Sebastian Fitzek — Pachetul

Bini Di m l V m 


A 


4 
é 


Sovastiian 


SEBASTIAN FITZEK 


PACHETUL 


Original: Das Paket | The Package] (2016) 


Traducere din limba germană de: 
ADRIANA MARINESCU 


virtual-project.eu 


LEBĂDA 
NEAGRA 
the publishing house 


2020 


VP - 


2 


„„toate poveștile, când le spui până la capăt, se 
sfârșesc odată cu moartea. Cel care vă ascunde 
acest adevăr nu este un povestitor bun. 


E. Hemingway 

Nu este posibil să observi ceva fără să și 
modifici. 

Principiul incertitudinii al lui Heisenberg 


VP-3 


Prolog 


Când a deschis ușa la dormitorul părinţilor, Emma nu bănuia 
că o făcea pentru ultima oară. Niciodată n-avea să se mai 
cuibărească lângă mama ei, după miezul nopţii, înarmată cu un 
elefant de stofă și foarte preocupată ca nu cumva, căţărându-se 
în pat, să-l trezească pe tata, care dădea din picioare prin vis, 
mormăia cuvinte fără șir sau scrâșnea din dinți. 

Azi nu dădea din picioare, nu mormăia și nici nu scrâșnea din 
dinţi. Azi scâncea doar. 

— Tata? 

Emma înaintă orbecăind din întunericul holului în dormitor. 
Lumina lunii pline, care în nopţile astea de primăvară trona 
deasupra Berlinului ca un soare al miezului de noapte, cădea cu 
luciri de mercur printre perdelele trase. 

Cu ochii mijiţi, deasupra cărora bretonul era ca o draperie de 
culoarea castanei, Emma reuși să deslușească lucrurile din jur: 
cufărul de ratan de la picioarele patului, noptierele de sticlă, 
care flancau patul larg, dulapul cu uși glisante în care se 
ascunsese ea uneori, pe vremuri. 

Până când Arthur a intrat în viaţa ei și i-a stricat plăcerea 
jocului de-a v-aţi ascunselea. 

— Tata, șopti Emma pipăind și încercând să-l apuce de 
piciorul gol, care se ivea de sub pătură. 

Și ea avea doar o șosetă și aceea abia i se mai ţinea de 
degete. Pe cealaltă o pierduse în somn, undeva, pe drumul 
dintre castelul cu sclipici al inorogului și valea păianjenului 
zburător, gri-argintiu, care o făcea uneori să-i fie teamă în vis. 

Dar nu atâta teamă câtă mi-e de Arthur. 

Deși el o încredința întruna, spunându-i că nu era rău. Dar 
putea să aibă încredere în el? _ 

Ema strânse elefantul și mai tare la piept. Işi simţea limba ca 
pe o gumă de mestecat lipită de cerul gurii. Nici ea nu-și auzise 
bine glasul subțire, așa că încercă din nou: 

— Tata, trezește-te. 

Ema îl ciupi de degetul de la picior. 

În timp ce-și retrăgea piciorul, tata se întoarse pe-o parte cu 


VP -4 


un geamăt, pătura se ridică puţin și Emma simţi în nări mirosul 
lui inconfundabil, de somn. Era convinsă că-l putea recunoaște 
pe tata cu ochii închiși, numai după miros, într-un grup întreg de 
adulţi. După amestecul acela de tutun și apă de colonie, care îi 
era atât de familiar. Care îi plăcea atât de mult. 

Emma chibzui puţin dacă n-ar fi fost mai bine să încerce la 
mama. La ea putea să apeleze oricând. Tata o certa adesea. De 
cele mai multe ori, Emma nici nu știa ce poznă mai făcuse când 
auzea ușile trântindu-se cu atâta zgomot de se cutremura toată 
casa. Apoi mama îi spunea că nici tata nu știa prea bine ce-l 
supărase, zicând că era un „corliric” sau ceva asemănător și că 
după aceea îi părea rău. Și câteodată, foarte rar, i-o spunea 
chiar și el. Venea în camera ei, îi atingea obrazul ud de lacrimi și 
o mângâia pe păr, explicându-i că nu era chiar foarte simplu să 
fii om mare, din cauza răspunderilor și a problemelor și așa mai 
departe. Pentru Emma, clipele astea rare erau cele mai fericite 
de pe pământ și acum chiar după un astfel de moment tânjea. 

Tocmai azi ar însemna foarte mult pentru ea. 

Acum, când mi-e atât de teamă. 

— Tata, te rog, eu... 

Dădu să se apropie de capul patului ca să-i atingă fruntea și 
se împiedică de o sticlă. 

O, nu... 

In toată tulburarea ei, uitase că mama și tata ţineau mereu o 
sticlă cu apă lângă pat, pentru cazul în care i se făcea sete 
vreunuia în timpul nopţii. În cădere, sticla se rostogoli pe 
parchet și Emmei i se păru că aude un marfar trecând prin 
dormitor. Gălăgia părea asurzitoare, ca și cum zgomotul ar fi 
fost sporit de întuneric. 

Lumina se aprinse. 

Pe partea mamei. 

Când se văzu deodată în lumină, Emma scoase un țipăt 
ascuţit. 

— Șoricel? se auzi mama, care, în conul de lumină al veiozei, 
semăna cu o sfântă. 

O sfântă cu părul zbârlit și cu urme de la cutele pernei pe 
faţă. 

Acum, trezit brusc, deschise ochii și tatăl Emmei. 

— Ce, la naiba, ce... 

Vorbea tare, avea privirea rătăcită, căutând să se orienteze. 


VP-5 


Era evident că se trezise dintr-un vis urât sau poate încă mai era 
prins în el. Se ridică în capul oaselor. 

— Ce-i cu tine, scumpo? întrebă mama. 

Înainte ca Emma să poată răspunde, tata începu să strige. 

— Fir-ar a naibii să fie! 

— Thomas! îl mustră mama. 

Acum el striga și mai tare, agitând brațele spre Emma. 

— A naibii să fie, de câte ori nu ţi-am spus... 

— Thomas! 

— ...Să ne lași în pace în timpul nopţii! 

— Dar... dar... dulapul meu... 

Emma începu să se bâlbâie și ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu-ncepe iar, se stropși din nou tata. 

Încercările mamei de a-l potoli păreau să-l înfurie și mai mult. 

— Arthur, zise Emma totuși. Fantoma. lar e aici. În dulap. 
Trebuie să veniţi cu mine. Altfel, poate c-o să-mi facă rău. 

Tata gâfâia, privirile i se întunecară, buzele îi tremurau și timp 
de-o clipă arătă așa cum și-l închipuia ea pe Arthur: un diavol 
scund, asudat, cu burtă mare și chel. 

— Pe naiba trebuie. Emma, cară-te imediat sau am să-ţi fac 
eu rău. Nu poate, ci sigur! 

— Thomas! O auzi ea din nou pe mama, în timp ce se 
retrăgea, clătinându-se. 

Vorbele acelea o loviseră pe Emma. Mai tare decât paleta de 
tenis de masă pe care o primise peste faţă, din greșeală, la ora 
de sport, luna trecută. Ochii i se umplură de lacrimi. Se simțea 
ca și cum tata ar fi pălmuit-o. Obrazul îi ardea, deși el nici măcar 
nu ridicase mâna. 

— Nu se poate să vorbeşti așa cu fiica ta, o auzi Emma pe 
mama. 

Cu teamă, în șoaptă. Aproape implorând. 

— Vorbesc cu ea cum am eu chef. Trebuie să se-nveţe odată 
să nu mai dea buzna aici în fiecare noapte... 

— E o fetiţă de șase ani. 

— Și eu sunt un bărbat de patruzeci și patru de ani, nevoile 
mele nu contează chiar deloc în casa asta? 

Emma scăpă elefantul, dar nu-și dădu seama. Se întoarse 
spre ușă, părăsi camera ca și cum ar fi fost trasă de un fir 
nevăzut, ca o marionetă. 

— Thomas... 


VP-6 


— Încetează cu Thomas ăsta al tău, o maimuţări tata. M-am 
culcat abia acum o jumătate de oră. Dacă mâine dimineaţă nu-s 
în formă la tribunal, dacă pierd procesul ăsta, atunci s-a 
terminat cu biroul de avocatură și atunci poţi să-ţi iei gândul de 
la tot ce-i aici: casă, mașina ta, copilul. 

— Știu... 

— Nimic nu știi. Emma deja ne-aduce la sapă de lemn, dar tu 
ai vrut neapărat încă un ţânc care să nu mă mai lase să dorm 
chiar deloc. La naiba! Eu sunt singurul care aduce bani în casă, 
după cum poate că-ţi dai seama. Și am nevoie de somn! 

Emma trecuse deja de jumătatea holului, dar glasul tatălui tot 
nu scăzuse. Doar cel al mamei. 

— Ssst, Thomas. Dragule. Relaxează-te. 

— Cum să mă relaxez aici? 

— Lasă-mă pe mine. Te rog. Mă ocup eu acum de tine, OK? 

— Te ocupi? De când ești iar gravidă, numai de tine te-ai... 

— Știu, știu. E greșeala mea. Hai, lasă-mă pe mine să... 

Emma închise ușa de la camera ei și lăsă afară glasurile 
părinţilor. 

Măcar pe cele din dormitor. Nu și pe cele din capul ei. 

Cară-te imediat! Sau... 

Işi șterse ochii de lacrimi și aşteptă să-i dispară vâjâiala din 
urechi, dar nu s-a întâmplat așa. Nici lumina lunii nu se retrăgea 
din camera ei, aici era mai puternică decât la părinţii ei. 
Storurile ei erau din pânză subţire de in și, în plus, mai licăreau 
și stelele fosforescente lipite pe tavan, deasupra patului. 

Patul meu. 

Emma dorea să se strecoare acolo și să plângă sub pătură, 
dar nu putea decât dacă era sigură că fantoma nu mai era în 
ascunzătoarea ei. Că nu sărea la ea în timpul somnului, ci că 
dispăruse din nou, ca întotdeauna când o însoțea mama, ca să 
verifice. 

Vechiul dulap rustic era un monstru cu niște cioplituri 
rudimentare în ușile de stejar care, când le deschideai, imitau 
râsul croncănitor al unei vrăjitoare bătrâne. 

Ca și acum. 

Dă Doamne să fi dispărut! 

— Hei? făcu Emma spre deschizătura aceea neagră, din fata 
ochilor. 

Dulapul era atât de mare, încât lucrurile ei ocupau doar 


VP -7 


partea stângă. În cealaltă jumătate, era loc pentru prosoapele și 
fetele de masă ale mamei. 

Și pentru Arthur. 

— Hei, răspunse fantoma cu voce joasă. 

Se auzea ca întotdeauna, ca și cum și-ar fi acoperit gura cu 
mâna. Sau cu un sal. 

Emma scoase un țipăt ascuţit. Ciudat, dar nu simţea spaima 
aceea profundă, atotcuprinzătoare, ca înainte, când auzise 
prima oară huruitul în dulap și se dusese să vadă ce era. 

Poate că frica e ca o pungă cu jeleuri-ursuleți, își zise ea. S-a 
terminat deja în dormitorul părinților. 

— Tot aici ești. 

— Bineînţeles. Crezi că am să te las singură? 

AȘ fi vrut eu. 

— Și dacă tata ar fi venit să vadă ce-i? 

Arthur râse fără zgomot. 

— Ştiam că n-o să vină. 

— Cum așa? 

— l-a păsat vreodată de tine? 

Emma șovăi. 

— Da. 

Nu. Nu știu. 

— Dar mama... 

— Mama ta e slabă. De aceea sunt aici. 

— Tu? 

Emma își trase nasul. 

— la spune... 

Arthur făcu o mică pauză și glasul lui deveni și mai grav. 

— Ai plâns? 

Emma încuviință din cap. Nu știa dacă fantoma putea s-o 
vadă, dar probabil că ochii ei nu aveau nevoie de lumină. Poate 
că nici n-avea ochi, nu era sigură. Doar nu-l văzuse niciodată pe 
Arthur. 

— Ce s-a întâmplat? o descusu el. 

— Tata m-a certat. 

— Și ce-a spus? 

— A spus... 

Emma înghiţi în sec. Una era să auzi cuvintele în propriul cap. 
Altceva era să le spui cu glas tare. Durea. 

Însă Arthur insista și ea se temu că avea să fie la fel de furios 


VP-8 


ca tata, așa că repetă cuvintele. 

— Cară-te imediat sau am să-ţi fac eu rău. 

— Asta a spus? 

Emma încuviinţă din nou. Și într-adevăr, Arthur părea s-o 
poată vedea în întuneric, fiindcă reacţionă la încuviințarea ei. 
Scoase un mormăit dezaprobator și apoi se întâmplă ceva de-a 
dreptul uluitor. Arthur își părăsi ascunzătoarea. Pentru prima 
oară. 

Fantoma, care era mult mai mare decât și-o închipuise ea, 
dădu deoparte câteva umerașe și, ieșind, își trecu degetele 
înmănușate peste părul ei. 

— Bagă-te liniștită în pat, Emma. 

Ea ridică ochii spre Arthur și împietri. În locul unui chip, se 
văzu pe ea, cu trăsături strâmbate. Ca și cum s-ar fi uitat în 
oglinda care te sluțește, dintr-un labirint al groazei, montată pe 
un stâlp înalt, negru. 

A durat puţin până să-și dea seama că Arthur purta o cască 
de motociclist în a cărei vizieră se vedea pe sine, cu trăsături 
deformate. 

— Mă întorc imediat, promise el și se îndreptă spre ușă. 

Ceva din mersul lui i se părea cunoscut, însă atenţia Emmei 
era prea atrasă de obiectul ascuţit pe care Arthur îl ţinea în 
mâna dreaptă. 

Aveau să treacă mulți ani până când să înțeleagă că fusese 
vorba despre o seringă. 

Cu un ac lung, care scânteia în lumina lunii. 


Cel care minte o dată nu va fi crezut nici când spune adevărul. 


VP-9 


Capitolul 1 


28 de ani mai târziu 


Nu faceți asta. Am mințit. Vă rog, nu... 

Toţi cei prezenţi, aproape în exclusivitate bărbaţi, se 
străduiau să pară indiferenți în timp ce urmăreau cum era 
chinuită femeia brunetă, pe jumătate despuiată. 

Dumnezeule mare, e o greșeală. Am născocit toate astea. O 
greșeală cumplită... Ajutor! 

Țipetele ei răsunau în încăperea vopsită în alb, sterilă, 
cuvintele se înțelegeau perfect. Nimeni n-avea să-și poată găsi 
vreo scuză mai târziu, pretextând că nu înţelesese. 

Femeia se împotrivea. 

Totuși, bărbosul puţin supraponderal, cu dinţi strâmbi, înfipse 
acul seringii în îndoitura brațului imobilizat. 

Însă nu i-au fost îndepărtați electrozii fixaţi pe frunte și pe 
tâmple și nici cercul de pe cap, prin care amintea de bietele 
maimuțe chinuite în laboratoarele unde se făceau experimente 
pe animale, cărora li se desfăcuse ţeasta și li se băgaseră niște 
sonde în creier. 

Și, în fond, ceea ce urma să i se facă ei nu era cu mult diferit. 

Când anestezicul și miorelaxantul și-au arătat efectul, a fost 
pornită ventilaţia. Apoi, oamenii au început să aplice șocuri 
electrice. 475 de volţi, de 17 ori la rând, până când au provocat 
o criză epileptică. 

Din unghiul pieziș în care era amplasată camera de 
supraveghere nu se vedea dacă femeia cu păr negru se cabra 
sau dacă membrele îi zvâcneau spasmodic. Spatele persoanelor 
purtând halate și măști chirurgicale obturau vizibilitatea 
privitorilor. Dar ţipetele încetaseră. Și, în cele din urmă, se opri 
și înregistrarea și sala redeveni mai luminoasă. 

— Ceea ce ați văzut acum este un caz șocant... își începu 
doctor Emma Stein explicaţiile și se întrerupse ca să tragă 
microfonul mai aproape, pentru ca participanţii la conferinţă s-o 
poată înţelege mai bine. 

Era iritată că refuzase taburetul oferit de tehnician la proba 


VP - 10 


de sunet. În mod obișnuit, ar fi cerut chiar ea unul, dar individul 
în salopetă rânjise cu atâta superioritate, încât respinsese acea 
posibilitate de a se înălța și de aceea era nevoită acum să stea 
pe vârfuri, în spatele pupitrului. 

— Este un caz șocant de psihiatrie coercitivă, despre care se 
credea că a dispărut demult. 

Ca și Emma, cei mai mulţi dintre cei prezenţi erau psihiatri. 
Așadar, nu era nevoită să le explice colegilor că nu-și îndrepta 
critica împotriva terapiei electroconvulsive ca metodă. Oricât de 
medieval ar fi părut să treci curent electric printr-un creier 
omenesc, rezultatele în combaterea psihozelor și a depresiilor 
erau cât se poate de promițătoare. Întreprins sub anestezie 
totală, tratamentul era aproape lipsit de efecte secundare. 

— Am reușit să obținem clandestin aceste înregistrări făcute 
cu o cameră video, într-o sală de la Clinica Orphelio din 
Hamburg. Pacienta, a cărei situaţie aţi fost în măsură s-o 
observați fragmentar, a fost internată acolo anul trecut, pe 3 
mai. Diagnosticul la internare a fost psihoză schizoidă, bazat 
exclusiv pe afirmaţiile făcute chiar de femeia de treizeci și patru 
de ani. De fapt, ea era sănătoasă. Pretinsa pacientă doar își 
simulase simptomele. 

— De ce? întrebă o persoană din stânga ei, cam de pe la 
mijlocul sălii, și a cărei faţă nu se vedea. 

Bărbatul fusese nevoit să-și strige întrebarea, pentru ca ea să- 
| înţeleagă în sala aceea ca de teatru. Pentru conferința anuală 
de specialitate, Societatea Germană de Psihiatrie închiriase sala 
principală de la Centrul Internaţional pentru Congrese. Privită 
din afară, construcţia amintea de o staţie spaţială zvârlită din 
întinderile nesfârșite ale cosmosului direct sub turnul de 
radioemisie. Însă când intrai în clădirea făcută în anii '70, 
probabil infestată cu azbest (există controverse între specialiști 
în privinţa asta), te gândeai mai curând la un film retro decât la 
science-fiction. Amenajările interioare erau dominate de crom, 
sticlă și piele neagră. 

Emma își plimbă privirea peste șirurile de scaune, ocupate 
toate, dar nu reuși să-l descopere pe cel care pusese întrebarea, 
așa că vorbi în direcţia în care presupunea că se află. 

— Răspund cu altă întrebare: ce vă spun experimentele 
Rosenhan? 

Un coleg mai în vârstă, care ședea într-un scaun cu rotile la 


VP -11 


capătul primului rând, dădu din cap, încuviințând. 

— Au fost făcute pentru prima oară la sfârșitul anilor '60, 
începutul anilor '70, cu scopul de a verifica validitatea 
prognosticurilor psihiatrice. 

Ca întotdeauna când era puţin nervoasă, Emma își răsucea cu 
arătătorul mâinii stângi o șuviță din părul ei des, șaten, de 
nuanța lemnului de tec. Nu mâncase nimic înainte de conferință, 
de teamă să nu se simtă obosită sau să râgâie. Acum stomacul 
ei făcea atâta zgomot, încât se temea că microfonul ar putea să 
prindă acele sunete și astfel să fie realimentate glumele care 
sigur circulau pe seama fundului ei mare. Faptul că în rest era 
mai curând zveltă nu făcea decât să sporească în ochii ei 
nepotrivirea asta trupească. 

O coadă de mătură sus, ca o bilă pentru demolări jos, își 
spusese ea chiar azi-dimineaţă, când se privise în oglinda din 
baie. 

In clipa următoare, Philipp o îmbrăţișase, venind din spate, și-i 
spusese că avea cel mai frumos trup pe care-l atinsese 
vreodată. Și, la plecare, când o sărutase, o strânsese în brațe, în 
ușă, și îi șoptise la ureche că, la întoarcerea ei, va avea urgent 
nevoie de terapie de cuplu cu cea mai erotică psihiatră din 
Charlottenburg. Simţise că vorbea serios, dar mai știa și că soțul 
ei se pricepea la împărţit complimente. Flirtatul ţinea pur și 
simplu de felul de-a fi al lui Philipp, Emma fusese nevoită să se 
obișnuiască, și rareori scăpa vreo ocazie să-și exerseze talentul. 

— In scopul realizării experimentelor Rosenhan, numite astfel 
după psihologul american David Rosenhan, opt voluntari s-au 
internat de formă în clinici psihiatrice. Studenţi, casnice, pictori, 
psihologi și medici. La internare, toţi au spus aceeași poveste: 
că mereu ar fi auzit glasuri. Glasuri ciudate, înspăimântătoare, 
care rosteau cuvinte precum „cavernos”, „înfundat” sau „gol”. 
Nu vă va surprinde să aflaţi că pretinșii pacienţi au fost preluaţi, 
majoritatea cu diagnosticul de schizofrenie sau psihoză 
maniaco-depresivă. Deși se putea demonstra că erau sănătoși și 
au avut un comportament perfect normal după internare, 
subiecţilor li s-a aplicat tratamentul timp de mai multe 
săptămâni și li s-au administrat peste două mii de tablete în 
total. 

Ema își umezi buzele cu o înghiţitură de apă din paharul pus 
la dispoziţie. Se dăduse cu ruj, chiar dacă Philip o prefera cu 


VP - 12 


„fardul dat de natură”. Avea, într-adevăr, o piele neobișnuit de 
netedă, dar mult prea palidă, după părerea ei, mai ales dacă 
țineai seama de culoarea intensă a părului. Nu reușea să-și dea 
seama ce însemna în cazul ăsta un „contrast adorabil”, cum 
zicea Philipp. 

— Dacă vă gândiţi că anii '70 înseamnă mult timp în urmă, că 
totul s-a petrecut în alt secol, adică într-un Ev Mediu al științelor 
psihiatriei, înseamnă că această înregistrare video vă arată ceva 
mai grav: a fost făcută anul trecut. Și această tânără femeie s-a 
înscris voluntar pentru testare. Am repetat experimentul 
Rosenhan. 

Un murmur străbătu sala. Nu era teama de a fi confruntaţi cu 
niște rezultate scandaloase, ci mai curând grija ca nu cumva să 
fi fost testați și ei, cei prezenţi. 

— Din nou am trimis în clinici psihiatrice pretinși pacienţi, din 
nou am testat ce se întâmplă când niște oameni perfect 
sănătoși sunt internaţi într-o unitate închisă. Cu rezultate 
înspăimântătoare. 

Emma mai bău înghiţitură, apoi continuă: 

— Femeia din filmare a fost diagnosticată cu paranoia 
schizoidă, doar pe baza unei sigure propoziţii rostite la 
internare. Timp de peste o lună i s-a administrat tratamentul 
corespunzător. Nu doar medicamentos și prin terapii 
conversaţționale, ci și forțat. După cum aţi putut vedea și auzi, 
ea și-a exprimat cât se poate de limpede refuzul tratamentului 
cu electroșocuri. Nici nu este de mirare, fiindcă este sănătoasă. 
Cu toate acestea, tratamentul i-a fost aplicat împotriva voinţei. 

— Deși refuzul a fost evident. Deși, după internare, n-a 
înregistrat niciun fel de abateri de la normalitate și în repetate 
rânduri i-a asigurat pe medici că starea i s-a normalizat. Însă ei 
nu i-au dat ascultare și nici infirmierilor sau celorlalți pacienţi. 
Fiindcă, spre deosebire de medicii care treceau doar din când în 
când, persoanele cu care se întâlnea mai des și pentru mai mult 
timp erau convinse că locul femeii nu era nicidecum la izolare. _ 

Emma văzu pe cineva ridicându-se, într-un rând din față. li 
făcu semn tehnicianului să mărească intensitatea luminii, așa 
cum stabiliseră. Ochii ei deslușiră un bărbat înalt, neglijent, cu 
păr rar; așteptă ca o asistentă cu picioare lungi să-și croiască 
drum printre rânduri până la el și să-i dea un microfon. 

Bărbatul suflă o dată în microfon, apoi spuse: 


VP - 13 


— Stauder-Mertens, Clinica universitară Köln. Daţi-mi voie, 
colega, ne prezentați aici niște înregistrări video horror, neclare, 
despre a căror realizare și sursă preferăm să nu aflăm nimic și 
faceţi niște afirmaţii ameţitoare, care, dacă ajung la public, 
reușesc să dăuneze masiv profesiei noastre. 

— Aveţi cumva și o întrebare? se interesă Emma. 

Medicul cu nume dublu confirmă, dând din cap. 

— Aveţi ceva mai consistent la îndemână decât declaraţia 
acestei presupuse paciente? 

— Chiar eu am selectat-o pentru acest experiment. 

— Frumos, dar puteţi și băga mâna în foc pentru ea? Adică, de 
unde știți că pacienta chiar este sănătoasă? 

Emma putea să simtă și de la distanţă același zâmbet arogant 
care o supărase și la tehnician. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule Stauder-Mertens? 

— La faptul că cineva care se internează voluntar, pentru 
câteva săptămâni, într-o unitate închisă, susţinând fapte false, 
este, daţi-mi voie să mă exprim cu prudenţă, o persoană 
înzestrată neapărat cu o structură psihică ieșită din comun. Cine 
vă poate spune că această remarcabilă doamnă nu suferea 
totuși de acele simptome, pentru care a fost tratată până la 
urmă și care s-au manifestat, poate, abia în timpul șederii în 
clinică? 

— Eu, răspunse Emma. 

— Ah, aţi fost cu ea tot timpul? întrebă el pe un ton ușor 
insolent. 

— Da. 

Zâmbetul arogant dispăruse. 

— Dumneavoastră? 

Emma  încuviință din cap și în sală atmosfera deveni 
perceptibil mai încărcată. 

— Exact, confirmă Emma. 

Glasul îi tremura de emoție, dar și de furie, din cauza 
monstruozităţii dezvăluirilor sale. 

— Stimaţi colegi, aţi văzut persoana din înregistrare numai 
din spate și cu părul vopsit, dar femeia care a fost mai întâi 
anesteziată și apoi tratată forțat cu electroșocuri, împotriva 
voinţei ei clar exprimate - femeia aceea eram eu. 


VP - 14 


Capitolul 2 


Două ore mai târziu 


Emma întinse mâna spre valiză și șovăi, înainte să intre în 
camera 1904, din simplul motiv că nu putea să vadă aproape 
nimic. Lumina slabă care străpungea întunericul venea de la 
nenumăratele lumini ale metropolei aflate cu 19 etaje mai jos. 
Le Zen de pe strada Tauentzien era cel mai nou palat de crom și 
sticlă din Berlin, de cinci stele, cu peste trei sute de camere. Și - 
cel puţin după părerea Emmei - era amenajat cam fără bun- 
gust. 

In orice caz, asta i-a fost prima impresie, după ce găsise 
comutatorul principal lângă ușă și a aprins lumina din tavan. 

Mobilierul arăta ca și cum, la alegerea dotărilor, cineva ar fi 
pus un practicant de la un birou de amenajări interioare să ţină 
seama de toate clișeele stilului de viaţă specific Orientului 
îndepărtat. 

În hol, despărţit de dormitor doar de o ușă glisantă subțire, 
îmbrăcată în hârtie de mătase, era un dulap de nuntă, 
chinezesc. Un preș de bambus se întindea de la ușă și până la 
un pat jos. Lămpile de lângă canapelele de la nivelul pardoselii 
semănau cu lampioanele colorate de la parada felinarelor pe 
care o organiza cu prichindeii grădiniţa cartierului HeerstraBe, în 
fiecare an, de Sfântul Martin. Surprinzător de stilată era în 
schimb o fotografie uriașă, alb-negru, dintre canapea și dulapul 
zidit, care înfățișa un portret supradimensionat al sculptorului Ai 
Weiwei și care ajungea până la tavan. Emma văzuse de curând 
o expoziție a acestui artist chinez de excepție. 

Işi desprinse privirea de bărbatul cu barbă zbârlită, își atârnă 
pardesiul în dulap și scoase telefonul mobil din poșetă. 

Mailbox. 

Incercase deja o dată, dar Philipp nu răspunsese. Ca de 
obicei, când era ocupat. 

Se apropie oftând de fereastra care ajungea până la podea, își 
scoase pantofii decupaţi, ajungând la dimensiunile medii ale 
unei fete de 14 ani și privi în josul străzii Kurfürstendamm. Își 


VP -15 


trecu palma peste burtă, care nu trăda nicio schimbare, era încă 
prea devreme. Dar gândul că în ea creștea ceva mult mai 
important decât orice seminar și orice recunoaștere profesională 
o liniștea. 

Durase ceva timp până când pe testul de sarcină apăruse și a 
doua liniuţă, în sfârșit. Și acesta era și motivul pentru care 
Emma nu dormea azi acasă, ci, pentru prima oară, la hotel, în 
propriul oraș. Mica ei casă de pe aleea Teufelssee semăna 
pentru moment cu un șantier, pentru că începuseră să refacă 
acoperișul pentru o cameră de copil. Chiar dacă Philipp era de 
părere că era cam pripit, poate, să începi construirea cuibului 
înainte de sfârșitul primului trimestru de sarcină. 

Fiindcă iarăși era plecat într-o operaţiune în alt oraș, Emma 
acceptase pachetul de cazare pe care Societatea Germană 
pentru Psihiatrie îl oferise gratuit fiecărui participant la 
congresul care dura două zile; chiar și celor care locuiau în 
Berlin, ca să poată și ei să bea ceva la reuniunea din seara 
aceea (de la care Emma tocmai lipsea), din sala de festivități a 
hotelului. 

— Conferinţa s-a terminat așa cum ai prevăzut, îi spuse ea lui 
Philipp în mesajul pentru căsuţa poștală. Oricum, n-au aruncat 
cu pietre în mine, dar numai fiindcă n-aveau pietre la ei. 

Zâmbi. 

— Totuși nu mi-au luat camera. Cardul-cheie pe care l-am 
primit împreună cu hârtiile pentru congres încă se potrivea. 

Apoi Emma îi trimise lui Philipp un sărut, închise telefonul și 
simţi că îi era teribil de dor de el. 

Mai bine singură aici la hotel, decât singură printre găleți cu 
vopsea și pereți sparti, acasă, încercă ea să se convingă în 
gând. 

Se duse în baie, unde, în timp ce-și scotea costumul, căută 
comutatorul de sunet al difuzoarelor din tavanul dublu, prin care 
se transmitea semnalul sonor al televizorului. 

Zadarnic. 

Așadar, fu nevoită să se întoarcă în camera de zi și să închidă 
televizorul. Și aici dură până când găsi telecomanda într-un 
sertar al noptierei, de aceea era deja cât se poate de bine 
informată despre prăbușirea unui avion în Ghana și despre 
erupția unui vulcan în Chile. 

Emma auzi glasul nazal al crainicului TV trecând la altă știre - 


VP - 16 


„ avertisment al poliției cu privire la un criminal în serie care 
atacă femei... - şi, apăsând pe buton, tăie sonorul. 

În baie îi trebui o vreme până când găsi cum se regla 
temperatura apei. 

Fiindcă era friguroasă de felul ei, iubea apa caldă, chiar și 
acum, în toiul verii, și, cu cele nici măcar douăzeci de grade ale 
ei, ziua de iunie fusese neobișnuit de răcoroasă și mai ales 
vântoasă. 

Așadar, reglă comutatorul digital pentru temperatură la 40 de 
grade, limita suportabilităţii pentru ea, și aşteptă furnicăturile 
care apăreau mereu de îndată ce șuvoiul fierbinte îi ajungea pe 
piele. 

De obicei se înviora automat de îndată ce, învăluită în abur, 
simţea pe trup apa fierbinte, dar azi efectul era mai slab și 
pentru că mizeriile cu care se aruncase în ea, după conferinţă, 
nu se puteau spăla cu apă și săpun de hotel. 

Reacţiile la dezvăluirile ei, cum că și în secolul al XXI-lea, pe 
baza unor diagnostice greșite, neglijent formulate, oamenii 
riscau să devină niște jucării în mâinile semizeilor îmbrăcaţi în 
alb, care făceau abuz de putere, fuseseră violente. Validitatea 
rezultatelor obţinute prin cercetările ei fusese pusă la îndoială 
mai mult decât o dată. Editorul celei mai renumite reviste de 
specialitate anunţase chiar o verificare amănunţită, înainte să 
„ia în considerare” publicarea unui articol referitor la lucrarea ei. 

Desigur, câţiva colegi îi promiseseră sprijin, după conferinţă, 
dar chiar și în privirile celor puţini care au bătut-o pe umăr 
putuse să vadă un reproș nerostit: Cum ai putut să te expui 
primejdiei prin experimentul ăsta necugetat? Și, mai ales, de ce 
îți primejduiești cariera și te pui cu mai-marii branșei din clinici? 

Ceva ce Philipp n-ar întreba-o niciodată. El înțelegea de ce 
Emma se implica de ani buni în optimizarea statului/statutului 
legal al pacienţilor aflaţi în tratament psihiatric, care de regulă 
erau priviți cu mai multă suspiciune decât, de pildă, pacienţii 
care se plângeau de un tratament dentar greșit. 

Și Philipp înţelegea și de ce, din cauza asta, alegea ea căi 
neobișnuite, uneori primejdioase. Fără îndoială că explicaţia era 
marea asemănare dintre ei, în privinţa asta. 

Și Philipp încălca, în munca lui, niște hotare pe care niciun om 
normal nu le trecea de bunăvoie. Pur și simplu pentru că 
psihopaţii și criminalii în serie, pe care îi urmărea ca șef al 


VP - 17 


departamentului operaţional de la Biroului Federal pentru 
Investigații Criminale, nu-i dădeau de ales. 

Unele cupluri au același simț al umorului, altele au moduri 
asemănătoare de a-și petrece timpul liber sau se bazează pe o 
orientare politică comună. În schimb, Emma și Philipp râdeau la 
glume cu totul diferite, ea nu reușea să găsească nimic în fotbal, 
iar el nu pricepea atracţia ei pentru musicaluri, iar dacă în 
tinerețe ea demonstrase împotriva energiei nucleare și a 
industriei blănurilor, el fusese membru în Junge Union!. Ceea ce 
dădea soliditate relaţiei lor se numea empatie. 

intuiţia și experienţa le îngăduiau să se pună în pielea altor 
oameni și să scoată la lumină tainele din sufletul lor. În vreme 
ce Emma o făcea ca să-și elibereze de probleme psihice 
pacienţii care veneau la cabinetul ei privat din piaţa Savigny, 
Philipp își folosea extraordinarele calităţi pentru a realiza profile 
comportamentale şi individuale.  Scenariștii preferă să-i 
numească profiler pe cei cu meseria lui, dar în viaţa reală, ei se 
cheamă analiști de caz. Mulțumită analizelor lui Philipp, fuseseră 
prinși deja câţiva dintre cei mai primejdioși infractori de care 
avusese parte Germania Federală. 

Numai că, în ultima vreme, Emma își dorea ca amândoi să 
mai micșoreze pasul. Nu scăpa de senzaţia că și Philipp reușea 
tot mai greu să se distanţeze de muncă în timpul lor liber, și așa 
destul de măsurat. Și îi era teamă că erau pe cale să 
dovedească adevărul cugetării lui Nietzsche despre abis: dacă 
privești în el destul de mult și de adânc, ajungi să privești în tine 
însuți. 

O pauză scurtă sau măcar un concediu. Asta ar fi. 

Ultima călătorie împreună fusese cu atât de mult timp în 
urmă, încât amintirile păleau deja. 

Emma folosi șamponul de la hotel, sperând că a doua zi n- 
avea să arate ca un pudel. Pe cât era de des părul ei castaniu, 
tot pe-atât era de sensibil, dacă nu folosea produsul de îngrijire 
potrivit. De nenumărate încercări și de multe lacrimi fusese 
nevoie până când descoperise ce anume dădea luciu părului ei 
sau ce-l făcea să arate ca perna crăpată a unei canapele. 

Emma își clăti părul, trase într-o parte perdeaua dușului și 


1 Organizaţia de tineret comună celor două partide conservatoare care formează 
Uniunea Creștină în Germania, Uniunea Creștin-Democrată (CDU) și Uniunea Creștin- 
Socială din Bavaria (CSU). 


VP-18 


încă se întreba cum de un hotel atât de scump nu instalase uși 
glisante de sticlă, când, brusc, nu mai reuși să gândească 
limpede. 

Frică, asta simţea. 

Fugă, la asta s-a gândit mai întâi, când a văzut literele. 

Pe oglinda din baie. 

De-a latul oglinzii aburite scria cu litere clare: 


S CARĂ-TE. 
ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU! 


VP-19 


Capitolul 3 


— Da? 

— Scuze deranj. Totul în ordine? 

Rusoaica din ușă, înaltă, zveltă, arăta sincer îngrijorată. 
Femeia, care vorbea doar o germană stricată, nu-i părea Emmei 
o persoană care să-și facă inutil prea multe griji pentru cei din 
jur. Arata mai mult a fotomodel, conștientă de frumusețea ei și 
considerându-se buricul pământului. Îmbrăcată cu un costum 
strâmt, de marcă, scăldată în Chanel, suită pe niște high heels 
care păreau îngrozitor de scumpi, cu care până și Emma ar fi 
putut să-i privească de sus pe alţii. 

— Cine sunteţi? întrebă Emma, iritată că deschisese ușa. 

Stătea desculţă în faţa acelei frumuseți slave, cu părul ud, 
îmbrăcată doar cu un kimono de hotel, pus în grabă. Materialul 
din care era făcut era atât de subţire, încât prin el sigur se 
distingea orice rotunjime a trupului ei gol, mult mai puțin 
perfect decât cel al rusoaicei. 

— Scuze. Pereţi foarte subțiri. 

Femeia își dădu de pe frunte una dintre extensiile blonde. 

— Treceam. Auzit strigăt. 

— Aţi auzit un strigăt? întrebă Emma fără intonaţie. 

Nu-și putea aminti cu adevărat decât că ametţise, nu doar din 
cauza mesajului înfricoșător de pe oglindă, ci sigur și de la dușul 
mult prea fierbinte. 

Ambele îi smulseseră pur și simplu pământul de sub picioare. 

In primul moment, Emma mai reușise să se ţină de lavoar, 
apoi căzuse pe dalele de gresie de unde privise literele: 


_ CARĂ-TE. 
ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU! 


— Auzit și plânset, spuse rusoaica. 

— Trebuie să fie o greșeală, răspunse Emma, deși era foarte 
posibil ca prăbușirea ei să fi fost însoţită de lacrimi. Oricum, 
ochii o mai usturau. Mesajul de pe oglindă îi trezise cele mai 
întunecate amintiri din copilărie. 

Dulapul. 


VP - 20 


Ușile care scârţâiau, în spatele cărora stătea ghemuit un 
bărbat cu cască de motociclist. 

Arthur. 

Fantoma care o însoţise în nenumărate nopţi. Întruna și- 
ntruna. Întâi, ca monstru, mai târziu, ca prieten. Până când, la 
zece ani, a fost în sfârșit „vindecată”, deși, de fapt, conceptul 
ăsta nu exista în psihoterapie. Specialistul în psihiatrie infantilă, 
la care Emma fusese nevoită să meargă atunci, reușise să 
alunge demonul, după multe ședințe. In plus, el o făcuse să 
conștientizeze despre cine era vorba în realitate, în cazul acestei 
năluciri. 

Tata! 

De la acele ore de terapie, care îi treziseră interesul pentru 
meseria ei actuală, Emma știa că nu existase niciodată o 
fantomă. Și niciun Arthur. Ci doar tatăl ei, care o respinsese și o 
speriase toată viaţa și pe care ar fi dorit atât de mult să-l aibă ca 
aliat în preajma ei. Doar pentru ea. Mereu în apropierea ei. 
Oricând la îndemână, chiar și noaptea, în dulap. 

Totuși, tatăl Emmei n-a fost niciodată un prieten. Nici în 
copilăria ei, nici în timpul studiilor, iar acum, când era psihiatru, 
căsătorită, chiar deloc. Pentru el, munca a fost mereu mai 
importantă. Documentele lui, martorii și procesele. Dimineata, 
prea devreme plecat de acasă, seara, prea târziu la întâlnirea cu 
familia. Sau chiar deloc. 

Chiar dacă nu mai practica avocatura de multă vreme, reușea 
acum doar să-i trimită o felicitare de ziua ei. Până și aceea îi 
fusese dictată cu siguranţă de mama, cu care își petrecea 
timpul în Mallorca, după ieșirea la pensie. Formulări precum „mi- 
e dor de tine” sau „sper că anul ăsta vom reuși să petrecem mai 
mult timp împreună” nu făceau parte din felul de a vorbi al 
colericului. Ci mai curând ceva cum ar fi: Cară-te imediat sau 
am să-ți fac eu rău. 

Și acum, o ameninţare asemănătoare era pe oglinda din baia 
de la hotel. 

Să fi fost o întâmplare? 

Firește! 

Incă înainte să se fi auzit bătaia în ușă, Emma găsise o 
explicaţie logică. 

O farsă! 

Cel care stătuse în cameră înainte trebuie să fi mâzgălit cu 


VP -21 


degetele unsuroase pe sticla uscată, ca să-l înspăimânte, să-l 
îngrozească pe cel care urma să stea acolo. 

Ceea ce-i și reușise. 

Şi-n așa hal, încât adunase jumătate de hotel cu strigătele ei. 
Chiar și glumeţul acela s-ar fi speriat de intensitatea cu care 
reacționase Emma, neavând cum să știe că vorbele de pe 
oglindă trezeau o veche traumă. 

Pe atunci, nu ameninţarea tatălui o zdruncinase atât de mult 
pe Emma, ci faptul că în acea noapte Arthur ieșise pentru prima 
oară din dulap. Casca de motociclist, seringa, glasul lui... totul 
păruse atât de real. 

Și uneori încă i se părea așa și-n amintirea ei. 

— E bine? 

Vru să știe rusoaica, continuând să se uite la ea cu un 
amestec ciudat de grijă și nerăbdare. Și apoi spuse ceva, ceva 
prietenos și totodată oribil, încât Emma nu știu dacă să râdă sau 
să plângă. 

— Client face necazuri? 

O, Doamne. 

Firește. 

E o prostituată! 

De aceea era așa de gătită. Jumătate de congres era cazat la 
Le Zen. Hotelul era plin de bărbaţi singuri, în camere de-o 
persoană. Câţi dintre ei își rezervaseră o escortă de lux pentru 
noaptea asta? Cu siguranță, niște nemernici ca Stauder- 
Mertens, care profitau de orice prilej care li se oferea, când erau 
departe de soţie și familie. 

— Dacă nevoie de ajutor, atunci... 

— Nu, nu. Foarte amabil, mulțumesc, dar... 

Emma scutură din cap. 

„„„dar eu nu sunt prostituată. Doar o psihiatră sperioasă. 

Frumos, că femeia voia s-o ajute. Groaznic, că părea să se 
priceapă la clienţi agresivi. Și la târfe bătute, care se ghemuiau 
plângând pe gresia dintr-o baie de hotel. 

Emma zâmbi, dar zâmbetul ei nu reușea să pară sincer. Putea 
să vadă în ochii negri ai rusoaicei că îndoielile nu-i erau risipite, 
de aceea Emma se hotărî să-i spună adevărul. 

— Nicio grijă! Sunt singură în cameră. Dar mi s-a părut că 
cineva s-a furișat și m-a urmărit pe-ascuns la duș. 

— Urmăritor? 


VP - 22 


— Da. Dar a fost numai o glumă proastă a fostului client. 

— Ei, atunci... 

Femeia încă nu părea convinsă, dar ridică din umeri și se uită 
la Rolexul de la încheietura mâinii. Apoi își luă rămas-bun, 
rostind prima propoziţie fără cusur: 

— Ai grijă să nu ţi se întâmple ceva. 

Probabil că o auzise deja de multe ori de la colegele ei. 

Emma îi mulțumi și închise ușa. Prin vizor o văzu pe rusoaică 
îndepărtându-se și luând-o pe coridor spre dreapta. 

Lifturile se aflau în direcţie opusă. Înseamnă că „întâlnirea” ei 
abia urma. 

Cu inima bătând, Emma securiză ușa cu toate încuietorile și 
zăvoarele pe care le avea și abia atunci își dădu seama cât de 
epuizată era. Întâi, conferinţa, apoi oglinda și acum, discuţia cu 
rusoaica. Tânjea să-și găsească liniștea. Să poată adormi. 

Cel mai bine, în brațele lui Philipp. 

De ce nu putea fi acum lângă ea ca să glumească împreună 
pe seama acelei situaţii ridicole? 

Emma cugetă puţin dacă n-ar fi fost bine să-i sune pe cei mai 
buni prieteni, Sylvie și Konrad, ca să-și abată gândurile, dar știa 
că amândoi aveau întâlniri. Nu unul cu celălalt, firește, deoarece 
Konrad era homo. 

Și chiar dacă dădea peste unul din cei doi, ce să spună? Sorry, 
dar sunt puțin agitată, fiindcă mi-e oglinda aburită. 

Mi-era aburită, constată ea, când se întoarse în baie ca să se 
spele pe dinți. 

Aburul dispăruse. La fel și mesajul-glumă. 

Ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. 


VP - 23 


Capitolul 4 


Emma se înfioră. 

Doar niște dâre erau dovada condensului care dispăruse, 
lăsând niște margini urâte pe sticla argintie. Fără să se mai 
gândească, șterse petele cu o mănușă de baie și, în clipa 
următoare, se enervă că nu suflase asupra oglinzii ca să reînvie 
mesajul. 

Apoi se enervă că își pierduse siguranţa de sine. 

— Ce-i cu tine, Emma, șopti ea, apăsându-și un prosop pe 
faţă. 

Mesajul nu fusese o nălucire. Doar o glumă proastă. Niciun 
motiv să fie atât de nervoasă. 

Stinse lumina în baie fără să se mai uite la oglindă. Atârnă 
kimonoul în dulap și-l înlocui cu o pijama. Nu-și putu opri 
pornirea paranoidă de a verifica dacă dulapul nu avea niște 
ascunzători (care nu existau). Dacă tot făcea asta, putea să se 
uite și după pat, să controleze draperiile și să verifice din nou 
încuietorile. Și mereu observată de Ai Weiwei, ai cărui ochi erau 
fotografiaţi în așa fel încât privirile lui o urmăreau, indiferent în 
ce loc se afla. 

Știa că toate astea erau niște activităţi substitutive, totuși se 
simțea mai bine, după ce cedase simptomelor iraționale de 
stres. 

După „turul de control”, când se strecură în sfârșit în 
așternutul proaspăt apretat, se simțea ostenită și greoaie. 
încercă încă o dată să-l găsească pe Philipp. Îi lăsă în mesageria 
vocală un să mă visezi, dacă asculti asta și, după ce-și programă 
deșteptătorul, închise ochii. 

Cum se întâmpla adesea când era peste măsură de obosită și 
totodată foarte surescitată, tot felul de lumini scânteietoare și 
jocuri de umbre umplură întunericul în care dorea să se 
cufunde. 

De ce ai spus asta? se întrebă Emma, amintindu-și vag de 
conferința ei, în timp ce plutea spre somn. De ce ai povestit că 
tu ai fost pacienta torturată din înregistrarea video? Nu asta 
fusese intenţia, acționase din impuls, numai fiindcă o sâcâise 


VP - 24 


Stauder-Mertens, înfumuratul acela egolatru. 

Aveţi ceva mai consistent la îndemână decât declarația 
acestei presupuse paciente? 

Da, avea. Acum se aflase. O știre de senzaţie inutilă. 

Emma se întoarse pe-o parte și încercă să scape de imaginea 
adunăturii de bărbaţi din publicul strâns la Centrul de congrese. 
Simţea o înţepătură în ureche, fiindcă uitase să-și scoată cerceii 
cu perlă. 

De ce faci mereu treburi dintr-astea? se întrebă ea și, așa cum 
i se întâmpla adesea la trecere dintre trezie și visare, se miră de 
ce își punea întrebarea asta și ce voia să spună, de fapt cu 
„mereu” și, în timp ce încă era prinsă în șirul ăsta de gânduri se 
întâmplă, brusc. 

Dormea. 

Nu de mult timp. 

Nici măcar de două minute. 

Până când zgomotul o trezi. 

Bâzâitul. 

În întuneric. 

Foarte aproape, chiar lângă patul ei. 

Emma se întoarse pe-o parte, deschise ochii și văzu lumina de 
la telefonul ei. Îl pusese pe podea, deoarece cablul 
încărcătorului nu ajungea de la priză până sus, pe noptieră. 
Acum îi era cam greu să pescuiască telefonul de pe covor. 

Apelant necunoscut. 

— Dragule, spuse ea, sperând că Philipp o suna de la telefonul 
vreunei secții. 

— Doamna doctor Stein? 

Nu auzise încă niciodată glasul bărbatului. Dezamăgirii că nu 
vorbea cu Philipp i se adăugă enervarea. Cine naiba o suna atât 
de târziu? 

— Sper că e important, spuse ea căscând. 

— Îmi pare rău că vă deranjez. Aici Le Zen, domnul 
Eigenhardt de la recepţie. 

Pe telefonul meu? 

— Da? 

— Voiam doar să vă întrebăm dacă vă mai cazaţi azi. 

— Poftim? 

Emma căută pe pipăite întrerupătorul veiozei de pe noptiera 
de lângă pat, fără succes. 


VP -25 


— Cum adică să mă cazez? Eu dorm deja. 

Cel puțin încerc să dorm. 

— Atunci înseamnă că putem să considerăm camera liberă? 

Asta n-aude? 

— Nu, tocmai am spus: deja m-am cazat. Camera 1904. 

— O, vă rog, mii de scuze, însă... 

Recepţionerul era evident derutat. 

— Ce însă? întrebă Emma. 

— La noi nu există o cameră cu acest număr. 

Poftim? 

Emma se ridică în capul oaselor și fixă luminița clipitoare a 
detectorului de fum de deasupra, de pe tavan. 

— Faceţi glume? 

— În tot hotelul nu există niciun patru. E un număr cu ghinion 
în spațiul asiatic și de aceea. 

Emma nu mai reuși să audă restul propoziției, fiindcă nu mai 
avea telefonul în mână. 

În schimb, auzi ceva ce nu era deloc posibil. Chiar lângă 
urechea ei: cineva își dregea glasul. 

Un bărbat. 

Și în timp ce i se tăiase respiraţia de spaimă, simţi apăsarea 
pe gură. 

Simţi un gust. 

În același timp, simţi o împunsătură și un lichid rece care îi 
pătrundea în încheietura brațului. 

Bărbatul își drese glasul din nou și apoi, când era încredinţată 
că îngheaţă pe dinăuntru, simţi lamele. 

Nevăzute în întuneric, le auzea extrem de aproape de faţa ei, 
fiindcă vibrau. 

Srrrrrrr. 

Un cuțit de bucătărie, un fierăstrău sau un tirbușon electric. 

Gata să străpungă, să taie sau să facă o punctie. 

Auzi sunetul unui fermoar care se deschidea. 

Sunt însărcinată! Încercă ea să strige, dar limba și buzele 
refuzau s-o asculte. 

Emma, condamnată la nemișcare, nu mai putea nici să țipe, 
nici să dea din picioare, nici să lovească cu pumnii. 

Doar să aștepte să vadă în ce loc avea să simtă durerea mai 
întâi. 

Și să se roage să treacă mai repede grozăvia. 


VP - 26 


Ceea ce nu s-a întâmplat. 


VP - 27 


Capitolul 5 


Șase luni mai târziu 


Emma deschise ochii și se întrebă de cât timp o privea cel din 
fața ei, în timp ce ea dormea. 

Profesorul Konrad Luft ședea în fotoliul lui, cu mâinile 
împreunate pe burtă, iar privirea lui gânditoare zăbovea cu 
gravitate melancolică asupra chipului ei. 

— Te simţi bine, cât de cât? întrebă el și la început ea nu-și 
dădu seama ce voia să spună cel mai bun prieten al ei, dar văzu 
apoi noptiera de lângă pat. 

Pe ea erau tabletele care i se dăduseră la clinica de psihiatrie, 
unde fusese trimisă de judecător, la izolare. 

Dacă era necesar. 

În caz că avea dureri, de îndată ce se trezea. 

Se întinse sub pătura de spital și încercă, folosindu-se de 
coate, să se sprijine de spătar. Prea slăbită pentru așa ceva, se 
cufundă înapoi în pernă și se frecă la ochi. 

Dormise în timpul transportului, nici nu era de mirare, având 
în vedere câte pastile i se dăduseră. Chiar și efectele secundare 
ar fi doborât cel mai puternic elefant și, în plus, i se 
administrase și un calmant. 

După trezire, mai dură o vreme până când recunoscu locul în 
care se afla. Încăperea în care petrecuse înainte atât de multe 
ore i se părea străină, chiar dacă nu la fel de străină ca secţia de 
izolare pe care n-o părăsise în ultimele săptămâni. 

Konrad își renovase de curând biroul de avocatură pentru 
drept penal, poate de acolo venea sentimentul acela ciudat, dar 
Emma se îndoia. 

Nu încăperea se schimbase fundamental, ci ea. 

În aer mai persista mirosul de vopsea și de parchet de nuc 
proaspăt ceruit, câteva piese de mobilier fuseseră mutate în 
timpul lucrărilor, dar, de fapt, totul încă era ca la prima ei vizită, 
cu aproape zece ani în urmă. Atunci, se trântise pe canapea, cu 
papuci de gimnastică și jeans. Azi era în cămașă de noapte, 
lungită pe un pat reglabil, de spital, aproape în mijlocul 


VP - 28 


încăperii. Pus oarecum pieziș, cu fața spre masa de lucru a lui 
Konrad și spre ferestrele din spate. 

— Presupun că sunt prima clientă care ţi-a fost adusă pe 
targă la birou, spuse ea. 

Konrad zâmbi cu blândeţe. 

— Am mai avut deja câţiva clienți netransportabili. Doar că 
atunci m-am dus eu la ei. Dar tu refuzi orice fel de contact în 
clinică, Emma. Respingi chiar și o discuţie cu medicii. Așa că am 
obţinut o hotărâre judecătorească de exceptare. 

— Mulţumesc, zise ea, deși nu mai exista nimic în viața asta 
pentru care să fi fost recunoscătoare. 

Nici măcar pentru faptul că avusese voie să-și părăsească 
celula. 

Într-adevăr, se împotrivise să-l primească la clinică. 

Nimeni nu trebuia s-o vadă așa. Atât de bolnavă și de 
terminată. Încuiată ca un animal. N-ar fi suportat umilinţa asta. 

— Nu ţi-ai pierdut nimic din mândrie, draga mea Emma. 

Konrad clătină din cap, dar în privirea lui nu era niciun pic de 
dezaprobare. 

— Preferi să te duci la închisoare, de bunăvoie, decât să am 
voie să te vizitez. Și acum ai nevoie de ajutorul meu mai mult 
decât oricând. 

Emma încuviinţă. 

Totul depinde de felul în care decurge discuția cu avocatul 
dumneavoastră, îi spuseseră ei. Psihiatrii și polițiștii care, cu 
siguranţă, erau pe hol și așteptau s-o transporte înapoi. 

Anwalt, „avocat”. 

Un cuvânt ciudat. Nu erau mulți care să-i știe originea din 
engleza veche - onwea/a, deci „putere”. 

Oare Konrad chiar avea puterea să-i schimbe soarta? Vechiul 
ei confident, deși „vechi”, era cu siguranţă un cuvânt nepotrivit 
pentru un bărbat cu alură sportivă, aproape atletică, în vârstă 
de cincizeci și opt de ani. Emma îl cunoscuse în timpul studiilor 
de medicină, în primul semestru și, când s-a prezentat, numele 
lui i s-a părut deosebit de familiar. Abia mai târziu și-a adus 
aminte de ce. Tatăl ei și Konrad Luft erau colegi și lucraseră 
împreună, implicând ambele birouri în cazuri despre care Emma 
citise în ziar. 

În schimb, cazul care îi apropiase atunci n-a ajuns în presă. 

Fostul prieten al Emmei, Benedict Tannhaus, băuse prea mult 


VP - 29 


și nu-i dădea pace, într-o cafenea din apropierea universităţii. 
Konrad, care cina acolo cu regularitate, îl văzuse pe individ tot 
pipăind-o și intervenise energic. După aceea, îi dăduse Emmei o 
carte de vizită pentru cazul în care ar fi avut nevoie de ajutor 
juridic, ceea ce chiar a devenit necesar, fiindcă „fostul” s-a 
dovedit un adevărat hărțuitor. 

Sigur că Emma s-ar fi putut adresa și tatălui ei, dar atunci ar fi 
dat ciuma pe holeră. E adevărat, tatăl Emmei nu fusese 
niciodată violent fizic, ca Benedict. În schimb, temperamentul lui 
aprins și izbucnirile de furie necontrolată se tot înrăutăţiseră cu 
trecerea anilor și ea se bucura că, de când se mutase împreună 
cu alţii într-o locuinţă comună, nu mai avea niciun contact 
personal cu el. Era un mister pentru ea cum de rezista mama 
sub același acoperiș cu tata. 

In timpul procesului de durată, în care Konrad a obţinut un 
ordin judecătoresc împotriva lui Benedict, s-au împrietenit. La 
început, Emma crezuse că interesul lui Konrad pentru ea ar fi 
avut alte motive. Intr-adevăr, chiar se simţea atrasă de șarmul 
lui patern, în ciuda uriașei diferențe de vârstă. Atunci, ca și 
acum, Konrad își ascunsese bărbia puternică sub o barbă tunsă 
cu mare atenţie și purta mai ales costume albastru închis, la 
două rânduri, făcute la comandă, și pantofi „Budapesta”, cu 
talpa cusută și ramă. Părul ondulat era acum puţin mai scurt, 
dar tot îi acoperea fruntea înaltă și Emma înțelegea foarte bine 
de ce doamnele mai în vârstă, bine situate, îl contactau atât de 
des. Doar n-aveau cum să-și închipuie că avocatului îi plăceau 
femeile, dar fără să le lase să ocupe vreun loc în fanteziile lui 
erotice. Homosexualitatea lui Konrad era un secret pe care 
Emma și el îl împărtășeau de când se împrieteniseră. 

Nici măcar lui Philipp nu-i povestise despre preferințele lui 
Konrad pentru același sex, dar n-o făcuse din motive egoiste, 
după cum era nevoită să recunoască în sinea ei. Din cauza 
înfățișării și a purtării șarmante, lui Philipp i se făceau adesea 
avansuri pe care el nici nu le mai lua în seamă, de pildă când 
chelnerița cea drăgălașă îi oferea cel mai bun loc din restaurant 
sau la supermarket, când, dintre toţi cei aflați la rând, el primea 
cel mai prietenos surâs. 

De aceea, Emmei îi făcea bine când și soţul ei reacţiona 
uneori cu gelozie când din nou o suna Konrad să se întâlnească 
cu ea la un mic dejun târziu. Philipp n-avea decât să creadă că 


VP - 30 


avea și ea un admirator. 

La rândul lui, Konrad păstra secretul, ca să nu-și știrbească 
reputaţia de avocat dur, tip macho. Astfel că la felurite 
evenimente oficiale se arăta mereu în compania unor studente 
drăguţe de la drept. Mai bine ca burlac etern, incapabil de-o 
legătură serioasă, decât ca puicuță, în sala de judecată, îi 
spusese el Emmei, ca să-și motiveze secretoșenia. 

Așa că văduvele bine coafate, amatoare de-o aventură s-au 
arătat dezamăgite când Konrad le-a explicat că accepta doar 
cauze penale, nu și divorțuri, iar în domeniul lui, numai cazuri 
spectaculoase, care deseori erau considerate fără ieșire. 

Cum era alei. 

— Mulţumesc că vrei să mă ajuţi, spuse Emma. 

Era o banalitate, dar își respecta rolul și umplea tăcerea. 

— Din nou. 

După cazul cu hărţuirea, acum era clienta lui pentru a doua 
oară. După noaptea aceea la hotel. In care fusese victima unui 
dement. A unui infractor în serie, care, încă înaintea ei, pândise 
alte trei femei în camerele lor de hotel și le tăiase tot părul cu 
un aparat de ras electric. 

„„„după ce le violase cu cruzime. 

Pentru Emma, orele care au urmat, de la spital, n-au fost cu 
nimic mai bune decât violul în sine. Nici nu-și venise bine în 
simțiri și deja toate deschizăturile trupului ei fură din nou 
manipulate de o persoană străină. Din nou simţi în vagin niște 
degete îmbrăcate în latex și obiecte cu care se luau probe 
pentru asigurarea dovezilor. Dar cele mai rele au fost întrebările 
puse de o polițistă cu păr cărunt și o faţă lipsită de expresie: 

— Unde ati fost violată? 

— În Le Zen. Camera 1904. 

— Acolo nu există nicio cameră cu acest număr, doamnă 
Stein. 

— Așa mi s-a spus și mie, dar e imposibil. 

— Cine v-a înregistrat? 

— Nimeni. Am primit cardul-cheie odată cu hârtiile pentru 
congres. 

— V-a văzut cineva în hotel? Vreun martor? 

— Nu, adică da. O rusoaică. 

— Íi ştiţi numele? 

— Nu. 


VP - 31 


— Numărul camerei unde stătea rusoaica? 

— Nu. Este... 

— Ce? 

— Nu contează. Nimic. 

— OK. Puteţi să-l descrieți pe făptaș? 

— Nu, era întuneric. 

— N-am putut constata existența unor semne de împotrivire. 

— Am fost narcotizată. Cu ce anume, asta va arăta probabil 
analiza de sânge. Am simţit o înţepătură. 

— Făptașul v-a tăiat părul înainte sau după penetrare? 

— Vreţi să ziceți, înainte sau după ce și-a înfipt scula în mine? 

— Vă înțeleg enervarea. 

— Banu. 

— Bine, totuși trebuie să vă pun astfel de întrebări, din 
păcate. Făptașul a folosit prezervativ? 

— Probabil, dacă zicețţi că n-aţi găsit spermă. 

— Și nici leziuni vaginale majore. Vă schimbaţi adesea 
partenerii de sex? 

— Sunt însărcinată! N-am putea să schimbăm tema? 

— Bine. Cum ați ajuns în stația de autobuz? 

— Poftim? 

— Stația de autobuz din Piata Wittenberg. Unde ati fost 
găsită. 

— N-am idee. Probabil că mi-am pierdut cunoștința la un 
moment dat. 

— Atunci înseamnă că nu știți dacă ati fost violată? 

— Nebunul m-a ras pe cap, vaginul mă ustură de parcă s-ar fi 
umblat cu un dispozitiv electric de mânat vite. Oare ce credeți 
că s-a întâmplat cu mine? 

Întrebarea întrebărilor. 

Emma se gândi cum o dusese Philipp acasă cu taxiul și o 
culcase pe canapea. 

— Totul va fi bine din nou, îi spusese el. 

Ea încuviințase din cap și îl rugase să-i aducă un tampon. Pe 
cel mare, pentru hemoragii puternice, chiar din spate, din 
dulapul din baie. Începuseră în timp ce erau în taxi. 

Era prima oară când plânseseră împreună. Și ultima oară 
când au vorbit despre copii. 

A doua zi, Emma aprinsese o lumânare pentru nenăscut. Ea 
însăși arsese deja până la capăt. 


VP - 32 


Emma tuși cu palma la gură și încercă să-și abată gândul de 
la amintirile ei sumbre, lăsându-și privirile să rătăcească prin 
biroul lui Konrad. 

Peretele cu rafturi până la tavan, unde, pe lângă deciziile 
Curţii Supreme Federale, îmbrăcate în piele, se aflau și operele 
lui Schopenhauer, preferatele lui Konrad, i se părea acum mai 
puţin înalt, probabil din cauza văruielii noi, care făcea încăperea 
să pară mai mică. Și firește că biroul masiv era tot la locul lui, în 
fața ferestrelor aproape pătrate, prin care, în zilele însorite, 
puteai să-ţi lași privirile să rătăcească peste Wannsee, până la 
Spandau. Azi nu se vedea decât până dincolo de promenadă, 
unde se zăreau câţiva plimbăreţi croindu-și drum prin zăpada de 
decembrie, înaltă până la glezne. 

Deodată îl simţi pe Konrad lângă pat, atingându-i ușor braţul. 

— Dă-mi voie să te fac să te simţi mai comod, spuse el, și o 
mângâie pe frunte. n 

Simți mirosul aspru de aftershave și închise ochii. In ultimele 
luni, doar închipuirea că e atinsă de un bărbat îi stârnea greață. 
Însă Konrad avu voie s-o cuprindă cu brațul și s-o ducă de la pat, 
la canapeaua din fața șemineului. 

— Acum e mai bine, spuse el când Emma se cufundă în 
pernele moi, pe jumătate șezând, și el o acoperi grijuliu cu o 
pătură creme de cașmir. 

Și avea dreptate. Așa era mai bine. Se simţea ocrotită, aici 
era totul familiar. Grupul de fotolii din fața ei, unde era și cel cu 
spătar lat, în care Konrad se așeză din nou. Masa joasă cu tăblie 
de sticlă dintre ei. Și, firește, covorul rotund de la picioare. 
Șuviţțe albe, pufoase, cu un cadru negru, care semăna cu o 
trăsătură de penel, tot mai subțire, în sensul acelor de 
ceasornic. Privit de sus, covorul semăna cu un „O” desenat în 
grabă. Cât de mult îi plăcuse Emmei înainte să stea lungită pe 
acel „O” și să privească în șemineul cu gaz, pierdută în visare. 
Ce bine se simţise când mâncau împreună sushi aduși la 
comandă! Cât de sigură și de ocrotită, când vorbeau despre 
necazuri în dragoste, eșecuri, nesiguranță de sine și când 
primea de la el sfaturi pe care o viață întreagă și le-ar fi dorit de 
la tatăl ei. 

Firele negre ale covorului era puţin decolorate și peste ani 
căpătaseră pe alocuri o nuanţă cafenie. 

Timpul distruge tot, își spuse Emma; simţi pe faţă căldura 


VP - 33 


șemineului, dar sentimentul acela plăcut, de care avusese parte 
mereu când îl vizita pe Konrad, nu apărea. 

Nu era de mirare, asta nici nu era o vizită. 

Mai curând o necesitate pentru a supraviețui. 

— Ce face Samson? 

— Minunat, răspunse Konrad, și Emma îl credea. 

Mereu știuse cum să se poarte cu animalele. La el, câinele ei 
era în cea mai bună îngrijire, pe timpul în care era ţinută în 
izolare. 

La scurt timp după noaptea de la hotel, Philipp îi dăruise un 
husky alb ca zăpada, cu blană negru-cenușie, ciufulită, pe cap. 

— Un câine de sanie? întrebase uluită, când i se încredinţase 
lesa pentru prima oară. 

— El o să te scoată, zisese el cu gândul la necazul în care se 
afla. 

Ei bine, se înșelase și, după cum arătau lucrurile, Samson era 
nevoit să se mai descurce o bună bucată de vreme fără stăpâna 
lui. 

Poate pentru totdeauna. 

— Nu vrei să începem? întrebă Emma, sperând că prietenul ei 
va exclama „Nu!”, că se va ridica și-o va lăsa singură. 

Bineînţeles că n-a făcut-o. 

— Te rog, spuse cel mai bun ascultător din lume, cum îl 
numise cândva un reporter pe avocatul-star, vorbind despre el 
într-un ziar. 

Asta era, poate, cea mai mare calitate a lui. 

Existau oameni care puteau să citească printre rânduri. 
Konrad știa să audă printre fraze. 

Însușirea asta îl făcuse să fie unul dintre puţinii oameni faţă 
de care Emma se putea deschide. El îi știa trecutul, secretele, îi 
cunoștea fantezia debordantă. Îi povestise despre Arthur și 
despre psihoterapia care, așa cum crezuse ea, o eliberase de 
prieteni imaginari și alte viziuni. Azi nu mai era nici pe departe 
sigură. 

— N-am să reușesc, Konrad. 

— Trebuie. 

După cum îi era obiceiul de atâţia ani, Emma căută o șuviţă 
pe care s-o răsucească pe deget, dar avea părul prea scurt. 

Trecuse deja aproape jumătate de an și încă nu se putea 
obișnui că părul ei, cândva minunat și lung, dispăruse. Oricum, 


VP - 34 


tot crescuse șase centimetri. 

Konrad se uita la ea atât de insistent, încât fu nevoită să-și 
întoarcă privirea. 

— Altfel nu pot să te ajut, Emma. Nu după toate cele 
întâmplate. 

Nu după toți morții aceia. Știu. 

Emma oftă și închise ochii. 

— Cu ce să încep? 

— Cu ce-i mai rău, îl auzi spunând. Mergi cu amintirile înapoi, 
până acolo unde doare cel mai mult. 

O lacrimă i se prelinse pe obraz și deschise ochii. 

Privi ţintă pe fereastră. Observă pe drumul de pe mal un 
bărbat care plimba în lesă un dog german. Văzut de departe, 
câinele acela mare părea că deschide botul ca să prindă fulgii cu 
limba, dar Emma nu era sigură. Știa doar că ar fi preferat să fie 
acolo, afară, lângă bărbatul cu dogul și cu zăpada la picioare, 
care sigur nu era la fel de rece ca lăuntrul sufletului ei. 

— Bine atunci, spuse ea, deși nimic din ce avea să urmeze 
acum nu era bine. 

Și probabil că nici n-avea să mai fie vreodată, nici dacă facea 
față acelei zile, lucru de care nu era convinsă în clipa aceea. 

— Nu știu la ce bun. Doar ai fost de fată la interogatoriu. 

Cel puţin la a doua rundă. Făcuse singură prima declaraţie, 
dar când întrebările polițistei au devenit tot mai sceptice și nu s- 
a mai simţit ca un martor, ci brusc ca o acuzată, solicitase 
prezenţa avocatului. Spre deosebire de Philipp, care a trebuit să 
călătorească toată noaptea ca să ajungă la ea din Bavaria, unde 
era în misiune, prietenul ei cel mai bun venise la ea la spital încă 
de la unu și jumătate. 

— Tu m-ai îndrumat chiar și în timpul declaraţiei și ai fost de 
faţă când am semnat procesul-verbal al poliţistei. Știi ce mi-a 
făcut Frizerul în noaptea aceea. 

Frizerul. 

Ce denumire inofensivă dată de presă. Ca și cum l-ai numi 
„derbedeu” pe unul care jupoaie femei. 

Konrad clătină din cap. 

— Nu vorbesc despre noaptea de la hotel, Emma. 

Ea clipi nervos. Deodată știa ce urma el să spună și se ruga să 
nu aibă dreptate. 

— Ştii exact de ce ești aici. 


VP - 35 


— Nu, minţi Emma. 

Bineînţeles că el voia să vorbească despre pachet. Despre ce 
altceva? 

— Nu, repetă ea, mai puţin energic decât înainte. 

— Emma, te rog. Dacă vrei să te apăr, trebuie să-mi 
povestești tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, acum trei 
săptămâni. La tine acasă. Fără omisiuni. 

Emma închise ochii și speră că pernele canapelei aveau s-o 
înghită pentru totdeauna, cum fac cu o muscă petalele unei 
plante carnivore, dar din păcate nu se întâmpla așa. 

Și fiindcă nu avea de ales, începu să-și spună povestea cu 
glas sugrumat. 

Despre pachet. 

Și cum, odată cu el, grozăvia care începuse în noaptea aceea 
la hotel bătuse la ușa casei mici, cu gard de zăbrele încrucișate, 
de la capătul fundacului și se mutase acolo. 


VP - 36 


Capitolul 6 


Cu trei săptămâni mai devreme 


Șurubul se învârtea, străpungând timpanul, și ajungea direct 
în creierul Emmei. Nu știa cine pornise sfredelul acustic, care îi 
împungea centrul fricii. Cine suna la ușa ei dimineaţa, atât de 
devreme, panicând-o. 

Emma nu-şi considerase niciodată casa de pe aleea 
Teufelssee drept ceva deosebit, chiar dacă era singura clădire 
izolată din vecinătate. 

Cartierul HeerenstraBe era alcătuit în general din niște case 
fermecătoare, pentru două familii, din anii '20, și aproape un 
secol, până când Philipp o transformase într-o fortăreață, mica 
ei casă fusese ieșită din comun doar prin faptul că puteai să-i 
dai ocol fără să calci pe altă proprietate. Spre încântarea copiilor 
din vecini, cărora înainte le plăcea să se întreacă în alergări prin 
grădina ei: prin poarta deschisă a gardului cu zăbrele, în sens 
invers acelor de ceasornic, pe cărarea îngustă cu pietriș, pe 
lângă stratul cu zarzavat, brusc la stânga, ocolind veranda, din 
nou la stânga, pe sub fereastra de la camera de lucru, până 
când ajungeau din nou la stradă, prin grădina oarecum 
sălbăticită din faţa casei, unde câștigătorul trebuia să 
ciocănească în vechiul felinar cu gaz și să strige „Primul!”. 

Înainte. 

În vremea înainte de. 

Înainte de Frizer. 

Azi, gardul din lemn fusese înlocuit cu niște proptele masive, 
de un verde cenușiu, din metal, bine ancorate în pământ, 
chipurile să facă faţă mistreţilor, chiar dacă mistreţii erau 
ultimul lucru de care se temea Emma. 

Sylvia, cea mai bună părere/prietenă a ei, credea că îi era o 
teamă de neînchipuit de bărbatul care îi făcuse lucrurile acelea 
îngrozitoare în noaptea de la hotel - dar se înșela. Sigur, Emma 
se temea că individul s-ar putea întoarce să continue de unde 
rămăsese. 

Dar mult mai mult decât de el se temea de ea însăși. 


VP - 37 


Ca psihiatru, Emma cunoștea simptomele unei paranoia 
grave. Ironia sorții făcuse să-și ia doctoratul pe această temă, 
care, pe lângă pseudologie, adică minţitul patologic, era unul 
dintre domeniile ei speciale. Tratase deja mulţi pacienţi care 
rătăceau printre năluciri. Ştia ce se întâmpla cu ei până la urmă. 

Și mai rău de-atât: știa și cum începuse totul în cazul lor. 

Ca și la mine. 

Cu sunetul strident al soneriei încă în auz, Emma se furișă 
spre ușă, împreună cu Samson, pe care soneria îl smulsese din 
ațipeală. Și avea senzaţia că nu va ajunge niciodată la ţintă. 

Inima Emmei galopa. Picioarele aproape că stăteau pe loc. 

O vizită? La ora asta? Chiar acum, când Philipp a plecat deja? 

Samson își înfipse nasul în scobitura genunchiului ei, ca și 
cum ar fi vrut s-o încurajeze să-și continue drumul, spunând: 
Hai, nu-i chiar atât de greu. 

Nu mârâia și nici nu-și arăta colții, cum făcea de cele mai 
multe ori când în fața ușii era un străin. 

Deci, probabil că n-o pândea nicio primejdie. 

Sau, totuși? 

Emma ar fi vrut să izbucnească în lacrimi acolo, în hol. Să 
plângă - ocupaţia preferată, pentru moment. De 158 de zile, 12 
ore și 14 minute. 

De la noua mea coafură. 

Își pipăi părul de pe frunte. Simţi cât de mult îi crescuse părul. 
Azi verificase doar de 20 de ori. In timp de o oră. 

Se apropie de ușa grea de stejar și dădu deoparte perdeaua 
minusculă care acoperea fereastra cât o palmă, decupată în ușă 
la nivelul capului. 

Conform serviciului de carte funciară, aleea Teufelssee se afla 
în sectorul Westend, dar în comparaţie cu vilele care dădeau 
notorietate acestui cartier nobil, căsuţa ei semăna mai curând 
cu o cușcă de câine cu scară. 

Se afla în capătul locului de întoarcere dintr-un fundac pavat 
cu piatră, dificil pentru mașini mai mari și aproape imposibil de 
folosit de furgonete mai mici. Văzută de departe, casa se 
potrivea bine cu vecinătatea, cu tencuială cu granulaţie mare, 
deschisă la culoare, cu ferestre demodate, cu cadre de lemn, cu 
acoperiș de ţiglă, de culoarea lutului, și cu trepte obligatorii, de 
clincher, brun-roșcate, care duceau la ușa de unde spiona ea 
acum. 


VP - 38 


Cu excepţia gardului, cele mai noi transformări nu erau 
vizibile de afară. Senzorii de securitate de la ferestre, 
dispozitivele de închidere cu telecomandă, detectorii de mișcare 
din tavanele camerelor sau comutatorul de panică, pentru 
conectare la serviciul de salvare, pe care Emma tocmai îl 
atingea. 

Ce-i sigur e sigur. 

Era ora 11, înainte de prânz, o zi mohorâtă - cerul cenușiu, cu 
nori de nepătruns, părea foarte aproape, cât să-l atingi cu mâna, 
dar nici nu ploua (probabil că era prea frig), nici nu ningea, ca în 
mai toate zilele trecute, așa că Emma putea să-l vadă clar pe 
omul de la gard. 

De departe, semăna cu un rocker turc: piele închisă la 
culoare, ras pe cap, o barbă tip ZZ Top?, iar în lobii urechilor 
uriașul de o sută douăzeci de kilograme purta inele de metal, 
argintii, mari cât o monedă, care semănau cu niște jante pe care 
erau montate anvelope. Bărbatul purta mănuși cu galben și 
albastru, dar Emma știa că fiecare deget era tatuat cu altă 
literă. 

Nu-i el! Slavă Domnului! își spuse ea și simţi cum îi cade de 
pe suflet o povară uriașă. Ușurată, îi făcu semn lui Samson, care 
stătuse lângă ea încordat, cu urechile ciulite, să facă loc. 

Apăsă pe butonul pentru deschidere automată și așteptă. 

Prinse între Teufelsberg la nord, mai multe școli și terenuri de 
sport în vest, autostrada Avus în Sud, și liniile de cale ferată și 
ale trenului urban în Est, trăiau aproximativ o sută cincizeci de 
familii de condiţie bună, în cartierul HeerstraBe. O comunitate 
rurală în mijlocul orașului de milioane de locuitori, cu toate 
avantajele și dezavantajele pe care le aducea cu sine viaţa într- 
un sat, cum ar fi de pildă faptul că știai tot despre toţi și toate și 
că îi cunoșteai pe toți după nume. 

Și pe curier. 


2 Formaţie rock din Statele Unite. 
VP - 39 


Capitolul 7 


— Bună, Salim. 

— Bună dimineaţa, doamnă doctor. 

Emma așteptase până când curierul urcase mica scară de 
clincher, abia apoi întredeschisese ușa, atât cât îi îngăduia 
zăvorul de metal pus pe dinăuntru. 

Samson, care ședea lângă ea, începu să dea din coadă, ca 
întotdeauna când auzea glasul curierului. 

— Imi pare rău că a trebuit să așteptați atât de mult, eram 
sus, se scuză Emma cu un nod în gât. 

Nu mai era obișnuită să vorbească. 

— Nicio problemă, nicio problemă. 

Salim Yuzgec așeză ce avea de livrat pe treapta de sus, sub 
copertină, își scutură călcâiele de zăpadă și zâmbi în timp ce 
scotea din buzunarul de la pantaloni prăjiturica obligatorie. Ca 
de fiecare dată, se asigură că Emma n-avea nimic împotrivă și, 
tot ca de fiecare dată, ea îi făcu semn lui Samson să-și ia 
batonul pentru câini. 

— Cum vă mai simţiţi azi, doamnă doctor? se interesă el. 

Bine. Tocmai am înghițit zece miligrame de Cipralex și, de la 
nouă la zece și jumătate, am respirat suflând într-o pungă. 
Mulţumesc de întrebare. 

— Puțin mai bine pe zi ce trece, minţi ea și avu senzaţia că se 
străduia zadarnic, încercând să-i întoarcă zâmbetul. 

Salim era un om simţitor, care din când în când îi aducea o 
oală cu supă de legume de la nevasta lui. Ca să nu slăbiti și mai 
mult. Insă grija lui pentru psihiatră se baza pe niște presupuneri 
greșite. 

Pentru ca vecinătatea să nu trăncănească prea mult, fiindcă 
brusc doamna doctor nu mai ieșea din casă, umbla toată ziua în 
halat și își neglija cabinetul, Philipp îi povestise proprietarei 
chioșcului o istorie despre o gravă toxiinfecţie alimentară, care 
fusese aproape mortală pentru Emma și care îi atacase 
organele. 

Doamna Koslowski era cea mai mare bârfitoare din cartier și 
până când zvonul a ajuns la Salim, toxiinfecţia crescuse la 


VP - 40 


dimensiunile unui cancer. Dar era mai bine să se creadă că 
Emma își pierduse părul din cauza chemoterapiei decât să 
flecărească despre adevăr. Despre ea și Frizer. 

Cum s-o creadă niște străini, când nici chiar soțul ei n-o 
făcea? Desigur, își dădea toată silința să-și ascundă îndoielile. 
Oricum, demarase cercetări și nu găsise nimic care să sprijine 
varianta ei în ceea ce privea desfășurarea faptelor. 

In chineză, japoneză și coreeană, cifra patru seamănă cu 
cuvântul „moarte” şi de aceea trece drept un număr cu ghinion, 
în unele cercuri. In cantoneză, 14 înseamnă chiar „moarte 
sigură” și de aceea proprietarii hotelului Le Zen, originari din 
Guandong au renunţat nu doar la acele numere de camere, ci și 
la etajul al IV-lea și al XIV-lea. 

Nici presupunerea că Emma s-a înșelat cu privire la numărul 
camerei nu ducea nicăieri. 

După cum suna descrierea priveliștii, doar camerele 

1903 sau 1905 intrau în discuţie. Amândouă fuseseră 
rezervate de o mamă singură cu trei copii, care venea din 
Australia și își petrecea concediul aici, în Berlin. În niciuna dintre 
cele două camere nu s-au găsit urme de pătrundere prin 
efracţie sau de violență. Și în niciuna dintre ele nu exista 
portretul lui Ai Weiwei, ceea ce nu era de mirare. În tot hotelul 
nu se găsea nicio fotografie a artistului. Alt motiv pentru care 
„cazul” Emmei n-avea prioritate pentru cei de la investigaţii. 

Și ea se îndoia tot mai mult de propria judecată. 

Cum să-i ia în nume de rău lui Philipp faptul că era sceptic? La 
o poveste atât de incredibilă? Un viol într-o cameră de hotel 
care oficial nu exista și care fusese cercetată amănunţit de ea, 
chiar înainte de presupusa faptă? 

In plus, Emma afirma că fusese abuzată de un criminal în 
serie fără chip, cunoscut într-adevăr pentru faptul că-și tundea 
victimele. Dar până acum toate proveneau din mediul 
prostituatelor și niciuna nu supravieţuise. Fiindcă și ăsta era un 
„semn distinctiv” al Frizerului: omora escorte pe care le pândea 
în camerele lor. 

Numai pe mine m-a lăsat în viață. De ce? 

Nu era de mirare că poliția n-a pus cazul ei în contul 
Frizerului. Şi astfel, în cercul colegilor lui Philipp ea apărea drept 
o nebună care se automutila și care născocea povești de 
groază. Dar așa măcar nu avea presa pe cap. 


VP - 41 


Doar pe curier. 

— Nu mă aşteptam să veniţi atât de devreme, spuse Emma 
și-i deschise ușa lui Salim. 

— Azi am venit direct din pat, râse curierul. 

De când nu mai ieșea din casă (până și plimbatul câinelui era 
treaba lui Philipp), făcea comenzi să i se aducă acasă multe din 
ce avea nevoie ca să-și ducă traiul. Azi, Salim se prezenta la ea 
cu relativ puţine pachete. Semnă pentru primirea lentilelor de 
contact, farmacia online trimisese în sfârșit analgezicele, într-o 
cutie ceva mai mare și ușoară erau probabil papucii de casă 
călduroși, care puteau fi puși în cuptorul cu microunde. Și, la 
urmă, lădița zilnică cu alimente, pentru care încheiase un 
contract permanent cu un supermarket online. 

De băuturi și de tot ce nu era perisabil - conserve, detergenţi 
sau hârtie igienică - se ocupa Philipp. Dar legumele, laptele, 
peștele, untul și pâinea era mai bine să nu fie lăsate în mașină, 
când era solicitat brusc, cum se întâmpla adesea, și se întorcea 
acasă cu ore mai târziu decât se aștepta. 

În ultima vreme, nu se mai întâmplase să fie plecat mai multe 
zile, ca la acest sfârșit de săptămână. Nu de când dementul o 
imobilizase cu o injecție, îi smulsese pijamaua și se lăsase cu 
toată greutatea peste ea. 

În ultimele luni, Philipp insistase să rămână cu ea peste 
noapte. Intenţionase să renunțe chiar și la Europa-Meeting de la 
sfârșitul acestei săptămâni, deși era cel mai important workshop 
din tot anul. Cei mai renumiţi analiști de caz din Europa se 
întâlneau doar o dată la 12 luni pentru un schimb de experienţă. 
Două zile, în fiecare an mereu în alt oraș. In acest an, în 
Germania, într-un hotel de lângă Bad Saarow, pe malul lacului 
Scharmutzel. O întâlnire obligatorie a acestui grup de 
personalităţi extraordinare, nevoite să se confrunte zi de zi cu 
cele mai cumplite fapte de care erau oamenii în stare - și, de 
data asta, lui Philipp i se făcuse onoarea de a putea ţine o 
conferinţă despre munca lui. 

— Insist! Dacă e să se întâmple ceva, te anunţ imediat. Doar 
ești aici, după colţ, la distanță de numai o oră, spusese Emma 
azi dimineaţă, sărutându-l la despărțire, când de fapt ar fi 
preferat să strige: O oră? Nebunului nu i-a trebuit mult mai mult 
ca să facă din mine o epavă, din punct de vedere psihic. 

— Trebuie mă scot treptat din vizuină, spusese ea, sperând că 


VP - 42 


el își va da seama că scotea numai niște fraze seci de psihiatru, 
luate dintr-un manual, în care nu mai credea de multă vreme, 
acum, când ea însăși era afectată ca pacientă. 

In care credea la fel de puţin ca și în ultima minciună pe care 
i-o servise pentru drum: „Mă descurc eu singură”. 

Da, cinci secunde în capăt, în care îi mai făcuse semn de 
rămas-bun cu mâna, de la fereastra din bucătărie. Apoi se 
pierduse cu firea și lovise peretele cu capul până când Samson 
sărise pe ea, împiedicând-o să continue să-și facă rău. 

— Vă mulţumesc mult, spuse Emma, după ce luase toate 
pachetele de la curier și le clădise în spatele ei, pe hol. 

Salim se oferi să-i care cutiile în bucătărie (ajungem și la 
asta), apoi duse mâna la frunte. 

— Cât pe ce să uit. N-aţi putea să luaţi asta pentru vecinul 
dumneavoastră? 

Salim ridică de pe jos un pachet cam cât o cutie de pantofi, 
despre care Emma crezuse că nu-i era destinat, ceea ce, în 
principiu, era adevărat. 

— Pentru vecinul meu? 

Genunchii începură să-i tremure, înțelegând treptat care erau 
consecințele unei asemenea rugăminţi îngrozitoare, dacă avea 
să fie într-atât de smintită încât să accepte. 

Ca și ultima oară, când fusese amabilă și preluase comanda 
de cărți pentru dentistă, avea să stea ore în șir în întunericul 
camerei de zi, incapabilă să facă altceva decât să se gândească 
neîntrerupt la când anume urma să se întâmple. Când avea 
soneria să sfâșie liniștea și să anunţe nedorita vizită. 

In timp ce mâinile i se umezeau și gura i se usca tot mai mult, 
ea va număra minutele, apoi chiar și secundele, până când 
obiectul străin dispărea din casa ei, în sfârșit. 

Și nu gândul la toate astea a fost cel mai rău lucru de care și- 
a dat seama, când a văzut numele destinatarului de pe pachet. 


DI. A. Palanat 
Aleea Teufelssee 16a 
14055 Berlin 


Se va descurca ea cumva, probabil, cu obiectul acela străin în 
casă. l-ar răvăși programul zilei și sentimentele, însă problema 
nu era pachetul în sine. 


VP - 43 


Ci numele. 
Cu pulsul tot mai accelerat și cu mâinile tot mai umede, 
Emma se uita fix la adresa imprimată și ar fi vrut să plângă. 


VP - 44 


Capitolul 8 


Palanadt? 

Cine... naiba... este dl. A. Palandt? 

Înainte n-ar fi irosit niciun gând pe așa ceva. Acum, neștiinţa 
ei dădea aripi celor mai întunecate fantezii și asta o înfricoșa 
atât de tare încât simțea că lacrimile erau aproape. 

Aleea Teufelssee 16a? 

Nu era pe partea stângă a străzii, trei-patru case mai încolo, 
chiar după colț? Și nu locuia acolo, de ani și ani, bătrâna 
Tornow, singură de tot? Și nu. 

A. Palanat... ? 

Îi cunoştea pe toţi din zonă, dar n-auzise încă niciodată 
numele ăsta și un sentiment difuz de neputinţă se declanșă în 
ea. 

Trăia deja de patru ani acolo. Patru ani de când cumpăraseră 
imobilul - de fapt mult prea scump -, pe care și l-au putut 
permite numai fiindcă Philipp avusese o moștenire. 

— Să-l iau eu? întrebă Emma, fără să atingă pachetul. Era 
învelit în hârtie de ambalaj obișnuită, cafenie, și avea muchiile 
întărite cu bandă de lipit transparentă. Niște șnururi scămoșate 
se încrucișau pe partea din faţă. Nimic neobișnuit. 

Cu excepția numelui... 

Domnul A. Palanat?... 

— Poftim, zise Salim și i-l întinse, înaintând câţiva centimetri. 
Îi las un bilet destinatarului, să știe că îl poate lua de la 
dumneavoastră. 

Nu, nu care cumva! 

— De ce? întrebă Salim uluit. 

Era clar că ea își rostise gândurile cu glas tare. 

— Știţi, așa-s instrucţiunile. Trebuie să fac așa. Altfel, pachetul 
n-are asigurare. 

— Înţeleg, dar azi, din păcate, eu... 

— Vă rog, doamnă Stein. Mi-aţi face o mare favoare. Tura 
mea se încheie îndată. De altfel, mă tem că pentru foarte mult 
timp. 

Pentru foarte mult timp? 


VP - 45 


— Ce vreţi să spuneţi? 

Fără să vrea, Emma se retrase cu un pas. Samson, care își 
dădea seama cât de încordată era, se ridică și își ciuli urechile. 

— Nicio grijă, n-am fost dat afară. Sunt vești bune - adică 
pentru mine, Naya și Engin. 

— Naya e soția dumneavoastră? întrebă Emma derutată. 

— Exact, v-am arătat cândva o fotografie cu ea. Cu Engin al 
nostru n-avem pentru moment decât o chestie dintr-aia de la 
ecograf. 

Halatul Emmei flutura de la curentul de aer rece, care intra de 
afară. Simţea fiori înăuntrul ei. 

— Soţia dumneavoastră e... gravidă? 

Cuvântul era atât de greu, încât abia putu să-l rostogolească 
din gură. 

Gravidă. 

O combinaţie de șapte litere care acum avea un cu totul alt 
sens decât cu jumătate de an în urmă. 

Pe atunci, „înainte de”, cuvântul reprezenta un vis, viitorul, 
era pur și simplu simbolul bucuriei și al sensului vieții. Azi, nu 
mai descria decât o rană deschisă, o fericire pierdută și, rostit în 
șoaptă, aproape că suna la fel ca „nicicând” sau „mort”. 

Salim, interpretând greșit uluirea vădită a Emmei, crezu că e 
bucuria aceea care te lasă fără grai și radia de încântare. 

— Da, în luna a Vl-a, râse Salim. Deja are o gogoaşă așa de 
mare, zise, făcând mișcarea lămuritoare. Se potrivește minunat 
cu postul din administraţie. Serviciu la sediu, înțelegeţți? Plata e 
mai bună, doar că îmi pare rău că n-o să vă mai văd, doamnă 
Stein. Mereu aţi fost foarte drăguță cu mine. 

— Asta chiar e o bucurie, fu tot ce reuși să spună Emma, cam 
fără entuziasm, și îi fu rușine. 

Inainte se bucura de orice veste legată de apariţia unui copil 
în cercul de cunoștințe. Chiar și pe vremea când primii prieteni 
întrebau deja ce îi luă atât de mult cu apariţia unui urmaș și 
dacă nu cumva era ceva în neregulă. Niciodată nu fusese 
invidioasă sau supărată fiindcă ea și Philipp nu reușeau încă. 

Spre deosebire de mama ei, care se înfuria de-a dreptul când 
alţii se lăudau cu norocul lor la copii. Pierderea neașteptată a 
sarcinii, atunci când Emma avea șase ani, o schimbase. După 
aceea, mama ei nu a mai rămas însărcinată niciodată. 

Și acum? 


VP - 46 


Acum era vremea-de după, în care putea să înțeleagă 
amărăciunea mamei ei. 

Fertilă? Fertilă! 

Emma devenise altă femeie. Una cu vagin răzuit, care 
cunoștea la fel de bine gustul de latex și senzaţia de oțel 
vibrând pe ţeasta tunsă. O femeie care știa că o singură 
întâmplare fatală putea să schimbe sau chiar să ucidă orice 
sentimente. 

Drăguță. 

Se gândi la ultimele cuvinte ale lui Salim și îi veni o idee. 

— Așteptaţi-mă o clipă. 

— Nu, vă rog. Chiar nu e nevoie, strigă în urma ei Salim, care 
știa ce avea ea de gând, când îi spusese lui Samson să rămână 
la intrare. 

Și să-l și păzească pe curier. 

În sufragerie, își dădu seama că ţinea la piept micul pachet, 
chiar îl luase din mâna lui Salim, /a naiba. 

Acum e în casă. 

Îl puse lângă laptop, pe birou, care era la fereastra dinspre 
grădina din spate, și trase sertarul de sus. Își căuta portofelul în 
care spera să aibă niște mărunţiș pe care să i-l fi putut da 
credinciosului Salim, la despărțire. 

Portofelul alunecase în fundul sertarului, într-un colţ, așa că fu 
nevoită să scoată întâi niște hârtii care se prinseseră acolo. 

O scrisoare de la asigurări, facturi, niște cărți poștale cu urări 
de însănătoșire grabnică, reclame pentru mașini de spălat și... 

Emma împietri cu anunţul în mână. 

Încercă să-și ia privirea de la fotografia lucioasă. 

Srrrrrrrrrrr. 

Capul începu să-i vâjâie. Tare. Simţea vibraţiile pe pielea 
capului. Şi, imediat, niște mâncărimi. Voia să se scarpine, dar nu 
reuși nici asta și nici să învingă menghina care îi silea capul să 
nu se miște și să privească foaia. 

Philipp scosese oglinda din casă pentru ca imaginea „coafurii” 
ei să nu-i aducă mereu aminte de noaptea aceea. Foarfecele și 
aparatele de ras fuseseră izgonite din baie. 

Dar nu se gândise la un simplu supliment de ziar. 

Aparat cu lame de otel. Doar 49,90 €. Cu funcție de tundere! 
Economisiti banii de frizer! 

Emma auzi un părâit ușor, care mereu preceda avalanșa 


VP - 47 


coșmarurilor ei, chiar înainte să i se desprindă de pe povârnișul 
sufletului. 

Inchise ochii. Și prăbușindu-se, Emma căzu în cuibul de 
șobolani al amintirilor. 


VP - 48 


Capitolul 9 


Cei mai mulţi oameni cred că somnul ar fi fratele mai mic al 
morţii, când de fapt el e marele ei potrivnic. Nu somnul, ci 
oboseala este avangarda întunericului veșnic. Ea e săgeata pe 
care o sloboade asupra noastră omul negru cu glugă, seară de 
seară, cu precizie, încercând să smulgă somnul din noi, cu toată 
forţa, noapte de noapte. 
Dar, din nefericire, e otrăvită și oricât ar încerca șuvoaiele de 
vise să spele otrava, în noi rămân mereu rămășițele unei poveri. 
Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai greu ne este să coborâm 
din pat dimineaţa cu sentimentul că suntem refăcuți și că am 
dormit destul. Capilarele existenţei noastre sunt îmbibate cu 
cerneală neagră, ca un burete cândva deschis la culoare, și 
buretele se tot încarcă. Visele colorate, fericite odinioară, se 
transformă în niște oglinzi de coșmar, care distorsionează 
imagini până când somnul pierde definitiv lupta cu oboseala, iar 
noi alunecăm, epuizați, într-un nimic fără vise. 

Emma iubea somnul. 

Dar nu și visele din el, care preschimbaseră otrava oboselii de 
viață în niște viziuni teribile. Teribile fiindcă erau atât de reale și 
fiindcă reflectau ce i se întâmplase în realitate. 

În starea de inconștienţă, totul începea cu un zgomot, ca de 
fiecare dată. 

Srrrrrrrrrr. 

Nu cu penetrarea brutală, cu respirația grea de la ureche sau 
cu tusea care îi lipea de față valuri de miros de mentă, în timp 
ce, slobozindu-se în prezervativ, Frizerul îi strivea sfârcul. Viziuni 
despre care nu știa dacă erau amintiri reale sau încercarea 
chinuitoare a creierului ei de a umple cu coșmaruri orele 
pierdute între atacul din hotel și trezirea în staţia de autobuz. 

Mereu începea cu sfârâitul aparatului de ras care devenea 
mai limpede și mai pătrunzător când lamele vibrânde întâlneau 
părul. 

Părul, 

Un simbol al sexualităţii și al fertilităţii de când lumea. Din 
cauza asta femeile își acoperă capul, în multe culturi ale lumii, 


VP - 49 


ca să nu ademenească diavolul din bărbat. Diavolul, care 
altminteri... 

„„avea să vină peste mine, să mă violeze și apoi să mă 
scalpeze... 

Scalpator, un cuvânt cam greoi, dar mult mai potrivit pentru 
făptaș decât Frizer, fiindcă el nu-și friza victimele, ci le smulgea 
viaţa de pe cap. 

Ca întotdeauna, Emma nu putea să facă vreo deosebire între 
vis și realitate când a simţit lama rece pe frunte - paralizată fie 
de oboseală, fie de narcoticul din sânge. Simţea sfârâitul electric 
al tăișului pus pe frunte și când lamele au luat-o în sus, din faţă 
spre ceafă, n-a durut-o. Nu durea și totuși se simţea ca o 
moarte. 

De ce face asta? 

O întrebare la care Emma credea că găsise răspunsul. 

Făptașul o violase și îi era rușine de ce făcuse. Inteligent și 
înțelegându-și fapta, el nu încerca s-o anuleze, ci să transfere 
responsabilitatea asupra victimei. 

Emma nu-și acoperise capul, buclele ei; la vedere, pline, 
ademeniseră fiara masculină din bârlogul ei și pentru asta ea 
trebuia să fie nu pedepsită, ci adusă într-o stare respectabilă, la 
a cărei vedere niciun bărbat să nu mai fie cuprins de gânduri 
greșite. 

De aceea m-a ras pe cap. 

Nu ca să mă umilească. 

Ci ca să alunge din mine diavolul care l-a dus în ispită. 

Emma auzi un fâșâit, când lamele dădură peste o vertebră, 
simți cum capul îi era răsucit într-o parte, ca să ajungă la 
tâmplă, simţi o usturime când lama pătrunse prea adânc, 
ciupind pielea, simți o mănușă de latex pe gură și mirosul de 
cauciuc care îi acoperea buzele întredeschise pentru un țipăt și 
îi veni în minte... 

„„Că pe mine m-a așteptat... 

O alesese. O cunoștea! 

O urmărise încă dinainte. Părul ei, când se juca cu o șuviţă. 
Buclele care îi dansau pe umeri, când se răsucea. 

Mă cunoaște. II cunosc și eu? 

În secunda în care își puse întrebarea asta, Emma simţi limba. 
Aspră, lungă, plină de salivă. O lingea pe fată. Îi îmbăloșa nasul, 
ochii închiși și fruntea și asta era ceva nou. 


VP - 50 


Așa ceva nu se întâmplase încă niciodată. 

Emma simţi o presiune jilavă pe obraz, deschise ochii și îl 
văzu pe Samson deasupra capului. 

Mai trecu un timp până când își dădu seama că zăcea pe 
podeaua camerei de zi, lângă masa de scris. 

Era trează și totuși săgeata oboselii o atinsese mai adânc 
decât oricând înainte. Işi simţea trupul ca și cum ar fi fost 
umplut cu plumb și nu s-ar fi mirat dacă propria greutate ar fi 
tras-o în jos, în subsol, dacă ar fi căzut prin parchet direct în 
spălătorie sau în biroul pe care Philipp și-l amenajase acolo, ca 
să nu fie nevoit să meargă mereu la birou, la sfârșitul 
săptămânii. 

Dar firește că parchetul solid nu cedă sub greutatea ei, că 
rămase la parter, la o distanţă de două ori mai mare decât ea 
faţă de șemineu, unde flăcările pâlpâiau neobișnuit de viu. 

Ceva le mișca. Ca și cum ar fi bătut vântul. În același timp 
simţi și o adiere rece pe faţă și apoi pe tot trupul. 

Când își dădu seama, Emma se chirci. 

Curent de aer. 

Focul care dansa în curentul de aer rece nu putea să însemne 
decât un singur lucru. 

Ușa casei! 

Era deschisă. 


VP -51 


Capitolul 10 


Sorry, a trebuit să plec. 
cu bine! 


Un mic bilet autocolant pe care era puţin loc și de aceea 
Salim scrisese cuvintele de rămas-bun cu litere mici de tipar. 

Cu degetele amorțite, Emma desprinse biletul galben de pe 
tocul de lemn al ușii de la intrare și strânse pleoapele. Incepuse 
din nou să ningă. La celălalt capăt al străzii, cu puţin înainte de 
intersecție, niște copii se jucau de-a prinsa printre mașinile 
parcate, însă curierul și dubiţa lui galbenă dispăruseră. 

Cât timp am lipsit? 

Emma se uită la ceasul de la mână. Ora 11:13. 

Așadar, exact un sfert de oră în care fusese fără cunoștință. 

Și în care ușa fusese deschisă. 

Nu larg deschisă, doar câţiva centimetri, dar totuși. 

Se înfioră. 

Si acum? Oare ce să fac? 

Samson se freca de piciorul ei ca un motan, era probabil felul 
lui de a-i spune că era al naibii de frig, așa că mai întâi închise 
ușa. 

Fu nevoită s-o împingă cu forță, atât de puternică era pala de 
vânt iscată brusc. Urletul ei se mai auzi o dată, încercă să mai 
zvârle câţiva fulgi în hol, în ultima secundă, apoi ușa se închise 
și se făcu liniște. 

Emma privi spre stânga, unde oglinda dulapului care 
acoperea tot peretele i-ar fi arătat obrajii înroșiţi, dacă n-ar fi 
fost acoperită cu hârtie de ambalaj. 

Probabil că s-ar fi și aburit de la respiraţia ei. 

Si pe ea ar fi fost scris ceva...? 

Pentru o clipă, Emma fu tentată să smulgă învelișul de pe 
oglindă, ca să controleze dacă nu erau mesaje ascunse. Dar 
deja făcuse asta de multe ori și niciodată nu găsise vreo 
inscripţie pe sticla oglinzii. 

Niciun M-am întors sau Sfârșitul ti-e aproape. Şi Philipp nu se 
plânsese niciodată că iar era nevoit să înlocuiască camuflajul 
sfâșiat. 

VP - 52 


„Îmi pare rău” își spuse Emma, neștiind sigur la ce se 
refereau vorbele ei. Discuţiile pe care le purta cu sine, cu zecile 
în fiecare zi, aveau tot mai puţin sens. 

Îi părea rău că îl abandonase pe Salim fără să-și ia rămas bun 
și că nu-i dăduse un bacșiș? Că îi pricinuia lui Philipp asemenea 
necazuri? Că nu-i asculta sfaturile, că îi evita apropierea și că 
refuza să i se ofere deja de mai multe luni? Sau îi părea rău că 
se lăsa așa, în voia sorții? Firește că știa, ca psihiatru, că 
paranoia nu însemna slăbiciune, ci că era o boală, pentru care 
trebuia, de fapt, să apelezi la terapie. Dacă aveai puterea s-o 
faci. Şi că reacţiile ei excesive erau un simptom al acestei 
suferinţe care n-avea să dispară de la sine, numai pentru că 
făcea ea un „efort”. Oamenii fără probleme se uitau adesea cu 
suspiciune la bolnavii psihic. Se întrebau, de pildă, cum de un 
actor sau un artist vestit - care „avea totul”, nu-i așa? - putea 
să se sinucidă, în ciuda faimei, a banilor și a numeroșilor lui 
„prieteni”, fiindcă nu pricepeau deloc ce era cu demonii care își 
făceau cuib mai cu seamă în sufletele sensibile, ca să le 
șoptească la ureche ce lipsuri aveau, în clipele lor cele mai 
fericite. Cei sănătoși psihic îl sfătuiau pe un depresiv să nu mai 
fie mereu atât de trist, iar pe un paranoic, cum era ea, să nu 
mai exagereze și, de pildă, să nu mai controleze ușa, la fiecare 
trosnitură din lemnăria casei. Dar asta era ca și cum l-ai fi rugat 
pe unul cu piciorul fracturat să alerge la maraton. 

Si acum? 

Privi nehotărâtă livrarea făcută de Salim, de la picioarele ei. 
Pachetul îngust, alb, cu lentilele de contact, putea să mai 
rămână deocamdată pe hol, la fel medicamentele și cutia ceva 
mai mare cu papuci de casă. Doar alimentele trebuiau puse la 
frigider, dar în momentul acela Emma se simţea prea sleită de 
puteri ca să care cutia în bucătărie. 

Nu pot să car și totodată să-mi fie frică. 

Samson se scutură la picioarele ei și Emma își dori să fi putut 
face la fel; să-și scuture pur și simplu tot trupul și așa să 
îndepărteze tot ce o împovăra în momentul acela. 

— Ai fi lătrat, nu-i așa? îl întrebă. 

Samson ciuli urechile și-și înclină capul. 

Sigur ar fi făcut-o. 

Samson mârâia la orice străin care se apropia de casă, atât 
de legat era de stăpâna lui. În viaţa lui n-ar lăsa să intre un 


VP-53 


spărgător. 

Sau poate totuși? 

Pe de-o parte, o paraliza gândul că nu mai putea fi sută la 
sută sigură că era singură în casă. Pe de altă parte, nu prea 
avea cum să-l sune pe Philipp și să-l roage să se întoarcă așa, 
fără niciun motiv. 

Sau totuși era ceva. 

Îi veni o idee. 

— Să nu te miști de aici! îi porunci lui Samson și deschise 
dulapul înzidit, de lângă ușă, în care era ascunsă caseta albă cu 
instalaţia de alarmă. Cifrele de pe câmpul de comandă se 
luminau chiar și când își apropia mâna. 


1-3-1-0 
Data când s-au cunoscut. La petrecerea de la aniversarea 
Sylviei. 


Sistemul era programat în așa fel încât la semnalarea unei 
efracţii, Emma era sunată pe telefonul mobil. Dacă nu 
răspundea sau nu rostea parola corectă (Rosenhan), se 
declanșa pe loc o acţiune poliţienească. 

Emma atinse o pictogramă care înfățișa o casă goală și activă 
astfel toți senzorii de mișcare. Cu o a doua tastă (P), deconectă 
iarăși senzorii de mișcare de la parter. 

— Așa, acum se poate. Dar rămânem aici jos, auzi? Dacă 
cineva neautorizat reușise să intre, ea avea să-l audă de cum se 
mișca la etaj sau în subsol. ` 

Era puțin probabil să se fi ascuns cineva la parter. In camera 
de zi nu existau draperii, dulapuri mari, cufere sau alte 
ascunzișuri. Canapeaua era lipită de peretele care nu avea zone 
înclinate sau ieșite în afară. 

Dar siguranța e mai bună decât orice. 

Emma își scoase mobilul din buzunarul halatului, deschise 
lista cu numere favorite și puse degetul pe contactul cu Philipp, 
ca să ia legătura cu el imediat, în caz de urgenţă. Apoi dori să 
revină cu Samson în camera de zi, dar fu nevoită să se întoarcă, 
fiindcă brusc nu mai știa sigur dacă încuiase de două ori. 

După ce a mai verificat o dată și iarăși a rezistat pornirii de a 
se uita în oglindă, îl urmă pe Samson, care, cu mersul lui săltat 
și zgomotos, se îndrepta deja spre pătura pe care dormea, lângă 
șemineu. 

Ar trebui să-l duc la tăiat ghearele, îşi zise, nu pentru că își 


VP - 54 


făcea griji pentru parchet. Oricum era zgâriat și trebuia 
rașchetat de urgenţă, de îndată ce avea să suporte iarăși 
musafiri în casă. 

Într-o altă viată, poate. 

Îi era rușine că îi oferea atât de puţină mișcare. În dimineaţa 
aceea, doar un sfert de oră, cât l-a plimbat Philipp o dată în jurul 
scuarului, înainte să plece. Ea îl lăsa mereu singur în grădină. 
Acolo își făcea cuminte nevoile lângă magazia cu unelte, la 
rododendron, în timp ce ea îl aștepta să se întoarcă, în spatele 
ușii închise. 

Purtarea atât de pașnică a câinelui era un semn inconfundabil 
că erau singuri, cel puţin acolo, jos. Samson devenea agitat și 
începea să dea tare din coadă și când vedea o muscă. Nici în 
prezența lui Philipp nu se relaxa cu totul, într-atât era de fixat pe 
Emma, care oricum era mereu în preajma lui, soţul primind 
automat un rol de oaspete care trebuia ţinut sub observaţie, cu 
afecțiune, dar permanent. 

Emma se așeză la biroul al cărui sertar încă era deschis. Reuși 
să îndese înapoi reclama care declanșase accesul de aduceri- 
aminte fără să se mai uite iar la publicitatea făcută aparatului 
de ras. Apoi să se hotări să se abată de la rutina zilei și, mai 
întâi, să se uite cu atenţie la pachet, înainte să-și înceapă 
treburile. 

ÎI luă cu amândouă mâinile și îl răsuci. Nu cântărea mai mult 
decât trei tablete de ciocolată, poate chiar mai puţin, ceea ce-l 
făcea să fie un pachetțel, dar Emma nu se prea pricepea la așa 
ceva. Pentru ea, tot ce avea muchii tari și era mai mare ca o 
cutie de pantofi, era un pachet. 

Îl scutură lângă cap cum face un barman cu un cocktail- 
shaker, dar nu reuși să audă nimic. Niciun ticăit, niciun bâzăit, 
nimic ce putea să te ducă cu mintea la vreun obiect electric sau 
(Doamne ferește) chiar la o ființă. Putea doar să simtă că în 
interior se mișca ceva ușor. Că aluneca încoace și-ncolo. Nu 
părea să fie ceva casant, chiar dacă nu putea să spună asta cu 
certitudine. 

Emma mirosi pachetul, dar nu simţi nimic deosebit. Niciun 
miros pătrunzător, puternic, de chimicale iritante sau de otravă. 
Nimic ce ar fi putut s-o ducă cu gândul la un conţinut periculos. 

Emma simțea că până și simpla lui existență era 
amenințătoare, dar în afară de asta, părea să fie un pachet 


VP-55 


obișnuit, oarecare, cum sigur sunt distribuite în Germania cu 
zecile de mii, în fiecare zi. 

Hârtia de ambalaj se găsea în orice papetărie sau direct la 
postă, dacă mai existau cumva filiale oficiale. Fuseseră închise 
tot mai multe, încă „înainte de”. 

Șnurul cu care era legat arăta exact ca și cele cu care se 
jucase în copilărie: niște fire cenușii, grosolane. 

Emma studie eticheta pe partea anterioară pe care, ciudat, 
era trecut doar A. Palanadt, ca destinatar, nu și un expeditor. Nici 
vreo firmă, nici vreo adresă privată în rubrica destinată 
acestuia. 

Înseamnă că trebuie să fi fost trimis dintr-o staţie publică de 
expediere automată, doar acolo era posibilă predarea anonimă 
a unui pachet. Emma descoperise metoda anul trecut, când 
voise să-i trimită mamei un pachet de Crăciun, fără ca ea să-și fi 
dat seama imediat de la cine era surpriza. Oricum, Emma 
trecuse atunci un expeditor fictiv (Moș Crăciun, strada Santa 24, 
Polul Nord). Dar aici rubrica era neatinsă, ceea ce o neliniștea, 
mai mult, nu cunoștea niciun vecin cu numele Palanat. 

Aproape scârbit, puse pachetul deoparte și îl împinse până la 
marginea mesei, cât mai departe de ea. 

— Chiar nu vrei să-mi ţii de urât, întrebă Emma și se întoarse 
iar spre Samson. 

În toate orele acelea de singurătate se obișnuise să vorbească 
cu el ca și cum ar fi fost un copil care de obicei urmărea atent 
tot ce făcea ea peste zi. Însă azi i se părea ciudat de somnoros, 
așa cum stătea pașnic, ghemuit lângă șemineu - nu cum făcea 
de obicei, culcându-i-se la picioare, sub birou. 

— Bine, oftă Emma, când el continuă să nu reacționeze. 
Important e să nu mă părăsești. Ştii că i-am promis lui Philipp că 
n-am să fac așa ceva. 

Dar tocmai azi nu putea să renunţe. Indiferent cât avea să se 
înfurie dacă afla. 

Trebuia s-o facă, pur și simplu. 

Cu sentimentul că își înșela soțul, deschise laptopul și începu 
„Munca”. 


VP - 56 


Capitolul 11 


Nu exista decât o singură fotografie în care era cu Philipp și în 
care Emma nu se ura, iar pe aceea o făcuse un hoț în vârstă de 
doi ani. 

Cu vreo cinci ani în urmă, în drum spre expoziţia unui prieten 
fotograf, se adăpostiseră de o ploaie torențială într-o „capcană 
turistică” din Hackescher Markt; un „restaurant al cartofilor” cu 
niște bănci lungi în fața unor mese asemănătoare cu cele 
folosite de muncitorii care pun tapet, pe care au trebuit să le 
împartă cu alţii, peste zece, fugiţi și ei din calea vremii. 

Obligaţi de chelneri să comande mai mult decât doar băuturi, 
au ales crochete de cartofi cu piure de mere și după-amiaza 
aceea banală, de aprilie, nu le-ar fi rămas prea mult în amintire 
dacă Emma n-ar fi găsit pe telefon fotografiile acelea ciudate. 

Primele patru erau total întunecate. A cincea arăta o margine 
de masă, la fel și următoarele șase, în care s-a văzut mai întâi 
doar degetul mare și apoi, în întregime, autorul acelor fotografii 
mișcate: o fetiță blondă, ciufulită, mânjită la gură cu fiertură de 
griș și cu un zâmbet diabolic, cum reușesc numai copiii care 
tocmai ţi-au șterpelit telefonul pe neobservate. 

Erau în total șapte poze făcute fără bliţ, în care se vedeau 
părţi din Philipp și Emma. Într-una ea chiar zâmbea, dar cea mai 
frumoasă era aceea în care timpul părea să se fi retras într-un 
alt spaţiu. Emma și Philipp ședeau alături și se priveau în ochi, în 
timp ce furculiţele lor erau înfipte în aceeași crochetă. Imaginea 
arăta ca dintr-un film la care banda sonoră cu glasurile stridente 
și amestecate ale clienţilor din restaurant, cu plânsete de copii 
și zdrăngănit de tacâmuri se întrerupe brusc și, în schimb, 
începe să se audă un cântec romantic la pian. 

Emma nu știuse că ea și soțul ei încă mai schimbau priviri atât 
de pline de iubire și, pentru că fusese făcută pe neobservate, 
fără cea mai mică bănuială că ar fi fost o înscenare, fotografia 
aceea era cu atât mai valoroasă pentru ea. Și pentru Philipp, și 
lui îi era dragă fotografia, deși găsea că poziţia lui lejeră era 
prea mult, gen James Dean, indiferent ce voia să spună cu asta. 

Mai demult, „înainte de”, Emma privise fotografia în fiecare zi, 


VP - 57 


la ora 17, când o suna Philipp să-i spună dacă avea să se 
întoarcă la cină, fiindcă o pusese ca fotografie de contact pentru 
numărul lui de telefon. O copie a fotografiei, ca talisman, era în 
buzunarul interior al poșetei preferate, iar o vreme fusese chiar 
screen-saver pe laptopul ei, până când dispăruse din computer, 
din motive inexplicabile, după un update de sistem. 

La fel cum mi-a dispărut mie constiinta de sine, bucuria de 
viață. Viata mea. 

Uneori Emma se întreba dacă în noaptea aceea de la hotel 
Frizerul nu făcuse o repornire de sistem, readucându-i hard- 
diskul emoţional înapoi la setări. Și ea era evident exemplarul cu 
preț redus: marfă deteriorată, din păcate exclusă de la schimb. 

Emma dădu click pe iconul Outlook de pe bara inferioară a 
ecranului, ca să dispară imaginea standard și ea să se poată 
dedica misiunii neplăcute, dar necesare, de fiecare zi. 

„Treaba” ei zilnică consta în răscolirea Internetului în căutarea 
celor mai recente informații referitoare la Frizer. 

Ceva ce Philipp îi interzisese apăsat, după ce, printr-o 
indiscreţie a procuraturii, ziarele ajunseseră să deţină profilul 
infractorului făcut de ei. Îl întorseseră pe toate părțile zile în șir. 
Philipp se temea că știrile șocante din presa bulevardieră, 
lacomă de profit, o vor afecta și mai mult pe Emma și de aceea 
era nevoită să fie prudentă. 

Pe ascuns, ca o femeie care încalcă fidelitatea conjugală. 

Naviga pe o pagină în modus privat, care nu salva URL. Și 
arhiva în care salva cronologic toate anunţurile și datele 
referitoare la caz era numită „Dietă” și care era parolată. 

În reţea era iarăși o avalanșă de speculaţii, fiindcă săptămâna 
trecută Frizerul acționase din nou. larăși într-un hotel de cinci 
stele din Berlin, de data asta în Potsdamer Platz, și iarăși fusese 
ucisă o prostituată cu o supradoză de GHB?. 

Oricum, urme ale acestei substanţe fuseseră depistate și în 
sângele ei. Însă polițiștii care se ocupau de caz nu consideraseră 
că era o dovadă convingătoare. Emma era psihiatru. Era mai 
ușor pentru ea să aibă acces la acest medicament, care, luat în 
doze mici, avea efecte stimulatoare și era deseori folosit ca 
party drug, decât să-și taie singură părul. 

Articolele din presa de scandal vorbeau mai mult despre 
preferințele sexuale ale Nataschei W. (22 ani) decât despre ea 


3 Acid gamma-hidroxibutiric, drog cunoscut sub numele de ecstasy. 
VP -58 


ca om care își pierduse viaţa în chinuri. Dacă te uitai la 
comentariile cititorilor de pe forumurile internetice, puteai să 
ajungi la concluzia că majoritatea o considera vinovată și pe 
femeie, căci cine se oferea pe bani unor bărbaţi total 
necunoscuţi? 

Celor mai mulţi nici nu le trecea prin minte că victimele erau 
niște fiinţe înzestrate cu simţire. Rusoaica de la hotel, care 
bătuse la ușa Emmei în noaptea aceea, dovedise mai multă 
empatie decât toţi comentatorii la un loc. 

Păcat însă că investigatorii nu reușeau să dea de ea. Oricum, 
nu era de mirare. Care damă de companie își dădea numele 
adevărat la recepţie sau zicea pentru ce cameră fusese 
comandată? În hotelurile de lux, astfel de „fete” erau niște 
cliente inevitabile, dar invizibile. 

Trosc. 

Un butuc căzu în șemineu, din grămada arzândă și, în timp ce 
lui Samson nu-i tresări nici măcar nasul, Emma zvâcni speriată. 

Aruncă o privire pe fereastră, se uită ţintă la bradul din 
grădină pe care îl împodobeau de Crăciun în fiecare an. Crengile 
îi erau încovoiate sub greutatea zăpezii. 

Imaginea naturii era unul dintre puţinele lucruri care o 
linișteau. Își iubea grădina. Gândul să poată merge iarăși acolo 
și s-o îngrijească era un stimul considerabil, dacă voia să scape 
de tulburările astea stupide din capul ei. Va găsi cândva, cu 
siguranţă, și forța să meargă la terapie și să-i ceară unui 
specialist să-i verifice automedicaţia. 

Cândva, numai nu azi. 

În căsuţa poștală găsi un mail, cu siguranță spam, care o 
amenința cu blocarea cardurilor de credit și mai multe alerte la 
cuvântul-cheie „Frizer”, printre altele un articol din ziarul Bild și 
unul din Berliner Zeitung, pe care îl deschise primul. Constatând 
că nu conţinea nimic nou, l-a copiat ca pdf în folderul 
„Frizer_TREI_Investigaţii_NATASCHA”. 

În realitate, era locul pe care Frizerul îl prevăzuse pentru 
Emma. Natascha era deja numărul patru. 

Eu sunt doar femeia care nu intră la socoteală. 

La fiecare victimă, Emma avea subfoldere pentru „viaţă 
privată”, „profesie” și „teorii proprii”, dar cele rezervate 
investigaţiilor publice erau firește cele mai importante. 

Aici se afla și articolul din Spiegel despre primul profil făcut de 


VP -59 


Philipp, în care făptașul era caracterizat ca fiind un narcisist 
psihopat. Înstărit, cultivat, cu educaţie superioară. Atât de 
îndrăgostit de sine, încât era incapabil de vreo legătură stabilă. 
Fiindcă se considera perfect, atribuia femeilor vina pentru 
singurătatea lui. Femei care ademeneau bărbați, nedorind totuși 
decât un singur lucru de la ei: bani. Ele erau răspunzătoare 
pentru faptul că un individ atât de impunător că el nu putea să- 
și controleze pornirile. Înţelegea tunsul ca pe un serviciu pe care 
îl făcea lumii bărbaţilor prin „sluţirea” femeii. 

Era posibil să existe și alte victime ca Emma, cărora, după 
viol, le fusese „doar” îndepărtat părul. Poate că nu voia 
neapărat să-și omoare victimele, ci numai atunci când le găsea 
atractive chiar și fără păr. 

Această idee îl condusese pe Philipp la presupunerea că în 
timpul faptelor sale, Frizerul purta un aparat pentru vedere 
nocturnă, ca să poată evalua în final rezultatul. O speculație pe 
care Emma o trecuse în dosarul „Teorii”, ca și pe aceea cum că 
probabil făptașul avea oroare de sânge. Totuși, Emmei îi făcuse 
o rană în timp ce o rădea. La spital fuseseră nevoiţi să-i trateze 
rana de pe frunte și să îndepărteze sângele închegat. Acesta 
fusese, eventual, motivul salvării ei, fiindcă rana și sângele o 
desfiguraseră atât cât Frizerul să-și poată considera fapta 
împlinită. 

Philipp nu era implicat oficial în rezolvarea cazului din cauza 
complicaţiilor personale, „complicaţii” însemnând o formulare 
politicoasă a superiorului său pentru „soţie sărită de pe fix, cu 
fantezii smintite despre un abuz de forţă”. 

Neoficial, firește că Philipp storcea informaţii din toate 
sursele, ca să fie la curent cu stadiul investigațiilor. Emma era 
sigură că nu-i spunea tot ce afla, altfel nu i s-ar fi tăiat respiraţia 
acum, când intrase pe homepage la ziarul Bi/d. 

La naiba! 

Își duse mâna la gură. Clipi. 

Titlul atașat fotografiei consta din doar două cuvinte, dar ele 
umpleau două treimi din ecranul monitorului: 


EL ESTE? 


Dedesubt se vedea o imagine color, cu tentă verzuie, 
surprinsă de o cameră montată în tavanul unui ascensor. 


VP - 60 


Privit din colțul drept, din spate, se vedea un bărbat cu un 
pulover gri cu glugă. Faţa îi era acoperită pe trei sferturi, iar ce 
se vedea în rest putea să aparțină aproape oricărui bărbat alb, 
adult, care purta jeanși și teniși. 

Ceea ce o tulbura cel mai mult pe Emma nu era, așadar, 
imaginea unei persoane subţiri, de înălțime medie, pe cale să 
intre în holul principal al hotelului în care își pierduse viaţa 
victima numărul doi. 

Ci obiectul pe care bărbatul îl ţinea în mână când părăsea 
ascensorul. Vedeti în imagine un bărbat neinregistrat la 
recepție, părăsind hotelul în noaptea morții Larianei F. spunea 
textul. Fiindcă nu era sigur că acela era făptașul, fusese evitată 
până atunci publicarea fotografiei, din motive de protejare a 
datelor, însă acum se făcea acest lucru din lipsă de alternative. 

Pentru informaţii utile cazului erau înșirate numerele de 
telefon obișnuite și un link direct cu poliţia. 

Dumnezeule mare. Mă inel? Sau nu-i asta oare... 

Emma căută pe birou o pungă de hârtie în care să poată 
respira, nu găsi, chibzui dacă să se ducă la bucătărie să-și aducă 
una, dar se hotărî să mărească întâi fotografia. 

Să facă zoom pe mâini, care încă purtau mănuși de latex. 

Pe degete. 

Pe obiectul pe care îl țineau. 

Autoritățile presupun că aici Frizerul își duce trofeele, spunea 
mai departe textul menit să stârnească interesul. 

Părul? Într-un pachet! 

Emma ridică ochii. Privirile îi rătăciră pe tăblia mesei. Și iarăși 
înapoi la imagine. 

Mic, împachetat fără niciun fel de podoabe, în hârtie cu totul 
normală, cafenie. 

Aproximativ la fel cum era cel din faţa ei. Pachetul anonim, pe 
care Salim i-l dăduse pentru vecinul ei. 

A. Palanat. 

Al cărui nume nu-l auzise încă niciodată. 

Emma simţi o picătură de sudoare desprinzându-i-se pe ceafă 
și lunecând pe șira spinării, apoi îl auzi pe Samson mârâind, încă 
înainte ca la mansardă să se declanșeze alarma. 


VP-61 


Capitolul 12 


Ce a fost asta? 

Cu spaima în oase, Emma se sili să nu intre în panică, ci să 
afle care era cauza. 

Pentru zgomotul strident pe care l-ar declanșa senzorii de 
mișcare, sunetul acela era prea slab și prea îndepărtat. 
Surprinsă de senzorii cu infraroșu, o singură mișcare ar stârni o 
alarmă repetitivă asurzitoare și asta în toată casa. Nu doar la 
unul dintre etaje. 

Și în plus, sunetul era prea curat, aproape melodios. Ca un... 

Emma avea o bănuială, dar nu putea s-o formuleze. Gândul îi 
dispăru aproape în același timp cu semnalul care încetă la fel de 
brusc cum începuse. 

— Ce a fost asta, întrebă ea cu glas tare, dar Samson rămase 
nemișcat, nici măcar nu-și înălță capul culcat pe labele groase; 
așa ceva era mai curând neobișnuit și în Emma răsări grija că 
poate doar își imaginase zgomotul. 

Sufăr acum și de halucinații acustice? 

Închise capacul laptopului, împinse scaunul de la birou și se 
ridică. 

Parchetul îi scârțâia sub picioare, de aceea, încălțată cu 
balerini de pânză, străbătu drumul până la scară mergând pe 
vârfuri. Sprijinită de balustrada de lemn din hol, ascultă cu 
atenţie; dar nu era nimic, doar un fâsâit ușor în ureche; acel 
tinitus pe care îl sesiza oricine, când se concentra prea tare 
asupra propriului auz. 

Emma  deconectă senzorul de mișcare de deasupra 
dispozitivului de comandă de la ușa casei. 

Apoi se furișă pe trepte spre primul etaj, unde erau 
dormitorul, o garderobă și o baie mare. 

Uitase să aprindă lumina de pe scări și acolo sus (între timp 
nu mai avea decât două trepte până la primul etaj) nu fuseseră 
încă trase jaluzelele (uneori, când porneau migrenele, ca efecte 
secundare ale medicamentelor psihotrope, nu lăsa să intre 
lumină toată ziua) și de aceea aducea cu un drum spre 
întuneric. 


VP - 62 


La naiba, dacă s-ar duce în subsol, măcar s-ar putea înarma 
cu stingătorul, care era agăţat acolo, pe peretele scării. 

— Samson, vino încoace, strigă ea, fără să se întoarcă, fiindcă 
deodată îi fu teamă că din gaura aceea neagră ar putea să se 
desprindă și să-i iasă în întâmpinare cineva. 

Și într-adevăr, ca și cum Philipp ar fi instalat, pentru 
securitatea ei, și un senzor de mișcare sensibil la voce, vorbele 
ei declanșară iarăși alarma. 

Cerule! 

Işi mușcă buza de jos ca să nu înceapă să ţipe. 

Sigur că putea fi o pură întâmplare că acum o auzea din nou, 
dar era acolo. Zgomotul acela misterios. Și nu era o închipuire. 

Un semnal clar, ceva mai puternic acum fiindcă se apropiase 
de sursă, un semnal care, evident, nu se afla la primul etaj, ci și 
mai sus, sub acoperiș. Și odată cu alarma, se întoarse și gândul 
care îi trecuse Emmei prin minte cu puţin înainte. Era un 
complex de asocieri. 

Un ceas deșteptător era explicaţia cea mai inofensivă, dar și 
cea mai puţin verosimilă, fiindcă în pod nu era nimic, în afară de 
câteva găleți cu vopsea, scânduri din pardoseala parțial scoasă, 
un zid fals spart și o grămadă de unelte împrăștiate peste tot. 
Dar nu un ceas! Și chiar să fi fost, cum să înceapă să sune așa, 
din senin, la jumătate de an după întreruperea lucrărilor? 

Nu, nu era niciun deșteptător în șantierul pentru camera 
copilului pe care Emma îl numise în secret BER, după aeroportul 
capitalei care, tot așa, nu va fi terminat niciodată. În ziua aceea, 
odată cu părul, i se tăiase și dorinţa de a mai avea copii. 

Deocamdată, îi spusese ea lui Philipp. Definitiv, sufletului ei. 

Dar dacă nu era un ceas, atunci putea să fie doar... 

„„un telefon mobil. 

— Samson, hai odată! strigă Emma din nou, mai tare și mai 
energic. 

Gândul că în podul de deasupra ei suna un telefon mobil era 
înspăimântător. Incredinţarea care rezulta de aici, inevitabil, și 
anume că el aparţinea cuiva, o împinse pe Emma în pragul 
panicii. 

Pe care ea îl trecu în clipa când se trânti ușa de la baie, la 
doar câţiva metri în faţa ei. 


VP - 63 


Capitolul 13 


Fugi. Fără să chibzuiască, fără să ia o decizie raţională sau să 
evalueze opţiunile, fiindcă atunci cu siguranță ar fi fugit jos, 
înapoi la Samson. La ieșirea din casă. 

În schimb, ea urcă în salturi și ultimele trepte, traversă 
aproape orbește holul îngust, își pierdu în fugă un papuc de 
casă, deschise brusc ușa dormitorului și o trânti în urma ei. O 
încuie cu cheia care - din fericire - era pe dinăuntru. Trase un 
scaun și îl împinse cu spătarul sub clanţă, blocând-o, așa cum 
văzuse în filme... 

„„„dar are oare vreun sens? 

Nu, nimic n-avea sens aici, și asta de multă vreme. De când 
fusese găsită în staţia de autobuz, după noaptea din Le Zen. 

Fără păr. 

Fără demnitate. 

Fără judecată. 

Încetul cu-ncetul, ochii Emmei se obișnuiră cu întunericul. 

În puţina lumină a zilei, care cădea printre lamelele jaluzelelor 
reușea să recunoască doar niște contururi. Umbre. Suprafeţe 
neclare. Patul, dulapul, ușa grea a camerei, cu casete din lemn 
de stejar. 

Stătea ghemuită lângă o comodă, moștenire de la bunica, în 
care își ţinea lenjeria de corp și privea ţintă la clanţa ușii, 
singurul obiect din cameră, care răsfrângea lumina. 

Ce pierduseră ochii ca acuitate vizuală câștigaseră în forță 
urechile ei. Pe lângă zgomotul răsuflării ei prea accelerate și pe 
lângă foșnetul halatului care se mișca după cum i se ridică și 
cobora pieptul respirând, pătrundeau până la ea niște sunete 
înfundate. 

Pași. 

Pași grei. 

Urcau scara. 

Emma făcu cea mai mare greșeală pe care o putea face. 

Țipă. 

Ascuţit, strident. Își auzea propria spaimă de moarte care i se 
smulgea din gât și nu reușea să se oprească în ciuda convingerii 


VP - 64 


că așa nu făcea decât să atragă atenţia asupra ei. 

Se lăsă în genunchi, își acoperi gura cu palma, își mușcă 
încheieturile, scânci și se dispreţui pentru slăbiciunea ei. 

Cât de mândră fusese înainte că putea mereu să-și țină 
sentimentele sub control, chiar și în situaţiile cele mai încărcate 
emoțional. De exemplu, când pacientul gelos, cu tulburare de 
personalitate borderline, pe care voia să-l transfere unui coleg, o 
lovise peste faţă, în cabinet, la plecare. Sau când o pacientă de 
unsprezece ani murise din cauza unei tumori la creier și pe care, 
la clinică, o ţinuse de mână, împreună cu mama ei, până când a 
murit. Reușise mereu să amâne căderea nervoasă până când 
era acasă, singură, și putea să-și strige furia sau tristeţea într-un 
moment pe care ea îl stabilise, controlat, într-o pernă pusă 
peste faţă. Însă o asemenea stăpânire de sine nu-i mai fusese 
dată de multă vreme și de aceea se ura. 

Sunt o epavă. 

O nenorocită care ţipă, urlă și care începe să plângă la orice 
reclamă în care apar sugari. Care la orice bărbat care îi iese în 
cale se gândește la Frizer. 

Și care, văzând o clanță zgâlţăită de cineva pe dinafară, avea 
moartea în fața ochilor. 

Ultimul lucru pe care îl văzu era ușa tremurând de la loviturile 
care cădeau asupra ei. Apoi închise ochii, vru să se ridice, 
ținându-se de comodă, dar lunecă fără putere, ca o femeie 
beată care nu reușea să-și păstreze echilibrul. 

Căzu înapoi pe pardoseală, plângând în hohote, simţi gustul 
lacrimilor, simţi mirosul transpiraţiei care îi picura din sprâncene 
(de ce nu mi le-a ras și pe astea?) și îi veniră în minte jaluzelele 
pe care, proasta de mine, nu le-am ridicat azi dimineață. Acum 
n-avea timp să tragă chestia aia grea. Și să sară. 

Primul etaj nu era chiar prea sus, mai ales că acolo jos, în 
grădină, era o mulţime de zăpadă. 

Poate că aș fi reușit... 

Țipătul și gândurile i se frânseră când ușa se făcu ţăndări și 
imediat un curent de aer îi răcori faţa udă de lacrimi. 

Auzea un gâfâit. Pași, Strigăte. Nu ale ei. Ci ale intrusului. 

Strigăte bărbătești. 

Imediat după aceea două mâini îi smuciră braţele pe care și le 
ținuse îndoite deasupra capului, în apărare, stând ghemuită ca 
un copil care își aștepta pedeapsa. 


VP - 65 


Nu, mai curând ca o femeie în așteptarea morții. 
In cele din urmă își auzi numele. 


Emma. 

Urlat fără oprire de un glas pe care contase cel mai puţin 
acum, în probabil ultima ei secundă lipsită de dureri. 

Apoi veni lovitura. În mijlocul feţei. 

Obrazul îi ardea, parcă atins de-o meduză, și lacrimile îi 
mușcară pleoapele pe dinăuntru. Văzu tulbure că avea de-a face 
cu doi intruși. 

Cei doi bărbaţi stăteau unul lângă altul. Și ea le recunoscu 
fețele, în ciuda luminii slabe și a vălului care îi acoperea ochii. 

Nu era de mirare. 

Cu unul dintre cei doi era căsătorită. 


VP - 66 


Capitolul 14 


Philipp nu era un bărbat de vis; nu era, dacă îl măsurai cu 
visele despre care se zice că le-ar avea femeile, asta oricum. Nu 
era un prinţ model, care să sune de trei ori pe zi numai ca să 
spună „te iubesc”, înainte să facă o oprire la o florărie, un 
magazin de lenjerie sau de bijuterii, unde cumpăra o mică 
atenţie cu care să-și surprindă adorata, când venea de la lucru; 
zi de zi, până la nunta de aur și după aceea. Nu era un bărbat 
care să nu se certe niciodată, care să nu se uite după alta, care 
să fie mereu atent cu mama lui și căruia să-i facă plăcere să 
gătească pentru prietenele ei. 

În schimb, era un partener de nădejde alături de ea. Un om cu 
care avea propriile lui opinii; un bărbat mai colţuros, de care ea 
putea să se ţină mai bine decât de o mână care o ajuta să-și 
pună paltonul. _ 

El îi oferea siguranță și încredere. In ciuda tuturor dificultăţilor 
cu care începuse relaţia lor. 

Avusese nevoie de câteva luni ca să se despartă de vechea lui 
parteneră și, vreme de câteva săptămâni, avusese o relaţie 
dublă cu „Kilian”. 

Firește că nu ăsta era numele „fostei”, dar pe atunci Philipp își 
salvase în telefon numărul ei sub numele unui camarad de 
fotbal, pentru ca Emma să nu devină suspicioasă când iar venea 
un apel sau un SMS de la Franziska, „fosta”. Când a aflat și ea, 
din întâmplare, au avut prima ceartă mai mare, din cauza căreia 
relația a fost cât pe ce să se rupă. Până la urmă totuși îl crezuse 
pe Philipp că, folosindu-se de șmecheria asta, dorise să nu lase 
vreo  portiţă deschisă. Nu putea să împiedice apelurile 
plângăcioase, aproape isterice ale Franziskăi și nici să 
înregistreze telefonul de serviciu sub alt număr, așa, pur și 
simplu. Astfel, încercase măcar s-o protejeze pe Emma de răni 
inutile și pe sine de certuri inutile. Fără succes. 

În cele din urmă, problema s-a rezolvat când Franziska și-a 
găsit un „nou” cu care s-a mutat la Leipzig. Și numele „Kilian” a 
fost șters pentru totdeauna. 

În rest, avea obișnuitele apucături bărbătești. Lui Philipp îi 


VP - 67 


plăcea să rămână mai mult timp cu prietenii, fără s-o ţină la 
curent prin SMS-uri când schimbau cârciuma. Sforăia, inunda 
baia, iar când mânca, stătea cu coatele pe masă. Odată, uitase 
de ziua nunţii lor și altă dată, într-un acces de furie, trântise de 
perete o cană plină cu cafea (pata era încă vizibilă), însă pe ea 
încă n-o lovise niciodată, niciodată, niciodată. 

Oricum, nici Emma nu-i mai oferise vreodată un motiv atât de 
bun ca s-o facă. 

— Îmi pare rău, spuse el acum, câteva minute mai târziu. 

O condusese pe scară, până în bucătărie, unde ea se așezase 
la masa pătrată, de lemn, unde le plăcea înainte să ia micul 
dejun la sfârșit de săptămână, fiindcă de acolo se vedea frumos 
grădina. Grădina casei învecinate era total sălbăticită și de 
aceea ţi se părea că priveşti o pădure. 

Emma încuviinţă din cap, încercând să spună „Nu-i nimic”, 
dar glasul îi rămas în gât, undeva pe la jumătatea drumului. 

Se ţinea de o cană pântecoasă cu cafea din care n-avea să 
bea. Philipp stătea sprijinit de blatul de lucru, lângă chiuvetă. 
Păstra distanţa. 

Nu fiindcă voia, ci fiindcă știa că asta îi trebuia ei acum. Măcar 
câteva minute încă, până când mai scădea în intensitate glasul 
fricii din capul ei. 

— La naiba, îmi pare atât de rău. 

Scrâșnea din dinţi și își privea mâinile ca și cum nu-i venea să 
creadă ce făcuse. 

— Nu. 

Emma scutură din cap, bucuroasă că îi revenise glasul, chiar 
dacă din gât nu-i ieșea decât un hârâit. A fost foarte bine. 
Lovitura de la care încă îi ardea obrazul înăbușise flacăra panicii. 
Abia după palma aceea încetase să mai ţipe și se liniștise din 
nou. 

— Îmi pierdusem cumpătul cu totul, recunoscu ea și totodată 
își spuse: Deci așa se simt pacienții mei când mi se 
încredințează. 

Observă ei oare și cât de absurdă le este purtarea când și-o 
analizează retrospectiv? 

Emma crezuse că cineva străin trântise ușa de la baie și uite 
că totul se explica prin întoarcerea neașteptată a lui Philipp. 

Uitase în birou hârtiile pentru conferinţă și se întorsese pe 
autostradă. O și sunase, ca s-o prevină, însă apelul intrase în 


VP - 68 


căsuţa poștală, în timp ce zăcuse fără cunoștință în camera de 
zi. 

— Am urcat imediat la tine când te-am auzit ţipând, spuse el. 

Soțul ei arăta îmbătrânit și Emma se temea nu era doar vina 
luminii de la lustră. Tâmplele îi păreau încărunţite, părul rărit și 
fruntea brăzdată de riduri, fapt care, după cum bănuia, se 
datora mai puţin celor patruzeci de ani cât, mai curând, 
schimbării din ultima jumătate de an - schimbării vieții lor. 

l-ar fi plăcut să se ridice, să întindă mâna spre el, să și-o 
treacă peste obrazul bărbierit în grabă dimineaţa și să-i spună: 
Nu-ţi face griji, totul e iar în ordine. Acum plecăm la Tegel, luăm 
primul avion spre o țintă pe care n-o cunoaștem. Important e să 
fie foarte departe. Lăsăm soarta în urma noastră. 

Dar nu se putea. Ea n-ar reuși să ajungă nici măcar până la 
ușă. La naiba, îi lipsea până și forța să împingă scaunul de 
bucătărie. Așa că spuse doar: 

— Am crezut că-i un spărgător. 

— Cine? 

— Habar n-am. Cineva. 

Philipp oftă trist, ca un copil care sperase că jucăria pe care 
se căznise s-o repare funcţiona iarăși și care, la prima probă, era 
nevoit să constate că tot stricată era. 

— Nu-i nimeni aici, Emma. Ușa de la baie s-a trântit când am 
deschis jos. Știi doar ce curent se face aici. 

Ea încuviință din cap și apoi strânse buzele. 

— Asta nu explică soneria. 

— Ce fel de sonerie? 

Emma se întoarse către glasul din spatele ei. Jorgo Kapsalos, 
cel mai bun prieten al lui Philipp și partener la BKA* stătea în ușa 
bucătăriei. El era al doilea bărbat pe care îl văzuse în dormitor. 

Dimineaţă, când venise să-l ia pe Philipp, Jorgo rămăsese în 
mașină. Acum intrase și o cântărea din priviri așa cum făcea 
întotdeauna când se întâlneau: trist și cu o speranţă 
neconștientizată. 

Philipp nu lua în seamă privirile furișe ale partenerului său sau 
le înțelegea greșit, totuși, Emma bănuia ce se petrecea în 
mintea lui Jorgo, când o privea atât de melancolic. Emma se 
folosea de Konrad, din când în când, ca să stârnească gelozia lui 
Philipp, dar niciodată n-ar fi profitat de sentimentele lui Jorgo 


+ Bundeskriminalamt, Serviciul federal de criminalistică. 
VP - 69 


pentru așa ceva. Fiindcă, spre deosebire de avocat, partenerul 
soțului ei era orice, numai homosexual nu. Bietul om era 
îndrăgostit de ea fără speranţă. Şi Emma aflase asta nu abia în 
seara nunţii ei, când Jorgo, ametit de-a binelea, îi îngânase la 
ureche, la dans, că pentru Dumnezeu! se măritase cu cel care 
nu trebuia. 

— Ce fel de sonerie? repetă el întrebarea. 

— N-am idee. Un ceas deșteptător sau un mobil. Cred că 
venea de la mansardă. 

De când cei doi spărseseră ușa dormitorului și intraseră în 
cameră, nu se mai auzise nimic. 

— Poţi să verifici camerele? îl întrebă Philipp pe prietenul lui. 

— Nu, te rog, nu! 

Emma căuta zadarnic niște cuvinte prin care să explice că 
mai trăise o dată toate astea. 

Mai cercetase o dată o cameră și se convinsese că era singură 
și apoi fusese violată. Bineînţeles că era cu totul irațional și lipsit 
de logică, dar Emma se temea că așa va stârni răul și că printr-o 
nouă cercetare avea să se repete și catastrofa din final. Ca și 
cum ar fi existat o tablă a înmulţirii specifică răului. O ecuaţie cu 
o necunoscută numită „pericol” și cu un rezultat prestabilit: 
„durere”. Înșiruirea gândurilor era patologică, știa asta mai bine 
ca oricine. Și de aceea nici n-o dezvălui celor doi bărbaţi stabili 
psihic, ci spuse doar: 

— Trebuie să plecaţi. V-am reţinut destul de mult. 

— Ah, aiurea, nicio problemă, zise Jorgo, dând din mână. 

Era un bărbat cât un dulap, compact, musculos, pe care ţi-l 
doreai alături în staţiile întunecoase de metrou când apărea o 
ceată de beţivi. 

— O să pierdem primul seminar. Tot nu-i foarte important. 

Philipp încuviinţă din cap. 

— Nici conferința mea nu-i absolut necesară. Poate mai bine 
pleci fără mine, Jorgo. 

— Cum zici tu. 

Jorgo ridică din umeri și nu părea foarte bucuros. Emma 
bănuia de ce. Ar fi preferat să rămână e/ singur cu ea. Cel mai 
bun prieten al soțului ei îi trimisese mai multe e-mailuri în care 
se oferise s-o ajute și să-i fie alături după greaua lovitură a 
sorții. Le ștersese pe toate, fără să le mai citească pe ultimele. 

— Da, cred că e mai bine să rămân aici. 


VP - 70 


Philipp încuviinţă din nou din cap. 

— Vezi că e distrusă cu totul. 

Arăta spre Emma și vorbea ca și cum ea nici n-ar fi fost în 
încăpere. Și ăsta era unul dintre obiceiurile lui anti-bărbat-de- 
vis. 

— Nu pot s-o las singură aici. 

— Ba da, ba da. Nicio problemă, îl contrazise Emma, deși nicio 
problemă exprima opusul a ceea ce simţea. 

Philipp se apropie de ea și o luă de mână. 

— Ah, Emma, ce te-a răvășit atât de tare azi? 

Bună întrebare. 

Reclama la aparatul de ras? Leșinul? 

Plecarea lui Salim? Fotografia Frizerului în ascensor? 

Sau, stai, nu... 

— Ce fel de pachet? îl auzi ea pe Philipp întrebând și își dădu 
seama că în dimineaţa aceea rostise un gând cu voce tare 
pentru a doua oară. 

— Cutia cu alimente de la intrare? insistă el. 

— Nu, îmi pare rău, pe aia n-am sortat-o încă. 

Aproape că uitase să-i spună soțului ei de pachetul străin de 
pe birou și asta o făcu pe Emma să-și dea seama cât de 
răscolită era. Adânc, înăuntrul ei simţea că tocmai neglijase și 
altceva, ceva important, dar în clipa aceea nu reușea să-și dea 
seama ce. Și probabil că pachetul chiar era cu mult mai 
important. 

— Salim m-a rugat să iau ceva pentru vecinul nostru. 

— Și? întrebară Jorgo și Philipp într-un glas. 

— Dar numele ăsta nu l-am mai auzit niciodată, adăugă 
Emma. 

Fir-ar să fie, cum îl chema? Cu toată agitația aceea, Emma 
chiar îl uitase, dar apoi tot și-l aminti. 

— Ştii pe cineva A. Palandt? 

Philipp scutură din cap. 

— Vezi? Nici eu. 

— Poate că e nou în zona asta? își dădu Jorgo cu părerea. 

— Am ști, răspunse Emma aproape îmbufnată. 

— Și asta te-a scos așa din fire, copilă? Philipp o strânse mai 
tare de mână. Un pachet pentru un vecin? 

— Un vecin necunoscut. Dragule, știu că am reacții 
exagerate... 


VP -71 


Se făcu că nu observă suspinul ușor al lui Philipp. 

— ...dar noi chiar îi cunoaștem pe toţi de aici și... 

— ...Şİ poate că e vreun chiriaş, poate e un viitor ginere care 
locuiește pentru un timp la părinţii logodnicei lui și a cerut săi 
se distribuie aici corespondenţa, sugeră Philipp. Există o mie de 
posibilităţi inofensive. 

— Da, poate că ai dreptate. Totuși, mi-ar face plăcere dacă te- 
ai uita puţin la pachet. Precis că știi fotografia făcută de camera 
de supraveghere din ascensorul hotelului. 

Chipul lui Philipp se întunecă și dădu drumul mâinii. 

— larăși ai navigat pe Internet? 

Ca și cum spusele lui ar fi dat un semnal, se întâmplă din nou. 

Cu două etaje deasupra lor. 

Suna. 

Privirea tristă cu care Jorgo ascultase discuția, stând sprijinit 
de tocul ușii, dispăru și pe faţă i se așternu o expresie de 
maximă concentrare. 

Și Philipp avea acea expresie pe care Emma o numea „de 
poliţist”: ochii mijiţi, fruntea încreţită, capul ușor aplecat, buzele 
puţin întredeschise, limba lipită de incisivii de sus. 

După un scurt schimb de priviri, în pauza dintre două 
intervale de alarmă, cei doi bărbaţi își făcură semn cu capul și 
apoi Jorgo spuse: 

— Mă duc să verific. 

Și încă înainte ca ea să poată protesta, partenerul lui Philipp 
dispăru pe hol. Urca treptele cu pas apăsat, cu mâna la centură, 
unde era prins tocul armei de serviciu. 


VP- 72 


Capitolul 15 


— Așa nu mai poate continua, Emma, șopti Philipp, ca și cum 
i-ar fi fost teamă că Jorgo ar fi putut să-l audă de la două etaje 
mai sus. Trebuie să te hotărăști. 

— Poftim? 

Sunetul îndepărtat al soneriei trăgea de nervii Emmei și nu se 
putea concentra la glasul soţului ei. In plus, nu scăpa de 
imaginile cumplite din cap. Imagini cu ce i s-ar putea întâmpla 
lui Jorgo acolo - cum era, de exemplu, aceea a unui gâtlej 
despicat, cu o gură care se deschidea și se închidea și din care, 
la orice încercare zadarnică de a striga a poliţistului, se revărsa 
un val de sânge pe podeaua camerei copilului, pe veci 
neterminată. 

— Despre ce vorbești, Philipp? întrebă ea din nou. Soţul ei se 
apropie, se aplecă deasupra ei atât de aproape, încât obrazul îl 
atinse pe al ei, pe cel lovit. 

— Despre terapie, Emma. Știu că vrei să te descurci singură, 
dar azi ai întrecut măsura. 

Emma se înfioră, simţindu-i respiraţia la ureche. Pentru un 
moment i se păru că-și amintește de o limbă care i se înfigea în 
ureche, în întunericul camerei de hotel, în timp ce ea, 
condamnată la nemișcare, putea să scoată doar niște strigăte 
mute, dar apoi Philipp spuse blând: - Trebuie să cauţi în sfârșit 
un terapeut, Emma. Am vorbit despre asta cu doamna doctor 
Wielandt. 

— Cu psihologul poliției? întrebă Emma consternată. 

— Îți cunoaște dosarul, Emma. Mulţi îl cunosc. Veridicitatea 
trebuia... 

Se opri, fiindcă își dădea seama că nu putea să-și termine 
propoziția, fără s-o rănească pe Emma. 

— ... trebuia să verificați veridicitatea declarației mele. E clar. 
Și ce zice doamna doctor Wielandt? Că sunt o mincinoasă 
patologică, ce inventează violuri ca să se distreze? 

Philipp respira greu. 

— Se teme că ai fost profund traumatizată în copilărie. 

— Ah, încetează odată! 


VP - 73 


— Emma. Tu ai o fantezie înfloritoare, debordantă. Ai mai 
văzut deja lucruri care nu existau. 

— Aveam șase ani! se răsti ea. 

— Un copil neglijat de tată, care compensa lipsa apropierii lui 
printr-o persoană imaginară, un substitut. 

Emma izbucni în râs. 

— Doamna doctor Wielandt a trebuit să-ţi scrie toate astea 
sau le-ai învăţat pe de rost încă de prima oară? 

— Emma, te rog. 

— Deci nu mă crezi? 

— N-am spus așa ceva. 

— Deci acum crezi și tu că sufăr de halucinaţii, nu-i așa? îl 
întrerupse ea șuierat. Totul a fost doar o închipuire? Bărbatul din 
camera de hotel, injecţia, durerile? Sângele? Ah, ce tot vorbesc, 
poate că nici măcar nu eram însărcinată. Poate că mi-am 
închipuit și asta? Și alarma din pod, asta e numai în capul meu. 

Amuţi brusc. 

O, Doamne! _ 

Soneria nu se mai auzea nici măcar în capul ei. Incetase. 

Emma își ţinu respiraţia. Privi spre tavanul încăperii, care 
avea nevoie urgentă de o văruială. 

— Spune-mi, te rog, că ai auzit și tu, îi spuse lui Philipp și-și 
apăsă mâna pe gură. După ce izbucnise, liniștea aceea subită i 
se părea un vestitor al unor vești groaznice. 

— Ai auzit, nu-i așa? 

Philipp nu-i răspunse, în schimb se auziră pașii care coborau 
scara. Emma se întoarse spre ușă, unde apăru Jorgo cu faţa 
congestionată. 

— Aveţi niște baterii? întrebă el. 

— Baterii? repetă ea derutată. 

— Pentru detectorul de incendiu, zise Jorgo și întinse palma în 
care avea o baterie dreptunghiulară de nouă veolţi. Astea ar 
trebui schimbate după cel mult cinci ani, altfel începe să ţiuie la 
fel peste tot, cum s-a întâmplat la voi în pod. 

Emma închise ochii. Se bucura că exista o explicaţie atât de 
inofensivă pentru acel sunet, dar totodată era dezamăgită într- 
un fel irațional. În fond, făcuse o cădere nervoasă din cauza unui 
simplu semnal al unui detector de incendiu și reacţia asta 
exagerată întărise o dată mai mult îndoielile soțului ei în ceea ce 
privea capacitatea de percepţie. 


VP - 74 


— Ciudat, zise Philipp, scărpinându-se la ceafă. Așa ceva nu 
se poate. Doar am verificat chestiile alea săptămâna trecută. 

— Se pare că nu suficient de temeinic. Deci, Emma? îl auzi ea 
pe Jorgo și, pentru o clipă, nu-și dădu seama unde voia să 
ajungă. 

— Baterii? repetă el și ea dădu din cap. 

— Așteaptă, mă duc să văd. Se strecură pe lângă Jorgo și 
Philipp, ajungând în casa scărilor, și se duse în camera de zi, 
când brusc își dădu seama ce anume uitase cu puţin înainte. 

Samson! 

Cu toată agitația aceea, nu se mai gândise la el și abia acum, 
când privirile îi căzură pe pătura lui de lângă șemineu, înţelese 
ce anume nu-i dăduse pace în subconștient. 

Cum de n-a venit când l-am chemat? 

Samson ridică ostenit capul și păru să zâmbească, când își 
văzu stăpâna. Emma se sperie de privirea lui tulbure. Respira 
slab, nasul îi era uscat. 

— Te doare ceva, dragule? întrebă ea și se duse la etajera 
unde avea un termometru electronic, în sertarul de jos. 

Privirea îi căzu pe birou și în secunda următoare nu mai fu în 
stare să se gândească la starea de sănătate a lui Samson. 

Nu când văzu blatul biroului. 

Pe care se afla pachetul pe care i-l dăduse Salim mai 
devreme. 

Greșit. 

Pe care ar fi trebuit să se afle. 

Fiindcă acolo unde îl pusese ea, înainte să fi deschis laptopul 
ca să se mai uite o dată la fotografia din ascensor a Frizerului, 
nu mai era nimic de văzut. 

Pachetul pentru A. Palandt dispăruse. 


VP -75 


Capitolul 16 


Trei săptămâni mai târziu 


— Și apoi te-au lăsat singură? 

Cât ascultase, Konrad nu se mișcase deloc, stătea picior peste 
picior și nu-și schimbase poziţia și nici nu-și desprinsese mâinile 
încrucișate pe genunchi. Emma Ştia de ce: îi explicase odată, 
când îl întrebase despre cum își controla trupul. 

La clienţii dificili, la cei care aveau ceva de ascuns, era de 
ajuns să le abaţi cât de puţin atenţia ca să li se tulbure fluxul 
vorbirii. 

Deci asta reprezint eu acum pentru el. 

Nu o prietenă, aproape o fiică, ci o clientă dificilă, ale cărei 
spuse trebuiau analizate cu mare atenție. 

— In ciuda pachetului dispărut fără urmă, Philipp și prietenul 
lui au plecat? Konrad pocni din degete. Uite-așa, pur și simplu? 

— Nu, bineînțeles că nu uite-așa. 

Emma își întoarse privirea spre fereastră. Lacul se întindea 
sub un strat subțire de zăpadă. Privită de departe, pătura aceea 
invita la patinaj, dar Emma știa cât de înșelătoare putea fi o 
asemenea imagine. Pe Wannsee, gheaţa se rupea în fiecare an 
sub cei care îi supraevaluau rezistenţa. Din fericire, azi nu se 
vedeau îndrăzneți care să-și provoace destinul, cu siguranță și 
din cauza vremii tulburi. Lacul și împrejurimile lui erau pustii. 
Doar câteva rațe și lebede se strânseseră pe mal, împotrivindu- 
se lapoviţei care începuse între timp și care cufunda totul într-un 
cenușiu dezolant. 

— L-am minţit pe Philipp, își continuă Emma încercarea de a 
lămuri lucrurile. l-am spus că trebuie să-mi fi jucat nervii o festă 
și că probabil nu băusem destulă apă. De aici leșinul și 
halucinațiile în legătură cu un pachet care n-a existat niciodată. 

— Și a crezut așa ceva? întrebă Konrad cu îndoială în glas. 

— Nu, dar când am înghiţit un diazepam sub ochii lui, a știut 
că voi dormi jumătate de zi. 

— E ceva împotriva stărilor de anxietate? întrebă Konrad și 
Emma își aminti că doar era avocat, și nu medic. 


VP - 76 


În mintea ei, îl și vedea lucrând la teoria lui despre 
incapacitatea de a recunoaște o vină, în urma consumului 
excesiv de medicamente, ca să pledeze pentru 
iresponsabilitate, în cazul ei. Dar la asta vor ajunge îndată. 

— Da, de fapt, lorazepam ar fi varianta la alegere. E mai nou, 
efectul e mai rapid și nu sedează atât de tare ca diazepamul, 
care te face să te simţi incredibil de obosit. Dar, din păcate, asta 
era tot ce mai aveam în casă. 

— Deci ţi-ai înghiţit pastila și apoi cei doi au plecat la Bad 
Saarow, la întâlnire? 

— După ce au verificat mai întâi senzorii de mișcare din 
fiecare încăpere, cercetând astfel toată casa, inclusiv subsolul, 
da. 

Emma nu putea să spună ce anume o determina - buzele 
strânse sau hârâitul din glasul lui -, dar simţea clar cât de mult 
dezaproba Konrad purtarea soțului ei. Cei doi nu se plăcuseră 
niciodată, lucru explicabil, firește, și prin faptul că Emma nu 
respinsese niciodată comentariile gen sugar-dadap făcute de 
Philipp, ci dimpotrivă, chiar îi cultivase gelozia. Pe de altă parte, 
Konrad se minunase adesea de „ţăranul” necioplit care o dădea 
la telefon fără să mai salute sau care nu-i întindea mâna la 
rarele lor întâlniri. 

Totuși, în acest caz concret, reproșurile lui Konrad privind 
mojicia lui Philipp erau nejustificate. Dacă ar fi fost în locul lui și 
ea l-ar fi rugat la fel, i-ar fi venit și lui greu s-o refuze. 

Am nevoie de liniște, Philipp. M-ar stresa foarte tare să știu că 
ratezi conferinta doar din cauza mea. Acum am luat 
medicamentul. Ati verificat tot și-n în plus, după-amiază trece 
Sylvia pe aici să vadă ce fac, așa că fă-ne plăcerea, mie și vouă, 
și lasă-mă singură, OK? 

Nimic din toate astea nu era minciună și totuși nimic nu era 
sincer. 

— Și medicamentul a avut efect? vru Konrad să știe. 

Îi mai turnă niște ceai. Lumânarea din încălzitor trebuia 
înlocuită curând. Fitilul era deja înecat în ceară. 

— Da, și încă cum. 

— Te-ai simţit obosită? 


5 Partenerul de sex masculin, stabil economic, aflat într-o relaţie cu o persoană mai 
tânără, care este „mentorată” sau ajutată financiar în schimbul atenţiei, companiei și 
sexului. 


VP - 77 


Emma luă ceașca oferită și sorbi puţin. Amestecul de ceai 
Assam avea un gust ușor amărui și aspru, ca și cum ar fi stat 
prea mult la infuzat. 

— Diazepamul aproape că m-a doborât. Eram somnoroasă ca 
înaintea unei operații. 

— Și frica dispăruse? 

— La început, nu, nu. Dar asta ţinea și de faptul că... 

— Ce? 

— S-a întâmplat ceva. La despărțire. 

Konrad ridică sprâncenele și aștepta să continue. 

— Jorgo. Mi-a dat mâna. 

— Și? 

— Și mi-a pus ceva în palmă. 

— Ce? 

— Un bilet. 

— Ce scria pe el? 

— Cel mai frumos lucru, pe care niciun bărbat nu mi-l mai 
spusese de multă, multă vreme. 

— Te iubesc? întrebă Konrad. 

Emma scutură din cap. 

— Te cred, zise ea și făcu o pauză, lăsând cuvintele să-și facă 
efectul. 

Konrad nu părea surprins, dar asta nu însemna cine știe ce, 
având în vedere antrenamentul lui în a nu lăsa să i se vadă 
nimic pe faţă. 

— Te cred, repetă el încet. 

— Asta mâzgălise Jorgo pe un bilet minuscul. Și că să-l sun. 
Mesajul m-a lăsat fără grai când l-am citit, imediat după 
plecarea celor doi. 

— Și apoi? 

Emma se înfioră înainte să-i răspundă lui Konrad. 

— Ştii doar ce s-a întâmplat. 

— Vreau să aud de la tine. 

— EU, eu... 

Închise ochii. Își închipui ușa casei. Din interior. Își văzu mâna 
întinzându-se spre clanţă și răsucind cheia de două ori. 

— Am făcut ceva de neînchipuit, completă ea. 

Konrad dădu imperceptibil din cap. 

— Pentru prima oară, după șase luni? 

— Da. 


VP - 78 


Konrad se aplecă în față. 

— De ce? 

Ea ridică fruntea. Îl privi direct în ochi. Își vedea imaginea 
minusculă, reflectată în pupilele lui. 

— Din cauza sângelui, șopti ea. Dintr-odată totul era plin de 
sânge. 


VP - 79 


Capitolul 17 


Cu trei săptămâni mai devreme 


Emma îngenunche într-o baltă roșie din mijlocul camerei de zi, 
la jumătatea drumului dintre șemineu și masa de scris și se 
simțea ciudat de calmă. Sângele ţâșnise șuvoi, cu totul pe 
neașteptate, în ciuda horcăitului și a gâfâitului dinainte. 

O respiraţie adâncă, o zvâcnire spasmodică a mușchilor 
pectorali superiori. Un zgomot ca și cum ceva viu ar fi fost scos 
din trup, prin respiraţie, apoi Samson vărsase la picioarele ei. 

— Bietul de tine, ce se întâmplă? 

ÎI mângâie pe cap, îl simţi tremurând la atingerea ei, ca și 
cum i-ar fi fost și lui la fel de frig. 

Philipp și Jorgo plecaseră de nici jumătate de oră și ea își 
petrecuse timpul întorcând casa pe dos în căutarea pachetului 
care chiar dispăruse. 

Dar nu-i posibil! 

Infinit de obosită, cu spatele ud de sudoare, se întorsese în 
camera de zi, venind din holul de intrare, pe care îl mai 
cercetase o dată. Intr-o pornire de deznădejde, voise să se mai 
uite și sub pătura lui Samson, să vadă dacă nu cumva câinelui îi 
venise ideea să ia pachetul în culcuș. În schimb, îl găsise în 
starea aceea jalnică. 

— Samson, hei! Mă auzi? 

Câinele începu să icnească din nou. 

In condiţii normale, Emma ar fi fost speriată de moarte și și-ar 
fi dus mâinile la gură, de teamă să nu fie depășită de situaţie. 
Acum însă, diazepamul pe care tocmai îl înghiţise netezea 
valurile mai mari de spaimă fără să le îndepărteze cu totul. Era 
comparabil cu o anestezie la stomatolog. Nu mai simţeai 
flăcările vii ale durerii, ci un foc mocnit, omniprezent, care 
aștepta undeva în adânc să izbucnească din nou, de cum 
scadea efectul injecţiei. 

Si acum? 

Se uită afară. O cioară se așeză pe o magnolie desfrunzită, 
părând să-i facă cu ochiul, dar firește că era o închipuire. 


VP - 80 


Ninsoarea încă era deasă. Emma n-avea cum să vadă ochii 
păsării. 

Era mai curând subconștientul ei, care dorea să-i spună ce 
avea de făcut. 

Trebuie să părăsești casa! 

— Nu! zise ea tare, dar nu se putu auzi, fiindcă Samson vărsa 
din nou. 

Acum cu mai puţin sânge, dar asta nu îmbunătăţea situaţia. 

Ba aa, și știi bine. Trebuie să ieși de aici, Samson are nevoie 
de ajutor! 

— Nici într-un caz. Emma scutură din cap și se duse la birou 
unde era telefonul mobil. 

Si pe cine vrei să suni? 

— Cum pe cine, serviciul de urgenţe veterinare. 

Sigur? 

— Bineînţeles, uită-te la el. 

ÎI privi pe Samson. 

Te înțeleg, spuse glasul din capul ei, care se auzea ca o 
variantă impertinentă a vocii sale. Probabil că mult timp nu mai 
are. Dar chiar vrei asta? 

— Să-l salvez? 

Să te pui în primejdie, răspunse glasul. 

Ca lovită de trăsnet, Emma avu nevoie de un răgaz până când 
reuși să digere cuvintele. Apoi puse telefonul la loc, pe birou. 

— Ai dreptate! 

Nu pot să sun pe nimeni. 

Fiindcă lucrurile nu s-ar opri la acel apel. La un moment dat, 
în faţa ușii ei ar sta un străin. Un veterinar necunoscut, pe care 
ar trebui să-l lase să intre fiindcă nu putea să-l trimită pe 
Samson afară, în frig, ca să fie consultat. Și până la urmă tot ar 
trebui să meargă și ea la clinica veterinară, dacă se constata că 
nu putea fi tratat la fața locului. 

— Fir-ar a naibii! făcu ea. 

Între timp, Samson zăcea pe-o parte, într-o poziţie care 
semăna cu aceea a unui fetus și respira sacadat. Limba, palidă, 
îi atârna din bot, avea nasul uscat cu totul. Un firicel de sânge 
se prelingea de la buzele negre pe parchet. 

— Dar ce ai? 

Si eu ce să fac? 

Nu putea să lase niște străini în casă, nu în starea în care era. 


VP - 81 


Dar singura alternativă logică, cea de a părăsi casă, era măcar 
la fel de înspăimântătoare. 

Emma chibzui un moment dacă să-l sune pe Philipp, dar 
atunci putea să uite definitiv de conferință și nu voia să-i facă 
așa ceva. 

Poate e doar un virus? 

Emma mângâie blana moale a lui Samson și abia îi mai 
simțea coastele ridicându-se, când respira. Posibil să fi fost o 
pneumonie, însă simptomele erau prea severe și apăruseră prea 
brusc. 

În orice caz, acum își explica de ce Samson fusese atât de 
toropit tot timpul. 

Bietul meu urs, mai curând e ca și cum cineva te-ar fi... 

Se ridică fulgerător, electrizată de gândul șocant. 

„„Ca Și cum te-ar fi otrăvit cineva! 

Imaginea lui Salim care o întreba dacă totul era în ordine și 
care îi întindea ceva bun lui Samson nu putea să-i iasă din 
minte. 

Nu, nu, nu. E o prostie. 

Gândurile Emmei curgeau cu forță înjumătăţită în fluxul 
conștienței ei, efectul tipic a sedativului. Putea să mai tragă 
concluzii, dar totul dura de două ori mai mult. 

Doar nu Salim. Samson primește de fiecare dată ceva de la el 
și niciodată nu s-a întâmplat nimic. 

Afară, în fața ferestrei, cioara dispăruse. Emma putu să-i mai 
zărească doar penele din coadă în clipa în care zbură exact în 
direcția în care ar fi trebuit să se miște și ea acum. 

Veterinarul, doctorul Planck, avea cabinetul doar o stradă mai 
încolo, în direcţia HeerstraBe. 

Pentru asta, era nevoită să îmbrace ceva călduros, să-i pună 
lesa lui Samson, eventual chiar să-l care, dar nu asta o îngrijora 
foarte tare. 

Cea mai mare problemă era că trebuia să deschidă ușa și să 
renunțe la protecţia celor patru pereţi ai ei, pentru prima oară 
de aproape șase luni încoace. 

— Nu, asta nu se poate. E de neimaginat, spuse ea, ceea ce 
firește că era un paradox, fiindcă tocmai asta își imaginase cu 
puţin înainte. 

Și se mai gândise și că niciodată nu va mai reuși să spargă 
zidul care se înălţase între ea și lumea de afară și să facă nu 


VP - 82 


doar un pas, ci mai mulţi, într-o lume cu care nu voia să mai 
aibă de-a face. 

Nu, n-am să reușesc. 

Chiar dacă doctorul Planck era cel mai apropiat medic, la o 
distanţă de nici cinci minute pe jos, iar sâmbătă ţinea cabinetul 
deschis până la ora 18, în vreme ce majoritatea celorlalți 
veterinari din Berlin nu avea program deloc. 

Si totuși nu pot. 

E inimaginabil. 

Emma rămase un sfert de oră nemișcată, pe podea, lângă 
animalul suferind, până când a luat hotărârea să încerce mai 
întâi fără ajutorul cuiva din afară. 

Atunci lui Samson i se opri respiraţia pentru prima oară. 


VP - 83 


Capitolul 18 


Frica își croiește drum în suflet și roade omul pe dinăuntru, 
golindu-l. Și se hrănește cu timp din viața victimelor sale: ca să 
se îmbrace cu ceva călduros, Emma avu nevoie de jumătate de 
oră, numai pentru legatul șireturilor de la cizme îi trebuiră mai 
multe încercări, înainte să-și tragă cu degete înţepenite 
fermoarul de la jacheta cu puf și, lac de sudoare, să deschidă 
ușa, lucru care iarăși i-a luat o veșnicie, după cum i se părea. 

În clipa aceea, diazepamul pe care îl luase cu o înghiţitură de 
apă de la robinet, își arăta mai mult efectele secundare, decât 
cele principale. Emma era teribil de obosită, însă cercul de fier 
care îi strângea pieptul nu voia să cedeze. 

Din fericire, Samson începuse iar să respire, dar nu putea 
nicicum să se ţină mult timp pe picioare. De aceea, cu toată 
nefericirea ei, Emma fu nevoită să facă și un ocol până la 
magazie, o baracă mică, cenușie, de metal, care se afla în 
fundul grădinii. Dacă nu se înșela, acolo, pe perete, mai era 
sania pe care Philipp o cumpărase la mutare, presupunând 
greșit că aveau s-o folosească deseori, acum că locuiau atât de 
aproape de Teufelsberg. 

Poate se dovedea azi că meritase cheltuiala ca sanie de 
transport pentru Samson. 

Emma gâfâia și se concentra la drumul peste peluza ninsă. 
Înainta cu greu, târșindu-și picioarele, șovăitor, cum fac pacienţii 
la primele încercări de mers după o operaţie grea. Fiecare pas 
era o probă de curaj. 

Drumul era atât de anevoios, de parcă ar fi fost nevoită să-l 
parcurgă, cărând butelii de oxigen în spinare și încălțată cu labe 
de scafandru. Picioarele i se scufundau până deasupra gleznelor 
și ea fu nevoită să se oprească de mai multe ori ca să respire. 

Măcar nu tremura, dar probabil că asta se întâmpla fiindcă 
oricum sufletul îi era deja atât de îngheţat, încât nu mai era loc 
și pentru vreo senzaţie de frig trupesc. 

Sau mă apucă dezechiparea paradoxală. Așa e numit 
fenomenul psihologic când cei care suferă de hipotermie cred, 
cu puţin înainte să moară, că le e înfiorător de cald. Așa se 


VP - 84 


explică de ce cadavrele îngheţate sunt găsite uneori fără haine. 
Murind, bietele suflete și-au smuls hainele de pe trup. 

Ah, dacă frica ar fi o cămașă, tare aș vrea s-o scot de pe 
mine, își spuse Emma și se miră că acolo, în grădină, nu simțea 
niciun fel de miros. Nici de zăpadă, nici de pământ, nici măcar 
cel al propriei transpiraţii. 

Vântul bătea dintr-o direcţie nefavorabilă și aducea peste 
grădini, de la apropiata gară HeerstraBe, păcănitul trenului 
urban. Auzea ceva mai bine ca de obicei, în schimb, vedea mai 
prost. 

Cu fiecare pas înainte, grădina părea să se strâmteze. A durat 
o vreme până să-și dea seama că panica îi îngusta unghiul 
vizual. 

Mai întâi au dispărut tufișurile, apoi, cireșul și rododendronul, 
în cele din urmă n-a mai rămas decât un tunel lung, negru, care 
ducea direct la magazie. 

Tulburări vizuale. 

Emma cunoștea simptomele unui atac de panică iminent: 
gură uscată, accelerarea bătăilor inimii, o percepţie modificată a 
culorilor și a formelor. 

De grijă că o nouă oprire avea s-o facă să nu-și mai continue 
drumul, Emma înaintă, împiedicându-se, până când ajunse, în 
sfârșit, la magazie. 

Deschise brusc ușa și întinse mâna orbește după sania pe 
care Philipp o agăţase cum trebuie, pe peretele de la intrare. 

O piesă de plastic, ușoară, roșie ca focul, lată, de forma unei 
lopeţi, din fericire nu o chestie dintr-aceea demodată, grea, de 
lemn, cu tălpi, de pe care Samson ar fi căzut cu ușurință. 

Pe drumul de întoarcere, Emma se simţi oarecum mai bine. 
Sentimentul succesului de a fi găsit sania imediat îi dădea 
puţină încredere în sine. 

Și câmpul vizual se lărgise. Tufele stăteau la locul lor, în 
schimb, se mișcau într-un fel nefiresc. Nu legănate dintr-o parte 
în alta, ca mișcate de vânt, ci lăţindu-se și strângându-se ca un 
acordeon. 

Era neplăcut, dar nici pe departe atât de înspăimântătoare 
cum i se păreau urmele de pași pe care Emma nu le sesizase la 
dus. 

Se uită la urmele lăsate de niște cizme solide în zăpadă. Nu 
erau ale ei, erau cu cel puţin trei numere mai mari. Și erau într- 


VP - 85 


un singur sens. 

Spre magazie. 

Emma se întoarse spre construcţia cenușie a cărei ușă o 
lăsase deschisă. 

Se mișca? 

Era cineva înăuntru? 

Când întinsese mâna după sanie, în întuneric, fusese cât pe 
ce să atingă un bărbat care se ghemuia după mașina de tuns 
iarba? 

Emma nu reuși să vadă nimic și pe nimeni, dar sentimentul că 
era urmărită persista. 

Cară-te! 

— Samson, strigă ea și iuți pasul. Samson, vino! Bietul de 
tine, vino, te rog! 

Animalul suferind chiar îi făcu pe plac și, scoțând niște sunete 
care semănau cu o tuse, se ridică cu greu de pe ștergătorul de 
la capătul scării, unde o așteptase. 

— Mulţumesc, dragul meu. Bun câine. 

El se târî la sania de plastic, în care ciocănise Emma, și se 
lăsă pe ea, gâfâind. 

— Nu-ţi fie teamă, zise Emma, și încurajarea era și pentru ea, 
și pentru câine. Am să te ajut. 

Îl mângâie pe cap, strânse din dinţi și, cu ajutorul unui șnur, îl 
trase pe Samson, îndreptându-se spre stradă. Din nechibzuință, 
se mai întoarse o dată și i se păru că vede o umbră în spatele 
ferestruicii de la ușă. 

Tocmai se mișcase perdeaua? 

Nu, era nemișcată și nici nu era vreo lumină în spatele ei, ca 
să se fi putut vedea vreo umbră. 

Și totuși. Emma se simțea urmărită de priviri invizibile. 


_ CARĂ-TE! 
ÎNAINTE SĂ FIE PREA TÂRZIU. 


Și privirile acelea pricinuiau răni prin care i se scurgea tot 
curajul. 

Dacă dorința mea de viață ar fi lichidă, aș lăsa o dâră roșie în 
urma mea, își zise. Și ar fi practic, n-ar trebui decât s-o 
urmăresc ca să găsesc drumul de întoarcere. 

Apucă șnurul de la sanie, pe care îl scăpase din mână, și se 


VP - 86 


sili iar să înainteze. Spre veterinar. 

Cât mai departe de căsuţa întunecată din spatele ei, din care 
credea că o urmăresc niște ochi morţi de după fereastră. Care o 
așteptau să se întoarcă. 

Dacă o mai făcea vreodată. 


VP - 87 


Capitolul 19 


— De cât timp e în starea asta? întrebă doctorul Planck, în 
timp ce îl asculta pe Samson. 

Biata creatură era pusă la perfuzie prin care îi erau 
administraţi electroliți și o substanţă care trebuia să-i provoace 
vărsături în câteva minute. De când veterinarul și Emma îl 
suiseră pe masa de tratament, Samson nu mai era conștient. 
Din când în când îl străbătea un tremur când expira, dar astea 
erau singurele semne de viață. 

— Cât timp? Eu, deci, eu cred... Emmei îi tremura glasul, la fel 
și genunchii. 

Se simţea ca și cum ar fi alergat să-și salveze viaţa și n-ar fi 
făcut numai trei sute de metri după colţ. In starea ei, trei sute 
de metri erau cât un maraton. 

Pentru prima oară singură dincolo de ușă și încă având un 
câine care era la fel de aproape de moarte pe cât era ea de 
nebunie. 

În lumina aceea puternică de halogen care plutea deasupra 
lui Samson, nici ei nu-i venea să creadă că reușise. Să ajungă 
până aici, până la casa mare de pe colț, cu faţadă de culoare 
creme și obloane verzi, al cărei garaj fusese transformat cu ani 
în urmă în sală de așteptare pentru cabinet. Din fericire, Emma 
n-a trebuit să aștepte mult. Cu excepţia unei fetițe cu ochi 
plânși, care ţinea în poală un coș pentru pisici, ea era singura 
pacientă. Și, din cauza gravităţii simptomelor lui Samson, fusese 
luată la rând imediat. 

— Nu-s sigură, de azi dimineață pare lipsit de vlagă, reuși 
Emma să-și încheie spusele până la urmă. Cred că a început 
cam pe la ora 11. 

Medicul scoase un mormăit și Emma nu-și dădea seama dacă 
era de mulțumire sau de îngrijorare. 

Se mai îngrășase de când îl văzuse ultima oară, oricum, 
trecuse ceva timp de atunci, în vremea de „înainte”, de la 
petrecerea celor din vecinătate, organizată în fiecare vară de 
clubul cartierului. Halatul proaspăt apretat era cam întins pe 
burta bărbatului acela de un metru nouăzeci. Avea un început 


VP - 88 


de bărbie dublă și se rotunjise la faţă, ceea ce-l făcea să pară 
mai blajin ca înainte. Planck amintea acum de un urs de plus cu 
păr castaniu, deschis și ciufulit, un nas lat și ochi melancolici, ca 
niște nasturi. 

— A mâncat ceva neobișnuit? 

Emma își potrivi cu gesturi nervoase baticul care îi acoperea 
părul scurt. Dacă Planck se mira că nu și-l scosese, oricum nu 
lăsa să se vadă. 

— Da, deci, vreau să spun, nu. Doar îl cunoașteţi pe Salim. 

— Curierul nostru? 

— El îi dă mereu lui Samson câte un biscuit pentru câini, la fel 
și azi. 

— Hm. 

Planck se scărpină pe frunte și Emma își dori să nu fi văzut că 
avea mâinile îmbrăcate în mănuși chirurgicale de latex, 
asemănătoare celor care îi atinseseră capul. Atunci, în 
întunericul camerei de hotel. 

— Și ce urmează acum? îl întrebă ea pe veterinar, cu o mână 
pe pieptul lui Samson și fixând cu privirea ca și cum ar fi fost la 
fel de interesant ca o operă de artă, un dulap-vitrină alb, în care 
se vedeau mai multe pachete de pansamente și gulere. 

— Deocamdată trebuie să așteptăm, răspunse Planck și 
controlă perfuzia cu o privire critică. 

Arătă spre jgheabul de scurgere al mesei. 

— ÎI tratăm pe baza unei suspiciuni de otrăvire, sunt multe 
argumente. De cum va vărsa, îi vom administra cărbune activ, 
ca să punem în evidenţă eventualele substanțe nocive. 
Asistenta mea tocmai îl cheamă pe curierul laboratorului. Când 
va fi gata, îi vom pune lui Samson un cateter pentru urină ca să 
împiedicăm reabsorbţia otrăvii prin peretele vezicii și apoi, 
firește, urmează obișnuitul cocktail de medicamente. 

Emma încuviinţă. La fel s-ar proceda și în cazul oamenilor. 

— Totul se bazează pe suspiciuni, atât timp cât nu dispunem 
de rezultatele analizelor de sânge. 

— Ar putea fi și altceva în afară de otrăvire? 

Planck reuși performanţa să încuviințeze din cap și să ridice 
din umeri totodată. 

— Improbabil. Vom ști mai exact când vor ajunge rezultatele 
de la laborator. 

Atinse cu degetul plasturele care acoperea locul împunsăturii 


VP - 89 


de pe piciorul din spate, de unde luase sânge. 

— Am relaţii bune cu clinica veterinară din Duppel, primesc 
rezultatele cel târziu mâine dimineaţă. 

Emma își dădu seama că ochii i s-au umplut de lacrimi. N-ar fi 
putut să spună dacă de epuizare sau de teamă că ar putea să 
fie prea târziu și că otrava s-a răspândit ireparabil în trupul lui 
Samson. 

— Cel mai bine ar fi să-l lăsaţi aici următoarele 24 de ore, 
pentru observaţie, doamnă Stein. 

Planck făcu o scurtă pauză în care îi atinse mâna ușor, ca din 
întâmplare, și, pentru un moment, mângâiară împreună capul 
lui Samson. 

— Aici e mai în siguranţă decât acasă. 

Apoi rosti o întrebare derutantă. 

— Apropo de „acasă”. S-a uscat subsolul dumneavoastră? 

— Poftim? 

— Inundaţia de luna trecută. Am avut și noi așa ceva aici. A 
durat o veșnicie până când au putut fi demontate iarăși 
radiatoarele. M-am gândit chiar, vai de mine, biata doamnă 
Stein. Vreau să zic, mai întâi, boala dumneavoastră și apoi așa 
ceva. Nimănui nu-i trebuie. Soțul dumneavoastră mi-a povestit 
toată harababura cu ţevile crăpate. 


— Philipp? 
Ușa sălii de tratament se deschise și intră o femeie 
corpolentă, mai în vârstă, îmbrăcată în halat. li zâmbi 


încurajator Emmei în timp ce se apropie de dulapul cu 
medicamente, probabil ca pregătească ce mai trebuia pentru 
tratamentul lui Samson. 

Planck continuă să vorbească netulburat. 

— L-am întâlnit întâmplător în oraș. Pot spune cu destulă 
precizie că era cam acum patru săptămâni. O întâmplare aiurită. 
Eram de serviciu la urgenţe și seara am fost chemat la un hotel. 
Câinele ăla, chihuahua, îţi mai aduci aminte? i se adresă el 
asistentei, care încuviinţă ostenită. 

Planck zâmbi, clătinând din cap. 

— Jucăria unei americance călcase în niște cioburi de sticlă. 
La ieșire, l-am văzut pe soţul dumneavoastră șezând în hol. 

Emma auzea cuvintele veterinarului și simţi un val de 
fierbinţeală urcându-i în piept. 

— Pe soțul meu? În hol? repetă ea ca în transă. 


VP - 90 


— Da. Chiar m-am întrebat: Ei ce face domnul Stein aici? Și 
atunci am văzut cele două băuturi de pe masă și, când l-am 
salutat, m-a lămurit că trebuia să petreceți amândoi noaptea 
acolo, până când trecea ce era mai rău. 

Se auzi soneria de la ușă și asistenta lui Planck dispăru iarăși 
la recepţie. 

— Deci, nu că aș fi fost curios sau că l-aș fi bănuit de ceva, 
dar după aceea m-am gândit că puteai să-ţi faci o impresie 
greșită. Vreau să zic, cine doarme la hotel, în propriul oraș, 
dacă...? 

— Nu are meșteri în casă, continuă Emma pe un ton șters. 

Care se ocupă de camera pentru copil. 

De care nu va fi nevoie niciodată. 

Sau de o defecțiune la alimentarea cu apă. 

Care n-a existat niciodată. 

— Ei, da, sper că pompele au fost demontate și că pardoseala 
e deja uscată. Doamnă Stein? 

Emma își desprinse mâna încordată din blana lui Samson și își 
dădu seama că probabil se holbase la medic un timp, fără să 
aibă vreo o expresie pe faţă. Dacă n-ar fi fost calmantul, 
probabil că ar fi strigat în gura mare, dar așa, diazepamul îi 
antifonase emoțiile. 

— Vă simţiţi bine? 

Schiță cu greu un zâmbet. 

— Da e în ordine. Sunt oarecum tulburată din cauza lui 
Samson. 

— E de înţeles. 

Planck îi atinse ușor mâna. 

— Nu vă faceţi griji pentru el. E pe mâini bune. Și cereți la 
recepţie să vi se dea o carte de vizită cu numărul meu de mobil. 
Pentru cazul în care aveţi întrebări, puteți să mă sunaţi oricând. 

Emma încuviinţă. 

— O întrebare am de pe-acum, zise ea din mers. 

— Și asta ar fi? 

— Hotelul. 

— Da? 

— În care l-aţi întâlnit pe soţul meu. Vă mai aduceţi aminte 
numele? 


VP - 91 


Capitolul 20 


Emma deschise gura și așteptă să simtă gustul copilăriei de 
îndată ce fulgii de zăpadă aveau să i se așeze pe limbă. 

Insă senzaţia aceea nu apăru. 

Parfumul iernii, mirosul vântului, gustul zăpezii și toate 
celelalte impresii pe care nu le puteai descrie, ci doar trăi și care 
îți aduceau aminte de un săniuș, de marșuri anevoioase, cu 
șosetele ude, și de o cădere cu bicicleta, dar și de baia de seară, 
plăcută, fierbinte, de laptele cald pe pervazul ferestrei, în care 
îți cufundai turta dulce în timp ce urmăreai piţigoii ciugulind 
hrana împrăștiată în căsuțele pentru păsări - Emma nu putea 
să-și amintească nimic din toate astea. 

Îi era doar frig, pur și simplu. Drumul de întoarcere, lung și 
anevoios, chiar și fără sanie, pe care o lăsase la cabinet. Înainta 
prudent, pas cu pas, pe trotuarul parţial îngheţat, asculta atent 
scârțâitul propriilor încălțări. 

În primul ei decembrie petrecut aici, pe aleea Teufelssee, 
Emma încă mai gândea că acel cartier era făcut ca pentru 
Crăciun. Case mici, confortabile, cu lumânări groase la ferestre, 
cu brazi veșnic verzi în grădini, care nu aveau nevoie de mai 
mult de o ghirlandă de becuri ca să pară împodobiţi pentru 
sărbători. Aproape deloc mașini care să tulbure atmosfera cu 
gălăgia lor și de care să fi trebuit să se păzească vulpile care se 
furișau pe străzi venind din pădure la începutul după-amiezii. 

Chiar și locuitorii, majoritatea mai în vârstă, se potriveau în 
imagine. Doamne cu șorțuri, ca Mama-Holle, care se întorceau 
cu cărucioarele de cumpărături, de la piața săptămânală de pe 
Preufenallee, bărbaţi cărunţi cu pantaloni înfoiaţi, de catifea, 
care, ţinând o pipă în gură, curățau drumul de zăpadă - și nu te- 
ar fi mirat dacă ţi-ar fi strigat un „Ho, ho, ho” ca salut. 

Insă în momentul acela, cu excepţia unui tânăr care fusese 
osândit de părinţi să împrăștie antiderapant la intrare, nu se 
vedea niciun suflet. 

Măcar atât. 

Emma n-ar fi suportat să fie oprită de un vecin și să intre într- 
o discuţie numai așa, de politețe. 


VP - 92 


— Ei, doamnă Stein, asta zic și eu surpriză. Nu v-am mai văzut 
de multă vreme! Ati ratat cel puțin patru întâlniri la micul dejun 
organizat în comunitate. 

— Da, îmi pare rău. Un violator și-a băgat penisul în vaginul 
meu mult prea uscat și apoi mi-a tăiat părul. De atunci sunt cam 
răvășită, dar dacă nu vă deranjează să mă ridic de la masă 
brusc, urlâna, să mă dau cu capul de colțul mesei sau să îmi 
smulg smocuri de păr de pe cap, numai pentru că, timp de o 
clipă, cred că bărbatul care stă în fata mea ar putea fi cauza 
atacurilor mele paranoide de panică, atunci îmi va face plăcere 
să vin și eu data viitoare la micul dejun și aș aduce și eu niște 
croasante. Ce ziceti? 

Emma schiță un zâmbet, închipuindu-și acest monolog interior 
absurd, apoi începu să plângă. Lacrimile îi curgeau pe faţa udă 
de la zăpadă. Ajunsă la colţ, coti, intrând pe strada ei și apoi, 
după câţiva pași, fu nevoită să se ţină de un gard, cu respiraţia 
tăiată. 

Fir-ar să fie, Emma. Vacă proastă ce ești! 

Nu putea, ba nu, nu voia să creadă cât de departe ajunseseră 
lucrurile în ceea ce-o privea. Cu numai câteva luni în urmă, 
avusese un cabinet care mergea excelent. Azi, nu mai era în 
stare să facă nici cele mai simple treburi zilnice și se 
împotmolea la un drum ridicol de câteva sute de metri. 

Și toate astea pentru că atunci nu am înnoptat acasă. 

Autocompătimire. Remușcare. Sinucidere. 

Emma cunoștea triada tragică și ar fi trebuit să mintă dacă ar 
fi sustinut că nu se gândise niciodată la ultima opţiune. 

Ce ridicol! spunea raţiunea. 

Ce inevitabil! spunea acea parte din ființa umană care, în 
fond, determina toate deciziile și care nu se lăsa nici controlată 
și nici vindecată, ci mereu doar rănită: sufletul. 

Problema cu afecțiunile psihice era imposibilitatea 
autodiagnosticării. Să vrei să-ţi înţelegi creierul cu propriul 
creier promitea cam tot atât succes cât și încercarea unui 
chirurg cu un singur braț să-și coase la loc propria mână. Așa 
ceva nu poate să funcţioneze. 

Emma știa că reacţia ei era exagerată. Că garantat exista o 
explicaţie inofensivă a faptului că veterinarul îl întâlnise pe 
Philipp la hotel. 

Le Zen. Un palat tip Asia-kitsch, nu vi se pare? 


VP - 93 


Probabil că și misterul din jurul pachetului se rezolva cu niște 
explicaţii ridicol de simple. 

N-avea sens să tot cugete ore în șir dacă Salim chiar îi dăduse 
ceva pentru vecin, fiindcă alternativa, și anume că își pierduse 
minţile, n-avea să fie acceptată de creierul ei. Poate că nici nu 
se întâlnise azi cu Salim, poate că nu el sunase la ea, ci un 
străin care nu-i dăduse lui Samson ceva bun, ci otravă. 

Poate că nu fusese nici la veterinar, ci stătea legată într-o 
secţie de izolare a spitalului pentru boli nervoase Bonhoeffer? 

Asta nu i se părea Emmei foarte probabil. Asemenea puseuri 
schizofrenice grave, audiovizuale, erau extrem de rare și nu 
erau declanșate de un singur eveniment traumatic. Ele erau 
precedate de vătămări îndelungate, foarte grave. Dar gândul 
acesta putea fi și un subterfugiu la care trebuia să mediteze. 

In fond, era sigură că își pierduse într-adevăr stăpânirea de 
sine și toate abilităţile de comunicare socială, dar nu și completa 
legătură cu realitatea. O certitudine deplină nu era posibilă 
niciodată, mai ales când sufletul suferise niște răni atât de grave 
ca în cazul ei. 

— Pachetul era acolo! spuse ea cu glas tare ca să se smulgă 
din cercul vicios al gândurilor. 

Rosti propoziţia încă o dată, ca și cum ar fi vrut să se 
încurajeze. 

— Pachetul a fost aici. L-am avut în mână. 

Spuse același lucru încă de trei ori și cu fiecare repetiţie se 
simţi ceva mai bine. Regăsindu-și forța de a lua decizii, își 
scoase telefonul din buzunar și formă numărul soţului ei. 

Sună o dată și apoi intră în căsuţa vocală. 

Pe autostrada A10, semnalul era prost pe alocuri, poate că 
tocmai treceau printr-un tunel. Oricum, Emma era bucuroasă că 
putea să lase mesajul fără să aibă parte de întrebări critice. 

— Dragule, știu că sună ciudat, dar s-ar putea ca poștașul 
nostru să nu fie chiar în ordine. Salim Yuzgec. Poţi să-i verifici 
cumva trecutul? 

Îi explică motivul bănuielilor ei și încheie cu cuvintele: „Și apoi 
încă ceva. Veterinarul zicea că te-ar fi întâlnit în Le Zen. Că i-ai fi 
povestit ceva despre niște stricăciuni la instalaţia de apă. Poţi 
să-mi explici despre ce e vorba?” 

Apoi băgă telefonul înapoi în buzunarul de la pantaloni și își 
șterse zăpada care îi intra în ochi. 


VP - 94 


Abia când făcu un pas înapoi își dădu seama de care gard se 
ținuse tot timpul. 

Poarta cunoscuse și zile mai bune, era strâmbată, prinsă cu o 
bară de metal ruginită. Era făcută cu plasă de sârmă și avea 
niște ochiuri mult mai mari decât cele obișnuite. Cutia poștală 
lipsea și, în locul unei tăblițe cu nume, cineva încleiase pe 
margine o bucată de bandă de lipit simplă, scrisă cu un marker 
rezistent la apă. 

Literele erau deja puţin șterse și, pentru siguranță, Emma se 
mai uită o dată în sus, la plăcuţa veche de metal prinsă, după 
obiceiul locului, direct pe zidul casei, între fereastra de la 
bucătărie și toaleta pentru oaspeţi: Aleea Teufelssee 16A. 

Nicio îndoială. 

Privirea i se întoarse înapoi la gard. Timp de-o secundă îi fu 
teamă că literele de pe banda de lipit se topiseră în aer, ca și 
pachetul de pe biroul ei, însă ele erau încă acolo, neschimbate: 

A.P. 

Ca de la A. Palanat. 

În următoarea fracțiune de secundă, Ema luă o decizie cu 
multe consecințe. 


VP - 95 


Capitolul 21 


Firul gândurilor ei era simplu: Dacă există biletul, există și 
pachetul. 

O dovadă simplă. 

Dacă Salim lăsase o înştiinţare la A. Palandt, așa cum 
afirmase, înseamnă că mai devreme el îi înmânase Emmei 
pachetul. 

Atât de simplu, atât de logic. 

Primul lucru pe care ar fi putut să-l facă Emma ca să ajungă la 
o certitudine era să sune la ușă și să-l întrebe pe Palanat, în caz 
că între timp se întorsese. Dar asta nu intra în discuţie. Nu după 
ceea ce văzuse Emma pe Internet în dimineaţa aceea. | se făcea 
rău numai gândindu-se că ușa s-ar putea deschide și în faţa ei ar 
sta un bărbat care ar semăna, fie și vag, cu individul din 
ascensor. 

Nu, singurul lucru care mai intra în discuţie era să arunce iute 
o privire în cutia poștală care - cu problema asta se confrunta 
ea acum - se pare că nu exista deloc la casa asta. Și altele 
păreau să fi dispărut de aici în ultima vreme. 

Emma își amintea că văduva firavă care locuia singură aici își 
ținuse mereu casa în ordine. Acum, lămpilor exterioare le 
lipseau becurile, iar micile ornamente de lut dispăruseră din 
grădină. Atât cât putea Emma să vadă, nu mai erau nici perdele 
la ferestre și din cauza asta casa simplă, cenușie, cu tencuială 
grunjoasă ca o faţă ciupită de vărsat părea nu doar lipsită de 
confort, ci de-a dreptul părăsită. 

Cred că aici nu e nimeni. 

Poarta de la grădină, cea de care se sprijinise, era blocată, în 
schimb, cea de acces la copertina pentru mașină era larg 
deschisă. Trebuia să renunțe la plan și să se ducă acasă. Insă 
Emma simţea un fel de atracție magică faţă de porțile acelea 
deschise. Și, dacă era să fie sinceră, știa și din ce motiv: n-o 
interesa doar să dovedească existența pachetului. Era mânată 
de impulsul paranoid de a se asigura cu privire la identitatea lui 
A. Palanat. 

Pe cât de improbabil părea ca omul acela să aibă vreo 


VP - 96 


legătură cu Frizerul și cu ceea ce i se făcuse ei, tot pe atât de 
sigur era că gândul la acel străin și la ce se găsea probabil în 
pachet avea s-o înnebunească dacă nu mergea pe urmele 
suspiciunilor ei. 

Așa că, luând-o spre casă, Emma se cufundă în zăpada înaltă 
până la glezne de la intrarea pentru mașini. Nu-i păsa de 
umezeala care îi pătrundea în cizme prin găurile șireturilor și 
nici că baticul era tot mai ud de la zăpadă și îi lipea de cap părul 
scurt. 

Mai neplăcute erau privirile sfredelitoare pe care avea 
impresia că le simte în spate. Vecini care stăteau la fereastră și 
urmăreau cum se îndrepta spre intrarea casei. Nu era, ca de 
obicei, în față, spre stradă, ci într-o latură a casei. Avea un 
acoperiș de tablă ondulată și era umbrită de un brad din grădina 
din faţă, ale cărui crengi coborau ca o perdea peste scara de 
clincher care ducea la ușă. 

Urcă cele patru trepte și privi înapoi spre stradă, dar nu văzu 
pe nimeni. Nimeni care să o urmărească din mașină sau de pe 
un teren învecinat și nici vreun trecător care să se întrebe de ce 
femeia care nu se arătase în public o jumătate de an se lăsa 
acum pe vine în faţa ușii unei case străine. 

Așa cum se temuse, la A.P. corespondenţa era aruncată prin 
ușă, printr-o fantă specială pentru așa ceva. 

La naiba. 

Poate că într-o cutie poștală ar mai fi reușit să pipăie avizul cu 
degetele ei subţiri, dar așa? 

Emma ridică ușor clapeta de metal, se uită prin fantă și 
bineînţeles că nu văzu nimic. În casă era mai întuneric decât 
afară. 

Își scoase mobilul și, cu degete înţepenite, activă lanterna. 

Undeva, în depărtare, lătra un câine, iar zgomotul se 
amesteca cu vâjâitul omniprezent pe Heerstrafe, pe care îl mai 
sesiza doar când veneau cunoștințe în vizită, pentru prima oară, 
și stăteau în grădină, iar ei îi vorbeau despre asta. 

Sau când frica îi ascuțea simţurile. 

Și nu doar frica de a fi descoperită (fiindcă ce putea să spună 
dacă ușa se deschidea brusc?), ci și teama de a nu se solicita 
prea mult psihic. Până în dimineața aceea, lumea din fața 
propriei uși încă i se mai păruse un ocean zbuciumat, cu ea 
stând pe țărm și neștiind să înoate, iar acum era pe cale să se 


VP - 97 


aventureze mult prea departe în larg. 

Dar n-am ce face. 

Raza lanternei de la telefon n-o ajută să mai afle ceva. Prin 
deschizătura îngustă, și așa cum se uita, pieziș, Emma nu putea 
să distingă decât niște scânduri din pardoseală și ceva ce 
semăna cu niște hârtii sau scrisori împrăștiate - dar oare era și 
avizul pentru pachet printre ele? Imposibil de spus. 

OK, asta a fost. 

Când se ridică, Emma se simţi ușurată. Creierul ei găsise un 
motiv acceptabil pentru care planul nu putea fi îndeplinit. Era un 
semn bun, sănătos, că încă nu era condusă de impulsuri în așa 
măsură încât să caute vreo cheie sub ștergător, să zgâlţâie 
fereastra de la toaletă pentru musafiri sau pur și simplu să 
răsucească mânerul ușii, care... 

„„„Se mișcă fără nicio problemă! 

Emma își retrase mâna. Când ușa se mișcă peste podeaua 
închisă la culoare, împingând corespondenţa spre interior, se 
auzi un scrâșnet puternic. Emma aruncă o privire peste umăr, 
dar nu era nimeni în spatele ei; cel puţin nu cineva vizibil. Când 
se întoarse din nou, constată că în casă nu era deloc atât de 
întuneric cum crezuse ea la început. O lumină searbădă, 
gălbuie, ajungea în hol, venind dintr-una din încăperile din 
spate, și astfel Emma văzu că ușa se blocase din cauza 
corespondenţei. 

Și apoi mai era ceva acolo. 

Ceva ce o determină să mai facă doi pași în casa străină, deși 
obiectul spre care se îndrepta, de înălțimea unui copil, era mai 
curând respingător decât atractiv. 

Dar fiindcă Emmei nu-i venea să creadă ce era acolo pe hol, 
chiar lângă un cuier gol, și fiindcă îi era teamă că putea fi o pură 
închipuire, o viziune produsă de creierul ei paranoid, care să-i 
alimenteze în continuare mania persecuției, ea trebuia să se 
lămurească de aproape. 

Emma întinse mâna. 

Își simţea propria respiraţie, fiindcă acolo înăuntru era doar cu 
puţin mai cald decât afară. 

Atinse polistirenul rece. 

Și simţi o bandă de lipit pe imitaţia unui cap omenesc, pe care 
se prinseseră câteva fire de păr. 

Nicio îndoială. 


VP - 98 


E un suport pentru peruci. 

Odată cu această descoperire care stârni în mâinile Emmei o 
stranie senzaţie de amorţeală, începu să băzâie și telefonul. 

Din fericire, îl pusese pe vibrații, altfel ar fi sunat ca un clopot 
de biserică în holul acela. 

— Alo? răspunse ea, acceptând convorbirea, când se lămuri 
că la celălalt capăt al liniei era cabinetul veterinar. 

Pe lângă suportul de perucă, grijile cu Samson erau un alt 
motiv să părăsească clădirea cât mai repede cu putință. 

— Doamnă Stein, aici cabinetul doctorului Planck, scuzați 
deranjul. Dar avem o problemă cu plata pentru analizele de 
laborator. Centrul veterinar de urgență Duppel susține că aveți 
cardul de credit blocat. 

— Trebuie să fie o greșeală, șopti Emma în drum spre ieșire, 
acum pe neașteptate blocată. 

Nu de un om și nici de vreun obiect, ci din cauza luminii. 

O lumină puternică, albă, de xenon, la poarta de acces pentru 
mașini și care ajungea până la casa în care ea pătrunsese fără 
vreo autorizaţie. 

Niște conuri late de lumină de faruri lunecară pe gardul viu și 
mașina intră cu motorul mormăind, îndreptându-se încet spre 
copertină. 


VP - 99 


Capitolul 22 


Ieșirea din spate. 

Era singurul lucru la care se putea gândi, de cum încheiase 
convorbirea. 

Trupul Emmei comutase pe stare de fugă; pentru moment era 
reprimată orice urmă de oboseală și își simțea și mintea 
limpede. Frica de a fi descoperită sfâșiase ceața prin care 
umblase mulţumită diazepamului. 

Cel puţin pentru moment. 

Trebuie să existe o ieșire în spate, își spuse ea. 

Nici într-un caz nu voia să iasă prin faţă. Să calce iarăși peste 
corespondenţă, s-o ia în jos pe treptele de clincher și să-i cadă 
în braţe proprietarului suportului de peruci în timp ce cobora din 
mașină. 

Deci, spre spatele casei. 

Si să plece, să plece de acolo. 

Dacă acea casă era din anii '20 ai secolului trecut, ca 
majoritatea celor din cartier, însemnă că avea un plan similar, 
cu o cameră de zi care dădea spre o terasă. 

Emma se precipită pe hol și deschise prima ușă din dreapta 
spre o cameră mai mare și mai întunecată. 

Mai întâi, se temu că jaluzelele exterioare ar putea fi lăsate, 
dar erau doar niște draperii grele, cu miros neplăcut de praf și 
fum rece, pe care trebui să le smulgă de la ușile mari de sticlă. 

Într-adevăr, ele dădeau în grădină, care i se întindea în faţă ca 
un șervet lung și îngust. 

Ferestrele erau vechi, prin ochiurile de geam cu sticlă vălurită 
lumea apărea ca văzută printr-un obiectiv fish-eye. Insă 
imaginea deformată a unei sălcii plângătoare, a unor pomi 
ciolănoși și a unor obiecte oarecare împrăștiate, acoperite cu 
zăpadă n-o interesau câtuși de puţin pe Emma. 

Auzi pași la intrare, trase în piept aerul încărcat de praf, își 
înăbuși tusea și încercă să scoată cât mai puţine zgomote, 
rotind mânerul ușii de sticlă în sens opus acelor de ceasornic. 

Sunetul strident care se auzi când trase de ușa blocată, îi 
sfâșie timpanele. Mai intensă ca o sonerie de școală care suna 


VP - 100 


pentru pauza mare, larma aceea se auzi în toată casa. 

Un sistem de alarmă? Doar nu-și lăsase Palandt ușa de la casă 
descuiată, asigurându-și în schimb electronic ieșirea spre 
grădină. 

Așa ceva n-avea niciun sens, mai ales că aici nu era nimic de 
securizat, având în vedere cât de sărăcăcioasă era camera de 
zi. 

Canapeaua din stânga Emmei era acoperită pe jumătate cu 
ziare vechi, în partea cealaltă se vedea un arc ieșind prin stofa 
tapiţeriei. O lădiță de bere răsturnată servea de măsuţă. Nişte 
capete de cai, naiv desenate, se holbau de pe pereți, o masă 
normală, rafturi pentru cărți, covoare sau scaune nu existau. In 
schimb, era o ornament oribil, care înfățișa un câine pus pe un 
ștergător, chiar lângă ușă. Un labrador șezând, de porțelan, care 
putea fi folosit drept suport de umbrele. Îi veni în gând Samson. 

Ce bine ar fi să te am lângă mine! 

În rest, mai era o vitrină goală, pusă pieziș în încăpere, ca și 
cum ar fi fost lăsată acolo în grabă, după o mutare, de cei care 
cărau mobila. 

Cu siguranţă, absolut nimic care să fi fost interesant pentru 
un spărgător și totuși un sunet pătrunzător sfâșiase liniștea. 

Emma transpira și i se uscase gura, însă diazepamul și 
adrenalina lucrau bine împreună. Frica o înviora, oboseala făcea 
o pauză. Reuși să-și dea seama și că sunetul se auzise numai o 
dată, ceva de asemenea neobișnuit la o alarmă pentru efracţie. 

Emma lăsă mânerul și tocmai avea de gând să împingă cu 
umărul ușa de sticlă, evident blocată, când auzi glasurile. 

Glasuri de străini. 

Albanezi, sloveni, croați? 

Nu putea să spună cu exactitate, știa doar că niciuna dintre 
voci n-avea cum să-i aparțină lui A. Palanat fiindcă cei doi 
bărbaţi sunaseră mai întâi la intrare, iar acum înaintau pe hol cu 
strigăte agresive, puternice, repetând  întruna numele 
proprietarului casei. 

— Paaalandt??? Paaalanat!!! 

Glasul unuia dintre ei era răgușit și hărâit ca și cum ar fi fost 
operat de laringe. Cealaltă voce, lătrătoare, părea să vină direct 
din burta unui bull-terrier. 

Între două strigăte, își șuierau ceva pe limba lor, ceva ce 
numai prietenos nu suna. 


VP - 101 


— Aaanton???!!!! 

Deci acum știa și prenumele, dar nu și cum să iasă de acolo. 

Emma trăgea și împingea fără succes ușa terasei. Era 
înțepenită, ca încleiată sau bătută în cuie, spre deosebire de ușa 
camerei de zi, cea prin care intrase. Aceea fu deschisă cu 
piciorul, cu o forţă care aproape c-o smulse din ţâţâni. 

Dacă primul dintre ei nu s-ar fi întors spre însoțitor din cauza 
unui comentariu pe care nu-l înțelesese, Emma ar fi fost 
descoperită imediat. Dar așa, îi rămase o clipă ca să se 
strecoare lateral, pe lângă vitrina goală, în spatele căreia 
intenţionase de fapt să se ascundă, dar care, așa cum văzu 
acum, ascundea ceva ce în prima clipă fu salvarea ei: o ușă de 
trecere. 

Era deschisă și Emma se strecură prin ea în timp ce, în 
spatele ei, bărbaţii păreau să înjure pe limba lor. 

M-au văzut? 

Nu mai pierdu vremea cu statul pe gânduri, nu se uită în 
spate, ci numai înainte și acolo era o scară. 

Ducea sus, pe lângă peretele care împărțea în două casa cu 
două apartamente. 

Sus e bine. 

„„„Măcar mai bine decât jos... spre subsol, în care se cobora 
când erai în primejdie doar în filmele horror. Dar nu într-o casă 
străină, când fugi de niște bărbați necunoscuți care caută un 
vecin necunoscut ca să facă cu el ceva la care nu-și doreau să 
aibă martori ascunși. 

Așa că Emma se ţinu de o balustradă îngustă și se strădui să 
urce treptele uzate din lemn cu cât mai puţin zgomot. 

În spatele ei se auzi o bufnitură, probabil că indivizii 
răsturnaseră vitrina. Sticlă spartă; însă cel mai puternic zgomot 
venea de la respiraţia ei. 

Ajunsă la primul etaj, și el foarte întunecos, Emma înaintă pe 
coridor spre o ușă, pipăind tapetul aspru. 

Încuiată. La fel și următoarea, exact vizavi. 

Nu se poate așa ceva. 

Își continuă drumul spre o fantă luminoasă de la capătul 
coridorului. Încă o ușă. Pe sub ea ieșea o lumină în coridorul 
altminteri întunecat, care i se părea că seamănă cu un tunel. 
Dar nu putu s-o deschidă nici pe aceea. 

Îi venea să ţipe de furie, frică și deznădejde, dar asta făceau 


VP - 102 


oricum bărbaţii de la parter. 

— Paaalaaanat! 

Nu doar urletele, ci și pașii lor se tot apropiau. Cizme dure, 
grele, care urcau treptele ceva mai repede decât o făcuse ea 
înainte. 

Se întoarse spre stânga, își pierduse cu totul simţul orientării, 
nu știa dacă era pe partea cu grădina sau pe cea cu strada și 
zgâlțâi următoarea clanţă. 

Nimic. 

Cu forța dată de deznădejde, mai făcu o încercare și se izbi în 
cele din urmă de ușă - și aproape că zbură în cameră. Se 
împiedică, lunecă pe lângă clanţță și căzu în genunchi pe 
podeaua acoperită cu un covor și cu cotul reuși să evite o 
lovitură la cap. 

Rahat. 

Se ridică imediat și încuie camera pe dinăuntru. 

M-au auzit? 

Cuprinsă de amețeală, căută ceva de ce să se ţină și dădu 
peste o mică comodă lângă care îngenunche, fără să-și seama 
că numai cu puţine ceasuri în urmă se ascunsese stând în 
aceeași poziţie. 

Cu spatele la perete și privirea îndreptată spre un pat mare. 

Era puţin mai rece decât în restul casei, simţi miros de 
transpirație și un altul, vag, de putreziciune. 

Aici, sus, ori draperiile nu erau la fel de groase ca în camera 
de zi, ori agitația îi ascuţise simţurile. Oricum, Emma vedea 
acum mai mult decât niște umbre și contururi. 

Dormitorul lui Palandt, în care era clar că se afla, era dominat 
de un pat arhaic, cu baldachin. 

Era recent aranjat, o cuvertură de zi tip patchwork umflată la 
mijloc peste plapuma groasă, cu puf, ale cărei colțuri se vedeau 
la picioarele patului. 

Perne de diferite dimensiuni erau aranjate pe trei rânduri, 
pornind de la capul patului, acoperind o treime din el. 

Ca într-un hotel, își spuse Emma și uri comparaţia. 

— Paaalaaandt? 

Ajunși sus, bărbaţii zgâlțâiau același uși ca și ea mai înainte, 
numai că erau mai puţin grijulii. 

Se auzea lemnul făcându-se țăndări, balamalele scrâșneau. 

Și Emma nu știa încotro. 


VP - 103 


Sub pat? 

Nu. Era primul loc unde s-ar uita! 

Dulapuri mari nu erau, doar un stativ pe roți, pentru haine, o 
măsuță lângă fereastră și chiar în faţa ei, o noptieră pe care era 
o jumătate de farmacie, cuprinzând cutii cu tablete, sprayuri, 
folii și alte medicamente. 

Deodată nu mai auzi nimic, doar vâjâitul de frică din urechi, 
apoi liniștea proverbială dinaintea furtunii trecu. Ușa de la 
dormitor trosni, deschizându-se, se lovi de muchia comodei 
lângă care era ghemuită și fu orbită. 

O lumină puternică, strălucitoare. 

Venea din tavan, mult prea intensă, nemiloasă, pe pat și pe 
toate celelalte lucruri. 

Deci și pe mine. 

Emma închise ochii - nu dintr-un fel de reflex copilăresc, 
sperând că nu va putea fi văzută numai fiindcă nu vedea ea, ci 
fiindcă se înșelase. 

Obiectul de lângă fereastră nu era o măsuţă, ci un alt suport 
cu formă de cap. Și ăsta nu era despuiat, asemenea celui de jos, 
din hol; polistirenul purta peruca blondă, cu păr lung, fără luciu 
a unei femei. 

Ce-am făcut, proasta de mine? Unde am nimerit? 

Intre doi bătăuși și un pervers? 

Auzi o pereche de cizme intrând în cameră și tot nu îndrăzni 
să deschidă ochii... și atunci sună mobilul ei. 

Rahat. 

Tare, pătrunzător. Ca și alarma de adineaori. 

Rahat, rahat, rahat! 

Sudoarea îi ţâșni prin pori de parcă temperatura camerei ar fi 
urcat la aceea de saună. 

Știa că acum se terminase. Că, odată ce scosese mobilul din 
buzunarul de la pantaloni și răspundea, nu mai avea timp nici 
măcar să strige după ajutor, și totuși încercă. 

Prea târziu. g 

Tinea telefonul în mână. Vedea un ecran negru. Il blestemă pe 
cel care apelase fiindcă sunase numai de două ori, ca s-o dea de 
gol, și îl auzi pe cel cu voce joasă de bull-terrier râzând obscen. 

Deschise ochii, ferm convinsă că-și va privi moartea în ochi, 
însă nu era nimeni. 

Și râsul se auzea tot mai stins, se îndepărta de dormitor, în 


VP - 104 


jos, pe coridor, împreună cu sunetele pe care le făceau pe 
scânduri cizmele celui de-al doilea bărbat. 

Abia când cei doi au coborât din nou scara, a înțeles și Emma 
că nu telefonul ei sunase, ci acela al bull-terrierului. 

Era reglat pe același semnal standard ca și al ei. Sunase 
careva care-l făcuse pe om să râdă și care evident zisese ceva 
ce îi convinsese pe amândoi să-și întrerupă căutările. 

Cărati-vă, l-am găsit pe Palanat. 

sau 

Uitaţi de vecin, avem altă misiune. 

sau 

Salut, eu sunt, Anton Palanat. Mi se mai spune și Frizerul. Știu 
că ne dăduserăm întâlnire la mine acasă, dar n-ati putea să 
veniți altundeva? Tocmai am niște probleme cu o târfă 
muribundă. 

Orice ar fi fost, Emma se simţea ca și cum cel care sunase i-ar 
fi salvat viaţa. 

Deocamdată. 

Se ridică de pe jos ţinându-se de muchia comodei, chibzui 
dacă să nu ia de pe noptieră una dintre cutiile cu medicamente, 
care, așa cum vedea acum în lumina stridentă a plafonierei, 
erau inscripţionate cu niște semne care păreau litere chirilice. 
Dar nu-i mai rămase timp ca să-și prefacă hotărârea în faptă. 

Chiar în faţa ei, pernele zvâcniră. 

Cuvertura se umflă, se scobi pe alocuri, diformă, semănând 
cu burta unei gravide în care se mișca nenăscutul. 

Apoi, de sub plapuma de puf care se dezvelise, apăru un braţ 
și un bărbat chel, slab ca un țâr se așeză în capul oaselor. 


VP - 105 


Capitolul 23 


Partea de sus a trupului era dezgolită și osoasă, arăta ca un 
prizonier înfometat. 

Ochii larg deschiși pluteau într-o baie de lacrimi. Nu clipi nici 
măcar o dată. 

Nici când întoarse capul spre ea. 

Nici când se holbă la ea fără să se clintească. 

Nici măcar când ea scoase un țipăt ascuţit și fugi din cameră. 
De-a lungul coridorului, în jos, pe trepte, spre ieșire, unde crezu 
mai întâi că va cădea în brațele bărbaţilor. Dar nu era decât 
suportul pentru peruci din hol, pe care îl dobori, căzând și ea. Se 
ridică imediat și alergă spre stradă fără să se mai gândească 
deloc la vecini sau la alţi observatori. Alunecă de mai multe ori 
pe pavajul îngheţat, dar nu chiar atât de tare încât să cadă 
pentru a doua oară. 

Emma fugi, fugi și fugi. Se sperie de pietrișul care îi scrâșnea 
sub picioare, pe care chiar ea îl răscolea; de gâfâitul care venea 
chiar din plămânii ei. 

Se apăsă cu mâna într-o parte, pe locul unde simţea cel mai 
tare niște împunsături, alergă mai departe până când ajunse în 
sfârșit în faţa casei ei. Singura din zonă care era izolată și pe 
care Philipp o securizase ca pe o bancă prin sisteme de 
închidere electronice, pentru care avea nevoie de un 
transponder. Adică un chip rotund, ca o monedă, pe care trebuia 
să-l ţii sub sistemul de închidere până când piuia de două ori și 
pe care Emma îl scotea acum din buzunarul jeanșilor, în timp ce 
urca treptele de clincher. 

Și pe care fu cât pe ce să-l scape când văzu că LED-ul 
încuietorii era verde. În plus, prin perdeaua de la micul geam al 
ușii străbătea până afară o lucire mată. 

Nu. Nu se poate, strigă Emma în gând. 

Nu-i admisibil! 

Cineva deconectase alarma, deschisese ușa și aprinsese 
lumina înăuntru. 

Și nu era Philipp, fiindcă mașina lui nu era pe stradă. 


VP - 106 


Capitolul 24 


— Unde vrei să te duci? 

Emma, care se răsucise pe călcâie și se pipăia căutându-și 
fără succes telefonul ca să sune la 112, dacă era nevoie, fu 
infinit de ușurată să audă în spatele ei glasul celei mai bune 
prietene. 

Se întoarse spre ușa casei, care se deschisese între timp. 

— Dumnezeule, Sylvia, ce m-ai speriat! 

În loc să se scuze sau măcar să spună vreun cuvânt de salut, 
prietena o lăsă pe trepte și dispăru în casă. 

Emma o urmă cu o senzație profundă de epuizare. Samson, 
pătrunderea pe ascuns în casa lui Palandt, intrușii, drumul de 
întoarcere pe care își cheltuise toată energia - toate astea o 
aduseseră la capătul puterilor. Era gata să renunțe bucuroasă la 
orice problemă în plus - și tocmai așa ceva prevestea purtarea 
ciudată a prietenei. 

Încuie ușa. 

Emma își agăţă paltonul la cuier cu degete tremurânde, își 
scoase încălțările ude de zăpadă și intră în camera de zi. De la 
schimbarea bruscă de temperatură, sângele îi urcă brusc în 
obraji. 

— Ești bine? 

Sylvia scutură din cap furioasă. Buclele întunecate, de obicei 
prinse într-o pieptănătură mai îndrăzneață, îi atârnau acum fără 
vlagă pe umeri. 

Când venea în vizită, se așeza de obicei comod pe canapea, 
cu picioarele strânse la piept. De cele mai multe ori o ruga pe 
Emma să-i facă un /atte macchiato înainte să trăncănească 
vesel despre întâmplările adesea neînsemnate din săptămâna 
care trecuse. Azi, în locul obișnuitei rochie de firmă, purta un 
costum cenușiu de jogging și şedea țeapănă ca o statuie pe 
marginea canapelei. Și fixa cu privirea lemnele care se stingeau 
în șemineu. 

— Nu. Nimic nu e bine, zise ea, confirmând înfățișarea 
neobișnuită și purtarea ciudată. 

Sylvia Bergmann nu era doar cea mai bună, ci și cea mai 


VP - 107 


înaltă prietenă a ei. Nici în cercul larg de cunoștințe ale Emmei 
nu era nimeni de aceeași înălţime cu ea și asta nu doar în sens 
figurat. Până și faptul că purta pantofi numărul patruzeci și doi 
spunea ceva; fusese cât pe ce să devină baschetbalistă 
profesionistă dacă părinţii ei conservatori n-ar fi insistat să 
opteze pentru o meserie ca lumea, deși se gândiseră mai 
curând la medicină sau la o formare ca psihoterapeut. Pacienţii 
care veneau la cabinetul Sylviei de la Weinberg o îndrăgeau 
pentru mâinile ei mari, magice, care întâi detectau contracţii și 
blocaje, ca și cum ar fi fost dotate cu un sonar, iar apoi le făceau 
să dispară apăsând niște puncte energetice și reflexogene doar 
ei cunoscute. Oricum, Sylvia arăta azi de parcă ar fi avut nevoie 
de un tratament de-al ei. Totul părea crispat și tensionat la ea. 

— Așază-te! porunci ea brutal, ca și cum ea ar fi fost acasă, 
iar Emma, cineva căruia i se ceruse să vină. 

Emma lupta cu un val de oboseală care o făcea să se clatine, 
acum când se știa din nou între cei patru pereţi ai ei. Deși nu-și 
mai simţea casa la fel de sigură ca în timpul dimineţii aceleiași 
zile. Printre altele, și fiindcă Sylvia își descuiase ușa singură. 

— Sylvie, nu vreau să zic nimic, dar știi că ţi-am dat cheia 
doar pentru cazuri de urgenţă? $ 

— Așază-te! repetă Sylvia cu răceală în glas. Asta este un caz 
de urgență. 

— Ce-i cu tine? întrebă Emma și hotărî să rămână în picioare. 

În ciuda genunchilor care îi tremurau, i se păru deodată 
important să stea la distanţă. La nevoie, va trebui să se ţină de 
placa șemineului. 

— Mă întrebi ce-i cu mine? făcu Sylvia, reușind ceea ce părea 
imposibil și devenind și mai rigidă. Cum să-mi faci așa ceva? 
izbucni ea. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre asta! 

Prietena ei scoase din buzunarul jachetei de trening o cutie de 
medicamente albă, cu capac roșu. 

— Ştii ce-i asta? întrebă ea. 

Emma încuviinţă din cap. 

— Seamănă cu progesteronul pe care ţi l-am dat. 

Un remediu care sporește șansele unei sarcini. Substanţa 
activă stimulează irigarea cu sânge a uterului. Femeilor a căror 
dorinţă de a avea copii nu se împlinește li se recomandă acel 


VP - 108 


hormon sexual încă înainte de fertilizare. Și, mai târziu, pentru 
ca fătul să se păstreze. Emmei îi fusese prescris de ginecolog 
după prima ecografie și îi dăduse cutia începută celei mai bune 
prietene. 

După hemoragii, după noaptea de la hotel, nu mai avusese la 
ce să-l folosească. 

— Cum poți să-mi faci așa ceva? repetă Sylvia și puse cutia cu 
medicamente pe masa din faţa canapelei. 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Nu vrei să am copii? 

— Poftim? 

— Îmi dorești soarta pe care ai avut-o tu? 

— Ce naiba se-ntâmplă cu tine? 

Emma ridică mâinile, închizând și deschizând palmele, 
frământând aerul ca pe un aluat nevăzut, neajutorată, neștiind 
cum să reacționeze la acest reproș care o rănea teribil. 

— Cum să gândesc așa ceva, întrebă ea cu lacrimi în ochi. Te 
iubesc, Sylvie. Nici celui mai mare dușman nu i-aș dori o noapte 
cu Frizerul. 

Sylvia o privi o vreme fără să scoată un cuvânt, apoi dădu din 
cap cu dispreţ, ca și cum s-ar fi așteptat la o asemenea 
minciună. 

— În ultimele săptămâni am suferit permanent de greață, 
dureri de cap și oboseală, spuse ea fără intonaţie. 

Bun-venit în club. 

— La început, m-am bucurat fiindcă credeam că reușisem, în 
sfârșit. Dar testele rămâneau negative și mi-a venit ciclul. Așa 
că m-am dus la medic. Și el m-a întrebat dacă iau vreun 
medicament. Doar Utrogest, am răspuns și am fost lăudată. Da, 
asta poate să ajute. 

Privirile Sylviei se plimbau pe faţa Emmei și se simțeau ca 
niște ace de acupunctură. Cea mai bună prietenă a ei deschise 
gura și, fără să vrea, Emma făcu un pas înapoi, ca în faţa unui 
câine care mârâie arătându-și colții. 

— Firește, presupunând că în cutia pe care ţi-a dăruit-o 
prietena cea dragă este progesteron și nu levonor-nu-știu-cum, 
zise Sylvia cu un glas mult prea scăzut pentru o învinovăţire atât 
de monstruoasă. 

— Levonorgestrel? 

Emmei i se făcu foarte cald. Pentru prima oară în ziua aceea 


VP - 109 


transpira. 

— E imposibil, ripostă ea. 

Merse clătinându-se până la șemineu și i se făcu și mai cald. 

— Ce ţi-a trecut prin minte? întrebă Sylvia. Când sângerările 
s-au tot amplificat, s-a uitat Peter la pastile. Fosta lui soţie le 
luase și ea odată și a spus că tabletele ei arătau cu totul altfel. 

Peter! 

Prietenul Sylviei care nu avea nume de familie. Cel puţin 
Emma nu-i știa numele de familie, poate și fiindcă n-o ascultase 
niciodată cu atenţie când îi povestea despre el. Sylvia îi 
cunoscuse abia în vremea de „după”, în care Emma se putea 
gândi la orice numai la povești despre legături amoroase nu. Nu 
dorise nici măcar să vadă vreo fotografie de-a lui. Tot ce știa 
despre Peter era că ar fi fost cel „potrivit”; bărbatul visat cu care 
Sylvia voia să aibă copii. 

— Așa că am dus tabletele la farmacist și el le-a analizat. 

Cea mai bună prietenă începu să plângă. Cu lacrimi în ochi, 
luă de pe masă și zvârli spre Emma cutia, care-i trecu pe lângă 
cap și se izbi de raftul din spatele ei. Căzând pe pardoseală, 
cutia se desfăcu și tabletele se rostogoliră pe parchet ca bilele 
unui joc, în timp ce Sylvia striga: 

— Tu le-ai schimbat. Nebună ce ești, tu mi-ai dat pilula de a 
doua zi! 


VP - 110 


Capitolul 25 


Emma se uita de la oarecare distanţă la cutia care arăta exact 
ca aceea pe care i-o dăduse Sylviei cu trei luni în urmă. 

Pilula de a doua zi? 

— Trebuie să existe o explicaţie logică, zise Emma, fără să 
aibă cea mai vagă idee care ar putea fi aceea. 

— Oare de ce nu mă surprinde că acum vrei să scapi cu una 
dintre poveștile tale? 

— Sylvia, doar mă cunoști. 

— Oare? 

Nu știu. Nu știu nici măcar dacă eu mă cunosc. 

Emma se scărpină pe braţ. Brusc, simţi mâncărimi pe tot 
trupul. 

— Dacă e adevărat ce spui, însemnă că altcineva a schimbat 
pastilele. 

— Ah, da, iarăși un cineva aducător de nenorociri. Ca și acel 
cineva care se presupune că te-a violat. 

Zang! 

Acum ieșise la suprafață. Se presupune. 

Un singur cuvânt. Nu era nevoie de mai mult ca să pui în lada 
de gunoi prietenia lor și să trântești capacul deasupra. 

— N-am vrut să spun asta, cârâi Sylvia. 

Arăta ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis urât. Cu o 
privire schimbată, mai caldă, își duse mâna la gură într-un gest 
de regret. 

— Însă ai spus-o, răspunse Emma șters. 

Se presupune. 

— Știu, dar pune-te, te rog, în situaţia mea. Ce să cred? 

— Adevărul. 

— Dar care este adevărul, Emma? 

Scurta pauză trecuse. Sylvia era din nou mânioasă și fiecare 
cuvânt o aducea mai aproape de vechea furie. 

— O cameră de hotel care nu există? O martoră care nu poate 
fi găsită? Cerule, tu nici măcar nu te potrivești cu profilul 
victimelor. Frizerul omoară târfe. Tu ești cea mai credincioasă 
soție din câte cunosc. Și tu trăiești. 


VP - 111 


— Am fost tunsă și violată. A fost un bărbat în camera mea... 

— Da, ca și Arthur din dulapul tău. 

Zang - și asta a fost. 

Lada de gunoi în care putrezea prietenia lor era gata să fie 
dusă la groapă. 

— Ce-ţi trece prin cap, tu... tu... ` 

De durere, Emmei Îi lipseau cuvintele. Inchise ochii, cât pe ce 
să se piardă într-un vârtej de amintiri. 

Nişte litere scânteiară pe o oglindă. 

Cară-te! 

Auzea glasul tatălui ei. 

Cară-te imediat. Sau am să-ți fac eu rău! 

Auzea lamele vibrând. 

Srrr. 

Auzi o ușă trântindu-se. Atât de tare, încât se cutremură toată 
casa. 

— In noaptea aceea nu mi-am pierdut doar părul și 
cunoștința, ci și copilul, strigă Emma cu ochii închiși, lovindu-se 
cu furie peste burtă. 

O dată, de două ori. Tot mai tare. Până când durerea fu atât 
de mare încât căzu în genunchi. 

Icni, horcăi, aproape că-i venea să verse. 

— Ajută-mă, spuse ea; vorbele îi ieșiseră pur și simplu din 
gură. Ajută-mă, nu știu ce se întâmplă cu mine. 

Deschise ochii, întinse braţele, căutându-și prietena. 

Dar nu mai era nimeni care s-o ajute. 

Sylvia plecase demult. 


VP - 112 


Capitolul 26 


Emma se târî până la canapea și tuși. 

O ustura gâtul de la icneli, își simțea stomacul iritat de la 
lovituri. Îi veni în minte Samson, căruia sigur îi era și mai rău și 
speră că acum era bine îngrijit. 

Cu pilule. 

Le-ai schimbat! Nebună ce ești... 

Sylvia plecase, dar își lăsase glasul în capul Emmei, unde 
continua să arunce cu învinuiri din care Emma nu pricepea 
nimic. 

Nu luase niciodată pilula de a doua zi, nicidecum să-și facă 
rezerve pe care să le fi putut da mai departe. Ca medic, se 
simțea în slujba vieţii. Niciodată nu i-ar fi dat cu intenţie un 
medicament greșit celei mai bune prietene. Tocmai ea, care, în 
semn de protest împotriva abuzării pacienţilor, reactualizase 
chiar și experimentele Rosenhan. 

Și totuși, oricât de grave erau învinovăţirile Sylviei și oricât de 
adânc ar fi rănit-o suspiciunile ei, cearta asta era neimportantă, 
în comparaţie cu ceea ce i se întâmplase mai înainte în casa lui 
Palandt. 

Trebuia să-l sune pe Philipp. 

Bineînţeles, era limpede că îi va face reproșuri de îndată ce va 
afla ce făcuse ea de una singură. Dar până la urmă tot avea să-i 
dea dreptate: Anton Palandt era un vecin cât se poate de ciudat, 
care trebuia analizat puţin. 

Se duse cu pași târșiți la cuier. 

Alo, Philipp? Poţi să le sugerezi celor de la investigații să se 
uite mai atent la cel care locuiește pe Aleea Teufelssee 16A, te 
rog? Un chel care înghite munti de medicamente, care trăieşte 
într-o casă ținută în întuneric, care este evident amenințat de 
cineva și care, asta e important, și-a burdușit casa cu suporturi 
pentru peruci. Pe chestia pe care o are în dormitor se află părul 
unei femei; și acum mai bine nu întreba cum de-am aflat toate 
astea. 

Asta sau ceva asemănător avea de gând să-i spună la telefon, 
dar nu era posibil, după cum constată îngrozită, când își pipăi 


VP - 113 


buzunarele de la jachetă. Fiindcă mobilul ei dispăruse. 

Nu! Nu, nu, nu... 

Îngrozită, Emma cobori mâinile. 

„Dispăruse” era cuvântul nepotrivit pentru ceea ce se 
întâmplase cu telefonul ei. 

L-am pierdut, își zise ea și înjură cu glas tare, când își dădu 
seama că nu exista decât o posibilitate unde să-i fi căzut din 
buzunar. 

La A. Palandt. 

Când am fugit din casă și am căzut peste suportul de peruci. 


VP - 114 


Capitolul 27 


Emma avea senzația că o învăluise un curent de aer rece, o 
reacţie psihosomatică la stres. O parte din raţiunea ei îi spunea 
că trebuie să se întoarcă acolo ca să-și recupereze telefonul, 
cealaltă o întreba dacă era chiar atât de nebună încât să vrea se 
întoarcă în vizuina leului. 

Se înfioră și-și luă din dulap halatul azuriu din frotir gros. Încă 
mai mirosea a parfum, cel pe care abia alaltăieri îl scosese iarăși 
la iveală, pe care îl cumpărase Philipp în prima zi de căsătorie 
sperând că își va aminti de cele mai fericite zile de „înainte”. 
Însă în clipa aceea, amestecul de cassis, ambră și lotus îi 
confirma doar convingerea că pierduse cu totul fericirea din 
trecut. 

Se duse cu pași înceţi la bucătărie, unde luă telefonul fără fir 
din dispozitivul de încărcare de lângă filtrul de cafea. 

Cu spatele lipit de frigiderul care vibra se uită în grădina din 
spate și formă numărul de la mobilul lui Philipp. 

Te rog, răspunde. Te rog, răspunde... 

O cioară ateriză în mijlocul grădinii, pe trunchiul plin de așchii 
al unui mesteacăn decapitat, lovit de trăsnet cu ani în urmă, 
care ar fi trebuit să fie îndepărtat de multă vreme. Afară începea 
deja să se întunece și luminile caselor învecinate licăreau plăcut 
printre copaci, ca niște mici lămpi cu sulf. 

In vremea de „înainte”, la ora asta, la sfârșit de săptămână, 
și-ar fi turnat un ceai, ar fi aprins o lumânare și ar fi ascultat 
muzică clasică, dar așa, singurul fond sonor al stării ei depresive 
era cel din receptorul telefonului. 

Deja era cu gândul la căsuţa vocală, când auzi o mică 
pocnitură și o tuse. 

— Da? Alo? 

Emma se desprinse brusc de frigider, dar continuă să simtă 
vibraţiile pe spate; și deveniră chiar mai puternice când își dădu 
seama cine răspunsese la telefonul soţului ei. 

— Jorgo? 

— E totul în ordine? șopti polițistul. 

— Da. Unde e Philipp? 


VP - 115 


— E... așteaptă puţin. 

Auzi un foșnet, apoi niște pași și apoi ceva ca o ușă, 
închizându-se. Jorgo vorbea acum mai tare, iar glasul lui avea un 
ecou ciudat, ca și cum ar fi fost într-o încăpere goală. 

— Nu poate acum. 

— Aha. 

— Tocmai își ţine conferinţa. În timpul ăsta a lăsat telefonul la 
mine. 

Era cumva un pretext? 

Emma își lipi mai bine telefonul de ureche, dar nu reuși să 
distingă alte zgomote care să confirme sau să infirme spusele 
lui Jorgos. 

— Și tu n-aveai chef de conferința celui mai bun prieten? 

— Am ieșit din sală numai din cauza ta. E vreo problemă? 

Da. Viața mea. 

— Cât mai are de vorbit? întrebă ea. 

— Mai are. Ascultă, nu e treaba mea, dar dacă iar e vorba de 
vizita lui la Le Zen... 

Emma simţi că în stomac i se deschide un compartiment de 
congelator. 

— De unde știi tu asta? gâfâi ea. 

Explicaţia era pe cât de simplă, pe-atât de penibilă. 

— În mașină, telefonul lui Philipp era pe hands-free când și-a 
ascultat mesageria vocală. 

Emma clipi nervos. 

La naiba. 

Uitase cu totul de primul ei apel. Și Jorgos auzise tot. Emma 
se întoarse din bucătărie în sufragerie. 

— Cu patru săptămâni în urmă a fost în interes de serviciu la 
hotelul acela. Știu fiindcă l-am însoţit. Am cerut să ni se arate 
iarăși toate camerele de la etajul 19. Ce-ar fi putut să spună 
când veterinarul acela a apărut pe neașteptate în fața lui? 
„Salut, îl aștept pe directorul hotelului? Vrem să găsim camera 
în care a fost violată soţia mea?” 

Emma încuviință din cap fără să vrea. 

Avea sens. 

Compartimentul de congelator din stomac i se închise iar. 

— Nu ţi-ai ascultat mesageria vocală? îl auzi ea pe Jorgo, după 
o scurtă pauză. 

— Poftim? 


VP - 116 


— Philipp te-a sunat de câteva ori. Dar n-ai răspuns, nici la 
mobil și nici la fix. 


Pentru că tocmai intrasem prin efractie la Palanat şi cu ocazia 
asta mi-am pierdut telefonul, fu Emma cât pe ce să spună. 

Ce porcărie blestemată. 

Când îl găsea vecinul în hol, nu mai era decât o chestiune de 
timp să afle cine pătrunsese la el. 

Și în plus, m-a și văzut la el în dormitor! 

Emma se înfioră, amintindu-și ochii aceia larg deschişi, 
imobili. 

— Poţi să-i spui lui Philipp că acum mă poate suna din nou? Să 
mă sune în reţeaua fixă. Și mulțumesc pentru bilet. 

În fundal se auziră niște zgomote, ca și cum Jorgo ar fi activat 
difuzorul. 

— Ce bilet? întrebă el. 

— Păi, cel pe care mi l-ai pus în palmă mai devreme. 
Mulţumesc că mă crezi. 

— Scuză-mă, dar nu prea știu despre ce vorbești. 

— Poftim? 

Emma se simţea ca și cum ar fi alergat prea repede. O 
cuprinse sfârșeala. Se așeză la birou și privi în grădină, căutând 
un punct fix de care să se poată ţine măcar privirile, dacă 
judecata oricum îi sărise de pe sine. 

Văzu iar mesteacănul cu așchii din grădină. 

Cioara nu mai era acolo. 

— Dar tu ai... tu m-ai... 

Biletul! 

Băgă iute mâna în buzunarul de la pantaloni, dar nu-l mai găsi 
acolo. Încercă să se concentreze, dar nu-i veni în minte alt loc în 
care să fi pus biletul de la Jorgos. Se întâmplaseră mult prea 
multe între timp, se poate să-l fi pierdut la veterinar, în drum 
spre Palandt sau în casa lui, odată cu telefonul. 

— Nu ţi-am dat niciun bilet, îl auzi ea pe Jorgo a cărui voce 
părea brusc ciudat de enervată. 

Se pregătea să strige Minti!, dar atunci privirea i se opri pe un 
obiect aflat în faţa ei, pe birou; suficient de mare, cât să nu 
poată trece neobservat. Ca pădurea din zicală pe care întâi n-o 
iei în seamă, din cauza copacilor. Emma se înfioră. 

— Mai e ceva? îl auzi ea pe Jorgo întrebând, ca de la mare 


VP - 117 


depărtare. 

Fără să se poată apăra în vreun fel, fiorii i se preschimbară 
într-un tremur puternic. 

— Nu, răspunse ea răgușit, șters, și închise, deși, în realitate, 
îi venea să strige: „Da! mai este ceva. Ceva foarte rău!” 

Acum tremura atât de tare, încât scăpă telefonul din mână, 
dar reacţia asta extremă n-avea nicio legătură nici cu ochii lui 
Palandt și nici cu fuga din casa lui. 

Ci cu pachetul. 

Cel pe care i-l încredinţase Salim azi dimineaţă pentru vecinul 
misterios. 

Era din nou acolo. 

Pe birou. 

La locul lui. 

Acolo unde îl pusese mai devreme. 

Ca și cum n-ar fi lipsit niciodată. 


VP - 118 


Capitolul 28 


Cum un alcoolic știe ce face când duce la gură paharul pentru 
prima înghiţitură, și Emma știa ce face când a desfăcut șnurul 
pachetului. Pornea spre cea mai primejdioasă etapă a călătoriei 
ei autodistructive, intrând adânc în zona mizerabilă a existenţei 
ei lipsite de sens. 

Unul dintre primele lucruri pe care le învățase la cursurile de 
psihiatrie, era înţelesul cuvântului „paranoia”, care vine din 
limba greacă și care se traduce cel mai bine prin „împotriva 
rațiunii”. Și exact așa acţiona ea: împotriva rațiunii. Era și o 
infracțiune, însă lezarea secretului corespondenţei nu o îngrijora 
aproape deloc. 

Cel mai mult se temea de ea însăși. Și dacă toţi aveau 
dreptate? Psihologul de la poliţie, când susţinea că Emma își 
inventase violul numai ca să atragă atenţia asupra ei. Jorgo, 
care zicea că nu-i dăduse niciodată vreun bilet. In schimb acum 
apăruse iarăși pachetul. 

Emma era convinsă că în el se afla cheia tuturor întâmplările 
ciudate din ultimele ore, poate chiar de săptămâni. 

Dar câţi oameni cu o percepţie total deformată a realităţii 
cunoscuse deja? Câţi pacienţi tratase până acum, suflete 
rătăcite care toată ziua nu făceau altceva decât să răsucească 
în minte observaţiile și trăirile lor până când ele ajungeau să fie 
dovada celor mai rele teorii ale conspirației și ale persecuției? 
Trecuse și ea de cealaltă parte și făcea la fel? 

Emma știa că lucrurile puteau fi privite și altfel. Că în ultimele 
ore descoperise multe „nepotriviri”, dar că nu găsise nici cea 
mai mică dovadă că acel pachet avea vreo legătură cu ceea cei 
se făcuse. Se tăie până la sânge la degetul mare cu marginea 
hârtiei de ambalaj, în timp ce-o rupea. Smulse clapetele laterale, 
rupse pur și simplu pachetul și scormoni cu mâna dreaptă 
printre granulele de polistiren care acopereau conţinutul, ca 
protecţie la transport. Și dezgropă niște cutii mari cât niște 
ambalaje de medicamente, pe care erau scrise litere dintr-o 
limbă străină: 

MOPGE/ N60 TABJI 


VP - 119 


Erau cel puţin zece cutii de carton alb, cu o bandă azurie, și 
Emma deschise una dintre ele. 

Medicamente, într-adevăr. 

Mari cât niște lacrimi, gălbui, în folie transparentă. 

Dar de care? 

Emma învățase engleză și latină la scoală, nu și rusă. Luă iar 
în mână cutia desfăcută. 

MOPGEU N60 TABII 

Putea să-și dea seama că erau niște indicaţii referitoare la 
dozaj. Dar nu reuși să descifreze denumirea comercială a 
medicamentului sau ce substanţe conţinea. 

Emma descoperi un prospect al produsului care fusese 
îndesat în cutie fără să fi fost împăturit foarte profesionist. Il 
desfăcu și literele chirilice îi amintiră de medicamentele de pe 
noptiera lui Palandt. Continuă să scormonească printre 
granulele de polistiren și dădu peste ceva ce, ciudat, nu-i 
smulse niciun țipăt, deși ţinea în mână o armă mortală. 

Un scalpel cu mâner de plastic. 

Emmei i se tăie respiraţia abia când desfăcu ambalajul de 
celofan deja deteriorat, scoțând la iveală o lamă modificată la 
culoare. 

E sânge? 

Avea senzaţia suprareală că în spatele ei era cineva care 
întindea mâna s-o apuce și se răsuci, însă nu era nimeni. Nici 
măcar Samson, pe care tare ar fi vrut să-l aibă lângă ea în 
momentul acela. 

Îngreţoșată, puse cuțitul deoparte și continuă să cerceteze 
pachetul. 

Mai dădu peste o sticlă brună cu o etichetă fără logo și fără 
culori, în schimb scrisă de mână: ramma-runpokcumacnaHaa 
KucnoTa 

Emma se frecă la ochi și se strădui din răsputeri să nu-i 
închidă mai mult de-o clipă. Se simţea ca un șofer care luptă să 
nu ațţipească. 

De fapt, ar trebui să trag pe dreapta și să fac o pauză. Bună 
idee. 

Îi era dor de canapeaua ei (ah, da, să mă întind putin, ar fi 
minunat), dar era exclus. Dacă vine Palanat să ia pachetul? 

Emma luă scalpelul cu lamă murdară și îl băgă în buzunarul 
halatului. 


VP - 120 


În ciuda armei, se simţea total lipsită de apărare fiindcă, 
făcând abstracţie de faptul că pentru moment n-ar fi fost în 
stare să mânuiască lama aceea, în caz de nevoie, ea nici n-ar fi 
avut vreun efect împotriva celui mai cumplit dintre toți 
dușmanii. 

Împotriva demonilor care îmi distrug judecata. 

Cum ar fi dacă s-ar pune la odihnă și pachetul ar dispărea din 
nou imediat ce și-ar încheia somnul dat de diazepam? 

Emma se juca gândindu-se să facă o fotografie cutiilor cu 
medicamente răspândite pe biroul ei, ca dovadă, însă cu ce? 

Mobilul ei era la A. Palanat, ai cărui vizitatori bătăuși, veniţi 
din altă ţară, îi dăduseră impresia că el ar fi în măsură să 
citească hieroglifele pe care Emma nu era în stare să le 
descifreze... Un moment... 

Privirea îi rămase lipită de laptop. 

„„„dar computerul meu poate! 

Ridică imediat capacul, deschise panoul de control și, la 
setările privind ţara, bifă „Rusia”. 

A mers repede. 

Mult mai mult timp i-a trebuit ca să găsească semnele 
corespunzătoare pe tastatură. Nu mergea decât prin metoda 
trial-and-error și abia după câteva minute reușise să scrie la 
Google Translate - MOPỌEN & ramma-runpokcumacnaHaa 
KWcnoTa. 

Când văzu rezultatul în rubrica din dreapta, își dori să n-o fi 
făcut: 

Morfină & acid gamma-hidroxibutiric. 

Orice copil știa ce-i prima parte. Și a doua, orice medic. 

GHB. Un narcotic lichid care, administrat în doze mai mari, nu 
doar că lăsa pacientul fără voinţă și apărare, ci îi afecta și 
capacitatea de aducere aminte, fapt pentru care GHB a căpătat 
în presă o tristă notorietate, sub denumirea de „picături KO”, 
după ce numeroși violatori li-l puseseră victimelor lor, pe 
neobservate, în băuturi. 

Emma gâfâia, lupta să respire. 

Pachetul conţinea acea substanţă cu care Frizerul își intoxica 
victimele. Aerul îi tremura în fața ochilor ca și cum s-ar fi uitat la 
asfaltul încins în toiul verii. 

Acum sosise momentul în care trebuia să renunţe să-și 
continue cercetările de una singură. De fapt, el fusese depășit 


VP - 121 


de multă vreme. 

Infinit de singură, nespus de ostenită și cu o lipsă de vlagă 
aproape dureroasă, se ridică de la birou, se târî până la canapea 
și se lăsă sfârşită între perne. 

Se gândea. 

La pachet și la conţinutul lui, de la care își dorise să-i 
împrăștie îndoielile morbide și al cărui efect fusese exact invers. 

La A. Palandt, care, ameninţat de bătăuși, plângea pe 
înfundate în întunericul dormitorului său și la Philipp, care o 
lăsase singură cu sine și cu golul ei lăuntric și pe care acum nu 
mai putea să-l sune. 

Nu fiindcă telefonul ei zăcea în holul lui Palanadt, lângă 
suportul de peruci, doar mai avea și reţeaua fixă. Nici fiindcă se 
temea de mânia lui pentru că făcuse trei fapte penale; intrare 
prin efracţie, lezarea secretului corespondenţei și deteriorarea 
unui pachet. 

Nu, Emma nu mai putea să-l sune pe soțul ei dintr-un motiv 
foarte simplu - i se închiseră ochii. 

Ultimul lucru pe care îl percepu în preajma ei era o umbră 
care se mișca undeva în dreapta, la oarecare distanţă, lângă ușa 
camerei de zi. O umbră care părea să fie silueta întunecată a 
unui bărbat și a cărei apariţie o neliniștea profund, dar nu mai 
era în stare s-o trezească. Cu fiecare pas pe care umbra îl făcea 
spre ea, Emma se îndepărta de starea ei de conștiență. Nici 
măcar zgomotul cizmelor grele n-au putut-o împiedica să 
alunece într-un somn fără vise. 


VP - 122 


Capitolul 29 


Trei săptămâni mai târziu 


Emma deschise ochii și nu reuși să se orienteze. Știa unde era 
(în biroul lui Konrad), cine era (o pacientă paranoidă pe banca 
acuzării) și de ce se afla acolo (ca să facă o declaraţie, la care 
erau multe în joc). Dar n-avea idee unde dispăruseră ultimele 
minute. Arătătoarele ceasului de pe raft avansaseră cu un sfert 
de oră, iar ceaiul Assam, pe care Konrad tocmai i-l turnase, nu 
mai scotea aburi; și totuși, nu clipise decât o singură dată. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Konrad și căscă. 

— Ai adormit, spuse el. 

Nu mai stătea picior peste picior, dar asta era singura 
modificare din poziţia lui, altminteri perfectă. Ședea drept în 
fotoliul lui fără să pară deloc încordat. Emma știa că el era de 
ani de zile un ardent susţinător al trainingului autogen și că-și 
perfecţionase atitudinea de a se relaxa în sine. 

— Am adormit? În timpul discuţiei noastre? întrebă ea 
neîncrezătoare și își masă ceafa încordată. 

— În mijlocul frazei, confirmă el. Medicamentele îţi dau 
oboseală și în plus aici e foarte cald. Am mai redus focul din 
șemineu. 

Ce păcat. 

Ea privi geamul încastrat în perete, în spatele căruia flăcările 
erau evident mai mici și căscă din nou. 

Konrad ridică din sprâncene și întrebă blând: 

— Preferi să încheiem pentru azi, Emma? 

— Și trebuie să mă întorc acolo? 

Înghiţi în sec. Până și gândul la „celula” ei îi stârnea un nod în 
gât. 

— Da, din păcate, dar îţi garantez că în noaptea asta nu-ţi vor 
da sedative. 

O, ce progres! 

— Cred că aș vrea să mai rămân puţin. 

— Cu plăcere, dar... 

— Nu, e bine așa. Oboseala nu e o boală, nu-i așa? Mai am 


VP - 123 


putere, deci să profităm de timp. Îmi face bine să-ţi povestesc 
totul. 

— Totul? profită Konrad. 

— Ce vrei să spui? 

El trase aer în piept și șovăi puţin. 

— Ei bine, constat că sunt lucruri pe care le pomenești în 
treacăt, pentru ca apoi să treci repede la altă temă. 

— De pildă? 

— De pildă, banii. 

— Care bani? 

Konrad zâmbi șiret ca și cum întrebarea ar fi fost dovada 
pentru teza susținută anterior. 

— N-ai spus că veterinarul s-a plâns că ai cardul blocat? 

— Ah, asta. 

Emma își încrucișa mâinile în poală. 

— Ce-a fost cu asta? A fost o greșeală a băncii? 

— Nu, recunoscu ea șoptit. 

— Deci chiar era blocat? 

— Da, încuviinţă din cap. 

— Și e-mailul dinainte, cel pe care l-ai amintit în trecere. 
Blocarea contului, despre care crezuseși că era spam. 

— Era adevărat, da. 

Ochii lui Konrad se îngustară. 

— Aţi avut probleme financiare? 

— Nu. 

— Dar? 

Emma își drese glasul încurcată, apoi își făcu curaj. 

— Ai întrebat dacă no; aveam probleme financiare. Am spus 
că nu, fiindcă le aveam doar eu. 

Nici nu era de imaginat ca Philipp să fi ajuns vreodată într-o 
situație financiară dificilă. Părinţii îi lăsaseră moștenire o avere 
pe care o câștigaseră din construirea unor popasuri pe 
autostradă, înainte să-i fi luat cancerul. 

— Comandasem prea mult, o grămadă de prostii, online și 
prin teleshopping, de la cosmetice și până la papuci de casă 
pentru microunde. Tot felul de fleacuri inutile cu care încercam 
să-mi abat gândurile. În același timp, încasările de la cabinetul 
meu înghețaseră. 

— Dar Philipp nu te-ar fi lăsat baltă? se interesă Konrad. 

— Nu, știi cât e de generos. Nu avem nici măcar un contract 


VP - 124 


prenuptial, deși a adus toată averea în căsnicia noastră. Însă 
plătea deja creditul pentru cabinetul meu. Pentru furia 
cumpărăturilor mi-am folosit propriul cont. 

— Și când n-a mai rămas nimic, ţi-a fost rușine să i-o spui. 

Emma cobori privirile. 

— Da. 

— OK, zise Konrad, ca și cum ar fi bifat un punct de pe o listă 
și într-adevăr schimbă tema. Să vorbim despre ce mi-ai povestit 
despre Sylvia. Ce te-a supărat mai tare? Când te-a învinuit că i- 
ai schimbat pastilele sau când a vorbit despre „presupusul” viol? 

Emma înghiţi în sec. 

— Nu știu. Cred că e unul și același lucru. M-a făcut o 
mincinoasă nebună, care vrea să-i facă rău. 

— Așa a făcut? Konrad își înclină capul. Nu s-a îndoit mai 
curând de capacitatea ta de percepție? 

Ema își încreţi fruntea. 

— Și unde e diferența? 

— O, e uriașă. Ştii doar că trei martori la un accident de 
mașină descriu uneori patru variante diferite ale modului în care 
s-a petrecut accidentul. Niciunul nu minte, dar unora creierul le 
joacă feste în situaţii de stres. 

— Se poate, dar cu siguranță aș mai ști dacă i-am schimbat 
intenţionat pastilele și dacă am fost violată sau nu. 

Konrad încuviinţă, și atunci se întâmplă ceva straniu. Expresia 
lui se schimbă atât de brusc, ca și cum ar fi acţionat un 
comutator. Zâmbetul părintesc dispăru la fel de repede ca și 
ridurile râsului din jurul ochilor. Privirea îi deveni dură, aproape 
fixă, pătrunzătoare ca acul pentru hârtii de pe biroul lui. Avea 
maxilarul inferior împins înainte și respiraţia foarte calmă. 

Deci așa arată o vulpe înainte să atace un iepure, îşi spuse 
Emma și, într-adevăr, grijuliul ei mentor deveni deodată 
avocatul de temut al vedetelor, de ale cărui interogatorii 
încrucișate se temeau martorii și procurorii din toată Germania. 

— Prin urmare, ești sigură, întrebă el. 

— Da. 

Emma strânse pumnii pe sub pătura de cașmir. 

— La fel de sigură cum erai că ai fost tratată forțat în timpul 
experimentelor Rosenhan? 

— Konrad, eu... 

— Oricum, asta le-ai povestit celor care au asistat la 


VP - 125 


conferinţa ta. Le-ai arătat un video. În realitate, femeia avea 
părul de altă culoare, dar tu ai declarat publicului că tu ai fi fost 
cea căreia i s-au aplicat electroșocuri. 

— Da, dar... 

Și uite așa ieșise la suprafaţă. Acel „dar” care schimba totul. 
Emma se frecă la ochi, încercând zadarnic să-și oprească 
lacrimile. 

— Nici eu nu știu de ce am minţit în punctul ăsta, spuse ea, și 
se corectă imediat. Sau, totuși. Voiam să-i tai elanul unui coleg, 
Stauder-Mertens îl cheamă, un nesimţit încrezut care, cu 
întrebările lui, voia să mă facă să par ridicolă. A fost o mare 
prostie. Dar... 

Al doilea „dar” rămase în aer, fiindcă nu exista nimic care să fi 
putut anula înșelăciunea ei. 

— Întrebarea critică a unui coleg poate să fi fost declanșatorul 
minciunii tale. Dar nu și cauza, spuse Konrad. 

— Asta știu și eu. _ 

Se întoarse spre fereastră. Privi zăpada de pe lac. Işi dorea să 
fie acolo, afară. Să plutească fără viaţă pe sub gheaţă. 

— Bineînţeles că știi, continuă Konrad s-o asalteze. Psihologia 
este domeniul tău. Cunoști împrejurările care pot declanșa 
minţitul forțat, patologic. 

— Konrad, te rog... 

Se întoarse spre el. ÎI privi implorator, dar avocatul era 
neîndurător și-i înșiră simptomele. Neglijare în copilărie. 
Respingerea de către părinţi, de exemplu de către tată. O 
fantezie peste medie, care face posibilă evadarea într-o lume 
imaginară în care se creează un substitut, printr-un prieten 
imaginar care s-ar putea numi, de exemplu, Arthur. 

— Încetează! 

Emma își smulse cuvertura de pe genunchi. 

— De ce mai vorbim, dacă oricum nu crezi niciun cuvânt din 
ce spun? strigă ea, dând să sară de pe canapea. 

Însă îşi supraevalua forțele; se clătină și căzu înapoi, 
dărâmându-și cana cu ceai. 

Picături mari se prelingeau de pe masă direct pe partea albă a 
covorului. Pe porţiunea de la margine, cândva neagră, 
decolorată, devenită ușor maronie cu timpul, o pată n-ar fi fost 
prea bătătoare la ochi. 

— Îmi pare rău, Konrad. Fir-ar să fie, n-am vrut. 


VP - 126 


Alte lacrimi îi umplură ochii și acum nu mai lupta cu ele. 

— Nicio problemă, îl auzi ea pe Konrad, care sărise din reflex, 
și aici avea dreptate, de fapt. 

Pata era ridicolă, iar la curăţat sigur ar fi ieșit fără probleme, 
totuși, se simţea de parcă ar fi murdărit ce-i era lui mai sfânt. 

Tocmai covorul! O! 

Ştia ce însemna pentru el chestia aceea veche, rotundă. 
Konrad îl adusese din Tibet, cu decenii în urmă, când era 
student. Fusese prima lui achiziție mai importantă; talismanul lui 
- și ea îl pătase. 

— Unde vrei să te duci? întrebă Konrad când ea încercă din 
nou să se ridice de pe canapea. 

Ea arătă spre ușa de lângă ieșire, care ducea spre baia 
privată a lui Konrad. 

— Să aduc apă și săpun. 

El scutură ușor din cap, devenind iar vechiul prieten și 
mentor. Schimbarea se petrecuse din nou în câteva fracțiuni de 
secundă și, chiar dacă nu zâmbea, cuvintele lui sunau la fel de 
cald și de prietenos ca înainte: 

— Nu contează covorul, Emma. Contează să-mi spui adevărul. 

— Asta și încerc, dar tu mă sperii. 

Konrad ridică din umeri ca și cum ar fi vrut să spună: Știu, dar 
n-am ce face. 

— Nu te lăsa intimidată de mine, o rugă el cu blândețe și se 
așeză din nou. Joc aici rolul de aavocatus diaboli. La proces, 
procuratura va încerca să te scoată din fire cu trucuri foarte 
diferite. 

Emma înghiţi în sec și își dori ca el s-o fi ţinut în braţe sau 
măcar s-o fi luat de mână, dar el doar o privea cum se așază la 
locul ei. Abia apoi se ridică, scoase o batistă din buzunarul 
pantalonilor și șterse cu ea tăblia de sticlă a mesei, ignorând 
pata închisă la culoare de pe jos. 

— Procurorul va trage de toate secretele tale întunecate ca să 
le scoată la lumină - și asta și trebuie să facă. Oricum, ar vrea 
să te vadă pe viaţă la închisoare. 

— Știu. 

Emma se scărpină pe frunte, la baza părului, și rezistă 
impulsului de a-și verifica lungimea pletelor. Se șterse la nas cu 
o batistă, apoi spuse: 

— N-am vrut să fie așa, mă crezi? 


VP - 127 


Konrad își apăsă buzele cu degetele, apoi și le strânse și 
răspunse după o scurtă chibzuire: 

— În mod normal, când ajung în acest punct, spun că nu asta 
contează. Că pentru mine nu e important dacă minte sau spune 
adevărul clientul meu. Dar în acest caz lucrurile stau altfel. 

— Fiindcă suntem prieteni? 

— Pentru că încă nu cunosc toată povestea, Emma. Spune-mi- 
o! Și anume, nu doar ceea ce oricum știu din dosar. Trebuie să 
ajungi în profunzime. Și în felul ăsta să vorbești și despre lucruri 
care te dor. 

Ochii Emmei deveniră sticloși. 

Vedea prin el și bineînțeles că înțelegea ce voia să spună. 
Dorea să audă despre cadavre. 

Bine atunci... 

Privirea i se concentra din nou, se plimbă peste șemineu și 
biroul uriaș, ajunse la fereastră, dincolo de care se afla un lac pe 
malul căruia probabil că nu se va mai putea plimba niciodată în 
viaţa ei. 

În schimb, avea în minte niște imagini pe care avea să le 
poarte cu sine pretutindeni, indiferent cât de repede ar încerca 
să fugă de ea însăși. 

Containerul cu brațe și picioare tăiate, de exemplu. 

Ah, da, bună idee. 

De ce nu-i povestesc despre container? 

Însă înainte de asta trebuia să mai explice cum ajunsese în 
magazie și cum de fusese nevoită să iasă din casă pentru a 
doua oară, fără să bage de seamă că fusese urmărită de 
poștaș... Deci, toate pe rând. 

Și Emma se lăsă din nou pe canapea, sprijinindu-se de spătar 
și îi făcu lui Konrad plăcerea de a se duce acolo „unde doare cel 
mai tare”. 

Înapoi în vechea casă de pe Aleea Teufelssee, unde, curând, 
avea să piardă tot ceea ce fusese important pentru ea. 


VP - 128 


Capitolul 30 


Cu trei săptămâni mai devreme 


Rămase cât se poate de calmă. 

Emma adormise șezând, capul aplecat într-o parte se sprijinea 
pe marginea pernei de la canapea și așa camera se înclinase cu 
aproximativ 45 de grade, contra sensului acelor de ceasornic. 

Cana cu ceai de pe măsuță, ramele cu fotografii de pe 
pervazul șemineului, vaza cu plante uscate de la fereastră - 
toate obiectele din cameră păreau să se împotrivească forței de 
gravitație. 

La fel și bărbatul aflat la trei pași de ea. 

Pentru o clipă, Emma crezu că era prizoniera unui vis și întâi 
se miră că somniferul îngăduia vise. Apoi se miră că se mira, 
fiindcă de obicei n-avea tendinţa să reflecteze la conștiința ei în 
timpul somnului. Până la urmă, îi fu limpede că deschisese ochii 
și că tot ce o înconjura era real: praful de pe măsuţă, lemnele 
arse din șemineu, halatul care se udase de transpiraţie în acel 
scurt și foarte intens interval de somn. De asemenea, bărbatul 
cu cizme butucănoase, de pe care picura apă de la zăpada 
topită. 

Bărbatul! 

Emma se ridică în capul oaselor atât de repede, încât o apucă 
ametțeala și totul începu să se învârtă. 

Întinse mâna spre comutatorul lămpii cu picior și o aprinse. O 
lumină caldă, moale, inundă camera de zi, care până atunci 
stătuse încă în semiîntuneric. 

— Salut, făcu omul și ridică mâna. 

— Ce doriţi? zise Emma și își pipăi buzunarul, căutând 
scalpelul. Curios, era mult mai puţin speriată decât ar fi trebuit, 
la vederea unui străin care pătrunsese în casa ei în timp ce 
dormea. 

Era agitată, nervoasă, se simțea ca înaintea unui examen 
pentru care nu învățase, dar era departe de a încremeni ca într- 
o stare de șoc sau chiar de a ţipa și asta nu din cauză că se 
resemna în faţa sorții, ci poate mai curând fiindcă bărbatul 


VP - 129 


părea mult mai puţin înfricoșător decât în momentul în care îl 
văzuse pentru prima oară. 

Cu nici măcar o oră în urmă. 

Plângând în dormitorul lui. 

— Domnul Palandt? întrebă ea și intrusul încuviință fără să 
scoată o vorbă. 

Mai devreme, avusese chelie, acum purta o perucă cu păr 
scurt saten închis, care se înnegrise de la lapoviţă. 

Era înalt, aproape cât Sylvia, și subţire, chiar uscăţiv. Pe 
umerii căzuţi, haina neagră de ploaie atârna ca o prelată. Avea 
nasturi galbeni, care îi dădeau un aer ciudat de modern pentru 
cineva care în rest nu părea să dea atenţie înfățișării sale. 
Pantalonii de catifea, mult prea subţiri pentru vremea aceea, 
erau cu trei numere mai mari, ca și cum Palandt ar fi fost nevoit 
să poarte lucrurile unui frate mai mare. Însă el se îndrepta spre 
șaizeci de ani, cel puțin. 

Cei mai surprinzători la vecinul ei erau ochelarii. Nişte monștri 
de plastic, de culoare bej, cu niște lentile atât de groase încât 
aproape că nu i se vedeau ochii. Oare putea să vadă ceva fără 
ei? 

— Ce vreți? întrebă Emma, sperând că Palanat n-o văzuse în 
dormitor. Cum aţi intrat aici? 

Emma se ridică dintre pernele canapelei, având senzaţia că ar 
fi trebuit să se scuze, numai că vecinul era totuși cel care 
pătrunsese în casa ei, iar violarea de domiciliu e mai gravă 
decât distrugerea de bunuri, nu-i așa? 

— Imi pare rău. Sper că nu v-am speriat, dar ușa de la casă 
era deschisă. 

Ușa de la casă? 

Emma își aminti că zăcuse plângând pe podea și că o auzise 
pe Sylvia trântind ușa furioasă. Atât de tare încât vibraţiile se 
simţiseră și în camera de zi. 

Se poate să se fi redeschis. 

Proasta de mine, n-am controlat! 

Palandt se întoarse și privi spre birou. 

Spre pachet! 

Rupt ca de un copil nerăbdător, de Crăciun, iar conţinutul lui 
zăcea împrăștiat pe tăblie, printre granule de polistiren. 

— Imi pare rău, zise ea cu un sentiment de vinovăţie, arătând 
spre birou. Sunt... deci... nu mă simt bine. A fost o idee 


VP - 130 


prostească să verific poșta după ce luasem un somnifer. Am 
crezut că pachetul era pentru mine. Imi pare rău. 

— Nicio problemă, zise Palanat. 

Cuvintele sunau prietenos, cald, chiar dacă erau rostite cu 
glas stins. 

— După cum ziceam, eu sunt cel care trebuie să-și ceară 
scuze. 

Emma scutură din cap fără să-și dea seama și atunci Palanat 
continuă: 

— Ba da, ba da. N-ar fi trebuit să intru așa, pur și simplu, ca 
să iau pachetul. 

Băgă mâna în buzunarul din spate de la pantaloni și scoase 
înștiințarea de la Salim. Am bătut, dar n-am găsit soneria. 

— E în faţă, la poarta grădinii. 

— Aha, da, nu m-am mai întors la poartă după ce urcasem 
deja treptele. Știţi, nu mă ţin prea bine pe picioare. 

Se uită în jos, privindu-se, ca și cum ar fi vrut să se asigure că 
picioarele acelea subțiri încă mai făceau parte din trupul lui 
slăbănog. 

— În fine, când n-a răspuns nimeni, mi-am făcut griji că a fost 
și aici o spargere. 

— Și aici? întrebă Emma și brusc apăru și ea, frica. 

Fiindcă firește că știa despre ce vorbea Palanat. 

— O, am fost atacat de mai multe ori, chiar și azi, zise vecinul 
și se scărpină la ceafă. Azi au fost chiar și la mine în dormitor și 
m-au urmărit. 

Emmei i se făcu frig. Deschise gura, voia să pună acele 
întrebări pe care le-ar fi rostit imediat cineva care nu era 
suspect: „Despre cine vorbiţi? Ce vor de la dumneavoastră? Aţi 
anunţat poliția?” dar nu reuși să scoată niciun sunet. 

Nu când văzu peruca alunecând, în timp ce Palanadt se 
scărpina în cap fără întrerupere. 

Murmura ceva ce semăna cu „blestematele astea de 
mâncărimi...” și, în același timp, ochelarii lui monstruoși se 
preschimbară într-un acvariu cu lacrimi. 

Palandt începuse să plângă. 


VP - 131 


Capitolul 31 


— V-ar...? 

Palandt își trase nasul și privi în jur, ca și cum ar fi căutat prin 
cameră ceva anume, apoi păru să fi găsit, fiindcă se întoarse cu 
spatele la Emma și făcu un pas spre dreapta. 

— V-ar deranja dacă m-aș așeza? 

Fără să aștepte răspunsul, se lăsă să cadă în fotoliul pus 
pieziș față de canapea și în care, duminica, lui Philipp îi plăcea 
să-și citească ziarul. Era din piele verde închis, cu braţe de 
culoarea betonului, industria/-style, urât, după părerea Emmei, 
care nu se prea potrivea în casa amenajată mai curând în stil 
rustic. Dar Philipp îl moștenise de la mama lui și ţinea la el. Și 
Palanat părea să se simtă bine în el, oricum, oftă ușurat, își 
șterse lacrimile de pe obraz cu dosul palmei și închise ochii. 

Emma, care stătea în fața măsuței neștiind ce să facă, se 
temea deja că vecinul ei avea să adoarmă, dar Palandt deschise 
ochii: 

— Mi-e foarte penibil, doamnă Stein, dar nu mă simt prea 
grozav, după cum cred că vă daţi seama. 

Doamnă Stein. 

Emma chibzui puţin, întrebându-se de unde îi știa vecinul 
numele, fiindcă nu era trecut pe ușă, apoi se gândi că Salim 
sigur îl scrisese pe înștiinţarea lui. 

— Dar ce-aveţi? întrebă ea în timp ce, de fapt, căuta să afle 
alte răspunsuri. 

Dacă nu găsise mobilul ei, de exemplu. Ce se întâmpla cu 
părul lui. Dacă nu cumva se juca de-a pisica și șoarecele cu ea, 
fiind acum în „faza de liniștire”, în care Emma trebuia să creadă 
că de la firavul și suferindul Palandt nu venea nicio primejdie, în 
vreme ce, în realitate, el nu făcea decât să aștepte momentul 
potrivit, ca să-i sară la beregată. 

— Am cancer, spuse el scurt. O tumoare la ficat. Metastaze la 
plămâni. 

— Pentru asta sunt medicamentele? 

Se uitară amândoi spre masă. 

— Morfină și GHB, recunoscu Palanat fără să șovăie. Primul 


VP - 132 


îmi ia durerile, al doilea mă înviorează sau mă ajută să adorm, 
depinde de doză. Azi luasem prea mult, dormeam, de aceea l- 
am ratat pe curier. 

Râse trist. 

— N-am crezut că voi ajunge vreodată dependent de droguri. 
Știți, toată viaţa am făcut sport, m-am hrănit sănătos, n-am băut 
niciodată, nici n-aveam voie, cu meseria mea. 

Palandt vorbea repede, cu un amestec de iritare și rușine tipic 
pentru oamenii singuri, când în sfârșit găsesc un prilej să 
discute cu cineva, fie și un necunoscut. 

— Lucram la circ, povesti el. Mi se spunea „Daddy Longbein”, 
poate că aţi auzit de mine. Nu? Ei, da, a trecut ceva vreme de 
atunci. Oricum, Daddy Longbein, cum i se spune și 
păianjenului€, fiindcă și eu am picioare lungi, dar puteam să mă 
fac mic de tot. Doamne, ce flexibil eram, pentru numărul cu 
geamantanul primeam cele mai multe aplauze. 

— Numărul cu geamantanul? întrebă Emma. 

— Da, puteam să mă îndoi în așa fel încât reușeam să încap 
într-un mic bagaj de mână. 

Palandt zâmbi trist. 

— Pe vremea aceea, aveam oase de cauciuc. Azi, am dureri și 
când îmi leg șireturile. 

Emma înghiţi în sec. Nu reușea să alunge gândul la un om 
care se poate strânge într-un colț de cameră, ca să nu fie găsit, 
înainte ca ocupantul ei să se ducă la culcare. 

Dar la Le Zen nu exista niciun astfel de ungher. Nici pentru un 
om-șarpe. 

Emma se uită spre fereastră. Sub becul lămpii stradale, fulgii 
se învârtejeau ca un roi de țânțari în jurul luminii, pe timpul 
verii. Simţea o durere surdă care îi apăsa fruntea din interior. 
Emma nu se putu opri să-și spună că doar o jumătate dintr-o 
pastilă din cele cum erau pe biroul ei ar fi fost suficientă ca să 
scape de dureri, oricât de severă ar deveni azi migrena care 
tocmai se anunţa. 

Observă că Palandt îi urmărise privirea meditativă aruncată 
pachetului și spuse: 

— Nu mă privește, dar, știți, sunt medic. 

Palandt râse cotcodăcit. 

— Vreţi să știți de ce îmi comand variantele astea ieftine, de 


6 păianjen din ordinul opilionidelor. 
VP - 133 


piaţă neagră? 

Ea încuviinţă. 

— Da, a fost o idee proastă, zise Palandt. Știţi, înainte n-am 
fost niciodată asigurat medical. Și de ce să fiu? Toată viața am 
fost sănătos și mi-am spus că dacă e să se întâmple ceva, am să 
trăiesc din ce am economisit, în casa mamei mele. 

— Doamna Tornow? 

— Ăsta era numele ei de fată. După divorţ și l-a luat din nou. 
Aţi cunoscut-o? 

Palandt părea foarte bucuros și zâmbea dulce. 

— Ne întâlneam din când în când pe stradă, o femeie plăcută, 
răspunse Emma. N-am mai văzut-o de multă vreme. 

— E în Thailanda, o lămuri el, într-un cămin, direct pe plajă. 

Emma dădu din cap. Avea sens. Tot mai mulţi pensionari 
germani își petreceau amurgul vieţii în Asia, unde primeau o mai 
bună îngrijire medicală pentru mai puţini bani. Și unde iarna nu 
se făcea la fel de frig ca acasă. 

— În lipsa ei, trebuie să am grijă de casă. 

Palandt dădu să mai completeze ceva, dar imediat își acoperi 
gura cu mâinile. O criză bruscă de tuse îi zgâlţăia trupul. 

— Scuze... 

Încercă să spună ceva, dar era nevoit să se tot întrerupă și 
părea să nu mai aibă aer. Emma îi aduse un pahar cu apă din 
bucătărie. Când se întoarse, era roșu la faţă și horcăia abia 
inteligibil: 

— V-ar deranja dacă mi-aţi da o pastilă? 

Ea îi întinse morfina de pe masă. 

Înghiţi cu lăcomie două tablete deodată. Apoi mai tuși o 
jumătate de minut până când se linişti în sfârșit și se relaxă. 

— Îmi pare rău, spuse el clipind confuz. 

Își scosese pentru o clipă ochelarii și își ștergea lacrimile cu 
dosul palmei. 

— Uneori mă trezesc cu niște dureri de-mi vine să plâng. 

Își puse ochelarii din nou și zâmbi scuzându-se. 

— Știu, cu ramele astea arăt ca o sperietoare de ciori, dar 
dacă nu i-aș avea, aţi putea să vă ridicaţi și să ieșiţi din cameră, 
iar eu aș continua să conversez cu pernele canapelei. 

Fără să vrea, Emma își încreți fruntea și se așeză înapoi pe 
canapea. 

E adevărat? 


VP - 134 


Atunci probabil că așa se explica de ce se purta atât de 
dezinvolt față de ea. Mai cu seamă că după trezire poate că 
suferise de durerile pomenite. Fără ochelari și cu lacrimi în ochi, 
n-ar fi avut cum s-o vadă stând lângă pat. 

Poate că nici nu mi-a găsit telefonul? 

Bineînțeles că eul paranoid al Emmei voia să privească 
lucrurile într-o cu totul altă lumină, unde Anton Palanat era un 
actor extrem de talentat, care doar îi distrăgea atenţia cu boala 
lui ca să-i dea senzaţia de siguranţă - totuși, poartă perucă! -, 
însă ea își dorea o explicaţie inofensivă, logică pentru toate 
lucrurile misterioase pe care le trăise și le observase în ziua 
aceea și din acest motiv Emma își întrebă vecinul cât se poate 
de direct: 

— V-aţi pierdut părul din cauza chemoterapiei? 

Palandt încuviinţă din cap. 

— Da, arată groaznic, nu-i așa? Îşi ridică scurt peruca și Emma 
reuși să vadă multe pete de vârstă, maronii, pe pielea capului. O 
chestie ieftină de pe internet. Te mănâncă pielea ca naiba. Dar 
nu îndrăznesc să ies pe stradă fără ea. Cu chelie arăt ca un 
violator. 

Râdea gutural și Emma încercă să-și ascundă iritarea, 
zâmbind și ea. 

E-o întâmplare, spuse eul ei, cel plin de speranţă. Se joacă cu 
tine, îl contrazise identitatea ei paranoidă. 

Emma se aplecă în față, la fel cum făcea înainte, în ședințele 
de terapie, când voia să-i dea de înţeles pacientului că se 
bucura de toată atenţia ei. 

— Ziceaţi că ideea cu medicamentele străine n-a fost bună? 
N-au efect? 

Palandt încuviinţă din cap. 

— Sunt niște contrafaceri ieftine. N-ar fi trebuit să mă 
amestec niciodată cu indivizii care mi-au făcut rost de ele. 

— Ruși? întrebă Emma. 

— Nu, albanezi. Fac rost de ele de pe piața neagră și le trimit 
prin poștă, fără expeditor, bineînţeles, fiindcă nu le-au obţinut 
pe căi foarte legale. 

— Și care-i problema? 

— Că  mizerabilii sunt niște  șarlatani. La comandă, 
medicamentele nu costau nici măcar o treime din marfa 
obișnuită, de aceea m-am și băgat în treaba asta. Știţi, nu pot 


VP-135 


să-mi mai permit altceva. Toţi banii s-au dus pe tratamente 
alternative. Șamani, genoterapie, vraci pe care mi-am irosit 
economiile și speranțele. Dar după prima livrare, nemernicii mi- 
au cerut deodată peste 1.000 de euro. N-am atât de mult. 

— Și ei vă sparg casa? 

Întrebarea Emmei declanșă o schimbare. Trăsăturile blajine, 
de bunic, i se înăspriră. Buzele i se subțiară, apoi dispărură, în 
timp ce ochii îi căpătară o privire ușor pierdută. 

— Ca să pună mâna pe bani, da. 

Ridică mâna dreaptă și întinse arătătorul spre Emma. Mâna îi 
tremura ca unui bolnav de Parkinson. 

— La început, amenințările au fost mai subtile, spuse el 
agitat. 

Furia împotriva oamenilor care îl șantajau îl făcu să uite de 
politeţea cu care își alesese cuvintele până atunci. 

— Jegurile astea  blestemate continuă să-mi trimită 
medicamente. Tot mai rele. Abia dacă își mai fac efectul. Numai 
atât cât să nu pier, ca să n-o mierlesc înainte să-și capete ei 
banii. 

Palandt își șterse saliva de pe buza de jos, apoi păru să 
observe încordarea Emmei. Uluită și speriată de schimbarea 
neașteptată din purtarea lui, își ţinuse respiraţia. 

— Îmi pare rău, am uitat de mine, zise Palanat. 

Mânia părea să îi fi dispărut la fel de repede cum se 
aprinsese. 

Emma se gândi dacă boala lui nu declanșase cumva o 
tulburare maniaco-depresivă bipolară. Îşi propuse să nu-l 
subestimeze și îl rugă pe Palandt să continue. 

— Ei, doamnă Stein, ce să zic? Ei încearcă să mă înfricoșeze 
prin orice mijloace. De exemplu, îmi pun în pachet articole 
decupate din ziare despre crime cumplite. 

Sau un scalpel însângerat. 

— Ca avertisment că și numele meu ar putea să fie acolo, 
înţelegeţi. Însă acum nu se mai opresc la aluzii. Îmi răscolesc 
casă, mă ameninţă cu bătăi. Deja nu mai pot să-mi încui ușa, au 
stricat-o ultima oară. Și azi au fost. 

— De ce nu vă duceți la poliţie? 

Palanat oftă fără vlagă. 

— Până acum n-ar fi fost de niciun folos. Nu știu cine sunt 
ăștia, unde locuiesc, nu le știu numele. Așa că, ce se facă 


VP - 136 


poliţia? Să urmărească zi și noapte casa unui bolnav de cancer? 
Mă tem că au și lucruri mai bune de făcut. 

— Dar cum au ajuns la dumneavoastră? 

— Am făcut comanda prin intermediul unei pagini de internet 
rusești. 

— Și ce înseamnă până acum? 

— Poftim? 

— Aţi zis că până acum n-aţi putut să-i reclamațţi. Ce-i altfel 
acum? 

— Ah, asta, da. Șantajiștii au făcut o greșeală. Au pierdut un 
telefon mobil. 

Zâmbea triumfător, în timp ce temperatura Emmei crescu cu 
câteva grade. 

— Un telefon mobil? repetă ea ca un ecou. 

— Da, l-am găsit pe hol. Se poate identifica numărul de 
telefon al proprietarului, nu-i așa? 

Emma ridică din umeri. Pleoapa dreaptă începu să i se zbată. 

Da, se poate. Am adăugat un contact-proprietar, în caz că se 
pierde vreodată. 

| se făcea rău. 

— Aţi informat pe cineva despre spargere? 

Spre ușurarea Emmei, scutură din cap. 

— Nu. Când am găsit înștiințarea pentru pachet, am hotărât 
să vin întâi la dumneavoastră, să iau medicamentele. Morfină 
mai am acasă, dar picăturile mi se termină. 

Palandt se ridică. 

— Vă mulțumesc mult că m-aţi ascultat. Și pentru apă, firește. 
Vă rog să mă iertaţi dacă v-am speriat, intrând nepoftit. Aţi 
putea să-mi daţi o pungă? 

— O pungă? 

Palanat arătă spre pachetul rupt. 

— Pentru medicamente. Apoi pot să mă întorc acasă și să 
verific telefonul. 

— Pentru ce? întrebă Emma îngrijorată. 

— Habar n-am. Încă nu-s sigur. De fapt, nu prea mă omor eu 
cu poliţia. Dar poate că tot pot să facă ceva, dacă le dau numele 
celui căruia îi aparține telefonul. 


VP - 137 


Capitolul 32 


Rareori se simţise Emma atât de suprasolicitată ca în 
momentul acela. Și nici nu mai era deloc obosită, chiar dacă 
somnul din care o smulsese vecinul fusese mult prea scurt ca să 
se odihnească, fie și parţial. Însă ca și mai înainte, în casa lui 
Palandt, frica de a nu fi descoperită avea un efect înviorător. 

Emma trebuia să împiedice ca intrarea ei prin efracţie să 
devină publică. Palanat nu trebuia să sune la poliţie nici într-un 
caz. Cum avea ea să apară dacă se afla că, din cauza unui 
sughiț din creierul ei, intrase fără permisiune în casa unui 
bătrân, bolnav incurabil? Cei mai mulți se îndoiau și acum că 
mai era responsabilă. Chiar și Philipp îi recomandase azi, 
deschis, o terapie, iar prietena ei cea mai bună îi imputa că o 
otrăvise. 

Dacă intrarea ei prin efracţie ajungea să fie cunoscută, 
reputaţia ei ar fi fost distrusă definitiv. Și toţi ar zice că medicii 
ar fi trebuit să-i fi aplice și mai bine terapia forţată, în timpul 
experimentului Rosenhan. Fiindcă ea chiar era un caz pentru 
casa de nebuni. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Palandt când ea se întoarse de la 
bucătărie cu o pungă de plastic. Sunteţi foarte palidă. 

— Ce, cum, da? Ah, nu, totul e-n ordine. Mă gândeam doar. 

Îi întinse punga și el se apropie de masă, iar ea rămase lângă 
șemineu. 

— La ce? întrebă vecinul, în vreme ce punga înghiţea foșnind 
fiecare cutie cu medicamente pe care o îndesa în ea. 

Nici nu l-am întrebat dacă nu vrea să-și scoată paltonul, își 
zise Emma, uitându-se la spatele lui uscăţiv. Brusc îi veni o idee. 

— L-aţi atins? întrebă ea. 

— Poftim? 

Palandt se întoarse spre ea. 

— Telefonul, zise ea. L-aţi luat în mână? 

— Sincer să fiu, da. De ce? 

— Ei, soţul meu e polițist. 

Nu părea să-l impresioneze un astfel de răspuns, destul de 
ciudat. 


VP - 138 


— Ah, da? 

— Da, Philipp are adesea de-a face cu asemenea cazuri de 
șantaj, minţi ea. Cel mai des au de-a face cu crima organizată. 

Palandt tuși scurt, apoi spuse: 

— N-ar fi de mirare. Aștia care mă urmăresc sigur fac parte 
dintr-o bandă organizată. Îndesă și ultima cutie și se întoarse, 
pregătindu-se să plece. 

Emma i se puse în cale. 

— Din când în când lucrez ca psihiatru, împreună cu soțul 
meu, când e vorba despre vreo expertiză, de aceea mă pricep 
puţin la munca lui. Din păcate, aţi cam îngreunat munca de 
investigaţie. 

— Din cauza amprentelor digitale? 

Palandt își scoase ochelarii și își frecă ochii obosiţi. 

— Da, ăștia au avocaţi buni, mafioţii ăștia. Probabil că au 
purtat și mănuși și de aceea pe telefon sunt acum numai 
amprentele dumneavoastră. 

— Dar ce contează, dacă urmărești numărul, știi că nu e 
telefonul meu, spuse Palanat, dar în vocea lui se simţea puţină 
nesiguranță. 

— În caz că făptașii au fost atât de prosti și telefonul 
funcţionează pe bază de contract. Dar eu sunt foarte sigură că e 
un telefon cu prepaid. 

— Oh! 

Podeaua scârțâia sub picioarele lui Palandt la fiecare pas. 
Ochii lui păreau în continuare prietenoși, dar pe faţă i se citea o 
oarecare încordare. Era clar că statul în picioare îi provoca 
dureri. 

— Na, cum o fi. Merită să fac o încercare, zise el, își puse din 
nou ochelarii și dădu să treacă pe lângă ea, dar Emma se 
învinse pe sine și îi atinse brațul. 

— Sinceră să fiu, eu aș fi prudentă. 

E| se opri din nou. 

— De ce? Ce se poate întâmpla? 

— Ei bine, sunaţi la poliţie. Ei vin, cercetează telefonul, 
verifică numerele formate și la urmă nu se poate dovedi nimic. 
Dar fiindcă funcţionarii au verificat numerele, au pus pe fugă 
șobolanii, domnule Palandt, și la urmă n-aţi reuși altceva decât 
să-i faceți pe dealerii de medicamente să fie și mai furioși decât 
erau oricum. 


VP - 139 


— Hm! 

Cuvintele ei își atinseseră ţinta. Lucrau în mintea lui. 

— Probabil că aveţi dreptate, nu vreau mai multe necazuri și o 
să las treburile așa cum sunt. Pe de altă parte... 

Cuprins de îndoieli, o privi pe Emma în ochi. 

— La naiba, vreau să se termine odată! Ăștia precis se întorc 
ca să-l caute. Doar nu pot să continui așa și să sper că lucrurile 
se rezolvă de la sine. 

— Înţeleg, făcu Emma, fără să-i poată oferi lui Palandt o 
soluţie pentru toată încurcătura, care s-o fi ajutat și pe ea să 
iasă din impas. 

— Daţi-mi-l mie, propuse ea și dezvoltă o idee în timp ce 
vorbea. 

— Dumneavoastră? 

— Mulțumită soțului meu, știu un truc folosit de poliţie prin 
care se poate afla dacă telefonul este înregistrat sau nu. Toţi 
producătorii folosesc o funcţie ascunsă a sistemului. 

Sigur că asta era o prostie și o minciună sfruntată, dar nu-și 
rată efectul. 

— Aţi face asta pentru mine? 

— Bineînţeles. 

Fac eu ceva, înainte să afli cui îi aparține telefonul în realitate. 

Se uită spre fereastra de care se izbeau fulgi de zăpadă, ca și 
cum ar fi fost parbrizul unei mașini în mișcare. 

Chibzui o clipă dacă ar putea să-l roage pe Palandt să i-l 
aducă. Dar era mai bine să nu piardă vremea, ca el să se 
răzgândească. 

— Atunci... 

Emma își ciupi halatul transpirat și jilav. 

— Trebuie doar să îmbrac ceva mai gros, înainte să pornim. 


VP - 140 


Capitolul 33 


Arthur îi povestise odată despre un comutator de vreme pe 
care părinţii îl ascunseseră în subsol. Pe atunci, Emma nu se mai 
temea de mult timp de însoțitorul ei imaginar și pentru că nu se 
mai arătase niciodată cu casca aceea care o înfricoșa. Emma 
vorbea în taină cu glasul din dulap ca să nu afle părinţii ei. 

Din noaptea aceea, când îl văzuse pe Arthur pentru prima 
oară, nu mai intrase niciodată în dormitorul părinţilor. Nici 
măcar în timpul zilei. 

Și nici mama nu mai venise să-i spună o poveste de noapte 
bună înainte să adoarmă. Asta a încetat din ziua în care 
pierduse sarcina, pentru care Emma se învinovăţise o vreme, 
chiar dacă nu știa pentru ce. Arthur o consolase și îi explicase că 
nu era vina ei că n-avea să aibă un frăţior. Și preluase el rolul 
povestitorului de noapte bună. Oricum, până când tatăl ei 
observă într-o noapte că Emma vorbea cu dulapul și fixă chiar a 
doua zi dimineaţă o programare la un psihiatru pentru copii. 

După peste douăzeci de ședințe, tatăl era bucuros că fiica lui 
renunţase la năluciri. Însă, în realitate, Emma se simţea ca și 
cum ar fi pierdut un prieten. Îi lipsea glasul care îi spunea niște 
povești atât de hazlii cum era cea despre comutatorul de vreme, 
cu ajutorul căruia puteai să schimbi anotimpul, pentru ca taţii, 
când n-aveau chef să meargă la locul de joacă cu fiicele lor, să 
poată schimba vremea de la însorită la una cu lapoviță. 

Și fiindcă teoria asta suna la fel de plauzibil ca și povestea 
despre bărbatul cu barbă albă, care într-o singură noapte reușea 
să împartă milioane de daruri tuturor copiilor din lume, Emma 
pornise într-o zi să caute în subsol comutatorul din poveste. 

Din păcate, nu găsise decât ventilul de închidere a încălzirii 
din centrală și de aceea, după ce reușise să închidă căldura, se 
făcu mult mai frig în casă pentru un timp. 

Comutatorul de vreme rămase nedescoperit. Din păcate. 
Pentru că și azi Emma și-ar fi dorit ceva cu care să fi putut opri 
întunericul timpuriu sau înghețul și mai ales vântul aspru care o 
mușca de faţă cu dinţi ascuţiţi, de cum închisese ușa și părăsise 
adăpostul copertinei de la intrare. 


VP - 141 


— Asta zic și eu vreme rea, bombăni Palanat în faţa ei. 

Ea își ridică gulerul de la haina cu puf și se chinui să ţină pasul 
cu el. Emma nu putea să nu-și admire vecinul pentru mersul 
drept și felul în care își stăpânea trupul. Cu sau fără cancer, 
fosta activitate artistică a lui Palandt parea să fi meritat chiar și 
în ziua de azi. Spre deosebire de ea, el nu-și târa picioarele cu 
pași mărunți și nesiguri și nici nu se opintea palelor de zăpadă, 
încovoiat ca un câine bătut. 

Palandt își schimbă punga cu medicamente dintr-o mână în 
cealaltă și aruncă o privire înapoi, peste umăr. 

— Sunteţi foarte amabilă, dar nu trebuie să faceţi asta pentru 
mine. 

Să-mi iau mobilul, înainte să-l identificați? O, ba da, dacă ati 
ști cât de mult trebuie să fac asta. 

Despre „vrut” oricum nu putea fi vorba. Era și așa destul de 
rău că azi Emma se expusese deja o dată ororilor lumii 
exterioare, și nu era vorba despre vreme, ci despre străzi, lămpi, 
oameni străini! 

Efectul diazepamului continua să scadă, ceea ce însemna că 
nu-i mai venea să caște întruna, în schimb, simţea iarăși frica în 
ceafă. 

In fiecare mașină parcată aștepta o umbră pe bancheta din 
spate. Lumina lămpilor fragmenta drumul și lăsa în întuneric o 
lume întreagă de primejdii. Și vântul care purta zăpada făcea 
atâta zgomot, doar ca să înghită toate sunetele care ar fi putut 
s-o avertizeze de nenorociri amenințătoare. Într-adevăr, vântul îi 
vâjâia atât de tare pe la urechile neapărate (în grabă, Emma nu- 
și mai legase un batic pe cap, de data asta), încât acoperea 
zgomotele de mașini de pe HeerstrafBe, altminteri omniprezente. 

Tocmai treceau pe lângă poarta deschisă a unei case de colţ, 
ai cărei proprietari presăraseră pietriș, din prudentă, când 
Palandt îi dădu Emmei un motiv să se sperie. Se întoarse spre 
ea și întrebă tare: 

— Aţi mai fost o dată la mine? 

Emma făcu greșeala să se uite în sus la el, de aceea nu văzu 
denivelarea acoperită de zăpadă și se împiedică. Simti o durere 
ascuţită până în genunchi, ridică brațele și își pierdu echilibrul. 
Un inel ca o cătușă de fier o prinse de încheietura mâinii, o forță 
brutală o smulse și se izbi de ceva tare, care o cuprinse tot ca o 
manșetă. 


VP - 142 


Palandt! 

O apucase de braţ și o trăsese spre el, împiedicând-o să cadă. 

— Mulţumesc, zise Emma, mult prea încet pentru vântul acela 
și mult prea derutată, fiindcă se afla în brațele vecinului ei 
ciolâănos, a cărui forță se pare că o subevaluase total. 

Își pipăi buzunarul în căutarea scalpelului și gemu când își 
dădu seama că bineînţeles n-avea cum să-l găsească în 
buzunarul hainei de iarnă. Scalpelul era acum în coșul pentru 
rufe de pe scara spre subsol în care își îndesase, fără să se 
gândească, halatul jilav, înainte să-l schimbe cu haina cu puf. 

Sunt neînarmată, își spuse. 

Și gândul ăsta îi spori frica. 

Cred că n-a fost o idee prea bună. Mai bine mă întorc acasă, 
era ce voia să-i spună lui Palandt, înainte să se întoarcă pe 
călcâie și să fugă acasă. 

— Cred că a fost... cât pe ce, fu tot ce putu să rostească. 

Avea lacrimi în ochi, de durere, de frică și, desigur, de frig. 
Ema clipi, de grijă că apa ar putea să îngheţe direct pe 
suprafaţa ochiului. 

— Voiam să zic, la mama, își continuă Palandt întrebarea, 
după ce ea își regăsise echilibrul și el îi dădu drumul, dar 
continua să ţină mâinile întinse protector, ca un tată care stă 
lângă copilul lui, când scoate pentru prima oară roţile de 
siguranţă de la bicicletă. 

— Aţi vizitat-o vreodată pe mama, cât mai locuia aici? 

Emma scutură din cap. 

— Bine așa, zise Palandt și, dacă nu se înșela, Emmei i se 
păru că râdea încet, dar vântul înghiţi și asta. A fost mereu o 
excentrică. 

Restul de drum l-au parcurs în tăcere, mergând alături, până 
când Emma a ajuns pentru a doua oară în ziua aceea în faţa 
casei cu numărul 16A. Pentru a doua oară urca treptele de sub 
copertină, iar câteva secunde mai târziu, vedea interiorul casei 
la lumină pentru prima oară. 

— Îmi pare rău, dar la mine nu e la fel de confortabil ca la 
dumneavoastră, se scuză Palandt, dând să-i ia haina cu puf; însă 
îi era mult prea frig pentru așa ceva. 

În hol nu erau mai mult de șaisprezece grade, conform unui 
termometru cu mercur de pe perete. Nici în celelalte încăperi nu 
era mai bine, după cum admise și Palanait. 


VP - 143 


— Din păcate, mijloacele financiare de care dispun nu-mi 
permit să încălzesc continuu toate încăperile. Dar putem să ne 
așezăm în camera de zi, în fața șemineului și să fac un ceai? 

Ea refuză multumind, dar ferm. 

— Aveţi mobilul? 

— Sigur că da, firește. Așteptaţi, vă rog. 

Palandt puse medicamentele pe o comodă și dispăru pe o ușă 
din stânga holului, care ducea într-o încăpere unde Emma 
presupunea că era baia. 

Acolo îmi ține telefonul? 

Emma se folosi de scurta lui absentă ca să se mai uite în jur, 
pe hol. 

Corespondenţța nu mai zăcea pe dușumea, lângă ușă, Cuierul 
continua să fie gol. La fel și capul de polistiren fără ochi și fără 
gură, conceput probabil pentru peruca de chemoterapie a lui 
Palandt. 

În lumina pâlpâitoare a vechiului bec cu filament, atârnând 
din tavan, fără abajur, suportul acela arunca o umbră ce părea 
vie. Emma se apropie și văzu ceva licărind pe suprafața 
altminteri fără luciu. 

Întinse mâna, și-o trecu peste polistirenul aspru și apoi își 
privi degetele. 

Nu! Strigă ea în gând. Se lovi în piept, își frecă mâna de 
coapsă, mai încercă o dată pe haină, dar părul, părul lung și 
blond, de femeie! Pe care îl culesese de pe suportul pentru 
peruci nu voia să i se desprindă de pe degete. 

— Totul în ordine? se auzi în spatele ei glasul lui Palandt, care 
se întorsese din baie. Emma se răsuci spre el; spre ochii lui 
încadraţi de sticlă; spre zâmbetul lui forțat - și spre degetele 
subţiri, de chirurg, îmbrăcate în mănuși de latex mulate și care 
țineau o pungă pentru congelator. 

Capitolul 34 

— Le-am găsit în dulapul de sub chiuvetă, zise Palandt 
zâmbind încă o secundă, iar în următoarea, ochii îi deveniră 
apoși în spatele ochelarilor. 

— Îmi pare rău, zise el și își trase nasul. Mereu devin 
sentimental când mă gândesc la mama. E atât de departe 
acum. 

Ridică mâinile și pocni din degetele înmănușate. 

— Mama le folosea mereu ca să-și vopsească perucile. Emma 


VP - 144 


ar fi vrut să ţipe, dar frica avea propriile ei degete și acelea 
tocmai i se încleștau pe gât și îi luau aerul. 

— Spre deosebire de mine, ei îi place să poarte chestiile astea 
păroase. 

Palandt străbătu holul cu pași mari, ajungând la comoda pe 
care era punga. Mantaua de ploaie îi foșnea la fiecare pas. 

Emma se dădu înapoi, ţinându-și mâinile pe piept, în apărare, 
iar sub ele inima îi galopa cu lovituri sălbatice de copite. Palanat 
îi bloca drumul direct spre ieșire, de aceea căută împrejur alte 
posibilităţi de fugă. Sau niște arme cu care să fi putut respinge 
atacul la care se aștepta. Cuierul/? Prea greu și, în afară de asta, 
bine prins de perete, cu șuruburi. Capul de polistiren? Inutil, 
prea ușor. 

Ușa din stânga, din față? Cu ceva noroc și cu niște picioare 
mai puţin paralizate de frică ar reuși, poate, să răzbată până în 
bucătărie, dar cine zice că acolo exista vreun suport de cuțite la 
care să ajungă la timp, înainte ca Palandt s-o tragă înapoi, 
ținând-o de păr? Era iarăși deja destul de lung ca să poată fi 
apucat de o mână de bărbat. 

— Vreti să ţineţi asta, vă rog? 

Emma tresări. 

Simţi în mână o bucată de plastic moale, o mică pungă. 
Palandt îi pusese în palmă punga pentru congelator și acum se 
întorsese iarăși spre comodă și deschise sertarul de sus. 

Nu dură mult și se răsuci spre ea, cu un zâmbet mulțumit pe 
buzele uscate. Și cu telefonul Emmei în mână. 

— lată-l. 

Îi făcu un semn încurajator din cap. Sigur înțelegea greșit 
privirea tulburată a Emmei, fiindcă spuse: 

— Da, știu. Probabil că mănușile sunt acum inutile, dacă tot 
am atins o dată telefonul, dar măcar nu se mai adaugă și alte 
amprente. Îmi permiteţi? 

Arătă spre mâna ei. 

Emma îşi privi degetele cu care ţinea punga pentru 
congelator. 

Palandt îi ceru să ţină punga în așa fel încât să poată pune 
telefonul în ea. 

— Așa se face cu dovezile, nu-i așa? o întrebă el pe Emma și 
se opri. Când îl va examina? 

Emma clipi nervos, mușcându-și buza de jos, care începuse să 


VP - 145 


tremure necontrolat. 

Panica era ca un monstru nocturn nevăzut. Chiar și după ce 
controlai și constatai că nu-i ascuns nici în dulap și nici sub pat, 
tot rămâneai o vreme în întuneric, cu inima bătând și nu-ți 
venea să crezi că e liniște. 

— Examina? întrebă Emma, care timp de o clipă uitase 
minciuna servită lui Palandt. Fata îi era scăldată de transpiratie, 
dar Palandt părea să nu observe asta nici cu ochelarii lui uriași 
sau credea că e un rest de zăpadă care se topea încet pe 
fruntea Emmei. 

— Funcţia aceea specială, îi aduse el aminte. Prin care poţi să 
stabilești cui îi aparţine... 

Brusc amuţi și zvâcni ca și cum s-ar fi curentat. Reacţia 
involuntară se potrivea cu băzâitul electric și semnalul luminos 
din mâna lui dreaptă. 

Mobilul. 

Luminat brusc, aparatul din mâna îmbrăcată în latex a lui 
Palandt zbârnâia și avu nevoie de-un răgaz să înțeleagă ce 
vedea în fotografia de pe ecran: doi oameni. Un bărbat. O 
femeie. Șezând alături. Fotografiaţi pe ascuns într-un restaurant, 
uniţi de sentimente adânci, scormonind împreună într-o clătită 
de cartofi. Fotografia cu clătită de cartofi care anunţa un apel de 
la Philipp! 


VP - 146 


Capitolul 35 


Șocul adevărului își făcu loc în mintea lui Palanat în intervalul 
dintre al patrulea și al cincilea sunet de apel. 

— Ce naiba... întrebă el încet. 

Emma întinse mâinile spre el, însă de data asta el fu cel care 
se dădu înapoi. 

— Pot să explic, spuse ea încercând să apuce telefonul, dar el 
își retrase mâna. 

— Dumneavoastră? 

Apăsa cu arătătorul direct pe ecranul telefonului. 

Starterul fusese activat din nou. Palandt își ieșise din fire într- 
o secundă. Insă acum, spre deosebire de momentul din locuinţa 
Emmei, furia lui vădită nu se îndrepta împotriva șantajiștilor. Ci 
împotriva Emmei. 

— Asta sunteți dumneavoastră. 

Emma încuviinţă. 

— Da, dar nu e așa cum credeţi! 

— Aţi fost aici? 

— Da. 

— Aţi intrat la mine prin efracţie? 

— Nu. 

— Inseamnă că a dumneavoastră era vocea pe care am auzit- 
o la mine în cameră! 

— Da, dar... 

— Țipătul ascuțit. 

— Da. 

— Cu care aţi încercat să mă speriaţi de moarte! 

— Nu. 

Vocabularul Emmei se chircise, devenind cât al unui copil mic, 
care făcuse fotografia de contact din greșeală, iar asta o punea 
într-o acută dificultate de a explica. 

Și în primejdie? 

Expresia din ochii lui Palandt se schimbase îngrijorător. Nimic 
nu mai amintea de un unchi mai vârstnic, însemnat de o boală 
gravă și totuși iubitor. „Pierise” în adevăratul sens al cuvântului. 

— Voi de ce nu mă puteţi lăsa în pace? urlă el. 


VP - 147 


Voi? 

Emma încercă să salveze ce mai era de salvat și luă un ton 
calm, prietenos, aproape ca pe vremuri, când pacienţii se 
dezlănţuiau în timpul ședinţelor de terapie. 

— Vă rog, daţi-mi un moment să explic. 

Palanat n-o asculta. 

— Unde aţi fost? Aţi fost și afară? 

Cu cât se apropia mai mult de ea, cu atât înțelegea mai puțin 
ce zicea. 

— Afară? 

— În grădină. Aţi găsit-o? 

— Ce să găsesc? 

— Să nu mă minţi! strigă el și o lovi pe Emma pentru prima 
oară. 

O palmă direct peste față. Timp de o secundă, păru și el 
surprins ce-l apucase, iar Emma spera deja că se liniștise, însă 
se petrecu mai curând contrariul. Deveni și mai agresiv, ca un 
câine de luptă care își pierduse controlul asupra pornirii de a 
mușca. Striga și mai tare la ea, Mâinile făcute pumn pluteau 
deasupra capului ei. 

— Bineînţeles că așa aţi făcut. De aceea aţi și desfăcut 
pachetul, am dreptate? Ca să-mi dovediţi vinovăția? Dar nu 
funcţionează. N-o să iasă! 

Emma voia să se ferească, dând înapoi, dar deja era cu 
spatele la perete. Palandt o apucă de umeri. 

— Nu mă duc la pușcărie. Niciodată! 

O zgâlțâi. Dacă Emma ar fi fost un sugar, ar fi trebuit să se 
aștepte la leziuni cerebrale pe viaţă, atât de tare o scutura. 
Apoi, într-un nou acces de furie subită, o împinse de la perete. 
Ea se împiedică, se ţinu de cuier, care fusese prins cu șuruburi, 
dar fără prea multă tragere de inimă; de aceea se smulse și 
Emma se prăbuși cu tot cu el pe podea. 

— Bestie blestemată, strigă Palandt, acum cu totul scos din 
sărite. 

Dădu cu piciorul. Se aplecă peste ea, o apucă de păr, mâinile 
îi alunecară, fiindcă era prea ud (sau poate totuși prea scurt), 
Emma lovi cu coatele în spate. Nimeri peste alt os și durea tare, 
era poate bărbia sau tâmpla lui. Nu știa, fiindcă nu se uită în 
spate, ci numai înainte, văzând că în faţă holul ducea într-o 
direcție greșită. Spre interiorul casei. 


VP - 148 


Casa bărbatului care o ţinea de gleznă (era clar că și el se 
împiedicase de cuier) și urla cuvinte demente: 

— A trebuit s-o fac. N-am avut de ales. Doar n-am bani! De ce 
nu-nțelege nimeni? De ce nu puteți să mă lăsați în pace, pur și 
simplu? 

Emma lovi cu piciorul, îl izbi în faţă și de data asta se răsuci și 
văzu sângele șiroindu-i din nas, în timp ce continua să stea în 
genunchi. : 

Cu toate astea, nu-i dădu drumul și o făcu să se împiedice. In 
cădere, lovindu-l cu piciorul în gură, îi scoase un incisiv și asta 
avu în sfârșit succesul dorit: o eliberă și, chelălăind, își acoperi 
fața sângerândă cu mâinile. Emma se târî în patru labe până la 
ușa pe care o cunoștea, fiindcă stătuse deja o dată în faţa ei, cu 
câteva ore în urmă. 

Se ridică ţinându-se de clanţă, se auzea ţipând, era un 
amestec de frică și ură, se gândi scurt dacă să se ducă la 
bucătărie și să caute o armă, de data asta nu pentru a se apăra, 
ci ca să pună capăt la toate. 

Dar apoi i se păru că zărește o umbră în spatele lui Palanat, la 
ușa de intrare. Simţi o boare pe fața udă de lacrimi, văzu că și 
Palandt își recâștiga echilibrul și își ștergea de la gură saliva 
roșie de sânge. Cu privirea unei vulpi turbate, strigă: 

— Târfă ce ești, n-ai să-mi distrugi tu viaţa! 

Ea deschise ușa cu o smucitură și o închise iar, trântind-o, 
alergă spre ușa de sticlă care dădea spre terasă, trecând pe sub 
ochii holbaţi ai cailor de pe perete și pe lângă canapea. Emma 
nu voia să piardă vremea, încercând să afle dacă mai era 
blocată și nici nu trebuia să aibă grijă să nu facă zgomot. De 
aceea, luă suportul oribil pentru umbrele de lângă ușă, ignoră 
junghiul din zona lombară din clipa în care îl ridicase și aruncă 
prin geam statuia kitsch a labradorului. 

Zgomotul de sticlă spartă se auzi ca un țipăt, dar probabil că 
era o închipuire, un semnal greșit al simţurilor ei cu totul 
suprasolicitate. Emma se întoarse cu spatele spre grădină, își 
apără fața cu braţele și, străduindu-se să iasă, mergând cu 
spatele, își sfâșie haina de puf în cioburile rămase în falţurile 
ușii. 

Traversă terasa în fugă, ajungând în grădina din spate, se 
cufundă în zăpada înaltă până la glezne și dădu să fugă spre 
stradă, luând-o prin dreapta, pe lângă casă, dar de acolo se auzi 


VP - 149 


o voce de bărbat. Wu a lui Palanat, dar poate a unui complice? 

Așa că alergă înainte, cu intenţia să treacă peste gardul de la 
capătul grădinii și s-o ia pe drumul dintre proprietăţi. O potecă 
inutilă, folosită de mai toţi vecinii ca loc unde să-și facă nevoile 
câinii, dar care acum îi promitea salvarea. Insă lucrurile n-arătau 
chiar așa. 

Întoarse capul și îl văzu pe Palanat la câteva lungimi de braţ 
în spatele ei. 

Urmele pașilor și penele marcau drumul ei; după Palanat se 
vedea o urmă de sânge. 

Se miră un moment cum de putea să-i vadă atât de bine 
capul chel, de pe care probabil că ea doborâse peruca. 

Apoi văzu de unde venea lumina. Niște lămpi de grădină cu 
senzor, o rămășiță a grijii mamei lui, care ţinuse casa și gradina 
într-o stare foarte bună înainte s-o încredințeze fiului ei 
(Frizerul?). 

Emma îl auzea pe Palandt în spate, îi simţea furia în ceafă și 
urmări luminile de pe pământul nins. Duceau spre o magazie 
cenușie, de grădină, a cărei ușă era doar puţin întredeschisă. 

Oare să? 

Nu exista decât da sau nu, bine sau greșit. Dar nu era deloc 
timp de stat și de cântărit. Probabil că frica să nu alunece pe 
gard, să nu-și piardă puterea și să nu fie trasă înapoi de Palanat, 
când ar fi ajuns deja la jumătatea înălţimii, au fost motivele 
pentru care Emma a ales magazia. Ori poate că nici n-a luat 
vreo hotărâre, ci doar și-a ascultat instinctul de autoconservare 
înnăscut, care, supus îndoielilor, a preferat ușa care se putea 
încuia și nu câmpul deschis. 

Presupunând că magazia se putea încuia. 

Un amestec pătrunzător de mirosuri de păcură, carton ud și 
dezinfectanţi o izbi pe Emma peste faţă. Și mai era ceva. O 
combinaţie de copăcei parfumați pentru mașini și lebărvurst 
rânced. 

Trânti ușa subţire de aluminiu a magaziei de unelte și căută 
cheia. Nu era nici în broască, nici pe rama ușii, iar în 
semiîntuneric abia dacă își vedea mâna în faţa ochilor, fiindcă 
prin ferestruica murdară a ușii nu intrau decât câteva raze de la 
luminile de afară. 

Dar nici să fi avut la dispoziţie un reflector de căutare de 
80.000 de waţi, tot n-ar fi putut să cerceteze spaţiul acela. Abia 


VP - 150 


avu timp să respire. 

Ușa, care se deschidea spre înăuntru, tremura sub loviturile 
de pumn ale lui Palandt. Reușise s-o blocheze cu un zăvor 
subţire, dar acela putea doar să împiedice palele de vânt să 
închidă și să deschidă ușa. Sigur n-ar fi rezistat mult unui atac. 

— leşi! urla Palandt. Să ieși imediat de acolo! 

Era o chestiune de secunde până când avea să se izbească cu 
toată greutatea și să spargă ușa. Emma n-ar fi avut cum să 
apere intrarea cu trupul ei. 

Trebuie să împing ceva în fața ei. 

Privirea îi rătăci prin încăpere, trecu peste un banc de lucru pe 
care erau gunoaie, o etajeră de metal, goală, un cufăr de plastic 
pentru depozitarea mobilierului de grădină și se opri asupra unui 
container pentru gunoi bio. O ladă de gunoi de 240 | pe care era 
un logo - BSR - unde litera „I” de la „Bio” era înlocuită de un 
morcov. Pe capac era o lădiță cu unelte. 

Emma aruncă lădița pe jos și apucă containerul care, spre 
ușurarea ei, era bine umplut. Era greu de tras chiar dacă era pe 
role, dar, oricum, nu erau decât câţiva centimetri și poate că am 
noroc și chestia asta se potrivește ca înălțime ca s-o pot pune 
direct sub... 

Gândul i se transformă în strigăt, când își dădu seama că era 
prea târziu. Că nu împinsese containerul destul de repede și că 
așa îi dăduse lui Palandt un preţios timp de acţiune. 

El se izbise cu toată forța de ușă, atât de violent încât 
încuietoarea se sfărâmă și el căzu în magazie, împingând-o pe 
Emma într-o parte. 

Ea primi un cot în stomac, nu mai putea să respire, i se făcu 
negru în faţa ochilor și, ca să se ferească de cădere, altminteri 
inevitabilă, se ţinu de un mâner, care, în prima clipă, nu știu de 
unde apăruse; apoi, când simţi plasticul rece, știu că se ţinea de 
containerul bio, care se prăvăli pe-o parte, odată cu ea. 

În cădere, se lovi cu capul de lădiţa cu unelte, dar nu-i fu dat 
să leșine. Privi în sus și, când văzu marea de copăcei parfumati 
care se legănau chiar sub acoperișul magaziei, dădu să ţipe. 
Apoi chiar ţipă când îl văzu pe Palandt în faţa ei, ţinând în mână 
ceva ce arăta ca un cuţit pentru desfăcut pachete. 

Totodată, se scălda într-o duhoare care îi întunecă judecata, 
dar nu-i răpi starea de conștienţă, iar cuvântul „scălda” trebuia 


VP - 151 


luat aproape ad litteram. 

— Nuuu! îl auzi ea pe Palandt strigând. 

Era clar că judecata lui se afla deja în ţara nimănui a 
sufletului, către care Emma tocmai pornea. 

Cerule, ajută-mă! Te rog, Doamne, fă în așa fel încât să 
treacă! 

Zăcea în lichidul vâscos, de putrefacție, care se vărsase din 
container pe pardoseală. O zeamă organică cu miros rânced- 
dulceag, care stârnea greața. 

Emmei îi veni pe loc să vomite. Însă nu reuși. Nici atunci când 
văzu bucata de pulpă. Cu laba piciorului, dar fără genunchi; 
rămăsese foarte puţină carne pe fluierul piciorului, în schimb, 
era populată de o mulțime de viermi vâscoși, care se 
încuibaseră în bucăţile de membre căzute din container 
împreună cu resturile rezultate din descompunere și alte bucăţi 
de cadavru. 


VP - 152 


Capitolul 36 


Cu fiecare respiraţie, gustul morţii își croia drum în plămânii 
Emmei, așezându-se în bronhiile cele mai ascunse, parcă prins 
în cârlige, nemaiputând fi dat afară iar nici prin cel mai puternic 
strigăt și nici prin cea mai strașnică criză de tuse. Emma știa, 
chiar dacă avea să supraviețuiască la ce se întâmpla acolo (deși 
nu părea că așa va fi), ceva va rămâne pe veci în adâncul ei; o 
sămânță a groazei, un teren fertil pentru cele mai cumplite 
coşmaruri. 

— Las-o în pace! urlă Palandt cu un fel de țipăt-sughițat. 

Emma n-avea cum să știe la ce anume se referea, dar în clipa 
aceea de apropiere clară a morții, n-avea nicio îndoială că 
piciorul acela osos, cu pulpa pe jumătate descompusă, îi 
aparţinea unei femei. Și că Palandt, care acum agita cuțitul spre 
ea, era Frizerul. 

Emma era pierdută. Continua să șadă pe pardoseala umedă, 
lângă cutia cu unelte. Între timp se înarmase și ea, luase în 
grabă, din cutia cu unelte, ce-i căzuse în mână, ceva lung, care 
putea fi bine ţinut și avea chiar niște zimţi ascuţiţi, dar ce să 
facă ea cu un fierăstrău coadă de șoarece? 

ÎI lovi cu el pe Palandt peste picioare, dar el nu prea simţea 
prin pantalonii groși. 

— Ai să mi-o plătești, strigă el, și o lovi direct peste față cu 
pumnul în care ţinea cuțitul. 

Capul i se arcui spre spate, își pierdu în sfârșit cunoștința, 
scăpă fierăstrăul și, în mod paradoxal, se trezi din nou din cauza 
durerii, când se lovi pentru a doua oară de marginea cutiei cu 
unelte. 

Emma simţi gustul sângelui. Avea senzaţia că îi plesnise 
pielea capului. Simţi pumnul lui Palandt în părul ei. Auzi o 
pocnitură, deschise ochii și văzu cuțitul plutind chiar în fața 
pupilelor ei. Vârful lamei la depărtare de-o lacrimă de cornee. 

Mă scalpează, își spuse și îi veni în minte Le Zen... Cară-te! 
Până nu e prea târziu... Şi în aceeași clipă simţi că-i vine să 
plângă, fiindcă imaginea aceea din oglindă nu trebuia să fie 
ultima amintire cu care se despărţea de lumea asta. 


VP - 153 


Existau atâtea momente mai frumoase, mai vrednice să fie 
trăite. De pildă, pielea puţin cutată a lui Philipp, dimineața, când 
perna îi lăsase pe obraz urme vălurite ca o mare. 

Perechea minusculă de cizme cu blană de miel, mărimea 
patru, care stătuse o vreme pe măsuţa ei de toaletă când încă 
încercau să aibă copii; maro deschis, fiindcă nu știau dacă avea 
să fie băiat sau fată. Chiar și adâncitura de la mașina de serviciu 
a lui Philipp, pe care i-o făcuse lovind cu piciorul în portieră, la 
coborâre, după o ceartă banală despre un reality-show, 
Dschungelkamp, (pe care el îl găsea amuzant și ea, disprețuitor 
faţă de oameni), da, chiar și dovada aceea ridicolă că ea nu-și 
putea stăpâni temperamentul uneori ar fi o imagine mai bună 
decât oglinda de la Le Zen. 

Fir-ar să fie, nu vreau să mor. Nu așa. 

Palandt își mai luă avânt o dată, apoi lovi. 

Emma se mai gândi că era ciudat ca tocmai acum să nu mai 
simtă deloc frică, pentru prima oară după atâtea săptămâni, și 
că era cât se poate de calmă, poate fiindcă în sfârșit avea 
dovada că nu era atât de paranoică cum până și ea se temuse în 
sinea ei. Dar poate că era și din cauză că renunţțase la sine. 
Apoi, imediat, se miră de lipsa totală a durerii cu care venea 
moartea. 

Deci, așa e, își mai spuse când lama o răni pe frunte și 
sângele îi curgea ca o cascadă peste ochi. Un văl roșu în spatele 
căruia Palandt se făcu nevăzut. 

Emma închise ochii, își auzi propria respiraţie, dar zgomotul 
se îndepărtă de ea și se amestecă cu un țipăt adânc, gutural. 

Glasul lui Palandt se schimbase de când ridicase braţul pentru 
a doua lovitură. Devenise mai gros, ca și cum ar fi câștigat în 
greutate. - 

— Emma! strigă el de departe, și ea simţi o greutate de-a 
dreptul insuportabilă lăsându-se pe trupul ei. 

Capul i se rostogoli fără vlagă lângă cutia cu unelte; timp de o 
clipă ireală, se temu că i se desprinse de trup, apoi, ca într-o 
trăire în apropierea morţii, văzu cum Palandt se îndepărta de ea 
plutind. 

Vecinul ei, care cu puţin înainte încă zăcea peste ea (nu-și 
explica de ce), nelăsând-o să respire, se îndepărta de ea. 

Sau eu de el? 

Ochii Emmei văzură o lumină, nu foarte departe, cum zicea 


VP - 154 


lumea că se întâmplă, ci apropiată și sclipitoare, împrejmuită cu 
roșu. Îi bătea direct în ochi. 

Apoi lumina se mișcă într-o parte. Probabil că acum începea 
acea etapă a morții în care îi vedeai încă o dată pe oamenii cei 
mai importanți din viaţa ta, iar Emma se mira cum de tocmai 
bărbatul acela îi apărea primul: 

— Salim? îi spuse ea curierului. 

Care îngenunchea lângă ea. 

Care o întreba dacă îl putea auzi. 

Care îi spunea că trebuia să-i strângă mâna. 

Care nu era ultima viziune. 

Ci primul ei ajutor. 

Și care îi lumina ochii cu lanterna cu care îl lovise pe Palandt 
în cap, pe la spate. Acum vecinul ei zăcea lângă containerul de 
gunoi bio în care era cadavrul de femeie și părea să fie la fel de 
mort cum se crezuse Emma. 

— Totul va fi bine, îl auzi ea pe Salim și cu minciuna asta își 
pierdu cunoștința. 


VP - 155 


Capitolul 37 


Simţea zăpada pătrunzând prin pantalonii ei și înmuindu-i 
lenjeria, dar aici, afară, aerul era atât de limpede și de plin de 
viaţă încât nici zece cai n-ar fi făcut-o să se ridice de pe banca 
de plastic din grădină, unde o dusese Salim. 

De acolo vedea tot: magazia, curierul o asigurase cu centura 
lui, mica fereastră de sub lumina de deasupra ușii (o lampă 
ieftină, de la Baumarkt), în spatele căreia se aștepta să apară 
din clipă în clipă faţa lui Palandt. Dar Salim o asigurase că 
vecinul ei nu se va scula de acolo prea repede. 

— L-am liniștit eu pe porcul ăsta! 

Nici Salim nu era vizibil în clipa aceea. Dădea ocol pentru a 
doua oară magaziei și cizmele lui se auzeau scârțâind tare în 
zăpadă. 

— Nu e altă ieșire, zise el mulțumit, când apăru din nou de 
după colț. Nebunul n-are cum să ne scape. 

Doar dacă nu-și sapă un tunel, își zise Emma, dar pardoseala 
era ca betonul și pământul de sub ea, sigur îngheţat. Cu toate 
astea, nu se simţea în siguranţă. Și asta nu numai din cauza 
durerilor puternice pe care le simţea acum de la rană. 

Ca să oprească sângerarea, își apăsă pe frunte o cârpă 
albastră de microfibră cu care Salim probabil că își ștergea 
parbrizul pe dinăuntru, fiindcă mirosea a detergent pentru sticlă, 
dar o infecţie era pentru moment cea mai mică problemă a ei. 

— De ce? îl întrebă pe Salim. 

La oarecare depărtare se auzeau șinele trenului urban în care, 
la ora aceea, sigur se aflau mai ales amatori de distracţii. 
Adolescenţi și adulți tineri în drum spre centru, spre un bar, ca 
să-și facă încălzirea, sau direct la o petrecere. 

— N-am idee ce l-a apucat. Am văzut cum ați intrat cu el în 
casă, doamnă Stein, și cumva mi s-a părut ciudat. După ce v-aţi 
împiedicat, nu părea că mai mergeţi de bunăvoie cu el. 

— Nu asta voiam să spun. 

Emma scutură din cap și se întrebă cât mai dura până când 
venea în sfârșit poliția pe care Salim o chemase de pe telefonul 
lui. 


VP - 156 


— De ce v-aţi întors? V-aţi terminat tura de mult timp. 

Ultima tură! 

— Poftim? Ah, da. 

Salim făcu o faţă vinovată. 

— Din cauza lui Samson, spuse el scrâșnit și ea își aduse 
aminte că veterinarul încă nu sunase în legătură cu rezultatele 
de la laborator. 

Sau totuși? 

Poate că era și un apel de la doctorul Planck în căsuţa poștală 
a telefonului ei, care încă se afla în holul casei lui Palandt, unde 
îi căzuse din mână pentru a doua oară, în timpul luptei. 

— Nu sunt sigur, dar cred că am făcut o greșeală groaznică, 
spuse Salim, scoțând un nor gros de abur în timp ce vorbea. 

— L-aţi otrăvit pe Samson! 

Spre mirarea Emmei, el nu o contrazise, ci întrebă îngrijorat: 

— Deci nu se simte bine? 

Se scărpina în barbă și avea o expresie de parcă ar fi dorit să- 
și tragă singur o palmă. 

— Ascultaţi-mă, Emma: îmi pare teribil de rău. Mă tem că, din 
greșeală, i-am dat bietului de el batonul de ciocolată din 
buzunarul drept de la pantaloni și nu batonul pentru câine pe 
care îl ţin întotdeauna în stânga. 

Ciocolată. 

Bineînţeles! 

Chiar și cele mai mici cantităţi de cacao puteau fi mortale 
pentru câini. 

Acum că știa, Emma recunoștea semnele tipice de intoxicare 
cu teobromină: spasme. Vărsături. Apatie. Diaree. 

Evident, Samson reacţiona foarte violent la ciocolată. 

— Mi-am dat seama când mi-am schimbat hainele acasă. 

Salim arăta spre sine. În locul uniformei de la poștă purta un 
costum mulat, de motociclist, cu haina Harley obligatorie, 
pantaloni de piele și ghete corespunzătoare, cu șireturi și 
protecţie specială. 

— N-aveam numărul dumneavoastră, nu sunteţi nici în cartea 
de telefon, așa că am preferat să mai fac un drum. 

Arătă cu mâinile tatuate spre magazie. 

— Nu m-așteptam să am parte de așa ceva aici. 

Schiță un zâmbet trist. 

— Presupun că asta înseamnă când vorbești despre noroc sau 


VP - 157 


ghinion, nu-i așa? întrebă el și se apropie încă o dată de 
magazie, să controleze centura cu care încuiase. 

În momentul acela, semnale luminoase albastre pâlpâiră prin 
aerul înserării, dând naștere unui joc de lumini pe zăpada 
grădinii din spate, ca niște reflectoare pe ringul de dans al unei 
discoteci. 

Sosise poliţia. 

Fără sirene, doar cu sistemele de avertizare puse în funcție și 
cu capacitatea de luptă a unei jumătăţi de armată. 

Trei mașini de serviciu, o mașină pentru echipaj și din ea 
coborâră patru oameni în uniforme negre de intervenţie. 

Urcau în fugă, de la intrare spre grădină, spre ea, după un 
polițist în costum civil, care o luase înainte, neînarmat și 
îmbrăcat mult prea subţire, în costum, cu pantofi de piele și fără 
să aibă măcar un pardesiu peste haină. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă el odată ajuns lângă Emma 
și, pentru o clipă, nu-i veni să creadă că era el. 

— Mulţumesc, zise ea, izbucnind în lacrimi, în timp ce se 
ridică de pe bancă și se repezi în braţele lui Philipp. 


VP - 158 


Capitolul 38 


În închipuirea Emmei, oamenii cu măști negre erau postați 
unul în spatele celuilalt, în faţa ușii de la magazie. 

Patru bărbaţi, toţi cu armele scoase. 

Cel mai scund dintre ei, îndesat, tip bodybuilder (atât cât 
puteai să-ți dai seama prin uniformă), stătea probabil în faţă și 
tăiase cu un cuţit de luptă centura care ţinea ușa. Avea mâna pe 
clanţă, ca să le deschidă ușa celorlalți trei. 

Lateral faţă de magazie, de unde nu putea fi văzut prin 
geamul ușii, era Philipp. Ce noroc că plecase mai devreme 
înapoi la Berlin! Își făcuse griji după ce Jorgo îi povestise că la 
ultima convorbire Emma închisese pur și simplu. In plus, ea nu 
mai fusese de găsit nicicum. Când o sunase pe mobil, pe care 
Palanat îl ţinea în mână chiar atunci, voia s-o anunţe că urma să 
ajungă acasă în zece minute. 

Acum era acolo și aștepta de la cel care conducea 
operaţiunea comanda să fie atacată magazia. 

Cum se știa din filme, oamenii de la urmă aveau să intre 
strigând și cu piedica trasă la arme. Și lanternele lor, montate 
pe ţevile pistoalelor, sigur luminau orice cotlon. 

Doamne, Dumnezeule, îl auzi Emma în gând pe Philipp, la 
vederea containerului răsturnat, în care era cadavrul. Sau 
văzându-l pe Palandt zăcând într-o baltă de sânge; probabil că 
Salim îi spărsese capul. Dar astea nu erau decât niște 
presupuneri. 

Emma vedea, auzea și simţea toate astea doar în lumea 
închipuirilor ei. Ședea pe bancheta unei ambulanţe parcate în 
fața copertinei pentru mașini din faţa casei lui Palanat, la 40 de 
metri de ceea ce se întâmpla. 

— Asta trebuie cusută, zise un tânăr, sanitar de ambulanţă 
sau medic (Emma nu fusese atentă când se prezentase), care 
semăna foarte bine cu un Günther Jauch’ la tinereţe: înalt, 
subțire, cu părul semănând cu țepii unui arici și urechile ușor 
depărtate de cap. 

Îi curăţase fața de sânge și îi îngrijea rana cu spray 


7 jurnalist, moderator și producător de televiziune german. 
VP - 159 


dezinfectant și cu un pansament de culoarea pielii. La urmă, 
când era gata, ea auzi în grădină niște strigăte de luptă 
agresive, fără cuvinte. 

— Incepe, o lămuri el, dar și asta era cu siguranţă doar o 
presupunere. 

O polițistă de la patrulă avea grijă ca nimeni să nu poată intra 
pe teren. Oricum, cât putea Emma să-și dea seama, uitându-se 
prin portierele deschise, curioșii încă nu îndrăzniseră să iasă; 
poate fiindcă mulţimea de vehicule de intervenţie cu lumini 
intermitente care bloca aleea Teufelssee intimida vecinii. Dar 
poate și fiindcă ningea și mai tare ca înainte și abia se putea 
vedea ceva. 

Stătea în ambulanţă, de cam cinci minute, singură cu Salim, 
fiindcă sanitarul Jauch trebuia să scrie un raport în cabina 
șoferului; și atunci apăru iarăși Philipp. 

— Nimic! zise el, băgând capul pe ușă. 

— Nimic? 

Se ridică de pe banchetă. 

— Bucăţi de cadavru, da, e adevărat. Dar nici urmă de vecin. 

— Ce tot spui? 

Era imposibil. 

Philipp se întoarse spre Salim. 

— Și dumneavoastră l-aţi doborât pe domnul Palandt și l-ați 
legat? 

— Nu l-am legat. Dar era fără cunoștință, răspunse curierul 
scuturând din cap. 

— Domnule Stein? 

O agentă apăru în spatele lui Philipp și îi spuse că șeful 
operaţiunii voia să-i vorbească de urgenţă. 

— Rămâi unde ești, zise el, dar bineînţeles că Emma nu mai 
răbda să rămână pe banchetă. 

Il urmă câţiva pași, până când agenta i se puse în cale și 
Emma fu nevoită să ridice glasul. 

— Vă rog să mă lăsaţi să trec! 

Trebuie să văd. Magazia goală. 

Numai faptul că și Salim îl văzuse o împiedica să se îndoiască 
total de judecata ei. 

— Vreau la soțul meu. Sunt martor! 

Philipp se întoarse spre ea. Tocmai era pe cale să strige 
„Emma!” pe tonul cu care părinţii își pun la punct copiii 


VP - 160 


obraznici, apoi ridică din umeri și, la un semn imperceptibil, 
poliţista o lăsă pe Emma să treacă. 

— Poate chiar poţi să ne ajuţi, zise el, dar vântul care stârnea 
ici și colo vârtejuri de zăpadă înghiţi jumătate de propoziţie. 

Philipp intră în magazia a cărei ușă era acum deschisă și unde 
cineva găsise starterul pentru lumină. 

În afară de el, acolo se mai afla un poliţist, probabil șeful 
intervenţiei. Îşi trăsese masca peste nas și îi aștepta pe nou- 
veniţi cu o expresie de parcă ar fi vrut să spună: Uitati-v aici, 
fricoșilor! Stau cu cizmele în mijlocul zemii de cadavru, dar nu- 
mi pasă de duhoare. 

— Ar trebui să vedeţi asta, îi ceru el lui Philipp. 

— Aici mai sunt niște fragmente de corp omenesc. 

Philipp se întoarse spre Emma. 

— Mai bine rămâi aici, afară, o sfătui el. 

Ca și cum n-aș fi lăsat și așa destule urme în magazie, dar ce 
mai contează, uite că rămân în prag. 

Mirosul de descompunere era mai ușor de suportat acolo. 

Din ușă, privi cum soțul ei pășea peste pulpa tăiată, 
străduindu-se să nu calce în balta de putreziciune de lângă 
containerul răsturnat, în care se afla ce mai rămăsese din 
cadavrul femeii dezbrăcate. 

Ca niște deșeuri de carne presate. 

Cu toată repulsia, Emma nu se putu abţine să nu studieze 
trupul femeii care trecuse prin ceva de care ea fusese cruţată. 

Aș putea să zac acolo în locul tău, își spuse ea și simţi 
compasiune față de ființa aceea necunoscută, al cărei nume 
avea să fie foarte curând pe prima pagină a tuturor ziarelor. 
Împreună cu cel al Emmei, de care presa se va interesa acum cu 
siguranţă. 

— Ah, fir-ar al naibii, înjură Philipp în fundul magaziei, în colţul 
din dreapta. 

Aruncase o privire în lada al cărei capac era într-o poziţie care 
nu-i permitea Emmei să vadă conţinutul. Dacă soțul ei era verde 
la față, însemna că priveliștea ce i se oferea trebuie să fi fost și 
mai grețoasă decât aceea a cadavrului de femeie de acolo, din 
faţă. 

Cu glas schimbat, Philipp îl întrebă pe cel care conducea 
operaţiunea: 

— Mai sunt și alte lăzi pe-aici? 


VP - 161 


— Spaţiu de stocare și pentru alte cadavre? 

Polițistul scutură din cap. 

— Și nici altceva unde s-ar putea ascunde nebunul. Am 
cercetat tot. 

Emmei îi tremurau picioarele. Un déjà vu inevitabil. 

O încăpere cu o taină. 

— Nu e nimeni aici. 

E imposibil. 

— A lucrat la circ, se auzi Emma spunând. 

Șters, aproape în șoaptă. 

— Poftim? 

Cei doi bărbaţi se întoarseră spre ea. 

— Specialitatea lui era numărul cu geamantanul. 

Philipp o privea ca și cum, brusc, ar fi început să vorbească 
într-o limbă străină. 

— Ce vrei să ne spui cu asta? 

Că se poate face atât de mic încât să încapă într-un bagaj de 
mână. 

— E îmbrăcat? întrebă ea cu teamă, însă știa deja răspunsul. 

Firește. Altă explicaţie nu exista. 

— Ce vrei să zici? 

— Cadavrul, la naiba. Din ladă. 

Aproape striga. 

— E îmbrăcat? 

Fiindcă numai așa avea sens. 

N-au găsit alte bucăți de cadavru. 

Ci pe Daddy Longbein. 

Palanat, care se făcuse mic și care avea să sară din ladă în 
orice moment... 

— Nu, la naiba, zise Philipp foarte calm și cuvintele lui 
atingeau ca un ac balonul celor mai mari temeri ale ei. 

— Sunt membre tranșate. Un tors. Un cap. Un picior întreg. 
Fără haine. Pline de viermi! 

Și apoi spuse ceva care schimbă absolut tot. 

— Dar aici zac niște haine, lângă ladă. 

Șeful operațiunii se aplecă și ridică o haină cu ţeava pistolului. 

O haină de ploaie, neagră, cu nasturi galbeni. 

Deci Palanat s-a dezbrăcat! De ce? 

In clipa aceea, Emma încă nu rezolvase enigma. 

Și nici când privirea îi căzu pentru a zecea oară pe containerul 


VP - 162 


de gunoi purtând eticheta cu logo de la BSR; cea cu un morcov 
care trebuia să ţină locul lui „I” din BIO. 

Abia când se lăsă în genunchi lângă containerul răsturnat și 
reuși să facă abstracţie de duhoare se angrenară și zimţii 
înţelegerii, fiindcă făcu singurul lucru logic și nu se mai 
concentră decât asupra respirației. 

Nu aei. 

Ci a cadavrului. 

Căruia i se mișcă întâi coșul pieptului. Și apoi tot trupul gol. 

Cu o viteză de care era în stare doar un bărbat numit Daddy 
Longbein pe vremuri și care acum, în ciuda bolii lui, ţâșni ca 
fulgerul din ascunzătoarea lui din container. 

— Trăiește, mai avu Emma timp să spună, apoi se dezlănțui 
iadul. 


VP - 163 


Capitolul 39 


Trei săptămâni mai târziu 


— 17 lovituri. 

Konrad lăsă raportul comisiei de investigare a crimei deschis, 
pe genunchi. Ca să înțeleagă mai bine declaraţia Emmei, 
adusese dosarul de pe birou, după ce îi întinsese un pahar cu 
apă. 

— Trei în ochi. Cele mai multe în gât și în laringe, doar două în 
zona frunţii și o lovitură, ultima, în urechea stângă. 

Emma ridică din umeri. 

— Legitimă apărare. 

— Hm. 

Konrad se uita în dosar ca într-un meniu de restaurant în care 
nu reușea să găsească ce îi plăcea. 

— Legitimă apărare? 

— Da. 

— Emma, el nu mai era apt de luptă încă de la prima lovitură. 
Cu aceea i-ai secționat carotida. 

— Şi totuși... 

— Și totuși ai intrat într-o beție a sângelui. Cu cuțitul de tăiat 
mochetă ai... 

Ridică ochii din documente și se încruntă. La ăsta cum ai 
ajuns? 

Până atunci, Emma se uitase neclintit pe fereastră, ca să 
urmărească pătura joasă de nori de peste Wannsee din care nu 
mai ningea, pentru moment, și a cărei culoare, negru-cenușie, 
părea să oglindească starea ei de spirit. Dar acum îl privi pe 
Konrad direct în ochi. Vorbeau deja de trei ore bune, însă, spre 
deosebire de ea, el nu dădea nici cele mai mici semne de 
oboseală. Și se pare că avea și o vezică de beton. Ea ar fi vrut să 
se ducă la baie să se ușureze, dar nu găsea putere nici măcar 
pentru așa ceva. 

În ultimele săptămâni, învățase amarnic să înţeleagă cât 
trebuiau să sufere depresivii, a căror boală era adesea 
confundată de necunoscători cu o tristeţe intensă. In realitate, 


VP - 164 


te aflai într-o groapă sufletească atât de adâncă încât nu mai 
reușeai nici măcar să-ţi tragi peste cap proverbiala pătură. O 
explicaţie pentru numărul mare de sinucideri - când depresivii 
luau pentru prima oară medicamente care le atenuau 
simptomele de slăbiciune. Ele nu le dădeau înapoi curajul de a 
trăi, ci forța de-a pune capăt vieții, în sfârșit. 

— Cutterul mai era pe jos, răspunse ea la întrebarea lui 
Konrad. Cu el încercase să mă omoare cu puţin înainte, îţi 
amintești, nu? 

— Da. Dar, scuză-mă că-ţi spun, juridic vorbind, atacul acela 
se încheiase de mult. Fusese cu un sfert de oră în urmă. Chiar și 
rana ta era deja îngrijită. 

— Și când a sărit plin de sânge din containerul cu cadavrul? 
Cum se poate estima așa ceva „juridic vorbind”? Emma descrise 
prin aer niște ghilimele. 

— Ca fugă. 

Konrad își duse degetele cu unghii îngrijite la gură și își atinse 
buzele cu arătătoarele de la ambele mâini. 

— Fugă? 

— Era dezbrăcat și neînarmat. El nu reprezenta o primejdie. 
Cel puţin așa va privi procurorul situaţia, mai ales că tu aveai de 
partea ta un poliţist înarmat. 

— Care n-a tras! 

— Pentru că nu putea. Tu și Palandt eraţi ca un ghem pe 
pardoseală. Riscul de a te nimeri era mult prea mare. In afară de 
asta, în momentul acela, pericolul nu pornea de la el, ci de la 
tine... 

— Ha! pufni Emma. E absurd. Un om bolnav taie o femeie în 
bucăţi și o îndeasă într-un container de gunoi, se dezbracă, 
mută bucăţile de cadavru într-un cufăr, pentru ca apoi s-o facă 
chiar el pe-a cadavrul. La urmă, individul ăla, care înainte mă 
lovise cu piciorul, cu pumnii, mă urmărise și mă scalpase pe 
jumătate, sare din ascunzătoarea lui și acum ev stau pe banca 
acuzării? 

Răspunsul lui Konrad fu laconic și de aceea de două ori mai 
dureros: 

— 17 lovituri, spuse el. Parcă erai nebună. Cei doi bărbaţi, al 
tău și șeful operaţiunii, au reușit cu mare greutate să te 
desprindă de Palandt. Chiar și pe ei i-ai rănit, atât de violent 
loveai în jur cu cuțitul. 


VP - 165 


— Fiindcă mă pierdusem cu firea de frică. 

— Un exces de legitimă apărare. Nu e foarte rar, dar, din 
păcate, nu e nici o justificare. Eventual o scuză, care - acum 
desenă Konrad niște ghilimele prin aer -, „juridic vorbind”, e, din 
păcate, un argument mai slab din partea apărării decât o 
situaţie de extremă urgenţă reală. 

Emma simţi în spatele ochilor crescând o presiune care 
anticipa lacrimile ce stăteau să izbucnească. 

— Chiar sunt la mare strâmtoare, nu-i așa? 

Konrad nu-i făcu hatârul să scuture din cap. 

— Ah, dar cum aș fi putut să-mi închipui ce-aveau să însemne 
toate astea cu adevărat? 

Ochii o dureau tot mai tare. Își șterse niște lacrimi invizibile de 
pe faţă. Încă nu începuse să plângă. 

Încă. 

— Te-ai înșelat. Și e omenește, Emma. În situaţia asta, mulţi 
dintre noi am fi tras concluzii greșite și l-am fi luat pe Palanat 
drept un răufăcător. 

Konrad închise dosarul și se aplecă în faţă. 

— Însă el nu-ți voia răul. Cel puţin, la început. Și din cauza 
asta este atât de dificil să te apere cineva. 

Nu putea să facă față privirii lui pătrunzătoare. Și nici să se 
uite la flăcările din șemineul cu gaz, care iarăși crescuseră și a 
căror căldură păreau să-i ardă faţa. Dar poate că era doar 
stânjeneala pricinuită de recunoașterea faptului. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? întrebă Konrad calm. 

Omul care, în toată lumea asta, știa să asculte cel mai bine, 
avea iarăși fața imobilă a jucătorului de poker. 

— Vrei să spui, cum am aflat că mă înșelasem în privinţa lui 
Palandt? 

Emma oftă, întinse mâna după paharul cu apă și își înmuie 
buzele. 

— Măcar dacă din tot ce s-a întâmplat în seara aceea asta ar 
fi rămas greșeala mea cea mai gravă. Mai aruncă o privire 
lacului și închise ochii. 

Îi era mai ușor să povestească despre cele mai întunecate ore 
ale ei, când nu îngăduia luminii și lumii de afară să ajungă până 
la ea. 


VP - 166 


Capitolul 40 


Cu trei săptămâni mai devreme 


Emma știa că era acasă, în patul ei. Ştia și că, după luptele 
din magazia lui Palandt, se cufundase într-un somn stăpânit de 
febre, istovită trupește și sufletește la gândul că ucisese un om. 

Deci știa că visa, dar asta nu îmbunătăţea lucrurile. 

Emma stătea ghemuită în baia hotelului și privea în sus, la 
mesajul de pe oglindă. 


_CARĂ-TE! _ 
SAU ÎȚI FAC EU RĂU. 


Se auzi o bătaie în ușă, dar nu era rusoaica, ci ea însăși. Arăta 
ca un om care suferea de sindromul iradierii acute, cu zone fără 
păr, cu cruste întrerupte de câteva șuvițe și smocuri, care îi 
rămăseseră pe cap ca niște buruieni uitate, gata să fie smulse. 

Dar nu ce era (sângele închegat pe frunte și obraz, bluza 
încheiată greșit, nările înfundate cu mucus), ci ceea ce lipsea 
era cel mai rău: expresia de pe faţa ei. Viaţa din ochi. 

Fusese stinsă în întunericul camerei de hotel. Rămăseseră 

doar zumzetul mașinii de tuns, în urechi, și presiunea, pe braţ. 
In locul unde era împunsătura, care acum zvâcnea ca un dinte, 
la scurt timp după ce e tratat cu freza. 
__Trânti ușa cu numărul 1904. Alergă desculţă la ascensoare. 
Insă când se deschisese liftul, nu putu să urce. Un container de 
gunoi ocupa aproape toată cabina. Un monstru cu capac 
cafeniu, cu o etichetă autocolantă pe partea din faţă pe care 
scria „Emma”, cu un mănunchi de morcovi care formau cel de-al 
doilea M. 

Emma auzea, nu, simțea! un zgomot răzbătând din interiorul 
containerului, ca și cum ar fi venit de la sute de metri adâncime. 
O fântână a groazei din ale cărei străfunduri ceva își croia drum 
spre afară, ceva ce - odată eliberat - n-ar mai putea fi prins 
niciodată. 

— Bestie blestemată, urla Anton Palandt. A trebuit s-o fac. N- 


VP - 167 


am avut de ales. Doar n-am bani. Cum de nu pricepe nimeni? De 
ce nu puteţi să mă lăsați în pace, pur și simplu? 

Emma se apropie. Se uită în container și într-adevăr era un 
puț în care se afla Palandt. Cu ochi ficși, din care ieșeau 
târându-se niște viermi. Doar buzele i se mișcau. 

— Doar n-am bani! urla el din adânc și când cadavrul acela 
gol, mânjit cu sânge, puţind a descompunere și putrefacție îi 
sări în faţă, Emma se trezi. 

Inima ameninţa să-i plesnească în piept. Totul pulsa în ea: 
pleoapa dreaptă, carotida, rana de la baza părului. 

Işi pipăi pansamentul, bucuroasă că era acolo. li acoperea 
mare parte din cap, deci și părul, care, dacă ar fi fost atins 
acum, i-ar fi stârnit o senzaţie de vomă. 

Și pentru așa ceva primise niște medicamente. 

Ibuprofen împotriva durerilor, Vomex pentru greață, 
Pantoprazol pentru ca stomacul ei să n-o ia razna de la așa un 
cocktailul. 

Marginile tăieturii putuseră fi prinse la loc. Singurul lucru care 
trebuia cusut de urgență acum era viaţa ei sfâșiată în multe 
bucăți, măcar de când îl ucisese pe Frizer. 

Frizerul. Frizerul. Frizerul. 

Indiferent de câte ori îi repeta numele, rămânea un om. Un 
om. Un om. 

Am ucis un om. 

Emma se privi și nu s-ar fi mirat dacă mâna i-ar fi fost legată 
de cadrul patului cu niște cătușe. 

Philipp reușise să obţină aprobarea ca, după o primă 
declaraţie, mai curând scurtă, în camera de zi, să poată să se 
ducă în pat. In dimineaţa următoare, audierea n-avea să se 
încheie la fel de repede. 

Și probabil că va fi și mai puţin cordială, după raportul 
medicului legist. 

Habar n-avea de câte ori lovise, dar știa că de prea multe ori 
ca să mai și poată număra. Și că voise nu doar să se apere, ci și 
să ducă totul până la capăt. 

In clipa aceea, în magazie, l-ar fi ucis nu doar pe Palanat, ci și 
pe toți cei care voiau s-o împiedice să îndepărteze primejdia 
pentru totdeauna din lume. 

Răzbunare. 

Nu exista alt sentiment care să ţi se pară mai necesar când ţi 


VP - 168 


se făcea o nedreptate. Și nici vreunul care să te facă să te simți 
mai vinovat, după ce-l împlineai. 

Emma căută pipăind întrerupătorul lămpii și dădu peste o 
cană cu ceai pe care Philipp i-o pusese grijuliu lângă pat și al 
cărei conţinut se răcise între timp. Era cu puţin înainte de zece 
și jumătate. Dormise mai mult de o oră. 

— Doar n-am bani, șopti ea, scuturând din cap, în timp ce își 
potrivea o pernă la spate, ca să stea mai dreaptă în pat. 

Cum de tocmai cuvintele astea erau cele pe care le adusese 
cu sine din coșmar? 

Emma nu credea în interpretarea viselor ca mijloc de 
tratament psihoterapeutic. Nu tot ce trăiai în vis avea vreo 
însemnătate peste zi. Numai că aceste cuvinte nici privite la 
lumină nu prea aveau sens. 

De ce le rostise Palandt? 

Chiar dacă analiza de profil făcută de Philipp nu coincidea cu 
realitatea în unele puncte, de pildă în ceea ce privea 
bunăstarea, existau totuși niște repere universale, aproape 
incontestabile, care îl defineau pe un făptaș care acţiona din 
instinct. Resortul era mai puţin pofta decât dorinţa de putere, 
motorul era dirijat de impulsuri, iar banii jucau rareori sau 
niciodată un rol în cazul unui criminal în serie. 

Și totuși, Palandt rostise aceste cuvinte când se afla într-o 
situaţie de criză și de agitaţie extremă. Într-un moment în care 
nu mai acționa sub imperiul gândirii, ci al instinctelor, ca un 
animal în capcană care luptă cu disperare pentru viaţa lui. 

Și într-o asemenea clipă aceea el îşi tematizează problemele 
financiare? 

În toată sperietura aceea, nici ea nu se gândise nici măcar o 
secundă la cardul ei blocat și la faptul că trebuia să-l roage 
urgent pe Philipp să-i crediteze contul. 

Și apoi, mai era ceva cât se poate de ciudat: Palandt era cât 
se poate de bolnav, fără doar și poate, și era sâcâit de niște 
străini. Chiar dacă se dovedise a fi surprinzător de puternic din 
când în când. Lucrurile astea nu se prea potriveau. Să fi fost 
Frizerul într-o stare fizică atât de proastă încât nu reușea să-și 
țină șantajiștii departe, în schimb putea să violeze și să omoare 
femei? 

Emma dădu pătura deoparte. 

Cineva îi pusese niște pantaloni de pijama de mătase, 


VP - 169 


probabil Philipp, înainte s-o ducă la culcare. Purta niște șosete- 
sport foarte practice acum, fiindcă nu trebuia să-și caute mai 
întâi papucii de casă, când se ducea jos să vorbească cu Philipp 
despre teama care o preocupa - și anume că primejdia în ceea 
ce-l privea pe Frizer nu era încă înlăturată. 

Mai verifică o dată dacă pansamentul era la locul lui. Respiră 
cu mâna la gură să vadă dacă respiraţia îi mirosea la fel de rău 
cum era gustul pe care îl simţea în gură și văzu lumina roșie. 

O diodă mică, direct pe display-ul telefonului fix, lângă 
încărcător. 

Îi arăta că aparatul avea să fie încărcat în scurt timp. 

Doar n-am bani. Nu mă duc la închisoare, niciodată, îl auzi ea 
pe Palandt strigând în amintire. Apoi îi veni în minte cadavrul 
din container, tot o nepotrivire. 

Celelalte victime ale Frizerului fuseseră părăsite la locul 
faptei. 

Gândindu-se la asta, îi veni o idee. 

Emma luă telefonul de pe noptieră, dezactivă opţiunea de 
recunoaștere a numerelor, sperând că Philipp nu modificase 
memoria telefonului în ultima vreme. 


VP - 170 


Capitolul 41 


— Lechtenbrinck? 

Glasul lui Hans-Ulrich era inconfundabil. Nazal, ca și cum ar fi 
fost răcit și prea subţire pentru un profesor de șaizeci de ani. 

Emma l-ar fi recunoscut pe șeful departamentului de medicină 
legală de la Charite după un singur cuvânt. 

În schimb, ea încercă să-și prefacă glasul în așa fel încât 
profesorul Lechtenbrinck să nu-și dea seama cu cine vorbea la 
telefon în realitate, chiar dacă era puţin probabil să-și mai 
amintească de ea. Vorbiseră doar foarte rar. 

— Sunt comisar Tanja Schmidt de la criminalistică, se 
prezentă Emma cu numele funcţionarei care o interogase mai 
devreme, în camera de zi. 

Îi numi departamentul responsabil pentru investigaţii în cazul 
Stein/Palanat. 

— În seara asta vi s-a trimis pe masă Anton Palandt, victima 
unei fapte de violență din Westend. 

— De unde aveţi numărul ăsta? întrebă Lechtenbrinck 
enervat. 

— E în computer, minţi Emma. 

În realitate era salvat la apelare rapidă, la tasta 9 a 
telefonului ei. Philipp și Lechtenbrinck avuseseră mai mult timp 
de-a face unul cu celălalt, în cazul ucigașului-puzzle, când, mai 
multe luni în șir, un criminal în serie pusese în pungi de plastic 
bucăţi din cadavrul unei victime și le lăsase în locuri publice. In 
ultima săptămână, cu puţin înainte de prinderea făptașului, 
vorbiseră aproape zilnic la telefon și, astfel, o strânsă legătură 
profesională devenise o amiciţie fără pretenţii, fapt pentru care 
numărul privat al lui Lechtenbrinck încă se mai afla în memoria 
telefonului. 

— Aste e o nerușinare, se revoltă legistul. Acest număr e doar 
pentru cazuri de extremă urgenţă și rezervat doar câtorva 
persoane. Pretind să fie șters imediat. 

— Voi avea grijă, promise Emma. Dar acum, dacă tot am 
sunat... 

— M-aţi sunat în mijlocul autopsiei. 


VP - 171 


Nici nu se poate mai bine! 

— Auziţi, chiar nu vreau să vă deranjez. Problema e că îndată 
o vom interoga pentru a doua oară pe făptașă, Emma Stein, și 
ne-ar fi extrem de util să știm care este cauza decesului femeii 
din container. 

— Pfff... 

Chiar și după felul în care expirase, știa că-l răzbise. Medicilor 
legiști nu le plăcea deloc că în cărți și în filme apăreau ca niște 
tipi cu toane, care apăreau când deja era prea târziu. 
Considerau că munca lor e prea puţin apreciată. Și nu erau doar 
niște tăietori de cadavre, ci adesea îndeplineau o funcţie-cheie 
tocmai la audierea martorilor și a  suspecţilor. Odată, 
Lechtenbrinck putuse să dovedească făptașul fiind în legătura 
telefonică, din sala de disecţii, cu investigatorii din camera de 
interogatoriu. Când ucigașul a încercat să prezinte moartea 
victimei drept un accident tragic, Lechtenbrinck a fost în măsură 
să ofere dovezi contrare, aproape paralel cu audierea, pe baza 
cercetării leziunilor. Renumitul expert nu dorea nici azi să scape 
prilejul de a influenţa decisiv o investigație. 

— Deci, cauza decesului e relativ nespectaculoasă. Raportul 
nu este încă încheiat, dar pariez că e vorba de multiplă cedare 
de organe, în urma unei ischemii cauzate de vârstă. 

— Vreţi să... mă păcăliți? fu Emma cât pe ce să exclame și, de 
emoție, uită să-și prefacă glasul la următoarea întrebare. 

— Moarte din cauze naturale? Femeii i-au fost tăiate 
membrele. 

— Post mortem. Seamănă a fraudă socială clasică. 

Emma se întreba dacă nu cumva pe Lechtenbrinck îl lovise 
damblaua. Sau pe ea, fiindcă vorbele lui n-aveau niciun sens, 
numai dacă nu cumva voia să-și râdă de ea. 

— O fraudă clasică în care defraudatorul se bagă într-un 
container de gunoi, fără gambe? 

— Sigur că nu defraudatorul. Acela e Anton Palandt. 

Lechtenbrinck respira iarăși sonor, însă rolul învățatului cu 
experiență, care putea s-o învețe ceva pe o polițistă naivă, 
părea să-l distreze tot mai mult. 

— Atenţie, doamnă Schmidt. N-am văzut locul faptei, dar 
pariez zece la unu că făptașul nostru trăiește în condiţii foarte 
modeste. Probabil că într-o zi a venit acasă la mama lui, a găsit- 
o moartă în pat... 


VP - 172 


— Mama lui? îl întrerupse Emma pe Lechtenbrinck care acum 
continuă cu vizibilă iritare. 

— Nu v-am spus? Cadavrul din containerul de gunoi este, cu 
foarte mare probabilitate, sigur aproape, mama lui Palandt, 
așteptăm confirmarea de la analiza definitivă a danturii, dar în 
orice caz are peste optzeci de ani. 

Apoi continuă să-și explice teoria, pe care Emma o urmări ca 
și cum ar fi fost într-un clopot de scufundare: înfundat, fără auz. 

— Oricum, după un moment de durere, fiul și-a spus: „La 
naiba, doar am acces la contul mamei. Cine zice că trebuie să 
chem poliția numai fiindcă a murit?” Așa că se hotărăște s-o 
lase în viaţă pe mama lui, pentru autorităţi, ca să-i încaseze 
pensia. 

Doar n-am bani! 

— Vecinilor le povesteşte ceva despre o ședere mai 
îndelungată în străinătate, o cură sau ceva asemănător, dar, să 
fim sinceri, la Berlin oricum nu se miră nimeni când o persoană 
în vârstă nu mai e văzută. Numai duhoarea atrage atenţia 
cândva și de aceea făptașul se îngrijește de o înmormântare 
într-un container pentru deșeuri biodegradabile. Indeasă pur și 
simplu rămășițele pământești în lada lui de gunoi, ceea ce eo 
porcărie, fiindcă, de regulă cadavrele nu încap acolo fără 
amputări. Apoi lasă containerul în beci sau în magazie, mai 
adaugă nisip de litieră pentru pisici sau stropește cu tone de 
odorizant Febreze. E clasic. 

Deci coșmarul meu m-a pus pe urme bune, își zise Emma. 

Palandt nu era Frizerul și ea omorâse nu un criminal în serie, 
ci probabil un șarlatan iute la mânie care nu făcuse nimic mai 
rău decât să tulbure odihna veșnică a mamei lui din lipsă de 
bani. 

Și, așa, primejdia nu e nici pe departe înlăturată! 

Emma nu știa cum reușise să nu urle acest ultim gând în 
receptor. Presupunea că mulţumise și își luase la revedere, dar 
nu-și mai amintea niciun alt cuvânt care să fi fost rostit. Sleită 
de puteri, se lăsă din nou în pernele ei. 

Am omorât un om! 

Nu pe Frizer! 

Palanat n-avea nicio legătură cu el. 

Peruca lui, medicamentele, pachetul... În paranoia ei potrivise 
faptele după cum crezuse ea și asta îl costase viața pe un 


VP - 173 


nevinovat. 

Emma închise ochii și în minte îi veni sângele care se 
scursese din trupul lui Palandt. După ce ea îl lovise iarăși și iar 
cu cuțitul. 

Asta îi aminti de balta pe care fusese nevoită s-o șteargă în 
camera de zi în ziua aceea. 

Samson! 

De când se trezise, nu se mai gândise la el. Îngrijorată și 
sperând că măcar lui îi mergea mai bine, formă numărul prin 
care putea să-și asculte mesageria vocală, prin reţeaua fixă. 
Mobilul ei fusese confiscat de poliţie, ca dovadă. 

— Aveţi trei mesaje noi, anunţă glasul ca de robot al 
computerului. 

Intr-adevăr primul era de la doctorul Planck, care o asigura pe 
Emma că Samson depășise punctul critic. S/avă Domnului! Mai 
spunea că trebuia să aștepte rezultatele finale până luni, înainte 
să-l poată lua înapoi și întreba care era situaţia cu plata. 

Următorul era Philipp, care, cu un glas îngrijorat, o anunţa că 
va ajunge la ea în câteva minute. 

Și, în cele din urmă, mai auzi un glas care suna atât de agitat, 
încât Emma nu-l recunoscu în primul moment, asta și fiindcă 
Jorgo vorbea aproape în șoaptă. 

— Emma? Imi pare rău pentru mai devreme. Adică pentru că 
te-am minţit. Bineînţeles că ţi-am dat biletul. 

Biletul! 

Încă ceva ce Emma uitase pentru moment, în toată agitația 
aceea. Telefonul piui fiindcă i se descărcase acumulatorul. Ar fi 
trebuit să-l pună la încărcat, dar n-ar mai fi putut să telefoneze; 
de aceea, Emma decise să meargă jos, unde spera că al doilea 
telefon era deja încărcat. 

Cobori din pat. 

— Soţul tău are un spy-program pe telefon, îl auzi ea pe Jorgo. 
Preia automat orice apel care vine. 

Un spy-program. Ce naiba mai înseamnă și asta? 

Se mai auziră trei piuituri înainte să ajungă la ușa 
dormitorului. 

Oricum, acumulatorul mai rezistă vreme de câteva propoziții: 

— Nu voiam ca soțul tău să afle de bilet, când ne ascultă 
convorbirea mai târziu. De asta te rog să mă suni pe mobilul 
meu. Te rog. E important. Am descoperit ceva. Philipp nu vrea 


VP - 174 


să-ți spună, dar eu cred că ar trebui să știi. La hotel, la Le Zen... 

Biiip. 

Legătura murise și ecranul telefonului era la fel de întunecat 
ca și holul de la parter. 

Ema își pipăi drumul până la întrerupător, în timp ce ultimele 
cuvinte ale lui Jorgo îi răsunau lent în cap. 

Am descoperit ceva... 

Se duse mai întâi în bucătărie, dar al doilea telefon nu era pus 
în încărcător. 

Philipp nu vrea să-ți spună... 

In drum spre camera de zi, glasul lui Jorgo amuti, dar i se păru 
că aude din nou băzâitul mașinii de tuns, numai că de data asta 
nu mai era un sunet lung, persistent, ci un fel de zgomot bâlbâit, 
cu întreruperi. 

La hotel, la Le Zen... 

Ca un burghiu. 

O insectă. 

Emma se apropie de biroul ei, pe care desfăcuse pachetul lui 
Palandt în după-amiaza aceea. Nu găsi nici acolo telefonul fix, în 
schimb descoperi sursa bâzâitului: mobilul lui Philipp. 

Cu fiecare sunet de apel, se învârtea pe loc în ritmul 
vibraţiilor. Numele apelantului clipea prevestitor de rele. 

Emma se răsuci, însă senzaţia neclară că soţul ei avea să 
apară brusc în spatele ei nu se confirmă. 

Luă, șovăind, telefonul și apăsă pe tasta cu un receptor verde, 
ca să preia apelul. 

— Ce aţi descoperit la hotel, Jorgo? întrebă ea cu teamă. 

— Ajută-mă! strigă glasul de la celălalt capăt al firului. 


VP - 175 


Capitolul 42 


Recunoscu glasul imediat, chiar dacă încă niciodată nu-i 
sunase atât de îndepărtat și de străin. 

Înfundat, înăbușit, însoţit de zgomote gâlgâitoare. 

— Sylvia? făcu ea și, în loc de răspuns, prietena ei începu să 
plângă cu sughiţuri. Ce s-a întâmplat? Întrebă Emma. Eşti 
rănită? Cum pot să te ajut? 

Si de ce suni de pe telefonul lui Jorgo? 

— Eu... eu mor, îngână Sylvia. 

În glasul ei se simțeau încă panica și frica de moarte, dar forța 
primului ei strigăt dispăruse. 

— Nu, auzi? N-ai să mori. Aduc ajutoare, totul va fi bine. 

— Nu. Niciodată... niciodată... bine! 

Emma chiar putea să audă cum Sylvia se îndepărta tot mai 
mult și mai mult. Cu cât strângea mai tare receptorul la ureche, 
cu atât mai stins se auzea glasul ei. 

Cu ochii minţii, își vedea prietena cu un cutter înfipt în gât, 
zăcând într-o baltă de sânge, care ţâșnise șuvoi când tușise. 
Acum Sylvia nu mai zicea nimic, tușea doar și horcăia, oricât de 
mult ar fi rugat-o Emma să-i spună ce, pentru Dumnezeu! Se 
întâmplase. 

— Unde ești? 

Acum striga și Emma, fiindcă întrebarea li se adresa 
amândurora: Sylviei și lui Philipp, de al cărui ajutor ar fi avut 
nevoie urgent. 

Cu telefonul la ureche, Emma trecu în fugă prin camera de zi. 
Văzu cheile lui Philipp pe comodă, haina la cuier, deci nu era 
afară. lar de sus venea ea; în plus, își lăsase în camera de zi 
mobilul fără care nu ieșea din casă niciodată - face asta numai 
când... 

— Sylvia, mai ești acolo? spuse Emma în telefon, din care se 
întoarse un val de tăcere rece. 

„„„Când se duce la el în laborator... 

Emma privi ușa veche care ducea jos. De pe casa scărilor spre 
subsol pătrundea lumină pe hol, prin spaţiul rămas între 
pardoseală și blatul ușii. 


VP - 176 


... unde telefonul lui nu are semnal! 

— Sylvia, rămâi la telefon. Nu pot să te iau cu mine la subsol, 
auzi? Se întrerupe legătura, dar mă întorc repede, mă auzi? Să 
nu închizi! 

Nicio reacţie. 

Emma se întrebă dacă n-ar fi mai bine să închidă și să sune la 
112, dar dacă prietena ei nu era acasă? Atunci legătura 
telefonică era probabil singura posibilitate de a fi localizată. 

Puse telefonul pe comodă, smulse ușa spre subsol și urlă în 
timp ce cobora treptele de beton: 

— Philipp! Repede! Trebuie să mă ajuţi! Philipp? Subsolul 
avea tavanul atât de jos, încât vânzătorul consimţise să mai 
scadă din preţ când văzuse că până și Emma era nevoită să 
coboare capul, când vizitase casa. 

După mutare, îmbrăcaseră tavanul scării cu lemn și de aceea 
acum era și mai puţin spațiu. 

Aplecată, Emma se grăbi pe trepte în jos spre „laborator”, la 
care ducea scara, după o curbă strânsă spre dreapta. 

Inițial, spaţiul fusese gândit ca debara pentru mătură, 
aspirator și mop, dar Philipp înlocuise perdeaua veche de in cu o 
ușă pliantă și în spatele ei își făcuse un mic birou. In el se afla o 
masă de lucru minusculă, cu un laptop conectat la Internet, 
două etajere de metal supra-încărcate cu literatură de 
specialitate și o grămadă de cutii de plastic puse unele peste 
altele, în care se găseau lupe, pensete, microscoape și alte 
ustensile. Cu ele cerceta fotografii, analiza semnături sau alte 
probe care îi erau necesare la alcătuirea profilelor. 

Aici, jos, în „vizuina” lui, despărţit de restul lumii, Philipp se 
putea concentra cel mai bine. De cele mai multe ori, în timp ce 
lucra, asculta la căști o muzică care ar fi făcut-o pe Emma să-și 
piardă auzul în câteva secunde, dar care pe el îl liniștea: 
Rammstein, Oomph, Eisbrecher. 

De aceea nu era deloc de mirare că nu răspundea chemărilor 
ei și că se sperie de moarte când Emma deschise brusc ușa 
pliantă și îi smulse căștile de pe urechi. 

— Ce naiba... 

— Philipp... eu... 

Emma se holba la mâinile lui îmbrăcate cu mănuși de latex 
cenușii. 

Sunete înfundate de tobă, venind din căști, pătrundeau în 


VP - 177 


cămăruţă însoţindu-i respiraţia sacadată. 

Emma se căznea să tragă aer în piept, dar nu din cauza celor 
câteva trepte și a scurtului sprint și nici de grijă pentru Sylvia. 
Motivul era altul: nu reușea să găsească o explicaţie inofensivă 
pentru ceea ce se afla în faţa lui Philipp. 

Cutterul. 

Mănușile. 

Pachetul! 

Se mirase unde îi dispăruseră papucii de casă. Cutia, cât cele 
pentru pantofi, în care era comanda făcută de ea online, niște 
papuci care puteau fi băgaţi în cuptorul cu microunde. 
Alimentele livrate fuseseră puse de Philipp în frigider, iar 
lentilele ei de contact erau în baie. 

Dar pachetul ușor, învelit în hârtie de ambalaj obișnuită? Era 
aici. Direct sub lampa de citit a lui Philipp, lângă laptop, pe masa 
minusculă. 

Hârtia, tăiată. 

Clapele, desfăcute. 

Conţinutul, parţial împrăștiat sub suportul cu lupă, parţial 
lăsat încă în cutia vătuită. 

Niciun fel de papuci de casă pentru microunde. 

Era evident că Emma se înșelase, la fel cum omisese să se 
uite îndeaproape la numele destinatarului. 

Fiindcă șuvițele de păr groase, brunete, lungi, autentice, care 
fuseseră trimise cu acel pachet, nu fuseseră pentru ea. 

Ci pentru Philipp. 


VP - 178 


Capitolul 43 


— Ce-i asta? întrebă Emma. 

Mintea ei căuta o explicaţie logică, dar, înainte de toate, 
inofensivă. 

— Ai astea de la Frizer? 

Sigur. Făptașul a luat legătura cu el. El își face treaba și 
cercetează trofeele. 

— Ce vrei să zici? întrebă Philip, care se ridicase de pe scaun. 

— Ei, părul, spuse Emma și un cerc de gheaţă i se strânse în 
jurul inimii când îl văzu pe Philipp deschizând un sertar al mesei 
de scris și făcând dispărută șuviţa închisă la culoare. 

— Care păr? întrebă el. Nu știu despre ce vorbești, draga mea. 

Spunând asta, întoarse laptopul în așa fel încât ea să poată 
vedea ecranul. 

— Ce... cum... când...? p 

Se auzea bâlbâindu-se. Intrebările ei monosilabice se 
schimbau în ritmul cu care se derulau imaginile pe monitor, într- 
un fel de slideshow. 

Fotografii de femei. 

De femei frumoase. 

Fete-escortă. Fotografiate pe ascuns în fața unor felurite uși. 
Usi de la camere de hotel, care le erau deschise de un bărbat, 
mereu același, în vreme ce prostituatele se schimbau. 

— Tu? întrebă Emma, străduindu-se în continuare să nege 
ceea ce era evident. Tu te-ai întâlnit cu femeile astea? 

Cu escortele? Cu victimele? 

— Atunci tu le-ai omorât? 

— Emma, te simţi bine? întrebă Philipp cu o expresie care o 
făcu să creadă că își juca uimirea și în timpul ăsta apăsă pe 
tasta pentru spaţiu. 

Astfel, apăru o nouă imagine, care înfățișa altă victimă. 

Când se recunoscu, Emma scoase un țipăt. 

Cu un mic geamantan în mână, chiar în faţa unei uși 
întunecate, pe care tocmai o deschidea. Inregistrarea era cam 
întunecată, ca toate celelalte, dar numărul de pe ușa cu furnir 
de nuc se vedea bine: 1904. 


VP - 179 


— Tu ai fost! îi strigă Emma lui Philipp în faţă. Tu ești Frizerul! 

Oare cum am putut să mă înșel așa? 

Să mă /as înșelată așa? 

Derutată de pachetul pentru vecinul necunoscut, nu dăduse 
atenție celui de-al doilea pachet. 

Și nici dușmanului din propria casă. 

Emma se rătăcise în labirintul gândurilor ei paranoide și 
distrusese oameni nevinovați. 

— Ticălos ce ești! 

Soţul ei zâmbi și spuse cu un glas profund îngrijorat, care nu 
se potrivea deloc rânjetului său diabolic. 

— Emma, te rog, liniștește-te. Ţi-ai pierdut minţile. 

În același timp, apăsă din nou o tastă a laptopului și ecranul 
se făcu negru. 

— Ce ai de gând? strigă Emma. 

Nu știa ce să facă. Zăpăceala și groaza o paralizau pentru 
moment. Vrei să mă înnebunești? 

— Ce vrei să zici? Mă tem că iar vezi lucruri care nu există, 
draga mea. 

Da. Așa e. Nu știu de ce, dar îmi hrănește paranoia fără 
întrerupere. 

Emma privi în jur, căutând instinctiv un obiect cu care să se fi 
putut apăra, în caz că Philipp ar fi vrut s-o atace. Descoperi o 
cameră de filmat pe tavanul subsolului, montată în așa fel încât 
Emma să fie în imagine tot timpul, dar soţul ei să nu se vadă în 
înregistrare. 

— Mă filmezi? îl întrebă cutremurată pe Philipp. 

— lubito, doar tu m-ai rugat să securizez subsolul, răspunse el 
cu ipocrizie. De teama răufăcătorilor. 

— N-am zis niciodată ceva de camere de filmat, urlă ea. 

Și încă mult înainte să înțeleagă care ar fi putut să fie 
motivele lui Philipp, îi veni altă idee îngrozitoare: Sylvia. 

Ea n-a sunat de pe mobilul lui Jorgos! 

Ci de pe telefonul ei. 

Măcar în punctul ăsta îi era clar ce fel de joc jucase Philipp tot 
timpul. 

A făcut la fel ca atunci, cu fosta! 

Pur și simplu salvase numărul Sylviei sub alt nume. 

Și ce fel de bărbat făcea așa ceva? 

Unul care are ceva de ascuns. 


VP - 180 


O relaţie. 

Ca să nu bată la ochi când suna iubita de mai multe ori pe zi, 
când trimitea SMS-uri sau lăsa mesaje în absenţă. 

Stomacul Emmei se strânse. 

Bineînțeles, foarte abil. 

Jorgo era partenerul lui Philipp, era logic sau măcar explicabil 
să-l caute deseori, dacă nevestica naivă se uita pe display și 
punea întrebări. 

Ce abil și perfid. 

La el, Sylvia se numea Jorgo, iar Sylvia îi zicea Peter. 

Si ea are părul lung, minunat. Ca și mine. 

La fel ca toate celelalte victime ale Frizerului. 

— Dar de ce a fost nevoie să le ucizi pe toate? întrebă Emma 
raăgușit. 

Părea să se sufoce de la cele aflate. 

— Târfele. Amorurile Tale. Chiar și Sylvia? Ea de ce a trebuit 
să moară? 

Ca și cum numele femeii pe care ea o considerase cândva cea 
mai bună prietenă ar fi fost parola, zâmbetul diabolic se stinse 
pe fata lui Philipp și el se arătă serios îngrijorat pentru prima 
oară. 

— Ce-i cu Sylvie? întrebă el, ca și cum chiar n-ar fi știut că, 
luptând cu moartea, ea încercase să-l sune. 

Poate că motivul a fost acel scurt moment de slăbiciune pe 
care credea că-l zărise în ochii lui sau faptul că folosise un nume 
de alint pentru ultimul lui amor - cert e că în Emma s-a 
dezlănțuit o furie agresivă, de neoprit. 

Dar poate că numai curajul dat de deznădejde o smulse din 
paralizie. 


VP - 181 


Capitolul 44 


— Emma, oprește-te! strigă Philipp, dar ea n-avea de gând să 
se predea fără să fugă. 

Împinse braţul cu care voia s-o apuce, se întoarse și o luă la 
goană pe scări în sus cât putea de repede, dar oricum nu 
suficient de repede. 

Philipp n-avu nicio problemă s-o prindă de picior și s-o ţină pe 
loc. Era mai înalt, mai puternic și mai iute decât ea. Și nu avea 
la cap o rană care pulsa pe sub pansament ca o insectă vie și 
care radia valuri de durere la fiecare mișcare. 

Emma se împiedică și se lovi cu palmele de marginea de 
beton a treptei. 

Se întoarse pe spate și trase cu piciorul, cum făcuse cu 
Palanat cu puţine ceasuri în urmă. Numai că acum purta șosete 
și fără cizme n-avea șanse să-i provoace vreo durere lui Philipp, 
darămite să scape de el. 

— Emma, strigă soțul ei, ţinând-o acum de ambele glezne. 

Muchiile treptelor îi intrau în spate, cu toate acestea continua 
să dea din picioare ca o apucată. 

Până când Philipp urlă „Potolește-te!”, se repezi înainte și lovi. 

Tare. Mai tare decât dimineaţă, când îi dăduse o palmă ca s-o 
facă să-și vină în fire. 

Capul i se izbi de betonul treptei și Emma văzu lumini 
colorate. Când deschise iar ochii, i se păru că-l privește pe 
Philipp printr-un caleidoscop făcut țăndări. 

Vedea că buza îi sângera, înseamnă că probabil îl nimerise cu 
piciorul. 

Nu destul. 

Mica rană nu reușise decât să-l înfurie, ca pe un animal rănit 
în vintre, și mai mult îi dăduse putere decât i-o luase. 

Ea, în schimb, nu mai știa cum să i se opună. Până și degetele 
lui încleștate pe încheieturile mâinilor deveniseră insuportabile. 

Dorea să înceteze. 

Să se termine, în sfârșit. 

Durerile. Violenţa. 

Minciunile! 


VP - 182 


Pasivitatea ei bruscă îi dădu lui Philipp noi forțe. Se cățără și 
se lăsă peste ea cu toată greutatea, ca un bărbat înnebunit de 
iubire peste soția doritoare, din care vrea să se înfrupte direct 
pe scara către subsol, numai că el nu voia dragoste, ci 
contrariul. 

— Ajutor! strigă Emma, dar nu știa către cine. 

În sinea ei striga mai tare decât în realitatea prost luminată 
de pe scările spre subsol. 

Închise ochii și așa dispărură lambriurile simple de pe pereții 
laterali, ghiveciul de plastic de sub balustradă, cutia cu 
siguranţe de la intrare, pe care o vedea doar dacă dădea capul 
pe spate, și ușa spre „laboratorul” lui Philipp, de la picioarele 
scării. 

Și, firește, Philipp dispăru. Din păcate, numai imaginea lui. 
Cuvintele lui nu voiau să plece. 

— Totul va fi bine, îl auzi spunând. 

Înfricoșător de prietenos. Îi simţea mirosul respirației, simţi 
cum o mână (probabil dreapta) i se strecura pe sub cap, simţi 
cum o atinse pe frunte (probabil cu dosul palmei stângi) - și ar fi 
fost mai bine să nu fi făcut asta. 

Senzaţia de latex pe faţă, mirosul specific de cauciuc și talc îi 
străpunseră inima ca un cuţit care se răsucea și se răsucea, și 
iar se răsucea cu fiecare mișcare. 

Emma deschise pleoapele, îl văzu pe Philipp zâmbind, așa 
cum probabil că zâmbise în întunericul camerei de hotel. Capul 
lui se apropie și ea se gândi că ar putea să-l lovească în faţă cu 
al ei. Însă iarăși nu i-ar ajunge forţa ca să-l doară serios și doar l- 
ar înfuria și mai tare. 

Începu să plângă, îl auzi scoțând niște sunete susurate, de 
liniștire, care o făcură să se gândească la un șarpe. În următorul 
moment, îl izbi cu genunchiul între picioare. 

Philipp gemu, slăbi strânsoarea și îi dădu posibilitatea să-l 
pocnească în maxilarul inferior cu tăișul palmei. 

El ţipă, se întoarse pe-o parte, își duse mâna la gură și scuipă 
sânge. Îl lovise atât de tare, încât probabil că îi scosese un dinte. 
Sau își mușcase limba atât de tare încât sângera. 

Între timp, îi dăduse drumul cu totul, nu mai simţea nicio 
presiune, nici pe trup, nici la încheieturile mâinilor sau la glezne. 

În sfârșit, se ridică, urcă în goană, dar iarăși fu prea înceată. 
Philipp iarăși o apucase, de data asta de laba piciorului, și o 


VP - 183 


trăgea înapoi. Spre el. 

In prăpastie. 

Emma căuta balustrada pe pipăite, vrând să se ţină de ceva, 
alunecă și se lovi cu mâna de o muchie tare, pe care o cuprinse 
din reflex. 

Însă muchia nu era prinsă de perete, chiar dacă se simţea ca 
un mâner, deși pe scările spre subsol n-avea ce să caute un 
mâner, decât dacă... 

„„„aparţinea unui stingător. E 

Poticnindu-se, Emma își dădu seama că avea o șansă. In timp 
ce trupul ei era preocupat să-și regăsească centrul de greutate, 
ea ridică stingătorul, se răsuci pe călcâie, se clătină, încercă să 
cadă în faţă, spre Philipp. Însă gravitația n-o ascultă și căzu din 
nou cu spatele pe trepte. 

În cădere îi fu imposibil să arunce stingătorul în Philipp, care 
iar se afla deasupra ei. 

Îl mai văzu doar ridicând mâna, apoi totul deveni alb. 
Subsolul, pereţii, scara, Philipp, ea însăși. Într-o secundă, totul fu 
învăluit de un praf, ca într-o furtună de nisip. 

Emma auzi un șuierat, apăsă și mai tare cu mâna dreaptă, era 
clar că ea deţinea controlul asupra prafului și a șuieratului și, 
pentru o fracțiune de secundă, în ceața aceea se făcu o gaură. 

În gaură era Philipp. 

Acoperit de conţinutul stingătorului cu care ea îl stropea. Cu 
spuma aceea pe care încerca să și-o șteargă de la ochi, Philipp 
arăta ca o fantomă cu gura mânjită de sânge. 

— Eeeeeemmaaaaa, îl auzi ea strigând. 

Împiedicându-se, reușise să se prindă de balustradă. Acum se 
punea iar în mișcare. Încet și cu precauţie. Se apropia pas cu 
pas. 

Și, chinuitor de încet, treaptă cu treaptă, Emma se târî pe 
burtă pe scară în sus. 

Aproape că ajunsese la ultima treaptă când el o apucă din 
spate de picior. O trăgea înapoi. 

Emma căuta pe pipăite ceva de care să se poată ţine, dar 
reuși doar să răstoarne coșul de rufe, al cărui conţinut se vărsă 
peste ea. 

Îi veni în minte zeama de la cadavrul din magazia lui Palanat, 
simțea mirosul de descompunere care intrase în rufele murdare. 
Jeanși, bluză, lenjerie de corp. Toate hainele de care o 


VP - 184 


dezbrăcase Philipp și pe care sigur le îndesase în coș. Nimic ce- 
ar putea s-o ajute acum, cum oare să mă apăr cu un halat? 

Halat! 

Gândul o străfulgeră odată cu durerea din cap, care se stârni 
când fu trasă o înapoi și maxilarul i se izbi de lemnul treptei. 

Philipp își ieșise cu totul din fire, continua să urle ceva ce 
aducea cu numele ei, dar sunând și a durere, chin și moarte. 

Dar Emma nu renunţă. Stând pe burtă, se prinse de halat. 

Scotoci în buzunarul drept. 

La naiba. 

Buzunarul stâng. 

Și, în sfârșit, îl ţinea în mână. 

În secunda în care Philipp o apucă de solduri ca s-o întoarcă 
cu faţa în sus, degetele ei cuprinseră mânerul de plastic. 

Emma se supuse forței soțului ei, o folosi pentru propriul 
avânt, ridică mâna. 

Cea în care era lama însângerată. 

Din pachetul lui Palanat. 

Și, repezindu-se, despică gâtlejul lui Philipp cu scalpelul. 


VP-185 


Capitolul 45 


Trei săptămâni mai târziu 


Ciudat că nu plângea. 

În orele de singurătate de la psihiatrie, numai gândul la 
Philipp ajungea să-i aducă lacrimi în ochi, iar acum, în faţa lui 
Konrad, când cuprinsese în cuvinte faptele ei îngrozitoare și 
spusese totul fără cruțare, pentru prima oară, rezervorul de 
lacrimi părea să fi secat. E drept că simţea presiunea aceea 
surdă, dătătoare de dureri de cap, de dinapoia ochilor, însă 
obrajii îi rămâneau uscați. 

— Am ajuns la capăt, spuse ea și amândoi știau că nu se 
referea doar la mărturie. 

Doi bărbaţi, amândoi morţi în aceeași zi, de mâna ei. Numai 
din cauza unui pachet pentru un vecin. Dacă nu l-ar fi acceptat, 
nu și-ar fi pierdut mobilul în casa lui Palandt. Și dacă n-ar fi 
desfăcut pachetul, n-ar fi avut scalpelul. 

— Nu ţi-ai dat seama? 

Konrad stătea în faţa raftului cu operele lui Schopenhauer și o 
privea de acolo. Tinea în mână un dosar subţire, de carton, și 
Emma n-ar fi putut să spună cum ajunsese acolo. Nu sesizase 
nici când Konrad se ridicase în picioare și străbătuse încăperea. 
De când rostise ultimul cuvânt, trecuseră cu siguranță două 
minute în care se uitase ţintă în jos, la pata de ceai de pe 
covorul rotund și îi comparase contururile cu cele ale Noii 
Zeelande. 

Simţea furnicături în mână, limba îi era amorțţită, semne tipice 
de sevraj. Curând trebuia să-și ia din nou pastilele, dar nu 
îndrăznea să-i mai ceară lui Konrad un pahar cu apă și pentru că 
presiunea din vezică devenise între timp aproape de nesuportat. 

— Ce să nu-mi fi dat seama? întrebă ea cu oarecare 
întârziere. Era obosită și viteza ei de reacție semăna cu aceea a 
unei femei băute. 

— Că propriul tău soţ a fost cel care te-a violat, Emma. Chiar 
crezi că n-ai fi observat? 

În afară de faptul că acum o tutuia, în vorbele lui Konrad nu 


VP - 186 


exista niciun fel de familiaritate. Cu numai câteva cuvinte 
reușise iarăși să schimbe locul în care se afla. Nu mai ședea pe 
canapea, ci pe banca acuzaților. 

Unde îmi și este locul. 

— Aveam în mine o substanță paralizantă, care îmi 
distorsiona simţurile, încercă Emma să răspundă la întrebarea 
pe care și-o pusese și ea întruna. 

Konrad nu se mulțumi cu răspunsul. 

— Propriul tău soţ s-a materializat din nimic în camera ta de 
hotel, ca David Copperfield, doar ca să facă ceva ce ar fi putut 
să obţină de la tine mult mai ușor, o zi mai târziu, între cei patru 
pereţi de acasă? Și de bunăvoie? 

— Ştii foarte bine că pe un violator nu sexul îl interesează, ci 
exercitarea puterii. 

— Și totuși tu l-ai atins și l-ai simţit de mii de ori și numai de 
data asta n-ai avut nici cea mai vagă bănuială? 

— Știu ce crezi, Konrad. M-ai mai spus-o înainte, pe șleau. 
Cine minte o dată, nu mai este crezut, n-am dreptate? 

Konrad îi aruncă o privire tristă, dar n-o contrazise. 

— Numai că te înșeli, zise Emma. Da, am minţit când am 
susținut prostește că eu eram femeia din filmarea cu testul 
Rosenhan. Dar aici situaţia e cu totul alta. 

— De ce? 

— Totuși în laboratorul lui Philipp s-a găsit păr de la toate 
victimele. De la toate! 

— Numai de-al tău nu! 

Konrad deschise dosarul și scoase din el patru fotografii mari, 
alb-negru. 

— Ce-ți spun fetele astea? 

Inșiră fotografiile pe masa de sticlă. 

Emma întoarse privirea de la femeile acelea. N-avea nevoie 
să le vadă ochii mari, pomeţii înalţi și mai ales părul des, bogat, 
ca să le recunoască. În fotografii râdeau, își ţuguiau buzele în 
semn de sărut sau se uitau la aparat obraznic și răutăcios. În 
realitate, nu mai aveau prilejul s-o facă. 

— Victimele, spuse Emma. 

— Exact, sunt escortele pe care le-a ucis Frizerul. 

Konrad se uita atent la ea cu o privire greu de descifrat. 

— Femeile astea au foarte mult în comun cu tine, Emma. Li s- 
au făcut lucruri îngrozitoare. Au un păr minunat și chiar 


VP - 187 


seamănă puţin cu tine. Într-adevăr, când un bărbat preferă 
femei de categoria asta, nespecialiștii ar vorbi despre un tipar 
clar în alegerea victimelor. Dar dacă tu mi-ai spus adevărul în 
punctele esenţiale, înseamnă că totuși există o deosebire uriașă 
între tine și creaturile astea vrednice de milă; și prin asta nu 
înţeleg faptul că ele nu mai sunt în viaţă. 

„„dacă tu mi-ai spus adevărul în punctele esențiale... 

Emma se simţea mai sleită de puteri decât atunci când luase 
pastila de diazepam. 

— Despre ce vorbești? 

— Femeilor ăstora li s-a tăiat părul și au fost ucise, dar... 

Konrad atinse fotografiile una după alta, apoi puse un semn 
de exclamare după fiecare cuvânt rostit. 

— Dar! Femeile! Astea! Nu! Au! Fost! Violate! 

Liniște. Nu absolută, fiindcă fâsâitul continuu al aerisirii de la 
șemineul cu gaz umplea biroul, însă tăcerea care a urmat 
izbucnirii lui Konrad era totuși apăsătoare. 

Emma dădu să spună ceva. Simţea că în ea zăceau, adânc 
îngropate, cuvintele pe care ar fi trebuit să le îmbine într-o frază 
cu înțeles, logică, dar nu reuși să spună mai mult decât „Minţi”. 

— Eu mint? întrebă Konrad. N-a existat niciun aspect medical 
care să indice o penetrare violentă. La niciuna dintre victime. 

— Dar la știri... 

Konrad îi tăie vorba. 

— Lasă știrile. Cel dintâi ziar care a tipărit informaţia falsă cu 
litere de douăzeci de centimetri pe coală dublă - ziarul acela a 
minţit ca sa-și sporească tirajul. Și toate celelalte - alerte de 
știri, tweet-uri, postări și știri pe Internet, puse la grămadă, pe 
care oricum nu le mai verifica nimeni și cărora le dădea crezare 
tot mai multă lume cu cât neadevărul era trâmbiţat mai tare - 
ele au răspândit minciuna. Au urmat revistele serioase, 
săptămânalele și emisiunile de televiziune. Și ele au minţit, dar 
la rugămintea celor care făceau investigaţiile. 

— Dar... dar de ce? 

— De ce sunt informaţiile ascunse publicului? 

Răspunsul veni tot de la el. 

— Doar nu trebuie să-ţi explic eu ţie ce probleme are poliţia 
cu niște ţicniți cu tulburări psihice, care, în cazul unor situaţii 
spectaculoase, se laudă cu infracțiunile altora, răspunse tot el. 

Cu mincinoșii patologici. 


VP - 188 


— De aceea nu se răspândește în media explicit ce se știe 
despre făptași. Pentru a se putea verifica veridicitatea 
mărturiilor. 

Konrad făcu o pauză, ca să dea mai multă greutate cuvintelor 
sale. 

— În mod normal, prin metoda asta sunt scoși din discuţie 
profitorii. Mai rar, falsele victime. 

Se ridică. Se plimba prin biroul lui ca într-o sală de judecată, 
cu braţele încrucișate la spate. 

— Ai idee câte femei care și-au tăiat singure părul au sunat pe 
linia directă ca să dea informaţii referitoare la caz? Femei care 
ziceau că fuseseră violate, dar că reușiseră să scape? 

— Eu nu-s așa, spuse Emma și făcu greșeala să-și treacă 
degetele prin păr, așa cum făcuse ani în șir, când era nervoasă. 

— Am vorbit cu procurorul. Știi ce crede el? Că ai vrut să-l legi 
de tine din cauza problemelor tale financiare. Că voia să te 
părăsească și că de aceea te-ai prefăcut că ai fi însărcinată. Dar 
fiindcă o asemenea minciună nu poate fi făcută să reziste o 
veșnicie, ai fi născocit un viol pentru ca astfel să justifici 
pierderea copilului. Că totodată voiai să fii compătimită din 
cauza traumei psihice suferite. Dar că, atunci când ai observat 
că toate astea nu funcţionează, ca să-l ţii lângă tine, l-ai ucis ca 
să rămâi singura lui moștenitoare. 

— Konrad, tu... cum... cum poţi să consideri că eu... vreau să 
zic. Eu știu ce s-a întâmplat. Doar nu-s nebună. 

— Nu? 

Nu? 

Chiar a întrebat așa ceva? 

Konrad făcu câţiva pași spre ea, acum era din nou atât de 
aproape încât n-ar fi trebuit decât să ridice mâna ca să-i 
mângâie barba îngrijită. 

— Lasă-mă, spuse ea când simţi că voia s-o atingă. Du-te! 
protestă ea, dar nu energic, mai curând de formă. 

Și nici nu-l lovi când o luă de mână. 

— Ai fost abuzată sufletește, șopti el blând. Dar nu trupește! 

— Ba da, am fost... 

Închise ochii. 

— Am fost violată și acum te rog să încetezi cu șmecheria 
asta a ta advocatus diaboli, altfel... 

— Emma! 


VP - 189 


Konrad striga atât de tare încât ea începu să tremure. 

— Deschide ochii și ascultă-mă. Aici nu-i vorba de vreo tactică 
procedurală. Nu-ţi vorbesc ca avocat, ci ca prieten. 

Trase adânc aer în piept. . 

— Soţul tău te-a abuzat. Insă doar sufletește. Nu și trupește. 
Și nici pe celelalte victime. 

Emma gemu. 

Nu, nu, așa ceva nu e posibil. 

— N-a fost Philipp Frizerul? 

— Nu. 

În ochii lui Konrad nu se citea decât o siguranţă plină de 
tristeţe. Emma se întoarse cu spatele. Nu putea să suporte 
privirea aceea care părea că vrea s-o facă să înțeleagă că într-o 
singură zi ea omorâse doi oameni nevinovaţi, pe Palanat și pe 
soțul ei. 


VP - 190 


Capitolul 46 


— Și atunci cine a fost? 

Emma avea mâncărimi pe tot trupul. Ar fi vrut să se scarpine 
pe brațe, pe picioare și pe burtă. Mai bine, chiar, ar fi preferat să 
se despoaie de toată pielea în care nu mai voia să fie. 

— Cine a omorât femeile dacă nu Philipp? repetă ea 
întrebarea. 

— Gândește, Emma, zise Konrad ridicându-se și luând 
fotografiile femeilor omorâte de pe măsuţă. 

Le ţinea în mână ca pe un evantai. 

— Toate victimele astea, privește-le și ai să vezi legătura 
dintre ele. 

Privirile i se îndreptară în silă spre fotografii. 

Da, seamănă cu mine. Au un păr cum am avut și eu cândva. 

— Se încadrează în tiparul victimelor făcut de Philipp. 

— Exact, Emma, aprobă Konrad. Însă spre deosebire de tine, 
ele sunt prostituate. Târfe de lux. Soţul tău te-a înșelat. Cu 
fiecare dintre ele. 

Scutură evantaiul de fotografii pe care îl ţinea în mână. 

— Și această încălcare a fidelității este motivul. Ea ne arată 
calea spre ucigaș. 

Emmei i se opri aerul în gât. Reuși să respire din nou, tușind 
chinuit. 

— Ce-ai spus? 

— Gândește-te, Emma. Cine era atât de apropiat de Philipp 
încât să-i poată afla poveștile de așternut? Cine era atât de rănit 
și totodată atât de inteligent încât să ticluiască un plan de 
răzbunare a cărui ţintă era să ia femeilor care se culcau cu 
Philipp tocmai ce stârnea dorinţa lui? 

Părul lor. 

— Ești nebun, protestă Emma. Probabil că ţi-ai pierdut minţile 
cu totul. Chiar crezi că toate femeile astea... 

— Rivalele tale! 

„„au fost omorâte de mine? Nu reușea s-o spună cu glas tare. 

— Pune-te în situaţia lui, Emma. Philipp știe că Frizerul are în 
vedere femei cu care el avea relaţii sexuale. Işi râde de el, 


VP-191 


trimițându-i acasă pachete cu trofeele lui ca și cum ar fi vrut să-i 
spună: Vită-te ce am făcut cu femeile cu care te culci. Dacă 
soțul tău ar fi dat pe faţă totul și ar fi arătat investigatorilor 
dovezile, s-ar fi știut că te înșală. Asta nu voia. Așa că se vede 
nevoit să se ocupe singur. Cercetează dovezile în laboratorul lui, 
face investigaţii pe cont propriu, fără să știe că Frizerul se află în 
cercul lui apropiat. Deși știe că n-a fost niciun viol, face greșeala 
și caută un bărbat. Asta când și-un copil știe cine folosește ca 
armă otrava cu care au fost ucise prostituatele. Sexu/ s/ab. 
Femeile. 

Emma își încrucișa brațele sub cap. Cicatricea pe care i-o 
datora lui Palanat zvâcnea și o mânca, dar rezistă pornirii de a 
se scărpina pe frunte. 

— Și atunci, de ce mi-a arătat fotografiile din subsol? Și s-a 
prefăcut că nu exista niciun fel de păr? A încercat să mă 
înnebunească? 

Konrad încuviinţă. 

— Trebuie să recunosc că asta m-a preocupat cel mai mult 
când am pregătit discuţia noastră. Și nu va fi ușor să convingem 
tribunalul că, pentru scopurile lui, Philipp s-a folosit de starea ta 
psihică deosebită. 

— Pentru care scopuri? 

— Estimez că voia să te declare iresponsabilă. 

— Să mă pună sub curatelă? 

— Formulat în limbaj uzual. 

— Dar n-are niciun sens, îl contrazise Emma. Philipp avea 
bani, nu eu. 

— Tocmai de aceea, replică Konrad. Soţul tău avea averea și, 
în lipsa unui contract prenupţial, ar fi pierdut jumătate, în cazul 
unui divorț. Nu și dacă, în calitate de tutore al tău, ar fi avut 
iarăși drepturi totale, în vreme ce ţie ţi se aplicau reglementările 
specifice unui spital de psihiatrie. 

Motivul. Infidelitatea îl scosese la lumină. 

Și totuși... 

— OK, ai spus că nu Philipp a fost cel care omora femeile. Că 
nici măcar nu le viola, ci doar se culca cu ele. Că așadar 
altcineva, Frizerul, le-a tăiat părul și i-a trimis lui Philipp trofeele, 
ca să-i arate că știa de infidelitatea lui faţă de mine. Și mai susţii 
că Philipp, la rândul lui, s-a folosit de șantajul acesta psihic ca să 
mă distrugă pe mine. 


VP - 192 


Konrad încuviinţă. 

— Cam așa. 

— Și tu crezi că Frizerul... 

Emma lăsă cuvintele să plutească în aer și Konrad continuă în 
locul ei. 

— Cred că numai o persoană extrem de geloasă este în stare 
de asemenea faptă. Cineva care vrea să-l aibă pe Philipp doar 
pentru ea și nu poate să suporte gândul să-l împartă cu 
altcineva. 

— Nu știam nimic despre infidelitatea lui Philipp, îi spuse ea 
lui Konrad. Nu le cunoșteam pe prostituatele astea. Așa că nu eu 
le-am omorât. 

— Tu? întrebă Konrad perplex. Cu un glas blând, vinovat, 
spuse: vai, îmi pare rău Emma. Ai crezut tot timpul că vorbesc 
despre tine? 


VP - 193 


Capitolul 47 


Totul începu să se învârtă în jurul Emmei. 

Konrad nu crede că eu sunt făptașul? Nu despre mine vorbea? 
Dar... dar despre cine, atunci? 

Se gândi la întrebările pe care vechiul ei prieten i le pusese la 
început. 

Cine era apropiat de Philipp? Cine era destul de inteligent 
încât să ticluiască un plan de răzbunare specific femeilor? Și 
cine, în afară de propria soție, suferea cel mai mult din cauza 
sexului cu fete-escortă? 

— Relaţia pe care o avea! exclamă Emma și în momentul în 
care își dădu seama își acoperi faţa cu mâinile. 

— Corect, confirmă Konrad, care își recâștigase siguranţa de 
sine. 

— Nu o târfă, ci femeia care era importantă pentru el. Care îi 
era apropiată fiindcă o vedea adesea. 

Emma simţi înfiorându-i-se pielea de pe brațe. 

— Sylvia? șopti ea. 

Konrad încuviinţă. 

Emma râse isteric, îi făcu semn că nu era în toate minţile, 
apoi își acoperi din nou fața cu mâinile. 

— Nuuu, strigă ea. E absurd. Imposibil. A murit în timp ce... 

— ... în timp ce erai cu Philipp jos, în subsol. Corect. Ea l-a 
iubit, Emma. Atât de mult încât nu-i ierta escapadele. Tu singură 
ai descoperit: nu exista niciun Peter. Bărbatul cu care voia ea să 
aibă copii se numea Philipp. 

Un sunet sinusoidal, care tindea să acopere orice zgomot din 
încăpere, mai ales glasul lui Konrad, i se instală în ureche. 

— Ea îl iubea pe Philipp și ura femeile cu care umbla el. Târfe 
nedemne, care meritau să moară. 

— Dar pe mine, pe mine de ce m-a lăsat în viață? 

N-avea niciun sens. 

— Nu era nevoie să te omoare, dragă. El se putea despărți de 
tine. Foarte probabil, i-a promis Sylviei că te va părăsi pentru 
ea. Că va dori să aibă copii cu ea. Din noaptea aceea nu l-ai mai 
atins pe Philipp niciodată. Îmi pare foarte rău s-o spun, dar mă 


VP - 194 


tem că în ochii ei tu nu mai erai o concurenţă. Spre deosebire de 
prostituate. Sylvia dorea să împiedice orice contact sexual al lui 
Philipp cu alte femei. Tot de aceea i-a trimis și trofeele ei. Ca să- 
i arate: Știu cu cine umbli. Toate care se vor culca cu tine vor 
muri. 

Emma se simţea ca și cum ar fi fost în cădere, fără să cadă la 
pământ. 

De aceea reacţionase Philipp atât de ciudat când pomenise 
numele Sylviei în subsol. Îl întrebase de ce trebuise s-o omoare 
și pe ea, în timp ce el nici nu bănuia că ea se lupta cu moartea. 

Konrad se apropie din nou de canapea și se așeză lângă ea. 

Îi atinse obrazul cu blândețe. 

— Un moralist ar zice că soţul tău are pe conștiință toate 
femeile astea, dar nu el le-a ucis. Nici Sylviei nu i-a făcut nimic. 
Când a încercat să-l sune pe Philipp pe mobil și ai răspuns tu, ea 
înghiţise deja o supradoză de somnifere. 

— Apelul era un strigăt de ajutor? întrebă Emma. 

Își retrase mâna pe care i-o luase Konrad și se uită spre 
șemineu. Flăcările de gaz aveau licăriri violet și albastre și 
arătau ca niște hematoame rămase după niște răni care n- 
aveau să se mai vindece vreodată. 

— Dar de ce a venit la mine în ziua aceea? De ce a ţipat la 
mine că i-aș fi schimbat pastilele ca s-o împiedic să rămână 
însărcinată? 

Konrad oftă. 

— Era nebună, Emma. N-ai cum să măsori comportamentul 
unui criminal în serie folosindu-te de unităţi de măsură normale. 
Dar întrebarea ta conţine și răspunsul pe care îl cauţi. 

— Nu înțeleg. 

— De fapt, e ușor de înțeles: nu tu, ci Philipp a schimbat 
hormonul de sarcină cu anticoncepţionalul. 

Zang! 

Încă o informaţie care o nimerise cu forța unei ghilotine. 

— Fiindcă nu voia ca ea să rămână însărcinată, șopti Emma 
îngrozită. 

— Exact asta trebuie să fi priceput Sylvia, la un moment dat, 
după vizita la tine, dragă. Și astfel a știut că Philipp nu voia să 
aibă copii cu ea. S-a temut că, în ciuda promisiunilor lui, el nu te 
va părăsi niciodată, un argument fiind și faptul că din cauza ta 
își întrerupsese și participarea la seminarul din weekend. 


VP-195 


În faţa ochilor Emmei, lumea își pierdu contururile în spatele 
unei perdele de lacrimi. 

— Poate că așa este, reuși ea să spună, plângând cu 
sughițuri. Dar povestea asta are o eroare uriașă. E posibil să fiu 
paranoică și să fi reacţionat excesiv în cazul lui Philipp. Insă 
cauza e tot ce mi-a făcut Frizerul în camera de hotel. Și acolo n- 
a fost Sylvia. 

— Adică? 

Acum fu rândul ei să urle fiecare cuvânt cu semne de 
exclamare. 

— Pentru! Că! Am! Fost! Violată! 

Tremura toată. 

— Am simțit. O femeie simte așa ceva. 

Konrad părea să fi prins iarăși rădăcini în pardoseala biroului 
său. Calm, fără să-și schimbe expresia, întrebă: 

— Ești foarte sigură, Emma? 

— Da. Sută la sută sigură. 

Se întoarse spre fereastră și râse forţat. 

— Am o fantezie înfloritoare, asta se poate. Uneori scornesc 
povești, da. Dar în privinţa asta sunt sigură! A fost un bărbat. In 
mine. De aceea am pierdut copilul. 

Și azi mai simt cum... 

| se tăie respiraţia. În faţa ochilor aerul începu să pâlpâie și 
câmpul vizual se acoperi cu niște văluri, ca și cum s-ar fi uitat 
prea mult la soare, și nu la peisajul de iarnă din Zehlendorf, prin 
fereastra din spatele biroului lui Konrad. 

— Ce-i cu tine? întrebă Konrad. 

Glasul lui suna mai curând interesat decât îngrijorat. 

— Lumina, zise Emma și arătă spre Wannsee. 

N-ar trebui să fie mult mai întuneric? 

— De cât timp sunt aici, la tine, în... în... 

Din nou nu reuși să-și ducă vorba până la capăt și, de data 
asta, cauza era bărbatul de pe promenada lacului. Și câinele 
mare pe care îl ducea în lesă. Care își deschisese botul, ca și 
cum ar fi vrut să prindă cu limba fulgii de zăpadă. 

— Sunt aici la tine, în birou? murmură Emma, cuprinsă de 
senzaţia ireală, cu totul iraţională, că ar fi nimerit într-o buclă a 
timpului. 

Privea nu același, ci exact același decor ca la începutul 
ședinței. Se ridică. Cu greutate, dar de data asta găsi puterea să 


VP - 196 


se țină pe picioare. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă ea și se duse la fereastră. 

În spatele ei, Konrad începu să vorbească cu cineva, deși era 
singur în încăpere. 

— E momentul, zise el ferm. Repet, e momentul. 

Ea auzi niște pași apropiindu-se dinspre culoar. În același 
timp, pe măsură ce se apropia de fereastră, nările ei prinseră 
iarăși un miros de vopsea proaspătă și de alte materiale de 
renovare. Și în clipa în care ușile s-au deschis în spatele ei și ea 
era pe cale să atingă sticla cu vârful degetelor, lacul dispăru. Și, 
odată cu el, bărbatul care se plimba, zăpada, dogul, promenada 
- tot, pur și simplu. Nici măcar fereastra nu mai exista. 

Doar o gaură neagră în perete. 

— Doamnă doctor Stein? auzi ea un glas bărbătesc, care nu 
era al lui Konrad și pe care îl ignoră. 

— Doar știu cine sunt, spuse ea și începu să plângă când auzi 
pârâitul electrostatic al ecranului de televizor cu înaltă definiţie, 
de care își lipi fruntea. 

— Nu vă fie frică, doamnă Stein, spuse bărbatul, însă când se 
întoarse spre el și-l văzu pe psihiatrul care o trata, îmbrăcat în 
halat alb, însoţit de două infirmiere, stând lângă Konrad, exact 
asta simți: frica - ocupându-i fiecare celulă din corp și dându-i 
senzația că se încuiba acolo pe vecie. 

Emma fu cuprinsă de ameţeală, genunchii îi cedară, i se făcu 
negru în faţa ochilor și căută un sprijin pe care nu-l găsi. 


VP - 197 


Capitolul 48 


În spatele decorului 
Clinica Park 


— Excelent! V-aţi făcut treaba excelent! 

Doctor Martin Roth arătă spre ecranul de pe masa cu rotile 
din fata lor, căruia îi redusese sonorul. Pe el se vedea încăperea- 
decor în care Emma era îngrijită de două asistente. Își revenise 
după o scurtă stare de inconștientă și acum stătea pe canapea, 
cu picioarele îndoite. Dacă n-ar fi știut, Konrad chiar ar fi crezut 
că pe monitorul de supraveghere își vede propriul birou de la 
Wannsee. Era incredibil cât de bine reușiseră tâmplării și 
constructorii să realizeze imitația. 

Să nu mai vorbim de tehnicieni! 

Se îndoise până în ultima clipă, dar ei avuseseră dreptate: 
imaginea de pe televizoarele UHD? chiar nu mai putea fi 
deosebită de realitate. 

In timpul experimentului, până și el se surprinsese de mai 
multe ori uitându-se gânditor pe „fereastră”, până când își 
amintea că „priveliștea” din biroul lui era doar un film UHD, 
care, mulțumită unei noi tehnici de redare, era prelucrat în așa 
fel încât unghiul se modifica în funcţie de locul în care se afla 
privitorul. 

— Firește că nu putem fi siguri, dar sunt mari șanse să fi 
obţinut azi un succes în tratamentul Emmei Stein. 

Pe lângă cuvinte, doctorul Roth părea că vrea să-l încurajeze 
pe Konrad cu un zâmbet larg. Istovit, avocatul nu dădu mare 
atenţie laudei psihiatrului. 

Timp de patru ore în capăt, o ascultase și o interogase pe 
Emma, încercând să respecte indicaţiile medicului. Poate că nu 
se observa - Konrad nu-și permitea să arate vreo slăbiciune în 
public -, dar chiar îi vâjâia capul după ședința aceea maraton și 
nu-i stătea deloc gândul la vreo discuţie de analiză cu medicul 
șef, care arăta mult prea tânăr, dar al cărui renume era oricum 
legendar în cercurile specialiștilor. Se spunea că, în urmă cu 


8 Ultra High Definition (engl.). 
VP - 198 


zece ani, doctorul Martin Roth reușise să trateze un pacient 
suferind de schizofrenie cu ajutorul propriilor lui halucinaţii, 
punând astfel piatra de temelie a notorietății lui. Uneori, pentru 
binele pacientului, urma căi terapeutice neobișnuite. 

Ca și azi. 

Ca să obţină breșa dorită în cazul Emma Stein, doctorul Roth 
reconstituise biroul de avocat al lui Konrad la scară 1:1, în mica 
sală de sport a clinicii, unde își desfășurau psihoterapeuţii 
exercițiile Reha*. 

Efortul fusese necesar fiindcă nu reușiseră să obţină un acord 
judecătoresc pentru o audiere în afara clinicii și pentru că, pe de 
altă parte, Emma refuza orice fel de contact în clinică. 

— Acum am nevoie în primul rând de o bere, zise Konrad și își 
trase un scaun pliant. Aici, chiar în spatele pereţilor falși, care, 
priviţi de pe partea unde era Emma, dădeau iluzia perfectă a 
biroului său din Zehlendorf, totul arăta ca pe un șantier. 

Nişte stâlpi nefinisaţi împiedicau plăcile de rumeguș presat să 
cadă. Cablurile microfoanelor și ale camerelor video miniaturale 
(aproape toate ascunse în etajeră) se întindeau ca niște pânze 
de păianjen pe linoleumul sălii de sport. 

Multe aminteau aici de un studio de filmări. Pe o masă de 
camping erau sucuri, covrigi și sandvișuri ambalate. Catering 
pentru spectacolul Konrad & Emma menit să asigure confortul 
doctorului Roth, în timp ce își urmărea de acolo pacienta. 

— O bere rece și o ţigară de foi, își completă Konrad dorinţa. 

— Le meritaţi pe amândouă, confirmă Roth și scoase un 
aparat de emisie-recepţie din geanta prinsă de cureaua 
pantalonilor albi. Aici, în Clinica Park, fumatul și consumul de 
alcool sunt strict interzise, dar cred că, în calitate de șef, am 
voie să fac o excepţie. 

Apăsă pe o tastă și transmise comanda - probabil asistentei 
lui, cea cu picioare strâmbe, cu care Konrad vorbise adesea la 
telefon în ultimele zile, pentru a lua ultimele decizii. Doamna 
aceea era personificarea plictisului și a încetinelii. Dacă procura 
berea și ţigara cu viteza cu care organizase mutarea și 
transportul mobilei de la birou la clinică, însemna că avea să 
tragă primul fum cel mai devreme a doua zi dimineaţă și să bea 
prima înghiţitură săptămâna următoare. 

— Așa, comanda sosește în cinci minute. 


? Rehabilitation (engl.). 
VP - 199 


Hm. Cine să creadă? 

După ce își mai făcu rapid niște însemnări pe un clipboard, 
Roth luă și el un scaun pliant pe care se așeză, chiar în fața lui 
Konrad, cu spatele la monitor. 

— Deja credeam că s-a terminat tot când a răsturnat Emma 
ceașca cu cafea/ceai și a vrut să spele pata, spuse el zâmbind. 

Konrad îi dădu dreptate. 

— Cât pe ce să se fi dus la baia care nu exista. 

Detaliul acesta din reconstituirea biroului nu fusese realizabil 
din motive tehnico-sanitare. lmitarea unei toalete da, dar un 
W.C. care să funcţioneze și să aibă apă? Spaţiul de acolo nu 
îngăduia o astfel de instalaţie. Dacă Emma ar fi tras de ușa care 
ducea spre o baie inexistentă, ar fi sărit în aer toată 
potemkiniada cu biroul lui de avocatură. Planul prevăzuse și așa 
ceva ca să-i deschidă Emmei ochii asupra situaţiei în care se 
afla, dar nu prea devreme, ci cât mai aproape de finalul 
ședinței, ca punct culminant dramatic. 

— Cum vă simţiţi acum? întrebă doctor Roth accentuând 
cuvântul acum, fiindcă iniţial Konrad se împotrivise vehement 
excentricelor metode de tratament ale psihiatrului. 

— Tot nu mă simt bine la gândul că am fost nevoit s-o mint pe 
Emma și s-o atrag într-o lume aparentă. Însă nu pot să nu 
recunosc că neobişnuita dumneavoastră idee a obţinut 
rezultatul dorit. 

Roth încuviință. 

Faptul că Emma refuza să fie vizitată la clinică îi pusese pe cei 
care o ajutau în faţa unei probleme aproape de nerezolvat. Nu 
exista nicio declaraţie a ei; nimic pe care să se poată construi o 
bună apărare. In schimb, procuratura era în posesia unei 
înregistrări video care o arăta pe Emma în subsolul propriei 
case, tăindu-i gâtul soțului ei, după ce îi aruncase în față tot 
felul de învinovăţiri încâlcite, parţial îngăimate. 

Și nici Roth nu avansase cu tratamentul lui până în clipa când 
îi veni ideea cum să doboare două muște dintr-o lovitură și s-o 
determine pe Emma să accepte o declaraţie și o conversaţie 
terapeutică în același timp. După părerea lui, Emma era un om 
care se deschidea arareori în faţa cuiva și cele mai multe șanse 
le avea prietenul ei dinspre tată. 

Numai că nu era destul atât. Pentru o declaraţie care să 
corespundă adevărului, ea avea nevoie și de un mediu familiar. 


VP - 200 


— Deci, dacă pacientul nu poate veni la munte, trebuie mutat 
muntele, îi spusese medicul lui Konrad, cu zece zile înainte, într- 
o după-amiază de vineri rece și umedă, când Emma se afla în 
tratamentul lui de nici două săptămâni. 

Konrad își aducea bine aminte că, auzindu-l pe doctorul Roth 
dezvoltându-și planul, voise să-i recomande și lui verifice starea 
mentală. 

— Pornim de la ideea că doamna Stein vi se va confesa. Íi va 
fi foarte greu să-i servească o minciună omului cel mai apropiat. 
Și nicidecum într-un spațiu în care s-a simţit întotdeauna 
protejată. Multe lucruri nu ni le putem explica azi: dacă doamna 
Stein chiar a fost atacată într-o cameră de hotel sau dacă s-a 
rănit ea însăși într-un alt loc. Sau cum s-a ajuns mai exact la 
acele morți. A fost intenţie sau neglijență? Dacă dumneavoastră, 
profesore Luft, în calitate de avocat, veți purta o conversație pe 
care noi s-o putem urmări, ne veti oferi un inestimabil prilej să 
analizăm declarația Emmei Stein din punct de vedere psihiatric. 

Konrad râsese și se uitase în jur să vadă dacă nu era vreo 
cameră ascunsă, similară celor cu care fuseseră urmăriţi el și 
Emma în ultimele ore. 

— Vreti să reconstituiți în întregime biroul meu? Glumiti! 

— Nici într-un caz și, dacă veți căuta informații referitoare la 
mine, veti constata că uneori o iau pe căi neconvenționale ca 
să... 

— Un moment, stop! îl întrerupsese Konrad și își sprijinise 
coatele pe birou, privindu-l pe Roth de sus în jos. 

— Imi propuneti cu toată seriozitatea să abuzez de buna- 
credință a clientei mele? Să încalc secretul profesional? 

Roth scuturase energic din cap. 

— Suntem legați de un destin comun. Clienta dumneavoastră 
e pacienta mea. Asta inseamnă: secretul profesional în cazul 
avocatului coincide cu obligația de confidențialitate a medicului. 
Emma Stein este învinuită de uciderea lui Anton Palanat și a 
soțului ei, Philipp. Totodată, ea pare să sufere de paranoia 
severă, poate chiar de mitomanie. 

— ȘI cu ajutorul meu... 

— Putem să doborâm două muște în același timp. Aflăm ce s- 
a întâmplat într-adevăr și găsim, eventual, nu doar o posibilitate 
de apărare, ci și una de tratament. Dar ambele ar funcţiona 
numai cu ajutorul dumneavoastră. E o „condiție indispensabilă”. 


VP - 201 


Există un termen juridic, nu-i așa? 

— „Conditio sine qua non”, confirmase Konrad. 

— Convorbirea dintre clientă și apărătorul ei ar deveni 
totodată o analiză psihoterapeutică. Ea folosește în același timp 
la aflarea adevărului și la vindecare. Și nimic din toate astea nu 
va putea să ajungă la urechi străine și s-o incrimineze pe Emma. 
Doar noi doi vom avea acces la înregistrări. Nu există 
cameramani. Ci doar camere fixe. 

Acesta a fost discursul care îl convinsese până la urmă pe 
Konrad, chiar dacă mai ceruse un răgaz de gândire în timpul 
weekendului. Insă, de fapt, îi era clar că-și va da 
consimțământul în clipa în care, chiar înainte de încheierea 
convorbirii, îl întrebase pe doctorul Roth: 

— Vreti, așadar, să mutati tot biroul meu? 

— Doar mobila, răspunsese calm psihiatrul, ca și cum ar fi fost 
vorba de un serviciu foarte normal pe care să și-l asume 
asigurarea de sănătate. Restul biroului îl vom imita noi. 

Astfel, cu promisiunea de a-și revedea cel mai vechi și mai 
apropiat prieten, care ar putea reuși s-o scape de pedeapsa cu 
închisoarea, Emma fusese sedată în camera ei și, la trezire, își 
închipuise că se afla în biroul de avocatură, după un aparent 
transport. 

Dar chiar meritase tot efortul ăsta? se întreba Konrad. 

Auzi niște bătăi înfundate, ceea ce îl miră, fiindcă ușa de 
acces la sala de sport lângă care ședeau era de sticlă. Și de 
partea cealaltă nu era nimeni. 

— Ce a fost asta? întrebă Konrad când zgomotele se repetară, 
numai că de data asta semănau mai curând cu niște lovituri de 
picior. Se întoarse spre monitor. 

Emma. 

Nu mai era nici pe patul de spital, nici pe canapea, ci stătea în 
mijlocul încăperii și bătea cu piciorul drept în podea. O asistentă 
cam neajutorată încercă să o prindă de braț, dar Emma o 
îndepărtă fără nicio dificultate. 

— Sunet, porunci Konrad cu glasul de comandă mult exersat 
în sala de judecată, și medicul șef luă telecomanda de pe masa 
monitorului. 

Glasul Emmei deveni mai sonor. 

— Alo, Konrad? strigă ea de mai multe ori, învârtindu-se pe 
loc. Firește că înțelesese că fusese filmată și ascultată, dar încă 


VP - 202 


n-avea idee unde se aflau microfoanele și camerele video. 

— Konrad, mă auzi? 

— Da, răspunse el, deși Roth îi explicase dimineaţă că izolaţia 
fonică din spatele decorului funcţiona atât de bine încât puteai 
să trântești o farfurie pe pardoseală fără ca dincolo, în încăpere, 
să se audă ceva. 

— Konrad? făcu Emma și lacrimi mari îi șiroiau pe obraz. 

Glasul ei se auzea sfâșietor în difuzoarele mici. 

— Te rog, întoarce-te, Konrad. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva! 


VP - 203 


Capitolul 49 


Priveliștea era frumoasă, văzută din rezerva Emmei. Nu la fel 
de mondenă ca din biroul lui, dar măcar nu arăta ca scoasă din 
conservă, își spuse Konrad. 

Dacă Emma ar sta lângă el, la fereastră, ar putea să vadă o 
mică familie de iepuri ţopăind peste spaţiul verde al parcării și 
sărind din conul de lumină al lămpii pântecoase de exterior în 
întuneric, pentru ca la scurt timp după aceea să lase iarăși urme 
vizibile în pulberea albă. 

Ar putea să vadă și vechiul lui Saab cu care o dusese uneori la 
facultate, pe vremuri, dar pentru asta Emma ar fi trebuit să se 
scoale și în clipa aceea era prea slăbită pentru așa ceva. Mașina, 
acoperită cu un strat gros de zăpadă, era în mica parcare 
rezervată de fapt pentru medicii șefi. Roth îi oferise locul lui. 

— Ai cercetat tot? se auzi glasul Emmei din pat. 

Era mai lat și mai confortabil decât cel cu care fusese adusă 
în camera-decor, cu câteva ore înainte. 

— Da, confirmă Konrad. 

La rugămintea ei, controlase toată încăperea de camere 
ascunse și microfoane și făcuse asta foarte temeinic, chiar dacă 
Roth îl asigurase că aici, sus, în secție, nu era cablat nimeni și 
nimic. Că n-ar fi îndrăznit o asemenea încălcare a intimităţii 
pacientei lui. 

— Îmi pare rău, zise Konrad scrâșnit, și era adevărat. 

Mai târziu sigur avea să arate bine în manuale, când se va 
scrie despre doctorul Roth cum a tratat o presupusă mincinoasă 
printr-o minciună. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că el, 
Konrad, abuzase de buna-credință a celei mai bune prietene și a 
protejatei lui. 

— Nu, mie îmi pare rău, îl contrazise Emma cu glas stins. 

Părea absentă, pielea din jurul ochilor îi uscată și ridată, ca și 
cum n-ar fi băut nimic multă vreme. 

— Poate că e mai bine să continuăm discuţia mâine. Pari 
sleită, draga mea. 

— Nu. 

Lovi ușor cu mâna cuvertura. 


VP - 204 


— Vino, te rog. Cât mai aproape. 

Se desprinse de pervazul ferestrei și din doi pași fu lângă ea. 
Își dorea mult să fie aproape de ea. Acum, când nu mai era 
nevoit să mimeze păstrarea distanţei profesionale, Emma nu 
mai era o clientă, ci mica și draga lui protejată. 

Ea vorbea în șoaptă, iar el împinse puţin noptiera ca să se 
poată așeza pe saltea. _ 

— Voiam să-ţi vorbesc aici, sus. In celula mea. 

— În rezerva ta de spital, vrei să spui. 

Ea zâmbi ca și cum ar fi auzit o glumă. 

Roth acceptase imediat ca Emma să fie dusă înapoi în rezerva 
ei. Decorul biroului de avocatură își făcuse datoria. Demascând 
televizoarele UHD ca ferestre false, Emma descoperise că un om 
poate să-și piară capacitatea de a deosebi ficțiunea de realitate. 
Konrad nu putea să estimeze utilitatea acestei conștientizări din 
punct de vedere psihiatric, însă împărtășea părerea șefului 
clinicii că era mai bine pentru Emma în patul ei de spital decât 
jos, în sala de sport. 

— N-am vrut să-ţi spun acolo jos. Nu în faţa atâtor camere de 
filmat. Și microfoane. 

Konrad încuviinţă din cap. 

O luă de mână. Era uscată și ușoară ca o coală de hârtie. 

— Nu trebuie să ne audă nimeni, spuse ea, vorbind ca și cum 
ar fi avut un cartof fierbinte în gură. 

Limba îi era grea. Roth îi mai dăduse un calmant care părea 
să-și facă treptat efectul, după aceea plecase, zicând că avea să 
aștepte pe hol. 

— Odihnește-te, începu Konrad și îi strânse mâna cu tandrete. 

— Ceea ce am de spus e doar pentru tine, îi răspunse ea. 

Konrad simţi o împunsătură în inimă, ca întotdeauna când își 
dădea seama că unui om apropiat lui îi mergea rău și nu știa 
cum ar putea să-l ajute. Pe câmpul de luptă al paragrafelor de 
legi avea mereu la el armele potrivite. Când era vorba de 
probleme private, era adesea derutat. Mai ales când era vorba 
de Emma. 

— Ce ai pe suflet? o întrebă. 

— Ştii, încet-încet chiar nu mai sunt sigură că am fost în 
hotelul acela. 

El îi surâse cu blândete. 

— E bine Emma. Și e bine că o spui. Și, crede-mă, nimeni nu-ţi 


VP - 205 


face vreun reproș. Vom face tot ce ne stă în puteri să te 
vindecăm. 

— Nu există vindecare în psihoterapie, îl contrazise ea. 

— Însă ajutor, da. 

— Nu-l vreau. 

— Nu? Atunci ce vrei? 

— Să mor! 


VP - 206 


Capitolul 50 


Konrad reacţiona puternic. 

Mâna i se crispa dureros pe a Emmei și, după tremurul buzei, 
ea își dădu seama că lupta să-și păstreze cumpătul. 

— Glumești. 

— Nu, vorbesc serios. 

— Dar de ce? 

— Din multe motive. Prin paranoia mea, i-am ucis pe Palandt 
și pe Philipp. Şi am împiedicat salvarea Sylviei. 

— Toate fără intenţie, o contrazise Konrad energic. Fără nicio 
vină. 

Emma scutura din cap, avea ochii roșii, dar limpezi. Nu mai 
plângea. 

— Philipp... zise ea. Fără Philipp, viaţa mea n-are rost. L-am 
iubit. Indiferent cât de nemernic era. Fără el nu valorez nimic. 

— Fără escrocul ăsta ești cu atât mai valoroasă, zise Konrad 
cu un glas surprinzător de sonor. Dacă e cineva vinovat de toată 
nenorocirea ta, atunci acela este soțul tău adulter și înfumurat. 
E suficient de rău că te-a înșelat și te-a neglijat pe când trăia, 
acum te împinge în abisul deznădejdii și după moarte. 

Konrad slăbi strânsoarea și intensitatea glasului, ceea ce îl 
costa un efort evident. 

— N-ai nicio vină, Emma. A fost legitimă apărare. 

Ea oftă. 

— Chiar de-ar fi să-i convingi de asta pe judecători, eu tot nu 
vreau să mai trăiesc. Nu așa. Trebuie să înţelegi, Konrad. Sunt 
psihiatru. Cunosc cele mai întunecate prăpăstii ale sufletului. N- 
aș suporta să privesc în ele. Și acum mă aflu eu însămi în cel 
mai adânc punct. 

— Emma... 

— Ssst... ascultă-mă, te rog, Konrad. Nu știu ce să mai cred. 
Eram atât de sigură că fusesem violată. Și acum? Asta nu-i 
viață, când nu mai ești în stare să deosebești între închipuire și 
realitate. Așa o viaţă nu-i pentru mine. Trebuie să-i pun capăt. 
Dar nu reușesc fără ajutorul tău. Precis știi tu pe cineva care 
poate să-mi facă rost de substanţa pe care am să ţi-o scriu. 


VP - 207 


— Chiar ești... 

— Nebună. Foarte exact. 

— Nu. Nu asta am vrut să spun. 

Konrad scutură din cap. Niciodată nu-l mai văzuse atât de trist 
și de neajutorat. 

— Ba, e adevărat. E nebunia mea. 

— Doar o fantezie vie, draga mea. Și stres. Mult stres. 

— Așa ceva mai au și altele și tot nu halucinează despre 
violuri în camere de hotel imaginare. _ 

— Lor le lipsește imaginaţia ta, Emma. Uite. In seara aceea 
avuseseși o conferință dificilă, colegii ţi-au fost ostili fățiș, a 
trebuit să te aperi. E cât se poate de firesc să-ţi fi pierdut 
controlul într-o stare psihică de excepţie. Presupun că ai văzut la 
televizor o relatare despre Frizer și, luată de fantezia ta 
debordantă, ai ajuns să-ţi închipui că ești una dintre victimele 
lui. Va dura mult timp, dar împreună cu doctorul Roth îi vom da 
de capăt. 

— Nu vreau. 

Konrad o strânse din nou de mână ca și cum ar fi fost o 
pompă cu care putea să-i insufle o nouă poftă de viață. 

— Emma, gândește-te. Ai mai fost ajutată o dată. Atunci, în 
copilărie, când fantezia ta iar făcea tumbe. 

Arthur. 

Cuprinsă de o neașteptată melancolie, Emmei îi veni în minte 
prietenul imaginar din copilărie, de care se temuse atât de mult 
la început. Multe erau tulburi în amintirea ei. Doar casca de 
motociclist și seringa din mâna lui Arthur o mai urmăriseră ani 
buni, după terapie, care - după toate aparențele - tot nu fusese 
chiar o reușită. 

Emmei i se închiseră ochii și acum nu mai lupta cu oboseala 
care trăgea după ea alte frânturi de amintiri prevestitoare de 
vise. 

Cuvintele tatălui: Cară-te imediat. Sau îţi fac eu rău. 

Glasul din dulap: Asta a spus? 

Țipetele mamei ei când a pierdut copilul, în luna a patra. 

Pilula de după. 

Glasul cu care urlase la Sylvia: Am fost tunsă și violată. Era un 
bărbat la mine în cameră... 

— Da, la fel ca Arthur din dulapul tău... 

Emma deschise ochii. Lupta să iasă iar la suprafaţă din ceata 


VP - 208 


sedativului. 

— Ce-i cu tine? întrebă Konrad, care continua să o ţină de 
mână. 

— De unde îi știa ea numele? 

Limba îi cântărea câteva kilograme. Abia putea s-o mai miște. 

— Poftim? 

— Arthur. De unde îi știa Sylvia numele? 

— Vorbești acum de fantomă? 

Privi faţa derutată a lui Konrad. 

— Vezi, nici măcar ţie nu ţi-am spus numele. Azi l-ai auzit 
pentru prima oară, când ţi-am povestit despre cearta mea cu 
Sylvia. Când a venit ea acasă la mine și mi-a reproșat că nu 
voiam să aibă copii și atunci a zis ceva că aș fi minţit și înainte, 
în copilărie. Când mi l-am născocit pe Arthur. Dar eu am 
cunoscut-o pe Sylvia abia după ce făcusem terapia. Nu i-am 
povestit niciodată despre el. 

Konrad ridică din umeri. 

— Avea o aventură cu Philipp, mormăi el. Probabil că de la el 
știa. 

Ea clipi repede. 

— Ascultă aici. Nici Philipp nu știa. Am păstrat numele lui 
Arthur doar pentru mine. După ședințele de terapie din tinereţe, 
n-am vrut să-l mai rostesc cu glas tare, era o superstiție. 
Credeam că dacă nu-l spun, Arthur nu se va mai întoarce 
niciodată, înţelegi? 

Atunci l-am spus numai părinților și psihiatrului meu. Deci, de 
unde știa Sylvia numele? 

Emma tremura. Pentru o fracțiune de secundă știu răspunsul. 
Și răspunsul acela era un indicator care ducea spre un adevăr 
atât de teribil, de îngrozitor, încât ar fi preferat să fugă urlând 
din rezervă. 

Însă apoi răspunsul dispăru odată cu puterea ei de a mai 
lupta să nu-și piardă cunoștința. 

Și tot ce o însoţi pe Emma în prăbușirea într-un somn adânc 
era un sentiment de frică, mult mai rău decât cel din ziua aceea 
în care primise pachetul. 


VP - 209 


Capitolul 51 


Doctorul Roth se bucura. Experimentul pe care îl finanţase în 
mare parte din propriul buzunar era un succes deplin. 

Aproape că regreta că nu putea să-l continue, însă era nevoie 
urgentă de sala de Reha blocată de el, iar la alte succese cu 
același decor nu se mai putea aștepta. 

— Atunci, asta a fost? întrebă Konrad, urmărind cu mare 
atenţie doi transportatori de mobilă scoțând canapeaua lui din 
încăpere. 

După convorbirea cu Emma, avocatul dorise să iasă, să 
respire în voie și o vreme fusese la plimbare în parc. Acum 
părea să-și fi revenit. 

— S-a încheiat șarada? 

Avocatul era nevoit să vorbească puţin mai tare fiindcă în fata 
și în spatele lor zbârnâiau șurubelnițe electrice, care scoteau 
șuruburile din pereţi. Aerul era încărcat de mirosul așchiilor de 
lemn proaspete. Un miros pe care Roth îl iubea din copilărie. 
Frecventase o școală cu profil artistic. Activităţile de tâmplărie 
făceau parte din programul obligatoriu, poate că așa se explica 
înclinația lui pentru metode creative. 

— Da, cred că asta a fost tot, răspunse Roth, numai dacă 
doamna Stein nu v-a mai încredințat ceva ce ar putea fi 
important pentru munca mea. 

— Secretul avocatului, spuse Konrad, întorcându-i zâmbetul, 
dar apoi dădu din mână. Nu, serios. Era cu totul răvășită. A 
pomenit de gânduri suicidare, în privinţa asta trebuie s-o ţineţi 
neapărat sub observație. 

— Nicio grijă, suntem pregătiţi. 

Roth se scărpină în cap, unde se vedea un început de chelie. 

— Din păcate, reacţia asta era de așteptat. 

— De ce? 

— Am zdruncinat în profunzime lumea doamnei Stein. 

Roth arătă spre etajera cu cărți unde erau operele complete 
ale lui Schopenhauer. Una dintre camerele video rămăsese 
înfiptă în cotorul volumului Lumea ca voință și reprezentare. 

— Și, în momentul ăsta, ea nu vede nicio posibilitate de ao 


VP - 210 


pune din nou în ordine. 

— Hei, hei! Vă rog, cu grijă! 

Konrad se scuză pentru o clipă și se duse la unul dintre 
transportatori, care încerca să tragă covorul rotund de sub masa 
de la canapea. 

— Asta trebuie dus la curăţătorie, nu la gunoi. 

— E un Enso? întrebă Roth, care îl urmase. 

Konrad se uită la el admirativ. 

— Vă pricepeţi la simbolistica Zen? 

— Puțin, zâmbi Roth și arătă spre marginea neagră a 
covorului alb. În pictura Zen, un Enso, deci cercul, este desenat 
dintr-o singură trăsătură de penson, una continuă. Doar cine 
este liniștit și echilibrat lăuntric poate să picteze un Enso 
perfect, așa consideră artiștii Zen. Ei spun că în realizarea unui 
asemenea cerc se poate recunoaște cu ușurință starea psihică a 
celui care pictează. 

— Jos pălăria, râse Konrad. 

Între timp, muncitorul dispăruse cu măsuţa sub braţ. Și ceilalţi 
hamali scoteau afară niște obiecte, astfel că Roth și Konrad 
rămaseră singuri pentru moment. 

— Nu știam că în dumneavoastră s-ar ascunde un potenţial 
filosof. 

Roth încuviinţă din cap, părând absent. Degetele lui mai 
apucară o dată firele covorului Enso, apoi se ridică. Își plimbă 
privirea pentru o ultimă oară prin încăperea-decor, înainte să-l 
întrebe pe Konrad, ca din întâmplare: 

— Nu puteaţi să vă desprindeţi de ea, nu-i așa? 

— Poftim? 

— Simţeaţi nevoia s-o aveţi în apropiere. Lângă 
dumneavoastră. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Konrad ușor indispus. 

În loc de răspuns, Roth privi scamele din mână, care se 
desprinseseră din covor. Aveau niște vinișoare cafenii și păreau 
neobișnuit de subţiri. Aproape ca niște fire de păr. 

— În laboratorul lui Philipp s-au găsit trofeele de la toate 
victimele. Doar de la Emma nu, spuse psihiatrul și-l privi pe 
Konrad în ochi. 

Avocatul păli și într-o clipă păru cu ani mai bătrân. 
Fundamentul siguranței de sine, pe care stătuse tot timpul atât 
de ferm, se preschimbase brusc într-o trapă. 


VP - 211 


— Ce naiba vreţi să spuneţi? 

Roth îi răspunse cu altă întrebare: 

— Nu vă miră toată cheltuiala asta, profesore Luft? Psihiatrul 
desfăcu braţele, purtându-se ca și cum ar fi văzut totul pentru 
prima oară. 

— Un birou-decor complet instalat, televizoare UHD, camere 
video ascunse și microfoane. Și toate astea numai ca să 
eliberăm de halucinaţii o pacientă paranoidă? 

— Ce joc se face aici? întrebă Konrad fără intonaţie. Privirea îi 
rătăcea neajutorată peste decoruri, în căutarea unei căi de 
scăpare. 

Și înainte s-o fi putut găsi, Roth repezi asupra lui ghilotina 
adevărului: 

— Nu pe Emma am pus-o sub observaţie, ci pe 
dumneavoastră! 


VP - 212 


Capitolul 52 


Emma plutea pe fundul unui lac negru ca petrolul, simțind că-i 
era greață. Dar valurile care îi tulburau simţul echilibrului, erau 
purtate de o melodie ciudată. De un glas, pe jumătate șoptit, pe 
jumătate surâzător. 
Glasul unui nebun. 

Glasul lui Konrad. 

Te iubesc, Emma. 

Cuprinsă de un uriaș val de greață, Emma deschise ochii și 
vărsă direct lângă pat. 

Încă era confuză, vedea lumea ca printr-o sticlă mată, dar știa 
cine era (o femeie violată), unde era (în Clinica Park) și ce îi 
încredințase Konrad. 

— Nu te teme, am eu grijă de tine, îi spusese ţinând-o de 
mână, când și-o închipuise într-o stare de inconștienţă completă, 
în vreme ce ea era doar la suprafaţa somnului. 

— Te protejez, așa cum am făcut-o întotdeauna. 

Ea tot plutea, îndepărtându-se. Și glasul lui o tot adusese 
înapoi. 

Acum, când vărsase medicamentele, înainte să i se fi 
răspândit pe de-a-ntregul în trup, Konrad dispăruse de mult timp 
din rezerva ei. 

Dar glasul lui îi stăruia în minte. Acea îngânare monotonă, 
înfiorătoare, șoptită a amintirii. 

— Sunt îngerul tău păzitor, Emma. În ultimele luni, am avut 
grijă de tine, așa cum fac deja de-o veșnicie. Înţelegi? Pe târfe 
le-am omorât pentru tine. Ti-am restabilit onoarea. 

Abia acum, delirul din cuvintele lui căpăta pe deplin înțeles 
pentru Emma. Nu mai era decât infinit de ostenită. Însă forța 
medicamentelor psihotrope nu mai reușea s-o tragă foarte 
adânc în zona mlăștinoasă a conștienţei ei. 

— Te-am dorit din prima secundă în care te-am văzut. Erai 
mult prea mică, aveai trei ani când ai venit prima oară la mine 
în birou, cu tatăl tău. Era amenajat aproape la fel ca acum. Chiar 
și covorul era deja acolo. Mereu ţi-a plăcut să te joci pe „O”, dar 
sigur nu-ţi mai aduci aminte, erai încă atât de mică. 


VP - 213 


De aceea m-am simţit acolo ca acasă, de la început. 

Emma încercase să deschidă ochii încă din clipa aceea, dar nu 
reușise. 

— Am observat imediat că tatăl tău nu se poartă bine. Mereu 
îi căutai apropierea și el era mereu grosolan și rece. Eu, în 
schimb, n-aveam voie să-mi arăt sentimentele. Trebuia să mă 
ascund ca să te văd. 

In dulapul meu! 

— Te-am urmărit, am avut grijă de tine, te-am păzit și apărat. 
Am fost tatăl pe care nu l-ai avut niciodată. 

Konrad nu e doar Frizerul. 

El fost și Arthur! 

De aceea îi știa Sylvia numele. Nu de la Philipp l-a aflat, ci de 
la bărbatul care și-l însușise, își aminti Emma propriile gânduri, 
mult încetinite, care fuseseră întrerupte mereu de șoaptele lui 
Konrad. 

Se contactaseră, bineînțeles. Konrad sigur o vizitase pe 
Sylvie, când Emmei îi mergea atât de rău. Ca să vorbească cu 
ea despre cum ar putea fi ajutată. Ca de la cel mai bun prieten, 
la cea mai bună prietenă. 

— Toată viaţa ta am avut grijă de tine, draga mea. Ca și 
atunci când te necăjea fostul tău prieten, Benedict, îţi mai aduci 
aminte? Atât de des mi-am ţinut mâna protectoare deasupra ta 
- n-ai aflat nimic din toate astea. Mai târziu, când erai deja 
suficient de mare, m-am arătat. Dar îmi era teamă că ai putea 
să-ţi dai seama de adevăratele mele sentimente și că ai rupe 
legătura cu un bărbat mult mai în vârstă decât tine. 

Dar ești homosexual, nu? 

— Am susținut doar că aș fi homosexual. Ti-am servit o 
minciună care îmi asigura apropierea de tine, dar care, din 
păcate, ne și despărțea. Ah, cât am mai tânjit după tine! Toţi 
anii ăştia! 

Până în noaptea de la hotel! _ 

— Voiam să părăsești Le Zen și să te duci acasă, iubito. Inapoi 
la soțul tău, care tocmai era în pat cu o târfă. Ca să-l prinzi în 
flagrant. Dar ai rămas. Chiar dacă te-am speriat cu scrisul de pe 
oglindă, n-ai vrut să pleci. Așa că ţi-am tăiat părul pentru ca 
Philipp să nu te mai dorească. Ca să nu se mai culce cu tine, 
cum face întotdeauna când vii acasă. 

Aici Emma își amintea că-l auzise dregându-și glasul, cum 


VP - 214 


făcuse în noaptea de la hotel. 

— Nu te-am violat, numai că, atunci când te-am văzut întinsă 
în faţa mea, atât de pașnică... 

Emmei îi veni din nou să verse. Dădu pătura deoparte și, 
încercând să se ridice, căzu lângă pat. 

— Nu! urlă ea la glasul adevărului care prinsese rădăcini în 
mintea ei. 

— Știu, a fost o greșeală, îl auzi pe Konrad spunând. Dar nici 
eu nu mai puteam să aştept, Emma. După toți anii ăștia de 
abstinenţă, era cât se poate de firesc, doar știi. Și a fost frumos. 
Minunat. S-a petrecut foarte lin. Un act de iubire. 

Emma simţi un junghi sfâșietor în vintre. Căzu în genunchi și 
mai vărsă o dată. 

Când din stomac n-a vrut să mai iasă nimic, a dispărut și 
glasul din cap ca și cum, odată cu ultimul strop de fiere din 
trupul ei, l-ar fi scuipat și pe Konrad. 

Se ridică horcăind, ţinându-se de pervazul ferestrei și se uită 
afară. 

Aproape că se aștepta să-l vadă pe Konrad în parc făcându-i 
zâmbitor semn cu mâna, dar nu era decât un peisaj de iarnă, 
nins. Urme de iepuri prin zăpadă. O lampă care împrăștia o 
lumină blândă. 

Și mașina. 

Vechiul Saab, acoperit de zăpadă, stătea în parcarea clinicii, 
acolo unde doar medicii șefi aveau voie să-și pună mașinile. 

Emma se uită la ușă, își șterse o urmă de salivă de pe buza de 
sus cu mâneca de la cămașa de noapte și luă o hotărâre. 


VP - 215 


Capitolul 53 


Avocatul, cândva atât de energic, se împiedica nesigur pe 
picioare, prin imitaţia biroului său de avocatură. 

Incă nu-i spusese nimic doctorului Roth. Și nu reușea să-l 
privească în ochi pe psihiatru. 

Se opri tremurând, cu fața spre peretele cu fereastră din care 
televizorul fusese deja demontat și unde doar o adâncitură 
făcută din plăci de rumeguș presat mai amintea de instalaţie. 

Konrad se întoarse, dădu se sprijine de marginea biroului, 
alunecă și reuși cu greu să se lase pe-un scaun. 

— Aţi ţesut părul Emmei în covorul Enso, spuse Roth. 

Fără reproș. Fără nici cea mai vagă umbră de poftă de 
senzaţional în glas. Ca psihiatru, întâlnise la oameni anomalii 
comportamentale cu mult mai înspăimântătoare. 

— E... e... îi reveni glasul, bâlbâit, lui Konrad. Există o 
explicaţie pentru asta. 

— Sunt sigur că da, răspunse Roth. Totul se va lămuri. Chiar și 
problema cu numărul camerei. A fost 1903 sau 1905? 

— Poftim? 

— La care dintre cele două camere de trecere din Le Zen aţi 
schimbat plăcuţa de pe ușă cu numărul 1904? 

Roth observă picături de sudoare pe fruntea lui Konrad. Se 
făcuse alb ca varul. Pielea lui avea o lucire de ceară. 

— Știu, nimănui nu-i place când altcineva îi descoperă 
trucurile, zise Roth. Chiar dacă a fost o idee foarte bună să 
rezervaţi ambele camere pentru o familie cu patru persoane, 
printr-un portal pentru hoteluri, din străinătate. Fiindcă în Le 
Zen, ca și în majoritatea hotelurilor berlineze, e nevoie doar de 
cartea de credit la check-in; vă mai trebuia cineva care să preia 
cheia pentru dumneavoastră. 

Roth își încreți fruntea. 

— Aici e punctul în care nu ne-am lămurit încă în ce fel ați 
procedat. Credem că mama aceea cu trei copii chiar există; 
poate o fostă clientă care a venit în Germania la invitaţia 
dumneavoastră. Care oricum a plecat ceva mai devreme, 
conform planului, și așa aţi avut cale liberă pentru pregătirile 


VP - 216 


dumneavoastră în ziua în care a venit Emma. Puteaţi să montați 
în liniște portretul lui Ai Weiwei, și anume chiar peste ușa de 
legătură, cea fără cadru, astfel încât Emma n-a observat 
trecerea spre cealaltă cameră. Acolo aţi așteptat până când s-a 
dus la culcare. N-a fost nevoie nici măcar să vă ascundetți în 
dulap, ca pe vremuri. Roth schiță un zâmbet șters. Apropo, îmi 
place numele Arthur. Și eu sunt un fan al lui Arthur 
Schopenhauer. 

Konrad tresări când ușa falsă de birou se deschise cu un 
scârțâit sonor. Un poliţist brunet, cu trăsături grecești intră cu 
multă siguranţă de sine. 

— Profesore Konrad Luft, sunteți arestat, spuse el. 

Jorgo Kapsalos se opri la doi metri de birou, cu mâna pe patul 
pistolului de serviciu, purtat la șold. Nu cred că e nevoie să vă 
informez asupra dreptului dumneavoastră de a nu face 
declaraţii. 

Konrad ridică ochii și îl privi ca pe un extraterestru pe Jorgo, 
polițistul acela înalt, cu umeri lați. 

— Cum? croncăni el. 

Lui Roth, care rămăsese lângă canapea, i se păru că vede un 
zâmbet pe buzele lui Jorgo, dar poate că era doar o impresie, din 
cauza luminii mate a lămpii de birou. 

Fostul partener al soțului Emmei n-avea nimic dintr-un sadic. 
Moartea lui Philipp Stein îl afectase foarte mult pe Jorgo, fiindcă 
se învinovăţea că nu-și dăduse seama de mai multă vreme ce se 
întâmpla. Însă Roth nu credea că Jorgo era acum mânat de 
răzbunare. Oricum, era explicabil să simtă satisfacția că putea 
să-l aresteze pe Frizer. 

— Cum aţi ajuns dumneavoastră la mine? 

Jorgo scutură din cap și mâna i se îndreptă spre cătușele de la 
centură. 

— Avem destul timp să discutăm toate astea la secţie, când 
vă înregistrăm declaraţia. 

Konrad încuviință din cap. Se dădea bătut. 

— Incredibil, zise el și privirea i se plimba uluită prin biroul- 
decor, în care crezuse că o ajuta pe Emma, când, de fapt, el 
fusese în centrul atenţiei tot timpul. M-au dus de nas, murmură 
avocatul. 

Se uită spre ieșire. Niciunul dintre cărătorii de mobilă nu se 
întorsese la decoruri. Respectau indicaţiile primite de la Jorgo. 


VP - 217 


— Nu Emma trebuia să se simtă în siguranţă, ci eu însumi, 
aici, în mediul familiar mie. 

Chiar și în momentul celei mai mari înfrângeri, judecata lui 
Konrad funcţiona fără cusur. 

— lar pentru percheziţionarea biroului meu n-aţi fi primit 
niciodată un ordin de percheziţie. Aţi ticluit totul perfect. 
Respect. 

Konrad se sprijini sleit de birou și aici Roth ar fi trebuit să-și 
dea seama. Mai ales când îl auzi expirând sonor și braţele îi 
dispărură sub masă. 

Konrad era afectat. Sensibil. Poate chiar atât de tare încât n- 
avea să-și mai revină niciodată după lovitură. Dar schimbarea 
se petrecuse prea repede, mai ales când era vorba despre un 
om care toată viaţa se antrenase să-și controleze corpul și 
simțurile. 

Am făcut o greșeală, își zise Roth și auzi un ecou al gândurilor 
lui prin alt glas, ușor întârziat, chiar din gura lui Konrad, care 
spunea: 

— Dar aţi făcut o greșeală. 

O clipă mai târziu, pistolul pe care avocatul îl scosese din 
compartimentul secret al biroului său era în poziţie de tragere. 
Konrad îl ţintea pe doctorul Roth exact între ochi. 


VP - 218 


Capitolul 54 


— Biroul meu. Compartimentul meu secret. Asigurarea mea 
de viaţă, zise Konrad. De fapt, prevăzut pentru clienţii furioși ale 
căror procese le-am pierdut. Privite astfel, lucrurile chiar sunt în 
ordine. 

Avocatul râse trist și strânse și mai tare pistolul. 

— Trag, ameninţă el, și Roth știa că vorbea serios. Voi apăsa 
pe tragaci și atunci nu veţi mai avea nevoie de transportatori de 
mobilă, ci de oameni care să curețe locul faptei, specializaţi în 
îndepărtarea petelor de creier. 

— OK, OK. 

Roth se apropie, cu mâinile ridicate. Asta era specialitatea lui. 
Oameni răniţi psihic, în situaţii emoţionale de excepţie. 

— Ce vreţi? întrebă el. 

— Răspunsuri, spuse Konrad uimitor de calm, îndreptându-și 
acum arma spre pieptul lui Jorgos. 

Doar o venă care îi zvâcnea pe gât trăda starea de agitaţie în 
care se afla. 

— Cum de m-ați bănuit? 

Printr-un scurt schimb de priviri cu Roth, Jorgo se asigură că 
putea să răspundă serios la întrebare și spuse: 

— Nu aveam ADN, n-aveam niciun fel de dovezi la îndemână. 
În cazul Frizerului bâjbâiam în întuneric. Conform profilului făcut 
chiar de Philipp, știam că trebuie să fie „un domn mai în vârstă, 
cu gusturi mai conservatoare, cu educaţie superioară și cu un 
accentuat simț al ordinii”. 

Konrad încuviinţă și, făcând un semn cu mâna liberă, îi ceru 
lui Jorgo să continue. 

— O cunosc pe Emma de ani buni. Nu puteam să-mi închipui 
că e o profitoare cu mintea tulburată, care voia doar să 
trezească atenţia soțului. Și cu atât mai puţin că a devenit 
violentă fără vreun motiv. 

— Sigur că nu, confirmă Konrad. Mai curând Philipp. 

Jorgo încuviinţă. 

— Dar nici partenerul meu nu era un om pe care să-l cred în 
stare de violenţă fizică faţă de femei. 


VP - 219 


— Psihică, în schimb, se auzi verdictul lui Konrad, iar Jorgo 
șovăi puţin, apoi se asigură iarăși că era îngăduit să continue. 

Fie descifra corect privirile lui Roth, fie era instruit, ca poliţist, 
că era mai bine să le spui adevărul celor pe cale să comită o 
faptă violentă. 

— Philipp se purta suspect și tot mai des își exprima faţă de 
mine îndoielile în privinţa stării mentale a soției lui. Și, când am 
cercetat împreună Le Zen, mi s-a părut că mai curând căuta să 
dovedească paranoia ei decât contrariul. Și n-a vrut nicidecum 
ca Emma să afle de existenţa ușii de legătură, deși așa ceva ar 
fi însemnat balsam pentru sufletul ei chinuit. l-a ascuns și că am 
găsit urme de lipici pe perete, probabil de la fotografia cu care 
ați camuflat ușa. 

Jorgo ridică din umeri. 

— De aici încolo a fost pur și simplu logic să radiografiem 
zona privată a Emmei. Și, ce să vezi, profilul se potrivea ca și 
cum Philipp v-ar fi avut în faţa ochilor când l-a făcut. 

Konrad se prinse cu mâna de gât. ÎI fixa din nou pe Roth, atât 
cu privirea cât și cu ţeava armei. 

— Și dumneavoastră? Aţi fost eminenţa cenușie din spatele 
acestor lucruri, nu-i așa? 

— Ei bine, aș spune mai curând că m-a ajutat întâmplarea. 
Am participat și eu la acel congres la care doamna Stein a vorbit 
despre experimentele Rosenhan. Cu siguranță că nu v-aţi dat 
seama, dar drumurile ni s-au încrucișat la garderobă. Mai târziu, 
când poliţia m-a implicat, mi-am adus aminte de întâlnirea 
noastră. Presupun că nu erați acolo din interese medicale, ci 
pentru a schimba cardul de cameră din mapa Emmei? 

Konrad încuviinţă din cap și apoi spuse: 

— Nu asta a fost întrebarea. Voiam să știu dacă strategia cu 
capcana asta intră în contul dumneavoastră. 

Roth șovăi. Pe de-o parte, Konrad sigur ar fi observat dacă îl 
mintea. Pe de altă parte, medicul șef nu putea fi sincer fără să-l 
jignească pe avocat. 

După ce poliţia îi solicitase oficial sprijinul, în calitate de 
expert renumit, în ultimele săptămâni se ocupase amănunţit de 
profilul psihologic al avocatului. Studiase toate filmările de 
seminar și înregistrările de la apariţiile publice ale lui Konrad pe 
care le găsise în reţea. Analizase înfățișarea lui aproape 
pedantă, apariţiile lui mereu bine controlate, care vizau 


VP - 220 


succesul maxim, și bănuise curând că cea mai mare slăbiciune a 
lui Konrad era totodată și cea mai bună șansă pentru 
investigatorii de la poliţie: vanitatea lui narcisistă. 

— Ca să vă dovedim vinovăția, a fost nevoie să vă aducem 
într-o situaţie în care să vă simţiţi puternic, zise el. Trebuia să 
credeţi că aveţi toate firele în mână și că deţineţi rolul principal 
într-o înscenare, la fel cum faceţi de altfel și în fața tribunalului. 
Nu eram chiar foarte sigur că veţi fi de acord cu ideea mea de 
realizare a unei copii a biroului. Având în vedere că și 
dumneavoastră v-aţi străduit atât de mult cu camera de hotel, 
pentru ca doamna Stein să nu fie luată în serios de poliţie. 

— Înseamnă că în toate astea n-a fost niciodată vorba de 
Emma? 

Konrad clipi. Avea ochii umezi, dar nu ca și cum s-ar fi 
compătimit pe sine. Chiar și în acel moment extrem, părea să fie 
îngrijorat mai mult de binele Emmei. 

— O, ba da, bineînţeles că a fost vorba și despre doamna 
Stein, îl lămuri Roth. Reconstituind biroul dumneavoastră, 
puteam prinde dintr-o sigură lovitură cele două muște 
proverbiale. Emma refuza orice fel de comunicare după 
îngrozitoarele evenimente. Înscenarea a determinat-o să se 
deschidă, în sfârșit. Și să vă demaște ca ucigaș. 

Privirea lui Konrad se înăspri. Pentru o clipă avu din nou 
înfățișarea unui avocat care supune martorul părții adverse la 
un interogatoriu încrucișat. 

— De unde știaţi? De unde aţi știut că eu voi lua covorul? 

Roth clătină ușor din cap. 

— N-am știut. Sincer să fiu, până în clipa în care aţi vrut s-o 
împiedicaţi pe Emma să curețe pata, nu mi-a trecut deloc prin 
minte că s-ar putea să fie vorba de o dovadă. Apoi am văzut 
într-un prim-plan cum vi se măreau pupilele. O secundă mai 
târziu, săriserăţi deja de la locul dumneavoastră, aproape 
instinctiv. Nu voiaţi nicicum ca Emma să atingă covorul. Domnul 
Kapsalos și cu mine ne-am întrebat: de ce? De aceea ne-am 
uitat mai îndeaproape și am descoperit firele de păr pe care 
Emma, curățând, probabil că le-ar fi rupt. 

Konrad ciocăni admirativ în masă, așa cum fac studenţii, când 
apreciază un profesor. 

Jorgo își cobori încet mâna spre tocul pistolului, ceea ce nu-i 
scăpă lui Konrad. 


VP - 221 


— Nu-i o idee bună, spuse el laconic și încheieturile degetelor 
i se albiră când strânse și mai tare patul pistolului pe care acum 
îl ținea îndreptat spre inima polițistului. 

In secunda aceea, în spatele lui Roth se auzi un scârţâit. Se 
întoarse, ca și Jorgo, spre ușa „biroului” prin care nu ajungeai în 
holul cabinetului de avocatură, ci doar la cabinele de schimb. Se 
deschidea. 

Atât de lent, de parcă persoana care o împingea din exterior 
era nevoită să se împotrivească unui vânt puternic. Sau ca și 
cum n-ar fi avut putere. 

— Emma, strigă Konrad tare, vrând parcă s-o avertizeze, dar 
deja era prea târziu. 

Ea era deja în prag, cu păr scurt, fără ciorapi în papucii albi, 
purtând cămașa de noapte de spital legată la spate. 

— Ce... cauti tu aici? voise el probabil să întrebe, dar 
cuvintele i se pierdură în agitația care a urmat împușcăturii. 

Konrad privea uluit la arma din mâna lui. După toate 
aparențele, se mira de ce se întâmplase. Cobori braţul și, în 
aceeași secundă, fu doborât de Jorgo. Polițistul sărise peste 
masă cu pistolul tras. 

Roth n-avea ochi pentru lupta inegală în care avocatul era pus 
la podea, fără împotrivire, și mâinile îi erau răsucite la spate. 

O vedea doar pe Emma. 

Cum se îndrepta spre el clătinându-se. 

Pe parchetul proaspăt pus curgea sânge. Un șuvoi care se 
vărsa ca o cascadă roșie, cleioasă. Peste fotoliul de piele, în 
locul în care ar fi trebuit să fie masa joasă și unde acum nu mai 
era decât covorul Enso, pe care ea se prăbuși, în cele din urmă. 


VP - 222 


Capitolul 55 


Patru săptămâni mai târziu 


— Numărul trei, zise femeia cu obraji scobiţi și pieptănătură 
bărbătească, ce avea misiunea de a primi vizitatorii la bariera 
de securitate. 

Era înaltă, corpolentă, avea dinţii și degetele, care ar fi putut 
să cuprindă o minge de baschet, pătate de nicotină. Insă era 
prietenoasă - aproape o minune, când erai nevoit să muncești zi 
de zi în aripa de înaltă securitate dintr-o închisoare pentru cei cu 
tulburări psihice. 

— Aveţi cinci minute. 

Funcţionara arătă spre locul cu numărul indicat pus deasupra 
geamului care despărțea lumea liberă de cei aflaţi în arest. 

Konrad era deja acolo. 

Alb ca varul, numai piele și os. Barba îi fusese îndepărtată, 
dar asta îl făcea să pară și mai bătrân. Văzându-l, nu puţini se 
gândeau la moarte și la felul în care ea își punea amprenta pe 
unii oameni încă în timp ce trăiau. 

Un miros vag de descompunere plutea în sala vorbitorului, dar 
firește că era doar o închipuire, o tulburare olfactivă, fiindcă 
pieptul lui Konrad se ridică și cobora, iar aripile nasului îi 
tremurau aproape la fel de tare ca și mâna pătată de vârstă în 
care ţinea receptorul. Oricum, nici pe departe cu aceeași forță 
cu care ţinuse atunci pistolul. Nu era de mirare că îngrijitorii îi 
numeau uneori zombie pe cei care trăiau acolo. 

Nişte morți vii. Liniștiţi cu medicamente, închiși pentru 
totdeauna. 

Și aici, în sectorul pentru vizite, unde rudele stau faţă-n faţă 
cu cazuri deosebit de grele, separate printr-un perete de sticlă, 
un om normal era la fel de înspăimântat ca atunci când își 
închipuia că pe limbă îi umblă un păianjen uriaș. 

Emma luă receptorul și se așeză. 

— Îți mulţumesc, spuse bărbatul care tăiase părul la patru 
femei, ucisese trei, iar ei îi oferise cea mai cumplită noapte din 
viață. Vizita ta înseamnă foarte mult pentru mine. 


VP - 223 


— E o excepţie, zise Emma fără intonatie. Doar de data asta, 
niciodată de-acum înainte. 

Konrad dădu din cap ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Doctorul Roth te-a trimis. E de 
părere că e nevoie să tragi o linie finală, că asta ţi-ar fi de ajutor 
în terapie. 

Emma nu se putu abţine să nu-l admire pe cel care îi fusese 
omul cel mai apropiat. Într-un timp foarte scurt, clinica închisorii 
îi răpise sănătatea, înfățișarea impunătoare și farmecul tineresc, 
dar nu și inteligenţa. 

— Mă așteaptă afară, spuse ea adevărul. Cu Samson, care 
iarăși o însoțea pretutindeni. Și cu Jorgo, de care se pare că n- 
avea să mai scape vreodată. 

Emma mută receptorul la cealaltă ureche și își frecă cotul 
stâng. Pansamentul îi fusese scos de puţină vreme, se mai 
vedeau clar marginile cicatricilor de la operaţie. 

Reușise să iasă atunci, fiindcă rezervele din zona de 
securitate de la Clinica Park erau încuiate doar pe timpul nopţii. 
Oricum, în starea ei, avusese nevoie de peste zece minute 
pentru cei câţiva metri până la sala de sport. 

Din cauza împușcăturii declanșate din greșeală de arma lui 
Konrad, când apăruse ea pe neașteptate în biroul-decor, Emma 
avea să-și amintească toată viața de el, de fiecare dată când 
îndoia braţul. Însă, oricum, n-ar fi putut să-l uite vreodată nici 
dacă nu i-ar fi zdrobit încheietura. 

— Îmi pare atât de rău. Niciodată n-am vrut să te rănesc, zise 
el cu același glas pe care îl auzise ultima oară, când era pe 
jumătate adormită. 

La Clinica Park. Amintirea pe care i-o deșteptă intonaţia lui fu 
atât de puternică, încât Emma simţi din nou în gură gustul de 
acid gastric și de vomă; ca atunci când îi venise să verse în 
rezerva ei. Doctorul Roth zicea că medicamentul îi afectase 
stomacul, dar Emma știa mai bine. Glasul lui Konrad fusese cel 
care o împiedicase să-și piardă cunoștința cu totul. Și conţinutul 
mărturisirii lui fusese motivul pentru care stomacul ei se 
răsturnase și o trezise iarăși, până la urmă. 

— Din ce motiv? îl auzi ea pe Konrad și își încreți fruntea. 

— Poftim? 

— Care este motivul real care te aduce aici? Ești un om 
îndărătnic, Emma, asta am admirat mereu la tine. Forța ta, încă 


VP - 224 


de copil. N-ai fi consimţit să vii la mine la comandă, dacă n-ai 
avea ceva pe inimă. 

Emma trase aer în piept și simţi din nou respect pentru 
Konrad. Nu-și pierduse darul de a citi în ea ca într-o carte 
deschisă. 

— De fapt, e lipsit de importanţă după toate câte s-au 
întâmplat. Dar întrebarea asta... mă chinuie. 

Konrad ridică din sprâncene. 

— Ce întrebare? 

— Philipp! Cum de l-ai lăsat în viaţă? 

Işi ciupea nervoasă degetul mare. Unghiile erau din nou date 
cu lac transparent și erau îngrijit tăiate. Se dăduse cu parfum și 
se epilase. Semne exterioare de însănătoșire psihică. Dar 
înăuntrul ei se simțea brusc ca și cum ar fi început o răceală 
puternică. Avea senzaţia că i se contractau mușchii feţei și o 
dureau urechile, poate pentru că nu voiau să audă răspunsul lui 
Konrad. 

— Vreau să spun, ai ucis toate femeile acelea, dar nu și pe cel 
pe care l-ai urât cel mai mult. El era adulter, nu? N-ar fi fost mai 
simplu să-l înlături din cale? 

Konrad scutură din cap cu tristeţe. 

— lubito, chiar nu înţelegi? Voiam să te feresc de dureri, dar 
nu voiam să-ți provoc eu unele. Trebuie să mă crezi, Emma, te- 
am iubit mereu. Dar n-am acţionat niciodată egoist, nici atunci 
când am avut grijă să rămâi singură la părinţi. 

Brusc, capul lui Konrad purta o cască de motociclist și în 
mână nu mai avea un receptor, ci o seringă cu ac lung, care 
scânteia argintiu în lumina lunii. 

Bagă-te liniștită în pat, Emma, auzi ea glasul lui Arthur. Mă 
întorc îndată. 

Emma clipi și imaginea stârnită de amintiri dispăru. 

— Ce era în seringă? întrebă ea de după geam. 

— O substanţă care să provoace avortul, recunoscu el fără 
ocol. Am injectat-o în sticla cu apă pe care o avea mama ta 
lângă pat. Te rog să nu mă dispreţuiești. Cum puteam să 
îngădui să mai aducă pe lume un copil care să sufere probabil 
aceleași lovituri sufletești pe care ţi le aplica tatăl tău? Un om 
care vrea să-i facă rău fiicei lui numai fiindcă îi este frică? 

— Ești bolnav, spuse Emma și continuă: tu ai fost! Tu ai 
schimbat pastilele Sylviei. 


VP - 225 


— Ca să-l împiedic pe Philipp să te rănească și mai mult, 
făcându-i ei un copil. 

Degetele Emmei se crispară pe receptor. 

— Tu i-ai povestit despre Arthur, ca să-mi subminezi și mai 
mult credibilitatea. lar mai tărziu, i-ai spus că Philipp ar fi fost 
vinovatul ca să-și facă ceva rău. 

— Voiam doar ca Sylvia să-și ia mâna de pe el. Chiar n-am 
avut de unde să știu c-o să se sinucidă. 

— Și totuși, o ai pe conștiință. Eşti total bolnav psihic, știi 
asta? 

— Da, recunoscu Konrad. Și totuși, n-am fost niciodată egoist, 
înţelegi? Singurul lucru de care îmi păsa era să-ţi meargă ţie 
bine. Chiar dacă asta însemna că trebuie să fii cu Philipp. Cu 
proletarul, cu netrebnicul ăla de doi bani. 

Pentru o secundă, păru că vrea să scuipe pe geamul 
despărțitor. 

— Ticălosul te-a lăsat singură în nenorocirea ta. Am fost 
nevoit atunci să mă strecor în casă. Te-am supravegheat. Am 
luat chiar și pachetul de pe biroul tău și l-am ascuns câteva 
ceasuri în magazia din grădină, pentru ca Philipp să-și dea 
seama cât de răvășită ești. Și că nu poate să te lase singură în 
weekend! Nu în starea în care te aflai! Dar porcul tot a plecat. 
Nesimţitor, fără scrupule. 

— Te-ai ascuns? întrebă Emma. 

De câte ori m-ai urmărit pe ascuns în toți anii ăștia? 

Emma știa că ăsta era încă un gând înfiorător, ca și cel 
referitor la părul ei, pe care Konrad îl ţesuse în covorul Enso. Un 
gând care, cu foarte mult noroc, ar fi putut să pălească, dar care 
n-avea să-și piardă niciodată grozăvia. 

— İn magazie. In subsol. Când a avut loc discuţia voastră, 
eram în cămara din bucătărie, despărțit de voi doar de o ușă 
subţire, confirmă Konrad. 

— Ca și atunci, în spatele ușii de trecere în Le Zen, se răsti 
Emma. 

Ochii lui Konrad se umeziră. 

— Ah, micuţo, bineînţeles că acum mă dispreţuiești. 

Buza de jos îi tremura. Un firișor de salivă i se prelinse din 
gură și el nu făcu niciun gest ca să-l șteargă. 

— Voiam să înceteze să te mai rănească. Părul i l-am trimis 
doar ca să știe care sunt consecinţele când te înșală. ȘI, în 


VP - 226 


schimb, porcul le-a folosit ca să te chinuie și mai mult. Îmi pare 
atât de rău! 

— De ce anume îţi pare rău? întrebă Emma. 

Își propusese să fie mânioasă pe el. Pe drum, până acolo, 
parcursese felul în care aveau să se desfășoare discuţia și finalul 
ei. În gând, se văzuse sărind în picioare și lovind geamul 
despărțitor cu receptorul, fără întrerupere, mult timp și tare, 
până când crăpa, iar ea putea să sară la Konrad și să-i taie 
beregata cu un ciob. 

Dar acum, când şedea în fața ei ca un copil căruia i se luase 
jucăria preferată, simţea doar că are în ea un mare gol încărcat 
cu milă. 

— Nu-ţi pare rău că ai omorât toate femeile acelea? întrebă 
ea și văzu o lacrimă rostogolindu-se. Nici că m-ai urmărit toată 
viața? 

El scutură din cap plângând. 

— Și nu-ţi pare rău că m-ai drogat, și m-ai violat, și m-ai scos 
din hotel? Și că așa ai facut din mine o epavă paranoidă, care a 
înjunghiat oameni nevinovați? 

— Nu, răspunse el printre sughiţuri. Îmi pare rău că nu ţi-am 
mărturisit iubirea mea cu mult mai mult timp înainte. Atunci, 
poate că am fi avut o șansă împreună. 

Emma închise ochii, își trecu dosul palmei peste pleoape și 
puse receptorul în furcă. 

Bineînţeles, își zise ea. E bolnav. Cine ar putea să înțeleagă 
mai bine decât mine? 

Deschise ochii și-i aruncă lui Konrad o ultimă privire. 

Și, cu toate că nu învățase niciodată și nici nu încercase 
vreodată în viața ei, reuși să citească pe buzele lui Konrad ce îi 
spunea, de după geam: 

— Din dragoste, Emma. Am făcut totul din dragoste. 


[ 


Cele mai mari crime se petrec din dragoste. 
Viktor Larenz 


VP - 227 


Zece ani, Fitzek 


La zece ani eram în clasa a V-a B de la școala Wald și eram 
atât de îndrăgit pe cât poţi să fii când trebuie să porţi hainele 
fratelui cu șapte ani mai mare și ești în urmă cu un deceniu 
chiar și în privinţa frizurii (mama-made). 

Imaginaţi-vă un băiat posac, cu nas lat, tunsoare „castron”, 
pantaloni scurţi de piele și o servietă de aluminiu, care preferă 
să-și petreacă majoritatea timpului liber în biblioteca școlii. Da, 
exact: eram clasicul șoarece de bibliotecă pe care nimeni nu-l 
dorea în echipă la VSlkerball!0, decât eventual drept „carne de 
tun”. 

Ei, da, și apoi a venit Ender. 

Repetent de două ori, turc din Germania, cel mai mare 
derbedeu al școlii. Când a intrat în clasă, am crezut că venise un 
părinte să-și ia copilul mai devreme. Însă apoi, cel mai cool 
dintre cool! a fost așezat chiar lângă mine. 

Diriginta se gândise probabil că silitorul (adică eu) ar putea să 
aibă o bună influență asupra cazului-problemă (adică Ender). 
Firește că a fost exact invers. Ender mi-a schimbat viața; în 
special fiindcă mă plăcea, ceea ce putea să fi fost din cauză că îl 
ajutam la teme. Și, credeţi-mă, asta se întâmpla fără niciun fel 
de constrângere și fără să fi fost nevoit să-i cedez în schimb 
încălțările de sport. Dimpotrivă, ca să mă scape de bărcile mele 
oribile, mi-a adus, de la magazinul de articole sportive al tatălui 
său, primele mele ghete Adidas, care puteau fi colorate după 
dorință. 

Și faptul că el, popularul, a devenit prietenul meu a avut efect 
asupra turmei de colegi care până atunci nu voiau nici măcar să 
mă ignore. 

Ender m-a învăţat multe lucruri utile de care, ca elev de 
gimnaziu, ai neapărată nevoie: de pildă, cum să fumezi o ţigară 
de foi (proastă idee să încerci așa ceva în spatele școlii, în timp 
ce profesorul de sport trece pe acolo făcându-și alergările). Mai 
târziu, a adus de acasă, pe ascuns, casetele tatălui său cu filme 
nerecomandate minorilor (Rollerball, Class of 1984, The Evil 
Dead, Dawn of the Dead și, firește, Escape from New York cu 


19 joc de echipă, cu mingea, cu un număr variabil de jucători. 
VP - 228 


Kurt Russel). Acum, probabil că bănuiţi de unde provine 
pasiunea mea pentru thriller. Pe scurt: sunt multe pentru care 
trebuie să-i fiu recunoscător lui Ender și, bătrâne, e frumos să 
fim prieteni și azi, peste atâţia ani! Bineînţeles că te vizitez și 
duminica viitoare la penitenciar (glumă). 

Așa, acum am de sărbătorit pentru a doua oară o aniversare 
de zece ani. Și pot să afirm pe bună dreptate că ultimii ani au 
fost printre cei mai intenși și mai fericiţi din viaţa mea. 

Adesea sunt întrebat ce s-a schimbat în viata mea de când 
sunt autor. Răspunsul meu standard este: nu multe. Conduc tot 
un Ferrari și dorm în continuare în vila mea cu 20 de camere din 
Grunewald. (Pe Facebook ar trebui să adaug acum un smiley ca 
să lămuresc că și asta este o glumă. Cel mai bine, unul cu 
lacrimi în ochi. La naiba, mi-ar plăcea să știu când am râs pentru 
ultima oară la fel ca acest smiley-cu-lacrimi, folosit inflaţionar, 
dar mă abat.) 

În ultima decadă, viaţa mea s-a schimbat într-adevăr în chip 
dramatic, mai ales pentru că mi-a fost îngăduit să cunosc 
nenumărați oameni grozavi, pe care, fără activitatea mea de 
scriitor, nu i-aș fi întâlnit niciodată. In primul rând pe 
dumneavoastră! 

Recunosc: în 2006, când am făcut publică adresa mea de e- 
mail, la debut, în prima mea carte, Terapia; eram cu foarte naiv. 
Contam pe o mână de mesaje. Poate vreo douăsprezece, în care 
cititorii să mă facă atent la greșeli ortografice, să mă critice sau 
să spună câteva cuvinte de laudă. Dar am greșit mult. 

Au fost scrisori ca acestea, care îmi arătau de ce scrisul este 
cea mai frumoasă meserie din lume. 


Bună ziua! 


Cu aproximativ doi ani în urmă, când am citit Terapia, eram 
pe cale să închei clasa a X-a. N-aveam idee ce să fac cu viitorul 
meu, pur și simplu pluteam. Era un sentiment îngrozitor, pentru 
că fiecare iși planifica drumul în viată, iar eu pur și simplu nu 
știam ce să fac. După ce am citit Terapia, mi-a venit ideea ca un 
fulger... Între timp, îmi dau bacalaureatul și probabil că într-un 
an voi începe studiile de psihologie. Și asta doar mulțumită 
dumneavoastră și Terapiei. Palpitanta dumneavoastră carte, cu 
fascinantele incursiuni în psihicul omenesc, mi-a arătat ce 
doresc să fac cu adevărat. Așadar, cărțile dumneavoastră mi-au 


VP - 229 


schimbat întreaga viață în adevăratul sens al cuvântului și 
pentru asta aș dori să vă multumesc! 


Dragi salutări, Simone B. 


Mică observaţie: să nu înțelegem greșit. Tânăra cititoare se 
înșală. Evoluţia pozitivă din viaţa ei nu mi-o datorează mie, ci 
exclusiv ei înseși. Eu am avut doar norocul să-mi fie îngăduit s-o 
însoțesc puţin pe calea aceasta. La fel ca pe Britta S.: 


Dragă Sebastian, 


În anul 2013, fiul meu, care avea atunci doi ani, a trecut pe 
lângă moarte. Stăteam ore în șir la spital, lângă patul lui și îl 
lăsam singur doar când mă dădeau afară asistentele. Într-una 
dintre „pauzele“ mele am umblat prin oraș și, într-o librărie, am 
dat peste una dintre cărțile tale. Întoarsă la spital, mulțumită 
romanului tău Așchii, am putut într-adevăr, din când în când, să 
fac abstracție de agitația și de piuiturile de la terapie intensivă 
și să mă gândesc la cu totul altceva. 


Până azi, am primit peste 40.000 de mesaje. Nu toate sunt 
atât de emoţionante, dar multe conţin povesti foarte personale. 
Și, după „zece ani, Fitzek” (pentru unii critici sinonim cu 
„pedeapsă maximă”), doresc să împărtășesc cu dumneavoastră 
câteva dintre aceste scrisori. 

Ca să se potrivească cu cei zece ani, am selectat zece 
scrisori, zece cititoare și cititori care - reprezentându-i pe mulți 
alţii -, dau un răspuns personal la întrebarea referitoare la 
călătoria vieţii lor, în care mi-a fost îngăduit să-i însoțesc. 

Multe mailuri au ajuns la mine după aprilie 2016, când mi-am 
povestit planul în rețelele de socializare. Și, în ultima vreme, 
nimic n-a fost mai dificil decât să aleg din mulţimea de mesaje 
demne să fie citate. Le-am mai scurtat ici și colo și, uneori la 
rugămintea celor implicaţi sau acolo unde mi s-a părut potrivit, 
am anonimizat nume și locuri. 

Incă o mică, dar importantă observaţie: toate scrisorile care 
urmează îmi sunt adresate personal. Și totuși, atunci când am 
făcut selecția, s-a strecurat în mine gândul că ele nu-mi sunt 
adresate doar mie. Ci fiecărui autor preferat. 

Sunt convins că multe dintre colege și mulți dintre colegi 
primesc reacţii similare. Sau ar primi, dacă ar căuta să aibă 

VP - 230 


contact cu cititorii. De aceea, pot să le recomand tuturor celor 
care publică o carte: daţi-vă adresa de contact. Și răspundeți! 
Oameni buni, dacă n-o faceți... Citiţi voi înșivă ce pierdeţi: 


Dragă domnule FitzeK, 


Trebuie să vă mulțumesc. Cu exact opt săptămâni în urmă v- 
am citit ultimul thriller, în decurs de trei zile, și asta m-a ferit de 
căderi nervoase și mi-a potolit dorinta de a-i sări cuiva de 
beregată. Fiindcă exact cu opt săptămâni în urmă eram în sala 
de nașteri ca s-o aduc pe lume pe fiica mea. Ceea ce sună atât 
de frumos și de simplu s-a dovedit foarte repede a fi ceva foarte 
neplăcut și enervant. Nu vreau să intru în detalii, fiindcă 
experiența îmi spune că nu mulţi bărbați vor să ştie așa ceva. Pe 
scurt: ai dureri, trebuie să zaci ore în șir mai mult sau mai putin 
nemișcată și, din când în când, să umbli (ceea ce în chip de 
balenă cu picioare de elefant nu-i chiar excitant). Timp de trei 
Zile, fără rezultate notabile. O femeie în durerile facerii poate să 
pară agresivă. Credeţi-mă: o femeie care se pregătește să nască 
devine o armă mortală. Dar, slavă Domnului, aveam la mine 
cartea dumneavoastră, pe care soțul meu și cu mine o citeam 
cu rândul, în timpul fazelor de stat lungită. Asemenea tuturor 
celorlalte cărți ale dumneavoastră, și asta a mers ca unsă grație 
tensiunii, încât reușeai să uiţi de trecerea timpului. În schimb, 
fiica noastră nu voia să vină ușor, așa că, până la urmă, am 
aterizat în sala de operații. Dar asta e altă poveste. Important e 
că am citit o carte grozavă și că avem cea mai grozavă fiică din 
lume. Moaselor li s-a părut cam ciudat că citeam în sala de 
nașteri o carte despre răpirea unui copil și câteva au emis teoria 
că din cauza asta bebelușul nostru n-avea chef să vină pe lume. 
Deci, dacă în scurt timp veți fi contactat de vreo autoritate 
federală ca să vă ceară să imprimaţi în viitor vreun avertisment 
pe cărțile dumneavoastră, noi suntem de vină! © 


Dragi salutări, Andrea S. 


PS: Puteţi să nu vă grăbiţi cu următoarea carte. În 
următoarele patru până la șase luni nu voi ajunge să citesc, din 
păcate. 


Dragă domnule Fitzek, 


Înainte de toate: înghit cărți de 60 de ani. Pe vremuri, mi-am 
VP - 231 


petrecut mult timp cu Böll. Din tonele de cărți, el e unul dintre 
aleșii de ale căror cărți nu m-am despărțit. 

De când sunt bolnav incurabil de cancer și trupul mă 
părăsește treptat, lectura continuă totuși. Mormanele de pe 
noptieră au dispărut. De dragul sotiei, mi-am cumpărat un 
Reader. Acum am timp să mă uit și la televizor, când nivelul de 
morfină îmi permite. Ce porcărie imbecilizantă! Îmi mai 
programez doar emisiuni autentice (Arte, 3Sat și documentare 
bune, de pe alte canale), care corespund stării mele de spirit de 
acum, în special de satiră, umor și artă dramatică germană de 
calitate à la Schlachthof, Franken, Ladies Night. Toate astea și 
de asemenea Kurt Krâmer. 

Acolo v-am văzut și subito v-am căutat pe Google. Mi-am luat 
cărțile pe Reader și, cu două ore în urmă, am încheiat Noah. 

Ce ati scris aici aproape că-mi blochează tastatura iPad. Nicio 
carte nu m-a impresionat așa. Amprentele spirituale ale pasului 
dumneavoastră apăsat îmi cutreieră sufletul. Sunt bucuros că 
am mai putut să citesc așa ceva și vă multumesc din inimă! 

Din nefericire, acum sunt și mai trist, când vorbesc cu 
nepoata mea aflată la pubertate. Credem că suntem niște 
oameni preocupati de mediul înconjurător, ecologişti în 
profunzime. Și cu toate astea, urma lăsată de o talpă de-a 
noastră ajunge de la Zürich la Hamburg. 

Am comandat o „adevărată” carte, Noah pentru un prieten de 
școală. Inainte el era șeful de la McKinsey Elvetia și făcea 
misionariat în favoarea creșterii economice! Poate îi vine pe gât. 


Vremuri frumoase dumneavoastră și familiei! 
F.E., Zurich 


Salut, Sebastian, 

Mă numesc Janine, am 28 de ani și lucrez ca florăreasă. Fiului 
meu de aproape zece luni îi place cel mai mult să-l ia pe Fitzek 
de pe noptiera mamei. 

N-am avut parte în viață de experiențe nefericite peste care 
Fitzek să mă fi ajutat să trec; n-am trăit lucruri rele, ca să mă 
regăsesc apoi în cărțile tale, prin tine mi-am descoperit pur și 
simplu dragostea pentru lectură. 


(Atenţie, rezumat! Ignoraţi acest mail dacă nu cunoașteți încă 


VP - 232 


Zdrobitorul de suflete și doriţi să-l citiţi.) 


Dragă Sebastian, 


În toamna anului 2010 am hotărât să mă supun unui 
tratament în sectia de psihiatrie a unui mare spital fiindcă 
aveam tulburări anxioase, cu care n-am putut să mă descurc de 
una singură. Privind retrospectiv, asta a fost cea mai bună 
decizie posibilă - am mintea din nou sănătoasă și eliberată. Am 
reușit să-mi controlez problema fără medicamente, doar prin 
conversații și exerciții mentale. 

Intr-una din seri nu puteam să dorm și am scotocit raftul de 
cărți din camera comună. Am găsit Zdrobitorul de suflete a/ unui 
anume Sebastian Fitzek, care la data aceea nu-mi era deloc 
cunoscut. Am înghiţit cartea în două nopți și mi-am spus: 
personalul de-aici chiar e nostim, lasă la dispoziția unui grup de 
nevrotici cu tulburări obsesiv-compulsive, unor schizofrenici și 
pacienți cu burn-out tocmai un thriller, a cărui acțiune se 
petrece la balamuc. Și, în plus, chiar terapeuta este adevărata 
nebună! 

Oricum, am recomandat cartea cu multă căldură și celorlalti 
pacienți și mulți au îndrăgit-o la fel de mult ca și mine. Doar că 
apoi n-am mai avut chiar toată încrederea în terapeuții noștri. 

Cele șase săptămâni s-au încheiat în cele din urmă, iar eu am 
primit o „temă pentru acasă” deosebită. Trebuia să scriu care 
erau țelurile mele imediate, pentru următorii ani. Ale mele erau: 
să fac un copil și să scriu eu însămi un roman polițist. Mi-am 
spus: ce poate Fitzek pot și eu - la urma urmei, cunosc lucrurile 
din interior... © 

Între timp - cinci ani şi jumătate mai târziu - am trei copii și 
am publicat două romane polițiste la o mică editură. Acţiunea 
primului se petrece, firește, la balamuc, la fel și a celui de-al 
doilea, parțial. 


Dragi salutări, Elizabeth B. 


Salut, domnule Fitzek, 


AȘ dori să vă povestesc ceva. 

Cu trei luni în urmă am staționat la Kabul. M-am întâlnit cu un 
soldat englez și ghiciţi ce carte citea? Bineînțeles că una dintre 
ale dumneavoastră. Mi s-a părut ciudat - sau, mai curând, 

VP - 233 


fascinant, că citea tocmai Amoc. Dacă te gândești că teoretic 
noi purtam un război. Ar fi putut să citească și Harry Potter sau 
Playboy. Ce știu eu? 

Am vorbit cu el și mi-a spus că avea la el toate cărțile pe care 
le scriseserăți. Chiar pe toate. 

Spunea că era ceva magic în cărțile dumneavoastră. Trebuie 
să mai adaug că nu sunt un mare cititor și, în fond, nici un om 
care să creadă în magie. Cu toate astea m-a convins să vă 
citesc și eu cărțile. 


AȘ vrea să vă multumesc. Pentru faptul că noaptea la ora 
două scriu e-mailuri unor oameni cu totul necunoscuți și pentru 
că ati ușurat viața soldatului englez în această situație psihică 
de excepție. 


Cu speranța că vă petreceti noaptea dormind. 
Salutări prietenești, Z.V. 


Dragă domnule FitzeK, 


Niciodată n-am citit prea mult. Desigur, din când în când mi 
se mai rătăcea câte o lectură în geantă, mai ales în concediu, 
adesea din cauza școlii. Intr-o zi ploioasă de toamnă, mi-a căzut 
în mână Zdrobitorul de suflete. Am început să citesc dimineața; 
seara deja mă îndreptam febril spre ultimele rânduri. Înghitisem 
o carte într-o singură zi! Poate că pentru mulți entuziasmați de 
lectură așa ceva e un lucru de la sine înțeles, dar pentru mine 
era o premieră. 

Incepând de-atunci, am citit o carte după alta, m-am interesat 
mai mult de literatură, am început să scriu chiar și eu niște 
povești și, până la urmă, am fost studentă la germanistică. Nu, 
nu pentru pedagogie. Deși mentorii de atunci, de la universitate, 
încercau să mă convingă că aveam s-o sfârșesc ca șofer de taxi 
cu studiile acelea (n-am nimic împotriva meseriei de taximetrist, 
dar mie nu-mi place să conduc cu viteză, pe autostradă, 
noaptea și pe ploaie.) 

După studii, am absolvit o practică la ziarul local. Un an mai 
târziu, mi-am început voluntariatul, iar azi, la 27 de ani, pot să 
mă numesc redactor. Cu opt ani în urmă, toate astea păreau 
infinit de departe. Un vis pe care niciodată nu îndrăznisem să-l 
visez. 


VP - 234 


Dar încă nu am ajuns la capăt: marele meu tel în viață este 
să-mi văd propria carte pe rafturile tuturor librăriilor. 

Domnule Fitzek, poate că nu sunteți răspunzător pentru 
realizările mele. Insă, cu ceea ce faceți, mi-ati dat un impuls în 
direcția decisivă. 


Cu afecțiune și salutări prietenești, Maxi O. 


Dragă Sebastian! 


Era sfârșitul lui aprilie 2015 la Tena, Ecuador, și prima mea zi 
liberă, de luni întregi. 

Cu o zi înainte, concurasem cu maestrul ecuadorian la 
kickboxing, categoria semimijlocie, ca să fac rost de bani pentru 
o femeie bolnavă, care avea datorii foarte mari. 

Ceea ce îmi dăduse de furcă mai mult decât antrenamentul 
Zilnic de cinci ore și dieta fără alcool, a fost organizarea 
enervantă a evenimentului. 

De aici am învățat că pot să mă las bătut din nou, cu plăcere, 
pentru o cauză bună, dar că sigur nu voi mai planifica vreun 
eveniment împreună cu o instituție publică. 

Lupta a putut avea loc, până la urmă, în primul rând 
mulțumită ajutorului dat de multi prieteni și chiar am reușit să 
ștergem toate datoriile femeii. 

Fericit de reușita acțiunii, am hotărât să plec la Banos - o 
stațiune balneară cu saloane de masaj și băi termale, aflată la 
numai trei ore distanță - ca să-i ofer putină relaxare trupului 
meu căznit. 

Spre seară, am vizitat un prieten din Germania, la pizzeria lui, 
ca să-i multumesc pentru sponsorizare și, cu ocazia asta, i-am 
cercetat și etajera cu cărți, al cărei conținut e pus la dispoziția 
clienților pentru împrumut. 

Colecţionarul de ochi a fost titlul primei cărți pe care am luat- 
o în mână. Sebastien Fitzek. Hm, încă n-am auzit de el. Dar 
oricum Îmi place să citesc thrillere și poate că, înainte de 
culcare, voi arunca o privire, în caz că nu sunt prea obosit, mi- 
am spus. 

Colecţionarul de ochi m-a ținut treaz de la ora 22:00 și până la 
03:30. N-am putut să las cartea din mână și așa, a doua zi, nu 
m-am trezit și n-am mai ajuns la serviciu, la Internetcafé. Fără 
să mai stau pe gânduri, ti-am scris un e-mail în care te rugam 


VP - 235 


să-mi trimiti o motivare pentru orele de muncă nefăcute și am 
primit prompt un răspuns: fiindcă nu știai spaniolă erai nevoit să 
renunti la o scrisoare adresată angajatorului meu. De atunci, ti- 
am citit toate romanele, iar Colecţionarul de ochi a rămas 
favoritul, 


Dragi salutări, Hannes K. 


Dragă Sebastian, 


Sper că Îmi scuzi formula de adresare atât de personală, dar 
după ce ne cunoaștem de atât de mulți ani, m-am gândit că a 
sosit vremea să te tutuiesc. Bineînţeles că nu ne cunoaștem în 
realitate, însă cărțile tale mă însoțesc deja de multă vreme: și 
de data asta n-aş vrea să renunt la a-ți scrie câteva rânduri 
referitoare la ultima ta operă. Cititul acestei cărți a fost pentru 
mine altfel. Am în spate un an turbulent. Niște morți, un 
accident de mașină... și apoi, brusc, la 1 septembrie, minunatul 
meu fiu, Moritz, de șapte ani, n-a mai putut să se miște cum 
trebuie. Avea paralizie pe partea stângă. Suspiciune de atac 
cerebral. S-a diagnosticat o inflamare a meningelui și o 
neuroborelioză. Am petrecut aproape o lună în spital. Mi-era o 
frică îngrozitoare. Va reuși? Va putea să vorbească din nou? Era 
extrem de curajos. N-a vărsat nicio lacrimă. Nu puteam să-mi 
abat gândurile, niciun film, nicio carte... Și acum intri tu în joc. 
Într-o zi iarăși foarte dificilă, a venit sora mea și mi-a spus: am 
exact ceea ce îti trebuie acum. Mi-a dat noua ta carte. 

Astfel, mi-ai dăruit câteva ceasuri în care am putut să mă 
desprind și asta a fost balsam pentru sufletul meu. lti 
multumesc pentru ele. 


Pe data viitoare. 
Cu drag, Tina 
PS: Fiului meu îi merge bine. 


Salut, domnule Fitzek, 


Mă numesc Anja P., acum fac niște cursuri de specializare și 
am 21 de ani. 

Sinceră să fiu, n-am de oferit o poveste palpitantă, una 
înduioșătoare sau fascinantă. Cărțile dumneavoastră m-au 
introdus pur și simplu în lumea thrillerelor și a psycho- 


VP - 236 


thrillerelor. 


Salut Sebastian, 


Ai fost prezent într-una dintre cele mai importante călătorii 
din viața mea și a viitoarei mele soții. Aceea a sarcinii cu fiul 
meu Erik. 

Jumătatea mea este librăreasă și de aceea predestinată, dar 
și eu am citit mult în timpul ăsta, când ne petreceam serile pe 
balcon. Astfel, la recomandarea dragei mele am făcut cunoștință 
cu cărțile tale, prima fiind Noah. 

Mișcările au devenit mai anevoioase, însă fantezia a fost 
trimisă de tine să călătorească. Asta ne-a făcut foarte bine, mai 
ales doamnei mele. 

La 7 octombrie 2015 a venit sorocul, un om mititel a devenit 
centrul vieții noastre. Ceea ce a adăugat ceva diferit ca emotii 
consumului de Pasager 23. 

La 7 mai 2016 ne-am căsătorit, mesele de la nuntă nu purtau 
numere, ci nume de autori: Carrol, Ende, Fitzek, Golding, 
Lindgren, Mann, Martin. Orwell. 

Ideea de ati alege numele i-a aparținut prietenei mele Andrea, 
devenită curând sotia mea. 


Cu salutări prietenești, 
Daniel M. 


Dragă Sebastian, 


Adesea, cel mai greu este să reușești să începi cum trebuie, 
indiferent dacă este vorba de o scrisoare, un mail, de meserie 
sau de viata adevărată. Cu ceva timp în urmă, m-aș fi descris la 
începutul acestor rânduri drept un om inteligent, cu simtul 
umorului, care are totul sub control și care a fost înzestrat și cu 
o înfățișare fantastică. Între timp, am fost nevoit să recunosc și 
să învăţ că drumul către o existență împlinită trebuie să 
respecte un principiu: fii sincer cu tine însuţi! Cel mai neplăcut 
adevăr e mai bun decât orice minciună. 

De aceea, voi începe pur și simplu cu prezentarea mea, așa 
cum am făcut zilnic în ultimele luni: sunt Fabian, am 34 de ani, 
căsătorit, am un fiu de trei ani și sunt politoxicoman, cu accent 
pe cocaină. 

In ultimii 18 ani am băgat în mine toate drogurile, am pierdut 


VP - 237 


din vedere viața adevărată și eram pe calea autodistrugerii 
totale. Aș putea s-o iau pe departe, dar nu despre asta este 
vorba în scrisoarea asta. În schimb, aş vrea să arăt cum tu, 
Sebastian, ai devenit o parte din viața mea și cum ai contribuit 
să-mi pot regăsi liniștea interioară și cum, pe de altă parte, am 
putut să-mi descopăr alte interese, care îmi dau posibilitatea să 
fiu din nou un om de care au nevoie sotia și fiul meu. In această 
scrisoare rămân pur și simplu la „tu”, sper că este în ordine. Din 
respect aș prefera „dumneavoastră“, totuși am sentimentul că 
scriu aceste rânduri mai curând unui camarad, decât unui 
vreunui scriitor. Nicio grijă, nu va deveni un cântec de laudă 
fanatic și nici n-am să mă transform într-un fan care îşi tatuează 
numele tău. Deci să fii sigur că dacă la show-ul de zece ani de la 
Bochum (unde voi fi de față) iți zboară pe scenă niște bikini- 
tanga roz, nu-s de la mine ©. 

A început în decembrie 2015, când, cu o săptămână înainte 
de începerea terapiei mele, soția mea și cu mine am umblat prin 
oraș și am făcut ultimele cumpărături pentru șederea la clinică. 
Fiindcă nu aveam voie să iau cu mine nici telefon mobil, nici 
laptop sau altele asemenea, a trebuit să mă gândesc la o 
alternativă ca să-mi umplu timpul acolo. În momentul acela, 
citisem cel mult o mână de cărți în viața mea - biografii ale unor 
ucigași de profesie, traficanti de droguri și rockeri. Am citit 
lecturile obligatorii pentru școală cel mult pe jumătate și fac 
parte din categoria de oameni care mai curând sunt dotați cu un 
joy-pad decât să arate vreun interes pentru cultură, cărți sau 
istorie. Multumită iubitoarei femei de lângă mine, au fost aduse 
câteva cărți de pe raft și am ajuns să cumpărăm, la întâmplare, 
Profil Joshua. De ce? Nu știu. 

Seara am rămas acasă cu soția și fiul meu, fiindcă orice spatiu 
liber era primejdios pentru mine și, la vremea aceea, presiunea 
dependenței mele ar fi avut câștig de cauză. A fost cea mai 
bună decizie pe care o luasem în ultima vreme, fiindcă așa a 
început nebunia pozitivă. Am început să citesc, pentru prima 
oară nu era o lectură obligatorie, o istorie despre gangsteri, sau 
povestea inflorită a unui baron al drogurilor. Peste primele 
pagini am trecut doar o privire rapidă, apoi am dat foile înapoi și 
am început din nou, dintr-o clipă într-alta m-am cufundat într-o 
lume pe care n-o cunoscusem până atunci. Am uitat de tot ce 
mă înconjura, n-am simţit presiunea dependenţei, a depresiilor 


VP - 238 


care să se strecoare, nu m-am gândit nicio clipă că aș fi putut să 
mă îmbăt în vreo cârciumă. Nu, pentru prima oară în viața mea 
eram în altă lume, așa cum știam că se poate doar ametit de 
droguri. larăși puteam să mă concentrez la ceva pentru mai 
mult timp și incredibilul consta în faptul că îmi făcea plăcere, era 
ca și cum m-aș fi uitat la un film. A doua zi am luat din nou 
cartea în mână și am constatat că nu-mi trecuse interesul, ci, 
dimpotrivă, creștea intruna. Așa a mai mers câteva zile și n-a 
mai durat mult până când am terminat de citit cartea și eram 
mândru. Mândru să fi făcut ceva nou, mândru să fi terminat o 
carte fără să fi fost silit și mândru să fi descoperit nouă pasiune. 
Deoarece încă nu începusem terapia, m-am mai dus o dată la 
librărie și mi-am cumpărat Pasagerul 23 și Noah. Un coleg mi-a 
mai dat Vânătorul de ochi și Colecţionarul de ochi. Așa eram 
aprovizionat și puteam să mă dedic noului meu hobby. 
Descoperirea noului domeniu de interes m-a ajutat să pot 
rezista la anumite situatii critice, să-mi regăsesc liniștea 
interioară și să devin un familist mai calm. M-a ajutat și încă mă 
ajută să scap de stres, să uit de griji și de dependenta mea 
pentru un timp. Efectul secundar care rezultă de aici, faptul că 
fantezia, imaginația, vocabularul și setea de cunoaștere sporesc 
continuu, că puterea de concentrare revine la ce era și că în 
acest timp pot să mă deconectez este indescriptibil. Am făcut 
atât de multe greșeli în viața mea și este aproape o minune că 
soția și copilul mai sunt cu mine și că nu sunt urmări persistente 
datorate consumului de droguri. Bineînţeles că nu doar cititul m- 
a ajutat să găsesc drumul înapoi spre viată. La o asemenea 
schimbare contribuie mulți factori: familia, prietenii adevărați, 
conditiile sociale, meseria și propriul simt de autoconservare. 
Însă la o jumătate de an după experiența cu primul Fitzek în 
mână, pot să afirm cu toată convingerea că un concurs de 
împrejurări fericite a condus la o schimbare decisivă în viata 
mea. 

Nu mai este nevoie să spun că între timp am citit toate cărțile 
tale. Și acesta este și motivul pentru care scriu această 
scrisoare. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă în ziua 
pomenită din decembrie 2015 mi-aș fi ales o altă carte. Cărțile 
tale mi-au asfaltat un drum pe care pot să merg și să trăiesc. De 
mers trebuie în continuare să merg singur, dar cărțile tale mi-au 
simplificat definitiv timpul petrecut la terapie și drumul înapoi 


VP - 239 


spre viață, fiindcă puteam să mă cufund continuu într-o lume 
care Îmi îngăduia și încă îmi îngăduie să mă rup de toate. Doar 
oamenii care au fost la fel de aproape de prăpastie ca mine pot 
să-și dea seama ce înseamnă asta. Astfel, aș vrea doar să 
mulțumesc că mi-a fost îngăduit să iau parte la existenţa ta de 
autor și să te încurajez să te tii de ea măcar încă zece ani. 


Aceasta a fost scurta mea călătorie la care poate că nu tu ai 
fost neapărat pilotul, dar cu siguranță o parte importantă a 
echipajului și în timpul căreia ai contribuit indicând direcţia din 
cockpit! 

Acestea fiind zise, îmi iau rămas bun, la fel cum m-am 
prezentat, doar cu o mică, hotărâtoare schimbare: eu sunt 
Fabian, am 34 de ani, căsătorit, am un fiu de trei ani și sunt 
politoxicoman, cu accent pe cărțile lui Fitzek ©. 


Stimate domnule Fitzek, 


În primul rând, noi, clasa a XI-a B-T de la școala de meserii 
Traunstein am dori să vă multumim pentru cartea 
dumneavoastră Zdrobitorul de suflete. Ne-a folosit ca lectură la 
orele de germană. 

Bineînțeles că fiecare dintre noi a avut propria părere referitor 
la carte, dar în general, ca lectură școlară, a fost grozavă: nu 
doar pentru noi, elevii, pentru că a fost ceva diferit, o carte 
palpitantă, ci și pentru profesoara noastră care, pe baza cărții 
dumneavoastră a putut să ne facă să înțelegem mijloacele 
specifice creației narative, cum ar fi redarea spațiului și 
construcția, crearea tensiunii și trăsăturile unui psycho-thriller, 
ca specie literară. 

In final a trebuit să abordăm creativ opera dumneavoastră și 
să devenim productivi, la rândul nostru. În cazul în care sunteţi 
curios de rezultatele acestei abordări a romanului 
dumneavoastră, să vă uitati în dropbox, pentru care vă trimitem 
linkul. 

Oricum, ne-a făcut plăcere cititul, la fel și jocul și am mai și 
învățat ceva - așadar, multumiri! 


Salutări prietenești, clasa a XI-a B-T 


PS: De altfel și eu m-am bucurat de cartea dumneavoastră 
(chiar la două clase) și, după o săptămână am avut deja o 


VP - 240 


discuție cu părinții din cauza scenei inițiale de la Zdrobitorul de 
suflete (spun doar: ciocan de lipit și masă ginecologică) © 


A dumneavoastră Elke W. Profesoară) 


(Și, încă o dată, Zdrobitorul de suflete care, evident, îi chinuie 
nu doar pe elevi, ci și pe studenți...) 


Salut, Sebastian, 


Cărțile tale mă însoțesc deja în viața privată de trei ani. 

Totuși, pe lângă admirația mea privată, tu ai reușit într- 
adevăr să mă însoțești și în evoluția mea academică. Studiez 
germanistica și sociologia la Universitatea Goethe din Frankfurt 
și, în semestrul de vară 2015, am scris o lucrare pe tema teoriei 
paratextului - și anume despre Zdrobitorul de suflete. Pe 
îndrumătorul meu, care nu auzise nici de tine, nici de cărțile 
tale, l-a dat gata misteriosul bilet galben ca paratext. Lucrarea 
cu tema Trecerea hotarului dintre ficţiune și realitate. 
Deschiderea unei creaţii ficționale prin paratexte, după thrillerul 
lui Sebastian Fitzek, Zarobitorul de suflete a fost considerată 
lucrare de examen la sfârșit de modul și mi-a adus nota 1,7. 
Foarte entuziasmat de (citez păstrând sensul exact) 
„genialitatea autorului, în ceea ce priveste modul de acaparare 
a cititorilor”, îndrumătorul meu a acceptat propunerea mea de a 
dezvolta lucrarea, transformând-o în lucrare de absolvire. De- 
acum înainte, mă însotesti până în octombrie, la lucrarea de 
licență. Ea se va ocupa fie de Zdrobitorul de suflete în 
continuare, fie îmi voi surprinde îndrumătorul cu ultima ta carte, 
Profilul Joshua. Vreau să spun, o carte ca paratext la o carte - se 
poate mai bine? 

Îți multumesc! 


Dragi salutări, Julia (24 ani) 


Salut, Sebastian, 


În 2010 am întâlnit un tânăr. Ne-am văzut mai des, 
întâmplător venea la aceleași petreceri - cum se mai întâmplă - 
și ne-am dat întâlnire, doar noi doi. A fost cea mai rea întâlnire 
pe care am avut-o până atunci - atât de rea încât am sunat-o de 
la toaletă pe sora mea și am rugat-o să mă sune înapoi și să-mi 
explice insistent și cu glas tare că trebuise să mă întorc imediat 


VP - 241 


acasă. 

Așa a și fost, dar din nefericire, alesul a vrut să-l iau cu mine. 
Nu-s un neom și am acceptat să fiu taxi ©. Pentru ca pe drum 
tăcerea să nu fie penibilă, l-am întrebat dacă ii place să 
citească. A spus că da. Așa că l-am întrebat care este autorul lui 
preferat. Răspunsul lui: „Sebastian Fitzek”. Am devenit atentă, 
nu putea să fie adevărat că tipului îi plăceau cărțile cere îmi plac 
și mie. L-am întrebat care e cea mai bună carte a ta. A zis că 
Așchii ar fi cea mai bună. Eu am pledat mai curând pentru 
Amoc. Problema nu-mi dădea pace. Așa că în timpul nopții și a 
doua zi am recitit cele două cărți și am scris o analiză despre 
care ar fi mai bună. Bineînţeles că a trebuit să ne întâlnim încă o 
dată ca să discutăm această „analiză”. Cărțile tale l-au salvat! 
Pe scurt, azi suntem căsătoriți și avem o fiică - cei doi și numele 
Fitzek din biblioteca noastră sau în vreuna dintre librăriile mele 
preferate mă fac adesea să surâd. 


Salutări, Eva 


Aici se încheie mica selecţie, nu reprezentativă, de e-mailuri, 
care iarăși îmi dovedește că viaţa scrie adesea povești mai 
bizare și mai frumoase și uneori mai triste decât cele pe care le 
inventăm la masa de scris. Și că nu există un „cititor Fitzek 
tipic”. Din fericire. 


Dacă sunteţi cumva un geniu matematic și aţi numărat, veți fi 
observat probabil că au fost mai mult de zece mailuri. Și ar fi 
putut să fie peste 10.000, dacă Hans-Peter Ubleis, șeful editurii, 
nu m-ar fi rugat să fac abstracţie de ele și să nu ruinez editura 
prin cheltuielile de tipar. 


(Înainte să uit cu totul, din cauza agitației: aceste cuvinte de 
mulțumire sunt totodată pentru a-mi cere scuze. Și anume, fără 
vreo ierarhie anume sau evaluare, de la: Hans-Peter Ubleis, 
Theresa Schenkel, Josef Röcklľ, Bernhard Fetsch, Steffen 
Haselbach, Katharina Ilgen, Monika Neudeck, Patricia Kessler, 
Sibylle Dietzel, Iris Haas, Hanna Pfaffenwimmer, Carolin Graehl; 
Regine Weisbrod, Helmut Henkensiefken, Manuela Raschke și 
restul familiei (inclusiv Karl ṣi Sally) Barbara Herrmann, Achim 
Behrend, Ella și Micha, Petra Rode, Sabrina Rabow, Roman 
Hocke, Claudia von Hornstein, Gudrun Strutzenberger, Cornelia 


VP - 242 


Petersen-Laux și Markus Michalek, Christian Meyer, Peter 
Prange, Gerlinde Jânicke, Arno Muller, Thomas Koschwitz, Jochen 
Trus, Stephan Schmitter, Michael Trecutler 6i Simon Joger, 
Clemens și Sabine Fityek, Franz Xaver Riedel, Thomas Zorbach, 
Marcus Meier, Krings Brothers, Jörn Stollmann, cât și tuturor 
librăreselor și librarilor, bibliotecarelor și bibliotecarilor - cu toții 
sunteți (și tu, dragă Sandra) pomeniti doar într-o enumerare, 
chiar dacă munca, dragostea și prietenia voastră au făcut ca 
această carte și sărbătorirea mea să fie posibile. Cu toate 
acestea am avut nevoie, după cum cu ușurință v-ati putut da 
seama, de spatiu pentru ceva mai important: pentru cititoare și 
cititori.) 


Și, în final, dumneavoastră, acasă, pe canapea, în mașină, la 
plajă sau în tramvai - dacă aţi rezistat într-adevăr până aici, pot 
să vă spun (cum fac de zece ani încoace, în acest loc) doar 
„Mulțumesc!” Mulţumesc pentru toate cuvintele, pentru timp și 
pentru minunatele trăiri pe care le-am avut împreună. Fie în 
viața reală, fie în spaţiul virtual. 

Sper că îmi veţi scrie și în continuare pe adresa 
fitzekOsebastianfitzek.de, fiindcă îmi va face plăcere să citesc 
ce primesc de la dumneavoastră, ca întotdeauna. 

Și promit să-mi dau silința ca și invers să rămână la fel. 


Cu drag, 
al dumneavoastră 
Sebastian Fitzek 


8 mai 2016, 44 ani, înălțime 1,80 (când nu stau încovoiat) și 
78 kilograme; deci cu două kilograme mai mult decât atunci 
când am început Pachetul. (Blestematele de batoane Kinder 
dintre capitole.) 


VP - 243 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 244