Amy Gentry — Pierduta pentru totdeauna

i 
am i aci | 
a n Leţă PE 


| ] g 
EI A Ie 


AMY GENTRY 


PIERDUTĂ 
PENTRU TOTDEAUNA 


Original: Good as Gone (2016) 


Traducere din limba engleză: 
SILVIA SBARNA-BOGACIU 


virtual-project.eu 


PARALELA 


EDITURA 


2020 


VP - 


Prolog 


Jane s-a trezit și a șoptit: 

— Julie? 

În jurul ei, camera nu era decât un mare vid. După doi ani în 
care dormise singură în dormitorul ei din casa cea nouă, Jane nu 
mai visa că ventilatorul din tavan cade pe pat și o face bucăţi. 
Dispăruseră și păianjenii de prin colţuri. Când ai zece ani, nu 
trebuie să verifici toate colţurile casei înainte de a te culca. 
Poate doar uneori, când ceva o trezea în miez de noapte, și 
liniștea din jur tânjea după respiraţia ușoară a lui Julie. In fosta 
lor casă, trecea un picior peste marginea patului supraetajat, 
apoi chicotea până ce Julie îi spunea: 

— Gata, Janie, culcă-te la loc. 

Dar în casa nouă, în noaptea aceea, se grăbi să închidă 
pleoapele strâns înainte ca privirea ei să fie atrasă de zonele 
întunecate în care tavanul se întâlnea cu pereţii. 

Următorul sunet se auzi din camera lui Julie. 

Jane dădu la o parte păturile și puse picioarele goale pe 
mochetă. În fosta lor casă, era un covor țesut care aluneca pe 
podeaua din lemn atunci când se dădea jos din pat. In casa 
nouă, în noaptea aceea picioarele ei abia dacă făcură vreun 
zgomot pe covorul cel gros. Deschise ușa și privi pe hol. O formă 
palidă, dreptunghiulară, în care întunericul nu era așa de negru, 
se distingea la capătul culoarului - o ușă închisă. 

Rareori dormeau cu ușile închise. Camera lui Janie se încălzea 
prea tare, iar la Julie se făcea mult prea frig. Mama se plângea 
mereu de proasta circulaţie a aerului în casele cu etaj, dar jos, la 
parter, ușa de la camera părinţilor era mereu închisă noaptea, 
pentru că ei sunt adulţi. Acum, și Julie era. Sau voia să fie. După 
ce împlinise 13 ani, părea că exersează în permanenţă viaţa 
adultă, periindu-și părul încet în faţa oglinzii din baie, de parcă l- 
ar fi pregătit pentru cine știe ce joc secret, stând la birou ca să 
scrie în jurnal, în loc să se arunce pe burtă în pat, așa cum făcea 
Jane. Și închidea ușa de la dormitor. 

La capătul culoarului, forma dreptunghiulară tremură, o 
crăpătură tenebroasă deschizându-se în lateral. Ușa de la 


VP-3 


camera lui Julie se mișcă spre interior; patru degete mari erau 
prinse de ea. 

Fără să se gândească, Jane se ascunse iute în dulap și trase 
ușa după ea. Degetele alea erau mult prea sus pe ușă ca să fie 
ale lui Julie, și prea mari ca să fie ale mamei. Nu erau nici ale 
tatălui ei, dar habar nu avea de unde știa că nu sunt ale lui, iar 
acesta era cel mai neliniștitor sentiment. 

Un mic clinchet sinistru îi aminti că ușa de la dulap nu stătea 
niciodată închisă prea mult. Întinse repede mâinile, dar ușa se 
deschisese deja destul de mult. Auzi pași ușori pe hol și închise 
ochii strâns. Când îi deschise, un moment mai târziu, ușa de la 
dulap era căscată cam șapte-opt centimetri. Bucata de hol care 
se vedea din ascunzătoarea ei aproape că strălucea în 
întunericul profund din dulap. Putea să vadă fiecare fibră din 
covorul bej, fiecare crăpătură a peretelui și, atârnată pe perete, 
o jumătate dintr-o fotografie făcută cu multă vreme în urmă, în 
care Jane stătea în braţele lui Julie, purtând o rochiţă cu o 
bărcuță pe ea. Bărcuţa părea că se leagănă pe valurile cusute. 
Și restul părea că se leagănă... Pașii continuau să se apropie. 

Parchetul de pe hol scârţâi. Posesorul mâinii era acum la 
jumătatea drumului spre camera ei. Putea oare să-i audă bătăile 
inimii, atât de puternice încât scuturau bărcuța pe valurile de 
pânză? Jane rezistă dorinţei de a se afunda și mai tare între 
hainele de pe umerașe. 

Exact atunci, un picior subţirel apăru pe covor, lăsând să se 
vadă o pată de ojă rozalie pe degetul mare... Jane răsuflă 
ușurată. Era doar Julie. Petrecuse o oră să-și perfecționeze rozul 
de la unghiile de la picioare înainte de ziua ei de naștere, dar, 
până la mijlocul verii, mare parte din ojă rămăsese pe fundul alb 
al bazinului, pe unghiile ei fiind acum doar niște mici pete. Deci 
Jane se înșelase în privința degetelor de pe ușă. lar își imagina 
lucruri, precum păianjenii de prin colţurile umbroase. In mod 
cert era Julie. O vedea acum în întregime, în cămașa ei de 
noapte cu Mickey Mouse, care i se unduia pe lângă genunchi în 
timp ce se îndrepta spre scară, trecând pe lângă camera lui 
Jane. Probabil că se ducea jos să mănânce. Cămașa de noapte 
cu Donald a lui Jane, asortată cu cea a lui Julie, era într-o pungă 
de hârtie și aștepta să fie donată, îi rămăsese mică. Mama îi 
spusese că o să fie, într-o bună zi, mai înaltă decât Julie. 

Jane își strânse ușurată genunchii la piept. 


VP -4 


Dar degetele reapărură, de data asta încleștate pe umărul lui 
Julie, prinzând materialul cămășii de noapte și părul lung și 
blond între încheieturile noduroase. Jane abia dacă mai avu timp 
să observe postura rigidă a surorii ei, ca a unei păpuși cu ochii 
larg deschiși, înainte să-l vadă pe bărbatul înalt din spatele ei. 
Julie și străinul înaintau împreună, cu încetinitorul, de parcă 
brațul lung și păros ar fi fost un lanţ care îi lega. 

„Trezește-te! Trezește-te!”, își spuse Jane, dar nu se întâmplă 
nimic. Totul era îngheţat, inclusiv ea, ca într-un vis. Doar Julie și 
bărbatul continuau să se miște. Foarte încet, dar erau aproape 
de camera ei. Janie deschise gura pentru a ţipa. 

Apoi Julie o văzu. 

Jane își înghiţi ţipătul în timp ce Julie se uită direct către 
ascunzătoarea ei din dulap. Jane o privi disperată, rugând-o din 
priviri să-i spună ce să facă, fiind pregătită să asculte, să urle 
sau să plângă, ori poate chiar să râdă dacă totul nu era decât o 
glumă. În mod cert, Julie nu ar fi lăsat-o singură în acest coșmar, 
nu? Dacă Julie îi spunea ce să facă, Jane promise în tăcere că o 
să asculte și că nu o să se mai plângă niciodată. 

Fără să-și miște deloc capul, Julie ridică din sprâncene și se 
uită cu subînțeles spre bărbatul din spatele ei, apoi din nou la 
Jane, ca și cum i-ar fi spus să se uite bine, dar Jane nu voia, 
prefera să își ţină privirile aţintite pe Julie. Fata și bărbatul 
trecură de ușa ei fără să se oprească și Jane înţelese de ce Julie 
mergea așa de înțepenită: bărbatul o ameninţa cu un cuţit mare 
și ascuţit. Jane simţi ca o împunsătură între omoplaţi și ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Se aflau lângă scară când, din pod, se auzi un zgomot 
puternic. Jane știa că erau doar lemnul casei, care trosnea 
uneori, dar bărbatul se opri și se uită îngrijorat peste umăr. În 
acea fracțiune de secundă, înainte ca el să redevină atent, Julie, 
parcă eliberată de o vrajă, întoarse capul spre Jane, își apăsă 
degetul indicator de buze și îi făcu semn să tacă. 

— Șșșșt! 

Jane se supuse. Julie cobori scările, urmată de bărbatul care 
ținea cuțitul. 


Și aceasta, după spusele unicului martor, este povestea 
felului în care mi-am pierdut fiica - ambele fiice - și totul, 
absolut totul, într-o singură noapte. 


VP-5 


1 


Cei opt ani de când a murit Julie sunt deja secole atunci când 
ies din casă în aerul fierbinte pentru a merge să predau ultimul 
meu curs din semestrul de primăvară. La mijlocul lunii mai, 
Houston-ul respiră căldură. Înainte să închid ușa în urma mea, 
un strat de umezeală îmi apare între piele și haine. Încă cinci 
pași până în garaj... Până la mașină, palma începe să-mi asude 
pe plasticul termosului care-mi alunecă din mână. Picături de 
cafea îmi sar pe capac și pe piele. Le las să mă ardă un pic și 
dau drumul la aerul condiționat. 

Vara vine din ce în ce mai devreme în fiecare an. 

Trec cu mașina pe lângă poarta securizată pe care am 
instalat-o când era deja prea târziu, traversez cartierul și apoi 
intru pe 1-10, unde betonul pare că urcă spre cer în fâșii masive, 
ca niște cozi de dinozaur. La opt dimineaţa, cele paisprezece 
benzi ale autostrăzii sugerează arterele înfundate ce duc spre o 
inimă cu triplu by-pass. Oră de vârf. Încerc să-mi fac loc prin 
marea de capote și lămpi roșii ce clipesc febril în dimineaţa 
spălăcită. 

Trebuie să văd dincolo de masa de mașini, așa că Priusul, mai 
economic, stă cuminte în garaj, în timp ce conduc masivul 
Range Rover negru al lui Tom - nu e ca și cum el l-ar folosi - 
pentru a trece de trei ori de pe o autostradă pe alta în drumul 
către universitate și înapoi în fiecare zi. Cum ne mișcăm în ritm 
de melc, pot să uit o clipă de ceilalţi participanţi la trafic și să 
mă concentrez asupra literelor de o șchioapă ale magazinelor 
din mall-uri: BIG BOY DOLLAR STORE, CARTRIDGE WORLD, L-A 
HAIR. Văd rozul-neon al unui restaurant mexican, firma galben- 
albastră IKEA ce tronează dincolo de drum, cărămizile 
îngălbenite ale complexelor de apartamente care abia dacă sunt 
izolate de autostradă de tufișurile decorative de la marginea 
drumului, și toate îmi amintesc că tot ceea ce era mai rău s-a 
întâmplat deja. Eu am nevoie de astea, cum are mama nevoie 
de rozariu. Lăudat fii, Mister Carwash, tu, cel plin de gratie, 
Domnul este cu tine. Roagă-te pentru noi, O 2wik-Fast Printing, 


VP-6 


tu, binecuvântată Self-Storage, către tine trimitem noi lacrimile 
noastre. 

Chiar și panourile lui Julie au dispărut. Ele erau aici, pe 
dreapta, la intersecţia dintre 1-10 și ieșirea 610, lângă căminul 
de bătrâni, între First Batist și podul din beton, dar acţionarii au 
decis că acestea ar trebui scoase acum cinci ani. Sau o fi trecut 
mai mult? Cred că din cauza costurilor, deși nu am știut 
niciodată cât costau. De Fondul Julie s-a ocupat Tom. Acum, 
zâmbetul uriaș și dinţii albiţi ai unui pastor dintr-o mega-biserică 
ne adresează de pe panoul uriaș îndemnul: „Zi de zi credință, nu 
credinţă de zi cu zi”. Mă întreb dacă pe acesta l-au lipit peste 
chipul ei sau dacă, mai întâi, au rupt-o pe ea în bucăți. Ce gând 
ridicol! Pe panoul ăsta s-a făcut reclamă la multe de atunci 
încoace. La dentiști, la vasectomia reversibilă. 

Un vers al lui Wordsworth din planul pentru cursul de azi îmi 
trece prin minte, ca o glumă proastă: „Unde s-a dus viziunea 
vizionară? / Unde sunt acum gloria și visul?” 

Semnalizez și mă îndrept spre ieșirea de pe autostradă. În 
ciuda timpului pe care l-am petrecut studiind poezia lui 
Wordsworth - în ciuda faptului că o să o predau peste câteva 
ore unei clase pline de tineri studenţi impresionabili și a faptului 
că am de gând să continui să fac asta atâta vreme cât 
universitatea îmi va permite să îmi păstrez poziţia, fără a mă 
obliga să public ceva, să particip la activităţi de organizare sau 
să fac orice alt efort în afară de acela, deloc de neglijat, de a mă 
da jos din pat dimineața și a face faţă unei lumi în care s-a 
întâmplat tot ce putea fi mai rău, iar eu sunt încă în viaţă - nu 
cred în glorie și în vis. Eu cred în statistici. 

Statisticile spun că mare parte dintre copiii răpiți sunt luaţi de 
oameni cunoscuţi. Julie a fost luată de un străin. Statisticile spun 
că răpitorii de copii încearcă să-i ademenească pe aceștia într-o 
mașină. Julie a fost luată din dormitorul ei, sub ameninţarea cu 
cuțitul, în miez de noapte, în timp ce cealaltă fiică a mea, Jane, 
vedea totul dintr-un dulap, unde era ascunsă. Și, în cele din 
urmă, statisticile spun că trei sferturi dintre copiii răpiți care 
sunt uciși mor în primele trei ore de când au fost răpiți. Trei 
ore... Cam atât credem că a stat Jane în dulapul acela, îngheţată 
de spaimă, înainte de a ne trezi pe mine și pe Tom, plângând în 
hohote de panică. 


VP -7 


Înainte ca noi să știm că Julie dispăruse, soarta ei fusese deja 
pecetluită. 

Inevitabilitatea situaţiei se împrăștiase precum o infecţie sau 
ca mirosul de benzină. Ca să cuprind mental ideea că Julie este 
moartă, îmi spun că a fost mereu - înainte să se nască ea, 
înainte să mă nasc eu. Înainte să se nască Wordsworth. Trec pe 
lângă brazii din Memorial Park. Mi-o imaginez stând și uitându- 
se fix de sub o pătură cu roșu și auriu. Trecând pe lângă 
Crestriew Apartaments, o văd îngropată în rondul de azalee. 
Mall-ul în care e Sunray Nail Salon and Spa îmi trezește viziuni 
legate de tomberoanele de gunoi din spatele Sunray Nail Salon 
and Spa. Asta este sclipirea mea vizionară. 

Îmi doream tot ce poate fi mai bun pentru Julie. Acum, nu 
vreau decât ceva ce să pot îngropa. 


Cursul - ultimul de dinainte de vacanţa de vară - trece 
oarecum în ceaţă. Aș putea să predau despre Wordsworth cu 
ochii închiși și, cu toate că nu dorm acum, visez. Văd un bazin 
de un albastru limpede, care strălucește ca o piatră falsă, 
înconjurat de o punte umbrită de brazii plin de ace. Fetele erau 
așa de încântate de piscină, iar eu îmi amintesc că l-am întrebat 
pe Tom, contabilul, dacă ne putem permite așa ceva. Energy 
Corridor District, cu multitudinea de Starbucks și de cluburi, nu 
era chiar stilul nostru - în special, nu era stilul meu. Dar fetelor 
le-a plăcut piscina chiar mai mult decât le-a plăcut faptul că 
aveau propriile camere. Nu au părut să remarce faptul că ne 
mutam dintr-o casă dată de universitate, oarecum învechită, 
într-un cartier de vile cu etaj, cu garaje pentru două mașini și cu 
peluze pe care erau tot felul de pancarte ce susțineau echipe de 
fotbal de liceu. Sunt mai multe motive pentru care am făcut 
asta, dar cel pe care vreţi să-l auziţi, desigur, este acela că am 
crezut că o să fim mai în siguranţă aici. 

— Sunteţi liberi. Nu uitaţi că, până pe 28, nu mai târziu de ora 
5, trebuie să primesc lucrările voastre. 

Înainte să apuc să le urez o vară frumoasă, cei mai mulţi au 
plecat deja. 

În timp ce mă îndrept spre biroul meu, simt o vibraţie pe șold. 
Este un mesaj de la Tom. 

„Poţi să o iei tu pe Jane? IAH 4:05, United 1093". 


VP-8 


Las telefonul pe birou și mă întorc spre computer, unde mă uit 
pe site-ul Universităţii Washington, la anul academic. Apoi 
verific registrul universităţii și îl sun pe administrator, pe care-l 
știu din școala generală. Urmează o conversaţie scurtă. 

Îi răspund lui Tom: „Să iau și ceva pentru cină?” 

Câteva minute mai târziu vine răspunsul: „Nu”. Se pare că 
asta e tot ceea ce eu și Tom ne vom spune unul altuia despre 
faptul că Jane vine mai devreme acasă după primul ei an la 
colegiu. 


E oarecum complicat să o găsești pe Jane în mulţime în ultima 
vreme. Nu știi ce culoare va avea părul... Stau lângă pista de 
bagaje 9 și aştept până ce o fată înaltă cu părul negru și cu o 
șuviţă verde care-i atârnă pe faţă apare din mulţimea de 
pasageri. A supraviețuit încă unei schimbări a culorii părului. 

— Bună, mamă, îmi spune. 

— Bună, Jane! 

Ne îmbrățișăm, și sacul ei greu mă lovește peste șold când se 
apleacă spre mine. Apoi banda goală scoate un sunet ascuţit și 
amândouă ne întoarcem spre ea în timp ce eu mă frământ cum 
să fac să nu o întreb de ce s-a întors acasă mai devreme. 

— Ţi-ai schimbat iar culoarea părului, remarc. 

— Mda. 

Tot ce spune și face Jane este un fel de versiune a unei uși 
trântite în nas, ceva ce a devenit marca ei personală în anii de 
generală, la vreo doi ani după ce a fost răpită Julie. In timpul 
liceului, Jane a adăugat la asta muzica dată la maximum, 
vopsitul părului, piercinguri multiple și puse la întâmplare, dar 
„ușa trântită în nas” a rămas marca ei. De regulă, Tom se ducea 
sus după ea, pentru a-i calma plânsetele sau urletele, pe care 
eu le auzeam doar atenuate. M-am gândit că avea nevoie de 
intimitate. 

— A fost în regulă zborul? 

— A fost OK. 

A fost lung. Cred că Jane a ales Universitatea din Washington 
pentru că era așa de departe de Houston. Când era mică, 
spunea că vrea să meargă la universitatea unde predau eu, dar 
broșurile au venit cam în aceeași perioadă în care a început faza 
cu „trântitul ușii în nas”. Ar fi ajuns în Alaska dacă nu insista să 
meargă la o universitate care are pătrare, nu semestre - o 


VP-9 


diferenţă crucială. Desigur, este un comportament tipic pentru 
adolescenţi, dar la Jane avea un sens oarecum pervers - la fel ca 
și faptul că, în conformitate cu registrele, nu își luase examenele 
la niciunul dintre cursurile din pătrarul de primăvară. 

Asta, după ce a stat în Seattle întregul an școlar. Nu am dat 
prea mare atenţie faptului că nu a venit acasă de Ziua 
Recunoștinței. Studenţii care au pătrare, nu semestre, adesea 
sar peste această vacanţă, pentru că pătrarul de toamnă începe 
așa de târziu. Dar, când ne-a explicat la telefon, la jumătatea lui 
decembrie, că abia se instala, că unul dintre profesori o invitase 
la masă de sărbători (că familia noastră nu prea sărbătorea 
Crăciunul, nu?) și că ar fi mai bine pentru independenţa ei să 
stea acolo, am auzit de la celălalt telefon inima lui Tom 
frângându-se. Am acoperit eu tăcerea lui spunând singurul lucru 
potrivit: „O să ne fie dor de tine, desigur, dar te înţelegem”. 

Acum, mi se pare că situaţia de sărbători fusese încă o ușă 
trântită, la care eu nu reușisem să reacționez cum trebuia. 

— Cum e? Încă îţi mai place la Universitatea Washington? 

— Hai, Huskies! îmi răspunde ea cu un gest moale al mâinii. 
Da, mamă, nu s-a schimbat nimic de când am vorbit ultima 
dată. 

Bagajele încep să vină pe bandă, așa că amândouă ne 
aplecăm înainte. 

— A fost destul de groasă haina aia pentru ianuarie acolo? 
Acum sunt la reduceri hainele de iarnă, așa că putem merge la 
cumpărături. 

Se uită sugestiv spre geaca stil Army, pe care o poartă de 
când avea 16 ani. 

— Asta e suficientă. V-am mai spus, nu se face foarte frig 
acolo. 

— La școală e totul în regulă? 

— Da, zice ea. De ce? 

— Făceam și eu conversaţie... 

— Merge foarte bine, zice ea. De fapt, merge așa de bine, că 
profesorii mă lasă să predau lucrări în contul examenelor. 

În contul examenelor! Sună foarte oficial. Mă întreb cum de 
au lăsat-o să-și susţină restanțele, în loc să o pice. De regulă, 
studenţii mei spun că au „probleme de familie” și speră să nu le 
cer detalii. 

Precaută, întreb: 


VP - 10 


— Așa se face la U-Dub? 

— Mamă, zice ea, spune-i Universitatea Washington. 

O strâng pe după umeri. 

— Ne bucurăm că ai venit acasă. 

Las mâna jos și rămânem acolo, una lângă alta, uitându-ne la 
banda din metal strălucitor, până ce jumătate dintre pasageri își 
vor fi luat deja bagajele și vor fi plecat, absenţa lor făcând 
zgomotul benzii să pară și mai ascuţit. În cele din urmă, valiza 
lui Jane ajunge în dreptul nostru. A fost un cadou de absolvire. 
Este de un verde-măr, deja uzată de călătoria spre Seattle și 
înapoi și aproape că se asortează cu șuvița ei verde. O ridică 
înainte să apuc eu să fac vreo mișcare, dar mă lasă să-i ţin sacul 
când se oprește să-și scoată jacheta de pe ea, când aerul umed 
de afară ne lovește odată ce trecem de ușile care se închid 
automat. 

— Văd că deja avem atmosfera de mlaștină. 

— Nicăieri nu e ca acasă, spun eu și primesc ca recompensă o 
jumătate de zâmbet. _ 

Drumul spre casă e însă dificil. Incerc în zadar să lego 
conversaţie despre viaţa la colegiu, în ciuda faptului că îmi 
petrec mare parte din timp la universitate. 

— Cum sunt camerele de la cămin? 

— Destul de bune. 

— Încă te mai înţelegi cu colega de cameră? 

— E în regulă. Încercăm să nu ne călcăm pe bombeuri. 

— O să stai cu ea și la anul? 

— Probabil că nu. 

În cele din urmă, ating un subiect care sunt sigură că va da 
rezultate, deși pe mine mă doare. 

— Spune-mi despre profesoara de engleză la care ai fost de 
Crăciun. 

— Numele ei este Caitlyn. De fapt este profesoara de 
semiotică. 

Caitlyn... 

— Nu știam că se predă și semiotică la departamentul de 
engleză. 

— Cursul se cheamă „Studii comparate”. Este un curs de 
engleză, combinat cu lingvistică, studii de gen și antropologie. 
Ar trebui să te înscrii de dinainte la curs, dar eu m-am dus la 
Caitlyn în prima zi și am convins-o să mă primească. 


VP -11 


Nu mă pot abţine să nu simt o umbră de mândrie. Fiind copil 
de profesor universitar, Jane știe ce să facă. Mai mult, ăsta este 
cel mai lung discurs pe care l-a avut faţă de mine sau Tom de 
nici nu mai ţin minte când. 

— Povestește-mi. Ce ai citit? 

— Mai bine mai stau, ca să-i povestesc și lui tata în același 
timp, zice ea. 

— Desigur. 

— Nu vreau să povestesc de două ori. 

— Sigur că da, scumpo. 

Dau drumul la radio și sunetul reconfortant al știrilor de la ora 
de vârf umple mașina, în timp ce trecem pe lângă un poligon de 
trageri și o sală unde un antrenor olimpic urlă chiar acum la 
niște fetițe cu părul strâns în coadă de cal. Jane se uită pe 
geamul din dreptul ei. Cred că se întreabă de ce nu a venit Tom 
să o ia de la aeroport. Asta mă întreb și eu. 

Câteva minute mai târziu, aflăm amândouă răspunsul. Intrăm 
pe alee când cerul începe să aibă culorile apusului. Îl văd pe 
Tom prin fereastra de la bucătărie, pregătind cina. Când deschid 
ușa și intru în casă, simt mirosul pastelor favorite ale lui Jane: 
fettucini Alfredo cu creveţi și sparanghel la grătar, o reţetă 
ridicol de decadentă, pe care Tom a învăţat-o de pe Food 
Network și pe care o face doar la ocazii speciale. Intr-un bol de 
lângă tocător văd o salată verde, gata să se alăture, pe masă, 
veselei. 

— Janie! 

Tom își deschide larg brațele și face un pas înainte, iar Jane îl 
prinde în brațe și își pune capul, cu ochii închiși, pe pieptul lui. 
Mă duc la baie, apoi în dormitor, îmi schimb hainele de serviciu 
cu niște blugi comozi, zăbovind încă puţin, ca să pun la loc 
rufele spălate și împăturite, în coșul de lângă pat. Când mă 
întorc, ei vorbesc animați. Tom este cu spatele spre mine și taie 
roșiile pentru salată, iar Jane își ţine vârfurile degetelor pe blat, 
de parcă ar începe să cânte la pian. 

— Tată, nu ţi-ar veni să crezi ce nume pomeneau colegii mei, 
spune ea. Derrida, chestii de-astea. Toţi erau cu mult mai isteți 
ca mine. 

— Dar te-a primit și ea este considerată genială! 

— De fiecare dată când deschideam gura, parcă eram idioată. 


VP - 12 


— Măcar deschideai gura, spune el, lăsând pentru un moment 
cuțitul în lateralul tocătorului și uitându-se în ochii ei. Pun pariu 
că erau unii care erau prea speriaţi ca să vorbească. 

Peste umărul lui Tom, văd zâmbetul recunoscător al lui Jane, 
și asta mă înmoaie complet. De parcă m-ar simţi, Tom se 
întoarce și mă vede acolo. Pune o mână de roșii tocate peste 
grămada de salată din bol. 

— Totul este gata, spune el. Jane, ia pastele. Hai să ne 
așezăm la masă. Mâncăm împreună prima cină după Dumnezeu 
știe cât timp. 

Și, dacă vă vine să credeţi, în același moment auzim soneria 
de la intrare. 


VP - 13 


2 


Primul lucru pe care-l văd este părul ei blond-deschis, luminat 
de apusul poluat și roșiatic al Houston-ului. 

Apoi, îi remarc chipul - o piele palidă, întinsă peste pomeţii 
largi și accentuaţi cu roșu, ceea ce scoate în evidenţă 
cearcănele de sub ochii afundaţi în cap. Faţa pare și tânără, și 
bătrână. Poartă o pereche de blugi uzaţi, cu găuri la genunchi, și 
un tricou. Deschide gura ca să spună ceva, și atunci văd că e 
desculță. 

Are ceva familiar, dar e ca și cum trupul meu s-ar fi contopit 
cu mediul înconjurător, mintea mi s-ar fi legat de mâinile care 
caută febril, iar datele senzoriale se lovesc parcă de ziduri, 
încercând să găsească ceva de care să se prindă: Părul. Ochii. 
Tânără. Desculță. 

Ochii ei se măresc și toată culoarea de pe chip îi piere. 

Mâinile mi se întind înainte, cu palmele deschise, cu degetele 
răsfirate, parcă gata să mă apere de lumina unei explozii 
nucleare sau ca și cum aș fi pe cale să cad, dar fata de pe 
terasă este cea care cade. | se înmoaie genunchii și se 
prăbușește pe covorașul de la intrare, iar în cădere părul ei se 
prinde în azalee. Deschid gura și cred că-l strig pe Tom, deși nu 
aud nimic, pentru că mintea mea este încă orbită de apusul care 
i se reflectă pe chip. El vine alergând în spatele meu, se oprește 
și apoi se năpustește afară. Când mă uit din nou, fata aproape 
că a dispărut în braţele lui, buclele și șuviţele de păr încurcându- 
i-se printre degete în timp ce-o strânge la piept, legănându-se 
înainte și înapoi: 

— Julie, Julie, Julie, suspină el, ca un cor de coșmaruri care știu 
acum că nu au încetat niciodată, ci au revenit noapte de noapte 
și poate chiar și peste zi, dar pe care eu am ales să le ignor. 

Când o văd pe Jane împietrită pe hol, în minte mi se aprinde o 
lumină. 

— Sună la 911, reușesc să spun. Zi-le să trimită o ambulanţă. 

Lui Tom, care scoate niște sunete ciudate, animalice, pe care 
le-am auzit și în visele mele, îi spun: 

— Adu-o înăuntru. 


VP - 14 


Și uite așa, tot răul e șters. Julie e acasă. 


Primele 24 de ore după apariţia lui Julie sunt ciudat de 
asemănătoare cu primele 24 de ore de după dispariţia ei, o 
simetrie în oglindă, care dă o semnificaţie aparte fiecărui 
detaliu. E umiditatea începutului unei lungi și fierbinţi veri, 
arbuștii ornamentali cărora le cădeau deja florile atunci când a 
fost răpită, la începutul toamnei, acum abia încep să facă acele 
floricele ca de hârtie. Aud sirenele mașinilor care-și croiesc drum 
prin cartier spre casa noastră, ca și data trecută, doar că acum 
este o salvare, nu poliţia, și este la apus, nu la răsărit, așa că 
vecinii care deschid ușile caselor să vadă ce se întâmplă, acum 
poartă haine de muncă, nu halate, și au în mână mănuși de 
baseball, nu ziare. Totul este invers, ca un negativ al pozei 
tragediei. 

Doar unul dintre noi poate merge cu Julie în ambulanţă, și 
Tom se urcă imediat, iar eu și Jane ne urcăm în SUV și mergem 
în spate. Când ajungem la Camera de Gardă, e scoasă pe targă, 
conectată la o perfuzie mobilă și e dusă înăuntru, într-o rezervă 
separată de o perdea, cu o combinaţie chinuitoare de rapiditate 
și încetineală tipică pentru unităţile de Urgenţă. 

Următoarele 30 de minute trec ca orele sub lumina de neon 
de pe hol. Julie se trezește, mormăie ceva, apoi adoarme la loc. 
Tom stă pe marginea patului și o ţine de mână bolborosind ceva 
ininteligibil. Eu mă plimb agitată prin cameră. Jane stă sprijinită 
de un perete. Asistentele vin la intervale regulate, dar nu ne 
spun niciodată nimic, ci ne cer detalii despre asigurare sau 
despre istoricul medical al lui Julie, întrebări care par așa de 
redundante, că sunt convinsă că unii dintre acești oameni chiar 
vor să o vadă în carne și oase pe vestita fată Whitaker. O 
asistentă vine să-i ia sânge, și Julie începe să se trezească 
atunci când simte vata cu spirt rece pe interiorul braţului, apoi 
ține ochii destul de mult deschişi cât să dea vag din cap la 
întrebările asistentei, după care adoarme la loc când acul intră 
în venă. Perdeaua care ne separă de tot acel du-te-vino de pe 
hol nu face nimic pentru a atenua zgomotul amestecat de roţi 
ce scârțâie, de anunţuri indescifrabile și de discuţiile punctate 
adesea de oftaturi sau de câte un râset. 

Când vine în sfârșit medicul, o femeie, ne cere tuturor să 
ieșim, în ciuda protestelor mele și ale lui Tom. 


VP -15 


— Am nevoie de două secunde cu ea, ne spune. Mamă, tată, 
să nu plecați nicăieri. 


Inutil să spun că nu plecăm, doar Jane folosește momentul 
pentru a merge la toaletă. Medicul iese din salon după o 
conversație pe un ton scăzut, pe care mă străduiesc, fără 
succes, să o aud, și o văd pe Julie pe fundal, trează, îmbujorată 
și dezorientată, înainte ca femeia să tragă perdeaua. Julie e 
deshidratată, ne spune doctoriţța, suferă de epuizare, nu a 
mâncat de câteva zile, dar nu pare să aibă nicio rană, nicio 
boală și nici vreo urmă de substanţe în sânge. 

— După ce se va hidrata suficient, cel mai probabil își va 
reveni complet și va fi în plină formă, încheie ea. Folosirea 
expresiei „în plină formă” arată că fie nu a citit fișa, fie nu s-a 
uitat niciodată la știri sau că este atât de blazată în munca ei 
încât nu mai are puterea de a gândi dincolo de clișee verbale. 

— Trebuie să o mai aduceţi peste câteva săptămâni la un 
control. O să i se facă programarea când va fi externată. 

După ce intrăm în rezerva lui Julie, auzim un ciocănit în perete 
și un poliţist intră după noi. Are circa 40 de ani și părul închis la 
culoare. Seamănă destul de tare cu polițiștii din filme, doar că e 
mult mai puţin atrăgător. Lasă perdeaua puţin trasă și o privește 
pe Julie din pragul improvizat. 

— Julie Whitaker, spune el. Incredibil! 

Julie nu pare să-l remarce pe poliţist, dar când ne vede pe 
mine și pe Tom, se prăbușește iar în pernă și începe să 
scâncească. Tom se duce repede și o ia în braţe. Remarcând 
expresia mea, doctorita spune că o vor muta pe Julie într-o 
rezervă cu ușă, de îndată ce va fi una disponibilă, și apoi pleacă. 
Polițistul se prezintă ca fiind detectivul Overbey și începe să-mi 
pună întrebări despre circumstanţele sosirii lui Julie acasă. 
Răspund cât pot de bine, având în vedere că habar n-am, putea 
veni din apusul portocaliu, din capul unui zeu sau Dumnezeu 
mai știe de unde. De unde a venit ea la noi pare ceva 
neimportant. 

Pe fundal, îl aud pe Tom repetând cuvintele: 

— Eşti în siguranță acum. E în regulă. Doctorul spune că o să 
fii bine. 

Cred că încearcă să-și spună și lui în egală măsură lucrurile 
astea și, cu toate că aceste cuvinte nu îmi sunt adresate, sunt 


VP - 16 


așa de reconfortante, încât atenţia mea se mută către ei, 
ignorând întrebările detectivului Overbey. 

El remarcă acest lucru. 

— Aș vrea să stau de vorbă cu Julie între patru ochi câteva 
minute. 

— Nu, spune Julie, prinzându-se de braţul lui Tom, dar 
uitându-se la mine. Nu plecați! 

— Nu durează mult. 

Tom stă în fața patului lui Julie. Este înalt și bine făcut, 
impunându-se ca prezenţă. 

— Exclus. Am lăsat-o singură o dată în seara asta pentru 
doctor. Nu o mai lăsăm încă o dată. 

Tom și detectivul încep un schimb de replici, și mica rezervă 
parcă devine și mai mică. Se repetă aceleași cuvinte și, la 
început, am impresia că detectivul Overbey pune la îndoială 
sănătatea noastră mintală sau pe cea a lui Julie. El vorbește 
despre sănătoasă și în siguranță. In cele din urmă, se adresează 
direct lui Julie, vorbind peste Tom. 

— Știu că nu vă simţiţi bine, doamnă, și nu îmi place să vă 
deranjez acum, spune el. Dar trebuie să vă întreb... Aţi fost 
abuzată sexual? 

Julie doar se uită la detectiv și dă din cap. Tom rămâne 
mască, iar eu mă bucur că Jane încă nu s-a întors de la toaletă. 

Detectivul Overbey ne explică despre examenul medico-legal 
și eu îmi dau seama că „sănătos” și „în siguranţă” nu sunt decât 
cuvinte menite să ascundă adevăratul subiect. 

— A fost deja trimisă o asistentă medicală care va face 
controlul pentru abuz sexual, spune el. Ar trebui să ajungă aici 
în curând. De îndată ce vor scoate perfuzia, va putea începe 
controlul. 

Julie dă din cap că nu, iar Tom face un pas înainte, gata de 
bătaie. 

Detectivul, la fel de impozant, rămâne pe loc. 

— Dacă există dovezi ale unui abuz sexual, este bine să 
recoltăm probe... 

— Ascultaţi, spune Tom și ridică degetul arătător către 
detectiv. Am făcut tot ceea ce ni s-a spus din prima zi și nu am 
pus nicio întrebare atunci când nu trebuia. Opt ani mai târziu, 
după ce noi... Se îneacă de furie. Mulţi ani după ce n-am avut 
nicio știre despre fiica noastră, ea apare în pragul ușii. Dar nu 


VP - 17 


mulțumită vouă. Și acum vreţi să o ţineţi trează toată noaptea 
ca să o întrebaţi lucruri, tratând-o de parcă ar fi un loc al crimei? 
Se îneacă din nou. O să venim mâine la secţie. 

Detectivul Overbey se pregătește să riposteze, dar un sunet 
slab dinspre patul lui Julie îl oprește. 

— Ultima dată a fost... acum mult timp, spune ea cu o voce 
slabă. Acum cel puţin șase luni. 

Detectivul Overbey oftează de parcă vestea că fiica noastră 
nu a fost violată în ultimele șase luni ar fi fost dezamăgitoare, 
dar acceptabilă. 

— Bine atunci... Recomandăm să vii totuși pentru examinare, 
dar nu este o urgenţă din punct de vedere medico-legal. 
Odihnește-te și o să luăm mâine declarația completă la secție. 

Julie dă din cap, iar Tom se apleacă înainte și își pune mâinile 
pe genunchi. 

Jane intră cu o cutie de suc în mână. Cred că a luat-o de la 
asistente. Când o vede pe Julie trează, îi zâmbește timid și îi 
spune: 

— Bine ai revenit! 


Șase ore mai târziu, în miez de noapte, Julie este externată, 
complet hidratată, cu haine de spital în locul blugilor și tricoului 
pe care poliţia le-a luat ca probe. Se sprijină de braţul lui Tom, în 
timp ce eu bag totul în geantă: antibioticul dat ca măsură 
profilactică pentru chlamydia și gonoree, o reţetă pentru Valium, 
în caz că are probleme cu somnul, un dosar plin ochi de fluturași 
și broșuri despre abuzurile sexuale și o listă trasă la xerox cu 
serviciile pentru victimele abuzurilor sexuale, precum și cu 
diferite adăposturi pentru femei. De asemenea, cartea de vizită 
a detectivului Overbey, prinsă pe partea din faţă a dosarului, ca 
să nu se piardă. O desprind și o pun în buzunarul de la spate al 
pantalonilor. 

Tom ne duce acasă, în timp ce Julie a adormit pe bancheta din 
spate a SUV-ului, cu capul pe perna de unică folosinţă luată de 
la spital. Jane, care a dormit un pic la spital, se uită la Julie în 
tăcere. Nimeni nu vorbește, parțial pentru că nu vrem să o 
trezim pe Julie, dar și pentru că nici noi nu vrem să ne trezim. 
Sau poate că e valabil doar pentru mine. 

E ora trei dimineaţa când deschidem ușa din spate și intrăm 
în bucătărie prin spălătorie. Pare a fi casa altei familii, 


VP-18 


imortalizată într-o zi perfect normală, un muzeu al lucrurilor 
cotidiene. O bluză pusă la uscat deasupra mașinii de spălat, pe 
tocător, o grămadă de roșii tăiate stă alaturi de cuțitul 
abandonat într-o baltă de zeamă roșiatică. Prin ușă, în 
sufragerie, se vede masa de bun-venit acasă făcută pentru Jane 
și uitată, cu salata care s-a ofilit, cu creveţii pane care s-au 
înmuiat și sosul de la paste care s-a răcit. În timp ce toţi ceilalţi 
trec prin bucătărie către camera de zi, eu mă duc în sufragerie 
să strâng farfuriile pline de paste. Îmi ia doar un moment să duc 
toate dovezile că supravieţuiam în chiuveta din bucătărie. 

Când ajung în camera de zi, Jane și Tom stau într-o postură 
ciudată lângă canapeaua pe care e Julie, ca și cum ar fi niște 
oameni care își găzduiesc peste noapte o rudă îndepărtată. Tom 
dă din cap, este roșu la faţă și, când îmi dau seama despre ce 
discută, eforturile mele din sufragerie par inutile. 

Tom și-a mutat biroul în camera lui Julie cu șapte ani în urmă. 
Nu a discutat despre asta cu mine, așa cum nu m-a anunţat nici 
că renunţă la postul său de contabil, post pentru care ne-am și 
mutat în această zonă, pentru a-și face o firmă privată de 
consultanţă în privinţa taxelor și impozitelor. Într-o zi am trecut 
pe lângă camera ei și am remarcat că fusese transformată din 
dormitor într-un altar aranjat cu grijă. Un birou și un dulap 
pentru dosare în locul patului, posterele fuseseră înlocuite cu 
poze înrămate cu Julie. Am înţeles, fără să mi se explice, că 
acest nou birou al lui avea să fie centrul de comandă pentru 
căutări și că el își transforma dorul faţă de ea într-o slujbă cu 
normă întreagă. Numai că acum, cu Julie aici, în faţa noastră, 
pare a fi un fel de exorcizare. 

— Nu mă deranjează să dorm pe canapea, spune Julie. 

— Poate să stea în camera mea, zice Jane, care stă e mai în 
spate, de parcă i-ar fi frică să se apropie. La felul în care își ţine, 
parcă jenată, mâna pe cot, pare mai degrabă fetița de zece ani, 
lucru pe care nu-l credeam posibil, deși remarc că este cu câţiva 
centimetri mai înaltă decât Julie. Jane se uită la Julie nu cu nesaţ, 
ca Tom, care pare a spune că nu o va mai scăpa niciodată din 
ochi, ci cu o expresie precaută... 

— Nu mă deranjează. 

— Vă rog, spune Julie. Nu vreau să iau camera nimănui. 

Dintr-odată îmi doresc să o pun în pat între mine și Tom, așa 
cum făceam când avea șapte ani și făcea febră mare și nu se 


VP -19 


putea opri din tremurat. Dar așa ceva nu e practic și, între timp, 
camera de zi se cască mai ceva ca o gură în jurul nostru, cu 
ferestrele întunecate de dincolo de perdele. 

— Tom, salteaua gonflabilă, spun eu. O putem pune în 
camera ei până ce scoatem biroul. 

— Ar fi plăcut să am o ușă care să se închidă, spune ea și 
decizia este luată. 

Nu are niciun fel de bagaj și nimeni nu vrea să o întrebe de 
ce, așa că Jane îi dă un tricou și pantaloni scurți în care să 
doarmă și eu găsesc o periuță de dinţi încă nedesfăcută. După 
ce se termină această agitaţie, Julie dispare dincolo de ușa 
biroului lui Tom, precum soarele în spatele unui nor. Mă întreb 
dacă se simte bine sau o deranjează toate pozele cu ea de 
acolo. 

Până ce o pregătim pe Julie de culcare și o asigurăm că ea 
decide dacă vrea sau nu să vină la secţia de poliție când se va 
trezi, se face dimineaţă. Ușa de la dormitor se închide și parcă 
mi se înmoaie picioarele, deși mă simt mai trează ca oricând în 
ultimii ani. Mintea mea lucrează, o ia la goană și rostogolește 
idei, în timp ce îmi fac rutina de dinainte de culcare. 

Tom mă strigă într-un mod care sugerează că este a doua sau 
a treia oară când o face. les din baie și îl văd stând pe marginea 
patului și așteptând. 

In loc să-l întreb ce vrea, mă surprind spunând exact ceea ce 
gândesc: 

— Ce o să facem? 

— S-a întors, spune el. Nu trebuie să mai facem nimic. 

Îmi scot blugii și îmi păstrez pe mine tricoul pentru a dormi în 
el. 

— S-a întors, repetă el ca un copil căpos. 

— Nu știm prin ce a trecut. 

Când îi pun în dulap, mă gândesc la cartea de vizită a 
detectivului, pe care o băgasem în buzunarul de la blugi. 

— Trebuie să fim precauţi. 

— Atunci, trebuie să avem mai mare grijă. Vocea lui pare a 
ceda. 

les din dressing. 

— S-ar putea să nu mai fie... la fel. 

— Niciunul dintre noi nu mai e, spune Tom. Face o pauză 
lungă. Nu credeai că o să se întoarcă acasă. 


VP - 20 


Stau pe marginea patului. Îi simt privirea în ceafă și închid 
ochii, încercând să conștientizez acuzaţia. 

După un moment, mă întorc cu faţa către el. 

— Nu am crezut c-o s-o găsim, spun, având convingerea că va 
înțelege diferența. 

El nu răspunde. Dar, când mă întind pentru a stinge veioza de 
pe noptiera mea, simt că se schimbă ceva, parcă o parte din 
aerul nopţii dintre noi s-ar fi mișcat, precum o briză ce pătrunde 
printr-o crăpătură dintr-un zid. El se întoarce pe o parte, cu 
spatele la mine, dar e ceva în acest schimb de replici care îmi 
amintește de căsnicia pe care o aveam, de certurile care 
începeau când ne așezam în pat. Cum consideram la acea 
vreme fiecare ceartă o joacă, știind că a doua zi dimineaţă tot 
unul lângă altul aveam să ne trezim. 

Acum, uitându-mă la spatele lui Tom, îmi spun: „Julie s-a 
întors. Orice se poate întâmpla”. 

Îi revăd chipul, așa cum l-am văzut la ușa de la intrare, 
oarecum cunoscut, cu pomeţii și bărbia ieșite în evidenţă, 
formând parcă un fel de fluture de oase pe chipul ei. 

— Noapte bună, spun. 


Dorm până la amiază și mă trezesc în zgomote de oale și de 
voci care se aud din bucătărie. 

Știu acest vis. Este cel în care Julie se întoarce și eu îi spun: 
„Te-am visat de atâtea ori, dar acum ești, în sfârșit, acasă”. 
Acum mă duc să mă spăl pe faţă la baie și mă uit la mine în 
oglindă, așteptând ca trăsăturile să se distorsioneze, să se 
estompeze. Totul rămâne așa cum e. De data asta, e real. 

Mă trece un fior și simt o ușoară durere de cap. Imi trag pe 
mine blugii de aseară și cobor. 

Masa din bucătărie este scăldată în lumină. Fiica mea cea 
blondă stă la cea mai apropiată fereastră, purtând încă tricoul 
lui Jane, prea mare pentru ea. Tom o privește din capul mesei în 
timp ce vorbesc despre nimicuri - sucul de portocale, vremea, 
mai vrea cineva ouă... Pentru un moment, totul pare aproape 
normal. Apoi intră Jane cu un pahar în mână și se așază vizavi 
de Julie. Din nou mă trece un fior când remarc normalitatea 
stranie care a revenit în familia noastră: câte o fată de fiecare 
parte a mesei, patru laturi ale mesei, patru oameni. Cuvintele 
simetrie înspăimântătoare îmi trec prin minte. 


VP -21 


— Bună dimineaţa, spun din cadrul ușii. 

— Nu te mai trezeai, spune Jane, dar Julie se ridică și, după ce 
face trei pași mari, mă strânge în brațe. Asta mă zăpăcește 
puţin. Cât a trecut de când o fiică a mea a alergat ultima dată în 
brațele mele? Când încep să remarc mirosul părului ei, se 
retrage și se uită la mine în timp ce mâinile ei le prind pe ale 
mele. 

— Bună, mamă, spune ea, un pic cam ciudat și, pentru un 
moment, ne uităm lung una în ochii celeilalte. 

M-am obișnuit să mă uit la Jane, care are trăsăturile mele, 
nasul meu ascuțit și ochii adânciţi în orbite. Mă uit la chipul de 
femeie al lui Julie și îmi dau seama că nu are nicio aluniţă, niciun 
fel de iritaţie sau riduri pe faţă. 

Este perfectă! 

Se îndepărtează jenată și îmi dau seama că mă holbam la ea. 

— Îmi pare rău, îi spun. Nu ţi-am mai văzut chipul de așa de 
multă vreme... 

— Știu, spune Tom. 

— Stai jos. Îmi iau și eu cafea, îi spun. Ai dormit bine? 

Pe aragaz e o tigaie cu un rest de omletă. Imi pun un pic pe o 
farfurie, dintr-odată înfometată. 

— Am dormit bine, spune ea ca un oaspete politicos. Salteaua 
aia e confortabilă. 

— S-a trezit de câteva minute, zice Tom. Am primit toată 
dimineaţa apeluri de la poliţie. Se pare că „veniţi când vreţi” 
înseamnă că, dacă nu suntem acolo la ora nouă, o să ne caute 
ei. Se întunecă la faţă. Cred că au dreptate. Își fac griji pentru 
presă. Sunt convins că o să înceapă circul în curând. 

Zâmbetul de pe chipul lui Julie pălește. 

— Cred că am putea merge, acum că s-a trezit și mama. 

Tom pune mâna peste mâna ei care e pe masă. 

— Ai cât timp vrei tu... 

— Cu cât mergem mai repede, cu atât o să se termine mai 
repede, zic eu. 

Ochii lui Tom se umplu de lacrimi și îmi dau seama că nu vrea 
să știe prin ce a trecut ea. În același timp, îmi dau seama că eu 
vreau să știu. 

Julie îmi studiază chipul cu o expresie de oarecare 
recunoștință. 

— Da, spune ea. Vreau să terminăm cu asta. 


VP - 22 


După felul în care se uită la mine, îmi dau seama că Julie are 
nevoie de mine acolo, de nimeni altcineva. Nu pot să nu îl las pe 
Tom să vină la poliţie, dar decid că o să-l conving să stea afară, 
ceea ce înseamnă că trebuie să vină și Jane, pentru ca el să aibă 
o preocupare. 

— Haide, Julie, spun eu. O să-ţi găsesc ceva cu care să te 
îmbraci la mine în dulap. 

Cred că o cămașă, la cât de slabă e. Și o să am nevoie de 
niște ace de siguranţă. 


— A spus că mă omoară dacă mă zbat. A spus că-mi omoară 
familia. 

— Și tu l-ai crezut? întreabă Overbey. 

Suntem la secția de poliţie, eu, Julie, Overbey și o femeie 
detectiv - Harris - într-o cameră cu geamuri mate și cu o singură 
masă. Tom este afară, așteaptă pe coridor, împreună cu Jane, la 
rugămintea lui Julie. Overbey a vrut să o interogheze pe Julie 
singură, dar ea s-a uitat la fața lui, apoi la a mea, iar el a oftat și 
m-a chemat înăuntru. Am în mână o cafea din care nu beau 
pentru că e așa de slabă, că văd prin ea numărul tipărit pe 
fundul paharului de plastic. Mi-a adus-o detectivul Harris, în timp 
ce Overbey punea întrebările. Tipic, îmi spun. 

— Normal că l-am crezut, spune Julie. Îmi ţinea un cuţit la gât. 

— Un cuţit de bucătărie, spune Overbey, consultându-și 
notițele, de parcă nu ar ști deja totul despre acest caz. Luat din 
casă? Mai avea vreun altfel de armă? 

— Avea doar 13 ani, intervin eu, dar Overbey ridică o mână și 
dă din cap către Julie, în semn că poate să continue, și are 
dreptate, pentru că Julie nu pare afectată. 

— Nu am văzut să mai fi avut. Dar l-am crezut. Și dacă mi s-ar 
întâmpla din nou, cu tot ce știu acum, tot l-aș crede. Trage aer 
în piept. După ce am ieșit din casă, am urcat într-un autobuz din 
stația de acolo, de pe Memorial Drive, și am mers până în 
centru. 

— V-a văzut cineva? 

— Poate șoferul de autobuz, dar îmi era prea frică pentru a 
putea spune ceva. Acolo, a cumpărat două bilete. Am ajuns în El 
Paso. 

Ea face o pauză și ceva în privirea ei moare. 

— Acolo m-a violat pentru prima dată. 


VP - 23 


— Mai ţii minte unde eraţi? 

— Într-un motel. Nu mai ţin minte în care. 

— Motel Six? Econo Lodge? 

Ea îl privește cu răceală. 

— Îmi pare rău. Am stat acolo doar câteva zile, apoi am 
plecat. Ne mutam în permanenţă. În El Paso a furat o mașină. 

Overbey face un gest către Harris, fără a se uita la ea. 
Aceasta își notează ceva. g 

— A condus-o o vreme, dar apoi a vândut-o, cred. Intr-o zi, a 
venit fără ea. 

— Te-a lăsat singură? 

— Da, mă lăsa legată și cu căluș în gură când trebuia să iasă. 
Eram în Mexic când a vândut mașina, cred, dar nu sunt sigură, 
pentru că eram legată la ochi, iar apoi am stat multă vreme într- 
o dubă. 

Îmi trece prin faţa ochilor visul cu ea legată într-o dubă... 

— Mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama că mă vânduse. 

— Ce făcuse? Overbey se uită încruntat. 

— Mă vânduse, spune ea. Erau cinci bărbaţi, poate șase. 

Harris dă din cap și continuă să ia notițe. 

— Și acei bărbați... 

— O, da, ea zâmbește vag. Da, au făcut-o. 

Închid ochii. 

— Doamnă Whitaker, vă simţiţi bine? 

Este vocea lui Harris. Simt cum mă afund, cu ochii închiși, 
într-o mare de negru care parcă îmi înţeapă cu mii de ace 
extremităţile. Îl aud pe Overbey cum o corectează. 

— Doamna Davalos poartă numele de fată. 

Deschid ochii, dar marea de negru dispare puţin mai târziu. 

— Sunt bine, șoptesc. 

Vreau să ajung la mâna lui Julie, dar braţele ei sunt 
încrucișate la piept. 

— Poţi să-i identifici pe acei bărbaţi? 

— Eram legată la ochi, repetă ea cu răbdare. 

— Vreun accent? 

Ea se gândește. 

— Unii vorbeau spaniola între ei, dar nu spuneau prea multe. 
Oricum, asta a durat vreo două zile, cred. Apoi m-au vândut din 
nou. Cuiva important de data asta. 

Detectivii se uită unul la altul cu subiînțeles. 


VP - 24 


— Cui? 

— Nu i-am știut niciodată numele. Ceilalţi îl numeau „El Jefe” 
când vorbeau despre el și „domnule” când i se adresau. 

— Continuă, spune Overbey calm, în timp ce Harris notează 
febril. De unde știi că era important? 

— Avea o casă uriașă, ca un fel de fortăreață, cu paznici și 
personal. Mulţi oameni înarmați veneau la el ca să primească 
ordine. 

Se oprește ca să tragă aer în piept. 

— Vă rog, nu mă întrebaţi unde era. Nu știu. Nu am ieșit de 
acolo. 

— Cât timp? 

— Opt ani. 

Mai târziu, îi spun lui Tom cât pot de puţin încât să justific 
paginile de poze la care s-a uitat Julie la secţie, poze ale unor 
mexicani de cincizeci și ceva de ani, cu frunţi late și bărbi dese. 
Îi povestesc despre diferite faze ale captivităţii ei, dar nu de 
arsurile de ţigară pe care le-a căpătat după ce a încercat să 
fugă, de anii de violuri. Nici despre felul în care povestea despre 
ei, ca și cum ar fi descris scenariul unui serial nu tocmai 
interesant. Îi spun de cel care o ţinea prizonieră și care s-a 
săturat de ea, dar nu de faptul că ea a devenit prea bătrână 
pentru el când a ieșit din perioada de adolescență. li spun că a 
fost legată la ochi și dusă cu un elicopter pe un acoperiș din 
Juarez, dar nu și că acela care a dus-o acolo trebuia, mai 
degrabă, să o omoare decât să-i dea drumul. li spun că s-a 
ascuns într-un camion ca să treacă graniţa, dar nu pentru că se 
temea de grăniceri, ci pentru că nu știa dacă mai putea să 
vorbească engleză, sau să vorbească în general, după atâta 
vreme. Îi spun că a sărit din camion la un semafor și a fugit, dar 
nu și că s-a târât kilometri întregi pe drumul de pe lângă 
autostrada l-10, invizibilă, precum acei oameni pe care înveţi să 
nu îi vezi prin benzinării sau parcări, care au toate lucrurile într- 
o pungă. 

— Doamne, Dumnezeule, spune el șoptit. 

Suntem la masă în bucătărie, iar fetele sunt sus, în pat și ne- 
am întors, într-un mod ciudat, la discuţiile liniștite pe care le 
aveam cu mult timp în urmă despre subiecte așa de 
neînsemnate, că nu înțeleg de ce ne mai chinuiam. 


VP -25 


— Deci a fost vândută unui lanţ de traficanţi de carne vie și 
apoi unui lord al drogurilor? 

E curios cum felul în care spune el aceste cuvinte conturează 
mai bine povestea decât tot ce am auzit în camera de 
interogatoriu. 

— Da, așa se pare. 

Tom stă cu coatele sprijinite de masa din bucătărie și își 
susține capul, având toţi mușchii încordaţi. 

— Asta au spus detectivii? 

— Nu au spus prea multe, sincer... Doar i-au luat declaraţia și 
au pus întrebări. 

— Da, nu vor să spună nimic care ne-ar putea supăra, cum ar 
fi trafic de persoane sau prostituție forțată. Asta ar putea sugera 
că ei știu despre ceea ce se întâmplă și nu pot face nimic ca să 
oprească asta. 

Vocea lui Tom este spartă la această exclamaţie. Nu își mai 
bate capul să vorbească mai încet. 

— Cred că s-ar putea să știe ceva... Harris a pomenit de o 
forţă de intervenție. 

— Da, este o forţă la nivel de stat care se ocupă de traficul de 
persoane, mă uimește Tom spunând. Îmi amintesc cât de mult 
s-a străduit, în câte organizaţii s-a înscris, în câte grupuri de 
susținere a părinţilor cărora le-au fost răpiți copiii, pe câte pagini 
de Facebook și în câte alte lucruri de care eu nici nu știu. 

— A fost creată acum câţiva ani, după ce s-a făcut public un 
raport. Desigur, era prea târziu ca să o ajute pe Julie. Dar cred 
că ar trebui să ne bucurăm că ea va putea să-i ajute. El oftează 
adânc. Cum a fost acolo? 

— Mi s-a părut... bine, îi spun. Având în vedere situaţia. Unul 
dintre detectivi mi-a spus că e în stare de șoc și că are nevoie 
de un terapeut. 

— Sigur, zice Tom. O să găsesc pe cineva. Sun în seara asta. 


VP - 26 


3 


Ca să trecem de prima săptămână, merg cu ea la 
cumpărături. Ce altceva pot să fac cu această tânără de 21 de 
ani care a apărut pentru a o înlocui pe fiica mea de 13 ani 
dispărută? În afară de asta, nu are haine. În primele zile, i-am 
împrumutat de la mine. E mai aproape de dimensiunile mele 
decât de cele ale lui Jane. Dar mi se pare ciudat să o văd 
îmbrăcată în tunicile mele severe, cu părul ei blond înghiţit 
parcă de gluga supradimensionată, arătând ca un fel de păpușă 
îmbrăcată de înmormântare. 

— Am ceva de făcut la Target, mint eu. Vrei să vii? Putem să 
luăm și niște haine pentru tine. 

Lui Julie îi plăcea să meargă la cumpărături cu mine înainte de 
începerea școlii, mai ales să aleagă toate caietele, stilourile și 
creioanele pe nuanţe de mov și roz sau verde sclipitor. In afară 
de obișnuiţii blugi, tricouri și lenjerie de corp, îi luam mereu o 
ținută completă pentru prima zi de școală, pe care o ţinea 
atârnată pe ușa de la camera ei săptămâni la rând, numărând 
zilele până la începutul școlii. Eu încă mai merg la același 
magazin Target, care s-a schimbat foarte puţin în ultimii opt ani, 
și mă întreb dacă amintirile legate de una dintre activităţile 
noastre mamă-fiică sunt și pentru ea la fel de plăcute ca și 
pentru mine. 

Dar, când ajungem acolo, pereţii roșii par un pic cam prea 
agresivi, iar lumina fluorescentă care face linoleumul alb de pe 
jos să strălucească parcă îmi dă dureri de cap. Julie se plimbă 
cuminte după mine prin magazin, de parcă ar fi prima dată, 
acolo sau în orice magazin, de fapt, iar eu nu mă pot abţine să 
nu mă uit la bikinii de culoarea neonului, aliniaţi pe umerașe, la 
rochițele de vâscoză puse la reduceri sau la logoul cu o ţintă cu 
roșu și alb, suspendată deasupra coșurilor cu lenjerie de corp 
viu colorată. Dacă hainele din dulapul meu par un pic cam 
severe pentru o fată de 21 de ani, tot ce e aici pare exagerat 
pentru cineva care are chipul lui Julie. Trecem în fugă pe lângă 
departamentul de haine, iau o răzătoare la întâmplare de la 


VP - 27 


raionul de bucătărie și ne așezăm, oarecum absurd, la casa 
rapidă să plătim și să plecăm. 

Julie se uită fix la rândurile de batoane de ciocolată în cutii 
strălucitoare, iar eu sunt uimită cât de mult seamănă această 
situaţie cu statul lângă banda de bagaje cu Jane, tăcerea a doi 
oameni care încearcă să pretindă că e firesc să vorbească atât 
de puţin. Doar că despre Jane știam că nu voia să vorbească, cel 
puţin nu cu mine. Julie... Cine știe? Dar, orice conversaţie aș 
aștepta să avem, e clar că nu va avea loc la coada de la casa 
expres din Target, nici chiar în cele două minute în plus pe care 
le-am câștigat pentru că doamna din faţa noastră s-a apucat să 
se certe în legătură cu un preț redus. Am auzit povestea, dar 
cine poate ști cu adevărat prin ce a trecut ea sau ce simte? 
„Uită-te la ea”, îmi spun, „cum privește în gol”. 

Dar nu e așa. După ce plecăm de la coadă și ne urcăm în 
mașină, ea spune: 

— Îmi plăcea filmul ăla. 

— Care film? 

— Mica prințesă. 

Îmi amintesc că l-am văzut pe un raft în apropiere de casa de 
marcat. Nu mai ţin minte prea multe legate de film, în afară de 
paleta cromatică extrem de aprinsă. Este o poveste dintr-acelea 
din internatele în care lumea e rea cu o orfană. O ţin închisă 
într-un pod. Brusc simt o umbră de panică. 

— Trebuia să-mi spui. Puteam să-l cumpăr. 

— Nu, e în regulă, nu îl vreau. 

— Putem să ne întoarcem. 

— Mamă, îmi aminteam doar... 

Dar pe mine aproape că mă apucă plânsul în liniștea care 
urmează. Ea se întoarce către geamul de pe partea ei și spune: 

— Domnul acela indian o caută peste tot ca să îi poată da 
averea tatălui ei, dar se dovedește că ea fusese mereu vecină 
cu el. 

Încerc să spun ceva, dar nu iese nimic. 

— Mă gândeam la asta uneori, spune ea laconic, ca un fel de 
explicaţie, întorcând capul spre mine. Un văl de bunătate a 
coborât peste ochii ei. Afară începe să plouă. 

Mergem cu viteză către Nordstrom, de unde îi iau grămezi de 
bluze de mătase, blugi de designer, pulovere de cașmir care 
sunt la reduceri, cămăși colorate, bluze stil country și tricouri 


VP - 28 


simple, subţiri, cu 50 de dolari duzina. Îi iau o geantă, un 
portmoneu, o curea. O pereche de mocasini maronii, din piele, și 
niște sandale albe, trei perechi de balerini pe culori diferite, toți 
de firmă, cu eticheta ascunsă, ca să nu îţi dai seama cât de 
scumpi sunt. Dar voi afla... 

Și Julie va ști, deși mă străduiesc să ascund de ea etichetele 
după ce am remarcat că s-a uitat la preţul unei bluze și apoi s-a 
tot străduit să o pună la loc. 

— Julie, îi spun, cu glas ferm. 

Ea dă din cap zâmbind, iar eu simt un soi de bucurie, ca prima 
gură de cafea după o noapte lungă de somn. 

In următoarele două ore stau în faţa unei cabine de probă și îi 
tot dau haine de diferite mărimi, nuanţe și stiluri din toate cele: 
sutiene, blazere, chiar și costume de baie. În timp ce eu mă 
gândesc la ce restaurant să o scot mai întâi, ea crapă ușa de la 
cabina de probă și scoate mâna, întinzându-mi o rochie albastră 
până la genunchi, cerându-mi o măsură mai mică. Când i-o duc, 
văd prin tăietura prea largă a mânecilor, o urmă cam de 
mărimea unei monede pe coastele ei, de o culoare albăstrui- 
verzuie care pare oarecum ciudată pentru o vânătaie. Ușa se 
închide înainte să pot să întreb ce e, iar rochia nu i se 
potrivește, așa că nu o luăm până la urmă. Avem însă destule 
alte variante. 

leșim din magazin cu patru pungi uriașe, pline ochi, fiecare 
ducem câte două, ca într-o scenă dintr-un film despre niște 
femei bogate și puternice. Și eu chiar mă simt puternică, 
aproape ca și cum am fi scăpat basma curată din ceva, deși 
bonul cu o sumă cu patru cifre spune altceva. Și Julie zâmbește, 
având pe ea un top tricotat și o pereche de blugi cărora le-am 
scos etichetele chiar la casă, în timp ce lungul bon încă ieșea din 
imprimantă. Soarele a apărut dintre nori cât am stat noi 
înăuntru și acum strălucește în bălțile din parcare. Totul 
strălucește. Mă gândesc încântată la Tom în faţa computerului 
când va vedea această tranzacţie în softul lui de contabilitate. 
Este mai mult decât rata lunară la casă. 

Abia seara târziu, pe când sunt pe cale să adorm, îmi 
reamintesc de pata de culoare albăstrui-verzuie de pe coastele 
ei și îmi vine în minte cuvântul tatuaj. 


VP - 29 


Tom a obţinut după câteva telefoane o recomandare, așa că, 
a doua zi, o conduc pe Julie către cabinetul oarecum întunecat al 
terapeutei Carol Morse, aflat în complexul de birouri de pe 
Memorial Drive. Julie intră, iar eu rămân în sala de așteptare, 
unde ficușii cresc, misterios, în absenţa luminii naturale. Scot o 
carte despre Byron și peisaje, pe care însă o las deoparte și 
petrec următoarele 90 de minute uitându-mă pe reviste. Mă 
gândesc la multitudinea de programări din viitor și la câte săli 
de așteptare îmi sunt rezervate și tot ce pot să sper este că 
oamenii ăștia împrospătează constant rezerva de reviste. 

În drumul spre casă, Julie întreabă dacă poate veni la 
programări singură, cu mașina. 

Timp de trei zile, eu și Tom ne certăm pe tema asta. 

— Nu poate conduce fără carnet, spune el. Am încheiat 
discuţia! 

— Cabinetul terapeutului nu e așa de departe. Nu trebuie să 
iasă pe autostradă... 

— Îi luăm o bicicletă. 

Dar, într-un oraș în care nu există trotuare, o bicicletă e mai 
periculoasă decât o mașină. 

— Și să o claxoneze toţi? Poate chiar să fie accidentată? Tom, 
oamenii sunt răpiți de pe biciclete. Și autobuzul este la fel de 
rău. 

Nu este protejată! Asta vreau să spun. Mă gândesc la Julie 
mergând pe drumul acela secundar... 

— Sigur că își va lua carnet, dar e nevoie de luni, trebuie să 
dea toate testele alea, să completeze formulare și acte. Ce o să 
facă până atunci? Trebuie să-i fie verificată vederea... 

— Ar trebui. Sunt motive pentru care se fac toate astea, 
spune Tom, dar simt că începe să cedeze, deci continui să mă 
lupt. Este primul lucru pe care mi l-a cerut Julie și mi l-a cerut 
mie, nu lui Tom. Presupun că are un motiv pentru care vrea să 
fie singură în mașină, același ca și mine: acel sentiment de 
siguranţă și protecţie pe care-l ai când stai în mașina cu 
geamuri fumurii și aer condiţionat, intimitatea totală... Este ceva 
ce pot să-i ofer, ceva mai bun decât hainele. 

În cele din urmă, facem un compromis. O înscriu la cursurile 
de vară pentru carnetul de șofer de la colegiul comunitar de 
lângă casa noastră și Tom este de acord să facă lecţii de condus 
cu Julie acum, pentru ca ea să poată merge până la ședințele de 


VP - 30 


terapie și să vină înapoi, cu grijă, mergând pe străduţe. Lecţiile 
private sunt ceea ce îl convinge. Deciziile lui se prăbușesc în 
fața perspectivei evident plăcute și, săptămâna următoare, se 
trezesc devreme amândoi și, conspirativ, pleacă în tot felul de 
parcări din oraș pentru câteva ore. Când se întorc, luăm prânzul 
împreună, apoi Tom se duce să lucreze, iar eu și Julie înotăm în 
piscină. După-amiaza mergem la cumpărături pentru a lua 
mobila pentru dormitorul ei, de la IKEA, ca și cum ar fi studentă 
la colegiu, sau mergem la ședințele ei de terapie, atunci când 
are vreuna programată, ori chiar la câte un film ocazional. După 
cină ne uităm la televizor, cu Jane care stă chircită lângă noi, 
absorbită de caietul ei. Este o rutină relaxată, una în care 
suntem mereu cu Julie și timpul nostru împreună este plin de tot 
felul de chestiuni, astfel încât nimeni nu trebuie să se 
străduiască prea tare să găsească lucruri despre care să vorbim, 
care să nu aibă legătură cu absenţa ei de opt ani sau să 
găsească cu greu motive pentru a o atinge pe braț, care să nu 
fie, cel puţin nu atât de evident, o încercare de a afla dacă ea 
este bine. 

În primele câteva săptămâni, această rutină pare a fi pentru 
totdeauna, în ciuda unor mici probleme. Tom răspunde la 
telefon foarte aspru atunci când nu recunoaște numărul de pe 
care e sunat, spunându-le reporterilor că nu e interesat să 
vorbească. 

— Nu știu când, se răstește el, familia noastră are nevoie de 
intimitate acum. 

În cele din urmă, ajunge să oprească sonorul telefonului, iar 
eu mă cufund în binecuvântarea de a ști că el se ocupă de tot, 
așa cum a făcut și în zilele de după răpire. Undeva în adâncul 
minţii mele sunt câteva subiecte la care evit să mă gândesc - 
munca mea, examenele lui Jane, partea cu sănătatea și 
siguranța -, dar apoi trimit șefului de catedră un e-mail prin 
care-l anunţ că voi întârzia cu notele și decid că Jane, care este 
tot mai tăcută în prezenţa lui Julie, trebuie să facă progrese la 
lucrările pe care le are de predat. Altfel, ce ar putea să scrie 
mereu în acel caiet? Și, când Julie începe să conducă după 
câteva săptămâni de lecţii matinale cu Tom, ea se duce și 
revine de la ședințele de terapie singură, așa cum știam că va 
face. Aceasta este noua noastră normalitate și pare a fi ceva ce 
învăţăm împreună ca familie. 


VP - 31 


Eu și Tom chiar începem să facem sex din nou, ceea ce nu s-a 
mai întâmplat în mod regulat de ani buni. Mă atinge cu grijă, de 
parcă ar simţi că pielea mea este aproape aspră. Julie este 
acasă de câteva săptămâni și, cu toate că m-am obișnuit cu 
asta, tot mai am uneori senzaţia că parcă m-ar fi zgâriat cineva 
cu glaspapir. Parcă am fiecare por deschis, fiecare fir de păr 
este un filament fin care e gata să îmi dea cele mai acute 
senzaţii la cea mai mică adiere de vânt. Imi amintesc de 
momentele în care durerea era așa de mare, încât zăceam pe 
canapea, cu televizorul aprins și beam sticluțe de votcă, una 
după alta, așteptând să leșin, stând cât puteam de nemișcată, 
învățând arta amorțelii. Acum este ca și cum aș fi fost aruncată 
în apă, și acea amorţeală ar fi trecut, iar pielea ar fi început din 
nou să simtă aerul. 

Dacă lipsește ceva - dacă mi-e frică să o iubesc la fel ca 
înainte - este numai pentru că potenţialul de a iubi pare așa de 
mare și de intens, că mă tem că o să dispar în expresia lui, că o 
să-mi risipească pielea ca pe niște nori și că eu nu voi mai fi 
nimic. 

* 

Mă trezesc într-o dimineaţă cu Jane deasupra mea, trăgându- 
mă de mână. Pentru un moment, prinsă în visele pe care nu mi 
le amintesc, mă gândesc că o luăm de la capăt. 

— Mamă, șoptește ea ușor panicată. Mamă, poţi să te scoli? 

Întind din instinct mâna spre Tom. 

— Nu-l trezi pe tata. Doar vino repede, da? 

Sunt goală sub cearceaf și îmi dau seama la timp ca s-o 
împiedic să-l tragă de pe mine. Jane vede. 

— O să aștept afară. E Julie, adaugă ea inutil, pentru că deja 
m-am trezit complet și am senzaţia că retrăiesc acea zi. 

Nu îmi pun halatul, ci trag pe mine blugii și tricoul purtat cu o 
zi înainte, pentru eventualitatea în care trebuie să plecăm cu 
mașina. 

— A plecat? întreb când ies din dormitor, pielea strângându-se 
la contactul cu aerul condiţionat. 

Jane se uită ciudat la mine și dă din cap. 

— Nu, nu e nimic de genul ăsta. Cred că-i e rău. 

Încă mai șușotim când ea mă conduce sus, pe scări. Jane se 
uită în lungul holului la ușa închisă de la baie. 

— E încuiată, spune ea neajutorată. 


VP - 32 


— De când? 

— Nu știu, spune ea. De dinainte de a mă trezi eu, acum 
jumătate de oră. Am crezut că face baie, dar apoi am auzit-o 
gemând sau ceva de genul. Am bătut, dar nu mi-a deschis. 

Vocea ei e tremurătoare. 

Mă duc la ușa de la baie și bat ușor. 

— Julie? 

Nu mai geme acum, dar dinăuntru se aud zgomote pe care le 
asociez imediat cu o noapte petrecută mai mult la toaletă. 

— Scumpa mea, ești bine acolo? Te doare ceva? 

Trei cuvinte ajung de partea cealaltă a ușii, dar abia dacă se 
aud. 

— Ce? 

— Pleacă de aici! urmate de un geamăt de durere. 

Mă întorc spre Jane. 

— la o pătură din dulapul de pe hol și du-o în mașina mea. 
Cheile mele sunt pe masă. Cobor și eu imediat. 

Se duce imediat să facă ce i-am cerut. 

— Julie, va trebui să mă lași să intru, spun cu faţa la ușă. 
Trebuie să descui ușa, bine? 

Nu aud decât gemete și scaunul de la toaletă care este ridicat 
și lăsat. 

Următorul lucru pe care-l știu e că sunt în baie. Nu îmi 
amintesc această parte, dar Tom mi-a spus că el s-a trezit în 
zgomot de lovituri în ușă, ale mele, și ţipete, ale lui Julie, și că, 
până să ajungă el în hol, mâna mea dispăruse deja până la umăr 
într-o gaură în ușa de la baie. Am deschis ușa pe dinăuntru și 
mi-am tras mâna înapoi. Pumnul îmi sângera, pe podeaua din 
baie era sânge. Era sânge peste tot, iar el s-a întors să vadă 
cine era intrusul care crease acest haos. 

Când am intrat și am văzut-o pe Julie, am știut imediat ce i se 
întâmplă. Am avut și eu unul, după Jane. Este îngrozitor de 
dureros, dar îmi amintesc că în cele mai rele momente mi-am 
dorit să o fi pierdut pe Julie așa, nu altfel. 

Lacrimile îi curg pe faţă. lau un prosop, i-l pun pe umeri și o 
ajut să se ridice. 

— Te sun de la spital, îi spun lui Tom, care încă tremură când 
ne urmează pe scări, spre bucătărie. Ultimul lucru pe care i-l 
spun pe când el stă lângă insula din bucătărie e: 

— Nici nu știam că avem o armă. 


VP - 33 


Mai mult ca să-i amintesc că o are în mână. Se uită la mâna 
lui, ca și cum nici el nu ar fi știut. 


— E bine, îi spun lui Tom la telefon, de pe scaunul pe care 
stau în sala de așteptare. Chisturile ovariene sunt foarte 
dureroase atunci când se rup. Spune-i lui Jane că e bine. El 
protestează. Da, și ei își fac griji pentru cantitatea de sânge 
pierdut, dar nu cred că este ceva grav. Cel mai mult era de la 
mâna mea, de la ușă... Ecografia... 

Ecografia a arătat o pată mică, neregulată, deja pe jumătate 
dezintegrată, eliminată la primele ore ale dimineţii, mici bucăți 
de ţesut și o mare de sânge. Când a văzut ce era pe monitor, a 
pălit și a amuţit, mi-a dat drumul la mână și a spus: 

— leşi! 

Am ieșit, dar înainte de a ieși, i-am văzut fața. 

Ea știa. 

Termin convorbirea cu Tom, îmi pun telefonul la loc în geantă 
și stau. Dacă m-a auzit cineva din personalul spitalului vorbind și 
au știut că mint, nu le-a păsat nici cât să se uite la mine măcar. 
Pun pariu că au auzit de multe sarcini pierdute care au devenit 
chisturi ovariene în discuţiile la telefon cu taţii. 

Mă întind după o revistă și gem din cauza durerii de la mâna 
bandajată. Am o grimasă când mă gândesc la hainele pe carei 
le-am cumpărat. Oare blugii schinny au devenit mai strâmți în 
ultimele săptămâni? Oare nu am remarcat eu? Îmi amintesc de 
tatuaj și, mai presus de orice, îmi amintesc ce a spus poliţiei: 
„Șase luni”. Acum, șapte! Și mă urăsc pe mine pentru că 
gândesc: „A minţit, a minţit, a minţit!” 

Dar omisiunile nu sunt neapărat minciuni, nu? Pentru așa 
ceva este terapia, ca să spui detaliile oribile, care nu prea se 
leagă în poveste, dar care fac diferenţa. Cu siguranţă asta face 
la terapeut câte o oră și jumătate de două ori pe săptămână: 
vorbește cu un surogat al meu. Nu asta e teoria? Un profesionist 
asupra căruia poate să proiecteze o versiune a mea, care, spre 
deosebire de mine cea reală, poate să facă faţă la orice, să ţină 
tot, să facă totul să capete sens? 

Terapeuta, Carol Morse pare a fi, dintr-odată, răspunsul. 
Desigur, ea nu poate să-mi spună nimic confidenţial, dar poate 
că în situaţia dată - o sarcină, un avort spontan, sănătatea lui 
Julie care e în joc - o să găsească o cale de a-mi spune mai 


VP - 34 


multe despre fiica mea și ce se întâmplă cu ea. Este mult mai 
mult decât știu eu legat de Julie, dar pot face față adevărului. 
Deja am trecut prin tot ce poate fi mai rău pentru un părinte. Și 
acum, într-un fel, și Julie a trecut. Este ceva ce avem în comun. 

_ Când, în cele din urmă, este externată, mergem spre mașină. 
Incă o seară a devenit aproape dimineaţă cu șederea noastră la 
spital. Soarele este la răsărit, autostrada e încă liberă, căldura e 
doar o promisiune a ceea ce urmează să vină. Câteva minute 
mergem în liniște. 

— A fost gardianul, spune ea... În elicopter. Nu știu de ce nu 
ţi-am spus. Probabil pentru că, de data aceea... O văd cum se 
luptă cu ea însăși. Nu a fost chiar un viol. 

Pauză. lau acest amănunt și încerc să-l potrivesc undeva. 

— Vreau să spun că m-am oferit eu. M-am gândit că așa poate 
că nu o să mă ucidă. Eu... Nu am vrut să-ţi spun, pentru că îmi 
era rușine, în orice caz, am crezut... Trage aer în piept. Am 
crezut că nu pot rămâne gravidă. Nu am avut ciclul regulat de 
când... Se oprește și o lacrimă îi curge pe obraz. Mă rog, 
niciodată. 

Dau din cap. Femeia asta are mai mult de 21 de ani. Nici eu 
nu sunt așa de bătrână ca ea, și eu am 46 de ani și am riduri 
peste tot pe faţă, riduri care nu mai trec. Dar ea a știut. l-am 
văzut faţa când s-a uitat la ecranul ecografului. 

— Te iubesc, spun eu și este adevărat, e adevărul absolut. 

Dar în această lume, după o sarcină pierdută, acest lucru 
sună ca o minciună. 

— Mamă... spune ea disperată. 

— Nu o să-i spun tatălui tău și nici lui Jane. Asta rămâne între 
noi. Un val de ușurare radiază din ea în timp ce se așază mai 
bine în scaun. Asta a vrut de la început. Se uită pe geam, afară, 
iar eu mă uit înainte la drum, iar secretul nostru ne apropie mai 
mult. 


VP - 35 


Julie 


se trezise din cauza unui nou serii de crampe, cu un țipăt 
înăbușit. 

Televizorul era pornit, dar fără sonor. Oare era același film cu 
care adormise sau altul? Când era pe jumătate adormită, Tom 
venise în fugă de sus, din dormitorul ei, pe care el îl folosea ca 
birou peste zi, până ce găseau o soluţie unde să mute biroul. 
Asta o cam stresa, dar nu voia să spună nimic. 

Uitându-se la el, cum stătea la capătul scărilor, își aminti 
imaginea lui din seara precedentă, cu un pistol în mână. Se 
întrebă unde l-o fi pus acum. 

— Te-am auzit strigându-mă? Eşti bine? 

— Sunt bine. Am avut un coșmar. 

La început îl visase pe Cal, apoi spre final devenise îngrozitor, 
odată cu crampele care îi chinuiau corpul tot mai tare. De față 
cu Tom, care stătea acolo, nu-și putea aminti ce anume fusese 
cel mai rău în vis. Rămăsese cu o senzație de murdărie în jurul 
gurii și culorile galben și roșu - nuanțele păturii, remarcă cu 
dezgust, zvârlind-o de pe ea. Acum, că se trezise, înțepăturile 
ascuţite din abdomen se transformaseră într-o durere surdă, 
goală. 

— Vrei un ceai? 

— Aș vrea să ies din casă. 

Aerul de acolo era cumva și rece, și apăsător, iar ferestrele 
mari o făceau să se simtă ca un fel de specimen sub un geam 
de protecţie. Sau poate că era doar felul în care se uitau cu totii 
la ea. 

— Pot să iau mașina? 

— Mama ta a plecat acum câteva minute. Jane a luat mașina 
mea, spune el blând. Ea își dădea seama că ideea ca ea să 
conducă fără carnet încă îl făcea să se simtă inconfortabil. 
Mama o să se întoarcă în curând. S-a dus doar până la birou 
pentru niște lucrări. De ce nu te mai odihnești? Ai putea să vezi 
un alt film. 

Ea puse picioarele pe podea... 

— E în regulă. O să fac o plimbare. 


VP - 36 


Se uită la ea cu neîncredere pe când o vede că încearcă să se 
ridice. Nu prea avea siguranță pe picioare. 

— O să fiu bine, tată, se forță să spună. Am nevoie de un pic 
de spaţiu. Lasă-mă să mă duc să mă îmbrac, bine? 

— Sunt în bucătărie, dădu el din cap. 

Ea se duse în camera ei, deschise ușa de la dulap și stătu să 
se uite la șirurile de pantofi și cizme noi-noute, unele fiind în 
cutii și acum. Vedea, în partea cealaltă a coridorului, în camera 
lui Jane, o pereche de converși uzaţi care zăceau în dezordine 
lângă pat, acolo unde avea obiceiul să-i arunce din picioare. 
Dintr-un impuls, se duse și îi luă. Erau un pic cam mari, așa că 
mai puse o pereche de șosete și, în loc să-și lege șireturile în 
jurul gleznelor, așa cum făcea Jane, ea îi legă până sus și făcu 
un nod dublu. 

Voia ceva care să nu-i scape din picioare dacă trebuia să 
alerge. 

Gândul în sine îi făcu picioarele și mai moi. Luă un hanorac 
din dulapul lui Jane, apoi se gândi mai bine - Tom s-ar putea să 
observe - și îl puse la loc. Ea nu avea niciun hanorac în dulapul 
ei, doar jersee și blazere și alte lucruri pe care nu le mai 
purtase. Îi plăcuseră la magazin, dar acum culorile lor pastelate 
erau ca niște bomboane. Prea vizibile. Luă cel mai cuminte 
dintre jersee, unul moale, gri și-l puse pe ea. Apoi căută sub 
salteaua ei cea nouă și cumplit de tare și scoase de acolo 
telefonul pe care-l puse în buzunarul din faţă, sperând să fie cât 
mai bine acoperit de jerseu. 

La parter, trecu pe lângă Tom, își luă geanta cea nouă și 
strigă peste umăr, în timp ce ușa se închidea în urma ei: 

— Mă întorc la timp pentru cină. 

Aerul de afară o izbi în față precum aburul de la o supă 
fierbinte. După ce stai în casa ca de gheaţă a lui Tom și Anna, 
uiţi de căldura care te așteaptă de cealaltă parte a ferestrelor. 
În josul aleii își scoase jerseul și îl înghesui în geantă. 

La capătul străzii, scoase telefonul din buzunar și-l deschise, 
bucuroasă de inspiraţia ei de ultim moment de a-l ascunde, 
împreună cu actele, în tufișurile din faţa casei înainte de-a suna 
la ușă. Leșinul nu era parte din plan. Poate că fusese de la 
căldură și de la mersul pe jos, dar când Jane intrase în hol, Julie 
avusese impresia că vede stafia lui Charlotte. Nici spitalul nu era 


VP - 37 


parte din plan, dar, cel puţin, medicul făcuse lumină în privinţa 
unor aspecte. 

Aspecte, pe care acum le știa și Anna. i 

Nici nu era de mirare că se simțea aşa de slăbită. In tot acest 
timp, crezuse că luptă cu iubirea sau că se rupe de acel 
sentiment plăcut de apartenență, care amenința să o trădeze ori 
de câte ori se uita la ea Cal. Acum însă știa că trădarea era mult 
mai adâncă, era în sângele ei, în oasele ei, în țesuturi. Nici nu e 
de mirare că se simţea violată. Nici nu e de mirare că se simţea 
posedată. 

Era un noroc că el nu aflase ce era în ea. 

Recuperarea telefonului fusese complicată, pentru că ei 
stătuseră cu ochii pe ea în primele zile. Dar în a treia zi ieșise să 
ia corespondenţa și luase și telefonul înainte să intre în casă. 
Slavă Domnului, telefonul rămăsese uscat, neafectat de 
umezeală, iar actele erau și ele acolo, lipite de el. Când l-a 
deschis, pe ecran i-a apărut poza lui Cal care îi zâmbea cu acea 
expresie enervantă de încredere și iubire, cu care se îmbătase și 
care îi dăduse forță - destul de multă forță încât să-și 
amintească cine era ea cu adevărat și de ce el nu putea să afle. 
Când a văzut articolul la bibliotecă în acea zi - Cal o ducea acolo 
pentru ca ea să studieze pentru testele GED de absolvire a 
liceului ea a fost destul de puternică încât să se rupă. 

Ștersese totul din telefon înainte să iasă din Seattle, dar nu 
reușise să scape și de Cal. Simţea că e încă cu ea într-o formă 
nedefinită. Când aflase la spital despre ce era vorba, se gândise 
că, poate după ce termina acolo, se putea duce înapoi. 

Știa că este o idee stupidă și corpul ei a fost de acord. Ela 
decis în locul ei. 

Mai privi o ultimă dată chipul de pe ecran și, pentru un 
moment, se află din nou alături de el, mângâindu-i cu degetele 
pieptul și simţindu-le pe ale lui trecând prin părul ei, ascultând 
cum îi descrie fața albă a mamei lui, cu un ochi umflat, uitându- 
se pe geamul din spate al Volkswagenului mătușii lui. A aruncat 
o ultimă privire spre băieţelul care plângea la fereastra de la 
bucătărie înainte să întoarcă pentru totdeauna capul blond și 
spatele către el. 

înțelegea, și nu era vorba doar că și ea e blondă. Uneori, 
oamenii trebuie să plece, își spuse ea. Trase aer adânc în piept 
și apăsă pe butonul delete. 


VP - 38 


Apoi văzu că are un mesaj vocal. Nerecunoscând numărul, 
apăsă pe play ca să asculte mesajul, dar, un moment mai târziu, 
luă brusc telefonul de la ureche, de parcă acesta ar fi mușcat-o. 
De câte ori trebuia să-l mai șteargă înainte ca el să dispară de 
tot? Și de câte ori avea să o mai doară? Nu răspundea niciodată 
și nici mesajele nu le mai asculta după primele câteva. Toate 
spuneau același lucru. Acum o suna de pe alte numere, sperând 
să o ia pe nepregătite. Se mai uită o dată la numărul necunoscut 
și recunoscu codul de zonă: Portland, Oregon. Poate că era doar 
o coincidenţă, un telefon împrumutat de la un prieten. Dar dacă 
chiar se dusese în Portland? Asta putea însemna că încerca să o 
găsească, să meargă pe urmele ei, și începuse de la Will. 
Normal că de acolo avea să înceapă. Intotdeauna își dorise să-l 
înfrunte pe Will și să-i ia lucrurile înapoi. El spunea că e 
important să-ţi înfrunţi trecutul, de parcă știa el ceva despre 
asta! Dar este posibil să afle lucruri acum și, dacă pornise în 
acea direcție, oare cât avea să treacă până ce o va găsi? 

Uitându-se în jur la cartierul în care stăteau Tom și Anna, abia 
dacă-i venea să creadă că era aici, cu atât mai puţin să și-l 
imagineze pe Cal apărând. Nu era niciun pieton în arșița după- 
amiezii și, cum acest cartier nu avea trotuare, ea mergea pe 
marginea carosabilului. Trecea pe lângă case, toate uriașe în 
comparaţie cu micul apartament al lui Cal din Seattle, cu 
gazonul tuns perfect și cu rondurile de begonii care stăteau atât 
de nemișcate din cauza lipsei oricărei adieri de vânt, încât 
păreau niște flori de mătase. Unele dintre case aveau coloane la 
intrare, precum casele de pe plantații. 

Urmând zgomotul traficului, ieși de pe alee și ajunse pe 
drumul principal, aglomerat. Mașinile aruncau valuri de aer 
fierbinte și pietricele de pe marginea drumului când treceau pe 
lângă ea. Nici acolo nu era trotuar, doar un mic culoar la 
marginea soioasă a drumului, înainte de șanțul tapetat cu 
buruieni. Trecu pe lângă un mall: Kroger, Qwik Klean, Jenny's 
Gifts, cutia de sticlă a unui Dairy Queen... Singura destinaţie 
logică a acestui drum neplăcut era stația de autobuz. Se uită 
către chioșc și văzu trei femei care așteptau autobuzul, 
îmbrăcate în uniforme și cu niște cărucioare pline de sticle. 
Femei de serviciu. O durea spatele numai când se uita la ele. 

După ce trecu de McDonald's, văzu o clădire albastră dincolo 
de mall: Bobby's Pool Hall anunţa firma cu litere albe de-o 


VP - 39 


șchioapă. Merse către clădire ușurată. Deci erau și aici locuri 
unde să te ascunzi. Cu toate că restul magazinelor din 
complexul comercial aveau vitrine cu geam, remarcă faptul că 
la Bobby, geamurile erau acoperite cu lemne și se întrebă dacă 
se întâmpla ceva înăuntru. Nu că ar fi avut nevoie de așa ceva, 
își spuse ea repede. Avea să stea aici doar câteva săptămâni, 
dar nu era o idee rea să afle ce era prin preajmă. În afară de 
asta, avea bani în portmoneu și poate că tot ceea ce voia era să 
stea câteva ore departe de toate și să-și înece durerea în alcool. 

La ora asta a după-amiezii, erau doar câţiva clienţi în bar. 
Stăteau aproape de intrare, la taclale cu o femeie cu părul creţ 
care era la bar și care râdea strident în timp ce tăia niște lămâi 
verzi. Niciunul nu o băgă în seamă decât când se aplecă peste 
bar. Atunci, barmaniţa se opri din râs brusc. 

— Ce vrei, dragă? se uită chiorâș la ea. Vrei de lucru? Trebuie 
să ai 18 ani. 

— O Corona, vă rog. 

Femeia începu să râdă. 

— Scumpo, trebuie să văd un act de identitate. 

Julie își scoase portmoneul și îi arătă un act care spunea că 
are 24 de ani. Când întinse actul, avu un moment de panică. Era 
un carnet de conducere din California, unul real, genul care îţi 
poate crea multe probleme dacă-l furi. 

Barmaniţa se uită lung și atent la el, apoi se uită la ea, apoi 
din nou la actul de identitate. 

— Mercedes Rodriguez? spuse ea silabisind, de parcă era un 
nume imposibil pentru o persoană. 

— Mercy, zise ea automat. Ultima dată când folosise numele 
de Mercy avea părul scurt și castaniu, dar era întuneric la 
Bobby's Pool Hall, așa că faţa cu pomeţi mari și ochii albaștri 
păreau destul de credibili. Mercy, Mercy, îi spuse ea feței ei, 
trebuie să semeni cu Mercy. 

Aproape că a mers. O simţea pe femeie că se lupta să îi pese. 
Apoi cineva strigă „Bev!” de la celălalt capăt al barului și 
barmaniţa se uită speriată peste umăr. Când își întoarse privirea 
la Mercy, era clar că nu-i va da nimic. 

— Regret, senorita, spuse ea fără pic de răbdare în glas. Nu 
pari a avea 24 de ani și ăsta e un act de identitate dintr-un alt 
stat. Trebuie să am grijă în cartierul ăsta. De unde știu eu că nu 
ai venit de la liceu? 


VP - 40 


Bev aruncă actul de identitate pe bar și plecă. 

„Orașul ăsta nenorocit”. Nu avea de gând să stea prea mult 
aici, dar deja folosise un act fals la nici zece străzi de casa lui 
Tom și a Annei și fusese refuzată. „Nu te caci unde mănânci” 
însemna cu totul altceva pe când lucra la Black Rose, dar se 
aplică și în situaţia asta. Își luă actul de pe bar și îl băgă la loc în 
buzunar. 

Acum, cei doi bărbaţi care erau la bar se holbau la ea. Unul 
dintre ei spuse: 

— Haide, Bev, ai și tu puţină milă! 

— E destul de mare. Eu îmi dau seama, e ca la inelele 
copacilor, spuse celălalt și începu să râdă în hohote. 

Acum chiar că trebuia să plece. Dintr-un instinct de moment, 
scoase telefonul și formă unul dintre numerele pe care Tom și 
Anna o puseseră să le scrie pe o bucată de hârtie din noul ei 
portmoneu. 

— Alo? Vocea avea tonul acela de îndoială pe care-l ai când 
răspunzi la un număr necunoscut. 

— Bună, Jane, sunt Julie, spuse ea. 

— Unde ești? Ce număr e ăsta? 

Se uită pe fereastră și văzu un semn pe cealaltă parte a 
drumului. 

— Sunt la Starbucks-ul de lângă casa noastră. Am împrumutat 
un telefon de la cineva. Ascultă, trebuia să ies din casă. Mama și 
tata mă sufocau. Poţi să vii să mă iei? 

— Eşti la Starbucks-ul de pe Memorial? 

— Da... Trebuie să închid. Doamna își vrea telefonul înapoi. 

— Stai acolo. Sunt acasă la o prietenă. Ajung în câteva 
minute. Jane închise. 

Trânti ușa de la bar cât de tare putu, dar aceasta se lovi deo 
pernă de aer, opritor la ușă, așa că putu să audă în continuare 
vocile dinăuntru care glumeau pe seama ei când se grăbea să 
traverseze. 

Cincisprezece minute mai târziu, Jane intră în parcarea de la 
Starbucks cu mașina lui Tom, lăsă geamul în jos și spuse: 

— Ce încălțări mişto ai! 

— Mersi, apoi Julie se uită în jos și văzu converșii lui Jane în 
picioare. Vreau să zic, scuze... 

— Nu-i nimic! 


VP - 41 


În ciuda părului închis la culoare și a bretonului, Jane nu prea 
semăna cu Charlotte. Jane era mai înaltă, mai puternică, își 
spuse Julie. 

— Mama mi-a luat numai balerini. Voiam ceva cu care să pot 
merge. 

Trase de ușa din dreapta a mașinii și se urcă. 

— Am zis că e în regulă. 

Uitându-se cu atenţie la faţa lui Jane, mai ales când zâmbea, 
Julie își dădu seama că ea nu fusese niciodată prea departe de 
casă. Colegiul nu se punea, deși era în cealaltă parte a ţării. 
Oricum era mai aproape de casă decât puteai ajunge cu un 
autobuz. Dacă te uitai dincolo de piercingurile lui Jane (două, în 
nas și în sprânceană), de tatuaje (două mici, unul pe umăr și 
celălalt pe coapsă, de care Anna nu știa nimic) și de păr 
(decolorat și vopsit cu verde, clar acasă, doar culoarea neagră 
era făcută la salon), vedeai o fată care nu mersese prea mult cu 
autobuzul. 

Julie regreta că își supusese propriul păr la această din urmă 
decolorare. La început, arătase destul de bine, moale și plăcut, 
dar acum vârfurile erau aspre, partea de la umeri în jos fiind 
despicată și stând ca o măturică. Și, ce era mai rău, părul de 
culoare închisă începea să se vadă la rădăcini. Dacă n-ar fi 
trebuit să se potrivească așa de bine rolului, probabil că ar fi 
mers și un blond mediu. 

Dar ea nu voia să fie o fată cu un păr blond mediu. Ea voia să 
fie Julie. 

Jane lovi nerăbdătoare cu cheia în volan. 

— Deci, unde mergem? 

— Vreau să-mi tai astea, spuse Julie ţinând în mână un smoc 
de fire despicate. 

— Adică, acum? 

— Da, chiar acum. Și poate să-l vopsesc... M-am gândit că știi 
tu un loc bun. 

Jane părea impresionată. 

— Te pot duce acolo unde merg eu. Este în Montrose. Ce 
culoare vrei să-l faci? Se încruntă. Ar fi bine să nu fie negru. 

— Nu știu... Poate roșcat, spuse ea fără să se gândească. La 
Rose făcuse mereu bani roșcată fiind. In afară de asta, Julie cea 
cu părul de un blond nordic începea să o afecteze. Se mai uitase 
la poze cu fata dispărută și la ea însăși în oglindă, dar când a 


VP - 42 


început să joace rolul lui Julie pentru Anna, Tom și Jane, ceva s-a 
schimbat. A văzut inocenţa lui Julie în felul în care cei trei se 
uitau la ea și asta a afectat-o. Mai ales Anna se uita la ea de 
parcă ar fi fost de porțelan. 

Jane deja ieșea din parcare. Maxilarul ei puternic acoperit de o 
acnee ascunsă sub fard se mișcă pentru a rosti: 

— Bine, hai să mergem de aici! 

Dacă Julie își făcea griji în ceea ce o privea pe Anna, trebuia 
să se apropie de Jane. Superputerea lui Jane era să o ţină pe 
Anna la distanţă. 

Era plăcut să mergi cu Range Roverul lui Tom, un plus de 
relaxare și lux în viaţa lui Jane de care ea nici măcar nu era 
conștientă. Jane se strecura prin traficul pe patru benzi de pe 
Westheimer, mergând spre oraș, și SUV-ul ajunse în curând în 
apropierea suburbiei negrilor, cu geamuri vopsite, cu mașini cu 
platformă, cu un Hummer care arăta de parcă ar fi urmat să se 
transforme într-un robot. Câteva alei mai încolo, o decapotabilă 
argintie stătea ca un fel de glonţ pe jumătate topit de soare. 
Apartamentele făcură apoi loc clădirilor de birouri amplasate pe 
porţiuni de teren mărginite de arbuști frumos tunși și palmieri. 
Totul strălucea, chiar și indicatoarele stradale, care erau 
montate pe stâlpi cromaţi. 

— Îţi vine să crezi ce mult s-a schimbat Galleria? 

Prinse o nuanţă din vocea lui Jane și simţi imediat ca un fior 
pe șira spinării care-i atrăgea atenţia că aceasta era o amintire 
comună pe care nu o putea ignora. 

— Da, știu, spuse ea. 

— Mai ţii minte când ne-a lăsat mama la Galleria, ca să facem 
cumpărăturile de Crăciun? 

— Da, la asta mă gândeam și eu. 

— Mi se părea că suntem așa de tari, spuse Jane cu ochii 
ațintiți la maşinile din fața ei. Se schimbase culoarea 
semaforului și mașina se târa lent înainte, dar era clar că nu vor 
trece de zona periculoasă înainte să se facă din nou roșu. 

— Mi se părea că suntem așa de mature. Cred că erai în ce 
clasă? A șasea sau a șaptea? Pentru că... Și se întrerupse... lar 
eu trebuie să fi fost printr-a patra sau a cincea. Am luat masa de 
prânz la un restaurant de fiţe... Mai ţii minte cum ne-am 
despărţit timp de o oră, ca să ne luăm una alteia cadoul? Aia a 
fost partea mea preferată. Ne-am sincronizat ceasurile și ne-am 


VP - 43 


întâlnit la magazinul cu produse de patiserie... Râse. Eu chiar m- 
am prefăcut că vin din altă direcţie, ca să nu te prinzi de unde ți- 
am luat cadoul. Cred că de la Claire's sau ceva! 

Auzea vocea lui Jane, dar atenţia lui Julie fusese atrasă de un 
puști de vreo 12-13 ani, care purta un tricou și blugi largi, de 
care atârna un lanţ, care se chinuia să treacă prin șanțul de 
scurgere de la marginea drumului fără trotuare. Părul lui încâlcit 
era lung și castaniu, ascunzându-i în mod voit chipul, în timp ce 
mergea cu mâinile în buzunare și vădit transpirat. Ajunse la 
baza unuia dintre stâlpii arcuiţi, ceea ce se dovedi a fi un 
obstacol formidabil la nivelul solului. Prins între gardul viu și 
forma cromată și curbată, își ridică cu o mână cracul larg și pe 
jumătate sfâșiat al pantalonului și trecu peste obstacol, cam ca 
o femeie din desenele animate, care-și ridică fustele ca să 
treacă peste o baltă. 

— Julie? Vocea lui Jane reveni, și ea își dădu seama că ratase 
o întrebare. Muzica era dată mai încet. Mai ţii minte? Ce ai făcut 
cât ne-am despărțit? 

— Am probat rochii de bal, spuse ea. Și m-am prefăcut că 
sunt o prinţesă. 

— Vai, spuse Jane și râse. Atunci se explică de ce am primit 
vouchere cadou de la Waldenbooks în acel an. 

Știa că nu putea trece peste acest moment din cauza unui 
puști oarecare. 

— Credeam că-ţi place să citeşti. 

— Da, dar ai fi putut să alegi o carte. 

In mod ciudat, Jane părea rănită, cu toate că încă mai râdea. 

— Ştii, nu cred că am folosit vreodată acele vouchere. Vreau 
să zic, după tot ce s-a întâmplat... 

Culoarea semaforului se schimbă și trecură de intersecție la 
limită de data asta, mișcându-se în continuare în ritm de melc. 
Se uită în continuare la puștiul care înota printre buruienile de 
pe marginea drumului, până ce îl depășiră. Privit în oglinda 
retrovizoare, el părea aproape nemișcat. 

Se întoarse spre Jane: 

— Ştii ce, trage pe dreapta. Vrei să-ţi iau cel mai recent volum 
din „Baby-sitters Club”? Cred că au ajuns la volumul zece mii 
deja! 

A mers! Jane râse și dădu muzica mai tare. 


VP - 44 


În Montrose, parcară mașina în faţa unui salon de 
înfrumusețare care avea și un salon de tatuaj la etaj. Coborâră, 
și Jane trase adânc aer în piept. Acesta trebuie să fi fost locul în 
care venea Jane ca să simtă că Houston-ul era și orașul ei, nu 
doar unul în care ajunsese în mod accidental, pentru că părinţii 
ei locuiau aici. Partea tristă era mândria lui Jane faţă de ceea ce 
știa ea, de parcă ar fi fost ceva cu greu câștigat. De parcă nu 
putea oricine să vină într-un oraș și să afle unde erau artiștii 
locali, gay-ii, dependenţii și saloanele de tatuaje în jumătate de 
oră, cerșind o ţigară sau două și luând tot felul de ziare gratuite 
de la colţuri de stradă. 

Salonul era plin de clienţi, dar femeia de la recepţie se uită la 
Julie și spuse că putea să-i pună vopseaua și apoi să o tundă pe 
cealaltă clientă cât își făcea vopseaua efectul. Julie se așeză pe 
scaun, simţi mâinile femeii trecând prin părul ei și o văzu 
privind-o critic. 

— Scurt și roșcat, spuse ea, înainte ca femeia să apuce să 
comenteze ceva despre rădăcinile ei. Privirile li se întâlniră în 
oglindă. 

— Bine, dragă, stai să aduc catalogul, spuse ea. Plecă și 
reveni apoi cu un catalog plin de fâșii de păr ca niște codițe de 
căluți minusculi sau ca niște trofee de la toate fetele pe care le 
întruchipase ea. Jane indică o culoare și femeia dădu din cap. 

— Da, sigur, numărul 8 o să-ţi vină minunat! și apoi dispăru în 
spate pentru a pregăti culoarea. 

Jane era în spatele ei, privindu-i chipul în oglindă. 

— Mama o să înnebunească, spuse ea. Dar eu cred că o să-ți 
stea minunat. 

— Ce vrei să faci cât stau eu la „copt”? 

— Cred că o să mă uit pe reviste, ridică din umeri Jane. Julie 
văzu în ochii lui Jane că acest loc nu avea nimic special. Orice 
loc era super-tare dacă te vopseai ca s-o enervezi pe maică-ta. 

Asta îi dădu lui Jane o idee. 

— Ai putea să te duci sus, să-ţi faci un tatuaj cât aștepți. 

— Crezi că sunt mașină de imprimat bani? 

— Nu ai la tine cardul de credit? 

— Mama a semnat și ea. O să vadă pe extrasul de cont. 

Un val de generozitate însoţit de necesitatea de a o scoate pe 
Jane de acolo înainte să fie vizibil că avea rădăcini închise la 


VP - 45 


culoare o făcu pe Jane să arate spre geanta ei cumpărată de 
Anna. 

— Mi-a dat vreo 200 de dolari. Plătește cu cardul vopsitul meu 
și îți dau banii pe care poţi să-i cheltuiești sus. 

Jane ezită. 

— Haide, nu-mi spune că nu l-ai ales deja pe următorul! Julie 
se gândea la ceva mic și discret, dar vizibil. 

— Mă gândeam la un contur al Texasului pe inelarul stâng, 
recunoscu Jane. 

— Păi, fă-ţi-l! 

— O să-l vadă mama, spuse Jane. M-am gândit să aștept... 

— Până când? Până o să faci 30 de ani? Haide, nu mai 
ascunde felul în care ești! 

Putea observa cum Jane începea să înghită gălușca. 

— O să te descurci singură aici? spuse ea întinzându-se după 
geantă. 

— Nu mă deranjează să mă uit pe reviste. 

Era adevărat. Le devora la biblioteca la care o ducea Cal ca să 
înveţe pentru teste. Ba chiar luase pe furiș un număr din Better 
Homes and Gardens la toaletă și rupsese o poză cu un tort pufos 
și alb înconjurat de ornamente argintii și aurii de Crăciun, nu 
pentru reţetă, ci doar pentru poză. Acum, poza cu tortul era 
aruncată într-un coș de gunoi din Jersey Village, acolo unde o 
lăsase autobuzul, împreună cu pantofii ei, un lănţișor auriu de 
doi bani cu un medalion cu un cal și cu rucsacul ei plin de 
suveniruri. Tot ceea ce avea ea pe lumea asta. In afară de... 

Se întinse după geantă, dar era prea târziu. Jane deja căuta în 
ea. Înainte să apuce să zică: „Dă-mi mie, că-l găsesc”, Jane avea 
deja în mână portmoneul ei și flutura hârtiile de 20 de dolari 
proaspăt scoase de la bancomat. Julie se așeză la loc, dorindu-și 
ca Jane să nu remarce actul de identitate din portmoneu, 
telefonul din buzunarul interior al genţii sau panica ei de 
moment. 

Dar Jane nu se uita decât la teancul de bancnote. 

— Mersi, spuse ea, și se îndreptă spre scări. 

Exact la timp. Coafeza reveni cu un șorțt negru și cu un bol 
plin de o pastă roșiatică într-o mână și o perie în cealaltă. 

— O să iasă minunat, crede-mă, spuse, iar Julie chiar o crezu. 
Se așeză confortabil în scaun și simţi vopseaua care fusese deja 
aplicată pe scalpul ei. Să scăpăm mai întâi de rădăcinile astea 


VP - 46 


urâte, spuse stilista și continuă să pălăvrăgească, așa cum face 
orice bună coafeză când se prinde că nu prea ai chef de vorbă. 
La un moment dat spuse: Eu și soră-mea suntem exact ca voi - 
așa de diferite, că lumea nici nu crede că suntem surori. 

O lăsă pe stilistă să-i aplece capul în față, către podea, și își 
dădu seama ce o supăra de la sosirea ei în Houston. Parcă 
vedea asta cu coada ochiului peste tot pe unde se ducea, de la 
Target, la terapeut, la Bobby's Pool Hall sau la cafeneaua cu 
patiserie la care insistase Jane să se oprească în drum spre 
coafor. 

Era ceva care nu era tocmai în regulă, ceva ce făcea ca 
întregul oraș să pară ca un fel de decor de scenă. Acum, 
înconjurată de ceilalţi clienţi, cu capul în jos privind sub masa 
din faţa unei oglinzi imense, îi văzu pe toţi aliniaţi pe cealaltă 
parte, la rând: pantofii. 

Erau impecabili. Balerinii de piele erau așa de strălucitori, 
tălpile de la sneakerșii Reebok erau de un galben fosforescent, 
sandalele erau miraculos de albe și scoteau în evidenţă 
pedichiuri impecabile, fără ojă sărită. Pornind de la podeaua de 
acolo, se duse cu mintea înapoi la ultimele săptămâni și revăzu 
o paradă de sandale și cizme de piele care arătau la fel de 
perfect de parcă ar fi ieșit din cutie. Și vedea, încadrate de 
marginea neagră de plastic, propriile picioare sprijinite de bara 
argintie, în converșii lui Jane, care păreau comozi și purtați. 
Acum remarcă și găurile mici din pânză - una lângă degetul 
mare al piciorului drept, cealaltă aproape de călcâi - care erau 
prea perfect plasate. Mai purtase pantofi până se rupseseră. 
Pânza trebuia să fie uzată la șireturi, iar găurile urâte, la călcâi, 
nu îngrijit făcute, iar talpa trebuia să fie destul de subțiată încât 
să simtă pietricelele de pe drum. Aștia nu erau teniși purtaţi, ci 
făcuţi să arate așa. 

Își imagină un oraș împărţit între cei ca ea și acel copil cu 
pantalonii largi - oameni ai căror pantofi suportau purtarea 
intensă, transpiraţia piciorului, petele, urmele de iarbă, noroi și 
gudron care se topea. Și aceia care purtau pantofii doar până la 
mașini, oameni care nu făceau mai mult de 20 de pași afară în 
fiecare zi, niciodată spre o staţie de autobuz sau spre un 
magazin, oameni ale căror încălțări nu se uzau niciodată. 

Pentru un moment își dori să-i poată spune lui Cal. 


VP - 47 


Nu lui Jane... Jane nu mergea pe jos nicăieri. Ea găsise moduri 
de a fi rebelă față de Anne și Tom fără a renunţa la acest 
confort. 

Stilista o pusese pe Julie să ridice din nou capul și ea se uită în 
sus, spre tavan, sperând, spre binele lui Jane, că înțepăturile 
acelor de tatuaj nu o dureau prea tare. 


VP - 48 


4 


Chiar dacă Tom bănuiește că acel chist ovarian nu era chiar 
un chist, el nu spune nimic despre asta, iar eu, la rândul meu, 
nu spun nimic despre arma care a apărut în mâna lui seara 
trecută. După ce o instalăm pe Julie pe canapea luni dimineaţă, 
cu un ceai cald alături și cu telecomanda la îndemână, ea pune 
un film care e deja trecut de jumătate, unul dintre acele filme cu 
tematică de sărbători, o comedie romantică cu șase povești care 
sunt așa de rupte una de cealaltă, încât majoritatea vedetelor 
probabil că nici nu s-au întâlnit la filmări. Remarc A Litt/e 
Princess, după care m-am întors să-l iau pentru ea în prima 
săptămână, încă în ambalaj de plastic, deasupra playerului Blu- 
Ray. 

Mă așez alături de ea, turcește, mângâindu-mi absent 
picioarele. Ea arată incredibil de obosită și, în 15 minute, deja a 
adormit. Noaptea de durere a ostenit-o. 

li întind ușor picioarele în poala mea, trag telecomanda de 
sub mâna ei și tai sonorul televizorului exact când un broker 
îmbrăcat la costum ridică ochii, își dă seama că mai sunt cinci 
minute până la miezul nopţii și pleacă repede din biroul lui 
pentru a o cere de nevastă pe actrița din cealaltă poveste a 
filmului. Tom este în bucătărie, pune la loc vasele de la micul 
dejun înainte de a se duce sus ca să lucreze. 

Gândul prezenţei lui Tom în camera lui Julie nu e singurul 
motiv pentru care nu vreau să mă duc să mă culc. Mă supără 
oboseala, dar mai este ceva care mă deranjează. 

— Trebuie să iau niște lucrări de la birou, spun. Nu îmi place 
că plec acum, dar cred că o să doarmă o vreme. Mă uit la Julie. 
Și trebuie să termin cu ele, ca să pot pune notele. 

Tom nu trebuie să știe că l-am convins pe șeful de catedră să 
mă lase să predau situaţia cu notele la sfârșitul verii. Este 
uimitor cât de sensibili sunt șefii de catedră la genul meu de 
urgenţe de familie - cele care implică cuțite și fiice tinere și știri 
naţionale. 


VP - 49 


Tom se uită la mine din bucătărie, fără să scoată o vorbă, iar 
eu recunosc în sinea mea că m-aș fi simţit mai bine dacă aș fi 
știut de cât timp trăiesc în casă cu o armă. 

— Eşti pe aici dacă se trezește? îl întreb în schimb. 

— Sigur că da, spune el. Ea e... 

— Ti-am spus, e bine, mă enervez. Apoi o las mai moale. Doar 
că nu vreau să fie singură dacă se trezește. 

El dă din cap. 

Vorbesc la telefon cu Carol Morse din mașină și am impresia 
că par un pic nebună, cu toate că eu cred că cererea mea dea 
mă vedea cu ea este rezonabilă. În fond, m-a mai invitat o dată 
la o întâlnire. 

— Vrei să vii cu Julie în după-amiaza asta? mă întreabă ea. 

Eu știu că Julie nu se va duce în după-amiaza asta, pentru că 
doarme. Dar pot să-i spun asta lui Carol când ne vedem. 

— Nu, de data asta m-am gândit să... Aș vrea să ne vedem 
doar noi. 

— Bine, spune ea și apoi adaugă: A anulat cineva dimineaţă la 
11. Poți ajunge? 

Probabil că este pauza ei de prânz. Poate că vocea mea sună 
mai rău decât credeam. 

Ard gazul o oră la magazinul de lângă biroul ei, uitându-mă la 
romane de dragoste și polițiste. Când intru, sunt uimită oarecum 
să remarc faptul că e mai tânără decât îmi aminteam, oricum, 
nu e mai mare decât mine, și poartă niște pantaloni trei sferturi. 
Nu știu de ce, dar asta mă deranjează. 

— Intră, intră, spunea ea și îmi indică cu mâna să mă așez pe 
o canapea pe care este aruncată o pătură tricotată. Remarc o 
cutie de șervețele pe măsuţă, alături de o lampă cu o bază 
artistică, din ceramică, și mă întreb dacă Julie plânge aici. Carol 
Morse închide ușa și se așază vizavi de mine, pe un scaun cu 
spătar. 

— Mulţumesc că m-ai primit, îi spun eu, dintr-odată agitată. 
Sper că este... Știu că e cam ciudat. E vorba de Julie. 

— Cum se simte Julie? întreabă ea cu o îngrijorare politicoasă. 

— Bine. De fapt, nu e bine, zic. Azi este bolnavă, așa că nu va 
putea veni. 

Carol se uită la mine, dar dintr-un motiv oarecare nu vreau 
să-i spun despre spital. În acest moment, este singurul secret pe 
care-l avem eu și Julie. Mă tem să nu aflu că deja știa Carol. 


VP - 50 


Continui, sondând terenul pentru a vedea dacă îmi va da ea de 
bunăvoie vreo informație. 

— Speram să mă poți ajuta un pic cu Julie... Am impresia... Mi 
se pare că îmi ascunde lucruri. Știu că nu poţi vorbi despre ceea 
ce îți spune ea la ședințe, dar am să îţi spun niște lucruri care 
te-ar putea face să te răzgândești. 

— In legătură cu confidențialitatea? Este imposibil. 

— Nici chiar pentru un părinte? 

— Mai ales nu pentru un părinte. Ea se uită la mine calm. 
Anna, știi că fiica ta nu a venit la ședințe de două săptămâni? 

După o pauză cauzată de uimire, reușesc să spun: 

— Carol, cum aș putea să știu asta, dacă nimeni nu s-a ostenit 
să îmi spună? 

Ea tace destul de mult încât eu să devin incomod de 
conștientă de tonul meu ostil. 

— Vreau să spun, nu, habar nu am avut. A spus că vine aici, 
așa că am presupus că... Vreau să zic, nu crezi că mi-ar fi prins 
bine să știu asta? 

— Julie este adult, spune femeia calm. Programările ei sunt 
complet confidenţiale. 

Am brusc imaginea lui Carol Morse acasă, cu soţul ei, 
ascultând Fleetwood Mac, în jacuzzi-ul pe care sigur îl are în 
curtea din spate, achiziţionat din banii pe care-i ia de la străini 
ca să îi asigure că vieţile lor sunt în regulă și că totul va merge 
bine. 

Cu mare dificultate îmi controlez dorința de a mă ridica. 

— A venit la primele două programări. Știu că a venit, spun 
eu. Imi poţi spune ceva despre ceea ce a spus? Orice? 

Trebuie să scot ceva de la femeia asta! 

— Te rog! Nu mi-a spus nimic mai mult decât este în raportul 
de la poliţie, ceea ce... 

Nu pot să spun că ceea ce a povestit ea poliţiei nu este 
adevărat. Nu tot, în orice caz. 

In timp ce eu caut cuvintele ca să-i spun despre spital și 
despre ecografie, Carol Morse spune: 

— Ai întrebat-o pe Julie? 

„Dacă am întrebat-o pe Julie? Dacă am întrebat-o...” În mintea 
mea se produce un scurtcircuit. Vreau să mă ridic și să urlu. 
Vreau să lovesc lampa de ceramică și să arunc pe jos pătura 
tricotată, după care să o calc în picioare. 


VP -51 


— Ai copii? o întreb în schimb. 

— Nu, nu am, spune ea pe un ton egal. 

— Se vede, spun, îmi iau geanta și mă ridic. 

— Doamnă Whitaker, zice ea. 

— Doctor... 

— Doctor... 

— Davalos. 

— Dr. Dava... 

— Îmi poţi spune Anna. 

— Anna, spune ea, refuzând să muște momeala. Nici măcar 
nu se ridică și, cu toate că vreau să ies în fugă pe ușă în fugă, 
faptul că ea încă stă pe scaun cumva mă oprește în loc încă un 
moment. 

— Anna, Julie trece prin momente incredibil de dificile. Asta e 
tot ce pot să-ți spun. Trauma experienţelor ei este ceva ce mulți 
nici nu pot să-și imagineze. 

Vrea să vorbim despre traumă. 

— Mulţi supraviețuitori ai abuzurilor sexuale au un sentiment 
de rușine, spune ea. Mai ales atunci când abuzul este prelungit 
și combinat și cu alte traume. Trebuie să se simtă în siguranţă 
când vorbește cu tine. 

— Normal că e în siguranţă, spun eu. Lacrimi de furie au 
început să-mi curgă pe obraji, în ciuda eforturilor de a mă 
abţine. 

— Nu știe prea bine cum să relaţioneze cu familia ei și nici cu 
altcineva care nu a trecut prin ce a trecut ea. Poate că vă 
protejează de amănunte, pentru că nu vrea să vă supere sau să 
vă întristeze. 

— Spune-mi, o implor eu. 

— Treaba mea este să o asigur că voi o iubiţi, indiferent ce s-a 
întâmplat cu ea. 

— Te rog! 

— Anna, nu vrei să vii și să iei loc? Mai avem încă 30 de 
minute din această întâlnire. Am impresia că și pe tine te-ar 
ajuta să stai de vorbă cu cineva. Nu crezi? 

les de acolo așa de repede și mă urc în mașină atât de rapid, 
că sunt aproape la jumătatea drumului spre casă când îmi dau 
seama că trebuie să trec pe la universitate. In primul rând ca să 
fac ceea ce am minţit că urmează să fac - plus că s-ar putea 
chiar să am unele lucrări - și apoi ca să pot sta în spatele unei 


VP - 52 


uși încuiate, să mă gândesc. Nu vreau să văd și nici să vorbesc 
cu cineva acum, nici chiar cu Julie. Când intru în birou, remarc 
beculeţul roșu de la telefon clipind, ceea ce înseamnă că am 
mesaje. Imi ia ceva vreme să-mi dau seama cum să le ascult. Nu 
prea mai sună nimeni pe telefonul de la birou acum. Primele trei 
mesaje sunt de la reporteri și le șterg fără să trec peste partea 
de introducere. 

După al patrulea semnal aud: 

— Dr. Davalos, sunt Alex Mercado, detectiv particular. Știu că 
nu vreți să vorbiţi cu presa acum și eu nu vreau să vă pun 
întrebări. De fapt, am o informaţie pe care vreau să v-o dau - 
unele lucruri pe care cred că ați fi interesată să le aflaţi. Sunatți- 
mă dumneavoastră. 

Mi-a lăsat un număr de telefon. 

— Din nou, sunt Alex Mercado și aș vrea să ne întâlnim 
undeva și să stăm de vorbă față în faţă, dacă sunteţi de acord. 

— Sfârșitul mesajelor, spune vocea feminină a căsuţei vocale. 
Pentru a reasculta acest mesaj, apăsaţi... 

Când îl ascult a doua oară, îmi notez numărul de telefon. Apoi 
îl mai ascult de două-trei ori înainte de a-l șterge, ca să fiu 
sigură că am auzit bine că m-a sunat și mi-a lasat mesaj un 
detectiv particular. Am auzit bine. 

Noi nu am angajat niciun detectiv particular să o caute pe 
Julie. Așa de mare încredere am avut în poliţie la acea vreme - 
un gând care acum mă face să izbucnesc în râs. Am considerat 
că detectivii particulari sunt o soluție numai în filme. Dar nu eu 
eram cea care găsea soluţii și nici altceva, de fapt, o bună 
perioadă de timp. Primul lucru pe care îl fac acum este să 
pornesc computerul și să caut pe Google: Alex Mercado, 
detectiv particular. Imediat apar date despre el la un link cu 
privire la AMI Inc. care duce la un site așa de ciudat, că îmi spun 
că este imposibil ca toată treaba asta să nu fie falsă. Logoul 
site-ului este un joben. Și ce mai urmează? O lupă? Deschid un 
nou tab și încep să caut site-uri pe care sunt înregistraţi 
detectivii particulari. Caut o acreditare, ceva. 

La vremea când a dispărut Julie, am avut de-a face cu tot felul 
de ciudați. Nu am vrut să ne schimbăm numărul de telefon. 
Credeam că ea ar putea încerca să ne contacteze și, cu toate că 
poliţia făcuse o linie specială pentru cei care aveau informaţii 
despre Julie, noi tot mai primeam apeluri: „Am informaţii pe care 


VP-53 


vreţi să le aflați”, spuneau mereu sau: „Am văzut-o. Jur că este 
ea.”, „Este în Tucson”, sau „Este în Jacksonville”, sau „Este în 
Missouri City”. Unul sau doi chiar au refuzat să discute cu poliția. 
„Trebuie să veniţi voi, personal”. Inutil să mai spun, poliţia ne 
asculta telefonul, ceea ce presupun că avea legătură cu faptul 
că ne suspectau și pe Tom și pe mine - Doamne, ce vremuri -, 
iar apelurile erau toate probabil de la bărbați trecuți de prima 
tinereţe, care trăiau cu mamele lor bolnave, sau de la 
adolescenţi care jucau „Adevăr sau provocare”, pentru că 
niciunul nu a oferit vreo pistă. 

La vremea aceea mi-a venit greu să cred că atât de mulţi 
oameni vor să fie părtași la o asemenea situație oribilă, dar, în 
anii care au urmat, plini de coșmaruri revenite în memorie și 
pelerinaje pe la sute de morminte imaginare, aproape că am 
început să-i înţeleg. E simplu să uiţi cât de teribilă e lumea asta. 
Tragedia rămâne în memorie. Este ceva care ne purifică. Dar 
apoi, totul începe să pălească. Trebuie să revii la sursă, din nou 
și din nou... 

Atunci când găsesc un site credibil, sunt surprinsă să aflu că 
Alex Mercado Investigations este al doilea nume care apare pe 
listă. Pe website-ul AMI, dau click pe Despre no; și obţin 
acreditările lui Alex Mercado: aproape trei ani detectiv la 
brigada specială a Departamentului de Poliţie din Houston. Șase 
ani de muncă de detectiv particular. Găsesc câteva linkuri 
legate de cazuri pe care agenţia susține că a ajutat să fie 
rezolvate. Pe unul dintre linkuri este menţionat și numele său. 

Pun mâna pe telefon și formez numărul. Răspunde o voce de 
bărbat după ce sună de două ori. 

— Alex Mercado Investigations. Sunteţi Anna Davalos? 

— Da, spun eu un pic speriată, deși este logic să aibă caller 
ID. Aţi lăsat un mesaj mai devreme. ` 

— Mulţumesc că m-ați sunat, zice el. Imi dau seama că e un 
pic ciudat, dar chiar aș vrea să ne vedem și să discutăm unele 
lucruri. 

— Da, dar trebuie să fie azi. Trebuie să fie acum. 

Este remarcabil cât de simplu este să încheiem această 
conversație. Eu sugerez un restaurant, nu genul frumos și retro 
cum sunt cele din cartierul meu, ci un Waffle House care e 
aproape de autostradă. Simt cum îmi crește pulsul, dar vocea 
mea rămâne calmă când spun: 


VP - 54 


— Ne vedem acolo peste o jumătate de oră. 

E ca și cum mi-aş da asemenea întâlniri în fiecare zi. 

Când sunt pe punctul de a închide, el mai pune o întrebare, ca 
și cum nu s-ar putea abţine. 

— Aţi auzit de Gretchen Farber? 

— Nu, spun eu. Cine e? 

— Nu vă faceți griji, spune el. Ne vedem în jumătate de oră. 


VP-55 


Gretchen 


făcuse o singură greșeală, și acea greșeală era Cal. El nu trebuia 
să fie decât o altă treaptă pe scara ce-o scotea din gaura 
întunecată din care venea. A fost doar vina ei că el a devenit 
mai mult de atăt. 

In momentul acela ea-și pregătea de atâta vreme următoarea 
mișcare, încât părea inevitabilă. De îndată ce și-a terminat 
numărul, a zâmbit, a murmurat un „mulțumesc” la microfon și 
apoi a ieșit repede de pe scenă. S-a îndreptat spre toaleta 
femeilor, dar a trecut pe lângă ea, ieșind pe ușa din spate, și 
apoi a alergat pe alee spre intrarea principală. După aceea a 
așteptat. Un minut, două, trei, cu inima bătându-i puternic din 
cauza alergatului și cu pielea înfiorându-se din cauza frigului. 
leșise fără haină, trenciul ei ca de armata salvării rămăsese 
agăţat în culise, pe post de alibi, alături de geanta ei. Măcar de 
data asta nu ploua, nu era decât o ușoară burniţă, vizibilă în 
lumina neonului de la intrarea în club. 

Și apoi a apărut, ridicându-și gulerul când a ieșit pe alee, 
lumina de neon strălucind pe capul lui ras. Ea încercă să-i facă 
visurile să devină realitate, prefăcându-se că aștepta pe 
altcineva tocmai când s-a nimerit să treacă el pe acolo. 

— Ai cumva o ţigară? Mor aici! 

El se uită la ea, clipi și apoi surâse neajutorat. 

— Nu fumez, spuse el. Imi pare rău. 

— Nu trebuie. Este un obicei nesănătos. Nu ar trebui să o fac 
nici eu. Dacă mă vede cineva din trupă, mă omoară. 

Ea făcu un gest spre gât, deschise gura și arătă către interior, 
de parcă el ar fi putut să vadă răul pe care l-au făcut ţigările 
coardelor ei vocale. Apoi își aminti de mâinile lui Will la gâtul ei, 
cum trebuise să poarte pulovere cu gât și nu putuse să cânte 
timp de două zile pe urmă. Will le spusese lui Dave și lui Len că 
ea avea laringită. 

— Te simţi bine? întrebă el dintr-odată, și zâmbetul îi dispăru. 

Mai avea doar 30 de secunde ca să rezolve treaba asta, așa 
că poză în victimă, destul cât să-i tremure un pic vocea. 


VP - 56 


— Am avut o seară grea, recunoscu ea. Sincer, am nevoie de 
o pauză departe de tipii ăia. Incotro te duci? 

— Nicăieri, spuse el. Acasă. Vrei să te duc undeva cu mașina? 

— Da, spuse ea. Dacă nu ai nimic împotrivă să trecem pe la 
un magazin să-mi iau ţigări. Râse. Imi pare rău, știu că par o 
ciudată. 

— Nu, e în regulă, spuse el, iar ea știu că era mult mai mult 
de atât. Era încă atentă cu coada ochiului la ușa din spatele lui. 
Mulţi fumau sub firma de la intrare, dar nu era niciunul dintre cei 
de care s-ar fi ferit. Nu încă. Ușa continua să se deschidă și 
ieșeau tot felul de indivizi cu cămăși simple de flanelă. El 
remarcă încordarea ei și întoarse capul să privească peste umăr, 
iar ea își dori să-i poată reţine privirea. 

— Eu sunt Cal, spuse el, întinzând mâna. Și este aproximativ 
miezul nopţii, așa că tu - și arătă spre clădire - tu trebuie să fii 
Gretchen. 

Nici vorbă să fie, dar el era atât de mândru de acea abordare, 
încât ea își dădu imediat seama că altele nu mai avea. Așa că 
dădu din cap că da și îl luă de mâna caldă, fiind un pic uimită că 
el ia de bun tot ce zice ea. Când spuse „mulţumesc, Cal”, vocea 
îi tremură din nou, dar nu intenţionat de data asta, și își trase 
repede mâna. El făcu un pas înainte, așa cum faci atunci când 
vezi că un lucru e pe punctul de a cădea de pe un raft. 

Ea se adună și întrebă: 

— Unde ai parcat? 

— Pe acolo, arătă el, și ea îl lăsă să treacă pe lângă ea. Umerii 
li se atinseră ușor când el trecu în faţă. Ea rămase pentru o 
vreme departe de raza lui vizuală, ca să aibă timp să reflecteze 
ce noroc incredibil dăduse peste el. Ideea era atât de tristă, că 
aproape o pufni râsul. Spera ca el să uite de ţigări, pentru că, 
deși fuma iarbă și putea ţine timp de un minut și jumătate în 
plămâni fumul, ţigările o făceau să tușească. 

Dar el nu uită. Mașina încetini cinci străzi mai încolo și se 
pregăti să intre într-o benzinărie. 

— De fapt, mi-e mai mult foame, spuse ea dintr-odată, ca un 
fel de confesiune. Ție îţi este foame? 

— Aș mânca și eu... 

— Ştii vreun restaurant care e deschis? Eu nu am venit în 
Seattle decât pentru spectacole, așa că nu știu nimic pe aici. 


VP - 57 


— Da, sigur... Cal părea deconcertat de schimbarea bruscă. 
Trebuie să te întorci repede? 

— Mi-e doar foame, repetă ea. 

Ea se întreba dacă îi găsiseră geanta sub scaun, dar apoi își 
dădu seama că el spusese ceva, iar ea nu reacţionase. 

— Mă scuzi... Ce ai spus? Sunt... 

— Ești obosită, spuse el. Spuneam că a fost un spectacol 
frumos. Mereu ești așa de obosită după un spectacol? 

— Nu, spuse ea așezându-se comod în scaunul din dreapta al 
mașinii, în timp ce simțea calda și familiara relaxare de a fi dusă 
undeva. Sentimentul că pleacă: un sentiment perfect, cel mai 
bun de pe lumea asta! 

Se bucură că restaurantul nu era decât la 15 minute distanţă, 
pe autostrada care era mărginită de garduri de protecţie și de 
copaci înalţi. Era întuneric, dar putea să zărească Space Needle 
care ieșea de după un deal. Atât de departe era centrul orașului, 
cu clubul, dubița și Will, care deja probabil o căuta nerăbdător, 
poate chiar trimisese pe cineva la toaletă să vadă dacă e acolo. 

Cal îi deschise ușa. Restaurantul avea geamurile aburite pe 
interior și mirosea minunat. 

— Este perfect, spuse ea când se așezară pe banchetele cu 
forme rotunjite, din lemn. Comandă un burger și cartofi prăjiți. 
Cal își luă un sandvici cu ton și o salată. 

— Deci vii aici adesea pentru spectacole, întrebă Cal. 

— Păi, tu ar trebui să știi. 

El se înroși. Foarte drăguţ, își spuse ea. 

— Da, te-am văzut de câteva ori, spuse el precaut. Aveţi 
adesea spectacole în Portland? 

— De câteva ori pe săptămână, spuse ea. 

— De când cânţi? 

Ea căută ceva pe masă cu care să se joace, găsi o solniţă 
albă. 

— Sunt în trupă de șase luni. 

— Îţi place? 

— Imi place să fiu bună la asta, spuse ea. 

— Asta nu e chiar același lucru, zise el. Îţi place sentimentul 

— Imi place sentimentul de a fi bună. 

— Vreau să zic, ai nevoie să cânţi pentru a trăi? Pentru că, 
atunci când te văd acolo, pari a avea nevoie. 


VP -58 


— Ei bine, nu, zise ea enervată de idee. Încerc doar să fac o 
treabă bună. 

— Păi, așa arăţi. Este uimitor să vezi asta. E ca și cum nu ar 
trebui să mai vadă nimeni, știi? 

— Da, asta crede și Will, spuse ea chicotind ușor. Eu sunt 
singurul motiv pentru care suntem chemaţi, altfel m-ar încuia și 
m-ar pune să cânt numai pentru el. 

— Nu la asta mă refeream, spuse Cal. 

— Știu, dar așa este. 

Cal se încruntă, încercând în mod evident să găsească ceva 
de spus. Ea decise să îl scutească de efort. 

— Mă bate, spuse ea plat. Vreau să fug de el. 

— Te bate. 

— Și vreau să fug de el. 

El îi luă solnița din mână și o puse frumos în faţa ei. 
Remarcase deja faptul că ea nu are nici haină și nici geantă și că 
va trebui să plătească cina, iar ea observă asta. Incercă să nu își 
țină respiraţia până ce avea să vină următoarea lui întrebare. 

— Cu ce te pot ajuta? 

Se uită în ochii lui, care erau de un castaniu-închis cu niște 
cercuri albastre în jurul irisului, și își înmuie vocea: 

— Mă ajuţi deja. Nu ţi-ai dat seama? 

Ea luă din nou solnița, o puse culcată și o roti, și la fiecare 
răsucire câteva fire de sare săreau pe masă. Lăsă sarea acolo, 
știind instinctiv cât de mult ar fi vrut el să o scuture de pe masă. 
Dar nu o făcu. 

Veni mâncarea. Ea luă burgerul și mușcă din el. Cu colţul 
ochiului, văzu cum Cal îi mulțumește ospătăriței printr-o 
înclinare a capului și, abia după ce aceasta plecă, își desfăcu 
tacâmurile din șervetul pe care și-l așeză în poală. Apoi luă 
cuțitul și tăie sandviciul în jumătate, pe diagonală. 

— Mamă, spuse ea. 

— Ce e? El luă unul dintre triunghiuri și mușcă dintr-un colţ. 

Cu gura plină, ea făcu un gest către sandviciul lui cu 
hamburgerul pe care-l avea în mână. 

— Îmi place să mănânc câte jumătate, în caz că vreau să iau 
acasă restul, explică el. lar triunghiurile îmi plac din punct de 
vedere estetic. 

— E ciudat, râse ea. Parcă ai fi criminal în serie. 

— Câţi ani ai? întrebă el. 


VP -59 


— Asta e o întrebare nepoliticoasă! 

— Las-o baltă, zise el. Este clar că nu ești destul de bătrână 
încât să vrei să-ţi ascunzi vârsta, așa că, probabil, ești prea 
tânără. 

— 27. 

— Pe dracu', zise el. 

— Tu câţi ani ai? 

Ea băgă în gură un cartof prăjit și îl ţinu între dinţi un pic mai 
mult până să muște din el. 

El ridică o sprânceană. 

— Prea bătrân pentru tine! 


— 40? 
— Mersi, râse el. 30, de fapt. 
— Eu am 25. 


— Da, sunt convins, spuse el. Doamne, nu ar trebui să fii la 
colegiu, sau ceva? 

— Am terminat școala mai devreme. Învăț repede. 

— Ca să vezi, zise Cal. 

— Dar tu nu ești așa. 

— De unde știi? 

Ea îi ochi nasul cu un cartof prăjit și apoi îl aruncă. 

— Pentru că nu te-ai așteptat la asta. 

Nici ea nu se așteptase. Această atmosferă de flirt era ceva 
nou pentru ea. Nu fusese decât senzuală sau dulce cu Will, în 
funcţie de cum o cerea situaţia. Cu Lina era tăcută și supusă. Se 
întreba, oarecum detașată, cât din ceea ce se întâmpla era 
teatru și cât era reacţia la o masă caldă, căci mâncarea îi 
ajungea în stomac și îi dădea o senzaţie de relaxare. Pentru 
prima dată de luni încoace, nu simţea frica. 

Între timp, Cal o studia cu o expresie serioasă. 

— Ascultă, Gretchen, spuse el. Pot să-ţi găsesc un loc unde să 
stai o vreme. 

— Pot să stau cu tine? 

El ezită. 

— Nu ai pe nimeni pe care să suni? 

— Ți se pare că aș mai avea pe cineva? întrebă ea, cu un gest 
ce părea că-i separă de restul lumii, la acea cină de la miezul 
nopții. 

— Păi... el făcu o pauză și oftă. Presupun că ai putea să stai la 
mine în seara asta. 


VP - 60 


— Faci asta adesea? Le oferi străinilor un pat? 

— Am mai cunoscut pe cineva care a trebuit să plece pe fugă 
dintr-o situaţie nasoală, spuse el, ignorând provocarea ei. 

Dar ea încetase să asculte după „în seara asta”. Restul avea 
să vină de la sine. Odată aflată în casa lui, știa foarte bine cum 
să facă să rămână. Dar nu putea ști că și ea se va implica. Asta 
a fost greșeala ei. 


VP - 61 


5 


Alex Mercado părea cu circa zece ani mai tânăr decât orice 
detectiv particular pe care-l văzusem în vreun film sau la 
televizor. Avea o față rotundă, de băiețandru, era bronzat și 
proaspăt ras. Spre ușurarea mea, nu purta pălărie. Imi dau 
seama acum că mi-l imaginasem purtând una din cauza site- 
ului, dar el e îmbrăcat cu o pereche de blugi și un tricou polo, 
descheiat la gât. Chiar și într-un Waffle House populat cu bărbaţi 
singuri, care beau cafea în separeuri, îmi dau seama imediat 
care se uită după mine, iar el îmi confirmă bănuiala ridicându-se 
și întinzându-se peste masă, pentru a da mâna cu mine. 

— Eu sunt Alex. Mulţumesc că aţi venit, spune și face semn să 
mă așez în fața lui. Plasticul maroniu al separeului scârțâie când 
mă așez și alunec înspre peretele despărțitor cu geam din sticlă 
mată în partea de sus. Nu am mai fost de mult la Waffle House. 
Mă uit în jur și mă întreb dacă acesta este genul de loc în care 
vin studenţii mei când au vreo problemă. Mirosul de aici - de 
mere cu scorțișoară și de ulei ușor rânced - este uimitor de 
plăcut. 

— Veniţi adesea aici? întreb. Am impresia că v-am mai văzut. 

El pare un pic uimit și îmi spun în gând: „Asta e pentru faza cu 
identitatea apelantului, amice!” 

— Am vrut să putem vorbi undeva fără să fim întreruptţi, 
răspunde. Vocea lui este un pic aspră, dar, în loc să-l 
îmbătrânească, îl face să pară un adolescent cu vocea în 
schimbare. Se uită în jur și râde. 

— Există o singură ospătăriţă aici și, credeţi-mă, nu este deloc 
atentă. 

— Ca să știți, soțul meu știe că sunt aici. 

— Bine, spune el. Se vede pe faţa lui că nu mă crede. 

— la spuneți, zic eu ca să trec peste amabilități. 

— Știu că este un subiect delicat, zice el, pronunţând cuvântul 
„delicat” cu atenţie la fiecare silabă parcă. Știu că, probabil, vă 
simțiţi foarte... 

— Da, așa e, spun eu. Deci, despre ce e vorba? 


VP - 62 


— Aţi vorbit cu fiica dumneavoastră despre ceea ce s-a 
întâmplat? 

— Raportul poliţiei... 

— Știu ce este în raportul poliţiei. 

— Serios? 

Am văzut, desigur, la știri, fragmente de la conferința de 
presă a poliţiei, dar cum familia nu era acolo, ca să fie în centrul 
atenţiei, totul a mers repede, a fost cineva care a spus cuvintele 
„Vie şi nevătămată” și „echipa care se ocupă de traficul de 
persoane”, și „vie și nevătămată” încă o dată în fața camerelor 
și aparatelor foto, în timp ce poza din clasa a șaptea a lui Julie 
apărea într-un colț al ecranului, iar în partea de jos scria: Fata 
de 13 ani răpită s-a întors acasă teafără după opt ani. Sunt 
sigură că nu s-au făcut publice detalii din raportul poliţiei. 

— De unde știți? 

— L-am citit. 

— Cum așa? 

— Sunt detectiv particular. Am metodele mele. Dar eu nu am 
întrebat despre raport. Aţi vorbit cu fiica dumneavoastră despre 
ceea ce s-a întâmplat? 

— Eram acolo când a dat declaraţia. 

El se uită la mine. 

— Nu stăm să vorbim despre asta toată ziua, îi spun. Dacă 
despre asta este vorba. 

— Nu vreţi să știți? 

— Nu vreau să fiu indiscretă. 

— Doamnă Davalos... 

— Doctor, spun eu fără să mă gândesc, dar el continuă să mă 
preseze. 

— Aţi remarcat vreo neconcordanţă în povestea lui Julie? 

Patru programări la terapie la care nu s-a dus. Un tatuaj. 
Expresia feţei ei când am văzut ecografia. Vocea ei: „leși!” 

— V-aţi gândit vreodată să vă întrebaţi... se oprește și 
coboară vocea, afișând o expresie serioasă, nu tocmai de om 
care-și cere scuze, dar care este totuși îngrijorat. 

— Uitaţi, doamnă... doctor Davalos... Există cazuri de... Este 
neobișnuit, dar sincer, la fel de neobișnuit este ca un copil 
dispărut să apară după opt ani, din senin. Chiar și după trei zile, 
dacă este implicată o armă și nu s-a cerut o răscumpărare, este 
puţin probabilă recuperarea... 


VP - 63 


— Sunt conștientă de asta. 

— Acum, polițiștii nu vor pune întrebări. Ea este acasă, este în 
siguranţă, așa că asta nu mai este problema lor. 

— Ei încă mai caută... 

El mă întrerupe: 

— Desigur, ar arăta foarte bine ca ei să vină cu un tip rău 
după atâta timp, să dezvăluie o reţea de trafic de persoane. Ar fi 
un titlu senzațional. Dar trebuie să vă spun, doctore, că din ceea 
ce am citit, această rețea de trafic de persoane este foarte 
bizară. Nu răpești un copil în Texas, pentru ca mai apoi să-l 
târăști prin trei state, dacă vrei să o duci în Mexic. Granița este 
chiar aici! 

— Poate că răpitorul nu avea un plan, spun eu. 

— Desigur, zice Alex. Poate că este varietatea de grădină a 
psihopatului sălbatic. Nu sunt așa de des întâlniți, dar cine știe? 
O vede undeva, nu se știe unde, și o ia la întâmplare, dintr-un 
impuls, iar apoi vrea să scape repede de ea. Și se întâmplă să 
dea peste o reţea de traficanţi, iar ea ajunge în Mexic, cu El Jefe, 
marele traficant de droguri care trăiește într-o vilă ca-n filme. El 
face o pauză și dă din cap. A fost o mișcare îndrăzneață, dar 
inteligentă. 

— Cum adică inteligentă? întreb eu. Ce mișcare? 

— Acum este implicat FBl-ul. 

Detectivul începe să vorbească mai mult pentru sine, decât cu 
mine, îngrijorarea transformându-se într-o expresie care mi se 
pare aproape de nesuportat, în interes. 

— Este o forță de intervenţie la nivelul întregului stat și la 
nivel zonal, experţi din mai multe domenii care încearcă să 
colaboreze. Totul devine mai complicat și mai lent. Investigația 
se poate prelungi luni în șir. Și, între timp, chiar credeţi că poliţia 
vrea ca poza ei să apară prin ziare și să amintească tuturor cum 
au renunţat ei la caz timp de opt ani? Credeţi că vor să 
reamintească Americii că preferata tuturor, fata răpită, s-a 
întors singură acasă? 

Alex a vorbit foarte repede, iar acum a făcut o pauză, ca să 
știu ce mă așteaptă. 

— Mai ales când ea a fost, cel mai probabil, chiar sub nasul lor 
mai tot timpul, iar ei nu au făcut nimic pentru a o salva? 

— Sub nasul lor... 

„Dar ea este în siguranță”, gândesc. 


VP - 64 


Îmi întinde peste masă un dosar-plic și, cu toate că undeva în 
capul meu se aude un semnal de avertizare: „Nu-l deschide! Nu 
îl deschide!”, desfac încuietoarea metalică și-l deschid. ÎI pun 
apoi pe masă, bag două degete și trag afară niște articole și o 
poză. La început, fotografia mi se pare că nu are nicio noimă, 
dar apoi începe să capete sens - sunt bucăţi de material putrezit 
și ceva și mai rău - și privesc în altă parte, dar văd cu coada 
ochiului titlurile de ziar: Râu/ Oaks. Zona Houston. 

Resturile găsite. 

Pun totul la loc în plic și-l închid, iar stomacul îmi ajunge în 
gât. 

— Cine v-a angajat? 

Vocea îmi tremură. 

— Eu abia intrasem în poliţie când a dispărut fiica 
dumneavoastră, spune Alex ca și cum am face conversaţie, fără 
să răspundă și fără să atingă plicul, de parcă dintr-odată am fi 
fost săltaţi din acest local de coșmar și transportați la o primă 
întâlnire amoroasă penibilă, în faza în care încerci să-l cunoști 
pe celălalt. 

— Nu mi-a plăcut. Am renunţat după vreo doi ani. Credeţi-mă, 
nu e deloc ușor să renunţi la toate acele beneficii, așa că, dacă 
îți dai seama că asta nu e de tine, e bine să pleci cât mai 
repede. Râde scurt. Desigur, și nevastă-mea a crezut la fel. 

— Cine v-a angajat? repet eu. 

— Nimeni... 

— Atunci, ce dracu’ încercaţi să faceți aici? 

O ospătăriţă trece pe lângă noi cu o carafă de plastic în mână 
și, incredibil, Alex face un gest către cana lui și o lasă pe 
ospătăriţă să i-o umple. Îi mulțumește printr-o înclinare a 
capului, iar apoi se întoarce spre mine. Când deschide gura, 
simt că-mi vibrează ceva pe șold. Cred că Tom se întreabă unde 
sunt. Oare cât o fi ceasul? 

— Anna, am fost acolo. Nu vrei să știi de ce nu au găsit-o pe 
fiica ta? 

— Presupun că este vorba de o incompetenţă crasă. 

Sunetul numelui meu rostit cu acea voce aspră mă enervează 
așa de tare, că abia mă mai pot controla. A venit vremea să pun 
capăt acestei farse de conversație. 

— Trebuie să plec, spun ridicându-mă. Simt pentru a doua 
oară cum telefonul îmi vibrează în geantă. 


VP - 65 


— Vrei adevărul. La fel și eu. Am motive să cred că adevărul 
este mult mai rău decât am crezut noi. Ceea ce este acolo - și 
începe să vorbească repede, arătând cu degetul spre dosarul- 
plic de pe masă care parcă îmi arde corneea - nici măcar nu 
poate fi comparat cu fișele dentare ale fiicei tale. Julie Whitaker 
a fost scoasă din baza de date a persoanelor dispărute. Am 
verificat. 

— Pentru că este acasă, șoptesc eu. Stă pe canapea, 
acoperită cu o pătură. 

Vibraţie din nou. Am primit un mesaj. 

— Se crede că rămășițele sunt vechi de opt-zece ani. Se crede 
că e vorba de o fată de 13 ani. Dar numele lui Julie nu va fi 
pomenit... 

— De ce ar fi? 

— Numai dacă creezi o suspiciune rezonabilă cum că femeia 
care e în casa ta nu este cine spune că ar fi. 

— Femeia care stă în casa mea, repet ca o idioată. 

— Ai putea să-mi faci un serviciu? Poţi să iei de la ea o mostră 
de ADN? Un fir de păr de pe o perie ar fi ideal. 

Vibraţie din nou. Scot telefonul din geantă, mă uit în jos scurt, 
citesc ultimul mesaj al lui Tom și, dintr-odată, simt că ameţesc. 

Dar Alex continuă. 

— Am un prieten la un laborator criminalistic care va compara 
firele de păr, ca să vadă dacă se potrivesc. Nu apelăm la nimeni, 
nu va afla nimeni până ce nu vom avea un răspuns. 

— Îmi pare rău, împing înapoi dosarul către el, ca pe un fel de 
mâncare pentru că nu îl pot termina. 

— Ești sigură că e ea? Bine. Atunci asta va fi o confirmare, 
liniștea sufletească. Se uită la mine sugestiv. 

Vibraţie. 

— Dar nu ești sigură, nu-i așa? Nu pe deplin. 

El încă stă jos cu mâinile încrucișate în faţa lui, pe masă, dar 
am impresia că parcă ar fi deasupra mea cumva, parcă ar 
pătrunde în cele mai ascunse părți ale minţii mele, punându-și 
mâinile pe absolut tot. Este genul de violare a intimităţii care te 
implică din nou și din nou, ca și cum ai uita să pui alarma sau ai 
lăsa ușa descuiată, sau, pur și simplu, ca și cum ai trăi într-o 
lume în care oricine poate să-ţi intre în bucătărie și să-ţi ia fiica, 
amenințând-o cu un cuțit. O lume în care se poate întâmpla așa 
ceva este o lume în care eu nu pot avea niciun pic de încredere 


VP - 66 


sau credință, o lume în care cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat este doar o altă mască a celui mai rău lucru, iar cel 
mai rău lucru care mi s-a întâmplat încape într-un dosar și se 
poate rezuma la două cuvinte: Resturile găsite. 

— Sunt sigură, spun eu. 

— Ai numărul meu de telefon, îmi spune. Nu îmi mai dă 
dosarul. Sună-mă dacă vrei să mai vorbim. 

Telefonul meu băzâie încontinuu acum. Va trebui să mă duc 
acasă, la Tom, și să fac față pedepselor care deja s-au năpustit 
asupra noastră din cauza îndoielilor mele. Mă îndrept spre ușă și 
am impresia că sunt plecată de o veșnicie. Nici nu îmi vine să 
cred că acum câteva ore am ieșit din cabinetul lui Carol Morse. 
Dar gândul la ședințele de terapie de la care Julie a lipsit îi 
găsește dintr-odată utilizare ţicnitului din separeul din spatele 
meu. 

— Nu dau doi bani pe chestia aia, spun eu, refuzând să mă 
mai uit la dosar. Dar, dacă chiar vrei să mă ajuţi, află unde se 
duce marțea și joia după-amiaza. Pleacă de acasă la ora 13:30. 
Urmărește-o. 

— Credeam că nu o să-mi mai ceri odată asta! 

— Nu o faci pro bono. Este pentru mine. O să te plătesc. 

— Bine, spune și dă din cap. Dar trebui să faci și tu ceva 
pentru mine, Anna. Caută o trupă numită Gretchen at Midnight. 
Caută un video pe YouTube. Spune-mi chipul cui îl vezi acolo. 
Dacă asta o să te facă să te răzgândești, sună-mă! 


VP - 67 


Vi 


se trezi la șapte dimineaţa cu gura încleștată și cu ochii lipiţi. 
Will încă dormea buștean lângă ea, sforăind. 

Pentru un moment nu își aminti de ce o durea falca. Apoi intră 
în baie și văzu perdeaua de la duș pe jumătate căzută și sticlele 
de șampon răsturnate în cadă, și își aminti mâinile lui care o 
ținuseră de gât, lipită de perete, sub jetul de apă. Atunci când îi 
dăduse drumul, se prinsese de perdea, orbește, să nu cadă, de 
aici și haosul. Stătuse acolo ghemuită, ascultând sunetul apei 
care curgea peste perdeaua de plastic de deasupra capului ei, 
așteptând ca el să vină înapoi și să urle la ea pentru prostia pe 
care o făcuse. El nu mai venise... 

Fusese prima dată când Will o lovise, dar nu prima dată când 
se temuse c-o va face. Era deja foarte familiarizată cu cântecul 
pe care avea să-l cânte după o noapte cum fusese cea 
precedentă. Cum putea el să aibă încredere în ea, la ce trecut 
avea? Dansase pentru toţi acei bărbaţi, chiar și pentru femei, și 
făcuse mai mult decât să danseze. Acesta era primul vers. Apoi 
venea refrenul în care evitase toate apelativele de cu o seară 
înainte. Doar urlase și jurase că nu avea să mai creadă că el 
poate fi suficient pentru ea. Al doilea vers era la fel ca primul. 
Apoi, partea cea mai tare: Oare ea pricepea că el mai fusese 
trădat? Fusese virgin până la 22 de ani, pentru că iubita lui din 
liceu îi zisese că nu este pregătită, dar apoi se aflase că ea se 
culca cu altul. El fusese un domn, iar ea îl trădase. 

Vi se prefăcea de fiecare dată că auzea asta pentru prima 
oară. El plângea și își cerea iertare, dar cumva tot vina ei era. 
lar amintirea faptului că-și ceruse scuze și că se umilise și îi 
spusese jenanta poveste avea să provoace și mai mult rău data 
viitoare. 

Se întoarse în dormitor și se uită la el. Will era minunat atunci 
când dormea. Avea un profil de statuie, cu o bărbie colțoasă și 
rotunjită în același timp, iar umbra de mustață îi făcea pielea să 
arate ca marmura. Işi imagină cum ar fi să-l atingă așa cum o 
atinsese el, chiar sub bărbie, iar apoi să coboare și să strângă 
tare. 


VP - 68 


Pleoapele ei, aproape translucide, se mișcară, și își duse brusc 
mâna la falcă. Deja se formaseră vânătăi pe gât, dar puteau fi 
acoperite de o eșarfă sau de un pulover cu gât. Nimeni nu 
trebuia să le vadă. 

Era ca și cum ar fi știut de unde să apuce. Ca și cum ar mai fi 
făcut asta. 

Îi luă câteva minute să curețe în baie. Da, el avea să plângă și 
să-și ceară scuze, dar nu voia să vadă lucruri care să-i 
amintească de seara trecută. Prima dată va vrea să facă sex, 
cât sânii ei încă mai erau uzi de lacrimile lui, iar ea avea să-l 
lase, cu dragoste și cu blândeţe. Chiar acum, trupul ei parcă 
începuse să calculeze. Ea se întinse în pat în chiloţi și se așeză 
cu grijă alături de el trăgând cearceaful peste ei amândoi, 
închise ochii. Nu mai putea să doarmă, dar nu era nicio 
problemă. Ea folosi timpul acesta pentru a face un plan. 

Planul avea legătură cu Seattle. Will programase niște 
spectacole acolo, pentru a o scoate din oraș. Işi făcea griji că ea 
se va întoarce la vechea gașcă, aceea a Linei, cu toate că 
niciunul dintre ei nu mai vorbise cu ea după ce se despărţiseră. 
Pe mulţi dintre ei nici nu-i cunoștea bine, așa încât, când era cu 
Will la vreun spectacol și se întâlnea întâmplător cu vreunul 
dintre ei, nu era deloc ciudat ca ei să pretindă că nu o recunosc. 
Și ea făcea la fel. 

Dar asta nu se întâmpla prea des, pentru că ei nu mai cântau 
în baruri de lesbiene. Will își sunase doi dintre vechii prieteni din 
trupă și le spusese că are o cântăreaţă. Vocea lui Vi se 
suprapunea bine peste chitara electrică, așa încât ea cânta ca 
solistă, nu în cor. Versurile i se păreau ca niște bilete sinucigașe 
prost scrise, dar oricum nu le auzeai prea bine și nici nu prea 
conta. Will avea dreptate, oamenii voiau să vadă o fată solistă a 
unei trupe. Nu părea să conteze ce fel de haine rupte purta ea, 
fețele lor se întorceau către ea ca florile după soare, de parcă ea 
ar fi fost vreun fel de înger. Uneori chiar se simțea ca un înger. 
Luminile scenei o orbeau, iar ea avea impresia că parcă privea 
direct în Rai de dincolo de pleoapele lăsate, iar dacă luminile 
puternice îi întunecau vederea atunci când deschidea ochii, 
pentru ea asta însemna că trebuie să vadă mai puţin din lumea 
din jurul ei. 

Trupa se chema deprimant: Midnight (Miez de noapte). După 
o vreme însă, a devenit clar că oamenii veneau pentru Vi și, într- 


VP - 69 


un moment de inspiraţie, Will propusese să-i schimbe numele în 
Gretchen at Midnight după o poveste pentru copii pe care i-o 
citea mama lui când era mic. Oricum, era pregătită să renunţe 
le numele de Vi și, după cum era de așteptat, oamenii 
începuseră să-i spună Gretchen. li plăcea. Gretchen era un 
nume mai sănătos decât Violet, și Gretchen era o fată mai 
sănătoasă, nu o pasăre de noapte, ci o floare minunată în 
lumina zilei. Părul îi crescuse și începuse să-i facă șuviţe și, cu 
cât era mai blond, cu atât mai bine arăta împreună cu tricourile 
și blugii închiși la culoare, pe care îi purta pe scenă, și totul 
părea a fi, mai mult sau mai puţin, în regulă. 

Sau, cel puţin, intrase într-o rutină, până ce a greșit și a spus 
o prostie, care a pus-o în pericol în două moduri. Dave și Len 
vorbeau să meargă prin niște cluburi de striptease după cântare 
și pomeniseră de Black Rose. Un pic aprinsă datorită publicului 
din acea seară, ea făcuse o glumă stupidă despre lesbienele 
care se duceau acolo pentru pește proaspăt, și Will, care avea 
uneori un radar pentru asemenea chestii, se uitase la ea 
bănuitor și o întrebase: 

— Dar de unde știi tu? 

Nu se mai ostenise să nege. El sărutase trandafirul negru de 
pe coastele ei de sute de ori fără să aibă idee ce semnifica. 
Acum se holba la ea, iar ea simţea cum tatuajul parcă o arde 
sub tricou, semnificaţia lui fiind, dintr-odată, de netăgăduit. 

Se terminase, lucru pe care ea îl știuse din secunda doi, dar 
el, periculos, nu. Din acel moment, de câte ori stătea pe scenă, 
strălucind mai ceva ca o firmă luminoasă, el nu o mai vedea pe 
Vi, ci o vedea pe Starr dansând sub lumina reflectoarelor, pe 
Starr care ar fi trebuit să dispară de mult. După spectacole, 
oricât de mulțumit ar fi fost de partea trupei, el spunea: „Toţi cei 
din sală te-au vrut pe tine”. 

Ea ridica din umeri. Nu asta era ideea? 

La început, asta îl excita. Când ajungeau acasă, o trăgea cu 
putere spre el și îi freca locul unde era tatuajul până ce pielea 
de sub sânul ei stâng devenea aspră și vineţie, apoi i-o trăgea 
de parcă ar fi vrut să o domine dinăuntru înspre exterior. Inutil, 
ar fi putut să-i spună ea. Nimeni nu era stăpân peste ceea ce 
era acolo, nici chiar ea. Dar nu a trecut mult și dezgustul a 
eclipsat dorinţa, și ochii lui deveneau tot mai închiși, iar 
regulatul nu mai era suficient. El trebuia să pătrundă altfel. 


VP - 70 


Bara de la baie se rupsese, și ea simțea că se vor mai rupe și 
altele. Era vremea să plece, dar următoarea situaţie trebuia să 
fie ceva diferit. Nu mai voia nici tipe ca Lina, nici tipi ca Will. Se 
săturase să fie păpușa altora, indiferent că era băgată în pat 
seara sau lipită de vreun perete. 

Oricum, trupa devenea prea populară. Aproape la fiecare 
cântare mai nou vedea telefoanele ţinute sus pentru a filma, și 
asta nu-i plăcea. Știa că trebuie să facă un plan bine pus la 
punct și să se miște repede, pentru că, în ultima vreme, Will nu 
o prea scăpa din ochi. Când erau pe drum cu toții, el făcea pe 
îngerul ei păzitor, ceea ce însenina că ea și Will aveau o cameră 
ieftină de motel, în timp ce restul trupei dormea pe canapele. 
Foarte curând, avea să o pună să lase și ușa deschisă la baie 
când mergea să urineze și, uite așa, ea nu avea să mai fie 
niciodată singură, nici măcar la toaletă. 

Incepuse să bea bere cu trupa înainte de spectacole, rândul 
acela din partea casei. Lui Will îi plăcea că ea lua parte la acest 
ritual. O avertizase adesea, după ce el băuse cinci sau șase 
sticle și ea era încă în formă, să nu se creadă mai deșteaptă 
decât e. Roata avea să se întoarcă, dar ea credea că știe cam 
cât mai poate să bea cu băieţii înainte ca asta să se întâmple. 
Se apropiase mai mult de Will ca să mai câștige timp, 
ignorându-i pe Dave și pe Len cât putuse de tare, având în 
vedere că erau toţi înghesuiți într-un separeu, și se asigurase că 
o văzuse toată lumea ducându-se la toaletă înainte să urce pe 
scenă cu toţii. Will râsese zicând că este tracul de vină, dar la 
momentul potrivit, dacă sărea peste acest pas, avea 
posibilitatea de a dispărea repede. 

De fiecare dată când cântau în Seattle, ea se simţea ca un 
copil într-un leagăn, care scana terenul, din mișcare, căutând 
momentul potrivit pentru a sări. Nu știa ce caută înainte să-l 
vadă pe el: un tip din public, la Ploughman, pe care-l mai văzuse 
și care era mereu singur. Era un bărbat oarecare, dar în acea 
seară, pe scenă, în timp ce luminile roșii erau ca o mască de sub 
care ea putea să iasă, îl simţise ca pe o pată pe partea din față 
a bluzei, îl simţise privind-o și apoi îi văzuse chipul mai întunecat 
înconjurat de unele deschise la culoare, ca o gaură în mijlocul 
mulțimii. Inchise ochii și își lăsă vocea să se ducă spre alto, apoi 
se întinse spre el cu vocea de soprană, parcă explodând în 
întunericul dintre ei, ca un scufundător care iese la suprafaţă. 


VP -71 


În acea noapte de octombrie, în care burniţa era ca un fel de 
perdea ce nu avea să se mai ridice timp de câteva luni, a sărit. 


VP- 72 


6 


Până ajung acasă, am uitat deja de video și de Gretchen 
Farber, pentru că ea a dispărut, Julie a dispărut. 

Vreau să ţip la Tom pentru că a lăsat-o să iasă din casă. 
Desigur, el nu știe de sarcina pierdută, nu știe că ea trebuie să 
stea culcată timp de 24 de ore. El nu știe că s-ar putea să 
sângereze și că s-ar putea s-o doară. Când ajung acasă, e 
plecată de cinci ore și el nu știe nimic de ea. Este disperat. 
Mergem în sus și în jos pe Memorial, ne oprim la cafenele și la 
magazine, întrebând dacă a văzut-o cineva. Un barista de la 
Starbucks ne spune că i se pare că a văzut-o urcând într-un 
SUV. 

Suntem așa de înnebuniţi, că nici nu ne gândim la Jane, care a 
plecat undeva cu mașina lui Tom. Atunci când telefonul lui Jane 
intră direct pe căsuţa vocală, așa cum o face când este închis, 
scenariile deja scapă de sub control. Unii din Mexic, care o 
căutau pe Julie, au găsit-o în sfârșit, poate când fetele erau 
împreună. Sau poate că Jane a luat-o pe Julie, dar au fost oprite 
în cine știe ce intersecţie și acum sunt în comă pe la cine știe ce 
spital. Avem în minte numai scene catastrofale, tentante tocmai 
pentru că sunt imposibile, la fel ca fulgerul care lovește de două 
ori în același loc. Eu urlu la Tom și el urlă la mine, apoi ne 
îmbrăţișăm și Tom sună la poliţie. Încă aștepta în telefon atunci 
când fetele intră în bucătărie, fleașcă și râzând în hohote. 

Râsul lor mă trezește la realitate. În ultimele patru ore, de 
când am aflat că ambele fete au dispărut, am stat la masa din 
bucătărie și mi-am spus cu o certitudine morbidă că este vina 
mea. Că faptul că am mers la terapeutul lui Julie și, încă și mai 
rău, faptul că m-am întâlnit cu acea persoană, cu Mercado, un 
nebun care luase numărul meu de pe site-ul facultăţii, erau 
trădări care însemnau că nu o meritam pe Julie înapoi. Pe când 
treceam în revistă lista prietenelor lui Jane - Bella, April și apoi 
toţi ceilalţi cu care nu mai iese, dar ale căror telefoane le avem 
- în timp ce Tom urla la detectivii Harris și Overbey și la oricine 
îl mai asculta, am știut în adâncul meu că fetele plecaseră din 
cauza mea. 


VP-73 


Dar acum ele erau aici și râdeau. 

— Unde aţi fost? întreb calmă. 

Încă sunt în bula surorilor - Julie și Janie, Janie și Julie, ca pe 
vremuri -, cu toate că Julie, care a simţit că e ceva în neregulă, 
devine tot mai serioasă. 

— Doamne, în așa de multe locuri! spune Jane și pune o mână 
pe umărul lui Julie ca să-și ţină echilibrul. 

— Aţi putea începe prin a ne spune de ce sunteți fleașcă. 

— A, spune ea. Da... Ăsta a fost în mare parte un accident. 
Este ceva agitat în vocea lui Jane, dar nu am chef să o ascult. Ea 
îmi vede expresia însă. Spune-i tu, Julie, că pe tine te place. Apoi 
explodează într-un chicot nervos. 

Julie începe să explice: 

— Traficul era așa de aglomerat pe drumul spre casă și ne-am 
oprit să mâncăm. Și apoi Jane a vrut să-mi arate grădina cu 
sculpturi, dar aceasta se închisese deja... 

— Am sărit peste gard, spune Jane. Am mai făcut asta de 
multe ori, dar acum a fost prima dată când m-a fugărit un 
paznic. Ea chicotește din nou. Așa că ne-am dus la fântâna aia 
mare din centrul Hermann Park... 

— Am vrut să ne punem o dorinţă. 

— Dar lucrurile au cam scăpat de sub control și am înotat un 
pic. 

— A luat bani din fântână, zice Julie, începând să râdă din nou. 

— Păi, nu aveam nicio monedă. Mi-am spus că dorințelor nu le 
pasă dacă sunt reciclate un pic. 

Uitaseră deja de expresia de pe chipul meu care le oprise un 
moment mai devreme. În minţile lor, ele încă se mai rostogolesc 
prin apa din fântână, alergându-se pe sub jeturile de apă în timp 
ce în jurul lor se aud claxoane din toate direcţiile. 

Este prea greu de suportat. Mă ridic de la masa din bucătărie. 
Nici măcar nu știu ce fac sau către care dintre ele mă îndrept, 
dar Julie mă vede și se face mică în cadrul ușii. Fără să clipesc, o 
plesnesc pe Jane peste faţă. 

— Anna, ţipă Tom. 

— Ce a fost în capul tău? întreb eu. Cred că ţi-am lăsat 20 de 
mesaje. Ce dracu' s-a întâmplat? 

Tom se duce către Julie și o prinde pe după umeri. Nu este 
între Jane și mine, dar pare gata să ajungă acolo într-o secundă. 

Jane își duce mâna la faţă, uimită. 


VP - 74 


— M-ai lovit. 

„Scumpa mea, îmi pare rău”, este ceea ce aș vrea să spun, 
dar din gură îmi ies vorbe mai dure. 

— Ne datorezi scuze mie și tatălui tău. 

— Ai dat în mine, spune Jane. Nenorocito! 

— Jane! Tom face un pas înainte cu un ton de avertisment. 

— Probabil că mi s-a închis telefonul. Doamne, o să mă uit 
dacă vrei. Caută prin geantă până ce își găsește telefonul, apasă 
pe butonul de deschidere și ni-l flutură pe sub nasuri. 

— Vedeţi? Este închis! 

— Este treaba ta să-l ai mereu încărcat, știi bine. 

— De când îţi pasă ţie? Jane își pune telefonul la loc în geantă. 
Nici măcar nu e vorba de mine aici. Am mai întârziat și alte dăți 
cinci minute și nici măcar nu ai remarcat. 

— Acum aţi întârziat cinci ore, nu cinci minute, spune Tom. Nu 
știam unde sunteţi. 

— Nu vin niciodată la cină, spune Jane. Până acum nu m-a mai 
plesnit nimeni. La naiba, nimic din ceea ce fac pe aici nu 
creează probleme. Ea râde. De ce este altfel când e ea cu mine? 
Pentru că vă temeţi că o să păţească ceva care chiar contează? 

— Tu te poţi descurca singură, urlu eu. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Ai lăsat-o să plece o dată. Te-ai uitat la ea cum ieșea pe 
ușă! 

Ochii lui Jane se măresc. Ea vine lângă mine, destul de 
aproape ca să-mi dau seama cât de înaltă e față de mine. Ridică 
mâna și, pentru o clipă, am impresia că o să mă plesnească. In 
schimb, ea arată spre Julie. 

— N-ai decât să dai vina pe mine, dacă vrei, dar nu uita că ea 
este chiar acolo! li poţi pune întrebări dacă vrei. 

Ochii mei se îndreaptă în direcția indicată de mâna ei și, 
pentru prima dată, remarc părul lui Julie care e ud și lipit de cap 
ca și al lui Jane, dar care începe să se usuce. Văd părul scurt, 
roșu, dat pe spate și, pentru un moment, nici măcar nu pot să 
vorbesc. 

— Ți-am spus că o să se sperie, zice Jane, dar nimeni nu mă 
ascultă. 

— Imi pare rău, spune Julie aproape șoptit. 

— De ce? 


VP-75 


Fac un pas spre Julie, întind mâna și mângâi partea de lângă 
ureche, unde era părul ei blond-deschis. Apoi răsfir părul și trag 
de el, ca să mă asigur că este real. 

Apoi încep să plâng. Nu mă pot abţine. 

— Nu pot să cred așa ceva, zice Jane. Ea este cea care a 
plecat din casă, fără să spună nimănui unde se duce. Ea este 
cea care a dispărut. Nu eu. Nueu! 

Pe degetul inelar de la mâna stângă, Jane are un pansament 
care s-a desprins și flutură. Când vede că nimeni nu o s-o 
oprească, se repede în sus pe scări și trântește ușa în urma ei. 

Julie o urmează încet, pas cu pas, încercând să facă față 
durerii mele, de parcă ar fi un curent în timpul unei inundaţii, de 
parcă ar putea să-și piardă echilibrul și să fie luată pe sus. Arată 
de parcă ar fi pierdut mai mulţi copii decât mi-aș putea imagina. 


Mama mea m-a plesnit o dată. 

În vara de după clasa a cincea, Angie Pugh m-a invitat să-mi 
petrec o parte din vară cu familia ei în Northeast Harbor. Mama, 
care avea idei foarte dure în ceea ce privește creșterea fetelor, 
a acceptat fără prea multă tragere de inimă, dar îmi rămăsese 
mic costumul de baie, și cumpărarea unuia nou a fost o tortură. 
Ea stătea în spatele meu în cabina de probă, privind încruntată 
cum trăgeam fiecare costum peste șoldurile mele care 
crescuseră. Costumul pe care l-am ales în cele din urmă era cu 
buline și avea o fustiță care-mi ajungea până la genunchi - 
crescusem mult în înălțime cu un an înainte și mă oprisem la 
1,52 m. 

În prima zi de vacanţă la Angie, ea se strâmbase la costumul 
meu cu buline și îmi spusese să iau unul de-al ei. Deschisese un 
sertar plin de bikini de la departamentul de haine pentru copii, 
costume de baie cum mama nici nu m-ar fi lăsat să iau de pe 
raft. Am probat un costum tricotat din două piese, cu slipul care 
se lega pe șolduri cu niște șnururi cu mărgele care zdrăngăneau 
când mergeam. Angie se uitase la mine critic și spusese: 

— Acum m-am prins cum trebuie să arate... 

Părea geloasă, dar nu foarte, pentru că, până la urmă, ea era 
cea care avea casă de vacanţă în Northeast Harbor, iar eu eram 
cea cu mama catolică. 

Timp de zece zile ne-am jucat cu mingea și ping-pong, am 
mers să ne luăm Coke floats, ne-am spus una alteia povești de 


VP - 76 


groază ascunse sub cearceafuri, cu lanternele aprinse. La 
sfârșitul vacanței, i-am dat înapoi lui Angie costumul de baie, 
dar nu m-am gândit că se vedeau urmele de bronz. Mama, care 
nu credea în bătutul la ușă, a intrat în timp ce eu mă schimbam. 

In timp ce eu plângeam de durere de la palma primită, a 
urlat: 

— Ştii ce au gândit bărbaţii care te-au văzut așa? Ştii? 

Nu am crezut-o. Pentru mine, era doar un corp. Dar când vara 
s-a încheiat, am descoperit că, pentru băieţii de la școala mea, 
pentru bărbaţii de pe stradă, pentru oricine se uita, era mai mult 
decât atât. Era o carte deschisă plină de secrete oribile, o 
revistă porcoasă pe care oricine o putea răsfoi. Mama nu m-a 
mai plesnit niciodată, dar am urât-o pentru că avusese dreptate. 

Mama a murit înainte ca șoldurile lui Julie să se vadă într-o 
fustă. Ea nu m-a văzut cum mi-a stat inima prima dată - este 
acel moment în care te uiţi la o fată într-o lumină anume și vezi 
că ea va deveni femeie, și asta îți amintește de fiecare băiat 
care ţi-a ridicat fusta cu un creion când mergeai în faţa lui pe 
scări, la fiecare bărbat care s-a holbat la tine în staţia de 
autobuz, la fiecare claxon de pe stradă și la fiecare comentariu 
cu subiînțeles. Îți amintești cum erai singură, minunat de 
singură, într-o rochie de vară, citind o carte și bucurându-te de 
iarba care îţi gâdila coapsele și de soarele care îţi mângâia 
brațele, doar pentru a realiza că, de fapt, nu erai deloc singură 
și că bărbatul de care îţi era rușine să-ţi fie frică a venit să te 
întrebe dacă te poate unge cu cremă pe spate. Te uiţi la fiica ta 
și totul îţi revine în minte, fiecare secundă în care ai simţit acel 
amestec de rușine și de teamă, doar că de data asta este în 
afara ta, se întâmplă cu un trup care pare a fi ca al tău, dar nu 
e, așa că nu ai cum să-l aperi. 

Inima mi-a stat atunci. Mi-a fost frică pentru ea, frică de ea. 
Mi-am ţinut respiraţia și am gândit: „O să se termine destul de 
curând. O să devină mai înţeleaptă până ce va ajunge la 
adolescenţă. La fel ca și mine”. 

Ea nu a mai ajuns. 


— Cum îţi permiti? Tom este mai supărat pe mine decât l-am 
văzut vreodată. Se apleacă spre mine, pentru a se uita în ochii 
mei, dar este în continuare la fel de înalt. Noi nu facem asta, 
Anna. Noi nu le facem asta copiilor noștri! 


VP - 77 


— Și tu ai fost la fel de speriat ca și mine. 

— Nu contează cât de speriată ai fost tu, spune el, umbra lui 
devenind tot mai mare cu fiecare secundă. Ne-am înțeles? Nu 
facem asta în casa noastră! Am văzut-o prea des la mine acasă. 

— Și cum sunt surorile tale, Tom? întreb ridicând ochii către ai 
lui brusc. 

— Speriate de moarte de tatăl lor și, probabil, și de soţii lor. 
Asta vrei tu? 

— Și câte dintre ele au fost răpite și vândute cui a dat mai 
mult? urlu eu, Și câte dintre ele au fost violate în fiecare zi, timp 
de opt ani? 

— Anna... 

— Ele erau în siguranță, Tom! Au fost ținute în siguranţă! 

El ridică un deget în faţa ochilor mei și apasă fiecare cuvânt 
pe care-l rostește. 

— Dacă tu crezi că așa a fost să cresc cu tatăl meu, atunci 
habar nu ai ce înseamnă să fii în siguranţă! 

Dar eu nu mai sunt raţională acum. Urletele au declanșat 
ceva prea mare. Credeam că plâng în hohote, dar îmi dau 
seama că, de fapt, nu fac altceva decât să trag aer în piept tot 
mai disperată. Mă simt ameţită și vederea mi se întunecă. În 
minutul următor îmi revin, sunt în același loc, în picioare, dar 
sprijinită de pieptul lui Tom. Este ca și cum el ar împinge aerul în 
plămânii mei și chestia aia mare și neagră din interiorul meu se 
dizolvă în lacrimi obișnuite. 

— De ce a făcut asta? întreb printre suspine. De ce? 

— O știi pe Jane, spune el. A pierdut noţiunea timpului, iar 
Julie cred că se simţea prea închisă aici. Doar știi prin ce a 
trecut. Ridică din umeri și oftează. Și eu mi-am făcut griji ca și 
tine și am fost la fel de furios. Dar acum, că știm că sunt bine, 
cred că a fost plăcut pentru fete să iasă împreună. 

— Mă refeream la părul ei. 

Tom îmi dă drumul din braţe, face un pas înapoi și se uită la 
mine. 

— Nu cred că vorbești serios. 

Știu că el a fost cel care a ţinut pasul cu Jane în toţi acești ani 
în care ea s-a străduit să ne ţină la distanţă, în timp ce eu mă 
bucuram să cred că nu vrea să mă amestec. Dar Julie? Cum a 
reușit să ţină pasul și cu ea? Cum poate că mai aibă legătura de 


VP - 78 


dinainte? Cum a știut el că trebuie să se ducă la Julie și să o ia în 
braţe, când eu m-am dus la Jane și am făcut ce am făcut? 

— Sunt ca niște străine. 

Se uită la mine, nevenindu-i să creadă. 

— Anna, așa se simt toate mamele faţă de fiicele lor 
adolescente. 

Dar Julie, așa cum îmi amintise Carol Morse, era un om adult. 
Tom nu știa de Carol Morse și nici despre pierderea sarcinii, 
despre Alex Mercado sau despre dosarul acela. El nu se uită în 
acei ochi și nu se întreabă dacă au aceeași nuanţă de albastru, 
pentru ca apoi să se gândească: „Oare aș putea face diferența?” 

Aș putea să-i spun totul lui Tom, dar eu am fost cea care a 
acceptat otrava asta, și acum deja suferim. Ce dovadă mai bună 
a sacrilegiului decât sentimentul oribil că nu îmi recunosc 
propriii copii, că îi dau afară din cuib pentru că miros altfel, îi 
lovesc în loc să-i ţin în brațe, doar pentru că au dispărut la un 
moment dat și pentru că nu am idee cum vor arăta când se vor 
întoarce acasă? 

— Ai dreptate, spun. Știu că ai dreptate. 

Eu și Tom nu ne putem permite mai mult de o ceartă pe 
seară. Suntem prea recent reparaţi pentru a suporta mai mult. 
Mă las dusă în pat. Când el adoarme, mă duc la baie cu 
telefonul, reduc la maximum volumul și caut până ce găsesc pe 
YouTube un video denumit „Gretchen at Midnight al Chapel Pub 
10/2/14”. Apăs pe triunghi pentru a vedea clipul și mă uit la 
chipul lui Julie, care este cât o amprentă pe ecran și care cântă 
mut sub luminile reflectoarelor. 


VP - 79 


Violet 


a cântat pentru prima dată în curtea din spate a Linei. 

Violet nu se gândise niciodată la curtea aceea ca fiind a ei, cu 
toate că trăise acolo aproape un an, suficient încât să-și 
vopsească părul albastru, apoi să-l decoloreze și să-l tundă 
scurt, pentru ca după aceea să-l lase din nou să crească și să-l 
vopsească un blond-rozaliu. Părul scurt nu era nimic 
extraordinar în gașca în care era, dar ea știa că Linei îi plăcea 
mai mult lung și strâns în coadă, indiferent de culoare. 

Lina își invita acasă prietenii și cu toţii stăteau și beau. Se 
întunecase și se făcuse un pic frig, așa că făcuseră un foc în 
spate și-și aduseseră scaunele din bucătărie să stea în jurul lui. 
Lina nu fuma iarbă, așa că de obicei și Violet evita să o facă. Ar 
fi trebuit să fie un semn pentru ea că era pregătită pentru o 
schimbare când, de această dată, ea luase ţigara care apăruse, 
ca prin minune, în stânga ei, în mâna lui Susan. 

— Vee, spusese Lina, dar ea se întorsese și ridicase din umeri, 
de îndată ce Violet trăsese din ţigară. 

Violet se folosise de această ocazie pentru a-i aminti Linei că 
nu era o terchea-berchea adunată de prin cine știe ce loc exotic 
ca să cânte. Nimeni în afară de Lina nu funcţiona pe principiul 
că, dacă o scosese pe Violet din barul de striptease, era ca și 
cum ar fi cumpărat-o, dar ideea plutea în aer cam ca mirosul de 
pocnitori, aroma unei încântări periculoase care se terminase 
înainte să apuce careva să se bucure. Scoțând fumul fără să 
comenteze ceva, Violet îi dăduse înapoi jointul lui Susan, care 
rânjise și îl dăduse mai departe. 

După ce scăpă de joint, Susan scosese o chitară din spatele 
scaunului pe care stătea. 

— Deja a venit vremea să cântăm, spusese prietena lui 
Susan, Beck, din cealaltă parte a cercului, unde stătea 
înfășurată într-o pătură. 

Dar Susan nu cântase vreun cântec de dragoste, ea începuse 
să lovească coardele chitarei cu degetele, iar apoi se dusese 
către un ritm care-i amintea lui Violet de apa curgătoare, fiecare 
coardă scoțând o notă aparte. Jointul începuse să o relaxeze pe 


VP - 80 


Violet încetul cu încetul, și tensiunea statutului ei de prietenă- 
trofeu care trebuia să fie văzută, nu și auzită, începuse să se 
extindă precum laptele în cafea. Acordurile cântate de Susan 
făceau să i se ridice părul pe ea, pe braţe, pe picioare, pe ceafă. 

Apoi Susan începuse să cânte un cântec folk. „Ea merge pe 
dealuri cu un lung și negru văl. Ea vine la mormântul meu când 
bate vântul de seară prin păr”. Cântecul îi era, în mod ciudat, 
cunoscut - sau poate că era doar drogată - și mintea lui Violet 
încerca să prindă finalul fiecărui vers, deși nu prea reușea. Apoi 
marginea rotunjită a chitarei îi atinsese genunchiul dezgolit și-i 
trimisese un fior în susul coapsei, până în pântece, și pentru 
prima oară se simţise atrasă de o femeie. Atrasă cu adevărat. ȘI 
aceea nu era Lina. 

Beck se uita la Susan cu o expresie în care se amestecau 
răbdarea și paranoia - și ea era drogată -, dar restul, cei mai 
mulţi, încă pălăvrăgeau și râdeau, ciocnind sticle de bere și 
pahare de vin sau își târșeau picioarele pe beton pentru a-și mai 
lua o sticlă dinăuntru. 

Apoi Violet începuse să cânte. 

La început cântase alături de Susan, apoi începuse să rupă 
ritmul la cuvintele care rimau - vă/, păr, vede, crede -, fiind ca 
un fel de răspuns la accentele lui Susan, urmând specificul vocii 
ei, așa cum făcea și cu John David. În cele din urmă, vocea ei se 
desprinsese complet de cea a lui Susan, ca și cum ar fi plutit în 
aer pe spatele unei păsări, pentru ca apoi să prindă gustul 
zborului și să-și deschidă aripile. După aceea, fusese ca la dans. 
Ea și Susan respirau împreună, la fiecare gură de aer vibrând ca 
două coarde ale aceluiași instrument. 

În afara micuţei bule de aer în care cântau, paharele de vin se 
ciocneau, sticlele de bere erau în aer, la jumătatea drumului 
către buzele întredeschise. 

Atunci când notele ajunseseră la coardele vocale, Violet știuse 
că totul era deja clar și nota înaltă ieșise din ea pur și simplu, 
lăsând un loc gol 

Femeile din cerc bătuseră din palme și o aclamaseră pe Violet 
de parcă ar fi fost cine știe ce copil precoce sau vreun animal 
care putea să vorbească. Cineva spusese: 

— Lina, unde ai ascuns-o pe fata asta? 

De parcă ea nu ar fi participat la toate cercurile de lectură de 
poezie și la toate cinele din vara aceea, ca să nu mai spunem de 


VP - 81 


Black Rose, unde se uitase la ele cum se bucurau de dansurile 
erotice ale fostelor ei colege. 

În timp ce Lina se abţinuse de la laude, Susan pusese o mână 
pe braţul ei și o întrebase: 

— Unde ai învăţat să cânţi așa? 

— La biserică, răspunsese ea cu sinceritate și, pentru că încă 
era un pic drogată, cuvântul păruse să cuprindă tot ceea ce 
dorise să spună, adică John David și întunericul din centrul 
luminii și lucrurile deopotrivă de frumoase și de urâte pe care le 
oferea tuturor, dacă asta însemna să supraviețuiască. Susan 
dăduse din cap și, pentru un moment, Violet crezuse că ea chiar 
înțelesese. Ce i s-ar fi întâmplat lui Susan dacă ar fi înţeles? 

— Dacă vrei să cânţi vreodată cu mine... spusese Susan și o 
mângâiase pe braţ de două ori, făcându-i cu ochiul. 

Violet știa după cum i se înfiorase pielea și după privirile Linei 
că acel cerc era deja încărcat cu o energie periculos de 
negativă. Ea își imaginase că va deveni ca o roată de foc ce 
avea să ardă relaţia dintre Susan și Beck, obligându-le să decidă 
cine va păstra apartamentul din Northwest și cine restaurantul 
pe care-l aveau împreună și băiatul de patru ani. Cântărise totul 
în ciuda senzaţiei plăcute pe care o avea în vintre și de care 
putea să scape într-o noapte sau în maximum câteva 
săptămâni. 

Era tentant. 

Ea stinsese micuța flamă. 

— Nu cred că aș putea, spusese. Susan era prea complicată. 

Oricum, refuzul faţă de Susan avea o parte bună. Lina fusese 
așa de recunoscătoare că, atunci când se ivi prima ocazie, așa 
cum știuse prea bine Violet că se va întâmpla, Lina acceptase. Și 
apoi Violet începuse să cânte muzică folk prin cafenele, mai 
cânta pe ici, pe colo cu trupele altora și simțea din plin 
satisfacția de a fi scăpat de Starr, stripteuza cu părul roșu lăsat 
pe spate, și că intra în pielea noii ei identități, Violet, cântăreața, 
care avea părul blond cu tente de roz, tuns bob, și care creștea 
încetul cu încetul. Ea trecuse de la o cântare la alta, de lao 
trupă la alta, până ce întâlnise un toboșar. 

Will era singur, așa că ea nu trebuise să destrame decât o 
trupă. 


VP - 82 


7 


Când mă trezesc a doua zi dimineaţă, Tom e afară și curăță 
piscina. 

Mă uit prin geamul de la dormitor cum stă pe marginea 
pietruită și mișcă braţul lung al aspiratorului pe fundul bazinului, 
ca un gondolier. La fiecare mișcare, seara trecută pare tot mai 
departe. Furnicăturile din palma mea după ce am plesnit-o pe 
Jane, ţipetele lui Tom și, cel mai mult, chipul acela mic de pe 
ecranul ascuns în palma mea -, toate au dispărut acum, după 
somn și dușul de dimineaţă. O greșeală. O neînțelegere. O fată 
blondă într-un filmuleţ nu foarte clar. lau o pereche de blugi din 
coșul cu rufe, îi trag pe mine și simt ceva în buzunarul de la 
spate. Este cartea de vizită a detectivului Overbey, spălată bine 
la mașină și mototolită în uscător. Este de nedescifrat. O arunc 
la gunoi. 

Îmi iau cafeaua afară și mă așez pe un șezlong ca să privesc 
mișcările ritmice ale lui Tom. Este una dintre acele dimineţi rare, 
răcorite de ploaie, care bucură Houstonul în iunie, un fel de 
revenire la luna martie, o zi pe care aproape că ai putea săo 
confunzi cu o zi oarecare de vară într-un climat mai prietenos. 
Umbrele brazilor încep să se vadă pe marginea piscinei. Briza 
ușoară, care le mișcă lent vârfurile înainte și înapoi, abia dacă 
ajunge la mine. Un viermișor galben îmi aterizează în cană și îl 
pescuiesc. Poate că avem problemele noastre, dar, până la 
urmă, Suntem din nou o familie, soț, soţie și două fete frumoase, 
împreună, în sfârșit. 

Se deschide ușa și iese Jane, care trage după ea un 
geamantan. 

— Scumpo, o strigă Tom, în timp ce ea duce geamantanul la 
mașină, ignorându-ne. Aud ușa de la mașină deschizându-se și 
închizându-se cu zgomot. Când trece din nou pe lângă piscină, 
fără geamantan, Tom o strigă: 

— Jane? 

— Mă duc înapoi. Mi-am cumpărat bilet aseară. O să stau 
până mâine la April și o să mă ducă ea mâine la aeroport. 

Tom oprește aspiratorul și-l sprijină de un copac. 


VP - 83 


— Scumpa mea, am mai vorbit despre asta. Poate că ai 
nevoie de timp ca să... 

— Vreau să mă întorc. Acum. Tom nu o întreabă de ce. 
Niciunul dintre noi nu o face. Mă duci tu acasă la April? 

— Da, sigur, spune el. Jane dispare la loc în casă. Tom se 
întoarce spre mine. 

Este rândul meu. 

— O să-mi cer scuze, spun. Și apoi, când el se uită la 
sandalele lui: Îmi pare rău. 

Nu ridică ochii când trec pe lângă el, furia lui fiind palpabilă. 

Mă duc sus și bat la ușa camerei lui Jane și, cum nu se aude 
niciun răspuns, deschid ușor ușa și spun: 

— Bună... 

Jane caută prin dulap. Se uită la mine peste umăr și apoi se 
întoarce imediat la ceea ce făcea, adică îndeasă într-o geantă 
sport aparent la întâmplare. 

In spatele meu se aude apa de la duș începând să curgă, și eu 
mă gândesc la noua culoare a lui Julie. Mă întreb cât din ea va 
curge la spălat și dacă vopseaua va păta cada. Apoi revin la 
Jane, care e în faţa mea, întoarsă cu spatele către mine. 

— Imi pare rău, Jane. Nu există scuze pentru ce am făcut. Noi 
eram... Am fost așa de îngrijorată. 

Jane ia nervoasă un pulover de pe un umeraș și-l îndeasă în 
geantă. 

— Puteţi fi îngrijoraţi, zice ea, dar fără mine prin preajmă. 

Fac un pas în cameră și închid ușa în urma mea. Ea se 
întoarce. 

— Am spus eu să intri? 

— Jane, te rog... 

— Ce mă rogi? Mă rogi să nu îţi stau în cale ca să poţi fi cu 
cealaltă fiică a ta, fiica ta reală, cea la care chiar ţii? Mă rogi să 
fiu bine, ca să nu trebuiască să-mi aloci din timpul tău preţios 
sau să asculţi ce am de spus? 

— Te rog să rămâi. Se uită la mine lung, cu bărbia tremurând 
ușor, așa cum făcea și când era copil. Tatăl tău are nevoie de 
tine. 

Lasă ochii în jos și, când îi ridică din nou, bărbia nu-i mai 
tremură. 

— O să iau micul dejun cu el în drum spre April. Asta o să-l 
facă fericit? 


VP - 84 


— Cred că i-ar plăcea, da... 

— O să-mi fie dor de el. De voi amândoi... De voi toți. Își 
șterge ochii cu mâneca de flanelă. Doar că nu pot să fiu aici 
acum. Treaba asta mă scoate din minţi. Este sora mea, știi... Și 
mie mi-a lipsit. Și mie mi-a fost frică în toţi acești ani. Se uită în 
jur, la cameră, la dulap. Urăsc această cameră. Am coșmaruri 
când dorm aici. 

— Nu am putut să ne mutăm... Noi... 

— Da, știu, voiați ca ea să vă poată găsi. Și așa a și fost. Asta 
e tot ce contează. Inţeleg. Incepe din nou să îndese lucruri în 
geantă. Nici măcar nu mă deranjează că nu m-ai prea întrebat 
de situaţia mea școlară... 

— Jane... 

— Nu! O să mă descurc singură. Așa fac întotdeauna. 

Ea termină de adunat lucrurile și ia geanta de pe jos și o 
aruncă pe pat. 

— Dar nu te răzbuna pe mine pentru că ea v-a găsit pe voi și 
nu voi pe ea. 

Se aude o bătaie ușoară la ușă și Jane trece pe lângă mine, ca 
să deschidă. 

Julie este în prag, cu o pereche de teniși-gheată în mână. Cu 
părul ud, lipit de cap, ea pare mai în vârstă și mai mică. 

— O să ai nevoie de ăștia, spune ea întinzându-i tenișii. 

— Poţi să-i păstrezi, spune Jane cu o voce încă destul de 
aspră. Oricum, trebuie să-mi iau alţii. 

— Eşti sigură? spune Julie. 

— Da, zice Jane. Vreau să-i păstrezi tu. 

— Mersi, răspunde Jane. 

— Ai adresa mea de e-mail, nu? spune Jane. Am impresia că 
ar trebui să le las pe fete să-și ia rămas-bun, dar ele blochează 
ușa de la cameră, așa că stau pe loc, cu mâinile în buzunarele 
de la blugi și aştept. 

— Da, zice Julie. Mersi că ai stat cu mine ieri. M-am distrat 
bine. 

— Și eu, zice Jane. Se întinde și o strânge scurt pe Julie în 
brațe. Te iubesc. Mă bucur că ești din nou acasă. _ 

Apoi se întoarce pentru a închide geanta de pe pat. iși ia un 
vraf de caiete de pe birou și își pune geanta cu cărți pe un umăr. 
Când se întoarce către ușă, Julie a plecat deja, iar ușa de la 
camera ei este închisă. 


VP - 85 


Întind mâna să iau o geantă, dar Jane dă din cap, ia geanta 
sport și iese pe ușă. Coboară treptele, ca într-un marș, cu pașii 
apăsaţi tipici pentru Jane, ca și cum ar mărșălui. O urmez cu 
pași mult mai lenți și mai ușori. Tom se ridică de la masa din 
bucătărie când o vede și vine spre ea să-i ia bagajele. Ea îi dă lui 
totul, inclusiv caietele, iar el le duce la mașină. Eu continui să 
merg după ea, până ce ajungem la ușa din spate, acolo unde 
Julie trebuie să fi zăbovit un pic, cu cuțitul în spate, înainte de a 
face ultimul pas peste pragul copilăriei ei către orice ar fi 
așteptat-o dincolo. 

Cu mâinile încă în buzunare, aș vrea să pun mâna pe umărul 
lui Jane. Nu o fac, dar poate că o parte invizibilă din mine, vreo 
mână invizibilă, o atinge, pentru că ea se întoarce. 

— Mamă, spune ea, punându-și capul pe umărul meu pentru o 
secundă, mâinile ei ţinându-le pe ale mele, aproape rănindu-mă. 

Când ea se desprinde, am ochii în lacrimi pe care le las să 
cadă, îmi scot în sfârșit mâinile din buzunare și pun una pe cotul 
ei... 

— Te iubesc, îi spun. 

Chipul ei este serios și un pic trist. 

— Mamă, spune ea. Cred că ar trebui să știi ceva. Julie are un 
telefon mobil. Ea mi-a spus că a împrumutat unul ca să mă sune 
ieri, dar l-am văzut în geanta ei. Bagă mâna în buzunar și scoate 
o bucată de hârtie. Ti-am scris numărul. Imi ia blând mâna de pe 
umăr și ultima atingere a lui Jane o simt când îmi pune hărtia în 
palmă. 

Apoi pleacă. Mașina demarează cu roțile scrâșnind pe pietrișul 
de pe alee, iar eu rămân acolo, un pic prea mult, înainte de a 
pune hârtia în buzunar, încă simțind atingerea lui Jane și 
întrebându-mă absentă de ce avea Jane un pansament pe unul 
dintre degete. 

Când mă întorc, Julie este lângă insula din bucătărie, uitându- 
se la mine. Mă întreb de când e acolo, ce a auzit și ce a văzut. 


VP - 86 


Starr 


învățase să mintă la Black Rose în Portland, Oregon. Nu că n-ar 
mai fi minţit niciodată înainte - ofiţerii de poliţie, părinţii 
adoptivi, pe oricine părea că ar fi putut folosi adevărul pentru a-i 
face rău. Dar acelea erau minciuni din vorbe, și oricine era un 
pic atent vedea dincolo de minciuni. La Black Rose, ea minţea 
cu tot trupul. 

Plecase din Pioneer Courthouse Square ca Mercy, cu un păr 
castaniu, care nu atrăgea atenţia, și plecase spre est, pe malul 
râului, până ce nu a mai putut merge. Trecuse pe lângă alte 
două cluburi, dar Black Rose era singurul care avea și o poză pe 
firmă, și petalele negre înconjurate de o aură de ţepi îi 
plăcuseră. Nici măcar nu fusese nevoie să se dezbrace pentru a 
primi locul de muncă, ci doar să-i arate lui Gary, un tip înalt și 
slab cu o mustață de hipster, o dovadă că avea 21 de ani. El i-a 
explicat că-i dădea timp pe scenă în funcţie de numărul de 
băuturi cumpărate de clienţi: la zece băuturi, un dans pe scenă, 
la douăzeci, două și așa mai departe. Dacă nu avea destule 
băuturi achiziţionate, trebuia să le plătească ea, la finalul 
programului, din banii scoși din /ap-dance și din banii primiţi 
pentru dansul pe scenă - după ce le dădea bacșișul celor de la 
bar, de la intrare, ospătăriţelor și celor de la securitate. Așa că 
ar fi convenabil pentru ea, îi spusese Gary, plăcându-i să 
rostească acest cuvânt, să adune cât mai multe băuturi din /ap- 
dance. 

Cât despre reguli, de când se schimbase legislaţia, se putea 
orice. Nu exista regula de a nu fi atinsă, nu exista regula 
distanței și nimic nu trebuia să fie acoperit. El arătă spre un 
fotoliu de lângă perete, unde o dansatoare stătea goală în 
brațele unui client, cu picioarele desfăcute, iar degetele lui erau 
în ea până la a treia încheietură. Clientul avea capul sprijinit de 
perete, iar dansatoarea se mișca absentă în poala lui. 

— Mulţumesc Curţii Supreme din Oregon, spuse Gary cu un 
zâmbet implicit care nu se zărea încă pe chipul lui. 


VP - 87 


Ea nu trebuia să facă așa ceva, desigur. Ideea era că putea să 
facă orice voia. Putea și să-și dea foc zonei intime, din punctul 
lui de vedere. Dar era ceva... 

— Nu poţi să fii Mercy. Deja avem una. 

Primul dans pe scenă al lui Starr fusese într-o joi după-amiaza, 
prea devreme, deși ea nu-și dădea seama cât era ceasul în acel 
club fără ferestre, în care mașina de fum mergea zi și noapte. 
Se mișca ciudat pe muzică, ieșind treptat din costumul de „fată 
din vecini” încropit cu o pereche de bikini pe care-i furase de la 
un magazin din mall, și aștepta să simtă acel sentiment de 
expunere și pericol. Dar, cu cât se apropia mai tare de 
momentul în care avea să scoată și bikinii, cu atât se simţea mai 
îmbrăcată. Goală pe scenă cu excepţia pantofilor cu platformă 
de un galben-neon, avea o armură ce nu putea fi scoasă 
niciodată. 

Când coborâse de pe scenă, mersese printre cei care erau 
prada ei, și sentimentul se estompase - erau clienţi triști, de zi, 
și, cum se găsea câte un club la fiecare colț de stradă, nu era 
nimic din ceea ce ei nu mai văzuseră. Noile legi ale moravurilor 
le permiteau stripteuzelor să-și folosească trupul pentru a 
scoate banii din portmoneele clienţilor cu agresivitate. Unele 
dintre fete terminau fiecare dans întinse pe spate, cu braţele pe 
podea și mișcându-și picioarele precum niște plante acvatice, 
având organele genitale expuse la nivelul feţelor clienţilor. 
Păsăricile lor erau la fel de uscate ca niște guri căscate prea 
mult și la fel de impersonale ca niște pui de plastic, dar nu 
conta, bărbaţii se uitau transfiguraţi la această expunere 
carnală ca și cum ar fi putut să o transforme cu puterea minţii 
într-o intimitate calmă și umedă. Starr încercase o dată acasă 
mișcarea elicopterului, dar mușchii ei abdominali erau praf. Abia 
dacă se descurca cu mișcările de bază la bară, cu toate că 
începuse să înveţe de la colegele ei, cele mai multe dintre ele 
dansatoare. 

Gary o condusese spre o casă în stil victorian, cu jumătate 
dintre treptele de la intrare ruginite și cu ferestre vopsite în 
negru, pe care apăreau broboane de apă de la aburul 
permanent. Nu trebuia să lase nimic acolo. Rucsacul ei cu trofee 
și cu colecția tot mai mare de costume era în siguranţă într-un 
dulap de la Rose, și purta o singură bijuterie, un lănţișor de aur 
cu un talisman cu un cal, la gleznă, atunci când dansa. 


VP - 88 


Deși era dependentă de luminile care cădeau pe trupul ei 
transpirat și de gustul amar al fumului scos de mașina de fum, 
nu existau dubii că Starr era oribilă ca dansatoare pe scenă. 
Dansurile în poală erau mult mai de succes. Nu îi plăcea să fie 
pe scenă, cu toţii ochii aţintiţi spre ea, așa că era distantă și 
absentă. Dar acest aer absent le plăcea unora, așa că ea avea 
clienţii ei, la fel ca și fetele care chicoteau și flirtau. Entuziasmul 
nu era absolut necesar, dacă învăţa bine replicile, iar acestea 
erau dureros de simplu de memorat. Nu conta dacă o credeau 
sau nu, totul făcea parte dintr-o tranzacţie. Învăţase căror clienţi 
să le spună că era doar prima sau a doua oară când făcea asta, 
cui să-i spună că strângea bani pentru colegiu sau pentru jucării 
noi pentru copil. Altora nu le spunea nimic despre ea. Doar 
scotea niște sunete ca și cum ar fi tors, ca și cum s-ar fi simţit 
norocoasă să se frece de prohaburile lor. 

Dar erau prea multe stripteuze și prea puţini clienţi. Unele 
dintre fete nu erau mulțumite de schimbarea legislaţiei și se 
plângeau că nici nu se putea ceva mai rău. In unele seri, Starr 
abia dacă pleca acasă cu ceva după ce împărțea bacșișurile. 
Plus că erau un milion de feluri în care puteai să aluneci și să-ți 
rupi gâtul în această atmosferă permisivă, un milion de moduri 
în care puteai să distrugi totul între un zâmbet și un dat din cap. 
Văzuse fete care plecaseră cu clienţii lor în pauza de ţigară în 
urma unei oferte de a face mai mulţi bani și întorcându-se în 
aceeași seară cu ochii vineţi, cu hainele rupte sau neîntorcându- 
se deloc. 

Starr nu era interesată de asemenea tranzacţii. Dar, dacă 
refuza de prea multe ori, risca să-și piardă un client regulat, 
ceea ce însemna că și clubul pierdea un client, iar asta nu era 
bine, așa că treaba ei era să nu spună nimic, să nu rostească 
nici „da”, nici „nu”, dar să pară că va accepta la un moment dat, 
doar că aștepta momentul potrivit. Era educaţia dispariţiei din 
peisaj. 

Trecuse la o altă etapă atunci când o dansatoare îi dăduse 
tubul ei de vopsea Manie Panic de un roșu imposibil de trecut cu 
vederea și îi spusese: 

— Ai încredere în mine. O să se vadă bine în lumina 
reflectoarelor. 

Asemenea sfaturi nu se primeau prea des, și Starr îl 
acceptase și constatase că, cu cât era mai sclipitoare pe din 


VP - 89 


afară, cu atât găsea un loc mai întunecat în care să se ascundă 
în interiorul ei. 

În următoarele opt luni, învățase că nu trebuia să fie doar 
culoarea părului, putea fi un accent, un nume ciudat sau un 
tatuaj fals pe ceafă. Puteau să fie creionul de ochi albastru sau o 
pereche de cizme de cowboy sau ceva ce inventa pe loc atunci 
când clienţii o întrebau de unde este. Era de la o fermă, unde 
crescuse, studiase cu o balerină cunoscută. Atunci când arătai 
cum arăta ea, cu pomeţii mari, cu pielea albă și fină și cu ochii 
mari, ca de păpușă, oamenii acceptau orice legat de tine, mai 
puţin realitatea. Indiferent dacă le spunea că fusese vedetă 
porno sau luptătoare în ring, ei o credeau așa cum nu crezuseră 
niciodată minciunile despre sora ei mai mică sau despre 
cursurile la colegiul de stat. Incepuse să facă bani frumoși, 
ajunsese la patru dansuri pe scenă în fiecare seară și mergea la 
vreo 12 mese sau chiar mai multe ale unor clienţi care veneau 
numai pentru ea. Ba mai mult, ei cumpărau băuturi pentru orice 
fată aducea cu ea, ceea ce le făcea pe celelalte dansatoare să 
se poarte frumos cu ea. 

După o tură extrem de aglomerată, ea și alte câteva fete se 
duseseră la un atelier de tatuaje de pe stradă și își făcuseră 
același tatuaj cu un trandafir cu aură de ţepi care era pe firma 
clubului. Nu știa pe ce altceva putea să dea banii, fără să o 
afecteze. 

Dar o altă lege a atunci când ești perfect vizibilă e că trebuie 
să te retragi cât ești încă în glorie. Așa că atunci când un grup 
de femei a început să frecventeze Black Rose, Starr le-a 
remarcat. 


Lina, prescurtarea numelui Carolina, era o femeie de 55 de 
ani din El Salvador, cu părul scurt, cu un gât gros și un trup 
masiv și plăcut. Lina venea acolo mereu cu prietena ei, Heidi, 
care semăna un pic cu Starr fără machiaj. Apoi, odată, Lina a 
venit fără Heidi. Starr, care era gata să renunţe la club, a înţeles 
mesajul. 

Lina locuia într-o casă imensă în stil victorian din Northeast, 
care părea a sta pe picioroange. Un gard viu se revărsa peste un 
zid din beton care ţinea cu greu curtea ce parcă voia să se 
rostogolească în stradă. Niște trepte de piatră, presărate cu 
violete micuțe, închise în aerul rece al dimineţii, duceau de la 


VP - 90 


alee până la intrarea principală. Starr urcase prima, trecând 
printre arţarii japonezi cu frunze fine și tufișuri triste ale căror 
floricele roz-aprins păreau înghețate în încercarea de a se 
deschide. Treptele aspre păreau nesfârșite, dar, odată ajunsă 
sus, Starr văzu că merita. Vitraliul oval de la ușa de la intrare 
capta primele raze de soare. 

Lina deschise ușa și o lăsă pe Starr să intre. Podeaua era 
făcută dintr-un lemn frumos, acoperită de un covor moale dintr- 
o blană galben-alburie. 

— Alpaca, spuse Lina, privind-o pe Starr cum își îngroapă 
picioarele în el. De acasă. Acolo sunt foarte ieftine. Pe ăsta am 
dat 300 de dolari. 

Lui Starr nu i se păruse deloc ieftin, dar spusese numai: 

— E frumos. 

Tavanul din living era boltit, și pe perete era un tablou 
abstract mare. Semăna cu un fruct aruncat de la mare înălțime. 

— Tu ai pictat ăla? întrebase ea. 

— De fapt, să știi că da, spusese Lina. Vocea i se înăsprise și 
se uitase în jur prin cameră: Îţi place? 

— Mă face să ameţțesc, spusese Starr cu sinceritate. Pot să 
mă întind? 

— Sigur că da, spusese Lina și o condusese din livingul boltit 
într-o cameră tapetată cu lemn, în care era un pat înalt acoperit 
de o cuvertură de un roșu-portocaliu. Obloanele de lemn erau 
închise și în cameră era un întuneric plăcut. Fără ezitare, Starr 
își scosese pantofii și se urcase pe salteaua care se lăsase sub 
greutatea ei. Se trăsese spre mijlocul patului, se întinsese pe 
spate, epuizată, și se uita nemișcată spre ventilatorul cu palete 
de lemn din tavan. Se întreba ce-i trece lui Heidi prin cap când 
se uita la acel ventilator. Unde lucrase Heidi înainte să apară 
Lina? Se îndrăgostise de Lina? 

— De ce nu îmi spui numele tău adevărat? Nu cred că e Starr. 

Ea simţea micile mărgele cusute pe cuvertură pe șira spinării, 
cam ca în povestea cu prinţesa și bobul de mazăre. 

— Violet, spusese ea, gândindu-se la florile violet de pe 
peluza de afară. Nu era chiar cel mai convingător nume pe care- 
| inventase, dar avea nevoie de ceva la fel de bun cum era Heidi 
- care în mod cert își inventase și ea numele, înainte de a fi 
extrasă din peisaj mai ceva ca un dinte, pentru ca Starr să-i 
poată lua locul în pat. Nu ar fi fost mai simplu dacă ar fi putut să 


VP - 91 


folosească numele lui Heidi? Își imagină cum ar fi fost să spună: 
Heidi, iar Lina să spună: „Ce coincidenţă!” 

Dar acel pat era cel mai moale în care se așezase vreodată de 
luni încoace, iar ea rostise, din greșeală, cu voce tare ultima 
parte. Când Lina întrebase: „Ce anume?”, Starr își dezlipise ochii 
de pe ventilatorul din tavan și se lăsase pe spate pe pat. 


VP - 92 


8 


După ce ușa se închisese în urma ei, stratul superficial de 
animaţie pe care-l aducea Jane în casă dispăruse, iar secretele 
incomode pe care le avem eu și Julie păreau să umple bucătăria 
ca o aromă. 

— Cum te simţi azi? o întreb. 

— Bine, spune ea, punând mâna pe burtă. A fost ca un fel de 
ciclu nasol. 

Dau din cap, amintindu-mi de propria-mi sarcină pierdută. 

— l-ai spus lui Jane? 

Ea clatină din cap. 

— Nu. Ne distram bine. Nu am vrut să se simtă nasol. 

— Știi, ai fi putut să mă suni pe mine, să vin să te iau. Dacă 
voiai să ieși din casă... Ea tace. Puteam să mergem să mâncăm 
undeva. Puteam merge la cumpărături. 

— Alte cumpărături? spune ea cu un râs scurt. Apoi afișează o 
mină plină de apreciere. O voiam pe sora mea. 

„„.„ȘI acum ea nu mai e. A doua parte a comentariului plutește 
între noi ca o fantomă. 

— Mă bucur că ați petrecut un pic de timp împreună. Și îmi 
pare rău pentru felul în care m-am purtat. Aș fi vrut să fi știut 
unde eraţi, îmi aleg cu grijă cuvintele. li las suficient spaţiu, ca și 
cum ar fi o căprioară ascunsă după un copac, nu o fată stând 
dincolo de o masă de bucătărie. 

— Îmi pare rău pentru asta, spune ea. Cred că mă simţeam un 
pic... prinsă în capcană. 

Nici măcar nu pot să îmi dau seama ce înseamnă pentru ea 
acest cuvânt. Când aud asta de la ea, sună diferit de felul în 
care a fost spus de Tom aseară. Mă simt și eu prinsă în capcană, 
sufocată de durere. E ca și cum aș fi într-o cameră cu toate 
luminile stinse. Mă lupt cu dovezile despre minciunile ei, cu 
hârtia pe care o am în buzunarul de la blugi, dar mi-este, în 
același timp, frică să o înfrunt și ajung să spun: 

— Julie, cred că a venit vremea să-ţi luăm un telefon mobil. 

Ea nici nu clipește, așa că las să treacă o secundă înainte să 
continui. 


VP - 93 


— Pentru mine și pentru Tom, serios. Ca să putem da de tine, 
ca tu să poţi da de noi, dacă este nevoie. 

Oare trebuia să mai aștept un minut? Oare ea deschisese 
gura să-mi spună adevărul înainte ca eu să o întrerup? „Am deja 
unul, este în geanta mea, uite o explicaţie plauzibilă pentru felul 
în care l-am luat și motivele pentru care nu am pomenit de el”. 

În orice caz, tot ceea ce spune acum este: 

— Mulţumesc, mamă. Și eu simt o stranie ușurare că nu 
trebuie să aud explicaţia plauzibilă, motivele bune... Ea 
continuă: Pot să te întreb despre ceva ce m-a tot preocupat? 

— Desigur. Poate că va spune ceva acum. 

— Îmi fac griji în legătură cu... banii. 

Este așa de neașteptat, așa de atipic pentru Jane, de pildă, că 
repet plat: 

— Banii? 

— Da, știi, ar trebui să-mi găsesc ceva de lucru la un moment 
dat. 

— Draga mea, nu trebuie să te gândești la asta... 

— Ba trebuie să mă gândesc. Chiar trebuie, insistă ea. Nu am 
vorbit de cum a fost pentru voi perioada de după ce s-a 
întâmplat, dar cred că aţi cheltuit o mulţime de bani... Știu că 
este scump... Am văzut panourile. 

— Serios? 

— Am căutat lucruri despre cazul meu pe internet, spune ea. 

Oare a făcut asta pe computerul lui Tom sau a folosit 
telefonul secret? 

— Eu... Știu că tata a renunţat la postul lui. Și Jane e la 
colegiu... 

— Tatăl tău se descurcă foarte bine, la fel și eu. Este în 
regulă, Julie. 

— ... Și acum mai sunt și eu aici. 

— Ceea ce este cel mai bun și mai norocos lucru care ni se 
putea întâmpla. 

— Da, știu, doar că... Ridică mâinile în sus. Trebuie să-mi dau 
seama ce să fac cu viaţa mea. Și apoi, pe un ton ușor diferit: Să 
știi că mi-am depus CV-ul în diferite locuri. 

Sunt luată pe nepregătite. 

— În ce fel de locuri? 

— Peste tot, spune ea evaziv. Pentru postul de chelneriță, de 
casieră. leri chiar am intrat într-un bar din apropiere. Am uitat 


VP - 94 


cum se cheamă... Am întrebat dacă au nevoie de cineva care să 
spele vasele. 

Imi trebuie un pic de timp ca să-mi dau seama despre ce bar 
vorbește. Este vorba despre tristeţea aia de bar din centrul 
comercial? Billy's sau Bobby's sau ceva de genul... S-a dus ea 
acolo? Se uită la fața mea, încercând să prindă orice expresie, 
așa că încerc să par interesată, ca și cum aș aștepta, fără să o 
judec, să termine. 

— Am încercat și la Starbucks, spune ea repede, dar nu am 
ajuns să depun CV-ul acolo. Eram prea obosită. Și cam 
anesteziată, cred că de la analgezice. Atunci am sunat-o pe 
Jane. 

— De pe un telefon de împrumut, spun eu. Nu mă pot abţine. 

— Da. Nu știu de ce nu l-am sunat pe tata, dar știam că Jane 
avea mașina, în timp ce el ar fi trebuit să meargă prin căldură 
ca să ajungă la mine. Nu voiam să deranjez prea tare. Și 
oricum... Nu prea gândeam limpede. 

Toată conversaţia asta e o minciună. 

— În fine... Voiam să-ţi spun... Îmi pare foarte rău, dar vreau 
să știi unde am fost. Ea trage aer în piept, de parcă s-ar pregăti 
pentru o mare dezvăluire. 

— În ultimele săptămâni nu am fost la terapie. 

Mă pregătesc. O să-mi spună totul. Și totul va avea sens. Va fi 
perfect logic. 

— Am condus prin cartier, spune ea. Deci va fi o altă 
minciună, până la urmă, îmi spun eu, dar imediat după aceea nu 
mai sunt sigură. Nu suport să mă gândesc cât de mult costă, 
așa că am renunţat, apoi am condus pe aici, încercând să-mi 
dau seama ce o să fac. Dacă-mi iau un loc de muncă, pe post de 
ospătăriță sau ceva, pot să merg la școală seara și poate că, 
într-o zi, o să merg și la colegiu, ca Jane. Se uită în sus după 
această ultimă frază cu un fel de speranţă absurdă, provocându- 
mă să nu am încredere în emoția de dincolo de aceste vorbe. Și 
merge... Gândul la toate oportunităţile pe care le-a avut Jane, pe 
care Julie le-a ratat și pe care poate nu le va mai avea niciodată, 
mă paralizează. 

Mă doare capul de la încercarea de a separa ceea ce este real 
de ceea ce nu este. 

— Este... Mă bucur că te gândești la viitor, reușesc să spun. Și 
eu vreau pentru tine toate aceste lucruri, dacă asta îţi dorești. 


VP - 95 


Dar acum, chiar trebuie să mergi la terapeut. La altul, dacă de 
femeia aceea nu îţi place. Nu e vorba de bani aici! O să fie în 
regulă, o să ne descurcăm. 

— Deja aţi cheltuit așa de mult pentru mine, insistă ea. Toate 
hainele alea, mobila, acum un telefon. Și, dacă vreodată o să 
recuperez suficient de mult încât să pot merge la colegiu - 
habar nu am cât costă un colegiu, dar mă îndoiesc că sunt burse 
speciale pentru fetele răpite. 

Cuvântul bursă mă face să mă gândesc la ceva. 

— Fondul pentru Julie, spun eu. 

— Ce este acela, întreabă? 

— Donaţiile publice pentru tine. Așa am plătit pentru acele 
panouri, și banii de recompensă, și tot restul. 

Noi am făcut asta. Tom, contabilul, a făcut asta. El s-a ocupat 
de toate în timp ce eu... Dumnezeu știe ce făceam. Abia dacă- 
mi amintesc acele zile, săptămâni și luni. 

— Este o sumă pusă deoparte pentru răscumpărare. Voiam să 
o folosim pe post de bursă în numele tău, dacă... 

Nu pot să termin fraza. 

— Nu am putea să îi folosim acum? întreabă ea. Adică... M-am 
întors. 

— Nu merge așa, spun eu, încercând să-mi amintesc detaliile. 
Există unele restricţii legate de felul în care pot fi folosite 
donațiile publice. Trebuie să fie administrate de cineva care nu 
face parte din familie. Eu și Tom nu putem să retragem niciun 
ban fără să-l contactăm pe administratorul fondului. 

Exact când îmi dau seama că nu știu răspunsul la următoarea 
întrebare, ea spune: 

— Și cine e administratorul fondului? 

— Asta trebuie să aflu de la tata, îi spun eu. Dartu ești unicul 
beneficiar. 

Ridic ochii și îmi dau seama că ea se holbează la mine. 

Aproape că văd cuvintele care se formează pe buzele ei, așa 
că spun înainte ca ea să întrebe: 

— Sunt în jur de 50.000 de dolari. 

Nici măcar nu încearcă să ascundă faptul că suma este mult 
mai mare decât se aștepta ea. 

— Doamne, spune ea. Și apoi lacrimile încep să-i curgă din 
ochii albaștri și bărbia îi tremură. Cred că aţi vrut foarte mult să 
mă găsiţi. 


VP - 96 


Abia după ce se duce sus, să facă o baie, și aud suspinele ei 
din baie, mă întreb cum se poate să fi citit destul încât să afle 
despre panourile plătite de noi, fără să fi dat peste nicio 
informaţie legată de fondul pentru Julie. 


VP - 97 


Fata cea nouă 


se gândea deja la noul ei nume pe când se uita la Mercedes cum 
prinsese cu o mână cearceaful și cu cealaltă ridicase salteaua 
pentru a crea un pliu, un triunghi perfect, ca să întindă orice 
urmă de cută și apoi să bage cearceaful sub saltea. Înainte ca 
ea să se prindă cum se face, Mercedes deja terminase treaba și 
trecuse la partea ei de pat. Femeii mai experimentate îi 
trebuiseră 15 secunde să scoată cearceaful aranjat de fata cea 
nouă cam ca la spital și să-l reașeze. 

— Parcă ai pune un scutec, așa arată, spusese fata cea nouă. 

Mercedes se opri din ceea ce făcea - se târa pe un genunchi 
de la un colţ la altul al patului pentru a băga dedesubt marginea 
cearceafului - și își dădu peste cap ochii de un albastru 
neobișnuit. 

— Presupun că nici asta nu ai mai făcut, nu? 

Fata cea nouă se înroși. 

Mai târziu, când erau în magazia de materiale amândouă, 
încărcând căruciorul cu suluri de hârtie igienică, Mercedes 
spuse: 

— Poate chiar ai un micut? 

Fata cea nouă nu răspunse imediat. 

— Nu ar fi trebuit să fac presupuneri. 

Fata cea nouă ridică din umeri și își trecu palma ușor peste 
flacoanele puse pe căruț, ca să vadă dacă era vreunul gol. 

— Tu ai copii? întrebă ea. 

— Doi, și îmi sunt de ajuns, răspunse Mercedes, făcându-și 
cruce și râzând. Cu mai mulţi nici nu m-aș descurca. 

— Eu nu m-aș descurca nici cu unul. 

— Ești prea tânără, spusese Mercedes. Mai așteaptă să ajungi 
la vârsta mea. 

— Tu câţi ani ai? 

— 24. 

Pentru noua fată, asta păru destul de mult, resimţind și un pic 
de invidie. Ea avusese un șoc nasol când rămăsese fără bani de 
autobuz în Eugene și aflase de la primul club de striptease că 
trebuia să aibă 21 de ani ca să poată să lucreze acolo. Actele ei 


VP - 98 


false erau destul de bune pentru a fi fluturate într-un bar, dar ea 
știa că acestea n-ar fi trecut niciodată de o inspecţie mai atentă 
în biroul unui club unde se servea alcool. Cu toate acestea, 
încercase cu Jessica Morgenstern, blonda ei texană de 22 de ani, 
într-un club. 

Tipul abia dacă se uitase la acte în lumina slabă înainte de ai 
le arunca înapoi. 

— Încearcă dincolo de parcare, spusese el. Ei angajează 
imigranţi ilegal. 

Ea ascunsese repede actele false și traversase către Budget 
Village Inn and Suites. Cameristele primeau bacșișuri, nu? Ea nu 
era pe de-a întregul convinsă, dar personalul de la motel era 
depășit de situaţie în acea zi, din cauza unui meci de fotbal între 
colegii. Nu avusese timp nici să se gândească, darămite să mai 
scoată actele false, înainte ca managerul, care ţinea receptorul 
telefonului cu un umăr, să-i pună în braţe o uniformă și să-i 
indice să se ducă înspre căruciorul lui Mercedes. 

— Faci ce-ţi spune ea, comprende? spuse el, acoperind 
receptorul cu mâna și abia uitându-se la ea. 

In partea din spate a motelului, era un depozit plin de mobilă 
ruptă, scoasă din camere, care găzduia un șir nesfârșit de 
lucrători fără acte, care nu aveau nicio rudă în oraș. Tânăra cu 
care împărțea o saltea mormăia în somn, dar cel puţin avea un 
pat în care să doarmă. Munca i se păruse în regulă la început și 
se felicitase că avea spatele și picioarele așa de puternice 
datorită călăritului de la Red Bluff. 

Mai rele erau pentru ea mulțimile de tineri de vârsta colegiului 
și părinţii lor, toţi adunaţi în tricourile verzi și galbene cu 
mascote cu răţoi, gălăgioși, care te tratau de sus și erau mereu 
supăraţi când trebuia să traverseze pe cealaltă parte a holului, 
ca să facă loc cărucioarelor menajerelor. Ea se uita cu cea mai 
mare atenţie la fetele blonde cu părul strâns în cozi. Atunci când 
intra în camerele lor, le atingea brăţările cu talismane lăsate în 
dezordine pe măsute, sticlele de balsam scump din băi, genţile 
din care se revărsau sandale sau pijamale roz pe podea. 

In a treia zi, fata cea nouă începu să aibă dureri cumplite în 
umeri, în partea inferioară a spatelui, gâtului și în mușchii 
braţelor. Abia putuse cobori din patul din depozit și, în timp ce 
aspira, durerile deveniră și mai acute, ajungându-i până în 
creier, vibrând în același ritm cu băzâitului nesuferit al 


VP - 99 


aspiratorului. În acea dimineaţă, în timp ce Mercedes curăța la 
baie, fata cea nouă profitase de un minut pentru a-și masa 
umerii, lăsând aspiratorul deoparte. Remarcase o fundă lungă 
cu verde și galben ce ieșea din dulap, o ridicase și-și legase 
coada, tresărind de la durerea din tricepși, apoi începuse să se 
admire în oglindă și buzele îi înfloriseră într-un zâmbet. Când 
auzise apa trasă la toaletă, undeva în depărtare, acoperită de 
sunetul  aspiratorului, își scosese repede funda din păr. 
Mercedes apăru din baie, ţinând în mână un sul de hârtie 
igienică și spuse un pic exagerat cuvântul „reaprovizionare”. 

După ce terminară treaba în magazia pentru stocuri, 
Mercedes spuse: 

— Știu unde ai dormit. Fato, o să-ţi omori spatele în felul ăsta. 
Vino cu mine acasă în seara asta. Avem un pat în plus, pentru 
că vărul meu s-a mutat. 

Fata cea nouă dădu din cap și Mercedes zâmbi scurt înainte 
de-a împinge căruţul afară din depozit, pentru a merge să bată 
la următoarea ușă. 

Acasă era un apartament de la etajul al doilea într-un bloc din 
cărămidă roșie, aflat la circa o oră distanţă de mers cu 
autobuzul, incluse fiind și cele 15 minute de așteptat în burniţa 
măruntă. Fata cea nouă nu fusese prea fericită să plătească 
biletul de autobuz din bacșișurile neînsemnate, dar, atunci când 
urcaseră scările, pe înserat, văzuse după aburul de pe geamul 
de la bucătărie că le aștepta o masă caldă. Mercedes deschisese 
ușa și se auziseră sunetele plăcute ale reclamelor TV și un 
robinet care curgea, iar cel mai mare dintre cei doi băieţi care 
stăteau în fața televizorului se întorsese și spusese: 

— Bună, mamă. Apoi își întorsese iar ochii la televizor, pentru 
că începuse un desen animat. 

Din bucătărie, o femeie vorbea ceva cu Mercedes în spaniolă, 
punând-o la curent cu evenimentele unei zile epuizante, după 
cum părea. Mercedes o oprise, tot în spaniolă, și gesticulase 
către fata cea nouă, care închisese ușa în urma ei și se relaxa 
acum în apartamentul zgomotos și plin de aburi. Femeia care se 
întorsese de la chiuvetă părea cu vreo zece ani mai în vârstă 
decât Mercedes, dar era greu de spus, la cât de machiată era. 

— Ea este sora mea, Lucia. la loc, îi spuse Mercedes, 
arătându-i unde, iar apoi începu o nouă rundă de vorbe în 
spaniolă adresate surorii ei, gesticulând către farfuria unică de 


VP - 100 


pe masa din bucătărie. Femeia abia dacă se uită la fata cea 
nouă, fără să zâmbească, și ridică din umeri. Fără o vorbă, 
deschise un dulap din bucătărie, luă niște tacâmuri dintr-un 
sertar și le puse pe un blat care separa bucătăria de zona în 
care se lua masa. Apoi, luându-și o revistă, care era deschisă în 
fața ei, pe blat, ieși din bucătărie, trecând pe lângă copii, prin 
living și apoi pe hol. 

— Este bine? șopti fata cea nouă în timp ce Mercedes ocoli 
blatul din bucătărie și începu să pună niște pui cu orez din oala 
de pe aragaz pe o farfurie. 

— E bine, nu are nimic. Ea stă cu copiii până ce vin eu acasă, 
apoi trebuie să se ducă să se culce, pentru că dimineaţă se 
trezește devreme, ca să deschidă magazinul. 

Până ce Mercedes termină de pus în farfurie și o aduse la 
masă, în dormitor porni un alt televizor și, prin pereții subțiri, se 
auzeau vocile în spaniolă, amestecate cu cele de la desenele 
animate în engleză. 

— Mănâncă! 

Fata cea nouă ascultă. Mâncarea era bună, ceea ce și 
recunoscu. 

— Nu ai mai mâncat de mult mâncare gătită, nu? Lucia 
gătește bine. Nu mă lasă să iau nimic de la McDonald's pentru 
copii în drum spre casă. Spune că ei trebuie să mănânce 
mâncare gătită. Ridică din umeri, umplându-și furculița cu pui. 
Eu, cu programul meu de la motel, nu aș putea să gătesc, dar 
ea o să încerce să mă ajute să mă angajeze la magazin după ce 
o să aibă un pic de vechime acolo. 

Fata cea nouă simţi cum mâncarea caldă i se ducea în fiecare 
fibră. Copanul de pui din farfurie era așa de fraged, încât carnea 
se desprindea de pe os la cea mai mică atingere a furculiței. Se 
gândi atunci cum ar fi fost să aibă o prietenă cu care să poată 
vorbi. Işi imagină cum ar fi fost ele două, una lângă alta în 
autobuz, râzând despre... Ce? 

— E rândul meu! 

— Banu, e al meu! 

Desenul animat ajunsese la genericul final și băieţii se băteau 
pe telecomandă. Când unul dintre băieţi începu să bâzâie, 
Mercedes întoarse capul peste umăr, zâmbetul pierindu-i de pe 
chip. 


VP - 101 


— Băieți, strigă. A venit ora de culcare! În cinci minute vin în 
camera voastră să vă bag în pat, așa că treceţi acum să vă 
spălaţi pe dinţi, acum! 

Se uită scuzându-se la fata cea nouă. 

— Mă duc să mă asigur că ai cearceafuri curate și să-i bag pe 
ei la culcare. Poţi să mai mănânci, dacă vrei. Uită-te la 
televizor... Făcu un gest vag, apoi se ridică și trecu prin camera 
cu televizorul, oprindu-se de câteva ori ca să adune niște jucării, 
apoi dispăru după colț. 

In timp ce ușile unui dulap se deschideau și se închideau, iar 
cei doi băieţi se certau pe ceva, fata cea nouă puse ochii pe 
geanta lui Mercedes, care era deschisă pe blatul din bucătărie. 
O parte din creier încă se ducea a doua zi cu autobuzul la 
muncă, iar cealaltă aduna bacșișurile, scădea biletul de autobuz, 
ca să știe dacă din rest putea să-și ia o vopsea maro. Nu era 
nevoie să fure bani, când tot ceea ce stătea între ea și un real 
câștig potenţial era un mic dreptunghi de plastic care spunea: 
Mercedes Rodrigues, California, păr castaniu, ochi albaștri, 24 
de ani, într-o geantă deschisă, aflată la un metru de ea. Dacă 
Universul îi arăta milă, ea de ce să nu profite? 


VP - 102 


9 


Tom nu vine acasă după micul dejun cu Jane. Nu vine acasă 
nici la prânz. 

Îmi dau seama pentru prima dată că Tom nici măcar nu a 
pomenit de fondul pentru Julie de când s-a întors acasă fiica 
noastră. Cu siguranţă s-a gândit la ceea ce puteam sau ar fi 
trebuit să facem cu banii, dacă să acordăm acea bursă în 
numele lui Julie sau dacă, așa cum sugerase și Julie, să-i 
transformăm într-un fel de bursă pentru ea. Sau poate că, acum 
că Julie avea 21 de ani, erau banii ei și decizia îi aparținea. 
„Unicul beneficiar. Dar tutorii, dar administratorul? Tom se 
ocupase de tot, el vorbise și cu avocatul, de așa multă vreme, 
încât eu habar nu am de unde să încep. 

Biroul lui Tom este în camera în care doarme Julie. l-am dat 
un Valium după ce a ieșit din cadă. L-a luat pe când era încă 
încinsă din baie și apoi s-a băgat așa, în halat, în pat, iar ochii 
umflaţi i s-au închis imediat. 

Merg pe hol și, după ce ascult un pic la ușă și aud cum respiră 
ușor, deschid ușa. Nu s-a mișcat, nici nu s-a întors pe o parte 
sau pe alta, pătura este acolo unde am lăsat-o eu, iar părul i s-a 
răvășit în toate părțile, așa cum se întâmplă cu părul scurt, când 
te culci cu el ud. Văd o urmă roșiatică ieșind de sub capul ei pe 
pernă. 

Mă întorc cu spatele la ea și mă așez la biroul lui Tom, 
conștientă de scârţâitul scaunului de la birou și de sunetele 
scoase de rotilele care se mișcă pe plasticul care protejează 
covorul. La un moment dat, chiar mă întorc, convinsă că am 
auzit-o pe Julie mișcându-se, dar ea stă nemișcată, cu faţa 
întoarsă de la birou. 

Biroul lui Tom este extrem de organizat, cu instrumentele de 
scris puse pe categorii în suportul pentru creioane, cu carnetele 
de notițe și hârtia de scris puse frumos în tăviţe. Un mic cactus 
este pe pervazul de dincolo de birou, scăldat în lumina care 
intră pe sub jaluzelele trase. Un portret cu noi patru este pe un 
colț al biroului, iar în faţa acestuia este o poză cu Julie - nu 
aceea pe care am folosit-o pentru anunţurile legate de dispariţie 


VP - 103 


și care a fost peste tot la știri, ci una de la Marele Canion, din 
ultima vacanţă pe care ne-o petrecuserăm împreună. Este o 
poză la care stătuse ca să fie fotografiată. În acea vacanţă, 
avem nenumărate poze cu Jane în multiple ipostaze, cu 
picioarele pe pietroaie, cu mâinile în șolduri, cu mâinile în sân. 
Julie, care tocmai trecuse printr-un puseu de creștere, nu părea 
foarte sigură pe picioarele ei și tot aluneca pe pietre, așa că 
stătea departe de marginea prăpastiei. In acea poză, se urcase 
cam nesigură pe o piatră, cu un picior înainte, cu cotul pe 
genunchi, sprijinindu-și capul în palmă. 

După un moment mișc mouse-ul și sunt ușurată să văd că 
monitorul se aprinde fără să-mi ceară vreo parolă. Poza de pe 
desktop este un peisaj, o insulă tropicală, la apus. Folderele sunt 
aranjate într-o ordine ucigătoare. Caut un fișier tastând 
cuvintele-cheie: Julie, fond, donație, recompensă, gândindu-mă 
că trebuie să existe un tabel undeva, o dovadă a donațiilor 
primite și a cheltuielilor legate de căutări sau, cel puţin, un fișier 
cu datele de contact ale administratorilor. Nu găsesc nimic și 
mă întreb dacă nu cumva și Julie căutase același lucru recent. 
Dacă era așa, nici ea nu avusese mai mult noroc decât mine. 
Deschid browserul de internet și mă duc la istoric. Nimic. Ceea 
ce, având în vedere că tocmai îmi spusese că se uitase pe 
internet la ce se scrisese despre cazul ei, însemna că a șters 
istoricul. 

Îndepărtez acest gând și încep să trag de sertare, dar nu 
găsesc decât resturi de la ascuţitul creioanelor, elastice și 
agrafe. Unul dintre sertare are mai multe formulare de declaraţii 
fiscale care mă fac să amețesc numai când mă uit la ele. Le 
închid pe toate cât pot de încet și trag de mânerul sertarului cu 
dosare. E încuiat. 

La naiba! 

Cine are nevoie de parole pe computer, dacă ţine sub cheie 
actele fizice? Acolo trebuie să fie dosarele clienţilor - strict 
confidenţiale. Dintr-odată, sunt convinsă că datele despre fondul 
pentru Julie sunt în acel sertar. Cred că am văzut o cheie pe 
brelocul lui, dar cheile sunt mereu câte două. Trebuie să fie una 
de rezervă pe undeva. Deschid din nou sertarele ca să mă 
asigur că nu cumva cheia de rezervă este printre agrafele de 
birou. Am un moment de inspiraţie și ridic protecţia de plastic și 
mă uit sub ea, pentru a vedea doar niște praf, dar nicio cheie. 


VP - 104 


Deschid și restul de sertare ca să caut, dar nu am prin ce să 
caut. Cum se poate să găsească cineva ceva în ordinea asta 
perfectă? 

De data asta, zgomotul din spatele meu este real și mă întorc 
în scaunul rotativ. Julie s-a întors cu faţa spre mine, dar ochii ei 
sunt încă închiși și, după ce mai suspină o dată, devine din nou 
tăcută. Mă întreb dacă se preface, dacă nu cumva a deschis 
ochii și m-a văzut și i-a închis când m-am întors. După un 
moment de înţepenire, în care simt că toți mușchii îmi amorţesc 
de la încordarea cu care aștept o mișcare a ei, decid că nu are 
nicio importanţă. Dacă m-a văzut, este deja prea târziu, iar eu 
aș putea să caut ceea ce am venit să iau. Sau poate că nu m-a 
văzut. Aleg să cred această din urmă variantă și mă concentrez 
din nou pe găsirea locului unde poate fi ascunsă cheia. 

Nu m-am priceput niciodată la cotrobăit. Ai zice că, după 
dispariţia lui Julie, am stat cu ochii pe Jane ca un vultur, că i-am 
căutat prin telefon, de îndată ce a avut unul, că i-am verificat 
contactele și istoricul mesajelor, că i-am citit jurnalul - nu că 
jurnalul lui Julie, pe care îl luase poliţia, conţinea ceva mai 
interesant decât detalii de la repetiţii, despre teme și „i”-uri care 
aveau inimioare în loc de puncte. Eu credeam că, dacă rezist 
acestei porniri, îi respectam intimitatea lui Jane. Acum îmi dau 
seama că nevoia nici nu a existat. Nu am vrut să știu. Revolta lui 
Jane era sănătoasă, în limitele normalului - permanente 
schimbări de culoare la păr și piercinguri. Ce puteam să câștig 
dacă îmi băgăm nasul? M-am gândit că, dacă o las să aibă 
lumea ei, dacă o las să trântească ușa și să asculte muzică, într- 
o bună zi are să-mi mulţumească pentru că i-am lasat spaţiu. 
Acum, că a plecat de acasă, din oraș, din acest stat, îmi dau 
seama că voia să-mi bag nasul. Mi-am amintit de vraful de 
caiete pe care le luase cu ea dimineaţă, când plecase de acasă. 
Acelea erau jurnalele. Lăsase acasă vechile jurnale când plecase 
la colegiu. Mi le lăsase mie, ca să le găsesc. lar acum, când îmi 
dau seama ce voia de la mine, este prea târziu. 

Și apoi, dintr-odată, îmi dau seama unde este cheia și că Tom 
a ascuns-o nu doar de lumea din jur, ci mai ales de mine. O 
pusese în singurul loc în care n-aș fi căutat. 

Mă întind către poza cu Julie, o întorc și găsesc cheia prinsă 
de clemele de metal care ţin fotografia. O iau și deschid 
sertarul. 


VP - 105 


În spate, după zeci de dosare ale clienţilor, este unul pe care 
nu scrie nimic. Îl scot. Apoi rearanjez cât pot de bine dosarele 
pentru a nu se vedea că lipsește unul, încui sertarul, pun cheia 
la loc și ies din camera care pare plină de respiraţia caldă și 
somnoroasă a lui Julie, cât mai repede și cât mai în liniște, luând 
cu mine dosarul. 

Mă așteptam, cred, la ceva mai gros, la un dosar prăfuit plin 
de tăieturi din ziare, de corespondenţa noastră pe grupul de 
părinţi, cu mass-media, cu reprezentanţii legii. În schimb, 
găsesc doar câteva formulare prinse cu o agrafă și îndoite, 
pentru că sunt mai mari decât dimensiunile unei coli normale: 
documentele pentru deschiderea fondului. Mă uit în partea de 
sus, dar este un limbaj standard perfect de neînțeles pentru 
mine. Sunt niște documente îndoite și, când le desfac, văd 
semnătura legalizată în partea de jos a formularului legat de 
administratorul fondului. A/ma Josefina Ruiz. Habar nu am cine 
este, dar ea este cea care controlează baierele pungii în care 
văd impresionanta sumă de 240.000 de dolari adunaţi din 
donaţii din 2008 încoace. Cine știe ce o mai fi rămas acum, dar 
poate că este destul pentru a plăti cursurile de liceu, poate chiar 
și pentru colegiu, dacă o să meargă la o școală de stat. 

Nu îmi amintesc de nicio Alma, dar eu oricum nu îmi amintesc 
prea multe din acea perioadă. Pe vremea aia, beam mult. 
Dormeam zile în șir. Luam pastile ca să pot să dorm noaptea, 
după ce dormisem toată ziua. Și, mai presus de tot, nu voiam să 
știu detaliile. Voiam ca totul să fie în ceaţă, să pălească, să se 
ducă pentru totdeauna. Voiam să mă lase toată lumea în pace. 
Acum, când mă confrunt pentru prima dată cu tot ceea ce am 
blocat, cuantificat în dolari, îmi dau seama cât de singură am 
devenit. 

Mă uit cât este ceasul și mă întreb când o să vină Tom acasă. 
El mergea cândva la grupul de susținere pentru părinţii ai căror 
copii dispăruseră, care era duminică seara, dar oare mai merge 
și acum, că Julie s-a întors? Mai are voie? Oare cum o fi să fii 
înconjurat de cei ai căror copii încă sunt dispăruţi, după ce 
rugăciunile tale au fost ascultate? 

Și apoi îmi amintesc. 

„Întreab-o pe Alma dacă știe cineva cum arată al ei”. 


VP - 106 


Era vorba de panouri. În ultima seară în care am mers cu Tom 
la acel grup de susţinere, toți s-au întors împotriva noastră, 
împotriva mea, în legătură cu acele panouri. 

— Fata ta este peste tot, spusese atunci o femeie, Connie 
cred că o chema. li văd chipul de fiecare dată când merg la 
magazinul de la colț. Când a fost ultima dată când am văzut 
chipul fetiţei mele, Shawnna? Tu ai idee măcar cum arată? Se 
întorsese și se uitase la toţi cei care stăteau lângă ea. Exact! 
Cred că știți că este de culoare și cam asta e tot. O fată de 
culoare, de 14 ani... Probabil că a fugit de acasă, nu? Nimănui 
nu-i pasă! Întreab-o pe Alma dacă știe cineva cum arată al ei. 

În amintirea mea, Alma are ochii triști, cu gene lungi și părul 
strâns într-un coc franțuzesc. 

Liderul grupului a spus ceva legat de faptul că fiecare ar 
trebui să se concentreze asupra propriilor sentimente, iar 
Connie a spus doar: „Ofticată” și un murmur s-a auzit în rândul 
părinţilor ai căror copii fuseseră răpiți în moduri mai comune: 
luați de la școală de un fost soţ și duși în cine știe ce alt stat, 
cum era cazul fiicei Almei, sau convinși să plece cu mașina unui 
fost prieten. Erau copii prea săraci, prea colorați, prea mari sau 
prea neascultători ca să ajungă subiect de știri seară de seară, 
timp de săptămâni și luni de la dispariţia lor. 

Inocența din ochii mari ai lui Julie părea însă făcută pentru 
televiziune. Ea era ca un personaj dintr-o carte de benzi 
desenate: una dintre fiicele Americii, un copil cu părul blond și 
obrajii roz, urmărită de un psihopat și răpită sub ameninţarea cu 
cuțitul din propria casă. Chipul acela rotund, cu buza de sus 
plată, care o făcea să arate ca un copil în exact același mod în 
care femeile adulte încearcă să arate copilărește, ochii de un 
albastru-deschis, culoarea luminoasă a părului ei blond. Mă 
uitam la genele ei care erau mai închise la culoare la bază, iar 
spre vârf, blonde, și îmi spuneam că, atunci când fata asta o să 
se machieze, va fi vai și amar! Desigur, nu a trebuit să așteptăm 
mult. 

Unul câte unul, membrii grupului s-au întors spre noi cu 
invidie, chiar cu ură în priviri. De parcă am fi pus la cale 
coșmarul nostru ca să distragem atenţia lumii de la propriile lor 
coșmaruri. De parcă noi am fi avut norocul ca fiica noastră să fie 
răpită de un adevărat psihopat. 


VP - 107 


Spun noi, dar eu sunt mama. Ei la mine se uitau, și am simţit 
că împietresc. 

— Mă bucur că vorbim despre furia pe care o simte fiecare, a 
spus liderul grupului. Mă bucur că ne împărtășim aceste 
sentimente. 

„Este la fel de moartă ca și copiii voștri”, am vrut să spun 
atunci. Dar, în loc de asta, am ieșit de acolo și nici nu m-am mai 
întors, lăsându-l în urmă pe Tom ca să ţină discursuri 
reconciliante. Nu l-am întrebat niciodată cum a ajuns acasă în 
seara aia. 

Dintr-odată, am avut convingerea că Alma îl adusese cu 
mașina. 


VP - 108 


Karen 


și-a serbat cea de-a 17-a aniversare în trei: ea, Melinda și Bob 
McGinty. 

— La mulţi ani, îi spusese Melinda, dându-i o cutie de carton. 
Claia de păr închis la culoare al Melindei era la fel de moale și de 
aranjată ca întotdeauna, dar avea cercei care se proiectau pe 
puloverul cu gât, iar dinţii ei mari se vedeau în zâmbetul larg. 
Chiar și Bob părea mulţumit. 

Karen deschisese cutia. In ea era un colier cu un pandant cu 
cal. 

Călăria fusese felul în care Karen supraviețuise în școala 
publică din Red Bluff, California, un loc uitat de lume, plin de 
jucători de baseball care se întâlneau cu fete cu feţele acre ca 
iaurtul. Pentru că mergea la călărie, nu trebuia să facă 
gimnastică și avea un statut social aparte indiferent cum se 
îmbrăca. Avea mare noroc, pentru că, îmbrăcată în fustele și 
pantalonii strâmţi cu pulovere pe care i le luau soţii McGinty - 
unele nici măcar nu erau cumpărate, ci date de o nepoată care 
se lăsase de școală cu 15 ani în urmă și care erau oarecum pe 
măsura ei -, Karen arăta în cel mai bun caz ciudat. Melinda și 
Bob nu aveau o fiică a lor, cu toate că încercaseră să mai facă 
un copil, iar fiul lor nu mai venise pe acasă de când avea 18 ani. 
Orice făcea el în New York, dacă mai era acolo, nu era ceva ce 
să le spună părinţilor. Ei primeau câte o carte poștală la un an și 
ceva, după cum îi spusese Melinda, care mai adăugase: „Măcar 
știm că e încă în viaţă”, cu o voce neutră, care sugera că deja 
încăpuseră multe lacrimi în această frază. 

Karen mai auzise despre asta, sau despre o versiune a acestei 
povești. Incetase să se mai mire când asistenții sociali îi 
povestiseră de ce luau copii în plasament. Asta se întâmpla așa 
de des, încât ea știa deja exact pe cine substituia: un copil 
niciodată născut, dar dorit, la care renunţaseră în cele din urmă, 
un copil mort, un copil dispărut, un frate sau o soră mai mare 
care plecase cu ani în urmă pe motocicletă și nu se mai 
întorsese. Ea învățase să nu creadă în familiile mari, în care 
fraţii buni făceau front comun împotriva ei, acceptând-o de față 


VP - 109 


cu părinţii, dar ignorând-o când aceștia se întorceau cu spatele. 
(„Nu îţi bate capul să ne înveţi numele, că oricum nu o să stai 
prea mult timp aici!”) Poate că părinţii chiar se purtau ca și cum 
ar fi avut multă dragoste de dat, dar, desigur, mai erau și banii. 
Nu îi condamna, dar nici nu le mulțumea. 

Orice rol ar fi jucat Karen pentru părinţii ei temporari, nu era 
niciodată prea interesată să-l joace bine. Ea știa că nu trebuia 
decât să aștepte să treacă timpul înainte de a fi destul de mare 
ca să plece. A sta la o familie presupune unele riscuri, dar, de 
regulă, era mai sigur decât statul pe străzi. lar când devenea 
nesigur, atunci când vreun tată intra peste ea când se schimba 
sau stătea un moment în plus înainte de a ieși și a închide ușa 
după el, atunci când vreun verișor intra în camera ei în timpul 
unui grătar în familie -, ei bine, ea calibrase deja momentul 
exact dincolo de care nu mai putea pune în balanță trupul ei și 
brânza sau gustările. În acel moment, dispărea și lua cu ea ceva 
mic. 

Nimic de valoare. Nu voia să ajungă la şcoala de corecție. O 
interesa ceva sentimental. Lucruri cărora nu avea să li se simtă 
lipsa, dar pentru care aveau să plângă când le constatau 
dispariția. După doi ani de stat în diferite familii adoptive, 
adunase o colecție întreagă de trofee, inclusiv o figurină 
„Momente prețioase” cu un cap de ceapă și cu ochii plângăcioși, 
care ţinea în braţe un urs a cărui ureche se rupsese în rucsacul 
ei, un suvenir de la Cascada Niagara pe care-l găsise în sertarul 
noptierei unei mame adoptive, o pictură îngălbenită de vreme 
pe care scria Deacon, 4 ani, cu scrisul unei educatoare într-un 
colț. Pe asta ezitase să o ia, amintindu-și de băieţelul 
bolnăvicios, dar apoi își amintise ce-i făcuse fratele mai mare al 
lui Deacon și cum o plesnise mama lui Deacon când ea îl pârâse. 
O păstrase, împăturită în patru, în așa fel încât să nu vadă 
dârele dezordonate de vopsea roșie și albastră. 

Dar familia McGinty era altfel. Ei o lăsau liberă, pentru că și 
lor le plăcea să aibă libertatea lor. Ambii erau pensionari, dar 
Melinda lucra ca voluntar la bibliotecă în fiecare dimineaţă, de 
parcă permanenta aranjare a pernelor și ștersul prafului nu erau 
destul pentru cât de tipicară era. La început, Karen crezuse că 
fusese luată pentru a avea grijă de Bob în orele în care Melinda 
era la bibliotecă. În fiecare dimineaţă, după ce Melinda pleca de 
acasă, Karen aștepta să vadă vreo urmă de perversiune, dar 


VP - 110 


Bob nu făcea altceva decât să își savureze cafeaua o oră sau 
două înainte de a se retrage în atelierul lui. Ea se ducea sus, 
închidea ușa și stătea întinsă în pat ore în șir cu ochii la lustră, 
chinuită de o senzaţie sufocantă pe care nu o înţelegea. Parcă 
avea o mână care o strângea de gât. Trecuse mult de când nu 
se mai plictisise. 

Tabăra de călărie o salvase de actele disperate de vandalism 
la care începuse să se gândească. Melinda o înscrisese, pentru 
opt săptămâni, la o fermă din vecinătate condusă de un vechi 
prieten al ei. Karen a presupus că era totul o favoare între 
prieteni, pentru că, deși două luni de tabără părea a fi ceva 
scump, Melindei nu părea să-i pese dacă ea se ducea sau nu la 
cursuri. 

— Te duce Bob dacă vrei să mergi, îi spusese ea. Sau poţi 
merge pe jos jumătate de oră pe FM229 și o să ajungi la fermă. 
Cursurile încep la zece dimineaţa în fiecare zi de lucru. 

La început, Karen nu păruse prea interesată, dar când venise 
vremea și Melinda plecase la bibliotecă, iar Bob își împăturise 
ziarul și se retrăsese în atelierul lui, decisese că o plimbare suna 
mai bine decât încă o zi în care să stea singură. In plus, avea un 
soi de curiozitate legată de cai. Copil fiind, avusese fantezii 
legate de un cal alb-argintiu care era invizibil pentru toată 
lumea, în afară de ea, și care galopa către orizont, alene, ca un 
nor... 

Când intrase prima dată la grajduri, realitatea dură și 
mirositoare legată de cai o făcuse să se jeneze de versiunea de 
basm pe care o avusese ea. Caii o speriau, cu mușchii lor, cu 
ochii lor, cu copitele care loveau pământul cu o forţă pe care o 
simţea prin teniși. Dar Karen avea o regulă, lăsa să arate că Îi 
este frică doar atunci când asta putea minimaliza pierderile, iar 
acolo își dăduse seama foarte repede că teama nu avea săo 
ajute cu animale așa de puternice. In afară de asta, alţi copii din 
tabără, dintre care unii călăreţi buni, erau mult mai tineri decât 
ea. Cel mai mic dintre ei avea 9 ani. Atunci când Karen 
mângâiase capul unei iepe castanii la prima ei vizită la grajduri, 
se asigurase că și instructorul, și copilul de 9 ani, și toată lumea 
care se uita văzuse că nu îi tremura mâna. 

Se dusese și a doua zi, și următoarea și, după opt săptămâni, 
era destul de pricepută la cai - la a-i călări, la a-i îngriji, la a face 
curat după ei. Nu era cea mai bună, dar era destul de bună. La 


VP - 111 


sfârșitul verii, Melinda plecase mai devreme de la bibliotecă în 
fiecare zi ca să o vadă cum călărea, și părea că, pentru Melinda, 
însemna cel puţin la fel de mult să o vadă pe Karen călărind, 
cum însemna și pentru Karen să fie călare pe un animal puternic 
și rapid. Acel medalion cu cal o făcuse pe Karen să înțeleagă cât 
de mult. 

Pe când se uita la pandantul acela, se gândi că nimeni nu îi 
dăduse Melindei un asemenea medalion și că ea își dorise unul, 
probabil de la cineva anume. 

— Am vrea să-ți luăm unul adevărat într-o zi, spusese 
Melinda. Un cal, vreau să zic. Anul ăsta nu stăm bine cu 
finanțele, dar o să se întâmple la un moment dat. 

Familia McGinty vorbea când și când despre un trecut 
îndepărtat și mai prosper, de o vreme în care ei avuseseră cai, 
dar era prima dată când pomeneau de posibilitatea de a 
cumpăra unul. 

— Vai, mulțumesc, spusese Karen. 

— Ai luat note bune anul ăsta, continuase Melinda. Suntem 
mândri de tine. Bob dăduse din cap aprobator. In fine, am vrea 
să vorbim despre pasul următor. Vrem să te adoptăm, Karen. 

„Numele meu nu este Karen”, fusese primul lucru care-i 
trecuse prin cap. 

— Îmi place colierul, spusese însă. Mulţumesc mult. 

Și chiar vorbea serios. Pandantul de pe lanţul auriu era ieftin, 
pe o parte era plat, pe cealaltă sculptat astfel încât să pară 
tridimensional. Dar calul alerga. 

— Nu trebuie să decizi acum, spusese Melinda. Am vrut doar 
să știi că noi te considerăm fiica noastră. 

Ceea ce Melinda nu spunea, dar Karen auzea dincolo de 
vorbele ei, era îngrijorarea legată de faptul că îmbătrânea. 
Karen ascultase poveștile din alte case. Se gândea la familia 
Pete cu un fior. 

Pusese în balanță amintirea lor și chipul lung și puternic al 
Melindei, un chip care era mai mult decât simplu, aproape urât. 
Linii puternice și aspre înaintau de la colţurile gurii până sub 
bărbie, dar un zâmbet îi înmuia privirea de un gri apos. Viitorul 
lui Karen cu Melinda și Bob ar fi putut însemna și călărie, dar 
însemna și colegiul comunitar, o slujbă în Red Bluff sau Redding 
sau poate chiar în Sacramento. Mai mult: ar fi ajuns să aibă un 
prieten pasionat de baseball, poate ar fi ajuns chiar și la altar, 


VP - 112 


printre funde și decoraţiuni de hârtie. Și apoi, într-o bună zi, 
casa asta avea să fie a ei, iar ea avea să doarmă în dormitorul 
matrimonial cu ferestre ce dădeau către munţii împăduriţi și 
avea să-și ducă și ea copiii pe coastă o dată pe an. Ordonat, ca 
furculiţele într-un sertar. 

— Este cea mai frumoasă zi de naștere pe care am avut-o 
vreodată, spusese Karen. Era destul de adevărat, chiar dacă, de 
fapt, nu era ziua ei, ci o zi la întâmplare. 

Următoarea dată când se aflase călare la fermă, își imaginase 
că s-ar fi aplecat mai mult în față, cerând calului să meargă mai 
repede, apoi la galop până ce avea să semene cu cel din 
pandant. Își imaginase că avea să sară peste gardul jos de lemn 
și să alerge pe câmpuri și prin păduri, până în munți. Aceasta 
era doar o fantezie, desigur, o altă versiune a calului argintiu, 
pentru că ea nu știa să sară și s-ar fi sinucis, și ar fi omorât și 
calul dacă încerca. Caii nu se descurcă prea bine în munți. Nici 
ea. Oricum, cât de departe poate ajunge o fată pe cal în zilele 
noastre? 

Așa că începuse să se gândească la trasee de autobuze. 
Venise vremea să plece în Portland, unde auzise ea că erau mai 
multe cluburi de striptease decât în orice alt oraș din SUA. 
Păreau a fi bani care o așteptau fără alte obligaţii. Când a venit 
vremea, după ce Melinda plecase la bibliotecă, iar Bob își 
împăturise ziarul și se dusese în atelierul lui, Karen plecase și ea 
pe drumul ei și fusese surprinsă cât de natural i se păruse să o 
ia într-o altă direcţie pe FM229 și să plece. Işi pusese lănţișorul 
în jurul gleznei, iar pandantul cu cal o lovea peste gleznă când 
mergea. Din când în când, pandantul se prindea între picior și 
pantof pentru o secundă, apoi ieșea din nou și se mișca pe 
gleznă. Ritmul era unul plăcut, ca unul de cal ce galopa în zare, 
iar ea era pe spinarea lui, nu într-un autocar. 


VP - 113 


10 


— Crezi că te înșală? întreabă Alex Mercado pe un ton relaxat, 
dar interesat, ca unul care discută despre pariurile la o cursă pe 
care el nu a pariat. 

— Nu. Nu știu... Eu doar... 

O umbră trece pe lângă fereastra îngustă a biroului meu și 
mut telefonul de la o ureche la alta. Mereu e câte cineva care 
umblă prin departament chiar și în weekenduri. 

— Vrei să aflu dacă te înșală, reformulează el. Aș fi încântat 
să-l urmăresc și să aflu unde se duce. Dar te va costa este 
partea nespusă a frazei. 

— Aș prefera să verifici ceva... Pe cineva, spun eu cu o voce 
joasă. Alma Josefina Ruiz. 

— Vrei doar date despre ea sau vrei să o urmăresc? întreabă 
el. 

— Date despre ea, spun eu repede. Ea este unul dintre tutorii 
fondului nostru de donaţii. De fapt, este administratorul lui. 

— Aha, spune Alex. Poate că de-aia îmi este cunoscut numele. 
Nu ar trebui să fie greu să aflu ce e cu ea. Și dacă se vede cu 
soțul tău. Şi, apropo, vrei să o mai urmăresc pe Julie? Am aflat 
unde se duce. Și, înainte să apuc eu să întreb unde, el spune cu 
aceeași voce enervant de egală: Se duce la biserică. 

— Ce? La ce biserică? 

— Gate. 

Sunt mută de uimire. Gate este biserica aceea mare de lângă 
panoul de reclamă din apropierea autostrăzii 610, pe unde trec 
în drum spre muncă. Se întrunesc la Astrodom, la naiba! 

— Nu intră, spune el. Stă în mașina ei... În mașina soțului tău, 
se corectează. În parcare. 

— Ce face acolo? 

— Nu știu. E un complex întreg acolo, se întâmplă multe. Sunt 
trei grupuri de studiu al Bibliei, o sală de bowling pentru cei 
singuri și ceva care se cheamă Cercul Vindecării. El pare 
amuzat. Nu ai fost niciodată la biserica aia? 

— Nu prea am fost la biserică, spun eu. Julie se mai ducea cu 
câte o prietenă, uneori, după ce dormea la ea. De curiozitate, 


VP - 114 


așa cum fac copiii. Mă gândesc la rânjetul predicatorului de pe 
panou. Zi de zi, credință, nu credință de zi cu zi. Nu mi-o pot 
imagina pe Julie mergând într-un astfel de loc. 

El tace un moment. 

— Te-ai uitat la filmuleţ, Anna? 

— Da, m-am uitat. Gretchen Farber. Trupa aia din... Din 
Portland era, nu? 

— ȘI? 

— Și, da, seamănă cu ea. Poate. Imaginea e așa de neclară, 
că nu îţi poţi da seama. 

Ceea ce spun sună sincer, mai ales că m-am uitat la filmuleţ 
doar o dată, în miez de noapte, fără sonor. Și pentru că nu prea 
mai pot fi sigură de nimic acum. 

— Un film făcut cu telefonul, este el de acord, dar eu am 
senzaţia neplăcută că vrea doar să nu mă contrazică. Da, nueo 
imagine prea bună. 

— Exact, spun eu. Și e în Portland... 

— Nu în Mexic, spune el. 

El face o pauză, așa că îmi continui ofensiva. 

— Pot să te întreb de ce ai căutat în Portland? 

— Nu am căutat, spune el. Am verificat în rapoartele poliţiei 
de la momentul apariţiei lui Julie, căutând ceva legat de o 
femeie de vârsta ei, și am sperat să găsesc ceva. Această 
Gretchen Farber a fost declarată dispărută, dar nu în Portland, ci 
în Seattle. Plângerea este de la două zile după apariţia lui Julie... 

— După ce s-a întors acasă. 

— Trebuie să aștepți trei zile ca să declari că a dispărut un 
adult, mai ales dacă persoana este dată dispărută de soţ sau de 
iubit, pentru cazul în care s-a întâmplat după o ceartă. Ea a fost 
dată dispărută de un iubit, Calvin sau așa ceva... Oricum, am 
avut noroc - „Noroc?” mă gândesc eu - pentru că există o 
filmare cu ea. Nu îţi face griji, încerc să sun la baruri, să dau de 
urma actelor ei. El face o pauză și aud cum răsfoiește hârtiile. 
Mai este o posibilitate pe care o analizez. 

— Pentru identificarea impostoarei, vrei să zici? întreb 
încercând să par sarcastică, dar Alex nici nu remarcă. 

— Charlotte Willard, spune el. Are aceeași vârstă cu Julie, a 
fugit de acasă, din Louisiana, la scurtă vreme după ce Julie... a 
dispărut. Poate că nu e nimic, dar e o Charlotte de acum șapte 
ani - cu alt nume, desigur - care a fost găsită în San Francisco și 


VP - 115 


care a petrecut o vreme în casele unor asistenţi sociali, după 
care iar a dispărut. Și și-a schimbat numele. 

— Și? 

— Și nu sunt sigur, recunoaște el. Dar cred că această 
Charlotte ar putea să fie Gretchen. lar Gretchen ar putea să 
fie... În fine, să fie Julie. 

— Și de ce această Charlotte sau Gretchen sau oricine ar fi ea 
s-ar da drept fiica mea? Aud cum tonul meu se ridică și încerc, 
fără succes, să-l readuc la normal. Ce ar putea să vrea ea de la 
noi? 

Îmi scot din minte fondul pentru Julie, deși sunt sigură că Alex 
nu a uitat de ce l-am sunat azi. 

— Sincer, Anna, nu știu încă. O să te anunţ atunci când o să 
mai aflu ceva. 

Tactul lui mă scoate din minţi. 

— Spune ce gândești. Te gândești la bani, nu? La banii din 
fond? 

— Nu știu ce să cred înainte să îmi aduci proba aia de ADN. 

Închid fără să-i spun „La revedere” și apoi deschid browserul. 

Site-ul celor de la Gate are o serie de animații elaborate, 
peste care trec nerăbdătoare, până ce ajung la Cercul 
Vindecării. Atunci când dau click pe link, o picătură de apă, o 
altă animaţie, cade în mijlocul cuvintelor și le face să se 
transforme în cercuri concentrice ce se mișcă pe întregul ecran. 
Atunci când animația se termină, apare următoarea descriere: 


„Invităm la Cercul Vindecării pe toți cei care se simt 
frânți. 


Noi cerem iertare în Cercul Vindecării, 
iar Dumnezeu ne va arăta că ne-am vindecat deja”. 


În partea de jos a ecranului, o serie de feţe apar și dispar, 
fiecare cu câte o poveste: o femeie care a orbit din cauza 
cataractei a fost învățată de Cercul Vindecării că ea putea să 
vadă, de fapt. O adolescentă afro-americană a fost salvată de 
abandonul școlar de Cercul Vindecării. Un om al străzii a 
descoperit calea către securitatea financiară prin Cercul 
Vindecării. „Dumnezeu are un plan al abundenței”, spune un 
citat. „Domnul își face împărăţia Sa minunată”. 


VP - 116 


Îmi notez orele de întâlnire pe un post-it, apoi revin la căutare 
și găsesc un link către un profil dintr-o revistă al reverendului 
Chuck Maxwell, un om al cărui chip apare pe panourile din 
peisajul nostru urban, la toate colţurile de stradă. Articolul se 
cheamă „Nu e un noroc, Chuck: Despre cum rev. Chuck Maxwell 
a ajuns în cel mai mare amvon din Texas”: 


Chuck Maxwell arată mai bine în realitate decât pe 
panourile care fac reclamă bisericii lui din Houston, 
The Gate. Pastorul de 42 de ani, cu o barbă grizonantă 
și cu o privire pătrunzătoare, are 1,88 m și este 
neașteptat de elegant în mișcări. Este ușor să întelegi 
cum acest om a construit un imperiu spiritual și 
financiar. 


Deci va fi unul dintre acele profiluri. 


Maxwell nu a fost hirotonisit nicăieri și nici nu are 
diplome în religie sau filosofie. În realitate, el nici nu a 
terminat colegiul. Cu toate acestea, în fiecare 
săptămână stă în ceea ce a fost cândva Astrodomul 
din Houston și ține o predică pentru 30.000 de 
enoriași și pentru circa 10 milioane de adepți prin 
intermediul televiziunii sale și a bisericilor online. 


Sar câteva paragrafe. 


După ce a renuntat la studiile la Texas Christian 
University, el a lucrat ca producător pentru 
teleevanghelistul de succes al Houstonului, Jim Wilton. 
Maxwell spune că acolo a început să aibă idei 
puternice legate de un mesaj creștin pe care se simtea 
potrivit să-l transmită chiar el. 


„Nu aș putea spune că m-am rupt de Biserica 
Baptistă”, zice el. „Dar mesajul era așa de negativ: 
Faceţi numai prostii! Îndreptaţi-vă în fața Domnului!” 
EI râde. „Dar Dumnezeu nu vrea ca voi să vă gândiţi la 
păcatele trecutului. Dumnezeu spune să o luati de la 
capăt (make it new)!” 


VP - 117 


Ochiul meu format de profesor de engleză se oprește asupra 
sloganului modernist al lui Ezra Pound - Make it new! - și mă 
distrez o secundă gândindu-mă la cum se răsucește în mormânt 
elitistul și antisemitul bătrân. Citesc pe sărite în continuare, și 
Maxwell se pare că predică despre o nesfârșită reinventare, 
spunând că nimic nu contează în afară de prezent. Oare asta 
caută Julie? Profilul mai continuă pe încă trei pagini, în care se 
vorbește despre donațiile masive ale lui Maxwell pentru o 
organizaţie non-profit pentru copiii dispăruţi - desigur, asta îmi 
atrage atenţia dar nu mai am nervi să citesc până la final. 
Gândul că Julie are nevoie de mesajul lui Maxwell - „Şterge 
trecutul și trăiește în prezent!” este mult prea respingător. Jane, 
Tom și cu mine vrem să aflăm trecutul lui Julie. Sau, cel puţin, 
așa ar trebui. 

Ceea ce mă aduce la încercarea finală. 

Scot bucata de hârtie pe care mi-a dat-o Jane, care a rămas în 
buzunarul meu, și mă uit la ea. Codul de zonă mi se pare 
cunoscut, dar nu îmi dau seama ce este fără să caut. Este din 
Seattle. J 

E posibil ca Jane să se joace cu mine. Asta e telefonul vreunei 
prietene, al colegei ei de cameră, al cuiva pe care l-a convins să 
facă asta. Simt un val de furie, urmat de unul de vinovăţie. Am 
neglijat-o pe Jane - am ignorat-o cu bună știință uneori - în 
ultimii opt ani. De fiecare dată când mă uitam la ea, vedeam 
cum nu reușește să strige din dulapul în care era ascunsă în 
acea noapte și mă gândeam la cele trei ore pe care le-a 
petrecut printre pantofi, cu lacrimile curgându-i pe faţă, în timp 
ce Julie... Știam că nu este vina lui Jane, dar nu mă puteam 
abţine. Să mă facă să mă îndoiesc de identitatea lui Julie ar fi 
fost un mod crud de a se răzbuna pe mine, dar unul foarte 
eficient. Îmi tremură mâna. 

Formez numărul și aștept... Sună de vreo șase ori, ca și cum 
cineva de la celălalt capăt ar sta și s-ar uita la numărul care 
apare pe ecran și încearcă să decidă dacă să răspundă sau nu. 
Apoi, cineva răspunde. 

— Incetează cu asta, spune Julie. 

Sunt șocată și tac. 

— Ei bine, spune ceva, Cal, continuă ea cu o voce obosită. Am 
răspuns în cele din urmă la unul dintre apelurile tale de pe un 
număr misterios, așa că spune ceva. Știu că tu ești. Suni de la 


VP - 118 


fiecare oprire din marele tur al vieţii mele, nu-i așa? Face o 
pauză. Ei bine, m-ai găsit! Ești aici! Deci ce vrei să spui? 

Îmi ţin respiraţia. 

— Ce mic secret murdar ai mai aflat despre mine acum? Îți 
garantez că, orice ar fi, este ceva mai rău legat de mine ce încă 
nu știi. 

Nu știu nimic, absolut nimic. 

De la celălalt capăt al firului, Julie zice: 

— Să te ia dracu’, Cal! Am plecat. S-a terminat! Pleacă acasă! 

Și apelul se încheie. 


VP - 119 


Charlotte 


stătea într-o cameră anostă, cu un asistent social și un tip cu 
barbă care încerca să o facă să-i spună numele peștelui ei. Și 
ofițerul Pete folosise acest cuvânt, dar ea nu știa ce înseamnă, 
doar că ascundea multe secrete, ca un cuvânt urât. O făcea să 
se gândească la mâncare, dar nu i-a spus asta omului cu barbă. 

— Nu am așa ceva, spusese ea, incapabilă să repete cuvântul. 

— Haide, ce ţi-a spus? întrebă omul cu barbă. Ţi-a spus că ești 
specială și că se va purta frumos cu tine? 

Singura persoană la care se putea gândi și care se potrivea 
descrierii era John David. El era pește? Peștele ei? Nu era 
convinsă. Nu se putea ca acest om să știe de John David, nu? 
Dar un hău adânc și negru se deschisese dincolo de acest gând 
și nu aștepta decât ca ea să alunece și să cadă. Dăduse din cap. 

— Te-a convins să te vinzi pe bani, nu? Doar că el e cel care ia 
banii. 

Acum înţelesese și un val de mânie explodase în ea. 

— Am făcut asta doar de vreo două ori, murmurase ea. 

— Bine, doar o dată sau de două ori, spusese el cu o vocea 
mult prea plăcută. Doar ca să-l ajuţi. Vrei să-l aperi, pentru că și 
el te apără pe tine, nu? Tu crezi că el e prietenul tău. Poate chiar 
iubitul tău? 

— Eu nu am niciun iubit, spusese ea, simțind cum furia îi 
încinge capul. Acumulase toată ura în priviri și se uita ţintă 
acum la barba lui. Cel puţin, ofițerul Pete o crezuse. Trăsese aer 
în piept ca să spună asta, dar ea nu știa numele real al ofițerului 
Pete. 

— La început, ţi-a adus tot felul de lucruri, continuase să o 
preseze tipul cu barbă. Te-a dus să-ţi faci unghiile. 

Ea își trăsese mâinile de pe masă. Avea negru sub unghiile 
rupte, iar una dintre ele avea o umflătură roșie într-un colț, unde 
fusese ruptă. Remarcase că asistenta socială, o femeie de 
culoare care avea ochelarii legaţi la gât cu un lanţ, dăduse din 
cap și își dăduse ochii peste cap. Apoi se uitase în altă parte. 

Dar tipul cu barbă mai continuase încă cinci minute sau chiar 
zece înainte de a se ridica de pe scaun. Aruncase o carte de 


VP - 120 


vizită pe masă, în fața ei, punându-și degetul pe un colţ și 
spunând: 

— Dacă-ţi amintești ceva, suna-mă la acest număr. Nu uita că 
este un infractor. Tu ești victima aici. 

Când își ridicase degetul transpirat de pe cartea de vizită, o 
mișcase din alinierea perfectă cu lemnul fals de pe masă. Se 
uitase cum se oprise cartea de vizită în faţa ei, încercând să nu 
citească numele. Când ridicase ochii, bărbatul deja plecase și 
asistenta socială îi luase locul la masă, cu o expresie caldă de 
ușurare pe chip. 

— Sunt Wanda, Charlotte. 

Ea aproape că tresărise. Cu toate că acesta, era numele pe 
care-l trecuse pe toate formularele, primul care-i venise în cap, 
nimeni nu-i mai spusese așa - polițiștii care o mutaseră dintr-o 
cameră în alta i se adresaseră doar cu „tu” sau cu 
„domnișoară”, iar când vorbeau despre ea ca și cum nu ar fi fost 
acolo, „infractoarea”. Când auzise pentru prima dată numele 
spus cu voce tare, își dăduse seama ce slabă și proastă fusese 
că-l folosise doar pentru că se simţise așa de vitează să-l poată 
revendica. Acum numele suna ca o acuzaţie. 

— Charlotte, continuase Wanda, parcă decisă să o condamne 
cât mai des. Mi s-a spus că ai vrea să mergi la familii adoptive. 
Ai vreo casă sigură? 

Încercase să se gândească la o casă, dar în schimb văzuse 
doar o privire fixă și opacă. 

— Nu. 

— Nu ai o casă? întrebase Wanda. Sau ai impresia că nu ești 
în siguranţă acolo? 

Părea a fi o întrebare capcană. Wanda asta nu era ca ofițerul 
Pete, care vorbea aiurea după o zi lungă de muncă, sau ca 
ticălosul ăla cu barbă care spera să găsească la ea ceva ce 
putea folosi. Nu avea casă sau nu era sigură? Se uita la colțurile 
gurii Wandei, sperând să vadă o tresărire care să-i spună pe 
care dintre cele două variante voia să le audă asistentul social, 
dar Wanda aștepta, cu fața relaxată și lipsită de orice expresie. 

— Eu... Este... De unde să încep? Nu este sigur. 

Nu era chiar o minciună. 

Wanda dăduse din cap cu o expresie nu atât de aprobare, cât 
de treabă făcută. 


VP - 121 


— Și Charlotte, tu speri să stai în case sociale pentru o vreme 
mai scurtă sau mai lungă? 

larăși variante multiple. Cândva era bună la teste. 

— Vreau să fiu plasată undeva de urgență, spusese ea, 
amintindu-și vorbele pe care ofițerul Pete îi spusese să le zică. 

— Asta aș vrea și eu pentru tine, Charlotte, spusese asistenta. 
Din păcate, nu prea avem opţiuni în acest moment. Se vor 
ocupa de asta cei de la Protecția Copilului. Eu voi face doar o 
recomandare. Dar trebuie să-ţi spun ceva. Dacă intri în sistemul 
de asistență socială acum, o vreme, cât îţi caută o casă, vă 
trebuie să stai într-un orfelinat. 

Ea dăduse din cap. Orfelinat. 

— Va fi ceva temporar, dar vreau să fii pregătită. Eşti sigură 
că nu există niciun prieten sau vreun membru al familiei cu care 
să poţi să stai? Undeva, unde să fii în siguranţă? Gândește-te. 

Se gândise bine de data asta. Toate locurile în care se putea 
duce impuneau să fie copil, iar ea nu mai era un copil. Copiii nu 
se duc în apartamente murdare pentru a da afară bebelușii din 
ei. Copiii nu fac cu unii ca Pete ceea ce făcuse ea. Copiii nu le 
făceau altor copii ceea ce-i făcuse ea fetei din beci. 

Ea nu știa ce mai era. 

— O să merg la orfelinat, spusese ea. 

Când cele două plecaseră de la secția de poliţie, întrebase: 

— Și lucrurile mele? 

Dar înainte ca Wanda să deschidă gura să spună ceva, 
Charlotte știuse că nu mai avea cuțitul furat. 

Nu conta, pentru că la orfelinat numai copiii cei mai mari au 
cuțite. Ei le ascundeau în saltele sau le lipeau de partea din 
spate a sertarelor. Nimeni nu le fura și nimeni nu le spunea 
celorlalți copii. Unul dintre băieţii mai mici încercase să-și facă 
unul dintr-un cuţit de plastic, pe care-l rupsese în două. El îl 
arătase peste tot, lăudându-se, până ce unul dintre copiii mari îl 
luase într-o noapte și îi făcuse ceva ce nu se vedea. 

Din cauza unor reguli evidente, la orfelinat era mai simplu 
decât crezuse. In mintea ei, îi numea pe copiii mai mari 
Impunătorii, iar ea încerca să fie Invizibilă, evident, cea mai 
bună soluție. 

Colega ei de cameră, Beth, era o Dornică. Dornicii făceau tot 
ceea ce le cereau consilierii, oferindu-se voluntari în sesiunile de 
grup și primind steluțe aurii și periuţe strălucitoare sau stickere 


VP - 122 


pentru bună purtare. Steluţele și punctele erau mai mult decât 
inutile. Prea permanente, ele lăsau în urmă o dâră de lipici care 
distrugea hainele, iar de pe piele nu puteau fi dezlipite decât cu 
buretele. Partea din spate a scaunelor și pereții din spatele 
paturilor erau plini de așa ceva. 

Cu periuţele era altceva. Trăise fără să aibă una până acum și 
cea de plastic, pe care o primise când ajunsese aici, era mai 
bună decât nimic, dar perii aspri îi răneau gingiile. Într-o zi însă 
luase periuța de dinţi a lui Beth și o întorsese pe toate părțile; 
uitându-se la strălucirea rozalie a plasticului, îi alunecaseră ochii 
pe bulele și liniile lucioase care străluceau la lumină când ea 
mișca periuța. 

— Las-o! E a mea, spusese Beth din ușă. 

— Este frumoasă, spusese Charlotte, dar nu lăsase jos 
periuța. Voia să vadă ce avea să facă Beth. Beth, care avea doar 
11 ani, nu era în largul ei. 

— E frumoasă, adăugase încurajator Charlotte. 

— Mersi, spusese Beth. După o luptă interioară, cu ochii ei 
mari plini de lacrimi, spusese: Poţi să o iei, scrâșnind din dinţi la 
fiecare silabă. 

Charlotte o lăsase jos imediat. 

— Ce scârbos! Nu vreau periuţa ta folosită! 

Dar mai târziu, avea să plece cu ea. 


VP - 123 


11 


Luni după-amiază, mă urc în mașină și mă duc la Gate. 

Ce ironie, nu? De două săptămâni, îi spuneam lui Tom că 
merg la muncă, iar Julie ne spunea că merge la terapie, iar 
acum mințeam amândouă, ca să mergem în același loc. Intru în 
parcare, acolo unde o construcție nouă desparte fostul 
Astrodom de stadionul din vecinătate, și remarc pasarela dintre 
cele două clădiri. Cred că la Gate este un trafic intens în timpul 
sezonului de play-off-uri. Ca și când ar fi fost programat, ecranul 
digital se aprinde - Cu Dumnezeu, totul este posibil -, iar pe 
mine mă bufnește un râs nervos. 

Sunt vreo sută și ceva de vehicule care se înghesuie la 
intrare. Nu este ziua de terapie pentru Julie, așa că știu că nu 
are mașină, dar tot sunt agitată la gândul că aș putea să dau 
nas în nas cu ea sau că ea deja m-a văzut. Parcarea este mare 
și are un garaj pe cinci etaje, care pare gol de aici. Parchez și 
mă apropii de faţada modernă din piatră, cu turle, care a fost 
adăugată uriașului bol întors în încercarea nereușită de a-l 
aduce la dimensiuni umane. Am deschis uriașa ușă de sticlă și 
am pătruns într-un hol aerisit și curat, mai ceva ca un salon de 
protocol al unui aeroport. Din tavan coboară ecrane, așezate la 
intervale regulate, pe ecranele lor tronând sigla bisericii. 
Mocheta de un verde-marin este traversată de covoare de un 
alb imaculat pe care sunt aliniate scaune puse faţă în față, într- 
un decor intim. O muzică în surdină se aude din difuzoare 
invizibile, iar într-un colț al vastului hol este un aspirator. 
Probabil că lunea nu e cea mai aglomerată dintre zile. 

În dreapta intrării este o hartă a bisericii și, după ce o 
examinez scurt, merg pe un coridor unde cuvântul CREDINTA 
este scris cu litere de oțel cu un aspect uzat. Camera pe care o 
caut eu este 19C și mă întreb pentru un moment dacă există și 
o aripă IUBIRE, în care camerele să aibă numere urmate de 
litera |. Aspiratorul se oprește și, când privesc înapoi, remarc un 
șir de pași de un verde mai închis pe mochetă. Cred că încoace 
m-a purtat Dumnezeu, îmi spun. Am avut mereu o problemă în a 
lua în serios religia, dar locul ăsta chiar pare a fi o glumă uriașă. 


VP - 124 


Ușa masivă de la camera 19F este închisă și nu are geam și, 
după un moment de ezitare, deschid ușa spre o cameră ce are 
dimensiunile unei săli de sport de liceu. O sută și ceva de 
oameni se țin de mâini într-un oval ce umple camera, cu ochii 
închiși și cu capetele plecate, unii legănându-se înainte și înapoi 
ritmic, alţii stând nemișcaţi. Intru și închid ușor ușa în urma mea 
și murmurul ușor mă înconjoară. Mă așteptasem la scaune, la un 
loc unde să poți sta jos să observi, dar în încăperea fără ferestre 
nu este loc de nimic în afară de cercul care murmură și respiră. 
Fără a deschide ochii sau a se uita la mine, doi dintre 
practicanţii care sunt aproape de ușă își desprind mâinile și fac 
jumătate de pas în afară, deschizând cercul și întinzând brațele 
către mine. Mi se întoarce stomacul. Asta este mult mai real 
decât aș fi crezut și, în același timp, jenant de fals. Când fac un 
pas înainte și intru în cerc și prind mâinile din ambele părți - 
una, o mână aspră cu încheieturi groase a unui bărbat în vârstă, 
și cealaltă, mâna extrem de umedă și maleabilă a unui 
adolescent -, devin oficial o impostoare. 

La început nu îmi dau seama de unde vine murmurul. 
Amplificat în jurul meu din toate părțile și pe toate tonurile, nu 
pare a se auzi dintr-un singur loc. Ţin ochii deschişi și mă uit la 
cât de mulţi membri ai cercului pot vedea, dar, dacă este un 
centru al rugăciunilor, acela trebuie să fie undeva aproape de 
capătul ovalului, pe partea lungă. Privesc în jur și tot ce văd este 
un șir lung de oameni în vârstă, de adolescenți cu coșuri, de 
femei cu părul strâns în cozi de cal și purtând pantaloni de yoga, 
toţi fiind ca un ecou al cuvintelor celorlalţi. Închid ochii și, după 
un moment, una dintre voci pare a se desprinde din marea de 
zgomote. Este vocea obișnuită a unui bărbat, cu un puternic 
accent de Houston. Aud foarte clar cuvintele, ca și cum mi-ar fi 
spuse la ureche. 

„Găsit”. Cuvântul cade ca o piatră în baia de murmure. „Ceea 
ce era pierdut a fost găsit. Ba mai mult, nici nu era cu adevărat 
pierdut”. 

— Ba mai mult, nici nu era cu adevărat pierdut, murmură tot 
restul cercului. 

— Privești către Tatăl nostru, care îţi oferă numai 
binecuvântări, ca să-i ceri un singur lucru? Dacă primești o 
farfurie cu mâncare la o nuntă, îi ceri celui care ţi-a dat-o încă o 
gură? Ai ceea ce-ţi trebuie chiar în faţa ta. Oare florile de pe 


VP - 125 


câmp își lasă fețele în jos în semn de implorare? Nu. Florile își 
ridică feţele către Domnul cu respect și încântare. Păsările își 
ridică glasul pentru a intona cântece de laudă. Ele decorează 
creaţia Domnului cu mulțumirile lor. Oare o fiică recunoscătoare 
se îmbracă în zdrenţe? Nu, ea arată lumii că tatăl ei o iubește și 
este recunoscătoare pentru iubirea lui. Ceea ce era pierdut s-a 
găsit. Nici nu era cu adevărat pierdut. Ceea ce era pierdut s-a 
găsit. Nici nu era cu adevărat pierdut. 

— Ceea ce era pierdut s-a găsit. Nici nu era cu adevărat 
pierdut. 

Unii dintre ei continuă să repete aceste vorbe, în timp ce alții 
se mișcă odată cu el, repetând vorbele lui la câteva secunde 
după ce le spune el, la fel de stângaci ca nisipul ud de pe plajă, 
încercând să ia forma valului care l-a acoperit. 

— Ceea ce vă trebuie este deja în viaţa voastră, continuă 
vorbitorul. lisus a fost rănit pe veci, pentru ca noi să putem să 
fim întregi. 

Unii dintre cei care cântă preiau această frază. Unul începe să 
plângă tare. 

— Domnul nostru are o rană deschisă, pentru ca noi să fim 
compleți pe dinăuntru. 

La auzul acestei fraze, îmi înăbuș un chicotit, dar când fraza 
este preluată de corul de voci, chicotul suprimat trece printr-o 
schimbare în mine. Incredibil, dar îmi simt ochii umeziți. 

— Suntem desăvârșiți în toate aspectele vieţii noastre. Vrei o 
nouă slujbă? Deja o faci. O nouă soție sau un nou soţ? Sunteti 
deja căsătoriţi, dar niciunul dintre voi nu știe încă. Vrei să scapi 
de o datorie? A fost plătită acum și în vecii vecilor. Vrei să scapi 
de o durere? Durerea nu e decât în mintea ta. 

A început încă unul să plângă, și ăsta plânge cu suspine. 
Fiecare suspin este imediat îmbrăcat și luat de valul de 
murmure, așa încât următorul pare ceva complet nou, de parcă 
ar veni de pe o altă planetă. 

— Bucuraţi-vă! Ce se pierduse a fost găsit. Nici nu era pierdut 
cu adevărat. Tu erai de fapt pierdut. Fiul care era mort acum 
trăiește din nou. Cel care era pierdut acum este regăsit. Dar, de 
fapt, nu era cu adevărat mort și nici cu adevărat pierdut. 

Nu mai pot suporta așa ceva! Deschid ochii. Nimeni nu 
remarcă. Pe urmă, văd pe cineva de cealaltă parte a cercului. 


VP - 126 


Este o femeie în vârstă într-un scaun cu rotile, care poartă un 
tricou cu Mickey Mouse. 

Imi smulg mâinile din cerc și mă reped orbește spre ușă, 
degetele transpirate alunecându-mi pe mâner când o deschid și 
ies în fugă. Alerg pe covorul de un verde-marin, de pe care 
urmele pașilor mei au fost deja aspirate. 


Când ajung la birou, formez numărul și telefonul sună, dar 
Alex Mercado nu răspunde, așa că va trebui să găsesc singură 
ceea ce caut. Tastez cuvintele pe motorul de căutare și aștept 
să văd cele mai recente articole: „Rămășițele umane din 
adăpostul contra bombardamentelor aparțin unei fetițe de 13 
ani, spun experții”. 

Fotografia arată o clădire de cărămidă cu un etaj, din River 
Oaks, dintr-un cartier vechi, mărginit de copaci masivi, care în 
zilele noastre era plin de blocuri pe bucăți prea mici de teren. 
Casa din imagine fusese dărâmată pentru a face loc pentru încă 
un bloc, dar buldozerele scoseseră la lumină ţevi care mergeau 
către un adăpost contra bombelor, îmbrăcat în trei metri de 
beton, undeva, în curtea din spate. O altă poză arată ţevile care 
duceau către carcasa de beton spartă. Nu există imagini cu 
ceea ce găsiseră în interior. Continui să caut. Casa a fost luată 
în 2008 de la proprietar, o rezidentă a unui azil de bătrâni, 
Nadine Reynolds, pentru neplata impozitelor pe clădire. Vândută 
la o licitaţie unui investitor din alt oraș, care o închiriase ani la 
rând, fără a trece pe aici vreodată, casa trecuse pe la mai mulţi 
proprietari înainte să fie luată, în 2015, de actualul proprietar 
care decisese că putea scoate mai mulţi bani din apartamente. 

Dar poza este cea care contează, nu casa. Ajung pe site-ul 
poliţiei, unde există o listă cu toate persoanele dispărute, din 
întregul stat. Sunt peste trei sute de nume. Atât de muţi 
dispăruţi, așa de multe cadavre neidentificate, al unei fiice 
pierdute, al unui soț, al unei soţii, al unui fiu, ca un fel de puzzle 
uriaș cu piesele împrăștiate peste tot pe glob. 

Intru pe cele mai recente liste din Harris County și văd poze 
cu chipuri de bărbați cu ochii închiși, în mod ciudat, demni și 
foarte triști. Apoi o altă listă cu semne de întrebare. Data morţii 
nu este clară, între 2008 și 2009, momentul aproximativ când 
vieţile noastre s-au năruit. Îmi ţin respiraţia și dau click, și 
imaginea care m-a bântuit apare, cu toate detaliile ei cumplite, 


VP - 127 


menită a se concentra pe o singură bucată de material de 
culoare neagră care pare a avea forma a două cercuri legate de 
o porțiune de un negru mai deschis. 

Îmi dau seama de ce nu am recunoscut-o de la bun început. În 
fond, fusese mâncată de aer timp de opt ani într-un adăpost 
antiaerian. Nimeni nu ar fi putut să o recunoască din prima, nici 
chiar cineva care a purtat în minte detaliile cămășii de noapte a 
fiicei ei timp de opt ani. O cămașă de noapte redusă acum la o 
pereche de urechi ale lui Mickey Mouse. 

— Vreau doar cadavrul, spusesem odată la grupul de 
susținere, înainte să plec pentru totdeauna de acolo. Vreau să 
am ceva de îngropat. 

lar corul de voci de polițiști, de terapeuţi și de jurnaliști cânta 
- Primele trei ore, primele trei zile... -, făcând imposibilă 
existenţa unei lumi în care fiica mea mai trăia. Acum, simt o 
amorțeală care se instalează în tot corpul la gândul că ea nu 
mai trăia, că ea nu mai trăiește. Nu am recunoscut asta imediat, 
pentru că nu am vrut. Nu voiam ca Mercado să aibă dreptate și 
Julie să fie moartă. Nu voiam ca el să aibă dreptate în legătură 
cu nimic legat de fiica mea. Voiam ca eu să fiu cea care o 
cunoștea mai bine ca oricine. 

Îmi sună mobilul. Este Alex care a văzut apelul meu. Răspund, 
gata să fac o mărturisire completă, dar nu apuc. 

— Am vești proaste, spune Alex. 


VP - 128 


Pete 


așa le spunea ea chiar și celor care cumpărau pastile și iarbă 
furate de ea, fără să-i ceară să le sugă scula sau să și-o tragă cu 
ei. Învăţase să scuipe în palmă și să înceapă să o frece, pentru 
că exista o șansă ca ei să nu mai vrea să i-o tragă dacă se mișca 
destul de rapid. Și, dacă-și aminteau, o făceau mai încet, 
terminau mai repede. 

Până să ajungă la San Francisco, pierduse șirul bărbaţilor care 
o duseseră sub pod, dar, cel puţin, le știa numele. Numele lor 
era Pete. Doi Pete în stația de autobuz, un Pete în baia de la 
benzinăria Diamond Shamrock, un Pete în autobuz cu care 
încercase să se lupte, dar cedase până la urmă și-i furase 
portmoneul. Șezuse lângă ea tot drumul spre Sacramento, 
ţinând-o de mână, de parcă ar fi fost iubiţi. Împlinise 14 ani între 
niște Pete, dar habar n-avea când trecuse ziua și, oricum, pentru 
Pete ea avea 16 ani, iar pentru poliţie, 18. Memorase anul în 
care trebuia să fie născută, ca să aibă 18 ani și, când era 
întrebată: Câţi ani ai, domnişoară? Nu ar trebui să fii acasă la 
ora asta? Serios, când este ziua ta de naștere?, ea le dădea date 
la întâmplare din acel an. Acel poliţist îi spusese „La mulți ani” și 
se strâmbase. 

Ultimul Pete se dovedise a fi poliţist. Când se urcase în 
mașina lui și o întrebase de data nașterii, ea spusese o dată la 
întâmplare, iar el se uitase la ea și o întrebase dând din cap: 

— Eşti sigură că ai 18 ani? Ştii că poţi fi judecată ca adult. 

Apoi atinsese ceva și se declanșase o sirenă, iar ea remarcase 
că ușile nu aveau deschidere din interior. 

— 11 ianuarie 1989, spusese ea imediat. Nu erau nici ziua și 
nici anul potrivite, dar era cu doi ani mai aproape de vârsta ei 
reală. 

— Așa e mai bine. O să chemăm un asistent social și o să 
deschidem un dosar înainte să ajungi într-o situaţie fără ieșire. 

„Am fost într-una”, își spuse ea. „Și am ieșit din ea”. 

— Știu că tu crezi că ești rezistentă, îi spusese el uitându-se la 
ea, dar erai pe cale să fii luată de cineva care ţi-ar fi făcut mult 


VP - 129 


rău. Juarez deţine această zonă. Cel care a trecut înainte să vin 
eu era unul dintre băieţii lui. 

Honda ruginită oprise și șoferul coborâse geamul, dar apoi îl 
ridicase și plecase înainte ca ea să se poată apropia. 

— Au plecat pentru că m-au văzut. Știu că sunt poliţist în 
haine civile, spusese el. Asta e bine, pentru că ai fi încasat o 
bătaie soră cu moartea, apoi ai fi fost aruncată undeva, 
convenabil de aproape de casa lui Juarez - apropo, acesta nu e 
numele lui real, dar vrea ca toată lumea să creadă că e mare 
șmecher în Mexic - și apoi ţi-ar fi oferit un soi de înțelegere, să 
stai la el și să lucrezi pentru el, iar el avea să aibă grijă să nu te 
supere nimeni pe stradă și că nimeni nu avea să mai vină după 
tine. După o săptămână, l-ai fi văzut pe cel care te bătuse și 
violase stând în sufragerie și mâncând pe canapea, și atunci ai fi 
realizat, dar ar fi fost deja prea târziu. 

Ea rămăsese tăcută cât timp vorbise el. Ofițerul Pete, așa cum 
începuse să-i spună, avea ceva anume în voce și un tic de a-și 
freca nasul. Făcea acea mișcare cu nasul în mod regulat, mai 
des spre finalul discursului. 

Tuşise... 

— In fine. Cu plăcere! Acum o să cunoşti o doamnă foarte 
drăguță, asistent social, care va deschide un dosar pe numele 
tău, ca să ajungi în plasament. 

Ea se încordase. 

— Nu am nevoie să merg într-o casă. Am 18 ani. 

— Da, așa ai spus și prima dată. Când este ziua ta de naștere, 
răsese el. Pun pariu că nu-ţi mai amintești niciuna. 

— Nu am nevoie să ajung într-o casă. 

— Nu vreau să stai pe străzi, ca să fii ameninţată de cine știe 
ce pește! Nu ești de prea mult timp pe cont propriu, nu? 

Ea se gândise la întrebare. Oare John David însemnase pe 
cont propriu? Nu știa, așa că dăduse din cap. 

— Așa m-am gândit și eu. Ești în oraș de mai puţin deo 
săptămână? 

De două zile. 

— Nu îţi place ceea ce faci, nu? Nu e pasiunea ta? 

Ea dăduse din nou din cap. 

— Bine, ai nevoie de un loc unde să stai gratis. În cel mai rău 
caz, te duci la un orfelinat pentru o vreme. 


VP - 130 


Un orfelinat. Auzise de ele. Dacă nu știa amănunte, era doar 
pentru că, de obicei, copiii de pe străzi spuneau că au fugit de 
acolo, dar nu pentru a-ți împărtăși poveștile lor de viaţă, ci 
pentru a te speria de moarte. 

El văzuse expresia de pe chipul ei. 

— Calmează-te. Nu te duc eu direct acolo. O să stai de vorbă 
cu Wanda și ea o să știe ce trebuie să facă. Dacă îţi este frică de 
orfelinat, spune-i că vrei o plasare de urgenţă și că vrei să fii 
adoptată de o familie cumsecade care să nu te bată sau să nu 
facă ceea ce ți-au făcut ţie ai tăi. 

El își frecase iar nasul și se uitase pe furiș la ea. 

— Îmi pare rău, orice ar fi fost. Presupun că a fost destul de 
grav. Dar, chiar și așa, este periculos să trăieşti ca acum. Eşti 
sigură că nu vrei să mergi acasă? 

Ea se gândi la casa ei o vreme. Părea mai puţin reală decât 
tot ceea ce făcuse, nu doar cu toţi acei Pete, pentru a 
supraviețui, dar și data trecută. Își amintise de o lamă și de cum 
ieșise din văgăuna aia în patru labe, cu mâinile și picioarele 
pline de sânge. Se gândise la cine o aștepta la ieșire. Sângele 
cui se usca pe podeaua buncărului. 

— Nu a fost... spusese ea, apoi încercase din nou: Trebuie să 
ajung... 

— La San Francisco, știu. El oftase adânc și ea îl urâse cu 
fiecare fibră a ei. Prostul de Pete! Pe asta nu ai inventat-o, 
spusese el. 

Știa că nu. Acei Pete o făcuseră. Janiece o făcuse. John David 
o făcuse. 


VP - 131 


12 


Tom termina de mâncat o mâncare reîncălzită la masa din 
bucătărie când am ajuns acasă. Nu văd nici urmă de Julie. 

— Unde sunt banii? întreb eu. Cuvintele cad greu. 

El lasă jos furculița. 

— Anna, spune el, deja destul de disperat încât să-mi dau 
seama că am dreptate. 

— Unde sunt banii din fondul pentru Julie? întreb eu. Și ţi-o 
tragi cu Alma? 

— Nu. 

— Mincinosule! 

Nici nu-mi vine să cred că pot să simt furie. Eu am mințit. Julie 
a minţit. Și Jane a minţit, dacă nu în legătură cu altceva, cel 
puţin legat de școală. Dar Tom... Habar nu aveam că mai este o 
parte din mine care are nevoie ca el să fie sincer, să fie 
personajul pozitiv, dar partea aceea există. Voiam să ţin pentru 
mine toate sentimentele negative, să fac față morţii lui Julie - 
„Da, morţii ei”, îmi spun - în cel mai rău și mai distructiv mod cu 
putinţă. lar el mă lasase să cred că asta fac. Asta era trădarea 
supremă. Nu faptul că el era un mincinos și că mă înșela, ci 
faptul că mă lăsase să cred că eu făcusem asta. 

— Anna, ascultă, spune el. Beai prea mult. Nu voiai să 
vorbeşti cu mine și nici să mă asculți. Eram așa de singur. Nici 
măcar la grupul de susținere nu veneai cu mine. 

Vreau să-i strig că nu am mai mers la acel grup pentru că mă 
ucidea. Și speranţa, dar și durerea celorlalţi, gândul la fiicele 
celorlalţi. Nu conta decât durerea mea. 

— Nu arunca vina pe mine, încep eu. 

— Tu ai plecat și eu aveam nevoie de cineva. Nu o iubeam pe 
Julie mai puţin ca tine. Nu îmi lipsea mai puţin decât ţie. 

— Tu ai fost cel care a administrat fondul, spun eu. Tu te-ai 
ocupat de mesaje și de fluturași. Tu ai pus nenorocitele alea de 
panouri! Tu ai vorbit cu administratorii și tu ai pus-o pe Alma să 
se ocupe de toți banii. 

— Da, spuse el. 

— Unde sunt banii, Tom? 


VP - 132 


— Nu pot să vorbesc cu tine când ești așa. 

— Așa, cum? Ai furat banii lui Julie și i-ai dat târfei tale! 

— Anna! 

— Neagă că i-ai dat banii Almei Ruiz, spun eu, parcă 
scuipându-i numele. 

El își ţine capul în mâini. 

— Da, i-am dat Almei. Da! Nişte nenorociţi care lucraseră 
pentru fostul ei soț au venit cu o cerere de răscumpărare - 
poate că-l părăsise fosta iubită și își dăduse seama că nu era 
așa de simplu să crească singur un copil, nu știu. Am pus-o pe 
ea administrator, ca să poată semna ca eu să golesc contul, și i- 
am dat ei ca să plătească răscumpărarea. Și ea și-a primit fiica 
înapoi. 

— Acum neagă că te-ai culcat cu ea. 

Face o pauză lungă. 

— Haide, neagă! Vreau să te aud! 

— O dată, spune el nefericit. Apoi, ne-am văzut fiecare de 
drum. 

— Presupun că nu îi mai erai util. 

El se ridică dintr-odată nervos. 

— Nu ai dreptul să spui asta! 

— Cred că am dreptul să spun ce vreau acum, zic, dar el 
vorbește peste mine. 

— Crezi că-mi spui ceva nou, nu? Da, poate că a fost vorba de 
bani, poate că eram așa de al dracului de singur și de distrus... 
In fine, noi aveam banii și ea nu îi avea. Nu o condamn. Și eu aș 
fi făcut la fel fără să clipesc ca să o aducem pe Julie înapoi... 
Dacă 50.000 de dolari ar fi fost tot ceea ce era necesar, m-aș fi 
culcat cu oricine pentru ei. Aș fi și ucis pentru ei. El tremură. ȘI 
la fel ai fi făcut și tu. 

Nu pot să gândesc. Nu pot. 

— Și dacă am fi avut și noi nevoie de bani pentru 
răscumpărare? 

— Dar nu am avut. El înghite și privește în jos, apoi din nou la 
mine. Vrei să recunosc? Am crezut că e moartă, Anna. Mi-a fost 
mai ușor să cred asta, decât să sper. 

Asta îl rupe. Lasă capul în jos și începe să suspine. Plânge fără 
lacrimi. 

— Mă poţi ierta? 


VP - 133 


Acesta este momentul în care eu ar trebui să mă duc la el, să 
îl iau în braţe, să-l las să mă prindă de talie și să încep să plâng, 
pentru că, recunosc, și eu m-am gândit la ce era mai rău. Și apoi 
să-i spun adevărul cumplit: am avut dreptate, deci și el avusese 
dreptate. Avusese dreptate să și-o tragă cu Alma și să-i salveze 
ei copilul în loc să păstreze speranţa pentru al nostru. Să-i spun 
că, atunci când el îi dăduse banii, Julie era deja moartă. Moartă, 
moartă, moartă! 

Dar nici nu mă pot gândi să fac asta, îl urăsc fiindcă nu a 
crezut în întoarcerea lui Julie. În toţi acești ani, mă îndoisem de 
ea, numai pentru că eu credeam că el era convins. Gândul că 
stătuserăm unul lângă altul, fiecare în mausoleul lui, plângând-o 
pe Julie, an după an, era deprimant și mă enerva. In toţi acești 
ani, fusesem geloasă pe încrederea lui. Dacă aș fi știut că el se 
îndoia, aș fi putut fi eu aceea care să păstreze speranţa. M-aș fi 
putut duce eu la acele întruniri, aș fi putut continua eu căutările, 
atât cât ne-ar fi ajuns banii. Aș fi putut să fiu eu aceea. 

— Anna, te rog, spune el privind în sus. 

les din bucătărie fără să spun o vorbă. Trebuie să ajung la 
întâlnirea pe care o stabilisem cu Alex după ce îmi spusese 
despre fondul pentru Julie, dar, mai întâi, trebuia să găsesc ceva 
în noptiera mea. IHOP de pe autostrada l-10 e prea aproape de 
casă, dar vreau să termin cu asta, înainte să mă răzgândesc. 


Dosarul-plic a devenit mult mai gros, de parcă ar fi mâncat 
încontinuu de când îl văzusem ultima dată. Nici nu se mai 
închide, ci stă deschis între noi, pe masa soioasă, conţinutul 
fiind parţial ascuns de clapetă. Mă întreb oare ce a adunat 
Mercado în acel dosar despre mine și Tom, despre Alma Ruiz, 
despre Gretchen Farber. Era viața mea, strat după strat de 
minciuni, sub care, la bază, văd un colț lucios al adevărului: o 
fotografie. Deschid dosarul și cu un deget trag afară poza. 

O ţin cu ambele mâini și mă forțez să nu privesc în altă parte. 
Originalul este mult mai mare și mult mai oribil. Oasele sunt de 
un galben murdar din cauza cărnii uscate pe ele, craniul este 
într-o parte, cu lumina care se reflectă din fiecare orbită. Bucăţi 
de material negru sunt lipite pe coaste într-o formă pe care 
acum o recunosc ca fiind o parodie cumplită a unui desen 
animat pentru copii. 

„Nreau doar trupul ei”. 


VP - 134 


Încerc să îmi imaginez chipul fiicei mele peste goliciunea 
craniului. Îi construiesc obrajii moi, îi umplu orbitele ochilor și îi 
pun ochii albaștri și părul blond care se revarsă pe jos. Dar este 
prea mult și mă trezesc gândindu-mă la Julie, care nu e Julie, la 
femeia care stă în casa mea și care susţine că e fiica mea, 
pentru bani, pentru plăcerea ei sau pentru cine știe ce motiv 
prea cumplit ca să mi-l imaginez. Chipul ei pătrunde chiar și în 
acest moment. Fotografia devine neclară, dar continui să mă uit 
la ea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. 

— Imi pare așa de rău, Anna, spune Alex blând și pune mâna 
pe brațul meu, acolo unde mușchii care mă ajută să ţin 
fotografia în mână au început să tremure. El ţine mâna pe mâna 
mea o vreme, apoi și-o trage. 

Așez poza pe masă cu grija cu care aș pune un copil în 
leagăn. 

— Eşti sigură acum, spune Alex, cu o voce încă foarte calmă, 
dar în care se simte din nou calitatea aceea de a interoga. De 
ce? 

Caut în geantă și scot o poză pe care o pun pe masă, apoi 
întorc ambele poze către Alex. 

EI își ţine respiraţia. 


— Cămașa de noapte, spune el. Nu știu de cenuam... 

— A trebuit să le văd alăturate ca să îmi dau seama. 

Poza este din dimineaţa de Crăciun, cu nouă luni înainte de 
răpire. Ea stă în genunchi, în faţa bradului de Crăciun, ultimul pe 
care l-am avut, ţinând într-o mână noul ei jurnal și în cealaltă 
cutia mult prea mare în care-l puseserăm, ca să o păcălim, și 
râde cu o fericire de copil încă destul de mic ca să se bucure de 
Crăciun. 

— De ce poliția nu are asta? mormăie Alex încă uitându-se la 
poze. 

— Au cerut fotografii recente, îi explic eu. Nu m-am gândit 
să... Uită-te la ea, este o copilă. 

Dar trecuseră numai nouă luni între momentul în care 
făcuserăm poza și ziua în care dispăruse Julie. Cum se putuse 
schimba așa de tare în nouă luni? Era zâmbetul, desigur. Asta 
este ultima poză în care Julie zâmbește ca un copil, cu gura 
deschisă, cu toţi dinţii la vedere. La scurtă vreme după aceea, 
devenise o adolescentă tăcută, iar apoi dispăruse. 


VP-135 


— Nu, nu, spune el. Nu e nicio poză cu ea în cămașa aia de 
noapte nicăieri în dosarul cazului, doar o descriere. Am presupus 
că nu aveţi nicio poză. E exact genul de neglijenţă care nu s-ar fi 
întâmplat dacă acest caz ar fi fost tratat... Se întrerupe, dă din 
cap, se uită din nou la cele două fotografii și oftează. Asta 
oricum anulează teoria aia. 

— Care teorie? 

— Că Julie a fugit. 

Mă holbez la el. 

— Haide, Anna, trebuie să fi știut că exista această 
posibilitate. Nu arăta ca o răpire. Clatină din cap. De ce crezi că 
v-au investigat atât de amănunţit pe tine și pe Tom? 

— Dar Jane a văzut... 

— Martor ocular, o fetiţă de 10 ani? Din unghiul acela, dintr-un 
dulap întunecat, într-o casă în întuneric? Nu era prea de 
încredere, spune el. Sincer, Anna, erau multe motive să credem 
că ea a inventat totul sau că a fost convinsă să mintă. Sau, dacă 
a văzut ceva, nu a înțeles ceea ce văzuse. 

— Dar... 

„l-au dat o acadea pentru că stătuse așa de mult cu artistul 
portretist al poliţiei”, aș vrea să spun, dar cuvintele sună aiurea 
chiar și în mintea mea. 

— Investigația... 

— Desigur, era un caz mare, popularizat, nu trebuia să 
rămână nicio piatră neîntoarsă. Cum nu erau alte piste, ei erau 
gata să ia în serios povestea ei, cel puţin în public. Dar, în 
spatele ușilor închise, crede-mă, pentru că eu am fost acolo, știu 
încotro se îndreptau. Știu pentru că văzusem toate semnele. 

— Nu, spun eu. Mi se pare important să spun asta, pentru că 
tot ceea ce sugerează el e mai rău decât cel mai cumplit coșmar 
al meu. Este ceva ce nu am reprimat, pentru că nu a fost 
nevoie. Nici nu m-am gândit la așa ceva. Deși acum, cu cuvântul 
fugită care îmi sună în urechi în loc de răpită, mă întreb brusc 
de ce nu? 

Ca și cum mi-ar citi gândurile, el începe să enumere pe 
degete, uitându-se peste lista cu dovezi. 

— Semne minime de intrare forţată. Totul arăta aproape 
înscenat, ca și cum cineva ar fi mimat o vreme spargerea ușii, 
după care ar fi deschis-o cu cheia. Alarma nici nu era pornită. 

— Uneori noi... 


VP - 136 


— Da, știu, nu puneați alarma în fiecare seară, spune el. Tot 
ce se poate. Sau poate că a dezarmat-o ea. 

Trece la al doilea deget. 

— Nu era nicio armă. 

— Cuţitul... 

— Cuţitul vostru, pe care el îl ia din bucătărie, după ce intră. 
El vine în casa asta, la miezul nopţii, complet neînarmat. Și urcă 
pe scări și știe exact în ce cameră să meargă... 

— Am analizat toate astea cu poliţia. Au spus că e posibil să 
ne fi urmărit. _ 

— Nu spun că nu a făcut-o, îmi amintește Alex. Iti spun ce a 
spus poliţia. Am fost acolo, mai știi? Am văzut dosarul. 

Mă cufund în scaunul din separeu. 

— Ei nu au crezut că era vreun bărbat. Și, chiar dacă ar fi fost, 
aproape că era obligatoriu ca ea să-l cunoască, Anna. 

Mă chinuiesc să nu ridic tonul și vocea mea iese gâtuită. 

— Uite ce e, nu îmi pasă dacă îl știa sau nu de dinainte. Avea 
13 ani. Oricum ar fi, este răpire de copil. 

— Absolut. Este o infracţiune oricum. Dar e un altfel de 
anchetă. Cei care fug de acasă sunt mult mai greu de găsit, 
pentru că ei nu vor să fie găsiți. Așteaptă o secundă înainte să 
vorbească, parcă și-ar fi cântărit vorbele. Nu știu cum să-ți spun. 
Dacă ar fi fost în cartierul meu, nu am fi avut niciun dubiu că a 
fugit de acasă. 

— Dar Julie avea doar 13 ani... 

— La fel avea și Stephanie Vargas. S-a urcat în mașină cu un 
prieten de familie, în 2005. Sora mea mai mică era colegă cu 
fratele ei. Nu am ridicat un deget pentru familia Vargas. Ea și 
fratele ei stăteau cu un unchi, în timp ce mama își vizita rudele 
din Mexic. Oftează... Stephanie era elevă de nota zece. Cânta la 
clarinet. Exersa în fiecare zi. Se uită în ochii mei. Cadavrul ei a 
fost găsit la mai puţin de 2 km de casă, aruncat într-un șanț. 

Închid gura. Chipul lui arată mai bătrân, cu ani mai în vârstă, 
și se văd urmele de pumni încasaţi. Mă umplu de furie. 

— Deci tu știai, spun. Ai știut de asta, ai știut că ei nu o 
căutau cu adevărat pe Julie, pentru că nu o căutaseră nici pe 
cealaltă fată și, în loc să ne spui, în loc să lupţi pentru acele fete 
- pentru Julie, Julie! - tu ai demisionat? 

— Nu am demisionat. Am fost dat afară. 

— Nu asta mi-ai spus data trecută. 


VP - 137 


— Am minţit. 

Tu și toți ceilalți, îmi spun. 

— De ce nu ai venit la noi atunci? întreb eu. Dacă erai așa un 
cavaler pe un cal alb, unde ai fost acum opt ani? Atunci când 
chiar conta? 

— Nu pot să spun cu exactitate, dar dacă ar fi să ghicesc, 
cred că eram beat-muci în cine știe ce speluncă, spune el. Sau 
prin vreo parcare, după vreun tomberon. E nevoie de efort și de 
hotărâre ca să fii dat afară din poliţie doar pentru că bei. Asta îţi 
umple calendarul social. Oftează iar. Uite, ca să fiu foarte sincer, 
nici după ce m-am lăsat de băut nu eram prea sigur de mine. Se 
apleacă înainte. Dar am încercat să o găsesc. Te rog, crede-mă, 
Anna, am încercat. 

— De ce îţi pasă? 

El se foiește stânjenit. 

— Sunt cazuri pe care nu le uiţi niciodată. Te deranjează... 
Eşti sigur că ai dat-o în bară, dar nu ai nicio dovadă. 

Ne uităm amândoi la pozele de pe masă. 

— Asta, până acum. Nu ne mai trebuie probe de ADN. Nu 
dacă avem așa ceva. Pot duce astea la poliţie. Tu stai la locul 
tău. Nu trebuie să fii implicată. O să compare raportul medico- 
legal al rămășițelor cu fişele medicale ale lui Julie. Și o să aflăm 
ceea ce știm deja. Se uită în ochii mei. Trebuie doar să-mi spui... 

Dar eu nu pot să spun nimic. 

— Am permisiunea ta? 

Nu mă uit la el. Dau din cap afirmativ. 

— Știu că e prea târziu, Anna. Știu că nu pot să schimb ceea 
ce am făcut sau ceea ce nu am făcut pe vremea când beam. Dar 
asta e tot ce am. Face o pauză. Nu pot decât să mă revanșez 
cumva. 

— Nu am nevoie de revanșa ta. 

Îmi vreau copilul. 


VP - 138 


Baby 


se trezise fără să deschidă ochii. O durea totul pe dinăuntru, de 
parcă stomacul îi era un pumn care se strângea cât putea de 
tare. Se simţea ca și cum ar fi adormit cu un elastic în părul ud 
și acum ar fi vrut să-l scoată. Ca și cum ar fi încercat să se 
prindă de ceva ce nu mai era acolo. Se străduise să se adune, să 
umple golul din ea, dar trupul i se mișca alene, iar când 
încercase să-și prindă picioarele strânse cu mâinile, brațele 
parcă-i erau de plumb. Rămăsese așa, chircită pe-o parte, cu 
genunchii la piept și cu braţele inerte. 

Trupul i se mișca lent, dar mintea o luase la goană. Absența 
care o făcea să resimtă durerea în stomac îi cânta în urechi, ca 
un fel de semnal de alarmă. Suna din ce în ce mai tare și-i crea 
fiori pe șira spinării. Câștigase. Esther sângera abundent pe un 
prosop care era prins între picioarele ei. Esther nu mai era și, 
odată cu ea, nu avea să mai audă nici de John David. 

Încercase să-și amintească imaginea lui, așa cum îl văzuse 
cândva, îmbrăcat într-o aură de lumină. Dar acum, când vedea 
acea aură, știa că nu era decât globul din bucătăria în care ea 
stătea întinsă pe spate, pe masă, cu picioarele depărtate, iar 
pata întunecată din centru nu era John David, ci un bărbat în 
haine medicale, cu o mască chirurgicală pe faţă și cu mănuși, 
care îi dăduse o pastilă ca să o înmoaie, până ce ea simţise cum 
se scurge. Apoi spiritul ei se ridicase către lustra din tavan, către 
acel loc unde insectele arse de lumină se amestecau cu stratul 
de praf. Cu ultima străfulgerare de voință, se ridicase către acel 
glob luminos și lăsase ca țesutul să fie scos din ea. Acum era 
numai un contur pe care doar ea îl putea umple. 

Când se trezise din nou, durerea era mult mai mare. Abia o 
putea suporta. O dureau și oasele de la patul tare. Unde se afla? 

Pentru că era întuneric afară, îi trebuise ceva timp să-și dea 
seama că, de fapt, nici nu era într-un pat. Era întinsă pe o 
bucată de beton de sub un pod. Un miros de benzină și de ceva 
acru îi umplea nările. Janiece era la câţiva metri de ea, capul și 
umerii ieșindu-i de sub un vraf de pături. Se mișcase, și Janiece 
se întorsese spre ea. 


VP - 139 


— Bună, Baby. Te simţi mai bine? întrebase Janiece. Se 
întinsese și aranjase niște pături, fără să iasă însă din propriul 
cuib. Ai cam făcut zgomot aici! 

Ea deschisese gura să spună că o doare, dar nu făcuse decât 
să tragă niște aer în piept, pentru că nu mai avea voce, de parcă 
pumnul pe care-l simţea în stomac i-ar fi strâns și plămânii. 

Janiece dăduse din cap. 

— Da, ai crampe, spusese ea. Sunt nasoale... Și pe mine m-a 
durut rău după al meu. 

La gândul că Janiece avusese un copil în burtă, ea clipise. 

— Nu am ce să-ţi dau pentru asta, Baby, continuase Janiece. 
Haide, nu te uita așa la mine! Nu te trimit acasă cu mâna goală 
de la Smith. O să-ţi dea o doză dublă, cât să te pună în cap, dar 
după asta îţi spun doar că trebuie să faci faţă, să te descurci. 
Baby, nu-ți dă nimeni nimic la doctorul Smith. Nu le pasă lor de 
tine. 

Ea vorbea mai mult pentru ea însăși acum, dar vorbea tare, 
de parcă ar fi avut un public acolo, sub pod, acolo unde 
porumbeii erau aliniaţi ca un șir de animale împăiate sub 
betonul plin de găinat. 

Deschisese iar gura ca să vorbească, dar nu putea decât să 
scoată aer. 

— Ce este, Baby? 

— Nu îmi mai spune Baby! 

165 

Janiece se uitase la ea neimpresionată. 

— Mă rog, nu mai ești Wig Girl. Cum te cheamă? 

Ea se gândise o clipă. Și tăcuse. 

— Exact, Baby, spusese Janiece. Poţi să fii Baby o vreme, nu 
te va ucide. 

Se aplecase și scosese o mână. Degetele ei atinseseră părul 
lui Baby și Baby nu putuse decât să se relaxeze. Degetele ei 
erau calde și o atingeau pe cap. Firele de păr i se prindeau în 
mâine ei aspre și simţea cum o trage ușor de păr, iar pielea 
capului se înfiora acolo unde trăgea de firul de păr. 

Baby stătuse pe o parte toată noaptea, dar nu putuse să 
doarmă. O durea așa de tare burta, că nici nu-și imagina cum ar 
fi să mai simtă și altceva. 

— Trebuie să mănânci ceva, spusese Janiece. Stai așa, o să 
primim ceva când o să vină Pete. 


VP - 140 


Baby nu întrebase cine era Pete. Doar dăduse din cap. 

Ele l-au tot așteptat pe Pete. Treceau pe acolo mașini la 
intervale diferite, uneori mai multe odată, alteori treceau 30 de 
secunde fără să treacă niciuna sau trecea câte una la zece 
secunde o bucată de vreme. Baby le număra, dar nu știa ce 
culori aveau sau ce mărci erau. Janiece se uita spre drum, 
nemișcată la fel ca porumbeii. 

Când Pete venise în sfârșit, Baby fusese conștientă că și ea 
stătuse nemișcată ca un porumbel în tot acel timp, pentru că 
Pete adusese cu el așa de multă animaţie în acel loc, încât Baby 
devenise foarte conștientă de ea însăși, în ciuda durerilor care-i 
făceau măruntaiele să se frământe mai ceva ca roțile 
căruciorului pe care Pete îl împingea în față. Când se apropiase, 
el rupsese niște fâșii dintr-o pătură și le legase în jurul roţilor de 
la cărucior, ca să nu o ia la vale pe panta de beton. 

— Dar știu că nu te-ai grăbit, spusese Janiece. Am crezut că o 
să putrezim aici. Uite ce e, Pete, trebuie să aibă cineva grijă de 
ea, ca să mă pot duce și eu să mănânc ceva. Mor de foame. Am 
avut grijă de fata asta toată ziua și toată noaptea. 

— Ce vrei, J? întrebase Pete fără să se uite măcar o secundă 
la Baby. 

— Ce ai ca să o mai lase durerea? întrebase ea. Vreo ţigară? 

— Ai vrea tu, spusese Pete. Pot să-ţi fac rost mai târziu, dar 
trebuie să mă cuplezi. Ai înțeles? 

— Tylenol? 

— Nici vorbă. Îmi pare rău. 

— La ce dracu’ eşti bun tu, Pete? De ce am stat aici toată 
noaptea ca să te aşteptăm? 

— Du-te în tabără dacă vrei Tylenol. . 

— Nu cu asta, spusese ea uitându-se la Baby. Incă nu se 
descurcă. 

— Sau la clinică. 

— Nu o să mai mergem la nicio clinică o vreme, spusese 
Janiece cu un ton jos și grav. 

— Bine, spusese el. Tot ce am e un pic de iarbă. Asta e tot ce 
am acum. 

— Ştiam eu că nu ești complet inutil! zâmbise ea. Haide, 
Baby! Am ceva pentru tine. O să te ajute, crede-mă! 

Baby se forțase să se miște, dar era mai greu să te ridici de 
pe betonul ăla tare decât crezuse ea. 


VP - 141 


— Haide, vrei sau nu vrei? O să te mai scape de crampele 
alea. Pe urmă, o să mă duc să iau ceva de mâncare pentru noi. 

Baby se ridicase cu greu într-o rână și îl văzuse pe Pete care 
se uita la ea pentru prima dată. Un aer cald, parcă mirositor o 
învăluise, ceva cam ca interiorul unor pantofi, dar și ca aburul 
dintr-o cană de ceai, ceva ce nu era întru totul neplăcut. 

— Poftim, scumpo, spusese Janiece, băgându-i jointul sub nas. 

Baby mai văzuse un joint odată, la școală, când adusese un 
băiat, chiar dacă ceilalţi spuseseră că era oregano. In mod cert 
nu era ceva ce ar fi asociat cu mirosul care o lovise în faţă 
atunci când Janiece îi dăduse hârtia aceea rulată, caldă de la 
fumul ce fusese deja tras din ea. 

— Cred că glumești, spusese Janiece, văzând cât de confuză 
era. Uite așa, Baby. Vezi? 

Sărutase vârful jointului cu buzele ei crăpate, trăsese în 
plămâni, ţinuse acolo fumul, iar apoi explodase în tuse. 

— Chiar ești ca un bebeluș! 

Trecuse mai departe jointul și Baby îl luase, sărutase vârful 
umed și trăsese fumul în piept. Fumul acela o uimise, îl simţise 
cu colțuri și margini dure în plămânii ei. Încercase să-l ţină 
înăuntru, dar plămânii ei se revoltaseră și azvârliseră fumul 
afară. Începuse se tușească incontrolabil. 

— E în regulă, spusese Janiece. Mai trage un fum. Nu îţi face 
griji pentru mine, Baby, termină-l tu. Este numai al tău! Eu am 
vrut doar să-ţi arăt cum se face. 

— Sigur, zisese Pete. Nici eu nu vreau. Dar pe tine nu te-am 
văzut niciodată să refuzi un joint, J. 

— Voiam doar să-i arăt lui Baby. 

Între timp, Baby tușea din nou, dar parcă se revărsase peste 
ea un sirop gros, așa că ea abia dacă mai simţea că tușește. 
Urmase o senzaţie plăcută în stomac, de parcă se mai desfăcuse 
pumnul care o strângea sau poate, după cum remarcase mai 
târziu, pumnul era tot acolo și o strângea, dar ei nu îi mai păsa, 
pentru că toți mușchii începuseră să devină elastici unul câte 
unul, parcă erau dintr-o plastilină pe care o putea întinde la 
infinit. Pielea ei parcă tremura, iar firele de păr parcă se 
transformaseră în antene și întregul ei corp părea că se sparge 
în bucățele luminoase. Sau în bule, ca acelea din băuturile 
acidulate. Se simţea așa de fericită, așa de în siguranţă... Chiar 
și locul acela de sub autostradă se transformase într-un seif, iar 


VP - 142 


ea era ca un lucru de preţ ţinut acolo, ascuns undeva, unde 
nimeni nu o putea găsi. 

— Te simţi mai bine, Baby? întrebase Janiece și atunci ea 
putuse să dea din cap că da. Gura i se deschisese parcă singură 
și „da, mulțumesc” ieșiseră parcă trase de o sfoară. 

— Ce politicoasă ești! Asta e bine. E foarte bine! continuă să 
pufăi jointul ăla. Dar pe urmă o să ţi se facă foame. Trebuie să 
merg să iau niște haleală din tabără. Pete e aici, o să aibă el 
grijă de tine cât lipsesc. 

Baby dăduse din cap dintr-o parte într-alta când o văzuse pe 
Janiece ridicându-se în picioare. Dintr-odată, Janiece părea 
foarte pricepută pentru că stătea în picioare, pentru că lumea 
părea înclinată, iar ea își ţinea echilibrul pe marginea acesteia. 
Baby își sucise gâtul pentru a face lumea să fie din nou dreaptă, 
dar ea redevenise înclinată, iar Baby își amintise că lumea chiar 
era înclinată, iar asta i se păruse așa de amuzant, încât 
începuse să râdă încontinuu. O durea burta de atâta râs, nu de 
la crampe, dacă nu cumva erau unul și același lucru. Uitase care 
era senzaţia aia de crampe. Nu era nimic în ea. Ea era Nimic! 

Janiece plecase deja și, dintr-odată Baby înţelesese foarte clar 
ce se întâmpla. Era prea târziu ca ea să se poată mișca, desigur, 
pentru că era ţintuită pe betonul ăla ca o păpușă pe un raft, o 
păpușă cu ochii mari și sticloși care nu voiau să stea închiși, 
chiar dacă-l simţea pe Pete cum trăgea de hainele ei pe sub 
sacul de dormit, iar mirosul lui devenise copleșitor. Bine, își 
spusese ea, pentru că panica începea să o cuprindă și știa foarte 
clar că a urla după Janiece sau după oricine altcineva nu avea 
niciun rost, pentru că acesta era un alt drum pe care ea alesese 
să meargă. De acum, ea alegea tot ceea ce o umplea, iar acum 
era acel Nimic, acum era Pete, acum era ceea ce trebuia să facă 
pentru a câștiga acel gust călduț de fum care-i acoperea totul în 
interior cu o vopsea cu sclipici. 

Această lume lentă și siropoasă îi dădea răstimpul de care 
avea nevoie ca să își dea seama ce să facă în continuare. Era ca 
și cum ar fi fost într-o bulă cu bărbatul acela numit Pete, cu 
sacul de dormit, cu porumbeii și cu mașinile ale căror faruri nu 
luminau niciodată locul pentru mai mult de un sfert de secundă, 
dar în acele flash-uri ea văzuse că Pete avea pumni și un cuţit 
ascuns în buzunar. Şi de ce nu ar fi avut? Oricum, nu ar fi fost 
primul pe care-l fura. 


VP - 143 


Baby stătuse nemișcată, așteptând să se termine totul. 
Nimicul căuta o ieșire. 


VP - 144 


13 


O urmăresc toată săptămâna și aștept să se întâmple ceva. 

Acum sunt recunoscătoare pentru părul ei scurt și roșcat, 
care-i scoate în evidenţă și îi face chipul mai puţin familiar. 
Retrasez contururile acestuia, nu cu știința intimă a unei mame, 
ci cu o curiozitate de străin. Incerc să nu o suprapun pe Julie cea 
adevărată peste Julie cea falsă, să compar fiecare linie a feţei, ci 
mai degrabă să învăţ din nou fiecare trăsătură, fiecare gropiţă. 
Bărbia este fină și ușor ieșită în afară, dar maxilarul pare mai 
ascuţit și mai pătrăţos decât l-am văzut prima dată, fruntea este 
mai lată și brăzdată de primele riduri pe care nicio cantitate de 
machiaj nu le poate ascunde întru totul. Incerc să stabilesc 
unghiul între baza și vârful nasului și urmăresc marginile nărilor. 

Nu mă uit în ochii ei dacă pot evita asta. Este prea periculos. 
Ea va simţi că mă uit și voi simţi și eu ceva ce poate că e sau 
poate că nu e real. 

Chiar și așa, o fac să se simtă stânjenită. Pune un pahar în 
chiuvetă și acesta cade și se sparge. Tom trebuie să o ia pe 
după umeri și să o dea la o parte, ca să poată aduna cioburile. 
Ea fuge în camera ei și închide ușa, dramatic, dar la fel de tăcut 
de parcă ar juca într-un film mut. Ea poate să urce și să coboare 
treptele fără să se audă niciun pas, niciun scârţâit. Mă întreb 
dacă se plimbă prin cameră, dar dacă o face, nu aud nimic de 
jos. 

Eu și Tom nu vorbim despre asta. Nu am mai vorbit de luni, și 
el doarme în camera lui Jane, unde a mutat și biroul. Presupun 
că și lucrează acolo, pe timpul zilei. Poate că Julie vine și pleacă 
în timp ce Tom se uită în monitor, încercând să nu remarce. 

Cât despre mine, eu merg la muncă. Odată ce ajung în biroul 
meu și închid ușa, ignor activitatea din facultate și studenţii care 
trec pe hol. Nimic nu mă poate afecta. Pun telefonul pe birou și 
îmi pun capul lângă el, așteptând ca Alex să mă sune cu vești 
legate de testul de ADN. Uneori, devin nerăbdătoare și îmi 
imaginez cum sun chiar eu la poliţie și le spun că am dubii 
legate de femeia care stă în casa mea. După aceea, lucrurile s- 
ar mișca mult mai repede. Dar am aruncat cartea de vizită cu 


VP - 145 


numărul lui Overbey și a-l găsi necesită mai multă voinţă decât 
am eu în acest moment. 

În plus, în acest mod, așa cum spunea și Alex, nu trebuie să 
fiu implicată. Ea nu trebuie să știe că eu am fost. Asta este 
frumuseţea identificării unui cadavru, nu a unei fiinţe vii. 

Și ce se va întâmpla când vor avea rezultatele? Îmi imaginez 
cum poliția dă buzna în casă, gata să-i pună cătușele, și să o 
târască de acolo. Ea este pe canapea, sub pledul colorat, 
uitându-se la un film, și întoarce capul când aude zgomot. Incerc 
să-mi dau seama care va fi expresia ei atunci când vor veni să o 
ia. Șoc? Furie? Dar nu îmi dau seama de nimic. În schimb, parcă 
văd chipul ei luminat de ecranul ecografului: durere fără 
margini, disperare profundă. 

Și dacă mă înșel? 

Dar acestea sunt semnele negării. Când simt că încep să mă 
afund în ele, mă gândesc la fotografie. 

De acolo și până la arma lui Tom este doar un pas. Când a 
făcut Tom cursuri de tragere, când a luat permis de port-armă? 
Este încă unul dintre lucrurile pe care le-a făcut pe cont propriu, 
deși știu că nu durează mult. Știu, pentru că plănuisem la un 
moment dat să îmi iau și eu unul. Mi-am spus că de-aia m-am 
dus la poligon: exersam pentru a-mi lua permisul. De-aia 
trăgeam într-o bucată de hârtie care avea forma unui bărbat, 
din motive complet pragmatice. Mi-am spus că voiam să fiu 
pregătită dacă se mai întâmpla vreodată așa ceva. 

Era o minciună. Voiam să mă prefac, în orice scenariu cu 
putință, că îl omor. De fiecare dată când arma se descărca, 
simțeam ca un curent care trecea prin mine, simțeam bucuria 
că am ratat inima și am nimerit un umăr, un genunchi sau 
vintrele, așa încât aveam șansa de a face asta din nou. Voiam 
să-l omor la infinit. 

Într-o zi, când am mers la poligon, mi-am dat seama că, de 
fapt, nu pe răpitorul lui Julie voiam să-l omor. Era altcineva, 
persoana care era vinovată de moartea lui Julie - chiar dacă nu 
era vina ei, ea era singura pe care o consideram vinovată. 
Poligonul de tragere este locul în care te poți sinucide cel mai 
simplu. Nu e nevoie să ai o armă ca să poţi trage cu una. Ploua 
cu găleata, una dintre acele ploi de vară, era ca un muson, iar 
eu aproape că am făcut praf mașina în drum spre poligon. Eram 


VP - 146 


prea beată ca să pot să-mi scriu numele în registru în acea zi, 
așa că nu m-au primit. 

Nici nu m-am mai dus. Acesta a fost începutul sfârșitului 
pentru băut, apoi m-am lăsat și am decis să nu îmi iau armă. 

Dar în viaţă există legi ale inevitabilului. In timp ce eu 
plângeam beată în mașină, încercând să mă îndepărtez de 
marginea prăpastiei, Tom, într-o altă parte a orașului, lua o altă 
decizie. Și acum arma este în casa noastră, ca și cum acolo ar fi 
trebuit să fie. 

Acum, că am pierdut-o din nou, o pot folosi. 


Vineri seară, după cină, Tom se duce în camera lui Jane și 
închide ușa, în timp ce eu stau pe canapea și butonez 
telecomanda pe canalele de cablu. Ceva trebuie să se întâmple, 
ceva trebuie să se rupă. Cred că o să se întâmple în seara asta. 

Pe la jumătatea unei reluări a unui episod din Roseanne, Julie 
îmi confirmă bănuielile, trecând repede pe lângă canapea către 
ieșire. Aud ușa de la garaj deschizându-se și văd, prin fereastra 
de la bucătărie, mașina ieșind. Las televizorul să meargă, aștept 
câteva secunde, apoi o urmăresc cu mașina mea. 

Seara, autostrada este mai puţin aglomerată și mașinile trec 
în goană pe lângă mine, în loc să se târască lent. Noile 
construcţii și blocurile par șterse noaptea, irelevante. Abia dacă 
fac diferenţa între ele. În faţa mea, Range Roverul trece cu 
pricepere pe lângă mașinile mai lente, schimbând benzile. „Julie 
e un șofer bun pentru cineva care abia a învăţat să conducă”, 
mă gândesc sarcastic. Cu toate că sunt destul de multe mașini 
pe drum, nu o pierd din vizor. SUV-ul iese în evidenţă între 
celelalte mașini și este foarte vizibil chiar și pentru mine, din 
micul meu Prius. Știu unde se duce înainte să semnalizeze. 

Noaptea, Gate arată ca un deal chel îmbrăcat în sticlă. 
Parcarea este plină. Se întâmplă ceva, este una dintre slujbele 
de seară care sunt printre cele mai frecventate. Intru în garaj, 
unde paznici în uniforme dirijează mașinile care stau în rând 
către etajele superioare și un val de oameni coboară de la etaj, 
pe o scară. Merg acolo unde sunt direcţionată, urcând pe lângă 
mii de mașini către nivelul de sus al garajului. 

De fiecare dată când trec pe lângă trepte, văd un șir de 
oameni, iar când virez ca să ajung la ultimul nivel, îndreptându- 
mă către locurile libere aflate undeva, mai departe, o văd pe 


VP - 147 


Julie care coboară, odată cu restul mulţimii. Poartă o fustă lungă 
și un jerseu pe care i le-am cumpărat cu câteva săptămâni în 
urmă, când lucrurile stăteau altfel. 

Parchez și cobor și eu treptele cu restul lumii: un cuplu în 
vârstă care poartă cămăși de blugi asemănătoare și curele cu 
catarame strălucitoare, o femeie care poartă o geantă de piele 
plină de talismane, o femeie de culoare, cam de vârsta mea, în 
blugi și cu o bluză șifonată, care mâna doi copii în fața ei, o 
femeie în vârstă care merge în baston, un tip latino înalt, cu 
burtă și un cap ascuţit, care se strecoară pe lângă oameni, 
nerăbdător. Cu toţii mergem în parcarea de jos, apoi ne facem 
drum către holul plin de oameni. Monitoarele și luminile par 
altfel seara, înconjurate de un vag ecou ca de stadion, pe care 
niciun fel de mochete, oricât de moi, nu îl pot atenua. Atmosfera 
este oarecum efervescentă, așa încât este evident că această 
structură a fost iniţial construită pentru distracţie. 

Scările rulante ce taie în două intrarea sunt pline de oameni, 
dar pe Julie nu o văd nicăieri. Trec repede pe lângă recepție și 
urc pe o scară rulantă, ca să evit șirul de oameni care ne 
întâmpină cu entuziasm, doar pentru a ajunge la o femeie 
subţire, cu ochii mari și deschiși la culoare, ascunși după niște 
ochelari imenși, care stă la capătul scărilor: 

— Program? 

lau hârtia colorată, în timp ce încă mă uit prin mulţime după 
Julie, iar ea îmi remarcă ezitarea. 

— Aţi venit prima dată la noi? întreabă cu un puternic accent 
de Houston, cu vocale aplatizate și cu consoane înghiţite. 

— Da, dau eu din cap, iar ea pune mâna pe braţul meu. 

— Ascultă, scumpo, uite ce trebuie să faci. Cobori și vezi tu 
biroul ăla de acolo? De regulă Sheena e aici, sus, cu mine, dar 
acum o vezi acolo, jos... 

Incep să intru în panică. Dacă mă vede Julie oprită aici, în 
capătul scărilor? 

— Nu aș putea să mă așez? 

— Desigur, scumpo, spune ea, dar apoi mă strigă pe când eu 
mă îndepărtez. Mă gândeam, pentru că ești nouă, să primești un 
loc mai bun. 

După părerea mea, un loc mai bun este unul din care poţi 
vedea pe toată lumea, fără să atragi atenţia. Străbat stadionul 
către etajul al doilea, urmând șirul de oameni și trecând pe 


VP - 148 


lângă o cameră cu o plăcută - Comuniune - pe lângă alte ecrane 
și pe lângă un birou de informaţii, fără vreun angajat local, care 
era probabil bufet sau bar când aici era un stadion. Apoi intru în 
sanctuar. 

Este uriaș. Măânunchiuri de becuri luminează urmele de praf 
de pe bolta care era cândva Astrodom, și doar modelul luminilor 
de pe tavan mai sugerează fosta identitate a locului. Ceea ce nu 
mai există este podeaua, înlocuită acum cu metri întregi de 
mochetă bej, iar scaunele au fost îmbrăcate într-un material 
bleumarin. Ecrane uriașe înconjoară scena, iar o cameră de 
filmat pe o macara filmează podiumul cu covor roșu, ca și cum 
s-ar pregăti pentru spectacol. Găsesc un loc pe la jumătatea 
secţiunii de sus, aproape de culoar, și mă așez. 

După câteva minute, luminile se sting și stadionul care încă se 
umple de oameni erupe în aplauze. Publicul se ridică în valuri 
strigând: „lisus trăiește!” și „Lăudat fie Domnul!” peste 
orchestra care a început să cânte un imn dramatic. Șapte 
cântăreţi apar din adâncul altarului, îmbrăcaţi în haine de scenă 
potrivite pentru filmările televizate și cu microfoane în mână. 
Dintr-odată, muzica izbucnește și un ritm puternic străbate 
stadionul, mai ceva ca la un concert rock, la un meci de baseball 
sau la un show cu monster-trucks. Incepe spectacolul cu lasere, 
raze strălucitoare verzi și albastre ce străbat stadionul. Una 
trece peste faţa mea și, pentru o secundă, simt un val de 
adrenalină, reacţia chimică a senzaţiei de a fi dintr-odată 
scăldată într-o lumină puternică. Am impresia că inima îmi sare 
din piept, ca într-un poem de Wordsworth. Mereu m-am întrebat 
care ar fi senzaţia aia. 

Muzica se aude în continuare exploziv. Este un imn pop, genul 
de cântec pe care-l auzi spre finalul unui film despre adolescenți 
îndrăgostiţi. Luminile trec peste fețele interpreţilor, orchestra 
cântă la instrumente și asudă, iar un montaj de imagini: apusuri 
și răsăritul date pe repede înainte, flori care se deschid într-o 
zecime de secundă, tineri care trec peste dune de nisip într-un 
jeep, o fată blondă frumoasă care stă întinsă în apropierea unui 
foc de tabără, un bebeluș de culoare care se împleticește în 
mersul pe piciorușele grăsune, în timp ce o femeie albă îi întinde 
o mână, o barcă traversând un lac acoperit de nori. 

După câteva minute, cântăreții se despart și se adună în jurul 
unei siluete care înaintează spre partea din față a scenei. 


VP - 149 


Oamenii încep să își lovească pumnii și strigătele de „Lăudat 
fie!” devin tot mai puternice. 

— Sunt aici pentru voi, spune el simplu. La fel este și Domnul! 

Recunosc vocea de la Cercul Vindecării, dar aceasta este 
prima dată când îl văd pe Chuck Maxwell în persoană. Arată ca 
un cântăreţ de muzică pop-country de la Houston Livestock 
Show and Rodeo sau ca tatăl demult dispărut dintr-o telenovelă. 
Camera îmi arată cei mai blânzi ochi albaștri pe care i-am văzut 
vreodată. 

— Sunt aici ca să vă spun că Dumnezeu v-a pregătit lucruri 
minunate vouă, copiilor Lui, spune Maxwell și încep aplauzele și 
urletele. lar voi sunteţi aici dintr-un motiv: ca să ascultați, ca să 
aflaţi, ca să-l lăudaţi Numele Sfânt. Pentru că nimic nu e 
întâmplător în acest mare Univers creat de Domnul nostru. El e 
mai mare decât problemele voastre. lar când El vă va striga 
numele, problemele voastre vor dispărea! 

— Amin, strigă o voce din spatele meu. 

Maxwell face o pauză și lasă publicul să urle o vreme, un 
zâmbet mișcându-i barba. 

— Ascultaţi, spune el. Încă o pauză dramatică. Muzica crește, 
iar oamenii se leagănă dând din capete. 

— Spune, Chuck! strigă o voce. 

— O să vă spun. Da, vă spun! strigă el. De ce sunteți azi aici, 
oameni buni? Vreau să vă întreb asta. De ce sunteţi aici? El lasă 
microfonul și își pune mâna pâlnie la ureche, iar publicul zbiară 
într-un glas: 

— Nu este o întâmplare, Chuck! 

EI își duce din nou microfonul la gură și zice: 

— Așa este! Nu e o întâmplare. Nimic nu e întâmplător în 
acest Univers pe care Domnul L-a făcut pentru noi. El ne iubește 
pe toţi, noi suntem preferaţii Lui și El ne va aduce ceva ce este 
dincolo de imaginaţia noastră foarte curând. Și orice ar avea EIl 
pregătit pentru noi, pentru voi... Face din nou o pauză. Va 
merita! 

Urletele și aplauzele erup din nou, iar cântăreții vin mai în 
față, pentru a începe un cântec, ascunzându-l pentru o vreme 
pe Maxwell. Un domn care stă în stânga mea mă bate pe umăr 
și îmi dă o găleată de plastic albastră plină cu plicuri și cu bani, 
o bancnotă de 100 de dolari tronând deasupra grămezii. Dau 


VP - 150 


mai departe găleata celui care stă la capăt de rând, care îmi 
zâmbește larg, cu toate că eu nu am pus nimic în găleată. 

— Oameni buni, binecuvântările Lui se vor pogori asupra 
noastră, spune Maxwell, când muzica scade în intensitate. Știu 
că vă faceţi griji. Știu că aveţi probleme cu locul de muncă, cu 
un copil bolnav sau cu cei care vă aleargă să plătiţi facturile. 
Știu că aveți un ginere care nu L-a îmbrățișat încă pe lisus. Vă 
uitaţi la știri și vă gândiţi că lumea asta este tot mai întunecată 
și se întoarce cu spatele către Dumnezeu. Eu sunt aici ca să vă 
dau cea mai bună veste: Nu vă faceți griji! Lăsaţi-L pe Domnul 
să aibă grijă de vecinul vostru, de copilul vostru, de proprietar 
sau de șeful vostru. Ceea ce așteptați va veni, iar motivul pentru 
care nu a venit aici încă este credința voastră care nu este 
suficient de puternică! 

Muzica începe din nou, dar mai încet de data asta, ca un fel 
de incantaţie. 

— Pe următoarea melodie, eu și echipa mea de îndrumători 
întru rugăciune vom cobori de pe această scenă, și oricine vrea 
poate să vină aici ca să se roage cu noi. Mergeţi la capătul 
rândului pe care staţi și un îndrumător vă va asculta și se va 
ruga cu voi, se va ruga să aveţi înțelepciunea de a vedea ceea 
ce Domnul v-a dat deja. lar voi, ceilalţi, puteţi sta jos și asculta 
acești cântăreţi care vă vor spune despre dragostea lui 
Dumnezeu. 

Mulțimea se ridică și se îndreaptă către podium, iar eu încep 
să înţeleg la ce sunt bune /ocurile mai bune. Se formează 
rânduri pe culoare, în timp ce Maxwell și alți câțiva seniori încep 
să discute cu primii care au ajuns la podium. Mă uit peste tot în 
jur încercând să văd un cap roșcat în mulţime, dar podeaua 
stadionului devine o masă de oameni care se înghesuie pentru o 
rugăciune personalizată. 

Exact când decid că este o misiune imposibilă, o văd pe 
camera care-i filmează pe cei care se roagă, acele trăsături pe 
care le-am studiat cu atâta minuţiozitate, mărite și „atârnate” 
pe ecranul Jumbotron. Mă uit nevenindu-mi să cred, în timp ce 
Maxwell ajunge lângă ea, cu chipul plecat asupra ei, cu 
sprâncenele arcuite într-o expresie serioasă și plină de 
compasiune, și pune o mână pe umărul ei. Roșcata își ridică 
chipul spre al lui, se ridică pe vârfuri până ce ajunge aproape la 
înălțimea lui și se apropie așa de tare, încât pare că-l va săruta. 


VP - 151 


Își apropie buzele de urechea lui și îi șoptește ceva. Expresia lui 
Maxwell se schimbă dramatic. Ochii i se măresc, sprâncenele i 
se ridică, gura i se deschide într-o manifestare de uimire, 
aproape ca și cum ar fi fost lovit în vintre. 

Camera se mută pe altcineva. 

Îmi iau ochii de la ecran și încep iar să perii mulţimea, 
disperată să o găsesc înainte de a se termina acel moment. lat- 
o, se sprijină cu o mână de umărul îmbrăcat în haină al lui 
Maxwell ca să poată sta pe vârfuri, iar arătătorul de la cealaltă 
mână e îndreptat spre pieptul lui. El se trage înapoi în timp ce 
ea revine la poziția normală și se întoarce să plece. Doi bărbaţi 
în costume, care au stat în apropiere, ies din mulţime și merg 
către ea, dar Maxwell ajunge primul. El se întinde, o prinde de 
braţ și se apropie de ea, întregul lui corp fiind încordat în 
preajma ei și trădând o mare intimitate. li scutură o dată brațul 
înainte ca ea să se rupă din strânsoarea lui și să se tragă într-o 
parte, scăpând și de cei doi bodyguarzi și de privirile mele și 
pierzându-se în mulţime. 

Când mă uit din nou la Maxwell, el deja vorbește cu 
următoarea femeie la rând, frunţile lor fiind așa de aproape, 
încât aproape că se ating, dar chiar și eu îmi dau seama că nu 
este atent la femeia pe care o absolvă de păcate. Mintea lui e la 
Julie, iar Julie a plecat. 

Mă ridic de la locul meu ca să merg după ea, dar apoi mă 
opresc și mă așez la loc. Ea era la parter, iar eu eram la etaj. 
Până să ajung eu să ies din Gate, ea va ajunge aproape de 
mașina lui Tom, iar eu sunt parcată mult mai departe. In orice 
caz, nu am idee ce am văzut, așa că nu știu nici ce aș spune 
dacă aș prinde-o din urmă. Un lucru este clar: judecând după 
expresia alarmată a lui Maxwell și după limbajul feroce al 
trupului său, cei doi se cunosc. Oare ce i-a șoptit la ureche? O 
ameninţare? Ce ar putea să știe Julie despre Maxwell? 

Nu Julie, îmi reamintesc. 

Când slujba se apropie de final, muzica e tot mai tare, 
ecranele se aprind și se sting, logoul Gate este înconjurat de 
fâșii de roșu și la final, acesta se deschide. Atunci când imnurile 
cântate de orchestră scad în intensitate, oamenii din jurul meu 
par epuizați și fericiți de valul de pozitivism. Mă împleticesc 
afară, simţindu-mă pustiită. Când ies la aer, îmi verific telefonul. 
Am un mesaj de acum 20 de minute. Probabil că semnalul e 


VP - 152 


prost în interiorul stadionului de beton, pentru că nu am simţit 
când a vibrat telefonul. Apoi văd numărul și pun repede 
telefonul la ureche ca să ascult mesajul. 

— Bună, Cal. Sunt Gretchen. 

Este aceeași voce care a strigat: „Mamă, tată!” când ne-a 
îmbrățișat la Urgenţe, aceeași voce care a șoptit: „Cred că aţi 
vrut foarte mult să mă găsiţi”, înainte să izbucnească în lacrimi. 
Și acum, această voce recunoaște că ea, femeia care stă în casa 
mea, nu este fiica mea. După tot ceea ce știu, asta nu ar trebui 
să mă surprindă. Dar acest mesaj este mult mai acuzator decât 
un video neclar de pe YouTube, mai acuzator decât poza de la 
locul crimei. Abia acum îmi dau seama că mă agăţasem parcă 
de un ultim fir de speranţă. Aceste cuvine - Sunt Gretchen - 
reprezintă sunetul ruperii acestuia. 

Mesajul continuă. „Am nevoie de ajutorul tău, Cal. Mi-e frică”. 
Ea începe să plângă. „Dacă mai ai numărul ăsta, ești încă în 
Houston. Și, dacă m-ai găsit aici, probabil că știi deja totul 
despre mine. Poate că știi ce e mai rău”. Ea suspină adânc. 
„Dacă vii după mine după ce ai aflat tot ce e mai rău, am să știu 
că încă mă iubești. O să merg la Water Wall ca să-l înfrunt pe cel 
care mi-a făcut toate astea. O să fie acolo la miezul nopţii. Te 
rog, vino! Nu vreau să merg singură!” 

Pe mesaj se aude un claxon și apoi zgomote, ca și cum ar fi 
scăpat telefonul. Apoi: „Cal, nu știu dacă mai are vreo 
importanță, dar câteva săptămâni am avut... Noi am avut... 
Cred că era fetiță”. 

Căsuţa vocală piuie. „Apăsaţi 7 pentru a asculta din nou 
mesajul. Apăsaţi 8 pentru a-l șterge. Apăsaţi 9 pentru a-l salva”. 

Apăs pe 9. Când o voi înfrunta, vreau să am vocea ei ca 
dovadă. Când ajung la mașină, este deja 23:35, iar eu știu că 
trebuie să o găsesc acum, în seara asta, înainte să-mi pierd 
curajul, și să o întreb ce caută aici, de ce chinuiește această 
familie. 

Acum, că știu că Julie este Gretchen, un chip neclar într-un 
film de pe YouTube, o cântăreață de mâna a doua, o 
impostoare, o falsă, nu am de ales. A fost în tot acest timp 
Gretchen. Și, în curând, o să fie miezul nopții. 


VP - 153 


nu simţise lovitura, dar simţise negura care o înconjura. Era ca o 
apă în care se scufunda sau care se scufunda în ea. Era ceva 
roșu în partea de sus și, cu cât se apropia mai mult de acel 
negru, cu atât o durea mai tare. În schimb negrul era moale și 
de un negru-albăstrui lucios, ca un nor de păsări care zboară. 
Negrul era moale, și de un negru-verzui, ca fundul oceanului. 
Negrul era așa de moale, ca o pernă de catifea neagră pe care 
stă un inel cu diamant. Negrul era așa de negru, ca eul ei 
dormind. 

Ea înotase către roșu, se luptase să ajungă la partea roșie, cu 
toate că negrul încerca să o înghită ca pe un diamant, o prindea 
de glezne și o trăgea în jos ușor, o înconjura cu un croncănit mut 
și o trăgea către cerul negru-albăstrui. Dar, de fiecare dată când 
se odihnea pe această moliciune, o auzea pe Charlotte urlând. 
Apoi se auzise o lovitură și urletele încetaseră. 

Apoi se auzise un alt sunet, ca o smiorcăială, care nu părea a 
fi Charlotte, dar nici altcineva. Oare era ea? Limba îi era moartă 
în gură, ca o pasăre inertă cu aripi negre-albăstrui. Zgomotul 
continuase, ca un gâfâit, apoi încă o bufnitură pe care o simţise 
în interiorul pleoapelor. 

Dacă se concentra și îndrepta fiecare particulă de energie 
către vârful degetelor, putea să simtă pământul. Era alunecos, 
fierbinte și roșu. Simţea roșul înţepându-i parcă vârful degetelor. 
Sau poate că nu era o senzaţie, ci un miros, un miros înțepător 
care era și curat, și murdar în același timp. Era mirosul pierderii 
unui dinte care avea și un gust metalic și călduţ. 

Încercase să-și tragă degetele, dar păsările dispăruseră din 
aer una câte una și probabil că ea era făcută din ele din cap 
până în picioare. Așa că degetele ei ca niște păsări moarte 
rămăseseră în acea baltă electrică și roșie care mirosea a dinţi. 

Se auzeau niște cuvinte care erau spuse, ca o rugăciune. Erau 
rostite de o voce pe care ea o cunoștea bine, vocea lui John 
David, dar erau furioase. Poate că erau vorbele lui Dumnezeu, și 
Dumnezeu era cel furios. 


VP - 154 


— Nenorocită mică. A dracului de nenorocită mică! erau 
cuvintele repetate încontinuu. 

Pasărea din gura ei se mișcase și ea înțelesese că era vie. 
Voia să urle. Se opintise din greu. 

— Ce o să fac? Ce fac? Ce mă fac? 

Bocănise, se retrăsese, urcase și dispăruse. Urcase în Rai. 
Dăduse la o parte piatra și acum urca treptele către cer. 

Ea deschisese ochii. 

Charlotte zăcea răsturnată, la un metru și jumătate mai 
încolo, uitându-se la ea cu ochii plini de sânge. 

Ea se holbase în ochii lui Charlotte. Păreau plini de 
înțelepciune. 

Charlotte încerca să-i spună ceva. Charlotte era cea 
curajoasă, Charlotte era cea deșteaptă. Ea furase lama aceea 
din gunoiul aruncat de John David, ca să poată să taie banda 
adezivă. 

Ba nu, Julie furase acea lamă. 

Charlotte nu se uita în ochii ei, de fapt, ci se uita la mâna 
dreaptă a lui Julie, care era la câţiva centimetru de faţa ei. Ea se 
uita la ceva ce Julie simţea că este sub mâna ei și îi presa pe 
articulaţie cu un colț ascuțit. Un colț nenorocit. 

Când își mișcase mâna, lama zgăriase podeaua de dedesubt 
și apoi o pală de aer rece o lovise în față. Mâna ei se întinsese 
înainte, degetele trasând dâre electrice prin lichidul roșu care 
era acum mai puţin cald ca înainte, care era puţin mai cald 
decât aerul. Degetele ei însângerate prinseseră o parte a lamei. 

Picioarele apăruseră pe trepte și, odată cu ele, lama unui 
topor. 

Pentru o clipă închisese ochii din nou. Ca să-și amintească 
cum era viaţa înainte să știe că Charlotte era moartă și că ea 
urma. 

Un zgomot neașteptat se auzise din colț. Ea deschisese ochii 
și îl văzuse pe John David în genunchi, cu spatele spre ea și 
Charlotte. Nu se ruga. O baltă de vomă se scurgea pe lângă 
genunchii lui John David către locul unde era sângele și unde era 
și ea. 

Înainte ca voma să ajungă la ea, era în picioare. Nici nu știa 
cum ajunsese acolo. Capul parcă-i era o bucată de zgură, dar ea 
îl păstra pe umeri și trupul și-l ţinea pe picioare, și așa se 
ridicase, deasupra păpușii stricate care era Charlotte și a 


VP - 155 


siluetei chircite a lui John David care icnea într-un colț. El 
scuipase, icnise din nou și trăsese adânc aer în piept. O 
ameţeală o cuprinsese din nou, un val de roșu revenind să-i 
întunece vederea, puncte negricioase plutind pe margini și 
amenințând să se ridice din nou ca un fum. Ea făcuse un pas ca 
să-și recapete echilibrul, iar zgomotul îl făcuse pe John David se 
să întoarcă pe genunchi, cu o mână încă pe coada toporului, și 
să miște un picior pentru a se ridica. Mișcase și al doilea picior 
pentru a se ridica, dar tocul ghetei lui alunecase pe dâra de 
vomă, piciorul îi fugise, iar el aterizase greu pe mâna care ţinea 
toporul, așa de greu, încât toată greutatea se lăsase pe acea 
mână și strivise degetele între mânerul toporului și podea atât 
de tare că urlase de durere. 

Stătea în picioare, ţinând lama în faţă, dar când se îndreptase 
către ea, pe podeaua care era alunecoasă din cauza bălților de 
sânge și vomă, ea ţipase și alergase către treptele înguste 
aprobe de-a bușilea, ţinând încă lama, folosindu-și mâinile ca în 
visele în care se mișca rapid în patru labe, un fel de amintire a 
vremurilor în care mâinile mai făceau și altceva decât să ţină o 
lamă care, deși era utilă, nu reprezenta nimic pe lângă cruzimea 
unui topor. Genunchii și întregul corp îi erau pline de sânge și 
alunecoase. 

— Esther! Esther! Vocea era în spatele ei, mai jos decât era 
ea, dar oare cât de departe? Ester, vino înapoi! Nu îţi fac niciun 
rău. 

Ea ajunsese în capul de sus al scărilor, iar el era jos. Se uitase 
la el acolo, și părea așa de mic. Văzuse chiar și începutul de 
chelie din creștet. Nu fusese niciodată mai înaltă ca el. 

— Esther! ţipase el din nou, dar încă avea mâna pe topor, 
care era acum aproape de cap. Vocea lui creștea în intensitate: 
Nu am vrut să-ţi fac niciun rău, Esther. Charlotte era cea rea. 
Te-am lovit ca să nu vezi. 

— Numele meu nu este Esther, strigase ea, dar vorbele 
ieșiseră ca o șoaptă. 

— NU, fusese el de acord. 

Ea era șocată. 

— Este Ruth, pentru că ai văzut multe. 

Ea încă stătea acolo în stare de șoc. 

— Ruth, spusese el, ai trecut testul. Ai făcut sacrificiul de 
sânge. 


VP - 156 


Tonul lui nu mai era așa de frenetic, ci devenise mai blând, 
mai mieros. Ai făcut ce trebuia, Ruth. Ea a încercat să fugă și tu 
ai oprit-o. Acum, putem să fim din nou o familie fericită, doar tu 
și cu mine. 

— Eu... 

— Ai strigat după ajutor. Ea a încercat să te doboare, tu ai 
strigat după ajutor și eu am venit. 

Cu toate că era cam ameţită, știa că nu se întâmplase deloc 
așa. 

Ea își scuturase capul ca să i se limpezească mintea. 

— Numele meu este Julie! Asta era singurul lucru care avea 
sens, dar asta făcuse mâinile lui să se încleșteze pe topor. Ea se 
întorsese și fugise, când el se repezise pe trepte după ea. 

El avea picioarele mai lungi, dar ea se repezise după colț, 
exact când el încercase să o prindă de gleznă, mânerul toporului 
lovindu-se de scări. Ea trecuse de cealaltă parte a mesei din 
bucătărie când el apăruse în capătul scărilor, dar își dăduse 
seama că era încolţită. El ţinea toporul cu ambele mâini, 
mutându-l dintr-una într-alta, ca și cum i-ar fi plăcut să-l simtă în 
mâini. 

— Nu mă face să te omor, Esther, spusese el. 

— Parcă mă chema Ruth acum, zisese ea, forțându-se să 
rostească cuvintele tare și cu forţă. 

— Oricine ai fi, urlase el. Nu mă face să te omor, pentru că o 
voi face dacă va fi nevoie, dar Domnul mi-e martor că nu vreau 
să mori. 

— Domnul e de rahat, spusese Julie. 

— Dumnezeu este iubire, tu ești un rahat! replicase el. Să nu 
uiţi asta! El înfipsese lama toporului în mijlocul mesei și blatul se 
crăpase. Ea prinsese marginea mesei și împinsese cât putuse de 
tare, suficient încât să-l facă pe John David să cadă în fund, 
toporul fiind încă înfipt în masă, iar ei aproape că-i venise să 
râdă de cât de caraghios era. Doar că acum, John David se 
întinsese pe podea încercând să o prindă de glezne, dând la o 
parte scaunul pe care ea îl aruncase spre el. In cele din urmă, ea 
ajunsese la ușă. 

Reușise să pună un picior pe treapta de beton, înainte ca o 
mână să prindă cearceaful care era înfășurat în jurul ei ca o 
robă. Încercase să trântească ușa de plasă în urma ei, dar 
aceasta se lovise de mâna lui. Ea se opintise cât putuse ea de 


VP - 157 


tare în ușă. Degetele lui se înmuiasem o clipă, dar apoi îi 
prinseseră braţul pe care îl strânseseră cu forţă. 

— Te-am prins, spusese el gâfâind, iar ea îi simţise căldura 
respirației prin ușa de plasă. Te-am prins! 

El se împinsese puternic în partea sa de ușă și ea îi simţea 
căldura dincolo de plasă, ciudat de caldă și intimă. Nu era 
momentul, dar acum își amintise de zona lui intimă lipită de ea, 
de acele comuniuni de coșmar, acum se simţise mai mult a lui 
ca niciodată, în acest moment când era la un pas de libertate, 
un pas pe care nu-l făcuse. 

— Ceea ce s-a întâmplat aici este vina ta, spusese el de 
dincolo de plasă. Nu ești Ruth, nu ești Esther, nu ești nimic! 

Dar avea ceva în mâna ei însângerată. 

Îi tăiase degetele cu lama și, când acestea se deschiseseră, 
ea fugise. 

Nimic, nimic, nimic... 

Nimic, nimic, nimic, nimic. 

Nimic! 

Ea fugise pe ritmul a ceea ce era. 

Dar era ceva strâns în adâncul ei, ceva care, la fiecare pas 
greu și descult, trimitea unde de șoc prin picioarele ei. 

La revedere, spusese ea. 

Nu îmi pasă, spusese ea. 

Ești un nimic, spusese ea, dar știa că nu era așa. 

Își amintise de o promisiune distantă de ajutor, de compot de 
piersici și de porumb, și alergase fără speranţă către ea. Fiecare 
dram de efort fusese depus pentru a nu se împiedica de 
trotuarele denivelate și pentru a nu fi lovită în faţă de crengile 
mai joase ale copacilor. Nu avea timp să privească în urmă, ca 
să vadă dacă el era la zece pași în urma ei, la 20 sau dacă nu 
era deloc. Dacă ar fi căzut, mâinile lui s-ar fi încleștat în jurul 
gâtului ei, mâinile însângerate pe care chiar ea le tăiase cu 
lama, aceeași lamă pe care o folosise pentru a comite păcatul 
ce nu putea fi șters. Of, Charlotte... Sărmana Charlotte. 

Ea alergase prin partea veche a Houstonului, cu case de 
cărămidă care ascundeau cine știe câte capete sparte și fetițe 
distruse, case care aveau cine știe câte secrete îngropate în 
curtea din spate. Se împleticea la colțurile de stradă. Colţurile 
caselor cu vițele care urcau pe ele o ameteau, iar ea alerga 
către străzi mai mari, care să semnifice civilizaţie și, poate, 


VP - 158 


ajutor. Dar străzile erau ciudat de goale. Oare era prea devreme 
chiar și pentru plimbările matinale? 

leșise din cartierul acela sufocant la o intersecţie cu semafor 
și se oprise pentru a-și trage sufletul. In dreapta era un mic 
parc, în apropierea unei clădiri rectangulare care avea o alee 
acoperită în jur. Ea recunoscuse sculptura de pe spațiul verde, o 
masă de metal ruginit scufundat în iarbă într-un model la 
întâmplare, fără sens, ca un fel de fundă aruncată acolo, și își 
amintise vag că vizitase acest muzeu cu mult timp în urmă. 

Privind în jur, își dăduse seama că nu era dimineaţă. Cu toate 
că lumina era destul de difuză și că ea avusese impresia că 
trecuse peste o noapte lungă, culorile din jur nu era potrivite 
pentru un răsărit. Cerul era de un alburiu opac, care o făcea să 
aibă impresia că era încă în casă, doar că într-o cameră mai 
mare. Copacii păreau masivi, saturați de verdele care părea a se 
scurge de pe marginile frunzelor. Asta și faptul că nicio pală de 
vânt nu mișca frunzele îi făcea să pară decoruri pe o scenă sau 
într-un vis. Ea alergase pe strada pustie și, când întorsese capul 
la dreapta, văzuse autostrada. 

Apoi văzuse panoul ridicându-se deasupra ei, mai înalt decât 
copacii și decât stâlpii de electricitate. Dispărută: o fetiţă 
blondă, frumoasă și cu obrajii rozalii. 

Nu era ea. Nici nu semăna. Se uitase la panou și apoi la ea 
însăși, desculță și murdară după ce stătuse luni întregi în acel 
întuneric, cu el, cu lucrurile pe care el i le făcuse. Și acum avea 
ceva înăuntrul ei care să-i amintească de acele lucruri. Care să-i 
amintească și de ceea ce îi făcuse ea lui Charlotte. Fata de pe 
acel panou nu știa nimic despre asta. Ea era perfectă. 

In acel moment, de parcă s-ar fi smuls un pansament de pe 
cer, începuse să plouă. In câteva secunde se formase un șuvoi 
de apă care curgea la picioarele ei, iar ploaia parcă acoperise 
complet panoul. 

Incepuse să alerge din nou. 


Până ajunsese ea la acea tarabă, ploaia devenise un fel de 
burniță, cam ca atunci când scuturi rufele ude, iar soarele își 
face loc de dincolo de norii ca de flanelă, făcând ca ultimii stropi 
de ploaie să strălucească în aer. Pământul începuse să scoată 
aburi, dar ea tremura în faţa tarabei de placaj. Era încuiată. 

— Dacă ai nevoie de ceva... spusese femeia cu piersicile. 


VP - 159 


Avea nevoie de o mulţime de lucruri. Stomacul ei era afectat 
de o stare care putea să apară în orice moment, mai ales dacă 
nu mânca nimic. Singurul lucru care o oprea să vomite era 
gândul că ar fi putut fi găsită în genunchi pe betonul de acolo, 
singură, în faţa acelei tarabe. O ocolise și se oprise în spatele ei. 

O siluetă se sprijinea de acea tarabă, stând pe jos și fumând o 
țigară. Capul femeii se întorsese agale către ea, ca și cum ar fi 
anticipat că avea să fie plictisită de imagine. Părea obișnuită să 
aștepte. 

Dintr-odată, femeia devenise atentă și mai trăsese un fum din 
țigară. Apoi se ridicase și, arătând spre ea, spusese: 

— Fata cu peruca. Te știu! Tu ești fata cu peruca. Unde îţi 
este peruca? 

Fata deschisese gura să spună ceva, dar chiar atunci fumul de 
la ţigara din mâna întinsă a femeii fusese adus spre ea deo 
adiere de vânt. Greaţa pe care o provocase o făcuse să 
îngenuncheze în noroi și vomitase în iarba din spatele tarabei, 
dar nu avea nici ce să vomite. Doar acid care-i ardea gâtul. Apoi, 
pentru o vreme, nu văzuse decât niște pete verzi și galbene, 
apoi avusese un moment de negru în fața ochilor înainte de a 
simţi mâna caldă pe spate. 

— Fato cu perucă, nu arăţi așa de bine, spusese femeia în 
timp ce o ajută să se așeze pe beton. Petele dispăruseră și acum 
vedea mai bine faţa femeii. Părul ei negru și scurt stătea în 
toate direcţiile, ca niște flăcări înţepenite. 

— Numele meu este Janiece. lar numele tău va fi Mama, dacă 
nu greșesc eu. 

Fata respirase adânc, trăgând în piept aerul fără urmă de fum 
de ţigară acum. 

— Am fugit, spusese ea, apoi se oprise. Nu găsea cuvintele 
pentru a descrie ceea ce se întâmplase. Minţise. Ucisese. 
Încercase să fie bună, dar nu reușise. 

— Da, m-am prins, spusese Janiece. Ai unde să te duci? 

Ea dăduse din cap. 

— Ai nevoie de niște haine, de un loc unde să stai? 

189 

Ea dăduse din cap că da. 

— Vrei să scapi de ăla? arătase spre ea Janiece. 

Pentru o clipă ea nu înțelesese. 


VP - 160 


— Al cui e copilul ăla, scumpo? întrebase femeia un pic mai 
blând. 

Durerea venise de atât de profund din ea, încât avusese 
impresia că se va sparge în mii de bucăţi. Doar că asta nu se 
putea. Ca să te spargi în bucăţi, trebuia să fii ceva. 

Janiece se uitase la ea cum se ștergea la gură cu mâna. 

— Bine, lasă asta. Trebuie să mănânci ceva oricum. 

Ea se uitase la taraba din spatele lor. 

— La naiba, nu! spusese Janiece. Rhonda e o doamnă 
cumsecade, dar dacă-ţi vede burta aia de patru luni, nu te mai 
scapă din ochi. O să aibă o cameră pentru tine. 

— 0... cameră? 

— la te uită, vorbește! Da, o cameră specială, cu un film 
special. Sunt catolici, înţelegi? Nu vrei să ai de-a face cu catolicii 
în starea ta, la naiba! 

— A spus că dacă am nevoie... 

— Dacă ai nevoie de o morală despre cum să-ţi ţii picioarele 
încrucișate, nu că spun că nu ai face-o... 

— Am nevoie... Fiecare cuvânt parcă ieșea dintr-o fântână 
fără fund. Uneori găleata ajungea la apă, alteori cobora și se 
clătina într-un hău gol. 

— Știu de ce ai nevoie și îţi spun de acum că o să primești - 
nu fără niște acte semnate de ai tăi. La naiba, probabil că cineva 
de acolo ţi-a făcut asta. 

Acasă... 

„Ești nimic”. 

— Haide, vii cu mine. Janiece o ajutase să se ridice și oftase. 
Oricine ţi-a făcut asta, sper să ardă în flăcările iadului, pentru că 
a-l scoate o să fie mult mai complicat și e nevoie și de bani. 
Privise într-o parte. Dar o să discutăm de partea asta mai târziu. 

Ea se gândise la iad. Se gândise și la Rai. Se gândise la ceea 
ce era în ea, o viață, o bătaie de inimă. Apoi se gândise la John 
David, la greutatea lui prăbușită peste ea din nou și din nou. 
Până la urmă, ea nu ieșise din hăul acela. Hăul era în ea. 
Numele lui era Esther. 


VP - 161 


14 


În 2002, un alpinist, Ryan Hartley, se urcase pe Transco 
Tower. Când ajunsese la etajul 30, aproape de jumătatea 
turnului, sărise în gol. 

Asupra cadavrului său găsiseră un bilet în care el protesta 
împotriva războiului din Irak. Probabil că alesese Transco Tower 
pentru că era un simbol al boom-ului petrolier în Houston: 64 de 
etaje de sticlă care se înălţau către cer, un turn singur în 
mijlocul unei zone comerciale și rezidenţiale, cea mai înaltă 
clădire din afara cartierului de business al orașului. Energie pură 
care ieșea din adâncul pământului, ca și cum un gheizer de 
petrol ar putea fi prins, purificat și transformat într-o prismă de 
lumină. Ca și cum putea să fie ceva așa de pur. 

Vizavi de turn, într-un pătrat de iarbă, este fântâna Water 
Wall, o fântână arteziană cu un cal, care are exact 64 de 
picioare (19 metri), fiecare picior reprezentând un etaj al 
Transco Tower. Odată, le-am adus aici pe fete după ce 
terminaserăm cumpărăturile de Crăciun. Jane, care avea trei ani 
atunci, se desprinsese din mâna mea și alergase către fântână, 
Tom alergase și el ca să o prindă. Aventuroasa Jane se oprise la 
baza treptelor și privise în sus la peretele sculptat. Apoi, ameţită 
de apa care curgea, făcuse un pas înainte. Picioarele i se 
adunaseră sub ea, se așezase și lăsase să-i scape un strigăt. 

Julie, care avea șase ani, se așezase pe beton, cu capul lăsat 
pe spate, ca să vadă arcul uriaș făcut de apă de la o distanță 
sigură. În timp ce Tom o lua pe Jane în braţe, eu m-am așezat 
lângă Julie, ca să văd ce vedea și ea. Imi amintesc capul ei 
sprijinit de mine, părul ei moale care îmi gâdila obrazul. 
Împreună, am ascultat cum Tom o alina pe Jane, vorbele lui abia 
auzindu-se din cauza zgomotului produs de apă. Apa curgea așa 
de repede, că părea că nici nu se mișcă. 

Când Julie a vorbit, m-a întrebat: 

— Mami, cade cerul? 

Mi-am spus că trebuie să țin minte, să-i spun lui Tom în acea 
seară, după ce fetele aveau să se culce, apoi am spus tare, deși, 
din cauza zgomotului apei, a părut că șoptesc: 


VP - 162 


— Nu îţi face griji, dragă, aici suntem în siguranţă. 
M-am simţit mai bine când am văzut zâmbetul ei curajos. 


Văzuţi de la distanţă, siluetele lor proiectate pe fundalul apei 
luminate din Water Wall și încadraţi de arcul din piatră, puteau 
să fie un cuplu care făceau poze de logodnă: Gretchen și 
Maxwell, ţinându-se de mână, Gretchen sprijinindu-se grațios de 
el. Apoi el se mișcă înainte ca un dansator și își pune mâinile în 
jurul taliei ei, și devin o siluetă întunecată care parcă dansează 
în faţa peretelui de apă iluminat. Dar, când mă grăbesc către ei, 
pe iarba udă, care devine tot mai noroioasă pe măsură ce mă 
apropii de fântână, văd coatele ei îndepărtate de corp în efortul 
de a-l împinge. El i le împinge la loc. Se luptă amândoi pentru 
geanta ei, care se pare că s-a înfășurat în jurul gâtului ei în 
timpul luptei. O iau la fugă. 

Uit mereu cât de mare este zgomotul de la Water Wall când 
ești aproape de ea, ca un răget cumplit care se schimbă ca 
intensitate și tonalitate la fiecare pas, parcă scăzând în forță și 
devenind un zgomot de fond o secundă, pentru ca apoi să 
izbucnească cu și mai multă putere. O ceaţă umple piaţeta de 
beton din fața peretelui curbat al fântânii și face ca zona să fie 
extrem de alunecoasă, iar seara lumina este gălbuie cu o 
strălucire dată de spoturile subacvatice. Exact când trec pe sub 
arcadă și intru în piațetă, siluetele care se luptă se înclină 
alarmant și încep să patineze. Gretchen se împiedică în spate de 
ceva care e pe jos și apoi cade, lovindu-se la cap, iar Maxwell 
cade peste ea. El continuă să se zbată un moment, ca un fel de 
creatură subacvatică eșuată pe mal, apoi se depărtează. 

O lumină argintie îi scoate în evidenţă barba și luminează 
pentru scurtă vreme expresia lui panicată, plină de furie 
animalică, înainte să se aplece și să ia geanta care e acum sub 
trupul inert al lui Gretchen, pe betonul ud. 

„Bărbatul care mi-a făcut asta”. Așa îl numise pe Maxwell pe 
înregistrare. Nu am idee ce a făcut el sau cine e ea, dar când 
văd mâna lui întinzându-se către silueta ei nemișcată, știu că 
trebuie să opresc ceea ce urmează să facă. 

Mă reped înainte cât pot de repede, dar pantofii mei alunecă 
pe betonul ud, la fel cum au alunecat și ai lui Gretchen un pic 
mai devreme, iar picioarele îmi fug de sub mine. Reușesc să pun 
mâna înainte și cad pe un picior, dar dinţii mei prind un 


VP - 163 


milimetru din limbă atunci când aterizez, și simt dintr-odată 
căldură în gură. Maxwell mă vede și sare în picioare, fiind încă 
deasupra trupului inert al lui Gretchen. Când deschide gura și 
vorbește, vocea lui profundă se aude peste vuietul apei din 
spatele lui, la fel cum se auzise și peste marea de voci de la 
Cercul Vindecării. 

— Știu cum pare, spune el clătinându-se. Dar nu știi de ce e în 
stare fata asta. Este extrem de nebună și periculoasă. Minte. 
Este o ucigașă. 

— Nu te cred, spun eu, dar nu îmi aud propriile cuvinte și, în 
plus, știu că partea cu minciuna este reală. 

— M-a urmărit, mă ameninţă. A încercat să mă șantajeze. 
Vrea bani de la mine. Arată spre geanta care zace pe cimentul 
ud, câţiva metri mai încolo. M-a obligat să vin aici, m-a 
amenințat. Și apoi m-a atacat. Mă uit în jos la corpul care zace 
nemișcat pe beton. Jur că eu doar mă apăram! Are o armă în 
geantă. 

Dar este o greșeală, pentru că acum nu îl voi putea lăsa să 
pună mâna pe acea geantă. 

— Dacă vrea banii tăi, atunci de ce te atacă? 

El își umezește buzele. 

— Așa cum am mai spus, este bolnavă! Eu sunt un om de 
succes, eu ajut alți oameni. Vocea lui crește din ce în ce mai 
mult, barba ridicându-i-se odată cu mărul lui Adam. Fetele ca ea 
nu suportă... 

— Ce fel de fete? 

El se uită la mine cu un aer vag de surpriză. 

— Târfele. 

Trag aer în piept printre dinţii încleștaţi. 

— Nu vorbi așa despre fiica mea, îi spun. Și, chiar dacă nu 
este ea, dintr-odată, devine ea. 

El se întinde după geantă, dar eu ajung la el înainte și îl 
împing în canalul de la baza fântânii cu atâta forță, încât mă 
trezesc în genunchi, în apă, peste el. În spatele meu, picioarele 
lui lovesc apa, încercând să mă pocnească peste spate, în cap, 
dar eu sunt în mare parte la suprafaţă, în timp ce el este în apă, 
ceea ce, cel puţin temporar, mă face să fiu mai grea. Genunchii 
mei sunt pe umerii lui și îi simt mâna care încearcă să mă apuce 
de păr. „Mult noroc, nenorocitule”, îmi spun. Mi l-am tuns scurt 
după ce s-a născut Julie. L-am sacrificat pe altarul maternității, 


VP - 164 


odată cu capacitatea de a mă durea undeva de toată lumea. Si 
cu visurile mele! Și cu inima mea! Cu degetele înfipte în părul 
lui, îl lovesc cu capul cât pot de tare de baza fântânii, la fel cum 
spărsesem ușa de la baie, atunci când credeam că Julie este 
rănită. Dar apa opune prea multă rezistență, și ceea ce primesc 
în locul unei izbituri este o stropeală cu apă și o întruchipare a 
tuturor umbrelor nebunești care se ridică și se mișcă în ritmul 
furiei mele. 

În spatele meu, o voce trece de zgomotul apei. 

— John David. i 

Aud un declic pe care-l recunosc din fanteziile mele. In 
fracțiunea de secundă în care strânsoarea mea se slăbește, el 
se redresează și mă împinge, apoi se ridică și se sprijină de 
peretele ud. Apoi văd pe chipul lui o expresie care arată că și-ar 
dori să nu mă fi dat la o parte așa de repede, iar când mă întorc, 
îmi dau seama și de ce. 

Gretchen e în picioare și are în mâini un pistol. 


Perdeaua de apă este ca o coală de hârtie goală, iar pistolul 
este ca vârful unui creion care zăbovește la un milimetru de 
pagină și care parcă ne schiţează pe noi trei în aer înainte de a 
ne încredința paginii. 

Trupurile noastre sunt colțurile unui triunghi: bărbatul care 
ține mâinile în fața lui și este lipit cu spatele de peretele 
fântânii, apa curgându-i pe umeri și lovindu-i gâtul, așa încât 
capul lui tremură în efortul de a sta drept. Eu stau într-un 
genunchi în apă, parcă îngheţată în mijlocul acţiunii de a mă 
ridica. Gretchen e în picioare, cu arma în mână. 

— Esther, spune Maxwell. Te rog... 

Ea îl ignoră și mi se adresează mie. 

— Are dreptate, să știi. Am făcut sex pe bani de mai multe ori 
decât pot număra acum. Asta face din mine o târfă. Și am făcut 
lucruri mult mai rele. Am minţit și am furat de la oameni care au 
ținut la mine. l-am folosit. Și apoi i-am părăsit. 

— Julie, îi spun eu, uitând... 

Ea se repede spre mine și arma se îndreaptă o secundă către 
mine. Când tresar, arma se mută din nou în direcţia lui Maxwell. 

— Nu-mi mai spune așa. Nu mai sunt Julie. 

Ceva se rupe în mine. Simt ca și cum o bucată din plămânii 
mei s-ar fi rupt sau ca și cum apa din fântână ar fi început să 


VP - 165 


fiarbă și pielea de pe picioarele mele ar începe să cadă de la 
glezne în jos. Asta este o exagerare. Ar trebui să spun că simt 
cum toate părţile din corpul meu au prins o viaţă proprie. Am 
impresia că sunt abandonată de tot ce a făcut vreodată parte 
din mine. Poate că, odată ce ai fost părăsită de cea mai 
importantă fiinţă din viața ta, nu îţi mai poţi reveni. Poate că 
este destinul tău să fii părăsită chiar și de către măruntaiele 
tale, poate că piciorul tău poate pleca de capul lui... Cine știe? 
Am văzut și lucruri mai ciudate. 

De pildă, acum Gretchen, sau Esther, sau cine o fi ea ţine 
arma îndreptată spre Maxwell și spune vorbe care nu au niciun 
sens. 

— Am mers la vechea noastră casă, John David. Mi-a trebuit o 
veșnicie ca să îmi dau seama unde e. Nu mai ţineam minte cum 
arăta casa pe dinafară. Dar nici nu mai contează, pentru că nu 
mai este acolo. Este doar un loc gol, în afară de o bandă pusă de 
poliţie ca să izoleze locul și de niște flori și ursuleţi. Ea face o 
pauză... Presupun că după ce m-ai convins că eu am ucis-o pe 
Charlotte, ai zidit buncărul și ai luat-o de la capăt. Domnul mi-e 
martor că și eu am încercat să fac asta. 

Faţa ei este deja foarte udă de la stropii de apă din fântână ca 
să mai pot vedea lacrimile, dar o aud suspinând. 

— Dar altora le pasă de fata care a murit acolo. Ar trebui să 
vezi toate lumânările. Nimeni nu știe cine e, dar ei nu se întorc 
cu spatele să meargă mai departe. 

Ea face un pas înainte. 

— Și nici eu nu fac asta! Nu am ucis pe nimeni! Nu mai am 13 
ani și tu nu mai poţi să-mi spui că e vina mea. Nu o să-ţi permit. 

Face un pas înainte și poziţionează arma. 

— Ajută-mă, Anna! Te rog, ajută-mă! spune Maxwell care e la 
câţiva metri în stânga mea. 

Cât pot de lent, încerc să mă echilibrez în fântâna alunecoasă. 

— Nu te mișca, urlă ea. 

— Bine, spun eu. 

Am impresia că este un zid între noi, format din tone de apă 
dincolo de care eu am trecut. 

— Gretchen... 

Asta îi atrage atenţia. Capul ei se întoarce spre mine. 

— Știu cine ești. Și știu și despre Cal. Încet mă ridic în 
picioare. Știu că era copilul lui. Poate că-l iubești. 


VP - 166 


— Nu face asta, spune ea. 

— Vreau doar să te gândești la ce faci. Gândește-te înainte de 
a apăsa pe trăgaci. 

— Am avut destul timp să mă gândesc. 

_ — Şi eu la fel, zic eu. Acum sunt în picioare, dar tot în apă. 
Incep să mă mișc încet, pas cu pas. Nu cred că tu ești o ucigașă. 

— Eu nu sunt nimic! 

Dar ea nu este chiar nimic pentru mine. În ultima lună am 
hrănit-o și am îmbrăcat-o pe fata asta. Am ţinut-o în braţe pe 
podeaua din baie când plângea. Am stat în săli de așteptare, 
rugându-mă să fie bine. Și eu nu mă rog! Acum, nu pot să-mi iau 
ochii de la ea sau arma se va descărca. Mai fac un pas până 
aproape de marginea fântânii. Cu fiecare pas pe care-l fac către 
ea, pare tot mai tânără. Mă lupt cu apa din fântână, târându-mi 
picioarele, ca și cum aș fi într-un râu rapid. 

— Tu ești fiica mea. 

Sunt destul de aproape ca să pun mâna pe mâinile ei. Sunt ca 
de piatră. Nu tremură. 

— Julie... 

Ea dă din cap către mine. 

— Anna, șoptește ea cu teamă în priviri. 

— Mamă. 

Prind ușor pistolul, așteptându-mă să simt în orice moment o 
căldură mistuitoare, copleșitoare. 

— Nu sunt cine crezi tu că sunt, spune ea și eu abia dacă o 
aud. 

— Oricine ai fi, te iubesc, zic eu. 

Și apoi iau arma în mâinile mele și încet, cu grijă, trag piedica 
la loc, cu ochii fixaţi în ochii ei. 

— Și, orice ar fi făcut el, nu merită să-ţi distrugi viaţa pentru 
asta. 

— El a răpit-o pe Julie. Ochii ei sunt mari și albaștri. Mamă! EIl 
este! 

Cuvintele ei parcă încetinesc totul, făcând ca în tot vacarmul 
creat de apa din fântână să se creeze o zonă de liniște. La 
picioarele mele, geanta s-a deschis și fluturași de hârtie ies și 
sunt udaţi de apă. Unul dintre ei este deschis și văd că este un 
buletin al bisericii. 

Undeva, în această zonă de liniște, Maxwell strigă: 

— E o mincinoasă, Anna. 


VP - 167 


Dar ceva ce a spus ea mai devreme îmi sună în urechi. 
Buncărul. Banda pusă de poliţie. Vechea noastră casă. 

— Văd că-mi știi numele, îi spun și trag din nou piedica 
pistolului. 


VP - 168 


Esther 


era o virgină care locuia cu unchiul ei, Mordecai. Dar lui Esther îi 
era scris să facă lucruri mari. 

Într-o bună zi, Regele Luminii o chemase la el, pentru că avea 
nevoie de o nouă soție, iar ea era cea mai frumoasă dintre 
virginele de prin partea locului. Lui Esther îi era frică. Era doar o 
fetiță și nu voia să se facă de râs în palatul Regelui Luminii cu 
hainele ei murdare. Dar ea recunoscuse vocea Domnului în 
chemarea Regelui Luminii, și ea ştia că, dacă te chema 
Dumnezeu, trebuia să-L asculti. Așa că a mers la rege. Ela 
văzut-o și a plăcut-o pe loc, dar a refuzat să se atingă de ea. 

— Hainele tale sunt murdare, a spus el. Nu trebuie să-mi 
întinezi patul. 

Și apoi ce s-a întâmplat? 

Esther a plâns de rușine. 

Esther a plâns de rușine. Dar Regele Luminii a spus: 

— Nu plânge, copila mea. Ai încredere în Domnul și într-o zi o 
să fii mai curată și mai frumoasă decât ti-ai imaginat. Și ce se 
gândise ea? 

Ea se gândise că el probabil se înșală. 

De ce? 

Pentru că ea era nedemnă de el. 

Dar? 

Ea nu punea la îndoială ce spunea Regele Luminii. 

De ce? 

Pentru că el vorbea cu vocea Domnului. 

— Ce ar trebui să fac? întrebase ea. 

— Trebuie să trăiești în palatul meu, alături de concubinele 
mele timp de un an, spusese el. 

Esther auzise vocea Domnului în poruncile regelui și ea știa că 
Domnul trebuia ascultat. Așa că ea plecase capul și mersese să 
trăiască alături de concubine. 

Concubinele o spălaseră și o parfumaseră și îi împletiseră 
părul. Timp de un an nu o îmbrăcaseră, pentru ca ea să învețe 
ce este aceea umilința. O învățaseră cum să îl multumească pe 
Rege. O băteau dacă vorbea, dar fără să lase urme. Ea nu se 


VP - 169 


gândise niciodată să fugă, pentru că era dornică să facă orice 
din dragoste pentru Regele Luminii, care fusese ales de 
Dumnezeu. 

Cum se simţea ea? 

Se simţea așa de singură. Se simţea ca și cum ar fi fost 
moartă. 

Dar? 

Dar ea știa că lutul din care era făcută era modelat. 

ȘI? 

Și suportase totul. 

Și alte fecioare fuseseră trimise în casa concubinelor, iar ea le 
văzuse pe acestea plângând și văitându-se, iar unele chiar 
fugiseră. Dar timp de un an întreg, Esther nu plânsese deloc și, 
cu toate că alte fecioare fuseseră trimise în patul Regelui 
Luminii, Esther știa că acestea nu-l satisfăcuseră, pentru că ele 
se întorseseră în casa concubinelor și deveniseră sclavele 
regelui. 

Intr-o zi, la un an după ce îl văzuse pentru prima dată pe 
Regele Luminii, el o chemase la el în pat. El fusese așa de 
mulțumit de ea, încât o alesese să îi fie regină, Regina Luminii. 
Si, din acea zi, ea fusese aleasa Domnului. 

Ce face ea? 

Urmează poruncile Domnului. 

Cum? 

II ascultă pe regele ei. 

Cine este regele ei? 

Regele Luminii. 

Si ea cine este? 

Regina Luminii. 

Ea este fericită? 

Asta era partea pe care o înţelesese greșit la început. De prea 
multe ori. Avea, de când fusese prima dată, un punct rotund și 
roșu pe partea din interior a braţului, care acum devenise 
vineţiu și șters. Cele noi erau pe interiorul coapselor. 

Dar nu și azi. 

Ea este fericită? 

Nu. 

De ce nu este fericită? 

Pentru că Domnul nu vrea ca ea să fie fericită. 

Dar ce vrea El? 


VP - 170 


El vrea ca ea să fie cuminte. 

Si? 

El vrea ca ea să fie curată. 

Si? 

El vrea ca ea să fie frumoasă. 

Ea este, Esther. Ea este. 

Și apoi închisese ochi. Partea care urma mereu după asta nu 
o mai rănea. 


În timpul zilei, el predica, iar ea, primul lui discipol, ţinea 
coșul. Era învelită complet într-un cearșaf, și peste cap, ca o 
glugă, asta până ce el găsise o perucă aruncată într-un coș de 
gunoi de pe o stradă din spatele clădirii. Din acel moment, ea 
purtase peruca. Era o perucă neagră și creață, o coroană de păr 
creț și plăsticos, iar jumătate din ea era mai lungă decât 
cealaltă jumătate, ca o perucă de Halloween pe care o iei din 
magazinele de măști. Partea de dedesubt era tare și te zgâria, 
pentru că stătuse prea mult în aceeași formă. Pe alocuri îi intra 
în pielea capului. Mirosea a gunoi. 

John David spusese că aceasta trebuia să-i acopere părul 
care-i crescuse până la brâu și devenise de un blond mai închis 
la culoare. El spunea că părul ei era o binecuvântare. Dumnezeu 
o scăldase în lumină. Ea își acoperea părul atunci când ieșeau, 
pentru ca alţii să nu îi întineze părul privindu-l. 

De când avea peruca, nu mai trebuia să-și pună cearceaful 
ăla și pe cap. Își recăpătase vederea periferică, iar asta însemna 
că trebuia să înveţe să ignore felul în care se uitau oamenii la ei. 
Își ținea chipul plecat în mare parte a timpului. Abia dacă auzea 
vorbele pe care John David le striga trecătorilor, dar le vedea 
pașii repezi, care se grăbeau să treacă pe lângă ei. El avea un 
carton în mâini, ea avea un coș la picioare. Dacă se uita destul 
de insistent la picioare, dacă le făcea să se oprească, uneori 
acestea veneau în faţa ei și puneau bani în coș. Când se 
întâmpla asta, John David nici nu se clintea, dar ea simțea că el 
era multumit. 

În zilele mai bune, cântau. 


El pleca din casă cu banii, departe de ea, și venea acasă 
târziu, mirosind dulce acrișor și prăbușindu-se în pat, fără a mai 


VP - 171 


vizita camera ei. Asta era ceea ce-i plăcea ei cel mai mult, când 
el era mulțumit de ea și adormea fără să o mai atingă. 

Voia să fie singură cu ea însăși uneori. Voia să mediteze la 
păcatele ei. Avea multe. 


Odată merseseră la o cantină socială, dar acolo era plin de 
bărbaţi care se uitau la ea, ca niște fiare sălbatice, în hainele lor 
umede și în hanoracele pătate. Cei mai mulți bărbaţi o lăsau în 
pace, dar erau și unii care nu făceau asta. Un bărbat lângă care 
stătea la masa lungă, rânjise la ea și îi băgase mâna între 
coapse. Ea îngheţase. John David lipsise un moment, iar când se 
întorsese, văzuse faţa rânjită a bărbatului și știuse imediat care 
era situația. Și bărbatul se prinsese și își trăsese mâna ca arsă, 
luase tava și plecase. 

Esther se simţise rușinată. Mai târziu, avea să fie pedepsită. 

Depozitul de alimente pentru săraci era frecventat de femei 
cu cărucioare de cumpărături și cu copii care scânceau, femei 
care stăteau la rând în faţa lui până ce se deschidea. Depozitul 
era un fel de magazie din curtea bisericii, neîncălzit, iar oamenii 
care îl conduceau erau la fel de reci ca și conservele pe care le 
donau. In unele zile nu aveau decât conserve de fasole, pe care 
le deschideau acasă și le mâncau, iar John David o punea să bea 
apa sărată și verzuie prin care pluteau bucățele de fasole, 
pentru că încheieturile ei arătau alarmant atunci când ieșeau de 
sub robă. Alteori, venea cu fasole bătută, preferata ei, și cu 
conserve mici de piersici sau pere în compot. Ea păstra capacele 
de aluminiu, cu etichete cu tot, sub patul ei, unde nu erau 
neapărat ascunse, dar erau ale ei. Nu avea secrete faţă de John 
David, iar el putea să vadă totul. 

El știa că ţine acolo capacele, dar binevoitor, îi permitea să 
aibă un loc unde să le ascundă. In timp ce patul scârțâia sub ei, 
ea se gândea la capacele argintii care se adunaseră, își imagina 
că patinează pe ele, sărea de pe unul pe altul sau chiar plutea 
pe ele, ca în niște bărcuţe, iar apoi bărcuțele se transformau în 
petale de flori care alunecau pe un heleșteu, iar apoi, pentru un 
oribil moment, erau din nou de metal și se frecau una de alta și 
se zgâriau. lar apoi era liniște, iar el va fi plecat. 


Într-o dimineaţă, John David nu venise jos după ea. 


VP - 172 


Esther așteptase cu nerăbdare în pat. Ea nu avea voie să se 
dea jos din pat înainte ca el să vină să o ia dimineaţa. Se temea 
că, dacă se dădea jos din pat acum, el avea să vină și să o bată. 
Sau, și mai rău, nu avea să mai vină deloc. Poate că era un test. 

Poate că era un motiv pentru care nu o lăsa să se dea jos din 
pat. Poate că podeaua avea să o ucidă. 

Se gândise la capacele de sub pat. Ele nu ar fi lăsat podeaua 
să o ucidă. 

Ascultase. Așteptase... 

Mai târziu, după ce dormise și se trezise de multe ori, 
stomacul ei începuse să chiorăie prea tare ca să-l poată ignora. 
Parcă era un gol în ea. Ea se ridicase, pusese picioarele jos din 
pat, fără să se mai gândească, își dăduse seama că nu o 
electrocutase podeaua, le mulţumise capacelor și mersese sus. 
Pe masă era doar o cutie de porumb. O deschisese și o 
mâncase. Gustul dulce și textura păstoasă îi ajunseseră direct în 
sânge, parcă. Pentru o secundă, creierul ei se simţise oxigenat 
și în formă. 

— Unde ești? îndrăznise ea să întrebe cu voce tare, parțial 
pentru că știa că el nu era acolo și nu avea să-i răspundă. 

Işi dorea sentimentul omnipotenţei lui, dar acesta nu era, iar 
ea simţise că el nu numai că plecase, dar nici nu se mai uita la 
ea. Gândul acesta îi dăduse fiori și se cutremurase. 

In a treia zi, Esther se dusese singură la depozitul de 
alimente. Era cel mai curajos lucru pe care-l făcuse. Știa drumul. 
Ținuse capul în jos pe cât posibil și își pusese pe cap o basma. O 
babușka, se gândise ea, cuvântul acesta venind dintr-un alt plan 
al existenţei, așa cum se întâmpla uneori cu cuvintele. Stătuse 
la coadă. 

Femeile care stăteau la coadă se holbau la ea. O femeie mai 
în vârstă, care avea o basma ca a ei, se aplecase înainte peste 
un cărucior pe care-l împinsese prin toată parcarea. O femeie 
foarte înaltă, care avea o fustă scurtă și strâmtă și o perucă 
lungă și blondă, îi tot arunca priviri. O drogată, o femeie a cărei 
vârstă era imposibil de ghicit, cu un păr șaten lungă și gras, se 
holbase la ea, apoi se uitase brusc în altă parte. 

O femeie cu un jerseu plecase de la tarabă și venise către 
capătul cozii, fredonând o melodie și legănând o pungă de 
plastic în care erau niște conserve. O cutie de biscuiţi pentru 
animale trona peste conserve. Esther o simţea că se apropie și 


VP - 173 


știa că toată lumea simțea apropierea acesteia. Avea nevoie de 
mâncare. 

— Scumpo, unde e prietenul tău azi? întrebase femeia. 

Ester își ţinuse în continuare capul în jos. 

— Am întrebat unde e prietenul tău, repetase femeia. El e 
prietenul tău, nu? 

Celelalte se prefăceau să-și văd de treabă, dar femeia din faţa 
ei, căreia îi ieșeau de sub mânecile cămășii supradimensionate 
niște urme roșii, era singura pe care chiar părea că nu o 
interesează conversaţia. Esther simțea cum crește tensiunea. 
Mai venise o femeie de la tarabă, care-și căra conservele într-un 
parpalac căruia îi înnodase mânecile. Mai era doar o femeie în 
faţa ei acum. Nici nu mai respira. 

— Scumpo, cu tine vorbesc. Cine e bărbatul care venea aici 
cu tine? 

Trebuia să spună ceva. 

— Este tatăl meu, șoptise ea, ţinând capul în jos. 

— Aha... Și unde a șters-o? întrebase femeia imediat, de 
parcă avea întrebarea pe limbă. 

Un alt cuvânt îi trecuse prin cap lui Esther și apoi îi ieșise din 
gură în șoaptă... 

— La spălătorie. 

Și ea arătase către dreapta, de parcă ar fi indicat ceva din 
vecinătate, de la câteva străzi distanţă. 

Femeia se uitase la ea de sus în jos, la hainele și încălțările 
murdare, la tălpile tenișilor care stăteau să se desprindă, la 
degetele care ieșeau prin ei și la peruca ei. 

— Maică-ta știe pe unde umbli tu? 

Esther nu ezitase. 

— E moartă, spusese ea, cu ochii în pământ. 

— Înî, femeia o măsurase sceptică. 

— Las-o în pace, Janiece, spusese blonda înaltă, cu pantofi cu 
toc, pe un ton gutural. Cine știe ce rahat de custodie o mai fi... 

Femeia pe nume Janiece replicase: 

— Mamele trebuie să fie cu fiicele lor. Mai ales dacă taţii sunt 
nepotriviți. Ultimul cuvânt îl spusese accentuând fiecare silabă 
și se uitase fix la tocurile femeii blonde și la picioarele ei lungi, 
lăsate la vedere. _ 

— Să te ia dracu’, J! spusese blonda și oftase. In plus, ce știi 
tu? Poate că mama ei e și mai rea. A mea așa a fost. 


VP - 174 


Cearta continuase, dar deja drogata plecase din capătul din 
față al cozii, cu blugii ei lălăi și cu buzunarele puloverului de 
flanelă atârnând de la conserve. Esther făcuse repede un pas 
înainte. Conservele se cam terminaseră. Mai era una de năut și 
una de fasole prăjită, așa că arătase către acestea fără să spună 
un cuvânt. La depozitul de alimente era o femeie în vârstă care 
stătea acolo mai mereu. Cu un chip lipsit de orice expresie, ea 
scosese de sub tejghea o cutie de compot de piersici. 

— Poftim, spusese ea. Am păstrat asta pentru tine. Dacă ai 
vreodată nevoie de ceva, să îmi spui. 

Esther nu putuse nici să dea din cap, de teamă că el o privea 
de undeva din apropiere și că acesta era un test. Dar ochii ei se 
întâlniseră cu ai femeii pentru un moment și încercase să-i 
mulțumească cu o umbră de zâmbet. Femeia pe nume Janiece 
plecase când se întorsese ea, iar cea înaltă și blondă își pusese 
mâinile în sân și bombănea ceva. Drogata se plimba în sus și în 
jos pe trotuar. Dintr-odată, ridicase mâinile și începuse să urle 
spre cer. 

Esther se grăbise spre casă, călcând adesea cu tenișii peste 
cearceaful în care era înfășurată. Se întreba dacă John David 
avea să afle că fusese plecată din casă și, dacă avea să afle, 
care urma să fie pedeapsa. Dacă acesta fusese vreun test, ea ÎI 
picase. Esther se gândise la Avraam din Biblie care-l pusese la 
încercare pe fiul său Isaac, așa cum îi spusese John David. Și 
Dumnezeu îl sacrificase pe Fiul Lui, pe lisus. Mereu erau fii, 
niciodată fiice. Oare fiicele erau prea importante? Sau 
dimpotrivă? 

Intrase în bucătărie, mâncase, se dusese jos, în fundul 
beciului și se întinsese în pat ca să aștepte noi instrucţiuni. 


Din pat auzise ușa din spate cum se deschisese și două 
perechi de picioare începuseră să se miște prin bucătăria de 
sus. Aproape că nici nu recunoscuse vocea lui John David la 
început. Era mai piţigăiată parcă și îi amintea de cineva pe care- 
| cunoscuse cu mult timp în urmă, un tip cu o chitară. Vorbea cu 
cineva și, cu toate că ea nu auzea cuvintele, tonul era prietenos. 

A doua vocea care se auzea era a unei fete care avea un pas 
greu. Se auzise zgomotul unui scaun târșit pe hol, urmat de un 
strigă de durere și de un hohot de râs. Oricine ar fi fost fata, era 
neîndemânatică. 


VP - 175 


— Esther, urlase el în beci. Esther, vino încoace! 

Ea se uitase la perucă, la cearceaful căzut de pe capătul 
patului... Ca și cum ar fi văzut-o, el strigase: 

— Nu-ţi bate capul cu lucrurile, că nu ieşim nicăieri. Vino să 
cunoști pe cineva. 

Să cunoască pe cineva... Ea pășise cu teamă pe trepte în 
cămașa de noapte. O fată, poate chiar mai tânără decât Esther, 
stătea în bucătărie, alături de John David. Era scundă, cu un păr 
vopsit în negru, strâns în niște cozi de cap. Purta un tricou negru 
și o fustă neagră mult peste genunchi, care lăsa să se vadă 
niște picioare albe în șosete decolorate, ce fuseseră cândva de 
culorile curcubeului. 

— Esther, ea este Charlotte, spusese John David. 

Ea văzuse, şocată, că el își răsese barba. li venise în minte o 
chitară cu o curea brodată și o cameră cu postere pe pereţi. 
Pielea lui care fusese ascunsă sub barbă era rozalie și arăta cam 
ca pielea de pui. Gura lui părea mult mai mică, cu buze subțiri, 
și avea o mică tăietură deasupra mărului lui Adam. 

Charlotte rima cu harlot (târfă). Esther își ţinuse ochii în 
pământ, dar era conștientă că Charlotte se uita la ea și devenise 
stresată de felul în care arăta: avea o cămașă de noapte 
învechită, peste niște blugi pe care-i luase dintr-un tomberon, 
iar picioarele desculţe și murdare ieșeau de sub tivul zdrenţuit. 
Se întreba chiar dacă nu cumva cămașa de noapte puţea, căci 
nu o spălase niciodată. 

— Charlotte, Esther este nepoata mea. A stat aici o vreme. 

Era din nou acea voce. Noul, dar cunoscutul John David, care-i 
amintea de altcineva, de demult... El se întorsese și i se 
adresase lui Esther cu acea voce blândă și prietenoasă care o 
făcea să vrea să-și acopere urechile și să cânte până ce nu mai 
auzea. Dar ea știa mai bine. 

— Esther, Charlotte poate să folosească computerul tău 
pentru a-și verifica e-mailul? Este departe de casă și știu că ar 
aprecia asta. 

Esther nu avea un computer. Știa ce i se cerea. Dăduse din 
cap fără să ridice ochii din pământ. 

— Minunat. O s-o conduc și o s-o ajut să se instaleze în 
camera ta. Te superi dacă mai stai aici câteva minute? 

Esther dăduse din cap și se îndepărtase de ușă. Când 
trecuseră pe lângă ea, Charlotte spusese: 


VP - 176 


— Mulţumesc. 

Esther se uitase repede la ea și îi văzuse ochii căprui cu 
inflexiuni de verde și auriu. Întinsese o mână, pentru a o prinde 
pe Charlotte de braț. 

Dar Charlotte deja văzuse ușa îngustă din spatele beciului. 

— Vai, ăsta este ca un fel de culoar secret? întrebase ea. 

— Adăpost de bombardament, spusese John David, urmând-o 
îndeaproape. 

— Nu se poate! 

— Casa asta a fost a bunicilor mei, zisese el. Bunicul meu a 
fost pilot pe un avion de luptă în Pacific. A lucrat pentru NASA 
din 1961. S-ar fi putut muta într-o casă mai mare în Clear Lake, 
dar bunica mea credea că Războiul Rece avea să se termine cu 
un holocaust nuclear. Era convinsă că lisus o să curețe 
pământul. 

Vocea lui părea că se aude de departe... 

— Ea l-a convins că construiască un buncăr aici. 

— Cât de tare, spusese Charlotte cu admiraţie. 

Chiar era tare. Esther nu auzise această poveste. Gândul la 
bunicii lui John David îl făcea să pară, dintr-odată, foarte 
obișnuit. 

— Nu poţi face un beci la nivelul solului, dar, cu circa zece 
tone de beton, poţi face un adăpost contra bombardamentelor. 

Cuvintele i se plimbaseră prin cap... Era o lecţie de istorie, 
predată neformal, de parcă omul care vorbea nu ar fi fost 
complet în afara istoriei, ca și cum nu ar fi fost divin. Ca și cum 
el ar fi fost doar un om care locuia într-o casă. 

— Nepoata ta este așa de norocoasă! Asta e cel mai tare 
dormitor! 

Vocea lui Charlotte se auzea din josul treptelor, odată cu pașii 
ei. În timp ce amândoi dispăruseră în întuneric, Esther 
înţelesese pentru prima dată ce avea să se întâmple. 

Ea înţelesese pentru prima dată că asta i se întâmplase și ei. 

Se chircise pe canapea și își pusese mâinile pe urechi, dar tot 
auzea. Nu erau cuvinte, doar vocea lui Charlotte, care era tot 
mai ascuţită și se auzea tot mai tare, apoi o bufnitură și încă o 
bufnitură, ceva care căzuse pe podeaua de beton, ţipete 
înăbușite, zgomote de pași pe podea, care păreau a încerca să 
prindă ceva. Un moment scurt de liniște. Ceva greu care era 


VP - 177 


târât, apoi sunetul acela pe care-l recunoscuse imediat ca fiind 
cel de bandă adezivă ruptă dintr-o rolă. 


John David apăruse în capătul scărilor, arătând foarte obosit, 
și aruncase un braţ de haine pe podea. Umpluse o găleată de 
plastic cu apă și i-o dăduse lui Esther. 

— Spal-o, spusese el. 

Concubinele o spălaseră, o parfumaseră și îi impletiseră părul. 

Buretele era unul nou, albastru, de bucătărie, moale pe o 
parte și aspru pe cealaltă. Găleata era neașteptat de grea și se 
clătinase un pic când o ridicase, așa că niște apă se vărsase 
peste pantofii lui. 

El mersese la canapea ca să se întindă. Exerciţiul îi epuizase, 
îl sleise de electricitatea emoţională, pe care, de regulă, o 
emana în valuri. Întins acolo, cu ochii închiși, părea mai mic. 
Făcuse un pas către el, dar el își pusese brațul peste ochi și se 
întorsese cu spatele la ea. Peste niciun minut, deja sforăia. 

Se întrebase ce făcea el oare aici, sus, în toate dăţile când ea 
tremura jos, în camera ei. Dormea pe canapea? Işi făcea un 
sandvici? Aceste gânduri o umpleau de spaimă... Se întorsese și 
se îndreptase către ușă. Trecuse peste grămada de haine care 
arăta ca o păpușă aruncată. Bluza neagră era pe jos, pe dos, 
așa încât imaginea de pe piept era doar o încrengătură de 
cusături, literele fiind invers și de necitit. O luase în jos pe 
trepte. 

Înainte să o vadă pe Charlotte, îi simţise mirosul. Făcuse pe 
ea. Apoi ochii i se adaptaseră la întuneric și silueta albă 
începuse să prindă contur. Charlotte era goală pe jos. Mâinile îi 
erau legate cu bandă adezivă la spate. Picioarele îi erau și ele 
legate cu bandă adezivă și arătau ca o coloană argintie. In 
lumina palidă, părea că picioarele îi fuseseră tăiate mai jos de 
genunchi, tălpile stând lângă ea ca o pereche de teniși. O 
bucată de bandă adezivă era lipită pe partea de jos a feței ei 
rotunde, o mică umflătură arătând locul în care era gura. Avea 
ochii închiși. 

Concubinele o spălaseră, o parfumaseră și îi impletiseră părul. 

Esther îngenunchease, simțind răceala betonului. Pusese 
găleata și buretele pe podea aproape de ea și așteptase. 

Era prea mult. Voia să se ducă sus, la John David, și să îi 
spună că nu poate face asta. 


VP - 178 


Esther se apropiase de trupul de pe jos în genunchi, încercând 
să nu se uite la el, și simţise cum lacrimi fierbinţi îi curgeau din 
ochi. Întinsese o mână și se apropiase și mai tare de locul în 
care cercuri roșietice pătau pielea albă și moale a abdomenului. 
Luase buretele și îl înmuiase în apa care, la început, fusese 
călduță, dar acum se răcise aproape complet. Având grijă să 
țină departe de Charlotte partea aspră a buretelui, ștersese cu 
partea moale vânătăile care întinau albul abdomenului, de parcă 
apa putea să le șteargă. 

Ochii fetei se deschiseseră brusc. 

Esther se speriase și se trăsese înapoi. 

Charlotte nu putea să tipe, așa că doar gemea în banda 
adezivă lipită pe gura ei, ridicase capul și dăduse din el înainte 
și înapoi, șuvițe din părul ei mult prea negru desprinzându-se 
din codițe și căzându-i peste ochi. Se întorsese pe o parte și 
dăduse din picioare până ce reușise să o lovească pe Esther 
peste genunchi. 

Esther gemuse și dusese mâna la genunchi. Impactul loviturii 
o dezechilibrase însă pe Charlotte, care căzuse pe spate și se 
lovise la cap, rămânând nemișcată. 

Esther luase buretele care aterizase aproape de picioarele ei. 

— O să te spăl, o asigurase ea pe Charlotte. Nu o să te doară. 

Concubinele o spălaseră, o parfumaseră și îi impletiseră părul. 

— Trebuie să te spăl, spusese ea. Trebuie să fii curată. 

Fata începuse să dea iar din picioare, dar mai încet de data 
asta, de parcă furia iniţială o obosise, opintindu-se în picioare ca 
să se întoarcă, dar ţinând capul nemișcat. Încă întinsă pe jos, se 
mișcase în sensul acelor de ceasornic câţiva centimetri, ca un 
pește prea gras într-un heleșteu. La fiecare minut sau două, se 
oprea și stătea liniștită puţin. Apoi începea din nou. Când 
reușise să se întoarcă cu spatele la Esther, se oprise și 
rămăsese complet nemișcată. 

Esther se ridicase și se mutase în cealaltă parte, ca să-i vadă 
fața lui Charlotte, întrebându-se dacă aceasta avea să încerce 
din nou să scape. Dar Charlotte părea că se uită la ceva. 

Esther îngenunchease și pusese capul cam acolo unde era și 
al lui Charlotte, apoi se uitase. Și atunci le văzuse. Capacele 
adunate pe podea, ca și cum s-ar fi ascuns sub pat. 

Nu, ca niște gunoaie. 


VP - 179 


Și miroseau a gunoi. Toată încăperea mirosea așa. Duhnea un 
miros greu, pe care Esther nu-l remarcase până atunci. Ea 
dormise pe un maldăr de gunoi. | se întorsese stomacul pe dos. 
Se uitase la camera mică fără fereastră. Nu era un beci. Nu poți 
avea beciuri la nivelul solului. O închisoare. O cameră de 
tortură. Patul era acoperit cu o pătură, întreaga ei lume era așa 
de mică... 

Se uitase din nou la Charlotte. Știa că ea nu avea ce să caute 
acolo. Nu s-ar fi adaptat la această atmosferă. Ar fi stricat totul. 
Stricase deja totul. Intorsese camera pe dos, o schimbase 
cumva. Era precum acel tricou întors pe dos. Esther aproape că 
putea să citească un mesaj ce trecea prin materialul subţire al 
realităţii ei, dar literele erau inversate și nu aveau sens. Ea 
trebuia să îndrepte totul. 

Trebuia să scape de Charlotte și știa și cum. Avea să fie un 
păcat, dar John David îi spusese adesea că era o păcătoasă. 


Esther mersese sus. John David stătea nemișcat pe canapea 
și ea fusese uimită de cât de pașnic părea. Cu faţa lui proaspăt 
rasă și nemaiavând avantajul înălțimii asupra ei, părea mai mult 
un băiat decât un bărbat. Așa cum își amintea, avea acolo mărul 
lui Adam, la care se tăiase când se răsese. 

Se tăiase. 

Deci exista o lamă în casă! 

Cel mai logic loc era în baia care era legată de dormitorul lui 
John David, dar ea nu intrase acolo niciodată. Toate 
dormitoarele erau zonă interzisă, așa că simplul fapt că pășise 
pe holul lung și întunecat îi dădea fiori de disconfort. Văzuse 
doar bucătăria și buncărul, cu toate că îi era permis să 
folosească acea jumătate de baie în locul toaletei mici de metal 
din buncăr, care avea nevoie de multe găleți cu apă ca să 
funcţioneze. Atunci când se uitase în dormitoarele de la capătul 
holului, înţelesese că această casă era una obișnuită, chiar 
confortabilă. Paturile erau cu saltele și așternuturi. Erau lămpi, 
covoare și tapet - într-o cameră, era unul cu flori, alta era aurie. 
Pe noptieră, în camera nefolosită, erau un cerb de bronz, o cutie 
de șerveţele cu un milieu cu volănaș peste ea. Partea de sus a 
șerveţelului alb ieșit din cutie era acoperită de praf și pânze de 
păianjen pluteau în aer. 


VP - 180 


Dormitorul lui John David arăta cam la fel. Ea și-l imaginase 
dormind pe o bucată de scândură, dar el avea un pat 
matrimonial, așezat sub o pictură cu un peisaj dintr-un loc cu 
munți care era cât se poate de diferit de Houston. Dulapurile din 
dormitor încă păstrau dezordinea bunicilor. În partea de jos erau 
tot felul de sticle mai mult sau mai puţin goale. Erau unele mici, 
cu vârf ascuţit, de picături pentru ochi sau pentru urechi. Erau 
tot felul de folii de medicamente. Erau cutii pe care erau trecute 
niște zile ale săptămânii. Nimic util. 

Când se întorsese ca să plece, remarcase ceva: un coș de 
gunoi în spatele ușii. Sub un maldăr de șervețele și de aţă 
dentară, văzuse ceva care licărea. 


Se uitase la Charlotte, ai cărei ochi erau împăienjeniţi de 
lacrimi, sprâncenele ei negre erau ușor ridicate, iar bărbia i se 
încrețea sub banda adezivă. Esther dusese un deget la buze. 

— Șșșt, o avertizase ea. 

Apoi îi smulsese banda adezivă de la gură. 

Se holbaseră una la alta. Ochii lui Charlotte erau așa de mari, 
că, pentru un moment, tot restul feţei ei parcă dispăruse, iar 
Esther avusese impresia că se uita în oglindă, privind în propriii 
ochi. Luase o mână de șervețele din buzunar și începuse să le 
înfășoare cu grijă, până ce simţise că poate să ţină lama în 
mână: o chestie mică și periculoasă. Un păcat. 

Ea îi arătase lui Charlotte lama și-i spusese: 

— Stai locului. 

Banda adezivă de la încheieturile lui Charlotte era strânsă în 
falduri groase și pline de transpiraţie. Pe când încerca să taie 
banda adezivă, Esther simţise opoziţia fetei față de John David, 
faţă de spelunca în care erau, chiar și față de ea. Tensiunea era 
aprinsă în încheieturile lui Charlotte. Charlotte se luptase cu 
John David. S-ar fi luptat și singură. Nu s-ar fi oprit din luptă. 

Julie, târfa aia inutilă, stătuse nemișcată, fără să lupte. 
Numele care îi veneau în cap lui Esther se rostogoleau unul 
după altul, zăpăcind-o. Cu fiecare mișcare a lamei, se libera încă 
puţin - dar cine se elibera? Charlotte? Esther? Sau cealaltă fată? 
Ea continuase să taie, auzind protestul moale al benzii adezive 
care scârţăia la contactul cu lama absurd de mică, în timp ce ea 
o mișca răbdător înainte și înapoi. Banda se lipea de lamă 
uneori, așa că ea trebuia să se oprească și să o dezlipească. 


VP - 181 


După o eternitate, ultimele fibre de pe o parte a benzii 
cedaseră. Charlotte se îndepărtase de ea, își răsucise mâinile și 
trăsese de ele așa de tare încât pielea i se înroșise, dar se 
eliberase. Braţele ei erau uimitor de puternice, deși erau scurte 
și subțiri, dar Esther știa că probabil o dureau pentru că stătuse 
cu ele legate la spate. 

Charlotte era cea mai curajoasă și mai puternică fată pe care 
o văzuse. În ochii lui Esther erau lacrimi când începuse să-și 
scoată cămașa de noapte, peste cap, pe faţă, așa cum era. 

— Poftim, spusese ea. 

Charlotte luase cămașa de noapte caldă și o pusese pe ea, 
fără să se uite la Esther. Apoi întinsese mâna după lamă și 
începuse să taie banda de la picioare. Esther luase cearceaful 
de la piciorul patului și și-l pusese pe ea, prinzându-l sub brate. 
Mai purtase acest cearceaf de multe ori. 

— Ajută-mă! Scoate asta, spusese Charlotte, și Esther 
începuse să desprindă bucăţile de bandă adezivă tăiată, în timp 
ce Charlotte continua să taie. 

— Bine, spusese ea. Eu plec dracului de aici. lar tu o să mă 
ajuţi sau te tai cu asta. Întinsese lama către Esther. E clar? 

Esther dăduse din cap cu un zâmbet. Ea știa că, de fapt, 
Charlotte nu i-ar fi făcut rău. 

— Cum te cheamă? întrebase Charlotte. 

— Esther, 

— Asta e numele tău real? 

Esther se gândise la asta, dar Charlotte deja se ridicase în 
genunchi. 

— Ala e un dement, spusese Charlotte. Haide, spune-mi 
numele tău adevărat. 

— Numele meu e Esther. 

— Pe dracu’! spusese Charlotte și cu o smucitură tăiase 
ultima bucată de bandă adezivă. In timp ce dezlipea banda și se 
ridica în picioare, lama căzuse pe jos. O mișcare a piciorului lui 
Charlotte azvârlise lama ca pe o frunză, iar aceasta se oprise 
într-o denivelare a betonului. 

215 

— Haide... Uite, tu m-ai ajutat. Ai curaj. O să plecăm de aici! 
Cum te cheamă? 

Julie începuse să vorbească, dar Charlotte nu se mai uita la 
ea. Se uita la ceva din spatele ei și deschisese gura. 


VP - 182 


15 


În sala de vizite de la închisoarea Harris County este un 
vacarm infernal. Nu există receptoare pe care să le poţi folosi 
pentru a comunica prin geamurile de plexiglas despărțitoare, iar 
microfoanele abia dacă mai funcţionează, așa că vizitatorii, 
mulţi cu copii după ei, nu au ce face decât să urle prin geam. 
După vizita lui Tom îi spun să nu mai vină și, pentru numele lui 
Dumnezeu, să nu o lase nici pe Julie să vină. O sun în schimb pe 
Jane. O dată pe zi, dimineaţa, formez numărul ei de telefon 
folosind un cont extrem de scump și o ascult cum vorbește până 
ce mi se termină cele 15 minute și convorbirea se întrerupe. Ea 
pare extrem de normală. Îmi povestește despre cursurile de 
vară de machiaj, se plânge în legătură cu terminatul referatelor 
și îmi spune că vrea să se înscrie în liga de kickball. E ca și cum 
infracțiunea mea ar fi rupt un baraj, iar Jane îmi dă acum toate 
detaliile pentru care altă dată mă punea să muncesc din greu ca 
să le aflu. Sunt detalii ale unei vieţi extrem de obișnuite, doar 
superficial rebelă, la nivelul vopsitului de păr. In trecut, nevoia ei 
de a se defini tot timpul în raport cu cineva dispărut, deci 
perfect, o zăpăcea existenţial. Acum, că are o persoană reală cu 
care să se compare, nu pare a mai avea nevoie de gesturi 
măreţe. Din câte îmi dau seama, îi merge foarte bine. 

Este un pic obositor să o asculţi, dar îmi răsplătește anii de 
neglijenţă neîntrebându-mă nimic despre mine, nici măcar ce 
mai fac, ceea ce apreciez. Nu întreabă nici despre Julie. Tom mi- 
a spus că ea și Julie își scriu des e-mailuri. 

(„Normal că am știut că e ea”, a spus Jane când mi-am adunat 
curajul să o întreb, vorbind pe un ton care sugera că nu sunt o 
mamă rea, ci doar proastă. Când i-am amintit că ea fusese cea 
care-mi spusese despre faptul că Julie minţea în legătură cu 
mobilul, a spus: „Nu văd ce importanţă are asta. Și eu mint 
mereu, dar sunt tot eu!”) 

O parte mică și singuratică din mine e supărată că Jane nu s-a 
oferit să vină, dar zilele lungi de gândire m-au convins că ea 
vrea ca eu să îi cer și, până ce eu nu o să mă mai tem că o să 
refuze, suntem în impas. 


VP - 183 


Între timp, nu pot spune că nu mă bucur să trăiesc prin Jane. 
Ce incitant este să sfidezi așteptările lumii, chiar împlinindu-le 
clișeu după clișeu. Toată viaţa m-am uitat în stânga și în dreapta 
și am găsit numai drumurile bătătorite ale gândurilor mele care 
mă închideau ca într-un cerc. Poate că acesta este un efect 
secundar alt studierii romanticilor, acei fetișiști ai originalității 
care inventaseră două secole de platitudini. Poate că de aceea 
nu pot să reacţionez normal față de cei care mă iubesc și pe 
care îi iubesc. Dar încerc să fac asta cu Jane. Ascult, îmi 
imaginez fiecare lovitură cu piciorul a unei mingi ude și, la 
finalul fiecărei convorbiri, simt cum celula de închisoare cu 
lumină fluorescentă mă apasă și mai tare pe umeri. 


Au fost martori - un cuplu de adolescenţi care venise să se 
sărute lângă fântână în seara aia. Tânărul are cazier, așa că nu 
va putea depune mărturie, dar tânăra va declara că, deși nu ne 
putea vedea pe mine și pe Julie de acolo de unde era, vedea 
foarte bine victima care implora să nu fie ucisă. Ea auzise o 
împușcătură și îl văzuse căzând în apă, dar nu sunase la 911. 

Eu am fost cea care a sunat. 

Spre norocul meu, judecătoarea desemnată pentru cazul 
nostru extrem de mediatizat este o fostă procuroare, cunoscută 
pentru felul în care își urmărea cazurile prin tot hăţișul de 
apeluri, care era vădit de partea procuraturii și care accepta 
depoziții ce-i acuzau pe inculpaţi chiar dacă înainte le exclusese. 
De asemenea, este foarte vocală în ceea ce privește relaţia ei cu 
lisus și, dacă ar fi să ghicesc, aș spune că Chuck Maxwell 
probabil că făcuse o donaţie în campania ei pentru postul de 
judecător. Gândul că un profesor universitar va putrezi într-o 
închisoare cunoscută pentru abuzuri, și poate că va fi convinsă 
de mâinile colegelor de celulă să accepte o înțelegere, cred că îi 
place judecătoarei Crofford la fel de mult ca și procuraturii, care 
depune hârtie după hârtie ca să amâne audierea pentru 
cauțiune, folosind orice scuză, de la imaginile cu Julie care îi 
șoptea ceva la ureche lui Maxwell, până la sentimentele 
publicului inflamat de scandalosul atac asupra unui stâlp al 
comunităţii. 

Este adevărat că închisoarea e murdară, supraaglomerată, 
umilitoare și cumplit de plictisitoare - nu ai dreptul la apeluri 
telefonice, nu primeşti scrisori decât limitate ca lungime și 


VP - 184 


intens cenzurate, iar procesul legal pentru a obţine o singură 
carte poate să dureze luni în șir. Aș da mulţi bani să am ceva de 
citit, ca să-mi iau gândul de la mediul înconjurător deplorabil. 
Dar, dacă Crofford își imaginează că restul pușcăriașelor o să 
mă hărțuiască, se înșală. Femeile mă lasă în pace. Cred că s-a 
răspândit destul de repede vestea că l-am împușcat pe cel care 
mi-a răpit și violat fiica. 

Acesta este zvonul care s-a răspândit. A demonstra că s-a 
întâmplat este mult mai greu, desigur, iar ideea de autoapărare 
se bazează pe asta. La secţia de poliţie i-am implorat să 
compare ADN-ul lui cu cel găsit la locul crimei în River Oaks, și 
mi-am folosit dreptul de a da un telefon pentru a-i lăsa un mesaj 
lui Alex Mercado. Trebuie să recunosc că, deși eu văd 
asemănarea cu Maxwell în ceea ce privește sprâncenele și ochii 
lui albaștri, în rest predicatorul cu barbă nu prea seamănă cu 
descrierea făcută la zece ani de Jane pentru desenatorul poliţiei, 
aceea a unui tip slab, cu coadă și hanorac cu glugă. 

Și apoi, mai este și ceea ce spune Maxwell, anume că eu și 
Julie îl șantajam. 

Da, Maxwell este foarte viu, nu pentru că eu nu m-aș fi 
străduit să nu mai fie. L-am împușcat în umăr și el a căzut pe 
spate în apa mică, înainte ca eu să-mi dau seama că acel glonţ 
nu avea să-l ucidă. Spre binele meu, pentru că, dacă mi-aș fi dat 
seama imediat, nu am dubii că aș fi continuat să trag până ce 
nu mi-ar mai fi rămas gloanțe. Mă bucur că nu am făcut asta, și 
nu pentru că am impresia că moartea lui Maxwell ar fi fost o 
mare pierdere pentru lume. Nu este nici măcar pentru că prefer 
să-l văd umilit, expus și închis pe viață mai degrabă decât ucis. 
Dacă ar fi murit de mâna mea, procurorii ar fi cerut pedeapsa 
capitală - în Texas, chiar și o moarte accidentală care se 
produce în timpul comiterii unei infracţiuni poate duce la 
pedeapsa capitală, iar șantajul este o infracţiune. Atunci când 
am apăsat pe trăgaci, păstrarea propriei vieţi nu era foarte 
importantă pe lista mea de priorităţi. 

Dar acum, totul este diferit, pentru că o am pe fiica mea. 

Aș vrea să spun că s-a întâmplat totul într-o clipă, dar pe când 
eram acolo, în mijlocul fântânii Water Wall, cu arma îndreptată 
către Chuck Maxwell, am văzut-o pe Julie, cea de 13 ani, în Julie, 
fata de 21 de ani, ca într-un poster la care te-ai uitat săptămâni 
în șir și care, dintr-odată, pare că se schimbă. Dar asta nu era 


VP-185 


corect, pentru că eu o văzusem mereu acolo, de la bun început, 
din momentul în care apăruse în pragul casei. Am știut, doar că 
nu am crezut. Minciunile și situaţiile în care fusese evazivă mă 
ajutaseră să fiu bănuitoare și îmi dăduseră ceva concret pe care 
să mă concentrez. Noua mea versiune pentru Julie era ca o 
iluzie optică a unei siluete proiectate de lumina unei lumânări 
aflate între două profiluri. Imaginaţi-vă două chipuri - Julie de 
atunci și Julie de acum - care se priveau una pe alta peste o 
mare de durere. În tot acest timp, nu am văzut decât forma 
urâtă dintre ele. Spaţiul negativ al traumei. 

Nu am vorbit cu Julie de când am fost arestată, așa că încă nu 
știu ce este în gaura neagră, dar sunt gata să accept ceea ce 
este dincolo de ea. Julie, înainte, Julie, după. 


La audierea preliminară, procurorii cer ca data procesului să 
fie amânată. La început, cred că este o nouă intimidare - să mă 
țină și mai mult în starea asta de fierbere dar apoi aud cuvintele 
„victima crimei din River Oaks” și știu că Alex Mercado trebuie 
să fi primit mesajul meu. Avocata mea cere din nou eliberarea 
pe cauţiune cât timp se investighează legătura dintre Maxwell, 
Julie și Charlotte Willard, fata de 13 ani care dispăruse din casa 
ei de la graniţa statului Louisiana, în parohia Beauregard, la 
circa șase luni după dispariţia lui Julie. Este Charlotte Willard, al 
cărei ADN s-a potrivit cu cel al resturilor din buncăr, iar 
proprietara casei era bunica lui Maxwell. Îmi imaginez că Alex 
mi-a lăsat mesaje în legătură cu asta pe telefon, dar va trebui să 
mai aștept până ce o să le verific. Îmi amintesc că Julie a numit 
acel loc: vechea noastră casă. Alex se înșelase crezând că Julie e 
moartă. De fapt, el confundase fetele - cine scăpase și cine 
murise. Se putea să fie oricum. Mă gândesc din nou la fotografia 
aceea cumplită, și oroarea a ceea ce i se întâmplase acelei fete 
care nu era fiica mea mă sufocă. Plâng pentru mama ei și îmi 
doresc din nou ca împușcătura mea să-l fi ucis. 

Judecătoarea refuză din nou eliberarea pe cauţiune, dar 
avocata mea pare optimistă. Pe hol, îmi spune despre o postare 
pe un blog anonim, scrisă de o fată care susţine că a fost violată 
la Gate de Maxwell și care spune că mama ei a fost exclusă din 
biserică pentru că depusese plângere. O fostă membră a 
Bisericii Metodiste Springshire, aceasta dându-și un nume, 
susține că Maxwell a fost concediat dintr-o poziţie de conducere 


VP - 186 


pe care o deținuse puţin timp la grupul de tineret cu nouă ani în 

urmă, după ce o violase pe fiica ei. Ambele femei au fost 

împiedicate să depună mărturie de către avocaţii de la Gate. 
Dar deja și fiicele altora începuseră să vorbească. 


Ca pușcăriașă la Harris County, nu pot să primesc apeluri 
telefonice, scrisori necenzurate sau cărţi neaprobate, dar am 
acces nelimitat la documentele legale ale procesului meu. La 
următoarea noastră întâlnire, avocata mea îmi dă un dosar gros: 

— Este transcrierea depoziţiei, spune ea. Cred că ar trebui să 
citești asta, Anna. 

Orice îmi distrage atenţia este bine-venit și exact asta îi spun 
și ei. Ea oftează. 

— Trebuie să te avertizez că ceea ce este acolo nu e ușor de 
citit. Răsfoiesc dosarul care pare să conţină sute de pagini de 
întrebări și răspunsuri. Văd mai multe nume subliniate cu 
galben. Simt un val de oripilare. 

— Astea sunt victimele lui Maxwell? 

— Nu, spune ea. Doar una... 


VP - 187 


Julie 


încă pare a fi altcineva. 

Ea este eu, eu sunt ea. Nu vreau să spun că nu știu asta. 

Poate că îmi este doar rușine. Julie pare a fi o tâmpită. Avea 
un prieten imaginar atunci când era foarte mică. Un cal dintr-o 
carte. Nu mai știu care. Un cal alb cu o coamă argintie. Pe când 
mergea cu autobuzul școlar la școala primară, se uita pe geam 
și-și imagina că acel cal alerga pe lângă autobuz. Pe ascuns, 
făcea gesturi ca și cum i-ar fi dat zahăr. Era mai mult decât o 
imaginaţie. Ea aproape că-l vedea. 

Și eu aproape că-l vedeam. Eram eu. Trebuie să spun 
povestea lui Julie ca și cum ar fi a mea. De dragul ei, o să încerc. 


Cred că aveam vreo cinci ani atunci când am întrebat-o pe 
mama cine e Dumnezeu. 

Aceasta este una dintre primele amintiri ale lui Julie. Dintre 
primele mele amintiri. 

Ea a râs și a spus: 

— E un tip... 

lar când am întrebat-o unde locuiește, mi-a spus: 

— Probabil că în San Diego. 

Apoi mi-a spus să merg să-l întreb pe tata. 

L-am întrebat, dar nu mai ţin minte ce mi-a spus. Îmi plăcea 
ideea că Dumnezeu e în San Diego, pentru că acolo se 
retrăseseră bunicul și bunica - ceea ce cred că fusese și gluma, 
cu cât era mai bine acolo faţă de Houston. La acea vreme, știam 
că era o glumă undeva în răspunsul ei, dar nu înțelesesem unde. 
Știam că râdea, dar eu credeam că râdea de mine. 

În orice caz, în acea vară - sau poate că înainte, nu mai știu - 
am mers în San Diego, în vizită la bunicul și bunica. Ei aveau 
niște găletușe în formă de castele cu care, dacă le umpleai cu 
nisip ud și le răsturnai, puteai să faci niște turnulețe ce aveau 
turle ascuţite și ferestre. Îmi amintesc chiar că mi-a intrat nisip 
în ochi când am încercat să mă uit pe una dintre ferestre și că 
m-a durut rău. Tata m-a ajutat să mă spăl, ca să iasă nisipul din 
ochi, și după ce am terminat de plâns, mi-a spus: 


VP - 188 


— Este mult mai distractiv să-ți imaginezi ce e în interior. 

Și așa am și făcut. Când Jane a lovit cu pumnul unul dintre 
turnuri și castelul s-a prăbușit, deja nici nu îmi mai păsa. 
Construisem unul în mintea mea și era mult mai bine, pentru că 
nimeni nu putea să-l distrugă. 

Nu spun că toate astea au vreo legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat mai târziu. Pomenesc de ele doar ca să înțelegeţi că 
Julie avea o oarecare istorie. Ea voia să creadă că există ceva în 
fiecare castel, chiar dacă îl făcuse chiar ea și era doar din nisip. 
Voia să creadă că Dumnezeu era un om frumos care trăia alături 
de bunicii ei frumoși pe o plajă frumoasă și că poate, într-o bună 
zi, puteau să trăiască cu toţii într-un frumos castel imaginar. 

În aceeași călătorie, tata mi-a spus că sticla se face din nisip 
topit. Cum putea fi mai greu să crezi în Dumnezeu decât să crezi 
așa ceva? 


Încerc încontinuu să găsesc acel înainte. Dar când ţi se 
întâmplă așa ceva, nu mai există niciun înainte. Tot ce a fost 
înainte se anulează. Și dacă nu mai există acel înainte, nu mai 
există nici ordinea în care să spun lucrurile, ca să aibă sens, și 
nu mai are rost să aleg un loc și nu altul. 

Aș începe cu rușinea, dar totul ajunge acolo în cele din urmă. 
Așa că nu are rost să mă grăbesc, cred. 

L-am cunoscut pe Charlie la școală, în vara de după clasa a 
șaptea, când am mers la biserică cu Candyce. 

Nu știu dacă părinţii mei își mai amintesc de Candyce. Ea 
avea mereu niște funde mari în păr, pe care i le făcea mama ei 
cu ajutorul pistolului de lipit, asortate la haine. Julie era un pic 
invidioasă pentru ele... Adică, eu eram geloasă. Nu cred că mie 
mi-ar păsa de asta, dar lui Julie îi păsa. Mama lui Candyce îi 
cumpăra haine frumoase și îi făcea funde care să se asorteze cu 
ele. Mama mea doar se uita la mine cu buzele strânse când 
eram îmbrăcată cu haine frumoase. Ea este foarte serioasă. 
Este profesoară. 

În fine... Am fost la școala de duminică pentru prima dată cu 
Candyce și el era acolo - nu Chuck Maxwell din articolul pe care 
l-am găsit după mulţi ani, nici măcar John David, ci doar Charlie, 
care avea o chitară cu care acompania clasa pentru o jumătate 
de oră de cântece. Îmi plăcea școala, dar asta era ceva diferit. 
Era un copil la școală care... Nu știu cum ar trebui să-i spunem 


VP - 189 


acum, dar în clasa a șaptea îi spuneam „retardat” și aruncam cu 
cartofi prăjiţi în el la cantină. Numele lui era Jason. La școala de 
duminică, Jason stătea în față cu copiii foarte tari și nimeni nu se 
lua de el. Nici chiar băieții. Părea fericit și cânta și gesticula în 
ritmul cântecului. Era ca și cum ar fi avut prieteni. Charlie îi 
făcea pe toţi să se simtă așa. 

În rest, biserica mă cam zăpăcea. Holurile erau pline de 
imagini cu scene din Biblie: femei care puneau copii în coșuri și 
le dădeau drumul pe râu, femei care cărau găleți cu apă pe cap, 
femei care îi spălau picioarele lui lisus... Dar predicile erau 
mereu despre trafic, despre televiziune sau despre vreun articol 
din Newsweek, ceea ce părea să nu aibă nicio legătură cu 
imaginile și cu imnurile și nici cu ceea ce citeam din Biblie. Eu și 
Candyce nu mai eram atente și ne scriam tot felul de bileţele pe 
buletinele de la biserică și făceam mici benzi desenate cu bule 
în care erau dialoguri. Părinților ei nu le păsa atâta vreme cât ea 
stătea cuminte. 

După slujbă, eu și Candyce ne luam de mână și mergeam în 
sala de clasă pentru școala de duminică. Sala avea canapele, un 
ecran și postere pe pereţi care arătau ca niște graffiti, doar că 
erau cu versete din Biblie. Nu era nicio predică la școala de 
duminică, ci doar niște cântece tâmpite și ceea ce Charlie 
numea „adevăratul dialog”, când stăteam pe jos în cerc. 

Uneori, începeam cu un verset din Biblie, dar foarte curând 
copiii au început să vorbească despre problemele lor. Mare 
parte dintre probleme aveau legătură cu fetele: ce purtau, cu 
cine dansau, dacă erau evlavioase și cât de evlavioase erau și 
cât de tare conta. Într-o săptămână se vorbise doar dacă era în 
regulă ca o fată să mintă și să spună că îi plac hainele prietenei 
ei, dacă ei nu-i plăceau. Îmi amintesc că un tip dintr-a opta voia 
să iasă cu o fată evreică și, timp de o oră, se discutase dacă 
evreii ajungeau sau nu în iad și, dacă ajungeau acolo, dacă era 
treaba lor să ducă cu el mesajul lui lisus. Unii copii își făceau 
griji pentru crucile de argint James Avery care erau foarte 
populare și dacă fetele trebuia să le poarte și dacă le purtau 
doar de fiţe. : 

Stăteam şi priveam de pe margine. In casa noastră, mama 
era atotștiutoare, iar tata putea răspunde la orice întrebare într- 
un mod în care să înțeleg și eu răspunsul. Dar se pare că erau 
întrebări la care nici nu știam că trebuie să primesc un răspuns, 


VP - 190 


că exista o lume într-o cu totul altă dimensiune și părinţii mei nu 
păreau a ști nimic despre asta. Se părea că sunt lupte peste tot 
în jurul meu, că fiecare cuvânt și acţiune aveau un sens mai 
profund și că până și bijuteriile pe care le purta cineva aveau 
legătură cu ceva numit „mântuire”. 

Charlie nu se amesteca mereu. El stătea pe jos și asculta, 
dând din cap când discuţiile deveneau mai aprinse. Apoi, spre 
finalul orei, începea să vorbească și toată lumea tăcea. El ne 
spunea că Dumnezeu ne vede și că El ne iubea mai mult decât 
ne-am putea iubi noi vreodată, și că tot ceea ce trebuia să 
facem noi era să fim demni de dragostea Lui. lisus, ne spusese 
el, devenise om pentru a înţelege cum este. El a înţeles ce greu 
este să nu păcătuiești și plătise preţul suprem în locul nostru. 
Ora s-a terminat. 

Cu alte cuvinte, Charlie nu ne dădea niciun răspuns. 

Candyce se bucura să-mi dea ea răspunsurile pe care nu ni le 
dăduse Charlie. 

— Să nu te superi, spusese ea pe când mergeam pe hol, după 
slujbă, dar Biblia spune că părinţii noștri vor ajunge în iad. 

În acea zi am plâns după școala de duminică. Îmi era așa de 
rușine, că nici nu reușisem să răspund atunci când Charlie mă 
întrebase dacă vreau să mai rămân ca să stăm de vorbă. Dar 
dădusem din cap că „da”. 


Nu mai exista „înainte”. Totul în amintirea mea este așa de 
mult influențat de ceea ce s-a întâmplat, ca o fotografie veche în 
care nuanțele sunt anapoda. Felul în care se oferise el să mă 
conducă acasă după ce Candyce își dăduse ochii peste cap și 
spusese că părinţii ei ne așteptau, așa că aș face bine să mă 
grăbesc. Zâmbetul lui când ne-a spus că nici eu și nici Candyce 
nu ar trebui să le spunem părinţilor noștri că mă va duce el 
acasă, pentru că ar trebui să depună o grămadă de hârtii pentru 
asigurări. Asigurarea lui, înainte să iasă Candyce din încăpere, a 
fost că era dispus să riște, pentru că eu eram specială. 

De fapt, nu a spus asta, dar a sugerat-o. Eram specială. Eu, 
Julie, copilul nedus la biserică al unor părinţi neduși la biserică, 
la propriu. Nici măcar genul care să meargă de Paște și de 
Crăciun, ci părinţii care nu mergeau chiar niciodată la biserică. 

Când eu și Charlie am rămas singuri în biroul lui cu ușa 
întredeschisă și eu l-am întrebat dacă Dumnezeu îmi putea 


VP-191 


condamna părinţii și pe Jane să ajungă în iad, el mi-a spus că va 
ajunge în iad oricine încerca să facă treaba Domnului, pentru că 
asta nu era corect și pentru că numai El putea judeca. 

— Dar nu e corect nici să nu crezi în Dumnezeu, am spus eu. 
Biblia spune că trebuie să crezi în lisus. 

— Tot Biblia spune că e mai simplu să treci o cămilă prin 
urechile acului, decât să ajungă în rai un om bogat, a spus el 
atunci cu un surâs. Nu știam dacă noi eram sau nu bogaţi, dar 
știam sigur de Candyce că era. Dormisem de destule ori la ea 
acasă. 

El a mai spus că nu conta dacă mai era cineva condamnat, ci 
dacă tu erai salvat. A spus că aveam mare curaj să vin singură 
la biserică. A mai spus că avem un suflet de căutător. 

Toată viaţa, de când mă știu, am urât ideea că nimeni nu 
poate să știe ce gândește celălalt. Faptul că nimeni altcineva nu 
putea să fie în mintea mea mi se părea o mare singurătate. Îmi 
doream să fie ceva care să facă să dispară aceste limite. Ceva 
așa de mare, încât să fie ca o magie care să străbată pământul 
și să-i conecteze pe toți și toate. 

Când Charlie vorbea cu mine, vedeam cum dispar limitele. 

Acum văd cum se îngustează distanța aceea ce oferă 
siguranţă. 


Charlie m-a dus acasă de trei ori. De fiecare dată, m-a lăsat în 
parcarea de la CVS, de pe Kirkwood, iar eu îmi luam ceva ieftin, 
o bomboană sau o revistă, ca să am o explicaţie pentru motivul 
pentru care Candyce mă lăsase acolo. Aveam toate răspunsurile 
pregătite, dar mama nu m-a întrebat niciodată. Era primăvară și 
ea avea treabă în grădină când veneam eu acasă cu punga de la 
CVS. Presupun că nu se întrebase niciodată cât era de incomod 
să mergi patru străzi cu pantofii de biserică. 

In parcarea de la CVS, discuţiile mele cu Charlie deveneau 
mai profunde decât cele din micul lui birou de la biserică, unde 
secretara tot intra ca să facă niște copii xerox. În parcarea de la 
CVS, el mi-a spus că nu era așa de sigur că crede în iad. Mi-a 
spus că toată lumea vrea o carte cu reguli, că toţi vor un manual 
cu instrucţiuni. Vor să li se spună ce să facă. Dar lisus venise ca 
să distrugă toate astea. lisus venise ca să șteargă regulile scrise 
pe acele table de piatră și să le scrie în inimile noastre. Mi-a 


VP - 192 


spus că lisus vrea ca noi să simţim ce este corect atunci când ne 
rugăm Lui. 

— Dumnezeu L-a trimis pe lisus aici ca om, a spus el, ca să ne 
înveţe cum să fim oameni. 

Mâna lui era pe spătarul scaunului meu și am simţit mirosul 
lui de aftershave și am văzut că avea ochii albaștri și că genele 
lui blonde erau mai lungi decât credeam eu. 

— Să nu uiţi asta niciodată, mi-a spus el. Și nu am uitat. 
Oamenii te vor dezamăgi mereu. Candyce o să te 
dezamăgească. La fel și părinţii tăi. Numai Dumnezeu va fi 
mereu alături de tine. 

Am dat din cap, uitându-mă în ochii lui. Degetul lui mare îmi 
atingea umărul ușor. El luase mâna de pe spătarul scaunului și 
reîncepuse să respire normal. 

Și eu îmi ţinusem respiraţia. 

În dormitorul meu, mă schimbasem de hainele de biserică, 
dar, în loc să merg jos, mă băgasem în pat, sub cearceafuri. 

Dumnezeu L-a trimis pe lisus aici ca om, ca să ne învețe cum 
să fim oameni. 

Pe cine trimisese Dumnezeu ca să mă înveţe să fiu femeie? 
Oare pe Charlie? 


Când m-am dus la școala de duminică săptămâna următoare, 
el nu mai era. 

Una dintre veteranele bisericii, o femeie de vreo 50 și ceva de 
ani, era cea care ţinea cursurile de la școala de duminică. Ea ne- 
a spus că, din motive personale, Charlie trebuise să plece. Era 
puţin probabil să se mai întoarcă pe postul pe care fusese, ne-a 
spus ea. Deja începuseră să caute un alt pastor și, între timp, la 
școala de duminică aveau să predea membrii comitetului pentru 
Educaţie Creștină. 

— Putem să ne luăm rămas-bunde la el? a întrebat cineva. 

— O să aduc o felicitare și o putem semna cu toţii, a spus 
Candyce. 

— Ar fi frumos, spusese doamna în vârstă. Acum, luaţi-vă 
Bibliile și deschideţi la Corinteni, capitolul 13. 

Chiar și eu știam acel verset. Era imprimat pe buletinele de la 
biserică și brodat pe tapiseria din săli. Dar, de data asta, 
cuvintele parcă erau pentru mine: Dacă am o credință ce poate 
să mute munții, dar nu am iubire, nu sunt nimic. 


VP - 193 


Charlie spusese că nu o să mă dezamăgească. Și avusese 
dreptate. 

De când nu mai era Charlie, biserica devenise foarte 
plictisitoare și încetasem să mai dorm la Candyce acasă. La 
școală, intrasem în echipa de atletism. Nu eram o bună 
alergătoare la viteză, dar puteam alerga pe distanţe lungi și 
puteam să sar peste obstacole sau să mă arunc în nisip cu 
picioarele înainte. Când m-am uitat în jur la fetele cu care 
aveam să mă antrenez toată vara, toate stând pe teren cu 
picioarele slăbănoage ieșindu-ne din niște pantaloni scurţi de 
nailon, am știut că nu mai aveam nevoie de Candyce, de 
biserică sau de Charlie. In clasa a opta, aveam să am prietene 
adevărate, care să-mi arate cum să mă pieptăn, cum să mă 
machiez și cum să vorbesc cu băieţii. Fetele din echipa de 
atletism dormeau unele la altele acasă și se întâlneau în oraș, își 
desenau dungi sau embleme pe faţă și își terminau una alteia 
propoziţiile. Erau ca un trib. In clasa a opta, viaţa mea avea să 
înceapă, în sfârșit! 


Câteva luni mai târziu, am primit o invitaţie pe chat. 

Numele lui era John David. Nu era nicio poză, doar un contur 
de cap de om cu un semn de întrebare în mijloc. Profilul lui de 
pe pagina de Facebook spunea că are 16 ani și că nu are niciun 
prieten. 

Am încercat atunci să mă gândesc la toţi oamenii pe care-i 
cunoșteam la liceu. Prietena mea Angela avea un frate mai 
mare pe care-l chema John. Fusesem îndrăgostită de el cândva. 
Sau poate că John David era cineva pe care-l știam de la școală, 
care minţea în legătură cu vârsta, sau era vreo fată rea care-mi 
juca o festă. Poate că mă păcăleau cu povestea cu „admiratorul 
secret”, și apoi făceau poze cu ecranul și le postau, ca să mă 
vadă toată școala. Așa ceva păţise o fată pe care nu o prea 
cunoșteam, Rebecca. Bine, ea mai pățise și alte lucruri. Nu mai 
eram prietenă cu ea pe Facebook, ca să nu trebuiască să văd ce 
păţește. 

Am dat un refresh, așteptându-mă parţial să văd profilurile 
prietenilor apărând cu sutele, ca să știu că era un fals, doar o 
formă fără fond. Nu s-a întâmplat nimic, doar că semnul de 
întrebare s-a încărcat mai greu a doua oară. El nu mă putea 


VP - 194 


contacta dacă eu nu acceptam cerea de prietenie, așa că am 
dat click pe semnul de întrebare și s-a deschis chatul. 

Bună. Ce mai faci? am scris. Eu scriam mereu cuvintele 
întregi, puneam majuscule și semne de punctuație chiar și în 
conversațiile cu prietenii. Citeam Jurnalul Annei Frank și îmi 
dădeam seama cât de urât scriam eu și prietenele mele în 
comparaţie cu frazele acelei fete care era de vârsta noastră. 

Ecranul a rămas alb câteva minute. Apoi a început să 
clipească, indicând că persoana cealaltă scria ceva. Persoana 
cealaltă nu era așa de preocupată de scrisul corect sau cu 
majuscule. 

nu vreau să-ți dau numele meu real. 

Te cunosc? am scris eu. 

A durat mult cât a scris, destul de mult încât să bănuiesc că 
scria de pe un telefon. 

am purtat niște discuții uimitoare noi doi 

Începusem să scriu o altă întrebare, dar apoi a apărut pe 
ecran: 

suflet de căutător 

Un val de căldură mi-a traversat tot trupul de la tălpi și până 
în obraji, până ce au început să ardă. 

Am scris Charlie?, dar m-am oprit la timp și am șters ce 
scrisesem. 

julie? mai ești acolo? 

Am expirat încet și apoi am scris: Cred că știu cine ești. M-ai 
condus acasă de câteva ori. Părea că vorbesc cu un puști de 16 
ani. Mă întrebam oare câţi ani are el. 

da. 

Unde ești acum? Ai plecat fără să-ți iei rămas bun. 

am avut motivele mele. nu știi și varianta mea. 

Variantă? M-am încruntat și am scris din nou: Unde ești 
acum? 

nu ne putem vedea acum și nu iţi pot spune unde sunt. am 
motivele mele. tu ai fost mereu mai isteață ca alții, de-aia am 
vrut să iau legătura cu tine. 

Mă bucur să am vești de la tine, am spus eu, pentru că nu 
știam ce altceva să spun. 

A urmat încă o pauză. 

dumnezeu e cu tine tot timpul. îl văd în jurul tău cape o aură. 


VP - 195 


Mi s-a ridicat dintr-odată părul pe mine. Parcă-i simţeam ochii 
ațintiţi asupra mea, așa cum îi simţisem la ultimul nostru drum 
cu mașina împreună. Mă întrebam oare cât de departe e. 

De ce ai plecat? Ai plecat fără să-ți iei rămas-bun. 

promit că o să-ți spun toată povestea dar acum vreau să 
vorbești cu mine. mă Simt singur 

Am încercat să mi-l imaginez în fața unui ecran de computer 
sau cocoșat peste unul de telefon undeva, dar nu am putut. Am 
scris cuvintele mi-e dor de tine, dar apoi am șters și am scris: 
Tuturor le e dor de tine. 

El mi-a răspuns: și mie mi-e dor de tine, ca și cum ar fi putut 
auzi ceea ce gândisem eu. Mi s-a întâmplat ceva important de 
când am vorbit ultima dată. o să-ți spun totul, dumnezeu are un 
plan pentru mine și are și pentru tine unul. 

De data asta, nu a fost nevoie să-mi spună să nu le zic nimic 
părinţilor, pentru că știa că nu o s-o fac. Și eu știam că el știe și, 
cu toate că cuvântul Dumnezeu mă înfiorase așa, încrederea lui 
Charlie în mine și amplitudinea nevoii lui accentuaseră totul și 
făcuseră trupul meu să se înfierbânte. 

Continuă, am scris eu. 

am văzut chipul lui dumnezeu, julie. el vrea ceva de la mine. 
și vrea și de la tine. 

De la mine? nu am putut decât să repet cuvintele. 

de la noi toți, a scris el după multă vreme. 

Planul părea ca un fel de proiect special la care lucram 
împreună, sau un joc. De câte ori vorbeam cu Charlie - sau cu 
John David, așa cum începusem să mă gândesc la el -, existam 
într-o altă dimensiune. La început, protejam ecranul - monitorul 
calculatorului meu era vizibil din pragul ușii și tresăream ori de 
câte ori scârțâia parchetul pe hol. Dar apoi am început să mă 
simt mai în largul meu cu această existenţă în ambele lumi în 
același timp: în cea ordinară, care consta în a lua cina și a-mi 
termina temele sau a merge la antrenamente după ore, și în 
lumea Planului. 

În lumea cotidiană, eram Julie care avea numai note de zece 
și care alerga la curse de atletism. Notele mele au rămas mari și 
nu am renunţat la activităţile de după ore. Asta făcea parte din 
Plan. Nu trebuia să am schimbări mari de comportament. M-am 
străduit foarte mult și să nu slăbesc, dar kilogramele se topeau 
indiferent de câtă lasagna făcută de tata mâncam. Mama dădea 


VP - 196 


vina pe atletism pentru asta și îmi dădea porții în plus la fiecare 
masă, dar eu știam că era Planul care lucra în interiorul meu și 
care mă pregătea pentru ceea ce John David numise 
„privaţiunile ce aveau să urmeze”. 

În lumea obișnuită, eu eram Julie cea obișnuită, dar în lumea 
Planului, radiam. El îmi spusese că frumusețea mea era ca o 
umbră într-o lumină orbitoare, ca un punct negru pe Soare. 
Focul lui Dumnezeu strălucea în jurul meu. Cu toate că nu ne 
întâlniserăm, nu vorbiserăm niciodată pe video-chat, pentru că 
era prea periculos, el spunea că mă poate vedea. Spunea că mă 
vede când închide ochii și se roagă, spunea că mă vede stând în 
fața soarelui cu o aură în jurul meu. Și erau lucruri pe care părea 
că le știe despre mine, pe care nu avea cum să le afle de pe 
Internet. De pildă, a știut când am început să mă epilez pe 
picioare. A trebuit să fac asta, pentru atletism, cu toate că nu 
prea aveam păr, era mai mult un puf care strălucea în lumina 
soarelui, doar că fetele celelalte ar fi crezut că sunt o ciudată 
dacă nu m-aș fi epilat. Lui nu-i plăcea ideea că o lamă trece 
peste pielea de pe picioarele mele. Mi-a spus mai apoi că nu e 
nevoie să fac asemenea lucruri. Lucruri care să mulțumească 
lumea. 

Nu îmi dădeam seama dacă era destul de aproape încât să 
mă urmărească sau dacă afla în alt mod. Nici nu voiam să știu. 
În schimb, am început să mă prefac că el mă vede mereu, așa 
încât parcă purtam acea privire a lui, ca pe un secret, pe sub 
haine, pe piele. Asta făcea ca Julie cea Obișnuită să devină un 
rol mai incitant, cumva... Îmi jucam rolul de obișnuită pentru el: 
mă dădeam la toaletă cu gloss pe buze, chicoteam cu celelalte 
fete, citeam Să ucizi o pasăre căutătoare cu picioarele întinse pe 
un taburet, o ajutam pe mama să strângă masa după cină, îmi 
periam părul, scriam în jurnal - toate numai pentru el. Ba chiar 
am avut câteva însemnări obișnuite în jurnal, am notat lucruri 
pe care le făcusem peste zi, lucruri pe care le făcuse Julie cea 
Obișnuită. M-am prefăcut că sunt îndrăgostită de un tip de la 
școală, Aaron. Eram sigură că Charlie știe cât de bine îmi joc eu 
rolul și începusem să strecor mici indicii și trimiteri pe care 
numai el le putea înţelege. Desenam oi și îmi imaginam cum el 
ar râde la această glumă. La un târg mi-am desenat un soare pe 
obraz, ca el să-l vadă și să înțeleagă mesajul. Oricât de tare 


VP - 197 


semănăm cu o adolescentă obișnuită pentru ceilalţi, el era 
acolo, undeva și, câtă vreme el se uita, era minunat. 

Singura dată când cele două lumi se întrepătrundeau era 
seara, sub cearceaf. Atunci încercam să șoptesc „lisuse” și 
spuneam „John David” în loc. Odată, am visat că eram în 
cădere, că mă spărgeam într-un milion de bucăţi, că deveneam 
întunericul din centrul luminii. Am strâns din dinţi și am așteptat 
să se termine totul. Când am deschis ochii, am văzut stele roșii. 

Atunci mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de Charlie. M-a 
cuprins un val de rușine. Totul era o prostie. O pasiune pe care 
era jenant și să ţi-o imaginezi, față de cineva care nu s-ar fi 
putut gândi la mine așa, pentru că eram o fetiță proastă. 

Sau, cel puţin, așa credeam atunci. Dar nu mai eram un copil. 
Imaginea lui Charlie pălise. Acum părea mai mică decât fusese 
înainte. Trecuseră luni de când nu îi mai văzusem chipul. Nu mai 
aveam o pasiune de școlăriţă, pentru că nu mai eram o 
școlăriță. Aceea era Julie cea Obișnuită. Eu eram divină. 

În discuţiile noastre on-line, conturul din fereastra de profil îmi 
amintea de umbra lăsată pe trotuar de cineva pe care nu îl poţi 
vedea. Umbra era John David, iar Charlie cel obișnuit, de zi cu zi, 
cel care lăsa acea umbră nu era mai important decât Julie cea 
Obișnuită, de zi cu zi. Sentimentele jenante erau toate pentru 
Charlie. John David era altfel. El era parte din lumină, era 
înconjurat de lumină. Nu era o umbră, ci o persoană reală care 
stătea în faţa soarelui, o persoană a cărei umbră abia dacă o 
puteai vedea dacă mijeai ochii din cauza strălucirii 
extraordinare. Mi-au dat lacrimile și am simţit o căldură în piept, 
care îmi ardea inima. Am închis ochii și am văzut conturul 
siluetei lui John David strălucind, ca o aură, ca o pată în centrul 
luminii aprinse. Deja mă schimbase. Mergând spre el, pe drumul 
deschis de strălucirea sa, m-am contopit cu el și întunericul 
nostru a devenit lumină pură. 


Planul era, de fapt, un anti-plan. Avea să fie o supunere totală 
în faţa lui Dumnezeu. Asta era tot ceea ce știam. John David 
promisese că o să ne supunem împreună sursei de lumină și că 
o să ne afundăm în marea iubirii Sale și că nu vom mai fi nevoiţi 
niciodată să facem vreun alt plan. 

Intr-o seară am scris versetul despre „crinii de pe câmp”. El 
m-a corectat. 


VP - 198 


Noi nu vom fi crini, a scris el. noi nu vom fi nimic, nu vom fi 
absolut nimic. 

În seara de dinaintea Planului, Jane s-a uitat la mine când ne 
spalam pe dinţi și mi-a spus: 

— Știu ceva despre tine. 

Am tăcut. Număram până la o sută, așa cum făceam mereu 
când mă spălam pe dinţi. Simţeam ochii lui Jane aţintiţi asupra 
mea în oglinda din baie, dar m-am prefăcut că sunt singură, 
pentru ca faţa mea să nu se miște. 

— Nimeni nu remarcă, a spus Jane, încercând din nou. Pasta 
de dinţi îi ieșea din gură și a scuipat-o în chiuvetă. Crezi că ești 
așa de tare... 

Eu nu credeam că sunt tare. Părinţii mei credeau că sunt tare. 
Prietenii mei credeau că sunt tare, iar unii dintre ei erau și ei 
foarte tari. Dar eu nu eram așa. Doar păream așa, datorită 
prietenilor mei care mă sunau în weekend să mergem la mall, 
unde ne ducea fratele mai mare al vreuneia dintre noi, ca să 
putem proba topurile de la Wet Seal și să mirosim toate 
parfumurile de la Sephora. Erau petreceri în pijamale acasă la 
Kristian, cu toată echipa, stăteam la taclale până târziu cu 
Lauren sau Maya și unele discuţii se roteau în jurul lui Aaron. Mă 
întreb dacă asta e ceea ce credea Jane că știe. Pasiunea 
inventată pentru Aaron începuse să prindă o viață proprie, așa 
că uneori, în câte un moment de confuzie, credeam și eu că este 
reală. 

M-am concentrat din nou asupra oglinzii și am remarcat că 
Jane încă se holba la mine, dar, de data asta, faţa ei era roșie și 
îi curgeau lacrimi din ochi. 

— De ce nu mă mai placi? 

Am ajuns la o sută exact când s-a schimbat subiectul. Nu era 
o coincidență, deja știam asta. Nimic nu era o coincidenţă. M-am 
aplecat și am scuipat cu grijă în chiuvetă. Apoi m-am îndreptat 
și m-am șters la gură cu prosopul. 

— De ce crezi că nu te plac? am întrebat. 

— Ai fi putut să spui doar că mă placi, a spus Jane trăgându-și 
nasul. 

— Chiar te plac. 

— Ba nu, nu mă placi, a continuat Jane. 

Lacrimile deja îi curgeau pe la colţurile ochilor, pe obrajii 
înroșiți. Jane plângea mereu. Mama spunea că ajunsese la 


VP - 199 


pubertate mai repede decât mine și că așa, cel puţin, se va 
termina mai repede. În pijamalele ei de moș, cum le numeam 
eu, cu bluza lungă de flanelă și cu pantalonii care atârnau pe ea, 
Jane părea mai mare ca mine, chiar dacă nu era la fel de înaltă 
deocamdată. Nici sâni nu avea încă, doar ceva care părea un 
început. Mama zicea că era posibil ca ea să fie mai înaltă ca 
mine. 

„Dar eu nu o să știu”, mi-am spus eu. 

— Ești sora mea, i-am explicat eu. Nu te plac, te iubesc. 

Intenţia mea era ca asta să sune caraghios, dar când am 
spus-o, am știut că e ceva adevărat. Ne jucaserăm, ne 
certaserăm și făcuserăm totul împreună, toată copilăria, Jane 
aruncând cu jucării atunci când eu mă întorceam cu spatele și o 
ignoram, eu alergând la mama când Jane nu respecta regulile de 
la cine știe ce joc sau nu mai juca pentru că nu câștiga. 
Lacrimile începeam să-mi gâdile și mie ochii și mă întrebam, 
automat și fără pic de pasiune, dacă nu ar trebui să le las să 
curgă și, dacă făcând asta, ajutam Planul. 

— Atunci de ce nu vrei să stai cu mine niciodată? Stai mereu 
numai cu prietenii tăi cei noi, iar eu trebuie să stau acasă și să 
mă uit la televizor de una singură. Nici măcar la Frumoasa și 
bestia nu te-ai uitat cu mine niciodată toată vara. 

— Filmul ăla e cam tâmpit, Jane, am spus eu. E un film pentru 
copii. 

— Ba nu e tâmpit! Îmi plac cântecele. Cântecul preferat al lui 
Jane era cel de la tavernă. Ori de câte ori nu era nimeni atent la 
ea, începea să cânte și, dacă nu te opreai să cânţi cu ea, 
continua să o facă singură din ce în ce mai tare. Jane nu se 
temea să fie enervantă sau să iasă în evidenţă. 

— Nu mai sunt un copil, Jane. Nu îmi mai plac prinţesele și 
desenele animate... 

— Mi-e dor de tine, a spus Jane. 

Acum, prima lacrimă ţâșnise dintr-odată, tocmai când 
credeam că pericolul a trecut. Sunt aici, începusem să spun, dar 
cuvintele îmi rămăseseră în gât. O să stau cu tine să-l vedem în 
acest weekend, am spus eu. Îți promit! Și minciuna m-a făcut 
oarecum mai puternică. 

Julie cea obișnuită avea să fie acolo sâmbătă dimineaţă 
pentru a-și respecta promisiunea, mi-am spus eu. Julie cea 
obișnuită va rămâne în urmă pentru a vedea ce se întâmplă cu 


VP - 200 


Jane, pentru a avea grijă de ea, pentru a o ajuta la teme, pentru 
a-i spune să nu poarte ceva care i-ar face pe copiii de la școală 
să o tachineze. 

— Pe bune? a spus Jane 

— Da, desigur. M-am uitat în oglindă din nou. Ce ziceai mai 
devreme? Ce știi tu despre mine? 

Lacrimile lui Jane dispăruseră. Nu zâmbea, dar reușise să 
arate ca și cum ar vrea să o facă. 

— Știu că nu-ţi place cu adevărat atletismul, a spus ea. Doar 
te prefaci că-ți place, ca să faci parte din gașcă. 

Am făcut o pauză. Nu mă gândisem cu adevărat dacă îmi 
place sau nu atletismul. Părea evident că, dacă poţi face un 
sport, trebuie să-l faci, indiferent dacă îţi place sau nu, pentru 
că, dacă ai o grămadă de prieteni în jur, orice minciună poate 
deveni un adevăr. Dintr-odată mi s-a făcut milă de Jane cu faţa 
ei ciudată, cu fiecare emoție care ieșea și se afișa imediat pe 
chip. 

Jane nu avea cum să fie bună la un sport, m-am gândit. Ea nu 
avea să fie populară în clasa a opta, așa cum eram eu. 

— Noapte bună, i-am spus și am luat-o în brațe pentru un 
moment, destul de mult încât să ne amintim amândouă ce bine 
ne distram cândva împreună. Când eram cu adevărat gata să 
mă desprind din îmbrăţișare, am numărat mai întâi până la trei. 
Julie cea Obișnuită nu era suficientă pentru Jane. Ea își dorea 
mereu mai mult. 


În acea noapte m-am trezit cu o mână aspră peste gură. Am 
încercat să trag aer în piept, dar nu am putut și, pe jumătate 
adormită, pentru un moment am crezut că mă înec. 

Când am deschis ochii, un om cu barbă se apleca deasupra 
mea. A dat din cap și, după un moment de paralizie, am dat și 
eu din cap, iar el a luat ușor mâna, ţinând-o destul de aproape, 
ca să o pună la loc dacă începeam să urlu. 

Era Charlie și nu era el. Părul lui blond-închis era dezordonat 
și lung, destul de lung pentru o codiţă la spate. Barba lui era mai 
închisă la culoare decât părul și mustaţa îi acoperea gura cu 
umbre. Mirosea dulce-acrișor, ca mirosul care venea de la coșul 
de gunoi pe care îl goleam după ce veneam de la școală. 

Asta fusese prima mea impresie despre John David și îmi 
dorisem imediat să urlu. 


VP - 201 


Dar eu eram Julie cea cu Planul, așa că mi-am tot repetat în 
minte: „Nu este o răpire. Nu e real. Fug de acasă, ca să-mi 
cunosc destinul. Pentru asta m-am născut. Sunt cea aleasă. El 
mă alege pe mine”. 

l-am zâmbit lui John David, încercând să-i arăt că îmi 
aminteam, că știam. Dacă mi-a zâmbit și el, chiar nu știu, pentru 
că nu am văzut de barbă. Mâinile îi tremurau când a dat la o 
parte pătura de pe mine și a vrut să mă ajute să mă ridic din 
pat, dar când am întins mâna, el m-a prins de încheietură și m-a 
tras în picioare încet, dar cu destulă forță. 

Ne mișcăm, jucând jocul oglinzii, plutind parcă amândoi pe 
podea, eu anticipându-i mișcările, pentru ca el să nu simtă nicio 
urmă de rezistenţă. Eram așa de disperată să-i fac pe plac... 
Ochii mei nu s-au desprins nicio clipă de ai lui, ca și cum am fi 
dansat, mâna lui mă ţinea de încheietură, iar restul nu a fost 
decât ca un curent electric care m-a făcut să mă mișc în liniște 
pe podea. Apoi am văzut ce era în cealaltă mână a lui. 

Cuvântul cuțit făcuse parte din Plan, dar nu-l asociasem 
niciodată cu cuţitele din bucătărie. Nu mă uitasem niciodată la 
ele, gândindu-mă la acel cuțit și să mi-l imaginez în mâna lui. 
Acesta se mișcase încet, aproape leneș, până ce ajunsese la 
nivelul pieptului meu, și mi-am spus că el nu vrea să mă sperie, 
așa că am încercat din răsputeri să nu fiu speriată. A trecut în 
spatele meu și a pus o mână pe umărul meu. Am simţit vârful 
cuțitului în spatele meu, nu destul de aproape încât să mă taie, 
dar suficient încât să-mi despice materialul cămășii de noapte. 

Acum, aveam liniștea de a ști exact ce trebuie să fac, pentru 
că nu aveam de ales. 

Am crezut că renunțasem la control atunci când începuserăm 
să discutăm despre Plan, dar nu era așa - totul fusese un joc. 
Dar acum, cu el în spatele meu, o prezenţă nevăzută care mă 
împingea înainte, forța mâinii de pe umărul meu și vârful ascuțit 
al cuţitului care era un pic în dreapta coloanei mele vertebrale, 
mi-am dat seama că trecuse momentul în care să fiu împotriva 
Planului. Imi treceau prin minte gânduri care nu prea stăteau 
bine unul lângă altul. De pildă, nu știam unde mă duce. Și unde 
era Jane? Era în siguranță, în pat. Jane era în siguranţă, în patul 
ei. Ea avea să stea acolo pentru totdeauna, înfășurată într-o 
viaţă ce nu avea să se schimbe niciodată. 

Apoi, chipul lui Jane apăruse dintr-odată. 


VP - 202 


Am zărit-o pe când ne apropiam de ușa de la camera ei - de 
regulă, dormeam cu ușile deschise. Abia reușeam să o zăresc 
ascunsă în dulapul ei de haine, cu ușa deschisă, stând în partea 
de jos și uitându-se la mine cu niște ochi care nu erau deloc 
cârpiţi de somn, ci larg deschişi și plini de spaimă. Eu și John 
David am stat un pic în pragul ușii. Vedeam chipul lui Jane din 
dulapul de haine întrebându-mă cu disperare ce să facă. 

Am arătat din priviri către John David și am făcut-o pe Jane să 
se ascundă în dulap înainte ca el să o vadă. Dacă ţipa, totul 
avea să se termine. Avea să o ia și pe ea. Și, indiferent unde mă 
ducea pe mine, nu voiam să-l las să-i facă asta și lui Jane. 

Inainte ca John David să mă ducă în jos, pe trepte, s-a auzit 
un zgomot din pod. Am simţit că a scăzut pentru o clipă 
presiunea cuțitului și mâna de pe umăr s-a mișcat, și am știut că 
John David se uitase în direcţia zgomotului. Cât am putut de 
repede, am dus degetul la buze. Ssst! Am trimis acel sunet 
imaginar către Jane ca să o fac să stea acolo unde era. Șșșt și la 
revedere. Ssst și adio! 


Și așa mi-am pierdut familia, căminul, viaţa și m-am pierdut și 
pe mine. Totul... Totul într-o singură noapte. 


VP - 203 


16 


Într-o după-amiază, pe când eram însărcinată cu Jane și Tom 
era la un curs de contabilitate, iar noi încă locuiam în casa mică 
din apropiere de universitate, Julie stătea pe podeaua de lemn 
din sufragerie, într-o rază de lumină. Avea piciorușele întinse, în 
faţa ei, iar părul îi era luminat de razele de soare. Se concentra 
pe mâzgălitul unui ziar din fața ei cu un creion albastru. Atunci 
când, din greșeală, strânsese prea tare creionul și acesta îi 
sărise din mână, nu începuse să plângă și nu luase alt creion, 
deși erau multe în jurul ei. Se încruntase, se răsucise și se 
dusese să-și recupereze creionul albastru. Apoi continuase să 
coloreze, reluând răbdătoare întregul proces. 

M-am uitat la ea poate vreo jumătate de oră înainte să îmi 
dau seama: „Îi place albastrul”. 

Aceea fusese prima dată când îmi dădusem seama că era 
acolo o lume întreagă pe care nu aveam să o văd niciodată, o 
lume așa de îndepărtată de mine și așa de distinctă, încât a 
spune că Julie era parte din mine, că ea era fiica mea, iar eu 
eram mama ei părea ceva fără sens. Cred că, în acel moment, 
am iubit-o mai profund decât am iubit vreodată pe cineva. 

Dar asta e doar o amintire... La început am vrut tot ce era mai 
bun pe lume pentru Julie, așa cum vor toate mamele. Apoi, 
pentru foarte mult timp, nu am vrut decât un cadavru pe care 
să-l îngrop. 

Acum aș vrea să mă pot întoarce în timp și să-i dau 
nenorocitul ăla de creion albastru. 


Citind transcrierea, de fapt devorând-o, aflu despre trauma ei, 
studiez numele tuturor fetelor în pielea cărora intrase pentru a 
supraviețui: Charlotte, Karen, Mercy, Starr, Violet, Gretchen. În 
mărturia ei, ele se luptă, se zbat, dau greș, dar, mai presus de 
toate, supraviețuiesc. Chiar dacă lacrimile mă îneacă gândindu- 
mă prin ce a trecut, fiecare dintre aceste fete îmi este dragă 
pentru că fiecare este un strat al fiicei mele, cea care mă 
așteaptă acasă cu Tom. 


VP - 204 


Dar fata a cărei poveste mă doare cel mai tare este Julie. Ea 
este cea pe care credeam că o cunosc. Ba mai rău, ea a fost cea 
care m-a cunoscut pe mine. Vorbele ei îmi conturează o imagine 
despre mine pe care nu o recunosc. Încerc să-mi amintesc 
fiecare moment pe care-l descrie ea din adolescenţa ei, să îmi 
amintesc și, poate, să justific rolul pe care l-am jucat, dar 
sentimentul de înstrăinare este uriaș. Recunosc în linii mari 
situaţiile, Jane, Tom și eu reduși la niște personaje în povestea 
ei, dar e ca și cum le-aș vedea, ca și cum ne-aș vedea pe noi toți 
pe o planetă străină, într-o atmosferă străină. 

Incerc să-mi amintesc când m-a întrebat Julie despre 
Dumnezeu, dar nu pot. Cine eram? Ce făceam de nu pot să-mi 
amintesc?  Terminasem o lucrare post-doctorat, apoi mă 
pregăteam de interviuri pentru un post. Stiam că râde, dar am 
crezut că râde de mine. 

Mama doar se uita la mine când purtam haine frumoase, cu 
buzele strânse. Nu am nevoie de o oglindă ca să știu cum arată 
acea expresie. Am văzut-o pe chipul mamei mele de multe ori. 
Nu știam că este și pe chipul meu. 

Aveam răspunsul pregătit, dar mama nu m-a întrebat 
niciodată. 

Credeam că fetele au de câștigat luând exemplul meu, dacă 
nu aveau parte de atenţia mea exclusivă. 

Cred că nici nu s-a gândit ce incomod e să mergi patru străzi 
cu pantofii de biserică. 

Am citit undeva că puritanii englezi explicau uneori moartea 
unui copil drag ca fiind o pedeapsă pentru părinţii care-l iubiseră 
prea mult. Ei nu dădeau vina pe iernile cumplite, pe malarie sau 
pe lipsa de hrană și de apă potabilă, ci pe un Dumnezeu gelos. 

Nu am iubit-o niciodată pe Julie mai mult ca pe Jane, pot 
spune asta cu convingere. In același timp, a fost mereu ceva 
legat de ea. Părea așa de completă, așa de senină. Undeva, în 
adâncul meu, credeam că Julie e perfectă. Acum mă întreb: 
Oare mi-a fost așa de teamă să aflu că nu e perfectă, încât era 
să o omor? 


Când descuie ușa celulei, nu îmi spun unde mă duc. Este 


ciudat cât de puţine lucruri li se spun deţinuţilor, în afară de 
indicaţiile de a întinde mâinile pentru a li se pune cătușele și de 


VP - 205 


a-i direcţiona pe holuri. Cred că nimeni nu vrea să se facă 
vinovat de dezvăluirea unor informaţii secrete. 

Presupun că merg să mă văd cu avocata, pentru că așa s-a 
întâmplat de fiecare dată când am fost adusă pe acest hol. Dar, 
de data asta, o luăm la dreapta, nu la stânga, și trecem dincolo 
de o ușă care are un geam cu zăbrele. Și, dintr-odată, mă 
trezesc la recepţie și mi se scot cătușele. 

Tom este și el acolo, în mod ciudat, și se joacă nervos cu 
cheile în buzunar. 

Femeia în uniformă îmi spune: 

— Acuzaţiile au fost retrase. O să vă aducem lucrurile 
personale imediat. Va trebui să le verificaţi și să semnaţi un 
proces-verbal că este totul acolo. 

Ochii mei se întâlnesc cu ai ei pentru un moment, înainte ca 
ea să privească în altă parte. Poate că le vine greu să se uite în 
ochii noștri când suntem eliberați. 

Femeia dispare dincolo de ușă, lăsându-ne singuri în sala de 
așteptare înghesuită. Doamna de la recepţie probabil că a 
plecat să caute cutia în care sunt hainele mele, pantofii, geanta 
în care am o carte despre Byron și peisaje, din care am citit 
jumătate. Dintr-odată sunt foarte dornică să se termine totul. 

— Maxwell a recunoscut, spune Tom. Se pare că era pe 
medicaţie psihiatrică, ceva pentru o boală schizo-afectivă sau 
ceva de genul ăsta. Dar nu au știut despre asta la spital, așa că 
nu i le-au dat și, până să se prindă ce s-a întâmplat, el a început 
să vorbească cu Dumnezeu despre păcatele lui. 

— Pun pariu că  judecătoarea Crofford nu știa de 
medicamente. 

— Nimeni nu știa. Nici chiar consilierii lui. Medicamentele 
țineau sub control cele mai grave simptome, dar... Priveşte în 
jos. Au mai apărut încă șapte victime. 

Șapte! Și acestea sunt doar cele care sunt dispuse să 
vorbească cu poliţia. 

— Mulţumesc că ai venit, spun eu. 

— Nu am mai avut timp să cer un apel telefonic, zice el. 
Presupun că odată ce se renunță la acuzații, sunt nerăbdători să 
nu te mai ţină pe banii contribuabililor. 

— Mi se pare logic. 

Rămânem tăcuţi sub lumina de neon. 

— Anna, spune el. 


VP - 206 


— E în regulă, zic eu. 

— Îmi pare rău. 

— Nu e vina ta, spun eu. Nu eram acolo. Am fugit. 

— Nu ar fi trebuit să te las, zice el. 

— Ești un om bun, spun eu un pic obosită. Tu trebuie mereu 
să ajuţi pe câte cineva. Eu nu am vrut ajutorul tău, așa că l-ai 
acordat altcuiva. 

— Dacă aș putea da timpul înapoi... 

— Nu spune asta, îl întrerup eu. Cineva și-a recuperat fiica 
datorită ţie. Nu ai schimba asta. Nu spune că ai face-o doar 
pentru că ai impresia că asta m-ar mulțumi pe mine. Nu m-ar 
mulțumi deloc. 

El pare rănit și îmi înmoi vocea. 

— Sincer, Tom. Este o ușurare să constat că nu ești un înger. 
Era un standard la care nu mă puteam ridica. 

Nu îi spun ce tare mă doare să-l văd căzând de pe acel 
piedestal. De-aia oamenii au nevoie de Dumnezeu. Pentru că 
oamenii sunt cumpliţi, chiar și cei buni. Am fost mereu mândră 
de faptul că sunt așa de raţională, așa de puţin influenţată de 
chestiunile spirituale, fără să-mi dau seama că zeii mei erau 
Tom și Julie, oamenii buni. Dar nimeni nu poate fi bun decât în 
parametrii pe care i-i dă omenirea. 

În cele din urmă, doamna de la recepţie apare cu o pungă de 
plastic în care sunt hainele și geanta mea. Mă uit scurt în 
geantă, apoi semnez procesul-verbal. Apoi iau toate lucrurile 
într-o cameră de vizită, mă schimb cu hainele mele și las 
salopeta de închisoare frumos împachetată. Reapar pe hol 
arătând ca mine. 

Tom zâmbește. 

În timp ce las la recepţie salopeta de deţinută, mă întreb dacă 
asta e tot pentru mine și Tom. Dacă el poate să zâmbească 
atunci când mă vede arătând la fel ca înainte de-a se întâmpla 
toate astea, dacă poate să uite așa de repede imaginea mea de 
deţinută, atunci o să înțeleagă mereu greșit cine sunt și ce sunt. 

leșim afară, în lumina soarelui care bate cu putere pe strada 
Commerce, iar aerul e fierbinte. 

— Crezi că Janie va veni acasă? întreb eu, gândindu-mă la 
prima ei întâlnire cu tipul din echipa de kickball. Nu am aflat 
cum a mers. M-am abținut să-i spun să se vadă cu el într-un loc 
public și să spună unei prietene unde se duc. 


VP - 207 


Tom nu pare a fi în largul lui. 

— O să mai stea o vreme acolo, Anna. Vrea să se pună pe 
picioare, să își dea examenele restante și să le arate profesorilor 
că poate. Imi pare rău... Doar o știi pe Janie, oftează el. 

Da, chiar o știu pe Janie. Examenele restante nu erau decât 
un mod de a atrage atenţia asupra ei, dar își alege foarte prost 
momentele. Jane funcţionează bine dacă este constrânsă, 
gravitează în jurul dramei și poate fi generoasă dacă nimeni nu 
vrea asta de la ea. Apoi, când apele se liniștesc și dramatismul 
ei riscă să devină distractiv, ea revine în lumea ei. Mă gândesc 
la jurnalele ei. 

— Ai răbdarea. O să se mute la Scriere Creativă înainte de 
finalul anului. 

— De ce spui asta? 

— O să vrea să-și scrie memoriile. 

Tom râde, tot puţin stânjenit, când ne urcăm în mașină. 
Mergem pe l-10, cu aerul condiţionat la maximum, vâjâitul lui 
umplând liniștea dintre noi. Este puţin trecut de șase și 
aglomeraţia s-a mai diminuat, dar când ajungem la Loop 610, o 
prindem din urmă. Soarele care apune bate prin parbriz, 
nestânjenit de apărătoarele noastre. Când ne mișcăm ca melcul 
pe ieșirea spre Voss, aerul condiţionat pare să leșine. Mă întreb 
dacă asta e vara în care o să ne lase. Este locul potrivit pentru a 
se întâmpla așa ceva. 

Dintr-odată spun: 

— Trage pe dreapta. 

— Oprim după următoarea ieșire. 

— Trage pe dreapta acum! 

Semnalizează. Traficul este superaglomerat, dar el reușește 
să traverseze trei benzi, băgându-se și fluturându-și mâna ca pe 
un steag în faţa oglinzii retrovizoare. De îndată ce cauciucurile 
ajung pe marginea drumului, deschid ușa, iar Tom apasă cu 
putere frâna exact când eu mă împleticesc afară din mașină. 
Stomacul mi se adună parcă tot în gură și se revarsă pe asfalt. 

Nu am mare lucru în stomac, pentru că abia dacă am mâncat 
ceva, dar vomit încontinuu. Văd roșu în faţa ochilor, apoi negru, 
iar apoi, dintr-odată Tom este acolo, în spatele meu, susținându- 
mă cu mâinile lui mari. Valuri de aer fierbinte mirosind a 
benzină și a vomă se ridică din asfalt. Fiecare val trezește un 
nou spasm, dar mâinile lui care încă mă ţin parcă sunt și mai 


VP - 208 


calde. După un moment, mă las pe el ca într-un fotoliu, iar el se 
lasă jos sub greutatea mea și stăm amândoi pe pietrișul de pe 
marginea drumului. 

— Ne-a părăsit, Tom, spun eu, dar vocea mea se pierde în 
simfonia de claxoane și în zgomotul traficului. El continuă să-mi 
mângâie părul peste tâmplele transpirate, dar acum, în ciuda 
căldurii, tremur, fiindu-mi cald și frig în același timp. Mă 
desprind și mă întorc cu faţa către el. Spun mai tare, dar el tot 
dă din cap, neauzindu-mă. În cele din urmă, mă aplec către el și 
îmi forțez gura să se deschidă și urlu cât mă ţin plămânii: „Julie 
a plecat!” 

De data asta, înțelege, dar dă din cap în semn de răspuns. 

— Haide! strigă el și încearcă să se ridice, cu o mână ţinându- 
mă pe mine, cu cealaltă indicând către mașină. 

Dar acel țipăt a eliberat ceva din mine ce fusese închis acolo, 
în celula mică de închisoare în care stătusem în ultima 
săptămână. Mărturia lui Julie încă zace în mine și, dacă nu o 
scot, o să-mi perforeze plămânii și o să mă înec. 

— Tom, urlu eu. Ea a vrut să plece! 

— Știu! strigă el. 

— Și cum poţi să fii așa de calm? îl întreb. 

— Haide, Anna, urcă-te în mașină. 

Dar este mai simplu să urlu acolo, și asta e ceea ce vreau, să 
urlu. 

— Ce fel de mamă sunt eu, Tom? Nu o cunosc deloc! 

— Ce ai vrea să fac? strigă și el la mine. Nici eu nu am 
cunoscut-o. 

— Dar eu sunt mama ei! 

— Da, ești mamă, strigă el. Eşti mama ei și ea are nevoie de 
tine acum. Așa că hai să ne urcăm în mașină, pentru numele lui 
Dumnezeu, să mergem acasă și să urli la ea! 

Adrenalina se scurge parcă toată din mine și îl urmez în 
mașină, simțind cum aceasta se clatina din cauza curenților 
mișcaţi de traficul tot mai intens. Liniştea ce se aşterne după ce 
închidem ușile mașinii mi se pare profundă. 

— Ai citit declaraţia ei? întreb cu o voce aspră. 

— NU a fost nevoie să o citesc. Am auzit mare parte din ea cu 
urechile mele. 

— Cum am putut să fiu așa de oarbă? Cum am putut să ratez 
toate acele semne? E ca și cum nu aș fi cunoscut-o deloc. 


VP - 209 


Nu mai pot să-mi ţin lacrimile încă o dată pe ziua de azi, așa 
că le las să curgă. 

— Știu că am fost praf de când s-a întâmplat. Știu că m-am 
purtat nasol cu Jane. Dar am crezut că, înainte de asta, totul era 
bine. Am crezut că am fost o mamă bună. 

Se așterne o liniște lungă. Apoi el spune: 

— Cred că ar fi fost destul de bine, Anna. Dar acum nu mai 
putem să știm. Niciunul dintre noi nu mai poate ști cum ar fi 
fost. El ne-a luat asta. 

Tom pornește motorul, semnalizează și reintră în traficul către 
oraș. E un șofer minunat de agresiv. Când ne mișcăm din nou, 
spune: 

— Pot să-ţi mărturisesc ceva? 

Aștept... 

— AȘ fi vrut să fiu eu cel care să tragă în Maxwell. 

Mi-l amintesc pe Tom în seara în care Julie a pierdut sarcina, 
cu arma în mână, pe când eu spărgeam ușa de la baie cu 
pumnul ca să ajung la fiica mea. Apoi mă întind și îi strâng 
mâna. 


În faţa casei noastre e parcată o mașină și, când intrăm, o 
vedem pe Julie stând la masa din bucătărie cu un tip afro- 
american care poartă un tricou și blugi. De îndată ce intrăm, el 
se ridică. 

— Mamă, tată, el este Cal, spune Julie. 

— Domnule Whitaker... 

Cal întinde mâna, iar Tom dă mâna cu el, deși pare ușor 
nervos. Cal este aproape cu un cap mai scund decât Tom, dar 
nu pare a se uita în sus pentru a privi în ochii lui. 

— Mă bucur să te cunosc, spune Tom, iar eu îl văd pe Cal care 
mă măsoară cu coada ochiului înainte de a se întoarce către 
mine. 

— Dr. Davalos, spune el. Probabil că Julie l-a învăţat cum să 
mi se adreseze. 

— Inţeleg că ai ajutat-o pe Julie să iasă dintr-o situaţie grea, îi 
spun lui Cal. 

— Și dumneavoastră, spune el simplu, cu căldură. 

Și mă întreb: „Oare așa o să fie tot restul vieții mele? Oare toți 
bărbaţii lui Julie vor trebui să se ridice la nivelul meu? Și oare 


VP - 210 


știe vreunul că ea ameninţase cu arma, gata să ucidă? Oare știe 
cineva de la ce am salvat-o?” 

Oamenii nu au destulă imaginaţie când vine vorba de femei 
ca Julie și de ceea ce sunt ele în stare să facă. Și eu m-am făcut 
cândva vinovată de asta. Acum, desigur, știu mai bine. Dar le-aș 
spune bărbaţilor din viaţa ei, Tom, Cal ori alţii, că Julie nu are 
nevoie de protecție. Alimentarea acestei iluzii este parte din 
modul în care ea a supravieţuit. A-i lua acest mecanism de 
supraviețuire înainte ca el să-și fi îndeplinit scopul ar fi o 
cruzime. 

Cal pare a fi mai mare decât ea, cu toate că e greu să-mi dau 
seama, pentru că nu are riduri decât în jurul ochilor atunci când 
zâmbește. Mă întreb dacă o să fie cu ea atunci când ea o să 
treacă peste această iluzie a propriei fragilităţi și cum o să 
reacționeze dacă va mai fi în peisaj. S-ar putea să treacă mult 
până ce o să se întâmple asta. Poate chiar o viaţă întreagă. 
Poate că eu nu o să mai apuc acel moment. 

Între timp însă, acesta va fi secretul nostru. 

— Mă bucur să te cunosc, Cal. Acum, vă supăraţi, tu și Tom, 
dacă mă lăsaţi să vorbesc un pic cu Julie? Intre patru ochi... 

— Voiam să merg la magazin să iau câte ceva pentru cină. 
Ce-ar fi să vii cu mine, Cal? Am putea să ne cunoaștem mai 
bine. 

— Desigur, spune Cal, după ce se uită la Julie, care dă din cap. 
Cei doi bărbaţi ies din bucătărie. 

După ce trec vreo treizeci de secunde de la plecarea lor, mă 
uit la fiica mea. Nu știu la ce mă aștept. La o revelație? Să aflu 
ce culoare au ochii ei odată pentru totdeauna? Văd aceeași 
femeie la care mă tot uit de o lună, care este un mister la fel de 
mare pentru mine. 

— De ce nu te-ai întors? o întreb. După ce ai scăpat de 
Maxwell. De ce nu ai venit acasă? 

E o pauză lungă... 

— Am vrut să o fac. Eram gata să vin. Dar după tot ce mi-a 
făcut, nimic nu a mai fost așa cum trebuia să fie. Și s-au tot 
întâmplat lucruri. 

Știu o parte dintre lucrurile la care se referă și nu vreau să mi 
le repete. În același timp, nu vreau să o mai opresc din a vorbi 
niciodată. Așa că aștept calm, și după un moment ea continuă, 


VP - 211 


uitându-se la mine cu o privire ciudată pe care nu știu să o 
interpretez. 

— În afară de asta, nu știam dacă m-ati fi vrut înapoi. 

Următoarele cuvinte mă îneacă. 

— Cum poţi să spui așa ceva? 

— M-am gândit că o să fiți supăraţi, spune ea cu un zâmbet 
ciudat. Eu o uram pe Julie. Era proastă și credulă. Și a plecat de 
acasă. 

— Erai doar un copil. El te-a luat. 

— Da, m-a luat, mă aprobă. Dar mie mi se părea că am plecat 
de bunăvoie. 

— Asta a vrut el să crezi! 

— Și mai era și Charlotte. Era moartă, și m-am temut că e 
vina mea. 

— Și asta a vrut să crezi. 

— Ei bine, se pricepea. Sau eu mă pricepeam să-l cred. Se 
cutremură și cedează. În fine, nu știu dacă mă face să mă simt 
mai bine ideea că nu am avut de ales. Dacă e așa, dacă am fost 
doar o victimă oarecare, atunci viaţa mea a fost distrusă fără 
niciun motiv. 

Asta, desigur, este ceea ce am crezut mereu. Nu o spun, dar 
ea vede că am gândit-o. 

— Tu nu ai crezut niciodată în Dumnezeu. Nici Jane nu crede. 
Poate că tatei nu-i pasă, e indiferent. Dar pentru mine a fost 
altfel. Eu am vrut să găsesc ceva acolo... Incă mai vreau, doar 
că nu știu cuvântul care să definească asta. 

— Transcendenţă? întreb. Nu există așa ceva. 

— Ba poate că există. Nu știu... Gândește-te la oamenii de la 
Gate. 

— Mai bine n-o fac. 

— Dar trebuie să o faci, spune ea. Trebuie! Ce caută ei? De ce 
sunt așa de fericiţi acolo? Unde mai pot să găsească acea 
fericire? 

— În poezie, în muzică, în artă... 

— Asta nu e suficient pentru toată lumea. Pentru mine nu a 
fost. 

Chipul ei pare trist și furios în același timp, și brusc, recunosc 
o sclipire a unei expresii pe care mi-o amintesc din copilăria ei. 
Nu am știut niciodată ce era. Îmi amintește de ceva. 


VP - 212 


— „Nici din completa uitare/ Și nici din profunda goliciune, / Ci 
din norii gloriei venim...” Aproape că mă opresc aici, dar 
continui de dragul lui Julie: „De la Dumnezeu, care este casa 
noastră”. Wordsworth. 

— De ce trebuie să vorbești în citate pentru a înțelege? 

— Tot ce am sunt vorbele altora, Julie. 

În acest moment, ele mă lasă baltă. După un alt moment lung 
de liniște, îmi dau seama că nu am ce pierde dacă întreb. 

— Ai venit înapoi pentru Maxwell, pentru că ai văzut profilul 
din revistă, bine... Dar nu trebuia să te întorci ca Julie. Dacă te 
temeai că o să fii condamnată pentru ceea ce a păţit Charlotte, 
de ce nu ai depus doar o plângere anonimă la poliţie și să-i lași 
pe ei să se ocupe? De ce trebuia să vii la noi după așa de multă 
vreme, știind că va trebui să ne minţi? Trag aer în piept... Ai 
venit pentru bani? E în regulă dacă e așa. 

Se uită la mine speriată, cu ochii ei albaștri de porțelan. 

— Mi-era dor de voi, spune ea. 

Nu putem șterge răul care s-a întâmplat, dar chiar și așa, sunt 
acasă. 


VP - 213 


AMY GENTRy 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 214