James Patterson — [Alex Cross] 11 Lista neagra

Numărul Il în topurile 
NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


JAMES 


licta TRR 


James Patterson 


Lista neagra 


PROLOG 


POVESTITORUL 


1 

Actul întâi, tabloul întâi, își zise în sinea lui Povestitorul și nu-și 
putu reprima un ameţitor simțământ de nerăbdare anticipativă. 
Adevărul era că oamenii obișnuiți comiteau mereu infracţiuni și 
asasinate perfecte. Dar nu se știe nimic despre acest lucru, din 
simplul motiv că ucigașii nu sunt niciodată prinși asupra faptului. 

Şi bineînțeles că nici el nu avea să fie prins. Tot așa urma să 
se întâmple și în povestea pe care tocmai se apuca s-o depene. 

Ceea ce nu însemna că ziua respectivă nu i se părea și 
îngrozitor de iritantă. De fapt, pentru el acesta era cel mai 
emoțţionant moment din ultimii câţiva ani nebunești care 
trecuseră. Era pregătit și dornic să ucidă pe cineva, o persoană 
cu totul necunoscută, și se gândise că locul cel mai potrivit 
pentru a face această primă victimă era marea metropolă New 
York. Evenimentul aproape că se și întâmplase, în preajma unei 
toalete din subsolul marelui complex comercial Bloomingdale's, 
însă amplasamentul nu i se păruse totuși potrivit pentru scopul 
său. 

Locul era prea aglomerat, chiar și la ora zece și jumătate 
dimineața. 

Era și prea zgomotos, dar cu toate astea nu suficient de 
zgomotos încât să-i asigure un camuflaj sonor așa precum s-ar fi 
cuvenit. 

În plus, nu-i plăcea nici ideea de a încerca apoi să fugă de- 
acolo prin acel teritoriu, care-i era nefamiliar, al bulevardului 
Lexington, și cu-atât mai puţin prin claustrofobicele tuneluri 
subterane ale reţelei de transport urban pe șine. Atunci când 
locaţia va fi potrivită, el își va da seama imediat și va acționa în 
consecinţă. 

Prin urmare, Povestitorul își văzu de drum și se hotărî să 
meargă să vadă un film, la cinematograful Sutton, de pe strada 
East 57, un loc neplăcut și părăginit, care în mod vădit avusese 
parte odinioară și de vremuri mai bune. 


Poate că ACESTA era o scenă numai bună pentru o crimă. 

Îi plăcu ironia, chiar dacă el era singurul care o gusta. Da, 
poate că aici urma să meargă totul ca pe roate, își zise el, pe 
când lua loc în una dintre cele două mici săli dinăuntru. 

Avea să înceapă să vizioneze Ku. BILL SERIA A DOUA, laolaltă cu 
alţi șapte admiratori ai lui Tarantino. 


Oare care dintre aceste persoane lipsite de orice suspiciune 


avea să-i cadă victimă? Tu? Tu? Poate că tu de colo? Povestitorul 


își urzea planul în minte. 

Se aflau în sală doi guralivi cu șepcuţe identice de baseball 
având pe ele însemnele echipei New York Yankees, purtate 
bineînţeles cu cozorocul întors la spate. Enervanţi, imbecili nu se 
mai opreau nicio clipă din _interminabilele lor comentarii şi 
anticipări ale scenelor care urmau să se deruleze pe ecran. 
Amândoi ar fi meritat să moară. 

La fel și un cuplu mai în vârstă, îmbrăcat îngrozitor și 
neadresându-și unul altuia nicio vorbă, pe întreg parcursul celor 
cincisprezece minute dinainte de a se stinge lumina în sală. 
Omorându-i, ar fi făcut o faptă bună, aproape că ar aduce un 
mare serviciu comunităţii. 

O femeie cu un aspect fragil, arătând cam de patruzeci și ceva 
de ani, era apucată de bâţăieli, la două rânduri mai în faţă de 
pătrâneii mucegăiţi, însă acest lucru nu părea să deranjeze pe 
nimeni - în afară de el. 

Mai era acolo și un filfizon de culoare, cu picioarele încălţate 
în pantofi de sport, cocoţate pe spătarele scaunelor din faţa lui. 
Un nemernic bădăran care nu ţinuse cont niciodată de colegii lui 
de școală, probabil un haidamac care îi terorizase pe toţi. 

Alături de el se afla un împătimit al filmelor, un tembel cu o 
bărbuţă neagră, care văzuse mai mult ca sigur de cel puţin 
douăsprezece ori respectivul film și îl diviniza pe Quentin 
Tarantino. 

S-a dovedit până la urmă că minunea cea bărboasă a fost 
persoana care s-a ridicat în picioare în toiul filmului, imediat 
după ce Uma Thurman era îngropată de vie. 


Dumnezeule, cine ar fi fost în stare să plece tocmai la o 
asemenea secventă clasică? 
Devotat datoriei, el îl urmă, câteva secunde mai târziu, iesind 


în_holul sumbru și murdar și intrând după bărbos în WC-ul 
bărbaţilor, amplasat în apropierea celeilalte săli de cinema. 
La drept vorbind, acum tremura de-a binelea. Asta să fi fost 


oare emotia? Clipa lui de graţie? Prima lui crimă? Începutul a tot 
ce visase el de luni de zile? Sau chiar de Am întregi? 

Parcă plutea ca într-o transă, încercând să nu se gândească la 
nimic altceva decât la a face ca lumea ceea ce-și pusese în gând 
să facă, după care să treacă prin cinematograf și să iasă fără ca 
nimeni să-i remarce figura sau prea multe alte amănunte 


referitoare la el. 


Individul bărbos stătea în picioare în faţa pisoarului, fapt care 
în_realitate era un lucru favorabil. Instantaneul era frumos 
încadrat și regizat artistic. 

Pe spatele _tricoului mototolit al acestuia, de un negru 
decolorat, se afla scris, cu litere de-o șchioapă: ȘCOALA DE FILM A 
UNIVERSITĂŢII DIN NEW YORK. Imaginea îi amintea de un personaj 
dintr-o carte umoristică a lui Daniel Clowes, iar acel rahat grafic 
începu să-l atragă nespus de mult. 

— Şi acum... MOTOR! rosti el. 

Apoi îl împușcă pe bietul nenorocit bărbos drept în ceafă, 
uitându-se după aceea la sărmanul om cum se prăbușea ca un 
sac greu pe pardoseala toaletei și rămânea acolo lat și 
încremenit. În încăperea faianţată și pardosită cu gresie, 
zgomotul îi răsună în tot capul, mai puternic decât și-ar fi putut 
vreodată închipui că se va întâmpla. 

— Hei! Ce naiba? Ce s-a-ntâmplat? HEI! 

Povestitorul se răsuci, de parcă în toaleta bărbaţilor ar fi avut 

un public care îl urmărea. 

Doi tipi din personalul cinematografului Sutton intraseră în 
urma lui. Probabil că zgomotul pe care îl auziseră le trezise 
curiozitatea. Oare cât de mult văzuseră aceștia? 

— A avut un atac de inimă, le spuse bărbatul, vorbele 
scăpându-i din gură aproape fără voia lui, dar încercând să pară 
cât mai convingător cu putinţă. Omul ăsta a căzut pur și simplu 
în faţa pisoarului. Ajutaţi-mă să-l ridic. Săracul de el! Uitaţi-vă, 
sângerează! 

Fără pic de panică, fără vreun sentiment, fără absolut nicio 
intenţie de răzgândire sau de ezitare, totul se desfășură pur și 
simplu din instinct. 

Își ridică din nou revolverul și îi împușcă pe amândoi lucrătorii 
de la cinematograf, care rămăseseră, cu ochii holbaţi de uluire, 
lângă ușă. Mai trase încă o dată în fiecare, când zăceau pe jos, 
pentru a fi absolut sigur, ca un adevărat profesionist. 

După aceea, tremurând ca varga, simţindu-și picioarele 
precum piftia, se forţă să pășească foarte calm afară din toaleta 
bărbaţilor. Apoi ieși din cinematograful Sutton pe Strada 57, 
îndreptându-se pe jos, către est. Afară totul i se păru 


completamente _ ireal, ca dintr-o altă lume, extraordinar de 
STRĂLUCITOR, Ca de ALAMĂ. 


O făcuse! Asasinase trei persoane în loc de una singură. 
Primele sale trei crime. Era doar un antrenament, dar o făcuse 
și... vreţi să știți ceva? O putea face din nou, oricând. 

— Antrenamentul te __ perfecţionează, șopti printre dintii 
încleștaţi Povestitorul, pe când se îndrepta în mare grabă spre 
mașina lui - mașina cu care avea să fugă de la faţa locului și să 
scape, nu-i așa? Doamne, nu se mai simţise niciodată atât de 
bine. Şi bineînţeles că acest fapt nu era un lucru prea măgulitor 
la adresa vieţii pe care o dusese până în acel moment. 

Însă de-acum încolo, păzea! 

PENTRU Mary, Mary, era exact invers. 

Cu siguranţă, el era singurul care știa ASTA. Cel puţin, până în 
acel moment. 


2 

Crezi CĂ Al FI ÎN STARE SĂ UCIZI DIN NOU, CU SÂNGE RECE? se întreba 
în sinea lui, de multe ori, după crimele de la New York. 

Crezi că vei mai putea opri apoi, chiar dacă iţi vei dori asta, 
ceea ce ai declanșat atunci când ai început totul? Așa crezi tu? 

Povestitorul aşteptă - vreme de aproape cinci luni de 
autoflagelare, cunoscută și sub denumirea de disciplină, sau de 
profesionalism, sau poate de lașitate - până îi veni din nou 
sorocul. 

Şi apoi, ajunse iar în dispoziţia de a omori, de data asta 
nemaifiind vorba doar de un simplu antrenament. Avea acum 
de-a face cu problema reală și cel care trebuia să moară nu-i 


mai era o persoană necunoscută. 
El era doar un individ din multime, urmărind la ora trei si zece 


filmul THE VILLAGE (Satul) la cinematograful Westwood Village 
din Los Angeles. Erau destui spectatori, lucru care constituia un 
lucru bun pentru el, și bănuia că și pentru faimosul regizor al 
ae adică pentru M. Night Shyamalan. Ce fel de nume o mai 
fi și ăsta? M. Night? Omul era doar un îngâmfat suspect de 
mimarea complexului timidităţii în societate. 

În mod evident, Patrice Bennett se Bennett se afla printre ultimele 
persoane din oraş care vedeau acel film de groază. De fapt, 
Patrice cu greu catadicsise să-și rezolve dilema legată de film, 
intrând într-o sală adevărată de cinematograf, cu spectatori 
obișnuiți, care își plătiseră biletul de intrare. Nu era straniu acest 
lucru? Ei bine, dar femeia era vestită din pricina asta, nu-i așa? 
Era ciudăţenia lui Patrice. Ea chiar își cumpărase din vreme 
biletul și astfel aflase și el că Patrice urma să se afle acolo. 

Deci, de data asta nu mai era vorba doar despre o ţintă de 
antrenament, așa că totul trebuia să se desfășoare ca lumea, și 
chiar așa avea să se desfășoare. Fără urmă de îndoială. 
Scenariul era deja conceput în mintea lui. 

În primul rând, el nu trebuia să fie văzut de către nimeni din 
cinematograf. Aşadar, merse la spectacolul de la ora 
douăsprezece. Când spectacolul se termină, el se ascunse ca să 
aștepte într-o cabină de la toaletă, până la ora trei și zece 
minute. Își rodea unghiile de nerăbdare, într-o așteptare care îi 
întindea la maximum nervii, însă, una peste alta, nu era chiar 
ușa de rău, deoarece, dacă era zărit și recunoscut, pur și simplu 
și-ar fi abandonat într-o clipă misiunea, și cu asta basta. 


Însă Povestitorul nu era remarcat de nimeni - cel puţin lui așa 
i se părea - și nu observase acolo prezenţa nimănui care să-i fie 
cunoscut. 

In acel moment, în cinematograf se aflau mai bine de o sută 
de spectatori, sau mai bine zis de _ susPecri, nu? Dintre ei cel 
puţin doisprezece se potriveau în mod ideal scopurilor sale. 

Şi cel mai important lucru dintre toate - arma lui era 
prevăzută acum cu un amortizor de zgomot, montat în capătul 
țevii. Invăţase asta din palpitanta experienţă pe care o trăise la 
New York City. 

Patrice sedea la balcon. Îmi convine asta, Patsy, îşi zise 
bărbatul în sinea lui. Te arăţi cu mult prea grijulie, mai ales față 
de tine însăti, super târfă ce ești! 

O supraveghea de dincolo de culoarul dintre _șirurile de 
scaune, de la câteva rânduri mai în spate. | se părea un 
simţământ de-a dreptul delicios - și i-ar fi plăcut ca voluptuoasa 
anticipare a răzbunării să dureze la nesfârșit. Numai că el abia 
aștepta să apese odată naibii pe _trăgaci, după care să se 
cărăbănească dracului cât mai repede din cinematograf, înainte 
de a se întâmpla ceva rău. Şi totuși, nu-i așa că nu se putea 
întâmpla nimic neprevăzut? Exact în clipa-n care Joaquin 
Phoenix era înjunghiat de către Adrien Brody, bărbatul se ridică 
de pe scaunul său cu mult calm și, fără a șovăi nicio clipă, se 
îndreptă direct către rândul de scaune unde ședea Patrice. 

— Te rog să mă scuzi. Imi pare rău, îi spuse el și începu să-și 
croiască drum prin faţa femeii, dând să treacă peste sfrijitele ei 
de picioare _dezgolite, care nu erau câtuși de putin 
impresionante, pentru un atât de important personaj feminin de 
la Hollywood, care era ea. 

— Doamne Dumnezeule, vrei să-ncerci să fii ceva mai atent? îl 
atenţionă Patrice, în stilul ei caracteristic, pe un ton atât de inutil 
de arogant, de irascibil și de plin de importanţă. 

— Nu chiar pe Dumnezeu te-ai putea aștepta să-l vezi imediat 
după asta lângă tine, glumi el, întrebându-se dacă femeia 
pricepuse mica lui ironie. Probabil că nu. De obicei, șefii de 
studiouri nu prea se prindeau la subtilităţi în exprimare. 

Şi omul o împușcă de două ori - o dată în inimă și o dată între 
ochii ei totalmente _uluiţi și încremeniţi. Nu era nimic prea 
exagerat în privinţa omorârii unui asemenea soi de psihopată, 
de un asemenea calibru al ţăcănelii. Patrice probabil că ar fi fost 


capabilă să se întoarcă la tine chiar și din mormânt, la fel ca în 
cazul acelei trape inversate din finalul originarului film (CARRIE, 
primul scenariu al lui Stephen King care a ajuns pe marele ecran 
argintiu. 

Apoi, bărbatul își făcu o perfectă și absolut discretă ieșire din 
scenă. 

Exact ca-n filme, luaţi aminte! 


Povestea tocmai începuse. 


PARTEA ÎNTÂI 
CRIMELE „MARY SMITH” 


3 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Arnold Griner își închise strâns ochii mici cu priviri crucișe, își 
puse mâinile pe craniul lui aproape complet lipsit de păr și 
începu să și-l frece cu multă nădejde. Of, Dumnezeule mare, nu 
încă o dată, își zise în sinea lui. Viaţa-i prea scurtă pentru o nouă 
porcărie de genul ăsta. Nu mai suport. Realmente nu mai suport 
treaba asta cu Mary Smith. 

În redacţia de știri a ziarului L.A. Times era forfotă în jurul său, 
la fel ca în oricare dimineaţă: telefoanele zbârnâiau strident, 
lumea se tot fâțâia de colo-colo, precum mulţimea concurenţilor 
dintr-o competiţie atletică de sală, iar cineva din apropierea lui 
vorbea cu un aer atoateștiutor despre noua grilă de toamnă a 
programelor TV - de parcă în ultima vreme i-ar mai fi păsat 
cuiva de grila de programe de la televizor. 

Cum de se putea simţi Griner chiar așa de vulnerabil, în timp 
ce ședea la propria lui masă de lucru, din strâmtul său birou, în 
mijlocul întregii harababuri? Şi totuși, chiar așa se simţea. 

Tranchilizantele pe care le tot înghițea de când primise întâiul 
e-mail de la Mary Smith, cu o săptămână în urmă, nu-i atenuau 
ascuţitul fior de panică pe care îl simțea ca pe un junghi de-a 
lungul șirei spinării. 

Exista într-adevăr acea cumplită panică, însă îl mai rodea și o 
curiozitate de-a dreptul bolnăvicioasă. 

Poate că o fi fost el „doar” un simplu redactor al unei rubrici 
de divertisment monden, însă Arnold Griner era în stare să 


miroasă de la distanţă ideea unui reportaj de senzaţie, atunci 
când dădea de ea. O stire-bombă în stare să domine vreme de 


săptămâni întregi prima pagină a publicaţiilor periodice. O 
PERSOANĂ BOGATĂ SI FAIMOASĂ TOCMAI FUSESE UCISĂ LA LOS ANGELES. 
Nici măcar n-avea nevoie să citească acel e-mail, ca să știe 
atâta lucru. „Mary Smith” se dovedise a fi o doamnă cu-adevărat 
scelerată, care nu-și încălca niciodată cuvântul. 

Întrebările care îi răsunau bărbatului în creier se refereau doar 
la ce persoană anume fusese asasinată de data asta și la ce 


anume căuta el, Griner, în miezul acestei îngrozitoare 
dandanale. 


De ce tocmai eu, din toată lumea asta? Trebuie să existe un 
motiv absolut întemeiat pentru așa ceva, iar dacă l-as cunoaște, 


de-abia atunci poate că m-aș speria cu adevărat, nu-i așa? 


În vreme ce forma cu o mână tremurândă numărul de urgenţă 


911, deschise cu cealaltă mesajul lui Mary Smith. DOAMNE 
DUMNEZEULE, TE ROG SĂ NU FIE CINEVA CUNOSCUT. SĂ NU FIE NIMENI DE 


CARE SĂ-MI PESE. 


Incepu să citească, în ciuda faptului că glasul minţii sale îi 


spunea să nu o facă. Pur și simplu, nu se putea abţine. OF, 
DUMNEZEULEF ANTONIA SCHIFMAN!_ OF, SĂRMANA ANTONIA. 


Vai nu, de ce tocmai ea? Antonia era unul dintre cei mai buni 
oameni, și nu existau prea mulți de felul acesta. 

Către: Antonia Schifman: 

Cred că ai putea socoti acest mesaj drept unul 
potrivnic, cu toate că mă consideram o înfocată 
admiratoare a ta. 

In orice caz, ora patru și jumătate dimineața este 
înfiorător de devreme pentru ca o strălucită triplă 
laureată câștigătoare a Premiului Academiei și pe 
deasupra și mamă a patru copilași să plece de-acasă, de 
lângă iubitele ei progenituri, nu-i așa că am dreptate? 
Presupun că ăsta-i pretul pe care îl plătim cu toţii pentru 
a fi cine suntem. Sau cel putin este o parte din 
respectivul preț. 

Am fost acolo în dimineaţa asta, pentru a-ţi arăta o 
altă fatetă a faimei, a bogăției și a norocului, din Beverly 
Hills. 

Era întuneric beznă atunci când a venit șoferul să te ia 
la festivitate. Acest sacrificiu pe care îl faci nu este 
apreciat, la justa lui valoare, de către admiratorii tăi. 

Am intrat chiar pe poarta principală, în spatele mașinii, 
și l-am urmat pe șofer pe alee. 

Brusc, am avut sentimentul că șoferul tău trebuia să 
moară, dacă voiam să ajung până la tine, și totuși, nu era 
nicio plăcere în a-l ucide. Am fost prea neliniștită din 
pricina asta, tremurând asemenea unui pomișor aflat în 
calea unei crâncene furtuni. 

Pur și simplu arma îmi tremura în mână atunci când i- 
am bătut omului în geamul mașinii. O tineam ascunsă la 
spate și i-am spus că urma să cobori peste câteva 
minute.Ei sunt aceia pentru care îmi pare rău. Sărmanii, 
sărmanii copii, rămași fără mămica lor. Ar putea oare să 


existe ceva mai trist ca asta? 
Eu știu ceva și mai trist - însă este secretul meu și 
nimeni nu-l va cunoaște niciodată. 


4 


Ceasul deșteptător al lui Mary Smith sună la ora cinci și 
jumătate dimineaţa, însă ea era deja trează, trează de-a binelea, 
gândindu-se doar la felul în care putea confecţiona un costum 


de porc spinos, pentru spectacolul de la școala fiicei ei, Ashley. 
OARE CE ANUME AR PUTEA UTILIZA EA, PENTRU REALIZAREA TEPILOR 


PORCULUI SPINOS? 


Adormise foarte târziu în seara precedentă, dar se părea că 
niciodată nu izbutea să-și alunge complet din minte lista cu 
lucrurile pe care le mai avea de făcut. 

Mai aveau nevoie de încă niște unt de arahide, de King's 
Crest, de sirop Zyrtec și de unul dintre acele becuri electrice 
micuţe, pentru lumina de veghe din timpul nopţii, de la baie. 
Brendan avea la ora trei antrenament la fotbal, antrenament 
care începea la aceeași oră la care începea și cursul de step al 
lui Ashley - dar din păcate se desfășura la vreo douăzeci și cinci 
de kilometri depărtare. Ca să vezi drăcie. Guturaiul putea să-i fi 
trecut sau nu lui Adam peste noapte, însă Mary nu admitea încă 
o altă zi de boală a micuţului. Şi de aceea, ea avea nevoie să 
imagineze alte smecherii, pentru a se putea descurca. 

lar asta nu era decât partea liniștită a zilei. Nu mai avea mult 
și urma să se îndrepte spre mașina de gătit, dând ordine, 
trasând_ sarcini și parcurgând obișnuitul șuvoi al treburilor din 
cursul dimineţii. 

— Brendan, te rog s-o ajuţi pe sora ta să-și lege șireturile de la 
pantofi. Cu tine vorbesc, Brendan. 

— Mămico, branţurile mele au un miros ciudat. 

— Intoarce-le și tu pe partea cealaltă. 

— Pot s-o iau și pe Cleo la școală? Imi dai voie, te rog? Te rog, 


mămico, pot? Of, ce mult te rog, îmi dai voie? 

— Da, dar va trebui s-o scoţi mai întâi din uscător. Brendan 
ce anume îti cerusem eu să faci? 

Mary puse cu îndemânare în farfuriile copiilor câte o portie de 
ouă jumări, exact în momentul în care săriseră afară și cele 
patru felii de pâine din prăjitor. 

— Veniti la micul dejun! 

Pe când cei doi copii mai mari înfulecau de zor, ea îl duse pe 
Adam în camera lui și îl îmbrăcă cu salopeta roșie și cu o 


> 


cămășuţă de marinar. Îi gânguri în timp ce îl aducea înapoi, pe 
scăunelul lui înalt. 


— Cine este cel mai frumos marinar din oras? Cine este 


bărbăţelul meu? întrebă ea și îl gâdilă pe micut sub bărbie. 

— EU SUNT BĂRBĂTŢELUL tău, îi răspunse Brendan zâmbind. Eu 
sunt, Mămico! 

— Tu ești bărbăţelul meu cel MARE, i-o întoarse Mary, ciupindu- 
| ușor de sub bărbie. Apoi îl prinse de umeri și adăugă: Şi te faci 
din ce în ce mai mare, pe zi ce trece. 

— Asta fiindcă mănânc totul din farfurie și o las curată, îi 


replică el, împingând pe furculiţă, cu buricul degetului mare, 
ultima bucăţică de ou. 

— Eşti o bucătăreasă foarte bună, mami, o lăudă Ashley. 

— Îţi mulţumesc, iubito. Hai acum să mergem. P.P.S.S. 

În timp ce ea golea farfuriile, Brendan și cu Ashley mărșăluiau 
pe hol, cântând monoton: 

— Periem, periem, spălăm, spălăm. Dinţii și părul, mâinile și 
fata. Periem, periem, spălăm, spălăm... 

În vreme ce copiii mai mari se spălau cu avânt, femeia puse în 
chiuvetă farfuriile, pentru mai târziu, îl șterse pe fată cu un 
șerveţel umed pe Adam, scoase din frigider pacheţelele cu masa 
de prânz a copiilor, pregătite în noaptea precedentă, și le puse 
pe fiecare în rucsacul potrivit. 

— Merg să-l fixez pe Adam pe locul lui din mașină, le strigă ea 
celorlalţi. Cine ajunge la urmă afară este un viermișor mocăit. 

Mary ura bombardamentul cu epitete dezagreabile, dar 
cunoștea valoarea unei mici competiţii nevinovate, pentru a-i 
ține pe copii în priză. Îi putea auzi ţipând în camerele lor, pe 
jumătate râzând și pe jumătate speriaţi să nu iasă ultimul pe 
ușă, ca să se urce în vechea ei rablă de automobil. GAWD, CINE 
MAI SPUNEA rablă? NUMAI! MARY, MARY. ŞI CINE SPUNEA Gawd? 

Pe când îl fixa pe Adam în ham, femeia încercă să-și 

amintească ce anume o ţinuse trează până târziu, în noaptea 
anterioară. Zilele - iar acum și nopţile - păreau să se suprapună 

și să se amestece neclar într-o harababură de gătit, de curăţat, 
de condus mașina, de alcătuit liste, de șters năsucuri și iar “de 
condus maşina. Oraşul Los Angeles avea cu siguranță nişte 
dezavantaje cumplite. Era ca și cum și-ar fi petrecut cu toții 


jumătate din viată în mașină, blocati în trafic. 
S-ar cuveni ca ea să-si facă rost de o masină cu un consum 


mic_si mai eficient de combustibil decât avea bătrânul si 
încăpătorul jeep cu care venise în Vest. 


Mary se uită la ceas. Cum-necum, mai trecuseră alte zece 
minute. Alte zece preţioase minute. Cum de se întâmpla mereu 
la fel? Cum de reușea ea să piardă atât de mult timp? Alergă la 
ușa din faţă și îi grăbi pe Brendan și pe Ashley afară. 


— Ce durează la voi doi atât de mult? O să întârziem din nou. 


Îngrămădiţilor, uitaţi-vă cât e ceasul! le mai spuse Mary Smith. 


5 


lată-ne ajunși drept în toiul unei epoci de furioasă și de cinică 


nimicire a legendelor și dintr-odată mă trezesc supranumit 
Sherlock Holmes al Americii”, de către una dintre cele mai 


influente sau cel puţin cele mai citite reviste din ţară. Ce 
exagerare mai era și asta, și totuși ea încă îmi mai gâdila 
vanitatea în acea dimineaţă. Un jurnalist de investigaţie, pe 
nume James Truscott, se hotărâse să-mi urmărească activitatea 
și să prezinte cazurile de omucidere la care lucram. Şi cu toate 
astea, îl păcălisem. Plecasem într-adevăr în vacanţă, împreună 
cu familia. 

— Merg la Disneyland! i-am spus eu lui Truscott râzând, 
ultima dată când îl văzusem, la Washington. Scriitorul îmi 
aruncase ca răspuns doar un surâs plin de condescendenţă. 

Pentru oricine altcineva, poate că o vacanţă era un lucru cât 
se putea de comun. Se întâmpla asta în mod obișnuit, iar în 
unele cazuri chiar de două ori în fiecare an. Şi totuși, pentru 
familia Cross, acest lucru constituia un eveniment major și un 
nou început. 

Într-un mod extrem de adecvat, pe când treceam cu toţii prin 
holul hotelului se auzeau acordurile melodiei „O întreagă Nouă 
Lume”. 

— Haideţi odată, leneșilor ce sunteţi! ne îmboldi Jannie, în 
timp ce alerga în fruntea grupului. 

Damon, recent devenit adolescent, se arăta oarecum mai 
rezervat. El rămăsese lângă noi deschizându-i și ţinându-i Nanei 
ușa, pe când treceam de la confortul aerului condiţionat la 
atmosfera încinsă a strălucitoarei și însoritei Californii de Sud. 

Era cu-adevărat un asalt total asupra simţurilor noastre, chiar 
din momentul în care părăsiserăm hotelul. Miresme îmbătătoare 
de scorţişoară, de aluat rumenit și de cine știe ce picante 
mâncăruri mexicane ne invadaseră concomitent nările. Se putea 
auzi și zgomotul îndepărtat al unui tren de marfa, sau cel puţin 
așa părea, laolaltă cu strigăte de groază -_ dar de felul celor 
neîngrijorătoare, la auzul cărora nu merita să te oprești. lar eu 
unul auzisem destul de multe alte feluri, ca să pot face 
diferenţa. 

În ciuda tuturor probabilităților, făcusem cerere de concediu, 
și aceasta îmi fusese aprobată, iar eu plecasem imediat din 
capitală împreună cu familia, înainte ca directorul FBI, Burns, ori 


oamenii acestuia să apuce a-mi comunica o serie întreagă de 
motive pentru care nu s-ar fi putut dispensa de prezenţa mea, 
chiar în clipa aceea. 

Prima alegere a copiilor fusese Disneyworld și Epcot Village, în 
Florida. Din _ niște raţiuni ale mele strict personale, ca și din 
cauză că în Sud era sezonul uraganelor, am redirecționat 
călătoria către Disneyland și către cel mai nou parc de-acolo - 


Disney's California Adventure. 
— Este cu-adevărat California. Mama Nana îsi ferea ochii de 


strălucirea orbitoare a soarelui. Alex, de când am sosit aici, n-am 
văzut niciun lucru normal și firesc. Nu ești și tu de aceeași 
părere? 

Ea își ţuguie buzele și colţurile gurii i se lăsară în jos, după 
care nu-și mai putu reprima râsul, autoironizându-se. Așa era 
Nana. Aproape niciodată nu râdea de alţii - ci întotdeauna râdea 
împreună cu ei. 

— Nu mă poţi tu păcăli pe mine, bătrânico. Eşti pur și simplu 


încântată să ne vezi pe toţi strânși laolaltă. Oriunde, oricum, 
oricând. Chiar si dacă am fi cu totii în Siberia. 


Faţa femeii se lumină brusc. 

— Ce te-a apucat acum cu SIBERIA? Află că acela este un loc pe 
care chiar că mi-ar plăcea să-l vizitez. O călătorie pe calea ferată 
transsiberiană, Munţii Sayany, Lacul Baikal. Să știi că n-ar fi 
ucigător pentru copiii americani să-și mai petreacă din când în 
când câte o vacanţă și pe niște meleaguri de unde ar putea 
învăţa câte ceva despre un altfel de cultură și de civilizaţie. 

Mi-am întors atunci privirea în direcţia lui Damon și a lui 
Jannie. 

— O profesoară... 

— Rămâne mereu profesoară, completă Jannie. 

— Lămâne me-eu pofesoa-ă, o îngână și micuțul Alex, 
tinându-i isonul. Acesta împlinise trei anișori și era minuscula 
noastră pasăre călătoare. Ajunsesem să-l vedem cu toţii prea rar 
și eu eram parţial uluit de tot ce făcea. Mama lui îl luase înapoi 
la Seattle, cu mai bine de un an în urmă. Dureroasele bătălii 
dintre mine și Christine, pentru custodia lui, se prelungeau la 
nesfârșit. 

Glasul Nanei îmi întrerupse șirul gândurilor. 

— Unde mergem mai înt... 

— Să planăm deasupra Californiei! se grăbi Jannie să strige, 


încă înainte ca Nana să fi apucat măcar să-și termine întrebarea. 

Damon ciripi și el: 

— Perfect, iar apoi să ajungem și la Răcnetele Californiei. 

Jannie scoase cu veselie limba la fratele ei, iar acesta îi 
răspunse lovind-o ușor, în glumă, cu șoldul. Pentru ăștia doi 
parcă ar fi venit deja dimineaţa Crăciunului - până și 
neînțelegerile fiind luate în cea mai mare parte în glumă. 

— Se pare că s-a conturat deja un program, am concluzionat 
eu, adăugând: și după aceea, vom merge să vedem CE GREU E SĂ 
FII O GÂZĂ!, pentru frăţiorul vostru mai mic. 

L-am ridicat în braţe pe Alex Junior și l-am strâns la pieptul 
meu, sărutându-l pe ambii obraji. El se uita la mine, zâmbindu- 
mi discret și liniștit. 

Viaţa era din nou minunată. 


6 


În clipa aceea, l-am văzut pe James Truscott apropiindu-se, 
înalt de aproape doi metri și cu onduleurile de păr roșcat 
revărsându-i-se peste umerii scurtei din piele neagră. 

Într-un fel sau într-altul, el îi convinsese pe editorii săi de la 
New York să accepte realizarea unei întregi serii de articole 
avându-mă pe mine ca personaj, pe baza înregistrării oficiale a 
traseului în care m-am ocupat de niște cazuri de omucidere 
deosebite. Şi poate că asta s-a întâmplat deoarece cazul meu 


cel mai recent, în care fusese amestecată și Mafia rusească, se 
dovedise a fi cel mai dificil din toată cariera mea și cu totul ieșit 
din comun. Imi permisesem, la rândul meu, să întreprind 
anumite cercetări în privinţa lui Truscott. 

Acesta avea doar treizeci de ani și absolvise Universitatea din 
Boston. Se _specializase în crimele de mare anvergură și 
publicase deja două cărţi documentare asupra Mafiei. Câteva 
cuvinte despre el îmi rămăseseră adânc întipărite în memorie: 
Omul acţionează fără niciun fel de scrupule. 

— Alex, mi se adresă Truscott, zâmbind și întinzându-mi 


mâna, ca și cum am fi fost niște vechi prieteni care se întâlniseră 
absolut din întâmplare. 

Fără prea multă tragere de inimă, am dat mâna cu el. 

Şi nu că l-aș fi antipatizat cumva sau aș fi avut vreo obiecţie 
referitoare la dreptul său de a scrie despre orice subiect dorea, 
însă individul deja pătrunsese de câteva ori în viaţa mea, în niște 
modalităţi pe care le considerasem extrem de nepotrivite - ca 
de pildă, scriindu-mi zilnic e-mailuri și venind la locul unor 
asasinate și chiar și acasă la noi, la Washington. 

lar acum, iată-l apărând și în plină vacanţă a familiei noastre. 

— Domnule Truscott, i-am zis eu cu o voce scăzută, știi că am 
refuzat să cooperez la acele articole. 

— Nu-i nicio problemă. Truscott rânji. Nu sunt supărat din 
pricina asta. 

— Ba eu unul da, i-am replicat cu promptitudine. Mă aflu aici 
în concediu legal. Este un timp pe care îl dedic familiei mele. N- 
ai putea să nu te mai bagi atâta în sufletul nostru? Suntem la 
Disneyland. 

Truscott dădu din cap, ca și cum ar fi înţeles pe deplin tot ce îi 
spusesem, însă continuă: 


— Vacanţa voastră va fi interesantă pentru cititorii noștri. Ar fi 


ceva precum liniştea dinaintea furtunii. E formidabil! La 


Disneyland este perfect. Înţelegi asta, nu? 

— Ba eu una nu-nţeleg chiar deloc! interveni Nana, făcând un 
pas în direcţia lui Truscott. Dreptul dumitale inalienabil de a-ţi 
întinde bratul se sfârșește înainte de a fi fost lovit nasul vreunei 
alte persoane. Ai auzit vreodată acest mic, dar înţelept sfat, 
tinere? Ei bine, s-ar fi cuvenit să-l auzi. Şi să știi că ai dovedit 


multă obrăznicie, ţinându-te după noi cu atâta tupeu. 
In acel moment, am zărit cu coada ochiului ceva si mai 


d SEE PE A A i 


supărător - o mișcare nepotrivită în împrejurările date: o femeie 
în negru, dându-ne alene ocol, prin partea stângă. 

Respectiva avea un aparat digital de fotografiat și deja ne 
făcea niște poze - mie și familiei mele. Ca și Nanei, înfruntându-l 
pe Truscott. 

l-am ferit pe copii cât am putut eu mai bine și apoi chiar că m- 
am burzuluit la James Truscott. 

— Să nu îndrăznești să-mi fotografiezi copiii! am ridicat eu 
tonul. Acum tu și cu iubita ta de colo ar fi bine să plecaţi de-aici. 
Te rog, hai, valea! 

Truscott își ridică mâinile deasupre capului, zâmbi cu 
impertinenţă și se dădu înapoi. 

— Am și eu niște drepturi, la fel ca și tine, doctore Cross. lar 
aceea nu-mi este câtuși de puţin iubită, ci doar colegă. Nu ne 
facem decât meseria, culegând diverse știri. Este vorba despre 
un reportaj. 

— Corect, i-am răspuns eu. Ei bine, acum căraţi-vă în altă 
parte! Acest băieţel are trei ani. Nu vreau să apară în nicio 


revistă vreun reportaj despre familia mea. Nici acum și nici altă 
dată. 


7 


Am_încercat cu toţii să uităm după aceea de incidentul cu 
James Truscott și cu fotografa. Şi am reușit foarte bine acest 
lucru. După nu știu câte diverse plimbări, un spectacol pe viu cu 
Mickey Mouse ca vedetă în rolul principal, două gustări și 
nenumărate jocuri de carnaval, am îndrăznit să sugerez cu 
timiditate că ar fi vremea să ne întoarcem la hotel. 


— Ca să mergem la piscină? m-a întrebat Damon, rânjind. 
Zăriserăm_ marele bazin de înot Never Land Pool, chiar în acea 
dimineaţă, în drum spre micul dejun. 

Când am ajuns la recepţie, mi s-a înmânat un mesaj pe care 
de altfel îl aşteptam. Inspector Jamilla Hughes, de la 


Departamentul de Poliţie din San Francisco, se afla în oraș și 
avea nevoie să ne întâlnim. CÂT MAI CURÂND POSIBIL, DACĂ NU CHIAR 


MAI REPEDE, scria în bileţel. ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ TE GRĂBESTI, AMICE, NU 
GLUMĂ! 

Mi-am exprimat zâmbitor regretul faţă de _rechinașii din 
piscină și mi-am luat rămas-bun de la ei. La urma urmei, și eu 
eram în vacantă. 

— La atac, tăticule, mă tachină Jannie. Este vorba de Jamilla, 
nu-i așa? 

Damon îmi făcu un gest de solidaritate masculină, cu degetul 
mare ridicat în sus, trimiţându-mi apoi un zâmbet, dindărătul 
măștii de scufundări. 


Am traversat parcul, dinspre hotelul Disneyland, către Grand 
Californian, acolo unde închiriasem încă o cameră. Cel de-al 
doilea hotel era o adevărată perlă arhitectonică americană, și pe 
deasupra cu mult mai liniștit decât primul. 

Am pătruns, prin ușile de sticlă colorată, într-un hol extrem de 
înalt. Grinzile din lemn de sequoia se înălţau deasupra capetelor, 
până la nivelul etajului al șaselea, iar nivelul cel mai de jos era 
presărat cu lămpi Tiffany, care înconjurau un enorm șemineu de 
piatră. 

Cu toate acestea, de-abia dacă am apucat să remarc câte 
ceva din nenumăratele minunăţii de-acolo. Eram deja dus cu 


gândul la inspector Hughes, aflată sus, în camera 456. 
Uluitor - eram si eu în vacantă! 


8 


Jamilla îmi ieşi în întâmpinare la ușă, cu buzele ţuguiate, 
salutându-mă printr-un __sărut delicios, care mă încălzi 
instantaneu, din creștet și până-n tălpi. N-am apucat să văd prea 
mult din bluza albastră de pe ea și din fusta neagră, până ce nu 
ne-am desprins din îmbrăţișare. Tocurile înalte ale sandalelor ei 
negre o aduceau exact la înălţimea optimă pentru mine. Cu 
siguranţă că pentru moment femeia nu arăta câtuși de puţin a 
polițistă de la Departamentul Omucideri. 

— Tocmai am ajuns și eu, murmură ea. 

— Tocmai la momentul oportun, i-am răspuns în șoaptă, 
cuprinzând-o_ din nou în braţe. Sărutările Jamillei mă făceau 
întotdeauna să mă simt ca acasă. Am dat să mă întreb din nou 


unde oare aveau să ducă toate astea, însă apoi m-am oprit, 
zicându-mi în sinea mea: A/ex, bucură-te de clipa prezentă! 


— Îţi mulţumesc pentru flori, îmi șopti ea la ureche. Pentru 
toate florile. Sunt absolut încântătoare. Ştiu, știu, eu sunt și mai 
încântătoare. 

Am izbucnit într-un râs sonor. 

— Păi, chiar ăsta-i adevărul. 

Uitându-mă peste umărul ei am putut constata faptul că 
Harold Larsen, portarul hotelului, făcuse pentru mine o treabă 
minunată. Petalele trandafirilor formau un evantai de nuante de 
roșu, de alb și de culoare de piersică. Ştiam că pe măsuţa de 
lângă pat se aflau doisprezece trandafiri cu cozi lungi, că în 
minifrigider stătea la rece o sticlă de Sauvignon alb, și că în 
combina stereo așteptau pregătite câteva CD-uri alese cu multă 
grijă - cele mai mari succese ale lui Al Green, Luther Ingram, 
LACRIMILE DE BUCURIE ale lui Tuck și Patti, precum și câteva cu 
Alberta Hunter la începuturile ei. 

— Cred că ţi-a fost cu-adevărat dor de mine, îmi spuse Jamilla. 

Şi _dintr-odată, trupurile noastre se _ contopiră, gura mea 
explorând-o pe-a ei și mâinile mele ridicând-o pe femeie de fese. 
Aceasta deja îmi descheiase pe jumătate cămașa, după care am 
întins și eu mâna către fermoarul fustei ei. lar apoi ne-am 
sărutat din nou și gura ei era la fel de proaspătă și de dulce ca 
întotdeauna. 

— Dacă este greșit faptul că te iubesc, atunci eu unul prefer 
să greșesc, i-am fredonat într-o jumătate de șoaptă. 

— Dar nu-i deloc greșit faptul că mă iubeşti, îmi replică 


Jamilla, zâmbind. 

Am condus-o apoi în pași de dans spre dormitor. 

— Cum poţi face asta, pe astfel de tocuri? am întrebat-o pe 
drum. 

— Ai dreptate, îmi răspunse ea și își aruncă imediat din 
picioare încălţările, în timp ce fusta îi aluneca pe podea. 

— Ar trebui să aprind și lumânările alea. Vrei să le aprind? am 
întrebat-o eu. 


— Taci, Alex, și nu le aprinde. E și-așa suficient de cald aici. 

— Da, este. 

Apoi, o vreme n-am prea mai vorbit. Jamilla și cu mine oricum 
păream dintotdeauna să ne citim reciproc gândurile și în plus, în 
anumite momente nu este nevoie de prea multă vorbăraie. 

Îmi fusese dor de ea chiar mai mult decât crezusem. 


Ne-am strâns tare în braţe, lipindu-ne piepturile și respirând în 
ritm accelerat. Eram excitat și m-am învârtosșat în contact cu 
piciorul ei, simțind la rândul meu pe coapsă umezeala excitării 
ei. Apoi i-am luat în ambele mâini frumoasa faţă. 

Mă simţeam ca și cum mi-ar fi putut auzi gândurile. Jamilla îmi 
zâmbi, înțelegând ceea ce nici măcar nu rostisem. 

— Chiar așa? îmi șopti ea în cele din urmă, făcându-mi apoi cu 
ochiul. Ne mai jucaserăm noi doi și altădată de-a citirea 
gândurilor. 

Ne-am mai sărutat încă puţin, iar apoi Jamilla răsuflă adânc, 
pe când eu îmi plimbam încet buzele pe gâtul ei, pe sâni, pe 
abdomen. În fiecare loc unde mă opream aș fi vrut să mai 
zăbovesc, dar la fel de irezistibil nu mă puteam abţine să nu 
înaintez. Ea mă încolăci cu braţele și ne rostogolirăm amândoi 
pe pat. 

— Cum de poţi să fii atât de fermă și de catifelată în același 
timp? am întrebat-o. 

— Asta-i secretul femeii. Tu doar bucură-te de el. Dar și eu ti- 
aș putea pune aceeași întrebare. Ferm și totuși catifelat? 

În clipa următoare o și penetrasem. Jamilla se arcui în sus și își 
dădu capul pe spate, prinzându-și strâns între dinţi buza 
inferioară. Razele soarelui pătrunseră prin fereastra doimitorului 
și îi luminară faţa. Totul era nemaipomenit. 

Am avut orgasm în același moment amândoi - atingând acel 
ideal despre care toţi spun că nu poate fi obţinut niciodată, însă 
nu este așa, sau cel puţin se mai întâmplă uneori și astfel. Ea se 


întinse apoi deasupra mea, expirând încet aerul din plămâni, 
trupurile noastre devenind, ca întotdeauna, un singur tot. 

— O să fii prea obosit mâine pentru plimbări, îmi spuse ea în 
final și îmi zâmbi. 

— Apropo de plimbări... i-am spus eu. 

Femeia izbucni în râs. 

— Promisiuni, promisiuni. 

— Însă eu îmi ţin întotdeauna promisiunile. 


9 


Nici nu știu când am aţipit până la urmă eu și cu Jamilla în 
acea după-amiază, dar m-a trezit pagerul. Pagerul meu cel nou- 
nout. Acela pe care îl luasem în mod special în vederea acestei 
călătorii, pentru ca numai foarte puţini oameni să aibă numărul 
meu - adică John Sampson, asistentul directorului Burns, Tony 
Woods, și cam atât. Doar două persoane erau prea multe 
cumva? Acum despre ce o fi vorba? 

Am gemut. 

— Îmi pare rău. Te rog să mă ierti, Jam. Nu mă aşteptam la 
una ca asta. Nu sunt obligat să răspund. Dar ultima parte o 
rostisem cam cu jumătate de gură. Ştiam amândoi cât se putea 
de bine cum stăteau lucrurile. 

Jamilla însă scutură din cap. 

— Să-ţi mărturisesc un mic secret: și eu îl am pe-al meu în 
noptieră. Hai, Alex, du-te și răspunde. 

Da, să răspund la apel. 

Era foarte probabil să fi fost sunat de la biroul directorului, din 
Washington. Am ridicat receptorul telefonului de lângă pat și am 
format numărul, în timp ce zăceam în continuare acolo, lungit pe 
spate. M-am uitat într-un târziu și la ceas - se făcuse deja ora 
șaisprezece. Ziua aceea zburase pe nesimţite, ceea ce era un 
lucru destul de bun, într-un fel. Măcar până acum. 

— L-am sunat pe Ron Burns, i-am șoptit eu Jamillei, în timp ce 
aşteptam. Nu prea-mi miroase-a bine. 

Ba chiar trebuia să fie de rău. 

Ea dădu din cap. Un apel de la vârful piramidei probabil că 
anunţa o problemă importantă, una care nu suferea amânare. 
Însă orice ar fi fost, nu voiam să aflu tocmai în acea clipă. 

La telefon îmi răspunse însuși Ron Burns. Totul părea a fi din 
ce în ce mai grav. 

— Alex! Tu ești? 


— Da, domnule. 

Am oftat, zicându-mi în sinea mea: aici suntem doar Jamilla și 
cu mine, și acum și cu dumneata. i 

— Apreciez faptul că ai dat curs apelului meu. Imi pare rău că 
sunt nevoit să te deranjez. Ştiu că a trecut destulă vreme de la 
ultima ta vacantă adevărată. 

Nu știa el nici pe jumătate ce însemna asta, dar mi-am tinut 
gura și am ascultat ceea ce avea să-mi spună. 


— Alex, a apărut la Los Angeles un fel de caz urât, la care 
probabil că oricum te-aș fi trimis, iar faptul că tu te afli deja în 
California mi se pare o coincidență norocoasă, situaţia 
norocoasă fiind, desigur, un concept extrem de relativ. 

Am clătinat din cap, înainte și-napoi. Totul părea cu-adevărat 

rav. 

— Şi despre ce caz anume ar fi vorba? Despre ce coincidenţă 
norocoasă a faptului că eu mă aflu deja la faţa locului? 

— Ai auzit vreodată de Antonia Schifman? 


Întrebarea îmi captă puţin interesul. 

— De Antonia Schifman, actriţa? Bineînţeles că am auzit. 

— Ei, află că a fost ucisă azi de dimineaţă, ea împreună cu 
șoferul limuzinei sale. Totul s-a petrecut chiar în faţa casei ei. 
Familia femeii se afla în casă. Dormeau cu toţii duși. 


— Şi din familie, nimeni n-a păţit nimic rău? 


> 


— Nimeni altcineva n-a păţit nimic, Alex. Doar actrita și 
soferul ei. 


Mă simteam oarecum nelămurit. 


— Dar de ce se ocupă FBl-ul de așa ceva? A cerut cumva 
poliţia din Los Angeles asistenţă de specialitate din partea 
noastră? 


— Nu tocmai. Burns făcu o pauză. Dacă nu te deranjează să 
rămână acest lucru doar între noi doi, află că Antonia Schifman 
se afla în relaţii de amicitie cu președintele și era o bună 
prietenă de-a soţiei acestuia. Președintele însuși este acela care 
ne-a solicitat ajutorul în investigarea acestui caz. 

— A! Înţelegeam acum faptul că Ron Burns nu era chiar atât 
de imun la presiunile din Washington, precum mi se păruse mie 
până atunci. Însă chiar și-așa, omul era cel mai bun șef pe care îl 
avusese FBl-ul, de multă vreme încoace. Şi îmi făcuse nu doar o 
singură favoare în scurtul interval de timp de când lucram și eu 
în cadrul agenţilor FBl-ului. Dar și eu îi făcusem la rândul meu 
destule servicii importante, ca să mă revanșez. 

— Alex, te-aș ruga să iei chiar acum un prim scurt contact cu 
respectivul caz. Ţi-aș fi extrem de recunoscător dacă ai face asta 
imediat. Ai putea ajunge înapoi la familia ta, până la cină. Chiar 
dacă ar urma să fie o cină ceva mai târzie. As vrea doar să 
verifici în amănunt scena crimei. Ţin mult să-ţi cunosc după 
aceea prima impresie asupra celor întâmplate. Mi-am permis să 
anunţ autorităţile locale că ești de acord să participi la cercetări 


- și în consecinţă cei de acolo se află la curent cu faptul că te vei 
alătura și tu anchetatorilor. 

După terminarea convorbirii telefonice, i-am aruncat Jamillei o 
privire fugară. 

— Ei bine, vestea cea bună este aceea că nu voi fi nevoit să 
mă mai deplasez în altă parte. Este vorba despre un caz din Los 
Angeles. Azi a fost ucisă actriţa Antonia Schifman. 

Jamilla se lipi strâns de mine în pat. 

— E-ngrozitor, Alex! Îmi plăceau filmele în care juca ea. Părea 
întotdeauna foarte drăguță. Mare păcat, într-adevăr. O să stau 
de vorbă cu Nana și cu copiii, cât timp o să fii tu plecat. 

— O să vă scot pe toţi la cină, după ce mă întorc. S-ar putea 
să fie puţin mai târziu. 

— Avionul meu decolează după ora unsprezece. Dar trebuie 
neapărat să plec astăzi, măcar cu ultima cursă. 

Am_sărutat-o, puţin sfios și spășit, simţindu-mă cam rușinat 
fiindcă cedasem fără luptă în faţa lui Burns. Dar cum altfel aș fi 
putut să procedez? 

— Du-te să faci o Californie mai sigură - din ce în ce mai 
sigură, mă îndemnă ea. Eu n-o să-i scap din ochi pe Mickey și pe 
Donald, ca să mă asigur că nu pleacă prin poștă. 

Ce mai gând trăsnit și ăsta! 


10 

Povestitorul, la volanul mașinii sale, trecu pe lângă locul unde 

asasinase pe Antonia Schifman, adică DREPT PE LÂNGĂ SCENA 
PTA Ştia că n-ar fi trebuit în ruptul capului să mai treacă pe- 

acolo, însă nu se putea abtine, întorcându-se ca orice ucigaș la 
locul faptei sale. Într-un fel, își zise că acest lucru s-ar putea 
dovedi chiar o idee bună, așa că opri automobilul și cobori ca să 
arunce mai îndeaproape o privire prin zonă. 

Constată că acolo era un iureș incredibil. El cunoștea casa și 
era familiarizat extrem de bine cu eleganta vecinătate din 
Beverly Hills - și anume, cu strada Miller. Deodată, aproape că i 
se tăie răsuflarea și se simţi încântat de simţțământul primejdiei 
că „în acel moment orice era posibil să se întâmple!” Şi-ntr- 
adevăr, așa și era. La urma urmei, el era însuși Povestitorul. 

Peste tot era plin de ziariști, bineînţeles împreună cu angajaţii 
Departamentului de Poliţie din Los Angeles și chiar cu câţiva 
ofițeri de poliţie de rang inferior, așa că fusese nevoit să-și 
parcheze mașina la aproape o jumătate de kilometru depărtare. 
Pentru el, era bine așa - ba era chiar mai sigur și mai înţelept. La 
puţin timp după aceea, se amestecă în mulţimea admiratorilor și 
a celorlalţi gură-cască veniţi în pelerinaj la locul unde biata 
Antonia căzuse în capcană și dăduse ortul popii în acea 
dimineaţă. 

— Parcă nici nu-mi vine-a crede că a murit, sărmana de ea, se 
lamentau doi tineri care se plimbau trişti pe-acolo, mână-n 
mână, cu capetele aplecate, de parcă tocmai și-ar fi pierdut cu- 
adevărat pe cineva realmente drag și apropiat. Ce se întâmpla 
oare cu unii oameni? Cum de puteau exista pe lume și 
asemenea nătărăi, chiar atât de aiuriţi? 

Ba eu unul pot foarte ușor crede că ea a murit, ar fi dorit să le 
spună el. În primul rând, i-am tras un glont în cap, iar apoi i-am 
tot crestat și i-am tot ciopârțit fața, până când nici măcar propria 
ei mamă n-ar mai fi putut-o recunoaște. Indiferent dacă vă vine 
sau nu să credeţi, până și în nebunia mea există niste reguli. 
Există un plan măreț și acesta este de o mare frumusețe. 

Şi totuși, el nu li se adresă celor doi nenorociţi, ci își croi drum 
către portile sidefii ale casei Schifman și rămase respectuos în 
picioare, laolaltă cu toţi ceilalţi de-acolo - probabil vreo câteva 
sute de persoane cu mutre plângăreţe. Spectacolul secundar din 
Beverly Hills de-abia începuse. 


Era un subiect gras, dar niciunul dintre toţi acești reporteri nu 


știa adevărata poveste. Nici despre Antonia - și nici despre 
uciderea ei. 


Numai el cunostea totul în chestiunea asta - era unica 


persoană din Los Angeles care știa precis ceea ce se i 
întâmplase și cum aveau să evolueze lucrurile în continuare. El, 
Povestitorul, se simţea cât se putea de bine în postura de a fi în 
întregime în cunoștință de cauză. 

— Hei, ce mai faci? auzi el un glas în spatele său. Povestitorul 
înlemni, după care se întoarse încet să vadă cine îi vorbise. 

Recunoscu_ figura tipului, dar nu-și putea da seama cu 
exactitate cine naiba putea să fie respectivul individ. DE UNDE-L 
STIU EU OARE PE NEMERNICUL ASTA? 

— Dumnezeule, tocmai treceam prin apropiere. Am auzit la 
radio ceea ce s-a-ntâmplat, așa că m-am oprit să-mi exprim și 
eu _condoleanţele, sau orice înseamnă asta. Ce păcat, o 
veritabilă tragedie, nu? A-nnebunit lumea de tot, nici nu știi în ce 
hal a ajuns, îi spuse Povestitorul, dându-și seama de faptul că se 
cam bâlbâise puţin. 

Celălalt încuviinţă: 

— Ai dreptate, nu poţi să știi niciodată. Cine dracu’ ar fi putut 
să dorească s-o omoare pe Antonia Schifman? Ce soi de maniac? 
Ce fel de descreierat? 

— Aici, la Los Angeles, ar putea să fie oricine, nu-i așa? îi 
replică Povestitorul. 


11 


La un sfert de oră după apelul de la Washington, în faţa 
hotelului Disneyland mă aștepta deja un automobil negru, Grand 
Marquis. Am scuturat din cap cu dezamăgire, dar și cu mânie - 
mă simteam nemulţumit, ca și cum mi-ar fi fost invadată 
intimitatea.Agentul FBI care stătea în picioare lângă mașină 
purta o pereche de pantaloni kaki îngrijit călcaţi și o cămașă de 
un bleu-deschis. Părea gata să înceapă un tur de golf la Clubul 
Câmpenesc Los Angeles. Strângerea lui de mână a fost energică 
și puţin cam prea nerăbdătoare. 

— Sunt agentul special Karl Page, se prezentă el. Sunt 
realmente fericit să te cunosc, doctore Cross. Ţi-am citit cartea. 
Chiar de mai multe ori. 

După cum arăta, probabil că tipul nu absolvise de prea multă 
vreme Academia de la Quantico. Bronzul de California și 
aranjatul său păr blond, tuns perie, sugerau faptul că era 
originar de prin partea locului. Părea să aibă în jur de douăzeci și 
cinci de ani și semăna cu siguranţă cu un castor extrem de activ. 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Şi unde anume vom merge, mai 
exact, agent Page? 

Page închise brusc gura și dădu din cap. Poate că era stânjenit 
că nu-i venise ideea de a răspunde la întrebarea mea, mai 
înainte de a i-o fi pus. Apoi se porni din nou să turuie. 

— Da, bineînţeles. O să mergem în Beverly Hills, doctore 
Cross. La scena crimei, acolo unde locuia victima. 

— Antonia Schifman, am rostit eu, cu un suspin de regret. 

— Da, ea. Oo, ai fost deja informat? 

— De fapt, nu. În orice caz, nu în detaliu. Ce-ar fi să-mi spui 
tu, pe drum până acolo, ce anume știi? Vreau să aflu absolut 
totul. 

El se răsuci spre mașină, ca pentru a-mi deschide portiera, se 
gândi apoi mai bine la acest lucru și se urcă pe locul șoferului. 
Eu m-am suit în spate, iar odată ce am pornit la drum, Page mai 
lăsă puţin jena la o parte, în timp ce-mi aducea la cunoștință 
amănuntele cazului. 

— Cazul de faţă a primit numele codificat „Mary Smith”, 
deoarece a apărut un e-mail din partea unei așa-numite Mary 
Smith, trimis săptămâna trecută unui redactor de divertisment 
monden de la ziarul L.A. Times, în care respectiva își revendică 


responsabilitatea și își asumă primul asasinat. 


Cred că ochii mei s-ar putea să fi devenit dintr-odată sașii. 

— la stai niţel! Cazul cu pricina a fost deja codificat? 

— Da, domnule. 

— Asta înseamnă că nu este un incident izolat? 

Îmi puteam singur sesiza încordarea din glas. Oare Burs 
omisese în mod intenţionat să-mi comunice acest lucru sau nici 
el nu cunoscuse respectivul detaliu? 


— Nu este un incident izolat. Aceasta este cel puţin a doua 
crimă, doctore Cross. Ar fi prea devreme pentru a categorisi 
cazul într-un fel sau într-altul, însă există un indiciu al unei 
acţiuni _singuratice, o abordare sistematizată, poate chiar o 
psihoză, ca și probabil un anumit ritual respectat de către o 
aceeași persoană, în fiecare din cele două cazuri de omucidere. 
Mai credem și faptul că asasinul s-ar putea să fie de fapt o 
asasină, lucru care ar face să fie extrem de ieșit din comun. 

Prin urmare, Page chiar știa destule amănunte. lar între timp, 
eu nu mă puteam abtine să nu mă simt în continuare tras pe 
sfoară de către Burns. De ce nu-mi spusese pur și simplu 
adevărul? Nici nu ieșiserăm bine de pe teritoriul Disneylandului, 
că eu aflasem deja faptul că acest caz de omor calificat era mult 
mai complicat decât mă lăsase el să cred. 

— Ce ticălos! am scrâșnit eu printre dinţii încleștaţi. Mă cam 
săturasem până peste cap să tot fiu manipulat și poate că mă 
săturasem și de FBI în sine, ca de mere acre. Şi totuși, era 
posibil să fi fost doar într-o stare de proastă dispoziţie datorată 
faptului că mi se întrerupsese vacanţa. 

Page se-mbăţoșă. 

— Este vreo problemă? 

Mi-ar fi fost mai ușor să-mi descarc nervii în faţa lui, dar încă 
nu eram pregătit să încerc o apropiere de agentul Page. Ideea 
era să nu mă implic prea tare în cazul respectiv. 

— Nu-i nicio problemă în mod special. Oricum, nimic legat de 


tine. Hai să ajungem cât mai repede la faţa locului. Mi s-a cerut 
doar să-mi formez rapid o părere generală asupra scenei crimei. 


— Da, domnule. 


M-am uitat prin oglinda retrovizoare, în ochii albaștri ai lui 
Page. 
— Şi nu-i nevoie să-mi tot spui „domnule”. Nu sunt tatăl tău, i- 


am spus eu, iar apoi i-am zâmbit, pentru eventualitatea în care 
n-ar fi înţeles că făcusem o glumă. 


12 


O luasem din nou de la capăt și începusem iar să mă lamentez 
în gând .... Insusi presedintele tării ne-a solicitat ajutorul... Tin 


mult să-ţi cunosc prima impresie asupra celor întâmplate. Prima 
mea impresie? Îmi veni să râd. Impresia mea era aceea că se 
foloseau de mine și nu-mi plăcea deloc acest lucru. Dar nu 
puteam să sufăr nici să mă tot vaiet. 

Page a urmat autostrada Santa Ana până la Los Angeles 
traversând prin centru și ieșind apoi din nou din oraș, de data 
asta pe autostrada _ Hollywood. Conducea cu un soi de 
agresivitate automată, depășind frecvent și foarte din scurt 
celelalte mașini din trafic. Un om de afaceri care vorbea la 
telefonul celular își luase de pe volan și cealaltă mână, un timp 
suficient de îndelungat încât să ne poată arăta degetul său 
mijlociu, îndreptat în sus. 

Lui Page părea să nu-i pese de toate aceste lucruri, pe când 
gonea spre nord și îmi povestea ceea ce mai știa despre 
înspăimântătorul dublu asasinat. 

Şi Antonia Schifman și șoferul ei, pe nume Bruno Capaletti, 
fuseseră împușcați aproximativ între orele patru și cinci și 
jumătate dimineața. Unul dintre grădinari le descoperise 
cadavrele pe la ora șapte și un sfert. In plus, frumoasa faţă a 
Antoniei Schifman fusese ciopârtită cu cine știe ce lamă extrem 
de ascuțită. _ 

Se părea că nu dispăruseră bani sau alte valori. In buzunarul 
lui Bruno Capaletti fuseseră găsiţi aproape două sute de dolari, 
iar poșeta femeii se afla în limuzină, chiar lângă trupul 
neînsufleţit al Antoniei. În poșetă erau cărţile de credit, cerceii 
cu diamante și o sumă mare de bani gheaţă. 

— Exista vreo legătură anterioară între cei doi? l-am întrebat 
eu. Adică între Schifman și soferul limuzinei. Ce anume se mai 
știe despre ei? 

— Singurul film al ei la care a lucrat și Capaletti a fost BANNER 
SEASON, însă cu acea ocazie el fusese șoferul lui Jeff Bridges. 
Totuși, mai întreprindem cercetări în privinţa șoferului. Ai văzut 
BANNER SEASON? 

— Nu l-am văzut. Cât de mare aglomeratie este la locul 
faptei? Oamenii noștri, poliţia din Los Angeles, mass-media? Mai 


spune-mi orice altceva ar fi bine să știu înainte să ajungem 
acolo. 


— De fapt, nici eu n-am fost încă acolo, recunoscu Page. Dar 
probabil că vom găsi agitaţie multă. Vreau să zic că e vorba 
despre Antonia Schifman, totuși. A fost o actriţă cu-adevărat 
bună. Se spune că era și o femeie foarte de treabă. 

— Da, așa a fost. E mare păcat tot ce s-a petrecut acolo. 

— Femeia avea și copii. Patru fetițe: Andy, Elizabeth, Tia și 
Petra, spuse Page, căruia îi plăcea în mod vădit să epateze. 

După câteva minute am ieșit de pe autostradă și am luat-o 
spre vest, pe bulevardul Sunset. Mă uitam cum peisajul citadin 
se modifica, de la Ma agresivă a neclintirii urbane din 

centrul Hollywood-ului și până la verdeaţa abundentă și la fel de 
monotonă a marilor străzi rezidenţiale din Beverly Hills. Şirurile Beverly Hills. Şirurile 
de palmieri ne dominau, într-o mai palmieri ne dominau, într-o manieră sfidătoare, cu înălţimea 
lor. 

Am ieșit de pe Sunset și am urcat pe strada Miller, o șosea ce 
șerpuia printr-un mic defileu, oferindu-ne priveliști stupefiante 
ale orașului din spatele nostru. În cele din urmă, Page parcă 
mașina pe o străduţă laterală. 

Peste tot erau presărate dubiţe ale posturilor de radio și de 
televiziune. Antenele lor de comunicaţii prin satelit se înălţau în 
văzduh asemenea unor sculpturi imense. Pe când ne apropiam, 
am zărit siglele CNN, KTLA, Star 98.7 și ENTERTAINMENT TONIGHT. 
Câţiva reporteri stăteau în picioare cu faţa la camerele de luat 
vederi și cu spatele la proprietate, probabil transmițând în 


direct, pentru emisiunile de știri din Los Angeles și de la alte 
reţele de televiziune. Era un veritabil circ, așa că mă întrebam 


ce anume mai căutam si noi aici. Eu ar fi trebuit să mă aflu la 


Disneyland, la un bâlci ceva mai blând și mai firesc. 

Nu m-a recunoscut niciun om de presă, ceea ce constituia o 
revigorantă schimbare față de situaţia de la Washington. 
Agentul Page și cu mine ne-am croit cu politeţe drum prin 
mulţime, până spre locul unde stăteau de gardă doi polițiști. 
Aceștia ne __verificară cu mare atenţie _legitimaţiile și 
împuternicirile. 

— Dânsul este dr. Alex Cross, spuse Page. 

— Da, si? îl întrebă unul dintre cei doi bărbaţi în uniformă. 

Eu n-am scos nicio vorbă. Acest „Da, și?” mi se păruse o 
replică extrem de potrivită situaţiei. 

Într-un târziu, polițiștii ne lăsară să trecem, dar nu înainte de a 
fi remarcat eu un lucru care mi-a făcut greață. In grămada de 


reporteri care se îmbulzeau acolo se afla și James Truscott, cu 
coama lui de păr roșu și ondulat. Şi se mai afla acolo și 
fotoreportera acestuia - aceeași femeie, îmbrăcată din cap 
până-n picioare în negru. Truscott mă zări și dădu din cap în 
direcţia mea. Pe buzele sale flutură, parcă, un zâmbet. 

Omul își nota cu asiduitate ceva, iar femeia se grăbi să-mi 
facă mie câteva fotografii. 


13 


Eu suduiam neauzit, în timp ce urmam împreună cu Page o 
lungă alee circulară acoperită cu pietriș alb, până la principalul 
corp de clădire. Conac ar fi fost însă cu siguranţă un termen cu 
mult mai potrivit decât casă, pentru această construcţie cu două 
etaje, clădită în stil spaniol. Frunzișul dens îmi bloca pe toate 
laturile vederea dincolo de faţadă, însă corpul principal trebuia 
să aibă o suprafaţă de mai bine de două mii de metri pătraţi, 
poate chiar mai mult. Cine ar fi putut să aibă nevoie de atât de 
mult spaţiu pentru a locui? Casa noastră din Washington avea 
mai puţin de trei sute de metri pătraţi și tot era spaţiu din belșug 
pentru noi toţi. Etajul al doilea al casei era mărginit de un șir 
continuu de balcoane. Unele dintre ele dădeau înspre alee, unde 
o limuzină neagră era înconjurată cu bandă galbenă, pentru a 
izola scena crimei. 

Acolo muriseră Antonia Schifman și Bruno Capaletti. 

Spaţiul din jurul _limuzinei era blocat, cu un singur loc de 
intrare și de ieșire. Alţi doi ofiţeri de poliţie își notau numele 
celor care veneau și plecau de-acolo. Tehnicienii criminaliști 
costumaţi în alb luaseră mașina la puricat, cu microscoape 
portabile și cu punguliţele pentru prelevarea probelor. Alţi câţiva 
făceau fotografii cu aparate obișnuite și polaroid. 

O altă echipă se răspândise și culegea probe din zona 
înconjurătoare. Totul părea extrem de impresionant, ca 
desfășurare de forţe, dar în același timp deprimant. Cel mai bun 
serviciu legist și criminalistic de poliţie din lume este considerat 
a fi cel din Tokio. În ţara noastră însă, unicele departamente de 
poliţie în stare să rivalizeze din acest punct de vedere cu 
posibilităţile de care dispunea FBl-ul erau cele din Los Angeles și 
New York. 

— Cred că avem mare noroc, îmi spuse Page. Se pare că 
specialiștii legiști și criminaliști de-abia își termină treburile pe- 
aici. El arătă cu degetul în direcţia medicului anatomo-patolog, o 
femeie solidă, cu părul grizonat, care stătea în picioare lângă 
limuzină și vorbea într-un reportofon. 

Asta însemna că încă nu fuseseră duse de-acolo cadavrele. 
Am rămas surprins de acest lucru, deși era o veste bună pentru 
mine. Cu cât era mai puţin deranjată scena crimei, cu atât aș fi 
putut obţine mai multe informaţii pentru Burns și pentru 
președinte. Şi pentru soţia acestuia. Am presupus că tocmai de- 


aceea nici nu fuseseră încă îndepărtate de-acolo cadavrele: cei 
doi morţi așteptaseră sosirea mea. 

M-am răsucit în direcţia lui Page. 

— Spune-i, te rog, celui care răspunde de sectorul ăsta, să nu 
clintească încă nimic. Vreau să arunc mai întâi o privire pe 
teritoriul virgin. Şi încearcă să mai gonești din mulţimea de 
criminaliști _depe-acolo. Să rămână doar personalul strict 
necesar. Să preleveze fibrele, amprentele, și cam atât. Toţi 
ceilalţi să ia o pauză. 

Pentru întâia oară de când îl cunoscusem, Page șovăi 
descumpănit, înainte de a reacţiona. li arătasem în sfârșit și 
latura mea de profesionist gata să treacă la lucru, latură pe care 
el încă nu mi-o văzuse. Şi nu că mi-ar plăcea mie cine știe cât de 
mult să-mi exercit autoritatea și prestanţa, dar în acel moment 
fusesem nevoit să fac uz de puţin mai multă fermitate și de 
aspectul meu impozant, deoarece mi-ar fi fost imposibil să fac o 
treabă ca lumea, în mijlocul confuziei și al acelui haos. 

— A, da, și ar mai fi încă un alt lucru pe care aș vrea să i-l mai 
spui șefului de-aici, am adăugat eu. 

Page se răsuci din nou în direcţia mea. 

— Da? 

— Spune-i că, atâta timp cât mă aflu aici, eu sunt șeful și 
răspund de toate. 


14 
Încă îmi răsuna în minte vocea directorului Burns. Ţin mult să- 
ți cunosc după aceea prima impresie asupra celor întâmplate... 
Ai putea ajunge înapoi la familia ta, până la cină. 
Dar oare urma să mai am eu poftă de mâncare după asta? 
Cu cele două cadavre încă în interiorul ei, limuzina avea un iz 
absolut fetid. Una dintre cele mai bune șmecherii pe care le 


învăţasem în legătură cu asta era să respir adânc duhoarea 
vreme de circa trei minute, până ce simţul olfactiv mi-ar fi 
amorţit. După aceea totul devenea ceva mai suportabil. Trebuia 
doar să rezist acele prime trei minute, lucru care mă convinse 
pe deplin de faptul că revenisem la anchetarea crimelor. 

Apoi m-am concentrat și am început să trec în revistă, unul 
câte unul, toate înspăimântătoarele detalii de la locul faptei. 

Mai întâi am avut parte de o porcărie pentru care nu eram 
pregătit, chiar dacă parţial știam că avea să urmeze. 

Figura Antoniei Schifman era aproape de nerecunoscut. O 
porţiune din partea stângă dispăruse cu totul, în zona în care 
fusese împuşcată, probabil de la o foarte mică distanţă. Ceea ce 
mai rămăsese din faţa femeii - adică, în mare, ochiul drept, 
obrazul drept și gura - fusese ciopârţit bine. Mary Smith, 
ucigașa, fusese cuprinsă de un acces de frenezie, însă numai 
împotriva Antoniei Schifmann, nu și a șoferului. Cel puţin așa se 
părea la prima vedere. 

Îmbrăcămintea actriţei părea intactă. Nu existau niciun fel de 
semne ale vreunei intenţii de agresiune sexuală. Şi nicio urmă 
de sânge scurs din nări sau din gură, ceea ce însemna că ea 
încetase să mai respire și murise aproape instantaneu. Cine ar fi 
fost în stare de un gest atât de violent de agresiune? Şi de ce 
tocmai la adresa Antoniei Schifman? Păruse o persoană drăguță 
și se bucurase de o presă rezonabilă. Şi toată lumea o agreea, 
după cum spuneau, ei bine, cu TOTII Şi-atunci, ce anume ar fi 
putut explica un astfel de masacru? O asemenea profanare, 
tocmai acasă la ea? 

Agentul Page se ivi din nou și se aplecă peste umărul meu. 

— Ce crezi că ar putea semnifica aceste tăieturi? Vreun fel de 
aluzie cumva la adresa chirurgiei plastice și estetice? 

Tânărul agent trecuse peste orice aluzie mai mult sau mai 
puţin voalată pe care o făcusem, cum că aș fi avut nevoie să fiu 
singur tocmai în acele momente, însă nu m-a lăsat inima să-l iau 


la goană de-acolo. 

— Nu cred una ca asta, i-am răspuns eu. Dar încă nu vreau să 
fac nicio speculație. Vom afla mai multe de-abia după ce va fi 
spălată și autopsiată. /AR ACUM, TE ROG SĂ MĂ LAŞI SĂ LUCREZ, PAGE. 

Faţa masacrată a actriţei era acoperită de un strat de sânge 
uscat, de o nuanţă cafenie decolorată. Ce pierdere teribilă! Dar 
ce anume se aștepta oare mai exact din partea mea să-i relatez 
președintelui despre ceea ce constatasem aici și despre ceea ce 
i se putuse întâmpla apropiatei sale cunoștințe? 

Şoferul, Bruno Capaletti, se afla încă prăvălit peste volan. Un 
singur glonţ îi pătrunsese acestuia prin tâmpla stângă și îi 
distrusese cea mai mare parte a capului. Sângele de pe locul gol 
de lângă el pătase scaunul, fiind întins poate de către propriul 
său corp, sau și mai probabil de către ucigaș, care se părea că o 
împușcase pe Antonia Schifman de pe locul pasagerului din faţă. 


In buzunarul hainei șoferului fusese găsită o cantitate mică de 
cocaină. Să fi avut cumva și acest lucru vreo semnificaţie 
specială? Probabil că nu, dar încă nu mă puteam pronunţa cu 
exactitate în nicio privinţă. 

În cele din urmă am coborât din limuzină și am luat o gură de 
aer proaspăt. 

— Există aici o stranie incoerenţă, am rostit mai mult pentru 
mine însumi decât pentru oricine altcineva. 

— Totul este curat, și totuși în același timp neîngrijit? mă 
întrebă Page. Ţinut sub control, și totuși lăsat s-o ia razna. 

L-am privit și gura mea s-a schimonosit în ceva care semăna 
cu un zâmbet chinuit. Înțelegerea lucrurilor mă surprinse puţin. 

— Da, exact așa. 

Trupurile fuseseră aranjate, așa după cum se nimerise, în 
interiorul mașinii. Dar împușcăturile și mai ales tăieturile, de pe 
fata lui Schifman confereau faptelor o dimensiune de furie și de 
spontaneitate. 

Şi mai era și un fel de carte de vizită. Pe portiera mașinii 
fusese lipit un rând de abtibilduri pentru copii, înfățișând niște 
strălucitoare și viu colorate imagini de inorogi și de curcubee. 
Câteva abtibilduri de același fel se părea că fuseseră lăsate și la 
locul celeilalte crime, în urmă cu o săptămână. 

Fiecare abţibild fusese marcat cu câte o majusculă, două cu 
litera A, iar unul cu litera B. Despre ce anume să fi fost vorba? 

Page mă informase deja și asupra cazului pereche al acestuia 


de-aici. O altă femeie din cadrul industriei cinematografice, pe 
nume Patsy Bennett, șefă a unei case de producţie de mare 


succes, fusese împuşcată mortal într-un cinematograf din 
Westwood, cu sase zile în urmă. N-au existat niciun fel de 


martori. Bennett a fost unica victimă din acea zi si în cazul 


respectiv nu se folosise și cuțitul. Însă abţibildurile lăsate la locul 
acelei crime fuseseră și ele marcate tot cu două majuscule A și 
cu un B. 

Cel care procedase astfel dorea să-și facă un titlu de glorie, 
revendicând comiterea respectivelor asasinate. Crimele nu erau 
întâmplătoare, iar metodele ucigașului se dovedeau energice. Şi, 


bineînteles, elaborate. 


— La ce te gândești? mă întrebă Page. Te deranjează dacă te 
întreb? Sau îţi cam stau în drum și te încurc? 

Mai înainte de a fi apucat eu să-i răspund la întrebare, ne 
întrerupse discuţia o altă agentă. Dacă ar fi fost posibil așa ceva, 
aceasta era mai bronzată și poate chiar mai blondă decât 
agentul Page. Mă întrebam dacă nu cumva fuseseră fabricaţi 
amândoi în același loc. 

— Am pus mâna pe un al doilea e-mail, trimis tot la publicaţia 
L.A. TIMES, ne spuse ea. Mesajul a fost transmis aceluiași 
redactor, Arnold Griner, de către aceeași Mary Smith. 

— Ziarul a apucat să scrie ceva despre aceste mesaje? am 
întrebat eu. Ambii agenţi scuturară din cap. Bine. Să încercăm să 
facem în așa fel încât lucrurile să rămână în continuare așa. ŞI 
să nu _divulgăm nici existenţa acelor abtibilduri pentru copii, 
dacă vom putea, lucru valabil și pentru A-urile și B-urile 
respective. 

M-am uitat la ceas. Se făcuse deja cinci și jumătate. Mai 
aveam nevoie de cel puţin încă o oră de stat pe proprietatea 
Schifman, după care aș fi vrut să vorbesc și cu redactorul Arnold 
Griner, de la Tımes. De asemenea era absolut necesar să mă 
întâlnesc și cu cei de la poliţia din Los Angeles, înainte de 
sfârșitul zilei. lar James Truscott probabil că dădea și el târcoale 
pe-afară. Acasă, la Washington, adeseori nu ajungeam să iau 
masa împreună cu familia. Nana și copiii erau obișnuiți cu așa 
ceva, iar Jamilla probabil că ar fi înţeles situaţia, însă aceste 
lucruri nu puteau constitui o scuză. Fusese un moment la fel de 


bun ca oricare altul pentru a mă dezbăra de una dintre cele mai 
rele metehne ale mele, si anume de a nu lua cina în familie. 


Şi totuși, speram ca de data asta să nu se mai întâmple ca de 
obicei. Am sunat-o mai întâi pe Nana la hotel, după care i-am 
telefonat Jamillei. Apoi gândul mi-a zburat la bietele familii ale 


lui Schifman si Bennett si m-am întors la treabă. 


Ș PARTEA A DOUA 
IMI PLACE NESPUS DE MULT LA LOS ANGELES 


15 


De ce m-a ales din toată lumea asta tocmai pe mine? De ce 
crezi că-mi trimite tocmai mie aceste îngrozitoare mesaje? Mi se 
pare absurd. Ţie nu? Ai descoperit ceva care să te facă să 
identifici vreo rațiune a acestor fapte? A măcelăririi acestor 
mame? Hollywood-ul este întors pe dos de crimele astea, crede- 
mă. Cumplitul mic secret al lui Mary va ieși el până la urmă la 
iveală. 

Arnold __Griner_ îmi pusese de mai multe __ori în cursul 
conversatiei noastre aceleași întrebări. Intrevederea noastră 


avea loc într-o despărtitură în formă de L, cu pereţi de sticlă, a 
unui birou din inima sectiei de stiri a redactiei ziarului L.A. TIMES. 
Restul încăperii era o mare suprafată cu mese de lucru și 


separeuri. 
Din când în când, cineva își înălța capul pe deasupra 


S 


paravanului unui separeu și arunca pe furiș o privire rapidă în 
direcţia noastră, după care dispărea. Chiocotind în _surdină, 
Griner categorisi în glumă acest comportament drept „PÂNDĂ DE 
PRERIE“. 

Bărbatul şedea pe o canapea de piele maro, încleștându-și și 
descleștându-și pumnii pe genunchii pantalonilor lui boţiţi și 
cenușii. Ocazional, mai mâzgălea și câte o însemnare, p e 
caietul din poală. 

Până în acel moment discuţia se focalizase asupra calificării 
profesionale a lui Griner: facultate absolvită la Yale, urmată de 
un stagiu la VARIETY, unde se ocupase de tiparul de probă și le 
făcuse cafele reporterilor de divertisment monden. 

Își cucerise repede un statut faimos în ierarhia de specialitate, 
după ce izbutise să-i ia lui Tom Cruise un interviu oficial, la un 
dineu _ simandicos din lumea filmului. Cu doi ani în urmă, L.A. 
TIMES îl rugase să-i accepte oferta de a-i asigura o rubrică 
permanentă, denumită ÎN SPATELE ECRANULUI. Omul mi-a spus că 
reputaţia lui în domeniu se datora reportajelor de la Hollywood 
scrise în perfectă cunoștință de cauză, ca și analizelor tăioase 
asupra fenomenului cinematografic. În mod evident, Griner avea 
o părere extrem de bună despre el însuși. 

N-am _deslușit nicio altă legătură între Griner și cele două 
crime, în afară de interesul lui profesional firesc faţă de industria 
cinematografică. Cu toate astea, nu-mi venea să cred că fusese 
ales la întâmplare pentru a recepționa mesajele trimise de către 


Mary Smith prin e-mail. 

Nici Griner nu părea să creadă așa ceva, dar se concentrase 
puternic asupra întregii situaţii și mă bombardase cu tot felul de 
întrebări, încă de când începuserăm să stăm de vorbă. 

Până la urmă, m-am așezat lângă el. 

— Domnule Griner, vrei să fii atât de amabil și să te linistesti? 
Te-aș ruga foarte mult. 

— Jie ţi-e ușor să vorbeşti, replică el, după care se grăbi să 
rostească: lartă-mă, iartă-mă. Işi duse apoi două degete la 
frunte și se frecă între ochi. Lucrurile de felul ăsta mă irită încă 


din copilăria mea, pe care mi-am petrecut-o la Greenwich, și nu 
mă mai simt în stare de nimic. 

Remarcasem acest gen de reacţie - un amestec de mania 
persecuției și de furie care provenea din faptul că fusese atins 
un punct nevralgic, așa cum i se întâmplase lui Arnold Griner. 
Când am vorbit din nou, am menţinut un ton suficient de scăzut 
încât omul să fie nevoit să se concentreze, pentru a mă auzi. 

— Ştiu că ai analizat deja toate lucrurile astea, dar te-aș ruga 
să te mai gândești totuși la vreun eventual motiv pentru care ţi 
s-au trimis ţie acele mesaje. Să începem cu orice întâlnire pe 
care ai fi putut-o avea în trecut cu Patsy Bennett, cu Antonia 
Schifman sau chiar cu șoferul limuzinei, Bruno Capaletti. 

Bărbatul ridică din umeri, își dădu ochii peste cap și încercă 
din răsputeri să-și tragă răsuflarea. 

— S-ar putea să fi participat la câteva petreceri la care au fost 
prezente şi cele două femei. Le-am recenzat cu siguranţă 
filmele. Ultimul a fost unul de-al Antoniei, CANTERBURY ROAD, pe 
care nu l-am putut suferi, îmi pare rău s-o spun, dar mi-a plăcut 
prestaţia ei, lucru pe care l-am subliniat în cronica mea. Crezi că 
asta s-ar putea să fie legătura? Poate că ucigașa îmi citește 
cronicile. Vreau să spun că ea trebuie să le fi citit, nu? Este ceva 
incredibil de bizar. Cum aș putea eu să am vreo legătură cu 
niște crime atât de nebunești? 

Mai înainte să fi apucat eu să rostesc vreo vorbă, Griner îmi 
puse încă una din întrebările sale repezite: 


— Crezi că șoferul Antoniei a fost ucis doar din întâmplare? 
Din e-mail ar rezulta că el n-a fost acolo decât... în LOCUL SI LA 


MOMENTUL NEPOTRIVITE. 
Griner părea în mod vădit însetat de informaţii, din punct de 
vedere atât personal, cât și profesional. La urma urmei era 


reporter și încă unul cu greutate în cercurile de la Hollywood. În 
consecinţă, i-am dat unul dintre răspunsurile pe care le aveam 
pregătite pentru ziariști. 

— E încă prea devreme pentru a mă putea pronunţa în 
privinţa asta. Dar cum rămâne cu Patsy Bennett? Îţi amintești 
cumva când anume ai scris ultima dată despre vreun film de-al 
ei? Despre ceva produs de ea? Femeia încă mai producea 
ocazional anumite filme, nu-i așa? 

Griner dădu din cap, după care scoase un suspin sonor, 
aproape teatral. 


— Eşti de părere că ar trebui să-mi întrerup deocamdată 
apariţia rubricii de la ziar? S-ar cam cuveni să fac asta, nu crezi? 


Poate că ar fi mai bine asa. 


Discutia noastră era ca un fel de meci de ping-pong pe care îl 
jucam împotriva unui puști iute și ambițios. Până la urmă, voi 
reuși să-i pun toate întrebările la care mă gândisem, însă avea 
să-mi ia aproape de două ori mai mult timp decât estimasem 
atunci când sosisem la 7/mes. Griner avea în permanenţă nevoie 
să-l linistesc și eu încercam să fac asta fără să fiu cu totul 
nesincer cu el. În definitiv, omul chiar se afla în primejdie. 

Un ultim lucru, îmi spuse Griner chiar înainte să plec. Crezi că 
s-ar cădea să scriu o carte despre asta? Ţi s-ar părea așa ceva 
puţin cam deplasat? 

Nu m-am mai ostenit să-i răspund la niciuna dintre întrebări. 


Doar urmase facultatea la Yale - ar fi putut să-și dea și singur 
seama. 


16 


După acea întrevedere m-am aplecat anevoie peste masa de 
lucru a lui Arnold Griner, ca să dau mâna cu Paul Lebleau 
expertul poliţiei din Los Angeles însărcinat să ia urma e-mail- 
urilor lui Mary Smith. 

Acesta lucra cu rapiditate la tastatura computerului lui Griner, 
în timp ce vorbea cu mine. 

— Este vorba despre două e-mailuri venite prin două servere 
diferite. Primul mesaj a fost trimis dintr-un _ internet cafe din 
Santa Monica. Asta înseamnă că Mary Smith ar putea fi una 
dintre câteva sute bune de persoane. Are două adrese diferite, 
numai până acum. Ambele adrese au doar conturi generice de 
Hotmail, ceea ce nu ne spune prea mare lucru, cu excepţia 
faptului că știm că s-a înscris pentru prima la biblioteca de la 
Congresul Statelor Unite, cu o zi înainte de transmiterea primului 
mesaj. 

Trebuia să-mi ţin atenţia încordată numai pentru a-l putea 
urmări pe Lebleau. 

— Dar cu cel de-al doilea e-mail cum se prezintă situaţia? l-am 
întrebat eu. 

— Transmisia n-a pornit din același loc. Mai multe nu știu. 

— A venit tot din zona Los Angeles-ului? Măcar de asta ţi-ai 
putut da seama? 

— Încă nu. 

— Şi cam când crezi că vei afla? 

— Probabil că până la sfârșitul zilei, dar nu consider că asta ne 
va fi de prea mare folos. El se aplecă înainte și privi cu ochii 
mijiţi la câteva rânduri de coduri de pe ecran. Mary Smith asta 
știe ea foarte bine ce face. ` 

Din nou se vorbea despre o ea. Inţelegeam de ce toată lumea 
folosea respectivul pronume. Şi eu îl foloseam - dar numai în 
mod convenţional. 

lar asta nu însemna că eram absolut convins de faptul că 
ucigașul era femeie. Cel puţin, nu încă. Mesajele către Griner ar 


putea reprezenta ceva ca un fel de personificare. Dar nu se știa 
a cui. 


17 
Cum îţi place până acum vacanţa ta, Alex? Te distrezi bine? 


Am luat câte o copie după fiecare dintre e-mailurile atât de 
stranii și am plecat să mă întâlnesc cu polițiștii din Los Angeles. 
Biroul detectivilor de poliţie de pe strada North Los Angeles se 
afla la doar câteva sute de metri depărtare de redacţia ziarului 
TIMES - ceea ce constituia pentru Los Angeles un veritabil 
miracol, dacă ar fi să ne luăm după zicala conform căreia îţi 


trebuie minimum trei sferturi de oră ca să ajungi oriunde în 
acest oraș. 


Ooo, ai o vacanță nemaipomenită. Văd toate priveliștile. Şi 
copiilor le place nespus de mult vacanţa asta. lar Nana este în al 
nouălea cer. 


Mergeam încet, recitind cele două e-mailuri, în drum spre 
sediul poliţiei. Chiar dacă mesajele erau ale unei anonime 
personificări plăsmuite, ele proveneau din mintea unui ucigaș. 

Am început cu primul mesaj, care descria ultimele momente 
ale vieţii lui Patsy Bennett. Era cu-adevărat înspăimântătoare 


acea peroraţie scoasă parcă dintr-un jurnal al unui psihopat. 
Către: agrinerQlatimes.com 


De la: Mary Smith 

Către: Patrice Bennett: 

Eu sunt cea care te-a ucis. 

Nu este asta o frază frumoasă? Ba eu cred că este. lată 
încă una, care îmi place mie extrem de mult. 

Cineva, o persoană cu totul necunoscută, îţi va găsi 
cadavrul în balconul cinematografului Westwood Village . 
Cadavrul tău, Patrice Bennett. 

Fiindcă acolo ai murit astăzi, uitându-te la ultimul tău 
film, care nici măcar nu era unul prea valoros. The 
Village? Unde ti-a fost capul? Ce putea să te fi adus la 
cinematograf în ziua aceea, în ziua morții tale, doar ca să 
vezi The Village? 

Ar fi trebuit să stai la tine acasă, Patsy. Împreună cu 
dragii tăi copilași. Acolo este locul unei mame bune. Nu ţi 
se pare și ţie tot așa? Chiar dacă tu îţi petreci mult din 
timpul în care te afli acasă citind scenarii și vorbind la 
telefon pentru a pune la cale politica studioului. 

Mi-a trebuit multă vreme ca să ajung atât de aproape 
de tine. La studioul tău ești Marea Mahăriţă, în timp ce 


eu sunt doar una dintre acele gângănii neînsemnate care 
se uită la filme pe video sau pe Entertainment Tonight 
și pe Acces Hollywood. N-am izbutit nici măcar să trec 
dincolo de măreaţa arcadă de la intrarea în studioul tău. 
Câtuși de puţin, tanti. 

Tot ce puteam face era să mă uit după Aston Martin-ul 
tău albastru-închis cu care te fâțâiai tu, tot intrând și 
ieșind, zi după zi. Dar sunt o persoană cu-adevărat 
răbdătoare. Am învăţat să aştept ceea ce doresc. 

Apropo de așteptare, acea casă incredibilă a ta este 
dificil de văzut din stradă. Ţi-am putut zări totuși 
încântătoarele copile - și chiar de mai multe ori. Ştiu că 
aş fi putut găsi o cale de a pătrunde în casa ta, însă 
astăzi tu ai schimbat totul. 

Te-ai dus la film, în toiul după-amiezii, exact așa cum ai 
spus în câteva interviuri că ai obiceiul să faci. Poate că ti- 
era dor de mirosul de floricele de porumb. Le iei vreodată 
și pe fetiţele tale la cinematograf, Patsy? Să știi că ar fi 
trebuit să faci asta. După cum se spune, totul trece într-o 
clipă. 

La început n-am prea înțeles. Ești o atât de ocupată 
mică tartoriță! Insă apoi mi-am dat seama. Filmele sunt 
ceea ce produci tu. Tot: timpul trebuie să te uiţi la filme, 
dar mai ai și o familie care te așteaptă în fiecare seară. 
Se presupune că trebuie să ajungi acasă, pentru, a lua în 
fiecare seară cina împreună cu micuțele tale Lynne și 
Laurie. Ce vârste au ele acum? Doisprezece ș 
treisprezece ani? Ele doresc să fii acasă, și vrei și tu să fi 
acasă. Asta cred eu că-i foarte bine. Cu deosebirea că 
diseară cina va avea loc fără tine. Dacă stau bine să mă 
gândesc, și asta fac chiar în acest moment, e cam trist. 

Pe scurt, ședeai la balcon în rândul nouă. 

Eu mă aflam în rândul doisprezece. Așteptam și mă 
uitam drept în ceafa ta, la părul tău vopsit negru. Pe- 
acolo ar fi urmat să intre glontul. Sau așa-mi închipuiam. 
Nu asta se presupune că face orice om, atunci când 
merge la un film? Să evadeze? Să fugă de toate? Numai 
că cele mai multe filme din ziua de azi sunt atât de 
jalnice - sunt jalnic de tâmpite, ori jalnic de lugubre și 
plictisitoare. 


De fapt, eu nu mi-am scos arma decât după ce 
începuse filmul. Nu mi-a plăcut faptul că mă simteam 
chiar atât de speriată. Adică atât de speriată precum ar fi 
trebuit să fii tu, Tartorițo. Dar tu nu știai ceea ce se 
întâmpla și nici măcar că mă aflam și eu acolo. Erai 
totalmente aeriană. 

Şi am rămas acolo așa, ținându-mi arma în poală și 
privindu-te îndelung. Apoi am decis că voiam să fiu și mai 
aproape de tine - chiar deasupra ta. 

Simţeam nevoia de a mă uita în ochii tăi, după ce știai 
că fuseseși împuşcată și înţeleseseși că nu aveai să le 
mai revezi niciodată pe Lynne și pe Laurie, că nu aveai să 
mai vizionezi niciodată un alt film, că nu aveai să mai 
hotărăști vreodată producerea unuia și că n-o să mai fii 
niciodată niciun fel de Tartoriță. 

Însă după aceea a fost o mare surpriză pentru mine să 
te văd moartă, cu ochii larg deschiși. A fost realmente un 
adevărat şoc pentru sistemul meu nervos. Unde 
dispăruse celebrul tău comportament aristocratic? 
Tocmai de-aceea a trebuit să plec atât de repede de la 
cinematograf și să te las acolo neterminată. 

Şi nu că tie ti-ar mai fi păsat de asta. Cum este vremea 
pe-acolo pe unde te afli tu acum, Patsy? Sper că 
fierbinte. Fierbinte ca infernul - nu exista parcă și o 
asemenea expresie? 

Ţi-e teribil de dor de fetitele tale? Simti ceva regrete 
oare? Aș putea pune rămășag că da. In locul tău, eu una 
aş cam regreta. Dar eu nu sunt deloc Tartoriţă, ci doar o 
neînsemnată persoană din mulțime. 


18 


Se făcuse ora nouă și lucrurile nu prea mergeau deloc bine, ca 
să mă exprim eufemistic. 

Strângerea de mână a detectivului Jeanne Galletta, de la 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles, era surprinzător de 
blândă. Femeia părea în stare să zdrobească oase, dacă ar fi 
vrut să facă așa ceva. Bluza ei portocalie cu guler circular 
răsfrânt și mâneci scurte îi sublinia bicepșii impresionanţi. Totuși 
era suplă și avea o figură izbitor de colţuroasă și soiul acela de 
ochi cafenii pătrunzători care-ţi pot reţine privirea. 

Mi-am reprimat semifascinaţia și m-am uitat în altă direcţie. 

— Agent Cross. Aștepţi demult? mă întrebă ea. 

— Nu foarte demult, i-am răspuns. Mă aflasem și eu în situaţia 
în care era acum Galletta. În momentul în care conduci ancheta 
referitoare la un caz atât de complicat, toată lumea dorește să 
răpească puţin din timpul tău. lar în afară de asta, ziua mea de 
lucru era pe sfârșite. Detectiv Galletta, în schimb, urma să 
rămână trează toată noaptea. Însuși profilul cazului garanta 
acest lucru. 

Toată dandanaua îi picase ca din senin în braţe, aproximativ 
cu douăsprezece ore în urmă. Ea provenea de la secţia FBI de 
Vest, din Hollywood, însă cazurile de crime în serie erau în mod 
automat transferate în centru, la Unitatea specială pentru 
Omucideri. Tehnic vorbind, „Mary Smith” nu putea fi categorisit 
drept un caz de asasinate în serie decât după ce așa-numitei 
Mary Smith i s-ar fi atribuit cel puţin patru crime, însă 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles hotărâse să se abată 
de la regulă. Eram și eu de acord cu respectiva decizie, cu toate 
că nimeni nu-mi ceruse părerea în privinţa asta. 

Mediatizarea intensă a cazului și presiunea rezultată asupra 
Departamentului de poliţie erau deja uriașe. Ele puteau deveni 
în curând chiar isterice, dacă transpira în exterior și vestea e- 
mail-urilor primite pe adresa ziarului TIMES. 

Detectiv Galletta mă conduse la etaj, într-o mică sală de 
consiliu _transformată cu această ocazie în sediu al 
comandamentului de criză. Încăperea era destinată acum 
limpezirii informaţiilor referitoare la respectivele crime. 

Un întreg perete al camerei era deja acoperit de rapoarte ale 
poliţiei, de o hartă a orașului, de schiţe ale scenelor celor două 


cazuri de omucidere și de zeci de fotografii ale victimelor. 


Într-un colţ, un coș de hârtii era ticsit cu pahare goale de 
plastic și cu ambalaje unsuroase de mâncare de restaurant. În 
acest loc, se părea că Wendy's câștigase bătălia cu burgerii. 

Doi detectivi în cămăși și fără sacouri pe ei ședeau la o mare 
masă de lemn, fiecare aplecat deasupra câte unui teanc de 
hârtii. Imaginea îmi era familiară și mă deprima. 

— Avem nevoie de spațiul acesta, le spuse Galletta celor doi 
detectivi. În vorbele ei nu era nimic exagerat de agresiv. Femeia 
avea acel soi de siguranţă rezervată care elimina nevoia unui 
comportament intimidant. Ambii bărbaţi plecară fără să scoată o 
vorbă. 

— De unde anume vrei să încep? am întrebat-o. 

Galletta trecu drept la miezul problemei. 

— Ce părere ai despre chestiunea cu abţibildurile? Ea arătă în 
direcţia unei fotografii în alb-negru, de 22x28 de centimetri, 
înfățișând dosul unui scaun de cinematograf pe care se afla 
același aranjament de abtibilduri pentru copii ce fusese lipit și 
pe limuzina Antoniei Schifman. Fiecare abţibild fusese marcat fie 
cu A, fie cu B. 

Unul dintre abtibilduri avea pe el imaginea unui ponei cu ochii 
larg deschişi, iar celelalte două înfățișau câte un ursuleţ de pluș. 
Ce-o fi avut ucigașul oare cu copiii și cu mamele acestora? 

— Treaba cu abţibildurile mi se pare îngrozitor de încurcată, i- 
am răspuns eu. De altfel, ca și restul de până acum. E-mail-urile 
atât de amănunțite. Impușcarea de la mică distanţă. Ciopârţirea 
cu cuțitul. La naiba, și celebrităţile. Oricine ar fi autorul, vrea să 
atragă cu orice preţ atenţia în stil mare. Şi să complice totul. 

— Da, cu siguranţă. Însă ce s-ar putea spune despre 
abţibildurile în sine, pe post de emblemă? Adică, de ce tocmai 
abtibilduri? De ce tocmai de genul acesta, pentru copii? Şi ce 


semnificaţie ar putea să aibă A-urile și B-urile acelea? Probabil 
că or fi însemnând si ele ceva. 


— Ea a făcut de fiecare dată niște menţiuni în legătură cu 

opiii victimei, în victimei, în mesajele trimise prin e-mai trimise prin e-mail. Copiii au și ei un 
a în enigma asta, în fiecare caz. Să-ţi spun drept, niciodată nu 
m-am mai confruntat cu ceva atât de complicat. 

Galletta își mușcă buza și își lăsă privirea-n jos. Am așteptat 
să aud ce vrea să spună mai departe. 

— Avem două piste de urmat în cazul de faţă. Este vorba mai 
întâi, cel puţin până acum, doar despre victime din industria 


cinematografică, de la Hollywood. Dar mai este în al doilea rând 
și chestiunea cu mamele și cu copiii acestora. Bărbaţii victimelor 
n-au fost menţionaţi în niciunul dintre cele două mesaje primite 
prin e-mail. Femeia vorbea încet și nu, îngândurată, așa cum 


făceam și eu adeseori. Ori este si ea la rândul ei mamă, ori are 
ceva cu mamele. Cu mămicile. 


— Presupui prin urmare că Mary Smith este femeie? am 
întrebat-o eu. 


19 


Detectiv Galletta se balansă înapoi pe călcâiele pantofilor ei 
Nike, după care mă privi cu un aer mustrător. 

— Nu știi nimic despre firul de păr? Cine te-o mai fi informat și 
pe tine despre acest caz? 

Am simţit un val de frustrare, pentru că timpul meu fusese din 
nou risipit în mod _ inutil. Apoi am oftat și am întrebat-o pe 
Galletta: 

— Care fir de păr? 

Ea îmi povesti în continuare că polițiștii descoperiseră, lipit 
sub unul dintre abţibildurile de la cinematograful din Westwood, 
un fir de păr. Testările au relevat că acesta aparţinea unei femei 
de rasă albă și că nu era al lui Patrice Bennett. Faptul că firul de 
păr fusese prins pe o suprafaţă verticală și netedă sub abţibild îi 
dădea acestuia destul de multă greutate ca probă, deși cu 
certitudine nu era una absolut sigură. 

Am coroborat această nouă informaţie cu acelea pe care le 
știam deja și i-am comunicat detectivului Galletta părerea mea 
în legătură cu Mary Smith. Această părere includea sentimentul 


lăuntric că pentru moment nu trebuia să excludem definitiv din 
discutie niciunul dintre sexe. 


— Insă nu trebuie nici să iei drept literă de evangheliei tot ce- 
ti spun eu, pentru că nu sunt nici eu un expert științific infailibil. 

Femeia îmi aruncă un surâs afectat, dar efectul acestuia se 
dovedi destul de plăcut. 

— O să ţin cont de asta, agent Cross. Altceva ce ar mai fi? 

— Ţi-ai făcut vreun plan în legătură cu informarea presei 
asupra mersului investigaţiilor? 

Doream să-i subliniez faptul că respectivul plan era al ei și 
numai al ei, ceea ce corespundea integral realităţii. Aceasta 
avea să fie prima și ultima zi pe care eu o dedicam cazului Mary 
Smith. Dacă actionam așa cum se cuvenea, nici măcar nu era 
nevoie să mai rostesc acest lucru cu voce tare, ci pur și simplu 
aveam să plec de-acolo definitiv. 

— lată care este planul meu. 

Jeanne Galletta întinse mâna și deschise un televizor montat 
în perete. Ea parcurse succesiv mai multe canale, oprindu-se 
oriunde se vorbea despre cele două cazuri de crimă. 

„Şocantul dublu asasinat al actriţei Antonia Schifman și al 


soferului acesteia...” 


„Vă transmitem acum în direct din nou din Beverly Hills...” 

„Am_intrat chiar acum în legătură, prin telefon, cu fosta 
secretară a doamnei Patrice Bennett...” 

Multe dintre acele canale aparţineau unor posturi de 
televiziune cu acoperire la nivel naţional, nescăpând niciunul, de 
la CNN la E! Adică la Entertainment Television. 

Galletta apăsă pe un buton și întrerupse sonorul. 

— Ăsta-i genul de porcării pentru care trăiesc anumiţi 
reporteri. M-am gândit să menţin, timp de douăzeci și patru de 
ore, echipe de lucru la scenele ambelor crime, doar pentru ai 
tine pe acesti nemernici la distanţă, pe ei și pe afurisiţii ăia de 
paparazzi. Însă totul este scăpat complet de sub control și 
situaţia se va înrăutăţi și mai mult în continuare. Tu ai mai trecut 
prin situaţii similare. N-ai putea să-mi faci câteva sugestii? 

Puteam oricând. Cu toţii primiserăm câteva lecţii dureroase 
despre sabia cu două tăișuri a prezentării mediatice, cu ocazia 
cazului trăgătorului de elită din Washington, de acum câţiva ani. 

— lată opinia mea asupra problemei - dacă apreciezi că 
merită s-o iei în considerare. Eu sper că merită. Nu încerca să ţii 

sub control oglindirea cazurilor în mass-media, deoarece nu vei 
izbuti, am sfatuit-o eu. Unicul lucru pe care îl poţi controla se 
referă la informaţiile de la scena crimei care ajung “la presă. Dă- presă. Dă- 
le un ordin de interdicţie tuturor celor care au avut de-a face cu 
cazul. Să nu mai dea niciun interviu, fără acordul expres al 
Departamentului de poliţie. Poate că acest lucru o să ţi se pară 
puţin cam aiurea, dar pune câţiva oameni să stea călare pe 
telefoane și să-i sune pe toţi ofiţerii de poliţie pensionati pe care 
îi puteţi găsi și să le ceară acestora să nu facă niciun fel de 
comentarii în mediile de informare. Poliţiştii pensionari pot 
constitui una dintre cele mai mari probleme ale voastre. Unii 
dintre ei pur și simplu adoră să născocească în faţa camerelor 
de luat vederi cele mai năstrușnice teorii cu putinţă. 

Ea mă învălui într-un ipocrit zâmbet bășcălios. 

— Nu că ai avea și tu cine știe ce părere despre toate astea. 

Am ridicat din umeri. 

— Crede-mă, cea mai mare parte din ceea ce știu în privinţa 
asta am învăţat pe propria mea piele. 

În vreme ce eu îi vorbeam, detectiv Galletta se apropiase 


încet de marele panou de afișare, care devenise acel perete, și îl 
privea cu atenţie. Asimila dovezile culese. Asta era maniera în 


care trebuia procedat. Trebuiau lăsate amănuntele să-ți 
pătrundă în toate ungherele minţii, acolo unde puteai să le 
regăsești exact atunci când ai fi avut nevoie de ele. Deja puteam 
să afirm că femeia aceea avea instincte bune. Avea desigur și un 
cinism sănătos, dar știa să-i asculte și pe alţii vorbind. Era lesne 
de înţeles cum de ajunsese atât de timpuriu la rangul pe care îl 
avea. Va reuși ea oare să rămână în aceeași funcţie, chiar și 
după încercarea aceasta? 

— Ar mai fi încă ceva, am adăugat eu. Mary Smith probabil că 
o să urmărească tot ce faci. Sugestia mea este să n-o 
desconsideri public pe ea sau acţiunile ei, sau cel puţin nu încă. 
Deja consideră totul ca pe un joc mediatic. E-adevărat, sau nu? 

— Da, e-adevărat. Așa cred. 

Detectiv Galletta se opri, își ridică privirea către imaginile de 
pe ecranul televizorului amuţit și continuă: 

— Probabil că înghite cu polonicul tot acest spectacol. 

La fel mă gândeam și eu. lar acest monstru ucigaș avea 
nevoie să fie hrănit cu foarte multă precauţie. 

Sau poate această ucigașă? 


20 

Am izbutit să ajung și eu în cele din urmă, după miezul nopţii, 
la hotelul de la Disneyland, acolo unde mă mai așteptau alte 
câteva vești rele. Nu era doar faptul că Camilla plecase cu 
avionul înapoi la San Francisco. Măcar atâta știam și eu, însă mă 
întrebam dacă nu cumva îi căzusem lui Jam în dizgrație din nou. 

Când am intrat în camera noastră de la hotel am constatat că 
Mama Nana dormea buștean pe canapea, cu firul bleu-deschis 
de croșetat încă înfășurat pe degete. Dormea împăcată ca un 
copilaș. 

Nu voiam s-o deranjez, dar s-a trezit singură. Așa se întâmpla 
mai mereu cu Nana. Când eram copil, tot ce trebuia să fac era 
să rămân în picioare lângă patul ei, dacă mi-era rău sau dacă 
avusesem vreun coșmar. Ea îmi spunea mereu că veghea 
asupra mea, chiar și atunci când dormea. Veghease ea oare 
asupra mea și în seara aceea? 

Am privit-o cu atenţie pe bătrână câteva momente, în tăcere. 


Nu știu ce anume simt cei mai mulţi dintre oameni pentru bunicii 
lor, însă eu o iubeam atât de mult încât uneori sentimentul acela 


devenea chiar dureros. Nana mă crescuse de la vârsta de nouă 
ani. În cele din urmă, m-am aplecat deasupra ei și am sărutat-o 
pe obraz. 

— Ai găsit mesajul meu telefonic? am întrebat-o eu. 

Nana aruncă o privire absentă către telefonul din camera de 
hotel, pe care clipea luminita roșie de avertizare pentru mesaje. 

— Văd că nu, am spus ridicând din umeri. 

Ea își puse o mână pe braţul meu. 

— Of, Alex, a venit Christine aici și l-a luat cu ea pe micuțul 
Alex înapoi la Seattle. S-a dus băieţelul. 

Pentru o clipă, creierul meu păru incapabil să asimileze 
informaţia primită. Christine trebuia să mi-l mai lase pe Alex încă 
vreo două zile. Christine deţinea în acea perioadă custodia 
curentă asupra fiului nostru, însă vorbisem cu ea despre 
călătoria la Disneyland și ne _ înţeleseserăm asupra acestui 
aspect. Ea însăși spusese că era o idee bună. 

M-am așezat anevoie pe marginea canapelei. 

— Dar nu înţeleg. Cum adică l-a luat pe Alex acasă? Ce se 


întâmplă? Povestește-mi totul, de-a fir a păr. 
Ea își îndesă lucrul crosetat în sacosa ei cu broderii, aflată 


alături. 


— Am fost atât de înnebunită, încât n-am putut nici măcar să 
ripostez. Christine părea că nu mai este ea. [ipa Alex. A ţipat la 
mine, și chiar și la Janelle. 

— Dar ce căuta ea aici, de fapt? Nu era stabilit să... 

— A venit devreme. Ăsta a fost cel mai rău lucru, Alex. Cred 
că venea cu gândul să-și petreacă în mod plăcut puţin timp cu 
tine și cu micul Alex. Împreună cu noi toţi. Apoi, când a aflat că 
tu erai la lucru, s-a transformat complet. A devenit dintr-odată o 
goarnă stridentă. N-am mai putut să-i spun nimic. Niciodată n- 
am mai văzut pe nimeni atât de înfuriat și de schimbat. 

Totul năvălea peste mine prea repede și eu mă luptam cu o 
multitudine de sentimente. Mi-am dat seama că mă deranja cel 
mai mult faptul că nici măcar nu apucasem să-i spun fiului meu 
la revedere. 

— Dar de Alex ce-mi poţi spune? El cum ţi s-a părut că suportă 
totul? 

— El era nedumirit și părea trist, sărmanul copilaș. Când l-a 
luat mama lui de-aici, el a întrebat de tine. A spus că i-ai promis 
că asta va fi o vacanţă. O așteptase cu nerăbdare. La fel ca noi 
toţi, de fapt. Doar știi asta foarte bine, Alex. 

Am simtit atunci o strângere de inimă și am revăzut în minte 
figura lui Alex cel mic. Mi se părea că el se îndepărta din ce în ce 
mai mult de mine, de parcă o parte a vieţii mele mi-ar fi fost 
răpită. 

— Şi cum au reacţionat în privinţa asta Jannie și cu Damon? 
am continuat eu s-o întreb. 

Nana oftă adânc. 


— Au fost niște soldăţei viteji, dar Jannie a plâns în seara asta 
la culcare. Şi cred că și Damon a făcut același lucru. El 
maschează mai bine asta. Bieţii copii, eu cred că s-au perpelit 
mâhniţi mai toată seara, după ce s-au culcat. 

Am__rămas tăcuţi, șezând amândoi vreme îndelungată 
împreună pe canapea. Nu știam ce să mai zic. 

— Îmi pare rău că n-am fost aici astăzi, i-am spus Nanei în 
cele din urmă. Ştiu că asta nu înseamnă prea mult. 

Ea m-a apucat ușor de bărbie și s-a uitat lung în ochii mei. 
URMA MORALA. NANA MĂ PRINSESE ACUM LA ÎNGHESUIALĂ, 

— Eşti un om bun, Alex. Şi un tată bun. Să nu uiţi nicio clipă 


acest lucru, mai ales acum. Numai că tu... ai o profesie extrem 
de grea. 


Câteva minute mai târziu, m-am furisat în camera în care 
dormeau Jannie și Damon. Așa cum erau acum întinși în 


A 


așternuturi, păreau din nou niște bebeluşi. Mi-a plăcut efectul 
vizual si am zăbovit acolo o vreme, uitându-mă la ei. Nimic nu 


mă liniştea mai bine decât o făceau cei doi. Sunteţi tot copilașii 
mei, indiferent cât de mari v-aţi fi făcut. 

Jannie dormea la marginea patului ei, cu pătura adunată 
ghemotoc într-o parte. M-am apropiat de ea și am învelit-o. 

— TATĂ? Şoapta lui Damon din spatele meu m-a luat pe 
nepregătite. Tu ești? 

— Ce s-a întâmplat, Day? M-am așezat pe marginea j patului 
și l-am mângâiat pe spate. Tot mai am obiceiul să fac acest 
lucru, încă de când el era doar un prunc și nu m-aș fi oprit până 
când nu mi-ar fi cerut-o băiatul. 

— Trebuie să lucrezi și mâine? mă întrebă el. S-a făcut deja 
mâine? 

În vocea lui nu se simţea nici urmă de dojană. Era o fiinţă prea 
bună pentru asta. lar dacă eu eram un tată foarte bun, atunci 
Damon era un fiu nemaipomenit. 


— Nu, nu s-a făcut încă mâine, i-am răspuns eu. Doar știi că 
suntem în vacantă, nu-i asa? 


21 


Pentru a doua zi la rând, m-a trezit un deranjant telefon 
matinal. 

Acum era de la Fred Van Allsburg, directorul executiv adjunct 
al oficiului FBI din Los Angeles. 

li cunoșteam numele de pe schemele organizatorice, dar nu 
ne _întâlniserăm niciodată faţă-n fată si nici măcar nu mai 
vorbisem cu el la telefon. În ciuda acestui fapt, el mă trată în 
cursul convorbirii cu un fel de familiaritate aparent spontană. 


— Alex! Cum e vacanţa ta? mă întrebă, imediat după ce îmi 
dăduse binete. 


Chiar toată lumea îmi știa rostul? 

— Plăcută, mulţumesc de întrebare, i-am răspuns eu. Cu ce te 
pot ajuta? 

— Ascultă, îti mulţumesc foarte mult că ti-ai făcut ieri timp 
pentru cazul Mary Smith. Am început cu dreptul ancheta și se 
pare că avem o colaborare relativ funcţională cu poliţia din Los 
Angeles. Uite cum stă treaba, am să trec direct la subiect. Noi 
am vrea să ne reprezinţi, pentru tot restul investigaţiilor privind 
cazul. Este unul stufos, dificil și foarte important pentru noi. Şi, 


evident, și pentru director. Din nefericire însă, cazul acesta o să 
devină urias. 


Mi-a venit atunci în minte un verset din Dumnezeu tatăl: 
Partea a Ill-a - „tocmai când credeam că scăpasem, ei m-au tras 
înapoi înăuntru”. 

Nu și de data asta, totuși. Nu apucasem eu să dorm prea mult, 
însă mă trezisem într-adevăr cu un sentiment limpede asupra 
felului în care urma să se desfășoare ziua de faţă - iar acest 
lucru nu avea absolut nimic de-a face cu Mary Smith sau cu 
indiferent ce altă investigare a vreunei crime odioase. 

— Trebuie să-mi exprim regretul în această privinţă. Am niște 
obligaţii și niște angajamente familiale cărora nu le mai pot 
întoarce spatele. 

— Da, înţeleg, îmi replică el, mult prea repede pentru a-l 
crede. Dar poate că am putea să colaborăm la cercetări mai 
puţină vreme. Ce-ai zice de doar câteva ore pe zi? 

— Îmi pare rău, dar nu se poate. Nu în acest moment. 


La celălalt capăt al firului, Van Allsburg oftă adânc. Când vorbi 
din nou, tonul său era cu mult mai reticent. Nu stiam dacă îl 


deslușisem corect, însă parcă simţisem în glasul lui și o undă de 


condescendentă. 


— Ştii cu ce anume ne confruntăm noi acum? Alex, ai urmărit 


ştirile în dimineata asta? 

— Încerc timp de câteva zile să nu mai urmăresc deloc știrile. 
Nu uita că eu mă aflu aici în vacanţă. Am nevoie acută de o 
vacanţă. De-abia am închis cazul Wolf. 

— Alex, ascultă, știm la fel de bine amândoi că treaba asta de- 


aici nu este nici pe departe încheiată. Aici se cam moare. Sunt 
ucise persoane importante. 

PERSOANE IMPORTANTE? Ce naiba mai voia să însemne și asta? În 
același timp, nu eram sigur dacă el conștientiza că începea 
aproape orice frază cu numele meu. 

Oarecum, întelegeam postura în care se găsea, ca și 
presiunea la care era supus, însă aveam de gând ca de data 
asta să mă ţin tare și să nu mai cedez. 

— Imi pare rău, i-am răspuns eu. Nu pot să-ţi spun decât nu. 

— Alex, aș prefera să rezolvăm chestiunea asta doar între noi 
doi. Nu cred că ar avea niciun rost să ajung cu solicitarea mea 
chiar până la Ron Burns, tu ce părere ai? 

— Şi mie mi se pare că n-ar avea niciun rost acest lucru, l-am 


asigurat pe Van Allsburg. 
— Bun... 


l-am retezat din start elanul. 


— Şi asta pentru că îmi închid pagerul chiar în acest moment. 


22 


Trebuie să recunosc că, atunci când am închis telefonul, pulsul 
mi se accelerase, însă mă simţeam despovărat. Mă gândeam că 
Ron Burns probabil că avea să mă sprijine în chestiunea asta, 
dar vreţi să știți ceva? Nici măcar nu-mi mai păsa. 

După o oră, eram îmbrăcat și pregătit să-mi reiau activitatea 
de turist. 


— Cine vrea să ia micul dejun împreună cu Goofy? am strigat 

eu. 
Hotelul oferea posibilitatea de a lua „micul dejun cu diverse 
personaje”, iar asta mi se părea o manieră potrivită de a ne 
canaliza din nou energiile către dispoziţia de vacanţă. O manieră 
puţin cam _răsuflată, ce-i drept, dar câteodată sunt bune și 
glumele răsuflate, cu-adevărat bune, căci te fac să vezi totul în 
perspectivă. 

Jannie și Damon intrară în camera de zi a apartamentului, 
amândoi arătându-se un pic cam _reticenţi. Eu le-am întins 
pumnii, cu degetele în sus. 

— Fiecare să-și aleagă câte o mână, i-am invitat eu. 

— Tată, nu mai suntem niște copii, mi-a replicat Jannie. Eu am 
deja unsprezece ani. Incă n-ai remarcat asta? 

Am afișat o expresie de surprindere. 

— NU MAI SUNTETI COPII? Vorbele mele avură efectul scontat 
stârnindu-le râsul pe care mizam. Păi, este o chestiune cât se 
poate de serioasă, am continuat eu. Nu glumesc deloc. Acum 
alegeţi câte o mână. Vă rog. 

— Despre ce este vorba? mă întrebă Damon. 

Nu i-am răspuns. 

In cele din urmă, Jannie îmi atinse mâna stângă, după care 
Damon dădu din umeri și arătă spre cea dreaptă. 

— Bună alegere. Am întors mâna și am desfăcut degetele. 
Amândoi se aplecară să vadă mai bine. 

— PAGERUL tău? mă întrebă Damon. 

— Tocmai l-am oprit. Acum Nana și cu mine o să vă așteptăm 
în hol, și vreau ca voi doi să-l pititi undeva. Să-l ascundeţi bine 
de tot. Nu vreau să-l mai văd, decât după ce ne vom întoarce la 
Washington. 

Jannie și Damon începură să fluiere de mirare și să se bucure. 


Până și Nana scoase o exclamaţie de uimire. Ne aflam, în sfârsit, 
cu totii în vacantă. 


23 


Poate că exista și un înveliș poleit, în toată tristetea și 
nenorocirea asta. Nu probabil, dar posibil. Arnold Griner știa că 
deţinea exclusivitatea drepturilor asupra propriei sale povești, în 
momentul în care toată această teribilă harababură avea să fie 


încheiată. Şi să mai știți și altceva. El nu urma să se 
multumească doar cu un film de televiziune, ci avea să încerce 
să facă un întreg serial în rubrica lui de la ziar, după care 
intenţiona să vândă unui studio cinematografic drepturile de 


ecranizare a deja faimosului său scenariu. ÎNTREG HOLLYWOOD-UL 
SUB ASEDIU? RĂZBOIUL CONTRA VEDETELOR? Nefericite titluri. Dar cam 


asta era ideea. 


Omul scutură din cap și se concentră din nou asupra 
autostrăzii San Diego. Pastila tranchilizantă de Xanax pe care o 
luase îl ameţise puţin. Lua în continuare și cofeină, doar ca să-și 
menţină un anumit echilibru în cursul zilei. La drept vabind, 
naveta de dimineaţă era cel mai dificil moment al zilelor sale. 


Era o tranziţie diurnă de la a nu se îngrijora la a-și face chiar o 
mulţime de mari griji și la a-i fi rău de la stomac. Cu cât se 


apropia mai mult de birou, de masa sa de lucru și de calculatorul 
lui, cu-atât mai nelinistit se simtea. 

Dacă ar fi știut cu certitudine că avea să primească încă un e- 
mail _înfiorător, aproape că i-ar fi fost mai ușor. Tocmai 
nesiguranța asta era cel mai cumplit lucru. 

Avea să revină Mary cumva? Urma să se întâmple așa ceva 
chiar în acea zi? Însă, mai important decât orice, ar fi vrut să afle 
de ce îi scria ea tocmai lui. 

Ajunse cu mult prea devreme în Times Mirror Square. Griner 
lucra în aripa mai veche a complexului, o clădire de prin anii '30, 
clădire _ pentru care nutrea o anumită afecţiune, asta 
întâmplându-se în orice caz numai în situatii normale. 

Ușile intrării principale erau mari, din bronz, flancate de 
impunătoarele sculpturi ale unor vulturi gemeni. |n acea 
dimineaţă, el trecu pe lângă ei și dădu ocol clădirii, până la 
intrarea din spate, după care urcă pe scări la etajul al treilea. 
Prudenta nu era niciodată exagerată, nu-i așa? 

O reporteră pe nume Jennie Bloom ajunse în același timp cu el 
la redacţia de știri a ziarului. Dintre toţi colegii care 
manifestaseră un brusc interes în legătură cu starea lui, aceasta 
o făcea de departe în modul cel mai vădit. Sau poate cel mai 


cumplit? 

— Bună, Arnold, ce mai faci? Te simţi bine, omule? Ce ai de 
gând să mai dezvălui astăzi? 

Lui Griner nu-i scăpa nicio știre de senzaţie. 

— Jen, dacă așa încerci tu să pornești la agăţat, atunci 
probabil că ești cea mai nesatisfacută femeie din Los Angeles. 

Jennie Bloom de-abia se osteni să rânjească și își continuă 
asaltul: 

— Vorbești ca un om cu multă experienţă în problemele 
sufletului. Foarte bine, să renunţăm complet la preludiu. Ai mai 
primit și alte e-mailuri? Ai nevoie de ajutor în privinţa asta, nu-i 
așa? Îţi stau la dispoziţie. Ţi-ar trebui și punctul de vedere al vedere al 
unei femei. 

— Fără glumă, am nevoie doar să fiu lăsat în pace. Bine? În 
clipa în care mai primesc și altceva, o să te anunţ. Se răsuci 
brusc și se îndepărtă de ea. 

— Ba n-o s-o faci, strigă ea în urma lui. 

— Nu, n-o s-o fac, mai spuse el, continuându-și drumul! 

In anumite privinţe, orice distragere a atenţiei, chiar și una 
iritantă, constituia o veritabilă usurare. De cum îi întorsese 
spatele lui Bloom, mintea sa fu prinsă din nou în supărătorul 
vârtej în care se aflase mai înainte. 

De ce tocmai eu? De ce m-a ales pe mine ţăcănita de Mary? 
De ce n-o fi ales-o pe Jennie Bloom? 

O să se întâmple astăzi oare din nou? O să se descoperei 
cumva o altă crimă enigmatică? 


Şi atunci, chiar se întâmplă. 


24 


O voce calmă și monotonă de femeie se auzi în receptor. 

— Nouă-unu-unu, ce problemă urgentă aveţi? 

— Sunt Arnold Griner, de la Los ANGELES TIMES. Trebuie s-o sun 
urgent pe detectiv Jeanne Galletta, dar nu pot... nu-i mai găsesc 
numărul de telefon, la mine pe birou. Te rog să mă scuzi. Astăzi 
sunt cam guraliv, cam zgomotos și cam zăpăcit. Nu-mi pot găsi 
nici măcar agenda de telefoane. 

— Domnule, apelul acesta se referă la o urgenţă? Aveţi nevoie 
de ajutor? 

— Da, este vorba cu siguranţă despre o mare urgenţă. S-ar 
putea ca cineva să fi fost ucis. Nu știu cu cât timp în urmă s-a 
întâmplat, și nici măcar dacă s-a întâmplat cu adevărat. A sunat 
cineva pentru o persoană cu numele de Marti Lowenstein-Bell? 


— Domnule, eu nu-ţi pot dezvălui un asemenea gen de 
informatie. 


— Nu contează. Vreau doar să fie trimis cineva la reședința 
Lowenstein-Bell. Cred că femeia a fost asasinată. Sunt aproape 
sigur de asta. 

— Cum de poti fi sigur? 

— Sunt sigur, și cu asta basta. Bine? Sunt aproape sigur că a 
avut loc o crimă. 


— Şi care este adresa? 

— Adresa? Of, Dumnezeule, nu știu adresa. Cadavrul ar trebui 
să se afle în piscină. 

— Esti acum la faţa locului? 

— Nu. Nu. Ascultă, asta este o... Nu știu cum aș putea să te 
lămuresc. Este vorba despre una dintre crimele din cazul Mary 
Smith. Cu celebrităţile de la Hollywood, care sunt omorâte. Ştii 
despre ce anume vorbesc? 

— Ştiu foarte bine, domnule, și cred că încep să înţeleg. Mai 
spuneţi încă o dată despre ce nume este vorba! 

— Lowenstein-Bell. Marti. Ştiu că pe bărbatul ei îl cheamă 
Michael Bell. S-ar putea să găsiţi adresa după numele acesta. Nu 
știu cu certitudine dacă ea a murit. Ştiu doar că am primit 
mesajul ăsta îngrozitor. Eu sunt reporter la ziarul L.A. TIMES. Mă 
numesc Arnold Griner. Detectiv Galletta știe cine sunt. 

— Domnule, am înregistrat informaţia. Am să vă rog să-i 
așteptați câteva momente la telefon. 


— Nu, să nu... 


25 
Dispeceratul Departamentului de Poliție din Los Angeles 
încheie o convorbire telefonică la ora 8:42 a.m., trimițând apoi 


echipaje de poliţie, întăriri și personal medical de urgenţă, la 
adresa familiei Lowenstein-Bell, din Bel Air. 


La numărul de urgenţe 911 fuseseră primite două apeluri 
telefonice diferite, referitoare la același incident, la un interval 
de numai câteva minute unul de celălalt. Primul fusese făcut de 
la LOS ANGELES TIMES. Celălalt mesaj venise chiar de la reședința 
Lowenstein-Bell. 

Agenţii de poliţie Jeff Campbell și Patrick Beneke au ajuns 


primii la locul faptei. Încă înainte de a sosi acolo, Campbell își 
exprimă suspiciunea că s-ar putea să meargă la o altă 


celebritate asasinată. Doar adresa era neobișnuită pentru un 

asemenea fel de apel, însă dispeceratul menţionase o unică 
victimă, de sex feminin. Şi posibile răni de cuţit. Ambii membri ai 
perechii care deţinea casa erau niște obișnuiți de-ai Hollywood- 
ului. Acest lucru era prevestitor de necazuri, Indiferent de 
situaţie. 

O femeie scundă, cu părul negru, îmbrăcată într-o uniformă de 
menajeră, gri cu alb, îi aștepta pe alee. Ea frământa în mâini un 
fel de prosop. În timp ce se apropiau, cei doi politisti observară 
că femeia plângea și se tot învârtea pe drum în cerc. 

— Înălţător, n-am ce zice, rosti Beneke. Tocmai de asta aveam 
noi nevoie acum: de cine știe ce Carmelita care nici măcar nu 
știe să vorbească în engleză, dar zbiară de-i ies ochii din cap și 
se agită ca o nebună. 

Campbell ripostă în felul în care o făcea întotdeauna la adresa 
exasperantului cinism rasist al mai tânărului său camarad: 

— la mai taci dracului din gură, Beneke! Nu vreau să mai aud 
așa ceva. Femeia e îngrozită. 

De cum coborâră din mașină, pe menajeră o apucară brusc 
istericalele. 

— PE-AICI, __PE-AICI, __PE-AICI! ţipă ea în limba spaniolă, 
îndrumându-i spre ușa de la intarea din faţă a casei. PE-A/CI, PE- 
AICI! 

Reședința era o construcţie ultramodernă, din piatră și sticlă, 
situată pe înălțimile munţilor Santa Monica. Pe când se apropia, 
polițistul „Campbell putea să vadă drept prin maa em sticlă 
verde, până în curtea interioară din spate a casei și până la 


priveliștea largilor pante din depărtare. 
DAR CE SE AFLA OARE PE STICLA USII DIN FATĂ? Părea totalmente 
nepotrivit acolo. O etichetă sau cine știe ce abţibild. O imagine 
pentru copilași? Cu un mare A pe ea. 
El trebui practic să-și desprindă cu forţa braţul din strânsoarea 
femeii. 

— Doamnă, te rog să te liniștești. Apoi continuă în limba 
spaniolă: O CLIPĂ, TE ROG! CUM TE CHEAMĂ? 

Femeia s-ar fi putut sau nu să-l fi auzit. Spaniola ei era oricum 
prea rapidă pentru ca el s-o înţeleagă. Ea arătă în mod repetat 
spre casă. 

— Hai să intrăm, insistă Beneke. Cu ea ne pierdem timpul fără 
rost. Femeia e nebună. 

În acel moment sosiră alte două mașini de poliţie și o 
ambulanţă. Unul dintre paramedici începu să vorbească repede 
și mult mai eficient cu menajera. 

— În piscina din spate, spuse el. Nu mai e nimeni altcineva 
aici - din câte știe ea. 

— Un rahat știe ea, un rahat și nimic mai mult, se burzului 
Beneke. 

— Noi o să dăm ocol, propuse Campbell. El și cu Beneke o 
luară prin partea de nord a casei, cu armele scoase. Celelalte 
echipe merseră spre sud, trecând prin niște garduri vii. 

Campbell simţi fluxul de adrenalină, în timp ce își croiau 
amândoi drum prin niște tufe dese de hortensii. Apelurile pentru 
omucideri erau mereu aproape nostime. Acum el se simţea doar 
puţin aiurit și cu picioarele moi și tremurânde. 

Se uita pe furiș prin tufișul des, cât de bine izbutea. Din ceea 
ce aflase despre omorurile de la Hollywood, știa că nu se putea 
ca ucigașul să se mai afle prin preajmă. 

— Tu vezi ceva? îl întrebă el în șoaptă pe partenerul său, care 
avea douăzeci și nouă de ani, era un cowboy californian și în 
majoritatea timpului un dobitoc fără pereche. 

— Da, un hăţiș de flori, îi răspunse Beneke. Noi am ajuns 
primii aici. De ce i-am lăsa pe ceilalţi s-o ia înaintea noastră? 

Campbell își reprimă prima ripostă care-i veni în mod automat 
pe buze. 

— Tu doar cască bine ochii, îi spuse el. Criminalul s-ar putea 
să mai fie încă aici. 

— Așa sper și eu, bătrâne. 


Cei doi intrară într-o curte din spatele casei, pavată cu dale 
din ardezie neagră. Curtea era dominată de o piscină enormă. 

— Uite-o, gemu Campbell. 

Trupul inert și de un alb imaculat și strălucitor al unei femei 
plutea cu faţa în jos la suprafaţă, cu braţele întinse lateral. 
Femeia purta un costum întreg de baie, de nuanţa lămâilor 
verzi. Părul ei lung și blond plutea împrăștiat pe suprafaţa apei. 

Unul dintre paramedici sări în bazinul de înot și o întoarse cu 
oarecare greutate. El îi puse un deget pe gât, dar deja lui 
Campbell îi era clar că femeia nu mai avea puls. 

— Doamne Dumnezeule! Campbell se strâmbă și se uită în 
altă parte, după care reveni cu privirea spre cadavru. Își tinu 
răsuflarea, pentru a nu-și vărsa și matele pe-acolo. Cine naiba 
putea fi în stare să facă așa ceva? Biata femeie era practic de 
nerecunoscut, de la gât în sus. Faţa ei fusese hăcuită și era 
acum o masă informă de carne plină de tăieturi. Apa din bazin 
avea în jurul cadavrului o nuanţă de un roz strălucitor. 

Beneke înaintă ca să vadă totul mai îndeaproape. 

— Este mâna aceluiași asasin și de data asta. Pun pariu cu 
tine pe orice. Același ucigaș scelerat a făcut și asta, cu 
certitudine. El se aplecă peste marginea bazinului și dădu o 
mână de ajutor la scoaterea femeii pe mal. 

— Așteaptă, se răsti Campbell. Îi făcu semn paramedicului, 
care se afla încă în apă. Tu, ieși imediat din bazin, chiar în clipa 
asta. 

Incremeniţi, se uitau cu toţii la Campbell, însă știau că acesta 
avea dreptate. Nici măcar Beneke nu mai scoase o vorbuliţă. N- 
avea niciun rost să-și mai lase și ei urmele pe scena crimei, până 
ce n-avea să ajungă aici și o echipă de investigaţii criminalistice. 
Trebuia ca ei să lase cadavrul victimei exact acolo unde fusese. 

— Hei! Hei, băieţi! 

Campbell își ridică privirea și îl văzu pe un alt poliţist pe nume 
Jerry Tounley, strigând în jos la ei, de la o fereastră deschisă de 
la etaj. 

— Aici sus, biroul este aproape complet demolat. Sunt tablouri 
sparte, o harababură de nedescris, cioburi de sticlă spartă. Şi ia 
auziţi - computerul este încă pornit și are deschis un program 
pentru poșta electronică! Se pare că cineva a transmis de-aici 
un e-mail, chiar înainte de a pleca. 


26 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Către: Marti Lowenstein-Beli: 

Te-am urmărit aseară, pe când luai cina. Te-am urmărit 
pe tine împreună cu frumoasa ta familie de cinci 
persoane. Foarte intim și drăguţ. „Ca la mama acasă.” Cu 
acei pereţi de sticlă ai tăi, atât de curati, era comod de 
contemplat. Mi-a plăcut nespus de mult să te văd laolaltă 
cu copiii tăi, la ultima ta cină. 

Am putut vedea de fapt și mâncărurile care arătau atât 
de apetisant în farfuriile voastre, mâncăruri preparate 
bineînţeles de către bucătăreasa și doica voastră. Aţi 
avut o petrecere grozavă și m-am bucurat pentru tine. 
Voiam să savurezi din plin totul și să fii fericită în ultima 
ta seară. Şi mai presus de toate, doream ca și copiii tăi 
să păstreze în memorie o imagine durabilă. În felul în 
care acum am și eu o amintire a lor. 

N-am să pot uita niciodată dulcile lor figuri. În veci n-o 
să-ți pot uita copiii, Marti. Poţi să fii sigură de asta. 

Şi cât de frumoasă, nespus de frumoasă casă ai tu, 
Marti, așa precum îi și șade bine unei importante 
scriitoare, scenariste și regizoare de film, ca tine. 
Apropo, în felul ăsta se cuvine să fie rânduiala lucrurilor? 
Cred că da. 

N-am intrat și eu în casă decât ceva mai târziu, atunci 
când tu le duceai la culcare pe fetiţele tale. Ai lăsat din 
nou deschise vraiște ușile terasei, iar de data asta le-am 
folosit. 

N-am putut rezista tentatiei. Voiam să văd totul în 
același fel ca și tine, adică dinăuntru înspre exterior. 

Dar tot nu pot înţelege cum de voi, toţi oamenii bogaţi, vă 
simţiți atât de în siguranţă în casele voastre. Acele imense 
castele nu vă pot apăra, dacă nu sunteţi voi înșivă extrem de 
atenți. lar tu n-ai fost. N-ai fost câtuși de puţin atentă. Ai 
fost prea ocupată să fii mamă - ori prea ocupată să fii 
vedetă? 

Te-am ascultat cum le culcai pe fete la etaj. Era cu 
totul înduioșător, crede-mă. Probabil te gândeai că aveai 
să fii ultima persoană care să le învelească, însă n-ai 


fost. 

Mai târziu, atunci când dormea toată lumea din casă, 
m-am uitat la fiecare dintre fetitele cuibărite în paturile 
lor, răsuflând liniștit! Erau ca niște adevărați îngerași 
lipsiți de orice griji. 

N-a trebuit să le spun eu că n-aveau de ce să se 
îngrijoreze, fiindcă ele deja știau asta. Cu tine însă, 
situația se prezenta exact pe dos. M-am decis să aştept 
până dimineaţă, astfel încât să pot fi doar cu tine, 
Madam Directoare. 

Şi sunt cu-adevărat bucuroasă de faptul că am 
așteptat. Soţul tău, Michael, le-a dus astăzi pe fete la 
școală. Presupun că era rândul lui s-o facă. Acest lucru a 
fost spre norocul tuturor, dar în primul rând al său. Așa 
se face că el a rămas în viaţă, iar tu n-ai fost nevoită să-l 
vezi murind sub ochii tăi, în timp ce eu am avut parte de 
tine așa cum mi-am dorit, exact în felul în care mi-am 
imaginat, de-atât amar de vreme. 

lată ce s-a întâmplat după aceea, Marti. 

Ultima ta dimineaţă a început la fel ca oricare alta. i- 
ai făcut preţioasele tale exerciții fizice Pilates și apoi ai 
înotat în piscină obișnuitele lungimi de bazin. Cincizeci 
de bazine, la fel ca întotdeauna. Probabil că trebuie să fie 
plăcut să ai un bazin de înot atât de mare și cu apă 
încălzită. Am stat în picioare și m-am uitat la tine cum 
alunecai, înainte și-napoi, în albastra apă învolburată. 
Chiar acolo fiind, atât de aproape, ţi-a trebuit o 
eternitate până să mă vezi. 

Când în cele din urmă ti-ai ridicat privirea, trebuie să fi 
fost extrem de ostenită. Prea ostenită, presupun, încât 
să mai poți tipa. Tot ce ai făcut a fost să te întorci cu 
spatele și să fugi, dar asta nu m-a împiedicat să te 
împușc. Sau, după aceea, să-ți crestez și să-ţi ciopârţesc 
frumoasa față fâșii-fâșii. Şi să-ţi mai spun încă ceva, 
Marti, partea asta de la urmă a fost cea mai plăcută 
dintre toate. Începe să-mi placă realmente mutilarea 
feţei până la totala desfigurare. 

Acum, aş vrea să-ți mai pun o ultimă întrebare - știi 
măcar de ce a trebuit să mori? Ştii ce anume ai 
făcut, ca să meriti asta? Ştii, Marti, ştii? 


Ceva nelămurit mă face să mă cam îndoiesc de acest 
lucru. 


27 


Dar _ nu chiar în felul acesta se petrecuseră lucrurile. 
Povestitorul stia asta. 


Bineînţeles că omul n-avea de gând să povestească ziarului 
L.A. TIMES și poliţiei chiar totul, ci numai ceea ce avea el nevoie 


să afle și ceilalţi, numai ceea ce era în povestirea pe care avea 
nevoie ca ei s-o acrediteze. 

Era o poveste atât de bună, o poveste infernală, chiar dacă el 
însuși nu afirma așa ceva. Mary Smith! lisuse! O poveste clasică 
de groază, atât de înfiorătoare cum n-a mai existat alta pe lume. 

Şi pentru că tot venise vorba despre povești, auzise deunăzi 
una cu-adevărat bună - și anume, „testul psihopatului”. 
Respectiva poveste era destinată să-ţi spună dacă aveai o minte 
de psihopat. Dacă înţelegeai corect povestea, atunci aveai într- 
adevăr minte de psihopat. Povestea suna cam așa: La 


A 


înmormântarea mamei sale, o femeie a văzut un individ și pe 


dată s-a îndrăgostit nebunește de el. Însă ea nu i-a aflat nici 
numele, nici numărul de telefon și nici altceva în legătură cu el. 


După câteva zile, femeia respectivă și-a ucis sora. 

lar acum... testul! Întrebarea era: de ce și-a ucis ea sora? Cel 
care dădea răspunsul corect însemna că gândește ca un 
psihopat. 

Bineînţeles că Povestitorul ghicise pe loc răspunsul corect. El 
și-a dat seama imediat de faptul că acea femeie și-a ucis sora... 
deoarece spera ca la înmormântarea acesteia să-și facă apariţia 
și bărbatul misterios, de care-i plăcuse ei atât de mult. 

In orice caz, după ce o ucisese pe Marti Lowenstein-Bell, el se 
simţea de parcă ar fi plutit ca un zmeu pe aripile vântului, însă 
știa că nu trebuia să-și piardă controlul, nici mai mult, nici mai 
puţin decât de obicei. Era nevoit să păstreze aparentele. 

Așa că se forţă să se întoarcă în mare grabă la lucru! 

Rătăci apoi pe holurile clădirii de birouri din Pasadena și stătu 
de vorbă cu vreo șase colegi de-ai lui de muncă, despre niște 
lucruri care îl plictisiră îngrozitor, mai ales în acea zi. Ar fi vrut să 
le povestească tuturor ceea ce tocmai se întâmplase - despre 
viața lui secretă, despre cum niciunul dintre ei nu-i putea veni 
de hac, despre cât de abil și de inteligent era și despre ce 
incredibil de mare complotist, organizator și criminal se simţea. 


Doamne, ce le mai plăcea tuturor să rostească acel cuvânt - 
cutare era criminal, altul afisa un surâs criminal, un act criminal 


dar totul nu era decât un mare rahat. 

Toţi acești oameni erau doar niște fricoși. Ei habar n-aveau ce 
însemna să comiti cu-adevărat o crimă, în timp ce el știa asta 
cât se poate de bine. 

Şi mai știa și altceva - și anume că îi plăcea asta la nebunie, 
chiar mai mult decât își închipuise vreodată că avea să-i placă. 
Şi mai era și foarte priceput la așa ceva. 

Omul simţi brusc impulsul de a-și scoate pistolul și de a începe 
să tragă în tot ce mișca, în tot ce chiţăia și în tot ce scheuna. 

Dar, la naiba, asta nu era decât o închipuire, o mică și 
inofensivă visare cu ochii deschiși. Era ceva care nu se putea 
compara cu adevărata poveste, cu povestea lui. Cu povestea lui 
Mary, care era cu mult mai bună. 


28 

— Alex, te-au sunat de la serviciu, de la FBI, de-atâtea ori 
încât până la urmă n-am mai răspuns. Pentru Dumnezeu, ce s-a 
întâmplat cu oamenii ăia? Strămătușa mea Tia se aplecase 
peste masa din bucătăria noastră de-acasă, admirând eșarfa 
multicoloră pe care i-o adusesem ca mulţumire pentru că 
avusese grijă de casa noastră, cât timp fuseserăm plecaţi în 
vacanţă, în California. Nana şedea lângă sora ei, Tia, sortând 
grosul teanc de corespondenţă sosit între timp. 

Pisica noastră, Rosie, se afla și ea cu noi în bucătărie și părea 
acum puţin mai grăsuţă, dacă nu mă înșelam eu cumva. Micutul 


animal se freca tare de picioarele mele, ca și când ar fi vrut să- 
mi spună: M-AM SUPĂRAT EU PE VOI CĂ ATI PLECAT, ÎNSĂ ACUM SUNT 


BUCUROASĂ CĂ V-ATI ÎNTORS, IAR_TIA ESTE CU SIGURANTĂ O BUCĂTĂREASĂ 
NEMAIPOMENITĂ. 


Şi eu mă bucuram de faptul că mă întorsesem și cred că toţi 
simţeam acest lucru. Atunci când Christine îl luase p Alex Junior 
înapoi la Seattle se cam terminase și vacanţa noastră, sau cel 
puţin bucuria de a fi împreună. Singura mea discuţie cu Christine 
fusese tensionată și în același timp tristă. Şi ea și eu eram atât 
de atenţi și de concentrati să nu ne pierdem cumpătul, încât am 
sfârșit prin a nu spune aproape nimic. 

Dar Christine mă cam îngrijora cu desele ei schimbări de 
dispoziţie, cu _inconsecvenţele și cu instabilitatea pe care le 
putusem constata la ea în acele zile. Mă întrebam cum anume 
se purta cu micuțul Alex, atunci când nu mă aflam și eu prin 
preajma lor. Alex cel mic nu se plângea niciodată. Însă copiii 
arareori se plâng de așa ceva. 

Acum revenisem în bucătăria casei noastre din Washington, și 
mă simţeam de parcă nici n-aş fi fost vreodată plecat în vacanţă. 
Era într-o zi de joi și trebuia ca până luni dimineaţă să nu mă 
gândesc deloc la serviciu - hotărâre care a durat vreme de cinci 
minute încheiate. 

Aproape dintr-o obișnuinţă reflexă, am urcat în biroul meu din 
pod. Am aruncat pe masă teancul cel gros de corespondenţă și, 
cu un gest mecanic, am apăsat pe butonul de ascultare a 
mesajelor, de pe robotul telefonic. 

Imensă greșeală. Aproape fatală. 

Mă așteptau nouă mesaje proaspete. 

Primul era de la FBI, din partea lui Tony Woods. 


Bună, Alex. Am încercat de mai multe ori să-ţi apelez 


pagerul, însă n-am avut noroc. Te rog să mă cauţi, cât de repede 
poţi, la biroul directorului Burns. Şi te rog să mă scuzi în fata 
doamnei care avea grijă de casă. Bănuiesc că ea crede acum că 
te pândesc. Probabil pentru că chiar așa și este. Sună-mă!” Am 
surâs vag la adresa umorului sec și a dicţiei lui Tonny, când 
începu și cel de-al doilea mesaj, care era tot de la el. 

„Alex, la telefon e din nou Tony Woods. Te rog să treci pe la 
serviciu, cât de repede poţi. A mai avut loc încă un incident, în 
cazul crimelor din California. Acolo lucrurile au scăpat fară niciun 
dubiu de sub control. În Los Angeles e o isterie generală. Ziarul 
L.A.TIMES a lansat până la urmă și bomba e-mail-urilor lui Mary 
Smith, și totul a luat-o razna. Telefonează-mi măcar. E foarte 
important.” 

Tony avea suficient discernământ încât să nu-mi lase prea 
multe amănunte în mesajele de pe robotul meu telefonic de- 
acasă. De asemenea, s-ar putea să fi sperat să-mi stârnească o 


mare curiozitate, cu exprimarea lui atât de vagă și de ambiguă. 
Intentionat sau nu, izbutise să o facă. 


29 


Era cât se putea de sigur faptul că victima cea mai recentă ar 
fi_trebuit să fie o altă mamă de la Hollywood, dar eu nu mă 
puteam abtine să nu mă tot întreb dacă metodele de a acţiona 
ale lui Mary Smith continuaseră cumva să se dezvolte. Şi ce se 
mai auzea oare cu mesajele trimise prin e-mail la ziarul TIMES? 
Ştirile de la televizor și de pe internet nu mi-ar fi oferit, în cel 


mai bun caz, decât o jumătate din poveste. 
In cazul în care doream să aflu mai multe informatii eram 


nevoit să revin la serviciu. 


Dar nu trebuia să fac asta, mi-am spus din nou în gând. Până 
luni, nu aveam să mă mai gândesc nici la muncă, nici la vreun 
caz de crimă și nici la Mary Smith. 

Robotul telefonic începu din nou să bipăie și se auzii de data 
asta vocea lui Ron Burns. Acesta era laconic și intrase direct în 
miezul problemei, așa precum făcea întotdeauna. 

Alex, am ţinut legătura cu Fred Van Alisburg din Los Angeles. 
Nu-ţi face griji în privinţa lui, însă eu trebuie să-ţi pun câteva 
întrebări. Este extrem de important. Şi, bine ai venit înapoi la 
Washington, bine ai venit din nou acasă.” 

Apoi, directorul Ron Burns îi telefonase din nou, glasul 
acestuia fiind încă ţinut cu multă grijă în frâu. 

„Alex, pentru săptămâna viitoare avem stabilită o 
teleconferintă și n-aş vrea ca tu să fii atunci în totală 
necunoștinţă de cauză. Sună-mă, te rog, la mine acasă, în cursul 
weekend-ului, dacă nu poţi altfel. Şi aş mai vrea să stai de vorbă 
și cu detectiv Galletta din Los Angeles. Ea a mai aflat niște 
lucruri pe care ar fi foarte bine să le auzi și tu. Dacă nu știi la ce 
numere de telefon o poţi găsi, Tony ţi le poate furniza.” 

Sensul vorbelor sale îmi era cât se putea de limpede. Ron 


Burns nu mă ruga să rămân conectat la acest caz, el /M/ SOLICITA 
ÎN _MOD_ EXPRES ACEST LUCRU. Dumnezeule, eram sătul de toate 


astea - de crime, de cazuri care mai de care mai oribile 
succedându-se încontinuu. Conform estimărilor FBl-ului existau 
mai bine de trei sute de ucigași cu tipar distinct de operare, care 
acționau în Statele Unite. La naiba, eram eu oare acela căruia i 
se cerea să-i prindă chiar pe toţi? 

Am întrerupt temporar derularea mesajelor de pe robotul 
telefonic, pentru a mă gândi câteva clipe și a mă decide cum să 
reacţionez. Gândurile mele se îndreptară direct la Mary Smith. li 


permisesem_ din nou să intre în mintea mea. Ea îmi captase 


interesul, curiozitatea și probabil și vanitatea. Se putea oare ca 
si o femeie să devină asasin în serie? Să omoare alte femei? Să 


ucidă mame? 

Dar de ce? Ar fi oare în stare o femeie de asa ceva? Eu unul 
nu credeam. Pur și simplu, nu îmi puteam imagina una ca asta, 
ceea ce nu însemna că nu se întâmplase. 

Mă mai întrebam și dacă mai primise cumva Arnold Griner 
încă vreun e-mail. Ce rol juca oare anner sau L.A. TIMES în toată 
povestea asta? Avea deja Mary Smith în perspectivă o nouă 
victimă? Ce anume o determina să RA astfel? 


Cam astea erau gândurile care mă năpădiseră în final. 

Cine știe ce femeie, care nu bănuia absolut nimic, o mamă 
urma în curând să-și piardă viaţa, la Los Angeles, lăsând în urma 
ei un soţ și probabil niște copilași! Era prea asemănător cu ceea 
ce mi se întâmplase mie și eram sigur că Burns se gândise la 
asta, atunci când îmi telefonase. Nu încăpea nicio îndoială în 
privinţa asta. 

Cu mai mulţi ani în urmă, propria mea nevastă, Maria, fusese 
împușcată accidental, în plină stradă, în urma unui schimb de 
focuri între ocupanţii a două mașini. Maria murise în braţele 
mele. Nimeni nu fusese vreodată condamnat sau măcar arestat 
pentru asta. Fusese cel mai important caz al meu și totuși 
eșuasem în mod lamentabil în rezolvarea lui. Totul era lipsit de 
orice sens. lar acum, se ivise și acest caz oribil din Los Angeles. 
Nu aveam nevoie de doctoratul meu în psihologie, ca să-mi dau 
seama de faptul că Mary Smith mă mobiliza la maximum, atât 
personal, cât și profesional. 

M-am gândit atunci că poate ar fi fost totuși bine să mă 
prezint imediat la serviciu, doar să iau din nou contact cu cazul. 
Asta ca să nu mai amintesc și de faptul că Burn avea dreptate în 
privinţa faptului că nu s-ar fi cuvenit să apar complet nepregătit, 
luni dimineaţă. 

Las-o dracului de treabă, Alex, ești pe cale să cedezi? 

Însă atunci când am ridicat receptorul, am fost surprins să aud 
vocea lui Damon deja pe linie. f 

— Da, și mie mi-a fost dor de tine. M-am gândit mult la tine. li 
jur că da, tot timpul. 

Apoi se auzi un râs adolescentin de fetiță. 

— Day, mi-ai adus şi mie ceva din California? Ceva special 


pentru mine? Spune, mi-ai adus? Mi-ai adus? 

M-am silit să pun cât mai încet posibil receptorul în furcă. 

DA, ȘI MIE MI-A FOST DOR DE TINE? Cine să fi fost acea fată? Şi de 
când oare începuse Day să aibă secrete? Eu mă cam înșelasem 
închipuindu-mi că, în cazul în care intervenea vreo fată, el ar fi 
fost dispus să-mi povestească și mie despre ea. Deodată, acest 
lucru mă făcu să mă simt frustrat, într-o manieră prostească. 


Doar avusesem și eu treisprezece ani. Ce sperasem oare? 
Era un moment al adolescenţei sale. Şi aveau să mai urmeze 


alte două milioane de astfel de momente. O să-l mai las încă 
cinci minute, după care îi voi atrage atenţia că era timpul să-și 
încheie convorbirea telefonică. lar între timp, urma ca eu să-mi 
ascult, în continuare, restul mesajelor primite pe robot. 

Totul era de-a dreptul tulburător. 


30 


Alex, sunt Ben _ Abajian și te-am sunat joi, la ora unu și 
jumătate, ora de-aici de la mine, din Seattle. Ascultă, din păcate, 
mi-e teamă că trebuie să-ţi dau niște vești rele. Se pare că 
avocata lui Christine a înaintat o moţiune pentru a grăbi aici 
data audierii în vederea acordării custodiei finale. Nu sunt sigur 
că voi putea să-i blochez acţiunea și nici măcar dacă e bine să 
facem asta. Ar mai fi și altele de spus, însă aș prefera să le 
lăsăm pentru momentul când vom putea sta de orbă pe 
îndelete. Te rog să mă suni cât mai curând posibil. 

Inima începuse să-mi bată ceva mai repede. Ben Abajian era 
avocatul meu din Seattle. Eu îl angajasem la scurtă vreme după 
ce Christine se mutase împreună cu micul Alex acolo. Stătusem 
de vorbă de câteva zeci de ori de-atunci încoace - pe banii mei, 
bineînțeles. 

Omul era un avocat foarte bun și un tip de treabă, iar mesajul 
lui era un semnal îngrijorător. Aveam impresia că Christine 


interpretase în felul ei propriu ceea ce se întâmplase de curând 
în California și acţionase imediat în consecinţă, prin intermediul 


avocatei sale. 

Având în vedere diferenţa de fus orar faţă ce Coasta de Vest, 
se putea să-l prind încă pe Ben la birou. Şi am și reușit. El 
încercă să scoată în evidenţă șansele mele, dar tonul său nu 
părea deloc optimist. 

— Alex, situaţia aceasta este doar temporară, însă ele au mai 
introdus și o altă moţiune, solicitând custodia fizică integrală 
asupra lui Alex Junior, până la audierea finală în privința 
pronunțării deciziei referitoare la custodie, i-ar judecătorul i-a 


aprobat cererea. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau o asemenea 
veste. 


În acel moment, mâna mi s-a încleștat pe receptorul 
telefonului. Îmi era foarte greu să-i dau lui Ben vreo replică sau 
măcar să cuprind cu mintea ceea ce îmi spunea. Christine nu 
mai fusese niciodată chiar atât de agresivă. Acum părea că 
încearcă să nu mă lase nici măcar să-l mai văd pe micul Alex. De 
fapt, tocmai izbutise să facă acest lucru, cel puţin pentru o 
vreme. 

— Alex, mai ești încă pe fir? 

— Da, Ben, sunt aici. lartă-mă. Te rog să aștepți puţin. 

Am pus jos receptorul și am _răsuflat adânc. Nu-mi era de 


niciun folos să mă las acum pradă descurajării. Si nici SĂ 


explodez la telefon. Ben nu era câtuși de puţin vinovat de cele 
întâmplate. 

Apoi am ridicat din nou receptorul și mi-am reluat convorbirea 
cu Ben. 

— Şi cum anume și-a motivat cererea? l-am întrebat eu, deși 
știam deja, sau cel puţin bănuiam. 

— Prin preocuparea pentru siguranţa lui Alex Junior. În 
moţiunea respectivă se vorbea despre primejdioasa activitate 
polițistă pe care o desfașurai în timp ce te aflai împreună cu el în 
California. S-a susţinut faptul că, după toate probabilitățile, ţi-ai 
încălcat drepturile atunci când el se afla în grija ta, la 
Disneyland. 

— Ben, dar asta-i o porcărie, o totală răstălmăcire faptelor. 
Am fost doar consultant, într-un caz al Departamentului de 
Poliţie din Los Angeles. 

— Presupun că așa s-a întâmplat. Avocata ei este Anne 
Billingsley, o femeie care nu se dă în lături de la nimic și este în 
stare să facă un mic spectacol impresionant, chiar și în faza 
actuală. Nu te lăsa copleșit, bine? In afară de asta există aici și o 
parte bună, oricât ţi s-ar părea de ciudat. O dată mai apropiată a 
procesului semnifică faptul că îi rămâne lui Christine mai puţin 
timp pentru a stabili o situaţie de fapt, în noile condiţii create. 
ludecătoarea nu va fi obligată să ia în considerare acest ordin 
temporar de interdicţie, iar asta e ca și cum ordinul nici măcar 
nu ar fi existat. Așa că e într-adevăr cu-atât mai bine, cu cât se 
precipită mai tare lucrurile. La drept vorbind, trebuie să ne 
considerăm norocoși că am fost programati atât de repede la 
audiere. 


— Minunat! i-am răspuns eu. Halal noroc pe capul nostru, n- 
am ce zice! 

Apoi, Ben m-a sfătuit să scriu o declaraţie în care să expun cu 
exactitate ceea ce s-a întâmplat în California. Eu ţin, în urma 
recomandării sale, un jurnal amănunţit, încă de când l-am 
angajat ca avocat. Acest jurnal cuprinde perioadele petrecute de 
mine împreună cu Alex, lucrurile pe care le-am remarcat în 
legătură cu dezvoltarea acestuia, fotografiile de familie și, poate 
mai important decât toate, orice griji îmi făceam în privinţa lui 
Christine. Faptul că ea îl răpise de la mine pe fiul nostru, cu două 
zile mai devreme decât data stabilită, era cu siguranţă 


semnificativ. Această instabilitate a ei constituia pentru mine un 
prilej de îngrijorare, care mă tulbura profund. Să fi fost oare și 
această din urmă întâmplare tot un semn al respectivei 
instabilităţi? 

— Şi ar mai fi ceva, mai adăugă Ben. Ceva ce s-ar putea să 
nu-ţi placă prea mult. 

— Ascultă, dacă o să găsești în toată povestea asta și ceva 
care să-mi placă, îţi voi dubla onorariul. 

— Ei bine, unul dintre cele mai puternice argumente în 
favoarea ta trebuie să fie relaţia lui Alex Junior cu fratele și sora 
lui după tată. 

— Jannie și Damon n-au să apară în boxa martorilor, am rostit 
eu răspicat. Asta înseamnă un Av hotărât, Ben. N-o să îngădui, 
sub niciun motiv, să se întâmple una ca asta. 

De câte ori văzusem eu martori adulţi în toată puterea cum 
erau vlăguiţi în sala de judecată? De prea multe ori ca să pot 
admite măcar să iau în considerare posibilitatea de a- mi pune 
copiii într-o atare situaţie. _ g 

— Nu, nu, nu, încercă Ben să mă asigure. In niciun caz. Insă ar 
avea o influență favorabilă dacă ei ar putea fi prezenţi la 
audiere. Doar îl vrei pe Alex înapoi, nu-i așa? Acest lucru este 
tinta noastră, nu? Dacă m-aș înșela în privinţa asta, nici nu mi-aş 
mai pierde timpul cu cazul tău. 

Mi-am făcut ochii roată prin biroul meu, ca și cum aș fi căutat 
acolo cine știe ce răspuns vrăjit. 

— Trebuie să mă mai gândesc la aspectul ăsta, i-am spus în 
cele din urmă. O să te anunt eu. 

— Nu uita de întreg ansamblul problemei, Alex. Nu va fi nici 
pe departe totul plăcut, însă pe termen lung o să merite 
osteneala. Putem câștiga bătălia asta. Vom învinge. 

Omul era calm și stăpân pe sine. Nu că m-aș fi așteptat ca el 
să se implice și din punct de vedere emoţional - dar nu mă 
aflam eu momentan în cea mai bună dispoziţie pentru a putea 
purta o discuţie raţională cu avocatul meu. 

— Am putea să mai vorbim și mâine-dimineaţă, la prima oră? 
l-am rugat eu. 

— Sigur că da. Însă, ascultă, n-ai voie să-ţi pierzi speranţa. 
Atunci când vom ajunge în faţa judecătorului, trebuie să fii 
convins din tot sufletul de faptul că ești cel mai bun părinte 
pentru fiul tău. Asta nu înseamnă că am fi siliţi s-o terfelim pe 


Christine Johnson, însă nu te poti arăta, nu ai voie să pari si nici 


măcar să te simţi înfrânt. Ne-am înţeles? 

— Păi, nici nu sunt înfrânt. Nici pe departe. Ben, nu-mi pot 
pierde fiul. N-am să-l pierd pe Alex. 

— lar eu am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să nu las să se 


întâmple așa ceva. Mai vorbim și mâine. Sună-mă fie la birou, fie 
acasă. Ai numărul meu de mobil? 


— Îl am. 


Nici nu ştiu dacă am mai apucat să-i spun la revedere lui Ben, 
sau măcar să închid, înainte de a azvârli telefonul cât colo. 


31 


— Ce se întâmplă acolo sus? strigă Nana de la parter Alex? Ai 
păţit ceva? Ce ţi s-a întâmplat? 

Mă uitam la telefonul care zăcea pe podea și mă minţeam ca 
scos din minţi. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic rău, i-am strigat eu drept răspuns. 


Am scăpat ceva pe jos. Totul e-n regulă. 
Nici chiar această măruntă minciună nu-mi cădea bine, însă în 


acel moment nu aveam chef să dau ochii cu nimeni. Nici măcar 
cu Mama Nana. M-am împins înapoi de lângă masa mea de lucru 
și mi-am plecat capul între genunchi. Lua-o-ar naiba pe 
Christine. Ce se-ntâmplase oare cu ea? Ceea ce făcea nu era 
deloc corect, iar ea probabil că știa acest lucru. Nici nu se putea 
să fi ales o modalitate mai nefericită ca asta de a se comporta. 
Ea fusese aceea care se hotărâse să plece și care spusese că se 
simţea nepotrivită ca mamă a lui Alex. Ea singură îmi spusese 
asta. Ea folosise acel termen - nepotrivită. Şi tot ea era aceea 
care se tot răzgândea. In cazul meu, nimic nu se schimbase. |! 
voiam pe Alex chiar din clipa-n care îl văzusem pentru întâia 
oară, iar acum îl voiam încă și mai mult. 

Imi imaginam feţișoara lui, micul zâmbet sfios și dulcea 
licărire care îi apăruse ceva mai târziu în ochi. Parcă-i auzeam 
aievea glăsciorul în minte. Aș fi vrut să-l îmbrăţișez neîncetat. 

Mă simţeam atât de nedreptăţit și atât de total lipsit de 
speranţă. Tot ce mai aveam în mine era furia și chiar puţină ură 
la adresa lui Christine, ceea ce mă făcea să mă simt și mai rău. 
Mă voi lupta cu ea, dacă asta își dorea, deși era ceva nebunesc 
ceea ce făcea ea. 

RĂSUFLĂ ADÂNC, m-am îndemnat în gând. 

Se zice că e bine să rămâi calm într-o situaţie nefavorabilă. 
Dar nu-mi puteam scoate deloc din cap simţământul că eram 
pedepsit pentru faptul că eram poliţist și că îmi făceam datoria. 

Nici nu știu cât de mult am zăbovit acolo sus, însă atunci când 
într-un târziu am părăsit podul, toată casa era cufundată în 
beznă și liniște. Jannie și Damon dormeau deja în camerele lor. 
Cu toate astea, am trecut pe la fiecare dintre cei doi și i-am 
sărutat de noapte bună. l-am scos lui Jannie urechile de șoricel și 
i le-am pus pe noptieră. 

Apoi am ieşit pe veranda din spatele casei, am deschis 
capacul pianului și m-am așezat să cânt. Era ca o terapie 


individuală. 
De obicei, muzica punea stăpânire pe mine și mă ajuta să trec 
peste toate și să uit de orice mă frământa. 


În seara aceea, blues-ul sună mânios si absolut nelalocul său. 
Am trecut la Brahms, ceva mai linistitor, însă si acest lucru se 


dovedi în întregime zadarnic. Voiam să cânt pianissimo, dar nu 
reușeam decât tare, în timp ce arpegiile mele sunau ca niște 
bocanci tropăind în sus și-n jos pe niște scări. 

Până la urmă, m-am oprit la mijlocul melodiei, cu mâinile 
deasupra clapelor. 

În tăcerea deplină, mi-am auzit respiraţia gâfâită și nu 


încercarea reflexă de a lua o gură de aer. 
Și dacă-l pierdeam cumva pe micuțul Alex? 


32 


Nimic nu putea fi mai rău decât asta. Nici nu-mi puteam 
închipui ceva mai rău. 

Câteva zile mai târziu, am plecat cu toţii cu avionul la Seattle, 
în vederea audierii de la tribunal, referitoare la custodia asupra 
lui Alex Junior. Întreaga familie Cross mergea din nou în Vest. De 


data asta însă nu în vacantă, nici măcar într-o scurtă vacantă. 
In dimineata zilei care urmase aceleia în care sosiserăm acolo 


Jannie, Damon și Nana ședeau în liniște în spatele meu, pe 
băncile din sala de judecată, așteptând cu toţii să înceapă 
ședința. Conversaţia noastră fusese înlocuită de o tăcere plină 
de încordare, dar faptul că îi aveam pe toţi cu mine acolo 
însemna foarte mult pentru mine, chiar mai mult decât mi-aș fi 
putut închipui. 

Am aranjat poate pentru a zecea oară hârtiile din faţa mea. 
Eram sigur că pe dinafară arătam acceptabil pentru oricine s-ar 
fi uitat la mine, însă în interior eram devastat și mă simţeam 
golit sufletește. 

Ben Abajian și cu mine eram așezați la masa rezervata părţii 
pârâte. Era un spaţiu care se dorea plin de căldură, dar era 


impersonal, cu pereţii placați cu lemn de culoarea mierii și cu 
mobilier obisnuit. 


Sala de judecată nu avea niciun fel de ferestre, lucru fără 
importanţă, deoarece în acea dimineaţă la Seattle era o vreme 
mohorâtă și ploioasă. 

Atunci când intră în sală, Christine părea extrem de 
proaspătă, de aranjată și de hotărâtă. Nu sunt sigur la ce anume 
m-aș fi așteptat, poate la cine știe ce semn vizibil că îi era și ei la 
fel de greu precum îmi era mie. Părul ei părea acum mai lung, 
fiind pieptănat pe spate, într-o coadă împletită în stil franțuzesc. 
Taiorul bleumarin și bluza gri de mătase cu guler înalt, erau mai 
sobre decât fusesem eu obișnuit să o văd îmbrăcată și în același 
timp părea mai impunătoare. Arăta ca și cum ar fi fost și ea 
avocată. Totul era perfect în ce-o privea. 

Privirile ni s-au întâlnit scurt. Christine dădu din cap în direcţia 
mea, fără a se arăta câtuși de puţin emoţionată. Pentru o clipă 
îmi apăru o amintire în care Christine se uita la mine peste masa 
de la  Kinkead's, locul preferat pentru luarea cinei, din 
Washington. Îmi era dificil să cred că aceia fuseseră aceiași ochi 
care se uitau într-ai mei și acum, în această sală de judecată, 


sau că ea era aceeași persoană dintotdeauna. 

Christine îi salută rapid pe Jannie, pe Damon și pe Nana. Copiii 
s-au arătat rezervaţi și politicoși, lucru pe care l-am apreciat 
foarte mult. 

Nana a fost singura care i s-a arătat oarecum ostilă. Ea n-a 
scăpat-o nicio clipă din priviri, până ce Christine a ajuns la locul 
ei, de la masa reclamanților. 

— Ce dezamăgitor, murmură Nana. Of, Christine, Christine, 
cine ești tu oare? Te-ai putea comporta cu mult mai bine decât 
atât. Poţi mai mult decât să-i faci rău unui biet copilaș 
nevinovat. 

Apoi Christine se întoarse și se uită la Nana și păru înfricoșată, 
ceea ce nu mai văzusem niciodată la ea. 

De ce îi era ei oare frică acum? 


33 


Doamna Billingsley şedea în stânga lui Christine, iar Ben se 
afla în dreapta mea, ambii blocând contactul vizual dintre noi 
doi. Acest lucru era probabil unul bun. Eu nu voiam în acel 
moment s-o văd. Nu-mi puteam aminti să mai fi fost vreodată 
chiar atât de furios pe cineva, și mai ales pe cineva la care 
ținusem mult. CE A/ TU DE GÂND, CHRISTINE? CINE ESTI TU? 

Mi se învârtea tot capul în timp ce începuse audierea și Anne 
Billingsley se pornise să-și debiteze îndelung repetatul și bine 
șlefuitul cuvânt de deschidere. 

De-abia atunci când am auzit rostindu-se expresia „născut în 
captivitate”, am început să mă concentrez și eu cu-adevărat 
asupra celor ce se întâmplau acolo. Avocata vorbea despre 
împrejurările nașterii micutului Alex, după ce Christine fusese 
răpită, în timp ce ne aflam în vacanţă în Jamaica, acolo unde 
începuse sfârșitul relaţiei noastre. 

Din acel moment mi-am dat seama că Billingsley era fără 
îndoială și în toate amănuntele exact vipera pe care mi-o 
zugrăvise Ben. Faţa ei ridată și claia de păr argintiu îi trădau o 
anumită artă avocăţească a punerii teatrale în scenă a oricărei 
situaţii. Femeia își rosti răspicat, cu o formulare și pronunție 
atingând perfecțiunea, toate cuvintele-cheie. 

— Doamnă judecătoare, dorim să aducem în discuție 
NENUMĂRATELE PRIMEJDII care l-au pândit pe fiul doamnei Johnson și 
pe doamna Johnson însăși, în cursul unei SCURTE SI TUMULTUOASE 
legături cu domnul Cross, cel care dispune de un lung trecut de 
implicări în rezolvarea celor mai cumplite cazuri posibile de 
omucidere, ca și de un lung trecut de punere în mare pericol a 
celor apropiaţi lui. 

Şi totul continuă în mod asemănător, cu grele depoziţii și 
afirmaţii, una după alta. 

M-am uitat iute în direcţia lui Christine, însă ea privea drept în 
faţă. Chiar asta voia ea oare cu-adevărat? Cum anume dorea să 
meargă totul în continuare? Nu-i puteam înţelege expresia 
impenetrebilă, oricât de mult aș fi încercat. 

După ce doamna Billingsley m-a desfinţat în câteva cuvinte, s- 


a oprit din înnebunitoarea fâţâială continuă și s-a așezat. 
Ben s-a ridicat imediat, însă a rămas nemișcat lângă mine, în 
tot cursul cuvântului său de deschidere. 


— Doamnă judecătoare, nu voi răpi Curţii prea mult timp în 


acest moment. Aţi ascultat un rezumat al situației si cunoasteti 


de-acum factorii esenţiali din acest caz. Aţi aflat deja faptul că 
începuturile acestui conflict au avut loc în ziua în care doamna 
Johnson și-a abandonat fiul nou-născut. Mai știți și faptul că 
doctorul Alex Cross i-a asigurat fiului său, Alex Junior, acel cămin 
plin de dragoste pe care și-l dorește orice copil, în decursul 
primului său an și jumătate de viaţă. Și știți că legătura cea mai 
durabilă, așa cum este ea denumită, ce pe care o stabilim cu 
fraţii și cu surorile noastre, există deja pentru micul Alex, acasă 
la Washington, D.C., în cadrul unicei familii pe care a cunoscut-o, 
până în urmă cu un an de zile. În sfârșit, știm cu toţii că 
structura şi ocazia succesului sunt  elementele-cheie în 
determinarea a ceea ce este cel mai bine pentru un copil aflat în 


nefericita împrejurare a unor părinţi despărțiți. Voi spune chiar 
acum, si cred că veti fi de acord cu mine, că o casă unde 


locuiesc tata, bunica, fratele și sora, o casă în vecinătatea căreia 
se află numeroși veri și mătuși, poate asigura oricărui copil o 
mult mai temeinică susţinere decât atunci când este crescut de 
o mamă singură, care locuiește la aproape cinci mii de kilometri 
distanţă de mica familie pe care o mai are, mamă care numai 
până acum s-a răzgândit deja de două ori în privinţa propriei sale 
dedicări faţă de copilul aflat în discuţie. Acestea fiind zise, afirm 
că nu mă aflu aici pentru a o ponegri pe doamna Johnson. Ea 
poate constitui, după toate probabilitățile, un părinte extrem de 
bun, atunci când se hotărăște să se comporte astfel. Eu mă aflu 
aici pentru a sublinia concluzia de bun-simt că fiul clientului 
meu, ca și orice copil, este mai bine îngrijit și crescut de un 
părinte al cărui angajament faţă de educarea acestuia nu a fost 
nicio clipă ezitant și nu a dat niciun semn că ar urma să șovăie 
în viitor. 

În cadrul întâlnirilor noastre dinaintea procesului, Ben și cu 
mine căzuserăm de acord să păstrăm totul pe cât posibil în niște 
limite civilizate. Ştiam dinainte ceea ce avea să spună el, și 
totuși, acolo, în sala de judecată și în faţa lui Christine, totul mi 
se părea că sună altfel, mi se părea deprimant de bătăios, 
indiferent de faptul că același lucru tocmai mi-l făcuse și mie 
Anne Billingsley, în cuvântul ei de deschidere. 

Mă încerca un anumit sentiment de vinovăţie. Indiferent de 
genul de noroi cu care voia să arunce în mine avocata lui 
Christine, la sfârșitul zilei eu tot purtam de unul singur 


responsabilitatea pentru propriile mele acţiuni, și chiar pentru 
acelea ale avocatului meu. Asta era ceva imprimat în mine de 
către Nana, de foarte multă vreme. 

Totuși, ceva se schimbase. Decizia mea era încă puternică - 
mă aflam aici doar pentru a-l putea readuce acasă la 
Washington pe fiul meu cel mai mic. Însă, ascultându-l pe Ben 
Abajian vorbind, am avut simţământul că în acest caz nu aveau 
să existe învingători. Era vorba numai despre cine anume 
pierdea mai puţin. 

Speram din toată inima să nu fie micul Alex acela careva 
pierde. 


34 
— Doamnă Johnson, ne poţi spune, cu propriile dumitale 
cuvinte, de ce te afli astăzi aici? 
Mă întrebam dacă-și mai dădea seama și altcineva cât de 
neliniștită era Christine în boxa martorilor. Ea își tot înclesta o 


mână în jurul degetelor de la cealaltă mână, neputând să-și 
mascheze deloc tremurăturile. Nu puteam să nu mă crispez, să 
nu fac tot felul de grimase și să nu-mi simt stomacul tensionat. 
Mă deranja crunt s-o văd în halul acela, chiar și acum, în 
împrejurările pe care ea însăși le provocase. 

Dar când Christine îi răspunse lui Anne Billingsley la întrebări, 
vocea îi părea hotărâtă, dură și părea că se află în largul ei. 

— A venit vremea ca fiul meu să aibă și el o situaţie 
permanentă stabilă, în viaţa lui de familie. Vreau să-i asigur 
genul de _trăinicie de care s-ar cuveni să beneficieze. Şi mai 
presus de orice altceva, vreau ca el să se afle în deplină 
siguranţă. 

Billingsley şedea pe scaunul ei, simulând - sau poate chiar 
simțind în realitate - o încredere deplină. 

— Ai putea să ne povestești, te rog, evenimentele care au 
condus la despart irea dumitale de domnul Cross? 

Christine își lăsă un moment privirea în jos, pentru a-și aduna 
gândurile. Nu puteam să cred că juca în acel moment un soi de 
teatru ieftin. Sinceritatea ei fusese unul dintre motivele pentru 
care mă îndrăgostisem de ea, înainte de a ne căsători. 

— Imediat după ce am rămas însărcinată, am fost răpită și 
ținută ca ostatică, vreme de zece luni încheiate, începu ea, 
ridicându-și din nou privirea. Cei care m-au răpit au făcut asta 
pentru a lovi în Alex. După ce s-a încheiat această înfiorătoare 
perioadă, am constatat că era imposibil să revin la o viaţă 
normală împreună cu el. Am vrut s-o fac, dar pur și simplu n-am 
mai putut. 

— Pentru a fi totul limpede, te rog să ne spui dacă prin Alex 
vrei să-l desemnezi pe domnul Cross. 

Nu agentul Cross, nu doctorul Cross, ci doar domnul Cross. 
Avocata nu scăpa niciun prilej de a mă înţepa. 


Până și Christine tresări înfiorată, dar după aceea răspunse: 
— Da, așa este. 
— lti multumesc, Christine. Acum as vrea să mai revenim încă 


un pic în trecut. Am înţeles că fiul tău s-a născul în Jamaica, în 


perioada în care erai ţinută ostatică acolo. Este adevărat? 

— Da. 

— S-a născut în vreun spital din Jamaica sau măcar sub 
supraveghere medicală? 

— Nu. S-a născut într-o colibă din junglă. Bandiţii au adus 
totuși un fel de moașă, însă aceasta nu știa să vorbească în 
limba engleză, sau cel puţin cu mine nu vorbea, și nu au fost 
luate niciun fel de măsuri de îngrijire prenatală. Am fost extrem 
de recunoscătoare că Alex Junior s-a născut sănătos și s-a 


mentinut sănătos. Într-un cuvânt, în toate acele luni, noi am trăit 
ca într-un fel de celulă de închisoare. 


Doamna Billingsley se ridică în picioare, traversă încăperea și 
îi întinse lui Christine o batistă. 


— Doamnă Johnson, a fost cumva această răpire prima oară 
când relaţia dumitale cu domnul Cross ţi-a adus în viaţă 
violenţa? 

— Obiectez! Ben sărise ca ars în picioare. 

— Îmi voi reformula întrebarea, doamnă judecătoare. 
Billingsley își reîntoarse amabilul zâmbet în direcţia lui Christine. 
Au existat cumva și alte incidente violente, anterioare sau 


ulterioare nașterii fiului tău, legate de activităţile de serviciu ale 
domnului Cross, care te-au afectat în mod direct? 

— Au mai fost încă alte câteva, răspunse Christine, fără nicio 
ezitare. Prima dată a fost imediat după ce ne-am cunoscut. Soţul 
meu de-atunci a fost împușcat mortal de către cineva pe care 
Alex îl căuta în cadrul unui alt caz cumplit de crimă. Mai târziu, 
după nașterea fiului nostru, când acesta locuia la Washington 
împreună cu tatăl său, știu că cel puţin o dată a fost scos din 
casă în toiul nopţii, din raţiuni de siguranţă. De fapt, toţi copiii 
Cross au fost atunci scoși în mare grabă din casă. Un criminal în 
serie îl vâna pe Alex. 

Billingsley stătea în picioare lângă masa reclamanţilor, 
așteptând. În cele din urmă, ea scoase dintr-un dosar pânzat un 
teanc de fotografii. 

— Doamnă judecătoare, v-aș ruga să admiteţi aceste 
fotografii ca probe. Ele înfățișează cu claritate casa domnului 
Cross, în noaptea uneia dintre aceste evacuări de urgenţă. |! veţi 
putea vedea pe fiul clientei mele dus în braţe de către o 
persoană care nu face parte din familie, în mijlocul confuziei și 
harababurii care în mod evident cuprinsese întreaga zonă. 


Îmi venea să-mi răcnesc propria obiecţie la adresa unor astfel 
de așa-zise dovezi. Ştiam de pildă că John Sampson era acela 
care îl ducea în noaptea respectivă pe micul Alex in siguranţă, și 
nu cine știe ce poliţist, în chiar noaptea în care Christine 
adusese un fotograf - UN DETECTIV PARTICULAR - În apropierea casei 
mele. Absolut nimeni nu fusese în primejdie, deoarece noi 
acţionaserăm rapid și judicios, însă fotografiile fuseseră lăsate 
să vorbească singure, cel puţin pentru moment. 

Apoi, a fost din ce în ce mai rău. 

Anne Billingsley a purtat-o pe Christine printr-o serie întreagă 
de evenimente prezentate în mod eronat, legate de profesia și 
activitatea mea, punând virtual în gura lui Christine tot felul de 
vorbe. 

Intreaga șaradă se încheie, în mod apoteotic, cu excursia 
noastră la Disneyland, excursie pe care avocata o prezentă ca 
pe un oribil câmp minat cu fel de fel de pericole pentru micul 
Alex, pe care eu l-aș fi „abandonat” ca să merg să scotocesc 
prin toată California de Sud, în căutarea unui psihopat care 
putea să-mi terorizeze din nou întreaga familie. 


35 


Apoi, mi-a venit și mie rândul de a fi supus supliciilor. 

Timpul pe care și l-a petrecut Ben interogându-mă în boxa 
martorilor a fost cea mai dificilă și mai încurcată corvoadă pe 

care am înfruntat-o vreodată, miza pusă în joc fiind uriașă. El mă 
învățase să nu mă adresez direct judecătoarei, însă îmi era 
extrem de greu să nu fac acest lucru. Viitorul băieţelului meu se 
afla în mâinile ei, nu-i asa? 

Judecătoarea era June Mayfield, o femeie de circa șaizeci de 
ani, cu un fel de coafură ţeapănă demnă de cei mai buni stiliști 
ai Americii mijlocului de secol douăzeci, și nu de orașul Seattle 
de la începutul noului mileniu. Până și numele ei mi se părea 
demodat. Pe când ședeam pe banca din boxa martorilor, mă tot 
întrebam dacă judecătoarea Mayfield o fi având și ea copii. Era 
ea cumva divorțată? Oare trecuse și ea vreodată printr-o situaţie 
asemănătoare aceleia în care mă aflam eu în acel moment? 

— N-am venit aici ca să dezvălui lucruri rele despre nimeni, 
am rostit eu fără grabă. Mă gândeam că Ben tocmai îmi 
solicitase să spun dacă aveam vreo îndoială în privința lui 
Christine ca părinte. Eu vreau să vorbesc numai despre ceea ce 
este cel mai bine pentru Alex. Nimic altceva nu contează mai 
mult decât acest lucru. 

Avocatul meu dădu din cap și își tuguie buzele, dându-mi 
astfel de înţeles că răspunsul meu fusese unul corect - sau 
poate că reacţia lui i se adresase cumva doar judecătoarei? 

— Da, fără îndoială că așa este, încuviinţă Ben. Poţi povesti 
acum, în faţa Curţii, cum a ajuns Alex Junior să locuiască 
împreună cu tine, în primul său an și jumătate de viaţă! 

Din boxa martorilor o puteam privi drept în fată pe Christine. 
M-am gândit că ăsta era un lucru bun. Nu voiam să spun nimic 
din ce n-aș fi fost dispus să-i spun și ei, pe șleau. 

Am explicat, cât de direct am fost în stare, faptul că soţia 
mea, Christine, nu se _ simţise capabilă să mai convieţuiască 
alături de mine și nici să crească un copil, după ceea ce păţise în 
Jamaica. N-aveam nevoie să mai înfloresc lucrurile. Ea optase să 
plece de lângă mine, și cu asta basta. Imi spusese că nu se 
simţea „potrivită” să-l crească pe Alex. Christine folosise chiar 
acel termen și n-aveam să uit asta niciodată. Dar cum aș fi putut 
să uit? 


— Şi cât de multă vreme a trecut între momentul abandonului 


doamnei Johnson și... 

— Obiecţie! Doamnă judecătoare, colegul meu îi face clientei 
mele un proces de intenţie. 

— Se respinge obiecţia, rosti judecătoarea Mayfield. 

Am încercat să nu-mi fac prea mari iluzii în legătură cu reacţia 
acesteia, dar în orice caz mă simţeam bine auzindu-i replica de 
respingere a obiecţiei. 

Şi Ben continuă cu întrebările. 

— Cât timp ai zice că a trecut între acel abandon și 
următoarea dată când doamna Johnson și-a mai vizitat fiul? 

Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să-i pot răspunde la 
întrebare. 

— Şapte luni, am spus eu. A fost vorba despre un interval de 
șapte luni. 

— Da, șapte luni în care ea nu și-a văzut fiul. Şi ce părere ai 
avut în legătură cu asta? 

— Cred că, mai mult decât orice altceva pe lume, am fost 
surprins de faptul că Christine nu mai dăduse un semn de viaţă. 
Am început să mă gândesc că ea nu avea deloc intenţia de a se 
întoarce acasă. Şi tot așa credea și micul Alex. Chiar ăsta era 
adevărul, însă îmi era greu să-l rostesc cu voce tare, în sala de 
judecată. Toată familia noastră a fost surprinsă, mai întâi de 
plecarea ei și după aceea de neașteptata ei revenire. 

— Şi când anume a fost următoarea dată când ai mai avut 
vreo veste din partea ei? 

— Atunci când m-a anuntat că voia ca micul Alex să vină să 
locuiască împreună cu ea, la Seattle. In acea perioadă, Christine 
deja își angajase un avocat, la Washington. 

— Cât timp mai trecuse până atunci? mă întrebă Ben. 

— Mai trecuseră alte șase luni. 

— Chiar așa? Își abandonează fiul, îl mai vede doar după șapte 
luni, apoi îl părăsește din nou, ca să se întoarcă încă o dată, 


pretinzând să-i fie mamă? Astfel s-au petrecut lucrurile? 
Am oftat. 


— Cam asa ceva. 


— Doctore Cross, ne poţi spune, cu toată sinceritatea, de ce 
soliciti custodia asupra fiului tău? 

Cuvintele de răspuns îmi ieșiră șuvoi: 

— Îl iubesc nespus de mult; îl ador pe micul Alex. Mi-aş dori ca 
el să crească împreună cu fratele și cu sora lui, și cu bunica 


mea, care m-a crescut și pe mine, de când aveam doar nouă ani. 
Socotesc că Jannie și Damon constituie cele mai bune _ referinţe 
ale mele. Am demonstrat că, indiferent ce greșeli aș putea să 
mai fac, sunt mai mult decât capabil să am grijă de creșterea 
unor copii fericiţi, și dacă mă pot exprima astfel, a unor copii 
absolut uluitori. 

Mi-am aruncat în acel moment privirea către Jannie, Damon și 
Nana. Aceștia îmi zâmbiră, însă după aceea Jannie se puse pe 
plâns. A trebuit să mă uit din nou la Ben, pentru că altfel urma 
să-mi pierd și eu cumpătul. 

Am remarcat faptul că până și judecătoarea Mayfield îi privise 
pe copii și că părea extrem de preocupată. 

— Imi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume, am 
continuat eu. Însă familia noastră nu este împlinită fără micul 
Alex, sau Ali, cum îi place să i se spună. El este membru al 
familiei noastre. Cu toţii îl iubim din toată inima. Nu l-am putea 
părăsi nici măcar pentru șase minute, și cu-atât mai puţin pentru 
șase luni. 

Am_zărit-o cu coada ochiului pe Nana dând din cap, iar ea 
părea cu mult mai înţeleaptă ca judecătoarea Mayfield din 
înălţimea jilțului, cu roba ei cea neagră, în special atunci când 
venea vorba despre creșterea copiilor. 

— Te rog să continui, Alex, mă îndemnă Ben, cu blândeţe. Te 
descurci foarte bine. Mergi mai departe. 

— Dacă ar fi fost după dorinţa mea, atunci Christine n-ar fi 
trebuit să plece din Washington. Ali ar merita să ne aibă pe 
amândoi lângă el. Dar dacă asta nu se poate, atunci s-ar cuveni 
măcar să-i fie alături cât mai mulţi dintre membrii familiei mele. 
Nu cred că i-ar merge rău nici aici, la Seattle, dar este vorba 
despre ceea ce ar fi cel mai bine pentru el. Şi, după cum am mai 
spus, nu știu cât contează acest lucru, însă eu îl iubesc nespus 
de mult. El este prietenul meu. Mi-a furat inima. 

Apoi, ochii mi s-au umplut de lacrimi și asta cu siguranţă nu 

pentru efectul dramatic asupra judecătoarei. 

Audierea mărturiilor continuă și după-amiază și se prelungi și 

o mare parte a dimineţii următoare. Din când în când totul a 
fost de-a dreptul brutal. După pledoariile finale ale avocaţilor 
am așteptat în holul sălii de judecată ca judecătoarea Mayfield 
să cântărească ceea ce urma de făcut. 


— Ai fost nemaipomenit, tată, îmi spuse Jannie, ţinându-mă de 


braţ_și lăsându-și capul pe umărul meu. Tu ești mereu 
nemaipomenit. O să ni-l dea pe Alex înapoi. Simt eu asta. 

Mi-am petrecut braţul rămas liber pe după umărul ei. 

— Îmi pare rău că a trebuit să trecem prin asta, dar mă bucur 
că sunteti și voi aici. 

În acel moment, a ieșit un grefier și ne-a rechemat în sală. De 
pe figura inexpresivă a acestuia nu se putea desluși absolut 
nimic. 

Pe când intram din nou în sală, Ben îmi murmură la ureche: 

— O să fie doar o simplă formalitate. Judecătoarea are 
probabil de gând să mai mediteze asupra problemei și vom fi 
reconvocaţi peste un interval de timp cuprins între doua și sase 
săptămâni. lar pentru perioada de până atunci, eu voi solicita 
revizuirea înţelegerii temporare privind dreptul tău de a-ţi vizita 
fiul. Sunt sigur că nu va fi nicio problemă. Ai fost grozav în boxa 
martorilor, Alex. Referitor la asta, n-ai de ce să-ţi faci niciun fel 


de griji. Deocamdată, poţi să fi liniștit. 


36 

De îndată ce ne-am adunat din nou cu toţii în sala de 
judecată, a intrat și judecătoarea Mayfield și s-a așezat la locul 
ei de pe podium. Ea își făcu mai întâi puţin de lucru cu fusta ei și 
apoi nu mai pierdu nicio clipă. 

— Am luat în considerare toate mărturiile, probele şi 
depozitiile depuse și am ajuns deja la o hotărâre. Pe baza a tot 
ce am auzit, situaţia mi se pare a fi cât se poate de limpede. 

Ben mă privi îngândurat, însă eu nu-mi puteam da seama ce 
semnificaţie avea privirea lui. 

— BEN? i-am șoptit eu. 

— Curtea a decis rezolvarea problemei în favoarea solicitantei. 
Copilul va rămâne în custodia doamnei Johnson, încredinţându-i 
acesteia și rezolvarea dificilei probleme de a facilita stabilirea de 
comun acord cu cealaltă parte a unei scheme de vizitare mutual 
acceptate. Am de gând să vă solicit dreptul de mediere pentru 
orice neînțelegere privind acest acord, mai înainte de a consimţi 
să ne întâlnim din nou în această sală de judecată. 

Judecătoarea își scoase ochelarii și se frecă la ochi, de parcă 
distrugerea unei vieţi ar fi constituit pentru ea o parte 
exasperant de plictisitoare a zilei. Apoi continuă: 

— Dată fiind însă marea distanţă geografică dintre domiciliile 
voastre, sunt totuși înclinată să încurajez găsirea unor soluţii 
constructive și hotărăsc că doctorul Cross va fi îndreptăţit la a-i 
fi acordat echivalentul a minimum patruzeci și cinci de zile de 
vizitare pe an. Şi cam asta-i tot. 

Şi, fără să mai adauge ceva, pur și simplu se ridică și părăsi 
încăperea. 

Ben îmi puse o mână pe umăr. 

— Alex, nici nu știu ce să-ţi mai zic. Am rămas de-a dreptul 
stupefiat. În cinci ani de zile, n-am mai văzut nicio altă decizie 
luată pe loc. Îmi pare nespus de rău. 

Eu de-abia îl mai auzeam și eram doar vag conștient de 
familia mea, care se adunase în jurul meu. Mi-am ridicat privirea 
și le-am văzut pe Christine și pe Anne Billingsi ey strecurându-se 
pe lângă noi. 

— Ce anume s-a întâmplat cu tine? am întrebat-o pe Christine, 
cuvintele ieșindu-mi din gură pe negândite. Mă simţeam ca și 
cum toţi mușchii pe care îi folosisem mult în ultimele câteva zile 
cedaseră simultan. Asta ti-ai dorit? Să mă pedepsești? Să-mi 


pedepsești și familia? De ce, Christine? 

Apoi i se adresă și Mama Nana: 

— Ai dovedit multă cruzime și egoism, Christine. Nu poate 
decât să-mi fie milă de tine. 

Christine ne întoarse spatele și se îndepărtă extrem de rapid 
de noi, fără a rosti o vorbă. Când ajunse lângă uşile sălii, umerii i 
se gârboviră. Brusc, ea își duse o mână la gură. Nu puteam ști 
precis, dar mi s-a părut că începuse să plâng. Doamna 
Billingsley o luă de braţ și o conduse afară, în hol. 

Chiar că nu mai înţelegeam nimic. Christine tocmai câștigase, 
și totuși plângea de parcă ar fi pierdut. Pierduse ea oare? Asta 
era? Ce se întâmplase adineaori în mintea ei? 

După câteva clipe am ieșit și eu pe hol, năucit. De o mână mă 
tinea Nana, iar de cealaltă Jannie. Christine se făcuse deja 
nevăzută, iar în hol aștepta altcineva, o persoană pe care n-aș fi 
vrut s-o întâlnesc. 

james Truscott pătrunsese dintr-un motiv sau altul în tribunal, 
însoţit și de fotoreportera lui. Ce dracu' se întâmpla cu omul 
acela? Să vină el până aici. Tocmai în momentul respectiv. Ce fel 
de reportaj mai scria? 

— Grea zi în faţa Curţii, doctore Cross, îmi strigă el pe coridor. 
Vrei să faci vreun comentariu asupra hotărârii judecătorești? 

M-am grăbit să trec pe lângă el împreună cu familia mea, însă 
fotografa tot a apucat să ne facă niște poze nedorite, printre 
care și niște instantanee cu Damon și Jannie. 

— Să nu te pună naiba să publici vreo fotografie de-a familiei 
mele, l-am atenţionat eu pe Truscott. 

— Căci altminteri, ce-o să-mi faci? mă întrebă el, înfingându- 
se sfidător în faţa mea, cu mâinile în solduri. 

— Să nu te prind că îndrăznești să publici în revista aia a ta 
fotografii înfățișând vreun membru al familiei mele. Ai mare grijă 
să nu faci una ca asta. 

Apoi i-am smuls fotoreporteriţei din mână aparatul de 
fotografiat și l-am luat cu mine. 


37 

Târziu, în aceeași zi, Povestitorul era la volanul masinii sale, 
deplasându-se către nord, pe artera rutieră 405, autostrada San 
Diego, pe care traficul se desfășura mulţumitor de fluent, la 
aproximativ șaizeci și cinci de kilometri pe oră. Bărbatul își 
derula în minte „lista sa neagră”. Cine anume ar fi vrut el să 
urmeze la căsăpit, ori dacă nu imediat, atunci măcar înainte de a 
i se fi înfundat lui și ar fi fost nevoit să se oprească din ucis sau 


ar fi fost prins? 
Să se oprească! Exact la fel de brusc precum începuse totul. 


Să pună punctul final. Să termine cu asta. Să marcheze , 
sfârșitul întregii sale povești. 

Omul își mâzgăli o scurtă însemnare într-un mic carneţel pe 
care îl ţinea în permanenţă într-un buzunar al portierei din faţă. 
li era extrem de incomod să scrie atunci când conducea 
automobilul și acesta fu cât pe ce să devieze prea mult de la 
traiectorie și să iasă puţin de pe banda lui de circulaţie. 

Deodată, cine știe ce idiot din dreapta lui începu să claxoneze 
neîntrerupt, vreme de mai multe secunde. 

Povestitorul aruncă o privire în direcţia respectivului Lexus 
decapotabil negru și zări în acesta un imbecil, care se apucase 
să zbiere la el, înjurându-l de mama focului și arătându-i un 
deget mijlociu îndreptat în sus. 

Povestitorul nu se putu abtine și izbucni în hohote de râs la 
adresa tâmpitului cu faţa înroșită de furie, aflat în cealaltă 
mașină. 

Dobitocul era totalmente pe dinafară. Dac-ar fi știut el cu cine 
se pusese! Totul era de-a dreptul ridicol. Povestitorul se aplecă 
spre geamul de pe partea pasagerului din dreapta. Râsul său îl 


făcea în mod vădit pe ţăcănitul acela să se înfurie din ce în ce 
mai tare. 


— Crezi că-i nostim, tembel ticălos ce ești? Chiar găsești că-i 
de râs toată treaba asta? răcnea din răsputeri individul, în 
direcţia lui. 

In consecinţă, Povestitorul continuă să râdă în hohote 
ignorându-l pe turbatul nenorocit, ca și cum acesta nici n-ar fi 
existat și n-ar fi meritat nici măcar un scuipat. Însă acel tip chiar 
exista cu-adevărat, și de fapt îi căzuse cu tronc Povestitorului, 
lucru care nu era deloc de dorit. 


Până la urmă, Povestitorul își trecu mașina în spatele acelui 


Lexus pe care îl urmă în continuare, de parcă s-ar fi recunoscut 
vinovat și ar fi avut remușcări. Decapotabila cea neagră a 
nemernicului părăsi autostrada la a doua ieșire și Povestitorul o 
urmă. 

Acest lucru nu făcea parte din scenariul său. Acum se apucase 
să mai și improvizeze. 

El continuă să urmărească luminile de poziţie din spatele 
decapotabilei în sus, pe colinele Hollywood-ului, pe un drum 
lăturalnic, iar apoi pe un alt urcuș abrupt. 

Se întreba dacă nu cumva șoferul din Lexus își dăduse deja 
seama de faptul că el era acela care îl urmărea. Ca să fie sigur 
de asta, începu să claxoneze îndelung, pe o distanţă de aproape 
un kilometru. Își închipuia că individul celălalt ar putea fi de- 
acum destul de speriat. În locul lui, el unul cu siguranţă că ar fi 
fost, și cu-atât mai mult în cazul în care tipul ar fi știut de cine 
anume se luase și pe cine anume se apucase să sâcâie pe 
autostradă. 

Apoi el trase de volan și se angajă în depășirea decapotabilei. 
Asta era cea mai grozavă scenă de până acum. Povestitorul 
avea toate geamurile mașinii sale deschise, iar puternicul curent 
de aer Îi biciuia fata. 

Şoferul din Lexus se holbă la el uluit. Acum nu-l mai suduia 
câtuși de puţin și nici nu-i mai făcea gesturi obscene. Cine avea 
mici remușcări? Cine arăta acum puţin r-e-s-p-e-c-t? 

Povestitorul își ridică mâna dreaptă, tinti și trase de patru ori 
drept în figura celuilalt conducător auto, după care se uită la 
decapotabila care-și schimbase brusc direcţia, intrând în 
peretele de piatră de pe marginea șoselei, răsucindu-se, fiind 
aruncată înapoi pe drum și lovindu-se după aceea din nou de 
stânci. 

Apoi se făcu liniște - enervantul cretin era mort, nu? Meritase 
cu vârf și îndesat să piară, tâmpitul dracului. Partea proastă era 
că din păcate, mai curând sau mai târziu, trebuia ca toate 
aceste asasinate să se încheie. Sau cel puţin, așa prevedea 
măreţul său plan, așa suna preafrumoasa lui poveste. 


38 
Detectiv Jeanne Galletta gonea cu automobilul ei Thunderbird, 


fabricat cu doi ani în urmă. Mai condusese cu viteză chiar mai 
mare ca acum, însă niciodată pe străzile diu orașul Los Angeles. 
Vitrinele_ magazinului Van Nuys rămâneau rapid în urmă, 
licărind, în timp ce sirena mașinii urla într-un ritm susţinut, 
deasupra capului ei. 

Când ajunse în faţa cafenelei, se aflau deja parcate acolo alte 
două mașini de poliţie. O mulţime zgomotoasă începuse deja să 
se îndesească pe trotuarul de pe partea opusă. Femeia era 
sigură că nu se aflau prea departe nici camerele TV și nici 
elicopterele posturilor de știri. 

— Cum stau lucrurile? se răsti ea la primul poliţist care îi ieșise 
în cale și care ţinea cam greu sub control gloata curioșilor. 

— S-au luat toate măsurile necesare pentru izolarea zonei, îi 
răspunse acesta. Am intrat fără prea mare zarvă, atât prin 
spate, cât și prin fată. Mai sunt câtiva oameni de-ai noștri pe 
acoperiș. lnăuntru sunt circa douăzeci și cinci de clienţi și de 


membri ai personalului. Dacă ea se afla aici atunci când am 
venit, tot înăuntru trebuie să se mai afle si acum. 


Acesta era un foarte mare dacă, însă tot reprezenta mai mult 
decât nimic și se putea pleca de la asta, își zise Galletta în sinea 
ei. Mary Smith s-ar fi putut să se afle încă înăuntru. Intreaga 
tărășenie se putea isprăvi de îndată. Numai de i-ar ajuta 
Dumnezeu! 

— Foarte bine. Mai trebuie alte două echipaje în interior, 
imediat ce vor sosi, și încă două pentru a ţine mulţimea la 
respect. Să mai întăriţi paza și în faţă, și în spate și pe acoperiș. 

— Doamnă, aceștia nu sunt oamenii mei... 

— Nu-mi pasă ai cui oameni sunt. Tu doar să ai grijă să-mi 
îndeplinească ordinele. Se opri și îl fulgeră pe poliţist cu privirea. 
M-ai înţeles? Am vorbit suficient de limpede? 

— Totul e cât se poate de clar, doamnă. 

Galletta intră. Cafeneaua era o_ _ încăpere mare 
dreptunghiulară, cu o tejghea de bar drept în faţă și cu câteva 

șiruri de posturi de lucru la calculatoare, în spate. Fiecare 
terminal electronic își avea propriul său mic separeu, cu 
paravane laterale ce-l despăr rțeau de ce e a te separeuri 
identice, paravane înalte până la umeri. Toţi cei dinăuntru 
fuseseră adunaţi în centru, pe scaunele și pe pe canapelele 


desperecheate. Galletta le trecu în revistă figurile. 

Erau studenţi, adolescenţi, câteva persoane adulte și mai în 
vârstă, precum și câţiva pierde-vară de genul hipioţilor de pe 
plaja din Venice. Un poliţist îi raportă că fuseseră percheziţionaţi 
toţi cei din încăpere și nu se găsiseră la ei niciun fel de arme. 
Dar asta nu însemna nimic. Deocamdată erau cu toţii declaraţi 
suspecți. 

Administratorul, un tânăr extrem de agitat, purtând niște 
ochelari cu rame de baga, nu părea suficient de matur încât să 
aibă voie să consume băuturi alcoolice. Tânărul suferea de cel 
mai grav caz de acnee juvenilă pe care îl văzusa vreodată 
Galletta, din anii liceului pe care îl urmase în Vale. Pe un mini 
CD-ROM, prins cu un ac de pieptul acestuia, scria, cu carioca 
roșie, BRETT. Omul îi indică lui Galetta unul dintre posturile de 
lucru la computer-ul aflat în spate. 

— Acela este locul cu pricina, îi spuse el. 

— Există cumva vreo _ ieșire și pe-acolo? îl întrebă Galletta, 
arătând spre un holișor îngust aflat în stânga ei. 

Administratorul confirmă dând din cap. 


— Poliţiştii se află deja acolo, în spate. Ei au blocat ieșirea. 
— Tii vreo evidentă a celor care utilizează calculatoarele? 


Tânărul îi făcu semn în direcţia unui dispozitiv de citit cărţile 
de credit. 

— Cu toţii trebuie să-l folosească pe ăla. Nu prea știu cum să 
scot din el informaţiile înmagazinate, dar pot să încerc să aflu, 
pentru voi. 

— Ne vom ocupa noi de acest lucru, replică Galletta. Dar uite 
ce aș vrea să faci tu. Asigură-le, te rog, tuturor celor de-aici, o 
ședere cât mai plăcută. Să-ţi spun drept, o să cam dureze o 
vreme. Şi să faci pentru toată lumea niște cafea decofeinizată. 

Ea îi făcu apoi tânărului cu ochiul, rânjind silit în direcţia 
acestuia. Gestul ei păru să-l mai liniștească întrucâtva pe bietul 
flăcău. 

— Şi roagă-l pe agentul de poliţie Hatfield, cel de colo, să vină 
la mine. Galletta îl mai întâlnise pe fugă și cu altă ocazie pe 
agentul de poliţie Bobby Hatfield și nu-i uitase numele, pentru că 
acel nume era identic cu al unuia dintre Fraţii cei Virtuoși. 


Femeia se așeză la calculator și își trase pe mâini o pereche 
de mănusi din latex. 


— Ce anume aţi aflat până acum? îl întrebă ea pe Hatfield, 


după ce acesta se apropiase. 
— Am găsit același soi de mesaj, scris pentru același tip de la 
TIMES, adică pentru Arnold Griner. E posibil ca cineva să fi pus 


mâna pe celelalte e-mail-uri, însă acesta pare scris tot de ea. Ai 
auzit de Carmen D'Abruzzi, nu-i asa? 


— Maestra bucătăreasă-șefa? Bineînţeles. Are propriul ei 


spectacol. Îl mai urmăresc și eu, din când în când, deși nu prea 
gătesc. 

Trattoria D'Abruzzi era un restaurant select din Hollywood, cu 
o listă de bucate de mâna întâi și cu un club de petrecere a 
timpului liber după orele de serviciu. Dar mai important, știa 
Galletta, Carmen D'Abruzzi avea un show de mare succes în 
cadrul căruia gătea pentru frumosul ei soț și pentru cei doi copii 
ai ei. Totul era parcă puţin prea perfect pentru gustul lui 
Galletta, însă se mai uita câteodată la respectiva emisiune. 

Galletta scutură din cap. 

— Fir-ar să fie, D'Abruzzi este exact de același tip cu victimele 
ucigașului nostru. Ai dat deja de ea? 

— Tocmai asta-i treaba, îi zise Hatfield. Ea e bine mersi, fără 
niciun fel de problemă. Poate un pic cam speriată, dar în general 
e în regulă. Şi la fel și familia ei. Am trimis deja la ea acasă o 
echipă de intervenţie. Fii atentă - persoana care a scris acel e- 
mail nu l-a trimis și nici măcar nu l-a terminat. 


Jeanne Galletta clătină din nou din cap. 

— Cum dracu’? Nu l-a trimis? 

— Poate că s-a speriat dintr-un motiv sau altul, nu mai raţiona 
corect și pur și simplu a plecat. Poate că nu i-a plăcut nici 
cafeaua de-aici. Mie personal cu siguranţă nu-mi place. 

Galletta se ridică în picioare și se uită încă o dată la adunătura 
de clienţi și de personal. 

— Ori poate că ea se mai află încă aici. 

— Chiar crezi cu-adevărat că s-ar putea? 

— La drept vorbind, nu. Nu-i deloc proastă. Şi totuși, vreau să 
stau de vorbă cu toţi spilcuiţii ăștia. Localul rămâne închis, până 
la noi ordine. Poţi începe să-i iei la bani mărunți, însă nu pleacă 
nimeni până nu dă ochii și cu mine. Ai înţeles? Nu pleacă absolut 
nimeni. Sub niciun motiv. Nici dacă ar avea scutiri din partea 
mămicilor lor. 

— Da, da, e-n regulă, am înţeles, îi răspunse Hatfield. Am 
prins ideea. 


În timp ce bărbatul se îndepărta, Jeanne Galletta îl auzi 
murmurând printre dinţi: 
— Fii calm, băiatule, nu te enerva. 


Era un lucru tipic. Poliţiştii de genul masculin aveau tendinţa 
de a reacţiona diferit în fata aceluiasi ordin, dacă acesta venea 
din partea unei femei și nu a unui bărbat. Ea dădu din umeri și 


își îndreptă atenţia către e-mail-ul neterminat de pe ecran. 
Terminat doar pe jumătate? Despre ce naiba o fi fost vorba? 


39 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Către: Carmen D' Abruzzi 

Ai muncit deunăzi la restaurantul tău până ora trei 
dimineața, nu? Eşti o fată extrem, extrem de ocupată! 
Apoi ai mers pe jos, de una singură, ca să ajungi la 
mașina ta. La asta te-ai gândit, nu-i așa? Că erai absolut 
singură? 

Şi totuși, nu erai chiar singură, Carmen. Eu mă aflam 
chiar acolo, pe trotuar. Nici măcar n-am încercat să fiu 
atentă și să mă feresc. Tu mi-ai ușurat sarcina. Nu prea 
ești grijulie cu alţii. Te gândești numai la tine. Doar 
eu,eu,eu, eu, eu. 

Poate că tu nici măcar nu urmărești știrile. Sau poate 
că pur și simplu ignori pericolul. Poate că ţie nici nu-ți 
pasă că cineva se află undeva și caută persoane ca tine. 
Era ca și cum ai fi vrut să te ucid. Ceea ce cred că este un 
lucru bun. Pentru că tocmai asta doream și eu. 

Urmărindu-te, încercând să mă identific cu tine, m-am 
văzut silită să mă întreb dacă le-ai spus vreodată 
scumpilor tăi copii să se uite în ambele părți, atunci când 
vor să traverseze strada. Tu în mod cert n-ai constituit 
noaptea trecută un bun exemplu pentru Anthony și 
Martina. N-ai privit în jurul tău, nici măcar o dată. Ceea 
ce este foarte rău, pentru voi toți, pentru întreaga 
voastră familie blestemată și frumoasă de pică, așa 
precum se vede și în spectacolul vostru. 

Ar fi îngrozitor, în cazul în care copiii tăi ar sfârși 
singuri lângă bordură, fără tine. Acum vor fi nevoiţi să 
primească de la altcineva această lecție de siguranţă 
elementară. 

După ce ai 


40 


Mesajul se sfârșea - la mijlocul frazei. 

Şi chiar dacă nu s-ar fi sfârșit așa, aceasta dădea o nouă 
întorsătură întregului caz. Carmen D’ Abruzzi nu era moartă, iar 
ei aveau mesajul de ameninţare cu moartea a femeii. Acesta era 
un lucru pozitiv, nu? 

Jeanne Galletta închise ochii, încercând să analize rapid și 
corect noile informaţii dobândite. Poate că Mary Smith își schiţa 
dinainte mesajele, pe care le finaliza de-abia după comiterea 
crimelor. 

Dar de ce o fi lăsat ea aici mesajul acesta? A făcut-o oare în 
mod intenţionat? Era acest lucru în spiritul ei? S-ar fi putut să nu 
fie. 

Dumnezeule, în cazul de faţă întrebările nu se mai terminau, 
iar răspunsuri nu existau. Nici măcar unul singur, de sămânță. 

Se gândi la Alex Cross și la un lucru pe care îl scrisese acesta 
în cartea lui: „Continuati să vă puneţi întrebări, până veti găsi 
cheia de boltă a problemei, acea unică întrebare esenţială. De- 
abia după aceea vă veţi putea întoarce s-o luati iar de la capăt. 


De-abia atunci veţi începe să descoperiți și răspunsuri la 
întrebările voastre.” 


Unica întrebare esenţială. Cheia de boltă. Care naiba o mai fi 
și aceea? 

Ei bine, după alte șase ore, acest lucru era încă un mister 
pentru Galletta. Imediat după lăsarea întunericului, ea îi permise 
și ultimului client să plece acasă. Cinci persoane îi oferiseră, ca 
martori oculari, cinci declaraţii diferite referitoare la cine anume 
lucrase la computerul cu pricina. În timp ce restul celor prezenţi 
nu avuseseră nicio idee în privinţa asta. 

Nimeni dintre cei pe care îi interogase Galletta nu i se păruse 
acesteia nici pe departe suspect, însă toţi cei douăzeci și șase 
trebuiau urmăriţi în continuare. 

Nu_surprinse pe nimeni faptul că acea carte de credit a lui 
Mary Smith se dovedise a fi furată de la o bătrână de optzeci de 
ani, din Sherman Oaks. Debbie Green nici măcar nu-și dăduse 
seama de faptul că îi dispăruse cardul. Nimic altceva nu se mai 


plătise cu acea carte de credit și nu se mai descoperiseră niciun 
fel de urme, nici documente și nici de vreo altă natură. FEMEIA 


PARE_EXTREM_DE_GRIJULIE SI DE ORGANIZATĂ -, PENTRU CÂT ESTE DE 
DESCREIERATĂ. 


Galletta îi comandă administratomlui Brett un espresso tare. 
Intenţiona să se întoarcă la birou, unde urma să-și pună în 
ordine gândurile referitoare la toate evenimentele petrecute în 
acea zi, cât timp acestea îi erau încă proaspete în memorie. 
Vecinul ei îi spusese că lăsase câinele liber. Cartierul chinezesc 
aflat în drumul ei spre birou îl va străbate în douăzeci de minute. 
Viaţa era frumoasă, nu? E/ UITE CĂ NU! 


Galletta se întreba dacă avea să ajungă acasă înainte de 
miezul nopţii și dacă va fi în stare să adoarmă ușor. 

Probabil că nu - în ambele privinţe. 

În consecinţă, care o fi întrebarea esenţială pe cara trebuia să 
și-o pună? Unde anume ar fi putut să găsească ei cheia de boltă 
a întregului eșafodaj? 

Sau poate că Alex Cross scria numai rahaturi? 


41 


— Ea n-a ştiut niciodată ce anume își dorea, scumpete, și 
poate că nici acum nu știe. Mie mi-a plăcut de Christine, însă ea 
s-a schimbat definitiv, după ceea ce s-a întâmplat în Jamaica. 
Acum trebuie să treacă peste asta ca și tine de altfel. 

Sampson și cu mine ne _ aciuiserăm la Zinny's, una dintre 
cârciumioarele noastre preferate, aflate în apropiere. Din 
tonomat se revărsau tânguielile lui B. B. King, pe melodia „Am 
devenit mai înțelept”. Numai un blues nu era potrivit în acea 
seară, sau cel puţin așa simteam eu. 

Ceea ce îi lipsea localului ca atmosferă era compensat de 
către Raphael, un barman care ne cunoștea după nume și ne 
turna cu largheţe băutura în pahare. Eu priveam visător la 
whisky-ul scoţian din faţa mea. Încercam să-mi dau seama dacă 
eram la al treilea sau deja la al patrulea rând. Mă simţeam 
nespus de ostenit. Mi-am amintit de o replică dintr-un film cu 
Indiana Jones: „Nu anii contează, dulceaţă, ci depărtarea”. 

— Totuși, ceea ce are importanţă nu este ea, John, nu crezi? 
M-am uitat pieziș la Sampson. Contează numai micul Alex. Ali. 
Așa zice el că-l cheamă. Este deja o fiinţă cu personalitate 
proprie. 

Sampson mă bătu ușor cu palma în creștetul capului. 

— Ceea ce contează se află doar aici, la tine-n tărtăcuţă, 
scumpete. Acum ascultă la ceea ce-ţi T eu. Uriașul a așteptat 
până ce m-am îndreptat de spate și i-am acordat întreaga 
atenţie. Apoi ridică privirea în REA închise ochii ṣi făcu o 
grimasă. La naiba! Am uitat ceea ce voiam să-ţi spun. Şi e mare 
păcat. Aveam de gând să te fac să te simţi cu mult mai bine. 

In ciuda stării mele, am izbucnit în râs. Sampson știa 
întotdeauna când să se poarte cu mănuși cu mine. Așa se 
întampla încă de când aveam zece ani amândoi și creșteam 
împreună în Washington. 

— Ei bine, în cazul acesta să ne ocupăm și de cel de-al doilea 
lucru ca importanţă, spuse el. Îi făcu semn lui Raphael, pentru 
încă două pahare de băutură. 

— Niciodată nu poţi să știi ce anume îţi rezervă viitorul, am 
rostit eu, parţial doar pentru mine. Şi în pentru mine. Şi în special atunci când ești 
îndrăgostit. N-ai niciun fel de garanţie. 

— Adevărat, încuviinţă Sampson. Dacă mi-ai fi spus că la un 
moment dat urma să am și eu un copil, ţi-aș fi râs în nas. lar 


acum, am un prunc de trei luni. E o nebunie. Dar în același timp, 
totul s-ar putea schimba din nou, într-o singură clipă. 

El pocni din degete și zgomotul acela îmi răsuna în urechi. 
Sampson avea cele mai mari mâini pe care le văzusem vreodată 
la cineva. Am și eu aproape un metru și nouăzeci de centimetri 
înălţime, nu sunt chiar sculptural, dar nici prea jigărit și totuși el 
mă face să par, prin comparaţie, cam pipernicit. 

— Billie și cu mine ne înţelegem foarte bine, nu încape nicio 
îndoială, continuă el, divagând și totuși afirmându-și în felul său 
punctul de vedere. Însă asta nu înseamnă că situaţia nu poate s- 
o ia la un moment dat razna din senin și să mă trezesc peste 


vreo zece ani cu lucrurile aruncate pe fereastră. Nu poţi ști 
niciodată ce-ti rezervă viitorul. Ba nu - iubita mea nu mi-ar “face 


una ca asta. Nu Billie a mea, în niciun caz, mai adăugă Sampson 
şi izbucnirăm amândoi în râs. 

Timp de câteva minute am băut împreună în tăcere Chiar și în 
lipsa conversatiei, dispoziţia noastră avea de suferit. 

— Şi când vrei să mergi să-l vezi iar pe micul Alex? mă întrebă 
el, pe un ton mai blând. Azı. ÎMi place cum sună. 

— Săptămâna viitoare, John. O să merg la Seattle. Trebuie să 
finalizăm înţelegerea noastră privind dreptul de vizitare. 

Uram acel cuvânt. VIZITARE. Oare asta era tot ce mai aveam eu 
în comun cu propriul meu fiu? De fiecare dată când rosteam cu 
voce tare termenul respectiv, îmi venea să sparg ceva, o lampă, 
un geam, un pahar. 

— Cum naiba o s-o scot la capăt? l-am întrebat pe Sampson. 
Serios. Cum o să dau eu ochii cu Christine - și cu Alex - și să mă 
comport ca și cum totul ar fi în regulă? De fiecare dată când îl 
văd, simt o dureroasă strângere de inimă. Chiar dacă izbutesc să 
fac ca totul să pară firesc, asta nu-i o modalitate normală de a fi 
împreună cu propriii copii. 

— O să-i fie bine, îmi spuse pe un ton apăsat Sampson. Alex, 
copilul n-are nicio vină și nu trebuie să sufere. lar în afară de 
asta, gândește-te la noi. Nu simţi că te-ai descurcat mulţumitor? 
Nu ţi se pare că și eu m-am descurcat destul de frumușel? 

l-am zâmbit. 

— Un exemplu mai bun nu puteai să găsești? 

Sampson îmi ignoră gluma. 

— Tu și cu mine n-am prea beneficiat chiar de cele mai bune 
condiţii, și tot am ajuns destul de bine. Ultima dată când te-am 


văzut nu terorizai pe nimeni. Nu obișnuiești să dispari de-acasă 
și nu ridici niciun deget asupra copiilor tăi. Nu am avut de-a face 
cu așa ceva în copilărie și uite că tot am reușit să ajung al doilea 
poliţist ca valoare, din întreg Washington-ul. Apoi el se opri și se 
plesni cu mâna peste frunte. Dar ia stai puţin. Acum tu ești un 
agent federal cocoșat deasupra biroului și cu fundul lăţit pe 
scaun. Asta înseamnă că eu am rămas cel mai valoros poliţist 
din Washington. 

Dintr-odată, m-am simţit de-a dreptul copleșit, atât de dorul 
de micul Alex, cât și de prietenia lui John. 

— Îţi mulţumesc că ești lângă mine, i-am spus. 

El mă cuprinse cu un braţ imens pe după umeri și mă strânse 
tare. 


— Păi, unde naiba în altă parte să fiu? 


42 


M-am _trezit brusc, în timp ce o ușor buimăcită însoţitoare de 
zbor se uita ţintă la mine. Mi-am amintit atunci că venise 
dimineaţa următoare și că mă întorceam la Los Angeles, cu un 
avion cu reacţie al companiei aeriene United Airlines. Expresia ei 
curioasă îmi indica faptul că tocmai îmi pusese o întrebare. 

— Poftim? Îmi pare rău, n-am auzit, am spus eu. 

— Aţi vrea să vă ridicaţi măsuţa, vă rog, și să îndreptaţi 
scaunul? Aterizăm la Los Angeles, peste doar câteva minute. 

Înainte de a fi început să picotesc, mă gândisem la James 
Truscott și la felul în care apăruse el atât de brusc în viaţa mea. 
să fi fost doar o simplă coincidenţă? Parcă nu-mi prea venea să 
cred. O sunasem imediat pe o prietenă cercetătoare la Quantico 
și o rugasem să-mi furnizeze mai multe informaţii în legătură cu 
Truscott. Monnie Donnelley îmi promisese că în curând aveam 
să aflu despre Truscott chiar mai multe decât dorisem să știu. 

Mi-am adunat hârtiile. Nu fusese o idee prea bună să le las 
împrăștiate așa; nu era un lucru care mă caracteriza, Si nu 
obișnuiam nici să adorm în timpul zborurilor. Totul se cam 
întorsese puţin cu fundu-n sus, în ultima vreme. Însă doar puţin, 
nu-i așa? 

Dosarul meu referitor la cazul crimelor semnate Mary Smith se 
îngroșase considerabil în doar câteva zile. Recenta alarmă falsă 
constituia o veritabilă enigmă. Eu nu eram sigur nici măcar de 
faptul că în spatele acestui recent mesaj s-ar afla cu adevărat 
Mary Smith însăși. 

Studiind rapoartele asupra crimelor aveam în faţă imaginea 
unei persoane din ce în ce mai sigură pe ea și mai încrezătoare 
în ceea ce făcea, și cu certitudine tot mai agresivă. Se apropia 
din ce în ce mai mult de ţintele sale. Locul primului asasinat, 
unde fusese ucisă Patrice Bennet, era un spaţiu public. Data 
următoare, crima se petrecuse lângă casa Antoniei Schifman. 
Acum, toate indiciile arătau faptul că Mary Smith își petrecuse o 
parte din noaptea premergătoare crimei În interiorul casei lui 
Marti Lowenstein-Bell, mai înainte de a o ucide pe aceasta în 
piscină. 

În tot cazul, acum revenisem la Los Angeles, coborâsem din 
avion și închiriasem un automobil - cu toate că probabil aș fi 
putut să-l rog pe agentul Page să mă ia de la aeroport. 

Clădirea oficiului operativ al FBl-ului din Los Angeles umilea în 


mod vădit sediul central din Washington. În locul labirintului 
claustrofobic cu care eram obișnuit în capitală, oficiului de aici îi 
fuseseră destinate, din respectiva construcţie, nouă etaje de 
largi spaţii deschise, de sticlă și cu foarte multă lumină naturală. 
Din __birouașul care îmi fusese destinat, la etajul al 
cincisprezecelea, aveam o priveliște splendidă până la Muzeul 
Getty și chiar dincolo de acesta. În majoritatea oficiilor locale 
FBI, mă consideram norocos dacă găseam măcar un scaun și o 
masă de lucru. 

La zece minute după ce ajunsesem acolo, agentul Page începu 
să dea târcoale prin zonă. Ştiam că era un tip destul de istet, 
extrem de ambitios, și care, cu o pregătire adecvată, putea 
deveni un foarte bun agent, însă, eu în acel moment, numai de 
cineva care să tragă cu ochiul peste umărul meu nu aveam 
nevoie. Îmi ajungea cu vârf și îndesat faptul că îl aveam pe 
directorul Burns călare pe mine, ca să nu-l mai mentionez și pe 
scriitorul James Truscott, biograful meu care mă urmărea 
precum o umbră, ca să zic așa. Sau în privinţa lui să fi fost vorba 
despre altceva? 

Page mă întrebă dacă aveam nevoie de ajutor, într-un fel sau 
altul. Eu am ridicat dosarul, i l-am arătat și i-am răspuns: 

— De cel puţin douăzeci și patru de ore, dosarul ăsta n-a mai 
primit date proaspete. Aș vrea să știu tot ce a mai aflat detectiv 
Galletta de la poliţia din Los Angeles. Vreau să aflu chiar mai 
multe decât a descoperit Galletta. Crezi, ai putea... ? 

— Mă pun pe treabă, îmi spuse el și plecă imediat. 

Nu-i dădusem doar o însărcinare născocită ad-hoc, ca să scap 
de el de pe capul meu, ci chiar aveam cu-adevărat nevoie de 
informaţii proaspete. lar dacă asta însemna că mai scăpăm și de 
prezenţa lui sâcâitoare în preajma mea, atunci era cu-atât mai 
bine. 

Am luat o foaie goală de hârtie și am mâzgălit pe ea câteva 
întrebări asupra cărora cugetasem pe drumul de la aeroportul 
LAX încoace. 

M. Lowenstein-Bell - cum anume a izbutit cineva să-i pătrundă 
în casă? 

Ucigasul are cumva cine știe ce listă de ținte? Şi-a stabilit și 
vreo ordine de priorități? Mai există oare și niște legături mai 
puțin evidente între victime? Nu ar fi cumva cazul să existe așa 
ceva? 


Cea mai banală formulă în meseria mea este următoarea: „ÍN 
CE MOD”PLUS „DIN CE MOTIV” ESTE EGAL CU „CINE ANUME”. În cazul în 
care doream să ajung s-o cunosc pe Mary Smith, trebuia să 
analizez asemănările și deosebirile - ca și combinaţiile dintre 
acestea de la caz la caz, ale tuturor scenelor asasinatelor. Asta 
însemna că trebuia să fac o vizită și la resedinta Lowenstein- 
Bell. 

Am mai scris pe foaia de hârtie: Expeditor e-mail-uri? 
Coincidenţe? 

Tot reveneam la acel punct. Cât de multe intersectări reale 
existau oare între personalitatea asasinului în serie și 
personalitățile victimelor cărora le adresa respectivele mesaje? 
Cât de sincer, ca să mă exprim astfel în lipsa unui termen mai 
adecvat, era ceea ce scria Mary Smith? Şi cât de mult din 
mesaje constituia o punere pe piste false, dacă exista și asta? 

Până voi reuși să-mi dau seama de acest lucru, va fi de parcă 
aș urmări doi suspecți. Dacă aveam noroc, următoarea mea 
întâlnire avea să facă ceva mai multă lumină asupra mesajelor 
trimise prin e-mail. 

Mi-am mai scris pe hârtie și o altă însemnare: SETURILE DE 
INSTRUMENTE DE LUCRU? 

Cei mai mulţi dintre ucigașii care urmau un anumit șablon de 
operare aveau două seturi de instrumente, și la fel se întâmpla 
și în cazul lui Mary Smith. 

Primul set cuprindea instrumentele cu care erau comise 
omorurile propriu-zise. Pistolul făcea cu siguranţă parte din 
acest set. Noi știam că ea utilizase același pistol de fiecare dată. 
Nu eram însă tot așa de siguri și în privinţa cuţitului. 

Şi mai trebuia luată în considerare și o mașină. Orice altă 
modalitate de a veni și de a pleca părea imposibilă. 

Apoi urmau la rând așa-zisele „instrumente” care îi foloseau 
asasinului pentru a-şi satisface _trebuinţele de natură 
psihoemotională. 

Acestea erau abţibildurile pentru copii, marcate cu A sau cu B 
precum şi e-mail-urile în sine. De obicei, aceste instrumente 
erau pentru criminal cu mult mai importante decât armele 
propriu-zise. Ele constituiau maniera proprie în care Mary Smith 
anunta: „Am fost aici” sau „Tot eu sunt autoarea”. 

Ori, la fel de posibil, iar asta era partea cea mai supărătoare, 
ele îÎnsemnau: „Eu sunt cea care vreau să vă fac pe voi să 


credeti că sunt”. 
Oricum ar fi fost, atitudinea era destul de sarcastică - ceva 


care putea fi luat și drept: „Vă provoc să mă prindeţi, dacă vă 
veti dovedi în stare”. 


Mi-am notat pe foaia de hârtie și acel ultim gând al meu. 

Vă provoc să mă prindeţi, dacă vă veti dovedi în stare? 

Apoi am mai scris ceva care mă obseda - și anume, Truscott. 
A apărut acum șase săptămâni. Cine este James Truscott? Care 
este scopul său? 

M-am uitat la ceas. Venise vremea să plec din birou, dacă nu 
voiam să întârzii la prima mea întâlnire. Dacă aș fi folosit pentru 
deplasare o maşină de-a FBl-ului, ar fi însemnat ca încă o 
persoană să mi se uite peste umăr, și tocmai de aceea 
închiriasem de la aeroport un automobil. 

Am plecat fără să spun nimănui unde mă duc. Dacă era să mă 


comport din nou ca un detectiv de la Omucideri, aveam de gând 
s-o fac asa cum se cuvenea. 


43 


Măcar aceasta era muncă adevărată de poliţist și m-am 
cufundat în ea cu o reînnoită energie și cu un renăscut 
entuziasm. De fapt, de-a dreptul debordam de energie și de 
entuziasm. Profesoara Deborah  Papadakis avea parte de 
întreaga mea atenţie, în timp ce îmi făcea semn s-o urmez în 
biroul ei căptușit cu cărţi, în camera numărul douăzeci și doi, din 
clădirea Rolfe de la Universitatea California din Los Angeles. 
Femeia luă un teanc frumos aranjat de manuscrise de pe 
singurul scaun disponibil în încăpere și puse hârtiile pe podea. 

— Imi pot da seama cât de ocupată sunteţi, doamna 
profesoară. Dumnezeule, sunteţi mereu extrem de ocupată. Vă 
mulţumesc că aţi acceptat să mă primiţi, i-am spus eu. 

— Te ajut cu multă plăcere, dacă voi putea. Ea îmi făcu apoi 
semn să mă așez. De multă vreme n-am mai văzut Los Angcles- 
ul chiar atât de îngrijorat, cred că de la Rodney King încoace. E 
foarte trist ceea ce se întâmplă. După aceea profesoara ridică o 
mână și adăugă repede: Deși probabil că acum nu este același 
lucru, nu crezi? Oricum ar fi, este destul de neobișnuit pentru 
mine. Eu una prefer mai degrabă să citessc nuvele și eseuri. 
Adică nu citesc despre crime reale și nici măcar despre enigme 
nerezolvate. || citesc în schimb pe Walter Mosley, însă acesta e 
un sociolog teoretician. 

— Vreau să-mi spuneţi doar atâta cât veţi putea, am a 
asigurat-o eu și i-am întins copiile după mesajele de pe e-mail 
ale lui Mary Smith. Cu riscul de a mă repeta, vă amintesc faptul 
că noi am aprecia totala dumneavoastră confidenţialitate asupra 
acestei probleme. li accentuasem acest lucru atât pentru binele 
meu, cât și pentru cel al investigaţiei. Eu nu aveam permisiunea 
oficială de a împărtăși conţinutul email-urilor, nici ei și nici oricui 
altcuiva. 

Profesoara Papadakis îmi turnă o ceașcă de cafea dintr-un 


vechi filtru, iar eu am așteptat cât timp ea a citit și a recitit 
mesajele lui Mary Smith. 

Biroul profesoarei părea precum o proprietate imobiliară de 
primă mână, într-o universitate. Avea vederea către o curte și o 
grădină cu statui, unde studenţii puteau să scrie și să se bucure 
de frumoasa vreme din California de Sud. Cele mai multe birouri 
din clădire aveau ferestrele spre stradă. Doamna Papadakis, cu 


antica ei masă de lucru din lemn de pin și cu Premiul O. Henry 


atârnat pe perete, îţi apărea drept o persoană care își făcuse 
încă demult datoria. 

In afară de câte un ocazional „hm”, ea părea să nu aibă nicio 
reacţie la adresa celor citite. În cele din urmă, ridică privirea și 
se uită lung în direcţia mea. Îi cam pierise culoarea din obraji. 

— Ei bine, începu ea inspirând adânc, primele impresii sunt 
foarte importante, așa că am să pornesc de-acolo. Profesoara 
luă un creion roșu. Eu m-am ridicat în picioare și m-am apropiat 
să privesc peste umărul ei. Vezi aici? Şi aici? Introducerile sunt 
dinamice. Ele cuprind lucruri de genul „Eu sunt aceea care te-a 
ucis” sau „Te-am urmărit aseară cum luai cina”. Acestea 
captează atenţia, sau cel puţin au un asemenea scop. 

— Şi din asta aţi tras vreo concluzie anume? Aveam și eu niște 
idei proprii, însă mă aflam aici pentru a afla și părerea ei. 

Femeia clătină din cap. 

— Este un stil atrăgător și antrenant, dar mai puţin spontan. 


Mai _meșteșugit. Această persoană își alege cu multă grijă 
cuvintele. Cu siguranţă nu este o emanare de conștiință. 


— Îmi daţi voie să vă întreb ce anume mai deslusșiţi în felul în 
care sunt scrise? Asta mi-ar fi de mare ajutor, doamnă 
profesoară Papadakis. 

— Păi, ar exista o senzaţie de... hai să-i zicem de detasare de 
propria violenţă a personajului întruchipat. Femeia ridică privirea 
spre mine, ca și cum mi-ar fi cerut încuviințarea. Nu-mi puteam 
imagina că ea era tot așa de sceptică. Altminteri avea un aer 
foarte sigur și picioarele pe pământ. Ea mai adăugă: În afară 
poate de pasajele în care vorbește despre copii. 

— Vă rog să continuaţi, am îndemnat-o eu. Mă interesează în 
mod deosebit partea cu copiii. Ce anume aţi mai remarcat, 
doamnă profesoară? 

— Atunci când descrie ceea ce a făcut, exprimarea ei este 
explicativă. Sunt multe propoziţii simple, uneori chiar sacadate. 
Asta s-ar putea să fie doar o preferinţă stilistică, însă poate 
denota și un soi de lipsă de încredere. Văd așa ceva mai mereu, 
atunci când scriitorilor le este frică de materialele pe care le-au 
conceput. Dacă asta ar fi fost opera urei studente, eu i-aș fi spus 
să insiste puţin mai mult în privinţa acelor elemente, să le facă 
ceva mai clare. Profesoara dădu din umeri. Dar, desigur, eu nu 
sunt psihiatru. 

— Din cât mi-am dat seama, cu siguranţă nu sunteţi psihiatru, 


i-am spus eu. Sunt realmente impresionat. Mi-aţi adus o 
importantă clarificare. 

Ea îmi respinse complimentul, fluturându-și o mână. 

— Altceva ce mai pot face pentru tine? Chiar nimic? De fapt, 
mi se pare fascinant. Presupun că m-a pălit o curiozitate de-a 
dreptul bolnăvicioasă. 

l-am urmărit figura, în timp ce își evalua gândurile, optând 
apoi să nu continue. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Vă rog, e doar o 
încercare de a găsi idei inspirate. Nu vă neliniștiţi. Nu-i vorba de 
a da vreun răspuns greșit. Niciun răspuns nu-i incorect. 

Femeia puse jos creionul roșu. 

— Vezi tu, aici problema este dacă citeşti ceea ce a scris o 
persoană sau ceea ce a scris un personaj. Cu alte cuvinte, ar fi 
vorba despre detașarea pe care eu o văd ca izvorând din 
subconștientul persoanei care scrie sau acest lucru este la fel de 
meșteșugit mimat, ca și frazele însele? E foarte greu de știut 
precis. Tocmai ăsta-i în cazul de faţă marele mister, ce părere 
ai? 

Asta era cu exactitate chiar întrebarea pe care mi-o pusesem 
și eu de mai multe ori. Profesoara nu-mi oferise și un răspuns la 
respectiva întrebare, dar cu siguranţă îmi confirmase faptul că 
aceasta meritase să fie pusă încă de la bun început. 

Deodată, ea izbucni într-un râs nervos. 

— Sper din tot sufletul să nu acorzi evaluării mele un rol 
determinant, în cursul cercetărilor din cadrul anchetei pe care o 
faci. N-aș putea suporta să te fi îndrumat cumva într-o direcţie 
greșită. Investigația e prea importantă ca să aibă o asemenea 
soartă. 

— Să nu vă faceţi niciun fel de griji în privinţa asta. Evaluarea ai 
de fată nu este decât unul dintre nenumăraţii factori pe care îi pe care 
luăm în considerare. Dar totul constituie un incredibil letal 
psihologic, analitic și literar. 

— Probabil că nu poţi suferi să fii silit a te supune la atâta 
alergătură, doar pentru a aduna niște biete fărâme de informaţii. 
Eu personal așa m-aș simţi. 

— La drept vorbind, acest gen de discuţie reprezintă partea 


cea mai comodă a slujbei mele, am recunoscut eu cu sinceritate. 
Următoarea mea întâlnire era aceea care avea să se 


dovedească mult mai dificilă. 


44 


Am fost oprit, de către niște paznici înarmaţi, la poarta 
proprietăţii Lowenstein-Bell, amplasată în cartierul Bel Air, din 
Beverly Hills. Alţi doi paznici particulari, aflaţi în partea finală a 
aleii de acces, îmi verificară încă o dată legitimaţia. În cele din 
urmă mi s-a permis să mă apropii de casă, aceasta fiind situată 
în vecinătatea unei șosele șerpuitoare, nu departe de hotelul Bel 
Air, unde locuisem cândva și constatasem că era unul dintre cele 
mai liniștite și mai frumoase locuri pe care le-am văzut 
vreodată. 

Când am sunat la intrare, mi-a deschis usa însusi Michael Bell. 
Casa fiind construită în cea mai mare parte din sticlă, l-am văzut 
de departe apropiindu-se, cu mult înainte de a fi ajuns lângă 
mine. Mersul său târșâit era foarte elocvent pentru starea sa de 
spirit. 

Există întotdeauna o perioadă de cumpănă, pentru membrii 
familiei lăsaţi în urmă de asasinarea cuiva. Momentul în care ai 


nevoie să culegi cele mai multe informaţii importante despre 
eveniment coincide cu acela în care aceștia doresc cel mai puţin 
să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. N-am găsit încă un 
procedeu satisfăcător atât pentru mine, cât și pentru persoana 
chestionată. 

Domnul Bell nu părea prea potrivit pentru Beverly Hills, cu 
barba lui blondă și stufoasă, cu jeanși și cu o cămașă cadrilată 
decolorată. Aproape că mi-l și puteam imagina în postura unui 
tăietor de lemne sau ca pe un fost membru al vreunei formaţii 
muzicale ca Nirvana sau Pearl Jam, dacă n-ar fi fost înconjurat de 
acel decor ultramodern. Ştiam din dosar că el și nevasta lui își 
construiseră casa aceea doar cu câţiva ani în urmă. 

Glasul lui Michael Bell, ca și întreaga manieră a acestuia de a 
se comporta trădau posomorâta stare de spirit a cuiva aflat încă 
în stadiile incipiente ale unei dureroase suferinţe. Şi totuși el mă 
pofti înăuntru cu multă politeţe. 

— Cu ce anume te pot servi? mă întrebă el. Aș putea să-ţi ofer 
un ceai cu gheaţă. Vrei un ceai răcoritor, agent Cross? 

— Mulţumesc, nu te deranja. Nu vreau nimic, i-am răspuns eu. 

În apropiere stătea în picioare o menajeră în același timp și 
bonă, între două vârste, așteptând să vadă cu ce anume ne 
putea fi de folos. Mi-am închipuit că femeia respectivă trebuia să 
fie Lupe San Remo, cea care descoperise în piscină cadavrul 


stăpânei sale. 

— N-avem nevoie de nimic acum, Lupe, îţi mulţumes, îi spuse 
domnul Bell în limba spaniolă, continuând apoi, tot în spaniolă: 
Vrem să luăm cina la ora șapte, te rog. 

L-am urmat, trecând printr-un un hol aerisit, unde trei micuţe 
zâne blonde se adunaseră grămadă într-un fotoliu de dimensiuni 
gigantice. Respectivele erau, potrivit dosarului, Cassie, Anna și 
Zoey, de cinci, șapte și opt ani. Pe un imens ecran al unui 
televizor cu plasmă, era încremenită o imagine din PE URMELE LUI 
NEMO, oprită temporar. 

Le întrerupsesem și mă simţeam vinovat și din acea cauză. Mă 
întrebam dacă „Mary Smith” nutrea cu-adevărat anumite 
sentimente faţă de copiii victimelor. lar în caz ca așa era - atunci 
din ce motiv? Care ar putea fi oare motivaţia unei atât de 
dezaxate persoane? Şi de ce să o fi ucis pe mama acestor 
copile? 

— Fetelor, acum eu am să merg pentru câteva minute în 
camera de zi, le spuse tatăl lor. Voi continuaţi să urmăriţi mai 
departe filmul, fără mine. Bărbatul apăsă pe un buton al 
telecomenzii și apoi mări volumul sonorului, în timp ce imaginile 
din film reîncepuseră să se deruleze pe ecran. Am recunoscut în 
banda sonoră vocea lui Ellen DeGeneres, probabil datorită 
faptului că îl văzusem și eu de vreo douăsprezece ori pe NEMO, 
împreună cu Jannie. Acesteia îi plăcea la nebunie Dorry. Putem 
sta aici de vorbă, începu domnul Bell, pe când intram într-o 
boltită cameră de zi. Un perete de sticlă înalt cât trei etaje 
oferea o uluitoare priveliște a țărmului oceanului și, cu mult mai 
aproape, a piscinei în care fusese găsită fără viaţă soţia 
domnului Bell, Marti. Bărbatul se așeză, cu spatele la piscină, pe 
o canapea de catifea de culoare bej. Obișnuiam să ador acel 
peisaj, îmi spuse el, după care adăugă: Ca și Marti de altfel. 

— Ai prefera cumva să ne întâlnim și să discutăm în altă 
parte? l-am întrebat direct. 

— Îţi mulţumesc, îmi răspunse el. E-n regulă. Încerc să mă 
port cât mai normal cu putinţă. De dragul fetelor. Ca și pentru 
propriul meu echilibru mintal. Putem vorbi aici. Ai să-mi pui niște 
întrebări? 


— Ştiu că ai fost interogat și de către polițiștii din Los Angeles. 
Mai stiu si că ei s-au lămurit si te-au scos din cauză, astfel că voi 


încerca să te rețin cât mai puţin cu putinţă. 


— Apreciez acest lucru. Îţi voi sta la dispoziţie atâta vreme cât 
vei avea nevoie, îmi spuse el. Te rog să începi. Vreau să fiu de 
folos la prinderea persoanei care a făcut asta. Am nevoie să simt 
că ajut și eu la ceva, că nu stau cu mâinile în sân. 

Eu ședeam pe o canapea asemănătoare cu aceea pe care se 
așezase Bell. Între noi, se afla pe post de masă un bloc lustruit 
din marmură. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să încep cu niște întrebări de 
rutină. Avea soția dumitale vreun dusman de care să ai 
cunoștință? Cineva de care să-ţi fi reamintit după ce s-a 
întâmplat nenorocirea? 

El își mângâie ușor barba, după care se frecă la ochi cu 
ambele mâini. 

— Crede-mă, m-am tot gândit la asta. Şi este ca un fel de 
ironie a sortii. Marti era una dintre cele mai populare persoane 
din oraș. Toţi o iubeau, lucru extrem de rar pe-aici. Poţi verifica. 

Bărbatul se opri, și faţa i se strâmbă a plâns. Era foarte 
aproape de a-și pierde cumpătul, și mi s-a părut că-i pot citi 
gândul. TOTI O IUBEAU. LA TIMPUL TRECUT. 

Umerii i se pleoștiră. Se șterse la ochi cu pumnul strâns, 

— Îmi pare rău. Mă tot gândesc că tot ce s-a întâmplat a fost 
doar un vis urât, dar în realitate nu-i așa. 

— Liniștește-te, i-am spus eu. 

Aș fi vrut să-i spun mai mult; aș fi vrut să-i spun că știam cum 
se simţea, că știam nu numai cum este să-ţi pierzi nevasta, ci și 
cum este să ţi-o pierzi într-un astfel de mod. Cu mai multă 
vreme în urmă, și eu mă simţisem la fel precum se simţea el 
acum. Chiar dacă experienţa lui era asemănătoare cu a mea, el 
n-ar fi simțit nicio alinare dacă ar fi știut asta, și cu-atât mai 
puţin dacă ar fi aflat-o din partea unui străin care pe deasupra 
mai era și poliţist. Orice lucru personal pe care i l-aș fi spus în 
acel moment în privinţa respectivă, i l-aș fi spus pentru că m-aş 
fi simţit eu mai bine spunându-i-l, așa că am renunţat să-i mai 
vorbesc despre Maria și despre felul în care fusese aceasta 
omorâtă. 

— Tată? 

Zoey, cea mai mare dintre fiicele lui, se afla în dreptul arcadei 
dintre camera de zi și coridor. Cum stătea în spaţiul de trecere, 
arăta înspăimântată, micuță și extrem de singură. 

— E-n regulă, dulceaţă, îi spuse el. Totul e bine, nu mi s-a 


întâmplat nimic rău. Vino puţin aici. Bărbatul își desfăcu braţele, 
iar fetiţa merse la el, ocolind pe departe canapeaua, ca să evite 
să se apropie de mine. Bell își îmbrăţișă fiica, după care 
amândoi începură să plângă. Mă întrebam dacă micuta își mai 
văzuse vreodată tatăl plângând. E-n regulă, Zoey, îi repetă el, 
netezindu-i părul. E-n regulă, Zoey. Te iubesc atât de mult. Ești o 
fetiță foarte bună. 
— Te iubesc, tăticule, murmură Zoey. 


— Putem continua mai târziu, am spus eu încet. Sau altă dată. 
Am la dosar declaratia dumitale. Oricum n-am nevoie de mult 


mai mult. 


El mă privi cu recunoștință, în timp ce obrazul îi era lipit de 
căpșorul lui Zoey. Aceasta își schimbase poziţia și se arcuise 
pentru a se lipi mai strâns de tatăl ei. Nu încăpea nicio îndoială 
că erau foarte apropiaţi, iar eu m-am gândit în acel moment la 
Jannie. 

— Te rog să mă anunti dacă mai pot face ceva pentru a-ti fi de 
folos, îmi spuse el. Chiar vreau cu-adevărat să fiu de ajutor. 

— Mi-ar fi util dacă aş putea să fac doar un tur rapid al casei 
tale, i-am spus eu. 

— Bineînteles. 

M-am întors să ies din încăpere, însă apoi m-am oprit și i-am 
vorbit din nou, incapabil să mă stăpânesc. 

— Faci exact ceea ce trebuie, l-am încurajat eu. Copilele tale 
au mare nevoie de tine, pentru a trece peste această încercare. 
Să fii extrem de apropiat de ele. : 

— Așa voi face. Acum numai pe ele le mai am. lţi multumesc. 
Esti foarte atent. 

N-am mai spus nimic altceva, şi dacă ar fi să fac o 
presupunere, aş zice că el și-a dat seama de faptul că eu îi 
dădusem nu numai sfatul unui poliţist, ci și pe acela al unui tată 
și al unui soţ. Şi dintr-odată, n-am vrut să mai zăbovesc în casa 


aceea decât atâta cât era strict necesar. 


45 


Ca detectiv, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut mai multe ore în 
casa  Lowenstein-Bell ca să adâncesc toate amănuntele 
observate, însă în împrejurările date, mi-am acordat doar 
cincisprezece sau douăzeci de minute. 

Am început cu frumoasa piscină și am rămas o vreme lângă 
capătul ei adânc, uitându-mă în jos la liniile vopsite cu albastru 
pe fundul bazinului, pentru a separa culoarele de înot. Se 
estimase faptul că din poziţia aceea o împușcase Mary Smith pe 
Marti Lowenstein-Bell, cu un singur glonţ tras în creștetul 
capului. Apoi trăsese cadavrul spre ea, la marginea bazinului, cu 
un minciog de piscină cu plasă mare și cu mâner lung. 

Asasina se ocupase nestingherită după aceea de ciopârţirea 
feței victimei cu cutitul, fără să scoată cadavrul din apă. 


Tăieturile erau făcute neglijent, cu zecile, în mare grabă, 
intersectate. DE PARCĂ AR FII VRUT SĂ-I STEARGĂ COMPLET IMAGINEA 


FIGURII. 
Era asemănător cu ceea ce făceau oamenii câteodată cu 


fotografiile, când se descotoroseau în mod simbolic de câte 
cineva, acoperind figura din poză cu câte un X. De altfel, Mary 
Smith mai distrusese și câteva fotografii de familie, în biroul de 
la etajul casei. 

M-am uitat în sus, la locul unde îmi imaginasem că se afla acel 
birou, bazându-mă pe schiţele din dosar. 

Drumul firesc dintre piscină și birou trecea prin camera de zi și 
urca apoi treptele din piatră de calcar ale scării din holul 


principal de la intrarea în casă. 
Ucigașul mai vizitase casa și înainte de ziua crimei. Cum se 


întâmplase oare, cu exactitate, acest lucru? Pe la ce oră? Şi... în 
ce scop? Cum se dezvoltau procesele mintale ale lui Mary 
Smith? 


Când am traversat din nou _livingul, Michael Bell şedea 
împreună cu cele trei fiice ale sale, urmărind toţi patru, cu 
indiferenţă, filmul lor. Nici măcar nu-și ridicară privirile la 
trecerea mea, iar eu nu voiam să-i întrerup încă o dată. Nu știu 
din ce motiv, mi-am amintit cum i-am îmbrățișat pe Jannie și pe 


Day, imediat după ceea ce se întâmplase cu micul Alex, la 
Seattle. 


Holul de la etaj era ca un fel de pod suspendat, din lemn și din 
sticlă, care împărțea casa în două. Am urmat traiectoria 


probabilă a lui Mary Smith până acolo sus, iar apoi mai departe, 
de-a lungul unei aripi interioare, unde biroul lui Marti era destul 
de ușor de găsit. 

Era unica încăpere cu ușa închisă. 

lnăuntru, pe unul dintre pereţii biroului, se vedeau niște locuri 
goale unde îmi închipuiam că fuseseră atârnate niște fotografii 
de familie. Tot restul camerei părea să fi rămas intact. 

Asasinul devine din ce în ce mai curajos, asumăndu-și tot mai 
multe riscuri, iar obsesia sa cu privire la familie rămâne la fel de 
puternică. Concentrarea ucigașului este extrem de intensă. 


Atenţia mi se îndreptă apoi în direcţia unui scaun de piele, cu 
spătar înalt, aflat în faţa unui monitor vertical cu diagonala de 
53 de centimetri. Acesta era spaţiul de lucru al victimei și 
probabil locul unde stătuse Mary Smith, atunci când îi 
transmisese lui Arnold Griner la L.A. Times mesajul ei, prin e-mail. 

Geamul biroului dădea spre terasa și piscina de dedesubt. S-ar 
fi putut ca Mary Smith să se fi uitat la cadavrul lui Marti, care 
plutea cu faţa în jos, în timp ce scria mesajul la calculator. Îi 
repugnase cumva? O înfuriase oare acea imagine? Sau simţise 
doar o uriașă satisfacţie, în timp ce ședea acolo și privea în jos, 
la victima ei? 

Ceva îmi atrase atenţia. Fotografiile distruse și recenta vizită 
tainică de la cafeneaua aceea. Un lucru pe care profesoara 
Papadakis mi-l spusese în legătură cu o anume „lipsă de 
încredere”. Şi altceva la care mă gândisem eu în acea 


dimineată. Lu/ MARY SMITH NU-I PLĂCEA CEEA CE VEDEA LA LOCURILE 
CRIMELOR. OARE ASA ERA? 


Şi cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu-atât mi se părea 
că faptul reflecta tot mai evident o pregnantă imagine din 
trecut, care o deranja pe Mary Smith. O anumită parte din ea po 
care voia s-o evite îi devenea din ce în ce mai clară. Reacţia ei 
era aceea de respingere. Îmi displăcea profund să mă gândesc 
la acest lucru, dar probabil că ea își pierdea controlul. 


Apoi m-am corectat, spunându-mi că UCIGAŞUL își pierdea 
controlul. 


46 


În seara aceea stăteam întins pe spate pe patul din camera de 
hotel. Mintea mi se învârtea în diverse direcţii dintre care 
niciuna nu mi se părea că merită osteneala în ceea ce mă 
privea, din cât puteam să-mi dau eu seama în momentul 
respectiv. 

Mary Smith. Patologia acesteia. Inconsecvenţele ei. Posibila 
motivare a crimelor. Nimic limpede până în acea clipă. 

Jamilla. Nici acolo nu se clarificase nimic. Nu ajunsesem nici 
măcar să mă apropii de rezolvarea acelei probleme. 

Familia mea pe care o lăsasem la Washington. Situaţia era în 
continuare la fel de încurcată. 


Christine și Alex Junior. Cea mai tristă dintre toate problemele 
mele. 

Eram conștient de faptul că nicio latură a vieţii mele nu 
primise din partea mea în ultima vreme atenţia pe care ar fi 
meritat-o. 


Totul începea parcă să-mi solicite din ce în ce mai mult efort. 

Îi ajutasem pe alţii să se descurce cu acest fel de depresie, 
dar niciodată pe mine însumi. 

Ajunsesem astfel la impresia că nimeni nu se pricepea foarte 
bine să se autoanalizeze. 

[inându-se de cuvânt, Monnie Donnelley îmi transmisese deja 
ceva informaţii despre James Truscott. 

Pur și simplu, acesta demisionase din slujbă. Ambiţios, uneori 
chiar brutal, era însă un respectat membru al celei de-a patra 
puteri în stat, presa. Nu părea să aibă vreo legătură cu crimele 
Mary Smith. 

M-am uitat la ceas, am murmurat o înjurătură și am telefonat 
acasă, sperând să-i mai prind pe Jannie și pe Damon înainte ca 


ei să fi mers la culcare. 


— Bună ziua, aici reşedinta Cross. Jannie Cross la telefon. 

M-am trezit că zâmbesc. 

— Nu e magazinul de îmbrăţișări și de săruturi? Aș vrea să fac 
o comandă, vă rog. 

— Bună, tăticule. Ştiam că aveai să suni. 

— Chiar atât de previzibil sunt?Nu-i nimic. Voi doi sper că vă 
pregătiţi de culcare, nu-i așa? Spune-i lui Damon să ridice și el 
receptorul, la celălalt telefon. 

— L-am ridicat deja. Mi-am închipuit eu că tu suni. Eşti într- 


adevăr destul de previzibil. lar acesta este un lucru foarte bun. 

Din doar câteva replici, am reușit să-mi dau seama de ceea ce 
făceau copiii mei. 

Damon încerca să mă determine prin lingușeli să-l las să-și 
cumpere un CD cu o consultativă garanţie părintească. Dar n-a 
adus vorba despre nicio vânzare și n-a rostit încă niciun cuvânt 
nici despre misterioasa lui prietenă. 

Jannie se pregătea pentru prima ei manifestare științifică și 
voia să afle dacă îi puteam supune pe prietenii ei la un detector 
de minciuni. 

— Bineînţeles. Imediat după ce vă voi supune la el pe tine și 
pe Damon. 

Apoi Jannie îmi spuse ceva care mă neliniști extrem de mult. 

— Scriitorul acela a venit din nou aici. Nana l-a luat la goană. 
l-a spus niște lucruri usturătoare, categorisindu-l drept „O 
veritabilă rușine pentru tagma profesiunii sale”. 

După ce am terminat discuţia cu copiii am vorbit și cu Nana, 
iar apoi am cerut să mi se aducă ceva de mâncare în cameră. 

În cele din urmă am sunat-o și pe Jamilla, la San Francisco. 

Iniţiasem apelurile telefonice în ordinea inversă caracterului 
stresant al acestora, eram conștient de acest lucru, lăsându-le la 
urmă pe cele mai dificile. 

Bineînţeles că mai luasem în considerare și chestiunea 
fusurilor orare ale locurilor unde sunam. 

— Întreagă această dandana cu Mary Smith a devenit cu 
rapiditate o adevărată problemă naţională, îmi spuse Jamilla. Pe- 
aici pe la noi umblă vorba că Departamentul de Poliţie din Los 
Angeles se află încă departe de a o prinde. 

— Hai să mai vorbim și despre altceva decât numai de 
treburile de serviciu, i-am spus eu. Eşti de acord? 

— La drept vorbind, tocmai mă pregăteam să plec. Am 
întâlnire cu un prieten... și suntem numai prieteni, adăugă ea 
puţin cam prea repede. Să nu fii îngrijorat din pricina asta. 

Mie mi se părea că mesajul codificat era tocmai acela de A MĂ 
ÎNGRIJORA ÎN PRIVINTA RESPECTIVĂ. 

— Desigur, du-te. 

— Vorbim mâine? mă întrebă ea. lartă-mă. Trebuie să fug. 
Rămâne așadar pe mâine, Alex? 

l-am promis că da, după care am pus receptorul în furcă. 
SUNTEM _NUMAI _PRIETENI, Mi-am repetat în gând. Terminasem 


primele două apeluri telefonice și mai aveam încă unul. 

Îl mai aveam pe cel cu-adevărat cel mai dificil dintre toate. 

Am ridicat din nou receptorul și am format numărul pe care îl 
știam pe dinafară. 

— Alo? 

— Sunt eu, Alex. 

Christine făcu o pauză - ca un alt răspuns indescifrabil. 

— Bună, îmi răspunse ea într-un târziu. 

— Aș putea vorbi cu Alex? 

— Sigur că da. Așteaptă puţin, ca să-l chem. Tocmai și-a 
terminat cina. Acum e în camera lui de joacă. 

Am auzit un foșnet, urmat de vocea atenuată a lut Christine. 

— La telefon e tăticu'. Acel cuvânt îmi produse o strângere de 
inimă - caldă și în același timp plină de regret. 

— Bună, tati. Tonul emoţionat al glasului său trezi în mine o 
mulţime de simţăminte amestecate, dar în principal era vorba 
despre faptul că mi-era foarte dor de el. Îi și puteam vedea 
feţișoara dulce și zâmbetul larg. 

— Bună, căţelușule. Ce mai e nou? 

Dar la fel ca orice alt copil de trei anișori, micul Alex nu era, 
din nefericire, chiar foarte rapid și deprins cu vorbitul la telefon, 
astfel că a fost din păcate o conversaţie laconică. 

După o întrerupere deosebit de lungă, am auzit-o din nou în 
fundal pe Christine. 

— Spune-i pa! 

— Pa. 

— La revedere, i-am zis eu. Te iubesc, amice. 

— Te iubesc, tati. 

Apoi micul Alex mi-a închis telefonul. După acel categoric 
declic, m-am trezit din nou în camera mea de hotel, singur doar 
cu cazul Mary Smith și simțind într-un mod acut lipsa tuturor 
celor pe care îi iubeam mai mult decât orice pe lume, mai mult 
decât iubeam viaţa însăși. 


Acela era gândul care îmi domina mintea. Oare ce însemna 
asta? 


PARTEA A TREIA 
FAPTE ÎNŞELĂTOARE 


47 


Mary Smith şedea pe o bancă din parc, în timp ce micuța și 
iubita ei Ashley se maimuţărea frenetic pe locul de joacă al 
copiilor. Era un lucru bun. Acel efort fizic era suficient pentru a o 
obosi pe fetiță, înainte ca Mary să meargă să-i ia pe Brendan și 
pe Adam din vizitele în care se distrau. Mary spera că îi va 
rămâne astfel suficientă vreme pentru a-și putea limpezi 
creierul, după o altă zi imposibilă. Se uită la agenda nouă-nouţă 
din poala ei, admirându-i frumoasa hârtie groasă și minunata 
copertă pânzată. 

Jurnalele constituiau unica mare extravaganţă din viaţa ei. Se 
străduia să scrie câte puţin în fiecare zi. Poate că, mai târziu, 
copiii aveau să citească ceea ce scrisese ea, și să afle cine era 
cu-adevărat mama lor, în afară de Bucătăreasa, Menajera și 
Şoferul. Între timp însă, până și jurnalul complotase împotriva ei. 
Fără să se gândească, scrisese în el, chiar pe prima pagină: 
ROSII, MORCOVI, CEREALE, SUC, SCUTECE. La naiba! 

Asta chiar că era inadmisibil! Mary rupse cu grijă respectiva 
foaie de hârtie. Poate că era un lucru caraghios, însă ea 
considera acel jurnal ca pe un obiect sacru, în care nu se 
cuvenea să-ţi notezi o listă de cumpărături. 

Deodată, femeia îngheţă, dându-și seama că n-o mai vedea 
nicăieri pe Ashley! OF, DOAMNE, UNDE-O FI DISPĂRUT? 

Doar cu câteva clipe mai înainte fetiţa fusese acolo, iar acum 
se făcuse nevăzută. 

Sau poate că nu trecuseră doar câteva clipe. Mary se încordă. 
Era posibil oare să fi trecut mai mult decât câteva clipe? Trecuse 
cumva mai mult timp? 

— Ashley? lubito? 

Ochii ei parcurseră iute micul și aglomeratul loc de joacă 
pentru copii. Se vedeau câteva fetiţe cu căpșoare blonde cu clăi 
ciufulite de păr, dându-se în leagăne sau alergând de colo-colo, 
însă niciuna dintre ele nu era Ashley a ei. Intreaga zonă de joacă 
era îngrădită cu un gard din fier forjat. CÂT DE DEPARTE ARFI PUTUT 
SĂ AJUNGĂ ? Femeia se îndreptă spre poartă. 

— Scuzaţi-mă, nu cumva aţi văzut o fetiţă? Are părul blond, 
jeanși și un tricou roșu. 

Se părea că nimeni n-o văzuse. 

Of Dumnezeule, nu așa ceva. Nu. Nu. 


Exact în acel moment, Mary o zări din nou. Inima aproape că-i 


sărise din piept. Ashley se ascunsese îndărătul unui copac din 
apropierea unui colţ al terenului de joacă. Femeia scoase un mic 
hohot de râs, simțindu-se în sinea ei jenată de faptul că intrase 
atât de repede în panică. OF DOAMNE, CE SE ÎNTÂMPLĂ OARE CU MINE? 


Se apropie apoi de fiica ei. 

— Ce faci tu aici, dulceaţă? 

— Mă jucam de-a v-aţi ascunselea, îi răspunse micuta. A fost 
doar un joc, mămico. 

— Şi cu cine anume te jucai, pentru numele lui Dumnezeu? Se 
străduia să nu ridice prea tare tonul. Lumea din jur deja 
începuse să se uite la ele ca la urs. 

— Cu tine. Fetiţa îi zâmbi atât de dulce încât Mary de-abia mai 
rezista. 

Ea se aplecă foarte jos și îi șopti fiicei sale la ureche: 

— Ashley, n-ai voie să fugi și să te ascunzi așa. Intelegi tu? 
Dacă tu nu mă mai poţi vedea pe mine, atunci nici eu nu te mai 
pot vedea pe tine. Bine? 

— Bine. 

— Perfect. lar acum, ce-ar fi să te duci să încerci să te mai și 
caţeri puţin? 

Mary se așeză pe o altă bancă, departe de furtuna generală 


de priviri dezaprobatoare. O tânără mamă care citea din 
L.A. TIMES zâmbi în directia ei si o salută: 


— Bună. 

— Probabil că nu ești de pe-aici, îi replică Mary, măsurând-o 
rapid, din cap până-n picioare. 

Glasul celeilalte femei avea un ton oarecum defensiv. 

— De ce spui asta? 

— În primul rând, fiindcă nimeni de pe-aici nu-ţi arată atâta 
amabilitate, îi răspunse Mary, după care îi surâse și ea. lar în al 
doilea rând, cineva din altă parte recunoaște pe altcineva din 


altă parte. Eu sunt de loc din Vermont. 
Cealaltă femeie se arătă usurată. 


— lar eu sunt din Baltimore, zise ea ducându-si o mână la 
piept. Am auzit că aici, în California, toată lumea este 
prietenoasă. Şoferii se opresc și te lasă să traversezi, nu-i așa? 


În Baltimore, n-ai să vezi asta. 
— E-adevărat. 


— Însă nici asa ceva n-o să găsești. Ea îi arătă prima pagină 
din TIMES. 


CONTINUĂ INVESTIGAŢIA 
REFERITOARE LA CRIMELE DE LA HOLLYWOOD 
— Ai auzit despre treaba asta? o întrebă femeia. Trebuie să fi 
auzit. 


— În zilele noastre, ar fi si greu să nu auzi. 
— Mă întristează extrem de mult. Ştiu că s-ar cădea să-mi fie 


frică, dar realmente îmi pare nespus de rău pentru familiile 
acelea. 


Mary dădu din cap, cu gravitate. 
tiu. Și mie. E-ngrozitor, nu-i asa? Sărmanii copii, sărmanii 


copii. Simti că-ţi vine să plângi și să nu te mai opre ești. 


48 


Potrivit statisticilor pe care tocmai le studiam la masa mea de 
lucru, aproximativ optzeci și nouă la sută dintre femeile dovedite 
a fi asasine în serie foloseau pentru omorârea victimelor lor 
otrava, sufocarea și injectiile letale. Mai puţin de zece la sută 
dintre ucigașe alegeau pentru comiterea crimei o armă de foc și 
nu era înregistrată niciuna care să fi folosit un cuţit. 

Constituia oare Mary Smith excepția care confirm regula? 

Nu-mi venea să cred așa ceva. Dar se părea că eram unicul 
care gândea așa. 

Am trecut în revistă întreaga grămadă de decupări, de 
fotografii și de articole împrăștiate pe masă în faţa mea, ca pe 
niște bucățele din mai multe puzzle-uri diferite. _ 

Aileen Wuomos era una dintre adeptele armelor de foc. In 
1989 și 1990 ea a omorât cel puţin șapte bărbaţi, în Florida. 
Atunci când a fost arestată, femeia a fost decretată de către 
presă drept prima _ucigașă în serie, din întreaga istorie a 
Americii. Ea era probabil cea mai vestită, dar nici pe departe 
prima. Aproape jumătate dintre cele aflate în statistici erau un 


fel de văduve negre - omorâtoare de bărbaţi - ori mânate de 
răzbunare. Cele mai multe dintre ele aveau, într-un fel sau într- 


altul, relatii de rudenie cu victimele lor. 


Bobbie Sue Terrell, de profesie infirmieră în spital, a injectat 
unui număr de doisprezece pacienţi doze mortale de insulină. 

alea Montalvo Puente i-a otrăvit pe nouă dintre chiriașii 

i, ca să-și poată însuși asigurările acestora de asistenţă socială. 

E uşa biroului se ivi figura lui Maureen, secretară la serviciul 

operativ. 

— Vrei să-ti aduc ceva de mâncare de la In-n-Out Burger? 

Am ridicat privirea și mi-am dat seama că se făcuse deja 
întuneric și că, la drept vorbind, aveam o foame de lup. 

— M-aș bucura dac-ar avea un sandvici cu pui la grătar, și 
nişte suc de portocale, îti multumesc. 

Ea râse din toată inima. 

— Dar un hamburger sau un cheeseburger nu ti-ar fi pe plac? 

Întrucât somnul și viaţa personală mi se făcuseră deja varză, 
încercam să evit pe cât posibil măcar mâncarea nesănătoasă. 
De zile întregi nu mai mâncasem porcării. Ultimul lucru de care 
aș mai fi avut nevoie pe coclaurile unde ajunsesem ar fi fost 
acela de a-mi deregla și digestia. l-am spus fetei să nu-mi aducă 


nimic, pentru că aveam să mă descurc singur, până la urmă. 

Un minut mai târziu, agentul Page începu să se fâţâie și el pe 
lângă masa mea de lucru. 

— Cum merge? mă întrebă el. Ai descoperit ceva? 

Mi-am desfăcut bratele, arătând către multimea do informatii 
din fața mea. 

— Profilul ei nu se prea potrivește cu toate astea. 

— Lucru probabil valabil și pentru aproximativ jumătate dintre 
criminalele în serie din istorie, în momentul activităţii lor, îmi 
replică Page. Tânărul agent mă impresiona din ce în ce mai 
mult. 

— Dar ce se mai aude cu bunii noștri prieteni de la poliţia din 
Los Angeles? Din partea lor ai mai primit vreo noutate? 

— Bineînţeles, îmi răspunse el. Ne-au trimis rapoartele 
balistice preliminare asupra armei folosite. Ascultă aici - este 
vorba despre o vechitură celebră. Un Walther PPK, același de 
fiecare dată. O să aibă loc mâine o informare completă în 
privinţa asta, dacă vrei să participi. Dacă nu, atunci o să-ţi spun 
eu ce anume a mai apărut nou. 

Era o informaţie surprinzătoare și foarte ciudată - vechimea 
armei crimelor. 

— Şi cât de veche este arma? Au aflat? 

— Are pe puţin douăzeci de ani, ceea ce adâncește și mai 
mult misterul, nu? Ar putea fi greu să dai de urma unei 
asemenea arme. 

— Crezi că numai ăsta-i motivul pentru care o folosește? Doar 
faptul că arma este greu de depistat? l-am întrebat mai umil 
gândind cu voce tare. 

Page trecu mintal în revistă în mod instantaneu o mulţime de 
posibilităţi. 

— Ea nu este o profesionistă în domeniu, da? Poate că aceasta 
este o armă pe care o deţine de foarte multă vreme. Sau poate 
că femeia ucide de mai mult timp decât credem noi că o face. Ar 
fi de asemenea posibil să o fi găsit întâmplător. Ori poate că 
arma i-a aparţinut iniţial tatălui ei. 

Toate astea erau presupuneri cu greutate, provenite totuși 
doar dintr-o rapidă cugetare. 

— Câţi ani ai? l-am întrebat, devenind dintr-odată curios în 
privinţa lui. 

El mă privi cam chiorâș. 


— Ooo, dar n-are nicio relevantă să mă întrebi una ca asta. 


— Liniștește-te, i-am spus eu. Nu este un interviu pentru 
angajare. Mă întrebam și eu așa. Ești cu mult mai sprinten la 
minte decât destui indivizi pe care i-am văzut în ultima vreme 
ieșind de la Quantico. 

— Am douăzeci și șase de ani, îmi răspunse el, afișând un 
zâmbet larg. 

— Ești foarte bun, Page. Totuși, mai trebuie să lucrezi la 
partea de trucuri. 

Expresia nu i se schimbă. 

— Cunosc și partea cu trucurile, doar că n-am nevoie de ea 
aici, la serviciul operativ. Apoi, imitând la perfectie felul de a 
vorbi al surferilor, îmi spuse: Da, bătrâne, știu ce gândești 


despre mine, însă acum că mi-am încheiat ucenicia de surfer, 
sunt totalmente dedicat activității mele actuale. 


Am râs satisfăcut, chiar dacă mai mult în sinea mea. 

— Page, să știi că nu mi te pot imagina urcat pe o planșă de 
surfing, l-am asigurat eu. 

— Ba poţi s-o faci în voie, bătrâne, replică el. 


49 


A_doua zi, pe la ora cinci, sala de conferinţe de la sediul 
Departamentului de Poliţie din Los Angeles era ticsită de lume, 
precum o conservă de sardele. M-am _ rezemat de peretele 
dinspre partea din faţă a încăperii, așteptând ca Jeanne Galletta 
să dea startul întregii nebunii. 

Aceasta apăru mergând în pas vioi, însoţită de Fred Van 
Allsburg, șeful de la mine de la birou, de Alan Shrewsbury, șeful 
poliţiei din Los Angeles, precum și de un al treilea bărbat, pe 
care nu-l cunosteam. Jeanne arăta cel mai bine din acel mic 
grup, și în același timp era singura sub cincizeci de ani. 


— Cine-i tipul acela? l-am întrebat pe un poliţist de lângă 
mine. Acela în costum albastru. 

— Michael Corbin. 

— Cine? 

— Viceprimarul. Şi are doar valoarea costumului de pe el. In 
rest, e inutil precum ţâţele unui taur. 

Într-un fel, eram destul de mulţumit și în același timp și puţin 
rezervat, pentru că nu mi se ceruse să vorbesc și eu la acea 
întrunire. Politica era nelipsită de la un atât de important caz de 
omucidere. Speram doar ca aici, la Los Angeles, politicienii să nu 
încerce să-și aroge un rol mai mare ca de obicei. 

Galletta mă salută, printr-o mică înclinare din cap, înainte de a 


începe: _ 
— Gata oameni buni, hai să-i dăm drumul. Se făcu liniste. In 


SAh ILA 


acel moment, viceprimarul dădu mâna cu Van Allsburg și se 
strecură afară, printr-o ușă laterală. Cum? Ce-o mai fi însemnând 
şi asta oare? Vizita lui nu marcase o prezentă charismatică, ci 


mai curând una fantomatică. Apoi Galletta începu: Mai întâi să 
trecem în revistă lucrurile de BAZĂ. 


Şi ea enumeră la iuțeală toate elementele caracteristice ale 
cazului - Waltherul PPK, abtibildurile pentru copii marcate cu 
două A-uri și un B și victimele, așa-numite Mame Ideale, ăsta din 
urmă fiind desigur punctul de vedere susţinut de către presă. Ba 
un ziar extrem de răutăcios și de deplasat botezase cazul cu 
sintagma „Crimele nevestei vitregite”. 

Galletta ne reaminti faptul că formulările exacte ale e-mail- 
urilor pe care le trimisese Mary la ziarul L.A.7/meEs constituiau 
niște informaţii absolut confidentiale. 


Au fost apoi puse și câteva întrebări. 


Cunoștea sau presupunea poliţia sau FBl-ul existenţa vreunei 


legături între Mary Smith și alte crime comise în zonă? 


Răspunsul a fost: Nu. 
De unde avem certitudinea că este vorba de un singur 


agresor? Răspunsul a fost: Nu suntem absolut siguri de așa 
ceva, dar toate semnele par să indice acest lucru. 

Cum se face că știm că asasinul este femeie? Răspunsul a 
fost: Sub un abțibild lipit la cinematograful din Westwood a fost 
descoperit, prins și lipit, un fir de păr de femeie, apartinând, 
după toate probabilitățile, ucigașei. 

— Acesta ar putea fi un moment extrem de potrivit pentru a-l 
ruga pe agentul Cross să ne ofere o imagine generală a profilului 
de suspect pe care l-a stabilit până în acest moment FBl-ul. 
Doctor Cross a venit aici de la Washington, acolo unde a rezolvat 
niște cazuri în care au fost implicaţi asasini în serie precum Gary 
Soneji și Kyle Craig. 

Aproximativ o sută de perechi de ochi se întoarseră simultan 
ca să mă privească. Mă gândeam că venisem la acea informare 
ca simplu observator, iar acum ajunsesem centrul atenţiei 
generale. N-avea niciun rost să irosesc neașteptata ocazie care- 
mi fusese oferită pe tavă, și cu-atât mai puţin să-i fac pe toţi să- 
și piardă timpul în mod inutil. 

— Ei bine, aș vrea să încep prin a vă spune că eu unul nu sunt 
absolut convins de faptul că Mary Smith ar fi femeie, le-am 


trântit-o pe neașteptate. 
Asta ar fi fost cazul să-i trezească din picoteală până și pe cei 


din rândurile cele mai din spate ale sălii. 


50 


Şi vorbele mele chiar au dezmorţit sala, care a fost brusc 
străbătută de un freamăt. Măcar izbutisem să le captez tuturor 
atentia. 


— Nu zic nici că ucigașul este cu certitudine bărbat, dar noi 
încă n-am eliminat această posibilitate. Şi nu cred că ar trebui să 
fie eliminată niciuna dintre cele două variante, am opinat eu, 
ridicând puţin tonul, pentru a acoperi rumoarea surdă din sală. 
Dar indiferent de sexul făptașului, sunt în măsură să vă spun 
câteva lucruri despre acest caz. Deocamdată, în lipsa unei 
certitudini în această privinţă, voi utiliza în mod convenţional 
pronumele ÆA, pentru desemnarea autorului crimelor, în 
persoana așa-numitei Mary Smith. Probabil că ucigașa este de 
rasă albă și are între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Se 
deplasează cu propria ei mașină, una care să nu atragă prea 
mult atenţia în selectele vecinătăţi ale locurilor unde au fost 
comise crimele. Cel mai probabil este o persoană cultă și 
educată și mai mult ca sigur are o slujbă, dar nu și o profesie 
anume, nefiind nici e plătit. Poate că persoana respectivă 
are un soi de poziție ierarhică în domeniul serviciilor, rang 
pentru care s-ar e foarte bine să fie supercalificată, dar în 
care nu este apreciată la justa ei valoare. 

Am continuat tot așa încă puţin, iar apoi am răspuns și la 
câteva întrebări venite de la mulţimea strânsă acolo. După ce 
am terminat eu, Jeanne Galletta le-a dat cuvântul celor de la 
serviciul de balistică, pentru ca aceștia să-și facă expunerea 
detaliată asupra armei. Apoi a învăluit cu privirea întreaga 
adunare. 

— Şi acum o ultimă chestiune, zise ea. Kileen, te rog să iei loc. 
Îți iti mulțumesc, Gerry. Încă nu s-a terminat ședința. O să vă spun 
eu când se va încheia. Așteptă până se făcu liniște în sală, după 
care vorbi din nou: Cred că nici n-ar mai fi nevoie să vă vorbesc 
și despre felul de-a dreptul ridicol în care este prezentat cazul în 
presă. Vreau ca FIECARE dintre voi să gândească, să acţioneze și 
să se comporte ca și cum ar avea în permanenţă o cameră de 
luat vederi îndreptată asupra sa, deoarece chiar așa presupun 
că stau lucrurile. Nu vreau să existe niciun fel de scurgeri de 
informaţii. Situaţia este la fel de gravă ca și un cancer la plămâni 


ajuns în faza terminală. Procedura standard de operare trebuie 
să rămână strict secretă. 


Am remarcat faptul că, în timp ce vorbea, Galletta mai trăgea 
din când în când cu ochiul și în direcţia lui Van Allsburg. 
Procedura fusese probabil tema întrunirii lor _ confidenţiale cu 
viceprimarul. Mi-a trecut atunci prin minte faptul că ne aflam 
într-un an electoral. Primăria dorea rezultate clare și o rezolvare 
cât mai rapidă a cazului. Personal, mă cam îndoiam că așa avea 
să se întâmple. 

_ — Deocamdată, cam asta-i tot, _concluzionă Galletta. 
Incăperea se însufleţi brusc. 

Galletta îmi căută și îmi prinse privirea, dând apoi din cap în 
direcţia sălii de consiliu din spate. 

Am fost nevoit să mă strecor cu greu prin mulţime, pentru a 
ajunge acolo, întrebându-mă despre ce voia să discute cu mine. 


— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o în timp ce ea închidea ușa 
în urma noastră. 


— Ce naiba a mai fost și ASTA? se răsti ea la mine. 

Am privit-o pieziș. 

— Ce naiba a mai fost și... ce anume? 

— Să mă contrazici, să vorbeşti despre Mary Smith ca și cum 
ar fi bărbat și să derutezi lumea. Am nevoie ca toţi oamenii mei 
să rămână concentrați și tu trebuie să mă anunti înainte de a da 
drumul din senin unor astfel de variante fanteziste. 


— Variante fanteziste? Din senin? Am mai vorbit despre asta 
și ţi-am spus ce părere aveam. 

— Da, iar noi am respins-o încă de la bun început. 

—Nu, n-am _respins-o noi, de comun acord. Doar TU ai făcut 
asta, Jeanne. Ştiu că te afli sub o mare presiune... 

— La naiba, bineînţeles că sunt sub presiune. Aici suntem la 
Los Angeles, nu la Washington. Tu n-ai idee cum este. 

— Ba mai știu și eu câte ceva. lar pe viitor, dacă vrei să 
prezint situaţia și să n-ai surprize neplăcute din partea mea, ar 
trebui să ne punem dinainte de acord. Încearcă să-ţi amintești 
ceea ce ai spus acolo, despre cum i-am prins pe Gary Soneiji și 
pe Kyle Craig. 

Mă străduiam să rămân calm și chiar tolerant, menţinând un 
ton stăpânit, însă nici n-aveam de gând să cedez și să bat în 
retragere, în faţa încercărilor de intimidare. 

Jeanne scrâșni din dinţi și își lăsă pentru un moment privirea 
în jos. 

— Foarte bine. Ai dreptate. lartă-mă. 


— lar dacă vrei să stii cu tot dinadinsul, eu nu sustin că tu 


trebuie să fii în mod obligatoriu de acord cu mine. În definitiv 


este cazul tău, însă când ai de-a face cu ceva atât de mare si de 


greu de mânuit, îţi dorești să poţi deţine cât mai mult control cu 
putinţă. 

— Ştiu, știu. Ea suspină prelung, dar nu fusese un suspin de 
ușurare, ci mai curând o încercare de a răsufla adânc, pentru a- 
și drege glasul. Apoi îmi zâmbi și adăugă: Ştii ceva? Ce-ar fi să 
mă revanșez faţă de tine? Îţi place sushi? Doar trebuie să 
mănânci și tu ceva, nu? Şi-ţi promit că n-o să mai aduc vorba 
despre treburile de la serviciu. 


— Îţi multumesc, i-am răspuns cu politeţe, dar, din nefericire 


încă nu mi-am terminat ziua de lucru. De-aici trebuie să mă 


întorc la birou, Jeanne. Şi chiar nu cred că ucigașul ăsta poate să 


fie femeie. Şi-atunci, cine-o fi el oare? Rămâne pe altă dată să 


luăm masa împreună, bine? 
— O lăsăm pe altă dată, încuviinţă Jeanne Galletta, plecând în 
grabă, așa precum intrase și în sala de conferinţe. 


51 

Pentru următoarele câteva ore am rămas foarte concentrat 
menţinându-mi una dintre acele stări extrem de productive de 
muncă, stare pe care mi-aș dori să o pot atinge de fiecare dată 
când mă asez la masa de lucru. 

Am parcurs, în cadrul sistemului de baze de date VICAP, mai 
multe teorii, căutând orice fel de potrivire posibilă cu grupul de 
crime din Los Angeles, însă negăsind nici măcar ceva cât de cât 
apropiat. 

Într-un târziu, tot mi-a atras ceva atenţia. Era vorba despre un 
triplu asasinat, comis cu mai bine de șase luni în urmă. 

Totul se petrecuse însă la New York și nu la Los Angeles, dar 
crimele fuseseră comise într-un cinematograf și anume, Sutton, 
de pe strada East 57, iar amănuntele păreau incitante, la o 
primă vedere. 

În primul rând, cazul acestor trei crime rămăsese neelucidat. 
Nici pe departe nu reușise Departamentul de Poliţie din New 
York să soluţioneze enigma. La fel ca și în cazul asasinatelor din 
Los Angeles. 

Nici pentru cele trei omoruri de la New York nu putuse fi 
identificat un motiv evident. Acest ultim amănunt era extrem de 
important. Poate că această serie de crime comise după un 
anumit şablon începuse cu mult mai devreme decât își 
imaginase până acum cineva. Şi poate că ucigașul era de origine 
din New York. 

Am reţinut însemnările polițiștilor din New York asupra cazului 
și le-am citit. Un spectator, client al cinematografului Sutton, 
împreună cu doi angajaţi ai respectivului cinematograf, fuseseră 
uciși în aceeași după-amiază. Teoria de lucru a detectivilor 
fusese aceea că lucrătorii de la cinematograf intraseră peste 
ucigaș, imediat după ce acesta îl omorâse pe un bărbat pe nume 
Jacob Reiser, din Brooklyn. Reiser avea douăzeci de ani și era 
student la cinematografie, la Universitatea din New York. 

Apoi, altceva mi-a atras atenţia - și anume, arma crimei, 
menţionată în raport. Pe baza gloanţelor scoase din cele trei 
cadavre, s-a ajuns la concluzia că se folosise un Walther PPK. 

Arma utilizată la omorurile din Los Angeles era tot un Walther 


PPK, deși se părea că aici era vorba despre un model și mai 
vechi. 


Însă altceva mi-a atras atenţia cel mai tare: Crimele de la New 


York fuseseră comise în toaleta bărbaților. 


52 


Era o veste extraordinară - acumulam puncte de camere de 
hotel suficiente pentru o viaţă întreagă. Problema era însă aceea 
că nu voiam să mai văd hotel în faţa ochilor, tot restul vieţii. Nici 
West Los Angeles nu se prea întrecea cu distracţiile oferite. Mă 
întinsesem în pat și frunzăream prin carnetul meu de însemnări, 
având alături un sandvici cu pui, pe jumătate mâncat, și o apă 
minerală clocită. 


Când telefonul sună, am ridicat cu recunoștință receptorul. 
Era Mama Nana. 

— Tocmai mă gândeam la niște cotlete de porc cu pâine 
proaspătă, și uite că m-ai și sunat, i-am spus eu. 

— De ce mă lingusesști tu atâta, Alex? Ai interes să obţii ceva 
de la mine? Ai intenţia cumva să-mi spui că nu vii acasă în 
weekendul următor? 

— Nu chiar. 

— Alex... 

— Ba vin acasă. Şi te rog să mă crezi că nu-mi doresc nimic 
mai mult decât să las cazul ăsta departe în urma mea. Însă o să 
mă mai fâţâi încolo și-ncoace de câteva ori. 

— Alex, aș vrea să te gândești bine și pe îndelete și să-mi spui 
cât timp crezi că mai ai nevoie să stai în California. Până la urmă 
serviciul acesta nou e și mai rău decât celălalt dinaintea lui. 

In mod vădit, perioada de graţie de după procesul de custodie 
pentru micul Alex se încheiase, iar Nana redevenise aceeași 
dintotdeauna, exagerând peste măsură. Şi nu că n-ar fi avut în 
mare parte dreptate. 

— Ce mai fac copiii? am întrebat-o eu în cele din urmă. Aș 
putea să vorbesc cu ei? Ş/ NU MAI TIPA ASA DE TARE, BĂTRÂNICO, 
FIINDCĂ ÎMI SPARGI TIMPANELE. 

— Copiii sunt bine mersi, Tăticule. Şi doar ca un fapt divers, 
dacă vrei să știi, la fel de bine mersi sunt și eu acum. 

— i s-a întâmplat ceva? am întrebat-o. 

— Nu. Am avut numai o ameţeală. Nimic altceva mai grav. Azi 
a venit să mă consulte Kayla Coles. Totul e-n regulă. Doctor 
Coles mi-a făcut revizia. Sunt bună pentru încă zece mii de mile. 

— Dacă te cunosc eu bine, și chiar că te cunosc cu adevărat, 
asta înseamnă că ai avut o ameţeală cumplită. Ţi-ai pierdut din 


nou cunostinta? 
— Nu, nu mi-am pierdut cunoștința, îmi răspunse ea pe un ton 


de parcă asta ar fi fost cea mai ridicolă idee pe care o auzise 
vreodată. Sunt doar o femeie bătrână, Alex. Ţi-am mai spus asta 
și cu alte ocazii. Deși, Dumnezeu mi-e martor că nu arăt și nici 
nu mă comport ca o persoană de vârsta mea. 

Când i-am cerut să-mi dea numărul de telefon al lui Kayla 
Coles, Nana a refuzat categoric. A trebuit să aștept să intre 
Damon pe fir și Nana să lase telefonul, după care l-am rugat pe 
băiat să urce până la mine în birou și să-mi dea din agendă 
numărul de telefon al Kaylei. 

— Cum ţi se pare Nana? l-am întrebat eu. Trebuie să ai mare 
grijă de ea, Day. 

— Ea se simte foarte bine, tată. Nici nu ne-ar fi spus ce s-a 
întâmplat. A mers la băcănie să facă niște cumpărături și ne-a 
pregătit cina pentru diseară. Nici nu-mi pot da seama dacă se 
simte rău sau nu. Doar știi foarte bine cum este Nana. Acum 
face curat cu aspiratorul. 

— Face doar pe grozava. Du-te să dai tu în locul ei cu 
aspiratorul, te rog. Mergi chiar acum. Ajut-o pe străbunica ta. 

— Păi, nu știu să dau cu aspiratorul. 

— Asta înseamnă că este un moment numai bun ca să înveți. 

Am terminat de vorbit cu copiii și apoi am sunat-o pe Kayla 
Coles, însă mi-a răspuns robotul telefonic. În continuare, i-am 
telefonat lui Sampson și l-am întrebat dacă nu putea cumva să 
treacă să vadă ce mai făcea Nana, cea care parţial îl crescuse și 
pe el. i 

— Nu-i nicio problemă, îmi spuse el. O să merg mâine, 
flămând, la micul dejun. Cum ti se pare? 

— Cred că e bine, și ai și o scuză credibilă pentru vizită. 


— O să se prindă de stratagemă. 
— Bineînteles că da. Desi tu esti un înfometat extrem de 


credibil. 
— Tu ce faci? mă întrebă el. Pari cam obosit, doar la cincizeci 


la sută din potential. 

— N-am nimic. Sunt mai curând la șaptezeci și cinci la sută din 
turație. Numai că se întâmplă multe lucruri pe-aici. Este un caz 
stufos și foarte încurcat, John. Şi i se și face mult prea multă 
publicitate. L-am tot văzut pe-aici și pe scârbosul ăla de scriitor 
pe nume Truscott. Am auzit însă că s-a întors din nou în Est. 

— Ai nevoie de ceva întăriri? Aș putea descinde direct la Los 
Angeles. Mai am de luat încă niște resturi din concediu. 


— Da, e tocmai ce trebuie pentru a o enerva pe nevastă-ta. 
Oricum, îţi mulţumesc. Poate că o să apelez și la tine - dacă ne 
vom apropia vreodată de această Mary Smith. 

O mare parte din munca mea de cea mai bună călităte am 
desfășurat-o împreună cu Sampson. 

Lucrul alături de el este ceea ce mi-a lipsit cel mal mult, după 
ce am părăsit poliţia din Washington. 

Şi totuși, nu terminasem încă cu el. Mai aveam o idee în ceea 


ce îl privea. Atunci când avea să vină momentul cel mai potrivit, 
urma să trec la actiune. 


53 

Mi-am petrecut ziua următoare la serviciul operativ FBI. Am 
muncit de la șapte dimineaţa la șapte seara, însă începuse să se 
întrezărească și o luminiţă, la capătul tunelului aceluia atât de 
lung, de întunecos și de înfiorător. Jamilla venea la Los Angeles, 
iar eu așteptasem cu nerăbdare toată ziua vizita ei. 

Jam insistase să n-o întâmpin și să n-o iau de la aeroport și ne- 
am înţeles să ne întâlnim la Bliss, de pe La Cienega. Când am 
ajuns la restaurant, ea stătea lângă bar, având la picioare o 
geantă de călătorie. Purta jeanși și o bluză cu guler rotund, iar în 
picioare niște cizme negre cu vârfuri ascuţite și cu bombeuri 
metalice. M-am furișat în spatele ei și am sărutat-o pe gât. N-am 
putut rezista tentaţiei. 

— Bine-ai venit, i-am spus eu. Miroși atât de bine! Şi arăţi încă 
și mai bine. Şi chiar așa și arăta Jamilla. 


Ea se răsuci, ca să se uite la mine. 

— Bună, Alex. Ai reușit săvii. 

— Ai avut vreodată măcar cea mai mică îndoială? 

— Păi... ăăă... da, îmi răspunse ea. Îţi mai amintesti de data 
trecută când am mai fost aici, la Los Angeles? 

Eram flămânzi amândoi, asa că am mers la o masă și am 
comandat imediat niște aperitive - o duzină de scoici în cochilie 
cu o salată de roșii răscoapte alături. Jamilla mănâncă precum 
atletii, iar eu am încercat s-o imit. 

— Ce mai e nou în cazul crimelor? m-a întrebat ea, după ce 
curățaserăm amândoi din farfurie scoicile și rosiile. E adevărat 
că femeia tot trimite mesaje prin e-mail, încă de la primul omor? 

Am_clipit cu surprindere. Ziarul L.A.T/meEs fusese _ dinadins 
extrem de vag atunci când începuseră să sosească e-mail-urile 
cu pricina. 

— De unde ai auzit despre asta? Ş/ CE ANUME ai auzit? 

— Vorbele circulă, Alex. Este și ăsta tot un secret de nivel de 
securitate B, despre care publicul larg nu știe neapărat, însă în 
rest toţi ceilalţi sunt la curent cu el. lar veste a a ajuns până la 
urmă și la San Francisco. 


— Şi despre ce alte secrete de nivel de securitate B ai mai 
auzit? am întrebat-o eu. 

— Am auzit că detectivul-șef, Jeanne Galletta asta, este foarte 
pricepută în munca ei. 

— N-o fi pricepută chiar ca Jamilla Hughes, dar se descurcă 


destul de bine. 


Jamilla ridică din umeri la auzul complimentului pe care i-l 
făcusem. Eram topit după ea. Arăta nemaipomenit la lumina 
lumânărilor, sau cel puţin așa o vedeam eu. Fusese o excelentă 
idee să cinez împreună cu Jam, la un restaurant rafinat, cu 
telefonul meu celular oprit. 

Am ales să bem o sticlă de Pinot Noir de Oregon, unul dintre 
vinurile ei preferate, și am ridicat paharul, imediat ce acesta mi- 
a fost umplut. 

— Jam, lucrurile s-au complicat foarte mult în ultima vreme. Îţi 
sunt extrem de recunoscător pentru faptul că ești aici și că te 
afli aici pentru mine. 

Jamilla sorbi din vin, după care îmi puse o mână pe 


încheietură. 


— Alex, aș vrea să-ţi spun ceva. Este foarte important. Te rog 
să mă asculti cu cea mai mare atentie, bine? 

M-am uitat peste masă drept în ochii ei și nu-mi dădeam 
seama dacă-mi plăcea tot ce deslușeam acolo. Mi se pusese 
deja un nod în stomac. 

— Bineînţeles, i-am răspuns eu. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, îmi spuse ea, evitându-mi 


privirea. În sufletul tău, cât de exclusivistă ti se pare a fi relaţia 
care există între noi doi? 


— Aoleu. Deci asta era. 

— Ei bine, de când am început să ne întâlnim noi doi, n-am 
mai fost cu nimeni altcineva, am asigurat-o eu. Numai că ăsta 
sunt eu, Jamilla. Tu te mai vezi cu cineva? Presupun că ai mai 
avut câte o întâlnire. 

Ea răsuflă adânc și apoi dădu din cap. Așa era Jamilla, directă 
și sinceră. Apreciam asta la ea, în cel mai înalt grad. 

— Şi te mai vezi cu el și în continuare? am întrebat-o eu. 
Trupul începuse să-mi fie cuprins de încordare. La începuturile 
legăturii noastre mă așteptasem la așa ceva, însă nu și acum. 
Poate că începusem doar să devin mulţumit de mine. Ori prea 
încrezător. Asta era o problemă care se repeta, în cazul meu. 

Jamilla avu o mică tresărire, gândindu-se la ceea ce avea să- 
mi răspundă. 

— Cred că da, Alex. 

— Cum l-ai cunoscut? am întrebat-o, după care m-am oprit. 
Stai puţin, Jam. Nu-i musai să-mi răspunzi la întrebarea asta. 


Şi totuși, ea părea dispusă s-o facă. 

— Johnny este AVOCAT. AL ACUZĂRII, desigur. L-am întâlnit cu 
ocazia unuia dintre cazurile mele, Alex. Am avut până acum 
doar două întâlniri cu el. Adică ne-am văzut deocamdată numai 
în public. 

Mi-am interzis să-i mai pun și alte întrebări, în ciuda faptului 
că aș fi vrut s-o fac. Însă n-aveam niciun drept, nu-i așa? În orice 
caz, numai eu eram vinovat pentru ceea ce mi se întâmplase. Şi 
totuși, de ce oare mă comportasem astfel? De ce nu mă 
simţeam în stare să mă angajez total? Din cauza a ceea ce mi se 
întâmplase cu Maria? Sau cu Christine? Ori poate din cauză că 
propriii mei părinţi se despărţiseră încă de la vârsta de douăzeci 
şi ceva de ani și nu se mai revăzuseră niciodată? 

Jamilla se aplecă deasupra mesei și îmi vorbi încet, astfel încât 
să pot auzi numai eu ceea ce-mi spunea. 

— Îmi pare rău. Ştiu că te-am rănit, deși nu doream asta. 
Putem termina cina și mai putem discuta despre situația 
noastră, dacă vrei. Sau poţi să pleci. Sau aș putea să plec eu. 
Vom face exact așa cum vrei tu, Alex. Văzând că n-am de gând 
să-i răspund imediat, ea mă întrebă: Ești foarte furios pe mine? 

— Nu sunt, i-am răspuns eu, poate că e puţin cam prea 
repede. M-ai luat prin surprindere. Poate că sunt și puţin 
dezamăgit. Nu sunt lămurit pe de-a-ntregul cu tot ce e în capul 
meu acum. Şi numai ca să înţeleg mai bine - îmi spui că ai vrea 
să te mai întâlneşti și cu alţii, sau ai venit aici cu intenţia clară 
de a rupe în seara asta relaţia dintre noi doi? 

Jamilla mai luă încă o înghiţitură din paharul cu vin. 

— Voiam să te întreb ce părere ai tu despre întreaga noastră 
situaţie. 

— Chiar acum, așa, pe loc? Sincer, Jam? Eu nu cred că mai pot 
continua cu tine la fel ca până acum. Nu sunt sigur nici măcar de 
motivele care mă mână. Am fost dintotdeauna adeptul ideii de a 
avea în orice moment o legătură de natură intimă doar cu o 
singură persoană. Doar mă cunoști. 

— Noi nu ne-am făcut niciodată unul altuia niciun fel de 


promisiuni, îmi spuse ea. Încerc doar să mă port cu toată 
onestitatea. 

— Ştiu asta și îţi sunt cu-adevărat recunoscător. Ascultă, 
Jamilla, cred că simt acum nevoia să plec. Am sărutat-o pe 
obraz, după care m-am ridicat și am ieșit. Şi eu voiam să fiu 


complet cinstit, atât fată de Jamilla, cât si fată de mine însumi. 


54 


Am lăsat totul în urma mea și am plecat cu avionul în Seattle, 
pentru weekend. 

Pe când mă îndreptam cu mașina de la aeroport spre cartierul 
Wallingford, acolo unde locuiau Christine și Alex, mă luptam cu 


ideea că urma s-o văd din nou pe Christine. Dar nu aveam de 
ales. 


Nu aduceam cu mine niciun fel de cadouri, niciun fel de 


mituiri, așa precum făcuse ea, atunci când Alex locuia împreună 
cu mine, la Washington. Christine era de acord să mă lase să-l 
vizitez pe Alex și nu puteam rezista tentaţiei. Voiam să fiu 
împreună cu el o vreme - aveam nevoie de acest lucru. 

Casa era amplasată pe bulevardul Sunnyside North și eu 
cunoşteam deja drumul până acolo. Când am ajuns, Christine și 
Ali ședeau pe treptele verandei și mă așteptau. El o luă la fugă 
pe alee, precum o mică tornadă, pentru a ieși în întâmpinarea 
mea, iar eu l-am prins și l-am ridicat în braţe. De fiecare dată mă 
temeam să nu găsesc cumva un băiat schimbat faţă de cel pe 
care îl lăsasem ultima oară. Însă toată temerea mea se topise 
chiar în clipa în care îl simţisem în braţele mele. 

— Măi, dar ce greu te-ai mai făcut! Crești tot mai mult, Ali. 

— Am o carte nouă, m-a anunţat el, zâmbind cu gura până la 
urechi. E despre o omidă flămândă care mănâncă totul. Ea apare 
pe neașteptate. Şi pe urmă te MĂNÂNCÃĂ! 

— Azi poţi să-ţi iei cu tine cartea. O să citim din ea. L-am 
strâns din nou în braţe și am văzut-o de la distanţă pe Christine 
uitându-se la noi, cu braţele încrucișate la piept. In cele din 
urmă, ea îmi zâmbi, ridică o mână și o flutură în direcția mea. 

— Vrei cumva o cafea? îmi strigă ea. Eu aș bea una până ce 
veţi pleca voi doi. 

Am privit-o pe furiș cu coada ochiului mijit, adresându-i o 
întrebare mută, în aerul proaspăt și liniștit. 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, continuă Christine. Haide 
vino, nu te mușc. Tonul ei era cristalin ca al unui clopotel, 


probabil atât pentru mine, cât mai ales de dragul lui Ali. 
— Hai, vino, tăticule. Băiatul cobori din bratele mele si mă luă 


de mână. O să-ti arăt eu drumul! 

Şi l-am urmat înăuntru. Să fi fost oare o idee bună? La drept 
vorbind, până atunci nu intrasem niciodată în casă. Interiorul era 
aranjat cu gust. Multe rafturi artizanale încorporate în pereţi 


debordau de cărti si de câteva dintre obiectele din colectia de 


artă a lui Christine. Era cu mult mai neprotocolară și cu un 
aspect mult mai confortabil decât fusese casa ei din marginea 
Washington-ului. 

M-a surprins cât de natural se mișcau amândoi în acel spaţiu 
care mie mi se părea atât de străin. EU N-AVEAM CE CĂUTA ACOLO. 

Bucătăria era deschisă, strălucitoare, și mirosea a rozmarin. 
Pe _pervazul ferestrei se dezvolta de minune o plantă 
miniaturală, plină de ierburi aromate. 

Christine îl așeză pe Alex cu o ceașcă de cacao cu lapte ăn 
faţă, după care puse între noi, pe masă, două căni pline cu cafea 
aburindă. 

— Cafeaua este drogul preferat la Seattle, îmi spuse ea. Aici 
am început să beau cu mult prea multă cafea. Ar trebui spre 
după-amiază să trec pe cafea decofeinizată. Şi poate și în cursul 
dimineţilor, mai adăugă ea, însoţindu-și vorbele cu un zâmbet. 

— E bună cafeaua asta. Şi casa ta arată nemaipomenit. 

Pălăvrăgeala asta de nimicuri era izbitoare prin normalitatea 
ei și aproape la fel de jenantă precum o discuţie serioasă în acel 
moment. M-am jurat să nu vorbesc nimic cu Christine despre 
starea vremii, dar totul era straniu pentru amândoi. 

Micutul Alex se dădu jos de pe scaunul său, își aduse cartea 
lui cea nouă, după care mi se căţără în poală. 

— Hai să citim, vrei? Fii atent, omida apare pe neașteptate și 
pe urmă te mănâncă! 

Cititul ar fi constituit o bună distragere a atenţiei și m-ar fi pus 
în situaţia de a mă concentra asupra băieţelului, că doar pentru 
asta venisem acolo. Am deschis cartea și am început: 

— „La lumina lunii, pe o frunză se vedea un mic ou.” 

Alex își rezemă capul de pieptul meu și, pe când îmi 
percepeam glasul reverberând în fiul meu, îmi simţeam și inima 
topindu-se puţin câte puţin. Christine mă privea cum citeam. Ea 
surâdea, în timp ce își strângea cu ambele mâini cana de cafea. 
ASA S-AR FI ŞI CUVENIT SĂ FIE TOTUL. 

După câteva minute, Alex avu nevoie să meargă la baia și mă 
rugă să vin cu el. 

— Te rog, tăticule. 

Christine trecu pe lângă mine și îmi șopti pe furiș, la ureche: 

— Are probleme să nimerească vasul de toaletă cu jetul de 
pipi, iar treaba asta îl cam stânjenește. 


— Ooo, am zis eu. Jeleuri circulare cu aromă de fructe ai 
cumva? 

Din fericire, Christine avea o cutie și eu am luat-o cu mine în 
baie. E 

Am aruncat vreo două jeleuri circulare, în vasul de toaletă. 

— Am să te învăţ un joc grozav, i-am spus eu băiatului. 
Trebuie să trimiti jetul drept în mijlocul unui jeleu cu aromă de 
fructe. 


El încercă și izbuti la perfectie - nimerind în mod automat și în 
vasul de toaletă. 

l-am spus și lui Christine trucul la ieșire, iar ea a zâmbit și a 
scuturat din cap. 

— Jeleuri cu aromă de fructe. Asta e o smecherie de-a 


băietilor, nu? 


55 


Tot restul zilei mele petrecute la Seattle a fost mai puţin 
stresant și cu mult mai distractiv. L-am dus pe micul Alex la 
acvariu și a fost ușor și plăcut să mă bucur și eu din plin de 
timpul pe care-l petreceam cu el. Băiatul s-a uitat cu ochii mari 
la peștii tropicali, iar după aceea s-a mânijit cumplit pe degete la 
masă, cu puiul și cu ketchup-ul pe care le-a mâncat. În ceea ce 
mă privea, noi ne-am fi putut petrece foarte bine ziua până și în 
sala de așteptare a unei autogări. 


Imi plăcea la nebunie să-l văd în largul său și crescând tot mai 
mult. Cu fiecare an care avea să treacă, urma să fie tot mai 


bine. Pentru AL/. LA FEL CA INEGALABILUL CLAY. 

M-am simtit din nou cu inima ușoară, până ce ne-am întors 
seara acasă. Christine și cu mine am mai stat o vreme de vorbă 
pe veranda din faţă. Eu nu voiam să intru, dar nici nu voiam să 
plec. lar dacă nu cumva mi se păruse doar, ochii ei erau un pic 
înroșiţi. De când o cunoșteam, avea multe schimbări de 
dispoziţie, însă situaţia părea să se înrăutăţească în această 
privinţă. 

— Cred că acum e rândul meu să te întreb dacă te simţi bine, 


i-am spus eu. Cum te simţi? 
— Mă simt bine, Alex. La fel ca de obicei. Crede-mă, n-ai de ce 


să vrei să afli mai multe despre asta. 

— Dacă te referi la relaţiile amoroase, atunci ai nimerit-o. Însă 
în rest, aș vrea să aflu. 

Ea râse. 

— Relaţii amoroase? Nu, sunt doar încordată la maximum, în 
ultima vreme. Şi mi-o fac cu mâna mea, la fel ca întotdeauna. 
Lucrez mult prea mult. 

Ştiam că era noua directoare a unei școli particulare din 
apropiere. Dar în afară de asta, n-aveam nici cea mai mică idee 
de felul în care se mai derula în ultima vreme viaţa lui Christine 


-_și cu-atât mai puţin puteam ști din ce cauză plânsese, înainte 
ca eu și Alex să ne întoarcem acasă. 
lar în afară de asta, mai adăugă ea, ne-am înţeles data 
tiieeută ca eu să te întreb pe tine. Ce mai faci a Ştiu că ţi-e 
greu şi-mi pare rău. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. 
l-am povestit cât mai concis am putut despre cazul Mary 
Smith și despre recenta ameţeală a Nanei, și am asigurat-o că în 
legătură cu Jannie și cu Damon totul era în regulă. Am evitat să 


aduc vorba și despre Jamilla, și nici Christine nu m-a întrebat. 

— Am citit în ziar despre acel înfiorător caz de crimă, îmi zise 
Christine. Sper că ești extrem de prudent. Mă surprinde faptul că 
o femeie ar putea să fie o astfel de asasină. 

— Sunt întotdeauna prudent, am _asigurat-o eu. În privința 
asta, soarta fusese cu noi doi cât se putea de ironică. In mod 


evident, slujba mea stricase aproape tot ce putuse, între mine și 
Christine. 


— Totul este extrem de straniu, nu ţi se pare? îmi spuse ea pe 
neașteptate. Ţi s-a părut mai dificil decât te-ai fi așteptat să fii 
aici astăzi? 

Eu i-am răspuns că a-l vedea pe Alex merita orice efort, însă, 
cu toată sinceritatea, a o revedea și pe ea mi se părea la fel de 

reu. 

— Am avut și noi cu siguranţă vremuri mai ușoare și mai 
frumoase împreună, nu-i așa? mă întrebă Christine. 

— Da, am avut, numai că nu în calitate de părinţi. 

Ea mă privi cu niște ochi la fel de negri și la fel de inteligenţi 
asa cum îi știam dintotdeauna. 

— E foarte trist, Alex, când pui astfel problema. 

Am ridicat neputincios din umeri, negăsind ce anume i-aş mai 
fi putut spune. 

Ea îmi puse o mână nesigură pe braţ. 

— Îmi pare rău, Alex. Cu-adevărat rău. Sper să nu mă 
consideri insensibilă. Nu știu ce simţi tu, însă eu chiar cred că 
înţeleg în ce situaţie te afli. Numai că eu... Zăbovi câteva clipe, 
pentru a-și formula cu grijă următorul gând. Numaicăeu mă 
întreb câteodată ce fel de părinţi am Fi devenit noi doi. Asta în 


cazul în care am fi rămas împreună. 
Prin urmare, asta era. 


— Christine, tu ori ești într-adevăr insensibilă, ori încerci să-mi 
spui ceva. 

Ea oftă adânc. 

— Fac și acest lucru cu totul greșit. Ca de obicei. Aveam de 


gând să nu deschid gura astăzi, însă deja am făcut-o. Așa că, 
foarte bine, uite care este treaba. Eu vreau ca Alex să aibă parte 


de ambii lui părinţi. Vreau ca el să te cunoască, și, indiferent 
dacă mă crezi sau nu, vreau ca și tu să ajungi să-l cunoști pe el. 
lar asta spre binele tuturor, chiar și spre binele meu. 

Am făcut un pas înapoi, și mâna ei căzu de pe braţul meu. 


— Nici nu știu ce să-ţi răspund la așa ceva, Christine. Cred că 
este evident faptul că și eu am dorit același lucru. Tu ești aceea 


care s-a hotărât să se mute tocmai aici, la Seattle. 

— Ştiu, recunoscu ea. Şi tocmai despre asta voiam eu atât de 
mult să discut cu tine. Mă tot bate gândul să mă mut înapoi în 
Virginia. Şi sunt aproape sigură că asta o să fac. 


În final, mintea mea nu mai era în stare să înţeleagă absolut 
nimic. 


56 
Vancouver-ul era unul dintre oraşele preferate ale 


Povestitorului - ca și Londra, Berlinul și Copenhaga. El zbură într- 
acolo cu o cursă a companiei aeriene Alaska Air și sosi la 


destinaţie tocmai la timp ca să aștepte la o coadă lungă de circa 
cinci sute de „vizitatori” din Coreea și din China. Orașul 


Vancouver colcăia de chinezi si de coreeni, î 


însă acesta era cam 


unicul lucru care lui nu-i plăcea la frumosul port maritim 
canadian, faptul constituind un neajuns minor. 

Bărbatul avea de rezolvat acolo niște treburi legate de filme, 
chestiuni care îi ocupară cea mai mare parte a zilei și îi creară o 
dispoziţie morocănoasă. Cam pe la ora cinci în acea seară, 
mintea lui se afla într-o stare jalnică și omul simţea nevoia să-și 


descarce cumva mânia acumulată în el sub presiune. 
Stiti de ce anume aveam nevoie? Să povestesc cuiva ceea ce 


se petrecea, să mai împărtășesc din lucrurile care mă 
frământau. 


Poate nu să mărturisească treaba chiar în întregime, însă 
măcar o parte - cel puţin o idee din cât de incredibilă era 
întreaga situaţie în care se afla și această bizară perioadă a 
vieţii sale, acest iureș sălbatic, după cum ajunsese să-i spună 
acestei povești. 

Şi exista acea producătoare cu părul roșcat ca blana de vulpe, 
producătoare pe care o cunoștea bine și care se afla în 
Vancouver spre a realiza un film pentru televiziune. Poate că ar 
fi trebuit să ia legătura cu ea. Tracey Willett își trăia propria ei 
perioadă de iureș sălbatic la Hollywood, perioadă pe care și-o 
începuse la optsprezece ani și care continua și acum, când se 
apropia de treizeci. Ea născuse între timp un copil și se părea că 
își mai potolise întru câtva pornirile. 

Femeia mai păstrase legătura cu el, ceea ce probabil că 
însemna ceva. Fusese întotdeauna în stare să stea de vorbă cu 
Tracey, aproape despre orice. 

Așa că îi telefonă și, după cum se aștepta, ea îi răspunse că se 
simţea de-a dreptul încântată să cineze și să bea ceva în 
compania lui. Aproximativ o oră mai târziu, Tracey îl sunase de 
la filmări ca să-l anunțe că turnarea filmului urma să se mai 
prelungească până târziu în acea seară. Nu era din vina ei, știa 
el asta. Probabil vinovat era cine știe ce prăpădit de regizor. 
Cine știe ce regizor cu veleităţi artistice, zăpăcit, arogant și mult 


lăudat, probabil ieșit doar de doi sau trei ani de pe băncile școlii. 

In consecinţă, el nu reuși să se vadă cu Tracey decât după ora 
unsprezece, când aceasta veni în camera lui de la Marriott. Ea îi 
oferi o caldă îmbrăţișare și un sărut lipicios, arătând cât se putea 
de bine, deși muncise întreaga ziulică. 

— Mi-a fost tare dor de tine, frumușelule. Mi-ai lipsit mult de 
tot. Pe unde mi-ai mai umblat? Apropo, arăţi nemaipomenit. Ai 
devenit atât de suplu, ba chiar prea subţirel, înfățișarea slabă și 
înfometată, nu? Așa îţi și sade ţie foarte bine. 

El nu știa dacă Tracey se mai droga sau mai bea sau făcea 
altceva de felul acesta, așa că avea la îndemână câte puţin din 
toate. Şi chiar asta făcură - adică gustară câte puţin din toate. 
Bărbatul își dădu seama pe loc că era dispusă pentru ceva 
tăvăleală, fiindcă îi spusese că se simţea excitată de unul dintre 
cascadorii din film, ca și din cauza felului în care şedea pe 
canapea, cu picioarele depărtate, măsurându-l din cap până-n 
picioare cu priviri languroase și flămânde, exact cum făcea 
dintotdeauna. La urmă, Tracey se opri din flecăreală, se 
descheie la bluză și îl întrebă: 

— Ei bine, ce mai aștepți? 

Așa că el o duse în pat, acolo unde ea îi lăudă încă o dată noul 
lui trup slăbănog. Tracey mai priză niște cocaină, după care își 
scoase bluza si îl lăsă o vreme să-i admire în voie sânii. Bărbatul 
își aminti cum îi plăcea lui Tracey să fie tratată - trebuia să-i spui 
cât de sexy era și s-o mângâi peste tot vreme de vreo douăzeci 
de minute, după care urma cel puţin o jumătate de oră de foarte 
energică hâţâneală excitantă, deoarece ea nu putea atinge cu 
ușurință salvatorul orgasm şt mereu ajungea extrem de aproape 
de eliberare, dar niciodată chiar până acolo, așa că striga 
încontinuu: MAI TARE, MAI REPEDE, MAI TARE, MAI REPEDE, OOO, BABY, 
BABY, BABY. Şi când el ejaculă în cele din urmă în ea, lui Tracey 
păru să-i fi plăcut și îl tinu strâns în braţe, ca și cum ei doi ar fi 
fost din nou împreună, cu toate că nu fuseseră niciodată cu- 
adevărat împreună. 

Odată ce preliminariile sexuale fuseseră îndeplinite, îi venise 
și lui rândul să se descarce cu-adevărat. Se aflau afară, pe 
terasa camerei sale, având în faţă priveliștea întregului oraș, iar 
Tracey își pusese capul pe umărul lui. Momentul era extrem de 
romantic și de drăguţ, într-o manieră patetică, ca la o întâlnire 
cu Meg Ryan sau poate cu Daryl Hannah. 


— Aș vrea să-ţi vorbesc puţin și despre ceea ce am fost în 
stare să fac eu, îi spuse el într-un târziu. Până în acel moment, 
discuţiile nu se învârtiseră decât în jurul ei. 

— Vreau să aud totul, dulceaţă. Numai că nu pot să-mi las 
copilul la hotel, până târziu. Bona mă ameninţă că mă lasă baltă. 

Din cât și-o amintea el, Tracey se purta, de cele mai multe ori, 
ca o târfă egoistă. 

— Mai știe cineva de întâlnirea noastră din seara asta? întrebă 
el. 


— Nu. Nimeni. Deloc. Deci, ce anume ai mai pus la cale? Ceva 
măreț, desigur. Doar pentru așa ceva ești făcut. 

— Da, este un soi de lucru tainic. Şi este într-adevăr măreț. 
Totuși, este ceva diferit. Nimic de până acum nu se poate 
compara cu asta. Scriu eu însumi scenariul. Povestea poveștilor. 

— Ooo, chiar că-i măreț. Concepi chiar tu totul, nu? 

— Da. Ştii de crimele acelea de la Los Angeles? Ai aflat de 
Mary Smith? 

Ştia ea ceva, însă nu cu de-amănuntul, atâta vreme cât se afla 
de patru săptămâni în Vancouver, așa că el o puse iute la 
curent. 


— Ai cumpărat drepturile de ecranizare? Grozav! Este chiar 
formidabil. Şi ce intenţii ai? Vrei să fiu eu producătoarea? 

El scutură din cap, nevenindu-i să creadă. 

— De la cine anume să le cumpăr, Tracey? De la cine aș putea 
să cumpăr drepturile de exclusivitate? 

— O, ai dreptate. Păi, și-atunci, care-i afacerea? 

— Crezi că pot să stau de vorbă cu tine? Să vorbim pe șleau? 

— Sigur că poţi să vorbești cu mine. Povestește-mi ceea ce ai 
pus la cale, spune-mi despre povestea ta. Ador poveștile cu 


suspans. 
Asta era momentul crucial. Să continue, ori ba? Ori ce trebuia 


să facă? 

— Tracey, află că eu am pus la cale crimele acelea. Eu sunt 
Mary. 

Oh! îi ieșise din gură porumbelul. Într-o singură clipită. Eu sunt 
Mary, și cu asta basta. La naiba! 

Ea îl privea amuzată, totalmente amuzată, și deodată el își 
dădu seama că ideea aceea a lui fusese una extrem de 
nefericită și că nebună nu era Tracey, ci el însuși. Tocmai își 
năruise întreg eșafodajul. Şi pentru ce? Ca să-și mai descarce 


încordarea, lângă o veche amantă? Pentru a mai lua o gură de 
aer? Din nevoia de a se confesa cuiva? 

Femeia îl privea uluită, de parcă el ar fi avut cel puţin două 
capete, în loc de unul singur. 

— Vrei să repeţi? Ce anume ai vrut să spui? 

El râse, sau măcar încercă să mimeze, cât de bine putu 
veselia. 

— A fost doar o glumă, Trace. Ne-am drogat și am vrut și eu 
să mai glumesc. Hei, acum lasă-mă cel puţin să te conduc acasă 
cu mașina. Copilul tău e la hotel, bona e nemulțumită dacă tu 
întârzii prea mult și eu vreau să fac asta pentru tine. Am auzit ce 
ai spus. Şi tu ești o mămică foarte bună, nu-i așa? 


57 


În mașină, cei doi nu prea mai vorbiră, astfel că el înţelese cât 
de mare era greșeala pe care o făcuse. Acum se întreba dacă 
între timp nu cumva mai făcuse și alte greșeli la fel de mari ca 
aceasta. Poate chiar unele importante, care ar fi putut duce la 
prinderea lui. O greșeală precum aceea de demult, de la New 
York, când cu împușcăturile din acel cinematograf. 

Într-un târziu, deschise totusi discuţia: 

— În ultima vreme, am fost supus la un mare stres, să știi. 

Ea murmură. 

— Bineînţeles. Îmi dau seama. 


Doamne, femeia asta îl considera acum paranoic și cam ţicnit. 
Totuși, erau prieteni de foarte multă vreme. 

— Nu mi-ai spus câţi ani are copilul tău. _ 

— Mmm, patru ani și jumătate. E un băieţel pe cinste. |l 
cheamă Ştefan. 

Tracey realmente îl înspăimânta. Şi-acum, ce mai avea de 
făcut? Ce naiba trebuia el să facă? Asta nu mai era o secvenţă 
din povestea lui „Mary Smith”. Tracey nici măcar nu era inclusă 
în scenariul lui. Asta era o veste proastă. 

Pe neașteptate, bărbatul trase în afara părţii carosabile a 
drumului Volvo-ul său închiriat. Ce trebuia să facă? 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. Ce te-a apucat? 

— Ar fi mai bine să cobori aici, Trace. Nu glumesc deloc. leşi 
din mașină! Mergi pe jos restul drumului. 

— Să merg pe jos? Ai înnebunit? Ce se întâmplă cu tine? 

— Dă-te jos din mașină când îţi spun! Imediat! /esi ÎNAINTE SĂ TE 
ARUNC EU AFARĂ! 

Amenințarea o puse pe femeie în mișcare. Aceasta deschise 
portiera _pasagerului şi coborî din maşină, poticnindu-se, 
înjurându-l birjărește. Afară era frig și Tracey își petrecu strâns 
braţele în jurul ei. Apoi începu să plângă. 

— Eşti nebun. Ştii asta? Şi eu care credeam că suntem 
prieteni. 

Femeia începu să se îndepărteze, alergând pe întunecata 
stradă laterală, situată undeva între Marriott si hotelul la care 
stătea ea. 

Povestitorul cobori și el din masină și se trezi că o urmează 


îndeaproape. 
— Tracey, așteaptă! Hei, Tracey. Omul o ajunse cu ușurință 


din urmă. Hei, hei, te rog să mă ierţi pentru că te-am speriat, 
puisor. Îmi pare cu-adevărat rău. Ei, ţi-ai mai revenit? 

Şi apoi o împușcă în beregată, iar după ce femeia se prăbuși 
pe trotuar, o mai împușcă încă o dată, în ţeastă. 

De data asta însă nu i se părea deloc bine, căci nu mai simţea 
nicio satisfacţie. 


De data asta se simţea chiar destul de rău și înspăimântat la 
culme. 

lar asta fiindcă povestea pusese stăpânire pe el și începuse să 
se scrie singură, fără să-i pese câtuși de puţin cine anume mai 
era răpus. 


58 


A doua zi, pe când mă întorceam cu avionul de la Seattle la 
Los Angeles, m-a izbit din nou cât de sinistru se potrivea cazul 
Mary Smith ca decor pentru întreaga mea viaţă. Incepeam, de 
asemenea, să mă simt ca un fel de recordman al relaţiilor 


complicate sau ratate. Singura concluzie la care ajunsesem cu 
Christine era aceea că noi doi aveam să vorbim de-acum mai 
des. Mă bucura gândul că se putea ca în viitor să-l _ am mai 
aproape de mine pe micul Alex - Ali - însă nu voam să mă bazez 
prea mult pe această idee. Christine se dovedise în trecut prea 
schimbătoare și nu mai puteam avea încredere că tot ce spunea 
ea s-ar putea și întâmpla cu adevărat. 

Şi s-a întâmplat să iau din nou contact din plin cu crimele 
Mary Smith, încă înainte să fi apucat să ies din terminalul 


aeroportului din Los Angeles. 
Un buletin de știri televizat mi-a atras atenţia și m-am oprit să 


urmăresc ce turnură mai luaseră între timp evenimentele. 


Nu-mi puteam desprinde ochii de la ecran, în timp ce o 
reporteră spunea: „la o conferinţă de presă din această 
dimineaţă, Jeanne Galletta, responsabilă de cazul Vânătoresei de 
la Hollywood, a negat existenţa oricărei liste de potenţiale 
victime.” 

Vânătoreasa de la Hollywood era o poreclă care i se dăduse 
mai de curând lui Mary Smith în presă. Cât despre „lista de 
potenţiale victime”, n-aveam idee la ce anume s-ar fi putut 
referi reporteriţa TV. 

„Departamentul de Poliţie din Los Angeles îi îndeamnă pe 
locuitorii din zonă să rămână calmi și să-și vadă în liniste de 
treburile lor. Multă lume însă nu face acest lucru. Un grup de 
cetăţeni s-a deplasat la secţia locală de poliţie și a solicitat să le 
fie arătată „lista potenţialelor victime”, cea despre care poliţia 
pretinde că nici măcar nu există. Oricum ar fi și indiferent pe 
cine preferaţi să credeţi, un lucru însă este limpede, și anume 
acela că Vânătoreasa a adus această comunitate socială - şi 
reportera făcu o scurtă pauză pentru a mări efectul dramatic - 


până foarte aproape de limita suportabilităţii. Din Beverly Hills, 
v-a vorbit Lorraine Solie.” 


LISTA _POTENTIALELOR_ VICTIME? Ce dracu’ o mai fi fost si asta? 


Făcuse cumva poliţia din Los Angeles vreo descoperire pe care 
nu ne-o împărtășise și nouă? N-ar fi fost singura dată. 


Prima persoană pe care am putut-o contacta telefonic la 
secţia operativă a FBl-ului, pentru a mă lămuri, a fost David 
Fujishiro, un alt agent special însărcinat să se ocupe de acest 
caz de crimă. 

— Este ceva lipsit de o bază reală, îmi răspunse el. Este vorba 
despre o presupusă listă cuprinzând douăzeci și unu de nume, 
începând cu Patrice Bennett, Antonia  Schifman şi Marti 
Lowenstein-Bell. Ideea este că acea listă ar constitui agenda de 
lucru a lui Mary Smith. 

— Şi toată lumea din Los Angeles vrea acum să știe dacă nu 
se află cumva pe respectiva listă? l-am întrebat eu Fiecare ar 
vrea să știe dacă este sau nu trecut pe lista aceea? 

— Da, și chiar mai mult decât atât. Umblă zvonul că toată 
lumea aflată pe acea listă își poate cumpăra viaţa, trimițând 
câte o sută de mii de dolari la o anumită cutie poștala de la un 
oficiu din districtul Orange, care se pare că nici nu există. Am 
verificat noi acest lucru, însă nu ne crede nimeni. Lumea 
ameninţă cu intentarea unei acţiuni juridice împotriva poliţiei din 
Los Angeles. 

— David, dar nu e nimic adevărat, referitor la zvonul cu 
pricina? Ești absolut sigur de asta? 

— Din câte știm noi, putem fi siguri. Însă ce mare lucru mai 
stim și noi? Doar nu suntem decât FBl-ul. 

— Cazul de faţă își clădește propriul său statut social, i-am 
replicat eu. A vorbit cineva cu detectivul Galletta, despre lista 
aceea? 


— Asta nu știu, dar - cum? Urmă o pauză pe fir. Așteaptă puţin, 
Alex. 

— David? Ce se întâmplă? 

Puteam auzi în fundal niște voci, însă nu era nimic inteligibil. 
Agentul Fujishiro veni din nou la telefon și mă rugă să mai aștept 
încă puţin. 

— A mai apărut ceva, mai adăugă el. 

— Stai niţel! i-am strigat, dar fără un rezultat. Agentul plecase 
iar. 

În receptor începură să se audă și mai multe voci, urmate de o 
zarvă generală, crescând tot mai tare în intensitate. Ce naiba se 
întâmpla? 

Apoi l-am reauzit pe Fujishiro spunând cuiva: 

— Da, îl am chiar aici, la telefon. Apoi agentul mi se adresă 


din nou mie: Alex? Fred Van Allsburg vrea să-ţi vorbească chiar 
acum. Rămâi pe fir. 

Nu eram niciodată bucuros să-l aud pe Van Alisburg, dar 
vocea lui era acum extrem de tensionată și nu admitea nicio 
replică. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat eu. 

— Chiar asta încercăm să ne dăm seama. Tot ce știm în clipa 
de faţă este că Arnold Griner de la 7'mes tocmai a primit încă un 
mesaj prin e-mail. Poţi tu să mergi direct la sediul redacţiei 
L.A. TIMES, imediat? 

— Nu și dacă a apărut o nouă scenă a crimei, caz în care nu 
pot, căci trebuie s-o văd cât mai repede. 

— N-am de gând să mă târguiesc acum cu tine în privinţa 
asta, Alex. O să-ţi mai dăm de știre, imediat ce vom ști despre 
ce e vorba. lar între timp... 


In acel moment nu m-am mai putut abţine și m-am prefăcut că 
nu-l mai aud: 


— Domnule? Alo? Mă auzi? 

Am întrerupt convorbirea, chiar în momentul în care Van 
Allsburg răcnea în microfonul lui că el mă auzea foarte bine pe 
mine. 

Pe urmă l-am sunat pe agentul Page și i-am spus că aștept la 


telefon, până ce el va afla și îmi va comunica și mie dacă Mary 
Smith mai făcuse cumva încă o victimă. 


59 


Suzie Cartoulis nu era foarte atentă la ceea ce se afla în jurul 
ei, pe când dădea înapoi cu mașina în acea dimineaţă, ieșind cu 
spatele de pe aleea de acces. Gândurile sale erau concentrate 
asupra unei căbănuţe de lângă piscina din curtea din spate a 
casei din Pacific Palisades şi asupra _blestematului de 
antreprenor care nu-i răspundea la niciunul dintre apelurile ei 
telefonice, ci numai la acelea ale soţului ei. Încă două zile dacă 
avea să se mai repete o astfel de situaţie, avea de gând să-i dea 
papucii împreună cu un șut în fund, imediat după ce i-ar fi pus 
fundul pe frigare. 

O altă mașină, oprită imediat după gardul de cedru al unui 
vecin, se ivi pe neașteptate în ultima clipă în raza ei vizuală. 
Suzie trase din răsputeri de volan, pentru a evita să-l tamponeze 
pe nemernicul care era parcat acolo. Inima îi bubuia în piept. 
Asta cu siguranţă n-ar fi fost cel mai favorabil mod de a-și începe 
ziua, la nici zece nenorociţi de pași de aleea ei. 


Femeia își flutură rapid o mână, uitându-se prin oglinda 
retrovizoare. 


— Scuze! Fusese neatenţia ei. 

Apoi Suzie își puse în mișcare Mercedesul break argintiu și o 
porni de-a lungul drumului înfundat, către Sunset. Cealaltă 
mașină se urni și ea și începu s-o urmărească, dar Suzie 
Cartoulis nu remarcă faptul. 

Atentia ei se transferase acum în direcţia băiatului de nouă 
ani de pe bancheta din spate. 


— Totul e-n regulă, Zach? N-am vrut să frânez chiar așa de 
brusc. 


— N-am nimic, n-am nimic, n-am nimic. 

— Perfect. Am vrut doar să știu, scumpule. Ce-ai zice să pun 
puţină muzică? Ce ai vrea să asculţi? 

Ea încerca să nu fie autoritară, însă uneori era dificil. Zachary 
era un băiat sensibil și nu reactiona prea bine nici dacă era 
ignorat. Poate că dacă ar fi avut un frate mai mic sau o surioară 
ar fi fost mai bine, dar nu avea să se întâmple curând așa ceva. 
Şi în niciun caz acum când Suzie devenise prezentatoarea știrilor 
de la ora zece. Femeia pătrunsese în sfârșit în sanctuarul 
exclusivist al figurilor recognoscibile din Los Angeles - ceea ce 
nu era puţin lucru pentru fosta prezentatoare meteo din Tucson 
- și n-avea de gând să permită unei alte sarcini să-i încetinească 


ascensiunea tocmai acum, mai ales de când și New York-ul se 
arătase în mod evident extrem de interesat de ea. 

Ca la un semn, exact în acel moment sună și telefonul. 

Indicatorul de apelant arăta că o suna soţul ei, de pe telefonul 
lui celular, și ea își puse casca la ureche. 

— Bună. Unde ești, iubitule? Era încruntată în timp ce vorbea 
și se bucura că Gio nu era acolo, ca să-i poată veda încruntarea. 

— Sunt la Miami. Cred că mai avem puţin de lucru aici. 
Trebuie să-mi iau zborul în curând spre Palm Beach. Desigur că 
la orizont se arată un alt uragan, așa că vreau să-mi cam iau 
valea de-aici, cât mai repede. Mai avem de obţinut numai câteva 
semnături, dar se pare că totul e-n regulă cu contratul. 

— Formidabil! exclamă femeia, cu un fals entuziasm. Era de 
presupus că Suzie ar fi trebuit să știe la ce proiect anume se 
referea el, însă în capul ei toate se învălmășeau. Parcă era vorba 
despre un complex comercial în Florida de sud. Așa era oare? 
Vero Beach se afla cumva în sudul Floridei? Pe Coasta Comorii? 
Asta era jocul lor: el îi vorbea despre munca lui, de parcă ei i-ar 
fi păsat câtuși de puţin, iar ea se prefăcea că-i pasă chiar foarte 
mult. 

— Așa că se prefigurează să ajung acasă diseară, în loc de 
luni, ceea ce ar fi grozav. Poate că o să mergem puţin și la golf, 
săptămâna asta, ce crezi? Wiatt m-a invitat în sfârșit pe Riviera. 

— Î-hî. 

— Flăcăiașul nostru ce face? 

— E-aici lângă mine. Așteaptă puţin. Suzie pasă telefonul în 
spate și spuse: E tăticu'. Vorbește frumos cu el. 

Femeia deja schimba în minte programul acelei zile. Avea să 
găsească pe altcineva pentru prezentarea conferinţei de presă a 
primarului, asupra crimelor recente. O s-o pună pe menajeră să-l 
ia pe Zach de la antrenamentul de tenis. O să-l sune pe Brian, ca 


să vadă dacă acesta putea să scape mai repede; apoi avea să 
sune la hotelul Ramada, ca să retină mai devreme o cameră. 


Voia să se culce încă o dată cu Brian, asa cum se cuvenea 


înainte ca soţul ei superocupat cu afacerile să revină în oraș. 
Urma să fie o după-amiază de neuitat. 


60 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Suzie Cartoulis 

Lumea din Los Angeles te urmărește în fiecare zi la 
televizor, prezentând mereu știrile și purtându-te ca și 
cum chiar le-ai ști tu pe toate, de parcă ai înțelege cu- 
adevărat despre ce e vorba. Fiindcă asta știi tu să faci cel 
mai bine. Să joci teatru, să te prefaci, să mimezi totul cu 
multă naturalete. Însă astăzi va fi puțin altfel, Suze. 
Astăzi știrile se vor referi tocmai la tine. 

Se va anunta faptul că Suzie Cartoulis și frumușelul ei 
iubit, fost mare campion la volei de plajă, au fost găsiți 
asasinați într-o cameră de hotel. Cam așa vă exprimati 
voi, nu? Asasinaţi? Dar indiferent de ceea ce se spune la 
știri, nimeni nu va afla niciodată cum m-ai privit când te- 
am omorât. Te-ai uitat la mine cu o incredibilă spaimă, 
plină de confuzie, precum și cu ceea ce mi s-a părut mie 
a fi un anume respect. 

Era altfel azi-dimineaţă, lângă casa ta din Pacific 
Palisades. Aproape că ai intrat în mașina mea, cu 
Merţțanul tău lung și argintiu și atât de lustruit de-ți lua 
ochii, și nici nu m-ai remarcat, de parcă te-ai fi uitat prin 
mine. Chiar așa ai făcut, Suze. Crede-mă pe cuvânt. Eu 
nu uit lucrurile de genul ăsta. 

lar apoi, la fel ca toți ceilalți, ţi-ai continuat liniștită 
ziua, ca şi cum eu nici măcar n-aş fi fost acolo. Aveam 
sentimentul că ziua de azi s-ar fi putut să fie pentru tine 
ultima. lar după aceea, am fost absolut sigură de acest 
lucru. 

Mai întâi, te-am urmărit spunându-i pentru ultima oară 
la revedere dragului tău băiețel. Probabil că el nici măcar 
nu-și dă seama și nu poate aprecia la justa valoare tot ce 
faci pentru el - toate sacrificiile -, dar se va gândi la asta 
mai târziu, atunci când altcineva îl va duce la școală sau 
la antrenament, data următoare când va merge acolo. Şi 
totuși, într-o anumită privinţă ai și tu dreptate, s-ar fi 
cuvenit să-ți fi făcut mai mult timp în viața ta și 
pentru Zachary. Ai fi putut s-o faci și ar fi trebuit s-o 
faci. 


După aceea, te-am urmărit la hotelul din West 
Hollywood. La început, nu știam că acolo mergeai, însă 
am înțeles foarte repede faptul că nu aveai să mori de 
una singură. Te-ai întâlnit cu bărbatul acela blond și 
extraordinar de chipeș - voi doi parcă erati făcuți unul 
pentru celălalt. Mereu distribuiți doar în roluri principale. 

Numai uitându-mă la el, am înţeles că este un soi de 
om identic cu tine. Am dreptate, sau nu? În definitiv, el a 
participat și la Jocurile Olimpice. Face parte din 
conducerea rețelei de televiziune la care lucrezi. E doar o 
altă persoană cu o ascensiune fulgerătoare. lar acum, 
mai aveți și altceva în comun. Sunteţi amândoi doar niște 
mahări morți. Uciși de o măruntă necunoscută, pe care 
n-o puteaţi vedea nici măcar atunci când vă uitaţi drept 
la ea. 

V-am oferit un răgaz plăcut, înainte de a intra peste 
voi. Un timp suficient pentru a vă simți în siguranţă, în 
măruntul vostru hogeac al înșelăciunii. Poate chiar destul 
timp pentru a vă rezolva ceea ce vă puseserăţi în gând să 
faceți la mica voastră întâlnire secretă. lar pe urmă, 
atunci când am intrat, l-am văzut mai întâi pe el. Ăsta mi 
s-a părut a fi un noroc. Şi știi de ce? Pentru că doream ca 
tu să-l vezi murind. Acest lucru ti-a zugrăvit pe fată frica 
de Dumnezeu, mai înainte să te împușc și pe tine - iar 
apoi m-am apucat să tai acea frică, încetul cu încetul, 
până ce nu ţi-a mai fost frică deloc. 

Nu mai erai absolut nimic. 

Nu mai erai decât un zero barat, Suzie Cartoulis. 

La fel ca mine. 


61 

Mă aflam încă pe drum, atunci când am primit vestea despre 
cea mai recentă ispravă a lui Mary Smith - de data asta un triplu 
asasinat, cea mai mortală lovitură de până atunci a ei, cel puţin 
din câte stiam noi cu certitudine. Încă mai căutam. indicii 
referitoare la _triplul asasinat de la New York, însă progresele 
erau anevoioase și deodată am plecat spre o altă scenă a crimei. 

Susan Cartoulis, o prezentatoare de știri premiată, fusese 
găsită ucisă, împreună cu amantul ei, într-o cameră de la 
Ramada Plaza Suites, din West Hollywood. 

Bărbatul omorât era Brian Conver, producător de emisiuni de 
sport la aceeași reţea de televiziune la care lucra și doamna 
Cartoulis. Mai fusese ucisă și o a doua femeie, pe nume Mariah 
Alexander, o studentă, care venise și ea în sudul Californiei. 
Despre ce anume o fi fost vorba oare? 

În timp ce îmi continuam drumul cu mașina, l-am rugat pe 
agentul Page să-mi citească la telefon cel mai recent mesaj 
trimis prin e-mail de către Mary Smith. Textul lămurea faptul că 


tinta principală a crimelor fusese prezentatoarea de știri. 
Domnului Conver nu-i fusese menţionat numele și nu se făcea 


niciun fel de referire la nicio Mariah Alexander. 


— Ce anume cunoaștem despre Susan Cartoulis? l-am întrebat 
pe Page. Se potrivește ea tipicului de operare? 

— Fundamental, da. Se potrivește la fix în schemă. Căsătorită 
și mamă a unui copil, femeie arătoasă, cunoscută persoană 
publică în oraș. Ea era prezentatoarea știrilor de la ora zece, la 

un post local al unei reţele naţionale de televiziune. Mai era și 


președintă onorifică a vestitei campanii estitei campanii pediatrice Cedars-Sina Cedars-Sinai. 
Avea un fiu de nouă ani. Era o altă mamă ideală. 

— Cu amantul lângă ea? 

— Păi, presupun că nimeni nu-i perfect. Asta crezi că încearcă 
să ne comunice Mary? 

— Poate că da, i-am răspuns eu. 

Presa urma să devoreze și asta, de parcă n-ar fi fost deja 
supraalimentată. Faptul mă făcu să-mi pară și mai rău pentru 
soţul lui Susan Cartoulis și pentru micul fiu al acesteia. 


Asasinarea și infidelitatea ei aveau să fie făcute publice în mod 
detaliat. 


— Crezi că una are ceva de-a face cu cealaltă? mă întrebă 
Page. O fi vorba despre niște mame aparent ideale care în 


realitate nu sunt deloc așa? Despre ipocrizia de pe frontispiciul 
căminului lor? Să fie totul chiar așa de simplu? 

— Dacă ăsta-i punctul de vedere al lui Mary Smith, atunci 
înseamnă că ea este extrem de pornită din pricina asta. Și mai 
ales pentru cineva care dovedește atâta hotărâre în a-și 
transmite mesajul prin e-mail. lar în afară de asta, după câte 
stim noi, cele mai multe dintre femeile omorâte trăiau de fapt 
aureolate de niște reputaţii nepătate. 

— Dar asta numai din câte știm noi, replică Page. Să stai în 
continuare atent pe recepţie, și-o să mai vezi tu, da? 

— Foarte bine, și-atunci de ce nu scormonesti în intimitatea 
tuturor celorlalţi? De ce nu cauţi să afli toate micile secrete 
murdare pe care nu le știm încă? Încearcă să-l descoși PE Arnold 
Griner. Pun rămășag că EL cunoaște multe secrete. La urma 
urmei, asta-i meseria lui, nu? 

— Criminaliștii bârfei, zici? întrebă Page și râse. Să văd ce pot 
face. O să încerc să-l determin pe Griner să vorbească și despre 
alţii, nu numai despre el însuși. 

— Cea de-a treia victimă cine este? Acea Mariah Alexander. 

— Da, asta chiar că-i o treabă împuţită. Era cameristă la hotel. 
Un copil care urma cursurile unui colegiu. Credem că Mary a 
omorât-o ca să-i ia cheia de rezervă și să poată intra în cameră. 

— Şi încă ceva, am mai adăugat eu. Dacă te întreabă cineva, 
n-ai auzit nimic despre mine și nu știi unde mă aflu. 

Page făcu o pauză, după care îmi răspunse: 

— Dacă m-o întreba cineva, n-am de gând să mint, însă din 
proprie iniţiativă n-o să te torn nimănui. Oricum, eu mă 
pregăteam să plec de la birou. 


— E bine și-așa. Apropo, te descurci de minune. 
— Pentru un surfer, nu? 


— Exact, bătrâne. 


62 

Am urmat instrucţiunile lui Karl Page pentru a ajunge la 

hotelul Ramada din West Hollywood și mi-am lăsat intenţionat 
telefonul mobil în mașină, când am ajuns acolo. Nu voiam să fiu 
deranjat tocmai acum de nimeni de la FBI, nici chiar de la biroul 
directorului Burns. 

Holul hotelului, de un pur stil Art Deco, era tăcut și deprimant. 
Triștii palmieri uscați abia se vedeau deasupra _șirurilor de 
canapele maro precum ciocolata, pe care în acel moment nu 
şedea nimeni. Singurii clienţi prezenţi erau două femei în vârstă, 
aflate lângă recepţie. 

Oricine ar fi fost responsabil cu cercetările desfășurate la faţa 
locului -_și eu speram să fie vorba despre Jeanne Galletta - 
izbutise să camufleze foarte bine scena crimei. Unicul indiciu că 
la un anumit etaj s-ar afla în curs o investigaţie extrem de 
importantă îl constituia prezenţa a doi polițiști care stăteau 
lângă lift. Am urcat treptele până la scena crimei, câte două o 
dată. 

Holul de la etajul al doilea gemea de personal de la 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles. Mulţi polițiști purtau 
mănuși, botine albe și halate cu inscripția „Unitatea pentru 
Scena Crimei”. Figurile tuturor păreau încordate și istovite. 

Un poliţist în uniformă mă măsură din cap până-n picioare. 

— Mata cine anume ești? mă întrebă el. Pe insigna lui scria 
Sandhausen. l-am fluturat în grabă pe sub nas legitimatia și 
împuternicirea și am dat să trec de el fără să mă mai opresc. 
Hei! strigă omul după mine. 

— Hei și ţie, i-am strigat eu drept răspuns și mi-am continuat 
drumul. 

Când am ajuns la camera 223 ușa era larg deschisă. Pe partea 
dinspre exterior, era lipită „cartea de vizită” a lui Mary Smith, 
adică un șir de abtibilduri cu imagini din filme de desene 
animate - două zâne cu aripi strălucitoare și un inorog, chiar 
peste vizor. 

Două abtibilduri erau marcate cu câte un A, în timp ce al 
treilea avea pe el un B. 

Intr-o parte, se afla un cărucior de cameristă. 

— Jeanne Galletta se află pe-aici? am întrebat-o pe o tânără 
polițistă care tocmai ieșea din încăpere. Numărul mare de 
oameni care se tot fâţâiau prin camera aceea era deranjant. 


Poliţista mi-a aruncat o privire iritată și mi-a răspuns: 

— Cred că este la parter, în birou. Nu știu precis. 

— Atunci, te rog să afli exact unde este, i-am spus eu, 
pierzându-mi_dintr-odată răbdarea. Anunţ-o că o caută Alex 
Cross. Mă găsește aici, înăuntru. 

Mi-am adunat forţele și am pășit în camera de hoel. Când se 
intră în scena oricărei crime este necesară o anume detașare, pe 
care eu o simt ca pe o a doua epidermă și în care mă înfășor. 
Însă mai este nevoie și de echilibru. Nu voiam nicio clipă să uit 
că era vorba despre niște fiinţe omenești, nu doar de niște 
trupuri, nu doar de niște victime inerte. Dacă vreodată aveam să 
devin complet imun la așa ceva, aș fi știut că a venit vremea să- 
mi schimb profesia. Şi poate că, și fără asta, venise oricum 
vremea s-o fac. 

Ceea ce am găsit acolo era un tablou previzibil de violent, 
după cum ajunsesem să mă aștept din partea lui Mary Smith. 

În plus, mai erau și alte câteva surprize cumplite, pentru care 
nu eram deloc pregătit. 


63 


În baie, totul era oribil. 

Mariah Alexander, tânăra de nouăsprezece ani, cameristă la 
acel hotel, zăcea pe spate în cadă, capul ei formând un unghi 
aproape imposibil faţă de trunchi. Beregata îi era sfâșiată de un 
glonţ care îi anulase orice posibilitate de a tipa. Părul ei lung, 
cârlionţat și negru era îmbibat cu sânge. Părea că artera 
carotidă a fetei fusese secţionată, fapt care ar fi explicat și 
stropii de sânge care mânijiseră tot peretele. 

Pe podeaua de gresie, lângă picioarele atârnânde ale tinerei 
moarte, se afla un inel greu, plin cu chei. Prima mea 
presupunere a fost aceea că Mary Smith a forţat-o pe fată, sub 
ameninţarea armei, să descuie ușa camerei de hotel, după care 
a_împins-o cu spatele în baie și a împușcat-o - toate astea 
desfășurându-se într-o succesiune extrem de rapidă. 


Susan Cartoulis și domnul Conver probabil că se aflau în acel 
moment în dormitor, aflat dincolo de un scurt antreu. 


Unul dintre cei doi - probabil Conver -_ venise să vadă ce 
anume se întâmpla. 

După indiciul petelor de sânge de pe mochetă, se părea că 
Mary Smith îl interceptase pe Conver cam pe la jumătatea 
drumului dintre dormitor și baie. Cu toate acestea, cadavrul lui 
se afla întins pe pat, alături de cel al lui Susan Cartoulis. Cei doi 
amanți zăceau cu faţa în sus, unul lângă altul, deasupra 
așternuturilor. 

Amândoi erau goi - asta fiind o altă realizare a lui Mary Smith, 
deși era posibil ca ei să fi fost deja dezbrăcaţi, în momentul în 
care ajunsese ea acolo. 

Feţele de pernă erau întinse peste șoldurile victimelor și 
pieptul doamnei Cartoulis, într-o bizară încercare de a sugera 
decenta. 

Ăsta chiar că era un ucigaș complet smintit și de neînțeles. 
Inconsecvenţele puneau mintea omului în mare încurcătură, cel 
puţin în ce mă privea pe mine. 

Nedumerirea mea deveni încă și mai mare. PATUL DUBLU DIN 
ÎNCĂPERE ERA PERFECT ARANJAT. Ar fi fost posibil ca Susan Cartoulis 
și Brian Conver să nu fi utilizat patul pentru a face sex, dar 
băuturile și o cutie de prezervative de pe noptieră contraziceau 
această supoziţie. 

Chiar făcuse Mary Smith patul, după ce omorâse trei 


persoane? Dacă așa era, atunci se pricepea foarte bine la asta. 
Nana se asigurase demult că știam diferenţa dintre un adevărat 


pat de spital și cel al unui leneș. Mary Smith cunoștea și ea 
această deosebire. 

Cuvertura întinsă cu mare grijă era îmbibată cu sânge, mai 
ales în jurul doamnei Cartoulis. Ambele victime fuseseră 
împușcate în cap, dar fata femeii era ciopârţită în maniera 
obișnuită a lui Mary Smith, așa precum menţionase și în e-mail- 
ul ei. Puteam să deslușesc oarecum ultima grimasă încordată de 
teroare a lui Conver, însă figura doamnei Cartoulis avea pe ea 
atâtea crestături, încât părea toată o unică rană deschisă. 

Asta îmi amintea de crimele de lângă casa Antoniei Schifman 
- curate, în același timp, neînagrijite. 

O singură ucigașă și două impulsuri diametral opuse. 

La ce naiba s-o gândi ea? Ce urmărește, de fapt, au toată 
povestea asta? 

Cea mai deranjantă nouă chichiţă veni câteva minute mai 
târziu. Pe un scaun de lângă pat se afla deschis un portofel din 
piele galbenă, având în el permisul de conducere auto și cărţile 
de credit ale lui Susan Cartoulis. 

Uitându-mă prin portofel, am remarcat faptul că avea 
despărţiturile ocupate cu grijă de câte un document, dar că 
existau și câteva buzunărașe goale, din plastic transparent. 
Spatiile rămase libere îmi dădură fiori pe șira spinării. 

— La naiba! am rostit cu voce tare. Sunt locurile pentru 
fotografii. 

Unul dintre experţii criminaliști se răsuci spre mine 

— Ce s-a întâmplat? Ai găsit ceva? 

— Se știe cumva unde anume se află în acest moment soţul 
lui Susan Cartoulis? l-am întrebat eu. 

— Se presupune că se află într-un avion, revenind acasă, din 
Florida. Dar de ce întrebi? 

— Aș avea nevoie să-mi spună dacă această femeie avea în 
portofelul ei niște fotografii de familie. 

Întrebarea mea constituia doar o formalitate, fiindcă eram 
aproape sigur care va fi răspunsul. Aceasta ar fi fost a doua 
oară, din tot atâtea incidente, în care Mary Smith se arătase 
interesată de fotografiile de familie. Ea trecuse, de la lăsarea 
copiilor _în__ totalitate singuri, la distrugerea sau la furtul 
fotografiilor acestora. Între timp, procedeele ei deveneau tot mai 


stranii și mai lugubre, iar în mesaje se arăta din ce în ce mai 
sigură pe ea. 

Cât de alunecoasă urma să fie panta în continuare? Şi încotro 
avea să mă ducă? 

Nu credeam că aș mai fi putut trăi cu cugetul împăcat, în 
cazul în care Mary Smith ar fi început să atace și copiii, înainte 
de a fi prinsă. Tare mă temeam că așa avea să se întâmple. 


64 


— Poţi să vii pentru câteva clipe, doctore Cross? Trebuie să 
vorbim ceva. 

Mi-am ridicat privirea și am văzut-o în cadrul ușii pe Jeanne 
Galletta. Aceasta avea întipărită pe figură o expresie tensionată. 
Mă gândeam că, faţă de ultima dată când o văzusem, arăta mai 
îmbătrânită și mai slabă, ca și cum ar fi pierdut vreo cinci 
kilograme de care n-ar fi avut nevoie să scape. 

Am ieșit împreună cu ea pe hol. 

— Ce s-a întâmplat? Să nu-mi spui că s-a mai petrecut încă o 
dandana! 

— Nu vreau să fac prea mare zarvă în privinţa asta, îmi spuse 
ea cu o voce scăzută și obosită, dar o femeie a văzut o mașină 
mare și albastră plecând în grabă din parcarea hotelului. Asta s- 
a întâmplat cam pe la ora două. Femeia n-a reţinut prea multe 
alte amănunte. Mă întrebam dacă ai putea sta și tu de vorbă cu 
ea, după care să ne comparăm însemnările, înainte de a hotărî 
cum trebuie procedat mai departe. 

Părea o mișcare înţeleaptă din partea ei. Eram cât se putea de 
sigur că se gândea și ea la același lucru ca și mine, și anume la 
faptul că în cazul din 2002 al lunetistului dn Washington avusese 
loc o masivă mobilizare a publicului în căutarea a ceea ce s-a 
dovedit până la urmă a fi un vehicul greșit, o dubiţă albă, cu 
inscripţii cu litere negre pe ea. Fusese un adevărat coșmar, 


adică exact genul de eroare pe care poliţia din Los Angeles 
căuta să-l evite acum. 
— Poţi să te ocupi de asta imediat? Mi-ar fi de mare ajutor. Ţi- 


aș fi recunoscătoare. Dacă ar fi cazul să pornesc pe această 
pistă, n-aș vrea să aștept prea mult. 

Nu-mi convenea deloc să părăsesc scena crimei. Mai aveam 
mult de lucru acolo. Dacă Jeanne nu s-ar fi arătat chiar atât de 
îngrijorată, probabil că aș fi refuzat-o. 

— Mai lasă-mă doar cinci minute, să termin măcar ceea ce am 
început aici, i-am spus eu. Cobor imediat. 

Am rugat-o pe Jeanne să-mi facă hatârul de a încerca să dea 
de urma lui Giovanni Cartoulis și să-l întrebe de eventualele 
poze lipsă din portofelul soţiei sale. Cu aceasta informaţie 
puteam face frustrant de puţine lucruri, și totuși era extrem de 
important pentru mine să aflu dacă Mary Smith furase cu- 
adevărat niște fotografii de familie. În același timp, Giovanni 


Cartoulis_ trebuia cercetat în vederea posibilei sale eliminări de 
pe lista suspecţilor, la fel cum se întâmplase și cu toţi ceilalţi soţi 
ai victimelor anterioare. Jeanne și oamenii ei se ocupaseră de 
asta, și am fost mulţumit de munca lor. Poliţia din Los Angeles 
făcea o treabă foarte bună. 

— Ce e? mă întrebă Jeanne, rămânând nemișcată pe coridor și 
uitându-se lung la mine. La ce te gândești? Spune-mi, te rog. 
Cred că pot să suport. Sper asta din tot sufletul. 

— Trage adânc aer în piept. Nu te lăsa copleșită de toate 
tâmpeniile astea. Nimeni n-ar putea conduce mai bine ca tine 
investigația de fată, însă momentan arăţi ca dracu’. 

Jeanne se încruntă. 


— Hmm...mulţumesc de compliment. 
— Vreau să zic că arăţi bine, doar că nu la fel de bine ca de 


obicei. Ești palidă și trasă la faţă. E din cauza stresului. Nimeni 


nu înţelege asta, până nu i se întâmplă. 

În cele din urmă, Jeanne zâmbi. 

— Arăt ca un nenorocit de raton, cu cearcăne mari și 
întunecate în jurul ochilor. 

— Îmi pare rău. 

— E-n regulă. Acum trebuie să fug. 

M-am gândit la invitaţia ei anterioară la cină și la refuzul meu 
stângaci și lipsit de tact. Dacă ar mai fi zăbovit doar câteva 
clipe, poate că aș fi invitat-o eu pe ea de data asta, însă Jeanne - 
ca și momentul prielnic - zburaseră deja. 

lar eu aveam de purtat acea discuţie. 

Despre marea mașină albastră, nu? 


65 
Lucrurile care mă făceau să mă cam îndoiesc de ceea ce 


tocmai îmi spusese Bettina Rodgers nu erau nici tatuajele 
imense care se încolăceau în sus și-n jos pe ambele braţe ale 

acesteia și nici cele șase piercinguri care îi împodobeau faţa. La 
drept vorbind, Bettina era un martor la fel de bun ca oricare 
altul. Era vorba mai mult despre făptul că de obicei depoziţiile 
martorilor oculari se dovedeau lipsite de acuratețe și nedemne 
de încredere. Cercetările FBl-ului în această privinţă le acordau 
respectivelor mărturii o veridicitate medie de circa cincizeci la 
sută, chiar și la doar câteva minute după petrecerea incidentului 
aflat în discutie. lar în cazul de faţă trecuseră deja minimum 
două ore. 

Încrederea Bettinei în ceea ce văzuse părea lipsită de orice 
sovăială. 

— Mă aflam în parcare și mă pregăteam să-mi pornesc 
mașina, îmi povestea ea pentru a treia oară. lar mașina aceea 
mare a ţâșnit în trombă din spatele meu, spre bulevardul Santa 
Monica. M-am întors să mă uit, pentru că gonea cumplit de tare. 
Sunt absolut sigură de faptul că era de un albastru foarte închis 
și foarte mare, pentru că și mama mea avea una la fel. Am 
călătorit cu ea de un milion de ori. Mi-amintesc că m-am amuzat 
fiindcă și mama conducea la fel de nebunește. Ea făcu o pauză, 
după care adăugă: Şi apoi am văzut că mașina a cotit brusc la 
stânga și a ieșit din parcare. Asta-i tot ce știu. Acum pot să mă 
cărăbănesc? 

Asta era cam tot ce scosese și Jeanne Galletta de la ea, însă 
eu am insistat să-i mai pun alte câteva întrebări. 

Pe mașină exista cumva și vreun semn distinctiv? Abtibilduri 


lipite, zgârieturi. N-ai remarcat nimic? am întrebat-o eu. 

Femeia ridică din umeri. 

— Am văzut-o în cea mai mare parte doar din lateral, și după 
cum am mai spus, mergea extrem de repede, pentru o maşină 
atât de mare. N-am apucat să-i văd nici numărul de 
înmatriculare și nici nimic altceva. 


— Dar despre șofer, ce-mi poţi spune? Ai observat ceva, 
indiferent ce anume? Mai era și altcineva în mașină, în afară de 
șofer? Erau cumva mai multe persoane? 

Ea se juca absentă cu unul dintre inelele groase de argint 
agăţat de _ sprânceană, în timp ce se gândea la ceea ce o 


întrebasem. Machiajul ei era masiv și în majoritate negru, cu 
excepţia nuanţei palide albicioase a fondului de ten. Nu știam eu 
prea multe despre Bettina, însă ea mi-a reamintit de mediul de 
paraziți urbani pe care îl investigasem în cadrul unui caz de-al 
meu, cu câţiva ani în urmă. Unul dintre lucrurile pe care le-am 
aflat atunci era acela că anumite persoane de acea factură se 
dovedeau a fi extrem de agere la minte, în ciuda grosolanului lor 
stereotip de pierde-vară. În final, Bettina scutură din cap. 

— Mi-ar conveni mie să-ţi spun că era o femeie, deoarece asta 
s-ar potrivi, nu? Adică, la naiba, vorbim aici despre curva aia 
ordinară de Vânătoreasă de la Hollywood, nu i așa? Nu te osteni 
să mă minţi, știu că despre ea este vorba. Mi-a spus asta unul 
dintre polițiști. Eu nu i-am replicat nimic, lăsând-o să se mai 
gândească, până ce ea dădu din nou din umeri și adăugă: Tot ce 
știu cu siguranţă că am văzut a fost mașina aia mare și albastră 
care gonea ca la balamuc și care a cotit la stânga. Asta rămâne 
răspunsul meu definitiv. 

Faptul că femeia nu se simţea tentată să mai înflorească 
realitatea cu detalii inventate îmi spori încrederea în ea. Nici nu 
vă puteţi imagina cât de mulţi oameni procedează exact invers, 
numai pentru a-l mulţumi pe interlocutor. După alte câteva 
minute, i-am mulţumit Bettinei pentru amabilitate șt ajutor și am 
lăsat-o să plece. 

Apoi am _căutat-o pe Jeanne Galletta, ca să-i comunic 
concluziile la care ajunsesem. Ne-am întâlnit într-o cameră de 
oaspeţi nefolosită, de la etajul al doilea. Ea îmi spuse că 
povestea tinerei fusese confirmată și de un alt client al hotelului. 

— Pe la ora două, omul a văzut de la fereastra camerei lui de 
la etajul trei un SUV mare, de culoare bleumarin-închis, 
demarând cu toată viteza din parcare. Prea mult n-a putut să 
vadă el, dar spunea că s-ar putea ca la volan să fi fost o femeie. 

— Asta nu înseamnă că era Mary Smith, i-am replicat eu. Dar 
dacă era, atunci asta ar însemna extraordinar de mult pentru 
noi. Cel puţin două persoane au văzut același autovehicul 
plecând în mare grabă. 

Jeanne dădu din cap în tăcere, cântărind în minte lucrurile, 
după care spuse: 

— Nu ne rămâne decât să dăm răspunsul la întrebarea de o 
sută de puncte: ce amploare s-ar cuveni să ia această 
operaţiune? 


Existau riscuri în ambele sensuri și eu am început să gândesc 
cu voce tare, în parte pentru ea, în parte pentru mini însumi: 

— Timpul nu este de partea noastră. Mary Smith n-a dat 
niciun semn că și-ar mai încetini ritmul. Ba, dimpotrivă, Pare să- 
și ia avânt. Asta ar putea constitui o șansă de a folosi presa în 
avantajul nostru și de a grăbi astfel cercetările - dacă așa ceva 
îti dorești. Pe de altă parte însă, lumea este deja de-a dreptul 
înspăimântată și oamenii vor reacţiona la fiecare mașină mare și 


albastră pe care o vor zări și vor sări în sus, ca arși, la vederea 
oricărui SUV bleumarin. Dacă toată treaba asta va fi un fiasco 
total, atunci va exista încă un motiv pentru care publicul să-și 
piardă încrederea în poliţie. Dar dacă astfel o vom prinde pe 
Mary Smith, atunci totul va fi în regulă și vom fi niște veritabili 
eroi. 

— E ca la ruleta rusească, rosti sec Jeanne. 

— Chiar ăsta-i numele jocului, am încuviinţat eu. 

— Apropo, eu nu vreau câtuși de puţin să fiu o eroină. 

— Asta face parte din riscurile meseriei. 

Jeanne zâmbi în sfârșit. 


— Parcă am citit eu nu știu unde despre tine, cum că ai fi un 
Sherlock Holmes al Americii. 


— Nu-i bine să crezi chiar tot ce citesti. 


Aproape că îi puteam auzi rotiţele învârtindu-i-se-n creier, sau 
poate că nu erau decât bătăile inimii ei. 

— Fain, spuse ea, uitându-se la ceas. Acum trebuie să plec. 
Trebuie să-mi informez secţia în privinţa ultimelor mouar, iar 
dacă o fac imediat, vom putea intra într-o conferinţă de presă 
înainte de primele emisiuni de știri ale serii. aR dădu să 
plece, dar se opri lângă ușă. Doamne, sper să nu fac o greșeală. 

— Hai, nu te mai gândi și du-te, i-am spus eu. 

— Vino şi tu cu mine, Alex. Vrei? 


— Bine. Deși să știi că n-am uitat remarca ta în legătură cu 
Sherlock Holmes. 


66 


Era ceva de mare amploare, nu încăpea vreo îndoială asupra 
acestui fapt. Până și James Truscott se afla pe recepţie. 
Conferinţa de informare asupra SUV-ului albastru era urmărită și 
prezentată de toată lumea și cu certitudine avea să fie subiectul 
principal de mare interes în toate buletinele de știri, până ce o 
altă temă și mai spectaculoasă, privind cazul crimelor din Los 
Angeles, ar fi urmat să-i ia locul. Se spera că acest procedeu 
avea să ducă la descoperirea respectivului SUV, iar după aceea 
la capturarea lui Mary Smith. 

Eu nu apăream în micul grup aflat în faţa camerelor ce luat 
vederi, alături de detectiv Jeanne Galletta, dar m-am alăturat ei, 
la puţin timp după aceea. Femeia se afla în centrul atenţiei 
generale, însă când mă văzu, veni drept spre mine 

— lti multumesc pentru ajutor și pentru sfaturile __tale 
întelepte, îmi spuse ea. Şi chiar așa arătam, ca un raton 
îngrozitor, la televiziunea naţională? 

— Ba nu chiar așa. În fine, ba da, cam așa ceva. Apoi i-am 


zâmbit. Îmi amintesc că mi-ai spus odată că TREBUIE SĂ MAI ȘI 
MÂNCĂM DIN CÂND ÎN CÂND, NU? Te interesează în continuare acest 


lucru? 

Dintr-odată, Jeanne mă privi din nou cu îngrijorare. 

— Ooo, Alex, în seara asta nu pot. Apoi mi-a făcut cu ochiul și 
a rânjit spre mine. Te-am păcălit. Da, cred că am putea lua masa 


împreună. De ce anume ai avea chef acum? La drept vorbind, în 
acest moment, mor de foame. Ti-ar conveni mâncarea 


italienească? 

— Mâncarea italienească mă atrage întotdeauna. 

jeanne locuia într-un apartament situat undeva în drumul 
nostru spre restaurant și ea a insistat să facem o escală acolo. 

— Aș vrea să mă machiez și eu puţin, uitându-mă în propria 
mea oglindă, la lumina pe care o știu și în care am încredere, îmi 
explică ea. N-o să dureze mult, poate șapte minute maximum. 
Hai sus. Te pot asigura că n-o să-ţi fac nimic. 

Am râs și am urmat-o într-o clădire din cărămidă roșie, situată 
pe undeva dincolo de Santa Monica. 

— Dar poate că ceva tot o să-ţi fac, rectifică ea, pe când 
urcam scările spre apartamentul ei. 

Şi exact așa s-a și întâmplat, de îndată ce a închis ușa în urma 
noastră. Jeanne s-a răsucit brusc spre mine, m-a înșfăcat, m-a 


sărutat si mi-a dat drumul imediat. 


— Hmmm. N-a fost rău deloc. Însă eu doar iau cina împreună 
cu tine, DOCTORE. Sunt gata în zece minute, exact așa cum ţi-am 
promis. 

— Parcă ziceai că în cel mult șapte. 

Şi apoi Jeanne se grăbi de-a lungul coridorului, spre dormitorul 
ei și spre lumina în care putea avea încredere. N-o văzusem 
niciodată până atunci atât de relaxată și de plină de vioiciune. 
Părea o cu totul altă persoană, faţă de cum era la serviciu. 

Îi _trebuiră mai mult de șapte minute, însă a meritat 
așteptarea, pentru că realmente se transformase în mod uluitor. 
Întotdeauna mi se păruse foarte atrăgătoare, dar la lucru părea 
oarecum dură și extrem de preocupată. Acum purta o bluză din 
mătase, jeanși și sandale, părul îi era încă umed după un duș 
rapid și părea mai maleabilă, scoțând la iveală cealaltă latură a 
ei. 

— Ştiu, știu că arăt ca dracu’, îmi spuse ea, însă amândoi 
eram de cu totul altă părere. Jeanne se lovi apoi ușor cu palma 
peste frunte și adăugă: Am uitat să-ţi ofer ceva de băut. Of, 
Doamne, ce-o fi cu mine? 

— Oricum n-am avut decât cinci minute la dispoziţie, i-am 
spus eu. 

— Ai dreptate. Ai spus bine. Tu spui, ÎN GENERAL, doar ceea ce 
se cuvine. Perfect, hai să mergem. Distracţia de-abia acum 
începe. Avem toată noaptea înaintea noastră. 

Adevărul era că eu încă mai simţeam trupul lui Jeanne lipit de 
al meu și gustul buzelor ei. 

În plus, redevenisem un bărbat liber, nu-i așa? ASA ERA OARE? 
Ca să fiu cinstit, începusem să mă simt ușor confuz. 

Însă Jeanne mă tot îmboldea să ies în hol, unde se răsuci din 
nou spre mine. 

De data asta eram pregătit și am luat-o eu în braţe. De data 


asta ne-am sărutat mai prelung și mai plăcut ca prima dată. 
Ea mirosea formidabil si arăta încă si mai bine. Ochii ei cafenii 


erau minunati văzuţi de la o atât de mică distanţă, 

Jeanne mă luă atunci de mână și începu să mă tragă înapoi în 
apartamentul ei. 

Eu am oprit-o. 

— Păi, tocmai te-ai îmbrăcat ca să ieși în oras. 

Femeia scutură din cap. 


— Ba nu, nu pentru asta m-am îmbrăcat, m-am _ îmbrăcat 


numai pentru tine. 
Eu m-am străduit să mă abtin si să-mi revin în fire si i-am 


spus: 
— Hai să mergem să mâncăm, Jeanne.Ea mi-a zâmbit și mi-a 
răspuns: 


— Foarte bine, hai să mâncăm, ALEX. 


67 

Era ora patru dimineaţa, o tânără actriţă de douăzeci și doi de 
ani, pe nume Alicia Pitt, plecă din Las Vegas, îndreptându-se 
spre Los Angeles. Auditia începea la ora nouă și tânăra nu voia 
să fie a nu stiu câta la coadă, iar rolul să fie dtribuit mai înainte 
ca ea să apuce să deschidă gura. 

Automobilul încăpător al părinţilor ei, pe care imaginaţia 
bogată a familiei Pitt îl botezase Marele Albastru, era_un 
înghiţitor de combustibil, lipsit de orice conștiință. In afară de 
asta, călătoria era gratuită, astfel că, una peste alta, preţul era 
aproape acceptabil. Dacă Alicia își găsea ceva ca lumea de 


lucru, și-ar fi putut permite să stea chiar la Los Angeles. Până 
atunci însă, avea loc acest du-te-vino fără de sfârsit, între audiții 


și rechemări. 

Alicia își repeta replicile, în timp ce gonea cu mașina spre 
vest, pe autostrada I-l0, încercând să nu se uite prea mult la 
scenariul jerpelit aflat pe locul de lângă ea. Obișnuitul ritual 
continuă aproape pe tot parcursul drumului până la Los Angeles. 

— „Să nu-mi vorbeşti tu mie despre mândrie. Am auzit din 
partea ta tot ce aveam nevoie. Poţi doar să...” 

la stai puţin, parcă nu era așa. Ea își cobori scurt privirea pe 
scenariu și apoi se uită din nou la traficul de pe drum. 

— „Să nu-mi vorbești tu mie despre mândrie. Am mai auzit 


toate astea de la tine. Acum nu mai poţi să-mi spui nimic în care 
să cred. Poţi doar să... “ OF, LA NAIBA! CE FACI, Alicia? Cap sec ce 
ești. 

Din _neatenţie, ea părăsise autostrada și se angajase cu 
mașina pe o bretea de ieșire, care o scosese în direcţia unui 
semafor de la o intersecţie necunoscută. 


Se afla în Los Angeles, însă acesta nu era câtuși de puţin 
bulevardul Wilshire. 

Nu mai trecuse niciodată pe-acolo, după cum arătau locurile. 
Erau în cea mai mare parte clădiri abandonate, iar lângă o 
bordură mai îndepărtată se afla epava unei mașini arse. A unui 
taxi, mai exact. 

Apoi ea îi zări pe acei bărbaţi, sau băieţi, orice-or fi fost. Trei 
dintre aceștia stăteau în colţul intersecţiei și se holbau în 
direcţia ei. 

Foarte bine, foarte bine, își zise tânăra. Nu te speria, Alicia. 
Trebuie doar să întorci mașina și să revii pe autostradă. Nu s-a 


întâmplat nimic, totul e în regulă. 

Şi-ar fi dorit ca lumina roșie a semaforului din faţa ei să se 
stingă și își întindea gâtul, ca să detecteze drumul de acces 
către autostradă. 

Unul dintre tinerii indivizi păși în intersecţie ca să vadă mai 
bine, prin parbrizul mașinii, înăuntru. Purta niște pantaloni 
lăbărţaţi, cu turul lăsat până spre genunchi, și o flanea bleu-ciel. 
Nu părea să aibă mai mult de șaisprezece sau șaptesprezece 
ani. 

Apoi alţi doi se apropiară încet, din spate. Până să-i vină Aliciei 
ideea de a trece pe culoarea roșie a semaforului, băieţii se 
adunaseră deja în jurul mașinii ei, blocându-i drumul. Grozav! lar 


acum, ce avea să mai urmeze oare? 


68 


Alicia închise strâns ochii, doar o jumătate de secundă. Ce ar 
trebui să facă, într-o asemenea situaţie? Şi de ce nu se 


A 


învrednicise să-și cumpere un telefon celular? Aăă, poate pentru 
că n-avea niciodată niciun ban. 

Când deschise ochii, flăcăul cu flaneaua bleu ajunsese lângă 
geamul ei lateral, afișând o expresie amenințătoare, accentuată 
și de dragonul roșu tatuat pe gâtul lui. 

Fără să vrea, Alicia slobozi un strigăt scurt, ca un scheunat, 
dar suficient pentru ca el să-și dea seama cât de înspăimântată 
era. 

Apoi fata intră în panică. Îi trebui o vreme ca să înţeleagă că 
puştiul în albastru îi spunea ceva. El își ţinea mâinile ridicate 
într-un fel de gest de liniștire. 

Ea cobori puţin geamul. 

— Ce-ai sp-spus? se bâlbâi Alicia, neputând să-și reprime 
tremurul din glas. 

— Te-am întrebat dacă te-ai rătăcit cumva, zise el. Asta-i tot 
domnişoară - TE-A/ RĂTĂCIT? Pari cam... RĂTĂCITĂ. 


Ea își înăbuși un hohot de plâns. 

— Da. Îmi pare atât de rău. Ăsta era un prost obicei de-al ei: 
obișnuia să se scuze pentru orice. Caut numai... 

— Fiindcă eu _ sr că tu nu _locuiești pe-aici, îi spuse el. 
Expresia i se schimbă din nou, redevenind încruntată. Ceilalţi 
râseră, ca de o glumă bună. Asta-i mașina ta? 

Tulburarea și teama o _ blocară pe Alicia într-o stare de 
servilism_ umil, stare pe care n-o putea suferi. Nu găsi altceva 
mai bun de făcut decât să răspundă la întrebare. 

— E a părinţilor mei. 

Băiatul în albastru își frecă perciunii, de parcă ar fi meditat 


asupra răspunsului ei. 
— Multă lume caută o masină exact ca asta, îi zise el. Tu nu 


citesti ziarele? Nu te uiti la televizor? 


— Încerc doar să ajung în Westwood. Pentru o audiție în 


vederea unui film pentru televiziune. Am ieșit din greșeală de pe 
autostradă, mai devreme decât ar fi trebuit... 


El izbucni în hohote de râs uitându-se de la masină, la 


prietenii săi și din nou la mașină. Mișcările lui erau relaxate și 
lente. 


— Auziţi că încearcă să ajungă la Westwood, ca să joace într- 


un film. Într-un Fm. Drace, dar exact la asta mă aşteptam și eu. 
Căci eu știu că n-ai niciun interes pentru nimic și pentru nimeni 
de pe-aici. 

— Păi, nu, nene, zise și unul dintre ceilalţi băieţi. Ea își comite 
asasinatele în cartierele bogătașilor. 

— lo n-am nimic împotrivă, rosti un altul. Din partea mea, 
poate să-i omoare mult și bine pe bogătași, și chiar să-i și 
mănânce. 

— Nu înţeleg ce spuneţi. Fata se uita acum pe rând la fiecare 
dintre ei, încercând cu disperare să se lămurească în privinţa a 
ceea ce ar fi trebuit să spună sau să facă, pentru a putea scăpa 


de-acolo. Privirea înspăimântată îi căzu pe oglinda retrovizoare. 
OARE PUTEA SĂ PLECE ÎN MARSARIER?_ REPEDE? REPEDE DE TOT? CU 


PEDALA DE ACCELERATIE APĂSATĂ PÂNĂ LA PODEA? 


Puștiul de lângă geamul ei își ridică flaneaua, ca să-i arate 
pistolul pe care îl avea înfipt la brâul jeanșilor. 

—Nu vrei să faci asa ceva, îi zise el. 

Ideea că ar putea fi omorâtă înainte să-și fi băut cafeaua de 
dimineaţă o șocă pe Alicia. 

— Vă rog, eu doar... vă rog. N-nu î-îmi fa-faceţi r-rău, gângăvi 
ea. 

Işi putea percepe neajutorarea din voce. Era ca și cum ar fi 
ascultat pe altcineva vorbind, pe cineva impresionant. Doamne, 
doar se presupunea că era actriţă. 

Flăcăul în albastru dădu încet din cap, într-un mod pe care ea 
nu-l putea descifra. Apoi el se dădu înapoi de lângă mașină și îi 
făcu semn cu mâna că poate trece liniștită. 

— Pe-acolo_ ajungi la autostradă, îi mai spuse el. Ceilalţi doi 
flăcăi se dădură și ei la o parte. 

De ușurare, Alicia se afla în pragul leșinului. Le oferi băieţilor 
un zâmbet chinuit. 

— Vă mulţumesc și vă rog să mă iertaţi, mai spuse ea. 

Mâinile îi tremurau cumplit pe volan, însă cel puţin scăpase 
teafară. 

De-abia se _ urnise SUV-ul ei din loc, când, cu un zgomot 
asurzitor, parbrizul mașinii se sfărâmă în milioane de cioburi 
mărunte de sticlă. 

O clipă mai târziu, o ţeavă metalică grea trecu prin geamul de 
pe partea șoferului. 

Alicia se simţi brusc paralizată. Braţele și picioarele refuzau 


să-i mai răspundă la comenzi. Nu mai era în stare nici măcar să 
tipe. 

Impulsul de a apăsa până la podea pedala de acceleraţie îi 
trecu prin minte o clipă prea târziu - cam la o secundă după ce 
ușa mașinii ei fusese deschisă și niște mâini mari și puternice o 
trăseseră jos în stradă. Alicia aterizase pe spate golindu-și 
plămânii de aer, cu un geamăt prelung. 

— Nu crezi că ești proastă făcută grămadă? îl auzi ea pe unul 
dintre băieţi spunând, după care simţi o durere ascuţită în 
tâmplă. Apoi femeia văzu o ţeavă ridicându-se în văzduh, 
coborând cu mare viteză și lovind-o drept în mijlocul frunţii. 


69 


Totul se schimbase, brusc și dramatic, în cazul Mary Smith. 
Jeanne Galletta fusese îndepărtată și nu mai avea absolut nicio 
legătură cu ancheta. Primise acum alte însărcinări. 

Am _încercat eu să-i pledez cauza, dar la câteva ore după 
uciderea Aliciei Pitt, detectiv Galletta era doai o amintire în cazul 
Mary Smith. In acea seară, șeful poliţiei din Los Angeles, 
Shrewsbury, anunţă că în continuare va superviza el însuși 
mersul cercetărilor în cadrul cazului crimelor Vânătoresei de la 
Hollywood și că detectiv Galleta fusese îndepărtată temporar de 
la conducerea anchetei, până se va încheia investigarea 
nefericitei asasinări a tinerei din Las Vegas, care condusese un 
automobil SUV, de culoare albastră. 

Jeanne era de neconsolat, acum că trecuse prin Întregul 
spectru de experienţe posibile în respectivul caz, inclusiv prin 
aceea de miel de sacrificiu. 

— Primarul din Las Vegas să-l îndemne pe primarul din Los 
Angeles să-l înveţe pe șeful poliţiei cum să-și desfășoare o 
anchetă? mă întrebă ea furioasă. Când oare o să se înceteze o 


dată pentru totdeauna să fie opriţi adevărații profesioniști să-și 
facă meseria așa cum trebuie? 

— Cândva, în zorii unei alte ere, i-am răspuns eu. 

Noi doi ne întâlniserăm pe la ora opt seara, ca să bem ceva. 
Ea a ales localul și dorea să se asigure că dispuneam din partea 
ei de tot ce aveam nevoie în legătură cu investigaţiile asupra 
crimelor. Desigur că mai voia și să-și descarce sufletul. 

— Ştiu că moartea Aliciei Pitt s-a datorat greșelii mele, dar... 

— Jeanne, încetează imediat! Nu ești câtuși de puţin vinovată 
pentru ceea ce i s-a întâmplat acelei femei. S-ar putea ca 
decesul ei să fi survenit în urma unei hotărâri pe care ai luat-o 


tu, însă nu tu ai ucis-o. Ai procedat cât se putea de bine. Restul 
este doar politică. Şi nici măcar nu s-ar fi cuvenit să-ţi retragă 


Ea rămase tăcută o vreme. 
— Zău că nu mai stiu nici eu, rosti într-un târziu. Sărmana fată 


a murit. 
— Tu nu mai ai niste zile restante din concediu? am întrebat-o. 
Poate că ar fi bine să ti le iei. 


— Da, de parcă aș putea să plec acum din oraș, îmi replică ea. 
Mi-o fi fost mie retras cazul, însă... 


Ea nu-si termină fraza, însă nici nu era nevoie s-o facă. Mă 


aflasem și eu cândva în postura ei de-acum. Cel mai bine era să 
nu strigi în gura mare că ai de gând să încalci regulile, ci să taci 
și să faci, încălcându-le pe ascuns. 

— Alex, o să am nevoie de spaţiu de manevră, îmi zise ea. 
Tocmai de-aceea am vrut să ne întâlnim aici. 

— Te-nţeleg pe deplin. Ştii cum să dai de mine. Am să-ţi stau 
oricând la dispoziţie, am asigurat-o eu. 

În final, Jeanne schiţă o jumătate de zâmbet și îmi spuse: 

— Eşti un tip cu-adevărat de treabă, pentru un agent FBI. 

— Şi tu ești o polițistă pe cinste, pentru Departamentul de 
Poliţie din Los Angeles. 

Apoi ea întinse o mână pe deasupra mesei, punându-și-o pe a 
mea, dar și-o retrase foarte repede. 

— Am devenit penibilă, îmi zise ea și îmi zâmbi dm nou. lartă- 
mă dacă sunt o toantă. 

— Esti și tu doar o fiinţă umană, Jeanne. Asta sună altfel nu-i 


așa? Eu n-o să mă scuz pentru asta. 
— Perfect, n-o să mă mai scuz nici eu. lar acum trebuie să 


plec înainte de a mă podidi plânsul sau de a face altceva la fel 
de incredibil de jenant. Stii cum să dai de mine, la nevoie. Apoi 


Jeanne se ridică de la masă, dar se opri înainte de a fi ajuns la 
ușă, se întoarse și adăugă: Să știi că n-am renunţat încă la cazul 
ăsta. O să fiu mereu prin preajmă. 


70 
Era ceva bizar. 
Când m-am întors în acea seară la hotel, mă aștepta la 
recepţie un plic. 
Era din partea lui James Truscott. 


L-am deschis în drum spre camera mea și nu m-am putut 
abtine să nu-i citesc imediat continutul. 


SUBIECT: FEMEI CONDAMNATE LA MOARTE AŞTEPTÂNDU-ŞI 
EXECUȚIA IN CALIFORNIA. 


Erau în acel moment cincisprezece și Truscott _inclusese 
câteva cuvinte despre fiecare dintre ele. 

Prima femeie era Cynthia Coffman. În 1986, ea și iubitul ei 
jefuiseră și strangulaseră patru femei. Fusese condamnată în 
1989 și aștepta și în prezent executarea sentinţei. Acum 
Cynthia Coffman avea patruzeci și doi de ANI. 

La sfârșitul lungului său text, Truscott îmi scria că își pusese în 


gând să le viziteze pe câteva dintre cele aflate în închisoare și 
mă invita să-l însotesc, în cazul în care as fi considerat că asta 


mi-ar fi folosit la ceva. 

După ce am terminat de citit toate acele pagini, le-am mai 
răsfoit o dată. 

Ce era oare cu acest James Truscott? Şi de ce voia el să mă 
ghideze pe mine? Mi-aș fi dorit să mă lase în plata Domnului, 
însă asta nu avea să se întâmple, voi ce credeţi? 


71 
Telefonul din camera mea de hotel sună și mă trezi imediat 
după ora două și jumătate dimineaţa. În acel moment, visam 
ceva cu micul Alex și cu Christine, însă am uitat în cea mai mare 
parte, de cum am auzit primul ţărâit al telefonului. 


Primul meu gând coerent a fost acela că îmi telefona /AMES 
TRUSCOTI. 


Însă nu el mă sunase. 


Pe la ora trei dimineaţa, conduceam deja mașina printr-un 
cartier, necunoscut mie, din Hollywood, căutând complexul de 
apartamente Hillside. Probabil că l-aș fi găsit mai repede la 
lumina zilei și dacă mintea mea nu s-ar mai fi frământat atâta 
pe toată durata drumului. 

Jocul lui Mary Smith se modificase din nou, iar eu mă 
străduiam din răsputeri să-l înţeleg. De ce această crimă? De ce 
tocmai acum? De ce tocmai aceste două victime? 

Complexul de apartamente, atunci când în sfârșii am dat de 
el, părea să fi fost construit prin anii '70. Clădirile erau niște 
construcţii din cedru întunecat la culoare, cu acoperișuri plate, 
case structurate pe câte trei etaje, ridicate pe niște piloni groși, 
având la subsolul lor parcări deschise. Mai exista, de asemenea, 
și posibilitatea de parcare pe stradă, am remarcat eu, lucru care 
i-ar fi oferit unui intrus ocazia de a nu fi observat. 

— Agent Cross! Alex! m-am auzit strigat de dincolo de parcare. 

Am_recunoscut glasul agentului Page, venind de undeva din 
întuneric. Ceasul meu arăta ora trei și cinci minute. 


Omul mi s-a alăturat sub un felinar pentru iluminatul stradal. 
— Pe-aici, mă îndrumă el. 


— Cum ai auzit despre asta? l-am întrebat eu. Page era cel ce 
mă sunase la hotel. 
— Mai eram încă la birou. 


— Când naiba mai apuci să și dormi? 

— O să dorm, după ce se va termina totul. 

L-am urmat pe tânărul agent pe un traseu întortocheat, până 
la un careu de corpuri de clădire care încadrau o grădină și o 
piscină, folosite în comun. Mai mulţi locatari, majoritatea în 
pijamale, erau adunaţi în faţa uneia dintre intrări. Aceștia își tot 
întindeau gâturile și șușoteau între ei. 

Page arătă spre un apartament de la etajul trei, unde luminile 
ardeau, îndărătul draperiilor. 


— Acolo sus, îmi spuse el. Acolo se află cadavrele. 

Ne-am croit drum pe lângă polițiștii care stăteau de pază și 
am urcat pe scara din faţă - adică prin una dintre cele două căi 
de acces în clădire. 

— LE-AM VERIFICAT. ÎN t timp ce pătrundeam în apartament, Page 
își prescurta astfel referirea la abţibildurile lipite pe ușa de la 
intrare. Marcate cu două litere A și cu un B. Era, fără nicio 
îndoială, vorba despre Mary Smith. Abţibildurile astea mă făceau 
întotdeauna să mă gândesc la păpușa-clovn din POLTERGEIST - 
inofensivă în aparenţă, dar totalmente lugubră în context. Ca un 
joc de copii întors pe dos. 


Ușa dădea într-o spațioasă cameră de zi. Încăperea era plină 
de cutii de carton utilizate la mutări și de piese de mobilier 


așezate în neorânduială. 

În mijloc, zăcea mort un bărbat, căzut cu faţa-n jos peste niște 
cutii răsturnate. Câteva zeci de cărţi se împrăștiaseră pe covorul 
de culoarea nisipului, iar unele dintre ele erau stropite de sânge. 
Lângă cadavru se aflau exemplare din THE HOURS și RUNNING WITH 
SCISSORS. 

— Philip Washington, îmi spuse Page. Treizeci și cinci de ani, 
bancher de investiţii la Merrill Lynch. Un om cult, după cum se 
poate vedea. 

— Ca și tine, presupun. 

De data asta, cadavrul nu mai fusese așezat frumos, cu grijă 
fată de aspectul estetic al scenei. Ucigaşul s-ar fi putut să fi 
făcut totul în mare grabă, dat fiind faptul că erau atâţia vecini 
atât de aproape și nu avea un camuflaj acceptabil, 

Philip Washington nu era unica victimă. Alături, pe podea, 
zăcea cu faţa în sus încă un cadavru. 

Asta era crima cu care nu mă puteam împăca, cea care avea 
să mă bântuie. 

Tâmpla stângă a victimei avea o rană urâtă, acolo pe unde 
intrase glontul, iar faţa îi fusese tăiată în mod repetat, în stilul 
propriu lui Mary Smith. Carnea din jurul frunţii și ochilor era 
crestată încrucișat cu x-uri făcute cu cutitul, iar obrajii, încordaţi 
în vederea unui răcnet, fuseseră amândoi străpunși și tăiaţi. 

M-am uitat îndelung, cu înfiorare, la cadavru, începând să 
reconstitui mintal ceea ce se întâmplase și evenimentele 


premergătoare. Două întrebări îmi ardeau în creier. AVEAM EU 
CUMVA VREUN AMESTEC ÎN PROVOCAREA ACESTEI CRIME? TREBUIA OARE SĂ 


O FI PREVĂZUT? 
Poate că victima la care mă holbam cunoștea răspunsul - însă 
ziaristul Arnold Griner, de la L.A. T'mes, n-avea să fie în stare să 


ne mai ajute în cazul Mary Smith, deoarece acum Griner însuși 


devenise una dintre victime. 


PARTEA A PATRA 
SUV-UL ALBASTRU 


72 

De-abia începusem să parcurg scena crimei, când am dat cu 
ochii de Maddux Fielding, adjunctul responsabil de biroul de 
detectivi al poliţiei din Los Angeles și înlocuitorul lui Jeanne 
Galletta la conducerea investigaţiilor cazului de faţă. Cu claia lui 
de păr cenușiu-argintiu și cu niște ochi de un cafeniu-închis, 
identici cu cei ai lui Jeanne, Fielding putea fi luat cu ușurință 
drept tatăl acesteia. 

El m-a impresionat ca profesionist și s-a concentrat încă de la 
bun început asupra cazului. De asemenea, omul părea să fie și 
un netrebnic sadea. 

— Agent Cross, îmi spuse el, pe când îmi strângea mâna. Am 
auzit foarte multe despre munca dumitale de la Washington. 
Ceva din felul în care mi-a spus Fielding asta nu suna câtuși de 
puţin a compliment. 

— Dânsul este agentul special Page și mă asistă cât timp mă 
aflu la Los Angeles, i-am replicat eu. Fielding nu avu nicio 
reacţie, așa că eu am forţat și mai mult nota. Cum te descurci cu 
toate lucrurile astea? Ştiu că de-abia ai luat contact cu cazul de 
față, dar presupun că te-ai m să-i acorzi A ti absolută. 

Nu__ avusesem intenţia ultima parte constituie 
oînţepătură și totuși TETA mele cam un aa. sens 
aveau. Colţurile gurii lui Fielding se lăsară în jos și bărbatul se 

uită la mine pe deasupra ochelarilor săi cu rame groase și lentile 
bifocale. 

— Asta nu-i prima mea investigaţie asupra unor crime în serie. 
Mă pricep la așa ceva. El inspiră adânc, luând o poză îngâmfată 
și continuă: Ca să răspund acum și la întrebarea ta, sunt gata să 
cred că și aici autoarea este tot Mary Smith, și nu cine știe ce 
imitator care vrea s-o plagieze. Sunt nevoit să mă întreb dacă n- 
a vrut încă de la bun început să-l omoare și pe Arnold Griner. 
Socotesc că așa stau lucrurile. Ar mai fi bineînţeles necesar să 


descoperim de ce și cum anume se leagă motivaţia crimelor de- 
acum cu cea a crimelor anterioare. 

Tot ce spunea el avea ceva sens, mai ales faptul că Arnold 
Griner s-ar fi putut să fie încă de la început o ţintă a lui Mary 
Smith. M-am întors în direcţia lui Page. 

— Tu ce crezi în privinţa asta? 

Începusem să mă întreb ce gândea Page, lucru care putea sau 
nu să fie recunoscut de către acesta drept un semn al faptului că 


încrederea mea în el se afla în plină creștere. 

— Griner și Washington de-abia s-au mutat aici, îmi răspunse 
Page, răsfoindu-și micul carnet de însemnări. Mai precis, acum 
trei zile. Ştiu că Griner și-a schimbat toate datele referitoare la 
modul în care putea fi găsit și a ţinut secrete toate noile 
informaţii, în așa fel încât Mary să aibă cel puţin dificultăţi mari 
în a lua în continuare legătura cu el. lar acest lucru se potrivește 
cu aspectul de vânătoreasă la pândă, nu-i așa? În pofida faptului 
că Griner nu corespunde profilului victimelor lui Mary Smith, el a 
constituit în permanenţă o parte a peisajului. Ea a început cu 
Griner, iar acum, nu știu, dar poate că ea sfârșește tot cu el. 
Poate că asta reprezintă un soi de încheiere pentru Mary Smith. 
Poate că povestea ei s-a terminat. 

— Mă îndoiesc, spuse Fielding, fără a-i arunca măcar o privire 
lui Page. E prea multă mânie revărsată aici. Prea multă furie în 
uciderea lui Griner. Aţi văzut filmul RAncn/unA? N-are importanţă. 
Nu luaţi în considerare ceea ce am spus. 

— Dar cu SUV-ul albastru ce se mai aude? l-am întrebat eu. Aţi 
mai progresat cu cercetările? 

Din acea după-amiază, poliţia din Los Angeles nu mai 
anunţase nimic promiţător, ceea ce era cam neașteptat, dată 
fiind urgenţa. 

Fielding își scoase batista și ochelarii și începu să-și 
lustruiască lentilele, înainte de a-mi răspunde. 

— Încă n-a apărut nimic interesant, rosti el într-un târziu. Dar 
dacă tot ai adus vorba, aș vrea să mai lămuresc încă un lucru. 
Eu nu sunt detectiv Galletta. Sunt șeful ei și n-am de gând să vă 
dau vouă raportul la orice pas. DAcă FBl-ul dorește să preia în 
totalitate _responsabilitatea rezolvării acestui caz, poate să 
solicite acest lucru. După felul în care s-au desfășurat 
evenimentele până acum, aproape că mi-ar conveni s-o facă. lar 
până atunci, voi faceţi-vă doar datoria și încercaţi să nu-mi daţi 
mie peste cap ancheta, mai tare decât aţi facut-o cu cea a lui 
Galletta. Cred că am vorbit suficient de limpede. 

Era de-o sinceritate brutală, ca de la poliţist la poliţist. Fără a 
pune nicio întrebare, el hotărâse că eu distrusesem cazul lui 
Jeanne. Mai trecusem și cu alte ocazii prin așa ceva și chiar 
înţelesesem în oarecare măsură un atare comportament, însă de 
data asta n-am mai putut să-mi ţin gua. 

— Aș vrea să-ţi dau un mic sfat, i-am spus eu. Mai înainte de a 


te apuca să tot arunci cu acuzaţii în dreapta și-n stânga, ar fi 
bine să afli despre ce anume este vorba. În felul în care te 
comporţi, nu reușești decât să-ţi faci viața mai grea. 

— In momentul de faţă, mai rău decât atât nu se poate, mi-o 
trânti el scurt. Consider că am trecut în revistă toate aspectele. 
Ştii cum să dai de mine dacă vrei să mă mai întrebi ceva sau, la 
naiba, dacă ai ceva care ne-ar putea ajuta pe noi. 

— Categoric! 

l-aș fi putut da una peste ceafă, pe când se îndepărta. Şi 
poate că asta ar fi fost unica metodă de a cobori prima noastră 
întâlnire la un nivel cât de cât normal. 


— Măreţ_ individ, spuse Page. Multă personalilate, talent în 
relaţiile sociale, tot tacâmul. 

— Da, mă simt mișcat până la lacrimi. 

In loc să mai pierd vremea cu acest subiect, m-am întors la 
lucru. Dacă punţile de comunicare cu poliţia din Los Angeles 
urmau să fie în continuare blocate și relaţiile încordate, atunci 
aveam nevoie mai mult ca oricând de propriile noastre cercetări 
și analize. Page nu mi-a cerut asta, dar eu l-am lăsat să mă 
însoţească în cursul procesului de studiere a scenei crimei. 
Parcurgeam o spirală plecând de la cele două cadavre, așa 
precum ar fi făcut oricine, însă mult mai încet. 

Mai întâi am cercetat apartamentul, centimetru cu centimetru 
iar apoi am continuat cu holul și cu scările din faţă și din spate, 
după care am trecut la grădina din jurul clădirii. 

Eram curios să aflu dacă Page avea suficientă răbdare sau 
dimpotrivă, precum orice tânăr de vârsta lui, era prea grăbit ca 
să-și efectueze munca așa cum se cuvenea. Page se descurcă 
perfect. Era în totalitate concentrat asupra cazului. 

Ne aflam tot afară, când am primit o veste de la unitatea de 
supraveghere electronică a Biroului. La ora cinci și jumătate în 
acea dimineaţă, pe adresa de e-mail de la L.A. Tımes a lui Arnold 
Griner sosise încă un mesaj. 

Sosise o epistolă din partea lui Mary Smith - scrisă de către ea 
bărbatului pe care tocmai îl omorâse. 


73 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Arnold Griner: 

Ştii ceva? Te-am urmărit până acasă, în noul tău 
apartament, după ce ai luat cina cu niște prieteni la acel 
restaurant, pe nume Asia de Cuba, de pe Sunset. 

Ţi-ai parcat mașina și ai urcat pe scara din spate. Ai 
început să gâfâi după numai un etaj? Arnold, dar se vede 
treaba că nu mai ai deloc rezistenţă. Şi tare mi-e teamă 
că nici timp nu prea mai ai. 

Am așteptat afară până s-au aprins luminile din 
apartamentul tău, după care te-am urmat. Nu îmi mai era 
frică, nu aşa ca altădată. Odinioară, pistolul mi se părea 
ciudat și greu în mâna mea. Acum, parcă nici nu-l mai 
simt când îl ţin. 

Nu ti-ai montat un zăvor la ușa din spate. Poate că 
aveai de gând s-o faci, însă ai fost prea ocupat cu 
mutarea, sau poate că doar te-ai simțit puțin mai în 
siguranţă în noua ta locuinţă și nu ti s-a părut că ar mai fi 
un lucru chiar aşa de important. lar aici ai nimerit-o. 
Chiar că n-are importanță - pentru tine nu mai are 
absolut nicio importanţă. 

Când am intrat era întuneric în bucătărie, dar ardeau 
luminile și mergea televizorul în camera de zi. Pe masa 
de lângă chiuvetă se afla un cuțit de tăiat carne, însă l- 
am lăsat acolo. 

Aveam propriul meu cuțit, ăsta fiind un lucru pe care 
probabil că deja îl știai despre mine - dacă mi-ai citit 
celelalte e-mail-uri. 

Am așteptat în bucătărie atât cât am rezistat, 
ascultându-vă, pe tine și pe partenerul tău. Nu puteam 
distinge cu precizie ceea ce vă spuneați unul celuilalt, 
dar îmi plăcea sunetul glasurilor voastre. Îmi plăcea, de 
asemenea, să știu că eram cea din urmă persoană care le 
va fi auzit vreodată. 

Apoi, neliniștea a început să-mi revină. La început doar 
un pic, însă știam că ar fi crescut dacă mai aşteptam 
mult. 

Aș fi putut să părăsesc apartamentul chiar în acel 


moment, iar tu n-ai fi aflat niciodată că am fost acolo. 

Asta-i doar un aspect prin care te asemeni cu ceilalți. 
Nimeni nu pare să observe că sunt prin preajmă, până 
nu-i vine sorocul. Sunt Femeia Invizibilă. De fapt există 
foarte multă lume neremarcată de nimeni, asemenea 
mie. 

Când am pășit în camera de zi, amândoi aţi tresărit în același 
moment. M-am asigurat că aţi văzut arma și că aţi rămas liniștiți 
după asta.Voiam să te întreb dacă știai din ce motiv am venit să 
te ucid, adică de ce meritai să mori, însă mă temeam că, în 
cazul în care n-o făceam imediat, nu mi-aș mai fi terminat 
treaba pe care o aveam de făcut. 

Am apăsat pe trăgaci și tu ai căzut lat, pe spate. 
Colocatarul tău a tipat, după care a încercat să scape cu 
fuga. Nici nu-mi puteam imagina unde anume socotea el 
că ar fi putut să se refugieze. 

L-am împușcat și pe el și cred că s-ar putea ca omul să 
fi murit instantaneu. Amândoi păreați să fi murit repede. 
Fără prea multă împotrivire nici măcar din partea ta, în 
ciuda faptului că erai un omuleț atât de înfipt și de 
afurisit. 

Adio, Arnold. 

Te-ai dus, și știi ceva? 

Deja ai și fost uitat. 


74 

Povestitorul trebuia să oprească șuvoiul de crime chiar în acel 
moment. El știa acest lucru, făcea parte din planul său, plan care 
era foarte bun. Ce păcat, totuși. Era într-adevăr mare păcat. 
Ajunsese extrem de priceput la așa ceva și de multă vreme nu 
mai fusese priceput la absolut nimic. 

Oricum, felicitările nu mai conteneau. Laudele la adresa lui se 
aflau peste tot, la televizor și în ziare, bineînţeles. Și în special în 
L.A. TIMES, publicaţia care îl transformase pe rahatul acela de 
Arnold Griner într-un veritabil sfanţț și martir. Toată lumea 
recunoștea faptul că  Povestitorul realizase o adevărată 
capodoperă - numai că era mult mai mult decât știau ei. 

Şi el chiar voia să sărbătorească evenimentul, însă tot nu avea 
pe nimeni faţă de care să se poată destăinui. Incercase să facă 
asta la Vancouver, și uite ce se întâmplase. Fusese nevoit să-și 
ucidă o prietenă, ei bine, poate doar o cunoștință, un flecușteţ 
de fiinţă pe care o știa demult. 

Şi atunci, cum avea să mai sărbătorească? Arnold Griner era 
mort și acest lucru îl făcea uneori să râdă în hohote. Existaseră 
multe ironii, dintre care unele chiar subtile, cum ar fi faptul că 
Griner recepţionase e-mail-urile lui și le transmisese la poliţie, 
după care îi fusese lui însuși destinat unul. In realitate - invers 
faţă de ceea ce scrisese în e-mail - micul puţoi ticălos îl 
implorase să-i cruţe viaţa, atunci când în sfârșit văzuse despre 
ce anume era vorba, când înţelesese în cele din urmă totul, fapt 
care făcuse crima și mai voluptuoasă. La naiba, el nu-i omorăse 
pe Griner și pe _ tovarășul acestuia chiar imediat. li trebuise 


pentru asta aproape o oră și el savurase din plin fiecare clipă a 
melodramei. 


În consecinţă, ce anume avea să facă el acum? 

Ar fi vrut să sărbătorească, dar într-adevăr n-avea pe nimeni 
căruia să-i poată povesti despre asta. La dracu', n-avea chiar pe 
nimeni. 

Apoi el își dădu seama cu precizie ce anume voia să facă, și 
era cât se putea de simplu. Tot se afla în Westwood, așa că își 
lăsă mașina într-o parcare și o porni pe jos spre minunat de 
soiosul cinematograf Bruin, unde rula filmul COLLATERAL. Cu TOM 
CRUISE, 000, FORMIDABIL ! 

Voia să meargă la film. 

Voia să se așeze printre oamenii asemenea lui și să-l 


urmărească pe Tom Cruise prefacându-se că era un asasin mare 


și rău, lipsit de conștiință și de orice regrete. 
Ooo, mă înspăimânţi, Tom. 


75 

— Te-a căutat la telefon domnul Truscott. Zicea că dorește să 

aibă o întrevedere cu tine. Spunea că este foarte important și că 
va veni el la tine acasă, dacă îţi convine asa. Se întreba dacă ai 
primit cumva însemnările lui despre femeile condamnate la 
moarte, care așteaptă în închisoare executarea sentinţei. 

M-am încruntat și am scuturat din cap. 

— Nu-l lua deloc în seamă pe Truscott. Altceva ce s-a mai 
întâmplat, de când am plecat eu de-acasă? 

— Ţi-a spus Damon că s-a certat cu prietena lui? mă întrebă 
încet Nana. Ştiai măcar că el avea o iubită? 

edeam în bucătărie, în acea sâmbătă după-amiază, în prima 

zi când mă întorsesem. Mă uitam spre living, ca să mă asigur că 
eram numai noi doi. 


— E vorba despre fata aceea cu care vorbește atât de mult 
telefon? am întrebat-o eu. 

— Păi, nu mai vorbește cu ea, îmi răspunse Nana. Sunt uimită 
de asta. E prea mic pentru toate astea. Nana se ridică 
bombănind, după care își îndreptă atenţia către o oală de tocană 
de ardei, aflată la foc mic, pe aragaz. 

Atenţia îmi fusese distrasă de acea tocană, ca și de faptul că 
Nana folosise carne tocată de curcan, în loc de obișnuita carne 
de vită sau de porc. Poate Kayla Coles izbutise vreo vrajă și o 
determinase în cele din urmă pe Nana să aibă mai multă grijă de 
sănătatea ei. Jos pălăria pentru Kayla. 

— Şi când anume ţi-a povestit Damon că avea o iubită? am 


întrebat-o, nesimţindu-mă în stare să renunt încă la acel subiect. 
Curiozitatea mea învinsese sovăiala de a arăta cât de mult mă 
îndepărtasem de fiul meu cel mare. 

— Nu mi-a povestit chiar el, ci am avut doar un presentiment 
în privinţa asta, îmi răspunse Nana. Asta nu este un lucru despre 
care ar fi dispuși adolescenţii să discute direct. Cornelia a venit 
de câteva ori pe la noi pe-acasă, ca să-și facă lecţiile. E foarte 
drăguță. Părinţii ei sunt amândoi avocaţi, însă eu nu i-am făcut 
nicio vină fetei pentru asta. Şi Nana râse de mica ei glumă. Ei, 
poate că am totuși doar o mică reţinere la adresa ei. 

CORNELIA O chema? Nana era experta, iar Damon se 
înstrăinase. Toate intenţiile mele bune și promisiunile de a 
schimba lucrurile fuseseră înghiţite de fiecare dată de ceva care 
mă trăsese, fără excepţie, înapoi către problemele de serviciu. 


Absentasem și de la prima despărţire a lui Damon. Nu mai era 
nimic de făcut. Cornelia, noi nici măcar nu ne cunoaștem. 


Şi totuși, mă simţeam bine să fiu acasă. Bucătăria se umplu în 
scurtă vreme cu aromele tot mai puternice ale mâncării gătite 
de către Nana, iar întoarcerea acasă urma să fie marcată cu o 
petrecere pentru prieteni și familie. Pe lângă tocană, mai erau și 
vestita pâine de porumb a Nanei, două feluri de verdeţuri 
usturoiate, fripturile împănate cu mirodenii și o șarjă de budinci 


în aluat caramelizat, care constituia o bunătate arareori ivită pe 
masa noastră. In mod evident, doctor Coles nu reușise pe deplin 


transformarea culinară a Nanei. 

Am încercat s-o ajut pe Nana fără a-i sta prea mult în drum, în 
timp ce ea se uita la ceas și aproape că plutea încoace și-ncolo 
prin bucătărie. Aș fi fost și mai emoţionat, dacă aș fi avut 
sentimentul că meritam cu-adevărat o petrecere. Nu numai că 
nu mă dovedisem un tată model, dar deja aveam în buzunar 
biletul de avion pentru Los Angeles. 


76 


— la te uită cine s-a întors în sânul familiei! Ce spuneţi de 
asta? Unde-i aparatul meu de fotografiat? 

Sampson și Billie au sosit devreme, împreună cu fetiţa lor de 
trei luni, pe nume Djakata, pe care n-o mai văzusem de când se 
născuse. Radiind de bucurie, John o ridică din locșorul ei 
confortabil de la pieptul lui Billie și mi-o puse în braţe. Ce 
priveliște încântătoare putea să fie - Sampson și micuța lui 
copilă. TATA URS, m-am gândit eu. ŞI MAMA URSOAICĂ ȘI FETITA 


URSULET. 

— Ce frumuseţe rară, am exclamat eu, și chiar așa și era - cu 
pielea ei ciocolatie și cu micile inelușe moi de păr negru pe cap. 
Fetiţa asta a mostenit tot ce era mai bun în voi doi. E o 
adevărată păpușică. 

Jannie dădu ocol și se strecură între noi, ca să se uite mai bine 
la Djakata. Fiica mea se afla acum la vârsta la care începuse să 
înţeleagă că, la un moment dat, urma să aibă și ea copii. 

— Este atât de micuță, rosti ea, cu o undă de respect în voce. 

— Ba nu-i chiar așa de micuță gâgâlicea, replică Sampson. 
Sută la sută, în înălţime și greutate, pentru vârsta pe care o are. 
Îl moștenește pe tatăl ei. Când o să ajungă la cinci ani, o să fie 
cât Billie. 

— Să sperăm că n-o să-i crească niște mâini și niște picioare 
ca ale tale, zise Nana aplecându-se. Apoi bătrâna îi făcu 
smecherește cu ochiul lui Billie, care deja era considerată o 
membră a familiei noastre. 


Şi chiar acolo, în acea clipă, m-a cuprins intensul simţământ 
că mă întorsesem acasă. Era unul dintre acele rare momente 
transcendentale care te iau puţin prin surprindere și îţi amintesc 
pe dată doar despre lucrurile bune din viaţă. Orice s-ar întâmpla, 
exista întotdeauna acest loc, unde aveam nevoie să mă întorc și 
căruia îi aparţineam pe de-a-ntregul. 

TREBUIA SĂ MEMOREZ _INSTANTANEUL - SI SĂ-MI REAMINTESC_ ACEST 
SENTIMENT SI DATA URMĂTOARE CÂND AVEAM SĂ SIMT NEVOIA. 

Sentimentul acela de intimitate însă nu dură prea mult, căci 
casa ni se umplea și de alţi musafiri. Următorii se arătară la faţă 
niște vechi colegi de serviciu de la poliţia din Washington, adică 
lerome și Claudette Thurman, care veniseră împreună cu 


Rakeem Powell și cu noua prietenă a acestuia, al cărei nume nu 
l-am retinut. 


— Mai lasă-i încă o săptămână, îmi șopti Sampson la ureche. 
Dacă și atunci o să mai fie ea tot lângă el, o să-ţi poţi face griji în 
privinţa asta. 

Primii care au apărut dintre membrii familiei au fonst mătușa 
Tia și vărul meu Carter, urmaţi de un întreg șir de figuri 
binevoitoare, cu care eram extrem de obișnuit, multe dintre ele 
semănându-mi vag. 

Ultima a sosit Kayla Coles, pe care am întâmpinat-o chiar eu 
la ușă, spunându-i: 

— Presupun că dumneata trebuie să fii Annie Sullivan așa 
este? 

— Pardon, cine? Ooo, am înteles. Muncitoarea Miraculoasă. 

— Muncitoarea Miraculoasă - cea care a convins-o ca prin 
farmec pe bunica mea să pună în tocana ei carne de curcan. Am 
presupus că ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru asta. Bravo, 
bună treabă! 

— Oricând la dispoziţia ta. Kayla făcu o reverență jucăușă. 
Rochia bleu-vernil pe care o purta părea comodă chiar dacă era 
mulată pe trupul ei. De obicei Kayla nu prea se expunea atât de 
mult, n-am putut eu să nu remarc în sinea mea. Arăta cu totul 
altfel în hainele ei obișnuite și practice ale meseriei ei de medic. 

În locul trusei de doctor, femeia ducea acum în mână o oală 
mare de lut, acoperită. 

— Ei, asta chiar că ar fi cea mai mare scamatorie a ta de până 
acum, i-am zis eu. Să aduci în bucătăria Nanei mâncare gătită 
de altcineva? Tare mult aș vrea s-o mai văd și pe-asta. 

— N-am adus numai mâncarea, ci și reţeta de preparare. 

Femeia răsuci oala, ca să-mi arate un cartonaș alb lipit pe 
partea laterală. Fasole pregătită în mod sănătos pentru inima 
unei femei care știe extrem de bine să gătească foarte gras, cu 
slănină multă. 

— Păi, atunci, intră, i-am spus eu, invitând-o cu un gest larg. 
Dar să știi că intri pe propria ta răspundere. 

În toată casa răsunau acordurile melodiei ROMARE BEARDEN 
REVEALED, interpretată de formaţia Brandford Marsalis Quartet, 
iar petrecerea se încinsese și toţi se arătară încântați s-o vadă 
pe doctor Kayla, care se întâmpla să fie un fel de sfântă în 
cartier. 

Nu puteam să nu mă simt puţin cam năuc. 

La sfârșitul săptămânii, aveam să fiu iar în avion, însă 


deocamdată totul era perfect. 


77 


l-am găsit pe Sampson și pe Billie în bucătărie. El își desfăcea 
o bere, iar eu i-am luat-o din mână. Aveam ceva de discutat cu 
uriașul meu prieten, mai înainte ca petrecerea să prindă viteză. 

— Vino cu mine, trebuie să-ţi spun ceva important până nu ne 
apucăm să bem, l-am chemat eu. 

— Ooo, băieţii sunt secretoși, zise Billie și râse, așa cum făcea 


întotdeauna. Billie este soră medicală la spitalul de urgenţă și a 
văzut foarte multe la viaţa ei. 

— Să mergem sus la mine, i-am spus lui John. 

— Eu deja mi-am terminat prima băutură. Astalaltă ar fi fost a 
doua. 

— Hai, totuși. Nu lipsim mult, Billie. 

Din biroul meu aflat în podul casei, încă puteam auzi muzica, 
atenuată prin podea. Am recunoscut și râsul doctoriţei Kayla, 
prin zumzetul neinteligibil al glasurilor celorlalţi. 

Sampson se rezemă de perete. 

— M-ati chemat, domnule? La dumneavoastră în birou? 

Purta un tricou nostim, al echipei sale de baschet, din liga de 
old-boys de la St. Anthony's. Pe tricou scria: Dacă NU MIȘCĂ 
NIMENI, ATUNCI NIMENI NU VA PĂTI NIMIC RĂU. 

— Nu vreau să amestec munca mea cu petrecerea. 

— Dar nu te poţi abtine, rânji Sampson. Așa e, ori ba? 

— Nu rămân prea multă vreme acasă. Trebuie să mă întorc 
repede la Los Angeles și nu vreau să mai amân chestiunea asta. 
— E o idee bună, încuviinţă el. Care-i problema? S-o auzim! 

— În esenţă? Directorul Burns și cu mine dorim să te gândești 
serios să vii și tu să lucrezi în cadrul FBl-ului. Am vrea amândoi 
să iei decizia asta, John. Te așteptai la așa ceva? l-am întrebat 
eu. 

El râse. 

— Mai mult sau mai puţin, desigur. Mi-ai făcut destule aluzii 
deja. Dar ce, dulceaţă, Burns are de gând să umple FBl-ul cu 
negri? 

— Nu, deși pe mine unul nu m-ar deranja o asemenea situaţie. 

Burns dorea să aibă mai mulţi agenţi versati în munca de 
teren, în care să poată avea toată încrederea, pentru a-și forma 
din aceștia echipa lui. Eu îi spusesem că, în cazul în care aș 
putea recruta măcar o singură persoană, m-aș gândi în primul 
rând la John Sampson, iar acest lucru fusese suficient pentru 


Burns. 


— Am primit deja acceptul pentru tine, de la biroul 
directorului, i-am spus eu. Ron Burns vrea și el același lucru ca și 
mine. Sau poate că eu vreau același lucru ca și el. 

— Vrei să spui că el mă dorește cu-adevărat la FBI? mă 
întrebă Sampson. 

— Ei bine, adevărul este că nu-i putem lua pe Jerome sau pe 
Rakeem, sau pe paznicii de la Şcoala Adevărului Etern. Așa că 
da, el s-a hotărât în privinţa ta. 

Sampson _ râse sonor, acesta fiind unul dintre sunetele mele 
preferate. 

— Şi eu îţi simt lipsa, îmi spuse el. Şi, oricât ţi s-ar părea de 
ciudat, am deja un răspuns pregătit pentru tine. Aș vrea ca tu să 
te întorci la Departamentul de Poliţie din Washington. Cum ţi se 
pare asta, ca replică? Ai dreptate într-o privinţă - noi doi chiar că 
trebuie să lucrăm din nou împreună, într-un mod sau în altul. 
Cred că eu votez pentru celălalt mod. 

Nu m-am putut abtine să nu izbucnesc și eu în hohote de râs, 
auzindu-i contraoferta. Apoi, John și cu mine ne-am ciocnit 
pumnii strânși, acceptând amândoi că trebuia să lucrăm din nou 
împreună, într-un fel sau altul. 

l-am _ spus lui Sampson că urma să mă gândesc la 
surprinzătoarea lui propunere, iar John mi-a promis că și el avea 
să se mai gândească la propunerea mea. Apoi el a deschis ușa 
biroului, lăsând să pătrundă în încăpere sunetele muzicii de la 
parter. 


78 

— Avem voie să bem și noi ceva acum? mă întrebă Sampson. 
Petrecerea e-n toi, dulceaţă. Îţi mai amintesti ce anume se 
întâmplă la petreceri? 

— Vag de tot, i-am răspuns eu. 

O clipă mai târziu, aveam deja o bere într-o mână, iar în 
cealaltă mână un antricot șiroind de sos de friptură preparat în 
casă. l-am găsit în sufragerie pe Jannie și pe Damon, jucând cărţi 
cu o verișoară de-a lor, Michelle, și cu Kayla Coles. Trebuie să 
recunosc că prezenţa Kaylei fusese aceea care mă atrăsese 
acolo. 

— Vă neglijaţi musafirii? i-am întrebat eu pe copii. 

— Nu și pe aceștia doi, îmi răspunse Jannie, afișând o expresie 
serioasă și dând din cap către Kayla și Michelle. 

— Nu, nici n-ar putea să mă ignore pe mine, de vreme ce mă 
rup în bătaie la cărţi, îmi spuse Kayla, stârnindu-le lui Jannie și 
lui Damon niște râsete conspirative. Se întâmpla din nou. Copiii 
mei se înțelegeau de minune cu o femeie străină. Ce se 
petrecea? Ce anume îmi scăpa? 

Am privit-o lung pe Kayla, în timp ce aceasta amesteca și apoi 
împărțea cărţile de joc. Femeia părea teribil de stăpână pe ea și 
de arătoasă, fără niciun efort vizibil. Problema era aceea că îmi 
plăcea de ea. Îmi plăcea de Kayla de foarte multă vreme, încă 
din copilăria noastră, petrecută în cartierul Southeast. Şi ce 
dacă? 

— Te_uiţi în cărţile mele? mă întrebă ea pe neașteptate, 
trezindu-mă din reverie, sau din orice-o fi fost starea aceea. 

— Nu în cărţile tale se uită, interveni Jannie. Se uită la tine. 
Pur și simplu, pe furiș. 

— Gata, ajunge cu glumele! Am plecat de-aici. Trebuie să mă 
duc s-o ajut pe Nana, le-am spus eu. Apoi mi-am dat ochii peste 
cap în direcţia Kaylei și am dat să ies iute din încăpere. 


— Nu pleca, strigă după mine Kayla, însă eu deja trecusem de 
ușă. 

Şi totuși, pe când mă îndreptam spre bucătărie, mintea îmi 
era frământată de un singur gând. Cum aș fi putut s-o prind o 
clipă singură pe Kayla, în cursul acelei petreceri? Şi unde anume 


aveam de gând s-o duc, la prima noastră întâlnire? 


79 


Dinadins am invitat-o pe Kayla la Kinkead's. Acesta fusese 
localul preferat al meu și al lui Christine, însă înainte de asta, 
fusese numai al meu, iar acum mi-l revendicam. Kayla sosi la 
mai puţin de cinci minute după mine, și mi-a plăcut acest lucru. 
Era punctuală și nu se juca. Purta un pulover negru de cașmir, 
mulat, pantaloni negri, largi, niște pantofi cu tocuri înalte, și era 
la fel de răpitoare ca întotdeauna, în felul ei unic. 

— Îmi pare rău, Alex, îmi spuse ea în timp ce se apropia de 
bar. Sunt punctuală. Ştiu că e un lucru plictisitor, care spulberă 
orice urmă de mister, însă nu mă pot abtine. Data viitoare, și 
știu sigur că va exista o dată viitoare, o să mă străduiesc să 
întârzii într-un mod rezonabil. Măcar zece minute, sau poate 
chiar un sfert de oră. 

— Te-am iertat, i-am spus eu, simţindu-mă__dintr-odată 
incredibil de relaxat. Tocmai ai reușit să spargi gheaţa, nu-i așa? 

Kayla îmi făcu cu ochiul. 

— Am _spart-o, nu? Imediat. Doamne, ce mă mai pricep la 
asta! Ştiu să mă strecor pe furiș, exact ca și tine. 

— Cunoști adevărul fundamental care zice că bărbaţilor nu le 
plac femeile care îi fac să se simtă ameninţaţi, fiindcă ele sunt 
prea inteligente? am întrebat-o eu. Ei bine, tu ești 
înspăimântător de inteligentă. 

— Însă și tu ești excepţia care confirmă regula, am dreptate 
sau nu? Ţie îţi plac femeile inteligente. Oricum ar fi, eu una nu 


sunt chiar așa de inteligentă. Şi să-ţi spun și de ce - măcar în 
teorie. 


— Zii înainte. Eu aș vrea o bere, un Pilsner la halbă, i-am cerut 
barmanului. 

Şi Kayla continuă: 

— Văd zilnic la spital atâta lume considerată drept 
superinteligentă, atâţia doctori și cercetători ale căror vieţi 
personale constituie niște adevărate dezastre. Şi-atunci, cât de 


inteligenţi sunt ei în realitate? Sunt inteligenţi doar pentru că pot 
să memoreze multe lucruri si ideile altor oameni? Pentru că retin 


absolut toate melodiile rock-and-roll care au fost vreodată 
compuse? Sau fiindcă știu tot ce s-a întâmplat în fiecare episod 
din serialul CE VRĂJI A MA! FĂCUT NEVASTĂ-MEA? 


Eu mi-am dat ochii peste cap. 
— Tu ai memorat scenariul acelui serial? Cunosti oameni care 


sunt în stare de asa ceva? 


— Dumnezeule, nu! Poate mai curând pe al serialului SPITALUL 
DE URGENTĂ. Sau al altor seriale mai ca lumea. 

— Eu știu multe melodii R&B, am ţinut eu s-o asigur, și cu 
toate astea, n-am avut o viaţă de familie prea reușită. 

Kayla râse. 

— Aici nu mai sunt de acord cu tine. Ti-am cunoscut copiii, 
Alex. 


— Ai cunoscut-o și pe Christine Johnson? 

— Încetează. lar dacă vrei să știi, află că am întâlnit-o și pe ea. 
Şi mi s-a părut o femeie impresionant de energică. Din toate 
punctele de vedere. Momentan, este doar puţin cam derutată. 

— Foarte bine, n-am de gând să te contrazic. Aș putea totuși 
să mă culpabilizez. 

Şi am tot vorbit noi doi așa, și am râs, și am mai și băut câte 
ceva, și am mâncat bine de tot. Interesant a fost faptul că am 
evitat amândoi să vorbim despre Nana și despre copii, poate 
pentru că asta nu ne-ar fi fost chiar la îndemână. La fel ca 
întotdeauna, m-a impresionat la Kayla simţul umorului, iar mai 
mult ca orice, încrederea pe care o avea femeia asta în propriile 
ei forţe. Se simţea bine în pielea ei și nu avea deloc o atitudine 
defensivă. Îmi plăcea întâlnirea cu ea. 

Tocmai terminam câte un pahar de băutură după masă, când 
ea mi-a spus: 

— M-am simţit foarte bine în compania ta, Alex. A fost foarte 
plăcut totul. 

— Şi te-a surprins asta? am întrebat-o eu. 

— Nu, nu prea. Ei bine, poate doar puţin de tot, recunoscu ea. 
Sau poate chiar puţin mai mult. 

— Nu vrei să-mi spui și mie de ce? 

— Hmm. Poate pentru că știam că tu n-aveai idee de cum 


sunt eu, în ciuda faptului că probabil ţi se părea că mă cunoști 
foarte bine. 


— De câte ori te văd ești în exerciţiul funcţiunii, i-am spus eu. 
Eşti mereu în postura doctoriţei Kayla, de la Serviciul Asigurărilor 
de Sănătate din cartier. 

— la două aspirine și să nu care cumva să ÎNDRĂZNEŞTI să mă 
suni acasă, îmi zise ea și râse. Probabil că cel mai greu e faptul 
că multă lume se bizuie pe mine, dar în cele mai multe dintre 
cazuri eu nu pot beneficia la rândul meu de aceeași încredere, 


drept răspuns. 

l-am zâmbit. 

— Ai mai dori să-mi spui ceva acum? 

Kayla scutură din cap. 

— Socotesc că deja ţi-am spus ceea ce aveam de zis. M-am 
simţit foarte bine împreună cu tine. În seara asta m-am minţit cu 
mult mai bine decât m-aș fi așteptat. 

— Ai dreptate. Şi chiar va mai fi și o dată viitoare. Așa ai spus. 

Ea îmi aruncă cea mai încântătoare ocheadă din lume. 

— Şi ce, n-am avut dreptate în privinţa asta? 

— Ai avut dreptate. Dacă te vei mai vedea cu mine. 

— Ooo, sigur că o să mă mai văd cu tine. Bineînţeles că da. 


Vreau să văd ce anume iese din asta. 


80 


În după-amiaza următoare, atunci când m-am întors pe 
Coasta de Vest, serviciul operativ din Los Angeles al FBI- ului se 
afla în mare fierbere în legătură cu cele mai recente noutăţi ale 
cazului Mary Smith, dar și în legătură cu mine, lucru care nu 
constituia o veste prea bună, ca să mă exprim eufemistic. 

Se răspândise peste tot zvonul că Maddux Fielding și cu mine 
nu ne prea înţeleseserăm, după ce el o înlocuise pe Jeanne 
Galletta. Relaţiile dintre FBI și Departamentul de Poliţie din Los 
Angeles fuseseră dintotdeauna destul de firave, funcţionând mai 
bine în unele cazuri și mai rău în altele, iar acum se 
întrerupseseră. 

Din câte am înţeles, bârfele și discuţiile generalizate în întreg 
Biroul se refereau la întrebarea dacă agentul Cross de la 
Washington se comportase sau nu în felul în care o făcuse 
pentru că el personal nu avea nimic de pierdut și atunci 
deteriorase cu prea multă nepăsare legătura cu poliţia din Los 
Angeles. 

M-am lăsat tulburat de acest lucru doar cinci minute, după 
care am trecut mai departe. 

Mary Smith, alias „Vânătoreasa de la Hollywood”, alias 
„Josnica Mary”, se dovedea a fi cazul cel mai dens, cu 
desfășurarea cea mai rapidă - și cu schimbările cele mai bruște 
-_dintre toate cazurile de crimă pe care și le puteau aminti toţi. 
Până și oamenii cu experienţă îndelungată vorbeau despre asta. 
Şi mai ales acum când existau ceva controverse legate de 
înspăimântătoarele mutilări. 

În dimineaţa zilei în care ajunsesem în oraș, fusese primit din 
partea lui Mary un alt mesaj prin e-mail. Nu îl văzusem încă, dar 
umbla vorba să acesta era de o factură diferită faţă de celelalte, 
iar Departamentul de Poliţie din Los Angeles se străduia să 
reactioneze în mare grabă. De data asta, Mary Smith lansase un 
avertisment, iar mesajul ei fusese luat foarte în serios. 

Ne-am adunat cu toţii în sala de conferinţe de la etajul al 
paisprezecelea, desemnată cu săptămâni în urmă drept punctul 
central de comandă al FBl-ului, în privinţa cazului Mary Smith. Pe 
toţi pereţii erau prinse fotografii, decupaje din ziare și rapoarte 
de laborator. Un stand temporar de telefoane fusese instalat pe 
una dintre laturile imensei mese din lemn de cireș, care domina 


încăperea, atât prin lungime, cât și prin lăţime. 


Intrunirea urma să fie prezidată de către Fred Van Allsburg, 
care își făcu apariţia ca un iureș, la zece minute după ce ne 
strânseserăm noi ceilalţi. Dintr-un anume motiv tainic, această 
sosire întârziată mă duse cu gândul la Kayla Coles și la felul în 
care îi plăcea să fie punctuală în toate ocaziile. Kayla consideră 
că oamenii care de obicei întârzie nu au niciun fel de respect 
faţă de ceilalţi - sau măcar faţă de ceasuri. 

Fred Van Allsburg avea o veche și stupidă poreclă - și anume, 
Semnul de Oprire. Această poreclă data de la o filieră de acces a 
heroinei din America Centrală în Stalele Unite, filieră pe care el o 
distrusese pe la sfârșitul anilor '80. Din câte mai aflasem și eu, 
de atunci încoace, omul nu mai făcuse nimic altceva decât să tot 
urce pe scara ierarhică. Nu aveam pentru el mai mult respect 
decât mi-l solicita serviciul, pentru rangul și vechimea lui în 
slujbă. 

Şi cred că el știa asta, astfel că m-a prins cu garda jos, 
deschizând sedinta în felul în care a facut-o. 

— Mai înainte de a începe, aș vrea să spun doar câteva 
lucruri, rosti el. După cum știți cu toţii, prin prisma schimbului de 
informaţii dintre noi și Departamentul de Poliţie din Los Angeles 
ne aflăm acum mai mult pe cont propriu. Maddux Fielding pare 
decis să-și continue ancheta de unul singur, pe cât posibil, și are 


de gând să facă tot ce se simte în stare ca să ne pună beţe-n 
roate. Asa este, Alex? 


Din sală se auziră câteva chicoteli semnificative și multe 
capete se întoarseră în direcţia mea. 

— Aăă, nu comentez, am răspuns eu, urmat de alte râsete 
răzlețe. 

Van Allsburg ridică tonul, pentru a impune liniștea în încăpere. 

— In ceea ce ne privește, vom menține deschise toate 
canalele și disponibilitatea de comunicare, iar asta înseamnă o 
deplină și promptă informare a poliţiei din Los Angeles, cu tot ce 
aflăm noi. Dacă aud despre cineva că ascunde de el vreo 
informaţie cât de măruntă, respectiva persoană va fi trimisă la 
munca de jos, în cadrul următorului caz la care va lucra. Fielding 
este liber să se comporte așa cum crede de cuviinţă. N-am de 
gând să las ca acest lucru să ne compromită propriul nostru 
profesionalism. E limpede pentru toată lumea? 

Eram plăcut surprins de reacţia lui Van Allsburg la adresa 
situaţiei de fapt. Se părea că avea și el anumite principii, de la 


care nu abdica, chiar dacă asta însemna că era de partea mea. 
Apoi el a trecut la noul e-mail al lui Mary Smith folosind 
sistemul de proiecţie al sălii pentru a afișa pe un ecran mare 
mesajul, în așa fel încât să-l putem vedea și citi cu toţii. 
In timp ce îl citeam, am fost surprins nu de ceea ce scrisese 
ea, ci de ceea ce se părea că ne era adresat nouă. Era cam 
același lucru pe care îl sesizasem și în celelalte mesaje ale ei, 


însă acum acest lucru era mai distinct, precum o bătăie de tobă 
care mai crescuse în intensitate. 


Poftiti de mă prindeți, dacă vă dă mâna s-o faceți, ne spunea 
ea nouă. 

Eu sunt aici. Veniti și puneţi odată mâna pe mine. De ce vă 
trebuie chiar atât de mult timp? 

E-mail-ul fusese trimis tot pe adresa răposatului Arnold Griner, 
sau, ca să zic așa, pe adresa defunctului oficiu postal. 


81 

Către: agrinerQlatimes.com 

De la: Mary Smith 

Pentru: Cea care va urma la rând: 

Ne-am întâlnit deja, tu și cu mine, ce zici de asta? 

Îți amintești? Eu da. 

Mi-ai oferit deunăzi un autograf și erai plină de 
încântătoarea ta afectare tantoşă. Păreai atât de 
abordabilă și de terestră. Nu vreau să spun unde ne-am 
întâlnit, căci oricum tu nu ţi-ai aminti. Ţi-am spus cât de 
mult mi-au plăcut filmele tale, iar tu ai zâmbit ca și cum 
eu nici măcar n-aş fi deschis gura. Asta mi-a amintit cât 
de invizibilă pot să fiu, pentru niște oameni de teapa 
voastră. 

Şi nu era pentru prima oară când te uitai drept prin 
mine. Nu m-ai văzut nici ieri la creșă și nici azi la sala de 
gimnastică. La drept vorbind, nici nu m-aș fi așteptat ca 
tu să mă fi remarcat. 

Totul este ca și cum aș fi diametral opusă fată de tine, 
în toate privinţele. O fi ăsta vreun indiciu pe care îl simt 
arzând? 

Toată lumea știe cine ești tu și nimeni nu știe cine sunt eu. 
Pentru că nu sunt faimoasă sau vreo frumoasă stea de cinema. 
Nu sunt nimic din ceea ce ești tu. Nu am un ten fără de cusur și 
nici un comercial zâmbet emblematic. După tot ce se scrie 
despre tine ești o mamă mai bună decât era Patsy Bennett, o 
actriță mai bună decât era Antonia Schifman, o soţie mai bună 
decât Marti Lowenstein-Bell și cu siguranță mult mai vestită 
decât acea atât de fără de astâmpăr Suzie Cartoulis. J 

Ești exact ceea ce semnifică expresia „că are de toate”. Asta-i 
adevărul - și aș putea pune rămășag că știi și tu că ești perfectă 
chiar dacă mai uiţi asta, din când în când. 

Nu există decât un singur lucru pe care îl am eu, iartu nu. Eu 
știu ceva. Ştiu că peste două zile, pe la prânz, vei fi moartă. Vei 
avea un glonţ înfipt în creier și o față pe care nu ţi-o va mai 
putea recunoaște nimeni, nici chiar propriii tăi copii atât de 
frumoși, nici publicul care te adoră și se îmbulzește să vadă 
filmele în care joci. 

Însă eu nu ţi-am spus nimic din toate astea când ne-am 
întâlnit. 


Doar ţi-am zâmbit și aproape că ţi-am făcut și o reverență, 
multțumindu-ţi că exiști și că ești ceea ce ești. Şi am plecat știind 
că data următoare când te vei uita la mine va fi cu totul altfel. 

Data viitoare, eu n-am să mai fiu invizibilă, măcar atât îţi 
pot făgădui. 

lar eu îmi respect promisiunile - îl poţi întreba pe Arnold 
Griner. 


82 


— Ce putem să credem despre asta? întrebă Van Allsburg 
Întreaga adunare, uitându-se apoi direct către mine și 
adresându-mi-se: Tu ai la activ mai multe cazuri ca acesta decât 
noi toţi de-aici. Ce se întâmplă? Ce mai urmărește ea ACUM? 

Ideea mi-a venit imediat și i-am răspuns: 

— Vrea să fie prinsă. Apoi am simţit nevoia să mă ridic în 
picioare și să mă adresez întregii adunări. Cel mai probabil este 
o ființă care se simte acum complet izolată. Impulsul de a 
elimina persoanele pe care i se pune pata este paradoxal. 
Indiferent cine ar fi, Mary distruge tot ce nu poate avea, iar 
acest lucru o face să se simtă din ce în ce mai rău. O anumită 
parte din Mary știe asta și nu vrea să mai continue, însă îi 
lipsește autocontrolul care s-o determine să se oprească. 

— Dar cel mai recent e-mail al ei? mă întrebă Fred. 

— Un alt semnal că asasinul este o persoană extrem de 
contradictorie. Poate că partea conștientă a minţii ei socotește 
că prin asta își bate joc de autorităţi, în timp ce subconștientul 
ne trasează o hartă pe care s-o putem urmări. Asta-i singurul 
lucru pe care îl pot afirma și care ar putea explica ceea ce s-a 
întâmplat, deși nu sunt absolut sigur de faptul că tot ce am spus 
are vreo noimă. 

— Dar ce ne poţi spune despre posibilitatea contrarie? mă 
întrebă și David Fujishiro. Despre varianta ca ea de fapt să 
încerce intenţionat să ne deruteze punându-ne pe niște piste 
false. 

— Ai dreptate, este și asta o posibilitate, una demnă de a fi 
luată în calcul, i-am răspuns eu. Dar așa ceva ne-ar face să ne 
închipuim orice consecinţă posibilă, în afară de ceea ce spune în 
e-mail. Cred că avem obligaţia de a lua mesajul mai întâi ca 
atare, și de-abia după aceea să analizăm și alte variante 
posibile. Însă David tocmai ne-a expus cealaltă posibilitate 
logică, dar noi nu știm dacă ea mai judecă într-o manieră logică. 

Câţiva agenți, printre care și amicul meu, Page, și-au mâzgălit 

n grabă niște însemnări, în timp ce vorbeam. Eram conștient de 
importan nta care mi se acorda, chiar dacă nu mă simţeam prea 
în largul meu, din pricina asta. 

— Ştim cumva cum anume are de gând să acționeze poliția 
din Los Angeles în continuare? Şi mă refer la reacţia fată de 
această ultimă ameninţare, se interesă un agent mai din spate, 


una dintre multele figuri pe care nu le mai văzusem până atunci. 
M-am uitat la Van Allsburg, curios să-i aud răspunsul la 
întrebare. 

— Ei și-au mobilizat mari efective interne de ripostă, care se 
află în stare de alertă. Doar atât știm sigur. S-au apucat să 
lucreze intens la întocmirea unei baze de date privind ţintele 
potenţiale. Însă puteţi să luaţi numele tuturor _actriţelor 
importante din acest oraș, chiar limitându-vă la cele cu copii, și 
tot va rezulta o listă extrem de lungă de posibile victime. In plus, 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles trebuie să fie extrem 
de precaut pentru a nu declanșa panica în oraș. În afară de 
intensificarea patrulărilor și de o oarecare stare DE atenţie 
sporită, nu există prea multe lucruri pe care să le poată face ei 
pentru toate aceste femei și familiile lor - cu excepţia pândei 
permanente în așteptarea lui Mary Smith. Cineva trebuie să o 
prindă. Şi știți ceva? Eu vreau ca noi să fim aceia care o vor 
captura, nu polițiștii din Los Angeles. 


83 


Disneyland-ul era plin ochi de contradicții și de ironii la adresa 
oricărei mame bune. Brosurile de reclamă îl denumeau „Cel Mai 


Fericit Loc de pe Pământ”, și poate că s-ar fi putut să și fie așa, 
însă ţinând cont de mulțimile de oameni emoţionaţi care îl 
frecventau, era în același timp și locul unde un copil se putea 
rătăci ușor de părinţii lui. 

Mary încerca să nu se lase pradă îngrijorării. De ce ţi-e frică, 
de aia nu scapi. Pesimiștii sunt cele mai triste persoane din 
lume. Ar fi cazul să știu asta foarte bine. 

lar în afară de asta, ziua aceea era destinată familiei și 


distracţiilor. Brendan și Ashley o _ așteptaseră cu multă 
nerăbdare. Până și micul Adam se tot agita vesel în hamul său 
de mers la plimbare, gângurindu-și fără cuvinte bucuria. 

Mary își urmărea îndeaproape cei doi copii mai mari, în timp 
ce se deplasau cu toţii de-a lungul Străzii Principale SUA, cu 
magazinele ei multicolore și pline de tot felul de minunăţii atât 
de atrăgătoare. Fiecare dintre ei ţinea de câte o margine laterală 
a hărţii parcului. Acest lucru era de-a dreptul adorabil, deoarece 
niciunul dintre ei nu stia la ce anume se uita. Încă de când se 
născuse Adam, celor doi le plăcuse să se joace de-a fratele și 
sora mai mare. 

— Ce vreţi să facem mai întâi, micuţii mei iubiţi? îi întrebă 
Mary. Suntem A/c. ÎN sfârșit, am ajuns și la Disneyland, exact așa 
cum v-am promis. 

— De TOATE VREM, îi răspunse cu răsuflarea întretăiată Ashley. 
Fetita se uita cu gura căscată, în timp ce Goofy,adevăratul 
GoorvY, trecea în carne și oase, pășind cu pași mărunți pe lângă 
ei, pe Strada Principală. 

Brendan arătă spre un băieţaș cam de aceeași vârstă cu el, 
care purta niște urechi ca ale lui Mickey Mouse, având brodată 
pe tivul lor marca MATTHEW. 

— Ne iei și nouă din astea? își întrebă el mama, pe un ton plin 
de speranţă. Te rugăm, te rugăm, te rugăm! 

— Nu pot. Îmi pare rău, dulceaţă, dar mămica voastră n-are 
acum destui bani pentru asta. Nu în vizita de azi. Dar data 
viitoare, cu siguranţă. 

Brusc se întrebă de ce nu se gândise să ia de-acasă, la 
pachet, niște sandviciuri. Excursia asta la Disneyland aveea s-o 
coste cu mult mai mult decât își putea permite. Dacă se 


întâmpla ceva rău acasă, în intervalul de timp dintre momentul 
acela și următoarea ei zi de salariu, ar fi urmat să intre în rahat 
până în gât. 

Și mai avea și alte motive de îngrijorare. Oprește-te Oprește- 
te. Astăzi nu. Nu strica totul. Parcă te-ai prostit de tot. 

— Ştiu exact ceea ce trebuie să facem, le zise ea cu blândeţe, 
luând din mâinile lor harta. 

La puţin timp după aceea, pluteau deja cu toţii într-o călătorie 


denumită „Ce mică e lumea”, un lucru pe care Mary nu-l mai 
făcuse de când era de vârsta lui Brendan. 


Totul era la fel ca odinioară si acest lucru îi aducea multă 


alinare. Răcoarea și întunericul păreau la fel de liniștitoare 
precum și le amintea ea, și încă îi mai plăceau toate figurile 
acelea animate și zâmbitoare, care nu se schimbaseră între 
timp. Era ceva extrem de liniștitor în acea călătorie și în întreg 
Disneyland-ul. Îi făcea plăcere să se afle acolo împreună cu 
copiii ei și era încântată că-și ţinuse făgăduiala faţă de ei. 

— la uitaţi-vă la ASTA! scânci Brendan, arătând către o familie 
de eschimoși veseli, care le făceau semne cu mâinile, din casa 


lor acoperită de zăpadă. 

Mary își dădu seama că Brendan și Ashley nu-și mai aminteau 
nimic despre zăpadă, iar Adam nu văzuse niciodată așa ceva. 
Culoarea cenușie și frigul fără de sfârșit din casa lor de demult 
păreau acum să aparţină unei cu totul alte lumi, la fel ca în 
capitolul alb-negru din filmul VaĂ/roRuL DIN Oz. Doar că Dorothy 
se întorcea până la urmă acasă, în timp ce Mary n-avea să mai 
revină acolo niciodată. Absolut niciodată. Nu mai voia să vadă 
munţi acoperiţi de zăpadă. Totul rămăsese la multe milioane de 
kilometri depărtare, acolo unde se și cuvenea să rămână. lar de- 
acum Înainte, vor avea parte doar de soarele strălucitor al 
Californiei - și de eschimoșii cei zâmbitori, și de Goofy. 

— lertaţi-mă, doamnă, vă rog să ieșiţi, îi spuse un însoțitor, 
întrerupându-i reveria. 

— Mămico! 

Mary__tresări, plină de frustrare. Pierduse jumătate din 
călătorie, cu gândurile duse în altă parte. Ce anume fusese în 
ultima parte pe care și-o amintea? FAMILIA DE ESCHIMOSI. ZĂPADA. 
000, DA, ZĂPADA. 

— Doamnă? Vă rog. Mai așteaptă și alţii. 

Mary îl privi pe lucrătorul în uniformă, care se uita la ea cu o 


desăvârșită politeţe. 

— N-am putea să mai facem încă un tur? îl întrebă ea. 

Omul îi surâse cu amabilitate. 

— Îmi pare rău, dar nu avem voie. Va trebui să mai staţi încă o 
dată la coadă. 

— Hai să mergem! îi strigă Brendan. Hai, mămico. Fără 
scandal. Te rog! Vii? 

— Bine, bine, acceptă Mary. Glasul îi era încordat și femeia se 
simţea puţin jenată. 

Ea îi făcu însoţitorului cu ochiul. 

— Copii, ce să-i faci? îi spuse ea cu un aer de complicitate, 
după care o luă la fugă de-a curmezișul platformei, pentru a-și 
ajunge din urmă iubiții prichindei. 


84 


Veni rapid și ora mesei, iar Mary se simţi crunt dezamăgită 
descoperind că în portofel nu mai avea decât doisprezece dolari 
și niște mărunţiș. Ea și copiii trebuiau să se mulţumească să 
împartă o pizza mică și o sticlă de băutură carbogazoasă. 

— Pizza asta are pe ea treburi din acelea verzi, strâmbă 
Ashley din nas, atunci când Mary puse mâncarea pe masă. 

— Păi, n-au niciun gust, îi replică aceasta și îndepărtă cu 
șerveţelul ei firicelele de oregano de deasupra. Uite, toată 
verdeata a dispărut acum, a dispărut complet. 

— Dar mai este și sub brânză. Nu vreau așa ceva, mami. Și 
mi-e foame, mi-e tare foame. 

— Scumpete, ăsta-i tot prânzul. Nu mai avem nimic altceva de 
mâncare, până vom ajunge acasă. 

— Nu-mi pasă. 

— Ashley. 

— Nu! Ă 

Mary _răsuflă adânc și numără în gând până la cinci. Incerca 
să-și păstreze cumpătul, străduindu-se din răsputeri. 

— Uită-te la fratele tău. Lui cum de îi place? E foarte bună! 

Brendan zâmbi și mai luă încă o înghiţitură, părând supușenia 
întruchipată. Ashley își lăsă bărbia în piept și evită să se mai uite 
la mama ei. 


Aceasta simţi cum i se crispează umerii și gâtul. 
— Ash, iubito, ar trebui să încerci măcar să musti o dată din 


ea. Ashley! Arată-mi, te rog, măcar un strop de bunăvoință. Uită- 
te la mine, atunci când îti vorbesc! 

Mary știa că s-ar fi cuvenit să lase lucrurile baltă. Faptul că 
Ashley rămânea nemâncată ar fi fost o pedeapsă suficientă 
pentru autocorectarea acesteia. Era problema lui Ashley, nu a ei. 

— Ştii cât m-a costat mâncarea asta? îi scăpă lui Mary 
întrebarea, parcă împotriva voinţei ei. Ştii tu cât de scumpe sunt 


toate aici, pe Tărâmul Fanteziei? 
Brendan încercă să intervină si el. 


— Mami, nu. Mami, mami. 


— Spune, știi? insistă Mary. Ai măcar idee? 

— Nu-mi pasă! ripostă Ashley, scorpia cea mică, fetiţa 
imposibilă. 

Încordarea puse stăpânire în totalitate pe Mary, coborându-i 
din umeri în braţe și picioare. Femeia simţi o cumplită înţepătură 


străbătându-i mușchii, urmată de o bruscă eliberare. 

Ashley, nu vrei mâncarea? Bine. Nu-i nimic. 

Mâna ei țâșni peste masă. 

— Mami! ţipă Brendan. 

Farfuriile de carton și feliuțele de pizza aterizară pe 
pardoseala din beton a terasei. Unica sticlă cu conţinut acidulat 
se clătină și se răsturnă și ea, împrăștiindu-și lichidul înspumat 
peste căruciorul deschis în care şedea Adam. Urletul acestuia fu 
aproape instantaneu, intrând în rezonanţă cu acela al lui Mary. 

— Vezi ce-ai făcut? Vezi? 

Ea de-abia mai auzea. Își auzea vocea venind parcă din 
cealaltă parte a unei uși închise și zăvorâte. 

Of, nu așa ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ea și copiii ei se aflau la Disneyland! Totul era 
greșit, atât de greșit! Ceea ce dorise și pentru care muncise din 
greu se dusese acum pe apa sâmbetei. Era un veritabil coșmar. 
Ce altceva s-ar mai fi putut întâmpla, ca să strice chiar totul? 


85 

Dacă ar fi fost să-i se dea crezare celui mai recent e-mail al lui 
Mary Smith, mai aveam cel mult patruzeci și opt de ore pentru a 
împiedica următorul asasinat. 

Şi parcă pentru a face situaţia și mai dificilă, noi nu puteam fi 
peste tot simultan, nici măcar dacă am fi dispus de sute de 
agenţi și detectivi repartizaţi doar acestui caz. 

Apăruse o pistă aparte de urmat și aveam să ne concentrăm 
asupra ei. Asta era tot ce ne spusese Fred Van Allsburg. Nu 


eram convins că ar fi fost nevoie de încă o întrunire pentru 
analiză, însă am intrat în sala de conferinţe, iar acum eram 
bucuros că făcusem acest lucru. 


Noi reușiserăm să deschidem o ușă și să punem capăt politicii 
neoficiale a lui Maddux Fielding, de sabotare a comunicării 
dintre poliţia din Los Angeles și FBI. Când am ajuns în sala de 
conferinţe, unul dintre membrii echipei de poliţie însărcinate cu 
rezolvarea problemei SUV-ului albastru tocmai vorbea cu noi la 
telefon. 

Respectiva echipă a poliţiei din Los Angeles era formată din 
doi detectivi principali, două duzini de agenţi de teren și un 
coordonator pentru analizarea _indiciilor și a pistelor, pe nume 
Merrill Snyder, care era cel aflat la telefon. 

Snyder a început cu o prezentare de ansamblu a cercetărilor 
întreprinse. Vocea lui avea un accent vag din Noua Anglie. 

— Așa după cum știți, baza de date despre vehicule nu poate 
lua urma unei mașini după culoarea acesteia și acesta este 
unicul indiciu pe care îl avem despre SUV-ul pretins a fi al lui 
Mary Smith, ni se adresă el nouă, celor prezenţi. Este vorba de 
peste două mii de mașini în zona Los Angeles. În privinţa 
acestora, pentru triere, ne-am concentrat asupra apelurilor 
cetăţenilor. Incă mai primim zilnic zeci de telefoane de la 
persoane care deţin câte un SUV albastru și nu știu ce să facă în 
continuare sau de la oameni care au zărit sau cărora li s-a părut 
că ar fi zărit un SUV albastru, ori care doar cunosc pe cineva 
care ar fi văzut unul. Partea cea mai dificilă a fost aceea de a 
detecta cele zero virgulă zero zero unu la sută apeluri valoroase, 
și a le separa de celelalte nouăzeci și nouă virgulă nouă sute 
nouăzeci și nouă la sută apeluri nefolositoare. 

— Şi prin ce anume s-a impus acest apel în faţa celorlalte? l- 


am întrebat eu. 


— A fost o combinaţie de lucruri, ne răspunse Snyder. Multe 
piste rezultă din cine știe ce indiciu individual determinant, însă 
cel în cauză se datorează unei sume de factori convergenti de 
suspiciune. Respectivul individ ne-a sunat în legătură cu o 
vecină de-a lui, care îi este în același timp și chiriașă. Aceasta 
conduce, bineînţeles, un SUV albastru - și se cam potrivește și 
ca nume - o cheamă Mary Wagner. 

Mulţi dintre cei prezenţi în încăpere ridicară din _ sprâncene, 
miraţi de coincidenta irelevantă după părerea lor, însă pe mine 
nu_m-ar fi surprins surprins prea tare faptul că ucigașa noastră - cu 
marea ei slăbiciune pentru atragerea atenţiei publicului - și-ar fi 
utilizat de fapt chiar prenumele real. 

— Ea este o virtuală persoană neidentificată, continuă Snyder. 


Nu figurează ca deţinătoare de permis de conducere, nici aici și, 
de altfel, nici în alt stat. Plăcutele cu numărul de înmatriculare 


sunt din California, însă stiti ceva? 

— Sunt furate, bombăni cineva mai din spate. 

— Sunt FURATE, confirmă Snyder. Şi nu se poate da de nicio 
urmă, pentru că ea probabil le-a luat de la vreo mașină 
abandonată cine știe unde. Şi pe urmă, în fine, mai este și 
adresa ei, de pe bulevardul Mammoth, din Van Nuys, care se 
află la doar vreo zece străzi depărtare de acel internet-cafe unde 
a fost găsit e-mail-ul netrimis și abandonat. 

— Şi ce altceva se mai știe despre respectiva femeie? îl 
întrebă Van Allsburg pe Snyder. A fost ea pusă cumva sub 
urmărire? 

Un agent din faţă tastă niște comenzi la un laptop și pe 
ecranul din sala de conferinţe se ivi o fotografie. Aceasta înfățișa 
o femeie albă, înaltă, între două vârste, pozată dintr-o poziţie 
avantajoasă, într-o parcare. Femeia purta ceea ce părea a fi o 
uniformă roz, de menajeră. Trupul ei nu era nici subţire și nici 
gras, iar uniforma i se potrivea destul de bine, deși părea a-i fi 
puţin cam strâmtă, din cauza constituţiei oarecum masculine a 
femeii. Eu am estimat că are aproximai patruzeci și cinci de ani. 

— Fotografia asta i-a fost făcută puţin mai devreme, în 
această dimineaţă, spuse Fred. Femeia este cameristă în hotelul 
Beverly Hills. 

— la staţi puţin! CAMERISTĂ? Aţi spus cameristă? 

Mai multe capete se întoarseră spre locul unde agentul Page 
şedea cocoţat pe pervazul unei ferestre. 


— Da, așa am spus. Şi ce-i cu asta? îl întrebă Van Allsburg. 

— Nu știu. Poate că o să vi se pară puţin cam aiurea... 

— Spune totuși! 

— Mi-a venit ceva în minte din raportul doctorului Cross, 
începu Page. Din cel de la hotelul în care au fost găsiţi Suzie 
Cartoulis și Brian Conver. CINEVA A FĂCUT ACOLO PATUL. Şi l-a făcut 
perfect. El dădu apoi din umeri. Aproape că l-a făcut chiar prea 
îngrijit, dar... Nu mai știu nici eu ce să zic. Cameristă de hotel... 

Liniștea din încăpere părea să-l fi intimidat, și tânărul agent 
tăcu. Îmi imaginam că, după ce avea să dobândească ceva mai 
multă experienţă, Page urma să recunoască în acest fel de 
reacţie interesul pe care îl stârnise observaţia lui, deosebindu-l 
de o manifestare a scepticismului. Toţi îi acceptară teoria și Van 
Allsburg trecu la fotografia următoare. 

Aceasta înfățișa un instantaneu al lui Mary Wagner, pozată în 
prim-plan. 

Din apropiere, puteam remarca șuviţele cenușii din părul ei 
negru și aspru, strâns la ceafă într-un soi de coc demodat. Faţa 
ei era rotundă, iar expresia neutră și glacială. Părea să fie cu 
gândurile plecate într-o cu totul altă parte. 

Agentul care bombănise ceva mai devreme din partea din 
spate a sălii vorbi din nou: 

— E cu siguranţă o figură ștearsă, care nu atrage prin nimic 
atenţia. 

Şi chiar așa era. Pe stradă ar fi trecut neobservată. 

Ar fi fost ca o femeie practic invizibilă. 


86 

LA ora șase și douăzeci de minute în acea seară, mi-am parcat 
mașina la o stradă distanţă de locuinţa lui Mary. Putea fi cu 
siguranţă șansa noastră de a da marea lovitură și știam cu toţii 
acest lucru. Până în acel moment, fuseserăm în stare să păstrăm 
secretul față de presă. 

O a doua echipă operativă se afla pe aleea din spatele casei, 
iar a treia o urmărise pe Wagner pe când aceasta pleca de la 
lucru, de la hotelul Beverly Hills. Echipa de urmărire a femeii ne 
anunţase că Mary Wagner se oprise la o băcănie ca să-și facă 
niște cumpărături și că se apropia de casă. 

Câteva minute mai târziu, pe aleea de acces a casei pătrunse 
mult __așteptatul SUV albastru, care scotea pe ţeava de 

eșapament un norișor de fum. 

Doamna Wagner r luă din pc portbagajul mașinii două sacoșe din 
material plastic și intră în casă. Părea o femeie voinică. Mie mi s- 
a mai părut și că vorbea de una singură, însă nu puteam să jur 
că așa stăteau lucrurile. 

După ce femeia a intrat, ne-am apropiat cu mașinile de-a 
lungul străzii, pentru a avea o mai bună vizibilitate asupra casei. 

Partenerul meu din acea seară era Manny Baker, un agent 
cam de aceeași vârstă cu mine. Omul avea o bună reputaţie, 
însă răspunsurile sale monosilabice la încercările mele de a 
purta o conversaţie politicoasă făcuseră să aștearnă între noi 
tăcerea. Ne-am așezat mai bine pe locurile noastre și ne-am 
limitat la supravegherea casei Wagner, pe când se lăsa 
înserarea. 

loasa _vilișoară închiriată a doamnei Wagner era cam 
coşcovită, chiar pentru un cartier mărginaș ca acesta. Gardul 
metalic înconjurător nu mai avea poartă. Bălăriile crescuseră în 
mod excesiv invadând ceea ce mai rămăsese din poteca din 
fată, cu borduri de cărămidă. 

Întreaga proprietate era doar cu puţin mai mare decât căsuţa 
în_ sine, având loc numai pentru o alee de acces auto, pe latura 
dinspre sud. Atunci când își parcase SUV-ul, femeia trecuse cu 
mașina razant faţă de zidul vecinului. 

Jeremy Kilbourn, bărbatul care sunase la poliţie în legătură cu 
SUV-ul albastru, locuia alături și era proprietarul ambelor case. 
Aflasem de la el că bungalow-ul în care locuia acum doamna 
Wagner aparținuse mamei lui, care murise cu paisprezece luni în 


urmă. Mary Wagner se mutase la scurtă vreme după aceea, și 
de atunci își plătise la timp și cu regularitate chiria, cu bani 
gheaţă. Kilbourn o socotea „o puicuţă bizară”, dar destul de 
prietenoasă, și afirma că era o persoană destul de retrasă. 

În acea seară, casa lui era cufundată în întuneric, bărbatul își 
dusese familia la niște rude, până ce avea să fie verificată Mary 
Wagner. 

Pe măsură ce noaptea lua locul înserării, strada devenea tot 
mai pustie și mai liniștită. Mary Wagner aprinse într-un târziu 
lumina și părea că nu intenţiona să mai iasă. Un gând nu-mi 
dădea pace: FEMEIA DUCEA O VIAȚĂ PLINĂ DE O DISPERARE MUTĂ. 

La un moment dat, mi-am scos portofelul și mica lanternă și 
am aruncat o privire la pozele pe care le aveam la mine, cu 
Damon, Jannie și micul Alex, întrebându-mă ce făceau ei oare în 
acea clipă. Prin întuneric, nu mai trebuia să-mi fac griji în 
legătură cu zâmbetul tâmp care îmi înflorise pe faţă. 

În timpul următoarelor câteva ore mi-am împărţit atenţia între 
casa lui Mary Wagner, în care părea că nu se schimba absolut 
nimic, și un dosar pe care îl tineam în poală, cuprinzând niște 
însemnări de-ale mele pe marginea cazului. Notiţele acelea erau 
mai mult un suport decât orice altceva. Tot ce se putea afla de- 
acolo despre Mary Smith exista memorat în mintea mea. 

lar apoi am văzut ceva - sau mai precis, PE CINEVA - și aproape 
că nu-mi puteam crede ochilor. 

— Ooo, nu, am exclamat eu. Ooo, lisuse! 


Bietul Manny Baker tresări violent, pe locul său. 


87 


Hei! TRUSCOTT! Oprește-te imediat! Am spus să te OPRESTI. Apoi 
am coborât din mașină, văzând că scriitorul și fotoreportera lui 
se apropiau de casa lui Mary Wagner. Ce naiba căutau cei doi 
aici? 

Şi eu și el ne aflam cam la aceeași distanţă faţă de căsuţă și, 
pe neașteptate, Truscott o rupse la fugă înspre aceasta. 

Am luat-o și eu la fugă. Eram mai iute ca ziaristul și probabil 
mai iute decât își închipuise el că aș putea fi. Omul nu mi-a lăsat 
nicio altă posibilitate - așa că l-am placat înainte să poată 
ajunge la ușa de la intrare. l-am dat un pumn în stomac și 
Truscott s-a prăbușit brusc, gemând de durere. 

Faptul că l-am lovit era partea bună a problemei. Şi totuși, 
intrasem în mare încurcătură, într-un total dezastru! Mary 
Wagner cu siguranţă că auzise tărăboiul nostru și urma să vină 
să vadă despre ce era vorba, și-atunci aveam să fim 
deconspiraţi. În continuare, totul avea să se desfăşoare într-un 
iureș. Prea mare lucru nu mai puteam face. 

L-am târât pe reporter de picioare, până ce am ajuns într-un 
loc în care nu mai puteam fi văzuţi, și din fericire nici auziti, din 
casa lui Mary Wagner. 

— Am tot dreptul să mă aflu aici. O să te dau în judecată 
pentru tot ce mi-ai făcut, Cross. 

— Foarte bine, ești liber să procedezi cum vrei. 

Şi fiindcă Truscott începuse să tipe la mine, iar fotografa lui 
tot lua instantanee, i-am răsucit bărbatului o mână la spate și l- 
am dus și mai departe, pe stradă. 

— N-ai voie să-mi faci asta! N-ai niciun drept! 

— Prindeţi-o! Luaţi-i aparatul de fotografiat! le-am strigat eu 
celorlalţi agenţi, care ieșiseră din spatele casei. 

— Am să vă dau pe toţi în judecată. Am să mă judec și cu tine, 
Cross, și cu întreg FBl-ul, până-n pânzele albe. Truscott încă mai 
răcnea în momentul în care trei agenţi l-au dus cu forţa după 
primul colţ de stradă întâlnit în cale. Apoi i-au fost puse cătușe la 
mâini și bărbatul a fost împins în una dintre mașinile noastre. 

— Duceţi-l de-aici, i-am spus eu unuia dintre agenţi. Luaţi-o și 
pe fotoreporteră. Inainte să demareze mașina, am mai aruncat o 
ultimă privire pe bancheta din spate, înspre Truscott. Poţi să mă 
dai în judecată cât vrei. Poţi să dai în judecată și FBI- ul, însă însă 
arestat tot o să rămâi, pentru sabotarea unei anchete aflate în 


curs de desfășurare. Duceţi-l acum dracului pe nebunul ăsta de- 
aici. 

Din fericire, după câteva minute, peste străduţă se lăsase din 
nou liniștea. 

Eu încă eram mirat, dacă nu chiar de-a dreptul uluit, de faptul 
că Mary Wagner, această ucigașă presupusă a fi atât de șireată 
și de precaută, nu părea să fi sesizat absolut nimic din tot ce se 
petrecuse. 


88 

În acea noapte, Mary Wagner dormise cu mult mai mult decât 
oricare dintre noi toţi. James Truscott își petrecuse o întreaga 
noapte la răcoare, însă eu eram sigur că avea să fie eliberat de 
dimineaţă. Revista la care lucra acesta depuseso deja o 
plângere. Şi totuși, el nu pierduse nimic interesant. Când veni în 
cele din urmă și schimbul ca să ne înlocuiască, la ora patru 
dimineața, nu exista nimic deosebit de semnalat. 

Acest lucru îmi oferi un răgaz suficient pentru a trece pe la 
mine pe la hotel, a prinde vreo două ore de somn și a face apoi 
un duș, înainte să plec iar înapoi pe coclauri. 

Am ajuns la hotelul Beverly Hills imediat după ora șapte 
dimineaţa. Schimbul lui Mary Wagner începea la șapte și 
jumătate. 

Totul devenea din ce în ce mai interesant și mai straniu. 

Luxosul hotel, constituind în Hollywood un însemnat punct de 
reper din stuc roz, era aproape de neobservat îndărătul unui șir 
des de palmieri și de bananieri, pe bulevardul Sunset. Interiorul 
se asorta cu exteriorul, în holul hotelului predominând culoarea 


roz pentru aproape orice, precum și omniprezentul tapet cu 
frunze de bananier. 


Pe Andre Perkins, seful serviciului de securitate de la hotel, l- 


am găsit în biroul lui de la subsol. În mod intenţionat stabilisem 
să am o singură persoană de legătură la hotel. 

Perkins era și el un fost agent FBI. Când am ajuns acolo, omul 
avea pe biroul lui două exemplare ale dosarului lui Mary 
Wagner. 

— Pare o angajată model, îmi spuse bărbatul. Nu întârzie și 
este conștiincioasă la lucru. Din câte îmi pot aminti, nu pare să 
facă altceva decât să vină la serviciu, să-și indeplinească în mod 
conștiincios îndatoririle și apoi să plece acasă. Aș putea să-i mai 
întreb și pe alţii, dar spune-mi tu dacă să fac asta sau nu. 

— Încă nu, dar îţi mulţumesc oricum. În privinţa pregătirii, 
experienţei și referinţelor ei ce-mi poţi spune? Ar exista ceva 
interesant pentru mine? 

El scoase cererea de angajare a lui Wagner, în original, 
precum și câteva pagini de însemnări. 


— Lucrează aici de aproape opt luni. S-ar părea că mai înainte 


a lucrat în centru, la Marriott. Eu am încercat să dau niste 


telefoane și la locurile pe unde zice că a muncit ea mai demult, 


dar acolo ori sunt greșite toate numerele, ori nu există niciun 
post telefonic cu un astfel de număr. Chiar și codul ei de 
asigurări sociale este fals. Şi totuși, acest lucru nu-i chiar atât de 
neobișnuit, pentru o cameristă sau pentru un receptioner. 

— Poate cineva să spună cu certitudine dacă ea a fost cu- 
adevărat aici, în timpul tuturor schimburilor ei? l-am întrebat eu. 

Perkins scutură din cap. 

— Doar înregistrările curăţeniilor făcute. El se uită din nou prin 
documente. Intr-adevăr, își vede cu multă consștiinciozitate de 
treabă și are niște rezultate și calificulive pe care nu le-ar fi 
putut obţine dacă ar fi tras prea mult chiulul. Şi caracterizările 
care i-au fost făcute sunt în regulă. Face treabă foarte bună aici. 


Mary Wagner este o angajată de un nivel peste medie, la acest 
hotel. 


89 


Perkins îmi permise să-i folosesc faxul ca să trimit la sediul FBI 
copii după orarele de lucru ale lui Mary Wagner, pentru 
comparare. Apoi el îmi dădu să îmbrac o uniformă do lucrător la 
serviciul de întreţinere și un ecuson pe care scria „Bill”. 

Bill își făcu veacul la subsol, într-un loc din care avea sub ochi 
zona de depozitare de unde cameristele își luau produsele din 
hârtie și materialele pentru curăţenie. Imediat după ora șapte și 
jumătate, noul schimb format numai din femei, toate îmbrăcate 
în acelaşi fel de uniformă de culoare roz, își făcu apariţia. Mary 
era cea mai înaltă dintre ele. Anumiți oameni ar fi putut-o porecili 
CIOLĂNOASA. Şi una dintre puţinele femei albe din personalul care 
făcea curat în hotel. 

În mod cert arăta suficient de puternică pentru efortul fizic pe 
care îl depusese Mary Smith, atunci când manevrașe trupul lui 
Marti Lowenstein-Bell în bazinul de înot, sau când târâse corpul 
lui Brian Conver, de pe podeaua camerei de hotel, pentru a-l 
pune în pat. 

In postura așa-zisului Bill, stăteam în picioare, la aproape 
douăzeci de metri distanţă de ea, făcându-mi de lucru cu un 


tablou de sigurante, cu figura pe jumătate ascunsă în spatele 
ușii acestuia. 

Wagner își vedea de treabă în liniște și cu multă eficienţă, în 
timp ce toate celelalte sporovăiau în jurul ei, majoritatea vorbind 
în limba spaniolă. Ea stătea în cea mai mare parte de una 
singură, exact așa precum o descrisese și Perkins. Şi bineînţeles 
că primul cărucior de cameristă urcat în liftul de marfă tot al ei a 
fost. 

Eu n-am urmat-o la etaj. Coridoarele hotelului nu mi-ar fi putut 
permite să mă ascund, iar prioritatea mea era aceea de a o 
interoga mai târziu acasă la ea, sub identitatea mea reală. Asta 
nu Îi lăsa lui „Bill” decât posibilităţi extrem de limitate de 
supraveghere a femeii în interiorul hotelului. 

Cea mai bună ocazie mi se ivi în timpul mesei de prânz, atunci 
când bufetul destinat personalului hotelului era plin ochi. Mary 
şedea de una singură la o masă din apropierea ușii, mâncând un 
sandvici cu salată de ton și scriind ceva într-un caiet gros, cu 
coperţi pânzate, probabil vreun jurnal intim. Mi-ar fi plăcut să 
pot cerceta acel jurnal. Conversaţiile ei cu lumea din jur se 
rezumau mai mult la saluturi politicoase, la întâlniri și la 


despărțţiri. Era într-adevăr o angajată ideală. 
M-am hotărât în acel moment să mă retrag și m-am întors în 
biroul lui Perkins de la subsol. l-am comunicat si lui, asa cum se 


cuvenea, ceea ce făcusem. În timp ce vorbeam, pagerul meu se 
trezi la viaţă. 

— Te rog să mă scuzi, i-am spus eu, după care l-am sunat pe 
Karl Page, la comandamentul de criză. 

— M-am gândit că ai vrea să afli imediat că programele ei 
orare se potrivesc la perfectie. Mary Wagner nu a avut program 
de lucru, cel puţin două ore înainte și două ore după momentele 
estimate ale tuturor crimelor. Fără nicio excepţie. Tanda pe 
manda! 

— Foarte bine, îţi mulțumesc. Eu o să plec de-aici. Azi ea este 
la lucru. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— Acum circa zece minute. Trebuie să închid, Page 

Perkins se uita la mine, rămas în expectativă, iar eu nu vroiam 
ca el să-mi pună prea multe întrebări. Am apropiat de furcă 
receptorul telefonului, însă în acel moment l-am auzit pe agentul 
Page strigând: 

— Așteaptă! 

Am ridicat din sprâncene, într-un gest de scuză mută faţă de 
Perkins. Câteodată, agentul Page putea fi puţin cam exasperant, 
exagerând prea tare cu strădaniile. 

— Ce este, Karl? 

— Cel mai recent e-mail al lui Mary Smith, Alex. Crima despre 
care se presupune că va fi comisă mâine, până la amiază 

— Da, am înţeles, i-am replicat eu și am închis telefonul. 
Ştiam deja ce anume încerca Page să-mi spună. 

Mâine, Mary Wagner urma să aibă zi liberă. 


90 


Eram deja convins că era un lucru hotărâtor discuţia cu Mary 
Wagner _ înainte de traumatismul unei eventuale arestări. 
Aceasta era reacţia mea instinctivă la adresa acestui caz atât de 
bizar. Ştiam că poliţia din Los Angeles urma să se afle sub o 
mare presiune și avea să se miște cu multă rapiditate, iar asta 
însemna că eu eram nevoit să mă mișc și mai repede, dacă voi fi 
în stare. 

M-am grăbit să mă întorc la sediul filialei FBI și l-am găsit pe 
Van Allsburg, în biroul lui. 

— Nu mie trebuie să-mi ceri asta. Nu de mine depinde, îmi 
răspunse el, după ce eu îmi pledasem cauza interviului. Dacă 
Maddux Fielding vrea să intre peste ea... 

— Atunci măcar fă ceva pentru mine, l-am rugat eu. 

După câteva minute, Fred era deja călare pe telefon. Bănuiam 
că Maddux Fielding n-ar fi acceptat să vorbească la telefon cu 
mine, însă lui Van Allsburg i se făcu imediat legătura. 

— Maddux, lângă mine se află Alex Cross. El afirmă cu mult 
temei că ar fi cel mai bine să aibă o întrevedere cu Mary 
Wagner, înainte de a o reţine voi. 

— Şi cât de multe lucruri crezi că vom mai descoperi despre 
ea? îl întrebă Fielding. E un lucru hotărât. Avem deja destule 
dovezi împotriva ei, pentru a o putea aresta. 

— Toate dovezile astea sunt indirecte și bazate doar pe niște 
prezumţii, am intervenit eu, prin interfon. Veţi fi nevoiţi s-o 
eliberaţi. 

— Da, încerc să rezolv și acest aspect. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat eu, simțind deja cum mi se 
urca sângele la cap. Ce anume ne mai ascunzi, Maddux? Ce rost 
are să ne mai pui atâtea beţe-n roate? 

El a ignorat justificata mea întrebare, oferindu-mi doar una 
dintre caracteristicile sale tăceri mormântale. 

— Ascultă-mă, ea este sub o permanentă supraveghere, atât 
din partea poliţiei, cât și din cea a FBl-ului, și încă n-a dat niciun 


semn că ar urma să facă vreo miscare, am continuat eu. Îi 
cunoastem orarul. Lasă-mă doar să vorbesc cu ea, la ea acasă. 


Aceasta ar putea fi ultima noastră ocazie de a o aborda și 
interoga într-o stare non-defensivă. Nu-mi puteam suferi tonul 
împăciuitor din voce, dar știam că o asemenea întrevedere cu 
Mary s-ar fi putut să se dovedească de o mare importanţă. 


Domnule detectiv, stiu că dumneata și cu mine am avut 
neînțelegerile noastre, i-am spus eu, însă amândoi dorim o cât 
mai rapidă soluţionare a cazului. lar asta este ceea ce știu eu cel 
mai bine să fac. Doar să-mi dai voie... 

— Să fii pe la șase acasă la ea, îmi spuse el brusc. Totuși nu-ţi 
pot promite nimic, Cross. Dacă femeia nu vine direct acasă după 
serviciu sau dacă mai apare ceva neprevăzut, atunci se 
contramandează și înţelegerea noastră. O vom înșfăca de 
urgenţă pe Wagner. 

În timp ce eu ridicam cu multă mirare din sprâncene, pe linia 
telefonică se auzi un declic și legătura se întrerupse. 


91 

Femeia nu se mai obosi să se folosească de zăvorul cu lanţ de 
protecţie, pe care l-am auzit zornăind pe dosul ușii de la intrare, 
în timp ce-mi deschidea ușa. 

— Mary Wagner? 

— Da? 

Picioarele ei mari erau goale, dar încă mai avea pe ea 
uniforma de cameristă, de la hotelul Beverly Hills. Femeia îmi 
aruncă un zâmbet fermecător, înainte de a ști cine anume eram. 

— Sunt agentul Cross, de la FBI. l-am arătat lea tia mea 
care includea și insigna. Îmi dai voie să intru ca să-ţi pun câteva 
întrebări? Este vorba despre ceva foarte important. 

Faţa ostenită i se lungi pe dată. 

— Este vorba despre mașină, nu-i așa? Doamne, cât de mult 
mi-aş dori s-o pot măcar vopsi sau s-o schimb cu alta nouă, 
plătind doar o diferenţă, în orice caz, să scap într-un fel sau în 
altul de ea. Îţi dai seama că am avut parte de tot felul de priviri, 
care mai de care mai stânjenitoare... dar nici nu-ţi poţi închipui 
cât de multe. 

Comportamentul ei era mai volubil decât tot ce văzusem la ea 
la hotel, însă femeia avea aspectul agitat și supus unui 
permanent asediu al unei educatoare de la o grădiniţă publică 
de copii, având în grijă un număr mult prea mare de puradei 
pentru o singură persoană. 

— Da, doamnă, i-am răspuns eu. Despre mașină este vorba. E 
doar o simplă formalitate. Noi încercăm să luăm urma cât mai 
multor SUV-uri albastre. Aș putea intra? N-o sa dureze mult. 

— Bineînţeles. N-am vrut să par nepoliticoasă. Te rog, vino 
înăuntru. Haide. 

Am fluturat o mână în direcţia lui Baker, aflat în mașina oprită 
lângă bordură. 

— Cinci minute, i-am strigat eu lui Baker, doar ca să afle și 
doamna Wagner că nu venisem singur. Din fericire, echipajele în 
civil ale poliţiei din Los Angeles erau mai invizibile pentru ochii ei 
decât pentru ai mei. 

Am pășit în casă și doamna Wagner a închis ușa în urma mea. 
Adrenalina îmi _invadă într-o clipă tot trupul. Să fi fost oare 
această femeie o ucigașă, poate chiar una descreierată? Din 


cine știe ce motiv straniu, nu mă simţeam câtuși de puţin 
amenintat de ea. 


Curăţenia impecabilă din casă făcu asupra mea o primă 
impresie extrem de puternică. Podelele fuseseră recent 
măturate și nicăieri nu se vedea niciun semn de dezordine 

În holul de la intrare atârna, decupată din lemn, imaginea unei 
fete de la tară care făcea o plecăciune și avea imprimată pe 
fusta ei urarea BINE ATI VENIT! Deodată, mi-am dat seama de 
faptul că starea deplorabilă de la exterior cădea în 
responsabilitatea proprietarului, în vreme ce în interiorul casei 
se afla domeniul aflat în grija ei. 

— Te rog să iei loc, mă invită ea. 

Mary Wagner îmi făcu semn să merg către camera de zi, pe 
sub o arcadă din dreapta mea. Un fotoliu și o canapea, 
desperecheate, ocupau aproape toată încăperea. Televizorul 
avea sonorul oprit, iar o cutie de pepsi dietetic și un castronaș 
de supă pe jumătate golit se aflau pe o măsuţă joasă uzată, din 
lemn de sequoia. _ 

— Te-am întrerupt cumva de la masă? am întrebat-o eu. Imi 
pare extrem de rău. 

Şi nu pentru că aș fi avut de gând să plec, îi cerusem eu 
scuze. 

— Ooo, nu, nu-i nimic. Nu prea sunt o mare mâncăcioasă. 
Femeia stinse televizorul și strânse resturile de mâncare, 
ducându-le de-acolo. 

Am rămas în hol și m-am uitat în jurul meu, în timp ce ea a 
pus farfuriile pe bufetul de bucătărie din spate. Nimic nu părea 
nepotrivit acolo. Era doar o casă obișnuită, care părea aproape 
prea curată, prea lipsită de orice dezordine și prea _dichisit 
aranjată. 

— Ai vrea să-ţi aduc ceva de băut? îmi strigă ea din cealaltă 
încăpere. 

— Nimic, multumesc. 

— Apă? Sifon? Suc de portocale? Nu te jena, pentru mine nu-i 
niciun deranj, domnule agent Cross. 

— Nu doresc să beau nimic. 


Jurnalul ei probabil că se afla pe undeva pe-aici, prin casă, dar 
nu era la vedere. Femeia urmărise la televizor un concurs de 
cultură generală. 

— De fapt, suc de portocale nici nu mai am, îmi spuse ea cu 
amabilitate, revenind lângă mine. Femeia ori era complet 
relaxată, ori mima extraordinar de bine asta. Mi se părea extrem 


de ciudat totul. Am urmat-o în camera de zi, unde ne-am asezat 


amândoi. Spune-mi acum, cu ce te pot a ajuta? mă întrebă ea pe 
un ton blând, care în mod bizar părea extrem de neliniștitor. 
Bineînţeles că mi-ar plăcea să fiu de folos. 

Mi-am păstrat un ton firesc și neameninţător. 

— Mai întâi de toate, ești singura care conduce mașina asta? 

— Da, numai eu conduc mașina asta. Ea zâmbi, de parcă acea 
întrebare ar fi avut în ea ceva vag nostim, iar eu m-am întrebat 
de ce. 

— În cursul ultimelor aproximativ șase săptămâni, ţi-a scăpat 
vreodată de sub supraveghere? 

— Păi, bineînţeles, atunci când dorm. Şi când sunt la lucru. Eu 
sunt cameristă la hotelul Beverly Hills. 

— Înţeleg. Așadar, te deplasezi cu mașina, către și dinspre 
locul de muncă. 

Ea își atinse cu degetele gulerul uniformei și se uită la 
carneţelul din mâna mea, ca și cum și-ar fi dorit ca eu să-mi 
notez acolo partea aceea a discuţiei. Dintr-un impuls de 
moment, m-am hotărât să-i fac pe plac și să încep să-mi schiţez 
în carneţel niste însemnări, în cursul conversatiei noastre. 

— Prin urmare, răspunsul meu presupun că ar trebui să fie da, 
continuă femeia. Tehnic vorbind, ea mi-a scăpat de sub... așa 
cum ai spus tu. SUPRAVEGHERE. Râsul ei era doar olecuţă sfios. A 
rămas în afara razei mele vizuale. 

Am mâzgălit niște însemnări în carnețelul meu. Dornică să 
placă? Mâini agitate. Vrea să știu că este inteligentă. 

În timp ce ne continuam conversaţia m-am uitat la ea, la fel 
de mult precum am și ascultat ceea ce zicea. Nimic din ceea ce 
spunea nu era cu-adevărat ieșit din comun. Cel mal izbitor era 
felul în care se concentra asupra mea. Mâinile sale poposeau în 
cele mai diverse locuri, însă ochii ei cafenii nu se dezlipeau prea 
mult de ai mei. Mi-a făcut impresia că era bucuroasă de faptul 
că mă aflam acolo. Când m-am ridicat în picioare, la sfârșitul 
întrevederii, ca și când m-aș fi pregătii să plec, se întristă. 

— Aș putea oare să te deranjez rugându-te să-mi aduci totuși 


un pahar cu apă? am întrebat-o eu, iar ea s-a luminat la fată 
imediat. 


— Îti aduc imediat. 
Am urmat-o până la ușă. Totul era aranjat în perfecta ordine și 
în bucătărie. Blaturile bufetelor n-aveau pe ele decât un prăjitor 


pentru patru felii de pâine și un set de cutii de tablă, în stil 
rustic, de proastă factură. 

Suportul de vase de lângă chiuvetă era plin, iar printre 
tacâmurile spălate se aflau și două cutite de tăiat friptură. 

Ea umplu un pahar cu apă de la robinet și mi-l întinse. Apa 
avea un vag gust de săpun. 

— Eşti de origine din California? am întrebat-o într-o doară. De 
pe-aici de pe-undeva, de prin partea locului? 

— Ooo, nu, îmi răspunse ea. Nu sunt dintr-un loc nici pe 
departe atât de frumos ca ăsta. 

— Şi de unde anume te-ai mutat aici? 

— De la Polul Nord. Ea scoase din nou un râs timid și scutură 
ușor din cap. Sau cel puţin, așa s-ar putea spune. 

— Lasă-mă să ghicesc. Eşti cumva din Maine? Mi s-a părut mie 
că ai un aer de locuitoare originară din Noua Anglie. 

— Vrei cumva să ţi-l umplu? 

— Mulţumesc, nu. Nu-mi mai este sete. 

Ea luă de la mine paharul din care băusem mai puţin de 
jumătate și se întoarse cu el în mână spre chiuvetă. 

În acel moment, parcă se dezlănţui iadul pe pământ. 

Mai întâi am auzit afară, undeva în apropiere, un tropăit greu 
de pași și mai multe răcnete puternice. 

Aproape imediat, ușa din spate a fost izbită cu forţă și dată de 
perete, împrăștiind în jur o mulţime de așchii de lemn și de 
cioburi de sticlă. La fel am auzit deschizându-se brusc și ușa din 


faţă, cam în același timp. 

Apoi, din ambele părţi, au dat năvală în bucătărie, urlând 
polițiștii, purtând combinezoane de camuflaj și ţinându-și armele 
îndreptate în direcţia lui Mary Wagner. 


92 


Mary scăpă din mână paharul cu apă, însă eu nici măcar nu l- 
am auzit izbindu-se de pardoseală și spărgându-se. Dintr-o dată, 
bucătăria se umpluse de urlete asurzitoare, ca și de tipetele 


înspăimântate ale lui Mary. 
— lesiți din casa mea! N-am făcut nimic rău. Plecati de-aici! 


Ce căutati la mine? 


Eu îmi tineam în faţă, la vedere, legitimatia și insigna, neștiind 
precis dacă grupul de asalt al poliţiei din Los Angeles avea habar 
cine anume eram. 

— Lasă-te jos, la podea! Comandantul echipei își îndreptase 
pistolul spre pieptul lui Mary. Jos! Acum! Pe podea! 

În doar câteva secunde, Mary Wagner ajunsese într-un hal 
fără de hal. Ochii îi deveniseră tulburi și părea că nici măcar nu-l 
aude pe polițistul care zbiera la ea. 

— Lasă-te jos! strigă din nou acesta. 

Ea se dădu înapoi, ţipând în continuare și gârbovindu-se, cu 
braţele și umerii într-o poziţie defensivă. 

Am putut doar să văd cum un picior de-al ei gol călcase pe un 
ciob de sticlă din paharul spart. Ea scheună jalnic de durere și 
apoi se smunci într-o parte, ca și când ar fi fost pălmuită. 

Piciorul teafăr îi alunecă în balta de apă și se răsuci după 
aceea sub ea. 

Dând rapid, în disperare, din braţe, se prăbuși pe dușsumea. 

Atacatorii se _năpustiră imediat asupra ei. Doi polițiști o 
rostogoliră, îi răsuciră la spate mâinile și i le încătușară. Un al 
treilea îi aduse la cunoștință drepturile pe care le avea, cuvintele 
succedându-se probabil cu prea mare iuţeală pentru ca ea să le 
mai poată pricepe. 

Cineva mă luă de braţ și îmi spuse la ureche: 


— Domnule, vă rog să veniţi cu mine. 
Nu l-am luat în seamă, oricine ar fi fost. 


— DOMNULE? Politistul mă însfacase din nou, dar eu mi-am 
eliberat cu forta bratul din strânsoarea lui. 


—Femeia are nevoie să i se acorde primul ajutor, le-am strigat 
eu polițiștilor, însă nimeni nu părea să mă audă, sau în cazul în 
care mă auzeau, nu acordau nicio atenţie vorbelor mele. 

— Doamnă, aţi înţeles ceea ce v-am spus? o întrebă polițistul 
care îi comunicase faptul că fusese arestată și îi citise drepturile. 
Ea dădu din cap tremurând. Eu eram absolut sigur că nu 


înţelesese nimic. Doamnă, trebuie să-mi răspundeţi prin da sau 
nu. Aţi înteles tot ce v-am adus la cunoștință? 

— Da, rosti ea cu un gâfâit. Răsuflarea îi era neregulată și 
precipitată. Înţeleg. Voi credeţi că eu am făcut ceva rău. 

Nu mai puteam suporta. Mi-am croit cu greu drum printre 
polițiști și am îngenuncheat lângă ea. _ 

— Mary, sunt eu, agentul Cross. E-n regulă? Mary? Intelegi cu- 
adevărat ceea ce se întâmplă acum? 

Deși cuprinsă de panică, femeia nu-și pierduse uzul raţiunii. 
M-am asigurat de faptul că în picior nu-i rămăsese înfipt niciun 
ciob de sticlă, după care i l-am înfășurat bine într-un șervet de 
bucătărie și am ajutat-o să se ridice de jos și să se așeze pe un 
scaun. 

Mary privea în jurul ei cu ochii larg deschiși, de parcă s-ar fi 
uitat prin încăpere după vreo imagine care să-i fie cunoscută. 

— Mary, ei te-au reţinut în stare de arest. Acum tu trebuie să 
mergi cu ei. Înţelegi ceea ce îţi spun? 

— Perfect, am izbutit. Un polițist care poate că avea doar 
jumătate din vârsta mea intră și el în cameră. 

— Mai lasă-mă, te rog, încă o clipă, i-am spus eu. 

— Nu, domnule, îmi răspunse el. Trebuie să luăm imediat 
suspecta de-aici. 

M-am răsucit atunci dinspre Mary și mi-am păstrat tonul 
scăzut. 

— Dar tu ce crezi că încerc eu aici să vă ajut să faceţi? 

— Domnule, am primit ordine precise și lipsite de orice 
ambiguitate. Vă rog să vă daţi la o parte. Noi am arestat-o și ea 
se află acum în custodia noastră. 

Unica posibilitate de a-mi impune punctul de vedere era să fac 
o scenă urâtă. M-am gândit bine la asta, dar știam că n-aveam 
ce discuta cu polițiștii care o arestaseră. Ar fi trebuit să vorbesc 
cu șeful acestora. Şi oricum, răul fusese deja făcut. 

În câteva clipe, polițiștii deja o și săltaseră în picioare pe Mary 
Wagner și o împinseseră către ieșire. Şervetul de vase pătat cu 
sânge rămăsese mototolit pe podea, acolo unde o lungă dâră 
roșie pătase linoleumul. 

— Acordaţi-i primul ajutor, am zbierat în urma lor, în ciuda 
faptului că ei nu mă mai puteau auzi. 

Jur că-mi venea să lovesc pe cineva. Frustrarea și furia dădeau 


în mine în clocot si eu stiam încotro trebuia să mi le canalizez. 


M-am îndreptat către cel mai apropiat poliţist. 
— Unde dracu' este Maddux Fielding? am răcnit din răsputeri. 
Unde-l pot găsi? 


93 

— Dă-te înapoi, Cross! 

Fielding îmi spusese asta încă înainte să fi ajuns în apropierea 
lui. Omul era afară, pe trotuarul din faţa casei lui Mary Wagner, 
consultându-se cu unul dintre cei care o arestaseră pe femeie. 

Zona se transformase radical, de la liniștita stare normală de 
periferie, la un fel de scenă de acţiune a poliţiei, lucru pe care 
locuitorii de-acolo nu-l mai văzuseră niciodată și nici măcar nu-și 
doriseră să-l vadă. 


Vreo douăsprezece mașini de poliţie, poate chiar mai multe, 
blocaseră strada, majoritatea cu girofarurile de avertizare clipind 
și rotindu-se încă deasupra lor. 

În jurul gardului metalic fusese întinsă o fâșie de bandă 
galbenă, lucitoare, iar un șir de capre de lemn izolau locul, 
punând la distanţă de proprietate mulţimea rapid crescătoare de 
curioși care voiau să asiste pe viu la nașterea unei povești 
polițiste reale. 

Mary Smith locuia chiar în casa asta. Ţi-ai fi putut închipui? 
Chiar aici, lângă noi? 

Am văzut că vreo câteva dubiţe de la știri sosiseră deja și ele 
la faţa locului. M-am întrebat dacă nu cumva chiar Maddux 
Fielding își pregătise din vreme o prezentare mediatică demnă 
de Marea sa Captură, fapt care mă înfurie și mai mult. 

— Ce scop a avut acţiunea asta? am zbierat la el. Tot ce 
puteam vedea era numai expresia lui plină de infatuare, pe când 
omul se întorcea cam în silă să se uite la mine cu dușmănie. Ai 
compromis un interogatoriu decisiv, asta ca să nu mai vorbesc și 
despre periclitarea inutilă a siguranţei personale atât a ei, cât și 
a mea. Şi toate astea nu erau câtuși de puţin necesare. Eu 
puteam să fiu împușcat, ca și ea. Ai făcut din arestarea asta un 
adevărat bâlci. Eşti o rușine pentru poliţia din Los Angeles. 

Nu știam și nici nu-mi păsa dacă mai asculta cineva ceea ce îi 
spuneam. Speram doar să fie totul cât mai jenant pentru 
Fielding. Poate că doar acesta era limbajul pe care îl putea 
înţelege el. Figura lui rămânea însă impenetrabilă. 


— Agent Cross... 
— Ştii măcar ce ai reușit să faci din șansele unei eventuale 


mărturisiri? 
— N-AM EU NEVOIE DE AŞA CEVA! îmi strigă el în faţă. N-am nevoie 
de mărturisire, deoarece am altceva mai bun decât asta. 


— Despre ce naiba vorbești? 

El dădu din cap în direcţia mea, afișând un aer de 
superioritate. Informaţiile erau la mare preţ în profesia noastră, 
iar Fielding le avea. Ce dracu' ne mai ţinea ascuns? 

— Probabil că îţi poţi da seama de faptul că acum sunt foarte 
ocupat. Imediat ce îmi voi întocmi raportul, voi pune o copie 
după el la dispoziţia Biroului Federal de Investigaţii. 

Nu puteam renunţa încă. 

— Mi-ai promis timpul necesar pentru această întrevedere. Ti- 
ai dat cuvântul! 


Fielding deja îmi întorsese spatele, dar, auzindu-mi vorbele, se 
răsuci din nou către mine. 

— Ţi-am_spus că, în cazul în care apare ceva neprevăzut, 
înţelegerea noastră cade. Exact așa ţi-am spus. 

— Păi, ce Dumnezeu a mai intervenit între timp? 

Omul începu să se plimbe încoace și-ncolo. 

— la mai du-te dracului, agent Cross! Nu-s obligat să-ţi ofer 
niciun fel de răspunsuri. 

Am făcut atunci un pas spre el ca să-l lovesc și probabil că 
exact asta se aștepta să fac, de mă tot întărâtase. Doi din 
trepădușii lui se interpuseră iute între noi și mă traseră imediat 
indărăt. Era mai bine așa, deși aș fi simţit o mare satisfacţie să-i 
şterg de pe faţă acel cinic surâs batjocoritor, sau poate chiar să-i 
mai modific câte ceva din trăsăturile figurii sale zeflemitoare. M- 
am eliberat din mâinile celor doi polițiști și m-am îndepărtat 
repede. 

Şi totuși, nici nu începusem bine să mă mai liniștesc, că am și 
format un număr, pe telefonul meu celular. 

— Jeanne Galetta la telefon. 

— Sunt Alex Cross. Eşti cumva la curent cu arestarea lui Mary 
Wagner? 

— Eu mă simt bine, mulţumesc. Dar tu cum o mai duci? 

— Scuză-mă, te rog. Spune-mi, știi ceva despre ceea ce te-am 
întrebat, Jeanne? Eu mă aflu chiar acum lângă casa ei. A fost o 
întreagă harababură. Nici nu m-ai crede dacă ţi-aș spune cum s- 
a petrecut totul. 

Jeanne făcu o pauză, după care îmi spuse: 

— Eu nu mai lucrez la cazul acesta. 

— Dar dacă ne-am întâlni faţă-n faţă, aș putea primi un 
răspuns diferit? 


— Poate că da. 


— Atunci, nu mai face atâtea fiţe. Te rog, Jeanne. Am nevoie 
de ajutorul tău. N-am timp să mă tot fâţăi pe drumuri. 

In cele din urmă, glasul i se mai îndulci. 

— Ce s-a întâmplat acolo? Pari cu-adevărat indispus. 

— Păi, chiar așa și sunt. Totul s-a dus de râpă. Mă aflam chiar 
în toiul întrevederii cu ea, când polițiștii au dat năvală peste noi. 

fost absolut ridicol, Jeanne, și nu era deloc necesară o 
asemenea desfășurare de forţe. Fielding a mai aflat ceva și nu a mai aflat ceva și nu 

vrea să spună ce anume. 

— O să-ţi mai ușurez munca, îmi zise Jeanne. Ea este ucigașa. 
Ea a comis toate crimele acelea, Alex. 

— De unde știi asta? De unde știe poliţia din Los Angeles asta? 
Ce se petrece? 

— lţi mai amintești de firul de păr care a fost găsit în 
cinematograful acela, atunci când a fost asasinată Patria 
Bennett? Ei bine, polițiștii au luat un fir de păr de-al lui Mary 
Wagner de pe puloverul acesteia aflat în dulapul ei de la hotel, 
în vederea unei comparări. Rezultatele tocmai au sosit. Este 
vorba despre părul uneia și aceleiași persoane. lar Fielding a 
actionat în consecinţă. 

Rotiţele minţii mele prinseră viteză, așezind la locul cuvenit și 
această nouă informaţie. 

— Văd că te descurci extrem de bine, nemailucrând la acest 
caz, i-am replicat într-un târziu. 

— Ce să fac dacă îmi mai ajunge întâmplător și mie câte ceva 
pe la urechi. 

— Şi n-ai auzit cumva, tot din întâmplare, și unde anume a 
fost dusă Mary? 

Jeanne șovăi, dar numai câteva momente. 

— Ai putea încerca la secţia Van Nuys, de pe bulevardul 
Sylmar. Insă ar fi bine să te grăbești. N-o să rămână prea multă 
vreme acolo. 


— Am și plecat. 


94 


Am ajuns în mare grabă la secţia de poliţie Van Nuys, însă m- 
am izbit de răspunsul celor de-acolo ca de un zid impenetrabil 
de piatră: mi s-a spus drept în faţă că Mary Wagner nu era 
deţinută acolo. 

Nu puteam face absolut nimic pentru a clinti poliţia din Los 
Angeles din hotărârea luată: ei puseseră mâna pe acea femeie, 
era suspecta lor, și nu voiau s-o împartă cu nimeni. Nici măcar 
Ron Burns n-a putut sau n-a fost dispus să mă ajute în această 
privinţă. 

N-am fost în stare să dau din nou ochii cu Mary, până a doua 
zi de _ dimineaţă. Departamentul de Poliţie din Los Angeles o 
transferase într-un loc de detenţie temporară, aflat în centrul 
orașului, iar acolo o interogau încontinuu - dar fără niciun 
progres real, după cum de altfel și prognozasem. 

Un detectiv simpatic mi-a descris-o pe acea femeie drept o 
persoană oscilând între deznădejde și indiferenţă, însă tot 
aveam nevoie s-o văd pe Mary Wagner cu propriii mei ochi. 

Când am sosit la locul acela de detenţie din centrul orasului 
mulţimea reunită a reporterilor era de două ori mai mare decât 
orice văzuserăm noi până atunci. lar asta era ușor de explicat. 
Timp de patru săptămâni, cazul Vânătoresei de la Hollywood 
ajunsese să ţină capul de afiș al ştirilor nu numai pe plan local, ci 
și la nivel naţional. 

Fotografia lui Mary Wagner apărea acum peste tot, înfățișând 
figura unei femei ciufulite, cu niște ochi totalmente inexpresivi, 
care o făceau să arate a ucigașă. 

Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte de a închide radioul 
din mașină a fost o ridicolă pălăvrăgeală pseudopsihologică 
bășcălioasă de talk-show matinal despre motivele care o 
împinseseră pe ea să comită atâtea crime asupra femeilor 
bogate și faimoase de la Hollywood. 

— Dar ce părere ai avea în legătură cu Kathy Bates? Ea ar 
putea juca rolul lui Mary. E o mare actriţă, îl întrebă un 
ascultător „preocupat” de problemă pe moderatorul acelui talk- 
show, care se arăta extrem de bucuros să se angreneze într-o 
discuţie pe tema respectivă. 

— E prea în vârstă, replică DJ-ul. lar în afară de asta, ea a 
jucat deja în filmul MISERY. Aș zice s-o contactezi mai întâi pe 
Nicky Kidman, s-o pui să-și schimbe nasul, să-și pună o perucă și 


cincisprezece kilograme în plus, și ai avea exact ce-ţi trebuie. 
Sau poate ar fi cazul să ne gândim la Meryl Streep? La Emma 
Thompson? Kate Winslet cred că ar putea fi tare de tot, în acest 
rol. 

Aprobarea intrării mele în localul de detenţie a diurat aproape 
trei sferturi de oră. A fost necesar pentru asta să vorbesc cu 
patru persoane diferite din cadrul angajaţilor și să îmi prezint 
legitimatia de vreo șase ori la control, doar ca să ajung în mica 
încăpere de interogatoriu, acolo unde urma să-mi fie adusă până 
la urmă și Mary Wagner, cândva - fiindcă din punctul lor de 
vedere se părea că nu era nicio grabă. 

Atunci când în fine am văzut-o, prima mea reacţie a fost, în 
mod surprinzător, un sentiment de milă. 

Mary arăta ca și cum n-ar fi dormit deloc. Avea cearcăne 
vinete sub ochi și mergea adusă mult de spate, târșâindu-și 
picioarele. 

Nu mai purta uniforma roz, de la hotel, ci niște pantaloni gri 
de lucru, lipsiţi de orice formă, precum și un vechi tricou cu 
inscripţia Universităţii California din Los Angeles, stropit cu 
picături de vopsea de un galben-deschis, în aceeași nuanţă cu 
aceea a pereţilor din bucătăria ei. 

Când mă văzu, în ochii ei licări vag ceva ce-mi spunea că mă 
recunoscuse. Acest lucru îmi aminti de unii bolnavi de 
Alzheimer, pe care îi vizitam cu regularitate la Washington, în 
spitalul St. Anthony's. 

l-am spus gardianului să-i scoată cătușele și să aștepte afară. 

— O să mă descurc cu ea și n-o să mi se întâmple nimic. 
Suntem prieteni. 

— Prieteni, repetă Mary, în timp ce mă privea în ochi. 


95 


— Mary, îţi mai amintești de mine, de ieri? am întrebat-o eu, 
cum ieșise gardianul în hol. 

Îmi trăsesem un scaun și mă așezasem vizavi de ea. Masa 
simplă, de un metru pe doi, care se afla între noi, era prinsă de 
pardoseală în şuruburi. Era foarte frig în cămăruţa aceea și 
venea de undeva și un curent de aer rece. 

— Eşti domnul Cross, îmi răspunse ea încet. Agentul FBI Cross. 
lartă-mă, îmi pare rău. 

— Ai o memorie bună. Ştii de ce te afli aici? 

Femeia se încordă, de-abia perceptibil, cu toată starea «ei 
sufletească atât de plină de tristeţe. ă 

— Ei cred că eu sunt femeia aceea și mă acuză de crimă. Işi 
lăsă în jos privirea și continuă: DE CRIMELE ACELEA. Că n-a fost 
numai una. Au fost omorâte toate persoanele acelea de la 
Hollywood, iar ei cred că eu am comis asasinatele respective. 

La drept vorbind eram bucuros că spunea „ei”. Asta însemna 
că în mintea femeii eu îi puteam rămâne încă un potenţial aliat. 
Şi-n definitiv, poate că până la urmă avea să-mi încredinţeze 
câteva dintre secretele ei, sau poate că nu. 

— Nu trebuie neapărat să vorbim despre asta, în cazul în care 
nu dorești să o faci, am ţinut eu s-o asigur. 

Ea clipi o dată, părând a se concentra puţin. Apoi trase cu 
coada ochiului spre mine, după care se uită din nou în jos. 

— Ai vrea să-ti ofer ceva? Ti-e sete? am întrebat-o eu. Voiam 
ca ea să se simtă cât mai în largul ei împreună cu mine, însă 
mai simteam și un irezistibil imbold interior de a o ajuta. Părea, 
atât ca aspect, cât și ca vorbă, îngrozitor de vlăguită. 

În acel moment, Mary își ridică fruntea și îmi căută privirea. 

— Aș putea să beau o ceașcă de cafea? N-ar fi prea mare 
deranjul? 

Sosi cafeaua. Mary își ţinea paharul de carton cu vârfurile 
degetelor și sorbea din el într-un mod neașteptat de delicat. 
Cafeaua părea s-o mai revigoreze puţin. Mă tot privea pe furiș și 
își netezea părul, cu gesturi mecanice. 

— Multumesc. Ochii i se mai luminaseră și eu am deslușit o 
urmă din prietenoasa femeie de cu o zi înainte. 

— Mary, vrei să-mi pui și tu niște întrebări despre ceea ce se 
întâmplă? Sunt sigur că dorești să afli câte ceva. 

Imediat, pe femeie o învălui tristeţea. Starea ei emot tională 


era în mod evident extrem de fragilă. Deodată, ochii îi fură 
invadaţi de lacrimi și ea dădu din cap, în tăcere. 

— Ce s-a întâmplat, Mary? 

Femeia ridică privirea spre colţul tavanului, acolo de unde ne 
urmărea o cameră video. Eu știam că la mai puţin de trei metri 
de locul unde ședeam noi se aflau îngrămădiţi, gata să intervină 
la nevoie, minimum șase persoane din personalul de pază și 
dintre specialiștii psihiatri. 

Mary părea să-şi dea și ea seama de acest lucru, iar atunci 
când începu să vorbească, o făcu în șoaptă. 

— Ei nu vor să-mi spună nimic despre cori mei. Faţa i se 


strâmbă și mai tare, în efortul de a-și reprima un alt val de 
lacrimi. 


96 

— Copiii tăi? am întrebat-o, surprins. 

— Ştii cumva tu unde anume sunt ei? Vocea îi era 
tremurătoare, însă energia părea să-i mai fi sporit puţin. 

— Nu, nu știu, i-am răspuns cu toată sinceritatea. Dar mă pot 
interesa, numai că pentru asta voi avea nevoie de câteva 
informaţii în plus din partea ta. 

— Dă-i drumul! Întreabă-mă! O să-ţi spun tot ce ai nevoie să 
știi. Ei sunt prea mici ca să se poată descurca singuri. 

— Câţi copii ai? i-am pus eu o primă întrebare. 

Ea păru uimită de ceea ce o întrebasem. 

— Trei. Dar nu stiai deja asta? 

Mi-am scos atunci carneţelul de însemnări. 

— Ce vârste au copiii tăi, Mary? 

— Brendan are opt ani, Ashley are cinci ani, iar Adam are doar 


unsprezece luni. Ea îmi spuse toate astea cu poticneli, în timp ce 
eu îmi notam totul în carnetel. 


Unsprezece luni? 


Bineînţeles că n-ar fi fost deloc imposibil ca ea să fi născut cu 
un an în urmă un copil, însă nu știu de ce mă cam îndoiam de 
acest lucru. 

Am verificat încă o dată vârstele, ca să mă asigur în legătură 
cu ceea ce îmi spusese ea: 

— Opt ani, cinci ani și unsprezece luni? 

Mary dădu din cap. 

— Chiar așa. 

— Şi câţi ani ai tu, Mary? 

Pentru prima oară am văzut atunci apărându-i pe faţă 
semnele mâniei. Ea își strânse pumnii, închise ochii și se strădui 
să se calmeze. Despre ce anume să fi fost vorba? 

— Am douăzeci și șase de ani, pentru numele lui Dumnezeu. 
Dar ce importanţă are asta? Putem reveni acum la copiii mei? 

Douăzeci și șase? Nici măcar pe-aproape. Uau! Asta era. 
Apăruse prima fisură. 

M-am uitat la notitele mele, după care m-am hotărât să trec la 
altceva. 

— Prin_urmare, Brendan, Ashley şi Adam locuiesc acasă, 
împreună cu tine, așa este? 

Ea dădu din nou din cap. Când îi puneam câte o întrebare care 
îi convenea, acest lucru părea s-o calmeze. | se vedea imediat 


pe faţă ușurarea, iar apoi aceasta părea să treacă și în interiorul 
ei. 

— Unde se aflau ei ieri, atunci când am fost si eu acolo? 

De data asta, Mary păru încurcată, în timp ce mânia, care îi 
scăzuse în intensitate, crestea din nou în ea. 


— Ce vorbă-i asta? Ştii foarte bine că erau și ei acolo, agent 
Cross. Doar ai fost acasă la mine. De ce-mi faci asta? 

In timp ce vorbea, femeia ridica tonul, respiraţia i se accelera 
și-i devenea mai superficială. 

— Ce le-aţi făcut copiilor mei, oameni buni? Unde i-aţi dus? 
Trebuie să-i văd. CHIAR ACUM. 

In acel moment se deschise ușa, iar eu am ridicat o mână 
către gardian, fără a-mi lua ochii de la Mary. Era evident faptul 
că pulsul i se accelerase, în timp ce agitația părea să pună 
stăpânire pe ea. 

Şi-atunci, mi-am asumat un risc calculat. 

— Mary, i-am spus eu cu blândeţe, ieri nu era niciun copil 
acasă la tine. 

Reacţia ei a fost una promptă și excesivă. 

Ea se cutremură brusc, îndreptându-se de spate, și zbieră la 
mine încordându-și la maximum mușchii gâtului. 

— Spune-mi ce le-aţi făcut copiilor mei! Răspunde-mi chiar în 
clipa asta! Unde sunt copiii mei? Unde sunt copiii mei? 

In spatele meu am auzit niște pași grăbiţi și m-am ridicat 
imediat în picioare, astfel încât să fiu primul care ajunge la ea. 

Femeia începuse să bolborosească delirant, ţipând încontinuu. 

— Spune-mi! De ce nu vrei să-mi spui? Pe Mary o podidise 
plânsul și m-am simţit cuprins de milă. 

Am ocolit încet masa. 

— MARY! Am strigat-o pe nume, însă nu mai reacţiona deloc la 
sunetul glasului meu și nici măcar la mișcarea mea în direcţia ei. 

— Spune-mi unde sunt copiii mei! Spune-mi! Spune mi! 
Spune-mi! Imediat să-mi spui! 

— Mary... 

M-am aplecat și am prins-o de umeri, cât de blând am putut, 
în împrejurările date. 

— Spune-mi! 

— Mary, uită-te la mine! Te rog. 

Şi acela a fost momentul în care ea mi-a luat pistolul. 


97 

Probabil că mi-a zărit hamul cu tocul armei, ascuns sub sacou. 
Într-o fractiune de secundă, a întins mâna și a apucat patul 
Glock-ului meu, însfăcându-l. 

Am răcnit atunci din răsputeri la ea: 

— Nu! Mary! 

Cu un gest reflex, am îmbrâncit-o la loc pe scaun, însă îmi 
smulsese deja din toc arma, care se afla acum în mâna ei. l-am 
zărit pentru o clipă privirea sticloasă ca de om nebun. 

M-am aruncat în acel moment asupra lui Mary, apucându-i 
strâns cu o mână încheietura mâinii, iar cu cealaltă pistolul, și 
continuând să-i urlu numele. 

În clipa următoare, scaunul ei s-a răsturnat pe spate trosnind 
puternic și am căzut amândoi peste el. 

Eram doar vag conștient de lumea care se agita în jurul 
nostru. Întreaga atenţie mi se focalizase asupra lui Mary. 

Cu fata înroșită de efort, ea se încorda și mă izbea în coaste 
cu pumnul mâinii libere. Am izbutit să-i pun un genunchi pe 
piept și să-i ţin în continuare cu o mână încheietura, ţintuind 
bine arma pe pardoseală, însă femeia era puternică, exact asa 
cum părea. 

Degetul ei se afla deja pe trăgaciul Glock-ului. Mary se sforța 
din greu să îndrepte ţeava pistolului spre ea și să-și apropie 
capul de aceasta. Intenţia ei era limpede. 

— Nu! Mary! 

Cu un val de adrenalină în sânge, înfruntând o opoziţie de 
același calibru din partea ei, am izbutit să-i ridic spre tavan 
mâna în care ţinea arma, după care i-am izbit-o foarte tare de 
podea. 

Glock-ul se descărcă în peretele camerei de interogatoriu, 
chiar în momentul în care femeia îl scăpa din mână. Eu l-am 
înhăţat repede, în timp ce împușcătura îmi răsuna încă în urechi 
și îmi simţeam faţa ca paralizată. 

A urmat o scurtă clipă de tăcere aproape totală. 

Mary a încetat aproape imediat să se mai zbată, după care, 
asemenea unei incredibile repetări a celor întâmplate cu o zi 
înainte, polițiștii au tăbărât asupra ei, ca un mic corp de armată 
pornit la asalt. Ei o imobilizară și o ridicară din nou în picioare, în 
timp ce ea se zbătea în încercarea de a scăpa, dând nebunește 
din mâini și din picioare. 


Îi puteam auzi hohotele nestăpânite de plâns, în timp ce era 
scoasă din încăpere. 

— Copilașii mei, copilașii mei, sărmanii mei copilași... Unde 
sunt copiii mei? Of, unde sunt ei? Of, pe unde-or fi ei acum? Ce- 
aţi făcut cu copiii mei? 

Vocea i se auzea din ce în ce mai slab pe hol. Un zgomot de 
ușă trântită, ca o încheiere a evenimentului, și dusă a fost. Nu 
era deloc de mirare că nu mi s-a mai acordat o altă ocazie de a 


vorbi cu Mary. 

Şi parcă pentru a înrăutăţi și mai tare lucrurile, dacă ar fi fost 
posibil așa ceva, pe când părăseam după aproximativ o oră 
clădirea, l-am văzut pe James Truscott. Acesta se afla în liota de 
reporteri adunaţi afară, în așteptarea unor vești proaspete. 

În momentul în care dădu cu ochii de mine, Truscott îmi 
strigă: 

— Cum de a putut să-ţi ia arma, doctore Cross? Cum de s-a 
întâmplat una ca asta? 

Într-un fel sau într-altul, Truscott deja era la curent cu cele 
întâmplate. 


98 


Nu puteam să fac decât niște presupuneri în legătură cu 
cauzele și cu amploarea maladiei mintale a lui Mary Wagner, ca 
și cu evidentele chinuri și tensionări pe care i le provoca boala. 
Cu siguranță nu avusesem timpul necesar pentru o evaluare 
psihică semnificativă și corectă, iar rolul meu în cadrul 
investigaţiei se apropia acum de sfârșit, indiferent dacă îmi 
plăcea acest lucru sau nu. Şi ca să fiu sincer, sentimentele mele 
erau destul de confuze. 

La începutul acelei după-amieze, starea de sănătate mintală a 
lui Mary devenise o discutabilă problemă secundară. Percheziţia 
efectuată de către poliţia din Los Angeles la femeie acasă 
prilejuise descoperirea unui triptic de dovezi zdrobitoare 
împotriva ei. 

Un Walther PPK, găsit în podul casei, ascuns sub o pătură, 
furnizase deja o probă balistică preliminară de potrivire cu arma 
folosită pentru comiterea crimelor. 

Criminaliștii mai descoperiseră, de asemenea, vreo şase folii 
de abtibilduri pentru copii, și, chiar mai important, fotografiile de 
familie furate din biroul lui Marti Lowenstein-Bell și din portofelul 
lui Suzie Cartoulis. Atât Michael Bell, cât și Giovanni Cartoulis, 


identificaseră respectivele fotografii că ar fi aparţinut soțiilor lor 
asasinate. 

— Şi mai bine decât orice și în orice caz cel mai important, ora 
douăsprezece a venit și a trecut astăzi fără niciun fel de incident 
nedorit, comunică Fred Van Allsburg micului grup de agenţi 


adunaţi în birou la el. N-a mai apărut între timp nicio nouă 
victimă și niciun alt e-mail. S-a TERMINAT. Cred că pot afirma asta 


cu certitudine. 

Atmosfera era înspăimântător de festivă. Aproape toată lumea 
se bucura să poată da uitării cazul, însă amănuntele acestuia 
aveau să-i bântuie încă o vreme pe cei mai mulţi dintre 
participanţii la cercetări, la fel cum se întâmplase și în cazul 
lunetistului din Washington, caz care mai dăinuia și astăzi, pe 
Coasta de Est, în amintirea celor din clădirea J. Edgar Hoover. 


Era un simţământ neplăcut și chiar deranjant, dar și un lucru 
care ne determina să ne dăm toată silinta de a ne face cât mai 


bine datoria. 
— Alex, îţi suntem recunoscători si îţi rămânem îndatorati 


pentru ceea ce ai făcut în cadrul acestei anchete, ajunse în cele 


din urmă Van Allsburg și la mine. Munca ta la cazul de faţă a fost 
de nepretuit. Mă simt nevoit să recunosc și să subliniez acest 
lucru. Înţeleg acum de ce te dorește Ron Burns atât de aproape 
de casă. 

În încăpere se auziră câteva râsete stinghere. Agentul Page 
veni din spate și mă bătu ușor cu palma pe umăr. El urma să 
ajungă departe în FBI, în cazul în care avea să-și păstreze vie 
pasiunea de a rezolva cazurile de omucidere, 

— Aș dori totuși să mai arunc o privire și asupra acestor 
dovezi finale pe care le-a descoperit Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles. Şi poate o să am și o întrevedere ca lumea cu 
Mary Wagner, am răspuns eu, întorcându-mă din nou la ceea ce 
credeam că este cel mai important lucru. 

Van Allsburg scutură din cap. 

— Nu este necesar. 

— Dar nu văd de ce n-aș mai rămâne încă o zi pe-aici... 

— Nu-ţi face griji! Page și cu Fujishiro se pricep extrem de 


bine la detalii, iar eu îi pot sprijini și îndruma foarte bine. Şi dacă 
vom avea cumva nevoie din nou de tine, cursele aeriene sunt 


destul de dese, nu-i asa? Tonul lui avea o nuantă cam fortată. 


— Fred, Mary Wagner n-a vorbit cu nimeni, până ce n-am 
venit eu. In mine are încredere. 


— Sau cel puţin a avut, îmi replică el. Probabil că acum nu mai 
are. 

Înainte dăduse o declaratie extrem de vagă, însă nu fusese 
deloc agresivă. 

— Şi totuşi, eu încă sunt unica persoană care o poate face să 
vorbească. Am auzit că poliţia din Los Angeles nu ajunge la 
niciun rezultat cu ea. 

— Așa după cum am mai spus, te vei afla la doar o călătorie 
cu avionul depărtare de-aici, dacă vom mai avea nevoie de tine. 
Am vorbit despre asta și cu directorul Burns și mi-a dat dreptate. 
Întoarce-te acum acasă, la familia ta. Ai și tu copii, nu-i așa? 

— Da, am și eu copii. 

După câteva ore, pe când îmi făceam bagajele la hotel în 
vederea plecării mele acasă, m-a surprins când mi-am dat 
seama și de altceva: de fapt, eu de-abia așteptam să ajung 
acasă. Simteam o imensă usurare să mă întorc din nou la 


Washington, fără niciun fel de perspective imediate de a pleca 
de-acolo în cine stie ce altă călătorie. 


Însă - și acest ÎNSĂ era important - mă întrebam de ce nu-mi 
trecuse deloc asta prin minte și în biroul lui Van Allsburg? Ce era 
oare cu acești ochelari de cal, pe care parcă îi purtam, și cum de 
tot uitam de ei? Ce fel de semnal de trezire îmi trebuia, pentru a 
mă face să pricep? 

Pe drumul către aeroport m-am gândit și la un alt lucru. Ideea 
mi-a venit brusc în minte. Mi-am dat seama dintr-odată ce 
anume _semnificau_ A-urile și B-urile de pe abţibildurile pentru 
copii, lipite la scenele crimelor. Ele constituiau inițialele numelor 
copiilor imaginari ai lui Mary Wagner - Ashley, Adam și Brendan. 
Două A-uri şi un B. 

Am telefonat ca să comunic acest lucru, înainte de a pleca din 
Los Angeles. 


PARTEA A CINCEA 
SFARŞITUL POVEȘTII 


99 

Povestitorul terminase cu omorurile. Gata. Totul se isprăvise și 
nimeni n-avea să mai poată afla vreodată întregul adevăr despre 
ceea ce se întâmplase în realitate. Era sfârșitul poveștii. 

Așa că el dădu o petrecere, la care îi invită pe câţiva dintre cei 
mai buni amici ai lui, din Beverly Hills. 

Şi astfel, omul le spuse invitaţilor că tocmai i se oferise 
bucuria de a scrie un scenariu pentru unul dintre directorii de pe 
lista de elită, un stupefiant thriller bazat pe un stupefiant roman 
de mare succes. | se dăduse mână liberă să schimbe orice nu i- 
ar fi plăcut, însă asta era tot ce avea de spus, deocamdată. 
Respectivul director era paranoic - lucru extrem de obișnuit. Dar 
o mare petrecere era cu siguranţă bine venită. 

Amicii lui credeau că au înţeles ceea ce se întâmpla, lucru 
care îl ajută să-și dea seama despre cât de puţin îl cunoșteau 
aceștia. li erau cei mai buni prieteni din lume - dar, la naiba, 
niciunul dintre ei nu-l cunoștea câtuși de puţin. Niciunul dintre ei 
nici măcar nu bănuia că el ar putea fi un ucigaș. Era un lucru cu 
totul incredibil. Nimeni nu-l cunoștea cu adevărat. 

Petrecerea avea loc la berăria Snake Pit Ale House, un bar de 
pe Melrose, unde exista o fantastică ligă de fotbal american, în 
vremea începuturilor lui de la Los Angeles, curând după ce 
sosise de la Universitatea Brown, ca să practice actoria și poate 
să contribuie și la scrierea de scenarii pentru filme serioase, de 
mare valoare, nu pentru porcărcărele cu succes la marele public. 

— Cuvântul de ordine pentru seara asta este bere pe gratis, le 
spunea el tuturor amicilor săi care soseau în bar, precum și vin, 
pentru fătălăi. Înclin să cred că veţi bea cu toţii numai vin, nu-i 
așa? 

Nimeni nu bău vin, niciunul dintre cei paisprezece amici ai săi 
care veniseră la marea sărbătorire. Aceștia erau cu toţii bucuroși 
să-l vadă atât de satisfăcut și să audă despre marea lui lovitură, 
deși unii dintre cei mai cinstiţi recunoscură faptul că erau 
invidioși pe el. Toţi începură să-l strige „Lista de elită”. 

Când se închise barul, puţin după ora două noaptea, el, David, 
Johnboy și Frankie se aflau tot acolo. Disecaseră și 
superanalizaseră un film cu titlul NO/ NU MAI LOCUIM AICI. ÎN cele 
din urmă, ieșiră mai mult sau mai puţin poticnit din bar și 
schimbară cu toţii îmbrăţișări tip Hollywood în plină stradă, chiar 
lângă afurisitul de Bentley al lui Johnny - că tot venise vorba 


despre lista de elită -, adică lângă prada obţinută de pe urma 
ultimului film pe care îl produsese acesta, o superproducţie 
mondială de patru sute de milioane de dolari, care îi făcuse pe 
toţi ceilalţi să crape de invidie, pentru că tot ce făcuse el fusese 
să cumpere cu cincizeci de mii un rahat de roman de acţiune, 


după care să înscrie așa-zisul Briliant în valoare de zece 
milioane. Genial, nu? Genial - pentru că șmecheria funcţionase. 


— Te iubesc, omule. Esti cel mai tare, ticălos ostentativ ce 


ești. Şi tu la fel, Davey! zbieră el, în timp ce Bentley-ul argintiu 
se îndepărta de bordură și începea să prindă viteză către vest. 
— Ştiu - sunt acum doar un 7/CĂLoOS, îi răcni David drept 


răspuns. Însă am speranţe să devin şi nesuferit și ostentativ. Şi 
pe deasupra mai sunt și TALENTAT - ceea ce mă și reţine în acest 
oraș. 

— Hei, omule - să știi că te-am auzit și te-am înţeles, mai urlă 
el. 


— Pe curând, Listă de elită ce ești! Scribalăule! 

— Sunt doar un povestitor și nimic mai mult! îi strigă el în 
final. 

Apoi parcă pluti, pe o stradă laterală, îndreptându-se spre 
propria lui mașină, un BMW pe care îl avea de șapte ani. Nu un 
SUV. 

Avea cu siguranţă pânzele umflate de un vânt prielnic din 
spate. Era fericit ca peștele în apă - fredonând melodia lui Jimi 
Hendrix „Vântul o jelește pe Mary”. O glumă tainică, pe care 
numai el o putea înţelege. 

Însă asta numai până când izbucni în plâns, fără a se mai 
putea opri, nici măcar atunci când se așeză pe peluza cine știe 
cărei nenorocite de clădiri de locuinţe, cu capul aplecat între 
genunchi, urlând de mama focului, exact ca un prunc. 

Şi-n timpul ăsta, se gândea: 

Doar încă o dată, pentru o ultimă oară. 


Incă o singură crimă și apoi o să mă cumințesc de-a binelea. 


100 

În dimineata următoare, se trezi devreme și se urcă în 
mașină, pornind la o plimbare înainte și-napoi pe Melrose, 
trecând pe lângă L'Angelo, care fusese anterior Emilio's, pelângă 
mica sală de teatru de unde o pornise Phil Hartman, pe lângă 
Tommy Tang's, iniţialul Johnny Rockets, Balena Albastră. Era 
orașul lui. Al lui și al Mândrei Mary. 

Se făcuse aproximativ ora cinci și jumătate dimineaţa, când 
intră la Starbucks de pe Melrose, care fusese mai demult 
„Burgerul care a Mâncat Los Angeles-ul”. Of, dar lui nu-l plăcea 
la Starbucks, însă micii nemernici lacomi țineau deschis. Cifrele 


le spuneau să ţină deschis, nu? În prezent, cifrele ajunseseră să 
dicteze absolut totul. 

Şi iată-l acum și pe el -_ dovedind corectitudinea numărului 
ronţăitorilor matinali. Era de-abia cinci și jumătate dimineaţa, și 
deja le făcea safteaua. 

Doamne, cât de mult ura aceste mici cafenele de rahat și noul 


McDonald's, care te jupuiau cu preţurile lor umflate. El își 
reaminti de vremurile când o ceașcă de cafea costa doar 
cincizeci de cenți, preţ care părea a fi fost destul de corect. Insă 
„Amestecul Sumatra”, cel pe care acum dădeai doi dolari și 
jumătate, n-ar fi meritat nici măcar două parale, Mult zgomot 
pentru nimic. 

Bărbosul dobitoc care vedea de prăvălie era prea ocupat cu 
aranjarea dughenei ca să mai acorde vreo atenţie și clientului 
său plătitor, matinalei păsărele care îi trecuse pragul, adică 
primului mușteriu fraier din acea zi. 

El răbdă mai bine de un minut, însă nenorocitul începea să-l 
calce rău pe nervi. 

— Mă-ntorc_imediat, îi spuse el superocupatului vânzător 
dindărătul tejghelei, care tot nu-l băgă în seamă. Era un dobitoc 
și jumătate. Fără îndoială vreun actor care nu găsea de lucru. 
Cu-atât mai bine pentru meseria lui, nu? Omul avea prestanţă - 
lucru care se presupunea a fi ceva de mare preţ, în zilele 
noastre. 


Un minut mai târziu, el reintră la Starbucks, cu o armă în 


buzunarul sacoului. Începea să se cam ambaleze. Era probabil 


un lucru prostesc, sau în orice caz ceva nu prea inteligent, însă, 
Dumnezeule, el se simtea extraordinar de bine. 


Hei, amice, armei mele i se face o sete din ce în ce mai mare. 


Şi decizia a fost luată acolo, chiar în acel moment. Respectivul 
arogant cu pretenţii de actor urma să dea ortul popii. Astăzi, 
avea să devină un principal subiect al știrilor de a doua zi. 

— Hei, amice, tot aştept să mă servești cu o cafea. Aici la voi, 
la Starbucks, poate omul să bea o cafea, sau nu? 

Nici măcar atunci nu catadicsi vânzătorul să-și ridice privirea 
de la munca lui atât de presantă, ci flutură doar o mână. 

— Vin imediat. 

Povestitorul, _/Nsus/ Povestitorul, auzi în acel moment în 
spatele său deschizându-se ușa. Intrase un alt fraier. 

— Hei, bună dimineaţa, Christopher, răsună din spatele lui o 
voce veselă de femeie. 


El nici măcar nu se întoarse ca s-o privească. Lua-o-ar dracu' 


și pe ea. 

— Bună, Sarah, îi răspunse la salut individul dindărătul 
tejghelei. Şi dintr-odată, se umplu și el de veselie, ca prin 
farmec. 


DE-ABIA ACUM se apropia de mușterii ticălosul, doar acum se 
trezise și el la viaţă. Numai PENTRU SARAH. 

Şi în acel moment, el îl împușcă pe filfizon în piept, exact în 
locul cu inscripţia Starbucks. 

— Lasă cafeaua, Christopher. N-am nevoie acum. Sunt deja 
băgată-n priză. 

De-abia atunci se întoarse el să se uite și la femeie. O vedea 
pentru prima oară. 

Era o blondă cu aspect vioi, în vârstă de vreo treizeci și cinci 
de ani, purtând o scurtă de piele neagră și niște pantaloni 
pescărești de aceeași culoare. 

— Hei, bună dimineaţa, Sarah, o salută și el cu multa degajare 
și prietenos ca un cocker spaniol lăsat liber din lesa. Te-ai 
îmbrăcat în negru pentru înmormântare? 

— N-am înţeles... 

Şi bărbatul o împușcă și pe ea. De două ori. Apoi mai trase 
încă o dată în vânzător. 

Parcă fusese vorba despre o singură crimă, nu?se întrebă în 
gând. Las-că-i foarte bine și două. 

Apoi fură încasările din sertar, luă și de la Sarah jalnicul ei 
portofel din piele de căprioară și ieși în aerul ceţos al zorilor din 


Los Angeles, pe Stanley, apoi Spaulding și Genessee. 
Mary Smith a trecut din nou la acţiune, nu-i așa? 


101 


M-am uitat la Jannie, prin oglinda retrovizoare. 

— Muzeul spionilor, da? 

Ea dădu din cap. 

— Categoooric! 

La mica noastră tombolă, Jannie trăsese după-amiaza de 


sâmbătă. Seara de sâmbătă o nimerisem eu, ziua de duminică îi 
revenise Nanei, iar în seara de duminică era vremea lui Damon 
să se dezlăntuie. Weekendul familiei Cross fusese stabilit în 


întregime și se afla deja în curs de desfășurare. 

Ne-am petrecut întreaga după-amiază aflând totul despre 
spionii ninja, despre spionii fantomatici și despre cei din 
romanele de capă și spadă, lucruri care probabil că îmi 
scăpaseră la cursurile pe care le urmasem la Quantico. Copiii și- 
au testat capacităţile de observare la Şcoala pentru Spioni. Până 
și eu am fost impresionat de câteva accesorii și tipuri de 
echipamente ale viitorului, expuse în secţiunea secolului al XXI- 
lea. 

Intrucât masa de seară era la alegerea mea, m-am hotărât să 
ne_iniţiem cu toţii în mâncarea etiopiană. Jannie și Damon au 
suportat cât se putea de bine câteva dintre cele mai exotice 
gusturi și arome - refuzând să mănânce doar KITFO, care era în 
fond un simplu biftec tartar. Le-a făcut plăcere să mănânce cu 
mâna, lucru pe care Nana l-a denumit „mâncatul ca la mama 
acasă”. 

Când Jannie și Nana s-au dus la baie, Damon s-a întors spre 
mine. 

— Să știi că puteai s-o fi invitat și pe doctorita Coles. Asta 


numai dacă ti-ar fi făcut plăcere, îmi spuse el, ridicând apoi din 
umeri. 


Am fost miscat de remarca lui Damon, ca de la bărbat la 


bărbat. Aș zice chiar că observaţia lui mi se păruse de-a dreptul 
adorabilă, deși lui nu i-ar fi plăcut să afle asta. 

— lti mulţumesc, Day, i-am replicat eu direct. Kayla și cu mine 
o să luăm cina împreună marţi. Apreciez foarte mult faptul că te- 
ai gândit la ea. 

— E o doamnă drăguță. Toată lumea așa consideră. Şi să știi 


că ai si tu nevoie de cineva. 
— Da, stiu. 


— lar ea este unica persoană care a reușit s-o determine pe 


Nana să facă niște lucruri pe care ea nu le dorește. 

Am râs, încântat de faptul că el remarcase atât de multe 
lucruri referitoare la Kayla, iar observaţiile sale erau în cea mai 
mare parte adevărate și isteţe. 

— Ce este atât de nostim? întrebă Nana, reapărută ca din 
pământ la masă. Ce mi-a scăpat? 

— Ce s-a întâmplat? ne întrebă și Jannie, sau mai exact ne 
somă să-i răspundem. Vreau să știu ce se petrece. Era ceva 
despre Muzeul Spionilor? Voi doi râdeaţi cumva pe seama mea? 
Nu accept să fiu luată peste picior. 

— Avem și noi, băieţii, secretele noastre, i-o reteză Damon. 

— Pot să pariez că vorbeaţi despre doctoriţa Coles, chiţăi 
annie, intuiţia ei feminină dovedindu-se remarcabilă. Nouă ne 


place de ea, tăticule, mi se adresă fata, după ce nici eu și nici 
Damon nu _  confirmaserăm dar nici nu _ infirmaserăm 
presupunerea. 

— Da, dar vouă vă place de toată lumea. 

— Mă și întreb de ce se întâmplă așa. 

— Trebuie s-o invităm la noi la cină, ciripi și Nana. 

— Însă nu martea asta, o avertiză Damon. 


Jannie zâmbi cu gura până la urechi. 


— Da. Marti seară ai întâlnire cu ea, nu-i asa, tăticule? Am 
dreptate? 


102 


În seara zilei de marţi aveam, într-adevăr, întâlnire cu Kayla 
Coles. 

lar după aceea, am avut întâlnire cu ea și joi. 

Putin după ora unu noaptea, ședeam împreună cu Kayla pe 
veranda din faţa casei acesteia. Stăteam acolo de vorbă de cel 
puţin două ore. Kayla tocmai mă convinsese să activez în cadrul 
Fundaţiei pentru Apărarea Drepturilor Copiilor. Pentru a-și 
susţine punctele de vedere ea se sprijinea pe statistici, la fel 
precum făcea și Nana: numai în America, existau patruzeci de 
milioane de copii fără un viitor asigurat și se năștea câte unul în 
fiecare minut al oricărei zile. Sigur că eram de acord să vin în 
ajutorul lor - cu orice puteam. Chiar dacă situaţia n-ar fi fost cea 
care era acum. 

— Ce faci sâmbătă? mă întrebă ea. Doar acea întrebare, pusă 
pe tonul ei dulce, mă făcu să zâmbesc. Apropo, întrebarea asta a 
mea n-are nicio legătură cu Fundaţia pentru Apărarea 
Drepturilor Copiilor. 

— Speram să vii la noi, la o masă pregătită de Nana, i-am 


răspuns eu. 
— N-ar fi mai bine s-o întrebi și pe Nana? 
Am râs. 


— Ideea a fost a ei. Sau a unuia dintre copii. Însă Nana face și 
ea parte, cu siguranţă, din conspirație. S-ar putea ca ea să fi fost 
chiar capul răutăţilor. 

În cazul în care universul nu voia să mă mai întâlnesc cu ea 
mesajul acestuia fusese deturnat. Toată ziua de sâmbâtă am 
fost ușor emoţionat de faptul că urma să vină la noi Kayla. Asta 
însemna ceva, nu? S-o aduc acasă la noi - în astfel de 
împrejurări. 

— Arăţi B/WE, tăticule, mă asigură Jannie, uitându-se la mine 
din cadrul ușii camerei mele. Eu tocmai aruncasem pe pat o 
cămașă și îmi trăsesem pe mine un pulover negru, cu care 
trebuia să recunosc că îmi stătea foarte bine. Era totusi destul 
de stânjenitor să fii surprins în timp ce îţi dichiseai ţinuta. Jannie 
se autoinvită înăuntru, se așeză și urmări cum terminam să mă 
gătesc și să mă ferchezuiesc. 

— Ce se întâmplă pe-aici? Damon intrase și el imediat după 
aceea și se așezase pe pat, lângă sora lui. 

— A auzit cineva pe-aici și despre conceptul de intimitate? 


— Se aranjează atât de frumos, pentru doctorita Kayla. Se 
face fercheș nevoie mare. Îmi place cum îi șade în negru. 

Stăteam cu spatele la ei, iar cei doi vorbeau, cu glăscioarele 
lor doar puţin afectate, ca și cum eu nici n-aș fi fost acolo. 

— Crezi că-i neliniștit? 

— l-hî. Probabil că da. 

— Crezi că o să se păteze cu vreo picătură de ceva, în timpul 
mesei? 

— Cu siguranţă. 

M-am întors către copii mugind în joacă și i-am înșfăcat pe- 
amândoi, mai înainte de a fi apucat ei să fugă care-ncotro. Cei 
doi izbucniră în hohote de râs, uitând, pentru o clipă, de faptul 
că se dezvăţaseră de soiul acesta de glume de prost-gust. l-am 
răsturnat pe pat și m-am apucat să-i gâdil în toate locurile unde 
știam din alte ocazii asemănătoare că se gâdilau. 

— O să-ți mototolești hainele, strigă Jannie la mine. Taatii! 
Oprește-te! 

— Nu-i nimic, i-am replicat eu. Oricum va trebui să mă 
schimb... după ce o să mă pătez cu ceva la masă. 

l-am fugărit până jos în bucătărie, după care ne-am oferit cu 


toţii s-o ajutăm pe Nana la treburile pe care ne-ar fi lăsat ea să 
le facem. Să  întindem masa extensibilă. Să scoatem 


porţelanurile bune și sfeșnicele noi. 

Nana se cam grozăvea, căutând să epateze puţin, sau poate 
chiar mai mult. Eu nu aveam nimic împotrivă în a mânca cele 
mai sofisticate feluri pe care știa ea să le prepare. Niciodată nu 
mi s-a întâmplat una ca asta. 

După cină, care a fost uluitoare - compusă din doi pui fripţi cu 
mirodenii și ornaţi cu o garnitură de cartofi copţi la cuptor, din 
sparanghel, dintr-o salată mai deosebită și din prăjituri cu nucă 
de cocos - Kayla și cu mine am ieșit în oraș. Ne-am suit în 
Porsche și am pornit-o spre Tidal Basin, urcând apoi spre 
Memorialul Lincoln. Am parcat acolo și am început să ne 
plimbăm de-a lungul Reflecting Pool. Este un loc frumos și 
liniștit, mai ales noaptea. Nu știu de ce, după lăsarea 
întunericului, foarte puţini turiști se mai află acolo. 

— Totul a fost minunat, îmi spuse ea, pe când ne apropiam de 
monumentul lui Washington. Vreau să zic, acasă la tine. 

Eu am râs. 


— Poate chiar puţin cam prea perfect, după gustul meu. Nu ţi 


s-a părut că s-au străduit cu toţii parcă prea mult? 

Venise acum rândul Kaylei să râdă. 

— Ce-aș putea să spun? Ai tăi mă simpatizează. 

— Trei_întâlniri_într-o_singură săptămână probabil că le-au 
băgat în cap tot felul de idei. 

Kayla îmi zâmbi. 

— Nu numai lor, ci și mie mi-au băgat ceva idei în cap. Vrei să 
ti le spun și ţie? 

— Cam ce fel de idei? Dă-mi un exemplu. 

— Mă gândeam în primul rând că suntem aproape de locuinţa 
mea 


— Tu eşti doctoriță. Probabil că ești expertă în anatomia 
omului. 


— lar tu ești psiholog, așa că ești expert în psihicul uman, așa 
o fi? 
— Pare că o să iasă totul extrem de nostim. 


Şi chiar așa s-a și întâmplat. 


Insă după aceea, și-a băgat din nou coada vestita mea Slujbă. 


103 


— O să fiu acolo mâine. Mai mult decât atât nu pot face. O să- 
mi rețin imediat un loc la un avion spre Los Angeles. 

Chiar în momentul în care vorbeam, nu-mi venea să cred că 
vorbele acelea îmi ieșeau tocmai mie din gură. 

Nu _discutasem la telefon cu Fred Van Allsburg mai mult de 
două minute, iar răspunsul meu era în foarte mare măsură unul 
automat, de parcă aș fi fost programat să reacţionez într-un fel 
anume. Ce mai era și asta, CANDIDATUL MANCIURIAN? Ce rol jucam 
eu oare? Eram personajul pozitiv? Sau cel negativ? Sau poate că 
eram vreun personaj intermediar? 

Bineînţeles că de-abia aşteptam s-o _ reîntâlnesc pe Mary 
Wagner, împins de curiozitate aproape la fel de mult ca de 
obligaţia de serviciu. Departamentul de Poliţie din Los Angeles 
n-o mai putuse determina să vorbească, deși se străduia de zile 
întregi să facă asta. Așa că politistii de-acolo doreau ca eu să mă 
întorc în California, pentru a-i ajuta. Dar și eu simţeam nevoia să 
revin, pentru că tot mă mai rodea ceva în legătură cu acel caz 
de omucidere, chiar dacă, după toate probabilitățile, Mary părea 
să fie vinovată. 

Desigur că voiam ca această călătorie să fie cât mai scurtă 
posibil. Şi de fapt, atunci când am ajuns la hotelul din Los 
Angeles, mi-am lăsat nedesfăcut bagajul, scoţându-mi din el 


doar periuţa de dinţi. Acest lucru probabil că mă ajuta să mă 
simt ca si cum sederea mea acolo urma să fie mai scurtă decât 


data trecută. 


In orice caz, întrevederea mea cu Mary Wagner era stabilită 
pentru dimineaţa următoare, la ora zece. M-am gândit dacă n-ar 
fi fost cazul s-o sun pe Jamilla, însă m-am decis să nu fac asta și 
chiar în acel moment am înțeles că între noi doi totul se 
terminase definitiv. Era un gând pe cât de trist, pe-atât de 
adevărat, și eram sigur că amândoi știam acest lucru. A cui să fi 
fost vina? _ N-aveam idee. Avea oare vreun rost să stabilim 
vinovăţii? PROBABIL CĂ NU, decretă în gând doctor Cross. 

Mi-am petrecut seara parcurgând rapoartele și _ transcrierile 
discuţiilor din ultimele câteva săptămâni, documente pe care mi 
le trimisese Van Allsburg. Potrivit celoi citi-te, cei trei copii - 
Brendan, Ashley și Adam - păreau să constituie unicul lucru pe 
care îl avea Mary în minte, așa încât știam foarte bine ceea ce 
aveam de făcut. Dacă pe Mary n-o obsedau decât copiii ei, 


atunci cu-acest subiect aveam să ne începem conversaţia, în 
dimineata următoare. 


104 

La ora nouă fără un sfert dimineaţa, mă aflam într-o altă 
încăpere, dar care arăta identic cu aceea în care o 
intervievasem data trecută pe Mary Wagner. 

Gardianul o aduse în camera de interogatoriu exact la ora 
stabilită. 

Am putut remarca imediat faptul că zilele de anchetă de până 
atunci lăsaseră urme asupra ei. 

Femeia evită să se uite la mine și se așeză cu stoicism, în timp 
ce paznicul o lega de masă cu cătușele. 

Apoi acesta rămase în picioare, lângă ușă. Nu prea mi-a 
convenit, însă n-am comentat. Dacă puteam să mai am și o a 
doua întrevedere cu ea, poate că aș fi reușit să mai îmblânzesc 
condiţiile. 

— Bună dimineaţa, Mary. 

— Bună. 


Avea un ton neutru, ca o dovadă minimală că respecta 
regulile. Şi totuși, încă nu se uita în ochii mei. Mă întrebam dacă 
mai _ispășise vreodată o condamnare, iar în cazul în care așa 
stăteau lucrurile, aș fi fost curios să aflu pentru ce anume. 

— Aș vrea să-ţi spun mai întâi pentru ce am venit aici, am 
intrat eu de-a dr dreptul în subiect. Mary, ești atentă la vorbele 
mele? 

Nicio reacţie din partea ei. Femeia își încleșta și își descleșta 


dinţii, țintind cu o privire fixă un punct de pe perete. Am simţit 
însă că mă asculta, desi încerca să mascheze acest lucru, asa că 


am continuat: 


— Ştii deja că au fost descoperite destule dovezi împotriva ta. 


i mai cred că stii si faptul că există încă anumite îndoieli în 


privinţa copiilor tăi. 

Ridică în sfârșit privirea, și din ochii ei ţâșniră fulgere în 
direcţia mea. 

— În cazul acesta, nu mai avem ce discuta. 

— Ba eu unul cred că da. Şi de fapt, mai avem multe de 
discutat. 

Am scos atunci pixul și o foaie albă de hârtie și le-am pus pe 
masă adăugând: 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi dorești să le_trimiţi o 
scrisoare, lui Brendan, Ashley și Adam. 


105 

Mary_se transformă brusc Exact cum făcuse și cu alte ocazii. 
Se uită din nou la mine, ochii și gura ei exprimând dintr-odată 
mai mult calm. O expresie de vulnerabilitate pe care i-o mai 
văzusem îi luă în stăpânire trăsăturile. Atunci când arăta astfel 
era dificil să nu simți o oarecare compasiune pentru ea, 
indiferent de ceea ce ar fi făcut. 

— Nu mi se dă voie să-ţi scot cătușele, însă îmi poţi dicta mie 
ceea ce ai vrea să le scrii, iar eu voi scrie în locul tău totul 
cuvânt cu cuvânt. 


— Este cumva asta vreo capcană? mă întrebă ea, de fapt 
aproape rugându-se să nu fie vorba despre așa ceva. Este cine 
stie ce smecherie, nu-i asa? 


A trebuit să-mi aleg cu multă grijă vorbele: 

— Ba nu-i niciun fel de smecherie. Este doar o ocazie care ţi 
se oferă a să le poţi transmite copiilor tăi orice ti-ai dori. 

— Şi polițiștii o să citească scrisoarea mea? Te rog să-mi spui 
sincer! VETI să știu precis dacă au s-o citească și ei. 

Replicile femeii mă fascinau, căci dovedeau un amestec de 
emoţii puternice și de luciditate. 

— Păi, și discuţiile de-aici sunt înregistrate, i-am reamintit eu. 
Şi nu trebuie să faci asta, dacă nu vrei. Tu hotărăști. Este 


opţiunea ta, Mary. 
— Tu ai venit acasă la mine. 


— Da, asa este. 


— Mi-a plăcut de tine. 

— Mary, și mie îmi place de tine. 

— Eşti de partea mea? 

— Da, sunt de partea ta. 

— Te afli de partea dreptăţii, nu? 

— Sper asta din tot sufletul, Mary. 

Ea se uită de jur împrejurul camerei, fie cântărind posibilităţile 
pe care le avea, fie căutându-și cele mai potrivite cuvinte, nu-mi 
dădeam seama cu exactitate. Ochii i se aţintiră asupra foii de 
hârtie dintre noi. 

— Dragă Brendan, începu ea în șoaptă. 

— Doar Brendan? 

— Da. Te rog să le citești scrisoarea asta fratelui și surorii tale, 


pentru că tu ești băiatul cel mai mare din familie. 
Eu notam textual ceea ce îmi dicta femeia, scriind cât de 


repede puteam, ca să ţin pasul cu Mary și să nu pierd niciuna 
dintre vorbele ei. 

— Mami trebuie să stea departe de voi pentru o vreme, însă 
nu va dura mult, vă promit. Vă PROMIT solemn. Oriunde aţi fi 
acum, eu sunt sigură că oamenii de-acolo au mare grijă de voi. 
lar dacă vă simţiţi singuri sau vă vine să plângeţi, este foarte 
bine să faceţi și asta. Plânsul vă poate ajuta să scăpaţi de 
tristeţe. Orice om mai plânge din când în când, chiar și mami, 
dar numai pentru că mi-e atât de dor de voi. 

Mary făcu o pauză, și o expresie de mulțumire apăru pe faţa 
ei, de parcă tocmai văzuse o imagine extrem de plăcută. Privirea 
ei fixa zidul cel mai îndepărtat și figura i se luminase cu un 
zâmbet care aproape că-ţi frângea inima. 

— Atunci când o să fim din nou cu toţii împreună, o să 


mergem la un picnic, așa cum vă place vouă cel mai mult, 
continuă ea. O să luăm cu noi orice ne dorim să mâncăm și o să 
plecăm cu mașina într-un loc frumos și o să stăm acolo toată 
ziua. Poate că o să mergem să înotăm. Orice vă doriţi voi, dulcii 
mei copii iubiţi. De-abia aştept asta. Şi știți ceva? Aveţi un înger 
păzitor, care veghează toată vremea asupra voastră. Eu sunt 
îngerul vostru păzitor și vă sărut de noapte bună atunci când 
mergeţi seara la culcare. Nu trebuie să vă fie frică, pentru că eu 
sunt mereu acolo, împreună cu voi. lar voi sunteţi mereu aici, 
împreună cu mine. Mary se opri câteva clipe, închise ochii și 
scoase un oftat sonor. Vă iubesc foarte, foarte mult. Cu 
dragoste, mami. 

Ea deja se aplecase mult mai aproape de masă decât fusese 
atunci când începuserăm. Nu-și mai lua ochii de la scrisoare, 
vorbindu-mi în continuare, cu o voce plină de blândeţe, în 
șoaptă: 

— Şi mai pune în josul foii trei X-uri și trei O-uri. Câte un sărut 
și câte o îmbrăţișare pentru fiecare dintre copilașii mei. 


106 


Cu cât auzeam mai mult, cu-atât mă îndoiam mai tare că Mary 
Wagner i-ar fi inventat pe de-a-ntregul pe cei trei copii. Şi aveam 
un _presentiment cumplit, în legătură cu ceea ce li s-ar fi putut 
întâmpla acestora. 

Mi-am petrecut întreaga după-amiază încercând să dau de 
urma lor. Baza de date referitoare la crime mi-a furnizat o lungă 
listă de copii uciși de femei în ultimele câteva zeci de ani. Am 
auzit și am și citit, nu mai știu pe unde, că furturile de prin 
prăvălii și omorârea propriilor copii sunt singurele două 
infracţiuni pe care femeile americane le comit în număr egal cu 
bărbaţii. 

În cazul în care acea statistică era adevărată, atunci acel dens 
și voluminos raport conţinea doar o jumătate dintre crimele 
înregistrate ca fiind comise asupra unor copii. 

Am scrâșnit din dinţi și la propriu și la figurat și am mai lansat 
încă o procedură de căutare prin respectiva listă atât de 
tulburătoare. 

De data asta am cerut selectarea crimelor multiple. Odată 
obţinută această listă redusă ca dimensiuni, am început 


anevoiosul proces de a o parcurge. 
Mi-au sărit imediat în ochi câteva dintre cele mai vestite nume 


în domeniu: Susan Smith, cea care în anul 1994 îsi înecase ambii 


fii, precum și Andrea Yates, care îi ucisese pe toţi cei cinci copii 
ai ei, după câţiva ani de luptă cu psihoza și cu o profundă 
depresie post-lăuzie. 


Şi lista continua. Niciuna dintre aceste ucigașe nu putea fi 
considerată victimă în cazurile lor, și totuși era limpede 


predominanta la aceste femei asasine a unor extrem de severe 
afectiuni mintale. 


Susan Smith și Andrea Yates au fost ambele diagnosticate cu 
tulburări clinice și de personalitate. Era ușor de închipuit că 
același lucru putea fi dezvăluit drept adevărat și în cazul lui Mary 
Wagner, însă un diagnostic demn de încredere ar fi luat un timp 
mai îndelungat decât cel pe care probabil că urma să-l am la 
dispoziţie. 

Acestei chestiuni anume i-am oferit câteva ore suplimentare 
de lucru, în cadrul cercetărilor mele. 

Am trecut la o nouă pagină a listei și, cu o mare tristeţe, am 
găsit exact ceea ce căutam. 


Adică, am descoperit un caz de triplu omor, comis la Derby 
Line, în statul Vermont, pe data de 2 august 1983. Victimele 
erau doi fraţi și sora lor: 

Beaulac, Brendan, opt ani 

Beaulac, Ashley, cinci ani 

Constantine, Adam, unsprezece luni. 

Ucigașa, mama lor, era o femeie de douăzeci și șase de ani, 


care purta numele de familie Constantine. 
lar numele ei de botez era MARY. 


Am trecut apoi, de la raportul poliţiei, la felul în care fusese 
oglindit cazul în presa locală. 

Asta m-a îndrumat către un articol dintr-un număr din 1983 
din CALEDONIAN-RECORD, din St. Johnsbury, Vermont. 

Se mai afla acolo și o fotografie destul de neclară, în alb- 
negru, a lui Mary Constantine, șezând pe banca acuzaților. 
Figura acesteia era mai tânără, însă împietrita expresie detașată 
de pe faţa ei era în mod neîndoielnic aceeași cu a lui Mary 
Wagner, aceeași privire din momentul în care femeia voia să-și 
înăbușe sentimentele sau în care simțea că nu mai putea 
suporta. Dumnezeule! 

Femeia pe care o cunoșteam drept Mary Wagner își omorâse 
copiii cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, iar în ceea ceo 
privea, acest lucru nu se întâmplase niciodată. M-am dat puţin 
înapoi cu scaunul și am răsuflat adânc. Ajunsesem în cele din 
urmă și în centrul labirintului. Venise vremea să încep să-mi 
găsesc drumul spre ieșire. 


107 


O mie nouă sute optzeci și trei, zici? lisuse, dar asta s-a 
întâmplat în secolul trecut! Bine, așteaptă o clipă. O să-ncerc să 
te ajut. Numai să pot. 

Am aşteptat câteva minute, timp în care am auzit de la 
celălalt capăt al firului cum erau apăsate clapele unei tastaturi. 

Interlocutorul meu era un agent FBI pe nume Barry Medlar, de 
la secţia noastră operativă din Albany. Acesta era coordonatorul 
unităţii Crime Contra Copiilor (CCC) din Albany. Fiecare 
sucursală FBI avea o astfel de unitate CCC, iar cea din Albany 
includea și statul Vermont. Voiam să mă apropii cât de mult 
puteam de sursă. 

— Am găsit! exclamă Medlar. Mai stai puţin, și iat-o.... 
Constantine, Mary. Triplă omucidere pe doi august. A fost 
arestată pe zece august. Lasă-mă să rulez restul. E-n regulă, 
asta e. Sentința de nevinovăție pe motiv de alienare mintală a 
fost pronunţată pe data de întâi februarie a anului următor, 
femeia având avocatul repartizat din oficiu, de către stat. 

— Nevinovată pe motiv de alienare mintală, am murmurat eu. 

Prin urmare, ea nu-și putuse permite să-și angajeze un avocat 
și nu avusese de partea ei niciun atu. Nevinovăţia pe motiv de 
alienare mintală poate fi o justificare extrem de dificil de 
dovedit. Probabil că întreg cazul fusese foarte limpede, de 
vreme ce se încheiase astfel. 

— Şi unde anume a fost trimisă, până la urmă? l-am întrebat 
pe Medlar. 

— Probabil că la Spitalul de Stat din Vermont, de la 
Waterbury. Nu cred că există aici date referitoare la vreun 
transfer, însă acea instituţie nu este exagerat de aglomerată. Îţi 
pot furniza un nume și un număr de telefon, dacă dorești niște 
informaţii mai amănunțite. 

Mă tenta să-i sugerez cu delicateţe că aș fi dorit să facă tot el 
asta pentru mine, însă oricum preferam să dau eu telefoanele 
importante, așa că mi-am notat numărul Spitalului de Stat din 
Vermont. 

— Dar ce-mi poţi spune despre felul cum și-a omorât Mary 
Constantine copiii? l-am întrebat eu în continuare pe Medlar. Ce 
date ai despre modul în care a comis ea crimele? 


Am auzit cum erau frunzărite niște pagini, după care Medlar a 
exclamat: 


— De necrezut! 

— Ce-ai găsit? 

— Mary Smith a ta nu folosea parcă, acolo la Los Angeles, un 
Walther PPK? 

— Ba da. Da’ de ce-ntrebi? 

— La fel și aici. A fost întrebuințat tot un Walther PPK, unul 


care n-a mai fost găsit niciodată. Probabil că ea l-o fi dosit foarte 
bine, cine știe pe unde. 

Eu îmi mâzgăleam însemnările cu furie, în timp ce el vorbea. 
Trebuie să recunosc că mă cam lăsase stupefiat. 

— Foarte bine, agent Medlar, uite de ce aş mai avea nevoie. 
Te rog să-mi găsești o modalitate de a contacta pe cineva din 
departamentul local de poliţie, care s-a ocupat de cazul Mary 
Constantine. Şi aș mai vrea să-mi transmiţi întregul dosar al 
cazului. Imi poţi expedia imediat prin e-mail tot ce ai disponibil 
în calculator în momentul ăsta, iar restul dosarului mi-l poţi 
trimite apoi prin fax. Şi aș vrea să fie, cu adevărat, absolut tot ce 
ai. O să-ţi dau numărul meu de celular, pentru eventualitatea în 
care mai găsești și altceva care să merite osteneala de a fi 
menţionat. Eu o să cam fiu pe drumuri. 

Mi-am îndesat apoi în servietă niște documente, în timp ce 
încă mai vorbeam la telefon cu Medlar. 

— Şi mai e ceva, am mai adăugat eu. Ce curse aeriene există 
între Los Angeles și Vermont? 


= 


08 


După optsprezece ore și după ce străbătusem circa cinci mii 
de kilometri, ședeam în mica și plăcuta cameră de zi a lui 
Madeline și a fostului șerif Claude Lapierre, din casa lor, 
amplasată chiar la marginea lui Derby Line, statul Vermont. 
Localitatea era un sat micut, la fel de frumos ca acelea din 
pozele de pe calendare și efectiv lipit de graniţa canadiană. 
Biblioteca publică locală și clădirea Operei fuseseră construite 
din greșeală chiar pe graniţă, iar uneori înăuntrul acestora erau 
postati grăniceri, pentru a împiedica eventualele treceri ilegale 
ale frontierei. 

Nu era totuși locul în care ţi-ai fi putut imagina că forţele puse 
să vegheze la respectarea legilor erau cine știe cât de ocupate. 
Mary Constantine trăise aici toată viaţa - exact până când îi 
omorâse pe cei trei copii ai ei, comiţând o crimă abominabilă, 
care ţinuse mult timp capul de afiș al ştirilor din presa scrisă și 
audiovizuală din întreaga ţară, cu douăzeci de ani în urmă. 

— Ce anume crezi că-ţi amintești cel mai bine despre acest 
caz? l-am întrebat pe domnul Lapierre. 

— Cuţitul. În mod cert, cutitul. Felul în care i-a ciopârţit femeia 
bietei fetiţe faţa, după ce i-a ucis pe toţi trei. Am fost vreme de 
douăzeci și șapte de ani șeriful ținutului Orleans, iar acela a fost 
cel mai cumplit lucru pe care l-am văzut vreodată. A fost de 
departe cel mai cumplit lucru, agent Cross. De departe. 

— Sinceră să fiu, mie mi-a fost milă de ea. Doamna Lapierre 
şedea alături de soţul ei, pe canapeaua acoperită cu o țesătură 
albastră din denim. Vreau să spun, de Mary. Sărmana femeie n-a 
avut decât necazuri, toată viaţa ei. Nu că asta ar putea scuza 
ceea ce a făcut ea, însă.... Şi doamna Lapierre flutură o mână, în 
loc să-și termine gândul. 

— Aţi cunoscut-o, doamnă Lapierre? 

— Am cunoscut-o în felul în care pe-aici toată lumea cunoaște 
pe toată lumea, îmi răspunse ea. Pe-aici, toţi vecinii se cunosc 
între ei. Ne ajutăm unii pe ceilalţi. 

— Şi ce puteţi să-mi spuneţi despre Mary cea de dinainte de a 
se fi întâmplat toată povestea asta? i-am întrebat pe amândoi. 

Începu să-mi răspundă Claude Lapierre. 

— Era o fată bună. Liniștită, politicoasă, căreia îi plăcea să se 
plimbe cu barca. Pe lacul Memphremagog. De fapt, nu sunt prea 
multe de spus. În timpul liceului, muncea la birt. Mereu îmi 


servea micul dejun. Însă îţi repet că era o fiinţă foarte tăcută, 
retrasă și închisă în sine. Cu toţii am fost extrem de surprinși, 
atunci când am aflat că e însărcinată. 

— Şi încă și mai surprinși când tatăl copiilor a rămas împreună 
cu ea, interveni doamna Lapierre. 

— Sau cel puţin pentru o vreme, adăugă repede soţul 
acesteia. 

— Pot să presupun că acesta era domnul Beaulac? 

Amândoi dădură din cap. 

— El era cu zece ani mai în vârstă ca ea, iar fata n-avea decât 
șaptesprezece ani. Însă ei doi chiar au format un cuplu. Şi-au dat 
toată silinţa. Şi au avut chiar și un al doilea copil împreună. 

— Pe Ashley, adăugă doamna Lapierre. 

— Nimeni n-a fost foarte surprins atunci când el și-a luat până 
la urmă tălpășiţa. În orice caz, eu unul m-am așteptat să se 
întâmple asta mult mai repede. 

— George Beaulac era o veritabilă haimana, preciză doamna 
Lapierre. Consuma multe droguri. 

— Aveţi idee ce anume s-a mai întâmplat cu el? A mai văzut-o 
pe Mary? Şi-a mai revăzut copiii? 

— Nu știu, îmi răspunse Claude. Dar înclin să cred că nu. El 
chiar era un pierde-vară. 

— Ei bine, ar trebui să-l găsesc, am murmurat eu, mai mult 
pentru mine. Aș avea într-adevăr mare nevoie să descopăr unde 
se află acum George Beaulac. 

— Cu siguranţă, prea mare lucru de capul lui nu s-a ales, îmi 
spuse doamna Lapierre. 


109 


După aceea, nu m-am mai ostenit să-mi fac însemnări. Nu mai 
aveam nevoie de nimic în plus faţă de ceea ce îmi notasem deja. 
Dinspre bucătărie venise un zgomot zumzăitor și până la urmă 
am întrebat-o pe doamna Lapierre de la ce anume era sunetul 
acela. N-aș fi putut ghici niciodată de unde provenea. S-a 
dovedit că ea usca niște carne de vânat, într-un evaporator. 

— Unde se aflau părinţii lui Mary, în perioada aceea? i-am 
întrebat eu, reîntorcându-mă la problemele mai importante. 

Doamna Lapierre scutură din nou din cap. Ea îmi umplu 
ceașca de cafea, în vreme ce soţul ei îmi răspundea la întrebare: 

— Rita a murit, pare-mi-se pe când Mary nu avea decât vreo 
cinci _anișori. A crescut-o Ted, în cea mai mare parte de unul 
singur, deși n-a părut să-și dea o prea mare silinţă ca tată. Nu s- 
a întâmplat nimic ieșit din comun, ci totul a fost doar extrem de 
trist. lar apoi a murit și el, cred că în același an în care s-a 
născut Brendan. 

— Omul fuma pe rupte, interveni și Madeline. A fost răpus de 
un cancer la plămâni. Biata fată n-a prea avut timp nici să 
răsufle. 

După plecarea lui George Beaulac, Mary s-a apropiat de un alt 
bărbat de prin partea locului, un mecanic, pe nume John 
Constantine. 

— Acesta a început să-i cam dea târcoale, încă de-atunci când 
ea a rămas însărcinată cu el, îmi spuse Madeline. Nu era un 
secret. Când Adam împlinise vreo șase luni, John a plecat și el 
pentru totdeauna, în lumea largă. 

Apoi continuă Claude: 

— Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aș zice că ea a început s-o 
ia razna cam pe-atunci, dar cine poate ști? Nu mai vezi pentru o 
vreme pe cineva și presupui că este doar prins cu treburile, iar 
într-o bună zi, ca din senin, bum! Asta a fost totul. Probabil că ea 
a clacat. Pare că s-a întâmplat dintr-odată, însă poate că n-a fost 
chiar așa. Sunt sigur că starea ei s-a deteriorat în timp. 

Am sorbit din cafea și am luat politicos o îmbucătură dintr-o 
plăcinţică. 

— Aș vrea acum să revenim la momentul crimelor. Domnule 
șerif, ce anume a avut de zis Mary, atunci când a fost prinsă? 

— Asta-i mai simplu de spus decât orice, din câte îmi amintesc 
eu. După ce am arestat-o, n-am putut scoate de la Mary nici cea 


mai mică vorbuliţă despre crime. 


— Mi-ar fi de mare folos orice mi-ai mai putea spune. Mai 
încearcă, te rog, să-ţi amintesti câte ceva, domnule șerif. 

Madeline răsuflă adânc și își puse o mână peste cea a soţului 
ei. Amândoi păreau să aibă temperamentul așezat al unor vechi 
fermieri, așa cum remarcasem din când în când și la Mary. 

— Se pare că în ziua aceea ea i-a dus pe copii la un picnic. Au 
mers cu mașina adânc în pădure. Noi am descoperit mai târziu 
locul, absolut din întâmplare. Acolo i-a împușcat. Unu, doi, trei, 
direct în ceafă. Expertul criminalist a presupus că femeia i-a 
întins pe jos, poate ca pentru a-i pune să tragă câte un pui de 
somn. Eu cred că i-a omorât mai întâi pe cei doi copii mai mari, 
deoarece pruncul nu avea cum să fugă. 

Am aşteptat cu răbdare ca el să continue. Ştiam că trecerea 
timpului nu făcea ca acest soi de lucruri să fie mai ușor de 
rememorat și de povestit. 

— Apoi i-a înfășurat cu grijă, pe fiecare în câte o pătură. Şi azi 
îmi mai amintesc acele vechi pături militare pe care le-a folosit. 
A fost înspăimântător. Se pare că după aceea i-a adus acasă și 
acolo i-a ciopârţit lui Ashley faţa cu cutitul. l-a crestat toată faţa, 
și nu se știe de ce i-a făcut asta numai fetiţei. N-am să uit 


niciodată acest lucru. Aș vrea să pot uita, însă pur și simplu nu 
mă simt în stare. 

— Tu i-ai găsit? l-am întrebat eu. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Şeful lui Mary mi-a dat telefon și mi-a spus că n-o mai 
văzuse de zile întregi. Mary nu avea pe atunci telefon, așa că am 
făgăduit să trec pe la ea. Credeam că urma să fie doar o vizită 
de politeţe. Mary a venit să-mi deschidă ușa, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat absolut nimic, însă eu am simţit imediat mirosul. Fără 
nicio exagerare. Îi pusese pe toţi trei într-un cufăr în subsolul 
casei - fiind atunci luna august - și i-a lăsat pur și simplu acolo. 
Bănuiesc că ea nu mai simţea deloc acel miros, tot așa cum nu 
mai simţea nimic altceva, încă nu-mi pot explica toate astea. 
Nici măcar acum, după ce a trecut atâta amar de ani. 

— Câteodată nu există niciun fel de explicaţie, i-am spus eu. 

— Oricum, ea n-a opus rezistenţă. Am arestat-o în liniște. 

— A fost totuși o poveste care a făcut enorm de multă vâlvă, 
preciză Madeline. 

— E foarte adevărat. Şi ea a făcut ca, vreme de o săptămână, 


Derby Line să apară în mod cât se putea de vizibil pe hartă. Sper 
să nu se întâmple și acum la fel. 

— A mai văzut-o vreunul dintre voi doi pe Mary, după ce a fost 
arestată? 


Amândoi scuturară din cap. Cu siguranţă că zecile de ani de 
căsnicie dintre cei doi îi făcuseră să semene între ei. 

— Nu știu s-o fi vizitat cineva, îmi spuse Madeline. De obicei, 
nu prea ai chef să-ţi amintești astfel de lucruri. Noi cei de pe-aici 
ne dorim să ne simțim mereu în siguranţă. Şi nu că i-am fi întors 
cu totii spatele. Mai degrabă.... nu știu cum să-ţi explic, dar a 
fost ca și cum noi nu cunoscuserăm până atunci adevărata faţă 
a lui Mary. 


110 


Spitalul de Stat din Vermont era o clădire construită în cea 
mai mare parte din cărămidă roșie, fără a atrage la exterior 
atenţia decât prin dimensiunile sale. Mi se spusese că aproape 
jumătate din ea era formată din spaţii neutilizate. Secția- 
închisoare pentru femei, de la etajul patru, cuprindea atât 
paciente care comiseseră delicte violente de natură criminală, 
ca Mary Constantine, cât și paciente condamnate pentru delicte 
de natură civilă. 

— Sistemul de-aici nu este unul perfect, ci unul datorat unei 
populări nu prea intense și unor din ce în ce mai mici bugete 


Acest lucru constituia parţial și motivul pentru care Mary 
reușise să evadeze de-acolo. 

Doctorul Rodney Blaisdale, directorul instituţiei, m-a însoţit 
într-un __rapid tur al secţiei-închisoare. Aceasta era bine 
întreţinută, având perdele în camera de zi și zidurile de beton 
proaspăt vopsite. Pe majoritatea măsuţelor și a canapelelor erau 


împrăștiate tot felul de ziare și reviste, precum BURLINGTON FREE 
PRESS, THE CHRONICLE Si AMERICAN WOODWORKER. 


Acolo era liniște - foarte multă liniște. 

Mai fusesem de foarte multe ori în alte sectii-închisoare de 
spital de boli mintale și de obicei nivelul zgomotului general de- 
acolo era un continuu zumzăit. Nu avusesem până atunci idee 
cât de bizar de liniștitor putea să fie acel zumzet. 

Mi-a trecut atunci prin minte ideea că Spitalul de Stat din 
Vermont avea aspectul liniștit și lent mișcător al unui acvariu. 
Pacientele păreau să se deplaseze de colo-colo doar ca o replică 
dată înseși tăcerii, de-abia vorbind, chiar si cu ele însele. 

Televizorul avea sonorul dat la un nivel scăzut şi doar câteva 
femei urmăreau telenovelele de pe ecran, cu niște ochi în care 
părea să se poată distinge împăienjenirea cauzată de Haldol. 

Pe când doctorul Blaisdale mă conducea prin secţie, eu îmi tot 
ziceam în sinea mea cât de plin de viaţă ar fi părut în acel loc un 
răcnet. 

— Aici este, îmi spuse directorul, atunci când ajunseserăm în 
dreptul uneia dintre numeroasele uși închise din holul principal. 
Eu mi-am dat seama de faptul că între timp încetasem să-l mai 
ascult, așa că mi-am concentrat din nou atenţia asupra vorbelor 
lui. Asta a fost camera lui Mary. 


Privind prin _ferestruica de observare din acea ușă de fier, 
bineînţeles că n-am găsit niciun indiciu cum că femeia aceea 
fusese vreodată acolo. Patul fixat de perete n-avea pe el decât o 
saltea goală și singurele alte obiecte de-acolo erau un pupitru cu 
scaunul încorporat, prins de podea, și o etajeră de oţel 
inoxidabil, cu marginile teșite, încastrată în perete. 

— Desigur că încăperea nu arăta pe atunci așa cum arată 
acum. Mary a stat aici timp de nouăsprezece ani și era în stare 
să facă multe lucruri, cu posibilităţi extrem de reduse. Era foarte 
harnică și pricepută. Era Martha Stewart a noastră. Şi omul 
chicoti. 

— Era prietena mea. 

M-am răsucit și am văzut că vorbise o femeie micuță, între 
două vârste, stând în picioare, cu un umăr rezemat de peretele 
de vizavi. După toate aparentele, aceasta ajunsese aici tot în 
urma comiterii unei fapte de natură criminală, cu toate că era 


greu de imaginat ce anume ar fi putut să facă ea, ca să se afle 
într-o asemenea situatie. 


— Bună, am salutat-o eu. 


Femeia își ridică bărbia, încercând să se uite pe lângă noi, în 
camera lui Mary. Şi de-abia în acel moment am observat că avea 
pe tot gâtul niște cicatrice zgrunţuroase, de arsură. 

— S-a întors? A venit cumva Mary înapoi? Dacă este Mary aici, 
aș avea nevoie s-o văd. Este important. Este foarte important 
pentru mine. 

— Nu, Lucy. Îmi pare rău, dar nu s-a întors, i se adresă 
doctorul Blaisdale. 

Femeia păru crunt dezamăgită. Ea ne întoarse rapid spatele și 
se îndepărtă în mare grabă, mângâind cu deznădejde din mers, 
cu o mână, zidul de beton. 

— Lucy este una dintre cele câteva paciente ale noastre 
internate pe termen cu-adevărat lung, la fel precum era și Mary. 
A fost foarte greu pentru ea atunci când Mary a dispărut. 

— Apropo de asta, i-am spus eu. Ce anume s-a întâmplat în 
acea zi? 

Doctorul Blaisdale dădu încet din cap și își mușcă ușor buza 
inferioară. 

— Ce-ar fi să ne terminăm discuţia în birou la mine? 


111 


L-am urmat pe Blaisdale dincolo de ușa încuiată de la capătul 
secţiei și am coborât după el până la parter. Am intrat amândoi 
în biroul lui, care era o încăpere obișnuită, cu niște lăzi arămii și 
niște minijaluzele în culori pastelate. Pe un perete era înrămat 
un afiș cu „Banjo Dan and the Midnite Plowboys”, lucru care mi-a 
atras imediat atenţia. 

După ce m-am așezat, am remarcat faptul că tot ce se afla pe 


masa lui de lucru era la distanţă de marginea dinspre mine a 
mesei. 


Blaisdale se uită la mine si oftă. Mi-am dat imediat seama că 


el avea de gând să-mi vorbească sincer despre cele întâmplate 
cu Mary Constantine. 

— Uite cum stau lucrurile, doctore Cross. Toată lumea aflată 
în__secţia-penitenciar poate dobândi privilegiul de a ieși la 
plimbare. Înainte, acest lucru le era interzis pacienţilor foarte 
periculoși, însă ne-am dat seama că, din punct de vedere 
terapeutic, faptul că exista o discriminare între ei era dăunător. 
Prin urmare, și Mary a avut dreptul să iasă de câteva ori la 
plimbare. Ziua în care s-a întâmplat totul n-a fost una deosebită. 

— Şi ce anume s-a întâmplat în acea zi? l-am întrebat eu. 

— La plimbare au ieșit șase paciente, împreună cu două 
membre ale personalului, acest lucru constituind procedura 
standard. În acea zi, pacientele au mers pe malul lacului. Din 
nefericire însă, una dintre paciente a avut un soi de criză. 

UN _SOI DE CRIZĂ. Mă întrebam dacă directorul ajunsese să 
cunoască până la urmă cu de-amănuntul tot ce se întâmplase. 
După părerea mea, Blaisdale semăna cu un director care nu se 
prea implica. 

— În toiul forfotei generale, Mary a cerut să i se dea voie să 
meargă în camera de odihnă. Şi pentru că anexa din exteriorul 
clădirii se afla în apropiere, supraveghetoarele i-au permis să 
meargă acolo. A fost o greșeală, însă din când în când se mai 
întâmplă și astfel de lucruri. Pe atunci, nimeni nu știa că acea 
construcţie mai avea și o a doua ieșire. 

— Mai mult ca sigur că Mary a știut acest lucru. 

Doctorul Blaisdale bătu de câteva ori ușor cu pixul în masă. 

— Așa că până la urmă Mary a dispărut în pădurea din 


apropiere. 
M-am uitat cu insistentă la el, fără să rostesc niciun cuvânt 


încercând să nu-l judec, deși îmi era greu. 

— Era o pacientă model, de foarte mulţi ani. Pe toţi ne-au luat 
prin surprindere cele întâmplate. 

— Exact ca atunci când și-a omorât copiii, i-am spus eu. 

Blaisdale încerca să-mi ghicească gândurile. Nu-și dădea 
seama dacă nu cumva îl jignisem cu cele afirmate de mine, iar 
în ceea ce mă privea, cu siguranţă că nu avusesem această 
intenţie. 

— A existat o amplă acţiune de căutare, executată de către 
forţele de poliţie - una dintre cele mai ample din câte cunosc eu. 
l-am lăsat pe profesioniști să facă acest lucru. Bineînţeles că 
eram nerăbdător ca Mary să fie adusă înapoi și să se simtă din 
nou _ în siguranţă. N-a fost genul de întâmplare despre care să 
batem prea mult toba. Mary nu era... Şi directorul tăcu brusc. 

— Mary nu era cum anume? 

— Pe vremea aceea, nu consideram că ea ar putea pune în 
pericol viaţa cuiva, în afară poate de a ei. 

Eu nu i-am spus ceea ce gândeam eu. Toţi cei din Los Angeles 
aveau o cu totul altă părere în legătură cu Mary - și anume 
aceea că ea era cea mai periculoasă ucigașă în serie din istorie. 

— De la ea a mai rămas ceva pe-aici? l-am întrebat eu într-un 
târziu. 

— A rămas. Ar fi extrem de interesant să-i citeşti jurnalul. 


Scria în el aproape în fiecare zi. A umplut zeci de caiete, cât timp 
a stat aici. 


= 


12 


Mac, care era curier și părea să locuiască la subsolul 
spitalului, mi-a adus de la arhivă două cutii pline cu caiete 
dictando legate cu bandă adezivă, de genul celor folosite de 
copii la școală, prin anii 1950. Cât timp se aflase acolo, Mary 
Constantine scrisese cu mult mai mult decât aș fi avut eu timp 
să citesc în acea zi. Mai târziu, mi s-a adus la cunoștință faptul 
că puteam avea la dispoziţie întreaga ei colecţie de jurnale. 

— lti mulţumesc pentru ajutor, i-am spus eu lui Mac. 

— Pentru puţin! îmi replică el, după care eu m-am întrebat 
cum de se întâmplase că răspunsul „Cu plăcere!” părea să fi 
dispărut din vorbirea noastră curentă, până și aici, în provincialul 
Vermont. 

Pentru moment, nu voiam decât să o descopăr pe adevărata 
Mary Constantine, prin comparaţie cu acea Mary pe care o 
cunoșteam eu. lar pentru început erau suficiente acele două 
cutii cu jurnale, de la arhivă. 

Femeia avea un scris îngrijit și sigur. Toate filele erau frumos 


puse în pagină și aveau marginea din dreapta de aceeași lăţime. 
Nu se vedea nicăieri nicio stersătură. 


Îsi comunica ideile cu o mare usurinţă si nu prescurta niciun 


cuvânt. Literele erau ușor aplecate spre dreapta, de parcă s-ar fi 
grăbit să-și atingă ţinta. 

Şi stilul ei îmi era straniu de familiar. 

Mary Smith folosise propoziţii scurte și concentrate, care îmi 
sugerau acelaşi pregnant sentiment de _însingurare. Întreg 
jurnalul emana aceeași senzaţie. 

Uneori acel simţământ se putea citi printre rânduri, iar alteori 
era exprimat direct. 

Mă simt aici ca o fantomă. Nici nu știu dacă i-ar păsa cuiva 
dacă aș rămâne sau dacă aș pleca. Sau dacă măcar este 
conștient cineva de faptul că mă aflu și eu pe-aici. 

Cu excepţia lui Lucy. Ea este atât de bună cu mine. Nici nu 
știu dacă i-aș putea fi la fel de bună prietenă, așa cum îmi este 
ea mie. Sper să nu plece nicăieri. Fără ea, n-ar mai fi nimic la fel. 

Câteodată am impresia că ea este singura fiinţă căreia îi pasă 


cu-adevărat de mine. Sau care mă cunoaște. Sau care mă poate 
vedea. 


Oare pentru toți ceilalţi sunt chiar invizibilă? Chiar mă întreb 
serios - sunt eu oare cu-adevărat invizibilă? 


Atât dintr-o lectură continuă, cât și din pasaje luate la 
întâmplare, mi-am dat seama că Mary, pe toată perioada 
petrecută în spitalul de boli mintale, a încercat să aibă mereu 
câte o preocupare. Ea avea întotdeauna câte ceva de făcut. Se 
părea că nu-i dispăruse speranţa. Părea a fi gospodina locului, în 
măsura în care putea exista așa ceva în mediul de-acolo. 

Facem ghirlande de hârtie, pe care să le atârnăm în camera 
de zi. E o treabă cam copilărească, însă ghirlandele sunt 
drăguţe. Va fi frumos de Crăciun. 

Le-am arătat fetelor cum să le facă. Aproape toate au lucrat la 
confecţionarea lor. Îmi place mult să le învăţ pe fete să facă 
diverse lucruri. Sau cel puţin pe majoritatea fetelor. 

Roseanne, fata aceea din Burlington, mă scoate uneori din 
sărite. Chiar mă scoate din sărite de-a binelea. Astăzi s-a uitat la 
mine și m-a întrebat cum mă cheamă. De parcă nu i-aș mai fi 
spus de mii de ori. Prea se crede cineva, când de fapt nu este 
decât un nimeni, la fel ca noi toate. 

N-am știut ce să-i spun, așa că am tăcut din gură. Să-și facă și 
singură decoraţiunile ei. Așa-i trebuie. Pe Roseanne chiar că-mi 
vine s-o cam ciufulesc puţin, dar cred că n-am să fac asta. 

CINEVA ŞI NIMENI. Acele cuvinte și acel mod de gândire 
apăruseră de mai multe ori în e-mail-urile trimise în California. 
Faptul că apăreau și în jurnalul ei era ca un fel de carte de vizită. 
Mary Smith fusese obsedată de acele ceva - de acele mame 
ideale și celebre, care ieșeau atât de mult în evidentă, faţă de 


zona atât de obscură a propriei ei nimicnicii. Nu știu de ce, am 
avut senzaţia că, în cazul în care as fi citit în continuare, as fi 
desoperit același leitmotiv și la Mary Constantine. 

Lipsea însă orice menţiune a vreunui copil de-al ei. În 
totalitate, acele jurnale păreau să nege absolut totul în privinţa 
copiilor. Se părea că Mary cea care locuise acolo la spital nu-și 
mai amintea deloc, de niciun copil. 

În timp ce femeia cu identitatea Mary Wagner - devenită 
astfel din femeia Mary Constantine - nu se gândea decât la 
copiii ei. Pe măsura lecturii mi-am dat seama că pierduse orice 


amintire legată de asasinarea lui Brendan, a lui Ashley și a lui 
Adam. 


Adică a acelor două A-URI si un B. 
La momentul respectiv, nu puteam decât să emit niște 
ipoteze, însă mie mi se părea că Mary se apropia din ce în ce 


mai mult de adevăr, de conștientizare, în timp ce făcea prăpăd 
în_jurul ei. Arestată din nou, nu mai putea face rău nimănui 
altcuiva, în afară de ei înseși. 

Dacă se îndrepta realmente spre adevăr, nici nu voiam să mă 


gândesc ce s-ar fi putut întâmpla cu ea, în momentul în care ar fi 
înteles totul. 


113 


Mi-a fost greu să mă smulg de la lecturarea jumalelor lui Mary 
-_de la cuvintele ei, de la gândurile ei, de la furia ei. 

Pentru întâia oară, mă gândeam că era posibil, ba chiar 
probabil, ca totuși ea să fi comis asasinatele în serie din Los 
Angeles. 

M-am uitat la ceas și am văzut că întârziasem cu o jumătate 
de oră la întâlnirea cu psiholoaga ei, pe nume Debra Shapiro. £/ 
DRĂCIE! Trebuie să fug acolo. 

Când am ajuns la cabinetul ei, doctorita Shapiro se afla deja 
pe picior de plecare; iar eu nu mai conteneam cu scuzele. 
Shapiro a mai rămas ca să discute cu mine, dar se așezase pe 
marginea unei canapele, cu geanta în poală. 

— Mary mi-a fost pacientă vreme de opt ani, mi-a adus 
psiholoaga la cunoștință, încă înainte de a o fi întrebat eu. 

— Şi cum anume aţi caracteriza-o? î 

— E interesantă, însă nu are deloc profilul unei ucigașe. In 
ceea ce mă privește, eu una consider incidentul legat de copiii ei 
ca pe un scurtcircuit în cadrul unei zone mai întinse, al bolii ei 
mintale, dacă vrei. Ea este foarte bolnavă însă a reusit cu mult 


timp în urmă să-și reprime toate impulsurile violente. Tocmai de 
aceea a și fost ţinută aici; nu a avut nicio ieșire. 

— Dar cum puteţi fi atât de sigură? am întrebat-o eu pe 
doctorita Shapiro. Şi mai ales după toate câte s-au întâmplat. 

Poate că Mary nu era singura persoană de pe-acolo care era 
de altă părere în privinţa acuzatiilor. 

— Dacă ar fi să depun mărturie la tribunal, ar trebui să spun 
că nu am cum să fiu absolut sigură. Şi cu toate astea, cred că 
opt ani de comunicare cu ea înseamnă foarte mult, ce zici, 
doctore Cross? 

Bineînţeles că eram de aceeași părere cu psiholoaga, însă 
aveam nevoie de mai multe amănunte din partea ei. 

— Dar ce-mi puteţi spune despre problema cu copiii ei? N-a 
scris absolut nimic despre aceștia în jurnalele pe care le ţinea. In 
schimb, în scurta perioadă în care am cunoscut-o eu, nu se 
gândea decât la ei. Acum își amintește foarte bine de ei, ca și 
cum ar fi vii pentru ea. Aș putea spune chiar că o obsedează de- 
a binelea. 

Doctorita Shapiro dădu din cap și se uită la ceas. 

— Mi-e mult mai greu să înţeleg acest lucru. Ti-aș putea oferi 


totuși o posibilă variantă, și anume pe aceea că se poate ca de- 
abia acum să se fi materializat în mod concret terapia pe care 
am făcut-o cu Mary. Şi-a adus aminte, încet-încet, de copiii ei. Pe 
măsură ce își amintea de copii, modalitatea de a scăpa de 
înţelegerea bruscă a douăzeci de ani de vinovăţie reprimată era 
aceea de a-i considera încă în viaţă, după cum ai spus 
dumneata. Asta ar explica și faptul că a dorit să fugă, pentru a 
reveni la viaţa pe care o avea împreună cu copiii ei, lucru care, 
în mintea lui Mary, s-a și întâmplat. 
— Şi despre acele asasinate din California ce părere aveţi? Mă 

apropiam cu rapiditate de țelul meu. Doctorita Shapiro părea 
atât de neliniștită, încât mă aşteptam ca în orice moment să 
sară în sus și să plece. 

Psiholoaga ridică din umeri, în mod vădit sâcâită. Mă întrebam 
dacă și pacienţii ei aveau aceeași senzaţie ca și mine, pe 
parcursul ședinţelor de terapie. 

— Pe acestea nu le prea înţeleg. E greu de priceput ce s-a 
întâmplat cu Mary după ce a fugit de-aici, însă dacă ar fi să mă 
refer la femeia pe care am cunoscut-o eu... Ea clătină 
îngândurată din cap de câteva ori. Unicul lucru care s-ar mai 


lega ar fi Los Angeles-ul. 
— De ce spuneţi asta? am întrebat-o eu. 


— Pentru că în urmă cu câţiva ani, pe unii i-a interesat 
povestea vieţii ei. S-au tot perindat pe-aici mai mulţi oameni de 
film. Mary a fost de acord cu acele întrevederi, însă aflându-se 
într-o institutie pentru boli mintale, și cu regim de detenţie pe 
deasupra, la un moment dat n-a mai avut deplina autonomie de 
a le acorda și alte interviuri și de a le spune prea multe lucruri 
despre ea însăși, așa că până la urmă respectivilor cineaști și 
scenariști le-a pierit entuziasmul și n-au mai venit. Cred că acei 
oameni au fost singurii ei vizitatori, din ultimii doi ani petrecuţi 
de ea aici. 

— Şi cine anume a vizitat-o? Mi-am scos carneţelul și l-am 
deschis. Am nevoie de amănunte. S-au păstrat cumva 
înregistrări cu numele vizitatorilor ei? 

— Eu personal nu-mi amintesc niciun nume. In plus, mă cam 
deranjează faptul că trebuie să dezvălui astfel T amănunte. Vă 
sugerez să luati din nou legătura cu doctorul Blaisdale, dacă 
doriti să aflati mai multe amănunte concrete. El este cel mai în 


măsură să vi le poată dezvălui. 


Mă întrebam dacă psiholoaga dorea să-și protejeze pacienta 
sau pur și simplu întârziase de la cine știe ce întâlnire mondenă. 
Se făcuse deja ora șase fără un sfert. 

Mi-am dat atunci seama că aș fi avut mult mai mult de 
câștigat dacă m-aș fi aflat eu însumi în acel moment într-o altă 
parte, fapt pentru care trebuia s-o cam iau din loc. După ce i-am 
mulţumit doctoriţei Shapiro pentru timpul și ajutorul acordat m- 
am îndreptat, în pas alergător, către clădirea administrativă a 
spitalului. 


114 


Una peste alta, mă simţeam din nou ca un adevărat detectiv, 
lucru care mă încânta la culme. Când am intrat în clădirea 


administrativă, ceasul de pe perete arăta ora șase fără opt 
minute. 


l-am zâmbit tinerei cu părul blond, cu șuviţe roz și plină de 
bijuterii, de la recepţie, care tocmai își acoperea cu o husă de 
plastic tastatura calculatorului. 

— Bună, aș avea o rugăminte. Am nevoie foarte repede de un 
lucru. 

— N-am _ putea-o lăsa pe mâine? mă întrebă femeia, 
scrutându-mă cu privirea din cap până-n picioare. Eu una sper 
că da. 

— Din păcate, nu. Tocmai am stat de vorbă cu doctorita 
Shapiro, care m-a îndrumat să vin în goană până aici, ca să te 
mai prind. Trebuie să studiez registrul cu vizitatori ai sectiei- 
penitenciar pentru femei, din ultimii doi ani. Mă interesează doar 
vizitatorii lui Mary Constantine. Este o chestiune extrem de 
urgentă. Numai atâta îţi cer. 

Femeia ridică receptorul telefonului. 

— V-a trimis doctoriţa Shapiro? 

— Da. Ea și-a terminat programul și a plecat, însă mi-a spus 
că lucrul acesta poate fi rezolvat pe loc. l-am arătat fetei 
legitimaţia mea. Sunt doctorul Alex Cross și lucrez la FBI. 
Investigația mea se referă la o anchetă aflată în curs de 
derulare, în legătură cu un caz de crimă. 

Femeia nu-și ascunse nemulţumirea. 

— Tocmai mi-am închis calculatorul și trebuie să o iau și pe 
fiica mea. Însă dacă vreţi, pot să vă aduc registrul. 

Şi fără să mai aștepte nicio altă reacţie din partea mea, ea 
dispăru într-o încăpere vecină, de unde reveni cu un mic maldăr 
de bibliorafturi. 


— Nu puteţi să rămâneţi aici decât până o să plece și Beadsie. 
Ea îmi arătă cu mâna în directia unei alte femei, care se afla mai 


în spate, în dosul unui perete de sticlă, după care tânăra plecă 


fără a-mi mai adresa niciun alt cuvânt, nici mie și nici lui 


Beadsie. 


Paginile din registrele pentru vizitatori erau împărţite în mai 
multe coloane. Am început să caut de la ultima filă a celui mai 
recent registru, urmărind să descopăr numele lui Mary la rubrica 


„Pe cine vreti să vizitaţi?”. 

N-am găsit absolut nimic, pe parcursul ultimilor doi ani. Era 
limpede cât de singură fusese Mary Constantine în acest loc. 

Dintr-odată însă, au început să apară, în dreptul numelui lui 
Mary din rubrica respectivă, o mulţime de nume de vizitatori. În 
acel moment intervenise interesul pentru Mary, cel despre care 
îmi_vorbise doctorita Shapiro și care durase cam o lună și 
jumătate. 

Am luat-o atunci ceva mai încet, parcurgând șirul de nume ale 
vizitatorilor. Cele mai multe dintre ele nu-mi spuneau absolut 
Nimic. 

Până la urmă, am recunoscut totusi unul. 


115 


Telefonul meu mobil și statul Vermont păreau să se urască 
reciproc, cu multă înverșunare. In mod evident, aceasta era 
[ara-n care Lipsește Semnalul. 

Așa că am găsit o cabină telefonică, l-am sunat pe agentul 
Page la Los Angeles și l-am rugat să-mi facă o legătură 
telefonică la sediul central al poliţiei din Los Angeles. După un 
minut eram în legătură cu biroul lui Maddux Fielding, însă acolo 
nu răspundea nimeni. Ce surpriză! 

— Ştii ceva? i-am spus eu anonimului locotenent de la celălalt 
capăt al firului. Las-o baltă. Mai bine fă-ne te rog legătura cu 
detectiv Jeanne Galletta. 

— Ce se petrece? mă întrebă din nou Page, pe când așteptam 
să ni se dea legătura. 

La un moment dat am auzit o altă voce pe fir. 

— Jeanne Galletta la telefon. Alex, tu ești? 

— Da, Jeanne, sunt eu, Alex. Pe fir se mai află și Karl Page, de 
la secţia operativă a FBI, din Los Angeles. Eu sunt în Vermont. 
Cred că am noutăţi importante în legătură cu cazul Mary Smith. 

— lar eu cred că s-ar putea să mai am încă o pistă pentru tine 
-_o crimă comisă în Vancouver, îmi spuse Jeanne. Dar tu ce cauţi 
tocmai în Vermont? 

— Ţine-ţi gândul în legătură cu Vancouver. Încearcă să-l 
găsești pe Fielding. Sau fă ceea ce ai de făcut, pentru ca cineva 
să-l reţină, pentru anchetare, pe Michael Bell. Ai înţeles bine? Pe 
Michael Bell. Soţul lui Marti Lowenstein-Bell. 

— Ce spui? Lui Jeanne nu-i venea să creadă, iar Page trase o 
înjurătură, după ce în prealabil acoperise cu palma microfonul. 

Le-am povestit pe scurt ceea ce făcusem eu în ultimele două 
zile în Vermont, după care le-am menţionat numele din registrul 
de vizitatori de la Spitalul de Stat din Vermont. 

— O cunoaște pe Mary Constantine. A vizitat-o de mai multe 
ori aici, în Vermont. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? Că s-ar putea ca el să-i fi pus 
totul în cârcă? De unde putea să știe omul că ea venise la Los 
Angeles? 

— Încă nu m-am dumirit în totalitate. Poate că l-a căutat ea 
atunci când a venit acolo. În cazul în care el i-ar fi solicitat femeii 
povestea, probabil că ar fi ieșit ceva bani. Eu cred că el a avut 
cu-adevărat nevoie de povestea ei, dar nu pentru un film. 


— Tu crezi că totul n-a fost decât o înscenare, poate pentru a- 
și putea ucide liniștit propria soţie? Asta ar fi o mare ticăloșie, 
Alex. 

— Desigur. Şi totul pare de necrezut. Page, acum înţelegi? 

— Am înţeles. Interesant. În sfârșit, acum încep să-mi mai dau 
seama și eu de felul cum stau lucrurile. 

— Foarte bine, în această situaţie, începe să confrunţi datele, 
adică vezi dacă mai există vreo legătură între Michael Bell și 
altcineva legat de acest caz. Mă întreb dacă individul nu mai 
avea și pe altcineva, în afară de nevasta lui. Încearcă să găsești 
orice conexiune poţi, surferule. Deja avem probe suficiente 
pentru a justifica reținerea lui de către poliţie. Jeanne, ascultă- 
mă, te rog, cu cea mai mare atenţie. S-ar putea să mă înșel, dar 
o să vedem asta mai târziu. Deocamdată, trimite cât de repede 
poţi o mașină de poliţie acasă la Michael Bell. Cât se poate de 
urgent. Şi încă ceva, Jeanne. 

— Ce mai este? 

— Să nu încerci să mergi de una singură la el. Sunt absolut 
convins de faptul că Bell este asasinul pe care îl căutăm. 


116 


Întregul caz redevenise brusc o chestiune de maximă urgenţă. 

La mai bine de cincisprezece kilometri depărtare de spital, am 
oprit la prima benzinărie întâlnită în cale, o veche staţie Texaco, 
având deasupra acoperișului o mare literă A. După mine, opri și 
un Ford F-I50. Singura clădire din zonă nu era decât o fabrică de 
zahăr, întunecată la culoare, pe câmpul de peste drum, pe care 
mai pășteau alături și vreo două vaci. L-am sunat din nou pe Karl 
Page, de la un alt telefon public. Trebuia să știu ce anume mai 
aflase despre Michael Bell. 

La acea oră târzie, părea improbabil să mai pot prinde un 
avion cu care să plec din Burlington. In același timp însă, 
doream să fiu la curent cu noutăţile, și totodată îngrijorat pentru 
soarta lui Galletta și Page. Nu puteam ști de ce mai era în stare 
Bell, la Los Angeles. 

— Ce anume ai mai izbutit să afli? l-am întrebat eu pe Page. 

— E uimitor cât de multe lucruri poţi să afli, când știi unde 
anume să cauţi, îmi răspunse el. Inainte de a muri, Marti 
Lowenstein-Bell tocmai își vânduse către HBO propriul ei show. 
Era pe cai mari. În același timp, ultimele trei proiecte pe cont 
propriu ale lui Michael Bell nu se bucuraseră de niciun fel de 
succes. Unicele sale mari succese le obținuse doar împreună cu 


soţia lui, în vreme ce se părea că femeia încerca să se cam 
debaraseze de el. Marti intenţiona să divorţeze de soţul ei, Alex. 


Incă nu fusese intentată nicio acţiune de divorţ, însă o prietenă 
de-a ei stia că acest lucru era iminent. 
— Am ajuns la vorba ta, când te bucurai că se legau lucrurile. 


— Da, iar noutăţile nu se opresc aici. Poliţia a verificat alibiul 
lui Bell, demonstrând că ba a fost văzut la lucru, ba era acasă. 


Alex, _alibiurile lui nu sunt deloc solide si nu vor rezista unei 


verificări mai amănuntite. Şi să-ţi mai spun încă ceva: pe când 


scria pentru VARIETY, Arnold Griner a făcut praf aproape toate 
filmele lui Bell. Într-un articol al său, Griner l-a și botezat 
„Michael Bomb”. Bineînţeles că în cazul lui Griner s-ar putea 
invoca o omucidere. justificabilă. În ce-o priveşte pe Antonia 
Schifman, aceasta s-a retras dintr-un proiect pe care însuși Bell 
l-a finanţat, anul trecut. Se pare că asta s-a întâmplat după ce 
ea îi făcuse lui o promisiune verbală, lucru care pe-aici nu mai 
înseamnă nimic. Așa că totul a căzut, iar el a pierdut jumătatea 
de milion pe care o investise deja. 


Simţeam adrenalina în glasul lui Page. Omul semăna cu un 
ogar aflat înaintea unei importante curse. 

— Pot să pun pariu că voi mai descoperi încă și mai multe, îmi 
mai spuse el. Cariera lui Bell se ducea de râpă, iar omul 


intenţiona să-i tragă pe toţi în urma lui în prăpastie. 
— Continuă să cauti, l-am îndemnat eu. Ai făcut o treabă 


foarte bună. Din partea poliţiei mai ai vești? Vreo noutate de la 


Jeanne? 

— O patrulă de poliţie s-a deplasat acasă la Bell. Acolo nu le-a 
răspuns nimeni. 

— Şi n-au încercat să intre cu forţa? 

— Nu, însă au fost siguri că înăuntru nu se afla nimeni, pentru 
că poliţia îi ţine casa sub supraveghere. 

— Bine. O să te mai sun la următorul popas. Probabil de pe 
undeva din apropiere de aeroport. Tare mi-e teamă că în 
noaptea asta n-o să pot pleca de-aici. 

Nu-mi prea convenea să-mi petrec noaptea în Vermont, și cu- 
atât mai puţin acum, dar se părea că nu aveam încotro. Mi-a 
trecut prin cap să intru în magazinașul de la benzinărie, ca să-mi 
cumpăr cine știe ce porcărioare de ciocolăţele, însă am făcut tot 
posibilul ca să-mi impun voinţa și să mă abtin. Dumnezeule, ce 
grozav tip mai pot fi câteodată! 

Am pornit spre automobilul meu închiriat, mergând aplecat ca 
să înfrunt vântul. Se făcuse cam frig. La câţiva metri distanţă de 
mașină mi-am ridicat privirea și am încremenit locului. Nu eram 
singur. 

Pe locul din dreapta faţă, se afla James Truscott. 


117 
Nu mai înţelegeam chiar nimic, cel puţin în primul moment. 
Ce naiba căuta Truscott aici? In mod evident, acesta mă 
urmărise din nou. Dar de ce oare? 


Vedeam roșu în faţa ochilor, în timp ce am deschis brusc 
portiera de pe partea lui. Am deschis gura pentru a începe să 
răcnesc la el, însă n-am putut scoate nicio vorbă, niciun sunet. 

Truscott nu se afla acolo pentru a mă enerva pe mine - sau 
cel puţin nu în clipa aceea. Scriitorul era mort și așezat pe locul 
pasagerului din faţă, ca o statuie. 

— Urcă imediat în mașină! am auzit în acel moment un glas 
venind din spatele meu. Nu te opune și nu face tărăboi, pentru 
că altminteri o să fiu nevoit să intru și s-o împușc și pe biata 
pătrânică de la magazinul acela de ţară. lar asta nu m-ar deranja 
câtuși de puţin, să știi! 

M-am răsucit și am dat cu ochii de Michael Bell. 

Acesta avea o înfățișare sălbatică, și arăta mult mai slab decât 
atunci când îl întâlnisem acasă la el. De fapt, arăta ca naiba. 
Ochii lui de un albastru-deschis erau extrem de injectaţi, iar cu 
barba aceea a lui neregulată și stufoasă, semăna cu un pădurar 
de prin partea locului. 

— De când mă tot urmărești? l-am întrebat, încercând să-l 
provoc la o discuţie, ca să-l fac să-mi destăinuie ceea ce simţea 
și să-l influențez cumva. 

— Taci, suie-te imediat în mașină și ia-o din loc, ai înteles? Nu 
vorbi cu mine. Ştiu ce intenţii ai. 

Am_intrat amândoi în automobil. Din spate, Bell mi-a făcut 
semn în directia drumului, în sens opus autostrăzii interstatale. 
Eu am pornit motorul și am luat-o din loc în direcţia pe care mi-o 
indicase, mintea mea frământându-se cu frenezie, pentru a găsi 
o soluţie. Arma mea era în portbagaj. Cum puteam oare să ajung 
eu la portbagaj? Sau cum anume m-aș fi putut strecura, în mare 

grabă, în mintea tipului? 

— Ce ai de gând, Michael? 

— Am avut de gând să te fac să te întorci la Washington, și 
toti să-și continue vieţile lor jalnice. Însă asta n-a funcţionat așa 
precum mi-aş fi dorit, nu crezi? S-ar cam cuveni să-mi 
mulţumești pentru faptul că te-am scăpat de reporterul ăsta, ce 
părere ai? Apropo, el s-a smiorcăit și m-a implorat să-i cruţ viaţa. 
A fost un spectacol măreț. L-am crezut. Ce fricos s-a dovedit a fi! 


Eu eram surprins de faptul că Bell știa că eram din 
Washington și era la curent și cu povestea cu Truscott. Prin 
urmare, ne pândise și își urzise planul. Probabil că Michael Bell 
cunoștea foarte multe lucruri. 

— Şi ce se va întâmpla în continuare? l-am întrebat eu. 

— Tu ce crezi? Parcă tu erai expertul, nu? Așa că să-mi spui tu 
ce se va petrece în continuare. 

— Nu-i nevoie să se întâmple așa. Eu vorbisem fără să mă 
gândesc prea mult, rostind ceea ce îmi venise în acel moment în 
minte. 

— Îţi arde de glume. Cum altfel crezi că s-ar putea să se 
petreacă totul? Aș vrea să aud toate variantele care îmi stau la 
dispoziţie. De-abia aștept! 

Bell îmi proptise ţeava pistolului în gât. M-am aplecat într-o 
parte, însă nu prea mult. M-am gândit că era cel mai bine să știu 
precis unde se afla arma lui. Mă tot întrebam dacă el executa 
acum un plan sau dacă în acel moment doar improviza. Mary 
Smith_se dovedise extrem de pricepută, în ambele ipostaze, iar 
acum lângă mine se afla adevărata Mary Smith, nu? În sfârșit, îl 
întâlnisem pe autenticul ucigaș, în carne și oase. 

De mai mulţi kilometri, mergeam pe o șosea secundară, 
neluminată. 

— Aici locul arată bine, rosti el deodată. la-o pe-acolo! Virează 
la stânga! Fă-o imediat! 

Am cotit și am trecut de pe pavaj pe un drum de pământ, plin 
de hârtoape. Acesta urca abrupt și șerpuitor prin pădure. Până la 
urmă, brazii de pe ambele laturi își uniră coroanele deasupra 
mașinii, formând un veritabil tunel. Eram într-o mare criză de 
timp şi se părea că pentru mine nu mai exista nicio scăpare. 
Mary Smith mă prinsese și pe mine, exact cum îi prinsese pe toţi 
ceilalţi și îi omorâse fără să ezite. 

— Încotro mergem, Bell? 

— Intr-un loc unde n-ai să poţi fi găsit prea repede. Nici tu și 
nici amicul tău scriitorul. 

— Să știi că ești deja căutat de polițiști, la Los Angeles, acolo 
unde am apucat eu să telefonez și să le comunic ceea ce am 
descoperit aici. 

— Da, păi, atunci le urez să aibă noroc la căutare. Numai că 


eu nu mă aflu acum chiar la Los Angeles, așa este? 
— Dar cu fiicele tale cum rămâne, Michael? Cu ele ce se va 


întâmpla? 

El îmi apăsă și mai tare gura ţevii pistolului pe gât. 

— Nu sunt fetele mele, nenorocitele. Marti nu era decât o 
târfuliţă ieftină, mai înainte de a o fi luat eu de nevastă. Înainte 


de a o fi transformat eu în cineva. Am fost un tată bun pentru 
acele copile nerecunoscătoare, de dragul lui Marti. Atunci când 
am întâlnit-o, ea era doar o haimana și asta a rămas până la 
capăt. Acum oprește mașina. Aici e bine. 

Ba cu siguranţă că nu era deloc bine. Farurile mașinii luminau 
locul unde, dincolo de drum, începea spre dreapta o pantă 
coborâtoare abruptă și împădurită. Trebuia să fiu foarte atent să 
nu trec peste marginea râpei. 

Apoi, dintr-odată, mi-am schimbat complet părerea. Dacă îmi 
puteam impune să fac tocmai asta - însă știam că eram silit s-o 
fac. 

Așa că am apăsat până la podea pedala accelerației și am tras 
de volan în dreapta, cât de brusc am putut. 

Bell zbieră la mine. 

— Ce dracu’ faci? Oprește mașina. OPRESTE! 

După aceea s-au întâmplat trei lucruri, toate trei cam în 
același timp. Am auzit o împuscătură venită din arma lui Michael 
Bell, am simţit o durere atroce explodându-mi în umărul drept, 
iar mașina s-a pornit să coboare în mare viteză panta. 


118 


Deodată, durerea păru să mi se împrăștie în tot corpul. De- 
abia îmi mai dădeam seama de trunchiurile groase ale brazilor și 
de tufișurile de sub aceștia, printre care își croia drum mașina în 
cădere, legănându-se și zguduindu-se, opintindu-se, scăpată de 
sub control, amenințând în orice moment să se răstoarne. 

Prăbușirea automobilului probabil că nu a durat decât patru 
sau cinci secunde. Dar, cu toate astea, impactul final a fost 
suficient de violent ca să-mi izbească pieptul cu o incredibilă 
forță de volan. Centura de siguranţă pe care mi-o legasem a 
împiedicat probabil să fiu proiectat afară prin parbriz. Ştiam că 
Bell nu și-o fixase pe-a lui și nu puteam decât să sper că el era 
acum foarte grav rănit. Dacă aveam noroc, poate că își pierduse 
cunoștința sau chiar murise, pe bancheta din spate. 

Mâna mea se afla deja pe mânerul portierei și m-am rostogolit 
afară din mașină, cât de bine și de repede am putut. 

intreg trupul meu pulsa de o durere paralizantă care mă 
împiedica să mă mișc cu rapiditate. Bratul drept îmi atârna inert 
pe lângă corp. 

Am văzut în ţărână cadavrul lui James Truscott, căzut din 
mașină cu faţa în jos și cu mâinile întinse lateral, ca niște aripi 
de vultur. Se părea că izbitura îl aruncase acolo. 

Apoi, Michael Bell gemu pe bancheta din spate a mașinii. 
Scăpase cu viaţă. Păcat. Mi-am adunat cu un mare efort puterile 
și am izbutit să mă ridic într-un genunchi. Dintr-odată, am fost 
săgetat de o durere cumplită în umăr și mi-am dat seama că 
probabil acesta îmi era fracturat. 

Am făcut un pas nesigur înainte, așteptându-mă să calc pe 
pământul tare - însă acolo exista un mal și o abia vizibilă tufă 
încurcată, de care m-am împiedicat. 

Şi atunci am căzut, aterizând într-o apă adâncă doar de vreo 
cincisprezece centimetri. Până atunci, nici măcar nu văzusem 
pârâiașul respectiv. 

Apa nu era adâncă, dar se întindea mult mai mult decât 
reușisem să văd în întuneric. Apa rece mă făcu să mă simt 
străbătut de un fior, ca un șoc electric. 

Nu crezusem că durerea ar fi putut deveni și mai intensă, dar 
vederea mi se înceţoșă pentru o clipă. 

Am încercat din nou să mă ridic, însă am căzut la loc. De data 


asta, din cauza lui Bell. El mă apăsa de sus cu toată forţa și îl 


simţeam extrem de puternic. Apoi am simţit cum mă apăsa cu 
piciorul pe spinare. Şi apa îmi intra în gură și în nas. 

— Dar ce dracu’ - striga el la mine. 

Nu i-am lăsat ocazia să-și termine fraza. Cu un efort 
supraomenesc i-am prins cu propriile mele picioare gleznele. ÎI 
luasem pe nepregătite, așa că a căzut pe spate, cât era de lung, 
dându-mi drumul. Am auzit două pleoscăituri și am sperat că el 
scăpase și arma din mână. 

Pe jumătate în apă, sprijinindu-mă pe mâna stângă, care îmi 
era bună, am izbutit să mă salt puţin și să mă arunc asupra lui. 
Inainte de a apuca el să reacționeze, eu l-am și înșfăcat. 

Bell mă apucă de faţă, îndesându-și degetele în ea. Michael 
Bell era cam de aceeași înălţime cu mine, însă mai corpolent. 
Deși pierduse mult din greutate în ultimele săptămâni, tot avea 
vreo cincisprezece kilograme în plus faţă de mine. 

L-am prins cu putere de gât, încercând să-l strâng cât mai 
tare. Incepuse deja să se sufoce, dar tot nu-mi dădea drumul. 

N-aș fi avut șanse să-l dovedesc, decât dacă aș fi putut să 
ajung deasupra lui, însă în mișcarea mea m-am împiedicat de un 
smoc de vegetaţie acvatică. M-am dezechilibrat, corpul meu s-a 
contorsionat dureros, și am căzut din nou în apa rece ca gheaţa. 

Dumnezeule, cât de frig îmi era - și totuși, aproape că nu îmi 
mai păsa. 

De data asta, Michael Bell se ridică din nou în picioare, mai 
rapid decât mine. Nu era deloc bine. Avea un mare avantaj. 
Mișcările mele erau încetinite de povara braţului meu drept rănit 
la umăr, care mă durea îngrozitor. 

L-am zărit pe Bell ca prin ceaţă cum apuca o piatră lătăreaţă, 
de dimensiunile unei cărţi mari. Apoi el se îndreptă spre mine, 
ridicând piatra în mâini, deasupra capului său. 

— Cretinule, îmi strigă el. O să te omor. Asta am de gând să 
fac. Şi cu asta se va termina întreaga poveste. Așa se va 
termina. 

Am încercat să mă îndepărtez cât mai mult de Bell, deși știam 
că n-aveam prea multe șanse. În felul acesta, am dat 
întâmplător cu mâna peste ceva tare, în apa aceea nu prea 
adâncă. Nu era o piatră, sau cel puţin așa am avut eu impresia. 
SĂ FI FOST OARE UN OBIECT METALIC? 

— O să mori, se răsti Bell la mine. Ce părere ai de planurile 
mele? Ce zici despre un astfel de final al poveștii? 


ŞTIAM CE ANUME PUTEA FI ACEL OBIECT METALIC. Am scos arma lui 
Bell din apă și am bâjbâit după trăgaci. 

— Bell, să nu faci asta! i-am strigat eu. 

El însă continua să se apropie de mine, cu piatra ridicată 
deasupra capului. 

— Să mori! 

Așa că am fost nevoit să trag în el. 

Nu mi-am putut da seama cu precizie cum s-a întâmplat totul 
acolo, în pădurea aceea luminată doar de razele lunii. Habar nu 
aveam unde anume reușisem să-l nimeresc, însă omul gemuse, 
oprindu-se locului doar pentru o clipă. 

Şi fiindcă el continuă apoi să se apropie de mine, am tras și a 
doua oară. lar după aceea, și a treia oară. L-am împușcat în 
partea de sus a pieptului, sau cel puţin așa speram. 

Bell scăpă din mâini pietroiul. Parcă susţinut câteva momente 
ca de o forţă invizibilă, se îndepărtă câţiva pași, va pasi, clătinându-se, -se, 
după care căzu în apă cu faţa în jos, pleoscăind cu mare zgomot. 

Apoi în pădure se lăsă liniștea. 

Dârdâind cumplit și necontrolat, am continuat să ţin cu mâna 
mea sănătoasă arma îndreptată spre Bell. Am făcut incredibile 
eforturi ca să ajung până la el, pe pietrele acelea alunecoase. 

Când în fine am reușit, omul nu mai mișca. L-am prins de braţ 
și l-am ridicat din apă. Nu mai avea puls. l-am mai verificat încă 
o dată pulsul. Tot nimic. Nu auzeam decât tăcerea pădurii și nu 
simţeam decât frigul cumplit. 

Michael Bell murise, și odată cu el și Mary Smith. lar în curând 
aveam să mor și eu, în hainele acelea ude și îngheţate. 


119 


Am ieșit cu foarte mare greutate din râpa în care căzusem cu 
automobilul, urcușul părându-mi-se îngrozitor și simțind o 
cumplită durere, ameţeală și greață. Partea bună a fost că după 
aceea nu mi-am mai amintit decât foarte vag totul. 

Am reuşit cu chiu cu vai să ajung și la șoseaua principală, de 
unde m-a pescuit un student speriat de starea jalnică în care mă 
aflam, student care mergea într-un automobil Subaru. N-am 
reușit niciodată să aflu numele lui. Cred că am leșinat pe 
bancheta din spate a mașinii. 

Până dimineaţă, cadavrul lui Michael Bell a fost recuperat din 
pârâiaș, iar eu mă odihneam într-un pat de la spitalul Fletcher 
Allen, din Burlington. MĂ ODIHNEAM probabil că este mult spus, 
pentru că s-au perindat pe-acolo încontinuu tot felul de polițiști 
de la secţia din localitate, iar eu am vorbit ore întregi la telefon 
la birou la mine la Washington, cu sediul din Los Angeles și cu 
Jeanne Galletta, străduindu-mă să coroborez toate datele culese 
de la începutul șirului de asasinate. 

Planul lui Bell fusese consecinta unor trăiri interioare malefice 


şi a unei nebunii, apelând până la urmă la o acoperirea extrem 
de simplă - și anume, diversiunea - reușindu-i acest lucru chiar 
până la final. După cum explicase și Jeanne, Michael Bell își 
câștiga existenţa scriind și producând scenarii. Se pricepea 
foarte bine la scenarii. Nu m-ar mira dacă și această tragedie s- 
ar sfârși printr-un alt scenariu, scris însă de altcineva. Probabil 
că scenaristul ar schimba totuși datele, iar filmul ar fi marcat de 
smechereasca formulă „bazat pe întâmplări reale”. 

— Şi rolul tău cine anume o să-l joace? glumi Jeanne la 
telefon. 

— Nu știu și nici nu-mi prea pasă. Vreun actor oarecare. 

În privința lui Mary Constantine, nu prea știam ce să cred. 
Polițistul din mine avea o anumită reacţie, în timp ce psihologul 
o cu totul alta. Mă bucuram pentru ea, fiindcă avea să se 
întoarcă la îngrijirea și la tratamentul de care avea nevoie. Dacă 
doctorita Shapiro avea dreptate, poate că Mary își va reveni 
până la urmă cumva. Asta speram și eu. 

Pe la ora patru, ușa rezervei în care mă aflam se 
întredeschise, prin spatiul format strecurându-și capul nimeni 
alta decât Mama Nana. 


— Asta da priveliște! i-am spus eu în glumă. Bine ai venit, 


Nana. Ce te-a determinat să vii în Vermont? 


— Siropul de arțar, glumi și ea. 

Apoi se apropie de mine stingherită, lucru la care nu m-aș fi 
așteptat din partea ei, schițând o grimasă când văzu bandajul 
din jurul umărului meu. 

— Ah, Alex, Alex. 

— Să ştii că arată mai grav decât este în realitate. Sau poate 
că nu. Ţi-a fost greu să găsești un loc la avion? 

— Nu-i mare scofală. Mergi la aeroport și dai banii. 

Nana îmi puse o mână rece pe obraz. Mâna aceea îmi era atât 
de familiară, și mă alina atât de mult! CE M-AS FACE OARE, FĂRĂ 
PISĂLOAGA ASTA BĂTRÂNĂ? mă gândeam eu. CE M-AŞ FACE? 


— Medicii mi-au spus că te vei face bine, Alex. Presupun însă 
că treaba asta este relativă. 


Se mai trăsese si altă dată în mine. Era un lucru traumatizant 


- fără niciun dubiu -, însă nu fusese ceva ireversibil, măcar până 
în prezent. 

— O să mă fac bine, am asigurat-o pe Nana. Şi la trup, și la 
suflet. 

— l-am rugat pe copii să aștepte puţin afară. Aş vrea să discut 
cu tine ceva între patru ochi, după care să uităm toată 
problema. 

— Aoleu. lar am dat de vreun bucluc? lar o să dorm pe pres, în 
fata usii? 

Ea nu-mi mai răspunse la surâs, dar îmi luă o mână între 
mâinile ei. 

— Alex, în fiecare zi îi mulțumesc Domnului că am avut parte 
de tine, că am avut șansa să te pot crește și să văd cum devii 
bărbatul care esti acum. As vrea însă să-ți reamintesti motivul 
pentru care ai ajuns tu în grija mea și ce relaţie a fost între bieţii 
tăi părinţi, înainte ca ei să moară. Cu alte cuvinte, Jannie, 
Damon si cu Ali merită mai mult decât atâta cât le oferi tu. Nana 
făcu o pauză pentru a sublinia efectul apotecotic al finalului: Alex, 
nu face din copiii tăi niște orfani de tată! 


120 


Am vrut să-i răspund, însă Mama Nana își continuă ideea, 
ridicând usor tonul: 


— Eu sunt prima care trebuie să se ducă. Să nu îndrăznești să 
mă contrazici. 


Așa că am ridicat din umeri, lucru care îmi provocă mari 
dureri. 

— Ce pot să mai zic? 

— Nimic. Absolut nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt femeie 
bătrână, iar dacă o să mă asculti, poate că o să înveţi și tu ceva, 
până la urmă. 

Ne-am privit îndelung în ochi. Mi se pusese un nod în gât, deși 
ceea ce simteam eu nu era amărăciune, ci mai degrabă un 
sentiment de _ recunoștință și de dragoste nețărmurită pentru 
această bătrânică extraordinar de puternică și de înțeleaptă, 
mult mai înţeleaptă ca mine. 

— Poate ti se pare incredibil, dar eu te ascult întotdeauna, i- 
am spus eu. 

— Da, dar după aceea, faci tot după capul tău. 

Am auzit atunci zgomotele de pe coridor, odată cu 
deschiderea ușii de la rezerva mea. M-am uitat și am văzut 
mutrița curioasă a lui Damon, și în clipa aceea am simţit cum 
inima mea își accelerează bătăile. 

— la te uită cine a venit! M-am sters la ochi. Bărbatul casei. 

— Ni s-a spus că Jannie n-are voie să intre, pentru că n-a 
împlinit încă doisprezece ani, zise el. 

Eu m-am ridicat în sezut. 

— Şi unde este ea? 

— Aici sunt, se auzi limpede glăsciorul indignat al fiicei mele, 
de după ușă. 

— Atunci, intră, până nu te vede cineva. Haide odată! N-o să 
te aresteze nimeni pentru asta. Poate doar eu, dacă o să mai 
rămâi afară multă vreme. 

Astfel că amândoi intrară și veniră în pas grăbit lângă mine, 
oprindu-se brusc, la vederea bandajelor. Eu i-am cuprins pe 
amândoi în același timp, cu brațul sănătos. 

— Cât mai trebuie să stai aici? mă întrebă Jannie. 

— S-ar putea să ies în câteva zile, i-am răspuns eu. 

— Arată mai rău decât este în realitate, îi spuse Nana. 

Damon se ridică în picioare și îmi examină bandajul de la 


umăr. 

— Te-a durut rău? 

— Rău de tot, mormăi Nana. 

— Am trecut eu prin niște experiențe și mai dificile, le-am 
răspuns atunci cu _vioiciune. Amândoi se uitară la mine, cu 
aceeaşi expresie nedefinită și oarecum plină de reproș. În 
definitiv, cine dintre noi era părintele și cine erau copiii? Mie mi 
se părea că într-un fel ei crescuseră, față de ultima dată când îi 
văzusem. Şi eu mă simțeam mai bătrân. 

Acești doi copii urmau să crească și să se schimbe, indiferent 
dacă eu eram sau nu prin preajma lor. Era o evidenţă de 


netăgăduit, dar brusc m-am simţit pătruns de înțelegerea acelui 
adevăr. 


Asa că am cedat. 


— Da, le-am spus eu. M-a durut rău. Rău de tot. 

Apoi mi-am reamintit vorbele acelea cumplite ale Nanei: Acex, 
NU FACE DIN COPIII TĂI NIŞTE ORFANI DE TATĂ! 

Şi mi-am strâns atunci copiii tare la piept și chiar dacă umărul 
mă durea nu-mi venea să le mai dau drumul, dar nici să le spun 
lucrurile la care mă gândeam eu. 


121 


Am rămas la spitalul Fletcher Allen din Vermont aproape o 
săptămână, fapt ce constituia cea mai lungă perioadă de 
spitalizare din viața mea și posibil încă un avertisment. Al 
câtelea oare? 

Vineri seară la ora șase am primit un telefon de la detectiv 
Jeanne Galletta, din Los Angeles. 

— Alex, ai auzit vestea? m-a întrebat ea. Presupun că ti-au 
spus-o deja. 

— Care veste, Jeanne? Că o să mă externeze mâine din spital? 

— Despre asta, eu una nu știu absolut nimic. În schimb, ieri 
Mary Wagner a mărturisit că a comis toate asasinatele de-aici, 
din Los Angeles. 

— Dar nu ea le-a comis, ci Michael Bell. 


— Eu stiu asta. Până și Maddux Fielding știe. Chiar dacă n-a 
crezut-o nimeni, ea tot a mărturisit comiterea lor. lar mai târziu 


în cursul nopții trecute, sărmana Mary Wagner s-a spânzurat la 
ea în celulă. A murit, Alex. 

Am scos un oftat profund și am scuturat de câteva ori din cap, 
parcă nevenindu-mi încă să cred. 

— Îmi pare rău. Încă o moarte de care se face vinovat Bell. 

Spre marea mea surprindere, a doua zi dis-de-dimineaţă mi s- 
a dat drumul din spital. Am sunat acasă pentru a le da alor mei 
vestea, ba chiar am reușit să-mi cumpăr și un bilet de avion spre 
Boston. De la Boston, am prins  avionul-navetă către 
Washington. Niciodată în viată n-am mai fost atât de fericit să 
zbor cu un avion atât de aglomerat. 

Nu mi-a fost greu nici să fac rost de un taxi de la aeroport și 
pe când intram în cartierul de sud-est, pe la ora șapte seara, am 
simţit o dulce căldură invadându-mi corpul. NICĂIERI NU-I MAI BINE 
CA ACASĂ. Ştiu că acest lucru nu este valabil pentru toată lumea, 
însă pentru mine personal este, iar asta mă face să mă simt un 
om norocos. 

Taxiul a oprit în fata casei de pe Fifth Avenue. Deodată m-am 
trezit alergând pe mica peluză din fată și apoi urcând rapid 
treptele cu vopseaua de pe ele cam ștearsă. 

L-am luat în braţe pe micutul Alex și l-am învârtit pe sus, prin 
aer. Mă durea umărul, dar acest lucru nu mă deranja. 
Taximetristul se sprijinea de geam, oarecum mirat, dar până și 
el zâmbea, în felul său. Eu i-am strigat: 


— Mă întorc imediat. Așteaptă-mă încă putin. 
— Nu-i nicio grabă, amice. Pe mine nu mă deranjează. 


Aparatul de taxat oricum înregistrează în continuare. 
M-am uitat la Mama Nana, care-mi ieșise în întâmpinare pe 


verandă, împreună cu fiul meu cel mai mic. 
— Ce e? am întrebat-o eu în șoaptă. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 


— Ali a revenit pentru totdeauna acasă, îmi răspunse ea încet. 
Christine l-a adus. S-a răzgândit din nou. Şi nici nu mai vrea să 


se mute înapoi în Est. Ali s-a întors definitiv acasă. Îţi vine să 
crezi una ca asta? Dar tu ce ai de gând? Nu vrei să revii și tu 
definitiv acasă? 

— M-am întors acasă, Nana, i-am răspuns eu, iar apoi m-am 
uitat în frumosșii ochi ai micutului meu fiu, și i-am spus: Ali, am 


revenit acasă. Îţi jur. 
lar eu nu-mi încalc niciodată jurămintele. 


Sfârşit