Deloc? Păi, oameni buni, de vreme ce sunt atât de 
binedispus, am de gând să vă răspund la toate întrebările din 
sacul cu scrisori. 

Aş dori să fi existat cu adevărat un sac cu scrisori pentru că 
sunt sigur că aveţi o grămadă de întrebări pentru mine. Voi 
încercaţi să răspundeţi la cât mai multe dintre aceste înre- 
gistrări, să citiţi printre rânduri şi să studiaţi modul meu de 
exprimare şi tipurile de voce şi altele asemenea, dar ar fi mi- 
nunat pentru voi dacă aş răspunde pur şi simplu pe şleau la 
unele FAQ??. 

Aşa că, din când în când, o să v-o iau înainte şi o să ghicesc 
care ar putea fi acele întrebări la care voi da şi răspuns pentru 
voi. Din acest motiv, iată episodul întâi din Tolba cu scrisori a lui 
Graham. Anunţaţi tema muzicală, vă rog. Ce e asta? Mi se spune 
că nu avem nici o temă muzicală. Îmi pare rău, va trebui să 
lucrez la problema asta. 

Întrebare: cum îţi alegi victimele? 

Răspunsul cel mai simplu pe care pot să vi-l dau este că îmi 
urmez inspiraţia. Adică, ceea ce mă inspiră la un moment dat 
diferă şi astfel, şi victimele mele variază. Nici voi nu vă aşteptaţi 
ca Beethoven să fi scris aceeaşi simfonie de două ori, nu? Sau 
Tolstoi să fi scris două romane identice? 

Uneori, le caut, dar alteori, viitoarele victime vin singure la 
mine. Câteodată, trebuie să mă zbat un timp pentru ceea ce 
caut şi, în alte ocazii, pur şi simplu, îmi apare ca un parfum 
exotic care pluteşte pe sub nasul meu. 

Într-un cuvânt, sunt un cunoscător. 

Uneori prefer o bucăţică bună de miel cu un Shiraz”. Alte- 
ori, homar cu un Chablis? la gheaţă. În alte momente, un 


2 Acronim pentru Frequently Asked Questions - întrebări puse 
frecvent (n.tr.) 

233 Vin roşu scc originar din Franţa (n.tr.) 

2 Vin alb sec originar din Franţa (n.tr.) 


sandvici italian cu carne de vită, ardei gras şi cartofi prăjiţi 
pregătiţi înainte cu sare şi oţet. Nu ştiu în ce dispoziţie voi fi 
data viitoare. Ştiu doar că stomacul meu va începe să dea sem- 
nale mai devreme sau mai târziu. 

Întrebare: Care este culoarea ta preferată? 

Pun pariu că vă imaginaţi că roşul este culoarea mea favo- 
rită, nu-i aşa? Ei bine, sunteţi pe aproape. Este violet. Violet este 
o culoare complexă şi oarecum modificată - exprimă pasiunea 
roşului, tristeţea albastrului şi depravarea negrului. Violetul nu 
este nici fericit, nici trist. Este durere şi disperare în acelaşi 
timp, dar şi dor - dorinţă pătimaşă, învinsă şi rănită, dar care 
rezistă în continuare hotărâtă să învingă, preferând să înainteze 
decât să se retragă. 

În plus, se potriveşte de minune cu părul meu. 

Mai avem timp de încă o întrebare: de ce le dai foc victi- 
melor tale? 

În sfârşit, hai să vedem. Curtis, ţi-am dat eu cumva foc? 

(Nota edtorului: sunete scoase deun bărbatcaregeme) 

Nu, nu ţi-am dat foc. Ţi-am făcut o mulţime de alte lucruri, 
Curtis, dar nu ţi-am dat foc. Acum, nu te pierde cu firea, Curtis - 
îţi voi da foc când voi încheia şedinţa asta. Căci în acest fel, 
distracţia noastră va rămâne secretă. 

Îmi cer scuze faţă de toată lumea, dar acesta era un mic joc 
între mine şi Curtis în legătură cu faptul că el îşi pierde capul. Și 
dacă există vreo consolare, Curtis, tu ai unul dintre cele mai 
arătoase creiere pe care le-am văzut în viaţa mea. te asta o 
consolare? Te simţi consolat? 

Probabil că te-ai simţi mult mai consolat dacă m-aş des- 
cotorosi de această oglindă, nu-i aşa? 

(SFÂRŞIT) 


23 

Locotenentul Adam Ressler nu este încântat să ne vadă. 
Asta nu înseamnă că îl pot învinovăţi. În urmă cu o săptămână, 
avea acest caz încheiat şi acum, ne facem noi apariţia ca să-i 
distrugem weekendul dedicat Zilei Muncii. Uniforma lui apretată 
până la cel mai mic detaliu arată rigidă şi înfierbântată în sauna 
de august înăbuşitoare care mă ia cu asalt şi pe mine în timp ce 
cobor din maşina noastră, un Jeep Cherokee pe care l-am luat 
din parcul de automobile al filialei din Chicago. 

Cu toate acestea, Ressler arată bine în uniformă. Este chi- 
peş, bine construit, proaspăt bărbierit cu o linie de-a dreptul 
proeminentă a maxilarului şi cu alura unui bărbat care şi-a 
petrecut mult timp în viaţa militară. Dacă n-ar fi fost pârâiaşul 
de transpiraţie care evada din părul lui perfect pieptănat de-a 
lungul gulerului vizibil şifonat, aproape că n-aş fi fost în stare să- 
mi dau seama că băgase în seamă căldura. 

— Locotenentul Ressler, presupun? întreb eu încercând să 
par degajată, calmă şi sigură pe mine în vreme ce părul începe 
să mi se lipească pe gât şi pe frunte. 

El încuviinţează printr-un mormăit fără să întindă mâna. 

Cu un aer ofilit, Denny coboară din maşina lui şi vine alături 
de mine, Books şi Sophie pe trotuar. Fac repede prezentările. 
Ressler se grăbeşte să-i strângă mâna lui Books presupunând că 
el ar fi conducătorul grupului ceea ce din întâmplare este şi 
adevărat, dar el nu ştie asta, sexism tipic, însă nu este timp să- 
mi demonstrez latura feministă. Apoi, locotenentul îşi mută 
privirea spre Denny Sasser cu o expresie gen trebuie-că-mă-iei- 
peste-picior. Denny arată ca un con de îngheţată pe jumătate 
topit, dar încep să bănuiesc că adăposteşte mult mai multe în 
spatele ochilor afundaţi decât lasă să se înţeleagă. Ressler pare 
grozav de impresionat de Sophie, la fel ca orice mascul 
heterosexual cu puls. 

— Domnişoară Dockery, începe Ressler, aşa cum am spus 
la telefon, în mod clar acest incendiu nu a fost la origine un 
incendiu provocat. Nu înţeleg de ce este nevoie să vedeţi locul 
faptei. Dacă îmi spuneaţi, pur şi simplu, ce căutaţi, sunt sigur că 
reuşeam să ne lămurim. 

— Dar deja ai fost de ajutor, locotenente, spun eu. Nu vrem 
decât să aruncăm o privire. Asta-i tot. 

Pentru o clipă, el mă priveşte urât, apoi se întoarce brusc şi 


porneşte păşind mândru spre casă. Presupun că nu i-a plăcut să 
i se comande să dădăcească FBl-ul pentru o după-amiază. 

Mă opresc pentru o clipă să cercetez primul şi ultimul cămin 
personal al lui Joelle Swanson. Este o casă modestă cu etaj, fără 
vecini, cu o faţadă de cărămidă şi coloane rotunde la partea de 
sus a treptelor de ciment care urcă spre intrare. Este o casă 
nouă. Întreg cartierul este foarte nou, cu arbori mici şi 
promiţători şi gazon pe suprafeţe foarte mici, încă dungate de 
noile brazde de iarbă. Peste câteva dintre ferestre este fixat pla- 
caj şi probabil, curentul este întrerupt, dar sunt suficiente dovezi 
ale distrugerii din urmă cu o săptămână. 

In afară de acel miros. 

De smoală arsă, de plastic topit şi o idee de ceva neiden- 
tificabil, dar evident chimic, totul împachetat cu mirosul plăcut 
discordant de lemn carbonizat şi umed, la fel ca al focurilor de 
tabără toamna. 

— Aşa cum vedeţi, focul a afectat înainte de toate spatele 
casei, spune Ressler. Dormitorul din spate a fost complet cu- 
prins de foc şi la fel şi baia principală şi holul. Restul casei a 
suferit pagube legate de fum şi, bineînţeles, totul este încă jilav 
de la eliminarea focului, chiar şi după o săptămână. A 

Mă opresc pentru o clipă să cuprind locul cu privirea. In 
ciuda tuturor investigaţiilor pe care le-am făcut, aceasta este 
prima casă incendiată în care intru de la incendiul din casa 
Martei. Această locuinţă este complet diferită, fără discuţie, dar 
oricum îmi trezeşte amintiri. Casa Martei era un cămin tipic sud- 
vestic: intrări rotunjite, pardoseli cu dale, totul în culoarea 
argilei şi cu un plan de nivel larg. Aceasta este un proiect de 
Vest Mijlociu standard, cu un living, o toaletă şi o bucătărie la 
parter, două dormitoare şi o baie completă la etaj. 

Mă opresc la baza scărilor să-mi adun forţele. Pereţii sunt 
înnegriţi începând de la jumătatea scărilor până sus, în unghiuri 
ascuţite şi linii care delimitează clar traiectoria flăcărilor înainte 
ca ele să se extindă. „Modelele dezvoltării spaţiale a 
incendiului”, aşa cum am învăţat la casa Martei. 

Ajung pe palier şi mă opresc din nou. Închid ochii şi văd 
flăcările mistuitoare din visele mele - „degete de înger” cum le 
numesc pompierii - care şerpuiesc de-a curmezişul tavanului. 
Fumul încins se agită precum suprafaţa oceanului cu doar 
câteva momente înainte ca la etaj să izbucnească un incendiu 


generalizat care aprinde simultan toate suprafeţele inflamabile 
şi transformă confortabilul cămin într-un cuptor de convecţie. 

Ressler continuă, din fericire fără să ştie de momentul meu 
de ezitare. 

— Locul de origine a fost în dormitorul principal, spune el. 
Acum fiţi atenţi - acest foc a ars iute şi violent şi nu a reuşit să 
treacă de grinzile pardoselii, dar nu vreau să descopăr degradări 
structurale lăsând un agent FBI să se prăbuşească peste podea. 

El râde în tir rapid hahaha ca să sublinieze că glumeşte. Nu 
sunt convinsă că e chiar aşa. 

Ajungem în dormitor - aomiou/lu/oale nual Marta îmi reamintesc 
- şi trag aer în piept. Patul sau ceea ce a mai rămas din el este 
aşezat chiar vizavi de uşa dormitorului. Nu e nemaipomenit de 
neobişnuit, dar nici comun - cu toate că este ca şi cum ea şi 
Marta ar fi citit aceeaşi revistă de design interior şi ar fi ales 
aceeaşi amplasare a dormitorului. lar camera Martei nu fusese 
aşezată în acel fel ultima dată când o vizitasem. Îşi reorganizase 
încăperea înainte de a muri. Sau aşa am crezut eu. 

Salteaua mare cu o noptieră într-o parte (sau, cel puţin, 
ceea ce mai era din ea). Fotoliul de citit plin până la refuz, fără 
îndoială fabricat cândva din poliuretan inflamabil, cu perne 
decorative şi pături confortabile, la fel de inflamabile, lângă 
fereastră. Mormane de cenuşă udă care erau probabil mormane 
de cărţi. 

Tavanul se cască deschis spre cer acolo unde pompierii au 
dat frâu liber focului ca să prevină exploziile. Aobabi că a poat A 
plouat pentu Marta, hiar sin Arzona, hiar siñ ianuarie 

Patru dintre noi încep investigația. Trupul lui Joelle fusese 
îndepărtat, bineînţeles, dar noi ştiam că rămăşiţele ei au fost 
descoperite printre resturile părţii din stânga a patului. Foto- 
grafiile prezentaseră trupul ei răsucit într-o poziţie caracteristică 
victimei arse - picioarele arcuite spre exterior, încheieturile 
mâinilor răsucite spre interior, braţele îndoite - cauzată, ştiam, 
de încălzirea şi uscarea muşchilor şi tendoanelor în timp ce 
trăgeau oasele ca la marionetele post-mortem. 

Modelele dezvoltării spaţiale a incendiului, acolo unde pot fi 
văzute, indică forma unui V îngust perpendicular pe o latură a 
ferestrei şi se termină lângă pardoseală printre rămăşiţele 
înnegrite ale biroului pe care Ressler îl indicase drept locul de 
origine a focului. Covorul este topit şi ars aproape în întregime, 


deşi câteva locuri din colţurile cele mai îndepărtate încă mai 
prezintă culoarea originală. 

După două ore de analizat fiecare centimetru al camerei, 
toţi patru mirosim la fel ca incineratorii. Nu există absolut nici o 
dovadă de accelerator sau de orice altă metodă intenţionată a 
iscării focului care pare să o fi ucis pe domnişoara Swanson. 
Locotenentul Ressler şi Departamentul de Poliţie Lisle au avut 
toate motivele să ajungă la concluzia la care au ajuns. 

Dar sunt mai sigură ca oricând că aceasta era opera omului 
nostru. 


24 

— Aşadar, iată ce ştim, spun eu echipei în timp ce ne 
aşezăm într-o sală de şedinţe la filiala din Chicago a FBl-ului. 

Unu: a existat o lumânare care probabil a fost locul de ori- 
gine, într-un fel sau altul. 

Doi: focul s-a răspândit foarte repede pe draperii şi prin 
toată camera până când a atins temperatura de inflamabilitate 
când tot ce se afla în încăpere s-a aprins simultan. 

Trei: a existat un sistem de alarmă în casă, dar nu s-a acti- 
vat la momentul incendiului. 

Patru: a existat o fereastră deschisă în dormitorul liber aflat 
pe hol în faţa dormitorului lui Joelle. În ziua incendiului, la ora 
unu şi jumătate noaptea, era o temperatură de douăzeci şi 
şapte de grade Celsius, iar instalaţia ei centrală de aer con- 
diţionat era deschisă. Instalaţia funcţiona, dar ea lăsase fe- 
reastra deschisă. 

Cinci: nu am putut localiza şi alte lumânări în interiorul 
casei. Joelle nu pare să fi fost o mare utilizatoare de lumânări. 

Şase: există foarte puţin fum pe ferestrele nesparte sau pe 
alte suprafeţe de sticlă, iar modelele dezvoltării spaţiale a in- 
cendiului se potrivesc cu un foc foarte fierbinte şi cu propagare 
rapidă. Aceste particularităţi sunt adeseori elocvente pentru un 
foc ajutat de un accelerator. Cu toate acestea, noi nu am 
descoperit nici o dovadă de accelerator lângă locul de origine a 
focului sau oriunde altundeva. 

Şapte: „triunghiul focului”. Focurile au nevoie de aer, com- 
bustibil şi căldură ca să ardă. In cameră erau cărţi aproape 
peste tot, multe din ele deschise, iar pe pardoseală, ziare. Asta 
se numeşte combustibil. O lumânare a fost lăsată arzând pe un 
birou foarte aproape de o draperie - asta este căldura. Şi o 
fereastră a fost lăsată deschisă de partea cealaltă a holului ăsta 
este aerul. Şi nu numai acest oxigen, ci şi cărarea de aer care a 
fost aspirată prin acea fereastră s-ar fi sfârşit pe peretele de 
vizavi de uşă care reprezintă amplasarea exactă a trupului 
domnişoarei Swanson pe pat. Şi pentru că focul arde cel mai 
tare acolo unde are ventilaţie, trupul domnişoarei Swanson s-a 
aflat în locul unde focul a ars cel mai intens în cameră şi a fost 
mistuit aproape în întregime într-o perioadă relativ scurtă 
cuprinzându-i pielea, straturile de grăsime şi mare parte din 
muşchi. 


Opt: Unitatea de comandă pentru incendieri premeditate 
din comitatul DuPage nu a fost chemată. Acest incendiu a fost 
clasat ca accidental de anchetatorul pentru incendii şi nu există 
nici un interes pentru redeschiderea cazului. Nu se va face nici o 
autopsie dacă nu reuşim să convingem pe cineva că există un 
motiv să o facă. Sau dacă nu cumva preluăm noi investigația. 

Nouă: mai sunt alte cincizeci şi trei de incendii care împăr- 
tăşesc aproape toate caracteristicile prezentate. Cu mijloacele 
mele limitate în decursul ultimelor şapte luni, n-am reuşit să 
determin amplasarea paturilor în fiecare dintre celelalte cinci- 
zeci şi trei de dormitoare, dar am obţinut informaţii despre 
optsprezece dintre ele. Şi toate sunt aşezate... la fel. 

Mă uit la Books şi îl străpung cu privirea ca să poată înţe- 
lege: utotaicd dn Peo. 

Sophie intervine. 

— Cred că toate aceste persoane care şi-au mutat mobila 
din dormitor în aceeaşi poziţie şi mai apoi, au murit carbonizate 
ar fi un motiv pentru nişte autopsii. Nu credeţi? 

Poate că Sophie nu este chiar aşa de jalnică la urma urmei. 
Mi-ar plăcea de ea chiar mai mult dacă s-ar îngrăşa vreo pai- 
sprezece kilograme şi s-ar umple de coşuri pe faţă. 

— Prin urmare începem chiar de aici, spune Books. Să 
aflăm despre amplasarea acestor paturi în dormitoare. Să 
terminăm munca pe care a început-o Emmy. 

Dau din cap aprobator spre Books. 

— Şi să nu pierdem timpul, oameni buni, spun eu. Pentru că 
peste două zile este Ziua Muncii. Şi dacă omul nostru continuă 
să se organizeze, asta înseamnă că urmează să pună lucrurile 
pe roate. Şi să înceapă să ucidă doi oameni pe săptămână. 


25 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 7 

1 septembrie 2012 

Bună seara, clasă. În această seară, nu voi accepta 
întrebări din partea audienței. Vreau să spun câteva cuvinte 
despre minciună, un ingredient esenţial în portofoliul oricărui 
artist respectabil. Minciunile sunt fascinante pentru că ele 
demască paradoxurile societăţii noastre. 

Ce este o minciună? Este o deformare a realităţii 
prezentate ca realitate. Noi spunem că este un lucru rău. 
Invăţăm copiii să nu mintă. Chiar trimitem oameni la închisoare 
pentru minciună. Şi totuşi, în jurul nostru sunt minciuni, dar în 
mare parte de timp nici măcar nu încercăm să le ascundem. 

Ştiţi reclama de la televizor cu cei din familia exuberantă 
care se îndoapă extaziaţi cu burgeri şi cartofi prăjiţi şi cu clovnul 
iubitor de distracţie care are rol de spectator? Cu toţii ştim că 
aceştia sunt actori plătiţi să se joace de-a familia iubitoare de 
amuzament. Dar ei nu se distrează. Probabil că au fost obligaţi 
să filmeze scena respectivă de vreo douăzeci de ori şi în final, 
sunt obosiţi şi sătui şi ultimul lucru pe care doresc să-l facă este 
să mai bage un alt cartof prăjit în gură. Şi ce spuneţi de acei 
hamburgeri compacţi şi delicioşi din reclamă - sunt la fel cu cei 
pe care îi comandaţi atunci când mergeţi la restaurant? Nici 
pomeneală şi noi ştim asta, dar nu ne pasă. 

Femeile poartă haine care le ascund defectele. Bărbaţii îşi 
sug burţile când acele femei trec pe lângă ei. Funcţionarii întorc 
într-o parte ecranul cu jocul solitaire atunci când şeful se plimbă 
la pas prin birouri. Minciuni, minciuni, minciuni. 

Sunteţi învăţaţi să nu spuneţi cuiva care e gras, grasu sau 
grasa sau cuiva care e prost, poduke sau pasto Este greşit, o 
spunem noi copiilor noştri. Nu spunem adevărul dacă acesta va 
răni sentimentele cuiva. Aceste minciuni sunt aprobate, foarte 
convenabile, de fapt. 

Acestea fiind zise, nu mă plâng, doar comentez. Capăt 
perspectivă. Şi această perspectivă este: acceptă! Pentru că 
dacă toţi ceilalţi mint, atunci plusezi şi tu sau altfel vei fi prins în 
contracurent, învârtindu-te şi agitând disperat mâinile. Şi nu 
doreşti să te învârti şi să-ţi agiţi disperat mâinile, nu? 

Aşa cum vă puteţi imagina, sunt un mincinos expert. Cum 


altfel să intru în grațiile tuturor acestor persoane nebănuitoare 
care mă lasă să intru în vieţile lor şi de obicei, şi în casele lor? 
Să minţi este uşor, dar să fii bun la treaba asta este greu. lată 
Manual li Gaham desore mindună: 

Mai înainte de toate: să nu minți mai mult decât trebuie. 
Pentru că ai o țintă în această perioadă - fie de două ore, fie de 
două săptămâni - şi va trebui să trăieşti cu acea minciună. Dacă 
vrei să te apropii de o ţintă care se întâmplă să fie un fumător 
afirmând că fumezi şi tu - ceea ce, apropo, funcţionează, există 
o frăţie tacită între toţi utilizatorii de tutun - atunci mai bine te-ai 
pregăti să îţi aprinzi ţigara la intervale scurte sau cam aşa ceva. 
Ce fac eu, atunci când folosesc acel truc, este să pretind că sunt 
un fost fumător, că bineînţeles îmi place să fumez şi poate că 
doar de această dată voi participa, aşa că pot avea experienţa 
de legătură cu ţinta mea, dar am o scuză să nu mai fumez din 
nou dacă va trebui să petrec mai mult timp cu ţinta. 

În al doilea rând: nu fi mai precis în viaţa ta decât este ab- 
solut necesar. Cu cât eşti mai vag, cu atât îţi oferi mai multă 
libertate de acţiune. 

Îngăduiţi-mi să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi despre 
ce vorbesc. Acest ultim individ, Curtis Valentine. L-am desco- 
perit uşor pentru că administrează o afacere de creare site-uri 
web de acasă din Champaign şi are cont şi pe Facebook. Ca să 
ajung în casa lui, i-am spus două minciuni: 

1. Începeam o afacere de consultanţă care necesita un 
site-web şi 

2. Iniţial, am angajat pe altcineva, dar m-a escrocat şi mi-a 
furat banii. 

N-aş fi reuşit să am o întâlnire cu acest Curtis dacă n-aş fi 
avut nevoie de serviciile lui, prin urmare compania de con- 
sultanţă. Dar am afirmat că începeam o afacere de consultanţă, 
nu că gestionam deja una şi, astfel, Curtis nu mai era bănuitor 
dacă ar fi căutat compania mea pe internet şi n-ar fi găsit nimic. 

De ce a doua minciună? Câteva motive. Cei mai mulţi 
realizatori de site-uri web nu-şi întâlnesc niciodată clienţii; ei 
doar comunică prin telefon sau poşta electronică. Dar dacă mai 
înainte, un escroc m-ar arde, ar fi de înţeles că aş dori să-l văd 
pe acest tip în acţiune pentru liniştea mea şi ca să mă asigur că 
reprezintă afacerea reală. În plus, mă lăsa să par ezitant când 
îmi punea întrebări precum, Ce f de consulară vei fa? Asta era 


ultima întrebare la care doream să răspund, pentru că dacă aş fi 
spus că eram detectiv particular sau inginer mecanic, n-ar fi fost 
exclus ca acest Curtis să fi studiat ingineria mecanică în colegiu 
sau ca prietenul lui cel mai bun să fie detectiv particular şi 
atunci, din senin, ar fi trebuit să am cunoştinţe reale despre 
activitatea unui detectiv particular sau a unui inginer mecanic. 
Dar cu a doua minciună, puteam să răspund doar cu Prefer să 
nu spun până când nu le voi angaja. Ştii tu, pentru că m-am ars 
odată mai înainte etc. 

N-am minţit mai mult decât a fost nevoie şi m-am abținut 
cât mai puţin posibil. Câteva beri la un bar şi Curtis vorbeşte 
despre modul cum îmi poate extinde potenţialul afacerii în timp 
ce eu mă arăt impresionat, dar şi intimidat după ce m-am ars o 
dată şi primul lucru pe care îl aflu este ideea WU să mergem 
acasă la el ca să-i văd activitatea la faţa locului. 

Aveţi întrebări? Bine. Sunteţi liberi deocamdată. Dar nu 
plecaţi distracţia continuă! 

(SFÂRŞIT) 


26 

De fapt, clădirea FBl-ului de pe Roosevelt Road din Chicago 
nu se închide niciodată pentru că nici FBl-ul nu-şi încetează 
activitatea niciodată. Dar este Ziua Muncii şi după orele de 
program, clădirea este mai goală ca niciodată. Etajul al optulea, 
care este şi sediul nostru temporar, este cât se poate de pustiu. 

Echipa noastră de patru persoane, care consideră (sau cel 
puţin, eu consider) că timpul este crucial, face tot ce îi stă în 
putinţă să progresăm, dar am ajuns în sâmbăta weekendului 
prelungit de trei zile şi încă nu am avut o zi de activitate obiş- 
nuită. Totuşi, încercăm să ne facem treaba individual sunând 
agenţii de poliţie locali sau şerifii de comitat din toate 
jurisdicţiile unde omul nostru a ucis şi le cerem să scuture de 
praf dosarele despre acel incendiu „accidental” ca să ne poată 
comunica aşezarea patului în dormitor acolo unde a fost 
descoperită victima. Uneori sunt implicaţi şi anchetatori de la 
compania de asigurări care adesea fac mai multe fotografii 
decât agenţii de poliţie pentru că sunt în joc banii lor, aşa că le 
vom călca pe urme mâine când va reîncepe activitatea normală. 

Vestea bună este că nici un computer din lume nu are pro- 
gram fix de weekend, aşa că eu şi Sophie, analistele de infor- 
matii, încercăm să prelucrăm datele căutând orice ar putea 
indica un tipar. Ştim (în măsura în care putem spune că ştim 
ceva în acest moment) că tipul alege oameni care locuiesc sin- 
guri şi că fiecare dintre aceste victime este activă, până la un 
anumit punct, pe reţelele de socializare, adică Facebook, 
Twitter, Linkedin şi altele de felul acesta. Dar trebuie să fie mai 
mult. Ceva trebuie să-i lege pe aceşti oameni. Nimeni nu 
acţionează cu totul la nimereală. 

La ora şapte, mă scol să-mi întind picioarele şi să bag capul 
în biroul de lângă mine unde s-a instalat Books. 

— Mulţumesc, şerif, asta va conta foarte mult, spune el fă- 
când ochii mari când mă vede. Sună-mă oricând, ziua sau 
noaptea. Şi să ai o noapte liniştită. 

Books închide şi face o grimasă. Vorbise la telefon cu supe- 
riorii din jurisdicţiile locale încercând să-i convingă să redes- 
chidă investigaţiile sau, cel mai puţin posibil, să facă demer- 
surile pentru o autopsie. Problema este că, chiar dacă FBl-ul ar 
prelua investigația de la autorităţile locale, toate aceste victime 
au fost îngropate, aşa că o autopsie ne-ar solicita în primul rând 


să înaintăm o cerere către judecătorie pentru un ordin de 
exhumare. 

— Mi-a spus că va discuta cu familia despre o posibilă exhu- 
mare, îmi zice el. 

— Nu ai nevoie de permisiunea familiei. 

El dă din cap aprobator. 

— Dar porneşti de aici pentru că poţi evita obligaţia de a 
merge la judecătorie ca să obţii permisiunea. Oricum, eu cred că 
pur şi simplu caută un motiv ca să ne refuze, spune Books şi 
oftează. Emmy, aceste departamente au închis cazurile, în unele 
situaţii în urmă cu câteva luni. Dacă vrem să se facă autopsii, va 
trebui să mergem la fiecare judecătorie locală a fiecărei 
jurisdicții ca să se deschidă mormântul. Şi asta presupune că 
procurorul local este chiar dispus să bage mâna în foc pentru 
noi, ceea ce nu-i puţin lucru. 

— Atunci vom încerca. 

— Corect, dar ştii cât timp o să ia? Minimum câteva săptă- 
mâni. Dickinson pur şi simplu nu ne-a oferit mână de lucru. 

— Poţi căpăta mai mulţi agenţi titulari? 

— Asta-i o situaţie fără ieşire, doamnă. 

— Adevărat, consimt eu. Nu putem obţine mai mulţi agenţi 
până când nu-i arătăm dovada clară. Şi nu putem obţine dovada 
clară prea curând fără mai mulţi agenţi. 

— Şi în tot acest timp omul nostru continuă pur şi simplu să 
ucidă. 

— Motiv pentru care îmi pun aproape toate speranţele în 
cele două decese foarte recente, Joelle Swanson din Lisle, 
Illinois, şi cel mai recent, un bărbat numit Curtis Valentine din 
Champaign, Illinois. Noi nu am ajuns încă la Champaign, dar un 
detectiv de la poliţia de acolo a fost amabil să-mi trimită prin 
poşta electronică o înregistrare video a casei. Era o casă pentru 
o singură familie, nu o casă într-un alt şir de case, dar din alte 
puncte de vedere, moartea lui Curtis Valentine avea o 
asemănare surprinzătoare cu cea a lui Joelle Swanson - un foc 
care a început în dormitor; victima descoperită în acel dormitor; 
o lumânare ca sursă probabilă: modelul dezvoltării spaţiale a 
incendiului şi pete de funingine minime care indicau un foc cu 
propagare rapidă, deşi nu exista nici o dovadă de accelerator; 
patul aşezat exact vizavi de uşa dormitorului. 


Dumnezeule, omul nostru chiar este deştept! Trebuie să 
recunosc că dacă aş şti doar de existenţa unui incendiu, pe 
acesta chiar l-aş considera accidental. Nici unul dintre aceşti 
anchetatori nu ştie că ăsta este aproape exact după acelaşi tipic 
pe care l-am observat în toată ţara. 

— Pari obosită, Em, spune el. 

— Sunt obosită. 

— Hai să ne adunăm cu toţii şi să mâncăm ceva la barul 
hotelului, spune el. 

Oftez. 

— Băânuiesc că dacă facem o schimbare de decor, dacă 
scăpăm de telefoane şi computere şi doar stăm de vorbă, poate 
îi vine cuiva o idee. 

Poate că asta e problema. Poate că avem nevoie de o gură 
de aer proaspăt şi de o vedere de ansamblu, poate chiar şi de 
inspiraţie. Poate că arborii ne împiedică să vedem pădurea. 

Mă uit înapoi la Books, care îmi zâmbeşte. 

— De ce zâmbeşti? întreb eu. 

— Singurul mod prin care vei veni alături de noi la masă 
este să acceptăm să discutăm despre caz, nu-i aşa? 

Ridic mâinile. 

— Mai este şi altceva de discutat? 

El ridică din umeri. 

— Am putea discuta despre The Chiefs”, spune el. Încep în 
acest weekend. 

Books este un fan înrăit al fotbalului. Asta e unul dintre 
singurele lui defecte. 

— În regulă, bine, spune Books ridicând mâinile în semn de 
capitulare. Vom discuta despre caz. Poate că va ieşi ceva. 


3 Kansas City Chiefs echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1960 (n.tr.) 


27 

Echipa noastră modestă intră la bistroul din interiorul ho- 
telului Chicago Marriott, unde suntem cazaţi, un local numit 
Rooks Corner, de care Books a fost foarte entuziasmat pentru că 
se serveşte bere la halbă de la berăriile din zona Chicago. Lui 
Books i-a plăcut întotdeauna să se ducă în cârciumile cu faimă 
atunci când călătorea şi, pe vremea când era agent FBI, acest 
lucru se întâmpla frecvent. 

Locul este luminat difuz, mobilat cu scaune de stejar închis 
la culoare, capitonate cu galben, şi cu o pardoseală din lemn de 
esenţă tare. Separeurile căptuşesc pereţii cu mese risipite pe 
lângă un bar semicircular. Pe ecranele de proiecţie instalate pe 
pereţi se poate urmări un meci de fotbal. Books comandă o 
Domaine DuPage, ce naiba o fi (bere, presupun, şi recunosc 
„DuPage” ca numele comitatului în care Joelle Swanson a fost 
ucisă), în timp ce Denny comandă o băutură nealcoolizată, iar 
Sophie un mojito cu fructe de pădure. 

Toată lumea se bucură să mănânce. Books comandă un 
burger, iar Denny un club sandvici?®. Eu comand supă franţu- 
zească de ceapă şi Sophie alege o salată cu pere şi nuci pecan. 

Oare femeile tinere şi drăguţe sunt genetic programate să 
comande băuturi cu arome din fructe şi să ronţăie precum 
iepurii salate cu sos de vinegretă şi conţinut redus de grăsimi? 
Adică Sophie n-ar putea pur şi simplu să se desprindă din acest 
tipar din când în când şi să dea pe gât o Guinness în timp ce ar 
înghiţi lacom nişte nachos cu sos de brânză care i s-ar prelinge 
pe bărbie? 

Observ că mai sus amintita Sophie are scaunul alături de 
Books la masa noastră pătrată şi că l-a mutat repede şi mai 
aproape. li soarbe fiecare cuvânt în timp ce el îşi farmecă au- 
dienţa cu o poveste de război. Agenţii speciali au o mulţime de 
poveşti ispititoare despre faptele lor vitejeşti - martori neo- 
bişnuiţi, scăpări prosteşti în declaraţii, criminali carismatici pe 


2 Un clasic în domeniul sandviciurilor în toate restaurantele 
americane, începând din 1899 şi având obligatoriu în 
componenţa sa piept de curcan pregătit în prealabil la cuptor şi 
celebra combinaţie B.L.T. (bacon, lettuce, tomato - bacon, 
salată verde şi roşie), toate aranjate cu dichis pe şase felii de 
pâine prăjită, asezonate cu maioneză, muştar Dijon şi 
mozzarella (n.tr.) 


care i-au capturat. Până în momentul de faţă, auzisem mare 
parte din aceste poveşti. Preferata mea era din urmă cu doi- 
sprezece ani când Books îi ajuta pe ofiţerii federali să 
recaptureze un evadat. El a pătruns pe uşa principală a unei 
case din Maryland, s-a împiedicat de cuier şi s-a prăbuşit 
inconştient când cuierul i-a venit peste cap. Ceilalţi agenţi s-au 
văzut nevoiţi să păşească peste el ca să intre în casă. Mai târziu, 
i-au spus, Măarabbateștea dea bheka 

— Ai urmărit vreodată un criminal în serie? îl întreabă 
Sophie. 

— Ah, spune el eliminând aerul din plămâni. Da, am lucrat 
la câteva anchete. 

Când am pus capăt logodnei noastre, el lucra la o anchetă. 
După ce l-a prins pe ucigaş, şi-a dat demisia de la FBI. Reginald 
Trager, care a violat şi omorât câteva tinere în Portland şi 
obişnuia să îşi pecetluiască isprava tăindu-le capetele. 

— Freddy the Machete”, spun eu pentru că ştiam că Books 
nu avea să o facă. 

Denny Sasser îşi mângâie bărbia. 

— Ai lucrat la cazul Freddy the Machete? 

— Nu este chiar aşa de impresionant precum sună, credeți- 


mă. 

Deşi lui Books îi place să spună poveşti, ele de obicei îl 
antrenează în situaţii stânjenitoare. Books nu este tipul care să 
dea o importanţă exagerată succeselor proprii. Acesta a fost 
unul dintre primele lucruri pe care le-am observat în legătură cu 
el când ne-am cunoscut în urmă cu patru ani. De exemplu, şi-a 
dat seama de stilul unei bande de jefuitori de bănci din Virginia 
astfel încât echipa lui îi aştepta când aceştia au ajuns la banca 
federală din Arlington. Toţi analiştii de informaţii din echipă ştiau 
că Books găsise rezolvarea, dar el împărțea victoria mergând 
prin birou şi lăsând câte o carte de vizită fiecăruia dintre ei, 
mulţumindu-le personal pentru sprijin şi remarcând contribuţiile 
lor speciale. Analiştii de informaţii remarcă genul ăsta de 
atenţie. Majoritatea agenţilor speciali uită cu totul de noi 
imediat ce şi-au rezolvat enigmele. 

Reginald Trager, poreclit Freddy the Machete de presa din 
Portland, era un zugrav sindicalist şomer care îşi pierduse re- 


7 Freddy Macetă (în engleză în original) (n.tr.) 


cent locuinţa la bloc, cu prescrierea ipotecii, şi din câte se părea 
cedase. Îşi pierduse minţile şi făcuse cinci sau şase victime - nu- 
mi amintesc numărul lor exact. Mai târziu s-a dovedit că suferea 
de o boală mintală şi avea o condamnare pentru tentativă de 
viol. 

— El şi-a găsit porecla asta? întreabă Sophie. Îi plăcea şi 
lăsa bilete sau ceva de genul ăsta? Dorea să fie renumit? 

Nu-mi dau seama dacă flirtează cu Books sau este pur şi 
simplu curioasă prin natura meseriei şi încearcă să absoarbă ca 
un burete toată experienţa şi înţelepciunea de care este în 
stare. lată întrebarea: de ce îmi pasă? 

Books clatină din cap. 

— Reggie Trager nu era capabil să lase bilete şi nici nu îşi 
dorea notorietate. Era bolnav mintal, un psihopat sexual sadic 
clasic. Bătea femeile, le decapita şi apoi făcea sex cu ele. 

Sophie se dă înapoi de spaimă. 

— În ordinea asta? 


— Ah, da. Făcea sex cu trupuri lipsite de cap. Da, acest tip 
era un adevărat monstru. 


— Ce fel de sex... nu mai contează, spune Sophie. Nu 
doresc să ştiu. 

Nu, categoric nu doreşti să ştii. 

Dar eu ştiu. Probabil că sunt singura persoană care ştie în 
afară de echipa care l-a prins pe monstru. Detaliile nu au fost 
făcute publice niciodată, iar Reggie Trager nu a avut nici măcar 
procesul încă, aşa că, pentru moment, este de fapt o informaţie 
clasificată. 

Actul sexual era viol vaginal, dar el nu-şi folosea penisul. 
Folosea o macetă. Lama penetra total prin uter şi colon până ce 
ieşea prin fese. Singura consolare neînsemnată este că femeile 
erau deja moarte, deja decapitate. 

Books savurează o înghiţitură din halba lui de bere de cu- 
loarea caramelului. Probabil că nu poate să nu se bucure de 
atenţie. Nu-l pot învinovăţi. Dacă urmează să părăseşti FBl-ul, 
este un caz bun cu care să ieşi din scenă. 

lau o înghiţitură lacomă din apa mea, nu am starea de spirit 
potrivită pentru alcool, şi îl las pe Books să jubileze o clipă. Dar 
nu jubilează prea mult şi îl surprind privindu-mă atunci când mă 
uit în direcţia lui. 


— Emmy doreşte să discutăm despre cazul nostru, spune 
el. Aşadar cu ce începem? 

— Cu profilul tău, spun eu. Vreau să ascult profilul realizat 
de tine despre omul nostru. 


28 

Books plescăie din buze după încă o înghiţitură din halbă. 

— Nu pot să îl fac, spune el ceea ce deja îmi spusese de 
câteva ori. 

De câtva ai înseamnă absolut în fiecare zi de când îl im- 
plicasem în acest caz. 

— Înainte de a pregăti orice fel de profil semnificativ, în 
mod evident, trebuie în primul rând să demonstrezi comite- 
rea... , spune el cu faţa spre Sophie, eleva. 

— Unei crime, intervin eu. Dar Books, să presupunem că 
toate acestea sunt crime. Crime acoperite de incendii preme- 
ditate. Care este profilul făcut de tine? Ştiu că ai unul. 

El ţine cont de remarca mea şi gesticulează din nou către 
Sophie. 

— Portretele psihologice sunt o artă, nu o ştiinţă, spune el. 
Nu este ca şi cum ai băga faptele într-o maşinărie ca să scoţi 
profilul dorit învârtind de o manivelă. Trebuie să evaluezi până 
la cel mai mic detaliu locul crimei, să ai o discuţie cu victimele 
dacă e posibil - lucruri pe care noi nu le-am făcut în acest caz. Și 
chiar şi atunci, poţi fi destul de departe de subiect. 

— Ai fost departe şi la profilul lui Reggie Trager, zis Freddy 
the Machete? întreabă Sophie practic gângurind. 

Dacă se apropie şi mai tare de Books, e posibil să-mi fac 
rost de o macetă. 

— Într-adevăr, acesta este un bun exemplu. Sophie, răs- 
punde el ca şi cum ar fi gata să o mângâie pe creştet şi el nu 
orb, pentru că poate admira privirile ei de păpuşă Bărbie şi 
poate observa modul în care este privit. Am reuşit să analizăm 
locul crimei şi victimele. A fost clar pentru noi că el nu şi-a 
plănuit crimele mai deloc. Nu era atent sau logic în privinţa 
selecţiei victimelor. Nu făcea nici o încercare să-şi acopere 
crimele sau să modifice locul crimei în vreun fel. Victimele lui 
erau mutilate în mod violent, atacate sexual şi decapitate. Toate 
erau albe, cu vârste cuprinse între douăzeci şi douăzeci şi cinci 
de ani şi blonde. 

După asta, am realizat portretul psihologic. Am presupus că 
era un ucigaş dezorganizat în mod clasic şi care suferea de o 
boală psihică. Era un bărbat alb, între douăzeci şi treizeci de ani. 
Din punct de vedere social era retras. Nu avea prieteni, nu 


discuta cu vecinii, nu arăta nici un fel de interes pentru a 
socializa şi alte lucruri asemenea. Crescuse într-o familie unde 
avusese parte de o disciplină severă şi fusese probabil articulat 
doar de mamă. Posibil să nu fi terminat liceul. Nu avea relaţii 
semnificative cu femei şi probabil era mai mult ca sigur impo- 
tent. Era fie şomer, fie angajat într-o muncă fizică. De curând, 
trăise ceva foarte stresant, ceva precum o concediere sau o 
despărţire de o femeie. Avea fantezii violente împotriva femeilor 
şi nu era capabil să aibă control asupra lor. Trăia cam la un 
kilometru şi jumătate de victime. Şi prenumele lui probabil că nu 
era Freddy. 

Sophie îi zâmbeşte electrizant. Ah, Books ăsta rămâne un 
adevărat artist! 

— De ce ai considerat că locuia în apropiere? întreabă ea. 

— De obicei, ucigaşii dezorganizaţi nu călătoresc cu 
maşina. Sunt prea prinşi de fanteziile lor şi asta îi face să nu-şi 
aleagă victima meticulos, să se urce în maşină, să comită crima 
şi să revină acasă tot la volan. Nu, ei acţionează din impuls. 

— Înţeleg, da, spune Sophie fascinată de profesor. Atunci 
unde ai greşit? 

— Păi, în primul rând, el îşi ducea arma crimei cu el. Cei 
mai mulţi ucigaşi dezorganizaţi folosesc orice au la îndemână 
pentru că nu sunt capabili să-şi plănuiască o deplasare cu o 
armă, gata să profite de ocazie. Dar Reggie îşi purta maceta sub 
haina lui lungă şi neagră şi o lua cu el după fiecare crimă. În 
plus, păstra câte un suvenir de la fiecare victimă. Asta este un 
fapt atipic ucigaşilor dezorganizaţi, care de obicei doar comit 
crima şi pleacă. 

Dar cel mai important lucru dintre toate, continuă Books, 
este că ultima lui victimă nu a fost aleasă deloc la întâmplare. 
Ultima lui victimă a fost aceeaşi femeie pe care o atacase cu ani 
înainte, când fusese găsit vinovat de tentativă de viol. Prin 
urmare, el plănuise totul fără discuţie. De fapt, lucrurile care l- 
au diferențiat de ucigaşii dezorganizaţi tipici au fost şi motivele 
pentru care l-am prins. Odată ce şi-a atacat această ultimă 
victimă, o simplă verificare de fond ne-a dus la tipul care o 
atacase anterior şi care, pur şi simplu, locuia din întâmplare la 
doar şapte străzi distanţă de ea. Şi imediat ce l-am depistat, am 
descoperit că avea o macetă, plus toate celelalte suvenire. 


— Ce suvenire? întreabă Sophie radiind. 

— Un alt lucru pe care nu doreşti să-l ştii, spune Books. 

— Ba da. Haide. 

— Le lua limbile, spun eu. Le tăia pur şi simplu şi le păstra 
într-o cutie de pantofi pe care o ţinea sub propriul pat. 

Detest să-i stric pofta de mâncare. Se putea bucura de o 
masă bună. 

— În orice caz, spune Books dregându-şi vocea, părerea 
mea este că n-am realizat un portret psihologic perfect şi cu 
asta l-am prins pe Reggie Trager. A fost doar o întâmplare 
norocoasă. El a făcut o mare greşeală atacându-şi din nou 
victima precedentă. Putea la fel de bine să ne fi trimis o imitație 
tipărită. 

— Asta nu înseamnă că portretul psihologic nu ajută, spun 
eu. Şi nu înseamnă că nu ai un profil pentru omul nostru. 

— Nu, Emmy. Am nevoie de mai multe informaţii. 


— Spune-mi un singur lucru despre omul nostru, Books, zic 
eu. Doar unul singur. Şi nu spune că este foarte organizat 
pentru că îmi imaginez că toţi au priceput asta. 

Books clatină din cap uluit. 

— Unul singur, repet eu. 

— Va deveni mai bun, spune Books. Ucigaşii organizaţi îşi 
aduc îmbunătăţiri şi îşi perfecţionează metoda cu fiecare crimă 
comisă. Omul nostru a fost probabil foarte bun chiar de la 
început. Dar dacă este adevărat, dacă există cu adevărat un 
bărbat care se deplasează peste tot ucigând oameni, incendiind 
locurile crimelor şi transformând totul încât să pară a fi un 
accident, atunci putem spune că şi-a transformat pasiunea într- 
o maşinărie infernală. El nu intenţionează să se denunțe aşa 
cum a făcut-o Reggie Trager, spune el. Vom avea nevoie de 
intervenţia abilă a poliţiei, da, dar o să avem nevoie şi de foarte 
mult noroc. 

— Ah, Dumnezeule, spun eu împingându-mi scaunul de 
lângă masă. Asta a fost, Books. 

— Ce a fost? Ai găsit inspiraţie în faptul că o să avem 
nevoie de foarte mult noroc ? Vai, ştiam că eram bun, dar nu că. 

Părăsisem deja masa şi de la un pas rapid, am trecut la o 
alergare moderată până când am sărit în primul taxi pe care l- 


am găsit. 


29 

Sunt din nou în biroul de pe Roosevelt Road, bat de zor pe 
tastatură şi cercetez cu atenţie datele când Books bagă capul 
pe uşa biroului. 

— Emmy, cea care vibrează mereu după melodramatic, 
spune el. Nu vrei să-mi spui ce păsărele ai sub pălărie? Nu cred 
că au legătură cu ceea ce am spus. Am afirmat doar că omul 
nostru va deveni mai bun. 

— Asta-i tot ce trebuia să spui. 

Privirea mi se mută spre o hartă mare a Statelor Unite pe 
care sunt acum cincizeci şi cinci de steluțe indicând diversele 
locuri ale incendiilor. Treizeci şi două sunt de culoare roşie şi 
cuprind incendii care au început în urmă cu un an şi s-au 
încheiat la începutul lunii ianuarie cu incendierea Martei. 

— Unde a avut loc primul incendiu? întreb eu. 

— Primul... nu sunt sigur că îmi amintesc, recunoaşte el. 

Books nu are datele arse cu fierul roşu pe creier aşa cum le 
am eu. 

— Atlantic Beach, Florida, spun eu. 8 septembrie 2011. 

Asta era parte din orgia criminală naţională a omului nos- 
tru, septembrie-ianuarie, înainte de a reveni în Vestul Mijlociu. 

— Bine, şi? întreabă Books. 

— Şi cum ştim de fapt că aceasta este prima lui crimă? 

— Păi nu ştim, recunoaşte Books. Nu în mod sigur. Dar tu 
te-ai întors mereu în timp şi nu ai mai găsit incendii care se 
potrivesc caracteristicilor unice. Victimă singură, găsită la locul 
de origine a incendiului din dormitor, stabilit a fi o cauză 
accidentală... 

— Exact, spun eu. O cauză accidentală. Ceva care nua fst 
stabit să fie accidental n-am analizat, pur şi simplu, am omis 
complet. Pentru că nu s-a potrivit în tipar. 

— Bine... şi? 

Continui să accesez mai departe, folosind sistemul NIBRS, 
baza de date la care nu am avut acces în timp ce eram 
suspendată şi făceam acest lucru de acasă. Datele aproape 
dansează pe ecran aşa că trebuie să fiu atentă să nu mă 
deplasez prea repede. Când noutăţile vin spre mine ca-ntr-o 
veritabilă avalanşă, iar volumul informaţiilor e uriaş, ca într-o 


căutare de comori sau un puzzle gigantic, îmi dau seama că 
răspunsul este pe undeva pe acolo, iar eu trebuie doar să-l 
găsesc. 

— Şi, spun eu, ai avut dreptate atunci când ai spus că el va 
deveni probabil mai bun. Poate că nu era la fel de bun la 
începutul orgiei lui criminale. 

— Ah. Ah, înţeleg. Poate că primul incendiu nu a fost aco- 
perit la fel de bine. Poate că s-a stabilit că a fost un ncendu 
premeditat 

— Exact, Books. 

Motiv pentru care este minunat să ai NIBRS, care rapor- 
tează incendiile premeditate şi incendiile suspecte. 

— Aş pune rămăşag că el a dat-o în bară cu primul incen- 
diu, spun eu. Poate că s-a întâmplat cu mai multe, nu doar cu 
primul. 

— Aşadar tu... ce faci? Arunci năvodul peste ţară pentru 
incendii premeditate puse înainte de acest prim incendiu de la 
Adantic Beach? 

— Nu peste ţară. Noi credem că tipul locuieşte aici în 
Vestul Mijlociu, nu-i aşa? În concluzie, voi începe de aici. 

Books rămâne tăcut în spatele meu. În cele din urmă, mă 
uit în spate la el. 

— E foarte mult de lucru, Em. Chiar dacă restrângi 
căutarea la Vestul Mijlociu, tot rămâne o puzderie de date de 
procesat. Ai de gând să începi acum? Este unsprezece noaptea. 

— Voi dormi când voi fi moartă, spun eu. Sau după ce îl 
vom prinde pe acest individ. 


30 

Books mai zăboveşte la uşă în timp ce eu continui să 
tastez. 

— Poftim? spun eu. 

— Noi... noi intenţionăm să ieşim la un pahar. 

Simt că mi se zbenguie ceva în stomac. Este ceva 
neobişnuit în privinţa lui Books. Demult, când lucra cu normă 
întreagă la Biroul Federal, când era pasionat de o urmărire - o 
urmărire presantă cu vieţi în pericol -, ultimul lucru pe care l-ai fi 
prins făcându-l era să bea alcool. În mod constant era la capătul 
nervilor şi mereu reconsidera dovezile. Când eram împreună, 
existau momente când stătea alături de mine sau în faţa mea la 
masă, dar îmi dădeam seama că era undeva foarte departe 
încercând să-şi găsească drumul în interiorul unui cap de 
monstru, punând sub semnul întrebării ipoteze, reanalizând 
aspecte, închizând un ochi, apoi altul, şi întrebându-se dacă s-a 
schimbat cumva tabloul. Îmi amintesc că odată eram cu Books 
la un cinematograf şi când, dintr-un motiv oarecare, m-am 
întors spre el în toiul filmului, am zărit lumina care se juca pe 
faţa lui în timp ce scenele se succedau pe ecran şi ochii lui larg 
deschişi şi strălucitori şi mi-am dat seama că dacă te uitai în 
spatele lor, realizai că nu se uitau deloc la ecran pentru că 
revedeau locuri unde avuseseră loc crime în Alameda sau în 
New Orleans sau în Terre Haute. 

Şi în momentul de faţă suntem tot în toiul unei urmăriri, iar 
el doreşte să iasă la un pahar. Este dificil să înţelegi ce s-a 
schimbat. Ma vom ieşi la un pahar, spusese el. Noi. Dar acel ni 
nu mă include pe mine. Şi atât cât am ajuns să ţin la Denny 
Sasser, nu cred că e dispus să tragă un chef la ora unsprezece 
noaptea. 

Books are tot dreptul să o facă, îmi reamintesc eu. Este 
necăsătorit şi la fel este şi Sophie. 

Tu i-ai dat papucii. Eşti ultima persoană de pe pământ care 
are dreptul să comenteze. 

Și nu ai o treabă de făcut? Nu eşti aici ca să opreşti un 
ucigaş? Chiar dacă tu eşti singura care crede cu adevărat că 
acest ucigaş există? 

— Ar trebui să ieşi, atunci, spun eu fără să mă opresc din 
tastat. Eu voi continua aici. 


— Eşti sigură că nu vrei să vii cu noi? Sau aş putea să 
rămân cu tine... 

— Nu, sunt bine, spun eu. Oricum, uneori mă simt mai bine 
când sunt singură şi mă concentrez asupra materialului. 

Dacă am rostit vreodată un enunţ adevărat, atunci am 
facut-o. Mă simt mai bine singură. Mă simt mai comod. Trebuie 
să fiu singură. Aceste cifre şi statistici, aceste tipare, referinţe şi 
informaţii şi această vânătoare sunt singura tovărăşie de care 
am nevoie. 

Mă răsucesc pe scaun şi ascult sunetul paşilor lui Books pe 
holul acoperit cu mochetă până când acesta se stinge în depăr- 
tare. Apoi, mă întorc la treabă. 


31 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 8 

4 septembrie 2012 

Ziua bună, tuturor. Savurez un burger - în sânge, desigur - 
şi o farfurie de cartofi pai în timp ce urmăresc un meci de fotbal 
vechi pe ESPN Classic. Îmi folosesc reportofonul ca pe un fals 
telefon celular, aşa cum o fac mereu în spaţiile publice precum 
acest bar. Nu aveam de gând să vă ţin un discurs în seara 
aceasta, dar îmi trece prin minte pe când urmăresc acest meci 
de fotbal să ne bucurăm, aşa cum se spune, de un moment 
instructiv. 

Mă gândeam cât de mult seamănă îndemânarea mea cu 
cea a unui fundaş. Ştiu, ştiu - voi vă imaginaţi unul dintre acei 
băieţi de pe afiş cu obrajii ca de oţel precum Peyton Manning? 
sau Tom Brady” şi vă întrebaţi Cenaba au e ñ comun au un artit udgas 
peaumGaham? 

Oricine poate juca prost în postul de fundaş, la fel cum 
oricine poate înfige un cuţit în vreo doi oameni sau poate să 
apese pe trăgaci sau să ţină pe cineva cu capul sub apă. Dar să 
fii cel mai bun, să atingi apogeul, se cere dăruire de sine, 
sacrificiu, disciplină, modestie şi pregătire. Trebuie să te răneşti, 
să te dojeneşti, să te analizezi şi să-ţi recunoşti slăbiciunile pe 
care în acelaşi timp încerci să le elimini. Şi acele slăbiciuni pe 
care nu le poi elimina trebuie să le minimalizezi. Trebuie să 
realizezi un plan care îţi evidenţiază meritele şi îţi ascunde 
defectele. Trebuie să faci mai mult decât să vrei doar să câştigi. 
Toată lumea doreşte să câştige, pentru numele lui Dumnezeu. 
Dar câţiva daţi naibii dintre noi sunt dispuşi să se pegătaască să 
câştige. Trebuie să faci lucruri care sunt dificile, neplăcute şi 
dureroase. 

Trebuie să faci astăzi ceea ce nimeni altcineva nu va face 
ca mâine să poţi duce la bun sfârşit ceea ce alţii nu pot. 


23 Canal de televiziune global din S.U.A., emis prin cablu şi 
satelit, lansat în 1995 şi specializat în programe sportive 
(Entertainment and Sports Programming NetWork) (n.ir.) 

2 Peyton William Manning (n. 1976), jucător american de fotbal 
în echipa Denver Broncos (n.tr.) 

Thomas Brady (n. 1977), jucător american de fotbal pentru 
New England Patriots (n.tr.) 


Şi apoi, bineînţeles, există testul suprem al fundaşului: co- 
manda verbală dată pentru a schimba jocul în ultima clipă. 
Demarezi planul. Cercetezi locul şi iei o hotărâre pe moment ca 
să schimbi ceea ce faci. Cam asta sunt pe punctul de a face. 

Pentru că tocmai am avut plăcerea să-l întâlnesc pe Luther. 
Luther Feagley, aşezat doar două scaune mai departe de mine 
la bar, însoţit de o fătucă drăguță numită Tammy. Luther nu 
intenţionează să câştige nici un premiu pentru inteligenţă sau 
rafinament. Sau pentru ţinuta lui care constă dintr-un tricou gri 
pe care scrie „Don't Fuck with the Huskers”3! şi o pereche de 
pantaloni scurţi lălâi. Dar, vai, Luther este absorbit de discuţia 
cu prietena Tammy despre regulile de bază ale fotbalului, iar ea 
pare să nu ştie foarte multe despre sport, ceea ce înseamnă că 
ia tot ce spune el ca pe literă de lege, chiar şi atunci când junii 
isteţi ca mine îşi dau seama că tipul habar nu are despre ce 
vorbeşte. 

Acestea fiind zise, singurul meu scop în această seară era 
să mă delectez cu un burger şi un joc cu mingea în timp ce 
următorul meu proiect este pe drum. Nu aveam nici o intenţie 
cu Luther sau cu Tammy sau cu altcineva din acel bar. Dar 
atunci când apare ocazia, un bun fundaş dă semnalul unei 
schimbări de ultim moment. Atunci când jucătorii din apărare se 
apropie pe furiş şi nu e rost de placare, fundaşul alege direcţia 
pasei rapide şi caută să înscrie un gol, nu-i aşa? 

Cu siguranţă că da. lar Luther şi Tammy pot fi prea buni 
pentru mine ca să las să-mi scape ocazia. Luther, pentru că nu 
va renunţa naibii să vorbească despre lucruri pe care nu le 
înţelege nici pe departe aşa cum crede el că le pricepe şi pentru 
că are nişte rotule mari şi arătoase care sunt probabil foarte 
sensibile la atingere. Şi Tammy, pentru că dedesubtul acelor 
bucle roşcate, are un minunat cap rotund. Şi are şi o voce 
puternică şi guturală care e pe cale să sune absolut delicios 
când va începe să ceară îndurare. 

Da, în concluzie, fac o schimbare de ultim moment. 

Trebuie să alerg, oameni buni. E vremea să fiu sociabil. 

(SFÂRŞIT) 


3 „Nu vă puneţi cu Huskers“ the Nebraska Cornhuskers 
(prescurtat Huskers) numele echipei de fotbal american 
reprezentând Universitatea Nebraska din Lincoln (n.tr.) 


32 

Bucătăria în care stau în Aurora, Illinois, este atât de li- 
niştită că poţi auzi bâzâitul frigiderului şi apa care picură de la 
chiuvetă. Gretchen Swanson este o femeie micuță, cu umerii 
lăsaţi şi faţa ridicată, cu un păr buclat şi des, alb ca al lui Moş 
Crăciun şi pieptănat cu grijă. Privirea cercetează atent undeva în 
depărtare, dincolo de fereastră şi peste curtea din spate de o 
mie şi ceva de metri pătraţi. Nu ştiu dacă meditează la cele 
spuse de mine sau dacă se gândeşte la fiica ei care probabil se 
jucase acolo în acel leagăn acum dezmembrat sau se balansase 
în cauciucul acela care atârna spânzurat de stejarul uriaş. 

Bucătăria este luminată intens, dar un văl întunecat stă 
suspendat peste tot ca şi cum ceva dezgustător ar fi infestat 
această casă cândva animată, colorând pereţii galbeni ca oul 
într-un bej murdar şi transformând strălucirea caldă a lui 
Gretchen într-o stare de reţinere disperată. Imi amintesc că am 
trăit senzaţia aceea după moartea Martei când orice obiect 
frumos mi se părea monstruos. Gmhdăzește aneva să fe rados şi dăgu; 
gândeam eu, în perioada unor astfel de dureri şi suferinţi. Gm 
ħhdăznes acei oameni care meg pe stradă să râdă şi să Zâmbească? Qm îndrăzneşte 
ceru abastu ca lavanda să fè atât de kendad? 

Mă uit înapoi pe masa de bucătărie şi sar la vederea unui 
gândac destul de mare. Abia după ce îmi trag repede scaunul, 
îmi dau scama că nu este adevărat şi că este doar un obiect de 
ornament, o figurină de porțelan. Cine mai ţine un gândac de 
porțelan? 

— Scuze, spune Gretchen. Îl avem de ani de zile. Joelle îl 
plăcea mult. Ea... continuă ea lăsând propoziţia neterminată şi 
îşi mută din nou privirea în gol. Când era o copilă, asculta 
cântecul ăla, la Gaada?. Ştii cântecul ăla? La aaa La aae 
Cha? 

— Da, bineînţeles, răspund eu cu un zâmbet. 


— Ah, ea l-a auzit la radio o singură dată când era foarte 
mică, să fi avut vreo trei sau patru ani. A început să danseze şi 
încerca să pocnească din degete în ritmul muzicii. Buclişoarele 
ei blonde săltau peste tot, povesteşte Gretchen şi îşi permite să 


32 Cântec popular spaniol, devenit cunoscut în Mexic în timpul 
Revoluţiei Mexicane (1910-1920) La Cucaracha / The 
Cockroach (gândac de bucătărie) (n.tr.) 


zâmbească cu gândul la amintirea adusă în prezent. După asta, 
soţul meu, Earl, o striga întotdeauna miamaaaarta Când era 
mică nu pronunţa corect şi spunea că ea era mica lui a4koodok 
ah”. 

Gretchen face grimase la gândul mângâietor şi dureros în 
acelaşi timp. Eu îmi înăbuş propriile amintiri - la câteva ore după 
ce am primit vestea, eu şi mama aşteptam zborul spre Phoenix, 
mama bea un Bloody Mary după altul la barul aeroportului în 
timp ce avionul nostru întârzia. Tot timpul stat acolo, m-am 
întrebat dacă nu era posibil să fi fost o greşeală, acea 
posibilitate infinitezimală că semnalul se încurcase, că sora mea 
călătorea pe undeva peste noapte şi că găzduise pe cineva în 
casă, că trupul ars din casa ei nu era al ei, că noi ne vom face 
apariţia la reşedinţa ei din Peoria în seara aceea şi Marta se va 
apropia într-o ţinută sport şi cu rucsac şi va spune Œ fæti voj aid? S- 
a îtâmplatceva? 

În clipa asta, nici nu am îndrăzneala să mă mişc, nici măcar 
să zornăi gheaţa din paharul cu limonadă din faţa mea. Nici 
măcar să respir. 

Gretchen închide ochii şi capul îi tremură pe tăcute - reacţia 
potrivită, am ajuns să învăţ, pentru asemenea pierdere. Este 
atât de copleşitor, atât de neînțeles, că este zadarnic să încerci 
să găseşti vreo noimă pentru tot ce se întâmplă. Doar dai din 
cap şi plângi. 

— În ordine, Emmy, spune ea, deşi eu nici măcar nu-i văd 
buzele mişcându-se. 

Inchid şi eu ochii şi rostesc o rugăciune tăcută. Apoi, împing 
formularele în faţa ei şi îi dau un pix. Îi mulţumesc cu o 
îmbrăţişare caldă şi lungă, care se transformă în lacrimi de 
ambele părţi. 

Când ies, dau clic pe smartphone-ul meu şi îl sun pe pro- 
curorul adjunct al statului din comitatul DuPage cu care am luat 
contact, un bărbat pe nume Feller. 

— Mama lui Joelle Swanson tocmai şi-a dat consimţământul 
pentru exhumare, spun oarecum alarmată de entuziasmul din 
vocea mea. 

Am lucrat cu acest tip Feller în ultimele două zile şi am reu- 


3 Joc de cuvinte (cuc-ceas-ah) care rimează aproximativ cu 
cucaracha (n.tr.) 


şit să scot de la el, în cele din urmă, la închiderea zilei de lucru 
de ieri, această promisiune: dxăpdisăocamngi pe mamă aexhumaea noi 
Ivomcorvhge pe medai nostru legăt:săilacăautopsă. 

Îndată ce termin cu acel apel, mai dau încă un telefon unui 
procuror din comitatul Champaign, o femeie numită Lois Rose, 
la fel de entuziasmată de apelul meu ca de apariția unei pietre 
la rinichi. 

— Comitatul DuPage o exhumează pe Joelle Swanson pen- 
tru autopsie, îi spun eu. Şi tipul vostru, Curtis Valentine, nu este 
nici măcar în pământ. 

— Datorită ţie, Emmy, îmi aminteşte ea. leri, familia 
Valentine a ţinut o ceremonie funerară pentru Curtis în 
Champaign - cu sicriul închis, evident dar la insistențele mele a 
acceptat să întârzie înmormântarea efectivă pentru câteva zile. 

— Haide, Lois. Dacă oamenii din DuPage au acceptat să 
dezgroape un cadavru, voi de ce nu reuşiţi să transportaţi un 
corp de la o capelă funerară la o morgă? 

Mă opresc panicată de aluzia mea dură la un œp. Şi sora 
mea era tot un Op 

Lois Rose face un zgomot la telefon, un fel de răsuflare 
stridentă eliberată din adâncul pieptului. 

— Ţi-a spus cineva vreodată că eşti sâcâitoare? 

— O dată sau de două ori, da. 


— Dacă îl voi convinge pe medicul nostru legist să facă 
această autopsie, vei înceta să-mi mai dai telefon? 

Surprinzător, râd. Şi când convorbirea se termină, mă 
opresc la maşina mea închiriată şi îmi strâng pumnii atât de tare 
că mă tem să nu-mi fracturez vreun deget. 

— În sfârşit, şoptesc eu. 

În sfârşit, o autopsie - două, de fapt - ca să obţinem dovada 
de care avem nevoie ca băieţii care lucrează în Hoover 
Building** să ne dea o echipă, o armată ca să-l vânăm pe acest 
monstru. 


3 Aluzie laJ.Edgar Hoover Building din Washington, sediul 
F.B.I. (n.tr.) 


33 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 9 

5 septembrie 2012 

In regulă, în seara asta, am ceva foarte important de dis- 
cutat cu voi. Am crezut că ar putea să aştepte, dar nu e posibil. 
Aşadar când ne-am văzut ultima dată, ieri-seară la un bar din 
Grand Island, pe ESPN clasic se difuza o partidă de fotbal de 
acum doi ani cu Houston Cougars”. Vă amintiţi desigur, că am 
pomenit de un tip pe nume Luther, Luther Feagley, care stătea 
două scaune mai departe de mine cu acea femeie pe care în- 
cerca să o impresioneze, o adevărată frumuseţe numită Tammy 
Duffy? Oricum, după ce am încheiat şedinţa noastră, Luther 
începe să-i pălăvrăgească frumoasei Tammy despre această 
ofensivă fantezistă pe care tacticile Houston au numit-o 
„aleargă-şi-marchează““. Şi Luther, care se exprimă taman ca un 
profesor, ca un adevărat academician ce este, un om de litere, îi 
explică cum tactica „aleargă şi marchează” pune în prim-plan 
patru jucători din aripă împreună cu fundaşul, care aruncă 
mingea în direcţia lor. 

Deci vă puteţi imagina că mi-a sărit un pic muştarul. 

Houston nu a folosit o ofensivă „aleargă-şi-marchează”. Era 
un atac de anvergură. Este o diferenţă. De fă, sunt multe 
diferenţe. 

„Aleargă-şi-marchează” s-a dezvoltat ca să maximizeze 
opţiunile fundaşului care includ alergarea - vasăzică, alergi şi 
marchezi. De obă fundaşul face o rostogolire pe jumătate sau 
aleargă foarte repede din zona protejată*$ şi atacă colţul care îi 
permite să alerge dacă este necesar. Şi de regulă, aripa îşi 
revendică propria rută în raport cu linia defensivă aliniată în faţa 
lor. Prin urmare, este un atac foarte dinamic cu o alergare fără 
cusur. 

(Nota editorului: sunetele unei voci umane, estompate, ca 
şi cum i s-ar impune să tacă, încercând să se exprime cu o voce 
stridentă) 


3 Echipă de fotbal american, fondată în 1946 şi care reprezintă 
Universitatea din Houston (n.tr.) 

s Pocket în fotbalul american, zona protejată din jurul 
fundaşilor formată din cei care blochează (blockers) apărătorii 
(n.tr.) 


Linişte acum, Luther! Nu discut cu tine. Ţi se pare că vor- 
besc cu tine? Vorbesc despre tine. Nu e acelaşi lucru ca atunci 
când stau de vorbă cu tine. Inţelegi că este o diferenţă, Luther? 

Scuzele mele, prietenul meu trebuie să înveţe câte ceva 
despre maniere. Ei, acum, în ceea ce priveşte atacul de anver- 
gură nu este nimic magic. Pur şi simplu, îţi amplasezi jucătorii 
pe post de aripă de la o margine la alta a terenului ca să aco- 
pere apărarea şi să creeze coridoare cât mai bune de trecere. 
Nu este ceva bazat pe improvizație. 

Prin urmare, am încercat să fiu politicos. Am încercat să-i 
atrag atenţia domnului Luther Feagley că Houston utilizează 
atacul de anvergură şi acest bursier Rhodes” aici de faţă, acest 
membru cum nu se poate mai cultivat al intelighenţiei, acest în- 
țelept venerabil care rătăceşte pe pământ dedicându-se învă- 
tăturii esenţiale, hotărăşte să stea de vorbă cu mine de parcă aş 
fi un organism cu o singură celulă. Ştii care a fost greşeala ta, 
Luther? Ştii? Dacă ghiceşti, îţi voi da dinţii înapoi. O parte din ei 
măcar. Cei de sus. 

Nu? Suntem agitaţi? Greşeala ta a fost să insulţi o persoană 
necunoscută. Arătam ca un tip drăguţ, normal şi inofensiv, nu-i 
aşa? 

Va trebui să renunţ la reportofon - nu, stai, îl voi prinde de 
hanorac... gata, bine, mă poţi auzi în continuare... acum vino 
aici, dragostea mea... 

(Nota editorului: strigătele înăbuşite ale unei femei 
continuă de-a lungul părții rămase din această înregistrare) 

Eşti... mai grea decât... mi-am imaginat... acolo. Uuf! 

In regulă, domnişoară Tammy Duffy, urmează să ne dis- 
trăm. Dă-mi voie... mai întâi... să te aşez... mai confortabil. 
Haide, acum, nu te lupta cu mine... oma prea sab ca să fe aci) să 
faci asta un pic mai blând... 

Să-ţi spun drept, Luther, nu mă aşteptam la această de- 
viere. Seara trecută, intenţionam să mănânc un burger la bar, 
să urmăresc o partidă de fotbal clasică şi să-mi văd de drumul 
meu vesel. Dar am făcut o schimbare de ultim moment pentru 
că tu eşti cretin. 

Şi am de gând să te las să alegi, Profesore Aleargă-şi- 


3 Bursă de studii la Universitatea din Oxford, înfiinţată în 1902 
prin testamentul  bancherului Cecil J. Rhodes, foarte 
competitivă şi foarte severă în selecţie (n.tr.) 


Marchează. Pot să te ucid pe tine primul sau pot să-ţi ofer un loc 
în rândul întâi ca să vezi ce fac cu Tammy înainte de a mă 
ocupa de tine. 

Grea decizie? De acord, atunci rămâne invitaţia cu rândul 
întâi. Socotesc că partea de avantaj pentru tine va fi un supli- 
ment de viaţă de treizeci de minute. De asta vă şi agăţaţi voi, 
tipii, cu atâta disperare, nu? Fiecare ultimă suflare? 

Ei bine, când vei termina de urmărit ceea ce fac cu Tammy, 
îţi vei reconsidera decizia luată. 

(SFÂRŞIT) 


34 

Mă desprind de lângă computer şi mă holbez la ceas. Este 
trecut de cinci. Pe unde or fi ei? Picioarele mele bat toba pe 
pardoseală. Mintea nu se mai poate concentra. Se presupune că 
înot prin marea de informaţii de la NIBRS în căutare de incendii 
premeditate nerezolvate sau incendii suspecte, dar nu mă pot 
concentra, nu şi acum când suntem atât de aproape. Fiecare 
dintre cele două comitate, Champaign şi DuPage, mi-a promis 
rezultatele autopsiilor până la ora cinci. Ei bine, este trecut de 
ora cinci, oameni buni - unde sunteţi? 

Merg la biroul lui Books. Sophie Talamas stă pe scaunul 
aflat de cealaltă parte a biroului lui atât de aplecată în faţă că 
ea şi Books pot vorbi unul cu celălalt încet, fiecare dintre ei 
având coatele pe suprafaţa biroului şi capetele foarte apropiate. 
Între ei există o anume familiaritate, iar în limbajul trupului, o 
intimitate subtilă. Nu trebuie să fii vreun Einstein ca să pricepi. 
Chiar şi o maimuţă oarbă ar fi putut vedea atracţia dintre ei. 

Când mă zăresc, se retrag unul din apropierea celuilalt. 
Fiecare se lasă pe spate împărtăşindu-mi cu expresiile de pe 
feţele lor că nu eram aşteptată. Îmi doresc să fi putut da înapoi 
din încăpere, dar gestul meu ar face ca totul să fie încă şi mai 
stânjenitor. 

— Ai primit deja datele de la laborator? întreabă Books 
revenindu-şi. 

Clatin capul şi ridic smartphone-ul. 

— Se poate întâmpla în orice clipă, presupun. 

— Intră. la loc. 

Sophie îşi mută scaunul în spate şi pune la dispoziţie locul 
de lângă ea. 

— Te-ai descurcat la incendiile de noaptea trecută? o 
întreb. 

l-am dat sarcina pe care o executasem eu în ultimul an, să 
monitorizeze site-uri şi să-şi creeze alerte pentru mesaje cu in- 
formaţii de ultimă oră pentru a putea ţine sub observaţie toate 
incendiile care au loc de-a lungul zilei, în căutarea noastră 
disperată a următoarei crime comise de suspectul nostru. 

— Da, spune ea. Nimic de ieri şi nici din noaptea trecută. 

Dau din cap cam fără tragere de inimă. Nu prea am certi- 
tudinea că e bună la treaba asta. Aş mai verifica o dată munca 


ei dacă aş avea timp. Suntem o echipă de patru persoane care 
face treaba unei duzini de oameni. 

— Tocmai îi explicam lui Sophie despre problema noastră 
jurisdicţională, spune Books fără să-l îndemne cineva, probabil 
doar citind expresia de pe faţa mea. 

Dau din cap aprobator ca şi cum l-aş crede. După cum se 
îngrămădeau unul în altul şi după cum s-au desprins unul de 
celălalt când m-au văzut, nu cred că o problemă jurisdicţională 
era subiectul conversaţiei lor. 

FBI-ul nu are jurisdicție asupra acestui caz până ce cazul nu 
traversează graniţele statului şi chiar dacă putem dovedi 
crimele din Champaign şi Lisle, Illinois, nu s-a traversat nicio 
graniţă. Aşa că, dacă autorităţile locale nu ne cer ajutorul, nu 
avem succes. Este un obstacol pentru noi, dar în clipa de faţă 
avem doar obstacolele, prin urmare cazul trebuie să stea la 
rând. 

— N-am vrut să întrerup, spun eu. 


— Nu fi prostuţă, spune Books cu prea mult entuziasm. 
Intră. 

Salvată de clopoțel. Clopoţelul de pe telefonul meu care îmi 
anunţă mesajele primite. Mă uit să văd care este mesajul. 

— Autopsia lui Joelle Svvanson, spun eu. 


35 

Postez mesajul primit pe desktop, unde raportul de la Biroul 
de medicină legală al Comitatului DuPage va fi mai uşor de citit. 
Am citit doar un singur raport de patologie medico-legală în 
viaţa mea şi acela de la o altă jurisdicție, aşa că nu-s tocmai o 
expertă în domeniu. Dar ca şi ultimul pe care îl citisem - probabil 
la fel ca la toate celelalte - are o concluzie concisă la sfârşit care 
rezumă, în termenii potriviţi neiniţiaţilor, ce a descoperit 
medicul legist cu privire la moartea lui Joelle Swanson din Lisle, 
Illinois. Dau un clic pe el şi îmi ţin respiraţia. 

Detectivii specializaţi în incendii nu au găsit nici o 
dovadă de cauză intenţionată în ceea ce priveşte in- 
cendiul în sine şi au dedus că focul s-a produs de la o 
lumânare aprinsă în dormitorul decedatei care a acţio- 
nat asupra perdelelor şi s-a răspândit de la un cap la 
altul al etajului casei. 

- Bine, mormăi eu. 

Nimic nou sub soare. Tipul a reuşit să-l facă să pară un in- 
cendiu accidental. Nu e nici o surpriză. Acum să vedem testele 
ştiinţifice. 

Prezenţa depunerii de funingine pe mucoasa 
traheală şi pe partea dorsală a limbii este compatibilă 
cu decedata, care era în viaţă la momentul incendiului 
şi care a inhalat fum şi alte substanţe chimice toxice. 
Țesutul moale şi sângele din organele recuperabile 
erau de culoare roşie, ceea ce este de obicei evident la 
nivelul de carboxihemoglobină de peste treizeci la sută 
şi, în consecinţă, revelator în legătură cu inhalarea ni- 
velului toxic de monoxid de carbon şi cianuri. 

— Nu se poate aşa ceva, spun eu. 

Joelle a inspirat fum, se spune. Păi, Joelle era în viaţă când 
s-a iscat focul? 

Aceste constatări includ şi lipsa oricăror dovezi de 
rănire pe trupul decedatei cauzate de traume brutale 
sau alte forţe externe în afară de căldura generată de 
foc. 

Nu există nici o dovadă de răni cauzate prin înjunghiere sau 
împuşcare sau orice altceva de acest fel şi nimic care să nu 
poată fi explicat prin prezenţa flăcărilor sau a căldurii intense 
generată de acestea. 


— Nu, spun eu. 

Pe baza  constatărilor de mai sus, se 
concluzionează că moartea a fost ACCIDENTALA, iar 
cauza morţii a fost asfixierea ca urmare a inhalării 
fumului în timpul incendiului. 

— Nu! strig eu lovind tastatura într-o parte şi aruncând-o 
astfel în aer pentru ca mai apoi să cadă într-o parte a biroului, 
unde şi rămâne atârnată de fişa de conectare. 

— Veşti proaste? aud vocea lui Books care apare în uşă. 


— Nu e bine, spun eu. Nu poate fi bine. Nu au dreptate. 

Mă ridic de pe scaun împleticindu-mă şi îmi sprijin capul de 
perete cu privirea spre podea. Books se apropie de biroul meu şi 
citeşte raportul afişat pe computer. 

— lisuse, îmi pare rău, Emmy. 

Telefonul meu sună din nou, un alt mesaj. Nu mă mişc. Ţin 
capul lipit de perete şi privirea concentrată pe podea. 

Probabil că un alt mesaj în căsuţa mea poştală, spun eu. 
Presupun că este raportul de la medicul legist din comitatul 
Champaign. 

— Stai aşa, spune Books şi repune tastatura la loc folosind 
apoi şi mouse-ul. Da. Este chiar aici. 

— Citeşte-l pentru mine, te rog, Books, spun eu şi închid 
ochii în timp ce vremea trece şi amintirile mă copleşesc, mai 
ales cearta cu mama după moartea Martei. 

Ceva nu e în regulă, îi spuneam eu mamei. Ar fi trebuit să 
le cerem o autopsie. 

De ce, Emmy? Pentru că tu crezi că patul ei era într-un alt 
loc decât atunci când ai vizitat-o în urmă cu o lună? 

Nu cred, ştiu sigur. Orice ai spune, mamă... eu sunt 
neincrezătoare. Consider că ar trebui... 

Consideri că ar trebui să-i lăsăm să-mi căsăpească fetita şi 
să-i scoată toate organele? Nu crezi că a suferit suficient de la 
arsuri? Vrei să o taie în bucăţi ca la un experiment ştiinţific? Nu 
voi accepta. 

— La naiba, rosteşte încet Books. La naiba! 

— Nu mai citi, îi spun eu. 

— Îmi pare rău, Em. Este aproape la fel ca raportul de la 
DuPage. Medicul legist din comitatul Champaign consideră 


moartea lui Curtis Valentine accidentală, cauzată de inhalarea 
de fum. 

Acum îl simt pe Books cum mă atinge. Îşi pune mâinile pe 
umerii mei. 

— Nu. Nu mă atinge, mă desprind repede de lângă el şi mă 
îndrept spre cealaltă parte a încăperii. Toţi greşesc. Nu vezi 
asta? Amândouă rapoartele sunt greşite! 

Books nu mă mai priveşte şi îşi bagă mâinile în buzunarele 
pantalonilor de la costum. Fără îndoială, mu înţelege. El vede 
doar o femeie care se agaţă cu încăpățânare de un adevăr care 
nu este deloc adevăr, o fetiţă care insistă că Zâna Măseluţă3 
există cu adevărat. 

— Îmi pare rău, spune el din nou. Chiar îmi pare rău. 


33 Eroina celebrei cărţi cu acelaşi titlu (The Tooth Fairy), scrisă 
de britanicul Peter Collington şi apărută în 1998 (n.tr.) 


36 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 10 

7 septembrie 2012 

Mă uit la acest băiat. Are cinci ani, poate şase. Are ochi 
căprui, părul nespălat şi răvăşit şi poartă jeanşi. Nu este 
încălţat, dar nici ceilalţi copii nu sunt pentru că este o condiţie 
de bază în zona de joacă a copiilor, Rocky Mountain Play Park, 
din interiorul mallului. Părinţii stau în preajmă, discută unul cu 
altul sau îşi sorb cafelele cu lapte sau îşi admonestează pruncii 
să se joace frumos sau să încetinească viteza sau să nu-şi 
slăbească din ochi surioara. 

Probabil că sunt vreo cincizeci de ţânci care aleargă pe par- 
doseala căptuşită cu spumă poliuretanică, se urcă pe ramele de 
căţărat sau alunecă pe tobogane cu Porky Pig? sau călătoresc 
pe plută cu Sylvester“ şi Tweety Bird“!. Cei mai mulţi dintre ei 
nu par să se cunoască, dar interacționează oricum în maniera 
aia stângace în care o fac copiii, uneori fiind drăguţi, alteori 
nepoliticoşi sau chiar grosolani, câteodată având nevoie de un 
arbitru şi din când în când fiind amabili. Unii dintre ei formează 
grupuri şi se deplasează de la un loc de joacă la altul, alţii merg 
singuri şi se alătură, nu contează cu cine, la locul pe care au 
ajuns să-l viziteze. 

Dar nu şi acest băiat. El stă pe un capăt de podea, nu se 
joacă cu nimeni, dar îi urmăreşte pe ceilalţi copii în timp ce 
aleargă în viteză pe lângă el şi nu-l iau în seamă. Acum un 
minut, o minge din material spongios s-a rostogolit spre el şi el a 
trimis-o înapoi spre o fetiţă care a luat-o fără să-i mulţumească. 

Puştiul vrea să fie o parte din ceea ce fac ei. Îmi dau 
seama. Pot să observ dorinţa din privirile lui în timp ce 
urmăreşte aceşti copii neastâmpăraţi care aleargă, strigă şi râd. 
Şi el vrea să alerge, să strige şi să râdă. Dar ceva îl împiedică şi 
îl ţine nemişcat la colţ. Se simte ca şi cum n-ar aparţine locului. 

Dar doreşte să aparţină. Doreşte cu adevărat. Măcar dacă i 
s-ar da o şansă, ar vedea şi ceilalţi copii că el este exact ca ei, 


Personaj de desene animale creat în 1935 (n.tr.) 

% Personaj de desene animate - motanul Sylvester - creat în 
1941 (n.tr.) 

“ Personaj de desene animate, un canar drăguţ, care a debutat 
în 1942 (n.tr.) 


un puşti care vrea doar să se simtă în siguranţă, să-şi înţeleagă 
locul şi să fie parte a comunităţii. Şi el doreşte aceleaşi lucruri 
pe care le doresc şi ei. Şi el se teme de aceleaşi lucruri de care 
se tem şi ei. 

Ridică-te, băieţele. Nu-ţi fie teamă. Ei se vor bucura de 
prezenţa ta, chiar se vor bucura. 

Rog pe cineva să-i dea o şansă. Să-i întindă o mână sau să-l 
strige. Nu e nevoie de cine ştie ce efort. Doar un gest minuscul 
de bunătate şi el va fi fericit să se alăture. Nu are nevoie de mai 
mult. Vorbesc serios nu are nevoie de mai mult. Pur şi simplu 
are nevoie de o persoană, doar o singură persoană, care să-i 
arate cel mai neînsemnat semn de bunătate înainte de a fi 
prea... 

(Nota editorului: pauză de şaptesprezece secunde) 

Ridică-te, băieţele. Ridică-te şi mergi la joacă. 

(SFÂRŞIT) 


37 

Books ţine uşa deschisă pentru mine ca un gentleman ce 
este, aşa că sunt prima care zăreşte expresia încrezută a bărba- 
tului care stă în fotoliul de piele, nimeni altul decât directorul 
adjunct Julius A. Dickinson. 

(A vine de la Antipatic. Până şi părinţii lui au ştiut că avea 
să fie un cretin.) 

— la te uită. 

Dick reuşeşte întotdeauna să facă altceva atunci când intri 
în încăpere, totul pentru a scoate în evidenţă lipsa ta de impor- 
tanţă şi de a o reliefa pe a lui. Astăzi citeşte ceva, un fel de 
catalog sau o broşură. 

— Nu e nevoie să luaţi loc, spune el oprindu-ne, pe mine şi 
pe Books, în timp ce înaintam foarte aproape de biroul lui. Nu va 
dura mult. 

După ce ne face să aşteptăm în timp ce răsfoieşte tacticos 
broşura din faţa lui, ne priveşte pe amândoi peste ramele 
ochelarilor. 

— Se pare că aţi avut o săptămână plină de evenimente în 
Chicago, spune el. la să vedem dacă mă exprim exact. Emmy 
aici de faţă ne-a asigurat că un ucigaş se află în toiul unei orgii 
criminale naţionale şi, în mod strălucit, eludează identificarea 
printr-o schemă inteligentă de incendii premeditate. Şi din câte 
se pare, această schemă include rearanjarea poziţiei patului în 
dormitor ca să maximizeze afluxul de oxigen din încăpere şi, în 
consecinţă, puterea focului. 

Reproduce asta aproape textual din raportul pe care l-am 
întocmit ieri, un raport pe care Dick l-a cerut de la noi. În 
concluzie, măcar l-a citit. 

— Şi în cursul săptămânii voastre pline de evenimente, 
continuă el, aţi putut constata că, din cele cincizeci şi cinci de 
incendii care au alcătuit această aşa-zisă orgie criminală, apro- 
ximativ jumătate pot fi confirmate ca având locul faptei acolo 
unde patul era aşezat vizavi de o uşă deschisă. Dar, merge el 
mai departe după ce dă o pagină din documentul din care ci- 
teşte, nu ştiţi dacă paturile au fost în acea poziţie tot timpul sau 
dacă fantoma ucigaşului nostru în serie le-a mutat în acel loc. 

Cu excepția Martei, simt eu nevoia să spun. Patul Martei a 
fost în mod categoric mutat. 


— Cât despre cealaltă jumătate de incendii, nu aveţi nici o 
idee despre locul unde se afla patul. Informaţiile nu au fost su- 
ficiente. E adevărat tot ce am spus? 

— Adevărat, spune Books. 

— În regulă, atunci, continuă Dickinson. Aproape jumătate 
dintre aceste dormitoare aveau paturile chiar vizavi de o uşă 
deschisă? Aş considera asta un fapt ære semnificativ... 

Mă priveşte cu urma unui zâmbet pe faţă. 

„„„ dacă aş fi editor la Better Homes and Gardens, adaugă el. Dar 
nu sunt. Sunt director adjunct la FBI şi găsesc informaţia în 
discuţie uluitor de neînsemnată şi nesemnificativă. Dar ştiţi ce 
am găsit foarte semnificativ? 

Îmi muşc buza de jos şi spumeg de furie. 

— Ceea ce găsesc eu extrem de semnificativ sunt 
constatările celor doi patologi legişti independenţi, care au 
studiat două victime diferite din subansamblul vostru şi au ajuns 
la concluzia că aceste decese au fost accidentale. Nu omucideri. 

Dick ia telefonul şi ridică broşura în faţa lui. Abia atunci 
realizez că este vorba de un meniu. Nemernicul îşi alege felurile 
de mâncare pentru prânz. 

— Lydia, spune el în telefon. Voi lua un sandvici cu friptură 
de porc şi nişte salată de cartofi. Şi vreau şi două murături. Nu 
una. Două. 

Dick îşi pune din nou telefonul la piept şi se uită la noi. 

— Această investigaţie este acum închisă în mod oficial. 
Books, numirea ta temporară este revocată conform legii. 

Books rămâne tăcut şi cu braţele la spate. 

— Şi Emmy, adaugă Dickinson cu expresia schimbată, 
revin-o la ora şase în această seară ca să putem discuta situaţia 
suspendării tale. 

Rămân pe poziţie, dar Books mă ia de braţ şi mă conduce 
afară în timp ce Dick termină de întocmit comanda pentru masa 
de prânz. 


38 

— Ai fi putut măcar să fi luptat pentru noi, îi spun eu lui 
Books în lift. Ai mult mai multă influenţă decât am eu. 

— Nu şi asupra lui Julius, spune Books clătinând din cap. Şi 
probabil nici asupra directorului. Nu mai am. 

— Ai fi putut totuşi lupta pentru ceea ce e adevărat, spun 
eu. 

— Da? ripostează el întorcându-se spre mine. Şi ce este 
adevărat? Te rog, spune-mi, Emmy. 

Abia după replica asta, îmi dau seama de tăcerea relativă a 
lui Books din ultimele treizeci şi şase de ore, de când am primit 
rapoartele de la autopsii. Am presupus că eram de aceeaşi parte 
a baricadei şi că furia mea, frustrarea şi determinarea mea 
îndărătnică vorbeau pentru amândoi. 

— Tu nu mă mai crezi, spun eu. Nu crezi că acestea sunt 
crime. 

— Păi, spune el şi tuşeşte ridicând mâinile, Emmy, sunt 
anumite fapte pe care trebuie să le acceptăm. 

Fac un pas înapoi de lângă el. 

— Nu pot să cred asta. 

— Hei, zice el întinzând mâna spre mine. 

— Nu mă lua pe mine cu hg Books. Spune doar ce ai de 
gând să spui. 

Books trage aer în piept. 

— Emmy, nu este o problemă de îndoială sau de încredere 
în spusele tale. Nu ştii că toate astea sunt crime, cum nu ştiu 
nici eu. Este o problemă de încredere în informaţii. Şi infor- 
maţiile arată că nu este vorba despre crime. 

— Nu, ripostez eu, informaţiile arată că omul nostru este 
genial la acoperirea crimelor. 

— Ah, îmi pare rău! spune Books punându-şi mâinile pe 
cap. Aşa este. Mai întâi, lipsa totală a oricărei dovezi de incendiu 
premeditat înseamnă că tipul este un incendiator genial. Apoi, 
lipsa completă a oricărei probe de crimă dovedeşte că este şi un 
ucigaş genial. Şi ce mai urmează? Lipsa deplină a dovezii că 
este un asasin de pe planeta Marte demonstrează că este un 
genal asasin marțian. Lipsa dovezii că el este lepuraşul de Paşte 
confirmă că lepuraşul de Paşte este cel mai strălucit ucigaş 


incendiator pe care omenirea l-a văzut vreodată! 

— Minunat! strig eu. Eşti exact ca Dickinson, ştii asta? Îmi 
pare sincer rău că ţi-am irosit timpul, Books. 

Books atinge cu mâna panoul liftului, apasă cu putere pe 
butonul de întrerupere în caz de pericol şi opreşte liftul atât de 
brusc încât aproape că îmi pierd echilibrul. Gâtul i se colorează 
într-o nuanţă de purpuriu-închis şi sprâncenele ridicate se arată 
mânioase. 

— Nu mă aşeza pe mine în aceeaşi categorie cu Julius, 
spune el îndreptând un deget spre mine. Ti-am ţinut mereu 
partea. Am vrut să ai dreptate. Ştiu cât de important este acest 
lucru pentru tine. Dar m ai dreptate, Emmy. Şi este vremea să 
te opreşti aici. Aminteşte-ţi de Marta ca de omul remarcabil care 
a fost şi fa ceea ce fac toţi ceilalţi care au pierdut pe cineva drag 
- jeleşte. Şi cu timpul vei depăşi momentul. Această cruciadă îţi 
ameninţă sănătatea şi urmează să devină finalul carierei tale 
dacă nu eşti atentă. Şi fiindcă veni vorba despre asta... continuă 
el şi loveşte butonul punând din nou liftul în mişcare, deşi 
apăsase pentru etajul următor, care nu era destinaţia noastră... 
ar fi bine să fii foarte drăguță cu Dickinson la ora şase căci, 
altfel, nu vei mai lucra în veci la această instituţie. 


39 

Merg fără ţintă omorându-mi vremea până la întâlnirea 
mea fatidică de la ora şase cu Dick. Pe Pennsylvania Avenue 
Northwest trec pe lângă clădirea Arhivelor Naţionale şi îmi 
amintesc că am venit aici când eram o copilă, într-o vacanţă de 
vară. Tata era foarte captivat de turul clădirii FBI, lucruri legate 
de poliţai şi hoţi din copilăria lui, relicve rămase de la cazuri 
celebre precum Machine Gun Kelly“, Pretty Boy Floyd“ sau 
Baby Face Nelson“, mitraliere-umbrelă, Colt-ul lui John 
Dillinger, numeroase bilete de răscumpărare de la Cazul 
Lindbergh“. Mama şi Marta se bucurau de ofertele Institutului 
Smithsonian“ dintre care Muzeul Aerului şi Spaţiului era 
preferatul lor. 

Mie îmi plăceau cel mai mult arhivele, înregistrările care 
datau de secole, ideea de a recrea trecutul pentru o mai bună 


2 George Kelly Barnes (1895-1954), cunoscut sub numele de 
George Machine Gun Kelly, a fost un criminal american notoriu 
în perioada prohibiţiei, poreclit astfel după arma preferată, un 
pistol-mitralieră Thompson (n.tr.) 

% Charles Arthur Pretty Boy Floyd (1904-1934), gangster 
american şi jefuitor de bănci, poreclit Pretty Boy (Frumuşelul) 
de un martor pentru descriere la poliţie (n.tr.) 

+ Lester Joseph Gillis (1908-1934), cunoscut sub pseudonimul 
George Nelson şi mai bine sub porecla Baby Face (Faţă de 
copil) Nelson pentru expresia feţei şi statura lui mică, a fost un 
gangster american şi jefuitor de bănci în perioada anilor 1930 
(n.tr.) 

% John Dillinger (1903-1934), jefuitor american de bănci, 
partener cu Baby Face Nelson care, de fapt, purta cu el două 
pistoale Colt M1911A1 (n.tr.) 

4 Cazul de răpire (martie 1932) a fiului celebrului Charles A. 
Lindbergh, eroul Americii, omul care realizase primul zbor 
transatlantic, sfârşit tragic cu moartea copilaşului, deşi părinţii 
răspunseseră cu 50.000 de dolari la biletul de răscumpărare 
(n.tr.) 

+ Institut de învăţământ şi cercetare (fondat în Washington, 
august 1846) şi un complex de muzee, administrate şi finanţate 
de guvernul Statelor Unite, dar şi de fonduri caritabile, 
contribuţii benevole şi din profiturile obţinute din operaţiunile 
sale de retail (n.tr.) 


înţelegere şi chiar previziune a viitorului, înţelegerea unei istorii 
întreţesute, o comuniune între prezent şi trecut. Când eram 
copilă, tata a prezis că voi fi arheolog, dar nu am dorit să sap în 
trecut atât de departe. Nu am fost niciodată interesată de 
hieroglife, de piramide sau de oase de dinozaur. Am râvnit la 
numere, cifre şi fapte lesne de pus pe categorii. Faci calculul, 
intuieşti o formulă şi anticipezi un rezultat. Matematica a fost 
prima mea dragoste. Obişnuiam să mă joc în minte cu nume- 
rele. Cândva, un profesor mi-a spus că dacă vei aduna orice 
număr reprezentat de o singură cifră şi vei obţine o sumă care 
este divizibilă cu trei, atunci şi numărul original este divizibil cu 
trei. De atunci, niciodată nu am mai privit un număr fără să 
rezolv în minte acea ecuaţie. Adresa 1535 Linscott a devenit 1 + 
5 +3 + 5 = 14, care nu este divizibil cu trei şi, în concluzie, nici 
1535 nu este. Plăcuța de înmatriculare KLT 438 a devenit 4 +3 
+8 = 15, care este divizibil cu trei şi la fel era şi 438. 

Viata nu este doar numere si formule, obişnuia Marta să-mi 
spună, sora geamăna şi savantă. Trebuie să si trăieşti, Emmy. 
Trebuie să te întâlneşti cu oameni şi să-i laşi să-ţi pătrundă în 
suflet. 

De acord. Am făcut asta cu Books. L-am lăsat să-mi pă- 
trundă în suflet. Dar acum s-a terminat şi acel foc nu va mai fi 
reaprins, nu din lipsă de scânteie, ci pentru că eu nu mai sunt în 
stare să menţin acel foc veşnic. Ştiam că aveam să-l dezamă- 
gesc mai devreme sau mai târziu. Era inevitabil. El avea să se 
deprindă cu o viaţă alături de mine şi apoi avea să realizeze că 
nu eram persoana pe care şi-o imaginase şi nici persoana pe 
care o dote Era mult prea generos să o spună şi nu avea să mă 
abandoneze, dar avea să fie exilat spre o existenţă mediocră, 
sclavul unei soţii care era mai mult un prieten, un companion, 
decât o iubită. Probabil că nu avea să realizeze niciodată de 
ceea ce-l salvasem, de glontele pe care îl evitase. Nu va 
înţelege niciodată că i-am făcut o favoare atunci când am pus 
capăt relaţiei noastre. 

Avea dreptate cu tot ceea ce a spus în lift? Este aceasta 
doar o cruciadă a mea şi un fel de divorţ de realitate? Este 
acesta modul ales de mine ca să fac faţă morţii Martei? Sunt o 
fată care a crescut adorând statisticile şi bazându-se pe ele, 
întoarce brusc spatele la toate realităţile şi crede în monştrii 
înfricoşători din dulap? 


Poate că era timpul să mă maturizez. 

Poate că era timpul să-mi salvez cariera la FBI. 

Verific ora. Este cinci fix. Mai bine mă întorc. Nu vreau să 
ajung târziu la întâlnire. 

E vremea să-mi calc pe mândrie şi să văd dacă îmi pot păs- 
tra postul. 

Înainte de a ajunge la Hoover Building, telefonul meu ce- 
lular sună. 

Identitatea apelantului îmi arată că sunt căutată de Sophie 
Talamas. 

— Ai avut dreptate, Emmy, îmi spune ea cu sufletul la gură. 
Ai avut perfectă dreptate! 


40 

Mă opresc la umbra unor arbori de-a lungul Pennsylvania 
Avenue Northwest, briza îmi mişcă uşor părul şi turiştii se plim- 
bă în tihnă pe trotuare în timp ce muncitorii îşi croiesc drum 
printre ei în drumul lor spre casă. Îmi lipesc mâna peste urechea 
dreaptă să ascult mai bine cu stânga cuvintele lui Sophie 
Talamas, în timp ce ea galopează prin descoperirea anunţată. 

— S-a întâmplat vineri, spune ea. Numele victimei este 
Charles Daley, un vânzător de pantofi care locuia în Lakewood, o 
suburbie din Denver. A fost găsit mort în dormitorul lui, care a 
fost şi locul de unde a izbucnit focul. Ştiu că mă vei întreba unde 
era aşezat patul din cameră, dar încă nu am aflat. 

Dau din cap aprobator, deşi ea nu mă poate vedea. 

— Pare a fi mâna omului nostru, consimt eu. Dar... 

— Dar ce? 


— Dar de obicei el ucide câte doi oameni în fiecare loc 
unde călătoreşte, spun eu. Tu te referi doar la unul din 
Lakewood? 

— Ei bine... aici e problema, spune ea. Răspunsul scurt 
este da, doar unul. Dar mă aşteptam să descopăr şi un al doilea 
incendiu, aşa cum ai spus tu, în aceeaşi zonă. Aşa că mi-am 
extins căutarea un pic şi cred că l-am găsit şi pe al doilea. Deşi, 
este puţin altfel. 

— Altfel cum? 

— Au fost două victime în incendiu, spune Sophie. Toate 
celelalte sunt la fel. Focul din dormitor, cauză accidentală - dar 
două victime, Luther Feagley şi Tammy Duffy, care locuiau 
împreună într-o casă din Grand Island, Nebraska. 

— Nebraska? La ce distanţă este de Lakewood, Colorado? 

— La aproximativ şase sute patruzeci de kilometri. O călă- 
torie de şase ore cu maşina. Dar este de înţeles, Emmy. Luther 
şi Tammy au fost găsiţi morţi în Nebraska cu două zile înainte 
de crima din Denver - miercuri, cinci septembrie. Dacă ipoteza 
ta, că omul nostru locuieşte în Vestul Mijlociu, este corectă, păi 
atunci, ar fi putut circula pe autostrada l-80, partea de vest, 
spre Denver. Grand Island, Nebraska, este chiar în drum, dincolo 
de autostrada l-80. 

Prelucrez datele. 


— Prin urmare, tipul a plecat cu maşina din, să zicem, 
Illinois sau oriunde ar locui, de-a lungul autostrăzii l-80. Miercuri 
se opreşte la Grand Island, Nebraska, şi ucide cele două 
persoane, pe Luther şi Tammy, după care are suficient timp să 
ajungă la Denver până vineri şi să-l omoare pe vânzătorul de 
pantofi. 

— Exact. Ai avut dreptate, Emmy. Tipul s-a pus pe treabă 
după Ziua Muncii. Ai avut perfectă dreptate. 

Poate că da, dar niciunul dintre şefi nu mă crede. Tocmai 
mi s-a comunicat din partea a doi patologi legişti independenţi şi 
a unui director adjunct al FBl-ului că greşesc. Toată căutarea 
mea a fost oprită, autoritatea revocată. 

— Cum a mers cu Dickinson astăzi? întreabă ea. 

Încerc să mă gândesc la cuvintele potrivite. 

— Încă n-am ajuns. 

— Păi, nu ne putem opri acum, Emmy. Trebuie să-l 
prindem pe acest individ. 

De pe buzele ei la urechile lui Dumnezeu. Sau la urechile lui 
Dickinson. Sophie are dreptate, bineînţeles. Nu mă pot opri 
acum. Pentru că el nu se opreşte. Dar cum să o fac? 

Cum voi susţine această investigaţie? 


41 

Înainte de a urca pentru întâlnirea cu Dickinson, mă opresc 
în faţa locului amenajat special pentru biroul meu. Îl zăresc pe 
Books în biroul din capătul holului, cel pe care i l-au oferit când a 
revenit în activitate pentru această sarcină temporară. Asta este 
ierarhia strictă a Biroului Federal. O persoană care, deşi nu este 
angajat cu normă întreagă, primeşte un birou doar pentru că a 
avut titulatura de agentspecal 

Cele câteva obiecte pe care Books le-a adus cu el ca să-l 
facă să se simtă ca acasă - o fotografie a părinţilor, o minge de 
fotbal cu autografe din 1995 de la echipa Kansas City Chiefs, 
certificatul lui FBI - sunt acum într-o cutie gata pentru a fi 
transportate înapoi la Alexandria. Books arată ostenit. Ochii îi 
sunt obosiţi şi grei. Cravata desfăcută. Poate că se bucură că a 
terminat cu această scurtă sarcină. Poate că abia aşteaptă să se 
întoarcă din nou la librăria lui. 

Mă îndrept spre biroul lui Books.. 

— Am fost puţin cam dură cu tine mai înainte, îi spun eu. 
Ştiu că ai făcut totuşi multe să mă ajuţi până acum. 

Books zâmbeşte timid şi face semn cu mâna dorind să su- 
blinieze lipsa de importanţă a subiectului. 

— Au mai avut loc două crime, spun eu. Una în Nebraska şi 
una în Colorado, într-un interval de două zile. Tipul a pornit la 
drum. Acelaşi profil, acelaşi m.o.%8 

Books clatină din cap. 

— Şi aceleaşi constatări la autopsie, pun rămăşag, dacă se 
va ajunge vreodată până acolo. Moarte provocată de inhalarea 
de fum şi generată de incendiul accidental. 

Probabil că are dreptate în privinţa asta. Nu poţi rezolva o 
crimă dacă nimeni nu este dispus să afirme că există în primul 
rând o crimă. 

Books îmi face un semn din cap. 

— Ştii vorba aia: nu poţi zice că lucrezi la FBI până nu ai 
parte de unul din astea. 

— Unul din care? 

— Unul care scapă. Un caz nerezolvat. 

Adevărat. Books are un asemenea caz despre care obiş- 


% Prescurtare de la termenul latin modus operandi (mod de 
operare), folosit şi de criminaliştii români (n.tr.) 


nuieşte să vorbească tot timpul. 

— Cowgirl Killer“, spun eu. 

Books îşi muşcă buzele pentru o fracțiune de secundă şi dă 
din cap aprobator. Şapte crime în decursul unei perioade de 
şase ani în sud-vest - Texas, New Mexico şi Arizona. Victimele 
erau toate femei atrăgătoare care se trăgeau din familii cu 
ferme. Ucigaşul le tăia braţele şi picioarele înainte de a le viola. 
Amănuntele sinistre au apărut în toate ziarele. 

Dar acest detaliu nu era: faptul că le tăia limba şi le-o în- 
desa în gură. 

Books a intrat în anchetă târziu, dar aşa cum mi-a relatat, 
acel caz l-a terminat pur şi simplu. A lucrat la el ani în şir fără 
nici un rezultat. Neoficial, printre cei de la FBI cei cărora le place 
să boteze operaţiunile cazul era numit Cowgirl Killer. Ultima 
crimă a fost săvârşită în urmă cu cinci ani sau cam aşa ceva. 
Books se frământă cu acest caz de atunci încoace. 

— Speri că a ajuns să fie identificat pentru altă crimă sau 
poate că a murit, spune Books. În fiecare zi te întrebi, oare mai 
este în viaţă, liber şi în putere să-şi continue orgiile? Va fi astăzi 
ziua când va ucide pe altcineva, va fi o altă persoană sacrificată 
pentru că tu nu ai reuşit să-ţi faci treaba aşa cum se cuvenea? 

Pe scurt, asta este exact ceea ce eu nu-mi doresc. Nu vreau 
ca suspectul nostru să devină povestea mea moralizatoare. Nu 
vreau ca el să devină un Cowgirl Killer al meu. 

Books se ridică de pe scaun şi vine spre mine. 

— Indiferent ce se întâmplă cu Dickinson, păstrează-ţi pos- 
tul, Emmy. O să te insulte, o să te umilească şi o să se distreze 
de minune. Pur şi simplu, înghite şi taci, în regulă? Rabdă toate 
mizeriile dacă asta-i tot ce trebuie să faci ca să rămâi la Biroul 
Federal. Pentru că poţi fi mai eficientă din interior. 

— Mai eficientă... 

Books îşi pune mâna pe umărul meu. 

— Mai eficientă în descoperirea criminalului tău 
incendiator, puştoaico. Dacă crezi cu adevărat că acest individ 
există şi aceste lucruri se întâmplă, atunci nu asculta ce spune 
altcineva. Nici eu, nici Dickinson, nici cine ştie ce medic legist. 
Chiar dacă trebuie să faci totul de una singură, nu renunţa. 

Privirile noastre se întâlnesc pentru o clipă foarte scurtă, 


% Ucigaşul de văcărițe (în limba engleză, în original) (n.tr.) 


dar prețioasă, înainte ca fiecare dintre noi să ne uităm în altă 
parte. Books are dreptate, desigur. Şi acesta a fost mereu şi pla- 
nul meu. Nu am absolut nici o intenţie să renunţ la această 
investigaţie. 

Singura problemă este ceea ce voi fi obligată să sacrific ca 
să merg mai departe. 


42 

— Emmy, te rog intră, spune Dickinson. 

Asistenta lui, Lydia, nu mai este prezentă şi etajul unde îşi 
au directorii birourile este pe jumătate gol şi foarte liniştit. 
Incăperea, adică biroul lui Dickinson, mi se pare mai mică decât 
de obicei. 

Pentru prima dată, Dickinson nu se preface că e ocupat cu 
altceva, ca să mă facă să aştept în timp ce el îşi aruncă un ochi 
peste un raport sau examinează atent un meniu pentru masa de 
prânz sau stă de vorbă la telefon ca să scoată în relief totala 
mea lipsă de importanţă. De data asta, Dickinson se arată mai 
nerăbdător să mă vadă şi mă priveşte cu acea expresie sălba- 
tică, un animal de pradă care miroase sângele din apă. Acum 
mă stăpâneşte. Sunt a lui. Amândoi ştim asta. Am pierdut. El a 
câştigat. 

Merg spre fotoliul de lângă biroul lui, dar rămân în picioare. 

— Poţi să iei loc dacă vrei, spune el. 

— Rămân în picioare. 

De plăcere, Dickinson scoate un sunet caracteristic 
desprinzându-şi limba de cerul gurii. 

— Emmy, Emmy, Emmy. Cea care alege mereu calea cea 
mai dificilă când este disponibilă una mai uşoară. 

Amândoi ştim ce vrea el să spună prin calea mai uşoară. 
Am aflat-o cu mai mult de un an în urmă, prima dată când şi-a 
pus mâna pe şalele mele într-un mod familiar şi când obişnuia 
să dea târcoale pe lângă umărul meu sub pretextul că revede 
ceva pe ecranul computerului. Apoi, referirile ocolite la un pahar 
sau o cină după orele de lucru şi după asta, în cele din urmă, 
ziua aceea când mi-a cerut să plec cu el pentru tot weekendul în 
Manhattan. Imi amintesc că la început, n-am realizat deloc - 
eram atât de departe de ideea unei relaţii romantice cu acest tip 
încât nu mi-a trecut prin cap că el vorbea despre o escapadă de 
îndrăgostiţi. Am presupus că era o deplasare legată de afaceri. 
Decemeagem în Manhattan? am întrebat eu. El a clipit de vreo două ori 
din ochi şi m-a privit mirat ca şi cum răspunsul ar fi fost evident. 
Săavempirăintimiate a răspuns el. 

A fost momentul când am râs. A fost de fapt un mic sughiţ, 
un chicotit, nimic mai mult, dar suficient să-i comunic că doar 
gândul la noi doi rostogolindu-ne în pat împreună era de-a 


dreptul comic. 

La vremea când s-a întâmplat, m-am simţit oarecum vino- 
vată şi a doua zi dimineaţă, am avut toate intenţiile din lume să 
discut cu Dick. Dar n-am mai apucat să o fac, pentru că mi s-a 
adus la cunoştinţă că am fost reclamată în scris de directorul 
adjunct Julius Dickinson pentru hărţuire sexuală şi comportare 
imprevizibilă. 

— Care este calea mai uşoară? întreb eu. 

Oricât ar părea de ciudat, Dickinson îmi face cu ochiul 
întorcându-mi stomacul pe dos. Apoi, îşi părăseşte scaunul şi se 
apropie de mine pe lângă birou. Îmi arată un mic dispozitiv 
portabil care seamănă ca un vechi aparat de emisie-recepţie, cu 
leduri şi cu o antenă micuță. 

— Acesta este ceea ce ai numi un detector de microfon, 
spune el şi, după ce apasă pe un buton, aparatul începe să 
zumzăie, un led se colorează în portocaliu şi pe un ecran mic 
apare o linie care oscilează în sus şi în jos, cu zigzaguri, măsu- 
rând undele de frecvenţă radio ca un monitor cardiac. El va 
detecta orice fel de dispozitiv de interceptare, racord telefonic, 
transmiţător GPS sau cameră spion, mai spune el şi flutură 
dispozitivul pe lângă mine şi în spatele meu în timp ce zgomotul 
bâzâit continuă neschimbat, dar constant. Nici un dispozitiv de 
înregistrare, concluzionează el în timp ce respiraţia lui mă gâdilă 
la ureche şi îmi ridică părul pe gât. Acum trebuie să te 
percheziţionez. Ridică braţele. 

— De ce? 

— Pentru că micul meu dispozitiv nu poate detecta un re- 
portofon standard de modă veche. Sau poate pentru că pur şi 
simplu aşa vreau eu. 

Îmi ridic braţele. El mă atinge cu palmele. O face pe înde- 
lete şi cercetează atent diverse părţi ale corpului meu, atât de 
amănunţit încât află şi ce fel de chiloţi port. După ce îmi exa- 
minează toată configuraţia trupului, îmi ia smartphone-ul - un 
iPhone simplu - şi îl studiază atent înainte de a mi-l înapoia. 

— Foarte bine, spune el şi închide detectorul de microfoane 
al cărui zumzet încetează brusc. 

— Pentru ce tot misterul ăsta? întreb eu. 


— Pentru ce? repetă el rezemându-se de birou cu privirea 
concentrată total pe mine. Pentru că vreau să am o conversaţie 


cu tine, Emmy, şi vreau să fim doar noi doi. 


43 

Rezemat încă de birou, Dickinson îşi încrucişează braţele la 
piept şi clatină din cap spre mine la fel ca în faţa unui copil 
obraznic. 

— O conversaţie confidențială, repet eu. Ai de gând să-mi 
explici care este calea mai uşoară pe care ar trebui să o urmez? 

— Tu ştii care este calea uşoară, spune Julius desfăcându-şi 
mâinile de la piept. Ar fi chiar aşa de rău, Emmy? 

Ar fi chiar aşa de rău să am o relaţie sexuală cu el? Mai 
degrabă aş lăsa să mi se extragă un dinte cu un patent şi fără 
anestezie sau mai bine aş face o baie în lavă. 

Telefonul meu celular sună. Mă uit pe ecran. Mama. 

— Ah, sună mami, spune Dickinson aruncând o privire pe 
ecranul telefonului meu. 

Cam acesta este momentul zilei când mamei îi place să 
sune, după ce pune punct orei de relaxare udate din belşug cu 
băutură şi e gata să bâiguie cuvinte de dragoste singurei copile 
rămase. Alcoolul dezleagă emoţii nebănuite pe care ea le-a re- 
primat în decursul anilor şi le revarsă ca expresii siropoase de 
dragoste şi regret retrăgându-se mai apoi în camera ei ascunsă 
unde se calmează. 

— Voi scăpa de acest apel, spun eu şi apăs două taste 
după care telefonul devine mut şi îl aşez pe scaunul de lângă 
mine. 

— Revenind la ce spuneam, rosteşte Dickinson cu un zâm- 
bet mijit în colţul gurii. 

— Nu sunt atrasă de tine, spun eu. Fără supărare. 

Dickinson lasă să-i scape un mic chicot. 

— Deloc surprins, Emmy. Deloc surprins, spune el privindu- 
mă şi înclinându-şi capul. Nu înţelegi, nu? Acest fapt face ca 
lucrurile să fie şi mai plăcute pentru mine. 

Vorbele lui sunt ca un cub de gheaţă lipit de ceafa mea. E 
tot ce pot face ca să rămân în această încăpere. În ciuda aştep- 
tărilor, ar fi mai excitant pentru Dick dacă m-aş culca cu el îm- 
potriva voinţei mele. Repulsia mea ar fi însufleţirea pasiunii lui. 

Ce sunt dispusă să sacrific? 

Păstrează-ți slujba, spunea Books. Poți fi mai eficientă din 
interior. 

— Şi... dacă spun da? întreb eu cu capul întors într-o parte 


incapabilă să-l privesc în ochi. 

— Dacă spui da, Emmy, atunci ai slujba înapoi. începând 
chiar din clipa asta. 

Închid ochii. 

— Dar ce spui de această unitate de comandă? Putem con- 
tinua investigarea incendiilor? 

Dickinson nu răspunde. Ochii i-au devenit sticloşi. Cu vârful 
limbii îşi umezeşte buzele. Înţeleg că îşi imaginează. Îşi 
reprezintă în gând cum noi doi facem sex chiar în clipa asta. 

Simt în gât o senzaţie puternică de dezgust. Din punct de 
vedere mental, blochez orice imagine a acestui bărbat durduliu 
şi ars de soare, mai mult nepieptănat decât pieptănat şi mai 
mult dezbrăcat decât îmbrăcat pe patul suflat cu bronz alături 
de mine. 

— Aşadar, spun eu, dacă mă voi culca cu tine... 

— Sau dacă vei face orice altceva doresc. Sunt un bărbat 
cu multe pofte. 

Îmi las în jos capul. Îmi strâng nasul ca într-un cleşte şi las 
tăcerea să se aştearnă între noi. Apoi, îmi ridic privirea şi spun: 

— Nu, nu pot să o fac. 

Dickinson, cel care ţine atât de mult la avantajul pe care îl 
are, încearcă să nu-mi ofere plăcerea de a-i vedea dezamăgirea. 
Se mulţumeşte în schimb să ridice din umeri. 

— Atunci, tocmai ţi-ai încheiat ultima zi de activitate la 
Biroul Federal de Investigaţii. 

— Nu mă poţi concedia doar pentru că nu vreau să mă culc 
cu tine. 

— Dar nu te concediez pentru acest motiv. Te concediez 
pentru că te consider în continuare instabilă mental. Şi ce este 
această afirmaţie a ta despre faptul că îţi cer să facem sex? în- 
treabă el aplecându-se spre mine. Sună ca şi cum ar fi cuvântul 
tău împotriva cuvântului meu, nu-i aşa, Emmy? 

— Poate că da, spun eu. Poate că nu. 

— Cred că am auzit la fel ca Emmy, se aude Books din 
difuzorul telefonului. 

Dickinson sare de la locul lui de pe birou, cu faţa cadaverică 
de parcă văzuse un şobolan fugind prin încăpere. 

— Ce este... ce este asta? 


— Ăsta-i Books, răspund eu. Bănuiesc că în loc să închid 
telefonul, ar fi trebuit să răspund. Cred că a ascultat în tot acest 
timp. 

Încă atins de această turnură neaşteptată a evenimentelor, 
Dickinson, care nu mai avea nici o picătură de sânge în obraz (şi 
probabil, nici în scrot), reuşeşte să articuleze: 

— Apelul de la... mama ta? 

Ah, posibil să fi schimbat identitatea apelantului pentru 
Books de pe telefonul meu cu „Mama”. Asta se întâmplase 
probabil în ultimele treizeci de minute, înainte de a ajunge la 
Dickinson. 

— Nu arăţi prea bine, Julius, spun eu. Poate că ar trebui să 
iei un loc. 

Dickinson merge împleticit de-a-ndăratelea, departe de 
telefon şi de mine, până când se loveşte de perete. Mintea lui 
lucrează între timp încercând să reia conversaţia noastră 
amintindu-şi ce spusese şi era posibil ca Books să fi auzit, dacă 
o poate suci într-un anumit fel sau dacă poate scăpa cu o 
dezminţire categorică. 

În cele din urmă, cu umerii aduşi în faţă, pare să 
recunoască faptul că a pierdut această rundă. A spus o mulţime 
de lucruri care îl incriminează. Şi cu toate că ştie că ar putea 
scăpa cu o dezminţire când e cuvântul lui împotriva unei 
analiste de informaţii de rând, ştie că Books este un preferat de- 
al directorului. Ţinând seama de toate astea, pare să fi decis că 
nu este o bătălie care merită să fie purtată. 

— Nu poţi să faci asta, mormăie el, dar fără nici un pic de 
tragere de inimă. 

— Tocmai am făcut-o, spun eu. Acum ia loc, Julius, în timp 
ce îţi explic ce se va întâmpla în continuare. 


44 

Eu şi Books părăsim Hoover Building împreună în timp ce o 
ceaţă uşoară ne învăluie. Ne îndreptăm spre maşină în tăcere, 
dar încă într-o stare de euforie provocată de mica noastră 
ispravă. Books nu prea se simţea în largul lui cu gândul la 
interceptarea pe ascuns a conversaţiei cu directorul adjunct, dar 
l-am convins că dacă Dickinson intenţiona să facă presiuni 
asupra mea - şi eram foarte sigură că avea această intenţie, 
invitându-mă la o întâlnire după terminarea orelor de program 
atunci singura scăpare era să opun rezistenţă focului cu foc. 
(Scuze pentru jocul de cuvinte.) 

— Ce nemernic, spune el imediat ce suntem suficient de 
departe de Hoover Building. Adică, ştiam că individul era un 
nenorocit, dar... uimitor. 

— Probabil că ar fi trebuit să-i punem mai multe întrebări, 
spun eu. Probabil că am fi reuşit să scoatem mai multe de la el. 

O luăm spre garajul parcării de pe Tenth Street Northwest, 
bucuroşi să lăsăm în urmă ploaia torențială care se îndeseşte. 
Books nu iubeşte ploaia. Nu a iubit-o niciodată. Zăpada, nici o 
problemă. Se descurcă şi cu valurile de căldură toridă sau cu 
frigul care face să-ţi clănţăne dinţii. Dar nu suportă să fie prins 
de ploaie. Nu-i plac hainele ude, nici părul umed şi nici toată 
dezordinea generată de picăturile de ploaie. Pe de altă parte, eu 
ador aroma, atingerea şi gustul ploii pe faţă, mirosul încins de 
după şi senzaţia pe care mi-o dă iarba lunecoasă printre 
degetele de la picioare. Poate că Mama Natură încerca să ne 
spună ceva despre compatibilitatea noastră. 

— Noi suntem băieţii buni, îţi aminteşti? spune el. Ceea ce 
pretindem este ceea ce ni se cuvine în această etapă. Nimic mai 
mult. Nu vreau să risipesc resursele Biroului Federal mai mult 
decât o vrea Dickinson, Emmy. Investigația ta va trebui să se 
susţină prin forţe proprii şi dacă nu va reuşi, atunci îl putem 
forţa pe Dickinson să o susţină în continuare. 

Books are dreptate. Totuşi... era oarecum amuzant să 
arunci lasoul în jurul gâtului lui Dickinson şi să-l urmăreşti 
zbătându-se. Exista o parte din mine care dorea să pretindă tot 
felul de lucruri de la el un birou nou, un salariu mai mare, o 
bursă , dar îl aveam pe Books, vocea raţiunii, care îmi tempera 
excesele. 

Books a făcut mereu asta, îmi amintesc eu. Întotdeauna, te- 


a temperat. El era ancora din apă în timp ce tu te legănai în sus 
şi în jos pe valuri. 

— Probabil că este ultima ta şansă, îmi spune Books. Prin 
urmare, să sperăm că merge. 

Ajungem la maşina lui, o Honda berlină nouă, şi pornim pe 
Reagan National pentru zborul nostru de întoarcere la Chicago. 


45 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 11 

10 septembrie 2012 

Pe drumul de întoarcere acasă, conduc pe timp de noapte. 
Este un drum lung, solitar, cu nesfârşite porţiuni nepopulate, 
doar o autostradă bine luminată şi întuneric pe fiecare parte. Un 
peisaj care îţi poate răvăşi mintea, ascultaţi-mă pe mine. 

Ştiţi... ştiţi de ce fac asta? De ce înregistrez aceste gânduri 
pentru voi? O fac pentru că voi credeţi că mă cunoaşteţi, dar nu 
este aşa. Voi nu cunoaşteţi de fapt pe nimeni. Şi eu pot să vă 
dovedesc acest lucru. 

Folosiţi-vă ca exemplu. Şi voi aveţi gânduri de care nimeni 
altcineva nu ştie, nu-i aşa? Gânduri pe care nu le-aţi împărtăşit 
nici unei fiinţe umane, nici celui mai bun prieten, nici celei mai 
apropiate rude - nimănui. Şi uneori, este ceva mai mult decât un 
gând. Este acţiune, sunt lucruri pe care le faceţi. 

Ai putea fi cel mai generos şi iubitor tată, cel mai darnic 
dintre oameni, dar dacă amicii tăi ar şti despre acele fotografii 
cu fete asiatice încă minore pe care le-ai descărcat în computer, 
ei îşi vor aminti că, mai presus de toate celelalte, eşti un 
pervers, în primul şi în primul rând - aşa că păstrezi secretul. 
Poate că eşti o soţie credincioasă care nu şi-a înşelat soţul 
niciodată, dar dacă el ar şti că tu te-ai pipăit sub duş în vreme 
ce te gândeai la directorul şcolii elementare sau la vreun star de 
cinema, părerea lui despre tine s-ar schimba, aşa că ascunzi 
faptul. 

Tu nu împărtăşeşti acele gânduri pentru că îţi este teamă 
că extremele te vor defini, că oamenii vor lăsa acele mici 
informaţii să domine toate celelalte lucruri pe care le ştiu deja 
despre tine, acea imagine perfecționată cu precizie pe care ai 
construit-o. Aşa că te ascunzi. Îţi pui o mască. Dar nu-ți dai 
seama? In realitate, nimeni nu te poate cunoaşte dxăru îţi ştie 
extremele. Dacă tot ce ştiu ei este miezul cremos şi vâscos şi nu 
marginile zdrenţuite sau părţile misterioase ale personalităţii 
tale, atunci ei au o imagine incompletă, o serie de poze la 
minut. 

Si tu crezi că eşti special? Crezi că eşti singurul care 
ascunde lucruri faţă de ei? Fără îndoială că nu. Toată lumea o 
face. Toţi oamenii din jurul tău au o înclinaţie sexuală sau o 


pornire sadică sau capitulează în faţa tentaţiei pe care şi-o 
reprimă şi pe care o ascund în spatele unui costum Armani sau 
a unui machiaj la modă sau în spatele zâmbetelor calde şi al 
râsetelor politicoase. Nu cunoşti cu adevărat pe nimeni în 
această lume în afară de persoana ta, probabil. 

In concluzie, de aceea vă povestesc totul despre mine. 
Vreau să mă cunoaşteţi. Vreau să ştiţi totul. Pentru că în mod 
categoric, voi îmi cunoaşteţi extremele, nu-i aşa? Voi îmi ştiţi 
secretele. Ar trebui asta să mă definească? Probabil că o face, 
dar nu ar trebui. Eu sunt mai mult decât suma acestor lucruri pe 
care le ştiţi despre mine. Nu ştiţi totul despre mine. 

De pildă, aţi ştiut că niciodată, dar absolut niciodată, nu am 
rănit vreun animal? Aţi ştiut că sponsorizez unul dintre acei copii 
dintr-o ţară din Lumea a Treia cu treizeci de dolari pe lună? Aţi 
ştiut că am plătit cândva înmormântarea şi piatra de mormânt a 
unui vecin pentru că văduva lui nu-şi permitea? 

Da, nu-i aşa că informaţiile acestea vă zăpăcesc mintea? 
Vreţi ca eu să fiu o persoană diabolică pentru că aşa este mai 
simplu de înţeles. Nu vreţi să ştiţi că pot fi generos şi plin de 
compasiune. Ideea nu se potriveşte în reprezentarea voastră 
elegantă şi plăcută. Şi nici nu are vreo noimă pentru voi, pentru 
că m-aţi pictat cu o singură pensulă şi cu o singură culoare şi nu 
mai există loc pentru altele în paleta voastră mentală. 

Pur şi simplu, nu cred că este corect, asta-i tot. Nu mă aş- 
tept să mă canonizeze cineva, dar cel puţin să recunoaşteţi că 
sunt o persoană complexă, ca oricine altcineva. Adică, cel puţin 
eu mi-am scos masca pentru voi. Asta e mai mult decât puteţi 
spune, nu-i aşa? 

(SFÂRŞIT) 


46 

Clădirea Institutului medico-legal din comitatul Cook este 
un bloc enorm de ciment de culoare bej şi cu ferestre pe care un 
arhitect a încercat să le înfrumuseţeze cu câte un ancadrament 
sau două la margini. Suflul de aer rece pe care îl simţim de 
îndată ce intrăm este de-a dreptul încântător. Nu mi-am 
imaginat niciodată că aş fi atât de fericită să ajung la o morgă; 
aerul condiţionat din maşina închiriată eliminase o boare 
călduţă spre noi patru pe drumul scurt de la sediul FBI din 
Chicago. În timp ce Sophie Talamas era proaspătă şi roz în 
obraji, Denny Sasser, eu şi Books arătam pur şi simplu ca nişte 
domni de la birouri irascibili şi plini de pete. 

Recepţionerul cu o expresie chinuită ne îndrumă spre o sală 
de şedinţe mică şi fără ferestre. Toţi ne cufundăm în nişte fotolii 
oarecum uzate, iar eu îmi iau o revistă Vogue de parcă aş avea 
vreo şansă să o şi citesc. 

— Deci tipul ăsta a ucis un cuplu în Nebraska. spune Books. 
Şi pe urmă un vânzător de pantofi din Denver. 

— Exact. 

— Unde va merge săptămâna asta, Emmy? 

Aş vrea să ştiu. Seattle? Austin, Texas? Burlington, 
Vermont? 

În cele din urmă, doctor Olympia Janus intră în sala de 
şedinţe. Este o femeie frumoasă, înaltă şi cu o expresie sinceră 
şi autoritară. Părul scurt este negru, cu şuviţe de un cenuşiu 
estompat, şi poartă ochelari negri drepţi şi simpli ataşaţi la un 
lanţ mărgelat în jurul gâtului. În picioare are pantofi practici - 
posibil Dansko% - şi este îmbrăcată cu pantaloni gri cu croială 
clasică, asortaţi cu o bluză de bumbac albastră. 

Bună, Lia, spune Books. 

Denny Sasser se ridică de asemenea să o întâmpine. 

— Books şi Denny! Încântată să vă văd pe amândoi. 

Prezentări peste tot, toată lumea dă mâna cu ea. Doctor 
Olympia Janus este agent special FBI şi patolog legist. Biroul nu 
gestionează des propriile autopsii, dar când o face, de obicei, Lia 
Janus este persoana care le duce la bun sfârşit. A fost prezentă 


5 Companie privată de încălţăminte cu sediul în West Grove, 
Pennsvlvania, Statele Unite, înfiinţată în 1990 şi celebră pentru 
saboţii de inspiraţie europeană (n.tr.) 


la Turnurile Gemene”, la confruntările de la Waco” şi Ruby 
Ridge? - şi în toate locurile importante pentru Biroul Federal. 

Aceasta era ultima mea şansă şi singura concesie pe care o 
obţinusem de la Dickinson - faptul că el o lăsa pe Lia Janus să 
facă autopsia celor două victime ale noastre din Illinois, Joelle 
Swanson şi Curtis Valentine. Dačă æa va susine că nu este un at aimheal, i- 
am spus eu lui Dickinson, euvapeadsaet 

Inima aproape că îmi sare din piept în timp ce Lia Janus ia 
loc în capul mesei şi aşază în faţa noastră două dosare de caz 
groase. Este foarte serioasă. Profesionistă. Prudentă. Dar nici- 
decum agresivă. 

— Apreciez toate informaţiile pe care le-ai obţinut pentru 
mine, despre cele două victime, Denny spune ea. Au fost utile. 
Pentru asta sunt aici. 

Denny a făcut munca de teren adunând orice fel de infor- 
matie despre Curtis Valentine şi Joelle Svvanson în timp ce 
umbla cu delicateţe pe lângă autorităţile locale. 

Lia Janus se uită prin încăpere şi dă drumul la un oftat greu. 

— În sfârşit, spune ea, aţi acţionat şi aţi cam tulburat lucru- 
rile pentru nişte medici legişti cât se poate de buni. 

Pare ceva bun sau rău? Sună bine, totuşi... nu? 

— Am supravegheat mai mult de o mie de autopsii în 
cariera mea, spune ea. Am văzut oameni desfiguraţi, măcelăriți 
şi torturați, striviţi, bătuţi, tăiaţi şi arşi. Am văzut de toate, 
prieteni. Nu mai are ce să mă surprindă. 

Şi? Şi? 

— După ce am examinat trupurile lui Joelle Swanson şi 
Curtis Valentine, puteţi să mă consideraţi surprinsă, spune ea. 

— N-au murit din cauza inhalării fumului? sar cu întrebarea, 


5 Aluzie la atentatele din 11 septembrie 2001, New York (n.tr.) 
5: Referire la Asediul de la Mount Carmel sau Asediul de la 
Waco (cu toate că oraşul se află la 14 kilometri distanţă de 
locul tragediei), care a avut loc între 28 februarie şi 19 aprilie 
1993 asupra Centrului Mount Carmel care aparţinea sectei 
Branch Davidians, suspectat de încălcări ale legii cu privire la 
deținerea de arme, conflict încheiat prin intervenţia FBI (n.tr.) 
5 Localitate din Idaho, Statele Unite, şi locul conflictului dintre 
Randy Weaver şi familia lui şi agenţii de securitate ai S.U.A. şi 
F.B.I., tot cu privire la deținerea ilegală de arme (n.tr.) 


incapabilă să mă abţin. 

— De fapt, au inhalat fumul, spune ea întorcându-se spre 
mine. 

Acesta e ultimul lucru pe care doream să-l aud, bineînţeles, 
dar este ceva în tonul ei şi un fel de scânteiere în privire care 
îmi spun că încă sunt în avantaj. 

— Dar morţile lor nu au fost accidentale, adaugă Lia. Au 
fost omucideri. Şi au fost cele mai ingenioase, cele mai 
meticuloase şi cele mai crude crime pe care le-am întâlnit în 
viaţa mea. 


47 

— Vreau să vă asigur că vorbesc în mod oficial, spune doc- 
tor Janus. Dacă aş fi primit aceste trupuri în maniera de fiecare 
zi, fără să fi vorbit despre ele cu voi mai înainte, aş fi ajuns 
probabil la aceleaşi concluzii la care au ajuns şi acei medici 
legişti locali - că moartea a fost accidentală. 

Lia deschide primul dosar şi distribuie copii după fotografii 
şi formulare. 

— Îi avem pe Curtis Valentine din Champaign, Illinois, băr- 
bat în vârstă de treizeci şi nouă de ani. Şi pe Joelle Swanson din 
Lisle, Illinois, femeie în vârstă de douăzeci şi trei de ani. La 
fiecare decedat, continuă doctor Janus cu o voce seacă şi aspră 
de parcă citeşte ceva ce a mai citit de o mie de ori, există depu- 
nere de funingine pură pe mucoasa traheală şi pe partea 
dorsală a limbii. Țesutul moale şi sângele din organe erau de 
culoare roşie, ceea ce este de regulă evident la nivelul de 
carboxihemoglobină de peste treizeci la sută şi, în consecinţă, 
un indiciu cu privire la inhalarea unui nivel toxic de monoxid de 
carbon şi cianuri. 

Toate aceste dovezi, după cum ştiţi, sunt compatibile cu 
decedaţii care erau în viaţă la momentul incendiului şi au inhalat 
fum şi alte substanţe chimice toxice - ceea ce reprezintă 
întocmai concluzia la care au ajuns şi medicii legişti din comi- 
tatele Champaign şi DuPage. 

Toţi dăm din cap aprobator. 

Lia face o pauză şi se uită la fiecare dintre noi puţin mai 
mult decât să te poţi simţi în continuare în largul tău, deşi este 
cam greu să ne facă pe noi patru să ne simţim stânjeniţi după 
săptămâna dificilă pe care o avuseserăm. Pare ca şi cum ne 
testează. 

— Dar voi mi-aţi spus să sap mai adânc, spune ea. Aşa că 
am făcut lucruri pe care medicii legişti nu le-ar face în mod obiş- 
nuit. De exemplu, am examinat mai îndeaproape funinginea din 
cavitățile bucale, gâturi şi plămâni. Am analizat gazele toxice 
prezente. De regulă, monoxid de carbon şi cianură de hidrogen. 
De obicei, aceste gaze sunt principalii vinovaţi şi orice daună 
provocată de alte gaze este dificil de separat de leziunea direct 
din particule. Asta e supoziţia logică. Dar când am săpat mai 
adânc, ghiciţi ce am descoperit? 


— Ce? întreb eu ca o studentă nerăbdătoare, dornică de 
detalii pline de cruzime care să-mi justifice ipoteza originală - 
deşi, în acelaşi timp, nu vreau să ştiu deoarece sora mea a fost 
una dintre victime. 

Nu ştiu ce emoție îmi produce un zumzet în cap şi un tre- 
mur în mădulare. 

— Reziduul chimic din plămânii lor şi din gât nu este ceea 
ce m-aş fi aşteptat să găsesc, gândindu-ne că avem de-a face 
cu cineva care stă culcat pe pat înconjurat de material textil, 
poliuretan, mochetă şi cărţi. Ceea ce am descoperit este o pre- 
zenţă neobişnuit de ridicată de dioxid de sulf, spune ea. Mult 
mai ridicată decât la un incendiu obişnuit. Este la fel ca... nu 
contează, spune ea şi râde ca şi cum s-ar scuza. 

— La fel ca...? întreb eu. 

Ea clatină din cap. 

— Este la fel ca atunci când ar fi inhalat fum provenit de la 
un cauciuc ars. 

— Un cauciuc ars? repet eu. 


— Corect, spune ea şi îmi zâmbeşte trist. Şi n-am văzut 
nimic în rapoartele sau informaţiile contextuale care să 
sugereze vreun cauciuc ars la locul faptei. 

— Nu, sigur că nu, spune Denny Sasser. 

— Şi asta nu e tot, spune Janus. Nu există nici o probă de 
ardere în interiorul traheii şi al plămânilor. Fumul pe care l-au 
inhalat nu era fierbinte, adaugă ea bătând uşor în masă cu un 
deget cu manichiură impecabilă. Dacă ar fi inhalat fum de la foc, 
şi-ar fi ars traheea şi plămânii. 

— Aşadar... ce vrei să spui? întreabă Books. 

Doctor Janus dă din umeri. 

— În mod neoficial, aş vrea să spun că probabil cineva a 
creat acest fel de fum şi i-a forţat să-l inhaleze, ca să facă să 
pară că erau în viaţă la momentul incendiului - astfel că un 
medic legist va trage concluzia că inhalarea de fum le-a produs 
moartea. Dar aceste persoane nu au inhalat fumul provenit de 
la incendiile din casele lor. Fumul a provenit de la o altă sursă. 
La vremea când casele lor ardeau, ei nu mai erau în viaţă. 

Pentru moment, parcă toţi cei prezenţi în încăpere îşi revin 
după o emoție şi respiră din nou. Compoziţia fumului şi lipsa 


căldurii elimină orice posibilitate legată de ideea că Valentine şi 
Swanson ar fi inhalat fum provenit de la incendiu. Concluzia 
asta, şi numai asta, dezminte constatările medicilor legişti din 
Champaign şi DuPage. 

Observ, pentru prima dată, că bat darabana cu degetele pe 
masă -, dar nu în dorul lelii sau înnebunită, ci cu spasme. 
Calmeaziie mă pun eu în gardă. Trebuie să asai Nu te mai gândi la ea Aid nu 
este vorba despre Marta. Aid e vorba de prinderea unui udges. 

— Presupun că asta nu e tot ce ai să ne comunici, spune 
Books. 

Lia Janus scoate un chicotit nervos. 

— Nu, nu este tot, consimte ea. Dacă ar fi tot, atunci noap- 
tea trecută n-aş fi avut coşmaruri legate de munca mea pentru 
prima dată în douăzeci de ani. 


48 

Ascultăm cu speranţă următoarea etapă a constatărilor 
doctorului Olympia Janus. Dar fără doar şi poate, deja am înscris 
o victorie importantă. Concluziile înaintate de medicii legişti 
locali au fost aruncate pe fereastră. 

Prin urmare de ce nu doresc să-mi manifest bucuria? Pentru 
că, în categoria numită fii-atent-ce-ţi-doreşti, doctor Janus se 
pregăteşte să ne dea câteva detalii exacte despre modul cum 
au murit Curtis Valentine şi Joelle Swanson - şi în consecinţă, 
cum a fost ucisă şi sora mea. 

Fiecare dintre cei patru membri ai echipei, în maniera lui 
sau a ei - cu privirea în pământ, cu umerii strânşi şi cu picioarele 
lovind uşurel podeaua reacţionează în acelaşi fel în clipa de faţă, 
chiar fără legătura personală pe care o am doar eu. Deja ştim 
culmile genialităţii suspectului nostru. Acum urmează să-i aflăm 
profunzimile patimii. 

Janus distribuie fotografii lucioase care, explică ea, sunt 
fotografii de prim-plan ale coapsei superioare a lui Curtis 
Valentine şi ale suprafeţelor imediat vecine coatelor şi 
genunchilor lui Joelle Swanson. 

— Uitaţi-vă la rupturile din ţesut, spune ea. Rupturile, pro- 
funde sau de suprafaţă, sunt normale într-o moarte ca aceasta. 
Căldura de la foc produce rupturi în piele pe când flăcările 
determină prăjirea şi exfolierea straturilor exterioare. După asta, 
stratul dermic mai gros începe să se deshidrateze, să se 
micşoreze şi să se rupă. Această rupere apare paralel cu fibrele 
musculare, observați? 

Cred că da. Este dificil pentru cineva ca mine să înţeleagă 
ceva din aceste fotografii. Dar pare că pielea s-a rupt pe ver- 
ticală descoperind muşchiul în aceeaşi direcţie, precum pănuşa 
care scoate la iveală boaba de porumb. 

— Asta-i cheia, continuă Janus. Pielea care se rupe din 
cauza căldurii degajate de foc va fi paakbă cu fibrele musculare. 
Când rupturile sunt produse cu lacerări - de un cuţit, un fel de 
rană crestată, şi de diverse alte lucruri - laceraţiile vor fi de 
obicei de-a curmezişul fibrelor musculare. Aceasta este 
modalitatea-cheie prin care o autopsie va demonstra actul 
criminal, comparând direcţia lacerării cu fibra musculară. Mă 
urmăriţi? 

— Da, spune Books. Prin urmare, aceste rupturi de piele 


sunt paralele cu muşchiul. Pare a fi urmarea firească a căldurii 
degajate de foc. 

— Corect. Dar la o cercetare mai amănunţită, aceste 
laceraţii sunt foarte precise. Şi prin precise, mă refer la calitatea 
lor chirurgicală. Ele sunt egale şi simetrice. Sunt, pur şi simplu, 
prea „perfecte” pentru a fi naturale. lar el a fost inteligent, 
adăugă ea. Tipul şi-a ales locurile cu cap. Aceste laceraţii apar 
pe suprafeţele corpului care erau aproape total mistuite de foc, 
lăsând doar un strat mic şi unsuros de carne peste osul carbo- 
nizat sau pe suprafeţe perforate de rupturile fireşti din piele. 
Indiferent cine a făcut asta avea solide cunoştinţe medicale şi o 
mână fermă. Omul vostru le-a secţionat şi a făcut-o foarte bine 
în locuri unde ştia că nu va fi descoperit. 

Îmi surprind din nou mâinile tremurând şi îmi unesc dege- 
tele să mă liniştesc. Bâzâitul încet dintre urechi, vâjâitul domol, 
creşte în volum precum încărcătura unei baterii de mare voltaj. 

— Sunt sigură că aţi auzit de poziţia de boxer pe care o iau 
trupurile când ard, nu? întreabă doctor Janus. 

Mintea mea revine la Marta, arsă într-o poziţie de boxer - cu 
genunchii şi braţele îndoite, o ghemuire defensivă. Închid ochii 
şi respir adânc. 

— La decesele provocate de foc, această contracție indusă 
de căldură duce la expunerea articulaţiilor periferice precum 
încheieturile mâinilor, coate şi genunchi şi adesea la carboni- 
zarea suprafeţei oaselor acestora. În acest caz, deteriorarea 
osului nu va fi ceva neobişnuit. Dar uitaţi-vă aici, spune ea 
arătând spre articulaţia cotului lui Joelle. Am descoperit că o 
porţiune din os fosa în timp ce profunzimea carbonizării se 
potriveşte cu proximitatea ca şi cum o parte din os a fost înde- 
părtată înainte de foc. Țesutul înconjurător din acea zonă a fost 
profund ars, dar prezintă dovada rupturilor adânci de piele la 
nivelul osului. 

— Traducere, te rog, spune Books. 


— Scuze. Vreau să spun că ucigaşul le-a secţionat pielea, a 
îndepărtat țesutul muscular sau a feliat prin el cu tăieturi ver- 
ticale metodice şi a ras o bucată de os când încă erau în viaţă. 
Pur şi simplu, i-a tăiat în fâşii la coate, încheieturile mâinilor şi 
genunchi - le-a feliat pielea şi le-a îndepărtat osul. Imaginaţi-vă 
pe cineva care vă operează la genunchi fără anestezie în timp 


ce sunteţi treji şi aveţi o oarecare idee despre ceea ce au suferit 
aceşti oameni. Lăsând la o parte că a fost vorba de amândoi 
genunchii, amândouă coatele şi ambele încheieturi ale mâinilor 
aşa că multiplicaţi experienţa cu şase. 

— lisuse, Maria, maica lui Dumnezeu, şopteşte Denny 
Sasser. 

— Şi el ştia că va fi aproape imposibil de constatat, pentru 
că aceste zone ale corpului sunt părţile cele mai expuse la un 
incendiu. 

Într-un fel oarecare, mâinile mele s-au separat din nou 
reluându-şi tremurul spasmodic şi abia în momentul de faţă, 
realizez că lumina din încăpere a devenit orbitor de albă, iar 
zumzetul din cap atinge un volum ameţitor în timp ce mirosul 
din aer devine respingător şi putred... 

— Te simţi bine? întreabă doctor Janus, probabil pe mine. 

Faţa îmi frige şi stomacul mi se revoltă... 

— Emmy, spune Books. 

— Am uitat, spune Janus. Este vorba de o legătură 
personală... 

— Nu, mă aud eu spunând. Continuă... mai este... nu? 

— Mai este. De fapt, de aici cele două decese diferă, spune 
Janus. Fie că mă credeţi, fie că nu, de aici încolo lucrurile se 
înrăutăţesc. 


49 

— Prin urmare, criminalul nu a procedat la fel cu cele două 
victime? întreabă Denny Sasser. 

— Nu în totalitate, spune Olympia Janus. Fiecare dintre ei a 
inhalat acel fum, cu toate că el a dus asta la bun sfârşit. Şi 
felierea foarte dureroasă cu tăierea osului la încheieturile mă- 
dularelor s-a întâmplat la fiecare victimă. Dar da, din acest 
moment, examinările celor două trupuri diferă. Să începem cu 
prima victimă, Curtis Valentine, spune ea şi scoate două seturi 
de fotografii din dosar. Am descoperit dovada leziunilor produse 
la oasele temporale de fapt, la craniu. Observaţi că sunt două 
fracturi de craniu, aici şi aici, spune ea arătând în ambele părţi 
ale craniului chiar în spatele tâmplelor. Este ceva neobişnuit? 
Deloc, pentru o persoană arsă într-un incendiu. Fracturile legate 
de căldură se găsesc în mod obişnuit la osul temporal exact în 
spate sau mai jos de tâmple. Ele sunt crestate în mod firesc, 
pornesc dintr-un punct central şi pot traversa aceste linii de 
sutură. După cum se vede, aceste fracturi seamănă cu fracturile 
post-mortem obişnuite provocate de căldură - fiecare dintre cele 
două fracturi este crestată şi porneşte dintr-un punct central. 
Totuşi, continuă ea urmărind linia fracturii cu radiera de la 
creion, uitaţi-vă la punctele centrale ale fiecăreia dintre aceste 
două fracturi. Sunt identice în diametru. Identice. Care sunt 
probabilitățile ca două fracturi provocate de căldură la aceeaşi 
persoană să aibă puncte centrale de mărime identică? Un 
diametru, fiindcă veni vorba, care se potriveşte cu ciocanul 
vostru obişnuit de spart gheaţa. 

— Crezi că a străpuns craniul lui Curtis Valentine de două 
ori cu un ciocănel de spart gheaţa, spune Books. În locuri unde 
un medic legist ar pune fracturile pe seama căldurii degajate de 
foc. 

— Exact. Şi într-un loc unde te aştepţi să descoperi şi piele 
sfâşiată. Şi pentru că am ajuns la subiectul cu pielea sfâşiată - 
exact la fel cum a procedat cu genunchii, coatele şi încheieturile 
mâinilor, la cap a realizat inciziile în piele paralel cu țesutul 
muscular, imitând astfel o ruptură provocată de căldură. 

încăperea se cufundă în tăcere pentru o clipă. Toată lumea 
încearcă să ţină pasul cu doctorul nostru erudit şi fiecare se 
străduieşte să priceapă informaţiile fără să i se întoarcă sto- 


macul pe dos. 

— Curtis Valentine a fost scalpat, spun eu cu o voce plată. 

— Întocmai, spune ea. Omul nostru a străpuns ţeasta dom- 
nului Valentine în două locuri ca să apuce pielea; apoi, a smuls 
pielea în bucăţi, centimetru cu centimetru, ca şi cum ar fi decojit 
o portocală. Bucăţile de piele au rămas ataşate de craniu şi în 
timp ce au ars s-au exfoliat şi desprins până când răul făcut 
intenţionat a fost confundat cu uşurinţă cu răul obişnuit făcut de 
foc. 

— În regulă, spun eu, deşi nu sunt sigură dacă nu cumva 
mi-o spun mie ca să mă liniştesc, ca să-mi menţin interesul 
clinic şi să nu mă mai gândesc la sora mea. Şi când... şi când s- 
a... când s-a întâmplat... Curtis era... era... 

— Era în viaţă, spune Janus. Pentru sfâşierea pielii la coate, 
la genunchi şi la încheieturile mâinilor, tăierea osului, desprin- 
derea pielii de pe scalp, există dovada în analizele histologice 
ale țesutului că locurile în discuţie erau umflate, ceea ce se în- 
tâmplă numai dacă eşti în viaţă. 

Nu te gândi la asta. Nu te gândi la ea. Gândeşte-te la caz, 
la enigmă, la rezolvare. Nu este ceva personal. Nu este vorba 
despre Marta... 

Marta. Ah, biata mea, scumpă Marta... 

— Descrii o tortură, spune Denny Sasser. 

— Tâtuă nu este un cuvânt suficient de puternic, spune 
Janus. Emmy? Eşti bine? 

Deschid ochii şi-mi văd mâinile. Nu mi-am dat seama că-mi 
acoperisem faţa cu mâinile. Strâng ochii la lumina din sală. 

— Emmy? 

Îmi răsucesc degetul arătător în aer sperând că va înţelege 
că vreau să continue pentru că nu sunt convinsă că vocea mi s- 
ar mai face auzită. 

— Dar Joelle Swanson? întreabă Books. Şi ea a fost 
scalpată? 

— Nu, nu a fost, răspunde Lia Janus şi oftează. Am coman- 
dat de asemenea histologie extinsă pentru mostrele ei de piele 
încă apte spre a fi testate. Pielea ei şi țesutul muscular erau 
aproape complet distruse de căldura ridicată degajată de foc, 
dar există câteva porţiuni de ţesut mai profund de pe coapse 
care aduc dovada unei arsuri de gradul doi care s-a produs 


înainte de moartea ei cu destul timp înainte ca să fi fost reacţie 
de ţesut vital care include edem, eritem, inflamație şi hemo- 
ragie. Aceste arsuri preliminare, după părerea mea, corespund 
cu vătămarea cauzată de opărire. 

— Opărire? întreabă Denny Sasser. Ca la un lichid în 
fierbere? 

— Corect, aprobă doctor Janus şi îşi drege glasul. A opărit-o 
în mod repetat, dar numai până la o arsură de gradul doi. 

— De ce s-a oprit la gradul doi? 

Doctor Janus zâmbeşte trist. 

— Dacă ar fi fost o arsură de gradul trei, toate celulele ei 
nervoase ar fi murit şi n-ar mai fi fost vorba despre durere. O 
arsură mare de gradul doi, pe de altă parte, este o sursă con- 
stantă de chin cumplit. Aţi fost vreodată într-un spital de arşi? 
Acest fel de durere îţi pune la încercare echilibrul mintal şi 
voinţa de a trăi, explică ea clătinând din cap. Individul ştia exact 
cum să-i amplifice durerea. 

Books îşi drege glasul. 

— Aşadar... a turnat apă fiartă peste ea, i-a tăiat 
articulațiile membrelor, i-a umplut plămânii cu fum de la 
cauciucul ars ca să o asfixieze şi, în final, a ars-o în incendiu. 

Nu Marta... nu Marta... aceste lucruri nu i s-au întâmplat 
ei... 

— Asta acoperă totul, spune Lia Janus. Atenţie, eu nu sunt 
sigură că înţelegeţi ce vreau să spun despre caracteristicile 
acestor leziuni. În primul rând, fiecare leziune pe care a cauzat-o 
- dar absolut fiecare leziune - ar putea fi explicată ca fiind pro- 
dusă de căldura de la incendiul accidental. L-am putea găsi 
vinovat la tribunal bazându-ne pe ceea ce v-am spus eu astăzi? 
Nu. Sunt prea multe omisiuni. Cred cu fermitate în ceea ce v-am 
spus, dar un avocat al apărării talentat ar putea să mă 
zăpăcească, pentru că n-am reuşit să scot din discuţie pe deplin 
posibilitatea morţii accidentale. Dar revenind la subiect, con- 
tinuă ea, fiecare dintre aceste fapte... fiecare dintre aceste 
leziuni au fost alese cu intenţia specială de a produce dureri 
inimaginabile Æ&ğ să cauzeze moartea. Tipul le-a feliat trupurile 
cu îndemânarea unui chirurg şi nu a atins nici o arteră 
importantă. Victimele nu au sângerat pentru că el nu a dot să 
sângereze. 


Lia ne priveşte pe rând pe fiecare. 

— Nu ştiu cum aţi descoperit acest monstru sau cum aţi 
făcut legătura între aceste două crime. Indiferent cum aţi făcut- 
o, eu vă aplaud munca excelentă. Pentru că acestea sunt cele 
mai ascunse detalii pentru o crimă perfectă pe care le-am văzut 
în viaţa mea. Şi ele sunt de asemenea, trebuie să o spun, printre 
cele mai hidoase pe care le-am întâlnit în toată cariera. Omul 
nostru a comis fapte indescriptibile de tortură şi a reuşit să 
rămână complet nevăzut. 

Doctor Olympia Janus bate cu palmele pe masă şi se ridică 
în picioare. 

— Prindeţi-l, spune ea. Să sperăm că înainte să o facă din 
nou. 

— Astăzi este miercuri, 13? Individul este la jumătatea dru- 
mului în timpul celei de a doua săptămâni de călătorie. 

— Corect, spune Books. Ceea ce înseamnă că probabil îşi 
pune sub supraveghere următoarea victimă în timp ce noi stăm 
şi vorbim. 


50 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 12 

12 septembrie 2012 

Alo? Hei, ce faci? Eu sunt bine, sunt bine. 

De acord, mă folosesc din nou de trucul cu falsa convorbire 
telefonică pentru că sunt la un bar şi fac treaba mea preferată, 
adică urmăresc oamenii. Îţi place să faci acest lucru? Cred că 
toată lumea e încântată să o facă, nu-i aşa? Nu este ciudat că 
aproape toţi oamenii ţi se par nefireşti? Dar tu îţi imaginezi că, 
dacă s-ar întoarce roata, le-ai părea lor normal? 

Oricum, mâine călătoresc din nou, dar am de gând să vă 
arăt un exemplu de cum fac ce fac - cum atrag oamenii, cum le 
câştig încrederea, pentru că... 

(Nota editorului: o voce de femeie:) Eşti scriitor? 

Scuze. Hei, poţi să aştepţi o secundă? Cineva vorbeşte cu 
mine. Aşteaptă o secundă. 

Scuze, ce m-ai întrebat? 

(Femea:) Am întrebat, eşti scriitor? 

Dacă sunt scriitor? De ce mă întrebi asta? 

(femea!) Pentru că laşi impresia că observi oamenii şi iei 
notițe. Chiar dacă te prefaci că vorbeşti la telefon. 

Nu mă prefac că vorbesc la telefon, chiar vorbesc. 

(femea)) In regulă, scuze că te-am deranjat. 

Hei, pot să te sun eu înapoi? Bine... bine, mulţumesc... pa. 

(femea)) Scuze, a fost nepoliticos din partea mea. 

Nu crezi că vorbeam la telefon? 

(femea:) Este un telefon cu un aspect bizar, dar în zilele 
noastre, parcă mai poţi şti cu precizie. Este... Ar trebui să-mi văd 
de treaba mea. Serios. 

Nu, eşti minunată, eşti minunată. Eu sunt Graham, apropo. 

(femea:) Eu sunt Mary. 

Mary, Mary, foarte încăpăţânată”. 

(Femea:) Posibil. Graham este un nume englezesc? 

Da, este. Ce bei, Mary? 

(femea:) Apă minerală. Prin urmare... eşti scriitor? 

Nu, nu sunt. Vrei să mai încerci şi altceva? 

(femea)) Eşti poliţai? 


5 Aluzie la cunoscuta poezie pentru copii cu acest titlu (Mary, 
Mary, quite contrary). publicată în Anglia în 1744 (n.tr.) 


Nu. De ce, arăt ca un poliţai? 

(Femea:) Nu tocmai. Dar modul în care observi oamenii... mă 
gândeam că poate eşti politai sub acoperire. Ca şi cum ai urmări 
pe cineva. 

Poate că te urmăresc pe tine, Mary. Ai făcut ceva rău des- 
pre care ar trebui să ştiu? 

(maa râzând.) Asta e o întrebare interesantă. 

Ah, bine, mă faci curios. Povesteşte. 

(femea)) Pur şi simplu, glumeam. 

Ce ai de pierdut, Mary? Nu mă cunoşti. Sunt doar un tip de 
la bar. Aş putea la fel de bine să fiu preot. Mărturiseşte-ţi 
păcatele. 

(mæ) Voi cita al Cincilea Amendament”, dacă nu te 
superi. 

Ah, nu mai eşti amuzantă. Ar fi de folos dacă mi-aş măr- 
turisi eu mai întâi păcatele? 

(Femea) Desigur. i 

Sunt ucigaş în serie. Imi înregistrez gândurile pentru poste- 
ritate cu telefonul meu fals în ideea că, într-o bună zi, voi deveni 
obiect de studiu pentru cei de la FBI. 

(Femea:) Câţi oameni ai ucis? 

Sute, Mary. 

(femea) Mmmm... nu pari genul. Ai ceva inofensiv. 

De aceea sunt atât de bun la ceea ce fac. Înşel oamenii. La 
fel ca pe tine, de exemplu. 

(famaa) Aşadar te dai la mine? Încerci să-mi câştigi 
încrederea? 

Exact. 

(femea!) Ţi-a trecut vreo clipă prin minte că eu sunt o 
ucigaşă în serie care se dă la the? 

Cred că ar fi mai bine să fiu atent. Spune-mi, Mary, ce faci 
aici? 

(Femea râzând pe îfundate:) O fată drăguță ca mine într-un loc ca 
acesta? 

Exact asta vreau să spun, da. 

(femea!) Păi... într-adevăr vrei să ştii? Am avut un aran- 


5 Amendament al Constituţiei americane care defineşte dreptul 
oricărui cetăţean de a refuza să răspundă la o întrebare pentru 
simplul motiv că respectivul răspuns ar putea fi incriminant 
pentru el (n.tr.) 


jament. O întâlnire cu o persoană necunoscută. Prietenii mei m- 
au pus în legătură cu un tip pe care l-am întâlnit aici. Lucrez aici, 
aşa că a părut locul potrivit să vină. Am băut un pahar şi a 
plecat. 

Şi nu a mers bine? 

(femea)) O, a mers minunat! Era un tip drăguţ. 

O spui ca şi cum ai fi dezamăgită, Mary. 

(femea:) Poate un pic. Dar nu aşa trebuie să fie ceea ce 
caut? Un tip drăguţ. Oricum, asta îmi spune toată lumea. 

Dar tu nu cauţi asta? 

(Ffemea:) Evident că doresc să fie drăguţ. Dar pentru mine, 
este mai important să fie... interesant, să zicem în lipsa 
cuvântului potrivit. Nu foarte tradiţional, ci poate un pic 
misterios, un pic dur. 

Cauţi un băiat rău? 

(Femea:) N-aş spune chiar aşa. 

Dar nici inofensiv ca mine. 

(femea)) Tu poţi fi inofensiv, totuşi interesant. 

Bine, atunci. Ce găseşti atât de interesant la mine? 

(femea)) Să zicem... las-o baltă. 

Chiar sunt curios. De ce mă găseşti interesant? Nu că flirtez 
cu tine. Nu. Să precizăm din capul locului că nu e vorba de flirt. 
Dar recunosc că mi-ar plăcea să aud asta. 

(Nota editorului: o pauză de douăzeci şi şapte de secunde) 

Deci ai de gând să mă laşi în suspensie? Ai de gând să pleci 
fără... 

(Femea!) Pur şi simplu... mâine trebuie să fiu foarte matinală. 
Dar a fost foarte plăcut să stau de vorbă cu tine, Graham. Noroc 
în activitatea ta de scriitor sau... cea de ucigaş în serie. 

Mary, Mary, chiar eşti foarte încăpăţânată. 

(Nota editorului: pauză de unsprezece secunde) 

(femea)) Bine, fie. Chiar vrei să ştii ce găsesc interesant la 
tine? 

Sunt absolut fascinat. 

(Femea:) Nu o să-ţi placă. 

Mă voi fortifica din punct de vedere mental. 

(femea!) Ei bine... cred că există ceva în privirea ta. Ca şi 
cum ai dori ceva ce nu ai. Pari... În sfârşit, pari neliniştit. Sper că 
greşesc. Dar chiar trebuie să o iau din loc. A fost minunat să te 
întâlnesc, Graham. 


(Nota editorului: pauză de patruzeci şi una de secunde) 
Mary, Mary, Mary, Mary. 
Vai de mine. 

(SFÂRŞIT) 


51 

Acesta este un lucru bun... acesta este un lucru bun. 

Books continuă să spună aceste cuvinte la urechea mea cu 
naturaletea liniştitoare pe care în mod obişnuit o rezervă pentru 
un copil. les clătinându-mă din sediul Institutului medico-legal 
fără să scot un cuvânt în timp ce Books mă prinde strâns de braţ 
şi mă ţine să nu cad. Când ajungem la maşină, alerg prin faţa ei 
şi vomit în nişte tufişuri - cu un efort profund, din fundul gâtului, 
în timp ce îmi pun mâinile pe genunchi şi trag aer în piept 
printre mişcările şovăitoare ale trupului. 

Când termin şi trece totul, Books îmi dă nişte şerveţele să 
mă şterg înainte de a mă ajuta să mă aşez pe bancheta din 
spate. 

— Îmi... pare rău, reuşesc să îngaim, singurele cuvinte pe 
care le rostesc pe drumul de întoarcere la hotel în timp ce 
Books, Denny şi Sophie mă asigură că nu este nicio problemă. 

Dar eu ştiu că este o problemă. Totul s-a schimbat. Eu m- 
am schimbat. Acum am văzut îndeaproape ceea ce a făcut 
ucigaşul. Am văzut ce i-a făcut Martei. 

Books mă urmează în camera de hotel şi fără vreo vorbă 
intră cu mine. Mă pune pe pat şi ia loc lângă mine cu un picior 
pe podea şi unul pe pat în timp ce îşi sprijină mâna pe braţul 
meu. 

— Vrei ceva? întreabă el. Nişte apă? 

Nu răspund. Mă uit fix la tapetul de prost gust şi scot un 
geamăt adânc. 

— Nu te lăsa şi spune-o, şoptesc eu cu vocea răguşită de la 
mucozităţi. 

— Nu o să o spun, zice el şi merge la chiuvetă, unde umple 
un pahar cu apă pe care îl aşază pe noptiera de lângă mine. Cel 
puţin nu până mâine. 

Acesta este motivul pentru care nu lucrezi la cazuri cu 
legătură personală. Doar mă avertizase. Şi avea dreptate. 

— Ar trebui să te bagi sub pături, Emmy. Tremuri. 

Nu tremur de frig. 

— Ştiu, ştiu, spune el şi cu mâna îmi freacă braţul cu o apă- 
sare aproape tandră, dar evitând să devină afectuos. 

De câte ori mă mângâiase în acel fel, odată, într-o manieră 
mai lentă şi mai intimă! 


— Acesta este un lucru bun, repetă el încă o dată. Ţine 
minte asta. 

Închid ochii în semn de confirmare. Semnificaţia celor în- 
tâmplate în prezenţa Olympiei Janus nu dispăruse pentru mine 
cu toate că investigația noastră primise ştampila de aprobare. 

— Ceea ce a spus Lia acolo era corect, Emmy. Munca pe 
care ai depus-o să scoţi la iveală aceste crime a fost absolut ge- 
nială. Ai făcut totul de una singură. Ai luptat contra curentului. 
Ai luptat contra unui ocean întreg. Chiar şi când eu m-am îndoit 
de tine. Dar ai avut dreptate tot timpul. Şi acum putem angaja 
toate resursele de care dispunem să-l prindem pe acest individ. 
Şi o să-l prindem, Em. 

Mă ridic pe pat în capul oaselor, deşi mă simt ameţită şi 
gata să cad din nou. 

— Unde e laptopul meu? 

Books îşi întinde mâna. 

— Nu în seara asta, Emmy. Ai nevoie de odihnă. 

— Nu... 


— Ascultă-mă, Emily Jean. Eşti şi tu om. Ai prins câteva ore 
de somn pe noapte săptămâni în şir - luni, probabil - şi acum, în 
această seară, ai trăit o adevărată traumă. Dă-ţi o şansă. De 
dragul investigaţiei, lasă-te în seara asta în voia somnului. 
Mâine voi zbura cu o duzină de agenţi. Acum avem toate 
resursele de la Biroul Federal. Dacă vrei cu adevărat să-l prinzi 
pe omul nostru, va trebui să ai grijă de tine în primul rând. 

Ca de obicei, Books mă înţelege mai bine decât mă înţeleg 
eu. Îmi las capul pe pernă şi privesc fix în tavan. 

Books reduce intensitatea luminii. 

— Voi dormi aici pe fotoliu, spune el. Voi fi aici toată noap- 
tea alături de tine, bine? 

— Mulţumesc, spun eu. 

El nu răspunde imediat. Simt cum încep să plutesc în derivă 
şi ochii lunecă dedesubtul pleoapelor grele. Ştiu că somnul va fi 
spasmodic în această noapte. Şi mai ştiu despre ce anume voi 
visa. 

— ÎI vom prinde, Em. Nu uita asta. 

Şi Marta revine la mine, imaginile pe care m-am luptat să le 
reprim din clipa când Lia Janus a explicat detaliat ce s-a 
întâmplat, imagini pe care n-am fost în stare să le evit când m- 


am lăsat cuprinsă de somn. Un cuţit la rotulă, un ciocan de tăiat 
gheaţa la scalp, apă fiartă dintr-un ceainic care se vărsa pe ea... 
— Nu vreau să-l... prind, mormăi eu. Vreau să-l ucid. 


52 

Nouăsprezece perechi de ochi ce aparţin celor doisprezece 
agenţi şi celor şapte analişti de informaţii stau aţintiţi asupra 
mea în timp ce termin prezentarea, explic harta cu steluțe al- 
bastre şi steluțe roşii, repetarea tipicului suspectului nostru - 
două omoruri pe săptămână, de la Ziua Muncii până în jurul zilei 
de întâi ianuarie, cu o tendinţă mai lentă în cursul primăverii şi 
verii. 

— Întrebări? spun eu. Comentarii? 

Privesc prin încăpere. Cunosc doar o mână din aceşti 
agenţi, unii care vin chiar de la sediul FBI şi alţii care sunt agenţi 
de teren din Chicago. Books nici măcar nu-i cunoaşte şi el era 
agent de mai bine de zece ani. 

Books, care conduce investigația, a organizat agenţii în 
echipe cu un conducător de echipă pentru fiecare grup care îi va 
raporta în fiecare seară. O echipă este pentru incidente noi, de 
reacţie rapidă, pentru incendii noi pe care le descoperim după 
teoria conform căreia cu cât ne desfăşurăm mai rapid forţele la 
locul unei crime, cu atât mai eficientă va fi investigația (in- 
cluzând, aici, şi premisa oarecum fantastică cum că ne-am 
desfăşură atât de repede încât am putea realmente să-l prin- 
dem pe omul nostru înainte ca el să părăsească oraşul). O altă 
echipă se va ocupa de incendiile vechi cercetând amănunţit prin 
litania de crime deja comise şi realizând personal interviuri şi 
documentare într-o încercare de a scoate la iveală un suspect şi 
a extrage un tipic. 

Şi mai avem şi două echipe dedicate celor mai recente in- 
cendii, unde trupurile sunt calde încă, dacă putem să spunem 
aşa, iar dovezile de ultimă oră. Echipa Nebraska/Colorado se va 
ocupa de crima dublă, Luther Feagley şi Tammy Duffy, din 
Grand Island, Nebraska, de săptămâna trecută, precum şi de 
uciderea lui Charles Daley din Lakewood, Colorado, care se 
întâmplase două zile mai târziu. 

Echipa Illinois va investiga asasinarea lui Curtis Valentine 
din Champaign şi uciderea lui Joelle Swanson din Lisle. Echipa 
Illinois includea grupul original de patru persoane Books, Denny, 
eu şi Sophie -, precum şi alţii. 

O mână se ridică în spatele încăperii, un bărbat cu părul de 
culoarea nisipului într-un costum de un gri foarte închis. Chiar 
când privirea mi se deplasează în direcţia lui, fac o grimasă de 


durere. Fie gnomi micuţi mânuiesc ciocane pneumatice în 
spatele ochilor, fie sunt lovită de cea mai violentă durere de cap 
din viaţa mea. Sunt buimacă după o noapte de somn pe 
bucățele, coşmaruri care îţi tăiau respiraţia şi de o greață mereu 
prezentă. 

— Prin urmare, presupunem că individul locuieşte aici în 
Vestul Mijlociu şi că toamna este anotimpul călătoriilor pentru 
el. 

— Adevărat. 

— Ce fel de slujbă îţi permite să stai acasă primăvara şi 
vara, dar impune deplasare literalmente în fiecare săptămână în 
decursul toamnei spre o regiune diferită? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt convinsă că tipul călătoreşte din cauza slujbei. 
De fapt, nu cred că asta-i problema. 

— De ce nu? mă provoacă agentul. Asta este cea mai 
logică ipoteză. Tipul este camionagiu sau comis-voiajor sau ceva 
de genul ăsta. Are o scuză perfectă pentru călătoria prin toată 
ţara. De ce nu este aceasta cea mai logică ipoteză? Asta aş face 
eu. Dacă poliţia m-ar chestiona, aş vrea să fiu capabil să 
demonstrez că am avut un motiv temeinic pentru a fi în acele 
locuri. 

— El nu va face asta, spun eu. 


— Serios? El nu va face asta. Şi de ce nu, mă rog? 

Agentul îşi muşcă buzele ca şi cum şi-ar reprima un zâmbet 
şi priveşte în jur. Bravada tipică de agent-special - ja te uită la 
analista asta măruntă de informații care incearcă să se joace 
de-a agentul special. Dă-i înainte, domniță, transmite-ne toată 
înțelepciunea ta! 

— Gândeşte-te cât de meticulos este omul nostru, răspund 
eu. Uită-te la dovada medicală pe care a descoperit-o Lia Janus. 
Uită-te la precizia chirurgicală cu care şi-a îndeplinit tortura ca 
nimeni să nu o catalogheze ca fiind crimă. Asta nu e un individ 
care doreşte să fie legat de o pistă de comunicare unde e posibil 
să-i urmăreşti mişcările săptămână de săptămână doar uitându- 
te la comenzile de execuţie din domeniul comercial şi de afaceri 
sau la un raport de expediere. 

Clatin din cap şi încep să măsor locul cu pasul în timp ce 
continui. 


— Ştim din datele de anul trecut de la tipicurile crimelor de 
la Ziua Muncii din 2011 până la cea de la sfârşitul anului că a 
călătorit în fiecare săptămână într-o zonă, a ucis două persoane 
şi apoi s-a întors la culcuşul lui, undeva în Vestul Mijlociu înainte 
de a porni din nou săptămâna următoare. În mod clar, pare să fi 
călătorit cu maşina. Şi asta este de înţeles pentru că nu doreşte 
să lase urme cumpărându-şi bilet de avion. Ar putea să ia şi 
trenul, dar acesta este prea încet, mai puţin precis şi ar lăsa şi în 
acest fel urme. Sunt gata să pun rămăşag că se deplasează cu 
propria maşină, nu cu una închiriată - din nou, ca să evite o 
înregistrare. Aş merge până acolo încât să presupun că, atunci 
când călătoreşte, plăteşte cu bani lichizi pentru orice - benzină, 
mâncare şi chiar şi cazarea. Un tip care este dispus să se facă 
luntre şi punte ca să tortureze oamenii fără să o facă să pară 
tortură şi să le umple într-un fel oarecare plămânii cu fum de la 
cauciucul ars, de pildă, sau să le cauzeze dureri inimaginabile în 
aşa fel încât să imite leziuni generate de foc nu este un tip care 
şi-ar propune să fie atât de neatent încât să se împiedice de o 
slujbă. Nu, spun eu şi oftez, chiar dacă îl descoperim pe acest 
suspect, pun rămăşag că nu vom fi capabili să dovedim că el se 
afla în vanu dintre aceste oraşe la momentul relevant sau că 
cel puţin îşi părăsise casa. 

Agentul cu zâmbetul atotcunoscător nu mai zâmbeşte 
atotcunoscător, dar nici nu vrea să renunţe. 

— Sugeraţi că n-ar trebui nici măcar să urmărim acest 
aspect? 

— Nu. Urmăriţi-l, vă rog. Vă spun doar ce cred eu. 


— Dar să începem cu premisa lui Emmy, intervine Books. 
Că omul nostru merge la distanţe incredibile ca să evite să lase 
urme. Fără cărţi de credit, fără maşini închiriate etc. Asta nu 
înseamnă că nu a lăsat totuşi o urmă, nu? întreabă Books 
îndreptându-şi privirile spre toţi cei prezenţi în încăpere. Pentru 
crimele din toamna trecută, spune el, pentru fiecare săptămână, 
fiecare zonă pe care a vizitat-o şi unde a comis cele două crime 
- verificaţi toate hotelurile din împrejurimi, căutaţi persoane care 
au plătit numerar în decursul acestei ultime perioade. Probabil 
că trebuia totuşi să se identifice, nu? Verificaţi pe tichetele de 
parcare distribuite în timpul acelei perioade plăcuţe de 
înmatriculare din afara statului. Tipul ar fi trebuit să aibă un fişic 


mare de bancnote asupra lui, nu-i aşa? Prin urmare, înainte de a 
părăsi oraşul în fiecare săptămână, poate că a retras o sumă 
mare de bani de la o bancă sau de la un bancomat. Haideţi să 
căutăm în această direcţie pentru fiecare săptămână a ultimei 
toamne - o retragere la mijlocul săptămânii a unor sume mari de 
bani, probabil peste o mie de dolari. 

Simt un şoc de moment. E bine. E foarte bine că atât de 
mulţi oameni deştepţi şi talentaţi îşi pun mintea la contribuţie în 
mod sigur putem descoperi ceva. 

Slavă Domnului! Nu ne mai petrecem timpul privind înapoi 
şi demonstrând că a fost comisă o crimă. Acum privim înainte şi 
încercăm să o rezolvăm. 

— Sperăm să avem curând un profil, spune Books. Până 
atunci... In fiecare seară, conducători de echipă, la ora şase, ora 
locală, avem video-conferinţă, spune el şi bate din palme. Hai 
să-l prindem pe băiatul ăsta rău. 


53 

La ora 3.57 după-amiază, taverna este aproape pe trei sfer- 
turi plină. Intr-un colţ, se află un bar standard semicircular pe 
toată lungimea, apoi o zonă deschisă cu câteva mese rotunde 
pe mijloc şi cu mese dreptunghiulare la celălalt capăt. Mulțimea 
este un amestec de tineri, mulţi dintre ei chiar la vârsta legală 
de douăzeci şi unu de ani când au permisiunea să bea, alţii un 
pic mai în vârstă, posibil studenţi care fac studii post-doctorale. 
Chelneriţe se strecoară printre clienţi ducând tăvi cu sticle de 
bere şi pahare cu alte băuturi alcoolice. Probabil că muzica e 
zgomotoasă şi ritmată, dar noi nu avem sonor, ci doar 
înregistrarea alb-negru cu o textură granulară de la o cameră de 
supraveghere standard montată în colţ, care a fost descărcată 
pe un disc care se roteşte acum în interiorul laptopului lui 
Sophie Talamas. 

Noi patru - Books, Denny, eu şi Sophie - stăm îngrămădiţi 
pe lângă ecranul laptopului. Cu stiloul, Denny arată spre un 
bărbat care se deplasează prin mulţime către mesele dreptun- 
ghiulare. Din perspectiva camerei fixe cocoţate în spatele 
barului, bărbatul merge pe mijlocul ecranului către colţul din 
dreapta de jos. Tipul este scund şi cu un fund mare, poartă o 
cămaşă neagră şi jeanşi negri şi are o coadă de cal - un hipiot în 
vârstă. 

— Acesta este Curtis Valentine, spune Denny. 

Inima îmi bate repede. Este ceva provocator să-l urmăreşti 
pe acest bărbat mişcându-se cu o uşurinţă obişnuită, un mers 
degajat în timp ce îşi ţine berea cu grijă şi se îndreaptă spre o 
masă fără să ştie că mai avea doar câteva ore de trăit, ore care 
vor fi îngrozitoare. 

Înregistrarea provine de la Taverna Benny din Urbana, 
Illinois, şi a fost făcută pe 29 august, ziua în care a fost ucis 
Curtis Valentine. 

Valentine continuă să meargă către colţul de jos, din 
dreapta ecranului până când dispare din vedere. Se îndreaptă 
spre o masă din colţ, o decizie raţională pentru cineva venit 
acolo la o întâlnire. Din nefericire, camera de supraveghere nu 
este orientată spre acel colţ; centrul atenţiei îl constituie partea 
din faţă a localului, intrarea şi barul semicircular, unde este 
aşezat şi casierul. Proprietarii doresc să supravegheze barmanii 
şi, mai important decât atât, încasările. 


— La revedere, domnule Valentine, spune Denny în timp ce 
Valentine dispare din vedere. Du-te la patru, ah, patru după- 
amiază, Sophie, dacă vrei. 

Conştiincioasă, Sophie rulează imaginile înainte cu viteză 
mare oprindu-se la 4.04 sau altfel spus, şapte minute mai târziu. 

— Ţine spbobenaţe intrarea, spune Denny făcând semn spre 
colţul stâng de sus al ecranului. 

Încăperea rămâne tăcută. Books îşi drege glasul. 

— lată, spune Denny în timp ce uşa barului se deschide. 

Un bărbat intră şi un profil al părţii lui drepte este orientat 
spre ecran. Ţine la urechea dreaptă un telefon care îi ascunde 
parţial faţa. Poartă o şapcă de baseball care, mai mult decât 
atât, îi umbreşte trăsăturile. Ochelarii de vedere îi completează 
tripleta de camuflare. Nu este de folos nici înregistrarea cu 
textură granulară. Totuşi putem distinge câteva lucruri: un 
bărbat caucazian, aparent chel, de înălţime medie, care poartă 
o şapcă de baseball şi care are ceea ce pare a fi un abdomen 
voluminos ce se profilează printr-un hanorac albastru. 

— Asta este omul nostru, spune Denny. 

Nimeni nu vorbeşte, dar înfiorarea umple aerul. Acesta este 
omul nostru. Acesta este omul pe care îl vânăm de luni întregi, 
omul în carne şi oase atât de aproape de noi încât trebuie să mă 
stăpânesc să nu întind mâna şi să ating ecranul. 

Acesta este omul care a ucis şi a tot ucis fără teamă de 
consecinţe. Acesta este omul care a comis acte de tortură atât 
de odioase încât ar putea face să se ruşineze o întreagă comisie 
a Naţiunilor Unite pentru drepturile omului care investighează 
atrocități. 

Acesta este omul care mi-a ucis sora. 


54 

— Hei, lepădătură, spune Books spre ecranul computerului. 

Acesta este apelativul pe care îl foloseşte mereu Books ca 
să-l descrie pe criminalul pe care îl urmăreşte, fie el un jefuitor 
de bancă, un răpitor, fie un ucigaş în serie, un cuvânt care este 
ostil şi, mai mult decât atât, dispreţuitor şi ireverenţios - adu- 
când, deşi involuntar, argumentul hotărâtor pentru echipa sa că 
nu se teme de acest om şi, în consecinţă, nici ei nu trebuie să o 
facă. 

Pe ecran, bărbatul - omul nostru, ucigaşul, poate cel mai 
rău om care trăieşte pe acest pământ - zăboveşte cu telefonul, 
având faţa orientată uşor în jos în timp ce vorbeşte şi apoi as- 
cultă, acoperindu-şi din când în când urechea stângă cu mâna. 

— Ghinion pentru noi, tipul vorbeşte la telefon, spune 
Sophie. 

— Nu este ghinion, spune Books. Ştie unde este camera de 
supraveghere. Tipul se ascunde cât de mult poate fără să fie 
evident că o face. 

Omul nostru se deplasează prin mulţime şi pentru o vreme, 
rămânem să-l vedem din profil-dreapta. Îl pierdem de vreo două 
ori în timp ce îşi croieşte drum printre oameni, dar mai apoi se 
întoarce şi pentru o clipă, stă cu faţa la cameră aproape pe de-a 
întregul pe când se îndreaptă spre partea din spate a tavernei - 
spre partea de jos a ecranului. 

— Stai, spun eu, în timp ce Sophie face deja ceea ce i-am 
cerut. 

Ecranul îngheaţă, dar din când în când pulsează brusc. Este 
cel mai bun cadru pe care urmează să-l avem cu el, dar nu este 
suficient. Stând cu faţa direct spre noi, dar cu capul totuşi 
înclinat uşor în jos în timp ce vorbeşte (sau se face că vorbeşte) 
la telefon, cozorocul şepcii îi ascunde complet ochii lăsând 
vizibile doar nasul, gura şi bărbia. 

— Mda, ştie unde este camera de supraveghere, spune 
Books din nou. Continuă să derulezi, Soph. 

Soh, remarc, un gând trecător. Nu Sophie. 

Când ecranul se însufleţeşte din nou, omul nostru îşi con- 
tinuă drumul şi se deplasează spre locul unde se află Curtis 
Valentine. Pentru prima dată, observăm clar geanta pe care o 
duce individul atârnată pe umărul stâng, fără îndoială sacul lui 
cu bunătăţi - pe baza informaţiilor pe care le avem, presupun că 


aceasta ar putea conţine un ciocănel de spart gheaţa, in- 
strumente chirurgicale, o canistră cu benzină cu o mască de 
gaze, poate un Taser”? şi probabil o armă de foc. 

Exact când omul nostru ajunge în colţul drept al ecranului, 
îşi înalţă capul şi, după câte văd, încheie convorbirea telefonică 
şi începe să i se adreseze lui Curtis. 

Dar apoi, dispare şi nu mai este în raza camerei de 
supraveghere. 

— La naiba, spun eu. 

— Poţi să te uiţi mai departe dacă vrei, spune Denny, dar 
individul nu mai reapare până când pleacă amândoi la cinci şi 
trei minute după-amiază. Şi nu îţi mai face speranţe. 

Sophie rulează înainte cu viteză mare până la ora amintită. 
Când Curtis Valentine îl părăseşte pe omul nostru, Curtis este în 
partea dreaptă. Tipul se depărtează de noi şi, în mod întemeiat, 
se întoarce spre dreapta să discute cu Curtis - lăsându-ne să-i 
privim ceafa, şapca de baseball şi hanoracul. Pe când cei doi 
bărbaţi se deplasează prin bar către uşa din faţă - stânga sus a 
ecranului - omul nostru reuşeşte să-şi ţină faţa întoarsă de la 
camera de supraveghere şi să pară foarte firesc când face acest 
lucru. 

— E bun, spune Books. 

— Ştiam asta. Sophie, poţi să dai înapoi la imaginea 
frontală pe care am avut-o? 

Ecranul se precipită, toată lumea se mişcă de-a-ndăratelea 
într-o succesiune rapidă. Momentul îmi aduce aminte de o 
videocasetă veche din copilăria mea cu tata care ne învăţa, pe 
mine şi pe Marta, să mergem când împliniserăm un an de viaţă, 
o casetă video pe care o urmărisem zece ani mai târziu de 
Crăciun. Tata ne convingea însoţindu-ne şi apoi se desprindea 
de mâinile noastre să ne lase pe propriile picioare, eram 
gemene care ne mişcăm membrele energic şi într-un mod ne- 
controlat, cu dificultate şi cu paşi stângaci precum marinarii 
ameţiţi, înainte ca fiecare dintre noi să cadă în fund. Imi amin- 
tesc cum urmăream imaginile cu tata, mama şi Marta, iar tata 
derula caseta fără oprire la o viteză mare, astfel că eu şi Marta 
înaintam clătinându-ne, apoi cădeam, pe urmă ne ridicam şi 


5 De fapt o armă cu electroşocuri şi numele celei mai cunoscute 
companii americane producătoare (Taser International), 
fondată în 1993 şi având sediul în Scottsdale, Arizona (n.tr.) 


mergeam înapoi spre mâinile lui tata. Noi ţipam pe când tata, în 
repetate rânduri, derula caseta aceea înainte şi înapoi, copile 
ale căror reacţii tata ştia cum să le tempereze, îmi amintesc 
cum intensitatea luminii se reducea în camera noastră de zi în 
timp ce luam câte o gură de lapte de pasăre (Martei nu-i plăcea 
laptele de pasăre, dar eu îl adoram), căldura focului care tros- 
nea şi starea de confort transmisă de acei ciorapi de Crăciun 
identici care ne-au bucurat întreaga copilărie atârnaţi cu grijă 
lângă şemineu. 

— lată, spune Books. 

Ecranul îngheaţă şi scoate un sunet ascuţit. Sophie 
încearcă să focalizeze, dar din cauza calităţii slabe a imaginii, 
apropierea o face şi mai neclară. Se mişcă înainte şi înapoi până 
când găseşte cea mai clară poză cu omul nostru. 

Ochii sunt imposibil de distins. Dar nu este o pierdere to- 
tală. Se vede curba feţei şi nasul delicat şi alungit. Chiar şi 
purtând hanoracul, se remarcă câteva semnalmente ale con- 
formaţiei lui, o pantă spre umeri şi un trup subţire. Este ceva. 
Fiecare din noi îl studiază întrebându-se dacă am fi în stare să-l 
recunoaştem dacă l-am întâlni vreodată în persoană. 

Da, hotărăsc eu pentru mine, dar aici vorbeşte 
perseverenţa mea. Cine ştie dacă omul nostru este cu adevărat 
rău? Cine ştie dacă el are într-adevăr un abdomen proeminent? 
Cunoscându-l pe acest om, aşa cum o facem în clipa de faţă, 
este inevitabil ca el să fie cel puţin întrucâtva deghizat. Dacă îi 
punem puţin păr blond, dacă îi scoatem ochelarii şi îi adăugăm 
un costum şi o cravată îndepărtându-i haina cu „burtă”, probabil 
că ar putea trece pe lângă noi toţi fără să-l recunoaştem. 

Adică, la naiba, hai să o spun - individul ar putea probabil 
să poarte îmbăcăminte identică cu aceea pe care o poartă în 
această filmare şi să treacă liniştit pe lângă noi. Pentru că arată 
exact aşa cum vrea să arate: un tip obişnuit de vreo treizeci şi 
ceva de ani. Un om fără nimic deosebit şi care nu se remarcă 
prin nimic deosebit. 

Un om normal. Un tip inofensiv. 


55 

Books se desprinde cu puţină frustrare pe chip de lângă 
biroul unde este cocoţat computerul. Denny ne avertizase că nu 
era mare lucru cu acest video, totuşi nu puteam să nu ne sporim 
speranţele fiind şi prima ocazie să-l vedem în persoană pe omul 
nostru. In clipa asta, adrenalina îşi începe exodul lent şi 
dezamăgit. 

— Vom cere experţilor tehnici să se ocupe de problema 
asta chiar acum, să vadă dacă putem îmbunătăţi calitatea 
imaginii, spune el respirând adânc şi lăsând nervii să se 
domolească. Dar nu cred că ceea ce am văzut va fi suficient 
pentru recunoaşterea facială. 

Books are dreptate. Nu mă pot lăuda cu o bună cunoaştere 
a tehnologiei de recunoaştere facială - analiştii de informaţii 
care asigură securitatea naţională au mult mai multă experienţă 
-, dar am lucrat destul cu ea încât să-i recunosc limitele. O 
filmare a profilului individului nu ne va duce departe şi chiar şi 
cu această imagine frontală, nu-i vedem retina şi nici nu avem 
secvenţe complete ale multor alte puncte de reper - ochii, nasul 
întreg, pomeţii. Nu avem nici posibilitatea dobândirii texturii 
pielii, care ar putea fi un crem cu aspect smântânos sau ceva 
mai arămiu. 

Pur şi simplu, nu lăsase camera de supraveghere să îl vadă 
suficient de bine. 

Books îşi freacă faţa cu amândouă mâinile. 

— În această dimineaţă, am obţinut mandate de 
percheziţie pentru computerele lui Curtis Valentine, spune el. Ar 
trebui să le avem până la sfârşitul zilei. Aşa că foarte curând 
vom cunoaşte numele persoanei cu care Curtis trebuia să se în- 
tâlnească - numele pe care îl folosea omul nostru. Progresăm, 
oameni buni. 

Fac un zgomot, un pic de scepticism. Dar Books are drep- 
tate - cu doar două zile în urmă Biroul Federal recunoştea în 
mod oficial aceste incendii ca omucideri şi da, acum începem să 
avem rezultate. 

Dacă măar neam ma mai repede, îmi spun eu, nu pentru prima 
oară şi nici măcar pentru a zecea oară. Este un refren familiar 
care mi se repetă în minte - toată această întârziere a dus la din 
ce în ce mai multe decese. 

Privesc înapoi spre ecranul îngheţat şi spre instantaneele 


neclare alb-negru cu omul nostru. Aproape că ne sfidează ve- 
nind atât de aproape în raza de acţiune a camerei de supra- 
veghere, dar neîngăduind un cadru frontal bun cunoscând cu 
precizie unghiul de... 

Dar ia stai o clipă. 

— Era acolo mai înainte, spun eu. Ai spus-o tu, Books - ştia 
unde se afla camera video în clipa când a intrat. 

— În această zi, nu a intrat mai devreme, spune Denny. Am 
urmărit filmarea toată ziua. 

— Atunci cu o zi mai înainte, insist eu. 

— Posibil, spune Books dând încet din cap. Mda, sigur, e 
posibil. 

Sar de pe scaunul meu şi merg în spaţiul deschis al 
încăperii. Când sunt agitată, trebuie să mă mişc, mintea-mi nu 
poate merge înainte dacă nu o fac şi picioarele. 

— Tipul a intrat şi a verificat locul. Probabil s-a aşezat la 
barul semicircular din faţă şi s-a uitat cu atenţie de jur-împrejur. 
Posibil să fi fost îmbrăcat complet diferit. 

Books se uită la Denny. 

— Sunt pregătit, spune el. Nu ştiu dacă se păstrează filmări 
din urmă. Am fi foarte norocoşi dacă ar mai exista filmarea din 
29 august. Dar voi verifica chiar acum. 

Denny îşi deschide telefonul celular şi iese din cameră. 
Books îmi surprinde privirea şi îmi face semn din cap. 

— Facem progrese, spune el. Cu siguranţă o să apară ceva 
important, e doar o chestiune de timp înainte să apară ceva 
important. 

— Bine, pentru că este doar o chestiune de timp înainte ca 
el să ucidă din nou, spun eu. Cum ar fi, azi sau mâine. 


56 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 13 

14 septembrie 2012 

Spune-o, Nancy. Spune-o ca toţi prietenii mei să o audă. 

(Nota editorului: sunete slabe scoase de o femeie) 

M-ai crezut. Oricât ar părea de ciudat, ai crezut că vindeam 
fursecuri în beneficiul cercetaşelor când am venit la uşă. Acum, 
dacă nici asta nu este o dovadă a competenţei mele, nu ştiu ce 
să spun că e! 

De acord, să fim cinstiţi, am apelat puţin la procedura ah- 
păcăleli şi am spus că fiica mea era imobilizată acasă de o gripă 
şi că avea acel termen limită să-şi facă norma de lucru, aşa că 
ar fi în ordine dacă le-aş vinde eu în locul ei? Şi Mar am adus cu 
mine şi o cutie Thin Mints”. 

Ah, ce zi! A apărut soarele, păsările ciripesc, frunzele îşi 
schimbă culoarea, aerul este curat şi înviorător, iar eu cu Nancy 
am ajuns să ne cunoaştem destul de bine. Cum să nu fiu fericit? 
Sigur că sunt fericit. 

Cu toate acestea, mă întreb unde şi-a luat zborul 
Mary-Mary-foarte-încăpăţânată care mi-a spus că par neliniştit? 
Ea nu ştie nimic despre mine. EeahpMeaaia, spunea ea. Gşiam 
aidoicaa enuai Ce naiba mi-aş putea dori şi să nu am deja? Mă 
bucur de sănătate, slavă Domnului. Imi place ceea ce fac. Și 
sunt absolut pafat în ceea ce fac. Ce altceva să mai vrei de la 
viaţă? 

Ai vreo idee, Nancy? Probabil că e dificil să vorbeşti cu 
masca de gaze pe faţă. Ei, nu-ți face griji, este aproape totul 
terminat pentru tine. Doar un pic... 

(Nota editorului: se aude un fluierat) 

O, hei! Auzi sunetul ăla, Nancy? Nu pleca, voi reveni! 

Este o fată drăguță această Nancy. Foarte plăcută şi ascul- 
tătoare. A născut un copilaş la o vârstă fragedă, aşa că băiatul 
ei este la colegiu, deşi ea are doar patruzeci şi ceva de ani. 
Divorţată şi singură. O celibatară. Oare mai foloseşte lumea 
acest termen, calbataâ? 

Cea mai mare teamă a lui Nancy este că băiatul ei, Joseph, 
nu va găsi pe cineva deosebit. Spune că puştiul are probleme cu 
loialitatea. A avut o perioadă dificilă în timpul liceului, după câte 


5 Fursecuri învelite în ciocolată cu mentă (n.tr.) 


se pare, cu droguri şi vreo două arestări pentru furt din 
magazine. Fostul ei soţ este parte a problemei pentru că nu îşi 
face datoria pe frontul pensiei alimentare şi nu-şi petrece sufi- 
cient timp cu tânărul Joey. Dar lucrurile merg mai bine pentru 
Joey şi el speră ca într-o bună zi să fie consilier pentru probleme 
de dependenţă. 

Fiindcă veni vorba, să nu insistaţi cu ideea asta, pentru că 
dacă este cineva neinști persoana aia este Mary-Mary-foarte- 
încăpăţânată. Când am cunoscut-o, tocmai avusese o întâlnire 
cu un necunoscut. O femeie care este atât de singură încât să 
fie dispusă să meargă la o întâlnire cu un individ pe care nu l-a 
văzut în viaţa ei mă numeşte pe mine neliniştit? 

Eu nu sunt neliniştit. 

Continuati, aproape pot să vă aud. El iși proiectează 
tristețea. Ajunge să se simtă mai bine numai rănindu-i pe alții. 
Durerea lor este medicamentul lui. 

Imi pare rău, nu. Dar mulţumesc pentru participare! Ce 
avem noi pentru cei învinşi, Johnny? Mai întâi, un exemplar al 
DSM-IV datorită sponsorului nostru, Asociaţia Americană de 
Psihiatrie. Şi nu uitaţi, la Asociaţia Americană de Psihiatrie, dacă 
aveţi o problemă, noi vom născoci un cuvânt pentru ea. 

Şi asta nu e tot! Apoi, ei vor primi un exemplar din 
nlapietaea wo a doctorului Sigmund Freud, care descrie 
revelaţiile catartice despre invidia de penis, teama de castrare 
şi dorinţa oedipiană. Să-l lăsăm pe doctorul Freud să vă rezolve 
problema astăzi! Şi dacă nu poate, nu vă faceţi griji! Va da vina 
pe sentimentele sexuale nerezolvate faţă de mama voastră. 

Nancy, Nancy! M-am întors. Îţi aminteşti de prietenul 
nostru, ibricul? Acum, stai nemişcată, dragă. Mă tem că o să te 
doară. 

(SFÂRŞIT) 


57 

La celălalt capăt al telefonului, aud zgomotul specific tas- 
telor. Apoi, sergentul Roger Burtzos, de la Departamentul de 
Poliţie New Britain, îmi spune: 

— În regulă, domnişoară Dockery. Am autorizaţia ta aici, 
aşa că spune-mi din nou ce doreşti? 

— Incendiul de aseară din oraşul tău. 

— Da, ce e cu el? 

— Vreau să trimiți pe cineva la locul... 

— Deja avem ofițeri trimişi acolo. 

— Bine, bine. Transmite-le să-i întrebe pe pompieri despre 
numărul victimelor din casă şi despre localizarea lor în interiorul 
casei. 

Urmează o pauză. Nu ştiu dacă sergentul îşi notează ce i- 
am spus sau dacă, în acest fel, îşi exprimă iritarea faţă de mine. 

— Şi spune-le să chestioneze vecinii ca să le confirme 
numărul de persoane care locuiau În acea casă. 

— În ordine, domnişoară Dockery. O voi face. 

— Am nevoie de informații cât mai repede posibil. 

— Am înţeles. 

După ce am aflat de incendiile din zonele rezidenţiale de la 
ultimele ştiri sau de pe forumurile online, sunt la al treilea apel 
din această seară. Ştim că în timpul „Turului Autumnal”, omul 
nostru provoacă două incendii pe săptămână în zona pe care o 
vizitează, aşa că vrem să identificăm acest prim incendiu cât 
mai repede posibil ca să fim în situaţia de a acţiona atunci când 
va avea loc cel de al doilea. Dacă va ieşi ceva bun din asta este 
o altă problemă, dar merită o încercare. 

Prin urmare, eu încerc să localizez aceste incendii în timp 
real. Demult, când eram în acţiune singură, sunam la depar- 
tamentele de poliţie a doua zi după incendiu sau câteodată la 
câteva zile după. Acum o fac îndată ce aflu despre incendiu. 

Se apropie miezul nopţii, ultimele minute ale zilei de vineri. 
Nu mă mai pot concentra. Îmi simt ochii grei. Picioarele mă dor. 
Depăşesc cam trei stadii de nesomn şi sunt undeva între starea 
de catatonie şi cea de zombi. 

Dar trebuie să fiu în formă. Pentru că noaptea asta este 
noaptea cu pricina. Calculând înapoi, trebuie să fie în această 
noapte. Tipul nu ucide niciodată duminica, după cum ştim. De 


obicei, a doua crimă din săptămâna stabilită este săvârşită 
sâmbăta. Ceea ce înseamnă că prima are loc mai la începutul 
săptămânii, de regulă joi, uneori miercuri (cum s-a întâmplat cu 
Luther Feagley şi Tammy Duffy în Nebraska), dar nu mai târziu 
de vineri. În consecinţă, în această noapte trebuie să fie 
momentul ales. 

Mă împing desprinzându-mă de biroul aflat la etajul al 
optulea al filialei FBI din Chicago. Îmi întind spatele şi îmi scutur 
mâinile. 

În biroul de alături, Books tocmai a revenit de la fosta casă 
a lui Joelle Swanson din suburbia Lisle. 

— Vreo veste bună? îl întreb. 

El ridică din umeri. 

— Nu s-a intrat prin efracţie, spune el. În concluzie, indi- 
vidul a păcălit-o cumva să intre în casă. Exact cum a făcut şi cu 
Valentine. Tipul ăsta trebuie să fie un seducător. 

Gândul mă înfioară, dar probabil că Books are dreptate. 

Telefonul meu celular sună. Numele apelantului nu apare, 
ceea ce înseamnă că este un ofiţer de poliţie. Hai să vedem des- 
pre ce jurisdicție este vorba: până acum, în seara asta, am 
sunat la departamentele de poliţie din New Britain, Connecticut; 
Fergus Falls, Minnesota şi Cambria, California. 

— Domnişoară Dockery, sunt sergent Burtzos, de la 
Departamentul de poliţie New Britain. 

Ei bine, ăsta a fost rapid. 

— Da, sergent? 

— Rezultă că băieţii mei de la locul faptei ştiau deja infor- 
maţiile. Eşti gata? 

— Sunt gata, răspund eu revenită în birou şi cu mâinile în 
echilibru deasupra tastaturii. 

— Numele ei este Nancy McKinley. Locuieşte singură. Este 
divorțată, cu un fiu, Joseph, care merge la colegiul din Hartford. 

— Bine... rostesc cu ţinându-mi respiraţia. 

— E moartă, spune el. S-a ajuns prea târziu. A suferit arsuri 
teribile. 

Suntem tot mai aproape... 

— A fost găsită moartă în dormitor. 

Şi mai aproape. 

— Chiar pe pat? întreb eu. 


— Pe - dă-mi voie să întreb, spune el şi în fundal îl aud vor- 
bind la aparatul de emisie-recepţie cu ofiţerii de la locul inci- 
dentului; aud şi răspunsul bâzâit la acel aparat după care, ser- 
gentul Burtzos revine la telefon şi confirmă. Femeia era culcată 
pe pat, spune el. 

— Şi originea focului? întreb eu. 

— Ei, în acest moment, sunt doar supoziţii, spune sergentul 
Burtzos. Focul încă se dezlănţuia. Dar se crede că a început 
chiar din dormitor. 

Mut telefonul din dreptul gurii şi strig peste umăr: 

— Books! 

Apoi, readuc telefonul la gură şi spun: 

— Sergent, vreau să mă asculţi cu mare atenţie. 


58 

— Îmi pare rău, spune sergentul Burtzos prin telefonul dat 
pe difuzor. Suntem cu personal incomplet într-o zi aglomerată şi 
este trecut de miezul nopţii. Nu am posibilitatea să convoc mai 
mulţi oameni prea curând. 

Eu şi Books ne uităm unul la celălalt. Exact ce ne-am 
imaginat. 

— Poate poliţia statală? sugerează Burtzos. Ei sunt de 
regulă cei care fac baraje rutiere. 

Books clatină din cap. 

— N-am reuşi suficient de rapid şi nu cunoaştem 
frontierele. Nu ştim unde va merge el în continuare. E în regulă, 
spune Books. Ascultă, sergent, poţi să ne faci legătura cu ofiţerii 
de la locul incendiului? 

— Pot să fac asta, pot să fac asta. Daţi-mi numărul vostru. 

Trei minute mai târziu, linia directă de la telefonul meu fix 
sună. Apăs butonul pentru difuzor şi răspund. 

— La telefon ofiţer Janet Dowling, se aude din telefon. 

— Sunt agent special Harrison Bookman, ofiţer, şi alături 
de mine este Emmy Dockery, analist la Biroul Federal. Mă auzi 
bine? 

— Sunt în maşina poliţiei, aşa că da. 

— Ofiţer, este multă lume la locul incidentului? 

— Nu la fel de multă ca atunci când focul ardea amenință- 
tor. Dar da, este destulă lume. Să zicem, peste douăzeci de 
persoane. 

— Dă-mi numărul telefonului tău mobil, te rog. Vreau să-ţi 
trimit ceva. 

În urmă cu zece ani, ideea că ai putea transmite o imagine 
prin telefon era inimaginabilă. Acum, este supărător dacă du- 
rează mai mult de zece secunde. 

— Gata, am primit. Totuşi, nu se vede foarte clar. 

— Asta pentru că nici nu este clar. Este o imagine obţinută 
de o cameră de supraveghere. Cea mai bună pe care o avem. 
Omul este un bărbat caucazian, puţin sub un metru optzeci, chel 
cel puţin în această imagine, conformaţie medie, probabil între 
treizeci şi treizeci şi cinci de ani. 

— Am înţeles. 


— Aruncă o privire prin mulţime, ofiţer. Şi are cineva posi- 
bilitatea să facă o fotografie a mulţimii? 

— Da, putem. Aşadar credeţi că este aici urmărindu-şi 
opera? 

— Este posibil, răspunde Books uitându-se la mine. 

Nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că omul nostru e 
acolo, dar nu se ştie niciodată. 

— Agent, comandantul nostru de pompieri spune că nu 
arată ca un incendiu premeditat. Adică, nu s-a făcut încă o 
investigaţie, dar el face treaba asta de multă vreme şi are in- 
stincte bune. 

Books surprinde expresia de pe faţa mea. Alţi câţiva co- 
mandanţi de pompieri şi anchetatori de incendii s-au înşelat 
până acum. 

— Noi credem că este un incendiu premeditat, spun eu, iar 
individul care l-a provocat este foarte priceput să ascundă acest 
fapt. 

— Foarte bine, agent. 

— Pune întrebări tuturor celor prezenţi, ofiţer, spune 
Books. Tratează situaţia ca pe un loc al crimei. 

— Aşa voi proceda. 

— Dar încearcă să acţionezi fără tam-tam, spune Books. 
Omul nostru nu-şi imaginează că îl urmărim chiar în clipa asta. 
Nu avem nici un motiv să-l lăsăm să afle chiar acum. Nu încă. 

Încheiem convorbirea telefonică. Books îşi verifică mobilul 
şi citeşte un mesaj. 

— Echipa de reacţie rapidă este în drum spre avion. Mai 
bine plec. 

Încep să spun ceva, dar mă opresc. Privirea mi se 
deplasează spre geanta de sibir aflată în colţul camerei. Am 
împachetat haine pentru trei zile şi cosmeticale, dacă se iveşte 
necesitatea. 

— E mai bine să rămâi aici, spune Books. Ai multe de făcut. 

Dacă aş dori cu adevărat să pun piciorul în prag şi să-l în- 
soţesc, Books şi-ar da acordul. Dar are dreptate. Noi deja am 
discutat asta. Tocmai am primit o grămadă de informaţii de la 
departamentele de poliţie din Lisle şi Champaign, pline de date 
despre Joelle Swanson şi Curtis Valentine. Asta-i ceea ce facem 


noi, analiştii, nu? Examinăm informaţiile în timp ce agenţii 
aleargă după senzaţii tari. 

Un moment stânjenitor pluteşte între noi. Nimic nu are 
sens, nici o îmbrăţişare şi nici măcar o strângere de mână. 

— Fii atent, îi spun eu. Şi păstrăm legătura. 


59 

Imaginea lui Books apare pe laptop, iar cuvintele rostite se 
aud la o fracțiune de secundă după mişcarea buzelor. 

— Te-am prins, spun eu alături de Sophie şi Denny aşezaţi 
lângă mine. 

— Nimic important de raportat, îmi pare rău să o spun, zice 
Books. New Britain este un orăşel adormit. Victima, Nancy 
McKinley, era contabilă la Hartford. Şi-a terminat activitatea la 
cinci şi un sfert, s-a oprit la o băcănie tocmai dincolo de New 
Britain şi apoi, a mers acasă. Este ultima informaţie ştiută 
despre ea. 

— N-am văzut nimic pe caseta de la băcănie, spune Denny. 
Nimic care să ne sară în ochi, dar vom continua să ne uităm. 

— Omul nu a fost atât de prost să folosească o carte de 
credit la magazin, spun eu. Probabil că nu a intrat deloc în 
prăvălie. Pur şi simplu a aşteptat-o să plece. 

— Fiul femeii, Joseph, a declarat că aceasta nu se întâlnea 
cu nimeni şi că nu avea nici un plan pentru weekend, spune 
Books. Prin urmare, e posibil ca omul nostru să fi sunat la 
soneria ei şi să fi intrat cu forţa. 

Mă întorc spre Sophie. Aceasta este sarcina ei, să verifice 
mesaje şi orice suport de informaţii pe care victima l-ar fi folosit, 
încât să ne poată da informaţii utile. 

— Încă mă uit la imagini, spune ea. Dar deocamdată, 
nimic. 

— Noi avem poliţia statală de rezervă în Rhode Island, 
Connecticut, Massachusetts şi New York, spune Books. În regulă, 
spuneţi-mi ce aţi aflat. 

Arunc o privire rapidă pe notițele mele, un rezumat al mun- 
cii câtorva oameni din echipa noastră. 

— În ziua când a murit, Curtis Valentine avea o întâlnire pe 
agenda lui la ora patru după-amiază cu un bărbat numit Joe 
Swanson din Lisle, Illinois, spun eu. 

— Încerci să mă păcăleşti. 

— Nu. Omul nostru a folosit o versiune masculină a 
numelui lui Joelle Swanson să stabilească o întâlnire cu 
următoarea persoană pe care urma să o ucidă, Curtis Valentine. 

— Am urmărit un apel de telefon mobil - un mobil ars, 


bineînţeles, neidentificabil - de la Lisle, Illinois, către telefonul de 
serviciu al lui Curtis Valentine, pe 22 august. Este aceeaşi zi în 
care a ucis-o pe Joelle Swanson. 

— În concluzie, a ucis-o pe Joelle în Lisle şi în timp ce se 
afla acolo, şi-a organizat următoarea crimă, o săptămână mai 
târziu. 

— Da, aprob eu uitându-mă pe notițe. Din câte se pare, 
acest Joe Swanson a spus că începea o nouă afacere, darnua 
menţionat ce anume şi că a fost scos din minţi de ultimul lui 
designer de site, aşa că a dorit să se întâlnească personal cu 
bietul Curtis. 

— Inteligent, spune Books. Foarte inteligent. Probabil Curtis 
l-a invitat la el acasă să-i arate echipamentul. Dar ce poţi spune 
despre Joelle Swanson? 

— Nimic, spun eu. Ea nu avea nimic în computer şi nici n- 
am aflat nimic care să ne indice că plănuia o întâlnire cu cineva. 

Books nu reacționează la aceste informații. Nu e greu să 
înţelegi cum se petrec lucrurile. Omul nostru se simte confor- 
tabil aflându-se în fața femeilor chiar în căminul lor, dar nu la fel 
de bine şi cu bărbaţii. Din câte ne putem da seama, îşi forţează 
oarecum intrarea în casele lui Joelle Swanson şi Nancy McKinly, 
dar îşi fixează o întâlnire cu Valentine, aşa că va fi invitat să 
intre. 

Oare la fel se întâmplase şi cu Marta? A răspuns pur şi 
simplu la sonerie crezând că omul nostru era vreun vânzător 
ambulant, un tip care căuta o adresă sau un cititor de contor de 
la compania electrică? E foarte posibil. Marta ar fi deschis uşa 
oricui. Ea nu văzuse niciodată partea întunecată a lucrurilor, ci 
doar lumina. 

— Bine, spune Books. 

Pe ecran, îl vedem uitându-se la ceasul de la mână. În 
Connecticut, unde se află Books, este cu o oră mai târziu după 
ora patru, ora centrală standard. Astăzi este sâmbătă, ceea ce 
înseamnă că astăzi va avea loc a doua crimă, al doilea incendiu. 
Ah, dacă am putea distribui un avertisment. Dar ce le putem 
comunica oamenilor? O fotografie întunecată, fără nici un nume, 
fără nici o zonă de vulnerabilitate, nici măcar un modus 
operandi care să îndrume spre ceva exact? Ha aamenibum care bati 
în partea de nordest a Stateor Uhie. umării au mare atentie un hdd ab, ae hățime 


medeacesta arpuiea să vă pătrundă în casă cu forța, să vă tortureze 
şi să vă aeafoccasai 

— Am trimis deja un buletin informativ către toate jurisdic- 
tiile locale din Massachusetts, Rhode Island, Connecticut şi New 
York ca să ne alerteze imediat pentru orice incendiu rezidenţial, 
indiferent de anvergură, spune Books. Cu puţin noroc, în seara 
asta, vom fi anunţaţi de incendiu în mai puţin de o oră după ce 
va izbucni. 

— Noi vom fi pregătiţi aici, spun eu încercând să nu-mi fac 
mari speranţe, dar ştiind că suntem în plan şi că această seară 
era posibil să fie momentul hotărâtor pe care îl aşteptam. 


60 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 14 

15 septembrie 2012 

Pentru cei din partea de nord-est a ţării, declar 
următoarele: voi, cu certitudine, schimbaţi anotimpurile aşa 
cum trebuie. Nu este nimic mai maiestuos decât schimbarea 
culorii frunzelor de aici. De la sine înţeles, e un pic cam 
devreme, aşa că va trebui să revin în octombrie să văd toamna 
în toată splendoarea ei, dar voi îi puteţi vedea primele semne, la 
fel ca majoratul unei femei frumoase, atât de pline de mister şi 
promisiune, atât de vibrante şi de înviorătoare. Nu-i aşa că te 
face să te simţi plin de energie? 

Ei bine, după ce termin o şedinţă, ajung să mă simt astfel, 
sentimental ca să zic aşa, îmbătat aş putea recunoaşte, chiar 
euforic. Ador ceea ce fac, mai ales căile prin care o fac în 
prezent. Voi vedeţi ce văd eu în frumuseţea ei? În onestitatea ei 
pură? 

O vorbă veche spune că oamenii sunt cinstiţi în cel mai 
înalt grad la naştere şi la moarte. Ştiţi cine a spus asta? Chiar 
eu! Probabil că aţi crezut că urma să zic Robert Frost” sau 
PhilipRoth5*, dar la modul cel mai serios, pur şi simplu, am spus- 
o eu. Nu citiţi mereu acele vorbe renumite pe internet sau în 
cărţile cu aforisme celebre şi gândiţi Dumneæuk aș doi ca măcar una 
dinte aceste ae sămiavațhă? La urma urmei, cel puţin zece dintre ele 
sunt ale lui Will Rogers®, iar Winston Churchill“? are nenumărate 
vorbe de duh, cum au şi mulţi dintre faimoşii noştri preşedinţi. 
Eu doresc doar una, doar o singură rostire memorabilă despre 


5 Robert Frost (1874-1963) - poet american foarte apreciat 
pentru descrierile realiste ale vieţii rurale şi arta limbajului 
colocvial (n.tr.) 

5 Philip Roth (n. 1933) - romancier american câştigător a patru 
mari premii literare: National Book Critics Award (1991) pentru 
Patrimoniu, PEN/Faulkner Award (1993) pentru Operaţiunea 
Shylock, National Book Award (1995) pentru Sabbath's Theater 
şi Premiul Pulitzer (1997) pentru Pastorala americană (n.tr.) 

s William Penn Adair Rogers (1879-1935) - actor de comedie, 
editorialist, comentator radio (n.tr.) 

& Sir Winston Churchill (1874-1965) om politic britanic, prim- 
ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial (n.tr.) 


adevăr care să fie atât de memorabilă încât să rămână în 
mintea voastră pentru totdeauna. 

În general, o observaţie doare în măsura în care este 
adevărată.“ 

Singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama 
însăşi.$5 

O minciună parcurge jumătate din suprafaţa pământului 
înainte ca adevărul să aibă şansa să-şi pună pantalonii pe el.% 

Oamenii sunt cinstiţi în cel mai înalt grad atunci când se 
nasc şi atunci când mor. 

Da. Da, chiar aşa! Îndrăznesc să spun că citatul meu arată 
foarte bine în această companie. 

Dar aici nu este vorba despre mine, dragă audienţă. Este 
vorba despre voi. Ce credeţi despre genialitatea mea? 

Suficient, atunci. M-am distrat în această seară cu acest 
gentleman minunat, doctor Padmanabhan, şi transmit cele mai 
sincere scuze dacă i-am masacrat pronunția numelui. Deşi cred 
că dacă l-aţi întreba, ar spune că nu a fost cel mai rău lucru care 
i s-a întâmplat în seara asta. 

Şi acum e timpul să-mi iau la revedere. Dar înainte de a 
face asta, aş dori doar să vă întreb dacă vi se pare că aş fi o 
persoană neliniştită? Sigur că nu. Sunt fără egal la jocul meu şi 
încă mă distrez. Ce-ar fi putut să-şi imagineze acea femeie, 
Mary? 

Mă voi întoarce să vorbesc cu voi mâine. Probabil că traficul 
s-a degajat suficient pe autostrada l-95, aşa că e timpul să-mi 
văd de drum. 

(SFÂRŞIT) 


s Citat din Will Rogers (n.tr.) 

s Citat din Franklin Delano Roosevell (1882-1945) al 32-lca 
preşedinte al Statelor Unite (n.tr.) 

s Citat din Sir Winston Churchill (n.tr.) 


61 

— Vecinii spun că doctorul Padmanabhan locuia singur, 
spune ofiţerul. 

— Mulţumesc, ofiţer. Te rog, aşteaptă, spun eu şi întrerup 
telefonul ca să apăs butonul aparatului de recepţie pentru 
Books. Books, recepţionezi? 

— Recepţionez, Emmy. 

— Scenariul doi, spun eu. Scenariul doi. Apelul a venit din 
Providence, Rhode Island. 

— Scenariul doi, recepţionez. Dă telefon. 

Treizeci de secunde mai târziu, eu şi Books suntem într-o 
teleconferinţă cu comisarul de poliţie de la Poliţia Statală din 
Rhode Island şi cu comandantul Poliţiei Statale din Connecticut, 
care au fost gata să intervină la apelul meu. 

— Acesta este scenariul doi, Rhode Island şi Connecticut. 

— Rhode Island recepționează, spune comisarul de poliţie 
Adam Vernon. Poliţiştii noştri sunt la locul potrivit. 

— Connecticut recepționează, spune comandantul Ingrid 
Schwegel. Poliţiştii noştri sunt de asemenea la locul potrivit. 

— Suntem liniştiţi în legătură cu autostrada 95? întreb doar 
să-mi calmez nervii, deşi fusese deja subiect de discuţie. 

— Agent, spune comisarul de poliţie Vernon confundându- 
mi titulatura, dacă suspectul se îndreaptă spre Vestul Mijlociu, 
singura lui rută este prin Connecticut şi singura autostradă care 
are vreo noimă este 1-95. Sunt şaizeci şi şasede kilometri de 
graniţă, dar dacă nu se aşteaptă să fie întâmpinat, ar fi un prost 
să nu o ia pe l-95. 

— Foarte bine, spun eu. Apelul de incendiu a venit în urmă 
cu paisprezece minute şi tocmai am primit confirmarea că este 
incendiul pe care îl vizăm. Harta mea spune că focul este lo- 
calizat exact la nord de Spitalul Miriam din Providence, ceea ce 
înseamnă că tipul trebuie să călătorească şaizeci de kilometri pe 
Il-95 ca să ajungă la graniţa Connecticut-Rhode Island. 

— Chiar dacă a avut un oarecare avans, spune Vernon, nu 
există nici o posibilitate să fi ajuns deja la graniţă. Dar eu am 
dat deja comanda, agent. În timp ce vorbim, semnalele lumi- 
noase se înalţă. 

— Sunt agent Bookman. Sunt aeropurtat şi ar trebui să fiu 


la graniţă în cincisprezece minute. Eu voi avea comanda, dar 
vom avea curând agenţi şi la sol care vi se vor alătura. Să fim 
clari asupra comenzii: plăcuţe de înmatriculare şi VIN-uri® ale 
oricărui vehicul cu un bărbat care se potriveşte vag descrierii. 
Controale permisive la un nivel minim. Pentru tot ceea ce pare 
suspect - în linii generale, orice - poliţiştii voştri mă vor contacta 
direct. 

— Connecticut recepționează. 

— Rhode Island recepționează, spune Vernon. Dacă în 
această seară va fi pe drum, îl vom prinde. 


s VIN - acronim pentru Vehicle Identification Number (Numărul 
de Identificare al vehiculului) 


62 

Transmisiunea din elicopterul FBI se transferă cu o claritate 
surprinzătoare în laptopul meu. O vedere de deasupra a 
autostrăzii 1-95, aşa cum înaintează pe direcţia sud-vest din 
Rhode Island înspre North Stonington, Connecticut. O autostradă 
pe două niveluri, cu două benzi care duc spre sud-vest plus un 
acostament. 

La graniţă, dedesubtul semnelor pe care scrie BUN VENIT ÎN 
CONNECTICUT şi NORTH STONINGTON, TOWN LINE, vehiculele 
poliţiştilor statali au organizat un filtru, perpendicular pe benzile 
de trafic. Semnalele luminoase preced filtrul în măsura în care 
îmi permite ecranul să văd - probabil vreo opt sute de metri cel 
puţin sau oricare ar fi protocolul pentru blocaje rutiere. 

Drumul este plin ochi cu vehicule care aşteaptă în şir. La 
punctul de control, ofiţerii şi agenţii FBI îndreaptă lanternele 
spre maşini, atât spre locurile din faţă, cât şi spre cele din spate, 
uneori deschid portbagajul şi îl verifică, alteori comandă ca 
maşina să fie trasă pe acostament pentru o cercetare mai mi- 
nuţioasă şi întotdeauna se ia act de plăcuţa de înmatriculare şi 
de VIN, care se găseşte în interiorul portierei din faţă. Odată 
lăsate să plece, vehiculele trebuie să facă un ocol incomod pe 
lângă maşinile poliţiei şi apoi peste acostament, înainte de a 
merge mai departe spre Connecticut, nefiind tocmai bun-venitul 
pe care îl aşteptau de la Statul Constituţiei“. 

După cum pot observa, autostrada este verificată, chiar 
dacă este foarte târziu - aproape miezul nopţii după ora stan- 
dard de est. Fără îndoială, şoferii presupun că acesta este un 
baraj rutier de sâmbătă seara şi se dovedeşte a fi chiar aşa pen- 
tru doi şoferi ghinionişti care sfârşesc cu maşinile sechestrate şi 
cu o plimbare la închisoarea din North Stonington. 

Elicopterul se deplasează de-a lungul autostrăzii căutând 
orice vehicul care încearcă să întoarcă şi pentru prima oară, 
observ că există şi un al doilea elicopter care face acelaşi lucru. 

Books îmi furnizează nume, plăcuţe de înmatriculare şi 
numere de identificare ale vehiculelor în timp ce avansăm, iar 
eu le folosesc pentru antecedente criminale şi pentru vehicule 
furate. Antecedente criminale? Greu de spus, dar este evident 
că nu m-ar surprinde dacă individul pe care îl căutăm ar avea 
unul, deşi, dintr-un motiv oarecare, bănuiesc că suspectul nos- 


ss Supranumele statului Connecticut (n.tr.) 


tru are un cazier curat. Nu degeaba este el atât de meticulos. 

Îmi gestionez aşteptările în chestiune, dar nu are nici un 
rost să ascundem adevărul că în această noapte, avem o şansă 
reală. Fiecare maşină care determină echipa noastră să pri- 
vească mai cu atenţie, să deschidă portbagajul şi chiar să de- 
cidă oprirea pe acostament, îmi face părul măciucă. 

Şi continuă să mi se tot facă părul măciucă întrucât cele 
mai multe maşini primesc atenţie suplimentară din partea 
echipei noastre de poliţişti statali şi a agenţilor FBI. Mulţi dintre 
şoferi sunt bărbaţi şi majoritatea dintre ei caucazieni, aşa că nu 
limităm opţiunile într-atât adăugând „înălțime medie”, 
„constituţie medie” şi cine-ştie-ce-pentru-părul lui. 

Dar în final, toate aceste maşini sunt lăsate să treacă. 

Nu greşesc în privința asta. Tipul conduce într-o nouă parte 
a țării, comite două crime şi revine acasă. Informațiile nu mint. 
Și probabil locuieşte în Vestul Mijlociu. Aproape sigur. Tipicurile 
călătoriei lui pot fi legate de autostrăzile importante. 

Nu greşesc. Omul nostru este şofer şi se întoarce cu maşina 
în Vestul Mijlociu. 

Ar fi putut prefera o rută diferită. Aşa cum a afirmat co- 
misarul de poliţie sunt şaizeci şi şase de kilometri de graniţă. 
Dar dacă el nu se aşteaptă la prezenţa noastră, de ce să nu 
prefere l-95? Bineînţeles că era posibil. 

Primele nouăzeci de minute trec încet şi, în esenţă, fără 
evenimente. Şi apoi, timpul prinde viteză pentru că numărul 
maşinilor se micşorează. Coada dispare pe măsură ce se apro- 
pie ora două dimineaţa. Nu prea mai sunt atât de multe maşini 
care să traverseze spre Connecticut la această oră din noapte, 
nici măcar într-o sâmbătă. 

După ce o dubiţă Dodge trece de filtru, urmează o bucată 
de vreme fără nici o maşină care să se îndrepte spre sud-vest. 
Autostrada l-95 este goală. 

— Unde naiba e omul nostru? izbucneşte Books exasperat. 
Acţiunea a avut logică. 

— Ştiu, admit eu. Am crezut că îl prindem. Nu este nicio 
şansă ca el să se fi întors când a văzut filtrul? 

— Nicio şansă. În faţă, la primul semnal luminos, un poliţist 
îşi pierde timpul pe acostament. Dacă vreun vehicul ar încerca 
să întoarcă şi să traverseze zona mediană, polițistul l-ar vedea. 
Am inclus şi problema asta. La naiba! 


— Poate că mai întâi se odihneşte, spun eu. Ca să 
pornească devreme mâine. 

Books nu răspunde imediat. Enervat sau se concentrează. 
Probabil a doua variantă. Books nu lasă emoţiile să-l învingă, 
întotdeauna a fost raţional, spre deosebire de mine, care m-am 
lăsat condusă de emoţii. 

— Cred că e posibil să fi fost în una dintre aceste maşini, 
spun eu. Aminteşte-ţi cu cine avem de a face. 

— Poate. Se poate. Totuşi, nu au fost prea multe plăcuţe 
din Vestul Mijlociu. 

Adevărat. Dar asta nu mă va opri să întocmesc o bază de 
date şi să includ toate aceste nume şi plăcuţe în ea. 

— Vom menţine acest punct de control cel puţin până în 
zori, spune Books. Nu putem face asta o veşnicie. Dar să o 
facem până la răsăritul soarelui şi apoi, să revedem situaţia. 
Sună bine? 

— Nu plec nicăieri, spun eu păstrând o aparenţă de om 
curajos. 

Dar undeva în interiorul meu, nu pot să nu simt că l-am 
ratat. Am întins o pânză de păianjen, dar el a evitat-o cumva. 
Undeva pe drum, m-am îndrăgostit prea tare de propria mea 
analiză, convinsă că tipul se va comporta conform modelului pe 
care eu l-am creat din informaţii. 

Şi pentru că nu am reuşit, săptămâna viitoare, el va acţiona 
din nou, în altă parte a ţării, cu alte două victime lipsite de 
apărare. 


63 

Stau aşezată la computer, urmăresc verificările maşinilor, 
puterea de concentrare îmi slăbeşte, ochii îmi sunt grei, spatele 
şi gâtul în revoltă totală şi refuz să mă uit la ceasul de pe perete 
ştiind că limba mică este la un pas de opt şi limba mare de 
doisprezece, iar barajele rutiere sunt instalate de mai bine de 
zece ore. 

— Încă o oră, îi spun lui Books prin căşti. 

— Asta mi-ai spus şi acum o oră, îmi dă el replica în 
ureche. 

— Încă o oră. 

Iniţial, planificaserăm încheierea activităţii filtrelor la opt 
dimineaţă după ora standard de est sau la şapte, după ora lo- 
cală curentă din Chicago. Am împins-o încă o oră, pentru nouă 
după ora standard de est, oră care se apropia în momentul de 
faţă. 

— Nu mai este nici măcar prea mult trafic, am argumentat 
eu. 

Un şir mic de maşini s-a retras din Rhode Island în drum 
spre Connecticut, dar nimic care să se apropie de o blocare 
majoră a circulaţiei. 

— Este duminică dimineaţa. Nu prea cred că le producem 
navetiştilor o mare durere. 

— Nu putem menţine controlul ăsta o veşnicie, Emmy. 


— Sigur că putem. Suntem FBl-ul. 

Urmează o pauză. Poate că mai câştig o oră. Mai devreme 
sau mai târziu, trebuie să treacă prin acest filtru. Trebuie, îmi 
spun eu, chiar dacă o altă parte din mine recunoaşte că într-un 
fel oarecare, am calculat greşit. 

— Nu. Voi opri acţiunea, spune Books, ca şi cum ar fi luat 
notă de o oră de deces. 

— Nu! Te rog, doar încă una... 

— Refuz. Te voi suna curând. 

— Books! strig eu, dar nu există nici o reacţie. 

Books a întrerupt legătura. Ştie cum e să te contrazici cu 
mine. În mod corect, hotărâse că era mai bine să mă 
deconecteze. 

— Rahat, spun eu şi îmi desprind căştile ca să le arunc cu 


furie pe birou. 

Mă ridic în picioare şi o durere sfâşietoare şi intensă îmi 
iradiază spatele. Vederea îmi este înceţoşată după ce am stat 
lipită toată noaptea de ecranul computerului. Creierul, trebuie 
să o accept, îmi este terminat. 

Mă îndrept spre hol şi pornesc spre „camera de război”, o 
sală de şedinţe preschimbată, fără obişnuita masă lungă, unde 
opt analişti de informaţii lucrează pentru cazul nostru. Au venit 
în această dimineaţă la şapte şi au făcut o cercetare amănunţită 
asupra persoanelor pe care le-am oprit la filtru, un număr mai 
mare de cinci sute de bărbaţi adulţi albi. 

Sunt ameţită şi reacţiile mele sunt confuze. Aud o discuţie 
animată, apoi râsete - râsete şi atunci, grăbesc pasul spre sala 
de război. 

În interior, unul dintre cei doi analişti bărbaţi stă în picioare 
şi face ceva comic, o imitație a unei mişcări de dans haioase sau 
ceva de genul ăsta. Când mă vede şi când toată lumea devine 
conştientă de prezenţa mea, toţi încetează să mai zâmbească, 
iar tăcerea zăboveşte cu stângăcie în aer. In timp ce intru în 
sală, mă uit la fiecare în parte, aceşti şapte noi analişti de 
informaţii plus Sophie Talamas. Mă simt ca un părinte fără 
simţul umorului care întrerupe o petrecere în pijamale sau ca o 
profesoară care intră într-o clasă gălăgioasă şi nu-mi place, dar 
asta nu mă opreşte să mă aprind. 

— Omul pe care îl urmărim, spun eu încet, cu vocea 
tremurândă, îşi scalpează victimele în timp ce sunt încă în viaţă, 
înţelegeţi asta, nu? Le arde părţi din corp în timp ce sunt încă în 
viaţă. Opriţi-mă dacă am spus ceva ciudat! 

Toate privirile se lasă în podea. Sophie spune: 

— Ne descărcăm un pic, Emmy. Toată lumea lucrează din 
răsputeri. 

— Toată lumea nu lucrează chiar din răsputeri, dau eu re- 
plica. El este acolo, spun eu şi arăt către unul dintre computere. 
Subiectul nostru este undeva între toate aceste informaţii, în 
notele pe care nu le-am parcurs încă, în unele baze de date, în 
unele bloguri, pe vreo reţea de socializare sau pe paginile de 
internet. Depinde de noi să-l găsim, oameni buni. De voi toţi din 
această încăpere. Tipul nu intenţionează să lase o amprentă ca 
unul dintre agenţii noştri speciali superstar să o descopere. Nu 
intenţionează să-şi scape portofelul la locul crimei sau să se 


împiedice şi să-şi rupă piciorul în timp ce iese dintr-o casă căreia 
îi dă foc. Nu are de gând să fie identificat de vreun vecin 
băgăreţ. Pentru el nu există agenţi de teren care să-l descopere. 
O să-l descoperim noi, oamenii din această încăpere, analiştii de 
informaţii. Aşa că ţineţi-vă capul pe umeri şi daţi-vă toată silinţa, 
oameni buni, pentru că acest nemernic tocmai ne-a scăpat 
printre degete pentru încă o săptămână! 

les ca o furtună din încăpere şi mă îndrept spre lift, am 
nevoie să fac un duş şi să mănânc ceva înainte de a continua. 
Abia ies în aerul proaspăt că realizez faptul că îmi lăsasem 
cheile de la maşină în birou. 


64 

Când mă întorc la birou, Sophie Talamas e deja acolo şi are 
cheile mele în mână. 

— Cred că ai uitat astea, spune ea. 

| le smulg din mână. 

— Nu aveai nici un drept să ne spui toate vorbele alea, 
Emmy. Oamenii ăştia se spetesc pentru noi. Sunt oamenii cel 
mai prost plătiţi din întreg Biroul Federal şi, totuşi, lucrează câte 
cincisprezece ore în şir şi sunt aici la ora şapte dimineaţa într-o 
zi de duminică... 

— Hei, ştii ceva, Sophie? spun eu ridicându-mi mâinile în 
sus. Dacă vrei o slujbă normală, du-te şi lucrează la Seven- 
Eleven“ sau alt loc de genul ăsta. Noi încercăm să prindem un 
monstru. Uneori se cere puţin efort suplimentar. 

— Cred că suntem lămuriţi în privinţa asta. 

— Serios? Asta-i grozav, mai spun eu şi mă îndrept spre 
uşă. 

— N-am terminat, spune Sophie. 

Mă opresc şi mă întorc. 

— Ce-ai spus? 

Sophie, cu părul ei mătăsos făcut să stea degajat, Sophie, 
cea în pas cu moda, cu jeanşii ei skinny şi bluza ei tricotată şi 
cochetă şi cu trăsăturile ei perfect sculptate, fierbe. Când o 
persoană atât de atrăgătoare se supără, faţa ei nu se urâţeşte - 
ba dimpotrivă, e ca şi cum trăsăturile îi devin mai accentuate, 
ochii, un pic mai strălucitori şi obrajii strălucesc mai vizibil. 

— Noi două avem o problemă, nu-i aşa, Emniy? Tu şi cu 
mine. 

lau o gură de aer şi ridic mâna. 

— Fă-ţi treaba, Sophie, şi... 

— Îmi fac treaba. Lucrez la fel de mult ca oricare. Dar care 
este problema? Tu nu-mi acorzi decât priviri aspre din ziua când 
am sosit. 

— Am nevoie de tine să te concentrezi, spun eu. Am nevoie 


s Lant internaţional de magazine, fondat în 1927, în Dallas, 
Statele Unite. Este vorba despre magazine mici de cartier cu 
produse alimentare şi staţii de benzină, cu program de la 7 
dimineaţa la 11 noaptea (n.tr.) 


de tine să te concentrezi asupra acestui caz şi nimic altceva. 

— Nu mă culc cu el, Emmy. 

Mă dau înapoi, şocată de comentariu. Sophie îşi încru- 
cişează braţele şi nu mai vorbeşte lăsând cuvintele deja rostite 
să stăruie între noi. Sunt multe de spus şi cu gândul la ceea cea 
rostit deja, nimic de bine. Faptul că Sophie recunoaşte cumva 
problema - după limbajul trupului, după expresia feţei sau după 
altceva - înseamnă că am făcut ceva ca să devină o chestiune în 
dezbatere, cel puţin în ochii ei. Faptul că se simte suficient de 
confortabil alături de Books înseamnă că se simte îndreptăţită 
să facă un astfel de anunţ. Faptul că e convinsă că am nevoie să 
aud acest lucru rostit de ea, că noi chiar dsatăm despre acest 
subiect când un sociopat violent scăpat... 

— Nu mă culc, spune ea din nou. Books a fost foarte bun 
cu mine, foarte încurajator. Suntem prieteni, desigur. Dar asta-i 
tot. 

Şi după asta, nu pot tăgădui un vag sentiment de uşurare 
pe care îl simt şi pe care imediat îl confisc pentru că la asta mă 
pricep, nu-i aşa? Întărindu-mă şi făcându-mă că plouă. Senti- 
mentele mele pentru Books (în măsura în care ele există, nişte 
sentimente restante, o oarecare atracţie sexuală primitivă, 
nimic mai mult) nu contează pentru că le pot ignora ca să mă 
concentrez pe această investigaţie. Sentimentul meu de pier- 
dere pentru Marta nu contează pentru că îl pot ignora şi pe 
acesta. Dau clic pe astfel de sentimente şi le trag în coşul meu 
mental de gunoi unde îşi au locul. 

Sunt o fată care se află în vârtejul unei tornade pretinzând 
că nici măcar nu bate vântul, ca şi cum aş reuşi să 
compartimentez fiecare emoție, să-mi potolesc inima şi să 
direcţionez flecare strop din energia mea spre creier încât să 
devin fata care ştie totul despre informaţii, totul despre indicii, 
totul despre enigme şi uită aproape tot ce o face umană. 

Voi avea timp să fiu umană mai târziu. Maăităzu este una 
dintre zicerile mele preferate. 

— Fă-ţi treaba, îi şoptesc eu lui Sophie. Asta-i tot ce mă 
interesează. 


65 

Îmi petrec cea mai mare parte din după-amiază în sala de 
război urmărind fără întrerupere analiştii de informaţii, 
verificându-le munca şi notând orice informaţie care pare promi- 
ţătoare, deşi sunt foarte puţine. Mai există un rest de tensiune 
de la izbucnirea mea de mai devreme, dar dispare treptat pe 
măsură ce ne concentrăm asupra căutărilor noastre. La ora 
şase, cineva aminteşte de cină şi punem o vorbă pentru nişte 
pizze. Mă abat la biroul lui Books unde conducătorul nostru fără 
teamă, revenit din nord-est în urmă cu două ore, răspunde la 
apelurile diferiților agenţi de pe teren. 

— Rahat, spune el şi clatină din cap în timp ce intru. 

În fundal se aude un zgomot, înregistrare de la o sursă, 
probabil smartphone-ul lui. 

Books arată ca naiba după ce şi-a petrecut toată noaptea 
într-un elicopter pe deasupra graniţei Rhode Island-Connecticut. 
Are ochii congestionaţi şi pierduţi, părul încurcat, faţa trasă şi 
nebărbierită. 

— Ce se întâmplă? întreb. 

— Ah, nimic, răspunde el exprimând lipsa de importanţă 
printr-un semn cu mâna. Chiefs? ai mei au luat bătaie pentru a 
doua săptămână la rând. C.J. Spiller, aripa de rezervă de la 
Bills$%, pentru numele lui Dumnezeu, a pătruns prin linia noastră 
ca şi cum am fi fost un grup de liceeni, adaugă Books şi oftează. 
lar Romeo este un antrenor agens. 

Mă las într-un fotoliu vizavi de el. 

— Books, cred că înţelegi că habar n-am cine sunt C). 
Spillman sau Romeo. 

— Spiller, mă corectează el. C J. Spiller este aripa de 
rezervă... 

— Şi pe lângă asta, cred că realizezi că nu mă interesează. 

Books îşi clatină smartphone-ul. 

— Acum este zero la doi şi se simte ca şi cum am fi la ani- 
lumină de titlul de divizie pe care l-am câştigat... 

— Books, ce legătură este între bărbaţi şi fotbal? Adică, 


s Ibidern pag. 81 
© Buffalo Bills - echipă profesionistă de fotbal american 
înfiinţată în 1960 (n.tr.) 


este un fel de dependenţă pentru tine. 

— Pentru mine şi pentru milioane de alţi bărbaţi. 

— Ştiu, sunt eu de acord. Şi tata era la fel. Duminica, 
stătea în faţa televizorului toată ziua şi urmărea partidele. Noi 
trebuia să evităm subiectul biserică pentru că ştiam cu toţii care 
era adevărata lui religie. 

Şi după ce rostesc aceste vorbe, se întâmplă ceva. Norii se 
împrăştie. Inima mea începe să bată ca nebuna. 

— Fotbalul este ultimul... se dezlănţuie filozofic Books, dar 
eu nu mai ascult. 

Mă ridic brusc în picioare, gest care în starea mea actuală 
nu este o idee bună, şi sunt aproape să cad în timp ce ies în 
foarte mare grabă din biroul lui Books ca să intru într-al meu. 

Sar pe computer şi prestez o oră întreagă de cercetare, cu 
trupul agitat, cu pulsul crescut, cu mâinile care tremură atât de 
tare că abia reuşesc să bat tastele. Când sunt gata, am o hartă 
a Statelor Unite cu o mulţime de semne. 

Books vorbeşte la telefon cu un agent când revin în biroul 
lui. Clatină din cap în chip ciudat şi termină conversaţia înainte 
de a se uita cu atenţie la hârtia pe care i-o dau. 

— Acestea sunt locurile asasinatelor, spun eu cu mândria 
exagerată a unui copil. Oraşele diferite din timpul călătoriilor lui 
de toamnă. De la Ziua Muncii la sfârşitul de an, anul trecut. 

— În regulă, astea sunt steluțe portocalii, două crime pe 
săptămână, într-o altă parte a ţării. Dar ce sunt steluţele negre 
dintre cele două portocalii din fiecare zonă? 

— Steluţele negre, spun eu, sunt stadioane de fotbal 
profesionist. 

Books se uită din nou la hartă; apoi, îşi ridică privirea şi se 
uită la mine ca şi cum aş fi descoperit o altă planetă. 

— Tipul nu ucide niciodată duminica, spun eu. 

— Ah, lisuse, exclamă Books ducându-şi o mână la gură. 
De la Ziua Muncii la Anul Nou. Asta-i... sezonul NFL”. 

— Nu călătoreşte cu treburi, spun eu. Merge la partide de 
fotbal profesionist. 


7 Acronim pentru National Football League (liga Naţională de 
Fotbal) (n.tr.) 


66 

— Orgia criminală din toamna anului trecut, încep eu. 8 
septembrie 2011 - prima lui crimă cunoscută, în Atlantic Beach, 
Florida. 9 septembrie, cea de a doua crimă în Lakeside, Florida. 
Şi ce se află exact între ele? EverBank Field, cartierul general al 
celor de la Jacksonville Jaguars”, locul unde Jags i-au găzduit pe 
cei de la Tennessee Titans”? în acea duminică de 11 septembrie. 

Mă uit la Books, care îmi spune să fac referire la echipa de 
fotbal Jacksonville ca la Jags ca să-mi demonstrez autoritatea în 
faţa celeilalte echipe predominant masculină. Suntem în 
videoconferinţă cu întregul grup operativ. 

— Cine a câştigat jocul? întreabă cineva. 

Întotdeauna există un circar în orice grup de oameni. 

— Jags, 16 la 14, răspund eu primind o altă aprobare cu 
capul din partea lui Books. În următoarea săptămână, încă două 
locuri cu crime: 16 septembrie în Rock Hill, Carolina de Sud şi 17 
septembrie în Monroe, Carolina de Nord. Şi în următoarea zi, 
individul urmăreşte partida Carolina”- Green Bay” pe Bank of 
America Stadium din Charlotte. 

— În fiecare săptămână, alt stadion, spune Books. Şi nici o 
schemă în legătură cu echipele. Nu poţi să spui că-i urmăreşte 
pe cei de la Colts”5 sau Bears”? sau pe altcineva prin ţară. N-am 
desluşit nici un tipic pornind de la locurile pe care le-a ales. 
Echipe bune, echipe proaste, partide terminate egal versus 


” Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1993, cu 
sediul pe stadionul EverBank Field din Jacksonville, Florida 
(n.tr.) 

z2 Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1960, cu 
sediul în Saint Thomas Sports Park din Nashville, Tennessee 
(n.tr.) 

3 Carolina Panthers, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1993, cu sediul în Charlotte, Carolina de Nord 
(n.tr.) 

7 Green Bay Packers, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1919, cu sediul în Green Bay, Wisconsin (n.tr.) 

'5 Indianapolis Colts, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1953, având sediul la Indianapolis, Indiana (n.tr.) 

æ Chicago Bears. echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1919, cu sediul în Chicago, Illinois (n.tr.) 


partide terminate inegal nu este nici o regulă în privinţa lor. 

— Atât doar că ar sta departe de Vestul Mijlociu, adaug eu. 
Pentru că Vestul Mijlociu este locul unde în mod obişnuit îşi 
petrece cea mai mare parte din timp în afara sezonului. 

— A fost vreodată de două ori pe acelaşi stadion? întreabă 
cineva. 

— Nu în ultimul an, nu. Anul acesta, sezonul tocmai a 
început. În prima săptămână a sezonului NFL, tipul a ucis acel 
cuplu din Nebraska şi apoi, un bărbat din afara Denverului, ceea 
ce înseamnă că, în duminica aceea, ar fi mers la partida 
Broncos”!- Steelers”? din Denver. Şi exact în această săptămână 
- a doua săptămână a sezonului - a ucis în New Britain, 
Connecticut, şi în Providence, Rhode Island. Am presupus că pe 
urmă a luat-o fuga spre casă, undeva în Vestul Mijlociu, şi 
singura lui cale de ieşire era autostrada l-95 îndreptându-se 
spre sud sau sud-vest prin Connccticut, aşa că am organizat 
filtrele rutiere, adaug eu şi folosesc indicatorul de-a lungul 
autostrăzii îndreptându-l în direcţia opusă. Dar sâmbătă noapte, 
omul nostru nu a mers acasă, ci a luat-o pe autostrada 1-95 
nord spre Massachusetts şi s-a dus la meciul de astăzi al echipei 
New England Patriots”, care se joacă pe Foxboro. 

Nu mă uit deloc în ochii lui Books. Când terminăm pre- 
zentarea de azi şi ne dăm seama că noaptea trecută, aproape 
că îl prinseserăm în plasă pe suspectul nostru, dar că am blocat 
autostrada 1-95 în dada greșită, rămânem fără glas mai bine de 
zece minute. 

Îl păcăliserăm. Eram foarte aproape. Îl prinseserăm pe 
afurisita aia de autostradă pe care călătorea. Şi totuşi, el ne-a 
ocolit. Şi acum încă doi oameni vor avea parte de morţi cumplite 
chiar în această săptămână. 

Books, simţindu-mi probabil disperarea, intervine rapid. 

— Dar problema este că tipul nu a călcat pe stadioanele 
din Denver sau din New England anul trecut. Ceea ce înseamnă 


” Broncos Denver, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1960, cu sediul în Denver, Colorado (n.tr.) 

38 Pittsburgh Steelers, club profesionist de fotbal american, 
înfiinţat în 1933, cu sediul în Pittsburgh, Pennsylvania in.tr.) 

72 New England Patriots, echipă de fotbal american, fondată în 
1960, cu sediul în Foxborough, Massachusetts (n.tr.) 


că pare a fi pe un drum care să-l ducă spre un nou stadion - unul 
pe care nu a călcat niciodată - în fiecare săptămână până când 
va merge la toate. 

— Prin urmare, hai să presupunem asta, spun eu. Să pre- 
supunem că următoarea lui călătorie va fi pe un stadion pe care 
nu a mers anul trecut. Şi să mai presupunem că nu va fi un 
stadion din Vestul Mijlociu pentru că ar fi în zona vecină lui. În 
consecinţă, asta elimină Chicago Bears, Indianapolis Colts, Saint 
Louis Rams% şi Kansas City Chiefs8!. Concluzie: sunt patru 
stadioane pe care considerăm că nu va merge, plus două pe 
care deja a fost. 

— Bine. Şi ce înseamnă asta? întreabă cineva, o femeie. 

— Sunt treizeci şi două de echipe NFL şi treizeci şi unu de 
stadioane pentru că Jets® şi Giants? împart un singur stadion, 
spun eu. Deci, treizeci şi unu de stadioane. Anul trecut, a mers 
pe şaptesprezece stadioane şi încă pe două anul acesta. Asta 
înseamnă nouăsprezece. Apoi, ignorăm patru echipe din Vestul 
Mijlociu şi asta înseamnă douăzeci şi trei care sunt scoase de pe 
lista lui. Ne rămân opt stadioane, oameni buni. Încă opt 
stadioane. 

— Şi din aceste opt echipe care rămân, doar cinci au 
meciuri acasă în această săptămână, intră în discuţie Books. 
Oakland  Raiders**, Dallas Cowboys5, Cleveland Brownss, 


ss Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1936, cu 
sediul în St.Louis, Missouri (n.tr.) 

s Ibidem pag. 81 

s: New York Jets, echipă de fotbal american, înfiinţată în 1960, 
care joacă pe MetLife Stadium, East Rutherford, New Jersey 
(n.tr.) 

3 New York Giants, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1925, care joacă pe acelaşi stadion cu New York 
Jets (n.tr.) 

s Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1960, şi 
care joacă pe O. co Coliseum, Oakland, California (n.tr.) 

ss Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1960, şi 
care joacă pe AT & T Stadium, Arlington Texas (n.tr.) 

ss Echipă profesionistă de fotbal american. înfiinţată în 1946, şi 
care joacă pe FirstEnergy Stadium, Cleveland, Ohio (n.tr.) 


Washington Redskins?” şi Seattle Seahawkss. 

— Seahawks joacă luni seara, aşa că socotim că putem ex- 
clude Seattle. Tipul va merge la una dintre celelalte patru zone 
în săptămâna care vine, spun eu. 

— Deci noi ce facem? întreabă unul dintre agenţi din 
transmisiunea video. Distribuim o alertă generală în aşteptarea 
unui bărbat alb cu o înfăţişare obişnuită, fără trăsături 
caracteristice, pe care l-aţi fi putut întâlni sau care şi-ar putea 
face apariţia la uşa voastră neanunţat? 

Agentul are dreptate. Asta e problema. Nu avem o imagine 
bună a bărbatului şi nici nu-i ştim prea bine modul de operare. 
Ştim că şi-a programat o întâlnire cu nefericitul de Curtis 
Valentine în Champaign, Illinois, dar habar nu avem cum a ajuns 
la ceilalţi. Ce putem să le spunem oamenilor? Ce fel de alertă 
putem trimite? 

— Vom pune în alertă toate forţele locale pentru orice fel 
de incendiu, cu obligaţia de a ne contacta de urgenţă, exact 
cum am procedat în nord-est în această săptămână, spune 
Books. Şi odată ce vom lua cunoştinţă de prima lui crimă de 
săptămâna viitoare, vom şti unde se află şi la ce partidă de 
fotbal asistă. 

Cu alte cuvinte, trebuie să-l aşteptăm să ucidă din nou. 
Este la fel de deprimant precum sună. Dar este singura noastră 
pistă deocamdată. 

— Şi imediat ce vom şti acest lucru, spune unul dintre 
agenţi, vom fi în stare să-l identificăm între cei optzeci de mii de 
oameni care urmăresc meciul. 

— Adevărat, recunoaşte Books. Trebuie să ne gândim cum 
să ne descurcăm cu acea mulţime. Dar suntem cât se poate de 
încrezători că indiferent ce regiune va alege, duminica viitoare, 
el se va afla în interiorul unui stadion de fotbal timp de trei ore. 
Acum va trebui să decidem ce e de făcut cu fereastra aia de 
timp. 

Va fi dificil, dar va trebui să venim cu o idee. Pentru acea 
scurtă perioadă, îl vom avea pe omul nostru într-o cutie de oţel 


s Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1932, şi 
care joacă pe FedEx Field, Eandover, Maryland (n.tr.) 

ss Echipă profesionistă de fotbal american, înfiinţată în 1974, şi 
care joacă pe CenturyLink Field, Seattle, Washington (n.tr.) 


şi va trebui să ne asigurăm că nu va scăpa cu bine. 


67 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 15 

17 septembrie 2012 

Am început să o urmăresc în seara asta. Am urmărit-o în 
seara asta în cea mai revelatoare manieră - adică, atunci când 
ea nici nu ştia că o urmăream. Pur şi simplu, m-am strecurat în 
bar. Fără îndoială, apreciaţi deja abilităţile mele de deplasare 
fără a fi observat. Când am cunoscut-o în acest bar săptămâna 
trecută, Mary mi-a spus că lucrează aici şi a fost norocul meu că 
s-a întâmplat să fie barmaniţă, deci nu se mişca prea mult în 
timp ce eu stăteam la pândă în colţ şi o urmăream de la 
distanţă. 

Am urmărit-o când avea treabă mai puţină, la ora cinei, în 
timp ce am mâncat felul de bază al localului şi după ce am 
deschis laptopul ca o scuză că zăboveam. Am urmărit-o când 
treburile s-au revigorat pentru meciul prezentat la Monday Fight 
Fodbal??. Am urmărit-o când clienţii erau nepoliticoşi sau când 
flirtau cu ea. Am urmărit-o când avea momente doar pentru ea 
şi când interacţiona cu managerul şi cu alţi angajaţi. 

Şi după aceea, m-am strecurat în baie ca să-mi pot 
îndepărta şapca de baseball şi ochelarii şi să-mi trag în jos 
gulerul de la jachetă. Când am reapărut în localul suficient de 
aglomerat să-mi asigure acoperirea, mi-am făcut drum spre bar 
ca şi cum tocmai aş fi sosit. Voi recunoaşte o agitaţie de fluturi 
în stomac. Da, prietenii mei, eram agitat. 

Am ocupat un loc la bar şi mi-am aşteptat rândul ca oricare 
alt client. Am decis să mă arăt surprins că o văd de parcă toc- 
mai veneam la acest bar aşa cum o făcusem săptămâna trecută 
şi nu mă aşteptasem să o văd acolo. Oare să pretind că nu îmi 
amintesc numele ei? Să mă chinuiesc o clipă, să pocnesc din 
degete şi să spun: 

— Mary... corect? 

Când s-a apropiat de mine, cu un zâmbet delicat care îi juca 
pe faţă, toate funcţiile mele deliberative au încetat să mai 
lucreze. Părul ei negru era adunat la spate într-o coadă de cal 
lejeră, dar câţiva zulufi ţâşniseră liberi. Se uita cu ochii 


s Emisiune în direct a NFL, prezentată pe ABC şi ESPX din 
1970 şi în prezent 684 de partide până azi (n.tr.) 


întredeschişi accentuând ridurile de la colţuri. Lumina era slabă, 
dar arunca spre ochii ei o umbră mai întunecată decât îmi 
aminteam că observasem ultima dată când o văzusem de 
aproape. 

— Ei, Graham, spuse ea, eram gata-gata să cred că aveai 
de gând să mă ignori toată noaptea. 

A facut-o din nou! M-a dat pe spate înainte ca eu măcar să 
apuc să o salut. Ultima dată m-a surprins înregistrându-mi 
gândurile în timp ce pretindeam că vorbeam la telefon, prima 
persoană care mi-a înţeles şiretlicul. De data asta, a ştiut că 
stăteam la pândă în partea din spate a barului, nu neapărat 
deghizat, dar evident ascunzându-mi faţa. În plus, şi-a adus 
aminte numele meu! În consecinţă, era obligatoriu din partea 
mea să apar cu ceva spiritual, nu? Ceva inteligent, poate un fel 
de autominimalizare - ceea ce ar fi semnul meu distinctiv. O 
replică deşteaptă, cu un sarcasm usturător, pronunţată cu o 
expresie înmărmurită. Ceva care să menţină pe poziţie finalul 
meu de conversaţie. 

Dar înainte de a realiza ce se întâmplă, gura mi se mişcă şi 
cuvintele prind viaţă. 

— Eram agitat la gândul că am să te văd. 

Prieteni, trebuie să vă mărturisesc că în clipa aia, pentru 
mine timpul s-a oprit în loc. Doream să întind mâinile în aer şi să 
înşfac vorbele înapoi. În momentul acela, mi-am pus tot sufletul 
pe tavă. Gamâat? În fracţiunile de secundă rămase şi în acele 
câteva guri de oxigen, m-am gândit. Gmașpuea sămi retrag amiae 
rostite? Nu mă va ansera patetic? 

Şi iată ce s-a întâmplat în continuare: ea şi-a desprins ochii 
de pe faţa mea, colţurile gurii i s-au ridicat un pic mai sus şi în 
timp ce a început să şteargă cu o cârpă suprafaţa barului, mi-a 
spus: 

— Ei, Graham, cred că ăsta este cel mai drăguţ lucru pe 
care l-ai putea spune unei fete. 

Vă mai amintiţi cum se simte treaba asta? Momentul ăla 
când există o... legătură între tine şi altcineva? Acea vibraţie în 
piept când realizezi că ai traversat podul ăla micuţ, că există cel 
puţin o reciprocitate de sentimente? 

Poate că eu şi Mary - şi nu-mi vine să cred că rostesc asta, 
dar poate că eu şi Mary... 

Nu. Nu, nu, nu. la-o încet, Graham. Calcă cu grijă. Mişcă-te 


Uşor. 
N-am dori să fie cineva rănit. 
(SFARŞIT) 


68 

Îmi ridic ochii de pe monitor. Capul îmi atârnă pe spate 
astfel că mă uit ţintă la un tavan alb. Privirea îmi este înceţoşată 
de la lipsa de somn şi de la uitatul pe ecranul computerului ore 
în şir. 

Books bate la uşa biroului meu. 

— Mai este nişte mâncare chinezească în sala de şedinţe, 
spune el. 

— Sună bine, spun eu fără convingere. 

— Hei, rosteşte el apropiindu-se şi punându-şi o mână pe 
umărul meu. Dacă nu ai de gând să te culci, cel puţin trebuie să 
mănânci. Eşti, cum se spune, piele şi os. 

Întotdeauna am fost. Un metru şaptezeci şi cinci şi cincizeci 
şi cinci de kilograme de când eram adolescentă. Lungă şi deşi- 
rată - atletică, ar fi maniera drăguță de a o spune - nu discretă şi 
bine proporţionată ca sora mea sau, la drept vorbind, ca mama. 

— În regulă, avem totul, spune Sophie  Talamas 
năpustindu-se în încăpere. Echipele, agenţiile de bilete legale - 
acum avem totul. Îi avem pe toţi cei care au cumpărat bilet la o 
partidă NFL din această săptămână în Oakland, Dallas, 
Washington sau Cleveland. 

Îmi răsucesc scaunul şi încuviinţez din cap spre ea. 

— Foarte bine, ştii ce ai de făcut, spun eu. 

Analiştii de informaţii urmează să efectueze căutarea lor 
magică prin toate aceste nume şi să le repete în baza noastră 
de date. 

— Nu pari foarte emoţionată, spune Sophie. 

Fac o grimasă. 

— Nu sunt emoţionată. 


— Emmy nu crede că omul nostru este pe una dintre 
aceste liste, spune Books. 

— Nu cumpără bilet pe această filieră ca să nu intre în baza 
de date a cuiva, spun eu. Tipul plăteşte cu bani lichizi. Presupun 
că-şi va cumpăra un bilet de scalping. 

La rostirea cuvântului sabing mă înfiorez având în vedere 
metoda de tortură preferată a omului nostru. Am împrumutat 
cuvântul de la Books, un entuziast al sportului, şi când a pome- 
nit prima dată despre bilete de sapg renumitele bilete de 
speculă, mi-am imaginat o persoană cu un cuţit zimţat. 


Sophie se freacă la ochi. Şi ea a stat trează până la ore 
foarte târzii. Cu toţii am stat. 

— Crezi că în seara asta va săvârşi prima lui crimă din 
această săptămână? 

Ridic din umeri. Este miercuri-seară. Cu cât mai repede ni 
se arată omul nostru şi se fixează într-o regiune din ţară, cu atât 
mai curând vom şti pe care stadion de fotbal va merge şi cu atât 
mai eficient ne vom putea pregăti. Şi deşi îmi sună absolut bizar 
să afirm că sper ca în această seară să ucidă pe cineva este un 
adevăr nefericit. 

— Du-te acasă, îmi spune Books - aasă fiind o cameră de 
hotel. Poţi să lucrezi la laptop din pat. Acum avem tot felul de 
oameni care îl caută pe acest individ, Emmy. Nu mai eşti 
singură. 

Invârt degetul arătător pe suprafaţa biroului ca şi cum l-aş 
perfora. 

— Rămân unde sunt, spun eu. Şi dacă îl vom repera 
undeva în seara asta, voi merge cu tine în acel loc. 


69 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 16 

19 septembrie 2012 

Vreau să ascultați ce urmează. Vine din partea mea şi a lui 
Mary şi este din seara asta. M-am întâlnit cu Mary după ce a 
terminat munca. 

Eu: Pot să te întreb ceva, Mary? De ce ai acceptat să mă 
vezi în această seară? 

Mary: Vrei să spui de ce am acceptat să ies cu tine după 
ce luni te-am surprins spionându-mă din spatele barului? 

Eu: Aş fi putut alege o apreciere mai binevoitoare a eveni- 
mentelor. Dar... da. De ce? Aş fi putut crede că m-ai găsit 
ciudat. 

Mary: (ân) Chiar te găsesc ciudat, Graham. 

Eu: Ah. Mă bucur că am stabilit asta. 

Mary: Ţi-am mai spus, îmi place puţină ciudăţenie la băr- 
baţi. Este ceva - nu ştiu cum să spun - ceva atrăgător. Măgulitor, 
de asemenea. Nu sunt obişnuită cu cineva care să se agite 
pentru mine. 

Eu: Mi se pare foarte greu de crezut. 

Mary: Îţi imaginezi că dincolo de uşile acestui pub există o 
mare cerere de piaţă pentru o barmaniţă de treizeci şi şapte de 
ani care se recuperează după dependenţa de alcool? 

(Nota editorului: pauză de unsprezece secunde) 

Mary: Ah, te-am speriat. Asta este o metodă dezastruoasă 
de a prezenta o asemenea informaţie. Dar da, sunt alcoolică. Nu 
mai beau de peste zece ani, dacă asta este vreo consolare. 

Eu: Nu, eu... eu cred că e mai degrabă extraordinar. 

Mary: Ah, rămâne de văzut. Pur şi simplu îmi înfrunt de- 
monii, ca toţi ceilalţi. 

Eu: Dar îţi construieşti o viaţă nouă. Urmezi cursurile unui 
colegiu în timpul zilei şi lucrezi noaptea. Cred că asta este foarte 
impresionant. 

Mary: Foarte frumos din partea ta să o spui. 

Eu: Mary, de ce lucrezi într-un bar dacă te recuperezi după 
dependenţa de alcool? _ 

Mary: Ştiu, ştiu... nu are sens deloc, nu-i aşa? In general, 
pentru că aveam nevoie de o slujbă de noapte ca să pot merge 
la şcoală în timpul zilei şi un prieten de-al meu are barul ăsta. Şi 


poate că îmi place şi provocarea. 

Eu: Provocarea? 

Mary: Mda. Faptul că pot privi adevărul în faţă şi îl pot 
învinge în fiecare zi. Este ca şi cum, în fiecare zi, mă uit la 
aceste sticle de băutură şi spun „Nu mai am nevoie de voi. V-am 
învins”. Te fortifici. 

Eu: Îți înfrunţi demonii. 

Mary: Mda, exact. Tu nu ai demoni, Graham? 

Am considerat că întreg schimbul de idei era... remarcabil. 
Modul în care ea şi-a deschis atât de uşor sufletul în faţa mea. 
Modul în care m-a privit în ochi şi a spus Atăanesnteu Oamenii nu 
fac asta. Nu-şi arată adevărata fire. Se ascund în spatele 
nenumăratelor straturi de autodecepţie şi de decepţie aparentă. 
Poartă măşti. Afişează faţade. Mint. Se camuflează. 

Ce trebuia să-i răspund? Chiar doream să simt acelaşi lucru. 
Doream cu adevărat. Adică, ea expune detaliile dezgustătoare 
ale vieţii ei chiar aici, la fel de uşor cum respiră, şi eu ce fac în 
schimb? Să spun: Da May, am nge demoni numai ai ma? Nu. Schimb 
subiectul, asta fac. 

Şi nu pot spune că nu a observat, dar abandonează aceste 
dezvăluiri şi brusc, vreau să discut despre vremea-asta-afurisită- 
pe- care-o-întâmpinăm. Era evident. Cred că ştie. Adică, ea nu 
ştie că ştie - n-ar putea nicicum , dar simte ceva în privinţa mea. 
Ştiu că simte. 

Ah, şi acest zâmbet pe care îl are, aş dori să-l puteţi vedea, 
modul în care nasul i se încreţeşte şi ochii aruncă priviri fugare, 
este unul dintre cele mai sincere şi mai adevărate zâmbete pe 
care le-am văzut în viaţa mea. Mary se grăbeşte să lase uşa 
deschisă fericirii şi să declare foarte ferm intrare interzisă urii şi 
gândurilor toxice. 

Şi mirosul ei. O urmă persistentă de aromă de căpşuni. 
Cred că vine de la şampon. Când simt acest miros mă gândesc 
la cuvântul paapăt şi într-adevăr, nu există un cuvânt mai 
potrivit să o descrie pe Mary. 

Ah, şi apoi la sfârşitul nopţii, după ce am condus-o până la 
uşa ei. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de agitat. Cu 
mâinile îndesate în buzunare, cu privirea lăsată în jos în timp ce 
îmi mutam greutatea corpului de pe un picior pe altul. Vă 
mărturisesc, cred că arătam ca un şcolar stângaci la prima lui 
întâlnire. 


Şi am sărutat-o! Nu sunt sigur cum m-am mişcat din punc- 
tul A în punctul B, dar de undeva mi-am adunat curajul, m-am 
înclinat şi pe la jumătatea drumului am întâlnit-o. Atingerea a 
fost delicată, lentă şi plăcută, buzele noastre s-au apăsat una de 
cealaltă cu grijă în timp ce mâna ei îmi mângâia obrazul. Mi-am 
simţit corpul străbătut de un curent electric. Am simţit că 
pluteam. 

Şi încă mai plutesc! 

(SFÂRŞIT) 


70 

— La naiba! 

Mă desprind brusc de la birou şi îmi răsucesc scaunul pe 
jumătate spre spaţiul liber al încăperii. Mă ridic în picioare şi 
simt o uşoară ameţeală, pereţii se întorc într-o parte şi podeaua 
se înclină spre mine. Mă apuc bine de scaun să-mi recâştig 
echilibrul. 

— La naiba, repet eu pentru că asta pare să surprindă cel 
mai bine momentul. 

Mă dezmembrez. Ştiu asta. Trag după mine persoanele 
virtuale care stau treze toată noaptea şi nu mănânc. Nu o să 
mai fiu în stare să fac faţă acestei situaţii mult timp. 

Şi ce rezultat am? Mai întâi miercuri-noapte şi acum, joi- 
noapte, legată de computer şi de telefon aşteptând un apel de 
la unul dintre locurile unde speram ca omul nostru să meargă - 
Oakland, Dallas, Washington, Cleveland aşteptând orice 
notificare de la un incendiu rezidenţial pe care să-l putem lega 
de el. 

Şi până acum, nimic. Sigur, câteva apeluri au venit, un in- 
cendiu la o casă din Sausalito, un mic restaurant din Cleveland 
de care s-a ales praful - probabil un foc pus intenţionat, un 
incendiu premeditat cu un proprietar de restaurant care ieşea 
din afaceri şi care urmărea să încaseze banii din asigurare , dar 
nimic care să se apropie de individul nostru. 

Acum este ora cinci dimineaţa, vineri-dimineaţă. N-am mai 
tras un pui de somn de marţi-noapte. Am nevoie să prind câteva 
ore de somn ca să pot sta trează din nou la noapte vineri noapte 
- când e sigur că va ataca. Matematică simplă: dacă va ucide 
două persoane în această săptămână înainte de duminică, va 
trebui să o ucidă pe prima vineri-noapte. 

Minunat. Ştiu sigur că aceasta va fi noaptea şi eu adorm cu 
capul pe birou. 

Descurajată şi ameţită, cu gâtul şi spatele înţepenite pe de- 
a-ntregul, cu degetele obosite de tastarea la foc rapid toată 
noaptea, cu vederea la fel de clară ca un nor de ceaţă, părăsesc 
clădirea FBl-ului şi mă întorc cu maşina închiriată la hotel. les 
din maşină şi închid portiera trântind-o. Aerul rece al unei di- 
mineţi de toamnă oferă un moment de uşurare (afară - da, îmi 
amintesc că există un astfel de lucru precum afară, aer 
proaspăt). 


În spatele ochilor mă loveşte o durere vagă, privirea peri- 
ferică îmi este întunecată de cercuri negre ca şi cum mă uit 
printr-un tunel. Îmi dau seama că trebuie să merg la culcare. 
Poate doar câteva ore... 

— lat-o! aud o femeie strigând. 

Timpul meu de reacţie este lent, dar în acelaşi timp, sunt 
speriată, şi reacţia mea imediată - pgod - durează mai mult 
decât firesc să se disipeze înainte de a realiza că bărbatul şi fe- 
meia care mergeau cu mare viteză spre mine nu veneau să-mi 
facă rău. Nu un rău fizic, în orice caz. 

Unul dintre ei are un reportofon în mână. Celălalt, o cameră 
de filmat portabilă. 

— Agent Dockery, spune reportera, o tânără femeie afro- 
americană drăguță. Diane Bell, de la Thne 

E ceva nou pentru mine, pentru prima dată un reporter stă 
faţă în faţă cu mine în acest fel. Cuvintele îmi iradiază mintea - 
nuamcecomenia şi nusuntaget -, dar în locul lor rostesc doar: 

— Da? 

— Agent Dockery, înţeleg că urmăriţi un ucigaş în serie pe 
tot teritoriul ţării, un bărbat care e posibil să fi ucis nenumărate 
persoane şi să fi ars probele ca să-şi ascundă crimele. 

— Eu... eu... eu, spun şi clatin din cap, îl opresc pe 
cameraman cu palma şi pornesc spre hotel. Nu pot comenta o 
investigaţie în desfăşurare, spun ca un robot, cuvinte pe care le- 
am auzit rostite de alţii, politicieni sub presiune şi avocaţi ai 
acuzării cu feţe de piatră. Mavemoaomentari, Nu putem œomenta o investigatie 
haesășuare 

— Aşadar este o investigaţie, spune ea. Excelent. 
Mulţumim. 

Clatin din cap cu violenţă, ceea ce nu prea este de folos 
echilibrului meu fragil. Continui să merg, îmi regăsesc ritmul şi 
întorc umărul să mă feresc de ea în timp ce mă apropii de 
intrarea în hotel. Dacă nu sunt atentă, o să cad peste cameră. 

— Curtis Valentine, spune ea. Joelle Swanson? 

Ajung la uşa hotelului şi o deschid prin împingere. 

— Sora ta, Marta? 

Îmi întorc agresiv capul spre ea, dar nu spun nimic. Ea ri- 
dică mâna într-un gest de liniştire şi se apropie de mine. 

— Ştiu totul, oricum, agent, spune ea. Sora ta a fost una 


dintre victime şi tu ai pornit o cruciadă. L-ai descoperit pe acest 
ucigaş când nimeni nu te mai credea. 

Mintea mea o ia razna. Sunt depăşită de situaţie. Nici 
măcar nu cunosc protocolul. Agenţii speciali sunt instruiți cum 
să trateze cu presa. Analiştii de informaţii? Nimeni nu doreşte să 
stea de vorbă cu noi. 

— Cine... ţi-a spus asta? reuşesc eu să rostesc. 

Ea îşi lasă capul în jos cu o expresie de ttt Adevărat - 
reporterii nu-şi divulgă sursele. Pentru ei este doar o stradă cu 
sens unic. 

— la cartea mea de vizită, spune ea şi pentru un motiv 
oarecare, accept. Aceasta este o poveste uimitoare, Emmy. Nu 
vrei să spui partea ta? 

— Nu, răspund eu şi îmi croiesc drum în hotel. 


71 

Books îşi trece mâna peste faţă. Are ochii congestionaţi, 
privirea pierdută şi faţa trasă. Are mai multe ore de somn decât 
mine, dar asta nu înseamnă mare lucru. Studenţii de la colegiu 
care tocesc pentru examenele finale se bucură de mai mult 
somn decât mine. 

— Noi n-am comentat niciodată existenţa sau inexistenţa 
unei investigaţii, îmi spune Books cu blândeţe ca un părinte 
adresându-se unui copil. 

Mă frec cu un deget la ochi. 

— N-am spus nimic. 

— Ai confirmat că este o investigaţie în desfăşurare. 


— Ziarista ştia nume. Inclusiv pe cel al Martei. Deja ştia că 
este vorba despre o afurisită de investigaţie. 

Privirea lui Books o întâlneşte pe a mea, dar nu insistă. Îşi 
susţine punctul de vedere. Indiferent cât ştia deja acea repor- 
teră, nu a avut confirmarea FBI despre o investigaţie până când 
nu i-am dat-o eu. 

Îmi ridic mâinile în semn de capitulare. 

— Am dat-o în bară. 

Books nu caută ceartă pentru gafa pe care am facut-o. 

— Cum au aflat povestea? întreb eu, deşi este o întrebare 
retorică. 

— Reporterul nu-ţi va spune niciodată şi oricum, nici nu are 
importanţă. Presupunerea mea, unul dintre poliţiştii locali care 
lucrează la cazurile Joelle Swanson sau Curtis Valentine, spune 
Books şi clatină din cap. Aceşti indivizi sunt mereu în căutare de 
favoruri. „Îţi dau acest pont, dar nu uita să mă faci să arăt bine 
data viitoare când va fi o poveste care include unul dintre 
cazurile mele”, cam aşa stau lucrurile. Sau poate că a fost una 
dintre familiile victimelor. Sincer, sunt surprins că a durat atât 
de mult să se afle. 

— Ei, coordonarea în timp înşală, spun eu şi arunc un cre- 
ion prin cameră. Poftim, omul nostru crede că a scăpat nepe- 
depsit pentru tot ce a făcut. Îşi vede de treabă, indiferent unde 
se află în această săptămână, ucide oamenii cu acoperirea lui 
inteligentă, convins că păcăleşte pe toată lumea şi în această 
duminică, urmează să meargă pe un stadion la o partidă de 
fotbal unde noi avem de gând să-l înhăţăm. Şi acum? Acum, va 


afla că suntem pe urmele lui. 

Telefonul mobil al lui Books sună. Mă priveşte cu un zâmbet 
de scuză. 

— Dick, spune el şi apasă butonul pentru difuzor după care 
răspunde. 

— Books, spune el. Emmy este cu mine. 


— Ah, da - bravo, Emmy! În ajunul celei mai importante 
mişcări pe care o facem în acest caz, tu declari în Chiago Tribune 
totul despre investigația noastră. 

Books face ochii mari, desigur pentru binele meu. Probabil 
că Dick se bucură să domine din nou fiind în stare să îmi caute 
vină cu toate că exagerează foarte mult. 

— Tocmai am încheiat convorbirea telefonică cu editorii, ne 
spune Dickinson. Nu au fost prea comunicativi cu informaţiile pe 
care le ştiu. Deţin nume de victime, ştiu că Emmy are o 
implicaţie personală în această investigaţie... 

Eu şi Books facem schimb de priviri. O lovitură frumoasă 
din partea lui Dickinson. Sunt sigură că plăcerea lui cea mai 
mare ar fi să mă concedieze pentru asta. Dacă n-aş fi trăit epi- 
sodul acela din biroul lui, categoric că ar fi procedat întocmai. 

— ... Şi lasă impresia că ar fi avut şi un raport asupra 
autopsiei. Se ştie că sunt multiple zone pe tot cuprinsul ţării 
unde omul nostru a ucis, dar se pare că nu deţin informaţiile în 
bună ordine. Şi nu spun nimic despre cea mai recentă informaţie 
a noastră, precum filmarea video a suspectului într-un bar sau 
legătura acestuia cu partidele de fotbal profesionist. 

— Nu contează, spun eu şi clatin din cap. Ştiu că Joelle 
Swanson şi Curtis Valentine precum şi sora mea - sunt cazuri 
clasate drept crime şi nu incendii accidentale. Asta înseamnă 
totul pentru el. Nu vrea să căutăm un criminal, punct, cu atât 
mai puţin pe el. Odată ce va vedea acest articol, va şti că ne-am 
prins de metodele lui. Într-atât încât să ne furişăm după el. 

— Atunci, spune Dick, îmi veţi mulţumi pentru că i-am con- 
vins pe editorii de la Tre să întârzie povestirea până luni. 

— O, asta-i extraordinar, spune Books. Asta-i extraordinar! 
repetă el întinzând mâna şi calmând atmosfera dintre noi. Prin 
urmare, mai există o speranţă pentru noi. 

— Ce a fost nevoie să le promiţi? întreb eu. 


— Primul acces la informaţie, dacă şi atunci când cazul se 
soluţionează. 

Books ridică din umeri ca şi cum ar fi rostit cui-îi-pasă. 

— Deci aveţi acest weekend, această unică şansă să izolaţi 
suspectul indiferent pe ce stadion de fotbal va merge, spune 
Dickinson. Faceţi-ne tuturor o favoare şi încercaţi să nu mai 
încurcaţi treburile între timp. 


72 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 17 

22 septembrie 2012 

Mary, Mary, foarte încăpăţânată“ 

Cum creşte dragostea mea pentru tine? 

Odată cu micile zâmbete plăcute şi subterfugiile feminine, 

Odată cu părul tău legat pe ceafă cu o fundă. 

Cred că putem fi cu toţii de acord că e nevoie de puţină 
acţiune. Doar nu sunt Mother Goose”. 

Dar când sunt binedispus, pot fi. Ah, ascultaţi-mă, încep să 
vorbesc la fel ca Yoda din Sar Wars”. Cu totul altfel decât Yoda 
de la Curtea supremă sau Yoda, tâmplarul sindicalist*. Nu există 
decât un singur Yoda! Nu trebuie să-l calific eu. Prost mai sunt! 

Ah, Dumnezeule, mă simt ca un prost. Sunt bezmetic, îmi 
schimb hainele de două ori înainte de întâlnirea din seara asta, 
îmi aranjez părul, mă spăl pe dinţi de două ori. Am făcut chiar şi 
nişte flotări astfel încât dacă ea îmi atinge braţul sau pune 
mâinile pe mine, să simtă muşchiul tare. Oare este normal să 
mă dichisesc în acest fel? Ce-mi pasă? Dacă este anormal, 
atunci o voi lua ca atare! 

În regulă, respir adânc. Nu vreau să o sperii. Nu vreau să o 
forţez părând prea nerăbdător. E posibil să fii prea nerăbdător, 
nu-i aşa? Adică, poate că ea se bucură pur şi simplu de com- 
pania mea, dar nu este pregătită pentru marele angajament. 

Dumnezeule, uitaţi-vă la toate instrumentele mele. Forcep- 
sul este mizerabil. Dalta va trebui să fie înlocuită curând. Cred 


% Ibidem pag. 148 

“ Mama Gâscă — personaj cunoscut în lumea basmelor şi a 
poeziilor pentru copii care ar fi fost o persoană reală, Elizabeth 
Foster Goose (1665-1758) din Boston, Massachusetts, mamă a 
şase copilaşi. După moartea soţului şi-a dedicat viaţa pruncilor 
şi nepoților răsfaţându-i cu poveşti şi poezii, pe care ginerele ei 
le-a adunat într-un volum şi le-a publicat (n.tr.) 

2 Războiul stelelor - film epic ştiinţifico-fantastic (1977), regizat 
de George Lucas (n.tr.) 

% Posibile parodii ale cunoscutului personaj fictiv din Star 
Wars/hăzboiul stelelor, la un moment dat conducător al 
justiţiei, dar şi la Curtea Supremă a UPC (Universal Protection 
Council) (n.tr.) 


că am să o schimb de la zece milimetri la opt când o să-mi iau 
una nouă. Mai greu de ascuţit şi probabil mai dificil de curăţat, 
dar având o precizie mai mare. Totul este legat de precizie. 
Chiuretele de os au văzut de asemenea şi zile mai bune. Ce s-a 
întâmplat cu mine? A fost o vreme când curăţăm instrumentele 
meticulos în clipa când mă întorceam acasă. Ce-mi faci tu, Mary! 
Mă distragi. 

Dar nu mă deranjează să fiu distras! 

Sunt gata pentru marele angajament? Ah, înţeleg, o fac din 
nou - dar o fac prea pretenţios şi prea rapid. Mary este o fată 
drăguță, Graham, o femeie foarte plăcută. Poate că este vorba 
despre ceva pe termen lung, dar nu trebuie să iei această deci- 
zie chiar acum sau în această seară. la-o încet. Nu aşa spune 
lumea... ao? 

De acord. Da. Asta e. Dacă voi părea prea nerăbdător, se 
va retrage. Fii tu însuţi, fii relaxat şi hai să se întâmple. 

Ah, iată şi veştile proaste despre Mary: lucrează de luni 
până miercuri ceea ce îi permite cele mai grozave nopţi de 
socializat de joi până duminică. Ce ghinion! Acelea sunt nopţile 
în care îmi fac micile mele călătorii. Nopțile când sunt plecat 
sunt nopţile când ea este liberă! Este acesta un semn că nu 
suntem sortiţi unul altuia? 

Bine, înţeleg, acesta este lucrul pe care nu îl pot face. Nu 
pot exercita prea multă presiune. Hai să ne bucurăm de o mi- 
nunată întâlnire de sâmbătă seară şi... să o luăm încet. 

Dumnezeule, vorbesc în clişee. Dar presupun că sunt clişee, 
pentru că sunt adevărate. Pur şi simplu, ia-o încet, lasă relaţia 
să respire ca un Cabernet Sauvignon proaspăt. 

Dar nici nu analiza prea mult şi în alt fel nu petrece prea 
mult timp încercând să te arăţi dezinteresat că emiţi vibrații 
nocive. Nu te strădui prea tare. Fii tu însuţi. 

Să fiu eu însumi? Cum pot săfi/eu sum? 

Mă prostesc. Mergi, distrează-te şi nu avea nici o aşteptare. 
Bine. Da. Asta-i cheia. Mergi, distrează-te şi nu te mai gândi 
dincolo de această seară. 

Şi nu uita să schimbi lama pentru cuțitul de amputare. 

Pentru orice eventualitate. 

(SFÂRŞIT) 


73 

Îmi simt ochii grei şi abia pot să-i ridic. Mă uit la ceasul din 
birou care arată ora patru. Patru dimineaţa. Noaptea de sâm- 
bătă a venit şi a plecat fără nici un incident. 

lau capsatorul de pe birou şi îl arunc spre ceas, dar ratez 
jenant crestând oarecum peretele în timp ce aşchii de vopsea se 
împrăştie pe covor. Patru nopţi consecutive de nesomn - de 
miercuri-noapte până sâmbătă-noapte - fără nimic altceva decât 
pungi sub ochi şi vedere slăbită. 

Books, care aude agitația, intră în biroul meu îngrijorat şi 
prudent spre a nu fi ţinta unui obiect de birou zburător. 

— Ce, tipul... şi-a luat o săptămână concediu? strig eu. A 
hotărât aşa, pur şi simplu „A, nu, săptămâna asta, nu?” Nu face 
el asta. Nu a făcut-o niciodată. Este ca un robot. Singura 
săptămână în care suntem pregătiţi pentru el, ultima şansă pe 
care o avem înainte ca ziarul să-şi publice povestea şi să-l 
avertizeze, iar el îşi ia o vacarță afurisită? 

Books se reazemă de uşă. 

— Ştiu. Nu pricep. Dar ne ocupăm de asta. Nu avem 
încotro... 

— Ah, vrei să încetezi să mai fii al naibii de cam? întreb eu 
printre dinţi. L-am fi putut ataca prin surprindere în această 
săptămână, Books. Era ca şi prins. Acum, va afla că vom veni. 

— Poate că nu, Em. Nici măcar nu ştim ce conţinut va avea 
articolul din Tine Hai să facem tot posibilul să controlăm ce 
putem controla. 

Clatin din cap şi din cauza mişcării, vederea mi se înceţo- 
şează. Când mă pot concentra din nou, mă uit la articolul din 
Rona Times, ziarul din localitatea de reşedinţă a Martei. cel scris 
luna trecută despre cum solicitam ca Departamentul de Poliţie 
din Peoria să trateze moartea Martei ca pe o crimă, nu ca pe un 
incendiu întâmplător. Înţagem că domnoaa Doday este îndraaă, era 
citată declaraţia şefului de poliţie, aarnu putem abca resursele noastre pe 
baza aonidior una suoi hoLraate Detectivi de pole seful de pompieri și patobgul legit 
sunt ae acord au toți că Marta Dockery a muri: dn cauga fumului inhalt de la un incendu 
acadertal 

Books îmi urmăreşte privirea şi vede articolul înfipt cu o 
piuneză albastră în tăblia capitonată de pe peretele de lângă 
computerul meu. 

— Uită-te cât de departe ai ajuns. Care este data acelui ar- 


ticol - 7 august anul ăsta? Articolul ăsta te-a făcut să arăţi ca o 
impostoare, ca o soră iraţională care a crezut în Moş Crăciun. Şi 
acum, uită-te la tine, Emmy. După şase săptămâni, nu numai că 
ai convins Biroul Federal că aveai dreptate, dar ai şi pus în 
mişcare o descindere de proporţii - şi ne apropiem. lată cât de 
aproape suntem, Emmy. Înainte ca el să ne surprindă cu 
această turnură neaşteptată a evenimentelor, eram pregătiţi să 
aruncăm o plasă peste un stadion de fotbal şi să-l prindem 
astăzi pe nenorocit. Vom avea o altă ocazie. Te asigur că vom 
avea. Acum suntem în mintea lui. Avem schema lui şi nu con- 
tează că săptămâna asta şi-a luat liber. Hei, uită-te la mine. 

Pe neaşteptate. Books este chiar lângă mine şi zăboveşte 
fără ca eu să dau atenţie acestui fapt. Poate din cauză că 
această invazie a spaţiului meu personal nu era niciodată o 
invazie - era şi spaţiul lui. Poate fiindcă era un moment mai 
necomplicat. Era mult mai simplu cu el decât fără. Totul se 
simţea mai firesc. Totul părea în stare perfectă. Ca şi cum noi 
eram piesele dintr-un puzzle care nu aveau nici un înţeles 
separat, dar împreună se potriveau de minune. Cam aşa trebuie 
să fie viaţa pentru oamenii normali, nu? Descoperi acea piesă 
care se potriveşte cu a ta, care o completează pe ata şi face ca 
fragmentele decupate să se potrivească chiar dacă nu se îmbină 
neapărat fără piedici şi chiar dacă au nevoie de câteva ajustări. 
Nu pretinzi perfecțiunea. O faci să meargă şi apreciezi părţile 
care se potrivesc în loc să te preocupi de micile aspecte care nu 
sunt în deplină concordanţă. 

Îmi ridic privarea spre faţa lui. Mai înainte, i-am zărit dorul 
în priviri şi deşi i-am răspuns în acelaşi fel, ştiu că sunt prea 
confuză acum pentru o reacţie cu înţeles. Şi o ştie şi Books. Aşa 
cum am spus-o mai înainte, el mă cunoaşte mai bine decât mă 
cunosc eu. 

— Îl vom prinde, spune el. Şi o vom face foarte curând. 


74 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 18 

3 septembrie 2012 

Nu ştiu ce să fac. Sunt implicat. Mai implicat decât mi-am 
imaginat că aş fi vreodată. N-am ştiut ce să spun când ea mi-a 
spus-o. Pur şi simplu, am încremenit şi apoi... 

Nu am nici o logică. După cină, am mers la o plimbare şi pe 
urmă, ne-am întors acasă la ea şi pentru că avea un şemineu 
vechi cu lemne pregătite, s-a gândit că ar fi romantic să aprin- 
dem focul cu toate că nu era mai deloc rece, iar eu am fost de 
acord. 

După asta, am început să ne sărutăm şi să ne atingem. A 
fost impresionabil, plăcut şi benefic. Nu vorbesc despre sex. 
Vorbesc despre ceva mai profund. Vorbesc despre intimitate. 
Pur şi simplu, ne-am dezmierdat şi ne-am mângâiat, uitându-ne 
unul în ochii celuilalt şi simţindu-ne respiraţiile pe obraji. Am 
împărţit un moment pe care nu l-am împărţit niciodată cu 
nimeni. Aş fi fost în stare să rămân acolo pentru veşnicie. 

Apoi, i-am spus: 

— Mary, eşti foarte specială pentru mine. 

Vorbele mi-au ieşit pur şi simplu. Nu am planificat nimic. 
Ceva neobişnuit pentru mine - şi de când vorbeam eu repede şi 
fără să gândesc? Eu planific tot ce fac - totul, doar ştiţi asta, 
doar ştiţi totul despre mine -, dar nu cu ea. Am vrut să o spun. 
M-am simţit bine când am spus-o. 

Şi mai pe urmă, ea a întrebat: 

— Vorbeşti serios? 

Şi eu i-am răspuns că da, fireşte că vorbeam serios. Fără 
discuţie. Dar nu e mai puţin adevărat că Mary a devenit tăcută. 
Am simtit-o că se retrage un pic. Şi nu-i stătea în fire. Ea era o 
carte deschisă, vă amintiţi. Dar atunci se retrăgea în ea şi nu 
spunea tot. Era pentru prima dată când i-am văzut vulne- 
rabilitatea în priviri. O mutasem într-un loc unde nu se simţea 
confortabil. Nu ştiam ce trebuia să fac. M-am gândit că făcusem 
într-un fel oarecare o greşeală uriaşă. M-am întrebat dacă ar 
trebui să mă scuz. Dar nu avea nici o noimă. Scuze pentru că 
am spus cuiva că e o persoană specială? După asta, felurite de 
gânduri au început să mi se învolbureze prin cap, „Asta 
demonstrează lipsa ta de experienţă, Graham”, sau „Asta do- 


vedeşte pur şi simplu că nu eşti croit pentru o relaţie ca asta”, 
dar, pe de altă parte, în loc să rămân închistat sau să revin la 
felul meu firesc de a fi calculat, m-am bizuit pe emoţiile mele şi 
vorbind din inimă am rostit şovăielnic: 

— Am spus ceva ce te-a supărat? 

Şi atunci, din ochii ei au început să curgă lacrimi şi, la 
început, am crezut că avea de gând să încerce să continue toată 
treaba într-o manieră obişnuită, dar iată ce a spus abia şoptit în 
timp ce feţele noastre erau foarte aproape una de cealaltă. 

— Dacă vorbeşti serios, atunci mă voi lăsa în voia ta. 
Vreau. Sunt gata să fac asta. Dar numai dacă şi tu te vei lăsa în 
voia mea. Dacă nu poţi să faci asta, este în ordine. Dar eu sunt 
pregătită să o fac dacă şi tu eşti. 

Mă voi lăsa în voia ta. Asta a spus! 

N-am ştiut - n-am ştiut ce să spun. Am sărutat-o şi poate că 
ea a luat gestul meu ca un răspuns sau poate că îmi va da timp 
să decid. Dar eu nu am nevoie de timp să decid. Mary, eu chiar 
mă las în voia ta. Mai mult decât ai putea şti vreodată, eu vreau 
să mă las în voia ta. Vreau să mă pun în mâinile tale, să deschid 
fiecare uşă încuiată din mine şi să mă dezvălui. Vreau ca tu să fii 
singura persoană din această lume care să ştie totul despre 
mine. Nu înţelegi? Asta e tot ceea ce am dorit întotdeauna. Asta 
este tot ce am dorit de când mă ştiu. 

Dar cum? Cum pot face asta? Cum să mă pot aştepta ca tu 
să mă accepti? 

Cred totuşi, cred că ea ar putea fi aceea. Mary ştie cum e 
să laşi trecutul în urmă şi cum e să mergi mai departe ca o 
persoană nouă, fără să priveşti înapoi. De la sine înţeles, istoria 
mea este un pic mai complicată decât o criză de alcoolism, dar, 
în final, scopul nu este acelaşi? Să priveşti spre viitor. Să-ţi aşezi 
trecutul acolo unde îi este locul, în trecut. Să devii un om mai 
bun. 

Asta-i ceea ce doresc, Mary. Vreau să merg înainte alături 
de tine. Sunt capabil, adică, cad că pot face acest lucru. Vreau 
să încerc. Nu asta este ceea ce contează... faptul că vreau să 
încerc? 

Dar trebuie să pot avea încredere în tine, Mary. 

Pot conta pe tine, Mary? 

(SFÂRŞIT) 


75 
Respir foarte adânc înainte de a da la prima pagină a ediţiei 
tipărite de luni a ziarului Chago Tribune 

Anchetă federală a şirului de incendii ca 
fapte ale ucigaşului în serie. Orgia 
transnaţională a „Geniului criminal” include şi 
incendiile din Champaign, Lisle 

Chicago - Agenţii federali din Chicago şi din alte 

zone ale ţării investighează o serie de incendii reziden- 
tiale, în prealabil presupuse accidentale, ca fapte ale 
unui „geniu criminal”, care în mod repetat a păcălit 
anchetatorii şi experţii judiciari din ţară în decursul 
ultimului an, afirmă surse apropiate anchetei. Incen- 
diile, care acum sunt reclasate ca omucideri, includ şi 
decesele recente ale lui Curtis Valentine, 39 de ani, din 
Champaign, şi Joelle Swanson, 23 de ani, din Lisle. 
Autorităţile nu fac comentarii asupra numărului total de 
decese, dar se estimează „că ar fi de ordinul zecilor, 
dacă nu chiar o sută” pe tot teritoriul ţării. „Suspectul 
face ca incendiile să pară întâmplătoare,” a declarat 
sursa „şi decesele să pară naturale”. Noile proceduri 
medico-legale şi activitatea modernizată a poliţiei, po- 
trivit surselor, au descoperit crime combinate cu torturi 
brutale care erau în mare măsură ascunse de arderea 
intensă a focului. „Cele mai multe probe au fost 
distruse în incendiu”, a afirmat un anchetator. 

Găsesc în paragraful al şaselea o menţiune referitoare la 
persoana mea, ceva de genul ,o analistă din personalul FBI”, a 
cărei soră, Marta, a pierit într-un incendiu domestic din Phoenix, 
Arizona, în ianuarie trecut, şi care a făcut presiuni pentru o 
anchetă federală în legătură cu, după câte s-ar părea, câteva 
incendii similare. „Insistenţa lui Emmy a fost catalizatorul”, a 
menţionat una dintre surse. Şi singura fotografie care însoţeşte 
articolul, care continuă pe pagina cinci, este cu mine în timp ce 
mă îndepărtez agitată de reporteră, în faţa hotelului. 

Dar iată şi cel mai interesant paragraf din tot articolul: 

Surse apropiate investigaţiei afirmă că probele 
juridice şi munca de teren au permis anchetatorilor 
localizarea generală a criminalului, deşi informaţia 
aceasta nu a fost dezvăluită ziarului Chicago Tribune. 


„Ştim în linii mari unde locuieşte criminalul”, afirmase 

sursa. „Este doar o chestiune de timp”. 

De unde au ei informaţiile astea? În linii mari, ştim unde 
locuieşte criminalul? Da, dacă în linii mai înseamnă pe undeva 
prin Vestul Mijlociu. 

— Ei, dacă vezi partea bună a lucrurilor, eşti celebră, spune 
Denny Sasser punându-şi mâna cu grijă pe umărul meu. Deşi 
lucrurile ar fi putut sta mult mai rău, adaugă el cu mai puţină 
indiferenţă. 

Este adevărat. În articol nu există nici o menţiune despre 
tipicurile călătoriei lui transnaţionale sau despre partidele de 
fotbal din NFL şi nici o indicație că noi am înaintat dincolo de o 
anchetă preliminară. 

— Nimic despre stadioanele de fotbal, spune Books dând 
năvală în biroul meu. 

— Nici o menţiune despre partidele de fotbal, spune Sophie 
intrând şi ea în încăpere. Deci e bine, nu? 

— Este bine, oameni buni, spun eu bătând uşor aerul cu 
mâinile. Da, este bine. 

Rămânem tăcuţi şi recitim articolul. Pentru mine, este a 
patra lectură. 

— Dezvăluirea a fost locală, spune Denny. Indiferent cine a 
scăpat porumbelul nu are prea multe informaţii despre ceea ce 
facem noi. 

Probabil adevărat... continuăm să citim... discutăm despre 
concluziile iniţiale ale medicilor legişti de aici... activitatea 
patologului legist al FBI care a contrazis autorităţile locale... alte 
amplasamente cu locuri ale crimelor, necunoscute reporterilor, 
dar din câte se pare, care ajung în toate colţurile Statelor 
Unite... unele informaţii generale şi date statistice despre in- 
cendii domestice din Statele Unite, plus incidente cunoscute 
legate de incendieri... terminate cu alte evenimente dramatice: 
„Acesta este unul dintre cei mai ingenioşi criminali pe care i-am 
văzut în viaţa mea.” potrivit unei surse. 

Epuizaţi mintal, resimţindu-ne după agitația noastră iniţială, 
toţi patru rămânem tăcuţi pentru moment. Books, ca de obicei, 
rupe tăcerea limpezindu-şi glasul. 

— Aşadar? spune el cu o ridicare din umeri. Ce face omul 
nostru acum? 


76 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 19 

24 septembrie 2012 

Nu. nu, nu. Lucrul ăsta nu se poate întâmpla. Nu acum. Nu 
aam! 

Nu înțeleg. Cum s-a întâmplat? Cum de-au fost în stare să 
priceapă? Am făcut totul corect! Chiar ei au spus-o: „Un geniu 
criminal, care în mod repetat a păcălit anchetatorii şi experții 
judiciari”. Bineînțeles că i-am păcălit. Execuția mea a fost fără 
cusur. Şi totuşi, din câte se pare, acest geniu criminal nu a fost 
la urma urmei atât de geniu, nu-i aşa? 

Fata asta tâmpită. Ah, fetiţa asta proastă, proastă numită 
Emmy Dockery. „Catalizatorul” din spatele acestei investigaţii, 
aşa spunea articolul. 

N-ar trebui să fiu surprins. Marta mi-a povestit că erai 
stăruitoare. Emmy, genială şi dedicată. Şi eu eram încrezut. Dar 
cui pasă dxă sora ei ludează B FBR mi-am spus eu. Nimeninarfilosth stare săși 

Ce trebuie să fac acum? Doar să-mi iau jucăriile şi să plec 
acasă? Să numesc momentul o mişcare bună şi să merg mai 
departe? Asta-i ceea ce doresc ei. Au dat la iveală această po- 
veste doar ca să o văd eu. Nu înţelegeţi asta? Articolul cuprinde 
prea puţine detalii. Ei nu ştiu ce fac eu sau cum fac sau de ce 
fac. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi dezvăluit povestea presei. Au reuşit 
oarecum să priceapă ce am făcut, dar habar n-au cine sunt şi 
unde mă aflu. Sunt la fel de invizibil pentru ei cum am fost 
întotdeauna. In concluzie, încearcă să mă descurajeze. Da, 
bineînţeles - încearcă să mă sperie ca să cred că sunt aproape 
de mine. Dar eu ştiu că nu sunt aproape. Nu - aşa e, nu sunt 
aproape, nu pot fi aproape, nu sunt aproape. Ei nu sunt 
aproape. 

Nu, nu, nu. Nu, nu, nu! 

Cum de i-a dus mintea? Nu înţeleg cum. Am fost foarte 
atent. Am fost foarte disciplinat. 

Credeţi că mă puteţi opri? Asta e? Credeţi că plasarea unui 
articol de ziar stupid şi imprecis o să mă împiedice să merg mai 
departe? Credeţi că nu ştiu că plasați poveşti în mod intenţionat 
ca să speriaţi suspecţii? Puteţi să mobilizați şi o sută de agenţi 
pentru acest caz, dar nu mă veţi descoperi niciodată. M-aţi 


putea urca într-un autobuz plin cu agenţi FBI şi nu mă vor 
descoperi niciodată. Voi, fraierilor, nu sunteţi de nasul meu - 
realizaţi asta, nu? 

Cum spune vorba aia? „Nu te poţi bucura de curcubeu fără 
furtună şi nu poţi avea un diamant fără şlefuire”? Pur şi simplu, 
voi o să mă faceţi mai bun. Da, aşa e, ăsta-i bătrânul Graham 
care glăsuieşte. Poate că aveam nevoie de o nouă provocare. 
Poate că acesta devine capitolul al doilea al povestirii noastre. In 
primul capitol, mă deplasez prin ţară cu impunitate virtuală în 
timp ce FBl-ul doarme în preafericita ignoranță adăpostit în 
Hoover Building, iar în acest nou capitol, FBI se trezeşte, dar în 
continuare fără capacitatea de a-şi descoperi propria umbră. Da, 
am de gând să apar din nou, asta am de gând să fac. Am de 
gând să-mi fac apariţia şi o să o fac chiar sub nasul lor ca să le 
arăt cât de incapabili sunt. 

Dar cum - am de au înţeles? Nu-mi vine să cred. Nu pot să 
cred. Chiar nu pot. Cineva să-mi explice, vă rog. 

Nu contează. Nu, nu are importanţă. De fapt, mă bucur că 
s-a întâmplat, pentru că devenea prea uşor. Şi acum mor de 
poftă să o fac din nou. Săptămâna aceasta o să fie multă dis- 
tracţie. Intenţionez să fac ceva special în această săptămână. 

Credeţi că mă puteţi speria? Atenţie la ceea ce se va întâm- 
pla în această săptămână, fraierilor, şi după asta, puteţi decide 
cât de speriat sunt. 

(SFÂRŞIT) 


77 

Books închide ochii şi tresare în timp ce Dick îşi termină 
tirada la difuzorul telefonului. 

— ... deci, în loc să ne consumăm resursele urmărind un 
răpitor, le consumăm răspunzând întrebărilor presei. 

De fapt, din punct de vedere tehnic, Dai este cel care 
face echipă bună cu întrebările presei, nu noi din Chicago, şi 
oricum el nu desfăşoară nici o activitate legată de caz, dacă nu 
ţinem cont de însuşirea tuturor laudelor ca îndeletnicire. 

— Ce se întâmplă acum? întreabă el. 

Mă uit la Books prăbuşit pe scaunul lui în timp ce îmi face 
semn din cap să răspund. Doar să-mi deplasez privirea dintr-o 
parte a camerei în alta îmi cauzează un atac-fulger în dosul 
ochilor. 

— Săptămâna aceasta este a patra săptămână a sezonului 
NFL, spun eu. Din cele opt stadioane pe care omul nostru tre- 
buie totuşi să meargă în afara Vestului Mijlociu, doar trei dintre 
ele găzduiesc partide acasă în această săptămână: Detroit, 
Philadelphia şi Dallas. Partida din Dallas se transmite în direct la 
Monday Night Footbal. aşa că nu va merge în acest oraş. Tipul nu 
acţionează în nopţile de luni. 

— Chiar aşa? Îl cunoşti atât de bine? Atunci poate că reu- 
şeşti să explici de ce s-a hotărât să-şi ia liber săptămâna 
trecută. 

Răspund la problema concretă, nu la împunsătură. 

— Nu a mers niciodată la o partidă de luni seara. Nu-i stă în 
obicei. Aşa că va merge fie la Detroit, fie la Philadelphia. 

— La care mai exact? întreabă Dickinson. 

— Philadelphia, spun eu. 

Books se uită la mine cu o expresie întrebătoare. 

— Omului nostru îi place să se mişte mult, explic eu. Nu 
doreşte niciodată să revină în aceeaşi zonă într-o perioadă 
scurtă de timp. De aceea, când a mers pe diverse stadioane, în 
Florida, de pildă Miami, Jacksonville, Tampa Bay -, tipul şi-a 
dispersat călătoriile astfel că nu sunt foarte apropiate una de 
cealaltă. Când a mers în zona New York pentru Buflalo*, New 


% Buflalo Bulls. echipă de fotbal american, care şi-a început 
activitatea în 1894 (n.tr.) 


York Jets, New York Giants, acelaşi lucru tipul este mereu atent 
să nu acţioneze prea apropiat în timp şi spaţiu, încearcă să evite 
pe oricine care identifică un tipar. 

— Totuşi n-ai explicat de ce eşti sigură că va merge la 
Philadelphia în acest weekend, insistă Dickinson. 

— Pentru că în Pennsylvania sunt două stadioane - pentru 
Steelers şi Eagles”, răspund eu. lar el nu a mers la nici unul 
încă. Mai are doar opt săptămâni rămase să-şi completeze turul 
cu aceste stadioane şi va face două călătorii în Pennsylvania ca 
să respecte programul. Dacă eu aş dori să-mi dispersez depla- 
sările, aş ajunge la Philadelphia în această săptămână şi la 
Pittsburgh la sfârşitul turului. 

Pauză. 

— Pricep, spune Books. 

— Dat fiind antecedentele tale, Emmy, nu sunt prea sigur, 
mă ia peste picior Dickinson. 

Books începe să obiecteze în numele meu, dar eu îi fac 
semn cu mâna să renunţe. Să-l lăsăm pe Dickinson să se bucure 
de victorie. N-am nevoie de aprobarea lui. N-am nevoie de apro- 
barea nimănui. 

Marta obişnuia să spună despre mine că eram agresiv de 
independentă şi că aveam o grijă deosebită să-i înstrăinez pe cei 
apropiaţi mie. Aanca hoevendenta Emmy, obişnuia ea să afirme cu 
acea combinaţie clasică de dojană şi dragoste. Întotdeauna 
încercând să-ţi dovedească fâpt/cătepodoesarca negi tataenimeni 

— Întrebarea, spune Books, este dacă omul nostru a citit 
acest articol din Tine şi, dacă da, ce efect are asupra lui. 

— Ai un răspuns şi pentru asta, domnişoară Dockery? 

Nu. Adică nu bazându-mă pe informaţii, maniera tipică în 
care îmi formez opiniile. Dar am o presimţire. 

— Îl va motiva, spun eu. Trebuie să-şi dovedească că nu va 
îngădui FBl-ului să-l sperie. 

Books respiră adânc şi îşi mută privirea cu îngrijorare spre 
tavan. 

— ÎI va face şi mai rău, spun eu. 


% Philadephia Eagles, echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1933, care joacă pe Lincoln Financial Field din 
Philadelphia (n.tr.) 


78 

ŞEDINŢA GRAHAM 

Înregistrarea nr. 20 

27 septembrie 2012 

Ei bine, pur şi simplu, vreau ca toată lumea să înţeleagă - 
nu era obligatoriu să fie aşa. Şi cine ştie? Poate eă nici nu a fost. 
Nu vom şti niciodată, nu? Nu. Nu vom şti. 

Dar faptul că am întâlnit-o pe Mary... faptul că am... 

(Nota editorului: pauză de unsprezece secunde) 

„. întâlnit-o m-a schimbat. Sau m-ar fi putut schimba. Dacă 
măcar mi-aţi fi dat o şansă să aflu. 

Dar nu. Nu, acum voi preferaţi să descoperiţi ce am făcut. 
Nu în urmă cu un an şi nici măcar în urmă cu şase luni. Nu, nici 
pomeneală. Voi aşteptaţi până o întâlnesc pe această femeie 
perfectă şi brusc, deveniți mai inteligenţi şi înţelegeţi ce am 
făcut, după care ciripiţi la un ziar şi îmi întoarceţi toată viaţa cu 
susul în jos. 

Aşadar acum, sunt... bine, ca să zic aşa. Aş vrea să-mi ex- 
prim nemulţumirea faţă de voi. Aş dori să vă arăt ce se întâmplă 
atunci când îmi daţi viaţa peste cap. 

S-a terminat cu Mister Nice Guy”. 

(SFÂRŞIT) 


% Aluzie la filmul cu acelaşi titlu Băâiat de treabă (1997), regizat 
de Sammo Hung, cu Jackie Chan în rolul principal (n.tr.) 


79 

— Asta nu sună bine, spun eu la telefon în timp ce mă 
plimb încoace şi încolo prin birou. 

Privirea îmi alunecă spre ceasul de pe perete care arată că 
se apropie miezul nopţii, al nopţii de joi. 

Ofiţerul Glen Hall răspunde cu sufletul la gură: 

— Pur şi simplu, raportez ceea ce trebuia să raportez, 
doamnă. Mi s-a spus că dacă apare un incendiu rezidenţial, 
trebuie să anunţ imediat la telefon. Şi atunci, conducerea 
noastră a expediat apelul meu către voi... 

— Înţeleg. Ai făcut ceea ce trebuia. 

Ofiţerul Hall a făcut ceea ce i s-a spus. Noi am emis o 
înştiinţare completă pentru două zone unde era posibil ca omul 
nostru să atace în această săptămână - Detroit şi Philadelphia - 
să ne alerteze imediat în privinţa oricărui incendiu rezidenţial. El 
a reacţionat la un incendiu rezidenţial şi a sunat imediat. 

Eram sigură că următoarea oprire a suspectului nostru avea 
să fie Philadelphia. Dar ofiţerul Glen Hall lucrează pentru 
Departamentul de Poliţie din Allen Park, Michigan - o suburbie 
din Detroit. 

Mă ciupesc de nas. 

— Câte victime ai spus? 

— Doamnă, sunt... sunt... 

Vocea i se frânge, dar nu ştiu dacă e din cauza legăturii 
proaste sau mai probabil, de emotie. 

— Sunt şase trupuri, spune el. 

— Înţeleg, ofiţer, şi toate au fost descoperite într-un singur 
dormitor? 

— Aşa... aşa este. 

— Îmi cer scuze că întreb, ofiţer, dar îmi poţi descrie poziţia 
corpurilor? 

— Eu... locul... locul arată... Îl aud respirând adânc ca să se 
adune. Trupurile erau aliniate ca la morgă. 

El este. El trebuie să fie. 

— Am primit textul, spune Books care dă buzna în biroul 
meu. Este el? Cu şase morţi? 

Dau din cap aprobator şi las privirea în jos. 

— Şase oameni? Dar nu a mai făcut asta niciodată, Emmy. 


— El este, spun eu. Pentru că nu aud nimic, îmi ridic faţa, îi 
întâlnesc privirea lui Books şi repet: El este. 

Books îşi deschide telefonul celular. 

— Bookman, spune el. Mobilizaţi echipa de reacţie rapidă. 
Mergem la Detroit. 


80 

După o oră şi jumătate de la primirea apelului din Allen 
Park, Michigan, sunt într-un avion de dimensiuni mici, cu opt 
locuri, împreună cu Books şi cei şase membri ai echipei noastre 
de reacţie rapidă. Books discută la telefon cu agentul special 
care are comanda biroului din Detroit şi rosteşte răstit îndru- 
mări. Mă uit pe geam, mintea îmi zboară în nenumărate direcţii 
în clipa când bărbatul care stă în faţa mea şi căruia tocmai i-am 
fost prezentată, dar al cărui nume deja îmi scapă, îmi întrerupe 
gândurile. 

— Prin urmare nu există niciun tipar legat de victimele lui? 

— Niciun tipar, spun eu. Bărbaţi şi femei. Albi, negri, hispa- 
nici, asiatici. Nu copii, dar altfel toate vârstele de la douăzeci de 
ani până la şaptezeci şi şapte. Toate mediile socio-economice. 
Contabili, avocaţi, doctori, vânzători de pantofi, administratori 
de imobile şi vânzători de la băcănie. Singurul lucru pe care îl au 
în comun aceste victime este faptul că locuiesc singure. 

— Nu au şi altceva în comun? 

Clatin din cap. 

— Nu am reuşit să ne dăm seama. Şi am încercat totul. Am 
raportat victimele la oraşele în care au crescut, la şcolile pe care 
le-au frecventat, la cluburile la care au fost înscrise, la grupurile 
religioase sau la reţelele de socializare pe care le foloseau. Nu, 
spun eu cu un oftat, toţi erau oameni normali, oameni obişnuiţi 
fără nici o legătură unii cu alţii. 

Books închide telefonul şi se uită la mine. 

— Victimele din această seară sunt toate femei, spune el. 
Şase femei. Patru au fost identificate şi se lucrează la celelalte 
două. Se pare că sunt membre secţionate şi răni provocate prin 
înjunghiere, posibil şi GSW”-uri, dar acest lucru va fi clar abia 
după autopsie. 

— Este o acţiune diferită de modul lui de operare, nu? 
spune unul dintre agenţii din avion. 

— Este diferită, spun eu. Şase victime deodată este 
altceva. Metodele de ucidere sunt diferite. Faptul că se pot 
distinge atât de multe amănunte de la locul crimei şi că focul nu 


% Acronim pentru gun shot wounds - răni provocate de 
împuşcături (n.tr.) 


a ascuns total problemele este de asemenea diferit. Totul este 
altfel. 

— Îşi pierde disciplina, spune Books. Îşi pierde buna 
organizare. 

— Nu mai are nevoie de aceeaşi disciplină, spun eu. Pentru 
că acum ştie că avem cunoştinţă de ceea ce face. Nu mai are 
nevoie de metodele ascunse de ucidere care dau impresia de- 
ceselor din cauze naturale, pentru că îşi dă seama că nu-l vom 
crede. Sincer, nici nu mai sunt sigură, în general vorbind, de ce 
s-a mai deranjat să dea foc. 

— Doreşte să se încredinţeze că ştim că e mâna lui, este 
de părere Books şi dă din cap aprobator. Ne trimite un mesaj 
prin care spune „Nu mă tem de FBI. De fapt, încă n-aţi văzut 
nimic”. 

Mă înfior la gândul rostit ca şi cum asta n-ar fi fost şi teama 
mea din momentul când presa a pus mâna pe poveste şi a 
publicat-o. 

— Acum va face o greşeală, spune un alt agent. Dacă va 
începe să atace, va face ceva greşit. 

Posibil. Acesta însă e domeniul lor, nu al meu. Eu nu sunt 
sigură că accept ca fiind adevărat. Şi nu sunt sigură, pe mo- 
ment, că îmi pasă. Chiar acum, doresc doar un singur lucru. 

Doresc ca suspectul nostru să participe la meciul de fotbal 
Vikings%- Lions? în această duminică. 


% Minnesota Vikings - echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1961 şi care joacă pe stadionul TEC Bank, 
Minneapolis, Minnesota (n.tr.) 

% Detroit Lions echipă profesionistă de fotbal american, 
înfiinţată în 1929 şi care joacă pe Ford Field din Detroit, 
Michigan (n.tr.) 


81 

Books merge către partea din faţă a lojei de lux din nordul 
stadionului Ford Field unde ne-am stabilit comandamentul 
central. Este înflăcărat, concentrat şi complet în largul lui în 
timp ce discută cu grupul nostru de angajaţi statali, locali şi 
forţele federale, aproape o sută cincizeci de persoane care 
poartă haine obişnuite şi sunt sub acoperire arătând ca bărbaţi 
şi femei care participă la un meci de fotbal. Acesta este Books 
pe care l-am întâlnit eu prima dată, agentul încercat Joe 
Friday!% pe care nu ţi-l puteai imagina ca având o viaţă în afara 
biroului şi pentru care nimic nu părea mai important pe această 
lume decât prinderea răufăcătorului şi încheierea misiunii. 

— Gata, oameni buni, potoliţi-vă, spune el şi în câteva se- 
cunde în pavilionul elegant se instalează o tăcere totală. 
Aceasta poate fi cea mai bună ocazie a noastră să-l prindem pe 
cel mai rău ucigaş în serie de care am auzit vreodată, aşa că 
este important să ne amintim elementele esenţiale, adaugă el şi 
respiră agitat. Astăzi, vor fi aici şaizeci de mii de oameni şi unul 
dintre ei este suspectul nostru. Dacă arăţi ca un agent FBI, te va 
observa. Dacă ai aceeaşi înfăţişare ca un ofiţer de poliţie în civil, 
te va observa. Dacă vei avea aerul că eşti în căutarea cuiva, el 
te va observa. Este deştept, receptiv şi extrem de atent. Nu 
trebuie să fiţi observați. 

Vocea lui Books scade în intensitate şi sala se linişteşte 
odată cu el. 

— Din această cauză, o să facem lucrurile un pic altfel. 
Vrem ca el să vină pe stadion. Şi odată ce se va afla aici, nu mai 
vrem să plece. Dacă va trebui să oprim fiecare bărbat alb având 
în jur de treizeci sau patruzeci de ani - poate cu un abdomen 
proeminent sau poate nu, poate chel sau poate nu , dacă va 
trebui să-i oprim pe fiecare dintre aceşti oameni la ieşirea de pe 
stadion, atunci o vom face. Dar mai întâi trebuie să-l lăsăm să 
intre. Misiunea voastră de astăzi este să identificaţi potenţialii 
suspecți imediat ce intră pe stadion şi să ne anunţaţi prin 
telefon aici, la comandamentul central. Mraheţipenimenipânăcândnu 
auziti omanda dea noi 

Nu veţi purta căşti şi nu veţi folosi staţiile de emisie- 
recepţie. Veţi anunţa numărul locului pe telefoanele celulare şi 


:% Ibidem pag. 36 


veţi avea aerul că vă întrebaţi soţia sau soţul de ce durează atât 
de mult să revină de la baie. Veţi face tot posibilul să arătaţi ca 
şi cum de fapt vă aflaţi aici să-i urmăriţi pe Lions rupându-i în 
bătaie pe Vikings. 

— Aprobăm întru totul, şopteşte un tânăr ofiţer local care 
poartă o jachetă tricotată Lions albastru-deschis. 

Decăderea urbană poate distruge oraşul din interior spre 
exterior şi noi îl putem urmări pe cel mai strălucit criminal în 
serie din istorie, dar fotbalul rămâne fotbal. 

— Grupul de aici, de la comandamentul central, va urmări 
tot ce merge, tot ce se târăşte sau tot ce zboară pe o rază de 
vreo opt sute de metri în interiorul acestui stadion pe moni- 
toarele noastre. Din fericire, când Ford Field a găzduit Super 
Bowl în 2006, s-a instalat o reţea de supraveghere fără fir ex- 
tinsă cu ajutorul căreia să se ţină sub observaţie activitatea 
mulţimii, intrările, ieşirile şi zona înconjurătoare. Şi Dumnezeu 
să binecuvânteze Detroit-ul, această reţea încă funcţionează. 
Voi ne comunicaţi telefonic locul şi o descriere şi noi ne vom 
concentra pe el. Apoi, vom lua o decizie în legătură cu ceea ce 
vom face în continuare. Nu vrem să-l speriem pe acest individ 
înainte de a fi gata să punem mâna pe el. 

Books încredinţează instrucţiunile sergentului local respon- 
sabil cu transmiterea sarcinilor şi se alătură lui Sophie, Denny şi 
mie de-a lungul peretelui lateral. Sosesc furnizorii de preparate 
alimentare şi încep să aşeze tăvile calde pe suporturile speciale, 
lungi şi înguste, aflate de-a lungul peretelui de lângă noi. Eu 
ridic o sprânceană şi Books zâmbeşte atotcunoscător şi 
ponderat. 

— Trebuie să arătăm ca orice altă lojă de lux. Noi suntem 
pe partea de nord şi toate lojele de pe partea de sud vor putea 
să ne vadă dacă vor încerca. Pur şi simplu, păstrăm aparențele. 

— Ce bine că aparențele tale includ şi sandviciul italian cu 
friptură condimentată de vită, şoptese eu. 

Aud numele noastre strigate. 

— Agent Bookman, comandamentul central. Sophie 
Talamas, comandamentul central. Denny Sasser, conduci o 
echipă care revinde pe sub mână bilete la Eastern Market. 
Emmy Dockery, Intrarea A... 

ihtara A? îl întreb eu pe Books. M-ai plasat la hkaea A? Ştii la 


fel de bine ca mine că el nu va folosi Intrarea A. 

Având Comerica Park chiar dincolo de Brush Street la vest 
şi 36th District Court peste Beacon Street la sud-est, avem şi 
suficiente camere de luat vederi care să ne prezinte ce 
mănâncă localnicii la prânz. Cu siguranţă, suspectul va alege 
una dintre intrările din partea de nord: B, C, D, E sau E. Aceste 
intrări au cel mai bun acces către parcări şi mai puţine clădiri 
înalte în preajmă de unde lumea putea fi urmărită. 

Books priveşte printre gene cu răbdare. 

— Serios? şopteşte el. Păi, atunci, va fi puţin probabil să te 
recunoască după fotografia din mune în timp ce tu îl vei urmări 
la Intrarea A, nu-i aşa? 

Are dreptate. Îl urăsc când are dreptate. 

După distribuirea sarcinilor, Books se afirmă din nou şi 
trece în revistă mulţimea. Bărbaţi adulţi şi femei sar pe loc, se 
întind şi îşi agită membrele să-şi elibereze energia nervoasă. 
Este ca şi cum am fi gata să jucăm chiar noi un meci de fotbal. 

— Cei mai mulţi oameni nu merg la meciurile de fotbal sin- 
guri, spune el. Prin urmare, ar trebui să se remarce în această 
privinţă. Dar el este isteţ. Aşa că probabil, va încerca să intre cu 
o familie sau cu un grup de oameni, ca şi cum ar face parte 
dintre ei. Probabil că va lega chiar o conversaţie cu ei ca să pară 
astfel că sunt împreună. Dar la un moment dat, se va despărţi 
de ei. Nu pot să scriu pentru voi toate astea într-un scenariu, 
aşa că tot ce pot să vă spun este să urmăriţi amănuntele despre 
care vă vorbesc... fără să aveţi aerul că urmăriţi ceva. Simplu, 
nu? 

Se aud câteva râsete în surdină. Tipic pentru Books, cel 
care se identifică cu misiunea dificilă a grupului încercând să 
facă din echipă un întreg. 

Şi după asta, pentru o ultimă oară, reaminteşte tuturor im- 
portanţa momentului. 

— În ultimul an, acest bărbat a scalpat, a opărit şi a făcut 
cu meticulozitate disecţii pe şaptezeci sau chiar pe mai multe 
persoane. A comis acte de tortură care l-ar face şi pe un 
criminal nazist de război să roşească. A măcelărit şase femei joi- 
noapte, în Allen Park. Vineri, a executat o mamă şi trei copii 
înainte de a le da foc. Este cel mai prolific ucigaş în serie de 
care am auzit în viaţa mea şi acum, îşi ia avânt. De fapt, se face 
şi mai rău. 


Books priveşte grupul. 
— Acest bărbat este un monstru. Şi astăzi, noi îl vom 
prinde, viu sau mort. 


82 

— Emmy, o să faci o gaură în pământ dacă te mai plimbi 
mult în felul ăsta, spune Books în clipa când răspund la telefon, 
şi n-ai să mai poţi arăta deloc ca şi cum, de fapt, mergi la un 
meci de fotbal. Stai locului şi ia o mască plictisită ca şi cum ţi-ai 
aştepta prietenul să vină cu biletele. 

— Mi-e greu să mă prefac, ripostez eu. N-am avut niciodată 
un prieten care să mă ducă la un meci de fotbal. 

— Asta-i aiurea. Niciodată n-ai arătat nici cel mai mic in- 
teres pentru fotbal. 

Foarte adevărat. 

-- Vreo şansă cu speculanţii? întreb eu pentru a suta oară. 

Noi am presupus că suspectul nostru este un tip care cum- 
pără numai cu bani gheaţă şi care nu doreşte să-şi etaleze car- 
tea de credit pentru biletul la meci preferând să-l cumpere în 
afara stadionului înainte de partidă. 

— Avem nişte informaţii, răspunde el cu o imprecizie supă- 
rătoare. Fă-ţi griji pentru misiunea ta. 

— Mulţumesc pentru minunatul sfat. 

Books are dreptate, bineînţeles. Sunt agitată şi probabil se 
şi vede. La fel este şi Books. Toată lumea este agitată şi face 
faţă în maniera în care poliţaii şi agenţii fac faţă, într-un mod cu 
totul propriu, cu sarcasm şi cu glume scurte. 

Intrările s-au deschis cu două ore înainte de lovitura de în- 
cepere, aşa că am văzut probabil cincisprezece mii de bărbaţi 
albi, pântecoşi, care purtau diferite nuanţe de albastru pe 
cămăşi, pantaloni, feţe şi alte părţi ale corpului. Totuşi, n-am 
zărit nici un singuratic; fiecare bărbat părea să intre pe stadion 
cu cel puţin încă o persoană. 

Termin convorbirea. Îmi verific ceasul şi clatin din cap ca şi 
cum aş fi supărată jucând rolul unei prietene care îşi aşteaptă 
prietenul. De ce sunt blocată aici în timp ce Sophie se află sus la 
comandamentul central? Bineînţeles că ştiu răspunsul; se 
confirmă că Sophie s-a specializat în reţele complexe de operare 
privind tehnologia supravegherii, motiv pentru care este în loja 
de lux şi eu suport o falsă palmă prietenească pe umăr de la un 
gardian totalmente neinstruit în drumul meu spre intrarea pe 
stadion. Pentru forţele adunate aici nu e loc de gesturi amabile. 
Trebuie să păstrăm aparențele. Deşi pot identifica aproape 


douăzeci de locuri pe trupul meu unde aş fi putut ascunde 
mărfuri de contrabandă, neobservată de securitatea stadionului. 

Mă strecor prin punctul de control al securităţii şi îi ignor în 
mod deliberat pe ceilalţi cinci agenţi care fac acelaşi lucru. Mulţi 
dintre agenţii sub acoperire sunt câte doi ca să păstreze 
aparențele, dar trebuie să ne şi răspândim cât de mult se poate. 

Recunosc, niciodată nu mi-am imaginat că aş fi în stare să 
afirm că interiorul unui stadion de fotbal este „frumos”. Dar 
acest stadion este, cel puţin în spaţiul unde intru eu. Doar sticlă, 
oţel şi cărămidă, atriumul neacoperit, răcoros şi inundat de 
lumină naturală, mai mult ca un mall decât ca un stadion. 
Construcţia s-a ridicat pe locul unui vechi magazin universal şi 
arhitectura s-a păstrat, inclusiv vechea stradă pavată cu piatră 
cubică. Am înţeles că pe vremuri localnicii erau cu toţii foarte 
mândri de ea şi nu-i condamn pentru asta. Deşi o mulţime de 
balcoane de aici care pot deveni locul de unde suspectul nostru 
ne-ar putea urmări, se înşiră unul după altul. 

Şi nu toţi băieţii noştri buni sunt în totalitate... discreţi. Mă 
uit urât la un bărbat de vârstă mijlocie cu părul tuns scurt care 
stă la intrarea magazinului cu echipament sportiv pe a cărui 
firmă scrie ,„More Than a Roar” şi îşi petrece mai mult timp 
uitându-se la mulţime în loc să-şi admire jerseul potrivit ca 
mărime unui copilaş pe care îl ţine strâns în mână. Ar putea 
foarte bine să poarte un anunţ pe care să scrie EU MA PREFAC A 
FI CUMPĂRĂTOR, CĂCI ÎN REALITATE SUNT POLIŢAI. 

Îmi fac drum prin mulţimea de pe Adams Street, nu departe 
de locul meu şi mă opresc la capătul sectorului 112. Terenul de 
joc a fost construit mult sub nivelul străzii, într-un fel oarecare 
nedorindu-se să se construiască stadionul prea sus şi ascuns de 
linia orizontului. Când intru pe lângă porţile lungi din fier forjat 
care separă holul imens de teren, observ că toate locurile din 
primul rând sunt mai degrabă la nivelul pământului decât la un 
nivel superior. 

Este copleşitor. Zgomotul, mulțimea de oameni totul. Aici 
nu o să-l găsim niciodată. Ei sunt prea mulți şi noi suntem prea 
puțini. 

Păstrează-ţi cumpătul, Emmy. 

Cercetez sectorul în timp ce merg fără grabă spre locul 
meu. İl sun pe Books. 


— Salut, dragule! spun eu veselă. Categoric stadionul este 


plin astăzi! Tare mi-aş dori să fii aici. Dar mă bucur că poţi 
urmări la televizor! 

— Încântată, Emmy, o aud pe Sophie spunând la celălalt 
capăt. Ce ne poţi spune ? 

— Sectorul o sută unsprezece, rândul nouă, locurile trei şi 
patru. Sectorul o sută treisprezece, rândul douăzeci şi şase din 
mijloc şi rândul treizeci, locul cinci sau posibil şase. Şi sectorul o 
sută doisprezece. Rândul optsprezece sau nouăsprezece, n-aş 
putea fi sigură, pe mijloc. Toţi fie fără păr, fie cu capetele şi 
feţele ascunse. Voi avea mai mult de o duzină, sunt sigură. 

Imi ocup locul, măcar să mă fac că urmăresc jocul şi Vikings 
ripostează la lovitura de începere cu un touhdomt™. Drăcesc 
început, Detroit! 


10 TD - cea mai valoroasă înscriere (6 puncte) într-o partidă, 
realizată atunci când un jucător intră în posesia mingii şi 
depăşeşte linia de poartă (goal line) sau prinde mingea în 
terenul de ţintă advers (n.tr.) 


83 

Când începe cel de al patrulea sfert, scorul este 20 la 6 în 
defavoarea celor de la Detroit. Posibil să mă doară în cot de 
rezultatul acestei competiţii în care bărbaţi maturi, îmbrăcaţi în 
costume de gladiatori pline de culoare, încearcă să răzbată cu o 
minge de piele peste o linie demarcată dar în mod sigur îmi 
pasă de perspectiva unui scor strâns. Dacă va fi ceea ce Books 
numeşte o „înfrângere zdrobitoare”, atunci suporterii ar putea 
începe să plece şi noi va trebui să fim pregătiţi pentru ieşirea 
suspectului nostru puţin mai devreme decât era planificat. 

Oare 20 la 6 înseamnă o înfrângere zdrobitoare? Chiar nu 
ştiu, dar îmi dau seama ascultându-mi prietenii guralivi din 
sectorul o sută doisprezece că rămâne un „meci de patruzeci” şi 
trebuia să dau din cap aprobator, ca şi cum aş fi ştiut ce în- 
seamnă. Am tot dat din cap stând pe locul meu. La o degajare a 
mingii cât mai departe în terenul advers, la începutul celei de a 
doua reprize, m-am văzut nevoită să simulez furia şi să proferez 
injurii împreună cu vecinii din sector faţă de incompetenta 
coordonatorului echipelor speciale din Detroit sau să dau din 
cap aprobator când apărarea Lions „s-a trezit în cele din urmă”. 
Şi am fost obligată să inventez pretext după pretext să-mi sun 
mama/sora/fratele/soţul/prietenul şi mătuşa de fiecare dată 
când am zărit un bărbat posibil chel care avea un nas subţire! şi 
umerii lăsaţi. 

Probabil că până în momentul de faţă, Books şi echipa lui s- 
au uitat cu mare atenţie la aproape toţi bărbaţii de pe stadion. 
De fapt, unul dintre localnici a fost anunţat de Denny Sasser ca 
suspect în clipa când a sosit la stadion. 

— Mi-e dor să fiu analist de informaţii, îi spun eu „fratelui” 
meu la telefon în timp ce îmi croiesc din nou drum spre mul- 
ţimea de pe Adams Street. Nu sunt făcută pentru supraveghere. 

— Recepţionat, spune Sophie. De ce nu mergi să verifici 
chioşcurile de pe hol? Sunt câteva puncte unde se deschid 
umbrelele. 

— De acord, spun eu în timp ce adrenalina curge prin mine 
pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul meciului. 

Pur şi simplu, ştiu că el este aici. O snt 

Mă pomenesc plimbându-mă tacticos prin mulţime într-o 
acţiune de supraveghere, aşa cum obişnuiam eu şi Marta să o 
facem vară de vară la mall. Stadionul începe să se golească 


puţin, dar suporterii Lions nu renunţă uşor. Vor sta până la 
ultima tentativă - aflu mai multe de la sectorul o sută doispre- 
zece. jocul încă se poate auzi pentru că stadionul este deschis 
spre holuri în două colţuri. Pot zări echipele noastre de poliţie 
care organizează punctele de control la ieşiri. Ne pregătim să 
trecem prin sită suporterii pe măsură ce părăsesc stadionul, 
metoda noastră de avarie. Stomacul mi se strânge. Nu există 
şansa ca el să se lase prins într-o plasă grosolană ca asta. Este 
prea exact. Prea mândru. Prea inteligent. 

Mă sprijin de peretele scării rulante care duce la al doilea 
etaj urmărind oamenii care trec pe lângă. Degetele şi palmele 
mele bat un ritm nervos pe suprafaţa de metal după muzica ce 
se aude în ecou de pe stadion. Dacă pot spune ceva despre 
meci, este că Detroit, cu siguranţă, are o muzică bună. Căminul 
lui Motown!” este mândru de moştenirea sa. Se prezintă eroii 
locali Kid Rock şi Eminem şi pe când mă deplasez înapoi spre 
atrium, către locul meu, Aretha Franklin începe să ceară R-E-S-P- 
E-C-T. 

În timp ce merg, încep să simt o nelinişte inexplicabilă sau 
parcă îmi lipseşte ceva în partea dreaptă. Poate că asta este 
ceea ce agenţii de teren vor să exprime prin „instinct”. Mă simt 
foarte neliniştită. Stadionul este în stânga mea şi tavanul în 
trepte, unic pe partea inferioară a unui stadion, face ca partea 
dreaptă să pară mult mai înaltă. Nu este nimic neobişnuit că pot 
vedea imediat printre restaurante şi magazine. Dar simt un gol 
de mişcare într-un loc unde totul şi toate se mişcă. 

Mă opresc şi cercetez atent mica mulţime. Nu văd pe ni- 
meni care să semene cu suspectul nostru, dar sentimentul de 
nelinişte nu mă părăseşte. Devine mai intens. Încep să o aud în 
ecou pe Aretha de pe stadion ca şi cum ar fi mult mai departe, 
ca şi cum aş fi deodată captivă între zidurile care amortizează 
zgomotul înconjurător. 

Oooh, sărutările tale (oooh) 

Mai dulci ca mierea 

Inima îmi bate nebuneşte, palmele îmi sunt umede şi lipi- 
cioase. Nu pot explica... doar îmi dau seama cumva... 

Mă răsucesc. 

Şi la o distanţă de aproape douăzeci de metri, stând nemiş- 


1% Casă de discuri americană înfiinţată în Detroit, Michigan, de 
Berry Gordyjr. în ianuarie 1959 (n.tr.) 


cat, un bărbat mă fixează cu privirea. 


84 

Capul plin de păr. Barbă deasă. Şapcă Lions. Ochelari cu 
ramă de baga. Gulerul jachetei foarte ridicat. O deghizare. ŞI 
chiar dacă nu reuşesc precis să-i disting ochii, ştiu că mă 
fixează. 

Clipesc de două ori uimită şi încă neîncrezătoare. Bărbatul 
îşi îndreaptă umerii şi stă cu faţa spre mine. Oamenii trec printre 
noi, merg spre sau de la toalete şi standurile cu produse 
alimentare, dar de fiecare dată când el revine în câmpul meu 
vizual, continuă să stea nemişcat şi să mă fixeze. 

El este. 

O femeie dă peste umărul lui întâmplător. Trupul i se zdrun- 
cină, dar privirea îi rămâne lipită pe mine. 

El este. 

Îşi înclină uşor capul, ca şi cum ar căuta să mă vadă mai 
bine. 

În puţinele momente care trec, rămân îngheţată, fără res- 
piraţie şi chiar paralizată. Dar vreau ca el să mă vadă. 4ămă 
vreau să-i spun. T eamndexopat 

Pe lângă acele bătăi atemporale ale inimii mele, o aud pe 
Aretha Franklin fredonând şi zgomotul mulţimii când asurzitor, 
când nedesluşit, în timp ce noi ne privim insistent unul pe 
celălalt. 

Două secunde? Zece? Nu ştiu cât timp trece înainte de a-mi 
aminti de ce am ţinut telefonul celular în mână tot timpul, aşa 
că nu e nevoie să bâjbâi prin buzunar după el dacă se iveşte 
momentul. 

Şi momentul se iveşte. Inima îmi bate în gât, privesc în jos 
la telefonul meu în timp ce degetul mare stă deasupra tastei de 
apel-rapid, acces instant la comandamentul central. 

În loc să apăs, mă uit din nou la suspectul nostru a cărui 
expresie facială s-a schimbat de la faţa imobilă la un fel de 
zâmbet înţelegător. 

Şi în momentul de faţă, în mâna lui, văd un mic aparat 
negru, probabil telefonul lui celular. Dar de ce are nevoie el de 
telefonul celular chiar... 

Şi atunci o explozie, un pocnet atât de asurzitor că abia mai 
observ că îmi ricoşează ceva în faţă şi mă taie, o detunătură 
atât de şocantă că ştiu că ţip, dar nu sunt în stare să-mi aud nici 
propria voce şi brusc, podeaua se ridică să mă plesnească peste 


obraz. 

În starea mea de perplexitate temporară, nimic nu mai e de 
înţeles, nici pardoseala lipicioasă, nici vederea propriului sânge 
şi nici efectul de orgă de lumini al sirenelor care dau semnale 
luminoase, dar chiar dacă nu pot să-mi dau seama de un lucru 
pe care îl percep şi îl simt în timp ce zac pe pardoseală, 
schimbarea neaşteptată în vibrația stadionului devenită acum o 
bufnitură constantă, o panică... 

Îmi ridic capul în direcţia suspectului, omul pe care îl ur- 
măresc de mai bine de un an, dar în locul lui văd un film de 
groază fără sonor, doar imaginile agonizante ale unei agitaţii 
nebune de trupuri, care sunt panicate şi care se luptă să răzbată 
prin intervalul îngust şi odată eliberate din blocaj, se năpustesc 
spre ieşire. Mă deplasez ca un câine îngrozit, pe mâini şi în 
genunchi, către un stâlp din peretele interior al stadionului şi îl 
îmbrăţişez ca pe un iubit în timp ce mulţimea se repede pe 
lângă, păşind peste picioarele şi gleznele mele, împiedicându-se 
de mine, până când îmi trag picioarele în pofida senzaţiei de 
leşin şi mă fac ghem în poziţie fetală. 

Mă ţin cu maximum de efort de stâlp în timp ce oamenii se 
împing, se împiedică şi se aruncă unii peste ceilalţi în încercarea 
disperată de a scăpa. Îmi ridic capul mai sus să intru în com- 
petiție pentru oxigen cu panica generală, trag aer în piept şi mă 
lupt cu membrele lipsite de putere să mă ţin strâns de ancora 
mea. Dacă m-aş desprinde de stâlp, ştiu că aş fi zdrobită. 

Capul îmi huruie cu violenţă, simt că nu mai am aer şi fac 
sforţări să opun rezistenţă unei senzaţii crescute de greață com- 
binată cu o teamă copleşitoare. Câţi oameni vor muri astăzi în 
acest loc? Nu ştiu. Nu pot să mă gândesc la asta acum. Pentru 
că şi eu voi fi printre cei morţi dacă nu-mi găsesc energia să mă 
ţin de acest stâlp. 

EI] făato dh nou. Şi din nou, suspectul nostru a scăpat. S-a 
ascuns în îmbulzeala celor şaizeci de mii de oameni care gonesc 
spre ieşiri, inundând curând străzile din afara stadionului Ford 
Field după această explozie neidentificată care s-a produs chiar 
lângă timpanul meu. Ne-a păcălit încă o dată. S-a pregătit 
pentru noi. Fără discuţie. S-a pregătit pentru noi tot timpul. De 
fiecare dată când ne considerăm aproape, realizăm că ne 
anticipează mişcarea şi o parează. 

Nu se va opri niciodată. Şi noi nu-l vom prinde niciodată. 


85 

— Stai liniştită, spune paramedicul. 

— Sunt bine. Era doar o zgărietură. 

— Ai o contuzie şi ai nevoie de suturi pe obraz. 

Soarele a dispărut şi întunericul începe să coloreze cerul. 
Au trecut patru ore de la explozii. Cu mult timp în urmă, 
paramedicii i-au transportat pe cei răniţi foarte grav la unităţile 
de prim-ajutor. In parcarea din faţa stadionului Ford Field, mai 
sunt câţiva civili şi în rest, vehicule de la Homeland Security. 
FBl-ul, poliţiştii statali, precum şi maşinile presei, plus elicoptere 
ale presei care zboară pe deasupra noastră. O explozie în toiul 
unul meci de fotbal din NFL nu avea să treacă neobservată 
pentru mult timp. 

Din câte se pare au fost opt explozii în total, fiecare 
survenind la câteva secunde faţă de cealaltă, în diferite locuri 
din capătul de sud al stadionului. Nu au fost bombe în sine, mi 
se spune, ci artificii foarte puternice, aşezate în mod strategic în 
coşurile de gunoi pline ochi, în locuri unde acustica amplifica 
zgomotul exploziei lor atât pe holul spaţios, cât şi pe stadion 
incluzând şi Intrarea A unde staţionam eu. 

Suporterii aflaţi pe Ford Field nu au aşteptat explicaţii când 
au auzit exploziile; nu au făcut deosebire între artificii şi bomba 
unui terorist. Când exploziile s-au auzit, una după alta, a urmat 
o cursă nebună către ieşiri încât nimeni nici măcar FBl-ul - nu a 
mai putut opri pe nimeni. Şi chiar dacă agenţii ar fi reuşit să 
reţină mulţimea, protocolul nu o permite. Procedurile de 
evacuare cer ca toate uşile să fie larg deschise astfel încât să 
permită oamenilor să iasă. Literalmente, am fost nevoiţi să-i 
lăsăm pe toţi să plece. Pentru că toată lumea ştia, în acele 
prime momente critice, că a fost un atac terorist. 

Books şi echipa au făcut tot posibilul să stăpânească 
haosul, dar era prea mult. Oamenii săreau în maşini şi porneau 
în viteză înainte ca noi măcar să ne dăm seama încotro o luau. 

Books se apropie de mine şi îşi pune o mână pe umărul 
meu. 

— Ai avut noroc că nu ţi s-a spart timpanul, spune el ceea 
ce am crezut eu iniţial că se întâmplase. Ai fost chiar lângă unul 
din coşurile de gunoi unde a detonat M-80. 

Ating cu băgare de seamă tifonul de pe obrazul meu. 


— M ce? 

— M-80, spune el. La origine au fost explozive militare. În 
anii şaizeci, au fost scoase în afara legii pentru achiziţionarea cu 
amănuntul, dar lumea continuă să le cumpere ilegal. La naiba, 
cred că le lansam când eram copil. Zgomotoase cu draci. De 
patruzeci sau de cincizeci de ori mai puternice decât artificiile 
pe care le poţi cumpăra legal. 

Sar din spatele ambulanţei şi mă opresc o clipă să-mi regă- 
sesc echilibrul. 

— Cum a adus explozivele pe stadion? întreb eu. 

— Oh, este simplu, Em, răspunde Books şi profilează un 
spaţiu de doi centimetri şi jumătate între degetul lui mare şi 
arătător. Cam asta este dimensiunea lor şi nu conţin metal. 

— Şi detonatorul? 

— Cred că a folosit un detonator dirijat de la distanţă. ÎI 
poţi cumpăra de la magazinul de artificii. 

Remarcabil. Chiar remarcabil. 

— Ne aştepta, spun eu. 

Books îşi încreţeşte buzele. 

— Presa nu a scris nimic care să facă legătură între noi şi 
meciul de fotbal. Dar tipul e deştept. Doar ştim asta. Prin ur- 
mare, cred că asta a fost doar o măsură de precauţie din partea 
lui. Când l-ai zărit, a ştiut că avea nevoie de un traseu ca să 
scape. Şi l-a folosit. 

Oftez. Ca de obicei, noi jucam dame, iar omul nostru şah. 

— Nu a murit nimeni? întreb eu şi mă rog. 


— Nu până acum, nu. Unele persoane au fost grav rănite în 
îmbulzeala de la ieşiri. N-am văzut în viaţa mea atât de mulţi 
oameni speriaţi, spune el şi se uită în jur ca mai apoi să se 
elibereze de acea amintire. Exploziile însele nu au rănit decât 
persoanele care stăteau lângă coşurile de gunoi, ca tine. Panica 
a venit după aceea. Mi se spune că sunt sute de oameni cu oase 
rupte, coaste zdrobite şi tot felul de vânătăi şi julituri, dar 
deocamdată nimeni nu a murit. 

Slavă Domnului! Prima veste bună pe ziua de azi. 

Books arată o schiţă a suspectului făcută de un artist 
plastic de la poliţie după descrierea mea. Păr negru des, barbă 
deasă, ochelari cu rama groasă, şapca Lions, jachetă de armată 


cu gulerul ridicat. 

— O deghizare evidentă, spun eu. Dar în principiu, seamănă 
cu el. 

— În regulă. Atunci să vedem dacă îl putem găsi pe moni- 
toarele video intrând azi pe stadion, spune el. Şi apoi, putem 
vedea unde a stat şi încerca să lucrăm în sens invers. 

— Foarte bine, să o facem, spun eu. Ar trebui să fiu acolo. 
Sunt una dintre cei care l-au văzut. 

Books mă apucă de braţ. 

— Trebuie să mergi la spital, Em. 

Mă desprind brusc de el. 

— Sunt bine. 

— Nu, Emily Jean. O să mergi la spital. Ai nevoie neapărat 
de suturi. Ăsta e un ordin. 

Îl privesc fix şi el, printre gene. Nici unul dintre noi nu are 
de gând să susţină că el îmi poate comanda mie să fac ceva. 

— Harrison Bookman, mă conduci în faţa unui monitor 
video chiar în clipa asta, spun eu. Altfel, vei deveni unul dintre 
cei care au nevoie de suturi. 


86 

Două ore mai târziu, mirosul preparatelor culinare aduse de 
firma de catering continuă să dăinuie în loja de lux care 
funcţionează în acelaşi timp şi ca sediu pentru comandamentul 
central în timp ce eu, Books, Sophie şi Denny suntem cu ochii 
împăienjeniţi şi epuizați. 

— Aşadar acum ştim, cel puţin, că el nu a sosit deghizat aşa 
cum arăta atunci când l-ai văzut tu, repetă Books lucrurile deja 
ştiute. Am cercetat imaginile video de la fiecare intrare în 
stadion şi nu l-am identificat deloc. Omul nostru purta o ţinută 
diferită când a trecut cu dezinvoltură de pază la începutul 
meciului. 

Books îşi freacă furios fruntea ca şi cum ar încerca să înde- 
părteze o pată de cerneală. 

— A fost cea mai bună ocazie a noastră de a afla unde a 
stat, spune el. Dar nu e singura posibilitate. Va apărea pe di- 
verse camere şi poate că vom fi norocoşi cu filmul care prezintă 
mulţimea. 

Dau din cap aprobator ca şi cum descopăr o speranţă în 
afirmaţia lui, dar de fapt nu e aşa. Omul nostru s-a gândit la 
toate. De fiecare dată, este înaintea noastră cu mult mai mult 
decât ne imaginăm noi. 

— Cine ştie măcar dacă va mai merge la un alt meci din 
NFL, spun eu. Putem spera că o va face doar din pură încă- 
păţânare. dar n-aş paria nici pe un bănuţ. Asta a fost, mai spun 
eu, deşi capul mi se lasă pe spătarul scaunului. Aceasta a fost 
ocazia noastră. 

— De acord, dar să nu devenim pesimişti, spune Sophie. 
Hai să ne uităm la partidele de săptămâna viitoare şi să facem 
un plan. A cincea săptămână din sezon, corect? Şi, Emmy, tu 
crezi în continuare că e posibil să ajungă în curând pe unul 
dintre stadioanele din Pennsylvania Pittsburgh sau Philadelphia. 
Prin urmare, hai să vedem... spune ea şi scoate un program NFL. 
Ah, uite! Duminica viitoare, joacă o echipă cu cealaltă. Eagles 
împotriva celor de la Steelers, duminică, 7 octombrie la ora unu 
după-amiază. E bine, nu? 

Închid ochii. În ciuda încercării lăudabile a lui Sophie de a 
introduce câteva raze de soare în încăpere, văd numai întuneric. 

— Nemernicul ştie acum că am înţeles legătura cu NFL, 
spun eu. Credeţi că o să se mai lase prins în alt păienjeniş? 


— Îmi pare rău, nu trebuie să fiu la curent cu problema 
asta despre Pennsylvania, întreabă Denny. 

Noi toţi am fost sechestraţi în subteranele noastre înguste 
în interiorul acestei investigaţii. Denny şi-a petrecut mai mult 
timp făcând muncă de teren. 

— Emmy se uita la tipicul descinderilor lui la stadion, ex- 
plică Books. Ori de câte ori suspectul merge într-o zonă unde 
stadioanele NFL sunt grupate într-un loc îşi împarte vizitele pe 
parcursul mai multor săptămâni ca să nu ajungă în aceeaşi zonă 
prea des. Aşa că, la fel ca în Florida, îşi dispersează vizitele la 
Jacksonville, Miami şi Tampa Bay. 

— Şi încă nu a mers în Pennsylvania, deduce Denny. În 
regulă. Şi mai sunt doar câteva săptămâni rămase din turul 
stadioanelor, aşa că dacă are de gând să ajungă în Pennsylvania 
de două ori, ar fi bine să pornească acum. Îmi imaginez. 

Mă bucur că îşi imaginează. Viaţa mea e mult mai veselă 
acum. 

(Am o contuzie, aşa că pot fi nepoliticoasă atâta timp cât 
ţin faptul secret.) 

— Ar putea un bătrân agent în retragere ca mine să dea o 
sugestie? spune Denny. 

— Dă-i drumul, spune Books. 

— Am putea lua în considerare posibilitatea că el nu are de 
gând să viziteze Pennsylvania? 

— De ce să nu? întreb eu. 

— Păi... răspunsul nu este evident? 

— Nu şi pentru mine, spun eu devenind nerăbdătoare, din 
nou sub acţiunea contuziei. 

— Poate că maște în Pennsylvania, spune Denny. Şi nu 
doreşte ca noi să ne arătăm acolo. 

Mă deplasez mai în faţă pe scaun. 

— Credeam că locuieşte în Vestul Mijlociu, spune Books. Vă 
amintiţi? 

— Îmi amintesc că tu ai spus asta, da, dar nu înseamnă că 
sunt de acord. 

Arăt spre Denny şi îmi mişc degetul. 

— Regula crimelor lui în decursul anului când NFL nu are 


activitate competițională!" presupune o concentrare maximă în 
jurul statelor din Vestul Mijlociu, spun eu. Prin urmare, regula 
arată că în partea din an când nu face turul stadioanelor NFL, 
ucide aproape de casă. 

— Înţeleg că asta e teoria, spune Denny. 

— Dar argumentul tău, Denny, spun eu stând acum în 
picioare, este de ce n-ar putea suspectul nostru să ne înşele cu 
privire la acea parte a cazului exact cum ne păcăleşte cu toate 
cebale părţi? 

— Pe scurt, da, spune Denny. 

Books mă priveşte şi culoarea îi revine în obraji. 

— Omul a creat un tipar ca să facă să pară că ar fi un cetă- 
tean din Vestul Mijlociu în caz că noi am începe să înţelegem ce 
face. Dar oare chiar gândeşte atât de departe? 

Surprinzător, râd în hohote la întrebarea asta. 

— Este cu o galaxie înaintea noastră, Books. 

Books se ridică de pe scaun şi face semn din cap. 

— Locuieşte în Pennsylvania? 

— Dacă cineva are o sugestie mai bună în clipa asta, să o 
auzim, spune Denny. 

Mă uit la Books. 

— Eu sigur nu. Merită o încercare, totuşi. Să verificăm plă- 
cuţele de înmatriculare din parcare? 

Books ridică aparatul de recepţie la gură. 

— Bookman către conducătorul echipei de reacţie rapidă, 
Dade. 

O clipă mai apoi, se aude un zgomot nedesluşit în aparat. 

— Dade pe recepţie. 

— Dade, voi cercetaţi imaginile video ale parcării din afara 
stadionului Ford Field în timpul meciului, nu? 

— Da, agent. Urmăresc plăcuţe de înmatriculare în timp ce 
vorbim. 

— Este vreo plăcuţă din marele stat al Pennsylvaniei? 

— Să verific. 

Aparatul amuţeşte. 

The Commonwealth of PensWWana, spun eu admițând o oarecare 


13 În fotbalul american, sezonul începe la sfârşitul lunii august 
şi se termină în luna ianuarie (n.tr.) 


nechibzuinţă faţă de speranţa mea. 

Ce e asta? 

Este Statul asociat Pennsylvania!0. 

Aparatul prinde viaţă din nou. 

— Agent, sunt trei plăcuţe din Pennsylvania. 

— Urmăreşte-le chiar acum, Dade. 

— Recepţionat. 

Books face semn din cap spre mine. 

— Aşadar Pennsylvania nu este un stat? 

— Cred că totuşi contează ca un stat. 

— Aşa sper. Asta, de fapt, sfidează steagul nostru. 

Eu şi Sophie avem laptopurile deschise, pregătite să dema- 
răm căutările în clipa când obţinem numele. 

— Oricum, ce este un stat asociat? mă întreabă Books. 

— Bookman, de ce naiba crezi că ştiu? 

— Tu eşti cea care a adus subiectul în discuţie. 

Tachinarea aceasta absolut interesantă mai durează încă 
cinci minute, timp în care fiecare dintre noi încearcă să facă faţă 
nervilor întinşi la maximum înainte ca aparatul să se audă din 
nou. 

— În ordine, agent, sunteţi gata? 

— Gata. 

— Primul vehicul este înregistrat pe numele David Epps, 
din Beaver Falls. Dade citeşte adresa. 

— Îl voi lua eu pe ăsta, spune Sophie şi începe să tasteze. 

— Al doilea vehicul aparţine unui anume Marlon Cumer... 
Cumerford, socotesc. Dade spune numele pe litere pentru noi şi 
citeşte adresa din Erie, Pennsylvania. 

— Mă ocup eu de ăsta, spun. 

— Şi cel de al treilea, spune agentul, este înscris pentru 
cineva numit Graham. Winston Graham. 


1% Sau Republica Pennsylvania - denominare folosită pentru 
încă alte trei state din S.U.A. (Kentucky, Massachusetts şi 
Virginia) în loc de binecunoscutul State (stat) cu intenţia de a 
se sublinia că aceste teritorii au un guvern bazat pe acceptarea 
comună de către populaţie în contrast cu statutul lor anterior 
de colonie regală, dar fără să existe nici un fel de impact 
constituţional (n.tr.) 


87 

Este doar o presimţire, doar una dintre sutele de teorii şi 
indicii pe care le-am luat în calcul, dar ceva legat de presupu- 
nerea lui Denny - aceea că suspectul nostru locuieşte în 
Pennsylvania - îmi sună cumva ca adevărat. Şi faptul că doar 
trei vehicule s-au deplasat din Pennsylvania la acest meci face 
ca situaţia să fie suficient de uşor de investigat, adevărată sau 
nu. 

Dar nu pornim prea bine. Eu şi Sophie reuşim în mai puţin 
de douăzeci de minute să eliminăm primele două nume de pe 
lista dată. David Epps, din Beaver Falls, Pennsylvania, este 
profesor la o şcoală elementară, căsătorit, cu trei copii, şi are un 
frate care locuieşte în Detroit, aşa explicându-se motivul 
participării lui la partida celor de la Lions. Marlon Cumerford din 
Erie, Pennsylvania, este un pensionar la şaizeci şi doi de ani care 
lucrase într-un post oarecare la departamentul de transport al 
oraşului, iar o trimitere la casa de bilete Lions demonstrează că 
este şi posesorul unui bilet pentru tot sezonul, motiv pentru care 
călătoreşte la fiecare meci Lions jucat acasă. 

Winston Graham este numărul trei din listă. Eu şi Sophie îl 
urmărim în echipă, disperate după o reuşită şi ca ultima noastră 
şansă. 

— Celibatar, niciodată căsătorit, spun eu în timp ce 
navighez prin baza de date. Fără antecedente criminale. Fără 
amprente la dosar. 

— Părinţi - Richard şi Diana - decedați, ultimul a murit 
acum nouă ani, spune Sophie. Nici un alt membru de familie. 
Copil singur la părinţi. Născut şi educat în Ridgway, 
Pennsylvania. Are identificator de rută poştală pentru o adresă, 
prin urmare este în mediul rural. 

Eu şi Books ne uităm unul la celălalt. 

— Dacă ar trebui să scriu o biografie a suspectului nostru, 
spun eu, aş menţiona că este un singuratic care locuieşte într-o 
zonă îndepărtată şi are timp de pierdut berechet. 

Books se gândeşte la cele spuse de mine şi dă din cap 
aprobator. Îşi ia telefonul celular şi spune: 

— Fă-mi legătura cu agentul de serviciu de la biroul de 
teren din Pittsburgh şi, după o pauză lungă, aparent conectat, 
Books se prezintă interlocutorului: Am nevoie de un mandat, 


mai spune el. Este vreun AUSA!% la datorie cu care să vorbesc? 
Grozav! Pune-mă în contact cu el. 

Urmează o altă pauză în timp ce Books îl aşteaptă pe 
procurorul federal care lucrează în ultima tură în Pittsburgh şi a 
cărui sarcină va fi să discute cu magistratul federal care 
primeşte cererile pentru mandate de urgenţă la această oră din 
noapte. 

— Se numeşte Winston Graham, spune Books în grabă la 
telefon rostind pe litere numele de familie şi furnizând şi nu- 
mărul de asigurare socială, numărul permisului de conducere şi 
adresa unde locuieşte. Înregistrări telefonice, conturi bancare, 
cărţi de credit şi un mandat de percheziţie domiciliară. Lucrez la 
o declaraţie chiar acum. Poftim? De ce... de ce nu? întreabă 
Books şi începe să se plimbe încoace şi încolo. Da, este. Da, 
este. Alo, ascultă... ascultă-mă. Îmi este indiferent dacă 
magistratul doarme. Individul pe care îl urmărim este tipul care 
a plasat explozivele la Ford Field astăzi. Da, individul ăla. Şi nu 
este numai individul ăla, ci şi ucigaşul în serie piroman care 
străbate ţara. Acesta... de acord, dar ascultă-mă, nu avem timp 
de paşi mici. Pentru că nu avem! Doar... fă-mi rost de orice poţi 
şi cât mai repede posibil. Crezi că te poţi descurca? 

Books închide telefonul. 

— Avocaţi, spune el. Nu consideră că avem suficiente date 
pentru un mandat. 

— Poate că au dreptate, spune Denny. Noi credem că 
suspectul nostru ar putea locui în Pennsylvania şi Graham 
locuieşte în Pennsylvania alături de alte şaizeci de mii de 
oameni. Şi locuieşte singur. Probabil că nu este suficient pentru 
un judecător. 

— Poate că acesta este, spune Sophie răsucindu-şi laptopul 
cu faţa spre noi. Este dosarul lui Winston Graham de la 
Departamentul de transporturi Pennsylvania. Şi-a reînnoit 
permisul de conducere în urmă cu opt luni şi a făcut o fotografie 
nouă, spune ea. Vi se pare cunoscut acest bărbat? 

Fotografia nu este de cea mai bună calitate, ceea ce ne 
face să ne amintim de imaginea neclară pe care o avem cu 
suspectul nostru de la Taverna lui Benny din Urbana, Illinois, 


1% Acronim pentru Assistant United States Attorney (adjunct al 
procurorului Statelor Unite) (n.tr.) 


când el îl întâlnea pe Curtis Valentine. Dar spre deosebire de 
acea imagine care prezenta puţin din linia arcuită a feţei şi doar 
un nas subţire şi lung în timp ce îşi ţinea privirea în jos şi chipul 
ascuns de camera de supraveghere, fotografia pe care o făcuse 
pentru reînnoirea permisului de conducere îi prezintă toată faţa. 
În această fotografie, strânge din ochi, ochii mici şi acoperiţi pe 
jumătate de pleoape care îl fac să arate ca o persoană care 
poartă ochelari de vedere şi i s-a spus să-i înlăture (şi nu este 
defel fericit din cauza asta). Spre deosebire de imaginea video 
de la bar, unde era complet chel, în fotografia din permis, 
Winston Graham are o urmă de păr şaten rar deasupra fiecărei 
urechi, altminteri chel. Fălcile îi maschează bărbia, un fenomen 
generat de vârstă şi greutate. Arată un pic mai bătrân de 
patruzeci de ani, dar pentru mine, nu este nici o problemă. 

— El este, spun eu simțind o creştere bruscă a adrenalinei, 
o senzaţie de moment care în urmă cu multe ore ar fi fost de 
neînțeles. 

— La naiba, el este, spune Books. Asta-i suspectul nostru. 

— Când plecăm? întreb eu. 


— Toată lumea se întoarce la hotel şi îşi face bagajul, 
spune Books. Plecăm cât mai repede cu putinţă. 


88 

Sunt aproape de final cu împachetatul şi în timp ce arunc 
cosmeticalele în geantă, mă uit la CNN la reportajul privind 
exploziile de la meciul de astăzi şi operaţiunea „Teroristului care 
pune bombe la Ford Field”. Repetă la nesfârşit acelaşi lucru. Nu 
se pot desprinde de poveste, deşi nu au nimic nou de relatat în 
afară de noua mărturie întâmplătoare a unui suporter de la meci 
care discută despre exploziile zgomotoase şi agitația nebună 
către ieşiri. Afta az a hoevenderța, spune un bărbat. Amaeatcăosă 
murim, spune un altul. Se aua de pară venea dh toate aiedile deodală, 
susţine un altul. 

lată diagramele cu Ford Field, săgețile şi punctele roşii 
strălucitoare care reprezintă punctele de explozie pe capătul de 
sud. Atacatorul a ales holul pentru că este locul ideal din punct 
de vedere al acusticii, spune un funcţionar de la primărie, ca să 
amplifice zgomotele exploziilor şi panica rezultată. 

Autorităţile au exclus terorismul islamic, ni se comunică. 
Suspectul este un bărbat alb între treizeci şi patruzeci de ani. 
Telespectatorii sunt asiguraţi că este în desfăşurare o intensă 
căutare care implică autorităţile locale, statale şi federale. 

Trei oameni au fost declaraţi morţi, toţi de la leziuni suferite 
în învălmeaşala nebunească ce a urmat când suporterii au dat 
năvală spre ieşiri. 

Sar la bătaia pe care o aud în uşa mea de hotel. În împre- 
jurările de faţă şi mieunatul unei pisici m-ar face să tresar. 

Este Books. ÎI las să intre şi mă întorc la lucrurile mele. 

— Am crezut că ne întâlnim pe hol, spun eu. 

— Da, aşa urma, dar pur şi simplu... pur şi simplu m-am 
gândit să apar. 

— În regulă. Vreo schimbare de plan? 

— Nici o schimbare. Dar pilotul ajunge la avion abia peste o 
oră, aşa că mai avem câteva minute. 

— Ah, foarte bine, spun eu întrebându-mă ce doreşte el cu 
aceste câteva minute. 

Când îmi întorc din nou privirea spre el, Books se întoarce 
complet cu spatele adresându-se unei pete de pe scrinul ieftin 
din cameră. Îşi ridică o mână într-o doară şi apoi, o face pumn. 

— Când am auzit prima... începe el şi apoi îşi drege glasul 
cu fermitate. 


Mă opresc din ceea ce fac. El nu continuă, aşa că o fac eu 
pentru el. 

— Când ai auzit prima explozie care venea dinspre zona de 
sud, spun eu încet păşind mai aproape de el, dar fără să 
exagerez. 

— Am... am crezut că ai murit. 


— Dar nu am murit, Books, sunt bine. Am trecut pe lângă 
moarte şi mergem mai departe, nu? Nu aşa spui tu mereu? 

El dă din cap aprobator. Books şi emoţiile lui s-au înţeles 
întotdeauna ca uleiul cu apa. 

Bine, spun eu, hai să ne concentrăm... 

— Sunam fără încetare pe telefonul tău celular şi tu... tu nu 
răspundeai. 

Nu spun nimic. Dintr-odată, simt că în încăpere se face 
foarte cald. 

— Ştii, când a început acest caz, nu am crezut cu adevărat 
că teoria ta avea să ducă undeva, spune el. Aveai câteva infor- 
maţii interesante, dar cu toată sinceritatea, eram foarte sceptic, 
spune el şi îşi întoarce capul într-o parte astfel că îi pot vedea 
profilul, ochii obosiţi şi părul ciufulit care îi cade pe frunte. Am 
dorit să lucrez la caz doar pentru că lucrai tu la el. Sună cam 
prosteşte acum după ce ai reuşit de una singură deconspirarea 
acestui monstru. 

— Mă bucur că ai acceptat, spun eu. Uită-te la noi acum. 
Cred că acest Winston Graham ar putea fi... 

— Emmy, trebuie să-ţi spun asta. Lasă-mă să o spun, 
rosteşte Books şi respiră adânc. Eu încă... 

Telefonul lui celular sună. Propoziția abia începută se 
profilează între noi. Eu încă... Books îşi trage iritat telefonul fixat 
la curea. 

— Bookman, spune el şi apoi concentrează brusc. Poftim? 
Cine? MS... 

Books se întoarce spre mine. 

— Treci pe MSNBC!%. 


1% Acronim pentru Microsoft and National Broadcasting 
Company, canal american de televiziune lansat în 1996 care 
emite prin cablu şi satelit şi transmite ştiri şi reportaje de 
ultimă oră (n.tr.) 


lau repede telecomanda şi apăs la întâmplare fără să fiu 
sigură unde pot găsi acest canal de ştiri transmis prin cablu, dar 
după câteva încercări, îl descopăr. 

În partea de jos a ecranului, ştirile de ultimă oră spun totul. 

ŞTIRE DE ULTIMĂ ORĂ: 

CĂUTAREA SE MUTĂ ÎN PENNSYLVANIA 

„„„ se crede că Teroristul care pune bombe la Ford 

Field locuieşte. Ca să repet, o sursă apropiată MSNBC a 

confirmat că anchetatorii federali se concentrează pe 

un domiciliu din Pennsylvania rurală unde se crede că 

Teroristul care pune bombe la Ford Field locuieşte. 

— Ah, la naiba, mormăie Books. Cum s-a întâmplat asta? 
strigă Books în telefon. Cum naiba s-a întâmplat asta? 

Îmi ridic o mână pe faţă. Ar fi putut fi oricine, realizez eu. 
Noi am ţinut legătura cu autorităţi de la poliţiile locale, cu şerifii 
de la Elk County, cu poliţia statală Pennsylvania şi cu FBI 
Pittsburgh. Nu e nevoie decât de o singură persoană ca ştirea să 
răsufle. 

Vreau ca perimetrul din jurul casei lui să fie bine izolat, 
spune el la telefon. Pentru că dacă urmăreşte ştirile, acum ştie 
cât de aproape suntem. Şi fir-ar să fie, ar fi de preferat să se 
uite la ştiri. 


89 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 21 

30 septembrie 2012 

Vin să mă ridice! Vin să mă ridice! 

Oh, este extraordinar, pur şi simplu, extraordinar, extra- 
ordinar, extraordinar. Voi sunteţi acolo, undeva, nu-i aşa, 
doamnelor şi domnilor de la FBI? Ce am făcut? Chiar vreau să 
ştiu. Foarte serios o spun. Ce am făcut? Qm de m-aţi dibuit la 
meciul ăla de fotbal? 

Ah, rahat, la naiba, bnaba! Cum de... ce... ahhh! Ahhhh! 

Credeţi că o să mă prindeţi viu? Asta credeţi, mizerabililor 
idioţi, să vă ia dracul, la naiba, la naiba, la naiba! Aveţi de gând 
să mă băgaţi la închisoare şi să mă studiaţi ca pe un şobolan 
ţinut în cuşcă, să mă imobilizaţi şi să-mi analizaţi undele 
cerebrale ca să puteţi opri un alt exemplar ca mine? Ah, asta-i 
amuzant, asta-i cireaşa de pe tort a întregii situaţii gândind că 
voi veţi putea vreodată să opriţi o persoană ca mine. Nu puteţi! 
Nu vedeţi asta? Nu pricepeţi? Nu puteţi preveni apariţia unui alt 
individ ca mine pentru că următorul ca mine este reprezentat de 
voi! Eu sunt înăuntrul vostru! Singura diferenţă este că eu nu 
mă ascund în spatele unei măşti când stau la volanul SUV-ului 
meu sau sorb o Starbucks la meciul de fotbal al puştiului meu. 
Voi sunteţi exact ca mine şi nici măcar nu ştiţi! 

Mă auziţi? Mă auziţi, nenorociţilor? 

De ce v-aş lăsa să mă prindeţi viu? Hm? De ce ar trebui? De 
ce ar trebui să ştiţi ceva despre mine? Nu meritaţi. Incercam să 
vă ajut, încercam... la naiba! La naiba! Incercam să vă ajut să 
înţelegeţi, dar de ce dracu’ ar trebui să-mi pese dacă vreunul 
dintre voi mă înţelege? De ce ar trebui să-mi mai pese de ceva? 
N-aţi făcut nimic să o meritaţi. Voi şi oiţele nenorocite care vă 
urmează n-aţi făcut nici un singur lucru în viaţă să meritaţi ceea 
ce pot eu să vă învăţ, ceea ce am încercat eu să vă învăţ. 

Prin urmare, mergeţi mai departe cu existenţele voastre 
nenorocite de oiţe făcând ceea ce spune toată lumea şi 
încredinţându-vă că viaţa voastră este normală, bună şi fericită, 
fără să vă intereseze vreodată cine trage toate pârghiile şi fără 
să vă pese ce se întâmplă cu adevărat în lume sau care oameni 
adevăraţi se ascund în spatele acelor feţe zâmbitoare şi a 
părului uscat cu uscătorul şi - ce naiba o mai urma, ştiţi voi ce? 


Eu am terminat cu asta. Eu... dar nu mă veţi prinde în viaţă. Aţi 
fi putut învăţa foarte multe de la mine, dar acum este prea 
târziu. De ce ar trebui să mi se rupă de voi când vouă nici nu vă 
pasă de mine? De mine! De ce nu contez? 

Credeţi că veţi împiedica oameni ca mine? Niciodată nu veţi 
fi capabili să o faceţi. Mă auziţi, fete şi băieţi de la FBI? Nu veţi 
împiedica absolut niciodată oameni ca mine! 

(Nota editorului: pauză de paisprezece secunde) 

Ah, nu pot... nu cred asta. Nu pot să cred asta! Dar foarte 
rău pentru voi, nu voi pleca pe tăcute, nu pot, nu înţelegeţi că 
pur şi simplu... pur şi simplu, nu pot... 

(Nota editorului: pauză de optsprezece secunde) 

N-ar trebui să fie aşa. N-ar trebui să fie aşa. Nu e drept. Nu 
este cinstit. Eu nu sunt ceea ce credeţi voi că sunt. Dar nu veţi 
înţelege niciodată. Nici măcar nu veţi încerca vreodată să în- 
ţelegeţi. Am terminat cu încercarea de a vă ajuta să înţelegeţi. 
Am terminat. 

Sunt foarte obosit. Sunt foarte, foarte obosit. Chiar nu 
vreau să fac ceea ce trebuie să fac acum. Realmente nu vreau 
deloc să o fac, vă jur că nu vreau, vă rog să mă credeţi, nu 
vreau. Dar n-am de ales. Ea ştie prea mult. 

(SFÂRŞIT) 


90 

Ora patru dimineaţa. Un întuneric profund şi neclintit şi nici 
măcar prima dâră de lumină care se furişează la orizont la 
revărsatul zorilor. O dimineaţă de toamnă liniştită în 
Pennsylvania rurală, pe punctul de a nu mai fi atât de liniştită. 

Casa care îi aparţine lui Winston Graham este amplasată în 
afara comitatului Elk. Înconjurată pe trei laturi de nenumărați 
metri pătraţi de tufăriş, cu fostul teren agricol de mult lăsat de 
izbelişte şi cu o mică pădurice în spate, clădirea este o casă de 
cărămidă desfăşurată în lungime. Planurile de nivel pe care le- 
am obţinut de la arhivarul comitatului prezintă trei dormitoare în 
spatele casei, o bucătărie, o cameră de zi şi un salon în faţă. 
Casa are şi un demisol care cuprinde întreg planul de nivel. 

De pe străzile principale, un drum lung de pământ şerpu- 
ieşte mai bine de patru sute de metri spre casa unde Buick-ul 
Skylark al lui Graham este parcat lângă garajul anexat. 

Membrii Echipei de Salvare Ostatici au mers de-a buşilea în 
dispozitiv, au înconjurat casa şi s-au culcat literalmente în 
buruieni aşteptând semnalul în cască de la Books. Sunt îmbră- 
caţi în negru din cap până în picioare, cu măşti de gaz şi căşti, 
puşti mitraliere şi pistoale aşezate în tocuri şi proiectile fixate la 
centură. 

Din locul înalt, aflat la vreo patru sute de metri de casă, pe 
un deal mic, ridic din nou la ochi binoclul cu infraroşii. Nu se 
vede nici o mişcare. Nici o lumină în interiorul sau în exteriorul 
casei. Din câte ne putem da seama, locuinţa a fost abandonată. 

— Mulţumesc, domnule judecător, spune Books la telefonul 
lui mobil şi scapă un suspin de uşurare. Am obţinut mandatul. 

Books rămâne la telefon timp de o jumătate de oră cu un 
judecător federal civil din Pittsburgh explicând temeiul pentru 
care solicită permisiunea de a percheziţiona reşedinţa lui 
Winston Graham. Ultimul lucru de care avem nevoie, după toată 
această strădanie, e să avem un judecător care să decreteze 
percheziţia invalidă şi să ne lase fără nici un rezultat. 

Books ridică aparatul de recepţie la gură. 

— Comandant de echipă, sunt Bookman. Recepţionezi? 

— Recepţionez, Bookman, se aude răspunsul care 
întrerupe liniştea nopţii. 

— Comandant de echipă, suntem în stare de alertă. 


— Recepţionat. 


— Sunteţi în dispozitiv, comandant de echipă? 

Comandantul Echipei de Salvare Ostatici face o verificare 
rapidă oamenilor lui din perimetru înainte de a reveni la aparat. 

— Suntem în dispozitiv, cu armele pregătite. 

Books se uită în jur la ceilalţi agenţi şi la mine. Toţi suntem 
într-un mic convoi de vehicule care nu se vede de la reşedinţa 
lui Winston Graham: şeriful comitatului Elk, poliţiştii statali din 
Pennsylvania, departamentul local de pompieri, echipa de 
dezamorsare dispozitive explozive, funcţionarii federali de la 
FBI, precum şi de la Biroul pentru alcool, tutun, arme de foc şi 
explozive. 

— Comandant de echipă, spune Books, îl trimitem înăuntru 
pe Kevin. Recepţionat? 

— Recepţionat. 

Books face semn din cap spre agentul de la Biroul pentru 
alcool, tutun, arme de foc şi explozive care stă în picioare lângă 
el, un bărbat pe nume Moore. Dar chiar acum, sunt mai 
interesată de drăcia pe care Moore o ţine în mână, un accesoriu 
care include un monitor video şi un stick de comutare. Moore 
arată ca un adolescent care se joacă pe o consolă Xbox. 

Dar „Kevin” nu este nicidecum un joc video aşa cum am 
văzut eu cândva. „Kevin” este un dispozitiv care detectează 
explozibilul şi funcţionează ca un mic camion teleghidat cu roţi 
de tractor şi o capacitate de rotaţie de 360 de grade. Şi noi 
putem vedea ceea ce vede Kevin de la acest dispozitiv dirijat de 
la distanţă. 

Un membru al Echipei de Salvare a Ostaticilor se apropie de 
o fereastră deschisă. Asta-i ciudat. Winston Graham ne invită 
înăuntru. 

Membrul Echipei de Salvare Ostatici îl apleacă pe Kevin 
spre camera de zi şi îl mişcă repede să acopere câţiva metri în 
altă direcţie. Ecranul din mâinile lui Moore prinde viaţă. Acum ne 
uităm în casa lui Winston Graham şi vedem pe un ecran mic 
ceea ce vede Kevin. 

Camera de zi este plină de mobilă străveche cu o bucătărie 
oarecum mică la vedere. Demodată, dar funcţională, fără în- 
doială. O sticlă de bere stă pe blatul pentru micul dejun. Po- 
deaua este acoperită peste tot cu ziare, aproape că nu vedem 


lemnul de esenţă tare. 

Ziare. 

Focul are nevoie de trei lucruri ca să ardă: oxigen, 
combustibil şi căldură. 

Fereastra deschisă este oxigenul. 

Ziarele sunt combustibilul. 

Lumina de pe dispozitivul dirijat de la distanţă începe să 
clipească în roşu, o minisirenă. Kevin ne anunţă ceva. 

Aparatul ne dă de ştire că detectează prezenţa unei surse 
de căldură. 

O să explodeze, spun eu. 

— Comandant echipă, retrage-te, strigă Books în aparatul 
de recepţie. Retrage-te, comandant de... 

Şi apoi are loc explozia, o detonație care întrerupe noaptea 
întunecată cu o străfulgerare de un portocaliu strălucitor ce se 
suprapune peste camera de zi înghițind încăperea instantaneu, 
ca răsuflarea plină de furie a unui dragon. 

— Echipa de pompieri, pleacă! Pleacă! strigă Books în 
dreapta lui. 

Maşina de pompieri pleacă în acţiune în mare viteză, ur- 
mată de ofiţerii SWAT în haine de pompieri şi de echipa de 
dezamorsare dispozitive explozive în timp ce cauciucurile scot 
un sunet ascuţit la întâlnirea cu drumul pavat. 

— Nu vrea să fie prins viu, spune Denny Sasser. 

Îmi arunc pe mine haina groasă şi casca şi îmi duc masca 
de gaz în mână. 

— Agenti, strigă Books în timp ce începe să alerge spre in- 
fern, menţineţi perimetrul fixat! Poate fi o diversiune! 

Alerg alături de Books, fiecare dintre noi ignorând maşina 
disponibilă şi mulţumindu-ne doar să alergăm cu toată viteza 
spre casă, spre focul nedomolit de un portocaliu strălucitor şi 
spre fumul care se ridică acum prin acoperiş. 

— Demisolul, strig eu printre gâfâieli. Omul nostru este... la 
demisol! 


91 

— Rămâi pe loc! strigă Books la mine cu mâna întinsă în 
timp ce se opreşte la câţiva metri de casă. Nu eşti autorizată să 
intri, Emmy. E un ordin! 

Agenţii tactici, protejaţi de echipamentul de pompieri, se 
deplasează împreună cu pompierii acţionând ca escorte armate, 
cu mitralierele pregătite şi scuturile antideflagrante ridicate, 
gata pentru orice sau oricine. Câteva clipe mai târziu, furtunurile 
cu jet puternic îşi fac treaba cu flăcările spărgând şi ferestrele în 
cursul acţiunii lor în timp ce fumul negru precum cerneala 
pufneşte pe toate deschizăturile casei. Păstrez distanţa în 
spatele scutului antiglonţ aşteptând o altă detonație sau un foc 
de armă sau altceva, ceva neaşteptat, pentru că domnul 
Winston Graham a devenit expert în acţiuni neaşteptate. 

În scurt timp, orice urmă din culoarea portocalie învăpăiată 
care radia dinspre casă dispare lăsând în urmă o structură îm- 
bibată de apă şi deformată care încă expectora fumul poluant. 
Focul fusese planificat cu precizie şi bine executat, dar depar- 
tamentul de pompieri se afla la o distanţă de numai patru sute 
de metri când acesta izbucnise. 

— Liber! strigă o voce în casca mea. Parterul este liber! 

Liber de fiinţe umane, fiinţe umane moarte sau vii. Şi liber 
de ameninţări. 

Damsol Pun rămăşag că focul nu a ajuns la demisol. 

Rămâi... ag îmi spune Books prin masca de gaz întorcându- 
se spre mine.Fac un pas înapoi conform ordinului primit. 

Books dispare în fumul negru care devorează casa şi cu 
toate că nu mai arde, radiază o căldură atât de agresivă că o 
pot simţi prin scut şi cască. 

Nu-ţi uita poziţia, îmi spun eu. Nu e cazul să te bagi aici. Ai 
putea face mai mult rău decât bine. Ai putea cădea prin podea 
şi ceilalţi ar consuma timp valoros ca să te salveze. Nu e cazul. 

Mă încalţ cu ghetele de pompier care se potrivesc cu restul 
costumului, casca, scutul şi masca de gaz cu rezervă de oxigen, 
haina grea şi pantalonii. De ce mi-au dat toate lucrurile astea, 
dacă nu trebuie să intru? Aştept cinci minute şi apoi, pătrund în 
interior. 

Este aproape imposibil să vezi din cauza fumului, dar cu- 
nosc schiţa casei, la fel ca toţi agenţii, după planurile pe care le- 
am avut sub ochi. Aspir oxigen curat din mască în timp ce 


smogul murdar mă împresoară. Mă concentrez asupra pardoselii 
parţial arse de la incendiu şi pline de bucăţi de hârtie de ziar 
carbonizate, unele risipite peste tot şi altele plutind prin aer ca 
rămăşiţele de la o paradă unde s-au folosit benzi de confeti. 
Pardoseala este nesigură de traversat, dar nu sunt prima sau a 
zecea persoană care o traversează şi nici nu am răbdare. Ştiu că 
dacă merg înainte pe holul principal, pe lângă bucătărie şi pe 
lângă dormitoare, uşa de la demisol va fi în faţa mea. 

Găsesc uşa deschisă şi scara care duce spre demisol liberă 
de fum. Cobor treptele. Sunt cel puțin zece agenți jos, îmi spun 
eu. Indiferent cât de bun este el, nu poate face faţă celor zece 
agenți. 

Corect? 

Ajung la partea de jos a scării şi mă răsucesc. Partea princi- 
pală a demisolului este nefinisată şi afumată, pereţii de beton şi 
pardoseala la fel, văd un boiler, un dedurizator de apă, maşina 
de spălat rufe şi un uscător într-un colţ, o bancă cu bară de 
ridicat greutăţi şi câteva greutăţi de rezervă în celălalt colţ. 

Dar mai încolo este un coridor lung cu uşi pe fiecare parte. 
Agenţii le deschid pe rând şi năvălesc înăuntru cu arma înainte. 

Strigăte ca „FBI!” şi „ATF”'” sau „agenţi federali!” răsună 
în ecou în direcţia mea. Imi scot masca de gaze şi înaintez pe 
coridor pe măsură ce agenţii verifică încăperile una după alta. 

— Totul e liber! strigă unul dintre agenţi spre Books, care 
dă din cap şi se uită în jur fără rost. 

Când dă cu ochii de mine, nu mai găseşte energia să se 
plângă. Se mulţumeşte să ridice din umeri. Intreaga casă, par- 
terul şi demisolul, au fost verificate. 

Unde eşti, Winston Graham? 

Mă întorc în zona principală a demisolului, zona cu apara- 
tură şi pentru exerciţii fizice. Şi atunci observ dulapul din colţ, 
un dulap de metal gri aproape la fel de înalt ca mine, cu două 
uşi identice şi un lacăt care nu este încuiat şi atârnă pe unul 
dintre belciuge. 

Pentru un bărbat la fel de exact precum Winston Graham, 
asta este practic o invitaţie. 

— Aici, spun eu. Uită-te aici! 


17 Acronim pentru Alcohol, Tobacco, Firearms (Alcool, tutun, 
arme de foc) (n.tr.) 


— Dă-te la o parte, la naiba, spune Books apucându-mă de 
braţ şi trăgându-mă înapoi cu putere. 

El gesticulează cu un deget grăbit spre dulap. Agenţii se 
apropie de dulap din fiecare parte. Unul desprinde lacătul. Apoi, 
pe aceeaşi lungime de undă, un agent apucă un mâner şi 
deschide brusc uşile. 

Interiorul dulapului arată ca interiorul oricărui alt dulap. Trei 
rafturi din care două sunt complet goale. De fapt, un singur 
obiect se află pe raftul din mijloc. 

Un teanc de hârtii. 

Legate cu o fundă violet. 

Ce naiba este asta? întreabă Books apropiindu-se de dulap 
şi uitându-se pe prima pagină din teancul de hârtii. Ce naiba 
sunt „Şedinţele Graham”? 


92 

Se ivesc zorile şi cerul de deasupra noastră se luminează, 
dar pe alocuri mai sunt încă urme de întuneric. Suntem din nou 
pe drum, în partea din spate a unui camion aparţinând echipei 
SWAT şi folosim platforma cabinei drept birou pe care am 
împrăştiat grămada de documente, gândurile răzleţite ale unui 
ucigaş în serie, pe care el le-a botezat „Şedinţele Graham”. Ele 
sunt numerotate - douăzeci şi două în total - şi datate. Par a fi şi 
înregistrate cu mijloace audio, motiv pentru care probabil 
folosea unul dintre acele reportofoane de ultimă generaţie care 
îi transcriau cuvintele în mod automat într-un document. 

Fiecare Şedinţă Graham se află desfăşurată pe platforma 
camionului. La început, citim repede. Va exista o grămadă de 
timp să analizăm cuvintele alese de el şi expresiile familiare, zile 
întregi pe care le vom petrece luând la puricat fiecare 
propoziţie. 

Dar în clipa asta, căutăm orice indiciu care ne-ar putea 
conduce la locul unde se ascunde acest monstru. Prin urmare, 
trec în grabă peste autoglorificarea dezgustătoare inclusă în 
aceste pagini, peste pasajele revoltătoare unde citim împreună 
cum îşi torturează victimele, căutând ceva, ceva care ar putea 
să ne ofere o cheie... 

— Mary, spun eu cu voce tare. 

O femeie pe nume Mary este menţionată în înregistrarea 
numărul doisprezece, o conversaţie cu această persoană pe 
care a înregistrat-o într-un bar. Şi apoi, numele ei continuă să 
revină în capitolele ulterioare. De fapt, ea devine centrul aten- 
tiei, cu fiecare pasaj pe care îl citesc. Are sentimente pentru ea, 
îşi deschide sufletul în faţa ei, este obsedat de ea şi se îndră- 
gosteşte de ea. 

Mary este barmaniţă, studentă cu jumătate de normă şi 
alcoolică în recuperare. Dar care este numele ei de familie? 
Unde locuieşte? Oare trebuie să răscolim toată Pennsylvania 
după o femeie numită Mary? 

Apoi, îl descoperim cedând nervos când realizează că sun- 
tem aproape de el. Mulţumirea de sine apare pe neaşteptate în 
rafale, dar devine neliniştit. Îşi pierde încrederea în timp ce 
încearcă să se convingă singur - şi pe noi că nu este. 

Ce va face el cu Mary? 

— Trebuie să o găsim, mormăi eu. 


Books ridică aparatul de recepţie la gură. 
— Ce facem cu câinii? 


— Sunt aici, se aude o voce din spate. Începem cu 
proprietatea lui şi apoi, ne mutăm spre zona împădurită din 
spatele casei. Avem agenţi care cercetează amănunţit pădurea 
chiar şi acum. 

— Să citim mai departe, îmi spune Books. Trebuie să fie un 
indiciu care să ne ducă la ea. _ 

Dar eu sunt aproape gata şi nu mai am mult de citit. In 
înregistrarea numărul douăzeci şi unu, cu data de ieri, duminică, 
după ce ne-a ignorat intenţionat la Ford Field, Graham îşi pierde 
controlul. Bine. Minunat. Dar ultimele lui cuvinte din ziua aceea 
mă pătrund până la oase. 

Ea ştie prea multe. 

— O va omori, spun eu. 

Şi după asta, ajung la înregistrarea finală, datată cu ziua 
prezentă, 1 octombrie. 


93 

ŞEDINŢĂ GRAHAM 

Înregistrarea nr. 22 

1 octombrie 2012 

N-am... n-am dorit asta pentru tine, Mary. Nu am vrut asta 
pentru noi. Trebuie să mă crezi. Te rog, spune-mi asta - spune- 
mi că dai crezare vorbelor mele. Te-am minţit. M-am minţit şi pe 
mine însumi convingându-mă că aş putea fi alt om cu tine, că 
totul ar putea fi altfel. Dar acum te rog, crede-mă. Te rog, fii 
sigură că dacă te-aş fi întâlnit mai înainte, lucrurile ar fi stat cu 
totul altfel, m-aş fi schimbat, ştiu că m-aş fi schimbat, m-aş fi 
schimbat pentru tine, Mary. 

Dar acum este prea târziu şi nu pot să te las... nu, Mary, nu 
pot, îmi pare rău, regret cum n-am regretat niciodată în viaţa 
mea. Înainte, n-am regretat, de fapt, n-am regretat niciodată, 
dar o fac acum pentru că tu mi-ai deschis uşa sufletului şi eu am 
dorit să o las deschisă şi să-mi explorez interiorul împreună cu 
tine. Ştiu că am fi putut face asta şi totul ar fi fost perfect. Te 
rog, înţelege, Mary - te rog! - că nu am de ales, nu mai am nici o 
posibilitate decât să fac acest lucru, pentru că indiferent cât de 
mult m-ai putea iubi, ei te vor presa şi te vor face să le spui 
lucruri despre mine şi nu-i pot lăsa să facă asta. Dacă aş putea 
să te las aici, te-aş lăsa, dar nu pot. Nu am încotro. Înţelegi asta, 
nu? Nu am altă soluţie. Situaţia mă depăşeşte. 

Acum, ei vin după mine, Mary, şi îţi vor spune tot felul de 
lucruri despre mine şi nu te pot lăsa să-i asculţi pentru că ei vor 
face ca totul să pară mult mai rău decât adevărul - asta vor face 
şi eu nu-i pot lăsa. Prefer să mă ţii minte ca pe omul care te 
iubeşte, pentru că eu te iubesc, Mary, îţi jur că te iubesc cu 
adevărat şi sunt capabil de iubire datorită ţie. 

Dacă vei auzi ce spun ei, nu mă vei mai iubi. Dacă vei afla 
adevărul, nu mă vei mai iubi. Bănuiesc că nu m-ai fi iubit nici- 
odată. Nu, cred că nu. Nimeni nu m-ar iubi! Cum ar fi posibil? 
Cum ar putea cineva... acum, sst, Mary. Linişte acum. 

Tu eşti Mary a mea cea unică, draga mea dragă, Mary 
Laney, şi eu te voi iubi întotdeauna şi mereu îmi voi aminti de 
tine şi asta va trebui să fie îndeajuns. Te rog, înţelege, iubita 
mea Mary. Te rog, înţelege că fac asta din dragoste şi doresc să 
poată fi altfel, doresc să poată fi altfel, ah, de ce nu poate fi 
altfel? De ce nu mă pot lăsa ei în pace şi astfel, să ne ofere o 


şansă să fie altfel şi să fie mai bine? 

Acum, nu ni s-a lăsat nimic, nici o posibilitate, şi eu nu le 
pot îngădui să te rănească sau să te întoarcă împotriva mea. Nu 
le voi permite să distrugă ceea ce e al nostru. Nu-i voi lăsa. 

Acum, dormi, draga mea, scumpă prinţesă. Dormi şi poartă- 
mă în inima ta în timp ce eu te voi purta mereu în a mea. 

Îţi promit că într-o bună zi, foarte curând, ne vom întâlni din 
nou. 

(SFÂRŞIT) 


94 

— Mary Laney, L-a-n-e-y, strigă Books în staţie. 

Stau pe platforma camionului echipei SWAT cu laptopul 
deschis  derulând evidenţa  înmatriculărilor auto din 
Pennsylvania, precum şi evidenţa taxelor de proprietate. 

— Sunt patru Mary Laney în zona principală a 
Pittsburghului, spun eu. 

— Presupunând că e vorba de Pittsburgh. 

— Trebuie să fie pe aproape, spun eu. Indiferent ce i-a 
făcut, tipul s-a întors aici şi a inclus transcrierea în teancul de 
hârtii înainte de a dispărea. 

— Poate că a ucis-o chiar în această casă, spune Books. 

— Nu spune asta. Nu spune că a ucis-o. 

— Cam aşa pare, Em. 

— Stai, zic eu ridicându-mi privirea de pe ecranul compute- 
rului. Vârsta ei. Şi-a spus vârsta, nu? Cred că era treizeci şi 
şapte? 

— Parcă... aşa... ceva, spune Books căutând grăbit prin pa- 
sajele referitoare la Mary, iubita lui Graham Winston. Da, treizeci 
şi şapte. Prin urmare, s-a născut în 1975 sau cu un an mai 
înainte, în 1974. 

Trec repede la Departamentul de Sănătate Pennsylvania 
pentru evidenţa populaţiei. 

— Dacă s-a născut în Pennsylvania, va fi... exact... aici! 
lată: Allentown, Pennsylvania, Mary - ah, haide. Ararsăfe Asta nu 
este Mary Laney. Asta este Marty Laney. 

— Eşti sigură? 

— Fără îndoială că sunt, spun eu enervată şi agitată. Pot 
să-mi dau seama de diferenţa dintre Marty şi Mary, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

— Poate că este fratele ei. 

— Poate. Dar să continuăm căutarea. 

Revenind la evidenţa taxelor de proprietate, găsesc nume- 
rele de asigurare socială şi le compar cu baza de date cu ca- 
ziere. Cândva Mary a fost alcoolică, deci poate că a avut pro- 
bleme cu legea. 

Nimic. Cele patru Mary Laney din zona principală a 
Pittsburgului erau cetăţene foarte paşnice. 


— În regulă, hai să vedem la impozite, spun eu. Departa- 
mentul de venituri... Departamentul de venituri... 

Evidenţa impozitelor este plină de informaţii. Nu am nevoie 
decât de data de naştere ca să încep căutarea. Chiar dacă e 
posibil ca ea să nu se fi născut în Pennsylvania, aici îşi plăteşte 
impozitele. 

Patru Mary Laney, cu patru date de naşteri, apar brusc pe 
ecranul meu. 

— DDN?®, 6, 22, 94, spun eu. DDN, 5, 13, 82... DDN 5, 27, 
69... DDN... 

Sar în sus de pe platforma camionului. 

— Data de naştere, 7. 11, 75? 

Books încuviinţează din cap. 

— Este asta Mary a noastră? 

— Stai aşa, stai aşa, stai aşa. Dă-mi voie să verific W-219% 
pentru patronul ei. 

Terg să fie un bar sau un restaurant, un loc care angajează 
un barman. 

— Da! strig eu. Patronul ei este înscris ca proprietar al 
Barului Ernie's Sports. 

— Asta e barmaniţa noastră de treizeci şi şapte de ani! se 
repede Books în aparatul de radiorecepţie. Bookman la aparat. 
Am nevoie de elicoptere. Mobilizaţi Echipa de Salvare Ostatici. 
Avem o adresă exactă. 

— Vin cu tine, îi spun eu împingându-l din calea mea şi 
sărind din camion înainte ca el să-mi poată răspunde. Mary este 
încă în viaţă, spun eu. Trebuie să fie. 


1% Acronim pentru Data De Naştere, adaptare după originalul 
DOB (date of birth) (n.tr.) 

1% Acronim pentru Wages and Withholdings (Plăţi şi Reţineri), 
echivalentul Declaraţiei 112 din România privind obligaţiile de 
plată a contribuţiilor sociale, impozitul pe venit şi evidenţa 
nominală a persoanelor asigurate (n.tr.) 


95 

Drumul statal 85 din Kittanning, Pennsylvania, este închis 
pe o porţiune de opt sute de metri în toate direcţiile spre casa 
care îi aparţine lui Mary Laney. De partea cealaltă a străzii, 
vizavi de casă, se află un loc viran care oferă elicopterelor o 
platformă de aterizare sigură şi convenabilă. Poliţiştii statali au 
înconjurat deja casa. Maşinile de pompieri sunt pregătite la o 
depărtare mai mică de nouăzeci de metri. 

Membrii Echipei de Salvare Ostatici se revarsă dintr-un alt 
elicopter şi se adună repede grămadă. Din câte se pare, aceasta 
este o misiune de salvare, dar nu ne putem asuma niciun risc cu 
Winston Graham, care a reuşit să ne evite de mai multe ori când 
noi deja îl reperasem. În mod constant, tipul a avut mereu un 
avantaj asupra noastră. Da, ultima Şedinţă Graham pare să lase 
impresia că el ar fi părăsit-o - {i pomt ă htro bună zi foarte rând. ne om 
îtâhi dn nou erau ultimele lui cuvinte adresate ei -, dar nu m-aş 
mira dacă l-am descoperi în casă aşteptându-ne. 

Books aleargă spre membrii Echipei de Salvare Ostatici şi 
discută cu ei în timp ce eu stau pe drumul statal 85, vizavi de 
locuinţă. Este o casă simplă cu etaj, care are un fel de lambriu 
învelit cu şindrilă vopsită într-un albastru ca cerul, cu o bordură 
albă şi un acoperiş înclinat. Este cocoţată pe un deal mic având 
o cărăruie de piatră care duce la veranda din faţă. 

În timp ce poliţiştii statali din Pennsylvania stau atenţi cu 
puştile pregătite, doi membri ai Echipei de Salvare Ostatici 
traversează drumul cu o scară şi o fixează într-o parte a casei. 
Când va veni momentul, vor folosi această scară să ajungă la 
palierul care stă suspendat deasupra verandei din faţă şi care le 
permite să intre pe ferestrele de la etaj în acelaşi timp când va fi 
luat cu asalt şi parterul. 

Dar deocamdată nimeni nu se urcă. Mă uit la ceasul de la 
mână. Este trecut de şapte dimineaţa. 

— Să-l trimitem înăuntru pe Kevin, spune Books. 

— Durează prea mult, răspund. Mary ar putea fi pe moarte. 

Books dă din cap aprobator, dar nu spune nimic. 

— Books, Mary ar putea fi... 

— N-am timp pentru asta, Emmy. 

— May nu are timp. 

— Ascultă-mă: cine ştie ce a plănuit el pentru noi în casă? 


Propria lui locuinţă a izbucnit în flăcări când ne-am apropiat de 
ea. Nu voi trimite agenţii într-o misiune sinucigaşă. Mai întâi, 
verificâăm dacă nu sunt bombe, apoi dacă este liber... 

— Şi dacă în timpul ăsta ea moare, Books? Am putea salva 
o viaţă şi noi stăm aici urmând protocolul... 

— Nu este doar protocolul. Este ceea ce trebuie să facem. 
Vrei ca o mână de agenţi să moară pentru că nu am luat simple 
măsuri de precauţie? Vieţile lor sunt responsabilitatea mea. 

— Este cea mai bună ocazie să-l prindem pe Graham. 

Books se răsuceşte spre mine. 

— Emmy, dacă nu taci din gură, o să-ţi pun cătuşe. Eu nu- 
mi trimit oamenii la înaintare fără să am absolut nici o idee 
despre ceea ce ne aşteaptă înăuntru. Nu după toate surprizele 
pe care le-am avut până acum. Ai vrea să fii prima persoană 
care trece de uşa aia? 

Books se întoarce şi se depărtează de mine vorbind la apa- 
ratul de recepţie. 

Ea moare înăuntru, strigă după ajutor, se roagă pentru un 
miracol, se roagă să o găsească cineva şi să o salveze. Şi tu te- 
ai rugat la fel, Marta, nu? Şi tu te-ai rugat să te salveze cineva, 
dar nu a venit nimeni. Eu n-am ajuns la tine. N-am fost acolo 
pentru tine. 

Traversez în fugă Drumul 85 către casă. 

— Emmy, ce faci? Stai! Emmy, opreşte-te! 

Alerg pe aleea pietruită care duce spre casă. 

— Toţi agenţii, rămâneţi pe poziţii! îl aud pe Books în 
cască. Emmy, acesta este un ordin direct: nu intra în casa aia! 

Îmi scot casca şi urc alergând cele trei trepte spre veranda 
din faţă, spre uşa principală, o uşă simplă de lemn cu un ciocan 
de metal demodat. 

Vin, drăguță. Vin să te ajut. 

Mă ţin bine pentru impact în timp ce răsucesc mânerul 
sferic. 


96 

Intru în casă, îmi fac curaj pentru o clipă, dar nu se întâm- 
plă nimic. Nici o explozie. Nici un pocnet, nici o detunătură. 

Îmi mut imediat privirea spre pardoseală, un hol cu lemn de 
esenţă tare şi un coridor. Şi pete de sânge care duc pe coridor şi 
dispar după colţ. 

— Mary Laney! strig eu în timp ce urmez calea petelor de 
sânge mergând pe o singură parte ca să nu calc pe sânge şi să 
contaminez locul. FBI! 

Ajung la capătul holului lângă o toaletă mică. Urma de 
sânge duce într-o sufragerie cu un covor miţos vechi şi o mobilă 
demodată. Urma se sfârşeşte la o uşă. 

Demisolul. 

Deschid uşa. 

— Mary Laney! strig eu în demisolul întunecat. 

Ajung lângă perete şi găsesc un întrerupător. Îl lovesc cu 
degetul, dar nu se întâmplă nimic. Nimic în afara întunericului 
intens de dedesubtul meu. Îmi scot iPhone-ul şi folosesc apli- 
caţia lanternă îndreptând lumina în jos, o rază subţire de lumină 
care îmi arată calea. Sunt douăsprezece trepte de lemn şi o 
balustradă. La capăt nu este decât o platformă pe care reuşesc 
să o zăresc. 

— Mary Laney! strig eu. 

Cobor treptele cât de repede pot ştiind că ar putea fi cu 
capcane sau pregătite să-mi saboteze reazemul sau să mă îm- 
piedice, dar nu am de ales.Vin, Marta, sunt aici şi o să te ajut, 
dă-mi doar această şansă, aşteaptă şi te rog, nu muri, te rog, 
întoarce-te la mine. 

Rotesc mica mea ţintă de lumină înainte şi înapoi şi ascult 
atentă orice zgomot. 

— Mary! rostesc din nou cu voce tremurătoare în timp ce 
ajung pe ultima treaptă şi apoi, calc pe pardoseala demisolului. 

Atunci aud un tuşit, un ecou slab, unul singur, undeva în 
dreapta mea. 

Mă răsucesc şi direcţionez lumina la întâmplare; pulsul meu 
o ia la goană. Nimic. Nu văd nimic, doar un dulap şi o... 

Sar în timp ce raza de lumină coboară spre pardoseală o 
siluetă, o siluetă imobilă, ceva, cineva care zace întins cu faţa în 
jos. 


O femeie, cred, după părul lung răzleţit pe pardoseala de- 
misolului. Dar unde îi sunt ochii şi nasul şi... 

— Ah, Dumnezeule, bâigui eu mişcându-mă mai aproape şi 
dirijând mica rază de lumină galbenă pe ea. 

Faţa îi este însângerată şi mov, ochii, umflaţi şi închişi, 
nasul rupt, gura, un amestec cărnos. 

Mă aplec lângă ea. Trupul i se ridică şi coboară, umed şi cu 
respiraţii aspre. O ating pe umăr şi ea se dă înapoi speriată. 
Plimb lumina pe trupul ei, peste cămaşa albă plină de sânge şi 
jeanşi. Sângele pare împrăştiat peste tot pentru ochiul meu 
necalificat şi nu arăta ca şi cum Mary ar fi fost înjunghiată sau 
împuşcată -, dar era bătută îngrozitor peste faţă, nu şi peste 
trup. 

— Mary? Sunt de la FBI. Drăguţă, acum eşti în siguranţă. 

Deasupra mea, tropăit de paşi în timp ce soseşte cavaleria, 

FBl-ul care îşi trimite echipa. 

Capul lui Mary se mişcă foarte încet, un semn de 
confirmare. 

— Ştii unde este el, Mary ? întreb eu. E în regulă, spun 
când ea nu răspunde şi o mângâi uşor pe braţ. O să te ajutăm. 

Zgomotul de paşi devine din ce în ce mai sonor în timp ce 
apar şi raze de lumină de la lanternele folosite de agenţi. 

— Avem nevoie de un medic! strig eu şi încep să mă ridic, 
să mă arăt agenţilor când mâna lui Mary se întinde şi o prinde 
pe a mea. 

Îmi pun amândouă mâinile în mâinile ei şi îmi cobor capul 
spre ea. 

— Nu... mă părăsi, şopteşte Mary. 

— Nu te voi părăsi, scumpo, promit, spun eu cu vocea 
strangulată de emoție şi cu ochii plini de lacrimi. Sunt chiar aici 
şi nu voi lăsa pe nimeni să te mai rănească. 

Mary începe să tremure cu furie în timp ce scapă un gea- 
măt strident. Îmi pun un braţ pe spatele ei şi mâna sub obraz 
legănând-o în timp ce agenţii Echipei de Salvare Ostatici asal- 
tează demisolul cu raze de lumină şi o forţă militară de valoarea 
unei armate. 

— O să fie bine, spun eu cu o convingere pe care nu o simt. 
El nu mai poate răni pe nimeni. 


97 

Deschid ochii cu o tresărire, o explozie zgomotoasă care se 
evaporă în momentul când sunt trează. Cam aşa s-au derulat 
visele în ultima vreme, mai puţin despre flăcările mistuitoare şi 
mai mult despre explozia puternică ce le-a creat. 

Strâng din ochi la lumina puternică. Nu ştiu de ce spitalele 
gestionează astfel luminile din plafoane. Când Mary Laney va 
deschide ochii, abia va reuşi să vadă. 

Şi ea va deschide ochii sau aşa spun doctorii. Bandajele 
care îi acoperă faţa rănită şi perfuzia intravenoasă care şer- 
puieşte în braţul ei dezvăluie o femeie în mare suferinţă, dar 
doctorii susţin că există o activitate cerebrală normală, ceea ce 
este liniştitor. Presupun, deşi oricând cineva trebuie să se uite la 
undele tale cerebrale, că poate fi un lucru bun. 

Mary are un traumatism şi nasul zdrobit. Dinţii îi sunt 
neatinşi şi nu pare să fi suferit vreo altă fractură facială, doar 
echimozele mov-închis care o lasă cu fantele de la ochi, cu o 
gură umflată şi cu obrajii de asemenea. 

Îi urmăresc pieptul cum se înalţă şi coboară şi ascult sune- 
tele delicate ale respirației ei. Când se va trezi, o vom bombarda 
cu întrebări. Am încercat deja, după ce am descoperit-o, dar nu 
a reuşit să articuleze decât o bolboroseală incoerentă. Era încă 
în şoc, au spus doctorii, traumatizată. | s-au tratat leziunile şi i s- 
au făcut câteva teste, dar înainte de a putea discuta cu ea din 
nou, i s-au recomandat cel puţin două ore de somn. | 

Între timp, agenţii cercetează casa lui Graham. În spatele 
casei, au descoperit cauciucurile pe care le ardea, plus canistre 
de gaz şi măşti de gaze folosite atunci când introducea cu forţa 
fumul în plămânii victimelor ca să imite fumul de foc. S-au 
descoperit tot felul de instrumente chirurgicale pentru tortura 
pe care a impus-o şi tratate medicale despre chirurgie. O tre- 
cere în revistă a activităţii lui pe internet demonstrează că 
frecventa site-urile cu porno-torturi şi căuta informaţii medicale 
suplimentare. Pe lângă asta, a reieşit că vizitase paginile de 
Facebook ale multora dintre victimele sale fără să se „îm- 
prietenească” vreodată cu ele, ci doar verificând informaţii şi 
astfel le afla adresele, locul de muncă şi tot felul de alte date 
care îl ajutau să le găsească înainte de a merge după ele. 

Şi este clar că învățase cum să incendieze de pe internet, 
mai exact de pe un site care explica exact cum să aranjezi o 


explozie întârziată: Graham folosise un şnur ca să atârne un 
balon de tavan până când acesta a rămas suspendat deasupra 
unei lumânări aprinse. Balonul era plin cu benzină. Mai jos de 
lumânare, aşezase o grămadă de ziare. După plecarea lui 
Graham, flacăra lumânării a topit balonul, benzina s-a revărsat 
peste flacără şi s-a răspândit peste grămada de ziare. Şi totul a 
făcut bm Până când au sosit pompierii, şnurul a ars în 
întregime şi au rămas doar urmele lăsate de lumânare ducând 
la concluzia că incendiul a fost cauzat de o lumânare care a 
căzut peste nişte ziare sau reviste. 

Fotografia din permisul lui de conducere era acum arătată 
peste tot, la fiecare post de televiziune ori sursă online de ştiri. 
Toţi locuitorii văd fotografia unui bărbat supraponderal, aproape 
chel şi cu ochii ca mărgelele numit Winston Graham. 

Bineînţeles că nenorocitul arată altfel. Probabil că are păr şi 
chiar şi mustață, alte sprâncene, poartă ochelari şi cine mai ştie 
ce altceva, dar oricum nu va sări în ochi nimănui. 

Dar unde s-a dus? Unde poăe el pleca? 

Nu avem nici o idee. Tot ce ştim este că a scos peste două 
sute de mii de dolari din contul personal, aşa că are bani să facă 
o mulţime de lucruri. 

Uşa se deschide şi intră Books. Face semn din cap spre 
mine cu o privire de gheaţă şi se uită la Mary. 

— N-au trecut încă două ore, spun eu. 

— Am crezut că poate s-a trezit singură. 

— Ţi-am spus că te sun imediat ce se va trezi. 

— Mi-ai spus o mulţime de lucruri, zice el, o propoziţie in- 
troductivă la un discurs pe care ceva îmi spune că l-a repetat. 
Mi-ai spus că dacă voi accepta acest caz, vei urma îndrumările 
mele şi n-ai făcut-o. 

— Nu vreau să discut despre asta, spun eu. 


— Emmy, ţi-am dat un ordin direct şi tu l-ai încălcat. Ai fi 
putut fi ucisă. Ai fi putut pune în pericol viaţa lui Mary. Ai fi putut 
declanşa o explozie care să ne... 

— Dar nu s-a întâmplat, Harrison, nu? Nimic din toate 
astea. Aşa că taci din gură. 

Books rămâne nemişcat şi lasă tăcerea să vorbească 
pentru el. Amândoi ştim ce va urma. 

— Nu-mi pasă, spun eu. Exclude-mă din caz. Concediază- 


mă. Fă ce vrei, dar eu nu voi înceta să-l caut. 

— Ah, te fs fără cazul acesta, spune Books. Nu te pot con- 
cedia. Dar presupun că Dickinson va avea grijă de asta. Deja a 
cerut un raport complet despre acţiunile tale. Erau numai vreo 
două sute de ofiţeri de poliţie autorizaţi ca martori. Şi eu nu am 
de gând să-l împiedic. Meriţi să fii concediată. 

Îmi pun din nou fruntea pe balustrada patului în care zace 
Mary, aceeaşi poziţie în care fusesem când aţipisem o clipă mai 
înainte. 

— Aşadar, spune Books. 

— Aşadar ce? 

— Aşadar nu te mai ocupi de acest caz. 

— Am auzit de prima dată. 


— Deci trebuie să pleci. 

Îmi ridic privirea spre el. 

— Nu plec. l-am promis că nu o voi părăsi. 

Books mă priveşte aşa cum o face mereu atunci când sunt 
încăpăţânată. 

— Ai ţinut-o de mână tot drumul cu ambulanţa şi la spital. 
Ai ţinut-o şi când doctorii se ocupau de ea şi încă nu-mi vine să 
cred că te-au lăsat să o faci. Dar pe de altă parte, când încerc să 
discut cu tine ceva este ca şi cum aş vorbi la pereţi. 

— Când se va trezi, o să mă vadă stând aici, Books. Nu 
plec. Obişnuieşte-te cu ideea. 

— Să mă obişnuiesc. Să mă obişnuiesc! Aceeaşi Emmy de 
altădată, faci orice doreşti, oricând doreşti şi numai cum doreşti. 

Sprâncenele lui Books încep să se contracte ca de obicei, 
gâtul i se înroşeşte şi aproape că şi-ar dori să mă scoată afară 
din cameră trasă de păr. 

Şi chiar ar fi în stare de asta, dar nu o face. 

Pentru că, în momentul acela, Mary Laney dă un semn de 
viaţă, brusc, dar elocvent. 


98 

Încă lungită pe patul de spital, Mary Laney se apleacă în 
faţă în timp ce tuşeşte violent cu flegmă şi sânge uscat. 
Folosesc butoanele ca să-i orientez patul mai sus astfel că acum 
este aşezată într-un unghi de aproape şaizeci de grade şi apoi, 
apăs butonul pentru asistenta medicală. 

— Suntem aici, Mary, spun eu luându-i mâna şi mângâind- 
o. Eşti într-un spital şi eşti în siguranţă. 

Imediat ce atacul de tuse i se potoleşte, Mary rămâne ne- 
mişcată. Ochii, doar nişte fante prin leziunile colorate în toate 
nuanțele de vineţiu, privesc fix înainte. 

Acum îşi aminteşte tot. 

Şi apoi, scapă un geamăt abia auzit. Umerii încep să-i tre- 
mure, iar lacrimile îi udă obrajii umflaţi. 

El nu te mai poate răni, spun eu. 

— El - el aţi... îngaimă ea printre respiraţiile şovăitoare şi 
suspinele slabe şi ezitante. 

— Încă nu l-am prins, spune Books. Dar îl vom prinde. 
Avem nevoie de ajutorul tău să facem asta, Mary. 

Mary plânge în continuare, se cercetează, îşi priveşte bra- 
tele şi picioarele, îşi pipăie cu mâinile torsul ca şi cum s-ar căuta 
de o armă. Apoi, îşi duce degetele încet la faţă, la faţa ei 
îngrozitor de lovită şi umflată. 

— Eu sunt agent special Bookman şi ea este Emmy 
Dockery, analist de informaţii la FBI. Îmi pare rău, dar chiar 
trebuie să discutăm cu tine acum. 

După un timp, Mary dă din cap aprobator şi trupul i se li- 
nişteşte după suspinele chinuite. Îi dau un şerveţel, iar ea îşi 
tamponează faţa cu grijă. Apoi, mă priveşte. 

— Tu... m-ai găsit, spune ea. Tu erai. Tu... nu m-ai părăsit. 

O iau de mână şi îi zâmbesc blând. 

— O să te faci bine. 

— Ce a... cea făcut, Winston? A u-ucis... ? 

Mă uit la Books, care dă din cap aprobator. 

— E căutat pentru crimă. Un şir de crime. 

Primeşte vestea prost. judecând după ultima Şedinţă 
Graham pe care am citit-o, unde Graham discută cu ea în timp 
ce îi nenoroceşte faţa, ar fi trebuit să aibă o idee vagă despre 
faptele lui diabolice. 


— Gata, toată lumea afară, spune doctorul făcându-şi loc 
să intre în salon. 

— Foarte repede, Mary, spune Books. Este foarte 
important. A dat vreun indiciu despre direcţia pe care avea de 
gând să o ia? Ceva cât de cât? 

Books îl opreşte pe doctor apucându-l cu putere de braţ. 

Mary îşi drege glasul. 

— Ela spus... ela spus... 

— Trebuie să insist cu tratamentul pacientei mele, spune 
doctorul. 

— Este ceva foarte important, spune Books. Continuă, 
Mary. Ce a spus el? 

Mary înghite cu un oarecare efort şi închide ochii. 

— A spus că nu-l veţi prinde niciodată, spune ea. A spus că 
este invizibil. 


99 

Doctorul ne alungă din salon să o examineze pe Mary. Trec 
de cei doi poliţişti înarmaţi care stau de pază la uşa ci şi ajung 
pe coridor. 

— Îl vom găsi, spun eu. Eu am... 

— Du-te acasă, Emmy, spune Books trecând pe lângă mine. 

Îl aştept să se întoarcă. Nu o face. 

— Nu plec acasă. 

— Păi, nu rămâi aici. Aici rămâne doar personalul autorizat. 
Tu nu mai eşti autorizată. 

Pornesc după el. Întotdeauna a mers repede. 

— Pot să te ajut să-l găseşti, spun eu. Asta-i ceea ce fac cel 
mai bine, Books. Haide. 

Books ajunge la lift şi apasă pe buton. 

— Am terminat, spune el. Am terminat cu tine. Nu pot să 
comand o operaţiune atunci când oamenii îmi desconsideră în 
mod public instrucţiunile. O atitudine care compromite întreaga 
unitate. Dacă ai fi o persoană adultă, ai înţelege. Dar tu nu eşti. 
Eşti un copil, Emmy. Un copil. Şi cu asta, am încheiat, mai spune 
el şi taie aerul cu mâna. Am terminat. 

Clatin din cap insolentă... ca un copil, presupun. 

— Eu pot să-l găsesc. Sunt cea mai bună şansă pe care o ai. 
De ce dai... 

— Scuze, spune el când se aude soneria liftului şi uşile se 
deschid. Am terminat, mai spune el cu faţa spre mine după ce 
se află deja în cabina liftului. 

Uşile ascensorului încep să se închidă. În acelaşi timp cu 
portita mea de scăpare. 

Books blochează uşile înainte ca acestea să se închidă şi 
iese din cabină ajungând atât de aproape de mine că mă po- 
menesc făcând câţiva paşi înapoi. 

— Crezi că poţi profita de oricine vrei şi toată lumea 
trebuie să tacă şi să accepte, spune el printre dinţi. De ce ai 
dorit să mă ocup de acest caz, Emmy? 

— Eu... 

— Îţi voi spune eu de ce, zice el. Ai dorit să gestionez acest 
caz pentru că ţi-ai imaginat că vei putea trece peste mine şi vei 
face tot ce doreşti, nu? 

— Nu, la drept vorbind, am vrut să te ocupi de acest caz 


pentru că ştiam că directorul te va asculta şi pentru că tu eşti 
unul dintre cei mai buni agenţi ai Biro... 

— Ah, las-o naibii, bine? Dacă am dreptul la ceva, am drep- 
tul să fii sinceră cu mine. Ai dorit o persoană pe care să o poţi 
manipula şi ştiai că ai putea face acest lucru cu mine, spune 
agitându-şi degetul în faţa mea. Păi, ştii ceva? M-ai folosit 
pentru ultima oară. 

— Prin urmare, un ucigaş rămâne în libertate cât mai mult 
posibil pentru că tu nu poţi trece peste faptul că nu m-am căsă- 
torit cu tine. 

Books face un pas înapoi şi rămâne un pic cu gura căscată. 

— Uau. Eşti ceva de speriat. 

Mda, cu asta am depăşit limita. 

— Îmi... Îmi pare rău, Books. N-am vrut să spun asta. 

Books îşi încleştează fălcile şi evită să mă privească. 

— Dacă nu părăseşti acest spital în următoarele cinci mi- 
nute, voi cere să fii arestată. 

— Agent! strigă unul dintre poliţişti în timp ce aleargă încet 
pe coridor spre noi. Domnişoara Laney a spus că este pregătită 
să vorbească mai mult. 

— Minunat, spune Books, fericit să abandoneze această 
conversaţie. 

— Aă - polițistul ridică un umăr în semn de scuză - a spus 
că o doreşte pe domnişoara Dockery acolo. 

Books clatină din cap şi îl lasă în jos. Apoi, aruncă o privire 
foarte rece în direcţia mea. 

— Domnişoara Dockery nu mai lucrează la acest caz. 

— Da, domnule, dar... spune polițistul şi îşi drege glasul. Ea 
a spus că va discuta doar cu domnişoara Dockery. 

Oftând din toţi rărunchii, Books îşi trece degetele prin păr. 

Nu pot să nu zâmbesc aproape nevăzut. 

— Asta este cam dificil, spun eu. 

Books trece ca o furtună pe lângă mine spre salonul lui 
Mary. 

— Ei, hai să mergem! strigă el înapoi spre mine. 


100 

— Părea foarte... normal, spune Mary Laney cu vocea ei 
încă aspră. 

Un tifon proaspăt îi acoperă nasul. Vânătăile din jurul 
ochilor au căpătat o nuanţă de galben-deschis contrastând cu 
movul-închis şi cu negrul. Nu sunt în stare să o privesc fără să 
nu simt nevoia să plâng. 

În demisolul ei, s-a găsit o bâtă de baseball de aluminiu, 
marca Louisville Slugger, cu sângele lui Mary pe ea. Obiectul 
folosit de Graham pentru a o lovi peste faţă în mod repetat 
făcând-o să se umfle ca un balon hidos. 

Graham a făcut acolo o alegere interesantă, bâta de base- 
ball. Are această bâtă vreo semnificaţie? Nu m-aş fi aşteptat din 
partea lui să o tortureze pe Mary la fel cum a procedat şi cu 
celelalte victime. Nici nu a ars-o, nici nu a scalpat-o şi nici nu i-a 
secţionat centrii nervoşi la genunchi, la coate sau la 
încheieturile mâinilor. Dar de ce a folosit o bâtă de baseball? De 
ce nu s-a mulţumit să folosească o armă şi să o omoare repede 
şi fără durere cu o singură apăsare pe trăgaci? 

— Era oarecum ciudat şi speriat, continuă Mary, dar părea 
total inofensiv. Poate că... nu în largul său. Dar se despovăra pe 
măsură ce ajungeam să ne cunoaştem tot mai mult unul cu 
celălalt. Era blând şi dulce. 

Rostind aceste cuvinte, Mary ne priveşte - cel puţin, asta 
cred că face, bazându-mă pe faptul că are capul întors. Ochii îi 
sunt atât de ascunşi în spatele umflăturilor că este greu să-i 
zăreşti mişcându-se. 

— Ştiu că asta sună nebuneşte acum, spune ea. 

— Deloc, Mary, intervin. Winston Graham a păcălit o mul- 
time de oameni. Era abil. A păcălit femei pe care nu le-a cu- 
noscut niciodată, care locuiau singure şi care l-au lăsat să intre 
în casele lor. Asta presupune un gen special de şarlatan. 

Mary bagă în gură câţiva fulgi de gheaţă dintr-un pahar de 
plastic şi îi suge. 

— Prima dată când l-am întâlnit? Mi-a spus că era ucigaş în 
serie. 

— Serios, spun eu. 

Mary nu ştie că noi am citit despre primul lor schimb de 
vorbe într-una dintre transcrierile Şedinţelor Graham. Nu ştie că 


acele transcrieri chiar există. Books a spus că doreşte să aştepte 
înainte de a-i povesti. 

— Asta s-a întâmplat la barul unde lucrez, spune ea. El - 
începe ea şi îşi ridică o mână la ureche ca şi cum ar vorbi la 
telefon. El părea că îşi înregistra vorbele pe acel aparat pe care 
îl ţinea la ureche ca pe un telefon celular. Am făcut un comen- 
tariu asupra acelui aparat şi, după asta, s-a arătat într-adevăr 
interesat de mine. Mi-a spus că omorâse o grămadă de oameni. 
Eu pur şi simplu am presupus că glumea. 

— Aşa cum ar fi făcut-o oricine, spun eu. 

Mary ne pune la curent cu câteva dintre întâlnirile ei cu 
Graham - întâlniri despre care noi deja ştim, dar o facem pe 
proştii. Nu atinge toate detaliile care erau relatate în una dintre 
Şedinţele Graham, dar în general e vorba cam de acelaşi lucru. 
Noaptea, el s-a furişat la bar să o observe în timp ce era 
deghizat. 

— Presupun că ar fi trebuit să fie primul avertisment, recu- 
noaşte ea înainte de a adăuga, dar a fost măgulitor. De obicei, 
bărbaţii nu-mi prea dau atenţie. 

Apoi, într-o noapte, s-au întâlnit pentru un pahar după ce 
ea a terminat munca. După asta, a venit întâlnirea lor de 
sâmbătă noaptea în săptămâna când Graham şi-a luat liber de 
la orgia lui criminală. Şi atunci, culcaţi lângă şemineu, 
sărutându-se şi cuibărindu-se unul lângă celălalt, au adus în 
discuţie pentru prima dată subiectul delicat al unei posibile 
relaţii serioase. 

Conversaţia durează de aproape trei ore. Books, care este 
cel mai grozav intervievator pe care l-am văzut vreodată - răb- 
dător, atent la detalii acoperă tot ce au spus şi au făcut cei doi, 
toate emoţiile pe care Mary le-a simţit, în timp ce ea mă ţine de 
mână. 

— Situaţia este incredibil de stânjenitoare, spune Mary 
când se încheie discuţia. Probabil că mă consideraţi o idioată. 

— Ba cred că eşti o persoană deosebită, spun eu. Şi la fel a 
crezut şi el. Cred că l-ai emoţionat, Mary. Adică, el nu te-a ucis, 
nu-i aşa? El i-a ucis pe toţi ceilalţi. Şi nu numai că i-a ucis, Mary. 
l-a şi torturat. l-a brutalizat. Dar pe tine nu. A avut toate 
motivele să te ucidă, dar nu s-a putut convinge să o facă. Cu 
tine a fost ceva diferit. 


— Pur şi simplu, am fost norocoasă, spune ea. 

— Nu a fost vorba de noroc, spune Books. Te-a lovit cu o 
bâtă de baseball din aluminiu. Ar fi fost mai uşor să te omoare 
dacă ar fi vrut-o. Crezi sau nu, Mary chiar dacă rănile tale de pe 
faţă sunt atât de urâte, nu se poate spune că te-a lovit cu toată 
puterea de care ar fi fost în stare. Chiar şi o singură lovitură 
zdravănă cu această bâtă ţi-ar fi produs leziuni ale creierului. 
Cred că a ezitat. 

— Glumeşti, spune ea. 

— Nu. Aduce cumva cu sinucigaşii. Oamenii care îşi cres- 
tează încheieturile mâinilor. La început, ezită, nu pot să o facă, 
aşa că se vor vedea tăieturi mici şi superficiale înainte ca, de 
fapt, să găsească curajul să deschidă o venă. Tăieturile astea se 
numesc tăieturi ezitante. Cam la fel s-a întâmplat şi în această 
situaţie. 

— O tură ezitantă, spun eu. 

— Mai mult sau mai puţin, da, subliniază Books. Graham şi- 
a spus în sinea lui că trebuia să te ucidă, dar de fiecare dată a 
oscilat şi a dat înapoi. Pentru că în adâncul sufletului său, nu 
putea să te ucidă. Îi păsa prea mult de tine. 

Mary râde amar. 

— Trebuie să spun, o mulţime de lucruri îmi treceau prin 
minte în timp ce mă lovea cu bâta aia. Dar că lui îi păsa cu 
adevărat de mine, la asta nu m-am gândit nicio secundă. 

Dar Books are dreptate. De aceea Graham a folosit o bâtă 
de baseball şi nu o armă sau un cuţit. A continuat să 
cumpănească, până la sfârşit, dacă era în stare de-adevăratelea 
să o ucidă. 

— Deci... ce se întâmplă acum? întreabă ea. 

Books dă din cap. 

— Vei mai sta în spital o zi sau două. Noi te vom păzi. Când 
te vei externa, te vom plasa într-un fel de supraveghere prote- 
jată. Te vom muta undeva. 

Mary îşi pune o mână pe piept. 

— Credeţi că va reveni? 

— Trebuie să luăm în considerare şi această posibilitate. 
Dar nu-ţi face griji. Nu va şti unde eşti. Suntem precauţi, atâta 
tot. Şi îţi vom asigura paza. 


— Cine? Vrei să spui, agenţi FBI? 

— Sau şefi de poliţie federală. Profesionişti. 

Mary îşi lasă capul în jos descurajată. 

— Nu vreau să mă ascund. Nu pot să mă ascund. 

— Doar până îl prindem, spun eu. 

— Ai putea fi în pericol, adăugă Books. Tipul se poate răz- 
gândi şi brusc, poate decide că nu mai vrea să rămâi în viaţă. 
Sau e posibil să te dorească, şi cu asta basta, şi să încerce să te 
ia cu el. 

Mary clatină din cap şi respiră adânc. Apoi se uită drept la 
mine. 

— O voi face dacă mergi cu mine, spune ea. 


101 

Ceva este în neregulă. Ceva este în neregulă cu aceste 
transcrieri. 

Sunt în cantina spitalului şi răsfoiesc din nou transcrierile 
Şedinţelor Graham încercând să-mi satisfac o dorinţă imposibil 
de definit. Denny şi Sophie, care ni s-au alăturat în 
Pennsylvania, stau cu mine şi se uită pe exemplarele lor. Nu 
este mult, dar pentru moment este tot ce avem în materie de 
indicii. 

— De ce a început el aceste Şedinţe Graham abia luna tre- 
cută? întreb eu. Chiar la sfârşitul lui august. Doar şi-a început 
orgia criminală în septembrie 2011, dar de înregistrat, a început 
aceste transcrieri abia unsprezece luni mai târziu. 

Denny îşi bagă o scobitoare în gură şi o mestecă. 

— Cine ştie? El a hotărât că genialitatea lui ar trebui să fie 
lăsată posterităţii. 

Clatin din cap. 

— Tipul este foarte metodic. Poate că a plănuit aceste Şe- 
dinţe Graham chiar de-a lungul orgiei lui criminale. Nu prea cred 
că îşi satisface vreo fantezie. Ştim asta din acţiunile lui şi din 
elementele de care face paradă în acest jurnal - disciplină, 
pregătire, execuţie. 

— Prin urmare, întrebarea este ce a declanşat această deci- 
zie? Ce s-a întâmplat în luna august din acest an, 2011, că a fost 
altfel decât atunci când şi-a început orgia criminală în sep- 
tembrie 2011? 

— Nu cunoaştem nici o experienţă traumatizantă din viaţa 
lui personală, spune Denny. Părinţii lui Graham au murit în urmă 
cu zece ani. Nu avea nici un fel de rudă. Nici soţie, nici copii. Nici 
o prietenă de care să ştim cel puţin până la Mary, bineînţeles. 
Nici o iubită, nici o relaţie. Nici măcar un animal de companie. 

Mă duc cu gândul înapoi spre sfârşitul lunii august. Nimic 
deosebit nu se evidenţiază în legătură cu metodele lui de 
ucidere în timpul acestei perioade. Cât despre mine, eu îmi 
coordonam cercetările, îi trimiteam mesaje electronice lui 
Dickinson şi mă certam cu Departamentul de Poliţie Peoria din 
Arizona... 

— Stai, spun eu sărind de pe scaun şi vărsând cafeaua din 
ceaşca lui Denny. Stai o secundă. August a fost luna când dis- 
puta mea cu Poliţia din Arizona a devenit publică şi când ziarul 


din Peoria a publicat acel articol despre cum susţineam că 
moartea Martei a fost o crimă. Şi ei au considerat important să 
menţioneze că lucram pentru FBI. 

— E posibil ca el să fi citit acest articol, spune Denny. 

— Bineînţeles că l-a citit, punctez. A ţinut sub observaţie 
totul. Fără discuţie. In concluzie, citeşte articolul şi crede că FBI- 
ul are de gând să înceapă să-l urmărească îndeaproape. 

Intr-adevăr, propria mea agenţie mă îndepărtase în acel 
moment, îmi respinsese teoriile până când a apărut Books şi m- 
a ajutat să-l conving pe director. Dar Graham nu avea cum să 
ştie toate astea. Nu ştia decât că FBl-ul era pregătit să înceapă o 
anchetă naţională. 

— Probabil că atunci când Graham s-a simţit ameninţat 
pentru prima dată, spun eu. 

— Şi a reacţionat scriind un jurnal? întreabă Sophie. De ce? 
Doar în eventualitatea că era prins, dorea să explice lumii ce a 
făcut? 

Fac o grimasă. Ideea nu-mi sună bine. În zilele noastre, un 
ucigaş în serie ca el ar fi fost preamărit în mass-media. Chiar 
dacă l-am prinde, toate programele de televiziune, gen emisiuni 
de ştiri, şi toate televiziunile prin cablu din ţară ar dori să-i ofere 
o tribună şi să organizeze o ediţie specială cu un titlu 
ameninţător precum Mitea unui prădător; 

— Ştiţi ce cred eu? spun în timp ce lovesc uşor paginile cu 
transcrierile din faţa mea. Cred că jurnalul acesta este o tri- 
mitere într-o direcţie falsă. Cred că pe undeva în aceste pagini 
există o minciună. Ceva care să ne deruteze, în eventualitatea 
că am ajunge prea aproape. De ce nu? Dacă FBI ar fi pe urmele 
tale, de ce să nu laşi o notă care să le furnizeze informaţii 
greşite? 

— În concluzie, întrebarea este unde se află minciuna în 
aceste transcrieri? întreabă Denny. 

— lată o întrebare foarte interesantă, spune Books 
apropiindu-se de masa noastră. O întrebare asupra căreia poţi 
reflecta în locul izolat unde te vei afla cu Mary Laney. 

Temperatura pare să fi coborât în incinta cantinei. Sophie şi 
Denny se scuză. Books nu ia loc, aşa că hotărăsc să mă ridic şi 
eu în picioare şi rămân vizavi de masa lângă care stă el. 

— Plecaţi mâine, spune Books. Denny va merge cu voi, 


apropo. 

— Bine, minunat. Îmi voi continua cercetările şi îţi voi tri- 
mite mesaje sau te voi suna... 

— Prefer mesajele, spune el, dar fără să mă privească în 
timp ce freacă spătarul scaunului cu amândouă mâinile şi apoi, 
îl bate uşor cu infatuare. În orice caz, noroc şi fii... 

— Ah, Books, te rog. Ştiu că am încălcat protocolul acolo, 
dar n-am împuşcat pe nimeni şi nici măcar nu te-am insultat, 
încercam să ajut pe cineva. Te comporţi ca şi cum te-am scuipat 
în faţă. 

Continuând să-mi evite privirea, Books clatină din cap de 
uimire. 

— Am terminat-o cu tine, Emmy. Sub toate aspectele. 
Mergi înainte şi trimite un mesaj dacă ai o părere despre ceva - 
nu am de gând să-ţi împiedic cercetările -, dar nu te mai 
consider ca parte din această anchetă şi nu te mai consider 
parte din nimic altceva care are legătură cu mine. Drept să-ţi 
spun, nu mai vreau să mai vorbesc niciodată cu tine şi nici să te 
mai revăd. 

Cedez. Habar nu aveam cât de tare îl făcusem de râs. Şi cât 
de inflamată era deja furia aceea. 

— Este destul de clar, Emmy? Ne înţelegem? 

— De acord, minunat, desigur, spun eu şi fac un semn cu 
mâna. 

Books dă din cap aprobator şi pleacă. 

— Books, spun eu, dacă mai contează, îmi pare cu adevărat 


El se opreşte, dar nu se întoarce cu faţa spre mine. 
— Nu mai contează, spune el. Nimic nu mai contează. 


102 

În următoarea seară, când o întâlnesc pe Mary, poartă pen- 
tru prima dată propriile haine şi nu pijamaua de spital. Şi pare 
mai bine la cât de bătută şi lezată îi este faţa, acum 
„împodobită” şi cu o atelă enormă care îi acoperă nasul. 

— Totul e în regulă? întreb eu. Plecăm în câteva minute. 

— M-aş simţi mai bine dacă n-aş arăta ca Omul Elefanti10. 

Cel puţin are simţul umorului. 

Părăsesc salonul. La capătul holului, Denny Sasser vorbeşte 
cu un alt bărbat. 

— Ah, Emmy, spune el arătând spre celălalt tip. Vreau să-l 
cunoşti pe Jim Demetrio. Jim, ea este Emmy Dockery. 

Jim Demetrio este un pic mai înalt decât mine, ceea ce în- 
seamnă că are în jur de un metru şaptezeci şi opt, un bărbat de 
vârstă mijlocie cu un trup îndesat care poartă un tricou sport cu 
guler şi o şapcă de baseball. 

— Aşadar acasa este renumita Emmy Dockery, spune el. 
Cea care a descifrat cazul. 

Clatin din cap. 

— N-aş merge atât de departe. 

— Atunci, cea care, de la bun început, a descoperit că 
exista un caz. Fără discuţie, spune el şi îmi zâmbeşte. Chiar ai 
devenit celebră. 

— Jim este pensionat de la FBI, spune Denny. A lucrat la 
biroul de teren din Pittsburgh până în urmă cu aproximativ un 
an şi jumătate. Unul dintre cei mai buni profileri pentru ucigaşi 
în serie pe care îl cunosc. Dar a hotărât să se transfere în sec- 
torul privat ca să dea lovitura devenind consultant în probleme 
de securitate. 

Bravo lui! Încă mă întreb de ce îi strâng mâna. 

— Jim şi-a oferit serviciile ca voluntar pentru cercetarea 
noastră. 

— O, minunat, mulţumesc foarte mult, spun eu. Sunt câţiva 
metri pătraţi de pădure deasă în comitatul Elk, lângă reşedinţa 


10 Aluzie la Joseph Merrick (1862-1890), un englez care a 
devenit pacient al spitalului din Londra pentru grave diformităţi 
fizice, motiv pentru care a şi fost supranumit Omul Elefant 
(n.tr.) 


lui Winston Graham, aşa că vom urmări fiecare centimetru ca să 
căutăm locuri de îngropăciune, posibile ascunzători pentru arme 
şi orice altceva. Vom lua voluntari dacă se oferă cineva. 

— E plăcerea mea, spune Demetrio. Mă bucur să-mi mur- 
dăresc din nou mâinile. 

— Jim ne permite să-i folosim casa din Oregon, spune 
Denny. 

Ah, în ordine. Aşadar, Mary Laney este trimisă la o cabană 
pe coasta Oregonului într-un oraş numit Cannon Beach. Din câte 
se pare, este locuinţa lui Demetrios. 

— Este perfectă, spune Demetrio. Am cablat-o pentru sis- 
temul de siguranţă chiar eu. Cocoţată pe vârful unui deal, nu se 
poate ajunge la ea decât de pe o alee pavată care are o poartă. 
Martora ta se va afla în deplină siguranţă, mai spune el şi trage 
o linie orizontală prin aer. Complet. 

— Mulţumesc foarte mult, spun eu. 

— Pot să pun o întrebare? spune el aplecându-se spre 
mine. Cum ai facut-o? Ce te-a făcut să pui totul cap la cap? 

Ridic din umeri. Nu prea am timp de povestit. Dar mă gân- 
desc că acest tip ne împrumută cabana lui şi îşi oferă serviciile 
ca voluntar spre a fi de folos. Puţină bunăvoință profesională 
poate fi potrivită. 

— Informaţiile, răspund eu. Tiparul crimelor. Luate una câte 
una, erau ascunse într-un mod genial. Dar luate la grămadă, 
demonstrau un tipic. 

— Genial, repetă el. Crezi că tipul este genial? 

— Cred că este un monstru. Dar unul foarte deştept. 

Demetrio priveşte printre gene. 

— Probabil că ar fi mai bine să nu te gândeşti la el ca la un 
monstru. Este un om cu propriile motive, cu toate că, indus în 
eroare, poţi crede că aceste motive... 

— Este un monstru, repet eu. 

Demetrio se albeşte la faţă când îl pun la punct. 

— Dacă asta e părerea ta. 

Mă uit la Denny. 

— Mary este gata de plecare. 

— Ah, atunci ar trebui să plec, spune Demetrio retrăgându- 
se spre lift şi apăsând pe buton. Mi-a părut bine să te văd, 


bătrâne prieten. Ascultă, peste vreo două zile, am ceva treabă 
în zona aia. Poate că mă voi opri în treacăt. 

— Sigur, spune Denny. Mulţumesc din nou, Jimmy. 

Demetrio se uită la mine îndelung. 

— Ce va face acest mastu în continuare, Emmy? Care este 
predicția ta? 

Îmi şterg mâna dreaptă de jeanşi în timp ce uşa liftului se 
deschide sunând. 

— Predicţia mea este că o să-l doborâm definitiv, spun eu. 

Un zâmbet superior traversează faţa lui Demetrio. 

— Niciodată să nu-l subestimezi, spune el înainte de a dis- 
părea în cabina liftului. 


103 

Când aterizăm pe aeroportul din Portland, suntem 
întâmpinați de o escortă FBI şi o ploaie torențială stăruitoare. 
Eu, Mary şi Denny coborâm din avion şi ne grăbim într-una 
dintre maşini, iar şoferul un agent FBI de la biroul de teren din 
Pittsburgh pe nume Getty demarează în trombă. 

Mary se uită pe geamul devenit lucios de la căderea neîn- 
treruptă a picăturilor de ploaie. 

— Suntem siguri că nimeni nu ştie unde suntem? mă în- 
treabă ea. 

O privesc. 

— Suntem foarte atenţi cu subiectul ăsta. Doar cei patru 
agenţi care ne păzesc, tu şi eu şi agentul Bookman ştim locul 
unde ne aflăm. 

— Asta-i tot? Nimeni altcineva? 

— Nimeni altcineva. Încearcă să te relaxezi. Nu prea ştii să 
stai liniştită, nu-i aşa? 

— Ah, Dumnezeule, nu, spune ea. Tata obişnuia să spună 
că veşnic eram în mişcare şi că veşnic aveam nevoie de acţiune. 
Eram ca o albinuţă, spunea el. Când trecea pe lângă mine, 
mereu făcea bzbz. 

Maşina noastră se opreşte la o cabină de bilete în drumul 
nostru de la aeroport. Mary îşi întoarce faţa de la geam şi îşi 
ascunde capul. Încearcă să fie relaxată, dar fără nici o îndoială 
că se teme. 

Este un contrast ciudat să o vezi făcându-se mică de frică, 
pentru că din punct de vedere fizic este impresionantă, un pic 
mai înaltă decât mine şi cu muşchii mai dezvoltați, la fel ca un 
biciclist de competiţie sau ca un alergător. (Antrenamentul, mi-a 
povestit ea, a ajutat-o să învingă alcoolismul, a devenit un 
înlocuitor pentru băutură.) Părul ei este şaten-deschis şi drept, 
tuns simplu, puţin mai jos de urechi. Nu pot să îmi dau seama 
cât de atrăgătoare este dat fiind starea ei actuală, echimozele 
teribile şi decolorarea, plus atela uriaşă aşezată peste nas. Ban- 
dajele care susţin atela seamănă cu o pistă de aterizare care îi 
străbate mijlocul feţei. 

Ploaia răpăie pe maşină în timp ce noi o luăm spre drumul 
liber. Sper că Mary se va acomoda şi poate chiar va adormi 
puţin. 

— Nimeni altcineva nu ştie unde suntem? întreabă ea din 


nou. Doar cei patru agenţi de pază, agentul Bookman, tu şi eu? 

— Aşa-i, Mary. Pe cuvânt. 

— Oricum, el nu poate veni după mine. Corect? spune ea 
uitându-se la mine. 

— Nu-mi pot imagina cum ar putea, spun eu. Suntem foar- 
te prevăzători. 

Pe stânga, ne depăşeşte un SUV şi Mary se ascunde din nou 
protejându-şi faţa. De data asta, mă surprinde urmărind-o. 

— Scuze, spune ea. 

— Te înnebuneşti singură, îi spun eu punându-mi mâna pe 
braţul ei. Nimeni nu ştie că eşti aici. Te asigur. 

Intrăm în Cannon Beach, Oregon, la adăpostul nopţii, aşa 
cum s-a planificat, deplasându-ne de-a lungul unei străzi în- 
guste, aflate la nici patruzeci de metri depărtare de Oceanul 
Pacific. Deschid geamul şi miros aerul sărat şi ceţos. Nu sunt 
într-o vacanţă, dar pentru o clipă trăiesc cu această impresie. 
Trecem pe lângă staţiuni, magazine variate, restaurante, ma- 
gazine cu suvenire turistice, toate închise şi întunecate la ora 
trei dimineaţa. 

Mary devine tot mai crispată pe măsură ce ne apropiem de 
destinaţia noastră. Se lasă în jos în maşină, astfel că nimeni de 
afară să nu o poată vedea - nu că ar fi cineva pe afară la 
această oră din noapte. Pentru mine e lesne să fiu raţională. Nu 
eu sunt cea cu o ţintă în spate. 

Apoi, o luăm la dreapta pe un drum care se îndepărtează 
de ocean şi de vitrinele bine luminate şi ne deplasăm pe o stră- 
duţă şerpuită şi îngustă până când ajungem la o maşină care ne 
aşteaptă şi de care se sprijină doi bărbaţi. Cei doi ne acordă 
toată atenţia când ne zăresc. Aceşti bărbaţi, presupun, sunt 
ofiţeri de poliţie din Portland. 

Mary întinde mâna şi eu o prind împletindu-mi degetele cu 
degetele ei. 

— Aici vom fi în siguranţă, spun eu. 

Brusc, o poartă pe care nici măcar nu o observasem se ba- 
lansează în interior. Ofițerii de poliţie se urcă în maşină, iar noi îi 
urmăm pe o alee pavată abruptă şi cotită până când ajungem la 
cabană. 

Ambele maşini se opresc în parcarea cu pietriş dinspre vest 
şi luminează cu farurile casa în timp ce o diversitate de insecte 


dansează când în razele de lumină, când în afara lor. Cabana 
este toată din lemn de cireş, o casă mare, înconjurată de o curte 
mică, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că întunericul este 
stăpân peste tot, un spaţiu liber şi neocupat - o prăpastie, ştiu, 
deşi nu o pot vedea la această oră din noapte. Suntem cocoţaţi 
pe culmea unui deal. Este întocmai cum a spus Jim Demetrio: ca 
să ajungi la această cabană, ori ar trebui să urci cu maşina pe 
aleea unde te aşteaptă agenţii federali, ori să escaladezi 
muntele. 

Ofițerii de poliţie îşi lasă maşina şi cercetează cabana îna- 
inte ca noi să intrăm. Pe scaunele noastre din faţă, Denny şi 
tipul care conduce maşina, agentul special Norm Getty, aş- 
teaptă cu răbdare. 

— Casa are sistemul de securitate actualizat, spune Getty. 
Are o uşă principală şi o uşă în spate, fiecare cu un tip de zăvor. 
Fiecare uşă sună când este deschisă şi dacă alarma este potri- 
vită şi se declanşează, zgomotul se aude peste Pacific, mai 
spune el şi arată spre cabană. Camere de supraveghere şi sen- 
zori de mişcare înconjoară casa, o altă cameră de supraveghere 
se află la poarta principală şi de aici, noi vedem totul, adaugă el 
şi ne arată un iPad, un monitor video cu un ecran divizat în 
patru care prezintă camere diferite. 

— Este sigur în totalitate, ne spune el. 

— Hai să coborâm, îi spun lui Mary. Este în ordine. 

les strecurându-mă uşor pe partea lui Mary pe care încă o 
ţin de mână şi tragem în piept aerul umed şi blând cu mirosul de 
ocean purtat de o briză uşoară. Intr-adevăr, suntem sus pe un 
deal, dar se simte mai mult ca o insulă decât un munte. Pro- 
prietatea pe care ne aflăm are poate o mie de metri pătraţi sau 
poate mai puţin şi cea mai mare parte din ea este ocupată de 
cabană sau de locul de parcare cu pietriş. larba care 
împrejmuieşte cabana este neînsemnată şi apoi vine panta pe 
fiecare parte, totul fiind îngrădit. Mă apropii de gardul dinspre 
est şi mă uit în gol. 

— Nu este nimic acolo, pe nici o parte, în afară de ramurile 
dese şi frunzişul sălbatic, spune agentul Getty. Individul ar tre- 
bui să escaladeze un munte şi să depăşească obstacole naturale 
de netrecut. Şi chiar dacă ar ajunge atât de departe, ar trebui să 
sară peste acest gard de un metru şi jumătate care e dotat cu 
sârmă ghimpată. Este imposibil, doamnelor! Imposibil! Singurul 


drum spre această cabană este aleea pe care am venit, printre 
noi, printre camerele de supraveghere şi senzorii de mişcare 
care ne vor alerta de prezenţa lui cu mult înainte să ajungă la 
voi. 

Mary dă din cap aprobator. 

— Pare într-adevăr sigur, recunoaşte ea. 

Îi strâng mâna. 

— Indiscutabil, spun eu sperând să o conving şi pe ea, dar 

şi pe mine. 


104 

Cabana este spațioasă şi modernizată în interior. Are un 
living mare cu pardoseala din lemn de esenţă tare, o toaletă mai 
departe de această cameră, o bucătărie de mărime acceptabilă 
cu un blat laminat şi două dormitoare în spate cu o baie comună 
între ele. 

Camera în care stau are două paturi identice, pentru cele 
două fiice ale lui Jim Demetrio, presupun. Nu ştiu nimic despre 
viaţa lui, dar fotografiile înrămate de pe birou îl arată pe Jim la o 
vârstă mai tânără, cu soţia şi cele două fiice preadolescente în 
timp ce fac semne spre aparatul de fotografiat, aflaţi undeva pe 
o ambarcaţiune şi, în altă poză, cei patru îmbrăcaţi festiv la un 
eveniment. Dorm într-o cameră care aparţine altcuiva ceea ce, 
în orice împrejurare, mă face să mă simt agitată şi venită ca o 
intrusă. 

Ne întâlnim cu toţii din nou în living, care este decorat ase- 
menea unei cabane de vânătoare cu un cap de cerb fixat pe 
perete, o blană de urs care acoperă mijlocul încăperii şi nişte 
corniţe pe blat pe care sunt suspendate câteva cești de cafea. 

— Ar trebui să funcţioneze, spune Denny. 

Ceilalţi ofiţeri federali - Getty şi cei doi poliţişti - îşi duc la 
bun sfârşit planul pentru noapte, dar şi pentru perioada urmă- 
toare. Doi agenţi vor staţiona în maşina aflată în parcarea cu 
pietriş, unul dintre ei va dormi, celălalt va sta treaz. Cealaltă 
maşină va fi staționată la baza aleii, din nou cu parteneri care 
fac cu schimbul la somn. Fiecare echipă va avea un iPad care va 
prezenta toate camerele de supraveghere şi senzorii de mişcare 
accesibili. 

Denny ne înmânează, mie şi lui Mary, un mic dispozitiv care 
seamănă cu un breloc pentru telecomanda de maşină, doar că 
acesta are un singur buton roşu. 

— În caz de urgenţă, apăsaţi butonul, spune el. Noi toţi 
vom primi apelul imediat. 

O urgenţă. Gestul are intenţia să ne liniştească, dar aluzia 
face tocmai contrariul. Vom avea nevoie de butonul de urgenţă 
numai dacă Winston Graham va reuşi cumva, într-un fel, 
depăşind toate obstacolele, să ne viziteze. 

Peste toată încăperea se lasă o tăcere mormântală. 

Şi apoi, se declanşează un mecanism de sonerie, un 
clopoțel zgomotos, o mişcare de rotiţe mecanice. Denny se 


răsuceşte. Agentul Getty îşi extrage arma. Inima mea bate 
speriată. Mă reped spre Mary şi o îmbrăţişez. 

Între timp, cocoţată pe un perete, o uşiţă se deschide pe 
cadranul unui mic ceas. O pasăre îşi face apariţia şi cântă 
„Cucu!” înainte de a dispărea din nou în interior. 

Este ora patru dimineaţa. 

— lisuse, spune Getty introducând arma înapoi în toc. 

Toată lumea respiră uşurată. Pasărea nu este o ameninţare. 

Prezumtiv, ea are un alibi pentru crime. 

Dar momentul ne demonstrează că nervii ne sunt foarte 
zdruncinaţi şi că indiferent cât de mult am încerca să ne con- 
vingem că suntem în siguranţă, nimeni nu are nicio certitudine. 


105 

Mă trezesc din vis, mai bine zis din coşmarul în care făceam 
un salt spre fereastră disperată să scap de flăcările care se agită 
dincolo de patul meu. Îmi şterg broboanele de transpiraţie de pe 
frunte şi mă ridic din pat. Cafea. Simt miros de cafea bună. 

les din cameră şi trec pe lângă uşa camerei lui Mary. Uşa 
nu este închisă complet. Dau cu ochii de ea stând în capul 
oaselor, aşa că bat în uşă şi o deschid împingând-o. 

Pe noptiera de lângă patul ei, sunt aliniate câteva sticluţe 
cu pilule, medicaţia prescrisă de doctor. Înţelegând că ar putea 
fi forţată la izolare pentru o perioadă considerabilă de timp, 
doctorii i-au dat tratament suplimentar pentru câteva luni. Are 
pastile de durere, stări de nelinişte şi de dormit. 

Mary stă aşezată pe pat pe deasupra păturilor cu spatele 
sprijinit de perne şi cu picioarele în faţa ei având ceva aşezat 
între picioare. Un obiect spre care stă aplecată privindu-l fix - cel 
puţin până când mă vede pe mine. 

Când mă vede, Mary se îndreaptă pe spate. Faţa îi este cel 
puţin la fel de umflată ca ieri, poate chiar mai mult şi încă 
decolorată. 

— N-am vrut să încui... 

Privirea îmi cade pe obiect şi atunci observ ce este, un 
obiect lung şi cilindric. Nu este vorba despre vreun recipient cu 
pastile prescrise pentru ea. Este alcool. O sticlă de alcool. Mai 
exact, o sticlă de vodcă Grey Goose. 

— N-am băut, spune ea repede. 

— Dar te gândeşti la asta. 

Ea nu răspunde mult timp şi nu mă priveşte. După o vreme, 
am impresia că intenţionează pur şi simplu să aştepte să plec. 

— Efectiv... nu ştiu dacă pot să o fac, spune ea. Chiar nu 
vreau să deschid ochii şi să înfrunt ziua. Am învins foarte multe 
momente dificile şi am fost foarte mândră de mine că am facut- 
o. Dar acesta? Acesta? repetă ea clătinând capul distrată. Chiar 
îmi păsa de el, spune ea. Ştiu că sună ridicol, dar... 

— Nu este ridicol, Mary.. 


— Aşadar, acum l-am pierdut pe primul tip pe care l-am 
crezut decent şi onorabil şi pe deasupra, trebuie să trăiesc cu 
teama de a fi desfigurată şi torturată şi cu conştiinţa faptului că 
sunt atât de proastă că, oricât ar părea de ciudat, l-am lăsat pe 
acest individ în viaţa mea şi nu mi-am dat seama că nu... 


— Mary, nu... 


— Şi ştii ce? spune ea şi îmi arată sticla. Beau această 
sticlă şi nu mai trebuie să mă gândesc la situaţia asta. La nimic 
din ce-am spus. 

Fac câţiva paşi şi mă aşez vizavi de ea pe pat. 

— Sunt o ciudată, strigă ea. Cum să te îndrăgosteşti de un 
ucigaş în serie? mai spune şi îşi acoperă faţa cu mâinile. 

Îmi pun mâna pe piciorul ei şi o las să se descarce. După 
scurt timp, respiră adânc şi scoate un geamăt. 

— Ştii, toată viaţa mea, m-am simţit, ca să zic aşa, ca o 
ciudată, spun eu. Sora mea, Marta? Ea era sora mea geamănă. 
Dar era mult mai drăguță decât mine. Semăna cu mama. Mai 
drăguță, mai amuzantă, mai simpatizată. Eu eram cea înaltă, 
şoarecele de bibliotecă neîndemânatic care memora rădăcini 
pătrate şi se dedica unor cauze precum mediul înconjurător şi 
cruzimea împotriva animalelor în timp ce ea se afla în echipa de 
majorete şi organiza renumitele serbări anuale dedicate 
reîntoarcerii acasă a foştilor absolvenţi. M-am gândit mereu la 
mine ca la o greşeală. Ca la un fruct stricat pe care îl arunci. 

Mary îmi aruncă o privire şi îşi lasă mâinile în jos. 

— Mie nu mi se pare că eşti o ciudată. Şi cred că nici 
agentul Bookman nu te consideră o ciudată. 

— În sfârşit, spun eu şi îmi pun mâinile în cap. Sunt bine. 
Am învăţat să trăiesc cu asta. Dar mereu eram foarte geloasă 
pe Marta. lar ea era foarte drăguță cu mine. Asta-i partea cu 
adevărat nebunească. Ea m-a iubit ca o disperată. Făcea orice 
pentru mine. Eu n-am reuşit decât să o supăr. Şi acum, aş face 
orice... spun eu, clatin din cap şi respir adânc. Părerea mea, 
Mary, este că ciudăţenia se află în ochiul privitorului. Tu nu eşti 
deloc ciudată. Tu ai depăşit obstacole incredibile şi îl vei depăşi 
şi pe acesta. : 

Mary se uită la mine cu o urmă de gratitudine pe faţă. In 
spatele acestui trup ferm şi atletic pe care l-a perfecţionat prin 
ani de antrenament este o femeie singură care a depăşit împre- 
jurările potrivnice cu capul sus, dar fără să poată descoperi dra- 
gostea. A crezut că o găsise alături de Winston Graham când a 
aflat răul absolut despre el. Oare îşi va putea găsi echilibrul 
după dezamăgirea asta, la fel cum s-a vindecat de alcoolism? 

— Vino cu mine, spun eu şi întind mâna. Hai să bem o cafea 


şi să ieşim pe verandă. Se anunţă o zi frumoasă. Sticla aia va 
rămâne acolo, dacă vei dori să bei mai târziu. 

Mă ia de mână şi ne ridicăm de pe pat. Din dreptul ei, cade 
un ursuleţ alb de pluș. 

— Cine este prietenul tău? întreb cu. 

— A, era deja aici, spune ea. Dar şi eu am avut un ursuleţ 
alb când eram copil. Îl luam cu mine peste tot şi l-am avut ani în 
şir. Ştii cum îi spuneam? Urs Alb. 

— Foarte creativ, spun eu. 

Ea râde şi îmi place asta. Este un început. 

— Apoi, într-o zi, l-am lăsat la băcănie într-un căruţ pentru 
cumpărături. Nu l-am mai văzut niciodată. Am plâns neconsolată 
zile întregi. În consecinţă, ani de-a rândul, de fiecare dată când 
mergeam la supermarket îl căutam pe Urs Alb. L-am pus pe tata 
să-l întrebe pe şeful magazinului dacă nu l-a găsit cineva. Mi-am 
creat o întreagă poveste în minte despre o fetiţă mică şi drăguță 
care îl găseşte şi îi oferă un adăpost. 

— Asta-i o adevărată tragedie, spun eu şi o strâng în braţe. 
Ei bine, eu nu sunt Urs Alb, dar îţi voi fi prietenă pentru 
totdeauna. 

— Vorbeşti serios? spune ea cu prudenţă în voce. 


— Făgăduiesc, spun eu. Făgăduinţa unei ciudate către o 
altă ciudată. 


106 

Prăjesc nişte ouă într-o tigaie şi bag câteva felii în aparatul 
de prăjit pâine în timp ce Mary stă afară pe verandă şi bea o 
cafea cu Denny Sasser. Nu aud ce vorbesc, dar îi văd, şi Mary 
pare mai veselă, mai animată. Cred chiar că o zăresc râzând. 

Denny e foarte nimerit în această situaţie cu figura lui de 
bunic înţelegător. Pe deasupra, e şi un anchetator perspicace cu 
zeci de ani de experienţă pe care noi toţi, în momente diferite, 
am subestimat-o în mod grosolan. Dacă n-ar fi fost Denny, nu 
ne-am fi uitat la Pennsylvania ca la o posibilă ascunzătoare 
pentru suspectul nostru. Denny a dat cu tifla în informaţiile mele 
valoroase, s-a folosit de puţină judecată şi ne-a călăuzit spre un 
succes în acest caz. 

lau repede o ceaşcă şi mă alătur celor doi pe verandă. 

— Micul dejun este gata când doriţi, spun eu. 

— Excelent, spune Denny. 

După mine, este puţin cam prea entuziasmat pentru dimi- 
neata abia începută. 

Părul lui Mary este încă ciufulit după somn. Ea poartă o 
ţinută de alergat, pantaloni scurţi şi top asortat, deşi nu va 
alerga nicăieri foarte curând. Dar una peste alta, arată mult mai 
bine decât arăta în urmă cu o jumătate de oră. Asta este viaţa 
unei persoane dependente, cred, întotdeauna ca un montagne 
russe, mereu trăind la un pas de marginea unei prăpăstii. 

Stau pe un scaun confortabil lângă ei şi simt briza pe faţă în 
timp ce Denny şi Mary îşi continuă conversaţia. 

— Aşadar, şcoală la domiciliu, spune Denny şi se întoarce 
spre mine. Mary a făcut şcoală la domiciliu. 

— Este adevărat, spune ea. Tata era foarte exigent în pri- 
vinţa asta. 

— Lucra în domeniul educaţiei? 

— O, Doamne, nu, spune ea făcând un semn cu mâna. 
Lucra în schimbul de noapte la o fabrică de procesat carnea. Un 
loc unde nu se gândeşte nici prea mult, nici prea intens, adaugă 
ea şi dă din cap. Dar era foarte interesat ca eu să primesc o 
bună educaţie şi nu aprecia sistemul nostru şcolar din 
Allentown. Prin urmare, a cumpărat o grămadă de cărţi şi mă 
instruia chiar el în timpul zilei. 

Allentown mă face să mă gândesc la cântecul cu acelaşi 


titlu al lui Billy Joel:'1, despre un oraş din Pennsylvania care se 
luptă cu o economie distrusă, cu pierderea slujbelor muncitorilor 
şi odată cu ele şi a speranţei. 

— Mama ta nu era prin preajmă, întreabă Denny. 

— Nu, mama a murit la naştere. 

— Dumnezeule, Mary, îmi pare rău, spun eu. 


— Da, spune ea şi ridică din umeri. Este cam ciudat să su- 
feri o astfel de pierdere şi nici măcar să nu-ţi dai seama. Vreau 
să spun că, literalmente, n-am cunoscut-o niciodată. Mereu am 
fost doar eu şi tata. Ne-am descurcat bine. Fără să aştept să fiu 
compătimită. 

O viaţă dură, în orice caz. Un singur părinte care nu-şi 
planificase să-şi crească singur copilul, brusc forţat să o facă. Și 
apoi, de asemenea şcoala la domiciliu. Nimic tradiţional în pri- 
vinta educaţiei ei. Pe urmă, bineînţeles, alcoolismul, care a 
schimbat direcţia oricărei cariere pe care o plănuise, din fericire, 
nu pentru totdeauna. Şi acum, povara impusă de a trăi cu 
teamă şi cu conştientizarea faptului că s-a îndrăgostit de un 
ucigaş în serie. 

— Mai ţii legătura cu tatăl tău? întreabă Denny. 

— Nu, nu. El a plecat dintre noi în 2011. Atac de cord. A 
murit imediat, spune ea şi îşi muşcă buzele. Ah, sunt convinsă 
că un psihanalist ar spune că eram în căutarea unei figuri mas- 
culine puternice ca să umplu golul. Corect? Las' pe mine că 
găsesc un ucigaş în serie în schimb. Categoric ştiu cum să-i 
aleg, nu-i aşa? Sunt o fooaăte bună evaluatoare de caractere. 

Mary pune pe masă ceaşca de cafea şi se uită peste munţi 
spre Pacific. O schimbare de subiect este indicată înainte ca ea 
să o ia de la capăt din nou. 

— Mary, am nevoie de ajutorul tău. 

Privirea lui Mary se mută spre mine. 

— Sigur. Orice. 

Îi spun pentru prima oară despre Şedinţele Graham, despre 
modul cum Winston Graham îşi povestea gândurile şi despre 
multe dintre crimele sale din ultimele două luni. Reacționează 
cu repulsie mai ales când aude că şi ea era înfăţişată vizibil în 
jurnal. 


+ William Martin „Billy“Joel (n. 9.05.1949), muzician, pianist, 
cântăreţ şi compozitor american (n.tr.) 


— Vrei să... să le citesc? 

— Da, răspund eu. Pentru că sunt convinsă că în acele 
pagini există o minciună. O îndrumare greşită. Şi tu s-ar putea 
să fii singura persoană care să o identifici. 

Mary dă din cap aprobator. 

— O voi face, spune ea. Bineînţeles că o voi face. 

Telefonul meu mobil băzâie. Un mesaj de la Sophie 
Talamas: urgent confidenţial. 

— Eu şi Denny trebuie să dăm un telefon, îi spun eu lui 
Mary. Voi reveni într-un minut şi vom începe să ne uităm la 
transcrierile alea. 

— Staţi voi aici. Voi pleca eu. Trebuie să mă spăl şi să-mi 
schimb bandajul, spune ea şi împinge scaunul atingându-mi 
braţul. Îmi cer scuze pentru mai devreme, spune ea. Sunt bine. 
Serios. Ai suficiente lucruri la care să te gândeşti fără să-ţi mai 
faci şi griji pentru mine. 

Probabil că are dreptate. Este o femeie puternică şi o voi 
asculta. După ce pleacă, apăs pe difuzorul smartphone-ului meu 
şi o sun înapoi pe Sophie. 

— Hei, spune Sophie. 

— Suntem eu şi Denny. Ai veşti importante? 

— Da, răspunde ea. Winston Graham este mort. 

Mă uit la Denny pătrunsă de un sentiment de uşurare. Oare 
chiar asta a spus? 

— Detest să o spun, dar mulţumim lui Dumnezeu. 

— Nu-i mulţumiţi încă lui Dumnezeu, spune ea. Winston 
Graham a murit în urmă cu un an. 


107 

O jumătate de oră mai târziu, Mary revine pe verandă, eu 
părul ud. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, atentă împrejur şi la 
reaeţiile noastre. 

Îi redau versiunea prescurtată. După razia de la casa lui 
Winston Graham din Elk County, i-au găsit ADN-ul după un fir de 
păr din pieptenele lui din baie şi l-au confruntat cu baza de date. 
Acesta s-a potrivit cu cel al unui cadavru apărut undeva pe 
coasta Atlanticului în octombrie 2011. După cum arăta cadavrul 
la data descoperirii sale, stătea în apă de cel puţin o lună. Ceea 
ce înseamnă că, înainte ca suspectul nostru să îşi înceapă seria 
de crime în Atlantic Beach, Florida, pe 8 septembrie 2011, l-a 
aruncat pe Winston Graham în ocean. 

— Suspectul nostru i-a furat viaţa lui Winston Graham, zic 
eu. Graham era un tip retras şi bogat, aşa că era ţinta perfectă. 
Probabil că suspectul nostru l-a ucis pe Graham după ce a avut 
acces la conturile sale bancare şi la tot restul şi apoi i-a folosit 
casa pe post de cartier general pentru operaţiunile sale. Dacă 
cineva i-ar fi văzut istoricul căutărilor pe internet, acesta ar fi 
coincis cu căutările din calculatorul lui Gaham Dacă cineva i-ar fi 
urmărit maşina ceea ce noi, desigur, am şi făcut ar fi ajuns tot la 
Graham. 

— De asta a înregistrat Şedinţele Graham, zice Denny. În 
eventualitatea că ne apropiam vreodată, voia să se asigure că 
eram convinşi că Graham este omul nostru. Asta era marea 
minciună. Minciuna era că ucigaşul nu este Graham Winston. 

— Dar ... dar am fost la el acasă, spune Mary, gândind 
destul de confuz. Am luat cina cu el. M-am simţit... m-am 
simţit ... 

— Oricine ar fi fost, era un impostor, zic eu. l-a luat viaţa lui 
Graham şi te-a făcut să crezi că e Graham. De ce să nu fi 
crezut? Nu aveai nici un motiv să nu o faci. 

Mary se aşază şi îşi pune o mână pe piept. 

— Cred că mi se face rău. 

— Nu s-a schimbat nimic, spune Denny. Încă există un tip 
undeva şi tot o să îl prindem. Şi o să fii în siguranţă. Singurul 
lucru diferit e numele lui. 

Tehnic, are dreptate. 


Dar oricum am învârti-o, am intrat într-o altă încurcătură. 
„Winston Graham” nu era câtuşi de puţin Winston Graham. Nu 
avem nici cea mai mică idee cine e suspectul nostru. 

Încă o dată, omul a demonstrat că este cu câteva mutări 
înaintea noastră. Sus e jos, stânga e dreapta, negrul e alb. Ne 
învârtim din nou în jurul cozii. 

Şi, din nişte motive ce nu au nici o legătură cu logica, 
nefiind bazate pe genul de date empirice care mi-au sălăşluit 
veşnic în suflet, nu pot scăpa de senzaţia ciudată că nu suntem 
chiar atât de în siguranţă precum credem în această cabană 
izolată. 


108 

Ora opt seara. Soarele a apus, iar pe cer se întinde o dâră 
orbitoare de lumină roz, verde şi portocaliu, ea şi culoarea unui 
şerbet delicios. 

Şi apoi cerul devine cenuşiu, şi aici sus, în ascunzătoarea 
noastră îndepărtată, dincolo de luminile exterioare de pe pro- 
prietate, se aşterne din nou o beznă groasă. Odată cu bezna se 
instalează şi un sentiment de groază, cel puţin pentru mine, în 
prima noapte petrecută aici. Şi prima noapte în care ne-am dat 
seama că Winston Graham nu este de fapt Winston Graham. 

Mă preumblu prin dormitor, după o convorbire telefonică cu 
Sophie (Books a ales să nu participe, continuând să mă ţină la 
distanţă). 

— Bine, spun eu, avem plăţi făcute cu Visa şi AmEx în 
Pittsburgh şi suburbiile acestuia. Avem câteva restaurante şi 
baruri, şi unul, cel puţin, pe care se pare că îl frecventează cu 
regularitate în fiecare duminică din toamna lui 2010. Bea bere şi 
se uită la fotbal, presupun. 

— Şi, după sumele cheltuite, a avut companie, spune 
Sophie. Un partener de pahar. Poate că aici l-a întâlnit prima 
oară Graham pe subiectul nostru. Aşa i-a câştigat încrederea lui 
Graham şi aşa s-a apropiat de el. 

— Continuă, zic. Sună-mă dacă apare ceva. 

În Pennsylvania e aproape unsprezece noaptea, aşa că mă 
îndoiesc că vor mai fi veşti de la ea în seara asta. 

— Mary, mă duc să fac un duş rapid, strig eu. 

— De acord, nici o problemă ! 

Îmi arunc hainele de pe mine şi pun brelocul cu butonul de 
urgenţă pe măsuţa de toaletă. Urăsc ideea de a sta departe de 
Mary fie şi un minut, deşi adevărul e că sunt patru paznici afară 
şi oricum n-aş fi de nici un fel de ajutor dacă s-ar ajunge la o 
luptă cu suspectul nostru. 

Cabana are presiune foarte bună la apă şi este dotată cu 
unul dintre acele duşuri în cascadă. E o senzaţie atât de plăcută 
să uit de mine, să scap de toate, să las apa să îmi maseze gâtul 
şi umerii, să închid ochii şi să îmi întorc faţa către torentul de 
apă. 

Dar starea de bine se termină, nervii se întorc, la fel şi fră- 
mântările din stomac. Mă usuc rapid, mă îmbrac şi recuperez 
brelocul cu butonul de urgenţă de pe măsuţa de toaletă. O iau 


pe hol cu direcţia living. De pe hol văd teancul de hârtii ce 
reprezintă Şedinţele Graham, dar nici urmă de Mary. Umearpuea. 

— Salutare, spune Mary, facându-mă să tresar. 

E în bucătărie, îşi pune un lapte cald într-un pahar de 
carton. 

Sentimentul de panică se risipeşte. Cred că am trecut pe 
lângă ea, dar nici măcar nu m-am uitat în bucătărie. Ce mi-a 
trecut prin minte - că ar fi fost răpită în cele zece minute cât am 
fost la duş? Trebuie să mă calmez. Devin paranoică. 

Suspin. 

Apoi, deodată, se aude un clopoțel, zgomotul de rotiţe 
învârtindu-se şi blestematul de cuc îşi face apariţia din căsuţa 
lui de lemn de pe perete, înainte de a dispărea pentru încă o 
oră. 

Trebuie să fie ora nouă. 

— La naiba, exclam eu. 

Calmează-te, Emmy. Mary e în siguranță. Suntem într-un 
loc îndepărtat, de care nu ştie mai nimeni, înconjurați de ofițeri 
înarmați şi bine antrenați. Mary e în siguranţă. 

— Am făcut ciocolată caldă pentru toată lumea, spune 
Mary. M-am gândit că măcar asta pot face pentru ei, după tot ce 
au făcut ei pentru mine. 

Pune patru pahare cu ciocolată fierbinte pe o tavă. 

— Ce faci? întreb. 

— Le duc nişte ciocolată. 

— Nu. Nu ai voie să părăseşti casa. 

Mary se încruntă. 

— Nu pot nici măcar să ies să duc câteva căni de ciocolată? 

— Nu. Am s-o fac eu. lau farfuria. Mă întorc imediat. 

— Crezi că o să vină după mine, nu-i aşa? 

— Nu, nu cred. 

— Ba da. O simt. Ţi se citeşte pe faţă. 

— Mary, mă întorc imediat. 

Păşesc prudent cu tava în mână, prin aerul răcoros al serii 
şi duc două căni celor doi poliţişti din maşina de pe aleea 
pietruită. 

— Două căni de ciocolată fierbinte, zic. Din partea lui Mary. 

— Foarte drăguţ, spune şoferul, un tip pe nume McCloud. 


Miroase foarte bine. 

— Pentru tot ceea ce faceţi, zic. 

Acum, cu doar două căni rămase, las farfuria pe capota ma- 
şinii şi mă îndrept, cu pumnii strânşi, spre intrarea pe alee. 

Când ajung, găsesc trei persoane, nu două, stând lângă 
maşină. 


109 

Încetinesc instinctiv, deşi e destul de greu la vale, dar mă- 
resc pasul ca să îmi menţin echilibrul. Ochii mi se obişnuiesc cu 
întunericul şi desluşesc trăsăturile celei de a treia persoane de 
lângă Denny Sasser şi agentul Getty. 

Cei trei râd şi gesticulează. Când mă zăreşte, Denny se 
întoarce către mine. 

— Emmy, spune, îţi aduci aminte de Jim Demetrio. 

Jim Demetrio. Sigur. Fostul agent FBI, pensionat acum un 
an şi care locuieşte în Pittsburgh. Cel ce ne-a închiriat cabana. 
Unul dintre cei mai buni profileri, specializat în criminali în serie, 
pe care îi cunoscuse vreodată Denny, afirmase el. 

— Mă bucur să te revăd, spun eu. 

— Cabana e în regulă? 

— Foarte, răspund. Mulţumim din nou, adaug, amintindu- 
mi brusc de cele două căni fierbinţi pe care le ţineam în mână şi 
pe care le aşez pe portbagajul maşinii. Ciocolată fierbinte pentru 
agenţii noştri de securitate, zic. 

— Ea cum e, întreabă Demetrio, arătând înspre cabană. 
Martora. E speriată? Neliniştită? 

— E în regulă, spun, cu un ton protector. 

— Hmm. Atunci e bine. 

— Hei, ce spuneţi de o fotografie cu toţi trei? spun eu şi 
ridic telefonul mobil. De dragul vremurilor de altădată. 

— Oh, n-am chef să mă văd în fotografii, spune Demetrio. 
Nu reuşesc altceva decât să-mi amintească de faptul că îmbă- 
trânesc şi îmi pierd puterile. 

— Bătrân, vlăguit şi bogat, adaugă Denny. 

— Hai, băieţi. Doar o fotografie. 

— Nu, de fapt ar cam trebui să plec, spune Demetrio. S-ar 
putea să trec să vă salut mai târziu, băieţi. Aveţi grijă. 

Jim Demetrio sare în maşina lui sport de fiţe şi se 
îndepărtează. 

— Mulţumesc pentru ciocolata caldă, spune Denny. 
Miroase grozav. 

Dar altceva nu miroase bine. 

Mă întorc pe alee, plină de adrenalină. Formez numărul lui 
Sophie, deşi e trecut de miezul nopţii la ea. Mă îndoiesc că 


doarme. 

— Hei, spune. 

— Sophie, zic, cu sufletul la gură, am nevoie să cauţi pe ci- 
neva cât se poate de repede. 


110 

Mai trece un ceas. Mă holbez pe fereastra care dă spre ve- 
randa din spate în beznă, dar nu văd nimic altceva decât stelele 
puzderie pe cer. Nimic ieşit din comun, un decor calm şi paşnic. 

— Ce se întâmplă? întreabă Mary, care se află în living, pe 
canapea, având alături copiile transcrierilor Şedinţelor Graham. 

— Nimic. Dar simt, cumva, că e în neregulă ceva, am sim- 
ţurile ascuţite, îmi obişnuiesc urechea cu toate, cu fiecare tril de 
pasăre, cu fiecare foşnet de frunze, cu fiecare şoaptă de vânt şi 
cu fiecare scârţâit al cabanei. 

— Nu ţi-ai băut ciocolata, spune ea. Nu mai e aşa fierbinte. 

— De fapt, sunt alergică la ciocolată. Zâmbesc. Nu m-a 
lăsat inima să-ţi spun. 

— Oh, îmi pare rău. Am să îţi fac un ceai. 

— Nu te obosi. 

— Nu e nici un deranj. Aminteşte-ţi, sunt albinuţa. 

Mary se ridică de pe canapea şi se îndreaptă spre 
bucătărie. Umple ibricul cu apă şi îl pune pe aragaz. 

— Mulţumesc, zic. Un ceai ar fi bun. 

Mă strânge de mână. 

— Eşti sigură că eşti bine? Pari mai neliniştită decât mine. 

Nu îi răspund, iar ea se duce către dormitor. 

Privesc iarăşi pe fereastra bucătăriei, apa începe să cloco- 
tească în ibric. Nu are nici un rost s-o îngrijorez pe Mary. De 
parcă n-ar fi destul deja. 

Se întoarce din dormitor şi ia loc pe canapea, cu un picior 
sub ea, frunzărind manuscrisele. 

— Transcrierile astea îţi dau fiori, spune ea. Dar nu găsesc 
nimic în neregulă. Altceva decât că mă descrie ca fiind 
frumoasă. 

Departe, afară, se aude o împuşcătură. Rateuri de maşină? 
În circumstanţe obişnuite, nici nu aş da importanţă la aşa ceva. 

Mă îndrept prudent către uşa din faţă, când se aude un 
clopoțel, iar rotiţele se învârt şi glisează. Cucul mă anunţă că e 
ora zece seara, după ce mi-a provocat un infarct şi m-a făcut să 
îmi sară inima. 

— Al dracu' ceas, zic. Crezi că i-ar păsa cuiva dacă aş 
smulge drăcia asta de pe perete? 


Mary chicoteşte. 

— Îmi plac ceasurile cu cuc. Am avut unul când eram mică. 
De fapt, era o poreclă de-ale mele. 

— Serios? O poreclă? 

Cât mai indiferentă posibil şi fără să îi dau motiv de în- 
grijorare lui Mary, mă uit, peste capul ei, spre aleea pietruită, 
unde lucrurile erau în regulă, cu maşina celor doi ofiţeri parcată, 
cu motorul pornit şi farurile îndreptate spre cabană. 

Toate bune. 

Şi totuşi, mă întorc la fereastra de la bucătărie, făcând pe 
santinela, fără a ţine seama de cei patru paznici înarmaţi de 
afară, cu acces la camerele de supraveghere, mult mai pricepuţi 
la treaba asta decât mine. 

— O poreclă prostească, spune Mary. Îţi aduci aminte de 
cântecul acela, laGaada? 

— Poftim? spun eu şi întorc brusc capul. 

Deasupra capului ei, pe fereastră, afară, totul pare deodată 
în neregulă. Plafoniera din maşina ofiţerilor este aprinsă şi lu- 
minează interiorul. Şoferul, McCloud, zace nemişcat, cu capul pe 
volan. Partenerul său e prăbuşit peste geamul portierei, perfect 
nemişcat şi el. 

lar un bărbat aleargă spre cabană venind dinspre parcarea 
cu pietriş. 

— Fugi, Mary, fugi, strig eu, pe când chipul lui Jim Demetrio 
se lipeşte de gemuleţul de la uşa principală, zgâindu-se în 
interior. 


111 

Mary se ghemuieşte şi se rostogoleşte de pe canapea pe 
podea pe când Jim Demetrio izbeşte în uşa din faţă. 

— El e, Mary, el e! strig eu şi întind mâna, facându-i semn 
să vină cu mine, dar ea se târăşte pe coate, paralel cu cana- 
peaua, de parcă ar vrea să evite nişte gloanţe, îndreptându-se 
spre uşa din faţă. 

— Mary, we, urlu eu. El e! 

Îmi reprim instinctul de a fugi pentru că nu o pot lăsa pe 
Mary singură cu el. Caut un cuțit prin sertarele din bucătărie în 
timp ce aud o cheie în uşă. 

Are cheie. E cabana lui. 

Îți promit că intr-o zi, cât de curând, ne vom revedea. 

Uşa se deschide. Demetrio se uită la mine. 

— Emmy, unde e... 

Mary sare de pe podea în raza lui vizuală. Înainte ca 
Demetrio să se întoarcă, Mary înfige ceva ascuţit în gâtul 
acestuia. Sângele ţâşneşte, Demetrio se împleticeşte uimit şi se 
loveşte de uşă înainte de a se prăbuşi pe podea. 

Mary se îndepărtează rapid de el, de parcă ar fi radioactiv. 

Mă îndrept din bucătărie către el, încercând să văd dacă 
respiră. Valul de adrenalină mă ajunge din urmă. Întregul corp 
îmi tremură. Reuşesc să pescuiesc mobilul din buzunar, dar nu 
reuşesc să îl ţin în mână şi îl scap pe jos. 

Viaţa a dispărut din ochii lui Demetrio. Zace prăbuşit pe 
podea, cu capul într-o poziţie nefirească. Sângele continuă să 
curgă, împins de ultimele bătăi ale inimii, de parcă nu ar fi ştiut 
că trebuia să se oprească. 

Mary mă priveşte în timp ce pieptul îi tresaltă ca unui ani- 
mal fugărit. 

— Ştii ... ştii cum îl cheamă, mă întreabă. 

— J-Jim, spun, recăpătându-mi vocea. Jim Demetrio. Pro- 
prietarul cabanei. Fost agent FBI, din Pittsburgh. 

Se uită iarăşi la el. 

— La dracu', zice ea. Nu ai pomenit nimic despre el. 

Îmi aşez mâinile pe genunchi, disperată după aer. Pe 
podea, mobilul meu sună, un mesaj de la Sophie. 

Jim Demetrio e în regulă. Plecat din ţară aproape 
toată luna septembrie, cu munca. A cumpărat un 


Porsche în Pittsburgh în ziua deflagraţiei din Detroit. Nu 

are cum să fie suspectul nostru. 

Jim Demetrio ... nu e criminalul nostru? Atunci... ce s-a 
întâmplat? 

Ridic privirea către Mary, care îl priveşte de aproape pe 
Demetrio, probabil ca să se asigure că e mort. 

— Ar trebui să mergem la agenţi, zic. S-ar putea să fie 
încă... 

— Nu, spune Mary dând din cap, întorcându-se să blocheze 
uşa din faţă şi devenind brusc mult mai stăpână pe sine şi chiar 
mai sigură decât am văzut-o vreodată. Nu, nu, Emmy. N-o să 
facem asta. 

La început, mă simt dezorientată, copleşită, ameţită şi 
confuză. 

Apoi, sângele îmi îngheaţă. 

Mary mă priveşte cu atenţie. Nu am o faţă imobilă. N-am 
avut niciodată. Aşa că îmi observă expresia feţei în timp ce 
toate chestiile pe care le-am ratat mă împresoară, lovindu-mă 
ca nişte meteoriți. Certificatul de naştere pe care l-am scos când 
încercam să o localizăm pe Mary Laney - născută în acelaşi an 
cu Mary, în acelaşi oraş ca Mary, dar cu numele Marty. Vânătăile 
de pe faţa ei, de la o bâtă de baseball, care ar fi putut - ar fi 
trebuit să provoace urme mult mai adânci. Şi chiar acum, 
povestea pe care a început s-o spună, cea cu LlaGiaaha 

— Tu eşti minciuna, zic. Minciuna din transcrieri ... eşti tu. 

Mă priveşte fără să zică nimic în vreme ce respiraţia îi 
revine la normal. În clipa asta, nu mai are nici un rost să se 
prefacă. 

— Ar fi trebuit să bei cana cu ciocolată, zice ea. Ar fi fost 
mult mai uşor. 


112 

FUGI, EMMY! Fugi! E singura ta sansă! 

Dar nu am unde să fug. Mary blochează ieşirea la uşa din 
faţă şi e mult mai aproape decât mine de uşa ce dă pe verandă. 
Şi, pe lângă asta, am aşteptat aproape un an să aflu cine a ucis- 
o pe sora mea. Acum că am aflat, nu voi pleca nicăieri. 

— N-ai mai apucat să termini povestea cu ceasul cu cuc, 
spun eu. Erai mică şi dansai pe La Gaada? 

Ridică din umeri, dar nu spune nimic. Faţa ei bandajată şi 
cămaşa albă sunt acoperite de picături de sânge. Îşi ţine arma - 
un bisturiu, se pare, furat din spital - aproape. 

— Lasă-mă să ţi-o spun până la capăt, zic eu. Tatăl tău a 
vrut să te poreclească aşa. Dar tu nu puteai pronunţa corect. 
Aşa că ai spus că eşti audooodokah!!? lui mică. Aşa a fost? 

Ştiu că aşa e. Cel puţin aşa mi-a povestit Gretchen Swanson 
când am stat în bucătărie, la masă, după ce i-am remarcat fi- 
gurina din porțelan reprezentând un gândac de bucătărie. Cu 
excepţia faptului că fetiţa din versiunea aceea era fiica ei, pe 
care o îngropase de curând. 

— Joelle Swanson, spune Mary. Drăguţă fată. Foarte 
încrezătoare. 

Scot brelocul cu butonul de urgenţă din buzunar şi apăs. 

— Prietenii tăi de afară nu vor auzi, spune Mary. În clipa 
asta, toţi trag un pui de somn bun şi lung. 

— Poate că acest semnal ajunge la oameni pe care nu i-ai 
drogat cu pilulele tale de dormit, spun eu. Poate că ajunge la 
agentul Bookman sau la poliţia locală, mai spun eu şi apăsa 
doua oară pentru siguranţă. 

— Poate că ar ajunge, spune Mary, dacă ar avea şi baterie. 

Mă uit din nou la breloc, apăs butonul, dar observ că micuța 
lumină roşie nu se mai aprinde ca răspuns. Este la fel de mort 
ca multele victime ale lui Mary. 

— Când făceai duş, explică Mary. 

Reflectez asupra opţiunilor mele tot mai puţine. Mary s-a 
gândit la toate. A născocit acele Şedinţe Graham, doar în 
eventualitatea că îi vom da de urmă cumva şi astfel să-l poată 
folosi pe „Graham” drept tap ispăşitor. Şi a scris acel rând final - 


2 Ibidem pag. 98 


Îipomtcă intro bunăzi feantearând ne vom îtâhi dn nou- ştiind foarte bine că 
avea să scape şi să ne lase să presupunem că profeția se 
adeverise. A fost chiar inteligent din partea ei să insiste să vin 
cu ea în Oregon ca astfel să poată veghea atent investigatia. 

— Mă poţi ucide, dar în nici un caz nu vei rămâne nepe- 
depsită. Acoperirea ta este în sfârşit compromisă. 

— Chiar aşa? spune ea şi mai face un pas spre mine ca un 
animal care îşi urmăreşte vânatul, cu genunchii uşor îndoiţi şi 
pregătită pentru orice mişcare aş face, aflându-se la o depărtare 
de cel mult patru paşi de mine. Adevărat, voi fi nevoită să nu 
mai merg la meciurile de fotbal, ceea ce este cu adevărat păcat 
pentru că ador să urmăresc meciurile pe viu. Dar altfel, pur şi 
simplu, voi dispărea. Nu înţelegi? Ucigaşul m-a găsit şi m-a răpit, 
spune ea cu o voce fals-inocentă. Eu încă sunt victima. 

Are dreptate. Acum înţeleg. Ea va lua iPad-urile de la agenţi 
încât aceştia nu vor avea nici o înregistrare de pe camerele de 
supraveghere. Probabil că va împrăştia şi puţin din sângele ei 
prin cabană ca să lase impresia că ar fi opus rezistenţă. Şi de ce 
nu? Dacă este capabilă să se lovească cu o bâtă de baseball şi 
să ne păcălească, să-şi taie vârful degetului ca să lase în urmă 
puţin sânge va fi floare la ureche. Şi ea va fi Mary Laney, victima 
răpită a ucigaşului nostru necunoscut. 

— Şi... şi după asta? întreb eu. Începi o viaţă nouă? Adopţi 
toate caracteristicile plus micile poveşti şi istorioare pe care ţi 
le-au povestit toate victimele tale sau mai degrabă, pe care le-ai 
determinat să ţi le spună în timp ce le torturai? Căci, de fapt, 
asta s-a întâmplat, nu? Aşa s-a născut povestea cu tatăl tău 
care îţi spunea băzbăz când trecea pe lângă tine, nu? La fel şi 
istorioara cu ursuleţul alb pe care l-ai pierdut în supermarket 
sau povestea cu La CGraada pe care ai auzit-o de la Joelle 
Swanson? Dar de Marta ce spui? răcnesc eu scuipând salivă îmi 
timp ce rostesc vorbele. De sora mea ce ai de spus? Ce vei 
confisca din viaţa e? 

Mary mai face încă un pas spre mine. 

— Te voi confisca pethe Emmy, spune ea şi apoi zâmbeşte. 

O rup la fugă deşi n-am nicio şansă, dar nici nimic de pier- 
dut, mă răsucesc spre dreapta către uşa care duce spre 
verandă, apuc brusc clanţa în timp ce trupul mi se izbeşte de 
ea... 


Simt înţepătura fierbinte a bisturiului care mi se înfige între 
coaste, durerea usturătoare în timp ce mă pătrunde ca mai apoi 
să iasă într-o mişcare fluidă. După care, o mână mă apucă 
strâns de păr şi cad pe spate până când mă lovesc de 
pardoseala bucătăriei. Îmi pun mâna peste rană, sângele fier- 
binte se revarsă din mine în timp ce simt durerea în cap ca pe 
un ecou asurzitor. 

Mary se apropie încet de mine, eu, cea căzută şi 
neajutorată de pe podea. Ea se joacă cu bisturiul pe care 
continuă să-l ţină în mână. Un zgomot de fluierat în stânga ei şi 
în dreapta mea vine de la ibricul aflat pe aragaz. 

— Ah, minunat, spune ea. Apa e gata. 


113 

— Mary mă urmăreşte cu ibricul cu apa fiartă într-o mână, 
cu bisturiul în cealaltă şi cu o expresie chinuită pe faţă, un fel de 
combinaţie între o grimasă şi un zâmbet. 

Mă mişc puţin câte puţin de-a-ndăratelea alunecând de-a 
lungul podelei de bucătărie. Sunt prinsă în capcană. Nu o pot 
înfrânge. Nu pot fi egala ei nici fizic, nici tactic. În clipa de faţă, 
nu am decât mintea care este plină de imagini cu sora mea şi cu 
toate brutalităţile la care am fost martori, cu fotografii de la 
autopsii, cu victime scalpate şi arse, cu victime tăiate în felii şi 
în cuburi, cu victime torturate dincolo de înţelegerea umană. Cu 
ultimele puteri, apăs mâna peste rana mea de la torace pe când 
sângele îmi picură printre degete. 

— Marty, rostesc eu cu o voce tremurătoare. Tu eşti... 
Marty. 

— Ah, ai văzut certificatul de naştere? Chiar mă întrebam 
dacă ai reuşit. Da, tata a dorit un băiat. În schimb, m-a avut pe 
mine. Asta nu l-a împiedicat, însă, nu? 

Mary înclină ibricul şi un şuvoi de lichid fierbinte se 
împrăştie pe coapsa mea. Îmi retrag piciorul şi urlu de durere în 
timp ce aburul se înalţă pe deasupra părţii superioare a 
piciorului. 

— Nu te mişca, spune ea. 

Mă târăsc de-a-ndăratelea. Mary calcă dureros pe piciorul 
meu, îl pocneşte pe o parte şi îmi fracturează glezna cu un 
zgomot îngrozitor. Mă întind în faţă, spre durere, şi un alt şuvoi 
de apă fierbinte îmi arde braţul, umărul şi gâtul. 

— Am spus să nu te mişti. 

Foloseşte-ţi mintea, Emmy. Gândeşte-le la ceva. 

— Deci tu... ucizi oameni... pentru că tăticul tău te-a făcut 
să fii... băiat. 

Un alt şuvoi de apă iartă îmi arde pieptul acoperindu-mi 
cămaşa. Scap un țipăt atât de tare că aproape nu sunt în stare 
să-l mai aud sau să mi-l recunosc. 

— Asta-i ceea ce crezi tu? Asta crezi tu despre uciderea oa- 
menilor? Tu, remarcabila Emily Dockery, strălucita analistă de la 
FBI - nu ai priceput încă ce vreau? 

Şi după asta, Mary se urcă pe mine şi cu genunchii îmi 
imobilizează braţele, zăboveşte ameninţător deasupra mea şi 


mă domină. Cu o mână îmi apucă violent o parte din păr şi îmi 
fixează capul pe podea. Se joacă pe deasupra feţei mele cu bis- 
turiul menţinut în echilibru. 

Foloseşte-ţi mintea, Emmy. Gândeşte-te la ceva. 

— Tu vrei ca acei oameni normali... să simtă... 

— Acei oameni neînsemnaţi şi protejaţi, cu vieţile lor pro- 
tejate şi sigure, spune ea. Ei habar n-au ce este suferinţa. Nu 
până când mă întâlnesc pe mine. 

Prima incizie porneşte la linia frunţii, o despicătură precisă 
a pielii, înaintează spre stânga de-a lungul liniei părului, taie 
pielea şi zgârie osul. Ţip cu tot aerul pe care plămânii mei îl pot 
aduna, picioarele mi se ridică inutil în spatele lui Mary, vederea 
mi se înceţoşează pe alocuri precum luminile care se tot aprind 
şi se sting până când tipetele pe care le aud sunt de nere- 
cunoscut, un soi de urlete stridente de animal venite de 
departe, nu propria mea... 

Foloseşte-ți mintea, Emmy. Este singura ta şansă. 

Incizia se opreşte la ureche. Încerc să-mi mişc capul, dar 
Mary mă ţine strâns. Şi puterea mea slăbeşte, braţele îmi sunt 
lipsite de vlagă de la presiunea greutăţii corpului ei, picioarele 
de nici un folos şi sângele continuă să se risipească de la rana 
făcută cu bisturiul. 

— Nu-i rău, spune Mary admirându-şi opera. De obicei, am 
un Taser, manşete de imobilizare şi săruri de mirosit, plus un set 
întreg de instrumente chirurgicale, dar ştii ce? Nu e chiar aşa de 
rău, până la urmă. Uneori, artiştii dau totul atunci când lucrează 
sub presiune. Emmy, tu o să fii capodopera mea. 

Opreşte-o... opreşte-o... gândeşte-te la ceva... 

— Ce e drept, nu pot să-i fac să simtă ce simţeam eu, 
spune ea sec. Nu pot să le injectez steroizi în fiecare zi a 
copilăriei lor sau să-i forţez să ridice greutăţi sau să-i fac să se 
îngrijoreze dacă vocea lor va părea prea înaltă în fiecare zi la 
şcoală. Nu pot să-i fac să se îmbrace într-o cabină de duş în 
fiecare zi de antrenament la fotbal astfel încât coechipierii lor să 
nu le vadă părţile intime. Dar pot să fac asta, Emmy. 

Mary mă trage cu putere de păr la baza inciziei, îl exami- 
nează şi lasă impresia că-l rupe. Durerea sfâşietoare este atât 
de insuportabilă că nu pot... nu pot nici măcar... nu pot... 

Marta, vin, vin să mă întâlnesc cu tine, vreau să vin să te 


văd, te rog te rog ah, te rog lasă-mă să vin... 

— Vrei să mori acum, nu-i aşa, Emmy? Vrei să te ajut. Dar 
nu am de gând să o fac. Trebuie să trăieşti cu această neno- 
rocire. Trebuie să trăieşti cu durerea ca o ciudată desfigurată 
până când îţi voi spune eu că s-a terminat. Fii recunoscătoare că 
mai ai doar câteva ore de trăit şi nu treizeci şi şapte de ani. 

Foloseşte-ți mintea. Ceva, orice... 

Există un singur lucru... un avantaj... 

— Nu muri sub ochii mei, spune ea. Nu încă. N-am 
terminat. 

Mary îmi imobilizează din nou capul, de data asta cu mâna 
dreaptă, cu bisturiul în mâna stângă, gata să înceapă incizia pe 
partea dreaptă a liniei părului ca să completeze acţiunea, adică 
să separe scalpul de frunte şi să mă transforme într-un monstru 
la fel ca ea. 

De data asta nu mai rezist. Trupul meu devine flasc şi îmi 
ţin respiraţia. 

De data asta, îmi folosesc mintea. 


114 

— Nu, nu, nu! spune Mary. Trezeşte-te! Trezeşte-te! 

Mary slăbeşte strânsoarea părului şi se apleacă în faţă. Îi 
simt respiraţia fierbinte şi o aud strigând spre mine: 

— Nu trebuie să mori încă! Nu adormi... 

Cu toată forţa care mi-a mai rămas, fac o mişcare rapidă cu 
capul în sus şi fruntea mea se întâlneşte impetuos cu atela care 
acoperă nasul fracturat al lui Mary. 

Mary urlă de durere de la lovitura cu capul, un monstru 
rănit şi torturat, în timp ce imediat, îşi duce mâinile la nas. Cade 
pe spate şi departe de mine. Eu iau o gură de aer întreagă şi 
încântătoare şi în timp ce mă ridic, sângele îmi curge în ochi şi 
din cutia toracică, iar camera se mişcă într-o parte. 

Bisturiul, umed de la sângele meu, stă pe podea. Întind 
mâna după el, îl ratez prima dată, văd dublu, dar în cele din 
urmă îl apuc în timp ce Mary se crispează de durere pe podea 
având nasul fracturat pentru a doua oară în decursul unei 
săptămâni, de data asta nu din proprie iniţiativă. 

Încerc să mă ridic în picioare, dar mă prăbuşesc, glezna 
mea dreaptă e zdrobită şi trupul atât de lipsit de putere că nu 
mă pot susţine. Luminile strălucesc cu intermitențe ca o lampă 
stroboscopică şi de fiecare dată când se aprind, Mary e tot mai 
aproape de mine, acum fără atela de pe nas şi cu faţa ca o 
amestecătură însângerată purpurie însoţită de un mâărâit înfio- 
rător şi un schelălăit groaznic... 

Vin, Marta. 

Luminile stroboscopice licăresc, în urechi aud un ecou, un 
gong răspunde în ecou între urechile mele, iar eu şi Marta 
suntem în noaptea balului dat la sfârşitul anului şcolar cu băieţii 
cu care ne dăduserăm întâlnire, al ei, căpitan al echipei de 
fotbal, al meu, un amic de la clubul de matematică, elev într-a 
zecea, mai scund decât mine cu vreo opt centimetri, urmează 
ziua în care am identificat-o pe Marta la morgă, momentul când 
aveam zece ani şi am furat una dintre ţigările mamei, seara în 
care Books s-a aşezat într-un genunchi şi mi-a oferit inelul cu 
diamant al bunicii lui... 

Durerea locului înjunghiat simțită agresiv în coaste, chipul 
schimonosit al lui Mary rânjind spre mine... 

Şi apoi, pentru o clipă, totul se linişteşte, eu şi Mary închi- 
dem ochii, iar ea scoate un strigăt profund şi se năpusteşte spre 


mine. Dar şi eu sar spre ea şi o îndepărtez violent cu piciorul 
sănătos. Coroana frunţii mele se prăbuşeşte peste faţa lui Mary. 
Ea urlă înainte de a cădea pe spate pe când eu cad pe deasupra 
ei în timp ce îmi lipesc mâna stângă de pieptul ei şi o dobor cu 
greutatea trupului meu. 

Mary- îşi mişcă braţele energic şi necontrolat şi încearcă să 
ajungă la faţa mea ca să pună mâna pe bisturiul pe care con- 
tinui să-l ţin în mână. 

Echilibrul meu începe să şovăie, puterea să mă lase. Asta e. 
Ultima mea şansă. 

Mâna mea dreaptă loveşte în jos, bisturiul se afundă în 
carne şi peste os, şi din nou, şi încă o dată, lovitură după lovi- 
tură până când sângele îmi împroaşcă faţa şi până când tipetele 
lui Mary amuţesc complet. 

Şi apoi, totul se întunecă şi devine cald. 


115 

Prima dată când o zăresc pe Marta, radiază. Arată mai 
tânără, mai odihnită, mai fericită. Pare să fie cea mai grozavă 
versiune a Martei. 

La început, nici una dintre noi nu vorbeşte. Ne mişcăm 
fluid, într-o stare de imponderabilitate, una în brațele celeilalte 
şi plângem. Şi apoi, râdem pentru că acum ne avem din nou una 
pe cealaltă. Şi de data asta, aşa cum i-am promis, este altfel. 

Îi povestesc totul. Îi povestesc cât de proastă şi cât de 
complexată am fost, cât mi-am dorit să fi putut semăna mai 
mult cu ea şi spre surpriza mea, spre şocul meu nemărginit, ea 
îmi spune acelaşi lucru. Ah, amândouă râdem, cât de amuzantă 
poate fi viața. Ne-am admirat şi invidiat una pe cealaltă fără să 
ne dăm seama. 

Facem haz de acele vacante cu pârțâitul nostru unchi Phil, 
de momentul când Marta a avut prima menstruatie şi a plâns, 
dar când şi eu am plâns, din gelozie că mi-a luat-o înainte. Ne 
amintim de vremea când ea avea opt ani şi a călcat pe un cui în 
pădurea din spatele casei noastre, iar Andy Irvin şi Doug Mason 
s-au bătut ca să o ducă acasă până când, în final, am ridicat-o 
eu şi am cărat-o pe umăr de una singură. 

Pare că dialogul nostru nu se va încheia niciodată, că nu 
are nici început, nici sfârşit, că ideea de timp este irelevantă. 
Pentru că acum totul este etern. 

Oare totul se întâmplă cu un motiv anume? Amândouă 
suntem de acord că în acest caz, clișeul este adevărat. 
Amândouă considerăm că dacă Marta n-ar fi murit, ucigaşul n-ar 
fi fost niciodată descoperit şi nu s-ar fi oprit niciodată. Moartea 
ei a salvat viețile multor altora. Şi ne-a readus împreună. 

Nu este perfect, dar va trebui să ne mulțumim cu asta. 

Și acum, cel puțin, ne avem una pe cealaltă, libere de 
constrângerile noastre pământeşti, de situaţiile primejdioase şi 
de micile diferențe. Acum mi-am recăpătat sora. 

Pentru totdeauna. 


116 

Respirația grea a agentului special în retragere Harrison 
Bookman umple încăperea altfel liniştită. Uşa se deschide cu un 
şuierat şi parfumul lui Sophie pluteşte prin aer. 

— Ştiu că nu e un moment potrivit, Books, spune Sophie. 
Dar am obţinut confirmarea de la bătrânul antrenor de fotbal din 
Allentown. Marty Laney a jucat în şcoală ca mijlocaş de 
deschidere. O adevărată vedetă. Apoi el - adică ea - a aban- 
donat şcoala după clasa a zecea fără să anunţe şi a terminat 
liceul în Ridgway. 

— Probabil când Marty sau Mary a ajuns la pubertate, 
spune Books. Toţi steroizii din lume n-au putut schimba natura. 

— Corect. Nu a mai făcut sport când a ajuns la Ridgway. De 
fapt, declaraţiile pe care le avem spun că Marty era o singu- 
ratică la noua ei şcoală. Doar mergea la ore şi apoi revenea 
acasă. Nu participa la nici o activitate şcolară. Nu avea nici un 
prieten. Prin urmare, era mai uşor să-şi ascundă adevăratul sex. 
Apoi, Marty a mers la Pitt!!* la colegiu în timp ce locuia acasă. S- 
a specializat în medicină legală. După ce el - adică ea a absolvit, 
a intrat într-o afacere de familie. Tăticul a tinut-o sub papuc 
toată viaţa lui. 

Books scoate un suspin îndurerat. 

— Ceva de speriat, tăticul ăsta. Cândva, mama mi-a spus 
că şi-ar fi dorit o fată când am venit eu pe lume. Dar nu m-a 
făcut să-mi petrec toată viaţa pretinzând că aş fi una. Ai adunat 
toate informaţiile despre nenorocitul ăsta? 

— Da. Doctorul Donald Laney a fost o adevărată vedetă a 
echipei de fotbal în liceu, dar şi-a nenorocit un genunchi în 
primul an de facultate la Pitt şi nu a mai jucat niciodată. A 
devenit patolog legist în Allentown. Mama lui Mary a murit la 
naştere - singurul lucru pe care ea ni l-a spus şi a fost adevărat. 
Când familia Laney s-a mutat la Ridgway, doctorul Laney şi-a 
deschis o morgă. Mary lucra împreună cu tatăl ei şi ştii ce s-a 
întâmplat până la urmă cu acea morgă? 

— Nu vreau să ştiu, spune Books. 

— A fost închisă după ce organele de reglementare statale 
au primit o serie de reclamaţii despre faptul că trupurile celor 


13 Pittsburgh (n.tr.) 


decedați erau desfigurate şi mutilate. 

— Ah, asta trebuie să fi fost mâna lui Mary a noastră, 
spune Books, care exersa pe cei răposaţi ceea ce avea să facă 
mai târziu pe cei vii, imediat ce tăticul a trecut în lumea 
drepţilor. 

— Da, da. Mă rog, acum i se poate alătura tatălui ei în iad. 

Tăcere. Apoi, Sophie rosteşte cu o voce mai înceată: 

— Oricum, Books... nu te laşi, nu? 

— Sigur, sigur. Sunt bine, Soph. Voi discuta cu tine curând. 
Excelentă treabă la acest caz, dacă nu am spus-o deja. 

— Ai spus-o, de fapt. Dar amândoi ştim cine merită de fapt 
cele mai multe laude. 

În încăpere nu se mai aude nimic altceva decât zgomotul 
paşilor de retragere ai lui Sophy şi şuieratul aerului produs la 
deschiderea şi apoi la închiderea uşii. 

— Da, cu siguranţă că ştim, şopteşte Books cu vocea 
sugrumată de emoție. 

Tăcere din nou. 

— Ah, Emmy, spune el. Ah, Emmy. Ah, Emmy, te rog... 

Nu sunt pregătită, Marta. Nu încă. Te iubesc, fetițo, şi mi-e 
tare dor de tine, dar nu mi-am încheiat încă socotelile aici. 

— Emmy? rosteşte din nou Books şi îi simt respiraţia pe 
faţă, iar mâna lui pe mâna mea. Ah, Dumnezeule... Emmy? 
repetă el cu vocea tremurată. Te-ai trezit? 

Mă forţez să deschid ochii, o mişcare spasmodică la 
început, ca mai apoi să-l zăresc pe Books ca prin ceaţă. 

— Emily Jean, te iubesc foarte mult. Te iubesc cu tot 
sufletul. Ştii asta, nu? 

— Da... şoptesc eu, deşi nu am tăria nici măcar să-i strâng 
mâna. 

El îşi trece degetele uşor peste faţa mea. 

— Cum am lăsat lucrurile... mă temeam că n-am să mai 
ajung niciodată să-ţi spun tot ce doream, spune el şi mă sărută 
pe frunte. Tu ştii că n-am vrut să-ţi spun nimic din lucrurile 
îngrozitoare pe care ţi le-am spus, nu-i aşa? 

— Da... spun eu şi încerc să zâmbesc, dar nu sunt sigură că 
reuşesc. 

— Ai pierdut foarte mult sânge, dar ai reuşit. Ai făcut-o, 


Emmy. Ai prins-o. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat? 

— Da... răspund eu în timp ce pleoapele îmi tremură şi se 
închid. 

Nu mă grăbesc să-mi amintesc noaptea aceea. Nu mă 
grăbesc nici să mă uit în oglindă. Dar cicatricile se vor vindeca, 
întotdeauna se vindecă. 

— Pot să stau cu tine în timp ce te recuperezi, spune el. 
Doar ca prieteni, vreau să spun. Fără presiune. Pot să ajut ori- 
cum doreşti. Este şi mama ta aici. Chiar acum este jos şi pregă- 
teşte prânzul. Este aici de când te-am descoperit la cabană. 

Mă mişc un pic şi simt durerea înţepătoare din partea 
stângă, ating cu prudenţă bandajul de-a curmezişul frunţii, 
darurile de despărţire din partea lui Mary Laney. 

Books îmi mângâie mâna. 

— Trebuie să te odihneşti, spune el. Şi eu trebuie să-l chem 
pe doctor. 

— Da... 

— Eşti ameţită, Em. Dormi. Voi fi aici când te vei trezi. 

El se depărtează de mine. Eu abia mai reuşesc să-mi ţin 
ochii deschişi. 

— Books, reuşesc eu să rostesc. 

— Da? Da? 

— Vino... mai aproape. 

— Imediat, spune el şi se apleacă spre faţa mea. 

Îmi simt gura cleioasă, buzele uscate şi crăpate. Cu greu 
reuşesc să vorbesc. 

— Mai aproape, reuşesc din nou. 

Books mă priveşte amuzat la început. 

— De acord, dulceaţă, spune el aplecându-se atât de mult 
încât urechea lui aproape îmi atinge buzele. Sunt aici, Em. 

Somnul binecuvântat urmează, puterea îmi slăbeşte rapid, 
dar mă înclin în faţă ca rostirea mea vecină cu şoapta să fie 
auzită. 

— Da, îi spun. 


Mulţumiri 

Mulţumiri speciale tuturor celor care au ajutat la realizarea 
acestui roman. Lui Pat Layng, care a recurs la experienţa lui ca 
fost procuror federal în Chicago oferind sfaturi şi o profundă 
înţelegere în reprezentarea cazurilor de incendieri premeditate. 
Lui Dan Collins, fost procuror federal şi partener la Drinker 
Biddle & Reath LLP din Chicago, care ne-a călăuzit în chestiuni 
mari şi mici cu tot cu detaliile obţinerii mandatelor de per- 
cheziţie şi realizarea profilului psihologic al criminalilor în serie. 
Şi incomparabilei Sally McDaniel-Smith, pentru atenţia ei neo- 
bosită acordată amănuntelor legate de patologia medico-legală 
şi incendierile premeditate - cu alte cuvinte, pentru explicarea 
modului în care uciderea unei persoane poate fi făcută să arate 
ca un accident. 


Emmy Dockery. analist de informaţii la FBI, nu işi găseşte liniştea. 
Sora ei, Marta. a murit intr-un incendiu pe care autorităţile se in- 
câpâtanează să il catalogheze ca fiind accidental. Emmy are insă o 
altă ipoteză: Marta a fost asasinată. iar cel care a ucis-o are pe 
conştiinţă alte câteva sute de crime. Problema este că nimeni nu 
crede in varianta analistei de informaţii, nici măcar fostul ei iubit, 
agentul special Harrison Bookman. Asta, până in clipa in care 


Emmy găseşte dovada pe care nimeni nu o mai poate ignora. 


S7, 


„Invizibil este o carte greu de citit din cauza grozăviilor şi a 
haosului din paginile sale, dar este şi mai greu să o laşi din 
mană. Lectura acestei cărti se aseamănă cu senzația pe care 
o ai atunci când incetineşti ca să te uiti la un accident auto 
cumplit. Ştii cå nu ar trebui să faci asta şi totuşi o faci. 


Invizibil este un thriller care te va ține treaz toată noaptea,“ 


— New York Journal of Books 


„James Patterson este, pe drept cuvânt, 


regele suspansului.“ 


— The Literary build 


ISBN 975 606-6VY-N31-} 


9"786066'098311 


editura rao 
www. rio. ro 


www.raobooks.com