Guillaume Musso — Maine

GUILLAUME MUSSO 


MÂINE 


Titlul original: DEMAIN, 2013 
Traducere: Liliana Urian 


Cuprins 


Prima parte - Hazardul întâlnirilor 
Prima zi 
1 În mijlocul fantomelor 
2 Miss Lovenstein 
3 Mesajul 
4 Strangers In the Night 
A doua zi 
5 Între ei doi 
6 Hazardul întâlnirilor 
Partea a doua - Vieţi paralele 
A treia zi 
7 Vieţi paralele 
8 Anastasis 
9 Călători în timp 
Partea a treia - Aparenţe 
A patra zi 
10 Mâna care leagănă copilul 
11 Un fel de război 
A cincea zi 
12 The Other Woman 
13 Trecerea prin oglindă 
14 Ekaterina Svatkovsk 
15 Durerosul adevăr 
Partea a patra - Femeia de nicăieri 
16 Prinţul Negru 
17 Stăpânul monitoarelor 
18 Locotenentul Lovenstein 
19 Nemuritoarea peruană 
Partea a cincea - Alegerea răului 
A şasea zi 
20 Memorie vie 
21 A Girl On the Run 
22 Grupa Helsinki 
23 Linia inimii 
Partea a şasea - Dincolo de limită 
24 Heroes and Villains 
25 În valea umbrelor 
Un an mai târziu... 


Replay 
Mulţumiri 


Guillaume Musso (născut în 1974) este unul dintre cei mai 
populari scriitori francezi contemporani. Se prezintă simplu: 
„Guillaume Musso, născut la Antibes, romancier.” Încă de la 
vârsta de zece ani a fost sigur că va scrie romane. Mama lui, 
bibliotecară, i-a trezit gustul pentru literatură, hrănindu-l cu 
„Proust la biberon”. La nouăsprezece ani, Musso a plecat în 
Statele Unite ale Americii, unde s-a îndrăgostit de New York. S-a 
întors în Franţa plin de idei pentru romanele sale. A debutat în 
2001, cu romanul Skidamarink. ldeea romanului care i-a adus 
celebritatea (Et Après, 2004) i-a venit după ce a trecut printr-o 
experienţă terifiantă: la douăzeci şi patru de ani, a suferit un 
grav accident de maşină, care l-a făcut să reflecteze la sensul 
vieţii şi la posibilitatea ca ea să se sfârşească pe neaşteptate. 
Următoarele sale romane - Sauve-moi (2005), Vei fi acolo? 
(Seras-tu là? 2006; Editura ALLFA, 2010), Parce que je t'aime 
(2007), Je reviens te chercher (2008), Ce-aş fi eu fără tine? 
(Que serais-je sans toi? 2009; Editura ALLFA, 2011), Fata de 
hârtie (La fille de papier, 2010; Editura ALLFA, 2012), 
Chemarea îngerului (L'appel de l'ange, 2011; Editura ALLFA, 
2013), După şapte ani... (7 ans apres... 2012; Editura ALLFA, 
2013) şi Demain (Mâine, 2013; Editura ALLFA, 2014) - au fost la 
fel de bine primite de public, unele fiind în curs de adaptare 
cinematografică. 


Vocea autorului: „Scriu întotdeauna cărţile pe care mi-ar 
plăcea şi mie să le citesc. Romanele mele îmbină mai multe 
genuri: sunt şi poveşti de dragoste, au şi elemente de thriller şi 
roman poliţist.” 

Guillaume Musso 


„Dragostea se târăşte când nu poate să meargă.” 
William Shakespeare 


Prima parte - 
Hazardul întâlnirilor 


Prima zi 


1 
În mijlocul fantomelor 


„Nu eşti cel pe care îl vezi în oglindă. Eşti cel 
care străluceşte în ochii celorlalţi.” 
Tarun J. Tejpal 


Universitatea Harvard 

Cambridge 

19 decembrie 2011 

Amfiteatrul gemea de lume, dar nu se auzea niciun zgomot. 

Acele de pe cadranul de bronz al bătrânului orologiu arătau 
ora 14:55. Cursul de filosofie ținut de Matthew Shapiro se 
apropia de sfârșit. 

Aşezată în primul rând, Erika Stewart, o tânără de douăzeci şi 
doi de ani, îşi măsura profesorul din priviri cu insistență. De o 
oră încerca fără succes să-i capteze atenția, sorbindu-i cuvintele 
şi dând din cap la fiecare dintre remarcile sale. In ciuda 
indiferenței de care se loveau inițiativele fetei, profesorul 
exercita asupra ei o fascinaţie tot mai mare pe zi ce trecea. 

Trăsăturile tinereşti, părul tuns scurt şi barba de o zi îi dădeau 
un şarm incontestabil care stârnea multă emoție printre 
studente. Cu blugii lui prespălaţi, cu cizmele din piele cu aspect 
patinat şi puloverul pe gât, Matthew semăna mai degrabă cu un 
student masterand decât cu unii dintre colegii săi scorţoşi şi 
sobri pe care îi întâlneai prin campus. Dar forţa lui de seducţie 
stătea nu atât în chipul frumos, cât mai ales în talentul de 
orator. 

Matthew Shapiro era unul dintre cei mai populari profesori din 
campus. De cinci ani de când preda la Cambridge, prelegerile 
sale atrăgeau în fiecare an noi studenţi. In semestrul acela 
peste opt sute de studenţi se înscriseseră la cursul lui pe care îl 
ţinea acum în cel mai mare amfiteatru din Sever Hall. 


FILOSOFIA ESTE INUTILĂ DACĂ NU ALUNGĂ 
SUFERINŢA SPIRITULUI. 


Scrisă citeţ pe tablă, afirmaţia lui Epicur constituia coloana 
vertebrală a materiei predate de Matthew. 


Cursurile lui de filosofie erau astfel gândite încât să fie 
accesibile. Toate argumentările pe care le făcea aveau legătură 
cu realitatea. Shapiro începea fiecare prelegere plecând de la 
cotidianul studenţilor săi, de la problemele concrete cu care se 
confruntau: frica de a nu pica un examen, destrămarea unei 
relaţii, tirania privirii celorlalţi, motivele pentru care îşi aleseseră 
o anumită specializare... Odată pusă această problematică, 
profesorul îi convoca pe Platon, Seneca, Nietzsche sau 
Schopenhauer. Şi graţie prezentării sale pline de însufleţire, 
aceste mari figuri dădeau impresia că părăsesc pentru un timp 
manualele universitare pentru a deveni familiari şi accesibili, 
nişte prieteni capabili să dea sfaturi utile şi încurajatoare. 

Cu inteligenţă şi umor, Matthew integra totodată în cursul său 
o mare parte din cultura populară. Filme, cântece, benzi 
desenate, totul constituia un bun pretext de a filosofa. Până şi 
serialele de televiziune îşi găseau locul în prelegerile lui. 
Celebrul doctor House ilustra argumentul experimental, 
naufragiaţii din Lost ofereau o reflecţie asupra contractului 
social, în timp ce publicitarii din Mad Men deschideau o uşă spre 
studiul evoluţiei relaţiei dintre bărbaţi şi femei. 

Dacă acea filosofie pragmatică făcuse din el un „star” al 
campusului, ea stârnise totodată şi multă gelozie şi iritare din 
partea colegilor care considerau cursul său superficial. Din 
fericire, reuşita la examene şi la concursuri a studenţilor lui 
Matthew fusese până în prezent în favoarea lui. 

Un grup de studenţi chiar îi filmase prelegerile şi le pusese pe 
You Tube. Iniţiativa atrăsese atenţia unui jurnalist de la Boston 
Globe care scrisese un articol despre ele. După preluarea 
articolului în New York Times, lui Shapiro i se solicitase să scrie 
un soi de „antimanual” de filosofie. Deşi cartea se vânduse bine, 
tânărul profesor nu se lăsase îmbătat de acel început de 
notorietate şi rămăsese la catedră, de unde putea să îşi îndrume 
cel mai bine studenţii. Numai că povestea aceea frumoasă luase 
o întorsătură tragică. În iarna care trecuse, Matthew Shapiro îşi 
pierduse soția într-un accident de maşină. O dispariţie 
neaşteptată şi brutală, care îl debusolase. Deşi continua să-şi 
ţină cursul, profesorul captivant şi pasionat îşi mai pierduse din 
entuziasm. 

Erika miji ochii pentru a-l studia mai bine. De când avusese 
loc tragedia, ceva se năruise în Matthew. Trăsăturile i se 


înăspriseră, privirea îşi pierduse înflăcărarea; totuşi, doliul şi 
suferinţa îi dădeau o aură tenebroasă şi melancolică care îl 
făcea şi mai irezistibil în ochii tinerei. 

Studenta plecă ochii şi se lăsă purtată de vocea gravă şi 
fermă ce răsuna în amfiteatru. O voce care îşi mai pierduse din 
carismă, dar continua să fie plăcută. Razele soarelui pătrundeau 
prin ferestre, încălzind încăperea mare şi orbindu-i pe cei 
aşezaţi la mijlocul rândurilor. Erika se simţea bine, legănată de 
timbrul liniştitor al vocii profesorului. 

Dar acea clipă de graţie nu dură prea mult. Soneria care 
anunţa sfârşitul cursului o făcu să tresară. Îşi strânse lucrurile 
fără să se grăbească, apoi aşteptă ca sala să se golească pentru 
a se apropia timid de Shapiro. 

— Ce faci aici, Erika? se miră Matthew văzând-o. Tu ai urmat 
modulul ăsta anul trecut. Nu mai trebuie să asişti la cursul meu. 

— Am venit din cauza afirmației lui Helen Rowland pe care o 
citați adesea. 

Matthew se încruntă în semn de nedumerire. 

— „Nebuniile pe care le regretăm cel mai mult sunt acelea pe 
care nu le-am comis când am avut ocazia.” 

Apoi fata îşi luă inima în dinţi şi continuă: 

— Ca să nu am regrete, aş vrea să comit o nebunie. Sâmbăta 
viitoare e ziua mea de naştere şi aş vrea... Aş vrea să vă invit la 
cină. 

Matthew făcu ochii mari şi încercă imediat să-şi aducă 
studenta cu picioarele pe pământ: 

— Eşti o fată inteligentă, Erika, deci ştii foarte bine că există 
cel puţin o sută de motive pentru care o să-ţi refuz invitaţia. 

— Dar v-ar plăcea, nu-i aşa? 

— Nu insista, te rog! o întrerupse el. 

Erika simţi că îi ia faţa foc de ruşine. Mai bolborosi câteva 
scuze, după care părăsi amfiteatrul. 

Matthew îşi luă paltonul pe el oftând, îşi înnodă fularul la gât 
şi ieşi la rândul său în campus. 


Cu întinsele lui peluze şi cu impozantele clădiri din cărămidă 
brună pe frontoanele cărora tronau devize latineşti, Harvardul 
avea distincţia şi atemporalitatea universităţilor britanice. 


De cum ajunse afară, Matthew îşi rulă o ţigară, o aprinse, apoi 
părăsi repede Sever Hall. Cu geanta pe umăr, traversă Yard-ul, o 
suprafaţă mare acoperită cu gazon din care se desprindeau o 
mulţime de alei labirintice care şerpuiau pe mai mulţi kilometri, 
ducând spre sălile de curs, biblioteci, muzee şi cămine 
studenţeşti. 

Parcul era scăldat într-o frumoasă lumină de toamnă. De zece 
zile, temperatura deosebit de caldă pentru acel anotimp şi 
soarele abundent le ofereau locuitorilor din New England o vară 
indiană pe cât de tardivă, pe atât de plăcută. 

— Domnule Shapiro! Prindeţi! 

Matthew întoarse capul spre vocea care îl striga. O minge de 
fotbal american venea înspre el. O prinse la limită şi i-o aruncă 
imediat înapoi fundaşului care o ceruse. 

Cu laptopurile deschise pe genunchi, studenţii ocupaseră 
toate băncile din Yard. De pe peluză se auzeau râsete şi 
conversațiile erau în toi. Acolo mai mult decât în altă parte 
naţionalităţile se amestecau armonios, iar amalgamul cultural 
era perceput ca o bogăţie. Bordo şi gri, cele două culori 
reprezentative ale celebrei universităţi, erau afişate cu mândrie 
pe geci, hanorace şi genţi sport: la Harvard, spiritul de 
apartenenţă la comunitate era mai presus de toate diferenţele. 

Matthew trase din ţigară trecând prin faţa monumentalei 
clădiri cu arhitectură georgiană Massachusetts Hall, care 
adăpostea atât birourile direcţiunii, cât şi căminele studenţilor 
din anul întâi. Stând în picioare pe scări, domnişoara Moore, 
asistenta rectorului, îi aruncă o privire furioasă urmată de o 
mustrare („Domnule Shapiro, de câte ori trebuie să vă mai spun 
că fumatul în campus este interzis...”) şi de o predică despre 
efectele nocive ale tutunului. 

Cu privirea fixă şi o figură impasibilă, Matthew n-o băgă în 
seamă. Pentru o clipă, fu tentat să-i răspundă că moartea era 
într-adevăr cea mai mică dintre grijile lui, dar se răzgândi şi 
părăsi incinta universităţii pe poarta uriaşă care dădea în 
Harvard Square. 


Zumzăind ca un stup, scuarul era în realitate o piaţă mare 
înconjurată de magazine, librării, restaurante mici şi cafenele cu 


terase unde studenţii şi profesorii puneau ţara la cale sau îşi 
pregăteau cursurile. Matthew se scotoci în buzunar ca să scoată 
cartela de metrou. Tocmai se angajase pe trecerea de pietoni 
pentru a ajunge în staţia de pe linia roşie - care ducea în centrul 
Bostonului în mai puţin de un sfert de oră - când un vechi 
Chevrolet Camaro zgomotos apăru la colţul dintre 
Massachusetts Avenue şi Peabody Street. Tânărul profesor 
tresări şi se dădu înapoi ca să nu fie călcat de automobilul roşu 
aprins care se opri în dreptul lui scrâşnind din pneuri. 

Geamul din faţă cobori, dând la iveală claia de păr roşcat a lui 
April Fergusson, colocatara lui de când îi murise soţia. 

— Bună, frumosule, te las undeva? 

Bâzâitul motorului de opt cilindri era strident în acea enclavă 
verde în care nu vedeai decât biciclete şi vehicule hibride. 

— Prefer să mă întorc acasă cu transportul în comun, o refuză 
el. Tu conduci ca într-un joc video. 

— Haide, nu mai fi aşa fricos! Conduc foarte bine, doar ştii! 

— Nu insista. Fiica mea şi-a pierdut deja mama. N-aş vrea să 
fie orfană de ambii părinţi la patru ani şi jumătate. 

— Of, ajunge! Nu mai exagera! Haide, fricosule, grăbeşte-te! 
Nu vezi că blochez circulaţia? 

Presat de claxoane, Matthew oftă resemnat şi se urcă în 
Chevrolet. 

Abia îşi prinsese centura că, în ciuda tuturor regulilor de 
circulaţie, maşina efectuă o întoarcere periculoasă şi o porni în 
trombă spre nord. 

— Bostonul e în partea cealaltă! protestă el agăţându-se de 
portieră. 

— Fac doar un mic ocol prin Belmont. E la zece minute de-aici. 
Şi nu te îngrijora pentru Emily. l-am cerut bonei să mai stea o 
oră în plus. 

— Fără ca măcar să-mi spui? Te avertizez că... 

Tânăra făcu o manevră rapidă sărind două trepte de viteză, 
apoi călcă brusc pe pedala de acceleraţie, tăindu-i vorba lui 
Matthew. După câteva minute, se întoarse spre el şi îi întinse o 
mapă cartonată plină cu desene. 

— Inchipuie-ţi că s-ar putea să am un client pentru stampa lui 
Utamaro, zise ea. 


April avea o galerie de artă în South End, specializată în artă 
erotică. Avea un adevărat talent de a găsi piese necunoscute şi 
de a le vinde apoi pe sume frumuşele. 

Matthew dădu la o parte elasticul mapei şi descoperi o 
învelitoare din şifon pur care proteja stampa japoneză. Era o 
shunga! datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea care 
reprezenta o curtezană şi pe unul dintre clienţii ei în timpul unui 
act sexual pe cât de senzual, pe atât de acrobatic. Îndrăzneala 
scenei era atenuată de graţia trăsăturilor şi de bogăţia motivelor 
de pe ţesături. Faţa gheişei era de o fineţe şi de o delicateţe 
fascinante. N-ar fi fost de mirare ca tipul acela de gravură să-i fi 
influenţat pe Klimt şi pe Picasso. 

— Eşti sigură că vrei să te desparţi de ea? 

— Am primit o ofertă pe care n-o pot refuza, zise ea imitând 
vocea lui Marlon Brando din Naşul. 

— Din partea cui? 

— Un mare colecţionar asiatic care e în trecere prin Boston 
pentru a-şi vizita fiica. Din câte se pare, e gata să încheie 
afacerea, dar nu mai rămâne în oraş decât o zi. O asemenea 
ocazie n-o să se mai ivească prea curând... 

Părăsind cartierul universitar, Chevroletul o luă pe şoseaua 
rapidă care se întindea, pe o porţiune de mai mulţi kilometri, de- 
a lungul lacului Fresh Pond - cel mai mare din Cambridge - după 
care ajunse în Belmont, un orăşel rezidenţial din vestul 
Bostonului. April introduse o adresă în sistemul GPS şi se lăsă 
ghidată până într-un cartier elegant: o şcoală înconjurată de 
copaci se învecina cu un spaţiu de joacă pentru copii, cu un parc 
şi cu nişte terenuri de sport. Se vedea chiar şi un vânzător 
ambulant de îngheţată venit parcă direct din anii 1950. În ciuda 
interdicţiei clare, Chevroletul depăşi un autobuz şcolar şi parcă 
pe o stradă liniştită. 

— Vii cu mine? întrebă ea luând mapa cartonată cu desene. 

Matthew dădu din cap. 

— Prefer să te aştept în maşină. 

— Vin cât pot de repede! promise ea, aranjându-şi părul în 
oglinda retrovizoare şi lăsând o şuviţă ondulată să-i acopere 
ochiul drept, în stilul Veronicăi Lake?. 


1 Gravură japoneză erotică. (N. a.) 
2 Actriţă americană celebră în anii 1940. (N. tr.) 


Scoase apoi din geantă un ruj, îşi refăcu rapid machiajul şi îşi 
aranjă geaca din piele roşie care i se mula pe tricoul decoltat. 

— Nu ţi se pare că exagerezi? o provocă el. 

— „Nu-s rea, sunt doar desenată aşa”, făcu ea, imitând-o pe 
Jessica Rabbit. 

Apoi îşi mişcă picioarele foarte lungi pe care se mulau nişte 
colanţi şi ieşi din maşină. 

Matthew o privi îndepărtându-se şi sunând la uşa celei mai 
mari case de pe stradă. Pe scara senzualităţii, April nu era 
departe de cea mai înaltă treaptă - măsuri perfecte, talie de 
viespe, sâni de vis - dar acea încarnare a fanteziilor masculine 
iubea exclusiv femeile şi îşi afişa sus şi tare orientarea sexuală. 

Era de altfel unul dintre motivele pentru care Matthew o 
acceptase drept chiriaşă, ştiind că între ei nu va exista niciodată 
nici cea mai mică ambiguitate. În plus, April era amuzantă, 
inteligentă şi copilăroasă. Desigur, avea un limbaj colorat şi era 
iute la mânie, dar ştia ca nimeni altcineva s-o facă pe fata lui să 
râdă, şi, pentru Matthew, acesta era cel mai important lucru. 

Rămas singur, aruncă o privire pe partea cealaltă a străzii. O 
femeie împreună cu doi copilaşi împodobeau grădina cu 
ornamente de Sărbători. Işi dădu seama că mai era mai puţin de 
o săptămână până la Crăciun şi acea constatare îl cufundă într-o 
stare de tristeţe amestecată cu panică. Vedea cu groază 
profilându-se prima aniversare a morţii lui Kate: acel funest 24 
decembrie 2010 care îi dăduse viaţa peste cap, aruncându-l în 
suferinţă şi deznădejde. 

În primele trei luni care urmaseră după accident durerea nu-i 
lăsase niciun pic de răgaz, devastându-l în fiecare secundă ca o 
rană vie, ca muşcătura unui vampir care ar fi supt toată viaţa 
din el. Ca să pună capăt acelui calvar, fusese tentat de mai 
multe ori de o soluţie radicală: să se arunce pe fereastră, să-şi 
pună ştreangul de gât, să înghită un cocteil tare de 
medicamente, să-şi tragă un glonte în cap... Dar de fiecare dată, 
perspectiva răului pe care i l-ar fi făcut lui Emily îl împiedicase 
să treacă la fapte. Pur şi simplu n-avea dreptul să-i răpească 
tatăl fiicei lui şi să-i distrugă viaţa. 

Revoltei din primele săptămâni îi luase apoi locul un lung 
tunel de tristeţe. Viaţa se oprise în loc, înţepenită în dezgust, 
îngheţată într-o durere nesfârşită. Matthew nu mai lupta, era pur 


şi simplu doborât, copleşit de doliu, refuza viaţa. Pierderea 
rămânea inacceptabilă. Viitorul nu mai exista. 

La sfatul lui April, făcuse totuşi efortul de a se înscrie într-un 
grup de susţinere. Asistase la o şedinţă de terapie, încercând să- 
şi exprime suferinţa în cuvinte şi să o împărtăşească cu ceilalţi, 
dar după aceea nu mai călcase niciodată pe acolo. Fugind de 
falsa compasiune, de formulele standard sau de lecţiile de viaţă, 
se izolase, rătăcind prin lume ca o fantomă, lăsându-se în voia 
sorții luni de zile, fără planuri, distrus. 

Cu toate acestea, de câteva săptămâni, fără să poată spune 
că „trăia din nou”, i se părea că, încet-încet, durerea se atenua. 
Încă îi mai era greu când se trezea dimineaţa, dar, odată ajuns 
la Harvard, reuşea să salveze aparențele, ţinându-şi cursurile, 
participând la şedinţe de orientare cu colegii lui, sigur, cu mai 
puţin entuziasm ca înainte, dar fiind din nou pe linia de plutire. 

Nu se putea spune că îşi revenea, ci mai degrabă că îşi 
accepta încet-încet starea, ajutându-se chiar de unele concepte 
din materia pe care o preda. Între fatalismul stoicilor şi 
impermanenţa budistă, lua acum viaţa aşa cum era: ceva 
eminamente precar şi instabil, un proces în perpetuă evoluţie. 
Nimic nu este imuabil, mai ales fericirea. Fragilă precum sticla, 
ea nu trebuie să fie considerată o achiziţie, căci poate să nu 
dureze decât o clipă. 

Mici lucruri neînsemnate îl făceau să redescopere aşadar 
gustul vieţii: o plimbare cu Emily într-o zi însorită, un meci de 
fotbal cu studenţii săi, o glumă foarte reuşită spusă de April. 
Semne reconfortante care îl ajutau să ţină suferinţa la distanţă 
şi să construiască un dig pentru a opri amărăciunea. 

Dar vindecarea era fragilă. Durerea stătea la pândă, gata să-l 
sugrume. Era de ajuns un fleac pentru ca ea să-l ia prin 
surprindere, să se dezlănţuie şi să-i trezească amintiri 
insuportabile: o femeie întâlnită pe stradă care folosea acelaşi 
parfum ca al lui Kate sau care purta acelaşi model de 
impermeabil, un cântec ascultat la radio care îi amintea de zilele 
fericite, o fotografie găsită într-o carte... 

Ultimele zile fuseseră groaznice, prevestind o recidivă. 
Apropierea aniversării morţii lui Kate, decoraţiunile de Crăciun şi 
atmosfera tipică sărbătorilor de sfârşit de an, totul îl ducea cu 
gândul la soţia lui. 


De o săptămână, se trezea brusc în fiecare noapte, cu inima 
bubuind, lac de sudoare, bântuit de aceeaşi amintire: filmul de 
coşmar al ultimelor clipe de viaţă ale soţiei lui. Matthew se afla 
deja la locul accidentului când Kate fusese transportată la spital, 
unde colegii ei - fusese ea însăşi doctor - încercaseră zadarnic 
s-o reanimeze. Văzuse cum moartea i-o răpeşte cu brutalitate 
pe femeia pe care o iubea. Nu avuseseră dreptul decât la patru 
ani de fericire perfectă. Patru ani de înţelegere profundă, care 
nu fuseseră decât începutul unei poveşti pe care nu avea săo 
mai trăiască. Doar o dată în viaţă se întâmplă să întâlneşti o 
asemenea iubire, era sigur. Şi gândul ăsta i se părea 
insuportabil. 

Cu lacrimi în ochi, Matthew îşi dădu seama că-şi răsucea 
verigheta pe care încă o purta pe degetul inelar. Începu să 
transpire şi inima îi bătea cu putere în piept. Cobori geamul 
maşinii, apoi căută o pastilă de anxiolitic în buzunarul blugilor şi 
o puse sub limbă. Medicamentul se topi uşor, liniştindu-l după 
numai câteva minute. Inchise ochii, îşi masă pleoapele şi inspiră 
profund. Pentru a se calma complet, avea nevoie să fumeze. leşi 
din maşină, încuie portiera şi făcu câţiva paşi pe trotuar, apoi îşi 
aprinse o ţigară şi trase cu sete din ea. 

Simţi gustul acru al nicotinei. Ritmul cardiac îi revenise la 
normal şi se simţea deja mai bine. Îşi savura ţigara cu ochii 
închişi, cu faţa mângâiată de briza de toamnă. Era plăcut. 
Soarele răzbătea printre ramuri. Blândeţea aerului era aproape 
suspectă. Matthew rămase câteva clipe nemişcat, apoi deschise 
ochii. La capătul străzii, mai mulţi oameni se strânseseră în faţa 
uneia dintre case. Curios, se apropie de vila cu pricina, tipică 
pentru New England: o vastă locuinţă îmbrăcată în lemn, 
decorată excesiv şi cu un acoperiş ca de catedrală, 
supraîncărcat cu o mulţime de ferestre. În faţa casei, pe peluză, 
se organizase un soi de talcioc caracteristic acelei ţări în care 
locuitorii se mută cam de cincisprezece ori în viaţă. 

Matthew se amestecă printre numeroşii curioşi care 
cotrobăiau pe suta de metri pătraţi a peluzei. Vânzarea era 
animată de un bărbat de vârsta lui, chel şi cu nişte ochelari mici 
şi pătraţi, cu o faţă posomorâtă şi o privire sfioasă. Îmbrăcat în 
negru din cap până în picioare, avea rigiditatea austeră a unui 


quaker’. La picioarele lui, un shar-pei de culoarea nisipului îşi 
ascuţea dinţii într-un os de latex. 

La ora ieşirii elevilor de la şcoală, vremea blândă atrăsese 
multă lume în căutare de chilipiruri. Pe peluză se găseau tot 
felul de obiecte: rame din lemn, un sac de golf, o bâtă şi o 
mănuşă de baseball, o chitară Gibson veche... Rezemată de un 
gard, o bicicletă BMX, cadou tipic de Crăciun la începutul anilor 
1980, apoi, mai departe, nişte role şi un skateboard. Timp de 
câteva minute, Matthew scotoci printre grămezi, găsind o 
grămadă de jucării care îi aminteau de copilărie: un yo-yo din 
lemn deschis la culoare, un cub Rubik, un joc Hipopotamii 
mâncăcioşi, un Mastermind, un disc zburător, un E.T. din pluş, o 
figurină din Războiul stelelor... Preţurile erau scăzute, era 
limpede că vânzătorul voia să se debaraseze rapid de cât mai 
multe obiecte posibil. 

Matthew se pregătea să plece, când zări un computer. Era un 
model portabil: un MacBook Pro, cu ecran de 15 inchi dar nu de 
ultimă generaţie. Matthew se apropie şi examină laptopul pe 
toate părțile. Carcasa din aluminiu a aparatului fusese 
personalizată cu un autocolant din vinil aplicat pe spatele 
ecranului, pe care era reprezentat un personaj ă la Tim Burton: 
o Evă stilizată şi sexy care părea să ţină în mâini logoul în formă 
de măr al celebrei firme de calculatoare. În partea de jos a 
ilustraţiei se putea citi semnătura „Emma L.”, fără să fie clar 
dacă era vorba de artista care desenase figurina sau de fosta 
proprietară a computerului. 

„De ce nu?” se gândi el, privind eticheta cu preţul. Vechiul lui 
Powerbook îşi dăduse duhul la sfârşitul verii. Avea un PC acasă, 
dar îi trebuia un laptop nou. Or, de trei luni de zile, tot amâna 
cheltuiala aceea. 

Obiectul era propus spre vânzare la patru sute de dolari. O 
sumă care i se păru rezonabilă. Pica tocmai bine: în momentul 
acela, nu-l dădeau banii afară din casă. La Harvard, salariul lui 
de profesor era bunicel, dar, după moartea lui Kate, voise cu 
orice preţ să păstreze casa lor din Beacon Hill, chiar dacă nu mai 
avea venituri suficiente ca să acopere cheltuielile. Se hotărâse 
să ia pe cineva în gazdă, dar chiar şi cu chiria pe care i-o plătea 
April ratele lui la bancă îi înghiţeau trei sferturi din venit. Fusese 


3 Membru al unei secte protestante pacifiste şi austere înfiinţate în secolul al 
XVII-lea în Anglia. (N. tr.) 


chiar nevoit să-şi vândă motocicleta de colecţie Triumph din 
1957, de care era foarte mândru. 

Se apropie de bărbatul responsabil cu vânzarea şi îi arătă 
Mac-ul. 

— Computerul ăsta funcţionează? 

— Nu, e doar un obiect decorativ... Bineînţeles că 
funcţionează, altfel nu l-aş vinde la preţul ăsta! Este fostul 
laptop al soră-mii, dar i-am formatat hard diskul şi am reinstalat 
sistemul de operare. E ca nou. 

— Bine, îl iau! decise Matthew după câteva secunde de 
ezitare. 

Scoase portofelul. N-avea la el decât trei sute zece dolari. 
jenat, încercă totuşi să negocieze, dar bărbatul îl refuză 
categoric. Vexat, Matthew ridică din umeri. Era gata să plece, 
când recunoscu vocea veselă a lui April în spatele lui. 

— i-l fac eu cadou! zise ea, făcându-i semn vânzătorului să 
rămână pe loc. 

— Nici nu se pune problema! 

— Ca să sărbătoresc vânzarea stampei! 

— Ai obţinut preţul dorit? 

— Da, dar nu fără efort. Tipul credea că, la preţul ăla, avea 
dreptul şi la una dintre poziţiile din Kamasutra! 

— „Tot răul vine din incapacitatea oamenilor de a sta 
nemişcaţi într-o cameră.” 

— Woody Allen? 

— Nu, Blaise Pascal. 

Vânzătorul îi întinse laptopul pe care îl ambalase în cutia lui 
originală. Matthew îi mulţumi printr-o înclinare a capului, în timp 
ce April plăti. Apoi se grăbiră să ajungă la maşină. 

Matthew insistă să conducă el. În timp ce intrau în Boston, 
prinşi în ambuteiaj, nici nu bănuia că obiectul pe care tocmai îl 
cumpărase îi va schimba viaţa pentru totdeauna. 


2 
Miss Lovenstein 
„Câini nu m-au muşcat niciodată. 
Numai bărbaţii au făcut-o.” 
Marilyn Monroe 


Barul restaurantului Imperator 

Rockefeller Center, New York 

Ora 18:45 

Amenajat în vârful lui Rockefeller Center, barul Imperator 
domina oraşul, oferind o vedere panoramică asupra 
Manhattanului. Designul lui era un amestec savant de tradiţional 
şi modernist. În momentul renovării localului, se avusese grijă 
să fie păstrate lambriurile, mesele Art Deco şi fotoliile din piele, 
care confereau locului o ambianţă plăcută de vechi club 
englezesc ce se îmbina bine cu un spaţiu mai modern, precum 
barul lung şi luminos din sticlă translucidă care traversa 
încăperea. 

Graţioasă, Emma Lovenstein se plimba de la o masă la alta, 
recomandând soiuri de vin şi explicând cu pricepere originea şi 
istoricul băuturilor. Tânăra somelier ştia să-şi transmită 
entuziasmul. Elanul grațios al mâinilor, precizia gesturilor, 
francheţea zâmbetului, totul în înfăţişarea ei îi reflecta pasiunea 
şi dorinţa de a o împărtăşi altora. 

Cu mişcări sprintene de balerini, chelnerii aduseră penultimul 
fel. 

— Tartină cu carne de porc gratinată cu parmezan, anunţă 
Emma în timp ce se auzeau murmure de aprobare pe măsură ce 
invitaţii gustau din preparatul culinar. 

Ea servi fiecăruia câte un pahar de vin roşu, având grijă să 
mascheze eticheta, apoi, timp de câteva minute, răspunse la 
întrebările clienţilor, dându-le indicii pentru a-i ajuta să 
ghicească soiul. 

— E vorba de un Morgon, Côte du Py, produs în podgoria 
Beaujolais, dezvălui ea în cele din urmă. Un vin a cărui aromă 
persistă mult timp, suculent, viguros, acidulat şi catifelat, cu 
nuanţe de căpşună şi vişină, care merge de minune cu carnea 
de porc. 

Ea era cea care venise cu ideea acelei degustări săptămânale 
căreia i se dusese vestea de la un client la altul şi care avea tot 


mai mult succes. Conceptul era simplu: Emma propunea o 
degustare de patru soiuri de vin însoţite de patru preparate 
culinare create de chef-ul restaurantului, Jonathan Lempereur. 
Cu o durată de o oră, fiecare întâlnire avea o temă specifică - o 
varietate de viță-de-vie sau o podgorie - şi era pretextul pentru 
o iniţiere ludică în enologie. 

Emma trecu în spatele barului şi le făcu semn chelnerilor să 
aducă ultimul fel. Profită de acea clipă de răgaz pentru a arunca 
o privire discretă la telefonul ei mobil care tocmai vibra. Citind 
SMS-ul, avu un moment de panică. 


Sunt în trecere prin New York săptămâna asta. 
Luăm masa împreună diseară? 

Mi-e dor de tine. 

Francois 


— Emma? 

Era vocea asistentului ei. Îşi reveni imediat şi îi anunţă pe cei 
din sală: 

— Pentru a încheia această degustare, vă propunem ananas 
cu petale de magnolie şi îngheţată cu bezele moi, caramelizate 
la foc de lemne. 

Deschise două sticle noi de vin şi făcu prezentarea: 

— Un vin italienesc, piemontez, moscato d'Asti. E parfumat, 
aromat şi delicat, uşor spumant şi dulce. Un vin rose cu bule fine 
care susţin elegant prospeţimea ananasului. 

Seara se termină cu întrebările clienţilor. O parte dintre ele se 
refereau la parcursul profesional al Emmei, care răspunse cu 
plăcere, nelăsând să transpară nimic din tulburarea care pusese 
stăpânire pe ea. _ 

Se născuse într-o familie modestă din Virginia de Vest. In vara 
în care împlinise paisprezece ani, tatăl ei, şofer de tir, îşi dusese 
familia să viziteze podgoriile din California. Pentru adolescentă, 
acea excursie fusese o adevărată încântare şi îi stârnise 
interesul şi pasiunea pentru vin; atunci îşi găsise vocaţia. 

Intrase la şcoala profesională din Charleston, care oferea o 
specializare în enologie. După ce-şi luase diploma, părăsise fără 
regrete orăşelul natal. Direcţia New York! Mai întâi se angajase 
chelneriţă într-un local modest, apoi într-un restaurant modern 
din West Village. Pe atunci, lucra până la şaisprezece ore pe zi, 


servind la mese, recomandând vinuri şi ocupându-se de bar. 
Într-o zi, dăduse peste un client aparte, pe care îl recunoscuse 
imediat: idolul ei, Jonathan Lempereur. Cel pe care criticii 
gastronomici îl supranumeau „Mozart al gastronomiei”. Chef-ul 
conducea un prestigios restaurant din Manhattan, faimosul 
Imperator, considerat de unii „cel mai bun restaurant din lume”. 
Imperator era într-adevăr printre cele mai bune localuri servind 
în fiecare an mii de clienţi veniţi din toată lumea; adeseori 
trebuia să aştepţi mai bine de un an pentru a obţine o 
rezervare. În ziua respectivă, Lempereur lua masa de prânz 
împreună cu soţia lui. Incognito. În perioada aceea avea deja 
restaurante în lumea întreagă. Era un tip incredibil de tânăr 
pentru a conduce un asemenea imperiu. 

Emma îşi luase inima în dinţi şi îndrăznise să-şi abordeze 
„idolul”. Jonathan o ascultase cu interes şi foarte repede prânzul 
se transformase într-un interviu de angajare. Succesul nu-i 
sucise minţile lui Lempereur. Era exigent, dar modest, mereu în 
căutare de noi talente. În timp ce achita nota de plată, îi 
întinsese cartea lui de vizită, zicând: 

— Începeţi de mâine! 

A doua zi, Emma semna un contract pentru postul de adjunct 
al somelierului-şef de la Imperator. Timp de trei ani se 
înţelesese formidabil cu Jonathan. Lempereur avea o creativitate 
debordantă şi găsirea vinului potrivit pentru fiecare fel de 
mâncare era un lucru foarte important în bucătăria lui. Din 
punct de vedere profesional, Emma îşi împlinise visul. Cu un an 
în urmă, după despărţirea de soţia lui, chef-ul francez îşi dăduse 
demisia. Restaurantul fusese preluat de altcineva, dar, chiar 
dacă Jonathan Lempereur nu mai gătea, spiritul lui continua să 
fie prezent, iar felurile pe care le crease încă mai figurau în 
meniu. 

— vă mulţumesc pentru prezenţă şi sper că aţi petrecut o 
seară frumoasă! zise ea, încheind întâlnirea. 

Îşi salută clienţii, făcu o analiză rapidă împreună cu asistentul 
ei, după care îşi luă geanta şi plecă spre casă. 


* 


Emma luă ascensorul şi în câteva secunde ajunse la parterul 
Rockefeller Center. Se înnoptase de mult. Era atât de frig, încât 


îi ieşeau aburi din gură. Vântul rece care mătura piaţa nu îi 
descurajase pe numeroşii gură-cască care se îmbulzeau să 
fotografieze imensul brad de Crăciun din faţa patinoarului. Inalt 
de vreo treizeci de metri, arborele se încovoia sub greutatea 
ghirlandelor de beculeţe şi a decoraţiunilor. Spectacolul era 
impresionant, dar pe Emma o întrista. Degeaba îşi spunea că e 
doar un clişeu, fiindcă povara singurătăţii era într-adevăr mai 
grea în perioada sărbătorilor de sfârşit de an. Se apropie de 
marginea trotuarului, îşi trase căciula peste urechi şi îşi legă 
fularul în timp ce se uita după un taxi. Din păcate, era oră de 
vârf şi toate taxiurile care treceau prin faţa ei erau ocupate de 
pasageri. Resemnată, îşi croi drum prin mulţime şi merse cu 
paşi grăbiţi până la colţul format de Lexington Avenue cu Strada 
53. Intră în staţia de metrou şi luă trenul de la linia E, spre 
centru. După cum era de aşteptat, vagonul era arhiplin, aşa că 
stătu în picioare, înghesuită de ceilalţi călători. 

În ciuda aglomerației, scoase telefonul şi reciti SMS-ul, deşi îl 
ştia pe de rost. 


Sunt în trecere prin New York săptămâna asta. 
Luăm masa împreună diseară? 

Mi-e dor de tine. 

Francois 


„Du-te naibii, ticălosule! Nu sunt la dispoziţia ta!” se enervă 
ea, fără a-şi lua ochii de la ecranul telefonului. 

Francois era moştenitorul unei importante podgorii din 
Bordelais. Îl cunoscuse în urmă cu doi ani, în timpul unei 
călătorii de cercetare a soiurilor franţuzeşti de viță-de-vie. Deşi 
nu-i ascunsese faptul că era însurat şi tată a doi copii, ea îi 
răspunsese totuşi la avansuri. Emma îşi prelungise voiajul în 
Franţa şi petrecuseră o săptămână de vis străbătând drumurile 
vinului din regiune: celebrul „drum al Medocului” pe urma 
vinurilor nobile şi a castelelor, „drumul colinelor” cu bisericile lui 
romane şi site-urile arheologice, oraşele fortificate şi mănăstirile 
din regiunea Entre-Deux-Mers, aşezarea medievală de la Saint- 
Emilion... După aceea, se revăzuseră la New York, de câte ori 
François făcea vreo deplasare în interes profesional. Petrecuseră 
chiar şi o săptămână de vacanţă în Hawaii. Doi ani de relaţie la 
distanţă, pasională şi distructivă. Doi ani de aşteptare plină de 


decepţii. De fiecare dată când se revedeau, François îi promitea 
că-şi va părăsi soţia. Ea nu credea, bineînţeles, dar îl iubea 
nebuneşte, aşa că... 

Şi apoi într-o zi, când plănuiseră să plece în weekend, 
François îi trimisese un mesaj în care îi spunea că îşi iubeşte 
soţia şi că doreşte să pună capăt relaţiei lor. Emma trecuse deja 
de mai multe ori în viaţa ei prin situaţii-limită - bulimie, 
anorexie, automutilare - iar vestea acelei despărţiri căscase în 
ea un hău. 

Dintr-odată, viaţa nu mai avea nimic să-i ofere, i se părea a fi 
doar durere. Pentru a pune capăt acelei suferinţe, nu găsise altă 
soluţie decât să se întindă în cadă şi să-şi taie venele. Două 
tăieturi adânci la fiecare mână. Nu fusese un strigăt de ajutor, 
nu jucase teatru. Acea încercare de sinucidere fusese 
declanşată de decepţia amoroasă, dar răul venea de mai 
departe. Emma voia să moară şi ar fi reuşit dacă idiotul de frate- 
său nu şi-ar fi ales tocmai acel moment pentru a da buzna în 
apartamentul ei, reproşându-i că în luna aceea nu plătise taxa 
de azil a tatălui lor. 

Amintindu-şi acel episod, Emma simţi că o trec fiori reci pe 
şira spinării. Metroul ajunse în staţia de pe Strada 42, unde era 
capătul de linie al autobuzelor. Acolo, vagonul aproape se goli şi 
ea putu în sfârşit să găsească un loc. Tocmai se aşezase, când îi 
vibră telefonul. François insista: 


Te implor, iubito, răspunde-mi! Avem dreptul la o 
nouă şansă. 

Dă-mi un semn! Te rog! 

Mi-e atât de dor de tine! 

AL tău, François 


Emma închise ochii şi trase aer în piept. Fostul ei amant era 
un bărbat egoist şi capricios. Ştia să se folosească de puterea lui 
de seducţie ca s-o facă pe eroul cu suflet mare şi să-şi exercite 
influenţa asupra ei. Era în stare s-o facă să-şi piardă controlul cu 
totul. Ştia să profite fără milă de slăbiciunile ei şi de lipsa de 
încredere în ea însăşi. Se folosea de vechile ei răni, îi zgândărea 
cicatricele. Şi mai ales avea talentul de a falsifica realitatea 
pentru a prezenta lucrurile în avantajul său, chit că o făcea pe 
ea să treacă drept o mitomană. 


Pentru a nu fi tentată să răspundă, îşi închise mobilul. Făcuse 
multe eforturi ca să scape de sub influenţa lui. Refuza să-i cadă 
iarăşi în mreje doar fiindcă se simţea singură în apropierea 
Crăciunului. 

Căci cel mai mare duşman al său nu era François. Cel mai 
mare duşman al său era ea însăşi. Nu putea trăi fără pasiune. 
Dincolo de latura ei liniştită şi amuzantă, îşi cunoştea 
impulsivitatea şi instabilitatea emoţională, care, atunci când 
puneau stăpânire pe ea, o aruncau în perioade de depresie 
profundă care alternau cu cele de euforie incontrolabilă. 

De vină era frica de abandon, care putea s-o dea peste cap în 
orice moment şi s-o împingă la autodistrugere. Viaţa ei afectivă 
era plină de relaţii dureroase. Dăruise prea multă iubire unor 
persoane care nu o meritau. Nemernici precum François. Dar 
exista în ea ceva, o forţă obscură pe care nu o înţelegea şi care 
o împingea în braţele unor bărbaţi însuraţi. Ştia foarte bine că, 
în definitiv, acele relaţii nu-i vor aduce nici siguranţa, nici 
stabilitatea pe care şi le dorea atât de mult. Dar insista şi, 
dezgustată, devenea complicea infidelităţilor lor, distrugând 
căsnicii, chiar dacă era în contradicţie cu valorile şi aspiraţiile ei. 

Din fericire, şedinţele de psihoterapie la care se ducea de 
câteva luni o ajutaseră să se detaşeze şi să nu se mai încreadă 
în propriile emoţii. Acum ştia că trebuie să se protejeze şi să 
stea departe de indivizii care aveau o influenţă nefastă asupra 
ei. 

Ajunse la capătul liniei: staţia World Trade Center. Acel cartier 
din sudul oraşului fusese complet distrus în timpul atentatelor. 
Mai era şi acum în renovări, dar în curând nişte turnuri din sticlă 
şi oţel aveau să domine panorama newyorkeză. Un simbol al 
capacităţii Manhattanului de a ieşi mai puternic din toate 
încercările, se gândea Emma în timp ce urca scările de la staţia 
de metrou pentru a ieşi în Greenwich Street. 

„Un exemplu demn de urmat...” 

Merse cu paşi repezi până la intersecţia cu Harrison Street şi o 
luă pe esplanada unui complex de locuinţe format din clădiri 
înalte din cărămidă construite la începutul anilor 1970, pe 
vremea când TriBeCa nu era decât o zonă industrială plină de 
depozite. Formă codul de intrare şi împinse cu amândouă 
mâinile uşa grea, din fontă. 


Mult timp, 50 North Plaza adăpostise sute de apartamente cu 
chirii mici în cele trei turnuri ale sale. Acum, preţurile 
explodaseră în cartier şi imobilul urma să fie renovat. 
Deocamdată, holul de la intrare arăta jalnic: pereţi scorojiţi, 
lumină  chioară, curăţenie îndoielnică. Emma îşi luă 
corespondenţa din cutia poştală şi folosi unul dintre ascensoare 
pentru a ajunge la penultimul etaj, unde se afla apartamentul ei. 

— Clovis! 

Abia trecu pragul, că un shar-pei jucăuş o întâmpină bucuros, 
sărind în faţa ei. 

— Lasă-mă cel puţin să închid uşa! se plânse ea, mângâindu-i 
blana care se ondula în pliuri adânci şi aspre. 

Îşi lăsă geanta şi se jucă preţ de câteva minute cu câinele. Îi 
plăceau silueta lui compactă şi robustă, nasul mare, ochii sinceri 
înfundaţi în capul de formă triunghiulară, figura lui morocănoasă 
atât de nostimă. 

— Tu, cel puţin, o să-mi fii mereu fidel! 

Drept răsplată, îi umplu un bol mare cu mâncare pentru câini. 

Apartamentul era mic - doar patruzeci de metri pătraţi - dar 
cochet: parchet deschis la culoare, ziduri de cărămidă aparentă, 
perete mare de sticlă. Bucătăria deschisă era organizată în jurul 
unui bar din gresie neagră cu trei taburete din metal. Cât despre 
„salon”, acesta era invadat de cărţi aranjate pe rafturi. Romane 
de ficțiune americane şi europene, eseuri despre 
cinematografie, lucrări despre vin şi gastronomie. Imobilul avea 
numeroase defecte: ţevi vechi, porţiuni deteriorate de 
inundaţiile frecvente, o spălătorie infestată cu  şoareci, 
ascensoare care rămâneau mereu în pană, o climatizare 
defectuoasă şi pereţi atât de subţiri, încât se cutremurau în 
timpul furtunilor şi te obligau să asculţi conversațiile vecinilor. 
Priveliştea spre Hudson River era însă încântătoare, oferind 
nişte perspective care îţi tăiau răsuflarea asupra cartierului 
Lower Manhattan. Se zăreau şirul de zgârie-nori luminaţi, 
cheiurile râului şi ambarcaţiunile în larg. 

Emma îşi scoase paltonul şi fularul, îşi puse sacoul pe un 
umeraş, îşi trase pe ea nişte blugi vechi şi un tricou larg cu 
Yankees, apoi intră în baie să se demachieze. 

Oglinda îi arătă chipul unei tinere de treizeci şi trei de ani, cu 
părul şaten uşor ondulat, ochii verzi şi nasul uşor ascuţit pe care 
se zăreau câţiva pistrui. In zilele bune, puteai să-i găseşti o 


asemănare cu Kate Beckinsale sau cu Evangeline Lilly, dar 
aceea nu era o zi bună. Într-un ultim efort de a nu se lăsa 
cuprinsă de tristeţe, adresă oglinzii o grimasă batjocoritoare. Îşi 
scoase lentilele de contact care îi înţepau ochii, îşi puse ochelarii 
de vedere şi se duse în bucătărie să-şi facă un ceai. 

„Brrr, ce frig e-aici”, se zgribuli ea înfofolindu-se într-o pătură 
şi dând radiatorul mai tare. Cum apa mai avea până să fiarbă, 
se aşeză pe unul dintre taburete şi deschise laptopul pus pe bar. 

li era foame. Intră pe site-ul unui restaurant japonez care 
făcea livrări la domiciliu şi îşi comandă o supă miso şi un 
asortiment de sushi, rulouri maki şi sashimi. 

Primi un e-mail de confirmare, verifică ora de livrare a 
comenzii, apoi profită de ocazie pentru a vedea ce alte mesaje 
mai avea, temându-se să nu fie vreunul de la fostul ei iubit. 

Din fericire, nu avea niciun mesaj de la François. 

Dar avea un alt e-mail, enigmatic, scris de un oarecare 
Matthew Shapiro. 

Un bărbat de care nu auzise niciodată până atunci. 

Dar care avea să-i dea viaţa peste cap... 


3 
Mesajul 
„Când cel mai bine cunoşti suferinţa, 
e greu să renunţi la ea.” 
Michael Marzano 


Boston 

Cartierul Beacon Hill 

Ora 20:00 

— Mami n-o să se mai întoarcă, tati? întrebă Emily, încheindu- 
şi nasturii la pijama. 

— Nu, n-o să se mai întoarcă niciodată, confirmă Matthew, 
luându-şi fetiţa în braţe. 

— Nu e drept! se plânse copila cu o voce tremurătoare. 

— Nu, nu e drept. Aşa e viaţa uneori, răspunse el cu asprime, 
urcând-o în pat. 

Micuța încăpere de la mansardă era călduroasă şi primitoare, 
dar fără nuanțele dulci şi pastelate care se întâlneau mult prea 
des în camerele pentru copii. Când Matthew şi Kate renovaseră 
casa, încercaseră să redea fiecărei încăperi amprenta originală. 
In cazul aceleia, dărâmaseră un perete despărțitor, decapaseră 
şi ceruiseră vechiul parchet pentru a-i reda lustrul de altădată şi 
căutaseră mobilier de epocă: pat din lemn masiv, o comodă, un 
fotoliu tapiţat cu pânză de cânepă, un căluţ-balansoar, o ladă 
pentru jucării, din piele şi alamă. 

Matthew o mângâie pe Emily pe obraz, aruncându-i o privire, 
spera el, liniştitoare. 

— Vrei să-ţi citesc o poveste, scumpo? 

Cu ochii plecaţi, ea dădu din cap cu tristeţe. 

— Nu, sunt bine. 

Matthew se posomori. De câteva săptămâni, simţea că fata lui 
e foarte neliniştită, ca şi cum i-ar fi transmis fără să vrea 
angoasa lui, şi acea constatare îl făcea să se simtă vinovat. În 
faţa ei se străduia totuşi să-şi ascundă suferinţa, dar se pare că 
nu prea funcţiona. Copiii au un al şaselea simţ pentru a detecta 
astfel de lucruri. Degeaba încerca Matthew să se controleze, era 
în întregime devorat de o cumplită nelinişte, de frica iraţională 
de a-şi pierde şi fiica după ce îşi pierduse soţia. Era convins că 
pericolul este peste tot şi acea spaimă îl făcea s-o protejeze în 


mod exagerat pe Emily, cu riscul de a o face să-şi piardă 
încrederea în ea. N 

Adevărul era că se simţea depăşit de situaţie. In primele 
săptămâni fusese debusolat de cvasiindiferenţa afişată de 
Emily. In perioada aceea copila părea insensibilă la durere, ca şi 
cum nu ar fi înţeles cu adevărat că mama ei e moartă. La spital, 
psihologul care ţinea fetiţa sub observaţie îi explicase totuşi lui 
Matthew că acel comportament nu era anormal. Pentru a se 
proteja, unii copii ţin intenţionat la distanţă un eveniment 
traumatic, aşteptând în mod inconştient să se simtă mai 
puternici pentru a se putea confrunta cu el. 

Întrebările despre moarte veniseră mai târziu. Timp de câteva 
luni, Matthew făcuse faţă ajutându-se de sfaturile doctorului, de 
reviste de benzi desenate şi de metafore. Dar întrebările lui 
Emily deveniseră tot mai concrete, punându-şi tatăl în 
încurcătură şi silindu-l să-i spună adevărul. Cum îşi imaginează 
un copil de patru ani şi jumătate moartea? Matthew nu ştia ce 
vocabular să folosească, nu era sigur ce cuvinte era ea în stare 
să înţeleagă la vârsta ei. Psihologul îl sfătuise să nu se 
îngrijoreze, explicându-i că, atunci când va creşte, Emily va 
înţelege mai bine caracterul definitiv al dispariţiei mamei sale. 
După părerea ei, acele întrebări erau sănătoase. Ele o ajutau să 
iasă din tăcere, să evite tabuurile şi, la momentul potrivit, să se 
elibereze de frică. 

Dar Emily era în mod vizibil departe de a fi atins acea fază 
eliberatoare. Dimpotrivă, în fiecare seară, când venea ora de 
culcare, era chinuită de aceleaşi angoase şi punea aceleaşi 
întrebări cu răspunsuri dureroase. 

— Hai, în pat cu tine! 

Gânditoare, fetiţa se băgă sub plapumă. 

— Bunica zice că mama e în cer... începu ea. 

— Mami nu este în cer, bunica spune prostii! i-o tăie Matthew, 
certând-o în gând pe maică-sa. 

Kate nu avea familie, iar el se îndepărtase foarte de timpuriu 
de părinţii lui, doi egoişti ieşiţi la pensie, care îşi trăiau liniştiţi 
bătrâneţea la Miami şi care nu îşi dăduseră seama cât de mare 
este durerea lui. N-o iubiseră niciodată cu adevărat pe Kate, 
reproşându-i că punea cariera pe primul plan, înaintea familiei. 
Ceea ce era chiar culmea pentru nişte părinţi care nu se 
gândiseră niciodată decât la ei înşişi! In prima lună de după 


moartea lui Kate, veniseră la Boston ca să-l sprijine şi să se 
ocupe de Emily, dar acea solicitudine nu durase prea mult. 
Acum, se mulţumeau să telefoneze o dată pe săptămână ca să 
afle ce mai fac şi să-i bage în cap asemenea inepţii nepoatei lor. 

Situaţia aceea îl scotea din sărite! Nici nu se punea problema 
să accepte ipocrizia religiei. Nu credea în Dumnezeu, nu crezuse 
niciodată şi în niciun caz moartea soţiei lui nu avea să schimbe 
lucrurile! Pentru el, a fi „filosof” presupunea o formă de ateism, 
era o viziune pe care o împărtăşise şi Kate. Moartea însemna 
sfârşitul a tot. Nu mai era nimic altceva, nici o lume de apoi, 
doar vidul, neantul total şi absolut. | se părea de neconceput să- 
şi amăgească fiica, chiar şi pentru a o linişti, întreţinându-i o 
iluzie care lui i se părea periculoasă. 

— Dacă nu e în cer, atunci unde e? insistă copila. 

— Trupul ei este la cimitir, după cum bine ştii. Dar iubirea ei 
n-a murit, admise el. Este tot în inima şi în memoria noastră. Îi 
putem păstra amintirea vorbind despre ea, amintindu-ne clipele 
frumoase petrecute împreună, uitându-ne la fotografii şi 
mergând să ne reculegem la mormântul ei. 

Emily dădu din cap, nu prea convinsă. 

— O să mori şi tu, nu-i aşa? 

— Ca toată lumea, recunoscu el, dar... 

— Dar dacă mori tu, cine o să mai aibă grijă de mine? se 
panică ea. 

El o strânse cu putere în braţe. ă 

— N-o să mor mâine, scumpo! O să trăiesc o sută de ani. |ţi 
promit! 

„iți promit”, repetă el în gând, ştiind totuşi foarte bine că acea 
promisiune era o vorbă în vânt. 

După câteva minute, Matthew o înveli bine pe Emily şi stinse 
luminile cu excepţia veiozei de deasupra patului. Inainte de a 
pleca, o mai îmbrăţişă o dată pe fetiţă, promiţându-i că April va 
trece să-i spună noapte bună, apoi ieşi lăsând uşa întredeschisă. 


x 
Matthew coborî în salon. Parterul locuinței era scăldat într-o 


lumină difuză. Locuia de trei ani în acea casă din cărămidă roşie 
situată la colţul dintre Mount Vernon Street şi Willow Street. O 


townhouse drăguță cu uşă albă, masivă şi obloane negre din 
lemn, care avea vedere spre Louisburg Square. 

Se aplecă pe fereastră şi se uită la ghirlandele de beculeţe 
care clipeau, agăţate de gardul din fier forjat al parcului. Toată 
viaţa ei, Kate visase să locuiască în centrul istoric al Bostonului. 
In acea mică enclavă care îşi păstrase casele victoriene, 
trotuarele pavate şi străduţele mărginite de copaci şi lampadare 
cu gaz. Un loc magic care dădea impresia că timpul s-a oprit, 
conservând clădirile cu farmecul elegant şi desuet. Nu era un 
cartier prea ieftin pentru punga unui doctor de spital universitar 
şi a unui profesor de facultate care tocmai îşi achitase 
împrumutul luat pentru studii! Dar Kate nu se descurajase aşa 
uşor. Luni de zile, luase toate prăvăliile din cartier la rând, lipind 
peste tot anunţuri. În timp ce se pregătea să se mute într-un 
cămin pentru pensionari, o venerabilă doamnă dăduse cu ochii 
peste anunţul ei. Era o bostoniană bogată care ura agenţii 
imobiliari şi prefera să vândă „de la om la om” casa în care 
trăise toată viaţa. Probabil o plăcuse pe Kate, căci acceptase în 
mod miraculos să mai scadă din preţ, însoţindu-şi însă oferta de 
un ultimatum. Avuseseră douăzeci şi patru de ore la dispoziţie 
pentru a se hotărî. Chiar şi cu o reducere substanţială, suma 
rămânea considerabilă. Un împrumut era un angajament pe 
viaţă, dar, mânaţi de iubire şi de credinţa în viitor, Matthew şi 
Kate făcuseră pasul hotărâtor, se îndatoraseră pe treizeci de ani 
şi îşi petrecuseră toate weekendurile cu nasul în ipsos şi vopsea. 
Ei, care nu făcuseră în viaţa lor nici măcar bricolaj, deveniseră 
„specialişti” în instalaţii, în restaurarea parchetului şi în 
montarea de circuite electrice încastrate. 

Şi el, şi Kate dezvoltaseră o relaţie aproape carnală cu 
locuinţa aceea veche. Era refugiul lor intim, locul în care aveau 
de gând să-şi crească copiii, locul în care îşi imaginaseră că vor 
îmbătrâni. A shelter from the storm“, cum cânta Bob Dylan. 

Dar acum, după ce Kate murise, ce sens mai aveau toate 
astea? Locul era plin de amintiri încă vii. Piesele de mobilier, 
decoraţiunile şi chiar unele mirosuri care continuau să plutească 
în aer (lumânări şi beţişoare parfumate, amestecuri de flori 
uscate) erau legate de personalitatea ei. Toate acestea îi 
dădeau neîncetat lui Matthew senzaţia că soţia lui bântuie prin 
casă. Şi totuşi, nu simţise nici dorinţa, nici curajul de a se muta. 


+ Un adăpost pe timp de furtună. (N. tr.) 


În acea perioadă de instabilitate, vechea casă era unul dintre 
ultimele lui repere. 

Dar numai o parte a casei era înţepenită în amintire. Ultimul 
etaj era înveselit de prezenţa lui April, care îl închiriase, având la 
dispoziţie o cameră frumoasă, o baie, un dressing mare şi un 
mic birou. La etajul de dedesubt se aflau camera lui Matthew, 
cea a lui Emily şi cea a copilului pe care el şi Kate plănuiseră să-l 
aibă cât de curând... Cât despre parter, acesta era compus 
dintr-un living mare şi o bucătărie deschisă. 

Matthew ieşi din toropeală şi clipi de mai multe ori pentru a 
alunga acele gânduri dureroase. Merse în bucătărie, locul în 
care lui şi lui Kate le plăcuse atât de mult să ia micul dejun şi să 
se reîntâlnească seara pentru a-şi povesti ce făcuseră peste zi, 
stând unul lângă altul la bar. Scoase din frigider un bax de bere 
blondă. Desfăcu o sticlă şi mai luă o pastilă de anxiolitic pe care 
o înghiţi cu o gură de alcool. Cocteilul Corona/medicamente. Nu 
ştia remediu mai bun pentru a se anestezia şi a-şi găsi rapid 
somnul. 

— Hei, frumosule, ai grijă cu amestecul ăla, poate fi periculos! 
îl interpelă April coborând scara. 

Se schimbase pentru a ieşi în oraş şi, ca de obicei, era foarte 
elegantă. 

Încălţată cu nişte pantofi cu tocuri ameţitoare, purta cu o 
naturaleţe deconcertantă o ţinută excentrică, dar şic; o bluză 
transparentă tivită cu panglică bordo, nişte pantaloni scurţi din 
piele lucioasă, colanţi opaci şi un cardigan negru cu ţinte pe 
mâneci, îşi prinsese părul în coc şi se dăduse cu un fond de ten 
sidefat care îi scotea în evidenţă rujul de buze sângeriu. 

— Nu vrei să mă însoţeşti? Merg în Gun Shot, noul pub de 
lângă chei. Friptura lor de porc e o minunăţie. lar de Mojito nici 
nu-ţi mai spun. În momentul de faţă, acolo merg cele mai 
frumoase fete din oraş. 

— Şi pe Emily s-o las singură în camera ei? 

April respinse obiecţia. 

— O putem chema pe fata vecinilor să fie babysitter. 

Matthew dădu din cap. 

— Nu vreau ca puştoaica mea de patru ani şi jumătate să se 
trezească după o oră din cauza unui coşmar şi să descopere că 
taică-său a abandonat-o ca să meargă să bea Mojito într-un bar 
de lesbiene sataniste. 


Agasată, April îşi aranjă brăţara cu arabescuri purpurii. 

— Gun Shot nu e un bar pentru lesbiene! se enervă ea. Şi 
apoi, vorbesc serios, Matt, ţi-ar face bine să ieşi, să vezi lume, 
să încerci să placi din nou femeilor, să faci dragoste... 

— Dar cum vrei să mă mai îndrăgostesc? Soţia mea... 

— Eu nu-ți vorbesc de sentimente! i-o tăie ea. Îţi vorbesc de 
sex! De înlănţuirea trupurilor, de plăcerea simţurilor. Pot să-ţi 
prezint nişte prietene. Nişte fete sincere care nu caută decât să 
se distreze un pic. 

El o privi ca pe o străină. 

— Foarte bine, nu insist, zise ea încheindu-şi nasturii la 
cardigan. Dar nu te-ai întrebat niciodată ce-ar gândi Kate? 

— Nu înţeleg. 

— Dacă ar putea să te vadă de-acolo de sus, din cer, ce-ar 
gândi despre comportamentul tău? 

— Nu există niciun acolo sus! Nu-ncepe şi tu! 

Ea respinse argumentul. 

— Nu contează. Eu tot o să-ţi spun ce-ar gândi: i-ar plăcea să 
vadă mergând mai departe, i-ar plăcea să vadă că faci un efort, 
că-ţi acorzi măcar o şansă de a lua viaţa de la capăt. 

El simţi că i se urcă sângele la cap de furie. 

— Cum poţi să vorbeşti în numele ei? N-ai cunoscut-o! Nici 
măcar n-ai întâlnit-o vreodată! 

— Este adevărat, recunoscu April, dar cred că, într-un fel, te 
complaci în durere şi o întreţii, fiindcă durerea este ultimul lucru 
care te mai leagă de Kate şi... 

— Incetează cu psihanaliza asta jalnică, învățată din revistele 
pentru femei! 

Vexată, April nu se mai obosi să-i răspundă şi ieşi trântind uşa 
în urma ei. 


Rămas singur, Matthew se refugie pe canapea. Bău o sticlă de 
bere, apoi se întinse şi îşi masă pleoapele. 

„La naiba...” 

N-avea niciun chef să facă din nou dragoste, să mângâie un 
alt trup sau să sărute alt chip. Simţea nevoia să fie singur. Nu 
căuta pe nimeni care să-l înţeleagă, pe nimeni care să-l 
consoleze. Voia doar să uite de durere alături de singurii lui 


prieteni, credinciosul lui flacon cu medicamente şi scumpa lui 
Corona. 

De cum închise ochii, imaginile începură să-i defileze prin 
minte asemenea unui film pe care îl văzuse deja de sute de ori. 
Noaptea de 24 spre 25 decembrie 2010. În seara aceea, Kate 
era de gardă până la ora 21:00 la Children's Hospital din 
Jamaica Plain, anexă a MGH’ specializată în pediatrie. Kate îl 
sunase la sfârşitul programului. 

— lubitule, maşina mea şi-a dat duhul în parcarea spitalului. 
Ai avut dreptate, trebuie să scap odată de rabla asta! 

— Ţi-am spus-o de o mie de ori... 

— Dar e Mazda mea veche! E prima maşină pe care mi-am 
cumpărat-o când eram studentă! 

— Asta se întâmpla în anii '90, draga mea, şi chiar şi-atunci 
era deja o maşină la mâna a doua. 

— O să-ncerc să prind un metrou. 

— Glumeşti? La ora asta? E periculos! Vin să te iau cu 
motocicleta! 

— Nu, e foarte frig afară. Şi a început să cadă un amestec de 
ploaie şi zăpadă, nu e prudent, Matt! 

Întrucât el tot insista, în cele din urmă ea cedase. 

— Bine, dar fii atent cum conduci! 

Au fost ultimele ei cuvinte înainte de a închide telefonul. 

Matthew pornise la drum pe motocicleta lui Triumph. Abia 
ieşise din Beacon Hill, când Kate reuşise probabil să pornească 
motorul micuţei Mazda. La ora 21:07, un tir care livra făină 
brutăriilor din centrul oraşului o lovise în plin în timp ce ea ieşea 
din parcarea spitalului. 

Izbită de zidul de incintă, maşina făcuse o tumbă în aer, apoi 
căzuse cu roţile în sus. Din nefericire, tirul se răsturnase şi el pe 
trotuar, strivind automobilul sub greutatea lui. Când Matthew 
ajunsese la spital, pompierii de la descarcerare se chinuiau să 
scoată trupul lui Kate rămas prizonier între fiarele contorsionate. 
Echipajelor de prim-ajutor le trebuise mai mult de o oră până s-o 
trimită la MGH, unde murise în timpul nopţii din cauza rănilor. 

Şoferul tirului scăpase teafăr. Analizele toxicologice care i se 
făcuseră imediat după accident ieşiseră pozitive la canabis, dar 
în timpul audierii sale de către poliţie, el declarase că, în 


> Massachusetts General Hospital, important spital public universitar din 
Boston. (N. a.) 


momentul coliziunii, Kate vorbea la telefonul mobil şi nu 
respectase prioritatea. 

O versiune care fusese confirmată de camera de 
supraveghere instalată la intrarea în parcare. 


* 


Matt deschise ochii şi se ridică în capul oaselor. Nu trebuia să 
cadă pradă disperării. Trebuia să reziste de dragul lui Emily. Se 
ridică în picioare şi îşi căută o ocupaţie. Să corecteze lucrări? Să 
se uite la un meci de baschet la televizor? Apoi ochii îi căzură pe 
geanta mare în care se afla laptopul pe care îl cumpărase în 
urmă cu câteva ore. 

Se instală la barul din lemn al bucătăriei, scoase laptopul din 
cutia lui şi îl conectă la reţea, observând încă o dată ciudata 
carcasă din aluminiu pe care era lipit autocolantul cu Eva şi 
mărul. 

Deschise computerul şi găsi un post-it lipit pe ecran. Tipul de 
la piaţa de vechituri avusese grijă să-i lase parola contului 
„administrator”. 

Matthew porni laptopul şi introduse parola. La prima vedere, 
totul era normal: desktop, fundal, iconurile familiare ale Mac- 
ului. introduse alte date pentru a se conecta la Internet şi timp 
de câteva minute scotoci prin programe pentru a se asigura că 
va reuşi să deschidă toate aplicaţiile: procesorul de text, 
navigatorul web,  messenger-ul, softul de gestionare a 
fotografiilor. Deschizând ultima aplicaţie, avu surpriza să dea 
peste o serie de fotografii. 

Ciudat, vânzătorul îl asigurase totuşi că formatase discul 
dur... 

Era un album de vacanţă. O mare turcoaz, planşe de surf 
înfipte în nisipul alb, un bărbat şi o femeie îmbrăţişaţi care îşi 
imortalizau chipurile în lumina magică a apusului de soare. 

„Hawaii? Bahamas? Maldive?” se întrebă el, imaginându-şi 
vuietul valurilor şi senzaţia de vânt în păr. 

După mare, apărură peisaje vălurite, castele, podgorii, piaţa 
unui sătuc. 

„Franţa sau Toscana”, parie el. 

Intrigat de descoperirea sa, opri derularea imaginilor şi dădu 
click pe fiecare fotografie pentru a afişa mai multe informaţii. In 


afara  caracteristicilor tehnice, fiecare dintre ele purta 
menţiunea „făcută de emma.lovenstein Qimperatornyc.com”. 

Făcu imediat legătura cu semnătura care apărea în josul 
ilustraţiei lipite pe carcasa laptopului. 

„Emma L.” 

Era în mod evident fosta proprietară a computerului. 

Folosindu-se de touchpad, Matthew selectă toate pozele şi le 
dădu delete. Când să valideze definitiv operaţiunea, avu o 
uşoară îndoială şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, scrise un 
scurt e-mail: 


De la: Matthew Shapiro 
Către: Emma Lovenstein 
Subiect: Fotografii 


Bună seara domnişoară Lovenstein, 

Sunt noul proprietar al Macbook-ului dumneavoastră. 
Au mai rămas câteva fotografii ale dumneavoastră pe 
laptop. 

Vreţi să vi le trimit sau pot să le şterg? 
Spuneţi-mi ce să fac. 

Numai bine, 

Matthew Shapiro 


4 
Strangers In the Night 
„Nu cred în valoarea existenţelor separate. Niciunul 
dintre noi nu este complet dacă este singur.” 
Virginia Woolf 


De la: Emma Lovenstein 
Către: Matthew Shapiro 
Subiect: Re: Fotografii 


Stimate domn, 

Cred că aţi greşit adresa. Este adevărat că am un 
MacBook, dar nu l-am vândut niciodată! Deci 
fotografiile pe care le deţineţi nu sunt ale mele 
i=) 

Toate cele bune, 

Emma 


Emma Lovenstein 

Somelier adjunct 

Imperator 

30 Rockefeller Plaza New York, NY 10020 


2 minute mai târziu 

Am înțeles. Îmi pare rău pentru această eroare. Vă 
doresc o seară bună. 

Matthew 


PS. Lucraţi la Imperator? În cazul ăsta, poate ne- 
am întâlnit deja. Eu şi soția mea am sărbătorit 
acolo prima aniversare a căsătoriei noastre! 


45 de secunde mai târziu 
Serios? In ce dată? 


1 minut mai târziu 
In urmă cu aproape patru ani, pe 29 octombrie. 


30 de secunde mai târziu 
Deci cu câteva săptămâni înainte de venirea mea! 


Sper că v-a plăcut restaurantul. 


1 minut mai târziu 

Da, este excelent. Îmi mai amintesc chiar şi unele 
feluri de mâncare: pulpe de broască caramelizate, 
momiţe de vitel cu trufe şi pricomigdale cu 
umplutură de orez cu lapte! 


30 de secunde mai târziu 
Şi vinurile? Şi brânzeturile? 


1 minut mai târziu 
O să te dezamăgesc, Emma, dar, sincer să fiu, nu 
beau vin şi nu mănânc niciodată brânză... 


1 minut mai târziu 

Ce trist! Nici nu ştii ce pierzi! Dacă mai vii la 
restaurant, o să-ţi recomand câteva vinuri bune. 
Locuieşti la New York, Matthew? 


30 de secunde mai târziu 
Nu, la Boston. In Beacon Hill. 


20 de secunde mai târziu 

E la o aruncătură de băț! Invită-ţi soţia toamna 
viitoare ca să sărbătoriţi a cincea aniversare a 
căsătoriei! 


3 minute mai târziu 
Va fi cam greu, soţia mea a murit. 


1 minut mai târziu 
Nu ştiu ce să spun. 
Imi cer scuze. 


1 minut mai târziu 
N-aveai de unde să ştii, Emma. 
O seară bună! 


Matthew se ridică de pe scaun dintr-un salt şi se îndepărtă de 
computer. lată la ce se expunea discutând cu necunoscuţi pe 
Internet! Ce fusese în capul lui când începuse dialogul acela 
suprarealist? Şterse fără niciun regret fotografiile şi îşi mai 
desfăcu o sticlă de Corona. 

Conversaţia îl contrariase. Se duse în bucătărie, deschise 
frigiderul, dar constată că e gol. 

„Logic, doar n-o să se umple singur...” îşi zise în sinea lui. 

Scotocind prin congelator, găsi totuşi o pizza pe care o băgă 
la cuptorul cu microunde. Reglă minutarul şi se întoarse în faţa 
laptopului. Avea un nou mesaj de la Emma Lovenstein... 


* 


„La naiba, ce gafă am făcut! Dar de unde să ştiu că nevastă- 
sa e moartă?” îşi reproşă Emma. 

Acea conversaţie îi stârnise curiozitatea. Tastă la întâmplare 
pe Google „Matthew Shapiro + Boston”. Primele rezultate care 
se afişară făceau trimitere la site-ul oficial al Universităţii 
Harvard. Intrigată, dădu clic pe primul link şi găsi o scurtă 
biografie a profesorului de filosofie. CV-ul profesorului era însoţit 
de o fotografie. Shapiro era un brunet chipeş la vreo patruzeci 
de ani şi avea şarmul rasat al lui John Cassavetes. Ea ezită 
câteva secunde, apoi îşi lăsă degetele să alerge pe tastatură: 


De la: Emma Lovenstein 
Către: Matthew Shapiro 
Ai cinat, Matthew? 


Matthew se încruntă. Nu-i plăcea intruziunea aceea în viaţa 
lui. Totuşi, răspunse prompt: 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Dacă chiar vrei să ştii, am băgat în cuptorul cu 
microunde o pizza care tocmai se decongelează. 


30 de secunde mai târziu 

Renunţă la pizza aia congelată, Matthew. Iată ce-ţi 
propun în schimb. 

Ştii Zellig Food, magazinul de delicatese de pe 
Charles Street? Standurile lor cu brânzeturi şi 
mezeluri sunt fabuloase. 

Dacă vrei să petreci o seară delicioasă, fă-le o 
vizită! 

Cumpără brânză de capră, au nişte sortimente 
savuroase. Alege de exemplu una dintre 
specialităţile lor cu smochine sau cu wasabi. 

Da, ştiu, amestecul poate părea surprinzător, dar, 
însoţit de un Sauvignon Blanc de pe Valea Loarei — 
de pildă, un Sancerre sau un Pouilly-Fume — acordul 
va fi perfect. 

Ar trebui să încerci şi pateul în crustă cu foaie 
gras şi fistic care va merge de minune cu taninul 
catifelat al unui vin de Bourgogne din Câte de 
Nuits. Dacă găseşti un Gevrey-Chambertin din 2006, 
nu mai sta pe gânduri! 

Astea sunt sugestiile mele. Vei vedea, e mai bine 
decât pizza congelată.. 

Emma 

P.S. Tocmai am verificat pe Internet: din Beacon 
Hill, poţi ajunge pe jos la Zellig Food, dar 
grăbeşte-te, magazinul se închide la ora 22.00! 


Matthew clătină din cap cu ochii pe ecranul laptopului. Nimeni 
nu se mai preocupase de starea lui de atâta timp. Apoi îşi veni 
în fire şi se revoltă imediat. Cu ce drept îşi permitea acea Emma 
Lovenstein să-i facă lui programul de seară? 

Agasat, închise e-mailul şi intră pe Internet. Împins de 
curiozitate, tastă „Emma Lovenstein + somelier” pe motorul de 
căutare. Dădu clic pe prima pagină afişată: un articol online 
apărut în revista Wine Spectator. Textul data de anul trecut. 
Intitulat „Zece tinere talente promițătoare”, el prezenta noua 
generaţie de somelieri. În mod uimitor, majoritatea acelor 
„tinere talente” erau femei. Penultimul portret era cel al Emmei. 
Era ilustrat cu o fotografie foarte clară făcută în pivniţa 
ultramodernă a restaurantului Imperator. Matthew dădu zoom 


pe fotografie ca s-o mărească. Nu era nicio îndoială: tânăra 
somelier din articol era aceeaşi persoană cu femeia pe care o 
văzuse în pozele de vacanţă găsite în laptop. O brunetă drăguță 
cu ochi veseli şi zâmbet maliţios. 

Ciudat... De ce pretinsese că laptopul nu-i aparţinea? Din 
jenă? Din pudoare? Probabil, dar, în acest caz, de ce continuase 
conversaţia? 

Soneria ceasului de la cuptorul cu microunde îi dădu de veste 
că pizza se făcuse. 

În loc să se ridice, Matthew îşi luă telefonul şi sună la vecini. 
Întrebă dacă fiica lor Elizabeth putea să vină să stea cu Emily o 
jumătate de oră. Voia să dea o fugă până la Zellig Food şi 
trebuia să plece imediat, fiindcă magazinul se închidea la ora 
22:00. 


Boston 

Cartierul Back Bay 

Ora 1:00 dimineaţa 

Clubul vibra în ritmul başilor unui hit electro-dance. April dădu 
din coate ca să iasă din aglomeraţia de la Gun Shot şi să fumeze 
o ţigară. 

„Ups, m-am cam ametit...” gândi ea împiedicându-se de 
bordura trotuarului. Aerul rece al nopţii îi făcu bine. Băuse prea 
mult, dansase prea mult, flirtase prea mult. Îşi aranjă bretelele 
sutienului şi se uită la ceasul de la mână. Se făcuse târziu. Sună 
de pe mobil la o companie de taxiuri şi comandă o maşină, apoi 
scoase o ţigară şi o duse la buze în timp ce scotocea prin geantă 
după un foc. 

„Unde naiba e afurisita aia de brichetă?” 

— Asta cauţi? întrebă o voce în spatele ei. 

April se întoarse şi văzu o tânără blondă cu zâmbet radios. 
Julia, fata pe care o sorbise din priviri toată seara şi care nu 
răspunsese la niciunul dintre avansurile ei. Tunsă scurt, cu 
privire jucăuşă şi siluetă graţioasă, purtând nişte pantofi cu 
tocuri ameţitoare, era exact genul lui April. 

— Ai uitat-o pe bar, explică tânăra, aprinzând bricheta cu 
finisaj din sidef şi lac roz. 


April se apropie pentru a-şi aprinde ţigara. Hipnotizată de 
pielea diafană, de buzele senzuale şi de trăsăturile delicate ale 
celei din faţa ei, o cuprinse o dorinţă febrilă şi simţi fluturi în 
stomac. 

— Nu te mai poţi auzi înăuntru, remarcă Julia. 

— Aşa e. Muzica asta nu mai e pentru vârsta mea, glumi April. 

O semnalizare de faruri le atrase atenţia celor două 
petrecăreţe. 

— E taxiul meu, zise April, arătând spre maşina care se oprea 
în faţa clubului. Dacă vrei să profiţi... 

Timp de câteva secunde, Julia păru să ezite. Ea era cea care 
stăpânea situaţia şi o ştia. 

— Bine, drăguţ din partea ta. N-o să te fac să ocoleşti prea 
mult. Locuiesc chiar alături, pe Pembroke Street. 

Cele două femei urcară în spate. In timp ce taxiul părăsea 
cheiurile şi se îndepărta de Charles River, Julia îşi puse cu 
delicateţe capul pe umărul lui April, care simţi o dorinţă 
nestăpânită de a o săruta. Dar nu făcu nimic, jenată de privirea 
insistentă a şoferului. 

„Dacă tu crezi că o să-ţi poţi clăti ochii aşa... 
uitându-se fix în oglinda retrovizoare. 

Drumul fu rapid şi, după mai puţin de cinci minute, maşina se 
opri în mijlocul unei străduţe mărginite de copaci. 

— Dacă vrei să urci să bei un pahar... propuse cu nonşalanţă 
Julia. O fostă colegă de facultate mi-a trimis o băutură cu pulpă 
de aloe. O chestie nemaipomenită pe care o prepară chiar ea! O 
să-ţi placă! 

April schiţă un zâmbet, încântată de invitaţie. Totuşi, în 
momentul decisiv, ceva o reţinu. O nelinişte surdă care o 
măcina şi-i contrabalansa dorinţa. Această Julia îi căzuse într- 
adevăr cu tronc, dar îşi făcea griji pentru Matthew. Aseară, când 
plecase de acasă, i se păruse foarte deprimat, poate chiar pe 
punctul de a face o prostie... Era fără îndoială absurd, dar nu-şi 
putea scoate din cap acea idee. Se şi vedea întorcându-se acasă 
şi  găsindu-l spânzurat de vreo grindă sau în comă 
medicamentoasă. 

— Aş fi urcat cu plăcere, dar acum nu pot, bolborosi ea. 

— Bine, am înţeles... se supără Julia. 

— Nu, aşteaptă! Dă-mi numărul tău de mobil! Am putea să... 

Prea târziu. Blonda cea drăguță trântise deja portiera. 


îl sfidă ea, 


„La naiba!” 

April oftă, apoi îi ceru şoferului s-o ducă la colţul dintre Mount 
Vernon şi Willow Street. Tot drumul fu măcinată de nelinişte. Nu- 
| cunoştea pe Matthew decât de un an, dar se ataşase de el şi 
de micuța Emily. Deşi era impresionată de suferinţa lui, din 
păcate nu ştia cum să-l ajute: Matthew îi era atât de devotat 
soţiei lui, încât April nu vedea cum ar fi putut o altă pretendentă 
să intre prea curând în viaţa lui. Kate fusese strălucitoare, 
frumoasă, tânără, altruistă. Ce femeie ar fi putut să rivalizeze cu 
un chirurg cardiac cu fizic de fotomodel? 

Maşina opri în faţa townhouse-ului. April plăti cursa şi 
deschise uşa casei încercând să nu facă prea mult zgomot. 
Crezuse că îl va găsi pe Matthew sforăind, prăvălit pe canapea, 
răpus de cocteilul său de bere şi anxiolitice. În loc de asta, îl 
descoperi stând liniştit în faţa noului său laptop. Dădea din cap 
în ritmul unei melodii de jazz şi un zâmbet vesel îi lumina faţa. 

— Te-ai şi întors? se miră el. 

— Bine, bine, nu te mai bucura atâta că mă vezi! îi răspunse 
ea uşurată. 

Apoi zări pe masa din bucătărie şi sticlele de vin începute şi 
resturile de brânzeturi fine şi de pateu în crustă. 

— la te uită, ce festin! Ai fost la cumpărături? Şi eu care 
credeam că nu vrei să-ţi părăseşti bârlogul. 

— M-am săturat să mănânc produse congelate, se justifică el 
cu stângăcie. 

Ea îl privi cu un aer de îndoială şi înaintă spre el. 

— Văd că te distrezi bine cu noua ta jucărie, îl tachină ea, 
aplecându-se peste umărul lui. 

Matthew închise brusc laptopul. Jenat, încercă să ascundă 
fotografiile pe care le recuperase din recycle bin-ul computerului 
şi pe care tocmai le printase. Dar April fu mai rapidă decât el şi 
puse mâna pe ele. 

— E drăguță, îşi dădu ea cu părerea examinând fotografiile 
Emmei. Cine este? 

— E somelier într-un mare restaurant newyorkez. 

— Şi ce e cu muzica asta? Credeam că nu-ţi place jazzul. 

— E Keith Jarrett, Köln Concert. Ştiai că muzica poate 
influenţa degustarea vinului? Cercetătorii au demonstrat că 
unele piese de jazz stimulează anumite părţi ale creierului care 
te fac să percepi mai bine calităţile vinurilor nobile. E ciudat, nu? 


— Interesant. Noua ta prietenă ţi-a spus asta? 

— Nu e „prietena” mea. Nu fi ridicolă, April! 

Tânăra îndreptă un deget acuzator spre Matthew. 

— Şi când te gândeşti că am ratat lovitura secolului fiindcă îmi 
făceam griji pentru tine! 

— iți mulţumesc pentru solicitudine, dar nu ţi-am cerut nimic. 

Ea continuă, ridicând vocea: 

— Eu credeam că eşti deprimat şi că ai gânduri suicidare, şi 
când colo tu chefuiai bine mersi degustând vinuri nobile cu o 
fată cunoscută pe Internet! 

— Stai puţin, ce-i asta? O criză de gelozie? 

Frumoasa proprietară de galerie de artă îşi turnă un pahar cu 
vin şi aşteptă câteva minute să se calmeze. 

— la zi, cine-i femeia asta? 

După ce se lăsă un pic rugat, Matthew acceptă să-i 
povestească cum descoperise fotografiile din laptop şi de 
conversaţia aceea ciudată care se înfiripase între el şi Emma. 
Fără să-şi dea seama, timp de aproape trei ore, abordaseră tot 
felul de subiecte, scriindu-şi zeci de e-mailuri. Îşi împărtăşiseră 
pasiunea pentru Cary Grant, Marilyn Monroe, Billy Wilder, 
Gustav Klimt, Venus din Milo, Breakfast at Tiffany's şi The Shop 
Around the Corner. Reluaseră vechile controverse: Beatles sau 
Rolling Stones, Audrey sau Katharine Hepburn, Red Sox sau 
Yankees, Frank Sinatra sau Dean Martin. Se contraziseseră cu 
privire la Lost în Translation, film „supraestimat” în opinia lui 
Matthew, „capodoperă inegalabilă” în cea a Emmei. Se 
întrebaseră care era cea mai reuşită nuvelă a lui Stefan Zweig, 
care dintre tablourile lui Edward Hopper îi emoţiona mai mult, 
care era cea mai bună melodie de pe albumul Ump/ugged al 
celor de la Nirvana. Fiecare venise cu argumentele lui pentru a 
stabili dacă /ane Eyre era o carte mai bună decât Mânarie şi 
prejudecată, dacă a citi un roman pe ipod era la fel de plăcut cu 
a da paginile unei cărţi, dacă Off the Wall era superior lui 
Thriller, dacă Mad Men era cel mai bun serial al momentului, 
dacă versiunea acustică a melodiei lui Eric Clapton, Lay/a, egala 
versiunea originală, dacă Get Yer Ya-Ya's Out! era cel mai bun 
album live din toate timpurile, dacă... 

— Gata, ajunge, am înţeles! i-o tăie April. Şi în afară de asta, 
ce-aţi mai făcut voi doi, v-aţi bucurat de o partidă de sex 
virtual? 


— Nu, nici vorbă! se indignă Matthew. Doar discutăm, atâta 
tot. 

— Bineînţeles... 

Matthew dădu din cap. Nu-i plăcea turnura pe care o lua 
conversaţia. 

— Şi cine îţi garantează că vorbeşti într-adevăr cu bruneta 
asta drăguță? întrebă April. Uzurparea identităţii e la ordinea 
zilei pe Internet. Fără s-o ştii, poate că discuţi de trei ore cu un 
boşorog burtos de optzeci de ani... 

— Chiar eşti hotărâtă să-mi strici seara! 

— Dimpotrivă, sunt fericită să văd că-ţi revii, dar n-aş vrea să 
fii dezamăgit şi să te implici prea tare dacă această persoană nu 
este cu adevărat cine crezi tu. 

— Ce sugerezi? 

— Să nu aştepţi prea mult ca să te întâlneşti cu ea. De ce n-o 
inviţi la restaurant? 

El dădu din cap. 

— Eşti nebună, e mult prea devreme! O să creadă că... 

— N-o să creadă nimic! Trebuie să baţi fierul cât e cald. Aşa 
merg lucrurile în ziua de azi. Se vede că n-ai mai flirtat de foarte 
mult! 

Perplex, Matthew căzu pe gânduri. Simţea că situaţia îi scapă 
de sub control. Nu voia nici să grăbească lucrurile, nici să se 
entuziasmeze prea tare. În definitiv, nu o cunoştea cu adevărat 
pe acea Emma Lovenstein. Trebuia să recunoască însă că între 
ei existase o conexiune, o comunicare plăcută, care îl scosese 
pentru câteva ore din tristeţea cotidiană. li plăcea totodată şi 
latura romantică a întâlnirii lor, rolul pe care îl jucaseră hazardul 
sau poate chiar... destinul. 

— Invit-o cât mai repede posibil! îl sfătui din nou April. Dacă ai 
nevoie, o să stau eu cu Emily. 

Îşi înăbuşi un căscat şi se uită la ceas. 

— Am băut prea mult, mă duc la culcare, îl preveni ea 
făcându-i un semn cu mâna. 

Matthew îi răspunse la salut privind-o cum urcă scara. După 
ce rămăsese singur, deschise computerul şi se grăbi să-şi 
verifice e-mailul. Nu avea niciun mesaj nou de la Emma. Poate 
că se plictisise. Poate că April avea dreptate. Poate că nu 
trebuia să aibă aşteptări prea mari. 

Ca să fie cu conştiinţa împăcată, îi mai scrise un e-mail. 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Subiect: Invitaţie 

Emma, mai eşti în faţa computerului? 


1 minut mai târziu 

Sunt în pat, Matthew, dar am laptopul lângă mine. 
Ţi-am descărcat Antimanualul de filosofie pe tableta 
mea şi îl devorez. Nu ştiam că Cicero înseamnă 
„năut” în latină ;-) 


Parcă mânat de o forţă invizibilă, Matthew îşi luă inima în 
dinţi. 


45 de secunde mai târziu 

Vreau să-ţi fac o propunere, Emma. 

Ştiu un mic restaurant italienesc în East Village 
— Number 5 — la sud de Tompkins Sguare Park. 
Proprietarii sunt Vittorio Bartoletti şi soția 
lui, care-mi sunt prieteni din copilărie. Merg să 
mănânc la ei de fiecare dată când mă duc la New 
York, în special când particip la conferințele de 
la Morgan Library. 

Nu ştiu dacă au vinuri bune în meniu, dar dacă-ţi 
plac  arancini bolognese, lasagna la cuptor, 
tagliatelle cu sos şi cannoli siciliene, atunci 
restaurantul ar trebui să fie pe gustul tău. 
Accepţi să iei masa cu mine acolo? 


30 de secunde mai târziu 
Aş fi încântată, Matthew. Când mai vii la New York? 


30 de secunde mai târziu 

Următoarea conferință este programată pe 15 
ianuarie, dar poate am putea să ne vedem mai 
înainte. 

Ce-ai zice de mâine seară? La ora 20.00? 


* 


Mâine... 

Mâine! 

MÂINE! 

Emma abia se stăpânea, îi venea să sară în sus de bucurie. 
Era prea frumos ca să fie adevărat! 

— Ai auzit, Clovis? Un tip mişto şi inteligent m-a invitat la 
cină! Un prof de filosofie sexy s-a îndrăgostit de mine! îi zise ea 
încântată câinelui care moţăia la piciorul patului. 

Câinele abia ridică privirea şi scoase un mârâit de curtoazie. 

Emma era în culmea fericirii. Petrecuse o seară perfectă şi 
neaşteptată. Din câteva mesaje, Matthew Shapiro readusese 
soarele şi încrederea în viaţa ei. lar mâine seară avea să-l 
întâlnească în carne şi oase. Doar că mâine seară... ea lucra. 

Cuprinsă deodată de panică, Emma se ridică pe pernă şi fu 
cât pe ce să-şi verse ceaiul de verbină. Acela era marele 
neajuns al meseriei ei: nu avea nicio seară liberă. Nu îi rămânea 
decât să-şi ia concediu, dar nu putea s-o facă de pe o zi pe alta. 
Procedura era complicată şi, în domeniul alimentaţiei publice, 
luna decembrie era foarte încărcată. 

Se gândi o clipă şi decise să nu-şi facă griji. O să-i ceară unui 
coleg să-i ţină locul. Era complicat, dar nu imposibil. În orice caz, 
nici nu se punea problema să rateze „întâlnirea galantă”, cum ar 
fi zis bunica ei. 

Prin urmare, arboră un zâmbet larg şi scrise ultimul mail din 
acea seară: 


De la: Emma Lovenstein 

Către: Matthew Shapiro 

Subiect: Re: Invitaţie 

De acord, Matthew. Voi face în aşa fel să fiu 
liberă. 

ţi mulţumesc pentru această seară agreabilă. 

Pe mâine deci! 

Somn uşor! 

P.S.: Sunt înnebunită după lasagna şi arancini! Şi 
după tiramisu! 


A doua zi 


5 
Între ei doi 
„Chiar şi pentru a juca propriul rol 
trebuie să te machiezi.” 
Stanislaw Jerzy Lec 


A doua zi 

Boston 

Ora 12:15 

Matthew închise uşa în urma lui şi cobori cele câteva trepte 
până în stradă. 

Deşi plouase toată noaptea, soarele inunda acum străduţele 
din Beacon Hill. Un aer proaspăt plutea peste Louisburg Square 
şi raze portocalii accentuau culorile autumnale ale parcului. 
După ce-şi trecu cureaua genţii în diagonală peste piept, 
Matthew îşi puse pe cap o cască, încalecă pe bicicletă şi începu 
să pedaleze fluierând spre Pinckney Street. De când nu-şi mai 
simţise inima aşa uşoară? Timp de un an trăise ca o fantomă, 
dar în dimineaţa aceea, se trezise cu mintea limpede. Ţinuse 
trei ore la universitate şi glumise cu studenţii, redescoperind 
plăcerea de a preda într-o stare de bună-dispoziţie. 

Gheara de fier din stomac îşi slăbise strânsoarea. Simţea 
viaţa clocotind în jurul lui şi avea impresia că trăieşte din nou. 
Îmbătat de acea senzaţie regăsită, luă viteză şi efectuă cu graţie 
virajul spre Brimmer Street. Vântul îi sufla în faţă. Când zări 
Public Garden, acceleră şi mai mult, făcând corp comun cu 
bicicleta şi spintecând aerul cu un sentiment ameţitor de 
libertate. Savură acea clipă şi înaintă pe lângă parc, apoi o coti 
şi intră pe Newbury Street. Mărginită de cafenele şic, galerii de 
artă şi buticuri de modă, artera era unul dintre locurile cele mai 
căutate din Back Bay. Pe vreme frumoasă, terasele erau luate 
cu asalt la prânz. Matthew îşi legă bicicleta în faţa unei elegante 
brownstone, o casă din piatră roşiatică, al cărei parter fusese 
transformat în restaurant. La Bistro 66 lua de obicei prânzul cu 
April. Mai era doar o masă liberă afară, pe care se grăbi s-o 
ocupe după ce îi făcu un semn chelnerului. Odată aşezat, îşi 
scoase noul laptop din geantă şi se conectă la reţeaua wi-fi a 
localului. Din câteva clicuri, îşi rezervă un bilet de avion spre 
New York de pe site-ul Delta Airlines. Zborul de la 17.15 ateriza 
pe aeroportul JFK la ora 19.00. Numai bine pentru a ajunge la 


timp la întâlnirea cu Emma. Se grăbi apoi să sune la 
restaurantul Number 5 şi dădu peste prietena lui, Connie. Nu se 
mai văzuseră de mult timp. Era încântată să-l audă şi avea mii 
de lucruri să-i povestească, dar nimerise chiar la ora de vârf a 
prânzului şi unul dintre chelneri era bolnav. Îi făcu rezervarea, 
bucurându-se că vor putea sta de vorbă mai în linişte chiar în 
seara aceea. 

— Locul ăsta e ocupat, tinere? 

Matthew închise telefonul şi aruncă o privire spre April. 

— E liber şi nu te aşteaptă decât pe tine. 

Ea se aşeză sub panoul radiant care încălzea terasa şi 
comandă un pahar de vin Pinot Gris şi o farfurie de crab cakes. 

— Tu ce ţi-ai luat? 

— O salată Caesar şi o apă plată. 

— Eşti la regim? 

— Mă păstrez pentru diseară. lau cina la restaurant. 

— Serios? Ai invitat-o pe frumoasa ta degustătoare de vinuri? 
Felicitări, Matt, sunt mândră de tine! 

April ridică paharul şi ciocniră veseli. 

— Te-ai gândit cum o să te îmbraci? întrebă ea pe un ton 
neliniştit. 

Matthew ridică din umeri. 

— Păi, cu nimic special. Mă gândeam să merg îmbrăcat aşa 
cum sunt acum. 

Ea se încruntă şi îl măsură din cap până în picioare. 

— Cu nişte pantaloni prea largi, o vechitură de hanorac cu 
glugă, nişte bascheţi Converse de adolescent şi o geacă 
militară? Sper că glumeşti! Ca să nu mai vorbesc de claia de păr 
şi barba de om sălbatic! 

— Nu exagera, te rog! 

— Dar nu exagerez deloc, Matt! Gândeşte-te puţin: femeia 
asta lucrează într-unul dintre cele mai bune restaurante din 
Manhattan. Clienţii ei sunt oameni de afaceri, personalităţi din 
lumea artei şi a modei, bărbaţi eleganţi şi rafinaţi, îmbrăcaţi la 
patru ace. O să creadă că eşti un ţărănoi sau un student 
întârziat. 

— Dar nu vreau să mă dau drept altcineva! 

— Prima întâlnire se pregăteşte, insistă ea. Aparenţele 
contează: prima impresie este întotdeauna cea care le rămâne 
oamenilor întipărită în minte. 


Matthew se enervă. 

— Să te îndrăgosteşti de cineva pentru felul în care e 
îmbrăcat e ca şi cum ţi-ar plăcea o carte pentru coperta ei! 

— Foarte bine, n-ai decât să te dai mare cu citatele tale! Dar 
diseară ar trebui să fii mai modest... _ 

El scoase un oftat şi se posomori. Işi rulă o ţigară, rezistă 
tentaţiei de a o aprinde şi, în cele din urmă, după câteva 
secunde de gândire, capitulă: 

— Bine, poate c-ar trebui să-mi dai două-trei sfaturi... 


* 


New York 

Ora 13:00 

— Lovenstein, ţi-ai pierdut minţile? ţipă Peter Benedict 
împingând uşa translucidă de la pivnita restaurantului 
Imperator. 

Somelierul-şef înainta cu paşi repezi spre subordonata lui care 
aranja nişte sticle într-o cutie metalică. 

— În onoarea cui ai avut inițiativa de a cumpăra aceste vinuri? 
se răsti el fluturând o hârtie crem. 

Emma aruncă o privire spre document. Era o factură cu 
antetul unui magazin online specializat în vânzarea de soiuri 
nobile, pe care figura comanda a trei sticle: 


1. Domaine de la Romanée Conti, 1991 
1. Ermitage Cuvée Cathelin, J.L. Chave, 1991 
1. Graacher Himmelreich, Auslese, 
Domaine J.J. Prüm, 1982 


Un bourgogne legendar şi somptuos, un syrah rasat şi 
generos, un riesling complex şi suav. Trei vinuri nobile din ani cu 
recolte perfecte. Cele mai bune trei vinuri pe care le gustase în 
viața ei. Totuşi, nu ea comandase cele trei sticle. 

— Peter, te asigur că n-am nimic de-a face cu povestea asta! 

— Nu-ţi bate joc de mine, Lovenstein! Pe bonul de comandă e 
semnătura ta şi factura a fost întocmită cu datele bancare ale 
restaurantului Imperator. 


ê Citat atribuit lui Laure Conan, romancieră canadiană de limbă franceză. 
(N.a.) 


— Este imposibil! 

Alb de furie, Benedict îşi continuă litania de reproşuri: 

— Tocmai l-am sunat pe expeditor şi mi-a confirmat livrarea 
sticlelor la restaurant, aşa că aş vrea să ştiu unde sunt sunt. 
Repede! 

— Ascultă, în mod evident e o eroare. Nu e grav. Trebuie 
doar... 

— Nu e grav? E vorba de peste zece mii de dolari! 

— E o sumă mare într-adevăr, dar... 

— Descurcă-te cum pofteşti, Lovenstein, dar vreau ca datoria 
asta să fie ştearsă până la sfârşitul zilei! răcni el. Apoi îndreptă 
degetul spre ea şi o ameninţă: Dacă nu, te dau afară! 

Fără să mai aştepte răspunsul, făcu stânga împrejur şi părăsi 
pivniţa. 

Emma rămase încremenită câteva secunde, uluită de violenţa 
discuţiei. Benedict era un somelier de şcoală veche, care 
considera că femeile nu au ce căuta într-o pivniţă de vinuri. Era 
îndreptăţit să se simtă ameninţat de adjuncta lui, căci, înaintea 
plecării lui precipitate, Jonathan Lempereur o numise pe Emma 
în postul de somelier-şef. Tânăra ar fi trebuit să-i ia locul lui 
Benedict la începutul anului, dar el reuşise să intervină pe lângă 
noul director, care anulase acea promovare. De atunci, Benedict 
nu urmărea decât un singur lucru: s-o facă pe tânăra lui colegă 
să comită o greşeală pentru a se putea debarasa de ea. 

Emma se uită la factură. Peter Benedict era răutăcios şi 
răzbunător, dar nu era destul de nebun ca să pună la cale un 
asemenea plan. 

„Atunci, cine?” 

Cele trei sticle nu fuseseră comandate întâmplător. Erau cele 
trei preferinţe pe care ea le menţionase săptămâna trecută în 
timpul întâlnirii cu un jurnalist de la revista Wine Spectator, care 
realizase portrete ale noii generaţii de somelieri. Încercă să-şi 
amintească: întâlnirea avusese loc într-unul dintre birourile 
departamentului de relaţii publice al restaurantului, în prezenţa 
lui... 

„Romuald Leblanc!” 

Foarte pornită, Emma ieşi din pivniţă cu paşi grăbiţi şi luă 
liftul până la recepţie. Fără a se face anunţată, intră în sediul 
departamentului de relaţii publice şi ceru să stea de vorbă cu 


tânărul stagiar angajat la Imperator pe post de administrator de 
reţea. 

Dădu buzna în biroul care i se indicase şi închise uşa în urma 
ei. 

— Între noi doi acum, ochelaristule! 

Aşezat la birou, în faţa computerului, Romuald Leblanc tresări 
speriat. Era un adolescent rotofei, cu părul slinos tuns castron şi 
cu faţa palidă încadrată de nişte ochelari mari şi pătraţi, cu 
rame groase. Cu picioarele goale în şlapi, era îmbrăcat cu nişte 
blugi rupţi şi cu un hanorac nu prea curat, descheiat, pe sub 
care se vedea un tricou Marvel. 

— Bună ziua, domnişoară... ăăă... Lovenstein, o întâmpină el 
cu un accent franțuzesc. 

— Văd că mă recunoşti, e un început bun, zise ea înaintând 
ameninţător spre el. 

Emma aruncă o privire pe ecranul computerului. 

— De-asta te plăteşte restaurantul, ca să te holbezi la poze cu 
femei goale? 

— Aăă, nu, doamnă, dar asta... Asta e... Sunt în pauză. 

Stânjenit, francezul se lăsă în jos pe scaun şi, ca să pară 
degajat, muşcă dintr-un baton de ciocolată început, care zăcea 
pe birou. 

— Termină cu înfulecatul, capsomanule! îi ordonă ea. 

Scoase factura din buzunar şi i-o flutură prin faţa ochilor. 

— Tu ai făcut comanda asta? 

Adolescentul ridică din umeri şi plecă privirea. Emma insistă. 

— M-ai auzit când vorbeam cu ziaristul, nu-i aşa? 

Cum Romuald rămânea tăcut, Emma ridică vocea. 

— Ascultă-mă bine, idiotule! N-am de gând să-mi pierd slujba. 
Aşa că n-ai decât să nu-mi răspunzi, dar, în cazul ăsta, o să cer 
direcţiunii să anunţe poliţia şi o să le dai explicaţii ofiţerilor! 

La această ameninţare, puştiul sări ca ars: 

— Nu, vă rog! Este... Este adevărat, am fost intrigat de felul în 
care aţi vorbit despre acele vinuri şi am vrut să le gust. 

— Ai vrut să guşti nişte vinuri care costă peste trei mii de 
dolari sticla, nătărăule? Nu eşti întreg la minte? Şi cum ai reuşit 
să le comanzi? 

Cu o mişcare scurtă a capului, Romuald arătă spre ecran. 


— Nimic mai simplu: râşniţele astea ale voastre şi sistemul pe 
care-l aveţi nu sunt securizate. Mi-a luat douăzeci de secunde să 
piratez contabilitatea restaurantului. 

Emma simţi cum i se înteţesc bătăile inimii. 

— Şi sticlele, le-ai deschis? 

— Nu, sunt aici, răspunse el ridicându-se de pe scaun. 

Îşi târşâi picioarele până la un dulap metalic de unde scoase o 
lădiţă din lemn deschis la culoare, în care se aflau cele trei sticle 
preţioase. 

„Slavă Domnului!” 

Emma inspecta fiecare sticlă cu atenţie; erau intacte. 

Fără să mai aştepte, îi telefonă furnizorului pentru a-i spune 
că cineva piratase contul de client al restaurantului Imperator. 
Emma propuse înapoierea integrală a comenzii pe cheltuiala ei, 
în schimbul anulării facturii. Simţi o imensă uşurare atunci când 
i se răspunse că oferta ei este acceptată. 

Timp de câteva secunde, rămase neclintită, uşurată că îşi 
salvase slujba. Apoi îşi permise să se gândească din nou la 
întâlnirea din acea seară şi o cuprinse îngrijorarea. Pentru a se 
linişti, îşi privi chipul în suprafaţa lucioasă a geamului, dar 
imaginea pe care o zări avu efectul contrar: arăta îngrozitor. 
Părul îi stătea aiurea. Matthew Shapiro nu avea cum să o placă. 
Emma oftă şi dintr-odată îşi dădu seama de prezenţa 
stagiarului. 

— Ascultă, voi fi nevoită să semnalez greşeala ta şefului de 
personal. Ceea ce ai făcut este foarte grav. 

— Nu! Vă rog! 

Pe neaşteptate, adolescentul se înmuie şi izbucni în lacrimi. 

— Degeaba te smiorcăi, oftă ea. 

Îi întinse totuşi un şerveţel şi aşteptă să se liniştească. 

— Câţi ani ai, Romuald? 

— Şaisprezece şi jumătate. 

— De unde eşti? 

— Din Beaune, la sud de Dijon, este... 

— Ştiu unde este Beaune. Unele dintre cele mai bune vinuri 
franţuzeşti provin din regiunea ta. De când lucrezi la Imperator? 

— De două săptămâni, zise el, scoţându-şi ochelarii pentru a 
se freca la ochi. 

— Şi te interesează jobul ăsta? 


El clătină din cap, arătând cu bărbia spre ecranul 
computerului. 

— Asta e singurul lucru care mă interesează cu adevărat. 

— Calculatoarele? Atunci ce cauţi într-un restaurant? 

El îi mărturisi că venise cu iubita lui, care, după ce-şi dăduse 
bacalaureatul, plecase la New York să lucreze ca bonă. 

— Şi te-a lăsat baltă? ghici Emma. 

Un pic ruşinat, el încuviinţă în tăcere. 

— Părinţii tăi ştiu măcar că eşti în Statele Unite? 

— Da, dar în momentul ăsta au alte griji, zise el evaziv. 

— Dar cum ai reuşit să te angajezi aici, la New York? N-ai 
permis de muncă, nu eşti major... 

— Mi-am făcut singur o viză de lucru temporară, 
îmbătrânindu-mă un pic. 

„O viză falsă”. Nu era de mirare că se temea de poliţie şi că 
nu voia să atragă asupra lui atenţia directorului de la Resurse 
Umane. 

Emma îl privi pe adolescent cu un amestec de admiraţie şi 
compasiune. 

— Unde ai învăţat să faci asta, Romuald? 

El ridică din umeri. 

— Poţi să faci multe lucruri dacă ştii să foloseşti un calculator. 

Cum ea insista, Romuald îi povesti mai multe isprăvi. La 
treisprezece ani, petrecuse câteva ore în arestul poliţiei pentru 
că difuzase pe internet o traducere piratată a ultimului volum 
din Hary Potter. Puțin mai târziu, piratase site-ul liceului său, 
amuzându-se să-şi schimbe notele şi să trimită mesaje haioase 
pe adresele de e-mail ale părinţilor elevilor. În luna iunie, dibuise 
din câteva clicuri subiectele de la bacalaureat, profilul real, ca 
să-i dea o mână de ajutor iubitei lui. În sfârşit, la începutul lui 
iulie, spărsese contul de facebook al preşedintelui francez, 
Nicolas Sarkozy. O glumă puerilă, pe care cei de la Palatul 
Elysee n-o gustaseră. Autorităţile reuşiseră să dea de el. Dat 
fiind cazierul pe care îl avea, fusese condamnat la muncă în 
folosul comunităţii şi sfătuit la modul foarte serios ca pe viitor să 
stea departe de calculator. 

In timp ce-l asculta, Emmei îi veni brusc o idee. 

— Aşază-te la calculator! îi ordonă ea. 

Băiatul se execută şi apăsă pe o tastă pentru a porni 
computerul. 


Ea îşi trase un scaun şi se aşeză lângă el. 

— Uită-te bine în ochii mei, Romuald! 

incurcat, adolescentul îşi scoase ochelarii, dar nu reuşi să-i 
susţină privirea mai mult de două secunde. 

— Sunteţi... Sunteţi foarte drăguță, îngăimă el. 

— Nu, tocmai, arăt îngrozitor, dar tu o să m-ajuţi să rezolv 
problema asta, zise ea arătând cu degetul spre monitor. 

Ea tastă adresa site-ului unui salon de coafură. Pe ecran 
apărură nişte litere strălucitoare care dansau pe un fond deschis 
şi sobru. 


Akahiko Imamura 
Hairstyle 


— Akahiko Imamura este un stilist japonez celebru, explică 
ea. In Manhattan, este considerat maestrul foarfecelor şi al 
culorii. Angelina Jolie, Anne Hathaway, Cate Blanchet, cele mai 
mari staruri sunt coafate de el. lar la Fashion Week, toți 
designerii încearcă să-l angajeze pentru defilările lor. Se spune 
că face pur şi simplu minuni, iar eu chiar am nevoie de aşa ceva 
ca să fiu prezentabilă în seara asta. Problema e că există o listă 
de aşteptare de două luni ca să obţii o programare. 

Romuald înţelesese ce aştepta Emma de la el şi încerca deja 
să intre în sistemul de rezervări online. 

— Imamura are trei saloane de coafură la New York, continuă 
ea în timp ce băiatul tasta cu o viteză incredibilă. Unul în Soho, 
al doilea în Midtown şi ultimul în Upper East Side. 

— Aici lucrează în după-amiaza asta, anunţă Romuald, afişând 
lista programărilor. 

Impresionată, ea se aplecă spre ecran. 

— Este acelaşi principiu ca atunci când rezervaţi online o 
masă pentru un restaurant, explică tânărul francez. 

— Poţi modifica numele? 

— Normal? La ce oră vreţi să mergeţi? 

— La ora 17:00, se poate? 

— E floare la ureche! 

El scrise numele Emmei în locul clientei de pe listă, fără a uita 
să-i trimită un mesaj acesteia din urmă pentru a o anunţa de 
amânarea programării. 

Tinerei somelier nu-i venea să creadă. 


— Bine jucat, Callaghan”! se entuziasmă ea sărutându-l pe 
obraz. Şi tu faci minuni! 

Faţa bucălată a lui Romuald se împurpură. 

— A fost uşor, zise el modest. 

— Eşti foarte ingenios, deşi nu pari, zise ea deschizând uşa 
pentru a se întoarce la postul ei. Bineînţeles, totul rămâne între 
noi, capito? 


Boston 

Magazinul Brooks Brothers 

Ora 15:30 

— Eşti într-adevăr foarte elegant, zise April cu convingere. 
Croiala clasică îţi vine cel mai bine: umeri bine conturaţi, talia 
strâmtă, dar torsul eliberat. Este şic şi atemporal. 

Matthew se uită în oglinda mare a magazinului de lux. 
Proaspăt bărbierit, cu părul scurt şi îmbrăcat cu un sacou ajustat 
la milimetru, era de nerecunoscut. 

„De când n-am mai purtat costum?” 

Răspunsul îi răsună strident în cap. Dezagreabil şi tulburător. 

„De la căsătorie.” 

— Mai că-mi vine să-mi schimb orientarea sexuală! insistă 
April, încheindu-i un nasture. 

El se forţă să zâmbească pentru a-i mulţumi că făcea atâtea 
eforturi pentru el. 

— lţi mai trebuie un palton de lână, după care o ştergem la 
aeroport, zise ea, privindu-şi ceasul. Intotdeauna sunt 
ambuteiaje la ora asta şi este exclus să ratezi avionul! 

După ce plătiră cumpărăturile, se întoarseră la maşină şi April 
o porni înspre Logan Airport. Matthew fu tăcut tot drumul. Pe 
măsură ce ziua trecea, îşi pierdea însufleţirea şi entuziasmul i se 
risipea. Acum, întâlnirea cu Emma Lovenstein nu i se mai părea 
o idee atât de bună ca seara trecută. Dacă se gândea mai bine, 
întâlnirea aceea nu avea niciun sens, era rezultatul unei decizii 
necugetate luate sub influenţa alcoolului şi a medicamentelor. 
Nici măcar n-o cunoştea pe acea femeie, se lăsaseră îmbătaţi 
amândoi de un scurt schimb de mesaje, dar probabil că îl 
aştepta o deceptie. 


7 Trimitere la romanele lui Peter Cheney care îl au ca protagonist pe 
detectivul particular Slim Callaghan. (N. tr.) 


April opri maşina în faţa terminalului. În timp ce se îmbrăţişau 
de rămas-bun, femeia încercă să-l încurajeze. 

— Ştiu foarte bine la ce te gândeşti, Matt. Ştiu foarte bine că 
ţi-e teamă şi că acum regreţi că te-ai implicat, dar te implor, du- 
te la întâlnirea asta! 

El încuviinţă din cap, trânti portiera în urma lui şi îşi luă 
geanta din portbagaj. Îi mai făcu prietenei lui un ultim semn de 
la revedere, apoi intră în clădire. 

Matthew traversă rapid holul. Întrucât se înregistrase online, 
trecu repede de controlul de securitate şi se îndreptă spre 
îmbarcare. Când se ridică pentru a urca în avion, fu cuprins de 
îndoială, apoi de frică. Transpira şi nenumărate gânduri 
contradictorii i se învălmăşeau în minte. Pentru o clipă, faţa lui 
Kate îi apăru cu o claritate stupefiantă, dar refuză să cadă pradă 
vinei. Clipi de mai multe ori pentru a alunga acea imagine şi îi 
prezentă biletul însoţitoarei de bord. 


* 


Magazinul Bergdorf Goodman 

Fifth Avenue 

Ora 16:15 

Emma se plimba printre standurile marelui magazin 
newyorkez cam dezorientată. Totul era intimidant, de la clădirea 
imensă din marmură albă până la înfăţişarea sofisticată a 
vânzătoarelor frumoase ca nişte fotomodele, care te făceau să 
te simţi jalnic. În sinea ei, Emma se gândea că un magazin „ca 
ăla” - în care nu întrebai care sunt preţurile, în care trebuia să fii 
frumos, bogat şi sigur pe tine fie şi numai pentru a încerca o 
haină - nu era făcut pentru ea, dar în ziua aceea se simţea în 
stare să-şi depăşească inhibiţiile. Era absurd, dar credea mult în 
acea întâlnire. Noaptea trecută aproape că nu dormise deloc; 
dimineaţa se trezise devreme şi, plină de nerăbdare, pierduse 
mai bine de-o oră pentru a găsi o ţinută care s-o avantajeze. 
După multe încercări şi ezitări, alesese în cele din urmă o 
combinaţie care îi venea bine: o bluză ciocolatie brodată cu fire 
arămii şi o fustă creion cu talie înaltă, din mătase neagră. Pentru 
a-şi completa ţinuta, avea nevoie de un palton demn de acest 
nume. Al ei era o vechitură fără formă. De când intrase în 
magazin, paşii o duceau mereu spre un superb mantou din 


brocart. Pipăi stofa de mătase ornată cu desene ţesute cu fir de 
aur şi argint. Era atât de frumos, încât nici nu îndrăznea să-l 
îmbrace. 

— Pot să vă ajut, doamnă? o întrebă o vânzătoare. 

Emma ceru să probeze mantoul. Îi venea de minune, dar 
costa două mii şapte sute de dolari. Era o extravaganţă pe care 
nu şi-o permitea. La prima vedere, salariul ei părea destul de 
bun, numai că locuia în Manhattan, unde totul era extrem de 
scump. Mai ales că o bună parte a economiilor i se ducea pe 
şedinţele săptămânale de psihanaliză. O cheltuială vitală. 
Margaret Wood, psihoterapeuta ei, o salvase atunci când îi 
fusese cel mai rău. O învățase să se protejeze, să ridice bariere 
pentru a nu se lăsa înghițită de frică sau de nebunie. 

Şi iată că acum se punea în pericol. 

Emma ascultă de glasul raţiunii şi ieşi din cabina de probă. 

— Nu-l iau, zise ea. 

Mulțumită că nu cedase ispitei, se îndreptă spre ieşirea din 
magazin. Aruncând însă o ultimă privire la raionul de 
încălţăminte, văzu o pereche de pantofi decupaţi, Brian Atwood, 
din piele de piton, de culoare roz prăfuit şi cu nişte tocuri 
ameţitoare. Modelul expus era chiar mărimea ei. Işi strecură 
piciorul în pantof şi se transformă în Cenuşăreasa. Genul de 
pantofi capabili să facă perfectă orice ţinută. Uitând de bunele 
decizii luate, Emma îşi scoase cardul de credit pentru a plăti 
preţul visului: o mie cinci sute de dolari. Inainte de a merge la 
casă, se întoarse pentru a cumpăra şi mantoul din brocart. 
Bilanţul acelei escapade de shopping: salariul pe o lună şi 
jumătate evaporat în câteva minute. 

leşind pe Fifth Avenue, Emma fu izbită de frigul de afară. 
Dârdâind, îşi înnodă fularul la gât şi lăsă capul în jos pentru a se 
apăra de vânt, dar muşcătura lui era aprigă. Ochii îi lăcrimau, 
obrajii îi ardeau. Nu se încumetă să-şi continue drumul pe jos. 
Înaintă până la bordură pentru a chema un taxi şi îi dădu 
şoferului adresa salonului de coafură, cerându-i să facă un ocol 
pe la Rockfeller Center unde îi lăsă portarului de la Imperator 
geanta cu paltonul uzat şi pantofii vechi. 

Salonul de coafură al lui Akahiko Imamura era un spaţiu vast 
şi luminos în centrul cartierului Upper East Side: pereţi bej, 
etajere din lemn de culoare gălbuie, canapele mari de piele, 
console transparente împodobite cu orhidee. 


Emma îşi spuse numele domnişoarei de la recepţie care 
verifică programarea pe tableta ei electronică. Totul era în 
ordine, manevra lui Romuald funcţionase. În timp ce-l aştepta 
pe maestru, un asistent îi spălă părul, masându-i delicat pielea 
capului. Sub efectul degetelor lui agile, Emma se relaxă, uitând 
de cheltuielile pe care le făcuse, de starea de încordare şi de 
griji, şi savură cu voluptate confortul şi rafinamentul locului. 
Apoi Imamura intră în salon şi o salută, ţinându-şi spatele drept 
şi privirea în jos. Emma scoase din poşetă o fotografie a lui Kate 
Beckinsale pe care o decupase dintr-o revistă. 

— Îmi puteţi face ceva în genul ăsta? 

Imamura nici nu se uită la fotografie. În schimb, observă 
îndelung faţa clientei lui şi îi şopti câteva cuvinte în japoneză 
colaboratorului său, specialist în vopsirea părului. Apoi se 
înarmă cu o foarfecă şi începu să taie câteva şuviţe. Lucră vreo 
douăzeci de minute, după care o dădu pe mâna unui asistent 
care îi aplică un îndrăzneţ şaten-roşcat de la rădăcini până la 
vârfuri. După terminarea vopsitului, Imamura îi clăti el însuşi 
părul Emmei şi se ocupă din nou de coafura ei. Şuviţă cu şuviţă, 
îi răsuci părul pe o perie rotundă mare şi îl uscă, apoi îi dădu 
drumul şi i-l aranjă cu degetele. 

Rezultatul era uimitor. Părul îi era ridicat într-un elegant coc 
răsucit. O coafură delicată şi sofisticată care îi lumina faţa şi îi 
scotea în evidenţă ochii verzi şi feminitatea. Emma se apropie 
de oglindă, fascinată de noua ei imagine. Câteva şuviţe rebele şi 
ondulate ieşeau din coc şi făceau coafura să mai naturală. Cât 
priveşte culoarea, aceasta era pur şi simplu perfectă. Arăta mai 
bine decât Kate Beckinsale! Niciodată nu fusese atât de 
frumoasă. 

Era aşadar foarte veselă când se urcă în taxi pentru a se duce 
în East Village. În maşină, îşi scoase trusa de machiaj şi mai 
adăugă un pic de roz în obraji, un fard auriu pe pleoape şi o 
nuanţă de ruj corai pe buze. 

Era ora 20:01 când intră pe uşa de la Number 5, micuțul 
restaurant italienesc din sudul parcului Tompkins Square... 


* 


Cursa Delta 1816 ateriză pe aeroportul Kennedy cu câteva 
minute întârziere. In spatele avionului, Matthew îşi privi cu 


nervozitate ceasul. Era ora 19:18. După debarcare, se năpusti 
spre şirul de taxiuri şi aşteptă vreo zece minute până să prindă 
o maşină. Îi dădu şoferului adresa restaurantului şi, ca în filme, îi 
promise un bacşiş gras dacă ajungea la timp. Şi la New York 
vremea era incredibil de blândă pentru luna decembrie. Traficul 
era aglomerat, dar nu chiar aşa cum îşi imaginase. Destul de 
rapid, taxiul reuşi să iasă din Queens şi să o ia pe Williamsburg 
Bridge pentru a se strecura apoi pe străduţele din East Village. 
Era ora 20:03 când maşina opri în faţă la Number 5. 

Matthew inspiră adânc. Ajunsese la timp. Poate chiar sosise 
primul. Plăti cursa şi cobori din maşină. Se simţea nervos şi 
nerăbdător în acelaşi timp. Trase din nou aer în piept pentru a-şi 
recăpăta calmul şi împinse uşa restaurantului italienesc. 


6 
Hazardul întâlnirilor 
„Timpul este stăpânul absolut al oamenilor: el 
este în acelaşi timp creatorul şi mormântul lor, le 
dă ceea ce îi place lui şi nu ceea ce îi cer ei.” 
William Shakespeare 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 20:01 

Emma se prezentă la recepţia restaurantului, emoţionată. Fu 
întâmpinată de o tânără drăguță, cu zâmbet prietenos. 

— Bună seara, am întâlnire cu domnul Matthew Shapiro. A 
rezervat o masă pentru două persoane. 

— Matthew este la New York? exclamă femeia. Asta-i o veste 
nemaipomenită! 

Ea îşi verifică lista cu rezervări, dar, în mod evident, numele 
lui Matthew nu figura pe ea. 

— Probabil că a sunat direct pe mobilul soţului meu, Vittorio. 

Zăpăcitul ăsta a uitat să-mi spună, dar nu-i nimic, o să vă 
găsesc un loc frumos la mezanin, promise ea părăsind barul de 
la recepţie. 

Emma observă că tânăra e însărcinată. Sarcina era chiar 
destul de avansată. 

— Vreţi să vă scap de palton? 

— O să-l păstrez. 

— Este superb. 

— Având în vedere cât m-a costat, mă bucur să văd că face 
impresie! 

Cele două femei îşi zâmbiră. 

— Numele meu e Connie. 

— Încântată, eu sunt Emma. 

Urcară câteva trepte de lemn care ducea la un mezanin cu 
tavanul boltit. 

Patroana restaurantului îi arătă clientei sale o masă pe 
margine, care ieşea în afară deasupra sălii principale. 

— Să vă servesc un aperitiv? Pe frigul ăsta, ce-aţi zice de un 
pahar de vin fiert? 

— O să-l aştept pe Matthew. 


— Foarte bine, zise Connie întinzându-i meniul, după care 
dispăru. 

Emma se uită în jur. Restaurantul era călduros şi intim, foarte 
plăcut. Un mic text din meniu te informa că localul se numeşte 
„Number 5” în onoarea lui Joe DiMaggio. Când evolua la 
Yankees, celebrul jucător de baseball purta într-adevăr un tricou 
cu acest număr. Pe zidul din cărămidă, o fotografie a 
campionului alături de Marilyn Monroe îţi dădea de înţeles că cei 
doi luaseră cândva masa în acel restaurant. Era greu de crezut, 
dar ideea era frumoasă. 

Emma îşi privi ceasul: era ora 20:04. 


* 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 20:04 

— Matthew! la te uită ce surpriză! exclamă Vittorio văzându-şi 
prietenul intrând pe uşa restaurantului. 

— Vittorio, îmi pare bine să te revăd! 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară. 

— De ce nu m-ai anunţat că vii? 

— Am sunat-o pe Connie azi-dimineaţă. Ea nu-i aici? 

— Nu, a rămas acasă. Mai nou, Paul face otită după otită. 

— E mare deja, ce vârstă are? 

— Împlineşte un an luna viitoare. 

— Ai o fotografie cu el? 

— Da, uite cât a crescut! 

Vittorio scoase portofelul din buzunar şi îi arătă fotografia 
unui bebeluş frumos şi bucălat. 

— Este deja un flăcău voinic, zise Matthew zâmbind. 

— Da, asta fiindcă îi pun pizza în biberon! glumi patronul 
restaurantului, aruncând o privire pe lista rezervărilor. 

— Ah, văd că i-ai cerut lui Connie să-ţi rezerve „masa 
îndrăgostiţilor”! Sper că e drăguță invitata ta! 

— Nu te ambala, îl temperă el jenat. N-a sosit încă? 

— Nu, masa este liberă. Vino, te conduc! Te servesc cu un 
aperitiv? 

— Nu, mersi, o s-o aştept pe Emma. 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 20:16 

„Matthew Shapiro, după câte se pare, părinţii tăi nu te-au 
învăţat că punctualitatea era politeţea regilor...” îi reproşă în 
gând Emma uitându-se la ceas. 

De la mezanin, tânăra putea să observe uşa restaurantului. 
De câte ori se deschidea, se aştepta să-l vadă pe Matthew şi de 
fiecare dată era decepţionată. Întoarse privirea spre fereastră. 
Începuse să ningă. Câţiva fulgi argintii şi pufoşi dansau în 
lumina felinarelor. Emma oftă uşor, apoi scoase telefonul mobil 
din geantă pentru a vedea dacă are vreun mesaj. 

Nimic. 

După o clipă de ezitare, se hotări să trimită un e-mail de pe 
smartphone. Câteva propoziţii nonşalante care îi mascau 
nerăbdarea. 


Dragă Matthew, 

Am ajuns la Number 5. 

Te aştept înăuntru. 

Pizza cu anghinare, parmezan şi rucola arată grozav! 
Vino repede, mor de foame! 

Emma 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 20:29 

— Văd că prinţesa ta se lasă aşteptată! remarcă Vittorio, 
venind lângă prietenul său, la mezanin. 

— Aşa este, recunoscu Matthew. 

— Nu vrei s-o suni? 

— Nu ne-am dat numerele de telefon. 

— Ei haide, nu-ţi face griji, suntem în Manhattan! Ştii bine că 
noi, newyorkezii, nu prea le avem cu punctualitatea... 

Matthew schiţă un zâmbet crispat. Fiindcă nu putea s-o sune 
pe Emma, îi scrise un mesaj pentru a-i semnala că ajunsese: 


Dragă Emma, 

Prietenul meu Vittorio ţine cu tot dinadinsul să- 
ţi dea să guşti un vin din Toscana. Un Sangiovese 
produs într-o mică podgorie de lângă Sienne. 
Vorbeşte fără oprire despre vinurile italieneşti 
pe care le consideră cele mai bune din lume. Vino 
repede şi închide-i gura! 

Matt 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 20:46 

Emma se simţea umilită. Tipul era un mitocan! Întârzia trei 
sferturi de oră şi nu dădea niciun e-mail sau măcar un telefon la 
restaurant ca să-şi ceară scuze! 

— Vreţi să-l sun pe Matthew pe mobil? îi propuse Connie. 

Patroana îi simţise tulburarea. Stânjenită, Emma bâigui: 

— Eu... ăăă... Da, vreau. 

Connie formă numărul lui Matthew, dar intră căsuţa vocală. 

— Nu vă faceţi griji, o să ajungă. Fără îndoială, e din cauza 
zăpezii. 

Un uşor „bip” îi semnală intrarea unui e-mail. 

Emma îşi plecă ochii spre ecranul telefonului. Era un mesaj de 
eroare de tipul „utilizator necunoscut” care îi semnala că e- 
mailul pe care i-l trimisese lui Matthew nu putuse fi expediat. 

„Ciudat...” 

Verifică adresa şi mai făcu o încercare soldată cu un nou eşec. 


* 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 21:13 

— Cred că n-o să mai vină, zise Matthew, acceptând sticla de 
bere pe care i-o întindea Vittorio. 


— Nu ştiu ce să-ţi spun, se întristă prietenul lui. La donna è 
mobile, qual piuma al vento... 

— Aşa se pare, oftă Matthew. 

Îi trimisese alte două e-mailuri Emmei şi nu primise niciun 
răspuns. Se uită la ceas şi se ridică de la masă. 

— Îmi chemi un taxi ca să mă ducă la aeroport? 

— Eşti sigur că nu vrei să rămâi la noi peste noapte? 

— Nu, îţi mulţumesc. Îmi pare rău că ţi-am ţinut masa ocupată 
degeaba. Sărut-o pe Connie din partea mea! 

Matthew părăsi restaurantul la ora 21:30 şi ajunse la aeroport 
la 22:10. Pe drum, îşi confirmă zborul de întoarcere. Se 
înregistră la penultima cursă a zilei. 

Avionul decolă din New York la ora prevăzută şi ateriză la 
Boston la 00:23. La ora aceea, aeroportul Logan nu era prea 
animat. Matthew luă un taxi şi ajunse înapoi acasă înainte de 
ora 1:00 dimineaţa. 

Când intră în casa lui din Beacon Hill, constată că April se 
culcase deja. Băgă capul pe uşa de la camera lui Emily şi se 
asigură că fata doarme dusă, apoi se întoarse în bucătărie. Işi 
puse un pahar mare cu apă şi deschise automat laptopul care 
rămăsese pe bar. Consultându-şi e-mailul, constată că avea un 
mesaj de la Emma Lovenstein. Un mesaj care în mod ciudat nu 
figura decât pe calculator, nu şi pe telefon. 


* 


Restaurantul Number 5 

New York 

Ora 21:29 

Emma închise uşa restaurantului în urma ei şi urcă în taxiul pe 
care i-l chemase Connie. Vântul se mai potolise, dar zăpada care 
cădea neîncetat începea să se aştearnă. În maşină, încercă să 
alunge gândurile negative care o asaltau, dar furia era prea 
puternică. Se simţea umilită şi trădată. li era ciudă că se lăsase 
iarăşi prinsă în capcană de un bărbat, că se încrezuse în cuvinte 
frumoase, că fusese atât de naivă. Ajungând în holul imobilului 
50 North Plaza, o luă pe scări pentru a cobori la subsol. 
Spălătoria comună era pustie şi lugubră. Străbătu culoarele 
cenuşii cu pereţi murdari pentru a ajunge la tomberoanele de 


5 „Femeia este schimbătoare, ca o pană dusă de vânt” (it. în original). (N. a.) 


gunoi, în partea cea mai sumbră şi mai sordidă a clădirii. De 
furie, îşi rupse tocurile de la pantofi şi le aruncă într-unul dintre 
containerele metalice. După ce fu sfâşiat cu mâinile goale, 
paltonul exorbitant de scump avu aceeaşi soartă. 

Plângând, Emma luă ascensorul până la apartamentul ei. 
Deschise uşa, ignoră scheunăturile câinelui, se dezbrăcă şi făcu 
un duş rece. Simţea din nou cum o cuprinde dorinţa nestăpânită 
de a-şi face rău, de a întoarce împotriva ei acea violenţă care o 
asalta. Suferea atât de mult, încât nu-şi mai stăpânea emoţiile. 
Era epuizant şi îngrozitor. Cum putea să treacă în doar câteva 
minute de la exaltare la o stare depresivă? Să alterneze într-un 
timp atât de scurt bucuria cea mai intensă cu gândurile cele mai 
negre? 

Îi clănţăneau dinţii. leşi din cabina de sticlă, se înfofoli în 
prosopul de baie, luă un somnifer din dulăpiorul cu 
medicamente şi se băgă în pat. In ciuda pastilei, nu reuşi să 
adoarmă. Se răsucea pe toate părţile, căutând o poziţie prielnică 
somnului, apoi, resemnată, începu să fixeze cu disperare 
tavanul. În mod clar, era prea enervată pentru a adormi. 
Nemairezistând, pe la ora 1 noaptea îşi deschise laptopul pentru 
a-i trimite un ultim e-mail bărbatului care îi stricase seara. 
Furioasă, ridică eleganta carcasă împodobită cu un autocolant 
ce înfăţişa o frumoasă Evă stilizată. 


* 


Consternat, Matthew observă e-mailul trimis de Emma. 


De la: Emma Lovenstein 

Către: Matthew Shapiro 

Subiect: Eşti un nemernic! 

Contrar a ceea ce m-ai făcut să cred, n-ai pic de 
curtoazie, n-ai nicio educație! Nu-mi mai scrie, nu- 
mi mai trimite mesaje! 


De la: Matthew Shapiro 
Către: Emma Lovenstein 
Subiect: Re: Eşti un nemernic! 


Despre ce vorbeşti, Emma? Te-am aşteptat toată 
seara la restaurant! Şi ţi-am trimis două e- 
mailuri la care nu mi-ai răspuns! 


Aşa, ia-mă la mişto! Ce joc mai e şi ăsta? 
Măcar fă efortul de a inventa o scuză cât de 
plauzibilă: frigul, zăpada. Alege ce vrei tu.. 


Zăpada? Nu înţeleg ce-mi reproşezi, Emma. 
Până la urmă, tu eşti cea care mi-a tras clapa! 


Eu eram acolo, Matthew! Te-am aşteptat toată seara. 
Şi n-am primit niciun e-mail de la tine! 


Atunci probabil ai greşit restaurantul. 


Nici vorbă. Nu există decât un restaurant Number 5 
în East Village. Ba chiar am vorbit şi cu prietena 
ta Connie, soţia lui Vittorio. 


Minţi! Connie nu era la restaurant în seara asta! 


Ba era! Este drăguță, brunetă, cu părul scurt şi 
este însărcinată în cel puţin opt luni. 


Vorbeşti prostii! Connie a născut de aproape un 
an! 


Înainte de a da clic pe touchpad pentru a trimite mesajul, 
Matthew ridică privirea din ecran. Discuţia aceea era absurdă. 
Emma părea de bună-credinţă, dar argumentele ei nu aveau 
niciun sens. Nu era nimic raţional în ceea ce spunea. 

Luă o gură de apă şi îşi frecă pleoapele. 

„Referinţa asta la zăpadă, la sarcina lui Connie...” 

Se încruntă şi reciti cu atenţie toate mesajele pe care i le 
trimisese Emma de ieri încoace. Deodată, ceva îl făcu să 
încremenească - un amănunt care nu era deloc lipsit de 
importanţă - şi o idee nebunească îi trecu prin minte. Întrebă: 


Emma, în ce dată suntem azi? 


Ştii foarte bine: în 20 decembrie. 
În ce an? 

Dacă o să continui să-ţi baţi joc de ni.. 
Spune-mi în ce an, te rog! 


„Tipul ăsta e nebun”, gândi ea, cu degetele crispate pe 
tastatură. Dar, ca să fie cu conştiinţa împăcată, verifică totuşi e- 
mailurile primite de la Matthew. Toate erau datate 20 
decembrie... 2011. Cu exact un an mai târziu faţă de ziua în 
care se aflau... 


Cuprinsă de groază, Emma închise computerul. 

Avu nevoie de mai multe minute pentru a îndrăzni să 
formuleze mental situaţia. 

Ea trăia în 2010. 

Matthew trăia în 2011. 

Şi, dintr-un motiv care îi scăpa, laptopul părea să fie singurul 
lor mijloc de comunicare. 


Partea a doua - 
Vieţi paralele 


A treia zi 


7 
Vieţi paralele 
„Frica nu se poate lipsi de speranţă, 
şi nici speranţa, de frică.” 
Baruch Spinoza 


A doua zi 

21 decembrie 

Când se treziră în ziua următoare, Emma şi Matthew avură 
amândoi acelaşi reflex: îşi verificară cu nerăbdare e-mailul şi 
răsuflară uşuraţi văzând că nu au niciun mesaj. 

— Tati, mergem să-mi văd cadourile de Moş Crăciun în 
dimineaţa asta? întrebă Emily, dând buzna în bucătărie şi 
aruncându-se în braţele lui. 

Matthew o urcă pe un taburet, alături de el. 

— Mai întâi, spunem bună ziua, îi aminti el. 

— 'Nă ziua, tati, bolborosi ea, frecându-se la ochi. 

El se aplecă pentru a o îmbrăţişa. Fetiţa insistă: 

— Deci spune, mergem? Mi-ai promis! 

— Bine, scumpa mea. O să mergem să vedem cadourile în 
magazine ca să-i poţi scrie apoi lui Moş Crăciun. 

„Ritualul Crăciunului...” Oare trebuia s-o mai lase pe Emily să 
creadă în acea fantezie? N-avea o părere tranşantă în privinţa 
asta. In general, nu îi plăcea să-şi mintă fata, pe de altă parte, 
poate că era cam prea devreme s-o priveze de acea magie. Ca 
urmare a traumatismului provocat de moartea lui Katy, Emily 
avusese un an foarte greu. Credinţa în miraculos putea avea un 
efect benefic asupra moralului fetiţei. Aşa că, Matthew hotărâse 
să prelungească iluzia şi să amâne pentru anul viitor dezvăluirea 
„marelui secret”. 

— Cine vrea cereale cu iaurt? întrebă April cu veselie, 
coborând scara. 

— Eu! Eu! strigă Emily, sărind de pe taburetul ei şi repezindu- 
se s-o îmbrăţişeze pe tânăra femeie. 

Aceasta o prinse din zbor şi o mângâie drăgăstos pe cap. 

— Vii cu noi la magazinul de jucării? o întrebă Emily. 

— April lucrează azi, zise Matthew. 

— Dar e duminică! obiectă fetiţa. 

— E ultimul weekend dinaintea Crăciunului, explică April. 
Galeria e deschisă în fiecare zi pentru ca adulţii să-şi poată face 


şi ei cadouri, dar nu mă duc decât la prânz, aşa că pot să merg 
cu voi de dimineaţă. 

— Nemaipomenit! Şi poţi să-mi faci o cană mare de ciocolată 
caldă cu minibezele? 

— Dacă tati e de acord... 

Matthew dădu din cap. April îi făcu un semn cu ochiul, 
deschise radioul şi se apucă să pregătească micul-dejun. 

— Aşadar, cum a fost aseară? întrebă ea. 

— Un fiasco, murmură el, punând o capsulă de cafea în 
espressor. 

Apoi aruncă o privire spre Emily. Aşteptându-şi ciocolata 
caldă, fetiţa se juca Angry Birds pe tabletă, omorând porcuşori 
verzi. Cu voce scăzută, Matthew îi povesti colocatarei lui 
incredibila aventură din seara trecută. 

— Povestea asta nu-mi miroase a bine, recunoscu ea. Ce-ai de 
gând să faci? 

— Nimic, pur şi simplu nimic. O să uit toată povestea şi sper 
să nu mai primesc niciun mesaj de la femeia asta. 

— Te-am prevenit: flirtatul pe Internet e foarte periculos. 

— Da’ ştii că ai tupeu?! Nu tu m-ai încurajat s-o invit la 
restaurant? 

— Doar ca să nu-ţi faci speranţe deşarte! Recunoaşte şi tu că 
era prea frumos ca să fie adevărat: o femeie care avea acelaşi 
simţ al umorului, aceleaşi gusturi şi care reuşise atât de repede 
să te facă să laşi garda jos. 

— Ar fi trebuit să fiu mai atent, recunoscu el. 

Ca pentru a răsuci cuțitul în rană şi a-i spori îngrijorarea, April 
îi povesti o serie de escrocherii de pe Internet. Poveşti triste cu 
persoane naive care crezuseră că şi-au întâlnit alesul inimii 
online, şi care îşi dăduseră seama apoi, cam târziu, că li se 
întinsese o cursă pentru a fi jecmănite. 

— Fata asta ori e nebună, ori are intenţii necurate, continuă 
ea. În ambele cazuri, în mod sigur a cules ceva informaţii despre 
tine, dacă te-a prins cu atâta uşurinţă în capcană. Sau e vorba 
de cineva care te cunoaşte bine şi care operează folosind o 
identitate falsă. 

„N-o fi una dintre studentele mele?” se întrebă Matthew. 

Îşi aminti dintr-odată de un episod sordid şi tragic, petrecut în 
urmă cu un an la Emmanuel College, o universitate catolică din 
Boston. Crezând că stă de vorbă online cu iubitul ei, o studentă 


acceptase să se dezbrace în faţa camerei web a computerului. 
Din păcate, nu logodnicul ei se afla în spatele camerei video, ci 
un tip care îi uzurpase profilul. Individul înregistrase scena 
pentru a o şantaja pe fată. Îi ceruse o sumă foarte mare de bani 
ca să nu difuzeze înregistrarea video. Pentru a-şi face 
ameninţarea credibilă, trimisese noaptea extrase din film unor 
cunoscuţi ai studentei. Copleşită de ruşine şi îngrozită de 
consecinţele gestului ei, se spânzurase şi fusese găsită în 
camera ei a doua zi dimineaţă. 

Amintirea acelei tragedii îi provocă lui Matthew un frison de 
spaimă. Simţi cum îl trec sudori reci pe şira spinării. 

„N-am fost suficient de prudent!” îşi reproşă el din nou. Dacă 
se gândea bine, i-ar fi plăcut ca femeia aceea să fi fost doaro 
escroacă, dar înclina să creadă că era mai degrabă bolnavă 
mintal. „O tipă care crede că trăieşte în 2010 e în mod clar dusă 
cu pluta.” 

Deci o persoană potenţial periculoasă. 

Făcu lista tuturor lucrurilor pe care i le spusese despre el: 
numele, strada pe care locuia, universitatea la care preda. 
Individa mai ştia că are un copil de patru ani şi jumătate, că face 
jogging în parc marţea şi joia dimineaţă, că fata lui învaţă la 
şcoalaMontessori, împrejurările în care îşi pierduse soţia... 

„Ştie tot...” În orice caz, suficient de mult dacă ar fi vrut să-l 
discrediteze ori să-l agreseze. Sau dacă voia să-i facă rău lui 
Emily. Destăinuindu-se astfel, avea deodată impresia că îşi 
pusese în pericol o parte a existenţei. 

„Nu, eşti paranoic”, se temperă el. Probabil că nu avea să mai 
audă niciodată de Emma Lovenstein şi, pe viitor, păţania aceea 
avea să-i fie învăţătură de minte. Puse pe o tavă ceaşca pe care 
i-o întindea April şi hotărî să uite pentru totdeauna acea 
poveste. 

— Vino să stai pe scaun, scumpa mea, ciocolata e gata! 


* 


— Zâmbiţi! 

O oră mai târziu, April îi fotografia pe Emily şi pe Matthew în 
faţa intrării de la Toys Bazaar, una dintre clădirile cele mai 
importante ale oraşului. 


Situat la colţul dintre Copley Square şi Clarendon Street, 
magazinul era templul jucăriilor din Boston. Înainte cu câteva 
zile de Crăciun, atmosfera era foarte plăcută: animaţie, muzică, 
bomboane... Emily îi dădu o mână tatălui ei şi pe cealaltă lui 
April. De o parte şi de alta a uşilor batante, îi întâmpinară nişte 
portari îmbrăcaţi în personaje din filmul Tărâmul monştrilor, 
oferindu-le acadele. Străbătură primele raioane cu încântare. 
Dacă etajele superioare ale magazinului erau rezervate 
aparatelor high-tech (console, figurine cu control vocal, jocuri 
electronice), parterul acorda importanţă mai mare jucăriilor 
tradiţionale: animăluţe de pluş, cuburi de lemn, LEGO, păpuşi. 

Emily făcu ochii mari în faţa animalelor de pluş în mărime 
naturală. 

— Ce blană catifelată are! se miră ea, mângâind o girafă 
înaltă de şase metri. 

Fără doar şi poate locul era magic, spectaculos şi te 
reîntorcea rapid în lumea copilăriei. April se minună îndelung în 
faţa unei impresionante colecţii de păpuşi Barbie, în timp ce 
Matthew rămase cu gura căscată văzând un tren electric gigant 
ale cărui şine şerpuiau pe zeci de metri. 

El o lăsă pe Emily să alerge câteva minute printre raioane, 
apoi se lăsă în genunchi pentru a ajunge la nivelul feţei fetiţei. 

— Bun, cunoşti regulile: poţi alege două cadouri, dar trebuie 
să încapă în camera ta. 

— Deci, girafa nu, ghici Emily, muşcându-şi buza. 

— Ai înţeles foarte bine, scumpa mea. 

Însoţită de April, fetiţa avu nevoie de mult timp ca să-şi 
aleagă un ursuleţ de pluş dintre cele vreo sută de modele 
propuse. Cu un aer distrat, Matthew ajunse în spaţiul unde erau 
expuse nişte modele metalice de tip Meccano, apoi schimbă 
câteva cuvinte cu un magician care se plimba prin faţa scărilor 
rulante. Chiar şi de departe, nu o scăpa din ochi pe fiica lui, 
fericit s-o vadă atât de entuziasmată. Dar acele momente de 
fericire redeşteptau durerea pierderii lui Kate. | se părea atât de 
nedrept să nu poată împărţi acele clipe cu ea! Se pregătea să se 
întoarcă la April, când îi sună telefonul. Numărul lui Vittorio 
Bartoletti se afişă pe ecran. 

Răspunse şi încercă să acopere cu vocea lui hărmălaia din jur. 

— Salut, Vittorio! 

— Bună, Matt! Unde eşti, într-o creşă? 


— Fac cumpărături de Crăciun, bătrâne. 

— Preferi să mă suni tu? 

— Dă-mi două minute! 

Îi făcu un semn lui April ca s-o anunţe că iese să fumeze o 
ţigară, apoi ieşi din magazin şi traversă strada, ajungând în 
Copley Square. 

Mărginită de copaci şi organizată în jurul unei fântâni 
arteziene, piața era cunoscută pentru contrastele ei 
arhitecturale. Toți turiştii făceau aici aceeaşi fotografie 
fascinantă: Trinity Church, cu arcele, porticurile şi vitraliile ei, 
reflectată în geamurile celui mai înalt zgârie-nori din oraş, 
Hancock Tower. În acea duminică însorită, locul era animat, dar 
mult mai liniştit decât magazinul. 

Matthew se aşeză pe o bancă şi îşi sună prietenul. 

— Aşadar, Vittorio, ce mai face Paul? l-a trecut otita? 

— E mai bine, mulţumesc. Dar tu, ţi-ai revenit după 
întâmplarea ciudată de aseară? 

— Am uitat-o deja. 

— De fapt, de-asta te-am sunat. Azi-dimineaţă i-am povestit 
lui Connie păţania ta şi a fost foarte tulburată. 

— Chiar? 

— Şi-a amintit deodată ceva. Acum aproape un an, într-o 
seară în care eu nu eram la Number 5, Connie a primit în 
restaurant o tânără. O fată care pretindea că are întâlnire cu 
tine. Te-a aşteptat mai bine de o oră, dar n-ai venit. 

Matthew simţi că i se taie picioarele. 

— Dar de ce nu mi-a vorbit niciodată despre asta? 

— S-a întâmplat cu doar câteva zile înainte de accidentul lui 
Kate. Connie a vrut să te sune ca să-ţi spună, dar moartea soţiei 
tale a făcut ca incidentul să pară lipsit de importanţă. Chiar 
uitase de el până când i l-am reamintit eu azi-dimineaţă. 

— Ştii cum arăta femeia asta? 

— Din câte mi-a zis Connie, era o neworkeză de vreo treizeci 
de ani, drăguță şi elegantă. Connie e la mama ei, cu Paul, dar i- 
am zis să te sune după-amiază. O să-ţi spună ea mai multe. 

— Poţi să afli data exactă la care a venit femeia aia? 

— Ascultă, sunt în maşină, în drum spre restaurant. O să 
încerc să găsesc rezervarea în baza noastră de date. Connie şi-a 
amintit că era în seara în care venise să ia masa vărul ei din 
Hawaii. 


— Mulţumesc, Vittorio! Aştept să mă suni. Este foarte 
important. 


New York 

Restaurantul Imperator 

Serviciul de prânz 

Emmei îi tremură uşor mâna în timp ce turna vinul alb în nişte 
pahare de cristal cu formă romboidală. 

— Doamnă, domnule, la pulpele de broască caramelizate, 
date prin pesmet de turtă dulce şi servite cu sote de mazăre 
fină cu usturoi, vă recomand un vin de pe valea Ronului: un 
Condrieu din 2008, produs din soiul Viognier. 

Tânăra îşi drese vocea. Nu doar mâna îi tremura. Totul în ea 
se clătina. Seara trecută o tulburase rău de tot. Nu dormise 
aproape deloc şi avea nişte arsuri puternice la stomac. 

— Savuraţi vivacitatea acestui Condrieu echilibrat, viguros! 
Este un vin aromat, exuberant şi floral. 

Emma termină servirea, apoi îi făcu semn asistentului ei, 
anunţându-l că are nevoie de o pauză. 

Cuprinsă de ameţeală, plecă din sala de mese şi se închise în 
toaletă. Avea febră, transpira şi un văjâit continuu şi dureros îi 
sfredelea ţeasta. li venea să vomite. De ce îi era aşa de rău? De 
ce se simţea atât de fragilă? Atât de epuizată? Avea nevoie de 
somn. Atunci când era obosită, nu mai judeca limpede. 
Gândurile negative o asaltau aproape fără încetare, rupând-o de 
realitate şi aruncând-o într-o lume de fantasme 
înspăimântătoare. 

Scuturată de convulsii, se aplecă deasupra chiuvetei şi vomită 
tot ce mâncase la micul-dejun şi rămase mai bine de un minut în 
acea poziţie, încercând să-şi revină. Povestea aceea cu e-mailul 
venit din viitor o îngrozea. Ea trăia în decembrie 2010. Nu putea 
să corespondeze cu un bărbat care trăia în decembrie 2011! 
Bărbatul acela era fie un bolnav mintal, fie un individ periculos. 
In ambele cazuri, reprezenta o ameninţare. Pentru ea şi pentru 
sănătatea ei mintală. Avusese de-a face cu destui nebuni, însă, 
de data aceea, era prea de tot! În ultimele luni, starea i se 
îmbunătăţise, dar în ziua aceea se simţea din nou cuprinsă de 
anxietate. Ar fi avut nevoie de medicamente ca să se mai 


liniştească. Ar fi avut nevoie să stea de vorbă cu psihiatra ei, dar 
chiar şi Margaret Wood dăduse bir cu fugiţii, fiind plecată în 
vacanţa de Crăciun la Aspen. 

„Fir-ar să fie!” 

Se ridică şi se privi în oglindă, cu mâinile sprijinite pe cele 
două laturi ale lavaboului. Un firicel de bilă îi atârna de buze. Se 
şterse cu un prosop de hârtie şi îşi dădu cu puţină apă pe faţă. 
Trebuia să se calmeze şi să-şi revină în fire. Individul acela nu 
putea să facă nimic împotriva ei. Dacă va încerca s-o contacteze 
din nou, îi va ignora mesajele. Dacă va insista, va anunţa poliţia. 

lar dacă va încerca să se apropie de ea, va şti ce să facă: 
purta mereu în geantă un pistol cu şocuri electrice, un Taser roz, 
care semăna mai mult cu o jucărie sexuală decât cu o armă de 
autoapărare, dar care era al naibii de eficient. Un pic mai 
liniştită, Emma trase adânc aer în piept, îşi aranjă părul şi se 
întoarse la lucru. 


Boston 

— Pot să-mi iau un /obster rolP cu cartofi prăjiţi? întrebă 
Emily. 

— Mai bine cu o salată, îi propuse Matthew. 

— Da’ de ce? E mai bine cu cartofi prăjiţi! 

— Bine, cedă el, dar atunci, nu-ţi mai iei desert. Ne-am 
înţeles? 

— Ne-am înţeles, aprobă fetiţa, încercând să-i facă cu ochiul 
lui tatălui ei. 

Erau aşezaţi la o masă pe terasa de la Bistro 66, pe Newbury 
Street. După raita dată prin magazinul de jucării, April plecase 
spre galeria ei. Matthew era fericit să vadă că lui Emily încă îi 
sclipesc ochii de bucurie. O întrebă ce cadouri are de gând să-i 
ceară lui Moş Crăciun în scrisoare. Emily scoase ipod-ul din 
rucsăcelul ei şi întrebă dacă nu poate să-i trimită mai bine un e- 
mail lui Moş Crăciun, dar Matthew refuză. Tendinţa aceea de a 
introduce tehnologia în toate dimensiunile vieţii cotidiene 
începea să-l agaseze tot mai mult. Mai ales în acea zi! 

Tocmai li se adusese sendvişul cu homar, când îi sună 
telefonul. Era Vittorio. Connie nu se întorsese încă acasă, dar se 


? Chiflă pentru hot-dog umplută cu salată de homar. (N. a.) 


interesase el şi găsise ziua în care venise la restaurant tânăra 
care susţinuse că are întâlnire cu Matthew. 

— leri s-a împlinit fix un an: 20 decembrie 2010. 

Matthew închise ochii şi oftă. Coşmarul continua. 

— Dar asta nu e tot zise Vittorio. Imaginează-ţi că am o 
înregistrare în care poate fi văzută! 

— Cine? 

— Femeia asta. 

— E o glumă? 

— Stai să-ţi explic! În noiembrie anul trecut, restaurantul 
nostru a fost spart în două rânduri, noaptea, la interval de 
câteva zile. 

— Îmi amintesc. Credeai că este o lovitură a fraţilor Mancini. 

— Da, fiindcă facem concurenţă, dar n-am reuşit nici până 
acum să dovedesc nimic. Pe scurt, în perioada aia, atât poliţiştii, 
cât şi cei de la compania de asigurări ne-au recomandat să 
montăm camere de supraveghere. Timp de aproape trei luni, 
camerele video au funcţionat douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Se înregistra tot, iar imaginile erau transmise 
către un server şi arhivate pe hard diskuri. 

— Şi ai reuşit să pui mâna pe imaginile din seara de 20 
decembrie? 

— Exact! Ba chiar am găsit-o şi pe fată. Este singura femeie 
care a venit neînsoţită în seara aia. 

— Nici nu speram aşa ceva, Vittorio! Poţi să-mi trimiţi o copie? 

— Ţi-am trimis-o deja prin e-mail, prietene. 

Matthew închise telefonul şi îşi scoase laptopul din geantă 
pentru a-l conecta la reţeaua wi-fi a restaurantului. Tot nu avea 
nicio veste de la Emma Lovenstein, dar văzu e-mailul de la 
Vittorio. Inregistrarea video era voluminoasă, aşa că dură ceva 
timp până se încarcă. 

— Tati, pot să-mi iau o prăjitură cu ciocolată? 

— Nu, scumpo, am spus fără desert. Termină-ţi sendvişul! 

Matthew porni înregistrarea video. Deloc surprinzător, 
imaginea avea rezoluţia proastă a unei camere de supraveghere 
şi era neclară. Secvența pe care o izolase Vittorio dura mai puţin 
de două minute. Camera video era fixată la înălţime, într-un colţ 
al sălii principale. In partea de jos a imaginii, un ceas digital 
arăta că, la ora 20:01, o tânără îmbrăcată elegant intrase pe uşa 
restaurantului. O vedeai discutând puţin cu Connie, apoi ieşea 


din cadru. Ecranul se albea, indicând că scena fusese tăiată 
pentru a fi reluată după o oră şi jumătate, mai exact la 21:29. 
Se vedea distinct aceeaşi femeie care părăsea în grabă 
restaurantul. Apoi imaginea se înceţoşă şi filmul se opri. 
Matthew reluă secvenţa şi apăsă pe PAUZA pentru a opri 
imaginea exact în momentul în care femeia intra în restaurant. 
Nu era nicio îndoială. Oricât de absurd putea să pară, era într- 
adevăr vorba de Emma Lovenstein. 

— la-ţi hăinuţa, scumpo, şi hai să mergem! 

Matthew scoase din buzunar trei bancnote de douăzeci de 
dolari şi părăsi restaurantul fără să mai aştepte restul. 


* 


— Am un drum urgent de făcut, April! Trebuie să-mi 
împrumuţi maşina şi să ai grijă de Emily o oră sau două! 

Cu fetiţa în braţe, Matthew tocmai dăduse buzna în galeria lui 
April. Pereţii sălii de expoziţie erau tapetaţi cu stampe japoneze 
erotice şi cu fotografii făcute în case de toleranţă de la începutul 
secolului XX. Mai exista o expoziţie de statuete africane şi 
sculpturi moderne reprezentând falusuri enorme. Chiar dacă 
galeria nu avea nimic de-a face cu un sex shop, nu era tocmai 
locul potrivit mici pentru persoanele pudice, nici pentru copii. 

Matthew traversă aşadar sala în pas alergător pentru a o duce 
pe Emily „la dăpost” în biroul lui April. 

— O să fii cuminte şi o să mă aştepţi aici, ne-am înţeles, 
scumpo? 

— Nu! Vreau să mă-ntorc acasă! 

El scoase tableta din rucsăcelul fetiţei şi îi propuse: 

— Vrei să vezi un film? Pisicile aristocrate? Vulpea şi câinele? 

— Nu, astea nu-mi plac! Vreau să văd Urzeala tronurilor! 

— Nici nu se pune problema, e prea violent! Nu e un serial 
pentru copii. 

Emily lăsă capul în jos şi izbucni în plâns. Matthew îşi masă 
tâmplele. Avea o durere de cap îngrozitoare, iar fata lui era 
obosită de cât alergase prin Toys Bazaar. Avea nevoie să tragă 
un pui de somn şi să stea liniştită în patul ei, nu să se uite la un 
serial pentru adulţi în anticamera unui porno-/land. 

April îi veni în ajutor. 

— Pot să mă întorc eu acasă cu Emily. 


— Îţi mulţumesc! Nu lipsesc decât o oră şi jumătate, cel mult. 

— Ce-i cu drumul ăsta, unde te duci? 

— O să-ţi povestesc, promit! 

— Ai grijă de maşina mea, da? îl preveni ea, aruncându-i 
cheile. 


Matthew se îndreptă spre automobilul parcat sub nişte copaci 
uriaşi de pe Commonwealth Avenue. Ca şi cum s-ar fi dus la 
lucru, ieşi din Back Bay luând-o pe podul de pe Massachusetts 
Avenue care traversa Charles River, şi îşi continuă drumul spre 
Cambridge. Trecu de universitate şi ocoli marele lac Fresh Pond, 
apoi mai merse câţiva kilometri şi ajunse în Belmont. Trebuia să- 
| găsească pe bărbatul care îi vânduse laptopul. Adresa 
clientului lui April rămăsese în GPS, ceea ce îl ajută să găsească 
uşor strada din micuțul cartier rezidenţial. De data aceasta, 
parcă maşina chiar în faţa vilei îmbrăcate în lemn şi cu acoperiş 
de catedrală. În faţa porţii, fu întâmpinat de mârâiturile unui 
shar-pei cu blana gălbuie, pe care îl remarcase din ziua 
talciocului. Înfundat în pliurile pielii ca într-o haină prea mare, 
câinele asigura paza vigilent şi agresiv. 

— Clovis! Aici! strigă proprietarul, ieşind în prag. 

În timp ce bărbatul traversa peluza spre el, Matthew văzu 
numele de pe cutia poştală: Lovenstein. 

— Ce doriţi? 

Era chiar bărbatul care îi vânduse Mac-ul de ocazie. Aceeaşi 
figură austeră, aceiaşi ochelari pătraţi, acelaşi costum de cioclu. 

— Bună ziua, domnule Lovenstein, aţi putea să-mi acordaţi 
câteva minute? 

— Despre ce e vorba? 

— Mi-aţi vândut un laptop acum două zile, când aţi organizat 
vânzarea de obiecte vechi... 

— Da, v-am recunoscut, dar vă previn că nu era în garanţie şi 
nu ofer servicii de reparaţii ori întreţinere. 

— Nu e vorba de asta. Aş dori doar să vă pun câteva întrebări. 
Pot să intru? 

— Nu. Ce fel de întrebări? 

— Mi-aţi spus că acest calculator a fost al surorii 
dumneavoastră, aşa este? 


— Mda, zise el laconic. 

Fără să se descurajeze, Matthew scoase din buzunarul pal- 
onului fotografiile pe care le printase. 

— Sora dumneavoastră este tânăra din aceste fotografii? 

— Da, este Emma. De unde aveţi pozele astea? 

— Rămăseseră pe hard diskul calculatorului. O să vi le trimit 
pe e-mail, dacă doriți. 

Bărbatul dădu din cap în tăcere. 

— Imi puteţi spune unde se află Emma în acest moment? 
continuă Matthew. Mi-ar plăcea mult să stau de vorbă cu ea. 

— Vreţi să vorbiţi cu ea? 

— Da, este o problemă personală. Şi importantă! 

— N-aveţi decât să încercaţi, dar mă îndoiesc că Emma o să 
vă răspundă. 

— De ce? 

— Fiindcă e moartă. 


8 
Anastasis 
„Frica a distrus mai multe lucruri pe lumea asta 
decât a creat bucuria.” 
Paul Morand 


— Încă din adolescenţă, sora mea a... Avea o latură mai 
melancolică, un temperament pe care l-aş califica drept 
ciclotimie. 

Daniel Lovenstein vorbea cu o voce aspră. La insistenţele lui 
Matthew, acceptase să-l primească în casă şi să-i povestească 
despre Emma. 

— Moralul ei varia foarte mult, continuă Lovenstein. Într-o zi 
era cea mai fericită femeie din lume, plină de entuziasm şi de 
planuri. A doua zi, era chinuită de gânduri negre şi nu mai găsea 
niciun sens în nimic. Alternanţa dintre stările euforice şi 
perioadele depresive s-a accelerat cu timpul. În ultimii ani, mi- 
era clar că suferă de o tulburare de personalitate. Luni de zile 
aveai impresia că se simte bine, dar întotdeauna urma o 
recidivă mai gravă decât precedenta. 

Se opri câteva secunde pentru a lua o gură de ceai. Cei doi 
bărbaţi stăteau faţă în faţă, fiecare în câte un fotoliu capitonat. 

Tristă şi rece, încăperea era cufundată în penumbră, bântuită 
parcă de fantoma Emmei. 

— Mai ales relaţiile amoroase o debusolau, mărturisi Daniel 
Lovenstein cu amărăciune. Emma se îndrăgostea prea uşor, şi 
decepţia care urma era tot mai dureroasă. De-a lungul anilor, nu 
ne-a scutit de nimic: crize de isterie, tentative de sinucidere, 
automutilări, internări la psihiatrie... N-a fost niciodată 
diagnosticată oficial ca bipolară, dar fără îndoială că avea o 
asemenea tulburare. 

Cu cât confidenţele erau mai sincere, cu atât Matthew se 
simţea mai rău, într-atât de palpabilă era ranchiuna fratelui faţă 
de sora lui. Dar care era partea de adevăr din povestea aceea? 
Lovenstein nu ezita să lanseze tot felul de ipoteze care, din câte 
înţelegea Matthew, nu fuseseră niciodată confirmate din punct 
de vedere medical. 

Daniel se aplecă pentru a lua fotografiile de pe măsuţa joasă. 

— Acum trei luni, în timpul verii, s-a împăcat cu unul dintre 
foştii ei iubiţi. Tipul ăsta, preciză el, arătându-i-l pe bărbatul care 


apărea alături de Emma în fotografii. E un francez, François 
Giraud, moştenitorul unei podgorii din Bordelais. A făcut-o să 
sufere mult. Emma a fost iarăşi prea naivă. A crezut că, de data 
asta, tipul era dispus să-şi părăsească soţia. Nu a fost cazul, 
bineînţeles, aşa că ea a avut o nouă tentativă de sinucidere care 
s-a dovedit fatală şi... 

Explicaţia îi fu întreruptă de lătratul shar-pei-ului. 

— E câinele Emmei, nu-i aşa? ghici Matthew. 

— Da, Clovis. Era foarte ataşată de el. II considera singura 
„persoană” care n-o trădase niciodată. 

Matthew îşi aminti că Emma îi vorbise de el folosind aceiaşi 
termeni în e-mailurile pe care i le trimisese. 

— N-aş vrea să vă redeştept amintiri dureroase, domnule 
Lovenstein, dar cum a murit Emma? 

— S-a aruncat sub roţile unui tren, la White Plains, pe 15 
august. Se afla fără îndoială sub influenţa medicamentelor. În 
orice caz, peste tot prin apartamentul ei erau cutii cu pastile: 
antianxiolotice, somnifere şi alte porcării. 

Copleşit de evocarea atâtor amintiri dureroase, Lovenstein se 
ridică brusc din fotoliu pentru a semnala că discuţia se 
terminase. 

— De ce voiaţi atât de mult să vorbiţi cu sora mea? îl întrebă 
el pe Matthew, conducându-l până la uşă. 

Nedorind să-i explice adevăratele motive, Matthew schimbă 
vorba, adresându-i o nouă întrebare: 

— De ce i-aţi pus în vânzare lucrurile? 

Argumentul îl atinse pe Lovenstein în punctul sensibil. 

— Ca să şterg totul! Ca să mă detaşez de Emma! răspunse el 
cu vehemenţă. Amintirile mă macină, mă ucid încetul cu încetul. 
Mă ţin legat de ruinele unui trecut care m-a afectat deja destul 
de mult. 

Matthew dădu din cap. 

— Înţeleg, zise el trecând pragul uşii. 

Dar, în sinea lui, gândea exact contrariul. Ştia că acea luptă e 
iluzorie. Nu poţi scăpa de amintiri măturându-le pur şi simplu. 
Ele rămân în noi, ascunse în umbră, pândind momentul în care 
vom lăsa garda jos pentru a ieşi din nou la iveală cu o forţă 
înzecită. 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Subiect: Hai să vorbim 

Data: 21 decembrie 2011 — ora 13:48:03 

Dragă Emma, 

Dacă eşti în faţa calculatorului, poţi să-mi dai un 
semn? Cred că trebuie să vorbim despre ceea ce ni se 
întâmplă. 

Matt 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Subiect: 

Data: 21 decembrie 2011 — ora 13:48:14 

Emma, înţeleg că această situaţie te tulbură şi te 
nelinişteşte. Şi pe mine mă sperie, dar chiar 
trebuie să discutăm. 

Răspunde-mi, te rog! 

Matt 


Matthew dădu clic pentru a-i trimite Emmei al doilea mesaj. 
Nerăbdător, aşteptă un minut, sperând că tânăra îi va răspunde 
imediat. 

După vizita la Daniel Lovenstein, se urcase din nou la volanul 
Chevroletului Camaro pentru a se întoarce în Boston, dar, după 
câţiva kilometri, se oprise la un local de pe malul râului Charles. 
Brand New Day era un vechi vagon-restaurant cromat, 
frecventat atât de excursionişti, cât şi de studenţii de la Harvard 
după antrenamentul de canotaj. lInstalat pe una dintre 
banchetele de moleschin, Matthew îşi scosese laptopul şi se 
conectase la reţea. 

Nu fusese niciodată atât de bulversat, atât de confuz. 
Dovezile se acumulau: data e-mailurilor, înregistrarea trimisă de 
Vittorio, mărturia fratelui Emmei... Totul îl făcea să creadă ceva 
incredibil: graţie acelui laptop, putea să intre în contact cu o 
femeie, azi decedată, care îi primea mesajele deşi trăia cu un an 
mai înainte. 


Cum era posibil? Nu-şi explica, dar putea deja să formuleze 
câteva reguli. Işi scoase stiloul şi carneţelul pe care îl avea 
mereu în buzunar şi făcu în grabă nişte însemnări pentru a-şi 
clarifica ideile. 


1 - Emma Lovenstein primeşte mesajele mele cu un 
decalaj de fix un an. 


2 - Laptopul pe care l-am cumpărat de ocazie este 
singurul nostru mijloc de comunicare. 


Matthew ridică ochii din carneţel şi se întrebă dacă a doua 
regulă era într-adevăr validă. Potrivit faptelor, Emma nu primise 
e-mailurile pe care i le trimisese de pe telefon, aşa cum nici el 
nu primise mesajele pe care ea i le expediase de pe 
smartphone-ul personal. De ce? 

Medită o clipă. Dacă Emma murise de trei luni, mesajele pe 
care el i le trimitea în ziua aceea fără să treacă prin laptop 
ajungeau probabil într-un cont pe care nimeni nu-l consulta. 
Logic. 

Dar ce se întâmpla cu mesajele pe care Emma i le trimitea în 
2010 de pe telefonul ei? Logic ar fi fost ca el să le fi primit în 
trecut, or nu-şi amintea să fi citit mesaje semnate Emma 
Lovenstein în decembrie 2010. 

Sigur că primea multe e-mailuri, dar acelea ar fi trebuit să-i 
atragă atenţia. Îşi frământă mintea şi găsi soluţia: schimbase 
furnizorul de servicii de Internet - deci şi adresa de e-mail - în 
decembrie 2010! Adresa pe care ea îi trimitea e-mailuri prin 
telefon pur şi simplu nu mai exista în perioada aceea! Liniştit că 
găsise un pic de raționalitate în acel haos, notă o nouă 
observaţie în carneţel: 


3 - Astăzi, în decembrie 2011, n-am nicio posibilitate 
de a intra fizic în contact cu Emma... 


„Din păcate:, este moartă.” 


4 - ...Dar invers nu este adevărat! 


Se gândi la următoarea posibilitate: dacă voia, „Emma din 
2010” putea oricând să ia un avion şi să vină la Boston pentru a- 
| întâlni pe „Matthew din 2010”. Ar fi fost de acord? Având în 
vedere că nu îi răspundea la mesaje, era foarte puţin probabil. 

Nervos, aruncă o privire spre ecranul computerului. Tot nu 
primise nicio veste de la Emma. Încercă să se pună în pielea ei: 
o femeie inteligentă, dar instabilă emoţional. Işi dădea seama că 
era fragilă, înspăimântată şi neîncrezătoare în faţa unei 
asemenea situaţii. El avea înregistrarea video de la Vittorio şi 
conversaţia cu fratele ei pentru a se convinge de realitatea pe 
care o trăia. Dar Emma nu avea acele elemente. Probabil îl 
considera un nebun şi din acest motiv nu îi răspundea la 
mesaje. Trebuia să găsească un mod de a o convinge. 

„Dar cum?” 

Se uită pe fereastră. Amatorii de jogging şi bicicliştii îşi 
împărțeau aleea de pe malul râului, în timp ce pe apă vâslele 
canotorilor despicau valurile în ţipetele gâştelor sălbatice. 

Vagonul-restaurant se golise după sosirea lui. Pe masa din 
plastic lipită de a lui, Matthew remarcă ziarul pe care îl lăsase 
unul dintre clienţi. Era New York Times din ziua aceea. Luă 
cotidianul şi îi veni o idee. Cu ajutorul camerei web a laptopului 
fotografie prima pagină a ziarului - punând bine în evidenţă 
data - şi îi trimise Emmei fotografia însoţită de un scurt mesaj: 


De la: Matthew Shapiro 
Către: Emma Lovenstein 


Emma, 
Dacă aveai nevoie de o dovadă că eu trăiesc În 2011, 
iat-o! 
Dă-mi un semn! 
Matt 
* 
New York 


Emma citi e-mailul şi dădu clic pentru a deschide fişierul 
ataşat. Apăsă pe zoom pentru a mări fotografia şi dădu din cap 
fără convingere. Nimic nu e mai uşor în ziua de azi decât să 
truchezi o poză în Photoshop... 

„Asta nu dovedeşte nimic, tâmpitule!” 


Boston 

Se auzi o bubuitură de tunet. Cerul se întunecase brusc şi un 
potop se abătu asupra vagonului-restaurant. În câteva minute, o 
mulţime zgomotoasă năvăli înăuntru pentru a se adăposti de 
ploaie. 

Cu ochii aţintiţi pe ecranul laptopului, Matthew nu luă în 
seamă agitația. 

„Tot nu mi-a răspuns.” 

Din câte se părea, Emma nu fusese convinsă de fotografie. 
Trebuia să găsească altceva. Repede. Intră pe site-ul 
cotidianului New York Times şi dădu o căutare prin arhivă. Din 
câteva clicuri, puse mâna pe informaţia care îi trebuia. 

De data aceea, Emma Lovenstein nu avea cum s-o ignore... 


* 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Te mai deranjez o dată, Emma. 

Chiar dacă nu-mi răspunzi, sunt sigur că eşti în 
fața computerului. 

Iți place sportul? Baschetul? Dacă da, ştii fără 
îndoială că azi (vorbesc de azi „al tău”) are loc un 
meci foarte aşteptat: înfruntarea dintre echipele 
New York Knicks şi Boston Celtics. 

Dă drumul la radio sau deschide televizorul pe 
Canalul 9 şi o să-ţi aduc dovada pe care o aştepţi. 


Emma simţi că inima începe să îi bată mai tare. Fiecare e-mail 
de la Matthew îi dădea impresia că e strânsă între fălcile unei 
menghine, care ameninţa s-o strivească. Dar emoția era 
amestecată cu frica. Lăsă în jos ecranul, luă laptopul sub braţ şi 
ieşi din birou pentru a lua liftul până la etajul inferior, unde se 
afla spaţiul de relaxare al personalului de la Imperator. Deschise 
uşa şi intră într-o sală imensă, cu pereţi deschişi la culoare, 
mobilată cu mese din lemn gălbui, cu canapele şi fotolii Wassily. 


Emma îi salută pe oamenii pe care îi cunoştea: câţiva angajaţi 
care sporovăiau răsfoind reviste pe o canapea confortabilă şi 
alţii care se adunaseră în jurul unui televizor mare, cu ecran 
plat, agăţat de perete, pentru a se uita la... un meci de basket. 

Emma se aşeză la o masă, îşi conecta laptopul la priză, apoi 
se ridică pentru a-şi lua ceva de băut de la automat. Işi deschise 
cutia de suc apropiindu-se de televizor. 


Partida tocmai s-a reluat aici, în Madison Square Garden, 
anunţa cu entuziasm crainicul. La începutul acestei ultime 
reprize, New York Knicks conduce cu 90 la 83. De la inceputul 
partidei, cele două echipe ne-au oferit o confruntare 
palpitantă. Jucătorii se întrec în... 


Emma simţi cum i se strânge stomacul. Era meciul la care 
făcuse aluzie Matthew. Se întoarse şi se aşeză la masă pentru a 
urmări mai de departe desfăşurarea partidei. După câteva 
minute, un nou mail apăru pe ecranul laptopului. 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Emma, ai găsit un televizor sau un aparat de radio? 
Deocamdată, New York Knicks conduce detaşat, nu-i 
aşa? Dacă te uiţi la meci într-un bar sau într-un 
loc public, sunt sigur că oamenii din jurul tău sunt 
deja convinşi că echipa lor va câştiga.. 


Ea se opri din citit şi ridică privirea spre angajaţii adunaţi în 
faţa televizorului. Glumeţi, băteau palma şi aplaudau la fiecare 
gol marcat de echipa lor. În mod evident, erau în al nouălea cer. 
Emma reveni la mesaj: 


„Totuşi, Boston Celtics e cea care va învinge cu 
scorul de 118 la 116. Chiar în ultima secundă. [ine 
minte scorul, Emma: 

New York 116 — Boston 118 
Nu mă crezi? 
Uită-te la televizor! 


Inima îi bubuia în piept. Acum, tipul acela chiar o înfricoşa. 
Crispată, se ridică anevoie de pe scaun şi se apropie de televizor 
pentru a urmări sfârşitul meciului, rugându-se în gând ca 
previziunea lui Matthew să nu se adeverească. 


Intrăm acum în ultimele cinci minute. New York Knicks 
continuă să conducă cu 104 la 101. 


Emma urmări ultimele momente ale meciului cu teamă. 
Pentru a-şi alunga anxietatea, încercă să respire profund. Mai 
erau mai puţin de două minute din timpul de joc şi New York 
Knicks conducea în continuare. 

Un minut şi treizeci de secunde. 

Un coş al celor de la Celtics aduse cele două echipe la 
egalitate, 113 la 113, apoi o suită de două aruncări de câte trei 
puncte marcate de fiecare parte reechilibra balanţa: 116-116. 

Emma îşi muşcă buza. Mai rămăseseră mai puţin de zece 
secunde, când Paul Pierce, unul dintre jucătorii de la Boston, 
străpunse cu abilitate apărarea adversă şi scăpă de un jucător 
de la Knicks printr-un stepback, apoi aruncă la coş şi... marcă 
două puncte. 


Boston conduce cu două puncte! 118 - 116! Ce ghinion 
pentru cei de la Knicks! 


În timp ce jucătorul ţopăia de bucurie, publicul din tribune 
începu să huiduie dezamăgit. Panicată, Emma privi cronometrul. 

Acesta arăta „00,4”. Nu mai rămăseseră decât patru zecimi 
de secundă. Totul era pierdut. 

Ba nu! La repunerea mingii în joc, un jucător de la Knicks 
încercă imposibilul: o aruncare directă de la opt metri de panou. 

După o traiectorie miraculoasă, mingea intră în coş. 


Ce aruncare fantastică! zbieră comentatorul. 

Stoudemire a înscris fără îndoială cel mai important coş din 
toată cariera lui! 

New York Knicks câştigă meciul! 118- 119! 


Emma se entuziasmă împreună cu toţi colegii ei, dar nu din 
acelaşi motiv. Dintr-odată, se relaxă cu totul. Matthew greşise! 


Nu trăia în viitor! Nu putuse să prezică rezultatul meciului! Nu 
era nebună! 

Pe ecran, atmosfera din Madison Square Garden se încingea. 
Jucătorii newyorkezi făceau turul stadionului. Publicul era în 
picioare şi scanda... până când arbitrul ceru să vadă scena în 
reluare, iar imaginile înregistrate pe video dezvăluiră ceea ce 
nimeni nu voise să vadă: mingea plecase din mâinile jucătorului 
cu câteva sutimi de secundă după fluierul arbitrului! 


Ce moment crucial! La sfârşitul unui meci de o intensitate 
incredibilă şi de un suspans hitchcockian, cei de la Boston 
Celtics i-au învins pe Knicks cu 118 la 116, punând capăt unei 
serii de opt meciuri în care au fost invincibili! 


Fiindcă i se făcuse iar greață, Emma se refugie în toaleta de la 
etaj. 

„Simt c-o iau razna!” 

Era îngrozită, incapabilă să se lupte cu demonul interior care 
o făcea să-şi piardă minţile. Cum să dea un sens acelui haos? Nu 
putea fi vorba de un trucaj: meciul era în direct şi era imposibil 
să truchezi o partidă atât de înverşunată. Norocul? Poate că 
Matthew spusese rezultatul la întâmplare. Pentru o clipă, se 
agăţă de acea idee. 

„La dracu'!” 

Nu avea cum să comunice cu un bărbat din viitor. Era pur şi 
simplu IMPOSIBIL! 

Emma se uită în oglindă. Rimelul îi cursese, tenul îi era foarte 
palid, cadaveric. Îşi şterse urmele de machiaj cu puţină apă 
încercând să-şi pună ordine în gânduri. Îşi aminti atunci de un 
amănunt care o tulburase. De ce, în primul e-mail pe care îl 
primise, Matthew îi scrisese: „Sunt noul proprietar al MacBook- 
ului dumneavoastră”? Ce însemna acel lucru? Că îşi vânduse 
laptopul în viitor? Că tipul îl cumpărase de ocazie şi că, printr-un 
fel de falie temporală, puteau acum să corespondeze fiind 
fiecare pe o linie de timp diferită? Scenariul acela nu stătea în 
picioare. 

Cu respiraţia tăiată, de parcă tocmai ar fi alergat o sută de 
metri, se sprijini de perete şi îşi conştientiza brusc 
vulnerabilitatea şi singurătatea. Nu avea pe nimeni care să-i dea 
un sfat sau s-o consoleze. Nu avea o familie adevărată căreia să 


i se destăinuie, cu excepţia unui frate sever şi dispreţuitor. Nu 
avea prieteni adevăraţi. Nu avea un iubit. Până şi psihiatra ei, 
căreia îi plătise o avere, dăduse bir cu fugiţii. 

Un nume surprinzător îi ţâşni totuşi din memorie, cel al lui... 
Romuald Leblanc. 

Dacă exista vreo persoană care putea s-o ajute în povestea 
aceea cu calculatorul, aceea era micul geniu al informaticii! 

Mai liniştită, Emma ieşi din toaletă şi urcă cu liftul până la 
etajul departamentului de relaţii publice. Era cineva de serviciu, 
dar, în sâmbăta aceea, departamentul nu avea cine ştie ce 
activitate, iar stagiarul nu lucra în weekend. Insistând, reuşi să 
obţină numărul de mobil al francezului şi îl sună imediat. După 
ce soneria telefonului se auzi de două ori, adolescentul răspunse 
cu o voce nesigură: 

— Alo? 

— Am nevoie de tine, ochelaristule! Unde eşti? lar stai la 
calculator şi te holbezi la fete dezbrăcate? 


9 
Călători în timp 
„Viitorul, fantomă cu mâinile goale, 
care promite totul şi n-are nimic.” 
Victor Hugo 


New York, 2010 

Meatpacking District 

Un sfert de oră mai târziu 

Un frig năprasnic încremenise cheiurile fluviului Hudson. 

Emma trânti portiera taxiului. O rafală rece de vânt o izbi la 
coborârea din maşină. Zgribulită, îşi băgă mâinile în buzunarele 
paltonului. La sfârşitul acelei după-amiezi, fostul cartier al 
abatoarelor era învăluit în ceaţă. Işi strânse mai tare fularul la 
gât şi trecu de arcada de oţel care ducea la Pier 54, 
ambarcaderul istoric al pacheboturilor transatlantice. Locul în 
care îi dăduse întâlnire Romuald. 

Un bâzâit de motor o făcu să ridice capul, zări o adevărată 
escadrilă compusă din vreo douăzeci de elicoptere şi avioane de 
jucărie cu radiocomandă, care zburau pe un cer de zăpadă. 
Risipiţi de-a lungul digului gudronat, oameni de toate vârstele se 
întreceau în măiestrie pentru a-şi pilota aparatele. 

Emma îl căută din ochi pe Romuald şi avu nevoie de mai 
multe secunde până să-l recunoască. lInfofolit într-o geacă 
groasă, adolescentul purta o căciulă de ski care îi acoperea 
urechile şi fruntea. El încerca să-şi facă să decoleze aparatul, un 
elicopter cu patru elice care se încăpăţâna să rămână țintuit la 
pământ. 

— Salut, capsomanule! zise ea, apropiindu-se de el. 

El tresări şi îşi potrivi ochelarii. 

— Bună ziua, domnişoară Lovenstein! 

— Ce e asta? Reuniunea calculatoriştilor amatori de 
aeromodelism? 

— Astea sunt drone, explică adolescentul. 

— Ce? 

— Aparatele astea mici sunt nişte drone civile. 

Fascinată, Emma urmări cu privirea unul dintre aparatele 
miniaturale care se ridică foarte sus, la fel ca zmeiele din 
copilăria ei, apoi luă viteză şi se izbi de dig. Ea observă că 
niciunul dintre aparatele cu radiocomandă nu semăna cu 


celelalte: avioane, elicoptere cu patru sau şase rotoare, obiecte 
în formă de farfurie zburătoare... OZN-uri artizanale asamblate 
de o comunitate de pasionaţi. Şi-i imagină în garajul lor: 
informaticieni, fani ai roboticii, trudind la sudarea unor 
componente electronice şi a unor piese disparate pentru a-şi 
construi maşinăriile şi a ieşi apoi să le testeze în faţa colegilor 
lor. 

„Parc-ar fi nişte copii.” 

Emma trecu de la un grup la altul şi constată că majoritatea 
piloților îşi cuplaseră drona la smartphone pentru a-şi comanda 
aparatul zburător de pe mobil. Unii le ataşau chiar nişte camere 
ultrauşoare care filmau şi trimiteau imaginile direct pe ecranul 
telefonului. 

Se întoarse spre Romuald, care se chinuia în continuare cu 
maşinăria lui. Nimeni nu sărea să-l ajute. Nu era niciun suflet 
bun printre cei din „comunitate” ca să-i dea o mână de ajutor. 


Observându-l, i se făcu milă de el. Bănuia că e un tip solitar, 
inteligent, un pic dezorientat. 
„Ca mine...” 


— Al tău de ce nu zboară? 

— Nu ştiu, răspunse el cu un aer îngrijorat. Bate prea tare 
vântul. Nu l-am reglat bine şi... 

— Nu e grav. 

— Ba da! răspunse el, plecând ochii. 

Emma bănuia că era neobişnuit pentru el să fie pus în 
încurcătură din cauza cunoştinţelor de mecanică sau de 
informatică. Aşa că schimbă subiectul. 

— Măcar sunt legale, chestiile astea? întrebă ea, ezitând între 
admiraţie şi îngrijorare. 

— Dronele? Mai mult sau mai puţin, zise el trăgându-şi nasul. 
Există câteva reguli care trebuie respectate: să nu le laşi să 
zboare pe deasupra oamenilor, să-ţi menţii aparatul în câmpul 
tău vizual, să nu se înalțe mai sus de o sută de metri... 

Ea dădu din cap, surprinsă că acel tip de tehnologie nu era 
rezervat militarilor sau laboratoarelor de cercetare. Ce îi 
împiedica pe oameni să folosească dronele pentru a-şi spiona 
vecinii sau pentru a survola locuri private? Latura paranoică i se 
redeşteptă brusc şi îşi imagină următoarea etapă: drone 
miniaturale de mărimea unei insecte care să-i filmeze discret pe 
oameni în intimitatea lor şi să le înregistreze conversațiile. O 


lume în care supravegherea se generaliza. În orice caz, genul de 
lume în care ea nu voia să trăiască. 

Îşi alungă din minte acea idee şi privi spre nord. În depărtare, 
deasupra cheiurilor, şerpuia structura de oţel şi beton a fostei 
High Line, calea ferată suspendată a New Yorkului. La unul 
dintre picioarele ei se afla cafeneaua Novoski, unde se bea cea 
mai bună ciocolată caldă din oraş. _ 

— Haide, strânge-ţi catrafusele! îi ordonă ea lui Romuald. |ţi 
fac cinste cu o gustare. 


Cafeneaua Novoski 

10 minute mai târziu 

Romuald înfulecă o bucată uriaşă de plăcintă cu cireşe şi bău 
din cana de ciocolată caldă plină ochi. 

— Pentru liniştea mea, spune-mi, ai mâncat ceva în ultimele 
trei zile? 

Adolescentul dădu din cap, apoi înghiţi şi cealaltă jumătate a 
prăjiturii. 

— Într-o zi, o să te învăţ să mănânci elegant în faţa unei 
tinere, îi promise Emma puştiului, ştergându-i cu un şerveţel 
firimiturile care rămăseseră lipite la colţurile buzelor. 

El plecă ochii aşa cum avea obiceiul şi trase de pulover în jos 
pentru a-şi ascunde rotunjimile. Emma se arătă îngrijorată 
pentru el. 

— Unde locuieşti, Romuald? 

— La un adăpost pentru tineri din Chelsea. 

— Părinţii tăi ştiu cum o duci, ai vorbit cu ei în ultima vreme? 

— Nu vă faceţi griji pentru mine, evită el răspunsul. 

— Ba uite că-mi fac! Măcar ai bani? 

— Am destui, o asigură el. 

Îşi frecă apoi părul cu nervozitate şi se grăbi să schimbe 
subiectul. 

— De ce aţi vrut să mă vedeţi? 

— Aş vrea să te uiţi la computerul meu, îi ceru ea scoţându-şi 
laptopul din geantă şi punându-l pe masă, în faţa 
adolescentului. 

Romuald mai luă o înghiţitură de ciocolată caldă, apoi ridică 
ecranul laptopului, care se deschise la pagina de e-mail. 


— Care e problema? 

— Primesc nişte e-mailuri ciudate de la o vreme. Ai putea să 
afli de unde provin? 

— Normal, nu e foarte complicat, confirmă tânărul. 

Emma îl provocă. 

— Bine, atunci ocupă-te de corespondenţa mea cu Matthew 
Shapiro. 

Romuald selecţionă cu repeziciune mesajele trimise de 
Shapiro şi le puse într-un fişier. Luându-le în ordine cronologică, 
deschise primul e-mail, trecând în revistă adresa IP a 
expeditorului, tipul de mesagerie utilizat şi succesiunea 
diferitelor servere traversate de mesaj de la trimiterea şi până la 
primirea lui. 

Teoretic, era foarte simplu să identifici originea unui e-mail, 
doar că, în cazul acela, ceva nu era în regulă. Romuald părea 
contrariat. 

Îşi scoase ochelarii cu lentile murdare şi începu să-i şteargă 
cu partea de jos a puloverului. Exasperată, Emma îi smulse 
ochelarii din mână, căută prin geantă un şerveţel umed, curăţă 
lentilele şi apoi le puse la loc pe nasul adolescentului. 

— Deci? se impacientă ea. 

Fără să răspundă la întrebare, Romuald se grăbi să deschidă 
al doilea mesaj, căruia îi aplică acelaşi tratament, apoi continuă 
cu al treilea e-mail, care era unul dintre răspunsurile pe care 
Emma i le dăduse lui Matthew. 

— Ai găsit ceva, capsomanule? 

— Da... datele, bâigui Romuald. S-ar zice că tipul ăsta vă 
trimite mesaje din viitor... 

— Da, mulţumesc, am remarcat şi eu. Dar cum explici asta? 

El dădu din cap. 

— N-am nicio explicaţie. 

— Fă un efort, te rog! 

Romuald selectă unul dintre mesajele lui Matthew, apoi, dintr- 
un clic pe touchpad, deschise zona ascunsă a antetului. 

— Pe Internet, schimburile de date se realizează între două 
adrese IP, înţelegeţi? 

Emma dădu din cap. Tânărul francez continuă: 

— De la un calculator la altul, acelaşi mesaj poate tranzita 
mai multe servere intermediare care imprimă data şi ora 
fiecărei treceri. 


Emma se apropie de laptop. Pe ecran se putea urmări 
traiectul e-mailului de la calculatorul lui Matthew la calculatorul 
ei. 

— Când tipul ăsta vă trimite un mesaj, reluă Romuald, primele 
servere apar toate cu data din 2011, apoi brusc, chiar la mijlocul 
drumului, unul dintre servere face un soi de „salt tempora!” şi 
trece în 2010. lar fenomenul invers se produce atunci când îi 
scrieţi dumneavoastră. : 

— Trebuie să existe o explicaţie rațională! insistă ea. In 
anturajul tău, n-ai auzit niciodată de o asemenea chestie? Pe 
forumuri? În discuțiile dintre hackeri? 

Romuald dădu din cap. După câteva secunde de tăcere, 
adăugă: 

— Povestea asta cu data nu e singurul lucru dubios... 

— Ce vrei să spui? 

El îndreptă degetul arătător spre ecran. 

— În ambele cazuri, originea şi punctul de sosire al mesajului 
sunt identice. Ca şi cum e-mailul ar pleca din 2011 pentru a 
ajunge în 2010... pe acelaşi calculator. 

Romuald observă efectul devastator al acelei revelații. Emma 
se albi la față şi se dădu cu un pas înapoi. Ca s-o liniştească, 
băiatul îi promise că va face şi alte cercetări şi că va cere 
ajutorul unor oameni mai competenţi. 

Tocmai îşi terminase oferta de servicii, când un clinchet 
melodios vesti sosirea unui nou e-mail. 


* 


Emma întoarse ecranul spre ea. De ce se temea nu scăpase, 
era un nou mesaj de la Matthew. 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Subiect: Prețul tăcerii 

Emma, 

Nu ştiu cum să interpretez tăcerea ta. Nu pot să 
cred că nu-ți doreşti să afli mai multe despre ceea 
ce ni se întâmplă. Să descoperi ceea ce ne este 
permis să facem sau să nu facem. lIţi înţeleg 


temerile, dar curiozitatea ar trebui să fie mai 
puternică. 

Poate că mai ai nevoie de altceva ca să te decizi să 
faci pasul hotărâtor.. Ce vrei? 

O nouă dovadă? Bani? Iată-le pe amândouă, ca să zic 
aşa. 

Te rog, răspunde-mi! 

Matt 


Mesajul avea ataşat un fişier PDF cu un articol din New York 
Times datat luni, 23 decembrie, 2010. 


O turistă suedeză a câştigat 
5 milioane de dolari la cazinou 
în ziua în care a împlinit o sută de ani 


O turistă norocoasă a câştigat în noaptea de sâmbătă spre 
duminică peste 5 milioane de dolari (mai exact 5.023.466) 
la un aparat de jocuri mecanice „Little Mermaid” al 
cazinoului Hotelului New Blenheim din Atlantic City. O 
sumă încasată chiar în ziua aniversării a o sută de ani de 
viaţă! 

Originară din Stockholm, doamna Lina Nordqvist făcea 
parte dintr-un grup de pensionari suedezi aflaţi într-o 
călătorie organizată în nord-estul Statelor Unite. 
Câştigătoarea a povestit că băgase 2 dolari în aparat pe la 
ora 20:45. Aplaudată de toţi cei prezenţi în sala de jocuri a 
Hotelului New Blenheim, doamna Nordqvist a mărturisit că 
va folosi o bună parte din bani pentru a-şi realiza visul de a 
face împreună cu soţul ei turul lumii în balon. 


În fotografia care ilustra articolul, putea fi văzută 
extravaganta centenară care poza lângă jocurile mecanice 
sprijinită într-un cadru metalic. Era îmbrăcată într-un hanorac cu 
inscripţia „| Love Stockholm” şi purta pe cap un fel de pălărie de 
paie. 

Emma se uită la ceas. 

Era 17:30. 

Nu mai avea decât trei ore la dispoziţie pentru a acţiona. 


Trebuia s-o facă repede. Nu mai putea să continue aşa. 
Trebuia să ştie. O dată pentru totdeauna. 

— Romuald, ai idee de unde se poate închiria o maşină în 
zona asta? 

— Cred că e un FastCar la vreo trei sute de metri de-aici, la 
intersecţia dintre străzile Gansevoort şi Greenwich. 

— Mă descurc, îl asigură ea, lăsând pe masă o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

Se ridică şi se încheie la palton, pregătindu-se să înfrunte 
frigul de afară. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, Romuald. Ai grijă de tine! 

— Vă sun dacă mai găsesc ceva. Şi... ăă... Fiţi atentă totuşi! 

Emma ieşi din cafenea şi îi făcu cu mâna. 


* 


Când ajunse la agenţia care închiria maşini, se lăsase 
întunericul. După ce stătu la coadă vreo douăzeci de minute 
într-o sală prost încălzită, fu primită de un angajat atât de 
antipatic şi de arogant, încât fu cât pe ce să renunte la planul ei. 
În cele din urină, luă primul vehicul care i se oferi, un SUV 
General Motors portocaliu-roşcat. Plăti cu cardul de credit, ieşi 
din Manhattan prin Holland Tunnel şi o luă spre sud. 

Emma detesta să conducă noaptea, mai ales pe un traseu 
necunoscut, dar drumul de la New York la Atlantic City era bine 
semnalizat. În esenţă, trebuia să urmeze Garden State Parkway, 
autostrada care traversa statul New Jersey pe coastă. Pe toată 
durata călătoriei, se strădui să nu-şi mai alimenteze temerile. 
Deschise radioul pe un post muzical şi încercă să fredoneze 
pentru a-şi goli mintea. Dar o năpădeau tot felul de gânduri. 

De frică să nu întârzie, mai arunca din când în când câte o 
privire spre ceasul tabloului de bord. Când crezu că a ajuns, se 
trezi blocată într-un ambuteiaj, ceea ce îi spori şi mai mult 
angoasa. O ciocnire în care erau implicate mai multe vehicule 
împiedica intrarea pe autostrada care se întindea de-a lungul 
coastei. 

Aşteptă destul de mult ca drumul spre expressway să se 
elibereze şi să poată ajunge în sfârşit în capitala jocurilor de 
noroc de pe Coasta de Est, un oraş pe care îl considerase 
întotdeauna respingător şi în care nu pusese piciorul niciodată. 


Aruncă o nouă privire la ceas. 

Ora 20:25. 

Intră pe Atlantic Avenue, care ducea la faimoasa boardwalk, 
interminabila promenadă de pe ţărmul oceanului pe care se 
înşiruiau majoritatea marilor cazinouri pentru care staţiunea 
balneară era atât de renumită. 

În seara aceea, oraşul fremăta de activitate: artera principală 
pe care se aflau cele mai importante hoteluri, restaurante şi săli 
de spectacol era plină de autocare cu turişti şi limuzine 
ostentative. 

Ora 20:29. 

Emma profită de oprirea la un semafor pentru a încerca să se 
orienteze în mijlocul cascadelor de lumini şi neoane. În centrul 
promenadei, recunoscu silueta singulară a celui mai nou cazinou 
din oraş, New Blenheim, a cărui fotografie o văzuse într-o 
revistă. Construit pe la mijlocul anilor 2000, complexul fusese 
conceput ca un ansamblu rezidenţial în jurul a patru piramide 
ondulate, care evocau nişte uriaşe valuri albastre ce se ridicau 
la şaizeci de metri deasupra oceanului. Noaptea, cele patru 
clădiri însumând vreo două mii de camere erau învăluite într-o 
lumină albăstrie şi semănau cu o escadrilă de veliere 
intergalactice gata să pornească asaltul împotriva unui inamic 
invizibil. 

Ora 20:34. 

Emma depăşi un taxi şi se strecură până la intrarea în 
parcarea cu şase niveluri de la New Blenheim. Îşi parcă maşina 
închiriată şi alergă spre unul dintre ascensoarele care duceau în 
holul hotelului. Acolo, se opri să se uite pe un plan interactiv al 
clădirii pentru a identifica sala jocurilor mecanice. 

Ora 20:30. 

Complexul hotelier era imens, numărând vreo zece 
restaurante, un centru de înfrumusețare, o piscină, două cluburi 
de noapte, trei baruri şi un spaţiu consacrat jocurilor de noroc 
care se întindeau pe mai bine de zece mii de metri pătraţi. 
Emma localizase sala rezervată aparatelor de jocuri mecanice şi 
memorase drumul pe care trebuia s-o ia ca să ajungă acolo. 

Ora 20:40. 

Traversă holul în fugă, schimbă de două ori ascensorul şi o luă 
printr-un tunel uriaş de sticlă care făcea legătura între cele 
patru piramide. Cobori apoi un etaj cu scara rulantă, îi prezentă 


unui gardian cartea de identitate şi ajunse în sfârşit în sala de 
jocuri. 

Ora 20:41. 

Era de fapt un hol imens cu tavan jos. Lipsit de ferestre, locul 
era deprimant, în ciuda clinchetelor vesele care se auzeau din 
aparate. Emma schimbă cincizeci de dolari în jetoane şi străbătu 
cu paşi repezi vâltoarea sonoră şi luminoasă a armatei de 
sloturi: Jackpot, Candy, Cleopatra, Three Kings, White Orchid, 
Dangerous Beauty... Sute de aparate care formau o reţea 
tentaculară activă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Emma dispăru în mulţimea zgomotoasă care se vânzolea 
între „atracţii”: tineri care se dădeau mari, familii pentru a 
câştiga potul cel mare, jucători împătimiţi cu figuri de zombi 
care îşi risipeau metodic averea, un grup de bărbaţi de treizeci 
de ani veniţi să îngroape viaţa de burlac a unuia dintre ei, 
bătrâni ramoliţi şi ştirbi redescoperind savoarea bâlciurilor din 
copilăria lor... 

Ora 20:43. 

Emma nu înţelesese niciodată de ce veneau oamenii într-un 
astfel de loc al pierzaniei. Câteva picături de sudoare i se 
prelinseră pe frunte şi o uşoară ameţeală o făcu să se clatine. In 
pofida întinderii lui, spaţiul lăsa impresia că este închis şi în 
afara timpului. Simţind că i se face greață, se sprijini o clipă de 
perete pentru a-şi reveni. 

În acel moment, zări o pălărie de paie în mijlocul şepcilor. Se 
apropie de grupul de pensionari suedezi. Nu avea niciun dubiu, 
ea era: Lina Nordqvist, pensionara centenară cu hanoracul ei pe 
care scria „| Love Stockholm”. In mâna dreaptă avea un fişet 
mare de jetoane pe care îl strângea la piept. Cu mâna stângă se 
ţinea de armătura metalică a unui cadru de mers cu rotiţe. Cu 
viteza unui melc, bătrâna se îndreptă spre un şir de aparate la 
capătul căruia se afla „Little Mermaid”. Uitând de bunele 
maniere, Emma o depăşi brusc pentru a se instala prima în faţa 
ecranului. 

— Du gick in i mig! Jag är en gammal dam! Tillbaks till skolan 
med dig să att du kan lära dig lite hyfs}? se enervă bătrâna, 
foarte nemulțumită. 

Ora 20:44. 


10 „Ai intrat în mine! Nu vezi că sunt bătrână? Întoarce-te la şcoală şi învaţă 
bunele maniere!” (suedeză în original). (N. tr.) 


„N-ai decât să bombăni cât vrei, nu-mi pasă...” se gândi 
Emma. Aşteptă ca suedeza să-şi ia tălpăşiţa pentru a introduce 
primul jeton în fanta aparatului. 

Ora 20:45. 

„Povestea asta n-are niciun sens” îşi repetă ea, apăsând pe 
ecranul tactil. 

De data asta, jocurile sunt făcute... gândi ea în timp ce cei 
cinci cilindri rotitori începeau să se învârtă cu toată viteza. 


Boston, 2011 

Ora 22:00 

— Fir-ar să fie! ţipă April, scoțând o tavă fierbinte din cuptor. 

Se fripse şi scăpă recipientul din sticlă de iena, care căzu şi se 
sparse cu zgomot. 

Aţipit pe canapea, Matthew se trezi brusc şi sări în picioare. 
După ce-şi culcase fata, căzuse răpus de oboseală în timp ce se 
uita pentru a mia oară la /t's a Wonderful Life, clasicul de 
Crăciun al lui Frank Capra. 

— Ar trebui să faci şi mai mult zgomot, îi sugeră el. Nu sunt 
sigur că Emily s-a trezit. 

— Oh, încetează! Mi s-a ars frumuseţe de turtă dulce! se 
lamentă April. Am încercat şi eu o dată să gătesc, şi uite ce-a 
ieşit! 

Matthew se frecă la ochi. Îi era frig, se simţea cuprins de febră 
şi neliniştit. Îşi petrecuse toată după-amiaza trimiţându-i mesaje 
Emmei, adunând dovezi pentru a o convinge că ceea ce trăiau 
era cât se poate de real, dar toate e-mailurile rămăseseră fără 
răspuns. Veni în bucătărie unde o ajută pe April să facă ordine, 
apoi îşi verifică e-mailul pentru a nu ştiu câta oară pe ziua 
aceea. 

Şi surpriză! Când nici nu mai credea, Emma îi dădea un semn, 
scriindu-i câteva cuvinte. 


De la: Emma Lovenstein 

Către: Matthew Shapiro 

Subiect: Jackpot 

Matthew, 

Fiindcă-ţi plac atât de mult ziarele, mai aruncă o 
privire pe articolul din New York Times. 

Emma 


La ce făcea aluzie? De ce îl punea să se mai uite o dată pe 
acel articol? Oare era posibil să... 

Avea emoţii. Işi trase un taburet şi se aşeză în faţa laptopului 
pus pe masa din bucătărie. Era necesar să aibă mintea limpede. 
În timp ce se conecta la arhivele ziarului New York Times, puse 
o capsulă în espressor şi îşi făcu o cafea tare. Găsi cu uşurinţă 
ediţia de luni 23 decembrie 2010, o descarcă în format PDF şi 
răsfoi paginile ziarului digital în căutarea articolului. Mai întâi, nu 
văzu nimic. Işi amintea totuşi perfect de fotografia suprarealistă 
a pensionarei suedeze, care se sprijinea în cadrul de mers, 
pozând cu mândrie în faţa aparatelor. Numai că fotografia 
dispăruse. Trebuia să citească ziarul din nou şi în cele din urmă 
ochii îi căzură pe un articol mult mai modest, fără ilustrație, care 
spunea povestea potului celui mare din Atlantic City. 


O tânără newyorkeză 
a câştigat 5 milioane de dolari 
la cazinou folosind un singur jeton! 


O tânără care a dorit să-şi păstreze anonimatul a câştigat 
sâmbătă seara peste 5 milioane de dolari (mai exact 
5.023.466) la un aparat de jocuri mecanice „Little 
Mermaid” al cazinoului Hotelului New Blenheim din 
Atlantic City. O sumă câştigată cu doar 2 dolari. 
Câştigătoarea a povestit că tocmai ajunsese în sala de 
jocuri când a introdus jetonul în aparat pe la ora 20:45. 
Aplaudată de toţi jucătorii din New Blenheim, ea a 
mărturisit că va folosi o parte din bani pentru „a cumpăra 
probabil o maşină nouă, dar în niciun caz un nou 
calculator...”. 


Stupefiat, Matthew reciti articolul, gândindu-se la toate 
consecinţele. Avea gâtul uscat şi, pe frunte, broboane de 
sudoare. Incercă să bea o gură de cafea, dar înghiţi cu greu. 
Voia să se ridice de pe scaun, când un nou mesaj apăru pe 
ecran: 


De la: Emma Lovenstein 
Către: Matthew Shapiro 


Şi acum ce facem, Matthew? 
Emma 


Întrebarea îi răsună în minte ca un ecou. „Acum ce facem?” 
Habar nu avea, dar cel puţin nu mai era singurul care se întreba. 

Deodată, un gând mai puternic îi făcu inima să-i bată cu 
putere: în momentul în care Emma îi trimitea acel e-mail, Kate 
era încă în viaţă... 


Partea a treia - 
Aparenţe 


A patra zi 


10 
Mâna care leagănă copilul 
„Mâna care leagănă copilul 
este mâna care stăpâneşte lumea.” 
William Wallace 


Boston 22 decembrie 2010 

Ora 11.00 dimineaţa 

Dorinţă. 

Resentiment. 

Gelozie. 

Amestecul de sentimente pe care le încerca Emma în timp ce 
contempla fericirea familiei Shapiro avea un gust amar. 

In acea duminică dimineaţă, Matthew, soţia lui şi micuța Emily 
se plimbau pe aleile din Public Garden acoperite de zăpada 
pufoasă căzută în zorii zilei. Prima ninsoare a iernii îmbrăcase 
peisajul în alb şi dădea oraşului un aer de sărbătoare. 

— Hai să te iau în braţe, scumpo! zise Matthew ridicând-o pe 
fetiţă ca să-i arate o lebădă mare, argintie, care se ţinea după 
un cârd de rațe pe apele liniştite ale lacului. 

La câţiva metri distanţă, aşezată pe o bancă, Emma observa 
scena fără a se strădui să-şi ascundă prezenţa. Nu risca 
nicidecum să fie reperată fiindcă „Matthew din 2010” nu ştia 
nici cum arată, nici că există. O situaţie paradoxală care i se 
părea pe cât de improbabilă, pe atât de interesantă. Somnul o 
mai  liniştise puţin. Dormise toată noaptea în autobuzul 
Greyhound care făcuse drumul de la Atlantic City la Boston. Cu 
o seară în urmă, după ce încasase potul, administraţia 
cazinoului o pusese să completeze nişte hârtii. O formalitate 
necesară pentru a i se revărsa în cont suma pe care o câştigase. 
Prin ferestrele de la New Blenheim, văzuse primii fulgi de 
zăpadă căzând peste Atlantic City. Cum nu avea niciun chef să 
conducă ore în şir pe ninsoare, îi lăsase portarului de la hotelul 
cazinoului cheile maşinii închiriate, ca s-o returneze el la una 
dintre agenţiile din oraş. Apoi luase un taxi până la autogară şi 
îşi cumpărase bilet la autobuzul de Boston. Pe jumătate gol, 
autocarul plecase din Atlantic City la ora 23:15. Şoferul 
condusese toată noaptea într-un ritm domol. Tânăra femeie 
deschisese un ochi în timpul escalei făcute la Hartford, dar nu se 


trezise de-a binelea decât atunci când autocarul intrase în 
capitala statului Massachusetts, la ora opt dimineaţa. 

Emma coborâse la Four Seasons, imensul hotel cu vedere 
spre parc. Acum, că avea câteva milioane de dolari în cont, îşi 
putea permite. Sunase la Imperator ca să anunţe că este 
bolnavă şi că va lipsi toată săptămâna. Apoi făcuse un duş, îşi 
cumpărase haine groase de la un magazin din hotel şi ieşise să 
se plimbe pe străzile întortocheate din Beacon Hill. Nu avea un 
plan precis în minte. Numai întrebări. Trebuia să-l abordeze pe 
Matthew? Şi ce să-i spună? Cum să facă să nu treacă drept o 
nebună? 

inainte de a lua o decizie, trebuia să-l studieze pe tip. Îi ştia 
adresa: locuia într-o brownstone, la intersecţia dintre Louisburg 
Square şi Willow Street. Ducându-se într-acolo, fusese fascinată 
de farmecul unic pe care îl avea Beacon Hill. Mergând pe 
trotuarele cu pavaj deformat, îşi imaginase că e una dintre 
eroinele lui Henry James. Întreg cartierul părea încremenit în 
secolul al XIX-lea. Vitrinele prăvăliilor erau îmbrăcate în lemn 
vopsit, lampadarele cu gaz răspândeau o lumină din altă epocă, 
în timp ce străduţele strâmte şerpuiau spre nişte grădini secrete 
din care se vedeau doar câteva ramuri în spatele porţilor mari 
din fier forjat. 

Emma găsise cu uşurinţă casa familiei Shapiro. Era 
împodobită cu ghirlande şi coroniţe de brad ornate cu panglici şi 
conuri. Ca şi cum ar fi trăit în afara timpului, aşteptase aproape 
o oră stăpânită de senzaţia extraordinară că se află într-un glob 
cu zăpadă din copilărie: un balon de sticlă gigant pe care cineva 
l-ar fi scuturat în timpul nopţii, făcând să cadă peste cărămizile 
roşiatice ale caselor o zăpadă scânteietoare. Un dom invizibil 
care o proteja de agresiunea şi de nebunia lumii... 

Pe la ora zece, uşa se deschisese şi ea îl văzuse pentru prima 
oară în carne şi oase. Pe EL, pe Matthew. Cu o căciulă de lână 
pe cap, coborâse cu prudenţă treptele alunecoase de la intrare, 
ţinând-o pe fetiţa lui în braţe. Ajuns la baza scării, o aşezase pe 
Emily în cărucior, fredonându-i refrenul unui cântecel amuzant. 
Emmei i se păruse că avea şi mai mult farmec decât în 
imaginaţia ei. Recunoscuse acea latură sănătoasă, sinceră şi 
raţională pe care o percepuse din e-mailurile lui. Şi faptul că era 
atât de grijuliu cu fiica lui îl făcea şi mai atrăgător. 


Apoi o zărise pe EA. Cealaltă femeie, Kate Shapiro. O tânără 
blondă, zveltă şi graţioasă, care nu era doar drăguță, ci pur şi 
simplu... perfectă. O frumuseţe clasică, aristocratică, aureolată 
de blândeţe maternă şi mister: ochi mari şi limpezi, pomeţi 
proeminenţi, ten luminos şi buze cărnoase, un coc de eroină 
hitchcockiană... 

După ce simţise lovitura în plin - Kate era genul de femeie 
care îi trezea complexe de inferioritate - Emma urmărise familia 
până în Boston Public Garden, parcul care făcea legătura între 
Beacon Hill şi Back Bay. 

— la uite, scumpo! îi zise Kate fiicei ei, arătându-i o veveriţă a 
cărei coadă stufoasă se vedea de după un copac. 

Fetiţa sări din cărucior ca să urmărească animalul, dar după 
doi paşi căzu cu nasul în zăpada pufoasă. Mai mult supărată 
decât rănită, izbucni în plâns. 

— Haide, iubito, vino cu tati! 

Matthew o puse la loc în cărucior şi cei trei îşi continuară 
plimbarea, traversând Charles Street pentru a ajunge în Boston 
Common, unde în lunile de iarnă se amenaja un patinoar. Pentru 
a o consola pe Emily, Kate cumpără castane coapte de la taraba 
unui vânzător ambulant. Le mâncară uitându-se la patinatorii 
care reuşeau să execute figuri îndrăzneţe sau cădeau ca nişte 
bolovani pe gheaţă. Mai cu seamă a doua variantă o amuza pe 
Emily. 

— Intotdeauna e mai distractiv atunci când cad alţii, nu-i aşa, 
bebiţă? o tachină tatăl ei. 

Apoi o luară încet spre centrul imensei peluze unde erau 
adunaţi cei mai mulţi trecători. Matthew o urcă pe fetiţă pe 
umerii lui. Cu ochii strălucind, aceasta admiră bogăţia 
decoraţiunilor din uriaşul brad de Crăciun pe care, în virtutea 
unei vechi tradiţii, oraşul Halifax li-l oferea în fiecare an 
locuitorilor din Boston. 

La câţiva paşi de ei, Emma n-o scăpa din ochi pe Emily. Ca şi 
fetiţei, şi ei îi străluceau ochii. Dar flacăra care ardea în ei era 
umbrită de amărăciune. 

Ea nu cunoscuse niciodată acea fericire familială, acea linişte 
care emana din acei oameni, iubirea care circula liber de la unul 
la celălalt. De ce? Ce îi lipsea ei de nu avea acces la o asemenea 
fericire? 


Boston 

22 decembrie 2011 

În toiul nopţii 

În pantaloni de pijama şi tricou cu Red Sox, Matthew aprinse 
neonul de deasupra oglinzii din baie. 

Îi era imposibil să adoarmă. Avea gâtul uscat, palpitaţii şi o 
migrenă îngrozitoare. Luă două capsule de ibuprofen din dulapul 
cu medicamente şi le înghiţi cu o gură de apă. Cobori apoi până 
în bucătărie. De trei ore se tot zvârcolea în pat, obsedat de o 
singură idee. O evidenţă pe care încet-încet o acceptase. O idee 
nebunească, prea frumoasă pentru a fi adevărată, care îi 
provoca ameţeală: trebuia cu orice preţ să o convingă pe Emma 
să împiedice accidentul lui Kate! Gândindu-se la acea 
posibilitate, un cuvânt îi revenea fără încetare în minte. 
Anastasis - termenul folosit de greci pentru a evoca învierea 
morţilor. Ca într-un roman de science-fiction. Exista oare cu 
adevărat acea posibilitate de a te întoarce înapoi pentru a-ţi 
schimba cursul vieţii? Era o speranţă fragilă, dar şi o şansă de 
care trebuia neapărat să profite. 

Se gândi la acel vis nebun pe care îl au toţi oamenii: să se 
întoarcă în timp pentru a îndrepta greşelile făcute şi 
nedreptăţile vieţii. Se gândi la mitul lui Orfeu şi se văzu în pielea 
cântăreţului din liră coborât până la porţile Infernului pentru a-i 
implora pe zei să-i dea înapoi iubita decedată. Kate era Euridice 
a lui, dar, ca s-o readucă la viaţă, avea nevoie cu disperare de 
ajutorul Emmei Lovenstein. 

Bâjbâi prin întuneric şi aprinse lumina. Ridică ecranul 
laptopului, se aşeză pe unul dintre taburete şi îi scrise Emmei un 
mesaj în care îşi puse tot sufletul şi toată încrederea. 


* 


Boston 

22 decembrie 2010 

Familia Shapiro părăsi peluzele din Boston Common, 
îndreptându-se spre est. Emma îi urmă cu prudență, păstrând 
distanţa, încercând să se orienteze şi să se familiarizeze cu 
oraşul. Bostonul îi plăcuse imediat. Era mai elegant şi mai 


civilizat decât New Yorkul, mai puţin violent şi agitat decât 
acesta. La fiecare intersecţie, arhitectura clasică şi construcţia 
modernă, trecutul şi prezentul păreau să fuzioneze armonios. 

Nu peste mult timp, un miros de cafea prăjită se simţi în aer, 
în apropiere de North End, cartierul italienesc. Pe Hanover 
Street, vitrinele pizzeriilor şi ale patiseriilor te făceau să salivezi: 
mozzarella di buffala, anghinare ca la Roma, turtă dulce 
genoveză, struffoli cu miere, cannoli umplute cu cremă... 

Ţinându-se de mână, Matthew şi soţia lui intrară într-un 
restaurant cu pereţi de sticlă unde aveau probabil obiceiul să 
meargă. The Factory era o trattoria la modă, frecventată atât de 
studenţi conectaţi la reţele de socializare, cât şi de tineri 
intelectuali înstăriți din zonă, deveniți proaspeţi părinţi. Luată pe 
nepregătite, Emma intră în urma lor şi solicită o masă. 

— Sunteţi singură, domnişoară? o întrebă chelneriţa pe un ton 
de reproş. 

Emma dădu din cap aprobator. Era devreme. Restaurantul 
începea să se umple, dar mai erau locuri libere. 

— N-aveţi rezervare, nu-i aşa? 

Al doilea reproş. 

De data asta, nu mai răspunse, suportând în tăcere morga 
fetei cu trăsături delicate şi păr lung, drept şi picioare lungi. 

— Aşteptaţi, vă rog! Mă duc să văd dacă mai avem ceva liber. 

Emma o privi făcând stânga împrejur şi traversând sala ca şi 
cum ar fi defilat pe un podium. Pentru a se simţi mai în largul ei, 
se duse la bar şi comandă un cocktail Caipiroska. 

Apăruse soarele. O lumină frumoasă inunda încăperea. 
Amenajat pe mai multe etaje, locul îi amintea Emmei de 
atmosfera din unele restaurante newyorkeze cu decor industrial, 
în care alternau nuanțele de cenușiu şi de lemn brut. Pe bar, un 
jambon rafinat de Parma era expus precum o operă de artă 
lângă un tăietor manual, în timp ce, în fundul sălii, se auzea 
focul trosnind într-un cuptor uriaş de pizza. 

— Vă rog să mă urmaţi, domnişoară! îi propuse chelneriţa 
întorcându-se la ea. 

Dintr-o privire, barmanul îi dădu de înţeles Emmei că îi va 
aduce cocteilul la masă. Din fericire, i se oferi un loc pe o 
banchetă la mai puţin de zece metri de Matthew şi de soţia lui. 


Liniştită că găsise un post de observaţie foarte bun, îşi goli 
paharul de vodcă dintr-o înghiţitură şi comandă altul împreună 
cu tartar de doradă şi o pizza mică cu anghinare şi salată rucola. 

Emma miji ochii pentru a-i vedea mai bine pe cei trei Shapiro. 
Formau o familie fericită. Glumeau, erau binedispuşi. Matthew 
se prostea pentru a o distra pe fiica lui, iar Kate râdea cu poftă. 
Păreau să aibă o complicitate puternică. Erau o pereche despre 
care nu te puteai abţine să spui că „le stă bine împreună”. 
Emma o fixă cu privirea pe micuța Emily. 

E-MI-LY. Cele trei silabe îi răsunau straniu în minte. 
Dintotdeauna îşi spusese că, dacă avea să devină mamă, acel 
nume i l-ar da fetei ei. Coincidenţa îi redeştepta o angoasă şi o 
durere încă necicatrizate. 

Nu vorbise cu nimeni despre acest lucru, nici măcar cu 
psihiatra ei, dar, vreme de doi ani cât durase relaţia ei 
intermitentă cu François, încercase în secret să rămână 
însărcinată. Îşi minţise amantul, făcându-l să creadă că ia 
anticoncepţionale. Dar, dimpotrivă, îşi calcula foarte precis 
perioadele fertile ale ciclului şi de câte ori era posibil avea relaţii 
sexuale la momentul potrivit. 

La început, îşi spusese că, dacă îi va dărui un copil lui 
François, acesta se va hotărî să-şi părăsească soţia. Apoi 
înţelesese că o sarcină nu ar fi avut niciun efect asupra 
amantului său, dar rămăsese cu dorinţa de a avea un copil. 

Din păcate, bebeluşul sperat nu venise. 

Emma nu se alarmase peste măsură. În definitiv, nu avea 
decât treizeci şi trei de ani. Dar într-o zi, răsfoind un număr din 
Newsweek în sala de aşteptare a psihiatrei, dăduse peste un 
articol despre fenomenul  „menopauzei precoce”. Fusese 
impresionată de mărturia unor femei a căror fertilitate începuse 
să scadă chiar imediat după ce împliniseră treizeci de ani. 
Practic, nu avea niciun motiv să se simtă vizată. Nu avusese 
niciodată probleme. Dar, după ce citise articolul din ziar, o 
cuprinse neliniştea. Ca să scape de îngrijorarea care o chinuia, 
îşi făcuse nişte analize. 

Emma primise rezultatele prin poştă după o săptămână şi 
aflase că rezervele ei de ovocite erau cele ale unei femei trecute 
de patruzeci de ani! Vestea o devastase. Ar fi trebuit să repete 
testul sau să consulte un ginecolog, dar preferase să refuleze 


acea informaţie, care îi revenea acum în minte cu forţa 
distrugătoare a unui bumerang. 

Emma se simţi dintr-odată cuprinsă de teamă şi furie. Inima îi 
bătea cu putere, tot corpul îi tremura. Pentru a alunga acea 
amintire, fixă cu privirea masa familiei Shapiro. 

Dar furia nu i se potolea. Se simţea din nou lovită de o 
nedreptate, asaltată de întrebări fără răspuns. De ce unii 
reuşesc să întâlnească oamenii potriviţi la momentul potrivit? 
De ce unii au dreptul la iubire şi la un cămin fericit? Are legătură 
cu meritul, cu norocul, cu hazardul, cu destinul? Ce ratase ea în 
viaţă de era atât de singură, de vulnerabilă, de lipsită total de 
încredere în ea? 

Îi făcu semn chelneriţei să debaraseze masa şi scoase 
laptopul din geantă. Bostonul era un oraş ultraconectat, iar 
restaurantul era dotat cu o reţea wi-fi, oferind clienţilor acces 
gratuit la Internet. Emma intră pe contul ei de e-mail pentru a 
vedea ce mesaje mai primise şi, după cum se aştepta, găsi unul 
de la Matthew. 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Subiect: Sustine et abstine 

„Suportă şi abţine-te.” 

Cunoşti această maximă a stoicilor, Emma? 

Ea îndeamnă la acceptarea fatalităţii şi a 
destinului. Pentru stoici, nu serveşte la nimic să 
vrei să schimbi ordinea lucrurilor impusă de 
Providenţă. 

De ce? Pentru că n-avem niciun control asupra bolii, 
asupra timpului care trece sau asupra morţii fiinţei 
iubite. Suntem total neputincioşi în faţa acestor 
suferinţe. Nu putem decât să le îndurăm în modul cel 
mai umil cu putinţă. 

Exact asta încerc să fac de un an de zile: să accept 
moartea soţiei mele, Kate, iubirea vieţii mele. Să 
accept inacceptabilul, să mă resemnez, să continui 
să trăiesc pentru fiica mea, Emily. 

Dar totul s-a schimbat de când am cumpărat laptopul 
tău. La fel ca tine, nici eu nu pot înţelege această 
distorsiune a timpului. Fără îndoială, există 


fenomene care n-au nicio explicaţie logică sau 
ştiinţifică şi prin aşa ceva trecem amândoi. Ne-am 
„poticnit în timp”, cum ar spune Einstein. 

Astăzi, cu ajutorul tău, aş putea primi o favoare pe 
care niciun om n-a obținut-o vreodată de la 
Dumnezeu: învierea fiinţei iubite. 

Te implor să mă ajuţi, Emma! 

Viaţa soţiei mele e în mâinile tale. Ţi-am povestit 
deja împrejurările în care a murit. 

Pe 24 decembrie, puţin după ora 21:00, după ce-şi 
terminase garda, un tir care livra făină i-a lovit 
maşina în momentul în care ieşea din parcarea 
spitalului. Tu ai puterea să ştergi acest accident, 
Emma! 

Fă ceva pentru a o împiedica să plece cu rabla aia 
de Mazda, sparge cauciucurile maşinii, pune zahăr în 
rezervorul cu benzină, smulge cablul de alimentare 
de sub capotă! Sau găseşte o cale ca să nu meargă la 
serviciu în ziua aia. Fă ceva, nu contează ce, 
pentru a evita clipa funestă! 

Imi poţi da înapoi soția, dar mai ales îi poți da 
înapoi mama fetiţei mele. Poți să ne reuneşti 
familia. Ştiu că eşti o ființă generoasă. Nu mă 
îndoiesc că mă vei ajuta şi îţi voi rămâne pe veci 
recunoscător. 

Îmi poţi cere ORICE, Emma! Dacă vrei mai mulţi bani, 
îţi pot spune numerele câştigătoare la loterie, la 
Bursă sau scorurile viitoarelor meciuri de baschet. 
Cere-mi orice sumă şi te voi ajuta s-o câştigi! 

Te îmbrăţişez, 

Matt 


Acel e-mail o făcu să-şi iasă din sărite. Incapabilă să-şi 
stăpânească impulsivitatea, îi scrise ca răspuns câteva rândur 
în care îşi puse toată furia şi toată frustrarea. 


De la: Emma Lovenstein 

Către: Matthew Shapiro 

Subiect: Re: Sustine et abstine 

N-ai înţeles nimic, bietul de tine! Nu vreau bani! 


Vreau iubire! Vreau o familie! 
Vreau lucruri care nu pot fi cumpărate! 


Abia ce dădu clic pentru a trimite mesajul, când văzu că 
Matthew şi soţia lui plecaseră din restaurant. Închise laptopul şi 
ceru nota de plată. Cum nu mai avea bani lichizi, plăti cu cardul, 
dar fu nevoită să aştepte ca să-l primească înapoi. 

Emma ieşi în grabă în North Square şi îi regăsi pe cei trei 
membri ai familiei Shapiro plimbându-se pe Hanover Street. Îi 
urmări până la o esplanadă lungă mărginită de arbori, fântâni 
arteziene şi lampadare. După cincisprezece ani de lucrări 
colosale, Bostonul reuşise să îngroape imensa autostradă care îl 
desfigura odinioară. Acum, cele opt şosele subterane se 
întindeau, invizibile, prin măruntaiele oraşului. Ele lăsaseră locul 
liber la suprafaţă, în noul spaţiu înşirându-se nişte insule de 
verdeață pietonale. 

Emma îşi continuă urmărirea până la intersecţia dintre 
Cambridge Street şi Temple Street. În dreptul trecerii de pietoni, 
Matthew şi Kate se sărutară pe furiş şi plecară în direcţii opuse. 
Luată pe nepregătite, Emma ezită câteva secunde. Înţelese că 
Matthew şi fiica lui se întorceau spre casa din Beacon Hill şi 
preferă s-o urmeze pe Kate. Tânăra trecu prin faţa impozantei 
Old West Church, apoi ajunse în apropierea unui cartier mai 
modern, în care reflexiile reci ale sticlei şi oţelului luaseră locul 
şarmului patinat al cărămizilor roşii. Emma ridică privirea spre 
un panou luminos: se afla în pragul intrării principale de la MGH, 
Massachusetts General Hospital, unul dintre cele mai mari şi 
mai vechi spitale din ţară. 

Clădirile se îngrămădeau unele peste altele aparent fără 
armonie şi fără logică. iți dădeai seama că, de-a lungul anilor, 
spitalul se dezvoltase după modelul unui oraş-ciupercă. La 
vechea construcţie iniţială se tot adăugaseră clădiri noi, tot mai 
mari, tot mai înalte. De altfel, complexul medical era încă în 
lucru: o enormă masă de beton ieşea din pământ înconjurată de 
macarale, bene, excavatoare şi barăci. 

Kate se pierdu cu uşurinţă în acel decor ostil şi ajunse la un 
impozant cub de sticlă turcoaz - imobilul care adăpostea secţia 
de cardiologie, Heart Center. Urcă cu paşi sprinteni scările până 
la uşile automate şi dispăru în clădire. Emma ghici atunci că 


doctoriţa chirurg îşi începea serviciul de gardă în unitatea 
specializată în afecţiuni cardiace a MGH. 

Ezită o clipă. Era imposibil s-o urmeze pe Kate în interiorul 
spitalului. De altfel, ce interes avea s-o facă? Emma era pe 
punctul de a renunţa, dar curiozitatea era prea puternică. 
Devorantă. Simţea adrenalina care îi curgea prin vene, făcând-o 
curajoasă. 

Deşi era duminică, parcarea era plină de autoutilitare parcate 
pe două rânduri. Din ele erau descărcare diverse mărfuri: hrană, 
medicamente, produse menajere, lenjerie adusă de la 
curăţătorie... 

Se apropie de această din urmă furgonetă şi aruncă o privire 
înăuntru. Incărcătura era constituită din coşuri mari cu 
cearşafuri, cămăşi pentru pacienţi şi halate de medici. Se uită 
după şofer. Fără îndoială, făcea parte din micul grup care lua o 
pauză lângă automatele de băuturi. Preocupaţi de conversaţia 
lor, tipii n-o băgau în seamă. Cu inima bubuind, întinse mâna 
după un halat. Croită pentru un bărbat, bluza era de două ori 
mai mare, dar Emma se mulţumi cu ea, îşi suflecă mânecile şi 
intră în centrul de cardiologie. 


Luminos şi curat, holul de la intrare contrasta cu agitația de 
afară. Peste tot erau aranjamente din bambus, orhidee, plante 
tropicale, cascade care şiroiau de-a lungul unui perete de 
gresie, pentru a crea o ambianţă liniştitoare. 

Emma o găsi pe Kate în mijlocul holului în toiul unei 
conversații cu o colegă, dar discuţia lor nu dură la nesfârşit şi 
doctoriţa urca deja alte scări, prezentându-şi legitimaţia 
gardianului care păzea accesul în sălile rezervate personalului 
medical. 

Lipsită de acel preţios „Sesam, deschide-te!”, Emma luă o 
broşură de pe un stand de prezentare. Ca la cursurile de teatru 
din adolescenţă, încercă să interpreteze un personaj credibil 
prin imitație. Cu rucsăcelul în spate, cu halatul şi aerul ei 
hotărât, nu era foarte diferită de stagiarii şi medicii de pe secţie. 
Lăsă ochii în jos şi se concentra pe broşură, ca şi cum s-ar fi 
uitat pe un dosar medical înaintea unei operaţii. Gardianul nici 
măcar n-o mai privi, permițându-i astfel s-o urmeze pe Kate 


până la bufetul personalului. Doctorita se întâlni aici cu doi 
interni: o metisă drăguță, cu trăsături delicate, şi un tip frumos 
şi atletic pe care ţi-l închipuiai mai degrabă în maiou de fotbal 
decât cu stetoscopul de gât. 

Emma se aşeză la masa de alături pentru a trage cu urechea 
la conversaţia lor. Fără niciun zâmbet, Kate îi salută pe cei doi 
studenţi pe care în mod evident îi evalua, refuză cafeaua pe 
care aceştia i-o oferiră şi, pe un ton usturător, începu să le facă 
reproşuri, punctându-le nemilos greşelile. Calificativele erau 
foarte dure:  „incompetenţi”,  „leneşi”,  „diletanţi”, „slab 
pregătiţi”, „neserioşi”, „periculoşi pentru pacienţi”... 
Descompuşi la faţă, cei doi interni încercară să se apere, dar nu 
făceau faţă virulenţei atacurilor lui Kate. De altfel, aceasta se 
ridică rapid pentru a pune capăt discuţiei, nu fără a-i avertiza: 

— Dacă nu vă schimbaţi radical atitudinea, dacă nu 
conştientizaţi că trebuie să începeţi să lucraţi cu adevărat, vă 
puteţi lua adio de la visul de a vă specializa în chirurgie! În orice 
caz, mă voi opune fără rezerve la validarea rezidenţiatului 
vostru! 

Ea îi privi pe cei doi drept în ochi pentru a verifica dacă 
proiectilul îşi atinsese ţinta, după care făcu stânga împrejur şi se 
îndreptă spre ascensoare. 

De data acesta, Emma nu o mai urmări şi rămase aşezată la 
masă, trăgând cu urechea la cei doi interni care dădeau frâu 
liber indignării: 

— Nemernica asta e pe cât de sexy, pe atât de odioasă! 

— Foarte frumos din partea ta, Tim! Ar fi trebuit să i-o spui în 
faţă... 

— La dracu', Melissa, ne spetim optzeci de ore pe săptămână 
şi ea ne consideră neserioşi! 

— Ce-i drept, este exigentă. Atât cu ceilalţi, cât şi cu ea însăşi. 
Dar e singurul şef de secţie care acceptă să facă gărzi... 

— Asta nu-i un motiv să ne vorbească aşa de urât! Cine 
dracu' se crede?! 

— Cine e? Fără îndoială, cel mai bun chirurg din spitalul ăsta! 
Ştiai că a obţinut 3200 de puncte la MEAT"? Este nota cea mai 


11 Medical College Admission Test este un examen de admitere standard 
susţinut de către studenţii care vor să urmeze facultăţile de medicină din 
America de Nord. (N. a.) 


mare de la punerea în aplicare a testului şi nimeni n-a depăşit-o 
până acum. 

— Chiar ţi se pare că-i atât de grozavă? 

— Este genială, asta-i sigur, recunoscu Melissa fără plăcere. 
Mă întreb cum de are timp pentru toate: lucrează aici, la Heart 
Center, conduce un cabinet de chirurgie pediatrică înfiinţat de 
ea în Jamaica Plain, ţine conferinţe, publică articole în revistele 
medicale cele mai prestigioase, este mereu la curent cu cele 
mai noi tehnici de operare... 

— Deci o admiri? 

— Bineînţeles! Şi pe deasupra mai e şi femeie... 

— Şi ce-i cu asta? 

— Asta schimbă totul. N-ai auzit niciodată de „ziua dublă”? 
Trebuie să se ocupe de familie, de soţ, de copil, de casă... 

Tim se întinse, apoi căscă de îi trosniră fălcile. 

— Pentru mine, femeia asta e Robocop. 

Melissa se uită la ceas şi mai bău o gură de cafea. 

— Nu suntem la nivelul ei şi nu vom fi probabil niciodată, 
admise ea cu luciditate, ridicându-se de la masă. Dar tocmai 
asta îi reproşez: nu înţelege că nu toată lumea are capacităţile 
ei. 

Cei doi stagiari scoaseră un oftat lung de extenuare. 
Târşâindu-şi picioarele, se îndreptară spre ascensoare, deloc 
motivaţi de perspectiva de a-şi relua lucrul. 

Rămasă singură, Emma aruncă o privire plină de suspiciune 
peste umăr. Aflase suficient. 

„Mai bine n-aş mai întârzia prea mult pe-aci, risc să fiu 
descoperită.” 

Îşi luă rucsacul, dar, în ultimul moment, cedă totuşi tentaţiei 
de a-şi mai verifica o dată e-mailul. 

Avea un nou mesaj de la Matthew. 


11 
Un fel de război 
„lubirea este un fel de război.” 
Ovidiu 


De la: Matthew Shapiro 

Către: Emma Lovenstein 

Nu-ţi înţeleg furia, Emma. Mi se pare chiar 
ciudată şi deplasată. Cum poţi refuza să m-ajuţi? 
Matt 


De la: Emma Lovenstein 
Către: Matthew Shapiro 

N-am spus că n-o să te-ajut. 
E. 


10 secunde mai târziu 

Dar n-ai spus nici contrariul! Dacă refuzi să 
împiedici accidentul, vei fi complice la moartea 
ei! 


10 secunde mai târziu 
Nu-mi mai vorbi pe tonul ăsta! Şi încetează să mă 
ameninți sau să mă faci să mă simt vinovată! 

Dar e vorba de viața soției mele, femeie nebună ce 

eşti! 

Să nu mă mai faci niciodată nebună! 

Atunci, fă ce-ţi spun! Ai înţeles? 
Şi dacă nu fac, ce se întâmplă? 0 să chemi 
poliţiştii să mă aresteze? 0 să dai buzna la mine 
acasă, în 2011? 

Mi-ar fi cam greu.. 
De ce? 


2 minute mai târziu 
De ce? 


1 minut mai târziu 
Pentru că, în 2011, tu o să fii moartă, Emma... 
De ce spui aşa ceva? 


Pentru că ăsta-i adevărul. Din păcate. 
Minţi... 


1 minut mai târziu 
Minţi! 


Perplexă, mai aşteptă cinci minute până când un nou mail 
apăru pe ecran. Era tot de la Matthew, dar nu conţinea decât un 
document ataşat în format PDF. Emma îl deschise cu teamă. Era 
un articol din White Plains Daily Voice, un ziar local al unui 
orăşel din zona metropolitană newyorkeză. 


TRAGEDIE ÎN WHITE PLAINS 
O tânără s-a aruncat 
sub roţile trenului 


O tânără în vârstă de treizeci şi patru de ani s-a sinucis ieri 
după-amiază, puţin după ora 15:00, aruncându-se sub 
roţile unui tren în White Plains. North Railroad, care 
circula în direcţia Wassaic - New York, parcursese doar un 
kilometru de la plecarea din gară, când, la ieşirea dintr-o 
curbă, o femeie s-a aruncat sub locomotiva trenului. Luat 
prin surprindere, conductorul a acţionat frânele, dar n-a 
mai putut face nimic pentru a împiedica tragedia. 

Ajunşi în acelaşi timp la faţa locului, poliţiştii şi medicii de 
pe ambulanţă n-au mai putut decât să constate 
deznodământul macabru: cadavrul sfârtecat al tinerei 
zăcea pe şine. 

Victima, Emma L, originară din New York, a putut fi rapid 
identificată graţie actelor găsite asupra ei, precum şi a 
unui bilet de adio scris de mână care se afla în portofel şi 
în care explica motivele gestului său disperat. 

Fragilă psihic, tânăra făcea terapie de mai mulţi ani. 

Din cauza tragediei, traficul feroviar a fost întrerupt în 
ambele direcţii mai bine de două ore, timp necesar pentru 
aplicarea procedurilor judiciare şi pentru evacuarea 
corpului victimei. 

Abia după ora 17:00 circulaţia pe Harlem Line a putut fi 
reluată în condiţii normale. 


The White Plains Daily Voice - 16 august 2011 


* 


Emma simţi că i se pune un nod în gât. Un frison o paraliză 
pentru câteva secunde. Şocată, îşi închise laptopul şi ieşi în 
grabă din spital. Ajunsă în parcare, începu să alerge ca şi cum ar 
fi fost urmărită de moarte. Ochii îi erau plini de lacrimi. Panicată, 
rătăci la întâmplare pe străzi, cu capul plecat, îngrozită de frică. 
Reflexia soarelui pe zăpadă se amesteca cu lacrimile ei, aproape 
orbind-o. În alergarea ei, îmbrânci nişte pietoni şi traversă o 
arteră largă printre maşini, declanşând un concert de claxoane 
şi o ploaie de înjurături. Extenuată, se năpusti în prima cafenea 
care îi ieşi în cale. 

Se aşeză în fundul sălii şi rămase pentru o clipă încremenită 
pe scaun. Când chelneriţa se apropie de masa ei, îşi şterse ochii, 
îşi dădu jos paltonul şi comandă o vodcă cu apă tonică. Deschise 
geanta, căutându-şi medicamentele. Din fericire, avea mereu la 
ea „farmacia ambulantă”. Îşi înghiţi cocteilul de anxiolitice şi 
neuroleptice şi, ca printr-o magie a chimiei, se simţi mai bine 
aproape instantaneu. Suficient în orice caz pentru a-şi scoate 
computerul şi a reciti articolul despre sinuciderea ei. 

Era o senzaţie stranie să afle vestea propriei morţi din ziarul 
de după-amiază... Stranie, dar nu atât de surprinzătoare. 
Aşadar, încercase din nou. Şi, de data asta, nu mai ratase. 

„E bine, măcar se poate spune că ai învăţat din greşeli”, 
gândi ea cu cinism. „Ce-i drept, trenul e mult mai eficace decât 
pastilele sau tăiatul venelor.” 

Se uită la data ziarului. Îşi luase viaţa în 15 august, anul 
următor, în plină vară. Momentul de care se temea cel mai mult 
la New York, căci căldura jilavă şi sufocantă îi provoca 
întotdeauna nişte migrene îngrozitoare, care o deprimau. 

Dar ce mai conta data? Era obsedată de atâta timp de ideea 
de a-şi pune capăt zilelor, încât acest lucru trebuia să se 
întâmple într-o bună zi. Îşi aminti de prima tentativă de 
sinucidere din viaţa ei. Starea prin care trecuse îi rămăsese 
întipărită în minte pentru totdeauna. O suferinţă psihică 
insuportabilă, pe care nu ştiuse s-o stăvilească. Disperarea care 
o sufocase cu totul. Singurătatea fără margini, confuzia, panica 


ce îi invadaseră întreaga fiinţă. Gândurile morbide care îi 
devorau conştiinţa şi pe care nu le putea stăpâni. . 

Trecerea la act nu avusese nimic raţional. Intr-o ultimă 
tresărire, abandonase lupta, alesese acea ultimă libertate care 
nu era, de fapt, o libertate. Închise laptopul, îşi suflă nasul într- 
un şerveţel de hârtie şi mai comandă un cocteil. 

Acum, medicamentele îşi făceau din plin efectul. Toate acele 
molecule chimice pe care le înghiţea de ani de zile aveau măcar 
meritul că acționau rapid şi îi ofereau în orice moment un sprijin, 
împiedicând-o să se prăbuşească. Emma încercă să privească 
lucrurile dintr-un unghi nou. Şi dacă şocul acela avea o 
dimensiune salvatoare? În definitiv, anunţul sinuciderii ei putea 
fi privit ca o a doua şansă pe care i-o oferea viaţa. Şi ea avea să- 
şi schimbe viitorul. Nu avea chef să se sinucidă. Nu avea chef să 
sfârşească strivită sub roţile unui tren. Avea să se lupte cu 
demonii ei. Cu demonul ei. Işi cunoştea de multă vreme 
slăbiciunea, sursa tuturor tulburărilor ei: sentimentul de 
singurătate şi de abandon care o devasta. Işi aminti un citat din 
Emily Dickinson, pe care îl copiase în agenda ei când era la 
liceu: „Ca să fii bântuit, n-ai nevoie de o cameră, n-ai nevoie de 
o casă, mintea e plină de coridoare mult mai întortocheate.” 
Emma era bântuită de singurătate, în fiecare seară, se simţea 
tot mai îngrozită de perspectiva de a se întoarce acasă şi de a 
nu găsi pe nimeni. Avea nevoie de o viaţă ordonată. De un tip 
echilibrat, de un copil, de o casă. Incă din adolescenţă îl pândea, 
îl aştepta pe bărbatul care să fie în stare să o înţeleagă. Dar el 
nu venise. Şi certitudinea că nu avea să mai vină o chinuia. Era 
singură azi. Va fi singură şi mâine, şi poimâine. Va muri singură. 

Totuşi, în după-amiaza aceea, ceva îi dădea ghes să nu se 
resemneze şi viitorul ideal îi apăru dintr-odată cât se poate de 
clar: voia să aibă acelaşi fel de viaţă precum Kate Shapiro. 

Mai exact, voia viața lui Kate Shapiro. 

Voia să-i ia locul. 

Ideea îi încolţi încet-încet în minte cu un amestec de oroare şi 
fascinaţie. 

Se gândi iarăşi la modul în care începuse toată povestea 
aceea, printr-o conversaţie la distanţă în cursul căreia ea fusese 
destul de elocventă ca să-i placă lui Matthew. Îl sedusese 
rămânând ea însăşi. Ştiuse atât de bine să se facă plăcută, încât 
el o invitase la restaurant chiar a doua zi. Şi nu ezitase să ia 


avionul şi să vină la New York doar ca să cineze împreună. Acum 
era sigură că, dacă s-ar fi putut întâlni aşa cum se înţeleseseră, 
s-ar fi îndrăgostit unul de celălalt. Ea i-ar fi luat locul lui Kate în 
inima lui. Ar fi fost o mamă bună pentru Emily şi o soţie 
iubitoare pentru Matthew. 

Doar că acum Kate era în viaţă. 

Dar nu pentru mult timp. 

Emma respinse orice sentiment de vinovăţie. 

Nu ea hotărâse acea moarte. 

O hotărâseră destinul, hazardul, viaţa. Dumnezeu, poate, 
dacă exista... 

Luă o gură de vodcă şi îşi continuă reflecţia. Când era 
surescitată, ideile ţâşneau mai întâi din toate părţile, apoi îşi 
găseau încet locul precum piesele unui puzzle, formând o linie 
de conduită coerentă. De data acesta, era vorba de un plan 
imbatabil care pleca de la o constatare foarte simplă: „Matthew 
din 2011” nu avea nicio putere asupra ei fiindcă ea decedase. 
Asta era partea bună a morţii, te făcea intangibil. Matthew era 
aşadar neputincios, nu avea niciun mijloc de presiune asupra ei, 
nu o putea obliga s-o salveze pe Kate. 

lar ea nu avea să facă acest lucru. 

Avea să lase accidentul să-i urmeze cursul. Îi va ignora e- 
mailurile, se va întoarce la New York, îşi va relua munca şi va 
aştepta să treacă timpul. Nu se va mai sinucide în august. Căci, 
de acum înainte, avea un motiv foarte bun să trăiască. 

Acum înţelegea de ce Matthew era în posesia laptopului ei, 
dar, dacă ea nu-şi va lua viaţa, fratele ei nu-i va moşteni 
lucrurile, deci nu va putea să-i vândă laptopul, iar Matthew nu 
va putea să-l cumpere. Ceea ce însemna că nu va mai lua 
legătura cu ea prin e-mail în decembrie 2011. 

Oare scenariul acela stătea în picioare? Situaţia pe care o 
trăia astăzi sfida orice logică. De câte ori se uitase la filme sau 
citise romane fantastice, nu înţelesese niciodată nimic din 
cercurile vicioase ale paradoxurilor temporale. Dar fratele ei, 
care preda fizică la universitate, îi vorbise de oameni de ştiinţă 
care postulau existenţa unor universuri paralele cu al nostru, ba 
chiar a unor universuri multiple în care tot evantaiul de 
posibilităţi este realizat pe linii temporale diferite. 

Exista probabil o „linie temporală” în care ea ar fi putut întâlni 
un Matthew văduv care să nu-şi mai amintească nimic din 


mesajele pe care şi le trimiseseră înainte. Un Matthew care ar fi 
sfârşit pin a o iubi. Un Matthew care avea deja o fetiţă de care 
ea ar fi ştiut să aibă grijă. 

Mulțumită, Emma hotărî să urmeze acel plan. Achită nota de 
plata şi se întoarse la hotel. Deşi nu se înserase încă, trase 
draperiile. Capul îi vâjâia. Temându-se ca mintea să nu-i fie 
cuprinsă din nou de haos, mai înghiţi două tablete de anxiolitice 
şi se culcă. 


2011 

— Tati, pot să mă uit la Vânătorii de fantome? 

Matthew ridică privirea din ecran. 

întinsă pe canapea în faţa televizorului, Emily tocmai 
înfulecase două pungi de bombonele M&M în loc de masa de 
prânz. 

— Ai mai văzut filmul ăsta de zece ori. 

— Da, se amuză ea, dar îmi place să mă uit la el când eşti şi 
tu acasă. Aşa nu-mi mai e frică! 

— Bine, capitulă el. 

O privi de departe cum bagă DVD-ul în video player şi 
porneşte filmul „ca un om mare”. 

Era prima zi de vacanţa şi fetiţa se sculase târziu. Dacă 
Matthew hotărâse să-i lase mai multă libertate în ziua aceea - 
bomboane câte poftea şi uitat la televizor pe săturate - o făcuse 
mai mult din comoditate decât din convingere. Intr-adevăr, 
toată energia îi era consumată de Emma Lovenstein. 

Matthew regreta amarnic ceea ce făcuse. Înţelesese prea 
târziu cât de tare greşise enervându-se pe singura persoană 
capabilă să-i aducă soţia înapoi. Cum de putuse să dea frâu liber 
furiei ştiind că Emma este fragilă psihic? Îi trimisese deja două 
mesaje de scuze, dar nu primise niciun răspuns. Acum, avea în 
faţa lui o femeie instabilă pe cale de a deveni incontrolabilă. Şi 
mai ales una care avea un avantaj decisiv asupra lui. In timp ce 
ea avea posibilitatea de a modifica viitorul, el nu putea face 
absolut nimic. Trebuia să aştepte ca domnişoara Lovenstein să 
accepte să reia legătura cu el. 

Acea situaţie lipsită de simetrie era insuportabilă. Era 22 
decembrie. Nu mai avea la dispoziţie decât două zile pentru a 


împiedica accidentul care i-o răpise pe Kate. Închise ochii şi îşi 
lăsă capul în mâini pentru a se concentra mai bine. Emma 
murise, desigur, dar poate mai existau oameni la care ea ţinea 
şi asupra cărora el putea face presiune. Dar cine? Fratele ei, 
Daniel? Nu, nici vorbă! Din câte înţelesese, fratele şi sora nu se 
iubiseră niciodată prea mult. Părinţii ei? Daniel îi spusese că 
mama lor murise şi că tatăl suferea de Alzheimer. Prieteni? In 
mod evident, nu avea niciunul. 

„Este singura persoană care nu m-a trădat niciodată...” 

Afirmația îi răsună în minte ca şi cum Emma i-ar fi şoptit-o la 
ureche. 

„Câinele ei! Faimosul Clovis!” 

El era încă în viaţă! 

Conştientizarea acelui fapt îi ridică moralul. Tocmai găsise un 
mijloc imbatabil de a o şantaja pe Emma! 

Se ridică de pe taburet şi opri televizorul. 

— Du-te repede şi te îmbracă, scumpo, plecăm la plimbare! 

— Dar filmul meu... 

— O să-l vezi diseară, piticuţ! 

— Nu, vreau să-l văd acum! 

— Şi dacă ţi-aş spune că mergem să luăm un căţeluş pe care 
să-l ţinem la noi pe perioada vacanței? 

Fetiţa sări în sus de bucurie. 

— E adevărat, tati? O să avem un câine? De când voiam unul! 
Mulţumesc! Mulţumesc! 


— Vreţi să v-ajut să furaţi un câine? 

— Da, April. Ajutorul tău ar fi binevenit în această operaţiune 
delicată, confirmă Matthew. 

— Şi de ce vrei să faci asta? întrebă tânăra femeie, ridicându- 
se de la birou. 

— O să-ţi povestesc totul în maşină, o asigură el. 

— Adică luăm şi maşina mea pe deasupra? 

— Mi-ar fi cam greu să car un câine pe bicicletă. 

Matthew stătea în picioare în faţa ei, ţinându-şi fetiţa de 
mână. Lângă el, lăsată jos, era o trusă metalică de scule. 

— Ştii că putem face închisoare pentru asta, Matt? 


— N-o să ne prindă nimeni. Tocmai de-aia am nevoie de 
creierul tău sexy. 

— Dacă tu crezi că un asemenea compliment mă... 

— Hai să mergem, te rog! E foarte important pentru mine! 

— Un câine muşcă, ştiai? 

— Asta-i un căţeluş. 

— Adică? 

— Poate ţi-l aminteşti, e cel al fratelui Emmei Lovenstein. L-ai 
văzut la vânzarea de obiecte vechi de pe peluză. 

— Shar-pei-ul! Cum să nu mi-l amintesc! Dar nu-i deloc un 
căţeluş, Matt! Dulăul ăla cântăreşte cel puţin patruzeci de 
kilograme şi este un ghem de muşchi. 

Emily îi dădu drumul la mână tatălui ei şi se repezi s-o cu- 
prindă pe April de mijloc. 

— Te rog, April, ajută-ne! Ajută-ne! Vreau de mult timp un 
căţeluş. Te rog! Te rog! 

April îl privi pe Matthew cu reproş. 

— N-ai dreptul să te foloseşti de puştoaica asta! zise ea 
luându-şi paltonul. 


Matthew se urcase la volanul Chevroletului. Maşina părăsi 
centrul Bostonului şi se îndreptă spre Belmont. 

— Acum îmi explici? îi ceru April. 

El aşteptă să ajungă la un semafor, apoi se întoarse spre 
Emily şi îi întinse un ipod. 

— Vrei să asculţi muzică, scumpo? 

Bineînţeles că voia! 

Matthew aşteptă ca fiica lui să-şi pună câăştile la urechi pentru 
a o informa pe April de intenţiile lui. Ea îl lăsă să-şi termine 
raţionamentul şi rezumă: 

— Deci te gândeşti că doar furând potaia asta o să-ţi aduci 
soţia înapoi? 

— Da, indirect, aşa cum ţi-am explicat. 

— Nu cred nicio iotă din toată povestea asta cu laptopul prin 
care comunici cu cineva din alt timp. 

— Şi atunci cum îţi explici înregistrarea de pe camera de 
supraveghere a lui Vittorio, articolul din ziar despre cazinou... 


— Nu-mi explic nimic! i-o tăie April. Vreau să te ajut fiindcă 
eşti prietenul meu, dar cred că nimeni nu i-a adus niciodată pe 
cei morţi la viaţă şi nimeni n-o s-o facă niciodată. Kate a murit. 
N-o s-o mai vezi, Matt, şi crede-mă că îmi pare nespus de rău! 
Dispariţia ei te-a devastat, dar, la un moment dat, trebuie să-i 
laşi pe oameni să plece. Nu te agăța de ideea asta stupidă, te 
rog! Începeai să-ţi revii. Laptopul pe care l-ai cumpărat ţi-a 
provocat o recidivă. Dacă te încăpăţânezi să mergi pe drumul 
ăsta, o să-ţi faci şi mai mult rău, şi mai ales o să-i faci rău fiicei 
tale. 

Matthew îi aruncă o privire sumbră prietenei lui şi nu mai 
scoase niciun cuvânt până la Belmont. Ca şi data trecută, parcă 
maşina în faţa vilei îmbrăcate în lemn. Din fericire, Emily 
adormise pe bancheta din spate. Matthew şi April coborâră din 
maşină. Era ora patru după-amiaza. Strada era pustie. Matthew 
înainta până la poartă şi sună pentru a se asigura că nu e 
nimeni acasă. Nu veni niciun răspuns în afara lătrăturilor shar- 
pei-ului, care, ca un bun câine de pază ce era, se repezi la gard 
pentru a-i convinge pe vizitatori să nu se apropie prea mult de 
casă. 

— Salut, Clovis, zise Matthew. 

— Nu numai că nu-i un căte/uş, dar pe deasupra o să mai 
alerteze şi tot cartierul. Măcar ai un plan? 

— Absolut, răspunse el scoțând din buzunarul paltonului o 
pungă de plastic. 

— Ce naiba-i chestia aia? Pute îngrozitor! 

— Sunt două felii de carne de vită decongelate la cuptorul cu 
microunde pe care le-am făcut chiftele... 

— „..Şi în care ai pus somnifere, ghici April. Al dracului de 
original! 

— Doctorul mi le-a prescris când a murit Kate. Mai aveam 
câteva pastile. 

— N-o să meargă niciodată, decretă ea. Şi planul B? 

— Ba o să meargă! 

Ea dădu din cap. 

— Presupunând că dulăul nu-ţi vomită chiftelele şi că ai pus o 
doză suficientă de somnifer în ele, o să treacă trei ore până o să 
adoarmă şi, de fapt, o să fie doar ameţit. Până atunci, 
proprietarul o să se-ntoarcă sau unul dintre vecini o să cheme 
poliţia. 


— Nu fi aşa pesimistă. Îmi încerc norocul! decise Matthew, 
aruncând cele două bucăţi de carne peste gard. 

Clovis le adulmecă îndelung. Uşor neîncrezător, mâncă 
jumătate dintr-una, dar, deloc convins de gustul lor, le 
abandonă imediat şi reîncepu să latre şi mai abitir. 

— Ei, ce ţi-am spus? 

— Să aşteptăm câteva minute în maşină! propuse Matthew. 

Aşteptară trei sferturi de oră în tăcere, fără niciun rezultat. 
Câinele părea că-i sfidează, Cerber credincios păzind intrarea în 
Infern. Începea să se însereze. Chiar şi ei erau pe punctul de a 
aţipi, când soneria psihedelică a telefonului lui April făcu pe 
toată lumea să tresară. Ea nu răspunse, dar Emily se trezi brusc. 

— Am ajuns, tati? Suntem acasă la căţeluş? întrebă ea, 
frecându-se la ochi. 

— Da, scumpo, am ajuns, dar nu sunt sigur că e de acord să 
vină cu noi. 

— Dar mi-ai promis! se smiorcăi ea şi izbucni în plâns. 

Matthew oftă şi îşi masă tâmplele. 

— Ai căutat-o cu lumânarea, îi zise April. Asta o să te-nveţe 
minte să mai... 

Se întrerupse brusc şi exclamă: 

— Hei, Matt, unde-i dulăul? 

El aruncă o privire pe geam. Clovis dispăruse subit. 

— Habar n-am, dar mă duc să văd! 

leşi din maşină şi deschise portbagajul pentru a lua trusa cu 
unelte. Mai luă şi un cleşte mare cu care putea să taie gardul de 
sârmă. 

— Las portbagajul deschis! o preveni el. Porneşte motorul, 
pentru orice eventualitate. 

Se apropie de gardul de sârmă. Tăie unul câte unul cu cleştele 
toate firele de sârmă şi se aventură pe peluză. 

— Clovis? 

Înaintă cu prudenţă până în faţa scărilor de la intrare. 

— Clovis? Cuţu-cuţu... 

Nimeni. 

Făcu turul casei şi descoperi câinele zăcând inert în 
apropierea unui coteţ. 

„Sper că n-a murit...” 

Se lăsă în genunchi şi îl luă în braţe. 

„Fir-ar să fie, cântăreşte trei tone!” 


După câţiva paşi, simţi că shar-pei-ul începe să se zbată uşor. 
April avusese dreptate: somniferele doar îl ameţiseră. li curgeau 
balele, dar, din fericire, nu avea putere să muşte. 

Matthew începu să alerge spre ieşire. Cu „încărcătura” în 
braţe, se strecură prin deschizătura făcută în gard. Fără prea 
multă delicateţe, trânti câinele în portbagaj şi se urcă în maşină 
lângă April. 

— Bagă viteză, plecăm! îi strigă el. 

— Bravo, tati! Bravo! aplaudă Emily, în timp ce Chevroletul 

Camaro demara cu scrâşnet de pneuri. 


* 


Ora 21.00 

Pe drumul de întoarcere, se opriră la un magazin de animale 
pentru a cumpăra o lesă, crănțănele şi un castron. Când, odată 
ajunşi acasă, câinele se trezi din leşin, Matthew se aştepta la ce- 
i mai rău: urlete, lătrături agresive, ba chiar un atac. Dar Clovis 
deschise un ochi, scoase câteva mârâituri, se rostogoli pe 
parchet, apoi se instală nonşalant pe canapea ca şi cum ar fi 
trăit dintotdeauna în casa aceea. După ce-şi reveni cu totul în 
simţiri, făcu turul sufrageriei. Privirea îi era ageră, reacţiile, 
pozitive. Toată familia îşi petrecu seara jucându-se cu el şi 
mângâindu-l. Emily era în al nouălea cer, şi Matthew abia reuşi 
s-o ducă la culcare. Ca s-o facă să urce în camera ei, fu nevoit 
să-i promită de zeci de ori că a doua zi Clovis va fi tot acolo. 

Rămas în sfârşit singur în salon, Matthew se aşeză în faţa 
laptopului şi trecu la a doua etapă a planului său. 

— Vino, Clovis, vino, frumosule! îl ademeni el pe câine cu un 
bol de crănţănele. 

Animalul sări pe scaunul pe care Matthew pusese câteva 
perne ca să fie la înălţimea potrivită. 

— Uită-te la ecran! O să vezi o persoană pe care n-ai mai 
văzut-o de mult timp! Zâmbeşte-i frumos! 

Deschise aplicaţia şi introduse parola. Filmate prin web- cam, 
imaginea sa şi cea a câinelui apărură pe ecran. Pentru a apela 
prin video, scrise adresa de e-mail a Emmei, dădu clic şi aşteptă 
câteva secunde. 

Se auzi sunând o dată. 

De două ori. 


De trei ori... 


2010 

Emma se trezi cu greu din somnul indus de medicamente. 

Aruncă o privire la telefonul mobil, dar nu acesta suna. Era 
laptopul pe care îl lăsase deschis. 

Se uită la ceas, dădu pătura la o parte şi făcu câţiva paşi 
împleticiţi spre birou. 

Pe ecran, micuțul icon Face Time clipea, semnalând un apel 
de la Matthew Shapiro. Nu folosise niciodată acea aplicaţie, dar 
dădu clic pentru a răspunde. 

Imaginea câinelui său o luă prin surprindere. Era Clovis cu 
botul lui încreţit, cu capul de hipopotam, cu ochii mici şi 
înfundaţi în orbite şi cu corpul musculos acoperit de pliuri care îl 
făceau să semene cu un căţel de pluş. 

— Clovis! 

Dar ce făcea câinele ei în 2011 în casa lui Matthew Shapiro? 

Deodată, cadrul camerei web se deplasă spre stânga, pe faţa 
şi bustul lui Matthew. 

— Bună seara, Emma. Ce mai faci? Te-ai calmat? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce joc mai e şi ăsta? 

— După cum vezi, am făcut cunoştinţă cu căţeluşul tău. Cum 
era expresia aia a ta? Ah, da, „singura persoană din lume care 
nu m-a trădat niciodată”. ii la el, nu-i aşa? 

— Eşti un... 

— Ei, hai, să nu-ncepem cu insultele! Eu unul ţin la soţia mea 
şi cred că nu ţi-ai dat bine seama cât de hotărât sunt s-o 
regăsesc. 

Matthew întinse braţul pentru a lua ceva de pe blatul de 
bucătărie. Dintr-un suport de cuțite, scoase unul cu lama lungă 
de vreo treizeci de centimetri şi îl flutură prin faţa camerei web. 

— Este un cuţit de carne, Emma. Ai văzut ce lamă are? Rigidă 
şi tăioasă. Este o piesă frumoasă, calitate germană... Şi mai am 
o unealtă, i se spune satâr chinezesc. Este ideal pentru 
pregătirea cotletelor. 

— Dacă te atingi de un singur fir de păr al câinelui meu, te... 

— Ce-o să-mi faci, Emma? 

Ea rămase fără voce. Matthew atacă: 

— Vezi tu, Emma, sunt în mare încurcătură! lubesc mult 
animalele. Clovis al tău e într-adevăr foarte drăgălaş şi o place 


mult pe fetiţa mea, dar dacă nu-mi promiţi c-o să faci tot ce 
trebuie pentru a împiedica accidentul lui Kate, n-o să ezit nici 
măcar o secundă. O să-ţi omor câinele. O să-i spintec burta şi o 
să-i scot maţele. Şi o s-o fac în faţa acestui ecran, ca să nu pierzi 
nimic din scenă. O să dureze mult. Şi o să fie dureros. N-o s-o 
fac cu plăcere, Emma, dar dacă nu-mi dai de ales... 

— Ticălosule! 

— Mai gândeşte-te, dar gândeşte-te repede, Emma! 

Ea începu să urle de furie, în timp ce Matthew închise 


aplicaţia şi imaginea dispăru. 


A cincea zi 


12 
The Other Woman 
„Morţii aparţin acelora dintre cei vii 
care îi revendică în mod obsesiv.” 
James Ellroy 


A doua zi 

23 decembrie 2010 

Ora 9:00 dimineaţa 

Zăpada se topise. Aerul era uscat şi rece, dar un soare 
triumfător se înălţă pe cerul de un albastru metalic al 
Bostonului. 

Emma îşi suflă în mâini pentru a se încălzi. Un abur luminos îi 
ieşi din gură şi se ridică în faţa ochilor ei fără a se dizolva în aer. 

De vreo zece minute se învârtea ca un leu în cuşcă prin faţa 
uşilor de la intrarea în Heart Center, pândind sfârşitul gărzii lui 
Kate. Îşi înăbuşi un căscat. Noaptea fusese agitată, dar, în 
pofida lipsei de somn, ideile îi erau clare. In urmă cu o zi, aflată 
sub şocul lecturii articolului de ziar care îi anunţa sinuciderea, se 
purtase prosteşte, aproape irațional. Azi îi era ruşine, dar aşa 
stăteau lucrurile: singurătatea o apăsa îngrozitor şi uneori 
scotea la iveală tot ce era mai rău în ea. Un sentiment brutal de 
nedreptate, o gelozie care o chinuia, făcând-o să aibă gânduri 
sumbre. Dar nu era o ucigaşă, ci doar o idioată văduvită de 
iubire care voise să se agaţe prea multă vreme de o poveste 
care nu avea cum să aibă un final fericit. 

Intervenţia lui Matthew şi regizarea scenei cu Clovis fuseseră 
ca un semnal de alarmă, făcând-o să revină cu picioarele pe 
pământ, aşa că în dimineaţa aceea, se hotărâse să asculte 
vocea raţiunii. Avea să găsească o soluţie ca să evite funestul 
accident al lui Kate din 24 decembrie. Işi petrecuse noaptea 
gândindu-se la un mijloc de a împiedica ciocnirea celor două 
maşini. Deocamdată, nu-i venise nicio idee, dar încă mai avea 
timp. 

Frigul îi amorţea mâinile şi picioarele. Tropăia pe loc pentru a 
se încălzi. Un camion mare pentru colectarea de sânge, purtând 
sigla Crucii Roşii, staţiona în mijlocul parcării. instalat un pic mai 
departe, se vedea un cărucior metalic cu băuturi calde şi covrigi. 
Emma se aşeză la coadă ca să comande un ceai, când o zări pe 
Kate trecând de uşile automate pentru a părăsi clădirea. Cu 


telefonul mobil la ureche, tânăra doctoriţă îşi păstrase halatul de 
spital pe ea, căci bucăţi de material bleu-deschis se vedeau 
ieşind de sub paltonul scurt, închis la culoare. 

Cu Emma pe urmele ei, Kate cobori scările din faţa intrării, 
traversă parcarea cu paşi repezi şi părăsi incinta spitalului. 
Emma o urmă până la staţia Hubway din Cambridge Street, de 
unde se puteau închiria biciclete. După toate aparențele, Kate 
era obişnuită cu acel mijloc de transport. Îşi scoase cartela şi 
încalecă pe o bicicletă. 

În timp ce Kate îşi punea mănuşile, îşi îndesa căciula pe cap şi 
îşi lega fularul la gât, Emma plăti la distribuitorul automat şase 
dolari pentru a-şi procura o cartelă cu care putu şi ea să 
împrumute o bicicletă. Aşteptă până când Kate începu să 
pedaleze, apoi se luă după ea, păstrând o distanţă rezonabilă, 
astfel încât să n-o piardă din ochi, dar având grijă totodată să nu 
fie văzută. 

Ajunsă la intersecţia cu Hanover Street, doctoriţa n-o luă pe 
strada care ducea spre cartierul italienesc, ci merse pe lângă 
City Hall, apoi intră pe artera care ducea la Faneuil Hall şi la 
Quincy Market. Pedalând ca un ciclist şi încălcând de câteva ori 
regulile de circulaţie, reuşi să iasă destul de rapid din acea zonă 
turistică, în dreptul parcului Columbus, o luă pe o stradă cu sens 
unic, evitând cu iscusinţă aglomeraţia, apoi rulă sprinten pe 
trotuar îndreptându-se spre port şi spre partea maritimă a 
oraşului. Era abia nouă şi douăzeci când îşi lăsă bicicleta la 
capătul cheiului Long Wharf, în dreptul fațadei negre a ceea ce 
părea a fi un pub irlandez. 

Emma se opri cu cincizeci de metri înainte de a ajunge la 
capătul falezei. Să-şi asume oare riscul de a o urma pe Kate în 
bar? Îşi rezemă bicicleta de un felinar, luă cablul de oţel antifurt, 
îl trecu pe după pilon şi îl fixă în sistemul de închidere. Parcurse 
pe jos cei câţiva metri care o despărţeau de ţărmul mării. 

În anii lui de glorie, Long Wharf fusese cheiul principal al 
unuia dintre porturile comerciale cele mai animate din lume. 
Acum se transformase într-un elegant complex turistic, cu străzi 
pavate mărginite de restaurante şi cafenele. Era mai ales 
punctul de plecare al feriboturilor care deserveau numeroasele 
insule din Golful Boston şi oraşele Salem şi Provincetown. Ajunsă 
la capătul promenadei din lemn, Emma îşi puse mâna streaşină 
la ochi pentru a nu fi orbită de soare. Acesta răsărise de vreo 


două ore, iar acum era sus pe cer, revărsând o ploaie de stele 
orbitoare pe suprafaţa oceanului. Priveliştea îţi tăia răsuflarea: 
pescăruşii, vântul, vapoarele vechi care pluteau pe valuri, beţia 
infinitului. Aerul din larg o învioră pe tânăra femeie şi îi dădu 
curajul să intre în pub. 


Decorul rustic al barului Gateway era tipic: grinzi în tavan, 
pereţi acoperiţi cu lambriuri, vitralii, joc de darts şi lumină 
filtrată. Seara, probabil că locul se anima în sunetul muzicii 
tradiţionale şi al halbelor de Guiness care se ciocneau, dar 
dimineaţa era o cafenea primitoare şi liniştită, în care muncitorii 
din port îşi luau micul-dejun. Emma miji ochii şi avu nevoie de 
un moment ca s-o repereze pe Kate, care stătea singură într-un 
separeu din fundul sălii, cu o ceaşcă de cafea în faţă. 

Un anunţ îţi semnala să dai comanda înainte de a te aşeza la 
masă. Emma aşteptă în spatele unei matahale cu cămaşă în 
carouri şi bonetă de marinar, care plecă după câteva secunde 
cu o tavă plină de peşte şi cartofi prăjiţi, bacon, cârnăciori şi ouă 
ochiuri. Ea se mulţumi cu un ceai şi nişte pâine prăjită şi merse 
să se aşeze pe bancheta unuia dintre separeurile situate în 
apropierea mesei lui Kate. Ce făcea doctoriţa chirurg în locul 
acela după ce lucrase toată noaptea? De ce nu se întorsese 
direct acasă după serviciul de gardă? 

De la postul ei de observaţie, Emma îşi dădea seama că e 
obosită, iar pe chip i se citea îngrijorarea. Kate arunca priviri 
neîncetate când la ecranul telefonului ei mobil, când spre uşa de 
la intrare. În mod evident, aştepta pe cineva, şi acea întâlnire nu 
era una oarecare. Emma se miră de acea schimbare. Mama şi 
soţia fermecătoare şi fericită pe care o urmărise cu o zi în urmă 
cedase locul unei fiinţe chinuite de îngrijorare, care îşi frângea 
mâinile cu febrilitate. 

Emma întoarse capul pentru ca privirea ei să nu fie prea 
insistentă, dar graţie reflexiei din oglindă, nu pierdu niciunul 
dintre gesturile doctoriţei. Kate scoase din geantă un şerveţel 
umed şi o pudrieră. Işi curăţă faţa, îşi refăcu machiajul cu 
nervozitate, aranjându-şi câteva şuviţe de păr care îi ieşiseră din 
coc în timpul cursei cu bicicleta. Apoi se ridică şi dispăru în 
direcţia toaletelor. 


Emma înţelese că trebuia să acţioneze. Kate îşi luase cu ea 
geanta şi telefonul, dar îşi lăsase haina pe banchetă. Emma 
respiră profund şi trecu la acţiune. Se ridică în picioare cu calm 
şi merse câţiva paşi ca şi cum s-ar fi îndreptat şi ea spre toaletă, 
dar în ultimul moment se opri în dreptul mesei lui Kate. 
Rugându-se să nu se uite nimeni spre ea în momentul acela, 
scotoci prin buzunarele paltonului. Dădu cu mâna peste ceva 
rece şi metalic. O legătură cu chei. 

Simţi un val de adrenalină. Verifică dacă şi cheile de la 
maşină se aflau pe legătură şi scoase o exclamaţie mută: 

„lată ideea salvatoare!” 

Pentru a evita accidentul, va fura pur şi simplu cheile 
faimoasei Mazda pe care Kate trebuia s-o conducă în seara 
tragediei. Apoi va fura maşina şi o va abandona la trei sute de 
kilometri depărtare, o va incendia sau o va împinge într-o 
prăpastie. 

Dacă nu mai exista maşina, nu mai avea loc accidentul! 

Emma luă cheile şi traversă barul pentru a părăsi localul 
înainte de a se întoarce Kate. luţi paşii ţinând capul plecat 
pentru a nu întâlni nicio privire, dar se izbi de un client care 
tocmai îşi comandase o băutură la bar. Acesta vărsă jumătate 
din ceaşca de cafea pe tavă. 

Emma nu mai prididea cu scuzele. 

— lertaţi-mă, îmi pare rău, eu... 

Era un tip înalt şi zvelt, cu părul blond tuns scurt. Era 
îmbrăcat cu blugi negri, cu un pulover pe gât şi o geacă din 
piele cu guler de blană, iar în picioare purta nişte bascheţi. Avea 
o faţă ovală, foarte slabă, nerasă şi încadrată de nişte ochelari 
de soare cu rame galbene din carapace de broască ţestoasă. 

— Nu face nimic! o asigură el fără ca măcar s-o privească. 

Grăbită să dispară, Emma răsuflă uşurată. Dar înainte de a 
împinge uşa batantă, nu se putu abtine şi întoarse capul pentru 
a mai arunca o ultimă privire spre Kate. 

În fundul sălii, bărbatul se oprise lângă Kate. 

O îmbrăţişa. 

O săruta. 


„Nu se poate!” 


Rămase împietrită. Kate nu putea să aibă un amant. Emma 
miji ochii pentru a vedea mai bine. Probabil că se înşelase, 
probabil că interpretase greşit anumite gesturi. Poate că 
bărbatul acela era o rudă, fratele ei sau... 

— Pot să v-ajut, domnişoară? 

Din spatele barului, patronul se uita la ea cu un aer de 
îndoială. 

— Trebuie să vă hotărâți. Ori intraţi, ori ieşiţi. Până la urmă o 
să vă luaţi o uşă în plină figură. 

— Eu... ăă... Caut nişte şerveţele de hârtie. 

— Păi, trebuia să cereţi. Poftiţi! 

Ea luă pachetul pe care i-l întindea patronul şi se întoarse la 
masă, străduindu-se să fie cât mai discretă posibil. Avu reflexul 
să-şi scoată telefonul, îl trecu pe modul de înregistrare video şi îl 
puse pe masă pentru a filma scena. 

Inima îi bătea cu putere în piept. Se gândi la Matthew, care îşi 
idolatriza soţia. La scena la care asistase cu o zi în urmă - acea 
complicitate familială şi amoroasă care părea să sudeze cuplul 
lor. Cum putea cineva să-şi disimuleze chiar aşa sentimentele? 

Nu, ceva nu se potrivea. Având în vedere că Matthew 
continua să-şi venereze nevasta chiar şi după moartea ei, părea 
puţin probabil ca aceasta să fi fost îndrăgostită de alt bărbat. 
Shapiro nu era un idiot, şi-ar fi dat seama, era evident. Dar nu 
se spune că nu există om mai orb decât cel care nu vrea să 
vadă adevărul? 

„Doamne, Dumnezeule!” _ 

Emma nu ştia ce să mai creadă. Incercă să se convingă că 
doctorita Kate şi misteriosul necunoscut nu erau amanți, dar 
atitudinea lor era fără echivoc: familiaritate, atingeri de mâini, 
priviri insistente. Kate chiar îi mângâie faţa şi părul tipului. 

Emma verifică dacă telefonul ei continua să înregistreze 
imaginile. Scena la care asista părea atât de suprarealistă, încât 
trebuia să aibă o dovadă. 

Tipul avea în jur de patruzeci de ani. O frumuseţe poate cam 
sofisticată şi fragilă. Emma avea senzaţia că individul nu-i e cu 
totul străin... 

Nu auzea ce-şi spuneau, dar nu exista nicio îndoială că 
amândoi erau preocupaţi de ceva. De ce anume? Bărbatul era 
oare şi el căsătorit? Încercau să se convingă unul pe celălalt să- 
şi părăsească partenerii? Aceste supoziţii o duseră pe Emma cu 


gândul la propria poveste şi la amintirile neplăcute ale relaţiei 
sale cu Frangois. 

Alungă aceste gânduri şi dintr-odată conştientiză pericolul. 
Pubul era pe trei sferturi gol. Până la urmă aveau să-i observe 
manevra. Închise telefonul şi bătu discret în retragere. 

Aerul rece îi făcu bine. Inspiră de mai multe ori pentru a-şi 
reveni. Renunţă să mai ia bicicleta şi se îndreptă spre unul 
dintre taxiurile care aşteptau în faţa intrării hotelului Marriott. 

„O să pierd garanţia bicicletei, atâta pagubă!” 

în momentul în care urcă în vehicul, îşi dădu seama că în 
legătura de chei a lui Kate se afla fără îndoială şi cheia de la 
casă. Avea deci posibilitatea să intre în locuinţa familiei Shapiro, 
aşa că îi dădu şoferului adresa. Când ajunse în Louisburg 
Square, făcu înconjurul clădirii, întrebându-se dacă Matthew şi 
fiica lui se aflau înăuntru. Poate că era bine să sune la uşă 
pentru a verifica, dar renunţă la idee. 

„Este inutil ca «Matthew din 2010» să fie la curent cu 
existenţa mea...” 

Remarcă şi micuțul abţibild de pe geam, care o avertiza că 
locuinţa este dotată cu sistem de alarmă. 

„La dracu'...” 

Chiar dacă avea cheile, nu avea să poată face mare lucru 
dacă o alarmă va începe să urle la câteva secunde după ce va 
intra pe uşă. 

Reţinu numele firmei de supraveghere, apoi plecă. Dorind să 
reflecteze în linişte, se refugie într-o cafenea de pe Charles 
Street. Comandă o cafea şi o felie de cheesecake, apoi se 
conectă la un anuar online pentru a găsi numărul de telefon al 
familiei Shapiro. Sună şi dădu de robot. Un mesaj familial la care 
contribuise chiar şi micuța Emily. Închise şi mai sună o dată 
pentru a fi sigură că nu e nimeni acasă. Apoi îi contactă pe cei 
de la Imperator şi ceru cu Romuald Leblanc. 

— Am nevoie de tine, capsomanule! 

— Tocmai voiam să vă sun, domnişoară Lovenstein! 

— Ai ceva nou despre povestea mea? 

— l-am trimis unele dintre e-mailuri lui Jarod. Este unul dintre 
prietenii mei informaticieni. Cel mai capabil pe care-l cunosc. Mi- 
a zis că, la începutul anilor 2000, pe numeroase forumuri, unii 
membrii au postat mesaje pretinzând că vin din viitor şi că sunt 
călători prin timp. Bineînţeles, erau nişte glume proaste, dar în 


cazul dumneavoastră e ceva diferit: saltul în timp marcat prin 
data şi ora indicate de servere este un element foarte ciudat, pe 
care nici prietenul meu nu şi-l poate explica, îmi pare rău. 

— Ai făcut tot ce-ai putut, mulţumesc! De fapt, eu te-am 
sunat pentru altceva. Dacă-ţi dau adresa unei locuinţe din 
Boston şi numele firmei de supraveghere care a instalat 
sistemul de alarmă, ai fi în stare s-o dezactivezi? 

— Să o „dezactivez”? repetă mecanic calculatoristul. Ce 
înţelegeţi prin asta mai exact? 

— Îţi baţi joc de mine sau ce? Te întreb dacă ai putea să 
neutralizezi un sistem de alarmă de la distanţă. 

— Nu, este imposibil. 

— Credeam că nimic nu este imposibil pentru tine, cu 
calculatoarele tale... 

— N-am spus niciodată asta! se apără el. 

Emma îl provocă: 

— Bine, am înţeles. La pălăvrăgeală nu te-ntrece nimeni, dar 
când e vorba de fapte dai bir cu fugiţii. 

— Hei! se apără el. Mulțumită cui aţi obţinut programarea la 
coafor? F 

— Eu nu-ți vorbesc acum de o programare la coafor! lţi 
vorbesc de ceva mult mai grav. 

— Dar nu sunt magician, se scuză Romuald. 

— Îţi dau adresa, ai cu ce să notezi? 

— Dar v-am zis că... 

— Ai cu ce să notezi? insistă ea. 

— Ziceţi! oftă el. 

— E vorba de Matthew şi Kate Shapiro. Locuiesc în Boston, la 
intersecţia dintre Mount Vernon Street şi Willow Street. Firma 
care le-a instalat alarma se numeşte The Blue Watcher. Are 
sediul la Needham, în Massachusetts. 

— Şi ce vreţi să fac cu informaţiile astea? 

— Ce vrei, dar grăbeşte-te! Peste un sfert de oră o să intru în 
afurisita aia de casă. Dacă nu rezolvi nimic, o să fiu prinsă şi tu 
o să fii responsabil de arestarea mea. 

Ea închise telefonul fără a-i lăsa timp să răspundă. Era 
conştientă că îi încredinţează băiatului o misiune dificilă, dar 
avea încredere în inteligenţa lui. 

Luă o gură de cafea şi gustă din cheesecake. Nu îi era foame, 
dar îl mancă pe tot cu poftă. În timp ce-şi savura prăjitura, 


vizionă filmul pe care tocmai îl înregistrase cu telefonul. Sunetul 
era execrabil, imaginea cam întunecată şi cu întreruperi, 
filmarea fusese făcută prea de departe, dar imaginile surprinse 
nu lăsau nicio îndoială în ceea ce privea natura relaţiei dintre 
Kate şi misteriosul necunoscut. 

Cine era acel bărbat? Un coleg chirurg? Un prieten al cuplului? 
De ce Emma avea senzaţia că îl mai văzuse undeva? 

Ezitând, tânăra femeie transferă filmul de pe telefon pe 
laptop, apoi intră pe e-mail. Cu mintea plină de întrebări, începu 
să-i scrie un mesaj lui Matthew, apoi se opri. Sub pretextul de a 
stabili adevărul, avea ea dreptul să dezgroape trecutul? Să se 
amestece în intimitatea unei familii pe care nu o cunoştea? Să 
reaprindă durerea unui bărbat care nu reuşea să-şi uite soţia? 

„Numai că femeia asta nu e icoana pe care o idolatrizează 
el...” 

Cu degetul pe touchpad-ul laptopului, Emma reciti mesajul, 
ezită iarăşi câteva secunde şi în cele din urmă apăsă pe send. 


* 


2011 

— Îl ador pe căţeluşul ăsta, tati! exclamă Emily năvălind în 
bucătărie cu shar-pei-ul după ea. g 

Un miros delicios de ciocolată caldă plutea în aer. In timp ce 
răsfoia ziarul pe tableta ei tactilă, April supraveghea cu un ochi 
cratita care se încălzea pe plita cu inducţie. În faţa laptopului, cu 
privirea întunecată, Matthew aştepta de mai multe ore un 
răspuns de la Emma la ultimatumul pe care i-l dăduse cu o zi 
înainte. 

Fetiţa se caţără pe taburet pentru a se aşeza lângă tatăl ei. 

— Bolul lui Clovis e gol. Pot să-l umplu cu crâănţănele? 

Matthew mormăi a aprobare. 

— O s-o facem împreună, îi promise April, turnând lapte într-o 
cană. Dar, până atunci, bea-ţi ciocolata! 

Ea puse ceaşca lângă fetiţă. 

— Ai grijă, e fierbinte! 

— Mi-ai pus şi bezele în ea! Mulţumesc, April! 

Matthew ridică o sprânceană în semn de dezaprobare. 

— Mai uşor cu dulciurile, da? Copilul ăsta o să ajungă să 
semene cu mascota Michelin! 


— E Crăciunul, tati! zise fetiţa. 

— Ce scuză bu... 

Clinchetul care anunţa sosirea unui e-mail îl făcu să-şi 
întrerupă vorba. Privirea îi alunecă înspre ecran. Citi mesajul de 
la Emma, care avea un titlu provocator. 


De la: Emma Lovenstein 

Către: Matthew Shapiro 

Subiect: 0 cunoşti cu adevărat pe soţia ta? 

Dragă Matthew, 

Sunt încântată să aflu că fetiţa ta îl iubeşte mult 
pe Clovis. Este un câine credincios şi afectuos. 
Poate o să te mire, dar sunt foarte fericită să-l 
ştiu la tine acasă. 

Nu-mi închipui nicio secundă că o să-i faci rău. 
Eşti un tip de treabă, Matt, şi nu te văd torturând 
un biet animal nevinovat. Am ezitat mult până să-ţi 
trimit înregistrarea ataşată. 

Sper să nu te rănească prea tare.  Iartă-nmi 
intruziunea în viaţa ta intimă, dar îl cunoşti pe 
bărbatul care este în compania soţiei tale? 

Emma 


„Despre ce naiba vorbeşte?” se întrebă el copiind fişierul pe 
desktop. Apoi dădu clic pentru a porni filmul. 

După câteva secunde, o imagine cam neclară apăru pe ecran. 

— La ce te uiţi, tati? întrebă Emily, aplecându-se spre ecran. 

— Ai grijă, iubito, o să... 

Prea târziu. 

Plină ochi, cana de ciocolată se răsturnă peste laptop, 
vărsând pe tastatură aproape patru sute de mililitri de lichid 
fierbinte şi lipicios. 

Imaginea îngheţă, apoi ecranul se făcu negru. 

Disperat, Matthew se uită încremenit la fiica lui. Inima i se 
strânse în piept, simţi că se sufocă şi lacrimi de furie îi umplură 
ochii: tocmai pierduse unicul mijloc de comunicare cu Emma. 

Unicul mijloc de a-şi salva soţia. 


13 
Trecerea prin oglindă 
„Viaţa are nevoie de iluzii, 
adică de neadevăruri luate drept adevăruri.” 
Friedrich Nietzsche 


Boston, 2010 

Bip, bip, bip... 

Intrând în casă, Emma declanşase un uşor semnal sonor care 
semăna cu un sonar. 

Închise uşa şi se întoarse spre tastatura sistemului de alarmă, 
îi era imposibil să formeze codul pentru a dezactiva sistemul, 
pentru că nu-l ştia. 

Cât avea să mai dureze până când zgomotul discret al 
detectorului va ceda locul unui semnal mai strident? Avea gâtul 
uscat, fruntea plină de sudoare. Rămase nemişcată câteva 
secunde, ca un condamnat la moarte care aşteaptă securea 
călăului. În cele din urmă, bip-urile de avertizare se opriseră şi 
urletul asurzitor al unei alarme cutremură pereţii. 

Deşi se aşteptase la aşa ceva, violenţa sunetului o 
înspăimântă. Simţi că face un atac de panică. Incepu să 
tremure. Tâmplele îi zvâcneau din ce în ce mai puternic. În acel 
moment, telefonul îi vibră în buzunar. Răspunse şi vorbi cât 
putea de tare ca să acopere urletul sirenei. 

— Alo? 

— Doamna Kate Shapiro? 

— Chiar ea. 

— De la firma de supraveghere Blue Watcher. Tocmai am... 

— Alarma, da, ştiu, îmi pare rău. Soţul meu a schimbat 
probabil codul fără să mă anunţe. Puteţi s-o opriţi? 

— Nu înainte de a face verificările de rutină. 

Deşi nu putuse dezactiva sistemul de alarmă de la distanţă, 
Romuald reuşise totuşi să intre în serverul firmei. Modificase 
subtil datele de contact în cazul declanşării alarmei, înlocuind 
numerele de mobil ale lui Kate şi Matthew cu numărul Emmei. 

Realizase totodată o captură de ecran a dosarului care 
conţinea răspunsurile la cele trei întrebări secrete necesare 
pentru autentificarea proprietarului şi oprirea sirenei. 

— În ce oraş s-au întâlnit părinţii dumneavoastră? întrebă 
funcţionarul. 


Emma plecă ochii pentru a citi răspunsurile pe care i le 
comunicase Romuald şi pe care şi le scrisese cu pixul în palmă. 

— În Sankt Petersburg. 

— Care era filmul dumneavoastră preferat în copilărie? 

— Salvatorii. 

— Cum o cheamă pe cea mai bună prietenă din perioada 
studenţiei? 

— Joyce Wilkinson, răspunse ea fără să ezite. 

Instantaneu, sirena se opri din urlat. 

— Vă mulţumesc, doamnă Shapiro! Pe viitor, spuneţi-i soţului 
să vă anunţe dacă mai schimbă codul! 

Emma închise telefonul şi îşi şterse broboanele de sudoare de 
pe frunte. Se duse la fereastră, rămânând totuşi ascunsă în 
spatele draperiei. Totul părea neschimbat în Louisburg Park, dar 
starea aceea risca să nu dureze. 

Ce ar fi spus dacă un poliţist ar fi sunat la uşă? Sau dacă Matt 
şi Kate s-ar fi întors acasă pe neaşteptate? Respinse această 
idee şi se hotărî să-şi înceapă căutarea. 

Furia pe care o simţea faţă de Kate o motiva şi avusese ca 
prim efect benefic faptul că o scosese din depresie, dându-i 
dorinţa de a se lupta, pentru ea, pentru viitor, pentru Matthew... 

Emma nu ştia prea bine ce caută. O dovadă a infidelităţii lui 
Kate? Un indiciu care să-i ofere o pistă pentru identificarea 
misteriosului necunoscut? În orice caz, trebuia să meargă 
dincolo de aparente. Să scotocească prin toată casa: în dulapuri, 
şifoniere, sertare, computere, pivniţă. 

Parterul era format dintr-un living mare şi o bucătărie 
deschisă. Caloriferele difuzau o căldură plăcută. Incăperea era 
agreabilă, primitoare, potrivită pentru o familie. Lângă canapea, 
un frumos brad de Crăciun cu luminiţe intermitente, pe barul 
bucătăriei, nişte firimituri de pâine, un borcan de dulceaţă uitat, 
un desen de copil pe jumătate colorat şi ziarul New York Times 
din ziua respectivă deschis la pagina culturală. 

Pe pereţi şi în ramele puse pe etajere se puteau vedea 
numeroase fotografii cu membrii familiei, printre care nişte poze 
alb-negru în care apărea Kate pe vremea când era copil: o fetiţă 
blondă şi drăgălaşă împreună cu mama ei lângă un pian sau 
mergând de mână pe străzile unui vechi oraş rusesc - fără 
îndoială, Sankt Petersburg. Apoi nişte fotografii spălăcite: o 
adolescentă firavă pozând în faţa turnului Space Needle şi mai 


târziu o tânără studentă, aproape diafană în blugi şi cu un 
rucsac în spate, pe peluza din faţa Universităţii Berkeley. După 
care un salt în timp făcea trecerea de la studenta timidă la o 
tânără femeie sigură pe ea. Era Kate cea de astăzi, cea pe care 
o văzuse, doctoriţa chirurg sigură de ea, cu fizic atrăgător, 
pozând alături de fetiţa şi de soţul ei. 

Acele fotografii ridicau mai multe semne de întrebare, dar 
Emma lăsă analiza pe mai târziu. Scoase telefonul şi fotografie 
toate pozele de pe pereţii camerei, operaţiune care îi luă trei 
minute. Ajunsă în bucătărie, făcu o copie şi după orarul 
săptămânal al lui Kate, afişat pe un panou de plută. 

Apoi urcă la primul etaj. 

Acolo se afla apartamentul părinţilor, mare şi decorat în stil 
minimalist, prevăzut cu două băi şi prelungit cu un dressing, o 
cameră pentru copil şi o încăpere aproape goală care ţinea loc 
de birou. 

Dormitorul cuplului era invadat de cărţi puse chiar pe jos, de o 
parte şi de alta a patului. În stânga, eseuri de filosofie (Viaţa 
Sfântului Augustin, Lecturi din Nietzsche), în dreapta, publicaţii 
ştiinţifice (Chirurgia insuficientei cardiace,  Cardiopatii 
congenitale, Sângele artificial şi celulele stem). Nu era greu să 
ghiceşti partea fiecăruia. 

Vederea patului conjugal reaprinse în Emma jarul geloziei. 
Nervoasă, inspectă etajerele şi scotoci prin sertarele comodei. 
Într-unul dintre ele găsi paşapoartele celor doi. Îl deschise pe 
primul: Matthew Shapiro, născut la 3 iunie 1968 la Bangor 
(Maine). Apoi pe al doilea: Ekaterina Ludmila Svatkovski, 
născută la 6 mai 1975 la Sankt Petersburg (Rusia). 

„Kate este rusoaică...” 

Aşa se explicau părul blond, ochii verzi, frumuseţea aceea 
rece şi distantă... 

Din stradă, se auzi huruitul unui motor de maşină. Temându- 
se de întoarcerea cuplului, Emma aruncă o privire pe fereastră - 
alarmă falsă - apoi îşi continuă investigaţiile. 

Nu pierdu timpul în baia lui Matthew, dar întârzie în cea a 
„doamnei”. Deschise uşile, sertarele şi compartimentele tuturor 
pieselor de mobilier. O etajeră suspendată era plină de produse 
de înfrumusețare: creme, loţiuni, farduri. În coloana din lemn 
pictat care servea drept dulăpior cu medicamente, găsi tuburi 
din plastic cărora le citi etichetele (aspirină, paracetamol, 


ibuprofen), sticluţe de alcool de şaptezeci de grade, ser 
fiziologic, apă oxigenată. În spatele cutiilor cu pansamente 
adezive şi comprese, făcu o descoperire neaşteptată. Substanțe 
cu denumiri complexe, dar familiare - antidepresive, anxiolitice 
şi somnifere. Emmei nu-i venea să creadă. Kate avea şi ea 
aceiaşi „prieteni” sulfuroşi. Preţ de câteva secunde simţi o 
stranie uşurare. 

În ciuda aparenţelor, Kate nu era femeia fericită şi senină pe 
care şi-o imaginase. Era la fel ca ea: neliniştită, anxioasă, poate 
vulnerabilă. Soţul ei ştia oare ce conţine dulăpiorul cu 
medicamente? Probabil că nu, altfel doctoriţa n-ar fi aranjat cu 
atâta grijă tuburile. Şi apoi Matthew nu părea să fie genul de 
bărbat care să scotocească prin lucrurile soţiei lui. 

Emma îşi continuă cercetarea, pătrunzând în garderobă. 

„Visul meu...” 

Era dressingul perfect: mare, aerisit, elegant şi funcţional. Uşi 
culisante din lemn deschis la culoare alternau cu panouri de 
sticlă şi cu oglinzi care făceau ca spaţiul să pară şi mai mare. 

Emma deschise metodic fiecare dulap, scotoci în fiecare 
şifonier, inspectă fiecare sertar, ridică vrafuri de haine, examină 
zeci de perechi de pantofi şi articole de lenjerie. Rezemate de 
perete, o scară dublă din lemn închis la culoare şi o scăriţă de 
apartament permiteau accesul la spaţiile aflate mai sus. Emma 
se cocoţă pe cea din urmă pentru a cerceta amănunţit şi acea 
parte a dressingului. Destul de rapid, puse mâna pe o jachetă 
din piele împăturită şi aşezată pe cel mai înalt raft. Era o geacă 
de motociclist uzată, cu guler de blană. Acelaşi tip de geacă pe 
care îl purta „amantul” lui Kate în dimineaţa aceea! Emma o 
examină cu atenţie şi pipăi dublura. Într-unul dintre buzunarele 
cu clapă, găsi o poză spălăcită în care apărea Kate cu sânii goi, 
făcută probabil în urmă cu vreo cincisprezece ani. Era fotografia 
sexy şi provocatoare a unei tinere de douăzeci de ani, care fixa 
obiectivul cu o intensitate rară. Emma întoarse poza căutând o 
indicație, dar pe verso nu scria nimic. 

Nerăbdarea ei crescu. Aşa cum procedase şi mai înainte, 
fotografie poza cu telefonul, apoi o puse la loc în buzunarul 
jachetei pe care o aranjă în dulap. 

„Trebuie să plec.” 

Ca să fie cu conştiinţa împăcată, aruncă o privire şi la ultimul 
etaj. Acea parte a casei nu era încălzită. Ea adăpostea ceea ce 


trebuia să fie o cameră de oaspeţi, o altă baie şi două încăperi 
mari în curs de amenajare. 

Emma cobori la parter şi făcu un ultim tur. Pe o măsuţă se 
afla un computer. Îl remarcase imediat, dar se gândise că e 
protejat de o parolă. 

„Nu se ştie niciodată...” 

Mişcă mouse-ul pentru a scoate aparatul din stand-by. Pe 
ecran apăru sesiunea de lucru a lui Kate. Nu tu parolă, nu tu 
protecţie. 

„Înseamnă că nu sunt informaţii interesante”, îşi zise ea. 

Se uită totuşi prin foldere. După câte se părea, Kate nu 
folosea acel computer decât în scopuri profesionale. Era plin de 
articole, de fişiere, de filme referitoare la chirurgie şi la 
malformaţiile cardiace. La fel stăteau lucrurile cu istoricul 
navigării pe Internet şi cu e-mailul. Singura excepţie era 
Tribulațiile unei bostoniene, un blog despre cele mai atractive 
localuri din Boston (restaurante, cafenele, magazine), pe care 
doctoriţa părea să-l ţină cu mai multă sau mai puţină asiduitate. 
Emma îşi notă pe antebraţ adresa site-ului şi încercă să 
deschidă sesiunea de lucru a lui Matthew. 

Nici aceasta nu era protejată. Se părea că domnea încrederea 
în cuplu, cel puţin în acea privinţă. Emma făcu aceeaşi analiză şi 
nu găsi nimic interesant. Erau totuşi câteva sute de fotografii 
adunate în dezordine într-un folder. Incepu să le deschidă, dar 
erau prea multe. Băgă mâna în buzunarul paltonului de unde îşi 
scoase cheile, la care era prins un stick USB. Emma îl conecta la 
computer pentru a copia fotografiile, pentru a se uita la ele în 
tihnă mai târziu. Copierea era în curs, când auzi huruitul unui 
motor. 

Scoase stickul USB fără să mai aştepte şi se apropie de 
fereastră. 

„La dracu'...” 

Matthew şi Kate coborau dintr-o maşina oprită în faţa casei. 

„Prea târziu ca să-mi iau tălpăşiţa!” 

Singura soluţie era să se ascundă. 

O luă pe scările care duceau la camerele de sus exact în 
momentul în care uşa de la intrare se deschise. 

De la etaj, auzea limpede vocile lui Matthew şi Kate. | se făcu 
frică şi se refugie în dormitorul cuplului. Incercând să facă cât 
mai puţin zgomot posibil, ridică fereastra. Aruncând o ultimă 


privire prin încăpere, zări departe, în dressing, ceva ce o 
frapase. De ce era o scară mare de lemn rezemată de perete? 
Scăriţa pe care o folosise ea era destul de bună pentru a ajunge 
până la cele mai înalte rafturi. Se opri şi se întoarse tiptil în 
dressing. 

„Şi de ce scara este din lemn închis la culoare de vreme ce 
toată mobila de la etaj e din lemn deschis?” 

Emma se uită în sus şi, în pofida vocilor celor doi, care se 
auzeau din salon, desfăcu scara şi urcă pe primele trepte. 

„Scara nu este pentru a ajunge la rafturi, ci pentru a ajunge 
la... tavan.” 

Ajunsă pe ultimele trepte, Emma împinse placa de rigips a 
tavanului fals. Întinzând mâna, simţi ceva. O curea, probabil a 
unei genţi. Trase de ea şi o geantă mare din pânză căzu, dar 
reuşi s-o prindă. 

Era un sac de voiaj din pânză roşie cu un logo alb 
reprezentând „virgula” unei celebre mărci de articole sportive. 
Geanta era grea, burduşită până la refuz. Stând în echilibru pe 
scară, Emma o deschise cu un gest rapid, se uită înăuntru şi, 
sub efectul surprizei, fu cât pe ce s-o scape. 

Inima începu să îi bată mai tare. Auzea paşi pe scară. 

Puse geanta la loc în ascunzătoare, aranjă tavanul fals, se 
dădu jos de pe scară şi traversă încăperea în fugă. Fereastra 
camerei rămăsese deschisă. Încalecă pervazul, cobori pe scara 
de incendiu din fontă şi o luă la fugă. 


* 


Boston, 2011 

Ora 9:45 

Tastatura laptopului se scălda în ciocolată caldă. 

— lartă-mă, tati, îmi pare rău! zise Emily, dându-şi seama de 
gravitatea întâmplării. 

Dintr-un salt, Matthew se ridică de pe taburet, scoase 
aparatul din priză şi îl întoarse pe verticală pentru ca lichidul 
lipicios să se scurgă. 

— N-am vrut! se scuză fetiţa, refugiindu-se în braţele lui April. 

— Bineînţeles, scumpo, încercă ea s-o liniştească. 

Tăcut, Matthew şterse laptopul cu o cârpă. 

„Ce-i de făcut?” 


Inima îi bătea cu putere. Trebuia să acţioneze. Repede. 

April scoase din poşetă mai multe dischete demachiante din 
bumbac şi i le întinse lui Matthew pentru a termina curăţatul 
tastaturii. 

— Crezi că circuitele sunt afectate? 

— Mă tem că da. 

— Dar nu e sigur, îl temperă ea. Anul trecut mi-am scăpat 
telefonul mobil în toaletă. După ce l-am uscat şi i-am scos 
cartela SIM, am reuşit să-l pornesc din nou şi merge şi astăzi! 

Matthew se gândi. Era inutil să încerce să demonteze 
computerul. Nu se pricepea mai deloc la informatică. Avu 
tentaţia să încerce să-l repună în funcţiune, apoi se răzgândi. 

„E cel mai sigur mod de a provoca un scurtcircuit şi de a-i 
prăji componentele...” 

— O să-l duc la un service, hotărî el, uitându-se la ceas. Poţi 
să mai stai o oră cu Emily? 

Chemă un taxi, făcu repede un duş, îşi luă pe el nişte blugi, un 
pulover şi un palton gros şi ieşi în stradă cu laptopul pus într-o 
geantă de piele. 

Ştia şi el că nu era chiar cea mai bună idee să dai buzna într- 
un Apple Store cu două zile înainte de Crăciun. Şi oricum 
MacBook-ul nu mai era în garanţie. Matthew îi ceru şoferului să-l 
ducă la un mic second hand de calculatoare, pe o stradă de 
după Harvard Square. Un magazin pe care îl frecventau unii 
dintre studenţii săi. 

Prăvălia abia fusese deschisă şi Matt era în mod evident 
primul client. In spatele tejghelei, un bărbat corpolent îşi 
termina micul dejun. 

La cei şaizeci de ani bătuţi pe muchie, avea o coamă de păr 
grizonat şi era îmbrăcat cu o vestă din piele pe care o purta 
descheiată peste un tricou cu drapelul cubanez. Burdihanul i se 
revărsa din nişte blugi prespălaţi strânşi cu o curea lată. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă el, scuturând zahărul de la 
gogoaşă din barba stufoasă. 

Matthew scoase laptopul din geantă, îl puse pe tejghea şi îi 
povesti păţania. 

— Ce idee să laşi o băutură caldă în apropierea unui 
calculator! se miră vânzătorul. 

— Fata mea e de vină. Are patru ani şi jumătate şi... 


Bărbatul nu-l lăsă să-şi termine fraza şi zise pe un ton 
sentenţios: 

— Cred că ciocolata caldă este cea mai periculoasă pentru 
sculele astea! 

Matt oftă. Nu venise acolo ca să i se facă morală. 

— Deci mă puteţi ajuta sau nu? 

— Trebuie să văd. Dacă placa de bază nu-i bulită, cred că va 
trebui schimbată măcar carcasa. Dar având în vedere cât o să 
vă coste, mă-ntreb dacă-i rentabil. Nu-i prea nouă râşniţa asta. 

— Are o mare valoare sentimentală pentru mine. Puteţi să-l 
desfaceţi? 

— Asta o să şi fac. Vă pregătesc un deviz pentru săptămâna 
viitoare? 

— Săptămâna viitoare? Imposibil! Am nevoie de laptopul ăsta 
azi. 

— Ah, o să fie cam greu. 

— Cât? 

i tul 

— Cât vreţi ca să v-apucaţi de treabă imediat? 

— Credeţi că totul se cumpără cu bani? Credeţi că dacă aveţi 
parai puteţi să cereţi orice? 

— Incetaţi şi nu mai faceţi pe Che Guevara cu mine! 

Vânzătorul se gândi o clipă şi în cele din urmă propuse: 

— Dacă vă dă mâna să cheltuiţi cinci benjamini!?, mai stăm de 
vorbă. 

— Foarte bine, plătesc, apucaţi-vă de treabă. Acum! 

lnarmat cu o şurubelniţă, bărbatul demontă carcasa din 
aluminiu şi începu să curețe circuitele cu o soluţie de alcool 
izopropilic, eliminând cu minuţiozitate toate urmele de lapte cu 
ciocolată şi având grijă să nu distrugă conexiunile electronice. 

— Trebuie avut grijă ca, după repunerea în funcţiune a 
calculatorului, căldura să nu transforme în caramel zahărul din 
ciocolată, explică el mormăind în barbă. 

Odată această operaţiune terminată, conectă un soi de lampă 
veche cu radiator prevăzută cu un reflector de cupru. 

— Pentru uscarea componentelor, nu există nimic mai bun. 

— Şi cât timp trebuie să aşteptăm? se impacientă Matthew. 

— Cu răbdarea treci marea. Mergeţi să aduceţi lovelele şi 
reveniţi peste trei sferturi de oră. După toate aparențele, hard- 


12 Bancnote de 100 de dolari. (N. a.) 


diskul este intact. Pentru încă două sute de dolari, pot să vă fac 
o copie ca să recuperaţi informaţiile. 

Tipul profita cu neruşinare de situaţie, dar Matthew nu încercă 
nici măcar să negocieze, gândindu-se cu mâhnire că viaţa soţiei 
lui depindea de individul acela fără scrupule. 

— Bine, pe curând! 

leşi în stradă, se opri la primul bancomat pentru a scoate 
şapte sute de dolari şi mai merse câţiva paşi până la una dintre 
numeroasele cafenele din Harvard Square. Intră şi se prăbuşi pe 
un scaun, demoralizat. 

Ce avea să se întâmple acum? Chiar dacă laptopul va fi repus 
în funcţiune, nimic nu-i garanta lui Matthew că va putea s-o 
contacteze din nou pe Emma. Dialogul lor în timp nu ţinea decât 
de un fir, fragil, irațional, aproape magic, dar care risca să se 
dizolve în ciocolată caldă! Se gândi la ultimul e-mail de la 
Emma. Ultimele fraze i se întipăriseră în minte: 


Am ezitat mult până să-ţi trimit înregistrarea 
ataşată. Sper să nu te rănească prea tare. 

Iartă-mi intruziunea în viaţa ta intimă, dar îl 
cunoşti pe bărbatul care este în compania soţiei 
tale? 


Tonul acelui mesaj îi displăcea. Ce insinua? Că soţia lui îl 
înşela? Că înregistrarea respectivă îi compromitea onoarea? Nu, 
era imposibil! Nu se îndoise niciodată de dragostea lui Kate şi 
nimic nu îi zdruncinase vreodată acea încredere, nici înainte, 
nici după moartea ei. 

Matthew mai luă o gură de cafea şi încercă s-o facă pe 
avocatul diavolului. 

Poate că viaţa lor sexuală era mai monotonă decât la 
începutul relaţiei. Fusese toridă, apoi foarte repede venise pe 
lume Emily. Dar lucrurile îşi reluaseră cursul. Poate cu mai 
puţină intensitate decât la început, dar nu asta se întâmpla cu 
majoritatea cuplurilor? 

Matthew continuă să se chinuie, gândindu-se la ce era mai 
rău. Şi dacă într-adevăr Kate avusese un amant? Dădu din cap. 
Chiar de-ar fi vrut n-ar fi avut timp! Kate muncea zi şi noapte, 
tot timpul. Avea un program infernal la spital, pe care îl 
prelungea cu citirea şi scrierea de articole şi lucrări medicale. 


Puţinul timp liber care îi mai rămânea şi-l petrecea cu el şi cu 
Emily. 

Gânditor, îşi frecă bărbia. După moartea soţiei, se debarasase 
de toate hainele ei. Un camion de la Armata Salvării îi luase 
toate lucrurile fără ca el să facă vreo triere, ca să nu sufere şi 
mai mult. Silit de împrejurări, se ocupase de hârtiile lui Kate 
după decesul ei. În ceea ce privea latura financiară, aveau un 
cont comun şi nu remarcase nicio cheltuială surprinzătoare. Nu 
era nimic suspect nici în folderele de pe computerul ei. Singurul 
lucru care îl şocase erau antidepresivele pe care le găsise în 
baie. 

De ce Kate nu-i vorbise niciodată despre ele? Pusese asta pe 
seama stresului de la spital. Poate că ar fi trebuit să pună mai 
multe întrebări... 


— Mi-aţi adus verzişorii? 

Matthew îi întinse cele şapte bancnote de o sută de dolari 
bătrânului hipiot, care le băgă rapid în buzunarul de la blugi. 

— E-n regulă? întrebă Matthew arătând spre componentele 
care continuau să se usuce sub reflectorul lămpii. 

— Mda, o să putem monta la loc toate astea. 

Operaţiunea mai dură un sfert de oră, la capătul căruia 
vânzătorul anunţă pe un ton solemn: 

— Acu-i acu', a venit momentul să ne rugăm! 

Apăsă pe buton şi miracolul se produse. Laptopul începu să 
meargă, bâzâi un pic, apoi ceru să fie introdusă parola. 

„Aleluia!” 

Touchpad-ul funcţiona perfect. Uşurat, Matthew tastă parola 
care fu validată de sistem. 

— S-ar putea spune că aveţi o baftă chioară! exclamă hipiotul. 

Matthew ignoră remarca. Deschise un folder, apoi o aplicaţie. 
Urma să se conecteze la internet, când brusc ecranul îngheţă, 
după care se făcu negru. 

Apoi nimic. 

Încercă să-l pornească din nou. 

Nimic. 

— S-a prăjit, zise vânzătorul. Era prea frumos ca să fie 
adevărat. 


— Dar trebuie să se poată face ceva! Să fie înlocuite 
componentele sau... 

— Eu unul nu mai pot să fac nimic. Calculatorul şi-a dat duhul. 
Asta-i viaţa! 

Îi întinse un hard-disk extern. g 

— Am extras tot ce putea fi recuperat. Asta-i cel mai 
important lucru, nu? 

„Nu.” 

Nu acela era cel mai important lucru. 


14 
Ekaterina Svatkovski 
„Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău.” 
Exodul, 20:17 


Boston, 2010 

Ora 11:00 dimineaţa 

Se înnorase brusc şi începuseră să cadă primii fulgi. Acum, o 
zăpadă fină şi deasă dansa pe străzile din South End. 

Emma scutură cristalele de nea care i se prindeau în păr şi îşi 
strânse gluga. Se plimba de vreo douăzeci de minute. leşind din 
casa familiei Shapiro, trecuse pe la hotel, dar camera ei nu era 
încă gata. Se hotărâse aşadar să facă câţiva paşi pentru a-şi 
limpezi gândurile. Din păcate, frigul era atât de năprasnic, încât 
avea senzaţia că îi anesteziază creierul. 

Ajunse la intersecţia dintre Copley Square şi Boylston Street, 
acolo unde se înălța clădirea solemnă a bibliotecii publice a 
oraşului. Fără să ezite, urcă treptele de la intrare şi pătrunse 
într-un hol somptuos decorat cu fresce şi statui. 

Ai fi crezut că te afli într-un palat al Renaşterii italiene. Emma 
făcu câţiva paşi, trecând de recepţie şi de casa de bilete - de 
unde puteai cumpăra tichete pentru o expoziţie temporară - şi 
ajunse într-o micuță curte interioară care semăna cu cea a unei 
mănăstiri. Urmând indicaţiile unui gardian, o luă pe scara mare 
din marmură care ducea la sala de lectură. 

Bates Hall era o încăpere monumentală, care se întindea pe 
aproape şaptezeci de metri pătraţi şi avea un imens plafon 
boltit. De o parte şi de alta a sălii se înşiruiau zeci de mese din 
lemn închis la culoare, dotate cu lămpi din alamă cu abajururi 
opalescente. 

Emma se aşeză în capătul sălii pentru a profita de lumina 
naturală, îşi scoase telefonul şi laptopul şi se apucă de lucru, 
analizând cu atenţie toate „probele” pe care le adunase. 

Primul lucru care o intrigase era ascendenţa rusească a lui 
Kate, care în realitate se numea Ekaterina Ludmila Svatkovski. 

„Născută la 6 mai 1975 la Sankt Petersburg.” 

Emma privi fotografiile din copilăria lui Kate. Pe la şase-şapte 
ani, apărea pozând lângă o pianistă - mama ei, fără îndoială - în 
săli de concerte sau de repetiţie. Le revedeai apoi pe cele două 
în fotografii făcute afară, în care apăreau uneori nişte turle de 


biserică în formă de ceapă, caracteristice arhitecturii ortodoxe. 
Mai târziu, pe la unsprezece-doisprezece ani, decorul se 
schimba. Monotonia din Veneţia Nordului era înlocuită cu cea 
din oraşul de smarald. Emma reconstitui mental acel itinerar, 
exilul de la Sankt Petersburg către Seatle. 

Emma căzu pe gânduri, apoi tastă pe Google „Svatkovski + 
pianistă”. Mama lui Kate avea propria fişă pe Wikipedia. O citi cu 
interes. 


Anna Irina  Svatkovski (12 februarie 1954, Sankt 
Petersburg - 23 martie 1990, Seatle) a fost o pianistă rusă. A 
decedat în urma unor complicaţii legate de o scleroză în 
plăci. 


Copil-minune al pianului, ea a studiat la Conservatorul 
„Rimsky-Korsakov” din Sankt Petersburg, sub 
îndrumarea unor mari maeştri ruşi. 

Şi-a început cariera de solistă la vârsta de şaisprezece ani, cu 
Concertul pentru pian nr. 1 de Rahmaninov, acompaniată de 
orchestra din Sankt Petersburg. A fost invitată la numeroase 
festivaluri şi a concertat în cele mai prestigioase săli precum 
Berliner Philharmonie sau Carnegie Hall din New York. A 
realizat prima ei înregistrare pentru Deutsche Grammophon: 
Sonata în si minor de Franz Liszt. Discul a rămas o referinţă 
în domeniu. 

Deşi avea în faţă o carieră strălucită, destinul i s-a schimbat 
brusc în 1976 din cauza unei scleroze în plăci care s-a 
declanşat în timpul naşterii fiicei ei. 

Complicaţiile bolii au constrâns-o să renunţe la activitatea 
concertistică. La începutul anilor 1980, a plecat în Statele 
Unite ale Americii, dar, a murit în 1990, după ce-şi petrecuse 
ultimii ani de viaţă în sărăcie. 


Emma îşi imagină cum fuseseră copilăria şi începutul de 
adolescenţă pentru Kate. O viaţă grea într-o ţară străină, gândul 
că e vinovată pentru boala mamei sale, apoi traumatismul 
morţii ei, care o influenţase probabil pe tânăra Kate în alegerea 
carierei medicale. Emma făcu socoteala pe degete. Dacă mama 
ei murise în 1990, Kate nu avea pe atunci decât paisprezece, 
cincisprezece ani. Cine o crescuse începând din acea perioadă? 


Tatăl ei? Poate, dar nici textul de pe Wikipedia, nici fotografiile 
nu îi semnalau existenţa. 

Următoarele fotografii erau mai vesele. Kate apărea la 
prestigioasa Universitate Berkeley, adesea în compania 
aceleiaşi tinere, o studentă de origine indiană. „Faimoasa Joyce 
Wilkinson?” se întrebă Emma, gândindu-se la ultima „întrebare 
secretă” a firmei de supraveghere. Insă altceva o intriga pe ea: 
în acele fotografii, Kate avea în mod vizibil între optsprezece şi 
douăzeci de ani, dar trăsăturile feţei nu erau exact aceleaşi ca 
astăzi. Emma transferă fotografiile pe laptop pentru a le 
compara pe ecran mare cu imagini mai recente. Transformarea 
era evidentă, dar nu frapantă: pomeţii mai înalţi, faţa mai 
simetrică. Tânăra femeie trecuse cu siguranţă prin mâinile unui 
chirurg estetician. Dar din ce motiv? De ce să-ţi doreşti să devii 
„mai mult decât perfectă”, când eşti deja aşa drăguță? 

„Poate e vorba de un accident care a necesitat o procedură 
de chirurgie plastică?” 

Lăsă întrebarea în aer fără să poată da vreun răspuns, apoi 
studie fotografia sexy care fusese şi ea transferată pe ecranul 
laptopului. Puțin mai în vârstă decât în fotografiile precedente, 
Kate fixa obiectivul cu un aer provocator. Mâinile încrucişate pe 
piept lăsau să se ghicească forma sânilor şi nu-i ascundeau nici 
pântecul, nici feminitatea adolescentină. Fotografia degaja o 
senzualitate tulburătoare. 

„Cum e să poţi avea orice tip doar pocnind din degete?” 
întrebă Emma, ca şi cum i s-ar fi adresat lui Kate. „Viaţa e mai 
uşoară? Cunoşti aceleaşi suferinţe din dragoste, aceleaşi chinuri 
ca muritorii de rând?” 

judecând după medicamentele pe care le găsise în dulăpiorul 
ei din baie... A 

Se încruntă şi îşi apropie faţa de ecran, mărind fotografia. In 
perioada aceea, Kate avea un tatuaj în partea de sus a braţului 
stâng. Un semn care nu se regăsea în niciuna dintre celelalte 
fotografii. Era un tatuaj temporar sau şi-l scosese? Era imposibil 
să-ţi dai seama. In schimb, Emma putea să ghicească motivul. 
Izolă zona desenului, apoi o reîncadră şi o mări şi mai mult. 
Imaginea unui cal cu un corn răsucit în mijlocul frunţii apăru pe 
ecran. 

„Un inorog...” 


Făcu o copie a simbolului fără să ştie dacă acel element era 
doar unul anecdotic sau chiar avea importanţă. Apoi ridică 
privirea din ecran şi se frecă la ochi. Se uită pe geam şi văzu că 
zăpada cade în fulgi din ce în ce mai mari. Priveliştea o făcu să 
se cutremure. Acolo era bine totuşi. Locul era cald şi intim. 
Parcă ar fi fost un vechi club englezesc instalat într-o catedrală. 
Emma se agăţă de elementele liniştitoare: miile de cărţi frumos 
legate de pe rafturi, foşnetul paginilor întoarse, zgomotul 
peniţelor de stilou pe hârtie, atingerea uşoară a tastelor de 
computer. 

Simţi brusc nevoia de a fi protejată, fiindcă descoperind 
geanta sport roşie ascunsă în plafonul fals al casei familiei 
Shapiro, era conştientă de faptul că văzuse ceva ce nu ar fi 
trebuit să vadă niciodată. Ceva ce putea fi foarte periculos. 

Închise ochii şi rememoră scena. Când trăsese fermoarul 
genţii, văzuse zeci de teancuri de o sută de dolari. Făcu un 
calcul rapid. Geanta cântărea cel puţin cinci kilograme. Ce 
greutate putea să aibă o bancnotă de o sută de dolari? Cam un 
gram? Geanta conţinea aşadar în jur de cinci sute de mii de 
dolari. 

„Jumătate de milion... Ce fel de persoană are o jumătate de 
milion de dolari ascunşi în plafonul dressingului?” se întrebă ea, 
privind fotografia lui Kate ai cărei ochi păreau s-o sfredelească. 

„Cine eşti tu cu adevărat, Kate Shapiro? Cine eşti tu cu 
adevărat, Ekaterina Ludmila Svatkovski?” 


* 


Emma îşi strânse lucrurile. Se pregătea să bage laptopul în 
geantă, când îşi aminti că nu văzuse fotografiile lui Matthew 
transferate de pe computerul de la el de acasă. Conectă stick-ul 
USB la laptop. Transferul fusese întrerupt de sosirea lui Matthew 
şi a soţiei lui, şi totuşi câteva sute de poze fuseseră copiate. Le 
vizionă rapid luând-o în ordine anticronologică: scene cotidiene 
ilustrând tabloul unei vieţi de familie fericite articulate în jurul 
micuţei Emily. Emma derulă mai repede pentru a se întoarce 
mai mult în timp înainte de naşterea fetiţei, ba chiar înainte de 
căsătoria lui Matthew şi a lui Kate. Şi ceea ce descoperi o lăsă 
cu gura căscată: Matthew mai fusese căsătorit înainte de a o 
întâlni pe Kate! În zeci de fotografii apărea o femeie micuță şi 


brunetă, slabă, cu părul lung împletit adeseori într-o coadă, care 
zâmbea destul de rar. Avea un chip cu trăsături fine, încremenit 
adesea într-o expresie severă care o făcea pe Emma să se 
gândească la o intelectuală, o învăţătoare de modă veche sau o 
bibliotecară înţepată. 

Derulă imaginile până ajunse la fotografiile de nuntă, care 
aveau o oarecare vechime. Nici măcar nu erau imagini digitale, 
ci poze scanate. Intr-una dintre ele se vedea un tort supraetajat, 
gemând de cremă, îmbrăcat în marţipan alb şi cu ornamente 
roz. 

Pe un pătrat de pastă de migdale era o inscripţie: 

Sarah + Matt 
20 martie 1996 

Internetul o ajută pe Emma să dea de urma unei oarecare 

„Sarah Shapiro” în raportul online al unei excursii făcute de 
elevii unei şcoli primare din Roxbury. Documentul era vechi de 
şase ani, şi totuşi Emma încercă să sune la şcoală. Deşi era 
perioada vacanței şcolare, îi răspunse o secretară. Sarah 
Shapiro predase într-adevăr în acea şcoală. După divorţ, îşi 
reluase numele de fată - Higgins - şi ceruse transferul la altă 
unitate de învăţământ. Secretara îi comunică Emmei numele 
unei şcoli primare din Wattapan. Alt telefon. Altă secretară. Nu 
numai că Sarah Higgins preda acolo, dar şcoala organiza 
activităţi pentru copiii defavorizaţi şi în timpul vacanței de 
Crăciun. Chiar în acel moment, Sarah însoțea un grup de elevi la 
patinoarul municipal din Wattapan. 


* 


Boston, 2011 

Ora 11:15 

Matthew se întoarse acasă îngrijorat şi abătut. Deschise uşa şi 
descoperi un bileţel pe panoul de plută. 


Am plecat să dăm o raită prin piaţa de Crăciun din 
Marlborough Street. Dacă eşti cuminte, o să-ţi aducem o 
sticlă de cidru. 

Te îmbrăţişăm, 

Emily + April 


Clovis veni să se frece de picioarele lui. Gânditor, Matthew îl 
scarpină pe cap. Câinele îşi vărsase bolul cu apă; i-l umplu cu 
mintea tot la problema lui. Laptopul era inutilizabil, dar putea să 
utilizeze vechiul computer din casă pentru a accesa hard-diskul 
extern. Întrucât era aproape gol, nu-i luă mult până să găsească 
fişierul video (IMG 5662.MOV) pe care îl căuta. 

Porni înregistrarea făcută evident cu un telefon mobil şi 
rămase încremenit timp de trei minute cât dură. Nu îi venea să- 
şi creadă ochilor! Kate era în braţele unui bărbat pe care el nu-l 
cunoştea. Se sărutau, se mângâiau, îşi aruncau priviri de 
adolescenţi îndrăgostiţi. 

— NU! 

Luă primul obiect care îi pică în mână - o cană de porțelan 
plină cu creioane - şi îl aruncă în perete. Ceaşca se făcu ţăndări, 
speriindu-l pe Clovis, care se ascunse sub măsuţa joasă. 
Matthew închise ochii, îşi ascunse faţa în mâini şi rămase mult 
timp nemişcat. Devastat. 

„Este imposibil...” 

Se ridică. Trebuia să existe o explicaţie. Chiar şi imaginile cele 
mai explicite puteau uneori să aibă un sens ascuns. Mai întâi, de 
când data filmul? În mesajul ei, Emma spunea că tocmai îl 
înregistrase. Data aşadar din dimineaţa zilei de 23 decembrie 
2010. După aceea, locul. Lambriurile îi aminteau de Grill 23 sau 
de Mekinty's, unde se mai duceau câteodată, dar, privind mai 
de aproape, oglinda şi orologiul de perete nu se potriveau cu 
cele două baruri. Tipul: înalt, păr blond tuns scurt, geacă de 
piele neagră, îl cunoştea? Poate, dar nu putea să-şi amintească 
numele lui. Şi în sfârşit comportamentul lor, cel mai insuportabil 
lucru pentru Matthew. Kate îl iubea pe bărbatul acela, era ceva 
ce-ţi sărea în ochi. Complicitatea lor, pasiunea erau evidente. De 
cât timp dura acea relaţie? Cum de nu bănuise nimic? 

Strânse pumnul, cuprins de furie şi de o imensă deceptie. 
Kate, iubirea vieţii lui, îl trădase, şi el nu afla decât acum, la un 
an de la moartea ei! Sentimentul de trădare lăsă locul 
dezgustului, încă în stare de şoc, se târî până la verandă şi 
deschise fereastra. Avea nevoie de aer proaspăt, precum un 
înotător rămas prea mult timp sub apă. Simţi că se sufocă, 
picioarele i se înmuiară şi se prăbuşi pe unul dintre scaunele de 
grădină. Era scuturat de hohote de plâns, lacrimile îi curgeau pe 
faţă fără să le poată opri. Simţi un gust amar în gură. 


Deodată, un strigăt ţâşni din salon. 

— Tati, tati, ţi-am cumpărat cidru şi nişte omuleţi de turtă 
dulce! zise Emily, dând buzna pe terasă. 

Fetiţa i se aruncă în braţe şi el îi ascunse feţişoara frumoasă 
în scobitura gâtului său, ştergându-şi lacrimile cu mâneca. 

April îi observă tristeţea şi îl interogă din priviri. 

— „O să-ţi po-ves-tesc”, articula Matthew în tăcere, pentru ca 
ea să-i poată citi de pe buze. 

— Ai reparat calculatorul, tati? 

El dădu din cap. 

— Nu, scumpete, dar nu-i nimic. 

— Îmi pare rău, zise ea, plecând ochii cu tristeţe. 

— Se mai întâmplă şi astfel de lucruri, draga mea. Toată 
lumea face greşeli. O să-ţi fie învăţătură de minte pentru data 
viitoare. 

— Asta sigur! răspunse ea, ridicându-şi faţa drăgălaşă spre 
soare. 

Cum se întâmpla deseori, lumina puternică o făcu să strănute. 

— Noroc, bebiţă! 

— Nu mai sunt bebiţă! 

„Strănutul ăsta...” 

Matthew miji ochii, apoi rămase încremenit, țintuit de o 
amintire care îi reveni fulgerător în minte, explodând ca o 
grenadă. 


* 


În urmă cu şase luni, în 4 iulie 2011, de Ziua Națională, 
acceptase invitația lui Rachel Smith, o colegă de la Harvard care 
organizase un barbecue la reşedinţa ei de vacanță de la Cap 
Cod: un fost far de unde cât vedeai cu ochii era numai ocean. In 
timp ce bărbații se ocupau de friptură, femeile discutau în 
bătaia brizei şi copiii se jucau în interiorul farului, sub 
supravegherea unei bone a familiei. 

— Cine vrea pui? Cine vrea hot-dog? strigă David Smith, un 
tip simpatic, mereu calm, care lucra ca medic generalist la 
Charlestown. 

Imediat, cei patru copii ieşiră alergând din ascunzătoarea lor, 
năpustindu-se spre mâncare. Era o zi superbă de vară. Soarele 


ardea cu putere. leşind la lumină, Emily îşi duse mâna la gură şi 
strănută de două ori. 

— Aşa i se întâmplă de câte ori trece de la umbră la lumină, 
zise Matthew. E ciudat, nu? 

— Nu _ te-ngrijora, îi răspunse David. Este un fenomen 
cunoscut: lumina provoacă strănuturi la o persoană din patru. 
Este o particularitate genetică benignă. În termeni medicali, se 
numeşte reflex fotic de strănut. 

— Cum îl explici? 

Medicul gesticula cu furculiţa lungă pentru carne ca şi cum s- 
ar fi aflat în faţa unei table şcolare. 

— Bun, vezi nervii optici? Sunt situaţi în apropierea unui 
important nerv cranian, nervul trigemen, care controlează 
sensibilitatea întregii feţe. De exemplu, lui i se datorează 
producerea lacrimilor şi a salivei, precum şi expresiile faciale. Şi 
tot nervul ăsta declanşează strănutul. 

— Am înţeles, încuviinţă Matthew. 

David continuă, arătând cu furculiţa spre soare. 

— În timpul unui aflux violent de lumină, la unele persoane 
are loc o interferenţă între aceşti doi nervi: luminozitatea 
stimulează nervul optic, care „scurtcircuitează” nervul trigemen 
şi provoacă strănutul. 

— Ca două fire electrice? 

— Exact, ai înţeles bine, amice! 

— Şi eşti sigur că nu e ceva grav? 

— Absolut! E doar o mică anomalie congenitală la nivelul 
nervului cranian. De altfel, probabil că şi tu ai aceeaşi problemă, 
nu? 

— Nicidecum, n-am simţit niciodată aşa ceva. 

— Atunci, cu siguranţă o are Kate. 

— De ce? 

— E ceea ce se numeşte o trăsătură ereditară cu transmisie 
autosomică dominantă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că orice persoană care suferă de această anomalie are cel 
puţin unul dintre părinţi afectaţi. Deci, dacă nu eşti tu, în mod 
obligatoriu este Kate. Poftim, ia-ţi friptura până nu se arde! 

Matthew dăduse din cap şi căzuse pe gânduri. In patru ani, n- 
o văzuse pe Kate nici măcar o dată strănutând din cauza 
luminii... 


— Tati, uite ce hot-dog mare am! strigă Emily, sărindu-i în 
braţe şi împroşcându-i cămaşa cu ketchup. Vai... 

— Nu-i nimic, dar fii mai atentă, scumpo! 

Îşi ştersese pata de sos tomat de pe cămaşă cu gândul la 
ceea ce îi povestise medicul. Apoi îşi impusese să nu-şi mai facă 
sânge rău şi dăduse uitării acel episod. 


* 


Acum, acea scenă îi reveni dintr-odată în minte. 

Înapoi la prezent. Înapoi la furie. La consternare. Şi mai ales la 
durere. O îndoială cumplită începu să-l macine. Şi dacă Emily nu 
era fiica lui? Derulă în sens invers filmul evenimentului. O 
întâlnise pe Kate în octombrie 2006. Din câte îi dăduse ea de 
înţeles, Emily fusese concepută în 29 octombrie. Se născuse opt 
luni mai târziu, în 21 iunie, ziua solstițiului de vară. Un bebeluş 
născut cu o lună înainte de termen nu este ceva neobişnuit. 
Doar că Emily nu avea nimic dintr-un copil născut prematur: 3,4 
kilograme la naştere, 52 de centimetri şi nu rămăsese mult timp 
sub observaţie la spital. Dar pe atunci, bucuros că e tată, nu 
luase în seamă acele „amănunte”. 

— Te simţi bine, tati? Vrei să guşti turtă dulce? 

Întrebarea lui Emily nu îl scoase cu totul din gândurile lui. 

— Mai târziu, scumpo, bâigui el. 

Se întoarse spre April şi, fără să-i dea vreo explicaţie, îi zise: 

— Trebuie să plec să cumpăr ceva. 


* 


Boston, 2010 

Ora 12:30 

Taxiul o lăsă pe Emma pe Somerset Street, în centrul 
cartierului Wattapan, situat la extremitatea sudică a Bostonului. 
Din cauza zăpezii, străzile erau aproape pustii. Emma nu se 
simţi în pericol, dar decorul nu era prea strălucit: imobile mici 
din cărămidă aşteptând să fie renovate, depozite, case cu 
acoperişuri de tablă, ziduri pline de graffiti şi terenuri virane 
împrejmuite cu garduri. 

Luând-o pe bulevard în căutarea patinoarului, întâlni nişte 
americani fără adăpost care ocupau trotuarul încălzindu-se în 


jurul unui foc şi bând din sticle de bere ascunse în pungi de 
hârtie. Când trecu pe lângă ei, începură să o înjure, dar ar fi fost 
nevoie de mai mult ca s-o intimideze sau s-o facă să renunţe. 

În cele din urmă, ajunse în faţa patinoarului municipal. Un 
hangar uriaş din metal a cărui faţadă fusese „pictată” de 
şmecherii din cartier. Emma intră şi cumpără un bilet ca să 
poată ajunge în sală, mergând direct în tribune, fără să mai 
treacă pe la vestiare. 

Strigăte de copii răsunau zgomotos în incintă. Pe gheaţă, 
jumătate din suprafaţă era rezervată unui grup de şcolari de 
şase, şapte ani care urmau un curs de iniţiere în hochei ţinut de 
un instructor. Două învăţătoare asistau la şedinţă, ridicându-i pe 
puştii care cădeau, fixându-le patinele, aranjându-le căştile sau 
apărătoarele pentru picioare. 

Emma se apropie de marginea ringului. Printre cele două 
însoţitoare, o recunosc imediat pe Sarah Higgins. Işi tunsese 
părul foarte scurt şi mai slăbise câteva kilograme. Îmbrăcată cu 
o pereche de blugi şi cu un pulover gros, părea un pic mai 
îmbătrânită decât în fotografii. 

— Doamna Shapiro? 

Ea se întoarse brusc şi se uită nedumerită la Emma. De când 
nu i se mai spusese aşa? 

— Cine sunteți dumneavoastră? întrebă învăţătoarea, 
patinând pentru a se apropia de margine. 

— O prietenă a lui Matthew. Cred că are necazuri şi aş vrea 
să-l ajut. 

— Asta nu mă priveşte pe mine. 

— Puteţi să-mi acordaţi cinci minute? 

— Nu acum. Vedeţi bine că lucrez! 

— E foarte important! insistă Emma. 

Sarah scoase un oftat de resemnare. 

— Există un fel de bufet puţin mai sus. Mergeţi şi aşteptaţi-mă 
acolo! Vin şi eu într-un sfert de oră. 


* 


Douăzeci de minute mai târziu 

— Am fost căsătorită aproape zece ani cu Matthew, dar îl 
cunoşteam mai demult, începu Sarah să povestească, sorbind o 
gură de ceai. 


Aşezată în faţa ei, Emma o asculta cu atenţie, frământând cu 
nervozitate paiul din paharul de Cola. 

— Ne-am întâlnit în 1992, pe când eram amândoi studenţi la 
Universitatea din Massachusetts. Matt studia filosofia iar eu, 
ştiinţele educaţiei. 

— A fost dragoste la prima vedere? 

— Să zicem că a fost mai mult o atracţie intelectuală. 
Citiserăm aceleaşi cărţi, împărtăşeam aceleaşi idei, aceleaşi 
preferinţe politice. De altfel, ne-am sărutat prima oară în seara 
celei dintâi alegeri a lui Bill Clinton ca preşedinte. Eram amândoi 
voluntari în comitetul lui de susţinere. 

Sarah întoarse capul şi închise ochii pentru o clipă. Toate 
acele lucruri păreau atât de departe! 

Emma o întrebă din nou: 

— Au trecut patru ani de când v-aţi despărţit, nu-i aşa? 

— Un pic mai mult. De fapt, totul a fost foarte brusc, foarte 
neaşteptat. 

— Aveaţi probleme în căsnicie? 

— Nici măcar. Aveam o viaţă liniştită, eram fericiţi. Eu, cel 
puţin, eram... 

— Matthew a plecat de azi pe mâine? 

Sarah râse nervos. 

— Este expresia potrivită, într-adevăr. Într-o seară, când s-a 
întors acasă, mi-a mărturisit că a întâlnit o femeie, că e 
îndrăgostit şi că vrea să trăiască alături de ea. Era hotărât, sigur 
de el. Nu mi-a dat de ales. 

— Femeia aia era Kate? 

— Bineînţeles! O întâlnise cu câteva zile mai înainte la spital. 
Matt se rănise cu o foarfecă în timp ce se ocupa de grădină şi ea 
s-a ocupat de el. Şi când te gândeşti că eu am insistat să-l duc 
la urgenţă în ziua aceea! El susţinea că-i doar o zgârietură şi nu 
voia să meargă. 

Emma nu se putu abţine s-o întrebe: 

— Şi nu v-aţi luptat pentru a-l păstra? 

Sarah ridică din umeri. 

— V-aţi uitat bine la femeia aia? N-aveam arme pentru a mă 
lupta cu ea. Era mai tânără, mai frumoasă, mai strălucitoare 
decât mine. În plus, ani de zile încercaserăm fără succes să 
avem un copil, aşa că... 

Vocea i se sugrumă, dar continuă: 


— Matthew este un tip romantic şi idealist. Când a întâlnit-o 
pe Kate, a fost convins că şi-a găsit sufletul-pereche. Şi, după 
toate aparențele, şi ea îl iubea. Poate chiar mai mult decât 
mine. În orice caz, ştia mai bine să i-o arate. 

Acum, avea lacrimi în ochi. 

— Pentru o vreme, am sperat că nu e decât o aventură, apoi, 
când am aflat despre Kate că e însărcinată, am înţeles că totul 
se terminase definitiv între mine şi Matt. 

Deodată, copiii din grup năvăliră gălăgioşi în bufet. Sarah se 
uită la ceas şi se ridică. 

— Trebuie să plec. Ce necazuri spuneaţi că are Matthew? 

— Eu... ăă... Nuvă pot spune încă. Aţi păstrat legătura cu el? 

Sarah dădu din cap. 

— Glumiţi? Ultimii ani au fost pentru mine un coşmar şi abia 
acum încep să-mi revin după divorţ. N-am mai vorbit cu 
Matthew de patru ani şi nici n-am de gând s-o fac! 


15 
Durerosul adevăr 
„Adevărurile pe care nu vrem să le aflăm sunt 
tocmai cele pe care ar trebui să le ştim.” 
Proverb chinezesc 


Boston, 2010 

Ora 17:00 

Era noapte. Zăpada se aşternea pe străzile din Boston într-un 
strat gros. Pe parbrizul taxiului cădeau fulgi mari şi pufoşi 
măturaţi de ştergătoarele puternice. Maşina ajunse pe Boylston 
Street şi opri în faţă la Four Season. Portarul o ajută pe Emma să 
coboare din maşină şi o conduse cu umbrela până la intrarea în 
hotel. 

Adâncită în gânduri, tânăra femeie traversă holul fără să se 
oprească. În timp ce se îndrepta spre ascensoare, recepţionera 
şefă o interpelă: 

— Doamnă Lovenstein, frăţiorul dumneavoastră a venit acum 
o oră. Mi-am permis să-l instalez într-o cameră vecină cu 
apartamentul în care staţi. 

— Frăţiorul meu? Cum adică frăţiorul meu? 

Emma urcă până la etajul şapte şi dădu buzna în camera ei 
unde îl găsi pe... Romuald Leblanc. Tolănit pe canapea, acesta 
ronţăia chipsuri din minibar şi bea o cutie de suc. Işi conectase 
boxele la un ipod din care răsuna o melodie a lui Jimi Hendrix. 

— Capsomanule? 

Emma privi în jurul ei. Puştiul îşi adusese cu el toate 
catrafusele: o valiză, un rucsac, o geantă de umăr... Chiar şi 
drona era pusă pe o măsuţă joasă din salon. 

— Ce cauţi aici? întrebă ea, dând muzica mai încet. 

— Am venit să v-ajut, răspunse adolescentul cu gura plină. 

— La ce să m-ajuţi? 

— Cred că aveţi probleme: nu mai veniţi la serviciu, primiţi e- 
mailuri ciudate, intraţi pe ascuns în casele oamenilor. E clar că 
faceţi o anchetă. 

— Şi ce te priveşte pe tine? 

— Mă priveşte, fiindcă mereu îmi cereţi ajutorul. 

Emma se uită la el mijind ochii. 

— Ascultă, băiete, eşti foarte amabil, dar fă-mi plăcerea de a- 
ţi lua lucrurile şi de a te căra de-aici! Hai, valea! 


— De ce? 

— În primul rând, pentru că eşti minor. În al doilea rând, 
pentru că te afli ilegal pe teritoriul american şi, în Franţa, părinţii 
tăi îşi fac probabil griji pentru tine. Şi în al treilea rând, pentru că 
am şi aşa destule probleme ca să mă mai încarc cu o povară în 
plus, adică tu! 

El se ridică dintr-un salt de pe canapea, hotărât să nu se dea 
bătut. _ 

— Dar pot să v-ajut să anchetați! In doi, ne mişcăm mai 
repede şi gândim mai bine. De altfel, majoritatea marilor 
detectivi formează un duo: Sherlock Holmes şi doctor Watson, 
Batman şi Robin, Starsky şi Hutch, Brett Sinclair şi Danny 
Wilde... 

— Bine, gata, doar n-o să mi-i înşiri pe toţi! se enervă Emma. 

— Lois şi Clark, Hit-Girl şi Big Daddy, Richard Castle şi Kate 
Beckett... 

— AJUNGE! strigă ea. Am spus „nu”! lar „nu” înseamnă „nu 

Îşi scoase laptopul din geantă, îl puse pe masă şi îi ridică 
ecranul. 

— E adevărat că m-ai ajutat şi îţi mulţumesc. Pentru 
osteneala ta, o să-ţi fac cadou un bilet de avion ca să te întorci 
la Paris. Vreau să-ţi plătesc şi o noapte la hotel, dar la Hiltonul 
de la aeroport, nu aici. 

— Aşteptaţi! strigă Romuald. 

Emma se opri. 

— Ce mai e? 

— Poza asta! exclamă el, arătând spre laptop. 

Era o captură de ecran din scena filmată în pub, 
reprezentând-o pe Kate în compania „amantului” său. 

— Ce e? O cunoşti pe femeia asta? 

— Pe ea nu, dar pe bărbat bineînţeles că-l cunosc! 

Emma stătea ca pe ace. 

— Te ascult! 

— Tipul ăsta e Nick Fitch. O adevărată legendă şi unul dintre 
cei mai misterioşi şi mai bogaţi oameni de afaceri din lume. 


"j 


* 


Boston, 2011 


Tolănită pe un fotoliu moale în compania câinelui ei, Emily se 
uita în sfârşit la filmul său preferat, faimosul Vânătorii de 
fantome. 

— Nu-i aşa că-ţi place şi ţie Clovis? glumi ea, ghemuindu-se 
lângă shar-pei. 

Aşezat pe unul dintre taburetele din bucătărie, Matthew era 
cufundat în citirea instrucţiunilor kitului pe care tocmai îl 
cumpărase de la o farmacie de pe Charles Street. April îl măsura 
cu o privire dezaprobatoare şi consternată. 

Nimic nu era mai simplu în Statele Unite decât să faci un test 
de paternitate. Pentru suma de treizeci de dolari, puteai să 
cumperi un test fără reţetă, de la una dintre cele douăzeci de 
mii de farmacii din ţară. Chiar şi în supermarketuri se vindeau. 

Realizarea testului era la îndemâna oricui: trebuia să furnizezi 
două eşantioane de celule exfoliate prelevate de pe suprafaţa 
internă a obrazului cu ajutorul unor beţişoare cu vată în vârf. 
Primul eşantion era cel al tatălui, iar al doilea, cel al copilului. 

Matthew începu primul. Băgă beţişorul de vată în gură şi, timp 
de treizeci de secunde, îşi frecă interiorul obrazului, apoi puse 
eşantionul într-un plic special, după ce completase formularul 
imprimat. Apoi scoase din buzunarul hainei punguliţa de dulciuri 
cumpărată de la magazin. 

— Scumpo, vrei ursuleţi de bezea? 

— Chiar mi-ai cumpărat? se miră fetiţa, făcând ochii mari. 

Se ridică de pe fotoliul puf şi se repezi spre el. 

— Mulţumesc, tati! 

— Dar mai întâi, trebuie să facem un mic exerciţiu. 

— Ah, da? 

— E o nimica toată, o să vezi! Deschide guriţa! 

Fetiţa se execută şi Matthew repetă cu delicateţe operaţiunea 
pentru a-i preleva câteva celule bucale. 

— Număr până la treizeci şi după aceea îţi dau ursuleţii, ne- 
am înţeles? 1, 2, 3... 

April îi aruncă o privire plină de furie şi de dispreţ. 

— Eşti lamentabil, murmură ea. 

El nici măcar nu se obosi să-i răspundă. 

— ...28, 29 şi 30. Bravo, puişor, îţi meriţi bomboanele! 

— Pot să-i dau şi lui Clovis? 

— Numai o bucăţică, să guste, acceptă el, punând eşantionul 
lui Emily în al doilea plic. 


Apoi băgă totul într-un al treilea plic cu bule, socotind costul 
total - o sută cincizeci şi nouă de dolari pentru laborator, plus un 
supliment de nouăzeci şi nouă de dolari pentru ca analiza să fie 
gata în aceeaşi zi - şi scrise pe plic adresa laboratorului: 

InfinitGene 
425 Orchid Street 
West Cambridge, MA 02138 

Când cumpărase testul, alesese un laborator din 
Massachusetts pentru ca analiza să poată fi făcută cât mai 
repede posibil şi să i se comunice rezultatul în aceeaşi seară 
până la miezul nopţii, pe adresa de mail. Exista totuşi un 
termen-limită: laboratorul trebuia să primească eşantioanele 
până la ora 14:00. 

Se uită la ceasul de perete. 

Arăta 13:10. 

Era bineînţeles prea târziu pentru UPS sau pentru Fedex, dar 
putea să ducă el însuşi plicul la laborator, cu maşina. Chiar cu 
aglomeraţia din trafic, tot ar fi ajuns în mai puţin de jumătate de 
oră. 

— Poţi să-mi împrumuţi maşina ta, April? 

— Poţi să te duci la dracu', Matthew? 

Din celălalt capăt al camerei, Emily reacţiona prompt: 

— Nu trebuie să vorbeşti urât, April! o mustră fetiţa, astupând 
urechile câinelui cu mâinile. 

Matthew se îmbrăcă cu paltonul şi îşi luă geanta cu laptopul. 

— Nu-i nimic, o să găsesc un taxi pe Beacon Street, zise el, 
băgând plicul mare sub braţ. 


Rămasă singură, April se mobiliza. Trebuia să-l împiedice pe 
prietenul ei să facă o tâmpenie. 

Se apropie de perna capitonată pe care se tolăneau Emily şi 
Clovis. 

— Sunt obligată să te las singură câteva minute, iubito, îmi 
promiţi că n-o să faci prostii? 

Uşor neliniştită, fata îşi strânse buzele. 

— Că nu mă joc cu chibriturile, nu? 

— Te uiţi cuminte la Vânătorii de fantome şi aştepţi să apară 
Bibendum Chamallow. E secvenţa ta preferată, nu-i aşa? 


Fetiţa încuviinţă în tăcere. 

April  îndreptă apoi degetul arătător spre shar-pei, 
ameninţându-l: 

— lar tu, hipopotamule, ai grijă să stai de pază! 

Işi puse impermeabilul, luă cheile de la maşină şi ieşi în 
Louisburg Square. Chevroletul Camaro era parcat în partea 
cealaltă a parcului. April băgă cheia în contact, demară, o luă pe 
Charles Street şi trecu în trombă pe roşu la intersecţie, intrând 
pe Beacon Street. 

Dacă Matt luase un taxi de pe bulevard, mai era probabil prin 
zonă. April se strecură în zigzag printre vehicule, uitându-se la 
pasagerii de pe bancheta din spate a taxiurilor de fiecare dată 
când trecea pe lângă vreunul. 

După doar cinci sute de metri, îl reperă pe Matthew într-un 
Cleanair Cab, unul dintre acele taxiuri hibride care apăruseră în 
oraş de vreo doi-trei ani. Apăsând pe acceleraţie, ajunse în 
dreptul lui şi îi făcu semn prietenului ei să coboare. Dar Matthew 
nu avea de gând să o asculte. Dimpotrivă, se aplecă spre şofer, 
cerându-i să mărească viteza. 

April oftă şi încetini pentru a trece din nou în spatele Toyotei. 
Lăsă taxiul să se angajeze pe Harvard Bridge, apoi acceleră. Pe 
o porţiune de câţiva metri, cele două vehicule rulară periculos 
de aproape unul de altul. Apoi taximetristului i se făcu frică şi se 
hotări să tragă pe dreapta. 

— Coborâţi din maşină! îl somă el pe Matthew. Nu vreau să 
am necazuri. 

April oprise şi ea. 

Matthew încercă să-l convingă pe şofer să reia cursa, dar 
acesta nici nu vru să audă şi demară rapid pentru a se întoarce 
în centrul oraşului. 

April porni luminile de avarie şi cobori din Camaro într-un 
concert de claxoane. Era periculos şi strict interzis să staţionezi 
pe una dintre cele patru benzi ale podului. 

— Matt, hai să ne-ntoarcem acasă! strigă ea, ducându-se la el 
pe culoarul pietonal rezervat excursioniştilor şi amatorilor de 
jogging. 

— Nici nu se pune problema! De ce naiba te amesteci? 

— La ce-ţi foloseşte să faci testul ăsta de paternitate? Întrebă 
April, ridicând vocea pentru a acoperi zgomotul făcut de maşini. 
O vei iubi mai puţin pe Emily dacă nu este fiica ta biologică? 


— Bineînţeles că nu, dar nu vreau să trăiesc în minciună. 

— Gândeşte-te bine, Matt! îl sfătui ea, punându-i mâna pe 
braţ. 

— M-am gândit. Am dreptul la adevăr. Vreau să înţeleg ce s-a 
întâmplat cu Kate. Vreau să ştiu de ce m-a înşelat şi cu cine. 

— Kate a murit, Matt! Ar fi timpul să accepţi asta. Ai trăit ani 
fericiţi alături de ea şi, indiferent ce s-ar fi întâmplat înainte, pe 
tine te-a ales să fii tatăl copilului ei. 

Matt o ascultă, dar suferinţa lui era prea mare. 

— Nu-nţelegi! Kate m-a trădat! Am avut încredere oarbă în 
ea. Mi-am părăsit soţia pentru ea, am... 

— N-o mai iubeai pe Sarah de mult timp, obiectă April. 

— Nu contează! Timp de patru ani, am lăsat să intre în viaţa 
mea o străină, o persoană pe care credeam că o cunosc. 
Trebuie să ştiu cine era cu adevărat. Trebuie să fac cercetări! 

April îl apucă pe Matthew de guler şi îl zgâlţâi fără 
menajamente. 

— Dar Kate a murit, fir-ar să fie! Trezeşte-te! De ce să mai 
pierzi timpul scotocind în trecutul oamenilor? 

— Ca să-i cunosc cu adevărat, răspunse el, eliberându-se din 
strânsoare. 

— Dar pe mine mă cunoşti cu adevărat? întrebă ea, 
schimbând pe neaşteptate subiectul conversaţiei. 

El se încruntă. 

— Da, aşa cred. În fine, eşti cea mai bună prietenă a mea şi... 

— Ce ştii realmente despre mine, Matt? 

— Ei bine, te-ai născut lângă San Diego. Părinţii tăi aveau un 
magazin de antichităţi. Ai studiat arta la USLA”, ai... 

— Asta e ceea ce ţi-am povestit eu, dar nu e adevărul. Maică- 
mea s-a culcat probabil cu jumătate dintre bărbaţii din Nevada 
şi n-a fost în stare să-mi spună cine este tatăl meu. Nu se ocupa 
de antichităţi, era o beţivancă ordinară care n-a făcut niciodată 
nimic în viaţa ei, n-a ştiut decât să-i escrocheze pe oameni şi să 
tragă la măsea. Arta? N-am studiat-o la universitate, ci la 
Chowchilla, în cea mai mare închisoare pentru femei din 
California. Ei da, Matt, vezi tu, am stat la pârnaie! 

Perplex, Matthew îşi privi colocatara în ochi. Pentru câteva 
secunde, crezu chiar că glumeşte, dar nu era cazul. 


15 University of California, Los Angeles. (N. a.) 


— N-o să-ţi zugrăvesc un tablou a la Dickens, continuă April, 
dar am avut o adolescenţă şi o tinereţe complicate: anturaj 
prost, escapade precoce şi droguri. Multe droguri. În perioada 
aia, eram dispusă să fac orice pentru a mi le procura. Chiar 
orice! 

O lacrimă se prelinse brusc pe obrazul tinerei. În mintea ei, 
imagini dureroase şi umilitoare reînviară pe nesimţite, dar le 
respinse. 

— Evident, stilul ăla de viaţă m-a dus la închisoare. La 
douăzeci şi doi de ani, poliţiştii m-au arestat pentru un furt cu 
violenţă. Am luat trei ani cu executare la Chowchilla. lată cine 
sunt eu cu adevărat... 

Se opri parcă pentru a-şi trage sufletul şi dădu la o parte o 
şuviţă de păr rebelă pe care vântul i-o flutura în faţa ochilor. 

— Dar nu sunt numai aşa, continuă ea. Sunt şi femeia care s-a 
luptat să aibă o a doua şansă, care şi-a refăcut viaţa la celălalt 
capăt al ţării, care nu s-a mai atins de droguri de zece ani şi 
care a pus pe picioare propria galerie de artă. 

— Puteai să ai încredere în mine, zise Matthew. De ce nu mi-ai 
spus toate astea de la bun început? 

— Pentru că trebuie s-o iei de la capăt. Pentru că trecutul este 
trecut. Pentru că trebuie să laşi morţii cu morţii... 

Matthew lăsă capul în jos. April aproape îl convinsese. 

— Opreşte-te, Matthew! Nu-ţi asuma riscul de a pune totul 
sub semnul întrebării şi de a-ţi provoca şi mai multă suferinţă. 
Aparenţele sunt adesea înşelătoare, şi Kate nu va avea 
niciodată posibilitatea să-ţi spună şi versiunea ei. Lasă-i dreptul 
la incertitudine. Făcând testul de paternitate, scotocind în viaţa 
lui Kate, n-o să faci decât două victime: tu şi fetiţa ta. Întoarce 
pagina, Matt, te implor! 

Uluit, cu ochii plini de lacrimi, Matthew îi dădu geanta lui April. 
Aceasta scoase din ea laptopul şi plicul pentru laborator şi, le 
azvârli cu toată puterea în fluviu. După care îl ajută pe Matthew, 
care era zdrobit de durere, să urce în maşină. 


* 


Plicul cu bule fu luat de forța curentului din Charles River şi 
înecat rapid în Oceanul Atlantic. Cât despre laptop, acesta se 
duse la fund în apele îngheţate de unde nimeni nu avea să-l mai 


pescuiască vreodată, împiedicând definitiv orice comunicare 
între Matthew şi Emma. 


Numai că lucrurile nu erau chiar aşa de simple... 


Partea a patra - 
Femeia de nicăieri 


16 
Prinţul Negru 
„Păstraţi misterul, el o să vă apere.” 
Odele lui Solomon, 8 


Boston, 2010 

Ora 18:30 

Seren şi luminos, restaurantul japonez ocupa un spaţiu mare 
la parterul hotelului. Emma şi Romuald îşi croiră drum până la 
barul cu sushi şi se aşezară pe două taburete. 

Romuald îşi scoase tableta din rucsac şi i-o întinse Emmei, ca 
să citească documentele pe care le descărcase. 

— Nick Fitch se situează undeva între Steve Jobs şi Mark 
Zuckerberg, zise adolescentul. Chiar dacă nu e foarte cunoscut 
marelui public, este o adevărată legendă în lumea informaticii. 

În timp ce-l asculta pe tânărul francez, Emma începu să 
citească notiţa biografică. 


Nicholas Patrick, cunoscut ca Nick Fitch, născut în 9 
martie 1968 la San Francisco, este un informatician şi şef de 
companie american, fondator şi PDG al com paniei Fitch Inc. 


Piratul 

La şaptesprezece ani, ca urmare a unui pariu pus cu un 
prieten, s-a folosit de un computer de la universitatea sa 
pentru a sparge serverele NASA, reputate ca fiind cele mai 
protejate din lume. S-a plimbat minute în şir în reţeaua 
agenţiei guvernamentale fără a sustrage vreun fişier. In zilele 
următoare, poliţia l-a arestat în campusul de la Berkeley. Va 
fi judecat câteva luni mai târziu pentru intruziune ilegală 
într-un sistem informatic. Ţinându-se cont de vârsta lui şi 
absenţa furtului, va beneficia de clemenţa tribunalului care îl 
va condamna la două luni de detenţie într-un centru de 
reeducare, plus un an de probaţiune. 


— Tipul ăsta a avut cam aceeaşi adolescenţă ca tine, remarcă 
Emma. 

— Nici că se putea să-mi faceţi un compliment mai frumos! se 
entuziasma Romuald, zâmbind larg. 

Încântat, luă un temaki; cu anghilă şi îl băgă în gură. 


Restaurantul funcţiona după principiul kaiten: felurile de 
mâncare defilau pe o bandă rulantă care şerpuia prin toată sala, 
invitându-i pe clienţi să se servească direct. Sub clopotele 
transparente, specialităţile erau aranjate în farfuriuţe de culori 
diferite, în funcţie de preţ. 

Emma îşi comandă un ceai şi continuă să citească biografia 
amantului lui Kate. 


Crearea de jocuri video 

La începutul anilor 1990, Nick Fitch a devenit cunoscut creând 
Promised Land, un joc de strategie în timp real cu acţiunea într- 
o lume heroic fantasy. Jucătorul întruchipează un cavaler, Prinţul 
Negru, apărător al Celor Trei Tărâmuri, care luptă pentru a 
respinge atacurile unor creaturi feroce şi a dejuca comploturile 
duşmanilor Regatului. Licenţa jocului este vândută pentru o 
sumă record editorului DigitalSoft. Diferite versiuni vor apărea 
până în 2001. 


Crearea sistemului de operare 

În timpul studenţiei, Nick Fitch a dezvoltat un sistem de 
operare original, Unicorn, şi s-a hotărât să-i publice codul 
sursă pe Internet, oferindu-l astfel la liber şi gratuit. Multe 
comunităţi de dezvoltatori au început atunci să-l utilizeze, să- 
| copieze şi să-l îmbunătăţească. Incet-încet, platforma şi-a 
câştigat o reputaţie de stabilitate şi de fiabilitate, dar 
popularitatea ei a rămas limitată. 


Crearea companiei Fitch Inc. 

Pentru a-şi dezvolta sistemul Unicorn, Nick Fitch şi-a creat 
propria structură, Fitch Inc., o societate care îşi propune să 
facă utilizarea sistemului de operare mai uşoară şi mai 
amuzantă pentru neiniţiaţi. Fitch Inc. a devenit distribuitorul 
exclusiv al Unicorn, comercializând numeroase servicii legate 
de soft, precum asistenţa tehnică, consilierea şi instruirea 
salariaţilor. Unii „unicornieni” i-au reproşat atunci lui Fitch 
că vrea să-şi transforme sistemul de operare într-un produs 
simplu şi standardizat. Această logică mai comercială a dat 
totuşi roade, fiindcă Unicorn a devenit încet-încet un 
software capabil să concureze cu Windows, produsul 
reprezentativ al Microsoft. Deşi este încă puţin utilizat pe 


computerele personale, Unicorn îşi ia partea leului din 
folosirea lui pe serverele companiilor, pe sistemele de 
navigare GPS şi mai ales pe smartphone-uri. 


— Oau, ce bună e tipa asta! exclamă Romuald. 

Emma ridică privirea şi constată că adolescentul îi luase 
laptopul. 

— Aşa, nu te jena! Bagă-ţi nasul în treburile mele! 

— Deci ea este Kate Shapiro? întrebă băiatul întorcând 
ecranul spre ea. Nevasta tipului care vă trimite mesaje din 
viitor? 

— Da, ea este. 

— Parc-ar fi... un înger, zise el fără să-şi ia ochii de la 
fotografia lui Kate. 

Era fotografia aceea mai senzuală, în care apărea cu sânii goi 
şi mâinile încrucişate pe piept. 

Emma se uită la el chiorâş. 

— Bărbaţii... Indiferent de vârstă, sunteţi toţi la fel! E 
îngrozitor! 

Romuald rămăsese cu gura căscată în faţa frumuseţii 
provocatoare a lui Kate. Emma se enervă:, 

— Nu mai saliva atâta, eşti caraghios! In plus, este retuşată! 
Priveşte! îi arătă ea, derulând celelalte imagini. 

— Este adevărat, recunoscu el, dar şi-n astea arată bestial. 
Are o relaţie cu Nick Fitch, nu-i aşa? 

Emma făcu ochii mari. 

— De ce crezi asta? 

— Din cauza tatuajului cu inorogul de pe braţul stâng. 
Animalul ăsta mitic a fost întotdeauna simbolul lui Fitch. Mai 
întâi pentru jocul video pe care l-a creat la optsprezece ani, apoi 
pentru numele sistemului de operare. Este şi logo-ul companiei 
lui. 

— Unicorn, murmură Emma. 

„Inorog în engleză... Perversul ăsta mic are dreptate...” se 
gândi ea, citind mai departe. 


Triumful sistemului Unicorn în companii, instituţii 
publice şi agenţii guvernamentale 

Implantat masiv pe serverele multor companii, sistemul de 
operare Unicorn este utilizat şi de armata americană. In 


foarte scurt timp, Fitch Inc. a devenit un partener privilegiat 
al Departamentului Apărării. Din 2008, sute de smartphone- 
uri şi tablete ale soldaţilor americani au fost dotate cu o 
versiune modificată a sistemului Unicorn. Pentagonul a 
considerat că acest sistem de operare este cel mai securizat 
pentru a permite personalului său să trimită documente 
importante şi confidenţiale de pe un aparat conectat la o 
reţea. 

Sistemul de operare echipează totodată şi dronele de luptă 
ale US Air Force, ca şi sistemul de gestiune al 
distrugătoarelor, navele purtătoare de rachete teleghidate 
ale US Navy. 


Viaţa privată 

Supranumit Prinţul Negru din cauza jocului video şi a ţinutei 
sale constante (blugi negri, pulover pe gât în culori închise şi 
geacă de piele), Nick Fitch este o personalitate enigmatică şi 
controversată. Şeful de companie este un bărbat secretos, 
care nu a mai dat interviuri în presă din 1999 şi care şi-a 
protejat întotdeauna viaţa privată. „Imi convine de minune să 
am un nume cunoscut, dar un chip necunoscut”, explica el 
revistei Wired cu prilejul ultimului interviu. Pasionat de jazz 
şi de muzica contemporană, este cunoscut şi ca posesor al 
unei mari colecţii de picturi suprarealiste pe care le-a adunat 
într-o expoziţie permanentă în UC Berkeley Art Museum. 
Potrivit revistei Forbes, averea lui este estimată astăzi la 
peste 17,5 miliarde de dolari. 


Emma ridică ochii din tabletă şi se frecă. În ce se băgase? Un 
geniu al informaticii devenit miliardar, un imperiu clădit pe 
ultimele tehnologii, armata americană... „Ancheta” ei despre 
Kate era din ce în ce mai complicată. 

„Toate astea au vreun sens?” se întrebă ea, dintr-odată 
descurajată. „Cu ce drept o cercetez pe femeia asta? Ce caut 
aici, în ajunul Crăciunului, închisă într-o cameră de hotel cu un 
adolescent rotofei la fel de pierdut ca mine? Sunt patetică...” 

Observă pentru o clipă gesturile minuţioase ale angajatului 
din spatele barului, care punea orez pe o foaie de nori, apoi îl 


14 Foi din alge folosite la realizarea rulourilor de sushi. (N. tr.) 


garnisea cu surimi!”, avocado şi castravete şi îl rulă în makt®. 
Apoi privirea i se opri asupra lui Romuald. Cu ochii lipiţi de 
ecranul laptopului, băiatul nu se obosea să ridice capul decât 
pentru a apuca farfuriuţele care treceau prin faţa lui: carpaccio 
de scoici Saint-Jacques, sushi cald, temaki cu arici-de-mare, 
pastă de crab regal. 

— Să ştii că nu eşti obligat să mănânci tot meniul 
restaurantului. 

Absorbit de cercetarea lui, băiatul reacţionă abia după câteva 
secunde. 

— la uitaţi-vă la asta! zise el întorcând laptopul spre Emma. E 
foarte ciudat. 

Romuald deschisese o mulţime de ferestre pe ecran: fotografii 
cu faţa lui Kate înainte şi după operaţia estetică. El adnotase 
pozele, însemnându-le cu mai multe linii şi făcând diverse 
măsurători. 

— Ce este ciudat? 

— E totuşi bizar să-ţi faci o operaţie estetică atunci când eşti 
atât de tânără şi frumoasă, nu? 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. Mai ales că modificările sunt 
minime. _ 

— Da şi nu. In fapt, odată refăcută, faţa lui Kate respectă 
toate canoanele frumuseţii. 

— Te referi la proporţii? 

— Da. S-au făcut studii matematice despre „frumuseţea 
perfectă”. Oamenii de ştiinţă au încercat să înţeleagă de ce 
unele chipuri trezesc o atracţie imediată şi au reuşit să 
dovedească că frumuseţea perfectă urmează un algoritm 
matematic. 

— Un algoritm? 

— Un ansamblu de reguli care ţin de simetria feţei şi respectă 
anumite proporţii. 

— De unde ştii asta? 

— Sunt în ultimul an la un liceu cu profil real. Un prof ne-a pus 
să citim un articol din Sciences & Vie pe subiectul ăsta, şi m-a 
impresionat. Dar teoriile astea nu sunt noi, ele reiau nişte 
precepte cunoscute încă de pe vremea lui Leonardo da Vinci. 

— In afară de simetria feţei, care sunt celelalte reguli? 


15 Batoane din carne de peşte fiartă şi tocată. (N. tr.) 
16 Denumire generică pentru rulourile de sushi. (N. tr.) 


— Dacă-mi amintesc bine, la un chip perfect, distanţa dintre 
pupile trebuie să fie un pic mai mică decât jumătate din lăţimea 
totală a feţei. Şi cea dintre ochi şi gură un pic mai mare decât o 
treime din distanţa de la rădăcina părului la bărbie. 

— Aşa se întâmplă aici? 

— Da. Faţa lui Kate se apropie de un soi de „raport optimal de 
perfecţiune”. Aşa se explică atractivitatea ei. Kate era „aproape 
perfectă” şi a devenit „mai mult ca perfectă”. 

Pe Emma, informaţia o bulversă. 

„Mereu atât de multe întrebări, mereu la fel de puţine 
răspunsuri...” 

— După părerea dumneavoastră, de ce a făcut asta? întrebă 
adolescentul luând o farfurie de mango de pe platou. 

— Habar n-am! Ca să placă unui bărbat, ca să aibă mai multă 
încredere în ea... 

El mâncă bucăţile de fruct cu o asemenea viteză, încât fu cât 
pe ce să se înece. Emma se enervă: 

— Da' de ce ţi-e frică, fir-ar să fie? Crezi c-o să vină cineva să- 
ţi fure mâncarea? Ce naiba, nu mai ai şase ani! 

Vexat, băiatul ridică din umeri. 

— Mă duc la toaletă, zise el coborând de pe taburet. 

— Aşa, ţipă mai tare ca să afle tot restaurantul! Nu vrei să 
postezi şi un mesaj pe facebook ca să-ţi anunţi prietenii? 

— N-am prieteni, răspunse el, plecând capul şi îndepărtându- 
se. 

— O să mă faci să plâng, Calimero. Ştii ce? Mă găseşti la barul 
hotelului. Am nevoie de două-trei cocteiluri ca să te mai pot 
suporta. 

Semnă nota de plată, apoi se ridică şi ea, îşi băgă laptopul în 
geantă şi luă geaca tânărului. 


Barul hotelului Four Season semăna cu un vechi club 
englezesc: şemineu mare, panouri din lemn de sequoia, 
canapele din velur, bibliotecă, masă de biliard şi lumină filtrată. 
Fiind Crăciunul, un bol mare de eggnog!! era pus în apropierea 


17 Băutură asemănătoare cu lichiorul de ouă, preparată din lapte, zahăr, ouă, 
smântână şi rom. (N. a.) 


barului. Emma se prăbuşi într-un fotoliu Chesterfield şi îşi 
comandă un cocteil caipiroska. 

In sinea ei, era mulţumită de sosirea neaşteptată a lui 
Romuald. Era un băiat deştept, plin de idei. Putea să-i fie de un 
real ajutor dacă îi canaliza inteligenţa. 

Cum se arătase hotărât să se implice în ancheta ei, Emma 
lăsase amorul propriu deoparte şi îi povestise tot, de când se 
îndrăgostise de Matthew prin intermediul e-mailurilor pe care şi 
le scriseseră până la „percheziţia” făcută în acea dimineaţă în 
casa familiei Shapiro, fără a uita episodul cazinoului şi 
descoperirea infidelităţii lui Kate. Nu îi ascunsese nimic, nici 
măcar episodul „sinuciderii” ei, nici descoperirea genţii sport 
ascunse în tavanul fals şi burduşite cu nu mai puţin de jumătate 
de milion de dolari. 

Emma profită de absenţa adolescentului pentru a-i scotoci 
prin buzunarele gecii. Printre batoane de ciocolată, descoperi 
mai multe lucruri interesante. Mai întâi, un bilet de tren dus- 
întors New York - Scarsdale, o suburbie luxoasă a 
Manhattanului. Biletul fusese compostat cu o zi înainte. Dus la 
ora 10:04, întors la 13:14, aproape imediat. Pe un bileţel, găsi 
numele şi adresa lui Michelle Berkovic, directoarea generală a 
restaurantului Imperator. Aceasta locuia în Scarsdale împreună 
cu soţul ei, un bancher de pe Wall Street, şi cei doi copii. 
Berkovic era o tipă cam arogantă, care fusese numită manager 
la Imperator după plecarea lui Jonathan Lempereur. Dar ce 
Dumnezeu căuta Romuald într-o duminică la familia Berkovic? 

Alt lucru uimitor era un bilet de avion spre Paris, aeroportul 
Charles de Gaule. Data călătoriei era... astăzi. Emma închise 
ochii pentru a se gândi. Asta explica de ce adolescentul venise 
la Boston atât de repede cu toate lucrurile. Avea bagajele făcute 
deja pentru că se pregătea să se întoarcă în Franţa, dar probabil 
că îşi anulase călătoria atunci când ea îl sunase pentru a 
dezactiva sistemul de alarmă din casa familiei Shapiro. Nu ştia 
cum să interpreteze acel gest, aşa că se grăbi să pună toate 
documentele la loc în buzunarele gecii. 

| se aduse cocteilul şi îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură. 
Amestecul de vodcă şi lămâie o arse plăcut pe esofag. Tocmai 
voia să-şi mai comande unul, când îl văzu pe Romuald intrând în 
bar. 


Îi făcu semn, dar el nici măcar n-o observă. Cu capul în nori şi 
ochii plecaţi, îşi butona telefonul mobil. 

„Ce generaţie! In permanenţă cu ochii pe ecranul telefonului 
sau al tabletei, de parc-ar fi o prelungire a corpului lor. Dar ce, 
eu sunt mai brează?” 

Romuald se ciocni de un chelner, bâigui nişte scuze şi o zări în 
sfârşit pe Emma. 

— Pot să gust şi eu din cocteilul ăsta? întrebă băiatul, 
aşezându-se în faţa ei. 

— Nu, tu eşti copil şi copiii nu beau alcool. la-ţi o limonadă 
sau un lapte cald! 

— Un copil? Pf! Sunt sigur că toată lumea ne ia drept un 
cuplu. 

— Poate în visele tale. 

El redeveni serios. 

— Bun, m-am gândit. Ceea ce ne lipseşte este o sursă sigură 
privind tinereţea lui Kate. Aici se află cheia misterului: nu poţi 
înţelege oamenii decât cunoscându-le trecutul. Este o regulă 
care nu are excepţie, declară el, solemn. 

— Parc-ai fi psihiatra mea, zise Emma. Dar hai, continuă, 
vreau să văd unde ajungi! 

— Pun pariu că idila ei cu Nick Fitch nu data de azi, de ieri. Ba 
chiar sunt sigur că el i-a făcut fotografia asta, zise el arătându-i 
fotografia alb-negru sexy pe care o transferase pe smartphone- 
ul său, cea în care Kate avea tatuajul cu inorog. 

— Este posibil, admise Emma. 

— Ar trebui s-o căutăm pe fosta colegă a lui Kate şi s-o 
tragem de limbă. 

— Ce fostă colegă? 

— Dacă vă amintiţi, printre cele trei întrebări puse pentru 
dezactivarea alarmei era una cu privire la numele celei mai 
bune prietene din timpul studenţiei. 

— Exact, zise ea suflecându-şi mâneca pentru a reciti 
răspunsurile pe care şi le notase pe antebraţ. 

— Drăguţ carneţelul, aveam şi eu unul la fel pe la opt ani. 

— Mai taci, băgăciosule! bombăni Emma. Femeia se numeşte 
Joyce Wilkinson. Dar o să ne ia ore întregi până o s-o găsim, în 
plus, o fi măritată astăzi şi... 

— O să ne ia trei minute, îi tăie vorba Romuald. 


Băiatul intră pe site-ul universităţii Berkeley, dar accesul la 
datele foştilor studenţi era protejat. 

— Nu poţi să-l piratezi? 

— Nu cât ai pocni din degete, dar o s-o fac pe calea clasică. 

Adolescentul tastă simplu „Joyce Wilkinson + MD!*” pe un 
motor de căutare care îi oferi aproape instantaneu informaţia 
cerută. 

— Există o Joyce Wilkinson profesor de neurologie, 
posesoarea unei diplome de doctorat obţinute la Universitatea 
Stanford. A studiat medicina la Berkeley între 1993 şi 1998. 

— Ea este, mai mult ca sigur! 

— Este specialistă în maladia Alzheimer, adăugă el. Şi cireaşă 
de pe tort: lucrează la Brain and Memory Institute, un organism 
care ţine de MIT”, specializat în cercetarea maladiilor cerebrale. 

Emma îşi muşcă buza de bucurie. Era prea frumos ca să fie 
adevărat: MIT avea sediul la Cambridge, la doar câţiva zeci de 
kilometri de Boston. 

— Joyce a fost la facultate cu Kate, era cea mai bună prietenă 
a ei, poate chiar colega ei de cameră. Trebuie să mergeţi să 
vorbiţi cu ea! 

— Asta şi vreau, dar de ce mi-ar răspunde la întrebări? 

— Trebuie s-o speriaţi! Oamenii vorbesc cu poliţia. 

— În caz că n-ai remarcat sunt somelier, nu poliţist. 

— Pot să vă fac o legitimaţie de poliţist mai ceva ca una 
originală. 

Emma dădu din cap. 

— Suntem în 23 decembrie. Joyce este cu siguranţă în 
vacanţă. 

— Există un singur mod de a afla, zise adolescentul tranşant. 

Intră pe site-ul Brain and Memory Institute şi află numărul de 
contact de la secretariat. 

— E rândul dumneavoastră, zise el întinzându-i aparatul 
Emmei. 

— Brain and Memory Institute, cu ce vă pot ajuta? O întrebă 
secretara. 

Emma îşi drese vocea. 

— Bună ziua, aş putea vorbi cu doamna doctor Wilkinson? 


18 Doctor în Medicină. (N. a.) 
19 Abreviere de la Massachusetts Institute of Technology, Institutul Tehnologic 
(al statului) Massachusetts. (N. tr.) 


— Cine o caută? 

— Aăă... Mama ei, răspunse ea, luată pe nepregătite. 

— Nu închideţi, vă fac legătura! 

Emma închise imediat. 

— Cel puţin ştim că este la serviciu, zise ea, ridicând mâna 
pentru a cere nota de plată de la bar. 

Apoi îl întrebă pe Romuald: 

— Ai vorbit serios cu legitimaţia de poliţist? 

El dădu din cap. 

— Au imprimante color de bună calitate la Business Center. 
Ne întâlnim acolo peste cinci minute! 

În timp ce el se făcea nevăzut, Emma îşi consultă e-mailul. 
Matthew tot nu îi răspunsese la mesaj. Era ciudat. Aşteptând 
nota de plată, se gândi din nou la toate evenimentele care îi 
dăduseră viaţa peste cap în ultimele zile. 

„Cum am putut să mă las prinsă în acest vârtej?” 

Semnă bonul de confirmare a plăţii pe care i-l întindea 
chelnerul, apoi se duse după Romuald. 


* 


Situat lângă recepţie, Business Center era un spaţiu mare, 
amenajat cu fotolii şi compartimente închise, echipate cu 
computere, imprimante şi faxuri. Emma îl descoperi pe Romuald 
lucrând într-unul dintre compartimente. 

— Zâmbiţi! îi ceru el, îndreptând spre ea obiectivul aparatului 
foto integrat în telefon. Am nevoie de o fotografie tip. Ce 
preferaţi, o legitimaţie de FBI sau una de poliţie? 

— De poliţie, este mai credibilă. 

— În orice caz, va trebui să vă schimbaţi hainele. Nu prea 
arătaţi a polițistă îmbrăcată aşa. 

Emma se aşeză alături de el şi, privindu-l cum lucrează, îi 
împărtăşi îndoielile ei. 

— Poate că suntem pe o pistă greşită. Poate că această Kate 
n-a făcut nimic rău. 

— Glumiţi? Cineva care ascunde jumătate de milion de dolari 
într-un plafon fals a făcut cu siguranţă ceva rău! Va trebui să 
aflăm de unde vin banii ăştia şi mai ales ce are de gând să facă 
cu ei. 

— Ce propui? 


— Am o idee, dar am nevoie de nişte materiale. 

Emma hotărî să aibă încredere în calculatorist şi îi întinse 
cardul ei de credit. 

— Bine, cumpără ce vrei. Scoate şi bani lichizi, dacă e nevoie! 

Apoi îşi ridică din nou mâneca de la cămaşă ca să citească ce 
scrisese pe antebraţ. 

— Ah, da, mai e ceva despre care aş vrea să te informezi! 
Kate ţine un blog care se numeşte T7ribu/ațiile unei bostoniene. 
Pe site sunt prezentate restaurante sau magazine bune. Aruncă- 
ţi un ochi! Ceva mi se pare bizar. 

— Bine, o să mă uit, promise el, notând adresa. 

Apoi printă legitimaţia de poliţie falsă pe hârtie cartonată şi o 
decupă cu grijă. 

— Poftiţi, locotenente! zise el cu mândrie întinzându-i 
preţiosul „Sesam, deschide-te!”. 

Ea dădu din cap, constatând ce treabă bună făcuse băiatul, 
apoi puse legitimatia în portofel. 

— Ţinem legătura, bine? Nu faci tâmpenii şi mă suni dacă ai 
vreo problemă! 

— Capito, răspunse el făcându-i cu ochiul şi fluturând 
telefonul mobil. 


Pe Boylston Street zăpada continua să cadă în ritm susţinut, 
îngreunând circulaţia. Dar bostonienii erau hotărâți să nu se dea 
bătuţi în faţa naturii. înarmaţi cu lopeţi, paznicii curăţau intrările 
în imobile, în timp ce angajaţii municipalităţii aruncau cu sare pe 
şosele şi fluidizau traficul. 

În apropiere de Four Seasons era un centru comercial. Emma 
intră pentru nişte cumpărături rapide: o pereche de blugi, nişte 
ghete, un pulover pe gât din caşmir şi o geacă de piele. 

În cabina de probă, se privi, întrebându-se dacă e credibilă. 

— Locotenent Emma Lovenstein, poliţia din Boston! zise ea, 
prezentându-şi legitimaţia în oglindă. 


17 
Stăpânul monitoarelor 
„Libertatea noastră se clădeşte 
pe ceea ce semenii nu ştiu despre noi.” 
Aleksandr Soljeniţân 


Boston, 2010 

Ora 19:15 

Fulgii de zăpadă se aşezau pe lentilele ochelarilor lui 
Romuald. 

Adolescentul şi-i scoase şi şterse lentilele cu mâneca 
puloverului. Apoi şi-i puse la loc pe nas şi constată că vede doar 
cu puţin mai clar. Cu sau fără ochelari, lumea îi apărea mereu 
înceţoşată, obscură, complicată. 

„Povestea vieţii mele...” 

Işi propusese să acţioneze metodic măcar o dată. Venind de 
la aeroport, reperase un magazin mare de electronice, o uriaşă 
clădire transparentă situată pe Boylston Street. Acolo trebuia să 
meargă. Trotuarul ameninţa să se transforme în patinoar. 

Băiatul alunecă de mai multe ori şi se salvă în ultimul 
moment, agăţându-se prima dată de un felinar, apoi de un 
panou de semnalizare. In cele din urmă, ajunse în faţa imensei 
faţade de sticlă care se înălța pe trei niveluri. Cu două zile 
înainte de Crăciun, magazinul era deschis până la miezul nopţii. 
Locul semăna cu un furnicar. Romuald fu cât pe ce să renunţe 
văzând mulţimea compactă care se îmbulzea. Ca de fiecare 
dată când se găsea într-o asemenea situaţie, simţi un violent 
acces de angoasă. Inima îi bătea cu putere în piept şi îl treceau 
sudori reci. Cuprins de ameţeală, încercă să iasă din acea mare 
de oameni, luând-o pe scara din plexiglas, punct nevralgic al 
magazinului, care lega cele trei etaje. 

Ajungând mai sus, respiră un pic mai bine şi reuşi încet-încet 
să se liniştească. Se aşeză la o coadă şi aşteptă minute în şir ca 
un vânzător să se ocupe de el. Odată contactul stabilit, 
adolescentul reuşi să se arate convingător: nu numai că ştia ce 
vrea, dar beneficia şi de un credit aproape nelimitat. Alese 
aşadar computerul cel mai puternic, cumpără mai multe 
monitoare şi numeroase periferice, cabluri şi prelungitoare. Tot 
ce visase mereu. Văzând suma uriaşă a comenzii şi proximitatea 


hotelului vânzătorul acceptă să-i livreze toate cumpărăturile 
într-o oră. 

Mândru că-şi dusese la bun sfârşit prima parte a misiunii, 
Romuald se întoarse pe jos la Four Seasons. Ajuns în 
apartament, sună la room service, comandă un burger Rossini 
cu trufe, o felie de tort de cacao cu cremă de frişcă şi cireşe şi o 
Cola light, ca să fie cu conştiinţa împăcată. 

După livrarea produselor electronice, îşi conecta ipod-ul la 
boxe, programă un playlist adecvat (Led Zeppelin, Blue Oyster 
Cult, Weezer) şi petrecu toată seara configurându-şi aparatele. 

Acolo, în căldura camerei, protejat de băzâitul uşor al 
aparatelor, se simţea în elementul lui. li plăceau calculatoarele, 
gadgeturile, mâncarea şi escapadele lungi şi solitare pe care şi 
le oferea citind cărţi de science-fiction sau de fantasy. 
Bineînţeles, adeseori se simţea singur. Foarte singur. Tristeţea îl 
copleşea brusc, ca un val venit de departe, sufocându-l şi 
făcându-l aproape să plângă. 

Nicăieri nu se simţea în largul său, niciodată nu-şi găsea locul. 
Părinţii săi şi psihoterapeuta care îl trata îi tot repetau că trebuie 
să „relaţioneze cu ceilalţi”, „să practice un sport”, „să-şi facă 
prieteni şi prietene”. Uneori, ca să le facă pe plac, consimţea să 
facă nişte eforturi care nu dădeau niciodată roade. Nu avea 
deloc încredere în oameni, în privirea lor, în judecata lor, se 
temea de răul pe care erau în stare să i-l facă. Aşa că aştepta 
până trăgeau în el cu câteva săgeți şi se întorcea să se ascundă 
în carapacea pe care şi-o făurise încă din copilărie. 

După ce reuşi să pună la punct instalaţia, termină sticla de 
Cola. Era în acelaşi timp încântat şi bulversat de situaţie. Ce 
căuta el acolo, la Boston, la şase mii de kilometri de casă, în 
apartamentul unui hotel de lux, cu o femeie pe care abia dacă o 
cunoştea şi care pretindea că primeşte e-mailuri din viitor? 

Pur şi simplu se lăsase condus de instinct. Văzuse în Emma un 
fel de soră mai mare, poate la fel de pierdută şi de singură ca el. 
Bănuia că, dincolo de înţepăturile ei, are un suflet bun. Şi mai 
ales simţea că este în pragul unei despărţiri şi, pentru prima 
oară în viaţa lui, avea senzaţia că poate să fie util cuiva. Chiar 
dacă era singurul care o ştia, simţea că are în el o forţă şi o 
inteligenţă ce nu aşteptau decât să se exprime. 

Acum, degetele îi alergau pe tastatură ca nişte infanterişti 
care luau cu asalt cetatea inamică. La New York, îl văzuse pe 


prietenul său Jarod spărgând codul primului nivel al Domain 
Awareness System, sistemul de supraveghere globală al 
oraşului, care urmărea în timp real camerele de înregistrare 
video din Manhattan. Reţinuse câteva operaţiuni. Suficient 
pentru a ataca propria ţintă: sistemul informatic al 
Massachusetts General Hospital. 

Nu era deloc uşor, dar în cele din urmă reuşi să preia controlul 
Intranetului şi al tuturor camerelor de supraveghere din spital. 
Îşi continuă acţiunea de piratare obţinând autorizaţiile de acces 
la fişele medicale ale pacienţilor, precum şi la dosarele 
profesionale şi la programul de lucru al tuturor angajaţilor. 

Îl verifică în mod mecanic pe cel al lui Kate. Doctorita chirurg 
îşi terminase ziua de lucru, iar următoarea tură începea a doua 
zi la ora 8.00 - dimineaţa în clădirea principală din Heart Center, 
iar după-amiaza şi seara la Children's Hospital din Jamaica Plain, 
în suburbia din sud-vestul Bostonului. 

Romuald se strădui să-şi amintească ceea ce îi povestise 
Emma: Kate fusese lovită de tirul care livra faină când ieşea din 
parcarea spitalului de copii. Urmând acelaşi „mod de operare”, 
nu-i trebui decât un sfert de oră pentru a pirata sistemul 
informatic al antenei instituţiei. Petrecu aproape o oră 
plimbându-se din cameră în cameră pentru „a lua în stăpânire” 
locul, apoi îşi aminti că Emma îi ceruse să se uite pe blogul lui 
Kate. 

Intră aşadar pe T7ribulațiile unei bostoniene. Era vorba de un 
blog de amator, un soi de catalog al celor mai interesante 
atracţii din Boston recomandate de doctoriţa chirurg, în principal 
restaurante, cafenele sau magazine, fiecare articol fiind ilustrat 
cu mai multe fotografii. Romuald petrecu o jumătate de oră 
parcurgând articolele în ordinea publicării lor. În timpul lecturii, 
ceva îl frapă: tonul relatărilor varia foarte mult. Unele erau 
foarte elaborate, altele redactate într-un stil mult mai relaxat şi 
pline de greşeli de ortografie. Era greu de crezut că aceeaşi 
persoană scrisese toate textele. Pe de altă parte, cum reuşea 
Kate - care nu trăia decât pentru munca ei - să-şi mai facă timp 
pentru atâtea ieşiri în oraş? 

Aprofundându-şi cercetările, adolescentul descoperi că textele 
de pe site nu erau în realitate decât preluări „copy/paste” de pe 
alte bloguri. În mod evident, Kate se mulţumise să copieze 
articolele altor autori. 


„Dar cu ce scop?” 

Nu avea nicio idee. Mai consacră câteva minute comentariilor 
de pe blog. Acesta nu era foarte frecventat, chiar dacă un 
oarecare „Jonas21”, vizitator asiduu al site-ului, lăsa câte-un 
scurt comentariu la fiecare articol: „Interesant, ne-ar plăcea să 
ştim mai multe”, „Cunoşteam deja locul ăsta”, „Restaurant 
neinteresant”, „Am mâncat bine, bravo pentru sfaturi!”. 

Romuald îşi înăbuşi un căscat. Totul devenea prea complicat 
pentru el. Pentru orice eventualitate, îi trimise lui Jarod, 
prietenul lui informatician, linkul blogului însoţit de o mică notă 
în care îi cerea să verifice dacă nu găseşte nimic ciudat pe site. 
Îi spuse că e urgent şi îi promise suma de o mie de dolari pentru 
osteneala lui. 


Era trecut de ora unu dimineaţa când adormi în faţa 
monitoarelor. 


18 
Locotenentul Lovenstein 
„Femeia este ca un pliculeţ de ceai, 
nu ştii niciodată cât de tare este 
până nu îl bagi în apă fierbinte.” 
Eleanor Roosvelt 


Boston, 2010 

Cu structura ei de elice dublă care strălucea în noapte, 
imobilul de sticlă al Brain and Memory Institute semăna cu o 
uriaşă moleculă de ADN. 

Uşile vitrate ale clădirii se deschiseră cu o zvâcnire puternică. 
Sigură pe ea, Emma înaintă spre recepţie. 

— Locotenent Lovenstein, poliţia din Boston! anunţă ea 
scoţându-şi legitimaţia. 

— Cu ce pot să v-ajut, locotenente? 

Emma ceru o întrevedere cu Joyce Wilkinson. 

— O s-o anunţ pe doamna profesor, răspunse recepţionera, 
ridicând receptorul. Aşteptaţi un moment! 

Cuprinsă de o uşoară nervozitate, Emma îşi trase în jos 
fermoarul de la geacă şi făcu câţiva paşi pe holul cu pereţi 
opalescenţi şi lăptoşi, care îţi dădeau senzaţia că ai intrat într-o 
navă spaţială. De o parte şi de alta, nişte panouri luminoase 
ilustrau istoria recentă a institutului dedicat în întregime 
studiului celui mai misterios şi fascinant organ dintre câte 
există, creierul uman. 

Scopul institutului de neuroştiinţă era clar: să-i strângă 
laolaltă pe cei mai mari cercetători din lume pentru a se putea 
face progrese în cunoaşterea maladiilor sistemului nervos - 
Alzheimer, schizofrenie, boala Parkinson. 

— Locotenente, dacă vreţi să mă urmaţi... 

Emma o urmă pe recepţioneră. 

Un ascensor silențios în formă de capsulă vitrată le duse până 
la ultimul etaj al turnului. La capătul unui culoar cu pereţi de 
sticlă se afla un spaţiu în întregime transparent: locul de muncă 
al lui Joyce Wilkinson. 

Când Emma deschise uşa biroului ei, cercetătoarea îşi ridică 
privirea din laptop. 

— Intraţi, locotenente! Vă rog, zise Joyce, arătând cu mâna 
scaunul din faţa ei. 


Aşa cum dădeau de înţeles şi fotografiile, Joyce Wilkinson era 
de origine indiană. Avea pielea mată, părul negru tuns scurt şi 
privirea limpede şi veselă. 

Emma îi arătă legitimaţia fără să clipească. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi acordat câteva minute din timpul 
dumneavoastră, doamnă profesor! 

Joyce dădu din cap. Pe sub halatul descheiat, era îmbrăcată 
simplu, cu o pereche de pantaloni kaki şi un pulover tricotat cu 
ochiuri mari care îi dădea un aer aproape copilăresc. Faţa ei 
rotundă şi tinerească trezea simpatie. 

Înainte de a se aşeza, Emma aruncă o privire prin încăpere. 
Pereţii erau tapetaţi cu ecrane plate pe care erau afişate zeci de 
secţiuni de creiere umane. 

— Zici că-s tablouri de Andy Warhol, remarcă ea, referindu-se 
la culorile vii ale indicatorilor de activitate cerebrală care făceau 
imaginile „vii”, aproape vesele. 

Joyce explică: 

— E vorba de un studiu medical realizat în America de Sud pe 
câteva mii de persoane care fac parte dintr-o familie lărgită ai 
cărei membri au o predispoziţie ereditară de a dezvolta maladia 
Alzheimer. 

— Şi care sunt concluziile? 

— Studiul arată că semnele precursoare ale maladiei apar cu 
mai bine de douăzeci de ani înainte de primele simptome. 

Emma se apropie foarte mult de una dintre imagini. Se gândi 
la tatăl ei, aflat în faza terminală a bolii, internat într-un spital 
din New Hampshire. Ca un ecou la gândurile ei, Joyce îi 
mărturisi: 

— Tatăl meu adoptiv a dezvoltat o formă precoce a maladiei. 
Asta mi-a distrus copilăria, dar mi-a determinat şi vocaţia. 

„Poliţista” continuă discuţia: 

— Creierul... Totul se petrece aici înăuntru, nu-i aşa? zise ea 
arătând spre propriul cap. Semnale electrice, conexiuni între 
grupe de neuroni. 

— Da, răspunse Joyce zâmbind. Creierul ne guvernează 
deciziile şi ne determină comportamentul şi judecăţile. El ne 
face să devenim conştienţi de anturajul nostru şi de noi înşine şi 
ne dictează chiar modul în care ne îndrăgostim! 

Avea o voce caldă, uşor răguşită. Un farmec aparte. 


— Este un subiect pasionant, dar nu pentru asta aţi venit la 
mine, nu-i aşa, locotenente? 

— Într-adevăr. Sunt aici pentru că departamentul nostru 
desfăşoară în momentul de faţă o investigaţie în care apare şi 
numele lui Kate Shapiro. 

Joyce se arătă foarte surprinsă. 

— Kate? Ce-a făcut? 

— Fără îndoială, nimic grav, o asigură Emma. Nu Kate este 
persoana principală vizată de ancheta noastră. Deocamdată, nu 
vă pot spune mai mult, dar vă mulţumesc pentru colaborare. 

— Cum pot să vă ajut? 

— Răspunzând la câteva întrebări. Când aţi întâlnit-o pe Kate 
prima oară? 

— Ei bine, era în... în 1993, zise ea, socotind pe degete. 

Eram amândouă studente în primul an la JMP. 

— JMP? 

— Joint Medical Program al Universității din Berkeley. E vorba 
de un curs medical de cinci ani, unul dintre cele mai selective 
din ţară. Trei ani de master în ştiinţe la universitate, urmaţi de 
doi ani de stagiu în diferite spitale din California. 

— La universitate eraţi cea mai bună prietenă a ei, nu-i aşa? 

Joyce miji ochii în tăcere, lăsând amintirile din trecut să 
reînvie. 

— Da, asta-i sigur. Am împărţit aceeaşi cameră timp de trei 
ani la Berkeley, apoi am închiriat un mic apartament în San 
Francisco vreme de doi ani. După aceea, ne-am mutat la 
Baltimore pentru a ne începe rezidenţiatul. 

— Cum era Kate pe vremea aceea? 

Doctoriţa neurolog ridică din umeri. 

— La fel ca astăzi cred: frumoasă, ambițioasă, inteligentă, cu 
o voinţă de fier. Într-adevăr foarte dotată. N-am văzut niciodată 
pe nimeni în stare să muncească atât de repede şi atât de mult 
timp. Îmi amintesc că dormea foarte puţin şi avea o capacitate 
de concentrare incredibilă. Era fără îndoială cea mai bună 
studentă din promoţia noastră. 

— De unde venea? 

— De la un mic liceu catolic din Maine, i-am uitat numele. 
Înainte de Kate, nimeni din instituţia aceea nu mai fusese admis 
la JMP. Îmi amintesc că scorul ei la testul de admitere fusese cel 


mai ridicat de la instituirea examenului. Şi pun pariu că nimeni 
nu l-a bătut nici până azi. 

— Cum v-aţi împrietenit? 

Joyce depărta mâinile. 

— Cred că boala părinţilor noştri ne-a apropiat. Kate îşi 
pierduse mama ca urmare a unei scleroze în plăci. Eram 
amândouă hotărâte să ne consacram viaţa luptei împotriva 
maladiilor neurodegenerative. 

Emma se încruntă. 

— Asta aţi făcut dumneavoastră, dar nu şi Kate. Ea a devenit 
chirurg cardiac. 

— Da, şi-a schimbat brusc drumul în 1999, la mijlocul celui de- 
al doilea an de la Baltimore. 

— Vreţi să spuneţi că şi-a întrerupt rezidenţiatul de neurologie 
în al doilea an pentru a se reorienta spre chirurgie? 

— Exact. Intrucât era o studentă foarte bună, cei de la John 
Hopkins? au acceptat s-o transfere în cursul anului pentru a-şi 
începe rezidenţiatul de chirurgie. 

— Care a fost motivul acestei schimbări? 

— Nici astăzi n-aş fi în stare să vi-l spun. De altfel, începând 
de la acea dată, drumurile noastre au luat-o în direcţii diferite şi 
relaţiile noastre s-au răcit. 

Emma insistă. 

— Gândiţi-vă, chiar nu vă puteţi da seama ce anume a putut 
declanşa această decizie? 

— S-a întâmplat în urmă cu mai bine de zece ani. N-aveam 
pe-atunci decât douăzeci şi patru de ani. Şi apoi, în medicină, se 
întâmplă destul de des ca studenţii să-şi schimbe opţiunea pe 
parcurs. 

— Totuşi, în cazul acesta era vorba de un angajament pe 
viaţă. Spuneaţi că şi Kate era hotărâtă să facă o carieră în 
neurologie. 

— Ştiu. In mod clar, ceva important s-a petrecut în viaţa ei în 
anul acela, dar n-aş putea să vă spun ce anume. 

Emma luă un stilou de pe birou şi notă data „1999” pe 
antebraţ, urmată de întrebarea: „Ce eveniment în viaţa lui 
Kate?” 

— Vreţi o foaie de hârtie, locotenente? 

Emma refuză propunerea şi îşi continuă „interogatoriul”: 


2 Spital universitar din Maryland. (N. a.) 


— Kate ieşea cu vreun tip pe vremea aia? 

— Ea avea un soi de frumuseţe magnetică, fiind foarte 
curtată. Mai prozaic spus, toţi tipii visau s-o bage în patul lor. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare, insistă Emma. Cu cine se 
întâlnea? 

jJenată, Joyce încerca după toate aparențele să protejeze 
intimitatea fostei prietene. 

— Asta ţine de viaţa ei privată, nu? 

Pentru a-i înlătura scrupulele, Emma puse întrebarea într-un 
mod mai precis: 

— Era iubita lui Nick Fitch, nu-i aşa? 

Joyce lăsă să-i scape un discret oftat de uşurare. Mulțumită că 
nu-i trădase secretul lui Kate, admise: 

— Este adevărat, Nick era marea iubire a lui Kate. 

— De când a devenit iubita lui? întrebă Emma, profitând de 
acea mărturisire. 

— De pe la nouăsprezece ani. Eram în anul al doilea la 
Berkeley, când Fitch a venit să susţină o conferinţă în campus. 
Kate îl ştia dinainte. Aşa că, după seminar, s-a dus să stea de 
vorbă cu el. Povestea lor de dragoste a început în 1994. Fitch 
era deja o legendă pe atunci. Avea probabil vreo douăzeci şi 
cinci, douăzeci şi şase de ani şi câştigase mulţi bani în industria 
jocurilor video. Pe vremea aceea, Unicorn era cel mai cunoscut 
software la liber, numele lui era deja pe toate buzele. 

— Cine mai ştia de relaţia lor? 

— Foarte puţină lume. Chiar nimeni, după părerea mea, în 
afară de mine şi de mama lui Nick. Fitch a fost întotdeauna 
foarte discret în privinţa vieţii lui personale. De-a dreptul 
paranoic. Nu veţi găsi nicio fotografie şi niciun film în care să 
apară împreună. Nick a avut grijă de asta. 

— De unde i se trage această paranoia? 

— N-am nici cea mai vagă idee. În orice caz, e vorba deo 
obsesie în toată regula. 

Emma căzu pe gânduri. Acea paranoia nu prea se potrivea cu 
filmul pe care îl înregistrase chiar în acea dimineaţă pe telefonul 
ei. De ce Kate şi Nick se întâlniseră într-un pub unde oricine 
putea să-i vadă? 

— Cât timp a durat relaţia lor? 


— Mai mulţi ani, dar era o relaţie cu suişuri şi coborâşuri. 
Ceva de genul: „Fugi încolo, vino-ncoace; şezi binişor, nu-mi da 
pace.” Inţelegeţi? 

— Foarte bine, din păcate, oftă Emma. 

Joyce zâmbi şi continuă: 

— Din câte îmi povestea ea, Kate suferea mult din cauza 
nestatorniciei lui Nick. Într-o zi, putea să se arate foarte 
îndrăgostit, dar a doua zi redevenea distant. S-au despărţit de 
mai multe ori, dar în cele din urmă se împăcau mereu. Ea ÎI 
iubea nebuneşte şi ar fi făcut orice pentru el, inclusiv acea 
stupidă operaţie estetică. 

Emma simţi o furnicătură în stomac. Avusese dreptate. 

— În ce an se întâmpla asta? 

Joyce socoti din nou pe degete. 

— În vara anului 1998, la sfârşitul primului an de rezidenţiat, 
deci cu câteva luni înainte de a-şi schimba specialitatea. 

— Credeţi că a făcut acea operaţie ca să-i facă pe plac lui 
Fitch? i 

— Da, mi se pare evident. In perioada aceea, Kate nu 
înţelegea de ce Nick o respingea. Nu mai avea încredere în ea. 
Operația a fost un gest disperat. 

Emma schimbă subiectul. 

— Până când s-au întâlnit Kate şi Nick? 

Joyce clătină din cap. 

— Nu ştiu nimic exact. Aşa cum v-am spus, după ce Kate şi-a 
schimbat specializarea, nu ne-am mai văzut. Ne mai trimiteam 
câte un e-mail din când în când, dar se terminase cu 
confidenţele. După Baltimore, s-a întors la San Francisco pentru 
a-şi termina rezidenţiatul, apoi a urmat un curs de chirurgie 
cardiacă la New York. Acum cinci ani şi-a încheiat specializarea 
cu un stagiu de practică într-o clinică de transplant cardiac la 
Boston şi imediat a reuşit să obţină un post la MGH. 

Emma nu lăsă să-i scape momentul. 

— Aşadar, aţi ajuns amândouă în acelaşi oraş şi în acelaşi 
timp? 

— Aproximativ. Eu am venit la Brain Institute acum trei ani şi 
jumătate. 

— Cred că atunci când aţi venit aici aţi încercat să vă revedeţi 
prietena... 


Uşor stânjenită, Joyce aşteptă câteva secunde până să 
răspundă. 

— Da, am contactat-o şi am băut un pahar într-un bar din 
Back Bay. Era la câteva luni după ce născuse. Mi-a zis că e 
foarte fericită, foarte mulţumită de viaţa ei de familie şi foarte 
îndrăgostită de soţul ei, un profesor de filosofie de la Harvard. 

— Aţi crezut-o? 

— N-aveam niciun motiv să n-o fac. 

— Aţi mai vorbit de Nick? 

— Nu, nu era momentul potrivit. Era căsătorită şi tocmai 
născuse. Nu voiam să răscolesc trecutul. 

— Aţi mai văzut-o după aceea? 

— l-am propus, dar nu mi-a răspuns niciodată la e-mailuri sau 
la telefon. La un moment dat am renunţat. 

Joyce scoase un oftat, şi în încăpere se lăsă din nou tăcerea. 
Emma întoarse capul spre fereastră. Mijind ochii, distinse râul, 
negru şi tenebros, curgând la vale. 

— Bine, vă mulţumesc pentru cooperare, zise ea ridicându-se. 

Joyce se ridică şi ea. 

— Vă conduc, locotenente! 

Emma o urmă pe cercetătoare pe culoar, apoi în ascensor. 

— Chiar nu puteţi să-mi spuneţi ce acuzaţii i se aduc lui Kate? 
insistă Joyce, apăsând pe buton pentru a merge la parter. 

— Este încă prea devreme, îmi pare rău. O să vă cer totodată 
să nu vorbiţi cu nimeni despre întâlnirea noastră. 

— Cum doriţi. Sper sincer că nu s-a întâmplat nimic grav, dar, 
orice ar fi făcut Kate, trebuie să înţelegeţi bine un lucru: atunci 
când se angajează la ceva, o face cu inteligenţă şi determinare. 
Şi merge până la capăt. N-are decât un singur defect, un singur 
punct slab. 

— lubirea? 

— Fără nicio îndoială. Kate zicea chiar ea că, atunci când e 
îndrăgostită, simte că i se trezeşte sufletul de rusoaică şi că e în 
stare de cele mai mari nebunii. Credeţi-mă, nu era o glumă! 

După ce ajunsese în holul institutului, Joyce îi întinse 
„poliţistei” cartea ei de vizită. 

— Dacă mai aveţi nevoie şi de alte informaţii, nu ezitaţi să mă 
contactaţi, locotenente! 

— Mulţumesc. O ultimă întrebare! Kate ar fi fost capabilă să 
facă ceva pentru a se răzbuna pe Nick? 


Joyce deschise braţele într-un gest de neputinţă. Cele două 
femei continuară să discute încă o jumătate de oră în lumina 
lăptoasă din Brain Institute. 

În cele din urmă, Emma ieşi afară în noapte. Era târziu. Nu 
mai ningea, dar un ger năprasnic încremenea campusul. 

Nu se vedea niciun taxi la orizont. Merse până la staţia 
Kendall/MIT şi se întoarse cu metroul la Boston. 

Intrând în camera ei de hotel, îl găsi pe Romuald adormit în 
faţa zidului său de monitoare, cu capul pe braţele încrucişate. 

Intrigată, se uită la calculatoarele instalate, făcând ochii mari. 
Adolescentul transformase apartamentul într-un impresionant 
cartier general de securitate. 

Părăsi camera fără să facă zgomot şi se întoarse la barul 
hotelului. 

La ora aceea din noapte, nu erau decât câţiva clienţi. 

Comandă un nou cocteil caipiroska şi îl bău gândindu-se la 
ceea ce îi povestise Joyce Wilkinson înainte de a se despărţi. 


Prima întâlnire dintre Kate şi Nick. 


19 
Nemuritoarea peruană 
„Cuvintele de iubire sunt precum săgețile trase de 
un vânător. Cerbul atins de ele continuă să alerge 
şi nu ne dăm seama imediat că rana este mortală.” 
Maurice Magre 


În urmă cu nouăsprezece ani 

Februarie 1991 

Kate are şaisprezece ani; Nick are douăzeci şi trei 

Restaurantul unei benzinării, în apropiere de St. Helens, statul 
Oregon. 

Ninge. Restaurantul este aproape gol. Singurul client 
mănâncă nişte ouă Benedict, jucând o partidă de şah electronic. 
În spatele barului, o chelneriţă foarte tânără ascultă albumul 
Nevermind. Cu o carte de biologie deschisă în faţă, pare 
absorbită cu totul de lectura ei, chiar dacă trupul i se mişcă 
discret în ritmul muzicii. 

— Domnişoară! Puteţi să-mi mai aduceţi, vă rog, nişte cafea? 

Kate ridică privirea din manual, ia cafetiera care stă caldă pe 
suportul ei şi înaintează spre client. Îl serveşte evitând să-şi 
încrucişeze privirea cu a lui. Atenţia îi este atrasă de partida de 
şah pe care acesta o joacă. Fata îşi muşcă limba, ezită să facă o 
remarcă, fiindcă şi-a impus să stea cât mai departe posibil de 
bărbaţi. În cele din urmă, văzându-l că ia o piesă de pe tabla 
electronică, face pasul hotărâtor şi zice: 

— Puneti tura la loc şi uitaţi de rocadă! 

— Poftim? întreabă Nick. 

Vocea îi este melodioasă şi veselă. Ea îl priveşte pentru prima 
oară cu adevărat. Este îmbrăcat tot în negru, dar chipul îi este 
plăcut şi părul îi străluceşte galben ca mierea. 

— În momentul ăsta, nu e bine să faceţi rocada, îi explică 
fata, sigură de ea. Mai degrabă mutaţi calul la E7. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Sunteţi la mutarea a zecea, nu-i aşa? 

Nick priveşte tabla de şah şi confirmă: 

— Exact! 

— Atunci, configuraţia asta urmează modelul unei partide 
celebre, „Nemuritoarea peruană”. 

— N-am auzit de ea. 


— Este o partidă foarte cunoscută totuşi, remarcă ea cu 
oarecare condescendenţă. 

Pe el îl amuză îndrăzneala fetei. 

— Luminează-mă! 

— S-a disputat în 1934 la Budapesta şi a fost câştigată de 
celebrul maestru peruan Esteban Canal. Mat din paisprezece 
mutări, sacrificându-şi regina şi ambele ture. 

Cu un gest al mâinii, el o invită să se aşeze. 

— Arătă-mi! 

Tânăra se întreabă dacă e bine ce face, dar în cele din urmă 
ia loc în faţa lui şi începe să mişte piesele, comentând mutările 
în mare viteză: 

— Deci, dacă faceţi rocada, adversarul o să vă ia pionul cu 
pionul lui la B4, apoi dumneavoastră o să-i luaţi tura cu regina la 
A1, nu? După aceea, regele lui se va retrage la D2 şi atunci nu 
mai aveţi de ales, trebuie să-i luaţi tura cu regina la H1. Regina 
lui vă elimină unul dintre pioni la C6, obligându-vă să i-o luaţi, şi 
partida se termină prin şah mai când nebunul se deplasează la 
A6. 

Nick rămâne cu gura căscată. Kate se ridică şi îşi termină 
demonstraţia precizând: 

— Este matul lui Boden”. 

Uşor vexat, el se uită fix la tabla de şah, reluând partida în 
minte. 

— Nu, aşteaptă! De ce trebuie să-i iau tura cu regina? 

Ea ridică din umeri. 

— Dacă am mers prea repede şi n-aţi înţeles, refaceţi partida 
cu calm! Veţi vedea că e singura soluţie acceptabilă. 

Trecând peste afrontul pe care îl suportase, el îi propune să 
joace o partidă, dar ea aruncă o privire la ceas şi îl refuză. 

El o priveşte cum se întoarce la bar în timp ce patronul 
restaurantului îşi face apariţia. 

— E-n regulă, Kate, poţi să pleci, îi zice bărbatul, întinzându-i 
patru bancnote de zece dolari. 

Tânăra bagă banii în buzunar, îşi dă jos şorţul, îşi pune cartea 
în geantă şi traversează încăperea pentru a ieşi. 

Nick o interpelează: 


21 Schemă de şah mat folosită pentru prima oară în 1853 de către şahistul 
englez Samuel Boden. (N. tr.) 


— Haide, o partidă scurtă pe zece dolari! insistă el, punând 
bancnota pe masă. Te las să joci cu albele! 

Kate se uită la bancnotă, ezită o clipă, apoi se aşază şi mută 
un pion. 

Nick zâmbeşte. Primele mutări se joacă repede. Kate înţelege 
imediat că va câştiga partida, şi chiar foarte uşor, dar ceva în ea 
se împotriveşte. Aproape în mod inconştient, trece cu vederea 
unele mutări pentru a prelungi jocul. Timp de câteva clipe, îşi 
impune să nu se uite pe fereastră pentru a nu vedea fulgii de 
zăpadă căzând din cer. Ştie că afară o aşteaptă vântul tăios, 
gerul muşcător, frica, incertitudinea. Ştie că, mai devreme sau 
mai târziu, va trebui să-şi facă curaj să le înfrunte, dar 
deocamdată îşi acordă un răgaz cu acel cavaler negru cu păr de 
aur, legănată de muzică, în căldura cam moleşitoare a 
restaurantului. 

— Mă-ntorc, zice Nick ridicându-se. 

Ea îl priveşte îndreptându-se spre toaletă. Se întoarce după 
două minute, îşi mai toarnă o ceaşcă de cafea ca şi cum ar fi la 
el acasă, apoi se aşază. Amândoi joacă din ce în ce mai lent, 
întârziindu-şi mutările. Fata mai prelungeşte plăcerea încă vreo 
cinci minute, apoi grăbeşte lucrurile. Din trei mutări, Nick e 
făcut praf. 

„Şah şi mat.” 

— S-a terminat! spune ea pe un ton aspru, băgând în buzunar 
bancnota de pe masă. 

Apoi se ridică şi îşi ia geanta. 

— Aşteaptă! îi cere el. Oferă-mi o revanşă! 

— Nu, s-a terminat. 

Fata pleacă închizând uşa după ea. El o urmăreşte cu privirea 
pe geam. Ultimele ei cuvinte îi răsună în minte ca un ecou. 

„S-a terminat...” 

— Cine naiba e fata asta? întreabă el, înaintând spre bar. 

— Habar n-am, răspunde patronul. O rusoaică, cred. Am 
angajat-o azi-dimineaţă. 

— Cum o cheamă? 

— Nu-mi mai amintesc. O chestie complicată. Ceva rusesc. 
Aşa că-şi spune „Kate”. 

— Kate, repetă Nick în şoaptă, ca pentru sine. 

Ridică din sprâncene, scoate portofelul din buzunarul blugilor 
şi lasă o bancnotă pentru a achita nota. Apoi îşi ia pe el geaca 


groasă, îşi pune fularul la gât şi caută cheile de la maşină mai 
întâi în buzunarul pantalonilor, apoi în cel al gecii. 

— Ei, drăcia dracului! 

— Ce-i? întreabă patronul. 

— Mi-a şutit cheile de la maşină! 


* 


În aceeaşi zi 

Cinci ore mai târziu 

Loviturile în uşă îl trezesc pe Nick din somn. Deschide ochii, 
priveşte în jurul lui. Îi trebuie câteva secunde pentru a-şi aminti 
unde se află - în camera minusculă a unui motel sordid din 
Oregon - şi de ce: pentru că a fost destul de idiot încât să lase o 
puştoaică să-i şutească maşina când el are o întâlnire decisivă la 
San Francisco peste câteva ore. 

— Da? întreabă el, deschizând uşa. 

— Domnul Fitch? Junt Gabriel Alvarez, adjunctul şerifului din 
comitatul Columbia. V-am găsit maşina şi pe cea care a furat-o. 

— Da? Pot s-o recuperez rapid? Sunt destul de grăbit şi... 

— Veniţi, vă conduc! 


Maşina 4x4 a adjunctului şerifului înaintează cu prudenţă. E 
noapte şi ninsoarea s-a oprit, dar drumul rămâne foarte 
alunecos. 

— Ce Dumnezeu căutaţi prin părţile noastre? Mormăie Gabriel 
Alvarez. 

— Am asistat la o convenţie de jocuri video la Seattle. Eram 
pe drumul de întoarcere la San Francisco, când a început să 
ningă şi... 

— Jocuri video, serios? Puştiul meu stă ore în şir în faţa 
calculatorului jucând chestii de-astea. O să ne procopsim cu o 
generaţie de descreieraţi. 

— Ei, nu e chiar aşa, răspunde Nick prudent. Şi unde mi-aţi 
găsit maşina? 

— Era ascunsă în nişte tufişuri la marginea unei păduri, la 
vreo douăzeci de mile de aici. Fata dormea înăuntru. 

— Cum o cheamă? 


— Ekaterina Svatkovski. Are şaisprezece ani. Din câte ne-a 
spus, locuia într-o rulotă împreună cu mama ei la Bellevue. 
Maică-sa a murit acum două luni. Fata a refuzat plasamentul 
familial şi a fugit din căminul unde fusese repartizată. De atunci, 
stă pe te miri unde. 

— Ce o să i se întâmple? 

— Mi-e teamă că nimic bun. l-am contactat pe cei de la 
serviciile sociale, dar asta nu va rezolva problema. 

— Poate c-ar trebui să-mi retrag plângerea? 

— Faceţi ce vreţi! 

— Aş putea să stau de vorbă cu ea? 

— Cum doriţi, dar vă previn: am închis-o într-o celulă, ca s-o 
speriem niţel, totuşi. 


Nick împinge uşa celulei. 

— Salut, Caitlin. Brrr! Înţepeneşti de frig aici! 

— Cară-te! 

— Hei, uşurel! Care-i problema ta? 

— Maică-mea a dat colţul, taică-meu s-a cărat, n-am bani, n- 
am unde să dorm. Te mulţumeşte descrierea asta? 

El se aşază lângă ea pe banca din lemn de lângă zidul celulei. 

— De ce n-ai vrut să mergi într-o familie sau într-un cămin? 

— Lasă-mă în pace! strigă ea, dându-i o lovitură în umăr. 

Pentru a se apăra, el îi blochează pumnii. 

— Calmează-te, ce naiba?! 

Ea îl sfidează din priviri şi îl împinge la marginea băncii. 

— Dar ce ai de gând să faci, mai exact, pe frigul ăsta? se 
enervează el. Să umbli brambura prin văgăuna asta? 

— Lasă-mă dracului în pace! 

— Polițistul mi-a arătat geanta ta. Ţi-am văzut manualele de 
biologie. Vrei să te faci medic, nu-i aşa? 

— Da, şi o să reuşesc! 

— Ba nu! N-ai să reuşeşti dacă nu te duci la şcoală. 

Ea întoarce capul într-o parte pentru ca el să nu-i vadă 
lacrimile. Ştie că are dreptate şi îi este ruşine. 

— Lasă-mă să te ajut! îi cere el. 

— Să m-ajuţi? De ce m-ai ajuta? Nici măcar nu ne cunoaştem! 


— Este adevărat, admise el. Dar ce importanţă are? 
Persoanele pe care le cunosc cel mai bine sunt cele pe care le 
detest cel mai mult. 

Ea rămâne fermă pe poziţie. 

— Am zis „nu”! Oamenii nu te ajută niciodată pe degeaba. Nu 
vreau să-ţi fiu datoare cu nimic. 

— N-o să-mi datorezi nimic. 

— Aşa zic toţi la început. 

El scoate şahul din geantă şi schimbă subiectul. 

— Îmi acorzi revanşa? 

— Nu te dai bătut niciodată, nu-i aşa? oftă ea. 

— Cred că e o calitate pe care o ai şi tu, Caitlin. 

— Nu-mi mai spune aşa! Pe ce jucăm de data asta? 

— Dacă o să câştigi, ai scăpat de mine, m-am cărat, propuse 
el. 

— Şi dacă o să câştigi tu? 

— Mă laşi să te ajut. 

Ea îşi trage nasul. El îi întinde un şerveţel. 

— Bine, decide ea. În definitiv, dacă vrei să te mai bat măr 
încă o dată... Joci cu albele. 

El zâmbeşte, îşi aranjează pionii pe tabla de şah şi mută 
prima piesă. Ea face la fel. 

— Într-adevăr, îngheţi aici, zice ea tremurând. 

— la geaca mea, îi propune el. 

Ea ridică din umeri. 

— N-am nevoie. 

El se ridică şi îi pune geaca de piele pe umeri. 

Ea se cuibăreşte în interiorul ei şi recunoaşte: 

— Chestia asta cântăreşte o tonă, dar e supercălduroasă. 

Îşi reiau partida. În timp ce joacă în tăcere, ea îşi dă seama că 
teama şi neîncrederea bat în retragere. Totuşi, a trăit cu frica în 
sân de când era mică: frica de a nu-şi pierde mama, frica de a 
nu rămâne pe drumuri, frica de a nu se trezi singură pe lume. 

Închide ochii şi ia o decizie care îi uşurează povara: va pierde 
partida. Va accepta să fie ajutată de acel cavaler venit de 
nicăieri. 

Nu o ştie încă, dar este pe cale să trăiască un moment crucial 
al vieţii ei. 

În anii care vor urma, îşi va aminti de mii de ori prima 
întâlnire cu Nick Fitch. Primul bărbat pe care îl va iubi. Singurul. 


De câte ori va avea nevoie de curaj sau va simţi că nu mai 
rezistă, îşi va recăpăta puterea gândindu-se la acea clipă 
magică şi neaşteptată în care Nick apăruse în viaţa ei. La ziua în 
care se hotărâse că îi va aparţine lui pentru totdeauna, „la bine 
şi la rău, în bogăţie şi în sărăcie, în sănătate şi în suferinţă, în 
bucurie şi în necaz. Până când moartea îi va despărţi”. 

— Şah şi mat! zice el mutând regina. 

— Bine, ţi-ai luat revanşa. 

Satisfăcut, el îi pune mâna pe umăr. 

— Ascultă-mă bine, Caitlin! O să-mi retrag plângerea şi o să- 
mi sun avocatul. Dar, până atunci, îţi cer să stai liniştită, bine? 

— Avocatul? 

— El o să te scoată de aici şi o să te scape de orfelinate şi de 
plasamentele în familii. O să-ţi aranjeze să studiezi la St. Joseph 
College. 

— Ce-i ăsta? 

— E un mic liceu privat catolic ţinut de nişte măicuţe. Acolo 
mi-am făcut şi eu studiile. Este locul ideal dacă vrei cu adevărat 
să munceşti. 

— Dar cum o să fac cu... 

— O să ai dreptul la trei ani de şcoală, cu toate cheltuielile 
plătite, îi taie el vorba. O să ai unde să stai, trecutul tău o să fie 
curat ca lacrima, o să ai ce să mănânci. Singura ta grijă o să fie 
să înveţi. Dacă eşti serioasă, o să intri la medicină. După aceea, 
o să ai burse şi o să te descurci singură. Ne-am înţeles? 

Ea încuviinţează în tăcere, apoi întreabă: 

— Şi n-o să-ţi datorez nimic? 

El dădu din cap. 

— Nu numai că n-o să-mi datorezi nimic, dar n-o să mai auzi 
niciodată de mine. 

— De ce faci asta? 

— Ca să nu poţi spune că n-ai avut nicio şansă, răspunde el ca 
şi cum ar fi fost cât se poate de evident. 

Îşi pune şahul în geantă, se ridică să plece şi se uită la ceasul 
de la mână. 

— Am întârziat, Caitlin, sunt aşteptat la San Francisco. Mă 
bucur că te-am întâlnit. Ai grijă de tine! 

El pleacă lăsându-i geaca. Indiferent dacă a făcut-o 
intenţionat sau a uitat-o, ea o va păstra toată viaţa. 


Partea a cincea - 
Alegerea răului 


A şasea zi 


20 
Memorie vie 
„Bărbaţii preferă blondele pentru că 
blondele ştiu ce preferă bărbaţii.” 
Marilyn Monroe 


Boston 

24 decembrie 2010 

Ora 7:46 

Soarele care se ridicase deasupra Bostonului îşi trimitea 
razele în camera de hotel, făcând să strălucească suprafaţa 
metalică a rafturilor. Orbit de reflexie, Romuald duse mâna la 
ochi şi întoarse brusc faţa pentru a se feri de lumină. 

Avu nevoie de ceva timp pentru a se ridica din pat. Avea gâtul 
uscat, nasul înfundat şi furnicături în braţe. Ridicându-se în 
picioare, constată că toate membrele îi erau amorţite. Făcu 
câţiva paşi spre sticla de apă minerală pusă pe măsuţă, dar se 
împiedică de geanta de voiaj şi căzu cât era de lung. Supărat, se 
ridică şi îşi căută ochelarii pe pipăite. 

După ce şi-i puse pe nas, constată că Emma nu era în cameră. 
Se uită la ceas şi se alarmă. Nu voia să rateze sosirea lui Kate la 
spital. 

Apăsând pe o clapă a tastaturii, îşi activă monitoarele şi 
introduse câteva linii de cod pentru a face să apară imaginile de 
pe camerele de supraveghere din parcare. 

Apoi o sună pe Emma. 

— Ai dormit bine, capsomanule? îl întrebă ea, gâfâind. 

— Unde sunteţi? 

— La ultimul etaj, în sala de sport. Şi ţie ţi-ar prinde bine un 
pic de mişcare ca să mai arzi grăsimile. 

— N-am timp, se eschivă el. Dacă vă mai interesează 
ancheta, aţi face bine să veniţi imediat! 

— Bine, vin! 

Adolescentul se scărpină în cap scrutând imaginile. 

Din câteva mişcări, preluă controlul camerelor. Acum, nu 
numai că avea acces la înregistrări, dar putea să dea şi zoom pe 
ele ori să orienteze aparatele după cum voia. Cercetă astfel 
toată suprafaţa zonei de staţionare în aer liber: maşina lui Kate 
nu era în parcare. 


Cu o sticlă de apă în mână şi un prosop în jurul gâtului, Emma 
îşi făcu intrarea în cameră. 

— Noutăţi? întrebă ea închizând uşa. 

— Încă nu, dar e timpul. Dar dumneavoastră aţi aflat ceva 
aseară? 

Emma îşi şterse transpiraţia de pe faţă, apoi îi povesti 
adolescentului în amănunt investigaţiile pe care le făcuse. 
Romuald o ascultă pe tânăra femeie cu interes, fără a scăpa din 
ochi monitoarele. Deodată, o întrerupse. 

— Tipul ăsta nu e soţul lui Kate? zise el, arătând un bărbat 
care îşi parca motocicleta. 

Emma se apropie de ecran. Băiatul avea dreptate. Matthew 
tocmai îşi punea un lacăt la vechea lui motocicletă Triumph. 

— Ce face acolo, singur? 

— O să apară şi nevastă-sa, îşi dădu Emma cu presupusul. 

Într-adevăr, după mai puţin de un minut, bătrâna Mazda 
decapotabilă trecu de bariera parcării şi opri lângă motocicletă. 

— Poţi să măreşti imaginea? 

Romuald se execută şi autovehiculul roşu ocupă toată 
suprafaţa ecranului. Automobilul era uşor de recunoscut după 
formele rotunjite ale caroseriei, după scaunele scunde, farurile 
escamotabile şi mânerele cromate ale uşilor. Vedeai mai puţine 
astăzi, dar Emma îşi amintea că, în anii 1990, sute de mii de 
asemenea maşini invadaseră drumurile din întreaga lume. 

Kate deschise portiera, ieşi din maşină şi se îndreptă spre 
soţul ei. 

— Fir-ar să fie! zise Emma arătând spre ecran. la te uită! 

Romuald îşi scoase ochelarii de miop şi îşi lipi faţa la câţiva 
centimetri de monitor. 

îmbrăcată cu un elegant trenci strâns pe talie, doctoriţa 
înainta spre Matthew. 

În mâna stângă, ţinea o geantă grea de sport, alb cu roşu. 


* 


Deşi bătea vântul, parcarea era inundată de soare. Un camion 
mare pentru colectarea de sânge, pe care se vedea sigla Crucii 
Roşii, staționa în mijlocul zonei asfaltate, sub o banderolă 
agățată la înălţime, pe care scria: „Donând sânge, puteţi salva o 
viață.” 


Matthew îşi suflă în mâini pentru a se încălzi. 

— Ţii cu tot dinadinsul să mă vezi donând sânge aşa 
dimineaţă? o întrebă el pe soţia lui oftând. 

— Bineînţeles! Eu am făcut-o ieri, îl asigură Kate. Azi e rândul 
tău. 

— Dar ştii că mi-a fost întotdeauna frică de ace! 

— Nu te mai văicări, dragule! Poţi să faci asta, măcar o dată 
la şase luni. Ştii foarte bine că departamentul meu a organizat 
totul împreună cu Crucea Roşie. Măcar atâta să facem şi noi, să 
dăm exemplu pentru a-i încuraja şi pe ceilalţi angajaţi ai 
spitalului. 

— Dar eu nu lucrez aici! 

— Haide, Matt, grăbeşte-te, şi după aia o să-ţi fac cinste cu 
micul dejun la bufet. O să-mi spui ce părere ai de clătitele lor cu 
sirop de arțar. 

— În acest caz, zâmbi el, mi-e greu să te refuz. 

Ţinându-se de mână, urcară scările unităţii medicale mobile. 

Interiorul camionului era amenajat confortabil. Incălzirea era 
dată la maximum. Potrivit pe o staţie locală, radioul difuza 
colinde de Crăciun. 

— Bună, Mary, îi zise Kate secretarei aşezate la micuțul birou 
din spaţiul de primire. 

— Bună ziua, doamnă doctor Shapiro. 

Matt şi Kate donau sânge la Crucea Roşie de mai mulţi ani. 

Funcţionara nu trebui decât să le introducă numele în 
program pentru a le găsi dosarul. Cei doi ajunseră deci rapid în 
zona de colectare, unde se aflau patru scaune pentru donatori. . 

— Ce mai faci, Vaughn? întrebă Kate salutându-şi colegul. Il 
cunoşti pe soţul meu, nu-i aşa? 

Medicul responsabil al unităţii dădu din cap şi îi salută pe cei 
doi. 

— Matthew te crede prea brutal, glumi Kate. La drept vorbind, 
preferă să-i bag eu acul în piele. De fapt, chiar aşa ne-am 
cunoscut! 

— Bun, atunci vă las, porumbeilor, zise Vaughn, puţin 
stingherit. Mă duc să beau o cafea. Anunţă-mă când aţi 
terminat! 

În timp ce medicul dispărea, Matthew îşi scoase paltonul şi se 
trânti pe unul dintre scaunele rabatabile. 


— Nu ştiam că avem astfel de jocuri, glumi el, suflecându-şi 
mâneca cămăşii. 

— Să nu-mi spui că nu te excită un pic chestia asta, zise ea, 
punându-şi mănuşile sterile. 

Kate îi dezinfectă braţul soţului ei cu ajutorul unui tampon de 
vată îmbibat în spirt. li puse apoi garoul în jurul braţului pentru 
a-i umfla o venă în scobitura cotului. 

— Strânge pumnul! 

Matthew se execută şi întoarse privirea ca să nu vadă acul 
care se înfigea în piele. 

— Ce-i cu geanta asta? întrebă el, arătând cu bărbia spre 
bagajul roşu. N-am văzut-o niciodată. 

— Treningul meu şi bascheţii, răspunse Kate, aranjând punga 
de plastic care era aproape plină de sânge. 

— Faci sport? 

— Da, poate o să mă duc la sala spitalului între orele 12:00 şi 
13:00. Chiar trebuie să mă reapuc de gimnastică. N-ai văzut ce 
fund am făcut? 

— Mie îmi place fundul tău! 


Emma îşi rodea unghiile. 

— De ce naiba îşi asumă riscul să care după ea o geantă plină 
cu cinci sute de mii de dolari? 

— Credeţi că soţul ei ştie? 

Emma scutură din cap. 

— Nu cred. 

Romuald se învârtea nervos prin încăpere. 

— Dacă iese cu banii, n-o face ca să-i depună la bancă. 

Băiatul se aşeză lângă Emma şi amândoi scrutară ecranul în 
tăcere până când văzură cuplul ieşind din camion. 

Prin intermediul sistemului de supraveghere video, îi urmăriră 
pe soţii Shapiro în hol şi pe culoarele spitalului până la bufet. 

— Păcat că nu putem auzi ce spun, remarcă Emma. 

— Nu sunteţi niciodată mulţumită! bombăni Romuald, luând-o 
ca pe un reproş. 

— În orice caz, banii sunt tot la Kate, zise Emma, arătând spre 
geanta sport pe care doctoriţa o pusese pe un scaun lângă ea. 


Timp de un sfert de oră, rămaseră cu ochii pironiţi pe ecran. 
Dar nu văzură nimic mai mult decât un cuplu luând micul dejun. 

— Mi-au făcut foame cu clătitele lor, se plânse adolescentul, 
ca şi cum nu ar mai fi mâncat de trei zile. 

Emma se enervă. 

— Ştii că mai există şi alte lucruri în viaţă în afară de mâncare 
şi de calculatoare? 

Romuald îşi muşcă limba, apoi schimbă subiectul. 

— Chiar ai impresia că sunt îndrăgostiţi. E greu de crezut că 
ea are un amant, nu? 

— Aşa este, recunoscu Emma, se preface bine. 

După un sfert de oră, Kate şi soţul ei se ridicară de la masă, 
se îmbrăţişară drăgăstos şi părăsiră bufetul, luând-o fiecare în 
altă parte. 

Matthew îşi recuperă motocicleta din parcare, în timp ce Kate 
trecu pe la vestiarul medicilor, unde îşi lăsă geanta sport în 
dulapul ei, apoi urcă la blocul operator. 

Romuald consultă programul doctoriţei, pe care îl descărcase 
pe server. 

— Îşi începe ziua cu înlocuirea unei valve cardiace, apoi 
operează un anevrism al aortei toracice. Vreţi să staţi să vă 
uitaţi? 

— Nu, mulţumesc. N-o să se mai întâmple nimic până la 
prânz, şi am văzut deja toate episoadele din Spitalul de urgență 
şi Anatomia lui Grey. 

— Mie clătitele alea mi-au făcut foame, repetă Romuald cu 
candoare. 

— Îmi sugerezi cumva să-ţi fac cinste cu un mic dejun? zâmbi 
Emma. 

— Poate, zise băiatul ridicând din umeri. 

— Ei bine, ai câştigat, fiindcă şi mie mi-e foame şi, în plus, am 
ceva să-ţi spun. 


Îmbrăcat cu o haină în carouri şi arborând o barbă de hipster, 
chelnerul le aduse două cappuccino a căror spumă abundentă 
forma o inimă de culoare crem. 

Emma şi Romuald intraseră într-o micuță cafenea cu Wi-Fi de 
pe Boylston Street, la doi paşi de hotel. 


Emma îşi amestecă cerealele musli cu un iaurt în timp ce se 
uita, nu fără oarecare tandreţe, la Romuald, care îşi turna 
conştiincios jumătate de borcan de sirop de arțar peste clătite. 

— Trebuie să-mi explici ceva, Romuald. 

— Tot şe freţi, promise el cu gura plină. 

— De ce-ai venit în Statele Unite? 

Băiatul înghiţi o bucată de clătită şi bău o gură zdravănă de 
cappuccino. 

— V-am spus deja, am urmat-o pe iubita mea, care a venit să 
lucreze la New York ca bonă... 

— ...Şi care te-a lăsat baltă după ce a ajuns aici, da, asta mi-ai 
spus. Dar amândoi ştim că nu este adevărat, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că-i adevărat! se revoltă el. 

— Să admitem că este, zise ea, dar atunci de ce nu le dai 
veşti despre tine părinţilor tăi? 

— Ba le dau! răspunse tânărul, uitându-se fix în farfurie. 

— Nu, nu-i adevărat! l-am sunat eu azi-noapte. Erau foarte 
supăraţi. Nu i-ai mai sunat de trei săptămâni. 

— Dar... cum aţi găsit numărul lor? 

— Oh, nu-ţi convine, nu? Ce, crezi că numai tu ştii să foloseşti 
un calculator? 

— N-aveaţi dreptul! îi reproşa el. 

— Cel puţin, i-am liniştit. Şi dacă tot suntem aici, spune-mi un 
lucru! De ce ai rămas la New York, dacă fata aia chiar te-a lăsat 
baltă? De ce nu te-ai întors în Franţa ca să-ţi continui liceul? 

— Pentru că m-am săturat de Beaune, m-am săturat de 
părinţii mei! E aşa de greu de înţeles? 

— Nu, deloc, dar, dacă tot îţi asumi riscul să rămâi în Statele 
Unite, ai fi putut să călătoreşti, să vezi ţara, să-ţi găseşti un job 
mai amuzant şi mai rentabil. Ţi-era la îndemână, eşti destul de 
şmecher. Ori, în loc de asta, ai petrecut cincisprezece zile 
vegetând într-un stagiu la Imperator ca să faci ceva ce nu-ți 
place. De ce? 

— la mai lăsaţi-mă cu întrebările astea! Nu sunteţi poliţist. 

— Ba da, sunt un pic de când am legitimaţia asta frumoasă pe 
care mi-ai făcut-o. Şi, ca orice poliţist care se respectă, mai am 
o întrebare: de ce te-ai dus duminica trecută la Scarsdale, acasă 
la Michele Berkovic, directoarea generală de la Imperator? 

Băiatul dădu din cap. 

— N-am pus niciodată piciorul pe-acolo. 


— Să ştii că nu sunt o idioată! zise ea, punând pe masă biletul 
de tren pe care îl găsise în buzunarul lui. 

— Mi-aţi scotocit prin buzunare? N-aveţi dreptul! 

— A, da? Dar nu asta faci şi tu, ascuns în spatele monitoarelor 
tale şi al camerelor de supraveghere? Îți petreci timpul 
scotocind prin viaţa oamenilor.  Spionându-i, violându-le 
intimitatea. 

— Eu o fac ca să vă ajut! se apără el. 

— Şi eu vreau să te-ajut. De ce te-ai dus la Michele Berkovic? 

— Pentru că este mama mea! 

Ea îşi dădu ochii peste cap, exasperată. 

— Ce prostie e asta? Am vorbit cu maică-ta azi-noapte! O 
cheamă Marie-Noëlle Leblanc. Lucrează la... Casa de Asigurări 
Medicale din Beaune, zise ea, citind notițele scrise pe antebraţ. 

Romuald îşi întoarse privirea goală spre fereastră şi căzu într- 
un mutism straniu. 

Emma îl apucă de umăr şi îl scutură. 

— Hei, cap sec! Îmi explici? 

El scoase un oftat lung şi se frecă la ochi. Ar fi preferat să fie 
în alt loc, chiar dacă o parte din el voia să scape de povara 
secretului pe care îl ascundea. 

— Acum trei ani, începu el să se spovedească, scotocind prin 
lucrurile mamei mele, am descoperit că fusesem adoptat la 
naştere. 

Emma se arătă surprinsă. 

— Părinţii tăi nu ţi-au spus niciodată? 

— Nu, dar îmi dădusem seama. 

— Cum? 

— Lucruri mărunte, observaţii, remarci, tăceri care mi-au 
trezit bănuieli. 

Emma bănuia urmarea. 

— Ai încercat să-i găseşti pe părinţii tăi biologici? 

— Mi-a luat doi ani. Mai întâi am reuşit să sustrag dosarul de 
la maternitatea din Auxerre, dar, aşa cum mă temeam, n-am 
găsit nimic. Apoi am spart site-ul Serviciului de ajutor social 
pentru protecţia copilului al departamentului Côte-d'Or. Nici 
acolo n-am găsit nimic. Situaţia s-a deblocat când am putut să 
intru în sistemul Consiliului naţional pentru accesul la datele 
privind originile personale. Am accesat nişte scrisori din care am 
aflat că mama mea biologică născuse sub anonimat în 1993. In 


perioada aceea, se numea Michele Roussel. După multe 
verificări, i-am dat de urmă. Işi refăcuse viaţa în Statele Unite. 
Se căsătorise cu un bancher şi luase numele acestuia, Berkovic. 
Are doi copii cu el. Când am văzut că e director administrativ la 
Imperator, am hotărât să plec la New York, sperând să iau 
legătura cu ea. Simţeam nevoia s-o văd, să-i vorbesc. Era ceva 
mai puternic decât mine. Mă obseda. Trebuia să ştiu de unde 
vin... 

— Bun, şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Am reuşit să mă angajez. O vedeam în fiecare 
dimineaţă la birou, dar ea nu ridica niciodată privirea spre mine. 

— Este normal. Cum voiai să... 

— După două săptămâni, m-am hotărât să-i mărturisesc 
adevărul. l-am aflat adresa accesând fişele de plată ale 
restaurantului. Am aşteptat weekendul şi mi-am cumpărat un 
bilet de tren până la Scarsdale. Am ajuns puţin după ora 11:00. 
A trebuit să merg o jumătate de oră de la gară până în cartierul 
lor. Era frig, ploua şi eram ud fleaşcă. Picioarele îmi tremurau, 
inima îmi bătea nebunește. In cele din urmă, am sunat la uşă şi 
mi-a deschis chiar ea. S-a dat un pic înapoi, privindu-mă cu 
repulsie. Cred că m-a luat drept un cerşetor din cauza hainelor 
ude şi a mutrei mele ciudate. 

— Şi după aceea? 

— După aceea i-am spus... 


— Bună ziua, doamnă Berkovic. 

— Bună ziua... Ce doriţi? 

— Sunt Romuald Leblanc. Lucrez la departamentul de relaţii 
publice de la Imperator. Dumneavoastră m-aţi angajat. 

— Ah, da, îmi amintesc, stagiarul francez! Ce doriţi? 

Lăsase uşa întredeschisă. Prin crăpătură, zăream un salon 
confortabil, un brad de Crăciun. Auzeam muzică şi nişte chiote 
vesele de copii. Simţeam un miros plăcut de mâncare bună care 
fierbea înăbuşit. 

Timp de aproape un minut am privit-o în ochi. Până în ultimul 
moment am fost convins că mă va recunoaşte. Că va descoperi 
ceva familiar în trăsăturile sau în vocea mea. 

Dar nimic. Se afla în faţa unui străin. A unui inoportun. 


— Gata, ajunge! se enervă Michele Berkovic. Doar n-o să staţi 
înţepenit aici cu aerul ăsta de prostănac. Ori plecaţi, ori îi cer 
soţului meu să sune la poliţie! 

Am dat din cap. Am ezitat şi i-am zis: 

— Sunt fiul dumneavoastră. 

Mai întâi, a înmărmurit, apoi faţa i s-a crispat. 

— Ce tot spui? se alarmă ea. 

A închis uşa în spatele ei şi a făcut câţiva paşi pentru a mă 
obliga s-o urmez în grădină. 

— Ascultă, nu ştiu cine ţi-a spus balivernele astea, dar nu-i 
adevărat! 

Am căutat în buzunar şi i-am întins documentele pe care le 
adunasem cu atâta greutate. 

A citit hârtia şi i-am văzut panica în ochi. Se tot întorcea să se 
uite în spate, de teamă ca nu cumva soţul sau unul dintre copii 
să vină după ea. Mă dusesem să caut iubire, dar ea nu-mi oferea 
decât frică. 

Mi-a înapoiat documentul şi m-a însoţit până în stradă. Mi-a 
explicat că acea naştere fusese o „greşeală de tinereţe”. Nu 
avea decât optsprezece ani pe atunci şi nu-şi dăduse seama 
imediat că e însărcinată. Se pare că îşi luase precauţii, dar... 


* 


— Presupun că ai întrebat-o cine e tatăl tău. 

— Nu ştia nici ea. „O aventură de-o noapte”, aşa a zis, un 
militar întâlnit într-un bar din Besançon. In perioada aceea, era 
singură, dar avea ambiţie, voia cu orice preţ să părăsească 
Franţa, să studieze în Statele Unite. Era exclus să se încurce cu 
un copil. 

— Ţi-a pus întrebări despre tine? 

— Niciuna. Am înţeles că vrea să ştie cât mai puţin posibil. Mi- 
a explicat că nici soţul ei, nici copiii nu erau la curent cu acea 
perioadă din viaţa ei şi că era foarte important ca ei să nu afle 
niciodată nimic, fiindcă o astfel de dezvăluire putea distruge o 
familie. Apoi a dispărut pentru un scurt moment. Când s-a 
întors, ţinea în mână un carnet de cecuri. Mi-a cerut să nu mă 
mai întorc să lucrez la restaurant a doua zi şi mi-a scris un cec 
de cinci mii de dolari. Mi l-a întins ca şi cum aşa am fi fost chit şi 
mi-a ordonat să nu mai încerc niciodată s-o revăd. S-a întors în 


casă şi a închis uşa. Eu am rămas acolo, uluit, singur în ploaie. 
Apoi am mers până la gară, am aruncat cecul într-un coş de 
gunoi şi am hotărât să mă întorc în Franţa. M-aţi sunat exact în 
momentul în care îmi făceam bagajele. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, Romuald. Dar trebuie să 
încerci să vezi părţile pozitive din toată păţania asta. Adevăraţii 
tăi părinţi sunt cei care te-au crescut, o ştii foarte bine. Şi cel 
puţin acum ştii cine sunt părinţii tăi biologici. O poţi lua de la 
capăt şi... 

Soneria telefonului mobil al adolescentului o întrerupse pe 
Emma din discursul ei. 

Romuald privi ecranul şi se hotări să răspundă. Era Jarod. 

Schimbă câteva cuvinte cu informaticianul şi făcu ochii mari. 

— Trebuie să ne întoarcem la hotel cât mai repede posibil! 
zise tânărul, luându-şi pe el geaca. 

— Ce se întâmplă? 

— Ştiu de unde are Kate cei cinci sute de mii de dolari. 


21 
A Girl On the Run 
„Mâna ţi se transformă când o pui în altă mână.” 
Paul Eluard 


Boston 

24 decembrie 2010 

Ora 9:45 

— Nu vă atingeţi de calculatorul ăla! 

Când se întoarseră în camera de hotel, menajera era în plină 
discuţie cu şefa ei, pe care o chemase să vadă ciudata instalaţie 
informatică a lui Romuald. 

— Doamnă, îmi pare sincer rău, dar prizele electrice ale 
hotelului nu sunt concepute să suporte toate aparatele astea, îi 
zise Emmei responsabila de etaj, arătându-i încâlceala de fire şi 
de prelungitoare. Sunt obligată să vă cer să binevoiţi... 

— O să le debranşăm pe toate, promise Emma, scoţându-le 
pe cele două femei afară din cameră. 

Ea închise uşa şi apăsă pe întrerupător pentru a activa 
semnalul „Nu deranjaţi”. 

— Bun, acum îmi explici şi mie? De unde are Kate atâta 
bănet? îl întrebă ea pe băiat. 

Romuald se conectă la Internet şi îşi deschise e-mailul pe 
ecran mare. 

— Vă mai amintiţi de blogul lui Kate, Tribulatiile unei 
bostoniene? 

— Evident. 

— După cum mi-aţi cerut, am examinat site-ul, dar n-am găsit 
nimic suspect, aşa că i-am trimis linkul lui Jarod, rugându-l să 
studieze problema. 

— Prietenul tău informatician? 

— Da. l-am promis c-o să-i daţi o mie de dolari dacă 
descoperă ceva. 

— Eşti generos cu banii altora, zise ea cu maliţiozitate. Dar ai 
făcut bine. 

— Mai întâi a observat că fotografiile sunt prea mari pentru 
genul ăsta de blog. 

— Şi apoi? 

— Asta l-a făcut să treacă fişierele prin diferite programe de 
decriptare. 


— Ca să decripteze ce? întrebă Emma, aşezându-se pe 
pervazul ferestrei. 

Romuald îşi întoarse scaunul spre ea. 

— Aţi auzit de steganografie? 

— Stenografie? 

— Nu, steganografie. Este o tehnică prin care poţi ascunde o 
imagine într-o altă imagine digitală oarecare. 

Emma miji ochii. 

— Stai aşa, chestia asta parcă îmi spune ceva... S-a vorbit la 
ştiri de curând despre ea, nu? 

— Da, era una dintre tehnicile utilizate de cei zece spioni ruşi 
care au fost arestaţi în Statele Unite astă-vară. Prin intermediul 
Internetului, aceştia trimiteau documente confidenţiale la 
Moscova, ascunzându-le în spatele unor fotografii de vacanţă. S- 
a mai vorbit despre steganografie şi după atentatele din 11 
Septembrie. Cei de la FBI au lăsat să se înţeleagă că Ben Laden 
coordona atacurile postând fotografii criptate pe forumuri de 
discuţii în aparenţă inofensive. 

— Chestiile astea sunt într-adevăr invizibile cu ochiul liber? 

— Perfect indetectabile. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? Cum poţi insera o imagine într- 
o altă imagine? 

— Nu e foarte complicat. Există numeroase programe prin 
care poţi face această operaţiune. In mare, tehnica constă în a 
modifica imperceptibil valoarea fiecărui pixel al imaginii. 

Emma luă un scaun şi se aşeză lângă adolescent. 

— Nu înţeleg nimic. Fii mai clar! 

— Bine, ştiţi ce este un pixel? 

— Pătrăţelele alea mici care compun imaginile? 

El confirmă dând din cap, apoi îşi continuă raţionamentul. 

— Fiecare pixel este constituit din trei octeți: un octet pentru 
componenta roşie, un octet pentru componenta verde şi un 
octet pentru componenta albastră. Aceste trei culori au fiecare 
câte 256 de nuanţe. Ceea ce înseamnă un total de 256 x 256 x 
256, adică peste şaisprezece milioane de culori. Mă mai 
urmăriţi? 

Emma se simţea un pic depăşită, dar încercă să n-o arate. 
Romuald continuă: 

— Un octet este compus din 8 biţi. Şmecheria constă aşadar 
în a utiliza un bit de la fiecare octet care compune fiecare pixel 


al imaginii. La acest nivel, degradând un bit, alterezi foarte uşor 
imaginea fără să fie vizibil cu ochiul liber... 

Emmei îi pică în sfârşit fisa. 

— Şi foloseşti spaţiul degajat pentru a stoca alte date. 

Adolescentul scoase un şuierat admirativ. 

— Nu e rău pentru cineva care îşi foloseşte antebraţul pe post 
de blocnotes! zise el, zâmbind admirativ. 

Ea îl bătu pe umăr şi continuă: 

— Dar ce legătură are povestea asta cu Kate? 

— Kate îşi folosea blogul ca pe o căsuţă poştală moartă?. 

Toate fotografiile pe care le posta pe site erau criptate. 

— Dar ce voia să ascundă? 

— O să vedeţi, este halucinant! 

Romuald încarcă o primă imagine. 

— Vedeţi fotografia asta? Kate a postat-o pentru a ilustra un 
articol despre o patiserie din North End. 

Romuald apăsă pe o tastă şi o nouă fereastră apăru pe 
monitor. 

— lată cum arată imaginea ascunsă. 

Pe ecran se afişă atunci nu o fotografie propriu-zisă, ci mai 
degrabă un soi de plan plin cu formule matematice şi cu linii de 
cod informatic. Emma se strâmbă. 

— Ce Dumnezeu e asta? 

— După părerea mea, este un prototip. Schema unei invenţii 
înainte de fabricarea ei, dacă vreţi. Poate a unui captator de 
mişcare. Dar cel mai interesant lucru este ăsta. 

Dădu zoom pe fotografie şi accentua contrastul ca să se vadă 
un logo reprezentând un inorog stilizat. 

— Acest document aparţine companiei Fitch Inc.! Exclamă 
Emma. Crezi că Kate face spionaj industrial? 

Cu ajutorul lui Jarod, îşi petrecură restul dimineţii decriptând 
fotografiile de pe blog. Cele mai vechi erau nişte schiţe ale 
inginerilor de la Fitch Inc. care lucrau la un captator de mişcare 
revoluţionar, capabil să interacţioneze cu ecranul computerului 
printr-o simplă mişcare a degetelor utilizatorului. 

— Ca Tom Cruise în Minority Report, se amuză Romuald. 


22 În limbajul specific spionajului, o căsuţă poştală moartă este un loc folosit 
pentru a face schimbul secret de documente, fără ca cei implicaţi să fie 
obligaţi să se întâlnească faţă în faţă. (N. a.) 


Alte fişiere se refereau la versiunea beta a unui program 
capabil să traducă instantaneu orice tip de document sonor. Dar 
materialul cel mai interesant se găsea ascuns în cele mai 
recente fotografii. Era vorba pur şi simplu de date segmentate 
cu privire la sistemul de control al dronelor de luptă americane 
MQ1 Predator şi MQ9 Reaper, armele cele mai sofisticate ale 
armatei americane. Cele care erau în momentul acela utilizate 
pentru intimidare în Afganistan. 

„Secrete tehnologice şi militare...” 

Emma simţi că i se strânge stomacul. 

În mod evident, Kate profitase de apropierea ei de Nick Fitch 
pentru a-i sustrage secrete industriale pe care le vânduse 
probabil la preţ mare vreunei companii concurente sau vreunui 
stat dornic să cunoască unele secrete militare ale Statelor Unite. 

— La asta serveau comentariile lăsate pe blog! Ghici 
Romuald, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. „Fără interes”, 
„interesant, ne-ar plăcea să ştim mai mult”... Erau menite s-o 
orienteze pe doctoriţă în căutările ei. Să-i spună ce informaţii 
sunt utile. Să o îndemne să aprofundeze unele piste şi să 
furnizeze alte documente. 

Emma schimbă o privire îngrijorată cu adolescentul. Amândoi 
simțeau adrenalina crescând în acelaşi timp cu pericolul. Ca şi 
cum ar fi fost eroii unui film cu spioni, „ancheta” lor îşi întindea 
ramificaţiile în sfere neaşteptate. Teritorii pe care n-ar fi trebuit 
niciodată să se aventureze. 

„La naiba!” 

Cuprinsă de spaimă, Emma închise ochii şi îşi împreună 
mâinile sub bărbie. 

Cum ajunsese acolo? Cu cinci zile în urmă, răspunsese pur şi 
simplu la e-mailul unui profesor de filosofie care o cucerise cu 
farmecul lui. Tot ce voia era să-şi găsească un tip! Şi când colo 
se trezise într-o încurcătură cu implicaţii. În spatele aparenţei 
vieţii perfecte a lui Matthew şi Kate, descoperise o realitate 
făcută din minciuni şi din secrete periculoase. Până în acel 
moment avusese noroc, dar, cu cât înainta în investigaţii, cu 
atât era mai periculos. 

— Informaţiile astea nu ne prea ajută totuşi să înaintăm, 
remarcă Romuald. Kate şi-a sumat probabil riscuri enorme 
pentru a pune mâna pe documentele astea. Or ceea ce ştim 


despre ea ne arată că nu este o femeie venală. Deci, n-a făcut-o 
pentru bani, ci este un mijloc pentru a-şi procura altceva. 

— Ceva ce costă jumătate de milion de dolari... murmură 
Emma. Trebuie să aflăm ce va face Kate cu banii ăştia. 

Abia îşi terminase fraza, că Romuald îşi şi punea ochelarii. 

— Cred c-o să aflăm imediat! exclamă el, arătând cu degetul 
spre unul dintre monitoare. 

Era aproape ora 13:00. Kate terminase cele două operaţii 
programate. 

Ochii lor treceau de la un monitor la altul pentru a o urmări pe 
doctoriţă din sala de operaţie până pe culoarele spitalului. O 
văzură oprindu-se în faţa vestiarului ei şi luându-și geanta sport. 

— Am plecat! zise Emma îmbrăcându-se cu geaca. 

— Dar... 

Îşi luă rucsacul şi telefonul şi o zbughi afară din cameră. 

— N-o scăpa din ochi! îi ordonă ea lui Romuald înainte de a 
trânti uşa. 


„Mai repede!” 

Emma alerga cu paşi mari pentru a ajunge la spital pe jos. 
leşind din hotel, o luase la dreapta pentru a intra pe Charles 
Street, una dintre marile artere care separa Boston Common şi 
Public Garden, cele două spaţii verzi ale oraşului. Simţise frigul 
încă din primele secunde. Înainta cu vântul tăios în faţă. La 
fiecare inspiraţie, avea senzaţia că nările, traheea şi bronhiile i 
se umplu de gheaţă. 

Mai merse vreo două sute de metri, iuţind pasul. Cu speranţa 
de a câştiga timp, o coti spre dreapta şi intră în parc pentru a 
merge în diagonală spre est. Era în impas. Toţi muşchii o 
dureau. Plămânii ei aveau nevoie de mai mult oxigen decât le 
putea da. Colac peste pupăză, tălpile ghetelor erau alunecoase 
şi blugii strâmţi îi îngreunau alergarea. In plus, rucsacul era greu 
şi la fiecare mişcare carcasa computerului o lovea în spate. 

„Mai repede!” 

leşind în Joy Street, avu nevoie de câteva secunde pentru a se 
orienta. Vru s-o ia din loc cu şi mai mare viteză, dar era la 
capătul puterilor. Capul i se învârtea, frigul îi înţepa ochii şi 


pieptul îi ardea. Clătinându-se, se împiedică de bordura 
trotuarului. 

„Nu te opri! Nu acum...” 

Era gata să clacheze, dar, în ciuda durerii ascuţite pe care o 
simţea iradiind din cutia toracică, reuşi să-şi reia cursa. Ştia că, 
dacă se oprea, nu avea s-o mai găsească pe Kate la timp. 

Cei trei sute de metri care o despărţeau de intrarea în spital 
se dovediră a fi cei mai dificili. Când ajunse pe Cambridge 
Street, îşi scoase telefonul. Îi venea să vomite. O luase cu 
ameţeală şi vederea i se înceţoşa. 

— Unde este, Romuald? strigă ea, lipindu-şi celularul de 
ureche. 

Tuşea. Ar fi vrut să se întindă pe trotuar. 

— Am pierdut-o! se plânse adolescentul. Kate a părăsit incinta 
spitalului. Nu mai este în câmpul vizual al camerelor de 
supraveghere. 

— La dracu'! Pe unde a ieşit? 

— Prin Blossom Street, în dreptul Hotelului Holiday Inn, acum 
două minute. 

Emma aruncă o privire în jur. Vedea unde începe strada, la 
nici măcar o sută de metri de ea. Kate era foarte aproape. O 
simţea. 

— Cum e îmbrăcată? 

— Şi-a lăsat halatul pe ea şi şi-a luat pe deasupra 
impermeabilul. 

Gâfâind, cu mâinile puse pe genunchi, Emma îşi trăgea 
sufletul în timp ce rotocoale de abur îi ieşeau din gură. 

„Un halat, un impermeabil gri deschis...” 

Încercă să zărească acele haine printre pietonii de pe trotuar, 
dar, la ora aceea, o mare de medici, asistente şi infirmiere îşi 
luau pauza de prânz în restaurantele şi fast-food-urile din zonă. 

„Halate albe, «pijamale» verzulii, uniforme roz-somon...” 

Îşi şterse picăturile de sudoare care i se adunau pe frunte. 
Deodată, preţ de o clipită, zări un punct roşu la cincizeci de 
metri în faţa ei, în mulţimea care se îndrepta spre Whole Foods 
Market. 

„Geanta sport...” 

Înviorată, Emma îşi mobiliză ultimele forţe pentru a ajunge la 
hipermarket. 

— Rămâi conectat, capsomanule! Am găsit-o pe Kate! 


Emma dădu buzna în hipermarket şi se îndreptă cu paşi mari 
spre doctoriţă. Aceasta era singură şi avea încă geanta sport pe 
umăr. Nescăpând-o pe Kate din ochi, Emma se pierdu cu 
uşurinţă în mulţime. Cu paleta lui largă de alimente organice, 
Whole Foods se adresa mai degrabă unei clientele înstărite, cu 
preocupări ecologiste. Cu câteva ore înainte de Crăciun, în 
difuzoare răsunau colinde şi locul era arhiplin. La intrarea în 
magazin, o zonă organizată ca un restaurant cu autoservire îţi 
permitea să iei o băutură răcoritoare sau masa de prânz direct 
acolo, servindu-te de la bufeturile sau standurile cu mâncăruri 
calde, sushi şi covrigi. 

Ajunsă la câţiva metri de doctoriţă, Emma se opri şi îşi potrivi 
paşii după cei ai lui Kate. Se aşeză la coada de la bufetul cu 
salate, luă o caserolă, îşi puse un asortiment de crudităţi şi 
seminţe germinate, alese o sticlă de ceai Kombucha şi plăti totul 
la una dintre casele speciale. 

O urmă apoi pe Kate prin sala mare a fast-food-ului în care 
clienţii luau prânzul privind aglomeraţia străzii printr-un imens 
perete de sticlă. 

Locul era înţesat de lume. Trebuia să te îmbrânceşti şi să dai 
din coate pentru a găsi un loc la una dintre mesele colective 
prevăzute cu bănci de lemn. 

Atmosfera era cea dintr-o cantină de lux. Oamenii se ridicau şi 
se duceau, cu o convivialitate un pic jucată, să-şi încălzească 
mâncarea la unul dintre cuptoarele cu microunde puse la 
dispoziţie. Totuşi, timpul era preţios. Mâncai repede - o gustare 
pe fugă într-o hărmălaie simpatică - apoi te întorceai la lucru în 
spital sau într-unul dintre birourile de pe West End. Era locul 
ideal ca să treci neobservat. 

Privind-o pe Kate cum se strecoară printre mese, Emma 
înţelese că femeia are o întâlnire. Doctoriţa se aşeză la capătul 
unei mese, pe un scaun rezervat de un bărbat care îşi pusese 
paltonul pe el. Emma încercă să se apropie, dar singurul loc 
disponibil era situat la aproximativ şase metri. Îi separau două 
mese lungi, iar zgomotul ambiant îi spulbera orice speranţă de a 
auzi conversaţia. 

„Ce ghinion!” 


Se aşeză la masă şi miji ochii pentru a-l analiza mai bine pe 
nou-venit. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul scurt 
şi grizonat, îmbrăcat cu un costum în dungi, cambrat, închis la 
culoare. Privirea lui era de un albastru cenuşiu, rece, translucidă 
şi avea nişte trăsături severe, sculptate parcă în marmură. 

— Mă auzi, capsomanule? 

Din câteva fraze, Emma îl puse pe Romuald la curent cu 
situaţia. 

— Fir-ar să fie! Lui o să-i dea geanta! Trebuie neapărat să aud 
ce discută! 

— N-aveţi decât să vă apropiaţi, îi răspunse Romuald la 
celălalt capăt al firului. 

Emma se enervă: 

— Îţi filează cumva o lampă? Ţi-am explicat doar că NU POT! 
În plus, Kate m-a văzut deja şi duminică, şi ieri dimineaţă. Până 
la urmă o să-şi dea seama c-o urmăresc. 

— Bine, nu vă enervaţi, se ofuscă adolescentul. 

— Romuald, nu e momentul să te bosumifli, trebuie să m-ajuţi! 
Văd că cei doi stau de vorbă acolo. Dacă ai vreo idee, dă-i 
drumul! 

Adolescentul tăcu vreo trei secunde, apoi strigă: 

— Telefonul! Puneţi-l jos şi îndreptaţi-l spre ei. O să-i 
înregistrez. 

Emma dădu din cap. 

— Chiar că-ţi lipseşte o doagă! şuieră ea printre dinţi. Ţi se 
pare c-o să meargă chestia asta? 

Îngrijorată, începu să-şi roadă o unghie, dar, în disperare de 
cauză, urmă sfatul băiatului. Îşi puse telefonul mobil pe 
parchetul din lemn gălbui, prefăcându-se că se leagă la şireturi, 
apoi îl împinse cu piciorul ca pe un puc de hochei. 

Celularul alunecă pe scândurile lăcuite, trecu pe sub bănci şi 
pe lângă picioarele clienţilor, apoi se opri sub masa mare la care 
Kate lua masa cu necunoscutul. 

„Norocul începătorului...” 

Stând crispată pe scaun, Emma îşi termină din două înghiţituri 
sticla de ceai fermentat, rugându-se în gând ca nimeni să nu 
observe telefonul. Supliciul ei se sfârşi repede, fiindcă, peste nici 
trei minute, Kate şi necunoscutul se ridicară amândoi în acelaşi 
timp. 


Se ridică şi ea, îşi recupera în mod discret aparatul sub 
privirile uluite ale celorlalţi ocupanţi ai mesei, şi ieşi după ei. 


* 


Emma părăsi hipermarketul în trombă. 

— Ai înţeles ce spuneau, Romuald? 

— Nu, nu prea, se scuză adolescentul. Conversaţia lor se 
pierdea în gălăgia mulţimii. Trebuie să curăţ înregistrarea. 

— Păi şi ce mai aştepţi? întrebă ea, închizându-i telefonul în 
nas. 

În timp ce doctorita pleca înapoi spre spital, necunoscutul o 
luă în sens invers. Emma preferă să-l urmărească pe bărbat, 
care luase geanta roşie conţinând cei cinci sute de mii de dolari. 

Întrucât stătuse cu ochii pe el şi pe Kate pe durata întregii lor 
întâlniri, era sigură că nu avusese loc niciun schimb: bărbatul 
luase banii, dar nu îi dăduse doctoriţei nimic. 

„Cine este tipul ăsta? Ce i-a promis lui Kate în schimbul 
banilor?” 

Bărbatul merse câteva sute de metri pe Cambridge Street. 
Emma se ţinu scai de el, rămânând totuşi la o distanţă 
rezonabilă. Mulțimea era densă. Bostonul vibra în ritmul 
Crăciunului. Bulevardul era decorat cu sute de luminiţe. Nu 
vedeai niciun copac ori lampadar fără ghirlande, nicio casă care 
să nu fie înveselită de o coroniţă de brad sau de un globuleţ sau 
o legătură de vâsc. Cu braţele încărcate de pachete, mulţi 
trecători aveau figuri vesele, cuprinşi de febra Sărbătorilor. Până 
şi vântul îngheţat participa în felul lui la acea atmosferă plăcută, 
aducând miros de brad, de scorţişoară şi de castane coapte. 

Ajungând la staţia Bowdoin, Emma crezu că bărbatul va lua 
metroul, dar el traversă strada şi urcă în autobuzul 18. Emma 
reuşi să sară şi ea în el în ultimul moment, având cardul de 
transport Linkpass pe care şi-l cumpărase cu o zi în urmă, când 
se întorsese de la întâlnirea cu Joyce Wilkinson. 

În timp ce autobuzul pornea, îşi găsi un loc liber, la trei 
scaune în spatele bărbatului pe care îl fila. Acesta rămase 
impasibil tot drumul, privind fix pe geam. 

Autobuzul efectua un arc mare de cerc pentru a ajunge în 
Park Street, ocoli Boston Common şi Public Garden pe la nord, 
apoi o luă spre vest pe Commonwealth Avenue. Merseseră mai 


mult de un kilometru pe artera largă plantată cu ulmi şi castani, 
când bărbatul se ridică şi se îndreptă spre uşa din spate a 
autobuzului. 

Emma îl văzu coborând în staţia de pe Gloucester Street şi 
profită de mişcarea mulţimii pentru a părăsi şi ea autobuzul fără 
a fi reperată. Se luă după el, mergând cam vreo sută de metri 
spre sud, până în Boylston Street. 

„Strada din Back Bay pe care se află hotelurile de lux...” 

Bărbatul intră în holul Hotelului St. Francis, a cărui faţadă din 
sticlă şi cărămidă combina modernismul cu şarmul victorian al 
clădirilor bostoniene. Emma cunoştea acel hotel prestigios, şi 
mai ales restaurantul lui, care câştigase anul trecut o a treia 
stea Michelin. Ea îl urmă pe necunoscut până la ascensoare şi 
intră în ultimul moment cu el în lift. Îl lăsă să introducă cartela 
magnetică - pentru a debloca siguranţa cabinei de sticlă - şi să 
apese pe butonul de la etajul trei. 

— Tot la trei merg şi eu, zise ea pentru a se justifica. 

El o privi fără să-i răspundă, dar măsurând-o din cap până în 
picioare. 

„De data asta, m-am dat de gol.” 

Capsula de sticlă îşi deschise uşile pe un culoar liniştit. 
Bărbatul nu avu nici măcar amabilitatea s-o lase să iasă prima. 
Fără a mai zăbovi, o luă în dreapta. Emma făcu câţiva paşi în 
direcţia opusă şi întoarse capul cu o secundă înainte ca uşa 
camerei în care intrase tipul să se închidă. Îi reţinu numărul şi 
luă liftul până la parter. 

Exact în momentul în care se închideau uşile, îi veni ideea 
unei stratageme pentru a descoperi identitatea bărbatului 
misterios. 


Restaurantul Hotelului St. Francis era o veritabilă bijuterie, 
mobilat într-un stil foarte modern. Toate elementele decorului 
erau în nuanţe de crem şi argintiu, de la paravanele din satin 
din cele patru colţuri ale încăperii până la broderiile metalice de 
pe suportul draperiilor. Chiar şi lustra monumentală, împodobită 
cu cristale şlefuite, avea reflexii de alb ivoriu. 

— Bine aţi venit, doamnă, aveţi rezervare? se interesă şeful 
de sală. 


— N-am venit să iau masa. Trebuie să-i comunic ceva urgent 
somelierului vostru, Mickael Bouchard. 

— Aşteptaţi, vă rog! 

Emma aşteptă mai puţin de un minut ca tânărul somelier să-şi 
facă apariţia. 

— Lovenstein? Ce cauţi aici? o întrebă colegul ei din Quebec. 

Nu erau prieteni, dar se întâlneau adesea la seminarii, 
degustări sau concursuri. 

— Bună, Mickael! Am nevoie de ajutorul tău. 

— Acum sunt în timpul serviciului. Ştii ce înseamnă asta. 
Mergem la un pahar când termin? îi propuse el. 

Ea se apropie de el şi insistă: 

— Îmi pare rău că te presez, dar chiar e urgent. 

— Bine, zi repede! 

— Poţi să afli cine e clientul care stă în camera 321? 

— Glumeşti, nu? Cum rămâne cu confidenţialitatea faţă de 
clienţii noştri? Voi aşa îi trataţi pe-ai voştri la Imperator? 

— Te rog, Mickael, este foarte important! Sună la recepţie! 

— Dar îmi risc postul! 

— Nu exagera, îţi cer doar numele lui! 

— Şi eu ce câştig din afacerea asta? 

— Nu ştiu. Ce vrei? Una scurtă, aici, imediat, în spatele uşii de 
la bucătărie? 

Ridicase în mod intenţionat vocea, şi câţiva clienţi întorseseră 
capul. 

Canadianul se albi la faţă şi o împinse pe Emma în hol. 

— Mă scoţi din sărite, Lovenstein! Eşti bolnavă la cap! 

— Du-te la recepţie şi află-mi numele tipului care stă în 
camera 321! Te rog! 

Somelierul se execută fără nicio plăcere. Conversaţia cu 
recepţionera fu scurtă. Peste nici două minute, se întoarse la 
Emma şi îi spuse: 

— Tipul s-a înregistrat cu numele de Oleg Tarassov. Eşti 
mulţumită? 

Emma scoase un pix din buzunarul rucsacului. 

— Mersi pentru cooperare, dragă colega, zise ea, scriind 
numele pe antebraţ. 

— Du-te naibii, Lovenstein! răspunse Mickael, întorcându-i 
spatele. 


Romuald stătea în faţa monitoarelor şi ochii îi străluceau cu 
putere. Tocmai codase înregistrarea audio pe calculatorul lui şi 
se pregătea s-o curețe eliminând paraziţii. 

Puse în funcţiune un program special care deschise o 
fereastră cu o configuraţie de masă de montaj. Ascultă 
înregistrarea pentru a izola un pasaj în care zgomotul de fond 
era continuu şi persistent. Se folosi de acel eşantion pentru a 
stabili parametrii „profilului” zgomotului, identificându-i exact 
frecvenţa şi decibelii. După aceea, selecţionă toată înregistrarea 
pentru a-i aplica suprimarea zgomotului. 

Adolescentul ascultă din nou începutul fişierului sonor, dar 
rezultatul nu-l mulțumea. 

„E mai uşor în serialele de la televizor...” 

Fără să se descurajeze, modifică frecvențele vocale timp de 
mai bine de un sfert de oră, jucându-se cu amplitudinea lor 
pentru a ajunge la un rezultat mai bun. 

Apoi porni din nou înregistrarea. 

Şi, de data aceasta, ceea ce auzi îl băgă în sperieţi. 


* 


Emma se duse la barul Hotelului St. Francis şi se aşeză pe o 
banchetă lângă intrare, de unde putea să vadă holul în caz că 
Tarassov se hotăra să iasă. Îşi comandă un cocteil caipiroska, 
apoi îşi scoase laptopul şi se conectă la reţeaua Wi-Fi a 
hotelului. 

Cu simţurile în alertă, era acaparată de ancheta ei. Nu mai 
avusese  simţise niciodată acea senzaţie. Adrenalina şi 
curiozitatea o împingeau de la spate, îi dădeau un curaj nebun. 

Tastă „oleg tarassov” pe motorul de căutare. Erau multe 
rezultate: profiluri Facebook, Linkedin, VK. Intră pe „Google 
images” şi, surpriză, dădu aproape instantaneu peste una dintre 
fotografiile lui Oleg Tarassov. În poză era mai tânăr cu vreo zece 
ani, dar avea aceleaşi trăsături impasibile, parcă tăiate în 
marmură. Imaginea făcea trimitere la Internet Movie Database. 
Potrivit IMDB, Oleg Tarassov era creditat drept „cascador” şi 
„coordonator de cascadorii” pe genericul unui număr 


233 VKontakte, reţeaua socială cea mai populară din Rusia. (N. a.) 


impresionant de filme de acţiune din anii 1990. Majoritatea nu 
erau capodopere, nici pe departe, ci filme de televiziune, 
producţii de serie B, thrillere fără buget mare, care, chiar şi în 
perioada aceea, se lansaseră probabil direct pe casete video sau 
DVD. Lucra aproape întotdeauna cu fratele lui, Vassili, şi 
specialitatea fraţilor păreau să fie cascadoriile cu motocicleta. 
Cariera lor „artistică” se sfârşise în urmă cu vreo zece ani, dar, 
din câteva clicuri, Emma reuşi să le dea de urmă în Los Angeles, 
unde se recalificaseră, pasămite, în securitatea privată. Potrivit 
site-ului agenţiei lor, fraţii Tarassov se ocupau acum cu 
supravegherea şi protecţia personalităţilor. 

Emma dădu să-l sune pe Romuald pentru a-l anunţa de 
descoperirea ei, dar băiatul i-o luă înainte. Fără să mai aştepte 
nici măcar sfârşitul primei sonerii, ea răspunse imediat. 

— Ai găsit ceva, capsomanule? 

— Da, răspunse el cu o voce pierită. 

— Ce s-a întâmplat, ai văzut o stafie? 

— Am curăţat banda cu înregistrarea, începu el. 

— Bun, şi? 

— Vă las să ascultați. Este... îngrozitor. 

Emma se încruntă. Işi lipi telefonul de urechea dreaptă şi şi-o 
astupă pe stânga cu mâna pentru a nu pierde nimic din discuţie. 


Kate: Banii sunt în geantă. Mi-am respectat întocmai 
angajamentul: o altă tranşă de cinci sute de mii de dolari. 
Cinci sute de pachetele compacte în bancnote de o sută de 
dolari. 

Oleg: Şi restul? 

Kate: O să-i aveti de îndată ce-o să mă asigur c-ati făcut 
treaba urmând exact instrucţiunile mele. 

Oleg: Deci rămâne pe diseară? 

Kate: Da, dar trebuie neapărat să aşteptaţi telefonul meu 
pentru a acţiona. Şi asta nu se va întâmpla înainte de ora 
21:00. Dacă nu vă contactez, lăsați totul baltă, s-a înțeles? 
Oleg: Și locul? 

Kate: V-am copiat o schiță pe stick-ul ăsta. Locul se numeşte 
„cornişa”. Este o rampă din beton, îngustă, cu sens unic, în 
spatele stației de metrou Jackson Square din Jamaica Plain. Ea 
permite evitarea intersecţiei şi a semafoarelor, dar oamenii 


ezită s-o ia pe-acolo din cauza boschetarilor, a drogaţilor şi a 
unei interdicții municipale. 

Oleg: Sunteti sigură că nu va fi nimeni? 

Kate: Niciodată nu poți fi sigur de nimic, dar, pe frigul ăsta, 
dealerii şi drogații o să stea băgați la adăpost. Să repet modul 
de operare? 

Oleg: Nu, am înțeles. 

Kate: V-aţi notat adresa? 

Oleg: Da, o am. 

Kate: Să fie clar: dacă nu urmati întocmai planul, întelegerea 
noastră cade. 

Oleg: Da, da, am priceput. O ultimă chestiune: pe cine 
trebuie să ucid? 

Kate: Pe bărbatul din fotografia asta. Se numeşte Matthew 
Shapiro. Este soțul meu. 


22 
Grupa Helsinki 
„Moartea este o datorie pe care 
n-o plăteşti decât o dată.” 
William Shakespeare 


Emma îşi simţi inima tresăltând. Preţ de un minut, rămase 
fără voce, năucită de ceea ce aflase. 

„Kate angajase un asasin plătit ca să-l ucidă pe Matt...” 

Dar din ce motiv? Pentru că nu-l mai iubea şi pentru că voia 
să trăiască alături de Nick? Imposibil, nu ucizi pe cineva pentru 
aşa ceva. E suficient să divorţezi. Ca să obţină custodia 
exclusivă a fiicei ei? Nici asta nu stătea în picioare. Pentru bani? 
Din câte înţelesese, Matthew nu era înstărit, iar Nick era unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Atunci, de ce? Din 
răzbunare? 

Emma încercă să-şi pună ordine în gânduri. Ce ştia sigur? 
Kate nu renunţase niciodată la marea ei iubire din tinereţe, Nick 
Fitch. După o lungă perioadă de despărţire, se părea că se 
împăcase cu el, dar profitase de acea legătură pentru a fura 
informaţii confidenţiale pe care le vânduse, la un preţ exorbitant 
ca să-şi poată permite serviciile unui asasin plătit şi să-şi elimine 
soţul. 

„E nebunie curată.” 

Exista cu siguranţă o legătură între toate aceste evenimente, 
dar, deocamdată, îi scăpa. Emma îşi luă capul în mâini. Ceafa îi 
era anchilozată, simţea dureri în picioare şi în coşul pieptului. 

Mai era o întrebare care o chinuia. De ce, în 2011, Matt era 
încă în viaţă? De ce cascadorul nu-l mai omorâse? 

— Mai eşti pe fir, Romuald? Mai pune-mi înregistrarea încă o 
dată, te rog! 

Adolescentul se execută. Emma se opri la următoarea frază: 

„(...) Trebuie neapărat să aşteptaţi telefonul meu pentru a 

acționa. Şi asta nu se va întâmpla înainte de ora 21:00. 

Dacă nu vă contactez, lăsați totul baltă, s-a înțeles? ” 

Îşi aminti ceea ce îi povestise Matthew. Şoferul camionului cu 
făină care lovise maşina lui Kate, în faimoasa seară a morţii ei, 
susţinuse mereu că femeia avea telefonul mobil în mână. Şi 
Matthew îşi imaginase că soţia lui se pregătea să-l sune pentru 
a-l anunţa că în cele din urmă Mazda pornise. Dar, în realitate, 


Kate încercase să-l contacteze pe asasinul plătit pentru a-i da 
undă verde. Un apel care, din fericire, datorită accidentului, nu 
mai ajunsese niciodată la destinatarul său. 

Matt scăpase cu viaţă doar fiindcă soţia lui murise fără a mai 
apuca să dea funestul telefon. 

„O viaţă pentru o moarte.” 

Continuând să arunce priviri insistente înspre holul hotelului, 
Emma îi împărtăşi raţionamentul ei lui Romuald, care o ascultă 
cu interes. Acum aveau mai multe elemente, indicii, dovezi, dar 
le scăpa esenţialul: motivul lui Kate. Era veriga lipsă, cea care ar 
fi dat sensul acelei sinistre afaceri. 

— Şi Kate? Ce-a mai făcut? întrebă în cele din urmă Emma. 

— Aşa cum era de aşteptat, şi-a luat maşina şi s-a dus la 
spitalul de copii din Jamaica Plain, unde tocmai a ajuns. 

— Nimic altceva? 

— Ar mai fi o chestie, poate fără importanţă... începu 
adolescentul. 

— Spune! 

— Când s-a întors de la Whole Foods, Kate s-a grăbit să-şi 
consulte e-mailul de serviciu şi singurul mesaj pe care l-a 
deschis şi l-a printat este cel care conţinea analizele de sânge 
ale soţului ei. 

— Cele pe care Matthew le-a făcut azi-dimineaţă în camionul 
Crucii Roşii? 

— Da. E ciudat că i-au trimis rezultatele, nu? 

— Habar n-am. Nu cunosc procedurile. Ai acces la e-mailul 
ăsta? 

— Am acces la toate e-mailurile tuturor membrilor 
personalului, îi reaminti el cu oarecare mândrie. 

— Atunci, atunci trimite-mi-l şi mie! 

Rezultatele analizelor de sânge ale lui Matthew se întindeau 
pe două pagini. Emma se apucă să le studieze încercând să-şi 
adune puţinele ei cunoştinţe pentru a înţelege ceva din noianul 
de denumiri complicate. In capul listei, bilanţul hematologic: 
globule roşii, hemoglobina, hematocrite, volum globular mediu, 
globule albe, limfocite, trombocite, viteză de sedimentare, fier, 
feritină. 

Tânăra trecu de la un rând la altul, sperând să găsească o 
pistă, comparând rezultatele lui Matthew cu intervalul de 
referinţă care însoțea fiecare analiză. 


Continuă cu bilanţul biochimic: glicemie, creatinină, acid uric, 
enzime, Gamma GT, transaminaze, TSH, colesterol bun, 
colesterol rău. 

„Ficat, tiroidă, rinichi... Totul pare normal...” 

Le reciti pe toate fără să remarce nimic deosebit... cu 
excepţia unei menţiuni în colţul din dreapta sus al documentului 
în care era precizat: 


Fenotip eritrocitar rar 
- Grupa Helsinki - 


Emma se îndreptă de spate pe bancheta ei. 

„Grupa Helsinki? Ce înseamnă asta?” 

Se uită ţintă la ecran, aşteptând să-i pice fisa, dar degeaba! 
Ultimele zile fuseseră obositoare, dar o eliberaseră de frică şi o 
obligaseră să iasă din carapacea ei şi să dea dovadă de curaj. 
Totuşi, acum se împotmolea. Ar fi avut nevoie de ajutorul unui 
biolog sau al unui medic, dar nu cunoştea niciunul. 

Îşi întoarse faţa spre fereastră, oftând. Soarele de la începutul 
după-amiezii scălda strada într-o lumină orbitoare, reflectându- 
se în numeroasele mormane de zăpadă de pe trotuare. 

Chiar dacă un început de migrenă o tulbura, spiritul îi era 
treaz. Trecând mental în revistă toate persoanele pe care le 
cunoştea, îşi aminti că soţul psihanalistei ei era şeful unui 
laborator de analize medicale din Upper West Side. Laboratorul 
era în acelaşi imobil cu cabinetul soţiei lui, dar Emma nu făcuse 
legătura decât atunci când cuplul venise să cineze într-o seară 
la Imperator. Problema era că Margaret Wood era în vacanţă la 
Aspen. Emma avea numărul ei de mobil, dar psihoterapeuta nu 
răspundea niciodată direct la apelurile pacienţilor şi cu atât mai 
puţin în timpul ei liber. O sună totuşi, dădu peste robot şi lăsă 
un mesaj, implorând-o s-o sune cât mai repede. „E o chestiune 
de viaţă şi de moarte”, precizase ea. Psihoterapeuta crezuse 
probabil că e pe punctul de a se arunca de pe Brooklyn Bridge, 
fiindcă o contactă imediat. Emma se scuză şi îi explică că are 
nevoie urgentă de o informaţie capitală pe care numai soţul ei i- 
o putea furniza. 

— Sunt în vârful Muntelui Aspen, cu schiurile în picioare, dar, 
dacă ţineţi morţiş să vorbiţi cu George, el a rămas la baza 


pârtiei să bea un pahar de bourbon în Ajax Tavern. Vă trimit un 
mesaj pe telefon cu numărul lui de mobil. 


* 


— Domnul Wood? 

— Chiar el. 

— Îmi pare rău că vă deranjez în vacanță, dar vă sun la 
recomandarea soției dumneavoastră. 

— Hm... bombăni bărbatul pe un ton nu prea încurajator. 

— Poate vă mai amintiţi de mine, sunt Emma Lovenstein. V- 
am fost somelier în seara în care aţi luat masa la Imperator, 
anul trecut. 

La această evocare, vocea lui lui George Wood deveni mai 
veselă. i 

— Imi amintesc foarte bine! A fost o seară delicioasă! In 
parte, datorită dumneavoastră, de altfel. M-aţi sfătuit să iau un 
Porto fabulos la brânza Roquefort. 

— Exact! 

— Un Quinta de Novai, dacă nu mă-nşel. 

— Da, un Quinta de Novai Nacional Vintage din 1987. 

— Se pare că cel produs în 1964 este şi mai bun. 

— 1963, mai exact, îl corectă Emma. Este un an legendar, dar 
n-au mai rămas decât câteva sticle. Voi încerca să fac rost de 
una pentru dumneavoastră. Domnule Wood, aş vrea să vă pun 
câteva întrebări, dacă nu vă plictisesc. 

— Bineînțeles, domnişoară, vă ascult! 

— Ce este acela un „fenotip eritrocitar rar”? 

— Ah, sângele nu este atât de fascinant precum vinul, nu-i 
aşa? Şi totuşi meseriile noastre nu sunt atât de diferite. „Beţi 
toţi din el, căci acesta este sângele Meu...”, cum zicea prietenul 
nostru! 

Incântat de butada lui, biologul izbucni într-un hohot de râs 
zgomotos. 

— Deci, un „fenotip eritrocitar rar”? repetă Emma, încercând 
să-şi ascundă nerăbdarea. 

— Este pur şi simplu o expresie din jargonul biologilor, folosită 
pentru a desemna o grupă sanguină rară. 

— Cum adică rară? 

George Wood îşi drese glasul. 


— Hm, cunoaşteţi principiul grupelor sanguine, domnişoară 
Emma? 

— Da, mă rog, ca toată lumea. Ştiu că există patru grupe 
mari: A, B, AB şi 0. Şi două tipuri de RH, pozitiv şi negativ. 

— Este un început, dar, de fapt, lucrurile sunt mult mai 
complicate. Puțin oameni ştiu totuşi că există indivizi care nu 
sunt nici A, nici B, nici AB, nici 0. 

— Chiar? 

— Grupa lor sanguină este numită „Bombay”, de la numele 
oraşului indian unde oamenii de ştiinţă au descoperit prima dată 
această particularitate. Alte persoane n-au nici RH pozitiv, nici 
RH negativ. Vorbim în acest caz de fenotipul RH nul. Şi nu sunt 
decât două exemple dintre multe altele. Ca să simplific, o grupă 
sanguină rară se defineşte prin absenţa unuia sau a mai multor 
antigeni pe care-i găsim de obicei în sistemele altor grupe. 

Vocea profesorului Wood îşi recăpătase vitalitatea. In mod 
evident, îi făcea plăcere să-şi împărtăşească cunoştinţele. 

— Specificitatea acestor fenotipi îi face să producă un anumit 
tip de anticorpi care riscă să provoace reacţii de respingere în 
caz de transfuzie sau de grefă. Indivizii „Bombay” mai ales nu 
pot fi supuşi unei transfuzii decât cu sânge prezentând aceleaşi 
caracteristici ca al lor. 

Tânăra femeie puse în sfârşit întrebarea care îi ardea buzele: 

— Dar „grupa Helsinki” vă spune ceva? 

Biologul scoase o exclamaţie de satisfacţie. 

— Ah, grupa Helsinki, bineînţeles! O grupă mai rară şi decât 
sticlele dumneavoastră de Porto din 1963! li numim aşa pe 
indivizii care au o combinaţie de fenotipuri eritrocitare extrem 
de rare. După ştiinţa mea, pe teritoriul american sunt 
înregistrate doar vreo douăsprezece persoane care au această 
grupă sanguină. 

„Şi Matthew este unul dintre ei!” A 

Emma se simţi cuprinsă de emoție. Migrena îi dispăruse. Incă 
nu ştia exact cum, dar era sigură că cheia misterului stătea în 
acea grupă sanguină foarte rară pe care o avea Matthew. 

— O ultimă întrebare, domnule profesor, şi după aceea vă las 
să vă bucuraţi de vacanţa dumneavoastră. In ce împrejurări 
descoperim că avem un fenotip rar? 

— Ei bine, se poate întâmpla în multiple circumstanţe: 
controlul unei sarcini, respingerea sângelui în timpul unei 


transfuzii, un fenotip mai dezvoltat la un pacient donator de 
sânge. Când un laborator descoperă o grupă rară de sânge, 
trebuie s-o semnaleze într-un registru naţional. 

— Vă mulţumesc mult, domnule profesor, mi-aţi fost de mare 
ajutor! 

— Contez pe dumneata pentru sticla mea de Porto! îi aminti el 
mai în glumă, mai în serios. 

— Bineînţeles! 


Emma îşi simţi din nou inima bătând cu putere. Găsise 
informaţia pe care o căuta de la bun început! Chiar dacă nu 
înţelegea încă foarte bine ce însemna acel lucru, avea 
certitudinea că apartenenţa lui Matthew la grupul Helsinki era 
epicentrul misterului care plana în jurul lui Kate. 

„Păstrează-ţi calmul!” 

Ca să-şi pună ordine în gânduri, Emma îşi concentră atenţia 
pe reflexiile de sidef şi absint pe care soarele le juca pe fundul 
paharului ei. Hotări să facă bilanţul a ceea ce ştia despre Kate şi 
Matthew. Începu prin a reconstitui traiectoria întâlnirii lor. 
Reîmprospătându-şi amintirile, rememoră cuvintele lui Sarah, 
prima soţie a lui Shapiro. 

„Toamna lui 2006: Matt se duce la spital după ce s-a tăiat cu 
o foarfecă de grădină. La urgenţă, drumul lui se încrucişează cu 
cel al lui Kate, care este de gardă în ziua aia. Se simpatizează, 
ea îl îngrijeşte, îi pune câteva copci. Şi fără îndoială îi ia şi 
sânge...” 

Tânăra merse cu raţionamentul mai departe: „Dacă într- 
adevăr Kate a făcut teste de sânge, atunci ea a descoperit, 
văzând rezultatele, că Matthew are o grupă sanguină foarte 
rară: grupa Helsinki. După câteva zile iese cu el şi, la doar 
câteva luni după întâlnirea lor, îl ia în căsătorie. Dar de ce?” 

Emma ridică privirea şi apariţia „cascadorului” îi întrerupse 
şirul gândurilor. Oleg Tarassov tocmai îşi dăduse cartela la 
recepţie şi se îndrepta spre ieşire. 

Se lăsă în jos pe banchetă sperând să n-o observe şi îl urmări 
cu privirea cât putu de mult. 

Cu telefonul lipit de ureche, părăsi barul şi ieşi din hotel în pas 
alergător. 


— Romuald? Tarassov tocmai o şterge! O să-ncerc să-l 
urmăresc, rămâi pe recepţie! Am făcut o descoperire incredibilă. 

— Şi eu am ceva să-ţi povestesc. 

— Mai târziu, eu... Rahat! 

— Ce se întâmplă? 

— Cred că s-a urcat într-o maşină... 

Îşi puse mâna streaşină la ochi pentru a se proteja de soare. 
Portarul hotelului tocmai adusese în faţă un pick-up vişiniu 
masiv. El îi întinse cheile camionetei lui Tarassov, care se urcă la 
volan. 

Emma se uită disperată după un taxi. Îi ceru portarului s-o 
ajute, dar camioneta se pierdea deja în circulaţie, dispărând 
încet-încet din câmpul ei vizual. 

„Fir-ar să fie!” 

— L-am pierdut, Romuald! A luat-o spre parc. 

— Pe Boylston Street? 

— Da. 

— Ce maşină are? 

— Un Dodge vişiniu masiv, dar... 

— Pot să-l urmăresc eu! 

— Nu! Să nu faci vreo... 


Adolescentul îşi luă pe el geaca groasă cu guler de blană şi 
băgă mobilul în buzunar. leşi din cameră în grabă, coborând 
scările ca şi cum viaţa i-ar fi depins de asta. Năvălind în holul 
hotelului de lux, fu cât pe ce să dea jos o doamnă bătrână care 
înainta cu greu sprijinindu-se într-un cadru de mers, se 
împiedică de căţeluşul ei, un bichon maltez, şi intră într-un 
chelner care ducea nişte pahare de şampanie pe o tavă. 

— Scuze, îmi pare rău, iertaţi-mă, eu... 

Romuald se năpusti afară, în piaţa din faţa hotelului. Acolo, 
văzu un portar de la Four Seasons îmbrăcat într-o uniformă 
închisă la culoare, ornată cu nasturi aurii, care ajuta o familie 
să-şi descarce bagajele. 

„Fă-o şi gata, nu-ţi pune întrebări!” 

Motorul maşinii încă mergea. Într-o fracțiune de secundă, 
Romuald se aşeză pe scaunul şoferului şi acceleră brusc. 


Portiera se închise în timp ce SUV-ul demara într-un scrâşnet de 
pneuri, lăsând pe asfalt câteva urme de cauciuc. 


23 
Linia inimii 
„Cine nu s-ar înnora gândindu-se la nenorocirile pe 
care le poate cauza o singură legătură primejdioasă.” 
Choderlos De Laclos 


Când ajunse pe bulevard, Romuald avea camioneta vişinie în 
câmpul său vizual. Din buzunar auzea urletele înfundate ale 
Emmei care încă mai vorbea cu el. Băiatul îşi puse din nou 
telefonul la ureche. 

— Opreşte maşina şi întoarce-te imediat la hotel! Tipa Emma. 

Ea mergea cu paşi repezi, îmbrâncind trecătorii de pe 
Boylston Street pentru a ajunge la hotel. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— E singura noastră pistă concretă! 

— Mergi cu o maşină furată şi nu ştii să conduci! 

— Ba ştiu! 

— O să faci un accident şi-o să ajungi la pârnaie! 

— Nici nu se pune problema să renunţ. 

De data acesta, Romuald îi închise telefonul în nas. 

Pentru prima dată de la întâlnirea lor, Emma conştientiza 
pericolele la care îl expunea pe adolescent. Antrenându-l în 
ancheta ei, nu se gândise decât la ea. Acum, era îngrozită de 
inconştienţa ei, dar era prea târziu, pierduse orice control 
asupra tânărului francez. 

Pătrunse în holul Hotelului Four Seasons şi se îndreptă spre 
ascensoare. Trebuia să se calmeze şi să reînnoade dialogul cu 
adolescentul. Formă din nou numărul lui. Băiatul răspunse. 

— Mai trăieşti, capsomanule? Bun, ascultă-mă, sunt de acord! 
Urmăreşte-l pe tip! Dar îţi ordon să conduci cu prudenţă şi să nu 
te laşi depistat nici de el, nici de poliţişti! Nu-ţi asumi niciun risc 
şi nu cobori din maşină sub niciun pretext, ai înţeles? 

— Da, mămico! 

— Şi să nu-mi mai închizi niciodată telefonul în nas! 

Mobilul lui Romuald scoase un semnal sonor strident. Băiatul 
se uită la ecran: capacitatea bateriei scăzuse la 7%. 

Îi venea să-şi smulgă părul din cap. Cum era posibil ca tocmai 
el, care îşi petrecea viaţa între telefon şi calculator, să fi fost 
atât de neglijent? 

— Mi se termină bateria. O să vă sun când am noutăţi! 


Emma intră în apartament furioasă pe ea însăşi, copleşită de 
vinovăţie şi neputinţă. Nu mai putea să facă nimic pentru a-l 
ajuta pe Romuald. Doar să se roage. 

Se strădui din răsputeri să nu se lase copleşită de emoţii. 
Băiatul părăsise camera în grabă, lăsând monitoarele deschise 
şi aplicaţiile active. Se instală în fotoliul lui şi se uită la ecran. In 
momentul plecării, Romuald scotocea prin arhivele cotidianului 
Wall Street Journal. Accesase unul dintre numeroasele articole 
pe care ziarul financiar i le consacrase lui Nick Fitch. Nu era un 
material recent. Datat 2001, articolul abia dacă avea lungimea 
unei ştiri transmise de o agenţie de presă, dar conţinutul lui era 
interesant. 


Afacerea Nick Fitch 
În timp ce produsul său vedetă, Unicorn, obţine succes după 
succes, compania Fitch Inc. mai are un căpitan la bord? 
„Ce se întâmplă cu Nick Fitch?” Întrebarea este pe toate 
buzele în Silicon Valley. Absența prelungită a cofondatorului 
şi primului acţionar la sediul societăţii începe să dea de 
gândit. 
Două luni, asemenea unui şcolar leneş, Fitch a „chiulit” de la 
adunarea generală şi de la prezentarea noilor produse în faţa 
dezvoltatorilor. 
Este o absenţă neobişnuită pentru un workaholic ca el, ceea 
ce a stârnit îngrijorarea investitorilor şi a dus la scăderea 
acţiunilor companiei la Bursă. 
Întrebat în legătură cu acest subiect, ataşatul de presă al 
grupului a dat asigurări, într-un comunicat laconic, că „totul 
merge bine” în viaţa lui Nick Fitch, că acesta s-a resimţit 
doar de pe urma unei bronşite puternice şi că se va întoarce 
la post în curând. 


Emma dădu clic pe alte linkuri. După toate aparențele, Fitch 
se întorsese la post în zilele următoare. Acţiunile de la Bursă ale 
companiei crescuseră din nou vertiginos şi informaţia fusese 
încet-încet uitată, pierzându-se în meandrele Internetului. 

Emma reciti sfârşitul articolului. 


„O bronşită puternică? Cum să nu...” 

Dădu din cap şi închise ochii pentru a se concentra. 

„Şi dacă Nick fusese bolnav pe bune?” 

Încet-încet, unele goluri se umpleau. 

„Boala, sângele, medicina, sănătatea...” 

Atâtea elemente se adăugau acum ca nişte perle la firul 
Ariadnei care o ducea progresiv la rezolvarea anchetei. 

Emma deschise ochii şi se uită pe celelalte monitoare. 

„Intranetul spitalului.” 

Se apropie de tastatură şi puse mâna pe mouse. Avu nevoie 
de cinci minute şi de mai multe operaţiuni pentru a înţelege 
cum putea să ajungă la dosarele pacienţilor şi să dea o căutare 
după un cuvânt-cheie. 

Tastă mai întâi „Nick Fitch”. 

Niciun răspuns. 

„Îţi faci iluzii degeaba.” 

Încercă apoi o nouă formulă: „Grupă + Helsinki”. 

Dosarul unui pacient se afişă pe ecran. 

Îşi simţi inima bubuind. Niciodată nu fusese mai aproape de 
adevăr. 

Era vorba de un oarecare P. Drake, actualmente internat la 
cardiologie în sediul din Jamaica Plain. 

Dădu clic pentru a deschide fişierul. Imediat ce văzu 
prenumele bolnavului, piesele de puzzle începură să se aranjeze 
în mintea ei. 

Bărbatul se numea Prince Drake. 

„Prince Dark, Dark Prince... Prinţul Negru.” 

Era Nick Fitch. Omul de afaceri era în momentul acela 
spitalizat la Boston, în secţia de cardiologie a lui Kate! 

Uluită de acea descoperire, Emma începu să citească dosarul 
medical cu atenţie. Îi luă ceva timp, dar înţelese esentialul. Şi 
concluzia la care ajunse o înmărmuri. 

Fitch se născuse cu un singur ventricul - o gravă malformaţie 
cardiacă congenitală care împiedica buna oxigenare a sângelui, 
făcând din el un „bebeluş albastru”, adică un copil cianozat de 
care nu erau siguri că va ajunge la vârsta adultă. 

La opt ani, suferise o intervenţie pentru a i se ameliora 
oxigenarea sanguină, urmată de două noi operaţii pe cord 
deschis după şapte şi respectiv zece ani. 


Deşi acele intervenţii avuseseră meritul de a-l menţine în 
viaţă, ele nu făcuseră decât să întârzie scadenţa: mai devreme 
sau mai târziu, pentru a-şi continua viaţa, avea nevoie de o 
nouă inimă. O grefă aproape imposibilă, având în vedere grupa 
lui sanguină excepţional de rară, faimoasa grupă Helsinki. La 
patruzeci şi doi de ani, Nick Fitch era aşadar un soi de 
supravieţuitor miraculos. Ani de zile, în cea mai mare discreţie, 
fusese supus unei supravegheri medicale minuţioase. Se 
agăţase fără îndoială de viaţă cu o voinţă de fier şi cu o doză 
bună de noroc. Dar astăzi inima lui era pe cale să se oprească. 

Emma apăsă pe touchpad pentru a derula documentul. 
Ultimele adnotări arătau că Nick Fitch era spitalizat de douăzeci 
şi patru de ore în aşteptarea unui transplant cardiac. 

De data acesta, omul de afaceri îşi juca ultima carte: 
transplantul sau moartea. 


Romuald se concentra pe condus. Trăsese o sperietură 
zdravănă când motorul SUV-ului „său” se oprise brusc la 
culoarea roşie a unui semafor de pe Beacon Street. li luase ceva 
timp să-l pornească din nou şi, pentru o clipă, crezuse că i-a 
pierdut urma cascadorului. Dar găsise camioneta vişinie pe 
autostrada care ocolea centrul oraşului pe la nord-est. 

Pe o porţiune scurtă, circulaţia fu încetinită de o gâtuire a 
traficului produsă în dreptul intersecţiei care permitea accesul 
pe Interstate 93. De data acesta, în timp ce maşinile rulau bară 
la bară, Romuald mânui cu mare atenţie cutia de viteze, ca să 
nu mai aibă vreo surpriză. În Franţa, începuse deja să ia lecţii de 
condus asistat de tatăl lui, dar niciodată nu se gândise, nici 
măcar o clipă, că avea să se trezească atât de repede, singur, la 
volanul unei maşini. 

Circulaţia se fluidiza rapid. Adolescentul stătea cu ochii pe 
vehiculul vişiniu, străduindu-se să nu fie reperat. Acum, 
camioneta Dodge rula cu viteză mare spre nord. Timp de un 
sfert de oră, traversară rezervaţia Middlesex Fells înconjurată de 
stejari, pini albi şi nuci, apoi maşina schimbă direcţia spre est, 
pentru ca, după vreo zece kilometri, s-o ia din nou spre nord pe 
drumurile secundare. 

Îndreptându-se spre Lowell - un oraş industrial altădată 
înfloritor - adolescentul se străduia să păstreze distanţa 
potrivită faţă de „ţinta” sa. Frumuseţea peisajului îţi tăia 


răsuflarea. Soarele desena la orizont dungi galbene şi portocalii 
care se contopeau într-un halou luminos. Cât vedeai cu ochii se 
întindeau imense suprafeţe imaculate şi lăptoase punctate de 
sclipirea vreunui lac sau de şuvoiul argintiu al vreunui curs de 
apă. 

Chiar când se aştepta mai puţin, Romuald văzu camioneta 
virând brusc spre dreapta şi afundându-se într-o pădure de brazi 
pe un drum îngust. 

„Unde naiba se duce?” 

Adolescentul trase pe dreapta şi o sună pe Emma pentru a-i 
spune unde se află. 


La Boston, soarele tocmai intrase în nori. În semiîntunericul 
camerei, Emma rămase multă vreme tăcută. În jurul ei, timpul 
se oprise. In ciuda evidenţelor, îi era greu să accepte cumplitul 
adevăr pe care îl descoperise: Kate avea de gând să-şi ucidă 
soţul pentru a-i da o inimă amantului ei. 

Incet-încet, totul devenea teribil de clar. Informaţiile obţinute 
de o săptămână încoace se legau formând plasa unei capcane 
de temut. În mintea ei se contura portretul unei femei. O femeie 
îndrăgostită nebuneşte, care îşi pusese inteligenţa în serviciul 
unui plan monstruos. 

Emma vedea cu ochii minţii filmul întâmplărilor. Imagini, 
scene la care nu asistase, dar pe care era capabilă să le 
restituie în adevărul lor, chiar dacă nu le cunoştea detaliile. 

„Mijlocul anilor 1990. Kate şi Nick trăiesc o poveste de 
dragoste pasională. Sunt făcuţi pentru a fi împreună şi pentru a 
se iubi. Frumuseţe magnetică, tinereţe, inteligenţă. Sunt 
fascinaţi unul de altul. Povestea lor de iubire este intensă şi 
neobişnuită. Ea se naşte în timpul acelei faimoase prime întâlniri 
pe care mi-a povestit-o Joyce Wilkinson, într-o zi de iarnă cu 
ninsoare, în restaurantul unei benzinării de pe autostradă. O 
poveste pe care Kate trebuie s-o pună mai presus de orice: ziua 
în care viaţa ei s-a schimbat complet, ziua în care s-au 
recunoscut, ziua în care Nick a salvat-o... 

Dar Nick are un secret: o boală cardiacă despre care ştie că îi 
va fi fatală şi pe care o ascunde din copilărie. Poate fiindcă nu 
vrea să fie compătimit, cu siguranţă fiindcă nu vrea să piardă 
controlul companiei lui. Ştie că poate să moară în orice clipă şi 
nu vrea s-o împovăreze pe Kate şi s-o îndurereze. Aşa că ia 


distanţă, o face nefericită pentru a o forţa să se îndepărteze de 
el. Kate este disperată. Işi pierde încrederea în ea, nu înţelege 
de ce Nick o respinge şi merge până într-acolo încât îşi face o 
operaţie estetică cu speranţa de a-l recuceri. 

Ce se întâmplă atunci? Fără îndoială, Nick înţelege că se află 
pe un drum greşit şi că trebuie să-i spună adevărul celei pe care 
o iubeşte. O dezvăluire pe care Kate o primeşte cu uşurare. Nu 
numai că Nick este în continuare îndrăgostit de ea, dar iată că 
are ocazia să-l salveze şi ea la rându-i. O dezvăluire care o face 
să-şi întrerupă brusc rezidenţiatul în neurologie pentru a se 
orienta spre chirurgia cardiacă. Este începutul unei noi vieţi 


dedicate în întregime muncii, cercetării medicale şi 
supravegherii stării de sănătate a lui Nick. Lucrările ei sunt 
strălucite şi explorează mai multe piste - tratamentele 


imunosupresoare, modificarea genetică a grupelor sanguine - 
dar nu conduc la nimic concret astfel încât, în scurt timp, să-l 
poată ajuta pe Nick. 

Fiindcă se loveşte mereu de acelaşi obstacol: numai o grefă l- 
ar putea salva pe bărbatul iubit, dar ştie că grupa sanguină 
neobişnuită a lui Fitch va duce la respingerea oricărui organ 
provenind de la un individ care nu are grupa Helsinki.” 


* 


„Până unde putem merge din dragoste?” 

Până departe. 

Foarte departe. 

Există însă o limită dincolo de care puţine persoane sunt gata 
să se aventureze. 

Kate o trecuse. 

Cum se întâmplase? Care fusese momentul? Din nou, printr- 
un ciudat mimetism, Emma era aproape capabilă să „vadă” 
scena ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui ecran de cinematograf. 

„Toamna anului 2006. În timpul unei gărzi fără sfârşit, un 
pacient mai şarmant decât ceilalţi se prezintă la camera de 
urgenţe a spitalului. Tipul se tăiase cu o foarfecă de grădină. 
Este un tânăr profesor de filosofie. Un bărbat politicos, inteligent 
şi amuzant. Kate se ocupă de el şi îi pune câteva copci. Simte că 
o place, dar tipul pare a fi genul fidel. Totuşi, nu se poate 
stăpâni să intre în jocul seducţiei. Cu ea, toți bărbaţii se poartă 


aşa. Ceea ce n-o flatează şi nici n-o linişteşte. Fiindcă de mult 
timp ea duce o altă bătălie. Un alt război. 

Şi totuşi, în după-amiaza aceea, se simte relaxată. Ce se 
întâmplă de fapt? Poate că a avut o zi grea şi Matthew a făcut-o 
să râdă, poate că e impresionată de erudiţia lui, poate că el nu 
încearcă s-o agaţe, iar ea nu se simte în pericol. Aşa că acceptă 
să meargă la o Cola cu el. 

Este începutul lunii octombrie. În plină vară indiană. Un soare 
auriu inundă parcarea spitalului în care staţionează camionul 
Crucii Roşii pentru donarea de sânge. Stau amândoi acolo şi îşi 
beau cutia de Cola. Aşa cum are obiceiul, Kate încearcă să-şi 
convingă pacientul să doneze sânge. Işi laudă campania, îi 
spune că ea e cea care se ocupă de această operaţiune, că ar fi 
drăguţ din partea lui să participe. El o ascultă fără s-o audă. O 
priveşte dându-şi o şuviţă de păr blond după ureche. Gândul îi 
zboară la Grace Kelly în filmele lui Hitchcock. Se întreabă dacă 
există vreun bărbat care are norocul să se trezească în fiecare 
dimineaţă lângă această femeie. Şi este imediat gelos pe el. Se 
gândeşte deja cum să facă pentru a avea şansa s-o revadă. | se 
pare nostim că ea insistă atât ca el să doneze sânge. li răspunde 
că nu poate s-o facă fiindcă a mâncat. Ea îi spune că nu e grav. 
El zice că îi este frică de ace. Ea îi propune să-l însoţească. El 
cedează cu plăcere. 

Apoi fiecare îşi reia viaţa. Poate că şi-au dat numerele de 
telefon, dar nu e sigur. În mintea lui Kate, amintirea nu va dura 
prea mult. Deja începe să dispară, când, două zile mai târziu, 
doctoriţa vede rezultatele analizelor de sânge. 

Mai întâi, nu-i vine să-şi creadă ochilor şi cere laboratorului să 
refacă analiza pe un alt eşantion. Rezultatul se confirmă: 
Matthew are într-adevăr grupa Helsinki! Matthew este născut în 
acelaşi an cu Nick. Are aceeaşi morfologie. Este «donatorul 
perfect». 

Cum să nu vadă în asta un semn de la Dumnezeu? O ocazie 
incredibilă, care nu se va mai repeta niciodată. 

Ce se întâmplă în mintea lui Kate în acel moment? Ce simte 
ea când înţelege că singurul mod de a-l salva pe bărbatul iubit 
este să devină asasină? 

Cum trecem graniţa dintre iubire şi nebunie?” 


* 


Telefonul sună în gol mai multe secunde până s-o scoată pe 
Emma din gândurile ei. 

— Da, Romuald. Unde eşti? 

— La vreo zece kilometri sud de Lowell. Camioneta 
cascadorului tocmai a luat-o pe un drum forestier. 

— Am înţeles. Tipul are probabil vreo cabană sau 
ascunzătoare prin zonă. Acum, că-i ştim bârlogul, întoarce-te 
repede la hotel! 

Adolescentul ezită. Emma auzi huruitul motorului de la SUV. 

— Întoarce-te, Romuald! Am multe lucruri să-ţi povestesc. 
Trebuie să luăm o hotărâre! 

Dar adolescentul n-o mai asculta. 

— Romuald, te rog! 

Băiatul îşi şterse ochelarii. Nu se putea opri acum, la 
jumătatea drumului. Să nu afle ce se găsea la capătul lui ar fi 
fost pentru el o lipsă de curaj, o înfrângere personală. 

Îşi puse ochelarii înapoi la ochi şi apăsă pe pedala de 
acceleraţie. 

— Mă duc să văd, îi zise el Emmei. Îmi las mobilul deschis. 

Aruncă un ochi spre baterie - era la trei la sută - apoi intră şi 
el în pădure. Drumul era acoperit de un strat gros de zăpadă, 
dar pneurile enorme ale camionetei Dodge făcuseră cărare. 

Cu cât se afunda în pădure, cu atât se întuneca mai tare. 
Soarele dispăruse, ascuns de brazii deşi. Şerpui astfel prin 
semiîntuneric vreo jumătate de kilometru. 

La celălalt capăt al firului, Emma era foarte îngrijorată. 

— Mai eşti acolo, capsomanule? 

— Da, dar am ajuns într-o fundătură. 

Adolescentul îşi încleştă mâinile pe volan. La capătul cărării, 
camioneta făcuse cale întoarsă şi acum era în faţa lui. 

— Maşina e aici, dar... 

El miji ochii. 

— Dar ce? 

— Cred că nu mai e nimeni la volan. 

— Romuald, pleacă acum de-acolo! 

— Da, e mai prudent, recunoscu el. 

Acum, chiar i se făcuse frică. În câteva secunde, pădurea 
devenise opacă şi părea că îl înghite. Incercă să dea înapoi, dar 
drumul era îngust şi maşina se afundă în zăpadă. 


„Fir-ar să fie!” 

Îl trecură toate năduşelile. Trase frâna de mână şi ieşi afară în 
frig. O mantie de tăcere învăluia pădurea. Câţiva fulgi se 
desprindeau din ramuri şi dansau prin aer. 

— E cineva aici? întrebă el cu o voce tremurătoare. 

Niciun răspuns. 

Făcu câţiva paşi pentru a se apropia de camionetă şi se uită 
pe geam. 

Nimeni. 

Observă că portiera nu e încuiată. Se pregătea s-o deschidă, 
când auzi un scârţâit de paşi în zăpadă. Se întoarse brusc şi într- 
o clipită zări o umbră neagră care se năpusti asupra lui. 

Deschise gura să urle, dar patul unei arme îl lovi în cap. 

Şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Emma auzise nişte zgomote înăbuşite şi intră în panică. 

— Capsomanule, mă auzi? întrebă ea cu vocea plină de 
îngrijorare. Spune-mi ce se întâmplă, Romuald! Te rog! 

Cu ochii plini de lacrimi, Emma nu-şi mai putu continua 
rugămintea. La capătul celălalt al firului se auzea doar un ţârâit 
prelung. 

Legătura era întreruptă. 


Partea a şasea - 
Dincolo de limită 


24 
Heroes and Villains 
„Plânge-i pe cei care se tem, 
căci îşi creează propriile spaime.” 
Stephen King 


Se lăsase noaptea când camioneta vişinie ajunse în 
apropierea zonei industriale din New Hartland, între Nashua şi 
Salem, la frontiera dintre New Hampshire şi Massachusetts. 

La prima vedere, locul era protejat cu gard de sârmă şi 
scânduri, dar nu suficient de mult pentru cineva care chiar voia 
să pătrundă în incintă. Camioneta Dodge trecu prin faţa intrării 
principale, o luă încet pe o alee cu pietriş lăturalnică şi ajunse în 
faţa unei porţi mari din fier forjat legate cu un lanţ. Cascadorul 
frână brusc şi cobori din maşină înarmat cu un cleşte şi cu o 
foarfecă de tăiat tablă. La lumina farurilor, nu-i trebuiră decât 
câteva secunde pentru a debloca cele două batante ale porţii. 
Urcă înapoi în cabina camionetei şi îşi continuă drumul. 

Inghesuit între râu şi fosta cale ferată, locul ajunsese încet- 
încet în proprietatea statului în cursul anilor 2000. Camioneta 
traversa un peisaj sordid care se întindea pe mai multe hectare: 
hangare şi depozite abandonate, uzine cu ferestre zidite, 
terenuri virane. 

Oleg Tarassov intră cu maşina într-un hangar foarte lung, care 
adăpostise odinioară  abatoarele comitatului Hillsborough. 
Fusese ultima întreprindere din zonă care îşi pusese lacătul pe 
poartă în urmă cu trei ani, şi o parte a halelor, cumpărate de un 
dezvoltator imobiliar, erau încă alimentate cu energie electrică. 

Municipalitatea încercase să  reabiliteze zona elaborând, 
împreună cu investitori privaţi, nişte proiecte de amenajare a 
unor perimetre şi spaţii de animaţie culturală şi de agrement, 
dar, din cauza crizei economice, nu se mai făcuse nimic. 
Terenurile erau tot în paragină, sediile dezafectate şi clădirile în 
ruină, spre marea bucurie a boschetarilor, a bandelor de 
răufăcători şi a drogaţilor. 

Tarassov sări din camionetă şi apăsă pe întrerupătoare. O 
lumină pâlpâitoare şi slabă inundă depozitul. 

Fără menajamente, îl târî pe Romuald jos din maşină şi îi trase 
câteva palme pentru a-l face să-şi recapete cunoştinţa. 

Fără succes. 


Tarassov era îngrijorat. Examinase cu atenţie paşaportul pe 
care îl găsise într-unul dintre buzunarele puştiului: era minor şi 
străin. De ce îl urmărise de la Hotelul St. Francis şi până acolo? 
Avea vreo legătură cu contractul pe care trebuia să-l ducă la 
îndeplinire în acea noapte? Rememora evenimentele din timpul 
zilei. Amintindu-şi de tânăra care luase liftul cu el la hotel, avu o 
tresărire de nemulţumire. Acum, că se gândea la asta, era sigur 
că femeia avusese un comportament ciudat. Şi ea îl urmărea? 
Dar de ce? Fusese totuşi cât se poate de prudent. Aşa cum se 
întâmpla adesea, punctul slab al contractului era persoana care 
dădea ordinele. Nu ştia dacă s-o sune pe Kate Shapiro, dar 
înţelegerea era categorică: niciun telefon, niciun contact, nicio 
urmă. Ci pur şi simplu executarea a ceea ce se convenise. Se 
întrebă dacă suma promisă merita osteneala de a merge mai 
departe. Conchise că da. Femeia fusese corectă. li dăduse deja 
două tranşe de câte cinci sute de mii de dolari. Nu ştia unde 
găsise tot bănetul ăla şi nu era treaba lui, dar se părea că tipa 
avea acces la cash. Şi bancnotele nu erau marcate. Mai avea de 
recuperat un milion de dolari. Decise aşadar să meargă până la 
capăt cu contractul. 

Aşteptând să-l interogheze pe puştiul care zăcea pe jos tot 
inconştient, cascadorul luă un scaun din fier, îl curăţă de 
pânzele de păianjen şi se aşeză la o masă metalică. Băgă o 
ţigară în gură, o aprinse şi puse cutia de chibrituri pe masă. 
După ce trase primul fum din ea, scoase un laptop din geantă, îl 
deschise şi consultă dosarul detaliat în care îşi notase toate 
informaţiile cu privire la bărbatul pe care trebuia să-l ucidă. 


* 


Romuald începea să zărească o lumină portocalie care pâlpâia 
în faţa ochilor săi. Un bâzâit înfundat îi persista în cap şi o 
durere ascuţită îi sfredelea ţeasta. Era culcat pe un pământ tare 
şi îngheţat. Încercă să se ridice, dar constată că are mâinile 
legate cu nişte cătuşe din plastic. 

„Unde naiba sunt?” 

După câteva clipe, îşi dădu seama că se află într-un hangar cu 
ziduri de beton. Încercă să scape de legăturile de la mâini, dar 
firele de plastic îi intrară în carne. Se strâmbă de durere şi 
înţelese că nu va reuşi să se elibereze. 


În timp ce îi dădeau lacrimile, văzu un bărbat care înainta 
spre el cu paşi hotărâți. Făcu eforturi să se aşeze în fund, ba 
chiar încercă să se ridice în picioare, dar una dintre cizmele lui 
Tarassov îi strivi pieptul. 


— Nu mişca! 
Terorizat, adolescentul nu îndrăzni nici măcar să ridice 
privirea. 


— De ce mă urmăreai? întrebă el, apăsând cu cizma pe 
pieptul băiatului. 

Romuald închise ochii şi se chirci. 

— DE CE? urlă Tarassov atât de tare, încât adolescentul 
izbucni în plâns. 

înfuriat la culme, rusul îi dădu un picior în coaste. Lui Romuald 
i se tăie răsuflarea, apoi, după ce încasă lovitura, îl apucă un 
acces de tuse violentă. 

Cu o forţă extraordinară, Tarassov îl apucă de geacă şi îl târî 
într-o încăpere fără ferestre, cu pereţii şi plafonul îmbrăcaţi în 
metal. Cascadorul îi dădu drumul şi băiatul căzu cu greutate pe 
pământ, apoi închise uşa în urma lui. Puştiului nu-i luă mult timp 
ca să înţeleagă unde se află. Un vânt îngheţat îi mângâia faţa. 
Ridică ochii. Aerul rece ieşea din suflanta unui evaporator 
enorm. Era închis într-o cameră frigorifică. 


Boston 

Zellig Food, magazin de delicatese 

Matthew îşi împingea coşul de cumpărături, încercând să-şi 
croiască drum până la raionul de fructe şi legume. 

— Mai repede, tati, mai repede! ţipa Emily, agăţându-se de 
scăunelul pentru copii al coşului. 

Matthew o mângâie pe fetiţă pe obraz şi luă o legătură de 
pătrunjel, un mănunchi de frunze de tarhon şi nişte ceapă. 

După ce ocoli un raft, văzu în sfârşit şi cartofii de 
Noirmoutier?* după care era înnebunită nevastă-sa. Fusese deja 
într-o groază de aprozare şi magazine de trufandale fără a reuşi 
să pună mâna pe acele minunăţii. În seara aceea, voia ca totul 
să fie perfect. Pregătise o masă de sărbătoare cu toate felurile 
de mâncare preferate al lui Kate. În ciuda preţului lor exorbitant, 
îşi puse în pungă destul de mulţi cartofi, apoi verifică lista 


24 insulă în Oceanul Atlantic unde se cultivă cei mai scumpi cartofi din lume, 
ce pot ajunge până la şapte sute de dolari kilogramul. (N. tr.) 


pentru a se asigura că nu lipseşte nimic şi se îndreptă spre 
casele de marcat. 

— Tati, am uitat băutura pentru Moş Crăciun! strigă Emily. 

— Da, ai dreptate, zise el, făcând stânga împrejur. 

Se opri la raionul de produse proaspete de unde aleseră 
împreună o cutie cu lichior de ouă. 

— O să-i adăugăm un pahar zdravăn de bourbon. Aşa îi place 
lui Moş Crăciun şi, pe frigul ăsta, n-o să-i facă rău, adăugă el, 
făcându-i cu ochiul fetiţei. 

— Bună idee! se amuză ea. 

Matthew îi zâmbi şi el, notându-şi în minte să nu uite să bea 
paharul înainte ca Emily să-şi facă apariţia în salon a doua zi 
dimineaţă. 


Romuald era înţepenit de frig. Se făcuse ghem, cu genunchii 
strânşi la piept, şi îşi îngropase faţa în gluga de blană a gecii. Se 
uită la ceasul de la mână. Trecuseră mai mult de douăzeci de 
minute de când se afla în camera frigorifică. Nişte paleţi din 
lemn rupţi stăteau grămadă într-un colţ al încăperii. Făcuse 
rapid, din priviri, turul acesteia. Pereţii erau plini de mucegai şi 
de rugină. Îi era imposibil să oprească instalaţia frigorifică din 
interior. Îi era imposibil să descuie uşa. 

Îşi suflă cu disperare în mâini pentru a încerca să se 
încălzească. Dârdâia, buzele îi tremurau, dinţii îi clănţăneau, iar 
inima îi bătea mai repede, ca după un efort prelungit. 

La început, se mişcase de pe un picior pe altul ca să nu 
îngheţe stând pe loc, dar frigul era mai puternic, amorţindu-l cu 
totul, pătrunzând prin haine şi făcându-i pielea ca de găină. 

Deodată, când nici nu se mai aştepta, un zgomot de 
decompresiune se suprapuse cu bâzâitul din camera frigorifică. 
Uşa se deschise şi cascadorul înaintă încet spre el cu un pistol 
într-o mână şi un cuţit în cealaltă. 

— Este cumplit de frig, nu-i aşa? zise el, aplecându-se spre 
adolescent. Până nu-l simţi pe pielea ta, nu-ţi închipui ce tortură 
poate reprezenta. 

Dintr-o lovitură de cuţit, tăie legătura de plastic care îi rănea 
încheieturile lui Romuald. Aproape târându-se, adolescentul ieşi 
din camera frigorifică. 


Tarassov îl urmări cu privirea. Ştia ce ravagii face o schimbare 
bruscă de temperatură. Lui Romuald i se tăiase răsuflarea. 
Tuşea zgomotos, îşi frecţiona umerii, braţele, faţa, dar tot îi era 
aproape la fel de frig. Numai aerul mai cald pe care îl inspira cu 
lăcomie îl făcea să se simtă un pic mai bine. 

Tarassov nu-i lăsă decât câteva clipe de răgaz. 

— N-o să-ţi pun întrebarea de zece ori, îl preveni el. 
Alternativa este simplă: ori îmi răspunzi imediat, ori te întorci la 
gheţărie şi nu mai ieşi niciodată de-acolo! 

Cu ochii închişi, Romuald continua să gâfâie. Tarassov îşi 
reluă amenințările: 

— Crezi că ce-ai trăit acum este infernul, dar te-nşeli. N-a fost 
decât începutul. Gândeşte-te bine! Eşti la dracu-n praznic. Poţi 
să ţipi cât vrei, că n-o să te audă nimeni. Dacă nu vorbeşti, o să 
crăpi aici, singur, încet şi în chinuri. 

Romuald deschise ochii şi aruncă o privire rapidă în jur. Nici 
urmă de vreo ieşire, ca să tragă nădejde că va fugi. Nici urmă de 
vreun loc în care să se ascundă. 

Ivan se postă în faţa lui. 

— Te întreb pentru ultima oară! De ce mă urmăreai? 

Adolescentul avu un nou acces de tuse. Tarassov se enervă şi 
îl apucă de păr. 

— Îmi răspunzi sau nu? 

Adunându-şi toată energia, Romuald lăsă brusc capul în jos şi 
îl izbi cu scăfârlia în torace pe agresorul său. 

Luat prin surprindere, rusul o încasă în plin. Adolescentul 
profită şi o luă la fugă, dar cascadorul îi stăvili elanul printr-o 
lovitură de picior. 

— Unde aveai de gând să pleci? 

Romuald căzu lat pe masa metalică pe care Tarassov îşi 
pusese lucrurile. 

Intr-o secundă, asasinul se aruncă asupra lui şi îl luă la bătaie. 
Directă în stomac, croşeu, cot în coaste: ploaia de lovituri nu 
mai contenea. După ce Romuald căzu jos, cafteala continuă cu 
piciorul. 

Când furtuna se potoli, adolescentul, năucit, nu mai avu 
putere să se ridice. Tarassov îl apucă de geacă şi îl târî din nou 
până în camera frigorifică. 

— Wou K uepmy!? urlă el închizând uşa metalică. 


25 „Să te ia dracu'!” (rusă în original). (N. tr.) 


Se asigură că e bine zăvorâtă şi se întoarse în depozitul 
principal. Ridică masa pe care adolescentul o răsturnase şi îşi 
adună de pe jos laptopul, pachetul de ţigări şi cheile. Se asigură 
că notebook-ul nu se spărsese şi îl băgă în geanta pe care o 
puse apoi în camionetă, pe locul pasagerului. Scoase o ţigară şi 
se uită la ceas. 

„O fumez mai târziu”, îşi zise el punând ţigara la loc în pachet. 

Se îndreptă spre capătul hangarului unde se afla un şir de 
boxe închise cu nişte uşi metalice. O deschise pe prima, în care 
era garată o motocicletă ce semăna cu un chopper din anii 
1970. Era o Harley Davidson „Fat Boy” cu burtă galbenă, plină 
de ornamente cromate. 

Scoase motocicleta din „garaj” şi o duse la lumină: vehiculul 
avea un rezervor enorm, pneuri mari, un cadru agresiv şi jante 
performante. 

Verifică dacă pistolul Glock este în tocul lui, în partea dreaptă 
a pieptului, apoi mai strecură o altă armă, mai mică, într-o teacă 
de la gleznă. Işi puse o cască pe cap, îmbrăcă o geacă groasă şi 
încălecă motocicleta. 

Călcă pedala şi activă receptorul GPS-ului de pe tabloul de 
bord pentru a introduce coordonatele locuinţei lui Matthew 
Shapiro. Aproape instantaneu, sistemul de geolocalizare calculă 
diferitele trasee pe care se putea ajunge în Beacon Hill. 
Tarassov îl alese pe cel mai rapid. Îşi puse mănuşile, se mai uită 
o dată la ceas şi înainta până la intrarea în depozit. Apăsă pe 
întrerupător pentru a stinge lumina şi părăsi fostul abator. 


* 


Motocicleta ieşise de pe şoselele întortocheate din jurul 
orăşelului Windham şi mergea pe Interstate 93 în direcţia 
Boston. Cu faţa în bătaia vântului, Oleg Tarassov conducea cu 
viziera deschisă, lăsându-se legănat de bâzâitul motocicletei. Nu 
era deloc aglomeraţie. In ritmul acela, avea să ajungă în oraş în 
mai puţin de patruzeci de minute. 

Rămânând concentrat asupra drumului, rusul se gândi la 
neobişnuitul contract pe care îl avea de executat. Ar fi fost mai 
simplu să-i tragă un glonte în cap lui Matthew Shapiro sau să-i 
taie beregata. Dar Kate Shapiro fusese foarte clară: nu voia 
niciun fel de armă. Fiindcă o armă de foc sau un cuţit ar fi dus la 


o anchetă de poliţie. lar ea ţinea morţiş ca poliţiştii să nu-şi bage 
nasul în acea „afacere”. 

Chiar şi în acea după-amiază îi repetase că îi va da şi ultima 
tranşă de bani numai dacă planul se va derula exact aşa fusese 
prevăzut: soţul ei trebuia să moară într-un accident violent. Un 
accident care să îi va provoace un traumatism cranian urmat de 
o hemoragie cerebrală. 

Oleg înghiţi în sec. Kate îl alesese fiindcă, pe vremea când era 
mai tânăr, în Rusia, începuse să studieze medicina şi lucrase ca 
infirmier. Nu-i era deci greu să înţeleagă exact instrucţiunile 
doctoriţei: să distrugă total şi ireversibil sistemul nervos central 
al lui Matthew Shapiro, dar fără a se atinge de restul corpului. 
Altfel spus, să simuleze un accident pentru a-i distruge creierul, 
dar să-i păstreze intacte organele. În caz de moarte cerebrală, 
inima mai putea să bată încă douăzeci şi patru de ore, aparatele 
de reanimare permiţând menţinerea oxigenării sângelui. 

Din principiu, Tarassov nu încerca niciodată să înţeleagă 
motivațiile clienţilor săi. Şi nici nu-i judeca. Fiecare avea 
motivele lui. Totuşi, planul machiavelic pus la cale de acea 
femeie făcea să-i îngheţe sângele în vine. Mersese cu detaliul 
până acolo încât îi sugerase chiar ea locul accidentului. Şi era o 
idee a dracului de bună! 

„Cornişa” era o rampă îngustă din beton situată nu pe coasta 
falezei, ci pe o ridicătură de teren care îţi permitea să ocoleşti 
un nod rutier. Dacă ştiai de existenţa ei, câştigai timp preţios 
legând Connoly Avenue de Rope Street, o micuță arteră situată 
în spatele gării din Jamaica Plain. 

Deşi, din cauza configurației drumului, nu era permisă 
circulaţia cu viteză mare, în ultimii doi ani, trei motociclişti îşi 
găsiseră moartea acolo. Şi asta din cauza parapeţilor de 
siguranţă de pe marginea şoselei, a căror periculozitate le 
fusese semnalată autorităților de către asociațiile de 
motociclişti. Era vorba de distanţa care separa bara metalică de 
sol, un spaţiu gol de cincizeci de centimetri care se putea 
transforma cu uşurinţă în ghilotină dacă, după o alunecare, 
motociclistul nimerea din nefericire sub bară. La interval de 
câteva luni, doi bărbaţi îşi văzuseră cu groază casca înţepenită 
în spaţiul gol al parapetului, în timp ce un altul se izbise de unul 
dintre stâlpii barelor de siguranţă. Acele trei decese în acelaşi 
loc atrăseseră atenţia celor de la primărie. Se începuse atunci 


căutarea unor soluţii pentru ameliorarea siguranţei pe tronsonul 
cu pricina. Intre timp, municipalitatea se degrevase de 
responsabilitate interzicând accesul motocicletelor pe acel 
drum. 

Dar cine respecta cu adevărat interdicţia? 

După părerea lui Kate, în niciun caz soţul ei. 

Oleg îşi lăsă în jos viziera căştii. Aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare şi ieşi din rând pentru a depăşi un şir de camioane. 
Inmulţirea panourilor indicatoare anunţa apropierea oraşului. Işi 
spori atenţia ca să nu rateze ieşirea 26 în direcţia Storrow Drive. 
Aşa cum îi indica GPS-ul, merse pe autostrada care urma cursul 
lui Charles River până la intersecţia cu Beacon Street. Apoi o luă 
spre Copley Square, intră pe Mount Vernon Street şi ajunse la 
Louisburg Square. Îşi parcă motocicleta sub copacii din piaţă, îşi 
scoase casca şi scoase o ţigară. Se scotoci prin buzunare, dar nu 
găsi cutia cu chibrituri. Frustrat că nu poate să fumeze o ţigară, 
se uită urât la fereastra pe care i-o indicase Kate Shapiro. 

Prin geam, distingea când şi când silueta unui bărbat şi a unei 
fetiţe. 

Îi părea rău pentru el, dar, în mai puţin de douăzeci de 
minute, bărbatul acela avea să fie mort. 


* 


— Sunt frumoase desenele mele? întrebă Emily, întinzându-i 
tatălui său trei foi cartonate. 

Matt le privi cu atenție. În mijlocul unei simfonii de culori, se 
distingeau cu claritate renii care trăgeau sania lui Moş Crăciun, 
o prințesă şi un om de zăpadă. Nu era deloc rău pentru o fetiță 
de trei ani şi jumătate. 

— E nemaipomenit, scumpo! se entuziasmă el, mângâindu-i 
părul. Mami o să fie mulţumită că ne-ai ilustrat aşa frumos 
meniurile. O să le pui pe masă? 

Emily dădu din cap şi se repezi spre colţul în care se afla 
masa, se caţără pe un scaun şi puse în fiecare dintre cele trei 
farfurii meniul din acea seară specială, constituit din felurile de 
mâncare preferate ale mamei sale: 


Carpaccio de scoici Saint-Jacques cu caviar 


Supă de anghinare servită cu brioşă cu trufe 
Stridii Rockefeller 
Homar gătit în marmită cu cartofi de Noirmoutier 
Tartă cu nuci pecan şi ciocolată 


— Fii atentă să nu cazi! zise Matthew, supraveghind-o de 
departe. 

Îşi şterse mâinile pe şort, recapitulând în minte ingredientele 
garniturii pentru stridiile Rockfeller: usturoi, unt, pătrunjel, 
tarhon, haşme, bacon, pesmet, ulei de măsline şi piper de 
Cayenne. 

Se uită la ceasul cu pendulă. Nu mai era mult până venea 
Kate. Verifică dacă pusese la rece sticla de şampanie pe care o 
păstrase pentru ocazia aceea, se întrebă dacă nu cumva trebuia 
să dea drumul la cuptor, controlă să vadă dacă s-au fiert cartofii. 

— Tati, mi-e foame! se plânse Emily. 

Matt ridică privirea spre ea. Fetiţa se întorsese să se joace sub 
brad. 

— Peste câteva minute, scumpo! 

Ghirlandele străluceau în nuanţe de roz, argintiu şi albastru, 
creând în jurul fetei un halou feeric care o făcea să semene cu o 
prinţesă. 

— O să-ţi fac o poză lângă brad şi o să i-o trimit lui mami ca s- 
o fac să vină mai repede acasă, decise el. 

Tocmai îşi luase telefonul, când acesta îi vibră în mâini. 

Era soţia lui. 


25 
În valea umbrelor 
„Fatalitatea, asemenea unui vânt furios, ne împiedică 
să mergem unde vrem, ne despoaie şi ne lasă 
în faţa propriilor ochi aşa cum suntem, şi nu aşa 
cum credeam să suntem.” 
Arthur Golden 


24 decembrie 2010 

Jamaica Plain (suburbie a Bostonului) 

Ora 20:59 

Camera de spital era scăldată într-o lumină alburie. În 
aşteptarea transplantului, Nick era în comă. De acum, viaţa 
omului de afaceri nu mai atârna decât de aparatul de respiraţie 
artificială de lângă pat. Kate miji ochii, verifică perfuziile, 
constantele şi buna funcţionare a cardiografului. Apoi se aplecă 
şi îi dădu o sărutare iubitului ei. 

„Pe curând! Nu-ţi face griji. Mă ocup eu de tot.” 

Inchise ochii pentru a se îmbărbăta, apoi respiră adânc, îşi 
scoase halatul alb şi ieşi din cameră. 

„Nu renunţa! Urmează planul!” 

Luă liftul până la parter şi-i salută pe puţinii colegi cu care se 
întâlni pe culoarul ce ducea la urgenţă. 

„Nu pierde timpul!” 

După cum se aştepta, în spital era linişte. În afară de rănile 
provocate de cuțitul pentru stridii, seara de Crăciun era 
întotdeauna mai puţin agitată decât cea de Revelion. Până şi 
camera de odihnă a medicilor, în pofida decoraţiunilor ei, părea 
lovită de un soi de moleşeală. 

Kate îşi luă din vestiar paltonul, geanta şi telefonul mobil. 
Prima dată îl sună pe soţul ei. Vorbi cu el continuând să meargă 
pe coridorul lung care ducea la parcare, jucându-şi la perfecţie 
rolul de soţie model, anticipând cu exactitate fiecare reacţie a 
lui Matt. 

— Bună, iubitule! Uite acum ies din spital, dar maşina mea şi- 
a dat duhul în parcare! minţi ea. Ai avut dreptate, trebuie să 
scap odată de rabla asta! 

— Ţi-am spus-o de o mie de ori! remarcă Matthew. 

— Dar e Mazda mea! E prima maşină pe care mi-am 
cumpărat-o când eram studentă! 


— Asta se întâmpla în anii '90, draga mea, şi chiar şi-atunci 
era deja o maşină „la mâna a doua”... 

— O să-ncerc să prind un metrou. 

— Glumeşti? La ora asta? Vin să te iau cu motocicleta! 

— Nu, e foarte frig afară. Şi a început să cadă un amestec de 
ploaie şi zăpadă, nu e prudent, Matt! _ 

Ştia foarte bine că el avea să insiste. || lăsă să-şi joace rolul de 
bărbat protector şi abia după aceea „cedă”. 

— Bine, dar fii atent cum conduci! zise ea, trecând de uşile 
automate. 

Închise telefonul şi ieşi în parcare. 

Frigul era tăios, dar ea nici nu-l simţi. 


* 


Ora 20:03 

Sameer Naraheyem răsuci cheia în contact şi camionul părăsi 
curtea morii de făină All Wheat, aflată în partea de est a zonei 
industriale din Jamaica Plain. 

Era ultima livrare pe care o mai avea de făcut, apoi se putea 
întoarce acasă la soţia lui, Sajani. Avusese o zi lungă şi grea. In 
mod normal, Sameer n-ar fi trebuit să lucreze în Ajunul 
Crăciunului, dar patronul lui îl sunase de urgenţă dis-de- 
dimineaţă pentru a-i cere să înlocuiască pe neaşteptate un şofer 
care lipsea. Deşi el şi soţia lui plănuiseră să-şi petreacă ziua în 
familie, Sameer nu îndrăznise să refuze „propunerea” şefului. Se 
aflau în plină criză economică şi Sajani era însărcinată, aşa că 
nu era momentul să rişte să-şi piardă slujba. 

Se uită la ceasul de pe tabloul de bord. 

„Să n-o mai lungesc!” 

Trebuia să livreze încărcătura de făină la o fabrică din Quincy, 
la sud de Boston, până la ora 22:00. 

Acceleră uşor, depăşind limita de viteză permisă. 

Nu-şi imagina că, peste câteva minute, avea să omoare pe 
cineva cu camionul lui. 


Ora 21:05 


Kate intră în parcarea amenajată în aer liber şi se duse să-şi 
ia maşina. Când ajunse în faţa locului şaizeci şi şase, descoperi 
cu stupefacţie că e gol. Cineva îi furase automobilul... 

„Nu se poate!” 

Când venise după-amiază, îşi parcase maşina în locul ei 
obişnuit, era sigură de asta. 

Simţi cum o cuprinde furia şi ezită, neştiind ce să facă. 
Trebuia să-l sune pe asasinul plătit ca să-i dea undă verde 
înainte ca Matt să plece de acasă. Dar pentru ca planul să 
reuşească, trebuia totodată să fie prima care ajunge la locul 
„accidentului”. 

Voia cu orice preţ să fie acolo la sosirea echipajelor de 
urgenţă şi să profite de efectivul redus al acestora cu ocazia 
Crăciunului. Mai întâi, avea de gând să se folosească de dublul 
ei statut de medic şi de soţie a victimei. Va cere să ţină trupul 
lui Matthew „sub supraveghere” până la spital, va grăbi 
angiografia care va trebui să ateste moartea cerebrală, se va 
asigura ea însăşi că inima îi va fi menţinută în mod artificial în 
stare de funcţionare şi va rezolva rapid problema 
consimţământului de donare a organelor. În acea dimineaţă, nu 
uitase să verifice dacă în portofelul soţului ei se afla carnetul de 
donator de organe pe care îl obținuse în urmă cu trei ani la 
insistenţele ei. Ştia că pe ea o vor întreba medicii şi-i vor cere să 
ia o decizie. Asta fiindcă soţul ei nu era în relaţii prea bune cu 
părinţii lui, care trăiau în Florida, şi alte rude la Boston nu avea. 

Planul ei avea să reuşească cu condiţia ca lucrurile să meargă 
foarte repede. Odată ce prelevarea va fi hotărâtă, laboratorul va 
face un bilanţ serologic şi va stabili starea organelor cu ajutorul 
radiografiei. În urma acestor examinări, ele vor fi orientate spre 
beneficiarii potenţiali şi compatibili. Nick figura pe lista 
prioritară, „lista roşie” şi avea să fie identificat imediat. Kate 
urmărea de două luni orarul echipelor de medici şi, cum nu 
putea să-l opereze ea însăşi pe Nick, se asigurase că în acea 
noapte va fi de gardă unul dintre cei mai competenţi chirurgi 
cardiaci ai spitalului. 

Zile, luni, ani în şir, planificase totul. 

Singurul lucru pe care nu-l prevăzuse era că i se va fura 
maşina din nenorocita aia de parcare. 

„Nu-ţi pierde calmul!” 


Kate nu se gândise la o asemenea problemă, dar trebuia să-şi 
păstreze sângele rece. Ca la şah. Îi veniră în minte cuvintele lui 
Tartacover, un maestru al disciplinei: „Tactica înseamnă să ştii 
ce trebuie să faci atunci când e ceva de făcut. Strategia 
înseamnă să ştii ce să faci atunci când nu mai e nimic de făcut.” 

Se duse alergând la ghereta în care stătea gardianul 
însărcinat cu paza parcării şi îi semnală furtul automobilului ei. 

— Este imposibil, doamnă! Sunt de serviciu de la prânz. Ştiu 
foarte bine cum arată maşina dumneavoastră şi vă asigur că n-a 
ieşit din incinta spitalului. 

— Şi totuşi, după cum vedeţi, nu mai este acolo! 

— inseamnă c-aţi parcat-o în altă parte! Se-ntâmplă mereu. 
Săptămâna trecută, domnul doctor Stern tot aşa credea că i s-a 
furat maşina, un Porsche, când de fapt venise la spital cu taxiul. 

— Doar nu sunt nebună! 

— N-am zis asta! O s-arunc o privire la etajele inferioare, zise 
el arătând spre monitoarele camerelor de supraveghere. 

Kate făcuse deja stânga împrejur, când gardianul o interpelă. 

— V-am găsit maşina, doamnă! La nivelul - 3, locul o sută 
douăzeci şi cinci! anunţă el arătând spre ecran, cu faţa luminată 
de un zâmbet victorios de parcă ar fi zis: „Doctorii ăştia sunt toţi 
nişte idioţi...” 

Kate renunţă la lift şi se repezi pe scările care duceau la 
parcarea subterană. 

Imbecilul ăla de gardian avea dreptate. Mazda ei era parcată 
la ultimul nivel. 

Dar cum era posibil? Avea un loc pe numele ei la suprafaţă. 
Nu parcase niciodată acolo. Era clar că cineva îi mutase maşina. 
Dar de ce? Avea vreo legătură cu faptul că-şi pierduse cheile la 
începutul săptămânii? Întrebările i se îmbulzeau în minte, dar 
preferă să le ignore. 

Se uită la telefon. Nu avea semnal. Normal, era la subsol. 

Işi descuie maşina, răsuci cheia în contact şi părăsi parcarea 
subterană. După ce ajunse la suprafaţă, goni până la ieşire. 
Inainte de a intra pe stradă, îl sună pe Oleg Tarassov pentru a-i 
da în sfârşit undă verde. 

Când să se piardă în circulaţie, zări în oglinda retrovizoare un 
camion mare care o cotise pe bulevard şi venea din sens invers. 


* 


Fosta zonă industrială a oraşului Windham 

Ora 21:08 

Camera frigorifică era cufundată în beznă. 

Romuald scăpără un nou băț de chibrit scos din cutia pe care 
reuşise să i-o fure ucigaşului atunci când acesta îl snopise în 
bătaie. Crezuse cu naivitate că i-ar putea fi utilă, dar în 
depozitul glacial nu exista nimic care să poată arde. Paleţii de 
lemn depozitaţi acolo erau prea umezi ca să ia foc. 

Beţişorul de lemn se aprinse, producând o lumină slabă care 
nu pâlpâi decât câteva secunde. 

Apoi încăperea se cufundă iarăşi în beznă. 

Un frig cumplit îl cuprinse pe adolescent, sufocându-l, 
amorţindu-i faţa, paralizându-i nasul şi urechile. Un suflu glacial 
îi ardea mâinile, pătrunzându-i în tot corpul şi intrându-i în oase 
până la măduvă. Un duşman invizibil, cu care nu se putea lupta. 

După ce mai întâi i se accelerase, ritmul cardiac îi devenise 
acum mult mai slab. Frica şi tremurăturile îl făceau să se simtă 
groaznic de obosit. Încet-încet, simţea cum puterile îl părăsesc. 
Era epuizat. Ca să nu cadă într-o stare de letargie, îşi propusese 
să scapere câte un băț de chibrit cam din zece în zece minute şi 
se agăța de acel ceremonial. 

Picioarele îi erau ţepene, ca paralizate. La cursul de biologie 
învățase că, pentru a combate hipotermia, sângele părăseşte 
extremităţile corpului pentru a apăra cele două sanctuare care 
sunt inima şi creierul. 

Devenise confuz, aproape că îşi pierduse cunoştinţa. Nu ar fi 
fost în stare să deschidă gura sau să vorbească şi gândea cu 
încetinitorul, îşi simţea bronhiile încărcate, dar nu mai avea nici 
măcar puterea să tuşească. Abia mai reuşea să respire. 

Nici în cel mai îngrozitor coşmar al său nu se gândise că frigul 
putea să fie atât de puternic. Cascadorul avusese dreptate: cel 
mai îngrozitor lucru este să fii conştient de faptul că nimeni nu 
va veni să te salveze. Să ştii că vei crăpa singur, în beznă, răpus 
de o durere cumplită. 


Boston, Beacon Hill 
Ora 21:09 


La mai puţin de un minut după ce închisese telefonul, Oleg 
Tarassov îl văzu pe Matthew Shapiro coborând scările de la 
intrare. Rusul îşi puse casca şi mănuşile, fără a-l scăpa din ochi 
pe tânărul profesor. Îl privi cum încalecă pe motocicletă şi ochiul 
lui de expert admiră modelul, un Triumph Tiger Cub de la 
sfârşitul anilor 1950, superb restaurat, cu far rotund, şa joasă şi 
ornamente cromate strălucitoare. 

Îl lăsă pe Shapiro să ia un pic de avans, calcă pedala 
motocicletei Harley şi porni după el. 


* 


Ora 21:11 

Grăbit să ajungă la soția lui, Matthew traversa oraşul cu toată 
viteza. Un cartier pe care îl cunoştea ca pe propriu-l buzunar, un 
traseu pe care-l făcuse de sute de ori. Charles Street, Beacon 
Street, Arlington Street. În pofida ploii mărunte amestecate cu 
zăpadă, vechea lui motocicletă avea aderenţă la asfalt şi rezista 
bine la drum. Acceleră şi mai mult când intră pe Columbus 
Avenue, imensa arteră rectilinie care lega centrul de South End, 
de Roxbury şi de partea estică a cartierului Jamaica Plain. Era 
încă devreme, dar oraşul era pustiu. Lumina decoraţiunilor se 
suprapunea cu cea a clădirilor de birouri şi a magazinelor. 
Îngeraşi argintii atârnau de lampadare, iar ghirlandele de steluțe 
strălucitoare şi discuri fosforescente ciudate în care erau 
înfăşuraţi copacii creau o atmosferă futuristă. 

Când se apropie de cartierele mărginaşe, luminile se 
împuţinară. Matthew simţi că motocicleta se balansează când 
intră cu viteză prea mare în intersecţia cu sens giratoriu situată 
înainte de gara Jackson Square. Reuşi s-o stabilizeze fără 
dificultate, apoi ocoli gara şi o luă pe „cornişă”, rampa de beton 
dintre Rope Street şi Connoly Avenue, strada pe care se afla 
spitalul lui Kate. Teoretic, acea scurtătură era interzisă 
motocicletelor, dar nu văzuse niciodată vreun poliţist pe acolo. 
Totuşi, rulă cu prudenţă din cauza carosabilului alunecos. Cu 
puţin mai înainte de a lua un viraj periculos, observă în oglinda 
retrovizoare un alt motociclist care se ţinea scai de el, pe o 
uriaşă Harley personalizată. 

Farul îl orbi. 


„N-am chef de întreceri”, gândi el încetinind şi ţinând dreapta 
pentru a se lăsa depăşit. Harley-ul ieşi din rând pentru a-l 
depăşi, dar în ultimul moment îşi schimbă brusc direcţia. Roata 
din faţă a acestuia lovi roata din spate a motocicletei Triumph, 
pe care o dezechilibră. Surprins de violenţa şocului, Matthew 
pierdu controlul vehiculului. 

Cu un ultim reflex, suci ghidonul şi blocă roata din spate 
pentru a-şi culca motocicleta care alunecă pe asfaltul umed şi 
se înţepeni între barierele metalice. Aruncat de pe Triumph, 
Matthew se rostogoli pe pământ. Simţi casca lovind de mai 
multe ori şoseaua, apoi cu unul dintre picioare izbi lateral stâlpul 
care susţinea parapeţii, după care rămase nemişcat. Îi luă vreo 
zece secunde să înţeleagă ce i se întâmpla. Încercă să se ridice 
în picioare, dar urlă de durere. Piciorul drept era rupt. Se sprijini 
de parapet şi îşi scoase casca, moment în care îl văzu pe tipul 
de pe Harley repezindu-se asupra lui, înarmat cu o bâtă de 
baseball. 

Bărbatul ridicase deja bâta, pregătit să-i zdrobească 
vertebrele cervicale. 


Cele două săgeți ale unui pistol Taser îl nimeriră pe rus în 
ceafă, declanşând nişte şocuri electrice care îl năuciră. 
Cascadorul se prăbuşi ca fulgerat. 

Imbrăcată cu o pereche de pantaloni negri, mulaţi, şi cu 
geacă de piele, Emma profită de paralizia asasinului pentru a-l 
dezarma. 

— Eşti teafăr? întrebă ea, repezindu-se spre Matthew. 

El ridică ochii spre acea femeie cu faţa acoperită de o cagulă 
neagră, care apăruse de nicăieri pentru a-i salva viaţa. 

— Dar... Ce se-ntâmplă? | 

— Soţia ta! strigă Emma. Incearcă să te omoare! 

— Ce? Baţi câmpii! Cine eşti tu? 

Emma nu mai avu timp să răspundă. 

Două faruri strălucitoare străpunseră întunericul. Mazda lui 
Kate opri lângă motocicleta Harley Davidson. Doctoriţa ieşi din 
maşină şi evaluă situaţia dintr-o privire rece. 

Nimic nu se petrecea aşa cum fusese prevăzut. 

— lubito! o strigă Matthew. 


Kate nici măcar nu se uită la el. Ea se întreba doar cine e 
femeia cu înfăţişare de Catwoman care tocmai îi zădărnicise 
planul. 

„la problemele una câte una.” 

Kate se aplecă spre Tarassov şi văzu săgețile de Taser înfipte 
în ceafa lui. Cu sistemul nervos paralizat, asasinul zăcea pe 
asfalt, încercând să-şi revină. Scotocind în buzunarul interior al 
gecii lui Oleg, doctoriţa găsi ceea ce căuta: un Glock 17 din 
plastic, dotat cu încărcător. Armă pistoletul automat şi trase 
înspre Emma pentru a o obliga să se retragă. Cu braţul întins, 
perpendicular pe corp, cu degetele crispate pe trăgaci, Kate 
înainta spre soţul ei. 

„Încă mai pot să-l salvez pe Nick. Dacă îi trag un glonţ în cap 
lui Matthew, va muri, dar inima îi va fi protejată.” 

— Kate, ce faci, iubito?! Ce... 

— Taci! urlă ea. Nu-mi spune „iubito”! Nu mă cunoşti. Nu ştii 
nimic despre mine. NIMIC! 

„Îmi voi sfârşi zilele în închisoare, dar Nick va trăi,” 

Chipul frumoasei doctoriţe se metamorfozase. lşi pierdu se 
graţia şi strălucirea, nu mai era decât o mască de porțelan, albă 
şi rece. Numai ochii îi erau arzători, scăpărând de furie. 
Continuă să înainteze spre soţul ei, ca un robot. 

— Mi-ar plăcea să-ţi explic, Matt, dar n-ai înţelege. 

Emma se retrăsese pe cealaltă parte a drumului. Mijind ochii, 
îl zări pe cascador încercând cu disperare să se ridice. In acel 
moment, observă tocul de pistol prins de glezna lui Tarassov. In 
mintea ei se produse un declic. Se strecură până la el şi smulse 
revolverul Smith&Wesson model 36 din teaca lui. Işi puse 
mâinile în jurul patului armei şi întinse braţul pentru a o avea pe 
Kate în linia de ochire. 

„N-ai timp să-ţi pui întrebări.” 

Ţeava Glock-ului lui Kate era îndreptată spre capul soţului ei, 
iar cea a pistolului Emmei în direcţia doctoriţei. Cele două femei 
erau gata să tragă. 

Emma se rugă să nu-i tremure mâna şi apăsă prima pe 
trăgaci. 


Atinsă în piept, Kate se prăbuşi pe spate. Trupul îi căzu peste 
parapetul de securitate şi se rostogoli pe versantul abrupt al 
râpei. 


O tăcere prelungă, aproape ireală se lăsă după detunătura 
armei. 

Aruncată la pământ de violenţa reculului, Emma rămase 
câteva clipe tremurând, şocată, fără grai. 

Oleg Tarassov reuşise să se ridice în picioare cu greu şi 
înţelesese că avea tot interesul să se facă nevăzut. Fără să-şi 
mai pună casca, încalecă pe Harley, călcă pedala şi plecă în 
sensul opus celui din care venise. 

După cincizeci de metri, la intersecţie, camionul cu făină 
condus de Sameer Naraheyem îl lovi în plin. 


* 


Emma îşi veni în fire. Îl văzu pe Matthew, la câţiva paşi de ea, 
în stare de şoc. Dar în viaţă. 

„Romuald!” 

Alergă până la epava motocicletei cascadorului şi smulse GPS- 
ul fixat cu o bandă adezivă cu arici dublată de o ventuză 
puternică. După care se întoarse şi sări în maşina lui Kate. 


* 


Aşezată la volan, îşi scoase cagula şi consultă sistemul de 
geolocalizare. După cum sperase, aparatul păstrase în memorie 
ultimele trasee făcute de asasin. Răsuci cheia în contact şi 
părăsi „cornişa” într-un scrâşnet de pneuri. 

Bostonul era pustiu. Emma intră pe Interstate 93 prin nord şi 
rulă pe autostradă, sfidând toate regulile de siguranţă sau de 
prudenţă. Puțin îi păsa de limitările de viteză, de patrule sau de 
pericol. Nimic nu avea importanţă în afară de Romuald. 

„Numai de nu i s-ar fi întâmplat nimic...” 

Conduse cu piciorul pe acceleraţie timp de o jumătate de oră, 
apoi ieşi de pe autostradă în dreptul oraşului Windham, la 
frontiera dintre Massachusetts şi New Hampshire. Se lăsă 


ghidată de GPS, luând-o pe nişte drumuri secundare până 
ajunse în faţa incintei unei foste zone industriale, unde se 
împotmoli. 

„ŞI acum?” 

Emma privi ecranul GPS-ului. Reperul care marca zona de 
sosire nu era departe, dar nu se putea merge cu maşina. Lăsă 
farurile aprinse şi cobori din vehicul. Partea aceea de drum era 
cufundată în beznă. Nu vedea mare lucru în afară de un gard 
înalt de sârmă care se ridica în faţa ei. Se hotărî să-l escaladeze 
cu mâinile goale. Când trecu de partea cealaltă a grilajului, un 
capăt de sârmă, ascuţit ca un cuţit, i se înfipse în braţ, sfâşiindu- 
i carnea pe cel puţin cinci centimetri. 

Durerea o făcu să se clatine. Simţi sângele curgându-i pe sub 
pulover şi geacă, dar refuză să se autocompătimească. Se 
rostogoli pe pământ. Apoi se ridică şi alergă să se caţere în 
vârful unui povârniş de unde reuşi să distingă oraşul-fantomă. 
Fostele uzine şi depozitele dezafectate se întindeau cât vedeai 
cu ochii. Zona era suprarealistă. Un veritabil decor de film de 
groază. Câteva vagoane rugineau pe o veche cale ferată. Vântul 
urla, făcând să scârţâie instalaţiile metalice. Siluete deformate 
amenințau să ţâşnească din spatele fiecărei barăci. O vale a 
umbrelor care se întindea probabil pe vreo cinci, şase hectare. 

Cum să-l găsească pe Romuald în acel labirint de fier vechi şi 
tablă? 

— Romuald! Romuald! strigă ea de mai multe ori, dar, purtate 
de vânt şi zăpadă, strigătele i se pierdură în gol. 

Căută din ochi un indiciu sau un detaliu după care să se poată 
orienta, dar nu vedea nici la trei metri în faţă. 

Dând la o parte fulgii de zăpadă care îi intrau în ochi şi 
folosindu-şi telefonul mobil pe post de lanternă, alergă într-un 
suflet cu faţa în bătaia vântului, îndreptându-se spre partea de 
nord-est a zonei industriale. Tarassov căutase fără îndoială locul 
cel mai îndepărtat de drum pentru a-şi lăsa maşina. Deodată, un 
zgomot o făcu să se oprească. Tocmai călcase pe pietriş. 
Lumină solul cu telefonul, ţinându-şi răsuflarea. 

Era un drum care ducea la un depozit uriaş. 

Înaintă câţiva paşi pentru a vedea ce scrie pe un panou 
ruginit: 

ABATOARELE REGIONALE 
COMITATUL HILLSBOROUGH 


Alergă din nou până ajunse la clădirea principală. Acolo, 
observă urme proaspete de roţi care începeau să fie acoperite 
de zăpadă. Inima îi bătea nebuneşte în piept. Cineva venise 
acolo recent. 

Impinse cu toată puterea masiva uşă culisantă şi o închise în 
urma ei ca să nu intre vântul. 

— Romuald! 

Locul era cufundat în beznă, dar se auzea bâzâitul unei 
instalaţii de încălzire sau de climatizare. 

Emma apăsă pe un întrerupător şi o lumină slabă inundă 
spaţiul, dând la iveală un depozit aproape gol, cu pereţi de 
beton. 

În mijlocul clădirii, recunoscu  pick-up-ul vişiniu al 
cascadorului. 

Se apropie de camionetă şi se uită înăuntru. 

„Nimeni.” 

Regretă că nu luase cu ea micuțul revolver compact al 
cascadorului. 

— Romuald? 

La capătul încăperii principale, un culoar cotit ducea la un şir 
de uşi din fier. Prima dădea într-o cameră goală. Celelalte erau 
zăvorâte. Emma închise ochii, dar descurajarea ei nu dură nici 
măcar o secundă. 

Când plecase, asasinul avusese grijă să stingă tot. În afară 
de... 

„Generator!” 

Se întoarse pentru a încerca să identifice sursa zgomotului. 
Băâzâitul provenea dintr-o cameră frigorifică. Emma bătu cu 
pumnul în peretele metalic. 

— Romuald? 

„Nu, este imposibil. Nu aici...” 

— Romuald? Sunt eu, Emma, mă auzi? 

Incercă să deschidă uşa, dar în zadar. Aplecându-se, observă 
o piesă din oţel șlefuit în formă de cârmă. O învârti până la 
capăt şi uşa camerei frigorifice se deschise. 

Izbită de aerul polar, se năpusti înăuntru. 

— Romuald! 

La lumina telefonului, zări gluga de blană de la geaca 
adolescentului. 


Emma se repezi spre el. Era culcat şi părea lipsit de viaţă. 
Mobilizându-şi toate forţele, îl târî ca să-l scoată din frigiderul 
mortal şi îl readuse la temperatura ambiantă. Işi puse telefonul 
pe difuzor, sună la 911 şi ceru de urgenţă o ambulanţă pentru 
un pacient cu hipotermie. 

În aşteptarea echipei de salvare, încercă să afle dacă 
Romuald mai respiră, dacă mai are puls, dar era prea nervoasă 
ca să-şi dea seama. Pielea băiatului era albăstrie, cadaverică. 

„La dracu'!” 

Nu avea nici măcar o pătură pentru a-l încălzi. Atunci îşi 
aminti de tehnicile de prim-ajutor pe care le învățase cu câteva 
luni mai înainte, în timpul unui curs pe care toţi angajaţii de la 
Imperator fuseseră obligaţi să-l facă. O chestie care pe moment 
i se păruse idioată şi lipsită de interes, neimaginându-şi nici 
măcar o clipă că poate îi va fi de folos într-o zi. Din fericire, 
manevrele pe care le făcuse pe manechin îi reveneau acum în 
minte cu exactitate. Îl întinse pe adolescent pe spate, se aşeză 
în genunchi lângă toracele lui, îi ridică puloverul şi îşi puse 
palma dreaptă în partea inferioară a sternului acestuia. Puse 
apoi cealaltă mână peste prima. Cu braţele întinse, apăsă cu 
toată puterea, înfigându-şi mâinile în pieptul lui Romuald, apoi le 
ridică, după care reluă ciclul de compresiune şi relaxare pentru 
a face sângele să circule în corpul adolescentului. 

„Unu, doi, trei! Unu, doi, trei!” 

Numără treizeci de compresiuni, apoi îi făcu respiraţie gură la 
gură. 

Nu muri! 

Furioasă la culme, reîncepu ciclul masajului cardiac, încercând 
să păstreze un ritm regulat. 

„Unu, doi, trei...” 

La fiecare apăsare pe cutia toracică, risca să-i rupă coastele. 

„Unu, doi, trei...” 

Timpul se oprise în loc. Emma nu se mai gândea la nimic. 
Avea de dus un război. Cel pe care viaţa îl duce împotriva morţii. 

„Nu muri, Romuald! Nu muri!” 


Un an mai târziu... 


Replay 
„Dacă este adevărat că nu putem trăi decât o parte din 
ceea ce se află în noi, atunci ce se întâmplă cu restul?” 
Pascal Mercier 


Universitatea Harvard 

Cambridge 

19 decembrie 2011 

Amfiteatrul gemea de lume, dar nu se auzea niciun zgomot. 

Acele de pe cadranul de bronz al bătrânului orologiu arătau 
ora 14:55. Cursul de filosofie ţinut de Matthew Shapiro se 
apropia de sfârşit. 

Soneria îi eliberă pe studenţi. Matthew îşi aranjă lucrurile, îşi 
luă paltonul pe el, îşi înnodă fularul şi ieşi în campus. De cum 
ajunse afară, îşi rulă o ţigară şi traversă parcul Yard. 

Parcul era scăldat într-o frumoasă lumină de toamnă. De zece 
zile, temperatura deosebit de caldă pentru acel anotimp şi 
soarele abundent le ofereau locuitorilor din New England o vară 
indiană pe cât de tardivă, pe atât de agreabilă. 

— Domnule Shapiro! Prindeţi! 

Matthew întoarse capul spre vocea care îl striga şi avu intuiţia 
să ridice privirea. O minge de fotbal american venea înspre el. 

O prinse la limită şi i-o aruncă imediat înapoi fundaşului care 
o ceruse. Apoi părăsi incinta universităţii pe poarta 
monumentală care dădea spre Harvard Square. 

Tocmai se angajase pe trecerea de pietoni pentru a ajunge în 
staţia de metrou, când un vechi Chevrolet Camaro zgomotos 
apăru la colţul dintre Massachusetts Avenue şi Peabody Street. 
Tânărul profesor tresări şi se dădu înapoi ca să nu fie călcat de 
automobilul roşu-aprins care se opri în dreptul lui scrâşnind din 
pneuri. 

Geamul din faţă cobori, dând la iveală claia de păr roşcat a lui 
April Fergusson, colocatara lui de când îi fusese asasinată soţia. 

— Bună, frumosule, te las undeva? 

— Prefer să mă întorc acasă cu transportul în comun, o refuză 
el. Tu conduci de parca-i fi într-un joc video. 

— Haide, nu mai fi aşa fricos! Conduc foarte bine, doar ştii! 

— Nu insista. Eu unul ţin la viaţă. N-aş vrea ca fiică-mea să 
rămână orfană de ambii părinţi la patru ani şi jumătate. 


— Of, ajunge! Nu mai exagera! Haide, fricosule, grăbeşte-te! 
Nu vezi că blochez circulaţia? 

Presat de claxoane, Matthew scoase un oftat lung de 
resemnare şi deschise portiera pentru a urca în Chevrolet. 

Abia îşi prinsese centura că, în ciuda tuturor regulilor de 
circulaţie, maşina efectua o întoarcere periculoasă şi o porni în 
trombă spre nord. 

— Bostonul e în partea cealaltă! protestă el agăţându-se de 
portieră. 

— Fac doar un mic ocol prin Belmont. E la zece minute de-aici. 
Şi nu te îngrijora pentru Emily. l-am cerut bonei să mai stea o 
oră în plus. 

— Ce tupeu! Te avertizez că... 

Tânăra făcu o manevră rapidă sărind două trepte de viteză, 
apoi călcă brusc pe pedala de acceleraţie, tăindu-i vorba lui 
Matthew. După câteva minute, se întoarse spre el şi îi întinse o 
mapă cartonată plină cu desene. 

— Închipuie-ţi că s-ar putea să am un client pentru stampa lui 
Utamaro, zise ea. 

Părăsind cartierul universitar, Chevroletul o luă pe şoseaua 
rapidă care se întindea de-a lungul lacului Fresh Pond până 
ajunse în Belmont, un orăşel rezidenţial din vestul Bostonului. 

April introduse o adresă în sistemul GPS şi se lăsă ghidată 
până într-un cartier de case elegant. În ciuda interdicţiei clare, 
Chevroletul depăşi un autobuz şcolar şi parcă pe o stradă 
liniştită mărginită de copaci. 

— Vii cu mine? întrebă ea luând mapa cartonată cu desene. 

Matthew dădu din cap. 

— Prefer să te aştept în maşină. 

— Vin cât pot de repede! promise ea, refăcându-şi machiajul 
în oglinda retrovizoare. 

— Nu ţi se pare că exagerezi? o provocă el. 

— „Nu-s rea, sunt doar desenată aşa”, făcu, imitând-o pe 
Jessica Rabbit. 

Apoi mişcă picioarele foarte lungi pe care se mulau nişte 
colanţi şi ieşi din maşină. 

Rămas singur, Matthew aruncă o privire pe partea cealaltă a 
străzii. O femeie împreună cu doi copilaşi împodobeau grădina 
cu ornamente de Sărbători. Işi dădu seama că mai era mai puţin 
de o săptămână până la Crăciun şi acea constatare îl cufundă 


într-o stare aproape de panică. Vedea cu groază profilându-se 
prima aniversare a morţii lui Kate: acel funest 24 decembrie 
2010 care îi dăduse viaţa peste cap aruncându-l în suferinţă şi 
deznădejde. 

De la asasinarea soţiei, viaţa lui era un coşmar. Cum să 
reacţionezi când afli că cea cu care ţi-ai împărţit viaţa vreme de 
patru ani, mama fetiţei tale, nu s-a căsătorit cu tine decât ca să 
te ucidă? Să te ucidă pentru a-şi salva amantul care avea nevoie 
de un transplant de inimă? Cum să trăieşti mai departe? Cum să 
mai ai încredere în oameni? Cum să te mai gândeşti să o iei de 
la capăt cu altă femeie? 

Matthew oftă. Numai datorită fiicei lui nu îşi pierduse minţile 
sau nu îşi pusese capăt zilelor. Când povestea fusese făcută 
publică, imediat după moartea lui Nick Fitch, se luptase pentru a 
o proteja pe Emily de curiozitatea jurnaliştilor. Fusese un 
moment foarte greu când presa nu-i lăsa în pace. Nişte editori îi 
propuseseră sume uriaşe pentru a-şi scrie povestea, iar cei de la 
Hollywood voiau să facă un film inspirat din tragedia lui. Pentru 
a scăpa de acei intruşi, se gândise serios să plece din 
Massachusetts, dar era prea ataşat de Boston, de casa şi de 
studenţii lui. De câteva săptămâni, subiectul începuse să-şi 
piardă actualitatea şi apele se linişteau în mass-media. Asta nu-i 
uşura cu nimic suferinţa, dar cel puţin se simţea eliberat de 
povara unei notorietăţi nefaste. 

Mici lucruri neînsemnate îl făceau să redescopere gustul vieţii: 
o plimbare cu Emily într-o zi însorită, un meci de fotbal cu 
studenţii săi, o glumă foarte reuşită spusă de April. 

Dar vindecarea era fragilă. Durerea stătea la pândă, gata să-l 
sugrume, repetând la nesfârşit aceleaşi întrebări fără răspuns. 
Cum să accepte că cei mai frumoşi ani din viaţa lui nu fuseseră 
de fapt decât o mascaradă? Cum să-şi recapete încrederea în 
sine după ce fusese înşelat astfel? Cum să-i explice lui Emily 
acea situaţie? 

Matthew transpira. Inima îi bătea cu putere în piept. Cobori 
geamul maşinii, apoi căută o pastilă de anxiolitic în buzunarul 
blugilor şi o puse sub limbă. Medicamentul se topi uşor, 
liniştindu-l încet-încet. Pentru a se calma complet, avea nevoie 
să fumeze. leşi din maşină, încuie portiera şi făcu câţiva paşi pe 
trotuar, apoi îşi aprinse o ţigară şi trase cu sete din ea. 


Îşi savură ţigara cu ochii închişi, cu faţa mângâiată de briza de 
toamnă. Vremea era încă plăcută. Soarele răzbătea printre 
ramuri. Matthew rămase câteva clipe nemişcat, apoi deschise 
ochii. La capătul străzii, un grup de oameni se strânsese în faţa 
uneia dintre case. Curios, se apropie ajungând în faţa unei vile 
tipice pentru New England: o vastă locuinţă îmbrăcată în lemn, 
decorată excesiv şi cu un acoperiş ca de catedrală, 
supraîncărcat cu o mulţime de ferestre. In faţa casei, pe peluză, 
se organizase un soi de talcioc. 

Matthew se amestecă printre numeroşii curioşi care 
cotrobăiau pe suta de metri pătraţi a peluzei. Vânzarea era 
animată de o tânără drăguță, brunetă, cu faţa blândă şi 
surâzătoare. La picioarele ei, un shar-pei de culoarea nisipului îşi 
ascuţea dinţii într-un os de latex. 

În mijlocul amalgamului de obiecte, Matthew zări un computer 
portabil: un MacBook Pro, cu ecran de 15 inchi, dar nu de ultimă 
generaţie. Se apropie şi examina laptopul pe toate părţile. 
Carcasa din aluminiu a aparatului fusese personalizată cu un 
autocolant din vinil aplicat pe spatele ecranului, pe care era 
reprezentată o Evă stilizată şi sexy. În partea de jos a ilustraţiei 
se putea citi semnătura „Emma L.” fără să fie clar dacă era 
vorba de artista care desenase figurina sau de fosta proprietară 
a computerului. 

„De ce nu?” se gândi el, privind eticheta cu preţul. Vechiul lui 
Powerbook îşi dăduse sufletul la sfârşitul verii. Avea nevoie de 
un laptop nou, dar de trei luni de zile, tot amâna cheltuiala 
aceea. 

Obiectul era propus spre vânzare la patru sute de dolari. O 
sumă care i se păru rezonabilă. 

Se apropie de tânăra responsabilă cu vânzarea şi îi arătă Mac- 
ul. 

— Computerul ăsta funcţionează? 

— Bineînţeles. Este vechiul meu laptop. l-am formatat hard 
diskul şi am instalat o nouă versiune a sistemului de operare. E 
ca şi nou! 

— Nu prea ştiu ce să fac... ezită el. 

— Credeţi că încerc să vă trag în piept? îl tachină ea, 
zâmbind. 


Matthew zâmbi şi el. Tânăra îi întinse cartea de vizită. 

— Ascultaţi, iată ce vă propun! Dacă în şase luni laptopul are 
cea mai mică problemă, mă angajez să vi-l repar. Cel mai bun 
prieten al meu se pricepe foarte bine la informatică. 

Matthew se uită pe cartea de vizită: 


Emma Lovenstein 

Somelier şef 

Imperator 

30 Rockefeller Plaza New York, NY 10020 


— Lucraţi la restaurantul Imperator? 

— Da, aţi mâncat vreodată acolo? 

— Într-o altă viaţă, ocoli el răspunsul, alungând din minte un 
eveniment care îi amintea prea mult de căsătoria cu Kate. 

Câinele veni şi i se frecă de picior, apoi scheună vesel. 

— Îl cheamă Clovis şi s-ar zice că vă iubeşte! se entuziasmă 
Emma. 

Matt mângâie animalul. Soarele răzbătea printre ramuri. 

— Fata mea visează să aibă un căţeluş ca al dumneavoastră, 
zâmbi el. 

— Ce vârstă are? 

— Patru ani şi jumătate. 

Emma dădu din cap. 

— Aveţi copii? o întrebă el. 

— Încă nu. 

Matthew simţi că se aventurase pe un teritoriu intim şi bătu în 
retragere. 

— Aşadar, locuiţi la New York. 

— Unde mă întorc de altfel peste câteva ore, zise ea, uitându- 
se la ceas. Am venit să-i dau o mână de ajutor fratelui meu, dar 
nu trebuie să pierd avionul. 

Matthew mai ezită câteva secunde până să se hotărască. 

— Bine, îl iau, zise el arătând spre laptop. 

Îşi scoase portofelul, dar constată că n-are în el decât trei sute 
zece dolari. Jenat, nu îndrăzni să negocieze, însă tânăra îi sări în 
ajutor. 

— E bine, vi-l las la preţul ăsta! 

— Sunteţi foarte amabilă, răspunse el, dându-i bancnotele. 


Zărind-o pe April care tocmai ajunsese pe peluză, îi făcu semn 
de departe. Emma îi întinse calculatorul pe care îl ambalase în 
cutia lui originală. 

— Deci o să vă sun în caz că nu mai merge, conchise 
Matthew, fluturând cartea de vizită. 

— Dacă din întâmplare doriţi să mă sunaţi înainte, nu vă 
simţiţi obligat să aşteptaţi până se strică laptopul, îndrăzni ea. 

El zâmbi pentru a-şi masca surprinderea şi se îndreptă spre 
April. 

Matthew insistă să conducă el. Pe drumul plin de ambuteiaje 
spre Boston, nu-şi putu lua gândul nici măcar o clipă de la 
Emma Lovenstein. 


Boston 

Cartierul Beacon Hill 

Ora 20:00 

Matthew o înveli bine pe Emily şi stinse luminile cu excepţia 
veiozei de deasupra patului. Înainte de a pleca, o mai îmbrăţişa 
o dată pe fetiţă, promiţându-i că April va trece să-i spună noapte 
bună, şi ieşi din cameră lăsând uşa întredeschisă. 

Apoi cobori în salon. Parterul locuinţei era scăldat într-o 
lumină difuză. 

Se aplecă pe fereastră şi, preţ de o clipă, se uită la 
ghirlandele de beculeţe care clipeau, agăţate de gardul din fier 
forjat al parcului. Apoi merse în bucătărie şi scoase din frigider 
un bax de bere blondă. Desfăcu o sticlă şi se pregătea să mai ia 
o tabletă de anxiolitic. 

— Hei, frumosule, ai grijă cu amestecul ăla, poate fi periculos! 
îl interpelă April. 

Încălţată cu nişte pantofi cu tocuri ameţitoare, purta o ţinută 
excentrică, dar şic. Îşi prinsese părul în coc şi se dăduse cu un 
fond de ten sidefat care îi scotea în evidenţă rujul de buze 
sângeriu. 

— Nu vrei să mă însoţeşti? Merg la Gun Shot, noul pub de 
lângă chei. Friptura lor de porc e o minunăţie. lar de Mojito nici 
nu-ţi mai spun! În momentul de faţă, acolo merg cele mai 
frumoase fete din oraş. 

— Îmi propui să-mi las fetiţa de patru ani singură ca să merg 
să beau Mojito într-un bar de lesbiene sataniste? 

Agasată, April îşi aranjă brăţara cu arabescuri purpurii. 


— În primul rând, Gun Shot nu e un bar pentru lesbiene! se 
enervă ea. Şi-n al doilea rând, vorbesc serios, Matt, ţi-ar face 
bine să ieşi, să vezi lume, să încerci să placi din nou femeilor, să 
faci dragoste... 

— Dar cum vrei să mă mai îndrăgostesc? Soţia mea... 

— Matt, nu încerc să neg traumatismul pe care l-ai suferit din 
cauza lui Kate, dar dacă vrei să treci peste această încercare, 
trebuie să mergi mai departe, să uiţi, să-ţi dai măcar o şansă de 
a lua viaţa de la capăt. 

— Nu sunt încă pregătit s-o fac, zise el. 

— Foarte bine, nu insist, capitulă ea, încheindu-şi nasturii la 
cardigan şi trântind uşa în urma ei. 

Rămas singur, Matthew scotoci prin congelator şi dădu peste 
o cutie de carton. Scoase pizza din ea şi o băgă în cuptor, potrivi 
minutarul şi se întinse pe canapea. Simţea nevoia să fie singur. 
Nu căuta pe nimeni care să-l înţeleagă, pe nimeni care să-l 
consoleze. Voia doar să uite de durere alături de singurii lui 
prieteni, credinciosul lui flacon cu medicamente şi scumpa lui 
Corona. 

Totuşi, de cum închise ochii, imaginea tinerei de la piaţa de 
vechituri îi apăru în minte cu o precizie uimitoare. Părul ei 
ondulat, privirea surâzătoare, pistruii drăgălaşi, zâmbetul 
maliţios, vocea ei ştrengărească atunci când îi spusese: „Dacă 
din întâmplare doriţi să mă sunaţi înainte, nu vă simţiţi obligat 
să aşteptaţi până se strică laptopul.” 

Deodată, un lucru i se păru cât se poate de evident: îşi dorea 
foarte tare s-o revadă pe femeia aceea. 

Se ridică şi se aşeză la barul de lemn din bucătărie unde îşi 
lăsase portofelul în care pusese cartea ei de vizită. 

„Emma Lovenstein... Ce-ar fi s-o sun acum, imediat, şi s-o 
invit la restaurant?” 

Ezită o clipă. Probabil că era în avion în drum spre New York, 
dar putea să-i lase un mesaj. 

Formă pe telefon primele cifre ale numărului ei, apoi se opri 
brusc. Mâinile îi tremurau. 

„La ce bun s-o sun?” se întrebă, asaltat de aceleaşi îndoieli. 
Nu avea niciun rost să se mintă. Nu mai credea în ideea de 
cuplu, în complicitate, în emoţiile împărtăşite. Simţi cum îl 
cuprinde furia. 

„Patru ani...” 


Trăise patru ani cu o străină, cu o criminală, cu o femeie 
bolnavă care îl manipulase ca pe o marionetă. 

Cu o oră înainte de momentul în care ea intenţiona să-l ucidă, 
el îi pregătea felurile de mâncare preferate! Nu era decât o 
victimă a lui Kate, un biet idiot, un biet naiv care se lăsase 
păcălit ca un prost. Nu numai că merita ceea ce i se întâmplase, 
dar trebuia să poarte crucea aceea până la moarte! 

De furie, izbi cu telefonul de perete, îşi înghiţi pastilele cu o 
gură de alcool şi se întoarse pe canapea. 


* 


New York 

A doua zi 

21 decembrie 2011 

— Hei! 

Aşezată pe o bancă din Washington Square, Emma îi făcu 
semn cu mâna lui Romuald. Tânărul veni la ea, o îmbrăţişă şi îi 
întinse o pungă de hârtie. 

— Am trecut pe la Mamoun's şi am cumpărat falafel. Gustă, e 
nemaipomenit! 

Se aşeză lângă ea şi îşi scoaseră sendvişurile din ambalaj. 

Într-un an de zile, Romuald se metamorfozase. Francezul 
micut şi rotofei devenise un tip frumos, elegant, student în anul 
întâi la New York University. După incredibila aventură pe care o 
trăiseră împreună, el şi Emma erau acum foarte apropiaţi şi se 
vedeau de mai multe ori pe săptămână. Emma îl ajutase pe 
Romuald să se mute în Manhattan şi era foarte atentă la studiile 
lui. 

— Te-ai mai gândit la ce vrei să faci în viaţă? întrebă ea, 
muşcând din lipie. Ceea ce mi-ai spus alaltăieri era o glumă? 

— Nicidecum, vreau să fiu psihiatru. Sau poliţist. 

— Tu? 

— Da, acum cred că fiinţele umane sunt mult mai interesante 
decât calculatoarele. Poveştile lor de dragoste, pornirile de 
răzbunare sau de violenţă... 

Emma îi zâmbi complice. 

— Sunt delicioase sendvişurile tale, zise ea cu gura plină. 

— Credeam că tu o să aduci vinul, glumi el. Cu un pahar de 
Bourgogne, falafelul ăsta trebuie să fie mortal! 


Emma îi făcu cu ochiul. 

— Bun, m-ai ţinut destul pe jar! Cum a fost călătoria la 
Boston? întrebă el. 

— Nu chiar aşa cum speram, se strâmbă tânăra. 

— L-ai revăzut pe Matthew? 

— Da, a venit într-adevăr la vânzarea de obiecte vechi şi chiar 
a cumpărat laptopul meu. Am fost emoţionată, a fost atât de 
ciudat să-l reîntâlnesc după atâta timp! 

— Deci aţi vorbit! 

— Puțin. 

— Nu te-a recunoscut? 

— Nu, şi e mai bine aşa! Acum un an, nu m-a văzut decât 
câteva minute şi purtam o cagulă. 

— l-ai lăsat cartea ta de vizită? 

— Da, dar nu m-a sunat. 

— O s-o facă! o asigură Romuald. 

— Nu cred, răspunse ea. De altfel, poate că e mai bine aşa. 

— Dar de ce nu-i spui adevărul? 

— Este imposibil, o ştii foarte bine. În primul rând, pentru că 
adevărul este incredibil, şi în al doilea rând... 

— Ce? 

— Tu te-ai putea îndrăgosti de femeia care a ucis-o pe mama 
fiicei tale? 

— Dar i-ai salvat viaţa, Emma! 

Tânăra ridică din umeri şi întoarse privirea pentru ca Romuald 
să nu-şi dea seama că are lacrimi în ochi. 

Tulburarea ei nu dură însă prea mult. Deja îşi întreba 
prietenul cum stă cu dragostea. Romuald făcea progrese în 
cucerirea unei studente la filosofie de la Harvard, Erika Stewart, 
cu trei ani mai mare ca el, pe care o întâlnise în piaţa fermierilor 
din Union Square în urmă cu o lună şi de care se îndrăgostise 
nebuneşte. La început, fata nu-i dăduse nicio atenţie. Pentru 
nimic în lume n-ar fi acceptat să iasă cu un tip mai tânăr decât 
ea. 

Dar Romuald reuşise să-i afle adresa şi, sfătuit de Emma, 
începuse să-i scrie câte o scrisoare în fiecare zi. O scrisoare 
„adevărată”, scrisă cu stiloul pe hârtie. Intrucât arta seducţiei 
epistolare nu era punctul forte al tânărului, Emma, asemenea lui 
Cyrano de Bergerac, ţinea adesea pana în locul lui. Şi acea 
încercare de cucerire „ca pe vremuri” dăduse roade. Erika nu 


numai că intrase în joc, dar acceptase şi invitaţia lui Romuald: o 
cină la Imperator sâmbăta următoare. 

— Ştii că trebuie să faci rezervare cu trei luni înainte ca să 
obţii o masă în restaurantul ăsta, îi aminti Emma. 

— Da, ştiu, zise el cu un aer contrariat. Dar m-am gândit că... 

— Bineînţeles c-o să te ajut să obţii o masă! Una frumoasă, 
lângă fereastră, cu vedere spre Empire State Building! 

Tânărul îi mulţumi călduros şi ea îl însoţi pe jos până la 
universitate. 


Boston 

Ora 13:00 

Matthew îşi termină programul de jogging gâfâind din greu. 
Alergase mai bine de o oră pe malurile râului Charles, ajungând 
până la clădirile MIT şi întorcându-se apoi spre Public Garden. 

Cu mâinile pe genunchi, cu spatele îndoit, îşi recapătă suflul, 
după care traversă în mers peluzele Boston Common. Picioarele 
îi tremurau, simţea o gheară în stomac şi nu reuşea să-şi 
potolească bătăile puternice ale inimii. Ce i se întâmpla? 

Nu avea nimic de-a face cu efortul. De când se sculase, se 
simţea copleşit de un sentiment nou, o senzaţie ameţitoare care 
îl luase pe nepregătite. Orice făcea, oriunde se ducea, Emma 
Lovenstein nu-i ieşea din gând. Îi era imposibil s-o uite. Îi era 
imposibil să fugă de ea. Şi acea prezenţă îl făcea să fie 
altcineva. Un bărbat eliberat de prejudecăţi şi capabil să se 
gândească în sfârşit la viitor. Era cât se poate de evident. 

Se aşeză pe o bancă de unde contemplă albastrul metalic al 
cerului şi sclipirile razelor de soare pe oglinda lacului. Vântul îi 
mângâia faţa. 

În jurul lui, nişte copii se jucau. 

Simţea că trăieşte din nou. 


După ce se despărţise de Romuald, Emma luă un taxi şi se 
întoarse la Imperator, unde îşi petrecu prima parte a după- 
amiezii împreună cu echipa ei pentru a stabili ce vinuri să le fie 


sugerate invitaţilor la meniurile din seara de Crăciun şi de Anul 
Nou. 

La ora 15:00, telefonul îi vibră în buzunar. Citi discret mesajul 
pe care-l primise. 


De la: Matthew Shapiro 

Pentru: Emma Lovenstein 

Subiect: Fair-play 

Dragă Emma, îţi trimit acest e-mail de pe fostul 
tău laptop, care funcţionează foarte bine. 

Căutând un pretext pentru a te contacta, m-am 
gândit să-l stric intenţionat, dar am renunţat la 
această minciună pentru că prefer să joc fair- 
play. Aşa că iată ce îţi propun. 

Ştiu un mic restaurant italienesc în East Village 
— Number 5 — la sud de Tompkins Square Park. 
Proprietarii sunt Vittorio Bartoletti şi soţia 
lui, care-mi sunt prieteni din copilărie. Merg să 
mănânc la ei de fiecare dată când mă duc la New 
York. 

Pentru un somelier expert ca tine, nu ştiu dacă au 
vinuri bune în meniu, dar, dacă-ţi plac arancini 
bolognese, lasagna la cuptor, tagliatelle cu sos 
şi cannoli siciliene, atunci restaurantul ar 
trebui să fie pe gustul tău. 

Accepţi să iei masa cu mine acolo în seara asta? 
La ora 20:00? 

Matt 


Emma simţi cum îi tresaltă inima de bucurie. Răspunse 
imediat 


Aş fi încântată, Matthew. 

Pe diseară aşadar! 

PS: Sunt înnebunită după lasagna şi arancini. 
Şi după tiramisu! 


— Alo, capsomanule? 


— Sunt la un curs, Emma, şuşoti Romuald. 

— Trebuie să m-ajuţi! Intră pe site-ul lui Akahiko Imamura! 

— Stilistul? lar? 

— Da, am nevoie de o programare peste două ore. 

— Dar parcă hotărâsem c-o să mă cuminţesc şi n-o să mai 
piratez... 

— Dacă n-o faci, poţi să-ţi iei adio de la rezervarea ta de la 
Imperator cu Erika! 


Cuprinsă de euforie, Emma ieşi în Rockefeiler Plaza şi o luă pe 
5th Avenue până la magazinul Bergdorf Goodman. 

Avea senzaţia că se află în pielea unei actriţe care filmează o 
scenă pentru a doua oară, dar, de data acesta, spera să poată 
schimba finalul filmului. Ignorându-le pe vânzătoare, se plimbă 
printre standurile imensului magazin newyorkez. Chiar dacă 
moda se mai schimbase un pic de anul trecut, găsi ceea ce 
căuta: un mantou din brocart a cărui stofă de mătase era ornată 
cu desene tesute cu fir de aur şi argint, precum şi o pereche de 
pantofi decoltaţi din piele de piton, cu reflexii violete şi tocuri 
ametitor de înalte. 

Odată cumpărăturile făcute, ieşi din magazin şi, cum vremea 
era frumoasă, se duse pe jos la salonul lui Akahiko Imamura. 
După două ore, avea exact aceeaşi coafură ca anul trecut: părul 
îi era ridicat într-un coc răsucit care îi lumina faţa şi îi scotea în 
evidenţă ochii verzi şi feminitatea. 

Opri un taxi pentru a merge în East Village. În maşină, îşi 
dădu seama că îi tremură mâinile. Îşi scoase trusa de machiaj şi 
mai adăugă un pic de roz în obraji, un fard auriu pe pleoape şi o 
nuanţă de ruj corai pe buze. 

In timp ce şoferul oprea în faţa restaurantului Number 5, 
îndoiala şi neliniştea puseră din nou stăpânire pe ea. Şi dacă nici 
de data aceasta Matthew nu era acolo? 

Emma se revăzu cu un an mai devreme şi se gândi la drumul 
parcurs. 

Până unde puteai dejuca planurile destinului fără a fi 
pedepsit? Care va fi preţul pe care îl va plăti pentru că a vrut să 
sfideze legile timpului şi să scape de fatalitate? 


Avea s-o afle neîntârziat. Plăti cursa, cobori din maşină şi intră 
în restaurantul italienesc. 

Cu inima tresăltând, trecu de recepţie fără să se oprească. 
Restaurantul era călduros şi intim, exact ca în amintirea ei. Urcă 
treptele scării din lemn care ducea la un mezanin cu tavanul 
boltit. Ajunsă sus, înainta spre masa din margine, care ieşea în 
afară deasupra sălii principale. 

Matthew era acolo. 

O aştepta. 


Mulţumiri 
Lui Ingrid. 


Lui Estelle Touzet, somelier şef la restaurantul Meurice. 
Lui Dr Sylvie Angel şi lui Dr Alexandre Labrosse. 
Lui Bernard Fixot, Edith Leblond şi Catherine de Larouziere. 


Lui Valérie Taillefer, Jean-Paul Campos, Bruno Barbette, 
Stephanie Le Foil şi Isabelle de Charon. 


EDITURA @ ALLFA 


Strada Ficţiunii - Bestseller 


Emma locuieşte la New York, are treizeci și doi de ani şi încă îl mai 
caută pe bărbatul vieţii ei. Matthew locuieşte la Boston, şi-a pierdut 
soția într-un cumplit accident de maşină şi îşi creşte singur fetița de | 
patru ani. Cei doi se cunosc pe Internet și, după un schimb de i 
e-mailuri, cred că au în sfârşit dreptul la fericire. Dornici să se vadă, d 
îşi dau întâlnire într-un micuţ restaurant italienesc din Manhattan. f 
În aceeași zi, la aceeaşi oră, fiecare dintre ei intră pe ușa restauran- 
tului. Sunt conduși la aceeaşi masă şi totuși... nu se vor întâlni 
niciodată. Joc al minciunilor? Fantasma unuia? Manipularea celuilalt? 
Victime ale unei realități care îi depăşeşte, Matthew şi Emma îşi vor 
da repede seama că nu e vorba de o simplă întâlnire ratată... 


O aventură misterioasă și bulversantă, un roman ingenios, 
plin de romantism, suspans și captivante răsturnări de situație. 


„Un thriller psihologic pe care nu-l poți lăsa din mână.“ 
France Info 


„O intrigă polițistă palpitantă pe fondul unui triunghi amoros. 
Impresionant!“* 
Metro 


„Musso este un iluzionist al suspansului.“* 
Le Parisien 


www.all.ro © 


U 


ZIK 


| 


7 


9178