Paula Hawkins — Focul mocnit

— 


CONNECTION 


PAULA HAWKINS 
FOCUL MOCNIT 


Original: A S/ow Fire Burning (2021) 


Traducere din limba engleză: 
BOGDAN GHIURCO 


7 


virtual-project.eu 


A 


TREI 


— 2021 — 


e 2» 


Dedic această carte memoriei lui 

Liz Hohenadel Scott, a cărei strălucire 

a transformat lumea într-un loc mai cald. 
Ne va fi veşnic dor de ea. 


Nain da 
IWNHLIA Y Se» 


ea 


AOLJIA TISI 


N fi T 
KML ` i > | 


BIgANYaA 30 


unii dintre noi sunt meniti să fie păsări necrofage 
şi alții să li se dea târcoale. 


Emily Skaja, „My History As” 


Plină de sânge, fata merge clătinându-se prin 
întuneric. Hainele îi sunt vraişte şi îi atârnă pe trupul 
tânăr, scoțând la iveală petice de piele palidă. A 
pierdut un pantof, piciorul îi sângerează. E în agonie, 
dar nu mai remarcă durerea, fiindcă este eclipsată 
de alte suferințe. 

Chipul ei este o mască a terorii, inima, o darabană, 
respirația, ca gâfâitul chinuit al unei vulpi ascunse în 
vizuină. 

Liniştea noptii este străpunsă de un huruit 
nedesluşit. Un avion? Fata îşi şterge sângele de pe 
ochi şi ridică privirea spre cer, dar nu vede decât 
stelele. 

Huruitul este tot mai puternic, mai grav. Un 
automobil care schimbă vitezele? A ajuns oare la 
şosea? Inima îi tresare şi, de undeva din rărunchi, îşi 
adună energia să o ia la fugă. 

Mai mult simte decât vede lumina din spatele ei. 
Simte cum îi luminează silueta în beznă şi ştie că 
maşina vine din spatele ei. De la fermă. Se întoarce. 

Încă dinainte să-l vadă, îşi dă seama că a găsit-o. 
Încă dinainte să-l vadă, îşi dă seama că în spatele 
volanului va zări chipul lui. Încremeneşte. Ezită 
pentru o clipă, apoi părăseşte şoseaua şi o ia la 
goană prin şanţ, peste gardul de scânduri. Se 
împiedică pe câmpul de alături şi aleargă orbeşte, 
căzând, ridicându-se, fără să scoată niciun sunet. La 
ce bun să tipe? 

Când o prinde, îi bagă mâna în păr şi o doboară la 
pământ. Îi simte mirosul respirației. Ştie ce urmează 
să-i facă. Ştie pentru că l-a văzut deja în acţiune, l-a 
văzut făcându-i asta prietenei ei, cât de sălbatic a... 


— Of, pentru Dumnezeu, murmură Irene cu voce tare, 
închizând zgomotos cartea şi trântind-o peste teancul de 


e 6» 


dus la magazinul de binefacere. Ce gogomănie! 


1 


Laura auzea în gând cuvintele lui Deidre. Problema ta, 
Laura, spunea ea, este că iei decizii proaste. 

Al dracului de mare dreptate ai, Deidre. Nu era ceva ce 
se aştepta să spună sau măcar să gândească Laura în timp 
ce stătea în baie, tremurând necontrolat, cu sângele 
şiroindu-i fierbinte şi fără întrerupere din tăietura de pe 
braţ, dar trebui să admită că Deidre o nimerise. Se aplecă 
înainte, sprijinindu-şi fruntea de oglindă ca să nu-şi mai 
vadă ochii, numai că, uitându-se în jos, nu făcea decât să 
înrăutăţească şi mai mult lucrurile, pentru că vedea cum se 
scurge sângele din ea şi atunci o lua ameteala şi simţea că 
îi vine să vomite. O grămadă de sânge. Tăietura era mai 
adâncă decât crezuse; ar trebui să meargă la urgente. Dar 
nici vorbă să meargă la urgenţe. 

Decizii proaste. 

Când sângele începuse parcă să curgă în sfârşit mai 
încet, Laura îşi scoase tricoul şi îl aruncă pe jos, îşi dezbrăcă 
pantalonii şi chiloţii şi se zbătu să-şi scoată sutienul, 
inspirând brusc printre dinţi când copca de metal îi râcâi 
tăietura. Şuieră: 

— La dracu’ la dracu’ mama dracului! 

Aruncă şi sutienul pe jos, intră în cadă, porni duşul şi 
rămase tremurând sub firicelul de apă opărită (duşul ei fie 
dădea apă foarte fierbinte, fie foarte rece, cale de mijloc nu 
exista). Işi mângâie cu vârful încreţit al degetelor 
frumoasele cicatrici albe ca osul, înainte şi înapoi: şold, 
coapsă, umăr, ceafă. /ată-mă, îşi spuse încetişor. /ată-mă. 

Mai târziu, înfăşurându-şi ineficient antebraţul într-un 
maldăr de hârtie igienică şi înfofolită în rest într-un prosop 
jerpelit, Laura se aşeză pe canapeaua urâtă din piele 
cenuşie din sufragerie şi îşi sună mama. Îi intră mesageria 
vocală şi închise. Nu avea rost să-şi irosească creditul. 
După asta, îi telefonă tatălui ei. 

— Eşti bine, puiule? 

Desluşi zgomotul de fundal, radioul, ştirile de la ora 5. 


e 83o 


— Tată. 

Simti cum i se pune un nod în gât şi îl înghiţi cu greu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tată, ai putea să vii până la mine? Am... am avut o 
noapte proastă şi mă întrebam dacă n-ai putea veni un pic 
până aici. Ştiu că e cam mult de condus, dar... 

— Nu, Philip. 

Deidre, pe fundal, şuierând printre dinţii încleştaţi. Avem 
seară de bridge. 

— Tată? Vrei să mă scoţi de pe speaker? 

— Draga mea, eu... 

— Serios, mă scoţi de pe speaker? Nu vreau să-i aud 
vocea, mă face să dau foc la toate... 

— Haide, fii serioasă, Laura... 

— Las-o baltă, tată, nu mai contează. 

— Eşti sigură? 

Nu nu sunt nu nu sunt la dracu’. 

— Da, sigur. Sunt în regulă. O să fiu în regulă. 

În drum spre dormitor, călcă peste geaca pe care o 
aruncase pe jos în hol când se grăbea să ajungă în baie. Se 
aplecă şi o ridică. Mâneca era ruptă, iar ceasul lui Daniel 
era încă în buzunar. Îl scoase, îl răsuci şi şi-l puse la 
încheietură. Pe hârtia igienică din jurul braţului se 
formaseră flori stacojii şi mâna îi zvâcnea uşor pe măsură 
ce sângele i se scurgea pulsând din organism. O cuprinse o 
stare de leşin. În baie, dădu drumul ceasului în chiuvetă, 
smulse hârtia igienică şi lăsă prosopul să cadă pe 
pardoseală. Intră din nou sub duş. 

Răzuind sub unghii cu o foarfecă, privi apa roz care îi 
curgea la picioare. Închise ochii. Îşi aduse aminte glasul lui 
Daniel întrebând: Ce-i în neregulă cu tine? Şi vocea lui 
Deidre: Nu, Philip, avem seară de bridge. Şi vocea ei: Să 
dau foc la tot. Să dau foc. Să dau foc să dau foc să dau foc. 


2 


Din doua în două duminici, Miriam curăța toaleta. Trebuia 
să ridice caseta micuţului WC din spatele bărcii (mereu 
surprinzător şi neplăcut de grea), să străbată cu ea cabina, 
să iasă către chei şi, de acolo, să o care 90 de metri până la 
toalete, unde trebuia să o răstoarne în WC-ul principal, să 
tragă apa şi să o clătească de reziduuri. Unul dintre 
aspectele mai puţin idilice ale traiului pe barcă şi o sarcină 
pe care prefera să o facă la prima oră, cât încă nu era 
nimeni prin preajmă. Foarte umilitor să cari rahatul printre 
străini, oameni care îşi plimbă câinii sau au ieşit la alergat. 

leşi pe puntea de la pupa ca să se asigure că are culoar 
liber - că nu o aşteaptă tot felul de obstacole, biciclete sau 
sticle (oamenii pot fi extrem de antisociali, mai ales 
sâmbătă noaptea târziu). Era o dimineaţă strălucitoare, 
cam rece pentru luna martie, deşi mugurii albi şi lucioşi ai 
platanilor şi mestecenilor dădeau de înţeles că sosise 
primăvara. 

Cam rece pentru luna martie şi totuşi observă că uşile de 
la cabina bărcii vecine erau deschise, aşa cum fuseseră şi 
cu o seară înainte. Ce ciudat! Şi chestia era că-şi dorise să 
stea de vorbă cu tânărul ocupant al ambarcaţiunii despre 
depăşirea perioadei de şedere. Era acostat de şaisprezece 
zile, cu două zile mai mult decât ar fi avut dreptul, şi ar fi 
vrut să-l întrebe dacă n-o ia cumva din loc, deşi nu era chiar 
sarcina sau responsabilitatea ei, însă - spre deosebire de 
cei mai mulţi - ea era o prezenţă permanentă în zonă şi 
asta îi insufla un oarecare simţ civic. 


Asta i-a povestit Miriam detectivului Barker ulterior, când 
a întrebat-o: Ce v-a făcut să mergeţi să vedeți despre ce 
este vorba? Detectivul stătea în faţa ei, cu genunchii 
aproape lipiţi de ai ei, cu umerii lăsaţi, aplecat. O barcă nu 
este tocmai comodă pentru cineva înalt, iar el era foarte 
înalt, cu capul ca o bilă de biliard şi o expresie distrată, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să facă altceva astăzi, ceva amuzant, 


e 10 - 


să meargă cu copiii în parc, de exemplu. lar acum era aici, 
cu ea, şi nu era deloc încântat. 

— Aţi atins ceva? întrebă el. 

A atins? A pus oare mâna pe ceva? Miriam închise ochii. 
Îşi aminti cum ciocănise cu putere la fereastra bărcii alb- 
albastre. Aşteptase un răspuns: o voce sau o perdea trasă 
într-o parte. Cum răspunsul nu venise, se aplecase, 
încercând să zărească ceva în cabină prin perdea şi stratul 
de funingine din oraş şi de pe râu, care părea adunat în cel 
puţin zece ani. Ciocănise încă o dată şi, după câteva clipe, 
urcase la pupa strigând A/o? E cineva acasă? 

Îşi aminti că întredeschisese uşa cabinei, surprinzând un 
damf, un iz metalic pronunţat, care îţi stârneşte foamea. 
Alo? Deschisese complet uşa, coborâse treptele spre cabină 
şi ultimul a/o i se oprise în gât când pricepuse despre ce era 
vorba: un băiat - nu un băiat, un tânăr, de fapt - zăcea pe 
podea, plin de sânge, cu un rânjet larg tăiat în beregată. 

Îşi aminti cum se clătinase pe picioare, cu mâna la gură, 
aplecându-se pentru o clipă lungă, ameţitoare, şi întinsese 
mâna să se prindă de blat. O, Doamne! 

— Am pus mâna pe blat, îi spuse detectivului. Cred că m- 
am sprijinit de blat, puţin, în partea stângă cum intri în 
cabină. L-am văzut şi m-am gândit... de fapt, am simţit... 
am simţit că mi se face rău, adăugă ea şi chipul i se 
îmbujoră. Dar nu am vomitat atunci. Afară abia... îmi pare 
rău, eu... 

— Nu vă faceţi griji, spuse Barker, susţinându-i privirea. 
Nu e cazul să vă faceţi griji pentru asta. Ce-aţi făcut după 
aceea? Aţi văzut cadavrul, v-aţi sprijinit de blat...? 

O lovise mirosul. Pe lângă sânge, atât de mult sânge, mai 
era ceva, ceva mai vechi, dulce şi rânced, ca atunci când 
laşi prea mult crinii în vază. Mirosul şi imaginea lui, 
irezistibilă, frumosul lui chip mort, ochii sticloşi încadraţi de 
gene lungi, buzele cărnoase care-i dezveleau dinţii albi, 
uniformi. Trunchiul, mâinile şi braţele erau o baltă de 
sânge, iar vârfurile degetelor erau chircite pe podea. Ca şi 
cum s-ar fi agăţat de ceva. Când se întorsese să plece, 
zărise pe jos un obiect care nu era tocmai la locul lui - o 


e 11 œ» 


sclipire argintie împotmolită în balta neagră şi lipicioasă de 
sânge. 

Urcase treptele împleticindu-se şi ieşise din cabină, 
trăgând avid aer în piept, sufocându-se. Vomitase pe chei, 
se ştersese la gură şi strigase: „Ajutor! Să cheme cineva 
poliţia!” Dar era abia 7:30 într-o duminică dimineaţa şi nu 
se afla nimeni prin preajmă. Debarcaderul era liniştit, la fel 
şi drumurile de mai sus şi nu se auzea niciun sunet cu 
excepţia duduitului unui generator şi a gâlcevii găinuşelor- 
de-baltă care zburau încet pe deasupra. Ridicând privirea 
spre podul de peste canal, i se păruse că zăreşte pe cineva, 
pentru o clipă doar, dar apoi dispăruse şi rămăsese singură, 
cuprinsă de o frică paralizantă. 

— Am plecat de acolo, îi spuse Miriam detectivului. Am 
coborât de pe barcă şi... am sunat la poliţie. Am vomitat, 
apoi am alergat la barca mea şi am sunat la poliţie. 

— OK, OK. 

Când ridică privirea, îl văzu cercetând încăperea, studiind 
cabina mică, îngrijită, cărţile de deasupra chiuvetei (Cum să 
găteşti cu o singură oală, O nouă soluție pentru legume), 
ierburile de pe pervaz, busuiocul şi coriandrul în ghivece din 
plastic, rozmarinul care începea să devină lemnos în vasul 
albastru smălţuit. Se uită la raftul plin de romane broşate, 
la crinul păcii prăfuit de deasupra, la fotografia înrămată a 
unei perechi care flanca o copilă solidă. 

— Locuiţi singură aici? întrebă el, dar nu era, de fapt, o 
întrebare. 

Îşi dădea seama ce gândea: o fată bătrână şi grasă, o 
hipiotă care îmbrăţişează copacii, o pierde-vară care trage 
cu ochiul pe după perdele. Care-şi bagă nasul în treburile 
altora. Miriam era conştientă de ce credea lumea despre 
ea. _ 

— Aţi... aţi apucat să vă cunoaşteţi... vecinii? li putem 
considera vecini? Sau nu, ţinând cont că nu rămân pe aici 
mai mult de două săptămâni? 

Miriam ridică din umeri. 

— Unii vin şi pleacă la intervale regulate, au o zonă, o 
întindere de apă pe care le place să navigheze, aşa că 


e 12» 


apuci să-i cunoşti. Dacă vrei. Sau poţi să-ţi vezi de ale tale, 
cum fac eu. 

Detectivul nu spuse nimic, o privi doar inexpresiv. Miriam 
înţelese că încerca să-şi dea seama ce fel de persoană era, 
că nu o credea pe cuvânt, că nu accepta neapărat tot ce îi 
spunea ea. 

— Dar despre el ce-mi puteţi spune? Despre bărbatul pe 
care l-aţi găsit dimineaţă? 

Miriam scutură din cap. 

— Nu-l cunoşteam. L-am văzut de vreo câteva ori şi am 
făcut... mă rog, nici măcar schimb de amabilităţi, de fapt. L- 
am salutat, i-am zis bună dimineaţa sau ceva de genul ăsta 
şi el mi-a răspuns. Asta a fost tot. 

(Nu fusese chiar aşa: era adevărat că îl văzuse de vreo 
câteva ori de când ancorase şi că îl mirosise din prima că 
era amator. Şalupa era o mizerie - se cojea vopseaua, 
pragurile erau ruginite, coşul de fum, strâmb -, în vreme ce 
el arăta prea îngrijit pentru viaţa pe canal. Haine curate, 
dinţi albi, fără piercinguri, fără tatuaje. Cel puţin, nu 
vizibile. Un tânăr remarcabil, destul de înalt, brunet, cu ochi 
negri şi faţa osoasă. Când l-a văzut prima dată, i-a dat bună 
dimineaţa şi el s-a uitat la ea zâmbind, iar ei i s-a ridicat 
părul pe ceafă.) 

Asta remarcase la momentul respectiv. Dar nu avea cum 
să-i mărturisească detectivului. Când l-am văzut prima 
dată, am avut un sentiment ciudat... Ar crede că-i lipseşte o 
doagă. În orice caz, acum îşi dădea seama despre ce era 
vorba, ce simţise. Nu fusese premoniţie sau ceva la fel de 
ridicol, ci recunoaştere. 

Fusese o oportunitate. Îi trecuse prin cap când îşi dăduse 
seama cine era băiatul, dar nu ştiuse cum să profite. Acum 
însă, după ce murise, simţea că aşa fusese scris. O 
revelaţie. 

— Doamna Lewis? întrebă detectivul Barker. 

— Domnişoara, spuse Miriam. 

Pentru o clipă, el închise ochii. 

— Domnişoară Lewis. Vă amintiţi dacă l-aţi văzut în 
compania cuiva? Vorbind cu cineva? 


e 13 


Ea ezită, apoi încuviinţă. 

— L-a vizitat cineva. De vreo două ori, parcă? S-ar putea 
să mai fi fost şi alţii, dar eu am văzut o singură persoană. O 
femeie, mai bătrână decât el, cam de vârsta mea, în jur de 
cincizeci de ani. Cu părul alb-argintiu, tuns foarte scurt. O 
femeie suplă, destul de înaltă mi s-a părut, de 1,73-1,75 
metri înălţime, cu trăsături ascuţite... 

Barker ridică o sprânceană. 

— Aţi studiat-o bine, aşadar? 

Miriam ridică din nou din umeri. 

— Păi da. Am un simţ al observaţiei bine dezvoltat. Îmi 
place să fiu atentă la lucrurile din jur. 

Se hotări să-i confirme prejudecățile. 

— Dar era genul de femeie pe care aş fi remarcat-o 
oricum, pentru că era o apariţie frapantă. Tunsoarea, 
hainele... părea o femeie cu bani. 

Detectivul încuviinţă din nou, notându-şi totul şi Miriam 
înţelese că nu va dura mult până îşi va da seama la cine se 
referise. 


(1 Ep z | 

După plecarea detectivului, poliţiştii izolară cheiul între 
De Beauvoir şi Shepperton, mutând din zonă toate bărcile, 
mai puţin a lui, locul crimei, şi a ei. La început, încercaseră 
să o convingă să plece, dar ea le spusese clar că nu avea 
unde merge în altă parte. Polițistul în uniformă cu care 
vorbise, un tânăr pistruiat cu voce piţigăiată, se arătă 
tulburat de această mutare a responsabilităţii de pe umerii 
ei pe umerii lui. Ridică ochii spre cer, cobori privirea spre 
apă, se uită în susul şi în josul canalului şi apoi din nou la 
ea, o femeie micuță, grasă, inofensivă, între două vârste, şi 
cedă. Vorbi cu cineva prin radio şi apoi se întoarse să-i 
spună că putea rămâne. 

— Puteţi să intraţi şi să ieşiţi din... hmm... reședința 
dumneavoastră, dar nu mai mult de-atât, îi spuse el. 

In după-amiaza aceea, Miriam se aşeză pe puntea din 
spate a bărcii, sub soarele palid, profitând de liniştea 
neobişnuită a canalului închis. Cu o pătură pe umeri şi o 
ceaşcă de ceai la îndemână, îi urmări pe poliţiştii şi 


e 14» 


criminaliştii care se agitau de colo colo, aducând câini şi 
bărci, cercetând cheiul şi împrejurimile, scormonind prin 
apa tulbure. 

Se simţea nefiresc de liniştită, ţinând cont prin ce trecuse 
în acea zi, şi era aproape optimistă când se gândea la noile 
drumuri care i se deschideau dinainte. Pipăi în buzunarul 
jerseului cheia prinsă pe inel, încă lipicioasă de sânge, 
cheia pe care o ridicase de pe podeaua bărcii şi a cărei 
existenţă nu o dezvăluise detectivului, fără să se 
gândească prea mult de ce. 

Instinct. 

O văzuse sclipind lângă trupul băiatului - o cheie. Prinsă 
de un mic breloc din lemn sub formă de pasăre. A 
recunoscut-o imediat, o văzuse agăţată la brâul blugilor pe 
care îi purta Laura de la spălătorie. Laura Nebuna, aşa i se 
zicea. Lui Miriam i se păruse dintotdeauna destul de 
prietenoasă şi câtuşi de puţin nebună. Laura, pe care 
Miriam o văzuse venind - abţiguită, bănuia ea - la şalupa 
ponosită a acelui tânăr frumos acum două nopţi? Trei? 
Trebuia să-şi verifice carneţelul -  sosiri şi plecări 
interesante, genul de lucruri pe care şi le nota. 

Pe la apus, Miriam îi văzu scoțând cadavrul, urcând 
treptele şi ajungând în stradă, unde fu preluat de o 
ambulanţă. Se ridică în picioare când trecură pe lângă ea; 
din respect, îşi aplecase capul şi spusese Du-te cu 
Dumnezeu, încet şi cu scepticism. 

Miriam spusese în şoaptă şi „mulţumesc”. Pentru că, prin 
faptul că ancorase barca lângă a ei şi fusese omorât cu 
brutalitate, Daniel Sutherland îi oferise o ocazie pe care, 
pur şi simplu, nu avea cum s-o rateze: ocazia de a se 
răzbuna pentru răul care i se făcuse. 

Rămasă singură, pe nesimţite, speriată un pic de 
întuneric şi de liniştea bizară, cobori în barcă, încuind uşa în 
urma ei. Scoase cheia Laurei din buzunar şi o puse într-o 
cutie din lemn pentru zorzoane pe care o ţinea pe raftul de 
sus al bibliotecii. Joi era ziua de spălat haine. Poate atunci o 
să i-o dea Laurei înapoi. 

Sau poate nu. 


e 15» 


Nu se ştie la ce s-ar putea să-i folosească, nu-i aşa? 


e 16 - 


3 


— Doamnă Myerson? Vreţi să vă aşezaţi? Poftiţi. 
Respiraţi, vă rog. Vreţi să sunăm pe cineva, doamnă 
Myerson? 

Carla se lăsă pe canapea. Se aplecă şi-şi apăsă faţa de 
genunchi. Îşi dădu seama că scheuna ca un câine. 

— Theo, reuşi să rostească. Sunaţi-l pe Theo, vă rog. 
Soţul meu. Fostul meu soţ. Găsiţi numărul lui în telefonul 
meu. 

Îşi ridică privirea, cercetând încăperea, dar nu zări 
telefonul. 

— Nu ştiu unde este, nu ştiu unde l-am... 

— E în mâna dumneavoastră, doamnă Myerson, spuse cu 
blândeţe poliţista. Ţineţi telefonul în mână. 

Carla cobori privirea şi constată că aşa era, ţinea strâns 
mobilul în mâna care îi tremura violent. Clătină din cap, 
întinzându-i poliţistei telefonul. 

— Înnebunesc, spuse ea. 

Femeia îşi ţuguie buzele zâmbind uşor şi puse pentru o 
clipă mâna pe umărul Carlei. leşi din încăpere ca să 
telefoneze. 

Celălalt detectiv, inspectorul Barker, îşi drese glasul. 

— Am înţeles că mama lui Daniel este decedată, corect? 

Carla încuviinţă. 

— Au trecut şase... nu, opt săptămâni, spuse ea şi urmări 
sprâncenele detectivului ridicându-se brusc până acolo 
unde se aflase probabil cândva linia părului. 

— Sora mea a căzut în casă, spuse Carla. Nu a fost... 
adică a fost un accident. 

— Aveţi cumva datele de contact ale tatălui lui Daniel? 

Carla scutură din cap. 

— Nu cred. Stă în America. De mult timp. Nu are nicio 
legătură, nu s-a implicat niciodată în viaţa lui Daniel. E 
doar... 

Vocea Carlei se frânse. Trase adânc aer în piept, apoi 
expiră încet. 


e 17 œ» 


— Nu mai rămăseseră decât Angela şi Daniel. Şi eu. 

Barker încuviinţă. Rămase tăcut, stând ţeapăn ca o 
vergea în faţa şemineului şi aşteptând-o pe Carla să-şi 
revină. 

— V-aţi mutat de curând aici? întrebă el după o pauză 
respectuoasă, aşa cum i se păru Carlei. 

Ea ridică privirea, nedumerită, iar el întinse arătătorul 
lung spre cutiile de pe podeaua sufrageriei şi tablourile 
sprijinite de perete. 

Carla îşi suflă zgomotos nasul. 

— De aproape şase ani de zile vreau să agăţ tablourile 
astea pe perete, spuse ea. Într-o zi am să fac rost şi de 
agăţători pentru ele. Cutiile sunt de acasă de la sora mea. 
Scrisori, înţelegeţi, fotografii. Lucruri pe care nu am vrut să 
le arunc. 

Barker  încuviinţă. Îşi încrucişă braţele, mutându-şi 
greutatea de pe un picior pe altul, şi deschise gura, dând să 
spună ceva, când fu întrerupt de uşa de la intrare, care se 
trânti zgomotos. Carla tresări. Detectivul Chalmers intră în 
cameră, clătinând din cap în semn de scuze. 

— Domnul Myerson este pe drum. A spus că ajunge 
repede. 

— Stă la cinci minute distanţă, spuse Carla. Pe Noel 
Road. Ştiţi strada? În anii 1960, acolo stătea Joe Orton. 
Dramaturgul. Acolo a fost ucis, omorât în bătaie, mi se 
pare, sau oare a fost înjunghiat? 

Detectivii o priviră inexpresiv. 

— Este... irelevant, spuse Carla. 

Pentru o clipă îngrozitoare, crezu că s-ar putea să 
izbucnească în râs. În definitiv, de ce spusese aşa ceva? De 
ce vorbea despre Joe Orton, despre oameni omorâţi în 
bătaie? O lua razna. Detectivii păreau să nu fi observat sau 
poate că nu le păsa. Poate că toţi oamenii se comportă ca 
nebunii când primesc vestea că le-a fost ucisă o rudă. 

— Când l-ați văzut ultima oară pe nepotul 
dumneavoastră, doamnă Myerson? întrebă Barker. 

Mintea Carlei era complet golită. 

— Eu... Hristoase, l-am văzut... acasă la Angela. Acasă la 


e 18 - 


sora mea. Nu departe de aici, la vreo douăzeci de minute 
de mers pe jos, de partea cealaltă a canalului, pe 
Hayward's Place. Îi sortasem lucrurile şi Daniel a venit să ia 
câte ceva. Nu mai stătea acolo de-o veşnicie, dar mai 
lăsase nişte lucruri în fostul lui dormitor, caiete de schiţe, în 
primul rând. Era un artist destul de talentat. Făcea benzi 
desenate, ştiţi? Romane grafice. 

O străbătu un fior involuntar. 

— Când să fi fost? Acum o săptămână? Două săptămâni? 
lisuse, nu-mi amintesc, creierul meu e vraişte, eu... 

Işi trecu mâinile peste cap, înfigându-şi degetele în părul 
rar. 

— Nu-i nimic, doamnă Myerson, spuse Chalmers. Ne 
ocupăm mai târziu de detalii. 

— Şi de cât timp locuia pe canal? întrebă Barker. Ştiţi 
cumva când... 

In uşă răsună o bătaie puternică şi Carla tresări din nou. 

— Theo, răsuflă ea, deja în picioare. Slavă Domnului! 

Chalmers ajunse la uşă înaintea Carlei şi îl invită în hol pe 
Theo, roşu la faţă şi transpirat. 

— Hristoase, Cee, spuse el, apucând-o pe Carla şi 
strângând-o tare la piept. Ce Dumnezeu s-a întâmplat? 

Poliţia trecu din nou totul în revistă: cum nepotul Carlei, 
Daniel Sutherland, fusese găsit mort în dimineaţa aceea pe 
o barcă ancorată lângă De Beauvoir, pe canalul Regent. 
Cum fusese înjunghiat în mod repetat. Cum fusese ucis 
probabil cu cel puţin 24 şi cel mult 36 de ore înainte să fie 
găsit; cum vor reuşi în cele din urmă să stabilească 
intervalul cu mai multă precizie. Poliţiştii întrebaseră despre 
serviciul şi prietenii lui Daniel şi dacă ştiau să fi avut 
probleme cu banii sau drogurile. 

Nu ştiau. 

— Nu eraţi apropiaţi? sugeră Chalmers. 

— Nu-l cunoşteam prea bine, spuse Theo. 

Stătea lângă Carla, scărpinându-se în creştet cu degetul 
arătător, aşa cum făcea când era îngrijorat. 

— Doamnă Myerson? 


<e 19 œ 


— Nu eram apropiaţi, nu. Nu... mă rog. Ştiţi, nu mă 
vedeam prea des cu sora mea... 

— Cu toate că locuia puţin mai încolo, peste canal? 
interveni Chalmers. 

— Aşa este. 

Carla scutură din cap. 

— N-am... N-am mai stat de vorbă cu Daniel de foarte 
mult timp. Nu la modul serios. De când era mic. L-am 
reîntâlnit după ce a murit sora mea, după cum v-am spus. 
Trăia în străinătate de ceva vreme. În Spania, mi se pare. 

— Când s-a mutat pe barcă? întrebă Barker. 

Carla îşi strânse buzele, clătinând din cap. 

— Nu ştiu, spuse ea. Chiar nu ştiu. 

— Habar n-aveam că locuia acolo, spuse Theo. 

Barker îl privi tăios. 

— Totuşi, era foarte aproape de casa dumneavoastră. 
Staţi pe Noel Road, nu-i aşa? Cât înseamnă asta? Un 
kilometru şi ceva până în locul unde era barca? 

Theo ridică din umeri şi se scărpină în frunte şi mai tare, 
pielea căpătând o nuanţă aprinsă de roz. Arăta de parcă ar 
fi stat în soare. 

— Tot ce se poate, dar habar n-aveam unde era. 

Cei doi detectivi se uitară unul la altul. 

— Doamnă Myerson? o privi Barker. 

Carla clătină din cap şi spuse încet: 

— Habar n-am avut. 

Se aşternu tăcerea pentru o perioadă destul de lungă. 
Detectivii aşteptau să spună ceva, ea sau Theo, se gândi 
Carla. 

Theo se conformă. 

— Aţi spus... 24 de ore, nu-i aşa? Între 24 şi 36 de ore? 

Chalmers aprobă din cap. 

— Estimăm că decesul s-a produs cândva între orele 
20:00, vineri seara, şi ora 8:00, sâmbătă dimineaţă. 

— Aa. 

Theo îşi masa din nou capul, privind pe fereastră. 

— V-aţi amintit ceva, domnule Myerson? 

— Am văzut o fată, spuse Theo. Sâmbătă dimineaţa. 


e 20 œ» 


Devreme - pe la 6, să zicem? Era pe chei, a trecut pe lângă 
casa mea. Stăteam în birou când am văzut-o; mi-o 
amintesc pentru că era murdară de sânge. Pe faţă. Cred că 
şi pe haine. Nu era plină de sânge din cap până-n picioare 
sau ceva de genul ăsta, dar... era sânge. 

Carla se uită la el cu gura căscată, fără să-i vină să 
creadă. 

— Ce vrei să spui? De ce nu mi-ai zis? 

— Dormeai, răspunse Theo. M-am trezit, mă duceam să 
fac cafeaua şi am trecut să-mi iau ţigările din birou. Am 
văzut-o pe fereastră. Era tânără, probabil nu mai mult de 
douăzeci de ani şi se ducea de-a lungul canalului. 
Şchiopăta. Sau se clătina, poate? Mi s-a părut beată. Nu i- 
am... nu i-am prea dat atenţie, că Londra e plină de ciudaţi 
şi beţivi, nu-i aşa? La ora aia, vezi de multe ori oameni care 
se duc spre casă... 

— Mânijiţi cu sânge? întrebă Barker. 

— Mă rog, poate că nu. Poate că nu mânjiţi cu sânge. De- 
asta mi-am adus aminte de ea. Am zis că se bătuse cu 
cineva sau căzuse. Am crezut... 

— Dar de ce n-ai spus nimic? întrebă Carla. 

— Dormeai, Cee, nu m-am gândit... 

— Doamna Myerson dormea la dumneavoastră acasă, 
interveni Chalmers, încruntându-se. Am înţeles corect? Aţi 
rămas peste noapte la domnul Myerson? 

Carla dădu încet din cap, cu o expresie de consternare 
totală. 

— Am luat cina împreună vineri şi am rămas peste 
noapte... 

— Cu toate că suntem despărțiți, avem în continuare o 
relaţie bună, ştiţi, şi de multe ori... 

— Nu le pasă lor de asta, Theo, spuse Carla tăios şi Theo 
tresări. 

Carla îşi băgă nasul într-un şerveţel. 

— Scuze. Vă cer scuze. Dar nu contează, nu-i aşa? 

— Nu putem şti niciodată ce contează şi ce nu, spuse 
Barker enigmatic şi o luă înspre hol. 

Le dădu nişte cărţi de vizită, îi spuse ceva lui Theo despre 


e 21 œ» 


identificarea oficială, despre ofiţerul de legătură, despre 
cum să îi contacteze. Theo dădu din cap, strecurându-şi 
cartea de vizită în buzunarul pantalonilor şi strânse mâna 
detectivului. 

— De unde aţi ştiut? întrebă brusc Carla. Vreau să zic 
cine v-a sunat... cine l-a găsit? 

Chalmers se uită la şeful ei, apoi la Carla. 

— O femeie, spuse ea. 

— O femeie? întrebă Theo. lubita lui? Tânără? Subţirică? 
Mă gândesc la persoana pe care am văzut-o, plină de 
sânge. Poate ea... 

Chalmers clătină din cap. 

— Nu, a fost cineva care locuieşte tot pe o barcă, nu o 
tânără, o persoană de vârstă mijlocie, aş spune. A observat 
că barca nu se clintise din loc de ceva timp şi s-a dus să 
vadă ce se întâmplă. 

— Înseamnă că n-a văzut nimic, atunci? întrebă Theo. 

— De fapt, ne-a fost de mare ajutor, spuse Barker. Are un 
simţ al observaţiei foarte dezvoltat. 

— Bine, spuse Theo scărpinându-se în cap, asta e foarte 
bine. 

— O oarecare doamnă Lewis, adăugă Barker şi Chalmers 
îl corectă: Domnişoară. 

— Aşa e, spuse el. 

Carla observă cum Theo păleşte brusc în momentul în 
care Barker adăugă: 

— Domnişoara Miriam Lewis. 


e 22 + 


4 


— El a început, OK? Înainte să spuneţi ceva. El a început. 

O aşteptau deja când ajunsese acasă. Mai mult ca sigur 
aşa fusese, pentru că bătuseră în uşă, literalmente, la vreo 
treizeci de secunde după ce s-a întors ea de la magazinul 
Iceland. N-a apucat nici măcar să-şi tragă sufletul - locuia la 
etajul 7 şi iar nu mergeau lifturile - şi, poftim, au şi venit, 
ceea ce o scotea din sărite şi o neliniştea. Aşa că a început, 
ca proasta satului, să vorbească imediat, deşi ştia foarte 
bine că n-ar fi trebuit. Doar nu era prima oară când avea 
probleme. 

Bineînţeles, de obicei era vorba despre altfel de 
probleme. Consum de alcool în public, furtişaguri, 
vandalism, tulburarea liniştii publice. O dată, fusese 
achitată pentru nişte acuzaţii de agresiune. O acuzaţie de 
vătămare corporală era în pronunțare. 

Dar acum nu era vorba despre așa ceva. Şi a înţeles 
aproape imediat, pentru că, în timp ce stătea acolo, pufnind 
nervoasă şi turuind vrute şi nevrute, îşi zise: Stai puțin, 
ăştia sunt detectivi. Şi-au dat numele, funcţia şi aşa mai 
departe, informaţii pe care ea le-a uitat imediat, dar totuşi: 
stăteau în faţa ei îmbrăcaţi în civil, ceea ce însemna că 
problemele erau de un cu totul alt ordin. 

— Vă deranjează dacă intrăm, domnişoară Kilbride? 
întrebă tipul, destul de politicos. 

Era înalt, suplu, cu o chelie lucioasă. 

— Ar fi mai bine să discutăm înăuntru. 

Şi se uită chiorâş la fereastra bucătăriei, pe care ea o 
bătuse neîndemânatic în scânduri. 

Laura clătina deja din cap. 

— Nu cred, nu. Nu cred. Trebuie să fiu asistată de un 
adult responsabil, mă înţelegeţi, nu aveţi voie să-mi puneţi 
întrebări... Şi de fapt despre ce este vorba? Despre tipul din 
bar? Pentru că, ştiţi, cazul este deja introdus în sistem. Am 
o citaţie, am prins-o de frigider cu un magnet. Puteţi vedea 
şi singuri dacă nu mă credeţi... Nu, nu, nu, staţi. Staţi puţin. 


e 23» 


N-a fost o invitaţie să intraţi, era doar o figură de stil... 

— De ce aveţi nevoie de asistenţa unui adult responsabil, 
domnişoară Kilbride? 

Celălalt detectiv - o femeie, cu vreo treizeci de centimetri 
mai scundă decât colegul ei, cu părul negru, sârmos şi 
trăsături înghesuite în mijlocul feţei mari ca o lună - ridică 
din sprâncenele unite. 

— Doar nu sunteţi minoră? 

— Am douăzeci şi cinci de ani, după cum bine ştiţi, se 
răsti Laura. 

Nu reuşi să-i oprească - Cap-de-Ou era deja la jumătatea 
coridorului, iar Sprânceană trecu pe lângă ea şi o întrebă: 

— De unde Dumnezeu să ştim? 

— Cine a început ce, domnişoară Kilbride? strigă Cap-de- 
Ou. 

Intră în bucătărie, de unde venea vocea lui, şi îl găsi 
aplecat, cu mâinile la spate, studiind citaţia. 

Laura pufni zgomotos şi se îndreptă spre chiuvetă, să-şi 
ia un pahar cu apă. Trebuia să-şi revină. Să gândească. 
Când se întoarse spre el, detectivul se uita la ea, însă îşi 
mută privirea peste umăr, la fereastră. 

— Aţi avut necazuri? întrebă polițistul ridicând din 
sprâncene nevinovat. 

— Nu chiar. 

Apăru şi cealaltă polițistă, cu sprânceana ei proeminentă. 

— Te-ai lovit, Laura? întrebă ea. 

Laura înghiţi repede apa, tuşi şi se încruntă. 

— Nu mai sunt domnişoara Kilbride, ha? Gata, de-acum 
suntem tovarăşe? Prietene la cataramă? 

— Piciorul tău, Laura, interveni şi polițistul. Cum te-ai 
rănit? 

— A dat o maşină peste mine când eram mică. Fractură 
complexă de femur. Am rămas cu o cicatrice nasoală, spuse 
ea, îndreptându-şi degetele spre fermoarul blugilor şi 
înfruntându-i privirea. Vrei să vezi? 

— Nu ţin neapărat, spuse el delicat. Dar la braţ? 

Arătă cu degetul bandajul de la încheietură. 

— Asta nu mai e din copilărie. 


e 24» 


Laura îşi muşcă buza. 

— Mi-am pierdut cheia, ce altceva? Vineri noaptea. A 
trebuit să sparg geamul când m-am întors. 

Smuci capul pe spate, arătând spre fereastra bucătăriei, 
de unde se vedea pasarela exterioară, pe toată lungimea 
blocului. 

— Nu prea m-am descurcat. 

— Ceva copci? 

Laura clătină din cap. 

— N-a fost chiar aşa grav. 

— Ai găsit-o? 

Detectivul îi întoarse spatele şi trecu prin arcada care 
lega bucătăria şi livingul, rătăcind cu privirea ca şi cum ar fi 
vrut să facă o ofertă imobiliară. Puțin probabil; 
apartamentul era o magherniţă. Ştia că ar trebui să-i fie 
ruşine de el, de mobilierul ieftin, de pereţii goi, de 
scrumiera de pe podea pe care o răsturnase cineva, 
umplând covorul de scrum şi dracu' ştie de cât timp era 
aşa, pentru că ea nici măcar nu fuma, iar musafiri nu mai 
avusese de-o veşnicie, dar nici nu-i păsa. 

— Deci? Ai reuşit? 

Sprânceană îşi încreţi nasul, privind-o pe Laura din cap 
până-n picioare, apoi în sens invers, uitându-se la colanţii ei 
lăbărţaţi, la tricoul pătat, la oja decojită, la părul gras. Se 
întâmpla ca Laura să uite să facă duş, uneori zile în şir. 
Câteodată apa era opărită, altădată nu era deloc caldă, ca 
acum, pentru că boilerul avea propria voinţă, uneori 
funcţiona, alteori nici vorbă, or ea nu avea bani să 
plătească un instalator şi indiferent de câte ori suna la 
primărie, pe ei tot în cur îi durea. 

— Ce să reuşesc? 

— Să-ţi găseşti cheia, spuse Sprânceană, zâmbind vag, 
ca şi cum ar fi prins-o cu mâţa în sac. Ţi-ai găsit cheia? 

Laura luă o ultimă gură de apă, înghiţi, îşi supse dinţii. 
Preferă să ignore întrebarea. 

— Imi dai voie? se răsti ea, împingând-o pe Sprânceană 
cu cotul ca să-l poată urmări pe Cap-de-Ou. 

— Te rog. 


e 25» 


Stătea în mijlocul sufrageriei, uitându-se la singurul 
element de decor din încăpere, fotografia înrămată a unei 
familii: părinţii şi o fetiţă. Înainte să fie înrămată şi agăţată 
pe perete, cineva se chinuise s-o mâzgălească, desenând 
coarne în creştetul tatălui şi o limbă despicată în gura 
mamei. Copila avea trasate peste ochi nişte X-uri şi buzele 
colorate cu un roşu sângeriu. Cap-de-Ou ridică din 
sprâncene şi se întoarse s-o privească. 

— Portret de familie? întrebă el. 

Laura ridică din umeri. 

— Tata este un diavol, aşadar? 

Ea clătină din cap şi îl privi fix în ochi. 

— Un încornorat, spuse ea. 

Cap-de-Ou îşi ţuguie buzele, dând încet din cap şi se 
întoarse din nou spre fotografie. 

— Măi să fie, spuse el. 

— Sunt un adult vulnerabil, repetă Laura, iar detectivul 
oftă. 

— Ba nu eşti, spuse el obosit. 

Intoarse spatele fotografiei şi se lăsă greoi pe canapea. 

— Locuieşti singură, ai jumătate de normă la Sunshine 
Launderette de pe strada Spencer şi ştim cu certitudine că 
ai fost interogată de mai multe ori de poliţie în lipsa unui 
adult responsabil, aşa că hai să lăsăm vrăjeala, ce zici? 

Avea ceva tăios în voce, hainele îi erau mototolite şi 
părea foarte ostenit, ca după o călătorie lungă sau un somn 
întrerupt. 

— De ce nu stai jos? Povesteşte-mi despre Daniel 
Sutherland. 

Laura se aşeză la măsuţa din colţul camerei, unde lua 
cina în timp ce se uita la televizor. Pentru o clipă se simţi 
uşurată. Işi ridică umerii până în dreptul urechilor. 

— Ce-i cu el? întrebă ea. 

— Aşadar îl cunoşti. 

— Evident că-l cunosc. Şi evident că mi-a făcut plângere. 
Care este un mare rahat, pot să spun, pentru că nu s-a 
întâmplat nimic şi, în orice caz, el a început. 

Cap-de-Ou zâmbi. Avea un zâmbet surprinzător de cald. 


e 20 - 


— Nu s-a întâmplat nimic, dar el a început, repetă el. 

— Exact. 

— Şi când s-a petrecut nimicul ăsta pe care l-a început 
el? întrebă Sprânceană, trecând în cameră din bucătărie. 

Se aşeză lângă colegul ei pe canapeaua sintetică urâtă, 
cu două locuri. Arătau ridicol unul lângă altul - ea mică şi 
îndesată, el înalt şi slab, ca Lurch şi grăsanul Fester. Laura 
zâmbi. 

Sprânceană păru deranjată, pentru că se întunecă la faţă 
şi izbucni: 

— Ce-ai găsit de râs? Ţi se pare amuzantă situaţia asta, 
Laura? 

Laura clătină din cap. 

— Fester, spuse ea zâmbind. Semeni cu unchiul Fester, 
doar că ai păr. Ţi-a mai zis cineva? 

Femeia deschise gura să răspundă, dar Cap-de-Ou, 
nepăsător, i-o luă înainte. 

— Daniel Sutherland nu ne-a spus nimic despre tine, 
repetă el, de data asta mai tare. Am venit să stăm de vorbă 
cu tine pentru că am prelevat două rânduri de amprente de 
pe un pahar găsit în barca lui Daniel şi amprentele nu sunt 
ale lui, ci ale tale. 

Laura simţi brusc că i se face frig. Îşi duse mâna la 
claviculă şi-şi drese glasul. 

— Aţi prelevat... ce? Amprente? Despre ce e vorba? 

— Ne poţi spune despre relaţia ta cu domnul Sutherland, 
Laura? întrebă Sprânceană. 

— Relaţie? râse Laura, fără să se poată abţine. Cam mult 
spus. Ne-am futut de două ori vineri seară. Dar n-aş spune 
că avem o relație. 

Sprânceană clătină din cap a dezaprobare sau îndoială. 

— Şi cum l-ai cunoscut? 

Laura îşi înghiţi nodul din gât. 

— L-am cunoscut pentru că, ştii, uneori o ajut pe o 
doamnă, lrene, locuieşte pe Hayward's Place, chiar lângă 
biserică, cum mergi spre micul Tesco. Am cunoscut-o acum 
câteva luni şi, cum am zis, o ajut din când în când, pentru 
că este bătrână, suferă un pic de artrită, e uitucă şi acum 


e 27 œ» 


ceva vreme a căzut şi şi-a sucit glezna sau ceva de genul, 
aşa că nu poate să se ducă întotdeauna până la magazin. 
Nu o fac pentru bani, deşi îmi mai scapă câte o bancnotă de 
cinci lire din când în când, pentru timpul pierdut, înţelegi, 
aşa e ea, amabilă... Mă rog. Mda, Dan - Daniel Sutherland - 
era vecin cu lrene, nu mai stă acolo de un secol, dar maică- 
sa tot acolo rămăsese, cel puţin până a murit şi atunci ne- 
am cunoscut. 

— L-ai cunoscut când a murit maică-sa? 

— După aia, spuse Laura. Nu eram în cameră când a dat 
colţul. 

Sprânceană îi aruncă o privire colegului ei, dar el nu se 
uită la ea, ci se întoarse din nou spre portretul de familie, 
cu o expresie tristă. 

— OK, spuse Sprânceană. OK. Vineri erai cu domnul 
Sutherland, corect? 

Laura încuviinţă. 

— Am ieşit la o întâlnire romantică, spuse ea, ceea ce, în 
concepţia lui, înseamnă două pahare de ceva într-un bar 
din Shoreditch, după care înapoi la epava lui, să ne-o 
tragem. 

— ŞI... şi te-a rănit? Sau... te-a obligat să faci ceva? Ce 
anume a început, mai exact? întrebă Cap-de-Ou aplecându- 
se şi îndreptându-şi toată atenţia spre Laura. Ai zis că a 
început ceva. Ce anume? 

Laura strânse din ochi. Îşi aminti, surprinzător de clar, 
uimirea de pe chipul lui când sărise la el. 

— Totul era în regulă, spuse ea. Ne-am simţit bine. Cel 
puţin, aşa am crezut. 

Brusc, se înroşi, simțind cum i se ridică din piept spre gât 
un val intens de căldură, care îi urcă apoi până în obraji. 

— Şi după aia, din senin, s-a răcit complet faţă de mine, 
de parcă nici n-ar fi vrut să mă mai vadă pe acolo. A fost... 
agresiv. 

Se uită în jos, la piciorul bolnav şi oftă. 

— Sunt bolnavă. Sunt un adult vulnerabil. Ştiu că ai spus 
că nu sunt, dar sunt. Vulnerabilă. 

— Deci te-ai certat cu el? întrebă Sprânceană. 


e 28 œ» 


Laura aprobă din cap. Ţinea privirea în pământ. 

— Mda, se poate spune şi aşa. 

— V-aţi bătut? V-aţi lovit? 

Avea o pată pe pantoful de sport, chiar deasupra 
degetului mic de la piciorul stâng. O pată maro-închis. O 
ascunse în spatele gleznei drepte. 

— Nu, nu... Mă rog. Nu la modul serios. 

— Deci au existat acte de violenţă, dar nu ceva ce tu ai 
califica drept violenţă serioasă? 

Laura îşi frecă piciorul stâng de spatele gambei drepte. 

— Nu a fost nimic, spuse ea. Doar o... ciorovăială. 

Ridică ochii spre Cap-de-Ou, care îşi freca buzele subţiri 
cu arătătorul; acesta se uită, la rândul lui, la Sprânceană, şi 
ea la el, ca şi cum şi-ar fi transmis ceva fără cuvinte. O 
înţelegere. 

— Domnişoară Kilbride, trupul lui Daniel Sutherland a fost 
găsit pe barca lui duminică dimineaţă. Ne poţi spune cu 
exactitate când l-ai văzut ultima oară? 

Deodată, Laura îşi simţi gura chinuitor de uscată; nu mai 
putea înghiţi, urechile îi vuiau şi strânse ochii. 

— Stai puţin... 

Se ridică şi se sprijini de masă, pentru că se învârtea 
camera cu ea. Se aşeză din nou. 

— Stai puţin, repetă ea, trupul lui? Vrei să spui că...? 

— Că domnul Sutherland a murit, spuse Cap-de-Ou cu un 
glas domol şi echilibrat. 

— Dar... nu are cum, nu-i aşa? 

Laura auzi cu urechile ei cum îşi pierde vocea. Cap-de-Ou 
încuviinţă încet. 

— Duminică dimineaţa? Ai spus duminică dimineaţa? 

— Aşa e, răspunse Cap-de-Ou. Domnul Sutherland a fost 
descoperit duminică dimineaţă. 

— Dar... 

Laura îşi simţea pulsul în gât. 

— Dar l-am văzut vineri seară şi am plecat sâmbătă 
dimineaţă. Am plecat sâmbătă dimineaţă. Pe la ora 7, cred, 
poate şi mai devreme. Sâmbătă dimineață, repetă încă o 
dată, ca să se facă bine înţeleasă. 


e 29 œ 


Sprânceană începu să spună ceva, cu un glas limpede şi 
melodios, ca şi cum ar fi povestit o anecdotă amuzantă şi 
tocmai ajunsese la poanta finală. 

— Domnul Sutherland a murit din cauza unei hemoragii 
puternice. Avea răni de cuţit la piept şi la gât. Ora decesului 
nu a fost încă stabilită oficial, dar medicul nostru legist 
crede că s-a petrecut cu 24 până la 36 de ore înainte să fie 
găsit. Ai spus, aşadar, că ai fost cu domnul Sutherland 
vineri noaptea, nu-i aşa? 

Pe Laura o usturau ochii şi-i ardea faţa. Ce proastă. Ce 
proastă fusese. 

— Da, spuse încet. Am fost cu el vineri noaptea. 

— Vineri noaptea. Şi aţi mers pe barcă, da? Ai făcut sex 
cu el, ai spus? De două ori, nu? Şi la ce oră mai exact ai 
plecat sâmbătă dimineaţă de la domnul Sutherland? 

O capcană. Fusese o capcană şi căzuse drept în ea. Ce 
proastă! Işi muşcă puternic buza inferioară. Wu spune 
nimic, îşi imagină că i-ar zice un avocat. Nu vorbi cu nimeni. 
Clătină din cap şi un sunet slab îi ieşi din fundul gâtului, 
aparent fără voia ei. 

— Poftim? Laura? Ai spus ceva, Laura? 

— Imi pare rău că a murit şi aşa mai departe, spuse ea, 
ignorând sfaturile care îi veneau în minte. Dar eu n-am 
făcut nimic. Aţi auzit? N-am făcut nimic. Nu am înjunghiat 
pe nimeni. Cine spune că a fost mâna mea minte. Era... nu 
ştiu, mi-a spus nişte chestii, nişte chestii care nu mi-au 
plăcut. N-am făcut nimic. Poate l-am lovit, poate... 

Simti în gură gustul de sânge şi înghiţi. 

— Nu... să nu cumva să spuneţi că eu am făcut ceva, 
pentru că n-am avut nicio legătură. Poate că ne-am împins 
şi îmbrâncit puţin, dar asta a fost tot, să ştiţi. După care s-a 
dus şi asta a fost tot, să ştiţi. Cu asta, basta. Nu e vina mea, 
înţelegeţi, nu e vina mea, nici măcar... cearta sau ce-a fost, 
n-a fost vina mea. 

Laura îşi auzea vocea turuind încontinuu, tot mai 
ascuţită, îşi dădea seama cum suna, ca o nebună în delir, 
ca ăia care stau la colţ de stradă şi urlă la Lună. Îşi dădea 
seama că aşa părea, dar nu se putea opri. 


e 30 œ» 


— S-a dus? întrebă Sprânceană. Ai spus: „după care s-a 
dus”. Ce-ai vrut să spui, Laura? 

— Adică a şters-o. A plecat, a ieşit, doar ce credeai? După 
încăierarea noastră - mă rog, nu a fost o încăierare pe 
bune, înţelegeţi voi -, după asta, şi-a tras blugii pe el şi a 
plecat. M-a lăsat pur şi simplu acolo. 

— La el în locuinţă... pe barcă, singură? 

— Exact. Presupun că era genul care avea încredere în 
oameni, spuse ea şi izbucni în râs, ceea ce ştia că era 
complet aiurea, dar tot nu reuşi să se oprească, pentru că i 
se părea amuzantă încrederea lui. 

În împrejurările date. Nu amuzantă de să te doară burta 
de râs, dar orişicât. Din momentul în care începu să râdă, 
realiză că nu se mai putea opri; simţi cum se înroşeşte la 
faţă, ca şi cum s-ar fi înecat. 

Cei doi detectivi se uitau unul la altul, iar Sprânceană 
ridică din umeri. 

— Mă duc să-i aduc un pahar de apă, spuse ea în cele din 
urmă. 

Peste o clipă, Laura o auzi strigând, dar nu din bucătărie, 
ci din baie. 

— Domnule, puteţi veniţi o clipă? 

Chelul se ridică şi, în acea clipă, Laura simţi cum o 
inundă un val de panică, curmându-i râsul. 

— Staţi puţin, n-am spus că aveţi voie să intraţi acolo. 

Dar era deja prea târziu. Merse după ei până în pragul 
băii, unde Sprânceană arătă mai întâi spre chiuvetă, unde 
pusese Laura ceasul (aparţinând, în mod inconfundabil, lui 
Daniel Sutherland, cu inițialele sale gravate pe spate), şi 
apoi spre tricoul ei pătat de sânge, mototolit ca o minge în 
colţul încăperii. 

— M-am tăiat, spuse Laura, roşie la faţă. V-am spus deja. 
M-am tăiat când am intrat pe fereastră. 

— Aşa ne-ai spus, zise Cap-de-Ou. Vrei să ne povesteşti 
acum şi despre ceas? 

— L-am luat, spuse Laura posacă. După cum se vede. | l- 
am luat. Dar nu este ceea ce pare. L-am luat doar ca să-l 
scot din sărite. Aveam de gând... nu ştiu, să-l arunc în 


e 31 œ» 


canal, să-i spun să şi-l scoată singur de acolo. Dar apoi... nu 
ştiu, m-am gândit că poate are vreo semnificaţie, înţelegeţi, 
când am văzut gravura de pe spate, m-am gândit că i l-o fi 
dat mama lui înainte să moară sau ceva de genul şi poate 
era de neînlocuit. Voiam să i-l dau înapoi. 

Cap-de-Ou se uită la ea cu tristeţe, ca şi cum ar fi avut 
să-i dea nişte veşti foarte proaste, ceea ce, într-un fel, aşa 
şi era. 

— Acum te vom conduce la secţia de poliţie ca să 
răspunzi la câteva întrebări. Vei răspunde sub jurământ, 
înţelegi ce înseamnă asta? Şi-ţi vom lua, de asemenea, 
nişte probe, pentru comparaţie cu ceea ce s-a găsit la locul 
crimei. 

— Probe? Ce înseamnă asta? 

— Un poliţist de la secţie îţi va răzui sub unghii, îţi va 
pieptăna părul după urme de fibre textile, chestii din astea, 
nimic invaziv, nimic de speriat... 

— Şi dacă nu vreau? 

Vocea Laurei tremura. Voia să o ajute cineva, dar nu ştia 
cine. 

— Pot refuza? 

— E totul în regulă, Laura, îi spuse Sprânceană pe un ton 
liniştitor. Totul este foarte simplu şi uşor, nu ai de ce să te 
temi. 

— Minti, spuse Laura. Ştii bine că minţi. 

— Vom mai face încă un lucru, spuse Cap-de-Ou. Vom 
solicita un mandat de percheziţie pentru locuinţa ta şi îţi dai 
seama că, în condiţiile de faţă, nu vom avea probleme să-l 
obţinem, aşa că, dacă tu crezi că trebuie să mai aflăm 
ceva, ar fi o idee bună să ne spui acum, OK? 

Laura cântări întrebarea, încercând să-şi dea seama dacă 
ar fi cazul să le mai spună ceva, dar mintea ei era complet 
goală. Sprânceană îi spuse ceva, atingând-o pe braţ şi ea 
tresări. 

— Hainele tale, Laura? Ne poţi arăta cu ce erai îmbrăcată 
vineri noaptea? 

Laura culese la întâmplare nişte haine de pe jos din 
dormitor, le întinse o pereche de blugi pe care poate că îi 


e 32 œ 


purtase, poate că nu, şi aruncă oarecum în direcţia lor un 
sutien. Se duse la toaletă, lăsându-i pe cei doi în hol. Cap- 
de-Ou stătea aplecat să asculte ce-i spunea Sprânceană. 
Laura se opri lângă uşa băii şi o auzi pe femeie mormăind: 
gravat şi bizar şi nu e chiar în toate mințile, nu-i aşa? 
Aşezată pe toaletă, cu chiloţii în jurul gleznelor, Laura 
zâmbi trist. Auzise şi mai rele. Nu e în toate minţile? Nu e în 
toate minţile era apă de ploaie, nu e în toate minţile era 
practic un compliment prin comparaţie cu celelalte porecle 
pe care le primise de-a lungul anilor: handicapată, 
anomalie, mototoală, oligofrenă, retardată, țăcănită. 
Psihopata pulii, îi spusese Daniel Sutherland când sărise 
la el, lovindu-l cu picioarele şi pumnii, şi încercând să-l 
sfâşie cu unghiile. El o înşfăcase, înfigându-şi degetele mari 
în carnea braţelor ei. „Psihopata pulii... javră nebună.” Totul 
se schimbase brusc. La un moment dat, stătea întinsă pe 
patul lui, fumând o ţigară şi, peste câteva clipe, era deja pe 
chei, murdară de sânge pe faţă şi cu ceasul lui în buzunar. 
Coborând scările escortată de detectivi, Laura se gândi 
cum să le spună care era de fapt situaţia: că luase ceasul 
de ciudă, într-adevăr, dar şi pentru că, în mod bizar, încă 
mai spera. Voise să-l pedepsească şi, pe de altă parte, să 
aibă un pretext să se întoarcă, să-l revadă. 
Dar nicio şansă acum, nu-i aşa? 


e 33 + 


5 


La secţie, o polițistă - o tânără cu un zâmbet blând - 
răzui sub unghiile Laurei, îi luă cu un tampon de vată o 
mostră de salivă de pe interiorul obrazului şi îi pieptănă 
părul, încet şi delicat, creându-i o senzaţie care i se păru 
foarte liniştitoare şi îi aminti atât de tare de copilărie, încât 
o năpădiră lacrimile. Fa 


Laura auzea din nou în gând vocea lui Deidre. fti lipseşte 
stima de sine, asta e problema ta, Laura. Deidre, sfrijita cu 
chip de piatră în braţele căreia tatăl ei, distrus sufleteşte, 
căutase consolare după ce mama Laurei îl părăsise, putea, 
la nevoie, să vină cu un întreg pomelnic al problemelor 
Laurei. Printre ele, stima de sine scăzută era la loc de 
cinste. Nu te prețuieşti suficient, Laura. In principiu, asta 
este problema ta. Dacă te-ai prețui un pic mai mult, nu te-ai 
lua după oricine îti acordă puțină atenție. 

La câteva zile după ce împlinise treisprezece ani, Laura 
se dusese la o petrecere acasă la o prietenă. Tatăl ei o 
surprinsese când se furişa înapoi în casă, la 6 dimineaţa. O 
apucase de umeri şi o scuturase ca pe o păpuşă. 

— Unde ai fost? Mi-am ieşit din minţi, am crezut că s-a 
întâmplat ceva! Nu-mi face una ca asta, puiule. Te rog, nu- 
mi face asta. 

A îmbrăţişat-o strâns şi ea şi-a sprijinit capul pe pieptul 
lui lat, simțindu-se din nou ca un copil, din nou normală. 

— Îmi pare rău, tată, a spus încetişor. Îmi pare foarte rău. 

— N-o doare nici în fund, a spus Deidre peste vreo oră, la 
micul dejun. Uită-te la ea. Fă bine şi uită-te la ea, Philip. Ca 
pisica la oala cu smântână. 

Laura îi rânjise peste castronul cu cereale. 

— Ai expresia aia, spuse Deidre, ţuguindu-şi buzele 
dezgustată. Nu-i aşa că are expresia aia? Cu cine ai fost 
aseară? 

Mai târziu, i-a auzit certându-se. 

— Nu are respect de sine, spunea Deidre. Asta este 


e 34» 


problema ei. Îţi spun eu, Phil, că va rămâne cu burta la gură 
înainte de cincisprezece ani. Trebuie să faci ceva. Trebuie 
să faci ceva cu ea. 

Vocea rugătoare a tatălui ei: 

— Dar nu este vina ei, Deidre, ştii bine. Nu e vina ei. 

— Vai de mine, nu e vina ei. Cum să nu. Niciodată nu e 
vina Laurei. 

Şi mai târziu, când Deidre urcase în camera ei să o 
cheme la cină, o întrebase: 

— Măcar te-ai protejat? Spune-mi, te rog, că n-ai fost 
chiar atât de proastă s-o faci fără prezervativ! 

Laura stătea întinsă pe pat, privind fix în tavan. Fără să 
se uite, luase o perie de păr de pe noptieră şi o aruncase 
înspre mama ei vitregă. 

— Marş în mă-ta de-aici, Deidre, îi spusese. 

— O, da, ce fermecător, nu-i aşa? Pun pariu că nici gura 
ta spurcată nu e vina ta. 

Se întorsese să plece, dar se răzgândise. 

— Ştii, Laura, care este problema ta? Nu te preţuieşti 
suficient. 

Respectul de sine scăzut era, într-adevăr, una dintre 
problemele Laurei, dar nu era singura. Avea o sumedenie 
de alte afecţiuni adiacente, printre care: hipersexualitate, 
control slab al impulsurilor, comportament social inadecvat, 
izbucniri agresive, pierderi de memorie pe termen scurt şi 
un şchiopătat destul de pronunţat. 


— Poftim, îi spuse poliţista după ce termină. Eşti gata. 

Observă lacrimile Laurei şi o strânse de mână. 

— O să fie totul bine, draga mea. 

— Vreau să-i telefonez mamei, spuse Laura. Am voie s-o 
sun pe mama? 

Mama ei nu răspunse. 

— Mai am voie la un telefon? întrebă Laura. 

Poliţista de lângă ea clătină din cap, dar, văzând 
consternarea Laurei, aruncă o privire de-a lungul holului şi 
apoi încuviinţă. 

— Dă-i drumul, spuse ea. Repede. 


e 35» 


Laura îl sună pe taică-su. Ascultă telefonul ţârâind de 
câteva ori şi sufletul i se umplu de speranţă când cineva 
ridică receptorul, numai că i se înecară brusc toate corăbiile 
la auzul vocii lui Deidre. 

— Alo? Alo? Cine e? 

Laura închise telefonul şi, întâlnind privirea curioasă a 
poliţistei, ridică din umeri. 

— Am greşit numărul, îi spuse. 

Poliţista o conduse pe Laura într-o încăpere mică, 
sufocantă, cu o masă în mijloc. Îi oferi un pahar cu apă şi îi 
spuse că, într-un minut, îi va aduce cineva un ceai, dar 
promisiunea nu se mai  materializă. Camera era 
supraîncălzită şi mirosea ciudat, a chimicale; o mânca 
pielea şi avea mintea înceţoşată de epuizare. Işi încrucişă 
braţele şi îşi sprijini fruntea pe ele, încercând să adoarmă, 
dar în fundal răsunau voci: a mamei, a lui Deidre, a lui 
Daniel; când înghiţi în sec, i se păru că simte un gust 
metalic, putred. 

— Ce mai aşteptăm? o întrebă în cele din urmă pe 
polițistă, iar femeia îi ocoli privirea şi ridică din umeri. 

— Un avocat din oficiu, cred. Se întâmplă uneori să 
dureze. 

Laura se gândi la cumpărăturile pe care le făcuse, la 
pizza congelată şi mâncarea semipreparată de curry pe 
care cheltuise ultimele zece lire, rămase acasă pe blatul din 
bucătărie, dezgheţându-se încet. _ 

După o aşteptare care i se păru că a durat câteva ore, 
deşi nu fusese probabil mai lungă de zece minute, detectivii 
îşi făcură apariţia fără avocat. 

— Cât credeţi că o să dureze chestia asta? întrebă Laura. 
Mâine am tură lungă la serviciu şi sunt frântă de oboseală, 
la naiba. 

Cap-de-Ou o privi lung şi aspru, oftând ca şi cum l-ar fi 
dezamăgit cu ceva. 

— S-ar putea să dureze un pic, Laura, îi spuse el. E cam... 
În fine, situaţia nu este prea promițătoare, nu crezi? În plus, 


e 30 - 


vezi tu, ai şi cazier, nu-i aşa? 

— N-am niciun rahat. Cazier? Despre ce vorbeşti? Eu n- 
am înjunghiat pe nimeni, eu... 

— L-ai înjunghiat pe Warren Lacey, interveni Sprânceană. 

— Cu o furculiță. În mână. Băga-mi-aş, nu este deloc 
acelaşi lucru, spuse Laura şi izbucni în râs, pentru că, 
sincer, era ridicol, oamenii ăştia adunau mere cu pere. 

Numai că nu-i venea să râdă; dimpotrivă, îi venea să 
plângă. 

— Interesant, spuse Sprânceană. E interesant, după 
părerea mea, că ţi se pare totuşi atât de amuzant episodul, 
Laura. Pentru că majorităţii oamenilor - în situaţia ta, vreau 
să zic - majorităţii oamenilor nu li s-ar părea chiar atât de 
amuzant... 

— Nu. Nu mi se pare amuzant, nu... oftă frustrată Laura. 
Câteodată, îmi vine greu să-mi adaptez comportamentul 
exterior la starea emoţională reală. Nu mi se pare amuzant, 
repetă ea, dar nu reuşi să-şi potolească zâmbetul şi 
Sprânceană îi zâmbi înapoi, oribil. 

Dădu să mai spună ceva, dar, în sfârşit, fură întrerupţi de 
mult aşteptatul avocat din oficiu, un bărbat care părea 
hăituit, cenuşiu la faţă, cu respiraţia mirosind a cafea şi 
care nu inspira prea multă încredere. 

După ce toată lumea îşi ocupă locurile şi terminară cu 
prezentările şi formalităţile, Sprânceană continuă: 

— Vorbeam despre cum te chinui să-ţi adaptezi 
comportamentul exterior la starea emoţională. Asta ai spus, 
nu-i aşa? 

Laura aprobă din cap. 

— Trebuie să spui cu voce tare, Laura, pentru 
înregistrare. 

Laura mormăi aprobator. 

— Deci se poate spune că nu te poţi controla în 
permanenţă? Ai unele izbucniri emoţionale care îţi scapă de 
sub control? 

Laura confirmă. 

— Şi asta din cauza accidentului pe care l-ai avut în 
copilărie? Corect? 


e 37 œ 


Laura răspunse din nou afirmativ. 

— Ne poţi spune mai multe despre accident, Laura? 
întrebă Sprânceană, cu o voce liniştitoare şi convingătoare. 

Laura îşi băgă mâinile sub coapse, ca nu cumva s-o 
plesnească peste faţă. 

— Ne poţi vorbi despre efectul accidentului asupra ta - 
din punct de vedere fizic, vreau să zic? 

Laura se uită la avocat, încercând să-l întrebe din priviri 
Chiar trebuie?, dar părea că el nu reuşeşte să o înţeleagă, 
aşa că, suspinând adânc, îşi enumeră monoton rănile 
suferite: 

— Fractură craniană, fractură de bazin, fractură compusă 
a femurului distal. Tăieturi, vânătăi. Douăsprezece zile în 
comă. Trei luni de spitalizare. 

— Ai suferit un traumatism cerebral, nu-i aşa, Laura? Ne 
poţi spune mai multe despre asta? 

Laura îşi umflă obrajii şi dădu ochii peste cap. 

— Dar n-ai Google, în pana mea? /isuse. Adică despre 
asta vreţi să vorbim? Despre ceva ce-am păţit când aveam 
zece ani? Oare n-ar fi mai bine să mă duc acasă, pentru că, 
fiţi sinceri, n-aveţi niciun căcat de dovezi împotriva mea, 
nu-i aşa? Nu mă aveţi cu nimic la mână. 

Detectivii o priviră impasibili, deloc impresionați de 
izbucnirea ei. 

— Vrei să ne povesteşti despre natura leziunii tale la 
cap? întrebă Cap-de-Ou, enervant de politicos. 

Laura suspină din nou. 

— Am suferit o leziune cerebrală. Mi-a afectat temporar 
vorbirea şi amintirea... 

— Memoria? întrebă Sprânceană. 

— Da, memoria. 

Sprânceană se opri - pentru efect artistic, i se păru 
Laurei. 

— Acest tip de leziune are unele consecinţe emoţionale şi 
comportamentale, nu-i aşa? 

Laura îşi muşcă buza, nemilos. 

— Am avut nişte dificultăţi de stăpânire a furiei când 
eram mai tânără, spuse ea, privind-o în ochi fără să 


e 38 - 


clipească, provocând-o să o acuze de minciună. Depresie. 
Sufăr de dezinhibare, adică spun uneori chestii deplasate 
sau jignitoare, ca atunci când ţi-am zis că eşti urâtă. 

Sprânceană zâmbi, depăşi momentul şi insistă mai 
departe. 

— Nu-ţi poţi controla pornirile, nu-i aşa, Laura? Nu te poţi 
abţine, le vorbeşti urât oamenilor, încerci să-i faci să sufere. 
Asta vrei să spui, nu-i aşa? 

— Mă rog, eu... 

— Aşa că vineri noaptea, pe barcă, după ce domnul 
Sutherland te-a respins - când a fost, după cuvintele tale, 
rece şi agresiv - ţi-ai pierdut cumpătul, nu? L-ai atacat, nu-i 
aşa? Mai devreme ne-ai spus că l-ai lovit. Ai vrut să-l faci să 
sufere, aşa-i? 

— Am vrut să-i sfâşii beregata, lua-l-ar dracii, se 
surprinse Laura spunând. 

Lângă ea, avocatul tresări. Şi uite aşa: poliţiştii nu aveau, 
cum spusese ea, niciun căcat de dovadă, pentru că o aveau 
pe ea. O aveau pe Laura. Nu mai aveau nevoie de arma 
crimei, nu? Nu mai aveau nevoie de o dovadă 
incontestabilă. Puteau stabili motivul, puteau dovedi 
circumstanţele şi o aveau pe Laura, pe care ştiau că se 
puteau baza că, mai devreme sau mai târziu, va spune o 
tâmpenie. 


q 39 œ 


6 


lrene o aştepta pe Laura, care întârzia, în fotoliul din 
camera din faţă, locul ei preferat pentru lectură. Fotoliul, 
care avusese cândva o pereche, de mult ajunsă la gunoi, 
era tras chiar în dreptul ferestrei camerei din faţă. Era locul 
în care soarele bătea aproape toată dimineaţa şi o bună 
parte a după-amiezii; locul de unde lrene putea vedea 
oamenii trecând şi aceştia o puteau vedea, la rândul lor, 
confirmându-şi astfel aşteptările de la persoanele în vârstă, 
care stau într-un fotoliu, singure în cameră, şi meditează 
asupra trecutului, a gloriei de altădată, a ocaziilor ratate, a 
felului cum erau odată lucrurile. Şi se gândesc la oameni 
morţi. 

Ceea ce lrene nu făcea niciodată. Mă rog, aproape 
niciodată. In mare parte, aştepta să-i aducă Laura 
cumpărăturile săptămânale şi între timp sorta cărţile din 
cele trei cutii cu miros de mucegai pe care i le lăsase Carla 
Myerson. Cărţile aparținuseră cuiva care murise - Angelei. 
Sora Carlei şi vecina lui lrene; şi totodată cea mai dragă 
prietenă a ei. 

— N-au nicio valoare, îi spusese Carla lui Irene când i le 
lăsase săptămâna trecută. Sunt doar nişte romane broşate. 
Voiam să le duc la magazinul de caritate, dar apoi m-am 
gândit... 

Aruncase o privire scurtă prin sufrageria lui lrene şi îi 
spusese încreţindu-şi nasul: 

— M-am gândit că ar putea fi pe gustul tău. 

O insultă voalată, presupuse Irene. Nu că i-ar fi păsat în 
mod deosebit. Carla era genul de om care ştia preţul 
tuturor lucrurilor şi valoarea niciunuia. Nu au nicio valoare? 
Asta demonstra cât o ducea capul. 

Era adevărat că atunci când deschisese o parte dintre 
vechiturile de la Penguin, cu coperţile lor de un portocaliu 
aprins, deteriorate şi rupte, paginile începuseră să i se 
sfărâme printre degete. Cedaseră uzurii domoale a 
timpului,  acidificării hârtiei care  măcinase paginile, 


e 40 - 


sfărâmându-le şi distrugându-le din interior. Era îngrozitor 
de trist când te gândeai la cuvintele, la poveştile care 
dispăreau încet-încet. În orice caz, pe astea trebuia să le 
arunce. Dar celelalte erau pe gustul ei - atât de mult, încât 
citise deja o parte dintre ele. Ea şi Angela făceau des 
schimb de cărţi, împărtăşind aceeaşi pasiune pentru 
romanele polițiste (nu cele sângeroase, ci cele inteligente, 
de Barbara Vine sau P.D. James, de exemplu) şi pentru 
genul de beletristică discutat la cluburile de lectură şi la 
care alde Carla Myerson strâmba, fără îndoială, din nas. 

Faptul că lrene citise majoritatea cărţilor nu conta. Cel 
mai important lucru - ceea ce Carla nu ştia, probabil, deşi 
era vorba de sora ei - era că Angela se purta ca un vandal 
cu volumele pe care le citea: le rupea cotoarele, îndoia 
paginile, făcea însemnări pe margini. Aşa că dacă răsfoiai, 
să zicem, exemplarul Angelei Sutherland din Casa bântuită, 
observai că subliniase anumite rânduri (biata fată a avut 
parte toată viața doar de ură; de altfel, s-a şi spânzurat); 
dacă răsfoiai Ochiul învățat cu întunericul, descopereai cât 
de puternic simpatizase Angela cu sentimentele Verei faţă 
de sora ei: întocmai! mâzgălise ea în dreptul frazei: Nu 
există un ucigaş mai mare decât disprețul şi disprețul 
pentru ea mă învălui ca un potop fierbinte. Din când în 
când, descopereai câte o frântură din trecutul Angelei - un 
semn de carte, un bilet de tren, o bucată de hârtie cu o listă 
de cumpărături: țigări, lapte, paste. În Nu există țară pentru 
bătrâni, găsi o carte poştală cumpărată de la muzeul 
Victoria şi Albert, fotografia unei case cu un gard micuţ, de 
culoare albă; în Pădurea, descoperi un desen pe o bucată 
de hârtie: doi copii ţinându-se de mână. În Grădina de 
ciment, găsi o felicitare aniversară, alb-albastră, cu 
imaginea unei bărci, uzată de câte ori fusese citită. 
Dragului meu Daniel, scria în mesaj, toată dragostea mea, 
cu ocazia Împlinirii vârstei de zece ani. Pupici, mătuşa 
Carla. 

Nu au nicio valoare? Asta demonstra ce-i putea capul 
Carlei. Adevărul era că, atunci când citeai o carte care 
aparținuse anterior Angelei Sutherland, luai parte la o 


e 4l œ» 


conversaţie. Şi de vreme ce, din păcate, discuţiile reale cu 
Angela nu mai erau posibile, pentru lrene cărţile acestea 
erau foarte valoroase. De nepretuit. 

Dacă n-ar fi fost îngrijorată în legătură cu Laura, lrene ar 
fi fost de-a dreptul mulţumită, bucurându-se ca o şopânlă 
de soarele dimineţii, sortând cărţile, urmărind salariaţii şi 
mamele cu copii care treceau în grabă pe stradă. 

Căsuţa lui Irene avea două camere la etaj şi două la 
parter şi era situată pe Hayward's Place, străduţă aflată 
chiar în inima oraşului. Nefiind decât o simplă alee ce făcea 
legătura între două străzi mai mari, Hayward's Place era 
flancată într-o parte de cinci căsuțe identice (Irene locuia la 
numărul 2) şi de cealaltă parte de locul în care fusese 
cândva teatrul Red Bull (despre care se crede că a fost 
distrus în Marele Incendiu din Londra şi care fusese 
transformat acum într-un spaţiu de birouri fără niciun haz). 
Era o scurtătură la îndemână, cel puţin în timpul 
săptămânii, circulată zi şi noapte. 

Oare unde era Laura? Parcă stabiliseră că vine marţi, nu? 
Venea de obicei marţea, pentru că era ziua când începea 
mai târziu turele la spălătorie. Era oare marţi? lrene aşa 
crezuse, dar începea să se îndoiască. Se ridică grijuliu din 
fotoliu - îşi scrântise glezna nu demult, acesta fiind, de 
altfel, unul dintre motivele pentru care avea nevoie de 
ajutor la cumpărături -, ocoli cu efort grămăjoarele de cărţi 
de pe podea, cele citite şi cele necitite, preferatele sau cele 
destinate să ajungă la Oxfam, şi străbătu sufrageria 
mobilată simplu, cu fotoliul ei, o canapea mică, un dulap pe 
care stătea un televizor mic, învechit, rareori folosit şi o 
bibliotecă deasupra căreia se găsea un aparat radio. Porni 
radioul. 

La ora 10, crainicul confirmă, într-adevăr, că era marţi: 
marţi, 13 martie, mai exact. Anunţă apoi că premierul 
Theresa May îi acordase prim-ministrului rus termen până 
la miezul nopţii să explice cum a fost otrăvit un fost spion în 
Salisbury; spuse că un parlamentar laburist negase că ar fi 
plesnit o alegătoare peste fese; anunţă că o tânără femeie 
era interogată în legătură cu uciderea lui Daniel Sutherland, 


e 42 » 


un bărbat de douăzeci şi trei de ani, găsit duminică mort pe 
o barcă de pe canalul Regent. Crainicul continuă şi cu alte 
ştiri, dar lrene nu mai reuşea să-l audă din cauza sângelui 
care îi zvâcnea în urechi. 

| se năzărise. Mai mult ca sigur. Daniel Sutherland? 
Imposibil. Cu mâinile tremurând, Irene opri radioul, apoi îl 
deschise iarăşi, dar crainicul vorbea deja despre altceva, 
despre vreme şi apropierea unui front atmosferic rece. 

Poate era vorba de un alt Daniel Sutherland? Câţi Daniel 
Sutherland existau oare? Nu-şi cumpărase ziarul în acea 
dimineaţă, nu-l mai prea cumpăra în ultima vreme, aşa că 
nu putea verifica informaţia. Auzise că puteai să găseşti 
orice pe telefonul mobil, dar nu era sigură cum se face şi, 
oricum, nu-şi mai amintea pe unde îl văzuse ultima oară. Pe 
la etaj, probabil. Cu bateria moartă, probabil. 

Nu, trebuia să rezolve lucrurile ca pe vremuri, adică să 
meargă la chioşc şi să-şi cumpere ziarul. Oricum, dacă nu 
venea Laura, avea nevoie de lapte şi pâine. Îşi luă de pe hol 
haina, geanta şi cheia de la casă, observând la ţanc, când 
dădea să deschidă uşa, că era încă în papuci. Se întoarse în 
sufragerie să-şi pună pantofii. 

Era cam zăpăcită, atâta tot. Bizar, totuşi, cât de 
neliniştită se simţise când ieşise din casă în ultimele zile - 
pe vremuri, era plecată tot timpul, la cumpărături, la 
bibliotecă, ca voluntară la magazinul Crucii Roşii de pe 
bulevard, dar constată că, după o perioadă de stat în casă, 
te dezobişnuieşti repede. Trebuia să fie atentă. Nu voia să 
ajungă ca babele a/ea care se tem să iasă din casă. 

Evita bucuroasă supermarketurile, trebuia să recunoască 
- mereu pline de tineri nerăbdători, nechibzuiţi, cu capul în 
nori. Nu că i-ar fi displăcut tinerii. Nici genu/ acela de babă 
nu voia să devină - înverşunată, încuiată la minte, care se 
complace să-şi comande din ultimele pagini ale 
suplimentelor de duminică sandale bej pentru vârstnici. 
lrene purta adidaşi New Balance albastru-portocalii, care se 
prindeau cu scai. Îi primise de Crăciun de la Angela. Nu 
avea nimic cu tinerii, doar fusese şi ea cândva tânără. 
Numai că tinerii îşi dădeau cu presupusul, nu-i aşa? Unii 


e 43» 


tineri. Presupuneau că eşti surdă, oarbă, neputincioasă. 
Unele lucruri erau adevărate (altele, nu - lrene avea auzul 
unui liliac. De fapt, de multe ori şi-ar fi dorit să nu audă atât 
de bine, ţinând cont de pereţii subţiri ca o foaie de hârtie ai 
casei). Totuşi, datul cu presupusul o scotea din sărite. 

întoarsă de la magazin, nu găsi nimic în ziar despre 
Daniel Sutherland (mai mult decât atât, îşi dădu seama că 
uitase să cumpere marmeladă pentru pâinea prăjită, aşa că 
ieşirea fusese un fiasco). Îşi găsi în cele din urmă telefonul 
(în baie), dar bateria era (aşa cum anticipase) descărcată şi 
nu-şi putea aminti nici în ruptul capului unde pusese 
încărcătorul. 

Exasperant. 

Dar nu-şi pierdea minţile. Nu era senilă. Asta era 
concluzia pe care o trăgea lumea despre oamenii bătrâni şi 
uituci, ca şi cum tinerii nu şi-ar rătăci niciodată cheile sau 
nu ar uita să cumpere câte ceva de pe listă. lrene era 
convinsă că nu era senilă. La urma urmei, nu spunea 
niciodată „prăjitor de pâine” referindu-se la „faţa de masă” 
şi nu uita drumul spre casă de la supermarket. Nu încurca 
(prea des) şirul unei conversații şi nu punea telecomanda în 
frigider. 

Avea momente de cădere. Dar categoric nu era vorba 
despre senilitate, îi spusese medicul. Pur şi simplu dacă 
muncea prea mult, dacă uita să bea destulă apă şi să 
mănânce regulat, o cuprindea o stare de epuizare, apoi 
devenea confuză şi, pe nesimţite, uita pe ce lume se află. 

— V-aţi epuizat resursele, doamnă Barnes, îi spusese 
medicul ultima dată când i se întâmplase aşa ceva. Sunteţi 
sever epuizată. Trebuie să aveţi mai multă grijă de 
dumneavoastră, să mâncaţi sănătos, să vă hidrataţi în 
permanenţă. Dacă nu faceţi aşa, veţi avea amețeli şi stări 
de confuzie! Şi s-ar putea să cădeţi din nou. Or nu ne dorim 
asta, nu-i aşa? 

Cum să-i explice unui tânăr amabil ca el (care abia dacă-i 
vorbea de sus), cu vocea lui blândă şi ochii lui albaştri, că 
uneori voia să uite de ea? Cum naiba să-l facă să înţeleagă 
că, deşi înfricoşător, sentimentul putea fi uneori palpitant? 


e 44» 


Că sărea din când în când peste mese, în speranţa că va 
retrăi sentimentul că lipseşte cineva şi că, dacă aşteaptă 
răbdătoare, se va întoarce? 

Pentru că în astfel de momente uita că William, bărbatul 
pe care îl iubise, cu care împărţise patul mai bine de 40 de 
ani, murise. Pentru că reuşea să uite că trecuseră şase ani 
de la dispariţia lui şi se consola cu fantezia că el tocmai 
plecase la serviciu sau să se vadă cu un prieten la pub. Şi 
într-un târziu avea să-i audă fluieratul familiar pe alee, iar 
ea îşi îndrepta rochia şi îşi aranja părul, aşteptând ca într- 
un minut, nu mai mult, să bage cheia în uşă. _ 

Irene îl aştepta pe William când o cunoscuse pe Laura. În 
ziua în care găsiseră cadavrul Angelei. 


Era o zi îngrozitor de friguroasă. lrene era îngrijorată, 
pentru că se trezise şi William nu era acolo, iar ea nu 
reuşea să înţeleagă unde dispăruse. De ce nu venise 
acasă? Coborâse la parter, îşi luase halatul şi ieşise afară, 
unde, vai, era ger, dar nici urmă de el. Nici ţipenie de om 
pe alee. Unde era toată lumea? Irene dăduse să intre înapoi 
în casă, dar constatase că uşa s-a blocat în urma ei, ceea 
ce nu era o problemă, pentru că ţinea mereu o cheie de 
rezervă în buzunar, mai ales după ce pătimise ultima oară. 
Dar apoi - ce ridicol - pur şi simplu nu reuşise să bage 
cheia în broască. Mâinile i se chirciseră din cauza gerului şi 
pur şi simplu nu reuşise să descuie. Caraghioslăcul situaţiei 
o făcuse să izbucnească în lacrimi. Era extrem de frig, era 
singură, iar de William nu ştia nimic. Strigase, dar nu 
apăruse nimeni şi atunci îşi amintise de Angie! Angela 
locuia alături, nu-i aşa? Şi dacă bătea uşor în uşă, nu risca 
să-l trezească pe băiat. 

Aşa şi făcuse. Deschisese portiţa vecină şi ciocănise uşor 
în uşă, strigând: 

— Angela! Eu sunt. lrene. Nu pot să intru înapoi în casă. 
Nu reuşesc să deschid uşa. Vrei să mă ajuţi? 

Nu primise niciun răspuns, aşa că ciocănise din nou, tot 
fără niciun efect. Moşmondise din nou cheia, dar o dureau 
degetele. Aburul respirației era alb, picioarele îi amorţiseră 


e 45» 


şi când se întorsese, se împiedicase de poartă şi se lovise la 
şold, după care ţipase şi începuse să plângă. 

— Eşti bine? Dumnezeule, normal că nu ţi-e bine. Gata, 
gata, e în regulă, hai să te ajut. 

Era o fată. O fată ciudată, îmbrăcată bizar, cu o pereche 
de pantaloni înfloraţi şi o geacă argintie voluminoasă. Era 
scundă şi subţirică, cu părul blond-argintiu şi nasul 
pistruiat. Avea nişte ochi albaştri enormi, cu pupilele ca 
nişte găuri negre. 

— Futu-i mama mă-sii, femeie, ai înghețat. 

Cuprinsese mâinile lui lrene în palmele ei şi i le frecase 
Uşor. 

— Of, ţi-e frig, nu-i aşa? Aici locuieşti? Te-ai încuiat pe 
dinafară? 

Irene simţise mirosul de alcool din respiraţia fetei - nu 
era sigură dacă avea vârsta legală să poată bea, dar nu mai 
puteai şti în ziua de astăzi. 

— E cineva înăuntru? Hei! strigase ea, mergând pe alee 
şi lovind cu pumnii în uşa Angelei. Hei! Lasă-ne să intrăm! 

— Oo, nu aşa tare, spusese Irene. E foarte târziu şi nu 
vreau să trezesc băieţelul. 

Fata o privise chiorâş. 

— E 6 şi jumătate dimineaţa, spusese ea. Dacă au copii, 
ar fi trebuit să-i trezească deja. 

— Vai... nu, răspunsese Irene. 

Nu putea fi adevărat. Nu putea fi 6 şi jumătate 
dimineaţa. Fiindcă asta însemna că William nu venise acasă 
toată noaptea. 

— Vai, icnise ea, ducându-şi la gură degetele îngheţate. 
Unde e? Unde-i William? 

Fata păruse nedumerită. 

— Imi pare rău, scumpo. Nu ştiu. 

Scosese un şerveţel mototolit din buzunar şi îi tamponase 
faţa. 

— Dar lasă că-i dăm noi de capăt, bine? Aflăm noi. Dar 
mai întâi trebuie să te bag în casă. Eşti rece ca gheaţa. 

Fata dăduse drumul mâinilor lui lrene, se întorsese spre 
uşa Angelei şi o lovise puternic cu pumnul, apoi se 


e 46 - 


ghemuise, luase o pietricică şi o aruncase în fereastră. 

— Vai de mine, spusese lrene. 

Fata n-o băgase în seamă. Îngenunchease şi îşi 
strecurase degetele prin fanta pentru corespondenţă ca s-o 
deschidă. 

— Hei! strigase ea, apoi alunecase brusc pe spate, 
plutind în aer pentru o clipă, înainte să cadă şi să-şi 
lovească fundul schilod. Ah, fir-aş a naibii, spusese ea, 
uitându-se la Irene cu nişte ochi incredibil de mari. lisuse 
Hristoase, aici stai? De cât timp... /isuse Hristoase. Cine e 
înăuntru? 

Se ridicase în picioare şi cuprinsese din nou mâinile lui 
lrene, de data asta cu precipitare. 

— Cine e înăuntru? 

— Nu e casa mea, e a Angelei, spuse Irene, tulburată de 
comportamentul ciudat al fetei. 

— Dar tu unde stai? 

— Păi, alături, evident, spusese Irene şi îi întinsese cheia. 

— Ce dracu' e atât de evident? întrebase fata, dar luase 
cheia, o cuprinsese pe lrene de după umeri şi o condusese 
acasă, unde descuiase uşa fără probleme. Haide, intră, îți 
aduc imediat o cană de ceai. Inveleşte-te cu o pătură sau 
ceva, bine? Trebuie să te încălzeşti. 

lrene intrase în sufragerie, se aşezase ca de obicei în 
fotoliu şi aşteptase cana de ceai promisă, numai că în 
zadar. Auzise, în schimb, sunete din hol: fata suna pe 
cineva de pe telefonul ei din hol. 

— Îl suni pe William? 

— Sun la poliţie. 

Irene o auzise spunând: „Da, e cineva aici” şi „Nu, nu, nu, 
nicio şansă, imposibil, sută la sută sigur. Miroase de la o 
poştă”. 

Apoi dispăruse. Nu imediat - mai întâi îi adusese lui lrene 
o ceaşcă de ceai cu două cuburi de zahăr, după care 
îngenunchease la picioarele ei, îi cuprinsese mâinile în 
palme şi îi spusese să stea liniştită până ajunge poliţia. 

— Când o să vină, spune-le să meargă alături, bine? Să 
nu te duci singură. OK? Şi ei o să te ajute să-l găseşti pe 


e 47 


William, bine? Numai... nu mai ieşi din casă, OK, îmi 
promiţi? 

Se ridicase din nou în picioare. 

— Trebuie s-o şterg, îmi pare rău, dar am să mă întorc. 

Se ghemuise din nou lângă ea. 

— Mă cheamă Laura. Am să vin să te văd mai târziu. 
Bine? Tu fii pe fază, ai înţeles? 


Până să vină poliţia - două tinere în uniformă - lrene 
uitase deja numele fetei. Aparent, nu avea mare 
importanţă, pentru că poliţistele nu erau interesate de ea, 
ci doar de casa vecină. lrene se uitase din prag cum se 
ghemuiesc şi se uită prin fanta pentru corespondenţă, aşa 
cum făcuse şi fata, şi cum se trag înapoi, la fel ca ea. După 
asta, comunicaseră ceva prin staţie, o convinseseră pe 
lrene să intre din nou în sufragerie, una dintre ele pusese 
ceainicul la fiert şi adusese o pătură de la etaj. Ceva mai 
târziu, îşi făcuse apariţia un tânăr cu o jachetă viu colorată, 
îi luase temperatura şi o ciupise uşor, îi pusese o mulţime 
de întrebări, printre care când a mâncat ultima oară, în ce 
zi erau şi cine era prim-ministru. 

La ultima întrebare, ştia răspunsul. 

— Of, May, femeia aia îngrozitoare, spusese ea cu 
amărăciune. Nu-mi place deloc. Nici dumitale nu-ţi place, 
nu-i aşa? 

Bărbatul zâmbise şi clătinase din cap. 

— Nu, mi-am imaginat eu, ţinând cont ca eşti din India. 

— Sunt din Woking, răspunsese tânărul. 

— Aa, bine. 

Irene nu era prea sigură cum să reacționeze. Era 
tulburată, zăpăcită şi o stânjenea că tânărul era atât 
frumos, foarte frumos, de fapt, cu ochi negri şi gene extrem 
de lungi, avea mâinile moi şi delicate, iar când îi atinsese 
încheietura mâinii, simţise că roşeşte. Zâmbea frumos şi 
avea maniere, chiar şi atunci când o admonestase cu 
blândeţe că nu-şi poartă de grijă, spunându-i că era foarte 
deshidratată şi trebuia să bea multă apă cu electroliți, cum 
îi spusese şi medicul ei de familie. 


e 48 - 


Bărbatul frumos plecase şi Irene făcuse ce i se ceruse - 
mâncase o felie de pâine prăjită cu miere, băuse două 
pahare mari cu apă, fără electroliți pentru că nu avea aşa 
ceva, şi când, în cele din urmă, începuse să-şi vină puţin în 
fire, auzise de undeva de afară o bufnitură înfiorătoare, un 
sunet terifiant. Cu inima bubuindu-i în piept, se apropiase 
grăbită de fereastra sufrageriei. Afară erau nişte bărbaţi în 
uniformă, care foloseau un berbec metalic ca să spargă uşa 
lui Angie. 

— O, Doamne, rostise Irene cu voce tare, gândindu-se - 
prosteşte - că Angela nu va fi deloc încântată de treaba 
asta. 

Încă nu-i trecuse prin minte că pe Angela n-o va mai 
încânta niciodată nimic. Înţelesese abia când o altă 
polițistă, de data asta fără uniformă, venise şi-i explicase că 
Angela a murit, că se împiedicase pe trepte şi îşi frânsese 
gâtul. 

După ce poliţista îi povestise că Angela era probabil 
moartă de câteva zile, poate chiar de o săptămână, lrene 
amuţise de ruşine. Biata Angela, să zacă alături, singură, 
perete în perete cu ea, şi ea - din cauza crizei, din cauză că 
se lăsase pradă confuziei - nici măcar să nu-i simtă lipsa? 

— N-a strigat, spusese Irene când îşi recăpătase, în 
sfârşit, glasul. Aş fi auzit-o. Pereţii ăştia sunt subţiri ca foaia 
de hârtie. 

Poliţista i-a explicat atunci amabilă că, foarte probabil, 
Angela murise pe loc. 

— Dar puteţi să vă dati seama, cu siguranţă, când a 
murit, nu? 

lrene avea ceva cunoştinţe de criminalistică din cărţile ei. 
Femeia îi răspunsese însă că încălzirea era pornită la 
maximum şi că trupul Angelei zăcuse chiar lângă caloriferul 
din capătul scărilor, făcând imposibilă stabilirea cu 
exactitate a momentului în care se produsese decesul. 

De fapt, nimeni n-avea să afle exact ce s-a întâmplat. 
Poliţia declarase cazul un accident, iar lrene acceptase, 
deşi i se părea ceva suspect şi concluzia i se păruse cam 
pripită. Angela trecuse prin nişte conflicte, deloc puţine: se 


e 49 œ 


certase cu sora ei, cu fiul ei - sau, mai bine zis, lui lrene i se 
păruse că Angela fusese hărţuită de unul sau altul, ceea ce 
o supărase şi-o făcuse să-şi înece amarul în băutură. Le 
menţionase poliţiştilor motivele certurilor - banii, situaţia lui 
Daniel -, dar aceştia nu se arătaseră interesaţi. Angela era 
alcoolică. Băuse prea mult, căzuse şi îşi fracturase gâtul. 

— Se întâmplă mai des decât aţi crede, îi spusese 
poliţista amabilă. Dar dacă vă mai amintiţi ceva, ceva care 
vi se pare relevant, sunaţi-mă la orice oră, îi spusese, 
întinzându-i o carte de vizită cu numărul ei de telefon. 

— Am văzut-o cu un bărbat, spusese lrene brusc, tocmai 
când poliţista pleca. 

— OK, răspunsese poliţista cu precauţie. Şi când a fost 
asta? 

lrene nu mai ştia. Nu-şi mai amintea. Mintea ei era 
complet goală. Nu, nu goală, încețoşată. Nu uitase totul - 
avea încă amintiri, unele importante -, numai că era 
cuprinsă de o stare de toropeală şi nu reuşea să se 
concentreze asupra niciunui lucru. 

— Acum două săptămâni, poate? îndrăznise să spună cu 
speranţă. 

Poliţista îşi ţuguiase buzele. 

— OK. Vă mai amintiţi ceva despre acest bărbat? NI-I 
puteţi descrie sau... 

— Au stat de vorbă acolo, pe alee. Se întâmplase ceva 
rău. Angela plângea. 

— Plângea? 

— Da. Deşi... 

lrene se oprise, neştiind dacă se cuvenea să-şi trădeze 
prietena sau să ascundă adevărul. 

— Deşi plânge destul de des după ce bea un pic mai 
mult. Devine... melancolică. 

— Am înţeles. 

Poliţista dăduse din cap, zâmbind, gata din nou de 
plecare. _ 

— Dar nu vă amintiţi cum arăta bărbatul, nu-i aşa? Inalt, 
scund, gras, slab...? 

lrene clătinase din cap. Era pur şi simplu... normal, un om 


e 50 œ» 


obişnuit. 

— Avea un câine! spusese ea în cele din urmă. Un căţel. 
Negru cu cafeniu. Un Airedale, cred? Nu, un Airedale e mai 
mare, nu-i aşa? Un Fox Terier, poate? 

Asta se întâmplase în urmă cu opt săptămâni. Mai întâi 
murise Angela, iar acum, fiul ei. lrene habar nu avea dacă 
poliţia se informase vreodată în legătură cu bărbatul pe 
care îl văzuse afară, stând de vorbă cu Angela; dacă au 
făcut-o, nu s-a ajuns la niciun rezultat, pentru că moartea ei 
fusese declarată accidentală. Se mai întâmplă accidente, 
mai ales cu beţivii. Dar şi mama, şi fiul, la opt săptămâni 
distanţă? 

Într-un roman, intriga asta n-ar sta niciodată în picioare. 


e 51 œ» 


7 


Fereastra dormitorului lui Theo dădea spre o mică 
grădină împrejmuită de un zid, dincolo de care se găsea 
canalul. Intr-o zi de primăvară ca aceasta, peisajul era plin 
de verdeață: strălucirea ierbii şi a frunzelor proaspăt ieşite, 
stejarii înmuguriţi, sălciile plângătoare, măslinii atârnând 
deasupra cheiului, lintiţa de culoarea limetei deasupra apei. 

Carla stătea pe scaunul de la fereastră, cu genunchii sub 
bărbie, înfăşurată în halatul de baie al lui Theo, şterpelit de 
la hotelul Belles Rives din Juan-les-Pins cu un secol în urmă. 
Trecuseră aproape şase ani de când se mutase de-aici şi 
totuşi ăsta era locul în care se simţea cel mai bine. Aici, în 
casa lui Theo, se simţea mai acasă chiar şi decât în locuinţa 
grandioasă din Lonsdale Square în care copilărise, ca să nu 
mai vorbim de căsuţa ei din josul străzii. 

Theo stătea în pat, cu aşternutul dat la o parte, butonând 
telefonul şi fumând. 

— Parcă ziceai că le-ai rărit, spuse Carla aruncându-i o 
privire şi muşcându-şi uşor buza de jos. 

— Le-am rărit, spuse el, fără să ridice capul. Acum fumez 
doar postcoital, postprandial şi la cafea. Asta înseamnă 
maximum cinci ţigări pe zi, presupunând că mi-o trag cu 
cineva, ceea ce, o spun cu regret, nu mai este de mult ceva 
sigur. 

Carla zâmbi fără să vrea. 

— Trebuie să începi să-ţi porţi de grijă, spuse ea. Pe 
bune. 

Theo se uită la ea, cu un rânjet leneş pe figură. 

— Poftim? spuse el, mângâindu-şi pieptul. Ţi se pare că 
nu sunt în formă? 

Carla dădu ochii peste cap. 

— Nu, nu eşti în formă, spuse ea, arătând cu bărbia spre 
burta lui. Nu e doar o părere. Ar trebui să-ţi iei un alt câine, 
Theo. Când ai un câine, faci mult mai multă mişcare. Te 
scoate din casă, ştii bine, altfel doar stai, mănânci, fumezi 
şi asculţi muzică... 


e 52» 


Theo începu să se uite din nou în telefon. 

— Poate se întoarce Dixon, spuse încet. 

— Theo. 

Carla se ridică de pe scaun, se urcă din nou în pat şi, 
când îngenunche în faţa lui, halatul îi alunecă într-o parte. 

— A dispărut acum şase săptămâni. Îmi pare rău, dar 
sărmanul de el nu se mai întoarce. 

Theo o privi trist. 

— N-ai de unde să ştii, spuse el şi îi puse uşurel mâna pe 
talie. 


| se o] 

Era destul de cald ca să poată lua micul dejun afară, în 
curte. Cafea şi pâine prăjită. Theo fumă încă o ţigară şi se 
văită de editorul lui. 

— E un filistin, spuse el. Şi are vreo şaisprezece ani. Nu 
ştie nimic despre lume. Vrea să elimin toate chestiile 
politice, care sunt de fapt, dacă te gândeşti bine, sufletul 
romanului. Nu, nu sufletul, greşesc. Sunt baza romanului. 
Rădăcina lui. El vrea să-l dezrădăcinez. Să-l dezrădăcinez şi 
să-l umplu de chestii siropoase! Ţi-am spus? El crede că 
Siobhan are nevoie de o poveste de dragoste, ca s-o 
umanizez. Or ea este foarte umană! Este cel mai uman 
personaj pe care l-am creat vreodată... 

Carla îşi lăsă scaunul pe spate, sprijinindu-şi tălpile goale 
pe cel din faţă, cu ochii închişi, şi îl asculta distrată. Mai 
auzise şi altă dată acest discurs sau o variantă a lui. Ştia că 
nu avea rost să-şi spună punctul de vedere, pentru că, în 
cele din urmă, el oricum va face tot cum îl tăia capul. După 
un timp, Theo tăcu şi rămaseră amândoi fără să mai spună 
nimic, ascultând zgomotele cartierului: copiii care strigau 
pe stradă, clinchetul clopoţeilor de bicicletă pe chei şi, din 
când în când, ciorovăiala găinuşelor-de-baltă. Pe masă 
zbârnâi un telefon. Al Carlei. Îl ridică, se uită la el şi, oftând, 
îl puse la loc. 

Theo ridică o sprânceană. 

— Un admirator nedorit? 

Ea clătină din cap. 

— Poliţia. 


e 53 


Theo o privi lung. 

— Nu le răspunzi? 

— O să răspund. Mai tărziu. 

Işi muşcă buza. 

— O să răspund, doar că... nu vreau să mă tot gândesc la 
asta sau să tot revăd ce s-a întâmplat. Să îmi tot imaginez. 

Theo îşi aşeză palma peste mâna ei. 

— E în regulă. Nu trebuie să vorbeşti cu ei dacă nu vrei. 

Carla zâmbi. 

— Cred că vreau. 

Îşi cobori picioarele de pe scaun şi le strecură în şlapii 
mult prea mari împrumutaţi de la Theo. Se aplecă şi îşi 
turnă o jumătate de ceaşcă de cafea, luă o înghiţitură şi 
constată că era rece. Se ridică şi începu să strângă masa 
după micul dejun, aşezând pe tavă ibricul argintiu de cafea 
şi cănile şi urcând cu ele treptele de piatră spre bucătărie. 
Peste o clipă, îşi făcu din nou apariţia, cu o sacoşă veche de 
la Librăriile Daunt pe umăr. 

— Mă duc să mă schimb, spuse ea. Trebuie să mă întorc 
în Hayward's Place. 

Se aplecă şi îşi lipi în treacăt buzele de ale lui. 

— Tot n-ai terminat? întrebă el, prinzând-o de încheietură 
şi căutându-i privirea. 

— Mai am puţin, spuse ea, coborându-şi pleoapele şi 
desprinzându-se din strânsoarea lui. Incă puţin şi gata. 

Apoi îi strigă peste umăr, în timp ce intra în casă: 

— Deci ai de gând s-o faci? O s-o umanizezi pe Siobhan? 
Ai putea oricând să-i dai un câine, mă gândesc, dacă nu 
vrei să-i dai un iubit. Un Staffie micuţ, poate, un căţel 
salvat. 

Theo râse. 

— Are dreptate totuşi, nu-i aşa? Personajele trebuie să 
ţină la ceva. 

— Ea are destule lucruri la care ţine. La munca ei, la arta 
ei... 

— Ah, dar nu-i suficient, nu-i aşa? O femeie fără bărbat, 
fără copil sau un căţeluş pe care să-l iubească nu are suflet, 
nu-i aşa? Este rece, tragică şi oarecum disfuncţională... 


e 54» 


— Tu nu eşti aşa, spuse Theo. 

Carla stătea în pragul bucătăriei. Se întoarse spre el, cu 
un zâmbet trist. 

— Serios, Theo? Nu crezi că viaţa mea este tragică? 

El se ridică, traversă peluza şi urcă treptele în 
întâmpinarea ei, prinzând-o de mâini. 

— Nu cred că aşa-i toată viaţa ta. 

ei, 

La trei ani de la nunta lor, Theo publicase o carte, o 
tragicomedie plasată într-un oraş sicilian, în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial. A fost nominalizat la tot felul de 
premii (fără să câştige niciodată nimic) şi volumul a fost un 
bestseller uriaş. A urmat o adaptare cinematografică 
submediocră. Theo s-a umplut de bani. 

La vremea aceea, Carla se întrebase dacă nu cumva 
cartea va marca sfârşitul căsniciei lor. Theo era plecat tot 
timpul, în turnee, pe la festivaluri, însoţit de editoare destul 
de tinere, interacţionând cu autori ambiţioşi de douăzeci şi 
ceva de ani care îşi promovau mult lăudatele volume de 
debut, bătându-se pe burtă la petreceri cu directori de 
dezvoltare de la Hollywood incredibil de fermecători. Carla 
lucra pe atunci în City, pentru o firmă de administrare de 
fonduri, la departamentul de vânzări. La petreceri, oamenii 
dădeau ochii peste cap când le spunea cu ce se ocupa; la 
cocktailuri, se uitau peste umărul ei, în căutarea unor 
parteneri de discuţie mai interesanti. 

De fapt, nu avea de ce să se teamă că Theo îşi va pierde 
capul. Se săturase repede de viaţa în turneu, de 
entuziasmul chinuitor al lucrurilor inedite şi strălucitoare. 
Nu-şi dorea decât să stea cu ea acasă şi să scrie - plănuia o 
poveste a cărei acţiune se desfăşura înaintea celei din 
romanul său de succes, în care să relateze întâmplările din 
viaţa mamei protagonistului său în Primul Război Mondial. 
După ce Carla a rămas însărcinată, nu prea a mai vrut să 
călătorească şi, după naşterea copilului, şi-a dorit şi mai 
puţin acest lucru. 

Theo ratase două termene de predare şi era pe cale să ÎI 
rateze şi pe al treilea când, imediat după ce fiul lui 


e 55» 


împlinise trei ani, Carla l-a anunţat că trebuia să meargă la 
Birmingham pentru o conferinţă în vânzări. Revenise de 
curând la muncă şi era vital, spunea ea, să facă astfel de 
excursii dacă nu voia să fie trasă pe linie moartă şi trecută 
la Categoria Mămici. 

— Nu vrei să vin cu tine? sugerase atunci Theo. Noi doi şi 
Ben - o minivacanţă? 

Carla tresărise - îşi făcuse tot felul de iluzii gândindu-se 
la orele pe care le va petrece singură, în cadă, fără să fie 
deranjată de nimeni, cu o mască cosmetică pe faţă şi 
pregătindu-şi un cocktail cu ce găsea în frigiderul din 
cameră. 

— Ar fi minunat, spusese ea cu precauţie, doar că nu ştiu 
ce impresie aş face. Inţelegi, să vin cu soţul şi bebeluşul la 
pachet? Of, nu te uita aşa, Theo! Habar nu ai cum e în 
lumea mea. Dacă tu te prezinţi cu Ben la serviciu, primeşti 
premiul pentru Tatăl Anului. Dar dacă fac eu asta, vor 
spune că nu mă descurc, că nu-mi stă mintea la job, că 
sigur nu aş rezista şi cu alte atribuţii dacă mi s-ar oferi. 

În loc să cedeze şi să spună, Bine, dragă, atunci rămân la 
Londra cu Ben, Theo îi sugerase să-l lase pe Ben la părinţii 
lui. 

— În Northumberland? Cum să ajung cu el până vineri 
tocmai până în Alnmouth? 

— Ar putea veni ei să-l ia. Ar fi încântați, Cee, doar ştii că 
mama îl adoră... 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu. Dacă tot ţii morţiş să 
vii, atunci îl las mai bine la soră-mea. Nu face faţa asta, 
doar şi Angie îl adoră, iar ea stă la cinci minute de aici şi nu 
am timp să organizez altceva. 

— Dar... 

— ÎI lăsăm la Angie de data asta, iar data viitoare poate 
să meargă la maică-ta. 

N-a mai fost însă o dată viitoare. 

Duminică dimineaţă, au primit un telefon în camera lor 
de hotel. Îşi făceau bagajele ca să se întoarcă la Londra şi 
se certau în privinţa traseului. Bărbatul de la telefon îi 
rugase să coboare la recepţie, apoi păruse să se 


e 56» 


răzgândească, vorbise cu altcineva şi le spusese că ar fi 
bine să aştepte în camera lor, că va veni cineva la ei. 

— Despre ce naiba e vorba? întrebase Carla, dar nu 
primise niciun răspuns. 

— Pun pariu că ne-a spart cineva maşina, spusese Theo. 

Sosiseră doi poliţişti, un bărbat şi o femeie. Aceştia îi 
informaseră că a avut loc un accident acasă la sora Carlei. 
Ben căzuse de pe balconul de la primul etaj al casei pe 
treptele de la grădină. 

— Dar ea ţine uşa biroului închisă, spusese Carla 
consternată. Balustradele balconului sunt stricate, aşa că 
uşa este întotdeauna închisă. 

Insă uşa nu fusese închisă, iar micul Ben ieşise pe balcon 
şi alunecase printre balustrade, căzând pe treptele de 
piatră de la 6 metri înălţime. L-a găsit vărul lui de opt ani, 
care se juca în grădină şi care a sunat imediat la salvare. 

— O să se facă bine? O să se facă bine? 

Carla repeta întruna aceeaşi întrebare, iar Theo căzuse în 
genunchi, urlând ca un animal. Ochii poliţistei se umpluseră 
de lacrimi şi mâinile îi tremurau. Clătinase din cap şi le 
spuse că îi părea foarte rău, dar, cu toate că medicii 
sosiseră în doar câteva minute, nu l-au mai putut salva. 

— Dar o să se facă bine- întrebase din nou Carla. 


După ce mama Carlei $ şi a Angelei a murit, atât de tânără, 
de cancer de sân, tatăl lor a rămas în locuinţa familiei, o 
casă cu trei etaje din Lonsdale Square, deşi, evident, era 
prea mult spaţiu pentru el, iar urcatul scărilor din biroul lui 
de la primul etaj până în dormitorul de la etajul al doilea 
devenea, de la zi la zi, tot mai dificil. Buruienile au năpădit 
grădina, jgheaburile au rămas necurăţate, prin acoperiş a 
început să se infiltreze apa şi ramele ferestrelor au putrezit. 
lar balustradele din fier forjat de pe micul balcon Juliet al 
biroului lui au ruginit complet. 

Tatăl lor s-a mutat într-un cămin de bătrâni cu şase luni 
înainte să moară şi, de vreme ce Carla locuia deja cu Theo, 
s-a mutat Angela în locul lui. Avea planuri măreţe pentru 
casă, prevăzuse câţiva ani de renovare minuțioasă, 


e 57 œ» 


proiectase nişte tablouri murale cu care avea de gând să 
decoreze holurile şi spaţiul de deasupra scării. Totuşi, 
primele pe listă erau reparaţiile esenţiale, prioritatea fiind 
acoperişul. În felul ăsta şi-a cheltuit, desigur, toţi banii, aşa 
că restul a trebuit să fie pus pe lista de aşteptare. 

Până s-a născut Daniel, nu se gândise nimeni câtuşi de 
puţin la balustradele ruginite. Din momentul în care a 
început să meargă de-a buşilea, Angela a încuiat uşa 
biroului şi a lăsat-o aşa. Regula era că uşa aia trebuia să 
stea închisă. La orice oră, uşa biroului era închisă. 

— Dar unde era Angela? 

Carla şi Theo stăteau pe bancheta din spate a maşinii 
poliţiei; niciunul dintre ei nu era în stare să conducă. 

— Unde era? şoptise cu greu Carla, cu ochii strânşi. Pur şi 
simplu... nu înţeleg. Unde era Angela? 

— Era în dormitorul ei, îi spusese poliţista. La etaj. 

— Dar... de ce a trebuit să sune Daniel după ambulanţă? 
Sora mea ce făcea? 

— Se pare că dormea când s-a produs accidentul. 

— Dormea pe naiba, spusese Theo. Era mahmură. Nu-i 
aşa? 

— N-avem de unde să ştim, răspunsese Carla, dând să-l 
prindă de mână. 

El şi-o smuci într-o parte, ca ars. 

— Chiar n-avem de unde? 


Poliţia i-a dus direct la spitalul Whittington. Au fost 
întâmpinați de o polițistă desemnată să păstreze legătura 
cu familia victimei, care a încercat să-i convingă să nu vadă 
cadavrul. 

— Ar fi mult mai bine, spuse ea, să vă amintiţi de 
băieţelul dumneavoastră când era fericit. Când alerga sau 
mergea cu bicicleta... 

N-au ascultat-o. Nu aveau să-l mai vadă niciodată, aşa că 
era o absurditate ce le cerea ea. 

Au stat într-o încăpere rece şi intens luminată mai bine 
de o oră, trecându-şi trupul fiului lor de la unul la altul. l-au 
sărutat degetele dolofane şi tălpile picioarelor. l-au încălzit 


e 58 - 


carnea rece cu mâinile şi lacrimile lor. 

Apoi poliţia i-a condus la casa lor de pe Noel Road, unde 
îi aşteptau părinţii lui Theo. 

— Unde e? au fost primele cuvinte adresate de Theo 
mamei lui. 

Aceasta făcuse un semn smucit cu capul în direcţia scării. 

— La etaj, răspunsese ea, cu vocea şi faţa încordate ca o 
tobă. In camera de oaspeţi. 

— Theo, spuse Carla, te rog. 

Îl auzise strigând. 

— Dormeai dracului, nu-i aşa? Erai mahmură, zi! L-ai 
lăsat, l-ai lăsat singur, cu uşa deschisă, aşa l-ai lăsat. L-ai 
lăsat. L-ai lăsat. 

Angela plângea, suferind cumplit, dar Theo nu cedase. 

— Pleacă din casa mea! Şi să nu te mai întorci niciodată! 
Să nu te mai văd în faţa ochilor. 

Carla îl auzise pe Daniel, care plângea şi el. 

— Las-o în pace! Unchiule Theo! Te rog! Las-o în pace! 


Angela şi Daniel au coborât apoi, ţinându-se de mână. 
Angela a încercat să-şi îmbrăţişeze sora, dar Carla a 
respins-o; s-a întors, şi-a încovoiat umerii şi s-a ghemuit, 
încolăcindu-se ca un animal care se apără de un prădător. 

După ce au plecat şi au închis uşa, mama lui Theo s-a 
întors spre Carla şi a întrebat-o: 

— De ce nu l-ai adus la mine? Aş fi avut eu grijă de el. 

Carla se ridicase, îşi strânsese pumnii, ieşise prin 
bucătărie în grădina din spate, unde tricicleta fiului ei zăcea 
în mijlocul peluzei, şi începuse să urle. 

Carla şi Theo şi-au adus reproşuri şi acuze nesfârşite; 
fiecare propoziţie începea cu „dacă”. 

Dacă n-ai fi mers la conferinţă... 

Dacă n-ai fi insistat să vii... 

Dacă nu ţi-ai fi făcut atâtea griji cum te percepe lumea... 

Dacă l-am fi dus la părinţii mei... 

Inimile lor s-au frânt pentru totdeauna şi dragostea - 
oricât de profundă sau de aprigă ar fi fost - nu i-a putut 
alina. 


e 59 œ 


8 


La 23 de ore după ce o ridicaseră, poliţiştii i-au spus 
Laurei că putea merge acasă. Cap-de-Ou a fost cel care i-a 
dat vestea. 

— Va trebui, probabil, să mai stăm de vorbă, îi spuse el, 
aşa că nu pleca nicăieri. 

— O, da, nicio problemă, am să anulez excursia la Disney 
World pe care mi-o planificasem, nu-ţi face griji, răspunse 
Laura. 

Cap-de-Ou încuviinţă. 

— Ar fi bine, spuse el, cu un zâmbet trist care o anunţa 
că nu va urma nimic bun. 

Trecuse de 10 când ieşi din secţie în burniţa rece. Reuşi 
să prindă autobuzul pe Gray's Inn Road şi se prăbuşi 
epuizată pe singurul loc liber de pe platforma inferioară. 
Femeia de lângă ea, lată în şolduri şi îmbrăcată elegant, 
strâmbă din nas şi se trase spre fereastră, încercând să 
reducă la maximum contactul cu nou-sosita udă leoarcă şi 
urât mirositoare. Laura îşi lăsă capul pe spate, sprijinindu-l 
de spătar, şi închise ochii. Femeia scoase un zgomot 
dezaprobator. Laura o ignoră, întorcându-şi faţa, să n-o mai 
vadă. Femeia oftă. Laura simţi cum i se încordează 
maxilarul şi îşi strânse pumnii. Numără până la zece, îi 
spunea tatăl ei, şi aşa şi încercă să facă: Unu doi trei unu 
doi trei unu doi trei - nu reuşea să treacă de trei, oricât s-ar 
fi străduit, iar femeia oftă din nou, fâţâindu-şi fundul gras şi 
Laura simţi impulsul să ţipe la ea: Nu e vina mea nu e vina 
mea nu e vina mea la dracu’. 

Se ridică. 

— Ştiu, se răsti ea, uitându-se urât la vecina sa. Put. Ştiu. 
Am stat 24 de ore la secţia de poliţie şi înainte de asta am 
fost la cumpărături, după opt ore de serviciu, aşa că n-am 
mai făcut duş de două zile. Nu e vina mea. Dar ştii ce? 
Peste juma de oră, eu am să miros a trandafiri şi tu vei fi în 
continuare o vacă grasă şi proastă, ştii? 

Laura se întoarse cu spatele şi cobori din autobuz cu trei 


e 60 - 


staţii mai devreme. Tot drumul spre casă, nu reuşi să-şi 
şteargă din minte expresia îndurerată a femeii şi felul cum 
se înroşise de ruşine şi-şi muşcase interiorul obrazului ca să 
nu izbucnească în plâns. 

Liftul era stricat. Se târî cu greu şapte etaje, chinuindu-se 
să-şi înăbuşe lacrimile: era obosită, o durea piciorul, 
tăietura de pe braţ îi pulsa şi era flămândă. Primise de 
mâncare la secţie, dar, din cauza anxietăţii, nu reuşise să ia 
nicio înghiţitură. Lihnită şi ameţită, băgă cheia de rezervă în 
broască, o răsuci şi deschise uşa. Bucătăria părea 
devastată - chiar fusese devastată de poliţie, presupuse ea 
- cu sertarele şi dulapurile deschise, cu oalele şi farfuriile 
aruncate peste tot. Imprăştiată printre ele, mâncarea 
stricată pe care o cumpărase de la supermarket cu ultimii 
ei bani. 

Se întoarse cu spatele. Stinse lumina şi se duse în 
dormitor, fără să facă duş sau să se spele pe dinţi. Se băgă 
în pat, plângând încetişor, şi, încercând să se liniştească, 
începu să se mângâie singură pe ceafă, aşa cum făcea tatăl 
ei ca s-o adoarmă când era amărâtă sau o durea ceva. 

Viaţa ei nu dusese lipsă de amar şi durere. Primii ani ai 
copilăriei, petrecuţi în sudul murdar al Londrei, fuseseră 
lipsiţi de evenimente. În aşa măsură, încât nu-şi mai 
amintea aproape nimic, cu excepţia unei imagini ciudate, în 
culori sepia, cu o casă înşiruită aflată pe o stradă îngustă şi 
a senzaţiei pe care o avea vara păşind pe peluza uscată şi 
ţepoasă. Amintirile ei începeau să capete culoare abia de 
pe la vârsta de nouă ani, când se mutase cu părinţii ei într- 
un sătuc din Sussex. Şi când începuseră toate necazurile. 

Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu locul. Laurei îi plăcea 
satul, care era pitoresc şi frumos, cu căsuțe de piatră, 
meciuri de crichet pe pajişte şi vecini politicoşi cu copii 
blonzi şi căţei Labradoodle. Janine, mama Laurei, declarase 
locul imbeci/izant, ceea ce, din câte se părea, era ceva rău. 
Dar Laurei îi plăcea. li plăcea şcoala din sat, unde erau doar 
cincisprezece copii în clasă şi profesorii o considerau foarte 
avansată la citire. Îi plăcea să meargă cu bicicleta pe 


e 6l - 


drumurile înguste de ţară, complet nesupravegheată, şi să 
caute mure. 

Tatăl Laurei, Philip, obținuse o slujbă într-un orăşel din 
apropiere. Renunţase la visul de a ajunge scenograf de 
teatru şi se angajase pe un post de contabil, ceea ce o 
făcea pe Janine să dea ochii peste cap de fiecare dată când 
venea vorba despre asta. 

— Contabil, şuiera ea, trăgând cu sete din ţigară şi 
pigulindu-şi  mânecile cămăşii populare cu care era 
îmbrăcată. Ceva mai distractiv nu puteai găsi? 

— Viaţa nu poate fi mereu distractivă, Janine. Uneori, 
trebuie să te comporţi ca un adult. 

— Şi Doamne fereşte să se distreze şi adulţii, nu-i aşa, 
Philip? 

Laurei i se părea că părinţii ei nu fuseseră întotdeauna 
aşa. Îşi amintea vag că existaseră momente în care mama 
ei nu stătea îmbufnată la cină, cu braţele încrucişate la 
piept, abia  ciugulind din mâncare şi răspunzând 
morocănoasă la orice întrebare a tatălui ei. Existase o 
vreme când mama ei râdea. Şi cânta! 

— Ne-am putea întoarce la Londra, sugera Laura şi 
mama ei zâmbea pentru o clipă şi îi netezea părul, apoi 
privea melancolic în depărtare. 

lar tatăl ei îi răspundea - exagerat de vesel şi prea vioi: 

— Nu ne putem întoarce, puiule, acum am o slujbă aici. 
Şi avem o casă atât de frumoasă, nu-i aşa? 

Noaptea, Laura îi auzea certându-se. 

— Ai o slujbă în domeniul consultantei financiare! şuiera 
mama pe un ton îngrozitor. Doamne, măicuţa Domnului, 
asta vrei să faci cu viaţa ta? Să numeri toată ziua banii 
altora? 

Şi: 

— Cu ce-am greşit să duc o asemenea viaţă? Bana/â? La 
țară? În Sussex? Pentru că eu nu la asta m-am înhămat. 

Şi: 

— Te-ai înhămat? E vorba de căsnicia noastră, Janine, nu 
de o povară. 

Laura, o copilă plină de optimism, se prefăcea că nu aude 


e 62 œ» 


certurile, convinsă că, dacă îşi dădea toată silinţa şi se 
purta foarte frumos, atunci motivele de nefericire ale 
mamei ei se vor spulbera. Laura se străduia din răsputeri 
să-i facă pe plac, se grăbea să-i transmită complimentele 
primite de la profesori sau să-i arate desenele pe care le 
făcea la şcoală. 

După-amiaza, Laura rămânea cu mama. O ajuta la 
curăţenie dacă era nevoie, stătea lângă ea în timp ce citea 
sau umbla după ea prin casă când trecea agitată dintr-o 
cameră în alta. Încerca să-i descifreze expresiile faciale, să- 
şi imagineze ce gândea, ce o făcea să ofteze sau să-şi sufle 
bretonul din ochi, încerca să înţeleagă ce ar putea face ca 
să-i smulgă un zâmbet. Uneori reuşea, alteori maică-sa urla 
la ea: 

— Pentru numele lui Hristos, Laura, lasă-mă să respir 
puţin! Lasă-mă singură măcar un minut! 

În toamnă, Janine începuse nişte cursuri de artă. Şi până 
la Crăciun ceva din atitudinea ei se schimbase. Vântul rece 
dinspre răsărit adusese cu el un cer albastru, dureros de 
frumos, un frig muşcător şi, ca din senin, un dezgheţ în 
atmosfera din familie. Se ajunsese, aparent, la un 
armistițiu. Laura habar n-avea ce, dar ceva era altfel, 
pentru că scandalurile încetaseră. Tatăl ei nu mai părea 
amăraât şi hăituit. Mama ei zâmbea în timp ce spăla vasele 
şi se cuibărea lângă Laura când se uitau seara la televizor, 
în loc să stea deoparte, în fotoliu, cu cartea ei. Fuseseră 
chiar şi la Londra, o dată la un magazin de jucării şi o dată 
la grădina zoologică. 

Noul an începuse sub o aură de optimism. Mama îi 
zâmbea dimineaţa când îşi lua rămas-bun de la ea şi pleca 
la şcoală. Mai mult, îi promisese că, în weekend, vor ieşi cu 
toţii cu sania dacă o să fie zăpadă. 

De nins, a nins, dar n-au mai mers cu sania. 

În vinerea aceea, în mai puţin de o oră, stratul de zăpadă 
a depăşit şase centimetri, suficient cât să anuleze 
antrenamentul de fotbal. Puțin după ora 3, Laura cobora 
dealul spre casă, lăsând bicicleta liberă la vale şi mergând 
pe mijlocul drumului, unde zăpada se topise datorită 


e 03 - 


traficului. Se întuneca deja, iar ea nici nu văzu, nici nu auzi 
maşina care tocmai ieşise în şosea. Parcă de nicăieri. 

Impactul a proiectat-o aproape 4 metri mai încolo şi a 
căzut pe spate; maică-sa, care stătea pe aleea din faţa 
casei, a auzit pocnitura căştii pe pământ. Laura a suferit o 
fractură craniană şi fracturi severe ale bazinului şi 
piciorului. Şoferul care o lovise nu oprise. 

Au urmat necazurile şi durerea. Şase operaţii, luni întregi 
petrecute în spital, ore nesfârşite de terapie fizică 
chinuitoare, epuizantă, sesiuni de logopedie şi de consiliere 
psihologică. În cele din urmă, se vindecase. Mai mult sau 
mai puţin. Dar sămânţa rea fusese sădită, aşa încât, deşi 
totul mergea spre bine, Laura se simţea tot mai rău. Era 
mai lentă, mai nervoasă, mai puţin adorabilă. Privind 
neputincioasă cum i se îngustează orizontul cândva 
nelimitat, în suflet îi înflorise o amărăciune întunecată. 

| pa 

Dimineaţă, Laura băgă toată mâncarea dezgheţată în 
cuptorul cu microunde şi îl porni la putere maximă. Inghiţi 
cât o tinu stomacul, aruncă restul la coş şi se îmbrăcă 
pentru serviciu. 

— Ce-i în capul tău? o întrebă Maya, şefa de la spălătorie, 
când intră în camera din spate şi o găsi Laura scoţându-şi 
haina şi agăţând-o de cuierul din spatele tejghelei. 

— E tura mea, spuse Laura. E miercuri. 

— Aşa, şi ieri a fost marţi. Tot tura ta, dar n-ai binevoit să 
vii, sau mă înşel cumva? 

Laura dădu să răspundă, dar Maya ridică palma. 

— Nu, nu mă interesează. Îmi pare rău, dar nu mă 
interesează, Laura. Nu-mi pasă cu ce scuze mai vii de data 
asta. M-am săturat... 

— Maya, îmi pare rău... 

— Ştii ce zi a fost ieri? Ştii? leri, nepoţelul meu a împlinit 
cinci ani şi maică-sa l-a dus într-o excursie specială la 
grădina zoologică. Şi trebuia să fiu şi eu acolo, numai că, 
ghici ce, n-am fost, nu-i aşa? Pentru că am fost aici, să-ţi 
fac treaba şi tu nici măcar n-ai catadicsit să mă suni. 

— N-am putut, Maya. Îmi pare rău, chiar îmi pare rău că 


e 04 - 


te-am lăsat baltă... 

— N-ai putut să dai un te/efon? De ce? Te-au băgat la 
zdup, nu-i aşa? 

Laura îşi lăsă capul în jos. 

— Of, cred că glumeşti, fir-ar al naibii! lartă-mi limbajul, 
dar nu-mi spune că te-au arestat din nou! 

Maya ridică ambele mâini, în semn de capitulare. 

— Îmi pare rău, scumpo, dar mi-a ajuns. Nu mai pot. M- 
am săturat până-n gât. [i-am suportat toate toanele. Şi 
doar te-am avertizat, să nu spui că nu! In mod repetat. 
Întârzii, nu se poate baza omul pe tine şi te porţi urât cu 
clienţii... 

— Dar, Maya, n-am... 

— Ştiu! Ştiu ce vrei să spui. N-a fost vina ta. Nu e 
niciodată vina ta. Poate că aşa e. Poate că nu e vina ta, dar 
nici a mea nu-i, am sau nu dreptate, la naiba? 

Laura vomită pe trotuarul din faţa spălătoriei. Împrăştie 
în jur crochete de peşte şi bucățele de pizza. 

— N-am făcut-o intenţionat! îi strigă prin fereastră Mayei, 
care o privea îngrozită, cu gura căscată. 

N-o făcuse intenţionat. Doar nu putea vomita la comandă 
- numai că îşi băgase cardul în bancomatul de lângă 
spălătorie, care îi confirmase că mai avea în cont şapte lire 
şi cincizeci şi şapte de penny, sumă care, împreună cu 
mărunţişul de patru lire din poşetă, era toată averea ei. Şi 
tocmai fusese dată afară. Atunci avu revelaţia, ca un pumn 
în plexul solar - dacă fusese dată afară, însemna că puteau 
urma şi alte sancţiuni. li puteau tăia ajutorul social pentru 
chirie; cunoştea oameni care o păţiseră, chiar şi mai multe 
luni la rând. Ar ajunge în stradă, se gândi, asta dacă n-o 
arestau cumva pentru crimă. Atunci vomitase. Se şterse la 
gură şi se îndepărtă, muşcându-şi buza de jos şi încercând 
să-şi înăbuşe senzaţia de panică pură stârnită în stomacul 
proaspăt golit. 

Imediat ce ajunse acasă, o sună pe maică-sa, pentru că, 
oricât de tare şi de des ar fi dezamăgit-o, Laura o iubea în 
continuare şi spera de fiecare dată că lucrurile se vor 


e 05 - 


schimba. 

— Mamă? Mă auzi? 

Se auzea zgomot în fundal şi pârâituri pe linie. 

— Mamă? 

— Laura! Ce faci, draga mea? 

— Mamă... Nu mă simt prea bine. Poţi să vii până la 
mine? 

Urmă o pauză lungă. 

— Mamă? 

— Poftim, draga mea? 

— Am întrebat dacă poţi să vii până la mine. 

— Momentan, suntem în Spania, aşa că s-ar putea să fie 
niţel complicat! 

Izbucni într-un hohot de râs grav, gutural, care o săgetă 
pe Laura drept în inimă. 

— Dar ne întoarcem în câteva săptămâni şi poate ne 
vedem atunci. 

— Oo. Câteva săptămâni? Nu... unde sunteţi? 

— Sevilla. Ştii tu, ţinutul portocalelor. 

— Da, am auzit de Sevilla, răspunse Laura şi înghiţi cu 
greu. Ascultă, mamă, s-a întâmplat ceva nasol şi am cam 
dat de necaz... 

— Of, Laura! Din nou? 

Laura îşi muşcă buza. 

— Da, din nou. Îmi pare rău. Dar... mă gândeam dacă nu 
poţi să-mi împrumuţi nişte bani până trec peste hopul ăsta. 
Am avut, efectiv, ghinion, chiar nu e vina mea. 

— Laura... 

Se auzi din nou un pârâit pe linie. 

— N-am auzit ce-ai spus, mamă. 

— Spuneam că nu e un moment prea bun pentru noi, nu 
stăm tocmai bine cu banii. 

— În Sevilla? 

— Da, în Sevilla. Richard a expus nişte lucrări la un târg 
de artă de aici, dar e genul ăla de târg la care trebuie să-i 
plăteşti dealerului o chirie pentru spaţiu, aşa că... 

— N-a vândut nimic încă? 

— Deocamdată. 


e 66 - 


— OK. 

Urmă o pauză lungă, un alt pârâit. Laura auzi oftatul 
mamei şi, în acel moment, cedă. Simţi cum dezamăgirea îi 
cuprinde inima ca un pumn. 

— Laura, plângi? Of, Laura, nu. Te rog. Nu face asta. Doar 
ştii că nu suport să mă manipuleze cineva emoţional. 

— Nu plâng, spuse Laura, deşi plângea în hohote. Nu 
plâng. 

— Ascultă-mă, spuse mama ei pe un ton energic şi 
oficial. Plângi şi descarcă-te, apoi sună-mă din nou, ai 
înţeles? Am să vorbesc cu Richard despre bani. OK? Laura? 
Hai, ai grijă de tine. 

Laura mai plânse un pic şi, după ce termină, epuizându-şi 
toate emoţiile, îl sună pe taică-su, care nu îi răspunse. Îi 
lăsă un mesaj. „Salut, tata. Mda, m-au arestat ieri, sunt 
suspectă de crimă. Deocamdată, mi-au dat drumul, nu m- 
au pus sub acuzare, dar m-au dat afară de la serviciu 
pentru că am lipsit, fiindcă eram în arestul poliţiei şi toată 
mâncarea pe care mi-am cumpărat-o s-a stricat şi nu mai 
am niciun căcat în portofel, aşa că poate mă suni înapoi. 
Hai, sănătate. Apropo, Laura la telefon.” 


e 67 œ» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Când se trezeşte în acea dimineaţă, nu-şi imaginează 
cum va decurge ziua lui sau cum se va sfârşi, cu bune şi cu 
rele. Nu-şi închipuie, în timp ce se bărbiereşte în oglinda 
murdară din baia din spate, în mirosul de căcat din jur şi cu 
apa ruginie în chiuvetă, nu-şi închipuie că va întâlni o fată 
atât de încântătoare. 

Cum să-şi închipuie aşa ceva? Cum îl va tachina, va flirta 
cu el, il va face să sufere, apoi se va întoarce grăbită, 
făcând  autostopul, căutându-i compania,  tânjind, pe 
bancheta din fată a maşinii, după mâna lui pe coapsa ei 
fermecătoare şi moale. 

Când se trezeşte în acea dimineaţă, nu-şi poate imagina 
talmeş-balmeşul de mai târziu, entuziasmul, nerăbdarea. 


e 68 œ» 


9 


Patru zile pe săptămână, Miriam lucra la Books on a Boat, 
o librărie plutitoare de pe canal, chiar lângă Broadway 
Market. Librăria, care vindea de-a valma cărţi noi şi la mâna 
a doua, dădea de ani buni târcoale falimentului. Nicholas, 
proprietarul său, fusese nevoit în ultima vreme să se 
bazeze - după cuvintele lui - pe bunătatea hipsterilor 
(strângere de fonduri) pentru a ţine afacerea pe linia de 
plutire. (Lucru cât se poate de adevărat: de curând, 
strânseseră fonduri ca să repare carena bărcii care 
începuse să ia apă.) 

Miriam se ocupa, în mare măsură, de treburile 
administrative - ţinea contabilitatea, gestiona mare parte 
din afacere, aproviziona rafturile şi menținea curăţenia. Nu- 
i mai dădeau voie să servească clienţii (prea nepoliticoasă) 
şi nici să scrie indicatoarele de raft - mici prezentări făcute 
de angajaţii librăriei ultimelor apariţii editoriale (prea 
brutală). În plus, era deranjantă. Nicholas nu-i spusese 
direct niciodată, dar nici nu era nevoie. Miriam ştia foarte 
bine că nu era o prezenţă agreabilă, că oamenii nu se 
simțeau atraşi de ea, că oricum s-ar fi numit opusul 
magnetismului, ea îl avea din belşug. Era conştientă de 
aceste lucruri şi pregătită să le înfrunte. La urma urmei, de 
ce nu? Care era alternativa? Nu prea avea rost să pretindă 
că lucrurile erau altfel decât erau, că ea era altfel decât 
era. 

Miercurea, Nicholas mergea la psiholog, aşa că deschidea 
Miriam librăria. Întotdeauna punctuală, pentru că nu-şi 
permitea să întârzie nici măcar cu un minut. In dimineaţa 
aceea, trecu pe sub podul Cat and Mutton la 9 fără un sfert 
fix şi fu surprinsă să vadă că în faţa magazinului aştepta 
deja un client, care încerca să se uite pe geam, cu mâinile 
făcute căuş în dreptul feţei. Un turist, se gândi ea, dar când 
bărbatul se trase înapoi şi se uită în direcţia ei, Miriam 
încremeni, cuprinsă de un val de adrenalină. Theo Myerson. 

Venindu-şi în fire, îşi aminti: viermele ăsta se întorcea. 


e 09 œ» 


Trase adânc aer în piept, îşi îndreptă corpul, 1,57 metri cu 
totul, şi porni încrezătoare spre el. 

— Pot să vă ajut cu ceva? strigă de departe. 

Intunecându-se la chip, se întoarse în întâmpinarea ei. 

— Da, chiar poţi, spuse el. 

Întâmplător, nu era prea mult trafic pietonal în zonă, aşa 
că se treziră singuri pe chei. Având podul în spate şi barca 
în faţă, Theo Myerson îi tăie calea. 

— Nu am deschis încă, spuse ea şi păşi înspre apă, 
încercând să treacă pe lângă el. Deschidem la 9. Va trebui 
să vă întoarceţi atunci. 

Myerson se mişcă în aceeaşi direcţie, blocându-i din nou 
calea. 

— N-am venit aici pentru cărţi, spuse el. Am venit să te 
avertizez să nu-ţi bagi nasul în treburile mele. Să-mi laşi 
familia în pace. 

Miriam îşi îndesă în buzunare mâinile care-i tremurau. 

— Nici nu m-am apropiat de familia dumneavoastră. Doar 
dacă... vă referiţi la nepotul dumneavoastră? 

ÎI privi drept în ochi. 

— Groaznică poveste. 

Işi scoase cheia din geantă şi-l împinse ca să-şi facă în 
cele din urmă loc. 

— Sunt martor, v-a zis cineva? Poliţia a venit la mine, mi- 
a pus o grămadă de întrebări, iar eu am răspuns. 

Se întoarse spre Theo cu un zâmbet crispat pe figură. 

— Ce-aţi fi vrut să fac? Uite ce zic eu - băgă mâna în 
geantă şi scoase mobilul -, să-i sun? Am numărul 
detectivului în telefon, mi-a spus să-l sun dacă îmi amintesc 
sau dacă observ ceva ciudat. Să-l sun acum? Să-i spun că 
aţi venit la mine? 

Miriam văzu consternarea de pe chipul lui şi simţi un val 
de plăcere intens şi destul de surprinzător. 

— Domnule Myerson? 

Deci asta înseamnă să ai putere, îşi spuse Miriam. 


Când se întoarse în seara aceea de la serviciu, înainte 
chiar să-şi pregătească o ceaşcă de ceai sau să se spele pe 


e 70- 


mâini, Miriam luă de pe raftul de deasupra sobei cutia de 
lemn în care îşi ţinea zorzoanele şi o aşeză pe masa din 
bucătărie. O deschise şi începu să aranjeze obiectele din 
ea, un ritual pe care îl practica din când în când pentru a-şi 
alunga anxietatea, un mod de a se linişti, de a-şi ordona 
gândurile, concentrându-se asupra lucrurilor cu adevărat 
importante. 

Era o ciudată şi înţelegea asta, ştia cum era şi cum o 
vedeau oamenii. Se uitau la ea şi vedeau o femeie de 
vârstă mijlocie, grasă, fără bani, fără soţ şi fără putere. 
Vedeau o venetică, o străină care locuia într-o barcă, se 
îmbrăca de la second-hand şi se tundea singură. Unii se 
uitau la ea şi apoi şi-o scoteau din minte, alţii credeau că 
pot face orice le trece prin cap, îşi imaginau că era 
neputincioasă, incapabilă să se apere. 

Miriam scoase din cutie o foaie A4, împăturită în 
jumătate şi apoi în sferturi; o desfăcu, o întinse în faţa ei şi-i 
netezi antetul cu podul palmei. Reciti cuvintele pe care le 
parcursese atât de des încât le ştia aproape pe de rost, cel 
puţin fragmentele cele mai scandaloase. 


Dragă doamnă Lewis, 

Vă scriu în calitate de avocat al editurii Harris 
Mackey, care publică operele lui Theo Myerson, ca 
răspuns la scrisoarea dumneavoastră din 4 februarie. 
Vă scriu atât în numele companiei, cât şi al domnului 
Myerson, care a aprobat conținutul acestei scrisori. 
Dorim să precizăm de la bun început că al. Myerson 
neagă complet acuzațiile de încălcare a drepturilor 
de autor pe care le formulati în scrisoare; plângerea 
dumneavoastră este complet nefondată. 

Afirmația conform căreia romanul domnului 
Myerson Cea care a scăpat cu viaţă, publicat sub 
pseudonimul Caroline MacFarlane, copiază „teme şi 
porțiuni semnificative” din memoriile dumneavoastră 
este eronată din mai multe motive. 

Ca să poată fi demonstrată o încălcare a 
drepturilor de autor, trebuie să existe o legătură 


e /l œ» 


cauzală între lucrarea reclamantului şi presupusul 
plagiat; trebuie să demonstrati că memoriile 
dumneavoastră au fost folosite de domnul Myerson 
pentru a scrie Cea care a scăpat cu viață. 

Domnul Myerson recunoaşte că l-ati rugat să 
citească manuscrisul dumneavoastră şi, în ciuda 
programului extrem de încărcat şi a diverselor 
solicitări pe care le primeşte, a fost de acord să facă 
acest lucru. Aşa cum v-a explicat şi domnul Myerson 
când ati fost acasă la domnia sa, pe 2 decembrie, a 
pus manuscrisul în valiză când a plecat cu avionul la 
Cartagena, pentru Festivalul Fânului; din păcate, 
bagajele domniei sale au fost rătăcite de British 
Airways şi nu au mai fost recuperate. Prin urmare, 
domnul Myerson nu a apucat să vă citească 
manuscrisul. 

Similitudinile pe care le reclamati între Cea care a 
scăpat cu viaţa și memoriile dumneavoastră nu sunt 
decât nişte teme şi idei generice... 

Nu considerăm nici necesar, nici oportun să 
abordăm individual comparatiile nefundamentate pe 
care încercați să le faceți... 

Ați formulat acuzații grave şi false la adresa 
domnului Myerson... 

Orice demers juridic din partea dumneavoastră ar 
fi inadecvat şi nejustificat, iar domnul Myerson se va 
apăra cu fermitate; dumnealui va solicita 
recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată, fapt 
care, în lumina celor de mai sus, nu ne îndoim că va 
fi aprobat de instanță. 


lată, negru pe alb. Toate insultele aruncate în faţă, toate 
acuzaţiile neplăcute şi dureroase, respingerea fără drept de 
apel a demersului ei, considerat complet nefondat, eronat, 
slab, fals, inadecvat, nejustificat, întreaga esenţă a 
argumentelor ei, totul se rezuma la ultima propoziţie: noi 
avem banii şi, deci, şi puterea. Tu nu ai nimic. 

Cu mâinile tremurând, Miriam împături scrisoarea şi o 


e 72 œ» 


îndesă înapoi pe fundul cutiei, după care scoase carneţelul 
negru în care îşi nota sosirile şi plecările de pe canal. Locuia 
pe barcă de şase ani şi învățase că trebuia să fie vigilentă. 
Existau tot felul de oameni: buni, cumsecade, harnici, 
generoşi, dar şi beţivi, drogaţi, hoţi şi aşa mai departe. 
Trebuia să rămână cu capul pe umeri. Trebuia să fie cu 
ochii în patru. Trebuia să fie atentă la prădători. (Miriam 
ştia asta mai bine decât oricine.) 

Aşa că îşi nota totul. De exemplu, îşi notase ora la care 
Laura Nebuna de la spălătorie îşi făcuse apariţia vineri 
împreună cu Daniel Sutherland; îşi notase, de asemenea, 
momentul în care venise în vizită Carla Myerson, mătuşa 
băiatului, cu hainele ei scumpe, coafura elegantă şi dantura 
ei impecabilă. Miercurea trecută. Cu două zile înainte de 
moartea lui Daniel. Venise cu o sticlă de vin în mână. 

După asta, luă cheia - cheia Laurei Nebuna, găsită pe 
podeaua bărcii mortului - şi o răsuci între degete, pipăindu- 
i marginile încă lipicioase de sânge. Miriam avea 
sentimentul că, indiferent ce făcuse, Laura trebuia 
protejată. La urma urmei, şi ea era o persoană lipsită de 
orice putere, nu? O, era frumuşică, cu ochi strălucitori şi 
zveltă, dar săracă şi cu probleme. Era ceva în neregulă cu 
ea: şchiopăta şi nu era în toate minţile. Nu era întreagă la 
cap. Unii pot profita de cineva ca ea, tânără, mică, 
neputincioasă, la fel cum profitaseră de Miriam. 

Dar balanţa puterii se schimbă, nu-i aşa? Uneori, în 
moduri neaşteptate. Balanța puterii se schimbă şi viermii se 
întorc. 

Cum ar fi dacă Miriam n-ar fi văzut-o pe Laura? Cum ar fi 
dacă, aşa cum spusese poliţiei, n-ar fi văzut-o decât pe 
Carla Myerson cu Daniel Sutherland? Dacă stătea să se 
gândească mai bine, cum ar fi dacă ar fi văzut-o pe Carla 
Myerson de mai multe ori? Doar detectivul o rugase să ia 
legătura cu el dacă îşi amintea ceva, nu? Dacă-şi amintea 
ceva, indiferent cât de neînsemnat, care ar fi putut fi 
semnificativ? Cum ar fi dacă - ah, acum îi era clar! - şi-ar 
aminti că auzise ceva, voci ridicate, care i s-au părut la 
început vesele, dar care poate că erau altceva, poate că 


e 7/3» 


era o ceartă? 

Miriam îşi pregăti o ceaşcă de ceai şi îşi băgă picioarele 
într-un lighean cu apă fierbinte, ronţăind metodic o 
jumătate de pachet de biscuiţi digestivi, în timp ce se 
gândea ce trebuie să-i spună detectivului. Oare să-i 
pomenească, de exemplu, de întâlnirea de dimineaţă cu 
Myerson? Sau să păstreze asul ăsta în mânecă, pentru altă 
ocazie? Era extrem de conştientă că trebuia să aibă grijă 
cum gestionează lucrurile, că nu se cădea să fie nesăbuită 
sau să se lase îmbătată de puterea pe care tocmai o 
dobândise. 

Formă numărul de mobil al detectivului şi ascultă fraza 
de întâmpinare a mesageriei vocale. 

— Alo, domnule detectiv Barker? Miriam Lewis la telefon. 
Aţi spus să vă sun dacă îmi amintesc ceva? Ei bine, chestia 
este că... tocmai mi-am dat seama că femeia pe care am 
văzut-o, despre care v-am povestit deja, femeia aceea mai 
în vârstă? Tocmai mi-am amintit că am văzut-o vineri seara. 
Ştiţi, am crezut iniţial că era joi, pentru că tocmai mă 
întorsesem de la serviciu când am văzut-o trecând cu o 
sticlă de vin în mână, nu că ar conta treaba asta, dar 
chestia e că tocmai mă întorsesem de la serviciu, numai că 
n-am fost la serviciu joia trecută, pentru că am avut puţin 
deranjament stomacal, ceea ce este nefiresc pentru mine, 
fiindcă, în general, sunt solidă ca un taur, dar, în fine, ideea 
este că nu m-am simţit bine joi, aşa că mi-am făcut tura 
vineri... 

Miriam închise telefonul. Se aplecă să scoată un alt 
biscuit din pachet şi apoi se lăsă pe spate, ridicându-şi 
picioarele pe bancă. Ce satisfacţie să-l ai cu ceva la mână 
pe Myerson! ŞI-l imagină pentru o clipă, pe el, marele 
bărbat, cum stă în birou şi răspunde la telefon - un apel de 
la detectivi, care îl informează că o duc pe scumpa lui Carla 
la interogatoriu. Îşi imagină panica lui. Oare cum va face 
faţă unui asemenea chin? Şi când te gândeşti cât scandal 
vor face ziarele! 

Asta o să-l înveţe minte să nu mai pună mâna pe ceva ce 
nu-i aparţine, nu-i aşa? Să n-o mai trateze pe Miriam ca pe 


e 74- 


un gunoi, ca pe un obiect de care te foloseşti şi îl arunci 
când nu mai ai nevoie de el. 

lar dacă va suferi şi Carla, în fine, nu-şi dorea asta, numai 
că, la fel cum duşmanul duşmanului tău este prietenul tău, 
uneori, prietenul duşmanului tău este duşmanul tău şi n-ai 
ce face, aşa merg lucrurile pe lumea asta. Se mai întâmplă; 
oricât de nedrept ar fi. În orice conflict, există victime 
nevinovate. 

Miriam închise carneţelul. Îl puse înapoi în cutia de 
mahon şi băgă înăuntru şi cheia Laurei, printre cerceii de 
aur de la Lorraine, cruciuliţa de argint primită de la tatăl ei 
la ceremonia religioasă de la paisprezece ani şi plăcuţa 
unei zgărzi de câine, inscripționată cu numele Dixon. 


e 7/5» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Plânsul a încetat. Se aud acum alte zgomote. 

Profitând de ele, fata sparge fereastra. Apoi îndepărtează 
cu repeziciune cât mai mult din cioburi şi încearcă să iasă. 
Cu toate astea, când îşi împinge corpul solid prin pătratul 
îngust al ramei se taie adânc pe umeri, pe piept şi pe 
coapse. 

Se aşază pe coapse, cu spatele la perete. Rănile 
sângerează şi imbibă pământul întărit de la picioare. Când 
va fugi, va lăsa urme. Singura ei salvare este să ajungă în 
oraş înainte să pornească după ea: dacă pleacă acum, s-ar 
putea să aibă o şansă. g 

E o noapte întunecoasă, fără lună. In afara orăcăitului 
sacadat al unei broaşte, noaptea este liniştită. Totuşi, încă îl 
aude înăuntru. Zgomotele pe care le face el, zgomotele pe 
care le face şi ea la rândul ei. 

Închide ochii şi recunoaşte adevărul. Nu are altă şansă de 
salvare: trebuie să se întoarcă în casă pe uşa din fată şi să 
se ducă în bucătărie, poate găseşte un cuțit. Să-l ia prin 
surprindere. Să-i taie gâtul. 

Își imaginează, pentru o clipă, usurarea prietenei ei. Cum 
s-ar Îmbrăţişa. Îşi închipuie cum le va povesti poliţiştilor ce 
s-a întâmplat, cum va fi primită ca o eroină la şcoală, cât de 
recunoscătoare îi va fi familia prietenei ei! 

Cât de recunoscători vor fi? 

Îşi imaginează chipul frumos al prietenei ei, picioarele ei 
lungi, părinții ei simpatici, hainele scumpe. O copleşeşte 
gândul la viața ei, la fericirea ei. 

Fata îşi imaginează că intră în cameră, işi imaginează 
cuțitul ridicat, şi-l imaginează pe el cum se întoarce, o 
prinde, o loveşte cu pumnul în gât. Şi-l imaginează ghemuit 
deasupra ei, apăsânad-o cu genunchii pe piept, îşi 
imaginează greutatea lui peste ea, îşi imaginează cum îşi 
lipeşte lama de clavicula ei, de obrazul ei, de buza ei. 

Nici măcar nu ştie dacă există vreun cuțit prin bucătărie. 

Ar putea să încerce s-o ajute, s-ar putea lupta cu el. Sau 


e 70 - 


ar putea profita de preferința lui pentru frumoasa ei 
prietenă. Ar putea fugi. 
Nu e vina ei. Ea nici măcar n-a vrut să se urce în maşină. 
Îi pare rău. Sincer. Îi pare rău, dar o ia la fugă. 


e 7] œ» 


10 


Detectivul Barker, cu chelia strălucind în lumina 
puternică a soarelui de dimineaţă, se uita cum poliţista în 
uniformă introduce un beţigaş de plastic în gura Carlei şi îi 
râcâie interiorul obrazului, cum îl retrage şi îl bagă într-o 
pungă de plastic transparentă. Când termină, detectivul 
dădu din cap mulţumit. O rugă pe polițistă să-l aştepte 
afară, în maşină. Barker îi explicase deja Carlei că barca pe 
care locuise Daniel Sutherland fusese închiriată şi era un 
dezastru. Trecuseră pe acolo cel puţin zece oameni, poate 
şi mai mulţi, aşa că, îi zisese el, prelevau ADN de la toată 
lumea, ca să poată exclude cât mai multe persoane cu 
putinţă. 

Carla se aşeză la masa din sufragerie şi se şterse la gură 
cu un şerveţel. 

— Ei bine, spuse ea, rotindu-şi umerii ca să-şi 
detensioneze partea de sus a coloanei, aveţi toate şansele 
să găsiţi ADN-ul meu. 

Detectivul Barker ridică din sprâncene şi îşi încrucişă 
braţele. 

— Am minţit când am spus că nu ştiam că Daniel 
locuieşte pe barcă, continuă Carla. Am minţit că nu l-am 
văzut. 

Barker nu spuse nimic; traversă camera şi se aşeză în 
faţa Carlei la masă. 

— Doar că ştiţi deja, nu-i aşa? V-a şoptit o păsărică, am 
dreptate? De asta aţi venit, nu? M-a văzut cineva? 

Dar Barker nu răspunse nimic. Un truc vechi ca să faci pe 
cineva să vorbească este să-l obligi să umple tăcerea. 

Şmecheria era atât de evidentă, că era enervantă, dar 
Carla obosise să opună rezistenţă - nu dormise mai mult de 
o oră sau două legat de când fuseseră detectivii ultima 
oară, în urmă cu cinci zile. | se năzăreau tot felul de lucruri, 
se speria de umbre, de petele negre pe care le surprindea 
cu coada ochiului. In dimineaţa aceea, trecuse pe lângă o 
oglindă şi se îngrozise văzând cât de bine semăna cu sora 


e 78 - 


ei, cu obrajii supţi şi o expresie temătoare. 

— Când a venit să-şi ia lucrurile, Daniel mi-a spus că a 
închiriat o barcă. Mi-a zis să trec pe la el. Dar să nu am 
aşteptări prea mari. Am fost pe-acolo. De două ori. Nu mă 
întrebaţi când anume, pentru că, sinceră să fiu, n-aş şti să 
vă spun. 

Făcu o pauză. 

— V-am minţit pentru că nu am vrut să recunosc în faţa 
lui Theo că am fost acolo. 

Barker să lăsă pe spătarul scaunului. 

— De ce? întrebă el, îndoindu-şi degetele şi pocnindu-şi 
încheieturile într-un mod dezgustător. 

Carla închise pentru o clipă ochii, ascultându-şi respiraţia. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat cu fiul meu? îl întrebă pe 
detectiv. 

El încuviinţă, cu o expresie solemnă. 

— Am auzit, spuse el. Am citit în ziar la momentul 
respectiv. Cumplită poveste. 

Carla încuviinţă scurt şi rigid. 

— Da. Era în grija surorii mele când s-a întâmplat, nu ştiu 
dacă au scris şi despre asta. În fine, era responsabilitatea 
ei. Theo nu a iertat-o niciodată. De atunci, din ziua în care a 
murit fiul nostru şi până a murit ea, nu a vrut să mai ştie 
nimic despre sora mea. N-a vrut să mai avem nicio 
tangenţă cu ea. Sau, mă rog, e/n-a mai vrut, ceea ce, în 
acea vreme, însemna să n-o mai văd nici eu. Inţelegeţi ce 
vreau să spun? Mă întâlneam pe ascuns cu sora mea şi cu 
Daniel. Desigur, Theo bănuia că ne vedeam din când în 
când, şi am avut şi nişte certuri din cauza asta, dar apoi am 
divorţat, m-am mutat aici şi n-a mai contat aşa mult. Dar 
tot n-am vorbit niciodată cu Theo despre ei. Asta-i tot. L-am 
minţit atât de des în această privinţă, încât uit uneori când 
este sau nu cazul s-o fac. N-am vrut să afle că l-am vizitat 
pe Daniel pe barcă. 

Detectivul se încruntă, schimonosindu-şi faţa. 

— Deci ne-aţi minţit, aţi minţit poliţia pe parcursul unei 
anchete criminalistice, pentru simplul motiv că n-aţi vrut ca 
fostul soţ să ştie că v-aţi întâlnit cu nepotul 


e 7/9 œ 


dumneavoastră? 

Îşi întinse palmele spre ea, cu degetele larg depărtate. 

— Mi se pare extraordinar, mi se pare... 

Ridică din sprâncene. 

— Vă este frică de fostul dumneavoastră soţ, doamnă 
Myerson? 

— Nu, răspunse Carla, clătinând scurt din cap. Nu, doar 
că... n-am vrut să-l supăr, spuse încetişor. Mă străduiesc 
din răsputeri să nu-l supăr pe Theo, iar relaţia mea cu 
Daniel l-ar fi tulburat. 

— Domnul Myerson este irascibil din fire? 

Carla clătină iarăşi din cap. 

— Nu, insistă ea exasperată, nu e... nu e vorba despre 
asta. 

— Dar despre ce? întrebă Barker. 

Părea sincer interesat, uitându-se la ea ca la o 
ciudăţenie, ca la o curiozitate. 

— Domnul Myerson credea că încercaţi să înlocuiţi copilul 
pierdut cu altcineva? Cu nepotul dumneavoastră? De asta îl 
deranja relaţia cu Daniel? întrebă el. _ 

Carla clătină din nou din cap, dar nu mai spuse nimic. Işi 
întoarse faţa de la detectiv şi se uită la curtea pavată din 
spatele casei, tristă, cu şopronul încuiat cu lacăt şi cu 
plantele înnegrite, moarte în ghivece. 

În afara unei mici triciclete roşii, cu ciucuri albaştri 
strălucitori prinşi încă la ghidon, şopronul era gol. Fusese 
cadoul lui Ben când împlinise trei ani. Organizaseră o 
petrecere la ei acasă, pe Noel Road, doar pentru familie - 
părinţii lui Theo, Angela şi Daniel, fratele mai mare al lui 
Theo cu soţia şi copiii. După tort şi lumânări, au ieşit cu 
tricicleta pe chei. Carla simţise cum o copleşeşte duioşia 
când îl văzuse pe Ben încercând-o şi pedalând cu picioarele 
lui dolofane în sus şi-n jos, cât de repede putea. Şi chipul lui 
Theo! Mânaria din ochii lui. 

— E un talent înnăscut, vezi? 

Şi Angela, care fuma, cu o sprânceană ridicată. 

— E o tricicletă, Theo. Oricine poate să meargă pe 


e 80 œ» 


tricicletă. 

lar în drum spre casă, la lăsarea serii, pe măsură ce 
lumea se împuţina, Daniel împingându-l pe Ben, în timp ce 
mama lui Theo zicea: 

— Ai grijă, Daniel, nu prea repede. 

În timp ce Ben şi Daniel o ignorau complet, râzând 
ascuţit şi înclinând tricicleta, cât pe ce să se răstoarne. 

După moartea lui Ben, după ce au terminat cu 
înmormântarea şi plecase în sfârşit toată lumea, Carla s-a 
băgat în pat şi nu s-a mai clintit de acolo. Theo venea rar la 
culcare. Nu dormea de înverşunare, de necaz; cu mintea 
înceţoşată de somnifere, Carla îl auzea cum umbla de colo 
colo prin birou, cum cobora tropăind scările şi ieşea în 
grădină prin bucătărie, ca să fumeze, după care se întorcea 
cu acelaşi pas apăsat. Îl auzea pornind şi oprind radioul, 
butonând telecomanda televizorului, ascultând câte o 
jumătate de melodie, înainte s-o schimbe, zgâriind discul 
de vinil. 

Uneori, urca la etaj şi rămânea în prag, fără să se uite la 
ea, privind pe fereastra din partea opusă, mângâindu-şi 
faţa şi scărpinându-şi barba nerasă. Uneori, spunea câte 
ceva, răspunzând parcă unor întrebări pe care nu le pusese 
nimeni. Uneori, vorbea despre Angela, despre cum fusese 
ea în copilărie. „Ai spus că-şi ieşea repede din sărite”, sau 
„Ai spus de mai multe ori că avea o imaginaţie bolnavă. 
Sângeroasă. Ai spus că avea o imaginaţie sângeroasă”. 

Din când în când, îi punea întrebări fără ocolişuri. 

— Era geloasă, crezi? Pentru că Ben era cum era? 

Când trăia Ben, discutaseră cât de dificile trebuie să fi 
fost pentru Angela comparaţiile între băieţii lor. Ben fusese 
un copil precoce, vorbăreţ, agil, empatic şi priceput la 
aritmetică încă de la trei ani. „Va învăţa să citească înainte 
să împlinească patru ani”, îi plăcea lui Theo să spună. Carla 
trebuia să-l îndemne să nu se mai laude. 

Daniel fusese altfel. Mofturos, avea un somn agitat, 
durase o veşnicie să înveţe să meargă de-a buşilea şi 
începuse să vorbească abia pe la doi ani şi jumătate. Era 
bleg, nemulţumit şi predispus la accese de furie 


e 81 œ» 


spectaculoase. 

— Crezi că o deranja că Ben era un copil special? întreba 
Theo. Pentru că Dan e cam ciudat. Ştiu că sunt subiectiv, 
toată lumea este când vine vorba de copii, totuşi, în cazul 
de faţă, cred că sunt obiectiv când spun că Ben era un 
băieţel absolut minunat. Era... 

— Ce-ai spus? 

Vocea Carlei aparţinea parcă altcuiva, unei bătrâne. 

— Ce vrei să spui? 

El se apropiase de pat, cu ochii bulbucaţi, roşu la faţă. 

— Te întreb dacă nu crezi că Angela era geloasă? Dacă 
nu cumva a... 

Carla se agăţase de cearşafuri şi se ridicase cu greu în 
şezut. 

— Mă întrebi dacă nu cred cumva că sora-mea a lăsat 
intenţionat uşa deschisă? Pentru că i s-a părut că fiul nostru 
era mai special decât al ei? Mă întrebi dacă şi-a dorit să 
moară Ben? 

— Nu! Dumnezeule, nu. Nu dacă şi-a dorit să moară, nu. 
Nu spun că a făcut-o intenţionat. Mă întreb doar dacă, în 
mod subconştient, n-a... 

Carla se prăbuşise într-o parte şi îşi trăsese plapuma 
peste umeri şi peste cap. 

— Lasă-mă în pace, Theo. Te rog, lasă-mă în pace. 
| D 

Trecuse un an până când Carla îşi recăpătase obiceiul să 
se dea jos din pat în fiecare zi, să facă duş, să se schimbe. 
Trecuse un an şi jumătate până şi-a revăzut, pe ascuns, 
sora. l-a spus lui Theo că hotărâse să se înscrie la un curs 
de yoga, şi-a luat o pereche de pantaloni de trening şi un 
tricou peste trupul vlăguit şi durduliu şi a mers pe jos până 
acasă la sora ei, în Hayward's Place. Când i-a deschis uşa, 
Carla s-a retras şocată: Angela îmbătrânise nu cu un an şi 
jumătate, ci cu un deceniu. Era slăbită, cu pielea gălbuie 
întinsă pe craniu. Părea golită pe dinăuntru, secată. 

Angela albise peste noapte. Cel puţin, aşa îi spusese. 
Ambele surori începuseră să aibă fire albe de tinere, dar 
Angela susţinea că marţi, când se culcase, era brunetă, iar 


q 82 œ» 


miercuri, când se trezise, albise aproape complet. Pur şi 
simplu. Nu-şi tunsese părul şi nu şi-l vopsise. 

— Arăt ca vrăjitoarea din poveste, nu-i aşa? întrebase ea. 
Bag copiii în sperieţi când merg la supermarket, glumise 
ea, dar Carlei nu i se păru deloc amuzant. 

Nici Carla nu-şi vopsise părul, doar se tunsese scurt când 
începuse să albească. 

— Ai noroc, îi spusese Angela, iar Carla tresărise. Ai o 
formă frumoasă a capului. Dacă m-aş tunde scurt, eu aş 
arăta ca un extraterestru. 

Era un compliment, dar pe Carla o enervase. Nu-i plăcea 
să audă cuvântul noroc din gura soră-sii, cu atât mai puţin 
în privinţa ei. 

— Nu ai cum să albeşti peste noapte, îi răspunsese cu 
ranchiună. M-am informat. E un mit. 

Era adevărat, dar la fel de adevărat era că citise despre 
nişte fete sovietice, mai tinere decât ele două, care 
luptaseră pentru patrie în cel de-al Doilea Război Mondial şi 
fuseseră supuse la chinuri de neimaginat şi care albiseră, 
într-adevăr, peste noapte. Citise despre unele femei din 
Cambodgia care asistaseră la orori aşa de mari, că orbiseră. 

— Uite că mie mi s-a întâmplat, spusese Angela. Nu ai de 
unde să-ţi dai seama prin ce-am trecut. Nu ai cum să ştii, 
pentru că n-ai fost aici. 

„Cursurile de yoga” s-au transformat într-un obicei 
săptămânal, un exerciţiu de voinţă din partea Carlei. 
Credea cu tărie în eforturile asidue, credea că ţelurile care 
merită sunt şi cel mai greu de realizat. Credea că dacă îţi 
dădeai suficient silinţa ca să obţii ceva, cel mai adesea şi 
obţineai. Practica un fel de teorie a celor zece mii de ore: 
dacă investea zece mii de ore încercând să-şi ierte sora, 
oare avea să reuşească? Nu putea şti, dar părea un demers 
rezonabil. La urma urmei, părinţii ei muriseră, fiul ei murise. 
Mai avea puţine lucruri dragi pe lume: pe Angela, pe 
micuțul Daniel şi pe Theo, cu toate că, bineînţeles, bănuia 
cu durere în adâncul sufletului că ei doi nu vor reuşi să 
treacă peste cele întâmplate. 

Intr-una dintre vizite, când se apropiase de intrare, Carla 


e 83 + 


auzise nişte voci ridicate. Nici nu terminase bine de 
ciocănit, că uşa se şi deschisese, Angela trăgând de ea ca 
şi cum ar fi vrut s-o scoată din balamale. 

— Of, Hristoase, spuse ea când dădu cu ochii de Carla. 
Am uitat că e ziua noastră. Daniel n-a mers azi la şcoală. 
Este... 

Se întrerupse şi ridică din umeri. 

— În fine... n-a mers azi la şcoală. 

Au stat în sufragerie, ca de obicei, şi, după o vreme, 
Daniel a coborât să le salute. In cele optsprezece luni de 
despărţire, Angela îmbătrânise cu un deceniu, iar Daniel, 
deloc. La nouă ani, era încă mic pentru vârsta lui, oacheş şi 
nesigur pe el. Avea obiceiul să se furişeze, să apară brusc şi 
fără avertisment, frecându-şi mâinile în faţa burţii. 

— Ca un animăluţ, comenta Carla zâmbind. 

— O sălbăticiune mică, spunea mama lui. 

În acea zi, apăruse în prag parcă de nicăieri şi spusese 
dezvelindu-şi zâmbetul metalic: 

— Bună, mătuşă Carla. 

— Doamne, Daniel, nu face faţa asta! se răstise Angela. E 
rahatul ăla de aparat dentar. Nu mai poate zâmbi normal. 
Majoritatea copiilor încearcă să-şi ascundă dinţii când 
poartă aşa ceva. Dar el nu - face faţa asta îngrozitoare de 
fiecare dată. 

— Angela, şoptise Carla după ce Daniel o ştersese la fel 
de discret pe cât apăruse. Te aude. 

| se frângea sufletul de mila lui, atât cât mai rămăsese 
din el. 

Când venise data următoare, îi adusese un set imens de 
creioane colorate şi i-l dusese în camera lui, la etaj. Când 
văzuse cadoul, lui Daniel îi sticliseră ochii. 

— Oo, exclamase el, aproape mut de încântare. Mătuşă 
Carla! 

Zâmbise palid şi o cuprinsese de mijloc cu braţele lui 
subţiri. 

Carla încremenise. Fusese luată pe nepregătite de 
senzaţia creată de corpul unui copil lipit de al ei după atâta 
timp; abia dacă îndrăznise să coboare privirea la căpşorul 


e 384» 


lui, la părul castaniu, la ceafa pe care observă două 
vânătăi. Când ridicase ochii, Carla o surprinsese pe sora ei 
privindu-i. 

— Se bate toată ziua la şcoală, îi spusese şi se întorsese 
cu spatele. 

Carla a auzit-o apoi coborând zgomotos scările, cu un pas 
ciudat de apăsat pentru cineva atât de uşor. 

Carla l-a lăsat să o mai strângă puţin în braţe, apoi, cu 
grijă, s-a desprins din îmbrăţişarea lui şi s-a lăsat pe vine ca 
să-l poată privi în ochi. 

— E adevărat, Daniel? l-a întrebat. Te baţi la şcoală? 

Daniel şi-a ferit privirea pentru câteva clipe. Când s-a 
uitat în sfârşit la ea, avea pe chip o expresie gravă. 

— Câteodată, spuse încetişor, câteodată oamenii nu... nu 
te... 

Oftase adânc. 

— Of, nu contează. 

— Ba contează, Dan. Contează. 

— Ba nu, i-a răspuns el, clătinând uşor din cap, pentru că 
am să mă mut. La o şcoală nouă. Am să locuiesc în altă 
parte. 

A strâns-o din nou în braţe, cuprinzând-o de data asta pe 
după gât. Îi auzea respiraţia, sacadată şi uşoară, ca a unui 
animal încolţit. 

Angela îi confirmase; băiatul pleca la internat. 

— Plăteşte taică-su. Şi el tot acolo a învăţat, undeva în 
Oxfordshire. Am auzit că este destul de bun. 

— Undeva în Oxfordshire? Angie, eşti sigură? 

— Habar n-ai ce greu îmi este, Carla, spusese ea, 
coborând vocea. Ce copil dificil este. 

Glasul ei îşi recăpătase asprimea. 

— Te rog. Te rog, nu te uita aşa la mine. Tu nu înţelegi, n- 
ai cum... La dracu’, tu vii o dată pe săptămână şi nu vezi 
cum se comportă când suntem doar noi doi... A fost 
traumatizat. Grav traumatizat de ce i s-a întâmplat. 

Carla clătinase rapid din cap şi Angela continuase: 

— Ştiu că nu vrei să auzi, dar ăsta-i adevărul. 

Se întinsese şi scosese stângaci o ţigară din pachet. 


e 85» 


Angelei îi tremuraseră dintotdeauna mâinile. Înainte, îi 
tremurau doar un pic dimineaţa, dar în ultima vreme nu se 
mai putea stăpâni şi simţea mereu nevoia să apuce ceva, 
să-şi ţină mâinile ocupate: un pahar, o carte, o brichetă. 

— Fireşte că a fost traumatizat. 

— Mi-a zis psihologul, spusese Angela aprinzându-şi 
ţigara şi trăgând un fum, că acum pretinde că l-a văzut... 
înţelegi tu, că l-a văzut pe Ben când a căzut. Nu mai 
pretinde doar că l-a găsit, ci că a văzut totul. 

Angela închisese ochii. 

— Spune că a ţipat până n-a mai putut, dar n-a venit 
nimeni. Spune că... 

Carla ridicase mâna - Angela avea dreptate, nu voia să 
audă aşa ceva. 

— Te rog. 

Avusese nevoie de câteva secunde să-şi recapete 
suflarea. 

— Dar în mod clar, psihologul n-are cum să creadă - şi tu 
nici atât - că răspunsul la trauma lui este să fie despărţit de 
mama lui? 

— Tocmai mama lui e problema, spusese Angela strivind 
în scrumieră ţigara fumată pe jumătate. El mă acuză pe 
mine, Carla, pentru ce s-a întâmplat. 

Ridicase privirea spre sora ei şi îşi ştersese lacrimile cu 
dosul palmelor. 

— l-a spus psihologului că totul a fost din vina mea. 

A fost vina ta, îşi zisese Carla. Normal că a fost vina ta. 


e 86 - 


11 


Puteţi deschide gura ceva mai larg, vă rog, domnule? 
Tânăra energică în uniformă se aplecă deasupra lui şi îi 
introduse în gură o spatulă de plastic; şi cu toate că 
experienţa ar fi trebuit să fie intruzivă şi neplăcută, Theo fu 
dezamăgit să admită că situaţia i se părea incitantă. Inchise 
ochii, ceea ce înrăutăţi şi mai mult lucrurile. Incercă să nu 
se uite la ea când îi luă amprentele, dar, în cele din urmă, 
când îi întâlni privirea, pricepu că tânăra simţise ceva, ceva 
stânjenitor pentru ea şi complet aiurea pentru el. Voia să-i 
spună: Îmi pare rău. Sincer. Nu-mi stă în fire. Nu sunt genul 
ăla de om. Sunt un monogam convins. 

Theo n-o iubise la viaţa lui decât pe Carla. Au existat şi 
alte femei înaintea ei, ba chiar şi o aventură trecătoare, dar 
Carla era, fără doar şi poate, aleasa inimii lui. Singura, dar 
nu unica, probabil, pentru că avea senzaţia că femeia de 
acum era diferită de Carla de dinainte; i se părea că, de-a 
lungul vieţii, cunoscuse mai multe Carie, că le iubise pe 
toate şi va continua să le iubească indiferent sub ce formă 
se vor întrupa. 

N-o avea decât pe Carla. Fusese cândva şi Ben, desigur, 
în acel interludiu scurt şi glorios de trei ani şi patruzeci şi 
şapte de zile de fericire, dar acum Carla era tot ce avea. 
Carla şi munca lui. 

In urmă cu cincisprezece ani, când murise Ben, Theo 
lucra intens la cel de-al treilea roman. L-a lăsat baltă fără 
să stea prea mult pe gânduri; nu mai suporta să vadă 
cuvintele pe care le scrisese în timp ce Ben se juca afară pe 
peluză sau cânta cu mama lui în bucătărie. Timp de un an 
sau doi, nu a mai fost capabil să scrie nimic şi de altfel nici 
nu s-a străduit prea tare, iar apoi, când a încercat, nu s-a 
întâmplat nimic. Luni în şir, ani, n-a putut să scrie nimic. 
Cum să scrie, când inima îi fusese nu frântă, ci smulsă din 
piept? Ce să scrie? Orice, i-a spus agentul lui literar. Nu 
contează. Scrie orice. Şi aşa a făcut. A scris o poveste 
despre un bărbat care îşi pierde copilul, dar îşi salvează 


e 387 œ» 


soţia. A scris o poveste despre un bărbat care îşi pierde 
soţia, dar îşi salvează copilul. A scris o poveste despre un 
om care îşi ucide cumnata. Absolut îngrozitoare, toate. 

— Parcă mi-aş smulge dinţii, i-a spus agentului său. Mai 
rău decât atât. Parcă mi-aş smulge unghiile. 

Pentru că nu mai punea suflet, tot ce scria era inutil, 
steril, insignifiant. 

— Dar dacă nu mai pot lucra pentru că scriitorul din mine 
a murit? îşi întrebă agentul, privind îngrozit ecranul gol. 

Între timp, Carla se îndepărta de el. Fizic, era prezentă, 
dar mintea îi era în altă parte, bântuind ca o nălucă prin 
casă, ieşind din încăperile în care intra el, închizând ochii 
atunci când îi căuta privirea. Mergea la cursurile ei de yoga, 
dar nu se întorcea deloc zen, ci era agitată, supărată, 
năvălea în casă şi ieşea în grădină, unde stătea 
scărpinându-şi braţele până la sânge. Şi-a dat seama mai 
târziu că tentativele lui de apropiere au fost stângace şi 
prost interpretate. Propunerea de a avea un alt copil a fost 
întâmpinată cu furie rece. 

Theo a început să petreacă tot mai puţin timp acasă. 
Pleca la festivaluri de literatură sau susţinea prelegeri la 
universităţi îndepărtate. A avut o aventură scurtă şi 
nesatisfăcătoare cu mult mai tânăra lui editoare. In cele din 
urmă, Carla l-a părăsit, deşi dezertarea ei a fost 
neconvingătoare. Işi cumpărase o casă la cinci minute de 
mers pe jos. 

Theo a încercat să scrie nonficţiune; a încercat să scrie 
despre aprecierea insuficientă de care se bucură taţii, a 
contestat temeiurile emancipării femeilor, a meditat asupra 
revenirii la valori ceva mai tradiţionale (sexiste). Se 
detesta. Şi nu găsea cuvintele potrivite care să descrie 
amploarea pierderii suferite şi profunzimea furiei lui. 

Fără soţie, fără copil şi fără scrisul lui, pe Theo l-a cuprins 
disperarea. 


După plecarea poliţiei, Theo ieşi la plimbare. Avea 
obiceiul să dea o tură rapidă prin cartier chiar înainte de 
prânz, ca să nu mănânce prea devreme. Avea o înclinaţie 


q 88 œ 


spre lăcomie. În hol, întinse mâna după haină şi, instinctiv, 
după lesa câinelui, dar rămase cu mâna goală. Ciudat nu 
era că se întinsese după ea - făcea asta cel puţin o dată la 
două zile; încă nu se obişnuise cu absenţa lui Dixon. Nu, 
ciudat era că lesa nu era acolo. Se uită în jur, dar n-o zări 
nicăieri. O fi pus-o femeia de serviciu în altă parte, îşi zise, 
deşi nu reuşea să-şi imagineze de ce. 

Se plimba de obicei pe chei, dar pentru că acesta era în 
continuare blocat de poliţie, traversă podul şi o luă înspre 
Danbury Street. Dădu şi acolo peste un bărbat în uniformă - 
un tânăr cu obrazul iritat de la bărbierit, care îi zâmbi lui 
Theo, ridicând mâna să-l salute, înainte s-o retragă jenat. 

Theo văzu în asta o oportunitate. 

— Incă mai faceţi cercetări? întrebă el, încercând să intre 
în vorbă cu tânărul. Căutaţi indicii? 

Polițistul se înroşi. 

— Hmm... păi, da. Căutăm o armă, de fapt. 

— Fireşte, spuse Theo. Fireşte. Arma crimei. Păi... spuse 
el privind canalul în sus şi-n jos ca şi cum s-ar fi aşteptat să 
vadă cuțitul de acolo, de sus, ar fi bine să nu vă încurc. 
Succes! 

— Şi dumneavoastră! spuse polițistul şi se înroşi violent. 

— Poftim? 

— Oo, treaba este că... mă gândeam la cărţile 
dumneavoastră. Imi cer scuze, eu... 

— Lăsaţi, nu-i nimic. 

— Sunt un admirator al dumneavoastră, asta-i tot. Da. 
Sunt un mare fan al romanului Cea care a scăpat cu viață. 
Mi s-a părut atât de interesant cum aţi răsturnat lucrurile, 
înţelegeţi, cum aţi povestit când din trecut, când din viitor 
şi ne-aţi făcut să vedem ce gândeşte criminalul - pur şi 
simplu, genial! Şi la început nu te prinzi ce se întâmplă, dar 
apoi e ca şi cum... uau! Foarte tare. Mi-a plăcut la nebunie 
răsturnarea de situaţie şi felul cum v-aţi jucat cu simpatiile 
şi sentimentele noastre şi toate alea... 

— Serios? 

Theo izbucni în râs, prefăcându-se că nu-i vine să creadă. 

— Eu am crezut că tuturor li s-a părut o idee proastă! 


e 89 œ» 


— Nu şi mie. Mi s-a părut inteligentă. Un mod nou de a 
spune o astfel de poveste, care te face să gândeşti, nu? 
Credeţi că veţi mai scrie unul? Un roman poliţist, vreau să 
zic. Un alt roman scris de - se opri şi făcu nişte ghilimele cu 
degetele în aer - Caroline MacFarlane? 

Theo ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Mă gândesc la asta, fără discuţie. 

Flutură într-o doară braţul în direcţia apei. 

— M-aş putea inspira din beleaua asta, nu? l-aş putea 
spune Băiatul de pe barcă. 

Şi izbucniră amândoi într-un râs stingherit. 

— Deci asta e sursa dumneavoastră de inspiraţie? 
întrebă polițistul. Viaţa reală? 

— Ei, iată o întrebare... spuse Theo, şovăind, în speranţa 
că polițistul va renunţa să mai aştepte un răspuns. 

Urmă o pauză stânjenitoare, apoi tânărul continuă: 

— Pentru că, vedeţi dumneavoastră, dacă veţi avea 
nevoie vreodată de o sursă de inspiraţie pentru un roman 
de suspans, să aflaţi mai multe despre activitatea poliţiei, 
să zicem, despre criminalişti sau ceva de genul acesta - îi 
spuse polițistul şi Theo înţelese că ar fi bine să-i acorde 
atenţie - s-ar putea să vă pot ajuta eu. De exemplu... 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse Theo, 
zâmbindu-i radios. Foarte, foarte amabil. Păi, hmm, 
deocamdată mă întrebam, vedeţi dumneavoastră, cam ce 
progrese aţi făcut? In acest caz al, hmm, nepotului meu? 

Polițistul îşi ţuguie buzele. Theo făcu un pas înapoi şi 
ridică mâinile, depărtându-şi degetele. 

— Desigur, spuse el, îmi dau seama că nu-mi puteţi da 
detalii. Să nu mă înţelegeţi greşit, am întrebat doar pentru 
că întâmplarea asta a fost foarte tulburătoare pentru noi, 
pentru soţia mea, Carla, care a suferit cumplit în ultima 
vreme, şi dacă am afla că vinovatul va fi arestat în curând, 
ei bine, ar fi o imensă uşurare pentru amândoi, 
bineînţeles... 

Polițistul trase adânc aer printre dinţi. 

— Păăăi, spuse el, ferindu-şi privirea, cum ziceaţi şi 
dumneavoastră, nu vă pot da detalii... 


e 90 œ» 


Theo încuviinţă înţelegător, cu o expresie mâhnită pe 
chip. Scotoci prin buzunarele jachetei şi scoase un pachet 
de ţigări. Îi oferi una poliţistului, care nu-l refuză. 

— Uitaţi, vă pot spune, zise polițistul aplecându-se înspre 
Theo ca să-i aprindă ţigara, că în prezent se desfăşoară 
nişte teste criminalistice şi, după cum bine ştiţi, sunt 
convins, va dura un timp până obţinem rezultatele, nu le 
primim peste noapte, ca în CSI sau rahaturi din astea... 

— Teste criminalistice...? îi dădu ghes Theo. 

— Haine, spuse tânărul, coborându-şi vocea. Haine pline 
de sânge. 

— Aa. 

Asta era liniştitor. 

— Haine pline de sânge care aparţin... fetei? Pe care aţi 
interogat-o? Pentru că, ştiţi, am văzut-o şi eu. Când fugea 
de la locul crimei. Am văzut-o în dimineaţa aceea şi n-am 
făcut nimic. Ce prostie! Am crezut că era beată sau ceva. 

— Domnule Myerson - spuse polițistul afişând o expresie 
profund preocupată -, nu puteaţi face nimic. Nu l-aţi fi putut 
ajuta cu nimic pe domnul Sutherland, rănile lui erau mult 
prea grave. 

Theo încuviinţă. 

— Da, fireşte. Fireşte. Dar, ca să revenim la fată, ea este 
suspecta principală pentru moment, nu? Nu s-au găsit... of, 
nu ştiu, ceva legături cu droguri sau cu vreun furt sau...? 

Tânărul clătină trist din cap. 

— Nu vă pot spune asta deocamdată, spuse el. Urmărim 
mai multe piste. 

— Bineînţeles, spuse Theo, încuviinţând energic şi 
gândindu-se că urmărim mai multe piste însemna, de fapt, 
habar n-avem încotro s-o luăm. 

Dădu să plece, dar observă că acest poliţist tânăr încă 
plin de coşuri era disperat să-i dezvăluie ceva, să-şi 
dovedească importanţa, valoarea, aşa că îl întrebă: 

— Îmi puteţi spune ceva despre ea? Despre fată? Nu cum 
o cheamă, fireşte. Mă întrebam pur şi simplu, pentru că 
presupun că locuieşte în apropiere, în ziare scria că stă în 
Islington şi acum umblă liberă, şi mă gândeam că... fiind o 


e 91 œ» 


persoană publică, nu e greu să se afle cine sunt şi cine e 
soţia mea şi chestia este că, în fine, poate sunt eu paranoic, 
dar vreau să ştiu doar dacă e periculoasă, tipa asta. Adică 
evident că e periculoasă, dar ce vreau să întreb este dacă 
reprezintă un pericol pentru mine. Pentru noi. 

Tânărul, evident stânjenit, dar, totodată, nerăbdător să-i 
împărtăşească nişte informaţii strict secrete, se aplecă spre 
Theo. 

— Are antecedente, spuse el încet. 

— Antecedente? 

— De violenţă. 

Theo se retrase şocat. 

— Ascultaţi-mă, nu aveţi de ce să vă temeţi. E... e doar 
instabilă. Atât vă spun. Mai mult nu pot. Uitaţi cum stă 
treaba, ca să vă liniştiţi - în după-amiaza asta, căutăm din 
nou pe fundul canalului. Căutăm încă arma crimei, dar după 
ce-o găsim, o să fie floare la ureche. Odată ce-am rezolvat 
cu asta, arestarea e inevitabilă 


| ] 

Odată întors la birou şi simțindu-se oarecum mai liniştit, 
Theo începu să-şi sorteze corespondenţa, inclusiv cele 
câteva scrisori de la admiratori primite prin intermediul 
agentului său. Cândva, primea zeci de astfel de scrisori pe 
zi, la care răspundea unul dintre trepăduşii agentului, dar, 
de-a lungul anilor, numărul lor scăzuse. Theo nu avea cont 
pe reţelele de socializare, nu răspundea la e-mailuri, iar 
dacă cineva făcea efortul să-i scrie cu stiloul pe hârtie, îi 
răspundea de obicei personal. 


Dragă domnule Myerson / domnişoară MacFarlane, 

Sper că nu vă deranjează că vă scriu, sunt un 
mare admirator al romanului dumneavoastră polițist 
Cea care a scăpat cu viaţă şi mă întrebam de unde v- 
ați luat ideile. 


Theo scoase un geamăt de exasperare. Dumnezeule 
Sfinte. Oare ideile erau ceva chiar atât de greu de găsit? 
Transpunerea lor în cuvinte, pe hârtie, asta este cu totul 


q 92 œ 


altă poveste, dar ideile se găsesc de cumpărat câte zece la 
kilogram, nu? 


Mai exact, de unde v-a venit ideea pentru această 
carte? V-aţi inspirat dintr-un reportaj din ziar sau din 
discuţii cu poliția? Mă gândesc să scriu şi eu un 
roman de suspans şi îmi place să citesc rapoartele 
criminaliştilor de pe internet. Se întâmplă câteodată 
să cereti ajutorul poliției pentru intrigă, anumite 
infracțiuni, rezolvarea misterului etc. ? 

De asemenea, mă întrebam de ce în Cea care a 
scăpat cu viaţă nu ați dat nume personajelor. Este 
ceva destul de neobişnuit, nu-i aşa? 

Vă rog, dacă puteți, să-mi răspundeți prin e-mail, 
fiindcă sunt nerăbdător să văd răspunsurile la 
întrebările mele. 

Al dumneavoastră sincer, 
Henry Carter 
henrycarter759Eg9mail.com 


P.S.: Să ştiţi că n-am fost de acord cu recenziile 
care au susținut că romanul este „misogin“ şi „cu 
pretenții”, cred că n-au înțeles bine povestea. 


Theo izbucni în râs când citi finalul şi strecură scrisoarea 
în partea de sus a tăvii de corespondenţă, cu promisiunea 
că se va ocupa de ea a doua zi. Se ridică, întinse mâna 
peste birou după ţigări şi privi pe fereastră, unde, dincolo 
de grădină, înspre chei, stătea Miriam Lewis, încremenită, 
fixându-l cu privirea. 

— lisuse Hristoase! tresări el, cât pe ce să cadă de pe 
scaun de spaimă. 

Înjurând în gura mare, cobori grăbit scările, ieşi repede în 
grădină şi deschise larg poarta din spate, privind disperat în 
jur. Femeia plecase. Theo umblă în sus şi-n jos pe chei timp 
de câteva minute, cu pumnii strânşi, sub privirile neliniştite 
ale trecătorilor. Oare chiar fusese aici? Sau avea vedenii? 
Aşa de rău ajunsese? 


e 93 œ 


Rămas fără soţie, fără fiul lui, fără muncă, Theo fusese 
cuprins de disperare şi, în starea asta, publicase un roman 
poliţist. Fusese sugestia agentului său. 

— Când ţi-am spus să scrii orice, vorbeam serios, îi zise 
agentul. Scrie orice, numai să-ţi reintri în mână. Încearcă un 
SF, un roman de dragoste, nu contează - nici nu-ţi 
imaginezi ce gunoaie se publică sub umbrela literaturii de 
consum. N-are nicio importanţă dacă iese ceva bun, nu 
trebuie să aibă valoare. Il scoatem sub pseudonim. Numai 
scrie ceva. 

Aşa că a încercat. Romanul de dragoste a fost un fiasco, 
iar la SF nu se pricepea, pe când cărţile polițiste erau 
altceva. | se părea că o putea scoate la capăt. Îi plăcea 
Morse, îl citise pe Dostoievski. Cât de greu putea fi? Nu 
avea nevoie decât de intriga potrivită, de conceptul potrivit 
şi gata. Şi atunci i-a venit şi ideea, a aterizat direct pe 
pragul casei, iar el a profitat imediat de ocazie, a prelucrat- 
o, a cizelat-o şi a transformat-o în ceva aparte. 

Cea care a scăpat cu viață, publicată sub pseudonimul 
Caroline MacFarlane, a fost o carte întru totul 
experimentală, acţiunea desfăşurându-se în sens invers în 
unele secţiuni şi progresiv în altele, iar perspectiva 
schimbându-se uneori cu 180 de grade, astfel încât cititorul 
să aibă acces la cele mai ascunse gânduri ale ucigaşului. A 
fost o carte care a demonstrat cum pot fi manipulate 
simpatiile cititorilor, cât de repede dau verdictul de vinovat 
sau nevinovat şi trag concluzii despre putere şi 
responsabilitate. 

Experimentul nu s-a bucurat de un succes răsunător. 
Deşi Theo şi-a ascuns atent identitatea, alegând ca 
pseudonim numele unei femei („Femeilor le plac romanele 
poliţiste!”, i-a spus agentul său. „Trăiesc emoția 
transpunerii în pielea victimei”), secretul nu a rezistat. 
Cineva a scăpat porumbelul, ceea ce a însemnat, desigur, 
că romanul a devenit imediat un bestseller, dar a avut 
parte şi de critici incisive (unele recenzii au fost de-a 
dreptul nemiloase) şi tot felul de nebuni au sărit gardul. 


e 94 œ 


(„Mi-ai furat povestea!”) Cu toate astea, scopul principal a 
fost atins. Theo a început din nou să scrie. Asta era situaţia: 
când muza amuţise, Theo refuzase să se dea bătut, luase o 
idee şi îi conferise personalitate. Asta era adevărul. 


e 95 - 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Aşteptarea. Uneori e partea cea mai bună, pentru că 
lucrurile nu se întâmplă întotdeauna cum vrei tu, dar ar fi 
bine măcar să fii recunoscător, nu-i aşa, pentru lumina 
soarelui, fierbinte pe spate, şi fetele care ies din casă în 
fuste scurte şi bluze decoltate. 

La pub, zăreşte o fată care stă la masă cu prietena ei 
urâţică şi ea este foarte frumoasă, îmbrăcată cu o fustă, cu 
un tricou alb, nu un maieu scurt, şi nu poartă sutien. 

Işi ridică puțin fusta ca s-o poată studia el mai bine şi îi 
este recunoscător, aşa că îi zâmbeşte, dar în loc să-i 
răspundă, ea se strâmbă şi îi spune urâtei: vezi să nu. 

Vezi să nu. 

Se simte complet aiurea, golit pe dinăuntru, ca şi cum l- 
ar fi devorat ceva, şi îl cuprinde o dorință puternică, o 
patimă în locul care ar fi trebuit umplut de zâmbetul ei. 


e 96 - 


12 


Miriam crezu că nu va mai ajunge înapoi pe barcă. Se 
gândi că s-ar putea să leşine chiar acolo, pe chei; simţi cum 
o copleşeşte panica, cum i se îngustează câmpul vizual, 
cum o învăluie bezna, cum i se contractă pieptul, cum 
începe să respire sacadat, cum îi bubuie inima. Cobori 
valvârtej scările în cabină şi se prăbuşi pe banchetă, ţinând 
capul în jos, cu bărbia în piept şi coatele pe genunchi, 
chinuindu-se să-şi recapete suflul şi să-şi domolească ritmul 
cardiac. 

Ce prostie, ce prostie, ce prostie! N-ar fi trebuit nici în 
ruptul capului să meargă să-l vadă - cine ştie ce s-ar fi 
putut întâmpla? Myerson ar fi putut să sune la poliţie, ar fi 
putut să susţină că-l hărţuia; iar ea riscase să pună în 
pericol tot ce construise până acum. 

Cedase impulsului, dorinţei arzătoare de a-l vedea pe 
Myerson, măcar pentru o clipă. Nu primise încă nicio veste 
îmbucurătoare: trecuseră două zile de când îl sunase pe 
detectivul Barker şi încă nu chemaseră pe nimeni altcineva 
la interogatoriu în ancheta legată de moartea lui Daniel. 

Incepuse să se întrebe dacă nu cumva n-au luat-o în 
serios. N-ar fi fost prima dată când cineva ar fi arătat că-i 
pasă de ea, s-ar fi prefăcut că o ascultă şi apoi ar fi ignorat- 
o complet. Poate că le spusese Myerson ceva despre ea, 
ceva care s-o discrediteze? De-asta voia să-l vadă, să dea 
ochii cu el, să-i citească pe faţă frica, stresul sau 
nefericirea. 

Şi ştia exact unde putea să-l zărească: la fereastra care 
dădea spre grădină. La fereastra camerei lui de lucru, în 
dreptul căreia se găsea un birou robust din mahon, unde 
Theo Myerson trudea aplecat asupra laptopului, cu ţigara 
arzând în scrumiera pătrată, meşteşugind cuvintele şi 
evocând în gând tot felul de imagini. Ca atunci când, într-un 
afront pe care îl resimţi ca pe un act de violenţă, a exclus-o 
pe Miriam din propria poveste. 


Când şi-l imaginase pe Myerson la el acasă, în birou, 
coborând până în bucătărie ca să-şi facă un sandvici, 
oprindu-se, eventual, în faţa fotografiei înrămate din hol, în 
care apărea alături de soţia lui, tânăr, energic şi zâmbitor, 
Miriam nu inventase detaliile. Fusese odată în frumoasa 
casă victoriană a lui Theo de pe Noel Road, străbătuse holul 
de la intrare şi pătrunsese într-un coridor întunecat, 
zugrăvit într-o nuanţă la modă, gri-bej, gri-oţel, gri-cârtiţă, 
gri-şobolan sau ceva de genul acesta. Admirase tablourile 
de pe pereţi, covorul persan pestrit, aşternut pe 
duşumeaua originală din lemn, salonul plin cu rafturi de 
cărţi,  încovoiate sub greutatea  coperţilor cartonate 
lucioase; o duruse inima de milă când observase fotografia 
cu ramă argintie de pe masa din hol, în care apărea un 
băieţel brunet zâmbitor. 

Miriam lucra la librărie de vreo şase luni când l-a văzut 
prima oară pe Myerson, care se plimba pe chei cu câinele 
lui, un terier mic şi agasant de gălăgios pe care îl lega cât 
timp răsfoia cărţile. Myerson şi Nicholas, şeful lui Miriam, 
bârfeau despre ce se vindea mai bine, despre eşecuri, 
despre cine era desfiinţat fără milă în London Review of 
Books şi despre candidaţii la premiul Booker. Din umbră, 
Miriam asculta nevăzută, la adăpostul unui raft. 

Îi citise cărţile - ca mulţi alţii, de altfel. Primul lui roman, 
publicat la mijlocul anilor 1990, s-a bucurat de vânzări 
moderate şi recenzii bune; al doilea a fost un bestseller 
trecător. După asta, dispăruse cu totul din librării, nu doar 
de pe lista bestsellerurilor; mai era amintit uneori în câte un 
supliment de weekend, ca un autor de mare succes în anii 
1990, distrus de o tragedie personală. 

Miriam considerase dintotdeauna că scrisul lui era 
supraestimat. Dar descoperi că nu era indiferentă la 
farmecul întâlnirii cu o vedetă - ce ciudat cât de repede 
începuse să-i reevalueze opera odată ce autorul ei nu mai 
era o abstracţie, o fotografie fercheşă de pe supracoperta 
unei cărţi, ci o fiinţă în carne şi oase, cu un zâmbet timid şi 
un câine împuţit. 

Intr-o zi, într-o dimineaţă de miercuri de la începutul 


e 98 œ» 


verii, la vreo şase luni după ce vizitase prima oară librăria, 
Myerson şi-a făcut apariţia când Miriam era singură de 
serviciu. Şi-a legat câinele ca de obicei şi Miriam i-a adus un 
castron cu apă. Myerson i-a mulţumit elegant, întrebând-o 
dacă nu au primit cumva noua carte a lui lan Rankin. 
Miriam a verificat şi a descoperit că nu fusese publicată 
încă, dar urma să apară săptămâna următoare. L-a întrebat 
dacă vrea să-i pună deoparte un exemplar. El i-a răspuns 
că da şi au început să discute. Ea l-a întrebat dacă lucrează 
la ceva nou şi el i-a zis că da, de fapt, se gândea să-şi 
încerce norocul cu un roman poliţist. 

— Serios? a întrebat Miriam surprinsă. N-aş fi zis că e 
genul dumneavoastră. 

El a clătinat agitat din cap, cu un zâmbet strâmb. 

— Ei bine, aşa este, nu prea e genul meu, dar mi-am ieşit 
din mână. 

Ceea ce era adevărat, trecuseră mai bine de zece ani de 
când publicase ultima oară ceva important. 

— Mă gândeam că aş putea să încerc ceva cu totul 
diferit, spuse el, bătându-se cu arătătorul în tâmplă. Să văd 
dacă reuşesc să storc ceva din mine. 

In săptămâna următoare, după ce noul Rankin ajunsese 
conform programării, Miriam a pus deoparte un exemplar. 
Numai că Theo nu venise după el, nici în acea zi, nici în ziua 
următoare, nici mai târziu. Avea adresa lui - îi trimisese 
altădată cărţi prin curier - şi ştia exact unde locuia, nu 
departe de barca ei, la mai puţin de un kilometru în lungul 
canalului, aşa că se hotărâse să i-l ducă personal. 

Nu ştia dacă nu cumva o să-l deranjeze, dar când îi 
deschisese uşa, păruse sincer încântat să o vadă. 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră, i-a spus el, 
invitând-o înăuntru. N-am prea fost în apele mele. 

Nu părea să fie în apele lui nici acum. Avea cearcăne 
închise la culoare, irisurile îngălbenite şi faţa roşie. Casa 
mirosea rânced a fum de ţigară. 

— E greu pentru mine în perioada asta a anului, i-a zis cu 
glas dogit. _ 

Nu dezvoltase ideea şi Miriam nu insistase. Işi pusese 


e 99 œ 


stângaci mâna pe braţul lui, dar el se trăsese, zâmbind 
stingherit. Miriam simţise o anumită tandrete faţă de el încă 
de când îl văzuse prima dată. 

Au băut ceaiul în curtea micuță din faţa bucătăriei şi au 
vorbit despre cărţi. Era la începutul verii, serile erau ceva 
mai lungi, în aer plutea parfum de glicină şi de undeva, din 
depărtare, se auzea încet muzica unui radio. Lăsându-se în 
spate, cu ochii închişi, Miriam trăise un imens sentiment de 
mulţumire, de privilegiu. Să stea aici, în această grădină 
londoneză ca o bijuterie, chiar în mijlocul oraşului şi să 
discute felurite subiecte cu un distins scriitor! Întrezări 
deschizându-i-se înainte posibilitatea unei vieţi complet 
diferite de cea pe care o trăia în prezent, mult mai bogată 
(în sens cultural), mult mai animată. Nu că şi-ar fi făcut 
iluzii romantice cu Theo. Doar nu era proastă. Văzuse poze 
cu soţia lui, ştia că nu se putea compara cu ea. Dar iată-l, 
tratând-o ca pe o egală. Ca pe o prietenă. In seara aceea, 
când plecase acasă, Theo îi strânsese mâna cu căldură. 

— Puteţi trece oricând pe la mine, îi spusese el zâmbind. 

Şi ea, prosteşte, îl crezuse pe cuvânt. 


Data viitoare când s-a dus în vizită, i-a dus o ofrandă. 
Ceva care să-i apropie, credea ea. O carte, cartea ei, în 
care-şi spunea povestea vieţii, un volum de amintiri la care 
lucrase ani de zile, dar pe care nu îndrăznise niciodată să-l 
arate cuiva, pentru că simţea că nu-şi putea dezvălui 
secretul. Apoi îl cunoscuse pe Myerson, un scriitor 
adevărat, un om care trecuse şi el printr-o tragedie. L-a 
ales pe el. 

Şi a ales prost. 

A crezut că se destăinuie unui om integru, de caracter, 
când, de fapt, îşi oferise sufletul pe tavă unui şarlatan, unui 
animal de pradă. 

Şi ai fi zis că deja era în stare să-i recunoască. 


Primul animal de pradă pe care l-a cunoscut Miriam a fost 
Jeremy. jez, pe scurt. Intr-o după-amiază sufocantă de 
vineri din iunie, Jez le-a luat pe Miriam şi pe prietena ei 


< 100 œ» 


Lorraine cu maşina, un Volvo bleu impozant. Făceau 
autostopul - se practica des în anii 1980, chiar şi în 
Hertfordshire. Chiuliseră de la ultimele două ore şi voiau să 
ajungă în oraş, să ardă gazul, să fumeze şi să probeze 
haine pe care nu şi le permiteau. 

Când a oprit în dreptul lor, Lorraine a urcat în faţă, cum 
altfel? Ea era aia slabă, mai drăguță (deşi, sincer vorbind, 
niciuna dintre ele nu era ruptă din stele). Dar pentru şoferul 
maşinii care oprise era. Aşadar, Lorrie s-a ales cu scaunul 
din faţă. Miriam a urcat în spatele ei. Şoferul le-a salutat, le- 
a spus cum îl cheamă, le-a întrebat şi pe ele, dar nu s-a 
uitat nicio secundă la Miriam. 

Pe podeaua maşinii, la picioarele lui Miriam, zăngăneau 
nişte recipiente goale, câteva cutii de bere şi o sticlă de 
whisky. În ciuda fumului ţigărilor lui Jez şi Lorraine, simţea 
un miros ciudat, acru, ca laptele stricat. Miriam a vrut să 
coboare din maşină aproape imediat ce urcase. Ştia că n-ar 
fi trebuit să meargă mai departe, că era o idee proastă. A 
dat să spună ceva, dar maşina se pusese în mişcare, 
accelerând puternic. Miriam s-a întrebat ce s-ar întâmpla 
dacă ar deschide portiera - oare ar încetini? A coborât 
geamul şi a tras în piept aerul fierbinte de vară. 

La radio începuse un cântec lent şi Jeremy a întins mâna 
să schimbe postul, dar Lorraine l-a oprit. 

— Te rog, nu. Imi place melodia asta. Ţie nu? a spus ea şi 
a început să fredoneze. 


După timpul petrecut împreună, nu-mi pare rău 
Ce am luat de la ea nu mai dau înapoi. 


jez nu le-a dus în oraş. Le-a dus la el acasă, „să fumeze 
ceva”. 

— Avem noi ţigări, a spus Miriam, iar Lorrie şi Jez au 
început să râdă. 

— Să fumăm altceva, Miriam. 

jez locuia la o fermă dărăpănată, la câţiva kilometri în 
afara oraşului. Casa era izolată, la capătul unui drum lung şi 
sinuos, din ce în ce mai îngust, încât, în momentul în care 


e 101 œ» 


au ajuns în dreptul porţii, nu mai rămăsese din el decât o 
potecă denivelată de pământ. Stomacul lui Miriam era tot 
numai noduri şi se temuse să nu cumva să facă pe ea. Jez a 
coborât din maşină şi a deschis poarta. 

— Cred c-ar fi bine să plecăm, i-a spus Miriam lui Lorraine 
cu glas tremurat, imperios. Locul ăsta e ciudat. Şi el e 
ciudat. Nu-mi place. 

— Nu fi bleagă, i-a răspuns Lorrie. 

jez a parcat maşina pe alee, lângă un vechi Citroen alb; 
când l-a văzut, Miriam a tresărit. Avusese şi maică-sa unul 
la fel. Genul de automobil condus de femeile de vârstă 
mijlocie. Şi-a zis că poate e mama lui acasă, dar apoi a 
observat că anvelopele maşinii erau dezumflate, iar şasiul 
stătea direct pe pământ. In ciuda căldurii de afară, a 
început să tremure. 

jez a coborât primul din maşină, urmat de Lorraine. 
Miriam a ezitat o clipă. Poate că era mai bine să rămână în 
maşină? Lorraine s-a uitat la ea, făcând ochii mari. Hai 
odată! i-a murmurat, făcându-i semn să se ia după ea. 

A coborât cu greu şi a pornit spre casă cu picioarele 
tremurând. Când a păşit în umbră de sub soarele puternic, 
a observat că locuinţa nu era doar dărăpănată, ci complet 
abandonată. Ferestrele camerelor de la etaj erau sparte, iar 
cele de la parter, bătute în scânduri. 

— Nu locuieşti aici! a spus Miriam indignată. 

jez s-a întors şi a privit-o pentru prima dată, complet 
inexpresiv. N-a spus nimic, dar s-a întors, luând-o pe 
Lorraine de braţ, ca şi până atunci. Lorraine s-a uitat la ea 
peste umăr şi Miriam a văzut că şi ea era înspăimântată. 

Au intrat în casă. Era infectă, cu sticle, pungi de plastic şi 
pachete de ţigări aruncate peste tot pe jos. Mirosea 
puternic a rahat şi nu a rahat de animale. Miriam şi-a 
acoperit cu mâna nasul şi gura. Voia să se întoarcă, să 
fugă, dar ceva o împiedica; ceva o făcea să meargă mai 
departe, să pună un picior în faţa celuilalt, să calce pe 
urmele lui Lorraine şi ale lui Jez, să străbată un hol, să 
treacă pe lângă o scară şi să intre în ceea ce trebuie să fi 
fost cândva o sufragerie, ţinând cont de canapeaua distrusă 


e 102 œ» 


lipită de perete. 

Miriam s-a gândit că, dacă se purta normal, atunci poate 
totul avea să fie normal. Că poate forţa lucrurile pe făgaşul 
normal. Doar pentru că i se părea că era într-un film de 
groază, nu însemna că şi trăia într-un film de groază - 
dimpotrivă. În filmele de groază, fetele erau luate mereu 
prin surprindere. Erau cât se poate de proaste. 

Erau cât se poate de proaste. 


e 103 >» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Se trezeşte. 

l-au înțepenit încheieturile, o doare şoldul, abia dacă mai 
vede şi nu reuşeşte să respire. Nu reuşeşte să respire! Se 
zbate, se ridică cu greu în şezut şi inima îi bubuie în piept. 
Adrenalina o amețeşte. Trage puternic aer pe nas. Poate 
respira, dar are ceva în gură, ceva moale şi umed, un căluş. 
Icneşte şi încearcă să-l scuipe. Cu mâinile legate la spate, 
se zbate, chinuindu-se să ignore durerea. In cele din urmă, 
reuşeşte să-şi elibereze mâna dreaptă şi îşi scoate căluşul 
din gură. Un tricou, observă ea, albastru spălăcit. 

În altă cameră, nu departe, cineva plânge. 

(Nu se poate gândi la asta acum.) 

Se ridică în picioare. Nu poate deschide ochiul drept. Cu 
grijă, fata îşi desprinde cu unghiile de pe pleoape o crustă 
de sânge. Asta o ajută puțin. Reuşeşte să-l deschidă 
încetişor. Acum are altă perspectivă. 

Uşa e încuiată, dar există şi o fereastră, iar camera este 
la parter. Fereastra e mică, iar ea nu este o tipă chiar 
subțirică. Nu e beznă deplină. In zare, spre apus, se vede 
un stol care se risipeşte, apoi se adună la loc. Cerul se 
umple de păsări, se goleşte, se umple din nou şi este foarte 
frumos. Dacă ar rămâne aici, se gândeşte fata în sinea ei, 
chiar în acest loc, dacă ar privi în continuare în depărtare, 
întunericul nu se va lăsa şi el nu va mai veni după ea. 

Plânsul se înteţeşte, iar ea se îndepărtează de fereastră. 
Nu mai poate vedea păsările. 

Ca şi uşa, fereastra este încuiată, dar are un singur ochi 
de geam, care poate fi spart. Poate fi spart, dar nu fără 
zgomot - va avea timp să scape înainte să vină el? Va 
încăpea oare printr-un spațiu atât de îngust? Prietena ei ar 
putea. E slabă, a făcut balet până la treisprezece ani şi işi 
poate îndoi corpul mult mai mult decât poate ea. 

(Nu se poate gândi acum la prietena ei, la felul în care i 
se îndoaie corpul sau la cât de mult se poate îndoi înainte 
să se rupă.) 


e 104 œ» 


Plânsul se opreşte, începe din nou şi atunci aude o voce 
care spune, te rog, te rog. Chestia amuzantă (de fapt, deloc 
amuzantă) este că vocea nu este a prietenei ei, ci a lui. El 
este cel care imploră. 


< 105 œ» 


13 


Laura se trezi pe canapea, complet îmbrăcată, cu gura 
uscată. Se răsuci şi se lăsă pe podea, de unde îşi luă 
telefonul. Pierduse mai multe apeluri: de la lrene, de la 
două numere diferite, necunoscute, de la tatăl ei. Formă 
numărul căsuţei vocale ca să asculte mesajul lui. 

— Laura, spuse o voce care nu era cea a tatălui ei, 
Deidre la telefon, te sun de pe mobilul lui Philip. Mmmm. 

Unul dintre multele lucruri cumplit de enervante la 
Deidre era şi obiceiul de a-şi condimenta discursul cu un 
murmur ciudat, ca şi cum ar fi vrut să fredoneze o melodie, 
dar nu reuşea să găsească nota potrivită. 

— Am primit mesajul tău şi chestia este, Laura, că am 
convenit deja, vezi tu, că nu-ţi mai dăm bani de fiecare 
dată când intri în belea. Trebuie să înveţi să te descurci 
singură. Mmmm. Becky a mea se căsătoreşte vara asta, 
după cum bine ştii, aşa că avem destule presiuni financiare. 
Trebuie să ne stabilim priorităţile. Mmmm. Bine, atunci. La 
revedere, Laura. 

Laura se întrebă dacă tatăl ei ascultase măcar mesajul ei 
sau dacă le asculta Deidre şi le elimina pe cele pe care le 
considera neimportante. Aşa spera; era mult mai puţin 
dureros să-şi imagineze că taică-su nici măcar nu aflase de 
problemele ei. Putea să-l sune. Putea să se lămurească. 
Doar că nu era convinsă că era în stare să îndure realitatea. 

Cu sufletul la gură, căută pe site-ul BBC ştiri despre 
moartea lui Daniel, dar fu dezamăgită. Nicio actualizare de 
ieri, poliţia urmărea mai multe piste şi făcea apel la 
eventualii martori. Se întrebă câţi vor fi oare, câţi oameni o 
văzuseră în dimineaţa aceea pe chei, murdară de sânge pe 
buze? 

Îşi distrase atenţia, scriindu-i lui lrene un SMS. 


Mii de scuze, am avut ceva probleme = 
am plecat spre tine, pregăteşte lista de cumpărături, ne 


< 106 œ» 


P o. 
vedem acuşica. © 


De regulă, o ruga pe Irene să-i trimită un mesaj cu lista, 
ca să se ocupe de cumpărături în drum spre ea, dar de data 
asta trebuia să-i ceară banii în avans. 

Când bătu la uşa lui lrene, îi deschise o femeie vag 
cunoscută. 5 

— Oo, zise Laura. Aă... doamna Barnes e acasă? Sunt 
Laura, eu... 

Nu termină propoziţia, că femeia îi şi întoarse spatele, 
zicând uşor iritată: 

— Da, da, e aici, poftim înăuntru. Se pare că, până la 
urmă, ţi-a sosit ajutorul. 

Laura îşi băgă capul în sufragerie. 

— Ce faci, golanco? o întrebă zâmbind pe lrene, care 
râdea de obicei la astfel de glume, dar nu şi acum. 

Părea cam neliniştită. 

— Laura! exclamă ea, ridicând palmele mici şi strâmbe. 
Mi-am făcut griji. Unde a; fost? 

— Of, scuze, draga mea. 

Laura traversă încăperea şi o sărută pe Irene pe obraz. . 

— N-o să-ţi vină să crezi ce săptămână am avut. ţi 
povestesc imediat, dar tu cum eşti? Eşti bine, da? 

— De vreme ce ţi-a sosit prietena, spuse cealaltă femeie 
pe un ton tăios, eu am plecat. E în regulă? întrebă ea, 
înclinând capul într-o parte. lrene? 

Îşi aruncă pe umăr o geantă care Laurei i se păru foarte 
scumpă, ridică de lângă uşă nişte sacoşe de cumpărături şi 
împinse o bucată de hârtie în direcţia Laurei. 

— Lista ei, îi zise, privind-o nimicitor. Te ocupi tu, bine? 

— Da, mă ocup eu, zise Laura şi se uită la Irene, care se 
strâmbă. 

— Nu-i nevoie să mă conducă nimeni, spuse femeia şi 
ieşi grăbită din cameră, trântind uşa în urma ei. 

Peste câteva clipe, Laura auzi încă o uşă trântită. 

— Cine-i asta? întrebă ea. 

— Carla, zise Irene, ridicând o sprânceană. Carla 
Myerson, sora prietenei mele, Angela. 

< 107 œ» 


— O prezenţă foarte plăcută, nu-i aşa? o întrebă Laura pe 
lrene făcându-i cu ochiul. 

lrene îşi drese zgomotos glasul. 

— În prezenţa Carlei, mă simt privită mereu de sus şi nu 
pentru că e mai înaltă. Vorbeşte cu mine de parc-aş fi 
proastă. O proastă bătrână. Ca şi cum m-ar învăţa să fac la 
oliţă. 

Se opri, clătinând uşor din cap. 

— Dar nu se cade să fiu aspră cu ea. Nu mă omor după 
ea, dar a trecut prin multe în viaţă. l-a murit sora şi apoi şi 
nepotul... 

— O, da, zise Laura când îşi dădu seama. De asta mi s-a 
părut cunoscută - seamănă puţin cu el. La ochi, la gură, în 
felul în care îşi înclină bărbia când vorbeşte. O, Doamne, nu 
m-am gândit. Deci ea e mătuşa lui? 

— Exact, spuse Irene, încruntându-se. Presupun deci că 
ai auzit ce a păţit Daniel? întrebă ea şi Laura încuviinţă. 

— Mda. Mda, se poate spune şi aşa. 

— Au dat peste tot la ştiri, nu? Dar încă n-au prins 
făptaşii... 

— E prea devreme, cred, zise Laura şi îşi feri privirea, 
cercetând recunoscător lista pe care i-o dăduse Carla şi 
încruntându-se. E lista ta? Ţi-a scris-o ea? 

Irene încuviinţă. 

— A, da. N-am avut stare să mă gândesc ce-mi trebuie, 
aşa că s-a dus în bucătărie, s-a uitat prin dulapuri şi a 
dedus singură. 

Laura dădu ochii peste cap. 

— Müsli? Tu nu suporţi müsli, ţie îţi plac fulgii de porumb 
cu nuci crocante. 

— l-am spus, dar nu m-a ascultat, zise lrene. 

— Orez sălbatic? Ce naiba... /isuse Hristoase. 

Laura rupse lista în bucăţi şi le aruncă în sus ca pe 
confetti. 

— Ştii ce-ar trebui să faci când ai nevoie de ceva? Să-ţi 
notezi în telefon... 

— Ah, dar nu pot să scriu pe drăciile astea, totul e prea 
mic, nu văd nici cu ochelarii şi aproape tot timpul îmi 


< 108 >» 


schimbă cuvintele fără să mă întrebe şi iese o păsărească. 

— Nu, nu, protestă Laura. Nu trebuie să scrii nimic. Ştii 
cum fac eu? Mă înregistrez. Am memoria praf, aşa că atunci 
când vreau să fac un lucru sau să cumpăr ceva, folosesc 
reportofonul. Deci nu trebuie să scrii nimic, doar să vorbeşti 
în el. 

lrene clătină din cap. 

— O, nu, mersi. Nu ştiu cum funcţionează. Şi nici nu cred 
că am aşa ceva pe telefon. 

— Normal că ai. 

Laura luă telefonul şi glisă cu degetul pe ecran. Depistă 
aplicaţia de reportofon şi apăsă pe ea. 

— Fulgi de porumb cu nuci crocante, rosti răspicat, nu 
rahat de müsli. 

Îi făcu lui Irene cu ochiul. 

— După asta, poftim, poţi să asculţi ce-ai înregistrat. 

— Fulgi de porumb cu nuci crocante, nu rahat de müsli, 
intonă telefonul. 

— Ah, pare uşor, râse Irene. Mai arată-mi o dată. 

(i o] 


| ] 

După ce au încropit o listă nouă, lrene i-a spus Laurei să 
ia din geanta ei o bancnotă de 20 de lire. De obicei, lrene îi 
plătea 5 lire ca să-i facă piaţa, ceea ce era o sumă 
generoasă, ţinând cont că totul dura în jur de 15 minute, 
dar de data asta Laura se servi singură cu două bancnote 
de 20 de lire. Cheltui 14 lire, băgă restul în buzunar şi 
aruncă bonul fiscal în drum spre casă. 

In timp ce scotea cumpărăturile din sacoşe, Laura o puse 
pe lrene la curent cu situaţia ei - cum îşi pierduse cheia şi 
fusese nevoită să spargă geamul ca să intre în apartament, 
cum se tăiase la braţ şi apoi îşi pierduse slujba. Lăsă 
deoparte povestea cu Daniel. lrene sigur nu voia să audă 
cum şi-au tras-o, cum s-au certat şi apoi a fost arestată. 

— Imi pare rău că nu am luat legătura cu tine mai 
devreme, îi spuse Laura după ce termină de pus 
cumpărăturile în dulap şi îi pregăti o cană de ceai şi o 
farfurie de fursecuri cu ciocolată. Dar nu mi-am văzut capul 
de griji, înţelegi? 


e 109 œ 


lrene şedea în fotoliul ei preferat, iar Laura era sprijinită 
de caloriferul de la fereastră, cu picioarele întinse în faţă. 

— N-am vrut să te las baltă. 

— Of, Laura, clătină Irene din cap. Nu m-ai lăsat baltă, 
doar că mi-am făcut griji pentru tine. Dacă se mai repetă 
situaţia, te rog să mă anunţi. Poate pot să te ajut. 

Laura se gândi la banii pe care îi luase şi se detestă. Ar 
trebui să-i pună înapoi. Să-i strecoare în poşeta lui lrene şi 
apoi să-i ceară cu împrumut, aşa cum ar face o persoană 
normală. Să-i ceară să o ajute, cum spusese lrene. Dar era 
deja prea târziu, nu-i aşa? Geanta lui lrene era chiar lângă 
fotoliul ei, nu mai putea pune banii înapoi fără să observe. 
Şi oricum, dacă a existat ocazia să ceară ajutor, tocmai o 
ratase, cu câteva secunde în urmă, când lrene se oferise să 
o sprijine. 

Mai rămase o vreme, timp suficient pentru încă o ceaşcă 
de ceai şi câteva fursecuri, dar îşi pierduse tot apetitul; 
necinstea o paraliza, otrăvind totul. 

Se scuză. Şi plecă. 

La ieşire, observă că uşa de la numărul 3 - casa Angelei 
Sutherland - era uşor întredeschisă. O împinse cu foarte 
mare grijă. Aruncă o privire înăuntru, văzu haina Carlei 
sprijinită de balustradă, poşeta scumpă atârnată de stâlpul 
central al scărilor şi două sacoşe de cumpărături, una mare 
şi una de pânză, trântite pe jos. Aruncate pur şi simplu la 
întâmplare, la un pas de uşa deschisă de la intrare! 
Bogătanii dracului! Uneori, o caută cu lumânarea. 


După ce se întoarse acasă, goli conţinutul genţii de pânză 
pe podeaua sufrageriei. Inima începu să-i bubuie când, pe 
lângă un fular vechi şi amărât şi un sacou Yves St Laurent 
decent, dar străvechi, dinăuntru se rostogoliră două cutiuţe 
îmbrăcate în piele. O luă pe prima, o cutie mov, şi o 
deschise: un inel de aur cu o piatră mare, un rubin, după 
toate aparențele. In cea de-a doua cutie, ceva mai mare, 
maronie, găsi un medalion cu Sfântul Cristofor, tot din aur, 
şi inițialele BTM gravate pe spate, alături de o dată: 24 
martie 2000. Un cadou de botez, probabil? Nu pentru 


e 110 œ» 


Daniel, inițialele nu se potriveau. Pentru un alt copil. Închise 
cutia. Păcat de gravura aia, se gândi ea, altfel ar fi reuşit 
mai uşor să vândă medalionul. Dar dacă inelul era autentic, 
avea să ia ceva bani pe el. 

Ce rahat de om era. 

In bucătărie, îşi goli buzunarele şi numără toţi banii pe 
care îi avea pe lumea asta: 39 de lire şi 50 de penny, dintre 
care 20 de lire le furase de la prietena ei, lrene. 

Ce scursură hoaţă şi mincinoasă devenise. 

Laura ascultă înregistrările vocale de pe telefon, propria 
voce care îi reaminti să ia legătura cu primăria pentru 
ajutorul social pentru chirie, să vorbească (din nou) despre 
boiler cu administratorul clădirii, să dea telefon asistentei 
de la cabinetul medical să îi reînnoiască reţeta, să cumpere 
lapte, brânză, pâine, tampoane... 

Opri înregistrarea, epuizată de perspectiva lucrurilor pe 
care trebuia să le facă, de obstacolele pe care le vedea 
ridicându-se deja în calea ei. Citi repede mesajele primite, 
de la băieţi cu care vorbise sau răspunsuri la iniţiative de- 
ale ei pentru care nu mai avea acum energia să le pună în 
practică. Ascultă mesajele vocale, unul o informare glacială 
despre asigurarea ei şi al doilea de la terapeuta ei. 

— Ai ratat două şedinţe, Laura, dacă nu vii nici la 
următoarea va trebui să te scoatem din sistem, înţelegi? 
Nu-mi doresc aşa ceva, pentru că, după părerea mea, am 
făcut progrese frumoase şi te-am menţinut la un nivel bun, 
echilibrat şi ar fi păcat să aruncăm totul pe apa Sâmbetei, 
nu-i aşa? Aşa că aştept să ne vedem luni după-amiază, la 
ora 3 şi, dacă nu reuşeşti să ajungi, te rog să mă suni 
astăzi, pentru o reprogramare. 

Laura se cufundă şi mai adânc în scaunul ei, îşi masă 
uşor pielea capului cu vârful degetelor, strânse ochii şi lăsă 
lacrimile să-i alunece pe obraji. Termină, termină, termină, 
îşi spuse ea încet. Fă bine şi termină. 

Fusese trimisă la psiholog după incidentul cu furculiţa. 
Terapeuta era o femeie destul de drăguță, cu faţa îngustă 
şi ochi mari, şi îi amintea Laurei de o creatură din poveşti. l- 
a spus Laurei că ar trebui să nu mai reacționeze. 


e 11l œ 


— Parcă trăieşti ca şi cum ai avea de luptat împotriva 
unor incendii, Laura. Treci încontinuu de la o criză la alta, 
aşa că noi două trebuie să găsim o modalitate să punem 
capăt acestui tip de reacţie, să vedem dacă putem concepe 
nişte strategii... 

Psihologii s-au priceput dintotdeauna la strategii: 
strategii prin care să îi oprească izbucnirile, să o împiedice 
să facă scandal, să nu-şi mai iasă din minţi. Să o înveţe să 
stea puţin şi să gândească, să nu mai acţioneze greşit. Ştii 
care-i problema ta, Laura? lei decizii proaste. 

Da, tot ce se poate, dar ăsta era doar un mod de a privi 
lucrurile, nu-i aşa? Un altul era: Ştii care-i problema ta, 
Laura? Ai avut un accident de maşină la zece ani, te-ai lovit 
cu capul de asfalt, ai suferit o fractură craniană, o fractură 
de bazin, o fractură compusă a femurului distal, o leziune 
traumatică cerebrală, ai stat douăsprezece zile în comă şi 
trei luni în spital, ai trecut prin vreo şase intervenţii 
chirurgicale dureroase, a trebuit să înveţi din nou să 
vorbeşti. În plus, ai aflat, când încă erai pe patul de spital, 
că ai fost trădată de persoana pe care o iubeai cel mai mult 
pe lumea asta, care trebuia să te iubească şi să te 
protejeze. Mai e de mirare că îţi ieşi repede din fire? Că eşti 
furioasă? 


e 112 œ» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


În locul în care ar fi trebuit să se afle zâmbetul ei, se 
ghiceşte o intrebare: încotro mergem? Acum, pe chipul ei 
nu mai există locul unde ar fi trebuit să se afle zâmbetul, 
pentru că acum chiar zâmbeşte şi el nu mai e supărat, se 
gândeşte la ce se va întâmpla în curând, dorindu-şi ca 
prietena ei să nu fi fost acolo, în spate, dar dacă nu se uită 
la ea şi nu o bagă în seamă, poate va fi totul OK. 

Nu-i place cum îl priveşte prietena ei. li aminteşte de 
maică-sa, pe care ar fi trebuit s-o uite cu totul, dar n-a 
reuşit. Şi maică-sa era urâtă. O muşcase un câine când era 
mică şi trăncănea intruna despre asta. Avea o cicatrice la 
gură şi buza răsfrântă, ca şi cum te-ar fi privit batjocoritor, 
ceea ce şi făcea de obicei. 

Rănită trupeşte şi sufleteşte, răcnea în permanență la el 
sau la taică-său şi îşi dorea să fie la fel de nefericit ca ea şi 
nu-l suporta când râdea, se juca sau era vesel. 

Stai puţin. lar se gândeşte la maică-sa. De ce nu reuşeşte 
să şi-o scoată din cap? E vina ăsteia, nu-i aşa, a urâtei din 
spate, ea l-a făcut să se gândească la maică-sa. lşi 
aminteşte de ea orice ar face - când e la volan, când 
încearcă să doarmă, să se uite la televizor, când este şi el 
cu o fată şi, cel mai grav, îl face să se simtă gol pe 
dinăuntru, ca şi cum n-ar avea destul sânge în el. II face să 
nu mai fie în stare de nimic. Să nu mai vadă decât roşu în 
fața ochilor. 


e 113 + 


14 


lrene era foarte îngrijorată pentru Laura. Se duse în 
bucătărie, îşi încălzi puţin nişte fasole pe care s-o mănânce 
cu pâine prăjită (Carla nu ar fi fost de acord) şi se gândi să 
o sune, să se asigure că era bine. Ea aşa îi spusese 
(„Scumpo! Doar ştii că sunt OK!”), dar părea tulburată şi 
neliniştită. Tocmai îşi pierduse slujba, era firesc să-şi facă 
griji, nu? Dar mai era ceva. Astăzi, Laura păruse stânjenită 
în prezenţa ei, iar lrene n-o mai văzuse aşa niciodată. 

Nu că ar fi cunoscut-o de mult. Se ştiau doar de câteva 
luni, dar lrene se ataşase repede de ea. Laura părea 
îngrozitor de sensibilă, de vulnerabilă, şi lrene se temea 
pentru soarta ei. Pentru cineva atât de uşor de rănit, lumea 
putea fi un loc periculos. In plus, lrene ajunsese să se 
bazeze pe această tânără vulnerabilă, pentru că, fără 
Angela, rămăsese singură. Era conştientă, desigur, de riscul 
de a vedea în Laura un fel de înlocuitoare pentru Angela. 

Semănau destul de bine, în felul lor: amuzante, bune la 
suflet şi vizibil fragile. După părerea lui lrene, cea mai mare 
calitate a Angelei şi a Laurei era că nu-şi dădeau cu 
presupusul. Laura n-a presupus, pur şi simplu, că lrene nu 
va fi în stare să înveţe cum se foloseşte o nouă aplicaţie 
pentru mobil; Angela n-a presupus că Irene nu va fi 
interesată de cărţile lui Sally Rooney. Niciuna dintre ele n-a 
presupus că lrene nu va gusta un banc porcos (îi plăcea, 
dacă era unul bun). N-au presupus niciodată că era 
incapabilă fizic, limitată mintal sau dezinteresată de lume. 
Nu au privit-o aşa cum făcea Carla, ca pe o babă enervantă 
şi nebună. 

lrene avea optzeci de ani, dar nu se simţea de optzeci de 
ani. Şi asta nu pentru că era, făcând abstracţie de glezna 
scrântită, o femeie spirituală şi cochetă, ci pentru că îi era 
imposibil să se simtă de optzeci de ani. Nimeni nu se simte 
de optzeci de ani. Dacă se gândea bine, lui Irene i se părea 
că are în jur de treizeci şi cinci de ani. Hai, patruzeci. Era o 
vârstă bună, nu? La vârsta aia, ştii pe ce lume eşti. Nu eşti 


e 114 


senil sau nesigur pe tine şi nici n-ai avut încă timp să devii 
insensibil, de neînduplecat. 

Adevărul era că, sufleteşte, te simţeai diferit şi, în vreme 
ce oamenii care te ştiau de-o viaţă te priveau probabil la 
fel, numărul oamenilor no; care ar fi putut să te preţuiască 
personal, sufleteşte, şi nu să vadă în tine o colecţie de 
slăbiciuni specifice vârstei era destul de limitat. 

lar lrene nu prea mai avea în jur mulţi oameni care s-o 
ştie de-o viaţă. Aproape toţi prietenii ei vechi, ai ei şi ai lui 
William, se mutaseră din oraş, mulţi dintre ei cu ani în 
urmă, ca să fie mai aproape de copii sau nepoți. La vremea 
aceea, pe lrene nu a deranjat-o prea mult treaba asta, 
pentru că, avându-l pe William, nu se simţise în niciun caz 
singură vreodată. Apoi brusc, într-o dimineaţă însorită de 
martie, în urmă cu şase ani, William a plecat să-şi cumpere 
ziarul şi nu s-a mai întors; a avut un atac de cord şi a picat 
din picioare la standul de ziare. lrene crezuse că era 
zdravăn ca un taur, că va trăi veşnic; la început, a simţit că 
moare şi ea din cauza şocului, dar apoi sentimentul s-a 
atenuat şi s-a instalat durerea, ceea ce era şi mai rău. 


Cineva trânti o uşă şi Irene tresări. Se auzise de alături. 
Irene era foarte familiarizată cu sunetul aparte pe care-l 
făcea uşa din faţă când era trântită. Se chinui să se ridice şi 
se aplecă să se uite pe fereastră, dar nu zări pe nimeni. 
Fusese Carla, probabil, care Dumnezeu ştie ce făcea. 
Angela murise de două luni, dar Carla venea în continuare 
în fiecare zi, ca să „trieze lucrurile”, deşi Irene nu reuşea 
să-şi imagineze ce mai putea tria - Angela nu avusese prea 
multe. Carla şi Angela proveneau dintr-o familie bogată, dar 
se pare că mare parte a averii ajunsese cumva la Carla. 
Angela avea casa, bineînţeles, dar nimic altceva. Trăia 
modest, lucrând ca editor şi redactor independent. 
Rămăsese însărcinată foarte tânără, ăsta era adevărul; 
tatăl copilului era unul dintre profesorii ei din facultate. 
Fusese o aventură nefericită, o sarcină neaşteptată şi viaţa 
Angelei fusese dată complet peste cap. Irene înţelegea că 
nu-i fusese uşor, că se luptase foarte mult să facă faţă 


e 115 


problemelor financiare, să-şi crească băiatul şi să-şi 
înfrunte demonii. 

Lumea îşi imaginează că, dacă nu ai copii, nu eşti 
împlinit, dar se înşală. Irene şi William îşi doriseră copii. Nu 
reuşiseră, însă lrene tot dusese o viaţă bună. Avusese un 
soţ iubitor, o slujbă la recepţia unui cabinet stomatologic 
care i-a plăcut mai mult decât ar fi crezut vreodată, şi 
lucrase ca voluntară pentru Crucea Roşie. Mergeau la 
teatru şi în vacanțe în Italia. Ce era greşit în asta? l-ar fi 
plăcut să aibă mai mulţi bani, sinceră să fie. Dar viaţa ei 
încă nu se terminase, indiferent ce credea lumea; nu era în 
anticamera morţii. Mai avea de vizitat Villa Cimbrone din 
Ravello, şi Positano, unde se filmase Talentatul domn 
Ripley. A, şi Pompei! 

lrene citise într-un ziar că femeile necăsătorite şi fără 
copii sunt cele mai fericite persoane din lume. Înţelegea de 
ce, pentru că erau multe avantaje ale acestui tip de 
libertate: să nu dai socoteală nimănui, să trăieşti exact 
după bunul-plac. Numai că, după ce te îndrăgosteşti, nu 
mai poţi fi cu totul liber, nu-i aşa? Deja e prea târziu. 

După moartea lui William, lrene a căzut într-o pasă 
proastă. Depresie, cum i se spune acum, deşi când era ea 
mai tânără se spunea doar că eşti prost-dispus. Angela îi 
spunea Câinele Negru. În tinereţe, Irene primise rareori 
vizitele câinelui. Uneori se ducea în pat, alteori se chinuia 
să lupte cu el. Stările astea o cuprindeau din senin, 
declanşându-se câteodată dintr-un motiv de tristeţe 
evident (de exemplu, când a pierdut sarcina pentru a treia 
şi ultima oară), deşi alteori apăreau din senin, în zile cât se 
poate de luminoase. A reuşit să rămână mereu pe linia de 
plutire pentru că William nu a lăsat-o la greu. William a 
salvat-o de fiecare dată. Şi apoi, după dispariţia lui William, 
ca printr-un miracol, a apărut Angela. 

O ARa e) 

În 2012, anul în care murise William, Crăciunul venise pe 
nesimţite pentru Irene. Reuşise, nu se ştie cum, să nu 
remarce apariția treptată pe rafturile magazinelor a 
decoraţiunilor şi a mâncărurilor festive, să nu audă 


e 116 - 


colindele enervante, şi apoi s-a trezit brusc că venise gerul, 
era decembrie şi lumea căra pe alee brazi. 

lrene primise invitaţii - de la prietena ei Jen, care se 
mutase la Edinburgh împreună cu soţul, şi de la o verişoară 
pe care abia o cunoştea şi care locuia în Birmingham, dacă 
îţi venea să crezi -, dar le-a refuzat fără să le acorde nici 
cea mai mică atenţie. Nu putea face faţă unei călătorii de 
Crăciun, a spus ea, ceea ce era parţial adevărat, deşi 
adevăratul motiv pentru care simţea că trebuia să rămână 
acasă era că, dacă nu petrecea atunci Crăciunul singură, 
primul Crăciun fără William avea să fie cel de anul viitor, 
sau următorul. Toate Crăciunurile, pentru tot restul vieţii ei, 
aveau să fie fără William. S-a gândit că mai bine termină 
de-acum cu povestea asta. 

Angela, care era sensibilă la astfel de lucruri, a zis că 
lrene ar putea să treacă pe-acolo măcar în seara de Ajun. 

— Daniel şi cu mine comandăm curry de la Delhi Grill, i-a 
spus ea. Au nişte cotlete de miel delicioase. Nu vrei să vii şi 
tu? 

lrene i-a răspuns că totul suna, într-adevăr, foarte 
promiţător. În după-amiaza zilei de 24 decembrie, a mers la 
coafor şi la manichiură, după care a cumpărat nişte mici 
cadouri: un exemplar din /epure/e cu ochi de chihlimbar 
pentru Angela şi un voucher la un magazin de bricolaj 
pentru Daniel. 

Când s-a întors acasă, abia apucase să lase 
cumpărăturile jos, că a auzit un zgomot absolut bizar, un fel 
de geamăt, aproape ca un muget. Sunetul acela ciudat, 
animalic, a fost întrerupt brusc de un altul: un obiect făcut 
tăndări, un pahar sau un vas de porțelan. Apoi a urmat un 
zbieret: 

— Nu te mai suport! E ora 4 după-masa şi uită-te la tine. 
Uite în ce hal eşti! lisuse! 

Glasul lui Daniel era piţigăiat şi gâtuit, ca al unui om 
ajuns la capătul răbdării; glasul Angelei semăna cu al cuiva 
care trecuse de mult de faza asta. 

— leşi afară! urlase ea. leşi odată afară... bastaraule. 
Doamne, cât mi-aş dori... 


e 117 œ 


— Ce? Ce ţi-ai dori? Hai! Spune! Ce ţi-ai dori? 

— Să nu te fi născut vreodată! 

Irene l-a auzit pe Daniel cum coboară valvârtej scările şi 
trânteşte uşa de la intrare atât de tare, că făcuse să se 
cutremure aproape tot şirul de case. L-a văzut pe geam 
cum trece vijelios, palid la faţă, cu pumnii strânşi. Peste 
câteva clipe, a ieşit din casă şi Angela, împleticindu-se de 
beată ce era. La propriu - lrene a fost nevoită să coboare şi 
s-o ajute să se ridice de pe jos. Reuşise - într-un fel, după o 
grămadă de mângâieri, şi linguşiri, şi muncă de convingere 
mai blândă şi apoi nu chiar aşa de blândă - s-o ducă în casă 
şi s-o bage în pat. 

Angela trăncănea întruna, mormăind în barbă, abia auzit. 
lrene reuşi totuşi să înţeleagă ceva: 

— Toţi mi-au zis să scap de el, ştii? N-am ascultat. N-am 
ascultat. Of, de-aş fi avut norocul tău, lrene. 

— Norocul meu? repetă Irene. 

— Să fiu stearpă. 7e 


Irene şi Angela s-au revăzut abia a doua zi de Crăciun. 
Angela a venit în vizită cu o carte (o colecție de povestiri 
ale lui Shirley Jackson) şi o cutie de bomboane de ciocolată, 
ca să se scuze pentru cina ratată. 

— Îmi pare rău, lrene, i-a spus. Mă simt îngrozitor, de-a 
dreptul îngrozitor, dar... chestia este că m-am certat cu 
Daniel... 

Nu părea să-şi mai aducă aminte cum căzuse sau ce 
zisese după aceea. lrene era încă supărată şi o bătea 
gândul să-i amintească Angelei ce spusese, să-i explice cât 
de mult o afectase. Probabil că Angela a observat ceva pe 
chipul lui lrene sau poate şi-a amintit frânturi din cele 
întâmplate, pentru că a roşit brusc, a părut ruşinată şi i-a 
ZIS: 

— Nu sunt aşa, de fapt. E de la băutură. 

A oftat scurt şi dureros. 

— Ştiu că asta nu-i o scuză. 

A aşteptat câteva clipe şi, pentru că n-a primit niciun 
răspuns, a făcu un pas înainte şi a sărutat-o uşor pe lrene 


e 118 œ» 


pe obraz. Apoi s-a întors cu spatele şi a pornit spre uşă. 

— La naştere, a zis ea cu mâna pe clanţă, când îi ţii în 
braţe, îţi imaginezi un viitor glorios, de aur. Nu te gândeşti 
la bani, la succes, la celebritate sau ceva de genul acesta, 
ci la fericire. Pur şi simplu la fericire! Poate să ia foc 
universul, numai să fie copilul tău fericit. 


< 119 + 


15 


Carla stătea, zăpăcită, în bucătăria Angelei, care era 
aproape goală, cu excepţia unui ceainic străvechi aflat pe 
blatul de lângă aragaz. Îi zbârnâia telefonul mobil; zbârnâia 
şi nu se mai oprea. Nu catadicsi să se uite la el - era fie 
Theo, fie poliţia, şi nu avea dispoziţia necesară să stea de 
vorbă nici cu unul, nici cu altul. Discutase deja la telefon cu 
agentul imobiliar ca să scoată casa la vânzare, astfel încât 
să prindă sezonul propice de la sfârşitul primăverii. 
Constatase că simpla conversaţie - cu agentul, cu lrene de 
alături - era aproape copleşitoare. 

Deschise dulapurile de deasupra chiuvetei şi apoi le 
închise la loc, verifică sertarele de dedesubt. Toate erau 
goale. Ştia că erau goale. Ea le golise. Ce naiba făcea? 
Căuta ceva. Dar ce? Telefonul? Nu, era în buzunar. Sacoşa 
de pânză! Unde a pus sacoşa de pânză? 

Se întoarse în hol şi văzu că lăsase uşa deschisă. lisuse. 
Chiar că îşi pierdea minţile. Trânti zgomotos uşa cu piciorul. 
Se întoarse cu spatele şi rămase locului fără niciun rost, 
uitându-se la peretele de lângă uşa bucătăriei, unde se 
vedea urma unui tablou. Oare ce fusese atârnat acolo? Nu- 
şi amintea. Dar ce conta? Ce făcea, de fapt? Pentru ce 
venise? 

Zăpăceala asta era ceva nou. O punea pe seama lipsei 
de somn, care era considerată o formă de tortură, pentru 
că te storcea de putere. Işi aminti vag că mai trăise cândva 
această senzaţie, imediat după naşterea lui Ben. Doar că 
atunci starea de confuzie fusese sufocată de bucurie, de 
parcă ar fi fost drogată. Acum parcă era sedată. Sau băgată 
sub apă. Un sentiment care semăna mai degrabă cu cele 
trăite după moartea lui Ben. 

Carla intră din nou în bucătărie, se opri lângă chiuvetă şi 
privi în stradă; se aplecă, îşi lipi capul de geam şi zări o fată 
- cea pe care o cunoscuse la lrene - care tocmai dispărea 
din vedere. Avea un mers ciudat fata asta. Era ceva în 
neregulă cu ea. Un aer perfid. Drăguţă, dar agresivă. 


< 120 œ» 


Uşuratică, fără discuţie. Îi amintea Carlei de tânăra 
acrobată despre care scriseseră toate ziarele acum câţiva 
ani că-şi omorâse prietena. Sau n-o omorâse ea, până la 
urmă. Se întâmplase parcă prin Franţa. Nu, în Italia. 
Perugia, asta era. lisuse, de ce naiba se gândea acum la 
aşa ceva? Nu ştia aproape nimic despre fata asta - de fapt, 
singurul lucru pe care îl ştia despre ea era că în timpul liber 
ajuta o bătrână să-şi cumpere de mâncare. Şi ea, gata, o 
considerase deja o membră a familiei Manson. 

Telefonul începu din nou să-i zbârnâie în buzunar, ca o 
insectă furioasă prinsă într-un borcan, şi Carla scrâşni din 
dinţi. Il ignoră. Ceai, se gândi ea. Am să-mi fac o ceaşcă de 
ceai. Cu mult zahăr. Se întoarse şi puse ibricul la fiert. 
Deschise dulapul de deasupra chiuvetei. La fel de gol. Of, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Stinse imediat focul şi urcă încet scările; era epuizată şi 
îşi simţea picioarele ca de plumb. Când ajunse la etaj, se 
opri, se întoarse pe călcâie, se aşeză pe jos şi privi spre uşa 
de la intrare, la spaţiul de pe podea, de lângă calorifer, 
unde fusese cândva un mic covor Qashqai. Alături de ea, în 
capul scărilor, mocheta era ruptă într-un loc. Trase de ea, 
urmărind cu degetul despicătura de vreo doi sau trei 
centimetri lungime. Uzată şi sfâşiată. De pe vârful nasului i 
se scurse o lacrimă. Uzată şi sfâşiată, Angie, se gândi ea. 
Cam asta rezumă totul. 

Se ridică, îşi şterse lacrimile şi se duse direct în fosta 
cameră a lui Daniel, care se afla în fundul casei şi care era 
goală, cu excepţia patului de o persoană vechi şi a 
şifonierului cu uşa stricată, pe care firma de curăţenie 
refuzase să-l ia. Puse caietul pe care îl purta cu ea 
deasupra teancului de hârtii din fundul şifonierului şi 
închise uşa cât putu de bine. Apoi scoase din buzunar lesa 
câinelui şi lăsă haina să-i alunece de pe umeri. Închise uşa 
dormitorului şi agăţă lesa în cuier, trăgând zdravăn de ea. 
O lăsă acolo, deschise iar uşa şi străbătu încet, fără grabă, 
coridorul care ducea spre camera Angelei, mângâind 
tencuiala pereţilor cu vârful degetelor. 


După ce Angela l-a trimis pe Daniel la internat, Carla a 
început s-o viziteze tot mai rar, până când, într-o zi, vizitele 
au încetat cu totul. Nu a existat un motiv anume - sau, mai 
bine zis, n-a fost un singur motiv; şi-a dat pur şi simplu 
seama că nu mai suporta. Gata cu aşa-zisele cursuri de 
yoga. 

Anii au trecut. Apoi, la vreo şase sau şapte ani după 
moartea lui Ben, Carla a fost trezită în toiul nopţii de un 
telefon, la o oră menită parcă pentru veştile telefonice 
îngrozitoare. l-a trebuit o vreme până să răspundă, până să 
se dezmeticească din somnul provocat de pastile. 

— Aş putea vorbi, vă rog, cu Carla Myerson? a întrebat o 
voce de femeie. 

Carla încremenise - Theo era în Italia, la o fermă izolată 
din Umbria, unde încerca să scrie ceva şi oamenii de acolo 
erau nişte şoferi cumpliţi. Theo, care, la rândul lui era un 
antitalent la volan, simţise parcă nevoia să li se alăture. 

— Doamnă Myerson, aţi putea veni până la secţia de 
poliţie Holborn? Nu, nu, totul este în regulă, dar avem aici... 
o domnişoară, Angela Sutherland, sora dumneavoastră, nu? 
Da, nu are nimic, doar că... a băut cam mult şi a dat de 
necaz, trebuie să o ia cineva. Credeţi că puteţi veni? 

Carla a chemat un taxi, s-a îmbrăcat la repezeală şi a 
ieşit în ploaia rece londoneză, nesigură dacă să fie îngrozită 
sau furioasă. ` 

Secţia de poliție era liniştită şi puternic luminată. In zona 
de aşteptare, o femeie stătea singură, plângând încet şi 
spunând: 

— Nu vreau decât să-l văd. Să ştiu că e bine. 

Femeia de la recepţie, probabil aceeaşi cu care vorbise la 
telefon, a dat din cap spre Carla. 

— Conjugală, i-a zis ea, arătând spre femeia care 
plângea. O bate soţul, ne cheamă, după care se 
răzgândeşte şi nu mai vrea să depună plângere. 

Işi dăduse ochii peste cap. 

— Cu ce te pot ajuta, draga mea? 

— Am venit s-o iau acasă pe Angela Sutherland. E sora 
mea. Mi s-a spus că este aici. 


e 122 œ» 


Femeia a verificat în calculator şi a încuviinţat, apoi a 
chemat pe cineva dintr-o încăpere din spatele biroului ei. 

— Vrei s-o aduci aici pe doamna Sutherland, te rog, John? 
Da, a sosit sora ei. 

După care s-a întors spre Carla. 

— A băut cam mult şi a făcut scandal în staţia de taxiuri. 

— Scandal? 

Femeia a încuviinţat iarăşi. 

— A agresat un bărbat care aştepta la coadă şi care, 
foarte probabil, şi-a  căutat-o, dar, în fine, sora 
dumneavoastră a fost extrem de gălăgioasă, iar când unul 
dintre taximetrişti a încercat să intervină, a sărit şi la gâtul 
lui. El a chemat poliţia şi, când au sosit colegii mei, i-a făcut 
în toate felurile. 

— lisuse. 

Carla era îngrozită. 

— Dumnezeule, îmi pare rău... N-am... n-am auzit să se fi 
comportat vreodată aşa, nu e genul ei, de fapt... e foarte 
civilizată. 

Femeia i-a zâmbit. 

— Ei bine, băutura te face neom, nu-i aşa? Dar dacă vă 
consolează cu ceva, să ştiţi că şi ea pare stânjenită de cea 
făcut. Şi cum n-a depus nimeni plângere, nu e nicio 
tragedie. 

S-a aplecat şi a spus mai încet: 

— Cred că a tras o sperietură, ca să fiu sinceră. 

Amintirea copleşitoare din noaptea aceea a Carlei era de 
ruşine. Ruşinea de a fi sunată la miezul nopţii ca să vină să 
o ia pe beţiva şi zurbagia de soră-sa, inhibată de jena de a 
vedea ce a ajuns Angela în absenţa ei. Scofâlcită, cu 
privirea goală, cu obrajii împăienjeniţi de vene şi umerii 
lăsaţi. 

— Angela! 

— lartă-mă, Cee, i-a zis ea în şoaptă, cu ochii în pământ. 
Îmi pare rău, dar nici măcar nu-mi mai amintesc ce-am 
făcut. Mi-au zis că am tipat la nişte oameni, că i-am înjurat, 
dar... nu mai ţin minte. 

Au stat una lângă alta în taxiul negru care le-a dus acasă 


e 123 * 


la Angela. Niciuna dintre ele n-a scos vreo vorbă, dar Carla 
a cuprins-o pe sora ei pe după umerii slabi şi a ţinut-o lipită 
de ea. Senzaţia a umplut-o din nou de ruşine: era ca şi cum 
ar fi îmbrăţişat un copil, ca atunci când era mică - mică, 
aprigă şi amuzantă. Enervantă. Parcă trecuseră secole de- 
atunci. Secole de când o iubise şi fuseseră cele mai bune 
prietene. Carla începuse să plângă. _ 

Când au ajuns în Hayward's Place, încă plângea. Incă 
plângea când i-a plătit taximetristului, când şi-a condus 
sora până la uşă, când a văzut mizeria din casă şi a simţit 
mirosul rânced de umezeală şi scrum. 

— Încetează, te rog, i-a zis Angela în timp ce urca scările. 
Încetează, pentru Dumnezeu. 

Carla a auzit-o cum dă drumul la apă în cadă. A pregătit 
un ceai - ceai negru, în frigider nu era lapte, de fapt nu era 
nimic acolo în afară de o bucată de brânză uscată şi o sticlă 
deschisă de vin alb. A umplut două căni, a urcat la etaj şi s- 
a aşezat pe scaunul WC-ului, în timp ce sora ei stătea 
cufundată în cadă. 

— Nici măcar n-am vrut să mă îmbăt, i-a zis Angela. 

Stătea în capul oaselor, tamponându-şi încet cu o cârpă 
genunchii  însângeraţi. Carla vedea cum i se mişcă 
omoplaţii, care amenințau parcă să-i iasă prin piele. 

— Am băut două pahare, poate trei? Oare s-a mai 
întâmplat ceva în pub după asta? Era o petrecere de 
serviciu, ştii? Nu m-a văzut nimeni, cred. În staţia de taxiuri. 
Dumnezeule, sper că nu m-a văzut nimeni. S-a întâmplat 
totul pe neaşteptate. Acum eram bine, sănătoasă şi apoi... 
m-am trezit cu bărbatul ăsta aplecat deasupra mea, 
făcându-mă beţivă... 

Parcă nu-ţi aminteai de statia de taxiuri, îşi zisese Carla. 
Dar cu voce tare a spus: 

— Eşti cumplit de slabă, Angie. Ai mâncat ceva înainte să 
ieşi în oraş? 

Angela a ridicat din umeri. 

— De când... eşti aşa? 

Angela a privit-o peste umăr, indiferentă. 

— Aşa cum? 


e 124 œ» 


Se întorsese cu faţa spre perete şi râcâise o pată de 
mucegai dintre rosturile faianţei. 

Carla a ajutat-o să iasă din baie, i-a dat un paracetamol 
din poşeta ei şi a găsit nişte antiseptic în dulăpiorul din 
baie, cu care i-a curăţat tăieturile. A dus-o în pat, apoi s-a 
întins lângă ea, ţinând-o de mâna rece şi mângâindu-i 
degetele. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că situaţia s-a agravat, a 
zis ea. Ar fi trebuit să ştiu. 

Ar fi trebuit să te iert, îşi spusese. Ar fi trebuit să te iert 
până acum. 

Au adormit amândouă. 


Angela se trezise după câteva ore, cu un țipăt în gât. 
Carla a tresărit speriată. 

— E aici? a şoptit Angela. 

— Cine să fie? Cine? Angela, despre cine vorbeşti? Cine 
să fie aici? 

— Ah. Nu, nu ştiu. Cred că am visat ceva. 

S-a întors cu faţa la perete şi Carla a închis ochii, 
încercând să adoarmă la loc. 

— Ştiai că am avut pe cineva? a întrebat-o şoptit Angela. 

— Oo. Serios? N-am ştiut. S-a întâmplat ceva? V-aţi 
despărţit? 

— Nu, nu. Nu acum, a răspuns Angela pocnind din buze. 
Atunci. Am avut pe cineva atunci. Nu ţi-am spus niciodată, 
aşa e? Era însurat. Venea câteodată la mine acasă. 

— Angie. 

Carla a cuprins-o de mijloc, trăgând-o mai aproape. 

— Despre ce vorbeşti? 

— În Lonsdale Square, i-a răspuns Angela. 

Carla şi-a retras mâna. 

— Când stăteam cu Daniel în Lonsdale Square, după cea 
murit tata, am avut o relaţie cu cineva. In noaptea 
dinainte... în noaptea dinaintea accidentului, fuseserăm 
împreună în birou. Ne-am uitat la un film pe ecranul de 
acolo, îl mai ţii minte? 

Ecranul de proiecţie instalat de tatăl lor ca să vadă filme 


e 125 - 


acasă. 

— Am băut câteva pahare şi... în fine. Am crezut că 
băieţii dormeau, dar Daniel era treaz. A coborât şi ne-a 
surprins. 

Respirația Angelei era lentă şi neregulată. 

— A fost foarte supărat, Cee... atât de furios, că nu 
reuşea să se calmeze. l-am spus - prietenului meu - să 
plece. l-am spus să plece şi apoi l-am dus pe Dan la etaj. 
Mi-a luat mult timp să-l calmez, să-l adorm. Apoi m-am dus 
la culcare. M-am băgat direct în pat. Nu m-am mai întors 
jos, în birou. N-am mai apucat să mă întorc, să închid uşa... 

— Angie, a întrerupt-o Carla, te rog. Nu face asta. Noi am 
ştiut tot timpul - eu am ştiut tot timpul - că tu ai lăsat uşa 
deschisă. Era... 

— Da, zise Angela încetişor. Da, normal că ai ştiut. 
Normal. 


e 126 - 


16 


Laura îşi lipi telefonul de ureche şi ridică umărul drept, ca 
să-l poată ţine aşa. Era în baie, căuta în dulăpiorul de 
medicamente un antiseptic pentru tăietura de la braţ. In 
chiuvetă, înmuiată şi cu cerneala întinsă, se afla o scrisoare 
pe care o primise de dimineaţă şi prin care era informată 
despre schimbarea datei audierii în cazul cu furculiţa. In 
timp ce dădea jos sticluţe de pe rafturi şi le arunca în 
chiuvetă, peste scrisoare, izbucni în râs. 

— Furculiţa? Furculiţa, furculiţa, furculita! Furculiţa e o 
diversiune! 

începu să râdă şi mai tare de conexiunea pe care o 
făcuse în minte. 

Poate că era o furculiţă de peşte? (Ba nu, de fapt era o 
furculiţă pentru antreuri, iar ea ştia foarte bine.) 

Dădu drumul telefonului, îl prinse în mână şi se uită la 
ecran ca să-şi aducă aminte cu cine stătea de vorbă. Apelul 
era în aşteptare: asta era; voia să stea de vorbă cu ăia de 
la tribunal, să le spună că data pe care i-o propuneau ei nu- 
i convenea. Era ziua mamei ei atunci. Poate luau prânzul în 
oraş! Izbucni şi mai tare în râs. Râdea de ea însăşi. Când a 
mai scos-o maică-sa în oraş la prânz? 

Poate reuşeşte să le explice totuşi. Poate reuşeşte să-l 
lămurească pe cel care va răspunde la un moment dat la 
telefon cum a fost povestea cu furculita. Poate apucă să-şi 
spună varianta şi poate o înţeleg. Era o poveste simplă, le-o 
mai spusese de nenumărate ori, în diverse forme: poliţiei, 
avocatului din oficiu, terapeutei (Trebuie să dezvoltăm nişte 
strategii, Laura, să-ți controlezi furia), Mayei de la 
spălătorie. 

să le-o mai spună o dată! 

Se întâmplase într-un bar, nu departe de locul unde se 
afla acum. Era foarte târziu, ea era foarte beată şi dansa, 
încet, singură. Încurajată, poate, de cei câţiva oameni care 
se adunaseră să o privească, a interpretat, lent şi spontan, 
un striptease destul de profesionist. In mijlocul acestui 


e 127 œ» 


spectacol, fără să ceară permisiunea, un tânăr de vreo 
douăzeci şi ceva de ani, cu o barbă agresivă - şi el beat, 
dar mai puţin beat decât ea -, a înaintat, s-a apropiat de 
ea, a întins mâna şi a strâns-o cu putere de sânul stâng. 

Prietenii lui au ovaţionat şi ceilalţi au izbucnit în râs, cu 
excepţia unei fete care a spus: 

— Morții mă-sii. 

Laura şi-a ieşit din ritm; s-a împiedicat, cât pe ce să cadă 
pe spate, şi s-a prins de bar ca să-şi menţină echilibrul. 
Lumea a început să râdă şi mai tare. Deodată, orbită de 
furie, a sărit peste tejghea, căutând o armă. A dat 
întâmplător peste o furculiţă cu doi dinţi, folosită de obicei 
pentru măsline, a înşfăcat-o şi s-a năpustit în faţă. Bărbatul 
a lăsat umărul în jos, s-a ferit spre dreapta, a bătut aerul cu 
stânga, s-a agăţat de bar cu mâna dreaptă şi, profitând de 
ocazie, ea l-a înjunghiat, i-a înfipt furculiţa chiar în mijlocul 
palmei. Furculiţa a intrat mult în carne, ca în brânză, şi a 
rămas înfiptă acolo. 

A urmat o încăierare serioasă, cu smucituri şi îmbrânceli, 
în timp ce tânărul urla de durere. Până la urmă, au 
intervenit bodyguarzii. Unul dintre ei a acoperit-o cu haina 
lui pe Laura, care era pe jumătate despuiată, şi a dus-o în 
spatele barului. 

— El ţi-a făcut asta, scumpo? a întrebat-o. Te-a atacat 
cumva? El te-a dezbrăcat? 

Laura a clătinat din cap. 

— Eu m-am dezbrăcat, i-a spus. Dar apoi m-a strâns de 
sân! M-a apucat de sân! 

Au chemat poliţia şi, în timp ce aşteptau, cei doi 
protagonişti - bărbatul cu furculita în mână şi femeia pe 
jumătate dezbrăcată, cu o geacă de bodyguard pe umeri - 
au fost obligaţi să stea aproape unul lângă altul. 

— Dementa dracului, mormăia bărbatul încontinuu. E 
dementă, la dracu'. Vrea la pârnaie. 

Încerca să scoată o ţigară din pachet cu o singură mână, 
dar pachetul îi tot cădea pe jos, spre amuzamentul 
bodyguarzilor. 

— Oricum n-ai voie să fumezi aici, i-a spus bodyguardul 


e 128 œ» 


fără geacă. 

Între timp, Laura n-a scos niciun cuvânt - haosul 
declanşat o făcuse să-şi vină în fire, o speriase. 

— Ai belit-o, javră nebună, pricepi? O să te bage la 
pârnaie pentru agresiune. 

În momentul acela, Laura, s-a întors spre el şi i-a 
răspuns: 

— Ba nu-i adevărat. M-am apărat. 

— Ce dracu' zici că ai făcut? 

— Când ţi-am dat eu voie să mă atingi? l-a întrebat 
Laura. Tu m-ai atacat. Tu ai pus mâna pe mine. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. 

— Ţi-ai scos ţâţele pe-afară, demento! 

— Da, ştiu, dar când ţi-am zis eu că poţi să pui mâna pe 
mine? 

— Are dreptatea ei, spuse bodyguardul. 

Băiatul cu furculita cârâi fără să-i vină să creadă. 

Laura zâmbi dulce. 

— Mersi, zise ea. 

— Mda, continuă bodyguardul, ai şi tu dreptatea ta, 
scumpo, dar orişicât. Nu poţi să ataci oamenii cu furculiţa. E 


Laura se privi lung în oglindă. Era tot în baie, cu telefonul 
la ureche. Nu se auzea nimic la celălalt capăt al telefonului. 
Nu zicea nimeni nimic. Nu asculta nimeni. Laura luă mobilul 
de la ureche, butonă pe ecran şi căută numărul maică-sii. 
Ascultă bipul binecunoscut şi o voce feminină care îi 
spunea: Nu aveți credit pentru acest apel. Puse telefonul pe 
marginea rezervorului toaletei. Încercă să-şi zâmbească în 
oglindă, dar muşchii feţei parcă nu-i mai funcționau cum ar 
fi trebuit. Nu reuşi decât să se schimonosească la urâţenia 
şi singurătatea ei. 


< 129 + 


17 


Theo bătu din nou la uşa Angelei, mai tare de data asta. 

— Carla? Eşti acolo? 

Avea o urmă de încordare în glas; dispoziţia îi oscilase 
toată dimineaţa între iritare şi panică. Nu mai reuşea să 
dea de Carla de două zile - nu-i răspundea la mesaje şi, 
chiar dacă era acasă, nu-i deschidea uşa. Aşadar, era iritat: 
pentru că ea făcea uneori aşa, dispărea în ceaţă fără să se 
gândească la consecinţe, fără să-i pese câte griji îşi fac alţii 
pentru ea - mai cu seamă, el. Odată, a dispărut o 
săptămână întreagă. În cele din urmă, s-a dovedit că fusese 
în Franţa, dar n-a vrut să spună cu cine. 

Pe de altă parte, panică. Sora ei murise. Daniel, la fel. Şi 
peste o săptămână era ziua de naştere a lui Ben. Ar fi fost 
ziua lui, dacă trăia. Ar fi împlinit optsprezece ani. Micuţul 
lor, ajuns om mare. Adult cu acte în regulă. Ar fi discutat 
despre plecarea la facultate, ar fi adus acasă fete. Sau 
băieţi. Îl durea sufletul când se gândea cum ar fi evoluat el, 
cum ar fi evoluat ei, dacă n-ar fi fost accidentul. 

Dacă n-ar fi existat Angela. 

Theo fusese acasă la Carla, fusese la cimitir, le sunase pe 
prietenele ei. Dacă nu o găsea nici aici, poate că trebuia să 
sune la poliţie. Îi trecuse prin minte de mai multe ori că s-ar 
putea să fie deja la poliţie. Că s-ar putea să stea chiar acum 
într-o sală de interogatoriu, să răspundă la întrebări. Pentru 
că dacă lui i-au luat amprentele şi i-au prelevat mostre de 
ADN, atunci au făcut acelaşi lucru şi cu ea, nu? Şi cine ştie 
ce-ar fi putut să descopere? 

Bătu încă o dată în uşă, şi mai tare, şi strigă disperat: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Carla, lasă-mă să intru! 

Zări cum se întredeschide uşa casei de-alături, iar o 
bătrânică îşi strecoară chipul zbărcit prin crăpătură. 

— Nu-i nimeni acolo, rosti scurt. E goală casa. 

Vecina băgăcioasă. Carla îi pomenise de ea; Theo nu-i 
mai reţinea numele. Îi zâmbi radios. 

— Ah, bună. Îmi pare tare rău că vă deranjez, spuse el, 


e 130 œ» 


îndepărtându-se de uşa Angelei şi mergând spre bătrână. O 
caut pe soţia mea. Carla Myerson? Sora Angelei. Mă 
întrebam dacă n-aţi văzut-o cumva...? 

Bătrâna miji ochii. 

— Carla? repetă el tare pronunţând clar cuvintele. 

Femeia se încruntă. Poate nu era chiar în toate minţile. 

— Lăsaţi, nu-i nimic, zise el, zâmbind din nou. Nu vă 
faceţi griji, nu contează. 

— Dumneata, zise bătrâna brusc, deschizând uşa şi 
întinzând spre el un deget noduros. Dumneata erai. Fireşte! 
Ar fi trebuit să te recunosc. 

— Poftim? întrebă Theo. 

— Aşteaptă aici, spuse ea. Să nu pleci. 

Şi dispăru în hol, lăsând uşa larg deschisă. 

Theo rămase locului preţ de o clipă, neştiind ce să facă. 
Se uită în susul şi-n josul aleii şi strigă: 

— Alo? Doamnă... hmm... 

Cum o chema? Babă senilă, parcă îi spusese Carla. Intră 
în holul întunecat şi aruncă o privire în treacăt la tablourile 
de pe pereţi: gravuri ieftine, scene navale. Poate soţul ei 
era pasionat de nave? Făcu încă un pas înăuntrul casei. 

Deodată, din întuneric, îşi făcu apariţia bătrâna, iar el 
tresări. Femeia miji din nou ochii, privindu-l prin ochelarii pe 
care şi-i pusese pe nas. 

— Chiar dumneata eşti? Ai mai fost pe aici. Te-am văzut 
pe alee, cu Angela. 

— Hm, nu... eu... 

— Da, da, dumneata eşti. Polițistul m-a întrebat cine era 
bărbatul ăla şi n-am reuşit să-i spun, nu te-am recunoscut 
pe moment sau nu mi-am amintit, dar dumneata erai. Ai 
fost aici, cu Angela. Ai făcut-o să plângă. 

— Ba nu, spuse Theo categoric. Mă tem că mă 
confundați, adăugă el şi se întoarse cu spatele, pornind 
repede spre alee. 

— Aveai un câine cu dumneata! strigă bătrâna în urma 
lui. Un căţeluş. _ 

| 


Theo străbătu aleea cu pas alert, coti şi apoi o luă drept 
e 131 » 


spre Sekforde Arms. Îşi comandă un whisky. Îl bău repede şi 
ieşi să fumeze. Incălcase regulile: fără băuturi alcoolice 
înainte de 6 seara, iar ţigările erau interzise potrivit 
propriului lui cod. Totuşi. Avea circumstanţe atenuante, se 
gândi el, strivind ţigara fumată pe jumătate în scrumieră şi 
întorcând privirea spre Hayward's Place, ca şi cum bătrâna 
s-ar fi putut lua după el. 

Se întrebă dacă femeia o să-i spună Carlei. Oare îi va 
spune că l-a văzut azi sau că îl mai văzuse şi înainte? /isuse 
Hristoase. Intră înapoi în pub şi, ridicând un deget spre 
tânăra din spatele tejghelei, îşi mai comandă un pahar. 
Barmaniţa ridică o sprânceană, aproape imperceptibil. 
Aproape. Vezi-ţi de treaba ta, ar fi vrut el să-i spună. Fata îi 
puse al doilea pahar în faţă, zâmbind: 

— Poftiţi. 

Poate doar îşi imaginase el că ridicase din sprânceană. 
Poate că era paranoic. 

Poate că era paranoic şi în legătură cu bătrâna. Şi dacă îi 
spunea ceva Carlei, ce? Ar fi crezut-o? Doar un paranoic se 
putea gândi că bătrâna va fi luată în serios; Carla parcă 
spusese despre ea că-i lipseşte o doagă, nu? Nu asta 
spusese? 

Şi totuşi. Dacă o credea? Ce-o să-şi imagineze? Dacă afla 
că luase legătura cu Angela, ce reacţie ar fi avut Carla? 
Imposibil de spus. Theo o cunoştea de aproape treizeci de 
ani şi tot nu era sigur cum va reacţiona de la caz la caz. 
Ştia însă ceva: el îi iertase toate greşelile şi va continua să 
o facă, totdeauna. Dar nu era nicidecum sigur că şi ea va 
face la fel. 

Scoase mobilul din buzunar şi o sună din nou pe Carla. 
Tot nu răspunse. Era tentat să-şi mai comande o băutură, 
dar efectul ameţitor al primului pahar era deja urmat de 
ceața periculoasă a celui de-al doilea şi dacă până la urmă 
îi răspundea? Ce-o să-i spună atunci? 


Ultima oară când a văzut-o pe Angela, stăteau fix în 
acelaşi loc din Hayward's Place în care vorbise acum cu 
vecina ei. O zi mohorâtă, un cer înnorat, o Londră 


e 132 œ» 


monocromă. Theo îl căuta pe Daniel, dar dăduse peste 
Angela. Bătrâna avea dreptate: Angela plânsese, dar nu era 
convins că din vina lui. lzbucnise în lacrimi din clipa în care 
îl văzuse. L-a invitat înăuntru, dar el a preferat să 
vorbească în stradă. Nu voia să fie singur în aceeaşi cameră 
cu ea, nu avea încredere că se putea stăpâni. 

Angela arăta şocant: dureros de slabă, cu vene albăstrui 
care-i împânzeau pielea albă ca hârtia. Avea părul cărunt şi 
foarte lung; semăna cu vrăjitoarea cea rea din basme şi 
părea golită pe dinăuntru, ca o păstaie. Theo a încercat să-i 
ignore aspectul şi suferinţa, să discute cu ea practic şi să-i 
spună cât de direct putea de ce era acolo. Că Daniel venise 
la el acasă şi ceruse bani; că, din spusele lui, îşi pierduse 
slujba şi nu avea pe altcineva la care să apeleze. Nu voia să 
o deranjeze pe Carla, zisese el. Lui Theo îi mirosise a 
minciună şi presupusese că altele erau dedesubturile, dar 
nu voia să le afle. Îi completase un cec de 1.000 de lire. 
Peste vreo două săptămâni, Daniel revenise. Theo era 
plecat, dar lăsase un mesaj. 

— Pot să-l ascult? l-a întrebat Angela. 

— Nu e un mesaj telefonic, i-a răspuns Theo. A băgat un 
bilet pe sub uşă. 

— Ce fel de bilet? Ce scria în el? 

Angela căscase ochii, cu corneea galbenă de parcă ar fi 
avut icter. £ bo/navă, îşi spusese Theo. Poate chiar pe 
moarte. 

— Nu contează ce scria, i-a răspuns Theo. Trebuie doar 
să stau de vorbă cu el. 

Angela i-a spus că nu ştia unde era Daniel, dar că o să 
discute cu el dacă-l vede. 

— N-are niciun rost, a zis ea, clătinând din cap. Nu mă 
ascultă. Doar pe Carla. 

Ochii i se umpluseră din nou de lacrimi. 

— De obicei face ce-i cere Carla. 

Theo a mai rămas acolo o vreme, privind-o cum plânge; a 
încercat să simtă milă pentru ea, dar n-a reuşit. Îşi plângea 
oricum singură de milă, aşa că mila lui ar fi fost de prisos. 
S-a îndepărtat de ea înainte să spună ceva ce să regrete. 


e 133 + 


Numai că nu atunci a văzut-o ultima oară, bineînţeles. 
Fusese penultima oară. 


e 134 + 


18 


Prin cotloanele încăperii se adunau umbre fără chip, 
schimbătoare, care se apropiau şi se îndepărtau, risipindu- 
se la loc în neant. lrene stătea întinsă, ascultându-şi 
respiraţia scurtă şi inegală şi sângele care-i zvâcnea în 
urechi, copleşită de groaza care o ţintuia de pat. 

O trezise ceva. O vulpe în curtea bisericii? Sau un beţiv 
de pe alee care zbierase la Lună sau... Stai! Nu, iar se aude, 
acelaşi sunet. Scârţâitul scării? Irene îşi ţinu respiraţia, prea 
speriată să întindă mâna şi să aprindă lumina. Mai trecură 
câteva secunde, apoi alte câteva. Poate doar îşi imaginase? 
Poate visase? Expiră încet, întorcându-se pe o parte. Stai! 
Din nou! Zgomot de paşi. Se auzeau clar, dar - slavă 
Domnului - veneau de alături, nu de pe scara ei. Cunoştea 
bine sunetul, o auzise pe Angela urcând şi coborând 
treptele ani de zile, la orice oră din zi şi din noapte. Pereţii 
caselor înşiruite erau subţiri ca hârtia. 

Oare era ecoul paşilor Angelei? Era oare o reacţie 
normală la suferinţă? La fel ca viziunile ei despre William, în 
care acesta se întorcea seara fluierând pe alee sau o 
aştepta lângă fereastră când se trezea, mereu pe picior de 
plecare, mereu gata s-o întrebe: Bei și tu o ceaşcă, Reenie? 

Dincolo de câmpul ei vizual se deplasa ceva; lrene se 
prinse de aşternuturi atât de tare, că o dureau degetele. 

Oare sub ce chip i se va înfăţişa Angela dacă vă apărea? 
se întrebă lrene. Va fi chiar ea, veşnic un pic agitată, 
bălăbănindu-şi piciorul când se aşeza, încrucişându-şi 
picioarele subţiri, trăncănind despre o carte pe care tocmai 
o terminase, găsindu-şi mereu de lucru cu mâinile, răsucind 
o ţigară sau trăgând de un fir din cămaşa de bumbac? Va fi 
ea sau o altă arătare? Va fi deformată, cu gâtul rupt şi cu 
izul de vin din răsuflarea ei amestecat cu mirosul de 
putregai? 

Apoi - de data asta nu mai era loc de îndoială - lrene auzi 
pe cineva străbătând palierul de dincolo de peretele 
dormitorului ei. Nişte paşi uşori, nu împiedicaţi ca ai Angelei 


e 135 œ» 


când se îmbăta. Zgomotul nu era înăbuşit, neclar, imaginar, 
ci erau nişte paşi. Prudenţi şi inconfundabili. 

Alături era cineva şi nu era o fantomă. Ci un intrus. 

Irene se temea de intruși mai mult decât orice pe lume. Îi 
era groază de clipa în care necunoscutul avea să-şi dea 
seama că mai era cineva în casă, un martor de care trebuia 
să se ocupe. Se temea de momentul judecății, în care ea, o 
pensionară neputincioasă, singură în pat, avea să înţeleagă 
cu ce fel de intrus avea de-a face: cu un oportunist, venit să 
pună mâna pe un portofel, un laptop sau orice altceva sau 
cu unul cu chef de joacă. Poveştile alea cumplite şi jalnice 
pe care le auzise, despre bătrâne bătute, agresate, cu ochii 
învineţiţi şi cămăşile de noapte pline de excremente. 

Stai, din nou! Un alt zgomot, poate cineva care se plimba 
încoace şi-n colo în lungul coridorului. Căuta ceva? 
Myerson, se gândi lrene. Bărbatul care o făcuse pe Angela 
să plângă. Bărbatul care minţise, spunând că n-a fost 
niciodată acolo. Nu i-a plăcut felul lui de a fi, nu i-a plăcut 
cum o cerceta din priviri, subestimând-o. O babă proastă şi 
nebună, trebuie să fi gândit el. Aproape că îl auzea 
murmurând cuvintele astea. Vacă bătrână şi băgăcioasă. 

In fine. Poate că ar fi cazul să-şi împlinească destinul de 
babă curioasă, nu? Pipăi prin întuneric, căutând 
întrerupătorul veiozei, îl apăsă şi începu să clipească până 
se obişnui cu lumina. Se ridică în şezut şi întinse mâna 
după ochelari. Mobilul ei, fireşte, nu era lângă pat. 
Blestematul ăla de telefon nu era niciodată acolo unde ar fi 
trebuit. Indiferent unde era ea sau ce făcea, mobilul era 
întotdeauna în altă cameră. 

Cobori târşâit scările, orbecăind prin întuneric, fiindcă nu 
voia să atragă atenţia aprinzând lumina de la parter. „Ce 
tâmpenie”, mormăi în sinea ei. „Să bâjbâi ca oarba. Lasă 
glezna scrântită, o să te alegi cu o fractură de şold.” 

Când ajunse pe ultima treaptă, asigurându-se şovăielnic 
cu talpa piciorului că era într-adevăr la parter, de alături se 
auzi un zgomot mai puternic, o bufnitură neaşteptată, de 
parcă s-ar fi împiedicat cineva. 

— Cine-i acolo? strigă ea. Te aud. Sun acum la poliţie! 


e 136 œ» 


Imediat vine! 
| se păru că vocea îi suna ridicol de indignată. 
— M-ai auzit? 

Nu-i răspunse decât tăcerea 


Cei doi poliţişti - un bărbat tânăr, robust, cu faţă de copil, 
şi o femeie mai în vârstă, de vreo treizeci de ani, care părea 
obosită - stăteau în faţa casei Angelei, cu mâinile în şold. 

— Uşa e încuiată, îi spuse lui Irene polițistul cel scund şi 
verifică din nou clanţa, ca să-i demonstreze. Nu există nicio 
urmă de forţare. Ferestrele sunt întregi... 

Ridică din umeri, parcă cerându-şi scuze. 

— Nu există dovezi de efracţie. 

— E cineva înăuntru, insistă lrene, înghesuindu-se în 
spatele uşii ei. L-am auzit. Am auzit cum umbla prin casă... 

— Şi ziceţi că nu locuieşte nimeni în casa asta? Sunteţi 
convinsă că n-a fost închiriată? 

— Da, categoric nu locuieşte nimeni. Nici măcar n-au 
apucat să scoată toată mobila. Şi chestia este că azi a fost 
un bărbat aici, care m-a minţit că n-a mai trecut niciodată 
pe aici şi eu pur şi simplu... pur şi simplu... 

Poliţista îşi ţuguie buzele. 

— Deci spuneţi că era cineva prin apropierea casei? 

— Mă rog... nu, nu asta vreau să spun. Dar aici a murit o 
femeie. Acum două luni, a murit o femeie şi voi - bine, nu 
voi, personal, poliţia, în general - aţi spus că a fost un 
accident, numai că eu nu sunt convinsă, pentru că acum a 
murit şi băiatul ei şi nu vi se pare ciudat? 

Poliţista clipi rar. 

— Mă scuzaţi, zise ea. Vreţi să spuneţi că au fost două 
morţi suspecte în această casă? 

— Nu, nu, doar una. Fiul ei a murit în altă parte. Numai 
că... Nu sunt genul care să vă cheme de pomană, spuse 
lrene. E cineva alături şi... sinceră să fiu, mi-e teamă. 

Polițistul îndesat încuviinţă. 

— Pe bună dreptate, îi spuse el, zâmbindu-i. 

Ridică pumnul şi lovi ferm în uşă. Aşteptară. Bătu iarăşi. 
Şi atunci se aprinse o lumină. 


e 137 + 


lrene fu cât pe ce să se împiedice şi să cadă când se 
trase grăbită din uşă. 

— Aţi văzut că e cineva acolo? strigă îngrozită şi 
triumfătoare. 

După câteva clipe, uşa se deschise şi în prag apăru Carla, 
întunecată la chip. 


e] 

Mai târziu, după ce Carla i-a lămurit pe poliţişti cum 
stăteau lucrurile, cine era şi că avea tot dreptul să se afle 
acolo, acceptă invitaţia lui Irene la o ceaşcă de ceai la 3 
dimineaţa. 

— N-ar trebui să dai buzna acolo, îi spuse lrene lezată. 
Cel puţin nu în toiul nopţii. 

— Cu tot respectul, lrene, dar pot să intru acolo la orice 
oră vreau eu, îi spuse Carla acceptând ceaşca de ceai din 
partea ei şi ridicând puţin bărbia, astfel încât s-o privească 
pe deasupra nasului. Este casa mea. Adică va fi. Aşa că pot 
intra în ea când am eu chef. 

— Dar... 

— Îmi pare rău că te-am deranjat, continuă Carla pe un 
ton care nu trăda nicio urmă de regret, dar în ultima vreme 
am dormit cam prost sau chiar deloc, aşa că uneori, în loc 
să zac în pat cu ochii în tavan, mă ridic şi-mi văd de treaba 
mea, fie mă ocup de corespondenţă, de curăţenie sau, în 
cazul ăsta, am venit până aici să caut ceva ce am rătăcit cu 
altă ocazie. 

— Ce? izbucni Irene, înfuriată de comportamentul Carlei, 
de nepăsarea veselă faţă de liniştea ei sufletească. Ce 
naiba era aşa de urgent de găsit la ora 2 noaptea? 

— Nu e treaba ta! 

Carla trânti ceaşca pe blatul din bucătărie, vărsând ceai 
pe podea. 

— Scuze, spuse ea, luând un şerveţel şi ghemuindu-se să 
şteargă pata. Dumnezeule! 

Rămase acolo, aplecată, cu braţele atârnate în lateral şi 
faţa lipită de genunchi. _ 

— Îmi pare rău, mormăi ea. Îmi pare rău. 

Irene puse cu blândeţe o mână pe umărul Carlei. 


< 138 œ» 


— Nu-i nimic, spuse ea, puţin surprinsă de această 
dovadă de slăbiciune. Hai, hopa sus. 

Carla se ridică. Plângea - nu zgomotos sau demonstrativ, 
ci liniştit, demn, în stil Carla. Lacrimile îi alunecau elegant 
pe obraji şi, urmărind conturul maxilarului, se scurgeau pe 
gulerul cămăşii albe. Închise ochii şi îşi tamponă pomeţii cu 
podul palmelor. 

— Haide, spuse Irene cu blândeţe, cocoloşind-o pe Carla 
ca şi ar fi fost un animăluţ sau un bebeluş. Bea o gură de 
ceai, poftim, aşa, zise ea conducând-o în sufragerie, unde 
se aşezară una lângă alta pe canapea. 

— Aveam nişte lucruri într-o sacoşă, spuse Carla după o 
vreme. Nişte haine şi două cutii de bijuterii. Le aveam cu 
mine când am fost astăzi aici - adică ieri... mă rog. Sunt 
sigură. 

— Şi nu le mai găseşti? 

Carla încuviinţă. 

— Erau valoroase? 

Carla ridică din umeri. 

— Nu cine ştie ce. Habar n-am... Inelul de logodnă al 
mamei valora probabil ceva, dar medalionul cu Sf. 
Cristofor... A fost al băiatului meu. 

— Vai, Carla. 

— Nu se poate să-l pierd, nu se poate. | l-am cumpărat la 
botez, l-am gravat... 

Clătină din cap, clipind printre lacrimi. 

— Nu l-a purtat niciodată, bineînţeles, era prea mic, dar îi 
plăcea să se uite la el, să-l scoată din cutie, ar fi vrut să se 
joace cu el, doar ştii cum sunt copiii. Dar i-am spus mereu 
că nu i-l pot da, că era prea important, că va trebui să-l 
punem deoparte, la loc sigur... Am promis să i-l păstrez şi 
aşa am făcut atâta vreme, iar acum... 

Se opri şi îşi întoarse faţa. 

— Of, îmi pare foarte rău, zise Irene. Dar de ce l-ai adus 
aici? Mergeai în altă parte? Nu te-ai oprit cumva pe drum? 
La un magazin, poate ai lăsat sacoşa jos... 

— Nu, nu. Nu mergeam nicăieri. Pur şi simplu... voiam să 
am lucrurile alea cu mine. Să le am cu mine când... 


e 139 + 


Întoarse capul. 

— Când ce? 

lrene nu înţelegea. 

— Eram... eram disperată, spuse Carla. 

Se întoarse cu faţa şi se priviră în ochi. 

lrene duse brusc mâna la gură. Acum înţelegea. 

— Vai, Carla, zise ea. Vai, nu. 

Carla clătină din nou din cap. 

— Nu contează, spuse ea. N-are nicio importanţă. 

— Ba are. Normal că are, zise lrene şi îşi lăsă uşor palma 
peste mâna Carlei. Băiatul tău, apoi sora ta şi Daniel, la un 
interval atât de scurt - pare imposibil de îndurat. 

Carla zâmbi. Îşi retrase mâna şi îşi şterse lacrimile de pe 
obraji. 

— N-am avut prea mult noroc în viaţă, spuse ea. 

— Eşti în doliu, spuse lrene. Nu poţi gândi cum trebuie în 
astfel de momente. Aşa am păţit şi eu când mi-a murit 
soţul. M-am gândit şi eu - să termin odată cu toate. Nu mai 
vedeam rostul vieţii, singură pe lume, fără cineva lângă 
mine. Sora ta m-a ajutat să depăşesc momentul, să ştii. 
Venea tot timpul pe la mine cu fursecurile alea suedeze 
care îi plăceau ei, cu migdale. Daneze, de fapt. Şi câteodată 
aducea supă sau doar cafea şi pălăvrăgea, despre ce citea, 
ştii, chestii de-astea. Angie mi-a salvat viaţa. 

Carla se întunecă parcă la faţă şi întoarse capul. 

— Ştiu că voi două nu v-aţi înţeles bine întotdeauna, dar 
te-a iubit, spuse Irene. Şi... în fine, ştiu că şi tu l-ai iubit pe 
Daniel, nu-i aşa? A însemnat foarte mult... 

Carla se ridică. 

— Te las să te culci, spuse ea cu glas vioi, ducând ceaşca 
de ceai în bucătărie. Ţi-am stricat somnul. 

— Mă rog, oricum nu dorm foarte bine, spuse lrene. Dacă 
vrei să rămâi aici, să te odihneşti, nu mă deranjează, 
dacă... 

— O, nu, zise Carla, ca şi cum ideea ar fi dezgustat-o. 

Se întoarse din bucătărie fără nicio urmă de emoție pe 
faţă. Se opri în prag, cu spatele drept, cu bărbia ridicată şi 
buzele strânse. 


e 140 œ» 


— Te rog, nu te ridica, spuse ea. Mulţumesc pentru ceai. 
Şi scuză-mă pentru incident. Mă duc acum acasă, aşa că n- 
am să te mai deranjez. 

— Carla, eu... 

Irene se opri. Ar fi vrut să-i spună ceva liniştitor, 
încurajator, ceva împăciuitor. Dar nu-i venea nimic în minte. 
Aşa că o întrebă: 

— O să fie în regulă, nu-i aşa? 

Preţ de o clipă, Carla păru că nu pricepe întrebarea, apoi 
se înroşi la faţă. 

— O, Doamne. Da, normal. Nu trebuie să-ţi faci griji. 
Oricum, nu ştiu dacă aş fi mers până la capăt. Să-ţi 
imaginezi aşa ceva e una, iar realitatea... 

| se frânse vocea. 

— Am adus lesa câinelui, spuse ea. 

lrene se cutremură şi i se înfioră toată pielea de pe 
spate, până pe ceafă, la gândul unui a/t cadavru în casa 
vecină, nedescoperit, în spatele pereţilor subţiri ca hârtia. 

— Nu a câinelui meu, fireşte, spuse Carla. Eu n-am câine. 
Dar a avut fostul meu soţ şi cred că undeva, în 
subconştient, m-am asigurat în felul ăsta că n-am să merg 
până la capăt. 

Zâmbi straniu, reţinut. 

— Cred că am ştiut dinainte că în momentul în care am 
să văd lesa, am să mă gândesc la cățelul lui, la cât de mult 
l-a iubit şi la cât de mult m-a iubit şi pe mine şi am să dau 
înapoi. 

Ridică din umeri, cu o expresie blândă. 

— Cel puţin aşa cred acum. 

— Vai! spuse lrene, amintindu-şi brusc. Am uitat să-ţi 
spun. Te-a căutat fostul tău soţ. A venit aici... 

— Aici? 

— Mă rog, afară, pe alee. A bătut la uşa Angelei. Prima 
dată, nu l-am recunoscut, dar apoi mi-am amintit că mai 
trecuse pe aici, că îl văzusem stând de vorbă cu Angela, 
aşa că... 

Carla clătină din cap. 

— Nu, n-avea cum să fie Theo. 


e 141 œ 


— Ba el era, fără discuţie... 

— Te înşeli, Irene, nici în ruptul capului soţul meu... 

— L-am văzut cu ea, insistă lrene. L-am văzut acolo 
afară, pe alee. Ea plângea. Angela plângea. Cred că se 
certau. 

— lrene, spuse Carla ridicând vocea, în timp ce în obraji îi 
apărură două pete întunecate. Theo nu vorbea cu sora 
mea. El n-ar face niciodată... 

— Avea un căţeluş cu el. Un terier micuţ, negru cu 
cafeniu. 

Carla clipi rar. 

— L-ai văzut stând de vorbă cu Angela? întrebă ea. 

Irene încuviinţă. 

— Când? 

— Nu mai ştiu sigur, parcă... 

— De câte ori? 

— O singură dată, cred. Afară, pe alee. Şi Angela 
plângea. 

— Când, Irene? 

— Cu o săptămână sau două înainte să moară, zise lrene. 


După ce se băgă înapoi în pat, lrene rămase cu ochii 
deschişi, urmărind lumina cenuşie care se strecura printre 
perdele. Era aproape dimineaţă. Se întorsese în pat 
epuizată şi ştia că avea puţine şanse să adoarmă. Era 
adevărat ce-i spusese Carlei despre starea de veghe, 
dormitul puţin fiind doar un efect secundar al bătrâneţii. 
Dar se îndoia că ar fi reuşit să adoarmă, oricât de bătrână 
sau de obosită ar fi fost; expresia şocată de pe chipul Carlei 
când pomenise de vizita lui Theo Myerson ar fi tinut-o 
oricum trează. 


e 142 œ» 


19 


— Lasă-mă. Dracului. Să intru! 

Era 9 şi jumătate dimineaţa, afară ploua cu găleata şi 
Laura stătea pe trotuarul din faţa spălătoriei, respirând 
sacadat, doar vag conştientă de salariaţii cu umbrele care 
grăbeau pasul, lăsându-i suficient spaţiu nebunei care îşi 
rotea acum rucsacul în aer şi îl trântea cu toată forţa în uşa 
spălătoriei. 

— Nu e vorba despre slujbă, ţipă ea. Nu-mi pasă de ea, 
poţi să ţi-o bagi în cur! Vreau doar să vorbesc cu Tania! 
Maya, lua-te-ar dracii! Lasă-mă să intru! 

De cealaltă parte a uşii de sticlă, Maya stătea dreaptă şi 
impasibilă, cu braţele în sân. 

— Laura, strigă ea, calmează-te. Îţi dau treizeci de 
secunde să te calmezi şi să pleci, OK? Altfel, chem poliţia. 
M-ai înţeles, Laura? 

Laura se ghemuli şi îşi muşcă puternic buza. Simţi cum o 
loveşte un val de greață când îi năvăli în organism 
adrenalina, cum i se umple gura cu salivă şi inima îi bate 
să-i spargă pieptul. Luă din rigolă o sticlă de bere goală şi 
ridică braţul. 

Cineva îi înşfăcă mâna şi i-o răsuci brusc la spate. Simţi o 
durere în umăr şi ţipă, scăpând sticla. Mâna care o strângea 
de braţ îi dădu drumul. 

— Ce naiba vrei să faci? o întrebă un glas de femeie. 

Laura se întoarse, frecându-şi umărul de durere, şi 
descoperi că fusese imobilizată de piticanie. 

Aşa îi ziceau la spălătorie, pentru că era mică de statură, 
păroasă şi arăta ca şi cum ar fi ieşit dintr-o vizuină, un grajd 
sau ceva de genul acesta, deşi au aflat până la urmă că 
locuia pe o barcă, o chestie oricum destul de ciudată. 

— Ei bine? 

Femeia o privea încruntată şi mai degrabă contrariată 
decât înfuriată. Ca atunci când tatăl Laurei era supărat pe 
ea, dar încerca s-o ascundă şi spunea: Nu sunt nervos, 
puiule, sunt dezamăgit. 


e 143 + 


— Nu mă lasă să intru, spuse Laura fără vlagă, negura 
roşie împrăştiindu-se la fel de repede pe cât o învăluise. Nu 
mă lasă să intru, deşi n-am venit să fac scandal, doar să 
vorbesc cu Tania. N-are nicio treabă cu serviciul, nici 
măcar... 

Laura se opri. Nu avea niciun rost. Totul era zadarnic. Se 
ghemui pe trotuar, cu genunchii sub bărbie. 

— N-am venit să fac scandal. 

Piticania se sprijini de umărul Laurei şi se aşeză lângă ea. 

— Ei bine, spuse ea cu asprime, nu sunt convinsă că dacă 
arunci cu sticle nu faci scandal. 

Laura o privi pe furiş şi piticania îi zâmbi, dezvelindu-şi 
dinţii strâmbi, gălbejiţi. 

— Am uitat cum te cheamă, zise Laura. 

— Miriam, răspunse femeia. 

O mângâie pe Laura pe genunchi. 

— Să înţeleg că nu mai lucrezi aici? Am observat că n-ai 
mai venit. 

— M-au dat afară, spuse Laura tristă. Am lipsit de două 
ori la rând. N-a fost prima dată când s-a întâmplat şi nici n- 
am sunat-o pe Maya să-i spun, aşa că a ratat petrecerea 
nepotului, care era oricum de căcat, dar chestia este că n- 
am vrut, chiar n-am vrut. N-a fost vina mea. 

Miriam o mângâie din nou pe genunchi. 

— Îmi pare foarte rău. E cumplit. E cumplit să-ţi pierzi 
slujba, ştiu bine prin ce treci. Vrei să mergem undeva, să 
bem un ceai? Aş vrea să te ajut. 

Laura se trase uşor de lângă ea. 

— Şi eu a trebuit să mă bazez în viaţă de bunătatea unor 
străini, cel puţin o dată, zise Miriam. Ştiu ce simţi. La 
început e stânjenitor, nu? 

Laura încuviinţă. 

— Dar cred că o să descoperi că noi două semănăm 
destul de bine, zise Miriam cu un zâmbet binevoitor. 

Semănăm pe dracu”, se gândi Laura, dar reuşi să-şi ţină 
gura, pentru că înţelesese că femeia nu încerca decât să fie 
amabilă. 


— Deci la patru ani după accidentul cu maşina, mama s-a 
căsătorit cu bărbatul care dăduse peste mine când mă 
plimbam cu bicicleta. 

Laura tăcu şi turnă lapte în ceştile de ceai pe care le 
pregătise. Îi întinse lui Miriam ceaşca mai puţin ciobită. 

— Îţi distruge viaţa o fază din asta, fără doar şi poate. 
Adică evident, un accident de maşină îţi distruge viaţa, fizic 
vorbind, te lasă cu tot felul de dureri şi handicapuri, 
înţelegi? 

Arătă în jos, spre piciorul stâng şchiop. 

— Dar celelalte chestii sunt şi mai nasoale. Chestiile 
emoţionale, mintale. Aşa ceva te termină definitiv. 

Miriam sorbi din ceai şi încuviinţă. 

— Total de acord, zise ea. 

— Aşa că acum, spuse Laura, trântindu-se pe scaun, fac 
uneori prostii - tâmpenii -, ca azi-dimineaţă sau, în fine... şi 
cu alte ocazii şi chestia este că nu vreau să fac aşa ceva 
sau, mă rog, uneori vreau, doar că pun ceva în mişcare şi 
nu mă mai pot opri şi singurul lucru pe care pot să-l mai fac 
este să reacţionez, să încerc să reduc răul pe care mi-l 
provoc şi câteodată, când fac asta, fac rău altora, dar nu e 
deliberat. Nu e premeditat. 

Piticania dădu din nou din cap. 

— Oamenii îşi bat joc de mine când le spun că nu e vina 
mea, ştii? Maică-mea vitregă, de exemplu, profesorii mei, 
poliţiştii, Maya sau mai ştiu eu cine. Se întreabă bine, dar a 
cui e vina? 

| 

Janine, mama Laurei, stătea pe aleea din fața casei şi se 
uita la hrănitoarele pentru păsări agăţate în măr. Trebuiau 
umplute. Nu ştia sigur dacă mai aveau seminţe, dar nici nu 
voia să meargă acum la magazin, pentru că ningea de ceva 
vreme şi drumurile erau probabil groaznice. A închis ochii şi 
a inspirat adânc, bucurându-se de aerul rece din plămâni şi 
de liniştea aproape perfectă - care a fost spartă brusc şi 
violent de un scârţâit de frâne. A urmat o tăcere lungă, 
chinuitoare, apoi un bufnet oribil, răscolitor. Aleea avea 
aproape 200 de metri lungime, era mărginită de copaci, iar 


e 145 - 


la marginea proprietăţii se ridica un gard viu, aşa că Janine 
nu avea cum să vadă ce se întâmplase în drum, însă ştia. 
La sosirea poliţiştilor, le-a spus că ştiuse că s-a întâmplat 
ceva îngrozitor. 

Maşina dispăruse. Laura zăcea în drum cu picioarele 
răsucite într-o poziţie ciudată. Îngenunchind lângă copilul 
ei, Janine a zărit pe asfaltul alunecos şi umed un firicel de 
sânge care se prelingea de sub casca fetei. A băgat mâna 
în buzunar după telefon şi când a constatat că nu era acolo, 
a început să ţipe nepotolit, dar nu a apărut nimeni, pentru 
că următoarea casă era la aproape un kilometru distanţă. 

Poliţia voise să afle ce văzuse şi auzise, dacă era sigură 
că nu zărise deloc maşina, poate culoarea? Janine clătinase 
din cap. 

— A fost vina mea. A fost vina mea. 

— Nu este vina dumneavoastră, doamnă Kilbride. Este 
vina şoferului care a lovit-o pe Laura, i-a spus poliţista. 

Apoi şi-a trecut braţul pe după umerii ei şi a strâns-o cu 
putere. 

— İl vom găsi. Sau o vom găsi. Indiferent cine a făcut 
asta. Nu vă faceţi griji, nu scapă. 

Janine s-a îndepărtat de ea şi a privit-o cu o groază 
palidă, mută. 

Şi, într-adevăr, l-au găsit. Camerele de supraveghere 
amplasate la vreun kilometru distanţă au surprins trecând 
două maşini la câteva minute după accidentul Laurei: prima 
aparţinea unei bătrâne şi era imaculată, fără niciun semn 
de coliziune. A doua îi aparţinea lui Richard Blake, un dealer 
de lucrări de artă şi antichităţi, care locuia la câţiva 
kilometri distanţă, în Petworth, şi care le-a spus poliţiştilor 
care l-au căutat la serviciu că maşina îi fusese furată în 
noaptea de dinainte. Nu raportase însă furtul. La plecare, 
Richard i-a întrebat pe poliţişti cu glas sugrumat: 

— Se va face bine? 

Şi poliţista i-a răspuns: 

— Cine să se facă bine? 

— Fetiţa! s-a bâlbâit el, frângându-şi mâinile. 

— Eu am vorbit despre un copil, domnule Blake. N-am 


e 146 œ» 


spus că era fată. De unde ştiţi că victima era o fată? 
Categoric, Richard Blake nu era un infractor de geniu. 


Aşa se întâmplaseră lucrurile. Cel puţin aşa credea Laura. 
Avea zece ani, să nu uităm, deci a crezut ce i s-a spus. 

La început, desigur, nu a crezut nimic, pentru că era în 
comă. Douăsprezece zile fără cunoştinţă şi apoi, când în 
cele din urmă şi-a revenit, s-a trezit într-o lume nouă, în 
care avea bazinul rupt, o fractură compusă de femur şi 
craniul zdrobit, o lume în care, după toate aparențele, 
cineva o resetase complet, obligând-o să ia totul de la zero. 
A trebuit să înveţe din nou să vorbească, să citească, să 
meargă, să numere până la zece. 

Nu-şi amintea nimic despre accident sau despre lunile de 
dinaintea lui - despre noua ei şcoală, noua ei casă, noua ei 
bicicletă: totul dispăruse. Tinea minte vag vechea lor 
locuinţă din Londra şi pisica vecinului de alături. Apoi totul 
devenea neclar. 

Cu timpul însă a început să-şi amintească unele lucruri. 
Cu câteva săptămâni înainte să iasă din spital, i-a spus 
tatălui ei: 

— Casa în care locuim acum este la poalele unui deal. 
Aşa este? _ 

— Aşa este! i-a răspuns el zâmbind. Bravo. lţi mai 
aminteşti şi altceva? 

— Bungalow, a zis ea şi el a încuviinţat. Maşina, a 
adăugat Laura încruntându-se. E verde. 

Tatăl ei a clătinat din cap, zâmbind trist. 

— Roşie, din păcate, puiule. Am un Volvo roşu. 

— Nu, nu maşina noastră. Maşina care m-a lovit. Era 
verde. A ieşit de pe aleea noastră, spuse ea. Pleca de la noi 
de acasă şi eu tocmai mă întorceam. 

Zâmbetul de pe chipul tatălui ei dispăruse. 

— Nu-ţi mai aminteşti accidentul, puiule. N-ai cum să-ţi 
aminteşti accidentul. 

Câteva zile mai târziu, când a venit la ea maică-sa (n-o 
vizitaseră niciodată împreună, ceea ce i se păruse ciudat), 
Laura a întrebat-o despre maşina care o lovise. 


e 147 œ 


— Era verde, nu-i aşa? Sunt sigură că era verde. 

Mama ei îşi făcuse de lucru, ordonând felicitările cu urări 
de însănătoşire grabnică de pe pervaz. 

— Vezi tu, nu ştiu sigur. Eu n-am văzut efectiv maşina. 

Mincinoasa. 


Janine, mama Laurei, stătea pe aleea din faţa casei, 
tremurând, încălţată cu cizmele Ugg şi înfofolită într-un 
halat de mătase galben-verzui. Avea pielea îmbujorată de 
la sex. Pierduseră noţiunea timpului şi erau încă îmbrăţişaţi 
când se uitase la ceasul de mână al soţului ei, aflat pe 
noptieră, şi spusese: 

— La dracu', acuşi ajunge Laura acasă. 

Richard s-a îmbrăcat pe fugă; era cât pe ce să cadă când 
şi-a tras pantalonii, amândoi râzând şi glumind în 
continuare şi făcându-şi planuri pentru data viitoare. L-a 
condus şi l-a sărutat când s-a urcat în maşină şi i-a spus că 
o iubeşte. Janine a rămas pe alee, cu capul pe spate, 
uitându-se cum ninge şi deschizând gura să prindă pe limbă 
câţiva fulgi de zăpadă. Cuvintele lui încă îi răsunau în minte 
când a auzit zgomotul şi şi-a dat seama: Richard păţise 
ceva îngrozitor. 

A alergat în drum. Primul lucru pe care l-a văzut a fost 
maşina lui, Mercedesul verde-închis, oprit într-un unghi 
ciudat în mijlocul şoselei şi apoi, dincolo de el, l-a zărit pe 
Richard. Stătea în genunchi, cu spatele la ea şi când s-a 
apropiat a văzut că umerii i se cutremurau. Plângea şi 
lacrimile cădeau peste trupul frânt al copilului ei. 

— O Doamne o Doamne o te rog Doamne nu te rog 
Doamne nu. Era în drum, Janine, era în mijlocul drumului. O 
te rog Doamne nu, te rog, Doamne. 

Janine l-a prins de braţ şi a dat să-l tragă în picioare. 

— Trebuie să pleci, i-a spus cu o voce care până şi ei i se 
păru rece. Trebuie să te urci în maşină şi să pleci, să pleci 
în clipa asta. Du-te, Richard, mă ocup eu de ea. Du-te! 

— Sângerează, Janine. E rău. O, Doamne, e rău. 

— Trebuie să pleci, a repetat ea şi, cum el nu se mişca, a 
început să ţipe: Acum, Richard! Pleacă! Pleacă odată. N-ai 


e 148 œ 


fost aici. N-ai fost niciodată aici. 
Mincinoasa, mincinoasa. 


| 7 

Lucrurile astea aveau să iasă la iveală mai târziu. Toată 
lumea i-a spus Laurei (toată lumea fiind părinții, medicul şi 
terapeuta ei) să nu caute pe Google ce se întâmplase, că 
nu-i va face bine, doar o va tulbura, o va înspăimânta, îi va 
da coşmaruri. Laurei, care abia împlinise unsprezece ani, 
dar nu se născuse totuşi ieri, toate astea i s-au părut o 
vrăjeală şi i-au stârnit suspiciunile, care, ce să vezi, s-au 
dovedit întemeiate, nu-i aşa? 

Primul lucru pe care l-a găsit când şi-a căutat numele pe 
Google a fost titlul „Bărbat reţinut pentru fugă de la locul 
accidentului” şi o poză cu ea în uniformă şcolară, în care 
arăta ca o tută, hlizindu-se prosteşte la cameră. Citi: 


Dealerul de artă Richard Blake a fost condamnat 
ieri la patru luni de închisoare după ce a accidentat-o 
grav pe Laura Kilbride, o elevă de 11 ani din 
localitate, şi a fugit apoi de la faţa locului. 


Laura reciti fraza. Richard? 

Dar nu putea fi adevărat. Îl cunoştea pe Richard. Richard 
era cel care preda cursurile de artă la care mergea maică- 
sa, Richard era un drăguţ. Avea o faţă luminoasă, 
prietenoasă, râdea tot timpul. Laurei îi plăcea, era amabil 
cu ea, jucaseră fotbal odată în parcare, în timp ce ea o 
aştepta pe  maică-sa să termine cumpărăturile din 
supermarket. Richard nu i-ar fi făcut una ca asta. Nu ar fi 
dat bir cu fugiţii fără să cheme o ambulanţă. 

Revelația despre Richard Blake avea să pălească brusc 
prin comparaţie cu şocul care a urmat: 


Domnul Blake, în vârstă de 45 de ani, care a 
recunoscut că a fugit de la locul accidentului şi a 
omis să informeze autoritățile, avea la acel moment 
o relație cu mama copilului, Janine Kilbride. Doamna 
Kilbride, în vârstă de 43 de ani, care a ajuns la fața 


e 149 œ 


locului la scurt timp după accident, a chemat 
ambulanta, dar le-a spus poliţiştilor că nu a văzut 
vehiculul care a lovit copila. Janine Kilbride a fost 
amendată cu 800 de lire sterline pentru furnizarea 
de informații false poliției. 


Când rememora perioada aceea, Laura considera că 
momentul în care citise acele rânduri marcase începutul 
sfârşitului. Avea deja trupul distrus, bineînţeles, şi funcţiile 
cerebrale erau deja afectate, însă după asemenea leziuni 
poţi să-ţi revii. Dar chestia asta? Să afle că fusese minţită - 
de ambii părinţi, de toţi cei care o îngrijiseră - a fost ca un 
knockout, ca o lovitură care te lasă lat la podea şi de pe 
urma căreia nu te mai ridici. Această veste şi sentimentul 
că fusese trădată au schimbat-o profund. Au marcat-o. 

Au lăsat-o furioasă. 


e 150 œ» 


20 


Miriam îi putea recunoaşte de la o poştă pe cei în 
suferinţă. Oamenii se refereau mereu la privirea lor, 
vorbeau despre expresii hăituite, căutături chinuite şi aşa 
mai departe. Posibil, se gândi Miriam, dar după părerea ei, 
totul ţinea de mişcare, de felul în care se purtau. 
Bineînţeles, nu vedea asta la ea, dar o simţea - era, într- 
adevăr, bătrână, greoaie şi lentă, dar încă în picioare. In 
gardă. Gata de acţiune. 

Miriam o văzuse pe Laura făcând scandal în faţa 
spălătoriei şi profitase de ocazie. Interveni repede, ridicase 
rucsacul Laurei, îi ceruse scuze proprietăresei exasperate 
Şi, cu tact, o luase pe fată de acolo. O invitase la o ceaşcă 
de ceai pe barcă, dar Laura refuzase. Lucru de înţeles, în 
condiţiile date. Dacă te gândeai la buclucul în care se 
băgase ultima oară când fusese acolo. 

Au mers, în schimb, acasă la Laura. A fost un calvar, 
eufemistic vorbind. Laura stătea într-o locuinţă socială, la 
etajul şapte dintr-un bloc de lângă Spa Fields, în care liftul 
nu funcţiona. Miriam s-a temut să nu-şi dea duhul, a trebuit 
să se oprească de mai multe ori, să-şi recapete suflul şi să- 
şi şteargă transpiraţia. Micii golani de pe casa scării râdeau 
şi glumeau: 

— Fir-aş, fată, bunică-ta o să crape de inimă. 

Însă când au ajuns în apartament i s-a părut că efortul a 
meritat. Adia o briză puternică, nu se simţea deloc 
duhoarea canalului, iar priveliştea - grandioasă! Clopotnița 
bisericii St James în prim-plan, dincolo de care se înălţau 
brutal masivele blocuri-turn din Barbican, splendoarea 
liniştită a Catedralei St Paul şi, în depărtare, fațadele 
strălucitoare de sticlă din centrul financiar al oraşului. 
Londra, în toată splendoarea ei, de care uitai când trăiai cu 
nasul aproape în pământ. 

Laura părea să nu observe. Era obişnuită cu peisajul, 
presupuse Miriam, şi era evident că suferea - şchiopătatul 
ei se agravase cu fiecare etaj. Când au ajuns, în sfârşit, la 


e 151 œ 


uşa Laurei, Miriam a întrebat-o politicos ce păţise, 
manifestându-şi pur şi simplu îngrijorarea şi aşteptându-se 
la un răspuns banal - că îşi scrântise o gleznă sau căzuse la 
beţie. In schimb, a auzit o poveste cumplită, aproape 
incredibilă. Părinți  îngrozitori, un accident teribil, 
abandonată practic în voia sorții. Miriam se simţi copleşită 
de compasiune. Un asemenea start în viaţă? Nu e de mirare 
că era ciudată. 

Compasiunea lui Miriam se accentuase şi mai tare când 
văzuse în ce stare jalnică era micuțul apartament. Mobilier 
ieftin, urât, mochetă gri, sintetică, pereţi îngălbeniţi de fum 
de ţigară. Era locuinţa unui copil /ipsit: de o pată de 
culoare, de perne, de ornamente, bibelouri, de rafturi cu 
cărţi, de postere pe pereţi - nimic, în afara unei fotografii 
înrămate, a unei copile alături de părinţii ei. Un motiv de 
uşurare, până te apropiai şi vedeai, cum văzuse şi Miriam, 
călcând peste un morman de haine lăsate în mijlocul 
sufrageriei, că fotografia fusese distrusă. Copila avea ochii 
tăiaţi cu X-uri şi gura însângerată. Miriam o privi şi tresări. 
Când se întoarse, Laura o privea cu o expresie ciudată. Lui 
Miriam i se făcu pielea de găină. 

— Şi nu bem o ceaşcă de ceai? întrebă ea cu o veselie 
forţată. 

(O suferindă, o ciudată - cine să fi ştiut ce se petrecea în 
spatele ochilor ălora frumoşi?) 

In bucătărie, după ce băuseră ceaiul şi în jurul lor se 
instalase o linişte stânjenitoare, Miriam îşi luă inima în dinţi 
şi vorbi. 

— Ştii că te cunosc? zise ea, jucându-se în buzunar cu 
cheia cu breloc pe care o găsise pe podeaua bărcii. 

Laura se uită la ea. 

— Da. De la spălătorie. Mda. 

Miriam clătină din cap, zâmbind uşor. 

— Nu doar de acolo. Ştiu de ce n-ai vrut să mergem pe 
barcă, pe canal. 

Văzu cum expresia plictisită a fetei se schimbă în 
consternare. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, zise Miriam. Sunt de partea 


e 152 œ» 


ta. Ştiu că pe tine te interoghează poliţia în legătură cu 
soarta lui. A lui Daniel Sutherland. 

— De unde ştii? 

Şi cu asta, gata: trupul fetei se încordă, pregătit de 
acţiune. De luptă sau fugă. 

— Eu l-am descoperit, zise Miriam. Barca mea - aia 
verde, frumoasă, cu bordură roşie, Lorraine, poate ai 
remarcat-o - este ancorată la câţiva metri de a lui. 

Zâmbi şi o lăsă pe Laura să asimileze informaţia. 

— Eu l-am găsit. Am găsit cadavrul. Eu am chemat 
poliţia. 

Laura căscă ochii. 

— Vorbeşti serios? Futu-i mama mă-sii. Cred c-a fost 
sinistru, zise ea. Să-l vezi... tot... plin de sânge, în halul ăla. 

— Aşa este, spuse Miriam. 

Îşi aminti beregata spintecată, albul dinţilor lui. Se 
întrebă dacă, în acea clipă, Laura n-are cumva aceeaşi 
imagine în gând, dacă nu cumva, pentru o secundă sau 
două, nu sunt pe aceeaşi lungime de undă. Incercă să-i 
surprindă privirea, dar Laura se ridică, împinse scaunul de 
lângă masă şi se întinse peste umărul Miriam ca să-şi ia 
cana goală. 

— Ai... ai mai luat de atunci legătura cu poliţia? o întrebă 
Laura cu un glas nefiresc de subţire. De când l-ai găsit, 
vreau să zic. Te ţin la curent cu ce se întâmplă sau ceva de 
genul? Pentru că mă uit mereu la ştiri şi mi se pare că nu se 
întâmplă nimic. A trecut, nu-i aşa, mai bine de o săptămână 
de când... mă rog, de când a fost găsit, aşa că... 

| se frânse vocea. Rămase cu spatele la Miriam după ce 
puse cănile în chiuvetă. 

Miriam nu-i răspunse la întrebare şi o aşteptă să se 
întoarcă spre ea înainte să-i spună: 

— Te-am văzut când ai plecat. Cu o zi înainte să-l găsesc. 
Te-am văzut coborând de pe barcă. 

Laura făcu ochii mari. 

— Aşa, şi? întrebă privind-o sfidătoare. Nu e un secret că 
am fost acolo. Le-am spus şi poliţiştilor. Ştie toată lumea. N- 
am minţit. 


e 153 + 


— Ştiu, zise Miriam. De ce să minţi? N-ai făcut nimic rău. 

Laura se întoarse din nou cu spatele. Porni robinetul şi 
clăti cânile sub jetul de apă, cu mişcări smucite, oarecum 
frenetice. Miriam o compătimea din tot sufletul, vedea din 
fiecare gest al ei, din fiecare tresărire că era o biată victimă 
nevinovată. 

— Vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat? întrebă cu 
blândeţe. Vrei să-mi spui ce a făcut? 

Ţinându-şi respiraţia, cu sângele clocotind, Miriam simţea 
că va avea parte de ceva important: o destăinuire. Un 
legământ. O prietenie? 

— Sunt de partea ta, îi spuse ea. 

— De partea mea? zise Laura cu un râs dispreţuitor, 
nervos. N-am nicio parte. 

Dar ai putea avea, vru Miriam să spună. Ai putea avea un 
aliat. Am putea fi noi împotriva lor! Împotriva celor care 
cred că au toată puterea şi că noi suntem neputincioase. 
Le-am putea arăta noi. Le-am putea dovedi că şi noi 
suntem puternice. Tu, aici, sus, în turnul tău decrepit, eu, 
acolo, jos, pe apă. Poate că nu locuim în case elegante, nu 
avem coafuri scumpe, nu ne facem vacantele în străinătate 
şi nu avem tablouri frumoase pe pereți, dar asta nu 
înseamnă că nu valorăm nimic. Miriam ar fi vrut să-i spună 
multe, dar trebuia să fie atentă, să o abordeze încet, să nu 
se grăbească. 

Se hotărî să schimbe puţin tactica, să testeze terenul. 

— Ştii ceva despre familia lui? A lui Daniel Sutherland? 

Laura ridică din umeri. 

— Maică-sa e moartă. A murit destul de recent. Era 
alcoolică, mi-a zis el. Avea o mătuşă. M-am întâlnit cu ea la 
lrene. 

— La Irene? 

— Prietena mea. 

— Cine e prietena ta? întrebă Miriam. 

— O prietenă, nu contează. Nu e ciorba ta, râse Laura. 
Ascultă, mi-a făcut plăcere să discutăm şi alea, alea, dar 
cred că... 

— Ei, bine, o întrerupse Miriam. Eu ştiu destul de multe 


e 154 œ 


despre familia lui şi cred că ţi s-ar părea interesant ce ştiu. 

Laura se sprijinea de blatul de bucătărie şi îşi jupuia 
unghiile, fără să-i acorde nicio atenţie. 

— Chestia este, vezi tu, că s-ar putea să fi fost mâna ei, 
spuse Miriam. 

— Mâna ei? ridică Laura privirea. 

— Cred că s-ar putea să fie băgată în treaba asta 
mătuşă-sa. 

Fruntea Laurei se încreţi. 

— Care treabă? 

— Moartea lui! 

Laura izbucni într-un hohot de râs zgomotos. 

— Mătuşa lui? 

Miriam simţi cum se înroşeşte la faţă. 

— Nu glumesc! se răsti ea, indignată. Am văzut-o acolo, 
am văzut-o când a venit în vizită, ca şi pe tine de altfel, şi 
cred că s-a întâmplat ceva între ei. 

Laura se uita la ea strâmbând uşor din nas. 

— Cred - şi acesta este aspectul cel mai important - cred 
că soţul ei, fostul ei soţ, Theo Myerson, vrea să 
muşamalizeze totul, pentru că... 

Miriam continuă să vorbească, dar văzând cum expresia 
Laurei trece de la scepticism la neîncredere şi apoi la 
suspiciune, realiză că scădea tot mai mult în ochii ei. Oare 
cum putea fata asta să fie atât de obtuză? Nu înţelegea 
măcar că era în interesul ei să arate cu degetul spre 
altcineva? Nu-i era limpede că teoria lui Miriam îi pica de 
minune? 

— S-ar putea să ţi se pară exagerat, spuse Miriam într-un 
final, dar cred că vei descoperi... 

Laura îi zâmbi, nu lipsită de bunăvoință. | 

— Eşti una dintre alea, nu? întrebă ea. lţi place să te 
implici în chestii. Eşti singură, plictisită, n-ai niciun prieten 
şi vrei să te bage şi pe tine cineva în seamă. Şi crezi că eu 
sunt la fel! Ei bine, nu. Scuză-mă, dar nu sunt. 

— Laura, zise Miriam ridicând disperată glasul, de ce nu 
mă asculţi? Cred că... 

— Nu-mi pasă ce crezi! Îmi pare rău, dar cred că eşti o 


e 155 


ţăcănită. De unde ştiu eu că spui adevărul? De unde să ştiu 
că m-ai văzut pe barcă? De unde să ştiu că într-adevăr tu l- 
ai găsit? Poate că lucrurile stau altfel. Poate că era bine 
mersi, în viaţă, când ai coborât acolo! Poate că tu ai băgat 
cuțitul în el! 

Laura se repezi la Miriam, roşie la faţă, cu gura larg 
deschisă. 

— Hei, zise ea râzând şi ţopăind în jurul mesei, poate ar 
trebui să chem poliţia! 

Mimă că formează un număr de telefon. 

— Veniţi repede! Veniţi repede, e o nebună la mine în 
casă! O piticanie psihopată la mine în casă! 

Dădu capul pe spate şi chicoti ca o smintită, dansând, 
băgându-se în sufletul ei, invadându-i spaţiul personal. 
Miriam se chinui să se ridice şi să scape de ea. 

— Ce-i cu tine? 

Dar fata râdea maniacal, pierdută în lumea ei, cu ochii 
sclipind şi dinţii ascuţiţi sticlindu-i albi în gura roşie. 

Miriam simţi cum încep să o usture ochii din cauza 
lacrimilor. Trebuia să scape, să plece de-acolo. leşi din 
apartament cât mai demn cu putinţă, în timp ce râsul 
sălbatic continua să-i răsune în urechi. Străbătu vlăguită 
culoarul şi cobori scările, cu picioarele la fel grele cum îi era 
şi sufletul. 


ad 

Încă plângea când ajunse acasă, ceea ce era o reacție 
excesiv de dramatică la lipsa de omenie a unui străin, dar 
nu era neobişnuită. Reacţiona exagerat la indiferență, aşa 
era ea, dar faptul că ştii ceva despre tine nu te împiedică să 
reacţionezi la fel. Miriam îşi pierduse talentul pentru 
prietenii când era tânără şi, odată dispărut, era greu să-l 
mai recupereze. Ca şi în cazul singurătăţii, absenţa acestuia 
se perpetua de la sine: cu cât încerca să-şi apropie oamenii, 
cu atât îi alunga mai tare; cei mai mulţi dintre ei simțeau 
imediat că era ceva în neregulă cu ea şi se îndepărtau. 

Dar despărţirea nu era partea cea mai rea, ci râsul şi 
batjocura, insultele legate de înfăţişarea ei, exact ce făcuse 
şi Laura mai devreme. Eşti singură, plictisită... şi crezi că eu 


e 156 - 


sunt la fel. lar Miriam chiar credea că Laura era ca ea. Asta 
era partea cea mai rea, să fie văzută aşa cum era, să i se 
ghicească sentimentele. Să i se citească în suflet şi să fie 
respinsă. 

În cabina ei, în spaţiul pentru odihnă, Miriam luă un 
exemplar din Cea care a scăpat cu viaţă în care marcase 
fragmentele relevante, asemănările esenţiale cu memoriile 
ei. Ultimele pagini erau pline de însemnări, cerneala 
albastră trecând prin hârtie unde scrisese apăsat cu stiloul, 
însemnări aproape indescifrabile pentru altcineva în afara 
ei, despre detaliile pe care el le redase greşit, despre cele 
pe care le redase corect. 


| 
è 


| 

Lucrurile mărunte îţi dau viaţa peste cap. Ce păţise 
Miriam nu era puţin lucru, dimpotrivă, dar aşa începuse. 
Începuse când Lorraine i-a spus că nu putea să mai suporte 
încă două ore respiraţia cu iz de cafea a domnului Picton şi 
că biologia era oricum o materie plicticoasă, iar la Miss 
Selfridge erau reduceri. Miriam nu voia nici măcar să 
chiulească, se temea să nu aibă probleme. 

— Nu fi bleagă, i-a zis Lorraine. 

Miriam n-a vrut să se certe cu ea - tocmai se împăcaseră 
după ultima ceartă din cauza unui băiat pe nume lan 
Gladstone, pe care Miriam îl îndrăgea de mai mulţi ani şi cu 
care Lorrie fusese la o petrecere, iar Miriam aflase după 
aceea. 

— Îmi pare rău, îi spusese Lorrie, dar nu-l interesezi. Am 
întrebat dacă îi place de tine şi mi-a spus că nu. Nu este 
vina mea că m-a ales pe mine. 

După asta, n-au mai vorbit o săptămână, dar niciuna nu 
avea alţi prieteni şi oricum lan Gladstone nu merita. 

— Sărută ca o maşină de spălat, îi zisese Lorrie râzând şi 
făcând rotocoale cu limba. 

Un lucru mărunt, aşadar. 


La fermă, Jez rula un joint. Stătea pe o canapea aşezată 
direct pe jos în camera principală a casei, cu picioarele 
lungi îndoite şi cu genunchii aproape în dreptul urechilor. A 


e 157 + 


lins hârtia, trecându-şi limba cărnoasă de-a lungul marginii 
cu lipici şi a rulat uşor ţigara între arătător şi degetul mare. 
A aprins-o, a tras un fum şi i-a întins-o lui Lorraine, care 
stătea stingheră într-un colţ al canapelei. Miriam s-a 
apropiat de uşă. Lorraine a tras un fum, două şi a gesticulat 
cu ţigara înspre Miriam, care a clătinat din cap. Lorraine a 
căscat ochii, Haide odată, dar Miriam a clătinat din nou din 
cap. Jez s-a ridicat, a luat jointul de la Lorraine şi a ieşit 
încet din cameră, pătrunzând în adâncurile casei, tot mai 
departe de uşa de la intrare. 

— Vrea cineva o bere? a strigat el peste umăr. 

— Hai să mergem, i-a şuierat Miriam lui Lorraine. Vreau 
să plec de-aici. 

Lorraine a dat din cap în semn de încuviinţare, s-a uitat 
pe fereastra murdară, spre maşină, apoi înapoi spre Miriam. 

— Să-i zic că trebuie să ne întoarcem la şcoală? 

— Nu, hai pur şi simplu... 

Jez s-a întors mult prea repede, ţinând două beri în mână. 

— Cred, a zis el fără să se uite la niciuna dintre ele, că eu 
şi Lorraine o să ne retragem undeva singuri. 

Lorraine a izbucnit în râs şi a zis: 

— Nu, nu te deranja, noi oricum ar cam trebui să plecăm. 

Şi atunci Jez a pus sticlele pe jos, s-a apropiat cu paşi 
repezi de Lorraine şi a lovit-o cu pumnul în gât. 

Picioarele lui Miriam erau ca piftia, nu se mai mişcau cum 
trebuie. A încercat s-o ia la fugă, dar se tot împiedica, iar el 
a pus gheara pe ea înainte să ajungă la uşa din faţă, 
trăgând-o de coadă şi smulgându-i părul. Miriam a căzut pe 
jos, iar el a târât-o înapoi în mijlocul casei, printre gunoaiele 
de pe jos, pachete de ţigări şi rahatul de şoareci. Lorraine 
era întinsă pe o parte, cu ochii larg deschişi şi înnebuniţi; 
când respira, scotea un sunet ciudat, şuierător. Miriam a 
strigat-o şi Jez i-a zis că o omoară dacă mai deschide 
dracului gura. 

A dus-o pe Miriam într-o încăpere goală din spatele casei 
şi a îmbrâncit-o pe jos. 

— Tu aşteaptă aici, i-a zis. Nu durează mult. 

Şi a încuiat uşa în urma lui. 


e 158 œ» 


(Ce nu durează mult?) 

A încercat clanţa, a tras de uşă, s-a împins în ea, a 
încercat s-o doboare în fugă. 

(Ce nu durează mult?) 

Nu era sigură, dar i se părea că o aude pe Lorraine 
plângând. 

(Ce nu durează mult?) 

În spatele ei era o fereastră glisantă, suficient de mare ca 
să poată ieşi. Era încuiată, dar sticla subţire era veche şi 
crăpată. N-avea decât un singur ochi. Şi-a scos tricoul şi şi 
l-a înfăşurat în jurul mâinii. A încercat să lovească geamul 
cu pumnul, dar n-a fost destul de fermă. Nu voia să facă 
prea mult zgomot. Nu voia nici să se rănească. 

Şi-a zis că, indiferent ce ar fi urmat aici, ar fi fost mai rău 
decât o tăietură la mână. Şi-a zis că nu avea prea mult timp 
la dispoziţie. Doar cât îşi făcea el menadrele cu Lorraine. 

A lovit din nou geamul, mai puternic de data asta, apoi a 
mers până la capăt şi l-a făcut ţăndări. Mâna i-a trecut de 
cealaltă parte şi un ciob i-a sfâşiat antebraţul, făcând-o să 
urle de şoc şi de durere. Disperată, şi-a îndesat tricoul 
însângerat în gură ca să-şi înăbuşe strigătele. A rămas 
nemişcată, cu urechea ciulită. A auzit pe cineva mişcându- 
se undeva, în casă, un scârţâit, un pas apăsat pe duşumea. 

Miriam îşi ţinea respiraţia. Asculta şi se ruga. Se ruga să 
n-o fi auzit, să nu coboare. Se ruga neîncetat, în timp ce 
lacrimile i se scurgeau pe obraz şi mirosul de sânge îi 
pătrundea în nări; se ruga să nu vină după ea. 

Afară era încă lumină. Miriam a fugit întâi la maşină, dar 
Jez luase cheia din contact. A fugit mai departe. A alergat 
de-a lungul drumului şerpuit de pământ, în timp ce sângele 
îi picura din tăieturile de pe braţ şi piept, unde se zgâriase 
când ieşise pe fereastră. li curgea sânge pe gât, pe faţă, îi 
curgea din rana de la cap pe care i-o făcuse când îi 
smulsese părul. 

După un timp, s-a simţit prea obosită ca să mai alerge şi 
a încetinit. Şoseaua părea încă departe. Nu-şi amintea ca 
drumul până la fermă să fi durat aşa mult - se întreba dacă 
n-o apucase cumva greşit. Dar nu-şi amintea să se fi abătut 


< 159 + 


din drum, de altfel nu-şi amintea să fi dat de nicio răscruce. 
Asta era singurul drum, care părea să nu se mai termine şi 
pe care nu venea nimeni. 

Când a auzit tunetul, se întunecase deja. A ridicat 
privirea spre cerul fără nori, spre stelele strălucitoare de 
deasupra şi şi-a dat seama că nu era niciun tunet, ci o 
maşină. | s-au înmuiat genunchii de uşurare. Venea cineva! 
Venea cineva! Bucuria i-a înceţoşat mintea, însă doar 
pentru o clipă scurtă, apoi vijelia urlătoare a fiorului de frică 
a împrăştiat negura. Maşina venea din spatele ei, de la 
fermă - nu dinspre şosea -, iar ea a început să fugă orbeşte 
din drum. A sărit peste un gard din sârmă ghimpată, 
tăindu-se din nou, şi s-a aruncat într-un şanţ. A auzit 
maşina încetinind cu un scrâşnet şi a văzut farurile 
luminând pe deasupra ei. După care maşina a trecut mai 
departe. 

După asta, Miriam a mai zăcut în şanţ pentru o vreme, 
nici ea nu mai ştia cât. În cele din urmă însă, s-a ridicat şi a 
escaladat din nou gardul, cu braţele, picioarele şi trunchiul 
sfâşiate, cu pantalonii îmbibaţi de urină şi gura lipicioasă de 
sânge. A luat-o la fugă, a căzut, s-a ridicat. A alergat mai 
departe. În cele din urmă, a ajuns la o benzinărie. Bărbatul 
de acolo a chemat poliţia. 

Dar era prea târziu. 


< 160 - 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Fata plânge şi strigă de ceva timp. Strigă după ajutor şi 
bate în uşă până încep să-i sângereze mâinile. Işi strigă 
prietena. Cu glas domol la început; apoi tot mai tare şi mai 
tare, neincetat, o strigă până când ecoul care se 
răspândeşte în întreaga casă amutțeşte păsările şi nu se 
mai aude nimic în afara scâncetelor ei jalnice. 

În această linişte, se trânteşte o uşă şi sunetul este 
asurzitor, cutremurător, ca un bang sonic. Un sunet mai 
puternic decât tot ce a auzit fata vreodată. 

Îşi înăbuşă plânsul. Aude mişcări, paşi rapizi, grăbiţi, care 
se îndreaptă spre ea. Se trage înapoi, cade, se răsuceşte, 
se cuibăreşte într-un cotlon al camerei, se _lipeşte cu 
spatele de perete, se cuprinde cu mâinile. Işi dezgoleşte 
dinții. 

Paşii încetinesc când se apropie de uşă. Aude râcâitul 
cizmelor pe podeaua de piatră, zgomotul cheii în broască, 
clicul pe care îl face când o deschide. Sângele îi clocoteşte 
şi e pregătită, e pregătită acum pentru el. Îl aude oftând. 
Șşşt, linişteşte-te, dolofano. Şşşt, linişteşte-te, urâto. Nu e 
rândul tău. Urmează un alt zgomot, un alt clic şi sângele i 
se domoleşte, măruntaiele i se revoltă şi un val sparge un 
baraj. Urina fierbinte picură pe podea. 

În timp ce se îndepărtează, el fredonează o melodie, apoi 
cântă cu lacrimi în glas. 

Ce am luat de la ea nu mai dau înapoi. 


e 161 œ» 


21 


Carla umbla prin casă, trecând dintr-o cameră în alta, 
verificând întruna şifonierele, dulapurile, căutând în spatele 
uşilor, în orice loc s-ar fi putut găsi sacoşa cu medalionul 
Sfântului Cristofor. Ameţită de epuizare, se mişca încet şi 
cu grijă, ca şi cum ar fi umblat printr-o mlaştină. Din când în 
când, îi suna telefonul. De fiecare dată, se uita la ecran şi 
vedea că era Theo. Uneori ezita cu degetul deasupra 
butonului verde, încerca să-şi găsească motivaţia să 
răspundă, dar de fiecare dată ezita în ultimul moment, fie 
punând telefonul la loc în buzunar, fie apăsând butonul 
roşu. 

Ce să-i spună dacă răspundea? Să-l întrebe direct? Ce 
treabă ai avut cu soră-mea? Ce căutai la ea acasă? Totuşi, 
nu asta voia să-l întrebe. Nu formulase încă adevărata 
întrebare, nu-şi permisese acest lucru. 

Deschise dulapul de la mezanin. Ce să caute aici sacoşa 
de pânză? N-a mai deschis dulapul ăsta în ultimele luni. Era 
plin cu haine pe care nu le purta niciodată: rochii de 
mătase, costume la comandă, hainele unei femei care nu 
mai exista de mulţi ani. Se uită la ele prosteşte, fără să 
asimileze ce vedea. Închise la loc dulapul. 

Intră în dormitorul ei şi se lungi în pat. Îşi acoperi 
picioarele cu o pătură de lână. Îşi dorea cu disperare să 
doarmă, dar de fiecare dată când închidea ochii, îi venea în 
cap o imagine: îl vedea pe Theo certându-se cu Angela în 
faţa locuinţei ei. Apoi, scena se schimba şi erau deodată în 
casă, urlând unul la altul. În mintea ei, se întorseseră în 
timp. Carla îi vedea aşa cum erau în ziua în care murise 
Ben: Theo dezlănţuit, cu ochi sălbatici; Angela ghemuită, cu 
mâinile delicate ridicate deasupra capului, cu încheieturile 
palide expuse. Auzea vocea lui Theo întrebând-o: Era 
geloasă, crezi? Pentru că Ben era cum era? Ai spus că-şi 
ieşea repede din sărite. Sângeroasă, zicea vocea lui. A; 
spus că era însetată de sânge. Dar nu asta spusese ea, nu-i 
aşa? O imaginaţie sângeroasă, parcă? Închipuirile o 


e 162 œ» 


conduseră într-o altă direcţie: spre casa Angelei de pe 
Hayward's Place, unde Theo îi apărea aşa cum era el astăzi, 
corpul lui masiv presând trupul fragil al Angelei, luptându- 
se în capul scărilor. Carla şi-l imagina coborând treptele, 
păşind peste trupul zdrobit al surorii sale. II vedea ieşind pe 
alee şi aprinzându-şi o ţigară. 

Deschise ochii. Cum s-o fi simţit el, se întrebă Carla, s-o 
vadă pe Angela după atâta vreme? Dar fusese după atâta 
vreme? Sau se mai văzuseră şi altădată, fără ştirea ei? 
Gândul la ei doi, împreună, ascunzându-i ei adevărul o 
făcea să sufere. Pur şi simplu nu înţelegea de ce. Toate 
astea şi ce se întâmplase cu Daniel erau prea greu de 
îndurat. Se tâmpea, mintea i se înnegura de atâta suferinţă. 

Se rostogoli din pat. Trebuia să găsească medalionul cu 
Sfântul Cristofor pe care fiul ei nu-l purtase niciodată. 
Trebuie să fie prin casa asta, pe undeva, pentru că la 
Angela nu era. O luă de la capăt, trecând dintr-o cameră în 
alta. Începu să vadă în faţa ochilor nişte pete negre, în 
urechi îi răsuna un zumzet uşor şi simţea că membrele i se 
lichefiază. Urcă şi cobori de mai multe ori scările şi se 
întoarse la dulapul de la mezanin, la rochiile de mătase şi 
costumele frumos croite. Raftul din partea de jos a 
dulapului era căptuşit cu un rând de cutii de pantofi bleu; le 
deschise una câte una, scoțând la iveală cizme gri din piele 
întoarsă, pantofi cu toc stiletto şi talpă roşie, sandale verzi 
lucioase cu toc negru şi, din ultima dintre ele, o pungă de 
plastic plină cu cenuşă. Carla se ghemui, suspinând 
sacadat. 

Aici erai. Încă nu se hotărâse ce să facă cu ea. Cu Angela. 

ee] 

După înmormântare, ea şi Daniel s-au întors aici, acasă la 
Carla. S-au aşezat unul lângă altul pe canapea şi au băut 
ceai în linişte, cu punga de plastic în faţa lor, pe măsuţa de 
cafea. Atmosfera din casă era grea, încărcată de ruşine. 
Daniel, în costumul lui închis la culoare, îmbâcsit de fum, 
era palid, slab, tras la faţă. 

— Unde era ea fericită? l-a întrebat Carla, uitându-se la 
punga din faţa lor. Ar trebui să fie un loc unde era fericită. 


e 163 * 


Simti lângă ea cum umerii lui Daniel se ridică şi coboară. 

— Nu-mi amintesc să fi fost vreodată fericită, a răspuns 
el. 

— Nu-i adevărat. 

Daniel a pufnit. 

— Da, ai dreptate. Îmi amintesc că era fericită în 
Lonsdale Square. Dar nu putem să-i împrăştiem cenuşa 
acolo, nu? 

Stătea cu capul lăsat în jos şi cu gura deschisă, iar umerii 
i se ridicau şi coborau. 

— A fost singură zile întregi. 

— Daniel, a spus Carla mângâindu-l pe ceafă, aplecată 
spre el, cu buzele aproape lipite de obrazul lui. Nu aveai 
cum s-o supraveghezi tot timpul. 

Vorbise cu sinceritate, dar voia să spună şi: Fu n-am avut 
cum s-o supraveghez tot timpul. 

— Trebuie să-ţi trăieşti viaţa, Daniel. Trebuie. Nu putem 
să ne distrugem toți vieţile. 

Daniel s-a întors spre ea şi şi-a îngropat faţa în umărul ei. 

— Viaţa ta nu e distrusă, şopti el. 

p sS] 
| 


Carla se aplecă, scoase cu grijă punga de cenuşă din 
cutia de pantofi şi o cântări în mâini. 
Acum este. 


e 164 œ» 


22 


În timp ce îşi tria corespondenţa, Theo descoperi o altă 


scrisoare de la admiratorul său, domnul Carter, şi îşi dădu 
seama nu din tonul lui irascibil, ci şi din felul în care 
apăsase cu stiloul pe hârtie, că fusese deranjat că nu 


primise niciun răspuns. 


V-am lăsat adresa mea de e-mail, fiindcă am 
crezut că aşa îmi veţi răspunde mai repede. Inţeleg 
că sunteți probabil ocupat. In ultima mea scrisoare, 
am vorbit despre faptul că oamenii v-au acuzat de 
misoginism pentru că ați pus pe primul plan punctul 
de vedere al bărbatului şi v-am întrebat ce credeţi 
despre asta. In opinia mea, e o problemă de 
discriminare doar când este prezentat exclusiv 
punctul de vedere al femeilor. In ziua de azi, există o 
mulțime de cărți polițiste scrise de femei şi ai parte 
doar de perspectiva lor. Am citit o grămadă de 
recenzii pe Amazon care spun că romanul 
dumneavoastră „blamează victima”, dar nu-i aşa că 
ideea este că şi „el” a fost tratat urât la viata lui, 
inclusiv de „prietenă” şi de „fată”, deci, într-un fel, 
este tot o victimă şi nu poate fi învinuit sută la sută? 
Pe final, cred că l-ați făcut totuşi prea slab. Vă doriți 
câteodată să fi scris altfel povestea? 

Ati putea, vă rog, să-mi răspundeţți la întrebări prin 
e-mail? 

Mulţumesc. Toate cele bune. 
Henry Carter. 


Theo aruncă scrisoarea deasupra teancului 


corespondenţa „de rezolvat”; se gândi în treacăt care ar fi 
cea mai politicoasă manieră de a-i spune domnului Carter 
că, deşi era de acord că multe, foarte multe recenzii de pe 
Amazon nu-i înţeleseseră intenţiile narative, totuşi nici 
dumnealui n-a priceput ce plănuise el să transmită. Se 


e 165 - 


gândi la asta, dar apoi uită. Era, după cum bine spusese 
domnul Carter, un om foarte ocupat. 

Nu cu munca - nu mai muncise serios de zile întregi. Era 
prea ocupat să-şi facă griji pentru viaţa lui. Trecuseră 
unsprezece zile de la moartea lui Daniel şi cinci de când 
vorbise ultima oară cu Carla. Nu fusese arestată - vorbise 
cu detectivul Barker la telefon; acesta îl informase că 
„urmăresc mai multe piste” (din nou, fraza asta) şi i-a mai 
spus că, deocamdată, după ce au eliberat-o pe fata aceea, 
n-au mai interogat şi reţinut pe nimeni. 

Theo se simţea uşurat şi totodată dezamăgit - dar ce se 
întâmplă cu fata? ar fi vrut să întrebe. Ce dracu' se 
întâmplă cu fata? ÎI linişti totuşi absenţa Carlei de pe lista 
suspecţilor. 

În plus, acum ştia că era teafără, că umbla aiurea prin 
casă, de la un etaj la altul - o zărise dimineaţă pe fereastră, 
când mersese să-i bată la uşă. Ciocănise şi aşteptase, apoi 
se trăsese repede înapoi şi ridicase privirea. O surprinsese 
trăgând la loc draperiile. Pe moment, se enervase, îi venise 
să ţipe la ea, să bată cu pumnul în uşă. Dar, evident, nu 
putea face aşa ceva. Existase un incident anul trecut, când 
vecinii s-au plâns de el că făcea scandal în stradă. Se 
certaseră, dar acum nu mai ţinea minte motivul. 

Nu-i păsa de vecini, îl durea undeva dacă-i deranja, 
numai că trebuia să fie precaut: era o persoană (semi) 
publică şi, în ziua de azi, chestiile astea nu rămâneau fără 
consecinţe. Totul era înregistrat şi destinat să rămână în 
spaţiul cibernetic pentru eternitate; dacă depăşeai măsura, 
erai umilit pe internet, pus la stâlpul infamiei pe Twitter, 
„anulat”. O lege mafiotă, deşi n-aveai voie să spui aşa 
ceva. Fiindcă te-ar fi desfiinţat. 

Theo era convins acum că bătrâna, vecina aia nebună, 
vorbise cu Carla şi probabil îi spusese că se întâlnise cu 
Angela. Şi Carla era supărată pentru că nu-i povestise. Nu 
era surprins, doar enervat. Ea îl minţise de zeci de ori de-a 
lungul anilor. Nu era prost, ştia că ea se vedea din când în 
când cu Angela. De relaţia cu Daniel nu ştiuse - şi ăsta a 
fost, într-adevăr, un şoc; îl mâhnise mai ales felul în care 


e 166 œ» 


aflase. Cu toate astea, el nu i-a întors spatele. Nu i-a 
ignorat telefoanele şi nu s-a baricadat în spatele uşilor 
închise. S-a comportat ca de obicei: i-a fost alături. Şi-a 
direcționat furia în altă parte. 


Ultima dată când o văzuse pe Angela - chiar ultima dată 
- Theo ridicase mâna la ea. Nu lovise niciodată o femeie, 
niciodată în viaţa lui, dar cu ea a fost cât pe ce pentru o 
secundă sau două. Apoi s-a liniştit şi, în loc s-o lovească, i-a 
spus ce credea despre ea şi asta a fost şi mai rău. 

Ea fusese cea care îl sunase, îi lăsase un mesaj prin care 
îl anunţa că trebuie să-i spună ceva şi că ar prefera să o 
facă faţă în faţă. Fără lacrimi de data asta, cel puţin, nu la 
început. L-a invitat înăuntru şi el a acceptat. Avea ceva să-i 
spună şi nu se putea în stradă. 

Data trecută când o văzuse, fusese şocat de înfăţişarea 
ei; de data asta, fu uimit de starea locuinţei, de covorul 
pătat, de ferestrele murdare, de stratul gros de praf, de 
atmosfera pregnantă de neglijenţă, agravată şi mai mult de 
faptul că Angela decorase pereţii cu gravuri, grijuliu 
înrămate, ca şi cum s-ar fi străduit să înfrumuseţeze cândva 
casa. 

— Imi place la nebunie cum ai aranjat casa, i-a spus Theo 
şi Angela a râs cu un hârâit gutural care i-a sfâşiat inima. 

S-a întors cu spatele la ea şi a început să se uite la cărţile 
de pe raftul de lângă şemineu, când privirea i-a fost atrasă 
de un exemplar din Cea care a scăpat cu viață. 

— Am auzit că asta-i bună, a spus el luând-o şi fluturând- 
o pe deasupra capului. 

Ea a râs din nou, de data asta fără convingere. Theo a 
aruncat cartea pe măsuţa de cafea şi s-a trântit într-un 
fotoliu de piele, închis la culoare. Şi-a scos pachetul de 
ţigări. 

— Presupun că nu te deranjează? a întrebat el fără s-o 
privească. 

— Nu, nu mă deranjează. 

— Vrei şi tu una? 

Ea a clătinat din cap. 


e 167 œ» 


— Încerc să mă las. 

l-a zâmbit şi ochii ei erau deja sticloşi la 11 şi jumătate 
dimineaţa. 

— Vrei o cafea? 

— Asta bei tu? i-a răspuns el şi ea a scuturat din cap. 

S-a aşezat în fotoliul din faţa lui. 

— Nu mi-e deloc uşor, să ştii, a zis ea şi Theo a izbucnit 
într-un hohot de râs zgomotos, lipsit de veselie. 

Angela şi-a trecut palma pe deasupra ochilor; avea un 
zâmbet fix, o expresie încordată. Se chinuia să nu plângă. 

— Am vorbit cu el, a spus în cele din urmă. Cu Daniel. Mi- 
a răspuns în sfârşit la telefon. De cele mai multe ori, îmi 
ignoră apelurile. 

Theo nu spuse nimic. 

— L-am rugat să te lase în pace, i-am spus că nu-i mai 
dai bani. 

— Când a fost asta? întrebă Theo. 

Se aplecă să-şi scuture ţigara în scrumieră, dar nu 
nimeri. 

— Acum câteva zile, spuse Angela. N-a zis prea multe, 
dar a ascultat şi cred că... 

Theo s-a ridicat încet în picioare. A scos un plic din 
buzunarul de la piept al sacoului şi i l-a întins Angelei. Ea l-a 
deschis, a scos singura bucată de hârtie care era în el, a 
privit-o o clipă şi s-a albit la faţă. A închis ochii, a împăturit 
hârtia şi a pus-o înapoi în plic. l-a întins-o lui Theo. 

— Nu, e în regulă, a spus el cu răceală, păstrează-l tu. 

Nu voia să mai vadă niciodată desenul în creion al soţiei 
sale, realizat cu atâta rafinament, surprinzând perfect 
expresia nefiresc de fermecătoare pe care o avea când 
dormea. Daniel o desenase întinsă pe o parte, cu 
aşternuturile aruncate, cu trupul dezgolit. 

— Am primit asta dimineaţă prin poştă, a spus el, aşa că, 
foarte probabil, cuvintele tale n-au avut niciun efect. 

Angela s-a aplecat şi şi-a prins capul în mâini, şoptind 
ceva. 

— Ce-ai spus? s-a răstit Theo. Nu te-am auzit. 

— E monstruos, a răspuns ea ridicând privirea, cu ochii 


< 168 œ» 


înotând în lacrimi. Am spus că e monstruos. 

Şi-a muşcat buza şi a întors capul. 

— Crezi, a întrebat ea şi cuvintele i s-au oprit în gât, chiar 
crezi că ei au... 

— Ei nu au făcut nimic! s-a răstit Theo, strivindu-şi ţigara 
în scrumieră. Aici nu e vorba despre ei, e vorba despre el. 
Despre el şi fantezia lui bolnavă. Şi ştii ce? 

Se ridica masiv deasupra ei, atât de mică, de fragilă, ca 
un copil. 

— Nici măcar nu pot să-l condamn. Cum aş putea? Doar 
ştii şi tu ce viaţă a avut! Cum a crescut! Uite în ce hala 
ajuns maică-sa! 

— Theo, te rog. 

Angela îl privea cu ochii mari, implorându-l, iar el a 
ridicat mâna să dea în ea, să-i şteargă autocompătimirea 
aia de pe faţă. 

A văzut-o cum se ghemuieşte îngrozită şi atunci a făcut 
un pas înapoi, dezgustat de ceea ce îl împinsese să facă. 

— Îmi pare rău pentru el. Sincer. Uite ce viaţă i-ai oferit. 
Habar nu are ce înseamnă dragostea, iubirea maternă. De 
unde să ştie? 

— Am încercat, a suspinat ea, am încercat... 

— Ai încercat! a urlat Theo. Lenea şi neglijenţa ta mi-au 
răpit copilul. Şi apoi l-ai neglijat şi pe fiu-tău, l-ai trimis de- 
acasă ca să poţi bea liniştită. Să ne mai mirăm că a ajuns 
un sociopat? 

— N-a ajuns un... 

— Ba da, Angela. Asta este. E egoist, şmecher şi 
manipulator. Asta ai făcut din el. 

Angela a rămas tăcută preţ de câteva clipe, apoi s-a 
ridicat nesigură. Tremurând, a luat cartea lui Theo şi a 
băgat între paginile ei plicul, după care a pus-o la loc în 
raft. S-a întors spre el, respirând încet, ca şi cum s-ar fi 
pregătit pentru o sarcină împovărătoare. 

— Trebuie... a zis ea, frământându-şi mâinile. Vreau să-ţi 
spun ceva. 

Theo şi-a desfăcut braţele şi a ridicat din sprâncene. 

— Te ascult. 


e 169 œ» 


Angela a înghiţit greu, ca şi cum s-ar fi luptat cu 
gândurile ei. 

— Ei bine? 

Nu avea chef de cabotinismul ei. 

— Cred că mai bine îţi arăt, a zis ea încetişor. Vrei să... 
vrei să urci până la etaj? 


e 170 œ» 


23 


Laura dezvolta fixaţii pentru toate greşelile ei, dar nu 
neapărat pentru cele evidente. Nu se trezea noaptea în 
sudori reci din cauza lui Daniel Sutherland, care zăcuse 
mort pe barcă, sau a tipului cu furculita înfiptă în mână. Nu, 
lucrul care o bântuia şi o făcea să se crispeze, care îi urca 
sângele la cap şi îi strângea stomacul ca un pumn era 
incidentul din autobuz, când a urlat la femeia aia şi a făcut- 
o vacă grasă şi proastă. Nu-i putea uita expresia, durerea şi 
jena; de fiecare dată când îşi amintea, o podideau lacrimile. 

Se gândise să se întoarcă şi să meargă pe acelaşi traseu, 
în speranţa că o va găsi şi îi va cere scuze, că va reuşi să-i 
explice că avea o problemă, că, atunci când era stresată, 
obosită sau supărată, vorbea gura fără ea (ceea ce, 
desigur, nu era adevărat, problema era că vorbele ei erau 
sincere, dar femeia n-ar fi trebuit să le audă). Chestia era 
însă că nu-şi mai amintea ce autobuz era. 

Gândindu-se la femeia din autobuz, Laura îşi aminti de 
Miriam, de privirea ei, cât de şocată şi rănită i se păruse 
când se răţoise la ea şi o jignise. Miriam era ciudată şi 
respingătoare şi regretele Laurei nu erau la fel de puternice 
cum erau cele pentru femeia din autobuz, n-o apuca 
nicidecum plânsul din cauza asta, dar orişicât. Sărise calul, 
la naiba. Se lăsase dusă de val, deşi n-a vrut şi n-ar fi 
trebuit să fie atât de crudă. Şi fiindcă nu putea să-şi ceară 
iertare de la cea de care îi păsa cel mai mult, se hotărî să-i 
ceară iertare lui Miriam. Cel puţin, ea ştia unde locuieşte. 

Lorraine era exact acolo unde îi spusese Miriam, la doar 
câţiva metri de locul în care fusese barca lui Daniel. Acolo 
se afla acum o altă ambarcaţiune, mult mai elegantă şi mai 
curată, cu o bicicletă care părea scumpă prinsă pe 
acoperiş. Când ajunse, i se păru straniu - prezenţa lui, 
urmele lui, parcă ar fi fost şterse cu buretele. Straniu, în 
sens pozitiv: ca şi cum toată povestea nu s-ar fi întâmplat 
niciodată, n-ar fi fost decât un vis - ce să vezi, barca 
albastră murdară a dispărut! Chestia despre care credeai tu 


e 17/1 œ 


că s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat. A fost doar un coşmar. 
Gata, te poţi trezi. 

Lorraine nu semăna cu barca albastră murdară. Era lungă 
şi elegantă, vopsită în verde cu o bordură roşie, pe acoperiş 
avea ghivece cu plante bine îngrijite şi panouri solare într- 
un capăt şi părea îngrijită, curată şi locuită. Părea casa 
cuiva. 

Laura stătea în faţa ei, pe chei, şi tocmai se întreba unde 
s-ar cuveni să baţi ca să atragi atenţia cuiva care locuia pe 
o astfel de barcă (La fereastră? Cam invaziv), când Miriam 
ieşi din cabină pe puntea din spate. Părul creţ despletit îi 
atârna moale pe umeri, reflectând parcă aspectul rochiei ei 
de pânză ca un sac. Picioarele desculţe erau incredibil de 
albe, ca şi cum n-ar fi văzut soarele de foarte mult timp. 
Avea unghiile de la picioare lungi, uşor îngălbenite. Laura 
strâmbă din nas şi făcu un pas înapoi; mişcarea îi atrase 
atenţia lui Miriam. 

— Ce dracu’ vrei? mârâi ea. 

— Ai o locuinţă încântătoare, zise Laura, privind tâmp 
barca. Absolut încântătoare. 

Miriam nu scoase niciun cuvânt. Îşi puse mâinile în sân şi 
se uită la ea chiorâş printre şuviţele rare de păr. Laura îşi 
muşcă o unghie. 

— Am venit pentru că vreau să-ţi cer scuze pentru halul 
în care m-am purtat. Vreau să-ţi explic... 

— Nu mă interesează, spuse Miriam, dar nu se clinti de 
pe punte, privind-o pe Laura fix în ochi. 

— Spun tâmpenii. Mi se întâmplă tot timpul, nici măcar 
nu... Vreau să zic că este vina mea, dar chestia este că 
uneori nu mă pot controla. 

Miriam îşi înclină capul într-o parte. O asculta. 

— Am o problemă, o afecţiune. Se cheamă dezinhibare. 
Am căpătat-o în urma accidentului. Mai ţii minte că ţi-am 
povestit de accidentul meu din copilărie? Te rog, spuse 
Laura, apropiindu-se de barcă şi lăsând capul în jos. Voiam 
doar să-ţi cer scuze, m-am purtat îngrozitor şi acum ştiu că 
tu n-ai vrut decât să mă ajuţi. Imi pare sincer rău. 

Miriam o privi cu asprime alte câteva clipe. Se răsuci cu 


e 172 œ» 


spatele, ca şi cum ar fi vrut să intre înapoi în cabină, apoi 
se întoarse din nou spre Laura. Şi, în sfârşit, se înmuie. 
— Haide odată, izbucni ea. Fă bine şi intră. 


| 3 

— E foarte drăguţ, nu-i ae zise Laura plimbându-se de 
colo colo prin cabină. E atât de... primitoare, nu? N-aş fi 
crezut că bărcile astea pot fi atât de confortabile. 

Miriam încuviinţă cu buzele strânse, dar Laura îşi dădea 
seama după strălucirea din obrajii ei, după expresia din 
privire, că era încântată. Miriam o invită la un ceai, puse 
vasul pe foc şi luă cănile din dulap. Laura cerceta locul în 
continuare, mângâind cotoarele cărţilor cu vârful degetelor, 
luând şi studiind fotografia înrămată a lui Miriam cu părinţii 
ei. 

— Asta eşti tu! Se vede de la o poştă. Nu te-ai schimbat 
prea mult, zise ea, spunându-şi în gând: Urâtă şi atunci, 
urâtă şi acum. lar mama şi tatăl tău par oameni de treabă. 

— Au fost, spuse Miriam. 

Se aşeză pe banchetă, cu faţa spre Laura. 

__— Vai! zise Laura întorcându-se spre ea. Nu mai trăiesc? 
Imi pare rău. Părinţii mei sunt ca şi morţi. Ti-am povestit 
parcă, nu-i aşa? Tata este bine intenţionat, dar mama este 
o catastrofă şi chestia e că oricât de căcăcios s-ar purta, 
mă înţelegi, până la urmă tot o iert, nu ştiu de ce. Nu mă 
pot abţine. 

Ceainicul şuieră şi Miriam îl luă de pe foc. Îşi puse din nou 
mâinile în sân şi se uită atent la Laura. 

— Eşti distrusă, de asta, spuse ea în cele din urmă. Nu o 
lua ca pe o critică. E o observaţie. Ai păţit multe în copilărie 
şi ai rămas cu cicatrici trupeşti şi sufleteşti. Nu-i aşa? 

Laura încuviinţă. Se lăsă puţin pe spate, sprijinindu-se de 
raftul de cărţi. 

— Când am fost la tine şi tu ai râs şi ţi-ai bătut joc de 
mine - nu, nu, nu spune nimic, ascultă-mă doar -, ţi-am zis 
că semănăm foarte mult şi tu m-ai contrazis, numai că te-ai 
înşelat. Recunosc suferinţa ta, pentru că şi eu am suferit 
din cauza altora, înţelegi? În adolescenţă, mi s-a întâmplat 
ceva care m-a marcat. 


<e 173 + 


Laura se îndreptă sfioasă spre spatele cabinei, către 
bancheta care se întindea de-a lungul uneia din laturi. Se 
aşeză pe ea cu picioarele încrucişate, aplecându-se 
curioasă în faţă. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. Ce s-a întâmplat? 

Miriam întinse mâna după ceainic, îl ridică şi îl puse la 
loc. Se întoarse spre Laura. 

— Când aveam cincisprezece ani, spuse ea încet, cu o 
expresie gravă, am fost răpită. 

Laura fu atât de surprinsă încât aproape izbucni în râs. 
Apucă să-şi acopere gura cu mâna tocmai la timp. 

— Ai... ai fost răpită? Vorbeşti serios? 

Miriam încuviinţă. 

— Eram cu o prietenă. Am chiulit de la şcoală şi am făcut 
autostopul. Un bărbat a trecut pe acolo cu maşina şi... ne-a 
dus la el acasă. La o fermă. Pe mine m-a încuiat într-o 
cameră. 

Se întoarse din nou cu spatele, agăţându-se cu degetele 
grăsune de marginea blatului de bucătărie. 

— M-a încuiat, dar am reuşit să sparg o fereastră şi să 
fug. 

— Iisuse. Mi se pare incredibil. 

Laura spusese asta la propriu - nu ştia dacă s-o creadă 
pe Miriam. 

— E oribil. Ai fost rănită? 

Miriam încuviinţă. 

— Futu-i mama mă-sii. Scuză-mă, dar... te ia cu fiori. Și 
prietena ta a păţit ceva? 

Miriam nu spuse nimic. Nu se mişcă, dar Laura văzu cum 
i se albesc încheieturile degetelor. 

— Miriam? 

— N-am reuşit s-o ajut, spuse Miriam încetişor. Am fugit. 

— O, Doamne. Doamne Dumnezeule. 

Pentru prima dată în viaţa ei, Laura rămase fără cuvinte. 
Clătină din cap, duse mâna la gură şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Atunci înseamnă că...? 

Miriam aprobă scurt din cap. 


e 174 + 


— O, Doamne, repetă Laura. Când s-a întâmplat asta? 
Adică, aveai cincisprezece ani, deci era... prin anii 1970? 

— 1980, spuse Miriam. 

— Şi apoi... ce s-a întâmplat? După asta, vreau să zic. 
lisuse. Nici măcar nu-mi pot imagina aşa ceva. Nu-mi pot 
închipui prin ce-ai trecut. 

Pentru câteva clipe lungi, Miriam o privi neclintită, apoi, 
fără să spună nimic, se întoarse şi intră din cabina 
principală în ceea ce Laura presupuse că era dormitorul de 
la capătul bărcii. Când se întoarse, ţinea în mâini un teanc 
de hârtii. 

— Dacă te interesează într-adevăr, spuse ea, ai putea să 
citeşti asta. Am scris o carte despre ce mi s-a întâmplat. 
Prin ce-am trecut, cum m-a afectat. 

Miriam îi întinse hârtiile care fuseseră legate într-un 
volum destul de gros. 

— Ai putea... spuse Miriam îmbujorată şi cu ochii 
strălucitori. Presupun că ai putea citi asta, dacă vrei. 

Fără să stea pe gânduri, Laura clătină din cap. 

— Eu nu prea le am cu cititul, spuse ea. 

Văzu cum Miriam strânge manuscrisul la piept şi toată 
căldura din priviri i se risipeşte, cum colţurile gurii se lasă în 
jos şi expresia i se înăcreşte. 

— Adică... mi-ar plăcea să-l citesc, spuse Laura întinzând 
mâna. 

Miriam se trase înapoi. 

— Doar că s-ar putea să dureze cam mult, pentru că sunt 
mai înceată. Nu înceată la minte, cum ar zice unii. Mi s-a zis 
că în copilărie eram talentată şi citeam mai tot timpul, dar 
după accident n-am mai reuşit să mă concentrez la nimic şi 
am cam pierdut obiceiul ăsta, mă înţelegi? 

Laura îşi muşcă limba. 

— Dar chiar mi-ar plăcea să-l citesc, pare... 

Cum părea oare? Părea îngrozitor, devastator. 

— Pare foarte interesant. 

Miriam îi întinse manuscrisul cu prudenţă. 

— Nu te grăbi. Dar te rog să ai grijă cu el, spuse ea. 

Laura încuviinţă energic. 


e 175 - 


— N-am să-l scap din ochi, răspunse ea şi băgă 
manuscrisul în rucsac. 

Tăcerea deveni din nou stânjenitoare. Laura privi 
ceainicul cu speranţă. 

— Te-a mai căutat poliţia? o întrebă Miriam. 

Laura clătină din cap. 

— Bine. Asta e bine, nu? 

Laura îşi muşcă buza. 

— Aşa cred. Chiar nu ştiu. Mă uit întruna la ştiri, să văd 
dacă s-au făcut... progrese, dar se pare că nu. 

— Aşa se pare, nu-i aşa? 

Şi se aşternu din nou tăcerea. 

— Aş omori pe cineva pentru o ceaşcă de ceai, zise 
Laura. 

— A, scuze! 

Miriam păru uşurată că avea ceva de făcut. Reluă 
prepararea ceaiului, dar descoperi că nu mai avea zahăr 
(Laura bea ceaiul cu două linguri şi jumătate), aşa că se 
hotări să se ducă să împrumute de la cafeneaua de pe chei. 

Laura se ridică de pe bancă şi începu să inspecteze 
locuinţa lui Miriam. Era mult mai plăcută decât se 
aşteptase. Dar, pe de altă parte, la ce se așteptase ea 
oare? La ceva trist, murdar şi mohorât, ca barca lui Daniel? 
Locul ăsta era altfel. De fapt, era mult mai frumos decât 
apartamentul ei. Miriam avea plante, poze, cărţi de bucate, 
pături vechi şi destrămate, dar colorate, strânse cu grijă 
într-un colţ. Mirosea minunat a fum de lemne şi a lămâie. 
Toate suprafeţele erau impecabil de curate. 

Pe biblioteca de lângă soba cu lemne era un mic ceas 
auriu de voiaj. Laura îl luă în mână şi îl cântări cu 
satisfacţie. Deasupra cărţilor, pe un raft, era o cutie de 
lemn. Laura încercă să deschidă capacul şi fu surprinsă să 
vadă că era descuiat. Luă cutia de pe raft şi o puse în faţa 
ei, pe banchetă. Înăuntru, găsi o pereche de cercei rotunzi 
de aur, care nu se potriveau deloc cu gusturile lui Miriam. 
Şi-i strecură în buzunar şi continuă să scotocească prin 
cutie. Descoperi o cruciuliţă de argint cu lisus răstignit, o 
plăcuţă de la zgarda unui câine, o pietricică gri netedă, o 


e 176 - 


scrisoare adresată lui Miriam şi o cheie prinsă de un breloc. 
Laura fu atât de surprinsă, încât la început nu o 
recunoscu. Nu o cheie, ci cheia e;/ Cheia ei de la intrare, 
ataşată la brelocul de lemn cu o pasăre. O luă şi o ridică în 
lumină. În spatele ei, se auzi un scârţâit şi barca se clătină 
uşor. Surprinse cu coada ochiului o umbră şi auzi o voce: 
— Ce faci acolo? 2 


Laura se răsuci atât de repede, că era cât pe ce să cadă 
de pe banchetă. În prag, întunecată la față, stătea Miriam 
cu un borcan de zahăr în mână. 

— Ce Dumnezeu faci? De ce umbli prin lucrurile mele? 

— Lucrurile ta/e? îşi reveni rapid Laura, gata de ofensivă. 
Asta este a mea! spuse ea. Ce mama dracului faci cu cheia 
mea de la casă? 

Miriam înaintă şi puse borcanul de zahăr pe blatul de 
bucătărie. 

— Am găsit-o, spuse ea, ţuguind buzele, ca şi cum ar fi 
fost jignită că Laura o interoga aşa. Voiam să ţi-o dau 
înapoi, dar am uitat. Eu... 

— Ai uitat? Ai fost în apartamentul meu zilele trecute, dar 
nu te-ai gândit să-mi spui că cheia mea e la tine. Unde ai 
găsit-o? Unde... ăsta-i sânge, nu-i aşa? întrebă Laura 
întorcând cheia în palmă. Asta era... /isuse, e plină de 
sânge. 

Dădu drumul cheii din mână de parcă ar fi ars-o şi-şi 
şterse degetele de blugi. 

— De ce ai luat-o? o întrebă pe Miriam, căscând ochii, 
fără să înţeleagă. Ai zis că ai fost acolo, ai fost acolo după 
ce-am plecat eu, dar de ce... de ce ai luat-o? 

Laura începea să aibă o presimţire urâtă, foarte urâtă, 
agravată de faptul că Miriam stătea ţeapănă în faţa ei, 
blocând intrarea în cabină, robustă, îndesată, cu braţele 
încrucişate, clătinând din cap fără să spună nimic, ca şi 
cum s-ar fi gândit la ceva, ca şi cum ar fi încercat să 
găsească o scuză pentru comportamentul ei. Laura simţi că 
i se întoarce stomacul pe dos. Data trecută g/umise când 
zisese că poate Miriam îl omorâse pe Daniel, dar acum nu 


e 177 œ 


mai ştia ce să creadă, îşi făcea tot felul de gânduri. Femeia 
asta era dusă cu capul, era o victimă, o nebună. 

— Am văzut-o, spuse Miriam în cele din urmă, 
inexpresivă, pe un ton monoton, fără nicio urmă de mânie. 
Am văzut cheia pe jos, lângă el. Era palid şi arăta... of. 

Suspină prelung, ca şi cum ar fi scos tot aerul din ea. 

— Arăta disperat, nu-i aşa? 

Închise ochii şi clătină din cap. 

— Am văzut cheia şi am luat-o... 

În timp ce vorbea, mima acţiunea închizând strâns ochii, 
aplecându-se, ridicând cheia, după care spuse: 

— Te-am protejat, Laura. Te-am protejat mereu şi poate 
că am motivele mele s-o fac, dar asta nu schimbă cu nimic 
lucrurile. 

Nebuna dracului. 

— N-am nevoie de protecţia ta! 

Laura îşi auzea frica din voce şi asta o făcu să se 
panicheze şi mai tare. 

— N-am nevoie de nimic de la tine! Nu vreau decât să 
plec... 

Îşi luă rucsacul şi încercă să-şi facă loc prin cabina 
îngustă pe lângă trupul masiv al lui Miriam. 

— Lasă-mă să plec, te rog... 

Dar Miriam era solidă, nu se clintise din loc şi o împinse 
la Laura, dezechilibrând-o. 

— Nu pune mâna pe mine! Nu pune mâna pe mine! 

Laura trebuia să plece, să scape de pe barca aia, unde 
simţea că nu mai are aer, că se sufocă. Simţea că retrăieşte 
vechiul coşmar, în care este din nou pe barca mizerabilă a 
lui Daniel şi el o batjocoreşte, iar ea simte gustul trupului lui 
în gură. Începu să scuipe, să urle Dispari din calea mea 
dispari din calea mea dispari din calea mea, să se lupte cu 
cineva, cu altcineva, să tragă cu pumnii de părul slinos, să 
împingă, Dispari din calea mea, să simtă miros de sudoare 
şi respiraţie puturoasă. Îşi dezgoli dinţii, Te rog, plângea ea, 
şi plângea Miriam. Nu pune mâna pe mine nu pune mâna 
pe mine. 


e 178 œ» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Brat la braţ, fata şi prietena ei se întorc împleticindu-se 
pe marginea drumului de la pubul oribil din centrul 
orăşelului. Atingerea brațului slab al prietenei, lipit de 
colăcelul ei din talie, îi creează un sentiment de linişte fetei, 
care s-a îmbătat cu gin şi e fericită. 

Se apropie o maşină, iar prietena ei ridică într-o doară 
degetul mare. O rablă de Golf galbenă, de pe care cade 
vopseaua, trece pe lângă ele şi încetineşte. Se uită una la 
alta şi râd. Aleargă spre maşină şi, când se deschide 
portiera, fata aude o melodie, cântă cineva, un bărbat, cu 
glas grav şi puternic. Fata zăreşte ceafa şoferului, roşie ca o 
halcă de carne. 

Nu, îi spune prietenei ei. Nu. 

Dar ea a urcat deja în maşină pe scaunul de lângă şofer, 
care întreabă: Şi unde mergem? 


< 179 + 


24 


În jurul pietrei lui funerare, în iarba neîngrijită, care 
dădea mai degrabă impresia de abundență decât de 
paragină, erau păpădii galbene ca soarele şi margarete 
albe ca smântâna. Carla şi-ar fi dorit să se întindă în iarbă, 
să se întindă chiar acolo, să doarmă şi să nu se mai 
trezească. Adusese cu ea o pătură roşie de caşmir, pe care 
o întinse pe jos, dar în loc să se lungească pe ea, 
îngenunche şi se aplecă în faţă ca pentru închinăciune. 
Mângâie cu vârful degetelor piatra funerară de granit 
negru, încă şocant de nouă printre mormintele gri, 
acoperite de muşchi, şi spuse: „La mulţi ani, dragul meu”. 
Se lăsă pe o parte şi-şi dădu voie să plângă puţin, cu 
suspine scurte, ca nişte sughiţuri. Apoi îşi şterse ochii, îşi 
suflă nasul şi se aşeză cu picioarele încrucişate şi cu 
spatele drept, aşteptând. În scurt timp, îl văzu pe Theo 
venind către ea pe cărare, cum era sigură că se va 
întâmpla. El îi făcu semn cu mâna, iar ea simţi bătăile slabe 
ale inimii în gât. 

Theo se opri la câţiva paşi de ea. 

— Mi-am făcut griji, să ştii, spuse el, dar îşi dădu seama 
după tonul şi expresia lui că nu era supărat pe ea. 

Avea o privire spăşită, ca atunci când aflase ea despre 
relaţia lui cu editoarea. Deci ştia. Ştia că ea ştia despre 
Angela, despre secretul lui. 

— Am pierdut medalionul lui Ben cu Sf. Cristofor, spuse 
Carla, trăgându-se într-o parte ca să-i facă loc pe pătură. 

Theo se aşeză greoi şi se aplecă să o sărute, dar ea se 
retrase şi spuse: 

— Nu. 

El o privi încruntat. 

— Unde l-ai pierdut? Ce făceai cu el? 

— Nu... habar n-am. Dacă aş şti unde l-am pierdut, l-aş 
găsi, nu crezi? L-am scos pentru că... pur şi simplu, am vrut 
să mă uit la el. Am căutat peste tot. 

El încuviinţă, măsurând-o cu privirea, analizând-o. 


e 180 œ» 


— Arăţi îngrozitor, Carla. 

— Mda, mersi. În ultimele două săptămâni mi-a mers din 
plin, răspunse ea şi începu să râdă, chicotind uşor mai întâi, 
dar izbucnind apoi într-un hohot gutural. 

Continuă să râdă până la lacrimi, până când Theo întinse 
mâna să i le şteargă de pe obraji. Carla se feri din nou de 
atingerea lui. 

— Nu pune mâna pe mine, spuse ea. Mai întâi, spune-mi 
adevărul. Nu te las să mă atingi până nu-mi spui ce-ai 
făcut. 

Pe de o parte, ar fi vrut să fugă de el, pe de altă parte, îşi 
dorea din suflet să-l audă negând. 

Theo se scărpină în vârful capului cu degetul arătător şi 
îşi cobori bărbia în piept. 

— M-am întâlnit cu Angela. Am mers la ea pentru că 
Daniel a venit să-mi ceară bani. l-am dat, dar apoi a mai 
vrut. Asta-i tot. Asta-i toată povestea. 

Carla răsuci între degete câteva fire de iarbă, le smulse şi 
le băgă înapoi în pământ. 

— De ce nu mi-ai spus, Theo? De ce nu mi-ai spus că, 
dintre toţi oamenii de pe lumea asta, Daniel a apelat 
tocmai la tine... 

Theo ridică palmele. 

— Nu ştiu. Nu ştiu! Habar n-aveam ce se întâmpla şi, 
sincer să fiu - o privi direct în ochi - nu sunt sigur că voiam 
să ştiu. 

Carla simţi cum îi urcă roşeaţa de pe gât în obraji. 

— Deci te-ai întâlnit cu ea... o dată? O singură dată? 
Theo? 

— De două ori, spuse el încet. Ea a vrut să ne întâlnim a 
doua oară şi m-am dus. N-am putut să-ţi spun, Cee... S-a 
întâmplat chiar înainte să moară, oftă el adânc. Am mers la 
ea acasă şi peste o săptămână sau două a fost găsită la 
capătul scărilor. Arăta rău. 

— Arăta rău, repetă Carla. Şi era? întrebă cu glas domol. 
Rea? 

— Cee... 

Theo întinse mâna şi de data asta ea nu se mai retrase. 


e 181 œ» 


— Nu vreau să purtăm conversaţia asta aici, înţelegi. E 
ziua lui Ben. Ar fi împlinit optsprezece ani. Nici măcar nu 
vreau să mă gândesc astăzi la ea. 

— De ce a vrut să te vadă? întrebă Carla. 

Theo nu răspunse. Se aplecă, o sărută pe buze şi ea îl 
lăsă. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse el. Nu-mi place când 
dispari. 

Câteva clipe au rămas în tăcere, ţinându-se de mână. 
Theo adusese o sticlă de coniac şi acum o treceau de la 
unul la altul, sorbind din ea cu înghiţituri mici. 

Când alcoolul începu să-i încingă pieptul, Carla îl întrebă: 

— Ce-ai face diferit? Dacă ai putea. Te-ai mai însura cu 
mine dacă ai şti ce-ar urma? 

— Bineînţeles că da. Eu... 

— Eu nu cred că m-aş mai căsători cu tine, spuse ea. 

Theo tresări, iar ea îl strânse de mână şi apoi îi dădu 
drumul. 

— Nu vreau să fiu crudă, dar dacă aş fi ştiut ce va urma, 
nu cred că aş mai fi făcut-o. Cu toate că s-ar putea să nu 
conteze cu cine m-am măritat. S-ar putea să se fi întâmplat 
oricum, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

Theo o prinse de încheietură, cuprinzându-i cu arătătorul 
şi degetul mare osul subţire; întinse cealaltă mână şi îi 
mângâie faţa. Incercă s-o întoarcă spre el, dar ea se feri. 

— Tot veninul ăsta, spuse ea. E de la mine, se trage din 
familia mea. 

— Tu nu eşti soră-ta, răspunse Theo. 

Apoi, când în cele urmă îl privi, îi spuse: 

— Ar trebui s-o ierţi, Theo. 

| 
| ] 

Theo încercă s-o convingă pe Carla să meargă cu el 
acasă, dar ea insistă să mai stea o vreme. La început, se 
oferi să rămână cu ea, dar, în cele din urmă, Carla reuşi să-l 
convingă să plece. Dar nu înainte să-i dea un stick de 
memorie cu manuscrisul celui mai recent roman al lui. 

— Serios, Theo? Am o mulţime de lucruri pe cap, ştii? Nici 


e 182 œ» 


măcar n-am... 

Făcu o pauză de respiraţie. 

— N-am pregătit nimic pentru înmormântarea lui Daniel. 
Trebuie să aştept să termine medicul legist raportul, apoi... 

— Pot să mă ocup eu, spuse Theo, împingându-i stick-ul 
în mână. Pot să mă descurc cu pregătirile, am să vorbesc 
cu poliţia despre stadiul anchetei, dar... Cee. Tu ai fost 
mereu prima mea cititoare. Nu poţi să nu mai fii primul meu 
cititor, nu merge aşa. 

Carla îl urmări cum îşi croieşte drum printre pietrele 
funerare către aleea principală, ceva mai greu din cauza 
coniacului, sub lumina soarelui întreruptă din loc în loc de 
petice de umbră. Aşteptă o vreme, până se asigură că nu 
se mai întoarce, că nu o urmăreşte de undeva, apoi scoase 
din buzunar un pumn de cenuşă şi o împrăştie peste iarba 
de pe mormântul lui Ben. 

încercă să evoce accentul tărăgănat şi râsul gutural al 
surorii ei. ZE 


— Îţi mai aminteşti casa din Vaugines, Cee? o întrebase 
Angela cu ani în urmă. 

Stăteau pe canapeaua din sufrageria Angelei, în 
Hayward's Place, şi soarele palid sclipea prin draperiile 
trase pe jumătate, umplând încăperea cu o strălucire 
galben-murdar. Angela stătea cu picioarele trase sub ea; 
fuma şi îşi pigulea unghiile. Nu-i tremurau mâinile, ceea ce 
însemna că băuse deja. 

— Îţi aminteşti locul de lângă plantaţia de măslini, cu 
sculpturile alea ciudate cu capete de animale de pe pereţi? 
Daniel şi cu mine stăteam în casa de lângă piscină. Ben era 
micuț încă. 

Întinse mâinile ca să arate cât de mic. 

— Era cald şi perfect ca o pâine scoasă din cuptor. 

— Normal că-mi amintesc, a răspuns Carla. A fost prima 
vacanţă din viaţa lui. Theo şi cu mine stăteam toată ziua în 
şezlong, sub copaci, şi adormeam cu el ghemuit între noi, a 
urmat ea, închizând ochii. Ce copaci erau ăia? Stejari, 
parcă. Sau poate platani... 


e 183 + 


— Şi apusurile alea incredibile, a mai zis Angela. Le mai 
ţii minte? Şi vinul rosé. 

— Şi nu-l puteai scoate pe Daniel din piscină nici bătut. 
Mai ţii minte ce tare s-a supărat când a vrut să-l înveţe pe 
Ben să înoate şi noi i-am zis că era prea mic? 

Angela a clătinat din cap. 

— Aşa a făcut? Serios? a întrebat ea, aplecându-se şi 
stingând ţigara în scrumiera de pe covor. Pare imposibil, 
nu? E de necrezut că am fost atât de fericiţi, când te 
gândeşti acum, aici- a zis şi a arătat spre camera urâtă din 
jur. De neimaginat. Toată fericirea noastră, distrusă. 

Când s-a ridicat în picioare, privindu-şi sora cum plânge 
după fericirea pierdută, Carla tremura din tot corpul. 

— De neimaginat, a murmurat Angela. Câteva clipe de 
neatenţie, o oră sau două de neglijenţă, o uşă deschisă. ŞI 
uite ce-am ajuns. 

Îşi amintea cum o privise atunci sora ei, cu ochi sticloşi, 
deschizând gura, dar nereuşind să scoată niciun sunet. 

Carla luă încă un pumn de cenuşă, o duse la buze şi apoi 
o bătători în pământ. 


e 184 * 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Chiulesc de la şcoală, strecurându-se prin porți nevăzute. 
Există un autobuz care vine şi se întoarce în oraş la fiecare 
oră, la şi jumătate. Fuguţa! Prietena ei îşi suflecă fusta şi o 
ia la fugă, fluturând energic din mână ca să atragă atenția 
şoferului. Fata mai mult merge, cu ghiozdanul atârnând 
ciudat într-o parte, cu sânii mari bălăbănindu-se. Se urcă în 
autobuz, trec pe lângă şoferul care rânjeşte şi pe lângă 
ceilalți călători cu figuri acre. 

De îndată ce coboară din autobuz, fata regretă că a 
venit. E sufocant de cald şi trotuarele gem de cumpărători. 
Nu e nimic de făcut aici, n-ai unde să te duci. Umblă dintr- 
un magazin în altul fără ţintă, se uită la haine pe care nu şi 
le pot permite, cumpără de la chioşcul din colț ţigări ieftine, 
care le zgârie pe gât. Le sudează una după alta, până li se 
face rău. 

Intră în pub, dar barmanul refuză să le servească. Se 
aşază la masă, afară, cu fustele suflecate. Se bronzează. 
Tipii în vârstă de la masa de-alături se uită libidinos la ele. 
Se apropie un tânăr, o priveşte pe prietena ei, nu pe fată, şi 
zâmbeşte. E urât, are ochii prea apropiați, coşuri pe gât şi 
ceafa roşie. Prietena ei dă ochii peste cap. Vezi să nu, zice 
ea şi râde. 

De undeva, începe să se audă o melodie, un radio sau un 
tonomat. Fata a mai auzit-o şi cu altă ocazie, e un cântec 
lent, cu o chitară acustică şi o voce bărbătească blândă şi 
răguşită. Sub soarele fierbinte al după-amiezii, pielea fetei 
e rece. Se simte de parcă ar fi turnat cineva benzină peste 
ea, iar ceafa, chiar în locul în care şi-a prins părul în coadă, 
îi zvâcneşte fierbinte. 

Se va întâmpla ceva rău. 


e 185 - 


25 


Cu mâinile cufundate până la încheieturi în chiuveta 
aproape plină cu apă caldă şi spumă, Miriam retrăi o 
amintire atât de intensă că tresări. Nu o imagine, ci o 
senzaţie: căldura bruscă şi surprinzătoare a sângelui care îi 
circula prin degete, clocotind; urmată imediat de şocul 
dezamăgirii. De durere. Fără regrete. Rămase în picioare 
lângă chiuveta din baia micuță, cu mâinile în apă, 
incapabilă să se mişte timp de un minut, poate două. Cu 
mâna dreaptă strângea o perie de unghii, iar cu stânga 
apucase spasmodic mânerul unei foarfeci. 

Apoi momentul trecu, mâinile i se relaxară şi reveni la 
realitate. Scoase dopul şi urmări cum se scurge apa plină 
de săpun, după care puse peria şi foarfeca înapoi pe 
policioara de sub oglindă. Işi şterse cu grijă mâinile, apoi 
aplică nişte antiseptic pe o bucăţică de vată şi îşi tamponă 
atent zgărieturile de pe gât şi braţe. Luă bucăţile de 
leucoplast pe care le tăiase deja din rolă şi le lipi peste cea 
mai gravă rană, de pe braţul stâng. 

După ce termină, se întoarse în cabina principală şi 
începu să facă ordine. Puse la loc cărţile căzute şi aşeză pe 
raft cutia de lemn; mătură pe un făraş cioburile şi pământul 
dintr-un ghiveci căzut de pe pervaz. Planta din el, un fir de 
tarhon, nu mai putea fi salvată. Deşi o dureau spatele şi 
genunchii, îşi văzu de treabă metodic, încercând din 
răsputeri să şteargă toate urmele confruntării cu dezmăţata 
aia. Era nervoasă, dar reuşi să îşi stăpânească bine furia 
clocotitoare până în clipa în care descoperi sub masă unul 
dintre cerceii de aur ai lui Lorraine, uşor îndoit, şi atunci 
începu să plângă. 

De ce trebuie să ia oamenii ceva ce nu le aparţine? De ce 
trebuie să ia şi să distrugă ceva ce este al ei? 


Cea mai vie amintire a lui Miriam de după răpire nu era 
legată de momentele petrecute în spital. Nici de mama ei 
care plângea atât de tare când venise să o vadă, încât era 


e 186 œ» 


cât pe ce să cadă din picioare dacă nu o sprijinea tatăl ei. Şi 
nici de interogatoriile îndelungate ale poliţiei, de mulţimea 
de oameni adunată în jurul casei lor, de jurnalişti sau de 
camerele de televiziune. 

Cea mai limpede amintire era bunătatea insuportabilă a 
părinţilor lui Lorraine. Lacrimile tatălui ei când a venit s-o 
viziteze la spital şi felul în care a strâns-o de mână şi i-a 
şoptit: 

— Slavă Domnului, slavă Domnului că eşti bine. 

N-avea cum să creadă aşa ceva, se gândise Miriam. 
Trebuie să-şi fi spus, de fapt: De ce tu? De ce-ai scăpat tu? 

După înmormântare, s-a ţinut un priveghi acasă la 
părinţii lui Lorraine. Miriam a întrebat dacă putea urca în 
dormitorul prietenei ei, iar maică-sa; o femeie mărunţică, 
răvăşită de durere, a reuşit cumva să-i zâmbească. 

— Bineînţeles că poţi, i-a spus ea. Eşti întotdeauna 
binevenită. Poţi să treci oricând pe la noi. 

La etaj, Miriam s-a aşezat la măsuţa de toaletă a lui 
Lorraine, s-a uitat la elasticele ei de păr colorate, la rujurile 
în nuanţe de roşu şi roz-închis, la fardurile mov, albastre şi 
albe. În faţa oglinzii era o cutie de bijuterii, care cânta 
„Greensleeves” când o deschideai. Miriam o admirase încă 
de când era mică. Înăuntru erau mai multe coliere şi 
brățări, un inel prea mic pentru degetele ei şi o pereche 
rotundă de cercei de aur, pe care şi i-a strecurat în 
buzunarul gecii. 

A plecat apoi de la priveghi fără să-şi ia rămas-bun. 


Trei zile mai târziu, maşina lui Jeremy a fost găsită într-o 
parcare aflată pe o stâncă dintr-o zonă descrisă eufemistic 
drept belvedere, dar în realitate era unul dintre locurile 
unde se duceau cei care nu mai aveau alt loc unde să se 
ducă. După încă trei zile, din cauza vremii proaste, paza de 
coastă a oprit căutarea. lar la trei săptămâni după aceea, 
doi copii care se jucau pe o plajă lângă Hastings au 
descoperit un picior retezat, care avea mărimea, culoarea 
şi grupa sanguină care corespundeau descrierii poliţiei. Fie 
că se strivise de stânci, fie că fusese spintecat de elicea 


e 187 œ» 


unei ambarcaţiuni, Jeremy dispăruse pe vecie. Singurul 
lucru pe care îl lăsase în urmă era un bilet găsit în 
torpedoul maşinii sale abandonate - un bilet prin care cerea 
iertare într-un singur cuvânt: scuze. 

Scuze. 

La şcoală, tuturor le era milă de Miriam. Toată lumea o 
compătimea, dar nimeni nu voia să aibă de-a face cu ea. 
Toţi se uitau la ea, dar nimeni nu o privea în ochi. Numele 
ei era pe buzele tuturor, dar nimeni nu-i vorbea în pauză, la 
prânz. Trecea pe lângă oameni şi toţi îi zâmbeau cu 
blândeţe, chiar şi profesorii, dar se uitau prin ea, undeva în 


depărtare. Fusese pângărită. Toţi - părinţii, psihologul, 
poliţiştii - i-au spus că nu era vina ei ce i se întâmplase lui 
Lorraine. 


— Nimeni nu s-ar fi aşteptat să faci altceva, Miriam. 

Dar faptul că simţiseră nevoia să spună însemna că se 
gândiseră la asta, că îşi spuseseră Puteai să faci altceva. 
Nimeni nu s-ar fi aşteptat să faci altceva. Dar puteai s-o 
faci. 

Nu i-a spus-o nimeni direct. Până a apărut Theo Myerson. 


e 188 œ» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Când o prinde, fata ştie ce urmează să-i facă. S-a învârtit 
în cerc. Intinsă la pământ, îşi aminteşte cum arăta 
dimineață, la măsuţa de toaletă, pieptănându-şi părul şi 
legându-şi-l strâns la ceafă cu un elastic. 

Încă inocentă. 

Ar fi putut să se oprească, nu-i aşa? Când prietena ei i-a 
sugerat să chiulească de la şcoală, ar fi putut să clatine din 
cap şi să meargă la cursul de matematică avansată. Ar fi 
putut, când erau în oraş, să fi respins ideea cu pubul şi să 
propună, în schimb, parcul. Ar fi putut spune: nu mă urc în 
maşina aia. Ar fi putut spune mai tare: Nu. 

Chiar şi după ce totul s-a pus în mişcare, ar fi putut 
acționa diferit. 

N-ar fi trebuit să fugă. 

In loc de asta, ar fi putut să ia unul dintre cioburile care 
căzuseră în iarba uscată după ce spărsese geamul. Ar fi 
putut să-l bage în buzunarul blugilor. Ar fi putut să se 
furişeze înapoi în casă, ghidându-se după gemetele de 
suferință ale prietenei ei. S-ar fi putut strecura în camera în 
care o ținea ostatică, țintuită de podeaua murdară. S-ar fi 
putut mişca repede în picioarele goale, ţinânadu-și 
respirația. L-ar fi putut înşfăca de păr, i-ar fi putut trage 
capul pe spate şi înfige ciobul de sticlă în gât. 

Dar acum era prea târziu. 


e 189 œ» 


26 


Irene, care moţăia în fotoliul de lângă fereastră, ţinând în 
poală un exemplar deschis din Aruncă-ţi casa în aer de Pat 
Barker, fu trezită de ploaie, o rupere de nori neaşteptată şi 
aşa de violentă, încât picăturile răpăiau ca grindina pe 
dalele aleii din faţa casei, iar ea aproape că nu auzi plânsul. 

La început, crezu că i se năzărise, însă după aceea se 
ridică, gândindu-se cu inima strânsă că era, probabil, Carla 
- tragica şi disperata Carla - care se întorsese să bântuie 
casa de alături. Dar apoi auzi un ciocănit în uşă, atât de 
slab, încât semăna cu al unui copil. O voce pierită strigă: 

— lrene? Eşti acasă? 

În prag era Laura, udă până la piele, într-o stare 
îngrozitoare, cu geaca ruptă şi o vânătaie cât o minge de 
tenis în partea stângă a feţei. Tremura şi plângea ca o 
fetiţă. 

— Laura, Doamne Dumnezeule! Hai, intră. 

lrene întinse mâna spre ea, dar Laura se retrase. 

— Nu, suspină ea. N-ar trebui. N-ar trebui să fii bună cu 
mine. 

— Ce naiba bălmăjeşti acolo? Laura, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Reuşi să o apuce de haina îmbibată de apă. 

— Hai, treci din ploaie. 

În holul întunecat, după ce închise uşa în spatele ei, 
Laura se scutură ca un câine. 

— Ar trebui să-mi întorci spatele, spuse ea cu tristeţe. Ar 
trebui să mă trimiţi la dracu’ - nu că ai spune tu vreodată 
aşa ceva, fiindcă eşti prea drăguță şi politicoasă. 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Irene iritată. Termină cu 
prostiile. Scoate haina aia udă de pe tine şi pune-o acolo, 
pe calorifer. S-a făcut frig? Pornesc imediat căldura. Haide 
acum, nu te mai moşmondi şi nu mai lăsa apă peste tot. 
Intră în sufragerie. Am să pornesc căldura şi apoi am să 
pregătesc câte o ceaşcă de ceai. Şi ai să-mi povesteşti 
totul, de la început. 


e 190 œ» 


Când se întoarse cu ceaiul, Laura şedea turceşte pe 
podea, în mijlocul sufrageriei, cu capul în mâini. lrene îi 
întinse o cană. 

— Hai. Să auzim. Ce s-a întâmplat? 

Irene se aşeză în fotoliu şi Laura începu. Îi mărturisi că îi 
luase bani din poşetă, ceea ce Irene ştia, fireşte; era uitucă, 
dar nu şi proastă. li povesti apoi că furase şi din casa 
vecină, că văzuse uşa deschisă şi şterpelise o sacoşă din 
hol, dar pe asta lrene n-o mai ştia. 

— Mai ai obiectele pe care le-ai luat? întrebă ea sever şi 
fata încuviinţă. Atunci să faci bine să le dai înapoi. Banii 
sunt una, Laura, înţeleg că eşti la ananghie. Dar nu poţi să 
iei lucruri care au o semnificaţie pentru altcineva. li dai 
seama cum m-aş simţi dacă mi-ar fura cineva ceasul lui 
William? o dojeni ea. lţi imaginezi ce părere mi-aş face 
despre o astfel de persoană? 

Laura se înfioră de ruşine. Abătută, răsturnă rucsacul pe 
podeaua sufrageriei, luă două casete mici de bijuterii şi i le 
dădu lui lrene. 

— Şi asta nu e partea cea mai rea, spuse ea abia auzit. 

lrene simţi că inima i se face cât un purice. Era îngrozită 
de ce urma să-i spună Laura, căci ce putea fi mai rău de 
atât? Ce putea fi mai grav decât să furi de la o femeie 
îndoliată? 

— Ce-ai făcut, Laura? 

Respira greu şi abia reuşi să rostească cuvintele. 

— Sper că nu... ai rănit pe cineva, nu? 

Laura ridică privirea, cu ochi strălucitori. 

— Nu cred. Asta dacă nu-l punem la socoteală pe tipul cu 
furculiţa, dar nu cred că la asta te referi, nu-i aşa? 

Irene clătină din cap, nedumerită. 

— Daniel, spuse Laura şi lrene duse brusc mâna la gură. 

— Vai, nu, Laura. 

lrene simţi că îi stă inima în loc. 

— Nu l-am omorât eu! exclamă Laura, în genunchi la 
picioarele lui lrene. N-am fost eu, jur. Dar am fost acolo... 
chiar înainte să se întâmple. Şi nu ţi-am spus pentru că mi- 
ai zis că era o năpastă, că... 


e 191 œ» 


— N-am spus că era o năpastă, Laura. Am spus că era 
năpăstuit. Mi se pare că te-am avertizat să ai grijă cu el 
pentru că e un băiat năpăstuit, nu? A avut o viaţă grea, 
asta ţi-am spus şi... 

— Şi nu te-am ascultat. Am mers cu el în seara aia şi am 
rămas la el peste noapte... 

Laurei îi pieri glasul. Afară, ploaia se potolise puţin, dar 
cerul se întunecase, gata pentru un nou asalt. 

— Ai rămas peste noapte? repetă lrene şi Laura lăsă 
privirea în jos. Of, pentru Dumnezeu! izbucni lrene. Nu 
trebuie să fii aşa evazivă cu mine. Sunt bătrână, nu 
inocentă. 

Laura încuviinţă, dar nu ridică ochii. 

— Deci ai petrecut noaptea la el. Şi presupun că ai plecat 
înainte de micul dejun. Dar când ai plecat, era teafăr? 

Laura încuviinţă din nou. 

— Şi habar n-ai ce s-a întâmplat cu el? 

De data asta, Laura clătină din cap. 

— Laura! Ţinând cont de toate astea, chiar ţi s-a părut o 
idee bună să furi de la familia lui? Pentru numele lui 
Dumnezeu. Ilmaginează-ţi cum ar fi părut dacă afla cineva, 
dacă... 

— A aflat cineva, spuse Laura cu glas stins. Tu. 

lrene dădu ochii peste cap; era cu adevărat furioasă. 

— Of, nu fi ridicolă. Doar n-am să sun la poliţie. Numai că 
tot nu înţeleg cum ai ajuns aşa, gesticulă ea cu mâna în 
direcţia Laurei. Nimic din toate astea nu explică halul în 
care eşti. 

— Ah, da, zise Laura şi se aşeză din nou turceşte. Vezi tu, 
este o femeie care locuieşte într-o barcă, pe canal şi o 
cunosc oarecum, pentru că vine câteodată la spălătorie. O 
cheamă Miriam şi e cam ciudăţică, arată bizar, înţelegi, ca 
şi cum s-ar îmbrăca mereu cu prea multe haine, dacă ştii la 
ce mă refer. În fine, ea a fost cea care l-a găsit pe Daniel - 
i-a găsit cadavrul, adică -, ea a sunat la poliţie, iar zilele 
trecute am întâlnit-o în faţa spălătoriei, când eram într-o 
stare nu tocmai bună, nimic grav, doar că... înţelegi tu. 

lrene nu înţelegea, habar n-avea despre ce vorbea Laura. 


e 192 œ» 


— Mă rog, aşa că m-am dus la ea acasă, la barca ei, 
pentru că, vezi tu, îi datoram nişte scuze - e o poveste 
lungă, nu trebuie să-ţi împuiez capul cu ea, dar ideea este 
că, atunci când am ajuns pe barcă, am descoperit că avea 
cheia de la apartamentul meu. 

— Avea cheia ta? 

— Exact! Mai ţii minte că ţi-am zis că am pierdut-o? Ei 
bine, era la ea. 

— Şi ţi-a dat-o înapoi? 

Irene nu prea pricepea rostul poveştii. 

— Nu, nu, nu mi-a dat-o. O ascundea de mine. Am găsit-o 
pe barca ei. Când mă uitam printre lucrurile ei, în fine... 

— Te uitai după ceva de furat! spuse Irene. 

— Da, aşa e, dar nu asta-i ideea. Ideea este că ea mi-a 
luat cheia. Şi după ce-am găsit-o, am avut o mică... mă 
rog... 

— Altercaţie? 

— Exact. 

— Şi te-a lovit? Femeia asta? Ea ţi-a făcut vânătaia aia? 

Laura clătină din cap. 

— Ne-am îmbrâncit şi ne-am împins puţin pentru că 
încercam să scap de-acolo, m-am împiedicat şi am căzut. 

— Vrei să sunăm la poliţie, Laura? Adică, dacă femeia 
asta are cheia ta, atunci... 

— A, nu. Cheia e la mine acum. 

Băgă mâna în buzunarul blugilor şi o scoase la iveală, 
odată cu un cercel de aur, pe care îl privi lung înainte să-l 
bage la loc. 

— Am cheia şi mai am şi ăsta. 

Din grămada de obiecte răsturnate din rucsac, ridică un 
teanc de hârtii, un manuscris legat, pe care i-l întinse lui 
lrene. 

— Mi-a dat asta. Înainte de... cum i-ai zis, altercaţia 
noastră. „Memoriile” ei, zise Laura, punând ghilimele în aer. 
Mi-a sugerat să le citesc. Ceea ce n-am să fac niciodată. 
Dar poate ţie îţi plac. E o chestie polițistă. Susţine că a 
răpit-o un nebun în adolescenţă. Sau ceva de genul ăsta, în 
orice caz. 


e 193 + 


— Doamne sfinte, spuse Irene, luând manuscrisul cu 
amândouă mâinile. Extraordinar. 

Deodată, clipi un fulger, urmat de un tunet cumplit, care 
le făcu pe amândouă să tresară. 

— Să-mi fut una, zise Laura. 

— Că bine zici, răspunse Irene. Ştii ceva, adăugă ea, cred 
c-ar fi bine să te duci sus, să scoţi hainele astea ude de pe 
tine, să le pui la uscat şi să faci o baie fierbinte. Eu zic să 
rămâi în după-amiaza asta la mine, nu? 

Laura zâmbi cu lacrimi în ochi. 

— Mi-ar plăcea mult. 


Peste zgomotul făcut de a doua aversă de ploaie, lrene o 
auzea pe Laura cântând, cu o voce mai frumoasă şi mai 
dulce decât şi-ar fi imaginat. Laura nu se grăbi şi cobori 
după aproape o oră, înfofolită într-un halat pluşat roz, care 
stătea împăturit în dulapul de rufe şi rămăsese nefolosit de 
aproape zece ani. Imaginea acestei fete micuţe, în halatul 
ei vechi, o înduioşă pe Irene. Simţi cum o copleşeşte un val 
de emoție, un sentiment despre care îşi închipuia că e 
aproape matern. 

Nu-i destăinui nimic din toate astea Laurei, pentru că 
bănuia că ar fi fost jenată de o asemenea mărturisire. li 
spuse, în schimb, fluturând înspre ea manuscrisul: 

— Ştii, e foarte ciudată cartea asta. Memoriile astea. 
Citeam şi... 

— Doar n-ai apucat să le citeşti deja, spuse Laura, 
lungindu-se pe canapea şi aranjându-şi pernele sub cap. 

— Mă rog, le-am răsfoit. Nu-s prost scrise - un pic cam 
pompos, să zicem, dar chestia este că unele fragmente mi 
se par foarte cunoscute, cu toate că, să recunoaştem, ideea 
cuiva care scapă din ghearele unui criminal în serie nu e 
tocmai originală. Numai că... 

Tăcu, se încruntă şi se uită pe deasupra ochelarilor la 
rafturile de cărţi. 

— Mă deranjează ceva, dar nu-mi dau seama exact care-i 
problema. 

Laura închise ochii şi se cuibări pe canapea, acoperindu- 


e 194 œ» 


şi genunchii cu halatul lui Irene. 

— Ah, murmură ea, mă simt ca-n rai. Parcă-s bătută cu 
maiul, dacă ştii ce vreau să spun. Nu m-aş mai ridica de 
aici. 

— Păi, eşti binevenită. Poţi să rămâi peste noapte, dacă 
vrei, îi sugeră lrene. Pot să pregătesc patul de oaspeţi. 

Laura nu-i răspunse, dar îi zise zâmbind: 

— Mă simt întotdeauna în siguranţă aici, ştii? Am 
impresia că nu poate pune nimeni mâna pe mine. 

— Nu pune nimeni mâna pe tine, Laura, zise lrene. Ce ţi-a 
venit? 

— O, ba da, spuse Laura trăgându-şi halatul peste bărbie. 
Ba da. Nu scap niciodată. 

EE 


Irene citi tot timpul cât dormi Laura. Mai multe scene din 
manuscris i se păreau teribil de cunoscute - două fete care 
fac autostopul într-o zi fierbinte de vară, o întâlnire 
întâmplătoare, o izbucnire bruscă de violență la o fermă 
izolată, o fată care se taie la mâini într-un geam spart. 
Bănuia că erau elemente standard de film horror. Dar ceva 
i se întipărise în minte totuşi; mai exact, melodia. Refrenul 
de la radio cântat de unul dintre personaje îi era familiar 
(Putea să-i spună personaj, dacă era vorba de nişte 
memorii?). Refrenul îi amintea de ceva, îl cunoştea de 
undeva. 

Laura se foi pe canapea. Se întoarse cu faţa spre ea şi 
începu să sforăie foarte încet. Irene simţi un nou val de 
duioşie, un fior în stomac despre care îşi imagina că eo 
dovadă de afecţiune maternă, dar, pe de altă parte, ce ştia 
ea? Nu putea defini sentimentul cu precizie, singurul lucru 
clar pentru ea era că voia s-o protejeze aşa cum făcuse şi 
cu biata Angela. 

Aruncă o privire cărţilor Angelei, cele pe care nu apucase 
încă să le trieze. Ar fi fost cazul să se termine odată cu ele, 
pentru că zăceau acolo de câteva săptămâni. Poate o va 
ruga pe Laura să ducă primul teanc la magazinul Oxfam de 
pe Upper Street. 

Şi atunci, o zări. Deasupra teancului pregătit pentru 


< 195 œ» 


magazinul de binefacere: Cea care a scăpat cu viață, de 
Caroline MacFarlane. Romanul poliţist al lui Theo Myerson! 
Chiar sub nasul ei. Se ridică din fotoliu şi luă cartea, un 
exemplar cartonat, voluminos, bine legat. O întoarse şi citi 
textul de pe coperta a patra, scris cu litere roşii, îngroşate: 


Când se întorc de la şcoală, o fată şi prietena ei 
sunt răpite. 

Fata reuşeşte să ajungă acasă. Prietena ei, nu. 

Fata este o victimă. 

Fata suferă. 

Fata este distrusă. 

Fata vrea să se răzbune. 

Este însă şi vinovată? 

Fata este Cea care a scăpat cu viaţă. 


lrene dădu ochii peste cap - cartea i se păruse o porcărie 
încă de la apariţie şi nu-şi schimbase opinia între timp. Se 
întoarse în fotoliu, deschise cartea şi o răsfoi în căutarea 
pasajului pe care era convinsă că şi-l aminteşte, ceva 
despre un cântec, nişte versuri. Era pe acolo, pe undeva, 
deşi destul de greu de găsit în acest roman cu o poveste 
atât de haotică, redată când din perspectiva victimei, când 
a făptaşului, şi cu o linie temporală care mergea ba înainte, 
ba înapoi. Foarte derutant şi, dacă o întrebai pe lrene, 
enervant. Îşi aducea aminte că-l auzise odată la radio pe 
Myerson, după ce fusese deconspirat ca autor, luând 
apărarea cărţii şi spunând ceva despre un joc cu percepțiile 
vinovăţiei şi  responsabilităţii, o provocare la adresa 
aşteptărilor cititorului şi alte baliverne. Prostii. La ce 
foloseau experimentele făcute de dragul experimentului? 
La urma urmei, ce este în neregulă cu un roman poliţist 
tradiţional, în care binele învinge şi răul este înfrânt? Şi ce 
dacă în viaţa reală lucrurile stăteau rareori aşa? 

lrene fu întreruptă din lectură de un bâzâit ciudat. Ridică 
privirea şi zări pâlpâind lumina de la telefonul Laurei. Încetă 
să mai sune, apoi, după o clipă, bâzâi din nou. Laura se foi 
pe canapea. 


e 196 œ» 


— O, e mobilul meu, gemu ea, rostogolindu-se spre Irene 
şi căzând pe jos. La dracu', mormăi ea, târându-se pe covor 
ca să ajungă la telefon. Am dormit buştean. 

Se uită la ecran. 

— Alo? răspunse ea. Cine? Da, îmi pare rău. Ce înseamnă 
asta? Ah, nu, nu sunt acolo momentan, sunt cu o prietenă. 
Pot... dar... dar... Ce, acum? 

Închise ochii o secundă. 

— Chiar trebuie? 

Închise telefonul cu un suspin adânc. Se uită somnoroasă 
la lrene. 

— Ţi-am zis eu, spuse ea, încercând să zâmbească, în 
pofida vocii care îi tremura. Ţi-am zis că pun mereu mâna 
pe mine? 

Se ridică greoi în picioare. 

— Trebuie să plec. Era poliţia. 

Laura plecă în grabă, ignorând îngrijorările lui Irene. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, fată, zise ea, urcând în fugă 
scările ca să-şi ia hainele. N-ai de ce să-ţi faci griji, repetă 
după ce cobori. 

— Are legătură cu Daniel? întrebă lrene şi Laura se 
strâmbă. 

— Evident! Evident că are legătură cu Daniel. Doar nu 
crezi că m-am culcat în ultima vreme cu altul care să fi dat 
colţul, nu-i aşa? Sunt martoră, asta-i tot. Am fost ultima 
persoană care l-a văzut în viață, înţelegi? Nu-i niciun motiv 
de îngrijorare. 

lrene o conduse la uşă. O ajută să-şi îmbrace haina udă şi 
o întrebă dacă avea un avocat. Laura izbucni în râs şi ieşi 
pe alee, şchiopătând ceva mai tare decât de obicei. Se 
întoarse şi spuse cu un zâmbet larg pe chipul de pe care 
dispăruse orice urmă de lacrimi. 

— Vrabia mălai visează. 


] 

lrene se întrebă, în timp ce punea două felii în prăjitorul 
de pâine, cât de mult ar fi plăcut-o William pe Laura. L-ar fi 
făcut să râdă. Angela nu-i fusese prea dragă - nu fusese 
niciodată nepoliticos cu ea sau ceva de genul acesta, dar 


e 197 œ» 


era precaut. 

— E pe marginea prăpastiei femeia asta, spunea el. Şi 
când cade nu vrei să fii prin preajmă, că se prinde de tine şi 
hop, te trage după ea. 

William n-o cunoscuse cu adevărat pe Angela, nu 
apucase să vadă cât era de bună la suflet. 

Unse feliile cu unt şi se aşeză la masa din bucătărie, 
deschizându-şi dinainte, pentru comparaţie, memoriile şi 
romanul lui Theo. 

— Ceva despre un cântec, vorbi ea singură, răsfoind 
cartea. Ceva despre... ah. 

Chiar la sfârşitul romanului lui Theo, băgat sub clapa 
supracopertei, văzu un plic adresat lui Theo Myerson. 
Ciudat, pentru că era exemplarul Angelei. În plic găsi o 
foaie de hârtie A4, ruptă, din câte se părea, dintr-un caiet, 
pe care era desenată o femeie adormită, între aşternuturile 
trase la o parte, goală de la brâu în sus. În partea de jos a 
paginii, era scris cu o caligrafie dezordonată: Bună, 
bătrâne, am făcut nişte schițe care sigur ti-ar plăcea. Nota 
era nesemnată, dar desenul semăna foarte bine cu cele 
făcute de Daniel. Şi femeia din imagine era, fără doar şi 
poate, Carla Myerson. 


< 198 œ» 


27 


Valiza Carlei era pe pat, pe jumătate umplută. Şifonierul 
era deschis şi peste cuvertură erau împrăştiate tot felul de 
haine. Nu se putea hotări ce să împacheteze: habar nu 
avea cât va lipsi sau de ce lucruri va avea nevoie. Aici 
vremea se răcise, dar mai la sud ar fi trebuit să fie ceva mai 
cald. Cu mintea aiurea, luă la întâmplare nişte articole de 
îmbrăcăminte: tricouri, pulovere, o rochie pe care n-o mai 
purtase de ani de zile. De undeva, de prin casă, se auzea 
telefonul, dar, pe de altă parte, telefonul ei suna tot timpul. 
Nu se oprea niciodată. 

Ştia că la un moment dat trebuia să stea de vorbă cu 
Theo, să-l roage să-i direcţioneze corespondenţa indiferent 
unde se hotăra să se ducă, să se ocupe de avocaţi, de 
moştenire, de vânzarea casei Angelei. 

În mod inevitabil, urmau să se certe, de aceea se gândea 
să aleagă varianta laşului şi să-l sune din străinătate. Totuşi 
nu era sigură dacă putea să-i facă una ca asta, să plece 
fără să se mai vadă. Nu era sigură dacă îşi putea face ei 
însăşi una ca asta. 

Voia să-i mai spună şi că răsfoise ultima lui scriere şi nu-i 
plăcuse deloc, cu tot acel du-te-vino şi salturile acelea 
cronologice. Ca, de altfel, şi romanul dinainte, chestia aia 
polițistă îngrozitoare. De ce nu începea pur şi simplu cu 
începutul, pentru numele lui Dumnezeu? De ce nu mai 
spunea nimeni o poveste de la cap la coadă? 


Cu un an înainte de moartea Angelei, Daniel a venit 
acasă la Carla într-o duminică seară, pe la 8. Era supărat şi 
agitat, avea obrazul zgâriat şi buza despicată. li spusese o 
poveste lungă şi încurcată, se certase cu o fată, apoi fusese 
jefuit - Carla nu reuşise să-l urmărească, iar el îi zisese că 
nu avea la cine să apeleze. Nu voia să sune la poliţie şi, 
fără doar şi poate, nu voia să meargă la maică-sa. 

— Nu mă vrea acolo, i-a spus Carlei. Nu m-a dorit 
niciodată. 


< 199 œ» 


Carla i-a zis că putea rămâne la ea. A deschis o sticlă de 
vin, pe care au băut-o foarte repede, aşa că a mai deschis 
una. Cam pe la jumătatea ei, şi-a dat seama că trebuia să 
se oprească. 

A urcat la etaj, a făcut un duş şi s-a dus cu paşi nesiguri 
de la baie până în pat, încă înfăşurată cu prosopul. S-a 
trezit speriată, aşa cum i se întâmpla când bea prea mult. A 
rămas în pat nemişcată, cu inima bubuindu-i în piept, şi a 
durat ceva până şi-a dat seama că se dezvelise şi aruncase 
prosopul de pe ea. A durat ceva până i s-au obişnuit ochii 
cu întunericul şi şi-a dat seama că nu era singură. Că el 
stătea pe podea lângă uşă, cu privirea ridicată către ea şi 
cu carnetul de schiţe în braţe. 

— Daniel, a spus ea în şoaptă, acoperindu-se repede cu 
cearşaful, m-ai speriat. 

Pe întuneric, nu reuşea să-i distingă expresia, dar îi 
vedea dinţii albi. 

— Nu m-am putut abţine, i-a răspuns el. 

Dimineaţă, l-a găsit stând la blatul din bucătărie, bând 
cafea. 

— Neaţa! a salutat-o el fără nicio jenă. Mă întrebam dacă 
nu mă poţi găzdui câteva zile, a adăugat el în timp ce ea 
umplea ibricul şi punea în maşina de spălat vase paharele 
de cu o seară înainte. 

Carla s-a întors spre Daniel, care-i zâmbea frumos, 
ştrengăreşte. 

— Imi pare rău, Daniel, a răspuns ea şi a văzut cum 
zâmbetul îi şovăie doar o clipă. Aş vrea, dar pur şi simplu... 
Theo. El n-ar fi de... 

Apoi s-a întors cu spatele. 

— Lasă, a spus Daniel. A i nimic. 


La o lună după miöartes mamei lui, când a venit la Angela 
să-şi ia lucrurile, Daniel părea obosit şi nefericit. N-a vrut să 
intre în casă şi aproape s-au certat din cauza asta. 

— Trebuie să vii să vezi ce e înăuntru, Daniel. Nu-ţi pot 
face eu ordine în lucruri, nu pot alege pentru tine. 

— Nu vreau decât lucrurile mele - caietele mele, chestiile 


< 200 œ» 


mele. N-am nevoie de nimic din ce-a fost al ei. 

Când a intrat în cele din urmă în casă, s-a dus direct la 
etaj, în dormitorul lui, de unde a luat cutia în care îi pusese 
ea toate caietele de schiţe. 

— Sper că nu te-ai uitat prin ele, nu-i aşa? Pentru că... se 
strâmbă el, nu-s strălucite. 

Carla a clătinat din cap. 

— Nu, ai spus întotdeauna clar că sunt personale. 

El i-a zâmbit. 

— Mersi, mătuşă Carla. 

O tulbura mereu când îi spunea aşa. O făcea să-şi 
amintească de el când era mic, de ochii lui enormi, pe faţa 
lui ciupită de vărsat de vânt, speriată şi vulnerabilă. O biată 
sălbăticiune. A făcut un pas înainte ca să-l sărute pe obraz, 
dar el şi-a întors capul în ultimul moment şi buzele li s-au 
atins în treacăt. 

— Am închiriat o barcă, i-a zis când s-a întors să plece. Pe 
canal, chiar lângă Whitmore Bridge. E a prietenului unui 
prieten, aşa că am prins-o la un preţ bun. Bine, e o cloacă, 
dar nu-mi permit altceva mai bun deocamdată. Ai să vii în 
vizită, nu-i aşa? 

Carla l-a urmărit cu privirea când a ieşit din cameră, cu 
cutia sub braţ. L-a urmărit apoi cum îşi şterge talpa tenişilor 
de mocheta de la baza scărilor. 

S-a întors spre ea şi i-a zâmbit. 

— Ai grijă de tine, bine? 


După o zi sau două, poate trei, Carla era acasă la Angela, 
ca să mai verifice o dată camerele înainte să cheme firma 
de curăţenie, şi a descoperit un teanc de scrisori în fundul 
şifonierului lui Daniel. Trei dintre ele fuseseră trimise de 
sora ei lui Marcus, tatăl lui Daniel, şi returnate cu mesajul: 
Destinatarul nu a fost găsit. Scrisorile erau uzate, fiind citite 
şi recitite - posibil de Angela, dar, din moment ce ea fusese 
cea care le scrisese, i se păru cel mai plauzibil că persoana 
care le studiase cu atenţie era, de fapt, Daniel. 

lar când şi l-a imaginat citindu-le, s-a gândit din nou la el 
când era mic şi îi privise de sus capul neted şi gâtul plin de 


e 201 œ» 


vânătăi. Pe el şi-l imagină citind acele scrisori, şi nu pe 
bărbatul straniu care devenise cu vârsta, iar acest gând îi 
frânse inima. 

| s-a rupt sufletul când s-a gândit că citise cuvintele 
dureroase scrise de mama lui tatălui care îl respinsese. A 
durut-o inima când a văzut că Angela îl implorase să o ajute 
cu fiul ei „imposibil”, un băiat considerat mereu un copil- 
problemă, în privinţa căruia trebuia făcut ceva. /mi pierd 
mințile, îi scrisese ea, nu-l mai suport în preajma mea. 
Trebuie să mă ajuţi. Marcus, n-am la cine să apelez în afară 
de tine. 

z 


În drum spre canal, Carla a cumpărat o sticlă de vin. A 
încercat să nu se gândească la motivul pentru care nu 
putea să vorbească cu el fără un pahar de băutură în mână; 
a încercat să nu se gândească la noaptea înmormântării, a 
încercat să nu-şi aducă aminte cum se ştersese pe picioare 
de mochetă, ceea ce oricum nu însemna nimic, nu-i aşa? A 
coborât spre canal şi, când s-a apropiat de Whitmore 
Bridge, a văzut două ambarcaţiuni, una frumoasă, proaspăt 
vopsită în verde-închis, cu o bordură roşie, şi una ponosită, 
ruginită, albastru cu alb. A ciocănit în geam, a urcat pe 
puntea din spate şi a bătut în uşa cabinei, care s-a deschis. 

— Daniel? Eşti aici, Daniel? 

Nu era, dar nimerise în locul potrivit - pe blatul de la 
bucătărie era cutia cu caietele de schiţe pe care o luase de 
la Angela, iar o parte dintre ele erau împrăştiate pe 
bancheta din cealaltă parte a cabinei. Barca era un 
groaznică: chiuveta şi aragazul erau murdare, cabina 
principală puţea a putregai, în timp ce micuțul dormitor din 
spatele bărcii duhnea a transpiraţie şi a spermă. Era 
evident că Daniel avusese companie şi acest gând i-a 
răscolit stomacul, făcând-o totodată să roşească de ruşine. 
Daniel era bărbat în toată firea, avea douăzeci şi trei de ani 
şi nu exista niciun motiv să fie stânjenită de relaţiile lui. N- 
ar fi trebuit să simtă nimic în această privinţă. 

A ieşit din dormitor şi a luat un carnet de pe banchetă, pe 
care l-a răsfoit cu un sentiment de vinovăţie. Era plin de 


e 202 œ» 


schiţe în creion: chipuri diforme, membre retezate. L-a pus 
la loc şi a luat un altul care conţinea, de data asta, desene 
în tuş, lucrări mai detaliate şi mai sofisticate - un roman 
grafic complet, după toate aparențele, în care personajul 
principal era chiar Daniel. A observat că pe prima pagină 
scrisese titlul - Originile lui Ares - şi ochii i s-au împăienjenit 
de lacrimi. Războinicul Ares, cel mai urât dintre toţi zeii, pe 
care nici măcar părinţii lui nu-l suportau. 

Of, Daniel. 

A răsfoit mai departe şi a simţit din nou cum i se revoltă 
stomacul în momentul în care s-a recunoscut în desene, 
mai tânără, mai atrăgătoare, mai frumoasă şi, cu siguranţă, 
mai voluptuoasă decât fusese vreodată în realitate. A simţit 
cum roşeşte ruşinată. A închis caietul, l-a pus la loc pe 
banchetă şi apoi, aproape fără să se gândească, a ridicat-o 
din nou. O ţinea încă în mână când a coborât de pe barcă 
şi, preţ de o clipă, privirea i s-a întâlnit cu cea a femeii care 
o urmărea cu interes de pe puntea de la pupa frumoasei 
ambarcaţiuni verzi cu roşu ancorate la câţiva metri 
distanţă. 


| 
| 


Carla închise fermoarul valizei, o duse la parter şi o lăsă 
în hol. Intră în sufragerie şi ascultă mesajele primite; unul 
de la detectivul Barker, care o ruga să-l sune cât mai 
curând posibil, şi altul de la Theo, care o invita la cină. 
„Preferatele tale, coaste de miel. Nu ştiu dacă ai auzit, dar 
avem veşti bune, Cee. In sfârşit. Veşti bune.” 


< 203 œ» 


28 


Theo stătea la chiuveta din bucătărie, cu mâna stângă 
sub jetul fierbinte, urmărind apa care se scurgea în nuanţe 
de roşu şi roz. Îşi crestase cu un milimetru, poate doi, vârful 
arătătorului stâng şi sângera surprinzător de tare. Vinovatul 
- recent ascuţitul cuţit Santoku - zăcea murdar de sânge pe 
blatul de bucătărie, lângă un căţel de usturoi cu tente de 
roz. Santoku nu era nicidecum instrumentul potrivit pentru 
tăiat usturoiul în felii subţiri, dar micul lui cuţit de bucătar 
lipsea de pe banda magnetică de pe perete, rătăcit foarte 
probabil pentru totdeauna undeva în haosul sertarului cu 
tacâmuri. 

Totuşi, niciun motiv de panică. Avea veşti bune. Veşti 
bune, în sfârşit! 

In ciuda frigului cumplit care se lăsase brusc, Theo ieşise 
dimineaţă la plimbare şi se întâlnise întâmplător cu tânărul 
poliţist cu obrazul iritat de la bărbierit, care stătea la rând 
la cafeneaua de pe chei. Theo încercase să treacă mai 
departe neobservat, dar fără sorţi de izbândă; tânărul se 
agăţase de el, arzând de nerăbdare. 

— Domnule Myerson, i-a spus în şoaptă. Speram să dau 
de dumneavoastră. Am veşti bune. 

— Da? 

Tânărul încuviinţase. 

— Nu este încă nimic oficial, n-au dat vreo declaraţie de 
presă sau ceva de genul ăsta, dar mă aştept să fiţi anunţat 
din clipă în clipă. 

Trăsese adânc aer în piept, savurând momentul. 

— Au arestat pe cineva. 

Theo icnise exagerat. 

— Vai, a spus el, copleşit de adrenalină, asta chiar că 
este o veste bună. Pe cine... hm, îmi puteţi spune pe cine 
au arestat? 

— Pe Laura Kilbride. Tânăra pe care aţi văzut-o 
dumneavoastră. Cea despre care v-am zis că are 
antecedente violente, i-a şoptit polițistul din colţul gurii. 


e 204 œ» 


— Şi au pus-o sub acuzare? a reuşit să întrebe Theo. 

— Incă nu. Dar e doar o chestiune de timp. Au găsit 
cuțitul. 

— Au găsit... ce? Vreţi să spuneţi arma crimei? 

Lui Theo îi bubuia atât de tare inima în piept, că simţise 
că leșină. 

Tânărul zâmbise cu gura până la urechi. 

— Au prins-o cu mâţa-n sac, domnule Myerson. 

AR] 

Scurtul drum spre casă i se păruse lui Theo ca 
escaladarea unui vârf de munte, iar picioarele ca piftia abia 
îl mai susțineau; fusese cât pe ce să cadă de două ori, 
încercând să se ferească din calea joggerilor. Şi, pe de altă 
parte, avea chef să danseze! Se terminase. Puseseră mâna 
pe ea. Se terminase. Şi ceea ce îi făcea inima să salte de 
bucurie era faptul că se terminase toată tărăşenia, nu doar 
povestea asta îngrozitoare, brutală cu Daniel. Se terminase 
odată şi cu Daniel, şi cu Angela. Carla avea să sufere, să 
jelească, să simtă orice avea ea nevoie să simtă, dar, în 
cele din urmă, starea ei avea să se îmbunătăţească, fiindcă 
nu mai avea pe nimeni care s-o tragă în jos. Haosul 
Sutherland, toată otrava pe care o injectaseră ei în familia 
lui avea să se dreneze încet-încet. 

Theo era conştient că relaţia lor nu va mai fi niciodată ce- 
a fost - nu era prost -, dar întrezărea un posibil viitor. 
Vedea posibilitatea de a-şi clădi un fel de viaţă, un fel de 
pace, şi de-a o face împreună acum, când nu mai rămăsese 
nimic şi nimeni care să-i despartă. 

E a) 

După ce reuşi, în sfârşit, să oprească sângerarea, Theo îşi 
bandajă degetul, spălă cuțitul, aruncă la gunoi cățelul 
murdar de usturoi şi continuă să gătească. Puse cotletele la 
marinat cu ulei, usturoi şi mentă, luă o haină pe el şi ieşi pe 
veranda din spate, să fumeze o ţigară. Când puse filtrul 
între buze, observă că încă mai avea sânge pe unghii. Şi îşi 
aminti brusc de dimineaţa când o zărise afară pe fata aceea 
- Laura, pe care tocmai o arestaseră. După ce o văzuse, se 
întorsese în patul gol şi adormise. Când se trezise, Carla era 


e 205 - 


la duş şi, după ce ieşise din baie, o chemase lângă el, 
întinsese mâna după ea şi încercase să o tragă înapoi în 
pat, dar ea se împotrivise. Îi sărutase vârful degetelor cu 
unghii rozalii. 

Se întoarse în casă şi tocmai îşi turna un pahar de vin 
roşu, când se auzi soneria de la uşă. Probabil era Carla, 
care poate că-şi uitase cheia. Ridică teancul de 
corespondenţă de pe preşul de la intrare, îl puse pe pupitrul 
din hol şi deschise uşa cu un zâmbet larg şi fluturi în 
stomac, ca în vremurile bune. 

— A, spuse el dezamăgit. Tu erai. 


e 206 » 


29 


Unele lucruri erau la fel, altele, nu. Laura stătea aplecată, 
cu capul pe masă, sprijinit pe braţele încrucişate. Data 
trecută fusese târziu în noapte, de data aceasta era 
dimineaţa devreme, deşi, de fapt, cu greu îţi puteai da 
seama. In lipsa luminii naturale, putea fi orice oră din zi sau 
din noapte. Era o altă încăpere, dar din toate punctele de 
vedere putea fi, la fel de bine, aceeaşi. Ultima dată fusese 
excesiv de cald, de data aceasta era al naibii de frig, dar 
becurile puternice şi mobilierul ieftin erau identice. Un 
covor urât, gri, cum era şi cel din holul ei de acasă. (Nu te 
gândi la casă. Nu te gândi la casă, altfel vei plânge.) La fel 
ca data trecută, în faţa ei stăteau Cap-de-Ou şi Sprânceană, 
cu expresii grave. Mai grave decât data trecută, se gândi 
ea. De fiecare dată când îl privea în ochi pe Cap-de-Ou, 
acesta îşi întorcea privirea şi acest lucru o speria. 

Era epuizată. Parcă trecuseră zile întregi sau chiar 
săptămâni de ieri după-amiază, când primise acel telefon la 
Irene. Se întâlnise cu poliţia acasă la ea, aşa cum îi 
ceruseră. li arătaseră mandatul în parcare, sub ochii 
vecinilor, şi o escortaseră până în apartamentul ei, la etajul 
şapte. Acolo erau deja mai mulţi oameni care aşteptau în 
casa scării, îmbrăcaţi în costume de protecţie albe, aşa cum 
vezi la televizor. 

— Ce se întâmplă? întrebase Laura. Doar aţi mai făcut 
asta o dată. Aţi mai percheziţionat locul, de ce trebuie s-o 
faceţi din nou? 

Cineva spusese că au apărut dovezi noi şi trebuia 
verificat mai amănunţit. Mai aşteptaseră acolo, apoi o 
aduseseră aici, la secţia de poliţie. Se făcuse deja târziu. Au 
băgat-o într-o celulă şi i-au spus să se odihnească. N-a pus 
însă geană pe geană. 

— Laura? 

Sprânceană îi puse o cană cu apă în faţă. 

— Avocatul din oficiu trebuie să sosească din clipă în 
clipă, OK? Începem într-un minut. 


e 207 œ» 


— Da, în regulă, răspunse Laura. Hai, noroc. 

Asta nu se schimbase - politeţea, falsa prietenie pe care 
i-o arătau. Totdeauna făceau aşa; de fiecare dată când 
avea de-a face cu poliţia, aşa făceau. Işi imagină totuşi că 
acum ar putea fi diferit, fiindcă era ceva diferit. Nu era un 
delict minor sau un caz de tulburare a liniştii publice, nu era 
un furt mărunt sau consum de alcool în public. De data asta 
era vorba despre crimă. _ 

Crimă! Laurei îi veni să chicotească. Işi îndreptă brusc 
spatele, îşi muşcă buza, dar, în ciuda eforturilor ei, nu reuşi 
să se stăpânească: izbucni într-un hohot de râs. Cap-de-Ou 
îşi ridică surprins privirea din notițe. Laura continuă să 
râdă. Nu era nimic, dar absolut nimic amuzant, la dracu”. 
Râse însă şi mai tare, şi mai zgomotos, până la lacrimi. 

— Eşti bine, Laura? o întrebă Cap-de-Ou. 

Ea lăsă capul pe birou şi se muşcă de interiorul obrazului. 
Nu mai râde nu mai râde nu mai râde la dracu’. 

Uşa se deschise şi Laura se potoli. Ridică privirea. Un 
bărbat mic, suplu, roşcat şi cu pielea foarte palidă, îi întinse 
o mână fără vlagă. Avocatul din oficiu, altul decât cel de 
dinainte. Spuse cum îl cheamă, dar ea îi uită numele 
imediat, şi îi zâmbi scurt, agitat. De ce era e/agitat? Nu era 
un semn prea bun, nu-i aşa? 

Cap-de-Ou începu să vorbească, prezentându-i pe fiecare 
pentru stenograma interogatoriului. Laura ascultă cum îi 
cheamă şi le uită imediat numele (din nou): Cap-de-Cu, 
Sprânceană, Tremurici. Laura Kilbride. Începură să-i pună 
întrebări, la fel ca data trecută. Unde se întâlnise cu Daniel, 
când, la ce oră au ajuns pe barcă, ce-au făcut acolo? 
Aceleaşi chestiuni pe care le lămurise deja, o dată în 
apartament, apoi la secţia de poliţie. 

— Mama dracului, dar mai schimbaţi şi voi placa! spuse 
Laura în cele din urmă. Am mai discutat asta, nu-i aşa? Am 
mai cântat cupletul ăsta. Cvartet? 

Se uită la Tremurici. 

— Sau nu suntem un cvartet? Nu eşti de prea mare 
ajutor, nu crezi? Te pricepi la muzică? 

Cap-de-Ou strânse din buze, cu o expresie îndurerată. 


e 208 œ» 


— Ţi se pare amuzant, Laura? întrebă Sprânceană. Crezi 
că-i de glumă? 

— Este o glumă, la dracu’. Pentru că v-am povestit deja 
despre Daniel Sutherland, v-am spus că ne-am certat, că 
ne-am îmbrâncit puţin şi asta a fost tot. Nu l-am înjunghiat. 
Am mai lămurit o dată lucrurile astea şi aveţi zero dovezi 
împotriva mea - aveţi un căcat, nu-i aşa? Doar că n-aţi 
găsit pe altcineva mai bun, şi m-aţi târât din nou aici ca să 
mă hărţuiţi. 

Se întoarse spre Tremurici. 

— Trebuie să dea cărţile pe faţă sau să-şi ţină fleanca, ia 
zi, nu-i aşa? 

Avocatul lăsă privirea în jos, uitându-se în carnetul gol. 
Of, în mama mă-sii, chiar nu era bun de nimic. 

— Trebuie să mă puneţi sub acuzare sau să-mi daţi 
drumul. 

Cap-de-Ou se lăsă pe spate în scaun şi o privi în ochi, 
explicându-i calm că, pe lângă un martor care o văzuse 
murdară de sânge şi agitată în timp ce părăsea locul crimei 
în perioada în care fusese ucis Daniel Sutherland, mai 
găsiseră şi urmele ei ADN pe trupul lui şi invers. Apoi, mai 
aveau şi dovada faptului că îi furase ceasul. Dar mai presus 
de toate, spuse el, analiza efectuată pe tricoul ei arătase 
că, deşi majoritatea sângelui prezent în țesătură îi 
aparţinea, fusese detectată totuşi o cantitate mică, dar 
semnificativă, de sânge care îi aparţinea lui Daniel 
Sutherland. 

— Îmi poţi explica treaba asta, Laura? o întrebă el. Dacă 
Daniel era, aşa cum spui tu, bine, sănătos când ai plecat, 
atunci cum explici prezenţa sângelui /u; pe hainele tale? 


„Faza este că, de regulă, nu mă fut cu toate 
handicapatele”, îi spusese Daniel la un moment dat, după 
ce terminase a doua oară. Replica lui picase din senin. ŞI 
cruzimea lui relaxată o luase prin surprindere. Ştia că 
Daniel nu era un tip tocmai de treabă, nici nu s-ar fi dus cu 
el dacă ar fi fost, nu-i plăceau băieţii de treabă, care, de 
regulă, se dovedeau a fi cei mai răi, dar nici la asta nu se 


e 209 œ» 


aşteptase. Nu se aşteptase să o împingă de lângă el şi să 
râdă când s-a împiedicat şi a căzut; şi nu fusese un râs 
forţat, ci unul autentic, ca şi cum ar fi crezut sincer că e 
amuzant. Când s-a ridicat de jos, aproape că nu mai vedea 
de furie. S-a aruncat asupra lui atât de brusc, încât l-a prins 
cu garda jos şi atunci i-a văzut expresia de pe faţă. Pentru o 
clipă, o fracțiune de secundă doar, îi fusese frică. 


x 
— Laura? 


Era Sprânceană de data asta, care se aplecă peste masă. 

— Poţi, te rog, să explici prezența sângelui lui Sutherland 
pe tricoul tău? 

— L-am muşcat, zise Laura. 

— L-ai muşcat? repetă Sprânceană, cu o voce extrem de 
gravă şi puternică, în timp ce Laura încercă să-i imite, fără 
succes, expresia de pe figură. 

Izbucni din nou în râs, cum s-ar fi putut abtine, oare? Era 
o treabă serioasă, a naibii de serioasă, dar uitându-se peste 
masă la detectivi, nu-şi putea potoli râsul când îi vedea cât 
de  nefericiţi  (Cap-de-Ou) şi de mulţumiţi de sine 
(Sprânceană) erau. 

Lângă ea, Tremurici tresări. Ridică palmele cu degetele 
desfăcute, uitându-se la ea ca şi cum ar fi vrut s-o întrebe: 
Ce mama dracului? 

— L-am muşcat tare, aici. 

Laura indică un loc de pe gât, deasupra claviculei. 

— Până la sânge. M-am umplut de sânge în gură, pe 
buze. Şi a trebuit să mă şterg. Probabil aşa a ajuns pe 
tricou. 

Sprânceană rânji, clătinând din cap. 

— Asta-i tot? întrebă ea. Asta este explicaţia ta? 

— Da, da. Întrebaţi-i şi pe criminaliştii voştri, spuse Laura. 
Întrebaţi-i dacă n-au găsit o urmă de muşcătură pe gâtul 
lui. 

— Având în vedere locul în care a fost înjunghiat, spuse 
încet Cap-de-Ou, s-ar putea să nu ne dăm seama. 

— Ha! exclamă Laura, lăsându-se pe spătarul scaunului, 
victorioasă. 


e 210 œ» 


— Dar este destul de greu de crezut că o muşcătură 
poate justifica o cantitate atât de mare de sânge. Poate 
doar dacă a fost foarte adâncă. Aşa a fost? întrebă Cap-de- 
Ou. 

Laura înghiţi în sec. 

— Păi, nu. Doar nu-s vampir, la dracu'. Ne-am îmbrâncit 
puţin. S-a spart ceva - parcă o farfurie sau un pahar, nu 
mai ştiu. Un pahar. Aţi găsit cioburi pe podea? Pun pariu că 
aţi găsit. Avea sânge pe... pe mână, cred, şi m-a împins - 
da, m-a împins cu palma în faţă, pentru că, acum îmi 
amintesc, aveam sânge pe faţă când am ajuns acasă. M-a 
împins cu palma în faţă şi cred că şi în piept, când a trecut 
pe lângă mine. 

Lângă ea, Tremurici nota de zor în carneţel. 

— Asta nu ne-ai spus înainte, Laura, spuse Cap-de-Ou. 

— N-avea nicio importanţă. 

— Bineînţeles că avea. Contează foarte mult când minţi 
poliţia, spuse Cap-de-Ou cu glas încordat. De ce nu ne-ai 
spus? De ce ne-ai minţit? 

— De ce să nu vă fi minţit? izbucni Laura. Eram oricum în 
căcat. Intru mereu în căcat, aşa că n-am vrut să agravez 
situaţia. Am minţit, sunteţi mulţumiţi? 

Incepu să strige. 

— V-am minţit atunci, dar acum spun adevărul. 

De undeva, Laura nu reuşi să-şi dea seama de unde - 
poate avea o valiză de magician sub masă -, Sprânceană 
scoase o pungă de plastic transparentă şi o puse pe masă 
între ele. Laura o privi fix. 

— Ce ne poţi spune despre asta, Laura? întrebă ea. 

Laura deschise gura, apoi o închise la loc. 

— Ce pot să... 

li veni din nou să râdă, aşa că îşi muşcă puternic buza de 
jos. 

— Ce să-ţi spun despre asta? E un cuţit, din câte se vede. 
E un cuţit mic... micuţ. Cu mâner negru. Din lemn, probabil. 
Are ceva pe lamă. Habar n-am ce, dar presupun că... 

— Nu-ţi da cu presupusul, interveni brusc Tremurici. A 

— Da? OK. Bună idee. Ce pot să-ţi mai spun despre el? |ţi 


e 211 œ» 


pot spune că arată ca un cuţit pe care nu l-am mai văzut 
niciodată. 

Cap-de-Ou încuviinţă. 

— In regulă. Ei bine, ai fi surprinsă dacă ai afla că am 
găsit acest cuţit în apartamentul tău? 

Laura clătină din cap. 

— Nu... Adică, da! Normal că m-aş căca pe mine de 
surprindere, doar tocmai v-am spus că nu l-am mai văzut în 
viaţa mea! Nu-i al meu. Nu e. 

Se ridică de la masă. 

— Nu e cuțitul meu! 

— Te rog, stai jos, Laura, spuse Cap-de-Ou cu blândeţe. 

II ascultă. 

— De ce l-aş fi...? 

Incepu din nou. 

— Nu, OK, să zicem de dragul discuţiei... 

— Domnişoară Kilbride, aş... se trezi în sfârşit şi 
Tremurici. 

— Lasă, nu te deranja, e în regulă. Să zicem de dragul 
discuţiei că era în apartamentul meu. De ce l-aş fi lăsat 
acolo? Mă credeţi nebună? Sau proastă? De ce l-aş fi lăsat 
de izbelişte, să-l găsiţi voi? 

— Ceasul lui Daniel l-ai lăsat de izbelişte, observă 
Sprânceană. 

— Of, în mama mă-sii, doar nu poţi omori pe nimeni cu 
un ceas! 

— Dar poţi să-l omori cu un cuţit? 

Laura dădu ochii peste cap. 

— Ai văzut? spuse ea, întorcându-se spre avocat. Ai 
văzut? Incearcă să-mi bage cuvinte în gură, să mă tragă în 
piept. Tipic pentru nişte gabori împuţiţi. Cuţitul ăsta nu-i al 
meu. Nu ştiu de unde a apărut, dar nu-i al meu. 

— Şi atunci... ce? întrebă Sprânceană. Ce încerci să spui? 
Dacă nu vrei să ti se bage cuvinte în gură, spune-mi tu ce 
crezi că s-a întâmplat. 

Laura deschise gura şi o închise din nou, ca un peşte. 
Ridică brusc mâinile în aer. 

— Să mă ia dracu' dacă ştiu! L-a pus cineva acolo. Din 


e 212 œ» 


gaşca voastră, probabil. O înscenare. Sunteţi disperaţi, nu-i 
aşa, pentru că au trecut deja două săptămâni de când a 
murit şi nu aveţi niciun căcat pansat? 

— L-a pus cineva acolo, repetă Sprânceană foarte rar. 
Crezi că ţi-a pus cineva cuțitul în casă? Cine mai are cheia 
de la apartamentul tău, Laura? Altcineva în afara ta? 

— Vrei să spui în afara majordomului? izbucni Laura. A 
femeii care face curat, a antrenorului personal de fitness şi 
a... O, stai aşa. Miriam! 

Işi dădu seama brusc. 

— Cheia mea a fost la Miriam! 

Detectivii se uitară repede unul la altul. 

— Cred că ea... să-mi fut una. Ascultaţi-mă, am glumit cu 
majordomul, dar există o femeie, o cheamă Miriam şi 
locuieşte pe... Stai, o cunoaşteţi, aţi vorbit cu ea, doar ea l- 
a găsit, nu-i aşa? Ei bine, la ea a fost cheia mea. 

Detectivii se priviră iarăşi, înainte ca Sprânceană să se 
aplece şi să spună: 

— Vrei să spui că Miriam Lewis a avut cheia de la tine de- 
acasă? 

— Nu-i ştiu numele de familie - e femeia aia de pe barcă, 
aia care spune că l-a găsit. Câte Miriam pot exista? 

— Doar una şi aceasta este, cu siguranţă, Miriam Lewis, 
răspunse Cap-de-Ou. 

Părea sincer nedumerit, dar şi satisfăcut. 

— De ce crezi că Miriam Lewis a pus cuțitul la tine în 
apartament? 

Laura respira repede şi superficial. Vedea acum lucruri pe 
care nu le văzuse înainte, un licăr de lumină, o rază de - ce 
era sentimentul ăsta straniu? - speranță. 

— Cheia mea, spuse ea. Vă amintiţi când v-am spus că 
am pierdut-o? Că m-am tăiat la mână? 

Cap-de-Ou încuviinţă. 

— Ei bine, se pare că era la ea. Mi-a spus că a găsit-o la 
el în barcă, dar nu mi-a zis de ce a luat-o... Ideea este că, 
de la moartea lui, putea să intre oricând în apartamentul 
meu! Şi chestia este că, vedeţi voi... 

Totul îi era clar acum. 


e 213 + 


— Chestia este că are ciudă pe cei din familia Myerson. 
Pe asta o ştiaţi? Îi urăşte, crede că sunt malefici. Nu sunt 
sigură de ce, dar mi-a spus cu gura ei că a fost mâna Carlei 
- asta e mătuşa lui Daniel, ştiţi? -, mi-a spus că, după 
părerea ei, Carla l-a ucis pe Daniel, ceea mi s-a părut foarte 
ciudat pe moment, dar acum cred că, de fapt, încerca să-mi 
abată atenţia în altă direcţie. Poate că l-a găsit fiindcă ştia 
foarte bine unde se află. Nu se spune de obicei că persoana 
care găseşte cadavrul este şi criminalul? Îmi dau seama că 
pare exagerat, pentru că e bătrână şi... 

— Are cincizeci şi trei de ani, spuse Cap-de-Ou. 

— Da, exact, însă doar pentru că-i bătrână nu înseamnă 
că nu putea să-l ucidă. E dusă rău cu capul, ştiţi? Bine - îmi 
dau seama la ce vă gândiţi acum, după felul cum mă priviţi, 
Uite cine vorbeşte, dar se spune că ţăcăniţii se recunosc 
între ei. Ştiaţi că, din câte zice ea, a fost răpită mai demult 
de un criminal în serie? Că a scris o carte despre asta? 
Este... 

Laura desenă nişte cerculeţe în aer cu degetul arătător, 
arătând spre tâmplă. 

— Este nebună de legat. 

Detectivii se lăsară amândoi pe spate, cu braţele 
încrucişate. Pentru o clipă, Laura îi lăsase fără replică. 
Sprânceană îşi reveni prima. 

— Cheia care spui că este la ea... 

— A fost, nu este. Mi-am recuperat-o. 

— Ai recuperat-o de la ea? leri s-a întâmplat, nu-i aşa? 
Când te-ai dus la ea pe barcă şi ai atacat-o? 

— Când am făcut ce? Nu, n-am atacat-o, n-am... 

— Domnişoara Lewis a depus plângere împotriva ta, 
Laura, spuse Sprânceană. A... 

— Mamă, ce tromboane. Ce tromboane ordinare. Nu eu 
am atacat-o! Ea m-a împins! Uite! 

Laura arătă spre vânătaia de pe faţă. 

— M-a împins, am căzut, dar... dar de fapt nu asta-i 
ideea, nu-i aşa? 

Se întoarse spre Tremurici. 

— Tu n-ar trebui să faci ceva? Să spui ceva? 


e 214 - 


Arătă cu degetul spre punga de plastic în care era pus 
cuțitul. 

— Aţi găsit amprentele mele pe el? Nu le-aţi găsit, nu-i 
aşa? 

— Încă mai facem teste. 

— Teste? Pentru amprente? 

Izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Aţi găsit un căcat, nu-i aşa? Ascultă, aveţi de gând să 
mă acuzaţi de ceva sau nu? Pentru că dacă nu... 

— Te vom pune sub acuzare, Laura. 

Speranţele i se năruiră. 

— Dar... dar cheia, zise Laura. Asta nu vă spune nimic? 

— Aveai motivul, mijloacele şi oportunitatea necesare, 
zise Sprânceană cu fermitate, numărând pe degete. Ne-ai 
minţit despre gravitatea altercaţiei tale cu Daniel. Am găsit 
pe hainele tale sângele lui. Arma crimei a fost descoperită 
în posesia ta. 

— Nu era în posesia mea. 

Laura începu să plângă. 

— Cheia, trebuie să fie... vă rog. 

Se uită la Cap-de-Ou, care părea la rândul lui pe punctul 
să izbucnească în lacrimi. Se feri de privirea ei, uitându-se 
în jos, la birou, apoi la Tremurici. 

— O vom duce acum jos, să formulăm acuzaţia oficială, 
spuse el. 

— Nu, vă rog, repetă Laura. 

Întinse mâinile spre Cap-de-Ou. Ar fi vrut să-l implore, să 
se arunce la picioarele lui, să i se ofere, dar intraseră şi alţi 
oameni în încăpere, oameni în uniformă şi cineva o ajută să 
se ridice de pe scaun... Se purtară cu blândeţe, dar asta 
înrăutăţi şi mai mult lucrurile. Începu să-i împingă, să se 
lupte cu ei. 

— Laura, îl auzi pe Cap-de-Ou dojenind-o îngrijorat. 
Haide, Laura, nu face una ca asta... 

Dar ea asta voia, să se lupte cu ei, să o înşface, să o 
trântească la pământ, să o lovească până îşi pierdea 
cunoştinţa. Voia să uite complet de ea. 


e 215 


30 


Carla îşi schimbase ţinuta de două ori şi începuse şi 
abandonase de trei ori scrisoarea pentru Theo, când, în 
sfârşit, la cea de-a patra versiune, i se păru că găsise 
cuvintele potrivite. În loc s-o şteargă pe ascuns, hotărâse să 
meargă până la urmă la el la cină. Avea să rămână peste 
noapte, ca de obicei, şi dimineaţă să plece pe furiş, 
lăsându-i scrisoarea pe birou. 

Comandase un taxi care s-o ducă la gara King's Cross a 
doua zi la 11 şi jumătate dimineaţa, ceea ce-i lăsa suficient 
timp să meargă să recupereze lucrurile pe care le lăsase în 
mod neinspirat în Hayward's Place - lesa câinelui, scrisorile 
şi caietul. Nu putea suporta ideea că le-ar fi găsit Theo. Nu 
voia să se confrunte şi el cu realitatea, aşa cum păţise ea. 
El nu era la fel de puternic ca ea. Şi uite ce păţise ea. 


Ce păcat că Daniel nu profita mai mult de talentul lui! La 
asta se gândea Carla în ziua în care luase caietul de pe 
barcă, în timp ce îl răsfoia acasă, aşezată pe canapea. 
Desena atât de frumos, ştia să redea foarte bine expresiile, 
să ilustreze mişcarea, să surprindă nuanțele; în desenele 
lui, dovedea o empatie de care era incapabil în viaţa reală. 

Se simţea vinovată pentru gândurile astea şi pentru că se 
uitase în caietele lui de schiţe - Daniel îi spusese clar că 
desenele nu erau pentru ochii altora, că desena doar pentru 
el. O problemă de lipsă de încredere, bănuise Carla, deşi 
acum nu mai era la fel de convinsă. O încerca un sentiment 
de jenă de fiecare dată când se recunoştea în desene, 
pentru că i se confirma un lucru pe care doar îl bănuise în 
trecut, şi anume că era ceva în neregulă cu felul în care o 
iubea Daniel. Mai mult decât atât, se temea că şi felul în 
care îl iubea ea era, într-un fel, greşit. O încercau toate 
aceste trăiri - vinovăţie, nelinişte, frică - şi totuşi nu se 
putea abţine să răsfoiască mai departe prin caiet, pentru că 
desenele erau foarte frumoase. 

Totul era idealizat: locuinţa din Lonsdale Square - unde 


<e 216 - 


crescuseră ea şi Angela şi unde-şi petrecuse şi Daniel primii 
ani din viaţă - era acum mai mult castel decât vilă 
victoriană şi terenul din jur era mai mult un parc decât o 
grădină londoneză. Daniel era mai lat în umeri, mai 
musculos, iar când îl zărise şi pe Ben, i se tăiase răsuflarea. 
Un heruvim cu gropiţe şi ochi mari, o minunăţie de copil: 
Daniel redase perfect generozitatea zâmbetului său şi 
buclele moi de la ceafă. Aproape că-i stătuse inima. 

Lăsase jos caietul. 

Când îl luase din nou din mână, răsfoindu-l pe sărite şi 
încercând să înţeleagă acţiunea, îşi dăduse seama că nu 
totul era idealizat. Angela, de exemplu, era descrisă cu 
cruzime: o beţivă decăzută, sfrijită şi neglijent îmbrăcată. 
Dar şi Daniel avea de suferit. „Ares” era frumos la trup, dar 
ticălos la suflet: era maliţios, îi persecuta pe elevii mai mici 
şi pentru asta era pedepsit uneori cu bătaia; seducea şi 
abandona fetele, care păreau toate sau naive, sau idioate; 
îşi agresa şi umilea mama. Cât de bizar era acest portret 
deprimant şi totodată afectuos al lui Daniel, care se 
descrisese singur ca pe un monstru, se gândise Carla. Ce 
însemna oare faptul că, în loc să fie eroul poveştii sale, era 
personajul negativ? O durea acest lucru până în fundul 
sufletului. Însă pe măsură ce răsfoia mai departe, acea 
apăsare dureroasă, chiar sub stern, începuse să cedeze, să 
se împrăştie şi să fie înlocuită de un sentiment de groază, 
de certitudinea tulburătoare că ar trebui să închidă caietul 
şi să nu se mai uite în el niciodată. Dar apoi, pe la jumătate, 
se recunoscuse încă o dată în desene. Era o după-amiază 
însorită şi ea tocmai venea în Lonsdale Square cu Ben în 
braţe. Îşi dăduse seama imediat despre ce zi era vorba şi 
nu mai reuşise să întoarcă privirea. 

În versiunea lui Daniel, Carla poartă o rochie, iar părul 
lung şi ondulat îi cade pe umerii goi, în timp ce Ben - 
superb, minunat - zâmbeşte şi râde, cuibărit în braţele ei. 
Din balcon, Daniel, cu faţa ciupită de vărsat, ascuns pe 
jumătate în întuneric, priveşte cum Carla i-l dă pe Ben 
Angelei. Aplecându-se peste balcon în lumina soarelui, 
Daniel strigă şi îi face cu mâna mătuşii lui, dar ea s-a întors 


e 217 œ» 


deja cu spatele, fără să-l observe. Chipul lui mic se umple 
de deznădejde. 

In desene, s-a lăsat noaptea. Daniel se uită singur la 
televizor în camera de joacă. Se ridică şi urcă în dormitorul 
mamei lui să-i spună noapte bună, dar nu o găseşte acolo. 
Aşa că se întoarce în camera lui, unde vede că verişorul lui 
s-a trezit, a coborât de pe salteaua pe care dormea şi stă 
acum pe jos, în mijlocul încăperii. Desenează, măzgăleşte 
ceva într-o carte, înconjurat de alte cărţi asemănătoare, cu 
paginile pline de mâzgălelile lui urâte. Chinul de pe faţa lui 
Daniel este viu ilustrat: Ben i-a distrus cărţile, benzile lui 
desenate la care lucrase cu atâta grijă! Tulburat, îşi strigă 
mama, dar nu vine nimeni. O caută, trecând din cameră în 
cameră, până când ajunge în cele din urmă în dreptul 
biroului. Uşa este închisă, dar aude pe cineva înăuntru, 
făcând gălăgie. Cu grijă, împinge uşa şi atunci îl vede - un 
bărbat încălecat peste ea, un străin, o persoană pe care n-a 
mai văzut-o niciodată. Ea are capul lăsat pe spate şi gura 
cu buzele roşii larg deschisă. Se întoarce, vede chipul 
îngrozit al copilului şi începe să râdă. 

Daniel fuge din cameră. 

In scena următoare, Daniel stă întins în pat şi deasupra 
lui, într-o bulă, îşi imaginează diverse scene: într-una, îl 
loveşte pe iubitul mamei lui cu o sticlă de şampanie în cap; 
în alta, îşi pălmuieşte mama beată. Apoi bula imaginaţiei lui 
se împrăştie. Daniel se ridică într-un cot şi se uită în celălalt 
colţ al încăperii la băieţelul care doarme pe o parte, cu 
genele lungi care îi mângâie pomeţii şi capul înconjurat de 
bucle. 

Dimineaţă, Daniel urcă la etaj în camera mamei lui. 
Doarme, singură. O lasă în pace şi închide uşa în urma lui. 
Se întoarce la primul etaj, în dormitorul lui, unde îl trezeşte 
încet pe băieţel. Încântat la vederea verişorului mai mare, 
copilul zâmbeşte larg, prosteşte. Daniel îl ajută să coboare 
din pat, îl ia de mână, îl conduce în birou, deschide uşa. Cei 
doi traversează camera, ţinându-se de mână şi croindu-şi 
drum printre urmele desfrâului de aseară - haine 
împrăştiate, scrumiera plină, o sticlă de şampanie goală 


e 218 œ» 


răsturnată. Daniel îl duce pe copil spre balcon, deschide 
uşile şi scoate de la spate o jucărie - un camion roşu-aprins. 
l-I întinde băieţelului, care râde încântat şi dă să-l apuce, 
dar în acelaşi timp, Daniel împinge cu grijă camionul în 
balcon, spre balustrada ruptă. Apoi priveşte cum copilul 
merge de-a buşilea după el. 

In ultimul desen, Daniel este din nou singur, aşezat pe 
marginea balconului, cu picioarele atârnând în afară şi 
zâmbeşte. 


< 219 + 


31 


Irene stătea cocoţată pe un scaun incomod, tare, în 
sufrageria lui Theo Myerson. Işi dăduse seama dinainte să 
se aşeze că scaunul va fi incomod, dar nu se ridicase, 
pentru că era relativ înalt şi, după calculele ei, se putea 
cobori oricând fără ajutor, ceea ce era important. Nu-şi 
dorea câtuşi de puţin să ajungă la mila lui Myerson. Cu ceva 
dificultate, apucând cu o mână scaunul şi strângând cu 
cealaltă geanta în poală, reuşi să se apropie cu câţiva 
centimetri de şemineu. Era îngrozitor de frig; iarna revenise 
nemilos. La radio anunţaseră că urma să ningă. 

Myerson era în bucătărie, ca să-i aducă un pahar de 
sherry. Nu-şi dorise aşa ceva - nu era cine ştie ce băutoare 
-, dar când o întrebase, invitând-o înăuntru fără prea multă 
tragere de inimă, se gândise că era mai bine să accepte. El 
bea vin. Singur, în toiul după-amiezii. 

În absenţa lui, Irene îi admiră rafturile de cărţi. Theo 
Myerson avea o bibliotecă frumoasă. De stejar, presupuse 
lrene, şi făcută la comandă, din podea şi până în tavan şi 
de ambele părţi ale şemineului, cu o scară din acelea pe 
rotile, pentru acces la rafturile de sus. Din locul unde era, 
Irene nu putea citi titlurile de pe cotor, ceea ce era 
frustrant. Pe lume existau puţine lucruri care să-i placă mai 
mult decât să-şi bage nasul în bibliotecile altora, deşi, în 
mod clar, acum nu era momentul. 

— Carla trebuie să sosească din clipă în clipă, spuse Theo 
când reveni în încăpere şi îi întinse un pahar de cristal. Am 
invitat-o la cină. 

lrene acceptă băutura, înclinând uşor din cap. 

— Nu ştiam unde locuieşte, spuse ea vag conştientă că îi 
explicase deja asta. Dar, după cum ţi-am spus, am găsit 
adresa într-un plic dintr-o carte... 

Theo dădu din cap. Se cufundă în fotoliul aşezat destul 
de departe, în cealaltă parte a camerei. Luă o înghiţitură 
mare de vin şi îi aruncă o privire plină de ranchiună. 

— Trebuie să vorbeşti urgent cu ea? Imi poţi spune 


e 220 œ» 


despre ce este vorba? 

— Cred că e mai bine o aşteptăm pe Carla, spuse lrene şi 
sorbi din paharul de sherry. 

Theo ridică scurt ochii spre cer, apoi o privi din nou cu 
ranchiună. Nu era un tip prea subtil. Au stat în tăcere 
câteva minute, apoi, cedând presiunii, lrene spuse: 

— Trebuie pur şi simplu să vorbesc cu ea despre ceva ce 
am găsit în casa Angelei. 

Mai luă o gură de sherry. 

— Un caiet de-al lui Daniel. 

Îl scoase din poşetă şi îl flutură scurt, după care se 
răzgândi şi îl băgă la loc. 

— Şi e ceva urgent, zici? întrebă Myerson cu glas plat. 

— Păi... Nu l-ai mai văzut până acum, nu-i aşa, domnule 
Myerson? 

Theo clătină din cap, din fericire, neinteresat. Se fâţâi pe 
scaun, evident iritat; părea că îi va cere în curând să plece. 
Neliniştită, mai luă o înghiţitură. 

— Este vorba de un roman grafic sau cum li se mai zice. 
Nu de mult, a existat unul nominalizat la premiul Booker, 
nu-i aşa? Foarte ciudat, după părerea mea. Cum 
Dumnezeu, să compari nişte benzi desenate cu o carte 
adevărată? 

Theo ridică din sprâncene. Sorbi zgomotos din vin. 
Începuse să o facă să simtă din ce în ce mai prost. 

— Mă rog, chestie de gusturi, probabil. 

Tăcu pentru câteva clipe. 

— Am găsit ăsta într-una dintre cărţile dumitale, spuse 
ea, ridicând plicul cu adresa lui. În romanul dumitale 
poliţist. 

În liniştea lungă şi încordată care urmă, Irene se întrebă 
dacă n-ar fi înţelept din partea ei să aducă în discuţie 
manuscrisul pe care îl citise, primit de la Laura. Dar, pe de 
altă parte, probabil că nu era cel mai bun moment să-l 
acuze pe Myerson de plagiat. Nu voia să fie distrasă de la 
problema care o adusese aici. Duse din nou paharul la buze 
şi constată cu surprindere că nu mai rămăsese decât o 
picătură. 

<e 221 œ» 


— Caietul ăsta, spuse Theo în cele din urmă, privind-o 
încruntat, spuneai că l-ai găsit în casa Angelei. Dar ce 
căutai în casa Angelei? 

— Păi, vezi dumneata, problema este că... 

Vocea i se frânse. Nu avea niciun răspuns bun. Răspunsul 
scurt era că mişunase prin casa vecină. Versiunea mai 
lungă era că, după ce auzise la radio că Laura fusese 
acuzată de uciderea lui Daniel, realizase imediat că trebuia 
să discute cu Carla, pentru că era sigură că era vorba 
despre o greşeală. Nu avea datele ei de contact, dar era 
convinsă că avea să găsească prin casa Angelei ceva, un 
număr de telefon sau o adresă. Însă după ce intrase acolo, 
fusese dezamăgită, fiindcă locuinţa era complet golită. 
Mişunase prin încăperile murdare, observând pentru prima 
dată în ce stare jalnică se afla casa, tapetul umflat şi jupuit, 
igrasia din jurul ferestrei de la bucătărie, duşumelele din 
dormitoare măcinate de putregai. In partea de jos a 
şifonierului din dormitorul din spatele casei - de altfel, 
singura piesă de mobilier rămasă - descoperise un teanc de 
hârtii. Trei sau patru scrisori, toate adresate Angelei, şi un 
caiet. lrene le luase acasă. Nu găsise adresa Carlei, dar 
caietul îi oferise altceva. Nu înţelegere - nu era sigură că 
este posibil aşa ceva -, ci o privire fugară asupra locului 
unde ar fi putut începe toate astea, unde fusese sădită 
sămânţa distrugerii. 

Theo se înclină. 

— Ei, bine? Ce căutai în casa Angelei? 

Îi tremura vocea şi o privea destul de ameninţător. 

— Din câte ştiu, nu ai ce căuta acolo, e proprietatea 
Carlei. 

— Chiar e? întrebă Irene. E casa Carlei? 

Myerson se ridică brusc. 

— Of, pentru Dumnezeu! Nu e treaba ta cine-i 
proprietarul. Carla trece printr-o perioadă foarte grea şi 
ultimul lucru de care are nevoie este să-şi bage una ca tine 
nasul în treburile ei, s-o tulbure. 

Traversă încăperea şi veni spre ea cu mâna întinsă. 

— Dă-mi caietul, îi ceru el, i-l dau eu Carlei. Dacă vrea să 


e 222 œ» 


discute cu tine despre asta, te caută ea. Dar n-aş băga 
mâna în foc. 

lrene strânse poşeta la piept. 

— Vreau să i-l dau personal Carlei, dacă nu te 
deranjează, spuse ea, abia reuşind să-şi ascundă teama din 
voce la vederea acestui bărbat impozant, înclinat deasupra 
ei, teama că ar putea vedea ce desenase Daniel. 

— Ba chiar mă deranjează, se răsti Theo. Dă-mi cartea, 
spuse el, întinzând mâna sub nasul ei, şi am să-ţi chem apoi 
un taxi. 

lrene strânse cu fermitate din buze, clătinând din cap. 

— Te rog să n-o citeşti. Eu nu... 

— Carla se poate uita în ea, dar eu nu? întrebă el. De ce? 

— Sunt convinsă că ea a văzut-o deja, îi explică lrene. 
Pentru ea n-ar fi un şoc. 

— Un şoc? întrebă Theo, lăsându-şi mâinile să cadă pe 
lângă corp. Dar pe mine de ce m-ar şoca? 

Ridică din nou privirea în tavan. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu. E vorba despre 
Carla, nu-i aşa? Sunt nişte desene cu ea? Era obsedat de 
ea, să ştii, într-un mod nesănătos. Mă tem că era un tânăr 
cu probleme. 

lrene rămase tăcută, coborându-şi privirea către poşeta 
din poală. 

— Nu despre asta e vorba? întrebă Myerson. Are legătură 
cu mine? Are ceva cu mine, nu-i aşa? 

— Problema este... dădu lrene să spună, dar fu întreruptă 
de izbucnirea violentă a lui Theo, care-i smulse poşeta din 
braţe. Nu! strigă ea. Aşteaptă, te rog! 

— M-am săturat, mârâi Theo, scoțând cartea şi apoi 
aruncând geanta spre lrene. 

Conţinutul se împrăştie pe mochetă - ochelarii de 
rezervă, cutia de pudră, portofelul micuţ de pânză cadrilată. 

lrene îngenunche cu mare grijă şi începu să-şi adune 
lucrurile, în vreme ce Myerson stătea impozant în picioare. 
Ignorând-o pe lrene, deschise cartea şi citi. 

— „Originile lui Ares”! 

Rânji dispreţuitor. 


e 223 + 


— Dumnezeule, dar chiar că avea o părere bună despre 
el. Ares, zeul războiului! Rahatul ăla de puşti... 

Răsfoi grăbit cartea, până când se opri brusc, scoțând un 
icnet zgomotos. Rânjetul îi dispăru şi lrene îl văzu cum 
păleşte la faţă; îşi strânse pumnii, mototolind paginile 
caietului. 

— Domnule Myerson, spuse Irene, cu inima cât un purice, 
nu-ţi face bine să vezi aşa ceva... 

Se ridică încet în picioare. 

— Nu trebuie să vezi ce-a desenat, spuse ea, deşi îşi 
dădea seama după expresia îngrozită de pe chipul lui Theo 
că era deja prea târziu. Este cumplit de tulburător ştiu, şi 
eu... 
Deodată, lrene simţi că pluteşte, că mocheta de sub tălpi 
se înclină şi începe să se legene ca o barcă, iar şemineul şi 
biblioteca frumoasă din stejar sunt învăluite de ceaţă. 

— Vai... Nu mă simt prea bine, spuse ea şi întinse mâna 
spre locul în care se aşteptase să fie scaunul, dar constată 
că nu era acolo. 

Se poticni, se îndreptă, apoi închise ochii strâns şi-i 
deschise la loc. Era de la paharul de sherry - de la sherry şi 
de la căldura şemineului. Se simţea straniu şi Myerson o 
privea fix, cu gura roşie deschisă, întunecat la faţă şi cu 
pumnii încleştaţi. O, Doamne. Făcu un pas înapoi, căutând 
ceva de care să se ţină, dar nu găsi nimic. Cât de proastă a 
fost că a adus caietul cu ea! S-a crezut mare şi tare când a 
venit, dar n-a fost decât o proastă, o babă proastă, exact 
cum credea lumea că e. 


e 224 + 


32 


Theo omorâse de mai multe ori din condei. În câteva mii 
de pagini de ficţiune, înjunghiase, împuşcase şi eviscerase 
oameni, îi spânzurase de ştreanguri improvizate, îi ucisese 
cu o piatră ascuţită ţinută de o mână micuță. Şi se gândise 
la altele şi mai şi (ah, la câte nu se gândise!), fiindcă se 
întrebase de ce poate fi omul în stare (el sau oricine) în 
situaţii extreme. 

Caietul pierise, pradă flăcărilor. Bătrâna se pusese pe 
picioare, puţin ameţită şi înspăimântată; nu se aşteptase ca 
el să reacționeze aşa de rapid şi de ferm. Privind-o, îi trecu 
prin minte cât de puţin i-ar trebui: oamenii erau fragili la 
vârsta aceea, iar ea era deja nesigură pe picioare, după ce 
băuse foarte repede paharul de sherry. Acum se clătina 
uşor în faţa lui, cu ochii în lacrimi. Stătea la marginea 
mochetei pe care o deranjase când începuse să-şi piardă 
echilibrul, exact la jumătatea distanţei dintre şemineul de 
piatră cu colţuri ascuţite şi măsuţa de cafea din sticlă şi 
bronz, cu muchii drepte. 

Dacă ar fi scris această scenă, ar fi avut de unde alege. 


e 225 + 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Nu vede decât roşu în fata ochilor. 

Când se trezise în acea dimineață, nu se gândise că va fi 
eroul poveştii. Dacă s-ar fi gândit, şi-ar fi spus vânătorul. 

Când se trezise în acea dimineaţă, nu-şi imaginase cum 
va fi povestea, cum va fi ea - altfel decât şi-ar fi dorit, cu 
totul altfel. Nu-şi imaginase cum îl va minți şi-l va păcăli ea. 

Când se trezise în acea dimineaţă, nu-şi imaginase că el 
va fi prada. 

Nedreptatea, gustul amar din gură îi coboară în gât când 
se prăbuşeşte sub lovitura ei, a celei care a scăpat cu viață, 
a urâtei care tine răzbunătoare piatra în mâna înroşită. N-o 
poate vedea decât pe ea. Ea este ultimul lucru pe care îl 
vede. 


e 226 œ» 


Cea care a scăpat cu viaţă 


Ştie înainte să-l vadă că a găsit-o. Ştie înainte să-l vadă 

că în spatele volanului va zări fața lui. Încremeneşte. Ezită o 
clipă, apoi iese din drum, o ia la fugă, se aruncă într-un 
şanţ, sare peste un gard de lemn şi cade împleticindu-se pe 
câmpul de lângă el. Aleargă orbeşte, cade, se ridică, nu 
scoate niciun sunet. La ce bun să tipe? 
_ Când o prinde, îi bagă mâna în păr, o doboară la pământ. 
li simte mirosul respirației. Ştie ce urmează să-i facă. Ştie 
pentru că l-a văzut deja în acţiune, l-a văzut făcându-i asta 
prietenei ei, cu sălbăticie, cum a împins-o cu faţa în țărână, 
cum a pipăit-o. 

A văzut cât de tare s-a împotrivit prietena ei. 

A văzut cum a învins-o. 

Aşa că ea nu se luptă, se lasă moale. Zace pur şi simplu 
ca o bucată de carne. În timp ce el îi bâjbâie cu mâna pe 
sub haine, ea îi țintuieşte cu privirea chipul. 

Nu asta îşi doreşte el. 

Închide ochii, îi spune el. Închide ochii. 

Nu vrea să închidă ochii. 

O loveşte peste față. Ea nu reacționează, nu scoate un 
sunet. Membrele ei palide sunt grele, aşa de grele, încât se 
scufundă în ţărână. Il trage după ea. 

Nu asta îşi doreşte el. 

Se dă jos de pe ea şi loveşte cu pumnul în pământ. Are 
sânge pe fată şi în gură. Este neputincios, înfrânt. 

Nu asta îşi doreşte el. 

Incepe să plângă. 

In timp ce el plânge, ea se ridică în linişte. 

Pleacă, îi spune el. Pleacă odată. Fugi. 

Dar fata nu vrea să fugă, s-a săturat. Ridică o piatră cu 
muchii zimţate, ascuțită ca un vârf de săgeată. Nici prea 
mare, suficient cât să-i încapă în palmă. 

Mâna ei cuprinde piatra caldă şi el cască ochii surprins 
când îi vede brațul îndreptându-se spre el. În momentul în 
care fata aude osul tâmplei lui despicându-se, bucuria îi 


e 227 œ» 


devine efervescentă şi loveşte a doua oară, a treia oară, a 
patra oară, până când se umple de sudoarea şi sângele lui. 
I s-a părut la un moment dat că l-a auzit implorând-o să se 
oprească, dar nu este sigură. Poate doar şi-a imaginat. 

Când vor sosi poliţiştii, fata le va spune cum s-a luptat 
pentru viața ei şi ei o vor crede. 


e 228 œ» 


33 


Miriam îşi examina suvenirurile, obiectele pe care le 
adunase pe parcursul interacțiunii cu alţii - cu vieţile altora, 
vieţi pe care le-ar fi putut trăi şi ea. Observă cu tristeţe că 
erau incomplete: cheia pe care o luase de pe barcă 
dispăruse, la fel şi unul dintre cerceii lui Lorraine, ceea ce o 
durea îngrozitor. 

Lucrurile pe care se hotărâse să le păstreze marcau 
unele momente importante pentru ea şi, când se gândea la 
acele clipe - cele câteva momente când fusese singură cu 
Daniel pe barcă, când evadase de la fermă -, îi plăcea să 
ţină în mână obiecte care aveau legătură cu acele 
întâmplări ca să-şi amintească exact cum a fost, ce a simţit. 
Acum, ţinând în palmă cruciuliţa de argint primită de la 
tatăl ei la prima împărtăşanie, închise ochii strâns şi îşi 
imagină cum era la paisprezece ani, înainte să se petreacă 
acele orori de la fermă, pe vremea când încă nu-şi pierduse 
inocenţa. 

Miriam era conştientă că acest obicei de a colecţiona tot 
felul de mărunţişuri ca s-o ajute să-şi amintească de 
momentele importante din viaţa ei era o trăsătură pe care 
o avea în comun cu psihopaţii şi ucigaşii în serie, ceea ce o 
tulbura, deşi adevărul era că, după părerea ei, toţi oamenii 
aveau momentele lor monstruoase, iar obiectele o ajutau 
să fie ea însăşi, să fie sinceră cu monstrul în care se 
transformase singură. 

Câteodată, când era foarte deprimată, simţea că o 
copleşeşte nevoia de a se confesa cuiva. Dacă ar fi avut 
cui, cu ce ar fi început? Cu ultimul păcat sau cu cel dintâi? 
Nu putea fi decât primul, se gândi ea. Acesta era 
definitoriu, era cel care o pusese pe această cale. 

i 


Trebuia să înceapă cu noaptea în care scăpase de la 
fermă, când a rămas în faţa ferestrei sparte şi s-a rugat 
neîncetat. Când a evadat pe fereastră şi a luat-o la fugă pe 
drumul de pământ. Când a auzit tunetul care era, de fapt, 


< 229 œ» 


motorul maşinii ce venea din urmă, de la fermă. Când şi-a 
dat seama că o caută şi a început să alerge din nou, cânda 
sărit peste un gard, s-a aruncat într-un şanţ, s-a târât pe 
burtă, încercând să se ascundă, cel puţin parţial, după un 
copac umbros. Când a stat întinsă, ascultându-l cum 
schimbă vitezele, încetinind, luminând crengile de deasupra 
capului ei. Apoi, maşina a trecut mai departe. 

A rămas o vreme în şanţ. Cât de mult, nu-şi dădea 
seama. Nu-şi va da seama niciodată. Miriam îşi amintea 
foarte multe detalii din acea zi şi din noaptea care a urmat 
- mirosul casei, albastrul palid al cerului de seară, cântecul 
din maşină şi icnetul lui Lorraine, acel sunet îngrozitor, 
după ce o lovise cu pumnul. Dar nu-şi mai amintea, nici în 
ruptul capului, cât timp zăcuse în şanţ, tremurând de frig, 
incapabilă să se mişte, răscolită de gândul: Wu e vina mea 
că te-a ales pe tine. 

Nu-şi mai amintea nici cât rămăsese în camera încuiată 
de la fermă, paralizată de groază în faţa ferestrei sparte, 
nu-şi mai amintea cât durase să se decidă că şansa ei era 
să fugă şi să caute ajutor, nu să rămână şi să lupte. Nu-şi 
mai amintea cât a stat acolo rugându-se ca el să nu 
coboare scările, să nu vină după ea. Să-şi facă mai departe 
poftele cu Lorraine. 

A trecut mai departe şi s-a gândit la momentul în care se 
aşezase la măsuţa de toaletă din dormitorul lui Lorraine, 
când îi şterpelise cerceii. Abia atunci îi trecuse prin minte 
cât de rea era şi acum îşi amintea despre acele gânduri 
îngrozitoare şi cât timp irosise cu ele. 

Miriam fusese judecată şi găsită vinovată; descoperise că 
îi lipsea chiar şi cea mai mică urmă de bunătate, esenţa 
fibrei morale. 

Nu fusese un om bun atunci şi nu era nici acum. 

Pe fundul cutiei de lemn, sub scrisoarea avocatului, era 
plăcuţa de la zgarda câinelui. 

Lui Miriam nu-i plăcea să se gândească la acele clipe, la 
întâmplarea cu câinele. Nu era ceva de care să fie mânară, 
ci doar o pierdere temporară a controlului într-un moment 


e 230 œ» 


de durere. Păstrase plăcuţa ca să-şi aducă aminte că 
transferul urii către altcineva nu funcţiona. Nu avea nicio 
logică. Se gândea la Jeremy, cât de mult îşi dorise să-i 
înfigă un cuţit în gât. Se gândea uneori şi la Myerson, pe 
care ar fi vrut să-l lovească în ceafă cu un ciocan cu vârf 
despicat, să-l împingă în canal, să-l vadă cum se scufundă 
în apa murdară. 

Se gândise la asta, dar îi lipsise curajul să treacă la fapte. 
Şi apoi, într-o zi, după o dispută cu un client nepoliticos în 
librărie şi o ciocnire evitată în ultimul moment cu un 
biciclist pe chei, care o făcuse javră grasă şi proastă, a 
ajuns acasă cu o durere în piept şi cu vederea înceţoşată, în 
pragul unui atac de panică, şi a dat în spatele punţii peste 
câinele care tocmai îi sfâşia sacul de gunoi pe care îl 
scosese de dimineaţă, dar uitase să-l ducă la tomberon. A 
înhăţat câinele aproape fără să gândească. L-a dus în 
cabină, l-a pus în chiuvetă şi i-a tăiat gâtul rapid, cu un cuţit 
ascuţit. 

Animalul nu a suferit, a fost o moarte curată. Nu în sens 
propriu, desigur. In sens propriu a făcut o grămadă de 
mizerie, s-a umplut de sânge pe mâini, pe haine şi a stropit 
podeaua, mai mult decât ar fi crezut - i-a luat o veşnicie să 
curețe totul. Câteodată avea senzaţia că încă mai simte 
mirosul. 

Mai târziu în acea noapte, a băgat câinele într-o pungă, l- 
a dus pe chei şi l-a aruncat din pungă în apa din spatele 
casei lui Theo. Se gândise că îi vor găsi trupul, dar acesta 
fusese probabil dus de curent în tunel sau se înţepenise în 
elicea vreunei bărci, aşa că, în cele din urmă, Theo n-a mai 
ajuns să se întrebe cine făcuse ceva atât de îngrozitor, ci 
doar şi-a căutat câinele peste tot, ceea ce, în anumite 
privinţe, îi adusese mai multă satisfacţie lui Miriam, să-l 
vadă rătăcind în sus şi în jos pe chei şi pe străzile din 
apropiere, strigându-l pe nume şi lipind afişe jalnice. 

| 3 

Miriam băgă plăcuţa câinelui în buzunar şi coborî de pe 
barcă, îndreptându-se spre vest, către locuinţa lui Myerson. 
Dacă tot îşi dorea să se confeseze, atunci voia să 


e 231 œ 


mărturisească acel incident ruşinos cu câinele, iar dacă era 
să-şi aleagă un confesor, atunci acesta nu putea fi decât 
Myerson. Bineînţeles, ar fi putut să depună plângere la 
poliţie, dar ceva îi spunea că n-o va face. Myerson n-ar fi 
vrut să recunoască de unde începuse toată povestea, n-ar fi 
vrut să intre în detalii. Orgoliul lui ar fi avut de suferit. 

Incercă să se convingă de toate astea, să se liniştească, 
sigură că, pentru ea mărturisirea despre câine era soluţia 
cea mai bună - îi oferea un avantaj dublu: l-ar fi pedepsit 
pe Myerson şi ar fi scăpat, totodată, de povara din suflet. 
Aşa că, hotărâtă, cu pumnii strânşi şi maxilarul încordat, 
urcă treptele de pe chei şi coti pe Noel Road, dar se opri 
brusc. 

lată-l, în faţa uşii, uitându-se pe furiş într-o parte şi-n alta 
a trotuarului, cercetând agitat strada. Îi întâlni privirea şi 
căscă ochii larg, uimit, apoi, flancat de doi poliţişti în 
uniformă, îşi continuă drumul şi urcă în maşina care îi 
aştepta. 

Şi duşi au fost. Inima lui Miriam bătea puternic, gata să 
explodeze. | se părea incredibil. leşise câştigătoare până la 
urmă? Oare se făcuse, în sfârşit, dreptate? 

Rămase acolo preţ de o clipă, atât de uimită de ce 
văzuse, încât aproape că uitase să se bucure. Dar 
momentul trecu şi starea de confuzie făcu loc fericirii. Pe 
faţă îi apăru un zâmbet larg, duse ambele mâini la gură şi 
începu să râdă. Şi râse nepotolit, un sunet care răsuna 
ciudat chiar şi pentru urechile ei. 

După ce îşi reveni în fire, observă că o urmărea cineva, 
un bărbat de peste drum, aflat puţin în josul străzii. Era un 
bărbat mai în vârstă, în scaun cu rotile, cu o claie de păr 
alb. Il văzu cum se puse în mişcare, privind în dreapta şi-n 
stânga, ca şi cum ar fi vrut să traverseze. Miriam se gândi o 
clipă că venea să stea de vorbă cu ea, dar apoi bărbatul 
opri o maşină, un taxi mare, al cărui şofer cobori şi îl ajută 
să urce. Taximetristul schimbă direcţia, întorcând cu o 
manevră largă pe mijlocul străzii. 

Când trecu pe lângă ea, privirea ei o întâlni pe cea a 
bărbatului din maşină, iar ea simţi cum i se ridică părul de 


e 232 œ» 


pe ceafă. 


e 233 + 


34 


Totul este materie. Cu timpul, orice tragedie se 
transformă în comedie. Nu aşa merg lucrurile? In timp ce 
stătea în încăperea înăbuşitoare, faţă în faţă cu cei doi 
detectivi, Theo se întreba cât o să treacă până când o să 
devină amuzant ce i se întâmplase - moartea copilului, 
destrămarea ulterioară a căsniciei sale. La urma urmei, 
trecuseră cincisprezece ani de când îi murise băiatul. N-ar 
trebui să fie deja măcar un pic amuzant? 

Tâmpenii. 

Cât despre ideea că totul este materie, îi venea greu să 
reţină ce era în jur, toate observaţiile dovedindu-se banale: 
camera era cenuşie, pătrată şi mirosea a birou - cafea 
proastă, mobilier nou. Singurul sunet pe care îl auzea era 
un zumzet de fundal, înşelător, care se suprapunea peste 
respiraţia nazală a detectivului Chalmers, aflată vizavi de 
el. 

Pe masa dintre el şi detectivii Chalmers şi Barker se afla 
un cuţit într-o pungă de plastic transparentă. Un cuţit mic, 
cu mâner negru din lemn şi o pată întunecată pe lamă. Un 
cuţitaş de bucătar. Cuţitaşul /u; de bucătar - până la urmă, 
nu se rătăcise în haosul sertarului pentru tacâmuri. 

Când puseseră cuțitul pe masă, în faţa lui, lui Theo îi 
stătuse inima, pentru că-şi dăduse seama că povestea asta 
nu avea să intre în categoria materiei. Nu avea să devină o 
anecdotă amuzantă pe care s-o spună mai târziu. Avea să 
treacă mult, foarte mult timp până să se transforme într-o 
comedie. 

— Recunoaşteţi acest obiect, domnule Myerson? întrebă 
Chalmers. 

Theo se uită la cuţit. Prin cap îi treceau multe gânduri, 
toate prosteşti. Se auzi scoțând un hmmm mic, ceea ce era 
tot o prostie. Nimeni nu se uita la un obiect şi făcea Hmmm. 
Lumea spunea: Da, fI recunosc sau Nu, nu-l recunosc - dar 
în cazul de faţă, nu putea recurge la a doua variantă, 
pentru că era perfect conştient că, dacă poliţiştii îi arătau 


e 234 œ» 


acum acest cuţit, trebuie să fi ştiut că-l recunoştea. 

Gândeşte repede, gândeşte repede, gândeşte repede, îşi 
spuse Theo, ceea ce era iritant, pentru că în felul ăsta nu 
reuşea să se concentreze decât asupra cuvântului repede. 
Gândeşte-te la altceva care să nu conțină cuvântul repede, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Cuţitul era al lui şi ei ştiau - nu făcuseră întâmplător 
legătura cu el. Deci aşa stăteau lucrurile? Acesta era 
sfârşitul. Sfârşitul lumii, în ceea ce îl privea. Dar cu toate 
astea, se simţea bine. Ciudat era faptul că se simţea chiar 
bine. Mă rog, poate că bine era cam mult spus, dar nu se 
simţea atât de rău pe cât s-ar fi aşteptat. Poate că era 
adevărat ceea ce se zicea despre speranţa care te ucide. 
Acum, când nu mai avea nicio speranţă, se simţea mai 
împăcat. Avea legătură cu suspansul, presupuse el. 
Suspansul era cel care te chinuia, nu-i aşa? Hitchcock ştia 
bine. Acum, că suspansul se terminase şi ştia ce urma să se 
întâmple, se simţea şocat şi trist, dar şi eliberat. 

— Este al meu, spuse Theo încet, uitându-se în 
continuare la cuţit şi nu la detectivi. Îmi aparţine. 

— Aşa deci, spuse Barker. Şi ne puteţi spune când l-aţi 
văzut ultima oară? 

Theo inspiră adânc. Pentru o clipă, se revăzu în 
sufragerie, cu lrene Barnes. Revăzu desenele lui Daniel, 
imaginile vulgare ale frumoasei lui soţii, reprezentarea 
grafică a morţii băieţelului lui; revăzu momentul în care 
rupsese paginile din carte şi le aruncase în foc. Expiră încet. 
Să-i dăm drumul. 

— Păi, spuse el, cel mai probabil, în dimineaţa zilei de 10. 

— Adică 10 martie? 

Detectivul Barker îi aruncă o privire scurtă colegei lui şi 
se aplecă înainte în scaun. 

— Asta înseamnă în dimineaţa când a murit Daniel 
Sutherland? 

Theo se scărpină în cap cu degetul arătător. 

— Corect. L-am aruncat. Cuţitul. Hm... Voiam să-l arunc 
în canal, dar apoi am... am văzut pe cineva. Mi s-a părut că 
văd pe cineva venind pe chei şi nu voiam să-i atrag atenţia, 


e 235 + 


aşa că l-am aruncat într-un tufiş. 

Detectivii se priviră din nou, mai lung de data aceasta. 
Detectivul Barker îşi înclină capul într-o parte, cu buzele 
strânse. 

— Aţi aruncat cuțitul într-un tufiş? În dimineaţa zilei de 
10? Deci ceea ce spuneţi dumneavoastră, domnule 


Myerson... 
— E că m-am dus la barca lui Daniel în dimineaţa aceea, 
devreme, cât soţia mea încă dormea. L-am... l-am 


înjunghiat. A curs sânge, desigur, mult sânge... M-am spălat 
pe barcă. Apoi am plecat şi, în drum spre casă, am aruncat 
cuțitul în tufiş. Imediat ce am ajuns acasă, am făcut un duş. 
Carla dormea. Am făcut cafea pentru amândoi şi i-am dus-o 
la pat. 

Detectivul Barker rămase o clipă cu gura căscată. O 
închise la loc. 

— OK. 

Se uită din nou la colega lui şi lui Theo i se păru, deşi era 
foarte posibil ca într-un astfel de moment să i se fi năzărit, 
că a văzut-o pe Chalmers clătinând foarte uşor din cap. 

— Domnule Myerson, aţi spus mai devreme că nu doriţi 
să fiţi asistat de un avocat pentru acest interogatoriu, dar 
trebuie să vă întreb dacă nu v-aţi răzgândit între timp. 
Putem să sunăm pe cineva dacă vreţi sau, dacă preferaţi, îl 
putem chema pe avocatul din oficiu al secţiei. 

Theo clătină din cap. Ultimul lucru pe care-l voia era un 
avocat care să încerce să ajungă la un rezultat mai blând, 
care să complice excesiv ceva ce era, în definitiv, simplu. 

— Mă descurc şi singur, mulţumesc. 

Barker îi citi drepturile, subliniind că Theo venise de 
bunăvoie, că refuzase asistenţa juridică, dar că, ţinând cont 
de ceea ce tocmai le spusese, era necesară o măsură de 
prevedere formală. 

— Domnule Myerson. 

Theo îşi dădea seama că detectivul Barker se străduia să- 
şi controleze glasul - în definitiv, probabil că şi pentru 
detectiv era un moment palpitant. 

— Ca să clarificăm un lucru, dumneavoastră mărturisiţi 


e 236 » 


că l-aţi omorât pe Daniel Sutherland. Am înţeles bine? 

— Corect, răspunse Theo. Aşa este. 

Luă o gură de apă şi trase adânc aer în piept. Hai să-i mai 
dăm drumul o dată. 

— Cumnata mea, începu Theo, dar apoi se opri. 

Asta era partea cea mai dificilă, partea cu care avea să 
aibă de furcă, partea pe care nu voia s-o spună cu voce 
tare. 

— Cumnata dumneavoastră? interveni Chalmers, căreia i 
se citeau toate trăirile pe faţă, uimită de cele auzite. Angela 
Sutherland? Ce-i cu Angela Sutherland? 

— Angela mi-a spus înainte să moară că soţia mea... 
Carla... mea... şi Daniel aveau o relaţie. 

— O relaţie? repetă Chalmers. 

Theo încuviinţă, cu ochii strânşi. 

— Ce fel de relaţie? 

— Vă rog, nu faceţi asta, spuse Theo, surprins că 
începuse să plângă. Nu vreau să spun. 

— Adică Daniel şi Carla aveau o relaţie sexuală, asta 
încercaţi să spuneţi? întrebă Barker. 

Theo încuviinţă. Lacrimile i se scurgeau de pe vârful 
nasului pe blugi. li trecu pe neaşteptate prin cap că nu mai 
plânsese de ani întregi. Nu plânsese nici măcar la 
mormântul fiului lui, în ziua când acesta ar fi împlinit 
optsprezece ani, şi acum uite-l, într-o secţie de poliţie, 
plângând din cauza asta. 

— Aţi aflat despre relaţie de la Angela Sutherland? 

Theo încuviinţă din nou. 

— Am fost la ea acasă cu vreo săptămână înainte să 
moară. 

— Ce ne puteţi povesti despre asta, domnule Myerson? 
Ne puteţi spune ce s-a întâmplat când aţi fost la ea? 

Re] 

— Cred că mai bine îţi arăt, îi spusese Angela. Vrei să... 
vrei să urci până la etaj? 

Theo o urmase în hol. Privind-o în timp ce urca scările, îşi 
imaginase ce ar fi putut avea la etaj şi voia să-i arate. 
Lucrurile lui Daniel, probabil. Poate alte desene? Însemnări? 


e 237 œ» 


Gândul ăsta îi întorsese stomacul pe dos. Theo începuse să 
urce scările în urma ei. Işi închipuise expresia de pe chipul 
ei când avea să-i arate, compătimitoare, dar şi cu o notă de 
triumf, o insinuare de „ţi-am spus eu”. Vită-te la frumoasa 
ta soție. Uite ce face cu fiul meu. La câţiva paşi de mezanin, 
se oprise. Angela îl aştepta, privind în jos spre el, speriată. 
Îşi amintea cum se făcuse mică în faţa lui în ziua în care 
murise Ben; îşi amintea cât de mult îşi dorise atunci s-o 
înhaţe, s-o strângă de gât, s-o dea cu capul de pereţi. 

Acum nu mai simţea deloc aşa ceva. li întorsese spatele 
şi coborâse scările. O auzise cum plângea când deschisese 
şi apoi închisese uşa în urma lui şi ieşise în lumina soarelui 
puternic de după-amiază, oprindu-se să-şi aprindă o ţigară 
înainte să se îndrepte spre casă. Când trecuse pe lângă 
cimitirul din curtea bisericii St James, îl cuprinsese dorul 
după vremurile când nu o ura pe Angela, când, de fapt, 
ţinea la ea foarte mult, după vremurile când îi tresărea 
inima la vederea ei, pentru că era întotdeauna o companie 
foarte distractivă, foarte plăcută şi avea mereu foarte multe 
lucruri de spus. Doamne, cât trecuse de atunci! 


— Ce ne puteţi povesti despre asta, domnule Myerson? 
Ne puteţi spune ce s-a întâmplat când eraţi la ea? 

Theo îşi şterse lacrimile cu dosul palmei. N-avea de gând 
să le povestească poliţiştilor despre asta, despre dorul lui. 
Nu l-ar fi ajutat cu nimic să le spună că o iubise cândva, ca 
pe o soră, ca pe o prietenă. 

— Mi-a spus că era ceva între Daniel şi soţia mea. Ne-am 
certat. Nu... Nu am atins-o. Aş fi vrut. Îmi venea să-i sucesc 
gâtul ăla zbârcit, dar n-am făcut-o. Şi nici n-am împins-o pe 
scări. Din câte ştiu, moartea Angelei a fost un accident. 

Din câte ştia. Şi nu avea de gând să le spună poliţiştilor 
că, pentru tot restul vieţii, de fiecare dată când se va gândi 
la Angela, şi-o va aduce aminte aşa cum era în acea zi, 
plângând în capătul scărilor, va rememora cuvintele pe 
care i le spusese, faptul că o făcuse leneşă, neglijentă şi o 
mamă rea şi se va întreba mereu dacă acestea au fost 
ultimele cuvinte pe care le auzise ea. Se întreba dacă, 


e 238 » 


atunci când îşi pierduse echilibrul pe scări sau când zăcuse 
la baza lor, îşi amintise de necrologul lui. 

— Deci v-aţi certat, după care dumneavoastră aţi 
plecat... V-aţi confruntat soţia? Aţi întrebat-o despre ce v-a 
spus Angela? 

— Nu, spuse Theo şi clătină din cap. Există întrebări la 
care nu vrei să afli răspunsul, adăugă el încet. Niciodată. |n 
orice caz, destul de repede după discuţia aceea, Angela a 
murit şi nu era un moment potrivit să deschid subiectul cu 
soţia mea, care era în doliu. Dar bănuiam... eram sigur că 
Daniel va profita de moartea mamei lui ca să se apropie de 
Carla. Nu puteam suporta aşa ceva. Voiam pur şi simplu să 
dispară. 

Chalmers opri reportofonul, se ridică de la masă şi 
anunţă că vor face o scurtă pauză. Îi oferi o cafea, dar el o 
refuză. Ceru, în schimb, o sticlă de apă, carbogazoasă dacă 
aveau. Chalmers spuse că se va strădui să găsească. 

Se terminase. Partea cea mai rea se terminase. 

Apoi îşi dădu seama că nu era nicidecum aşa. Ziarele! 
Dumnezeule, ziarele. Şi ce va spune lumea pe internet, pe 
reţelele de socializare. Dumnezeule Atotputernic. Işi lăsă 
capul în jos şi începu să plângă în hohote. Cărţile lui! Nu le 
va mai cumpăra nimeni. Singurul lucru bun pe care îl făcuse 
vreodată - în afară de Ben, în afară de dragostea pentru 
Carla - era opera lui, care va fi pătată pentru totdeauna, 
odată cu numele lui. Cărţile lui vor fi scoase de pe rafturi şi 
moştenirea lui, distrusă. Da, Norman Mailer îşi înjunghiase 
soţia cu un briceag şi William Burroughs îşi împuşcase 
nevasta, dar erau alte timpuri, nu-i aşa? Vremurile se 
schimbaseră, oamenii erau extrem de intoleranţi şi nu mai 
puteai scăpa de aşa ceva. Era suficient să calci strâmb o 
singură dată şi erai desfiinţat. — 

grei] 

Până la întoarcerea detectivilor, când Chalmers i-a adus o 
sticlă de Evian, evident, necarbogazoasă, Theo îşi revenise 
în fire. Îşi ştersese lacrimile, îşi suflase nasul, se 
îmbărbătase. Îşi reamintise ceea ce conta cu adevărat. 


e 239 + 


Detectivii voiau să-i mai arate ceva - de data asta 
fotografia unei tinere. 

— Aţi mai văzut-o vreodată, domnule Myerson? întrebă 
detectivul Barker. 

Theo încuviinţă. 

— Ea este cea pe care aţi acuzat-o de crimă. Kilbride, nu? 

Ridică privirea spre ei. 

— Este singura dată când aţi văzut-o? 

Theo se gândi preţ de o clipă. 

— Nu, nu. N-aş jura în faţa judecătorului, dar cred că ea 
este femeia pe care am pretins că am văzut-o pe chei în 
dimineaţa morţii lui Daniel. V-am spus atunci că am zărit-o 
de la fereastra dormitorului meu. Nu e adevărat. De fapt, 
cred... cred că s-ar putea să fi trecut pe lângă ea. În drum 
spre barcă, mi se pare. Mergea... târşâit sau poate 
şchiopăta. Am crezut că era beată. Era murdară sau pătată 
de sânge pe haine. Am presupus că se împiedicase şi 
căzuse. Am adus-o în discuţie când m-aţi interogat prima 
dată pentru că am vrut să vă abat atenţia. 

— Să ne abateţi atenţia de la dumneavoastră? întrebă 
Barker. 

— Da, de la mine! Evident că de la mine. 

Detectivii schimbară iar priviri enigmatice. 

— Aţi fi surprins, întrebă Barker, dacă v-aş spune că 
acest cuţit - pe care l-aţi identificat ca fiind al 
dumneavoastră şi cu care susţineţi că l-aţi ucis pe Daniel 
Sutherland, a fost găsit în apartamentul tinerei din 
fotografie? 

— Aăă... 

Surprins era puţin spus. În apartamentul ei? Lui Theo îi 
trecu prin cap un gând îngrozitor. Se complicase inutil. 

— Aţi găsit cuțitul în apartamentul ei? repetă stupefiat. 
Probabil... în fine. Probabil l-a găsit şi l-a luat. S-ar putea să 
mă fi văzut când l-am aruncat... Poate că pe ea mi s-a părut 
că am văzut-o mai târziu, poate că atunci am văzut-o... 

— Tocmai ne-aţi spus că aţi văzut-o în drum spre barcă, 
observă Chalmers. 

— Dar s-ar putea să fi fost mai târziu. S-ar putea să fi fost 


e 240 œ» 


mai târziu. Amintirile mele din acea dimineaţă nu sunt chiar 
limpezi. A fost un moment stresant. Cu trăiri intense. 
Eram... Eram, evident, foarte supărat. 

— Recunoaşteţi acest obiect, domnule Myerson? 

Mai aveau ceva să-i arate - un fular. Theo încuviinţă. 

— A, da, e al meu. E un fular Burberry. De calitate. 

Ridică privirea spre ei. 

— ÎI purtam în dimineaţa aceea. Cred că l-am pierdut. 

— Şi unde credeţi că l-aţi pierdut? sondă terenul 
Chalmers. 

— Habar n-am. Cum vă spuneam, amintirile mele sunt 
departe de a fi perfecte. Era cumva pe barcă? Sau undeva 
pe traseu? Chiar nu ştiu. 

— Presupun că aţi fi surprins să aflaţi că şi acest obiect a 
fost găsit în apartamentul Laurei Kilbride. 

— Zău? Păi, dacă l-am pierdut când am aruncat cuțitul, 
atunci... 

Theo oftă, epuizat. 

— Ce mai contează? Doar v-am spus că eu am făcut-o, 
nu? Nu ştiu cum a ajuns fularul meu la ea, eu... 

— Domnişoara Kilbride crede că fularul şi cuțitul au fost 
puse de cineva în apartamentul ei, ca s-o incrimineze, 
spuse Barker. 

— Păi... 

Theo era bulversat. i 

— Tot ce-i posibil, dar nu eu i le-am pus acolo! In primul 
rând, habar n-am unde locuieşte şi, în al doilea rând, 
tocmai v-am spus că obiectele îmi aparţin. De ce i le-aş 
planta în apartament, ca să susţin după aia că sunt ale 
mele? Nu are nicio logică, nu? 

Barker clătină din cap. Părea foarte nefericit, se gândi 
Theo, nu părea deloc un om care tocmai rezolvase un caz. 

— Nu are nicio logică, dle Myerson, chiar nu are. ŞI 
chestia este, spuse el, stând acum drept, cu coatele pe 
masă şi degetele împreunate, că am găsit o singură 
amprentă pe cuţit şi aceasta vă aparţine. O amprentă de la 
degetul mare, ca să fiu mai exact. Numai că, fiind cuțitul 
dumneavoastră, prezenţa amprentei nu este prea 


e 241 œ 


surprinzătoare. Mai ales că amprenta am găsit-o aici. 

Barker arătă un punct de pe partea laterală, unde 
mânerul se îmbina cu lama. 

— Este o poziţie nefirească pentru o amprentă de pe un 
cuţit folosit la înjunghierea cuiva, ceea ce nu se poate 
spune despre un cuţit utilizat pentru tocat ceapa, de 
exemplu. 

Theo ridică din umeri, clătinând din cap. 

— Nu ştiu ce vreţi să vă spun. Eu sunt vinovatul. Eu l-am 
ucis pe Daniel Sutherland din cauza relaţiei lui cu fosta mea 
soţie, Carla. Dacă îmi daţi o foaie de hârtie, vă scriu totul. 
Semnez mărturisirea chiar acum. In plus, cred că nu vreau 
să mai spun nimic, dacă nu vă deranjează. E în regulă? 

Chalmers îşi împinse brusc scaunul de lângă masă. Părea 
supărată. Barker clătină nefericit din cap. Niciunul nu-l 
credea, îşi zise Theo, şi acest gând îl înfioră. De ce nu-l 
credeau? Nu-l credeau capabil de aşa ceva? Nu arăta el a 
om care ar ucide din dragoste, pentru a-şi proteja familia? 
Dar cui îi păsa dacă îl credeau sau nu, se gândi Theo, 
strălucind de virtute. Făcuse ceea ce trebuia. O salvase. 


e 242 œ» 


35 


Carla nu voia decât să-l audă negând. 

In acea vineri seara, acasă la Theo, la câteva zile după ce 
văzuse caietul lui Daniel, Carla adormise devreme, moartă 
de beată, dar se trezise după câteva ore, cu durere de cap 
şi gura uscată. Scenele desenate de Daniel se derulau pe 
ecranul minţii ei epuizate ca un jurnal de ştiri. Lângă ea, 
Theo sforăia încetişor. Se ridicase din pat. Nu avea rost să 
rămână acolo, oricum nu mai putea dormi - se îmbrăcase 
fără să facă zgomot, îşi luase geanta cu schimburi pe care 
şi le pregătise pentru acea noapte şi coborâse încet scările. 
Băuse un pahar de apă stând în picioare, lângă chiuvetă, 
apoi încă unul. Băuse mai mult de o sticlă de vin în seara 
dinainte, pentru prima dată după ani de zile, iar durerea din 
spatele ochilor o orbea. Găsise o cutie de paracetamol în 
baia de la parter şi înghiţise trei pastile. 

Se întorsese în bucătărie şi căutase un pix şi o foaie de 
hârtie ca să-i lase un bilet. N-am mai putut dormi, am 
plecat acasă, ceva de genul acesta. Avea să se simtă jignit, 
să o judece greşit, dar nu avea chef de sentimentele lui în 
acel moment, nu avea chef de nimic. În afară de Daniel. 

Nu reuşise să găsească nimic de scris. Nu conta, oricum 
avea să-l sune mai târziu. Trebuia să-l sune. Să discute 
cândva despre asta, să inventeze un motiv pentru ce 
simţise, de ce se purtase în felul ăsta. 

— Arăţi distrusă, Cee, îi spusese el când ea îşi făcuse 
apariţia, ca de obicei, la cina de vineri seara. Ai probleme 
cu somnul? 

Ea îi spusese că da, dar el insistase: când începuse 
problema, de unde i se trăgea? Dar ea nu voia să 
vorbească despre asta. 

— Să bem mai întâi ceva, îi spusese ea. 

Băuse două pahare de gin tonic înainte să treacă la vin. 
Nu mâncase nimic. Nu era de mirare că se simţea în halul 
ăla. 

Nu era de mirare. 


e 243 + 


Privind prin uşile bucătăriei, văzuse că peluza era 
îngheţată. Era frig afară. Îşi pusese mănuşile şi luase din 
hol unul dintre fularele vechi ale lui Theo, pe care şi-l 
înfăşurase în jurul umerilor. Când traversase bucătăria, 
observase cuțitul folosit de Theo ca să taie lămâia pentru 
ginul tonic. Lăsat pur şi simplu pe tocător. 

Nu voia decât să-l audă negând. 

A ieşit pe uşa bucătăriei, înfăşurându-şi din mers fularul 
în jurul gâtului. A deschis poarta din spate şi a ajuns pe 
cheiul pustiu, apoi a luat-o în stânga, către casă. 

Deasupra apei plutea o pâclă uşoară, argintie sub razele 
lunii. Toate bărcile aveau luminile stinse: câte să fi fost - 
trei, patru, cinci, poate? În continuare, întuneric. Carla 
mergea încet, cu mâinile adânc băgate în buzunare şi nasul 
ascuns în fular. A parcurs o sută, două sute de metri; a 
trecut pe lângă treptele pe care urca de obicei ca să ajungă 
acasă. A mers mai departe. 

Mintea parcă i se limpezise datorită frigului. Ar fi putut să 
se ducă la el acum. Să-l audă cum neagă, să-l audă 
spunând: Nu-i adevărat, nu-i nimic real, este doar... Doar 
ce? Ce Dumnezeu putea fi? O fantezie? Un coşmar? Ce 
însemna faptul că la un moment dat, în ultimii ani, se 
aşezase şi făcuse desenele alea - cu el, cu ea. Cu băiatul ei. 
Ce semnificaţie avea modul în care îi desenase? 

Nu voia decât o explicaţie. 

Când s-a apropiat de barcă, a constatat cu surprindere că 
din cabină se aud voci, ridicate şi furioase. În loc să se 
oprească şi să bată la fereastră, aşa cum plănuise, a grăbit 
pasul şi a urcat treptele până pe pod. A rămas acolo, 
privind în jos spre barcă, în timp ce respiraţia ei rapidă şi 
fierbinte înceţoşa aerul din faţa ei. 

După câteva clipe, l-a văzut pe Daniel urcând pe puntea 
din spate a bărcii. Îmbrăcat în blugi, şi-a tras pe el un 
hanorac direct peste bustul gol şi a coborât pe chei. Părea 
să spună ceva, dar cuvintele lui erau smulse de vânt şi 
împrăştiate pe deasupra apei. Carla l-a văzut cum îşi 
întoarce capul într-o parte şi-n alta şi îşi pipăie gâtul. Daniel 
a făcut câţiva paşi spre pod, apoi s-a oprit să-şi aprindă o 


e 244 a 


ţigară. Carla şi-a ţinut respiraţia, dorindu-şi să se uite la ea. 
El a tras câteva fumuri şi a aruncat ţigara, după care şi-a 
tras gluga hanoracului pe cap şi a trecut pe sub arcada pe 
care stătea ea. 

Câteva clipe mai târziu, din barcă a apărut o fată. Tânără 
- cu siguranţă, prea tânără pentru Daniel - şi răvăşită. A 
rămas un moment cu spatele la Carla, uitându-se în stânga 
şi-n dreapta, ca şi cum nu ar fi ştiut sigur încotro să se 
îndrepte. S-a uitat în treacăt la pod, apoi a scuipat pe jos şi 
a luat-o râzând în direcţia opusă celei în care plecase 
Daniel. 

Începea să se lumineze. Primii sportivi ai zilei, cei mai 
hotărâți, se legaseră deja la şireturi şi se îndreptau spre 
apă: câţiva trecuseră pe sub podul pe care stătea Carla şi, 
în curând, aveau să apară şi alţii. Era frig şi nu avea niciun 
chef să aştepte, ar fi vrut să se întoarcă, dar nu acasă, ci în 
patul cald al lui Theo, la cafea şi confort. Va mai avea ocazii 
pentru această confruntare. 

Dar tocmai când se gândea la asta, l-a văzut pe Daniel 
ieşind de sub arcada podului, cu capul chiar sub locul unde 
se afla ea. L-a urmărit cum se întoarce către barcă, ţinând 
delicat o ţigară între degetul mijlociu şi inelar - în mers, 
semăna foarte mult cu mama lui - şi urcă pe puntea din 
spate. Era convinsă că va ridica privirea şi o va vedea. Însă 
Daniel a coborât în cabină şi a dispărut. 

Carla nu zărea pe nimeni pe chei, nici în stânga, nici în 
dreapta. A pornit grăbită către trepte, le-a coborât două 
câte două, a alergat spre barcă, a urcat pe punte şi a intrat 
în cabină - îi luase mai puţin de o jumătate de minut şi 
acum era singură cu el. Daniel stătea cu spatele şi tocmai 
îşi scotea hanoracul. S-a întors, alarmat de zgomot sau de 
mişcarea bărcii şi a aruncat hanoracul la picioare. Pentru o 
clipă, a privit-o cu un chip inexpresiv, apoi a zâmbit. 

— Bună, i-a zis el. Ce surpriză! 

A desfăcut larg braţele şi a pornit spre ea, să o 
îmbrăţişeze. 

Mâna Carlei, care era în acel moment adânc băgată în 
geantă, s-a încleştat pe mânerul cuţitului. Cu o singură 


e 245 œ 


mişcare, l-a scos şi l-a înfipt în el, folosindu-şi toată puterea, 
toată greutatea corpului. Apoi a privit cum îi piere zâmbetul 
de pe figură. La radio se auzea muzică, nu foarte tare, dar 
suficient cât să acopere sunetul pe care îl scosese, nu un 
țipăt sau un strigăt, ci un urlet mut. A scos cuțitul şi l-a 
înjunghiat din nou şi din nou, de data aceasta în gât. l-a 
tăiat beregata ca să-l reducă la tăcere. 

L-a întrebat, iar şi iar, dacă ştia de ce îi făcea asta, dar el 
nu putea să-i răspundă. N-a mai avut ocazia să-l audă 


negând. 
x 


După aceea, a încuiat uşile cabinei, s-a dezbrăcat, a făcut 
duş, s-a spălat pe cap şi s-a îmbrăcat cu hainele din geanta 
cu schimburi, îmbrăcămintea plină de sânge a băgat-o într- 
o pungă de plastic pe care a găsit-o pe chiuvetă. Apoi a pus 
punga şi cuțitul, pe care îl înfăşurase în fularul lui Theo, în 
geanta cu schimburi, a descuiat şi a plecat, lăsând uşa 
cabinei deschisă. A străbătut în ritm alert cheiul spre casa 
lui Theo: o femeie albă, de vârstă mijlocie, ieşită la 
plimbare dimineaţa devreme, nimic neobişnuit în asta. A 
intrat din nou în grădină pe poarta din spate şi s-a dus în 
bucătărie, unde şi-a lăsat geanta cu schimburi. A urcat în 
linişte scările, s-a strecurat în dormitor, unde Theo încă 
dormea, şi s-a dus la baie. Şi-a scos hainele curate şi a mai 
făcut un duş, stând mult timp sub jetul fierbinte de apă, 
epuizată, cu dureri de mâini, cu maxilarul strâns şi muşchii 
picioarelor amorţiţi, ca ŞI cum ai alergat la maraton. 


Dacă nu-şi dorise Mier să-l audă negând, de ce nu-i 
dăduse ocazia s-o facă? De ce luase cuțitul? De ce nu 
plecase acasă şi se întorsese la Theo, dacă nu pentru a-şi 
construi un alibi? Putea să se mintă singură la nesfârşit, dar 
când stătea trează, noapte de noapte, aşa cum se întâmpla 
şi acum, gândindu-se la ceea ce făcuse, întrezărea 
adevărul. Ştiuse precis ce urmează să-i facă, din prima clipă 
când văzuse desenul în care Daniel stătea pe balcon şi 
zâmbea spre copilul ei căzut la pământ. Toate celelalte, 
restul, erau o minciună. 


e 246 œ» 


36 


Când gardiana i-a spus că avea veşti bune, primul lucru 
la care s-a gândit Laura a fost că a venit mama ei în vizită 
şi al doilea că şi-ar fi dorit să nu fi fost ăsta primul gând. 
Bineînţeles că nu venise. N-o făcuse şi nici nu avea s-o facă. 
Tatăl ei, da - urma să vină a doua zi, drăguţ din partea lui, 
dar, oricât ar fi încercat să se stăpânească, Laura tânjea 
după mama ei. Cumva, orice s-ar fi întâmplat, Laura tot 
avea nevoie de maică-sa în cele mai negre momente. 

Gardiana, care era probabil de vârsta mamei ei şi, dacă 
se gândea bine, mai mămoasă decât ea, îi zâmbi binevoitor 
şi îi spuse: 

— Nu e un vizitator, draga mea. E ceva şi mai şi. 

— Ce? întrebă Laura. Ce? 

Gardiana nu avea voie să-i spună, dar o scoase din celulă 
pe coridor şi o conduse prin mai multe uşi, timp în care 
Laura nu încetă să o întrebe: 

— Ce-i? Despre ce e vorba? Haide, spune-mi. 

Se dovedi că era Tremurici. 

— El? 

Laura nu-şi putea ascunde dezamăgirea. £/? 

Gardiana izbucni în râs. O rugă să ia loc şi îi făcu cu 
ochiul când închise uşa. 

— Băga-mi-aş, mormăi Laura, aşezându-se la masă. 

Tremurici îi dădu vioi bună dimineaţa. 

— Veşti bune, Laura, o anunţă el, aşezându-se pe 
scaunul din faţa ei. 

— Mda, aşa ziceţi toţi. 

Şi apoi, ce să vezi, chiar primi veşti bune. i 

Renunţau la acuzaţii! Laurei îi venea să danseze. li venea 
să-l îmbrăţişeze pe Tremurici, să-l sărute pe gură, să rupă 
hainele de pe ea şi să alerge urlând prin arestul central. 
Renunţau la acuzaţii! Renunţau la acuzaţii, la naiba! 

Reuşi să se stăpânească şi se ridică în picioare. Scânci ca 
un căţeluş: 

— Pot să plec? Pot să plec, pur şi simplu? 


e 247 œ» 


— Da! 

Tremurici părea aproape la fel de uşurat ca şi ea. 

— Mă rog, nu chiar acum. Trebuie să semnezi nişte 
formulare şi... Vrei să sun pe cineva? Să chem pe cineva să 
vină să te ia? 

Pe mama ei. Nu, nu pe ea. Pe tatăl ei. Dar asta ar fi 
presupus o confruntare cu Deidre, care îi va răpi toată 
bucuria. Era penibil, dacă te gândeai bine. Nu avea pe cine 
să sune, absolut pe nimeni. 

— Ai putea s-o suni pe prietena mea lrene? se trezi 
întrebând. 

— lrene? îşi pregăti el pixul. E rudă cu tine, nu-i aşa? Sau 
o prietenă? 

— E cea mai bună prietenă a mea, spuse Laura. 

| 


Parcă zbura. 

De fapt, nu, nu semăna deloc cu zborul. Se simțea mai 
degrabă ca şi cum ar fi avut măruntaiele înnodate o 
veşnicie, săptămâni, şi luni, şi ani la rând, apoi brusc, a 
venit cineva şi i-a dezlegat nodurile şi totul s-a putut 
descurca, iar greutatea din burtă a dispărut, focul s-a 
domolit, au dispărut crampele şi durerea, şi senzația 
chinuită de contorsionare şi în sfârşit - în sfârşit! - s-a putut 
îndrepta! Putea sta dreaptă, cu umerii traşi în spate, cu 
sânii împinşi în faţă şi putea respira. Işi putea umple 
plămânii. Putea cânta, dacă voia, un cântec pe care-l cânta 
pe vremuri mama ei. 

Şi Laura cânta: Ț/-am spus că te iubesc, ce vrei mai mult? 

Gardiana simpatică îi spuse să meargă în celulă, să-şi ia 
lucrurile şi apoi să se ducă la cantină şi să mănânce ceva, 
pentru că o să mai dureze până se rezolvau toate hârtiile şi 
doar nu voia să moară de foame. Nodurile începură din nou 
să se lege la loc, dar Laura reuşi să se ţină şi mai dreaptă 
ca până acum, întinse braţele deasupra capului şi grăbi 
pasul. 

Ți-am spus că te iubesc şi inima mi-o frângi. 

Laura zâmbea în sinea ei, cu mintea zbârnâind şi cu 
furnicături pe piele. Sărea de colo colo, în drum spre celula 


e 248 œ 


ei, când, din direcţia opusă, apăru o fată uriaşă cu un cercel 
rotund în nas, care în urmă cu trei zile, în cantină, o făcuse 
din senin pizdă proastă, urâtă şi handicapată şi îi spusese 
că are s-o taie pe faţă data viitoare. 

Ţi-am spus că te iubesc, ce vrei mai mult? 

Uriaşa n-o zărise încă pe Laura, vorbea cu prietena ei, 
mai mică, dar îndesată şi puternică, genul de persoană cu 
care nu era bine să ai de-a face. 

Vrei să cad lat şi să mor pentru tine? 

Laura continuă să cânte, dar lăsă capul în pământ şi 
bărbia în piept: Wu ridica privirea, nu te uita în ochii ei, 
orice-ar fi, nu te uita în ochii ei. Uriaşa se apropie, 
amuzându-se de ceva ce-i spusese prietena ei mai scundă, 
şi scoase un sunet ca o conductă de canalizare, dar fix ca o 
conductă de canalizare, şi Laura izbucni şi ea în râs, cu 
capul în jos, dar râzând, incapabilă să se oprească pentru 
că sunetul scos de urâţenia aia de fată era caraghios, era 
pur şi simplu caraghios, incontestabil caraghios. 

Laura nu mai ţinea capul în pământ, ci ridicat semeţ. Zări 
cum zâmbetul uriaşei se transformă într-un mâărâit şi o auzi 
pe prietena ei cum spune: „Ce mama dracului?” lar Laura 
râdea ca duda, ca nebuna, ca broasca la inundație. 

Şi iat-o pe Laura cum loveşte linoleumul cu capul. lat-o 
pe Laura, urlând de durere când o cizmă o calcă pe mână. 
lat-o pe Laura chinuindu-se să respire când uriaşa se lasă 
cu genunchiul pe pieptul ei. 

lată-mă iată-mă iată-mă. 

lat-o. 


e 249 œ 


37 


Trecuseră trei zile de când Irene ieşise ultima oară din 
casă. Trei sau patru? Nu era sigură, ştia doar că se simţea 
îngrozitor de obosită. Frigiderul era gol, dar nu era în stare 
să iasă în oraş, să îndure zgomotul şi oamenii din 
supermarket. Nu-şi dorea decât să doarmă, dar nu avea nici 
măcar energia să se ridice de la locul ei şi să urce în 
dormitor. Aşa că se aşeză în fotoliul de lângă fereastră, 
pipăind întruna marginile păturii de pe genunchi. 

Se gândea la William. Îi auzise vocea nu cu mult timp în 
urmă. Işi căuta jacheta, pentru că vremea era în continuare 
groaznică, foarte rece, şi intrase din sufragerie în bucătărie 
ca să vadă dacă n-o uitase acolo, aşa cum o lăsa uneori, 
atârnată pe spătarul scaunului. Şi l-a auzit, clar ca bună 
ziua. Bei şi tu o ceaşcă, Reenie? 

lrene plecase de la Theo Myerson teribil de zguduită. 
Asta se întâmplase în urmă cu câteva zile, dar încă nu-şi 
revenise din şoc. Pentru o clipă - scurtă, dar 
înspăimântătoare -, când venise spre ea cu mâinile întinse, 
lrene crezuse sincer că urma să-i facă rău. Aproape că 
simţise cum o strânge de gât. Se făcuse mică, îngrozită, şi 
el îi văzuse teroarea de pe chip, era convinsă de asta. O 
cuprinsese cu braţele, blând ca o mamă, o ridicase şi o 
ajutase să ajungă până la canapea. Dar tremurase tot 
timpul. Nu vorbise şi nu se uitase la ea, doar se întorsese 
cu spatele, iar ea îl privise cum îngenunchea în faţa 
şemineului, rupând cu furie pagini din carnetul lui Daniel şi 
aruncându-le una câte una în flăcări. 

Puțin mai târziu, plecase de-acolo cu taxiul pe care i-l 
chemase el, aproape copleşită de ruşine la gândul 
dezastrului pe care îl provocase. Işi zicea că dacă i-ar fi 
făcut ceva rău, ar fi meritat-o. 

Dar oricât de groaznică ar fi fost acea după-amiază, nu 
era cel mai grav lucru. Ce era cel mai grav venise după 
aceea. La câteva zile după incidentul cu Myerson, Irene a 
primit un telefon de la un avocat care a anunţat-o că Laura 


e 250 œ» 


Kilbride urma să fie eliberată din arestul preventiv şi a 
întrebat-o dacă nu putea veni în acea după-amiază până în 
estul Londrei, să o ia de-acolo. Pe lrene a cuprins-o 
exaltarea - era extrem de emoţionată, de ușurată -, însă, la 
doar câteva momente după ce chemase un taxi să o ducă 
acolo, lrene a primit un telefon de la acelaşi avocat care i-a 
spus că, până la urmă, Laura nu va fi eliberată, pentru că 
fusese atacată şi grav rănită şi o transferau chiar atunci la 
spital. lrene a fost atât de tulburată, că a uitat să ceară 
numele avocatului sau al spitalului, iar când a sunat la 
centrul de arest preventiv pentru mai multe informaţii, cei 
de acolo nu i-au fost de niciun ajutor. Nu i-au spus cât de 
grave erau rănile, de unde le căpătase Laura sau unde se 
afla acum, pentru că lrene nu era rudă apropiată. 

De atunci, lrene nu mai reuşise să mănânce nimic, nu 
mai închisese un ochi, nu mai fusese deloc în apele ei. 
Ciudată expresie şi totuşi potrivită, i se părea ei, pentru că 
simţea că pluteşte în afara corpului, trăieşte evenimente 
care abia dacă păreau reale, de parcă ar fi citit despre ele 
sau le-ar fi văzut desfăşurându-se pe ecranul unui televizor, 
îndepărtate, dar totodată nefiresc de intense. lrene simţea 
că se află la graniţa unei senzaţii pe care o recunoştea şi 
care marca trecerea într-o altă stare a conştiinţei, în care 
lumea reală se estompa şi ea rămânea într-un loc 
înspăimântător, confuz şi periculos, dar unde exista 
posibilitatea să-l revadă pe William. 

lrene îşi simţea pleoapele din ce în ce mai grele, bărbia 
era pe punctul să-i cadă în piept, când i se păru că prin 
dreptul ferestrei trece o umbră şi se trezi. Afară, pe alee, 
era Carla, care scotocea prin geantă, căutând ceva. Irene 
se aplecă şi bătu în geam. Carla tresări, ridică privirea, o 
văzu pe lrene şi dădu din cap, fără să se obosească să 
zâmbească. lrene îi făcu semn să aştepte o clipă, dar Carla 
se întorsese deja, găsise ce căuta în geantă - probabil cheia 
de la uşă - şi dispăruse. 

lrene se cufundă din nou în fotoliu. O parte din ea îşi 
dorea cu disperare să /ase, să uite totul - la urma urmei, 
Laura nu mai era acuzată de uciderea lui Daniel. În cazul 


e 251 œ» 


bietei fete, răul fusese deja făcut. Poliţia avea acum un nou 
suspect pentru crimă, pe Theo Myerson. Ştirea apăruse în 
toate ziarele: nu fusese pus sub acuzare, prin urmare, 
poliţia nu-i făcuse numele public, dar secretul ieşise oricum 
la iveală: un fotograf vigilent îl surprinsese pe Myerson 
când coborâse din maşina poliţiei la secţie, iar imaginile, 
coroborate cu informaţia potrivit căreia „un bărbat din 
Islington, în vârstă de 52 de ani, ajuta poliţia în anchetă” şi 
renunţarea la acuzaţiile împotriva Laurei Kilbride lăsaseră 
puţin loc de îndoială. 

Sărmanul Theo. lrene închise ochii. Îşi reaminti pentru o 
clipă expresia lui de suferinţă când văzuse desenele din 
caiet şi simţi un junghi de vinovăţie. Cu ochii închişi, Irene 
se văzu pe sine. Işi imagină că se uită la ea de undeva, din 
afara camerei, din stradă, aşa cum o privise Carla Myerson 
cu câteva clipe înainte. Ce văzuse Carla? Văzuse o bătrână 
nedumerită, înspăimântată şi singură, care privea în gol, 
gândindu-se la trecut, asta dacă mai era capabilă să 
gândească ceva. 

Acolo, în imaginaţie, se ascundeau toate spaimele ei - 
frica de a fi percepută ca o babă tipică, lipsită de influenţă, 
de speranţă, de viitor, fără niciun căpătâi, care zăcea într- 
un fotoliu confortabil, cu o pătură peste genunchi, în 
anticamera morţii. 

La dracu’ cu tâmpeniile astea, ar fi spus Laura. 

lrene se ridică şi intră clătinându-se în bucătărie, unde se 
sili să bea un pahar cu apă şi mâncă două bucăţi şi 
jumătate de biscuiţi digestivi cu ciocolată, cam vechi. Apoi, 
îşi pregăti o ceaşcă de ceai, în care adăugă două linguriţe 
de zahăr şi o bău. Aşteptă câteva minute ca zahărul şi 
carbohidraţii să-şi facă efectul, apoi, recăpătându-şi 
puterile, îşi luă poşeta şi cheile de la numărul 3, deschise 
uşa de la intrare, porni în partea stângă, făcu câţiva paşi şi 
ciocăni în uşa Angelei, atât cât îi permiteau mâinile ei mici 
şi artritice. 

După cum se aşteptase, nu primi niciun răspuns, aşa că 
băgă cheia în uşă şi o descuie. 

— Carla? strigă ea, intrând în hol. Carla, sunt eu, lrene. 


e 252 œ» 


Vreau să vorbesc cu tine... 

— Sunt aici. 

Vocea Carlei răsună tare şi alarmant de aproape, apărută 
parcă din senin. lrene se trase înapoi, speriată, cât pe ce să 
se împiedice de prag. 

— Aici, sus, spuse Carla şi lrene făcu un pas înainte, 
ridicând ochii în direcţia din care se auzea vocea. 

Carla stătea în capul scărilor ca un copil căzut din pat, 
smulgând fire din covor. 

— După ce termini ce ai de spus, lasă cheia în bucătărie, 
spuse ea, fără să ridice ochii spre lrene. N-ai niciun drept să 
intri aici când te taie pe tine capul. 

lrene îşi drese vocea. 

— Aşa este, aprobă ea. N-am niciun drept, presupun. 

Se apropie de scară şi, ţinându-se cu o mână de 
balustradă, se aplecă şi puse cheile pe cea de-a treia 
treaptă. 

— Poftim, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Carla încetă pentru o clipă să mai smulgă fibre din covor, 
ridică privirea şi se uită în ochii lui lrene. Arăta îngrozitor, 
părea distrusă, cu pielea palidă şi ochii injectaţi. 

— E plin de ziarişti în faţa casei mele, spuse ea încet, pe 
un ton arţăgos, iar locuinţa lui Theo e răvăşită de poliţie. De 
asta am venit aici. Nu am altundeva unde să mă duc. 

lrene îşi deschise poşeta, se uită înăuntru şi începu să 
cotrobăie prin ea. 

— Vrei să-mi mai dai ceva, lrene? întrebă Carla, cu glas 
spart şi răguşit. Dacă nu, aş prefera sincer să... 

lrene scoase din poşetă cele două cutii de bijuterii, cea 
cu medalionul cu Sf. Cristofor şi cea cu inelul. 

— Mă gândeam că le vrei înapoi, spuse ea încet, 
aşezându-le pe a treia treaptă, lângă cheie. 

— Vai! 

Carla rămase cu gura căscată. Medalionul lui Ben cu Sf. 
Cristofor! Se ridică împleticindu-se, cobori în fugă scările, 
cât pe ce se împiedice şi să cadă lângă cutiuţa de bijuterii, 
pe care o ridică şi o strânse la piept. 


e 253 + 


— Ai găsit-o, spuse ea, zâmbindu-i lui Irene cu lacrimi în 
ochi. Nu-mi vine să cred că ai găsit-o. 

Întinse mâna spre lrene, dar aceasta se trase iute într-o 
parte. 

— N-am găsit-o, spuse lrene pe un ton măsurat. Mi-a dat- 
o cineva. Laura. Laura Kilbride. Îţi spune ceva numele ăsta? 

Dar Carla aproape că n-o mai asculta. Stătea pe cea dea 
treia treaptă, cu cutia de bijuterii deschisă în poală. Luă 
micuțul medalion de aur, îl întoarse între degete şi şi-l lipi 
de buze. lrene o privi, sumbru fascinată de bizarele gesturi 
de devotament. Se întrebă dacă nu cumva Carla îşi 
pierduse minţile. 

— Laura, repetă Irene. Fata pe care au arestat-o? 
Medalionul şi inelul erau în geanta pe care ţi-a furat-o 
Laura. Carla? Înţelegi ceva din ce-ţi spun acum? 

În continuare, nicio reacţie din partea ei. 

— Ai lăsat sacoşa aici, chiar aici, în hol. Uşa era deschisă. 
Laura a văzut-o şi ţi-a furat-o. A regretat după asta, aşa că 
mi-a dat mie lucrurile, numai că... Of, pentru numele lui 
Dumnezeu. Carla! izbucni ea şi Carla ridică privirea spre ea, 
surprinsă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Chiar ai de gând să faci aşa? Chiar vrei să stai aici şi să 
te faci că nu ştii pe ce lume eşti? Chiar ai să-l laşi să-şi 
asume el vina? 

Carla clătină din cap, coborând din nou privirea spre 
medalionul de aur. 

— Nu ştiu la ce te referi, spuse ea. 

— Nu Theo l-a ucis pe băiatul ăla, spuse Irene. Tu ai 
făcut-o. Tu l-ai omorât pe Daniel. 

Carla clipi rar. Când ridică din nou privirea spre ea, ochii 
îi erau calmi şi sticloşi, iar faţa impasibilă. 

— Tu l-ai omorât pe Daniel şi aveai de gând s-o laşi pe 
Laura să intre la apă, nu-i aşa? Voiai să laşi o fată 
nevinovată să plătească pentru ceea ce ai făcut tu. Ştiai că 
a avut de suferit în arestul preventiv? întrebă Irene cu glas 
ridicat şi tremurat. Ştiai că a fost rănită atât de grav încât a 
trebuit să fie internată în spital? 


e 254 + 


Carla îşi lăsă bărbia în piept. 

— N-are nicio legătură cu mine, spuse ea. 

— Ba are foarte mare legătură cu tine, strigă Irene şi 
vocea îi răsună în casa goală. Ai văzut desenele din caietul 
lui. N-ai decât să negi, n-are nicio importanţă. Le-am văzut 
şi eu. Am văzut ce a desenat... ce şi-a imaginat. 

— Imaginat? şuieră Carla, îngustându-şi ochii cu o 
expresie brusc fioroasă. 

lrene făcu un pas în spate, îndepărtându-se de scări şi 
apropiindu-se de uşa de la intrare. Acolo, în mijlocul holului 
gol, se simţea în derivă; îşi dorea cu disperare să se aşeze, 
să se odihnească, să aibă ceva de care să se sprijine. 
Incercă să se îmbărbăteze, îşi muşcă buza şi, ţinându-şi 
geanta în faţă ca pe un scut, se apropie încă o dată de 
Carla. 

— l-am văzut desenele, spuse ea. Şi tu le-ai văzut. La fel 
şi soţul tău, înainte să arunce caietul în foc. 

Carla tresări şi o privi încruntată. 

— Le-a văzut şi Theo? întrebă, unindu-şi sprâncenele. Dar 
caietul este aici, este... Of. 

Suspină, scoase un hohot trist de râs şi îşi lăsă capul în 
piept. 

— Nu e aici, nu-i aşa? | l-ai dat lui. I l-ai arătat. De ce? 
întrebă ea. De ce Dumnezeu ai făcut aşa ceva? Ce ciudată, 
ce băgăcioasă, ce pacoste de femeie poţi fi! Îţi dai seama 
ce-ai făcut? 

— Ce-am făcut? întrebă imperios lrene. Hai, Carla, spune- 
mi! 

Carla închise ochii şi clătină din cap ca un copil obraznic. 

— Nu vrei? Păi, în cazul ăsta, hai să-ţi spun eu ce-ai făcut. 
Ai văzut desenele lui Daniel şi ai hotărât că se face vinovat 
de uciderea copilului tău, aşa că l-ai omorât. Cuţitul pe care 
l-ai folosit era în sacoşa furată de Laura, aşa a ajuns în 
apartamentul ei. După care soţul tău - soţul tău, care te 
iubeşte mai mult decât pe sine, din motive pe care nu am 
reuşit să le înţeleg - a intervenit şi a luat toată vina asupra 
lui. Şi tu? Tu stai acolo şi spui că povestea asta nu are nicio 
legătură cu tine. Chiar nu simţi nimic? Chiar nu-ţi este 


< 255 + 


ruşine? 

Carla, care stătea aplecată deasupra medalionului, cu 
umerii căzuţi, murmură: 

— Să simt ceva? Pentru numele lui Dumnezeu, Irene. Nu 
crezi c-am suferit destul? 

Pusese punctul pe i, se gândi lrene. După tot ce îndurase, 
pentru Carla nu mai conta nimic. 

— Ştiu că ai suferit îngrozitor, spuse Irene, dar Carla n-o 
ascultă. 

— Habar n-ai, şuieră ea. Nici nu poţi să-ţi închipui... 

— Durerea ta? Poate că nu, Carla, dar chiar crezi că 
modul tragic, îngrozitor, în care ţi-ai pierdut fiul îţi dă 
dreptul să faci orice? 

În faţa ei, Carla se ghemui ca şi cum ar fi fost gata să o 
atace, tremurând de durere sau furie. Dar lrene nu se lăsă 
intimidată şi continuă: 

— Pentru că ai suferit această pierdere cumplită, crezi că 
ai dreptul să distrugi totul, să faci ce-ţi place? 

— Ce-mi place? 

Carla se ridică ţinându-se cu o mână de balustradă; de la 
înălţimea celei de a treia trepte, o domina pe lrene. 

— Copilul meu e mort, se răsti ea. Sora mea, la fel, şi a 
murit fără să fie iertată. Bărbatul pe care îl iubesc va intra 
la închisoare. Crezi că-mi face plăcere ceva din toate astea? 

lrene făcu un pas mic înapoi. 

— Theo nu trebuie să meargă la închisoare, spuse ea. 
Poţi schimba situaţia. 

— La ce bun? întrebă Carla. La ce... Of. 

Îşi întoarse faţa, dezgustată. 

— N-are niciun rost să-ţi explic. De unde naiba să înţelegi 
tu ce înseamnă dragostea de mamă? 

larăşi asta. Totul se rezumă la asta. Tu n-ai cum să 
înţelegi, n-ai copii. De fapt, nici nu ştii ce înseamnă 
adevărata dragoste. Capacitatea de a iubi nelimitat, 
necondiţionat îţi lipseşte cu desăvârşire. La fel şi 
capacitatea de a uri nestăvilit. 

lrene îşi încleştă şi îşi descleştă pumnii. 

— Poate că nu ştiu ce înseamnă dragostea adevărată, 


e 256 » 


spuse ea. Poate ai dreptate. Dar să-l bagi pe Theo la 
închisoare? Unde e iubire în asta? 

Carla îşi strânse buzele. 

— El înţelege, spuse ea spăşită. Dacă Theo a văzut 
caietul lui Daniel, aşa cum susţii tu, atunci a înţeles de cea 
trebuit să fac ce-am făcut. Şi tu, care stai acolo, revoltată, 
mândră de tine, neprihănirea întruchipată, şi tu ar trebui să 
înţelegi, pentru că nu am făcut asta doar pentru Ben, ci am 
făcut-o şi pentru Angela. 

Irene clătină din cap, neîncrezătoare. 

— Pentru Angela? Chiar ai de gând să-mi spui că l-ai ucis 
pe Daniel pentru Angela? 

Carla întinse mâna şi, surprinzător de blând, şi-o cobori 
pe încheietura lui lrene. O strânse şi o trase mai aproape de 
ea. 

— Când crezi, îi şopti ea, cu o expresie brusc serioasă, 
aproape plină de speranţă, că a înţeles Angela? 

— Ce să înţeleagă? 

— Cine era e/. Ce făcuse. Ce fel de om era. 

lrene îşi retrase mâna, scuturând din cap. Nu, Angela nu 
avea de unde să fi ştiut. O îngrozea ideea că Angela ar fi 
trăit cu aşa ceva pe conştiinţă. Nu. Şi, până la urmă, doar 
nu era nimic de ştiut, nu? 

— Daniel a scris o poveste, probabil ca să asimileze o 
întâmplare trăită în copilărie şi, cine ştie din ce motiv, s-a 
întruchipat în rolul negativ. Poate că se simţea vinovat că 
nu l-a păzit pe Ben sau poate a fost doar un accident... o 
greşeală. 

Era conştientă că încerca să se convingă singură de asta. 

— Poate a fost o greşeală de copil. Era atât de mic, încât 
nu avea de unde să înţeleagă urmările. 

Carla dădu din cap, ascultând-o. 

— M-am gândit şi eu la asta. M-am gândit la toate, Irene. 
Serios. Dar hai să cumpănim puţin lucrurile: da, pe atunci, 
era doar un copil. Dar mai târziu? Să zicem că ai dreptate, 
să zicem că a fost o greşeală infantilă sau un accident, dar 
asta nu explică felul cum s-a comportat mai târziu. Ştia că o 
acuzam pe Angela pentru cele întâmplate şi m-a lăsat să o 


e 257 œ» 


învinovăţesc în continuare. M-a lăsat să o pedepsesc, l-a 
lăsat Theo să o respingă, a urmărit cum este zdrobită încet 
de povara vinovăţiei şi nu a făcut nimic. De fapt, adăuga ea 
scuturând scurt din cap, nu-i adevărat. A făcut ceva - a 
agravat lucrurile. l-a spus psihologului lui că moartea lui 
Ben s-a petrecut din vina Angelei, m-a făcut să cred că 
Angela se purta urât cu el. Totul, totul a fost... Doamne, nici 
nu ştiu ce-a fost. Un joc, poate? S-a jucat cu noi, cu noi toţi, 
ne-a manipulat pentru plăcerea lui, presupun. Ca să se 
simtă puternic... 

Era monstruos, de neconceput. Ce minte imposibil de 
bolnavă putea să-şi imagineze aşa ceva? lrene se surprinse 
bănuind că nu era imposibil ca mintea Carlei să fie 
monstruos de bolnavă; modul ei de a interpreta lucrurile 
era, până la urmă, la fel de tulburător ca desenele din 
caietul lui Daniel, nu? Şi totuşi, când îşi amintea cât de dur 
îşi criticase Angela fiul, cum îşi dorise să nu se fi născut, 
versiunea Carlei părea îngrozitor de plauzibilă. Irene îşi 
aminti de cina de Crăciun ratată, când Angela îi spusese că 
o invidia pentru că nu avea copii, se gândi la scuzele ei de a 
doua zi. Poate să ia foc universul, numai să fie copilul tău 
fericit, îi spusese ea atunci. 

Carla se îndepărtă de lrene şi urcă încet treptele. Când 
ajunse în capul scărilor, se întoarse cu faţa spre ea. 

— Aşa că, vezi tu, parţial, am făcut-o şi pentru ea. Sună 
cumplit când o spui cu voce tare, nu-i aşa? l-am omorât fiul 
pentru binele ei. Dar, într-un fel, e adevărat. Am făcut-o 
pentru mine, pentru băiatul meu, pentru Theo, dar şi pentru 
ea. Pentru că i-a distrus viaţa 

| 


Când se întoarse acasă, lrene medită un pic la norocul 
că, uneori, oamenii precum Carla desconsiderau o bătrână 
ca ea, crezând-o înceată la minte, zăbăucă, uitucă şi 
neghioabă. Astăzi, cel puţin, avusese norocul să fie privită 
de Carla ca o babă pe care o căuta moartea pe acasă, în 
lumea ei, nicidecum la curent cu ritmul rapid şi complicat al 
lumii contemporane, cu progresele sale tehnologice, cu 


gadgeturile şi telefoanele inteligente şi aplicaţiile lor de 


e 258 + 


înregistrare vocală. 


e 259 + 


38 


Vremea se îndreptase, aerul îngheţat al săptămânii 
trecute fiind alungat brusc de o briză caldă binecuvântată 
venită dinspre Mediterana. În urmă cu două zile, Miriam 
stătea cuibărită lângă soba cu lemne, înfofolită şi cu fular la 
gât; acum, era suficient de cald încât să stea pe puntea din 
spate, să-şi bea cafeaua de dimineaţă şi să citească ziarul. 

Ştirile rivalizau cu ficţiunea: Theo Myerson fusese eliberat 
din arestul poliţiei, deşi risca în continuare să fie acuzat de 
obstrucţionarea justiţiei, iar acum soţia lui era acuzată de 
crimă, după ce poliţia primise (dintr-o sursă anonimă) 
înregistrarea unei mărturii dramatice. 

Până la urmă, s-a dovedit că persoana pe care încercase 
Miriam s-o scoată vinovată pentru moartea lui Daniel 
Sutherland era chiar persoana care-l ucisese pe Daniel 
Sutherland. Ca să vezi! Halal înscenare. 

Ştirile rivalizau cu ficţiunea! Miriam nu reuşi să-şi înăbuşe 
un hohot de râs. Va încerca oare Myerson să încropească 
un roman din toată harababura asta? Poate că ar trebui s-o 
facă ea, mai degrabă. Ce răsturnare de situaţie ar fi ca 
Miriam să folosească povestea vieţii /u; ca sursă de 
inspiraţie, să o schimbe după bunul plac, să-i răpească 
autoritatea, cuvintele, puterea. 

Pe de altă parte, exista o soluţie mai simplă - şi, cu 
siguranţă, mai profitabilă: cum ar fi să dea un telefon scurt 
la Daily Mail? Cât ar fi dispuşi să plătească pentru nişte 
detalii în exclusivitate din viaţa lui Theo Myerson? Destul de 
mult, se gândi ea, Myerson fiind exact genul de persoană - 
bogată, inteligentă, sofisticată, de stânga, „orăşean de elită 
căzut în dizgrație” - pe care o detesta Daily Mai]. 

Îşi termină cafeaua şi coborî în bucătărie, unde deschise 
laptopul şi începu să tasteze pe Google „cum să vinzi o 
poveste ziarelor”, când se auzi o bătaie în fereastră. Ridică 
privirea şi fu cât pe ce să cadă de pe scaun. Myerson! 
Stătea pe chei, aplecat, şi o privea prin hubloul cabinei. 

Bănuitoare, ieşi pe puntea din spate. Theo stătea la 


e 260 œ» 


câţiva metri distanţă, cu mâinile în buzunare şi cu o 
expresie întunecată pe chip. Imbătrânise de când îl văzuse 
ultima oară, sub escorta poliţiei. Era în continuare impozant 
şi roşu în obraji; dar părea mai slab, mai epuizat, abătut. 
Nefericit. Miriam simţi cum îi tresare inima. Ar fi trebuit să 
ţopăie de bucurie - nu asta îşi dorise? Să-l vadă în 
genunchi, suferind? De ce naiba îl compătimea? 

— Ascultă, îi spuse el. Ajunge. Bine? Eu doar... Sunt 
convins că ştii că trec prin ceva... 

Ridică din umeri. 

— Nici măcar nu am cuvinte să spun prin ce trec. Da, 
înţeleg, ironia sorții. In fine, ideea este că nu vreau să 
apelez la poliţie. M-am săturat de ea în ultima lună. Mi-a 
ajuns pentru toată viaţa. Totuşi, dacă mă hărţuieşti în 
continuare, nu-mi dai de ales. 

— Poftim? Eu te Phărțuiesc? Nici măcar nu m-am apropiat 
de tine. 

Theo suspină epuizat. Scoase din buzunarul de la piept o 
foaie de hârtie, pe care o despături încet, cu gesturi atente. 
Incepu să citească pe un ton monoton, lipsit de intonaţie. 

— „Problema ăstora ca tine este că vă credeţi mai buni 
decât ceilalți. Povestea aia trebuia s-o spun eu, nu tu. N-ai 
avut niciun drept să o foloseşti aşa cum ai făcut-o. Ar trebui 
să-i plăteşti pe oamenii de la care îti iei poveştile. Ar trebui 
să le ceri permisiunea. Cine te crezi să te foloseşti de 
povestea mea...” Et cetera, et cetera. Mai am vreo cinci- 
şase ca asta. Mă rog, nu identice. La început, cine le-a scris 
şi-a manifestat interesul pentru opera mea, ca să mă 
momească, evident, să dezvălui sursa de inspiraţie a 
poveştii, dar apoi au degenerat repede. Ai prins ideea. De 
altfel, ştii foarte bine ideea. Doar ai scris-o cu mâna ta. Au 
fost expediate din Islington, Miriam, ce Dumnezeu? Înţeleg 
că ai vrut să-ţi ascunzi identitatea, dar... 

Miriam se holbă la el, stupefiată. 

— Nu sunt scrisorile mele. Poate ai mai furat povestea 
cuiva. Poate faci asta mereu. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu eu le-am scris! 


e 261 œ» 


Theo făcu un pas în spate şi oftă lung, cutremurător. 


— Vrei bani? o întrebă. De fapt, ai scris negru pe alb, Ar 
trebui să-i plăteşti pe oameni, deci asta-i problema? Ce 
sumă vrei? De ce sumă ai nevoie ca să mă laşi... - vocea lui 
Theo se frânse şi Miriam constată îngrozită că începuse să 


plângă - ca să mă laşi în pace? 


Miriam îşi şterse repede lacrimile cu mâneca şi cobori din 


barcă, întinse mâna. 


— Pot să arunc o privire, te rog? întrebă. 
Theo îi întinse scrisoarea fără niciun cuvânt. 


Hârtia era subţire, de proastă calitate, iar scrisul îngrijit, 
dar pueril. 


Myerson, 

De ce nu-mi răspunzi la scrisori? Problema ăstora 
ca tine este că vă credeţi mai buni decât ceilalți. 
Povestea aia trebuia s-o spun eu, nu tu. N-ai avut 
niciun drept să o foloseşti aşa cum ai făcut-o!!! Ar 
trebui să-i plăteşti pe oamenii de la care îi iei 
poveştile. Ar trebui să le ceri voie. Cine te crezi să te 
foloseşti de povestea mea fără să mă întrebi? Nici 
măcar n-ai făcut treabă bună. Criminalul din 
povestea ta este slab. Cum ar fi putut un neputincios 
să facă ce-a făcut? Dar de unde să ştii tu? N-ai dat 
dovadă de respect. 


Miriam clătină din cap. 


— Nu-mi aparţine, spuse ea, întorcând pagina în mână. 
Doar nu crezi că ea mea - omul ăsta abia ştie să scrie. 


Trecu la următoarea. 


Te-au săltat poliţiştii, aşa că, l-a urma urmei, se 
pare că nu eşti mai bun decât ceilalţi, este? Poate ar 
trebui să le spun că mi-ai furat povestea. S-ar cuveni 
să primesc un comision, dar chestia care mă freacă 
cel mai tare este de unde ai ştiut de Râul Negru. 


Lui Miriam i se tăie respiraţia. 
<e 262 + 


Am să te las în pace, n-o să-ți m-ai scriu, numai 
spune-mi de unde ai ştiut de Râul Negru. 


Miriam simţi că îi fuge pământul de sub picioare. 

Citi fraza cu voce tare. 

— Spune-mi de unde ai ştiut de Râul Negru. 

— E un cântec, spuse Theo. Nu este o referinţă la un loc, 
este... 

— Ştiu ce este, spuse Miriam. 

Lumea începea să i se întunece şi bezna se lăsă atât de 
repede încât nu reuşi s-o alunge. Deschise gura, dar nu 
reuşi să tragă aer în piept; muşchii nu-i mai funcționau, nici 
diafragma, nici picioarele sau braţele. Tremura violent, 
aproape oarbă. Ultimul lucru pe care a apucat să-l vadă 
înainte să se prăbuşească a fost chipul uimit al lui Theo 
Myerson. 


— Era în maşină, la radio. Cântecul. Îmi amintesc că se 
juca la aparat, încercând să schimbe postul, dar Lorraine l-a 
rugat să-l lase. Cânta şi ea. Cânta şi l-a întrebat: „Ţie nu-ți 
place melodia asta? Râul Negru”. 

Myerson îi puse un pahar de apă pe noptieră, apoi se 
ridică, stingherit, uitându-se la ea. Trebuie să fi fost jenant: 
Theo Myerson ajutând-o să se ridice de unde căzuse - 
leşinată, ca o demoazelă victoriană într-o zi călduroasă - pe 
chei, împleticindu-se amândoi bătrâneşte până pe barcă, 
unde a băgat-o în pat, ca pe un copil. Ca pe o invalidă. 
Miriam s-ar fi oripilat dacă ar fi fost în stare să simtă şi 
altceva decât o groază sălbatică. Stătea întinsă pe spate, 
privind plafonul, încercând să se concentreze pe respiraţie, 
inspirând şi expirând, străduindu-se să se concentreze pe 
locul şi momentul prezent. Dar nu reuşea, cel puţin în 
prezenţa lui. 

— Cui i l-ai mai arătat? întrebă el. Manu... hmm, 
manuscrisul tău. Cine l-a mai citit? 

— Nu l-am mai arătat nimănui, spuse Miriam. Doar Laurei 
Kilbride, dar asta a fost de curând şi, potrivit ziarelor, nu e 


e 263 - 


în stare să trimită scrisori nimănui. În rest, nu l-a mai văzut 
nimeni. 

— Nu se poate. | l-ai arătat unui avocat, nu-i aşa? spuse 
Theo, înclinându-se asupra ei şi scărpinându-şi capul mare 
şi chel. Sigur l-ai arătat! | l-ai arătat avocatului meu, fără 
îndoială, când ai redactat, hmm, plângerea aia. 

Se fâţâăi de pe un picior pe altul. 

— Mă rog, solicitarea aia. 

Miriam închise ochii. 

— Nu am trimis nimănui tot manuscrisul. Am selectat 
doar paragrafele care prezentau asemănări. Nu am amintit 
niciodată despre cântec, deşi era... era, probabil, cea mai 
clară dovadă a furtului tău. 

Theo se schimonosi la faţă. Părea că ar fi vrut să spună 
ceva, dar se răzgândi. 

— N-am vrut să amintesc despre cum cânta, nici măcar 
n-am vrut să mă gândesc la asta. A fost ultima oară când i- 
am auzit vocea aşa, ultima oară când am auzit-o fericită, 
nepăsătoare. Ultima dată când am auzit-o neînfricată. 

— lisuse, oftă Theo uşor. Te deranjează? 

Arată cu degetul spre pat şi, pentru o clipă, Miriam nu 
pricepu, uimită, ce-i cere. Theo se aşeză, cocoţându-se cu 
fundul lui impozant pe colţul priciului, la doi sau trei 
centimetri de tălpile lui Miriam. 

— Nu se poate, Miriam. E mort. Jeremy a murit. Ai spus-o 
tu, a spus-o şi poliţia... 

— Eu asta mi-am dorit, iar poliţia a făcut o deducție. 
Oamenii au declarat că l-au văzut în diverse locuri - în 
Essex, în Scoţia, în Maroc. Poliţiştii au urmărit pistele sau 
cel puţin aşa au spus, nu ştiu cât de serios au tratat 
problema... Dar ştii deja toate astea, nu-i aşa? Din carte. 

Theo se înfioră. 

— Parcă era ceva cu un picior? îndrăzni el, înroşindu-se la 
faţă. 

Miriam încuviinţă. 

— Nişte copii care se jucau pe o plajă pe lângă Hastings, 
au găsit un picior de om la câteva săptămâni după 
dispariţia lui Jeremy. Dimensiunea, culoarea şi grupa 


e 264 + 


sanguină corespundeau descrierii poliţiei. Pe atunci nu se 
făceau teste ADN, aşa că nu au putut stabili cu certitudine 
dacă era el, dar aşa au presupus. Au crezut că se strivise 
de stânci sau că fusese prins în elicea unei ambarcaţiuni. În 
orice caz, aşa s-a sfârşit. Nu l-au mai căutat după asta. 

— Dar... zise Theo clătinând din cap. Gândeşte-te puţin. 
Dacă ar fi scăpat cumva, înscenându-şi moartea, 
schimbându-şi identitatea, atunci ar fi existat şi altele, nu? 
Alte fete, alte femei, vreau să spun. Un om ca el, care este 
în stare să facă ce v-a făcut ţie şi prietenei tale, nu face aşa 
ceva o singură dată şi apoi să se oprească, nu-i aşa? 

— Sau poate că da, spuse Miriam. Unde scrie că trebuie 
să devină toți dependenţi? Poate că a încercat şi nu i-a 
plăcut. Poate l-a speriat experienţa. Poate că nu i-a oferit 


satisfacția după care tânjea. Sau poate că... - barca se 
legănă în siajul altei ambarcaţiuni şi Miriam deschise ochii 
ca să se concentreze din nou asupra plafonului - ... poate 


că a făcut-o de mai multe ori. Poate că a făcut-o din nou şi 
din nou, iar oamenii pur şi simplu nu au făcut legătura. Era 
mai uşor pe atunci, nu-i aşa, pentru cei ca el, să se 
deplaseze, să se mute de colo colo, să trăiască la periferia 
societăţii, să rătăcească, s-o ţină aşa ani întregi. Ar fi putut 
foarte bine să plece în străinătate, să-şi schimbe numele, s- 
ar fi putut ascunde... - vocea îi pieri - ...oriunde. 

Myerson se trăsese de-a lungul patului şi nu mai era 
acum la picioarele ei, ci lângă ea. Se întinse şi - lui Miriam 
aproape că nu-i venea să creadă - o luă de mână. 

— Am adresa lui de e-mail, spuse el. Poliţia îl poate găsi 
plecând de la ea. Le pot da şi scrisorile, le pot explica... le 
putem explica - le putem explica totul. 

Se priviră în ochi. 

— Totul. 

Miriam îşi retrase mâna. Totul? Myerson încerca, din câte 
înţelegea ea, să-i ceară iertare. Să-şi recunoască vina. Dacă 
mergeau la poliţie cu scrisorile, trebuiau să explice cum 
ajunsese Theo să fie destinatarul lor, cum de trăseseră 
amândoi concluzia că un singur om de pe Pământ cunoştea 
acea melodie şi semnificaţia ei. Şi, dacă făceau aşa, Theo 


e 265 œ» 


trebuia să se demaşte, să recunoască faptul că Miriam 
fusese sursa de inspiraţie pentru povestea lui. lar Miriam 
putea să obţină astfel tot ce îşi dorea. 

Clipi domol, clătinând din cap. 

— Nu, spuse ea. Nu mă mulţumeşte soluţia asta. 

Işi şterse lacrimile cu dosul palmei şi se ridică în coate. 

— N-ai să iei legătura cu poliţia, ai să iei legătura cu el. Ai 
să-i răspunzi la întrebări. La o parte din întrebări, în orice 
caz. 

Se opri o clipă, pentru a cântări lucrurile. 

— Da, vei lua legătura cu el şi te scuzi că i-ai neglijat 
scrisorile. Stabileşti o întâlnire. 

Theo încuviinţă, strângând din buze şi scărpinându-se în 
cap. 

— Aş putea face asta. L-aş putea ruga să ne întâlnim ca 
să vorbim despre întrebările lui. Şi când îşi face apariţia, 
poliţia îl va aştepta, gata pregătită. 

— Nu, spuse Miriam cu fermitate. Nu vreau să-l aştepte 
poliţia. 

Theo o privi îndelung în ochi. Apoi, întoarse capul. 

— Bine, spuse el. 


e 266 œ» 


39 


lat-o, în dormitorul din fundul casei lui lrene, privind patul 
de o persoană grijuliu aranjat, cu un prosop galben atent 
împăturit la margine. Avea un şifonier, o bibliotecă şi o 
noptieră, pe care Laura aşezase fotografia mâzgălită în care 
apărea alături de părinţii ei. O privi pentru o clipă, apoi o 
întoarse cu faţa la perete. 

De la parter, răzbi râsul surprinzător de tineresc al lui 
lrene. Asculta ceva la radio, un program în care oamenii 
trebuiau să vorbească neîncetat, fără să se repete sau să 
ezite. Emisiunea i se păruse Laurei bizară, dar lrene se 
tăvălea de râs ascultând-o. 

După ce termină în sfârşit să-şi despacheteze lucrurile - 
nu avea mare lucru, dar făcea totul cu o singură mână - se 
aşeză pe pat, sprijinindu-se de perete.  Trăgând 
nepăsătoare de ghipsul din jurul încheieturii, care începuse 
să se destrame pe la margini, ascultă mişcările celor de 
dincolo, murmurul uşor al vocilor lor. Casa - casa Angelei - 
era scoasă la vânzare şi exista un flux constant de clienţi, 
dintre care niciunul nu făcuse deocamdată nicio ofertă. Cel 
puţin aşa îi spusese agentul. „Gură-cască”, i se plânsese el 
când se întâlniseră afară, pe alee, fumând nervos, „adună 
informaţii pentru podcasturile lor de căcat pe subiecte 
polițiste”. 

Câţiva dintre ei bătuseră şi la uşa lui Irene, dar Laura îi 
alungase. Au venit şi reporteri adevăraţi, dar lrene nu a 
vrut să stea de vorbă cu nimeni. Vorbise deja cu poliţiştii. 
Dar îi şi ascultase. Ascultase şi înregistrarea - Laura era 
teribil de mândră de ea, mai mândră decât fusese vreodată 
de un membru al familiei ei. Laura începuse să-i spună Miss 
Marple, dar Irene i-a tăiat repede elanul, arătându-se 
surprinzător de iritată. 

Acum, pe lângă emisiunile radio, cărţile ei şi ajutorul 
oferit Laurei să-şi rezolve problemele juridice, cererea de 
despăgubire pentru rănile suferite şi iminenta înfăţişare în 
faţa instanţei, lrene vorbea despre călătoria pe care 


e 267 œ» 


hotărâse să o facă împreună. Îşi dorise dintotdeauna să 
viziteze un loc numit Positano, unde se desfăşurase 
acţiunea în filmul acela despre Hannibal Lecter. Sau ceva 
de genul ăsta. 

Laura i-a spus că nu-şi permitea să meargă în vacanţă, 
cel puţin până nu primea despăgubirea, dar lrene i-a zis că 
banii nu erau o problemă. 

— William şi cu mine am făcut economii, i-a spus ea, iar 
când Laura i-a zis că nu era corect să cheltuie banii cu ea, 
lrene i-a închis repede gura. 

— De ce nu? Doar nu-i pot lua cu mine în mormânt. 

Laura simţise că o ia ameţeala. li scăzuse glicemia, 
probabil, sau poate era efectul aiuritor al contemplării unor 
orizonturi noi, care, după atâta timp, păreau să se 
lărgească. 


| N x | 

Nu aveau să plece nicăieri deocamdată. Laura trebuia să 
se vindece în urma comoţiei, a coastei rupte şi a fracturii 
grave a braţului stâng. Fata aia, uriaşa cu cercel în nas, o 
călcase serios pe mână cu gheata ei mărimea 42. 

— Mâna are douăzeci şi şapte de oase, îi spusese 
medicul, arătându-i pe radiografie proporţiile dezastrului, şi 
tu ţi-ai rupt cincisprezece. Eşti foarte norocoasă... 

— Chiar că mă simt norocoasă, îi spusese Laura. 

Doctorul îi zâmbise cu indulgență. 

— Eşti norocoasă că au fost nişte fracturi curate. Cu 
ajutorul unui program corect de recuperare fizică, vei putea 
să-ţi recapeţi întreaga mobilitate. 

Din nou, într-un program de recuperare fizică. Ca în 
vremurile bune. 

— Se pare că ne învârtim în cerc, spusese mama Laurei. 

Plânsese ipocrit lângă patul Laurei timp de câteva 
minute, lungi cât o zi de post. 

— Nu-mi vine să cred că suntem iarăşi aici - tu, grav 
rănită, internată în spital... 

— Măcar de data asta nu-i din cauza gagiului tău care a 
dat cu maşina peste mine şi a dispărut ca măgarul în ceaţă, 
nu? 


e 268 œ» 


Mama ei n-a stat mult. Nici tatăl ei, pentru că Deidre îl 
aştepta afară în automobilul parcat pe linie roşie dublă. 

— Cu puţin noroc, poate o ridică şi pe ea, cu tot cu 
maşină! a spus el râzând nervos şi aruncând o privire peste 
umăr ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă. 

A strâns-o zdravăn pe Laura de mână şi a sărutat-o pe 
frunte, promiţându-i că o va vizita din nou în curând. 

— După ce te faci bine, spuse el, oprindu-se în prag, 
poate petrecem şi noi puţin timp împreună. Cum ar fi să 
locuim împreună, ce zici, puiule? 

Laura a clătinat din cap. 

— Tată, nu pot, am încercat deja. Deidre şi cu mine n-o 
să ne înţelegem niciodată... _ 

— A, înţeleg, a spus el, încuviinţând energic. Inţeleg 
foarte bine. Ştiu că nu ai mai rezista să locuieşti cu ea. Dar 
mă gândeam pe termen lung. După ce mă despart de ea. 

Laura zâmbi încurajator. N-ar fi băgat mâna în foc că 
avea să se întâmple aşa ceva 

| 


| ] 

A venit şi Cap-de-Ou s-o viziteze. Adică detectivul Barker, 
fiindcă reuşise, în sfârşit, să-i reţină numele, deşi, în sinea 
ei, avea să folosească totdeauna porecla. Venise să-şi 
exprime regretele pentru incidentul în care fusese rănită şi 
să-i spună că Miriam îşi retrăsese plângerea împotriva ei. 

— A recunoscut că, la un moment dat, cheia ta a fost la 
ea, i-a zis el. A trebuit să stăm de vorbă cu ea în privinţa 
unor declaraţii din anchetă care nu erau tocmai exacte. 

— Sunt şocată, a spus Laura, zâmbindu-i. De-a dreptul 
şocată. 

El a ridicat o sprânceană. 

— A venit cu o poveste pe cinste. A susţinut că voia să te 
ajute, fiindcă te bănuia de crimă, şi a încercat, totodată, să 
arunce vina pe Carla Myerson, pe care o credea 
nevinovată, dar care era, de fapt, criminala. 

— Asemenea rahaturi nu se pot inventa, i-a răspuns 
Laura. 

Detectivul i-a zâmbit. 

— Ne mai auzim, Laura, i-a spus la plecare. Trebuie să 


< 269 + 


lămurim povestea cu sacoşa furată, cuțitul şi bijuteriile. 
— Şi nu uita de chestia cu furculiţa, i-a reamintit Laura. 
— Da, bineînţeles. Şi furculita. _ 


Noaptea, stând întinsă în patul ei de o persoană, strâns 
înfăşurată în cearşafuri, Laura îşi lipi palma mâinii 
sănătoase de peretele care corespundea cu fosta cameră a 
lui Daniel. Exista ceva nefiresc de ciclic în toată povestea, 
care începuse cu ea în patul lui Daniel şi se terminase cu ea 
despărțită de dormitorul lui de doar câţiva centimetri de 
cărămidă din epoca victoriană. 

Rememora des noaptea de pe barcă, zorii acelei zile - şi 
lucrul straniu care o bântuia cel mai tare nu era schimbarea 
lui subită de comportament, trecerea bruscă de la 
galanterie la cruzime, şi nici expresia feţei lui când îl 
atacase cu dinţii dezgoliţi. 

Nu, lucrul pe care nu-l putea uita era momentul în care 
plecase de pe barcă şi coborâse pe puntea din spate, 
aruncând o privire în dreapta ei. Clipa în care zărise, în 
lumina slabă a zorilor cenuşii, o femeie pe pod care privea 
în jos. Lucrul care o tulbura acum cel mai mult era că nu-şi 
mai putea aminti nici de frica morţii expresia acelei femei. 
Nu reuşea să-şi dea seama dacă era tristă sau furioasă, 
înfrântă sau hotărâtă. 


<e 270 œ» 


Epilog 


Un bărbat a fost găsit mort pe o barcă de pe canal. 
Opreşte-mă dacă ti se pare că ai mai auzit asta. 

Carla auzise la prânz zvonurile, glumele tâmpite ale 
celorlalte femei. Încă o victimă de-a ta, Cazza? Eşti o tipă 
ocupată, mânca-ţi-aş! S-a dus la bibliotecă în acea după- 
amiază; nu avea acces la internet, ca să poată citi ştirile 
despre crime, dar o convinsese pe una dintre gardiene („o 
super-fană Myerson!”) să imprime acasă articolul şi să i-l 
aducă. 


SUSPECT DE CRIMĂ GĂSIT MORT 


Cadavrul în stare avansată de descompunere al lui 
Jeremy O'Brien, în vârstă de 58 de ani, cunoscut şi sub 
numele de Henry Carter sau James Henry Bryant, a fost 
găsit pe canalul Regent, într-o ambarcatiune partial 
scufundată. Anterior, s-a crezut că O'Brien - suspect în 
cazul din 1983 al asasinării adolescentei Lorraine Reid - s-a 
sinucis, după ce fusese dat dispărut la câteva zile după 
crimă. 

Poliția spune că O'Brien locuia, din câte se pare, cu 
fratele lui vitreg în Spania încă din anii 1980, unde se 
prezenta sub numele de James Henry Bryant. El a fost grav 
rănit într-un accident de maşină în 1988, în urma căruia a 
rămas cu leziuni ale coloanei vertebrale, fiind nevoit să se 
deplaseze într-un scaun cu rotile. Poliţiştii susțin că s-a 
întors în Anglia anul trecut, după moartea fratelui său 
vitreg, şi că locuia într-un adăpost pentru persoanele cu 
dizabilități din nordul Londrei, sub numele de Henry Carter. 

În ciuda similitudinilor dintre cazul lui O'Brien şi cel al lui 
Daniel Sutherland, în vârstă de 23 de ani, petrecut în urmă 
cu şase luni - ambele cadavre au fost descoperite într-o 
barcă de pe canal şi ambele victime au murit ca urmare 
loviturilor de cuțit în piept şi la nivelul gâtului -, poliţiştii 
susțin că nu există legătură între cele două crime şi 


e 271 œ» 


subliniază faptul că persoana condamnată pentru 
asasinarea lui Daniel Sutherland - Carla Myerson, aflată în 
închisoarea HMP Bronzefield încă din luna iulie - a pledat 
vinovată pentru crimă şi a făcut o mărturisire completă. 


Carla nu citi mai departe. Împături foaia de hârtie şi i-o 
înmână gardienei. 

— Mulţumesc, spuse ea. Theo mi-a spus că-mi va trimite 
pentru tine ultimul lui roman cu autograf. 


Peste câteva zile, Carla primi o scrisoare de la o 
specialistă în criminologie, care o întreba dacă putea s-o 
viziteze, ca să discute despre cazul ei. Carla nu prea voia să 
discute cu nimeni despre asta, dar acceptă pentru că tânjea 
după o conversaţie cu o persoană educată. 

Specialista, incredibil de tânără, cu ochi strălucitori, arăta 
ca scoasă din cutie şi era, de fapt, o studentă care spera să 
o transforme pe Carla în subiectul tezei ei de licenţă (şi 
poate chiar al unei cărţi!). Se înregistrase deja o mărturie 
falsă în acest caz, era oare posibil ca şi a doua să fie la fel? 
Era oare Carla o victimă (masochistă) a unei erori judiciare? 
Exista oare un criminal în serie care ataca bărbaţi în 
apropierea canalului Regent? Exista oare un criminal în 
serie care ataca alţi criminali? 

Biata fată era dureros de sinceră şi Carla chiar se simţi 
prost când îi risipi toate speculaţiile. Nu era nicio eroare 
judiciară, i-a spus cu calm tinerei, nu era niciun criminal în 
serie care acţiona în zona canalului. Cele două cazuri nu 
aveau legătură între ele. 

— Dar soţul dumneavoastră crede că... 

— Ah, spuse Carla zâmbindu-i şi cerându-şi parcă scuze. 
Ai vorbit cu Theo. Mă tem că trebuie să ai mari rezerve faţă 
de spusele lui. Este un visător, trăieşte în lumea lui. 

— Deci ziceţi că sută la sută... sută la sută, 
dumneavoastră sunteţi vinovata? întrebă tânăra, cu o 
expresie de dezamăgire pe chipul frumos. 

Carla încuviinţă. 

— Eu sunt vinovata, da. 


e 272 œ 


— Dar... de ce? Îmi puteţi spune? 

Carla clătină din cap. 

— Am spus în e-mail că nu sunt pregătită să dau detalii 
despre context. Îmi pare rău. 

— Ah, serios? Dar sunteţi atât de atipică - sunteţi din 
clasa de mijloc, educată, necăsătorită. 

— Şi ce are a face asta? întrebă Carla. Starea mea civilă, 
mă refer. 

— Păi, femeile care ucid se conformează, de regulă, 
rolurilor tradiţionale de gen - sunt căsătorite, au copii şi aşa 
mai departe. Dumneavoastră nu vă încadraţi în tipar. 

— Am fost şi eu căsătorită cândva şi am avut un copil, 
spuse Carla cu tristeţe. 

— Da, dar... Bine. 

Era înfrântă. Privi nemulțumită, dar plină de speranţă, 
prin încăpere, ca o persoană care se plictiseşte la petrecere 
şi caută un partener de conversaţie mai interesant. 

— Ei bine, zise ea în cele din urmă, îmi puteţi spune 
măcar un lucru: regretaţi ce aţi făcut? 

În destăinuirea pe care i-o făcuse lui Irene - nu în 
mărturia dată poliţiştilor, care era, cel mult, o 
semiconfesiune; le aruncase doar nişte oscioare, fără pic de 
carne pe ele -, Carla respinsese ideea conform căreia 
Daniel făcuse o greşeală copilărească. Vorbise despre 
tortură şi manipulare şi credea cu tărie în această variantă. 

Acum, însă, când mintea îi putea rătăci în voie - şi în 
lipsă de altceva mai bun -, ajunsese la concluzii la care ar fi 
preferat să nu fi ajuns niciodată. 

Se întrebă dacă ceea ce ea interpretase prima dată, la 
mânie, ca o dovadă de manipulare, nu fusese, de fapt, 
altceva. Dacă flirturile lui Daniel nu erau nicidecum un gest 
calculat, ci un mod de a-şi exprima dragostea? Dacă nu ştia 
mai mult de atât? Poate că povestea pe care şi-o spusese 
ea nu era mai adevărată decât mitul pe care îl construise 
Daniel despre el însuşi. 

Păşise pe un drum întunecat, care deveni şi mai sumbru 
în clipa în care conştientiză că era un drum cu sens unic: 


A 


e 273 + 


fără ieşire, fără întoarce. 

In perioada asta, când se gândea la ce făcuse, îşi vedea 
acţiunile într-o altă lumină. Nemaifiind anesteziată de frică, 
de exaltare (şi da, febra momentului fusese exaltantă), îşi 
dădu seama ce făcuse. Sânge, enorm de mult sânge! 
Sunetul pe care îl scosese Daniel, gâlgâitul bolnăvicios, 
albul sălbatic al ochilor, mirosul de fier, mirosul de urină, 
mireasma agoniei lui, groaza lui. 

Fusese, probabil, nebună. Putea crede oare în varianta 
asta? Se putea convinge singură că durerea o făcuse să 
delireze, să acţioneze fără să gândească? 

In timp ce stătea în sala de vizite a celei mai mari 
închisori pentru femei din Europa, împărțind acelaşi spaţiu 
cu cele mai sălbatice, mai triste, mai defavorizate şi, 
bineînţeles, cele mai îngrozitoare femei britanice, se 
întrebă: oare locul ei era acolo? 

La urma urmei, ce-ar fi făcut diferit dacă nu ar fi fost 
nebună? Dacă ar fi fost în toate minţile, ar fi lăsat lucrurile 
să decurgă de la sine? Ar fi ales să-şi vadă în continuare de 
viaţă, ar fi luat la cunoştinţă de ceea ce făcuse Daniel şi ar 
fi ferecat acest lucru undeva în memorie? Dar cum ar fi 
putut face una ca asta dacă ar fi fost în toate mințile? Cum 
ar fi putut să trăiască într-o lume în care Daniel era încă viu 
şi respira acelaşi aer ca şi ea? Într-o lume în care exista 
posibilitatea să simtă ceva pentru el - puţină duioşie, un soi 
de dragoste? 

Ei bine, această posibilitate trebuia nimicită. 


— Doamnă Myerson? Regretați? 


e 274 a 


Nota autoarei 


Reperele geografice din această carte sunt inspirate de 
străzile şi casele din apropierea canalului Regent, care 
traversează cartierele Islington şi Clerkenwell din Londra. 
Nici casele, nici străzile nu sunt descrise cu fidelitate; acolo 
unde am considerat de cuviinţă, mi-am permis unele 
libertăţi artistice. 


e 275 + 


Mulţumiri 


Le mulţumesc lui Sarah Adams şi Sarah McGrath pentru 
editările lor incisive şi răbdarea aparent nelimitată. 

Le mulţumesc lui Lizzy Kremer şi Simon Lipskar, cei mai 
buni agenţi literari de pe ambele maluri ale Atlanticului, 
pentru sfaturile lor strălucite şi sprijinul lor de nădejde. 

Mulţumesc Carolinei MacFarlane, câştigătoarea licitaţiei 
caritabile organizate de CLIC Sargent, pentru că m-a lăsat 
să-i folosesc numele. 

Le mulţumesc primilor cititori ai cărţii: Petina Gappah, 
Frankie Gray şi Alison Fairbrother. 

Şi îi mulţumesc lui Simon Davis, pentru că, Dumnezeu 
mi-e martor, ultimii trei ani nu au fost uşori. 


| VIRTUAL | 


| PROJECT 


e 276» 


> 


i impetuozitate cu care d cucerit milioane 
FATA DIN TREN şi i ÎN APE ADÂNCI, 


Când un tânăr este găsit măcelărit pe o barcăjancorată la 
un chei londonez, suspiciunile planează asu] 
femei. Laura, o tânără cu probleme, este ultii 
persoană văzută pe barcă, după o aventură 
cu victima. Carla este mătuşa tânărului ucis, 


îndurerată după ii ei. iriam este vecina 
băgăcioasă care 

Trei femei pline din suflet 
să îndrepte 


vorba de răzb 08 şi cei mai buni oameni sunt 
capabili de lucruri înfiorătoare. Cât de departe vor merge 
ele ca să-și regăsească liniştea? Cât pot arde mocnit 
secretele până să iasă la lumină? 


Z 
— 
p— 
o 
[99] 
z 
z 
oO 
o 


e 278 +