John Katzenbach — Omul nepotrivit

=» 
Q 
< 
no 
Z. 
să 
> 
2 


JOHN 
KATZENBACH 


OMUL NEPOTRIVIT 


Editura rao 


Pentru suspecțţii obișnuiți: soţia, copiii și câinele. 


— Vrei să auzi o poveste interesantă? 

— Bineînţeles. 

— Bine. Dar mai întâi trebuie să-mi promiţi un lucru, și 
anume că nu vei spune nimănui de unde ai auzit-o. lar 
dacă o vei spune vreodată cuiva, indiferent de locul unde 
te vei afla și indiferent de circumstanţe, va trebui să o 
redai în așa fel încât să nu furnizezi nici cel mai mic indiciu 
cu privire la mine ori la persoanele din această povestire. 
Nimeni nu trebuie să știe că povestea e reală. Nimeni nu 
trebuie să fie în măsură să-i descopere adevărata sursă. 
Toţi trebuie să fie convinși că e doar o născocire, la fel ca 
restul poveștilor tale. Pură ficțiune. 

— Sună foarte dramatic. Despre ce fel de povestire e 
vorba? 

— E o poveste cu crime. Totul s-a întâmplat cu câţiva ani 
în urmă. Pe de altă parte, nu uita, poate că nu s-a 
întâmplat nimic în realitate. Vrei să auzi povestea? 

— Da. 

— Atunci promite-mi. 

— Bine. Îţi promit. 

__ Ochii ei aveau o expresie ciudată, trădând îngrijorarea. 
În glas avea o notă de neliniște profundă, de parcă 
presimţea ceva rău. Se aplecă în faţă, trase cu putere aer 
în piept și zise: 

— Se poate spune că totul a început din clipa în care ela 
găsit scrisoarea de dragoste. 


1 
Profesorul de istorie și cele două femei 


Încă din prima clipă când și-a aruncat privirea pe 
scrisoarea descoperită în sertarul de la biroul fiicei sale, 
unde zăcuse mototolită și îndesată printre șosetele de 
sport, Scott Freeman și-a dat seama că urma să moară 
cineva. 

Nu era genul de senzaţie pe care s-o poţi defini într-o 
clipită, dar cu toate acestea sentimentul care îl cuprinse 
era copleșitor, ca de primejdie iminentă, și o răceală 
nefirească i se strecură în suflet. Rămase țintuit locului, în 
timp ce privirea îi alerga febril pe foaia de hârtie: 


Nimeni n-ar putea să te iubească așa cum te iubesc 
eu. Nimeni, niciodată. Suntem sortiți unul altuia și 
nimic nu va putea să ne despartă. Nimic. Vom fi 
împreună pe vecie. Într-un fel sau altul. 


Scrisoarea nu era semnată. 

Fusese tipărită pe o coală de hârtie obișnuită. Literele 
erau înclinate într-o parte, într-un stil oarecum arhaic. N-a 
reușit să găsească plicul în care fusese trimisă, așa că nu 
cunoștea adresa expeditorului și nu exista nici măcar o 
ștampilă poștală de unde să-și înceapă investigaţiile. Puse 
scrisoarea pe birou și încercă să-i netezească îndoiturile, 
cutele ce îi dădeau un aspect grav, ameninţător. Citi încă o 
dată cuvintele de pe foaie și încercă să-și spună că sunt 
inofensive. O declaraţie de dragoste demnă de milă, nimic 
mai mult decât o pasiune trecătoare încolţită în inima 
vreunui coleg de-al lui Ashley, o orbire de moment pe care 
ea dorise s-o ţină secretă doar așa, dintr-un romantism 
copilăresc, greșit înţeles. „Fii serios, își spuse, nu faci 
decât să exagerezi.” 

Dar nimic din ce și-ar fi spus în momentul acela nu ar fi 
putut alunga fiorul îngheţat din sufletul său. 


Scott Freeman nu se considera a fi un om pripit sau iute 
la mânie, nici ușor influenţabil. Obișnuia să ia în 
considerare toate premisele unei decizii, cântărind fiecare 
aspect al vieţii sale de parcă era vorba de faţetele unui 
diamant, examinat la microscop. Profesia de dascăl i se 
potrivea ca o mănușă; avea părul lung și vâlvoi - 
amintindu-i de tinereţea sa, pe care și-o trăise la sfârșitul 
anilor 1960 -,îi plăcea să umble în blugi și încălțăminte 
sport și cu o jachetă uzată de catifea, cu petice de piele la 
coate. Avea o pereche de ochelari pentru citit și încă una 
pentru condus și nu mergea nicăieri fără să le aibă la el pe 
amândouă. Se menținea în formă practicând zilnic exerciţii 
fizice, fie alergând pe-afară atunci când era vreme bună, 
fie cu ajutorul aparatelor de fitness în timpul iernii, care 
părea să nu se mai sfârșească în New England. Făcea toate 
astea, în parte, ca să compenseze momentele în care bea 
din greu de unul singur, de preferință whisky cu gheaţă pe 
care îl „condimenta” cu o ţigară de marijuana. Scott se 
mândrea cu modul său de a preda, care îi permitea să se 
lanseze zilnic în discursuri bombastice, pe care le revărsa, 
pe un ton plin de emfază, asupra auditoriului numeros. Era 
îndrăgostit de materia pe care o preda și aștepta de fiecare 
dată venirea lunii septembrie cu mare nerăbdare, dar și cu 
un strop de cinism, la fel ca majoritatea colegilor săi de la 
facultate. I se părea că viaţa sa e teribil de monotonă și se 
temea că asta îl face să acorde prea mare importanţă 
amănuntelor de natură istorică, drept pentru care din când 
în când își permitea niște gesturi oarecum bizare, cum ar 
fi, de pildă, cumpărarea unui Porsche 911, vechi de zece 
ani. În afară de zilele în care ninsoarea îl împiedica să-l 
conducă, era nedespărțit de el, iar dinăuntru răsuna mereu 
muzică rock-and-roll, dată la maximum. Mai avea și o 
camionetă uzată, pe care o folosea iarna. Din când în când, 
avea câte o relaţie, dar numai cu femei de vârsta lui, care 
nu aveau prea mari așteptări de la el, consacrându-și astfel 


adevărata pasiune echipelor Red Sox, Celtics și Bruins!, 
precum și echipelor sportive din cadrul facultăţii. 

Se considera un om obișnuit, cu o viaţă banală, și uneori 
se gândea că în toată viaţa sa de adult nu avusese parte 
decât de trei aventuri adevărate: o dată, în timp ce 
împreună cu niște prieteni făcea expediţii în caiac și 
vâsleau de-a lungul coastei stâncoase, în Maine, un curent 
puternic îl despărțise de tovarășii săi și se trezise dintr- 
odată singur, înconjurat de ceaţă, plutind vreme de mai 
multe ore într-o lume cenușie a tăcerii. Singurul sunet care 
se auzea era murmurul valurilor ce se loveau de marginile 
de plastic ale caiacului și, din când în când, plescăitul unei 
foci sau al unui delfin care ieșea la suprafața apei. Frigul și 
umezeala îl învăluiau tot mai tare, încețoșându-i vederea. A 
înţeles că se afla în pericol și că situaţia putea să devină 
extrem de gravă, dar cu toate astea își păstrase calmul și 
așteptase până când o barcă a Pazei de Coastă își făcuse 
apariţia prin ceața deasă ce-l învăluia. Căpitanul îi spusese 
că în tot acel răstimp se aflase la doar câţiva metri distanţă 
de un curent extrem de puternic, care, după toate 
probabilitățile, l-ar fi înhăţat, trăgându-l în larg, astfel că, 
după ce fusese salvat, se simţise mult mai înspăimântat 
decât în clipele când se aflase efectiv în primejdie. 

Aceasta fusese una dintre aventurile sale. Celelalte două 
au fost mai de durată. La vârsta de optsprezece ani, pe 
când era proaspăt intrat la facultate, în anul 1968, Scott 
refuzase să fie scutit de armată pe motiv că era student, 
căci considera inacceptabil din punct de vedere moral ca 
alţii să se expună unor pericole, în timp ce el ar fi stat la 
adăpost. Entuziasmul său năvalnic a fost privit cu 
admiraţie la vremea respectivă, dar impetuozitatea i-a fost 
spulberată în clipa în care a primit o scrisoare din partea 
comisiei de recrutare. Cât ai bate din palme, se trezise 
recrutat, instruit și trimis pe nepusă masă la o unitate de 


1 Red Sox, Celtics, Bruins - renumite echipe de baseball, baschet, 
respectiv de hochei pe gheaţă care activează în S.U.A. (n.tr.) 


luptă în Vietnam. Vreme de unsprezece luni servise într-o 
unitate de sprijin logistic. Sarcina lui era aceea de a 
transmite coordonatele primite prin radio comandantului 
bateriei de artilerie, care regla înălţimea și distanţa de 
tragere, după care dădea ordin de tragere, iar șuieratul 
tunurilor era mai ascuţit și mai puternic decât orice bubuit 
de tunet pe care îl auzise vreodată. Mai târziu, avusese 
coşmaruri la gândul că luase parte la uciderea unor fiinţe 
umane, chiar dacă nu în mod personal, și, trezindu-se în 
toiul nopţii, se întreba câţi or fi murit: zeci, sute sau poate 
niciunul. Se întoarse acasă după un an de zile, fără să fi 
împușcat cu mâna sa niciun om. 

După ce își încheie serviciul militar, se ţinu departe de 
mașinaţiunile politice ce păreau să fi captat atenţia întregii 
naţiuni și se cufundă în studiile sale cu o determinare care 
îl surprindea chiar și pe el. După ce luase parte la război, 
fie doar și indirect, istoria îi aducea alinare, căci pe 
tărâmul ei deciziile erau demult luate, iar pasiunile, demult 
apuse. Nu vorbise nimănui despre timpul petrecut în 
armată, astfel încât acum, ajuns la mijlocul vieţii și 
inspirându-le celor din jur un respect tăcut, se îndoia că 
vreunul dintre colegii săi de catedră avea măcar habar că 
el fusese în război. Într-adevăr, deseori avea impresia că 
totul fusese doar un vis, un coșmar probabil, și că anul 
acela înecat în luptă și moarte era o amintire vagă, 
încețoșată, ireală. 

A treia aventură din viaţa sa fusese, știa prea bine, 
Ashley. 

Scott Freeman luă scrisoarea și, cu ea în mână, merse și 
se așeză pe marginea patului lui Ashley. Pe pat erau trei 
perne, și una dintre ele, decorată cu o inimă, era cea pe 
care i-o dăruise el de Ziua îndrăgostiţilor, în urmă cu mai 
bine de zece ani. Mai erau și doi ursuleţi de pluș, pe care 
ea îi botezase Alphonse și Gaston, precum și o cuvertură 
veche, pe care o avea de când se născuse. Scott privi 
cuvertura și își aduse aminte că, în săptămânile 
premergătoare nașterii lui Ashley, se petrecuse un lucru 


amuzant: amândouă viitoarele bunici îi dăruiseră copilului 
încă nenăscut câte o cuvertură. Cea de-a doua, din câte 
știa el, se afla pe un pat similar, într-o cameră 
asemănătoare, în casa mamei ei. 

Privirea sa făcu înconjurul camerei. Un perete întreg cu 
fotografii înfăţișând-o pe Ashley împreună cu prietenele ei; 
o mulțime de fleacuri decorative; bileţele acoperite cu 
scrisul ei cursiv și ordonat, de adolescentă. Erau tot felul 
de afișe cu sportivi și poeţi, un poem înrămat, de William 
Butler Yeats?, și care se sfârșea cu următoarele cuvinte: 
„Suspin să te sărut, căci tre’ să recunosc, știu că-ţi voi 
duce lipsa când vei fi crescut mare”. Era poemul pe care el 
i-l dedicase în ziua când împlinise cinci ani și pe care i-l 
șoptise de multe ori la ureche seara, la culcare, în timp ce 
ea aluneca în lumea viselor. Erau și fotografii cu diverse 
echipe de fotbal și de softball din care făcuse parte de-a 
lungul timpului, precum și o poză înrămată înfăţișând-o în 
ziua balului de la sfârșit de an școlar. Poza surprindea cu o 
precizie fantastică perfecțiunea acelui trup adolescentin, 
învăluit în rochia ce acoperea toate curbele acelea apărute 
peste noapte parcă, cu părul căzându-i într-o simplitate 
desăvârșită pe umerii goi și cu pielea strălucind de 
prospeţime. Scott Freeman realiză că avea în faţa ochilor o 
adevărată colecţie de amintiri, vârsta copilăriei era acolo 
prezentă într-o manieră tipică, o cameră asemănătoare, 
probabil, cu a oricărei alte adolescente, dar în același timp 
unică în felul ei. Istoria evoluţiei unei fete de la copilărie la 
maturitate. 

Era acolo și o fotografie cu toţi trei, făcută pe când 
Ashley avea șase ani, probabil cu vreo lună înainte ca 
mama ei să-l părăsească. Fuseseră atunci împreună în 
vacanţă la mare și, privind poza, i se păru că zâmbetele de 
pe chipurile lor erau oarecum nefirești, nereușind să 
mascheze întru totul tensiunea din familia lor. În ziua 


William Butler Yeats - poet și dramaturg de origine irlandeză, una 
dintre figurile proeminente ale literaturii secolului XX. (n.tr.) 


aceea, Ashley construise un castel de nisip împreună cu 
mama ei. Fluxul și valurile mării le năruiseră toate 
eforturile, culcând la pământ întregul edificiu, în ciuda 
freneziei cu care săpaseră șanțuri și ridicaseră ziduri de 
protecţie. 

Cercetă cu privirea pereţii, masa și biroul, fără să 
descopere cel mai mic indiciu că ar fi fost ceva în neregulă. 
Asta îl îngrijoră și mai mult. 

Scott își aruncă din nou privirea pe scrisoare. 


Nimeni n-ar putea să te iubească așa cum te iubesc eu. 


Scutură din cap. „Asta e o afirmaţie neadevărată”, se 
gândi. Toată lumea o iubea pe Ashley. 

Ce-l îngrozea era gândul că o persoană chiar putea să 
creadă în simțămintele exprimate în scrisoare. Pentru o 
clipă, încercă din nou să-și spună că se purta prostește din 
cauza grijii sale excesive față de Ashley. Nu mai era o 
adolescentă, terminase chiar și facultatea. Era pe punctul 
de a se înscrie la un curs de istoria artei, în Boston, și avea 
deja viaţa ei. 

Era nesemnată. Asta însemna că ea știa cine e autorul 
scrisorii. Anonimatul era în cazul acesta la fel de sugestiv 
ca o semnătură, oricare ar fi fost ea. 

Lângă marginea patului lui Ashley se afla un telefon roz. 
Ridică receptorul și formă numărul ei de mobil. 

Îi răspunse la al doilea ţârâit. 

— Bună, tată! Ce s-a întâmplat? 

Glasul ei deborda de tinereţe, entuziasm și încredere. 
Asta îl făcu să răsufle ușurat, de parcă i s-ar fi luat brusc o 
piatră de pe inimă. 

— Ce mai faci? o întrebă. Am vrut doar să-ţi aud vocea. 

Sesiză o ușoară ezitare la celălalt capăt al firului. 

Asta nu-i plăcu. 

— Nu cine știe ce. La școală e bine. La urma urmelor, 
munca e tot muncă. Dar știi și tu asta. De fapt, nu pare să 
se fi schimbat mai nimic de săptămâna trecută, când eram 


acasă. 

Scott trase adânc aer în piept. 

— Nu prea am dat cu ochii de tine. Şi n-am avut timp să 
stăm de vorbă. Voiam doar să mă asigur că totul e-n 
regulă. N-ai probleme cu noul șef sau cu vreunul dintre 
profesori, nu-i așa? Ai mai primit vreo veste cu privire la 
cursul la care te-ai înscris? 

Din nou, o scurtă pauză. 

— Nu. Chiar niciuna. 

El tuși sec. 

— Dar cu băieţii cum stai? Cu bărbaţii, de fapt. Ai ceva 
să-mi spui în privinţa asta? 

Răspunsul nu veni imediat. 

— Ashley? 

— Nu, spuse ea pe un ton grăbit. Nimic, chiar nimic. 
Nimic special. Nimic care să-mi dea bătaie de cap. 

Scott așteptă, dar ea nu mai adăugă nimic. 

— Vrei să vorbim despre ceva anume? insistă el. 

— Nu. Nu prea. Hei, tată, ce-i cu tot interogatoriul ăsta? 

li adresă această întrebare cu o lejeritate ce făcea notă 
discordantă cu îngrijorarea lui. 

— Vreau doar să știu cum îți merge. Viaţa ta are un ritm 
galopant, îi spuse. Așa că uneori simt pur și simplu nevoia 
să alerg să te prind din urmă. 

Ea râse, dar râsul sună oarecum fals. 

— Ei bine, bătrâna ta mașină e destul de rapidă. 

— N-ai nimic să-mi spui în mod special? repetă el și în 
clipa următoare se încruntă, dându-și seama că ea avea să- 
i remarce insistența. 

Răspunsul veni prompt. 

— Nu. Îţi mai spun o dată. De ce mă întrebi asta? E totul 
în regulă? 

— Da, da, sunt bine. 

— Dar mama? Și Hope? Sunt bine și ele, nu-i așa? 

Își ţinu respiraţia pentru o clipă. Modul familiar în care 
vorbea despre partenera mamei sale îl descumpănea de 
fiecare dată, cu toate că știa că asta n-ar mai trebui să-l 


surprindă după atâţia ani. 

— Mama ta e bine. Amândouă sunt bine, cred. 

— Atunci de ce m-ai sunat? E ceva ce te neliniștește? 

Aruncă o privire la scrisoarea din faţa lui. 

— Nu, nici vorbă. N-am niciun motiv special. Te-am 
sunat doar așa, să schimbăm două vorbe. Și, oricum, știi 
bine că asta e sarcina unui tată: suntem mereu neliniștiţi. 
Ne facem griji. Ne imaginăm cele mai cumplite scenarii. 
Tragedii, disperare, necazuri pândesc la tot pasul, în 
mintea noastră. De-asta suntem atât de îngrozitor de 
plicticoși și dezagreabili. 

O auzi râzând, iar asta îl făcu să se simtă un pic mai 
bine. 

— Uite ce e, sunt pe punctul de a intra în muzeu, așa că 
n-o să mai am semnal în curând. Dar mai vorbim, bine? 

— Sigur. Te iubesc 

— Şi eu te iubesc, tată. Pa! 

Așeză receptorul în furcă gândindu-se că uneori tăcerea 
e mai grăitoare decât vorbele. Și, de data aceasta, avea 
senzaţia că în spatele tăcerii se ascundea un pericol. 


Hope Frazier o urmărea cu atenţie pe mijlocașa echipei 
adverse. Tânăra jucătoare avea tendinţa să avanseze prea 
mult în partea sa de teren, lăsând-o descoperită pe 
apărătoarea din spatele ei. Adversara ei directă, 
jucătoarea lui Hope, o placa strâns, dar nu își dăduse încă 
seama că ar putea să profite de jocul riscant al acesteia ca 
să iniţieze un contraatac. Hope făcu câţiva pași spre 
marginea terenului - cu intenţia de a cere o schimbare -, 
dar apoi se răzgândi. Își scoase un carneţel din buzunarul 
de la spate și un creion minuscul din jachetă și mâzgăli 
ceva pe hârtie. Un lucru pe care avea de gând să îl 
comunice fetelor la antrenament. În spatele său se auzi un 
murmur venit dinspre banca de rezerve; jucătoarele erau 
obișnuite să vadă carnețelul cu pricina făcându-și apariţia 
din senin. Uneori, notițele însemnau laude și aprecieri, 
alteori, se lăsau cu dojeni aspre la antrenamentul din ziua 


următoare. Hope se întoarse către fete. 

— Mai observă cineva ce văd eu? 

Urmă o scurtă ezitare din partea fetelor. „Fete de liceu, 
gândi ea. Acum sunt țanţoșe de nu le ajungi cu prăjina la 
nas, ca în clipa următoare să intre-n pământ de timide”. 
Una dintre fete ridică mâna. 

— Da, Molly. Ce ai observat? 

Molly se ridică și arătă cu degetul spre mijlocașa echipei 
adverse. 

— Tipa asta ne dă bătăi de cap pe partea dreaptă, dar 
am putea să profităm de nesăbuinţa ei... 

Hope bătu din palme. 

— Categoric! 

Le văzu pe celelalte fete zâmbind. Scăpaseră de scandal 
pe ziua de mâine. 

— OK, Molly, treci să te încălzești și intri pe teren. O 
înlocuiești pe Sarah la centru, preiei controlul mingii și 
încerci să faci ceva în zona aia. 

Hope merse și se așeză pe bancă în locul lui Molly. 

— Priviţi terenul, doamnelor, spuse ea încet. Urmăriţi 
imaginea de ansamblu. Jocul nu înseamnă doar mingea din 
faţa ochilor, ci și spațiu, timp, răbdare și pasiune. E ca la 
șah. Trebuie să transformi o vulnerabilitate într-un avantaj. 

Auzi murmurul tribunelor crescând în intensitate și își 
ridică privirea. Avusese loc o ciocnire undeva la capătul 
celălalt al terenului și observă mai multe persoane 
gesticulând energic și cerând arbitrului să dea cartonaș 
galben. Un tată vizibil înfuriat se repezise la marginea 
terenului, agitându-și braţele vehement. Hope se ridică și 
făcu vreo doi pași înspre linia de tușă, încercând să 
priceapă ce se întâmplase. 

— Doamnă antrenoare... 

Își ridică privirea și-l văzu pe arbitrul de tușă făcându-i 
semn cu mâna. 

— Cred că au nevoie de dumneavoastră... 

Îl observă pe antrenorul echipei adverse îndreptându-se 
aproape în pas alergător spre locul incidentului, așa că o 


porni și ea rapid într-acolo, înșfăcând din mers o sticlă de 
Gatorade? și trusa medicală pe care le avea în geantă. 
Puțin mai încolo se afla Molly. 

— Molly... Am pierdut faza. Ce s-a întâmplat? 

— S-au ciocnit cap în cap, doamnă. Am impresia că 
pentru Vicky n-a fost mare lucru, dar cealaltă fată s-a lovit 
Tău. 

Pe când ajunse la locul accidentului, jucătoarea ei se 
ridicase deja în șezut, însă cealaltă zăcea pe jos, și Hope o 
auzi plângând înfundat. Se îndreptă mai întâi spre eleva 
sa. 

— Vicky, ești teafără? 

Fata dădu din cap că da, dar avea o expresie speriată. 
Încă se căznea să tragă aer în piept. 

— Te doare ceva? 

Vicky scutură din cap. Câteva jucătoare se strânseseră 
în jurul lor, dar Hope le trimise să-și reia poziţiile. 

— Crezi că ești în stare să te ridici? 

Vicky încuviinţă din nou, iar Hope o luă de braţ și o ajută 
să se ridice în picioare. 

— Vino să te așezi un pic pe bancă, îi spuse pe un ton 
calm. 

Vicky dădu să se împotrivească, dar Hope o strânse de 
braţ mai cu putere. 

La marginea terenului, în apropiere, părintele cel furios 
vorbea pe un ton răstit, adresându-i diverse invective 
antrenorului echipei adverse. Încă nu ajunsese să recurgă 
la obscenităţi, dar Hope știa că nu mai avea mult până în 
punctul acela. Se întoarse spre el. 

— Haideţi să ne calmăm, îi spuse. Ştiţi care sunt regulile 
cu privire la limbajul injurios. 

Bărbatul își ridică privirea spre ea. Hope îl observă 
deschizând gura - ca și cum ar fi vrut să spună ceva dar se 
opri brusc. Pentru o clipă, păru pe punctul de a-și da frâu 


3 Gatorade - băutură folosită de sportivi pentru prevenirea 
deshidratării (n.tr.) 


liber mâniei. Se văzu pe chipul său că face un efort de 
voinţă să se stăpânească, astfel încât se mulțumi să-i 
arunce o privire, după care se întoarse pe călcâie și plecă. 
Celălalt antrenor ridică din umeri, iar Hope îl auzi 
mormăind ca pentru sine: „Ce idiot”. O luă pe Vicky și, 
sprijinind-o, porniră încet spre capătul celălalt al terenului. 
Fata era încă ușor ameţită, dar reuși să îngaime: 

— Tata își iese din minţi. 

Cuvintele fură rostite pe un ton atât de simplu și de 
îndurerat, încât Hope înţelese instantaneu că incidentul de 
adineauri însemna mult mai mult decât o simplă 
accidentare pe teren. 

— Poate ar fi bine să stăm puţin de vorbă săptămâna 
asta, cândva după antrenament. Sau poţi veni la mine în 
birou când ai un pic de timp liber. 

Vicky scutură din cap. 

— Îmi pare rău, doamnă antrenoare. Nu pot. N-o să mă 
lase. 

Asta era problema. 

Hope o strânse ușor de braţ. 

— Găsim noi o soluţie până la urmă. 

Spera să aibă dreptate. În timp ce Vicky luă loc pe bancă 
și o altă jucătoare intră în locul ei pe teren, Hope se gândi 
că nimic nu e drept, nimic nu e echitabil, nimic nu e corect 
pe lumea asta. Aruncă o privire la marginea cealaltă a 
terenului, unde şedea tatăl lui Vicky, la o oarecare distanță 
de restul părinţilor, cu braţele încrucișate, cu privirea fixă, 
de parcă număra secundele cât fiica sa stătea pe tușă. 
Hope înțelese în momentul acela că ea era mai puternică, 
mai rapidă, mai instruită probabil și în mod cert mai 
experimentată în privinţa sportului. Obţinuse toate 
licenţele ca să profeseze ca antrenoare, urmase tot felul de 
cursuri de instruire și, dacă li s-ar fi dat o minge, l-ar fi 
făcut de rușine pe individul acela, ameţindu-l cu jocul ei de 
picioare și cu schimbările bruște de ritm. Ar fi putut să-și 
etaleze toate abilităţile, precum și numeroasele trofee și 
diplome, dar totuși nimic din toate astea n-ar fi avut nicio 


însemnătate. Hope se simţi năpădită de un val de mânie și 
de frustrare, pe care și-l înăbuși numaidecât, la fel cum 
procedase de fiecare dată. În timp ce se gândea la toate 
astea, una dintre jucătoarele ei reuși să scape de una 
singură pe partea dreaptă și, cu o mișcare rapidă, de o 
măiestrie aproape imperceptibilă, șută cu putere dincolo 
de apărătoarea echipei adverse. Hope își dădu seama că, 
în timp ce întreaga echipă sărea și ţipa frenetic de bucuria 
golului, victoria era probabil singurul lucru care o 
menținea pe linia de plutire. 


Sally Freeman-Richards rămase la ea în birou, așteptând 
în lumina palidă de octombrie, după ce secretara sa și cei 
doi avocaţi, partenerii săi, își luaseră la revedere și 
plecaseră spre casele lor, prin traficul ce se aglomera 
odată cu venirea serii. În anumite perioade ale anului, 
îndeosebi toamna, soarele asfinţea brusc, prăbușindu-se 
parcă dincolo de clopotniţele albe ale bisericii episcopale 
aflate la marginea campusului universitar, iar în cădere își 
revărsa lumina orbitoare în birourile situate pe partea 
aceasta a clădirii. Era o perioadă capricioasă, 
neliniștitoare. Lumina aceasta inocentă era primejdioasă; 
de mai multe ori se întâmplase ca studenţii, ieșind de la 
ultimele cursuri și traversând grăbiţi strada, să fie loviți de 
mașini ai căror șoferi nu văzuseră bine din cauza acestei 
lumini orbitoare. De-a lungul anilor, ea observase acest 
fenomen din ambele posturi, o dată ca apărător al unui 
șofer ghinionist, altădată dând în judecată compania de 
asigurări, în numele unui student care fusese victima unui 
astfel de accident, în urma căruia se alesese cu ambele 
picioare rupte. 

Sally urmări cu privirea razele de soare ce-i invadaseră 
biroul, alungând orice umbră și proiectând pe pereți 
siluete stranii, imposibil de identificat. li plăceau aceste 
momente. „E ciudat, se gândi ea, că lumina, care pare atât 
de inofensivă, poate să ascundă în ea atâta pericol. Totul e 
să nu te afli în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.” 


Oftă și se gândi că această constatare definea, cel puţin 
într-o oarecare măsură, esenţa legii. Işi plimbă privirea pe 
suprafaţa biroului ei și făcu o grimasă la vederea 
maldărului de dosare și plicuri îngrămădite într-un colţ. 
Avea acolo cel puţin o jumătate de duzină de cazuri, unul 
mai plictisitor și mai nesuferit ca altul. O casă scoasă la 
licitaţie. Despăgubiri pentru un accident de muncă. Un 
litigiu banal între doi vecini asupra unei parcele de teren. 
In alt colţ al biroului, într-o cutie separată, își ţinea 
dosarele mai interesante, cele care reprezentau, de fapt, 
fundamentul și motivaţia profesiei sale. Acestea se 
refereau la alte lesbiene din zonă. Erau tot felul de cazuri, 
de la adopţie până la desfacerea căsătoriei. Chiar și un caz 
de ucidere din neglijenţă, în care ea avea rolul de apărător 
secund. Se ocupa de cazurile ei cu profesionalism, 
solicitând onorarii rezonabile și încurajându-și clienţii, 
motiv pentru care se considera, în cel mai bun caz, un fel 
de avocat al sentimentelor neînfrânate. Era conștientă că 
era vorba și de un oarecare simţ al revanșei sau al datoriei, 
dar nu îi plăcea să mediteze asupra propriei vieţi la fel de 
profund cum era adesea silită s-o facă în cazul altora. 

Luă un creion și deschise unul dintre dosarele 
nesuferite, dar imediat îl împinse la o parte. Azvârili 
creionul înapoi în cana pe care scria „Cea mai bună mamă 
din lume”. Se îndoia sincer de adevărul acestor cuvinte. 

Sally se ridică spunându-și că nu existau motive să mai 
stea la birou să muncească la o oră atât de târzie și tocmai 
se întreba dacă Hope o fi ajuns acasă și s-o fi apucat de 
pregătit cina, când sună telefonul. 

— Sally Freeman-Richards la telefon. 

— Bună, Sally, sunt Scott. 

Fu ușor surprinsă să audă vocea fostului ei soț. 

— Bună, Scott. Tocmai mă pregăteam să plec... 

Scott își imagină cum arăta biroul ei. Probabil totul era 
curat și ordonat, se gândi, nu ca învălmășeala din al lui. Își 
trecu rapid limba peste buze, gândindu-se cât de mult îi 
displăcea faptul că ea își păstrase numele lui - argumentul 


ei fusese acela că lui Ashley avea să-i fie mai ușor așa, dar 
își reluase și numele ei de fată. 

— Ai un moment liber? 

— Pari îngrijorat. 

— Nu știu. Poate că ar trebui să fiu. Poate că nu. 

— Care e problema? 

— Ashley. 

Sally Freeman-Richards își ţinu respiraţia. Conversaţiile 
cu fostul ei soţ erau de regulă cât se poate de concise și la 
obiect, gravitând în jurul unor chestiuni minore rămase 
nerezolvate după divorț. Cu trecerea anilor, după 
despărțirea lor, Ashley rămăsese singurul lucru care îi mai 
lega, astfel încât discuţiile lor erau în general legate de 
deplasarea acesteia dintr-o casă în cealaltă sau de taxele 
de școlarizare și de asigurarea la mașină. Relaţia lor se 
detensionase totuși într-o oarecare măsură de-a lungul 
timpului, astfel încât aceste chestiuni se rezolvau într-o 
manieră lejeră și eficientă. Nu discutau mai deloc despre 
transformările pe care le suferiseră amândoi ori despre 
motivele acestor transformări; era, se gândea ea 
câteodată, ca și cum, în amintirea și în percepţia fiecăruia 
dintre ei, vieţile lor încremeniseră în momentul divorţului. 

— Ce s-a întâmplat? 

Scott Freeman ezită. Nu știa exact să pună în cuvinte 
ceea ce-l deranja. 

— Am găsit o scrisoare îngrijorătoare printre lucrurile 
ei, îi spuse. 

Fu rândul lui Sally să ezite. 

— Ce căutai prin lucrurile ei? 

— Asta n-are nicio importanţă. Important e c-am găsit-o. 

— Nu sunt sigură că n-are nicio importanţă. Ar trebui să- 
i respecţi intimitatea. 

Scott simţi că se înfurie instantaneu, dar hotări să se 
stăpânească. 

— Şi-a uitat niște șosete și ceva lenjerie și voiam să i le 
pun la loc în sertar. Am văzut scrisoarea. Am citit-o și m-a 
tulburat. Nu trebuia să o citesc, probabil, dar am făcut-o. 


Poţi să-mi spui cum vrei, Sally. 

Sally nu spuse nimic, deși mai multe replici îi veniră în 
minte imediat. În schimb, îl întrebă: 

— Ce fel de scrisoare era? 

Scott își drese glasul, o manevră pe care o folosea în 
clasă ca să câștige timp, apoi spuse simplu: 

— Ascultă, și îi citi scrisoarea. 

Când termină de citit, la celălalt capăt al firului se 
așternu tăcerea. 

— Nu pare chiar atât de grav, spuse Sally într-un târziu. 
Pare să aibă un admirator secret. 

— Un admirator secret. Sună așa de demodat, ca din 
epoca victoriană. 

Ea îi ignoră sarcasmul, rămânând tăcută. 

Scott așteptă o clipă, apoi o întrebă: 

— După toată experienţa ta, având în vedere cazurile cu 
care te-ai confruntat, nu ţi se pare că scrisoarea asta e 
opera unui nevropat? Poate chiar obsedat? Ce fel de om 
scrie o astfel de scrisoare? 

Sally trase adânc aer în piept și, fără să spună nimic, își 
puse aceeași întrebare. 

— TȚie ţi-a spus ceva? Ceva, orice, de genul ăsta? 

— Nu, insistă Scott. Tu ești mama ei. N-ar veni la tine 
dacă ar avea probleme cu vreun bărbat? 

Cuvintele acestea rămaseră parcă suspendate în mintea 
ei, stârnind o tensiune electrizantă între ei. Nu voia să-i 
răspundă. 

— Ba da. Cred că da. Dar n-a făcut-o. 

— Păi, când a fost acasă, n-a spus nimic? N-ai observat 
nimic ciudat în comportamentul ei? 

— Nu, nici una, nici alta. Dar tu? A stat câteva zile la 
tine... 

— Nu. De-abia am văzut-o. A fost să-și viziteze niște 
colegi de liceu. Ştii cum e, a plecat pe la ora cinei și s-a 
întors la două noaptea, a dormit până a doua zi la prânz, 
după care s-a învârtit prin casă până seara, când a luat-o 
de la capăt. 


Sally Freeman-Richards trase adânc aer în piept. 

— Ei bine, Scott, spuse ea încet, nu știu dacă merită să 
îți baţi atâta capul pentru treaba asta. Dacă are vreo 
problemă, mai devreme sau mai târziu o să vină să stea de 
vorbă cu unul din noi. Poate ar fi bine să o lăsăm în pace 
până atunci. Şi nu știu dacă are rost să presupunem că 
există vreo problemă înainte să aflăm asta direct de la ea. 
Cred că exagerezi. 

„Ce reacție convenabilă”, se gândi Scott. Foarte 
confortabil. Foarte degajat din partea ei. Şi pe deplin în 
concordanţă cu felul lor de-a fi și cu locul unde trăiau. Dar 
total greșit, după părerea lui. 


Ea se ridică și se îndreptă spre bufetul în stil antic aflat 
într-un colţ al sufrageriei ca să îndrepte o farfurie de 
porțelan expusă pe raft. Făcu apoi un pas în spate ca s-o 
privească, încruntându-se ușor. De undeva din depărtare 
se auzeau niște copii jucându-se gălăgioși, însă înăuntru, în 
cameră, discuția noastră continuă pe un ton liniștit, dar 
încărcat de tensiune. 

— De unde anume știa Scott că ceva nu e-n regulă? 
întrebă ea, repetând ceea ce o întrebasem eu mai 
devreme. 

— Chiar așa. Scrisoarea, așa cum ai spus chiar tu, putea 
să însemne orice. Fosta lui soţie a fost suficient de 
deșteaptă încât să nu se repeadă să tragă vreo concluzie. 

— O abordare tipică pentru un avocat, cu alte cuvinte? 
continuă ea. 

— Dacă vrei să spui prudentă, da. _ 

— Şi înţeleaptă, nu crezi? întrebă ea. Își flutură mâna 
prin aer, ca pentru a-mi alunga neliniștea. Ştia, pur și 
simplu. Poţi să-i spui instinct, dacă vrei, dar mi se pare o 
explicaţie prea simplistă. E reminiscență a simțului 
animalic ce sălășluiește în interiorul fiecăruia dintre noi, 
știi tu, ca atunci când ai senzaţia că ceva nu e-n regulă. 

— Mi se pare cam exagerat. 

— Chiar așa? Ai văzut vreunul dintre documentarele alea 


despre animale realizate în Parcul Naţional Serengeti, din 
Africa? Când camera surprinde o gazelă ridicându-și capul, 
cuprinsă brusc de neliniște? Prădătorul nu se vede nicăieri 
prin apropiere, și totuși... 

— În regulă. Să spunem că îţi dau dreptate pentru 
moment. Dar tot nu știu... 

— Ei bine, mă întrerupse ea, poate ai pricepe dacă l-ai 
cunoaște pe tipul respectiv. 

— Da. Presupun că asta m-ar ajuta. La urma urmelor, nu 
e aceeași problemă cu care s-a confruntat și Scott? 

— Ba da. La început, desigur, chiar nu a știut nimic. Nu 
avea nici numele individului, nici adresa, nici vârsta, nici 
descrierea, nici permisul de conducere, nici cardul de 
asigurări sociale, nici informaţii legate de locul său de 
muncă. Nimic. Tot ce avea era o declaraţie de dragoste 
așternută pe o coală de hârtie și un sentiment profund de 
neliniște. 

— De teamă. 

— Da. De teamă. Şi nu era o teamă raţională, după cum 
ai subliniat. Era singur cu teama lui. Nu-i așa că asta e cea 
mai cumplită formă de neliniște? Un pericol nedefinit și 
necunoscut. Se afla într-o situaţie dificilă, nu-i așa? 

— Așa e. Majoritatea oamenilor n-ar face nimic într-o 
astfel de situaţie. 

— S-ar zice că Scott nu e ca majoritatea. 

Am rămas tăcut, iar ea trase adânc aer în piept înainte 
să continue. 

— Dar, dacă el ar fi știut în momentul acela, chiar la 
început, cu cine avea de-a face, poate că ar fi fost... se 
opri. 

— Cum? 

— Pierdut. 


2 
Un om neobișnuit de furios 


Acul artistului în tatuaje bâzâia cu o insistență care îl 
ducea cu gândul la o viespe ce se învârte în jurul capului. 
Omul cu acul era aplecat asupra sa, un bărbat robust, plin 
de mușchi, având ambele brațe acoperite, până sus, la 
umeri, cu tatuaje colorate ce se întrepătrundeau asemenea 
lujerilor de viță-de-vie, și i se încolăceau în jurul gâtului, 
sfârșindu-se cu doi colţi de șarpe dedesubtul urechii 
stângi. Se aplecă de mijloc, de parcă ar fi avut de gând să 
se roage, cu acul în mână. Dădu să se apuce de lucru, dar 
șovăi și, ridicându-și privirea, întrebă: 

— Eşti sigur că vrei asta, omule? 

— Sunt sigur, răspunse Michael O'Connell. 

— N-am mai făcut nimănui un astfel de tatuaj. 

— Există un început în toate, spuse O'Connell pe un ton 
dur. 

— Omule, sper că știi ce faci. O să te doară o bună 
bucată de vreme. 

— Întotdeauna știu ce fac, îi răspunse O'Connell. 

Scrâșni din dinţi de durere și se rezemă de spătarul 
scaunului. Își cobori apoi privirea spre individul mătăhălos 
care începuse să-i execute tatuajul. Michael O'Connell își 
alesese o inimă roșie ca sângele străpunsă de o săgeată 
neagră, din care picurau niște lacrimi de sânge. În centrul 
inimii aveau să fie inscripționate literele AF. Lucrul cel mai 
neobișnuit la acest tatuaj era locul unde avea să fie 
realizat. Îl privi pe artist cum se chinuia. Era mai greu 
pentru acesta să deseneze inima și inițialele pe talpa 
dreaptă a lui O'Connell decât îi era lui Michael să-și țină 
piciorul în aer, nemișcat. În timp ce acul îi străpungea 
pielea, O'Connell aștepta și se gândea. Era un loc extrem 
de sensibil. Locul unde gâdili un copil sau unde îţi 
dezmierzi iubita. Sau cu care strivești un gândac. Era locul 


cel mai potrivit pentru avalanșa de sentimente care îl 
năpădeau, îi trecu prin minte. 


Michael O'Connell era un bărbat fără prea multe 
legături cu lumea exterioară, însă puternic încătușat într- 
un univers lăuntric care îl ţinea captiv cu frânghii, sârme și 
lacăte de fier. Avea mai bine de un metru optzeci înălțime 
și un păr des, negru și cârlionţat. Era lat în umeri și îngust 
în șolduri, ca urmare a nenumăratelor ore de antrenament. 
În timpul liceului, practicase luptele libere, așa că se 
antrena ridicând greutăţi. Ştia că are o înfățișare 
atrăgătoare, că e irezistibil când ridică din sprâncene și 
când umblă agale, cu un aer absent, de hoinar. Afișa un soi 
de neglijenţă în vestimentaţie, care îl făcea să pară 
familiar și prietenos; prefera hainele sport celor din piele, 
căci în felul acesta aducea mai mult a student și evita să 
poarte orice ţinută care semăna cu hainele pe care le 
purtase odinioară, cum erau, de pildă, blugii strâmţi sau 
tricourile cu mâneci mulate pe braţ. Mergea pe Boylston 
Street înspre Fenway, iar vântul de dimineaţă îl învăluia în 
adierea sa. Plutea în aer un miros de noiembrie și o mână 
de frunze căzute se amestecară cu praful străzii, iscând un 
mic vârtej purtat de vânt. Simţea parcă în aer un gust de 
New Hampshire, care îi amintea de tinereţea sa. 

Piciorul îl durea, dar era o durere plăcută. 

Creatorul de tatuaje îi dăduse două pastile de Tylenol și 
îi aplicase un bandaj steril peste desen, dar îl avertizase pe 
O'Connell că avea să-i fie greu să pășească pe tatuaj. Dar 
nu conta, indiferent cât avea să sufere în următoarele zile. 

Se afla destul de aproape de campusul Universităţii 
Boston și știa în zonă un bar care se deschidea dimineaţa 
devreme. Mergea șchiopătând, așa că o luă pe o străduţă 
lăturalnică, puţin încovoiat de spate, încercând să ţină sub 
control valurile de durere electrizantă ce îi urcau de-a 
lungul piciorului la fiecare pas. „Este oarecum ca un joc, 
își zise în sinea sa. La pasul ăsta o să simt durerea până la 
gleznă. La pasul următor, până sus la gambă. Oare o să-mi 


ajungă până la genunchi sau și mai sus?” Deschise ușa 
barului și rămase pe loc câteva clipe, ca ochii să i se 
obișnuiască cu întunericul din încăperea îmbâcsită de fum. 

La bar stăteau doi bărbaţi mai în vârstă, care-și sorbeau 
băuturile aplecaţi deasupra paharelor. „Clienţi de-ai 
casei”, se gândi el. Oameni ale căror nevoi se reduceau la 
un dolar și o dușcă de alcool. 

O'Connell se îndreptă spre bar, azvârli niște mărunțţiș pe 
tejghea și i se adresă barmanului. 

— O bere și o tărie, spuse. 

Barmanul mormăi ceva, îi turnă cu mișcări pricepute un 
pahar de bere, având grijă ca gulerul de spumă să fie cât 
mai subţire, și în alt pahar îi turnă două degete de whisky. 
O'Connell dădu pe gât dintr-o singură sorbitură tăria care 
îi arse gâtlejul, apoi luă o înghiţitură de bere. Făcu semn 
cu mâna către pahar. 

— Încă un rând, spuse el. 

— Să văd mai întâi banii, îi răspunse barmanul. 

O'Connell împunse aerul cu degetul arătător. 

— Încă un rând. 

Barmanul nu răspunse. Spusese deja ce avea de zis. 

Lui O'Connell îi veniră în minte o grămadă de replici pe 
care ar fi putut să i le dea individului și care ar fi dus, 
negreșit, la o încăierare. Simțea cum adrenalina începea 
să-i pulseze în urechi. Era unul dintre momentele acelea în 
care nici măcar nu-i păsa dacă lua bătaie, era vorba pur și 
simplu de o modalitate de a-și descărca nervii. Simţea o 
plăcere îmbătătoare când lovea cu pumnii pe cineva, mai 
ameţitoare chiar decât alcoolul. Știa că asta avea să-l facă 
să uite complet de durerea ce-i pulsa în picior, umplându-l 
totodată de energie în următoarele câteva ore. Il fixă cu 
privirea pe barman. Individul era mai în vârstă decât el, 
avea chipul palid și o burtă impresionantă. „N-ar fi cine 
știe ce provocare”, se gândi O'Connell, simțind cum 
mușchii, deja tensionaţi, i se contractă, plesnind parcă de 
energie și cerșind eliberarea. Barmanul îl privi precaut; 
după atâţia ani în spatele tejghelei se pricepea să 


descifreze expresia feţei unui om care îi dădea de înţeles 
ce avea să urmeze. 

— Nu crezi că sunt în stare să-mi plătesc consumaţia? îl 
întrebă O'Connell. 

— Trebuie să mă asigur, îi răspunse barmanul. 

Făcuse un pas în spate, iar O'Connell observă că cei doi 
bărbaţi de la bar se făcuseră mici de tot, la capătul 
tejghelei și priveau, chipurile, la tavanul înnegrit de fum. 
Și ei trecuseră, nu o dată, prin acest gen de conflicte. 

Își mută din nou privirea la barman. Omul era prea în 
vârstă și asistase în viaţa lui la prea multe scandaluri prin 
colţurile întunecoase ale speluncilor mizere, ca să poată fi 
luat prin surprindere. Și, în clipa aceea, O'Connell își dădu 
seama că barmanul avea cu siguranţă la îndemână un 
mijloc de apărare. O bâtă de baseball din aluminiu sau 
poate un baston dintr-acelea de cauciuc cu mânerul de 
lemn. Poate ceva chiar și mai periculos, cum ar fi un pistol 
de nouă milimetri, cu mânerul nichelat sau unul de calibrul 
.12. „Nu, își zise, de nouă milimetri nu poate fi.” Era prea 
dificil de încărcat. Ceva mai rudimentar, mai de modă 
veche, cum ar fi unul de calibrul 38, preferat de polițiști, 
cu piedica de siguranţă decuplată, încărcat cu aşa- 
numitele gloanţe de tip wadcutterst, ca efectul să fie și mai 
distructiv pentru victimă, minimalizând, în același timp, 
prejudiciile materiale. Ar trebui să și-l ţină undeva ascuns, 
dar totuși la îndemână. Nu credea că ar fi reușit să se 
repeadă la barman cu vreun cuţit, peste tejghea, înainte ca 
acesta să apuce să-și ia arma. 

Așa că, ţinând cont de toate astea, se mulțumi să ridice 
din umeri. Se răsuci și își aţinti privirea asupra individului 
care ședea la bar câţiva metri mai încolo. 

— La ce te holbezi, bătrân nenorocit? se răsti înfuriat. 

Omul evită să-l privească în ochi. 

— Mai vrei un rând? îl întrebă barmanul. 

O'Connell observă că acesta își ţinea mâinile sub 


4 Wadcutters - glonţ special concepute pentru obiective de hârtie (n.tr.) 


tejghea. 

Râse. 

— Nu într-o speluncă împuţită ca asta. 

Se ridică și părăsi barul, în timp ce în urma sa se 
așternu tăcerea. Își promise să revină cândva aici, iar 
gândul acesta îl umplu de satisfacţie. „Nu există nimic mai 
plăcut în viaţă, își zise, decât să stai pe o margine de 
prăpastie și să te apleci înainte, puţin câte puţin.” Furia 
era ca un drog pentru el; în doze moderate, îl făcea să 
simtă că plutește. Însă din când în când simţea nevoia să 
se lase în voia ei; să-i dea frâu liber, ca să simtă că trăiește 
din plin. Își privi ceasul de la mână. Era trecut puţin de ora 
prânzului. Câteodată, Ashley își lua sendvișul cu ea în parc 
și îl mânca sub un copac, în compania câtorva colegi de 
cursuri. Era un loc de unde o putea urmări în voie, fără 
riscul de a fi observat. Se gândi să meargă până acolo să 
verifice. 

Michael O'Connell o cunoscuse pe Ashley din pură 
întâmplare, cu vreo șase luni în urmă. El lucra pe atunci cu 
jumătate de normă ca mecanic auto la o benzinărie de pe 
șoseaua de centură Massachusetts Turnpike. În timpul 
liber, urma cursuri de tehnologia informaţiei și, la sfârșit 
de săptămână, lucra ca barman într-un local frecventat de 
studenţi, din apropierea Universităţii Boston. Ea și 
colegele ei de cameră tocmai se întorceau cu mașina dintr- 
o excursie petrecută la schi, când i se sparse cauciucul de 
pe spate din dreapta, din cauza drumului plin de hârtoape, 
lucru care se petrecea frecvent în timpul iernii. Colega ei 
reușise să aducă mașina până la benzinărie, unde 
O'Connell îi înlocuise cauciucul spart. Când cardul Visa al 
colegei fusese respins, din cauza cheltuielilor excesive de 
peste weekend, O'Connell apelase la propriul card pentru 
a plăti cauciucul, un act de generozitate care îl 
transformase într-un fel de bun samaritean în ochii celor 
patru fete din mașină. Acestea nu știau că respectivul card 
fusese furat, așa că intrase cu ușurință în posesia 
adreselor și numerelor lor de telefon. Fetele îi promiseseră 


că aveau să facă rost de bani până la mijlocul săptămânii 
următoare și, la rugămintea lor, se arătase dispus să 
meargă după ele. Cauciucul cel nou și manopera de 
înlocuire costaseră 221 de dolari. Niciuna dintre fetele din 
mașină nu realizase în clipa aceea că era o sumă de-a 
dreptul  infimă primită în schimbul faptului că-i 
permiseseră lui Michael O'Connell să intre în vieţile lor. 

Pe lângă o înfățișare atrăgătoare, O'Connell era 
înzestrat cu o vedere extrem de ascuţită. Nu-i fu greu să 
recunoască silueta lui Ashley de la mai bine de un cvartal 
depărtare, așa că se furișă după trunchiul unui stejar 
bătrân, fără să o scape din ochi. Ştia că n-avea să-l observe 
nimeni; se afla prea departe, zona era foarte aglomerată, 
mașinile circulau din toate direcţiile, iar lumina soarelui de 
octombrie era orbitoare. De asemenea, era conștient de 
faptul că avea abilitatea de a se confunda cu mediul 
ambiant, asemenea unui cameleon. Chiar se gândea că ar 
fi trebuit să se facă actor, atât de ușor îi era să se dea 
drept altcineva. 

În baruri prăpădite, printre beţivi și infractori de cea 
mai joasă speţă, juca rolul de tip dur. Apoi, cu la fel de 
multă ușurință, în Bostonul înțesat de studenţi, putea să 
treacă drept un student ca oricare altul. Rucsacul pe care 
îl purta cu el, plin până la refuz cu texte listate pe 
computer, contribuia la crearea acestei impresii. Michael 
O'Connell socotea că e în stare să treacă cu măiestrie de la 
un rol la altul, bazându-se întotdeauna pe neatenţia 
oamenilor, care nu stăteau să-l examineze mai mult de 
câteva secunde. 

„Dacă ar face-o, își spuse, s-ar îngrozi.” 

Continuă să privească atent, identificând-o pe Ashley cu 
ușurință după părul ei blond-arămiu. Vreo șase tineri 
ședeau în cerc și își mâncau prânzul, râzând și povestind 
între ei. Dacă ar fi fost și el printre ei, n-ar fi scos o vorbă. 
Se pricepea la minciuni și la inventat povești credibile 
despre sine, de unde venea și cu ce se ocupa, dar într-un 
grup îi era mereu teamă ca nu cumva să meargă prea 


departe, să spună ceva aiurea și să-și piardă credibilitatea 
la care ţinea atât de mult. Cu un singur interlocutor, unul 
ca Ashley, nu îi era deloc greu să fie seducător și să inspire 
compasiune. 

Michael O'Connell privea de la distanţă, iar sentimentul 
de furie se amplifica încet-încet în sufletul său. 

Era o senzaţie familiară, una pe care o agrea și o 
detesta, deopotrivă. Era diferită de furia pe care o 
resimțea atunci când pregătea să intre în arena de lupte 
sau când intra în conflict cu șeful, peste tot unde lucrase, 
ori cu administratorul clădirii unde locuia, ori cu bătrâna 
din apartamentul vecin care îl deranja cu pisicile ei și cu 
privirile ei iscoditoare. Putea să se ia la hartă cu tot felul 
de oameni, ba chiar să împartă pumni, fără ca asta să 
însemne câtuși de puţin pentru el. Dar sentimentele sale 
faţă de Ashley erau cu totul altceva. 

Ştia că o iubește. 

Privind-o de la distanţă, de unde nu exista riscul să fie 
observat și recunoscut, simți cum sângele începe să-i 
clocotească în vine. Încercă să se destindă, dar nu reuși. 
Își mută privirea de la ea, căci era prea dureros să o vadă, 
dar în clipa imediat următoare și-o întoarse din nou, 
pentru că durerea de-a nu o vedea era și mai cumplită. De 
fiecare dată când râdea, dându-și capul pe spate, cu părul 
unduindu-i-se seducător în jurul umerilor, de fiecare dată 
când se apleca în faţă, ca să asculte ce-i spunea vreun 
coleg, îl arunca într-o stare vecină cu agonia. Ori de câte 
ori se întindea și își trecea neglijent mâna peste braţul 
cuiva, gestul ei îi străpungea inima asemenea unui cuţit 
rece. 

Michael O'Connell o privi și preţ de aproape un minut 
avu impresia că o să se sufoce. 

Ea îi alunga orice alt gând. 

Își duse mâna la buzunarul de la pantaloni, unde își 
ținea cuțitul. Nu era un briceag din acelea elveţiene 
multifuncţionale pe care le aveau în rucsac toţi studenţii 
din Boston. Era un cuţit cu lama pliabilă, lungă de zece 


centimetri, pe care îl furase dintr-un magazin specializat 
din Somerset. Era greu, ca de plumb. Cuprinse cuțitul în 
palmă și îl strânse cu atâta putere încât, deși lama era 
pliată înăuntrul mânerului, îi străpunse totuși carnea. „Un 
pic de durere în plus, își zise, ajută la limpezirea minţii.” 

Lui Michael O'Connell îi plăcea să aibă cuțitul la el, 
pentru că asta îl făcea să se simtă un tip periculos. 

Uneori, avea impresia că trăiește într-o lume aflată într- 
o permanentă evoluţie. Studenţii, precum Ashley, treceau 
cu toţii printr-un proces de transformare în persoane noi, 
altele decât erau în prezent. Facultatea de drept pentru 
avocaţii în devenire. Facultatea de medicină pentru cei 
care doreau să devină medici. Şcoala de artă. Cursuri de 
filosofie. Ore de limbi străine. Cursuri de cinematografie. 
Cu toţii erau în drum spre ceva. Pe punctul de a deveni 
cineva. 

Câteodată își dorea să se fi înrolat în armată. Îi plăcea să 
creadă că abilităţile sale și-ar fi găsit menirea într-o 
unitate militară, asta dacă superiorii săi ar fi reușit să-i 
treacă cu vederea incapacitatea de a se supune ordinelor. 
Poate că ar fi trebuit să încerce să intre în CIA. Ar fi fost 
un spion excepţional. Sau un asasin plătit. l-ar fi plăcut o 
astfel de meserie. Un fel de James Bond. I s-ar fi potrivit de 
minune. 

Se părea însă că îi fusese sortit să devină un criminal; își 
dădea seama de asta. Mai mult ca orice îi plăcea să se 
joace cu pericolul. De la distanţa la care se afla, observă o 
oarecare agitaţie în sânul grupului pe care îl urmărea. 
Aproape la unison, tinerii se ridicară și își neteziră 
veșmintele, fără nicio altă preocupare decât să râdă și să 
se distreze. 

El porni în urma lor, înaintând încet și, atent să nu se 
apropie prea mult, se amestecă printre ceilalți trecători și 
așteptă până când Ashley și ceilalţi urcară câteva trepte și 
intrară într-o clădire. 

Ultima ei oră de curs se încheia la patru și jumătate, știa 
prea bine. Apoi avea să stea încă două ore la muzeu, unde 


era angajată cu un sfert de normă. Se întrebă dacă avea 
vreun plan în seara asta. 
El, unul, avea. Intotdeauna avea. 


— Dar e ceva ce nu înţeleg. 

— Ce anume? Tonul ei era plin de răbdare, ca al unei 
profesoare care are de-a face cu un elev mai încet la minte. 

— Dacă tipul ăsta... 

— Michael. Michael O'Connell. Un nume frumos, 
irlandez. Un nume destul de des întâlnit în Boston. Trebuie 
că sunt vreo mie de oameni cu numele ăsta din Brockton 
până-n Somerville. Te duce cu gândul la băieţii de altar 
care împrăștie tămâie, la corul bisericii și la artificierii de 
pe vremuri care suflau în cimpoi îmbrăcaţi în kilturi. Sau la 
Ziua Sfântului Patrick”. 

— Dar nu acesta este numele lui adevărat, nu-i așa? E 
doar o parte a puzzle-ului, corect? Dacă ar fi să fac 
investigaţii, n-aș găsi niciun Michael O'Connell, nu-i așa? 

— Poate că da. Poate că nu. 

— Îmi faci sarcina mai dificilă decât e nevoie. 

— Chiar așa? Nu eu trebuie să decid asta? Poate 
nădăjduiesc că vei ajunge în punctul în care nu-mi vei mai 
pune întrebări și te vei descurca de unul singur, din 
dorința de a afla adevărul. Deja știi destul cât să te apuci 
de treabă, cel puţin. Ar fi bine să începi să pui cap la cap 
ceea ce ţi-am spus eu cu ceea ce descoperi singur. Pentru 
asta îţi spun tot ce-ţi spun. Și ca să îţi îngreunez un pic 
sarcina. Ai folosit cuvântul puzzle. E un cuvânt potrivit. 

Tonul ei sunase categoric. Dacă voise să fie ironică, 
vocea ei nu trăda lucrul acesta. 

— În regulă, am spus eu, haide să mergem mai departe. 
Dacă individul ăsta, Michael, ducea o viață dubioasă, 
cățărându-se tot mai sus pe scara infracţionalităţii, care 


51 Ziua sfântului Patrick - sărbătoare religioasă internaţională care se 
celebrează în data de 17 martie. Sărbătoarea e dedicată sfântului 
Patrick, Sfântul patron al Irlandei, precum și instaurării religiei 
creștine în această ţară. (n.tr.) 


era rolul lui Ashley în toată tărășenia? Adică mă gândesc 
că ea ar fi trebuit să-l citească pe tipul ăsta în două 
secunde, nu-i așa? Era o tânără bine-crescută și instruită. 
Cu siguranţă participase la cursuri sau la prelegeri 
referitoare la sociopaţi și alți indivizi periculoși. La naiba, 
doar există o secțiune cu privire la ei chiar și în manualele 
de liceu. In ordine alfabetică, ceea ce înseamnă că 
obsedaţii vin înainte de bolile venerice. Prin urmare, ar fi 
trebuit să-l identifice cu ușurință. Apoi să fi făcut tot ce-i 
stătea în putinţă ca să scape de el. Tu sugerezi aici o iubire 
obsesivă. Dar individul ăsta, O'Connell, pare a fi un 
adevărat psihopat, iar... 

— Un psihopat în curs de perfecţionare. În fașă. În 
devenire. 

— Ei da, văd asta, dar de unde vine obsesia lui? 

— Bună întrebare, răspunse ea. Întrebare care are 
nevoie de un răspuns. Dar ar fi nechibzuit din partea ta să 
crezi că Ashley, în pofida numeroaselor ei calităţi, ar fi 
echipată cu cele necesare pentru a face faţă problemelor 
pe care le-ar putea stârni un individ de teapa lui Michael 
O'Connell. 

— Ai dreptate. Dar ea ce părere avea despre relaţia 
asta? 

— Că era ca o piesă de teatru. Doar că nu-și dădea 
seama ce fel de piesă. 


3 
O tânără care nu bănuiește nimic 


La două mese mai încolo de locul unde stătea Ashley 
Freeman împreună cu alte trei prietene, șase membri ai 
echipei de baseball a Universităţii Northeastern discutau 
cu însufleţire despre prestaţia celor de la Yankees și Red 
Sox, fiecare dintre ei susținând, într-un limbaj presărat cu 
trivialităţi, superioritatea echipei favorite. Poate că Ashley 
ar fi fost deranjată de gălăgia lor asurzitoare, dar în cei 
patru ani de facultate petrecuse suficient timp în barurile 
frecventate de studenţi din Boston, încât să fie obișnuită 
cu astfel de dispute. Câteodată se lăsa cu îmbrânceli sau 
chiar cu încăierări mai serioase, dar de cele mai multe ori 
participanţii sfârșeau prin a se lansa în torente de 
obscenități. Deseori se emiteau presupuneri dintre cele 
mai fanteziste cu privire la practicile sexuale bizare ale 
jucătorilor de la Yankees sau Red Sox. Animalele de la 
fermă erau pomenite de multe ori cu prilejul acestor 
născociri pe teme sexuale. 

De cealaltă parte a mesei, prietenele ei se angajaseră 
într-o conversaţie aprinsă. Vorbeau despre faptul că la 
Harvard se deschisese o expoziţie cu faimoasele schiţe ale 
lui Goya având ca temă ororile războiului. Câţiva dintre ei 
o porniseră cu trenul spre capătul celălalt al orașului, unde 
era expoziţia, și contemplaseră copleșiți de tulburare 
desenele alb-negru ce redau suferința, asasinatele, 
torturile și agonia războiului. Ashley constatase cu 
surprindere că, deși în desene se observa clar deosebirea 
dintre soldați și civili, niciunul dintre aceștia nu se putea 
refugia în braţele anonimatului. Și niciunul nu se afla în 
siguranţă. „Moartea, se gândi ea, are propriul mod de a 
scoate lucrurile la lumină. Zdrobește spiritul fără să ţină 


6€ Yankees și Red Sox - echipe celebre din campionatul american de 
baseball (n.ir.) 


cont de vreun criteriu, de vreo clasificare umană. E 
neînduplecată.” 

Se foi în scaunul ei oarecum stingheră. Imaginile vizuale 
și în mod special imaginile violente o tulburau profund încă 
de când era mică. Acestea persistau neplăcut în amintirea 
sa, fie că era vorba de Salomeea contemplând capul lui 
loan Botezătorul într-o reprezentare renascentistă 
dătătoare de fiori, fie de mama lui Bambi încercând să 
scape de vânătorii aflați pe urmele ei. Până și crimele 
grotești din filmul Kill Bill, al lui Tarantino” îi insuflau o 
stare de neliniște. 

Partenerul ei din seara respectivă era Will, un absolvent 
de psihologie cu părul lung și lăţos, care se apleca peste 
masă în timp ce vorbea, căutând să își lipească umărul de 
braţul ei. Atingerile subtile jucau un rol important în 
procesul de curtare, observă în sinea ei. 

Senzaţiile de genul acesta, dacă erau împărtășite de 
ambii parteneri, puteau conduce la ceva mai intens. Nu era 
prea lămurită în legătură cu ceea ce simţea faţă de el. Era, 
evident, un tânăr inteligent și părea curtenitor la adresa ei. 
Mai devreme își făcuse apariţia la apartamentul ei cu o 
jumătate de duzină de trandafiri, care, spusese, 
reprezentau pe plan psihologic echivalentul unui card de 
indulgență; cu alte cuvinte, avea voie să rostească sau să 
facă orice gest incomod sau stupid, iar ea trebuia să-l ierte 
cel puţin o dată. O duzină de trandafiri, mai adăugase, ar fi 
fost prea mulţi; ea ar fi descifrat semnificaţia gestului său, 
pe când jumătate de duzină implica deopotrivă o 
promisiune nerostită și un anumit grad de mister. Ea 
găsise amuzantă toată această explicaţie și sinceră, 
probabil, așa că la început fu înclinată să-l placă, dar nu 
peste multă vreme își dădu seama că era puţin cam plin de 
el și prefera să vorbească despre sine mai degrabă decât 
să-l asculte pe cel de lângă el, iar asta o făcu să-și piardă 
interesul. 


7 Quentin Tarantino - cunoscut actor și regizor american (n.tr.) 


Ashley își îndepărtă părul de pe faţă și încercă să se 
concentreze la spusele interlocutorului ei. 

— Goya urmărea să șocheze. Voia să le arunce în faţă 
realitatea războiului politicienilor și aristocraților, care 
romanțau situaţia. S-o facă de necontestat... 

Ultimele cuvinte din comentariul lui se pierdură, 
acoperite de zarva izbucnită la o masă învecinată: 

— Îţi spun eu la ce se pricepe Derek Jeter. Se pricepe să 
stea îndoit de mijloc... 

Ashley zâmbi în sinea sa. Parcă era blocată într-o 
versiune tipic bostoniană a zonei crepusculare, prinsă la 
mijloc între plebe, de-o parte, și elită, de cealaltă parte. 

Continuă să se foiască pe scaun, păstrând o distanţă 
neutră menită să nu-l descurajeze, dar nici să nu-l 
încurajeze pe Will, și se gândi că fusese întotdeauna teribil 
de ghinionistă în dragoste. Se întrebă dacă lucrul acesta 
avea să se schimbe cu timpul, cum se întâmplase în atâtea 
alte aspecte ale procesului de maturizare sau era, mai 
degrabă, o prefigurare a viitorului său. Simţea că urma săi 
se întâmple ceva, dar nu știa exact ce anume. 

— Da, dar problema e că, oricât de mare ar fi șocul 
provocat de revelarea, prin intermediul artei, a adevăratei 
naturi a războiului, el nu reușește să pună capăt acestuia, 
ci duce doar la proslăvirea artei în sine. Dăm năvală să 
contemplăm Guernica? și ne minunăm de profunzimea 
perspectivei redate, dar oare simţim cu adevărat ceva față 
de ţăranii aceia supuși bombardamentelor? Ei sunt 
persoane reale, care chiar au existat cândva. Moartea lor a 
fost reală. Dar adevărul lor trece azi în plan secund, e 
subordonat artei. 

Erau cuvintele lui Will, distinsul ei partener. Ashley 
socoti că era o observaţie întemeiată, dar, în același timp, 
una politic corectă pe care ar fi putut-o emite încă un 
milion de studenţi înzestrați cu un anumit standard moral. 


8 Guernica - cunoscut tablou aparținând lui Pablo Picasso, care 
înfățișează bombardarea orașului cu același nume, în timpul 
Războiului Civil din Spania, la 6 aprilie 1937. (n.tr.) 


Ashley aruncă o privire înspre gălăgioșii jucători de 
baseball.  Siimulată de alcool, ciondăneala lor era 
exuberantă. Simţi în inimă un sâmbure de îndoială. li 
plăcea să stea la Fenway cu o sticlă de bere în față. Adora 
să hoinărească pe coridoarele Muzeului de Arte Frumoase. 
Pentru câteva clipe, se întrebă căreia din cele două tabere 
îi aparţinea. 

Ashley îi aruncă lui Will o privire cu coada ochiului, 
presupunând că acesta avea impresia că cel mai sigur mod 
de a o seduce era s-o bombardeze cu remarci pompoase, 
intelectuale. Era o mentalitate tipică absolvenţilor de 
facultate. Se hotări să-l deruteze un pic. 

Ashley își împinse brusc scaunul în spate și se ridică în 
picioare. 

— Hei! strigă ea. Băieți, de unde sunteţi? De la colegiu? 
De la Universitatea din Boston? De la Northeastern? 

Jucătorii de la masa alăturată amuţiră. „Dacă o fată 
frumoasă se adresează unui grup de bărbaţi tineri, se 
gândi Ashley, le captează atenţia fără doar și poate.” 

— Northeastern, răspunse unul dintre ei, ridicându-se 
pe jumătate și făcând o plecăciune ușoară în direcţia ei, un 
gest de curtoazie din Orientul îndepărtat, cu totul 
neobișnuit într-un bar de scandalagii. 

— Ei bine, să ţii cu Yankees e ca și cum ai ţine cu 
General Motors sau cu IBM, sau cu Partidul Republican. In 
schimb, să-i susţii pe cei de la Red Sox e pură poezie. La 
un moment dat în viaţă, fiecare trebuie să își aleagă 
drumul pe care vrea să meargă. Mă opresc aici. 

Băieţii de la masa alăturată izbucniră unii în hohote de 
râs, alții în strigăte, chipurile, de revoltă. 

Will se lăsă pe spătarul scaunului, rânjind. 

— Asta, spuse el, a mers direct la ţintă. 

Ashley zâmbi și își spuse că, la urma urmelor, tipul nu 
era chiar nesuferit. 


Pe vremuri, când era o tânără naivă, avea impresia că e 
mai bine să fie directă. Fetele directe, socotea ea, se pot 


ascunde. 

La începuturile adolescenţei sale, trecuse printr-o fază 
dramatică, când se afla în război cu toată lumea: avea 
certuri violente cu mama sa, cu tatăl său, cu profesorii, cu 
prietenele, purta haine largi și lăbărţate, în culori 
pământii, își vopsea părul negru ca pana corbului, cu 
șuvițe roșii-sângerii, asculta un rock agresiv, bea cafea 
neagră, cocheta cu fumatul și visa la tatuaje și piercinguri. 
Faza aceasta durase doar vreo două luni de zile, suficient 
încât să-i afecteze rezultatele școlare, atât pe cele din 
clasă, cât și pe cele de pe terenul de sport. De asemenea, o 
făcuse să-și piardă câţiva prieteni, iar cei care îi 
rămăseseră alături o priveau cu îngrijorare. 

Spre mirarea sa, în perioada aceea tulbure singurul 
adult cu care putea să stea de vorbă într-o manieră cât de 
cât civilizată era Hope, partenera de viaţă a mamei sale. 
Faptul acesta o surprinsese din cauză că, în adâncul inimii, 
Ashley îi atribuia acesteia o mare parte din vină pentru 
divorțul părinţilor săi și de multe ori chiar le spunea 
prietenelor ei că o urăște pe Hope din acest motiv. 
Neadevărul respectiv o deranja, în parte pentru că știa că 
făcea astfel de afirmaţii mai mult de bravadă, ca să le facă 
pe plac prietenelor sale, iar gândul că ar putea să judece la 
fel ca ele, fie chiar și în cea mai neînsemnată privinţă, o 
neliniștea. După hard rock și stilul gotic, traversă o 
perioadă de snobism, când era ahtiată după popularitate, 
după care a urmat faza de sport intensiv și, mai apoi, vreo 
două-trei săptămâni de regim vegetarian dus la extrem, 
timp în care mâncă doar tofu și legume. Cochetă cu actoria 
o vreme, jucând acceptabil rolul lui Marian, bibliotecara 
din The Music Man, umplu pagini întregi de jurnal cu 
cugetări pline de sentimentalism, se identifică, pe rând, cu 
Emily Dickinson”, Eleanor Roosevelt!" și Carry Nation!! cu 
mici accente împrumutate pe ici, pe colo de la Gloria 


? Emily Dickinson - poetă americană care a trăit între anii 1830 și 
1886, a cărei lirică avea drept teme dragostea, singurătatea, moartea. 
(n.tr.) 


Steinem!? și Mia Hamm’. Participă la construirea unei 
case împreună cu Organizaţia Habitat for Humanity!“ și 
odată merse, împreună cu cel mai cunoscut traficant de 
droguri de la ea din liceu, până în orașul vecin ca să aducă 
o cantitate oarecare de cocaină, fapt surprins de camerele 
de supraveghere ale poliţiei, care luă numaidecât legătura 
cu mama ei. Sally Freeman-Richards se înfurie teribil, o 
pedepsi pentru mai multe săptămâni, ţipă la ea spunându-i 
că avusese un noroc chior că nu fusese arestată și că avea 
să-i fie foarte greu să-i recâștige încrederea. Pe de altă 
parte, Hope și tatăl ei traseră niște concluzii mai blânde, 
conștienți de faptul că era vorba de răzvrătirea tipică unui 
adolescent; ba mai mult, el își aduse aminte de unele 
lucruri de-a dreptul nesăbuite pe care le săvârșise în 
tinereţe, ceea ce o făcu să râdă și avu darul de a o liniști. 
Deși nu socotea că era predispusă la a intra în bucluc, 
Ashley era conștientă de faptul că, din când în când, ṣe 
aventura pe teritorii riscante, iar faptul că nu păţise nimic 
până atunci era cu adevărat o binecuvântare. Adesea se 
gândea la ea ca la lutul de pe roata olarului, învârtindu-se 
întruna, supusă modelării, așteptând ca suflarea fierbinte a 
cuptorului să-i dea forma finală. 

Simţi că plutește în derivă. Nu se dădea în vânt după 


10 Eleanor Roosevelt (1884-1962) - Prima-Doamnă a Statelor Unite ale 
Americii, soţia președintelui Franklin Delano Roosevelt, una dintre 
cele mai influente femei din secolul XX. (n.tr.) 

1 Carry Nation - militantă de frunte a mișcării pentru temperanţă 
(temperance movement, lb. engl.), desfășurate în SUA la începutul 
secolului XX, în cadrul căreia se susţinea reducerea consumului de 
alcool. (n.tr.) 

12 Gloria Steinem - jurnalistă americană, reprezentantă energică a miş- 
cării de emancipare a femeilor, desfășurată între anii 1960 și 1970 
(n.tr.) 

13 Mia Hamm - fostă jucătoare americană de fotbal, a înscris cele mai 
multe goluri la nivel internaţional decât oricare alt jucător, bărbat sau 
femeie, din istoria fotbalului. (n.tr.) 

14 Organizaţie internaţională care se ocupă cu construirea de locuinţe 
pentru oamenii săraci, cu ajutorul muncii voluntarilor de pretutindeni. 
(n.tr.) 


slujba ei de la muzeu, unde ajuta la catalogarea 
exponatelor. Era o muncă monotonă, care presupunea să 
stea tot timpul cu ochii pe calculator, într-o cămăruţă 
înghesuită. Nu știa nimic sigur cu privire la cursul de 
istoria artei la care se înscrisese și uneori îi trecea prin 
minte că alesese acest domeniu doar pentru că se pricepea 
să mânuiască peniţa, cerneala și pensula. Asta o tulbura 
profund, căci, asemenea multor tineri, era de părere că 
trebuie să facă doar ceea ce îi place, lucru cu privire la 
care nu era încă lămurită pe deplin. 

Părăsiră barul, iar Ashley își înfășură haina mai strâns în 
jurul trupului, înfrigurată de răcoarea serii. Își dădu seama 
că ar trebui să îi acorde mai multă atenţie lui Will. Era un 
tip arătos, curtenitor și părea să aibă simţul umorului. 
Mergea alături de ea cu un pas ușor săltat care i se părea 
ciudat, dar care ar fi trebuit, probabil, să-i trezească 
interesul. Pe de altă parte, era însă conștientă că mergeau 
așa de o bucată de vreme și mai aveau doar cincizeci de 
metri până să ajungă la apartamentul ei, iar el nu-i pusese 
încă nicio întrebare. Se decise să joace un mic joc. Dacă 
avea s-o întrebe ceva interesant, era dispusă să se mai 
întâlnească cu el. Dacă însă avea să-i propună pur și 
simplu să urce la ea în apartament, era hotărâtă să-i facă 
vânt. 

— Ce crezi, spuse el dintr-odată, când băieţii de la bar se 
înfierbântă așa cu privire la baseball, o fac pentru că le 
place sportul ăsta sau pentru că le place pur și simplu să 
se certe? La urma urmelor, nu există un singur răspuns, e 
vorba doar de loialitatea față de o echipă sau alta. Iar 
loialitatea necondiționată nu are rost să fie supusă unei 
polemici, nu-i așa? 

Ashley zâmbi. Tipul merita o a doua întâlnire. 

— Desigur, adăugă el, dragostea pentru Red Sox ar 
trebui probabil să fie studiată ca anomalie psihologică în 
cadrul unor seminarii avansate. 

Ea râse. Da, cu siguranţă, avea să mai iasă cu el. 

— Uite că am ajuns, spuse Ashley. M-am simţit bine în 


seara asta. 

Will o privi. 

— Poate că am putea încerca data viitoare să petrecem o 
seară mai liniștită. Cred că ar fi mai simplu să ne 
cunoaștem fără să fim deranjaţi de gălăgie și de comentarii 
referitoare la preferinţele lui Derek Jeter în materie de sex, 
cum ar fi biciuri de piele, jucării erotice și tehnici de 
utilizare a acestora. 

— Mi-ar face plăcere, răspunse Ashley. Mă suni tu? 

— Cu siguranţă am să te sun. 

Ea făcu un pas și, urcând prima treaptă spre 
apartamentul ei, își dădu seama că îl ţinea încă de mână. 
Atunci se întoarse și îl sărută prelung. Fu un sărut cast, 
căci își trecu aproape imperceptibil limba peste buzele lui 
preţ de-o clipă. Un sărut încărcat de promisiuni, care 
făgăduia să fie urmat de altele asemenea lui, dar nu în 
seara aceea. El păru să priceapă mesajul, spre bucuria ei, 
căci se dădu cu un pas înapoi, făcu o plecăciune adâncă în 
faţa ei și, asemenea unui curtean din secolul al 
optsprezecelea, îi sărută dosul palmei. 

— Noapte bună, spuse ea. Realmente m-am simţit bine. 

Ashley se întoarse și intră în clădire. Dincolo de ușa de 
sticlă, își întoarse capul și aruncă o privire în urma sa. O 
dâră îngustă de lumină de la becul de deasupra ei se 
prelungea dincolo de ușa de la intrare, iar Will stătea chiar 
la marginea cercului luminos de un galben palid, ce se 
pierdea în spatele său, înghiţit numaidecât de noaptea 
neagră ca smoala, tipică pentru New England. O umbră îi 
străbătea chipul asemenea unei săgeți de întuneric. Dar 
fără să ia în seamă această imagine sumbră, ea îi făcu 
semn cu mâna și o porni către apartamentul ei, mulțumită 
de faptul că nici măcar pentru o clipă nu se gândise la 
eventualitatea unei aventuri de-o noapte, practică extrem 
de răspândită în cercurile studențești din care încă făcea 
parte și ea. Scutură din cap. Ultima oară când cedase unei 
astfel de tentaţii fusese de-a dreptul îngrozitor, iar 
telefonul tatălui ei de mai devreme îi adusese aminte de 


asta. Însă, în timp ce-și căuta cheia de la apartament, își 
alungă rapid toate amintirile urâte legate de eșecurile din 
trecut, preferând să se concentreze asupra amintirii 
acestei seri plăcute. 

Se întrebă cât avea să dureze până ce Will avea s-o sune 
și să obţină din partea ei promisiunea unei noi întâlniri. 


Will Goodwin zăbovi o vreme în întuneric după ce Ashley 
dispăru în spatele ușilor de sticlă. Se simţi năpădit de un 
val de entuziasm, de o exaltare neobișnuită la gândul 
acestei seri, precum și al celor ce aveau să urmeze. 

Era copleșit. Prietena unui prieten de-al său, cea care îi 
dăduse numărul de telefon al lui Ashley, îl informase că 
aceasta era frumoasă și deșteaptă, și un pic misterioasă, 
dar realitatea îi întrecea chiar și cele mai îndrăzneţe 
fantezii. În ceea ce-l privea, avea senzaţia că reușise să 
evite în ultimul moment eticheta de „plictisitor”. 

Înfiorat de briza răcoroasă, Will își afundă mâinile în 
buzunarele hanoracului și o porni din loc. In aer plutea un 
iz de ceva vechi, imuabil, ca și cum fiecare fior pe care i-l 
dădea răcoarea serii era neschimbat, iar răcoarea de 
octombrie era aceeași pentru toate generaţiile de tineri 
care străbătuseră vreodată străzile din Boston. Simţi cum i 
se înroșesc obrajii la amintirea felului cum se încheiase 
seara și o porni grăbit spre staţia de metrou. Mergea cu 
pași mari, picioarele sale lungi străbătând cu repeziciune 
trotuarele. Era și înaltă, pe deasupra, se gândi el. În jur de 
un metru și șaptezeci de centimetri, estimă el, cu o siluetă 
zveltă, de manechin, care ar ieși în evidenţă și dacă ar 
purta blugi și un tricou lăbărțat din bumbac. Se întrebă cu 
oarecare surprindere, în timp ce traversa strada, 
strecurându-se printre mașini, cum de nu era asaltată de 
bărbaţi. Probabil că trecuse printr-o relaţie nefericită sau 
prin altfel de experienţă negativă, presupuse. Hotări să nu- 
și mai bată capul pe tema asta și să fie mulțumit de 
norocul care se abătuse asupra lui, scoțându-i-o în cale pe 
Ashley. În munca sa, se gândi, totul ţinea de gradul de 


probabilitate și predicţie. Nu era convins că statisticile din 
studiile sale clinice asupra cobailor erau valabile și cu 
privire la apariţia lui Ashley în viaţa lui. 

Will zâmbi în sinea sa și cobori în salturi treptele către 
staţia de metrou. 

Metroul din Boston, la fel cum se întâmplă în multe 
orașe, îi insuflă o senzaţie ciudată, ca de pe altă lume, 
călătorului care, trecând de crucea rotitoare, se cufundă în 
această lume subterană. Luminile sclipesc din loc în loc pe 
pereţii îmbrăcaţi în gresie alburie; umbrele se furișează 
printre pilonii de oţel. În aer plutește un zumzăit constant, 
de la trenurile care vin și pleacă, huruind în întuneric. Nu 
există nicio legătură cu lumea de afară; aceasta a fost 
înlocuită de un univers incoerent, în care vântul, ploaia, 
ninsoarea și strălucirea soarelui, toate par să aparţină altei 
lumi și altui timp. 

Trenul său își făcu apariţia cu un scrâșnet strident, iar 
Will se urcă grăbit, împreună cu alte zece-douăsprezece 
persoane. Lumina din interiorul metroului așternea pe 
chipurile pasagerilor o culoare păstoasă, bolnăvicioasă. 
Preţ de câteva clipe, își studie tovarășii de drum; unii se 
ascundeau în spatele ziarelor, în timp ce alţii citeau o carte 
sau priveau în gol. Își lăsă capul pe spate și-și închise ochii 
pentru o secundă, lăsându-se legănat de mersul balansat al 
metroului precum un copilaș în braţele mamei sale. Avea s- 
o sune a doua zi, își spuse, s-o invite în oraș. Își răscoli 
mintea în căutarea unor subiecte de discuţie cât mai 
captivante. Se întrebă unde s-o ducă. La cină și apoi la un 
film? Prea previzibil. Avea senzaţia că Ashley era genul de 
femeie care își dorește ceva special. Poate o piesă de 
teatru? Un club de comedie? Și apoi o cină târzie într-un 
loc select, altul decât obișnuitele fast-fooduri cu burgeri și 
bere. Dar fără snobisme, își zise. Un loc liniștit. Așadar, 
aveau să meargă undeva să se distreze, iar apoi într-un loc 
romantic. Poate că nu era cel mai impresionant program 
cu putință, se gândi, dar era rezonabil. 

Metroul ajunse în stația unde trebuia să coboare. Urcă 


în salturi treptele și ieși la suprafaţă, mergând grăbit, dar 
distrat, pe stradă. Luminile din Porter Square străpungeau 
întunericul, creând iluzia că scuarul ar fi fost animat, deși 
în realitate era pustiu. Vântul rece îl făcu să se înfioare în 
timp ce ieșea din scuar, luând-o pe o străduţă lăturalnică. 
Locuinţa lui se afla la patru blocuri distanţă. Începu să-și 
frământe mintea, încercând să decidă la ce restaurant 
avea s-o ducă. 

Auzi un câine lătrând și își încetini pașii, brusc alarmat. 
Undeva în depărtare, sirena unei ambulanțe spărgea 
liniștea nopţii. În blocurile și duplexurile dimprejur doar 
câteva ferestre pâlpâiau de la ecranele televizoarelor, dar 
majoritatea erau cufundate în întuneric. 

Will auzi un zgomot ușor venind de undeva de pe aleea 
din dreapta sa și se întoarse într-acolo. Dintr-odată, văzu o 
siluetă întunecată năpustindu-se asupra sa. Luat prin 
surprindere, făcu un pas înapoi și își ridică brațul, ca să se 
apere, gândindu-se că ar trebui să strige după ajutor. Însă 
lucrurile se petrecură prea rapid, și panica sa nu ţinu 
decât un moment, abia apucând să sesizeze că avea să i se 
întâmple ceva. O ţeavă de plumb se abătu asupra sa, tăind 
aerul cu un șuierat ca de sabie și îl lovi direct în frunte. 


Mi-au trebuit aproape șapte ore de căutări ca să 
descopăr numele lui Will Goodwin în The Boston Globe. 
Desigur, numele era altul, iar titlul articolului era POLIŢIA 
ÎL CAUTĂ PE AUTORUL JAFULUI COMIS ASUPRA UNUI 
ABSOLVENT DE COLEGIU și în josul paginii era relatat 
incidentul, investigat de secţia locală de poliție. Relatarea 
cuprindea doar patru paragrafe și conţinea foarte puţine 
informaţii utile, printre care faptul că victima, în vârstă de 
douăzeci și patru de ani, suferise răni grave și se afla în 
stare critică la spitalul Mass General. Tânărul fusese găsit 
în zorii zilei de către un trecător care îi zărise trupul 
însângerat abandonat în spatele unor containere de gunoi 
de pe o alee. Poliţia solicita ajutorul eventualilor martori 
din zona Sommerville care văzuseră sau auziseră ceva 


suspect. 

Asta era tot. 

Nu se mai scrise nimic despre incident în zilele și 
săptămânile care urmară. Incă o mostră de violenţă 
urbană, remarcată cu apatie, consemnată la dosar și la fel 
de rapid uitată, înghițită de permanenta avalanșă de 
informaţii de ultimă oră. 

Mi-au trebuit încă două zile de dat telefoane în stânga și- 
n dreapta ca să aflu adresa lui Will. Cei de la Biroul 
Absolvenţilor din cadrul Colegiului Boston îmi comunicară 
că acesta nu-și încheiase cursul la care se înscrisese și îmi 
furnizară adresa lui, undeva în suburbia Concord. Numărul 
de telefon nu figura nicăieri. 

Concord e o zonă încântătoare, cu case impunătoare, în 
stil clasic. Are un parc central inundat de verdeață, o 
bibliotecă publică impresionantă și un liceu, iar zona 
centrală abundă de magazine de lux. Pe vremea când eram 
tânăr, am vizitat împreună cu copiii mei câmpurile de luptă 
din împrejurimi și le-am recitat faimosul poem al lui 
Longfellow!5. Din nefericire, Concordul, la fel ca multe alte 
orașe din Massachusetts, neglijează istoria, trecând-o în 
plan secund, în favoarea progresului. Însă casa în care 
locuia tânărul Will Goodwin era o casă veche în stil 
colonial, construită în mijlocul naturii, lipsită de luxul 
ostentativ al locuințelor moderne. Era situată la o oarecare 
distanță de drumul principal, la capătul unei alei cu pietriș, 
lungi de vreo cincizeci de metri. În grădina din faţă, cineva 
plantase flori. Pe frontispiciul casei, vopsite cu un alb 
scânteietor, am remarcat o placă micuță pe care era 
inscripţionat anul 1789. Pe unul dintre zidurile laterale se 
afla o ușă ce avea construită în faţa ei o rampă de lemn, 
pentru accesul unui scaun cu rotile. M-am îndreptat spre 
intrarea principală și am bătut precaut la ușă, învăluit de 
parfumul florilor de hibiscus din apropiere. 


15 Longfellow, Henry Wadsworth - poet, educator și lingvist american 
care a trăit între anii 1807 și 1882. (n.tr.) 


O femeie slăbuţă, cu părul cărunt, dar nu îndeajuns de 
în vârstă ca să fie bunică deschise ușa. 

— Da, cu ce vă pot ajuta? mă întrebă ea. 

M-am prezentat și i-am cerut scuze că apar așa, pe 
nepusă masă, explicându-i că îmi fusese imposibil să sun 
înainte din cauză că nu găsisem numărul de telefon. l-am 
spus că sunt scriitor și că fac investigaţii în legătură cu o 
serie de crime care fuseseră comise în urmă cu câţiva ani 
în regiunea Cambridge-Newton-Sommerville. Mi-am cerut 
permisiunea să-i adresez câteva întrebări legate de Will 
sau, și mai bine, să vorbesc cu el personal. 

Deși surprinsă, femeia nu-mi trânti ușa în nas. 

— Nu știu dacă vă putem ajuta, îmi spuse pe un ton 
politicos. 

— Îmi pare rău dacă v-am luat prin surprindere, i-am 
răspuns. Vreau doar să vă pun niște întrebări. 

Scutură din cap. 

— El nu... începu ea, dar se opri numaidecât, privindu- 
mă cu atenţie. Buza de jos începu să-i tremure, iar ochii i 
se umplură de lacrimi. A fost... încercă ea să continue, dar 
fu întreruptă de o voce venită dinăuntru. 

— Mamă? Cine e? 

Femeia ezită o clipă, neștiind exact ce să răspundă. Am 
aruncat o privire în spatele ei și am văzut un bărbat tânăr, 
așezat într-un scaun cu rotile, ieșind dintr-o cameră 
laterală. Chipul său avea o expresie ștearsă, vlăguită, iar 
părul castaniu și neîngrijit, lung până la umeri îi stătea 
vâlvoi. O cicatrice rozalie în formă de Z, îi brăzda fruntea 
în partea dreaptă, ajungând până aproape de sprânceană. 
Braţele sale păreau suple și musculoase, dar pieptul îi era 
scobit, aproape descărnat. Avea mâinile mari, cu degete 
lungi și frumoase și, privindu-l, am avut, ca prin vis, 
viziunea a ceea ce fusese el cândva. Se îndreptă spre noi în 
scaunul său. 

Mama lui îmi aruncă o privire. 

— A fost cumplit de greu, îmi spuse încet, pe un ton 
surprinzător de prietenos. 


Roţile de cauciuc scârțâiră când scaunul se opri. 

— Bună ziua, mă salută el, deloc ostil. 

I-am spus cum mă numesc și i-am explicat pe scurt că 
mă interesează amănunte legate de agresiunea care îl 
lăsase infirm. 

— Agresiunea comisă asupra mea? întrebă, dar era 
evident că nu aștepta un răspuns, căci continuă 
numaidecât. Nu cred că a fost un eveniment deosebit. Un 
jaf obișnuit. Oricum, nu prea am mare lucru să-ţi spun. Am 
stat două luni în comă. Și acum, iată-mă... făcu semn cu 
mâna spre scaunul de sub el. 

— Poliţia a arestat pe cineva? 

— Nu. Nici când mi-am recăpătat cunoștința n-am fost 
de prea mare ajutor. Nu-mi pot aminti nimic din noaptea 
aceea. Niciun amănunt. Pe undeva e ca și cum ai apăsa pe 
tasta de ștergere la computer și ai vedea cum toate literele 
unui text dispar una după alta. Ştii că ele se găsesc 
probabil undeva în calculator, dar nu le poţi găsi. Au fost 
șterse, pur și simplu. 

— Te întorceai acasă de la o întâlnire? 

— Da. N-am mai întâlnit-o deloc după aceea. Nici nu-i de 
mirare. Eram o epavă. Cum sunt și acum. 

Râse încetișor și apoi zâmbi strâmb. 

Am clătinat din cap. 

— Poliţiştii n-au descoperit prea mare lucru, hm? 

Scutură din cap. 

— Păi, doar câteva amănunte destul de ciudate. 

— Ce anume? l-am întrebat. 

— Au prins în Roxbury niște puști care încercau să 
folosească cardul meu Visa. Câtva timp, au crezut că s-ar 
putea ca ei să fi fost autorii jafului, dar până la urmă s-a 
dovedit că nu era așa. Se pare că tinerii îmi găsiseră 
cardul aruncat lângă un tomberon. 

— Bine, dar cum... 

— Pentru că altcineva mi-a găsit undeva în Dorchester 
portofelul neatins, cu toate actele de identitate - știi tu, 
permisul de conducere, legitimaţia de student, cardul de 


asigurări sociale, de sănătate, toate astea, la kilometri 
distanță de tomberonul unde a fost găsit cardul de credit. 
Ca și cum făptașul ar fi împrăștiat lucrurile pe care le-a 
luat de la mine prin tot Bostonul. Zâmbi. Cam la fel cum a 
făcut și cu creierul meu. 

— Ce ai de gând să faci acum? l-am întrebat. 

— Acum? Will îi aruncă o privire mamei sale. Acum nu 
fac decât să aștept. 

— Să aștepți? Ce anume? 

— Nu știu. Şedinţele de recuperare de la Centrul pentru 
Traume Craniene. Ziua când mă voi putea ridica din 
scaunul ăsta. Altceva nu prea am ce să fac. 

Am făcut un pas înapoi, iar femeia dădu să închidă ușa. 

— Hei! spuse Will. Ce crezi, o să-l găsească vreodată pe 
individul care mi-a făcut asta? 

— Nu știu, i-am răspuns. Dar, dacă voi afla ceva, o să te 
anunţ. 

— Mi-ar plăcea să-i știu numele și adresa, rosti încetișor. 
Aș vrea să mă ocup de asta eu însumi. 


4 
O conversaţie mai cu tâlc decât orice cuvinte 


„Atunci când săvârșești o infracţiune, își zise O'Connell, 
totul e să scapi de orice indiciu care te-ar putea incrimina. 
Dacă nu vrei să fii prins, raţiona el, trebuie să înlături 
toate indiciile evidente. Ori cel puţin să le ascunzi în așa 
fel, încât să nu-i sară în ochi vreunui detectiv nătâng.” 
Zâmbi în sinea sa și și închise ochii pentru o secundă, 
lăsându-se legănat de mersul metroului. Se simţea încă 
invadat de o energie electrizantă. Agresarea fizică a unei 
persoane îi inducea o senzaţie bizară de serenitate, chiar 
dacă mușchii îi erau încă încordaţi. Se întrebă dacă 
violenţa fizică avea să i se pară mereu atât de seducătoare. 

La picioarele sale zăcea o geantă ieftină din pânză 
albastră, ale cărei curele îi atârnau lejer de braţ. Înăuntru 
avea o pereche de mănuși de piele, încă una de mănuși 
chirurgicale din cauciuc, o ţeavă de cincizeci de centimetri 
lungime, în genul celor folosite de instalatori, și portofelul 
lui Will Goodwin, căruia nici măcar nu-i știa numele. 

Cinci obiecte, se gândi O'Connell, care însemnau cinci 
staţii de metrou diferite. 

Ştia că dă dovadă de o precauţie excesivă, dar își spuse 
că asta avea să-i fie de folos. Ţeava era fără îndoială pătată 
cu sângele celui pe care îl lovise. La fel și mănușile de 
piele. Bănuia că și hainele sale aveau pe ele fibre de 
material străin, ca și pantofii săi sport, dar în dimineaţa 
următoare, cât mai devreme, avea să le spele temeinic la 
mașină cu apă caldă. În felul acesta avea să înlăture orice 
indiciu care ar putea să-l lege de victimă. Geanta de pânză 
urma să fie aruncată într-un tomberon din Brockton, iar 
țeava de plumb, pe un șantier de construcţii din centru. 

După ce va extrage banii, portofelul va fi abandonat la o 
groapă de gunoi la o staţie din Dorchester, iar cărțile de 
credit urmau să fie împrăștiate pe unele străzi din 


Roxbury, unde spera că niște copii de culoare le vor ridica 
și folosi. Bostonul era încă divizat din punct de vedere 
rasial și el credea că acești puști nu vor fi condamnaţi 
pentru ceea ce făcuse el. 

Mănușile chirurgicale pe care le purtase pe dedesubtul 
celor de piele puteau fi făcute nevăzute fără nicio 
problemă în drum spre casă. Mai ales dacă avea să le 
îndese într-un tomberon din apropierea spitalelor Mass. 
General, Brigham sau Women's unde, chiar dacă ar fi fost 
găsite, n-ar fi atras atenţia. 

Se întrebă dacă era posibil să-l fi ucis pe individul acela 
care o sărutase pe Ashley. 

Existau mari șanse. Prima lovitură îl nimerise în zona 
tâmplei; auzise osul crăpând. Bărbatul se prăbușise ca 
fulgerat, izbindu-se în cădere de un copac, spre norocul 
său, căci asta înăbușise zgomotul impactului cu solul. 
Chiar dacă cineva ar fi auzit ceva și, mânat de curiozitate, 
ar fi tras cu ochiul pe fereastră, n-ar fi putut să-l zărească 
nici pe el, nici pe tipul care o sărutase pe Ashley, din 
pricina trunchiului copacului și a mașinilor parcate în 
dreptul lor. Fusese o nimica toată să-l târască înapoi, în 
umbra aleii. Loviturile pe care i le aplicase mai apoi cu 
pumnii și cu picioarele durară doar câteva secunde. O 
explozie de violenţă sălbatică, de intensitatea unui orgasm. 
Anticipase înfiorat momentul, apoi explodase și, în cele din 
urmă, își regăsise calmul. După ce aruncase trupul inert în 
spatele unor containere de metal, sustrăsese portofelul 
omului, își vârâse arma artizanală în geanta de pânză și, 
umblând repede, se pierduse în întuneric, luând-o către 
staţia de metrou Porter Square. 

Totul fusese incredibil de simplu. Brusc. Nebănuit. 
Fantastic. 

Se întrebă preţ de două-trei secunde cine o fi fost 
individul.  Ridică din umeri. De fapt, n-avea nicio 
importanţă. Nici măcar nu-l interesa cum îl cheamă. Peste 
o oră sau două, singura ființă care ar putea să indice vreo 
legătură între el și tipul de pe alee avea să fie la ea acasă, 


adormită, fără să aibă habar de tot ceea ce se petrecuse în 
seara aceea. Dacă avea să-și dea seama la un moment dat, 
poate că avea să meargă la poliţie. Se îndoia de lucrul 
acesta, dar exista o astfel de posibilitate, oricât de mică. 
Însă ce le-ar fi putut spune? În buzunarul lui se afla cotorul 
unui bilet la cinema. Nu era un alibi foarte bun, dar ar fi 
acoperit totuși momentul sărutului, iar pentru polițistul 
care, probabil, ar fi privit-o cu neîncredere de la bun 
început ar fi fost de-ajuns, mai ales după ce portofelul și 
cardurile de credit aveau să fie găsite împrăștiate prin tot 
orașul. 

Se lăsă pe spate, ascultând huruitul metroului, acea 
muzică bizară produsă de roţile de metal care alunecau pe 
șine. 


Era aproape ora cinci dimineaţa când Michael O'Connell 
făcu ultimul popas înainte de a se întoarce acasă. Alese o 
staţie la întâmplare și cobori învăluit în ultimele umbre ale 
nopţii undeva în zona cartierului chinezesc, aproape de 
centrul financiar. Majoritatea magazinelor erau închise 
încă, iar trotuarele, pustii. Nu îi fu prea greu să găsească 
un telefon public funcţional. Trupul îi fu scuturat de un fior 
din cauza frigului dimineţii. Își trase pe cap gluga de la 
hanorac, ceea ce îl făcu de nerecunoscut. Semăna cu un 
călugăr. Acţionă rapid. Nu voia ca vreo patrulă de poliţie 
întârziată, care își făcea ultimul rond pe străduţele înguste 
să-l zărească, să-l oprească și să-l ia la întrebări. 

O'Connell introduse cincizeci de cenți în aparat și formă 
numărul lui Ashley. 

Telefonul sună de cinci ori înainte ca ea să răspundă cu 
vocea toropită de somn. 

— Alo? 

El nu spuse nimic, ci o lăsă câteva secunde să se 
trezească de-a binelea. 

— Alo? întrebă ea din nou. Cine-i acolo? 

Își aminti de rudimentarul telefon fără fir pe care îl avea 
Ashley la căpătâiul patului. Nu era dintr-acelea sofisticate, 


capabile să afișeze identitatea apelantului. Nu că ar fi 
contat, oricum. 

— Ştii bine cine e, spuse pe un ton șoptit. 

Ea rămase tăcută. 

— Ţi-am mai spus. Te iubesc, Ashley. Suntem sortiţi unul 
altuia. Nimeni nu poate să intervină între noi. 

— Michael, nu mă mai suna. Vreau să mă lași în pace. 

— Nu-i nevoie să te sun. Eu sunt tot timpul cu tine. 

Apoi închise telefonul, înainte să apuce ea s-o facă. „Cea 
mai bună ameninţare, își zise în sinea lui, nu e cea rostită 
în cuvinte, ci cea sugerată subtil.” 


Se crăpa de ziuă când ajunse, în cele din urmă, înapoi în 
apartamentul său. 

Câteva pisici de-ale vecinilor hoinăreau prin holul 
clădirii, mieunând și scoțând tot felul de alte sunete 
enervante. Una își scoase ghearele la apropierea lui. 
Bătrâna care locuia pe același palier cu el avea mai bine 
de douăsprezece pisici, poate chiar douăzeci, pe care le 
striga pe nume și le lăsa pe hol farfurioare cu mâncare, 
pentru eventualitatea în care le prindea foamea în timpul 
hoinărelilor lor nocturne. „A aparține, își zise el, e un 
termen relativ.” 

Pisicile păreau să vină și să plece după bunul lor plac. 
Bătrâna le pusese chiar și o tăviţă într-unul din colţurile 
coridorului, ca să-și facă nevoile, lucru care făcea ca în 
bloc să plutească un miros greu, respingător. Pisicile îl 
cunoșteau pe Michael O'Connell, iar el le cunoștea, la 
rândul lui, și nu le agrea câtuși de puţin, la fel cum n-o 
agrea nici pe stăpâna lor. Le socotea niște animale inutile, 
niște paraziți. Il făceau să strănute, să lăcrimeze și-l 
priveau cu neîncredere ori de câte ori intra în clădire. lar 
el nu putea suporta să-i urmărească cineva îndeaproape 
venirile și plecările. 

O'Connell vru să-i tragă un șut motanului aflat în 
imediata sa apropiere, dar rată. „Mi-am pierdut 
îndemânarea”, își zise. Acesta era rezultatul unei nopți 


lungi, dar palpitante. Motanul se făcu nevăzut împreună cu 
tovarășele sale, în timp ce el descuie ușa apartamentului. 
Privirea îi fu atrasă de o pisică solitară, cu blana tărcată, 
care zăbovea lângă farfurioara cu mâncare. Probabil era 
nou-venită ori tâmpită de-a dreptul, de nu-și luase tălpășița 
odată cu suratele sale, care îl știau de frică. Bătrâna avea 
să se trezească abia peste vreo oră sau mai târziu și, în 
plus, nu stătea prea bine cu auzul. Aruncă o privire în 
lungul coridorului. Nu se zărea niciunul dintre locatari. Nu 
putea să înțeleagă cum de nimeni nu se plângea de pisici. 
Își ura toţi vecinii pentru asta. Un cuplu mai vârstnic din 
Costa Rica, care vorbea o engleză stricată. Un portorican 
care lucra ca mecanic și care, bănuia O'Connell, își 
suplimenta veniturile comițând diverse furturi și spargeri 
ocupa și el un apartament. La etaj, locuia o pereche de 
studenţi care, din când în când, umpleau tot coridorul cu 
un miros pătrunzător de marijuana și un agent de vânzări 
cu părul cărunt și faţa pământie, care își petrecea timpul 
liber văitându-se și înecându-și amarul în băutură. În afară 
de reclamaţiile referitoare la pisici, pe care i le adresa 
administratorului - un tip în vârstă, cu unghiile veșnic 
murdare de noroi și un accent indescifrabil, care detesta în 
mod vădit să fie deranjat cu diverse nemulțumiri - 
O'Connell nu intra în contact cu niciunul dintre ei. Se 
întreba dacă vreunul dintre locatari îi știa măcar numele. 
Era un loc fără pretenţii, banal, ponosit și neprietenos, 
pentru unii, capăt de drum, pentru alţii, o etapă 
tranzitorie. În orice caz, emana un aer de instabilitate care 
lui îi plăcea. Privi la pisică în timp ce deschise ușa și se 
întrebă dacă bătrâna ţinea evidenţa felinelor. Se îndoia că 
ar ști cu precizie câte are. 

Ori că i-ar simti lipsa vreuneia dintre ele. 

Se aplecă cu o mișcare fulgerătoare și înhăţă de mijloc 
pisica cea tărcată. Aceasta mieună o singură dată și îl 
zgârie, luată prin surprindere. 

El își privi zgârietura roșie de pe dosul palmei. Firicelul 
acela de sânge avea să-i ușureze mult planurile. 


Ashley Freeman se băgă din nou în pat. 

— Am încurcat-o, își spuse ea cu voce tare. 

Rămase pe gânduri, aproape nemișcată, până când 
lumina soarelui se revărsă în camera sa, pătrunzând prin 
storurile mate ce dădeau încăperii un aer jucăuș, de fetiță. 
Privea ţintă cum o rază de lumină se deplasa încet de-a 
lungul peretelui din faţa sa. Acolo atârnau câteva dintre 
propriile ei lucrări, niște schiţe în cărbune executate la 
școală după model. Una destul de reușită după părerea ei, 
înfățișa trunchiul unui bărbat, iar alta spatele unei femei, 
unduindu-se senzual pe fundalul alb al colii de hârtie. Mai 
era și un autoportret de-al ei, mai neobișnuit, prin faptul că 
desenase în detaliu doar jumătate din chip, cealaltă 
jumătate rămânând obscură, de parcă ar fi fost în umbră. 

— Asta nu e cu putinţă, spuse ea, de data asta și mai 
tare. 

Desigur, își zise în sinea sa, nu știa despre ce era vorba. 
Nu încă. 


Am sunat-o mai târziu în ziua aceea. Nu mi-am pierdut 
timpul cu amabilităţi și fleacuri introductive, ci am 
întrebat-o direct: 

— Cum a luat naștere obsesia lui Michael O'Connell? 

Ea oftă. 

— Asta va trebui să descoperi singur. Nu-ţi aduci aminte 
cum e să fii tânăr, pătimaș și să te trezești dintr-odată în 
mrejele unei pasiuni nemaitrăite până atunci? O aventură 
de-o noapte, o șansă de neratat. Sau ești atât de bătrân, 
încât nu-ţi mai amintești cum e să ai impresia că totul e 
posibil? 

— Ai dreptate. Îmi amintesc, am răspuns, probabil puţin 
cam grăbit. 

— Era o singură problemă. Astfel de întâmplări sunt de 
regulă inofensive, stânjenitoare în cel mai rău caz. Greșeli 
care te fac să te înroșești ca racul sau lucruri pe care le ţii 
secrete și nu le destăinui nimănui altcuiva. Dar în cazul 


ăsta situaţia stătea altfel. Ashley, într-un moment de 
slăbiciune, făcuse o greșeală, iar apoi se trezise prinsă în 
capcană. O capcană letală pe nume Michael O'Connell. 

Am rămas puţin tăcut, după care am spus: 

— L-am găsit pe Will Goodwin. Doar că numele lui nu 
este Goodwin. 

Ea ezită o clipă, căutându-și parcă cuvintele. 

— Bun. Probabil că ai învăţat o lecţie importantă. Cel 
puţin percepţia ta despre, ca să zic așa, potențialul lui 
Michael O'Connell cred că a devenit mai clară în urma 
acestei întâlniri. Dar nu de-aici a început toată povestea și 
probabil nici nu se va termina aici. Nu știu. Asta tu trebuie 
să descoperi. 

— Bine, dar... 

— Trebuie să te las acum. Îţi dai seama că, într-un fel, te 
afli în același punct în care se găsea Scott Freeman înainte 
ca situaţia să devină... ei bine, nu știu care ar fi cuvântul 
cel mai potrivit. 'Tensionată? Dificilă? El știa câte ceva, dar 
nu prea mult. De fapt, ceea ce-l neliniștea cel mai tare era 
tocmai absenţa informaţiilor. Era de părere că s-ar putea 
ca Ashley să fie în pericol, dar nu știa exact ce fel de 
pericol. Nu știa cine, unde sau când, cu alte cuvinte n-avea 
răspuns pentru niciuna dintre întrebările pe care și le pune 
orice om de îndată ce se simte ameninţat. Singurul punct 
de pornire al lui Scott Freeman era o mână de indicii care 
îl intrigau și îl puneau pe gânduri. Ştia că acesta nu era 
nici începutul și nici sfârșitul. Era asemenea unui om de 
știință cufundat într-o ecuaţie, încercând să afle în ce 
direcţie s-o apuce pentru găsirea soluţiei. 

A făcut o pauză, iar eu am simţit pentru prima dată un 
fior rece. 

— Trebuie să plec, spuse ea. Mai vorbim noi. 

— Dar... 

— Nesiguranţa. Un cuvânt simplu. Dar care dă naștere 
unor lucruri îngrozitoare, nu-i așa? Desigur, la fel se 
întâmplă și cu siguranţa prostească. Asta e dilema de fapt, 
nu-i așa? Să treci la fapte. Sau să nu treci. O întrebare la 


fel de interesantă de fiecare dată, nu crezi? 


5 
Cel fără Nume 


Intrând pe ușa din faţă a casei, Hope bătu instinctiv din 
palme de două ori. Numaidecât auzi lipăitul labelor 
câinelui ei, care îi venea în întâmpinare alergând din 
sufragerie, unde își petrecea timpul zgâindu-se pe geam și 
așteptând-o să se întoarcă acasă. Sunetele îi erau foarte 
familiare: mai întâi o bufnitură, însemnând că patrupedul 
sărea jos de pe canapeaua pe care nu avea voie atunci 
când era de faţă cineva care să-i poată spune nu, apoi 
scrâșnetul ghearelor sale pe podeaua de lemn când, în 
fugă, aluneca și deranja covorul oriental și, într-un final, 
năvălea în antreu într-un galop nebun. Era momentul când 
știa că trebuie să lase din mână ziarele sau sacoșa cu 
cumpărături, pregătindu-se să-l întâmpine. 

„Nu există nimic pe lumea asta, se gândi ea, mai 
emotionant decât felul cum te întâmpină un câine.” Se lăsă 
în genunchi pe podea, iar cățelul o linse pe faţă, în timp ce 
mișca energic din coadă, lovind peretele. Toți cei care au 
căţei, observă Hope, știu că, indiferent ce se întâmplă, 
câinele dă din coadă de fiecare dată când te vede că intri 
pe ușă. Al ei era un amestec ciudat de rase. Un medic 
veterinar îi spusese odată că era cu siguranţă progenitura 
nelegitimă a unui golden retriever și a unui pit bull, de 
unde blana scurtă și gălbuie, nasul turtit, loialitatea fără 
margini - minus agresivitatea nesuferită a pit bull-ilor - și 
un grad de inteligenţă care uneori o lăsa chiar și pe ea cu 
gura căscată. Îl luase de la un adăpost unde fusese lăsat de 
când era pui, iar când îl întrebase pe îngrijitorul de acolo 
cum se numește, acesta îi răspunsese că nu fusese încă 
botezat, chipurile. Așa că, dându-și frâu liber creativităţii, 
Hope îi zise Cel fără Nume. 

Când era pui, îl învățase să îi aducă mingile de fotbal la 
sfârșitul antrenamentelor, imagine care le amuza de 


fiecare dată pe fetele din echipa pe care se întâmpla să o 
antreneze la momentul respectiv. Cel fără Nume aștepta 
răbdător pe bancă, cu un rânjet prostesc pe faţă, până în 
clipa când ea îi făcea semn cu mâna. Atunci se năpustea în 
teren și începea să rostogolească mingile, împingându-le 
cu nasul și cu labele din faţă, grăbindu-se să le aducă la 
ea, care îl aștepta cu geanta pregătită. Obișnuia să le 
spună jucătoarelor sale că, dacă ar învăţa să controleze 
mingea la fel de bine precum Cel fără Nume, ar ajunge 
campioane. 

Acum era mult prea bătrân, nu mai vedea și nici nu mai 
auzea prea bine și, în plus, suferea de artrită, așa că i-ar fi 
fost probabil peste puteri să strângă atâtea mingi. De 
aceea nici nu-l mai lua așa de des cu ea la antrenamente. 
Nu-i plăcea deloc să se gândească la ziua când avea să-și 
afle sfârșitul. Îl avea alături de tot atâta vreme de când o 
avea și pe Sally Freeman. 

De multe ori se gândise că n-ar fi reușit să rămână cu 
Sally dacă n-ar fi fost Cel fără Nume, pe vremea aceea 
doar un pui. Puiul acela fusese cel care le silise, pe ea și pe 
Ashley, să-și găsească un numitor comun. „Câinii, se gândi 
ea, reușesc să facă astfel de lucruri fără niciun efort.” În 
perioada de după divorţ, când Sally și Ashley veniră să 
locuiască împreună cu ea, Hope se trezi nevoită să facă 
față indiferenţei unui copil de șapte ani. Toată furia și 
suferința resimtite de Ashley trecură nebăgate în seamă de 
Cel fără Nume, care se bucura peste poate de sosirea în 
casă a unui copil, mai ales a unuia cu energia lui Ashley. 
Astfel că Hope o însărcină pe fetiţă să-l antreneze și să-l 
instruiască, fapt care se lăsă cu urmări nu prea 
îmbucurătoare - câinelui îi plăcea la nebunie să aducă 
lucruri, dar în privința mobilierului se arăta complet 
nepăsător. Şi astfel, discutând despre progresele și 
eșecurile câinelui, ajunseseră mai întâi la armistițiu, apoi 
la înţelegere și în cele din urmă la o comuniune care reuși 
să învingă multe dintre barierele ce le despărțeau. 

Hope îl scărpină pe Cel fără Nume după urechi. Îi datora 


mult mai mult decât îi datora el ei, se gândi. 

— 'Ţi-e foame? îl întrebă. Vrei ceva mâncare? 

Cel fără Nume lătră o dată. „Ce întrebare stupidă pentru 
un câine, își zise ea, dar cu siguranţă se bucură s-o audă.” 
Intră în bucătărie și luă de pe jos bolul câinelui, gândindu- 
se ce să pregătească de cină pentru ea și Sally. Ceva 
apetisant, hotări. O bucată de somon, garnisit cu sos de 
chimen și risotto. Era o bucătăreasă excelentă și se 
mândrea cu creaţiile ei culinare. 

Cel fără Nume stătea în șezut și dădea din coadă 
bucuros de ce avea să urmeze. 

— Noi doi suntem la fel, tu și cu mine, îi spuse ea 
câinelui. Amândoi așteptăm ceva. Diferenţa e că tu știi că e 
vorba de cină, pe când eu nu știu ce va urma. 


Scott Freeman aruncă o privire în jurul lui și se gândi că 
în viață sunt momente în care singurătatea te lovește 
absolut pe nepregătite. 

Se tolănise în vechiul lui fotoliu Queen Anne și privea pe 
fereastră cum întunericul se furișa printre ultimele frunze 
ale lui octombrie. Avea de corectat niște lucrări, de 
pregătit o lecţie, de citit un material - manuscrisul unui 
coleg de-al său, care sosise în poștă din partea editurii 
University Press, iar el figura printre recenzențţii lucrării 
respective - și, în plus, îl așteptau cel puţin cinci cereri din 
partea unor conferenţiari universitari care îi solicitau 
sfatul cu privire la selectarea temelor de curs. 

Pe lângă toate astea se ocupa și de propria lucrare, un 
eseu referitor la natura ciudată a luptelor din cadrul 
Războiului de  Independenţă!f, care uneori erau 
caracterizate de o cruzime sălbatică, iar alteori ofereau 
exemple de cavalerism medieval, cum a fost, de pildă, 


15 Războiul de Independenţă sau războiul revoluţionar american - 
război purtat între anii 1775 și 1783, între Regatul Marii Britanii și 
revoluționarii celor treisprezece colonii britanice din America de Nord, 
care au declarat independenţa acestora, formând entitatea statală 
numită Statele Unite ale Americii. (n.tr) 


gestul lui Washington de a-i restitui unui general britanic 
câinele pierdut de acesta în toiul bătăliei de la Princeton. 

„Am atâtea de făcut”, se gândi. Apoi își zise cu voce 
tare, deși era singur. 

— Ai de lucru până peste cap. 

Dar în momentul acela nimic nu conta. 

Reflectă la asta și își dădu seama că, de fapt, era posibil 
ca nimic să nu conteze. 

Depindea de felul cum avea să acţioneze în continuare. 

Işi luă ochii de la fereastră, unde lumina după-amiezii 
începea să pălească, și răscoli din priviri încăperea, în 
căutarea scrisorii pe care o găsise în biroul lui Ashley. Citi 
fiecare cuvânt pentru a suta oară și se simţi la fel de 
tulburat ca prima dată. Apoi rememoră fiecare propoziţie, 
fiecare inflexiune a vocii ei, fiecare nuanţă din convorbirea 
purtată cu ea la telefon. 

Scott se lăsă pe spate și închise ochii. Ce trebuia să facă 
era să încerce să se pună în locul lui Ashley. „Doar îţi 
cunoști fiica, își spuse în sinea sa. Ce se întâmplă?” 

Această întrebare îl puse pe gânduri. 

Primul lucru, stărui el, era să descopere cine scrisese 
biletul. În cazul acesta ar putea să-l verifice singur pe 
individ, Fără să se amestece în viaţa fiicei sale. Dacă era 
iscusit, putea să tragă o concluzie cu privire la insul 
respectiv fără să implice pe nimeni - sau, cel puţin, pe 
nimeni care ar putea să-i dea de știre lui Ashley că el își 
bagă nasul în viaţa ei. În momentul când avea să 
descopere că scrisoarea era pur și simplu o declaraţie 
ciudată și deplasată, și atâta tot, cum spera el să stea 
lucrurile, avea să se liniștească, dându-i lui Ashley 
libertatea de a se retrage de sub „lupa” atentei lui 
supravegheri și de a-și vedea de viaţă. De fapt, ar putea 
probabil să facă toate investigaţiile fără să le implice nici 
măcar pe mama lui Ashley ori pe partenera de viață a 
acesteia. O variantă pe care o prefera de departe. 

Intrebarea era de unde să înceapă. 

Unul dintre marile beneficii ale studierii istoriei, își 


spuse, era descoperirea modului în care acţionaseră 
oamenii cei mai de seamă de-a lungul veacurilor. Scott știa 
că, în adâncul inimii, el avea un sâmbure de romantism 
care îl făcea să iubească ideea de a lupta până la capăt, 
chiar și în situaţiile când pare că nu mai există nicio 
speranţă. Filmele și romanele sale preferate se înscriau în 
acest tipar și era conștient de faptul că toate aceste 
povești aveau o notă de candoare infantilă care venea în 
contradicţie cu brutalitatea extremă a circumstanțelor 
istorice respective. Istoricii sunt niște oameni pragmatici. 
Calmi și calculati, își zise el. Vorba „Tâmpiţi”, care se pare 
că fusese rostită la Bastogne!”, și-o aminteau mai bine 
romancierii și regizorii de filme. Istoricii, în schimb, 
preferau să dea atenţie degerăturilor și sângelui vărsat pe 
câmpul de bătălie, cu toată disperarea exasperantă a 
acelor momente. 

Avea convingerea că îi transmisese acest romantism 
năvalnic și lui Ashley, care îi moștenise pasiunea pentru 
povestirile istorice și își petrecea ore în șir citind Little 
House on the Prairie? și romanele lui Jane Austen!*. Se 
întreba dacă nu cumva lucrul acesta contribuise, măcar 
parțial, la formarea caracterului ei încrezător. 

Simţi pe limbă un gust acid, de parcă ar fi băut ceva 
amar. Detesta ideea că el fusese cel care o învățase să fie 
încrezătoare, sigură pe sine și independentă, iar acum, că 
ea își însușise aceste trăsături, era profund tulburat. 

Scott scutură din cap și rosti cu voce tare: 

— Acum exagerezi de-a binelea. Nu știi nimic sigur. De 
fapt, nu știi nimic și punct. 

„Incepe cu începutul, insistă el. Fă rost de un nume.” 


17 Bastogne - oraș din Belgia, un loc important de desfășurare a 
Ofensivei din Ardeni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n.tr.) 
18 Little House on the Prairie - serie de cărţi pentru copii scrise de 
Laura Ingalls Wilder și publicate pentru prima oară între anii 1932 și 
1943 (n.tr.) 

19 Jane Austen (1775-1817) - romancieră engleză din perioada 
romantică previctoriană (n.tr.) 


Dar cum să facă asta fără ca fiică-sa să afle? Trebuia să 
facă investigaţii fără să fie prins. 

Simţindu-se întru câtva ca un infractor, se întoarse și 
urcă scările din căsuţa lui de lemn, îndreptându-se spre 
fostul dormitor al lui Ashley. Avea de gând să scotocească 
peste tot, în speranţa de a găsi vreun indiciu, cât de mic, 
cu privire la autorul scrisorii. Simţi un ghimpe de vinovăţie 
când trecu de pragul ușii și se întrebă pentru o clipă de ce 
trebuia să profaneze camera fiicei sale ca să ajungă să o 
cunoască mai bine. 


Sally Freeman-Richards își ridică privirea din farfurie și 
spuse încet: 

— Ştii, am primit în după-amiaza asta un telefon foarte 
ciudat de la Scott. 

Hope mormăi ceva neinteligibil și se întinse după pâine. 
Era obișnuită cu felul indirect al lui Sally de a deschide 
anumite subiecte. Câteodată avea impresia că aceasta 
rămăsese o enigmă pentru ea, chiar și după atâţia ani; în 
sala de judecată emana forță și agresivitate, pentru ca 
apoi, în intimitatea căminului, să devină aproape timidă. 
Hope reflectă la numeroasele contradicții din vieţile lor. 
Contradicţiile generează tensiuni. 

— Părea îngrijorat, spuse Sally. 

— Ingrijorat pentru ce? 

— Pentru Ashley. 

La auzul acestor cuvinte, Hope lăsă cuțitul jos din mână. 

— Pentru Ashley? Cum așa? 

Sally șovăi o clipă. 

— Se pare că, în timp ce umbla printre lucrurile ei, a dat 
peste o scrisoare care l-a tulburat. 

— Dar ce căuta prin lucrurile ei? 

Sally zâmbi. 

— A fost prima întrebare pe care i-am pus-o și eu. 
Minţile remarcabile gândesc la fel. 

— Și? 

— Păi, nu mi-a dat un răspuns deslușit. El voia să 


discutăm despre scrisoare. 

Hope ridică ușor din umeri. 

— OK, despre ce fel de scrisoare e vorba? 

Sally se gândi puţin, după care îi puse următoarea 
întrebare: 

— Ei bine, ţi s-a întâmplat vreodată, vreau să zic pe 
vremuri, când erai la liceu sau la facultate, să primești o 
scrisoare de dragoste, știi ce vreau să spun, în care să ţi se 
declare devotamentul neștirbit, iubirea veșnică, pasiunea 
nemărginită și alte afirmaţii de genul „nu pot trăi fără 
tine”? 

— Păi, să știi că n-am primit așa ceva. Dar cred că știu 
motivele pentru care nu am primit. A găsit ceva de genul 
ăsta? 

— Da. O declaraţie de dragoste. 

— Ei bine, sună destul de inofensiv. De ce crezi că l-o fi 
afectat atât de profund? 

— Nu știu, cred că e vorba de tonul scrisorii. 

— Şi anume, întrebă Hope, puţin plictisită, ce fel de ton 
avea scrisoarea? 

Sally chibzui un pic înainte să răspundă, o prudenţă tipic 
avocăţească. 

— Părea... nu știu... posesiv. Şi oarecum obsedat. Ştii tu, 
genul acela: „Dacă nu poţi să fii a mea, n-o să fii a 
nimănui”. După părerea mea, Scott îi acordă prea multă 
importanţă. _ 

Hope dădu din cap în semn de încuviinţare. Își alese 
cuvintele cu grijă: 

— Probabil că ai dreptate. Pe de altă parte, adăugă cu 
voce joasă, n-ar fi o greșeală și mai mare să subestimăm o 
scrisoare de genul ăsta? 

— Ce vrei să spui, că Scott are dreptate să fie îngrijorat? 

— N-am spus asta. Am spus doar că ignorarea unui lucru 
se întâmplă rareori să fie soluţia corectă. 

Sally zâmbi. 

— Acum vorbești ca un consilier comportamental. 

— Chiar sunt consilier comportamental. Așa că nu mi se 


pare extrem de deplasat ca, din când în când, să mă 
exprim ca atare. 

Sally făcu o pauză înainte să continue: 

— N-am avut intenţia să transform discuţia asta într-o 
ceartă. 

Hope clătină din cap. 

— Te cred. 

În realitate, nu era tocmai convinsă de asta, dar prefera 
să răspundă cu prudenţă. 

— Uneori, am impresia că, de fiecare dată când se ivește 
în discuţie numele lui Scott, ajungem să ne certăm dintr-un 
motiv sau altul, remarcă Sally. Chiar și după atâţia ani. 

Hope scutură din cap. 

— Ei bine, atunci hai să nu mai vorbim despre Scott. La 
urma urmelor, adevărul e că nu prea mai avem cine știe ce 
legături cu el, nu-i așa? Totuși, face parte din viaţa lui 
Ashley și, prin urmare, trebuie să ne raportăm la el din 
perspectiva asta. Și oricum, chiar dacă eu și Scott nu ne 
înţelegem prea bine, asta nu înseamnă automat că-l 
consider nebun. 

— Bine, mi se pare corect, spuse Sally. Dar cum rămâne 
cu scrisoarea... 

— Ţi s-a părut că în ultima vreme Ashley ar fi absentă 
sau distantă, sau altfel decât în mod obișnuit? 

— Ştii și tu la fel de bine. Răspunsul e nu. Doar dacă n-ai 
observat tu ceva. 

— Cred că nu mă prea pricep să detectez vibraţiile 
sufletești ale fetelor tinere, replică Hope, deși știa că 
afirmaţia aceasta nu era câtuși de puţin adevărată. 

— Şi crezi că eu mă pricep? replică Sally. 

Hope ridică din umeri. Conversaţia părea să nu ducă 
nicăieri și nu-și dădea seama dacă era vina ei. O privi pe 
Sally, aflată de cealaltă parte a mesei, și realiză că între 
ele exista o tensiune căreia nu-i putea găsi explicaţia. Era 
ca și cum ar fi privit la un șir de hieroglife incrustate în 
piatră. Parcă vorbea un limbaj care ar fi trebuit să-i fie 
clar, dar pe care pur și simplu nu-l putea înţelege. 


— Data trecută când Ashley a fost aici, ai remarcat la ea 
ceva diferit? 

În timp ce aștepta răspunsul lui Sally, Hope revăzu cu 
ochii minții toate gesturile lui Ashley de pe durata ultimei 
sale vizite. Tânăra năvălise cu toată verva și siguranţa de 
sine care o caracterizau de fiecare dată, având, ca de 
obicei, mii de planuri de viitor. Câteodată prezenţa ei era 
la fel de năvalnică precum un uragan. Era înzestrată cu un 
dinamism ieșit din comun. 

Sally scutură din cap, zâmbind. 

— Nu știu, spuse ea. A făcut o grămadă de lucruri și s-a 
întâlnit cu tot felul de persoane. Colegi de liceu pe care nu- 
i mai văzuse de ani buni. Părea să nu aibă timp de bătrâna 
și plictisitoarea mamă. Ori de consoarta bătrânei și 
plictisitoarei sale mame. Şi cred că nici de bătrânul și 
plictisitorul ei tată. 

Hope încuviinţă din cap. 

Sally își împinse scaunul în spate. 

— Ştii ce, haide să așteptăm să vedem ce se întâmplă. 
Dacă Ashley are o problemă, poate că o să sune să ne 
ceară sfatul sau ajutorul. Să nu ne alarmăm degeaba, bine? 
Îmi și pare rău că am deschis subiectul. Dacă Scott n-ar fi 
fost atât de supărat... De fapt, nu supărat, ci preocupat. 
Cred că devine puţin paranoic la bătrânețe. Ca toți 
oamenii, de altfel, nu-i așa? In ce-o privește pe Ashley, ei 
bine, ea e plină de energie. Cel mai bun lucru pe care îl 
putem face e să ne dăm la o parte și s-o lăsăm să-și 
găsească propriul drum. 

Hope încuviinţă. 

— Ai vorbit ca o mamă înţeleaptă. 

Începu apoi să strângă vasele, dar când se întinse să 
apuce unul din paharele de vin, din acelea cu picior lung, 
sticla i se sparse în mână, iar piciorul se rupse pur și 
simplu și căzu, împrăștiindu-se în zeci de cioburi la 
contactul cu dușumeaua. Își privi mâna și văzu că vârful 
arătătorului îi sângera. Preţ de o clipă, urmări cum sângele 
se adună și mai apoi i se prelinge în palmă, fiecare nouă 


picătură conturându-se la colțul tăieturii în ritmul bătăilor 
inimii sale. 

Se uitară la televizor o bucată de vreme, după care Sally 
spuse că merge la culcare. Era un simplu anunţ, nicidecum 
o invitaţie, și nu fu însoţit nici măcar de obișnuitul sărut pe 
obraz. Hope răsfoia distrată eseurile pe care ar fi trebuit 
să le studieze, dar nu omise să o întrebe pe Sally dacă avea 
să-și facă timp să vină la două-trei meciuri de-ale ei în 
săptămânile următoare. Sally îi dădu un răspuns evaziv în 
timp ce urca scările spre dormitorul pe care îl împărțeau la 
etaj. 

Hope se lăsă pe speteaza canapelei și-și cobori privirile 
spre Cel fără Nume, care se apropiase, târându-și labele 
pe podea. Când auzi curgând apa în baia de deasupra, lovi 
ușurel cu palma canapeaua, invitându-l pe căţel să se 
caţăre lângă ea. Nu făcea niciodată lucrul acesta de faţă 
cu Sally care dezaproba lipsa de respect a patrupedului 
faţă de mobilierul din casă. „Lui Sally îi place ca fiecare să- 
și aibă locul bine stabilit”, se gândi ea. Locul câinilor e pe 
podea. Al oamenilor, pe canapea. Cu cât mai puţină 
dezordine, cu atât mai bine. Deformaţie profesională. 
Slujba ei era să elimine orice confuzie și orice conflict și să 
facă să triumfe raţiunea în orice situaţie. Să stabilească 
reguli și parametri, să determine cursul acţiunilor și să 
definească lucrurile. 

Hope nu era la fel de sigură că ordinea înseamnă 
libertate. 

Ei, una, îi plăcea un oarecare grad de dezordine în viață 
și socotea că are un sâmbure de rebeliune în firea sa. Il 
scărpină alene pe Cel fără Nume, care dădu din coadă de 
câteva ori, cu ochii închiși. O auzi pe Sally mișcându-se 
sus, după care dâra de lumină proiectată pe scări de 
veioza din dormitor dispăru. 

Hope își lăsă capul înapoi pe speteaza canapelei și se 
gândi că relaţia lor scârţâia poate mai tare decât își 
închipuia, cu toate că i-ar fi fost greu să găsească motivul 
precis. I se părea că în ultimul an petrecut împreună Sally 


trăise într-o lume a ei, cu mintea în altă parte mai tot 
timpul. Se întrebă dacă era posibil ca dragostea dintre doi 
oameni să moară la fel de brusc precum s-a născut. Expiră 
încet, foindu-se pe canapea și lăsă ca grijile legate de 
partenera sa să fie înlocuite de teama pentru Ashley. 

Ea nu-l cunoștea pe Scott atât de bine; vorbise cu el 
doar de vreo cinci-șase ori în cei aproape cincisprezece 
ani, lucru destul de neobișnuit, trebuia să recunoască. Işi 
formase impresiile în general sub influenţa lui Sally și a lui 
Ashley, dar nu-l credea genul de om care să acţioneze 
pripit, cu atât mai puţin pentru un lucru atât de 
neînsemnat precum o scrisoare de dragoste anonimă. În 
profesia sa, atât în cea de antrenor, cât și de consilier la o 
școală privată, Hope văzuse atât de multe relaţii 
periculoase, încât era îndreptăţită să fie îngrijorată. 

Îl scărpină din nou pe Cel fără Nume, dar acesta nu 
schiță nicio mișcare. 

Era de așteptat, se gândi ea, ca o persoană cu 
preferințele ei sexuale să-i considere pe toți bărbaţii 
nevrednici de încredere. Dar, pe de altă parte, era 
conștientă de rănile pe care le puteau provoca emoţiile 
scăpate de sub control, în mod special în cazul tinerilor. 

Ridicându-și privirea, se uită în tavan, de parcă ar fi vrut 
să pătrundă dincolo de plăcile de rigips, să-și dea seama la 
ce se gândea Sally în timp ce stătea întinsă în pat. Sally 
suferea de insomnie, știa asta. Chiar și după ce reușea să 
adoarmă, se foia și se răsucea în așternut ca și cum ar fi 
avut coșmaruri. 

Hope se întrebă dacă Ashley avea și ea probleme cu 
somnul. Asta era o întrebare la care își dădu seama că ar fi 
bine, probabil, să afle răspunsul. Dar habar n-avea cum 
putea să-l afle. 

Hope nu știa că în momentul acela pe Scott îl frământa 
aceeași întrebare. 


Bostonul are însușirea de a se transforma precum un 
cameleon, fapt care îl face diferit de alte orașe. Într-o 


dimineaţă strălucitoare de vară pare să debordeze de 
energie și de idei. Emană prin toţi porii un aer de 
învățătură și cultură, de durabilitate, de istorie. O 
impetuozitate ce îţi deschide înainte o vastă paletă de 
posibilităţi. Dacă te plimbi însă pe aceleași străzi într-un 
moment când totul e învăluit în ceața venită din port sau 
când în aer plutește un iz de chiciură, sau atunci când 
rămășițele murdare ale ultimei zăpezi inundă străzile, vei 
constata că Bostonul devine un loc rece, neprietenos, de o 
duritate ce te trimite cu gândul la o lume mult mai 
întunecată. 

Am urmărit cu privirea umbra după-amiezii târzii 
furișându-se încet de-a lungul lui Darmouth Street și am 
simţit valul de aer fierbinte revărsându-se dinspre râul 
Charles. Nu vedeam apa din locul unde mă aflam, dar 
știam că e la doar câteva blocuri depărtare. Newbury 
Street cu magazinele sale ultramoderne și galeriile 
elegante se află în apropiere. La fel și Colegiul de Muzică 
Berklee care umple trotuarele din zonă cu muzicieni 
aspiranţi de toate genurile: rockeri, punkiști, cântăreţi de 
folk, pianiști în devenire. Cu părul lung, cu părul ţepos, cu 
părul vopsit în toate culorile. Am văzut și un boschetar 
care mormăia ceva de unul singur pe o alee. Stătea 
rezemat de un zid, legănându-se înainte și-napoi, ascuns în 
umbră. Probabil că auzea mai multe voci în capul său sau 
un vaiet continuu, cine știe. L-am lăsat în urmă. Pe strada 
vecină, un BMW îi claxonă pe câţiva studenţi care treceau 
strada printr-un loc interzis, după care acceleră puternic, 
scrâșnind din roți. 

Am rămas pe gânduri pentru o clipă, zicându-mi în sinea 
mea că ceea ce face ca Bostonul să fie un loc unic este 
abilitatea acestui oraș de a asimila simultan atât de multe 
curente diferite. Având la dispoziție atâtea identități 
diferite din care să aleagă, nu era de mirare că Michael 
O'Connell se aciuase aici. 

Nu-l cunoșteam prea bine încă. Dar începeam să intuiesc 
ce fel de om este. 


Fără îndoială, Ashley se confrunta cu același mister. 


6 
O prefigurare a evenimentelor viitoare 


Rămase în pat până aproape de ora prânzului, incapabilă 
să se miște, până când lumina soarelui invadă încăperea, 
iar străzile orașului se umplură de larma obișnuită, dincolo 
de ferestrele apartamentului ei. Privi o vreme afară, pe 
geam, de parcă ar fi vrut să se convingă că în mijlocul 
acelei forfote și agitaţii neîntrerupte lucrurile n-aveau cum 
să se abată prea mult de la normalitate. li urmări cu 
privirea pe trecătorii care se aflau în raza ei vizuală, 
umblând pe trotuare încoace și-ncolo. Nu recunoscu pe 
nimeni și totuși i se părea că-i cunoaște pe toţi. Cu toţii se 
înscriau în tipare ușor de identificat. Omul de afaceri. 
Studentul. Chelneriţa. Toţi păreau să aibă un scop precis, 
într-o lume pe care ea nu reușea s-o atingă. Fiecare 
mergea într-o direcţie bine determinată, către o destinaţie 
anume. 

Ashley se simţi ca o insulă în mijlocul acelei mări de 
oameni. În clipa aceea își dorea să fi avut o colegă de 
apartament sau o prietenă bună. O persoană căreia să i se 
confeseze, care să șadă pe pat, alături de ea, sorbind dintr- 
o ceașcă de ceai, gata să râdă ori să plângă, ori să-și 
exprime preocuparea faţă de nevoile ei. Cunoștea o 
grămadă de oameni în Boston, dar niciunul nu-i era 
suficient de apropiat, încât să-i poată încredința povara sa, 
în special o povară precum Michael O'Connell. Avea sute 
de prieteni, dar niciunul adevărat. Se întoarse spre biroul 
ei, plin cu lucrări neterminate, cărţi de istoria artei, un 
laptop și câteva CD-uri. Scotoci printre ele până când găsi 
o bucăţică de hârtie pe care erau mâzgălite niște cifre. 

Apoi, trăgând adânc aer în piept, Ashley formă numărul 
lui Michael O'Connell. 

Telefonul sună de două ori înainte ca acesta să 
răspundă. 


— Da? 

— Michael, sunt Ashley. _ 

Făcu o pauză, timp în care domni liniștea. Își dori să-și fi 
pregătit dinainte ce avea să spună, să-și fi ales niște 
cuvinte imperative și afirmaţii categorice. În loc de asta, 
simţi cum o năpădesc emoţiile. 

— Nu vreau să mă mai suni, izbucni ea. 

El rămase tăcut. 

— Azi-dimineaţă când m-ai sunat, dormeam. M-ai speriat 
cumplit. 

Se aștepta să-l audă exprimându-și regretul. O scuză, 
poate, sau o explicaţie. Dar nu auzi nimic din toate astea. 

— Te rog, Michael. 

Tonul ei sună de parcă i-ar fi cerut un serviciu. 

El nu răspunse nimic. 

Ea continuă, poticnindu-se: 

— Uite ce e, a fost o singură noapte. Atât. Ne-am simţit 
bine, am băut câteva pahare și lucrurile au mers puţin mai 
departe decât ar fi trebuit, deși nu regret, nu vreau să 
spun asta. Îmi pare rău dacă mi-ai interpretat greșit 
sentimentele. Nu putem să ne despărțim prieteni? Fiecare 
să-și vadă de drumul lui. 

Îi putea auzi respiraţia la celălalt capăt al firului, dar el 
nu scotea niciun cuvânt. 

— Prin urmare, spuse mai departe, conștientă de faptul 
că vorbele ei sunau din ce în ce mai jalnic, mai disperat, 
nu-mi mai trimite scrisori, mai ales ca aceea de săptămâna 
trecută. Tu mi-ai trimis-o, nu-i așa? Sunt convinsă. Știu că 
ești foarte ocupat și ai o grămadă de treburi pe cap, iar eu 
sunt prinsă cu munca mea și încerc să-mi văd de școală, 
așa că n-am timp pentru o relaţie serioasă în momentul 
ăsta. Știu că mă înţelegi. Am nevoie de libertate. Adică 
amândoi suntem prinși într-o mulțime de lucruri, pur și 
simplu nu e momentul potrivit pentru mine și sunt 
convinsă că nici pentru tine. Înţelegi asta, nu-i așa? 

Întrebarea ei pluti în aer, întâmpinată doar de o tăcere 
mormântală. Ea percepu această tăcere ca pe o dovadă de 


încuviințare din partea lui. 

— Apreciez din toată inima faptul că m-ai ascultat, 
Michael. Și-ţi doresc tot binele din lume, sincer. Și poate 
cândva, în viitor, vom putea să fim prieteni. Dar nu acum, 
bine? Îmi pare rău dacă te dezamăgesc. Dar, dacă într- 
adevăr mă iubeşti așa cum spui, atunci vei înţelege că am 
nevoie să-mi văd de viaţă și nu pot să mă implic în ceva 
serios în momentul de faţă. Nu știi niciodată ce-ţi rezervă 
viitorul, dar în clipa asta pur și simplu nu pot mai mult, 
OK? Mi-ar plăcea să terminăm povestea asta în termeni 
amicali, vrei? 

Îi auzea respiraţia la celălalt capăt al firului. Inspira și 
expira normal, netulburat. 

— Uite ce e, spuse ea, glasul ei căpătând o notă 
exasperată și întru câtva disperată, adevărul e că noi doi 
nici nu ne cunoaștem. S-a întâmplat o singură dată, când 
amândoi eram puţin băuţi, nu-i așa? Cum poţi să spui că 
mă iubeşti? Cum poţi afirma astfel de lucruri? Că ne 
potrivim perfect? Asta e o nebunie. Că nu poţi trăi fără 
mine? N-are nicio noimă. Niciun sens. Tot ce vreau e să mă 
lași în pace, bine? O să găsești pe altcineva, pe cineva cu 
care să te potrivești, știu asta. Dar nu sunt eu persoana 
aceea. Te rog, Michael, lasă-mă în pace! Ai înțeles? 

Michael O'Connell nu rosti niciun cuvânt. Doar râse. 
Râsul său suna înfundat, de parcă venea din altă lume, deși 
cuvintele ei nu avuseseră nimic amuzant, nici măcar ironic. 
Ashley se cutremură, îngrozită. 

Apoi el închise telefonul. 

Preţ de câteva secunde rămase nemișcată, cu ochii 
aţintiţi pe receptorul din mâna sa, întrebându-se dacă 
discuţia de adineauri chiar avusese loc. Pentru o clipă nici 
nu fu sigură că el se aflase măcar la celălalt capăt al 
firului, dar apoi își aminti că rostise totuși un cuvânt, unul 
singur. Era convinsă că fusese vocea lui, chiar dacă nu-l 
cunoștea aproape deloc. Închise cu grijă telefonul și privi 
în jurul ei cu teamă, de parcă se aștepta să se năpustească 
cineva asupra ei. Auzea zgomotele înfundate venite din 


stradă, dar asta nu-i diminuă sentimentul de totală 
singurătate care i se furișase în suflet. 

Ashley se prăbuși pe marginea patului, simțindu-se 
dintr-odată epuizată, cu lacrimile îngrămădindu-i-se la 
colțurile ochilor. Se simţea mică de tot. 

Nu înțelegea prea bine ce se petrece, dar avea 
sentimentul că lucrurile tocmai căpătaseră viteză, 
precipitându-se într-un ritm periculos - încă nu scăpaseră 
de sub control, dar nu mai era mult până acolo. Se șterse 
la ochi și-și spuse că e cazul să-și vină în fire. Încercă să 
adopte o atitudine dură și hotărâtă care să ia locul 
senzaţiei de neputinţă. 

Ashley scutură din cap cu putere. 

— Ar fi trebuit să-ţi pregătești discursul, își spuse ea cu 
voce tare. 

Auzindu-și propria voce, care răsună bizar în spaţiul 
îngust al micului său apartament, îi dădu o senzaţie de 
neliniște. Încercase să pară puternică - cel puţin așa 
sperase, însă glasul îi sunase neputincios, rugător, 
tânguitor, astfel spus opus felului ei de a fi. Se forţă să se 
ridice din pat. „Fir-ar a dracului de treabă”, mormăi ea, 
după care adăugă: „Ce porcărie nenorocită”. Urmă o 
avalanșă întreagă de obscenităţi, împroșcând în jurul ei 
toate cuvintele murdare care-i trecură prin minte într-un 
șuvoi de furie și frustrare. Într-un final, încercă să se 
liniștească. 

— El este doar un ticălos, rosti cu voce tare. Ai mai avut 
de-a face cu ticăloși și înainte. 

Ştia instinctiv că nu avea dreptate. Cu toate acestea se 
simțea puţin mai bine acum, că auzise hotărârea și 
agresivitatea din propria voce. Se uită în jur, găsi un 
prosop și o porni hotărâtă spre baie. În câteva secunde se 
dezbrăcă și intră sub duș. În timp ce stătea sub jetul de 
apă fierbinte, se gândi că discuţia avută cu Michael 
O'Connell o făcea să se simtă murdară, așa că se frecă eu 
săpun până când pielea i se înroși, de parcă ar fi încercat 
să înlăture un miros neplăcut sau o pată dificilă, care 


refuza să se dezlipească de ea în ciuda oricărui efort. 

Când ieși de sub duș șterse aburul de pe oglindă și se 
privi drept în ochi. „Gândește-te la un plan, își spuse. 
Ignoră-l pe ticălos și te va lăsa în pace.” Inspiră adânc și-și 
flexă braţele. Își plimbă privirea peste propriul trup, 
contemplând curba sânilor, abdomenul plat, picioarele 
suple. Era în formă, avea un tonus bun și arăta bine, se 
gândi. Se considera o persoană puternică. 

Ashley merse în dormitor și începu să se îmbrace. 
Simţea nevoia să poarte ceva nou, ceva diferit, ceva ce nu 
mai purtase până atunci. Își băgă laptopul în geantă, apoi 
verifică dacă avea bani în portofel. Planul ei pentru ziua 
respectivă era cam același ca întotdeauna: avea să 
studieze la biblioteca muzeului, printre mormanele de 
lucrări de istoria artei, după care avea să meargă la 
serviciu. Avea de studiat mai multe hârtii și se gândi că 
aranjarea textelor, a gravurilor și a reproducerilor după 
lucrări celebre avea s-o ajute să și-l scoată din minte pe 
Michael O'Connell. 

Încredinţată că nu uitase nimic, își luă cheile și deschise 
ușa apartamentului. 

În clipa următoare, se opri. 

Privi pe hol și se simţi străbătută de un hor rece ca 
gheaţa. Avu impresia că se sufocă. 

Pe peretele din fața ușii sale erau lipiţi doisprezece 
trandafiri. 

Trandafiri veștezi. Ofiliţi și descompuși. 

În timp ce privea cu ochii mari de uimire, o petală roșie 
ca sângele, înnegrită pe margini se desprinse și căzu pe 
podea, de parcă ar fi fost smulsă de forţa privirii lui Ashley, 
nu suflată de o pală de vânt. Tânăra privi neajutorată 
buchetul de flori ofilite. 


Scott ședea la birou, în micul său cabinet de la colegiu, 
învârtind un creion între degete și se întreba cum ar putea 
cineva să-și vâre nasul în viața copilului său, aproape ajuns 
la vârsta maturității, fără să deranjeze. Dacă Ashley ar fi 


fost încă adolescentă sau mai tânără, ar fi putut să adopte 
faţă de ea o atitudine categorică și intimidantă, cerându-i 
să-i mărturisească totul, chiar cu riscul de a stârni lacrimi 
și insulte și toate celelalte manifestări obișnuite într-o 
confruntare dintre un părinte și copilul său. Ashley era 
însă tocmai la graniţa dintre tinereţe și maturitate, așa că 
nu știa exact cum să procedeze. Și cu fiecare secundă care 
trecea fără să facă nimic devenea tot mai îngrijorat. 

Trebuia să fie subtil, dar eficient. 

Rafturile din jurul lui erau pline cu texte istorice, printre 
care și o copie prost înrămată a Declaraţiei de 
Independenţă. Trei fotografii cu Ashley îi împodobeau 
biroul și peretele din faţa acestuia. Cea mai grozavă era o 
poză făcută în timpul unui meci de baschet, pe vremea 
când Ashley făcea parte din echipa liceului. Avea o figură 
concentrată, iar părul blond-arămiu prins în coadă de cal 
plutea parcă în aer, imaginea fiind surprinsă tocmai în 
momentul în care Ashley sărea după minge, câștigând-o 
din mâinile a două adversare. Mai avea o poză, pe care o 
ţinea însă în sertarul de sus al biroului. Era o fotografie de- 
a lui de pe vremea când avea doar douăzeci de ani, cu 
puţin mai tânăr decât era fiica sa în momentul de faţă. 
Stătea așezat pe o ladă cu muniţie, în apropierea unui 
morman de obuze ce sclipeau în soare, în spatele mortierei 
de 125 de milimetri. Cascheta zăcea jos, la picioarele sale, 
iar el fuma o ţigară - o idee destul de proastă, cu atâta 
armament exploziv în jurul său. Avea o privire istovită, 
absentă. Câteodată Scott se gândea că această fotografie 
era probabil singurul lucru care îi rămăsese de pe vremea 
când fusese în război. O înrămase, dar o ţinuse secretă. 
Din câte își amintea, nu i-o arătase nici măcar lui Sally, 
nici chiar înainte să se fi născut Ashley, când se socoteau 
încă îndrăgostiți. Pentru o clipă încercă să-și aducă aminte 
dacă Sally îl întrebase vreodată ceva despre perioada cât 
fusese în război. Se foi în scaun. Gândul la evenimentele 
din trecut îi dădea o stare de agitaţie. li plăcea să 
analizeze trecutul altor oameni, însă nu și pe al lui. 


Scott se legănă înainte și-napoi. 

Incepu să-și deruleze în minte, pentru a câta oară, 
cuvintele din scrisoare. Dintr-odată îi veni o idee. 

Una dintre trăsăturile lui Scott, pozitivă și negativă în 
aceeași măsură, era incapacitatea sa de a arunca vreo 
carte de vizită sau vreo bucăţică de ziar pe care erau 
notate nume și numere de telefon. Era o adevărată 
obsesie. Fu nevoit să scotocească aproape jumătate de oră 
prin sertarele și dosarele din birou, dar în cele din urmă 
găsi ceea ce căuta. Spera că numărul de telefon era încă 
valabil. 

La al treilea ţârâit al telefonului auzi o voce familiară. 

— Alo? 

— Susan Fletcher? 

— Da, cine e? 

— Susan, sunt Scott Freeman, tatăl lui Ashley... mai ţii 
minte, din primii doi ani de facultate... 

Urmă un moment de ezitare la celălalt capăt al firului, 
după care persoana în cauză își aminti. 

— Domnul Freeman, desigur... a trecut ceva vreme de- 
atunci. 

— Ce repede trec anii, nu-i așa? 

— Grozav de repede. Doamne sfinte, ce mai face Ashley? 
N-am mai văzut-o de luni de zile. 

— De fapt, tocmai în legătură cu Ashley te-am sunat. 

— E vreo problemă? 

Scott ezită o clipă. 

— S-ar putea să fie. 


Susan Fletcher era o tânără plină de vioiciune, animată 
permanent de o sumedenie de planuri și idei ce se 
regăseau pe biroul și în computerul ei. Era mică de 
statură, cu părul negru, excesiv de sârguincioasă și cu o 
energie fără limite. Fusese „recrutată” de banca First 
Boston de îndată ce absolvise colegiul și acum lucra în 
cadrul departamentului de planificare financiară. 

Stătea la fereastra micului său birou, privind la 


avioanele care aterizau unul după celălalt pe aeroportul 
Logan. Conversaţia cu Scott Freeman o neliniștise puţin și 
nu știa exact cum să procedeze, deși îi dăduse acestuia 
toate asigurările că avea să se ocupe de situaţie. 

Susan ţinea la Ashley, cu toate că trecuseră aproape doi 
ani de când vorbiseră ultima dată. Fuseseră colege de 
cameră în primul an de colegiu și la început amândouă 
constataseră cu uimire că erau teribil de diferite, pentru ca 
mai apoi să fie și mai uimite văzând că se înţeleg atât de 
bine. Rămaseră colege de cameră și în cel de-al doilea an, 
după care fiecare se mută în afara campusului universitar. 
Asta duse, inevitabil, la răcirea relaţiei dintre ele, deși de 
fiecare dată când reușeau să se întâlnească se simțeau 
foarte bine împreună. În prezent, nu mai aveau prea multe 
în comun; dacă ar fi fost să se mărite și ar fi trebuit să-și 
aleagă o domnișoară de onoare, Ashley nu s-ar fi numărat 
printre candidate. Cu toate acestea, nutrea o afecţiune 
profundă faţă de colega ei de cameră de altădată. Sau, cel 
puţin, așa considera. 

Aruncă o privire spre telefon. 

Din motive pe care nu le putea identifica, se simţea 
oarecum stânjenită de rugămintea tatălui lui Ashley. Spus 
în modul cel mai simplist, acesta îi ceruse să facă pe 
spionul. Pe de altă parte, poate că era vorba pur și simplu 
de o grijă părintească excesivă. Putea să dea un telefon, să 
se asigure că totul era în regulă și apoi să-l sune pe Scott 
Freeman, și toată lumea și-ar fi văzut mai departe de 
treabă. lar beneficiul colateral avea să fie reluarea 
legăturii cu o prietenă veche, ceea ce nu strică niciodată. 

Dacă avea să se lase cu rezultate neplăcute, acestea 
aveau să-i privească pe ei doi, tată și fiică. Așa că, 
învingându-și sâmburele de îndoială din suflet, puse mâna 
pe telefonul de pe birou și, aruncând o ultimă privire afară, 
la primele semne ale înserării, formă numărul lui Ashley. 

Telefonul sună de cinci ori înainte să-i răspundă cineva, 
tocmai în momentul când Susan se gândea că va trebui să-i 
lase un mesaj. 


— Da? 

Vocea prietenei ei era tăioasă, spre mirarea lui Susan. 

— Hei, fată liberă, ce mai faci? Era porecla lui Ashley 
din primul an de colegiu și o rosti pe un ton familiar. 
Singurul curs la care participaseră amândouă era unul 
despre poziția femeii în secolul XX și într-o seară, după ce 
băuseră câteva beri, căzură de acord că om liber“ suna 
sexist și inadecvat, iar femeie liberă suna prea pretentios, 
așa că fată liberă era termenul cel mai potrivit. 


Ashley aștepta în stradă, în fața restaurantului Hammer 
Anvil, cu gulerul jachetei ridicat din cauza vântului tăios, 
având senzaţia că frigul caldarâmului îi pătrunde prin 
tălpile pantofilor. Știa că ajunsese cu câteva minute mai 
devreme la întâlnire. Susan nu întârzia niciodată. Pur și 
simplu nu-i stătea în fire să se lase așteptată. Ashley 
aruncă o privire la ceas, moment în care auzi un claxonat 
strident venind din stradă, chiar din spatele ei. 

Susan Fletcher îi zâmbi ștrengărește prin geamul 
deschis al mașinii. 

— Hei, fată liberă! strigă ea cu un entuziasm neprefăcut. 
Doar nu credeai c-o să te fac să m-aștepţi, nu-i așa? Intră și 
ocupă o masă. Eu o să parchez undeva mai încolo. Ajung în 
maximum două minute. 

Ashley îi făcu cu mâna și rămase privind mașina care se 
îndepărta. O mașină nouă, luxoasă, își zise ea. Și roșie. O 
văzu pe Susan intrând într-o parcare supraetajată situată 
cam la un bloc distanţă. Ashley se îndreptă spre ușa 
restaurantului. 

Susan urcă până la al treilea nivel, unde se aflau mai 
puţine mașini, și-și parcă Audi-ul cel nou într-un loc izolat, 
unde nu existau prea multe șanse ca altcineva să parcheze 
lângă ea și să-i zgârie portiera. Avea această mașină de 
doar două săptămâni; părinţii ei, mândri de fiica lor, 
20 În limba engleză termenul pentru om și bărbat este același (man), de 


unde și refuzul celor două personaje de a recurge la expresia free-man 
(n.tr.) 


plătiseră jumătate din preţ, iar cealaltă jumătate o plătise 
ea, așa că n-avea de gând să lase ca îmbulzeala din centrul 
Bostonului să-i distrugă aspectul strălucitor, impecabil. 

Activă sistemul de alarmă, după care o porni spre 
restaurant. Mergea rapid, preferând să coboare pe scări și 
în câteva minute ajunse la restaurant. Își dădu jos haina și 
se îndreptă spre masa la care o aștepta Ashley cu două 
beri la draft în faţă. 

Cele două tinere se îmbrăţișară. 

— Bună, colega! spuse Susan. A trecut multă vreme. 

— Ti-am comandat o bere, dar acum, că ai ajuns o 
femeie de afaceri de succes și Wall Street-ul îţi este la 
picioare, mă gândesc că un whisky cu gheaţă sau un 
martini sec poate ar fi fost mai nimerit. 

— În seara asta bem bere. Ash, arăţi grozav! 

„Nu e chiar așa”, își zise Susan în sinea sa. Prietena ei 
de altădată era palidă și avea o expresie neliniștită, 
agitată. 

— Serios? se miră Ashley. Sincer, nu cred. 

— Ce te frământă? 

Șovăind, Ashley ridică din umeri și aruncă o privire în 
jur, prin restaurant. Era plin de lumini strălucitoare și de 
oglinzi. La masa învecinată se toasta, la o alta doi 
îndrăgostiţi își șopteau vorbe dulci. Conversaţiile animate 
ale celor de la mese produceau un zumzet vesel. Toată 
atmosfera locului îi dădea sentimentul că ceea ce i se 
întâmplase în dimineaţa aceea se petrecuse într-un univers 
paralel, straniu. În clipa aceea se simţea complet detașată, 
rămânându-i în suflet doar o presimţire calmă, lipsită de 
griji. 

Oftă. 

— Ah, Susie, am cunoscut un ticălos. Asta-i tot. M-a cam 
băgat în sperieţi. Dar ies eu și din asta. 

— Te-a băgat în sperieţi? Ce-a făcut? 

— Păi, n-a făcut nimic concret, mai mult a sugerat. 
Spune că mă iubește, că eu sunt aleasa lui. Nu vrea pe 
nimeni alta. Nu poate trăi fără mine. Dacă nu pot fi a lui, 


nu voi fi a nimănui. Toate tâmpeniile de genul ăsta. N-are 
nicio noimă. A fost doar o aventură de-o noapte, o 
întâmplare regretabilă. Am încercat să-i spun cât mai 
delicat că nu vreau să continuăm. Speram că a înţeles 
mesajul, dar azi, când am ieșit din casă, am dat peste un 
buchet de flori pe care mi le-a lăsat la ușă. 

— Aa, flori, păi ăsta e un gest de-a dreptul galant. 

— Flori uscate. 

Pentru o clipă, aceste cuvinte o lăsară pe Susan fără 
replică. 

— Asta nu-i deloc galant. De unde știi că erau de la el? 

— Nici nu mi-a trecut prin minte că ar putea fi de la 
altcineva. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Ce să fac? O să-l ignor pe ticălos. Va renunţa până la 
urmă. Toţi renunţă, mai devreme sau mai târziu. 

— Bun plan, fată liberă. Se pare că te-ai gândit mult 
până să ajungi la concluzia asta. 

Ashley râse, deși nu era nimic amuzant. 

— O să găsesc eu o soluţie. Mai devreme sau mai târziu. 

Susan făcu o grimasă. 

— Vorbești ca în primul an de colegiu, când te-ai înscris 
la cursul ăla de analiză matematică. Dacă îmi aduc bine 
aminte, așa ai procedat și la examenul de semestru, și la 
cel de sfârșit de an, când ţi-ai dat seama că materia ţi-e 
străină. 

— Mai bine n-aş fi fost așa de pricepută la matematică în 
liceu. Mama a fost cea care m-a îndrumat greșit. Dar și-a 
învăţat lecţia. Din clipa aceea nici măcar nu m-a mai 
întrebat ce cursuri am de gând să urmez. 

Cele două tinere își apropiară capetele și începură să 
râdă. „E atât de reconfortant, se gândi Ashley, să-ţi revezi 
o veche prietenă, care acum face parte dintr-o lume 
diferită de a ta, dar cu toate astea își aduce aminte de 
vechile glume, oricât de mult timp ar fi trecut.” 

— Ah, gata, nu mai vreau să vorbim despre ticălos. Am 
mai cunoscut un tip, care pare foarte de treabă. Sper să 


mă mai sune. 

Susan zâmbi. 

— Ash, primul lucru pe care l-am constatat pe vremea 
când locuiam împreună a fost faptul că băieţii te sunau 
întotdeauna. 

N-o mai întrebă nimic, nici măcar nu află numele lui 
Michael O'Connell. „Dar, într-un fel, își zise în sinea sa, 
aflase destul sau aproape destul. Flori veștejite.” 


În stradă, la ieșirea din restaurant, după ce mâncaseră 
și băuseră pe săturate și râseseră în neștire la vechile lor 
glume, Ashley își îmbrăţișă prietena îndelung. 

— A fost nemaipomenit să te văd, Susie! Ar trebui să ne 
întâlnim mai des. 

— Sună-mă de îndată ce îţi clarifici situaţia cu școala. 
Poate reușim să ne întâlnim regulat, o dată pe săptămână, 
iar tu, cu sensibilitatea ta de artistă, o să mă îmbărbătezi 
când mă plâng de stupizii mei șefi și de planurile lor 
inepte. 

— Mi-ar plăcea mult. 

Ashley se dădu un pas înapoi, încercând să străpungă cu 
privirea întunericul nopţii. Cerul era senin de tot și, 
dincolo de luminile străzii și de acoperișurile clădirilor, își 
imagina stelele ce punctau bolta albastră de deasupra. 

— Mai vreau să-ţi spun un singur lucru, Ash, zise Susan 
în timp ce se scotocea prin buzunare în căutarea cheilor de 
la mașină. Sunt un pic îngrijorată în legătură cu tipul ăsta 
care nu-ţi dă pace. 

— Michael? Michael Ticălosul, spuse Ashley făcând cu 
mâna un gest de nepăsare. Nici măcar ea nu credea ce 
spune. Scap eu de el în câteva zile, Susie. Indivizii de 
genul lui au nevoie de un nu categoric, după care se vaită 
o vreme, până când intră în vreun bar cu amicii lor și 
convin cu toţii că femeile, fără excepţie, sunt niște 
nenorocite, și asta e tot. 

— Sper să ai dreptate. Totuși, ar însemna că nu-ţi sunt 
prietenă dacă nu ţi-aș spune că poţi să mă suni oricând ai 


nevoie. Zi sau noapte. Dacă tipul ăsta nu dispare. 

— Mulţumesc, Susie. Apreciez grija de care dai dovadă. 
Dar n-ai de ce să te neliniștești. 

— Ah, adu-ţi aminte, fată liberă, că îngrijorarea e 
principala mea calitate. 

Râseră amândouă, se îmbrăţișară încă o dată și apoi, cu 
un zâmbet, Ashley se întoarse și-și văzu de drum, pășind 
agale în lumina reclamelor de la intrările în magazine și 
restaurante. Susan Fletcher rămase o vreme privind-o cum 
se îndepărta, după care se răsuci pe călcâie și porni în 
direcția opusă. Nu știuse niciodată prea bine ce era în 
mintea lui Ashley. Prietena ei avea o doză de naivitate 
amestecată cu un rafinament misterios. Nu era de mirare 
că băieţii erau atrași de ea. Cu toate astea, observă Susan, 
ea rămânea detașată și evazivă. Până și felul în care pășea, 
alunecând parcă în umbră, părea oarecum de pe altă lume. 
Susan trase adânc în piept aerul rece al nopţii, simțind pe 
buze gustul gerului. Era puţin jenată de faptul că nu-i 
spusese prietenei sale că Scott fusese cel care îi sugerase 
ideea unei întâlniri și că, de fapt, telefonul din seara aceea 
nu fusese deloc întâmplător. Înaintă puţin, stânjenită la 
gândul că nu fusese pe deplin sinceră cu prietena ei. 
Totodată, o nemulțumea faptul că nu aflase prea mare 
lucru de raportat tatălui acesteia. „Michael Ticălosul, își 
zise în sinea sa. Şi un buchet de flori veștede.” 

Era vorba ori de un incident neînsemnat, ori de ceva 
înfricoșător, iar Susan nu-și putea da seama care variantă 
era adevărată. Şi nu știa pe care din ele să i-o comunice lui 
Scott Freeman. 

Pufni zgomotos, nemulțumită, și porni cu pași repezi 
spre parcarea aflată la o stradă distanţă. Avea în mână 
cheile de la mașină, de al căror breloc agăţase un spray 
pentru autoapărare, ca să-i fie la îndemână în caz de 
nevoie. Susan nu era o femeie fricoasă, dar știa că un pic 
de prudenţă nu strică niciodată. Işi dorea să fi fost 
încălțată cu niște pantofi mai practici. În timp ce pășea, 
auzea sunetul tocurilor ei pe caldarâm, acoperit de 


zgomotele străzii. Şi totuși, în clipa aceea era copleșită de 
un sentiment de singurătate, de parcă ar fi fost singurul 
om de pe stradă, din centru, din tot orașul. Șovăi un pic, 
aruncând o privire de jur împrejurul ei. Nu se vedea nicio 
persoană pe trotuar. Se opri și se uită pe geamurile 
restaurantului din apropiere, dar nu văzu nimic din cauza 
draperiilor coborâte. Trase aer în piept și se întoarse. 

Nimeni. În spatele ei, strada era pustie. 

Susan scutură din cap. Işi zise că faptul că vorbise 
despre ticălosul ăla era motivul pentru care se simţea atât 
de neliniștită. Inspiră adânc, umplându-și plămânii cu 
aerul îngheţat al nopţii. Flori veștede. Ceva din expresia 
asta o tulbura profund, făcând-o să pășească șovăielnic. Se 
opri din nou. Era speriată și înfrigurată. Işi strânse 
pardesiul în jurul trupului și porni mai departe, înaintând 
cu pași repezi prin întuneric. 

Își întoarse capul în stânga și-n dreapta și, deși nu văzu 
pe nimeni, avu senzaţia că era urmărită. Își zise că nu se 
află nimeni pe urmele ei, dar asta n-o liniști nicidecum, așa 
că grăbi pasul și mai tare. 

După câţiva pași, avu senzaţia ciudată, acum și mai 
intensă, că cineva o urmărea. Din nou șovăi, rotindu-și 
privirea de jur împrejur și cercetând ferestrele clădirilor 
din apropiere, în căutarea unor ochi care era convinsă că-i 
urmăreau fiecare pas. Din nou, nu văzu nimic care să-i 
justifice senzaţia de teamă ce o sufoca și îi dădea fiori. 

„Păstrează-ţi mintea limpede”, își spuse. Și din nou grăbi 
pașii, astfel încât acum mergea cu toată viteza pe care i-o 
îngăduiau pantofii ei cu tocuri. Avea senzaţia că dăduse 
greș în seara asta, că-și încălcase propriile reguli de 
securitate și se lăsase speriată, punându-se singură într-o 
poziție vulnerabilă. Atâta doar că nu vedea în jurul ei nicio 
ameninţare, ceea ce o făcu să se grăbească și mai tare. 

Susan se dezechilibră și alunecă, dar reuși să se 
redreseze. Își scăpă însă poșeta. Se aplecă și strânse în 
grabă rujul, stiloul, un carneţel și portofelul, care se 
împrăștiaseră pe trotuar. Le îndesă pe toate înapoi în 


poșeta pe care și-o atârnă din nou pe umăr. 

Intrarea în parcare se afla la doar câţiva pași și aproape 
că o luă la fugă înspre ușile de sticlă. Se năpusti pe 
coridorul îngust, răsuflând greoi. Puțin mai încolo, lipită de 
zidul de zgură, se afla cabina paznicului, care avea grijă să 
colecteze taxa de parcare la ieșirea fiecărei mașini. Susan 
se întrebă dacă ar auzi-o cineva, în cazul în care ar striga 
după ajutor. 

Se îndoia. De fapt, nu era sigură că i-ar sări cineva în 
ajutor chiar dacă ar auzi-o. 

Susan se dojeni singură. „Vino-ţi în fire. Mergi mai 
departe. Nu te mai purta ca un copil.” 

Aruncă o privire fugară înspre casa scărilor. Acolo era 
întuneric și plin de umbre. 

Se întoarse în cealaltă direcţie, apăsă pe butonul liftului 
și aşteptă. Rămase cu ochii aţintiţi la șirul de beculeţe ce 
indicau coborârea ascensorului. Etajul al treilea. Al doilea. 
Etajul întâi. Parter. Cu o ultimă trepidaţie, ușile se 
deschiseră huruind. 

Ea dădu să facă un pas înainte, apoi se opri. 

Un bărbat cu hanorac și căciulă de schi, ferindu-și faţa, 
ca să nu poată fi văzut, se năpusti afară din lift, mai-mai s- 
o doboare. Susan simţi că i se taie respiraţia și se clătină 
pe picioare. 

Își ridică mâna ca pentru a se apăra de o lovitură, dar 
silueta ţâșnise deja pe ușa ce dădea în casa scărilor, 
dispărând în beznă atât de rapid, încât abia apucă să 
observe ceva. Individul purta blugi. Căciula de schi era 
neagră, iar hanoracul, albastru-închis. Asta era tot ce 
apucă să vadă. Nu ar fi putut să spună dacă era înalt sau 
scund, robust sau slăbănog, tânăr sau bătrân, alb sau 
negru. 

— Doamne Dumnezeule, icni ea cu voce tare. Ce naiba a 
fost asta? 

Ascultă cu atenţie câteva secunde, dar nu auzi nimic. Pe 
cât de iute apăruse intrusul, pe atât de repede și 
dispăruse, iar ea se simţi și mai singură ca înainte. 


— Isuse, repetă ea. Își simţea inima bătânduii 
nebunește, iar tâmplele îi pulsau de la adrenalină. Teama 
părea să i se fi strecurat până în străfundul fiinţei, 
înghițind orice rațiune, orice judecată, până și conștiința 
de sine. Susan Fletcher se căzni să-și recapete controlul. 
Își forță propriul trup să se supună voinţei sale. Picioarele. 
Braţele. Mâinile. li ceru inimii să se potolească, la fel și 
tremurului din gâtlej, dar își pierduse încrederea în 
propria voce. 

Ușile ascensorului începură să se închidă și Susan 
întinse mâna brusc, oprindu-le. Intră în lift poticnindu-se și 
apăsă pe butonul cu numărul 3. Simţi o oarecare ușurare 
când ușile se închiseră, izolând-o de exterior. 

Liftul scârţâi și trecu de etajul întâi. Apoi, la etajul doi 
încetini și se opri. Ușile se deschiseră cu o ușoară 
trepidaţie. 

Susan își ridică ochii din pământ și dădu să scoată un 
țipăt, dar de pe buze nu-i ieși niciun sunet. 

Bărbatul care ţâșnise adineauri din lift stătea acum în 
faţa ușilor. Aceiași blugi. Același hanorac. Dar acum 
căciula de schi îi era trasă peste faţă, ca o mască, așa că 
nu i se vedeau decât ochii aţintiţi asupra ei. Ea se dădu un 
pas înapoi, lipindu-și spatele de peretele liftului. Se făcu 
mică de tot, aproape prăbușindu-se sub privirea intensă, 
sfredelitoare a bărbatului. Era ca o undă palpabilă de 
teamă, care o dezechilibra, amenințând s-o doboare, s-o 
sufoce. Vru să facă ceva, orice, ca să se apere, dar se simţi 
dintr-odată neputincioasă. Ca și cum omul cu mască ar fi 
fulgerat-o cu privirea, orbind-o. Scoase câteva sunete 
neinteligibile, vrând să strige după ajutor, dar nu reuși. 

Omul cu mască nu se clinti. 

Nu înaintă spre ea, ci rămase pe loc, cu ochii aţintiţi 
asupra ei. 

Susan se înghesui într-unul din colţurile liftului, cu 
braţul ridicat ca o pavăză, în faţa capului. Avea senzaţia că 
se sufocă. 

El rămase în continuare nemișcat. Doar o privea fix, de 


parcă ar fi vrut să-i memoreze chipul, veșmintele, privirea 
înspăimântată. Apoi șopti: „De-acum te cunosc”. 

În clipa următoare, la fel de neașteptat, ușile 
ascensorului începură încet să se închidă. 


Am sunat-o din nou și de data aceasta n-am mai simţit 
acea tensiune apăsătoare. Vocea ei era ciudat de 
inexpresivă, de parcă știa pe dinafară întrebările pe care 
aveam să i le pun, ca și răspunsurile la întrebări. Parcă 
urmam un scenariu prestabilit. 

— Nu sunt sigur că înţeleg comportamentul lui Michael 
O'Connell. Credeam că încep să-i intuiesc modul de 
gândire, dar apoi... 

— A făcut un gest la care nu te-ai fi așteptat? 

— Da. Florile veștejite, am impresia că transmit un 
mesaj evident, dar... 

— Nu crezi că uneori lucrurile pe care le înțelegem și le 
anticipăm ne sperie mai mult decât cele necunoscute? 

Avea dreptate. Făcu o pauză, după care continuă: 

— Așadar, Michael nu a acţionat întocmai cum ţi-ai fi 
închipuit tu. Nu-ţi dai seama că scopul lui era să-i inducă 
teama? 

— Păi, ba da, dar... 

— Ca ea să se simtă absolut neajutorată, cuprinsă de 
spaimă în momentul respectiv, iar apoi, într-o clipită, să se 
facă nevăzut. 

— Cum aș putea fi sigur că a fost chiar Michael 
O'Connell? am întrebat-o. 

— N-ai cum. Dar dacă bărbatul cu masca de schi din 
parcare ar fi avut de gând s-o violeze sau s-o jefuiască, nu 
crezi că ar fi trecut la fapte? Condiţiile erau perfecte 
pentru a-și duce intenţiile la îndeplinire. În schimb, cineva 
care are alte planuri acţionează în chip neobișnuit și 
imprevizibil. 

Cum răspunsul meu întârzie, ezită un pic, de parcă ar fi 
chibzuit la propriile afirmaţii. 

— Poate ar fi bine să analizezi nu doar ceea ce s-a 


întâmplat efectiv, ci și impactul celor întâmplate... 

— De acord. Dar îndrumă-mă în direcţia corectă. 

— Susan Fletcher era o tânără inteligentă și hotărâtă. 
Era înzestrată cu spirit practic, prudentă, pricepută în 
multe privinţe. Dar era paralizată de spaimă. O teamă atât 
de intensă poate să aibă acest efect. Teroarea e un 
sentiment cumplit, dar și efectele terorii sunt la fel de 
mutilante. Clipele acele petrecute în lift au făcut-o să se 
simtă extrem de vulnerabilă. De neajutorată. In condiţiile 
astea, a fost anihilată posibilitatea oricărui ajutor pe care 
ea i l-ar fi putut da lui Ashley în zilele care au urmat. 

— Cred că înţeleg... 

— O persoană dotată cu calităţile sale, care ar fi putut să 
fie un sprijin preţios pentru Ashley, a fost dată la o parte 
într-o clipită. Simplu. Eficient. Înspăimântător. 

— Da... 

— Dar știi ce s-a întâmplat, de fapt? mă întrebă ea brusc. 
Ştii care era aspectul cel mai sinistru? Mai sinistru decât 
tot ce făcuse Michael O'Connell până în acel moment? 

Am reflectat un pic înainte să răspund: 

— În tot acest timp ela căutat să se perfecţioneze. 

Rămase tăcută. Mi-o imaginam, cu o mână încleștată pe 
receptorul telefonului, iar cu cealaltă încercând să-și 
găsească un punct de sprijin. IÎncheieturile degetelor i se 
albiseră, probabil, din cauza presiunii, a încordării pe care 
încă nu o înțelegeam. Când îmi răspunse, în cele din urmă, 
vocea ei suna aproape ca o șoaptă, de parcă făcea un efort 
incredibil ca să vorbească. 

— Exact. Ai dreptate. A căutat să se perfecţioneze. Dar 
încă nu știi ce s-a întâmplat cu Susan în continuare. 


7 
Lucrurile încep să se limpezească 


Scott nu primi nicio veste din partea lui Susan Fletcher 
timp de patruzeci și opt de ore, iar când aceasta îl sună în 
sfârșit, aproape că-și dorea să n-o fi făcut. 

Își umpluse timpul cu îndeletnicirile obișnuite unui 
profesor,  pregătindu-și lecțiile pentru semestrul de 
primăvară ce bătea la ușă, întocmindu-și programul 
cursurilor, răspunzând la scrisorile diverselor societăţi de 
istorie și grupuri de anchetă. De fapt, nici nu se aștepta la 
un răspuns foarte curând din partea lui Susan Fletcher. 
Era conștient de faptul că o pusese într-o situaţie 
incomodă și pe undeva se aștepta ca Ashley să-l sune 
indignată și să-l apostrofeze pentru că-și băgase nasul în 
viața ei. Adevărul era că nu prea știa ce i-ar putea 
răspunde la această acuzaţie. 

Așa că lăsase orele să treacă încercând să nu se 
frământe prea tare. Nu-l ajuta cu nimic să fie agitat, își 
spuse, când se trezi privind cu insistenţă telefonul negru, 
ce stătea tăcut pe marginea biroului. 

Tresări când acesta sună, într-un târziu. La început, nu 
recunoscu vocea lui Susan Fletcher. 

— Domnul profesor Freeman? 

— Da? 

— Sunt Susan... Susan Fletcher. M-aţi sunat alaltăieri... 
în legătură cu Ashley. 

— Desigur, Susan, îmi cer scuze. Nu mă așteptam să mă 
suni atât de curând. 

Nu era adevărat, bineînţeles. Sperase din toată inima ca 
ea să sune cât mai curând. 

Tânăra ezită, iar Scott auzi cum își drege vocea. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă el, pe un ton care îi 
trăda îngrijorarea. 

— Nu știu. Poate că da. Nu sunt sigură. 


— Dar ce-i cu Ashley? izbucni Scott, regretând 
numaidecât faptul că schimbase subiectul atât de brusc, în 
loc să se preocupe de tulburarea din vocea lui Susan. 

— Ea e-n regulă, spuse Susan încet. Sau cel puţin pare 
să fie în regulă, dar are ceva probleme cu un tip, așa cum 
aţi bănuit. Adică așa cred eu. Nu prea avea chef să 
vorbească despre asta. 

Rostea fiecare cuvânt cu teamă, de parcă îi era frică să 
nu tragă cineva cu urechea la conversaţia lor. 

— Pari tulburată, spuse Scott. 

— Am avut două zile mai dificile. De când am văzut-o pe 
Ashley. De fapt, întâlnirea cu ea a fost ultimul lucru bun 
care mi s-a întâmplat. 

— Dar ce-ai păţit? 

— Nu știu. Nimic. Multe. Nu pot să vă spun exact. 

— Nu înţeleg. Ce vrei să spui? 

— Am avut un accident. 

— Doamne sfinte! spuse Scott. Dar e groaznic. Eşti 
teafără? 

— Da. Speriată doar. Mașina mea e praf și pulbere, în 
schimb. Dar eu n-am păţit nimic grav. Sunt doar puţin 
zdruncinată. Am o contuzie serioasă pe piept de la centura 
de siguranţă și mă dor coastele grozav, dar, în afară de 
asta și de faptul că mă simt complet dezorientată, sunt în 
regulă. 

— Dar ce... 

— Mi-a zburat roata din dreapta, faţă. Mergeam cu vreo 
sută de kilometri la oră... nu, poate mai mult, o sută 
douăzeci, iar roata din față mi s-a desprins pur și simplu. 
Am avut mare noroc totuși, pentru că imediat ce am simţit 
că mașina începe să derapeze și să trepideze, am apăsat 
brusc pe frâne. Deci am apucat deja să încetinesc atunci 
când roata s-a desprins efectiv. După aceea am pierdut 
controlul. 

— O, Doamne... 

— Totul se învârtea cu mine și era o larmă de nedescris. 
Parcă cineva îmi urla în urechi și m-a cuprins o stare de 


alertă teribilă, căci știam că nu pot face nimic. Dar am avut 
mare noroc. M-am oprit în parapeţii aceia pliabili, știți la 
care mă refer, cei galbeni și umpluţi cu nisip, pentru a 
amortiza impactul. 

— S-a desprins roata? 

— Mda. Cel puţin așa mi-a spus polițistul. Au găsit-o cam 
la vreo jumătate de kilometru în spate. 

— N-am mai auzit una ca asta. 

— Mda. Nici polițistul. Mai ales că mașina era aproape 
nouă. 

Scott rămase tăcut câteva clipe. La fel și Susan. 

— Crezi că... reluă el, dar apoi se opri. 

— Nu știu ce să cred. Conduceam liniștită pe autostradă 
și, dintr-odată... 

Din nou se așternu tăcerea. După câteva clipe, Susan 
rosti cu o voce joasă: 

— Conduceam cu viteză din cauză că eram speriată. 

Cuvintele ei îi atraseră atenţia lui Scott. Acesta rămase 
tăcut în timp ce Susan Fletcher îi relată tot ce se petrecuse 
în seara în care se întâlnise cu Ashley. Nu puse nicio 
întrebare, nici măcar când auzi numele de Michael 
Ticălosul, singurul amănunt pe care tânăra și-l amintea cu 
precizie. Memoria ei era înceţoșată și nu o dată Scott 
sesiză o undă de frustrare în glasul ei, când se străduia să- 
și amintească cum se întâmplaseră lucrurile. Presupuse că 
era din cauza șocului suferit. Tânăra încercă să se scuze, 
lucru care nu era necesar, după părerea lui. 

Susan nu știa dacă ceea ce i se întâmplase avea vreo 
legătură cu Ashley. Ştia doar că se întâlnise cu aceasta și, 
de îndată ce-și luaseră rămas-bun, se petrecuseră lucrurile 
acelea îngrozitoare. Se simțea norocoasă că mai era în 
viaţă. 

— Crezi că tipul ăsta cu care s-a încurcat Ashley are 
vreo legătură cu ceea ce ţi s-a întâmplat? o întrebă Scott, 
nevenindu-i să dea crezare unei asemenea ipoteze. 

Se simţea însă cuprins de o nervozitate pe care nu și-o 
putea explica. 


— Nu știu. Nu știu. Probabil că e doar o coincidenţă. Nu 
știu. Dar, spuse Susan, aproape în șoaptă, gata să 
izbucnească în plâns, cred că, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, n-o s-o mai sun pe Ashley o bucată de vreme. 
Până nu mă pun din nou pe picioare. 

Scott închise telefonul gândindu-se că nu putea să facă 
nimic. Sau poate cel mai îngrozitor lucru pe care și-l putea 
imagina. 

„Suntem sortiţi unul altuia.” 

Încercă să înghită, dar buzele îi erau complet uscate. 


Ashley mergea pe stradă cu pași repezi, încercând parcă 
să ţină ritmul gândurilor ce i se învălmășeau în cap. Nu 
percepea clar faptul că cineva o urmărește, dar undeva în 
adâncul ființei sale avea senzaţia ca ceva nu e în ordine. 
Tinea în braţe o pungă cu cumpărături, iar geanta de pe 
umăr îi era plină cu cărţi de artă, așa că se simţea destul 
de ciudat de fiecare dată când se oprea și privea în jurul ei, 
încercând să-și dea seama ce anume o neliniștea. 

Nimic nu părea suspect. 

„Așa e orașul ăsta”, își zise în sinea sa. Acasă la ea, în 
vestul statului Massachusetts, lucrurile erau mult mai 
limpezi și mai liniștite, astfel că era ușor să observi când 
ceva se abătea de la normal. Dar Bostonul, cu energia și 
vuietul său constant, o împiedica să remarce vreo 
schimbare. I se făcu dintr-odată cald, de parcă 
temperatura din jur crescuse brusc, fapt ce o derută, dat 
fiind că în realitate se făcuse mai frig. 

Iscodi cu privirea în toate direcțiile. Mașini. Autobuze. 
Pietoni. O priveliște cât se poate de familiară ei. Își ciuli 
urechile. Același ritm și zumzet constant al vieţii cotidiene. 
Își făcu un inventar al simţurilor și constată că acestea nu 
receptau niciun stimul care să justifice senzaţia de 
neliniște care o împresura. 

Așa că decise să ignore această senzaţie. 

O porni mai departe cu pași repezi, părăsind strada 
principală și luând-o pe o străduţă lăturalnică, pe la 


jumătatea căreia se afla apartamentul său. 

In Boston există o deosebire evidentă între 
apartamentele locuite de studenţi și celelalte apartamente, 
ale oamenilor cu serviciu. Ashley făcea parte încă din 
lumea studenţilor. Strada ei avea un aer destul de 
sărăcăcios, o stare de degradare care în ochii tinerilor îi 
dădea un plus de personalitate, pe când cei care 
depășiseră această etapă o vedeau ca pe un loc tranzitoriu, 
un punct intermediar în viaţă. Copacii plantați în mijlocul 
unui petic de iarbă păreau cam piperniciţi, de parcă nu 
aveau parte îndeajuns de lumina soarelui. Era o străduţă 
dubioasă, la fel ca majoritatea locuitorilor săi. 

Ashley ajunse în faţa apartamentului ei, își sprijini 
sacoșa cu cumpărături pe genunchi și descuie ușa. Se simţi 
brusc epuizată în clipa în care o închise în urma ei, 
încuind-o cu cheia. 

Ashley privi împrejurul său, ușurată să constate că n-o 
mai așteptau alte flori veștede. 

li trebuiră mai puţin de cinci minute să așeze cerealele, 
iaurtul, apa minerală și sosurile pentru salată în micul 
frigider. Găsi o sticlă de bere pe care o deschise și sorbi o 
înghiţitură lungă. Apoi merse în sufragerie, unde constată 
ușurată că nu avea niciun mesaj pe robotul telefonic. Mai 
sorbi o înghiţitură, spunându-și că era o prostie din partea 
ei să gândească așa, pentru că erau multe persoane de la 
care i-ar fi făcut plăcere să primească un mesaj. Cu 
siguranţă că Susan Fletcher avea s-o mai sune după cina 
din seara aceea. Şi apoi mai era Will Goodwin de la care 
spera să primească un telefon pentru o nouă întâlnire. De 
fapt, dacă se gândea mai bine, era o tâmpenie să-i 
îngăduie lui Michael O'Connell s-o izoleze de lume. Își mai 
spuse că fusese suficient de categorică la telefon în ziua 
precedentă, prin urmare poate că povestea se încheiase. 
Cu cât mai mult își derula în minte discuţia avută cu 
acesta, cu atât efectele discuţiei căpătau o putere pe care 
probabil n-o meritau. 

Își scoase pantofii și, așezându-se la birou, își deschise 


computerul și așteptă, fredonând o melodie, ca acesta să 
înceapă să funcţioneze. 

Spre surprinderea ei, o așteptau mai mult de cincizeci 
de mesaje noi. Se uită la adresele expeditorilor și văzu că 
mesajele proveneau de la aproape toţi cei pe care îi avea în 
lista cu adrese. Mută cursorul în dreptul primului mesaj, 
trimis de o colegă de-a ei de la muzeu, pe nume Anne 
Armstrong, și îl deschise. Ashley se aplecă mai în faţă ca să 
citească ce-i scrisese aceasta. Doar că mesajul nu era din 
partea lui Anne Armstrong. 


Bună, Ashley. Mi-ai lipsit mai mult decât poţi să-ţi 
închipui. Dar în curând vom fi împreună pentru 
totdeauna și va fi minunat. După cum vezi, mesajul 
acesta e urmat de altele cincizeci și șase. Nu le șterge. 
Ele conţin informaţii importante, de care vei avea 
nevoie. 

Azi te iubesc mai mult decât te-am iubit ieri. lar 
mâine te voi iubi și mai mult. 

Al tău pe vecie, Michael. 


Ashley dădu să scoată un țipăt, dar din gât nu-i ieși 
niciun sunet. 


La început, proprietarul atelierului de reparaţii auto nu 
păru prea dornic să mă ajute. 

— Stai să văd dacă am înţeles corect, spuse el, 
ștergându-și mâinile murdare, unse de ulei, cu o cârpă la 
fel de mizerabilă. Vrei să-ți spun câte ceva despre Michael 
O'Connell? De ce? 

— Sunt scriitor, i-am răspuns. lar el apare în cartea la 
care lucrez în momentul de faţă. N 

— O'Connell? Apare într-o carte? Întrebarea fu urmată 
de un hohot de râs forțat. Înseamnă că e vorba de vreo 
carte polițistă. 

— Întocmai. Oarecum. Ți-aș fi recunoscător dacă m-ai 
ajuta. 


— Aici luăm cincizeci de dolari pe oră pentru reparaţii la 
mașini. De cât timp crezi că ai avea nevoie? 

— Păi, depinde de cât de multe ai să-mi povestești. 

Individul pufni: 

— Ei bine, asta depinde de ce vrei să afli. Am lucrat cot 
la cot cu O'Connell tot timpul cât a fost angajat aici. Sigur, 
asta a fost în urmă cu câţiva ani și nu l-am mai văzut de 
multă vreme. Ceea ce mă bucură. Ce naiba, doar eu am 
fost cel care i-a făcut rost de o slujbă, așa că aș putea să-ţi 
spun niște lucruri. Dar, la fel de bine, aș putea să repar 
transmisia la Chevroletul ăsta, pricepi ce vreau să zic? 

Preţ de câteva minute, ne-am tot învârtit în jurul cozii, 
până mi-am dat seama că în felul acesta nu ajungeam 
nicăieri. Atunci mi-am vârât mâna în buzunar, mi-am scos 
portofelul și am numărat rapid o sută de dolari, l-am pus 
pe tejgheaua din faţa mea. 

— Doar adevărul, am spus. Şi doar ceea ce ai văzut sau 
ai auzit în mod direct. 

Bărbatul aruncă o privire la bani. 

— Despre netrebnicul ăla, cu plăcere. 

Întinse mâna să înșface bancnotele, dar, asemenea 
eroilor neînfricaţi din filmele de duzină, mi-am pus rapid 
mâna deasupra lor, acoperindu-le. Mecanicul rânji, 
arătând-și dinţii albi, cu strungăreaţă. 

— Mai întâi am o întrebare, spuse bărbatul. Ştii unde se 
află Michael O'Connell acum? 

— Nu. Încă nu. Dar o să aflu, mai devreme sau mai 
târziu. De ce? 

— Nu e genul de om pe care să ţin neapărat să-l 
enervez. O să vină la mine și-o să mă ia și el la întrebări. 
Cum ar fi, de pildă, de ce am stat de vorbă cu tine. Nu cred 
că mi-aș dori să mă ia la întrebări. Nici să-l văd furios. 

— Discuţia noastră o să rămână confidențială. 

— Astea-s niște cuvinte mari și frumoase. Dar de unde să 
știu eu, Domnule Scriitor, că te vei ţine de cuvânt? 

— Cred că va trebui să-ţi asumi riscul ăsta. 

Scutură din cap, dar în același timp aruncă o nouă 


privire înspre bani. 

— Un risc foarte mare. Mai ales dacă e vorba de tipul 
ăsta. N-am de gând să renunţ la liniștea mea pentru niște 
bani nenorociţi. Reflectă un moment, mormăi ceva de 
genul „La naiba”, apoi ridică din umeri. Michael O'Connell. 
A lucrat aici cam un an și după primele două minute mi-am 
jurat să nu-l las să lucreze decât în aceeași tură cu mine. 
N-aveam chef să mă fure ca-n codru. Era cea mai 
inteligentă lichea care a lucrat vreodată în atelierul ăsta, 
fără urmă de îndoială. Era de-o iscusinţă ieșită din comun 
în a fura bani. Perfid și fermecător în același timp, dacă îţi 
poţi închipui una ca asta. Nici nu-ţi dădeai seama când te 
buzunărea. Majoritatea celor pe care îi angajez la pompa 
de benzină sunt fie studenţi care vor să câștige un ban în 
plus, fie indivizi care n-au reușit să treacă testul de 
mecanică la reprezentanţele auto, așa că sfârșesc aici. 
Sunt fie prea tineri ca să se priceapă la furat, fie prea 
tâmpiţi. Pricepi ce vreau să zic? 

Nu i-am răspuns la întrebare, mulţumindu-mă să-i arunc 
o privire lungă. Era cam de-o vârstă cu mine, dar din cauză 
că petrecuse atât timp stând sub mașină, atât pe căldura 
cea mai toridă, cât și pe gerul iernii, era plin de riduri în 
jurul ochilor și pe la colțurile feţei. Fumatul nu-i fusese nici 
el de ajutor în această privinţă. Își vâri o ţigară între buze, 
ignorând tăblița cu NU SE FUMEAZĂ, pe care el însuși o 
agăţase la vedere pe peretele din spate. Avea un stil aparte 
de a-mi vorbi, răsucindu-și ușor capul într-o parte, ceea ce- 
l făcea să pară că vorbește cumva pieziș, furișat. 

— Deci, a început să lucreze aici... 

— Mda. Lucra aici teoretic, dar în realitate nu era așa, 
pricepi? 

— Nu. Nu pricep. 

Proprietarul pompei de benzină își dădu ochii peste cap. 

— Așa era trecut în acte. Dar repararea carburatoarelor 
și inspecţiile periodice nu erau tocmai specialitatea lui. Nu 
în felul ăsta se aștepta el să-și câștige banii. 

— Dar în ce fel? 


— Păi, de exemplu, înlocuind o pompă de benzină fără 
cusur cu una contrafăcută. Apoi o vindea pe cea bună și 
diferenţa de bani o băga în buzunar. Altă metodă prin care 
câștiga vreo douăzeci de dolari bani gheaţă era de la 
clienţii care doreau să se asigure că rablele lor hodorogite 
vor trece testul emisiei de noxe prevăzut de legile din 
Massachusetts. Sau lovea cu ciocanul în sistemul de 
frânare, după care îi spunea proprietarului, de regulă un 
tânăr student de la Colegiul Boston, că are nevoie de un 
set de frâne noi. 

— Adică era un şarlatan, cu alte cuvinte? 

Mecanicul zâmbi. 

— Exact. Dar ăstea erau nimicuri pentru unul ca 
O'Connell. 

— Aha, cu ce se mai ocupa? 

— Seara mergea la niște cursuri de informatică, așa că 
știa toate șiretlicurile pe care le poţi face cu un laptop. 
Tipul era o fântână nesecată de cunoștințe. Fraude cu 
cardurile de credit. Furt de identitate. Facturi duble. 
Escrocherii prin telefon, orice manevră ti-ar trece prin cap, 
pentru el era floare la ureche. Iar în timpul liber scotocea 
toate site-urile de pe internet, ziarele, revistele, orice, 
numai să găsească noi metode de escrocat oamenii. 
Obișnuia să păstreze dosare pline cu tăieturi din ziare, ca 
să fie la curent cu ultimele informaţii. Ştii care era vorba 
lui? 

— Care? 

— „Nu trebuie să ucizi pe cineva ca să-l omori. Desigur, 
dacă ţii neapărat, poţi să o faci. Şi, dacă te pricepi cu 
adevărat la asta, nu te prinde nimeni. În vecii vecilor.” 

Mi-am notat aceste cuvinte. 

Când mă văzu deschizându-mi carneţelul, mecanicul 
zâmbi și, întinzându-și mâna, înșfăcă banii de pe tejghea. 

L-am lăsat să-și bage în buzunar cei o sută de dolari. 

— Ştii care era lucrul cel mai ciudat în toată treaba? 

— Care? 

— Ai crede că un individ de genul ăsta are planuri mari. 


Că vrea cu orice preţ să se îmbogăţească. Dar O'Connell 
nu părea să-și dorească lucrul ăsta. 

— Atunci care era planul lui? 

— El dorea să fie perfect. Să devină genial, desăvârșit. 
Dar voia să rămână anonim, în același timp. 

— Pentru infracțiuni mărunte? 

— Nu, nici vorbă. Ştia că o să devină cineva. Era foarte 
ambițios. Era obsedat de asta, de parcă era un fel de drog 
pentru el. Ştii cum e să fii în preajma cuiva care se 
comportă exact ca un dependent, doar că nu trage pe nas 
cocaină și nu-și injectează heroină? Era tot timpul cu 
mintea aiurea din cauza nenumăratelor planuri care îi 
treceau prin cap. Mereu gata să le pună în aplicare. Era ca 
și cum ar fi văzut la tot pasul oportunităţi de-a face vreo 
mârșăvie. Munca lui aici, indiferent ce făcea, era doar un 
mod de-a-și umple timpul, în drumul spre ţintă. Dar ţinta 
lui nu erau banii ori faima. Altceva îl interesa. 

— Şi cum de v-aţi despărţit? 

— Păi, n-am avut chef să ajungă să se folosească de 
mine în planurile pe care le punea la cale. Dar știam că 
într-o bună zi avea să facă o grozăvie. Ştii cum se spune: 
scopul scuză mijloacele. El bine, vorba asta îl călăuzea pe 
O'Connell în tot ce făcea. Cum ţi-am spus, băiatul avea idei 
măreţe. 

— Dar nu știi... 

— Nu știu ce s-a întâmplat cu el de-atunci încoace. Am 
văzut suficient însă ca să mă tem. 

L-am privit cu atenţie pe mecanic. Cuvântul teamă nu 
părea să facă parte din vocabularul lui în mod obișnuit. 

— Nu pricep, i-am spus. Te temi din cauza lui? 

Proprietarul atelierului trase lung din ţigară, lăsând ca 
rotocoalele de fum să se ridice la tavan, deasupra capului 
său. 

— Ai cunoscut vreo persoană care, indiferent cu ce s-ar 
ocupa, să se gândească mereu la altceva? Nu știu, poate că 
n-are noimă ce spun, dar așa era O'Connell. Iar dacă îi 
atrăgeam atenţia sau dacă îl chemam să mă ajute la ceva, 


se uita la mine de parcă nici nu eram acolo. Și mereu 
aveam senzația că-mi urmărește toate mișcările și le ţine 
minte pentru ca într-o bună zi să le poată folosi împotriva 
mea. 

— Împotriva ta? 

— Într-un fel sau altul. Era genul de om căruia nu îţi 
dorești să-i stai în cale. Dacă te ţii deoparte, e în regulă. 
Dar dacă te pui în calea lui sau de-a curmezișul planurilor 
lui... ei bine, cred că nu ţi-ai dori una ca asta. 

— Era violent? 

— Putea fi și violent, putea fi oricum era nevoie să fie în 
momentul respectiv. Cred că ăsta era lucrul cel mai 
înspăimântător în privinţa lui. 

Bărbatul mai trase un fum din ţigară, adânc, până în 
fundul plămânilor. Nu l-am mai întrebat nimic, dar el 
adăugă: 

— Ştii ce, Domnule Scriitor, o să-ți spun o poveste. 
Cândva, în urmă cu vreo zece ani, eram aici și lucram. Se 
făcuse foarte târziu, în jur de două-trei noaptea, când și-au 
făcut apariția doi puști și, într-o clipă, m-am trezit cu ţeava 
unui pistol de nouă milimetri în faţa ochilor. Unul din cei 
doi tineri mi-a aruncat un potop de înjurături și ameninţări 
și-ți spun sincer că în momentul ăla am fost convins că 
gata, atâta mi-a fost, o să mă ucidă pe loc. Între timp, 
ticălosul celălalt mi-a golit casa de marcat. Nu sunt eu 
prea religios de felul meu, dar îţi mărturisesc că în clipele 
alea am înșirat toate rugăciunile care mi-au venit în minte, 
căci eram sigur că îmi venise sfârșitul. Apoi puștii s-au 
făcut nevăzuţi, la fel de neașteptat cum apăruseră, 
lăsându-mă să zac pe jos, în spatele tejghelei, ud leoarcă 
de spaimă. Pricepi ce vreau să spun? 

Am încuviințat din cap. 

— Cred că n-a fost prea plăcut. 

— Poţi fi sigur. N-a fost deloc plăcut. 

Zâmbi și scutură din cap. 

— Dar ce legătură are asta cu Michael O'Connell? 

Bărbatul dădu încet din cap și expiră puternic. 


— N-are legătură, spuse cu prudenţă. Nicio legătură. Pot 
să-ţi spun doar atât: ori de câte ori vorbeam cu Michael 
O'Connell, iar el nu spunea nimic, doar asculta și se uita la 
mine în felul său ciudat, îmi aduceam aminte de gaura 
aceea neagră de la pistolul derbedeului care m-a jefuit. 
Exact aceeași senzaţie. De fiecare dată când vorbeam cu 
el, mă întrebam dacă nu cumva aveam să-mi găsesc 
sfârșitul în clipa următoare. 


8 
Un început de panică 


Ashley se aplecă mai aproape de ecranul computerului, 
cântărind fiecare cuvânt ce-i pâlpâia în faţa ochilor. 
Rămăsese blocată în aceeași poziţie de mai bine de o oră și 
începea s-o doară spatele. Își simțea mușchii coapselor 
tremurând, ca și când în dimineaţa aceea ar fi alergat mai 
mult ca de obicei. 

Mesajele de pe computer conţineau o învălmășeală 
ameţitoare de declaraţii de dragoste, inimioare și baloane 
colorate, poezii puerile compuse de O'Connell și altele 
mult mai meșteșugite pe care le copiase din Shakespeare 
sau Andrew Marvell”!, sau chiar Rod Mekuen”?. Totul părea 
teribil de infantil și de înfricoșător, deopotrivă. 

Incercă să aștearnă pe hârtie diverse combinaţii de 
cuvinte și expresii desprinse din conţinutul mesajelor, 
pentru a deduce semnificaţia lor. Nu se găsea niciun 
indiciu evident, cum ar fi, de pildă, cuvinte scrise cu 
caractere italice sau îngroșate, care i-ar fi ușurat sarcina. 
După aproape două ore de încercări, lăsă într-un final 
creionul din mână, copleșită de frustrare. Se simţea stupid, 
având senzaţia că îi scăpa un indiciu care i-ar fi sărit în 
ochi oricărui amator de cuvinte încrucișate. Ashley detesta 
jocurile. 

— Despre ce-i vorba? strigă ea înspre ecran. Ce vrei să- 
mi spui? Ce vrei să-mi comunici? 

Își auzi propria voce atingând note stridente, 
nefamiliare. 

Mută cursorul în susul paginii, pornind-o din nou de la 
capăt, de la primul mesaj. Le parcurse încă o dată pe 
toate, unul după altul. 


21 Andrew Marvell (1621-1678) - poet abstract și om politic de origine 
engleză (n.tr.) 

22 Rod McKuen - poet, compozitor și interpret de muzică american 
(n.tr.) 


— Ce poate fi? Ce poate fi? Ce poate fi? ţipa ea la fiecare 
nou mesaj care i se derula prin fața ochilor. 

În clipa următoare, îi pică fisa. 

Ceea ce voia Michael O'Connell să-i transmită nu se 
găsea printre mesajele electronice pe care i le trimisese. 

Era vorba de însuși faptul că reușise să-i trimită toate 
acele mesaje. 

Fiecare dintre ele venea din partea altui expeditor de pe 
lista ei cu adrese. Şi fiecare era, de fapt, de la el. Faptul că 
ele conţineau declaraţii de dragoste de nivelul unui elev de 
gimnaziu nu avea nicio relevanţă. Important era faptul că 
individul reușise să se strecoare în computerul ei. Iar apoi, 
printr-o exprimare meșteșugită, reușise s-o facă să-i 
citească toate mesajele. Acum înţelegea că, în clipa în care 
deschisese primul mesaj, îi crease probabil o ușă de acces. 
Michael O'Connell era asemenea unui virus, iar acum se 
afla lângă ea, atât de aproape, de parcă ar fi fost în aceeași 
încăpere. 

Gâfâind ușor, Ashley se lăsă brusc pe spătarul scaunului, 
mai-mai să-și piardă echilibrul, având senzaţia că întreaga 
cameră se învârte în jurul ei. Își încleștă mâinile pe braţele 
scaunului și încercă să-și revină, inspirând profund de 
câteva ori, ca să-și potolească bătăile nebunești ale inimii. 

Se răsuci încet cu scaunul și își plimbă privirea prin 
micuțul ei apartament. Michael O'Connell petrecuse aici o 
singură noapte, și totul se întâmplase pe fugă. Ea se 
gândise atunci că erau puţin ameţiţi amândoi și îl invitase 
înăuntru, iar acum, când avea mintea limpede, încercă să- 
și aducă aminte ce se petrecuse mai departe. li era ciudă 
pe sine însăși că nu-și putea aminti cu precizie cât de mult 
băuse el. Un pahar? Cinci? Oare se prefăcuse că bea, 
lăsând-o doar pe ea să se ameţească? Răspunsul la această 
întrebare se pierduse undeva în tulburarea ei din acele 
momente. În noaptea aceea dăduse dovadă de un libertinaj 
neobișnuit pentru ea, se lăsase în voia simţurilor într-un 
mod care n-o caracteriza și nu-i stătea nicidecum în fire. 

Se dezbrăcaseră neîndemânatici, după care se trântiseră 


pe pat, îmbrăţișându-se frenetic. Fusese un act sexual 
grăbit, stângaci, lipsit de tandreţe. Totul se terminase în 
doar câteva minute. Dacă o fi conţinut și vreun strop de 
afecţiune, asta nu-și putea aduce aminte. Pentru ea fusese 
o descărcare explozivă, ca un act de răzvrătire comis într- 
un moment în care era extrem de vulnerabilă. Abia își 
revenea după o despărţire urâtă de iubitul ei din primul an 
de colegiu. Relaţia lor durase până la terminarea 
colegiului, în ciuda certurilor frecvente și a sentimentului 
general de nemulțumire. Grijile legate de absolvire, de 
școală și de cariera viitoare erau pentru ea o povară 
permanentă. La asta se adăuga un sentiment de izolare 
față de părinţii și prietenii ei. Toate aspectele vieţii sale 
păreau să ia o întorsătură greșită, discordantă și prost 
sincronizată. Şi, în tot acel haos, făcuse greșeala de a 
petrece o noapte cu Michael O'Connell. Era un bărbat 
chipeș, seducător, diferit de toţi studenţii pe care îi 
cunoscuse în timpul colegiului. Din nefericire, ea nu 
remarcase la momentul respectiv felul ciudat în care o 
privea când stăteau la masă, de parcă ar fi încercat să-și 
întipărească în minte toate trăsăturile ei, iar asta nu într- 
un mod romantic, cum ar face un îndrăgostit. 

Scutură din cap. 

După încheierea actului sexual, se  rostogoliseră 
amândoi pe spate și rămăseseră întinși în pat. Ea își luase 
perna în braţe și, încă ameţită, având în gură un gust 
acrișor, adormise numaidecât. Oare ce făcuse el după 
aceea? se întrebă. Mai ţinea minte doar că își aprinsese o 
țigară. Dimineaţa, ea se trezise fără să-l invite la o nouă 
partidă de amor și născocise repede o scuză cum că 
trebuia să fugă la o întâlnire. Nu-i oferise micul dejun, nici 
măcar un sărut, ci dispăruse pur și simplu la duș, unde se 
spălase cu apă fierbinte, frecându-și aprig fiecare părticică 
a trupului, de parcă ar fi vrut să înlăture un miros ciudat. 
Își dorea ca el să plece cât mai repede. Însă Michael 
O'Connell avea alte planuri. 

Ashley încercă să-și aducă aminte scurta conversaţie pe 


care o avuseseră în dimineața aceea. Fusese o discuţie 
artificială, încordată, având în vedere că ea încerca să se 
arate distantă, rece și preocupată, până când, în cele din 
urmă, el o privise într-o tăcere stânjenitoare, apoi zâmbise, 
clătinase din cap și plecase fără să mai adauge ceva. 

„lar acum vorbește întruna despre dragoste, își zise ea. 
De unde și până unde dragoste?” 

Și-l imagină ieșind pe ușa apartamentului, cu o expresie 
de gheaţă pe chip. 

Această imagine o făcu să se foiască pe scaun neliniștită. 

Ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse, fie și numai în 
treacăt, ar fi plecat sau furioși, sau optimiști, sau cel puţin 
împăunându-se pentru aventura de-o noapte care le 
îmbogăţea palmaresul. Dar O'Connell era diferit de ceilalţi. 
El nu făcuse decât s-o înspăimânte cu tăcerea lui, după 
care plecase pur și simplu. Da, plecase, își zise ea, însă 
avea de gând să se întoarcă. 

Derulă mai departe în minte desfășurarea acelei seri. Ea 
dormise. Apoi făcuse duș. Timp ar fi avut suficient. Oare își 
lăsase computerul pornit? Ce informaţii avea acolo, la 
vedere? Conturile bancare? Numere? Parole? Ce ar fi 
putut să fure în tot acel răstimp? 

Ce altceva mai putuse să ia? 

Era o întrebare legitimă, dar nu dorea să se gândească 
la un răspuns. 

Pentru o clipă, simţi din nou că întreaga cameră se 
învârte în jurul ei, după care se ridică de pe scaun și se 
repezi la baie, unde se lăsă să cadă în genunchi, se aplecă 
deasupra vasului de toaletă și vomită violent. 


După ce se spălă, Ashley se înfășură într-o pătură și se 
așeză pe marginea patului, gândindu-se ce să facă în 
continuare. Se simţea ca un naufragiat aflat de zile în șir în 
largul mării. 

Cu cât se gândea mai mult la cele întâmplate, cu atât se 
înfuria mai tare. 

Din punctul ei de vedere, Michael O'Connell nu putea 


avea nicio pretenţie de la ea. N-avea dreptul s-o 
hărțuiască. Declaraţiile sale de dragoste erau mai mult 
decât stupide. 

În general, Ashley era o persoană înţelegătoare, căreia îi 
displăceau conflictele și căuta cu orice preţ să evite o 
ceartă. Dar nenorocita asta de aventură de-o noapte nu-i 
veni în minte un alt cuvânt mai potrivit - mersese prea 
departe. 

Își aruncă pătura jos de pe umeri și se ridică în picioare. 

— Fir-ar a naibii de treabă, spuse ea. Povestea trebuie 
să se încheie. Chiar azi. Destul cu tâmpeniile! 

Se îndreptă spre birou și luă telefonul mobil. Fără să se 
gândească la ce avea să-i spună, Ashley formă numărul lui 
O'Connell. 

Acesta răspunse aproape imediat. 

— Bună, iubito, spuse pe un ton aproape vesel, cu o 
familiaritate care o umplu de furie. 

— Nu sunt iubita ta. 

El nu răspunse. 

— Uite ce e, Michael. Povestea asta trebuie să înceteze. 

Din nou, nu primi niciun răspuns. 

— Ai înţeles? 

Aceeași tăcere. 

După o secundă, nici nu mai era sigură dacă el se afla la 
telefon. 

— Michael? 

— Sunt aici, spuse el cu răceală. 

— S-a terminat. 

— Nu te cred. 

— Totul s-a sfârșit între noi. 

Urmă o scurtă ezitare din partea lui, după care spuse: 

— Nu prea cred. 

Ashley era pe punctul de a continua, dar își dădu seama 
că el închisese. 

— Ticălos nenorocit ce ești! înjură ea și formă din nou 
numărul lui. 

— Vrei să încerci încă o dată? o întâmpină el. 


Ea trase adânc aer în piept. 

— Bine, spuse Ashley pe un ton rece, dacă nu vrei s-o 
facem pe cale amiabilă, va trebui să recurg la varianta 
neplăcută. 

Îl auzi râzând, fără să-i dea vreun răspuns. 

— OK, hai să ne întâlnim la prânz. 

— Unde? întrebă el pe un ton tăios. 

Ashley se gândi o clipă, încercând să aleagă locul cel 
mai potrivit. Trebuia să fie un loc familiar ei, un loc public, 
undeva unde ea era cunoscută, iar el, nu, un loc unde să 
fie înconjurată de aliaţi, la o adică. Asta i-ar da îndrăzneala 
necesară să scape de el, odată pentru totdeauna, își zise în 
sinea ei. 

— La restaurantul din incinta muzeului de artă, spuse, 
într-un târziu. După-amiază. Bine? 

Parcă îl vedea rânjind la capătul celălalt al firului. Asta o 
făcu să se cutremure, de parcă ar fi pătruns un val de aer 
rece printr-o crăpătură a geamului. „Probabil că i-o fi 
convenit propunerea mea”, se gândi Ashley, constatând că 
el închisese deja. 


— Așadar, am spus eu, presupun că, într-un fel, totul stă 
în conştientizarea problemei. Toți aveau nevoie să 
realizeze ce se petrece. 

— Da, replică ea. Ușor de spus, greu de făcut. 

— Chiar așa să fie? 

— Da. Ştii prea bine că tuturor ne place să credem că 
suntem în stare să ne dăm seama atunci când ne paște un 
pericol. Oricine poate să evite o primejdie care își anunţă 
apariţia cu surle și trâmbiţe. Însă e mult mai greu s-o faci 
atunci când nu știi exact cu ce ai de-a face. _ 

Reflectă un moment, timp în care eu am rămas tăcut. Își 
duse la buze paharul de ceai cu gheaţă. 

— Ashley știa de-acum. 

Din nou, scutură din cap. 

— Nu. E adevărat, era speriată. Dar, pe cât era de 
speriată, pe atât era de furioasă, ceea ce o împiedica să-și 


dea seama de situaţia disperată în care se afla. Și, de fapt, 
ce știa ea despre Michael O'Connell? Nu prea multe. Nici 
pe departe la fel de multe câte știa el despre ea. Paradoxal 
însă, deși aflat la distanţă, Scott înţelegea mai bine 
adevărata natură a amenințării care-i pândea, pentru că el 
acţionase în mod instinctiv, mai ales la început. 

— Dar Sally? Și partenera ei, Hope? 

— Ele erau încă în afara problemei. Dar nu pentru mult 
timp. 

— lar O'Connell? 

Ea ezită. 

— Nu vedeau asta. Nu încă, cel puţin. 

— Ce să vadă? 

— Faptul că acesta începea să savureze de-a binelea 
situaţia. 


9 
Două întâlniri diferite 


Când văzu că nu poate da nicicum de Ashley la telefon, 
Scott se simţi cuprins de neliniște, dar își dădu seama 
numaidecât că lucrul acesta nu însemna neapărat că se 
întâmplase ceva rău. Era în jurul amiezii, iar Ashley ieșise 
în oraș, fără îndoială. Din câte știa el, se mai întâmplase și 
altădată ca fiica lui să-și lase telefonul acasă, la încărcat. 

Așa că, după ce îi lăsă câteva mesaje de genul „Mă 
întrebam ce mai faci”, rămase pe gânduri, făcându-și griji, 
deși își spunea în mod repetat că nu are de ce să fie 
îngrijorat. După câteva momente, simțind că i se 
accelerează pulsul, se ridică de pe scaun și începu să se 
plimbe dintr-un colţ în celălalt al micului său cabinet. Apoi 
se așeză din nou și își făcu de lucru la birou, răspunzând la 
mesajele studenţilor și tipărind la imprimantă câteva 
eseuri. Căuta să-și umple timpul, deși nu era sigur că avea 
prea mult timp la dispoziţie. 

Nu peste multă vreme le lăsă pe toate baltă și începu să 
se legene înainte și-napoi pe scaun, visând cu ochii 
deschiși la vremurile de odinioară, când Ashley era încă 
mică. Revăzu momentele grele din trecut. Odată, când ea 
avea puţin mai mult de un an, se îmbolnăvise grav de 
bronșită, făcuse febră și nu se mai oprea din tușit. Elo 
ținuse în braţe toată noaptea, încercând să-i aline 
suferința, șoptindu-i cuvinte blânde, ca să-i calmeze tusea 
care o îneca și ascultând-o cum respira tot mai anevoios. 
La ora opt dimineaţa, îl sunase pe medicul pediatru, iar 
acesta îi spusese să vină de urgenţă la cabinet. Medicul se 
aplecase deasupra lui Ashley să-i asculte plămânii, după 
care se întorsese spre el și spre Sally, întrebându-i sever 
de ce nu o duseseră mai repede la spital. „Ce, spusese el, 
aţi crezut că dacă o ţineţi în braţe toată noaptea se va face 
bine?” 


Scott nu-i dăduse niciun răspuns, dar, da, crezuse că 
avea să se facă bine. 

Desigur, antibioticele erau o soluție mai bună. 

Când Ashley începuse să-și împartă timpul între cei doi 
părinţi, Scott obișnuia să se învârtă agitat prin dormitor, 
așteptând-o să se întoarcă acasă. li era imposibil să nu-și 
imagineze cele mai catastrofale scenarii: accidente de 
mașină, agresiuni fizice, alcool, sex - toate lucrurile 
neplăcute inerente vârstei. Știa că Sally doarme dusă în 
patul ei la orele acelea târzii, când Ashley, adolescentă 
fiind, trecea prin faza de rebeliune și se răzvrătea 
împotriva tuturor. Sally nu se descurcase niciodată prea 
bine în condiţii de stres și oboseală. Ca și cum ar fi socotit 
că, dacă se culcă și ignoră tensiunile existente, acestea 
trec de la sine. El, unul, nu putea să procedeze așa. Mereu 
se simţise singur, chiar și înainte de a fi divorțaţi. 

Luă un creion și începu să-l răsucească între degete 
până când îl rupse în două. 

Trase adânc aer în piept. „Ce, aţi crezut că dacă o ţineţi 
în braţe toată noaptea se va face bine?” 

Scott își spuse că nu rezolvă nimic îngrijorându-se. 
Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul, chiar dacă nu era 
decizia cea mai înțeleaptă. 


Ashley ajunse la serviciu cu zece minute mai devreme 
decât în mod obișnuit. Pășea grăbită, mânată de furie, 
astfel încât calmul ei obișnuit era acum înlocuit de o stare 
de încordare și agitaţie, a cărei pricină era Michael 
O'Connell. Preţ de câteva secunde, contemplă coloanele 
uriașe în stil doric, ce străjuiau intrarea în muzeu, după 
care se întoarse și cercetă strada dintr-un capăt în celălalt. 
Avu un sentiment de satisfacţie. Locul unde lucra era plin 
de elemente și culori ce făceau parte din lumea ei, nu 
dintr-a lui. Se simţea confortabil printre operele de artă; le 
înţelegea pe fiecare în parte, percepea energia ce se 
ascundea în spatele fiecăreia. Picturile expuse erau 
imense, la fel ca muzeul, acoperind pereţii cu frumuseţea 


lor expresivă. Mulţi vizitatori se simțeau intimidaţi în faţa 
lor, căci dimensiunile lor impresionante îi făceau să pară 
mărunți, nesemnificativi. 

Simţi o adiere de satisfacţie în adâncul inimii. Era locul 
perfect pentru a se descătușa din lanţurile declaraţiilor 
demente ale lui Michael O'Connell. Aici era lumea ei. El nu 
avea nimic de-a face cu această lume. Muzeul avea să-l 
facă să pară mic și neînsemnat. Era încredinţată că 
întâlnirea lor avea să fie una scurtă și relativ nedureroasă 
pentru amândoi. 

Își imagină scena de la un capăt la celălalt. Avea să fie 
fermă și intransigentă. Politicoasă, dar categorică. 

Fără văicăreli penibile. Fără rugăminţi și insistenţe 
plângăreţe. 

Avea să fie directă, la obiect. Punct. Sfârșitul poveștii. 

N-avea să discute cu el despre dragoste. Nici despre 
șansa de-a fi împreună vreodată. Niciun cuvinţel despre 
aventura lor de-o noapte. Sau despre mesajele de pe 
computer. Sau despre florile veștede. Nimic care ar fi 
putut să lungească discuţia. Niciun comentariu care ar fi 
putut aduce a reproș. O despărțire simplă și curată. Doar: 
„Mulţumesc. Îmi pare rău”. Gata. Adio pentru totdeauna. 

Îndrăzni chiar să spere că, după această întâlnire, avea 
s-o sune Will Goodwin. O surprindea faptul că n-o sunase 
încă. Ashley nu era obișnuită să nu fie sunată de băieţi, așa 
că era puţin nesigură de ceea ce simţea acum. Reflectă un 
pic la asta, uitând pentru o clipă de Michael O'Connell în 
timp ce se îndrepta spre mica încăpere unde lucra ea, 
salutând persoanele cunoscute și savurând izul de 
normalitate al zilei. 

La ora amiezii o porni spre restaurant. Se așeză la o 
masă micuță și comandă un pahar de apă minerală, la un 
preţ exorbitant. Nu-și luă nimic de mâncare. Își alesese 
locul în așa fel încât să-l poată zări pe Michael O'Connell 
de îndată ce acesta avea să-și facă apariţia pe treptele de 
la intrarea în muzeu. Aruncă o privire la ceas. Era ora unu 
fix, așa că se lăsă pe spătarul scaunului, convinsă că 


O'Connell avea să fie punctual. 

Își simţi mâinile tremurându-i ușor, iar la subsuoară cum 
i se preling câteva picături de transpiraţie. Işi repetă în 
minte: „Fără pupături pe obraz. Fără dat mâna cu el. Fără 
niciun fel de contact fizic. Doar îi faci semn spre scaunul 
liber și te porţi cu indiferență. Nu te lași distrasă de 
nimic”. 

Scoase din portofel o bancnotă de 5 dolari - care avea să 
acopere cu vârf și îndesat preţul paharului cu apă - și și-o 
vâri în buzunar, să-i fie la îndemână. Dacă trebuia să se 
ridice și să plece brusc, voia să se poată mișca rapid. Se 
felicită în gând pentru precauţie. 

Oare mai avea ceva de făcut? se întrebă în sinea sa. Nu 
voia să facă nicio greșeală. Se simţea surescitată, dar 
cumva secătuită în interior după ce recapitulă în gând tot 
planul. 

Aruncă o privire pe geam, așteptându-se să-l zărească 
din clipă-n clipă. Văzu câteva cupluri, apoi o familie de 
părinţi tineri târând după ei un puști plictisit de vreo șase 
ani. Mai erau doi bărbaţi în vârstă, cu înfățișare 
excentrică, ce urcau treptele agale, oprindu-se din când în 
când să-și tragă sufletul. Privirea îi alunecă de-a lungul 
trotuarului, în josul străzii. Nici urmă de Michael 
O'Connell. 

La ora unu și zece minute, începu să se foiască pe scaun. 

La unu și un sfert, chelnerul veni la masa ei și o întrebă 
politicos, dar ferm, ce dorea să comande. 

La unu și jumătate, era convinsă că n-avea să apară. Mai 
așteptă, totuși. 

La două, puse bancnota de 5 dolari pe masă și ieși din 
restaurant. 

Aruncă o ultimă privire împrejur, dar Michael O'Connell 
nu era nicăieri. Simţind în suflet un vid imens, se îndreptă 
spre locul ei de muncă. Ajunsă la birou, puse mâna pe 
telefon, gândindu-se să-l sune și să-l întrebe unde este. 

Degetele sale ezitară. 

Pentru o clipă, îi trecu prin cap că poate individul bătuse 


în retragere. Pricepuse că n-avea nicio șansă să fie cu ea și 
nu avusese chef să primească vestea personal. „Poate că, 
își zise ea, am scăpat deja de el.” In cazul acesta n-avea 
rost să-l mai sune, ba dimpotrivă. 

Nu spera să fie atât de norocoasă, dar era și asta o 
ipoteză. Era posibil să se trezească dintr-odată liberă. Ce 
gând încântător. 

Nesigură de ce avea să se întâmple, se întoarse la 
munca ei, căutând să-și cufunde gândurile în treburile 
monotone pe care le avea de făcut. 


Ashley rămase la lucru până târziu, deși nu avea foarte 
multă treabă. 

Afară ploua mărunt când plecă în sfârșit de la muzeu. O 
ploaie rece, mohorâtă, ce cădea pe caldarâm cu un răpăit 
deprimant, solitar. 

Ashley își trase pe cap o căciuliță tricotată și, 
înfășurându-și strâns jacheta în jurul trupului, ieși din mica 
încăpere ce-i servea drept birou. Cobori cu băgare de 
seamă treptele alunecoase de la intrarea în muzeu și o 
porni spre casă. Observă pe caldarâm reflexia roșie a unei 
lumini de neon ce strălucea la intrarea unui magazin de pe 
celălalt trotuar. Dispărea cu regularitate, înghițită de 
farurile orbitoare ale mașinilor ce treceau pe stradă. N-ar 
fi putut spune ce anume îi atrăgea atenţia în direcţia 
aceea, dar silueta pe care o zări avea ceva fantomatic. 

Stând pe marginea trotuarului, jumătate în lumină, 
jumătate ascuns în întuneric, Michael O'Connell o aștepta. 

Ea se opri brusc. 

Privirile lor se întâlniră. 

El avea pe cap o căciulă din acelea strâmte, ca un 
ciorap, de culoare neagră, și un hanorac kaki în stil 
milităresc. Avea o înfățișare obscură, ascunsă, dar, în 
același timp, chipul său emana o strălucire intensă, 
inexplicabilă. 

Se simţi brusc năpădită de un val de căldură și fu 
nevoită să inspire adânc, de parcă rămăsese fără aer. El nu 


schiță nicio mișcare. Nu dădu nici cel mai mic semn că ar 
fi recunoscut-o, cu excepţia privirii fixe, aţintite asupra ei. 

Pe stradă, în faţa ei, o mașină viră brusc pentru a evita 
un taximetru, proiectând un con de lumină în calea ei. 
Mașinile din apropiere începură deodată să claxoneze 
strident și se auzi un scrâșnet de cauciucuri pe asfaltul ud. 
Lucrul acesta îi distrase atenţia preţ de o secundă și, când 
se întoarse, O'Connell dispăruse. 

Ea se dădu un pas înapoi. 

Privi în dreapta și-n stânga, dar O'Connell se făcuse 
nevăzut. Pentru o clipă, Ashley se îndoi de ceea ce văzuse. 
Păruse mai mult o halucinație. 

Păși nesigură, dar nu era nesiguranța omului care a 
chefuit prea mult, nici a văduvei îndurerate care își jelește 
soţul. Era un mers șovăitor, plin de îndoială. Se răsuci pe 
călcâie, sperând să-l surprindă pe O'Connell, dar, din nou, 
nu zări nici urmă de acesta. Avea senzaţia tulburătoare că 
se afla pe urmele ei, iar când se întoarse, o făcu atât de 
brusc, încât aproape că se ciocni de un bărbat, un om de 
afaceri după înfățișare, care mergea grăbit pe stradă. 
Ferindu-se din calea lui, mai-mai că dădu peste un cuplu 
de tineri, care apucară să strige: „Hei! Atenţie!” reușind s- 
o evite în ultima clipă. 

Ashley se întoarse și o luă în urma lor, croindu-și drum 
printre  băltoace, cât de rapid putea. Continuă să 
iscodească în toate părţile, dar în zadar. Voia să se 
întoarcă și să se uite în urma ei, dar era prea speriată să 
mai privească. Grăbi pasul, aproape alergând. 

În câteva secunde, ajunse la staţia de metrou și trecu de 
dispozitivul de validare a cartelelor, simțindu-se oarecum 
ușurată să se afle în mijlocul șuvoiului de oameni și al 
luminilor orbitoare de pe peron. 

Își întinse gâtul, încercând să-l zărească pe O'Connell 
prin mulțimea de oameni ce așteptau metroul. Din nou, 
acesta nu era de găsit. Se întoarse și se uită cu atenţie la 
cei care intrau pe lângă barele rotative sau coborau pe 
scări, dar el nu se zărea nicăieri. Cu toate astea, nu era 


sigură că nu se afla pe undeva prin preajmă. Nu avea cum 
să verifice toate grupurile de oameni, cu atât mai mult cu 
cât stâlpii de afișaj și coloanele de susţinere îi obturau 
vederea. Se aplecă în față, dornică să vină metroul. În 
momentul acela, își dorea mai mult ca orice să plece de- 
acolo. Își spuse că n-avea ce să i se întâmple într-o staţie 
aglomerată de metrou și, tocmai când se gândea că e în 
siguranţă, simţi cum cineva o îmbrâncește din spate. Preţ 
de o clipă, o clipă ameţitoare, crezu că își va pierde 
echilibrul și va cădea între șine. Reuși să se redreseze, cu 
răsuflarea tăiată de spaimă. 

Ashley scutură din cap cu putere, gâfâind. Încercă să-și 
recapete controlul, încordându-și mușchii asemenea unui 
atlet care anticipează șocul impactului, de parcă Michael 
O'Connell s-ar fi aflat chiar în spatele ei, gata s-o împingă. 
Se aștepta să-i audă respiraţia lângă urechea sa, dar era 
prea înspăimântată ca să se întoarcă și să privească. 
Apropierea metroului fu anunţată printr-un scrâșnet de 
frâne strident. Răsuflă ușurată când trenul se opri și ușile 
se deschiseră cu un șuierat. 

Se lăsă târâtă înăuntru de valul de navetiști și se așeză 
pe un scaun liber, trezindu-se numaidecât înghesuită între 
o bătrână și un student. Acesta din urmă se trânti alături 
de ea duhnind a fum de ţigară. În faţa ei, câţiva pasageri 
se ţineau de barele metalice de deasupra capului. 

Ashley iscodi cu privirea în toate părţile, cercetând 
chipurile celor din jur. 

Cu un nou șuierat, ușile se închiseră. Metroul se porni, 
cu o hurducătură puternică. 

Fără să știe prea bine de ce, se răsuci pe scaun și 
aruncă o ultimă privire înspre peron, în timp ce metroul 
prindea tot mai mult viteză. Ceea ce văzu aproape că o 
sufocă și abia se abţinu să nu scoată un țipăt: O'Connell 
stătea exact în locul unde se aflase ea cu câteva clipe în 
urmă. Nu schiţa nicio mișcare. Stătea drept ca o statuie, 
neclintit. Privea ţintă la ea în timp ce metroul se îndepărta 
cu viteză. leșiră din staţie, iar O'Connell dispăru din raza 


ei vizuală. 

Simţi legănarea ritmică a metroului ce prindea o viteză 
tot mai mare, ducând-o departe de bărbatul care o 
urmărea. Dar, oricât de rapid s-ar fi îndepărtat, Ashley 
înţelese că distanţa dintre ei era relativă și absolut inutilă, 
la urma urmelor. 


Campusul Universităţii din Massachusetts - Boston este 
situat în Dorchester, în vecinătatea portului fluvial. 
Clădirile sale au o înfățișare greoaie și rece, asemenea 
unor fortificaţii medievale, iar în zilele fierbinţi de vară 
timpurie, zidurile maronii din cărămidă și aleile cenușii de 
beton par să absoarbă căldura toridă. Universitatea pare 
copia nereușită a unei școli obișnuite. Printre studenţi se 
numără indivizi de toate vârstele care doresc să-și dezvolte 
nivelul de educaţie, așadar, instituţia are calităţile unui 
infanterist: nu e atrăgătoare, dar e extrem de utilă atunci 
când ai mai mare nevoie de ea. 

M-am rătăcit prin acel „tărâm al cimentului” și am fost 
nevoit să întreb în stânga și-n dreapta până să dau de 
scările ce coborau în coridorul vechi de la intrarea în 
cantină. După o clipă de șovăială l-am zărit pe profesorul 
Corcoran făcându-mi semn cu mâna dintr-un colţ mai 
liniștit al încăperii. 

Am făcut cunoștință, după care ne-am dat mâna și am 
schimbat două-trei vorbe de convenienţă despre vremea 
nefiresc de caldă pentru această perioadă a anului. 

— Așadar, spuse profesorul, așezându-se la masă și 
luând o înghiţitură de apă minerală, cum anume vă pot 
ajuta? 

— Michael O'Connell, i-am răspuns eu. A fost la două 
dintre cursurile dumneavoastră de informatică, în urmă cu 
câţiva ani. Speram să vă aduceţi aminte de el. 

Corcoran încuviinţă din cap. 

— Da, îmi aduc aminte. Adică, în mod normal, nu mi-aș 
aminti, prin urmare, însuși faptul că îmi amintesc spune 
multe. 


— Cum așa? 

— Păi, în ultimii ani, zeci, ba nu, sute de studenţi au luat 
parte la cursurile respective. O mulţime de teste, 
numeroase examene, o mulţime de feţe. După o vreme 
ajung să semene mai toţi între ei: îmbrăcaţi în blugi și 
șepci cu cozorocul întors la spate, lucrând în două locuri 
ca să-și poată plăti studiile. Știţi genul ăsta de studenți... 

— Totuși, O'Connell... 

— Ei bine, să spunem că nu mă surprinde faptul că un 
om face investigaţii în legătură cu persoana lui. 

Profesorul era un bărbat mărunţel, cu părul rar, blond- 
nisipiu și ochelari cu lentile bifocale. În buzunarul de la 
cămașă avea un șir întreg de creioane și stilouri, iar lângă 
el se odihnea o geantă jerpelită, de pânză maronie, plină 
până la refuz. 

— De ce nu vă surprinde? l-am întrebat. 

— Adevărul e că mereu m-am așteptat să apară vreun 
polițist care să pună întrebări despre O'Connell. Sau 
cineva de la FBI sau de la procuratură. Ştiţi cine se înscrie 
la cursurile mele? Studenţii care cred sincer că lucrurile 
pe care le învaţă aici vor contribui la îmbunătăţirea 
considerabilă a perspectivelor lor pe plan financiar. 
Problema e că, pe măsură ce învaţă tot mai multe lucruri, 
sunt tot mai tentaţi să folosească aceste informaţii într-o 
manieră greșită. 

— Într-o manieră greșită? 

— Asta ca să mă exprim delicat, spuse el. Eu le ţin un 
întreg discurs pe tema încălcării legii, dar cu toate astea... 

— O'Connell? 

— La majoritatea tinerilor care aleg s-o ia, ca să zic așa, 
pe o pantă întunecată, spuse el chicotind ușor, ei bine, te 
cam aștepți să facă asta. Prostovani trecuţi de prima 
tinereţe sau indivizi care au suferit numai eșecuri la viața 
lor. De cele mai multe ori, nu fac decât să intre în tot felul 
de încurcături - fură informaţii, descarcă jocuri video fără 
să plătească licenţă, piratează muzică sau filme înainte să 
apară pe DVD, în fine, genul ăsta de lucruri. Însă 


O'Connell era diferit. 

— În ce sens era diferit? 

— Ei bine, el era infinit mai periculos și mai înfricoșător. 

— Cum așa? 

— El înţelegea că adevăratul rol al computerului e de a fi 
un instrument. De ce fel de instrumente are nevoie un 
infractor? De-un cuţit? De-un pistol? De o mașină cu care 
să fugă de la locul faptei? Asta depinde de tipul de 
infracţiune pe care are de gând s-o comită, nu-i așa? Un 
computer poate fi la fel de eficient ca un pistol de nouă 
milimetri dacă se întâmplă să încapă pe mâini nepotrivite, 
iar mâinile lui, credeţi-mă, erau nepotrivite. 

— Dar cum v-aţi dat seama de lucrul acesta? 

— Mi-am dat seama încă din prima clipă. Tipul nu avea 
privirea aceea disperată, uluită parcă de tot ce se întâmplă 
în jur, pe care o au mulţi dintre studenţi. El avea o 
atitudine, cum să-i spun, lejeră, oarecum detașată. Avea o 
înfățișare atrăgătoare. Un fizic plăcut. Dar îţi dădea 
senzaţia că e un tip periculos. Căruia nu-i pasă nici cât 
negru sub unghie de altceva decât de planurile sale 
ascunse. lar dacă îl cercetai cu atenţie, avea o privire de-a 
dreptul tulburătoare. Ochii lui parcă îţi dădeau de înţeles 
că nu e bine să îi stai în cale. Îmi amintesc că odată a 
întârziat vreo două zile cu predarea unei lucrări, așa că am 
procedat așa cum fac de fiecare dată și cum le spun 
studenţilor încă din prima zi de curs: pentru fiecare zi de 
întârziere le scad un punct din nota acordată. O'Connell a 
venit la mine și mi-a spus că n-am procedat corect. 
Desigur, vă daţi seama că nu era prima oară când un 
student se arăta nemulțumit de nota primită. Dar cu el 
discuţia a decurs altfel decât în mod obișnuit. Nu știu 
exact cum a întors-o, dar m-am trezit la un moment dat că 
eu eram cel care încerca să se justifice în faţa lui, nu 
invers. Și, pe măsură ce continuam cu explicaţiile, privirea 
lui devenea tot mai amenințătoare. Are o privire care 
parcă te arde, atât de intensă e. N-ai vrea să fii ţinta unei 
astfel de priviri. Nu m-a ameninţat, nici măcar nu a 


insinuat ceva de genul ăsta, nu a rostit și nu a făcut nimic 
fățiș. Dar prin tot ce a spus mi-a dat senzaţia că exact asta 
face. Că mă avertizează. 

— V-a creat impresia asta. 

— N-am dormit toată noaptea. Soţia mea mă întreba 
întruna ce s-a întâmplat, iar eu trebuia să-i răspund că 
totul e în regulă, deși știam că nu e adevărat. Aveam 
sentimentul că fusesem la un pas de ceva teribil de 
înfricoșător. 

— El n-a făcut nimic concret? 

— Păi, într-o zi mi-a dat de înţeles așa, în treacăt, că 
aflase unde locuiesc. 

— Şi? 

— Și-atâta tot. În momentul acela, am pus punct. 

— Cum adică? 

— Mi-am încălcat toate principiile. A fost un eșec moral 
total din partea mea. L-am chemat la mine la sfârșitul orei, 
i-am spus că am greșit și că el avea perfectă dreptate și i- 
am dat nota maximă pentru lucrarea respectivă. La fel și 
pentru finalul de semestru. 

Am rămas tăcut. 

— Așadar, mă întrebă profesorul Corcoran începând să- 
și strângă lucrurile, pe cine a omorât? 


10 
Un început nu prea reușit 


Hope era la bucătărie, gătind ceva după o reţetă pe care 
n-o mai încercase până atunci, și aștepta ca Sally să 
sosească acasă. Gustă sosul care îi fripse limba și înjură în 
sinea sa. Nu avea un gust prea bun, așa că se temea că 
cina avea să fie un eșec. Pentru o clipă, se simţi 
neputincioasă, sentiment care avea un substrat mult mai 
profund decât simplul fapt că nu-i reușise reţeta. Ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Nu putea să-și explice care erau motivele neînțelegerilor 
dintre ele din ultima vreme. 

La o analiză superficială, nu exista aparent niciun motiv 
pentru momentele de tăcere și de răceală ce interveneau 
frecvent în discuţiile lor. Nu aveau probleme cu serviciul, 
nici Sally la ea la birou, nici Hope la școală. Stăteau bine 
din punct de vedere financiar, încât și-ar fi permis să 
meargă în vacanțe exotice ori să-și cumpere o mașină 
nouă, ba chiar să-și renoveze bucătăria. Însă, ori de câte 
ori venea vorba să facă ceva de genul acesta, cumva se 
ajungea la concluzia că ar fi mai bine s-o lase pe altădată. 
Mereu se iveau motive ca să nu facă un lucru sau altul. 
Hope se gândi că aproape de fiecare dată motivele acestea 
erau invocate de Sally, care părea să se opună oricărei 
inițiative. Iar lucrul acesta o îngrijora. 

I se părea că trecuse multă vreme de când nu mai 
făcuseră ceva împreună. 

Chiar și relaţia lor intimă, altădată plină de tandrete și 
de dăruire reciprocă, lâncezea în ultima vreme. 
Superficialitatea pe care o manifestau în dormitor o 
neliniștea. lar momentele de apropiere fizică deveniseră 
mult mai rare. 

Într-un fel, atitudinea apatică a lui Sally sugera 
posibilitatea ca aceasta să-și fi găsit o altă sursă de 


afecţiune. Ideea ca ea să aibă o aventură era complet 
ridicolă și totuși posibilă. Hope scrâșni din dinţi și-și spuse 
că gândurile acestea negative pot să ducă la un dezastru și 
astfel de suspiciuni nu fac decât s-o îngrijoreze și mai tare. 
Detesta sentimentul acesta de îndoială, de nesiguranţă. 
Nu-i stătea în fire să-și facă asemenea griji, iar să se lase 
în voia acestui sentiment nedorit era, fără îndoială, o 
greșeală. 

Aruncă o privire la ceasul de pe perete și brusc fu 
cuprinsă de dorința de a opri focul la cuptor, de a-și lua 
pantofii sport și de-a ieși să alerge, să alerge cât mai 
repede. Afară încă nu se întunecase de tot și, deși era 
extenuată după o zi de școală și un antrenament de fotbal, 
totuși ideea de a alerga câţiva kilometri i se părea 
atrăgătoare. Pe vremea când era jucătoare, putea conta 
întotdeauna pe faptul că aproape de încheierea meciului ea 
avea mai multă energie decât adversarele sale. Nu fusese 
niciodată convinsă că această însușire era rezultatul 
faptului că se antrena mai mult decât celelalte, cum 
credeau antrenorii. După părerea ei, era vorba mai mult de 
o capacitate emoţională înnăscută, de o ambiţie care o 
impulsiona astfel încât la final, când toate celelalte 
jucătoare erau epuizate, ea avea energie să lupte în 
continuare. Dispunea probabil de resurse speciale care îi 
dădeau puterea să alerge chiar și atunci când celelalte 
ajunseseră la capătul puterilor, ajutând-o să încheie meciul 
în forţă. 

Opri focul la cuptor și se duse repede în dormitor, 
urcând câte două trepte deodată. Îi trebuiră doar câteva 
secunde să se dezbrace, să-și pună o pereche de pantaloni 
scurţi și un tricou roșu uzat, cu inscripţia Manchester 
United și să se încalțe cu pantofii sport. Voia să iasă din 
casă înainte să sosească Sally, ca să nu fie nevoită să dea 
explicaţii pentru faptul că simţea nevoia să alerge la o oră 
la care, de obicei, pregătea cina. 

Cel fără Nume o aștepta jos, la capătul scărilor, dând din 
coadă cu un entuziasm  șovăielnic.  Recunoscuse 


echipamentul sport al lui Hope și știa că în ultima vreme 
asta nu-l mai includea decât rareori. Altădată ar fi fost deja 
lângă ea, învârtindu-se în jurul ei exaltat, dar acum era 
dispus s-o însoțească cel mult până la ușă, după care avea 
să se tolănească într-un colț, așteptând-o să se întoarcă. Își 
zise în sinea ei că la atâta păreau să se rezume mai nou 
responsabilitățile sale de căţel. 

Hope se opri puţin ca să-l mângâie pe cap, când începu 
să sune telefonul. 

În clipa aceea nu-și dorea decât să fugă de toate grijile 
care o frământau, fie și doar pentru câtva timp. Presupuse 
că Sally era cea care suna, ca să o anunţe probabil că avea 
să întârzie. Nu se mai întâmpla să sune ca să anunţe că 
vine mai devreme. Hope n-avea niciun chef să afle lucrul 
acesta, așa că primul ei impuls fu acela de a ignora ţârâitul 
telefonului. 

Acesta sună din nou. 

O porni către ieșire, deschise ușa, apoi se opri, se 
întoarse și, din câteva salturi, fu în bucătărie, unde înșfacă 
receptorul. 

— Alo, spuse ea scurt. 

N-avea chef de conversaţie. 

— Hope? 

În clipa când auzi vocea lui Ashley, Hope pricepu că era 
vorba de ceva grav. 

— Salut, Bandito, spuse ea, folosind porecla pe care 
numai ele două o știau. S-a întâmplat ceva? 

Vorbea cu o vioiciune care sfida atât dispoziţia ei 
sufletească din momentul acela, cât și golul pe care îl simţi 
dintr-odată în stomac. 

— Oh, Hope, spuse Ashley, iar Hope simţi că era pe 
punctul de a izbucni în plâns. Cred că am o problemă. 


Sally era în mașină și asculta postul de radio local, un 
post ce difuza muzică rock. La un moment dat, începu 


melodia lui Warren Zevon, Poor, Poor Pitiful Me” și, dintr- 
un motiv pe care nu și-l putu explica, simţi nevoia de a 
trage pe dreapta. Stătu acolo nemișcată și ascultă tot 
cântecul, bătând cu degetele pe volan în ritmul melodiei. 

În timp ce muzica răsuna puternic în micuța ei mașină, 
își întinse mâinile în faţă. 

Venele albastre i se reliefau pe dosul palmelor asemenea 
autostrăzilor de pe harta pe care o avea în torpedou. 
Degetele îi erau înţepenite, trădând un început de artrită. 
Și le frecă viguros, vrând parcă să le redea supleţea de 
altădată. Sally se gândi că pe vremuri, în tinereţe, fusese o 
femeie atrăgătoare: avea un ten frumos, ochi frumoși, corp 
frumos. Însă principalul motiv de mândrie erau mâinile 
sale, care păreau făcute anume pentru muzică. 

În copilărie, cântase la violoncel și la un moment dat îi 
trecuse prin minte să se înscrie la școala Juilliard sau la 
Berklee?*, dar până la urmă optase pentru o perspectivă 
mai largă, mai generală, decizie care îi adusese pe parcurs 
un soţ, o fiică, apoi o relaţie cu o femeie, un divorţ, o 
diplomă de avocată și, în cele din urmă, profesia și viaţa ei 
din prezent. 

Renunţase la violoncel. Nu mai reușea să cânte la fel de 
curat și de iscusit ca odinioară, așa că preferase să nu-și 
mai audă propriile greșeli. Sally nu suporta să fie 
mediocră. 

Stând în mașină și ascultând melodia care se apropia de 
sfârșit, Sally își surprinse propriul chip în oglinda 
retrovizoare, pe care o aranjă astfel încât să se poată 
contempla în voie. Se apropia de vârsta de cincizeci de ani, 
un punct de răscruce pentru mulţi oameni. Pentru ea era 
un lucru terifiant. Ura schimbările pe care le observa la ea 
însăși, de la bufeuri până la înţepeneala din încheieturi. 
Ura ridurile ce începuseră să îi apară pe la colţurile 


25 Bietul de mine, ce jalnic sunt (în lb. engleză, în orig.) (n.tr.) 
24 Juilliard și Berklee - renumite școli de muzică din NewYork, 
respectiv Boston, Massachusetts (n.tr.). 


ochilor. Ura pielea ce îi atârna sub bărbie și pe fese. Fără 
să-i spună lui Hope, se înscrisese în clubul de sănătate 
local, unde dădea fuga de câte ori avea puţin timp liber. 

Începuse să fie atentă la reclamele ce pledau în favoarea 
chirurgiei estetice și chiar îi trecuse prin minte să apeleze 
în secret la serviciile unui salon de înfrumusețare dintre 
cele mai extravagante, sub pretextul unei călătorii în 
interes de serviciu. Nu putea să-și explice de ce simţea 
nevoia să-i ascundă partenerei sale de viață toate astea, 
dar știa că asta spune multe despre relaţia lor. 

Sally trase adânc aer în piept și închise radioul. 

Pentru o clipă, se gândi că toată tinereţea îi fusese 
furată. Simţi un gust amar la gândul că viaţa sa era atât de 
previzibilă, de parcă ar fi fost stabilită dinainte și bătută în 
cuie pentru totdeauna. Până și relaţia ei din prezent, care 
în alte părţi ar fi stârnit multe bârfe și comentarii și ar fi 
fost considerată exotică și primejdioasă, aici, în zona de 
vest a Massachusettsului, era socotită un lucru banal, la fel 
de obișnuit ca schimbarea anotimpurilor. Nu se putea 
considera nici măcar o proscrisă din punctul de vedere al 
orientării sale sexuale, care să o facă deosebită de restul 
lumii. 

Sally apucă strâns volanul și scoase un strigăt scurt, 
furios. Nu era chiar un țipăt, ci mai mult un răcnet, parcă 
de durere. Apoi aruncă rapid o privire de jur împrejur, ca 
să se asigure că n-o auzise vreun trecător. 

Respirând anevoios, porni motorul mașinii. 

„Ce urmează acum? se întrebă ea reintrând în trafic, 
conștientă de faptul că din nou avea să întârzie la cină. 
Vreo boală? Probabil cancer la sân sau osteoporoză, sau 
anemie.” Dar orice ar fi fost, n-avea cum să fie mai grav 
decât frustrarea și mânia necontrolată pe care le resimțea 
în adâncul inimii și pe care nu și le putea înăbuși. 


— Deci cele două femei aveau probleme? 
— Da, cred că putem spune că aveau probleme. Dar asta 
e nimic comparativ cu ceea ce avea să urmeze din clipa în 


care Michael O'Connell avea să intre în viaţa lor. Simpla sa 
prezenţă va schimba radical cursul lucrurilor. 

— Înţeleg, am spus eu. 

— Chiar înţelegi? N-aș spune, după vocea ta. 

Ne aflam într-un mic restaurant, la o masă situată 
aproape de intrare, de unde ea putea privi afară pe geam, 
la strada principală ce traversa orășelul nostru universitar. 
Zâmbi pentru o clipă și se întoarse cu faţa spre mine. 

— Noi, cei care facem parte din confortabila clasă de 
mijloc, considerăm că multe lucruri ni se cuvin pur și 
simplu, nu-i așa? întrebă ea. Apoi continuă, fără să aștepte 
răspunsul meu: Uneori, necazul vine când ne așteptăm mai 
puţin la el și, în plus, când suntem cel mai puţin pregătiţi 
să-i facem faţă. 

Tonul ei tăios nu se potrivea deloc cu aerul pașnic, 
molatic al după-amiezii. 

— Bine, am oftat eu, deci viaţa lui Scott nu era tocmai 
perfectă, deși, la prima vedere, era totuși rezonabilă. Avea 
o slujbă bună, se bucura de un oarecare prestigiu, iar 
salariul îi era mai mult decât mulțumitor; toate astea 
compensau, într-o oarecare măsură, faptul că era singur la 
vârsta sa. Cât despre Sally și Hope, ele treceau printr-o 
perioadă dificilă, dar cu toate astea nu erau lipsite de 
resurse. Ba chiar dispuneau de resurse considerabile. Iar 
Ashley, în pofida faptului că era o tânără cultivată și 
atrăgătoare, se confrunta cu o serie de schimbări majore 
în viaţa ei. Așa e viaţa în general, nu? Cum de... 

Ea mă întrerupse, ridicând mâna ca un poliţist de la 
circulaţie, în timp ce cu cealaltă își luă paharul de ceai cu 
gheaţă. Sorbi o înghiţitură înainte de a-mi răspunde. 

— Trebuie să ai în vedere imaginea de ansamblu. Altfel 
povestea e lipsită de sens. 

Din nou, am rămas tăcut. 

— Moartea, spuse în cele din urmă, e doar un pas. Dar 
trebuie să ţii cont de faptul că toate momentele 
premergătoare acestui pas, ca și minutele de după sunt 
teribil de complicate. 


11 
Prima reacţie 


Sally fu surprinsă să găsească ușa de la intrare larg 
deschisă. 

Cel fără Nume zăcea întins pe jos la intrare, nici chiar 
adormit, nici chiar treaz, ci câte un pic din amândouă. Își 
ridică puţin capul și dădu din coadă la vederea lui Sally, 
care se aplecă și-l scărpina scurt după urechi. Cam la atât 
se reducea legătura ei cu cățelul. Inclina să creadă că, 
dacă Jack Spintecătorul ar fi apărut la ușă cu un biscuit 
într-o mână și cu un cuţit însângerat în cealaltă, Cel fără 
Nume ar fi ales biscuitul fără să stea pe gânduri. 

Lăsându-și servieta în micul antreu, apucă să audă 
ultimele cuvinte din conversaţia telefonică. 

— Da... da. OK, am înţeles. O să te sunăm mai târziu în 
seara asta. Nu-ţi fă griji, totul va fi bine... da. Vorbim mai 
încolo. 

Sally o auzi pe Hope așezând receptorul în furcă, după 
care aceasta expiră prelung și rosti „Doamne 
Dumnezeule”. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sally. 

Hope se răsuci înspre ea. 

— Nu te-am auzit intrând. 

— Ai lăsat ușa deschisă. Sally observă că era îmbrăcată 
în haine sport și adăugă: Unde aveai de gând să pleci? Sau 
acum te-ai întors? 

Hope ignoră întrebările lui Sally și tonul pe care 
fuseseră rostite și spuse: 

— Era Ashley și era foarte supărată. Se pare că s-a 
încurcat într-adevăr cu un ticălos și începe să-i fie teamă 
de el. 

Sally ezită o clipă înainte de-a o întreba: 

— Ce înseamnă mai exact că s-a încurcat? 

— Va trebui s-o întrebi pe ea. Dar, din câte am înţeles, a 


avut o aventură de-o noapte cu tipul ăsta, iar acum n-o mai 
lasă în pace. 

— Asta e individul care a scris scrisoarea găsită de 
Scott? A 

— Se pare că da. li face tot felul de declaraţii de genul 
„Suntem sortiţi unul altuia”, care nu au niciun suport real. 
Tipul pare un pic dereglat la mansardă, dar, repet, va 
trebui să vorbeşti cu Ashley. Toată povestea o să ţi se pară 
mult mai reală, poate, dacă o auzi direct de la ea. 

— Ei bine, după părerea mea Ashley face prea mare caz 
de treaba asta, dar... 

Hope interveni: 

— Mie nu mi-a dat impresia asta. Da, e adevărat că 
uneori poate să fie de-a dreptul melodramatică, dar de 
data asta părea cu adevărat tulburată. Cred că ar fi bine s- 
o suni chiar acum. Ești mama ei, probabil i-ar fi de ajutor 
să te audă. Încearcă s-o liniștești. 

— Individul a lovit-o? A ameninţat-o în vreun fel? 

— Nu chiar. Și da, și nu. E greu de spus exact. 

— Cum adică nu chiar? întrebă Sally pe un ton dur. 

Hope scutură din cap. 

— Vreau să spun că „O să te ucid” e o ameninţare în 
adevăratul sens al cuvântului. Dar și „Vom fi împreună 
pentru totdeauna” poate să însemne același lucru. E greu 
de tras o concluzie când nu auzi aceste cuvinte cu urechile 
tale. 

Hope era oarecum surprinsă. Sally era enervant de 
calmă și părea total neafectată de cele aflate. Asta o mira. 

— Sun-o pe Ashley, repetă ea. 

— Probabil că ai dreptate. 

Sally se îndreptă spre telefon. 


Scott încercase să dea de Ashley la telefonul de acasă, 
dar linia era ocupată și, pentru a treia oară în seara aceea, 
îi răspunse robotul. IÎncercase deja s-o sune pe telefonul 
mobil, dar și aici îi intra tot mesageria vocală. Era nervos 
de-a binelea. „Care mai e rostul tuturor acestor mijloace 


moderne de comunicare, se întrebă el, dacă nu te pot servi 
în astfel de situaţii? În secolul al optsprezecelea, când 
cineva primea o scrisoare venită de la mare depărtare era 
un lucru foarte însemnat. Dar în ziua de azi, deși distanţele 
nu mai înseamnă nimic, oamenii s-au îndepărtat grozav 
unii de alţii”, își spuse. 

Telefonul sună în momentul acela, întrerupându-i 
frustrarea tot mai aprigă. Ridică receptorul numaidecât. 

— Ashley? întrebă el rapid. 

— Nu, Scott, sunt eu, Sally. 

— Sally. S-a întâmplat ceva? 

Ea ezită o secundă, suficient ca Scott să simtă că i se 
strânge stomacul și că în jurul lui se face întuneric. 

— Când am vorbit ultima oară, spuse Sally, cu o 
stăpânire de sine tipică profesiei sale, ţi-ai exprimat 
îngrijorarea în legătură cu o anumită scrisoare pe care ai 
găsit-o. S-ar părea că îngrijorarea ta era justificată. 

Scott rămase tăcut, dar îi venea să urle auzindu-i tonul 
profesional, imperturbabil. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Unde e Ashley? 

— Ashley e în regulă. Dar s-ar putea să aibă într-adevăr 
o problemă. 


Michael O'Connell se opri la un mic magazin de 
papetărie pe drumul spre casă. Rezerva sa de creioane 
pentru desen era pe sfârșite, așa că își strecură un set 
întreg în buzunarul hanoracului. Luă de pe raft un bloc de 
desen de mărime medie și merse cu el la casierie. O tânără 
plictisită cu fața plină de piercinguri și cu părul vopsit în 
negru și roșu ședea în spatele tejghelei, lângă casa de 
marcat, citind un roman cu vampiri de Anne Rice. Era 
îmbrăcată cu un tricou negru pe care scria FREE THE 


WEST MEMPHIS THREE%, cu caractere mari, gotice. 
Pentru o clipă, O'Connell se înfurie pe sine însuși. Ar fi 
trebuit să-și umple buzunarele cu mai multe obiecte, căci 
fata nu era deloc atentă la cei care intrau și ieșeau din 
magazin. Își promise să se întoarcă peste câteva zile, în 
timp ce scoase din buzunar două bancnote uzate de un 
dolar, pentru blocul de desen. 

Ştia că vânzătoarei nu i-ar trece prin cap să verifice 
buzunarele cuiva care plătise pentru marfa cumpărată. 

„Distragerea atenţiei”, își zise în sinea lui. Își aduse 
aminte de vremea când juca fotbal, în liceu. Tacticile de 
joc preferate de el erau întotdeauna cele bazate pe 
șiretenie, pe derutarea adversarului. Cele în care jucătorii 
celeilalte echipe erau făcuţi să creadă un lucru, când în 
realitate se întâmpla cu totul altceva. Pasele înșelătoare. 
Dublul revers. Tertipurile de genul acesta simbolizau 
însuși modul lui de viaţă și nu pierdea nicio ocazie de a le 
pune în practică. A-i face pe oameni să te subestimeze. A-i 
face să creadă un lucru, când, în realitate, situaţia e cu 
totul alta. 

Jocul era miza cea mare, o miză care, după părerea lui, 
făcea să merite orice efort. 

Vânzătoarea îi dădu restul de la cele două bancnote, iar 
el o întrebă ce înseamnă „The West Memphis Three”. 

Fata îl privi de parcă simplul fapt de a purta un dialog i- 
ar fi pricinuit o suferinţă fizică. Spuse, oftând: 

— E vorba de trei tineri care au fost condamnaţi pentru 
crimă, din cauză că ar fi ucis, chipurile, un puști, dar nu ei 
au făcut-o. Au fost condamnaţi pentru înfățișarea lor, din 
cauza fanaticilor religioși obsedaţi de Biblie, care nu 
puteau suporta felul cum se îmbrăcau și care băteau 


25 The West Memphis Three - caz celebru de omucidere din anul 1994, 
în care trei adolescenţi au fost judecaţi și condamnați, pentru uciderea 
a trei băieţi, în 1993, în orașul West Memphis, Arkansas. În cadrul 
procesului, acuzarea a susţinut că uciderea copiilor a făcut parte dintr- 
un ritual satanic. „Free the West Memphis Three“ are semnificaţia 
unei petiţii pentru eliberarea celor trei presupuși ucigași. (n.tr.). 


câmpii cu tot soiul de prostii legate de Dumnezeu și 
Satana. Acum sunt condamnaţi la moarte, și asta nu-i 
corect. Cei de la HBO au realizat un documentar despre ei. 

— Dar cum i-au prins? 

— A fost o minciună. Simplul fapt că ești altfel decât 
ceilalţi nu înseamnă că ești vinovat. 

Michael O'Connell încuviinţă din cap. 

— Ai dreptate. Doar că polițiștilor le e mai ușor să te 
găsească. Dacă ești altfel decât restul lumii, orice faci sare 
în ochi. Dar, dacă nu ieși în evidenţă cu nimic, poţi face 
orice-ţi trece prin cap. Absolut orice. _ 

Ileși din magazin în întunericul nopţii. În timp ce mergea 
pe stradă, reflectă la informaţiile pe care tocmai le aflase. 
„Există o anumită zonă, la periferia societăţii, își zise el, 
unde individul poate să-și vadă de treabă relativ 
nestânjenit de alţii. Ţine-te departe de lanţurile de 
magazine care au paznici la ieșire. Găsește-ţi de lucru în 
ateliere mecanice în care proprietarul e dispus să încalce 
legea și să închidă ochii. Evită să furi din supermarketuri, 
deoarece acestea sunt prădate mai tot timpul, așa că se 
prea poate să aibă angajat un poliţist care să stea de pază, 
cu mâna pe revolver, în spatele unei oglinzi false. Fii 
mereu imprevizibil, dar cu măsură, ca să-i descumpănești 
pe oameni, fără să-i pui în stare de alertă. Nu te bizui 
niciodată pe altcineva”, își spuse în sinea sa. 

Toate astea lui îi veneau în mod firesc, le făcea 
instinctiv. 

Michael O'Connell își târî pașii pe stradă până la 
clădirea unde locuia și urcă scările spre apartamentul său. 
Ca de obicei, pe coridor era plin de pisicile vecinei sale, 
care mieunau, frecându-se de pereţi. Tot ca de obicei, 
aceasta le pusese farfurioare cu apă și mâncare. Își cobori 
privirea la ele și câteva o zbughiră din calea lui. Cele mai 
inteligente dintre ele, care erau capabile să recunoască 
pericolul, chiar dacă nu știau precis ce fel de pericol era. 
Celelalte rămaseră pe loc. Se lăsă în genunchi și-și întinse 
mâna, până când una dintre pisici, mai credulă din fire, se 


apropie suficient încât s-o poată scărpina pe cap. Cu o 
mișcare rapidă și iscusită, înhăţă pisica de ceafă și intră cu 
ea în apartament. 

Pisica se zbătu câteva clipe, încercând să se răsucească 
și să-l zgârie, dar O'Connell o ţinea într-o strânsoare ca de 
fier. Intră în bucătărie și scoase o pungă mare, cu fermoar. 
Pisica avea să li se alăture celorlalte patru surate ale sale 
din congelator. Când aveau să fie șase în total, avea să le 
arunce la gunoi, undeva departe de casă. După care o va 
lua de la capăt. Se îndoia că bătrâna era în stare să ţină o 
evidenţă exactă a pisicilor ei. La urma urmelor, o rugase 
politicos o dată sau de două ori să limiteze numărul 
acestora. Faptul că bătrâna îi nesocotise propunerea, mai 
ales că o rugase frumos, asta era adevărata cauză a morții 
pisicilor. El nu era decât un instrument. 


Ascultând-o pe fosta sa soţie, Scott devenea tot mai 
furios cu fiecare secundă. 

Nu din cauză că instinctele sale fuseseră ignorate, nici 
pentru că se dovedea că el avusese dreptate de la bun 
început. Tonul detașat al lui Sally era ceea ce-l scotea din 
sărite. Însă hotărî că n-avea niciun rost să se certe cu ea. 

— Așadar, spuse ea, eu cred - și Ashley crede la fel - că 
cel mai bun lucru ar fi ca tu să mergi în Boston și să vii cu 
ea acasă la sfârșit de săptămână. Asta o s-o ajute să-și dea 
seama ce fel de probleme i-ar putea pricinui tânărul 
respectiv. 

— În regulă, spuse Scott. Plec chiar mâine. 

— Distanţarea temporară de o anumită problemă îl ajută 
de multe ori pe om să vadă mai clar lucrurile, spuse Sally. 

— Tu știi asta cel mai bine, remarcă Scott pe un ton 
sarcastic. Cum vezi tu lucrurile în cazul ăsta? 

Sally fu tentată să îi răspundă pe același ton, dar se 
răzgândi. 

— Scott, poţi sau nu s-o aduci pe Ashley? M-aș duce eu, 
dar... 

— Nu, mă duc eu. Pe tine probabil că te așteaptă o 


audiere în instanţă sau altceva de genul ăsta, care nu 
suportă amânare. 

— Dacă vrei să știi, chiar așa e. 

— În plus de asta, pe drum spre casă o să am prilejul să 
o descos mai pe îndelete. Și vom putea să ne gândim la un 
plan, la o strategie. La ceva mai eficient decât a o aduce 
pur și simplu acasă pentru un weekend. Poate că, la urma 
urmelor, ar fi suficient să stau puţin de vorbă cu tipul ăsta. 

— Părerea mea este că, înainte să ne băgăm noi nasul, 
ar trebui să-i dăm lui Ashley șansa de a-și rezolva singură 
problema. Asta face parte din procesul de maturizare, să 
știi. 

— Uite asta e una dintre părerile tale alea practice și 
raţionale pe care eu le detest profund. 

Sally nu răspunse nimic. Nu voia ca discuţia s-o ia într-o 
direcție greșită. Și trebuia să recunoască faptul că Scott 
avea motive să fie supărat. Așa funcţiona creierul ei; vedea 
orice cuvânt rostit ca pe o lumină ce se răsfrânge în mai 
multe direcţii, fiecare rază avându-și propria importanţă. 
Asta o făcea să fie o avocată excelentă, dar și o persoană 
dificilă în anumite situaţii. 

— Poate ar trebui să pornesc în seara asta, propuse 
Scott. 

— Nu, replică Sally prompt. Asta ar fi un semn de 
panică. Hai să procedăm înţelept. 

Amândoi rămaseră tăcuţi pentru câteva momente. 

— Hei, spuse brusc Scott, ai mai avut de-a face cu astfel 
de cazuri? 

Se referise la experienţa ei din punct de vedere 
profesional, dar Sally o luă în cu totul alt sens. 

— Nu, răspunse ea numaidecât. Singurul bărbat care mi- 
a spus că o mă iubească toată viaţa ai fost tu. 


În ultimele câteva zile, apăruse în ziarele locale o 
poveste care stârnise mare vâlvă în orașul unde locuiam 
eu. Un copil de treisprezece ani, care fusese plasat pentru 
a zecea oară într-un cămin adoptiv, murise în condiţii 


suspecte. Poliţia și procuratura locală făceau investigaţii, 
ca de altfel toate canalele mass-media din zonă. Însă cazul 
părea extrem de complicat, atât de misterios și de 
contradictoriu, încât existau mari șanse să rămână 
neelucidat. Copilul murise împușcat și se stabilise că 
împușcătura, una singură, se produsese de la mică 
distanţă. Părinţii adoptivi susțineau că băiatul găsise pușca 
tatălui și se jucase cu ea, iar aceasta se descărcase 
accidental. Sau poate nu se jucase, ci era vorba de o 
sinucidere. Sau poate că vânătăile recente ce fuseseră 
descoperite la autopsie pe braţele și pe pieptul copilului 
indicau faptul că acesta fusese bătut ori imobilizat cu 
brutalitate și supus unor agresiuni greu de închipuit. Mai 
exista, de asemenea, posibilitatea ca pușca să se fi 
descărcat accidental în toiul încăierării dintre copil și un 
adult. Sau, și mai sumbru, poate că era vorba de o crimă. 
O crimă comisă într-un moment de furie. Sau de frustrare. 
Sau de patimă necontrolată. Sau din cine știe ce alt motiv 
nenorocit ce le este sortit uneori ființelor mai puţin 
înzestrate cu puterea de a scăpa din necaz. 

Aveam impresia că adevărul e de multe ori relativ. 

Zi de zi, timp de o săptămână, fotografia alb-negru a 
copilului mort mă privea de pe paginile ziarului. Copilul 
avea un zâmbet frumos, timid și puţin crispat sub ochii ce 
străluceau parcă plini de speranţă. Poate că asta a făcut ca 
povestea să capete asemenea amploare, să aibă un mare 
ecou, înainte să dispară înghițită în noianul de noutăţi; era 
ceva nedrept în moartea copilului. Cineva fusese înșelat. 

Nimănui nu-i păsa de copil. Cel puţin, nu îndeajuns. 

Presupun că nici eu nu eram diferit de toți ceilalţi 
oameni care citiseră despre cele întâmplate sau auziseră la 
știrile de seară și dezbăteau subiectul la serviciu, în pauza 
de prânz. Era o pricină de tulburare pentru orice om care 
a privit vreodată un copil dormind și a realizat cât de 
fragilă e viaţa, cât de efemere sunt momentele pe care noi 
le numim fericire și de care ne agățăm cu atâta strășnicie. 
Cred că lucrul acesta începură să-l conștientizeze încetul 


cu încetul toţi trei: Scott, Sally și Hope. 


12 
Un plan neașteptat 


Scott se urcă în mașină în dimineața următoare și o 
porni spre Boston la o oră atât de matinală, încât razele 
soarelui abia răsărit revărsau prin parbriz o lumină 
orbitoare. De obicei, când străbătea cu Porsche-ul său 
autostrada R2, care șerpuia prin zonele cel mai puţin 
populate din New England, mergea cu viteză maximă. 
Primise odată amendă de la un poliţist lipsit de simţul 
umorului, care îl prinsese conducând cu mai bine de o sută 
cincizeci de kilometri pe oră și începuse să-i ţină predicile 
de rigoare, pe care Scott le ignorase cu desăvârșire. 

Mașina începu să scoată sunetul acela specific prin care 
îi dădea de înţeles că are chef de o viteză mai mare, iar el 
îi făcu pe plac, în timp ce gândul îi zbură la scurta 
conversaţie pe care o avusese cu Ashley în seara 
precedentă. 

Nu pomeniseră nimic despre motivul pentru care 
mergea după ea. El ar fi vrut să o tragă un pic de limbă, 
dar apoi își dăduse seama că Ashley vorbise deja cu Hope 
și cu mama ei, prin urmare, n-ar fi făcut decât să-i repete 
niște întrebări la care ea deja răspunsese. Așa că dialogul 
lor se limitase la „Voi fi acolo destul de devreme” și „Nu te 
mai obosi să găsești loc de parcare, doar claxonează și 
cobor eu numaidecât”. Scott spera ca, odată intrată în 
mașină, Ashley să-i povestească totul sau măcar atât cât 
să-și poată face o părere avizată cu privire la întreaga 
situaţie. 

În momentul de față, nu știa ce să creadă, faptul că 
prima lui impresie după citirea scrisorii se dovedise a fi 
corectă nu-i dădea nicio satisfacţie. 

Acum, când gonea spre Boston ca să-și ia fiica, nu știa 
cât de tare ar fi trebuit să se îngrijoreze. În adâncul inimii 
de-abia aștepta s-o revadă, căci se îndoia că avea să mai 


aibă prea multe ocazii să se poarte ca un tată adevărat. Ea 
era de-acum o femeie în toată firea și nu mai avea nevoie 
de el sau de mama ei la fel de mult ca pe vremea când era 
doar o copilă. 

Scott își puse ochelarii de soare. Se întrebă ce simţea 
Ashley în momentul de faţă, ce nevoi avea. Nişte bani în 
plus. Poate avea să se mărite cândva. Avea nevoie de 
sfaturi!” Puțin probabil. 

Apăsă pedala de acceleraţie și mașina prinse parcă aripi. 

Era un sentiment plăcut să știe că o persoană avea 
nevoie de el, dar se îndoia că va mai avea vreodată acest 
sentiment. Cel puţin, nu așa cum se întâmplă în relaţia 
dintre un părinte și copilul mic, când și cele mai mici 
probleme par importante. Ashley avea de-acum 
capacitatea de a-și rezolva singură problema și, după toate 
probabilitățile, avea să-și revendice acest drept. Rolul lui 
se limita la a o încuraja de pe margine, ca la fotbal, și 
eventual de a-i da unele sugestii. 

În clipa când citise scrisoarea, se simțise copleșit de 
dorința de a o proteja, o reminiscență de pe vremea când 
Ashley era mică. Acum, când era în drum spre ea, mai mult 
sau mai puţin justificat în temerile sale, era conștient de 
faptul că aportul lui avea să fie probabil destul de 
neînsemnat și că cel mai bine ar fi să-și păstreze părerile 
doar pentru el. Cu toate astea, în timp ce gonea cu mașina 
pe lângă copacii încă îmbrăcaţi în culorile toamnei, o parte 
din el tresălta de bucurie la gândul că putea să se implice 
în viaţa fiicei sale într-o măsură mai consistentă decât în 
ultima vreme. Scott schiță un zâmbet, murmurând „Nu mă 
prinde nimeni” în timp ce mașina alerga pe autostradă. 


Ashley îl auzi pe tatăl său claxonând de două ori, aruncă 
o privire rapidă pe fereastră și văzu figura familiară a 
acestuia în Porsche-ul lui cel negru. Scott îi făcu semn cu 
mâna, atât în semn de salut, cât și ca s-o zorească, întrucât 
mașina bloca strada, iar șoferii din Boston sunt destul de 
arțăgoși din pricina străduţelor înguste și aglomerate. Ei 


și-au făcut un obicei din a răcni și a claxona insistent, fapt 
care pare să le facă plăcere. În Miami sau în Houston, 
acest mod de a dialoga s-ar solda cu împușcături, probabil, 
dar în Boston e considerat o dovadă a libertăţii de 
exprimare. 

Își înșfăcă geanta pe care și-o pregătise și se asigură că 
închisese toate geamurile. Deconectase deja robotul 
telefonic şi-şi închisese telefonul mobil, precum și 
computerul. 

„Niciun mesaj telefonic. Niciun e-mail. Niciun contact”, 
își zise ea, în timp ce cobora în fugă pe scări, ieșind din 
clădire. 

— Bună, frumoaso! îi spuse Scott în timp ce traversa 
strada. 

— Bună, tată! Ashley zâmbi. Mă lași pe mine să conduc? 

— Ah, spuse Scott ezitând. Poate data viitoare. 

Asta era o glumă de-a lor. Scott nu lăsa pe nimeni să-i 
conducă Porsche-ul. Spunea că din cauza asigurării, dar 
Ashley știa că nu-i așa. 

— Doar atât îţi iei cu tine? o întrebă Scott, văzându-i 
geanta. 

— Doar atât. Oricum am destule lucruri și la tine, și la 
mama. 

Scott scutură din cap și o îmbrăţișă zâmbind. 

— Îmi amintesc că a fost o vreme, spuse el pe un ton voit 
bombastic, când aveam de cărat o grămadă de 
geamantane, valize, sacoșe și genţi uriașe ca de armată, 
toate pline până la refuz cu haine complet inutile, doar ca 
să fii sigură că ai cu ce să te schimbi de zece ori pe zi. 

Ea zâmbi și dădu ocol mașinii, ca să intre în faţă, lângă 
șofer. 

— Hai să plecăm de-aici înainte să apară vreun camion 
și să-ţi facă una cu pământul mașina, jucăria ta pentru 
criza vârstei mijlocii, spuse ea râzând. 

Își rezemă capul de tetiera îmbrăcată în piele și închise 
ochii o clipă, simțindu-se în siguranţă pentru prima oară în 
ultima vreme. Răsuflă adânc, relaxată. 


— Mulţumesc că ai venit, tată. 

Erau niște cuvinte care pentru el însemnau grozav de 
mult. 

Dialogul cu tatăl său îi distrase atenţia, în timp ce cotiră 
ca să iasă de pe strada ei. Desigur, Scott n-avea cum să 
recunoască silueta care se ascunse în umbra unui copac în 
momentul în care trecură pe lângă ea, dar ea ar fi 
recunoscut-o dacă nu era cu ochii închiși și dacă ar fi fost 
atentă. 

Michael O'Connell rămase cu privirea aţintită asupra 
lor, cercetând cu atenţie mașina și pe șofer și memorând 
numărul de înmatriculare. 


— Asculţi vreodată cântece de dragoste? mă întrebă ea. 
Mă luase complet pe nepregătite, așa că am ezitat puţin 
înainte să-i dau un răspuns. 

— Cântece de dragoste? 

— Da. Cântece de dragoste. Ştii tu, „Tra-la-la, tu ești 
dragostea mea” sau „Maria... am cunoscut o fată pe nume 
Maria” și așa mai departe. 

— Nu prea, am răspuns. Adică presupun că toată lumea 
ascultă într-o oarecare măsură. Doar nouăzeci și cinci la 
sută dintre melodii, fie că e vorba de muzică pop, rock, 
chiar și punk, vorbesc despre dragoste, nu-i așa? Despre 
dragostea pierdută. Dragostea neîmpărtășită. O poveste de 
iubire fericită sau nefericită. Dar nu știu ce legătură are 
asta cu discuţia noastră. 

Eram puţin iritat. Aș fi vrut să aflu care era următorul 
pas pe care avea să-l facă Ashley. Mai mult de-atât, aș fi 
vrut să pricep ce se petrecea în mintea lui Michael 
O'Connell. 

— Majoritatea cântecelor de dragoste nu au de fapt 
nimic de-a face cu dragostea. E vorba de altceva. De cele 
mai multe ori, de frustrare. De dorinţă fizică, poate. De 
senzaţii erotice. De nevoie. De dezamăgire. Rareori au de-a 
face cu dragostea în adevăratul sens al cuvântului, pe 
care, dacă o dezbraci de toate celelalte aspecte, e... ei 


bine, e o dependenţă reciprocă. Problema e că adesea ne 
este greu să vedem asta, din cauză că ne preocupă prea 
mult celelalte aspecte de pe listă și confundăm dragostea 
cu emoţiile care o însoțesc. 

— OK, am spus încet. Şi Michael O'Connell? 

— Pentru el dragostea însemna mânie. Furie dezlănțuită. 

Am rămas tăcut. 

— Şi îi era vitală, la fel ca aerul pe care îl respira. 


13 
Varianta cea mai simpla 


Vâjâitul constant produs de bolidul tatălui său o făcu pe 
Ashley să aţipească numaidecât. Dormi aproape o oră, 
după care își deschise ochii brusc și, pufăind, își îndreptă 
spatele amortit. Scott o văzu privind dezorientată în jurul 
ei și făcând câteva mișcări ca să se dezmorţească, după 
care se lăsă înapoi pe spătarul scaunului. Își trecu mâinile 
peste faţă ca să-și alunge somnul. 

— Isuse, spuse ea. Ce s-a întâmplat, am leșinat? 

Scott nu-i răspunse la întrebare. 

— Eşti obosită? 

— Presupun că da. Sau mai degrabă relaxată, pentru 
prima oară de ceva timp încoace. N-am rezistat, pur și 
simplu. Mă simt cam ciudat. Nu rău, dar nici bine. Doar... 
ciudat. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

Ashley păru să ezite o clipă, de parcă pe măsură ce se 
îndepărtau de Boston, problemele ei, oricare ar fi fost ele, 
deveneau tot mai mici și mai neînsemnate. Văzând că nu 
spune nimic, Scott mai făcu o încercare. 

— Poate ar fi bine să mă pui și pe mine la curent cu tot 
ce i-ai spus mamei tale și partenerei ei, zise încet, 
conștient de faptul că folosise o exprimare pretențioasă la 
adresa relaţiei dintre Sally și Hope. Cel puţin așa vom fi la 
fel de informaţi în privinţa asta. Am putea să ne punem cu 
toţii mintea la contribuţie și să stabilim un plan pe care să- 
l pui în aplicare. 

Nu era sigur că acesta era scopul pentru care Ashley 
venea acasă, dar știa că propunerea lui avea să o 
liniștească. 

Ashley șovăi, scuturată de un fior, apoi zise: 

— Flori ofilite. Un buchet de flori ofilite la ușa 
apartamentului meu. Apoi m-a urmărit de la distanţă, în 


loc să vină la restaurant să ne întâlnim, așa cum 
stabiliserăm. Aveam de gând să scap de el, dar s-a purtat 
de parcă eram un animal hăituit, iar el era vânătorul aflat 
pe urmele mele. Se uită pe geam, de parcă ar fi vrut să-și 
pună gândurile-n ordine, apoi spuse cu un oftat profund: O 
să-ţi povestesc de la început, ca să înţelegi cum trebuie. 

Scott micșoră viteza până la limita admisă și se mută pe 
banda întâi, pe care Porsche-ul său nu rulase aproape 
niciodată și, fără să scoată vreun cuvânt, o ascultă cu toată 
atenţia. 


Până să ajungă în orășelul unde locuia Scott, Ashley îl 
pusese la curent cu toate aspectele relaţiei ei, dacă se 
putea numi așa, cu Michael O'Connell. Trecuse sub tăcere 
pe cât era posibil primul lor contact, simțindu-se stânjenită 
să vorbească totuși cu tatăl ei despre alcool și despre viaţa 
ei intimă. Prin urmare apelase la eufemisme precum ne-am 
cuplat și am mers până la capăt, în locul unor cuvinte 
periculos de explicite. 

Cât despre Scott, acesta pricepu exact la ce se referea 
ea, dar se abţinu să-și arate dezaprobarea. Existau 
amănunte, își zise el, pe care prefera să nu le afle. 

Viră o dată sau de două ori după ce ieșiră de pe 
autostradă și o luară pe șoseaua naţională ce ducea spre 
orașul lui. Ashley era din nou tăcută și privea pe geam. Era 
o zi însorită, cu un cer albastru-deschis, fără niciun nor. 

— E plăcut, spuse ea, să fiu din nou acasă. Uiţi cât de 
bine cunoști un loc atunci când ai atâtea altele pe cap. 
Câmpul e neschimbat. La fel și primăria. Şi restaurantele. 
Şi cafenelele. Copiii se joacă pe iarbă cu discul, ca pe 
vremuri. Te face să crezi că nu se poate întâmpla nimic 
rău, nicăieri. Pufni zgomotos. Așadar, tată, acum știi totul. 
Ce părere ai? 

Scott se forță să zâmbească, pentru a-și masca 
tulburarea. 

— Cred că trebuie să găsim o cale de a-l descuraja pe 
domnul O'Connell fără prea mari bătăi de cap, răspunse el, 


deși nu era sigur de cele afirmate. Cu toate astea, avu grijă 
ca tonul lui să fie unul încrezător. Poate că nu e nevoie 
decât de o discuţie cu el. Sau poate de puţină distanţă - 
asta s-ar putea să îți ocupe ceva timp până când îţi vei 
începe cursul. Dar așa e viața. Haotică, pe ici, pe colo. 
Sunt sigur însă că o să ne descurcăm. Tipul nu pare să fie 
chiar atât de periculos cum m-am temut la început. 

Ashley păru să răsufle ușurată. 

— Chiar crezi asta? 

_ — Da. Sunt convins că și mama ta e de aceeași părere. 
În munca ei a avut de-a face cu tipi foarte periculoși, știi 
tu, în cazurile de divorţ sau în infracțiunile mărunte care îi 
trec prin mâini. Și a văzut destule relaţii abuzive - deși în 
cazul tău nu aș folosi acest termen -, așa că e suficient de 
competentă când vine vorba de rezolvarea unor astfel de 
situaţii. 

Ashley încuviinţă din cap. 

— Adică, tipul ăsta nu te-a lovit, nu-i așa? întrebă Scott, 
deși Ashley îi dăduse deja răspunsul la această întrebare. 

— Ţi-am spus că nu. Doar îmi spune că suntem făcuţi 
unul pentru celălalt. 

— Ei bine, nu știu cine l-a făcut pe el, dar pe tine știu 
cine te-a făcut, și mă îndoiesc că te-a făcut pentru el. 

Un zâmbet lumină chipul lui Ashley. 

— Şi, crede-mă, mai spuse Scott, încercând să facă o 
glumă care să însenineze un pic tonul discuţiei, nu mi se 
pare că ar fi o problemă atât de gravă, încât să nu poată fi 
rezolvată de un istoric atât de reputat. E nevoie de puţină 
documentare. Poate de niște documente autentice sau de 
declaraţii ale martorilor oculari. De niște surse originare. 
De-un pic de muncă de teren. Și o scoatem la capăt. 

Ashley chicoti ușor. 

— Tată, aici nu e vorba de un studiu științific. 

— Nu? 

Asta o făcu să zâmbească din nou. Scott se întoarse cu 
faţa spre ea cât să o vadă zâmbind, iar asta îi aduse aminte 
de nenumărate momente din trecut. Zâmbetul acesta era 


mai preţios decât orice alt lucru din viaţa lui. 


Sâmbătă era zi de meciuri la școala particulară unde 
lucra Hope, iar aceasta nu știa cum să se împartă între 
datoria de a merge în campus și dorinţa de a-l aștepta pe 
Scott să sosească împreună cu Ashley. Ştia din experienţă 
că razele calde ale soarelui de dimineaţă aveau să usuce 
terenul de joc, dar nu de tot, așa că se aștepta ca meciul 
de după-amiază să fie plin de noroi și de poticneli. Cu o 
generaţie în urmă, ideea ca un meci de fete să se 
desfășoare în asemenea condiţii ar fi fost de neconceput și 
jocul ar fi fost probabil anulat. Dar acum era convinsă că 
fetele de-abia așteptau să joace pe terenul noroios. În ziua 
de azi murdăria și transpiraţia erau considerate un atu. Un 
adevărat progres în acest sens. 

Ședea în bucătărie, nehotărâtă, plimbându-și întruna 
privirea de la ceasul de pe perete la geamul ce dădea 
înspre stradă, cu urechile ciulite ca să audă sunetul 
inconfundabil al mașinii lui Scott de îndată ce avea să-și 
facă apariţia de după colţ, cu motorul turat la maximum. 
Cel fără Nume aștepta la ușă. Prea bătrân ca să-și 
manifeste nerăbdarea, totuși nu voia să fie lăsat singur. 
Ştia expresia „Vrei să mergem la un meci de fotbal?” iar 
când Hope rostea aceste cuvinte, oricât de încet, trecea 
instantaneu de la apatia sa obișnuită la o bucurie frenetică. 

Pe fereastra întredeschisă auzea zgomotele din casele 
vecinilor, care se repetau aproape fără excepţie în fiecare 
sâmbătă dimineaţa, încât deveniseră o rutină: huruitul 
mașinii de tuns gazonul, vâjâitul aspiratorului de frunze, 
vocile stridente ale copiilor care se jucau fericiţi în curtea 
învecinată. Era greu de imaginat că vreo primejdie, oricât 
de vagă, ar putea pândi în atmosfera aceasta pașnică, 
amenințându-le existenţa liniștită. Habar nu avea că 
Ashley se gândise la același lucru cu doar câteva secunde 
mai devreme. 

Işi întoarse privirea și o văzu pe Sally stând în spatele 
său, în antreu. 


— O să întârzii la meci? o întrebă Sally. La ce oră 
începe? 

— Mai am puţin timp. 

— E important meciul de azi? 

— Toate sunt importante. Dar unele sunt chiar esenţiale. 
Va fi în regulă. Hope ezită o clipă, apoi adăugă: Trebuie să 
sosească din moment în moment. Scott a spus că pleacă 
devreme, nu-i așa? 

Sally făcu și ea o pauză înainte de a răspunde: 

— Cred că ar fi bine să-l invităm pe Scott să intre un pic, 
căci sunt sigură că va dori să ia parte și el la decizia pe 
care trebuie s-o luăm. 

— Bună idee, spuse Hope, deși nu era atât de sigură. 

Orice lucru care avea de-a face cu Scott o punea într-o 
poziție incomodă, cum s-ar fi exprimat altădată, dar în 
realitate situaţia era mult mai complicată și mai subtilă 
decât pur și simplu incomodă. Ea credea că Scott o 
detestă, deși el nu spusese niciodată nimic explicit în acest 
sens. 

În cel mai bun caz, nu suporta s-o vadă. Sau poate că 
detesta sistemul ei de valori. Ori detesta faptul că Sally 
fusese atrasă de ea sau ceea ce se întâmplase între el și 
soţia lui. Oricare ar fi fost adevărul, realitatea era că Scott 
nutrea o grămadă de resentimente la adresa ei, iar asta n- 
avea să se schimbe niciodată, după părerea ei. 

— Mă întreb, spuse Sally, dacă e bine să fii și tu aici 
când sosește și-l invit înăuntru. 

Cuvintele astea o umplură pe Hope de furie, dar și de 
dezamăgire, în egală măsură. I se părea întru totul 
nedrept; trecuseră destui ani, încât să poată adopta cu toţii 
un comportament civilizat, chiar dacă starea lor lăuntrică 
era cu totul alta. O enerva gândul că Sally prefera să-i 
menajeze sentimentele lui Scott, rănind-o pe ea, în schimb. 
Fusese alături de Ashley în toţi acești ani, o văzuse 
crescând și, chiar dacă nu aveau același sânge, simţea că 
avea un rol la fel de important în viața acesteia ca oricare 
dintre ei. 


Își mușcă buza înainte de a răspunde. „Fii raţională.” 

— Păi, nu mi se pare prea corect. Dar, dacă tu crezi că e 
important, ei bine, mă plec în fața omniscienţei tale în 
astfel de chestiuni. 

Aceste ultime cuvinte fuseseră rostite pe un ton atât de 
impasibil, încât Sally nu-și putu da seama dacă erau 
sincere ori sarcastice. 

Făcu un pas înapoi, parcă ea însăși surprinsă de faptul 
că-i ceruse lui Hope să nu fie de faţă la sosirea lui Scott. 
„Ce-i cu mine?” 

— Nu... dădu ea să răspundă, dar fu întreruptă de 
sunetul mașinii lui Scott, care se apropia de casă. Au sosit. 

— Păi, spuse Hope pe un ton înțepat, asta înseamnă că 
eu aștept aici. 

Cel fără Nume sări în picioare, recunoscând zgomotul 
mașinii. Se îndreptară cu toţii spre ușă, iar câinele se 
strecură printre picioarele lor și ieși tocmai când Scott 
parcă pe aleea din faţa casei. Ashley ieși și ea rapid din 
mașină și se aplecă numaidecât, își lipi fața de botul 
câinelui și-l lăsă s-o lingă exaltat. Scott cobori și el din 
mașină neștiind exact ce avea să urmeze. li făcu semn cu 
mâna lui Sally și dădu ușor din cap înspre Hope, salutând- 
O. 

— Teferi și nevătămaţi, spuse el. 

Sally traversă peluza înspre alee, oprindu-se doar cât s-o 
îmbrăţișeze pe Ashley. 

— Nu crezi că ar fi bine să intri, ca să ne gândim ce e de 
făcut? îi spuse ea lui Scott. 

Ashley își ridică privirea spre părinţii ei, așteptând o 
secundă. Își dădu seama în clipa aceea că îi văzuse foarte 
rar stând atât de aproape unul de celălalt. De fiecare dată 
când se întâlneau, obișnuiau să păstreze o anumită 
distanţă între ei. 

— Depinde de Ashley, spuse Scott. Poate că ea n-are 
chef să discute despre asta chiar acum. Poate are nevoie 
să mănânce ceva și să se destindă un pic. 

O priviră amândoi pe Ashley, iar fata încuviinţă, deși 


avea senzaţia că se purta ca o lașă. 

— În regulă, spuse Sally pe un ton atotștiutor. Atunci, o 
lăsăm pe după-amiază. Să zicem undeva în jur de patru, 
patru și jumătate? 

Scott aprobă din cap, apoi făcu un gest în direcţia casei. 

— Aici? 

— De ce nu? spuse Sally. 

Scott ar fi putut să-i dea mai multe motive pentru care 
locul ales nu i se părea cel mai potrivit, dar reuși să se 
abţină. 

— Ei bine, atunci rămâne să ne vedem la patru și 
jumătate. O să bem un ceai. Asta ar fi foarte civilizat. 

Sally îi trecu cu vederea comentariul sarcastic. Se 
întoarse spre Ashley. 

— Asta e tot ce ţi-ai adus cu tine? întrebă ea, arătând 
înspre geanta fiicei sale. 

— Asta-i tot, răspunse Ashley. 

Hope, care stătea puţin mai încolo, urmărind toată scena 
și ascultând cu atenţie, își zise în sinea sa că Ashley 
adusese, de fapt, mult mai mult decât o geantă cu haine. 


Ashley păși cu grijă pe marginea terenului noroios și 
alese un loc de unde s-o poată vedea pe Hope instruindu-și 
jucătoarele. Cel fără Nume era legat la capătul băncii, iar 
când o văzu pe Ashley începu să dea din coadă, după care 
se așeză la loc, cu botul pe labe. Această imagine o făcu să 
se gândească la leii africani, care își petrec până la 
douăzeci de ore pe zi dormind. Cel fără Nume se apropia 
de acest număr, deși în rest nu avea prea multe în comun 
cu fiorosul rege al animalelor. Câteodată, se întreba cum 
ar fi supravieţuit ei toţi dacă n-ar fi fost câinele ăsta. 
Mereu fusese dezamăgită de faptul că mama ei nu 
pricepea ce rol important jucase Cel fără Nume în viaţa 
lor. Un adevărat câine de salvare, își spuse ea. Câine- 
călăuză, precum cei pentru orbi. Câine de pază. Cel fără 
Nume se achitase onorabil de toate aceste îndatoriri, iar 
acum era bătrân, i se apropia sfârșitul, dar încă îi era ca 


un frate. 

Își lăsă privirea să hoinărească pe dealurile ce se zăreau 
în depărtare. Localnicii le dăduseră numele de munţii 
Holyoke, dar ea știa că asta era o exagerare, o 
supraestimare din punct de vedere geografic a acestor 
coline. Munţii Stâncoși sunt munţi adevăraţi, își zise în 
sinea ei. Dealurile acestea se bucurau de o glorie 
nemeritată, deși într-o după-amiază frumoasă de toamnă 
înălțimea lor modestă era compensată din plin de 
abundența de roșu, maro și cărămiziu. _ 

Se întoarse să urmărească meciul. Își aducea perfect 
aminte de vremea când, cu vreo cinci ani în urmă, ea era 
cea care alerga pe partea stângă a terenului, îmbrăcată în 
echipament alb-albastru. Era o jucătoare grozavă, deși nu 
la fel de bună ca Hope. Jocul lui Hope fusese mereu de o 
impetuozitate nesăbuită, pe când Ashley simţea că ceva o 
reţine să-și dea frâu liber. 

Fu străbătută de un fior ciudat când jucătoarea de pe 
vechea ei poziţie înscrise golul câștigător. Rămase 
nemișcată în mijlocul uralelor și strângerilor de mână 
entuziaste, apoi o văzu pe Hope dezlegându-l pe Cel fără 
Nume și azvârlind o minge spre centrul terenului. Una 
singură, constată Ashley, și aceea aruncată mult mai 
aproape decât pe vremuri. Urmări câinele apucând mingea 
și rostogolind-o înapoi, spre Hope, cu botul și cu labele din 
faţă, plin de bucurie. Hope o ridică de jos și, când o vâri în 
plasa cu mingi, o zări pe Ashley stând pe margine. 

— Hei, Bandito, ai venit la meci. Cum ţi s-a părut? 

Ashley zâmbi la auzul poreclei pe care Hope i-o dăduse 
în primul an de facultate. li găsise această poreclă din 
cauză că Ashley se arăta prea rezervată pe teren, prea 
timidă în preajma jucătoarelor mai vechi. Așa că Hope o 
luă deoparte și îi spuse că, atunci când joacă, trebuie să se 
transforme din Ashley, cea care își face mereu griji pentru 
sentimentele celorlalți, în Bandita, o jucătoare 
îndrăzneață, care nu așteaptă mila nimănui și care face tot 
ce-i stă-n putinţă, astfel încât la finalul meciului să aibă 


conștiința împăcată că a dat totul pe teren. Porecla a 
devenit secretul lor, pe care nu-l știau nici Sally, nici Scott, 
nici restul echipei. 

La început, lui Ashley i se păru o prostie, dar cu timpul 
începu să-i placă înţelegerea lor. 

— Fetele arată bine. Par puternice. 

Hope privi undeva peste umărul lui Ashley. 

— Sally n-a venit cu tine? 

Ashley scutură din cap. 

— Sunt prea tinere. N-au destulă experienţă, răspunse 
Hope, dar cuvintele nu reușiră să-i mascheze dezamăgirea. 
Însă, dacă nu ne lăsăm intimidate, s-ar putea să ne 
descurcăm. 

Ashley încuviinţă din cap. Se întrebă dacă lucrurile nu 
stăteau la fel și în situaţia ei. 


Scott ședea puţin stânjenit, în mijlocul canapelei din 
sufragerie. Cele trei femei se așezaseră fiecare pe câte un 
scaun, în faţa lui. Atmosfera părea foarte oficială, dându-i 
senzaţia că se află într-o sală de judecată, sub privirile 
juraţilor. 

— Ei bine, spuse el brusc, cred că prima întrebare e ce 
știm despre tipul ăsta care pare să-i dea bătăi de cap lui 
Ashley. Adică ce fel de om este? Care e trecutul lui? 
Informaţiile de bază. 

Aruncă o privire rapidă înspre Ashley care părea că stă 
ca pe ghimpi. 

— V-am spus deja tot ce știam, zise ea. Nu prea multe. 

Aștepta cu inima strânsă ca unul dintre ei să adauge 
ceva de genul: „Păi, știai destul încât să-l primești în patul 
tău pentru o noapte”, dar nimeni nu spuse asta. 

— Ce vreau, de fapt, să spun, continuă Scott 
numaidecât, pentru a pune capăt tăcerii, este că nu știm 
dacă o simplă discuţie cu tipul ăsta, O'Connell, va avea 
efectul scontat. Poate că da. Poate că nu. În schimb, dacă 
dăm dovadă de fermitate... 

— Am încercat și asta, spuse Ashley. 


— Da, știu. Ai procedat cum trebuie. Dar acum mă refer 
la cineva mai convingător. Ca mine, de pildă, spuse Scott. 
Cred că primul pas nu e acela de a da problemei o 
însemnătate mai mare decât e cazul, nu-i așa? Poate nu e 
nevoie decât de un pic de intimidare. De mușchii lui 
tăticu”. 

Sally încuviinţă din cap. 

— Poate ar fi bine să încercăm două abordări. Scott, tu 
te duci și-i spui individului s-o lase-n pace, în timp ce noi 
încercăm varianta mai blândă, oferindu-i niște bani. O 
sumă substanţială, vreo cinci mii de dolari sau cam pe- 
acolo. Aștia-s bani serioşi pentru un tip care lucrează la 
pompa de benzină și în același timp se căznește să obţină o 
diplomă în informatică. 

— Adică să-l mituim ca s-o lase pe Ashley în pace? 
întrebă Scott. Astfel de metode chiar funcţionează? 

— În multe conflicte de familie, în divorţuri, în cazurile 
de acordare a custodiei copiilor, în genul ăsta de situaţii, 
știu din proprie experienţă că banii au efectele scontate. 

— Nu pot decât să te cred pe cuvânt. Scott n-o credea 
nicidecum. La fel cum nu credea nici că o discuţie cu 
O'Connell ar fi rezolvat problema. Însă știa că mai întâi 
trebuia să încerce prin metodele cele mai simple. Dar ce- 
aţi zice... 

Sally îl întrerupse, ridicând mâna. 

— Haideţi să nu ne pripim. Tipul s-a purtat ca un ticălos. 
Dar, din câte îmi dau seama, încă n-a încălcat nicio lege. 
Evident, până la urmă putem să angajăm un detectiv 
particular, să sunăm la poliţie, să solicităm un ordin de 
restricţie... 

— Ce să zic, măsuri grozav de eficiente, spuse Scott 
sarcastic. 

Sally îl ignoră și continuă: 

— ...Sau să luăm în considerare alte căi legale. S-ar 
putea chiar ca Ashley să se mute din Boston. Ăsta ar fi un 
pas înapoi, știu, dar trebuie să luăm în calcul și o astfel de 
posibilitate. Dar cred că trebuie să apelăm la variante mai 


simple pentru început. 

— De acord, spuse Scott, bucuros să constate că Sally 
gândea, în linii mari, la fel ca el. Care e pasul următor? 

— Ashley, îl suni pe tip. Fixezi o nouă întâlnire. Îţi iei 
bani cu tine și pe tatăl tău și vă întâlniți undeva într-un loc 
public. Purtati o discuţie serioasă, la obiect. Să sperăm că 
asta va fi de-ajuns. 

Scott scutură din cap, dar se opri brusc. Planul suna 
bine. Suficient de bine încât să facă o încercare. Hotări să-i 
dea ascultare lui Sally și să-l pună în aplicare, desigur 
adăugând unele elemente personale. 

Hope păstrase tăcerea pe toată durata conversaţiei. 
Sally se întoarse spre ea. 

— Ce părere ai? 

— Cred că e o variantă bună, spuse Hope, deși nu era 
adevărat. 

Pe Scott îl enervă brusc faptul că i se cerea și ei 
părerea. Avu de gând să spună că Hope n-avea dreptul să 
intervină în discuţie, nici măcar să fie de față. „Fii 
rezonabil, își zise în sinea lui. Chiar dacă e enervant.” 

— Ei bine, atunci așa rămâne. Cel puţin pentru început, 
până vedem dacă metoda va funcționa. 

Sally încuviinţă din cap. 

— Deci, Scott, chiar vrei niște ceai sau a fost doar o 
glumă de-a ta când ai zis asta? 


— Mi-e greu totuși să cred că... am început eu, după 
care m-am oprit și am decis să încerc altfel. Vreau să spun 
că oamenii ăștia trebuie să-și fi dat seama... 

— Cu ce fel de om aveau de-a face? mă întrerupse ea, 
după care continuă fără să aștepte un răspuns. Nu uita că 
ei nu știau despre atacul comis asupra tânărului Goodwin. 
Nu știau nici despre așa-zisul accident suferit de prietena 
lui Ashley în seara când se întâlniseră. Nu știau nimic 
despre reputaţia lui Michael O'Connell, nici despre 
impresia pe care acesta le-o făcuse colegilor de muncă, 
profesorilor sau mai știu eu cui. Nu deţineau niciuna dintre 


informaţiile critice care i-ar fi putut determina să acţioneze 
altfel. Tot ce știau era faptul că - oare cum se exprimase 
Ashley? - că tipul era un ticălos. Ce cuvânt blând. 

— Totuși, să stea de vorbă cu el? Sau să-i ofere bani? 
Cum de s-au gândit, chiar și pentru o clipă, că o astfel de 
abordare ar avea efect? 

— De ce să nu albă efect? Nu așa se procedează în mod 
normal? 

— Ba da, dar... 

— Te grăbești să critici numaidecât. Oamenii au mereu 
impresia că ei ar găsi o soluţie mai bună, când, de fapt, 
lucrurile nu stau așa. Ce altă opţiune aveau la momentul 
respectiv? 

— Păi, ar fi putut să acţioneze mai agresiv. 

— Dar nu știau! Vocea ei deveni stridentă și pătimașă. 
Se aplecă înspre mine și-și îngustă ochii, frustrată și 
furioasă. De ce le e atât de greu oamenilor să priceapă cât 
de puternică e în fiecare dintre noi tendinţa de a refuza să 
vedem adevărul? Nu vrem, pur și simplu, să credem că 
lucrurile sunt chiar atât de grave pe cât par! 

Se opri și trase adânc aer în piept. Am vrut să spun 
ceva, dar ea mă întrerupse, ridicând o mână. 

— Nu-ţi căuta scuze, îmi spuse. Fii sigur că și tu ţi-ai 
dori să crezi că situaţia e sub control, când, în realitate, te- 
ar pândi o primejdie îngrozitoare. 

Inspiră încă o dată adânc. 

— Doar Hope nu s-a lăsat păcălită. Ea și-a dat seama. 
Sau cel puţin a avut o presimţire... chiar dacă foarte vagă. 
Dar, dintr-un motiv sau altul, toate stupide și greșite, n-a 
putut spune nimic. Nu în momentul acela. 


14 
Nesaâbuinţă 


Scott se foi neliniștit pe scaunul de lângă bar cu o sticlă 
de bere în mână, privind când la ușa de intrare în 
restaurant, când la Ashley, care ședea singură într-un 
separeu. Ea îi arunca o privire din când în când, jucându- 
se cu tacâmurile și bătând nervoasă cu degetele în masa 
de lemn. 

O învățase ce să spună când îl sunase pe Michael 
O'Connell și ce să facă atunci când acesta avea să apară. 
Scott avea la el un plic cu 5000 de dolari, în bancnote de 
câte o sută, pe care și-l vârâse în buzunarul jachetei. Plicul 
era plin ochi, ceea ce urma să lase o impresie puternică în 
momentul când avea să fie scos la iveală, pe masă; tocmai 
pe asta miza el, mai mult pe impactul vizual decât pe suma 
propriu-zisă. Gândindu-se la banii aceia, simţi cum 
transpiraţia i se prelinge neplăcut la subsuori. Dar apoi își 
spuse că neliniștea lui era cu siguranţă incomparabilă cu 
cea a fiicei sale. Ashley stătea ca pe ghimpi. Cu toate 
astea, spera ca talentele ei actoricești să-i fie de folos pe 
parcursul întâlnirii. Scott își drese glasul și mai luă o 
înghiţitură de bere. Işi încordă mușchii pe sub jacheta 
sport și-și spuse pentru a zecea oară în ziua aceea că un 
bărbat capabil să sperie o femeie se prea poate să dea bir 
cu fugiţii în clipa când e tras la socoteală de cineva la fel 
de solid ca el. Mai ales dacă e vorba de un bărbat mai în 
vârstă și mai experimentat. Își petrecuse atâţia ani având 
de-a face cu studenţi de genul lui Michael O'Connell și 
reușise să-i intimideze pe cei mai mulţi dintre ei. Îi făcu 
semn chelnerului să-i mai aducă o sticlă de bere. 

Cât despre Ashley, aceasta își simţea nervii întinși la 
maximum. 

Când reușise să dea de O'Connell la telefon, fusese 
foarte precaută, respectând întocmai scenariul pe care îl 


întocmise împreună cu Scott pe drum, la înapoierea în 
Boston. Căutase să nu fie agresivă, dar nici ambiguă. 
Scopul, își zicea întruna, era acela de a se întâlni cu el 
faţă-n faţă, astfel încât tatăl ei să poată interveni, dacă 
avea să fie necesar. 

— Michael, sunt Ashley. 

— Unde ai fost? 

— Am avut niște treburi de rezolvat în afara orașului. 

— Ce fel de treburi? 

— Nişte treburi despre care trebuie să vorbim. De ce nu 
ai venit la întâlnire alaltăieri? 

— Nu mi-a plăcut locaţia. Și n-am avut chef să ascult ce 
aveai de gând să-mi spui. Ashley, eu cred sincer că relaţia 
noastră e deosebită. 

— Dacă tu crezi asta, atunci hai să ne întâlnim diseară 
să luăm cina împreună. La restaurantul unde ne-am 
întâlnit prima și singura dată. Bine? 

— Restaurantul Only, spusese el. Doar dacă îmi promiţi 
că nu va fi o cină de adio. Am nevoie de tine, Ashley. Și tu 
ai nevoie de mine. Ştiu asta. 

Păruse atât de mic. Aproape ca un copilaș. Asta o 
derutase. 

Ashley șovăise o clipă. 

— Bine, îţi promit. Diseară la ora opt, OK? 

— Grozav! Avem de discutat o mulţime de lucruri. De 
pildă, despre viitorul nostru. 

— Bine, minţise ea. 

Apoi închisese telefonul, fără să-i spună cât de speriată 
fusese în seara aceea, când el o urmărise prin ploaie până 
la metrou. Nu suflase niciun cuvinţel despre florile ofilite. 
Despre niciunul dintre lucrurile care o înspăimântau la el. 

Acum făcea eforturi să nu se uite la tatăl ei, care stătea 
la bar, iscodind cu privirea intrarea în restaurant. Ştia că 
era aproape ora opt și spera să nu se repete situaţia din 
ziua aceea de la muzeu. Planul pe care îl pusese la cale 
împreună cu tatăl său era simplu: să ajungă la restaurant 
mai devreme și să se așeze într-un separeu, astfel încât, la 


apariţia lui Scott, O'Connell să nu poată să plece de-acolo 
înainte ca acesta să stea de vorbă cu el. Scott și Ashley 
aveau să acţioneze în tandem, silindu-l pe O'Connell s-o 
lase în pace. Unde-s doi, puterea crește. În plus, se aflau 
într-un loc public. Din punct de vedere psihologic aveau să- 
1 domine, după părerea lui Scott, și aveau să controleze 
situaţia de la început până la sfârșit. „Trebuie doar să fii 
puternică. Să fii fermă. Explicită. Nu lăsa loc de negocieri.” 
Scott se arătase foarte hotărât în expunerea planului. „Nu 
uita: noi suntem doi. Suntem mai inteligenţi. Suntem mai 
educați. Dispunem de resurse financiare mai importante. 
Punct.” Își întinse mâna și luă o înghiţitură de apă din 
paharul aflat în faţa ei. Își simţea buzele uscate și fierbinţi. 
Dintr-odată, avu impresia că plutea în derivă. 

În clipa în care puse paharul la loc pe masă îl zări pe 
O'Connell intrând pe ușă. Se ridică puţin de pe scaun și-i 
făcu semn cu mâna. Îl văzu aruncând o privire rapidă de 
jur împrejur, dar nu putu să-și dea seama dacă îl observase 
pe Scott lângă bar. Privi pe furiș înspre tatăl său, care 
parcă înțepenise pe scaun. 

Trase adânc aer în piept și-și zise în sinea ei: „OK, 
Ashley. Sus cortina. Muzica de fond. Să înceapă 
spectacolul”. 

O'Connell străbătu rapid încăperea și se strecură pe 
banchetă, de cealaltă parte a mesei. 

— Bună, Ashley! spuse scurt. Doamne, cât mă bucur să 
te văd. 

Ea nu se putu stăpâni. 

— De ce n-ai venit la prânz, cum ne-am înţeles? Și apoi 
m-ai urmărit... 

— Te-am speriat? o întrebă el, de parcă tocmai ar fi auzit 
o glumă. 

— Da. Dacă mă iubeşti, cum spui, de ce te porti așa? 

El nu făcu decât să zâmbească și Ashley se gândi că 
poate era mai bine să nu știe răspunsul la această 
întrebare. Michael O'Connell își întoarse capul pentru o 
clipă, aruncând o privire peste umăr, apoi se aplecă în 


faţă. Se întinse peste tăblia mesei, încercând s-o ia de 
mână, dar ea și le retrase rapid sub masă, punându-și-le în 
poală. Nu voia ca el s-o atingă. O'Connell pufni într-un 
hohot scurt. 

— Așadar, să înţeleg că asta nu e o întâlnire romantică, 
așa-i? 

— Așa e. 

— Şi să înţeleg că m-ai minţit când ai spus că nu va fi o 
întâlnire de adio, așa-i? 

— Michael, eu... 

— Nu pot să suport când oamenii pe care îi iubesc nu-mi 
spun adevărul. Lucrul ăsta mă înfurie la culme. 

— Am încercat să... 

— Am impresia că nu mă înţelegi cum trebuie, Ashley, 
spuse el pe un ton calm, fără să ridice vocea câtuși de 
puţin, fără să dea cel mai mic semn că s-ar fi referit la 
altceva decât la vremea de afară. Nu crezi că am și eu 
sentimente? 

Vorbise pe un ton neutru, aproape indiferent. „Nu, nu 
cred” îi trecu ei prin cap, dar alese să-i răspundă printr-o 
întrebare. 

— Michael, de ce trebuie să faci lucrurile să fie și mai 
dificile? 

El zâmbi din nou. 

— Nu cred că sunt dificile deloc. Pentru că n-o să fie așa 
cum crezi tu. Te iubesc, Ashley. Şi tu mă iubești. Doar că 
nu știi asta încă. Dar o vei afla în curând. 

— Nu, Michael. 

Încă din clipa când rosti aceste cuvinte își dădu seama 
că greșise. Se referise în mod prea concret la un subiect ce 
trebuia evitat, și anume dragostea. Ar fi trebuit să se 
exprime altfel. 

— Nu crezi în dragoste la prima vedere? întrebă el, pe 
un ton aproape vesel. 

— Michael, te rog. De ce nu mă lași în pace? 

Bărbatul ezită un moment și un surâs fugar îi lumină 
chipul, făcând ca în mintea lui Ashley să încolţească un 


gând îngrozitor: „De fapt, el savurează toată această 
situaţie”. 

— Am impresia că va trebui să-ţi dovedesc cât te iubesc, 
spuse el, iar surâsul i se transformă într-un rânjet 
respingător. 

— Nu trebuie să-mi dovedești nimic. 

O'Connell îi răspunse pe un ton plin de îngâmfare: 

— Greșești. Greșești profund. Chiar fatal, aș putea să 
spun, dar n-aş vrea să-ţi faci o impresie greșită. 

Ashley trase adânc aer în piept, conștientă că lucrurile 
nu mergeau așa cum sperase ea. Își ridică mâna dreaptă și 
și-o trecu prin păr de două ori. Era semnalul stabilit pentru 
ca tatăl ei să intervină. Cu coada ochiului, îl zări pe acesta 
sărind de pe scaunul său de lângă bar și traversând 
încăperea cu pași mari. Așa cum conveniseră, se așeză la 
capătul banchetei, împiedicându-l pe O'Connell să iasă din 
separeu, dacă ar fi avut această intenţie. 

— Cred că nu ai ascultat ce ţi-a spus Ashley, zise Scott. 

Vorbea încet, dar pe un ton ameninţător, cu care 
obișnuia să-și intimideze studenţii cei mai recalcitranti. 

O'Connell nu-și desprinse ochii de pe chipul lui Ashley. 

— Deci te-ai gândit că o să ai nevoie de ajutor? o întrebă 
el. 

Ea încuviinţă din cap. 

Bărbatul se răsuci încet pe scaun și îl măsură pe Scott 
din cap până-n picioare. 

— Bună, profesore! spuse el cu voce calmă. Nu vrei să 
iei loc? 


Hope o urmărea în tăcere pe Sally, care dezlega 
cuvintele încrucișate din ziarul New York Times de 
duminica trecută. Nu scria niciodată cu creionul, așa că își 
lovea ușor dinţii din faţă cu stiloul, înainte de a scrie 
literele în pătrăţele, umplând încetul cu încetul toate 
spaţiile libere. Momentele acestea de tăcere, cu care se 
obișnuise de-acum, deveneau din ce în ce mai frecvente, se 
gândi Hope. O privi pe Sally și se întrebă ce o făcea să fie 


atât de nefericită. 

— Sally, nu crezi că ar trebui să discutăm despre tipul 
ăsta care o incomodează pe Ashley? 

Sally își ridică privirea la auzul acestei întrebări. Era pe 
punctul de a scrie Gacy”. Era răspunsul la 7 ORIZONTAL, 
un cuvânt din patru litere pentru „Clovnul ucigaș”. Ezită o 
clipă. 

— Nu știu ce ar mai fi de discutat. Scott ar trebui să se 
descurce, împreună cu Ashley. Sper să ne sune în seara 
asta și să ne dea de veste că totul s-a rezolvat. Finito. 
Sfârşit. Viaţa merge mai departe. Doar că suntem mai 
săraci cu 5000 de dolari. 

— Nu te temi că tipul ăsta ar putea fi mai periculos 
decât ne imaginăm noi? 

Sally ridică din umeri. 

— E un nemernic, fără îndoială, iar Scott e capabil să le 
ţină piept celor mai îndărătnici studenţi, așa că sunt 
încredinţată că tipul ăsta va dispărea numaidecât din viaţa 
lui Ashley. 

Hope îşi formulă întrebarea următoare cu mare 
precauţie: 

— După experienţa ta, să zicem în cazurile de divorț sau 
de conflict conjugal, oamenii sunt chiar atât ușor de 
„cumpărat”? 

Ştia mai dinainte că răspunsul era nu, pentru că nu o 
dată se întâmplase să o audă pe Sally în timpul cinei sau 
seara, în pat, manifestându-și frustrarea pe care i-o 
provoca încăpăţânarea unora dintre clienţi sau a familiilor 
lor. 

— Ei bine, spuse Sally cu o impasibilitate care o scoase 
din sărite pe Hope, cred că n-avem decât să așteptăm să 
vedem ce se întâmplă. N-are rost să ne facem griji pentru o 


26 John Wayne Gacy jr. (1942-1994) - un criminal în serie american, 
cunoscut și sub numele de Clovnul ucigaș. A fost condamnat și 
executat pentru violarea și uciderea a 33 de adolescenţi, dintre care 
pe 29 i-a îngropat sub podeaua casei sale, în timp ce celelalte victime 
au fost găsite în râul din apropiere, între anii 1972 și 1978. (n.tr.) 


problemă care încă nu știm dacă există sau nu. 

Hope scutură din cap. Nu se putea abtine. 

— Ăsta e cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit în 
ultima vreme, rosti ea, pe un ton mai ridicat. Nu știm dacă 
vine sau nu uraganul, așa că n-are rost să cumpărăm 
lumânări, baterii și rezerve de alimente, nu-i așa? Nu știm 
dacă o să luăm vreun virus, așa că de ce să ne mai 
vaccinăm? 

Sally lăsă din mână ziarul. 

— OK, spuse ea, cu o voce în care se simţea iritarea, ce 
fel de baterii ai de gând să cumperi? Ce vaccin trebuie 
făcut? 

Hope își privi partenera de viaţă și se gândi cât de puţin 
o cunoștea pe Sally și cât de puţin se cunoștea pe ea 
însăși. Trăiau într-o lume în care normalitatea era privită 
din unghiuri diferite și-și zise că uneori pășeau pe un teren 
minat. 

— N-am cum să-ți răspund la întrebarea asta, știi bine, 
spuse ea încet. Dar am senzaţia că ar trebui să facem ceva, 
orice. În schimb, stăm și așteptăm să ne sune Scott și să ne 
spună că lucrurile au revenit la normal, când eu pur și 
simplu nu cred că se va întâmpla asta. Şi cred că nici nu 
merităm să se întâmple așa. 

— Nu merităm? 

— Gândește-te la asta în timp ce dezlegi cuvinte 
încrucișate. Eu o să citesc un pic. 

Hope trase adânc aer în piept, gândindu-se că Sally ar 
trebui să încerce să dezlege alte „mistere”, mai 
importante. 

Sally dădu din cap și-și cobori privirea pe careul din faţa 
ei. Ar fi vrut să-i spună lui Hope câteva cuvinte de 
îmbărbătare, să-i arate un pic de afecţiune, să facă un gest 
care să alunge tensiunea ce domnea în familia lor. In loc 
de asta, citi la 3 VERTICAL, „Tema cântecului muzei” și-și 
aduse aminte că unul dintre versurile de început ale Iliadei 
lui Homer suna în felul următor: „Cântă, o, muză, despre 
mânia lui Ahile”. Cuvântul căutat era din cinci litere, dintre 


care prima era „F”, așa că nu-i fu greu să-și dea seama că 
era vorba de „furie”. 


Scott se așeză la capătul banchetei, împingându-l pe 
Michael O'Connell în colţ, așa cum plănuise. Locul era 
destul de strâmt. Chelneriţa își făcu apariţia la masă, cu un 
meniu în mână. 

— Mai lasă-ne câteva minute, îi spuse Scott. 

— Mie adu-mi o bere, zise O'Connell. Apoi se întoarse 
spre Scott. Îmi închipui că faci tu cinste. 

Câteva clipe domni tăcerea, după care O'Connell se 
întoarse spre Ashley. 

— Azi ești plină de surprize. Nu crezi că asta ne privește 
doar pe noi doi, pe tine și pe mine? 

— Am vrut să-ţi spun, zise ea, dar tu nu m-ai ascultat. 

— Așa că te-ai gândit să-l aduci pe tatăl tău... Se 
întoarse din nou spre Scott și-l privi ţintă. Ei bine, nu știu 
ce să zic. Oare ce-ar putea el să facă? 

Întrebarea îi fusese adresată lui Ashley, dar în locul ei 
răspunse Scott. 

— Sunt aici ca să te ajut să înţelegi că, dacă ea spune că 
s-a terminat, înseamnă că s-a terminat. 

Din nou, Michael O'Connell îi aruncă o privire lungă, 
măsurându-l din cap până-n picioare. 

— Nu te poti făli cu mușchii. Nici cu darul persuasiunii. 
Așadar, profesore, care ţi-e planul? La ce te-ai gândit? 

— M-am gândit c-ar fi cazul s-o lași în pace pe Ashley. 
Să-ţi vezi de viaţa ta, iar ea, de-a ei. Ashley e ocupată. 
Muncește. Merge la școală. Nu are timp pentru o relaţie 
serioasă. În niciun caz pentru genul de relaţie la care te 
gândești tu. Sunt aici ca să fac tot ce e nevoie pentru a te 
ajuta să pricepi lucrul ăsta. 

O'Connell nu păru câtuși de puţin impresionat de 
vorbele lui Scott. 

— Ce te face să crezi că asta ar fi treaba ta? 

— Refuzul tău de a o asculta pe Ashley mă face să cred 
asta. 


O'Connell zâmbi. 

— Poate că da. Poate că nu. 

Chelnerița îi aduse berea lui O'Connell, care bău 
jumătate de sticlă pe nerăsuflate, apoi rânji. 

— Cum crezi, profesore, că ai putea să mă convingi să n- 
o mai iubesc pe Ashley? De unde știi că noi doi nu ne 
potrivim perfect? Ce știi tu despre mine? Iți spun eu: 
nimic. Poate că nu arăt așa cum ţi-ai dori tu și poate că nu 
sunt director executiv, cu un BMW nou-nouţ și cu mai 
multe diplome la activ, cum sperai, dar sunt un tip capabil 
să facă multe lucruri. Ashley ar putea nimeri mult mai rău 
decât atât. Simplul fapt că nu mă încadrez în criteriile tale 
nu înseamnă nimic. 

Scott nu era sigur cum ar fi trebuit să reacționeze. 
O'Connell condusese discuţia într-o direcţie la care nu se 
așteptase. 

— Nu doresc să știu nimic despre tine, spuse el. Tot ce- 
mi doresc este s-o lași în pace pe Ashley. Şi sunt dispus să 
fac orice ar fi necesar ca să te ajut să pricepi asta. 

O'Connell rămase o clipă tăcut, apoi spuse: 

— Nu știu de ce, dar mă îndoiesc de lucrul ăsta. Orice ar 
fi necesar? Nu cred că e chiar așa. 

— Spune tu o sumă, replică rece Scott. 

— O sumă? 

— Ştii prea bine ce vreau să zic. Spune o sumă. 

— Vrei să evaluez în bani sentimentele mele faţă de 
Ashley? 

— Încetează cu tâmpeniile! exclamă Scott. Rânjetul lui 
O'Connell și atitudinea nepăsătoare a acestuia începeau 
să-l scoată din sărite. 

— N-aș face niciodată una ca asta. Nu am nevoie de 
banii tăi. 

Scott își vâri mâna în buzunarul jachetei și scoase plicul 
cu cei 5000 de dolari. 

— Ce-i asta? întrebă O'Connell. 

— Sunt 5000 de dolari. Nu vreau în schimb decât să-mi 
promiţi mie și lui Ashley că vei sta departe de ea. 


— Vrei să mă plătești? 

— Exact. 

— Nu ţi-am cerut niciodată bani, nu-i așa? 

— Așa e, nu mi-ai cerut. 

— Așadar, banii ăștia nu sunt consecinţa vreunei 
solicitări din partea mea, da? 

— Da. Tot ce vreau în schimb e promisiunea ta. 

O'Connell se întoarse spre Ashley. 

— Nu ţi-am cerut niciodată bani, nu-i așa? 

Ea scutură din cap. 

— Nu aud ce spui, zise O'Connell. 

— Nu, nu mi-ai cerut niciodată bani. 

O'Connell se întinse și luă banii. 

— Deci dacă i-aș lua, ar fi un cadou, nu-i așa? 

— Un cadou în schimbul unei promisiuni. 

Bărbatul zâmbi. 

— İn regulă. Nu vreau banii. Dar o să-ţi promit. Uite, îţi 
promit. 

O'Connell continua să ţină plicul în mână. 

— O s-o lași în pace? O să stai departe de ea? O să-ţi vezi 
de treabă și n-o s-o mai deranjezi niciodată de-acum 
încolo? 

— Asta e ceea ce-ţi dorești, nu-i așa? 

— Exact. 

O'Connell reflectă o secundă, apoi spuse: 

— Toată lumea a obţinut ce-a vrut, hm? 

— Da. 

— În afară de mine. 

Îi aruncă lui Ashley o privire pătrunzătoare, care o 
înfiora într-un mod nedeslușit. Sălbăticia acelei priviri 
însoţită de un surâs malefic erau de-a dreptul 
înspăimântătoare. 

— A meritat deci să baţi atâta drum, profesore? 

Scott nu-i răspunse nimic. Într-un fel, se aștepta ca 
O'Connell să arunce banii pe masă sau să i-i azvârle în față 
și își încordă mușchii, încercând să-și stăpânească 
emoţiile. 


Dar, în locul unui asemenea gest teatral, O'Connell se 
întoarse și își aţinti din nou privirea asupra lui Ashley, 
sfredelind-o parcă până în măduva oaselor, încât aceasta 
se foi stânjenită pe scaun. 

— Ştii cum cântau cei de la Beatles, pe vremuri, în 
tinereţea tatălui tău? 

Ea scutură din cap. 

— I dont care too much for money, money can't buy me 
love...” 

Cu privirea aţintită asupra lui Ashley, O'Connell își 
strecură plicul cu bani în buzunarul jachetei, lăsându-i pe 
amândoi dezorientaţi. Apoi, fără să-și ia ochii de la ea, 
spuse: 

— OK, profesore, e timpul să mă lași să ies. Nu cred că o 
să rămân la cină. Dar mulțumesc pentru bere. 

Scott se dădu la o parte și rămase la marginea mesei 
până când O'Connell, cu o agilitate surprinzătoare, se 
strecură afară din separeu. Acesta stătu nemișcat câteva 
secunde, privind ţintă la Ashley. Apoi, cu un rânjet ușor, se 
răsuci brusc și ieși din restaurant, fără să mai arunce în 
urmă nicio privire. 

Cei doi rămaseră tăcuţi vreme de aproape un minut. 

— Ce-a fost asta? întrebă Ashley într-un târziu. 

Scott nu răspunse nimic. Nu știa ce să creadă. 
Chelnerița apăru din nou și întrebă, timidă: 

— Deci doar două meniuri? 


Afară, în faţa apartamentului lui Ashley, bezna nopţii 
părea să se fi strecurat în toate cotloanele din jur, iar 
luminile  felinarelor de-abia reușeau să ţină piept 
întunericului tot mai adânc al toamnei. Nu era niciun loc 
liber, așa că Scott opri Porsche-ul în dreptul unui hidrant. 
Fără să oprească motorul, se întoarse spre fiica sa. 

— Poate ar fi mai bine să vii acasă pentru câteva zile. 


27 Nu-mi pasă de bani, banii nu-mi pot cumpăra fericirea... (în orig. în 
lb. engl.) (n.tr.) 


Doar până când suntem siguri că individul o să se ţină de 
cuvânt. Stai două-trei zile la mine, apoi încă puţin la mama 
ta. Lasă să treacă un pic de timp și stai la distanţă. 

— Nu eu ar trebui să fiu cea care fuge și se ascunde, 
spuse Ashley. Am cursuri. Am o slujbă. 

— Ştiu, dar poate că ar trebui să alegem soluţia mai 
prudentă. 

— Nu-mi convine. Nu-mi convine deloc. 

— Știu. Dar, scumpa mea, nu știu ce altceva am putea 
face. 

Ashley oftă, apoi se întoarse spre tatăl său și zâmbi. 

— M-a speriat un pic tipul ăsta. Dar va fi bine. Indivizii 
de genul ăsta, tată, sunt niște lași de fapt. O fi făcut el pe 
durul când a luat banii, dar în realitate era cam la pământ. 
Acum o să meargă într-un bar, o să mă facă în fel și chip în 
timp ce-și bea minţile împreună cu amicii lui și apoi o să-și 
vadă de treabă. Nu mă încântă ideea asta și știu că te-a 
ușurat de o sumă frumușică... 

— Ce tâmpenie, spuse Scott. A spus că nu-i trebuie 
banii, ca mai apoi să și-i bage în buzunar. De parcă ar fi 
înregistrat tot ce-am spus. Una a zis, alta a făcut. 
Ticălosul. 

— Ei, să sperăm că povestea s-a încheiat. 

— Da. Uite cum facem. La cel mai mic semn din partea 
lui, cel mai mic, dai telefon. Ne anunti fără întârziere pe 
mama ta, pe Hope sau pe mine. La orice oră din zi sau din 
noapte, ai înțeles? Mă refer la cea mai mică suspiciune că 
se ţine după tine sau te sună, sau te hărțuiește în vreun fel. 
Ne suni fie și dacă nu face altceva decât să se uite la tine. 
La cea mai mică bănuială, ai auzit? 

— Da. Să știi, tati, că Michael m-a speriat și pe mine. N- 
am de gând să fac pe marea eroină. Vreau doar ca totul să 
fie cum era înainte, chiar dacă nu era perfect. 

Oftă din nou, își desfăcu centura de siguranţă și, luându- 
și poșeta, își scoase cheile de la apartament. 

— Vrei să vin cu tine până sus? 

— Nu. Doar așteaptă până intru, dacă nu ţi-e greu. 


— Draga mea, cum să-mi fie greu? Eu nu vreau decât să 
fii fericită. Și mi-ar plăcea să uit de toată povestea asta cu 
Michael O'Connell. Să te văd luându-ţi masteratul sau 
doctoratul în istoria artelor și ducând o viaţă împlinită. 
Asta îmi doresc, și mama ta, la fel. Şi așa va fi. Crede-mă. 
Nu peste multă vreme o să întâlnești o persoană deosebită 
și toată povestea asta va rămâne doar o amintire 
neplăcută. Nici n-o să te mai gândești la ea. 

— Un coșmar. Se aplecă înspre el și-l sărută pe obraz. 
Mulţumesc, tati. Mulţumesc pentru că ai bătut atâta drum 
ca să mă ajuţi și, nu știu, pentru că ești așa cum ești. 

Cuvintele acestea îl făcură să se simtă minunat și-i 
răspunse, scuturând din cap: 

— Nu, tu ești deosebită. 

Ashley se dădu jos din mașină, iar Scott îi făcu semn să 
se grăbească să intre în bloc. 

— Acum odihnește-te bine și sună-ne mâine doar așa, să 
mai stăm de vorbă. 

Ea încuviinţă din cap. Lui Scott îi încolţi în minte un 
gând ciudat, răsărit parcă din ungherele cele mai 
întunecate ale fiinţei sale și-i dădu glas aproape fără să-și 
dea seama: 

— Hei, Ashley, știi... m-a deranjat un lucru. 

Ea era pe punctul de a închide portiera mașinii, dar se 
opri și se aplecă înăuntru. 

— Ce anume? 

— l-ai spus tu lui O'Connell ceva despre mine? Sau 
despre mama ta? 

— Nu... bâigui ea. 

— De pildă, în seara aceea nefastă când v-aţi întâlnit 
pentru prima și singura dată, aţi vorbit ceva despre noi? 

Ea scutură din cap. 

— De ce mă întrebi asta? 

El zâmbi. 

— Doar așa. Fără niciun motiv anume. Haide, intră 
acum. Şi sună-ne mâine. 

Ashley zâmbi, își dădu părul la o parte din ochi și 


încuviinţă din cap. Scott îi zâmbi și el, spunând: 

— La ora asta nu-mi trebuie decât două minute ca să 
ajung acasă. Toţi polițiștii au plecat acasă. 

— Să nu te schimbi niciodată, tati. Aș fi dezamăgită dacă 
te-ai maturiza. 

Spunând aceste cuvinte, Ashley închise portiera și urca 
treptele de la intrarea în bloc. li trebuiră doar câteva 
secunde să deschidă ușa, să intre în hol și să deschidă cea 
de-a doua ușă, care dădea în casa scărilor. Aici se întoarse 
și-i făcu cu mâna tatălui ei, care așteptă până când o văzu 
că începe sa urce scările. Abia după aceea Scot apăsă 
pedala de acceleraţie și demară din fața hidrantului, 
întrebându-se de unde știa O'Connell că el era profesor. 


— Așadar, se simțeau în siguranţă? 

— Da. Într-o oarecare măsură. Nu pe deplin, dar puteau 
răsufla ușuraţi, cel puţin pentru moment. Mai aveau 
îndoieli. Și încă erau îngrijoraţi și neliniștiţi. Dar, în mare, 
se simțeau în siguranţă. 

— Şi n-ar fi trebuit să se simtă așa? 

— Ţi-aș povesti toate astea dacă povestea s-ar fi sfârșit 
aici? 5000 de dolari și gata, adio? 

— Sigur că nu. 

— Ti-am mai spus. Această poveste are un sfârșit 
sumbru. 

N-am mai spus nimic, iar ea își întoarse privirea și se 
uită pe geam. Razele soarelui îi inundară chipul, 
luminându-i-l. 

— Nu te face să te întrebi, rosti ea încet, cum de viaţa 
unui om poate fi dată peste cap într-o clipită? Oare cum ne 
putem apăra? Presupun că fundamentaliștii religioși ar 
spune că prin credință. Oamenii de știință, prin 
cunoaștere. Medicii, prin învăţătură și iscusinţă. Poliţiștii 
ar spune că pistoalele semiautomate de nouă milimetri ar 
fi un mijloc eficient. Politicienii ar susţine că legea ne 
protejează. Dar care o fi adevărul? 

— Presupun că nu aștepți un răspuns din partea mea, 


nu-i așa? 

Își dădu capul pe spate și izbucni în râs. 

— Nu. Nicidecum. Cel puţin, nu în momentul de faţă. 
Bineînţeles, nici Ashley n-ar fi putut să răspundă la această 
întrebare. 


15 
Trei acuzaţii 


Cu toţi avură o senzaţie de neliniște și de apăsare în 
zilele care urmară, de parcă la orizontul vieţii lor de zi cu 
zi își făcuseră apariţia niște nori negri și învolburaţi. Când 
Scott recapitulă în gând discuţia avută cu Michael 
O'Connell, mai întâi i se păru lipsită de sens, pentru ca în 
clipa următoare să aibă senzaţia că întâlnirea jucase un rol 
decisiv. 

li spuse lui Ashley că dorea să comunice cu ea zilnic, ca 
să fie sigur că totul este în ordine, așa că hotărâră ca în 
fiecare seară să vorbească la telefon. Ashley, în pofida 
caracterului său independent, nu avu nimic de comentat la 
această propunere. Scott nu știa că Sally îi ceruse și ea 
același lucru. 

Cât despre viaţa personală, Sally realiză dintr-odată că 
totul părea s-o ia razna. Era ca și cum s-ar fi desprins de 
toate lucrurile de care se ancorase până atunci, cu 
excepţia lui Ashley. Dar și relaţia cu aceasta era destul de 
fragilă. Scopul pentru care o suna zilnic pe fiica sa, știa 
asta, era atât de a se asigura că Ashley e-n regulă, cât și 
de a-și găsi un punct de sprijin, ceva care s-o ajute să se 
autodefinească. La urma urmelor, își spunea, incidentul cu 
O'Connell nu era decât o întâmplare nefericită, dar banală 
prin care toţi tinerii trec la un moment dat. 

Mult mai tare o îngrijora faptul că nu avea randament la 
serviciu, precum și tensiunea tot mai accentuată dintre ea 
și Hope. Fără îndoială, ceva nu era în regulă, dar pur și 
simplu nu reușea să se concentreze asupra acestui lucru. 
In loc de asta, își consacra timpul diferitelor sale cazuri, 
însă într-o manieră neglijentă, dezordonată. Acorda o 
atenţie exagerată unor lucruri mărunte, neînsemnate, 
ignorând pe de altă parte chestiunile importante, care 
reclamau măsuri urgente. 


Hope se târa parcă de pe-o zi pe alta, neștiind ce se 
întâmplă. Sally nu-i comunica mai nimic, pe Scott nu-l 
putea suna și, pentru prima oară în toţi anii de când erau 
împreună, simţea că ar fi nepotrivit s-o sune direct pe 
Ashley. Așa că se dedică antrenării echipei, mai ales că 
finala se apropia cu pași repezi, și ședinţelor de consiliere 
a studenţilor din primii doi ani de facultate. Avea senzaţia 
că pășește pe cioburi de sticlă. 

Când primi un mesaj urgent din partea decanului 
facultăţii, Hope fu surprinsă. Mesajul suna foarte 
enigmatic: „Să fii la mine în birou la ora 2 p.m. La 2 fix”. 

Câţiva nori subțiri, rarefiaţi pluteau pe cerul cenușiu în 
timp ce Hope străbătea campusul cu pași grăbiţi, ca să 
ajungă la timp la întâlnirea cu decanul. În aer se făcea 
simţit un frig pătrunzător, ce prevestea venirea iernii. 
Biroul decanului se afla în clădirea principală - o reședință 
în stil victorian renovată și zugrăvită în alb, cu ușile de 
lemn maro, cu un șemineu uriaș în anticameră, în care 
ardea un butuc. Niciun student nu intra aici decât dacă 
avea probleme serioase. 

Hope intră în clădire, îi salută pe câţiva dintre angajaţi 
și urcă la etajul al doilea, unde se afla biroul decanului. 
Acesta era un veteran al instituţiei și preda încă latina și 
greaca veche, rămânând un adept înfocat al clasicilor care 
pierdeau tot mai mult din popularitate. 

— Domnule decan Mitchell... spuse Hope, strecurându-și 
capul pe ușa întredeschisă. Aţi vrut să mă vedeţi? 

De când lucra la facultate, stătuse de vorbă cu Stephen 
Mitchell de vreo zece ori, cel mult. În trecut, fuseseră 
colegi într-o comisie sau două și știa că decanul venea cu 
plăcere la meciurile din campionat ale echipei antrenate 
de ea, deși în general le prefera pe cele ale echipei 
masculine de fotbal. Îl considerase întotdeauna un tip 
amuzant, deși ţâfnos, și nu-l vedea capabil de bârfă - 
meteahnă de care sufereau majoritatea oamenilor, după 
părerea ei. Dacă cei din jur erau gata s-o accepte așa cum 
era, ea se arăta mai mult decât dispusă să-i înţeleagă, la 


rândul său. Asta era consecinţa firească a stilului său de 
viață alternativ, o expresie oribilă folosită în suburbia unde 
locuiau ea și Sally și pe care o detesta, pentru că i se părea 
respingător de prozaică. 

— Ah, Hope, da, da, da, te rog să intri. 

Decanul Mitchell folosea un limbaj elevat, demn de un 
anticar. Nu-l auzeai niciodată rostind vreun cuvânt greșit 
sau nelalocul lui. Era cunoscut pentru comentarii de genul 
„Mă cuprinde în mod frecvent disperarea pentru viitorul 
rasei umane pe plan intelectual”, pe care le scria pe 
lucrările studenţilor. Făcu semn cu mâna înspre fotoliul 
masiv de piele roșie așezat în faţa biroului său. Era genul 
de fotoliu în care te cufundai cu totul, ceea ce o făcu pe 
Hope să se simtă ridicol de mică. 

— Am primit mesajul dumneavoastră, spuse Hope. Ce s- 
a întâmplat? 

Decanul se fâstâci câteva secunde, apoi se întoarse cu 
spatele la ea și privi pe geam, de parcă încerca să-și 
găsească cuvintele. Nu avu de așteptat prea mult. 

— Hope, cred că avem o problemă destul de serioasă. 

— O problemă? 

— Da. Cineva a depus o plângere extrem de gravă 
împotriva ta. 

— O plângere? Ce fel de plângere? 

Decanul ezită o clipă, de parcă s-ar fi simţit ofensat mai 
dinainte de ceea ce avea să spună în continuare. Își trecu 
mâna prin părul rar și cărunt, apoi își aranjă ochelarii pe 
nas, înainte de a vorbi pe un ton sfâșietor, de parcă i-ar fi 
comunicat că îi murise cineva drag. 

— Este vorba de un subiect care ar intra în categoria 
nefericită și vulgară a hărțuirilor sexuale. 


Cam în același timp în care Hope se afla în faţa 
decanului Mitchell, auzind cuvintele acelea îngrozitoare, 
de care se temuse toată viaţa ei de adultă, Scott își încheia 
consultaţia cu un student de la cursul său având ca temă 
Războiul de Independenţă. Tânărul își dădea toată silinţa. 


— Nu deslușești avertismentul care se ascunde în 
spatele cuvintelor lui Washington? întrebă Scott. Și nu vezi 
nici câtă hotărâre transmit ele? 

Studentul încuviinţă din cap. 

— Totuși, mi se pare prea abstract. Să fii nevoit să 
deduci motivele, oportunitatea. Toate lucrurile astea pe 
care credem că Washington le-a înţeles instinctiv. 

Scott zâmbi. 

— Ştii, s-a prognozat că la noapte temperatura va 
scădea considerabil. Se așteaptă să fie ger, poate chiar să 
viscolească. Ce-ar fi să iei cu tine câteva dintre scrisorile 
lui Washington și să le citeşti la lumina lanternei, ba, mai 
bine, la lumina lumânării, pe la miezul nopţii, în curte. Să 
vezi dacă nu cumva le înţelegi mai bine în aceste condiţii. 

Studentul zâmbi. 

— Vorbiţi serios? Afară, pe întuneric? 

— Întocmai. Ai voie să-ţi iei cu tine o singură pătură cu 
care să te învelești și trebuie să porţi pantofi găuriţi în 
talpă. Dacă nu te îmbolnăvești de pneumonie, o să 
continuăm discuţia asta... hmmm... să zicem pe la mijlocul 
săptămânii. OK? 

Telefonul de pe biroul său începu să sune, iar Scott 
ridică receptorul în timp ce studentul ieși din încăpere. 

— Da, Scott Freeman la telefon. 

— Scott, sunt William Burris, de la Yale. 

— Bună, domnule profesor. Ce surpriză! 

Scott era uluit. Pentru un profesor de istorie să 
primească un telefon din partea lui William Burris era 
echivalentul unui apel din paradis. Laureat al premiului 
Pulitzer?%, autor de bestselleruri, șef de catedră în cadrul 
uneia dintre cele mai prestigioase instituţii din ţară și, 
ocazional, consilier al președinților și altor lideri de stat, 


28 Premiul Pulitzer - prestigios premiu pentru jurnalism american, 
creat în 1904 de jurnalistul american de origine maghiară Joseph 
Pulitzer. Este echivalentul premiului Nobel acordat cercetătorilor sau 
al Oscarului din cinematografie. Premiantul primește, în plus, suma de 
10000 de dolari. 


Burris se bucura de o reputaţie impecabilă. În plus, avea o 
slăbiciune pentru costumele Savile Row de 2000 de dolari, 
pe care și le făcea la comandă ori de câte ori era chemat 
să susțină vreo conferinţă la Oxford sau Cambridge, sau 
oriunde i se oferea onorariul său format din șase cifre. 

— Da, a trecut ceva vreme, nu-i așa? Când ne-am văzut 
ultima oară? La o întrunire a vreunei societăţi, bănuiesc. 

Burris se referea la numeroasele societăţi de istorie din 
care făcea parte Scott și care ar fi dat orice ca numele lui 
Burris să apară pe lista lor de membri. 

— În urmă cu doi-trei ani, presupun. Ce mai faceţi, 
domnule profesor? 

— Bine, bine, răspunse Burris. Scott și-l imagină cărunt 
și arogant, într-un birou asemănător cu al lui, dar mult mai 
spaţios, având la dispoziţie o secretară însărcinată să preia 
mesajele venite din partea agenţilor, producătorilor, 
editorilor, regilor și prim-miniștrilor și să-i alunge pe 
studenţii prea insistenţi. Da, sunt bine, în ciuda faptului că 
anul ăsta se pare că echipa noastră de fotbal va fi învinsă 
de diavolii ăia de la Princeton și de la Harvard, ceea ce ar 
fi un lucru de-a dreptul îngrozitor. 

— Poate că după admiterea de anul ăsta veţi avea o 
echipă mai bună în viitor. 

— Să sperăm. Dar, Scott, nu pentru asta te-am sunat. 

— Sunt convins. Cu ce vă pot ajuta, domnule profesor? 

— Îţi aduci aminte de o lucrare pe care ai scris-o cu vreo 
trei ani în urmă pentru Journal of American History? Era 
despre campaniile militare din perioada imediat următoare 
bătăliilor de la Trenton și Princeton, când Washington a 
luat atâtea decizii temerare și, îndrăznesc să le numesc 
așa, profetice. 

— Desigur, domnule profesor. Scott nu obișnuia să 
publice prea des, iar eseul acela avusese un rol deosebit de 
important în a-i determina pe cei din conducerea 
departamentului său să nu reducă numărul orelor de 
istorie, așa cum intenționaseră. 

— A fost o lucrare bună, Scott, spuse Burris cu voce 


joasă. Evocativă și provocatoare. 

— Mulţumesc. Dar nu văd ce... 

— Când ai scris lucrarea respectivă... ăăă... ai avut 
vreun ajutor în ceea ce privește formularea subiectelor și a 
concluziilor? 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule profesor. 

— Munca, scrisul - tu singur ai făcut totul? Şi 
documentarea? 

— Da. Am mai avut din când în când câte-un asistent sau 
doi, de regulă studenţi din anii terminali, care m-au ajutat 
la diferite enumerări. Dar subiectele și concluziile îmi 
aparţin în totalitate. Nu înţeleg unde bateţi, domnule 
profesor. 

— A fost formulată o acuzaţie regretabilă în legătură cu 
acea lucrare. 

— O acuzaţie? 

— Da. O învinuire cum că lucrarea ar fi o fraudă 
academică. 

— Cum adică? 

— Un plagiat, Scott. Îmi pare tare rău să-ţi spun lucrul 
ăsta. 

— Dar e absurd! 

— Acuzaţia respectivă aduce ca dovadă câteva 
similarități deranjante între lucrarea ta și o altă lucrare, 
scrisă în cadrul unui seminar de la altă instituţie. 

Scott trase adânc aer în piept. Simţi brusc că ameţește 
și se prinse de marginea biroului, încercând să-și recapete 
controlul. 

— Cine a formulat această acuzaţie? 

— Ei, aici e o problemă, răspunse Burris. Am primit-o pe 
cale electronică și este anonimă. 

— Anonimă! 

— Însă, indiferent cine ar fi autorul ei, acuzaţia nu poate 
fi trecută cu vederea. Nu în climatul actual. Și în niciun caz 
nu poate fi ascunsă de ochii publicului. Ziarele sunt teribil 
de avide când aud că o persoană a călcat strâmb în 
sistemul universitar. Gata să tragă tot felul de concluzii 


greșite, în maniera cea mai jenantă și, îmi vine greu să 
spun asta, mai păgubitoare pentru nefericitul în cauză. Așa 
că, după părerea mea, cea mai bună variantă ar fi să 
înăbușim această acuzaţie încă din fașă. Presupunând, 
bineînţeles, că știi unde-ţi sunt însemnările și poţi explica 
în detaliu fiecare rând, fiecare capitol, astfel încât Jurnalul 
să poată conchide satisfăcut că învinuirile sunt false. 

— Desigur, dar... îngăimă Scott. 

Rămăsese fără cuvinte. 

— In vremurile astea pline de critici și analize 
tendenţioase trebuie, din păcate, să părem mai curaţi ca 
îngerii. 

— Știu asta, dar... murmură Scott. 

— O să-ţi trimit printr-un curier rapid plângerea, așa 
cum a fost formulată. Și mai vorbim după aceea, probabil. 

— Da, da, sigur. 

— Şi, Scott - vocea profesorului era neutră, dintr-odată 
rece și lipsită parcă de energie -, sper să putem rezolva 
chestiunea asta cât mai confidenţial. Dar, te rog, nu 
subestima pericolul care te paşte. Îţi spun asta atât în 
calitate de prieten, cât și de coleg de breaslă. Am văzut 
cariere promițătoare ruinate pentru motive mult mai puţin 
grave ca ăsta. De zeci de ori mai mărunte. Felul în care 
accentuă aceste ultime cuvinte era inutil, dar absolut 
pertinent. 

Scott încuviinţă din cap. Prieten nu era cuvântul cel mai 
potrivit, căci știa că, din clipa în care zvonul despre 
acuzaţia cu pricina avea să se răspândească în cercurile 
academice, avea să rămână singur, fără niciun prieten. 


Sally aruncă o privire pe fereastră, la lumina tot mai 
slabă a după-amiezii. În chip ciudat, o mulţime de gânduri i 
se învălmășeau în cap și totuși în clipa aceea nu se gândea 
la nimic anume. Se auzi un ciocănit ușor în ușă, iar când se 
răsuci, o văzu pe una dintre secretarele ei stând timidă 
lângă ușă, cu un plic mare și alb în mână. 

— Sally, spuse secretara, tocmai a sosit plicul ăsta 


pentru tine. Mă întrebam dacă n-o fi ceva important... 

Sally nu știa de vreo citaţie sau de vreun alt document 
care să sosească așa, pe nepusă masă, dar încuviinţă din 
cap. 

— Din partea cui a venit? 

— Din partea Baroului de avocatură. 

Sally luă plicul și-l examină curioasă, întorcându-l pe 
toate părţile. Nici nu-și aducea aminte când primise ultima 
oară un document din partea Baroului, cu excepţia 
invitaţiilor la cine festive, la seminarii sau conferințe la 
care nu participase nici măcar o dată. Dar niciuna dintre 
aceste invitaţii nu sosise prin curieratul rapid și nu i se 
solicitase semnătura de primire. 

Rupse plicul și scoase din el o scrisoare. Scrisoarea îi 
era adresată și venea din partea președintelui Baroului de 
avocatură, un om pe care îl știa doar din auzite. Activa în 
cadrul uneia dintre cele mai importante firme de avocatură 
din Boston, numele său apărând frecvent pe paginile 
ziarelor de profil. De asemenea, era un membru marcant al 
Partidului Democrat, fiind invitat la tot soiul de dezbateri 
televizate. Pe scurt, era un om care făcea parte dintr-o cu 
totul altă lume. 

Parcurse cu atenţie cele câteva rânduri ale scrisorii. Pe 
măsură ce citea, în jurul ei părea să se facă tot mai 
întuneric. 


Stimată doamnă Freeman-Richards, 

Prin prezenta vă aducem la cunoștință plângerea 
depusă la Baroul de avocatură cu privire la modul în 
care aţi tratat interesele clientului în cazul Johnson 
versus Johnson, aflat în curs de soluţionare la Curtea 
Supremă de Justiţie, în sarcina judecătorului V. 
Martinson, din cadrul departamentului  Litigii 
Familiale. 

În plângere se susține că fondurile aferente acestei 
cauze au fost direcționate într-un cont bancar privat, 
deschis pe numele dumneavoastră. Faptul acesta 
contravine Ordonanței Guvernamentale nr. 302, 


secţiunea 43, întrunind totodată elementele infracţiunii 
prevăzute în secţiunea 11 din Legea 112. 

Vă rugăm să luaţi în considerare faptul că Baroul de 
avocatură are nevoie de declaraţia dumneavoastră pe 
proprie răspundere în decursul săptămânii în curs. În 
caz contrar, plângerea va fi înaintată Parchetului 
Districtual Hampshire și Parchetului General al statului 
Massachusetts de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie 
a Statelor Unite ale Americii, în vederea intentării 
procesului penal. 


Sally avu impresia că fiecare cuvânt din scrisoare i se 
oprește în gâtlej, sufocând-o. 

— De necrezut, spuse ea cu voce tare. Absolut de 
necrezut, la naiba! 

Cuvintele ei răsunară în toată încăperea. Sally trase 
adânc aer în piept și se întoarse spre computer. Apăsând 
tastele cu viteză, căută acţiunea de divorț la care se făcea 
referire în scrisoarea președintelui Baroului. Johnson 
versus Johnson nu fusese un caz complicat, chiar dacă 
ostilitatea înverșunată a soţiei, care îi era clientă, faţă de 
soţul ei îngreunase situaţia într-o oarecare măsură. Acesta 
era chirurg oftalmolog, tatăl celor doi copii ai lor aflaţi la 
vârsta preadolescenţei, un tip care-și înșelase întruna soția 
și pe care Sally îl prinsese în timp ce încerca să transfere 
banii comuni în contul unei bănci din Bahamas. Individul 
procedase grosolan, retrăgând sume mari de bani din 
contul comun, după care cumpărase bilete de avion spre 
Bahamas prin cardul său Visa, pentru a încasa bonusul 
aferent acumulării unui anumit număr de kilometri de 
zbor. Sally reușise să-l convingă pe judecător să dispună 
confiscarea averii și transferarea banilor în contul clientei 
sale până la pronunţarea divorţului, ce fusese amânată 
până după Crăciun. Din câte știa ea, în contul clientei sale 
ar fi trebuit să intre în jur de 400000 de dolari. 

Dar nu se întâmplase așa. 

Rămase cu privirea pironită pe ecranul computerului. 


Contul clientei sale conţinea mai puţin de jumătate din 
suma cu pricina. 

— Nu se poate, spuse din nou cu voce tare. 

Mai panicată ca niciodată, Sally începu să verifice 
fiecare tranzacţie efectuată în acel cont. În ultimele câteva 
zile, peste un sfert de milion de dolari fusese retras pe cale 
electronică și transferat în vreo zece conturi diferite. Nu 
reuși să acceseze aceste conturi prin intermediul 
computerului, căci se dovedi că ele aparțineau unor titulari 
diferiţi, atât persoane fizice necunoscute, cât și companii 
dubioase. De asemenea, constată cu groază că ultimul 
transfer fusese făcut direct în contul ei personal. Era vorba 
despre 15000 de dolari, care îi fuseseră viraţi în cont cu 
doar douăzeci și patru de ore în urmă. 

— Nu se poate, repetă ea. Cum... 

Se opri, dându-și seama numaidecât că răspunsul la 
acea întrebare era complicat și greu de găsit. Tot ce știa în 
momentul acela era faptul că se afla într-o mare 
încurcătură. 


— Este ceva ce nu înţeleg în povestea asta. 

— Ce anume? întrebă ea pe un ton răbdător. 

— Care e motivația iubirii lui Michael O'Connell. Adică 
el repetă întruna că o iubește, dar nimic din ceea ce face 
nu pare să reflecte lucrul ăsta, în accepțiunea generală a 
noţiunii de „dragoste”. 

— Nu reflectă asta sub nicio formă, nu-i așa? 

— Exact. Ceea ce mă face să cred că el vede lucrurile cu 
totul altfel. 

— S-ar putea să ai dreptate, replică ea, pe un ton distant 
și seducător deopotrivă. 

Ezită o clipă, așa cum făcea adesea, părând să-și pună 
gândurile în ordine. Simţeam că voia să deţină controlul 
asupra poveștii, dar într-o manieră pe care nu reușeam s-o 
deslușesc. Lucrul acesta mă făcu să mă foiesc neliniștit pe 
scaun. Aveam impresia că eram folosit într-un scop anume. 

— Cred, spuse ea încet, că ar trebui să-ţi dau numele 


cuiva care ar putea să te ajute în această privinţă. Un 
psiholog. E expert în cazurile de dragoste obsesivă. Ezită 
din nou. Sigur, așa o numim noi, dar în realitate nu are mai 
nimic de-a face cu dragostea. Pentru noi dragostea 
înseamnă un buchet de trandafiri de Ziua îndrăgostiţilor 
sau o felicitare romantică. Cutii de ciocolată în formă de 
inimă, cupidoni înaripaţi, cu arc și săgeți, genul de 
romantism ieftin, de Hollywood. Dar cred că în realitate 
dragostea e mult mai mult decât atât și, în același timp, 
cred că are darul de a răscoli cele mai întunecate unghere 
ale fiinţei noastre. 

— Eşti cinică, am spus. Și dură. 

Ea zâmbi. 

— Da, poate că da. Un individ ca Michael O'Connell îţi 
poate schimba perspectiva asupra noţiunii de fericire. 
După cum ţi-am mai spus, el a redefinit priorităţile celor 
implicaţi în povestea asta. 

Scutură din cap. Se întinse spre măsuţa din apropiere și 
deschise un mic sertar în care scotoci câteva secunde și 
scoase o bucată de hârtie și un creion. 

— Uite. Notă pe hârtie un nume. Vorbește cu omul ăsta. 
Spune-i că eu te-am trimis. 

Își dădu capul pe spate și începu să râdă, deși nu era 
nimic de râs. 

— Și mai spune-i că renunţ la privilegiul conflictului de 
interese și al confidenţialității dintre medic și pacient. Ba 
nu, mai bine - mâzgăli încă ceva pe bucata de hârtie - îi 
spun chiar eu asta. 


16 
Un șir de noduri gordiene 


Ashley se îndepărtă de fereastră cu precauţie, așa cum 
făcea în fiecare zi de două săptămâni încoace. 

Nu era la curent cu ceea ce li se întâmplase celor trei 
persoane dragi din viaţa ei, absorbită fiind aproape în 
permanenţă de senzaţia că era urmărită. Problema era 
însă că, deși uneori credea că a ajuns la capătul puterilor, 
nu avea nicio dovadă care să-i justifice temerile. Ori de 
câte ori se întorcea brusc, în timp ce mergea la cursuri sau 
la muzeu, nu vedea nimic altceva decât chipurile mirate și 
contrariate ale trecătorilor din spatele ei. Se obișnuise să 
intre în metrou doar în ultima clipă înainte să se închidă 
ușile, după care îi studia cu atenţie pe ceilalți pasageri, de 
parcă bătrâna care citea ziarul sau muncitorul cu șapcă cu 
emblema echipei Red Sox puteau să fie O'Connell 
deghizat. Odată ajunsă acasă, se furișa la colţul ferestrei și 
cerceta strada în lung și-n lat. Își lipea urechea de ușă, ca 
să audă vocea vreunui vecin înainte de a ieși din 
apartament. Începuse chiar să aleagă trasee diferite atunci 
când pleca de-acasă, chiar dacă mergea doar până la 
farmacie sau la magazinul din colţ. Își cumpără un telefon 
capabil să identifice numărul apelantului și-și activă 
opţiunea respectivă și pe telefonul mobil. Stătu de vorbă 
cu vecinii, întrebându-i dacă nu observaseră ceva 
neobișnuit și dacă nu văzuseră pe cineva cu 
semnalmentele lui Michael O'Connell dând târcoale prin 
jurul blocului sau pe la colţul străzii. Nu află nimic, căci 
nimeni nu-și amintea să fi observat ceva suspect. 

Dar, cu cât se silea mai mult să-și imagineze că Michael 
O'Connell dispăruse din viaţa ei, cu atât îl simțea mai 
aproape. 

Nu ar fi putut să deslușească nimic concret care să-i 
dovedească prezenţa lui și să spună cu voce tare „El este”, 


dar existau zeci de lucruri mărunte, de indicii sugestive 
care îi dădeau de înţeles că el era pe-aproape. Într-o zi 
când sosi acasă, descoperi că o persoană îi zgâriase pe ușă 
un X mare, probabil cu un briceag sau cu vârful unei chei. 
Altădată, constată că o persoană îi deschisese cutia poștală 
și îi împrăștiase facturile, fluturașii publicitari, ofertele de 
carduri de credit și broșurile cu reclame prin tot coridorul. 

La muzeu, unde lucra, își găsea mereu obiectele de pe 
birou mutate în alte poziţii decât le lăsase. Intr-o zi, 
telefonul era în partea dreaptă, pentru ca a doua zi să-l 
găsească în stânga. Altădată, găsi sertarul cel mai de sus 
încuiat cu cheia - un lucru pe care ea nu-l făcea niciodată, 
pentru că nu păstra înăuntru niciun obiect de valoare. 

Atât la serviciu, cât și acasă, se întâmpla să-i sune 
telefonul doar o dată sau de două ori și apoi să se 
oprească. Când răspundea îi venea doar tonul. lar când 
verifica de unde venise apelul, îi apărea fie „număr privat”, 
fie un număr necunoscut. Apăsă de câteva ori tasta care 
forma automat numărul de la care fusese apelată, dar de 
fiecare dată suna ocupat sau se auzeau niște interferenţe 
electronice. 

Nu știa ce să facă. În conversațiile zilnice pe care le 
avea cu Sally sau cu Scott, le relata unele dintre aceste 
lucruri, dar nu pe toate, căci unele păreau mult prea bizare 
pentru a fi pomenite. Altele păreau a fi simple incidente 
supărătoare - de pildă, când unul dintre profesorii ei nu 
reuși să-i acceseze pe cale electronică o lucrare sau când 
colegii săi nu putură să-și dea seama de ce se strecuraseră 
în fișierele ei anumite informaţii care le aparţineau. Până 
la urmă, reușiră să și le recupereze, dar numai după 
eforturi considerabile. 

Singură în apartament, Ashley se legănă pe scaun, 
privind la întunericul de-afară și se gândi că O'Connell 
părea a fi pretutindeni și nicăieri, în același timp. 
Nesiguranţa i se transformă încetul cu încetul în frustrare 
și mai apoi în furie. 

La urma urmelor, își spuse ea, îi făcuse o promisiune. 


Continua să-și repete lucrul acesta, chiar dacă nu credea o 
iotă. Și, cu cât mai mult se gândea la asta, cu atât se 
simțea mai neliniștită. 


Scott avu o noapte zbuciumată, așteptând să primească 
prin curier coletul din partea profesorului Burris de la 
Yale. Puţine lucruri sunt mai periculoase pentru o carieră 
academică decât învinuirea de plagiat, iar Scott știa că 
trebuie să acţioneze rapid și eficient. Primul pas fu să 
găsească în subsolul casei cutia în care își depozitase toate 
însemnările legate de lucrarea publicată în Journal of 
American History. Apoi le trimise un e-mail celor doi 
studenţi pe care îi recrutase în urmă cu trei ani ca să-l 
ajute cu partea de enumerare și documentare. Din fericire, 
avea adresa lor de contact. Nu specifică pentru ce fusese 
învinuit atunci când le scrise. Le spuse doar că un coleg de 
breaslă îi pusese câteva întrebări legate de lucrarea 
respectivă și că s-ar putea să aibă nevoie de unele 
informaţii din partea lor. Făcu asta doar ca să-i 
pregătească pentru ceea ce avea să urmeze, în timp ce 
aștepta sosirea coletului. 

Asta era tot ce putea face. 

Se afla la colegiu, în biroul său, când sosi curierul, 
aducând cu sine un plic voluminos. Scott semnă grăbit de 
primire și tocmai desfăcea plicul când sună telefonul. 

— Profesorul Freeman? 

— Da. Cine-i la telefon? 

— Sunt Ted Morris, de la ziarul colegiului. 

Scott șovăi. 

— Eşti unul dintre studenţii mei, domnule Morris? Dacă 
ești... 

— Nu, domnule, nu sunt. 

— Sunt cam ocupat în momentul de față. Dar cu ce te 
pot ajuta? 

Urmară câteva clipe de tăcere, în care simţi că studentul 
se codea să spună ce avea de gând să zică în continuare. 

— Am fost informaţi în legătură cu o anumită acuzaţie și 


m-am gândit să verific. 

— O acuzaţie? 

— Da. 

— Nu sunt sigur că înţeleg despre ce e vorba, spuse 
Scott, dar era o minciună, căci știa exact ce avea să 
urmeze. 

— A fost formulată o acuzaţie, domnule profesor, că aţi fi 
implicat într-o, ei bine, cum să mă exprim, într-o chestiune 
ce ţine de integritatea profesională. 

Ted Morris rostea cuvintele cu precauţie. 

— Cine v-a spus lucrul acesta? 

— Credeţi că are vreo relevanţă, domnule? 

— Păi, s-ar putea să aibă. 

— Se pare că e vorba de un student nemulțumit de la o 
facultate din Sud. Nu vă pot spune mai multe. 

— Nu cunosc niciun student de la o facultate din Sud, 
spuse Scott cu o indiferență prefăcută în glas. Însă 
„nemulţumit” e un adjectiv care din păcate este valabil 
pentru oricare student la un moment dat în decursul 
ascensiunii profesionale. E un lucru firesc, nu crezi, Ted? 
Renunţase intenţionat la apelativul „domnule“, tocmai 
pentru a sublinia diferenţa de statut dintre ei. El se bucura 
de autoritate și de putere sau cel puţin voia ca Ted Morris, 
de la ziarul colegiului, să aibă această impresie. 

Ted Morris făcu o pauză, dar, spre dezamăgirea lui 
Scott, nu se lăsă intimidat. 

— Întrebarea mea e simplă. Aţi fost acuzat... 

— N-am fost acuzat de nimic. Cel puţin eu nu am 
cunoștință de așa ceva, răspunse grăbit Scott. Nu știu să 
se fi petrecut altceva decât lucrurile obișnuite în oricare 
cerc academic... 

Scott trase adânc aer în piept. Bănuia că Ted Morris își 
nota fiecare cuvinţel de-al său. 

— Înţeleg, domnule profesor. „Lucruri obișnuite.” Cu 
toate acestea, aș vrea să vin să stăm de vorbă puţin. 

— Sunt cam ocupat. Dar vinerea am ore de audienţă. 
Vino atunci. 


Asta însemna că mai avea la dispoziţie câteva zile. 

— Și noi trebuie să respectăm niște termene-limită, 
domnule profesor. 

— In privinţa asta nu te pot ajuta. Am constatat de 
fiecare dată că lucrurile făcute în grabă devin încurcate 
sau, și mai rău, sunt greșite. 

Asta era o afirmaţie hazardată. Dar trebuia să scape 
odată de tânărul acela. 

— Bine, vineri. Și, domnule profesor, încă ceva. 

— Ce anume, Ted? întrebă el, pe un ton plin de 
bunăvoință. 

— Trebuie să vă informez că eu scriu și pentru ziarele 
Globe și Times. 

Scott înghiţi cu greu. 

— Ei bine, spuse el, străduindu-se să afișeze un 
entuziasm fals, asta-i nemaipomenit. În campusul nostru 
sunt multe povești interesante, demne de paginile acestor 
ziare. Așadar, ne vedem vineri, mai adăugă Scott, cu 
speranța că fusese suficient de convingător încât Ted 
Morris să nu pună mâna pe telefon ca să sune la redacţia 
celor două ziare, distrugându-i cariera în doi timpi și trei 
mișcări. Cel puţin nu până vineri. 

Închise telefonul gândindu-se că nu și-ar fi imaginat 
niciodată că el ar putea fi atât de speriat, ba nu, 
înspăimântat, de vocea unui student. Se apucă numaidecât 
să studieze documentul primit de la profesorul Burris, 
cuprins de o neliniște crescândă. 


Hope intră în toaleta pentru femei din vecinătatea 
Biroului de admiteri, știind că era probabil unul dintre 
puţinele locuri din campus unde putea fi singură pentru 
câteva momente. De îndată ce ușa se închise în urma ei, își 
dădu frâu liber sentimentelor tumultuoase și izbucni în 
hohote de plâns, copleșită de disperare. 

Plângerea împotriva ei fusese trimisă decanului printr- 
un e-mail anonim, care afirma că Hope o acostase pe o 
elevă în sauna din vestiarul fetelor, chiar lângă dușuri, 


după terminarea antrenamentului. În e-mail se spunea că 
Hope mângâiase sânii tinerei și îi atinsese părțile intime, 
în timp ce-i șoptea la ureche fetei de cincisprezece ani 
despre avantajele sexului cu o femeie. În momentul în care 
fata se împotrivise avansurilor ei, Hope o amenințase cu 
scăderea notelor, în caz că avea de gând să se plângă 
autorităţilor sau părinţilor. E-mailul se încheia cu un 
îndemn adresat conducerii școlii de a „lua toate măsurile 
necesare” în vederea evitării unui proces civil sau poate 
chiar penal. Mesajul conţinea expresii precum „faptă 
abominabilă”,  „viol” şi  „corupere homosexuală” în 
descrierea comportamentului lui Hope. 

Nu era adevărat nimic din ce scria acolo. Ea nu 
săvârșise niciunul dintre gesturile descrise în detalii 
aproape pornografice. 

Hope se îndoia că ar ajuta-o cu ceva să susţină că 
acuzaţia era neadevărată. 

Descrierea sordidă ce făcea obiectul acuzaţiei avea să 
dea naștere unor numeroase temeri și presupuneri 
deșănţate și neavizate. Avea să stârnească tot ce-i mai rău 
în oameni, evocând imagini obscene, îngrozitoare. 

Faptul că nu se întâmplase nimic de genul acesta, că n- 
avea idee despre ce elevă era vorba, că își făcuse o regulă 
din a nu intra niciodată în vestiarul fetelor decât în 
prezenţa unui alt membru al facultăţii - tocmai din acest 
motiv, că se purta cu decenţa unei călugărițe ori de câte 
ori circula prin școală vreo aluzie, cât de vagă, de natură 
sexuală și, în fine, că avusese întotdeauna grijă să nu 
pomenească despre relaţia ei cu Sally -, toate astea dintr- 
odată nu mai aveau nicio valoare. 

Nici faptul că plângerea venise din partea unei persoane 
anonime nu avea nicio relevanţă. Zvonurile și insinuările 
aveau să se răspândească în toată școala, iar oamenii 
aveau să se întrebe cine erau victimele, nu dacă învinuirea 
era sau nu adevărată. Într-un liceu sau într-o școală 
privată nu există nimic mai zguduitor decât acuzaţia de 
comportament sexual imoral. Hope știa că nu va fi 


demarată nicio anchetă care să stabilească veridicitatea 
acuzaţiei. lar faptul că, în faţa decanului, negase cu 
vehemenţă acuzaţia n-avea să însemne prea mult. Se 
temea că învinuirea avea să aibă efecte și în comunitatea 
în mijlocul căreia locuia împreună cu Sally. Celelalte femei 
aflate într-o situaţie similară de parteneriat se vor ralia 
cauzei lor, din spirit de solidaritate. Işi și imagina 
protestele, dezbaterile, articolele din ziar și demonstrațiile 
ce aveau să aibă loc la porţile școlii, toate gravitând în 
jurul numelui ei. Multe femei aflate în situaţia lui Hope 
sufereau din cauza stigmatizării sociale și aveau să profite 
de acest prilej ca să se facă auzite, sătule să mai fie 
ignorate. Era inevitabil să se întâmple asta. Hope era 
convinsă că nu avea nicio șansă să scape nevătămată din 
această situaţie nefericită. 

Se aplecă deasupra chiuvetei și-și stropi faţa cu apă rece 
de mai multe ori, de parcă ar fi vrut să alunge coșmarul 
prin care trecea. Nu voia să fie o eroină, o deschizătoare 
de drumuri, dar nu voia să piardă încrederea elevilor, pe 
care o câștigase după atâţia ani de muncă. 

li spusese decanului: 

— Nu s-a petrecut nimic din ce scrie aici. N-am făcut 
niciodată nimic de genul ăsta. Cum aș putea să-mi 
demonstrez nevinovăția dacă n-am niciun nume, nicio dată, 
niciun fel de informaţii de acest gen? 

El îi dăduse dreptate și fusese de acord, cel puţin pentru 
moment, să nu dezvăluie acuzaţia, deși era obligat să 
discute cu directorul școlii și să-l informeze și pe 
președintele consiliului de administraţie. Hope era 
conștientă că zvonurile erau inevitabile. Vru să spună 
lucrul acesta, dar se opri, căci își dădea seama că nu avea 
ce să facă. Decanul îi sugeră să-și vadă în continuare de 
munca ei, până când aveau să obţină mai multe informaţii. 

— Continuă să antrenezi, Hope, îi spusese decanul 
Mitchell. Câştigă campionatul. Vezi-ţi de ședințele de 
consiliere cu elevii, dar... ezită o clipă. 

— Dar ce? întrebă Hope. 


— Să lași mereu ușa deschisă. 

Privindu-și în oglindă ochii înroșiți de plâns, Hope se 
simți mai vulnerabilă ca niciodată. leși din baie cu 
sentimentul că universul ei, în care se considerase 
protejată, devenise dintr-odată teribil de primejdios. 


Sally se căznea să înţeleagă informaţiile de pe hârtiile 
din fața sa, având în tot acest răstimp senzaţia că în 
încăpere era o căldură înăbușitoare, care o făcea să 
transpire abundent, de parcă se afla în sala de fitness. 

Nu se îndoia că cineva îi aflase parola și mai apoi pe cea 
a clientei sale, după care făcuse ravagii în contul acesteia. 
Îi era ciudă pe ea însăși că nu-și alesese o parolă mai dificil 
de descifrat. Speţa în cauză era un divorţ, așa că optase 
pentru combinaţia DIVCAZ. După contactarea agenţilor de 
securitate de la băncile unde fuseseră viraţi banii extrași 
din contul clientei, care teoretic ar fi trebuit să fie 
intangibil, Sally reuși să recupereze cea mai mare parte a 
banilor sau măcar să-i blocheze, astfel încât să nu poată 
umbla nimeni la ei. Banca fusese de acord să atașeze 
contului niște capcane electronice, urmând ca oricine 
încerca să retragă o sumă, oricât de mică, fie prin 
intermediul computerului, fie personal, să poată fi depistat. 
Însă nu reuși să recupereze întreaga sumă. Mai multe 
fonduri fuseseră trecute printr-un șir complicat de 
depuneri și retrageri, dispărând în cele din urmă într-un 
cont bancar offshore pe care Sally nu reuși să-l acceseze. 
Când sună la băncile respective, acestea nu se arătară atât 
de cooperante pe cât sperase ea deși le povestise despre 
furtul de identitate căruia îi căzuse victimă. 

Instinctul îi spuse să-și angajeze un avocat, dar se abţinu 
pentru moment. În schimb, retrase din contul lor comun, al 
ei și al lui Hope, întreaga sumă aferentă ipotecii pe casa în 
care locuiau împreună și o viră în contul clientei sale. Asta 
duse la anularea creditului lor ipotecar, punând în sarcina 
ei și a partenerei sale o datorie considerabilă. Aveau să 
treacă mai multe luni, se gândi ea, până să câștige 


suficient încât să repare paguba financiară produsă, dar 
spera să scape de acuzaţie, măcar pentru moment. 

Compuse cu mare atenţie un răspuns pe care să-l trimită 
Baroului de avocatură. În scrisoare descrise unele dintre 
tranzacţii și susținu că ele fuseseră efectuate de o 
persoană necunoscută, dar că ea realimentase contul 
clientei din propriile fonduri și, în colaborare cu banca, 
luase măsuri menite să împiedice alte fraude electronice. 
Sally spera ca scrisoarea aceasta să prevină deschiderea 
unui proces împotriva ei, precum și declanșarea de către 
Barou a unei investigaţii, cel puţin până când reușea să 
descopere făptașul. Îi trecu prin minte să solicite 
informaţii despre autorul plângerii depuse la Barou, dar 
știa că n-aveau să-i spună nimic înainte de a se lua decizia 
de începere a anchetei. Așadar, n-avea încotro, trebuia să 
stea așa, fără nicio informaţie, o vreme. 

Sally nu se considerase niciodată o avocată dură și 
calculată. Tendinţa ei era aceea de a face pe mediatorul, 
de a reconcilia părțile adverse. Detesta cazurile în care nu 
mai era loc de compromisuri. 

Însă când se învârti pe scaunul ei de birou, fixându-și 
privirea asupra maldărului de documente de pe masă, se 
simţi copleșită de disperare. „Cel care a făcut asta, își zise 
în sinea sa, mă urăște din adâncul sufletului.” 

Această concluzie dădea naștere unei întrebări la care 
nu-i făcea plăcere să se gândească, pentru că niciun avocat 
nu poate să aibă succes în profesie, mai ales când e vorba 
de divorţuri, de cazuri de custodie și de infracțiuni 
familiale, fără să-și facă dușmani pe parcurs. De cele mai 
multe ori aceștia se mulţumesc să amenințe și să se 
plângă. Alţii însă trec la fapte mai grave. 

„Dar cine?” se întrebă ea. 

Trecuseră multe luni de când fusese ameninţată ultima 
dată, cel puţin în mod serios. Gândul că undeva în preajma 
sa exista un om capabil să pună la punct cu atâta răbdare 
și dibăcie un plan împotriva ei o făcu să-și muște buza de 
jos până la sânge. 


Sally se lăsă pe spătarul scaunului și realiză dintr-odată 
că trebuia să-i spună lui Hope tot ce se întâmplase. Nu era 
sigură că vrea să facă asta. Pe lângă starea de tensiune ce 
domnea între ele, acum aveau să se mai confrunte și cu 
dificultăţi financiare. 

Îi trecu prin minte să sune la poliţie, pentru că, la urma 
urmelor, era vorba de un furt. 

Dar această variantă nu-i venea deloc la îndemână, cum 
nu i-ar fi venit nici unui avocat. Şi până să afle mai multe 
despre autorul și motivul celor întâmplate, n-avea niciun 
chef ca un detectiv să-și vâre nasul prin dosarele ei. 

„Rezolvă tu enigma, își spuse. Descurcă-te singură.” 

Sally își luă servieta, îndesă în ea cât mai multe 
documente și, ridicându-se brusc, ieși grăbită pe ușă, 
înșfăcându-și pardesiul din mers. Birourile se goliseră de- 
acum, așa că încuie ușa cu cheia, după care cobori în 
viteză scările și ieși în stradă. Preţ de-o clipă, aerul rece 
păru s-o dezorienteze și-și duse mâna la frunte, de parcă ar 
fi ameţit brusc. Pe moment, nu-și amintea nici măcar unde 
își parcase mașina. Totul părea să se învârtă în jurul ei. 
Inspiră cu putere, ca și când ar fi avut un atac de panică. 
Își încleștă pumnii, simțind o durere subită. Inima îi bătea 
în piept nebunește, tâmplele îi pulsau și fu nevoită să se 
sprijine de zidul din apropiere ca să nu cadă. 

Sally își spuse în sinea ei că trebuie să procedeze 
metodic, ordonat. Să ţină lucrurile sub control. 

Mașina ei se afla în locul obișnuit din parcare. Își încheie 
nasturii de la pardesiu și-și reglă respiraţia, simțind cum 
presiunea din piept și din stomac i se domolește. Însă, de 
îndată ce își recăpătă controlul, înăbușind senzațiile care 
amenințau s-o sufoce, avu impresia că nu era singură. Se 
răsuci pe călcâie, dar trotuarul era pustiu, cu excepţia 
câtorva studenţi care tot intrau și ieșeau din cafeneaua 
aflată în apropiere. Traficul pe strada principală se 
desfășura în mod normal. Un autobuz frână cu un scârţâit 
puternic la semaforul de peste drum, în fața teatrului 
vechi. Totul era ca de obicei. Totul părea normal, ca în 


fiecare zi. 

Dar nimic nu era așa. 

Mai trase o dată adânc aer în piept și porni hotărâtă 
spre parcare. Îi venea s-o ia la fugă și de-abia se abţinu să 
n-o facă, în timp ce întunericul nopţii o împresura, iar 
luminile palide ale mașinilor și ale reclamelor de pe faţada 
magazinelor străpungeau bezna tot mai adâncă. 


— Ştii, în ciuda faptului că mi-a dat voie și chiar a 
semnat această permisiune, parcă mă simt oarecum 
inconfortabil să vorbesc despre lucrurile confidentiale pe 
care mi le-a mărturisit. 

— Eşti liber să simţi asta, am spus, cu o generozitate 
falsă. Te înţeleg perfect. 

Prin aceste cuvinte încercam să-i sugerez tocmai 
contrariul. 

— Ești sigur? mă întrebă el. 

Psihologul era un individ mărunţel și agitat, cu părul 
ondulat, cărunt pe alocuri, căzându-i răzleţ în jurul 
gulerului de la cămașă, de parcă ţâșnea direct din 
gândurile ciudate și contradictorii ce i se ascundeau 
dedesubtul scalpului. Purta niște ochelari care îl făceau să 
semene cu un gândac și avea un mod aparte de-a vorbi. Ori 
de câte ori termina de rostit o idee, își flutura mâna în aer, 
ca pentru a accentua semnificaţia spuselor sale. 

— Până la urmă, continuă el, nu sunt sigur că impactul 
lui Michael O'Connell asupra acestor oameni a fost 
conștientizat pe de-a-ntregul. 

— Ce vrei să spui? am întrebat eu. 

El oftă. 

— Cred că un mod de-a cântări lucrul ăsta e să ţi-l 
imaginezi pe O'Connell intrând în vieţile lor ca într-un 
accident auto provocat de un șofer beat. O clipă de 
neatentie, o clipă de teamă, o clipă de șoc, cum vrei tu să 
vezi situaţia. Dar efectele durează ani în șir după aceea, 
poate chiar veșnic. Vieţi transformate. Agonie și cenușă 
pentru o lungă bucată de vreme. Despre asta e vorba în 


cazul de faţă. 

— Dar... 

— Nu știu dacă pot să vorbesc despre asta, mă 
întrerupse el brusc. Unele dintre lucrurile rostite în 
această încăpere trebuie să rămână secrete, chiar dacă îţi 
ofer sprijinul meu în relatarea acestei povești. Deși nu sunt 
sigur că pot s-o fac. N-am avut timp să reflectez la asta. Și 
știu sigur că ar fi îngrozitor să încep să spun una-alta, ca 
apoi să mă trezesc dintr-odată cu o citaţie din partea 
autorităţilor sau să fiu nevoit să-i deschid ușa vreunui 
detectiv prost îmbrăcat, de genul lui Columbo, care face pe 
nătângul. Îmi pare rău. 

Am oftat, neștiind sigur dacă era cazul să mă simt 
frustrat sau cuprins de respect. Bărbatul afișă un zâmbet 
larg și ridică din umeri. 

— Ei bine, am spus eu, pentru ca drumul până aici să nu 
fi fost total inutil, poţi măcar să-mi explici puţin dragostea 
obsesivă a lui O'Connell față de Ashley? 

Psihologul pufni, brusc enervat. 

— Dragoste. Dragoste! Doamne, ce caută cuvântul ăsta 
în povestea cu pricina? Trebuie să înţelegi un lucru cu 
privire la tiparul psihologic al unui individ de genul lui 
Michael O'Connell. Totul ţine de dorinţa de control. 

— Da, am spus eu, cred că înţeleg asta. Dar ce-a obţinut 
în felul ăsta? Nu banii îl interesau. N-a făcut-o din dorinţă. 
Nici din pasiune. Şi totuși, din câte cunosc eu în momentul 
de faţă, mi se pare că e vorba de toate aceste lucruri, într- 
un fel. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, dar în clipa următoare se 
aplecă brusc în faţă. 

— lei lucrurile mult prea literal, zise el. Jefuirea unei 
bănci transmite un mesaj concret. La fel și traficul de 
droguri sau împușcarea vânzătorului din magazinul de la 
colţ, în toiul nopţii. Omorurile în serie și violurile repetate. 
Genul acesta de infracţiuni este mult mai ușor de clasat. 
Dar în cazul ăsta lucrurile nu sunt atât de simple. 
Dragostea declarată a lui Michael O'Connell era o 


infracțiune ce viza identitatea unei persoane. Şi de aceea 
s-a transformat în ceva mult mai grav, mai profund. Mai 
devastator. 

Am dat din cap a încuviinţare. Eram pe punctul de-a 
adăuga ceva, dar el își flutură mâna, cum îl mai văzusem 
făcând, reducându-mă la tăcere. 

— De fapt, mai e ceva de care trebuie să ţii seama, spuse 
el pe un ton șovăielnic. Trebuie să înţelegi că Michael 
O'Connell era... făcu o pauză, inspirând profund... 
necruţător. 


17 
O lume confuză 


Pentru prima oară în viaţa ei relativ scurtă, Ashley avea 
impresia că lumea sa era incredibil de mică și, în plus, 
acum era definită de atât de puţine lucruri, încât nu avea 
unde să se ascundă, unde să evadeze, ca să poată respira 
în voie și să-și recapete puterile. 

Micile incidente și indicii care îi dădeau senzaţia că e 
urmărită continuau să apară. Telefonul devenise o 
adevărată armă de intimidare, căci deseori când 
răspundea, la capătul celălalt al firului nu se auzea nimic 
sau doar o respiraţie greoaie. Nu mai avea încredere nici 
în computer. Refuza să-și verifice e-mailurile din cauză că 
nu știa de la cine veneau. 

li spuse administratorului clădirii că-și pierduse cheile, 
așa că fu trimis un lăcătuș care să-i schimbe încuietorile, 
cu toate că se îndoia că asta avea să-i fie de prea mare 
folos. Lăcătușul îi spuse că noile încuietori nu pot fi sparte 
decât de un individ cu adevărat priceput și dornic să intre 
cu orice preţ. Fără îndoială, nu-i fu greu să-l încadreze pe 
O'Connell în această categorie. 

La locul ei de muncă de la muzeu câţiva colegi se 
plânseră că primesc telefoane anonime și e-mailuri bizare, 
care sugerau că Ashley desfășoară anumite proiecte pe la 
spatele lor sau îi vorbește de rău în faţa șefilor. Când ea 
încercă să le explice adevărul, avu impresia că nu o 
credeau. 

Absolut din senin, într-o dimineaţă, un coleg de-al ei 
homosexual o învinui furios de homofobie. Acuzaţia era 
atât de ridicolă, încât Ashley rămase cu gura căscată. Fu 
incapabilă să răspundă în vreun fel. Apoi, după o zi sau 
două, o colegă de culoare o privi cu suspiciune și refuză să 
stea cu ea la masă, la prânz. Când Ashley vru să stea de 
vorbă cu ea, ca să afle ce s-a întâmplat, femeia îi spuse clar 


și răspicat: 

— Nu avem absolut nimic de discutat. Lasă-mă în pace. 

Într-o seară, la sfârșitul cursului de artă impresionistă 
modernă europeană, profesoara o chemă la ea în birou și-i 
spuse că riscă să rateze examenul dacă mai lipsește de la 
cursuri. 

Ashley rămase stupefiată. Se zgâi cu gura căscată la 
femeia care abia își ridicase ochii din maldărul de hârtii, 
diapozitive și volume de artă groase, cu coperte lucioase 
ce zăceau împrăștiate pe birou. Ashley aruncă o privire 
împrejur, căutându-și un punct asupra căruia să se 
concentreze ca să-și alunge senzaţia de ameţeală ce 
amenința s-o doboare. 

— Dar e imposibil, spuse ea. Am fost la toate cursurile. 
Fișele de prezenţă ar trebui să aibă semnătura mea. 

— Te rog nu încerca să mă minţi, răspunse profesoara 
pe un ton tăios. 

— Dar nu fac asta. 

— Unul dintre asistenții mei le verifică pe toate, după 
care le introduce în sistemul electronic, spuse profesoara 
cu răceală. Din toate cursurile săptămânale și prezentările 
adiţionale, care au fost peste douăzeci până în momentul 
de faţă, numele tău apare doar de două ori. A doua oară 
fiind în seara asta. 

— Dar am fost prezentă de fiecare dată, insistă Ashley. 
Nu înţeleg. Lăsaţi-mă să vă arăt notițele mele. 

— Oricine poate să-și roage un coleg să ia notițe în locul 
lui. Sau să și le copieze de la cineva. 

— Dar am fost la cursuri. Serios. Vă dau cuvântul meu. 
Undeva s-a strecurat o greșeală. 

— Sigur. Undeva. O greșeală. Așa e. E vina ta, spuse 
profesoara pe un ton sarcastic. 

— Doamnă profesoară, cred că cineva a falsificat în mod 
intenţionat fișele mele de prezenţă. 

Profesoara ezită o clipă, apoi scutură din cap. 

— N-am mai auzit una ca asta. Cine ar avea interesul... 

— Un fost prieten de-al meu, spuse Ashley. 


— Repet, domnișoară Freeman, ce interes ar avea să 
facă una ca asta? 

— Vrea să-mi controleze viaţa. 

Profesoara ezită din nou. 

— Ei bine, spuse ea încet, ai vreo dovadă în sprijinul 
acestei acuzaţii? 

Ashley inspiră adânc. 

— Nu știu cum aș putea să dovedesc. 

— Înţelegi, sper, că nu pot să te cred pe cuvânt. 

Ashley dădu să răspundă ceva, dar profesoara își ridică 
mâna, retezându-i explicaţiile. 

— Le-am spus tuturor încă de la bun început că prezenţa 
la cursurile mele e obligatorie. Nu sunt absurdă, 
domnişoară Freeman. Pot înţelege dacă cineva lipsește de 
la un curs, chiar și de la două. Toţi avem probleme. Ni se 
ivește ceva neprevăzut. Dar prezenţa la cursuri și 
studierea materialului predat la curs e responsabilitatea 
voastră. Nu cred că vei fi în stare să îţi iei examenul. De 
fapt, nu sunt dispusă... 

— Daţi-mi un test. O lucrare. Ceva care să îmi îngăduie 
să vă demonstrez că am acumulat toate cunoștințele 
predate la cursuri. 

— Nu sunt dispusă să acord tratamente preferenţiale, 
spuse profesoara scurt. Dacă aș face asta pentru tine, ar 
trebui s-o fac pentru fiecare student leneș sau dezinteresat 
care vine la mine cu o astfel de pretenţie, domnișoară 
Freeman, gata să-mi vândă o minciună mai gogonată ca 
alta, de genul „câinele mi-a mâncat tema” sau „a murit 
bunică-mea”. Pentru a nu știu câta oară. La cursurile mele 
bunicile par să moară pe capete și adesea de mai multe 
ori. Deci nu pot să-ţi accept propunerea, domnişoară 
Freeman. Începe să vii la cursuri. Obține notă maximă la 
examen - dacă vei putea, lucru de care mă îndoiesc, căci 
nimeni n-a reușit până acum - și poate mă voi îndupleca să 
te trec. Asta rămâne de văzut. Nu te-ai gândit să explorezi 
și alte opţiuni? Adică, poate că arta nu e domeniul cel mai 
potrivit pentru tine. 


— Arta a fost întotdeauna... 

Profesoara își ridică mâna, întrerupând-o. 

— Adevărat? Poate că eu greșesc. Oricum ar fi, îţi doresc 
noroc, domnişoară Freeman. Vei avea nevoie de el. 

„Norocul, își zise Ashley, n-are nicio legătură cu ce mi se 
întâmplă.” 

leși din biroul profesoarei pe coridorul pustiu. De 
undeva de pe casa scărilor sau de la alt etaj se auzeau 
râsete al căror ecou răsuna imaterial, aproape fantomatic. 
Rămase nemișcată în mijlocul holului gol. El era acolo, 
urmărind-o. Ashley se răsuci încet pe călcâie, având 
senzația că era mereu în spatele ei, ca o umbră, ascuns de 
privirile ei. Se aștepta să-i audă respiraţia sau o șoaptă, 
sau orice fel de sunet concret care să-i dea de știre că el 
era cu adevărat acolo, dar nu auzi nimic. 

Ochii i se umplură de lacrimi. N-avea nicio îndoială că 
O'Connell reușise cumva să-i șteargă numele de pe fișele 
de prezenţă. 

Se rezemă de perete, răsuflând cu greutate. Toate orele 
pe care și le petrecuse la cursuri, toată sârguinţa ei, 
notițele pe care și le luase cu meticulozitate, toate 
informaţiile, cunoștințele, priceperea ei de a evalua 
coloristica, formele, stilurile și estetica artiștilor studiaţi la 
cursuri erau acum puse sub semnul întrebării. Ca și cum 
momentele acelea făceau parte dintr-o altă lume, o lume în 
care adevărata Ashley își vedea de viaţa ei, dornică să 
devină ceea ce spera să devină. 

„El mă face să dispar.” 

Se simţi dintr-odată cuprinsă de furie și de disperare 
deopotrivă. Se desprinse de perete. „Povestea asta trebuie 
să înceteze.” 


Scott rămase încremenit la biroul său din pricina a ceea 
ce citea. Avea impresia că ceva se prăbușise înlăuntrul lui. 
Cuvintele de pe paginile acelea începură să tremure sub 
ochii lui, ca atunci când te uiţi în lungul șoselei într-o zi 
toridă, și simţi cum panica i se strecoară în suflet. 


Profesorul Burris îi trimisese o copie a articolului său, 
așa cum fusese publicat în Journal, precum și un exemplar 
din teza de doctorat a unui oarecare Louis Smith, de la 
Universitatea Carolina de Sud. Lucrarea respectivă fusese 
supusă atenţiei departamentului de istorie al acelei 
universități cam cu opt luni înainte de publicarea 
articolului lui Scott și se axa, în linii mari, pe aceleași 
subiecte. Similarităţile dintre cele două lucrări erau 
inevitabile, ţinând seama de faptul că ambele aveau la 
bază aceleași surse de documentare. 

Dar partea cea mai proastă era alta. Era de necontestat 
faptul că anumite paragrafe esenţiale erau absolut 
identice, cuvânt cu cuvânt. Profesorul Burris fusese amabil 
și-i subliniase pasajele respective. 

Comparativ cu dimensiunea totală a articolului scris de 
el și publicat în prestigioasa revistă, precum și cu cele 160 
de pagini ale tezei de doctorat, pasajele incriminatorii 
reprezentau un procent neînsemnat. Iar lucrurile scrise în 
cadrul acelor pasaje nu erau nici pe departe de-o 
importanță covârșitoare. Dar Scott știa că asta nu conta. 
Lucrările erau identice și cu asta basta. 

Îi veni brusc în minte Regina Roșie din Alice în Tara 
Minunilor. Mai întâi îl executăm și abia apoi ascultăm ce 
are de zis! 

Scott era convins că pasajele cu pricina fuseseră scrise 
cu mâna lui. Singura sa speranţă, ca unul din cei doi 
asistenţi să-i fi lăsat din greșeală notițele respective pe 
masă, iar apoi el să le fi introdus în lucrare fără să mai 
verifice proveniența lor, se evaporă. Asistenţii n-aveau 
nicio vină. 

În schimb, despre el nu se putea afirma același lucru. 

Se foi pe scaun, măcinat de neliniște. 

Profesorul Burris nu dezvăluise cine era autorul 
învinuirii. Scott presupunea că era vorba de vreun 
doctorand sau de altă persoană din cadrul Universităţii 
Carolina de Sud. Poate vreun împătimit într-ale istoriei - 
cum sunt sute de mii de locuitori ai Statelor Unite - 


confruntase cele două lucrări, dar se îndoia că individul 
respectiv ar fi putut ajunge cu una, cu două la un istoric de 
rangul lui Burris. 

Se făcuse aproape ora prânzului când Scott, nebărbierit, 
cu ochii înceţoșaţi și cu patru cești de cafea la activ reuși 
în sfârșit să dea de directorul departamentului de istorie 
din cadrul Universităţii Carolina de Sud. Spre surprinderea 
sa, omul se arătă prietenos și serviabil, evident neștiind 
nimic în legătură cu acuzaţia referitoare la lucrarea lui 
Scott. Dimpotrivă, presupuse numaidecât că vina îi 
aparţinea celuilalt autor. 

— Bineînţeles că îmi aduc aminte de acea teză de 
doctorat, spuse directorul. A primit niște note foarte bune 
din partea întregii comisii. Era o lucrare bine documentată 
și bine scrisă, pe care, personal, o consider demnă de a fi 
publicată oriunde. lar pe tânărul respectiv, un student 
serios și un om de încredere, îl așteaptă o carieră 
nemaipomenită. Dar spuneţi că există anumite dubii în 
legătură cu teza sa? Mi-e greu să cred... 

— Vreau doar să analizez unele similarități. La urma 
urmelor, cu toţii avem același domeniu de specialitate. 

— Desigur, spuse directorul. Deși mi-ar displăcea 
profund să aflu că vreun student de-al nostru ar comite o 
astfel de înșelătorie... 

Scott ezită. Ştia că-i lăsase directorului impresia greșită 
că studentul respectiv era singurul potenţial vinovat de 
plagiat. 

— Ştiţi, dacă aș putea să stau de vorbă cu tânărul în 
cauză poate am lămuri lucrurile, spuse Scott. 

— A, sigur. Permiteţi-mi doar să-l caut... 

Scott fu lăsat să aștepte preţ de câteva minute, care se 
dovediră exasperante. Stătu nemișcat, așteptând începerea 
unei discuţii care îl putea costa tot ceea ce reușise să 
realizeze după atâţia ani de muncă. 

— Ei bine, domnule profesor Freeman, îmi pare rău că v- 
am făcut să așteptați. E cam greu să dăm de Louis. Tânărul 
domn Smith și-a luat cu el diploma și s-a alăturat celor de 


la Teach For America”. Fără îndoială, e un pas pe care nu 
mulţi dintre studenţii noștri l-ar face. În orice caz, numărul 
de telefon și adresa pe care le avem sunt de undeva din 
nordul Landerului, Wyoming, dintr-o rezervaţie indiană. 
Am să vă dau datele de contact. 

Scott sună în Wyoming și află că Louis Smith era ocupat 
pentru câteva ore cu elevii unei clase de-a opta, așa că își 
lăsă numele și numărul de telefon, explicând că era vorba 
de o urgenţă. Când telefonul țârâi, în cele din urmă, se 
repezi să ridice receptorul. 

— Domnul profesor Freeman? Sunt Louis Smith. 

— Mulţumesc că m-ai sunat înapoi, spuse Scott. 

Tânărul bărbat părea entuziasmat. 

— Mă simt onorat că m-aţi sunat, domnule profesor. Am 
citit tot ce ați publicat, mai ales despre începuturile 
Războiului de Independenţă. Și pe mine mă preocupă 
subiectul acesta, care mă fascinează, trebuie să recunosc. 
Manevrele militare, intrigile politice, șansele atât de mici 
de victorie. Sunt adevărate lecţii pentru vremurile în care 
trăim. Nici nu vă imaginati cât de diferit văd oamenii dintr- 
o rezervaţie indiană toate aceste fapte istorice pe care noi 
le luăm de-a gata. Tânărul vorbea rapid, fără întrerupere. 
Inainte ca Scott să poată interveni, Smith se opri, trase aer 
în piept și își ceru scuze. Îmi pare rău. Bat câmpii. Vă rog, 
domnule profesor, spuneţi-mi cărui fapt îi datorez onoarea 
de-a vorbi cu dumneavoastră? 

Scott ezită. Energia debordantă a tânărului profesor era 
un lucru neașteptat. 

— Ti-am citit teza de doctorat... 

— Serios? O, dar e nemaipomenit, vreau să spun... dacă 
v-a plăcut. Cum vi s-a părut, am expus corect lucrurile? 

— Excelent, spuse Scott, puţin surprins. lar concluziile 
tale au fost extrem de pertinente. 


29 Teach For America - organizaţie nonprofit ce urmărește înlăturarea 
inechităţii educaționale  desemnându-i pe unii dintre cei mai 
promiţători lideri viitori să predea vreme de doi ani sau mai mult în 
sânul unor comunităţi sărace de pe tot cuprinsul Statelor Unite. (n.tr.) 


— Mulţumesc, domnule profesor. Nu am cuvinte să vă 
spun cât de mult înseamnă asta pentru mine. Știţi cum e, 
muncești atâta și poate ai norocul să fii publicat în presa 
de specialitate - încă mai sper asta -, dar practic nimeni 
nu-ți apreciază munca, în afară de comisia de evaluare și, 
poate, partenera de viaţă. Să aflu acum că dumneavoastră 
mi-aţi citit lucrarea... 

— Am o întrebare, spuse Scott pe un ton tăios. Există 
anumite similarități între teza ta de doctorat și o lucrare 
pe care am scris-o eu câteva luni mai târziu. 

— Da. A fost publicată în Journal of American History. 
Am citit-o cu atenţie tocmai pentru că viza aceleași 
subiecte. Dar similarități? Ce vreţi să spuneţi? 

Scott trase din nou adânc aer în piept. 

— Am fost acuzat că aș fi plagiat unele paragrafe scrise 
de tine. Nici vorbă să fi făcut asta, dar s-a depus o 
plângere împotriva mea în acest sens. 

Se opri și așteptă. Lui Louis Smith îi trebuiră câteva 
secunde ca să priceapă. 

— Dar e o nebunie, spuse el. Cine v-a acuzat? 

— Nu știu. Mă gândeam că, poate, tu. 

— Eu? 

— Da. 

— Nu. În niciun caz. Imposibil. 

Scott simţi că-l cuprinde ameţeala. Nu știa ce să creadă. 

— Dar am în faţa ochilor un exemplar din lucrarea ta și 
trebuie să-ți mărturisesc că sunt unele paragrafe absolut 
identice. Nu știu cum s-a putut întâmpla una ca asta, dar... 

— Imposibil, repetă Louis Smith. Articolul 
dumneavoastră a ieșit la câteva luni bune după ce mi-am 
scris eu teza de doctorat, dar cred că cercetările și 
compunerea lui efectivă au avut loc aproximativ în aceeași 
perioadă. lar publicarea tezei mele a suferit diverse 
amânări. De fapt, e greu să faci rost de o copie altfel decât 
de pe site-ul universităţii, care face trimitere către diferite 
alte site-uri cu profil istoric. Ideea ca dumneavoastră s-o fi 
găsit, iar apoi să fi preluat anumite pasaje... ei bine, este 


un mister. Îmi puteţi citi paragrafele care coincid? 

Scott își cobori privirea asupra cuvintelor subliniate. 

— Da. În articolul meu, la pagina 33, am scris... 

Şi Scott începu să-i citească. 

Louis Smith răspunse încet: 

— Ei bine, e foarte curios, pentru că paragraful pe care 
mi l-aţi citit și despre care se zice că e identic în cele două 
lucrări nu apare în teza mea. Adică, n-am scris niciodată 
așa ceva. Nu face parte din teză. Da, ideile expuse sunt 
similare concluziilor mele, însă ceea ce mi-aţi citit nu se 
regăsește în lucrarea mea. 

— Dar ţi-am citit dintr-o copie a tezei tale. 

— Nu pot fi sigur, domnule profesor, dar am bănuiala că 
cineva a falsificat documentul pe care-l aveţi în faţă. 
Cunoașteţi pe cineva care ar putea face una ca asta? 


Vântul se înteţise, suflând în rafale tăioase pe colină, în 
timp ce lumina zilei dispărea treptat la asfinţit, învăluind 
totul într-o ceaţă cenușie și obscură. Antrenamentul se 
încheiase, iar Hope își strânse echipa în jurul ei. Șuviţele 
de păr scăpate din strânsoarea elasticului se lipiseră de 
frunţile umede de transpiraţie ale jucătoarelor. Hope le 
muncise din greu, poate mai abitir ca de obicei, acum, că 
se apropia sfârșitul sezonului. Alergase și ea împreună cu 
ele, iar respiraţia greoaie datorată efortului depus îi dădea 
o senzaţie de eliberare, de parcă aerul rece era singurul 
lucru care îi putea abate atenţia de la frământările sale. 

— Bună treabă, spuse ea. Sunteţi în formă, cum aţi fost 
pe tot parcursul sezonului. Mai sunt două săptămâni până 
la finală. Veţi fi greu de învins. Foarte greu. Asta e bine. 
Dar mai sunt încă șapte echipe în competiţie care se 
antrenează la fel de asiduu. Pregătirea fizică nu e singura 
care contează. Dorinţa de a câștiga joacă un rol extrem de 
important. Cum vreţi să rămână în amintirea oamenilor 
anul acesta, sezonul acesta, echipa aceasta? 

Privi în jurul ei la chipurile lucioase de transpiraţie ale 
tinerelor fete, care pricepuseră că victoria se obţine doar 


prin muncă grea și dăruire. „Mai întâi dorinţa de a câștiga 
li se citește în privire, se gândi Hope, după care li se 
împrăștie în tot corpul, cu atâta intensitate încât face să le 
clocotească sângele în vene.” 

Le zâmbi, simțind un gol adânc în suflet. 

— Uitaţi cum stă treaba, spuse Hope cu precauţie. Dacă 
vrem să câștigăm, trebuie să muncim împreună. Prin 
urmare, în cazul în care cineva are ceva de spus, s-o spună 
acum, în faţa întregii echipe. Există vreun factor care vă 
împiedică să daţi tot ce puteţi? 

Fetele se uitară contrariate una la alta. Câteva dădură 
din cap aprobator. 

Hope nu știa dacă începuseră sau nu să circule zvonuri 
legate de ea. Dar i se părea greu de crezut că încă nu 
transpirase nimic. „În unele comunităţi nu poţi păstra 
niciun secret”, se gândi ea. 

Fetele părură să ridice din umeri încurcate. Hope își 
dorea să creadă că era un semn de sprijin. 

— OK, spuse ea. Dar dacă pe careva dintre voi o 
deranjează ceva, orice, înainte de a intra în finale, să vină 
să-mi spună. Ușa biroului meu e mereu deschisă. Sau, dacă 
nu vrea să vorbească cu mine, să meargă la directorul 
sportiv. 

Nu-i venea să creadă că spune aceste lucruri. Simţi 
nevoia să schimbe subiectul. 

— Asta este, fără îndoială, cea mai tăcută reuniune pe 
care am avut-o cu voi. Atât de tăcută încât o să presupun 
că v-aţi pierdut toate vocea din cauza efortului. Așa că o să 
renunțăm la turele suplimentare. Bucuraţi-vă, daţi-vă 
mâna, apoi luaţi-vă gentile și mergeţi acasă. 

Cuvintele acestea stârniră aplauze entuziaste. Scutirea 
de turele suplimentare avea același impact de fiecare dată. 

Hope le făcu semn cu mâna, îndemnându-le să se 
grăbească. „Sunt pregătite”, își zise în sinea sa. Se întreba 
dacă era valabil și pentru ea. 

În câteva secunde, fetele ieșiră de pe teren, grupate în 
pâlcuri și le auzea cum râdeau. Le urmări îndepărtându-se, 


apoi se așeză pe una dintre băncile de lemn de la marginea 
terenului. 

Vântul se înteţise, făcând-o să se zgribulească. Se gândi 
că echipa de fotbal și școala reprezentau un aspect 
esenţial, definitoriu al vieţii ei, iar acum lucrurile acestea 
erau în primejdie. O umbră alunecă peste covorul verde al 
terenului, înnegrind parcă tot pământul. „Puţine lucruri pe 
lumea asta te pot dărâma în halul în care o poate face o 
acuzaţie nedreaptă”, își zise în sinea sa. O cuprinse o furie 
seacă. Își dorea să afle cine era cel care-i făcuse asta și să-l 
lovească violent cu pumnii. 

Dar oricine ar fi fost făptașul, în momentele acelea nu 
era cu nimic mai palpabil decât întunericul ce-o împresura, 
iar Hope, furioasă cum era, își prinse capul în mâini și 
începu să plângă în hohote. 


— Ashley? Ashley Freeman? N-am mai văzut-o de multă 
vreme. De luni în șir. Poate chiar de-un an. N-a plecat din 
oraș? 

Nu i-am răspuns la întrebare, ci am întrebat-o, la rândul 
meu: 

— Ai lucrat aici, la muzeu, în perioada în care lucra și 
ea? 

— Da. Eram mai mulţi studenţi licenţiaţi, care urmam 
diferite cursuri și lucram part-time la muzeu. 

Mă aflam în holul muzeului, nu departe de restaurantul 
unde Ashley îl așteptase zadarnic pe Michael O'Connell în 
după-amiaza aceea. Tânăra de la recepţie avea părul tuns 
foarte scurt, în afară de vârful creștetului, unde îi era lung 
și tepos, făcând-o să semene cu un cocoș. Cel puţin cinci 
cercei îi străpungeau una dintre urechi, în timp ce în 
cealaltă avea o verigă mare, de un portocaliu strălucitor, 
fapt care făcea ca faţa ei, în mod bizar, să pară asimetrică. 
Își ridică privirea la mine cu un mic zâmbet tineresc și, în 
cele din urmă, îmi puse întrebarea firească. 

— De ce vă interesează Ashley? S-a întâmplat ceva? 

Am scuturat din cap. 


— Sunt interesat de un caz judiciar care are legătură cu 
ea. Așa că fac niște investigaţii. Voiam să văd unde a 
lucrat. Deci ai cunoscut-o pe vremea când lucra aici? 

— Nu prea bine... 

Tânăra ezită. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

— Nu cred că erau prea mulţi cei care o cunoșteau. Sau 
care o plăceau. 

— Serios? 

— Păi, am auzit odată, fără să vreau, pe cineva spunând 
că Ashley nu este ceea ce pretinde a fi sau ceva de genul 
ăsta. Cred că asta era părerea generală. Au fost o mulțime 
de zvonuri și speculaţii când a plecat. 

— De ce? 

— Se spunea că în computerul ei au fost descoperite 
lucruri care n-aveau ce căuta acolo și asta a băgat-o în 
încurcătură. Cel puţin așa am auzit eu. 

— Ce fel de lucruri? 

— Lucruri neobișnuite. A intrat din nou în vreo belea? 

— Nu tocmai, am răspuns eu. Dar s-ar putea ca „belea” 
să nu fie cuvântul potrivit. 


18 
Situaţia se înrăutățește 


Michael O'Connell își spuse în sinea lui că principala sa 
calitate era răbdarea. 

Asta nu însemna să stea cu mâinile-n sân sau să aștepte 
pasiv. Adevărata răbdare presupunea o seamă de pregătiri 
și planificări, astfel încât, atunci când avea să vină 
momentul așteptat, el să fie cu un pas înaintea tuturor. [i 
plăcea să se gândească la sine ca la un regizor, cel care 
vede întreaga poveste, act după act, scenă după scenă, 
până la sfârșit. Cunoștea toate finalurile, pentru că el era 
cel care le crea pe fiecare în parte. 

O'Connell era doar în pantaloni scurţi, iar trupul îi 
strălucea de sudoare. Cu câţiva ani în urmă, dăduse într-un 
anticariat peste o carte cu exerciţii fizice care fuseseră 
foarte la modă pe la mijlocul anilor 1960. Cartea cu pricina 
era inspirată dintr-un manual de instruire fizică a celor din 
Forţele Aeriene Regale Canadiene și era plină cu desene 
reprezentând bărbaţi în pantaloni scurţi care făceau tot 
felul de sărituri, flotări și exerciţii de întărire a mușchilor 
bărbiei. Mai erau acolo și alte mișcări ciudate pe care le 
efectua el, de pildă sărea cât mai sus, ridicându-și 
genunchii la piept astfel încât să-și atingă degetele de la 
picioare. Exerciţiile erau diferite de tot ceea ce-nsemna 
Pilates, Billy Blanks, Body by Jake și celelalte programe de 
fitness ce puteau fi urmărite la televizor. Devenise expert 
în exerciţiile respective și dedesubtul aspectului său lejer, 
sub veșmintele neglijente, tipic studențești, se ascundea 
un fizic de atlet. Cluburile de sănătate, cu snobismul lor, 
nu-l interesau câtuși de puţin, și nici să alerge de unul 
singur pe malul râului Charles, meditând la nemurirea 
sufletului. Prefera să se antreneze singur în camera lui, 
ascultând din când în când muzica unor trupe, chipurile, 
sataniste, precum Black Sabbath și AC/DC. 


Se întinse pe podea, își ridică picioarele deasupra 
capului și apoi le cobori încet, ţinându-le de trei ori 
nemișcate preţ de câteva clipe până să ajungă cu ele la 
câţiva centimetri de sol. Repetă exerciţiul de douăzeci și 
cinci de ori. Ultima dată, rămase cu picioarele întinse 
aproape de sol, cu braţele lipite de podea și stătu nemișcat 
timp de un minut, apoi încă unul. Ştia că după vreo trei 
minute avea să simtă un oarecare disconfort, după altele 
două avea să obosească, iar după șase minute avea să-l 
doară tot corpul. 

O'Connell se gândi că la el nu mai era vorba despre 
dezvoltarea musculaturii. 

Acum era vorba despre depășirea limitelor, despre 
satisfacția biruinţei. 

Își închise ochii și încercă să ignore senzaţia usturătoare 
din abdomen gândindu-se la Ashley. Cu ochii minţii revăzu 
toate detaliile, cu răbdarea unui artist dornic să redea pe 
pânză fiecare curbă și fiecare adâncitură a trupului iubitei. 
Începu cu picioarele ei, de la degete la curbura tălpii și 
până la călcâi. Apoi urcă de-a lungul pulpei, descriindu-i 
mușchii supli, până la genunchi și apoi mai sus, spre 
coapse. 

Scrâșni din dinţi și zâmbi. De obicei, reușea să rămână 
în această poziție până când trecea de sâni, după ce 
zăbovea o bucată de vreme contemplându-i cuibul gingaș 
al feminităţii și mai apoi curba graţioasă și senzuală a 
gâtului. Acesta era punctul în care se oprea, silit să-și lase 
picioarele jos. Dar, pe măsură ce devenea tot mai puternic, 
știa că într-o bună zi avea să termine tabloul acesta 
mental, adăugându-i trăsăturile feţei și părul. Aștepta cu 
nerăbdare ziua aceea. 

Icnind, își relaxă mușchii, iar picioarele îi căzură cu 
putere pe podea. Rămase așa câteva momente, simțind 
cum transpiraţia i se prelinge de pe piept. 

Avea să-l sune, de asta era convins. Azi. Poate mâine. 
Lucrul acesta era inevitabil. Doar pusese în joc forţe care 
aveau s-o prindă-n capcană. Ashley avea să fie supărată, își 


spuse în sinea lui. Furioasă. Avea să-l asalteze cu pretenţii 
și proteste, care aveau să-l lase rece. Și, lucrul cel mai 
important, de data asta avea să fie singură. Speriată și 
vulnerabilă. 

Trase adânc aer în piept. Pentru o clipă, avu senzaţia că 
Ashley se află lângă el, moale și caldă. Își închise ochii și 
se lăsă în voia acestei senzaţii desfătătoare. Zâmbi când 
imaginea începu să se destrame. 

Michael O'Connell stătea întins pe spate, cu privirea 
pironită pe tavanul alb, în mijlocul căruia era agăţat un 
simplu bec de o sută de wati, fără niciun fel de abajur. 
Citise undeva că în secolele al XI-lea și al XII-lea existau 
călugări, membri ai unor ordine monahale străvechi, care 
rămâneau ore în șir în această poziţie, într-o tăcere 
deplină. Ignorând căldura, frigul, foamea, setea, aceștia 
aveau tot felul de halucinaţii și viziuni în timp ce meditau 
la împărăţia cerurilor și la Cuvântul implacabil al lui 
Dumnezeu. O'Connell le aprecia devotamentul. 


Ceea ce o preocupa pe Sally era contul acela offshore în 
care fuseseră transferate mai multe sume, destul de 
modeste, din contul clientei sale. In total, era vorba de 
aproape 50000 de dolari. 

Când sunase la banca din Grand Bahama, cei de acolo se 
arătaseră necooperanţi, aducându-i la cunoștință că are 
nevoie de o autorizaţie din partea conducerii băncii. De 
asemenea, îi explicaseră că o astfel de autorizaţie era 
foarte greu de obţinut, chiar și de către anchetatorii 
autorităţilor publice, darămite pentru o simplă avocată 
care acţionează pe cont propriu, fără citaţii și fără 
ameninţări din partea guvernului. 

Ce nu putea Sally să priceapă era faptul că un om care 
se arătase capabil să spargă contul clientei sale se 
mulțumise să fure doar o cincime din suma totală. Restul 
sumei, împrăștiat la băncile din toată ţara printr-o serie 
ameţitoare de intrări și ieșiri, putea fi depistat și, din câte 
spera ea, existau mari șanse de a fi recuperat. Reuși să 


blocheze sumele ce fuseseră transferate în conturile a mai 
bine de zece bănci, unde se aflau neatinse, sub diferite 
nume, toate evident false. De ce făptașul nu transferase 
pur și simplu întreaga sumă în conturi offshore, unde ar fi 
fost de neatins, după toate probabilitățile? Majoritatea 
banilor fusese împrăștiată pe ici, pe colo, nu furată, și 
aștepta acum să fie recuperată prin niște eforturi uriașe. 
Asta o tulbura profund. Nu putea ști cu precizie despre ce 
fel de infracţiune era vorba. Singurul lucru de care era 
sigură era faptul că reputaţia sa profesională avea mari 
șanse să sufere o lovitură puternică. Asta în cel mai bun 
caz, căci se putea și să fie schilodită pe veci. 

De asemenea, nu putea să-și dea seama de unde venea 
acest atac. 

Prima ei suspiciune fu îndreptată, desigur, asupra 
soțului clientei sale. Dar nu înţelegea de ce i-ar da acesta 
atâta bătaie de cap - nu făcea decât să amâne soluţionarea 
problemei și să îngreuneze situaţia, ca să nu mai vorbim 
de intentarea unui proces în acest sens, care presupunea 
și mai multe costuri. În procesele de divorţ era obișnuită 
ca oamenii să se poarte irațional, fără îndoială, dar cazul 
de faţă o deruta complet. De regulă, oamenii dădeau 
dovadă de o meschinărie ostentativă, fiind în mod 
intenționat dezagreabili atunci când voiau să-i bage 
adversarului beţe-n roate. Însă în cazul acesta deslușea o 
subtilitate pe care nu reușea să și-o explice. 

Apoi își îndreptă bănuielile asupra altor adversari, din 
alte cauze. Cineva care pierduse în faţa ei la proces. 

Asta o îngrijoră și mai tare, căci ideea că o persoană ar 
nutri vreme îndelungată dorinţa de răzbunare, așteptând 
luni în șir, poate chiar ani, ca s-o transforme în realitate 
era de-a dreptul tulburătoare. În stilul mafioţilor sicilieni, 
de parcă ar fi fost o scenă desprinsă din filmul Nașul. 

Sally ieșise mai repede de la serviciu și se plimba prin 
centru, îndreptându-se spre un restaurant cu o denumire 
ce se voia irlandeză, un loc liniștit și obscur. Era la al 
doilea pahar de whisky cu apă, iar pe fundal se auzea 


melodia celor de la Grateful Dead, Friend of the Devil. 

„Oare cine mă urăște?” se întrebă ea. 

Oricine ar fi fost, știa că trebuie să-i spună lui Hope. 
Gândul acesta o îngrozea. După toată tensiunea dintre ele, 
era ultimul lucru de care aveau nevoie. Sally sorbi încet 
din lichidul amărui. „Cineva mă urăște și eu sunt o lașă, își 
spuse în sinea sa. Sunt prietenă cu un amic de-al 
diavolului.” Aruncă o privire la pahar și, conștientă că tot 
alcoolul din lume n-ar fi fost de ajuns ca să-i alunge 
suferința, îl împinse la o parte și, de-abia ţinându-și 
echilibrul, o porni spre casă. 


Scott încheie scrisoarea către profesorul Burris, după 
care o reciti cu atenţie. Termenul ales de el spre a descrie 
cele întâmplate era acela de farsă - descrisese incidentul 
ca fiind opera elaborată, deși inexplicabilă, a unui student 
poznaș. 

Atâta doar că nu-i venea deloc să râdă. 

Singura parte care nu-l stânjenea din scrisoarea 
întocmită cu multă grijă era cea în care îl ruga pe profesor 
să examineze realizările tânărului Louis Smith pe plan 
academic. Scott se gândise să-i dea acestuia un mic imbold 
în carieră. 

Semnă e-mailul și-l trimise. Apoi merse acasă și se așeză 
în vechiul și uzatul său fotoliu, întrebându-se care putea fi 
explicaţia celor întâmplate. Nu-i venea să creadă că o 
simplă scrisoare, fie ea oricât de categorică, îl putea scăpa 
de toate problemele. Reporterul acela băgăreţ de la ziarul 
campusului avea să-l ia la întrebări la sfârșitul săptămânii. 
Încăperea începea să se cufunde în întuneric pe măsură ce 
lumina zilei pălea, iar Scott era conștient că în viitorul 
apropiat va fi nevoit să se apere într-un fel sau altul. 
Faptul că acuzaţia nu avea nici temei, nici credibilitate era 
mai mult sau mai puţin relevant. Tot se va găsi cineva care 
să-i dea crezare. 

Gândul acesta îl înfurie pe Scott, făcându-l să-și 
încleșteze pumnii. Îl durea capul cumplit, dar cu toate 


astea continua să se întrebe cine putea fi autorul învinuirii. 
Habar n-avea că Sally și Hope erau și ele frământate de 
aceeași întrebare în acele clipe. Dacă fiecare dintre ei ar fi 
știut despre chinurile prin care treceau ceilalți, împreună 
ar fi descoperit numaidecât făptașul. Însă circumstanţele și 
ghinionul făceau ca fiecare să fie absorbit exclusiv de 
propria problemă. 


Ashley își puse câteva lucruri în geantă și tocmai se 
pregătea să plece de la muzeu la sfârșitul zilei de lucru 
când, ridicându-și privirea, îl văzu pe directorul adjunct 
apropiindu-se șovăielnic. 

— Ashley, spuse el pe un ton înţepat, rotindu-și privirea 
prin încăpere, aș vrea să discut ceva cu tine. 

Ea își lăsă geanta jos și îl urmă ascultătoare în biroul 
său. Liniștea din muzeu te ducea cu gândul la un cavou, iar 
ecoul pașilor lor răsuna pe coridorul pustiu. Umbre ciudate 
mutilau tablourile de pe pereţi, desfigurând portretele și 
deformând culorile. 

Directorul adjunct îi făcu semn spre un scaun, iar el se 
așeză la birou. Rămase tăcut câteva clipe, ajustându-și 
cravata, apoi oftă și o privi direct în ochi. Avea un tic 
nervos: își freca palmele una de cealaltă în cele mai 
neașteptate momente. 

— Ashley, am primit unele reclamaţii în ce te privește. 

— Reclamaţii? Ce fel de reclamaţii? 

Nu-i dădu un răspuns direct. 

— Ai avut ceva probleme în ultima vreme? 

Ar fi vrut să-i răspundă că da, dar nu voia să-i dezvăluie 
directorului viața ei personală mai mult decât era necesar. 
Îl considera un om lingușitor și nesincer. Ştia că acasă, în 
Somerville, are doi copii mici, dar asta nu-l împiedica să se 
dea la orice tânără proaspăt angajată. 

— Nu, nimic neobișnuit, minţi ea. De ce mă întrebaţi 
asta? 

— Așadar, spuse el cu voce joasă, ai spune că totul 
decurge normal în viaţa ta? Nimic nou? 


— Nu sunt sigură că înţeleg unde bateti. 

— Nu cumva părerile tale legate de... hmmm... lume, în 
general, s-au schimbat radical în ultima vreme? 

— Părerile mele îmi aparţin, spuse ea încet. 

El șovăi din nou. 

— De asta mi-era teamă. Eu nu te cunosc prea bine, 
Ashley. Prin urmare, cred că nimic n-ar trebui să mă 
surprindă. Însă vreau să-ți mărturisesc... Se opri. Ei bine, 
am s-o spun așa: știi, aici la muzeu încercăm să fim 
toleranţi faţă de concepţiile, părerile și, ca să zic așa, stilul 
de viaţă al celorlalţi. Nu vrem să judecăm pe nimeni. Dar 
sunt anumite limite care nu pot fi depășite, ești de acord 
cu mine? 

Ashley habar n-avea despre ce vorbea directorul, dar 
încuviință din cap. 

— Bineînţeles. Sunt anumite limite. 

Directorul adjunct părea supărat și furios deopotrivă. Se 
aplecă înspre ea. 

— Chiar crezi că Holocaustul n-a avut loc niciodată? 

Ashley mai că sări de pe scaun. 

— Cum? 

— Crezi că uciderea celor șase milioane de evrei a fost 
pură propagandă și nu s-a întâmplat în realitate? 

— Nu înţeleg... 

— Negrii sunt o rasă inferioară, iar mongoloizii, doar cu 
puţin deasupra animalelor sălbatice, nu-i așa? 

Ashley nu putu să răspundă nimic, căci șocul o făcuse 
să-și piardă graiul. 

— E adevărat că evreii controlează FBl-ul și CIA? Sau că 
puritatea rasei este principala problemă cu care se 
confruntă astăzi națiunea noastră? 

— Nu știu ce vreţi să... 

Bărbatul ridică o mână, roșu la faţă de furie. Făcu un 
gest în direcția computerului de pe biroul său. 

— Vino aici și introdu-ţi ID-ul și parola, spuse el tăios. 

— Nu înţeleg... 

— Fă-mi pe plac, pur și simplu, spuse el rece. 


Ea se ridică de pe scaun, dădu ocol biroului și făcu așa 
cum i se ceruse. Computerul păru să se trezească la viaţă, 
se auzi o muzică de fanfară și o fotografie a muzeului 
umplu ecranul, urmată de cuvintele „Bun venit, Ashley” și 
apoi „Ai mesaje necitite în căsuţa poștală”. 

— Gata, spuse Ashley. Se ridică. 

Directorul o împinse la o parte cu bruscheţe și puse 
mâna pe tastatură. 

— Uite, spuse el furios. Căutări recente. 

Odată intrat în contul ei, apăsă rapid o serie de taste. 
Imaginea cu muzeul dispăru instantaneu, fiind înlocuită de 
un ecran roșu cu negru. Acordurile unui marș militar se 
revărsară dintr-odată din cele două boxe și apăru o 
svastică uriașă, urmată de o melodie explozivă. Ashley nu 
recunoscu Horst Wessel Song“, dar intui numaidecât 
natura cântecului. Rămase cu gura căscată de uimire și 
vru să spună ceva, dar nu-și putea desprinde ochii de pe 
ecranul care acum înfățișa, în imagini alb-negru, un șir de 
oameni aliniaţi, cu mâna ridicată în semn de salut. 
Cuvintele „Sieg Heil!” fură repetate de mai multe ori. 
Recunoscu scena din filmul Triumful voinței, al lui Leni 
Riefenstahl. Apoi și imaginea aceasta dispăru, iar în locul 
ei se ivi mesajul de întâmpinare „Bun venit pe site-ul 
naţiunii ariene.” Un al doilea mesaj proclama: „Bun venit, 
soldat Ashley Freeman. Introdu parola pentru a intra”. 

— Mai e nevoie să continuăm? întrebă directorul 
adjunct. 

— Dar e absurd, spuse Ashley. Chestiile astea nu-mi 
aparţin. Nu știu cum... 

— Nu-ţi aparţin? 

— Nu. Nu știu cum, dar... 

Directorul adjunct întinse mâna către ecran. 

— Atunci, introdu-ţi parola de la muzeu. 


* Horst Wessel Song - a fost imnul Partidului Nazist între anii 1930 și 
1945. Începând din 1933 și până în 1945 naziștii l-au proclamat imn 
conaţional al Germaniei, alături de prima strofa din Deutschlandlied. 
(n.tr.) 


— Dar... 

— Fă-mi pe plac, spuse el pe un ton rece. 

Ea se aplecă deasupra tastaturii și scrise parola. Ecranul 
se schimbă numaidecât și din nou răsună o muzică de 
fanfară. Ceva de Wagner. 

— Nu înţeleg. 

— Sigur, spuse el. Sigur că nu înţelegi. 

— Cineva mi-a jucat o farsă. Un fost prieten. Nu știu 
cum, dar e foarte priceput la calculatoare și trebuie să fi... 

Directorul scutură din cap. 

— Te rog să nu mă mai insulţi cu astfel de justificări 
penibile. Asta e ultima ta zi aici, Ashley. Chiar dacă scuzele 
tale sunt adevărate, ei bine, nu putem accepta niciuna din 
variante. Nici pe cea a prietenului periculos, nici pe cea a 
convingerilor personale. Ambele sunt total inadmisibile în 
atmosfera de toleranţă pe care ne străduim s-o promovăm 
aici. Asta e o pornografie a urii. Nu voi permite așa ceva. 
Şi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur că te cred. Vei primi prin 
poștă salariul pe ultima lună. Noapte bună, domnișoară 
Freeman. Te rog să nu mai vii aici. Și te rog - adăugă el 
arătându-i ușa - să nu te aștepți la vreo recomandare din 
partea noastră. 


Lui Ashley îi venea deopotrivă să plângă de frustrare și 
să ţipe de furie în timp ce se întorcea acasă, în înserarea 
ce se lăsa cu repeziciune peste oraș. Cu fiecare pas era tot 
mai furioasă, încât abia observa umbrele și întunericul ce-o 
împresurau. Umbla cu pași repezi și hotărâți pe străzile 
orașului, încercând să pună la cale un plan de acţiune, dar 
nu reușea, iar asta îi sporea și mai mult frustrarea. Işi 
dădu frâu liber mâniei, până când întreg trupul începu să-i 
tremure. Niciun om în toate minţile nu i-ar permite altuia 
să-și bată joc în halul ăsta de viaţa lui și, cum ea se 
considera în toate minţile, decise că era timpul ca povestea 
să înceteze, chiar în acea noapte. 

Își azvârli jacheta și geanta pe pat și merse direct la 
telefon, în câteva secunde formă numărul lui Michael 


O'Connell. 

Acesta avea o voce adormită, incoerentă când răspunse. 

— Da? Cine e? 

— Ştii al naibii de bine cine e, spuse Ashley pe un ton 
aproape isteric, plin de înverșunare. 

— Ashley! Am știut că o să mă suni. 

— Nemernic ce ești! Ţi-ai bătut joc de munca mea de la 
școală. Iar acum m-ai făcut să-mi pierd și slujba. Cât poţi 
să fii de ticălos! 

El rămase tăcut. 

— Lasă-mă-n pace! De ce nu mă poţi lăsa-n pace? 

El continuă să nu spună nimic. 

Ea se ambala tot mai tare. 

— Te urăsc! Luate-ar naiba, Michael! Ti-am spus că s-a 
terminat, și așa este! Nu vreau să te mai văd niciodată. 
Nu-mi vine să cred că-mi faci una ca asta. Și mai spui că 
mă iubești? Ești un om bolnav și malefic, Michael, și vreau 
să dispari din viața mea. Pentru totdeauna! Pricepi asta? 

El tot nu răspunse nimic. 

— Mă auzi, Michael? S-a terminat! Gata. Sfârșitul 
poveștii. Punct final. Ia-o cum vrei, dar s-a terminat. Nu 
mai vreau. Ai priceput? 

Așteptă un răspuns, dar nu primi niciunul. Liniştea 
domnea în jurul ei, împresurând-o asemenea unui lujer de 
viță-de-vie. 

— Michael? Brusc îi trecu prin minte că s-ar putea ca el 
să nu mai fie la telefon, că închisese, iar vorbele ei se 
pierduseră pur și simplu în necuprinsul vid electronic. Ai 
înţeles? S-a terminat. 

Din nou, nu primi niciun răspuns. 

I se păru că îi aude respiraţia la celălalt capăt al firului. 

— Te rog, Michael. Trebuie să se termine. 

Când vorbi, într-un târziu, cuvintele lui o luară prin 
surprindere. 

— Ashley, spuse el aproape vesel, pe un ton de glumă, 
de parcă ar fi vorbit în altă limbă, o limbă complet străină 
ei. E nemaipomenit să-ţi aud vocea. Număr clipele până în 


ziua când vom putea fi din nou împreună. Făcu o pauză, 
după care adăugă: Pentru totdeauna. 
Apoi închise. 


— Dar s-a întâmplat ceva? am întrebat eu. 

— Da, răspunse ea. S-a întâmplat ceva, de fapt mai 
multe lucruri. 

l-am studiat chipul și am observat că se lupta cu 
amănuntele a ceea ce avea de gând să-mi spună. Pentru ea 
reticența era asemenea unui pulover călduros pe timp de 
iarnă, la care apelezi în eventualitatea unui viscol, a 
gerului sau a înrăutăţirii vremii. 

— Ei bine, am spus eu, oarecum exasperat de stilul ei 
indirect, care e contextul aici? M-ai băgat în povestea asta 
spunând că voi fi în stare să înţeleg totul. Până în prezent 
nu prea știu dacă m-am ales cu ceva. Am înţeles că 
Michael O'Connell urzește tot felul de intrigi. Dar în ce 
scop? Văd crima începând să prindă contur, dar oare la ce 
fel de crimă ne gândim? 

Ea își ridică mâna. 

— Ai vrea ca lucrurile să fie cât mai simple, nu-i așa? 
Dar crima nu e un lucru simplu. Dacă stai să te gândești, 
sunt mai multe forțe implicate aici. Nu te întrebi, uneori, 
dacă nu cumva noi suntem cei care creăm atmosfera 
psihologică sau poate emoţională, prielnică acestor 
grozăvii, care mai întâi prinde rădăcină, apoi înmugurește 
și în final înflorește? Suntem un fel de seră a diavolului, noi 
toți. Nu ai această impresie câteodată? 

Nu i-am răspuns nimic. În loc de asta, am urmărit-o 
ațintindu-și privirile asupra cănii de cafea, de parcă 
aștepta ca aceasta să-i spună ceva. 

— Nu ai senzaţia că trăim o viață incredibil de 
dezmembrată, de împrăștiată? Altădată, în vremuri mai 
fericite, creșteai și rămâneai în același loc. Probabil 
cumpărai o casă pe aceeași stradă cu părinţii tăi. Ajutai la 
bunul mers al afacerii familiei. Așa că rămâneam cu toţii 
împreună, legaţi unii de alţii, pe aceeași orbită. Ce vremuri 


naive! Luna de miere și Tata știe cel mai bine rulau la 
televizor. Auzi ce idee demodată: tata știe cel mai bine. 
Acum ne instruim și plecăm de-acasă. 

Făcu o pauză, după care mă întrebă: 

— Așadar, tu ce ai face dacă ţi-ar fi limpede că o 
persoană încearcă să-ţi distrugă viaţa? Adăugă apoi: Nu 
vezi? Din punctul nostru de vedere, privind povestea dintr- 
o poziţie sigură, neameninţată de nimic, e ușor să ne dăm 
seama că există cineva care încearcă să le ruineze viaţa. 
Dar ei nu au cum să vadă asta. 

— De ce nu? am izbucnit eu. 

— Pentru că nu e logic. Pentru că nu are nicio noimă. 
Adică, de ce? De ce ar vrea el să le distrugă vieţile? 

— Bine, de ce? 

— Încă nu. Va trebui să descoperi singur lucrul ăsta. Dar 
anumite aspecte sunt clare: Michael O'Connell - care nu 
era nici pe departe atât de cultivat ca ei, care nu dispunea 
nici pe jumătate de resursele lor sau de prestigiul lor - 
deținea controlul. Era de două ori mai isteţ ca ei, pentru că 
ei erau niște oameni ca oricare alţii, pe când el era altfel. 
Uită-te la ei, adânciţi și încurcaţi în intrigile lui diabolice, 
totuși nu-și puteau da seama ce li se întâmplă. Nu la 
adevărata gravitate a situaţiei. Tu ce-ai face? Nu asta e 
întrebarea? S-au petrecut lucruri îngrozitoare, dar care e 
adevărata ameninţare? g 

Nu i-am răspuns direct. In loc de asta, m-am repetat, în 
speranța de-a obține un răspuns: 

— Dar s-a schimbat ceva? 

— Da. Graţie unui moment de luciditate. 

— Cum așa? 

Ea îmi zâmbi. 

— O sintagmă norocoasă. Într-o poveste care părea să 
degenereze rapid într-o situaţie teribil de nefericită. 


19 
Schimbare de tactică 


La început, Ashley fu copleșită de furie. 

La câteva secunde după ce Michael O'Connell îi închise 
telefonul, luă aparatul și-l trânti de-un perete. Telefonul 
plesni, cu un zgomot ca de împușcătură. Se încovoie de 
mijloc, scrâșnind din dinţi, cu pumnii încleștaţi și faţa 
crispată. Luă o carte și o azvârli în aceeași direcţie. Cartea 
se izbi de perete și apoi căzu la podea cu o bufnitură 
surdă. Merse în dormitor, înșfacă o pernă de pe pat și 
începu să lovească cu pumnii în ea ca un boxer în ultima 
rundă a meciului, care dă orbește în toate părţile. Luă apoi 
perna și începu s-o sfâșie. Bucăţi din umplutura sintetică 
zburau peste tot în jurul ei, așternându-i-se în păr și pe 
haine. Ochii i se umplură de lacrimi și scoase în cele din 
urmă un vaiet prelung, cufundându-se în cea mai neagră 
depresie. 

Ashley se trânti pe pat, ghemuindu-se în poziţia fătului și 
plânse în hohote, dând frâu liber sentimentelor ce-o 
asaltau cu forța unei avalanșe. Tot trupul îi zvâcnea de 
frustrare, tremurând spasmodic între două gemete, de 
parcă suferința i se răspândise în fiecare părticică a 
corpului, asemenea unei infecţii de neoprit. 

Când nu mai avu lacrimi, se răsuci și rămase pe spate, 
cu ochii aţintiți în tavan, strângând la piept rămășițele 
pernei. Trase adânc aer în piept. Era conștientă că 
lacrimile nu aveau cum să rezolve problema, dar cu toate 
astea parcă se simţea un pic mai bine. 

Când bătăile inimii i se potoliră, revenind la ritmul 
normal, Ashley se ridică. 

— În regulă, spuse ea cu voce tare. Hai să vedem ce e de 
făcut, fetiţo. 

Aruncă o privire la telefonul mobil, care zăcea distrus pe 
podea, și își zise că izbucnirea ei fusese un lucru benefic. 


Acum trebuia să-și cumpere altul, iar asta însemna un 
număr nou. Unul pe care, își promise sieși, Michael 
O'Connell nu avea să-l mai afle. Se uită la telefonul fix de 
pe birou. „Pe ăsta îl scot din funcţiune.” 

Lângă telefon se afla laptopul ei. „Acum, își spuse ea pe 
tonul cu care i-ar fi vorbit unui copil mic, o să-ţi schimbi 
serviciul de internet. Îţi schimbi contul de e-mail. Anulezi 
toate serviciile la care ești abonată. O iei de la capăt.” 

Apoi aruncă o privire în jurul său, prin apartament. 
„Dacă trebuie să te muţi, o să te muţi.” 

Oftă adânc. Avea să meargă la biroul de înregistrare a 
actelor absolvenţilor în dimineaţa următoare, ca să-și 
corecteze fişele de prezenţă. Ştia că asta avea să-i dea 
mare bătaie de cap, dar undeva existau copii după 
calificativele pe care le primise și, indiferent de măsluirile 
lui Michael O'Connell, avea să pună lucrurile în ordine. Cât 
despre cursurile recente - și despre așa-zisele sale absenţe 
- asta era, probabil, imposibil de rectificat. Dar era vorba 
de o singură materie și, deși neplăcut, totuși nu era ceva 
fatal. 

Mai grav era faptul că își pierduse slujba. Înclina să 
creadă că directorul adjunct avea să-i facă probleme pe 
viitor. Individul era superficial și neînduplecat, cu o 
atitudine sexistă, și îi repugna ideea de a mai avea de-a 
face cu el. Ajunse la concluzia că cel mai bine ar fi să 
încerce să-l convingă pe vreunul dintre profesorii ei să-i 
scrie directorului adjunct o scrisoare, prin care să-i dea de 
înţeles că o învinuise pe nedrept, fapt care ar trebui să 
reiasă din fișa ei de angajare. Era sigură că putea convinge 
pe cineva să facă asta de îndată ce avea să-i explice ce se 
întâmplase. Poate că n-avea să revină asupra deciziei de a 
o concedia, dar măcar în felul acesta s-ar repara 
prejudiciul produs asupra reputației sale. 

La urma urmelor, își spuse ea, slujba de la muzeu nu era 
singura slujbă din lume. Cu siguranță mai existau și altele, 
tot în domeniul artelor și tot pline de culoare, care să i se 
potrivească. 


Cu cât chibzuia mai mult, cu atât se simţea mai bine. Cu 
cât își făcea mai multe planuri, cu atât mai mult își 
recăpăta controlul. Se simţea tot mai stăpână pe sine, tot 
mai puternică și mai hotărâtă. După câteva momente, se 
ridică de pe pat, se scutură din cap până-n picioare și 
merse la baie. 

Se privi îndelung în oglindă, clătinând din cap la vederea 
ochilor umflaţi și înroșiți de plâns. „In regulă, spuse ea 
dând drumul la apă fierbinte și începând să se spele pe 
față, de-acum nu mai vărs nicio lacrimă din cauza 
ticălosului ăstuia.” 

Gata cu teama. Gata cu îngrijorarea. Gata cu revolta și 
cu frustrarea. Avea să-și vadă de viaţă și la naiba cu 
Michael O'Connell. 

Işi dădu dintr-odată seama că îi este foame, așa că, după 
ce se spălă pe faţă și își alungă supărarea, merse în 
bucătărie, găsi în congelator o cutie de îngheţată și își 
puse o porţie generoasă, lăsând ca gustul delicios să-i 
însenineze starea de spirit. Apoi se îndreptă către telefonul 
fix, singurul pe care-l mai avea, ca să-l sune pe tatăl ei. In 
timp ce mergea spre aparat, mâncând din îngheţată, 
zăbovi un pic lângă fereastră, aruncând o privire 
șovăielnică la întunericul de afară. „Gata cu privitul pe 
fereastră.” Ashley se răsuci pe călcâie, puse mâna pe 
telefon și începu să formeze numărul, neavând habar că 
era urmărită. Afară, niște ochi iscoditori contemplau 
lumina palidă de la geamul ei, sperând să-i surprindă 
silueta, fie și doar pentru o clipă, satisfăcuţi, dar nu pe 
deplin de simpla adiere a prezenţei sale. Bărbatul se 
simţea în largul lui în întunericul ce-l împresura, exaltat la 
gândul că se afla atât de aproape de ea în momentul acela. 
„E ceva ce ea n-ar înţelege niciodată”, își spuse în sinea 
lui. Faptul că fiecare încercare de-a ei de a se îndepărta îl 
stârnea și mai mult, sporindu-i pasiunea. Își ridică gulerul 
jachetei și se retrase în umbră. Putea sta acolo toată 
noaptea dacă era nevoie. 


Hope fu surprinsă s-o găsească pe Sally așteptând-o, 
când sosi seara acasă. Relaţia lor devenise extrem de 
formală, marcată de lungi momente de tăcere. 

Se uită la vechea ei parteneră de viaţă și dintr-odată se 
simţi istovită și demoralizată. „Până aici a fost, își spuse în 
sinea ei. Asta este punctul final.” O tristeţe nedefinită o 
cuprinse în timp ce o studia neliniștită pe Sally. 

— Ai venit mai devreme în seara asta, spuse ea pe un 
ton cât mai blând. Ţi-e foame? Imediat încropesc ceva, dar 
n-o să fie spectaculos. 

Sally aproape nici nu se clinti. În mână ţinea un pahar 
cu whisky. 

— Nu mi-e foame, spuse ea destul de împleticit. Dar 
trebuie să stăm de vorbă. Avem o problemă. 

— Da, răspunse Hope, scoţându-și jacheta fără grabă și 
lăsându-și jos rucsacul. Așa cred și eu. 

— Ba chiar mai multe. 

— Da. Mai multe. Poate ar fi bine să-mi torn și eu ceva 
de băut. Hope merse până în bucătărie. 

În timp ce Hope își umplea un pahar mare cu vin alb, 
Sally încercă să se hotărască de unde să înceapă, cu care 
dintre numeroasele probleme pe care le aveau de 
înfruntat. Printr-o conexiune bizară produsă la nivel 
mental, ea asocia violarea contului clientei sale și pericolul 
care-i amenința cariera cu răcirea nedeslușită a 
sentimentelor sale față de Hope. „Cine sunt eu?” se 
întrebă Sally. 

Se simţea la fel ca în zilele acelea de dinainte ca ea și 
Scott să se despartă. O mâhnire profundă îi invada 
gândurile. Avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să 
rămână așezată pe scaun. Îi venea să se ridice și s-o ia la 
fugă. Ca avocată obișnuită cu conflicte dintre cele mai 
dificile, se simţi dintr-odată incompetentă. 

Când își ridică privirea, o văzu pe Hope stând în pragul 
ușii. 

— Trebuie să-ţi spun ce s-a întâmplat, rosti Sally. 

— Te-ai îndrăgostit de altcineva? 


— Nu, nu... 

— De un bărbat? 

— Nu. 

— Atunci, de altă femeie? 

— Nu. 

— Pur și simplu nu mă mai iubești? continuă Hope. 

— Nu știu ce iubesc. Am senzaţia că... nu știu... că mă 
decolorez, întocmai ca o fotografie veche. 

Hope se gândi că asta era o afirmaţie indulgentă și ultra 
romanţioasă. Lucru care o înfurie și, după toată tensiunea 
din ultima vreme, nu se putu abţine să nu izbucnească: 

— Ştii, Sally, spuse cu o răceală care o surprinse și pe 
ea, nu am chef să discut despre starea ta emoţională. Ei 
da, lucrurile nu sunt perfecte. Și ce vrei să faci? Mi-e silă 
să mai trăiesc în tensiunea asta. Nu sunt decât două 
variante, fie ne despărțim, fie... nu știu... care e cealaltă 
variantă? Ce sugerezi să facem? Cert e că eu nu mai pot să 
suport o asemenea presiune psihică. 

Sally scutură din cap. 

— Nu m-am gândit serios la asta. 

— Pe naiba nu te-ai gândit. 

Hope se simţi oarecum vinovată pentru că îi făcea 
plăcere să fie furioasă. 

Sally dădu să spună ceva, dar se opri. 

— Mai există o problemă, spuse ea. Una care ne 
afectează pe amândouă și stilul nostru de viaţă. 

În câteva cuvinte, o puse pe Hope la curent cu acuzaţia 
formulată împotriva ei și cu faptul supărător că o bună 
parte din economiile lor dispăruse - cel puţin pentru 
moment - și avea să dureze câtva timp până să dea de 
urma banilor și să întocmească actele necesare pentru a-i 
recupera. 

Hope ascultă îngrozită. 

— Cred că glumești, nu-i așa? 

— Mi-aș dori să fie așa. 

— Dar nu erau banii tăi, erau banii noștri. Ar fi trebuit să 
mă consuli și pe mine înainte. 


— A trebuit să mă mișc rapid ca să evit o anchetă din 
partea Baroului de avocatură. 

— Asta e o scuză care nu justifică faptul că n-ai pus 
mâna pe telefon să-mi spui ce ai de gând să faci. Sally nu 
răspunse nimic. Așadar, nu numai că suntem pe punctul 
de-a ne despărţi, dar mai suntem și falite? 

Sally încuviinţă din cap. 

— Păi, nu de tot, dar până când reușim să lămurim 
lucrurile... 

— Ei, ce să zic, e nemaipomenit. De-a dreptul excelent. 
Extraordinar. Ce naiba o să facem acum? 

Hope se ridică și începu să măsoare încăperea în lung și- 
n lat. Era atât de furioasă pe partenera ei, încât i se părea 
că luminile din cameră pâlpâie, când mai palide, când mai 
intense, ca atunci când se prefigurează o pană de curent. 

Înainte ca Sally să apuce să răspundă „Nu știu”, 
telefonul începu să zbârnâie. 

Hope se răsuci și, uitându-se la telefon de parcă el ar fi 
fost de vină pentru toate necazurile, se duse să răspundă, 
călcând apăsat și bolborosind tot felul de obscenităţi. 

— Da, spuse ea pe un ton aspru. Cine e? 

De pe fotoliul pe care ședea, copleșită de nenorocirile ce 
se abătuseră asupra sa, Sally observă cum chipul lui Hope 
încremeni brusc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. E vreo problemă? 

Hope nu-i răspunse, evident atentă la cuvintele 
persoanei de la celălalt capăt al firului. După un moment, 
dădu din cap și spuse: 

— Doamne Dumnezeule! Numai puţin, ţi-o dau acum. 

Apoi se întoarse spre Sally. 

— Da. Nu. Aici. Vorbește tu. E Scott. Ticălosul și-a băgat 
din nou coada în viaţa lui Ashley. Și încă bine de tot. 


Scott ajunse acasă la ele o oră mai târziu. Sună la 
sonerie, îl auzi pe Cel fără Nume lătrând și imediat după 
aceea Hope apăru la ușă. Ca de obicei, tăcură amândoi 
stingheri preţ de câteva secunde, după care ea îi făcu 


semn să intre. 

— Bună, Scott! spuse Hope. Haide înăuntru. 

Scott fu surprins să constate că Hope părea să fi plâns, 
căci întotdeauna avusese impresia că, dintre ele două, ea 
era cea mai stăpână pe sine. Oricum, de un lucru era sigur, 
și anume că fosta sa soţie era jumătatea irascibilă a 
relaţiei. 

Nu pierdu vremea cu politețuri, ci de îndată ce intră în 
sufragerie întrebă: 

— Ai vorbit cu Ashley? 

Sally încuviinţă din cap. 

— În timp ce tu erai pe drum înspre noi. M-a pus la 
curent și pe mine cu tot ce-aţi povestit. A rămas fără slujbă 
și are probleme mari la școală. Sally oftă. Cred că am 
subestimat perseverenţa acestui Michael O'Connell. 

Scott ridică din sprâncene. 

— Puțin spus. A fost o greșeală pe care probabil că n-am 
fi putut-o evita. Dar acum trebuie s-o ajutăm pe Ashley să 
iasă din treaba asta. 

— Eu credeam că de-asta te-ai dus la Boston, spuse Sally 
cu răceală, aruncându-i fostului său soţ o privire mirată. 
Cu 5000 de dolari în buzunar, bani gheaţă. 

— Da, replică Scott la fel de rece, presupun că tentativa 
noastră de mituire n-a funcţionat. Prin urmare, care e 
pasul următor? 

Rămaseră cu toţii tăcuţi preţ de câteva clipe, până când 
Hope izbucni: 

— Ashley se află într-o situaţie gravă. E limpede că are 
nevoie de ajutor, dar cum s-o ajutăm? În ce fel? Ce am 
putea face? 

— Trebuie să fie niște legi în acest sens, spuse Scott. 

— Sunt, dar cum ne putem folosi de ele? continuă Hope. 
Și, până în momentul de faţă, ce lege crezi că a încălcat 
tipul ăsta? Doar n-a violat-o. N-a lovit-o. N-a ameninţat-o. 
Dimpotrivă, i-a spus că o iubește. Și a urmărit-o. Iar apoi i- 
a dat viaţa peste cap cu ajutorul computerului. O farsă 
deplasată, în cel mai bun caz. 


— Sunt legi care interzic așa ceva, spuse Sally, dar se 
opri brusc. 

— Farse cu ajutorul computerului, spuse el. O descriere 
mult prea blândă. 

— Anonime, preciză Sally. _ 

Toţi trei tăcură, gândindu-se ce ar mai fi de zis. Într-un 
târziu, Scott se lăsă pe spate și spuse: 

— Săptămâna trecută m-am confruntat și eu cu o 
problemă destul de neplăcută, tot din cauza computerului 
și tot cu autor anonim. Cred că s-a rezolvat, dar... 

Câteva secunde nimeni nu rosti niciun cuvânt, după care 
Hope spuse: 

— Şi eu la fel. 

Sally o privi, surprinsă de ce auzea. 

Dar, înainte să poată spune ceva, Hope arătă spre ea. 

— Şi ea, la fel. 

Hope se ridică în picioare. 

— Cred că toţi avem nevoie să bem un pahar. Plecă să 
caute încă o sticlă de vin. Poate mai multe pahare, rosti ea 
peste umăr, spre Scott și Sally, care se uitau unul la 
celălalt cuprinși de îndoială. 


Detectivul din cadrul Poliţiei statului Massachusetts 
care ședea în faţa mea îmi păru la prima vedere un tip 
ciudat și simpatic, diferit de eroii romanelor polițiste, atât 
de duri și de blazaţi. Avea o statură și o constituţie care nu 
impresionau, purta un pulover albastru și niște pantaloni 
kaki ieftini, iar părul de culoarea nisipului îi era tuns foarte 
scurt. Deasupra buzei de sus avea o mustață stufoasă care- 
i dădea un aer onest, de om cumsecade. Dacă n-ar fi avut 
sub braţ un toc cu un pistol Glock de nouă milimetri, ai fi 
zis mai degrabă că e agent de asigurări ori profesor de 
liceu. 

Se lăsă să cadă pe spătarul scaunului și, ignorând 
zbârnâitul telefonului, spuse: 

— Așadar, vreți să aflați câte ceva despre 
comportamentul obsesiv, da? 


— Da. Mă documentez, am răspuns eu. 

— Pentru o carte? Sau un articol? Nu pentru că aţi avea 
vreun interes personal în acest sens, nu-i așa? 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Detectivul rânji. 

— Păi, e ca în povestea aia cu un tip care dă telefon la 
doctor și spune: „Am un coleg de serviciu care ar vrea să 
știe care sunt simptomele... hmmm... bolilor cu 
transmitere sexuală, cum sunt sifilisul și gonoreea. Și cum 
o fi contactat el, adică prietenul meu, nu eu, o astfel de 
boală, pentru că are niște dureri cumplite”. 

Am scuturat din cap. 

— Credeţi că sunt urmărit de vreun obsedat și vreau 

să... 
Zâmbi, dar era un zâmbet precaut. 
— Poate că dumneavoastră vreţi să urmăriţi pe cineva și 
aveţi nevoie de câteva ponturi care să vă înveţe cum să 
procedaţi ca să nu fiți arestat. Asta ar fi un tertip de-a 
dreptul smintit, pe care numai un obsedat incurabil ar 
putea să-l regizeze. Întotdeauna am zis că e o greșeală să-i 
subestimăm. Sau să subestimăm gravitatea faptelor pe 
care le-ar putea comite la un moment dat. Un obsedat 
veritabil face din obsesia lui o adevărată artă. Artă 
combinată cu știință. 

— Cum așa? 

— Nu numai că studiază cu atenţie victima, ci îi studiază 
tot modul de viață. Familia. Prietenii. Locul de muncă. 
Şcoala. Restaurantele preferate. Cinematografele pe care 
le frecventează, atelierul unde-și repară mașina. Locul 
unde-și plimbă câinele și de unde-și cumpără biletele de 
loterie. Se folosește de tot soiul de resurse, atât legale, cât 
și interzise de lege, ca să strângă toate aceste informaţii. 
El măsoară, evaluează, anticipează în permanenţă. Işi 
dedică toate gândurile țintei sale într-o asemenea măsură, 
încât adesea poate gândi în avans, de parcă ar citi 
gândurile victimei, pe care aproape că ajunge s-o cunoască 
mai bine ca pe sine însuși. 


— Ce anume declanșează acest comportament? 

— Psihologii nu au găsit încă o explicaţie clară. 
Comportamentul obsesiv rămâne un mister. Un trecut 
dificil, poate? 

— Probabil mal mult decât atât. 

— Da, probabil. Părerea mea e că, dacă sapi un pic, dai 
peste niște povești cutremurătoare petrecute în copilăria 
lor. Abuzuri. Violenţă. Chestii de genul ăsta. 

Scutură din cap. 

— Periculoși indivizi, obsedaţii. Nu sunt în niciun caz 
niște infractori mărunți, de duzină. Indiferent dacă ești o 
fată simplă, care locuiește într-o rulotă, lucrează la 
supermarketul local și e urmărită de fostul prieten, sau o 
vedetă de la Hollywood, care are toţi banii din lume și e 
urmărită de un fan fanatic, te afli în mare pericol, pentru 
că, orice ai face, dacă obsedatul își dorește cu adevărat să 
ajungă la tine, până la urmă o va face. Iar legile, chiar și 
ordinele de restricție temporară sau normele privitoare la 
urmărirea prin computer sunt proiectate să reacționeze în 
cazul comiterii unei infracţiuni, nu s-o preîntâmpine. 
Obsedaţii știu asta. Și lucrul cel mai înfricoșător e că 
adesea nu le pasă. Nici cât negru sub unghie. Sunt total 
imuni la sancţiunile obișnuite. Oprobriul. Ruina financiară. 
Inchisoarea. Moartea. Lucrurile astea nu-i sperie. Ceea ce 
îi sperie e ruperea contactului cu victima. E o teamă care 
face ca orice altceva să pălească prin comparaţie, iar țelul 
acesta neclintit devine întreaga lor rațiune de a trăi. 

— Ce poate să facă victima în această situaţie? 

Căută prin biroul și scoase o broșură intitulată Esti 
victima unui obsedat? Câteva recomandări din partea 
Poliţiei statului Massachusetts. 

— li dăm un material pe care să-l citească. 

— Atâta tot? 

— Asta până când se comite o infracţiune. Iar atunci de 
obicei e prea târziu. 

— Dar cum rămâne cu grupurile de sprijin și... 

— Ei bine, grupurile astea pot fi de ajutor anumitor 


persoane. Sunt spaţii sigure, reședințe secrete, grupuri de 
suport și multe altele. Toate pot să ofere ajutor într-o 
oarecare măsură, în anumite cazuri. Și nu i-aș spune 
nimănui că nu e bine să ia legătura cu acești oameni, dar 
trebuie să ai grijă, căci s-ar putea să declanșezi o 
confruntare pe care nu ţi-o dorești. Dar oricum, de obicei e 
prea târziu. Vreţi să știți care-i partea cea mai absurdă? 

Am încuviințat din cap. 

— Organele legislative ale statului nostru au fost printre 
primele care au adoptat legi de protejare a individului, 
însă un obsedat înverșunat își găsește căi de a eluda legea. 
Şi, partea cea mai proastă, odată ce ai apelat la autorităţi - 
de pildă, ai depus o plângere, cazul ţi-a fost consemnat la 
dosar și ai obţinut un ordin al instanţei prin care obsedatul 
e obligat să stea la distanţă de tine, ei bine, asta poate 
însemna declanşarea dezastrului.  Forţează-i mâna 
ticălosului. Fă-l să acționeze pripit. Inspiră-te din arsenalul 
lui și dă-i de știre: „Dacă nu poţi fi al meu, nu vei fi al 
nimănui”. 

— Şi... 

— Folosiți-vă imaginaţia, domnule scriitor. Ştiţi ce se 
întâmplă atunci când un tip sosește la slujbă sau acasă, 
sau oriunde, îmbrăcat precum Rambo, în ţinută de 
camuflaj, cu o pușcă de calibrul .12, cu cel puţin două 
pistoale și cu suficientă muniţie legată în jurul pieptului 
încât să dea bătaie de cap unei echipe SWAT vreme de 
câteva ore bune. Aţi auzit astfel de povești. 

Am rămas tăcut. Auzisem, într-adevăr, astfel de povești. 
Detectivul zâmbi din nou. 

— Iată un lucru de care ar fi bine să ţineţi seama: din 
câte am constatat noi până în clipa de faţă, atât în 
domeniul legislativ, cât și în psihologia judiciară, cel mai 
fidel profil al urmăritorului obsedat este similar cu cel al 
ucigașului în serie. 

Se lăsă înapoi pe spătarul scaunului. 

— Asta te cam pune pe gânduri, nu-i așa? 


20 
Acţiuni și bune, și rele 


— Are vreunul din voi habar de ceea ce se petrece? 

Întrebarea lui Sally rămase suspendată în aer. 

— Vreau să spun, în afară de ceea ce ne-a relatat Ashley 
și care nu înseamnă prea mare lucru, ce știm despre 
individul ăsta care-și bate joc de viaţa ei? 

Sally se întoarse către fostul ei soț. Era la al nu știu 
câtelea pahar cu whisky și ar fi trebuit să se îmbete 
demult, dacă lucrurile n-ar fi fost atât de grave. 

— Scott, tu ești singurul, în afară de Ashley, desigur, 
care l-a văzut pe tipul ăsta. Imi închipui că ai tras niște 
concluzii după întâlnirea din Boston. Ţi-ai făcut o impresie 
despre el. Poate ar trebui să începem de-aici. 

Scott ezită. Era obișnuit de la cursurile cu studenţii ca el 
să fie cel care conduce discuţiile, așa că întrebările acestea 
îl luau oarecum prin surprindere. 

— Nu e genul de persoană cu care intrăm în contact în 
mod obișnuit, spuse el cu voce joasă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sally. 

— Ei bine, e un tip robust, arătos și, evident, destul de 
inteligent, dar în același timp se poartă cam grosolan, cum 
te-ai aștepta din partea unuia care are motocicletă și 
prestează muncă brută și face colegiul de stat la seral 
după liceu. Părerea mea e că provine dintr-un mediu plin 
de privaţiuni - nu se compară cu tinerii de la mine de la 
colegiu sau de la școala lui Hope. In orice caz, nu pare a fi 
genul lui Ashley, tipul de bărbat de care ea obișnuiește să 
se îndrăgostească și pe care îl părăsește patru săptămâni 
mai târziu. Tipii ăia aveau cu toţii un stil aparte, erau 
artiști. Slabi, cu părul lung și psihicul fragil. O'Connell 
pare stăpân pe sine și descurcăreţ. Poate ai avut de-a face 
cu indivizi de genul ăsta în cazurile tale, dar părerea mea e 
că, în general, îţi alegi clienţii mai pe sprânceană. 


— Şi tipul ăsta... 

— E dintr-o categorie socială inferioară. Dar ăsta nu-i 
neapărat un dezavantaj. 

Sally făcu o pauză, după care continuă: 

— Ce naiba o fi găsit Ashley la el prima oară? 

— A făcut o greșeală, spuse Hope. 

Stătuse fără să scoată un cuvânt până acum, cu mâna pe 
spatele Celui fără Nume, fierbând în sinea sa. La început, 
nu fusese sigură că îi era îngăduit să se amestece în 
discuţie, dar apoi se hotărî s-o facă. Nu putea să înțeleagă 
cum de Sally părea atât de detașată. Era ca și cum n-ar fi 
avut nicio legătură cu ceea ce se întâmpla, nici măcar cu 
reducerea dramatică a finanţelor lor comune. 

— Orice om face câteodată alegeri greșite. Lucruri pe 
care mai apoi le regretă. Deosebirea e că un om normal 
merge mai departe. Insă tipul ăsta n-o lasă pe Ashley să 
meargă mai departe. 

Hope îi aruncă o privire lui Scott, apoi lui Sally. 

— Poate că Scott a fost greșeala ta. Poate că eu sunt. 
Sau poate că altcineva, de care nu știm niciunul dintre noi, 
o persoană a cărei identitate ai ţinut-o secretă ani în șir. 
Oricum ar fi, ai mers mai departe. Tipul ăsta trăiește într-o 
cu totul altă lume. 

— Știu asta, răspunse Scott țâfnos. Dar dacă suntem 
rezonabili... 

— E ceva rezonabil în toată povestea asta? întrebă Hope 
brusc. Adică e corect ca Ashley să dea fuga acasă la primul 
semn de necaz? Ea are dreptul să trăiască unde dorește și 
cum dorește. Iar tipul ăsta, O'Connell, n-are niciun drept s- 
o facă să fugă. 

— Adevărat. Dar aici nu discutăm despre drepturi. 
Discutăm despre realităţi. 

— Ei bine, spuse Sally, realitatea este că va trebui să 
facem ce vrea Ashley, dar nu știm ce vrea ea. 

— Este fiica mea. Cred că, dacă o să-i cer să facă totuși 
ceva, o să m-asculte, replică Scott băţos, pe un ton iritat. 

— Eşti tatăl ei, nu stăpânul ei, spuse Sally. 


În cameră se așternu o tăcere mohorâtă. 

— Ar trebui să stabilim ce vrea Ashley. 

— Asta e varianta cea mai insipidă, cea mai comodă și 
cea mai jalnică, spuse Scott. După părerea mea, ar trebui 
să fim mai agresivi. Cel puţin până când înţelegem cu cine 
avem de-a face. 

Din nou se lăsă tăcerea. 

— Eu sunt de acord cu Scott, spuse Hope brusc. Sally se 
răsuci înspre ea, aruncându-i o privire surprinsă. Cred că 
ar trebui să fim mai activi, continuă Hope. Într-o manieră 
discretă. 

— Așadar, ce sugerati voi să facem? 

— Cred, spuse Scott încet, că ar trebui să facem niște 
investigaţii cu privire la persoana lui Michael O'Connell și 
în același timp s-o scoatem pe Ashley din raza lui de 
acţiune. Așadar, să facem ce ne stă în putere. Poate că 
unul dintre noi ar trebui să înceapă să-l examineze mai 
îndeaproape. 

Sally ridică mâna. 

— Ar trebui să angajăm un profesionist. Cunosc vreo doi 
detectivi particulari care se ocupă cu astfel de investigaţii. 
Contra unei sume rezonabile. 

— OK, spuse Scott, angajează pe cineva și să vedem ce 
află. Între timp, trebuie s-o luăm pe Ashley din apropierea 
lui O'Connell. 

— S-o aducem acasă? Asta mi se pare un gest infantil și 
laș, insistă Sally. 

— Dar și logic. Poate că exact de asta are nevoie acum, 
de cineva care să aibă grijă de ea. 

Scott și Sally se uitară unul la celălalt și se vedea de la o 
poștă că se gândeau amândoi la clipe din trecut. 

— Mama mea, spuse Hope, punând capăt momentului de 
reverie. 

— Mama ta? 

— Da. Ashley s-a înţeles bine cu ea întotdeauna și 
locuiește într-un orășel liniștit, în care un străin care dă 
târcoale și pune întrebări ar sări în ochi numaidecât. Ar fi 


destul de dificil pentru O'Connell să meargă după ea acolo. 
E destul de aproape, dar în același timp suficient de 
departe. Mă îndoiesc că i-ar da de urmă acolo. 

— Dar cum rămâne cu școala ei... zise Sally din nou. 

— Poate oricând să recupereze un semestru, spuse Hope 
prompt. _ 

— Sunt de acord, spuse Scott. In regulă, deci rămâne 
stabilit. Mai trebuie doar s-o punem și pe Ashley la curent 
cu planul ăsta. 


Michael O'Connell asculta Rolling Stones pe iPod. 
Aproape că dansa pe stradă ascultându-l pe Mick Jagger, 
care spunea „Dragostea ta e o dulce dependenţă...” Nu-i 
păsa de privirile mirate ale rarilor trecători, care-l 
urmăreau mișcându-se în ritmul muzicii. Era aproape 
miezul nopţii, dar muzica părea să-i lumineze pașii. Işi lăsă 
gândurile în voia sunetului, imaginându-și care avea să fie 
următorul pas cu privire la Ashley. Trebuia să fie ceva la 
care ea nu se aștepta, își spuse în sinea lui, ceva care să-i 
demonstreze o dată pentru totdeauna că nu avea cum să 
scape de el. 

Avea impresia că ea nu-l înţelesese pe deplin. Nu încă. 

Așteptase în faţa apartamentului ei până când văzu că 
stinge toate luminile, semn că mergea la culcare. Ashley 
nu știa, se gândi el, că e mult mai ușor să vezi în întuneric. 
Lumina nu face decât să scoată în evidenţă un anumit 
punct. Era mult mai înţelept, după părerea lui, să înveţi să 
deslușești formele și mișcările în întunericul nopții. 

Cei mai agili prădători acţionează în timpul nopţii, își 
spuse O'Connell. 

Cântecul ajunse la final, iar el se opri pe trotuar. Pe 
partea cealaltă a străzii zări un cinematograf mic, în genul 
cinematecilor de artă, unde rula un film franțuzesc 
intitulat Nid de guêpes”. Alunecă înapoi în umbră și îi 
privi pe oamenii care ieșeau din cinematograf. După cum 


31 Cuib de viespi (lb.franceză, în orig.)(n.tr.) 


se așteptase, majoritatea erau cupluri tinere. Păreau plini 
de energie, nu aveau mina aceea gravă, gen „Tocmai am 
văzut un film încărcat de semnificaţie”, pe care o au 
adesea cei care ies de la o capodoperă artistică, cum le 
numea dispreţuitor O'Connell. Privirea i se opri asupra 
unui cuplu de tineri care ieșiră ținându-se de braţ și 
râzând. Aceștia îl iritară din prima clipă. Își simţi pulsul 
accelerându-i-se ușor și îi privi cu atenţie când trecură 
prin dreptul unui neon de pe trotuarul opus. Fălcile i se 
încleștară și pe limbă simţi un gust acid. 

Erau niște tineri obișnuiți, ca oricare alţii, și totuși îl 
scoteau din sărite. O văzu pe fată apropiindu-se de băiat, 
luându-l de mână și apoi lipindu-se de el, astfel încât 
deveniră una, pășind la unison, într-un moment de 
intimitate publică. Se luă și el după cei doi tineri, mergând 
paralel cu ei și privindu-i insistent, cuprins de o furie tot 
mai aprigă. 

Umerii li se atingeau în timp ce pășeau, aplecaţi ușor 
unul spre celălalt. O'Connell îi vedea râzând, zâmbind și 
discutând aprins. 

Nu păreau să fie împreună de prea multă vreme. 
Limbajul trupurilor lor, gesturile lor unul faţă de celălalt, 
felul în care fiecare din ei îl asculta și râdea la spusele 
celuilalt, toate astea sugerau entuziasmul tipic unei relaţii 
aflate la început, care abia prindea conturul cunoașterii 
reciproce. O văzu pe fată strângând mai tare braţul 
băiatului și-și spuse că cei doi făcuseră deja dragoste, dar 
probabil numai o singură dată. Fiecare atingere, fiecare 
mângâiere, fiecare moment de explorare erau încă 
încărcate de emoția aventurii și de senzaţia îmbătătoare a 
ineditului. 

Îi ura din tot sufletul. 

Nu-i era greu să-și imagineze cum aveau să-și petreacă 
noaptea cei doi. Era târziu, așa că aveau să renunţe să mai 
intre la Starbucks pentru o cafea ori la Baskin-Robbins 
pentru o îngheţată, cu toate că aveau să se oprească și 
într-un loc, și în celălalt, prefăcându-se, cu mare 


seriozitate, că deliberează asupra chestiunii, deși tot ce 
doreau în realitate era să se înfrupte unul din celălalt. 
Băiatul avea să vorbească în continuare despre filme, 
despre cărți, despre cursurile de la colegiu, în timp ce fata 
avea să-l asculte, rostind din când în când câte un cuvânt, 
două și întrebându-se în tot acest timp cum o fi el ca om și 
cât de departe are să ajungă această relaţie. Băiatului avea 
să-i fie de-ajuns încurajarea mâinii ei încolăcite în jurul 
braţului său. Aveau să ajungă acasă râzând. Și, odată 
intraţi în casă, aveau să treacă doar câteva clipe până să-și 
scoată hainele și să se trântească pe pat, uitând cu totul de 
oboseala zilei, revigoraţi de bucuria de a face dragoste. 

O'Connell respira greu, dar fără zgomot. 

Așa credeau ei că avea să se întâmple. Așa era firesc să 
se întâmple. Așa era sortit să se întâmple. 

Zâmbi. Însă nu în noaptea asta. 

Se deplasa în același ritm cu tinerii, urmărindu-i de pe 
celălalt trotuar. La colţul străzii, când lumina semaforului 
se făcu verde, se repezi numaidecât pe trecerea de pietoni 
și se îndreptă vijelios spre ei, cu umerii încovoiaţi, cu capul 
aplecat, apropiindu-se cumva dintr-o parte. Tinerii veneau 
spre el, astfel încât păreau asemenea unor vapoare ce 
navighează pe același canal, nevoite să treacă razant unul 
pe lângă celălalt, dar reușind să nu se atingă. O'Connell 
măsură distanța dintre ei, care continua să scadă, 
observând că tinerii erau încă absorbiți de discuţie și nu 
dădeau prea mare atenţie lucrurilor din jurul lor. 

Când ajunse la o distanţă de aproape un metru de cei 
doi tineri, O'Connell se dădu brusc un pas în lături, 
suficient încât să-l izbească puternic pe băiat cu umărul. 
Impactul păru să-l calmeze și se răsuci brusc spre cei doi, 
strigând: 

— Hei! Ce naiba faci! Uită-te pe unde mergi! 

Tinerii se întoarseră spre O'Connell. 

— Îmi pare rău, spuse băiatul. E vina mea. Scuze. 

După ce aruncară o scurtă privire înspre O'Connell, își 
văzură de drum. 


— Dobitocule, se răsti O'Connell, îndeajuns de tare încât 
să se facă auzit, după care se întoarse rapid cu spatele la 
ei. Era suficient cât apucaseră să-l vadă. 

Băiatul se răsuci pe călcâie, nedând drumul mâinii fetei 
și vru să-i răspundă, dar apoi se răzgândi. N-avea chef să 
spună sau să facă acum ceva care să-i strice buna 
dispoziţie, așa că se întoarse. O'Connell numără rar până 
la trei, dându-le timp să se depărteze puţin, după care se 
luă după ei. Zgomotul strident al unui claxon o făcu pe fată 
să-și întoarcă puţin capul, să arunce o privire peste umăr 
și să-l zărească. Desluși pe chipul ei o expresie alarmată. 

„Asta e, își zise în sinea lui. Mai fă câţiva pași, întreabă- 
te, gândește-te la pericol.” 

De îndată ce ajunse pe trotuar și o văzu pe fată 
spunându-i ceva precipitat băiatului, O'Connell se furișă 
într-un gang întunecos, ieșind din raza lor vizuală. În timp 
ce stătea ascuns în spaţiul acela îngust, îi veni să râdă. 
Incepu din nou să numere în gând. 

Unu, doi, trei... 

Suficient ca băiatul să fi auzit ceea ce-i spusese fata și să 
se oprească. 

Patru, cinci, șase... 

Să se întoarcă și să iscodească cu privirea umbrele și 
cotloanele scăldate de luminile de neon. 

Șapte, opt, nouă... 

Să răscolească insistent cu privirea întunericul nopţii, 
fără să-l vadă. 

Zece, unsprezece, doisprezece... 

Să se întoarcă spre fată. 

Treisprezece, paisprezece, cincisprezece... 

Să mai arunce o privire, ca să fie sigur. 

Șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece... 

Să își vadă de drum mai departe. 

Nouăsprezece, douăzeci... 

Să se uite din nou în urmă, puţin neliniștit. 

O'Connell ieși din gang și-i văzu pe tineri mergând 
înaintea sa, la o distanţă de jumătate de stradă. Se luă 


după ei cu pași grăbiţi, traversând strada, astfel că ajunse 
din nou să meargă paralel cu ei, pe jumătate alergând, 
până când îi prinse din urmă. 

Și de data asta fata fu cea care îl văzu prima. 

Işi imagină panica subită ce o cuprinse. 

Pe partea cealaltă a străzii, fata se poticni, răsucindu-se 
ca să-l vadă mai bine, iar O'Connell își aţinti privirea 
încărcată de ură asupra ei, astfel încât, în clipa când fata îl 
zări, ochii lui se uitau fix la ea. Privirile li se încrucișară. 

Băiatul se întoarse spre el, dar O'Connell anticipase 
lucrul acesta și o luă dintr-odată la fugă spre capătul 
străzii, depășindu-i pe cei doi tineri. Gestul acesta brusc, 
spontan, ieșit din comun îi dădu o senzaţie de exaltare. Era 
un lucru la care nu se așteptau și știa că avea să-i deruteze 
complet. 

Rămași în urma lui, tinerii se gândeau ce să facă. Să 
continue să meargă înainte, către apartamentul lor sau să 
se întoarcă și să aleagă alt traseu. Din nou, O'Connell se 
furișă într-un ungher întunecos și-și tinu răsuflarea. 
Cercetă rapid împrejurimile și văzu că aleea lăturalnică din 
spatele lui era străjuită de blocuri joase, nu mult diferite 
de cele de pe strada lui Ashley, iar ramurile copacilor se 
întindeau până-n șosea, semănând cu niște stafii. Mașinile, 
înghesuite unele într-altele, ocupau toate locurile de 
parcare și o lumină difuză răzbătea de pe scările 
blocurilor. 

leși din conul de umbră și se îndreptă rapid către 
capătul străzii, furișându-se în alt cotlon întunecos. Apoi 
așteptă. 

La capătul străzii se afla un felinar stradal și presupuse 
că cei doi aveau să treacă pe lângă el, în drum spre casă. 

O'Connell avu dreptate. Îi văzu pe tineri făcându-și 
apariţia de după colţ, oprindu-se pentru câteva secunde, 
apoi continuându-și grăbiţi drumul. 

„Sunt speriaţi, își zise el. Nu sunt siguri că au scăpat de 
pericol. Dar încep să se relaxeze.” 

Tâşni din ascunzătoare, își încovoie umerii în faţă și, 


deplasându-se cu repeziciune, traversă strada ca să le iasă 
în întâmpinare. 

Cei doi tineri îl văzură amândoi în același timp. Fata 
scoase un țipăt de spaimă, iar băiatul, ca un adevărat 
cavaler, o împinse ușor în spatele lui și se întoarse cu fața 
spre O'Connell. Își încleștă pumnii și-și luă o poziţie de 
luptă, gata să se apere. 

— Nu te apropia! spuse el. 

Vocea tânărului atingea o tonalitate ridicată, aproape 
stridentă din cauza fricii. 

O'Connell o auzi pe fată îngăimând ceva, cu glasul gâtuit 
de spaimă. 

— Ce dorești? întrebă băiatul, încercând să rămână la 
mijloc, între fată și O'Connell. 

O'Connell se opri și-l privi pe tânăr. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu te apropia! spuse băiatul. 

— Calmează-te, amice, îi răspunse Michael O'Connell. 
Care-i problema? 

— De ce te ţii după noi? 

De data asta fata era cea care vorbise, pe un ton 
înspăimântat, aproape ţipând. 

— Să mă ţin după voi? Despre ce naiba vorbiti? 

Băiatul continua să-și ţină pumnii strânșii, dar pe chipi 
se putea citi mirarea și mai ales deruta. 

— Oameni buni, aţi înnebunit. O'Connell dădu să plece și 
făcu câţiva pași mai încolo. Nebuni de legat. 

— Lasă-ne în pace, spuse băiatul. 

„Nu prea convingător”, își zise O'Connell. Când ajunse 
la vreo cinci-șase pași de ei, se opri și se întoarse. 

Așa cum bănuise, erau încă în aceeași poziţie, lipiţi unul 
de altul, gata să se apere, uitându-se după el. 

— Voi doi sunteţi norocoși. Tinerii îl priviră uluiţi. Aveţi 
idee cât de aproape de moarte aţi fost în noaptea asta? 

Apoi, fără să le dea șansa de a răspunde, se răsuci pe 
călcâie și plecă, mergând cât putea de repede, fără să 
fugă, ascunzându-se în umbră și lăsându-i pe cei doi tineri 


în urma sa. Bănuia că aveau să ţină minte sperietura din 
noaptea asta mai mult decât fericirea cu care-și începuseră 
seara. 


— Cred că am nevoie să aflu mai multe despre Sally și 
Scott, iar apoi despre Hope. 

— Nu și despre Ashley? 

— Ashley pare atât de tânără. De imatură. 

Ea se încruntă. 

— Adevărat. Dar ce te face să crezi că povestea cu 
Michael O'Connell n-a maturizat-o? 

Nu știam ce să răspund, dar am simţit o anumită răceală 
în cuvintele ei. 

— Mi-ai spus că o persoană moare. Doar n-o fi vorba de 
Ashley... : 

Intrebarea mea rămase suspendată în aer. In cele din 
urmă, îmi zise: 

— Ea era cea mai ameninţată. 

— Da, dar... 

Ea mă întrerupse: 

— Presupun că ai impresia că înţelegi deja cum 
gândește Michael O'Connell, nu-i așa? 

— Nu. Nu de tot. Nici măcar parțial. Dar fac investigaţii 
ca să văd care e pasul următor și mă întrebam ce s-a mai 
întâmplat cu ei. 

Ea tăcu câteva clipe, jucându-se cu degetele pe paharul 
de ceai cu gheaţă, după care își întoarse capul și privi pe 
geam. 

— Şi eu mă gândesc la ei adesea. Nu mă pot abtine. 

Se întinse după cutia cu șerveţele. Lacrimile i se 
îngrămădiseră la colţurile ochilor, dar izbuti să schiţeze un 
zâmbet slab. Trase aer în piept, încet și profund. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce crima poate fi atât de 
devastatoare? 

Ştiam că avea să dea singură răspunsul la această 
întrebare. 

— Pentru că e atât de neașteptată, iese din tiparul 


obișnuit, din rutina vieţii cotidiene. Ne ia prin surprindere. 
Devine extrem de personală. Extrem de intimă. 

— Da. Foarte adevărat. 

Se uită ţintă la mine. 

— Un profesor de istorie de la un colegiu liberal de 
snobi. O avocată de provincie, specialistă în divorțuri 
banale și în tranzacţii imobiliare modeste. O consilieră 
școlară și antrenoare, deopotrivă. Şi o tânără cu capul în 
nori, studentă la arte. De ce fel de resurse dispuneau toți 
acești oameni? 

— Bună întrebare. Ce fel de resurse? 

— Asta trebuie tu să descoperi. Nu doar ce au aflat și ce 
au făcut, ci și cum le-a venit ideea și ce anume îi 
impulsiona. 

— OK, am răspuns tărăgănat. 

— Pentru că în final au de plătit un preţ serios. 

Am rămas tăcut. 

Ea continuă, umplând tăcerea. 

— Privind în urmă, totul pare foarte simplu. Dar atunci 
când se întâmplă, lucrurile nu sunt niciodată atât de clare. 
Și nici atât de simple și de precise pe cât ne închipuim noi 
că ar trebui să fie. 


21 
O serie de pași greșiţi 


Pe măsură ce citea, Scott era tot mai îngrozit. 

În dimineaţa imediat următoare întâlnirii nu prea 
satisfăcătoare cu Sally și Hope, se cufundase cu sârguinţa 
caracteristică unui om de știință în studierea fenomenului 
numit Michael O'Connell. Merse la biblioteca locală și 
începu să cerceteze comportamentele compulsiv-obsesive. 
Un maldăr de cărţi, reviste și ziare erau împrăștiate pe 
masa aflată în colţul camerei de lectură. O tăcere grea, 
apăsătoare domnea în încăpere, iar Scott simţi dintr-odată 
că nu mai poate respira. 

Își ridică privirea, cuprins de panică, în timp ce inima îi 
bătea mai-mai să-i spargă pieptul. 

Toată dimineața fusese cufundat într-o litanie a 
disperării. 

Moartea era pretutindeni în jurul lui. Citise poveștile 
unui șir nesfârșit de femei, tinere, bătrâne, între două 
vârste, care fuseseră toate victime ale obsesiei unor 
bărbaţi. Toate suferiseră. Majoritatea fuseseră ucise, iar 
cele care supravieţuiseră fuseseră mutilate. 

Părea să nu aibă nicio importanţă zona în care locuiau 
femeile. In nord sau în sud, în Statele Unite sau altundeva. 
Unele erau tinere, studente ca Ashley. Altele erau mai 
bătrâne. Bogate, sărace, educate sau fără școală - nu 
conta niciunul dintre aceste aspecte. Unele fuseseră 
căsătorite cu agresorii lor. Altele fuseseră colege de 
serviciu. Sau colege de clasă. Unele fuseseră iubitele lor. 
Toate apelaseră la diferite metode, la lege, la familie, la 
prieteni, la orice potenţial ajutor ca să scape de atenţia 
obsesivă, necontenită și nedorită. „Impuls irezistibil” era 
expresia cel mai frecvent folosită pentru a descrie acest 
gen de relaţie nefirească. 

Toate constataseră că nu le folosește la nimic să ceară 


ajutor. 

Femeile fuseseră împușcate, înjunghiate, bătute. Unele 
scăpaseră cu viaţă, dar puţine reușiseră să 
supravieţuiască. 

În unele cazuri, nici copiii lor nu supraviețuiseră. În 

altele, își pierduseră viaţa colegii de serviciu sau vecinii, 
victime colaterale ale furiei demente a agresorilor. 
__ Scott se cutremură, copleșit de avalanșa de informaţii. 
Incepea să înţeleagă gravitatea problemei cu care se 
confrunta Ashley, iar asta îi dădu o senzaţie de ameţeală. 
Pe fiecare pagină, din fiecare carte sau articol citit, se 
regăsea același cuvânt, iar și iar: dragoste. 

Desigur, nu era vorba de dragoste adevărată - Scott era 
conștient de lucrul acesta -, ci mai degrabă despre un soi 
de demenţă emanată din cele mai întunecate unghere ale 
inimii și imaginaţiei unui om. Un sentiment ce-și avea locul 
în manualele de psihiatrie criminalistică, nu pe felicitările 
Hallmark. Însă obsesia părea să fi prins rădăcini în fiecare 
dintre cazurile relatate, iar asta îl înspăimânta și mai tare. 

Scott luă carte după carte și citi poveste după poveste, 
tragedie după tragedie, în căutarea aceleia care avea să-l 
înveţe ce trebuia să facă. Ochii săi parcurgeau cuvintele cu 
înfrigurare; răsfoia paginile grăbit, lăsând o carte din 
mână și înșfăcând-o pe următoarea, la întâmplare. Era 
mânat de o îngrijorare crescândă și de dorinţa de a 
descoperi un răspuns. Ca istoric, ca om de știință, era 
încredinţat că acesta se afla scris undeva, într-un anumit 
paragraf de pe o anumită pagină dintr-o carte. El trăia într- 
o lume a raţiunii, a argumentelor logice și știa că trebuie 
să existe un indiciu care să-i fie de ajutor. 

Cu cât se înverșuna mai tare să descopere acest indiciu, 
cu atât devenea mai conștient de zădărnicia căutărilor 
sale. 

Scott se ridică brusc, împingându-se de spătar cu atâta 
forţă, încât scaunul din lemn de stejar se crăpă și se 
prăbuși pe podea cu un zgomot ca de împușcătură. Simţi 
cum toţi ochii din încăpere se aţintesc asupra lui, dar fără 


să-i pese se ridică de la masă, împleticindu-se de parcă ar 
fi fost rănit. Își duse mâna la piept, cuprins de ameţeală. 
Intră în panică. Gesticula necontrolat în direcţia 
maldărului de hârtii de pe masă, simțind că se înăbușă și 
plecă de-acolo, abandonând căutarea. O luă la fugă printre 
fișete, pe lângă biroul de informaţii și pe lângă bibliotecarii 
care îl priviră șocați, căci nu mai văzuseră niciodată pe 
cineva atât de îngrozit de ceea ce citise. Unul strigă după 
el, dar Scott nu auzi nimic. Se repezi afară, unde cerul era 
mohorât, iar aerul, aproape la fel de îngheţat ca și inima 
lui. Ştia un singur lucru: trebuia s-o ia pe Ashley de-acolo, 
și asta cât mai repede cu putinţă. Nu știa prea bine cum să 
facă asta, dar știa că trebuie neapărat să acţioneze, și încă 
urgent. 


Sally, la rândul ei, își începu ziua hotărâtă să ia niște 
măsuri pe care le considera cât se poate de rezonabile. 

I se părea că primul lucru care trebuia făcut era acela 
de a afla ce gen de om era individul pe care fiica sa îl 
adusese în vieţile lor. Că era un tip inteligent, care se 
amestecase în viaţa fiecăruia dintre ei era evident de- 
acum. Își reprimă impulsul de a merge la poliţie cu toate 
informaţiile pe care le deţinea, în primul rând din cauză că 
încă nu era sigură că poliţia ar fi putut face altceva decât 
să-i asculte povestea. În al doilea rând, se temea că asta ar 
periclita integritatea relaţiei dintre avocat și client. 
Implicarea poliției, observă ea, era o idee proastă în 
momentul acela. 

Ceea ce o deranja era faptul că O'Connell, presupunând 
că el era autorul celor întâmplate - lucru de care încă nu 
era complet convinsă, părea să știe cum poţi distruge pe 
cineva fără să-l rănești fizic, ci prin metode mult mai 
subtile. Gândul acesta o înspăimânta. Faptul că individul 
era capabil să le ruineze viaţa era un pericol care o făcea 
realmente să se cutremure. 

Cu toate astea, își spuse în sinea sa, O'Connell nu era un 
adversar pe măsura lor. 


Sau, mai bine zis, nu era un adversar pe măsura ei. În 
privinţa lui Scott, nu era sigură. Atâţia ani de muncă în 
sânul comunităţii respectabile a istoricilor îi înăbușiseră 
îndrăzneala și tenacitatea cu care o cucerise odinioară. Pe 
vremea aceea, el era veteran de război, fapt considerat 
condamnabil la momentul respectiv, și își exercita profesia 
cu o determinare care i se părea extrem de atrăgătoare. 
După ce-și luase doctoratul, iar ei erau căsătoriţi, și Ashley 
luă hotărârea să urmeze facultatea de drept, simţise că el 
începe cumva să se înmoaie. Ca și cum vârsta de mijloc îi 
afecta nu numai trupul, ci și atitudinea, în general. 

— În regulă, domnule O'Connell, spuse ea cu voce tare. 
Te-ai luat de familia nepotrivită. Te așteaptă câteva 
surprize. 

Se întoarse și se așeză pe scaun, punând mâna pe 
telefon. Găsise în agenda ei numărul pe care îl căuta și îl 
formă rapid. Așteptă răbdătoare cât timp secretara îi făcu 
legătura. Vocea pe care o auzi la celălalt capăt al firului 
avu darul de a o liniști. 

— Sunt Murphy. Ce pot face pentru dumneavoastră, 
doamnă avocat? 

— Bună, Matthew! Am o problemă. 

— Păi, doamnă Freeman-Richards, ăsta e absolut 
singurul motiv din lume pentru care oamenii sună aici. 
Pentru ce altceva să stai de vorbă cu un detectiv 
particular? Așadar, ce s-a întâmplat de data asta? Vreun 
divorţ în frumosul dumneavoastră orășel? Vreun caz ce s-a 
sfârșit mai urat decât intenționau părţile implicate, poate? 

Sally și-l imagină pe Matthew Murphy stând în biroul 
său situat într-o clădire veche și dărăpănată din 
Springfield, la câteva blocuri distanţă de tribunalul federal, 
într-o zonă de-a dreptul deplorabilă. Lui Murphy, 
presupunea ea, îi plăcea anonimatul pe care i-l conferea 
această locaţie. Nimic bătător la ochi, nimic care să-i 
distragă atenţia. 

— Nu, nu e vorba de un divorț, Matthew. _ 

Ar fi putut să sune la detectivi mult mai renumiţi. Insă 


Murphy era un tip versat și avea o atitudine flegmatică ce 
i-ar putea fi de folos, se gândise ea. De asemenea, 
angajarea cuiva din afara orașului unde locuia avea mai 
puţine șanse să dea naștere la bârfe în sânul organelor 
judiciare de aici. 

— Deci e altceva la mijloc, doamnă avocat? Poate ceva 
mai delicat, ca să zic așa? 

„Tipul, se gândi ea, e capabil să citească printre 
rânduri.” 

— Ai ceva legături prin zona Bostonului? îl întrebă ea. 

— Am câţiva prieteni acolo. 

— Ce fel de prieteni? 

El râse înainte de a-i răspunde. 

— Ei bine, am prieteni în ambele tabere, doamnă avocat. 
Unii nu prea amabili, aflaţi mereu în căutarea unui câștig 
rapid, și alţii care caută întruna să-i aresteze. 

Murphy fusese polițist criminalist vreme de douăzeci de 
ani, dar se pensionase înainte de termen și-și deschisese 
propria afacere. Se zvonea că, în schimbul pachetului 
compensatoriu pe care îl primise cu această ocazie, era 
obligat să păstreze tăcerea asupra anumitor activităţi 
desfășurate de Brigada Antidrog din Worcester, de care 
aflase în timpul anchetării unor crime având legături cu 
drogurile. O chestiune discutabilă, Sally știa asta, chiar 
dacă din auzite. Murphy primise la pensionare doar un 
ceas și un chef de adio, căci alternativa ar fi fost punerea 
lui sub acuzaţie sau o noapte mizerabilă care s-ar fi sfârșit 
cu ţeava pistolului vreunui șef de bandă lipită de tâmpla 
sa. 

— Ai putea să faci niște investigaţii pentru mine în 
Boston? 

— Sunt destul de ocupat cu alte cazuri. Despre ce e 
vorba, mai exact? 

Sally trase adânc aer în piept. 

— E o chestiune personală. Este vorba despre cineva din 
familia mea. 

Bărbatul ezită înainte să-i răspundă: 


— Ei, doamnă avocat, acum pricep de ce m-aţi sunat pe 
mine, cal bătrân, în loc să apelaţi la tinereii din sfera 
elitistă cu care aveţi de-a face în mod obișnuit. Așadar, ce 
anume doriţi să fac? 

— Fiica mea s-a încurcat cu un tip din Boston. 

— Care nu vă e prea simpatic, corect? 

— Asta e o exprimare elegantă. Tipul îi zice întruna că o 
iubește. Nu vrea nicicum s-o lase-n pace. A făcut ceva 
scamatorii pe computer în urma cărora a fost dată afară de 
la serviciu. I-a dat peste cap fişele de la facultate. Și s-ar 
putea să fie vinovat și de altele. Cred că o urmărește. Ne-a 
făcut probleme mie, fostului meu soţ, precum și unei 
prietene. Tot prin intermediul computerului. 

— Ce fel de probleme? 

— Mi-a spart conturile. A depus niște reclamaţii 
anonime. În general, a dat peste cap o grămadă de lucruri. 

Sally se gândi că minimaliza, probabil, pagubele produse 
de O'Connell. 

— Așadar, e destul de isteţ acest... cum să-i spun? Fost 
iubit? 

— Merge și așa. Deși se pare că au fost împreună o 
singură dată. 

— Şi face toate astea după o singură întâlnire? După o 
aventură de-o noapte? 

— Așa se pare. 

Murphy ezită puţin, iar Sally fu cuprinsă de neliniște. 

— OK. Înţeleg. Oricum aș privi-o, am impresia că tipul 
ăsta e cam periculos. 

— Ai experienţă la genul ăsta de cazuri? Cu tipi 
obsedati. 

Matthew Murphy rămase din nou tăcut. Tăcerea lui nu 
făcu decât să-i sporească îngrijorarea. 

— Da, doamnă avocat, am, spuse el cu voce joasă. Am 
avut de-a face cu câțiva indivizi mai mult sau mai puțin 
asemănători cu tipul despre care mi-ați vorbit. Pe vremea 
când lucram în poliţie. 

Cuvintele acestea îi tăiară respiraţia. 


Mama lui Hope tocmai venise de afară, din curte, unde 
strânsese frunzele uscate, când telefonul începu să sune. 
Așa cum făcea de fiecare dată, ridică receptorul cu un 
sentiment de nesiguranţă. 

— Bună, draga mea! zise Catherine Frazier. E o surpriză 
să te aud. N-am mai vorbit de câteva săptămâni. 

— Bună, mamă! spuse Hope simțindu-se puţin vinovată. 
Am fost ocupată cu școala și cu echipa de fotbal, iar timpul 
zboară pur și simplu. Tu ce mai faci? 

— Păi, sunt bine. Fac curăţenie și mă pregătesc de 
iarnă. Toţi cunoscuţii mei spun că ne-așteaptă o iarnă 
lungă. 

Hope inspiră adânc. Relaţia dintre ea și mama ei era 
marcată de o tensiune ascunsă. Deși la suprafaţă era o 
relaţie civilizată, în realitate era ţinută sub control graţie 
unor eforturi considerabile, asemenea pânzelor legate ale 
unei corăbii, care se umflă în bătaia vântului tot mai 
puternic, dar nu se desprind de tot de catarg. Originară 
din Vermont, Catherine Frazier era cât se poate de liberală 
în convingerile sale politice, cu excepţia unui singur aspect 
- pentru fiica sa cel mai important dintre toate. Era unul 
dintre pilonii de bază ai parohiei catolice din micuța 
localitate Putney, care aparţinea mai  sofisticatului 
Brattleboro, un oraș populat de foști hipioţi, mari amatori 
de grâu integral și granola. Soţul ei murise în tinereţe, și 
ea nu se gândise niciodată să se recăsătorească, iar acum 
locuia singură, undeva la marginea pădurii. Incă avea 
îndoieli serioase în privinţa relaţiei dintre fiica ei și Sally. 
Și le păstra pentru sine, pentru că locuia într-un stat care 
admitea uniunea civilă dintre două femei, dar în fiecare 
duminică dimineaţa se ruga cu înflăcărare ca Cel de Sus să 
o ajute să înțeleagă această stare de fapt. Trecuseră atâţia 
ani și tot nu reușise să înţeleagă, lucru care dusese la 
răcirea relaţiilor dintre ele. De-a lungul anilor, își 
mărturisise aceste sentimente în timpul spovedaniei, dar 
de la o vreme se săturase să tot spună Ave Maria și Tatăl 


Nostru, mai ales că asta n-o ajuta să se simtă mai bine. 

Hope credea că neputinţa ei de a fi normală și de a-i 
oferi nepoți erau motivele tensiunii dintre ele, care se 
amplifica fie că stăteau de vorbă, fie că nu vorbeau, pentru 
că subiectul pe care ar fi trebuit să-l abordeze nu fusese 
deschis niciodată între ele. 

— Aș avea nevoie să-mi faci un serviciu, spuse Hope. 

— Orice, draga mea, răspunse Catherine. 

Hope știa că asta era o minciună. Erau mai multe lucruri 
pe care, dacă i le-ar fi cerut mamei sale, se îndoia că 
aceasta i le-ar fi îndeplinit. 

— Este vorba de Ashley. Trebuie să plece din Boston o 
vreme. 

— Dar ce s-a întâmplat? Nu e bolnavă, nu-i așa? A avut 
vreun accident? 

— Nu, nu tocmai, dar... 

— Are nevoie de bani? Eu am o grămadă de bani și m-aș 
bucura s-o pot ajuta. 

— Nu, mamă. Lasă-mă să-ţi explic. 

— Dar cum rămâne cu studiile ei? 

— Pot fi întrerupte pentru o vreme. 

— Draga mea, sunt foarte derutată. Care e problema? 

Hope trase adânc aer în piept și spuse: 

— E vorba de un bărbat. 


Când Scott încercă s-o sune pe Ashley pe mobil în seara 
aceea, auzi doar un mesaj care spunea „Serviciu 
deconectat”, fapt care îl aruncă într-o stare vecină cu 
panica. O sună pe telefonul fix, iar când Ashley răspunse, 
se simţi cuprins de neliniște. O salută, încercând să-și 
ascundă teama din glas. 

— Hei, Ashley, spuse el scurt, ce mai faci? 

Ashley, la rândul ei, nu prea știu cum să-i răspundă la 
această întrebare. Nu-și putea alunga senzaţia că e 
urmărită, privită și că fiecare cuvânt de-al ei este ascultat. 
Era nesigură când pleca de-acasă, suspicioasă când 
mergea pe stradă și se temea de fiecare umbră, de fiecare 


colț de stradă, de fiecare alee înfundată. Sunetele 
obișnuite ale orașului, care îi erau atât de familiare, acum 
îi străpungeau auzul ca niște șuierături stridente, aproape 
dureros de ascuţite. 

Se decise să nu spună tot adevărul. Nu dorea să-l 
întristeze pe tatăl ei. 

— Sunt bine. Doar că lucrurile sunt destul de haotice. 

— O'Connell a mai dat vreun semn de viață? 

Nu-i dădu un răspuns clar, ci spuse doar: 

— Tată, trebuie să iau niște măsuri. 

— Da, spuse el, poate puţin prea grăbit. Da. Absolut. 

— Am renunţat la telefonul mobil, spuse ea. 

Asta explica mesajul auzit de Scott. 

— Foarte bine, și renunţă și la numărul ăsta. De fapt, 
cred că va trebui să faci mai mult decât am estimat noi 
inițial. : 

— Trebuie să mă mut, spuse ea pe un ton supărat. Imi 
place apartamentul ăsta, dar... 

— Cred, zise Scott într-o doară, că va trebui să faci mai 
mult decât să te muti în alt apartament. 

Ashley nu-i răspunse imediat. 

— Şi mai sunt și alte măsuri... 

— Ce vrei să spui? izbucni Ashley. 

Scott inspiră profund și își luă tonul cel mai raţional, cel 
mai neutru și mai academic cu putinţă, ca și când ar fi 
comentat greșelile strecurate în lucrarea vreunui student. 

— Am citit și m-am documentat în această privinţă, și n- 
aș vrea să trag concluzii pripite, dar cred că există șanse 
ca O'Connell să devină... hmmm... și mai agresiv decât 
atât. 

— Agresiv. Asta e un eufemism. Vrei să spui că ar putea 
să-mi facă rău? 

— Alte persoane, în circumstanțe similare, au fost 
rănite. Vreau doar să spun că trebuie să ne luăm măsuri de 
precauţie. 

Din nou se așternu tăcerea, înainte ca ea să spună: 

— La ce te gândești? 


— Cred că trebuie să dispari. Cu alte cuvinte, să pleci 
din Boston undeva, într-un loc sigur, să stai ascunsă o 
vreme și într-un final, când O'Connell va fi uitat de tine, îţi 
vei putea relua viaţa. 

— Ce te face să crezi că va uita de mine? Poate că va 
aștepta să mă întorc. 

— Avem și alternative, Ashley. Dacă va trebui să pleci 
din Boston pentru totdeauna, să te muţi în Los Angeles sau 
în Chicago, sau în Miami, ei bine, nicio problemă. Ești 
tânără. Ai destul timp să ajungi acolo unde ţi-ai propus. 
Cred că trebuie doar să ne luăm măsuri de precauţie, 
pentru ca O'Connell să nu te poată găsi. 

Ashley simţi că o cuprinde furia. 

— N-are dreptul ăsta, spuse ea pe un ton răstit. De ce 
eu? Cu ce am greșit? Cine-i dă dreptul să-și bată joc de 
viața mea? _ 

Scott o lăsă pe fiica sa să se descarce. Încă de pe 
vremea când Ashley era mică învățase că, dacă o lăsa să 
vocifereze și să se plângă, se liniștea și în cele din urmă 
proceda raţional. Un truc patern. 

— Nu are dreptul. Are doar puterea s-o facă. Tocmai de 
aceea, hai să facem niște mutări la care nu se așteaptă. 
Prima dintre acestea e să te luăm de lângă el. 

Din nou Scott simţi că, la capătul celălalt al firului, 
Ashley reflectează asupra propunerii sale. Nu știa că multe 
dintre lucrurile pe care i le spusese îi trecuseră și ei prin 
minte. Cu toate astea, propunerea lui păru s-o descurajeze 
și ochii lui Ashley se umplură de lacrimi. Nu era corect. 
Când vorbi, într-un târziu, avea o voce resemnată. 

— Bine, tată. E timpul ca Ashley să dispară. 


— Așadar, au angajat un detectiv particular? 

— Da. Un individ extrem de competent și de 
experimentat. 

— Ăsta mi se pare un pas bun. De asemenea, mi se pare 
că e o măsură pe care ar lua-o orice om cu un nivel mediu 
de educaţie și o situaţie financiară solidă. Vreau să spun, 


să apeleze la ajutorul unui specialist. Ar trebui să mă duc 
să stau de vorbă cu el. Trebuie să fi pregătit un raport 
pentru Sally. Așa procedează toţi detectivii particulari. 
Raportul trebuie să existe pe undeva. 

— Da. Ai dreptate în privinţa asta, spuse ea. S-a întocmit 
un raport. Unul inițial. Am la mine exemplarul care i-a fost 
trimis lui Sally. 

— Ei, și? 

— Mai bine încearcă să stai de vorbă cu Matthew 
Murphy mai întâi. Și după aceea o să ţi-l dau, dacă o să 
mai ai nevoie de el. 

— Ai putea să-mi ușurezi sarcina. 

— Probabil, replică ea. Dar nu sunt sigură că ușurarea 
sarcinilor tale e misiunea mea în acest proces. În plus, 
cred că discuţia cu detectivul particular va fi... cum să-i 
spun? Educativă. 

Schiţă un zâmbet lipsit de haz și am avut senzaţia că 
voia să mă sâcâie. M-am ridicat să plec, strângând din 
umeri. Ea oftă, văzând expresia descurajată de pe chipul 
meu. 

— Câteodată, impresiile personale sunt extrem de 
importante, spuse ea brusc. Inveţi ceva, auzi ceva, vezi 
ceva care își lasă amprenta în imaginaţia ta. Până la urmă, 
este exact ceea ce li se întâmplă lui Scott, lui Sally, lui 
Hope și lui Ashley. O serie de evenimente sau întâmplări, 
privite laolaltă, în ansamblu, dau naștere unei viziuni pe 
deplin conturate a viitorului lor. Du-te să stai de vorbă cu 
detectivul particular, spuse ea pe un ton tăios. Va contribui 
mult la perspectiva ta asupra întregii situaţii. Și apoi, dacă 
vei mai considera că e necesar, îți voi da raportul cu 
pricina. 


22 
Dispariţia 


„Derbedeu” fu primul cuvânt care îi veni în minte lui 
Matthew Murphy. 

Avea în faţa ochilor cazierul lui Michael O'Connell, un 
cazier deloc ieșit din comun, care conţinea escrocherii 
mărunte și alte încălcări ale legii, în cea mai mare parte 
minore. Câteva fraude cu carduri de credit, pe care 
Murphy presupunea că le furase, furturi de mașini comise 
în timpul adolescenţei, o vătămare corporală ce părea să 
se fi petrecut cu prilejul unei încăierări dintr-un bar, din 
care O'Connell ieșise, se pare, învingător. În niciuna dintre 
acuzaţiile formulate împotriva sa nu fuseseră găsite 
suficiente probe, deși O'Connell petrecuse la un moment 
dat cinci luni în închisoare, pentru că nu fusese în stare să 
plătească suma modestă stabilită pentru cauţiune. Între 
timp, avocatul său, desemnat din oficiu, reuși să 
transforme acuzaţia de vătămare corporală într-o simplă 
bătaie. O amendă, câteva luni de detenţie și încă șase luni 
de eliberare condiționată, citi Murphy. Avea de gând să-l 
sune pe ofițerul care fusese însărcinat cu supravegherea 
lui pe durata eliberării condiţionate, deși se îndoia că 
acesta avea să-i fie de vreun ajutor. Ofițerii supraveghetori 
își dedică timpul, de obicei, infractorilor periculoși, iar din 
câte  constatase Murphy, Michael O'Connell era un 
delincvent mărunt - cel puţin în ochii legii. 

Desigur, se gândi Murphy, informaţiile pe care tocmai le 
aflase mai puteau fi interpretate și altfel: „O'Connell era în 
stare de orice, doar că nu a fost prins încă”. 

Murphy scutură din cap. „Nu-l poţi numi un criminal 
diabolic.” 

Privi din nou la vraful de hârtii din faţa sa. Cinci luni de 
zile în pușcărie. Nu foarte mult, deși incomod, pentru un 
infractor mărunt ca O'Connell. Suficient cât să înveţe niște 


trucuri utile și prețioase din partea tovarășilor de detenţie 
mai experimentați, dacă era atent și reușea să scape teafăr 
din mâinile prădătorilor. Murphy era de părere că 
infracțiunea, asemenea oricărei științe, se învaţă. 

O'Connell trebuia examinat din mai multe unghiuri, atât 
frontale, cât și laterale. „Oare aici ţi-ai făcut ucenicia?” se 
întrebă Murphy. 

Se îndoia. Acele cinci luni fuseseră doar un curs 
suplimentar. Bănuiala lui era că O'Connell știa deja multe 
lucruri la momentul respectiv. 

Polițistul care îi făcuse rost de cazierul lui O'Connell nu 
izbutise să dea de dosarul infracţional al acestuia de pe 
vremea când era minor. Lucrul acesta îl alarmă pe 
Murphy. Nu știa ce s-ar fi putut ascunde acolo. Totuși, 
când se uită peste hârtiile primite, nu putu depista indicii 
clare de violenţă, fapt care îl mai liniști. „Un tip certat cu 
legea, și-atâta tot, își spuse el. Nu-i un criminal violent.” 

Din documentele primite de la amicul său poliţist, putea 
să deslușească, în linii mari, trecutul lui O'Connell: 
crescuse într-o rulotă, în New Hampshire. Probabil 
îndurase multe lipsuri. Nu trăise într-o casă albă, de lemn, 
cu plăcintă de mere coaptă în cuptor și cu tovarăși de 
joacă în curtea din faţă. Copilăria sa fusese marcată în 
permanenţă de greutăți. In liceu, avusese note bunicele - 
când dădea pe la ore. Se părea că existau perioade în care 
nu mergea la școală. „Să fi fost la școala de corecție în 
timpul acela?” se întrebă el. Reușise să absolve liceul. 
„Pun pariu că i-ai dat ceva bătaie de cap consilierului 
școlar”, își zise Murphy. Suficient de inteligent încât să fie 
admis la colegiul comunitar local, la care mai apoi 
renunţase. După care revenise, dar nu îl terminase. S-a 
transferat apoi la Universitatea din Boston. Priceput la 
scule, a ajuns mecanic cu oarecare experienţă. Evident, tot 
datorită isteţimii sale a reușit să înveţe să lucreze pe 
computere. Erau destul de multe informaţii pe care să le 
verifice, se gândi el, dacă asta era ceea ce căuta Sally 
Freeman-Richards. Știa, mai mult sau mai puţin, ce avea 


să descopere. Un tată abuziv. O mamă alcoolică. Sau poate 
tatăl nu exista, iar mama era de o moralitate îndoielnică. 
Divorţ, muncă brută sau casnică și prea multă violenţă 
provocată de alcool sâmbătă seara. 

Matthew Murphy parcă în faţa clădirii dărăpănate în 
care se afla apartamentul lui Michael O'Connell, într-o 
după-amiază însorită. Printre blocurile părăginite se 
zăreau crâmpeie de cer albastru și senin. De la colțul 
străzii, văzu undeva în depărtare sigla companiei CITGO’? 
de la intrarea în Fenway Park. Aruncă o privire în lungul 
străzii, ridicând din umeri. „E o stradă ca multe altele din 
Boston”, se gândi el. Locuită de tineri în ascensiune spre 
ceva mai bun și de bătrâni trecuţi de acel „ceva” mai bun. 
Mai erau și alţii, precum O'Connell, care „poposeau” aici 
în drum spre ceva mai rău. 

Nu-i fusese greu să-l convingă pe amicul său, polițistul, 
să verifice numele lui O'Connell și să-i furnizeze dosarul pe 
care îl avea în faţa ochilor, împreună cu datele - puţine la 
număr - referitoare la trecutul său și adresele cunoscute. 
Acum tot ce-și mai dorea era să-l vadă pe individ în carne 
și oase. Pe scaunul de lângă el se afla un aparat de 
fotografiat digital ultramodern, echipat cu un obiectiv de 
mare putere. Instrumentul de bază al unui detectiv 
particular. 

Murphy avea în jur de cincizeci de ani. Mai avea puţin 
până să atingă vârsta aceea la care începe să se facă 
simțită teama de bătrâneţe. Era divorţat, fără copii și 
ducea dorul vremurilor tinereţii, când purta o uniformă 
dintr-acelea strâns încheiate la gât și zbura pe autostradă 
la volanul automobilului său, trăind doar cu cafea și 
adrenalină. De asemenea, îi era dor de vremurile când 
lucra în poliție, la Brigada omucideri, dar era suficient de 
înţelept ca să înțeleagă că, la dușmanii pe care și-i făcuse, 
ar fi avut puţine șanse să atingă o vârstă înaintată. Zâmbi 


32 CITGO - renumită companie petrolieră, a cărei siglă uriașă face 
parte din peisajul orașului Boston începând cu anul 1940 (n.tr.) 


în sinea lui. Toată viaţa reușise să iasă teafăr, deși pe 
muchie de cuţit, din orice necaz prin care trecuse. La un 
an după ce intrase în poliţie, își făcuse praf mașina într-un 
concurs de viteză, iar el scăpase doar cu câteva zgârieturi, 
în timp ce paramedicii se străduiră zadarnic să-i 
resusciteze pe derbedeii după care gonise - niște puștani 
bogaţi și morţi de beţi, care conduceau BMW-ul tatălui lor. 
Altădată, într-un schimb de focuri cu un traficant de 
droguri care abia se ţinea pe picioare de drogat ce era, 
individul își descărcase toate gloanţele din pistolul de nouă 
milimetri trăgând în direcţia lui Murphy, dar nu reușise să 
nimerească decât peretele din spatele acestuia. În schimb, 
singurul glonţ pe care îl trăsese Murphy, la rândul său, și 
încă cu ochii închiși, fu descoperit în pieptul traficantului. 
Scăpase din atât de multe situaţii riscante, că nici nu și le 
mai putea aminti pe toate. Odată, se trezise faţă-n faţă cu 
un ucigaș care omorâse mai multe persoane. Acesta avea 
un cuţit de măcelar într-o mână, iar în cealaltă, o fetiță de 
nouă ani, în timp ce trupul neînsufleţit al fostei sale soţii 
zăcea la picioarele lui, iar cel al soacrei, pe jos, în 
bucătărie, într-o baltă de sânge. Pentru acea arestare 
primise laude. Laude din partea șefilor și ameninţări din 
partea ucigașului, care îi jurase că va face din el 
următoarea sa victimă dacă va fi eliberat, fapt puţin 
probabil. Matthew Murphy considera că numărul 
amenințărilor pe care le primise era măsura cea mai 
elocventă a realizărilor sale. Erau prea multe ca să poată fi 
numărate. 

Își aruncă din nou privirea pe hârtii. 

Michael O'Connell nu însemna mai mult decât un 
incident neplăcut. 

Trase adânc aer în piept și își trecu privirea pentru 
ultima oară peste documentul din faţa lui, în căutarea 
vreunui indiciu că O'Connell nu putea fi intimidat. Nu găsi 
așa ceva. Aceasta era direcţia pe care i-ar fi sugerat lui 
Sally Freeman-Richards s-o urmeze. O vizită nocturnă din 
partea lui, urmată de incursiunea câtorva dintre amicii săi, 


foști polițiști. O vizită neoficială, dar cât mai 
amenințătoare. Amicii săi se pricepeau să intimideze pe 
cineva, asta era sigur. Să-l scuture un pic și să-i arate 
ordinul de restricţie semnat de judecător. Să-i dea de 
înţeles lui O'Connell că hărţuirea fiicei lui Sally Freeman- 
Richards se poate lăsa cu urmări grave pentru el. Şi să se 
asigure că tipul a priceput că urmările respective au 
legătură, în acest caz, cu persoana lui Murphy. 

Zâmbi. Ș$mecheria ar trebui să funcţioneze, își zise el. 

Văzuse la viaţa lui câţiva obsedaţi nebuni de legat, care 
nu s-ar fi lăsat descurajaţi nici de ameninţări, nici de lege, 
nici chiar de vederea unei arme - genul de pitbulli care ar 
fi înfruntat și o tornadă ca să ajungă la victima obsesiei lor, 
însă O'Connell îi făcea impresia unui delincvent mărunt, o 
tagmă cu care avusese de-a face de nenumărate ori în 
meseria lui. Ce nu înțelegea, pe măsură ce studia dosarul 
lui Michael O'Connell, era faptul că acest nemernic 
prăpădit avea impresia că se putea lega de oameni ca Sally 
Freeman-Richards și fiica acesteia. Scutură din cap. Nu o 
dată îi fusese dat să ancheteze cazuri de omor în care 
iubitul sau soţul își revărsase furia asupra vreunei femei 
neajutorate care încercase să fugă de el. Murphy nutrea o 
solidaritate instinctivă față de orice persoană care se 
căznea să scape dintr-o relaţie abuzivă. Ce nu înţelegea în 
cazul de faţă era motivul pasiunii lui O'Connell. Din 
experienţa sa de-a lungul anilor, i se părea că dragostea 
este cel mai stupid motiv cu putinţă pentru ca o persoană 
să renunţe la libertatea sa, la viitorul său și, uneori, chiar 
la viaţa sa. 

Murphy aruncă din nou o privire spre ușa 
apartamentului. 

— Hai odată, tinere, spuse el cu voce tare. leși odată, să 
te pot vedea. Am și alte lucruri mai bune de făcut. 

Nici nu apucă bine să rostească aceste cuvinte, că ușa 
clădirii unde locuia O'Connell se deschise și, întinzându-și 
gâtul, îi recunoscu numaidecât figura din fotografiile de la 
dosar. 


Puse mâna pe aparatul de fotografiat și încadră chipul 
lui O'Connell în obiectiv. Spre surpriza lui, O'Connell 
rămase nemișcat câteva clipe, cu faţa întoarsă aproape de 
tot în direcţia sa. 

Luă rapid mai multe cadre. 

— Te-am prins, își spuse el cu voce tare. Rânji. Te-ai 
lăsat surprins destul de ușor. 

Ce nu știa Murphy era că și O'Connell gândea la fel 
despre el în acel moment. 


Fu simplu pentru Scott să dea telefon, chiar dacă 
pregătirile fuseseră mai complicate. Antrenorul de fotbal 
se afla la el în birou, analizând niște scheme de joc 
împreună cu coordonatorul apărării. Scott îl mai întâlnise 
pe antrenor de câteva ori, în diferite ocazii, și-și făcuse 
obiceiul de a merge la meci de câte ori putea. 

— Domnule antrenor Warner? Sunt Scott Freeman. 

— Scott! Mă bucur să te aud. Sunt un pic ocupat în clipa 
asta... 

— Cu vreo schemă de apărare teribil de sofisticată, 
menită să-i zăpăcească pe adversari,  înnodându-le 
picioarele și anihilându-i complet? 

Antrenorul râse. 

— Da, exact. Nu ne mulţumim decât atunci când îi 
vedem la pământ. Dar cu siguranţă nu pentru asta m-ai 
sunat... 

— Aș avea nevoie de un mic serviciu. De niște mușchi. 

— Mușchi avem din belșug. Dar avem și școală, și 
antrenamente. Băieţii sunt destul de ocupați. 

— Dar duminică? Am nevoie de doi-trei băieţi. Trebuie 
cărate niște chestii nu prea grele și îi plătesc bine pentru 
asta. 

— Duminică? Duminică se poate. Despre ce este vorba? 

— Domnule antrenor, vreau s-o ajut pe fiică-mea să se 
mute din Boston și să-și depoziteze undeva lucrurile. Cât 
mai rapid. 

— Ăsta e genul de treabă care nu necesită prea mult 


creier și la care noi, fotbaliștii, ne pricepem de minune, 
spuse antrenorul râzând. În regulă, atunci. Azi după 
antrenament o să recrutez câţiva voluntari și ţi-i trimit 
mâine. 

Cei trei tineri care își făcură apariţia la ușa lui Scott în 
dimineața următoare erau niște vlăjgani plini de mușchi, 
dornici să câștige un ban în plus. Scott le explică rapid ce 
aveau de făcut: duminică dimineaţa aveau să meargă cu 
toţii în Boston, cu un camion închiriat și să împacheteze 
toate lucrurile din apartament în cutii de carton, pe care 
aveau să le ducă mai apoi într-un depozit din afara 
orașului, închiriat deja în acest scop. 

— Trebuie să rezolvăm treaba asta cât mai repede, 
spuse Scott. Nu suportă amânare. 

— Dar de ce atâta grabă? întrebă unul dintre băieţi. 

Scott se aștepta la această întrebare. Se gândise destul 
de mult la răspunsul pe care să-l dea în caz că băieţii 
aveau să-i pună întrebarea respectivă. În niciun caz nu le 
putea spune adevărul. g 

— Fiica mea s-a Înscris la masterat în Boston. In urmă cu 
câtva timp, a completat un formular pentru a studia în 
străinătate. Nu și-a făcut prea mari speranțe, dar, ce să 
vezi, zilele trecute a primit răspuns pozitiv. Doar că 
trebuie să se miște cât mai rapid cu putință. In fine, ideea 
e că pleacă la Florența să studieze arta renascentistă 
vreme de șase, până la nouă luni. Trebuie să fie în avion în 
câteva zile. Şi n-am chef să rămân cu chiria ei pe cap, mai 
mult decât e necesar. Oricum, o să pierd garanţia pentru 
preaviz. Ei bine, oftă el cu o resemnare exagerată, dacă îţi 
plac toate picturile alea cu sfinți martirizaţi și profeţi 
decapitaţi, probabil că ăsta e locul unde trebuie să mergi. 
Dar nu cred că fiica mea acordă prea mare importanţă 
termenilor de slujbă sau carieră. 

Cuvintele sale îi făcură pe tineri să râdă, căci și ei 
simțeau același lucru. Stabiliră ultimele detalii și Scott le 
spuse că îi așteaptă duminică dimineaţa. 

În timp ce închidea ușa în urma lor, se gândi că, dacă 


cineva avea să-i întrebe, băieţii aveau să spună că Ashley 
plecase. În străinătate. O poveste plauzibilă. La Florenţa. 
Aveau să-și amintească acest amănunt. 

Bănuia, și era o bănuială întemeiată, că exista o 
persoană care, presupunând că îi văzuse pe cei trei 
vlăjgani cărând mobilă, avea să fie foarte interesată de 
povestea pe care Scott o ticluise cu atâta iscusinţă. 


Ashley se simţea oarecum ridicol. 

Își îngrămădise hainele de care urma să aibă nevoie 
vreme de două săptămâni într-o geantă neagră și într-o 
valijoare cu rotile. Cu o zi înainte, poștașul îi adusese un 
pachet din partea tatălui său. IÎnăuntru se aflau două 
ghiduri cu orașele Italiei, un dicţionar englez-italian și trei 
cărți groase despre arta renascentistă, dintre care pe două 
le avea deja. Mai era, de asemenea, un îndreptar publicat 
chiar de colegiul lui, intitulat Ghidul studentului care 
studiază în străinătate. 

Îi scrisese și o scurtă scrisoare pe care aplicase cu 
ajutorul computerului un antet impresionant ce aparţinea, 
chipurile, Institutului de studiere a artei renascentiste. 
Instituția respectivă, evident fictivă, o felicita pentru 
admiterea ei în cadrul programului și îi dădea un nume de 
contact pentru momentul sosirii sale la Roma. Contactul 
era real - un profesor de la Universitatea din Bologna, pe 
care Scott îl cunoscuse cu prilejul unei conferinţe pe teme 
istorice și despre care știa că în prezent se află în Africa, 
unde avea să predea timp de un an întreg. Era sigur că 
Michael O'Connell n-avea cum să dea de el. Și, chiar dacă 
ar fi reușit, Scott se gândea că împletirea elementelor 
fictive cu cele reale avea să-l zăpăcească. Fusese o mișcare 
inteligentă, își zicea el. 

Scrisoarea respectivă avea să fie lăsată de Ashley în 
apartament, ca și când ar fi uitat-o. 

Pe lângă „plantarea” scrisorii, îi mai dădu și alte 
instrucțiuni amănunțite pe care Ashley le consideră un pic 
exagerate, însă reuși să-i smulgă promisiunea că va face 


întocmai așa cum îi ceruse. Niciuna dintre sugestiile sale 
nu era deplasată, toate aveau logică, căci, pentru a-și 
atinge scopul, era nevoie de șiretenie. 

Unul dintre ghiduri avea să fie vârât în buzunarul 
exterior al genţii, cu titlul la vedere, astfel încât să nu 
poată trece neobservat. Celelalte cărţi aveau să rămână în 
apartament, pentru a fi împachetate împreună cu restul 
lucrurilor. Scott o sfătui pe Ashley să le așeze pe biroul ei, 
la vedere. 

Penultimul telefon pe care avea să-l dea Ashley, înainte 
de a suna la compania de telefoane, ca să-și anuleze 
serviciul telefonic, avea să fie la o firmă de taxi. 

Când taxiul avea să sosească, urma să-și încuie 
apartamentul și să pună cheia pe pragul de sus al ușii, ca 
să poată fi găsită cu ușurință de tinerii fotbaliști. 

Ashley aruncă o ultimă privire în jurul său, în 
apartamentul pe care ajunsese să-l considere casa ei. 
Afișele de pe pereţi, plantele din ghivece, perdeaua 
portocalie, uzată, de la duș, toate erau ale ei, primele ei 
lucruri, și fu surprinsă să constate cât de tare o emoţiona 
chiar și cel mai simplu obiect din casă. De-a lungul 
timpului, avusese momente în care nu era sigură de 
identitatea ei, prezentă și viitoare, iar apartamentul fusese 
primul pas în direcţia definirii acestei identități. 

— Lua-te-ar naiba! strigă ea. Nu era nevoie să-i 
rostească numele, nici măcar în minte. Privi la bileţelul cu 
instrucţiuni scris de tatăl său. „Ei bine, fie, își spuse în 
sinea ei. Să-mi încep rolul.” 

Se îndreptă spre telefon și sună după un taxi. 

Așteptă agitată în casa scărilor până când acesta sosi. 
Respectând instrucţiunile tatălui său, purta ochelari de 
soare și o căciuliță tricotată ce-i acoperea părul. Gulerul 
de la jachetă îi era ridicat. „Ideea e să arăţi ca o persoană 
care nu vrea să fie recunoscută, de parcă ar avea de gând 
să-și ia tălpășița”, îi scrisese Scott. Nu-i era prea clar dacă 
era vorba doar de-un rol sau de un comportament firesc, 
normal în circumstanţele date. De îndată ce taxiul opri în 


faţa clădirii, puse cheia acolo unde îi spusese tatăl ei. Apoi, 
cu capul plecat, fără să privească nici în stânga, nici în 
dreapta, ţâșni pe ușă afară, mișcându-se rapid și pe furiș, 
bănuind că Michael O'Connell o urmărea de undeva, din 
împrejurimi. Era înainte de ora amiezii, iar strălucirea 
orbitoare a soarelui înmuia parcă aerul răcoros, proiectând 
umbre ciudate pe aleile din apropiere. Își azvârli valiza și 
geanta pe bancheta mașinii, după care se așeză și ea, 
alături. 

— Aeroportul Logan, spuse ea. La terminalul pentru 
zboruri internaţionale. 

Apoi își plecă iar capul, făcându-se mică de tot, de parcă 
ar fi vrut cu tot dinadinsul să se ascundă de cineva. 

La aeroport îi dădu taximetristului un bacșiș modest, 
spunându-i acestuia: „Merg în Italia. La Florenţa, la 
studii”. Nu era sigură că omul pricepuse ceva din ce-i 
spusese. Merse cu bagajele în zona destinată plecărilor, 
însoţită de vâjâitul constant al avioanelor care decolau 
deasupra portului. În rândurile celor care așteptau să se 
îmbarce domnea agitația. De jur împrejur răsuna zumzăitul 
conversațţiilor purtate în toate limbile. Ashley aruncă o 
privire spre ieșire, după care se întoarse brusc și o luă în 
dreapta, spre lifturi. Acolo dădu peste o mulţime de 
pasageri care tocmai coborâseră din avionul companiei Aer 
Lingus, care sosise de la Shannon. Toţi aveau părul roșcat, 
tenul alb și vorbeau rapid, cu un accent puternic, purtând 
jerseuri verzi, cu dungi albe, ale celor de la echipa Celtics. 
Mergeau la o reuniune de familie în South Boston. 

Ashley reuși să-și facă loc într-un colț al liftului și-și 
deschise geanta rapid. Își îndesă căciulița tricotată, 
jacheta și ochelarii de soare înăuntru, scoase o șapcă 
cafenie, cu emblema colegiului Boston și o haină maro de 
piele și se schimbă rapid, bucuroasă că ceilalţi pasageri nu 
părură să observe nimic. : 

Cobori din lift la etajul trei, lângă parcarea centrală. În 
parcarea cenușie și întunecoasă plutea un miros de 
benzină și din când în când se auzea scrâșnetul unor 


cauciucuri pe rampele circulare. Ashley se îndreptă 
grăbită în direcţia terminalelor destinate zborurilor 
interne, luându-se după semnele ce indicau staţia de 
autobuz care avea s-o ducă la metrou. 

În compartimentul metroului se aflau doar vreo cinci 
persoane, și niciuna dintre ele nu era Michael O'Connell. 
Era imposibil, se gândi ea, s-o fi urmărit. Gata cu 
urmărirea. O cuprinseră o stare de exaltare și o senzaţie 
năvalnică de libertate. Pulsul i se acceleră și își dădu 
seama că zâmbea, cum nu mai făcuse de multe zile. 

Totuși, hotări să se supună instrucţiunilor tatălui său, 
zicându-și că, deși păreau ridicole, până acum se 
dovediseră eficiente. Se dădu jos din metrou la staţia 
Congress Street și, cu bagajele în mâini, merse pe jos 
câteva cvartale, până la Muzeul Copiilor. Ajunsă aici, își 
lăsă bagajele la garderobă și-și cumpără un bilet. Apoi 
pătrunse în labirintul șerpuitor al muzeului, plimbându-se 
din camera LEGO până la expoziţia științifică, înconjurată 
în permanenţă de chicotelile grupurilor zglobii de copii, 
profesori și părinţi. Pretutindeni domnea o atmosferă de 
veselie, de entuziasm și atunci înţelese logica planului pus 
la cale de tatăl său: Michael O'Connell n-ar fi putut să se 
ascundă în muzeu, în ciuda ungherelor, scărilor și pantelor 
de care dădeai la tot pasul. Prezenţa sa total nepotrivită ar 
fi sărit numaidecât în ochi în locul acesta, în care Ashley se 
integra perfect. Putea fi ușor confundată cu o învăţătoare 
sau cu o bonă, în timp ce-și croia drum obosită prin 
mulțimea de oameni din muzeu. 

Se uită la ceas, dând în continuare ascultare 
instrucţiunilor tatălui său. La ora 4 după-amiază, își 
recuperă bagajele și ieși din muzeu, urcând numaidecât 
într-unul din taxiurile care așteptau la intrare. De data 
aceasta, iscodi strada în lung și-n lat, în căutarea lui 
O'Connell. Muzeul se afla într-un cartier care altădată 
fusese plin de hale și depozite, iar șoseaua largă comunica 
la ambele capete cu alte străzi. Pricepu motivul pentru 
care tatăl ei alesese acest loc: niciun ascunziș, nicio alee 


lăturalnică, niciun copac, niciun cotlon întunecos. 

Ashley zâmbi și îi ceru taximetristului s-o ducă în staţia 
de autobuz Peter Pan. Şoferul mormăi ceva în barbă - era 
un drum foarte scurt, dar ei nu-i păsa; pentru prima oară 
după zile întregi nu mai avea senzaţia că e urmărită. 
Începu chiar să fredoneze o melodie, în timp ce taxiul 
străbătea străzile din centrul Bostonului. 

Își cumpără un bilet spre Montreal, la autobuzul care 
urma să plece în mai puţin de zece minute. Autobuzul avea 
să oprească în Brattleboro, Vermont, înainte să intre în 
Canada, iar ea urma să se dea jos acolo - înaintea 
destinaţiei trecute pe bilet. Era nerăbdătoare să dea ochii 
cu Catherine. 

Mirosul de sudoare și de ulei de mașină îi umplu nările 
din clipa în care urcă în autobuz. Se lăsase deja 
întunericul, iar luminile de neon se contopeau cu silueta de 
un argintiu scânteietor a autobuzului. Găsi un loc liber în 
spate, lângă geam. Pentru o clipă, scrută întunericul de- 
afară și constată cu stupoare că, în locul sentimentelor de 
nesiguranță și neliniște, se simțea aproape eliberată. Iar 
când șoferul închise ușa și cobori autobuzul de pe 
platforma de încărcare, își închise ochii și ascultă huruitul 
motorului, în timp ce, cu o viteză tot mai mare, o luară 
spre autostradă lăsând orașul în urmă. Deși era devreme 
încă, adormi, căzând într-un somn adânc, fără vise. 


Soarele ardea necruţător. Era una dintre zilele acelea în 
care aerul înăbușitor părea să apese greu pe dealurile 
umflate de căldură. Am parcat la câteva blocuri distanţă de 
biroul lui Matthew Murphy. Un val nemilos de aer fierbinte 
plutea deasupra trotuarelor. 

În multe orașe vechi din New England sunt clar vizibile 
zonele pentru care nu au mai rămas bani de reconstrucţie 
și renovare, căci politicienii locali, în ciuda promisiunilor 
electorale menite să le asigure votul populaţiei, nu s-au 
achitat de angajamentele luate. În mai multe clădiri, 
afacerile prospere  căpătaseră un aspect degradat, 


decrepit. Nu era o decădere în sensul cel mai concret al 
cuvântului, ci mai degrabă un soi de resemnare. 

Clădirea în care mă așteptam să dau de biroul lui era 
probabil puţin mai dărăpănată decât altele. La colțul 
clădirii se afla un bar întunecos ca o cavernă, pe a cărui 
faţadă atârna un afiș. Pe afiș cineva scrisese de mână 
CLUB DE NOAPTE, dedesubtul unui neon roșu ce făcea 
reclamă la berea BUDWEISER. Peste drum, era un mic 
magazin care avea arborat la intrare drapelul 
Hondurasului și care vindea chipsuri, fructe, băuturi și 
conserve, toate îngrămădite pe rafturi într-un talmeș- 
balmeș de nedescris. Restul clădirilor erau construite, 
inevitabil, din cărămidă roșie, la fel ca în majoritatea 
orașelor. O mașină de poliţie trecu pe lângă mine. 

Pe la mijlocul clădirii, am găsit intrarea care ducea către 
biroul lui Murphy. Era un loc absolut banal, cu un singur 
ascensor, lângă care era afișată lista locatarilor: patru 
birouri, pe două etaje. 

Biroul lui Murphy împărțea etajul cu o fundaţie pentru 
asistență socială, aflată vizavi. Pe ușă era o plăcuţă 
neagră, ieftină, de lemn, cu numele lui și, dedesubt, 
cuvintele „Investigații confidenţiale de orice natură,” 
scrise cu litere aurite. 

Am pus mâna pe clanţă, ca să intru în birou, dar era 
încuiat. Am încercat de mai multe ori, după care am 
început să bat cu putere. Niciun răspuns. 

Am bătut din nou, înjurând în sinea mea. 

M-am dat un pas în spate, gândindu-mă că îmi irosisem 
toată ziua ca să ajung aici, în capătul orașului, iar în clipa 
aceea se deschise ușa de la asociaţia de vizavi și o femeie 
între două vârste ieși cu braţele încărcate de dosare. Oftă 
văzându-mă și îmi spuse rapid: 

— Nu mai e nimeni aici. 

— S-au mutat? am întrebat eu. 

— Cam așa ceva. A scris și în ziare. 

Am făcut o figură mirată, la care ea se încruntă. 

— Aveaţi treabă cu Murphy? 


— Vreau să-i pun câteva întrebări. 

— Ei bine, spuse ea pe un ton tăios, vă pot da noua lui 
adresă. E la doar câteva blocuri de aici. 

— Grozav. Unde anume? 

Femeia ridică din umeri. 

— La cimitirul River View. 


23 
Furie 


Se forță să-și păstreze calmul. j 

Acesta era un lucru dificil pentru Michael O'Connell. În 
general, funcționa mai bine la mânie, când puseurile de 
furie îi tulburau judecata, conducându-l neabătut în 
direcţii care-l făceau să se simtă confortabil. O încăierare. 
O insultă. O obscenitate. Acestea erau momentele pe care 
le savura din plin, la fel ca atunci când urzea câte-un plan. 
„Puţine lucruri îţi aduc mai multă satisfacţie, se gândi el, 
decât să anticipezi următoarea mișcare a unei persoane și 
apoi să o urmărești și să vezi că face exact așa cum ţi-ai 
imaginat.” 

Văzuse plecarea pe furiș a lui Ashley cu taxiul și-și 
notase numele firmei și numărul mașinii. Nu îl mira faptul 
că pleca. Fuga era o alegere firească pentru oameni ca 
Ashley și familia ei, își spuse. Îi considera pe toţi niște lași. 

Sună la dispeceratul firmei de taxi și dădu numărul 
taxiului respectiv, spunând că găsise o pereche de ochelari 
de vedere pe care tânăra care plecase cu taxiul o scăpase, 
chipurile, pe trotuar. Exista vreo modalitate să îi înapoieze 
ochelarii? 

Dispecerul nu-i răspunse numaidecât, fiind ocupat cu 
preluarea mai multor comenzi. 

— Ah, nu prea cred, domnule. 

— De ce? întrebă O'Connell. 

— Tânăra a fost dusă la aeroportul Logan, la terminalul 
pentru zboruri internaţionale. Puteţi să-i aruncaţi. Sau să-i 
lăsaţi în cutiile alea pentru nevoiași, de care daţi la tot 
pasul. 

— Ei bine, răspunse O'Connell, încercând să facă o 
glumă, se pare că domnișoara n-o să se poată bucura de 
priveliște în vacanţă, oriunde s-o fi dus. 

— Ghinionul ei. 


„Puțin spus”, își zise O'Connell în sinea sa, fierbând de 
furie. 

Acum stătea la pândă în apropierea blocului ei, 
urmărindu-i pe cei trei tineri care cărau cutii cu lucruri din 
apartamentul ei. O dubă aștepta afară, în faţa blocului, 
ocupând doua locuri de parcare, în timp ce băieţii se 
grăbeau să termine treaba cât mai repede și să-și vadă de 
drum. Din nou, O'Connell fu nevoit să se silească să-și 
păstreze calmul. Își roti umerii, încercând să-și 
dezmorţească gâtul încordat, după care își încleștă și-și 
descleștă pumnii de câteva ori, ca să se destindă. Apoi 
porni agale în direcţia tinerilor care munceau de zor. 

Unul dintre băieţi tocmai căra două cutii pline cu cărți și 
o veioză deasupra, într-un echilibru fragil, când O'Connell 
ajunse în faţa intrării. Tânărul se clătină puţin sub povara 
greutăţii. 

— Hei, acum veniţi sau plecaţi? îl întrebă O'Connell. 

— Plecăm, răspunse băiatul. 

— Lasă-mă să te ajut, se oferi O'Connell, apucând veioza 
înainte să cadă pe trotuar. 

În clipa în care atinse piciorul metalic al acesteia, fu 
străbătut de un fior electrizant, ca și cum simplul contact 
cu lucrurile lui Ashley îi aducea aminte de pielea ei. Mâna 
lui mângâie veioza și cu ochii minţii revăzu locul unde se 
afla în apartament, pe noptiera din dormitorul lui Ashley. 
Văzu lumina veiozei arcuindu-se de-a lungul trupului ei, 
învăluindu-i formele și curbele. Respirația i se acceleră și 
fu cuprins de o senzaţie de ameţeală când i-o dădu înapoi 
băiatului. 

— Mulţumesc, spuse acesta, aruncând veioza în mașină 
cu un gest neglijent. Mai avem un birou afurisit, patul și un 
covor sau două, după care putem pleca. 

O'Connell înghiţi în sec și făcu semn cu mâna înspre 
cuvertura roz pe care o zărise în mormanul de lucruri. Își 
aduse aminte că în noaptea aceea dăduse cuvertura la o 
parte, aplecându-se deasupra trupului ei adormit. 

— Sunt lucrurile voastre? 


— Neee, răspunse băiatul, îndreptându-se de spate. Noi 
doar le mutăm, sunt lucrurile fiicei unui profesor. Ne-a 
promis o sumă frumușică. 

— Nu-i rău, spuse încet O'Connell, mușcând parcă din 
cuvinte și căznindu-se să pară curios, și-atâta tot. Trebuie 
să fie vorba de fata de la etajul doi. Eu locuiesc acolo. Făcu 
un gest în direcţia blocurilor din apropiere. Arată trăsnet. 
Pleacă din oraș? 

— La Florenţa, în Italia, spuse băiatul. A primit o bursă 
de studii acolo. 

— Sună bine. Pare o chestie mișto. 

— Mie-mi spui? 

— Ei bine, ce să zic, vă doresc spor la treabă! O'Connell 
le făcu cu mâna și își văzu de drum. Traversă strada și 
căută un trunchi de copac de care să se sprijine. 

Respira precipitat, în timp ce o răceală ca de gheaţă îi 
cuprindea întreaga ființă. Urmări cum mobilierul lui Ashley 
dispare înăuntrul dubei și se întrebă dacă ceea ce se 
întâmpla sub ochii lui era real. Era ca și cum ar fi stat în 
faţa unui ecran pe care rula un film bine realizat, dar, cu 
toate acestea, ireal. Un drum cu taxiul până la aeroportul 
internaţional Logan. Trei studenţi de colegiu care strâng 
lucrurile și pleacă cu ele într-o dimineaţă liniștită de 
duminică. Un detectiv particular din Springfield care îi 
face poze dintr-o mașină parcată peste drum de 
apartamentul său. Michael O'Connell știa că toate astea au 
legătură între ele, dar nu știa exact care era legătura. În 
orice caz, un lucru era sigur. Dacă părinţii lui Ashley aveau 
impresia că un bilet de avion putea s-o ia de lângă el, 
greșeau profund. Așa nu reușiseră decât să facă toată 
povestea mai palpitantă pentru el. Avea s-o găsească pe 
Ashley, chiar dacă era nevoit să zboare după ea până în 
Italia. 

— Nimeni nu fură de la mine, spuse el în șoaptă. Nimeni 
nu pune mâna pe ce-i al meu. 


Catherine Frazier își strânse haina de lână în jurul 


trupului și privi cum aburii propriei respiraţii se unduiesc 
în faţa ei. Aerul nopţii era înțepător de rece, prevestind 
venirea iernii. „Așa e în Vermont, se gândi ea, vremea te 
anunţă dinainte cum are să fie, dacă ești suficient de atent 
să observi semnele.” Un gust rece pe buze, venit parcă 
direct din cerul întunecat, o senzaţie de amorțeală în 
obraji, un foșnet de crengi uscate deasupra capului, un 
strat subțire de gheaţă pe suprafaţa iazurilor dimineaţa. 
Avea să ningă în zilele următoare. Își aduse aminte că 
trebuie să-și verifice rezerva de lemne din spatele casei. I- 
ar fi plăcut să știe să-i citească pe oameni la fel de bine pe 
cât se pricepea să descifreze semnele vremii. 

Autobuzul dinspre Boston avea o mică întârziere și, în 
loc să aștepte în restaurantul din staţie, de unde vehiculul 
avea să-și continue drumul spre Burlington și Montreal, 
decise să iasă. Luminile orbitoare îi dădeau o stare de 
nervozitate; se simțea mult mai bine în mijlocul ceţii și al 
umbrelor. 

Aștepta cu nerăbdare s-o vadă pe Ashley, deși, ca de 
obicei, își făcea griji pentru faptul că nu știa prea bine cum 
să-i vorbească. Ashley nu era nepoata ei de sânge. Nu erau 
legate nici printr-o rudenie izvorâtă din adopţie, deși 
aceasta era varianta cea mai apropiată de realitate. 
Oamenii din Vermont rareori își bagă nasul în treburile 
altora, trăind după principiul yankeu potrivit căruia cu cât 
vorbeşti mai puţin, cu atât mai bine. Însă Catherine era 
conștientă că doamnele de la ea de la biserică și, în 
general, cei care o cunoșteau aveau să-și pună tot felul de 
întrebări. În mod tipic locuitorilor din New England, toţi 
erau înzestrați cu un radar extrem de sensibil, capabil să 
detecteze cel mai mărunt semn de ipocrizie. Așa că 
găzduirea sub acoperișul său a fiicei partenerei lui Hope 
avea să ridice niște semne de întrebare, în condiţiile în 
care Catherine dezaproba în mod vădit această relaţie. 

Catherine își lăsă capul pe spate, contemplând bolta 
cerească. Se întrebă dacă stelele de pe cer erau mai 
numeroase decât sentimentele contradictorii care se 


învălmășeau în sufletul ei. 

Ashley era doar un copil când intrase în viaţa lui 
Catherine. Işi aduse aminte de primul lor contact și se 
trezi zâmbind la gândul acesta ce se ivise dintr-un cotlon 
ascuns al memoriei. „Aveam prea multe haine pe mine. Era 
cald afară, iar eu purtam un pulover de lână și un jerseu pe 
deasupra. Ce stupid. Cred că i-am dat impresia că am o 
sută de ani.” 

Catherine se purtase rigid, aproape exagerat de oficial, 
întinzându-i mâna fetiţei de unsprezece ani. Însă copila o 
dezarmase într-o clipită, astfel încât armistițiul la care 
ajunsese cu fiica ei, precum și atitudinea politicoasă afișată 
faţă de partenera acesteia - Catherine detesta cuvântul 
acesta, care făcea ca relaţia lor să sune ca o afacere - 
decurgeau din afecțiunea pe care i-o purta lui Ashley. 
Luase parte la zile de naștere zgomotoase și la meciuri de 
fotbal anoste, o văzuse pe Ashley jucând rolul Julietei în 
spectacolul organizat la liceu și nu-i plăcuse deloc când 
personajul ei murise pe scenă. Într-o noapte, când Ashley 
avea cincisprezece ani, stătuse pe marginea patului ei, în 
timp ce fata plângea în hohote fiindcă se despărțise de 
primul ei iubit. Altădată gonise cu mașina cum nu o mai 
făcuse niciodată în viaţa ei, ca să ajungă acasă la Hope și 
Sally înainte ca Ashley să plece la balul de absolvire și să 
apuce să-i facă poze în rochia de gală. Când fusese răcită, 
iar Sally era ocupată cu serviciul, o îngrijise și dormise pe 
podea, la picioarele patului, ca să-i poată auzi respiraţia în 
timpul nopţii. O găzduise când apăruse la ușa sa pe nepusă 
masă, împreună cu câţiva colegi de la facultate și 
poposiseră la ea în drum spre Green Mountains. O invitase 
la cină, în Boston, cu prilejul unor aniversări, iar altădată 
se distraseră de minune împreună pe stadionul Fenway, 
când Catherine trebuise să meargă în oraș și o sunase 
inopinat, deși în adâncul inimii știa că întâlnirea cu Ashley 
era adevăratul motiv al vizitei. 

Scormoni cu piciorul prin pietrișul din parcare în timp 
ce aștepta sosirea autobuzului și se gândi că soarta nu-i 


oferise nepoţii mult doriţi, în schimb i-o dăruise pe Ashley. 
Din clipa în care o întâlnise prima oară, iar copila o privise 
timidă întrebând-o: „Vrei să vezi camera mea? Poate citim 
o carte împreună?”, Catherine pășise pe un tărâm cu totul 
diferit, unde Ashley era ferită de toate dezamăgirile și 
greutăţile prin care trecuseră odinioară ea și Hope. 

— Fir-ar să fie, spuse Catherine cu voce tare. Cât mai 
întârzie autobuzul ăsta? 

In clipa aceea, se auzi huruitul puternic al motorului 
diesel încetinind ca să ia curba și văzu farurile autobuzului 
străpungând întunericul din parcare. Păși grăbită în 
direcţia vehiculului, gesticulând din mâini, în semn de 
salut. 


Secretara lui Sally o sună pe aceasta și-i spuse: 

— E la telefon un domn Murphy, care spune că are niște 
informaţii pentru dumneavoastră. 

— Fă-mi legătura, spuse Sally. Bună ziua, domnule 
Murphy. Ce ai aflat pentru mine? 

— Păi, spuse el pe un ton blazat, plin de cinism, nu 
atâtea câte mi-aș fi dorit să aflu și câte voi mai afla dacă 
decideţi să continuăm investigaţiile, dar m-am gândit că 
vreţi să vă pun la curent cat mai curând, dată fiind... 
hmmm... natura personală a acestei anchete. 

— Ai dreptate. 

— Vreţi o concluzie? Sau mai întâi amănuntele? 

— Spune-mi tot ce știi. 

— Ei bine, nu cred că trebuie să vă faceţi griji prea mari. 
Unele motive de îngrijorare există, să nu mă înţelegeţi 
greșit, dar am să mă exprim în felul următor: am văzut 
indivizi mult mai răi decât atât. 

Sally se simţi ușurată la auzul acestor cuvinte. 

— În regulă, asta sună bine. Acum dă-mi niște 
amănunte. 

— Păi, tipul are cazier. Nu foarte bogat, nici cu 
atenţionări deosebite, dacă pricepeţi ce vreau să spun, dar 
suficient încât să fim atenţi. 


— Ceva violenţă? 

— Ceva, dar nu prea multă. Bătăi, încăierări, chestii de 
genul ăsta. Fără arme, din câte văd în acuzaţiile formulate 
împotriva lui. Asta-i bine. Dar poate fi și din cauză că n-a 
fost prins, pur și simplu. Uite ce e, continuă Murphy. Tipul 
ăsta, O'Connell, pare un ticălos. Dar am senzaţia că e de 
categoria ușoară. Vreau să spun că am mai văzut de mii de 
ori indivizi de genul lui, care, la o adică, se prăbușesc ca 
un castel de nisip. Dacă sunteţi dispusă să puneţi la bătaie 
niște bănuţi, pot vorbi cu niște amici de-ai mei să-i facă o 
vizită. Să bage groaza în el. Să-l facă să priceapă că s-a 
pus cu oamenii nepotriviţi. Să-l ajute, poate, să înțeleagă 
că o abordare diferită ar fi mai sănătoasă pentru el, în 
general vorbind. 

— Te referi la ameninţări? 

— Nu, doamnă. În niciun caz n-aș recomanda violenţa, 
sub nicio formă. Murphy făcu o pauză, pentru ca vorbele 
sale să-și facă efectul și Sally să înţeleagă că voia să spună 
tocmai contrariul. Pentru că asta ar fi o infracţiune. Și, în 
calitate de avocat, sunt convins că nu m-aţi angaja 
niciodată ca să rănesc pe cineva. Nu, doamnă. Știu asta. 
Ce vreau să spun este că tipul poate fi... hmmm... 
intimidat. Asta e. Intimidat. Totul în limitele legii. Așa cum 
cunoaștem amândoi legea, și eu, și dumneavoastră. Însă 
trebuie făcut să se gândească bine de tot înainte să mai 
facă vreun pas. 

— E o măsură pe care am putea s-o luăm în calcul, 
probabil. 

— Cu plăcere. Și nici nu vă va costa prea mult. Doar 
diurna obișnuită și cheltuielile de drum pentru mine. Și 
ceva pentru... hmmm... tovarășii mei. 

— Păi, spuse Sally, cu o ușoară șovăială în glas, nu sunt 
sigură că îmi convine ideea de a implica și pe altcineva. 
Chiar dacă e vorba de prieteni pe a căror... cum să-i 
spun... discreție poţi conta sută la sută. Mai ales că sunt 
polițiști în exerciţiul funcţiunii, care, la un moment dat, s- 
ar putea să fie siliți să depună mărturie în faţa instanţei, 


sub jurământ. Încerc să gândesc în avans. Să iau în 
considerare toate eventualităţile și ipotezele. E necesar să- 
mi iau măsuri de precauţie, ca să zic așa. 

Murphy se gândi că toţi avocaţii sunt incapabili să vadă 
diferenţa dintre realitatea dură a vieţii de stradă și 
relatările ulterioare, făcute de oameni perfect normali în 
ambianța rigidă a sălii de judecată. Majoritatea scapă din 
vedere aceste deosebiri. Și uneori e vorba despre deosebiri 
sângeroase. Oftă scurt, dar căută să-și ascundă 
dezamăgirea. 

— Aveţi dreptate, doamnă avocat. Dar presupun că aș 
putea să mă ocup singur de această parte a... hmmm... 
aranjamentului, fără să mai implic pe cineva din poliţie. 
Dacă doriţi asta. 

— Ar fi mai înţelept așa. 

— Așadar, să merg mai departe? 

— Ce-ar fi să îţi alegi singur metoda, domnule Murphy? 
Și să procedezi ca atare. 

— Tinem legătura. 

Murphy închise, iar ea rămase o vreme cu receptorul în 
mână. Se lăsă pe spătarul scaunului, simțindu-se 
deopotrivă tulburată şi îmbărbătată - o contradicție 
inexplicabilă. 


Era un cimitir ca oricare altul, ascuns într-un colț uitat 
al micului oraș și împrejmuit de un gard negru din fier 
forjat. Am cercetat cu privirea șirurile de pietre funerare 
cenușii, citind numele trecute pe acestea. Pietrele sporeau 
în dimensiuni pe măsură ce urcau tot mai mult pe coama 
dealului. Din simple bucăţi de granit, se transformară în 
adevărate monumente, cu forme și contururi tot mai 
sofisticate. De asemenea, inscripţiile de pe ele deveneau 
din ce în ce mai elaborate. Lungi declaraţii dedicate 
PREAIUBITEI SOŢII Și MAME sau DEVOTATULUI TATĂ. 
Nu-mi venea să cred că Matthew Murphy, din câte aflasem 
despre el, ar putea fi îngropat printre heruvimi ce cântă la 
corn. 


Am început să mă plimb printre șirurile de morminte, 
simțind cum cămașa mi se lipește de spinare și cum o dâră 
subţire de transpiraţie mi se prelinge pe frunte. Tocmai 
când eram pe punctul de a renunţa, am observat o piatră 
funerară modestă, având inscripţionat numele MATTHEW 
THOMAS MURPHY și dedesubt, niște date. Nimic altceva. 

Mi-am notat datele respective și am rămas pe loc pentru 
o clipă. 

— Ce s-o fi întâmplat? am întrebat cu voce tare. 

Nu mi-a răspuns nici șoapta vântului, nici vreo viziune 
fantomatică. 

Apoi mi-am dat seama cu o ușoară senzaţie de iritare că 
știam cine ar putea să-mi răspundă la această întrebare. 

La câteva blocuri distanţă de cimitir se afla o benzinărie 
unde am dat de un telefon public. Am vârât câteva monede 
în aparat și am format numărul ei. 

Nici nu m-am deranjat să salut când mi-a răspuns. 

— M-ai minţit, i-am spus, pe un ton furios. 

Ea a tăcut o clipă și am auzit-o inspirând profund. 

— Cum așa? A minți e un cuvânt foarte dur. 

— Mi-ai zis să mă duc să stau de vorbă cu Murphy. Și 
ghici unde l-am găsit? Nu în biroul lui, ci la cimitir. 
Transformat în hrana pentru viermi și pentru râme. Mie mi 
se pare că m-ai mințit. Despre ce naiba e vorba? 

Din nou ezită, cumpănind cu grijă la ce urma să zică. 

— Dar ce ai văzut? 

— Am văzut un mormânt. Cu o piatră funerară dintre 
cele mai ieftine. 

— Atunci n-ai văzut totul. 

— Ce naiba mai era de văzut? am întrebat. 

Glasul i-a devenit dintr-odată rece, distant. Aproape 
glacial. 

— Uită-te mai atent. Mult mai atent. Te-aș fi trimis acolo 
fără niciun motiv? Tu vezi doar o bucată de granit cu un 
nume și niște date. Eu văd o poveste. 

Apoi a închis telefonul. 


24 
Intimidare 


Socoti că încă o zi de urmărire a mișcărilor lui Michael 
O'Connell e mai mult decât suficientă. 

Matthew Murphy avea pe cap alte cazuri, mult mai 
grave, de care trebuia să se ocupe. Să fotografieze 
momentele flagrante ale unor aventuri extraconjugale, să 
verifice anumite zvonuri referitoare la o posibilă evaziune 
fiscală, să urmărească diverse persoane, iar pe altele să le 
confrunte sau să le interogheze. Ştia că Sally Freeman- 
Richards nu se număra printre avocaţii cei mai bogaţi din 
zonă; n-avea nici BMW, nici Mercedes, și Murphy hotărâse 
deja că factura, și așa modestă, pe care urma să i-o trimită 
avocatei, avea să reflecte o reducere, din pură curtoazie. 
In plus, șansa de a-i da peste nas unui derbedeu merita 
zece procente din sumă. Cum nu mai avea prea des prilejul 
să-și folosească forţa fizică, era nevoit să se mulțumească 
doar cu amintirile. Nimic nu-i făcea inima să bată mai 
năvalnic decât momentele acelea în care făcea pe durul, 
băgând frica-n ticăloși. 

Işi parcă mașina la două blocuri distanţă de 
apartamentul lui O'Connell, într-o parcare împrejmuită. 
Dădu mai multe ture prin interiorul acesteia, ca să se 
asigure că e singur, după care opri și deschise portbagajul 
mașinii. Aici avea mai multe arme, fiecare dintre ele vârâtă 
în câte-o geantă veche. Într-o sacoşă roșie, se afla un 
revolver automat Colt AR-15 cu douăzeci și două de 
cartușe, pe care îl numea arma-de-salvare-rapidă, fiind 
capabil să spulbere într-o clipită orice problemă. Într-o 
geantă galbenă mai mică, avea un revolver .380 automat, 
vârât într-un toc de atârnat pe umăr. În fine, în cea de-a 
treia geantă, de culoare neagră, era un pistol .357 cu ţeava 
de cincisprezece centimetri, încărcat cu gloanţe din teflon, 
așa-numitele „ucigașe de polițiști” din cauză că puteau 


străpunge vesta antiglont purtată de aceștia. 

Pentru sarcina de-acum, decise că revolverul .380 era 
cel mai potrivit. Nu prea credea că avea să fie nevoie să 
facă uz de el. Socotea că simpla lui vedere, pe dedesubtul 
hainei pe care o va lăsa intenţionat descheiată, avea să fie 
suficientă pentru O'Connell. Matthew Murphy avea la 
degetul mic toate tehnicile de intimidare. 

Își prinse pe umăr tocul pistolului, își trase pe mâini o 
pereche de mănuși subţiri de piele neagră și apoi, cu 
mișcări experimentate, exersă de două-trei ori scoaterea 
rapidă a armei din toc. Când fu satisfăcut de rapiditatea 
mișcărilor sale, la fel de agile ca întotdeauna, porni spre 
locuinţa lui O'Connell. Un vânt ușor învârtejea frunzele de 
pe trotuar, care parcă dansau sub pașii săi. Afară mai era 
destulă lumină încât să găsească un ungher ascuns în 
umbră, peste drum de clădirea unde locuia O'Connell și să 
se pitească acolo, cu spatele lipit de zidul de cărămidă. 
Chiar în momentul acela se aprinseră luminile felinarelor 
stradale. Spera să nu fie nevoit să stea prea mult, dar era 
pregătit să aibă răbdare, fiind obișnuit cu așteptarea. 


Scott se simţi năpădit de un val de mândrie și de 
mulțumire de sine. 

Primise deja un mesaj pe robotul telefonic din partea lui 
Ashley, care îi urmase cu succes instrucţiunile și ajunsese 
la Catherine, în Vermont. Era încântat de felul cum 
merseseră lucrurile până în punctul acesta. 

Băieţii din echipa de fotbal se întorseseră acasă după 
depozitarea lucrurilor lui Ashley în hala din Medford. De la 
ei Scott aflase că, așa cum bănuise, un ins care 
corespundea descrierii lui O'Connell dăduse târcoale și 
pusese întrebări, după care le spusese o poveste cusută cu 
aţă albă și se făcuse nevăzut. „Dar aleargă după vânt, se 
gândi Scott. Vânează o fantomă. Toate tertipurile lui nu-l 
vor duce nicăieri.” 

— Nu te așteptai la una ca asta, nu-i așa, ticălosule? 
spuse el cu voce tare. 


Stătea în picioare în mica sa sufragerie și începu dintr- 
odată să ţopăie pe vechiul covor oriental. După o secundă, 
luă telecomanda de la sistemul audio și trecu de la un post 
la altul, până când în boxe se auzi celebrul Purple Haze al 
lui Jimi Hendrix. 

Când Ashley era mică, o învățase expresia „a toci 
covorul”, care prin anii 1920 avea semnificaţia de „a 
dansa”, așa că micuța venea la el când lucra și-l întreba: 
„Putem merge să tocim covorul?” Își puneau atunci muzică 
din anii 1960, iar el îi arăta diferite mișcări de dans, dintre 
cele mai ridicole. Ea chicotea și îl imita până când, într-un 
târziu, se prăbușea pe covor prăpădindu-se de râs. Dar 
chiar și pe vremea aceea, Ashley se mișca cu o graţie care 
îl uimea. Mișcările ei nu erau niciodată stângace sau 
împiedicate; pentru el erau asemenea unor pași de balet. 
Ştia că e orbit de dragoste, așa cum li se întâmplă de multe 
ori taţilor cu privire la fiicele lor, dar, deși făcuse uz de 
raționamentul său cunoscut drept critic și pretenţios, era 
încredinţat că nu există nimic mai minunat decât copila sa. 

Scott expiră zgomotos. Nu credea că Michael O'Connell 
ar putea să ghicească faptul că Ashley era în Vermont. 
Acum tot ce aveau de făcut era să aștepte să treacă o 
bucată de vreme, să elaboreze un nou plan, în alt oraș, și 
apoi s-o ajute pe Ashley să-și reia viaţa. Un regres minor, 
mai bine zis o amânare de șase luni, în schimbul evitării 
unei primejdii mai mari. 


Scott își ridică privirea și se uită în jurul său, în 
sufragerie. 

Se simţi brusc singur și-și dori să fi avut pe cineva cu 
care să împărtășească satisfacția, bucuria momentului. 
Niciuna dintre amicele cu care ieșea la restaurant sau cu 
care făcea ocazional sex nu era potrivită pentru așa ceva. 
Prietenii lui de la colegiu erau cu totul absorbiți de munca 
lor și se îndoia că l-ar înţelege. Sub nicio formă. 

Se încruntă. Singura persoană care îl cunoștea cu 
adevărat era Sally. Dar nu voia s-o sune pe Sally. Cel puţin 


nu în momentul de faţă. 

Fu cuprins brusc de resentimente, de o revoltă aprigă. 

Sally îl părăsise pentru Hope. Fusese o decizie subită. 
Neașteptată. O mână de bagaje îngrămădite în antreu, în 
timp ce el se căznea să găsească, zadarnic, cuvintele cele 
mai potrivite. Știuse că ea e nefericită. Știuse că se simte 
neîmplinită și plină de îndoieli. Dar presupusese că motivul 
era cariera lui ori turbulenţele aferente vârstei de mijloc 
sau chiar rutina și monotonia vieţii lor academice, liberale. 
Toate astea erau lucruri de înţeles, puteau fi analizate, 
discutate, evaluate. Ce nu înţelegea însă era faptul că tot 
ceea ce împărtășiseră până atunci se dovedise dintr-odată 
a fi o minciună. 

Pentru o clipă, și-o imagină pe Sally în pat cu Hope. „Ce- 
i poate oferi ea în plus față de mine?” se întrebă Scott, dar 
realiză numaidecât că era o întrebare extrem de 
periculoasă. Nu voia să știe răspunsul la această întrebare. 

Scutură din cap. „Căsnicia noastră era o minciună”, se 
gândi el. Toate declaraţiile de dragoste și planurile de a-și 
clădi o viaţă împreună fuseseră doar minciuni. Singurul 
lucru adevărat care rezultase din căsnicia lor era Ashley, 
dar nici de asta nu mai era atât de sigur. „Când am 
conceput-o, oare mă iubea? Când era însărcinată, mă 
iubea? Când s-a născut, și-o fi dat seama Sally că totul era 
o minciună? A fost o revelaţie bruscă? Sau știa asta de la 
bun început, însă era prea ocupată să se mintă pe sine 
însăși?” Îşi plecă ușor capul, năpădit de o avalanșă de 
amintiri. Ashley jucându-se pe malul mării. Ashley 
mergând la grădiniță. Ashley făcându-i o felicitare de Ziua 
Tatălui. Avea încă felicitarea aceea, lipită pe perete la el în 
birou. Ce simţea Sally în toate acele momente? De 
Crăciun, la zilele de naștere? De Halloween sau de Paște, 
când ascundeau ouă pictate ca să le găsească Ashley? Nu 
știa ce simţise Sally, dar înțelegea acum că detensionarea 
relaţiei lor de după divorţ fusese tot o minciună, de data 
asta în scopul protejării lui Ashley. Mereu socotiseră că 
aceasta era o ființă fragilă, o victimă neajutorată a 


divorțului. Despărțirea lor se produsese însă cu mult 
înainte, cândva pe parcursul zilelor, lunilor și anilor trăiţi 
împreună. 

Își repetă în gând: „Acum e în siguranţă”. 

Scott se îndreptă spre dulăpiorul cu băuturi și scoase o 
sticlă de whisky. Își turnă într-un pahar câteva degete și 
luă o înghiţitură, lăsând ca lichidul amărui, de culoarea 
chihlimbarului, să-i alunece încet pe gâtlej, după care 
ridică paharul și închină de unul singur, în batjocură: 
„Pentru noi. Pentru noi toţi. Orice-ar însemna asta”. 


Michael O'Connell se gândea și el la dragoste. Era într- 
un bar și își turnase un deget de whisky într-o halbă de 
bere, un amestec menit să-i amorţească simţurile. Simţea 
cum începe să clocotească pe dinăuntru și-și dădu seama 
că niciun drog și nicio băutură nu erau îndeajuns ca să-i 
domolească tensiunea din interior. Oricât de mult ar fi 
băut, trebuia să se resemneze cu starea aceea de trezie 
nesuferită. 

Se zgâi la halba din faţa lui, își închise ochii și lăsă ca 
furia să i se intensifice până la punctul în care ajunse să-i 
acapareze în întregime inima și imaginaţia. Nu putea 
suporta să fie constrâns în niciun fel, iar pedepsirea celor 
care îndrăzneau să-i facă una ca asta devenea prioritatea 
lui. Era furios pe el însuși că se mulțumise să creadă că 
dificultăţile neînsemnate pe care le pricinuise pe internet 
acestor oameni reprezentau o replică adecvată. Familia lui 
Ashley avea nevoie de o lecție mult mai dură. Il trăseseră 
pe sfoară, răpindu-i ceva ce i se cuvenea. 

Pe măsură ce se lăsa copleșit de furie din cauza insultei 
suferite, O'Connell începu să se gândească la Ashley. Își 
imagină părul ei căzându-i în șuvițe roșcate pe umerii moi, 
desăvârșiţi. Avea întipărite în minte toate detaliile chipului 
ei, pe care le trasa cu dibăcia unui artist, pictându-i pe 
buze un zâmbet adresat doar lui. Gândurile sale alunecară 
mai jos, de-a lungul trupului ei, dezmierdându-i fiecare 
rotunjime, sânii senzuali, curbura lină a șoldurilor. Işi 


imagină picioarele ei întinse alături de el și, lăsându-și 
privirea să rătăcească prin obscuritatea tavernei, se simţi 
cuprins de excitație. Se foi pe scaun și se gândi că Ashley 
era perfectă, de fapt ar fi fost perfectă dacă n-ar fi fugit de 
el, făcându-l să se simtă batjocorit. Fuga ei era ca un cuţit 
înfipt în inima lui. Cu mintea tulburată de aburii alcoolului 
vedea deja replica sa: gata cu grija, gata cu blândeţea, își 
spuse el cu răceală. O s-o rănească, așa cum îl rănise și ea. 
Era singura cale de-a o face să priceapă cât de mult o 
iubește, o dată pentru totdeauna. 

Se foi din nou pe scaun. Acum era excitat de-a binelea. 

Cândva citise o carte despre triburile de războinici din 
Africa. Aceștia se implicau în activităţi erotice, de natură 
să-i stimuleze pe plan sexual, chiar înainte de începerea 
luptei. 

Cu scutul într-o mână, cu sulița în cealaltă și cu o erecţie 
cât casa între picioare plecau să-și înfrunte dușmanii. 

Îi plăcea imaginea. 

Fără să facă cel mai mic efort pentru a-și ascunde 
umflătura din pantaloni, Michael O'Connell împinse la o 
parte halba goală și se ridică. O clipă, speră că se va găsi 
vreun individ care să-i arunce o privire sau un comentariu. 
În momentul acela își dorea mai mult ca orice să se ia la 
bătaie cu cineva. 

Dar nu se legă nimeni de el. Oarecum dezamăgit, 
traversă încăperea și ieși în stradă. Se lăsase întunericul, 
iar aerul rece al nopţii îi biciuia faţa. Nu-i răcori însă 
gândurile fierbinţi. Își imagină că stă întins alături de 
Ashley, intrând în ea, pătrunzând-o adânc, exploatând 
fiecare crăpătură, fiecare părticică din trupul ei spre 
propria-i plăcere. O auzea parcă răspunzându-i și nu conta 
prea mult dacă erau gemete de dorinţă sau suspine de 
durere. Dragoste și suferință. Dezmierdări și lovituri. 
Pentru el nu era nicio diferenţă. 

În pofida frigului, își descheie haina și-și desfăcu nasturii 
de la cămașă, lăsând aerul rece să-l învăluie în timp ce 
mergea cu capul pe spate, respirând cu nesaţ răcoarea 


nopţii, care nu reușea să-i înăbușe poftele. „Dragostea e ca 
o boală”, se gândi el. Ashley era un virus care îi intrase în 
sânge și acum circula nestăvilit prin tot trupul lui. În clipa 
aceea, înțelese că ea n-avea să-l părăsească niciodată. Nici 
măcar o secundă, pentru tot restul vieţii sale. Se gândi că 
singurul mod în care-și putea controla dragostea faţă de 
Ashley era s-o controleze pe ea însăși. Lucrul acesta i se 
păru mai limpede ca niciodată. 

Michael O'Connell dădu colțul spre blocul unde locuia, 
în minte  îngrămădindu-i-se imagini aţâţătoare și 
sângeroase, învălmășite într-un haos sinistru. Din acest 
motiv nu dădu atenţia cuvenită vocii joase care se auzi din 
spatele său. 

— Hai să stăm puţin de vorbă, O'Connell. 

Cineva îl prinse de braţ într-o strânsoare ca de 
menghină. 


Matthew Murphy îl observase numaidecât pe O'Connell 
când acesta trecuse pe lângă un felinar stradal. Nu 
trebuise decât să iasă din ascunzișul unde stătuse pitit 
până atunci și să se ia pe urmele lui. Murphy era obișnuit 
cu astfel de tehnici și toate instinctele sale dobândite în cei 
douăzeci și cinci de ani cât lucrase în poliție îi spuneau că 
O'Connell era un începător în materie de infracţiuni. 

— Cine naiba mai ești și tu? mormăi O'Connell. 

— Sunt cel mai cumplit coșmar al tău, nenorocitule. 
Acum deschide ușa să urcăm la tine, în liniște, ca să-ți 
explic cum merg lucrurile pe lumea asta într-o manieră 
civilizată. Asta dacă nu vrei să te snopesc în bătaie sau și 
mai rău. Nu vrei ceva și mai rău, nu-i așa, O'Connell? Cum 
îti spun prietenii tăi? OC? Sau doar Mike? Cum? 

O'Connell încercă să se răsucească spre el, ceea ce-l 
făcu pe Murphy să-l strângă și mai tare de braţ, așa că 
renunţă. Nedându-i timp să răspundă, Murphy îl asaltă cu 
un șir rapid de întrebări. 

— Poate că Michael O'Connell nu are niciun prieten, 
deci n-are nici poreclă. Așa că îţi spun eu cum facem, 


drăguțule: o să-ţi născocesc eu una, dacă vrei să fim 
prieteni. Căci, crede-mă, îţi dorești să fiu prietenul tău. Ti- 
o dorești mai mult ca orice pe lumea asta. În clipa de faţă, 
Mikey băiatule, ăsta e lucrul cel mai important, prioritatea 
ta absolută: să te asiguri că eu rămân prietenul tău. Ai 
priceput? 

O'Connell mârâi ceva în loc de răspuns, căznindu-se să 
se întoarcă atât cât să-i vadă faţa lui Murphy, însă fostul 
polițist stătea fix în spatele lui, ușor aplecat ca să-i 
vorbească în șoaptă, la ureche, fără să-și slăbească vreo 
clipă strânsoarea și continuând să-l împingă în faţă. 

— Intră. Ia-o pe scări. La tine acasă, Mikey. Ca să putem 
sta de vorbă netulburaţi de nimeni. 

Pe jumătate împins, pe jumătate constrâns, O'Connell 
intră în bloc și urcă scările până la etajul doi, cu mâna lui 
Matthew Murphy încleștată pe braţul său. Acesta nu 
conteni nicio clipă cu zeflemeaua. 

Murphy îl strânse și mai tare când ajunseră la ușa 
apartamentului lui O'Connell, strivindu-i pur și simplu 
mușchii brațului. Detectivul simţi reacţia lui O'Connell la 
durerea ascuţită pe care i-o pricinuia. 

— Încă un amănunt cu privire la prietenia noastră, 
Mikey băiatule. Nu ţi-ai dori să mă vezi furios. Chiar n-ai 
vrea să-mi pierd cumpătul. Asta s-ar putea să mă 
determine să fac vreun lucru pe care să-l regreţi mai apoi, 
în caz că mai există un „apoi” pentru tine. Pricepi? Acum 
deschide ușa încetișor. 

În timp ce O'Connell se căznea să-și scoată cheia din 
buzunar și să descuie ușa, Murphy aruncă o privire în 
lungul coridorului și zări pisicile bătrânei din vecini 
alergând speriate, care-ncotro. Una își arcui spinarea și 
scuipă în direcţia lui O'Connell. 

— Nu ești prea simpatizat de vecini, nu-i așa, Mikey? 
spuse Murphy, răsucind din nou braţul tânărului. Ai ceva 
cu pisicile? Sau ele au ceva cu tine? 

— Nu ne prea înţelegem, mormăi O'Connell. 

— Nici nu mă mir. 


Murphy îi trase tânărului un ghiont atât de puternic, 
încât acesta fu proiectat înainte, abia reușind să se ţină pe 
picioare. Se împiedică de carpeta uzată de pe podea și își 
pierdu echilibrul, izbindu-se de peretele din faţă. Cu acest 
prilej se răsuci, căutând să-i vadă fața lui Murphy. Însă 
detectivul se repezi la el, sărindu-i în spate, cu o agilitate 
surprinzătoare pentru un om de vârsta lui. Stătea aplecat 
ameninţător deasupra lui O'Connell, asemenea capetelor 
de balaur ce împodobeau zidurile bisericilor medievale, cu 
un rânjet batjocoritor pe faţă și cu privirea rece, aspră. 
O'Connell făcu eforturi să se ridice în șezut și se uită la 
Murphy, fixându-l cu privirea. 

— Nu te prea simţi în largul tău, nu-i așa, Mikey? Nu ești 
obișnuit să fii zgâlţâit, am dreptate? 

O'Connell nu răspunse nimic. Își cântărea încă opţiunile 
și-și dădea seama că era cazul să-și ţină gura. 

Murphy profită de moment ca să-și dea la o parte 
pulpanele hainei, scoțând la iveală pistolul atârnat în tocul 
de la umăr. 

— Mi-am adus și un prieten, Mikey băiatule. După cum 
vezi. 

Tânărul mârâi din nou, plimbându-și privirea de la armă 
la detectiv și înapoi. Murphy își vâri rapid mâna în haină și 
scoase pistolul automat. Nu intenţionase să facă asta, însă 
ceva din privirea sfidătoare a lui O'Connell îl îndemna să 
accelereze mersul lucrurilor. Cu o mișcare rapidă, îi trase 
piedica și apoi rămase cu degetul pe percutor. Încet, 
îndreptă pistolul înspre O'Connell, până când ajunse în 
dreptul frunţii acestuia, ţintindu-l exact între ochi. 

— Du-te naibii, spuse O'Connell. 

Murphy lipi ţeava revolverului de nasul lui O'Connell. 
Apăsă în așa fel încât să-l doară, dar fără să-l rănească. 

— Nişte cuvinte prost alese, spuse Murphy. Cu mâna 
stângă îl apucă de obraji și i-i strânse între degete, 
strivindu-i. lar eu, care credeam că vom fi prieteni... 

O'Connell continuă să se uite fără să clipească la fostul 
polițist, care dintr-odată îl izbi cu capul de perete. 


— Puțin mai politicos, spuse el cu răceală. Mai civilizat. 
Asta ar ușura mult situaţia. 

Apoi se aplecă, îl înșfacă pe O'Connell de jachetă și-l 
ridică în picioare, ţinând ţeava pistolului lipită de fruntea 
acestuia. Murphy îl împinse pe tânăr pe un scaun, 
îmbrâncindu-l cu atâta putere, încât O'Connell se prăbuși 
pe spătarul acestuia. Scaunul se înclină pe picioarele 
dindărăt, mai-mai să cadă cu totul, încât O'Connell făcu 
eforturi să-și păstreze echilibrul. 

— Încă nu ţi-am arătat cât de rău pot fi, Mikey băiatule. 
Deloc. De-abia începem să ne cunoaștem unul pe celălalt. 

— Nu ești poliţist, nu-i așa? 

— Îi știi pe polițiști, așa-i, Mikey? Ai mai avut de-a face 
cu ei și nu o dată. 

O'Connell dădu din cap. 

— Ei bine, ai perfectă dreptate, la naiba, spuse Murphy 
zâmbind. Anticipase această întrebare. Ar trebui să-ţi 
dorești să fiu poliţist. De fapt, în clipa asta ar trebui să te 
rogi la care Dumnezeu ai tu impresia că te ascultă și să-i 
spui: „le rog, Doamne, fă să fie poliţist”, pentru că 
polițiștii au reguli, Mikey băiatule. Reguli și regulamente. 
În schimb, eu n-am. Nu, nu. Eu pot să-ţi dau mult mai 
multă bătaie de cap. Sunt mult mai periculos. Mult, mult 
mai periculos. Sunt detectiv particular. 

O'Connell rânji batjocoritor, la care Murphy îl plesni cu 
palma peste faţă. Plesnitura răsună în tot apartamentul. 

Murphy zâmbi. 

— N-ar trebui să-ţi explic toate astea tocmai ţie, care ai 
impresia că le știi pe toate, Mikey băiatule. Dar permite-mi 
totuși, de dragul discuţiei, să-ți explic câteva lucruri. În 
primul rând, am fost poliţist. Pune la socoteală faptul că 
mai bine de douăzeci de ani am avut de-a face cu indivizi 
incomparabil mai duri ca tine. Majoritatea acestor duri 
stau și-n ziua de azi ca pe ghimpi, blestemându-mi numele. 
lar restul sunt morţi de-a binelea și nu cred că se mai 
gândesc la subsemnatul, pentru că probabil au probleme 
mult mai mari în viața de apoi. În al doilea rând, am 


aprobare deplină și sunt autorizat de statul Massachusetts, 
precum și de guvernul Statelor Unite să port arma asta. În 
concluzie, știi ce înseamnă astea două lucruri, luate 
împreună? 

O'Connell nu răspunse, iar Murphy îl plesni din nou. 

— La dracu’! 

Cuvintele țâșniră de pe buzele lui O'Connell. 

— Când te întreb ceva, Mikey băiatule, te rog să-mi 
răspunzi. 

Murphy își trase mâna, iar O'Connell spuse: 

— Nu știu, ce înseamnă? 

Murphy rânji. 

— Înseamnă că am prieteni - prieteni adevăraţi, nu ca 
parodia pe care am jucat-o noi în seara asta, Mikey 
băiatule. Dar niște prieteni care îmi datorează o groază de 
favoruri, pentru că, în atâţia ani cât am fost poliţist, i-am 
scăpat din tot felul de belele și acum sunt mai mult decât 
dispuși să-și bage mâinile chiar și-n rahat pentru mine și să 
creadă orice le-aș spune despre întâlnirea noastră din 
seara asta, dacă va fi nevoie. Nu vor da nici doi bani pe un 
golan ca tine, indiferent ce ţi s-ar întâmpla. lar dacă le 
spun că te-ai repezit la mine cu un cuţit sau cu orice altă 
armă pe care am să ţi-o pun în mâna neînsufleţită și că, din 
păcate, am fost nevoit să te împușc, o să-mi dea crezare 
fără urmă de ezitare. Mai mult de-atât, Mikey băiatule, o 
să mă felicite că am curăţat lumea de un gunoi, înainte să 
apuce să creeze necazuri mai mari. O să claseze cazul, 
considerându-l „măsură preventivă”. Așadar, cam asta e 
situaţia în care te afli momentan, Mikey băiatule. Cu alte 
cuvinte, pot să-ţi fac tot ce vreau, iar tu nu poţi face nimic. 
E clar? 

O'Connell ezită o clipă, apoi încuviinţă din cap, văzându- 
l pe Murphy că se pregătește să-l plesnească din nou. 

— În regulă. Se spune că înţelegerea e calea spre 
iluminare. 

O'Connell simţi pe buze gust de sânge. 

— O să îţi mai spun încă o dată, ca să mă asigur că ai 


priceput: sunt liber să-ţi fac tot ce-mi trece prin minte, 
inclusiv să te trimit direct pe lumea de dincolo, mai precis 
în fundul iadului. Ai înţeles, Mikey băiatule? 

— Am prins ideea. 

Murphy dădu ocol scaunului. Continua să-l amenințe pe 
O'Connell cu pistolul, lovindu-l din când în când peste cap 
cu putere sau împungându-l cu ţeava acestuia între gât și 
umăr. 

— Ai un apartament de-a dreptul dezgustător, Mikey. 
Dărăpănat și jegos. 

Murphy iscodi cu privirea în jurul său și, zărind un 
laptop pe masă, își propuse să ia cu el câteva dintre CD- 
urile lui O'Connell. 

Până acum lucrurile decurseseră în mare așa cum 
anticipase Murphy. O'Connell era așa cum se așteptase. 
Simţea tulburarea tânărului și știa că lovindu-l întruna cu 
pistolul peste cap îi dădea o stare de nesiguranţă. In astfel 
de confruntări, un anchetator dibaci ajunge la un moment 
dat să preia controlul asupra subiectului, aducându-l la 
supunere deplină. „Sunt în grafic, își zise Murphy în sinea 
lui. E un progres evident.” 

— N-ai o viaţă prea roz, nu-i așa, Mikey băiatule? Adică 
nu-ți prevăd un viitor prea strălucit. 

— Mie îmi convine. 

— Da. Dar ce te face să crezi, fie și doar pentru o 
secundă, că Ashley Freeman ar vrea să facă parte din viaţa 
ta? 

O'Connell rămase tăcut, iar Murphy îl plesni de la spate, 
cu mâna goală. 

— Răspunde-mi la întrebare, nenorocitule! 

— O iubesc. Şi ea mă iubește. 

Murphy îl lovi din nou. 

— Nu cred, vierme ce ești, parazit scârbos ce faci umbră 
pământului! 

Un firicel subţire de sânge se prelinse din urechea lui 
O'Connell. 

— E o fată de calitate, Mikey băiatule. Spre deosebire de 


tine, ea dispune de resurse. Vine dintr-o familie de oameni 
cumsecade, e educată și are potenţial. Tu, pe de altă parte, 
vii din rahat. Murphy accentuă ultimele cuvinte plesnindu-l 
cu putere pe interlocutorul său. Și vei sfârși tot în rahat. 
Ce te-așteaptă? Pușcăria? Sau ce, ai impresia că vei reuși 
să te ferești de pușcărie? 

— Sunt curat. N-am încălcat nicio lege. 

Loviturile repetate începeau să-și facă efectul. Vocea lui 
O'Connell suna frântă, iar lui Murphy i se păru că 
deslușește un tremur slab în spatele cuvintelor. 

— Serios? Vrei să te verific mai amănunţit? 

Murphy înconjurase scaunul și acum ajunse din nou în 
fața lui O'Connell, lipindu-i iarăși revolverul de nas. 
Așteptă un răspuns de la acesta. 

— Nu. 

— Mă gândeam eu. 

Îl prinse pe tânăr de bărbie și-l strânse cu putere. 
Observa lacrimi de durere în colţul ochilor acestuia. 

— Dar, Mikey băiatule, nu crezi că ar trebui să mă rogi 
politicos să te las în pace? 

— Te rog să mă lași în pace, spuse O'Connell încet, 
făcând pauză între cuvinte. 

— Ei bine, aș vrea s-o fac. Chiar aș vrea. Așa că, Mikey, 
analizând situația în mod obiectiv, nu crezi că ar fi foarte, 
foarte bine pentru tine să te asiguri că te las în pace 
definitiv? Că această primă întâlnire a noastră, oricât de 
plăcută ar fi, e și ultima și n-o să mă mai vezi niciodată? 
Nu crezi? 

— Ba da. 

O'Connell nu știa prea bine cum să răspundă la aceste 
întrebări, dar în mod cert nu mai avea chef să fie lovit. Și, 
deși bănuia ca detectivul n-avea să-l împuște, totuși nu 
voia să riște. 

— Trebuie să mă convingi, nu-i așa? 

— Da. 

Murphy zâmbi. Îl mângâie pe creștet pe O'Connell. 

— Ca să ne înţelegem bine unul pe celălalt, ceea ce 


facem noi acum este negocierea unui ordin de restricţie 
special, știut numai de noi doi. Exact cum am proceda în 
faţa instanţei. Atâta doar că al nostru va fi permanent, nu 
temporar, cum se întâmplă în justiţie, știi? Sunt convins că 
știi ce înseamnă un ordin de restricţie: nu te apropia. Sub 
nicio formă. Însă înţelegerea noastră, fiind una specială, 
exclusiv între noi doi și nu doar o hârtie amărâtă, fără nicio 
valoare, emisă de vreun judecător senil, pe care știu că n- 
ai da doi bani, ei bine, înţelegerea noastră necesită o 
garanţie serioasă. 

Spunând aceste cuvinte, Murphy îl lovi pe O'Connell cu 
pumnul în obraz, trântindu-l la podea. Apoi se urcă 
deasupra lui, cu pistolul în mână, nedându-i timp nici 
măcar să-și adune gândurile. 

— Poate c-ar trebui să termin cu prostiile astea și să pun 
punct chiar acum. Cu un declic sonor, Murphy armă 
revolverul cu degetul mare și, în același timp, își ridică 
mâna stângă ca pentru a se feri de inevitabila explozie de 
sânge și resturi de creier. 

— Dă-mi un motiv. Sunt doar două variante, Mikey 
băiatule. Dar dă-mi un motiv să mă hotărăsc. 

O'Connell încercă să scape de sub apăsarea ţevii 
revolverului, însă era țintuit la podea sub greutatea 
detectivului. 

— Te rog, spuse el deodată, te rog, o să stau departe, îţi 
promit. Am s-o las în pace. 

— Ai început bine, ticălosule. Zi mai departe. 

— N-am s-o mai deranjez, sub nicio formă. A ieșit din 
viața mea. O să stau departe de ea. Ce vrei să-ţi mai spun? 

O'Connell aproape că suspina. Fiecare propoziţie suna 
mai jalnic decât cea dinainte. 

— Am să mă mai gândesc, Mikey băiatule. 

Murphy își lăsă jos mâna stângă și luă arma de lângă 
faţa lui O'Connell. 

— Rămâi nemișcat. Vreau să arunc o privire în jur. 

Se îndreptă spre masa pe care se afla computerul. Acolo 
erau împrăștiate mai multe CD-uri Fără nicio inscripţie pe 


ele. Murphy puse mâna pe CD-uri și și le vâri în buzunarul 
hainei. Apoi reveni lângă O'Connell, care se afla tot pe 
podea. 

— Aici îţi ţii fișierele referitoare la Ashley? Cu ele îţi baţi 
joc de viaţa acestor oameni, care sunt infinit mai buni 
decât tine? 

O'Connell se mulţumi să încuviinţeze din cap, iar 
Murphy zâmbi. 

— Nu cred, spuse el brusc. Gata cu ele. Spunând asta, 
izbi tastatura cu patul armei. Ups, zise, privind cum 
aceasta se face ţăndări. 

Urmară alte două izbituri, de data asta în monitor, și 
computerul se făcu praf și pulbere. 

O'Connell îl privi fără să scoată un sunet. Arătând cu 
țeava revolverului înspre computerul distrus, Murphy 
spuse: 

— Cred că am încheiat discuţia, Mikey băiatule. Se 
apropie de O'Connell. Vreau să ţii minte un lucru, spuse el 
pe un ton grăbit. 

— Ce anume? 

Ochii lui O'Connell erau umezi de lacrimi, așa cum 
prevăzuse Murphy. 

— Te pot găsi oricând. Dau de tine indiferent în ce gaură 
de șobolan te ascunzi. 

Tânărul nu făcu decât să dea din cap. 

Murphy îl privi cu atenţie, căutând să descifreze pe 
chipul lui vreo umbră de sfidare sau de orice altceva decât 
supunere. Simţindu-se satisfăcut de ceea ce vedea, zâmbi. 

— Bun. Ai învăţat multe în seara asta, Mikey băiatule. Ai 
primit o lecţie adevărată. Și n-a fost prea rău, nu-i așa? 
Mie, unul, mi-a făcut plăcere întâlnirea noastră. Ne-am 
distrat destul de bine, nu crezi? Nu, probabil că tu nu te-ai 
distrat. Mai este un singur lucru... 

Se aplecă brusc și se lăsă în genunchi, ţintuindu-l pe 
O'Connell la podea din nou. Cu o mișcare fulgerătoare, îi 
vâri ţeava revolverului în gură, izbindu-i-o de dinţi. În ochii 
tânărului se citea teroarea. Era exact ceea ce urmărea 


Murphy. 

— Bang, spuse el încetișor. 

Apoi scoase încet arma din gura lui O'Connell, se ridică 
în picioare, rânji și, întorcându-se brusc, ieși pe ușă. 


Aerul rece al nopții îl luă prin surprindere pe Matthew 
Murphy, biciuindu-i faţa. Îi venea să râdă în hohote. Își 
vâri revolverul la loc, în tocul de sub umăr, și-și aranjă 
haina, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, după care o luă 
în josul străzii. Mergea cu pași repezi, deși nu se grăbea 
nicăieri în mod special, savurând întunericul nopţii, orașul 
din jurul său, sentimentul biruinţei. Calcula în gând câtă 
vreme avea să-i ia să se întoarcă în Springfield, 
întrebându-se dacă avea să ajungă la timp pentru o cină 
târzie. Mai făcu câţiva pași și începu să fredoneze în sinea 
sa. Avusese dreptate. Şansa de a scărmăna un derbedeu 
precum O'Connell merita din plin reducerea de 10 la sută 
pe care avea să i-o acorde lui Sally Freeman-Richards. 

„N-a fost atât de greu, nu-i așa?” își zise în sinea lui. Era 
încântat să constate că nu-și pierduse vechile abilități, iar 
asta îl făcea să se simtă mai tânăr. In dimineaţa 
următoare, avea să întocmească un mic raport - omițând 
părțile în care revolverul său jucase rolul principal - pe 
care avea să i-l trimită lui Sally, însoţit de nota de plată și 
de promisiunea că Michael O'Connell n-avea s-o mai 
deranjeze. Murphy se mândrea cu faptul că știa cu precizie 
ce efecte are frica asupra minţii oamenilor slabi. 


O'Connell simţea că urechea îi pulsează, iar obrajii îl 
usturau. Presupuse că își pierduse un dinte sau doi, căci 
avea gust de sânge în gură. Se ridică de jos cu oarecare 
greutate și merse direct la fereastră, apucând să-l zărească 
pe detectiv tocmai când acesta dădea colțul blocului. 
Michael O'Connell își trecu mâna peste faţă, zicându-și în 
sinea sa: „N-a fost chiar atât de groaznic”. Pricepuse că cel 
mai sigur mod de a-l face pe un poliţist să-i dea crezare era 
să se lase bătut. Uneori, lucrul acesta era dureros, alteori, 


stânjenitor, în special când era vorba de vreun boșorog pe 
care știa că l-ar putea dobori într-o clipită, în afară de 
cazul în care era înarmat. Zâmbi, lingându-și buzele și 
savurând gustul sărat, de sânge. Învăţase multe în seara 
asta, așa cum spusese Matthew Murphy. Dar lucrul cel mai 
important pe care-l aflase era faptul că Ashley nu plecase 
în străinătate, la studii. Dacă ar fi fost în Italia, la mii de 
kilometri distanţă, de ce s-ar mai fi deranjat familia ei să 
trimită un detectiv guraliv să-l intimideze? N-avea nicio 
noimă, decât în cazul în care ea se afla undeva pe-aproape. 
Mai aproape decât își imagina. Să fi fost undeva în raza lui 
de acțiune? Părerea lui era că da. O'Connell trase cu 
putere aer pe nas. Nu știa unde se află, dar avea să 
descopere cât de curând, căci timpul nu mai conta pentru 
el. Doar Ashley conta. 


Sediul ziarului News-Republican se afla într-o clădire din 
centru, într-un loc greu accesibil, chiar lângă gară. Avea o 
priveliște deprimantă, compusă din autostrada 
interstatală, câteva parcări și terenuri virane pline de 
gunoaie. Era unul dintre locurile acelea care nu pot fi 
socotite tocmai o ruină, ci mai degrabă au aerul că au fost 
ignorate sau poate doar suprasolicitate. Era împrejmuit cu 
un gard de sârmă și peste tot se vedeau grămăjoare de 
frunze uscate și gunoaie, pe care cea mai mică suflare de 
vânt le învârtejea, rostogolindu-le de colo colo. Pasajele de 
sub autostradă aflate în vecinătate erau pictate cu graffitti. 
Sediul ziarului era un edificiu rectangular, cu patru etaje, 
un bloc pătrăţos construit din cărămidă și beton. Semăna 
mai degrabă cu o uzină sau cu o fortăreață decât cu un 
sediu de ziar. Înăuntru se afla o cameră mică și plină de 
computere, care înainte purta, în mod curios, denumirea 
de morgă. 

O tânără amabilă îmi arătă cum să accesez fișierele, așa 
că nu-mi fu greu să dau de articolul care consemna ultima 
zi din viaţa lui Matthew Murphy. Sau, mai precis, ultimele 
momente. 


Titlul articolului de pe prima pagină era UN DETECTIV, 
FOST POLIŢIST, A FOST UCIS. 

Articolul avea două subtitluri: CADAVRU DESCOPERIT 
PE O ALEE DOSNICĂ și POLIŢIA ASEAMĂNĂ CRIMA CU 
O EXECUȚIE ÎN STIL MAFIOT. 

Am umplut mai multe pagini din carneţelul meu cu 
detalii culese din mulţimea de relatări apărute în ziua 
respectivă, ca și în zilele următoare. Se părea că numărul 
celor suspecți era interminabil. Murphy fusese implicat în 
numeroase cazuri ce făcuseră mare vâlvă pe vremea când 
activase în poliţie și, după pensionare, continuase să-și 
facă dușmani lucrând ca detectiv particular. Eram 
încredinţat că anchetarea morții sale fusese o prioritate de 
vârf pentru polițiștii din Springfield, ca și pentru echipa de 
criminaliști ai poliției statale care preluase cazul, fără 
îndoială. Se exercitaseră mari presiuni asupra procurorului 
districtual, uciderea unui poliţist fiind un caz crucial, 
capabil să propulseze sau să distrugă cariere. Toţi cei din 
aparatul judiciar își doreau să se implice în cazul respectiv. 
Uciderea unuia de-al lor părea să ciuntească puţin din 
fiecare. 

Insă, când am început să parcurg relatările legate de 
caz, îmi părură foarte vagi, dându-mi impresia că nu se 
făcuse tot ce ar fi trebuit. 

Amănuntele se repetau, mereu aceleași. Nicio arestare. 
Nicio punere sub acuzare, anunţată cu surle și tobe. 
Niciun proces penal. 

Era o poveste al cărei dramatism se evaporase ca prin 
farmec, nelăsând nimic în urma sa. 

M-am ridicat de la computer, fără să-mi pot dezlipi 
privirea de pe mesajul care-mi dădea de știre că nu mai 
sunt alte consemnări ale subiectului care mă interesa. 

Mă gândeam că ceva nu e-n regulă. Cineva îl ucisese pe 
Murphy cu brutalitate. Trebuia ca asta să aibă o legătură 
cu Ashley. _ 

Cumva. Intr-un fel sau altul. 

Doar că nu-mi puteam da seama cum anume. 


25 


O chestiune de securitate 


Secretara lui Sally ciocăni ușor la ușă, având în mână un 
plic sosit cu poșta de seară. 

— A sosit un plic pentru tine. Nu știu din partea cui e. 
Vrei să-l deschid eu? 

— Nu. Mă ocup eu. Știu despre ce este vorba. 

Îi mulţumi secretarei, luă plicul și închise ușa. Zâmbi. 
Murphy era un om foarte prudent. Bănuia că acesta avea 
închiriate mai multe căsuțe poștale pentru actele de natură 
mai delicată. Antetele foarte vizibile și adresele de retur 
scrise la vedere erau incomode pentru oamenii cu care 
lucra el de obicei. 


O sunase de pe drum, când se întorsese din Boston, cu 
câteva seri în urmă. 

— Cred că problema dumneavoastră s-a rezolvat, 
doamnă Freeman-Richards. 

Ea era acasă în momentul acela, lângă Hope. Citeau 
amândouă, Hope cufundată în Povestea despre două orașe 
a lui Dickens, în timp ce ea răsfoia ediția de duminică a 
ziarului New York Times. 

— Asta e o veste bună, domnule Murphy. Mă bucur s-o 
aud. Dar spune-mi, cum anume ai ajuns la această 
concluzie? îl întrebase, adoptând instinctiv un ton neutru, 
profesional. 

— Ei bine, nu știu cât de exact doriţi să mă exprim. Cert 
e că am stat de vorbă cu prietenul nostru comun, îi 
spusese el chicotind. A fost o discuţie fructuoasă. Am 
dezbătut pe  îndelete argumentele pro și contra 
comportamentului său, ca să-i zic așa. La finalul, 
predictibil, al discuţiei, domnul O'Connell a priceput că ar 
fi total nerecomandabil să continue s-o hărțuiască pe 
Ashley. L-am ajutat să gândească raţional și a declarat 


categoric că se va ţine departe de ea de-acum înainte. 

— Şi l-ai crezut? 

— Am toate motivele să-l cred, doamnă Freeman- 
Richards. Sinceritatea lui era evidentă. 

Sally rămăsese puţin tăcută, încercând să citească 
printre rânduri. 

— N-a fost nimeni rănit, nu-i așa? 

— Nu iremediabil. Eventual, i-am frânt inima domnului 
O'Connell, lucru pentru care n-aș băga mâna-n foc. În 
orice caz, a conștientizat nesăbuinţța unui astfel de 
comportament și a ajuns la o concluzie înţeleaptă, după ce 
i-am explicat anumite chestiuni. Am fost extrem de 
convingător. Nu cred că doriţi să aflați mai multe detalii, 
doamnă  Freeman-Richards. S-ar putea să vă 
stingherească. 

Sally își dăduse seama că Murphy încerca s-o menajeze, 
ca și când ar fi fost incapabilă să audă anumite lucruri. 
Gestul său avea o sensibilitate de modă veche, vrând parcă 
s-o ferească de leșin și de depresie. 

— Nu mi-aș dori asta. 

— Așa m-am gândit și eu. Am să vă trimit un raport mai 
amănunţit în decursul zilelor următoare. Iar dacă aveţi cel 
mai mic motiv să suspectaţi că se petrece ceva ciudat, nu 
ezitaţi să mă sunati, la orice oră din zi și din noapte și eu 
mă ocup de problemă. Adică există oricând o șansă, infimă, 
ca domnul O'Connell să se răzgândească. Dar mă îndoiesc 
de asta. Mi s-a părut un om slab. Un om mărunt, și nu mă 
refer la înălțimea sa. Dar sunt absolut încredinţat că a ieșit 
din viaţa dumneavoastră. Așadar, dacă pe viitor mai aveţi 
nevoie de vreo investigaţie, sper să apelaţi la mine cu toată 
încrederea. 

Sally fusese întru câtva surprinsă de felul în care 
Murphy i-l descrisese pe O'Connell. Nu se potrivea deloc 
cu părerea pe care și-o formase ea. Dar o liniștea să audă 
asta, așa că preferase să-și alunge orice îndoială. 

— Desigur, domnule Murphy. Văd că v-aţi ocupat de 
această chestiune exact așa cum mi-am dorit. N-am 


cuvinte să vă spun cât de mult mă bucură lucrul acesta. 

— Plăcerea a fost de partea mea, doamnă. 

Sally pusese receptorul în furcă și se întorsese către 
Hope. 

— Ei bine, s-a rezolvat. 

— Ce s-a rezolvat? 

— Am angajat un detectiv particular pe care-l cunosc să 
meargă la ticălos să-i explice niște lucruri. Așa cum mă 
așteptam, când s-a văzut în faţa unui om mult mai puternic 
decât el, mai dur și mai experimentat, s-a făcut mic de tot. 
Indivizii de genul lui sunt niște lași în realitate. Trebuie 
doar să le dai de înţeles că nu te lași intimidat și o iau la 
fugă, cu coada-ntre picioare. 

— Crezi? răspunsese Hope. Nu știu ce să zic. Părerea 
mea e că ticălosul ăsta e foarte hotărât, cu toate că nu 
înţeleg de ce. Și puţin mai iscusit decât îl crezi tu. Uită-te 
în ce belele ne-a băgat pe toţi doar apăsând pe niște taste 
la computer. 

— Uite ce e, Hope, am încercat să negociem cu el. l-am 
dat șansa să dispară, nu-i așa? I-am plătit chiar o sumă 
substanţială. Cum am fi putut să ne arătăm mai generoși 
de-atât? Cum puteam fi mai direcţi? 

— Nu știu. 

— Noi am fost cât se poate de cinstiţi, nu-i așa? 

— Presupun că da. 

— lar el n-a vrut să priceapă. N-a vrut să simplifice 
lucrurile. Așa că acum a primit o mică lecţie care să-i 
sugereze că și noi putem să jucăm dur. Şi uite că s-a 
rezolvat într-o clipă. 

Hope se abţinu să-și exprime dezacordul, dar avea 
îndoieli. Sally observă asta în ochii ei și deschise gura să 
mai adauge ceva, dar se răzgândi. Preţ de câteva secunde, 
între ele se așternu tăcerea. 

— Ei bine, asta este, spusese ea într-un târziu pe un ton 
ferm, oarecum agasată de faptul că Hope nu se arăta mai 
optimistă. 


Sally luă plicul de la Murphy și se așeză la birou având 
încă în minte conversaţia cu Hope. Se gândi că, în chip 
ciudat, lucrurile stăteau tocmai invers decât ar fi fost 
firesc: Hope, și nu ea, ar fi trebuit să fie satisfăcută de 
rezultat, căci Hope era mai tânără și de obicei mai 
încăpățânată. 

Sally rupse plicul și vărsă conţinutul acestuia pe birou. 

Inăuntru erau o scrisoare, un vraf de hârtii prinse 
laolaltă, câteva fotografii și un set de CD-uri. 

Fotografiile erau cu Michael O'Connell în faţa 
apartamentului său. Vraful de hârtii conţinea cazierul 
modest al acestuia, informaţii descoperite de Murphy cu 
privire la prestațiile sale în școală și la locurile de muncă, 
precum și câteva date legate de familia sa, inclusiv numele 
și adresa mamei și a tatălui. O notă de pe margine preciza 
că mama lui era decedată. Pe CD-uri era scris cu galben: 
„Discurile sunt criptate. Probabil că un expert poate să le 
decodeze fără probleme. S-ar putea să conţină informaţii 
legate de fiica dumneavoastră. Poate fotografii. Le-am luat 
din apartamentul lui O'Connell, dar bănuiesc că are și 
copii ascunse pe undeva. N-am știut dacă doriţi să cheltuiţi 
în plus pentru a fi examinate de un specialist. Computerul 
lui a fost distrus în mod accidental în timpul ședinței 
noastre, așa că informaţiile de pe hard disk sunt pierdute, 
probabil”. 

Scrisoarea lui Murphy descria pe scurt modul în care îl 
abordase pe O'Connell în faţa apartamentului acestuia, dar 
nu conţinea detalii cu privire la „discuţia” lor. În încheiere 
era trecută nota de plată, cu tot cu reducerea acordată. 

Sally puse mâna numaidecât pe carnetul de cecuri și 
completă o filă pe numele lui Murphy. O vâri într-un plic 
obișnuit, împreună cu un bilet pe care scrise, simplu: 
„Mulţumesc pentru ajutor. O să te contactăm dacă va mai 
fi necesar”. 

Apoi introduse toate materialele de pe birou, inclusiv 
CD-urile, într-un plic mare, cartonat, scrise pe el cu litere 
de-o șchioapă „Licălosul lui Ashley” și, cu o senzaţie de 


ușurare, merse la dulapul unde-și ţinea dosarele și-l 
strecură în fundul sertarului de jos, unde-și zise că avea să 
rămână uitat pe veci. 


Peste Green Mountains domnește după-amiaza târziu o 
lumină de o claritate neobișnuită, care face ca lucrurile să 
pară mai conturate, mai bine definite pe măsură ce 
întunericul nopţii se instalează treptat, în ultimele 
săptămâni dinaintea venirii iernii. Catherine stătea lângă 
fereastra de deasupra chiuvetei din bucătărie, privind 
înspre asfintit, în direcţia lui Ashley. Tânăra era afară, în 
spatele casei, înfofolită într-o haină de lână de-un galben 
aprins şi şedea în curtea interioară pavată cu dale de 
piatră. În spatele ei era câmpul acoperit de iarbă, ce se 
întindea până la marginea pădurii. Cu o zi înainte 
merseseră amândouă până în Brattleboro și cumpăraseră 
coli de hârtie, un șevalet, pensule și acuarele, iar acum 
Ashley era absorbită de tabloul la care lucra, încercând să 
capteze ultimele raze de lumină care coborau peste 
piscurile munţilor, zăbovind printre crengile pinilor. 
Catherine încercă să-i descifreze limbajul trupului: părea 
deopotrivă supărată și entuziasmată. Era relaxată, 
savurând frumuseţea momentului, cu pensula în mână, 
contemplând culorile pe care natura le etala în faţa ei. Lui 
Catherine îi trecu prin minte că tânăra semăna mult cu 
pictura sa: amândouă erau în cursul unui proces de 
transformare. 

Își petrecuseră mare parte din noaptea în care Ashley 
sosise cu autobuzul bând ceai și discutând despre cele 
întâmplate. Catherine o ascultase cu uimire, dar și cu o 
îngrijorare crescândă. 

Se uită afară pe fereastră și o văzu pe Ashley trasând 
cerul printr-o tușă lungă, de un albastra palid, pe hârtia 
din faţa ei. 

— Nu-i corect, spuse Catherine cu voce tare. 

Se temea ca Ashley să nu fi fost cumva „contaminată” de 
Michael O'Connell. O îngrijora gândul că Ashley ar putea 


dezvolta o aversiune patologică împotriva bărbaţilor, în 
general, din cauza acţiunilor unuia singur. 

Se prinse de marginea chiuvetei pentru a-și menţine 
echilibrul. Nu era în stare să dea glas, nici măcar în sinea 
ei, gândurilor sumbre care-i treceau prin cap. Se ferea să 
articuleze cuvinte precum: „Nu vreau ca Ashley să devină 
asemenea lui Hope”. Atunci când o cuprindea teama 
aceasta, se supăra pe ea însăși, căci în adâncul inimii își 
iubea fiica. Hope era deșteaptă. Hope era frumoasă. Hope 
era fermecătoare. Hope îi inspira pe mulţi. Hope scotea la 
iveală părțile cele mai bune ale copiilor cu care lucra și pe 
care îi antrena. Hope era tot ceea ce și-ar putea dori o 
mamă de la fiica sa, cu o singură excepţie: un vârf de 
munte pe care Catherine nu părea în stare să-l urce. Și 
cum stătea acolo la fereastră, privindu-și - ce? nepoata? 
ruda înfiată? - simţi că alunecă în capcana fricii. Din 
păcate însă, era vorba de o teamă greșit orientată, deși 
Catherine nu își dădea seama de asta pe moment. 


— Cum a murit Murphy? am întrebat eu. i 

— Cum? Sunt convinsă că vei descoperi cum. Împușcat. 
Înjunghiat. Tăiat în două de Jack Spintecătorul. Indiferent 
cum, răspunse ea. 

— Nu. Adevărata... 

— Mai important e de ce a murit. Spune-mi, continuă ea 
brusc, au arestat pe cineva pentru uciderea lui Murphy? 

— Nu. Cel puţin din câte știu eu... 

— Ei bine, impresia mea este că, în goana ta după 
răspunsuri, cauţi în locuri greșite. N-a fost arestat nimeni. 
Asta ar trebui să-ţi dea de gândit, nu crezi? Ai vrea ca eu 
ori vreun detectiv, ori procuror oarecare să-ţi spun: „Păi, 
Murphy a fost ucis de cutare, dar n-au fost destule probe 
încât să fie arestat”. Ar fi drăguţ și limpede ca lumina zilei. 
Ezită un pic înainte să continue. Dar eu n-am spus 
niciodată că asta e o simplă poveste. 

Era adevărat. 

— Poţi gândi la fel de creativ ca Scott, Sally, Hope și 


Ashley? 

— Da, am răspuns, mult prea rapid. 

— Bun, spuse ea pe un ton sarcastic. Ușor de zis. Greu 
de făcut. 

Nu i-am răspuns, căci ar fi însemnat să mă înjosesc 
singur. 

— Dar spune-mi: Poţi fi la fel de creativ ca Michael 
O'Connell? 


26 
Prima intervenţie 


Din centrul podului Longfellow putea privi râul Charles 
șerpuind înspre Cambridge. Era dis-de-dimineaţă, dar 
ambarcaţiunile treceau una după cealaltă înspre mijlocul 
râului, vâslele lor răsunând la unison în întunericul ca de 
cerneală și stârnind mici vârtejuri pe suprafaţa liniștită a 
apei. Lumina soarelui ce începea să răsară așternea o 
strălucire orbitoare pe întinderea apei. Auzea icnetul 
bărcilor ce scârțâiau parcă din încheieturi, într-un ritm 
care urma comenzile rostite de cârmaci. Îi plăcea mai cu 
seamă felul în care impunea ritmul omuleţul acela din 
capătul bărcii. Era interesant cum membrul cel mai 
mărunţel al echipajului îi ţinea sub comanda sa pe toţi 
ceilalți vlăjgani. Cel mai mic era cel mai important; acesta 
era singurul care vedea încotro se îndreptau și deţinea 
controlul cârmei. Lui O'Connell îi plăcea să creadă despre 
sine că e destul de puternic încât să dea la vâsle, dar și 
suficient de inteligent ca să stea la cârmă. 

Michael O'Connell mergea adesea să se plimbe pe pod 
atunci când voia să reflecteze asupra unei probleme 
complicate. Mașinile goneau haotic pe șosea. Pietonii 
umblau în ritm alert, îndreptându-se spre locurile de 
muncă. Dedesubt apa curgea tumultuos, iar în depărtare 
trenurile de navetiști ieșeau din subteran pentru a opri la 
staţiile de suprafață. O'Connell avea impresia că el e 
singurul care stă pe loc. Sute de lucruri mărunte din jurul 
său i-ar fi putut distrage atenţia, dar descoperi că în locul 
unde stătea se putea concentra exclusiv asupra 
dificultăţilor cu care se confrunta. 

„Am două probleme”, își zise. 

Ashley. 

Și detectivul Murphy. 

In mod evident, drumul spre Ashley trecea pe la Scott și 


Sally. Trebuia pur și simplu să descopere acest drum, și 
era încredinţat că avea s-o facă. Avea însă un obstacol, pe 
acel fost poliţist, care ridica o problemă mult mai gravă. Își 
linse buzele, care păstrau încă gustul de sânge, de la 
umflătura pe care i-o cauzase lovitura primită. Dar roșeaţa 
și vânătăile îi dispăreau mai rapid decât amintirile. De 
îndată ce se apropiase de părinţii ei, aceștia îi trimiseseră 
pe cap un detectiv. Nu știa cât de periculos putea fi acesta. 
„Cu siguranță mai puţin fioros decât voia să lase 
impresia”, se gândi O'Connell. Își dădu seama de un lucru 
simplu, dar esenţial: în relaţia cu Ashley și cu familia 
acesteia, el trebuia să ţină hăţurile. Dacă avea să fie nevoie 
de forță, de violenţă, trebuia ca el să deţină controlul. 
Prezenţa lui Murphy ameninţa acest echilibru, fapt care îl 
nemulțumea profund. 

Se aplecă și-și încleștă ambele mâini pe balustrada de 
beton, ţinându-se bine pe picioare. Furia era asemenea 
unui drog, năvălind fără opreliști în inima lui și 
transformând totul într-o învălmășeală de sentimente. Își 
cufundă pentru câteva clipe privirea în apele întunecate ce 
se rostogoleau sub picioarele sale. Sângele îi clocotea în 
vene și nici măcar frigul năprasnic de-afară nu reușea să-l 
răcorească. Expiră adânc, căutând să-și domolească furia. 
Mânia era tovarășa lui de viaţă, dar n-avea de gând s-o 
lase să lucreze în defavoarea sa. „Concentrează-te”, își 
spuse el. 

Primul lucru din agendă era eliminarea lui Murphy din 
peisaj. 

Nu considera că lucrul acesta avea să fie foarte dificil. 
Puțin riscant, dar nu imposibil. Mai greu decât îi fusese să 
însceneze acuzaţiile acelea împotriva lui Scott, Sally și 
Hope, doar ca să le dea de înţeles cu cine au de-a face. 
Insă nu peste puterile lui, asta în niciun caz. 

Michael O'Connell privi în lungul râului și văzu că unul 
dintre echipaje se oprise din vâslit pentru un moment de 
odihnă. Ambarcaţiunea despica apele, înaintând din 
inerție, în timp ce canotorii se odihneau sprijiniți de rame. 


Îi plăcea să urmărească barca alunecând pe râu în jos, 
propulsată doar ca urmare a efortului depus înainte. Era 
asemenea unei lame brăzdând suprafaţa apei. „Ca mine”, 
își zise în sinea lui. 


Își petrecu o mare parte din zi, până la venirea serii, 
pândind clădirea unde-și avea Murphy biroul. Michael 
O'Connell constatase cu satisfacţie că era un edificiu 
neîngrijit, lăsat în paragină și neechipat cu dispozitive de 
securitate moderne, care i-ar fi îngreunat mult planurile. 
O'Connell zâmbi în sinea lui, era una dintre regulile sale 
de bază: Folosește-te întotdeauna de slăbiciunile celorlalţi, 
transformându-le în avantaje pentru tine. 

Alesese trei puncte diferite în care să stea la pândă. 
Mașina sa, parcată undeva mai jos de clădire; băcănia unui 
spaniol de la colțul străzii și o sală de lectură situată exact 
peste drum de clădirea cu pricina. Avusese ceva emoţii la 
un moment dat când, ieșind din această ultimă locaţie, îl 
văzuse pe Murphy pășind afară din clădire chiar în clipa 
aceea. 

Ca orice detectiv experimentat, acesta iscodi cu privirea 
în toate direcţiile, prevăzător. O'Connell se simţi străbătut 
de un fior de teamă la gândul că Murphy ar putea să-l 
recunoască. 

Işi dădu seama numaidecât că, dacă s-ar fi întors cu 
spatele, dacă ar fi dat să intre într-o clădire, dacă ar fi 
încremenit de frică și ar fi căutat să se ascundă, Murphy l- 
ar fi observat imediat. 

Așa că, în loc de asta, se sili să umble cât mai normal, 
pășind agale pe trotuar, fără să facă niciun efort ca să se 
ascundă. Se  îndreptă spre magazinul de pe colţ, 
încovoindu-și puţin umerii și înclinându-și capul într-o 
parte, încât să nu i se vadă profilul. Nu se uită în urmă nici 
măcar o singură dată, ci doar își ridică mâna dreaptă ca 
să-și aranjeze gulerul de la jachetă, ascunzându-și astfel 
chipul până când intră în magazin. De îndată ce se văzu 
înăuntru însă, se furișă la fereastră și aruncă o privire 


afară, să urmărească ce face Murphy. 

Apoi râse încetișor. Detectivul se îndepărta, pășind 
hotărât. 

„De parcă n-ar avea nicio grijă pe lumea asta”, își zise 
O'Connell, privind în urma lui Murphy care, aparent 
nepăsător, o luase în josul străzii, intrând în parcare. Sau 
poate că mersul lui arogant era dat de siguranţa de sine a 
celui care se știe de neatins. 

Recunoașterea figurii unei persoane, observă el mai 
departe, depinde de context. Atunci când te aștepți să vezi 
un anumit om, îl vezi. Când nu te aștepți, nu-l vezi. Omul 
cu pricina devine invizibil pentru tine. 

Murphy nu și-ar fi imaginat că O'Connell se ţinuse după 
el, fără prea mari eforturi, până la birou. Nu și-ar fi 
imaginat nici că acesta avea în buzunar adresa și numărul 
său de telefon. Nu și-ar fi imaginat că, după loviturile pe 
care i le aplicase, O'Connell era în stare să-l urmărească 
până în zona de vest a Massachusetts-ului. „Nici nu se mai 
gândește la cele întâmplate, își zise O'Connell. De-asta nu 
m-a observat, cu toate că mă aflam la douăzeci de metri de 
el. A crezut că a încheiat socotelile cu mine.” 

O'Connell se întoarse la mașină, unde rămase la pândă, 
notându-și orele la care ieșeau, pe rând, celelalte persoane 
care lucrau în clădirea cu pricina. Una dintre acestea era 
probabil secretara lui Murphy. O urmări pe femeie luând-o 
în aceeași direcţie ca și detectivul, mai devreme, înspre 
parcare. „Nu-i prea indicat, își zise O'Connell, să-l lași pe 
un biet salariat să încuie totul la plecare. Mai ales când 
acesta nu se pricepe câtuși de puţin la măsurile de 
securitate.” După câteva clipe, porni motorul și o luă din 
loc, având grijă să plece în același timp cu secretara. 

În patruzeci și opt de ore, Michael O'Connell decise că 
acumulase suficiente informaţii și putea trece la pasul 
următor, care știa că avea să-i aducă libertatea de a porni 
în căutarea lui Ashley. 

Ştia de-acum cu precizie ora la care se închideau 
celelalte birouri din clădire. Ştia, de asemenea, că ultimul 


care pleca în fiecare zi era directorul centrului de 
consiliere situat vizavi de Murphy, care închidea ușa de la 
intrare doar cu o singură cheie. Avocatul care ocupa 
parterul avea o singură secretară. O'Connell bănuia că 
avocatul își înșela soţia, căci el și secretara plecau 
împreună braţ la braţ, cu aerul acela inconfundabil al unor 
oameni implicaţi în ceva nepermis. Lui O'Connell îi plăcea 
să și-i imagineze făcând sex jos, pe podea, deranjând 
covorul murdar și uzat. Astfel de fantezii, legate de locaţie, 
de poziţii și de pasiunea celor doi îl ajutau să-i treacă 
timpul mai repede. 

Despre secretara lui Murphy nu știa prea multe, dar 
aflase totuși câteva lucruri. Avea în jur de șaizeci de ani și 
era văduvă. Trăia singură, o femeie demodată cu o viaţă 
demodată, în tovărășia a doi căţei, despre care aflase că se 
numesc Mister Big și Beauty. Ii adora pur și simplu pe cei 
doi boxeri. 

O'Connell se luase după secretară, care intrase într-un 
supermarket. Nu-i fusese greu să intre în vorbă cu ea la 
raionul cu hrană pentru câini. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, mă întrebam dacă nu cumva m- 
aţi putea ajuta... Prietena mea tocmai și-a luat un căţel și 
voiam să-i duc niște mâncare de calitate, dar sunt atât de 
multe sortimente. Vă pricepeţi la câini? 

Și-o imagină spunându-și în sinea sa, peste câteva 
minute, la plecare: „Ce tânăr drăguţ și bine-crescut”. 

Michael O'Connell parcase la două blocuri distanţă de 
clădirea lui Murphy, în direcţia opusă parcării pe care 
păreau s-o întrebuinţeze toţi cei care lucrau aici. Era cinci 
fără un sfert și avea la el toate cele necesare, vârâte într-o 
sacoșă ieftină, de pânză, pe care o ascunsese în portbagaj. 
Respiră rapid de câteva ori, asemenea unui înotător care 
se pregătește să urce pe trambulină și vrea să-și 
potolească emoţiile. 

„Ăsta e momentul cel mai dificil, îşi spuse el. Restul va fi 
floare la ureche.” 

O'Connell ieși din mașină, verifică de două ori să se 


asigure că aparatul de taxare lângă care oprise era plin cu 
fise, după care porni cu pași repezi spre ţinta sa. 

La capătul blocului se opri, lăsându-se învăluit de 
primele umbre ale întunericului. Noaptea se lasă brusc în 
New England în primele zile ale lui noiembrie, încât ai 
impresia că transformarea se petrece în doar câteva 
secunde. Era o oră stranie din zi, ora la care el se simţea 
cel mai bine. 

Trebuia doar să pătrundă în clădire fără să fie văzut, în 
special de Murphy sau de secretara acestuia. Mai trase o 
dată adânc aer în piept, își fixă în minte imaginea lui 
Ashley, amintindu-și că avea să fie mult mai aproape de ea 
la sfârșitul acestei nopţi și porni cu pași repezi în josul 
străzii. Un felinar se aprinse în urma lui. Se considera 
invizibil; nimeni nu știa, nu se aștepta și nu-și închipuia că 
el se afla aici. 

Când ajunse la ușa clădirii, O'Connell văzu că micul hol 
de la intrare era pustiu. Într-o clipă, fu înăuntru. 

Auzi scârţțâitul liftului care cobora. Traversă rapid holul 
și ieși pe ușa ce dădea spre scările de urgenţă, închizând-o 
în urma sa tocmai în momentul în care liftul ajunse la 
parter. Se lipi cu spatele de perete, încercând să-și 
imagineze cine erau persoanele care ieșeau din lift. I se 
păru că aude voci. Cu transpiraţia prelingându-i-se pe sub 
braţ, desluși glasul inconfundabil al lui Murphy, apoi pe cel 
al secretarei sale. 

„Trebuie să-și hrănească boxerii, își zise el. E timpul să 
plece.” 

Auzi ușa de la intrare închizându-se. 

O'Connell aruncă o privire la ceas. „Hai odată, șopti el. 
Ziua s-a încheiat. Hai, directore, închide centrul de 
consiliere, e timpul să pleci.” 

Se lipi din nou cu spatele de perete și așteptă în 
continuare. Casa scărilor nu era cea mai potrivită 
ascunzătoare. Dar știa că, pentru noaptea asta, era 
suficient. Un alt semn, își zise în sinea lui, că îi era sortit 
să fie împreună cu Ashley. Era ca și cum ea îl ajuta s-o 


găsească. „Suntem destinaţi unul celuilalt.” Își domoli 
respiraţia precipitată și-și închise ochii, lăsându-se învăluit 
de calmul obsesiei care-i domina fiinţa, golindu-și mintea 
de orice alt gând decât amintirea lui Ashley. 


De-a lungul vieţii sale, Michael O'Connell pătrunsese 
prin efracţie în câteva magazine goale, într-o casă, în mai 
multe fabrici, precum și în diferite sedii de firme. Se bizuia 
pe experienţa sa, în timp ce aștepta pe scări, în frig. Nici 
măcar nu-și bătuse capul să pregătească o explicaţie 
pentru eventualitatea în care cineva l-ar găsi aici. Era 
convins că e în siguranță. O'Connell înţelese că dragostea 
sa era cea care îl proteja. 

Se făcuse aproape ora șapte când auzi pentru ultima 
dată scârțâitul ascensorului. Își ţinu răsuflarea, înclinându- 
și capul în direcţia de unde venea sunetul și dintr-odată 
totul se cufundă în întuneric. Directorul centrului de 
consiliere stinsese lumina de la întrerupătorul de lângă lift. 
Auzi ușa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se 
la loc și răsună un singur clic, când fu încuiată cu cheia. 
Aruncă din nou o privire la ceas, al cărui ecran strălucea în 
întuneric. 

Așteptă încă cincisprezece minute înainte să împingă 
ușa de la casa scărilor și să intre din nou în hol. Aproape 
că îl surprindea ușurința cu care decurseseră lucrurile. 

Aruncă o privire precaută pe ușa de sticlă de la intrare, 
de-a lungul străzii pustii. Apoi răsuci mânerul ușii încuiate 
o singură dată și ieși. 

Cu pași grăbiţi, parcurse rapid distanţa până la mașina 
sa, deschise portbagajul și scoase sacoșa de pânză ascunsă 
acolo. 

li trebuiră doar câteva minute să se întoarcă în clădire. 

Mai întâi își băgă mâna în sacoșă și scoase mai multe 
perechi de mănuși chirurgicale. Și le trase pe mâini, una 
peste cealaltă, formând un strat protector cât mai gros. 
Mai scoase un spray cu dezinfectant pe bază de amoniac și 
pulveriză generos pe mânerul ușii pe care tocmai îl 


atinsese. Apoi încuie din nou ușa. Repetă operaţiunea și cu 
mânerul ușii de la casa scărilor, precum și în toate locurile 
pe care știa că le atinsese. Apoi urcă pe scări până la etajul 
doi, scoțând între timp din geantă o mică lanternă. 
Acoperise lentila cu o bucată de bandă adezivă de culoare 
roșie, care tăia fasciculul de lumină în două, făcându-l 
imposibil de observat pe fereastră, de afară. Examină pe 
îndelete tot holul, în căutarea unor dispozitive exterioare 
de securitate, dar nu găsi niciunul. Michael O'Connell 
scutură din cap. Ar fi crezut că Murphy și-ar alege o 
locaţie mai sigură. Însă camerele cu infraroșii și sistemele 
de monitorizare video costă o grămadă de bani. Avantajul 
acestei clădiri era, probabil, plata unei chirii derizorii. 

Zâmbi în sinea lui. 

In afară de asta, ce să se fure de aici? 

Bani nu erau. Nici bijuterii. Nici obiecte de artă. Nici 
aparatură electronică portabilă. 

Orice pungaș care se respecta ar fi preferat obiective 
mai accesibile și mult mai valoroase. La naiba, până și la 
băcănia din colţ se găseau probabil mai mult de 1000 de 
dolari în cutia metalică pentru donaţii, iar sub tejghea, un 
revolver de calibrul doisprezece - o pradă de valoare. Ar fi, 
așadar, o ţintă mult mai ispititoare. 

Insă lui nu-i stătea capul la jefuirea unui magazin 
prăpădit. O'Connell aruncă o privire împrejur. Ce lucruri 
de preţ se aflau în această clădire? 

Rânji din nou. Informații. 

Obiectivul principal al aventurii sale din această noapte 
era să pună mâna pe niște informaţii compromițătoare, 
chiar șocante pentru persoanele implicate. 

O'Connell încercă fără grabă să descuie ușa de la biroul 
lui Murphy, iar când reuși, într-un final, să intre, fu atent 
la eventualele dispozitive auxiliare de securitate, precum 
un detector de mișcare sau o cameră ascunsă. În clipa 
când deschise ușa, își trase pe cap o cagulă subţire. 
Costumul special cu care era îmbrăcat, proiectat astfel 
încât să ţină de cald pe pârtia de schi, îi acoperea tot 


trupul, în afară de ochi. Scrâșni din dinţi, așteptându-se 
într-o oarecare măsură să audă sunând alarma. 

Nu-l întâmpină altceva decât o liniște deplină, ceea ce-l 
umplu de încântare. 

Mișcându-se precaut prin birou, se opri o clipă ca să se 
familiarizeze cu lucrurile din jurul său. Îi veni să râdă. 

Era o anticameră jerpelită, mobilată cu un birou pentru 
secretară, o canapea ieftină, plină de cocoloașe, și un 
fotoliu. În încăperea alăturată se afla biroul lui Murphy, 
unde acesta își desfășura activitatea, când nu era pe teren. 
Ușa acestei încăperi era mai solidă decât prima, cu mai 
multe mecanisme de închidere. 

O'Connell ezită o clipă, întinse mâna spre clanţă, după 
care se opri. Se gândi: „Nemernicul ăsta zgârcit și-o fi 
instalat aici vreun sistem de securitate”. Se întoarse și 
aruncă o privire către biroul secretarei, pe care se afla un 
computer.  Așezându-se pe scaunul acesteia, porni 
calculatorul. Monitorul se trezi la viaţă, solicitându-i parola 
de acces. 

Trase adânc aer în piept și scrise, pe rând, numele 
fiecăruia din cei doi câini. Apoi încercă mai multe 
combinaţii ale celor două nume, amestecându-le fără 
succes. Reflectă preţ de câteva secunde, apoi, zâmbind, 
scrise „lubitor de câine”. 

Aparatul se puse în funcţiune și lui O'Connell îi apărură 
dintr-odată în faţa ochilor toate dosarele lui Murphy. 
Parcurse lista cu nume până ajunse la Ashley Freeman. 
Făcu mari eforturi să se abţină de-a deschide pe loc 
dosarul respectiv. Amânarea avea să-i sporească plăcerea. 
Incepu să examineze în mod sistematic toate celelalte 
dosare din computerul secretarei, zăbovind în mai multe 
rânduri asupra pozelor indecente atașate unora dintre 
dosare. Copie cu grijă toate aceste informaţii pe CD-urile 
reinscriptibile pe care le adusese cu el. Nu-și făcea iluzii că 
acestea ar fi fost toate informaţiile deţinute de fostul 
poliţist. Cu siguranţă, își zise el, Murphy era destul de 
inteligent încât să-și păstreze ascunse anumite materiale, 


undeva unde să nu aibă acces nimeni altcineva decât el. 
Insă pentru ceea ce urmărea el, atât era suficient. 


Îi trebuiră vreo două ore ca să termine. Se simţea 
înțepenit, așa că se ridică de la birou și își întinse 
mădularele, să se dezmorțească. Apoi se lăsă pe podea și 
făcu rapid o serie de douăsprezece flotări, ca să-și 
detensioneze musculatura. Se apropie de ușa biroului lui 
Murphy. Își vâri mâna în geantă și scoase o rangă de fier, 
nu prea mare. Făcu două-trei încercări, la întâmplare, dar 
nu reuși decât să zgârie ușa și să cresteze lemnul, după 
care renunţă. Se întoarse la biroul secretarei, deschise 
sertarele și începu să scotocească prin ele, împrăștiind pe 
podea toate hârtiile, creioanele și cartușele de imprimantă. 
Dădu peste o poză înrămată cu cei doi câini ai femeii, pe 
care o trânti de pământ, spărgându-i sticla. Când i se păru 
că făcuse suficientă dezordine, ieși din încăpere, încuind 
ușa în urma lui. Apoi luă ranga și, introducând-o între ușă 
și tocul acesteia, forță de câteva ori, până izbuti s-o 
deschidă, împrăștiind peste tot așchii de lemn. 

După aceea se îndreptă spre cabinetul de consiliere și 
sparse și aici ușa, într-un stil la fel de brutal. Odată intrat, 
răscoli sertarele și dulapurile cu dosare, făcând cât mai 
mare deranj cu putință. Apoi cobori la parter și repetă 
figura, de data aceasta în cabinetul avocatului. Răvăși 
dulapurile, împrăștiind toate hârtiile pe podea. Forţă 
sertarele de la birou și înăuntru găsi câteva sute de dolari, 
pe care și le îndesă în geanta de pânză. Era pe punctul de 
a părăsi cabinetul, când observă biroul secretarei și se 
hotări să deschidă și sertarele acestuia. Poate femeia avea 
să se simtă lăsată pe dinafară dacă nu-i vandaliza și ei 
biroul, își spuse râzând în sinea sa. Dar se opri brusc 
văzând ce se afla în sertarul cel mai de jos. 

— Oare ce face o fată cuminte, ca tine, cu așa ceva? 
șopti el. 

Era un pistol semiautomat de calibrul .25. Micuţ, ușor 
de camuflat, arma preferată a asasinilor plătiţi din cauză 


că nu face zgomot și i se poate atașa cu ușurință un 
amortizor artizanal. Dacă e încărcat cu gloanţe dum-dum“, 
își îndeplinește misiunea mai mult decât satisfăcător. Intr- 
un cuvânt, o armă de femeie, dacă nu cade pe mâna 
vreunui expert. 

— O să te iau cu mine, șuieră el printre dinţi. Oare are 
permis pentru arma asta? Și-o fi înregistrat-o la poliţie? Nu 
prea cred. Un pistol strașnic și, pe deasupra, neînregistrat. 
Așa-i? 

Michael O'Connell își strecură arma în geantă. O noapte 
cât se poate de profitabilă, își zise în sinea lui, în timp ce 
se uita împrejur la dezordinea pe care o făcuse. 

A doua zi dimineaţa, directorul centrului de consiliere 
avea să sune la poliţie, care avea să trimită un detectiv la 
faţa locului, să le ia declaraţii celor din birouri. Acesta 
avea să-i îndemne pe toţi să facă un inventar și să constate 
ce s-a furat. După care avea să se tragă concluzia că vreun 
vagabond drogat a intrat prin efracţie, în căutarea unei 
prăzi ușoare și, frustrat că n-a găsit mai nimic de furat, a 
decis să devasteze locul. Cu toţii aveau să-și petreacă ziua 
făcând ordine, chemând niște meseriași care să repare 
ușile stricate și un lăcătuș ca să schimbe încuietorile. 
Toată lumea avea să ajungă la concluzia că era vorba pur 
și simplu de un incident nefericit, inclusiv avocatul și 
amanta acestuia, care cu siguranță n-avea să raporteze 
furtul unei arme ilegale. 

Toată lumea, cu excepţia lui Matthew Murphy, care avea 
să conchidă că ușa solidă și mecanismele suplimentare de 
protecţie ale acesteia îi păziseră biroul. Mai întâi avea să 
se felicite pe sine însuși, după care avea să constate că nu 
i se furase nimic și, prin urmare, nici n-avea să se mai 
deranjeze să sune la compania de asigurări. 

Tot ce va face va fi să-i cumpere secretarei sale o nouă 
ramă pentru poza cu câinii ei preaiubiţi. 

„O ramă ieftină, cu siguranţă”, se gândi O'Connell, în 


33 Gloanţe proiectate să explodeze la impact (n.tr.) 


timp ce părăsea clădirea. 


Detectivul însărcinat cu anchetarea cazului de către 
procuratura districtului Hampden era un tip slăbuţ, de 
vreo patruzeci de ani, cu ochelari cu ramă de baga și părul 
rar și lung, de culoarea nisipului. Se răsturnă în scaunul 
din piele roșie, cu picioarele întinse pe birou și mă privi cu 
atenţie. Avea un mod de-a mă aborda care mă intriga, 
prietenos și ţâfnos în același timp. 

— Așadar, uciderea domnului Murphy și neputinţa 
noastră de a elucida cazul sunt motivele care v-au adus 
aici? 

— Da, am răspuns eu. Presupun că au fost mai mulţi 
detectivi care s-au implicat în anchetarea cazului, dar, 
dacă s-ar fi descoperit vreo pistă plauzibilă, ar fi fost de 
datoria voastră să o urmaţi până la capăt. 

— Exact. Nimeni n-a fost pus sub acuzare. 

— Dar aţi avut vreun suspect? 

Scutură din cap. 

— Suspecţi, mai bine zis. Pe scurt, asta a fost problema. 

— Cum așa? 

— Prea mulți dușmani. Prea multe persoane care nu 
numai că răsuflă ușurate după moartea lui, ci chiar se 
bucură din toată inima. Murphy a fost ucis, trupul său a 
fost aruncat pe o alee ca un sac de gunoi și sunt convins că 
mulţi au închinat un pahar în cinstea acestui eveniment. 

— Dar, cu siguranţă, aţi reușit să restrângeţi lista 
suspecţilor, nu-i așa? 

— Ba da. Într-o oarecare măsură. Însă indivizii care se 
numărau printre suspecți nu sunt genul de persoane 
dornice să colaboreze cu poliţia. Încă sperăm că o 
persoană, undeva, poate în vreo pușcărie sau într-un bar 
va lăsa să-i scape vreo informaţie care să atragă atenţia 
asupra unei sau unor anumite persoane. Însă, până în acel 
moment fericit, cazul uciderii detectivului Murphy rămâne 
deschis. 

— Dar, fără îndoială, aveţi ceva indicii... 


Anchetatorul oftă, dându-și picioarele jos de pe birou și 
clătină din cap. 

— L-aţi cunoscut pe domnul Murphy? 

— Nu. 

— Nu era un tip foarte agreabil, spuse el, scuturând din 
cap. Era genul de om care avea darul de-a se expune 
pericolelor. Din punct de vedere legal, vreau să spun. Nu 
putem fi siguri cine l-a ucis până nu aflăm mai multe 
despre crima în sine. Mai multe decât ne-a dezvăluit trupul 
său neînsufleţit, desigur, dar asta nu e cine știe ce. 

— Totuși, ce v-a dezvăluit? 

— Crima poartă amprenta unui profesionist. 

Detectivul se ridică în picioare, veni în spatele meu și 
mă împunse în ceafă cu degetul arătător. 

— Pac. Pac. Două gloanţe în cap. Calibrul .25, cu 
amortizor probabil. Ambele gloanţe erau confecţionate 
dintr-un aliaj moale și s-au deformat substanţial la impact, 
făcând imposibilă identificarea. Apoi cadavrul a fost târât 
până pe alee și aruncat în spatele unor containere de 
gunoi, unde a rămas nedescoperit până la sosirea celor de 
la salubritate, în dimineaţa următoare. Cel care l-a 
împușcat știa cum să-l ia pe Murphy prin surprindere. N-a 
lăsat nicio urmă. Nici măcar un tub de cartuș, fapt care 
confirmă ipoteza unui asasin profesionist, căci aceștia știu 
să curețe locul crimei, ca să nu lase nicio urmă. În noaptea 
respectivă a plouat abundent, ceea ce a compromis și mai 
mult locul faptei. Niciun martor. Nicio pistă evidentă. A 
fost un caz foarte dificil de la bun început, cu niciun ajutor 
care să ne îndrume într-o direcţie sau alta. 

Se învârti prin încăpere, așezându-se, într-un final, pe 
colţul biroului. Zâmbi cu o expresie sălbatică în priviri. 

— Care să fi fost mobilul crimei? Răzbunarea? Revanșa 
pentru ceva datorii din trecut? Poate o fi fost un simplu jaf. 
Portmoneul i-a fost golit. Însă cardurile de credit nu i-au 
fost luate. Curios lucru, nu-i așa? Se opri o clipă. Dece vă 
preocupă cazul ăsta? Cum se explică interesul 
dumneavoastră? 


— Murphy era implicat într-o oarecare măsură într-un 
caz pe care îl cercetez, am rostit eu, cântărindu-mi cu grijă 
cuvintele. 

— Un poliţist a stat de vorbă cu toţi clienţii săi. Altul a 
examinat toate cazurile la care lucra. Toate cazurile de 
care s-a ocupat vreodată. Care dintre astea vă interesează? 

— Ashley Freeman, am spus prudent. 

Detectivul scutură din cap. 

— Foarte interesant. N-aș fi zis că a avut mult de lucru 
la cazul ăsta. A fost una dintre misiunile sale cele mai 
mărunte și i-a dedicat vreo două zile, nu mai mult. Oricum, 
cazul a fost rezolvat, cred, cu câtva timp înainte de crimă. 
Nu, Murphy a fost ucis fie de vreun traficant de droguri 
dintre cei pe care i-a trimis la răcoare pe vremea când era 
poliţist, fie de vreun membru al lumii interlope pe care îl 
cercetase în calitate de detectiv particular. Sau poate de 
vreunul dintre ofițerii de poliţie care au trecut prin 
divorţuri urâte, cu urmări dintre cele mai nefericite. 
Fiecare dintre acești suspecți reprezintă o variantă mult 
mai plauzibilă. 

Am clătinat din cap. 

— Dar știți care e lucrul care mă intrigă cel mai tare în 
toată povestea asta? 

— Care? am întrebat eu. 

— Când am început să facem săpături și investigaţii, am 
avut impresia că toţi cei cu care stăteam de vorbă ne 
așteptau într-un fel. 

— Vă așteptau? Şi ce e ciudat în asta? 

Detectivul zâmbi din nou. 

— Murphy se străduia să păstreze confidenţialitatea 
acţiunilor sale. Asta e o cerință esenţială în munca lui, la 
urma urmelor. El ţinea totul ascuns. Era extrem de 
rezervat; nu vorbea prea mult. Nu permitea nimănui să-și 
bage nasul în treburile sale. Singura persoană care avea, 
cât de cât, idee despre activităţile sale curente era 
secretara lui. Ea se ocupa de corespondenţă, de facturi și 
de aprovizionare. 


— Ea nu v-a fost de niciun ajutor? 

— Nu știe nimic. Absolut nimic. Dar nu asta a fost 
problema. Făcu o pauză, fixându-mă cu privirea. Deci cum 
se face că toţi oamenii ăștia știau că el îi urmărea? Sigur, 
unii dintre subiecţi își dăduseră seama, într-un fel sau 
altul, că el își vâra nasul în vieţile lor. Dar erau doar 
câţiva. Și totuși, în mod inexplicabil, situaţia părea să fie 
cu totul alta. Repet: oamenii știau. Toţi. Cum apăream la 
ușa lor, erau pregătiţi să ne servească tot felul de scuze și 
alibiuri, care mai de care mai solide. lar asta nu-mi 
miroase-a bine. Deloc. Asta e adevărata enigmă, nu 
credeţi? 

M-am ridicat în picioare. 

— Vreţi o poveste cu adevărat misterioasă, domnule 
scriitor? spuse detectivul în timp ce dădurăm mâna, după 
care se așeză la birou. Ei bine, aflaţi-mi răspunsul la 
această întrebare. 

Am rămas tăcut. Dar în clipa aceea, pe loc, mi-am dat 
seama de răspuns. 


27 
A doua intervenţie 


Hope ura liniștea aceea. 

Traversa campusul, îndreptându-se spre terenul de joc - 
erau ultimele antrenamente din sezon. Se apropia sosirea 
iernii, iar asta îi dădea o senzaţie de neliniște. O frământa 
ceva, dar nu-și putea da seama ce anume. Uneori se trezea 
străbătând în viteză aleile campusului, deși nu se grăbea 
nicăieri. Sau își simțea gâtlejul uscat, buzele o usturau, iar 
limba i se umfla și avea nevoie să bea apă în neștire. În 
toiul conversaţiilor, își dădea seama că nu auzise mai nimic 
din ce se vorbise. Teama îi tulbura gândurile și cu fiecare 
zi care trecea în liniște, imaginaţia ei devenea tot mai 
prăpăstioasă, închipuindu-și că undeva, într-un loc anume, 
se petreceau lucruri îngrozitoare. 

Nu credea în ruptul capului că Michael O'Connell ieșise 
din peisaj. 

Cât despre Scott, în aparenţă acesta se dedicase trup și 
suflet cursurilor de la facultate. Sally își reluase 
tranzacţiile și partajele de divorț, emanând un aer de 
aroganță și satisfacţie pentru felul în care aranjase 
lucrurile. Considera că luase măsurile necesare pentru 
rezolvarea problemei lor comune. lar acum ele două 
reveniseră la starea aceea de armistițiu rece, ostil. Relaţia 
lor nu mai avea nici cea mai mică urmă de afecţiune. Nu 
mai exista nicio mângâiere, niciun compliment, niciun 
râset și mai ales nicio apropiere fizică - asta în niciun caz. 
Era ca și cum s-ar fi călugărit și ar fi continuat să locuiască 
sub același acoperiș, să doarmă în același pat, dar inima 
lor ar fi tânjit după o ființă supranaturală, existentă doar în 
visurile lor. Hope se întreba dacă nu cumva tot așa se 
petrecuseră lucrurile între Sally și Scott în ultimele lor luni 
împreună. Oare ea se străduise să menţină aparențele, 
culcându-se cu el, mimând plăcerea, făcându-i de mâncare, 


conversând cu el, totul de faţadă, în timp ce, pe de altă 
parte, se furișa din casă la orele cele mai ciudate ca s-o 
întâlnească pe ea, pe Hope, și să-i spună că o iubește? 

De undeva din depărtare, Hope auzi zgomotul vocilor de 
pe terenul de joc. „Se apropie finalele, își spuse în sinea ei. 
Încă un meci. Două până la semifinale. Trei până la 
disputarea titlului.” Îi era greu să se concentreze asupra 
sarcinilor de moment. În sufletul ei se învălmășeau o 
grămadă de sentimente, legate de Ashley, de Michael 
O'Connell, de mama ei și mai ales de Sally. In privinţa lui 
Sally se simţea complet neputincioasă. 

În timp ce străbătea campusul își aminti de ziua în care 
o cunoscuse pe Sally. „Dragostea, își zise ea, ar trebui să 
fie un lucru simplu.” Se întâlniseră la inaugurarea unei 
galerii de artă.  Discutaseră.  Râseseră împreună. 
Hotărâseră să bea ceva în oraș. Apoi să ia cina împreună. 
Apoi urmase a doua întâlnire, de data asta la prânz. Și, în 
cele din urmă, o atingere ușoară pe dosul palmei, o șoaptă, 
o privire și gata - deveniseră un cuplu, așa cum Hope 
știuse din prima clipă că avea să fie. 

„Dragoste”, se gândi ea. Era un cuvânt pe care Michael 
O'Connell îl folosise în repetate rânduri, un cuvânt pe care 
Hope nu-l mai rostise de săptămâni întregi. Ba chiar de 
luni întregi. 

Ashley îi spusese: „El zice că mă iubește”. Hope știa însă 
că nimic din ceea ce făcuse O'Connell nu avea legătură cu 
dragostea. 

Își încovoie spinarea. 

„A dispărut din viaţa noastră”, își zise în gând. 

Sally spune că a dispărut. 

Scott spune că a dispărut. 

Ashley crede că a dispărut. 

Ea însă nu credea asta. 

Însă nu avea nicio dovadă concretă că n-ar fi fost așa. 

Auzi zgomot de glasuri și le văzu pe fetele din echipa ei 
făcându-i cu mâna, în timp ce se încălzeau și discutau între 
ele, adunate laolaltă în mijlocul terenului. Puse mâna pe 


fluierul ce-i atârna la gât, dar apoi se hotări să le mai lase 
să se distreze câteva minute. Tinereţea trece atât de 
repede, încât ar fi trebuit să se bucure de fiecare clipă. Dar 
știa că tinerii n-au cum să priceapă lucrul ăsta. 

Oftând, luă fluierul și suflă în el. Se hotări să vorbească 
la telefon cu mama ei și cu Ashley în fiecare zi, doar ca să 
se asigure că totul e în regulă. Se întrebă de ce Sally și 
Scott nu gândeau la fel. 


Sally nu-și putea dezlipi privirile de pe titlul articolului 
ce trona cu litere de-o șchioapă pe prima pagină a ziarului 
de după-amiază. Simţi că rămâne fără aer. Devoră fiecare 
cuvânt din articol, o dată și încă o dată, memorând toate 
detaliile. FOST POLIŢIST GĂSIT MORT PE O ALEE. Lăsă 
ziarul jos și observă că i se murdărise mâinile cu tuș negru. 
Și le privi surprinsă, constatând că palmele îi transpiraseră 
într-un asemenea hal, încât cerneala de pe foi se topise șii 
se impregnase în piele. 

CRIMA NE DUCE CU GÂNDUL LA O EXECUŢIE ÎN STIL 
MAFIOT. Cuvintele acestea i se înfipseră în minte 
hipnotizând-o parcă. 

POLIŢIA INVESTIGHEAZĂ EVENTUALELE LEGĂTURI 
CU CRIMA ORGANIZATĂ. 

„Asta n-are nicio legătură cu Ashley”, fură primele 
cuvinte care îi veniră în minte. 

Se prăbuși pe spătarul scaunului, de parcă primise un 
pumn în stomac. Sigur că avea legătură cu Ashley. A 

Primul instinct fu acela de a pune mâna pe telefon. În 
calitate de avocată, cunoștea o mulţime de procurori din 
cadrul Parchetului Regional. Cu siguranţă că unul dintre 
aceștia trebuia să cunoască mai multe amănunte. Avea 
nevoie de informaţii din interior, care s-o lămurească. 
Intinse mâna după agendă, dar în clipa următoare se opri. 
„Ce ai de gând să faci?” 

Trase adânc aer în piept. „Doar n-ai de gând să-i poftești 
să-și bage nasul în viața ta.” Orice procuror, oricât de 
puţin implicat în anchetarea morţii lui Murphy, avea s-o ia 


la întrebări mai degrabă decât să-i ofere răspunsurile de 
care avea nevoie. Era suficient un simplu telefon ca să 
stârnească un scandal în care nu dorea nicidecum să fie 
implicată. 

Sally tuși sec. Îl însărcinase pe Murphy să se ocupe de 
Michael O'Connell. El îi raportase că misiunea fusese 
îndeplinită cu succes. Problema era rezolvată. Toată lumea 
era în siguranță. Ashley putea să-și vadă mai departe de 
viaţa ei. Iar apoi, la scurt timp după aceea, Murphy e ucis. 
N-avea nicio noimă. Era ca și cum un matematician 
renumit precum Einstein ar scrie pe tablă 2 2 5 și nimeni 
nu ar avea nimic de obiectat. 

Puse mâna pe ziar și reciti articolul pentru a treia oară. 

Nimic nu sugera că Michael O'Connell ar fi avut vreo 
legătură cu cele întâmplate. g 

Fusese opera unui profesionist. In mod cert vinovatul 
era vreun infractor înrăit care se intersectase cu Murphy 
cândva, în trecut. Sally se încăpățâna să-și spună că 
această crimă depășea competențele unui mecanic auto, 
pasionat de computere, student ocazional și delincvent 
mărunt precum Michael O'Connell. Serios, povestea n-avea 
nimic de-a face cu problema lor, nici pe departe, și orice 
opinie contrară ar fi fost o greșeală, după părerea ei. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, respirând anevoie. 

„Acum suntem în siguranţă. E doar o coincidenţă 
nefericită. Moartea lui n-are nicio legătură cu noi.” La 
urma urmelor, motivul pentru care îl alesese pe Murphy 
fusese tocmai acela că el era dispus să evite anumite rigori 
ale legii. Şi era de necontestat faptul că în alte cazuri 
acesta procedase mult mai neortodox, făcându-și dușmani 
pe oriunde mergea. Până la urmă, unul dintre aceștia îi 
venise de hac. Asta trebuia să fie explicaţia corectă. 

Expiră adânc. Nu, adevărata problemă era că toate 
amenințările pe care Murphy i le adresase lui Michael 
O'Connell și care aveau scopul de-a băga spaima în acesta 
acum se evaporaseră. 

Era cel mai mare pericol cu care se confruntau în clipa 


de faţă. Fără îndoială că Michael O'Connell avea să profite 
de șansa ivită de îndată ce avea să prindă de veste că 
Murphy fusese ucis. 

Asta era doar o presupunere, își spuse în sinea ei. Cu 
toate astea puse din nou mâna pe telefon. 

Detesta s-o facă, detesta faptul că avea să fie pusă într-o 
lumină defavorabilă, fiindcă nu reușise să-și îndeplinească 
misiunea în mod corespunzător, dar era conștientă că 
trebuie să-l sune pe Scott. 

Sally formă numărul fostului ei soț, dându-și seama că 
transpiră abundent. 

— Ai citit în ziar? întrebă ea, fără nicio altă introducere. 

Auzindu-i vocea la telefon, prima reacţie a lui Scott fu 
una le iritare. 

— În The New York Times? replică el tăios, conștient că 
nu la asta se referea ea. 

Era exact genul de răspuns care o scotea din sărite, 
făcând-o să-și dorească să-l strângă de gât. 

— Nu. În ziarul local. 

— Nu. Ce să citesc? 

— Pe prima pagină e un articol referitor la uciderea unui 
detectiv din Springfield, care pe vremuri a fost poliţist. 

— Un caz tragic, sunt convins. Și ce-i cu asta? 

— Este vorba despre detectivul particular pe care l-am 
angajat să se ocupe de Michael O'Connell, când tu te 
pregăteai să o iei pe Ashley din Boston. Tipul și-a îndeplinit 
sarcina la câteva zile după plecarea ei. 

— Sarcina...? 

— N-am pus prea multe întrebări. Iar el n-a simţit nevoia 
să-mi dea detalii. Din motive evidente, aș zice. 

Scott ezită o clipă. 

— Şi ce legătură are asta cu noi, cu Ashley, mai exact? 

Sally replică numaidecât: 

— Nicio legătură, probabil. Probabil e o simplă 
coincidență. Probabil e doar o serie de evenimente 
nefericite, fără nicio legătură între ele. Detectivul mi-a 
spus că s-a întâlnit cu O'Connell și că nu vom mai avea 


probleme cu acesta. lar apoi a fost ucis. M-a luat prin 
surprindere, oarecum. Nu pot afirma cu certitudine dacă 
are sau nu vreo legătură cu cazul nostru. Dar m-am gândit 
că trebuie să îţi dau de știre, oricum ar fi. Adică probabil 
că moartea detectivului ne va afecta, într-un fel sau altul. 

— Așadar, rosti Scott, pe tonul cu care se obișnuise să le 
vorbească studenţilor la cursuri, vrei să spui că s-ar putea 
să avem probleme? Fir-ar să fie, am crezut că am terminat 
cu treaba asta. Că am scăpat definitiv de ticălosul ăsta. 

— Nu știu. Să avem probleme? Mă îndoiesc. Am vrut 
doar să te informez asupra unui amănunt care s-ar putea 
dovedi relevant la un moment dat. 

— Ei, știi ce, Ashley e tot în Vermont, teafără și 
nevătămată, alături de mama lui Hope. Părerea mea e că 
pasul următor, pentru noi toţi, este s-o înscriem la doctorat 
altundeva în New York sau poate în celălalt capăt al ţării, 
în San Francisco, undeva într-un loc cu totul nou. Știu că 
ea îndrăgește Bostonul, dar am convins-o că un nou 
început e ideea cea mai bună în momentul de față. Așa că 
o mai lăsăm o vreme să-și plângă amarul în Vermont, până 
trece iarna, iar apoi o s-o ia de la capăt, când începe 
semestrul de primăvară. Sfârșitul poveștii. O să ne ţinem 
de planul ăsta, fără să ne lăsăm doborâţi de fiecare fleac. 

Sally scrâșni din dinţi. Detesta să i se ţină predici. 

— E o himeră, spuse ea. 

— Ce ai spus? 

— Un monstru mitologic de dimensiuni 
înspăimântătoare, care nu exista în realitate. 

— Da, și ce-i cu asta? 

— E un mod de-a privi lucrurile. Un mod academic, 
continuă Sally, ca să-l enerveze pe Scott. 

Ştia că n-ar fi trebuit să facă asta, dar nu se putea 
abtine. Relaţiile destrămate au anumite năravuri care nu 
mor, iar acesta era unul dintre ele în ce-i privea pe ei doi. 

— Poate că da. Dar, în fine, trebuie să privim înainte. 
Trebuie să facem rost de fișa universitară a lui Ashley, ca 
să se poată înscrie la un alt curs, chiar dacă va avea la 


început ore mai puţine. Ar fi indicat să facem noi lucrul 
ăsta, nu ea. Mai bine să fie expediată pe adresa noastră 
decât în Vermont. 

— O s-o fac eu. Voi cere să mi-o trimită la birou. Sally 
trânti receptorul iritată, așa cum se întâmpla aproape de 
fiecare dată când vorbea cu Scott. Işi cunoștea prea bine 
fostul soţ. Nu se schimbase deloc de-atâţia ani, indiferent 
prin câte trecuse. Era la fel de previzibil ca întotdeauna. 


Michael O'Connell urmări cu privirea umbrele care se 
prelungeau din punctul său de observaţie pe sub coroana 
amplă a stejarului din apropierea casei lui Sally și Hope. 
Simţi cum bătăile inimii i se accelerează, de parcă se afla 
dintr-odată mai aproape de Ashley. De-a lungul străzii 
becurile stradale se aprinseră toate deodată. La fiecare 
câteva secunde trecea câte o mașină, măturând cu lumina 
farurilor gazonul din faţa caselor. Vedea cum bucătăriile 
încep să se anime, pe măsură ce se apropia ora cinei, iar 
lumina metalică a ecranelor televizoarelor se trezea la 
viaţă. 

„Am puţin timp la dispoziţie.” Nici nu credea că are 
nevoie de mai mult. 

Sally și Hope locuiau pe o stradă șerpuită, cu case mai 
vechi. Era un amestec arhitectural de edificii construite 
mai recent, cu aspect de fermă, și locuinţe impunătoare, 
de tip victorian, ridicate la începutul secolului. Era un 
cartier bizar, în mare parte datorită străzilor pline de 
frunziș și aspectului durabil, tipic clasei de mijloc. 
Majoritatea rezidențţilor erau medici, avocaţi și profesori. 
Plin de peluze, garduri-vii, curţi cochete și petreceri de 
Halloween. Nu era genul de cartier unde oamenii să 
investească prea mult în sisteme de securitate sau în 
mecanisme de protecţie de înaltă performanţă. 

O'Connell se îndreptă grăbit spre clădirea în care 
locuiau Sally și Hope. Ştia că Sally stătea de obicei la 
serviciu până târziu, iar Hope era la antrenament până la 
lăsarea întunericului, când nu se mai vedea mingea pe 


teren. Asta însemna că mai avea timp destul. 

Se apropie de clădire furișându-se pe după copaci, fără 
urmă de șovăială, și se strecură în spaţiul întunecos de 
lângă zidul casei lor. Era un gard vechi, de lemn, în spatele 
aleii unde își parcau mașina, care dădea în curtea din 
spatele casei. Se opri o clipă când se aprinse lumina în 
bucătăria casei vecine, lipindu-se cu spatele de zid. 

Casa era construită pe o colină, astfel că sufrageria se 
afla deasupra capului său. Dar, ca multe alte case vechi, 
avea o pivniță încăpătoare, cu o ușă veche, lăsată în 
paragină, al cărei lemn era putrezit pe alocuri, fiind rareori 
folosită. Îi luă mai puţin de zece secunde să-i forţeze 
încuietoarea și să intre. 

Lăsă ușa ușor întredeschisă în urma lui și-și vâri mâna în 
buzunar, de unde scoase lanterna pe care lipise bandă 
roșie. Trase adânc aer în piept, tulburat la gândul că 
undeva la câţiva pași de locul umed și prăfuit în care se 
afla, se găsea o informaţie care avea să-i dezvăluie unde e 
Ashley. Un plic cu o adresă. O factură de telefon. O 
declaraţie de pe cardul de credit. O bucată de hârtie cu 
numele ei pe ea, lipită de ușa frigiderului. Își linse buzele 
excitat, în timp ce mâinile aproape că îi tremurau de 
plăcerea anticipării. Spargerea biroului lui Murphy fusese 
o treabă obișnuită pentru el. O simplă piesă din puzzle-ul 
ce avea să-i dezvăluie locul unde se ascundea Ashley. 
Considera că procedase cu prudenţă și profesionalism. 

De data asta era cu totul altceva. Era o dovadă de 
dragoste. 

Pentru o secundă, făcu eforturi să respire aerul stătut al 
beciului. „Dacă ar vedea ea ce trebuie să fac ca s-o găsesc 
și să putem fi împreună, își zise în sinea sa, ar înţelege că 
suntem sortiţi unul altuia.” Într-o bună zi, continuă el să 
viseze, avea să-i poată mărturisi că îndurase bătăi, 
încălcase legea, își riscase integritatea fizică și libertatea, 
totul numai de dragul ei. 

Apoi își spuse că, dacă ea n-avea să-l iubească nici 
atunci, însemna că nu merită să iubească pe nimeni. 


Simţi o zvâcnire, un spasm muscular străbătându-i 
trupul, și trebui să facă eforturi ca să-și păstreze controlul. 
Simţea cum respiraţia i se precipită, aproape să se sufoce. 
Preţ de-o clipă, se forță să rămână calm. Și-o imagină pe 
Sally. Pe Hope. Pe Scott. Acum era furios de-a binelea. 
Ajunsese în punctul în care nu mai putea face distincţie 
între dragoste și ură. Când reuși să-și recapete stăpânirea 
de sine, începu să se miște precaut prin pivniţă, 
îndreptându-se către scara șubredă care ducea sus, în 
sufragerie. Nu știa exact ce trebuie să caute, dar știa că 
orice ar fi este pe-aproape. 

Împinse ușa din capul scărilor și se trezi numaidecât 
într-o cămară situată chiar lângă bucătărie. Voia să 
camufleze cât mai rapid lumina lanternei - chiar dacă o 
acoperise cu bandă roșie, erau mai mari șanse să atragă 
atenţia vecinilor așa decât dacă ar fi aprins becul din 
tavan. Zări pe perete un șir de întrerupătoare și apăsă pe 
primul dintre acestea, aprinzând lumina în bucătărie. 
Michael O'Connell zâmbi și își stinse lanterna. 

Își zise în sinea lui: „Ţine-te departe de ferestre și 
apucă-te de căutat. E pe aici pe undeva obiectul pe care îl 
cauţi. Simt asta. Vin, Ashley”. 

Mai făcu un pas și în clipa aceea auzi un mârâit surd 
venind din antreul de alături, care era cufundat în 
întuneric. 


Presupun că, la fel ca majoritatea oamenilor, și eu îmi 
alimentez teama cu imaginile pe care ni le vâră pe gât 
Hollywoodul, cu tot alaiul lui de extratereștri, fantome, 
vampiri, monștri și ucigași în serie; sau cu momentele 
acelea fulgerătoare, neprevăzute în care altă mașină intră 
în intersecţie pe roșu și ești nevoit să calci frâna, cuprins 
de panică. Însă adevărata teamă, teama aceea paralizantă, 
sufocantă vine din nesiguranţă. Ea erodează tot sistemul 
de apărare al unei persoane, săpând necontenit în inima 
acesteia. 

Stând în faţa tinerei femei observam pe chipul ei fiecare 


rid pe care teama i-l încrustase adânc, îmbătrânind-o 
prematur, fiecare tic nervos al mâinilor, pe care și le freca 
agitată, sau al ochilor, care clipeau necontrolat, sau al 
vocii tremurătoare. 

— N-ar fi trebuit să accept să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră, spuse ea. 

Uneori nu e vorba despre teama de moarte, cât despre 
teama de a trăi mai departe. 

Cuprinse cu ambele mâini cana cu ceai fierbinte și o 
duse încet la buze. Afară era incredibil de cald și toată 
lumea din cafenea comandase băuturi cu gheaţă, dar ea 
părea să nu bage în seamă canicula. 

— Vă mulțumesc că aţi făcut-o, i-am răspuns eu. N-o să 
vă răpesc prea mult timp. Vreau doar să mă conving de un 
anumit lucru. 

— Trebuie să plec. Nu pot sta. Nu se poate să fiu văzută 
vorbind cu dumneavoastră. Mi-am dus copiii la sora mea și 
nu-i pot lăsa acolo prea mult. Ne mutăm. Săptămâna 
viitoare urmează să... Se opri și scutură din cap. Nu, n-am 
să spun unde mergem. Mă-nţelegeţi, nu-i așa? 

Se aplecă ușor în faţă și am observat pe fruntea ei o 
cicatrice lungă, subţire și albă la baza firelor de păr. 

— Sigur că da. O să fiu foarte scurt, am spus eu. Soţul 
dumneavoastră era căpitan de poliţie și l-aţi angajat pe 
Matthew Murphy în perioada în care eraţi în divorţ, nu-i 
așa? 

— Da. Fostul meu soţ își ascundea veniturile, trăgându- 
ne pe sfoară, pe mine și pe cei trei copii ai noștri. Am vrut 
ca Murphy să afle unde-și ţinea banii. Avocatul meu 
spunea că Murphy se pricepe de minune la astfel de 
lucruri. 

— Fostul dumneavoastră soţ a fost unul dintre suspecți 
în cazul uciderii lui Murphy, corect? 

— Da. Detectivii din cadrul poliţei statale l-au interogat 
de mai multe ori. Au vorbit și cu mine. Scutură din cap, 
după care adăugă: Eu am fost alibiul lui. 

— Cum așa? 


— În seara în care a fost omorât Murphy, fostul meu soţ 
a apărut la mine acasă devreme. Băuse. Avea gânduri 
negre, vorbea chiar și de sinucidere. A insistat să-i dau 
drumul înăuntru ca să-i vadă pe copii. Nu l-am putut face 
nicicum să plece. 

— N-aveaţi un ordin judecătoresc de restricţie? 

— Ba da. N-avea voie să se apropie de mine la mai puţin 
de o sută de metri, sub nicio formă. Așa scria în ordinul de 
restricţie. Ce să zic, de mare ajutor mi-a mai fost! Tipul are 
un metru nouăzeci înălțime și o sută douăzeci de 
kilograme și-i cunoaște pe toţi polițiștii din Valley. Sunt 
prieteni. Ce puteam să fac? Să mă iau la trântă cu el? Să 
sun după ajutor? A făcut ce-a vrut. 

— Îmi pare rău. Cu alibiul... 

— Așadar, s-a apucat de băut. Apoi a început să mă bată. 
Asta a durat ore-n șir. Până când și-a pierdut cunoștința. S- 
a trezit a doua zi dimineaţa și și-a cerut scuze. A promis că 
n-o să se mai întâmple niciodată. Și nu s-a mai întâmplat, 
timp de o săptămână întreagă. 

— Le-aţi spus lucrul acesta detectivilor de la poliţia 
statală? 

— N-am vrut să le zic. Îmi doresc să fi avut curajul să le 
spun: „Da, el a făcut-o. Mi-a spus că el a făcut-o” și poate 
că așa aș fi scăpat de el pentru totdeauna. Dar n-am putut 
s-o fac. 

Am șovăit. 

— Ceea ce mă interesează este... 

— Știu ce vă interesează. Își ridică mâna și și-o duse la 
frunte, plimbându-și degetele de-a lungul cicatricii. Atunci 
când m-a lovit, m-a tăiat destul de rău cu inelul de pe 
deget, pe care îl avea de la absolvirea școlii din Fitchburg, 
unde ne-am și cunoscut. Mi-a lăsat o amintire, ca nu cumva 
să-l uit. Vreti să știți cum a aflat despre Murphy, nu-i așa? 

Am clătinat din cap a încuviinţare. 

— Mi-a aruncat-o în faţă în timpul unei certe. A urlat la 
mine: „Ce, credeai că n-o să aflu despre detectivul 
particular pe care l-ai angajat?” 


Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Primise o scrisoare anonimă. Într-un plic mare de 
carton. Înăuntru se aflau toate informaţiile pe care le 
descoperise Murphy despre el. Toate datele confidenţiale 
care ar fi trebuit să ajungă numai la mine și la avocatul 
meu. Plicul fusese expediat de undeva din Worcester. Nici 
nu cunosc pe nimeni în orașul ăla. Și cine să-i fi trimis așa 
ceva fostului meu soţ? M-a lăsat fără doi dinţi când a aflat 
lucrul ăsta. Pe Murphy l-ar fi costat viaţa, dacă aș fi avut 
norocul să fi fost soţul meu cel care să fi pus mâna pe 
pistol, turbat de furie, și să fi mers să-l împuște. De fapt, 
poate că l-a și costat viața. Poate că a mai primit și 
altcineva un plic asemănător. Nu știu. Mi-aș fi dorit să fie 
soțul meu  făptașul. Asta ar fi ușurat lucrurile 
nemaipomenit. Se ridică de la masă. Trebuie să plec. 
Aruncă o privire neliniștită în jur, apoi se răsuci pe călcâie, 
cu capul plecat și umerii încovoiaţi în față. leși pe ușa 
cafenelei și începu să meargă repede prin mall, ferindu-se 
de cei care-i ieșeau în cale de parcă însăși teama 
personificată ar fi urmărit-o învăluită într-un nor negru, 
șoptindu-i la ureche ameninţări înspăimântătoare. 

Am privit în urma ei și m-am întrebat dacă nu cumva 
acesta era viitorul care o aștepta și pe Ashley. 


28 
O cursă rapidă 


Hope stătea pe aleea scurtă, pavată cu cărămidă roșie, 
ce ducea spre ușa de la intrare, când văzu mașina lui Sally 
oprind în fața casei. Rămase pe loc, parcă neștiind ce să 
facă. Altădată ar fi mers la mașină, s-o întâmpine pe Sally 
cu o îmbrăţișare, dar acum nu știa nici măcar dacă ar 
trebui s-o aștepte, ca să intre împreună. Se întoarse, 
târându-și picioarele și privi absentă în jur, la întunericul 
ce se așternea peste cartier. Își dădea seama că amândouă 
își făcuseră obiceiul de a se întoarce acasă tot mai târziu, 
ca să evite pe cât posibil tăcerea ce le apăsa din momentul 
în care rămâneau singure. 

— Hei, spuse ea, când o auzi pe Sally închizând ușa de la 
mașină. 

— Hei, îi răspunse ea, cu o voce obosită. 

— Ai avut o zi grea? 

Sally se apropie încet de ea, traversând peluza. 

— Da, răspunse ea scurt. O să-ţi povestesc înăuntru. 

Hope clătină din cap și dădu să intre în casă. Răsuci 
cheia în broască și deschise ușa larg. Înăuntru era 
întuneric, de parcă noaptea de-afară ar fi năvălit pe lângă 
ea în casă ca un talaz negru și primejdios. Hope se opri în 
prag, simțind numaidecât că se întâmplase ceva îngrozitor. 
Inspiră adânc. 

— Cel fără Nume! strigă ea. 

Sally aprinse lumina în antreu și rămase lângă ea. 

— Cel fără Nume! strigă Hope încă o dată. Apoi: O, 
Doamne... 

Işi azvârli geanta jos și se repezi înăuntru. Teama îi 
anihilase toate celelalte emoţii, asaltând-o cu senzaţii 
contradictorii: fiori de gheaţă, puseuri de căldură, valuri 
de transpiraţie. 

— Cel fără Nume! strigă ea din nou. 


Vocea ei trăda panica. În spatele ei, Sally aprinse 
lumina, rând, în sufragerie, în hol, în camera de zi. Şi, la 
final, în bucătărie. 

Câinele zăcea întins jos, nemișcat. 

Hope gemu din străfundul fiinţei și se aruncă deasupra 
trupului lui Cel fără Nume. Își cufundă mâinile în blana 
acestuia, căutând să-i simtă căldura, apoi își lipi urechea 
de pieptul lui ca să-i asculte bătăile inimii. În spatele ei, 
Sally stătea în pragul ușii, încremenită. 

— Este... _ 

Hope gemu din nou, cu ochii înecaţi în lacrimi. Însă în 
clipa imediat următoare apucă trupul câinelui și, dintr-o 
singurii mișcare, îl ridică în braţe. Se întoarse către Sally 
și, fără niciun cuvânt, cele două femei se repeziră pe ușă 
afară, în întunericul nopţii. 

Sally demară în viteză și conduse mai rapid ca niciodată, 
luând-o spre sud, în direcția autostrăzii interstatale, ca să 
ajungă la spitalul veterinar din Springfield. În timp ce-și 
croia drum prin trafic, cu vitezometrul indicând 160 de 
kilometri la oră, o auzi pe Hope spunându-i: 

— E-n regulă, Sally. Poţi s-o lași mai moale. 

Poate o mai fi spus și altceva, dar cum stătea cu gura 
lipită de botul câinelui, Sally nu-i putu desluși cuvintele. 
Mai dură doar câteva minute până să ajungă la destinaţie 
și, în timp ce străbăteau străzile mohorâte ale orașului, 
Sally își dădu seama că nu e în stare să spună nimic. 
Simţea însă că suspinele îndurerate ale lui Hope i se 
înfigeau în inimă ca niște cuțite. 

Zări tăbliţa pe care scria cu alb și roșu INTRARE DE 
URGENŢĂ și viră brusc, oprind chiar în faţa ușii. 
Scrâșnetul cauciucurilor îi atrase atenţia asistentei de la 
recepţia urgenţelor, aflată dincolo de ușile glisante de 
sticlă. Hope apucă să facă doar câţiva pași cu animalul în 
braţe, apoi asistenta îi veni în ajutor și așezară trupul inert 
al acestuia pe o targă. 

Sally parcă mașina și intră și ea în spital. O găsi pe Hope 
în sala de așteptare, ţinându-și capul între mâini. Nici nu-și 


ridică privirea când Sally se așeză lângă ea. 

— Hope, este... începu Sally, dar se opri. 

— E mort. Știu asta, spuse Hope. Nu i-am simţit bătăile 
inimii. Nici pulsul. Nici respiraţia. Era bătrân, dar... N-ar fi 
trebuit să venim aici. E firesc să se întâmple asta, 
îmbătrânești și gata, așa se întâmplă. 

Sally aruncă o privire la ceas. Era convinsă că medicul 
avea să iasă în scurtă vreme să-i dea lui Hope veste pe 
care aceasta o știa deja. Insă, spre surprinderea sa, 
trecură cinci minute, apoi încă zece. După douăzeci de 
minute erau tot acolo. În fine, după o jumătate de oră, își 
făcu apariţia un bărbat tânăr și înalt, îmbrăcat cu un halat 
alb peste uniforma de culoare verde-deschis. 

— Doamnă Frazier? spuse el cu voce joasă, pe un ton 
care nu prevestea nimic bun. 

O privi pe Hope direct în ochi. 

— Da. 

Glasul îi tremură. 

— Îmi pare rău, spuse el încet. Am încercat să-l 
reanimăm, dar era deja mort când aţi ajuns aici. 

— Știu, răspunse Hope. Dar a trebuit să încerc... 

— Nu puteaţi să faceţi nimic, spuse medicul veterinar. 
Iar noi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. 

— Da. Știu. Mulţumesc. 

Parcă fiecare cuvânt rostit smulgea câte o fărâmă din 
sufletul ei. 

— Nu era un câine prea tânăr, rosti medicul încet. 

— Cincisprezece ani, spuse Hope. 

Medicul dădu din cap. Păru să ezite o clipă, după care 
întrebă: 

— Cum era când l-aţi găsit în seara asta? 

— Când am sosit acasă era în bucătărie. Pe jos. 

Veterinarul trase adânc aer în piept. g 

— Vreți să veniți înăuntru? Să vă luați rămas-bun? In 
plus, aş vrea să vă arăt ceva. 

— Bine, răspunse Hope, încercând zadarnic să-și înghită 
lacrimile. Aș vrea asta. Aș vrea să-l mai văd o dată. 


Îl urmă pe medic dincolo de ușile batante, iar Sally se 
luă după ei, la câţiva pași distanţă. 

Sala de examinare era scăldată într-o lumină puternică, 
albă, ce venea din tavan. Era o cameră de urgenţă ca 
oricare alta, cu ventilatoare fixate pe pereţi, aparate de 
monitorizare a presiunii sangvine și dulăpioare pline cu 
diverse echipamente. În mijlocul unei mese strălucitoare 
de inox care reflecta din plin lumina orbitoare, zăcea Cel 
fără Nume, cu blana sa gălbuie toată încâlcită. Hope 
întinse mâna și-l mângâie. Ochii îi erau închiși, iar Hope se 
gândi că părea să doarmă liniștit. 

Veterinarul rămase tăcut câteva clipe, privind-o pe Hope 
cum își mângâie câinele neînsufleţit. Apoi spuse, alegându- 
și cu grijă cuvintele: 

— Aţi remarcat ceva neobișnuit în seara asta, când aţi 
ajuns acasă? 

Hope se răsuci înspre el. 

— Ce-aţi spus? Ceva neobișnuit? 

— Ce vreţi să spuneţi? zise Sally. 

— N-aţi observat niciun semn de efracţie? 

Hope avea o expresie descumpănită. 

— Nu știu dacă înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Medicul veterinar se apropie de ea. 

— Îmi cer scuze că vă spun asta, dar când l-am examinat 
pe Cel fără Nume, mi-au sărit în ochi câteva lucruri care 
mi s-au părut oarecum ciudate. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Hope. 

Veterinarul se aplecă și dădu cu mâna la o parte blana 
de pe gâtul câinelui. 

— Vedeţi dunga aceasta roșie? E o contuzie, care apare 
de regulă în urma strangulării. Şi aici, priviţi. Depărtă 
delicat buzele câinelui, dezvelindu-i dinţii. Pare să fie o 
rană. Cu urme de sânge. De asemenea, am mai descoperit 
fibre textile și sânge pe labele lui. În apropierea unghiilor. 

Hope îl privi pe veterinar, parcă neînţelegând sensul 
cuvintelor sale. 

— Când mergeţi acasă, verificaţi ușile și geamurile să 


vedeţi dacă nu găsiți semne de efracţie. Îi aruncă o privire 
lui Sally, apoi lui Hope și zâmbi strâmb. E clar că a vrut să 
vă protejeze, chiar dacă era bătrân, spuse cu voce joasă. 
Nu pot fi sigur sută la sută fără o autopsie, evident, dar 
cred că Cel fără Nume a murit încercând să apere casa. 


— Cine l-a ucis pe Murphy? am întrebat eu. Crezi că 
Michael O'Connell l-a împușcat? 

Ea mă privi ciudat, de parcă pusesem o întrebare total 
nepotrivită. Eram acasă la ea și, văzând-o că ezită, am 
privit de jur împrejur, prin sufragerie. Mi-am dat seama că 
nu avea niciun fel de poze în cameră. 

Ea zâmbi. 

— Cred că asta ar trebui să te întrebi pe tine însuţi, 
chiar avea Michael O'Connell nevoie să-l ucidă pe Murphy? 
Poate că a vrut s-o facă. Avea armă. A avut și ocazia. Dar 
oare nu era suficient pentru scopul pe care îl urmărea 
faptul că trimisese toate acele informaţii confidenţiale 
persoanelor implicate? Nu era rezonabil din partea lui să 
spere că o persoană, oricine de pe lista celor implicaţi, 
avea să reacționeze violent? Nu ăsta era stilul lui 
O'Connell, să acţioneze într-o manieră indirectă? Să creeze 
cadrul prielnic și să provoace anumite reacţii? Să 
manipuleze circumstanţele? Avea nevoie ca Murphy să fie 
dat la o parte. Acesta venea dintr-o lume pe care Michael 
O'Connell o cunoștea, o cunoștea prea bine. Era conștient 
de pericolul pe care îl reprezenta Murphy. Acesta îi 
semăna într-un anumit sens, căci și el apela la violenţă ca 
să obţină rezultatele dorite. Așa că era obligatoriu să-l 
elimine pe Murphy. Lucru care s-a și întâmplat, nu-i așa? 

Se uită la mine și-mi spuse încet, aproape în șoaptă: 

— Ce e de făcut? Cum trebuie acţionat? Nu e greu de 
luat o decizie atunci când dușmanul îndreaptă arma spre 
tine. Dar nu se întâmplă adesea ca noi înșine să fim 
principalii noștri dușmani, când refuzăm să credem ceea 
ce vedem cu propriii ochi? Când vedem că se apropie 
furtuna, dar totuși ne încăpăţânăm să sperăm că nu va 


fulgera? Sau că torentul năprasnic nu va dărâma barajul? 
Și uite așa ne trezim încolţiţi, nu crezi? 
Trase din nou adânc aer în piept și privi afară pe geam. 
— Iar după ce am fost încolţiţi ce facem, capitulăm? 


29 
Cu arma-n mână 


„Salut, Michael. Mi-e dor de tine. Te iubesc. Vino și 
salvează-mă.” 

O auzea pe Ashley vorbindu-i atât de clar de parcă s-ar fi 
aflat alături de el, în mașină. Își repetă iar și iar cuvintele 
acestea în minte, dându-le de fiecare dată o nouă 
inflexiune, ba rugătoare și disperată, ba senzuală și 
aţâţătoare. Erau ca o mângâiere pentru el. 

O'Connell își imagina că are de îndeplinit o misiune. Se 
vedea soldat, înaintând pe un teren minat, ori salvamar, 
plonjând în ape tulburi în timp ce se îndrepta spre 
Vermont, atras irezistibil de Ashley. 

Prin întuneric, își trecu degetele peste rănile de pe braţ 
și de pe dosul palmei. Reușise să oprească sângerarea 
rănii de la gambă, unde fusese mușcat, presându-și o 
bucată de tifon din trusa de prim ajutor pe care o ţinea în 
torpedou. Avusese mare noroc că nu-l apucase de tendonul 
lui Ahile, să i-l secționeze. li sfâșiase blugii care îi erau 
pătaţi, bănuia, cu sânge uscat. Avea să și-i schimbe 
dimineaţă. Dar, una peste alta, incursiunea se dovedise a fi 
un succes. 

O'Connell întinse mâna și aprinse plafoniera. 

Aruncă o privire pe hartă și făcu niște calcule. Ştia că se 
află la mai puţin de o oră și jumătate distanță de locul 
unde se găsea Ashley. Urma să intre pe drumuri de ţară, 
dar n-avea să fie o tragedie dacă nu nimerea din prima 
drumul spre casa lui Catherine Frazier. 

Zâmbi în sinea sa și o auzi din nou pe Ashley șoptindu-i: 
„Salut, Michael. Mi-e dor de tine. Te iubesc. Vino și 
salvează-mă”. O cunoștea mai bine decât se cunoștea ea 
însăși. 

Deschise puţin geamul ca să intre un pic de aer rece ca 
să-l răcorească. O'Connell era de părere că există două 


fețe distincte ale lui Ashley. Prima era cea care încercase 
să scape de el, care părea atât de furioasă, de speriată și 
de evazivă. Această Ashley le aparţinea lui Scott, Sally și 
Hope. Gândul la aceștia îl făcu să se încrunte. Relaţia lor 
avea ceva murdar, pervers și știa că lui Ashley avea să-i fie 
mult mai bine fără ei. 

Adevărata Ashley era însă cea care stătuse cu el la 
masă, bând și râzând la glumele lui, vrăjindu-l cu invitaţia 
nerostită din privirile ei. Adevărata Ashley era legată de el, 
atât fizic, cât și emoţional, mai profund decât își imaginase 
el că ar fi posibil. Adevărata Ashley îl poftise în viaţa ei, 
chiar dacă doar pentru o noapte, și acum era datoria lui s-o 
regăsească. 

Avea s-o elibereze. 

O'Connell știa că Ashley aceea pe care părinţii săi și 
lesbiana de maică-sa vitregă credeau că o cunosc nu era 
reală. Studenta și artista Ashley era doar o închipuire, 
plăsmuită de o adunătură de nulităţi cu vederi liberale din 
clasa de mijloc, care nu voiau decât s-o facă asemenea lor, 
o ființă cu o viaţă la fel de insipidă și de măruntă. 
Adevărata Ashley aștepta ca el să apară ca un prinţ din 
povești și să-i ofere un alt mod de viaţă. Era o Ashley care 
tânjea după aventură, după o viaţă palpitantă. Era Bonnie, 
iar el, Clyde, o tovarășă de viaţă care să-i fie alături în 
toate acţiunile, sfidând toate regulile impuse de societate. 
Faptul că ea se împotrivea, că se temea de libertatea pe 
care i-o oferea el era de așteptat. Exaltarea pe care o 
aducea în viaţa ei o speria. 

Trebuia doar să-i arate cum stau lucrurile. 

Michael O'Connell zâmbi în sinea lui. Era încrezător. S- 
ar putea să nu fie simplu. Exista șansa ca lucrurile să se 
complice. Dar până la urmă Ashley avea să se dea pe 
brazdă. 

Cuprins de exaltare, O'Connell apăsă pedala de 
acceleraţie, simțind cum mașina ţâșnește ca vântul. După 
câteva secunde viră la stânga, ieșind în viteză de pe 
autostradă. Ştia că nimic n-avea să-i stea în cale. Nu în 


noaptea aceea. 
„Nu mai am mult de mers, își zise. Nu mai am mult.” 


Hope se ghemui pe bancheta mașinii, învăluită de 
întunericul plin de umbre. O lăsă pe Sally să conducă până 
acasă. Tăcerea în care se cufundă îi dădea un aer palid, 
fantomatic, de parcă nu mai rămăsese din ea decât un 
spectru, o stafie. 

Sally avu înţelepciunea de-a nu spune nimic, 
mulțumindu-se să conducă și s-o lase pe Hope în pace, cu 
gândurile ei. Se simțea puţin vinovată că nu era atât de 
îndurerată pe cât ar fi trebuit, probabil. li treceau prin 
minte tot felul de gânduri și își zicea că, oricât de tristă ar 
fi pierderea lui Cel fără Nume, mai important era modul în 
care murise acesta și semnificaţia celor petrecute. Simţea 
nevoia aprigă de a acţiona, pe măsură ce reflecta la ceea 
ce se întâmplase în seara aceea. 

Ajunseră pe aleea din faţa casei și, oprind motorul, îi 
spuse lui Hope: 

— Îmi pare atât de rău, Hope. Știu cât de mult însemna 
pentru tine. 

Hope avu impresia că erau primele cuvinte calde pe care 
partenera să i le adresa după luni de zile. Inspiră adânc și, 
fără un cuvânt, se dădu jos din mașină. Traversă peluza, 
zdrobind sub tălpi frunzele uscate. Se opri în faţa ușii, 
examinând-o preţ le câteva secunde, după care se întoarse 
spre Sally. 

— Nu pe-aici, spuse ea suspinând. Decât dacă a știut să 
descuie ușa, lucru foarte probabil. Dar cineva ar fi trebuit 
să-l vadă, vreun vecin sau băiatul care aduce pizza, sau 
oricine altcineva. 

Sally se apropiase și ea între timp. 

— Prin spate. Pe la pivniţă. Sau poate pe una dintre 
ferestrele laterale. 

Hope încuviinţă din cap. 

— Eu o să verific în spatele casei. Tu verifică geamurile, 
în special pe cel de la bibliotecă. 


Nu trecu mult și Hope descoperi ușa de la pivniţă, care 
fusese forţată. Rămase nemișcată preţ de o clipă, cu ochii 
pironiţi pe așchiile de lemn împrăștiate pe ciment. 

— Sally, vino aici! 

Din tavan atârna un singur bec ce desena forme sumbre 
în cotloanele prăfuite ale pivniţei. Hope își aduse aminte 
că, pe vremea când era copilă, lui Ashley îi era teamă să 
vină aici singură, să-și pună hainele la spălat, pentru căi 
se părea că o pândesc spiriduși și fantome ascunse pe la 
colțuri, printre pânzele de păianjen. Cel fără Nume era 
tovarășul ei preferat de fiecare dată când venea aici. Chiar 
și la vârsta adolescenţei, când deja era prea mare ca să 
mai creadă în astfel de lucruri, își strângea pe furiș hainele 
prea strâmte sau prea decoltate, pe care știa că maică-sa i 
le interzice, lua un biscuit și apoi deschidea larg ușa de la 
pivniţă, lăsându-l pe Cel fără Nume să intre primul. 
Câinele dădea din coadă fericit în timp ce cobora pe scări, 
făcând atâta larmă încât ar fi alungat orice demon și o 
aștepta pe Ashley jos, nerăbdător să-și primească 
recompensa. 

Hope se răsuci spre Sally când aceasta ajunse lângă ea. 

— Pe aici a intrat. 

Sally zări așchiile de lemn și încuviinţă. Se dădu la o 
parte, lăsând-o pe Hope să treacă. 

— După care a urcat scările. A avut probabil o lanternă. 
Și apoi a intrat în bucătărie. 

— Unde a fost auzit de Cel fără Nume. Sau l-a mirosit, 
mai degrabă, spuse Sally. 

Hope trase aer în piept. 

— Lui Cel fără Nume îi plăcea să ne aștepte în antreu, 
așa că, auzind un sunet ce venea din casă, a știut 
numaidecât că nu putem fi noi. 

Hope aruncă o privire de jur împrejur, prin bucătărie. 

— Aici s-a luptat cu el, spuse ea încet. 

„Pentru ultima oară”, se gândi. Parcă îl și vedea pe 
bătrânul câine, cu blana sură de pe ceafa zbârlită și dinţii 
dezveliți într-un mârâit ameninţător. Casa lui, familia lui. 


N-avea de gând să lase pe nimeni să treacă de el, chiar 
dacă vederea îi slăbise și nu mai auzea aproape deloc. Nu 
fără să lupte, era convinsă de asta. Tuși, înecându-se în 
lacrimi și se lăsă jos, cercetând cu atenţie dușumeaua. 

— Uite, spuse ea după câteva secunde, chiar aici. 

Sally privi la locul indicat. 

— Ce sunt astea? 

— Urme de sânge. Sigur e sânge. Și nu e al lui Cel fără 
Nume. 

— Cred că ai dreptate, spuse Sally. Apoi continuă cu 
voce joasă: Ce câine de nădejde. 

— Dar ce-o fi căutat individul? 

Fu rândul lui Sally să tragă aer în piept. 

— El a fost, spuse ea încet. 

— El? Vrei să spui... 

— Ticălosul de O'Connell. 

— Dar credeam... ai spus că a ieșit din peisaj. Detectivul 
acela particular ţi-a spus... 

— Detectivul particular Murphy a murit. A fost ucis. Ieri. 

Hope căscă ochii de uimire. 

— Voiam să-ţi spun asta când am ajuns acasă... Sally nu 
mai continuă. 

— Ucis? Cum? Unde? 

— Pe o străduţă din Springfield. A fost o execuţie în stil 
mafiot sau cel puţin așa spun ziarele. 

— Ce naiba înseamnă „execuţie în stil mafiot”? întrebă 
Hope pe un ton ridicat. 

— Înseamnă că o persoană s-a furișat în spatele lui și i-a 
descărcat în cap mai multe gloanţe de calibru mic. 

In tonul lui Sally se deslușea teama. 

— Şi crezi că el a fost? De ce? 

— Nu știu. Nu sunt sigură. Nu pot afirma cu certitudine. 
Murphy avea o grămadă de dușmani. Oricare dintre 
aceștia... 

— Nu ne interesează altcineva. Vreau să spun, chiar 
crezi că... Hope privi la petele de sânge de pe podea. 
Așadar, crima din Springfield ar fi putut fi săvârșită de 


oricine. Dar crezi că cel care a intrat în casa noastră a 
fost... 

— Cine altcineva să fi fost? 

— Păi, poate a fost un hoţ. Doar n-ar fi prima oară când 
se întâmplă așa ceva în cartierul ăsta. 

— Totuși, se întâmplă destul de rar. Şi, chiar dacă se 
întâmplă, de obicei făptașii sunt adolescenţi. În cazul ăsta, 
am impresia că n-a fost așa. Vezi că lipsește ceva? 

— Nu. 

— Atunci cine altcineva putea fi? 

— Dacă a fost O'Connell, asta înseamnă că... 

— Că a început din nou s-o urmărească pe Ashley. 
Evident. 

— Dar de ce să fi venit aici? spuse Hope într-un târziu. 

Sally fu străbătută de un fior. 

— Ca să caute informații. 

— Dar credeam că ticălosul a fost amăgit de povestea lui 
Scott. Știi tu, cum că ar fi plecat în Italia. Să studieze arta 
renascentistă. Pentru multă vreme. 

Sally scutură din cap. 

— Nu știm asta, spuse ea cu răceală. N-avem idee ce știe 
O'Connell sau ce crede, sau ce-o fi aflat. Sau ce-o fi făcut. 
Ştim că Murphy a fost ucis și Cel fără Nume, la fel. Să fie 
vorba de unul și același autor? N-avem niciun răspuns la 
întrebarea asta. Oftă, apoi își încleștă pumnii și se lovi 
peste cap, frustrată. Nu știm nimic sigur. 

Hope privi podeaua și i se păru că mai vede câteva 
picături de sânge, lângă ușa de intrare în casă. 

— Hai să ne uităm puţin, poate reuşim să depistăm pe 
unde a umblat. 

Sally închise ochii și se rezemă de perete pentru câteva 
clipe. Expiră încet și prelung. 

— Cel puţin aici nu se găsește niciun indiciu cu privire la 
locul unde se află Ashley. Am fost foarte atentă în această 
privinţă. Deschise ochii și continuă. Iar faptul că Cel fără 
Nume i-a tăiat calea l-o fi pus pe fugă pe ticălos. 

Hope încuviinţă din cap, dar în sinea sa nu era chiar atât 


de sigură. 

— Hai totuși să aruncăm o privire împrejur. 

Altă pată de sânge se afla în holul din faţa micii 
biblioteci și a camerei de zi. 

Hope iscodi cu privirea în jurul ei, căutând semne care 
să-i indice că O'Connell trecuse pe-acolo. Ochii îi căzură pe 
telefon și, cu respiraţia tăiată, făcu un pas înspre aparat. 

— Sally, spuse ea încet, uită-te aici. 

Mai multe picături de sânge de un roșu aprins pătau 
receptorul telefonului. 

— Dar de ce ar... începu Sally. Apoi observă că butonul 
roşu, ce indica faptul că existau mesaje, pâlpâia. Apăsă pe 
el. 

Glasul vesel al lui Ashley se revărsă în încăpere. 

— „Bună, mamă și bună, Hope! Mi-e dor de voi. Dar mă 
simt bine cu Catherine. Acum ne pregătim să ieșim la cină 
și mă întrebam dacă n-aș putea să trag o fugă până la voi 
în zilele următoare. Catherine îmi împrumută mașina ei și 
aș veni sa-mi mai iau niște haine groase, se poate? 
Vermontul e frumos în timpul zilei, dar seara se face tare 
frig, așa că am nevoie de pufoaica mea și de o pereche de 
cizme. În fine, cam asta ar fi ideea. Vorbim mai târziu. Vă 
iubesc.” 

— O, Doamne, izbucni Sally. Nu se poate. 

— A aflat, spuse Hope. A aflat, cu siguranţă. 

Clătinându-se, Sally se întoarse spre ea, cu faţa lividă și 
inima îngheţată de spaimă. 

— Şi asta nu-i tot, spuse Hope cu voce joasă. Sally îi 
urmări privirea, aţintită asupra bibliotecii. Raftul al doilea 
era plin cu fotografii de familie - Hope și Sally, Cel fără 
Nume și Ashley. Printre altele, era o poză frumoasă cu 
Ashley, surprinsă din profil, în timp ce se cățăra pe Green 
Mountains, la asfinţit. Era o fotografie minunată, preferata 
lor, căci o înfățișa exact în momentul acela - irepetabil - de 
trecere de la copilărie la maturitate, de la aparat dentar și 
genunchi colțuroși la graţie și frumuseţe. 

Poza stătea de obicei în mijlocul raftului. 


Acum dispăruse. 

Simţind că se sufocă, Sally puse mâna pe telefon. Formă 
numărul lui Catherine, apoi așteptă neputincioasă cu 
receptorul în mână, fără să primească niciun răspuns. 


Scott se hotărâse în seara aceea să meargă la unul 
dintre colegiile din vecinătate, ca să participe la o 
conferință pe tema drepturilor constituționale. Conferinţa 
era susţinută de un profesor de la Facultatea de Drept 
Harvard, care urma să ţină o serie de prelegeri asupra 
acestui subiect. Mai precis, asupra evoluţiei drepturilor 
omului de-a lungul istoriei. Conferinţa stârnise interesul 
auditoriului. Scott plecase de-acolo entuziasmat, iar când 
se opri în drum spre casă să-și ia ceva de mâncare de la un 
restaurant chinezesc, își dădu seama că de-abia aștepta să- 
și petreacă restul serii la el în birou, înconjurat de lucrările 
studenților săi. 

Își impuse să nu uite s-o sune pe Ashley, doar ca să vadă 
ce mai face, dacă are nevoie de bani sau de altceva. Nu-i 
prea convenea faptul că mama lui Hope o întreținea pe 
Ashley pe durata șederii acesteia la ea. Trebuia să ajungă 
la o înţelegere echitabilă pe plan financiar cu Catherine, 
mai ales că nu știa cât de mult mai avea de stat Ashley 
acolo. Nu foarte mult, asta era clar. Totuși, șederea ei era 
probabil împovărătoare. El nu știa cât de înstărită e 
Catherine. Se întâlniseră doar o dată sau de două ori, și 
atunci foarte scurt, într-un cadru formal. Ştia că o 
îndrăgește pe Ashley, fapt care o ridica în ochii lui. 

Văzu că din punga cu mâncare chinezească începuse să 
picure sos, când, intrând în casă, auzi telefonul sunând. 
Lăsă punga în bucătărie, pe masă și ridică receptorul. 

— Da, alo? spuse scurt. 

— Scott, sunt Sally. A fost aici, l-a ucis pe Cel fără Nume 
și a aflat unde e Ashley, și nu pot să dau de ele la telefon. 

Cuvintele ei îl loviră parcă în moalele capului. 

— Sally, calmează-te, spuse el. Mai zi o dată, mai rar. 

Iși auzea propriul glas, calm și raţional. 


Inima îi bătea însă nebunește, respira accelerat și totul 
părea să se învârtă în jurul lui, de parcă se prăbușea, 
vijelios într-un abis întunecat. 


Ashley și Catherine erau în Brattleboro și se îndreptau 
agale spre mașina lui Catherine cu paharele de cafea în 
mână, cercetând cu interes atelierele meșteșugărești, 
magazinele de menaj sau de echipamente sportive și 
librăriile înșirate de-o parte și de alta a străzii. Locul îi 
amintea lui Ashley de orășelul universitar în care 
copilărise, un loc liniștit unde nu se întâmpla nimic ieșit 
din comun. N-aveai cum să te simţi lezat sau ameninţat 
într-un oraș atât de tolerant, care adăpostea o multitudine 
de idei dintre cele mai diferite. 

Era o distanţă de douăzeci de minute de mers cu mașina 
din Brattleboro și până în regiunea rurală unde locuia 
Catherine, izolată de vecini, în mijlocul dealurilor și 
câmpiilor. Catherine o rugă pe Ashley să conducă, 
pretextând că nu mai vede așa de bine ca altădată, deși 
Ashley bănuia că vrea, pur și simplu, să-și bea cafeaua în 
liniște. Ashley se bucura s-o vadă pe bătrână atât de 
activă; era o femeie dârză. Nu voia în ruptul capului să 
lase ca durerile bătrâneţii să-i afecteze modul de viaţă, cât 
timp avea un cuvânt de spus în această privință. 

În timp ce Ashley conducea, Catherine făcu semn cu 
mâna înspre șoseaua ce se întindea înaintea lor. 

— Vezi să nu lovești vreo căprioară. N-ar fi bine nici 
pentru ea, nici pentru mașină. Nici pentru noi. 

Ashley încetini ascultătoare și aruncă o privire în 
oglinda retrovizoare. Văzu farurile unei mașini ce se 
apropia în viteză de ele. 

— Cineva pare să se grăbească grozav. 

Călcă ușor frâna, doar cât să se asigure că șoferul din 
spate le observă. 

— Doamne Dumnezeule! strigă ea. 

Mașina din spatele lor se apropiase cu un scrâșnet de 
cauciucuri, mai-mai să le atingă bara de protecţie, ţinându- 


se la doar câteva zeci de centimetri distanţă în urma lor. 

— Ce naiba? ţipă ea. Hei, dă-te mai încolo! 

— Stai calmă, spuse Catherine pe un ton rece. 

Dar și ea stătea cu degetele înfipte în banchetă. 

— Încetează! strigă Ashley, când șoferul mașinii din 
spate puse faza lungă, orbind-o cu lumina farurilor. Fir-ar 
să fie, ce vrei să faci? 

Nu putea să vadă cine era la volan, după cum nu putea 
să distingă nici tipul mașinii. Își încleștă mâinile pe volan, 
virând pe drumul pustiu de ţară. 

— Lasă-l să te depășească, spuse Catherine, străduindu- 
se să-și ascundă panica. Se răsuci anevoie pe banchetă, 
din cauza centurii de siguranţă, și încercă să privească în 
spate, însă farurile celeilalte mașini o orbiră. 

— Trage pe dreapta când poţi. Drumul se lărgește puţin 
mai încolo. 

Se strădui să-și păstreze calmul, în timp ce mintea îi 
alerga cu repeziciune. Catherine cunoștea bine drumurile 
din zonă și încercă să-și dea seama cât spaţiu aveau la 
dispoziţie. 

Ashley vru să accelereze, ca să pună un pic de distanță 
între cele două mașini, însă drumul era foarte îngust și plin 
de serpentine. Mașina din spatele lor acceleră, la rândul 
ei, ţinându-se la fel de aproape. Atunci încetini. 

— Oare ce naiba vrea să facă? strigă ea din nou. 

— Nu te opri, spuse Catherine. Orice-ar fi, nu te opri. 
Ticălosul naibii! 

— Ce ne facem dacă ne lovește? întrebă Ashley, abia 
abținându-se să nu ţipe. 

— Încetinește doar cât să ne depășească. Dacă ne 
lovește, ţine-te bine. Peste un kilometru și ceva drumul o ia 
la dreapta și acolo putem întoarce, să mergem înapoi în 
oraș. Putem apela la pompieri sau chiar și la poliţie. 

Ashley mormăi a încuviințare. 

Catherine nu-i mai spuse lui Ashley că în Brattleboro se 
afla o secție de poliţie ce funcţiona non-stop, precum și un 
serviciu de ambulanţă și de pompieri; în schimb, în 


orășelul ei polițiștii lucrau doar până la ora 10 seara, după 
care locuitorii erau nevoiţi să se mulţumească cu jandarmii 
și cu voluntarii, care trebuiau apelaţi prin staţia radio. 
Dădu să se uite la ceas, dar îi era teamă să-și ia mâna de 
pe mânerul din plafon. 

— Uite acolo, la dreapta! strigă Catherine. Ştia că, la 
câteva sule de metri mai în faţă, se află un mic refugiu, 
destinat autobuzelor școlare, care întorceau acolo. Intră 
acolo! 

Ashley încuviinţă și apăsă din nou pedala de acceleraţie. 
Mașina din spate nu se lăsă mai prejos și se tinu după ele 
în timp ce Ashley pătrunse în micul refugiu de pe marginea 
drumului. Încercă să acţioneze cât mai brusc, încât mașina 
cealaltă să fie nevoită să le depășească. 

Dar nu se întâmplă așa. 

Cele două femei auziră un scrâșnet de frâne și scârțâitul 
cauciucurilor pe șosea. 

— Ţine-te bine! strigă Ashley. 

Se pregătiră amândouă de impact, iar Ashley călcă frâna 
cu putere. Mașina fu învăluită numaidecât într-un nor de 
praf și noroi și auziră pietricelele de pe jos ricoșând din 
șasiu în trunchiurile copacilor din apropiere. 

Catherine își ridică braţul, ca să-și protejeze faţa, iar 
Ashley se împinse cu putere în spătarul scaunului, în timp 
ce mașina derapă pe noroiul moale. Ashley învârti de volan 
în direcţia derapării, cum o învățase tatăl său, reușind să 
preia controlul mașinii înainte de-a se izbi de movilele de 
pământ de pe margine. Partea din spate a mașinii derapă 
pentru o clipă, dar Ashley reuși s-o redreseze, smucind cu 
putere volanul. Privi în oglinda retrovizoare, sperând să 
vadă celălalt vehicul continuându-și drumul, dar nu văzu 
nimic. 

Mașina se opri cu o ultimă zdruncinătură, iar Ashley se 
răsuci brusc, aşteptându-se la un impact violent. 

Catherine se izbi de spătarul scaunului și, gemând 
înăbuşit, se lovi cu capul de geamul de lângă locul 
pasagerului. 


— Ţine-te bine! ţipă din nou Ashley, așteptându-se la o 
nouă izbitură. 
Dar nu mai urmă nimic. Doar o liniște mormântală. 


Scott ascultă îndelung tonul de apel, știind că n-avea să-i 
răspundă nimeni. 

Își impuse să nu se alarmeze de pe-acum, spunându-și că 
ieșiseră, probabil, să ia cina în oraș. 

Își aduse aminte că Ashley era pasăre de noapte, așa că 
o convinsese, cu siguranţă, pe Catherine să meargă la 
teatru sau poate la bar, să bea un pahar împreună. Existau 
zeci de motive pentru care să nu se fi întors încă. „Nu te 
alarma”, își spuse în sinea sa. Să se alarmeze gratuit nu i- 
ar fi fost de niciun folos și n-ar fi făcut decât s-o enerveze 
pe Ashley când avea să afle. În plus, ar fi agasat-o și pe 
Catherine, care nu părea genul de persoană care să 
tolereze ca alţii s-o considere incapabilă. 

Trase adânc aer în piept și o sună înapoi pe fosta sa 
soţie. 

— Sally? Tot nu răspunde la telefon. 

— Cred că e în pericol, Scott. Chiar cred asta. 

— De ce? Acum de ce-ar fi în pericol? 

Sally își făcea în minte cele mai prăpăstioase calcule: un 
câine mort plus un detectiv ucis, împărţit la o ușă forțată, 
înmulţit cu o fotografie lipsă. Rezultatul era... Insă în loc 
de asta îi spuse: 

— Uite ce e, s-au petrecut mai multe lucruri ciudate. Nu 
pot să-ţi povestesc acum, dar... 

— De ce nu poţi să îmi povestești? întrebă Scott, 
chiţibușar ca de obicei. 

— Pentru că, spuse Sally printre dinţi, orice secundă de 
întârziere poate fi... 

Nu-și termină propoziţia. O clipă, rămaseră amândoi 
tăcuţi, între ei căscându-se un hău adânc. 

— Dă-mi-o pe Hope, să vorbesc cu ea, spuse Scott brusc. 

Cuvintele lui o luară pe Sally prin surprindere. 

— E lângă mine, dar... 


— Dă-mi-o la telefon. 

Se auziră niște foșnete preţ de câteva secunde, apoi 
vocea lui Hope răsună la celălalt capăt al firului. 

— Scott? 

— Nu pot să dau de ele. Nu-mi răspunde nici măcar 
robotul. 

— Mama n-are robot. Preferă ca oamenii s-o mai sune o 
dată dacă au nevoie. 

— Crezi că... 

— Da, cred. 

— Ar trebui să sunăm la poliţie? întrebă Scott. 

Hope făcu o pauză înainte de a-i răspunde. 

— O să sun eu. li știu cam pe toţi polițiștii de-acolo. De 
fapt, câţiva dintre ei mi-au fost colegi de liceu. Pot să-l rog 
pe careva să meargă până la ele să vadă dacă totul e-n 
regulă. 

— Poţi face asta fără prea multă vâlvă? 

— Da. Pot să spun pur și simplu că nu reușesc să 
vorbesc la telefon cu mama, care e în vârstă. O cunosc toţi, 
așa că n-ar trebui să fie o problemă. 

— În regulă, atunci fă așa, zise Scott. Şi spune-i lui Sally 
că mă duc la ele. Dacă dai de Catherine, spune-i că ajung 
acolo în seara asta. Dar am nevoie să mă ghidezi. 

În timp ce îi explica pe unde s-o ia, Hope văzu cum 
chipul lui Sally devine livid și mâinile îi tremură. N-o mai 
văzuse niciodată atât de speriată, iar lucrul acesta o 
neliniști profund. 


Catherine fu prima care își reveni din șoc. 

— Eşti teafără, Ashley? 

Aceasta încuviinţă din cap, cu buzele livide și gâtlejul 
uscat, neputând încă să articuleze vreun sunet. Simţi că 
bătăile inimii îi revin la normal și, într-un târziu, spuse: 

— Sunt în regulă. Dar tu? 

— M-am lovit la cap. Atât tot. 

— Nu vrei să mergem la spital? 

— Nu. Sunt bine. Deși se pare că mi-am vărsat pe mine 


cafeaua pe care am dat șase dolari. Catherine își desfăcu 
centura de siguranţă și deschise ușa de la mașină. Am 
nevoie de o gură de aer, spuse scurt. 

Ashley întinse mâna și opri motorul. leși apoi și ea din 
mașină, în întunericul nopţii. 

— Ce s-a întâmplat? Adică ce-a fost asta? 

Catherine aruncă o privire de-a lungul șoselei. 

— L-ai văzut pe nenorocitul ăla trecând de noi? 

— Nu. 

— Ei bine, nici eu n-am văzut ce s-a întâmplat cu el. Mă 
întreb unde-o fi. Sper să se fi izbit de copaci sau să fi căzut 
de pe vreo stâncă. 

Ashley scutură din cap. 

— Am făcut tot ce-am putut ca să păstrez controlul 
volanului. 

— Şi ai făcut o treabă grozavă, spuse Catherine, vocea 
sa recăpătându-și calmul acela care avea darul s-o 
liniștească pe Ashley. Ai acţionat ca un adevărat pilot de 
curse. N-ai fost cu nimic mai prejos, Ashley, dacă îmi 
permiţi să afirm un lucru evident. Am fost pe muchie de 
cuţit, iar tu te-ai comportat exemplar. Suntem în viaţă, iar 
mașina mea cea frumoasă și aproape nouă n-a suferit nici 
măcar o zgârietură. 

Ashley zâmbi, în ciuda neliniștii care o frământa. 

— Tatăl meu avea obiceiul să mă ia cu el în Lime Rock, 
Connecticut și făceam ture pe pista de curse, cu vechiul 
său Porsche. De la el am învăţat o mulţime de lucruri. 

— Ei, ce să zic, nu e tocmai modul în care-și petrec de 
obicei timpul taţii cu fiicele lor, dar se pare că ţi-a prins 
bine. 

Ashley trase adânc aer în piept. 

— Catherine, ţi s-a mai întâmplat vreodată una ca asta? 

Femeia stătea la marginea șoselei, iscodind cu privirea 
prin întuneric. 

— Nu. Adică uneori se mai întâmplă ca vreun adolescent 
să se sature de drumurile astea înguste, pline de meandre 
și să intre ca o vijelie într-o curbă cu vizibilitate redusă. 


Dar tipul ăsta pare să fi avut alte intenţii. 

Intrară înapoi în mașină și-și legară centurile de 
siguranţă. Ashley ezită, după care îngăimă câteva cuvinte: 

— Mă întreb dacă nu cumva ticălosul ăla, știi tu, care 
nu-mi dădea pace... 

Catherine se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Te gândești că ar fi tânărul acela din cauza căruia ai 
plecat din Boston... 

— Nu știu. 

Catherine pufni. 

— Ashley, draga mea, el nu știe că ești aici, habar n-are 
unde locuiesc și i-ar fi tare greu să te găsească aici, în 
mijlocul pustietății. Părerea mea e că, dacă trăieşti toată 
viaţa uitându-te peste umăr și punând în cârca lui 
O'Connell sau cum îl cheamă toate lucrurile neplăcute care 
ţi se întâmplă, nu vei mai fi bună de nimic. 

Ashley încuviinţă din cap. Își dorea să se lase convinsă, 
își impuse să se lase convinsă, dar îi era tare greu să 
creadă asta. 

— Şi oricum, tânărul acela declară că te iubește, Ashley, 
scumpa mea. Că te iubește. Nu văd ce-are iubirea de-a 
face cu nebunul ăsta, care ne-a scos de pe șosea. 

Din nou, Ashley rămase tăcută, deși știa răspunsul la 
întrebarea lui Catherine. 

Restul drumului îl parcurseră fără niciun alt incident. 
Era un drum lung, plin de noroi și pietriș, care ducea până 
la casa lui Catherine. Ea își păzea cu strășnicie viaţa 
personală, în intimitatea căminului ei, deși în afară, în 
sânul comunităţii, știa foarte bine să-și facă auzit glasul. 
Ashley privi îndelung la casa cufundată în întuneric. Pe 
vremuri, aici fusese o fermă construită la începutul anilor 
1800, iar lui Catherine îi plăcea să spună în glumă că baia 
și bucătăria se modernizaseră, însă nu și fantomele care 
bântuiau casa. Ashley cercetă cu privirea construcţia 
îmbrăcată în scândură albă și-și dori să fi lăsat un bec 
aprins înăuntru. 

Catherine, în schimb, era obișnuită să fie întâmpinată de 


întuneric și ieși sprintenă din mașină. 

— Fir-ar să fie! spuse ea brusc. Sună telefonul, auzi? 
Apoi adăugă, cu un mormăit: Ce-o fi cu oamenii ăștia, de 
sună la ora asta? 

Fără s-o deranjeze câtuși de puţin bezna din jur, 
încrezătoare în simţurile sale, care o ajutau să evite toate 
gropile și movilele din preajma casei, Catherine o luă 
înaintea lui Ashley, care se ţinu după ea temătoare. 
Catherine nu-și încuia niciodată ușa, așa că năvăli 
înăuntru, aprinzând luminile pe rând, în timp ce se 
îndrepta spre telefonul antic din sufragerie. 

— Da? Cine e? 

— Mamă? 

— Hope! Cât mă bucur! Dar e cam târziu. 

— Mamă, ești teafără? 

— Da, da, de ce? 

— Ashley e cu tine? Ea e teafără? 

— Sigur, draga mea. E chiar aici, lângă mine. Ce s-a 
întâmplat? 

— Stie! S-ar putea să fie în drum spre voi. 

Catherine inspiră adânc, dar nu-și pierdu cumpătul. 

— Mai încet, draga mea. Explică-mi pe îndelete. 

Zicând asta, se întoarse către Ashley, care încremenise 
în pragul ușii. Hope începu să-i explice, dar Catherine n- 
auzi mai nimic. Pentru prima oară, citea în privirea lui 
Ashley o spaimă cumplită. 


Scott gonea pe șosea cu o viteză nebună. 

Micuța sa mașină zbura entuziastă, depășind cu ușurință 
o sută șaizeci de kilometri pe oră. Auzea motorul huruind, 
în timp ce străbătea întunericul nopţii ca o săgeată, printre 
pinii falnici ale căror siluete semănau cu niște umbre 
fantomatice. În depărtare, se zăreau culmile înnegurate 
ale munţilor. Spera să ajungă acasă la Catherine în cel 
mult o oră, chiar dacă în mod obișnuit făcea cam de două 
ori pe-atât. Și nici așa nu știa dacă avea să ajungă la timp. 
Nu știa ce se întâmplă. Nu știa ce are de gând O'Connell. 


Nu știa ce pericol se ascunde în noapte. Ştia doar că îi 
pândește o primejdie stranie, hidoasă și era pe deplin 
hotărât să se pună ca o pavăză între această ameninţare și 
iubita lui fiică. 

În timp ce conducea cu mâinile încleștate pe volan, îl 
năpădiră diverse imagini din trecut, amintiri de pe vremea 
când Ashley era mică. Simţi un fior rece strecurându-i-se 
în suflet și, cu fiecare kilometru lăsat în urmă, avea tot mai 
mult senzaţia că merge prea încet, că orice ar urma să se 
întâmple avea să ajungă cu câteva secunde mai târziu. 
Atunci călcă până-n podea pedala de acceleraţie, neputând 
să se mai gândească la nimic altceva decât la nevoia de-a 
se deplasa cât mai repede, mai repede ca niciodată. 


Catherine puse receptorul în furcă și se întoarse spre 
Ashley. Își alese cuvintele cu grijă, vorbind pe un ton 
scăzut, ferm și foarte calm. Se concentră asupra modului 
de exprimare tocmai ca să își abată atenţia de la panica 
tulburătoare ce începea să o cuprindă. Respiră adânc și-și 
reaminti sieși că se trăgea dintr-un neam care avusese de 
înfruntat bătălii mult mai grele decât cea din momentul de 
faţă. Gândul acesta o făcu să adopte un ton plin de 
hotărâre, demn de generalul Roosevelt. 

— Ashley, draga mea. Se pare că tânărul acesta, care a 
dezvoltat o pasiune nesănătoasă pentru tine, a aflat că de 
fapt nu ești în Europa, ci aici. 

Ashley dădu din cap, incapabilă să răspundă ceva. 

— Cred că cel mai înţelept ar fi să urci la tine în cameră 
și să încui ușa. Să ai telefonul la îndemână. Hope mi-a spus 
că tatăl tău a pornit încoace, e deja pe drum, iar ea 
urmează să sune la poliţie. 

Ashley făcu un pas în direcţia scărilor, apoi se opri. 

— Catherine, ce-ai de gând să faci? Poate-ar fi mai bine 
să ne urcăm înapoi în mașină și să plecăm de-aici. 

Catherine zâmbi. 

— Ei bine, nu cred că ar fi indicat să-i mai dăm o șansă 
individului să ne răstoarne de pe șosea. Deja a încercat 


asta o dată în scara asta. Nici gând, aici e casa mea. Şi 
casa ta, de fapt. Dacă tipul ăsta are de gând să-ţi facă 
totuși ceva, cred c-ar fi mai bine să-l înfruntăm aici, pe un 
teren familiar. 

— Păi atunci n-am să te las singură, spuse Ashley pe un 
ton ce se voia încrezător. O să stăm să așteptăm împreună. 

Catherine scutură din cap. 

— Ah, Ashley, apreciez din toată inima propunerea ta. 
Dar crede-mă că m-aș simţi mult mai bine să te știu sus, la 
etaj, cu ușa încuiată. Oricum, poliţia trebuie să ajungă în 
scurtă vreme, așa că mai bine să fim prevăzătoare și 
înțelepte. Iar asta înseamnă să faci așa cum îţi spun, 
pentru moment. 

Ashley vru să obiecteze, dar Catherine i-o reteză cu un 
gest scurt. 

— Ashley, dă-mi voie să-mi apăr casa așa cum consider 
eu de cuviinţă. 3 

Fermitatea cuvintelor sale avu un efect imediat. In 
sfârşit, Ashley se lăsă convinsă. 

— Prea bine. Voi fi la mine în cameră. Dar, dacă aud 
vreun sunet care mi se pare suspect, cobor într-o clipă. 

Nu știa exact ce vrea să spună prin „sunet suspect”. 

Catherine o privi urcând scările la etaj. Rămase pe loc 
până când auzi sunetul inconfundabil al cheii răsucindu-se 
în vechea broască, apoi merse la mica debara cu ușă de 
lemn, situată în apropierea șemineului. Înghesuită printre 
buștenii pentru foc, într-o cutie veche din piele, se afla 
pușca răposatului ei soț. N-o mai scosese de ani de zile, 
nici n-o mai curăţase. Nici măcar nu era sigură că cele 
câteva cartușe ce se rostogoleau pe fundul cutiei mai 
puteau fi folosite. Catherine socotea că erau mari șanse ca 
arma să-i explodeze în mână în clipa când ar apăsa pe 
trăgaci. Cu toate astea, era o pușcă mare, cu o singură 
țeavă, făcută să inspire teama. Catherine spera ca asta să 
fie îndeajuns pentru intimidarea potenţialului adversar. 

Scoase pușca din cutie și se așeză pe fotoliul din fața 
șemineului. Introduse toate cele șase cartușe în încărcător, 


ridică trăgaciul, apoi se adânci în fotoliu și așteptă, cu 
arma în poală. Pușca era unsuroasă, și Catherine o frecă 
puţin cu degetele, murdărindu-se cu pete negre, de 
grăsime. Nu se pricepea cine știe ce la arme, dar suficient 
cât să tragă piedica de siguranţă. 

Catherine rămase cu mâna pe butoiașul puștii, când auzi 
niște sunete la fereastră, aproape de ușa de la intrare. 


Continua să se uite pe fereastră și eram convins că 
reflectează la anumite lucruri, când se întoarse brusc spre 
mine și mă întrebă: 

— Te-ai gândit vreodată serios dacă ai fi în stare să 
omori pe cineva? 

Am ezitat înainte de a răspunde, iar ea scutură din cap. 

— Deja mi-ai răspuns la întrebare. Poate ar fi mai bine 
să-ţi propun să reflectezi la modul în care avem noi, 
oamenii, obiceiul de-a dramatiza moartea violentă. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui, am zis eu 
încet. 

— Gândește-te la nenumăratele moduri prin care 
oamenii își exteriorizează violenţa. La televizor sau în 
filme. În jocurile pe computer pentru copii. Gândește-te la 
studiile care indică faptul că un copil normal asistă de mii 
de ori, până la maturitate, la fenomenul morţii. De mii de 
ori. Însă adevărul e că, în ciuda tuturor informaţiilor de 
care dispunem în prezent, atunci când suntem puși efectiv 
în fața unor manifestări violente, posibil chiar fatale, 
rareori știm cum să reacţionăm. 

Am lăsat-o să plece de lângă fereastră și, fără să spun 
nimic, am urmărit-o traversând încăperea și așezându-se. 

— Ne place să ne imaginăm, spuse ea pe un ton rece, că 
știm ce avem de făcut într-o situaţie dificilă. Insă, în 
realitate, habar n-avem. Comitem greşeli. Facem 
raționamente incorecte. Toate slābiciunile noastre ies la 
iveală în astfel de situaţii. Nu suntem în stare să facem 
nimic din ceea ce ne închipuim c-am face. Soluţia e peste 
puterile noastre. 


— Ashley? 
Scutură din cap. 
— Nu crezi că teama ne mutilează? 


30 
O discuţie despre dragoste 


Catherine trase adânc aer în piept și-și ridică arma pe 
umăr, ascultând cu atenţie zgomotele de-afară. Numără în 
sinea ei pașii ce se auzeau de dincolo de ușă. De la 
fereastră, înspre colţul casei, pe lângă ghivecele cu flori 
înșirate cu grijă până la intrarea în casă. „O să încerce ușa 
mai întâi”, își spuse în gând. Cu toate că avea impresia că 
limba i se umflase mai-mai să-i plesnească, strigă cu voce 
aspră: 

— Poftește înăuntru, domnule O'Connell. 

Nu mai era nevoie să adauge „Te aştept”. 

Se lăsă o liniște mormântală. Catherine își auzea 
respiraţia greoaie, în timp ce inima îi zvâcnea mai-mai să-i 
spargă pieptul. Rămase cu arma pe umăr și, încercând să 
se calmeze, privi la ţeava puștii. Nu apăsase pe trăgaci în 
viața ei. Nici măcar așa, de antrenament. Tatăl ei fusese 
medic. Soţul ei crescuse la o fermă și luptase în marină, în 
timpul războiului din Coreea. Nu era prima oară când își 
dorea să-l fi avut alături. După câteva secunde, auzi ușa de 
la intrare deschizându-se și un zgomot de pași în hol. 

— Aici, domnule O'Connell, strigă ea, cu glas răgușit. 

O'Connell se ivi de după colţ, pășind hotărât, și rămase 
în pragul ușii. Catherine ridică pușca în dreptul ochilor, 
ţintind pieptul intrusului. 

— Mâinile sus! Nu-i veneau în minte alte cuvinte. Stai pe 
loc, nu mai fă niciun pas. 

Michael O'Connell nu se opri, nici nu ridică mâinile. 

În loc de asta, făcu un pas înainte și gesticulă în direcţia 
armei. 

— Ce ai de gând, să mă împuști? 

— Dacă voi fi obligată s-o fac... 

— Așa deci, spuse el încet, privind-o atent, după care 
cercetă încăperea, de parcă ar fi vrut să memoreze fiecare 


obiect, fiecare ungher, fiecare culoare. Și ce anume te-ar 
obliga? 

Vorbea pe un ton glumet. 

— Nu cred că vrei să afli răspunsul la această întrebare, 
puse ea cu șiretenie. 

O” Connell scutură din cap în semn că pricepea, dar nu 
era de acord. 

— Ba da, spuse el cu voce joasă, făcând încă un pas 
înainte, e exact ceea ce trebuie să aflu, nu crezi? Zâmbi. 
Mă împuști dacă spun ceva cu care nu ești de acord? Dacă 
mă mișc? Dacă mă apropii? Sau dacă fac un pas în spate? 
Ce te determină să apeși pe trăgaci? 

— Vrei neapărat un răspuns? O să-l ai. Și probabil că n-o 
să-ţi placă. 

O'Connell se apropie și mai mult. 

— Rămâi acolo. Și aș vrea să ridici mâinile. 

Catherine rostise cuvintele pe un ton calm și, spera ea, 
suficient de hotărât. Insă vocea îi suna slab și 
neconvingător. Pentru prima oară, glasul îi trăda vârsta. 

O” Connell păru să măsoare din priviri distanţa dintre ei. 

— Catherine, nu-i așa? Catherine Frazier. Ești mama lui 
Hope, nu-i așa? 

Bătrâna încuviinţă din cap. 

— Pot să-ţi spun Catherine? Sau preferi ceva mai 
formal? Doamna Frazier? Vreau să fiu politicos. 

— Poţi să-mi spui cum poftești, căci oricum n-o să 
zăbovești prea mult pe-aici. 

— Ei bine, Catherine... 

— Ştii ce, m-am răzgândit. Prefer doamna Frazier. 

El dădu din cap în semn de încuviinţare, din nou cu 
aerul acela glumet, de parcă stăteau la taifas. 

— Ei bine, doamnă Frazier, nici n-am de gând să 
zăbovesc prea mult. Vreau doar să vorbesc cu Ashley. 

— Nu-i aici. 

O'Connell scutură din cap și rânji. 

— Sunt sigur, doamnă Frazier, că aţi crescut într-o 
familie onorabilă și, la rândul dumneavoastră, v-aţi învăţat 


copilul că nu e bine să mintă. Orice om s-ar înfuria să fie 
minţit în faţă. lar oamenii furioși ajung să facă lucruri 
cumplite, nu-i așa? 

Catherine ţinea în continuare pușca îndreptată înspre 
O'Connell. Făcu eforturi să-și controleze respiraţia, 
înghițind în sec. 

— Și dumneata ești capabil de Jucruri cumplite, domnule 
O'Connell? Căci, dacă-i așa, poate ar fi mai bine să te 
împușc chiar acum și să încheiem seara asta într-un mod 
tragic. Tragic pentru dumneata, desigur. 

Catherine nu era sigură de seriozitatea propriilor 
cuvinte. Era foarte atentă la bărbatul din faţa ei și nu mai 
vedea nimic altceva decât distanța dintre ei. Simţea un 
firicel de transpiraţie prelingându-i-se la subsuoară și se 
întrebă ce-l făcea pe O'Connell să fie atât de calm. Părea 
să nu-i pese câtuși de puţin de arma aţintită asupra lui. 
Avu senzaţia neplăcută că individul se amuza de întreaga 
situaţie. 

— De ce sunt eu capabil, de ce sunteţi dumneavoastră 
capabilă... astea sunt niște întrebări foarte serioase, nu 
credeţi, doamnă Frazier? 

Catherine trase adânc aer în piept și își miji ochii, de 
parcă ar fi căutat să fixeze ţinta. O'Connell se mișcă 
încoace  și-ncolo prin cameră, continuând să se 
familiarizeze cu lucrurile din jur, aparent nepăsător. 

— Ciudate întrebări, domnule O'Connell. Însă acum e 
timpul să pleci. Cât mai ești încă în viaţă. Pleacă și să nu te 
întorci niciodată. Și, mai ales, s-o lași în pace pe Ashley. 

O' Connell zâmbi, dar Catherine îi observă privirea 
iscodind prin încăpere. Înţelese că în spatele rânjetului său 
se ascundea ceva mai violent și mai înspăimântător decât 
își imaginase. 

Când vorbi, într-un târziu, o făcu pe un ton scăzut, ca o 
șoaptă. 

— E pe-aproape, nu-i așa? O simt. Ashley e foarte 
aproape. 

Catherine nu scoase niciun cuvânt. 


— Cred că nu înţelegeţi cum stau lucrurile, doamnă 
Frazier. 

— Și anume? 

— O iubesc pe Ashley. Noi doi suntem sortiţi să fim 
împreună. 

— Greșești, domnule O'Connell. 

— Suntem suflete-pereche. Două jumătăţi ale aceluiași 
întreg, doamnă Frazier. 

— Nu cred lucrul ăsta, domnule O'Connell. 

— În ce mă privește, voi face tot ce-mi stă-n putinţă 
pentru asta, doamnă Frazier. 

— Sunt convinsă. Şi alţii ar putea să afirme același 
lucru. 

Erau cele mai îndrăzneţe cuvinte care-i veniră în minte 
pe moment. 

El nu spuse nimic, privind-o cu atenţie. Catherine și-l 
imagină puternic, musculos și agil. „Trebuie să fie la fel de 
rapid ca Hope, își zise ea, și probabil mult mai puternic.” 
Nu vedea niciun obstacol care l-ar fi putut încetini, dacă se 
repezea la ea. Şedea, vulnerabilă, neavând decât o pușcă 
veche cu care să-l împiedice să facă ceea ce avea de gând. 
Dintr-odată, se simţi bătrână și neputincioasă, cu vederea 
și auzul slăbite, cu membrele înțepenite. I se părea că 
toate avantajele sunt de partea lui, în afară de unul singur. 
Dar nici pe acesta nu se putea bizui sută la sută, căci nu 
știa dacă nu are și el o armă, ascunsă în buzunar sau în 
jachetă. Un pistol? Un cuţit? Respiră anevoios. 

— Nu cred că înţelegeţi, doamnă Frazier. O voi iubi pe 
Ashley toată viaţa. lar ideea că dumneavoastră sau părinţii 
ei, sau oricine altcineva m-ar putea ţine departe de ea mă 
face să râd de-a dreptul. i 

— Fi bine, în noaptea asta n-ai noroc. Nu în casa mea. In 
noaptea asta n-ai încotro decât să faci stânga-mprejur și să 
pleci. Altminteri, o să pleci cu o gaură în căpăţână, 
mulțumită puștii pe care-o vezi. 

El tăcu din nou, continuând să zâmbească. 

— O pușcă veche, de tras după păsări. Cu gloanţe de 


calibru mic, ce dor abia ca niște alice. 

— Vrei să încerci pe pielea ta? 

— Nu, spuse el încet. Nu vreau asta. 

Ea rămase tăcută, în timp ce O'Connell părea să 
reflecteze. 

— Spuneţi-mi ceva, doamnă Frazier, dacă tot stăm la 
taclale. De ce credeţi că n-aș fi potrivit pentru Ashley? Nu 
sunt destul de chipeș? De inteligent? De bun? De ce n-aș 
avea voie s-o iubesc? Ce știți dumneavoastră despre mine? 
Cine credeţi c-ar iubi-o mai mult decât o iubesc eu? N-ar fi 
posibil ca dragostea mea să fie cel mai bun lucru care i s-a 
întâmplat vreodată? 

— Mă îndoiesc de asta, domnule O'Connell. 

— Nu credeţi în dragoste la prima vedere, doamnă 
Frazier? De ce un anumit tip de dragoste e considerat 
acceptabil, iar altul e socotit greșit? 

Cuvintele lui îi atinseră o coardă sensibilă, dar nu scoase 
niciun cuvânt. 

O” Connell tăcu o clipă, după care se crispă. 

— Ashley! strigă el. Ashley! Știu că mă auzi! Te iubesc! 
Te voi iubi toată viaţa! Voi fi mereu alături de tine! 

Cuvintele lui răsunară în toată casa. 

O” Connell se întoarse spre Catherine. 

— Aţi sunat la poliţie, doamnă Frazier? 

Bătrâna nu răspunse. 

— Cred că aţi sunat, spuse el încet. Dar ce lege am 
încălcat venind aici? Vă spun eu: niciuna. 

Făcu un gest înspre pușcă. 

— In schimb, nu se poate spune același lucru și despre 
dumneavoastră. 

Catherine își încleștă mâinile pe armă și pipăi trăgaciul 
cu degetul. „Nu ezita, își spuse în sinea sa. Nu intra în 
panică.” Avea senzaţia că lucrurile familiare din jurul ei, 
sufrageria, jaluzelele și amintirile care o înconjurau îi 
deveniseră dintr-odată străine. Dori să spună ceva care să- 
i redea curajul. „ÎImpușcă-l” strigă o voce de undeva din 
străfundul fiinţei sale. Împușcă-l înainte să vă omoare el pe 


toți!” 

Sesizându-i ezitarea, O'Connell șopti: 

— Nu-i ușor să ucizi pe cineva, nu-i așa? Una e să spui: 
„Dacă mai faci un pas, te împușc” și cu totul alta e s-o faci 
efectiv. Poate e mai bine să cugetaţi la asta. Noapte bună, 
doamnă Frazier. Ne vom revedea. Mă voi întoarce. 

„Împușcă-l! Împușcă-l! Ucide-l acum!” În timp ce 
Catherine se lupta cu vocile din capul ei, O'Connell se 
răsuci pe călcâie și, cu o iuţime surprinzătoare, dispăru din 
raza ei vizuală. 1 se tăie respiraţia. Dispăruse ca o fantomă. 
Fusese în faţa ei, iar în clipa următoare se făcu nevăzut. Li 
auzi pașii pe podeaua de lemn din hol, după care ușa de la 
intrare se deschise cu zgomot și apoi fu trântită la loc. 

Catherine expiră prelung și se prăbuși pe spătarul 
fotoliului. Degetele îi înțepeniseră pe trăgaci și trebui să 
facă un efort ca să și le dezlipească de pe armă. O lăsă să-i 
cadă în poală. Se simţea dintr-odată epuizată, istovită cum 
nu mai fusese de ani de zile. Mâinile îi tremurau, ochii îi 
erau plini de lacrimi și se chinuia să respire. Işi aduse 
aminte de un moment asemănător din trecut, când se afla 
în spital, iar mâna soţului său se desprinsese dintr-a ei și 
gata, își dăduse duhul. Totul se petrecuse într-o clipă. Și 
atunci fusese copleșită de aceeași senzaţie de neputinţă. 

Vru s-o strige pe Ashley, dar nu reuși. Dădu să se ridice 
și să încuie ușa, dar nu fu în stare să se clintească din loc. 
„N-avem nicio șansă.” 

Catherine rămase ţintuită în fotoliu preţ de câteva 
minute bune. Nu știu exact câte. Se foi, încercând să-și 
vină în fire, când deodată încăperea se umplu de luminile 
intermitente, roșii și albastre, ale echipajului de poliţie. 

Gândurile se învălmășeau cu repeziciune în mintea lui 
Ashley. 

Stătuse ghemuită în camera ei, cu ușa încuiată, cât timp 
Catherine vorbise cu O'Connell, dar nu reușise să audă ce- 
și spuneau, cu excepţia acelor cuvinte pe care le strigase 
Michael și care o umpluseră de spaimă. Când auzi ușa de 
la intrare trântindu-se, rămase jos în aceeași poziţie, 


ascunsă după pat, cu faţa îngropată în perna pe care o 
strângea la piept, de parcă ar fi vrut să nu mai vadă și să 
nu mai audă nimic, ba chiar să nici nu mai respire. Faţa de 
pernă era umedă acolo unde o mușcase, de teamă să nu-i 
scape vreun țipăt. Simţea lacrimile rostogolindu-i-se pe 
obraji și era înspăimântată. Iar faptul că era înspăimântată 
o speria și mai tare. Îi era rușine că o lăsase pe Catherine 
să-l înfrunte pe Michael O'Connell de una singură, deși o 
făcuse la insistenţele acesteia. Trecuse demult de faza „De 
ce nu mă lași în pace” și acum plutea în derivă pe un ocean 
mult mai întins decât își imaginase vreodată. 

— Ashley! Vocea lui Catherine străpunse pereţii, precum 
și zidul de spaimă care-o înconjura. 

— Da... îngăimă ea. 

— Poliţia e aici. Poţi să cobori. 

leși din cameră și rămase în capul scărilor, privind jos. O 
văzu pe Catherine în hol, stând de vorbă cu un poliţist de 
vârstă mijlocie, care avea pe cap o pălărie cu ursul 
Smokeyst. Acesta avea în mână un carnețţel și un creion și 
clătina din cap. Înţeleg, doamnă Frazier. Polițistul vorbea 
lent, iar Ashley o văzu pe Catherine teribil de frustrată. 
Dar nu am cum să-l dau în urmărire generală pe un individ 
pe care dumneavoastră l-aţi poftit înăuntru, numai pentru 
că pare să nutrească o atracţie obsesivă pentru 
domnișoara Freeman... Bună seara, domnișoară Freeman, 
dacă sunteţi amabilă să coborâţi... 

Ashley cobori scările. 

— Acum spuneti-mi, tipul ăsta v-a lovit sau v-a ameninţat 
în vreun fel? 

Catherine pufni. 

— Tot ce-a zis a fost o ameninţare, domnule sergent 
Connors. Nu cuvintele propriu-zise, ci felul în care le-a 
rostit. 

Polițistul îi aruncă o privire lui Ashley. 


34 Smokey the Bear - mascota Administraţiei Silvice a Statelor Unite, 
creată în scopul educării publicului cu privire la pericolul incendiilor 
din păduri (n.tr.). 


— Dumneavoastră eraţi sus, domnişoară? Prin urmare, 
n-aţi asistat la discuţia lor, nu-i așa? 

Ashley dădu din cap a încuviinţare. 

— Deci, în afară de faptul că a venit pe nepusă masă, nu 
v-a făcut nimic altceva, domnişoară? 

— Nu, răspunse Ashley. 

Cuvântul acesta sună neputincios. 

Polițistul clătină din cap, își închise carneţelul și se 
întoarse spre Catherine. 

— M-aș fi așteptat să-mi spuneţi că v-a lovit și v-a pus 
viața în primejdie, doamnă Frazier. Că a avut loc un 
contact fizic, oricât de mărunt. Asta ne-ar fi permis să luăm 
anumite măsuri. Aţi fi putut spune că v-a ameninţat cu o 
armă. Sau măcar că v-a încălcat proprietatea. Dar nu 
putem să arestăm pe cineva doar pentru că v-a spus c-o 
iubește pe domnișoara Freeman. 

Polițistul zâmbi, încercând să facă o glumă. 

— De fapt, pun pariu că toţi tinerii sunt îndrăgostiţi de 
domnișoara Freeman. 

Catherine bătu din picior. 

— E inutil. Vreţi să spuneţi că nu ne puteţi ajuta în 
niciun fel? 

— Doar dacă avem certitudinea că s-a comis o 
infracțiune. 

— Dar urmărirea cuiva? Asta e o infracţiune! 

— Așa e. Însă în seara asta nu s-a întâmplat așa ceva, 
nu-i așa? Dacă îmi puteţi dovedi că e vorba de un tipar 
comportamental, ei bine, atunci domnișoara Freeman 
trebuie să se adreseze unui judecător pentru obţinerea 
unui ordin de restricție. lar atunci, dacă individul se 
apropie la mai puţin de o sută de metri de ea, putem să-l 
arestăm. Așa am avea un punct de pornire. Dar altfel... 

O privi din nou pe Ashley. 

— Nu aţi solicitat un astfel de ordin în Boston, unde 
locuiţi? 

Tânăra scutură din cap. 

— Păi, ar trebui să luaţi în calcul această posibilitate. 


Sigur că... 

— Sigur că ce? întrebă Catherine. 

— Ei bine, n-aş vrea să fac presupuneri... 

— Ce fel de presupuneri? 

— Trebuie să aveţi mare grijă. N-ar fi indicat să 
declanșați un comportament cu adevărat periculos. 
Câteodată ordinul de restricţie face mai mult rău decât 
bine. Staţi de vorbă cu un specialist, domnişoară Freeman. 

— Dar chiar asta facem în clipa de faţă! îl întrerupse 
Catherine. La urma urmelor, nu asta e treaba 
dumneavoastră, domnule sergent? 

— Mă refeream la un specialist în materie de conflicte 
domestice. 

Catherine scutură din cap, dar avu bunul-simţ de-a nu 
mai continua discuţia. Nu era înţelept din partea ei să 
insulte poliția locală. 

— Dacă se mai întoarce, doamnă Frazier, sunati la secţie 
și am să trimit un echipaj. La orice oră din zi sau din 
noapte. Măcar atât să facem. Dacă vede un poliţist prin 
preajmă probabil că se lasă păgubaș. E cea mai bună 
variantă pe care v-o pot oferi. 

Polițistul își vâri, cu un gest teatral, carneţelul și 
creionul înapoi în buzunarul de la cămașă. Apoi se întoarse 
și porni înspre ușă, după care se opri și o privi pe Ashley 
oarecum jenat. 

— Suntem legaţi de mâini și de picioare, spuse el. O să 
întocmesc un raport referitor la incidentul din seara 
aceasta, în caz că vă hotărâți să solicitaţi un ordin de 
restricţie. 

Catherine pufni din nou. 

— Ei, mare ușurare, ce să zic, spuse ea supărată. Asta 
ne linişteşte teribil. E ca și cum aţi spune că trebuie să 
așteptăm să ardă toată casa înainte de-a suna la pompieri. 

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult. Chiar îmi 
pare rău, doamnă Frazier, căci știu că lucrurile de genul 
ăsta sunt extrem de neplăcute. Dar, după cum am mai 
spus, sunaţi-ne dacă individul își mai face apariţia. Vom fi 


aici cât ai zice pește. 

Polițistul își ridică brusc capul, ascultând cu atenţie. 

— Isuse, spuse el pe neașteptate. Cineva se grăbește 
grozav de tare. 

Atât Ashley, cât și Catherine se aplecară în faţă, ca să 
audă mai bine huruitul, abia deslușit, al unui motor ce 
mergea cu viteză. Ashley, evident, recunoscu zgomotul. În 
timp ce ascultau toţi cu atenţie, sunetul se auzea din ce în 
ce mai aproape, tot mai puternic, pentru ca la un moment 
dat să zărească, printre copacii de pe marginea drumului, 
farurile unei mașini ce se apropia în viteză. 

— Asta-i tatăl meu, spuse Ashley. 

Se gândi că acum putea, în sfârșit, să răsufle ușurată și 
să se simtă în siguranță, pentru că Scott va ști ce e de 
făcut. Insă nu se întâmplă așa. 


— Am devenit expertă în materie de frică, spuse ea. 
Reacţii psihologice. Tensiuni psihologice. Deficiențe 
comportamentale. Citesc manuale de psihiatrie și tratate 
de sociologie. Citesc cărți despre felul în care oamenii 
reacționează în diverse situaţii dificile. Iau notițe, particip 
la conferințe, fac tot ce-mi stă-n putință ca să înțeleg mai 
bine acest subiect. 

Se întoarse cu spatele la mine, privind afară, la viața 
suburbană ce se derula paşnic dincolo de fereastră. 

— Locul ăsta nu seamănă cu o clinică, am spus eu. Pare 
liniștit și ferit de primejdii. 

Ea scutură din cap. 

— E doar o iluzie. Frica îmbracă forme diferite în locuri 
diferite. Totul depinde de ceea ce ne așteptăm noi să se 
întâmple în următoarele secunde, față de ceea ce se 
întâmplă efectiv. 

— Michael O'Connell? 

Un zâmbet strâmb îi apăru în colţul gurii. 

— Te-ai gândit vreodată la faptul că există oameni care 
au capacitatea înnăscută de-a insufla teamă? Asasinul 
plătit, bunăoară. Psihopatul sexual. Fanaticul religios. Toţi 


aceștia sunt indivizi care inspiră teamă în mod automat, 
instinctiv. Așa era și el. Se pare că indivizii de genul ăsta 
nu văd viaţa la fel cum o vedem noi, tu sau eu, sau Ashley, 
sau familia ei. Constrângerile și restricţiile emoţionale 
normale, pe care le simţim cu toţii, lui O'Connell îi lipseau 
cu desăvârșire. Erau, în schimb, înlocuite de ceva de-a 
dreptul îngrijorător. 

— Ce anume? 

— El își iubea propria identitate. 


31 
Fuga de ceva nevăzut 


Catherine stătea afară, contemplând stelele de pe cerul 
nopţii. Aerul era atât de rece, încât scotea aburi când 
respira, dar groaza celor petrecute cu puţin timp în urmă 
depășea cu mult senzaţia de frig. Pentru ea casa aceasta 
fusese mereu un loc în care se simţise în siguranţă. Un loc 
care îi aparţinea de atâţia ani și unde trăise și bune, și 
rele, unde fiecare copac, fiecare tufiș, fiecare suflare de 
vânt ce făcea să scârţăie streșinile îi evocau amintiri dragi. 
Era refugiul ei, un simbol al trăiniciei și al stabilităţii. Insă 
în noaptea asta, siguranţa căminului ei fusese zdruncinată 
de cuvintele „Mă voi întoarce”. 

Catherine se întoarse spre ușa de la intrare. Dintr-odată, 
simţi că îi este frig și se gândi ce să facă, fapt care o 
surprinse puţin. Stătuse de multe ori afară, sub cerul clar 
al Vermontului, și cugetase la multe lucruri, indiferent de 
anotimp. Dar în noaptea asta, cerul întunecat era tulbure, 
cernând parcă stropi îngheţaţi ce i se strecurau de-a 
lungul spinării și o făceau să tremure. Îi trecu prin minte 
gândul sumbru că Michael O'Connell n-ar băga de seamă 
frigul. Obsesia lui i-ar ţine de cald. 

Aruncă o privire înspre copacii ce străjuiau hotarul 
proprietăţii sale, la marginea terenului drept din jurul 
casei, pe care soţul ei îl nivelase cu ajutorul unui tractor 
împrumutat de la cineva, apoi îl acoperise cu gazon și 
construise două porţi de fotbal, un cadou pentru cea de-a 
unsprezecea aniversare a lui Hope. De obicei, terenul de 
fotbal în miniatură îi trezea numeroase amintiri fericite, 
care-i mângâiau sufletul. Însă în noaptea asta, privirea sa 
rătăcea dincolo de ramele albe ale porţii de pe care 
începea să se scorojească vopseaua. Își imagină că 
O'Connell se afla undeva prin preajmă, ascuns vederii sale, 
pândindu-le din întuneric. 


Catherine scrâșni din dinţi și intră în casă, nu înainte de 
a face un gest obscen în direcţia șirului de copaci. „Pentru 
orice eventualitate”, își zise în sinea ei. Era trecut bine de 
miezul nopţii și mai aveau mult de împachetat. Valiza ei 
cea mare era gata, dar Ashley, încă tremurând, mai avea 
de lucru. 

Scott stătea la masă în bucătărie cu o cană de cafea 
neagră în mână, privind la pușca din faţa lui. Își plimbă 
degetul de-a lungul ţevii, gândindu-se că ar fi fost mai bine 
pentru toţi dacă Catherine ar fi apăsat pe trăgaci. Și-ar fi 
petrecut toată noaptea în compania poliției și a medicului 
legist și i-ar fi angajat un avocat, deși probabil că nici nu ar 
fi fost arestată. Dacă l-ar fi împușcat pe O'Connell în clipa 
în care ticălosul trecuse de pragul ușii, s-ar fi ocupat el de 
restul poveștii și ar fi aranjat lucrurile mai departe. Iar 
viaţa lor ar fi revenit la normal în decurs de câteva zile. 

O auzi pe Catherine deschizând ușa de la intrare și 
intrând în bucătărie. 

— Stau și eu cu tine, spuse ea, turnându-și o cană de 
cafea. 

— O să fie o noapte lungă, spuse Scott. 

— Parcă durează deja de-o veșnicie. 

— Ashley se pregătește? 

— Va fi gata în câteva minute, spuse Catherine. Își 
adună câteva lucruri. 

— E foarte tulburată. 

Catherine încuviinţă din cap. 

— N-o poţi învinui. Și eu sunt încă destul de zdruncinată. 

— La tine nu se vede așa de tare. 

— Datorită vârstei. 

— Mi-aș dori... începu el, dar se opri numaidecât. 

Lui Catherine îi apăru un zâmbet în colţul gurii. 

— Ştiu ce ţi-ai dori. 

— Mi-aș dori să-i fi zburat creierii nenorocitului. 

Ea dădu din cap a încuviinţare. 

— Şi eu mi-aş dori asta, dacă aș putea da timpul înapoi. 

Niciunul din ei nu dădu glas la ceea ce le trecea prin 


minte: în seara aceea li se oferise șansa de a scăpa de 
O'Connell, o șansă care probabil n-avea să mai apară a 
doua oară. Scott încercă să-și alunge gândul acesta din 
minte. Partea raţională, partea educată a minţii sale îi 
șoptea că violenţa nu e niciodată o soluţie. Dar la fel de 
stăruitor îl asalta cealaltă parte, care replica: „De ce nu?” 

Ashley intră în bucătărie cu un aer nehotărât. 

— Gata, spuse ea, am terminat. 

Se uită la tatăl ei și la Catherine. 

— Sunteţi siguri că e mai bine să plecăm de-aici? 

— Suntem destul de izolate aici, Ashley, draga mea, 
răspunse Catherine cu prudenţă. Și e foarte greu de 
prevăzut ce are de gând să facă O'Connell în continuare. 

— Dar nu-i corect, spuse Ashley. Nici faţă de mine, nici 
faţă de tine. Faţă de nimeni. 

— Cred că de-acum nu se mai pune problema ce e corect 
și ce nu, spuse Scott. 

— Principala noastră grijă e să fii în siguranță, spuse 
Catherine pe un ton blând. Așa că mai bine să fim exagerat 
de precauţi. 

Ashley își încleșta pumnii, luptându-se cu lacrimile care i 
se îngrămădiseră la colţurile ochilor. 

— Haideţi să plecăm, spuse Scott. Gândește-te în felul 
ăsta: cel puţin mama ta se va simţi mult mai bine să te știe 
acasă, lângă ea. Și Hope la fel. Cât despre Catherine, sunt 
convins că nici ea n-are chef să rămână singură aici, după 
ce ticălosul de O' Connell o să-și dea seama că te-am luat și 
am plecat. 

— Data viitoare, spuse Catherine pe un ton aspru, n-o să 
mai pierd vremea cu discuţii. 

Făcu semn cu mâna în direcţia puștii, gest care îi făcu 
pe Scott și pe Ashley să zâmbească. 

— Catherine, spuse Ashley, ștergându-și ochii de lacrimi, 
ai fi un asasin profesionist foarte priceput. 

Catherine zâmbi. 

— Mulţumesc, scumpo. O s-o iau ca pe un compliment. 

Scott se ridică de la masă. 


— A priceput toată lumea cum vom proceda? 

Ashley și Catherine încuviinţară din cap. 

— Pare un plan foarte minuţios, spuse Catherine. 

— Mai bine așa decât să ne pară rău după aceea. Mi se 
pare întemeiat să presupunem că stă la pândă pe undeva 
prin preajmă, nu credeţi? Şi că va încerca să ne 
urmărească. Nu știm ce are de gând să facă. A încercat 
deja o dată să vă scoată de pe șosea. 

— Dacă a fost el, spuse Ashley. N-am apucat să-l vedem 
ca lumea pe șoferul acelei mașini. Nici mașina, de fapt. N- 
are nicio noimă. De ce ar încerca să ne ucidă, pentru ca la 
scurtă vreme după aceea să vină aici și să strige în gura 
mare că mă iubește? 

Scott clătină din cap. Nici el nu înţelegea. 

— În orice caz, o să-i dăm de gândit, dacă ne urmărește. 

Luă toate genţile și le duse la intrare. In spatele lui, 
Catherine stingea becurile, rând pe rând. Lăsându-le în hol 
pe cele două femei, păși afară, în întunericul nopţii. Scrută 
bezna din jurul casei și-și aduse aminte de vremea când 
era de vârsta lui Ashley și se afla în Vietnam, privind cu 
binoclul prin junglă, cu bateria de mortiere amuţită în 
urma sa. Își aminti de mirosul jilav, stătut al sacilor de 
nisip umpluţi până la refuz, lipiţi de pieptul său, în timp ce 
stăteau la pândă și se întrebau dacă aveau să fie observați 
de inamic sub camuflajul de frunze și tufișuri încâlcite. 

Scott se strecură la volanul Porsche-ului, porni motorul 
și dădu cu spatele până în dreptul micuţului automobil al 
lui Catherine. Lăsând motorul mașinii pornit, ridică rapid 
capota, apoi se duse și porni motorul mașinii lui Catherine. 
Deschise portiera din dreapta șoferului la ambele mașini și 
ajustă scaunul pasagerului, coborându-l cât mai mult cu 
putinţă. 

Scott intră iar în casă, luă toate gentile și ieși din nou în 
noapte. 

Puse valiza lui Catherine în mașina lui, iar pe-a lui 
Ashley, în mașina lui Catherine, după care închise ambele 
portbagaje, lăsând însă toate cele patru portiere deschise. 


Se întoarse grăbit în casă. 

— Sunteţi gata? 

Femeile încuviinţară din cap. 

— Atunci să mergem. Rapid. 

Porniră toţi trei deodată, ţinându-se aproape unul de 
celălalt. Ashley se strecură pe locul pasagerului, în 
Porsche, iar Catherine la volan, în mașina ei. Imediat ce se 
așeză, Ashley se lăsă cât mai jos în scaun, ca să nu poată fi 
văzută. Pe cap își trăsese o căciulă de lână bleumarin. 

Scott dădu ocol mașinilor în pas alergător și închise 
toate portierele, după care se sui la volanul mașinii sale. Li 
făcu semn lui Catherine să pornească, iar aceasta apăsă cu 
putere pedala de acceleraţie, roţile mașinii împroșcând 
pietrișul de pe alee. Scott se luă după ea, la doar câţiva 
centimetri distanţă. „Cu viteză acum”, își zise el. Catherine 
parcă îi ghici gândurile și acceleră și mai tare, astfel că se 
îndreptară unul după altul în cea mai mare viteză spre 
autostradă. 

Scott privi cu atenţie în oglinda retrovizoare, ca să vadă 
dacă nu se zăreau farurile vreunei mașini, însă 
serpentinele autostrăzii limitau vizibilitatea. Se gândi: „E 
lună plină în noaptea asta. Dacă eu aș urmări pe cineva, aș 
merge cu farurile stinse”. 

La dreapta sa, Ashley continua să stea ghemuită pe 
scaunul ei. Călcă pedala de acceleraţie, ţinându-se după 
Catherine. 

Aceasta se îndrepta spre un loc pe care îl știa, chiar 
înainte de intrarea pe autostrada interstatală. Era un 
bancomat pentru șoferi, cu o mică parcare în spate. Când 
îl observă, de departe, așteptă până în ultima clipă și abia 
atunci  semnaliză, trăgând brusc de volan. Auzi 
cauciucurile scrâșnind scurt în timp ce trecu ca o săgeată 
prin dreptul bancomatului, îndreptându-se spre parcare, 
unde nu era niciun pic de lumină. Auzi huruitul motorului 
mașinii lui Scott imediat în urma sa. Se opri și trase adânc 
aer în piept. 

Scott opri și el alături, după care ţâșni din mașină și 


alergă până la colțul clădirii. 

O singură mașină trecu pe șosea, apoi încă una. Nu putu 
desluși chipul nici unuia din cei doi șoferi. 

Însă niciuna din mașini nu încetini; ambele dispărură în 
depărtare, fără să vireze pentru a intra pe autostrada 
interstatală. Nu dăduseră niciun semn de ezitare și nici nu 
păruseră suspecte. Mai așteptă să treacă încă o mașină - 
ceea ce dură aproape un minut apoi se întoarse la mașină, 
unde îl așteptau cele două femei. 

— Ei bine, e momentul să facem schimbarea, spuse el. 
Nu se vede nici urmă de O'Connell. 

Fără să scoată un cuvânt, Ashley se strecură din Porsche 
și se ghemui în mașina lui Catherine, pe scaunul de lângă 
șofer, învelindu-se cu o pătură veche de lână. Catherine 
dădu din cap, apoi porni motorul și o luă înspre intrarea pe 
autostrada interstatală, care ducea spre sud. 

Scott o porni în urma ei, dar, în loc s-o ia către sud, spre 
destinaţia lor, se opri la marginea șoselei. Privi farurile din 
spate ale micuţei mașini dispărând în depărtare. Rămase 
în așteptare, hotărât să observe orice vehicul care ar lua-o 
înspre sud, după Catherine, dar nu zări niciunul. Nu era 
nimeni prin preajmă. Mai stătu puţin și, după ce numără 
până la treizeci, călcă brusc pedala de acceleraţie și, cu un 
scrâșnet de cauciucuri, o luă înspre intrarea pe autostrada 
ce ducea în direcţia nord. Când ajunse acolo, avea deja 
aproape o sută cincizeci de kilometri la oră. Pe banda din 
dreapta rula un TIR, blocându-i accesul, dar, în loc să 
frâneze, acceleră și mai tare, depășind TIR-ul și intrând pe 
banda de serviciu. Şoferul TIR-ului claxonă asurzitor în 
spatele lui, în întuneric și semnaliză iritat. Scott îl ignoră, 
atent să prindă momentul prielnic ca să vireze la stânga 
180 de grade, o manevră periculoasă și ilegală, totodată. 
Nu putea decât să spere că nu se afla în zonă niciun 
echipaj de poliţie. Cu faza lungă zări un indicator cu 
inscripția DOAR PENTRU FOLOSIRE AUTORIZATĂ și 
apăsă puternic frâna. In aceeași clipă, își stinse farurile 
complet. 


Porsche-ul derapă pe solul denivelat de la marginea 
șoselei, cu o hurducătură puternică, în momentul în care 
Scott viră, schimbându-și direcţia dinspre nord, spre sud. 
O privire rapidă îl asigură că șoseaua era liberă și, 
accelerând puternic, intră din nou pe autostradă, 
reaprinzându-și farurile. Văzu o pereche de ochi roșii, ai 
unei căprioare, pe axul drumului. 

Trase adânc aer în piept. „Încearcă să te ţii după mine”, 
își spuse în gând. 

Scott socoti că aveau să-i trebuiască mai puţin de zece 
minute ca să le ajungă din urmă pe Catherine și pe Ashley, 
timp în care urma să verifice toate mașinile pe care avea 
să le întâlnească pe șosea, apoi avea să le escorteze tot 
restul drumului până acasă. 

Iși ţuguie buzele. 

„Mai am câteva șmecherii”, își zise. Simţea motorul 
trepidând din cauza vitezei și, pentru prima oară în 
noaptea aceea, avu senzaţia că deţinea controlul situaţiei, 
într-o oarecare măsură. 

Cu toate astea, era suficient de inteligent pentru a 
realiza că, probabil, această senzaţie n-avea să dureze 
prea mult. 


Nevoia de somn, după starea de încordare prin care 
trecuseră cu toţii, îi împiedică să se întâlnească până mai 
târziu, în cursul zilei următoare. Ashley, în mod special, 
plânsese cu sughițuri când primise vestea morţii Celui fără 
Nume și continuase să plângă și-n pat, până când căzu 
într-un somn adânc, dar plin de coșmaruri legate de 
moarte. De mai multe ori, ţipase în somn, trezindu-le pe 
Sally și pe Hope, care veniseră lângă ea s-o liniștească, 
exact ca pe vremea când era mică. 

Scott se dusese la facultate. Reușise să tragă un pui de 
somn, timp de nouăzeci de minute, la el în birou, după care 
se trezi cu senzaţia că lucrurile erau cumva deformate, 
nefirești. La toaleta bărbaţilor, unde mersese să se spele 
pe faţă, stătu câteva secunde și se privi în oglindă. „Istoria, 


se gândi el, este povestea vieţii unor oameni care s-au 
confruntat cu evenimente extraordinare. Ea presupune 
examinarea perpetuă a curajului, lașităţii, clarviziunii și 
eșecurilor unor semeni de-ai noștri. Implică înţelegerea 
emoţiilor și mentalităţii indivizilor cu pricina, puse în 
acţiune.” Simţi un fior rece străbătându-i ființa și se 
întrebă dacă nu cumva își petrecuse întreaga viaţă 
studiind faptele altora, fără să înveţe cum să acționeze el 
însuși, la o adică. 

Michael O'Connell, după părerea sa, era doar un pion în 
viaţa lui. Iar felul în care avea să acţioneze în decursul 
zilelor următoare, se gândi Scott, avea să-l marcheze 
pentru totdeauna. 


Sally se lupta cu furia care ameninţa s-o copleșească. 
_ Avea senzaţia că tot ceea ce încercaseră dăduse greș. 
Incercaseră să fie rezonabili, politicoși. Adoptaseră și o 
abordare fermă. Incercaseră să-l plătească pentru a-i lăsa 
în pace. Recurseseră și la varianta intimidării. Încercaseră 
să-l păcălească. Speraseră apoi că soluţia era ca Ashley să 
fugă cât mai departe. Dar toate metodele la care apelaseră 
nu duseseră nicăieri, decât la eșec după eșec. Vieţile lor 
fuseseră tulburate și răvășite, carierele lor, puse în pericol, 
intimitatea, invadată. Întreaga viaţă le fusese dată peste 
cap. 
„O lume a fricii”, își spuse în sinea sa. Asta îi aștepta. 

Ședea în sufragerie de una singură. Se trezi deodată 
strâmbându-se, scuturând din cap, gesticulând vehement, 
împungând aerul cu degetul, acuzator, încruntându-se, de 
parcă s-ar fi aflat în toiul unei discuţii aprinse, deși nu era 
nimeni prin preajmă ca să-i asculte cuvintele pe care le 
rostea în mintea sa. Ashley dormea încă sus, în camera ei, 
dar Sally avea de gând s-o trezească în curând. Hope și 
Catherine ieșiseră în oraș, ca să cumpere ceva pentru cină. 
Cu siguranţă, discutau despre nenorocirea ce se abătuse 
asupra lor. Ea rămăsese de pază. 

Sally simţi pulsul accelerându-i-se. Se aflau la o 


răspântie de drumuri, dar încă nu știa pe ce drum ar trebui 
s-o apuce. 

Își plecă încet capul și închise ochii. 

„Am distrus totul, își spuse în sinea ei. Am procedat 
complet greșit.” 

Oftă și traversă încăperea, îndreptându-se spre biroul 
unde-și ţinea albumele cu fotografii și alte amintiri prea 
valoroase ca să le arunce, dar nu suficient încât să le pună 
în ramă. Deschise un sertar și scotoci printre grămezile de 
hârtii până găsi ceea ce căuta: o poză cu părinţii ei. 
Amândoi muriseră de tineri, unul într-un accident de 
mașină, celălalt din cauza unei boli de inimă. Nu știa de ce 
simțea nevoia să se uite la poza acea, dar voia să le vadă 
ochii aţintiţi asupra ei, de parcă asta ar fi putut s-o 
liniștească în vreun fel. O lăsaseră singură pe lume, iar ea 
se agăţase de Scott - cu toate îndoielile legate de propria-i 
identitate și de viitor -, căci își spusese că acesta avea să 
fie un factor de stabilitate în viaţa ei. Probabil că din 
același motiv se înscrisese și la facultatea de drept, ferm 
decisă să facă în așa fel încât să nu mai fie niciodată o 
victimă neputincioasă a evenimentelor exterioare. Scutură 
din cap la gândul acesta, conștientă de modul nesăbuit în 
care  judecase. Oricine poate deveni o victimă a 
circumstanțelor. In orice moment. 

In timp ce cugeta la lucrurile astea, o auzi pe Ashley 
mișcându-se sus, la etaj. 

Trase adânc aer în piept. „Un lucru este incontestabil, 
își spuse. O mamă va face orice e nevoie ca să-și protejeze 
copilul.” 

— Ashley, tu ești? Te-ai trezit? 

Pentru o clipă, nu primi niciun răspuns, apoi auzi un 
oftat prelung. 

— Da. Bună, mamă! Cobor imediat, numai să mă spăl pe 
dinți. 

Era gata să răspundă, când sună telefonul. 

La auzul sunetului, fu străbătută de un fior. 

Se uită la ecranul care afișa identitatea apelantului, dar 


nu scria decât „număr privat”. 

Sally întinse mâna și ridică receptorul, mușcându-și 
buzele. 

— Da, cine e, vă rog? spuse ea, străduindu-se să 
vorbească pe un ton cât mai calm. 

Niciun răspuns. 

— Cine e?! întrebă din nou, de data asta pe un ton 
ascuţit. 

Din nou, niciun răspuns. Nu se auzea nici măcar 
respirația persoanei de la celălalt capăt al firului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-ne în pace! șopti 
ea. 

Cuvintele ei sfâșiară tăcerea mormântală și trânti 
furioasă receptorul în furcă. 

— Mamă! Cine a fost la telefon? întrebă Ashley de sus. 

Sally sesiză tremurul din vocea fiicei sale. 

— Nimic important, răspunse ea. Era doar un agent 
comercial care voia să ne abonăm la o revistă. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, se întrebă de ce nu-i 
spune adevărul. 

— Vii jos? 

— Imediat. 

Sally o auzi închizându-și ușa. Ridică receptorul și apăsă 
tasta de identificare a ultimului apelant. In clipa 
următoare, se auzi vocea unui robot: „Numărul de telefon 
413-555-0987 aparţine unui telefon public din Greenfield, 
Massachusetts.” 

„Aproape de noi, își zise în sinea ei. La mai puţin de o 
oră de mers cu mașina.” 


În clipa când Michael O'Connell puse la loc în furcă 
receptorul telefonului public, primul său instinct fu s-o ia 
înspre sud, unde știa că îl așteaptă Ashley, și să profite de 
avantajul său de moment. Fiecare cuvânt rostit de Sally îi 
dovedise cât de vulnerabilă era femeia în clipa de faţă. Se 
lăsă pe spate și, închizând ochii, și-o imagină pe Ashley. Își 
simţi sângele clocotindu-i în vene, de parcă tot trupul îi era 


electrizat. Inspiră superficial, în reprize, asemenea unui 
înotător care își umple plămânii cu oxigen înainte de a 
plonja în apă. Ştia că a merge acum după ea însemna să 
procedeze exact așa cum se așteptau ei s-o facă. 

„Ei se pregătesc în momentul de faţă”, își zise în sinea 
lui. Cu siguranţă puneau la cale un plan prin care să-l 
împiedice să se apropie de ea. Luau măsuri de protecţie, 
ridicau ziduri de apărare. 

„N-au cum să mă învingă.” 

Asta era o certitudine, un adevăr pe cât de simplu, pe 
atât de evident. 

Trase încă o dată aer în piept. „Ei sunt convinși că sunt 
deja pe drum într-acolo. Dar de ce m-aș grăbi? Lasă-i să-și 
facă griji. Lasă-i să se perpelească. Lasă-i să tresară la cel 
mai mic zgomot. 

Și, își zise mai departe, atunci când vigilenţa lor va slăbi 
ca urmare a epuizării, tensiunii și îndoielii, îmi voi face 
apariţia. În clipa când se vor aștepta cel mai puţin la asta.” 

O'Connell bătu din picior pe trotuar, ca un dansator care 
vrea să intre-n ritm. 

„Le suflu în ceafa, chiar și atunci când nu sunt lângă ei”, 
își spuse. 

Michael O'Connell hotărî că nu are de ce să se 
grăbească. Dragostea pe care i-o purta lui Ashley putea să 
dea dovadă de o răbdare excesivă când era nevoie. 


De data asta îmi propuse să ne întâlnim la miezul nopţii, 
în sala de așteptare a Spitalului de urgenţă din Springfield. 
Când am întrebat-o de ce la miezul nopţii, îmi spuse că 
lucra ca voluntar la spital două nopţi pe săptămână și 
atunci avea de obicei pauză. 

— Dar ce faci la spital? am întrebat-o. 

— Muncă de consiliere. Soții abuzate. Copii bătuţi. 
Vârstnici neglijaţi. Toţi aceștia ajung la spital și cineva 
trebuie să fie acolo să-i îndrume în direcţia corectă astfel 
încât să beneficieze de ajutor din partea statului. Vorbise 
pe un ton neutru, în pofida situaţiilor dramatice descrise. 


Rolul meu este să completez formularul corespunzător în 
fiecare caz, indiferent că e vorba de dinţi scoși, de ochi 
învineţiţi, de tăieturi cu cuțitul sau de coaste fracturate. 

Mă aștepta la ora stabilită, trăgând cu sete dintr-o 
ţigară. Am făcut un gest înspre ţigară, în timp ce 
traversam parcarea, apropiindu-mă de ea. 

— N-am știut că fumezi. 

— Nu fumez. Mai trase un fum. Doar aici. Două nopţi pe 
săptămână. O singură ţigară în pauza de la miezul nopţii. 
Nu mai mult. Când mă întorc acasă, arunc restul 
pachetului. Cumpăr un pachet nou în fiecare săptămână. 

Zâmbi, o parte a feței rămânându-i în umbră. 

— Fumatul pare un viciu atât de inofensiv în comparaţie 
cu ceea ce mi-e dat să văd aici. Un copil care vine cu 
degetele rupte de tatăl vitreg, un nenorocit cu creierii 
prăjiți de la atâtea droguri. Sau o femeie însărcinată în 
luna a opta, bătută cu o rangă de fier. Lucruri de genul 
ăsta, care devin o rutină, devin banale. De-o cruzime 
inimaginabilă. Mizeriile obișnuite, numite viață. E uluitor, 
nu crezi, cât de cruzi pot fi oamenii unul cu celălalt? 

— Da. 

— Așadar, ce mai vrei să știi? mă întrebă ea. 

— Scott și Sally nu erau dispuși să tolereze starea aceea 
de incertitudine, de nesiguranţă, nu-i așa? 

Scutură din cap. Sirena stridentă a unei ambulante 
sparse liniștea nopţii. Urgenţele își fac apariţia în cele mai 
diverse moduri. 


32 
Primul și ultimul plan 


Când se întâlniră, mai târziu în cursul serii, aveau cu 
toţii un sentiment de deznădejde. Ashley, în mod special, 
părea răvășită de cele întâmplate. Stătea ghemuită într-un 
fotoliu, învelită cu o pătură, cu picioarele strânse sub ea, și 
ținea la piept un ursuleţ maro de pluș a cărui ureche 
fusese roasă de Cel fără Nume. 

Ashley aruncă o privire în jurul său și-și dădu seama că 
ea era cea care stârnise toată această încurcătură. Cu 
toate astea, nu știa ce anume făcuse ca lucrurile să se 
deterioreze într-un asemenea hal. Noaptea aceea fatidică, 
singura de altfel, în care se culcase cu Michael O'Connell, 
ameţită fiind de la băutură, era demult uitată. La fel și 
conversaţia pe care o avusese cu acesta cu prilejul 
singurei lor întâlniri, când avusese impresia că O'Connell 
era deosebit de toţi studenţii pe care îi cunoștea. 

Acum își dădea seama că fusese o proastă, o naivă. 
Habar n-avea ce să facă în continuare. Ridicându-și ochii 
din pământ și privindu-i pe cei din încăpere, pe Catherine, 
pe Hope, pe mama și pe tatăl ei, realiză dintr-odată că îi 
pusese în pericol pe toţi oamenii aceștia dragi ei. Sigur, 
pentru fiecare pericolul arăta altfel, dar totuși pe toţi îi 
pândea o primejdie. Voia să le ceară iertare, așa că 
deschise discuţia de-aici. 

— E numai vina mea. Eu sunt răspunzătoare pentru tot. 

Sally răspunse prompt. 

— Nu, nu tu ești de vină. Și nu ajută la nimic să te 
învinovăţești. 

— Păi, dacă n-aş fi... 

Scott se simţi dator să intervină. 

— Ai făcut o greșeală. Am mai discutat despre asta și 
cred că ar trebui să terminăm cu subiectul ăsta. Toţi am 
fost părtași la greșeala aceea, crezând că avem de-a face 


cu un individ rezonabil. Așa că, chiar dacă tu ai greșit o 
dată, Ashley, O'Connell a reușit să ne implice în scurt timp 
pe toţi în urzelile sale și suntem, în egală măsură, vinovaţi 
că l-am subestimat. Învinuirile și mustrările sunt absolut 
inutile în momentul de faţă. Mama ta are dreptate, singura 
chestiune care trebuie să ne preocupe în prezent este ce 
să facem mai departe. 

— După părerea mea, spuse Hope încet, nu asta e 
prioritatea, Scott. 

Scott se întoarse spre ea. 

— Cum așa? 

— Întrebarea e până unde suntem dispuși să mergem. 

În încăpere se așternu tăcerea. 

— Deoarece, continuă Hope pe un ton neutru, însă 
cuvintele ei erau pline de fermitate, n-avem nici cea mai 
vagă idee cu privire la ce intenţionează să facă Michael 
O'Connell. Sunt destule indicii. Ştim de-acum că este în 
stare de orice. Dar care or fi limitele sale? Are vreo limită, 
de fapt? Cât de departe ar merge cu obsesia lui? Cred că 
ar fi o nechibzuinţă din partea noastră să socotim că tipul 
ar ţine seama de vreo constrângere. 

— Mi-aș dori să... începu Catherine, după care se opri. 
Ei bine, spuse ea cu vioiciunea-i caracteristică, Scott știe 
ce mi-aș dori. 

— Cred, spuse Sally, că e timpul să apelăm la ajutorul 
organelor competente. 

Catherine adăugă cu răceală: 

— Asta mi-a spus și polițistul care a venit la mine acasă, 
după mica întrevedere pe care am avut-o cu domnul 
O'Connell. 

— Nu pari foarte încântată de ideea asta, remarcă Hope. 

— Nici nu sunt. Catherine adăugă apoi, pe un ton șoptit: 
Când naiba au fost de ajutor cuiva autorităţile? 

Scott se întoarse spre Sally. 

— Sally, tu ești avocată. Sunt sigur că în munca ta ai 
avut de-a face cu genul ăsta de probleme. Cum ar trebui să 
procedăm? La ce să ne așteptăm? 


Sally tăcu o clipă, reflectând la întrebare înainte de-a 
răspunde. 

— Ashley ar trebui să se adreseze unui judecător. 
Presupun că aș putea să mă ocup eu de partea juridică, 
dar mai înţelept ar fi să angajăm pe cineva din afară. Ea ar 
trebui să declare că a fost hărțuită și că se simte 
ameninţată. S-ar putea să i se pretindă să dovedească 
faptul că e vorba de un comportament deliberat din partea 
lui O'Connell, însă majoritatea judecătorilor sunt destul de 
înţelegători și vor accepta declaraţiile lui Ashley fără prea 
multe dovezi suplimentare. Apoi se va emite un ordin de 
restricţie, în baza căruia poliția va putea să-l aresteze pe 
O'Connell dacă se apropie sub o anumită distanţă - de 
obicei între treizeci și o sută de metri. De asemenea, 
judecătorul îi va interzice, probabil, orice contact cu ea, 
inclusiv prin telefon sau computer. Acest ordin este, de 
regulă, foarte detaliat și-l va elimina pe ticălos din viaţa lui 
Ashley, cu o condiție. 

— Şi anume? întrebă Ashley. 

— Cu condiția ca el să respecte ordinul. 

— Şi dacă nu-l respectă? 

— Ei bine, atunci poate interveni poliţia. Teoretic, el ar 
putea să fie arestat pentru încălcarea ordinului de 
restricţie. Asta l-ar ţine la răcoare o bucată de vreme. 
Condamnarea obișnuită în astfel de cazuri este de până la 
șase luni de zile. Asta presupunând că ar primi maximum 
de pedeapsă. În realitate însă e o decizie foarte subiectivă. 
Judecătorii se feresc în general să trimită oameni la 
închisoare pentru fapte pe care ei le consideră simple 
conflicte domestice. 

Sally trase adânc aer în piept. 

— Așa ar trebui să funcţioneze lucrurile, cel puţin în 
teorie. În practică însă situaţia nu e chiar așa de simplă. Îi 
privi pe toţi cei din încăpere. Ashley depune o plângere și 
dă o declaraţie. Dar avem vreo dovadă cu privire la ceea ce 
declară? Nu putem afirma cu certitudine că el a fost de 
vină pentru că ea și-a pierdut slujba. Nu știm sigur dacă el 


ne-a provocat necazurile de la serviciu. Nu știm dacă el a 
intrat la noi în casă. Nu putem dovedi că el l-a ucis pe 
Murphy, deși bănuiesc că așa a fost. 

Sally trase din nou aer în piept. Toţi ceilalți rămaseră 
tăcuţi. 

— M-am tot gândit, spuse ea, și cred că situaţia e foarte 
spinoasă. De-a dreptul dificilă. Pun pariu că Michael 
O'Connell a mai avut de-a face cu ordine de restricţie și 
știe cum să reacționeze la ele. Cu alte cuvinte, cred că 
O'Connell știe cât de mult poate să întindă coarda. Ca să 
obţinem ceva mai mult decât un simplu ordin de restricţie, 
ca să-l putem efectiv incrimina pe O'Connell, ar trebui ca 
Ashley să poată dovedi că el se află în spatele a tot ceea ce 
s-a întâmplat. Ar trebui ca ea să fie extrem de 
convingătoare în fața instanței, să reziste la un 
interogatoriu. În plus, asta ar însemna să stea la câţiva 
pași de Michael O'Connell. Când acuzi pe cineva că a 
comis o infracţiune - chiar dacă e vorba de hărţuire -, se 
naște între cele două persoane o relaţie stranie, de 
apropiere forțată. Ești legat de acuzat în mod profund, în 
ciuda ordinului de restricţie, care are rolul de a-l ţine la 
distanţă. Ashley ar trebui să stea în faţa lui, în sala de 
judecată, fapt care, după părerea mea, îi va alimenta 
pasiunea obsesivă. S-ar putea ca lui chiar să-i facă plăcere 
lucrul ăsta. Un lucru este sigur: Ashley și O'Connell vor fi 
legaţi pe veci unul de celălalt. Iar Ashley se va uita toată 
viaţa peste umăr, cu teamă, în afară de cazul în care ar 
pleca undeva, cât mai departe. Într-un loc nou, 
necunoscut. Să-și schimbe complet identitatea. Și nici 
măcar varianta asta nu e sigură sută la sută. Dacă ele 
hotărât să o găsească cu orice preţ... 

Sally își intrase în rol atât de bine, încât acum turuia 
fără întrerupere. 

— Însă să te temi și să dovedești că ai motive întemeiate 
pentru teama ta sunt două lucruri total diferite în instanţă. 
Și mai este un lucru pe care trebuie să-l luăm în calcul. 

— Care-ar fi acela? întrebă Scott. 


— Ce va face O'Connell după ce Ashley obţine ordinul? 
Cât de tare îl va înfuria lucrul ăsta? Dacă-l va scoate din 
minţi? Cine știe ce va face atunci... Poate va vrea s-o 
pedepsească. Sau pe noi. Poate-și va zice că e timpul să 
treacă la măsuri mai drastice. „Dacă eu n-o pot avea, 
nimeni n-o s-o aibă.” Ce credeţi că înseamnă cuvintele 
astea? 

Niciunul nu zise nimic, până când, într-un târziu, Ashley 
spuse: 

— Știu ce înseamnă. 

Nimeni n-o întrebă ceea ce știau cu toţii. 

Doar Ashley vorbi, cu o voce tremurătoare: 

— Mă va ucide. 

Scott izbucni instantaneu: 

— Nu, nu, nu, Ashley, să nu spui una ca asta. Nu știm ce 
a vrut să spună prin vorbele astea. 

Apoi se opri, căci își dăduse seama cât de ridicol sunau 
spusele sale. 

Pentru o clipă, Scott simţi că ameţește. Avu senzaţia că 
toată această poveste nebunească - în care O'Connell ar 
ucide-o pe Ashley - căpătase dintr-odată sens, în timp ce 
normalul, firescul fusese răsturnat cu susul în jos și nu mai 
avea nicio noimă. Simţi o răceală ca de gheaţă 
cuprinzându-i întreaga ființă și se ridică brusc de pe scaun. 

— Dacă se mai apropie vreodată... 

Cuvintele lui sunară la fel de sec ca întreaga discuţie. 

— Ce? izbucni Ashley dintr-odată. Ce-o să-i faci? O să 
arunci după el cu cărţi de istorie? O să-i ţii discursuri până 
moare de plictiseală? 

— Nu, o să... 

— Ce? Ce-o să faci? Și cum o să faci? O să stai cu ochii 
pe mine douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe 
săptămână? 

Sally se străduia să-și păstreze cumpătul. 

— Ashley, spuse ea încet, nu te enerva... 

— De ce nu? strigă tânăra. Cum să nu mă enervez? Cu 
ce drept îmi distruge nemernicul ăsta viața? 


Răspunsul la această întrebare era evident pentru toţi 
cei de faţă. 

— Așadar, ce trebuie să fac? spuse ea, cu vocea înecată 
în lacrimi, gâtuită de emoție. Presupun că trebuie să plec. 
Să o iau de la capăt altundeva. Undeva departe. Să mă 
ascund ani în șir, până când se întâmplă un miracol și pot 
să ies din nou la lumină? E ca într-un joc de-a v-aţi 
ascunselea, hm? Ashley se ascunde, iar Michael O'Connell 
o caută. O să mă mai simt vreodată în siguranță? 

— Presupun, spuse Sally, pe un ton cât mai precaut, că 
asta e tot ce putem spera. Doar dacă... 

— Doar dacă ce? întrebă Scott. 

Sally își alese cuvintele cu grijă. 

— Ne putem gândi la un alt plan. 

— Ce vrei să spui? întrebă tăios Scott. 

Sally vorbi pe un ton apăsat: 

— Vreau să spun că avem două variante. Una ar fi să 
acționăm pe căi legale. S-ar putea să fie o variantă 
nesatisfăcătoare, dar asta este. In unele cazuri a 
funcţionat. În altele, nu. Legea poate să salveze un om și 
să-l omoare pe altul. Legea nu garantează nimic. 

Scott se aplecă în faţă. 

— Şi a doua variantă? 

Sally părea șocată de propriile cuvinte. 

— A doua variantă ar fi să ne ocupăm de această 
problemă în afara legii. 

— Asta ce-ar presupune? întrebă Scott. 

— Cred, spuse Sally cu răceală, că nu vrei să afli încă 
răspunsul la această întrebare. 

Cuvintele ei îi făcură pe toţi să amuţească. 

Scott nu-și putu dezlipi privirea de pe chipul lui Sally o 
bună bucată de vreme. N-o mai auzise niciodată să 
vorbească atât de impasibil, cu atâta sânge-rece. 

— De ce să nu-l invităm pe ticălos aici într-o seară, la 
cină, izbucni Catherine, și în clipa în care trece de pragul 
ușii să-l împușcăm? Bang! Am face mizerie în salon, e 
drept. Dar mă ofer să curăţ eu totul. Sfârșitul poveștii. 


Din nou în încăpere se lăsă tăcerea. Fiecare dintre cei 
prezenţi se simţea atras de această idee. Sally fu și de data 
aceasta cea care, cu simțul ei pragmatic, avocăţesc, intui 
dezavantajele unei astfel de abordări. 

— Asta poate că ar rezolva o problemă - persoana lui 
Michael O'Connell -, dar în locul ei ar apărea un milion de 
alte complicaţii. 

Scott încuviinţă din cap. 

— Cred că pricep ce vrei să zici, dar continuă. 

Sally schiță un zâmbet, uitându-se la Catherine și la 
fostul ei soţ. 

— În primul rând, ceea ce sugerezi tu - să-l invităm la 
cină și să-l împușcăm - se cheamă crimă cu premeditare, 
chiar dacă o merită cu vârf și-ndesat. In statul nostru asta 
se pedepsește cu închisoare de la douăzeci și cinci de ani 
până la detenţie pe viaţă, fără posibilitate de eliberare 
condiţionată. Şi simplul fapt că am discutat despre asta ne 
face pe toţi complici, așa că niciunul dintre noi, nici măcar 
Ashley, n-ar scăpa de pedeapsă. Presupun că am putea 
cere achitarea - anularea vinovăției este termenul juridic, 
respectiv când juraţii decid că acţiunea făptașului a fost 
justificată -, dar asta se întâmplă extrem de rar. Nu ne 
putem baza pe această posibilitate. 

— Mai sunt și alte probleme, adăugă Scott. Cred că ne- 
am ruina viaţa dacă am proceda în felul ăsta. Toată cariera 
noastră, identitatea noastră, ca indivizi, ar fi distrusă. Am 
deveni carne de tun pentru emisiunile de televiziune de 
scandal și pentru tabloide. Fiecare părticică din viaţa 
noastră privată ar fi expusă public. Și chiar dacă am face 
asta - și am reuși, într-un fel sau altul s-o ţinem pe Ashley 
deoparte - ea și-ar petrece tot restul vieţii vizitându-ne în 
pușcărie și refuzând interviurile reporterilor agasanți. 
Viaţa ei ar deveni o telenovelă de cea mai proastă calitate. 

Hope, care până atunci păstrase tăcerea, interveni. 

— După cum descrii situaţia, ar însemna ca O'Connell să 
câștige. Chiar dacă el moare, viaţa lui Ashley ar fi ruinată 
și a noastră, la fel. Iar cuvintele lui - „dacă eu n-o pot 


avea” - s-ar adeveri într-un mod de-a dreptul grotesc. Ar fi 
stigmatizată pe vecie. 

Catherine pufni în semn de dezaprobare, dar adevărul 
era că vedea tot scenariul, și chiar dincolo de acesta. Bătu 
scurt din palme și spuse pe un ton tăios: 

— Ei bine, trebuie să existe o cale de a-l înlătura pe 
Michael O'Connell din viaţa lui Ashley înainte să se 
întâmple vreo nenorocire. 

În mintea lui Scott se învălmășeau tot felul de idei. 
Cuvântul „înlătura” îl pusese pe gânduri. 

— Cred, spuse el cu voce joasă, că am o idee. 

Toţi ceilalți își mutară atenţia asupra lui. El se ridică în 
picioare și făcu câţiva pași încoace și-ncolo. 

— Pentru început, spuse el cu prudenţă, părerea mea e 
că ar trebui să luăm lecţii de la el. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sally. 

— Vreau să spun, răspunse el la fel de prudent, că ar 
trebui sa îl hărţuim și noi pe hărțuitor. Haideţi să aflăm tot 
- și subliniez, tot - ce se poate afla despre nemernicul ăsta. 

— De ce? întrebă Hope. 

— Pentru că sunt convins că are și el un punct 
vulnerabil. Și e acolo unde ne așteptăm cel mai puţin. 

Catherine încuviinţă din cap entuziastă. Fiecare om are 
un punct vulnerabil; trebuia doar să i-l descopere pe al lui 
O'Connell și să-l lovească exact acolo. 

— Prea bine, spuse Sally, presupun că putem face asta. 
Dar care e scopul? 

Scott își alese cuvintele cu grijă. 

— Nu putem să-l ucidem cu mâna noastră, însă trebuie 
obligatoriu să-l înlăturăm. Cine ar putea face asta în locul 
nostru? Și s-o facă în așa fel încât să scăpăm cu toţii - și în 
special Ashley - basma curată. Ba chiar imaculată, dacă 
procedăm cu iscusinţă. 

— Nu știu la cine te referi, replică Sally, vorbind și în 
numele celorlalţi. 

— Ai spus-o tu însăţi, Sally, răspunse Scott. Cine înlătură 
un individ din societate pentru cinci, zece, douăzeci de ani 


sau chiar pentru toată viaţa? 

— Statul, prin legile sale. 

Scott dădu din cap a încuviinţare. 

— Nu trebuie decât să găsim un motiv ca statul să-l 
înlăture pe Michael O'Connell. O vor face fericiţi și plini de 
entuziasm, nu-i așa? Tot ce-avem noi de făcut e să le 
oferim un motiv pentru care să treacă la aplicarea legii. 

— Şi care ar fi motivul respectiv? întrebă Ashley. 

— Infracţiunea potrivită. 


— Nu ţi se pare că planul lui Scott este genial? mă 
întrebă ea. 

— Nu știu dacă genial e cuvântul pe care l-aș folosi, am 
răspuns eu. Mal degrabă nesăbuit și riscant. 

Ea făcu o pauză înainte de a spune: 

— Să zicem că așa pare la prima vedere. Dar ideea are 
ceva extraordinar: faptul că e total contrară oricăror 
așteptări, că sfidează cursul firesc al evenimentelor. Câţi 
profesori de istorie, șefi de catedră în cadrul unor colegii 
de arte liberale crezi că se transformă peste noapte în 
criminali? 

N-am răspuns nimic. 

— Dar consilieri de îndrumare sau antrenori de liceu? 
Dar avocaţi? Sau ce spui despre Ashley, o studentă la arte? 
Nu e cu totul ieșit din comun faptul că patru oameni cu 
nivelul lor de educaţie se gândesc să comită o infracţiune? 
Să întreprindă acţiuni de natură să determine o reacţie 
violentă? 

— Totuși, nu știu ce să zic... 

— Cine altcineva ar fi fost mai potrivit să acţioneze în 
afara legii? Ei știau mai bine ca oricine ce e de făcut, 
datorită lui Sally și experienţei sale în materie de sistem 
judiciar. Cât despre Scott, acesta era pregătit să treacă la 
fapte, mai pregătit decât își imagina, dată fiind instruirea 
sa pe plan militar. Era un tip disciplinat. Nu ăsta era cel 
mai mare impediment, interdicția morală de a adopta un 
comportament infracţional, având în vedere statutul lor 


social? 

— Totuși, eu aș fi crezut că vor apela la intervenţia 
poliţiei. 

— Ce garanţie aveau că poliţia le va fi de vreun ajutor? 
De câte ori ţi s-a întâmplat să citești în ziar despre tragedii 
petrecute din cauza unei iubiri obsesive? De câte ori ai 
auzit ofițeri de poliție spunând: „Din păcate, nu putem face 
nimic?” 

— Cu toate astea însă... 

— Crede-mă că n-ai vrea să-ţi scrie la căpătâi, pe piatra 
funerară: „Ce bine-ar fi fost dacă...” 

— E adevărat, dar... 

— Oamenii ăștia se aflau într-o situaţie ieșită din comun. 
Vedetele de cinema știu ce înseamnă să fii hărțuit. La fel și 
secretarele din instituţiile aglomerate. Sau mamele casnice 
care locuiesc în rulotă. Sau vedetele de la televizor. 
Obsedaţii nu ţin cont de mediul economic sau social din 
care fac parte victimele lor. Însă în cazul nostru reacţia 
victimelor a fost cu totul ieșită din comun. Care era scopul 
lor? S-o protejeze pe Ashley. Ce alt motiv mai nobil decât 
ăsta îți poţi imagina? Pune-te în locul lor pentru o clipă. Tu 
ce ai face? 

Era o întrebare simplă, dar îmi era imposibil să dau un 
răspuns. 

Ea trase adânc aer în piept. 

— În realitate, singurul lucru care conta era dacă aveau 
să scape basma curată. 


33 
Câteva decizii dure 


Scott se simţi revitalizat, de parcă cineva ar fi pompat în 
el un rezervor de energie. Se uită la femeile strânse în 
jurul lui și începu să întocmească febril planuri și strategii, 
alimentat de furia pe care o nutrea față de Michael 
O'Connell. Sally se foia de colo colo și se vedea că avocata 
din ea începea să reflecteze la propunerea lui, analizând 
fiecare cuvânt pe care-l rostise și întorcând această idee 
pe toate părţile. „Ea își va da seama de toate riscurile 
planului meu”, își zise el. Se întreba dacă Sally avea să 
realizeze că toate acele riscuri pălesc în comparaţie cu 
primejdia majoră care o pândea pe Ashley. 

Însă, spre surprinderea lui, Sally dădu brusc din cap, în 
semn de încuviinţare. 

— Fie ce-o fi, spuse ea pe un ton aspru. Trebuie să fim 
pregătiți pentru orice. 

Apoi se întoarse spre Catherine și Hope. 

— Ei bine, cred că suntem pe punctul de a păși pe un 
teren periculos, și poate că voi două ar trebui să vă gândiţi 
mai bine dacă vreţi sau nu să vă implicaţi. La urma 
urmelor, Ashley este fiica mea și a lui Scott, prin urmare e 
responsabilitatea noastră. Hope, e drept că tu ai fost ca a 
doua mamă pentru ea, poate și mai mult, iar Catherine a 
fost singura bunică pe care a avut-o vreodată, dar, cu toate 
astea, nu sunteţi rude de sânge... 

— Termină odată cu tâmpeniile, se răsti Hope la ea. 

În încăpere se făcu liniște, iar Hope se ridică în picioare 
și se duse lângă Scott. Recăpătându-și cumpătul, spuse: 

— Ştii, Ashley face parte din viața mea, la bine și la rău, 
din momentul în care ne-am cunoscut. Și, chiar dacă în 
ultima vreme lucrurile n-au mers prea bine între noi și 
viitorul relaţiei noastre este incert, asta nu schimbă cu 
nimic ceea ce simt eu pentru Ashley. Așa că vezi-ţi de 


treaba ta și lasă-mă pe mine să hotărăsc în ce vreau și în 
ce nu vreau să mă implic. 

Catherine adăugă prompt: 

— Şi pe mine, la fel. 

Sally se clătină la auzul acestor cuvinte și se așeză la loc 
pe scaun. „Am distrus totul. Ce naiba am avut în cap?” se 
întrebă. 

— Chiar nu știi nimic despre dragoste? o întrebă Hope. 

Întrebarea rămase parcă suspendată în aer. După câteva 
momente de tăcere stânjenitoare, Hope se întoarse spre 
Scott. 

— Ei bine, Scott, poate că ar trebui să ne explici concret 
la ce te gândești. 

Scott făcu un pas în faţă. 

— Sally are dreptate. Suntem pe punctul de a păși pe un 
teren periculos. Lucrurile vor deveni mult mai 
primejdioase din momentul ăsta. Dintr-odată, păru să-și 
dea seama de riscurile la care aveau să se expună, iar asta 
îl făcu să ezite. Una e să pui la cale comiterea unei 
infracțiuni și alta e să-ți asumi efectiv riscul comiterii ei. 

Se întoarse înspre Ashley. 

— Scumpa mea, spuse el cu voce joasă, e momentul ca 
tu să te ridici și să pleci din cameră. Mi-ar plăcea să urci la 
tine în cameră și să aștepți ca eu și mama ta să te chemăm 
înapoi. 

— Cum adică? strigă Ashley, enervându-se instantaneu. 
E o chestiune care mă privește direct. Este problema mea. 
lar acum, când aveţi de gând să treceţi la acţiune, mă 
trimiteţi de-aici? Nici vorbă, tată, nu voi permite să fiu 
lăsată pe dinafară. Este vorba despre viaţa mea. 

Din nou, în încăpere se lăsă tăcerea, până când, într-un 
târziu, Sally spuse: 

— Da, ai dreptate. Ashley, scumpa mea, ascultă-mă 
puţin. Trebuie să ne încredințăm că tu nu ai nici cea mai 
mică legătură - legal vorbind - cu ceea ce vom face noi. 
Așa că nu poţi lua parte la întocmirea planului. Probabil că 
vei avea și tu ceva de făcut. Nu știu încă. Dar în niciun caz 


nu vei fi implicată în conspirație. Trebuie să ne asigurăm 
că ești protejată. Atât de O'Connell, cât și de autorităţi, în 
cazul în care lucrurile iau o întorsătură neplăcută. Sally 
vorbea pe un ton profesional, detașat. Așa că nu mai pune 
nicio întrebare. Fă ce ţi-a spus tata. Du-te sus. Așteaptă 
acolo și apoi să faci tot ceea ce-ţi cerem, fără să mai pui 
întrebări. 

— Mă trataţi ca pe un copil! izbucni Ashley. 

— Exact, spuse Sally pe un ton calm. 

— Nu voi îngădui asta. 

— Ba da, o vei face. Pentru că doar așa voi fi de acord cu 
planul lui Scott. 

— Nu-mi puteţi face una ca asta! 

— Dar ce-ţi facem? insistă Sally. Tu nu știi ce avem de 
gând. Vrei să spui că nu avem dreptul de-a acţiona 
unilateral, spre binele propriului nostru copil? Te 
împotrivești faptului că vrem să luăm măsuri ca să te 
ajutăm? 

— Tot ce vreau să spun este că e vorba de viaţa mea! 

— Da. Sally încuviință din cap. Ai mai spus asta. Am 
auzit-o cu toţii. Și tocmai din acest motiv tatăl tău ţi-a 
cerut să părăsești încăperea. 

Ashley își privi părinţii pe rând cu ochii umezi de 
lacrimi. Se simțea complet neputincioasă și neajutorată. 
Era pe punctul de a-și relua obiecțiile, când interveni 
Hope. 

— Mamă, spuse ea cu prudenţă, aș vrea să urci și tu cu 
Ashley. 

— Cum? sări Catherine. Nu fi absurdă. Nu sunt un copil 
căruia să-i dai ordine. 

— Nu-ţi dau ordine. Hope făcu o scurtă pauză. De fapt, 
îţi dau. Și aș vrea să-ţi spun același lucru pe care Scott și 
Sally i l-au pus adineauri lui Ashley. Vei avea și tu ceva de 
făcut. Sunt convinsă de asta. Mi-ar fi greu să acţionez în 
vreun fel dacă ar trebui să-mi fac mereu griji pentru tine. 
Pur și simplu așa stau lucrurile. 

— Păi, e drăguţ din partea ta că îţi faci griji pentru mine, 


draga mea, dar sunt mult prea în vârstă și obișnuită să-mi 
port singură de grijă, încât să mai am nevoie de 
supraveghere din partea fiicei mele. Pot să decid și 
singură. 

— Tocmai asta mă îngrijorează. Hope îi aruncă mamei 
sale o privire încruntată. De ce nu înţelegi că, dacă îmi fac 
griji pentru tine - exact cum își fac ei griji pentru Ashley 
nu mă pot concentra asupra planului pe care vrem să-l 
punem în aplicare? Ești chiar atât de egoistă, încât nu mă 
poţi lăsa să procedez cum cred eu de cuviinţă? 

Întrebarea asta o lăsă pe Catherine fără replică. Se 
gândi că, de-atâţia ani, fiica sa îi punea întruna aceeași 
întrebare. Și de fiecare dată ea se supunea în tăcere, chiar 
dacă Hope nu știa lucrul acesta. Catherine pufni și se lăsă 
pe spătarul scaunului, supărată pe fiica sa pentru ceea ce 
insinua, dar și din cauză că simţea că aceasta are dreptate. 
Rămase tăcută câteva clipe, după care se ridică în 
picioare. R 

— Cred că greșești, spuse ea. În privința mea. Iar tu - se 
întoarse spre Sally - greşeşti în privința lui Ashley. 
Catherine scutură din cap. Amândouă suntem perfect 
capabile să ne asumăm riscuri. Riscuri dure, îndrăznesc să 
spun. Dar ăsta e doar primul pas și, dacă tu vrei să nu fiu 
de față în clipa asta, prea bine. Se întoarse spre Ashley. 
Lucrurile se vor schimba. Sper din toată inima să fie așa. 
Dar, pentru moment, fie. Haide, draga mea, noi două 
mergem sus și nu putem decât să nădăjduim că își vor da 
seama la un moment dat că a fost o nesăbuinţă din partea 
lor să ne dea la o parte. 

Se întinse și o apucă pe Ashley de umăr, aproape 
ridicând-o de pe scaun. 

— Nu-mi convine. Deloc, spuse Ashley. Consider că nu e 
drept. Nu e corect. 

Se luă însă după Catherine și urcară amândouă, 
tărându-și picioarele pe scări. 

Ceilalţi trei nu scoaseră niciun cuvânt până când femeile 
ieșiră din cameră. Atunci Sally spuse: 


— Mulţumesc, Hope. A fost o mișcare foarte inteligentă. 
— Nu jucăm șah aici, răspunse Hope. 
— O, ba da, spuse Scott. Sau o să jucăm cât de curând. 


Dură o vreme până când reușiră să-și împartă între ei 
primele sarcini. 

Pornind de la informaţiile pe care le puteau desprinde 
din raportul lui Murphy, Scott urma să răscolească 
trecutul lui Michael O'Connell. Să-i vadă locuinţa, locul 
unde crescuse, să afle tot ce se putea cu privire la familia 
lui, la slujbele pe care le avusese, la educaţia pe care o 
primise. Scott era cel care avea să deslușească profilul 
psihologic al adversarului lor. Sally, la rândul ei, avea să-și 
petreacă tot weekendul studiind legislaţia. Nu știau încă ce 
fel de infracțiune urma să-i pună în cârcă lui Michael 
O'Connell, dar erau conștienți de faptul că trebuia să fie o 
infracțiune gravă. Evitară să pronunţe cuvântul „crimă”, 
dar acesta reieșea în mod implicit din toate spusele lor. 

Înscenarea unei infracţiuni așa, din senin, necesita 
elaborarea unui plan amplu, sarcină care îi revenea lui 
Sally. Ea trebuia să stabilească nu doar care să fie 
infracțiunea cu pricina - una care să-l arunce pe O'Connell 
după gratii o perioadă cât mai îndelungată -, ci și care ar fi 
cel mai ușor de dovedit de către procuror. O infracţiune 
care să-l bage la răcoare rapid și fără putinţă de scăpare. 
Care să excludă orice șansă de apărare sau de negociere 
cu reprezentanţii acuzării. Trebuia să fie o infracțiune în 
care O'Connell să nu aibă posibilitatea de a primi o 
sentinţă mai ușoară în schimbul mărturiei depuse 
împotriva altui participant, cu un grad mai mare de 
vinovăţie. Așadar, trebuia să fie vorba de o infracţiune în 
care să nu existe alți participanţi, ci doar el. lar Sally 
trebuia să descopere elementele de care avea să fie nevoie 
pentru dovedirea vinovăţiei sale, mai presus de orice 
îndoială. 

Hope, care, credeau ei - era singura pe care O'Connell 
n-ar fi recunoscut-o așa ușor, primi sarcina de a descoperi 


unde se află acesta și de a-l urmări. Trebuia să-i studieze 
modul de viaţă și rutina de zi cu zi, cât mai amănunţit cu 
putinţă. 

Presupuneau că, procedând în felul acesta, aveau să 
descopere răspunsurile de care era nevoie. 

Greu de spus căruia dintre ei îi revenea sarcina cea mai 
primejdioasă. Probabil că lui Hope, se gândea Sally, pentru 
că ea avea să se afle cel mai aproape de O'Connell, în plan 
concret, fizic. Dar Sally știa că, din clipa în care răsfoise 
primul text juridic, era și ea complice. Cât despre Scott, 
acesta urma să se ocupe de partea cea mai neclară, cea 
mai dubioasă, căci habar n-aveau ce va descoperi din clipa 
când va descinde în cartierul unde copilărise Michael 
O'Connell și va pronunţa numele acestuia. 

Hotărâră ca Ashley și Catherine să stea în casă. Lui 
Catherine, care încă regreta faptul că nu-l împușcase pe 
O'Connell când avusese această șansă, îi revenea sarcina 
de a inventa un sistem de apărare, pentru cazul în care 
acesta și-ar fi făcut din nou apariţia, pe neașteptate. 

Aceasta era principala temere a lui Sally: că O'Connell 
avea să acţioneze înaintea lor. 

Evită să pronunţe cuvântul „competiţie” în prezenţa lui 
Hope și a lui Scott. 

Bănuia că și ei gândeau la fel. 


Mă privi câteva clipe, de parcă se aștepta să zic ceva, 
dar, văzând că nu scot niciun cuvânt, spuse: 

— Te-ai gândit vreodată la semnificaţia expresiei „crimă 
perfectă”? Eu mi-am petrecut mult timp, în ultimele zile, 
cugetând la anumite lucruri. Ce e bine și ce e rău? Ce e 
drept și ce e nedrept? Și am ajuns la concluzia că o crimă 
perfectă, cu adevărat perfectă, nu înseamnă doar să nu fii 
prins - ăsta e standardul minim, ci presupune, în plus, o 
schimbare radicală pe plan psihologic. E o experienţă ce-ţi 
schimbă întreaga viaţă. 

— Cum ar fi, de pildă, furtul unui tablou de Rembrandt 
din Muzeul Luvru? 


— Nu. O astfel de infracţiune are ca rezultat doar 
îmbogățirea cuiva. Făptașul, în cazul ăsta, nu e altceva 
decât un hoţ de opere de artă. Cu nimic diferit de 
derbedeul care jefuiește magazinul de la colțul străzii, 
înarmat cu un pistol. Cred că o crimă perfectă - poate 
crima ideală - vizează mai mult sfera morală. Ea are scopul 
de a îndrepta o greșeală. Înseamnă aplicarea justiţiei, nu 
sfidarea ei. Oferă o șansă. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului. Aveam o mulțime de 
întrebări, dar nu voiam s-o întrerup. 

— Şi încă un lucru, adăugă ea cu răceală. 

— Ce anume? 

— O astfel de crimă restabilește nevinovăția. 

— A lui Ashley, nu-i așa? 

Ea zâmbi. 

— Evident. 


34 
Femeia care iuţea pisicile 


Meciul din semifinale se apropia de sfârșit și, fiindcă 
scorul era egal, arbitrul avea să fluiere începerea 
loviturilor de departajare. 

„În sport, se gândi ea, se întâmplă adesea să ai parte de 
un deznodământ dureros, dar asta este, fără îndoială, una 
dintre cele mai crude lecţii pe care le-am primit vreodată.” 
Echipa lui Hope era în inferioritate numerică, dar cu toate 
astea fetele își găsiseră resursele necesare ca să le ţină 
piept adversarelor. Se vedea că erau epuizate, străduința 
de a rezista până la capăt li se citea în priviri. Erau 
murdare și transpirate și mai multe dintre ele aveau 
genunchii însângeraţi. Jucătoarea cu rol de portar se 
plimba de colo colo, agitată, la distanţă de coechipierele 
sale. Hope se gândi să meargă până la ea s-o încurajeze, 
dar își dădu seama că era un moment în care jucătoarea 
avea nevoie să fie singură, iar dacă nu reușise s-o 
instruiască suficient de-a lungul atâtor ore de 
antrenament, nimic din ce i-ar fi spus acum nu ar fi putut 
să compenseze această lipsă. 

Norocul nu era de partea lor. Jucătoarea care trebui să 
execute cea de-a cincea lovitură de pedeapsă, căpitanul 
echipei - care nu ratase niciun penalty în toţi cei patru ani 
de când activa în liga studenţească șută în bara porții. 
Sunetul acela groaznic al mingii izbindu-se de bara de 
metal puse punct campionatului, brusc și ireversibil, ca un 
atac de cord. Jucătoarele din echipa adversă scoaseră un 
țipăt de bucurie și se repeziră să-și îmbrăţișeze portarul, 
care nu avusese prilejul să atingă mingea nici măcar o 
singură dată pe tot parcursul loviturilor de pedeapsă. 
Hope își văzu propria jucătoare, cea care ratase, căzând în 
genunchi pe terenul plin de noroi, prinzându-și capul în 
mâini și izbucnind în lacrimi. Celelalte fete din echipă erau 


la fel de îndurerate - le simţea tulburarea, dar cu toate 
astea le spuse: 

— N-o lăsaţi pe colega voastră singură acolo. Sunteţi o 
echipă și când pierdeţi, și când câștigați. Mergeţi la ea și 
amintiţi-i lucrul ăsta. 

Fetele o luară la fugă înspre căpitanul de echipă - Hope 
nu înțelegea de unde au atâta energie. Se simţi foarte 
mândră de ele în momentul acela. „Victoria, se gândi ea, te 
umple de fericire, dar înfrângerea îţi scoate la iveală 
caracterul.” Hope își privi echipa adunată pe teren. Işi 
aduse aminte că în zilele următoare avea de înfruntat o 
altă luptă. 1 se făcu frig dintr-odată și începu să tremure; 
iarna bătea la ușă. Meciul ăsta se sfârșise. Era timpul să 
înceapă altul. 


Hope nu știa asta, dar își parcase mașina exact în locul 
ales de Matthew Murphy pentru supravegherea 
apartamentului lui Mihael O'Connell. Se lăsă pe spătarul 
scaunului și-și trase căciula de lână până deasupra ochilor, 
apoi își puse o pereche de ochelari de vedere nou-nouţi. 
Nu purta ochelari în mod obișnuit, dar socotea că era 
nevoie să se deghizeze într-un fel sau altul. Nu era sigură 
că Michael O'Connell o văzuse vreodată, însă bănuia că da. 
Credea că acesta procedase cam la fel cum făcea ea în 
momentul de față. Se îmbrăcase cu o pereche de blugi 
vechi și un hanorac bleumarin, care să o protejeze de 
frigul după-amiezii târzii. Deși era cu vreo cincisprezece 
ani mai în vârstă decât majoritatea studenţilor din zonă, 
arăta îndeajuns de tânără încât să pară una de-a lor. Își 
alesese îmbrăcămintea cu multă grijă, de parcă ar fi fost o 
jună care ieșea în oraș, la prima ei întâlnire, disperată să 
facă impresie bună. Scopul ei era să treacă neobservată pe 
străzile  Bostonului, asemenea unui cameleon care 
împrumută culoarea mediului înconjurător, confundându- 
se cu acesta și devenind invizibil. 

Se gândi că, dacă avea să rămână în mașină, O'Connell o 
va observa în doar câteva minute. 


„Trebuie să pornești de la prezumția că el știe totul, își 
spuse, că știe cum arăţi și că a reţinut în amănunt cum 
arată mașina ta, inclusiv numărul de pe plăcuţă.” 

Hope rămase nemișcată în scaunul ei, până când, la un 
moment dat, ajunse să-și închipuie că prezenţa ei era atât 
de evidentă, încât ochelarii falși îi erau complet inutili. 
Aruncă o privire pe raportul lui Murphy, studie îndelung 
poza lui O'Connell atașată la dosar și se întrebă dacă avea 
să fie în stare să-l recunoască. Neștiind ce altceva să mai 
facă, deschise portiera mașinii și păși afară, în stradă. 

Aruncă o privire pe furiș în direcţia locuinţei lui Michael 
O'Connell, dorindu-și în sinea ei să fi fost suficient de 
întuneric încât acesta să aprindă lumina în apartament, 
apoi își dădu seama că stând acolo nemișcată, avea mai 
multe șanse să fie văzută de O'Connell decât să-l vadă ea 
pe el. Se răsuci pe călcâie și porni rapid înspre colţul 
clădirii, imaginându-și că O'Connell o sfredelea cu 
privirea, de undeva din spate. Dădu colţul și apoi se opri. 
Ce rost mai avea să stea la pândă, dacă primul lucru pe 
care îl făcea era s-o ia la fugă în direcţia opusă? 

Trase adânc aer în piept, simțindu-se teribil de 
neajutorată. 

„E zadarnic, zadarnic, își zise. Du-te înapoi, găsește-ţi alt 
loc, pe vreo alee sau după un copac și așteaptă-l acolo. 
Trebuie să dai dovadă de tot atâta răbdare ca și el.” 

Scuturând din cap, se întoarse și ieși de după colţul 
clădirii, iscodind cu privirile în căutarea unui loc de pândă. 
În clipa acea îl zări pe O'Connell ieșind din clădire. Mergea 
cu capul puţin lăsat pe spate, zâmbind și afișând o veselie 
care o scoase din sărite. Era de-a dreptul furioasă; avea 
senzaţia că își bate joc de ea, deși n-avea niciun motiv să 
creadă că el ar fi conștient de prezenţa ei. Se trase într-o 
parte, încercând să se lipească cu spatele de zid și, 
sperând să nu fie observată, continuă să-l urmărească din 
priviri. În clipa aceea, zări o femeie în vârstă, cu faţa 
zbârcită, îndreptându-se spre clădire pe același trotuar pe 
care se afla și Michael O'Connell. Acesta se încruntă de 


îndată ce o zări pe bătrână. Expresia de pe chipul lui o 
înspăimântă pe Hope; era ca și cum O'Connell s-ar fi 
transformat într-o fracțiune de secundă, trecând de la 
nonșalanţa aceea batjocoritoare la o furie turbată. 

Bătrâna părea total inofensivă. Se deplasa cu mare 
greutate. Era mică de statură și bondoacă și era îmbrăcată 
neîngrijit cu o haină de lână neagră, veche de vreo 
douăzeci de ani, după cum arăta. Pe cap purta o căciulă 
multicoloră tricotată. Braţele îi erau pline de sacoșe albe, 
pline cu cumpărături, majoritatea alimente. Hope observă 
o sclipire în ochii bătrânei în clipa când privirea îi căzu pe 
Michael O'Connell. O văzu făcând un pas într-o parte, ca 
să-i taie calea. Hope se furișă după un copac, pe cealaltă 
parte a străzii înguste, urmărind confruntarea dintre 
O'Connell și femeie. 

Aceasta se căzni să-și ridice mâna încărcată cu pungi și- 
și agită degetul în direcţia lui. 

— Te știu eu! spuse ea cu voce ridicată. Știu ce faci! 

— Nu știi nimic despre mine, răspunse O'Connell, pe un 
ton la fel de ridicat. 

— Știu că faci ceva cu pisicile mele. Știu că mi le furi. 
Sau mai rău de-atât! Ești un om rău, diabolic și ar trebui să 
chem poliţia. 

— Nu le-am făcut nimic pisicilor tale nenorocite. Poate 
și-au găsit altă bătrână nebună să le hrănească. Poate nu 
le place mâncarea pe care le-o dai tu. Poate și-au găsit o 
gazdă mai bună decât tine, bătrână nebună ce ești. Acum 
lasă-mă-n pace și ai grijă să nu cumva să chem eu 
autorităţile de la sănătate. Poţi să fii sigură c-o să-ţi ia 
toate mâţele alea jegoase, să le vină de hac. 

— Eşti un om crud, fără inimă, spuse bătrâna cu voce 
tăioasă. 

— Dispari din calea mea și du-te naibii! se răsti 
O'Connell, împingând-o pe bătrână la o parte și văzându-și 
mai departe de drum. 

— Ştiu eu ce faci! repetă femeia, strigând după el. 

O'Connell se întoarse spre ea, privind-o ţintă. 


— Chiar știi? îi spuse pe un ton ameninţător. Ei bine, 
indiferent ce crezi tu că fac, ai noroc că nu mă apuc să-ți 
fac și ţie la fel. 

Hope o văzu pe bătrână tresărind și făcând un pas în 
spate, de parcă ar fi lovit-o ceva. O'Connell rânji din nou, 
vizibil satisfăcut de reacţia ei, după care se răsuci pe 
călcâie și porni mai departe. Hope nu știa încotro merge, 
dar știa că trebuie să se ţină după el. Când se întoarse spre 
bătrâna care rămăsese încremenită pe trotuar, îi veni 
brusc o idee. De îndată ce Michael O'Connell dădu colțul la 
capătul clădirii, Hope se îndreptă spre bătrână. 

Aruncând o privire în urma lui Michael O'Connell, ca să 
se asigure că acesta dispăruse de-a binelea, Hope făcu un 
semn cu mâna în direcţia bătrânei. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, spuse ea pe un ton cât mai blând 
cu putință, căutând să intre în vorbă cu femeia. Scuzaţi- 
mă... 

Femeia se întoarse precaută spre Hope. 

— Da? răspunse ea evaziv. 

— Îmi pare rău, spuse Hope rapid, eram pe partea 
cealaltă a străzii și am auzit, fără să vreau, dialogul pe 
care l-aţi avut cu tânărul acela. 

Femeia continuă să o privească pe Hope cu atenţie, pe 
măsură ce se apropia de ea. 

— Mi s-a părut foarte grosolan și nepoliticos. 

Bătrâna ridică din umeri, încă nelămurită cu privire la 
intenţiile lui Hope. 

Aceasta trase adânc aer în piept și născoci o minciună. 

— Pisica mea, un motan pătat, adorabil, cu lăbuţele albe 
- l-am botezat Șosetuţă - a dispărut de câteva zile. S-a 
pierdut și nu știu ce să fac. Simt că îmi pierd minţile. Eu 
locuiesc două blocuri mai încolo. Hope făcu un gest cu 
mâna, indicând o direcţie nedefinită. Mă întrebam dacă nu 
cumva l-aţi văzut. 

În realitate, Hope nu agrea deloc pisicile. O făceau să 
strănute și îi displăcea felul în care se uitau la ea. 

— E atât de scump și îl am de mulţi ani. Nu-i stă în fire 


să lipsească atâta vreme. 

Minciunile i se rostogoleau de pe buze cu ușurință. 

— Nu știu, spuse încet bătrâna. În colecţia mea am vreo 
două pisici care seamănă cu cea descrisă de 
dumneavoastră, dar nu-mi amintesc să fi apărut vreuna 
recent. Pe de altă parte... 

Privirea femeii alunecă de la Hope în direcţia unde 
dispăruse Michael O'Connell. Scoase un sâsâit asemănător 
cu cel produs de protejatele sale. 

— Aș putea să jur că tipul ăsta a făcut ceva cumplit. 

Hope mimă o expresie șocată. 

— Nu-i plac pisicile? Ce fel de om... 

Nu trebui să-și încheie propoziţia. Bătrâna se dădu un 
pas în spate, măsurând-o pe Hope din cap până-n picioare. 

— N-ai vrea să intri puţin, să bei o cană de ceai și să faci 
cunoștință cu copilașii mei? 

Hope dădu din cap în semn de încuviinţare și se aplecă 
să ia sacoșele femeii din mâinile acesteia. „Am reușit”, își 
zise în gând. Avea senzaţia că tocmai fusese poftită să 
pătrundă în bârlogul balaurului. 


Scott oftă și studie clădirea joasă și decolorată a liceului, 
construită din blocuri de zgură și cărămidă roșie. Se gândi 
că cel care proiectase această clădire era probabil 
specializat în construirea închisorilor. Un șir de autobuze 
școlare galbene erau parcate în faţa liceului, cu motoarele 
pornite, răspândind în aer un miros puternic de motorină. 
Un drapel naţional zdrenţuit se răsucise în jurul băţului, 
încurcându-se în  faldurile drapelului statului New 
Hampshire. Ambele steaguri fâlfâiau puternic în bătaia 
vântului aspru. Clădirea era împrejmuită de un gard înalt 
de sârmă complet ruginită. Pe ușa de la intrare erau două 
afișe: unul cu sloganuri de încurajare a echipei Warriors, 
iar celălalt cu îndemnuri de înscriere la testul de admitere. 
Nimeni nu părea să bage de seamă greșelile de ortografie 
de pe cele două afișe. 

Scott avea și el o copie a raportului lui Matthew 


Murphy, în buzunarul hainei. Conţinea informaţii extrem 
de sărăcăcioase privitoare la trecutul lui Michael 
O'Connell, dar Scott era hotărât să afle mai multe. Alesese 
ca punct de pornire liceul pe care îl frecventase acesta, 
chiar dacă trecuseră de-atunci mai bine de zece ani. 

Avusese o dimineaţă mohorâtă, din cauză că își 
petrecuse timpul făcând investigaţii în locurile unde 
copilărise O'Connell. Zona de coastă a statului New 
Hampshire e un loc al contradicţiilor; vecinătatea 
Atlanticului îi conferă o frumuseţe deosebită, în schimb 
zona industrială, înghesuită în apropierea punctului de 
vărsare a râurilor în ocean este nemiloasă, cu furnalele și 
gările sale, cu antrepozitele și uzinele metalurgice care 
funcţionează fără oprire. Este ca și cum ai privi o 
dansatoare trecută de prima tinereţe într-o speluncă 
deocheată, în miezul zilei. 

Cea mai mare parte a regiunii în care copilărise Michael 
O" Connell o reprezentau șantierele navale, dedicate 
construirii unor vase de dimensiuni uriașe. Macarale 
gigantice capabile a ridice sute de tone de oţel se profilau 
pe cerul cenușiu. Fie vară, fie iarnă, oamenii de-aici purtau 
în permanenţă căști de protecţie, salopete de lucru și 
bocanci solizi. Muncitorii de pe șantierele navale erau 
robuști și rezistenți, la fel de indestructibili ca utilajele pe 
care le manevrau. Duritatea și rezistența erau calităţile 
cele mai de preţ pe meleagurile astea. 

Scott se simţea stingher aici. În timp ce ședea în mașină, 
urmărind cetele de liceeni ce ieșeau din clădirea 
dărăpănată, avu senzaţia că făcea parte dintr-o cu totul 
altă lume. O lume în care rolul lui era acela de a-i împinge 
pe studenţi tot mai sus, spre acei indici ai succesului la 
care râvnește toată lumea: mașini scumpe, conturi grase în 
bancă, locuințe grandioase. Adolescenţii pe care îi 
urmărea acum înghesuindu-se în autobuze aveau visuri 
mult mai modeste, bănuia el, și aveau toate șansele să 
sfârșească într-o fabrică, muncind pe brânci. 

„Dacă aș locui aici, aș face tot ce mi-ar sta-n putinţă ca 


să plec”, își zise. 

În timp ce autobuzele pline de elevi porniră încet, unul 
după altul, Scott ieși din mașină și se îndreptă cu pași 
grăbiţi spre intrarea în școală. Paznicul de la ușă îl 
îndrumă către ghișeul principal, unde dădu de mai multe 
secretare. În spatele lor îl zări pe director, care îi ţinea 
morală unei eleve, cu o mină plictisită. Fata avea părul 
vopsit în șuviţe mov, o jachetă de piele neagră și o mulțime 
de cercei în urechi și în sprânceană. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă o tânără. 

— Sper că da, răspunse Scott. Numele meu este 
Johnson. Lucrez la firma Raytheon; știți, suntem din 
Boston. Am decis să-i oferim o slujbă unui tânăr de aici. 
CV-ul său spune că a absolvit acest liceu cu zece ani în 
urmă. Vedeţi dumneavoastră, noi lucrăm pe baza unor 
contracte cu guvernul, așa că trebuie să verificăm totul cu 
maximă rigurozitate. 

Secretara se întoarse înspre computer. 

— Numele? 

— Michael O'Connell. 

Apăsă câteva taste. 

— Absolvent, promoţia 1995. 

— Mai aveţi vreo informaţie care ne-ar interesa în vreun 
fel? 

— N-am voie să vă comunic calificativele sau alte 
înregistrări decât pe baza unei permisiuni scrise. 

— Da, evident, spuse Scott. Păi, atunci vă mulțumesc. 

Șovăi o clipă, în timp ce secretara își reluă munca de 
completare a datelor pe calculator. Surprinse, cu coada 
ochiului, privirea unei doamne mai în vârstă, care ieșise 
din biroul directorului adjunct tocmai în clipa când el 
rostise numele lui Michael O'Connell. Femeia păru să ezite 
puţin, după care, ridicând din umeri, se apropie de el. 

— Eu l-am cunoscut, spuse ea. O să primească o slujbă? 

— Operator pe computer. Va completa date sau ceva de 
genul acesta. Nu e o poziţie prea înaltă, dar pentru că 
unele date au legătură cu Pentagonul, ni s-a cerut să 


facem o verificare de rutină. 

Femeia clătină din cap, surprinsă. 

— Mă bucur să aud că s-a îndreptat. Raytheon este o 
corporație renumită. 

— Cum era viaţa lui în trecut? Chiar atât de întoarsă pe 
dos? 

Femeia zâmbi. 

— Cam așa ceva. 

— Ştiţi, toți am avut probleme în liceu. Nu o să mă 
cramponez de fleacuri, de încurcăturile tipice adolescenţei. 
Pe mine mă interesează lucrurile mai serioase, dacă au 
existat. 

Femeia clătină din nou din cap. 

— Înţeleg. Nu chestiile mărunte. 

Apoi ezită. 

— O'Connell? 

— Nu știu ce să zic. În special dacă spuneţi că s-a 
îndreptat. N-aș vrea să-i compromit șansele de angajare. 

— Dar ne-ar fi de mare ajutor, realmente. 

Femeia ezită, iar apoi spuse: 

— Tipul provoca numai necazuri pe vremea când era la 
noi. 

— Cum așa? 

— Era inteligent. Mult mai inteligent decât ceilalţi. leșea 
în evidenţă. Dar nu era tocmai normal. Mereu am avut 
impresia că e un puști de tip Columbine“, atât doar că încă 
nu s-a întâmplat catastrofa. Ştiţi la ce mă refer, un tip 
liniștit, dar care părea mereu să pună la cale ceva. Ce mă 
deranja la el cel mai tare era faptul că, dacă îi intra în cap 
că o persoană îi stă în cale sau că îl împiedică să obţină 
ceea ce-și dorește, ei bine, nu mai vedea nimic altceva în 
faţa ochilor. Dacă îl interesa un anumit curs, lua note 


3 Masacrul de la liceul Columbine - în 20 aprilie 1999, doi elevi ai 
acestui liceu din Colorado, S.U.A., au ucis doisprezece elevi și un 
profesor, rănind alţi douăzeci și unu de elevi în mod direct, precum și 
pe alţi trei, în timp ce încercau să fugă de la locul tragediei, după care 
cei doi făptași s-au sinucis. (n.tr.) 


maxime. Dar dacă profesorul nu-i era simpatic, atunci se 
petreceau lucruri ciudate.  Neplăcute. Cum ar fi 
vandalizarea mașinii profesorului cu pricina. Sau dispariţia 
însemnărilor sale legate de curs. Sau un denunţ anonim la 
poliție, care sugera conduita ilicită a profesorului, într-un 
domeniu sau altul. Și el părea să aibă legătură cu aceste 
lucruri de fiecare dată. Dar niciodată nu existau destule 
dovezi. Am fost de-a dreptul încântată când a părăsit 
școala. 

Scott clătină din cap încuviințând. 

— De ce... începu el, dar femeia îl întrerupse, 
continuând în locul lui. 

— Dacă aţi fi avut o familie ca a lui, nici dumneavoastră 
n-aţi fi fost în toate minţile. 

— Unde... 

— N-am voie să vă spun asta. Luă o bucată de hârtie și 
notă o adresă. Nu știu dacă mai e valabilă adresa asta. S-ar 
putea să nu mai fie. 

Scott luă hârtia. 

— Cum de vă amintiţi toate astea? Doar au trecut zece 
ani de-atunci. 

Femeia zâmbi. 

— În toţi acești ani m-am așteptat să intre cineva pe ușa 
asta și să înceapă să pună întrebări legate de Michael 
O'Connell. Dar nu m-am gândit că va fi vorba de o slujbă 
pentru el. Mai degrabă mă așteptam la vizita poliţiei. 

— Păreţi foarte sigură de ceea ce spuneți. 

— I-am fost profesoară în clasa a unsprezecea, continuă 
femeia zâmbind. De limba engleză. Și mi-a lăsat o impresie 
de neuitat. De-a lungul anilor, un dascăl are, poate, vreo 
zece elevi pe care nu îi uită niciodată. Pe jumătate dintre 
aceștia, din motive lăudabile, pe ceilalţi, din cauza unor 
incidente nefericite. Spuneti-mi, la noua slujbă va avea 
colege tinere? 

— Da. De ce? 

— Pe vremea când era la noi, avea talentul să le facă pe 
fete să se simtă tare incomod. Cu toate astea, erau atrase 


de el. N-am înţeles niciodată lucrul ăsta. Cum să fii atrasă 
de cineva care știi că-ţi va provoca neplăceri? 

— Nu știu. Aș putea oare să stau de vorbă cu unele 
dintre ele? 

— Sigur. Dar, după atâta vreme, cine știe pe unde or fi 
ajuns? Și oricum mă îndoiesc că veţi găsi prea multe 
persoane dispuse să vorbească despre Michael. Cum v-am 
mai spus, era un personaj pe care nu-l uiţi cu una, cu două. 

— Familia lui? 

— Aveţi aici adresa. După cum vă spuneam, nu știu dacă 
tatăl lui mai locuiește acolo. Puteţi verifica. 

— Și mama? 

— Mama a ieșit din peisaj cu mulţi ani în urmă. N-am 
știut niciodată întreaga poveste, dar... 

Femeia se crispă brusc. 

— Am înţeles că a murit când el era mic. Să fi avut vreo 
zece ani? Sau treisprezece? Cred că e suficient cât v-am 
spus. Deja am vorbit prea mult. N-aveţi nevoie de numele 
meu, nu-i așa? 

Scott scutură din cap. Aflase cât avea nevoie. 


— O cană de ceai, scumpa mea? Cu puţin lapte? 

— Da, aș vrea, răspunse Hope. Mulţumesc frumos, 
doamnă Abramowicz. 

— Te rog, draga mea, spune-mi Hilda. 

— Atunci, Hilda, mulțumesc frumos. Eşti foarte drăguță. 

— Mă întorc într-o secundă, continuă bătrâna. 

Hope auzi ceainicul începând să bolborosească. Aruncă 
o privire împrejur, cercetând apartamentul. Pe perete era 
atârnat un crucifix, alături de un tablou viu colorat cu Cina 
cea de Taină. Acesta era înconjurat de poze alb-negru, 
îngălbenite de vreme, înfățișând bărbaţi cu gulere ţepene 
și femei îmbrăcate în dantelă. Mai erau câteva tablouri cu 
peisaje verzi, străzi pavate cu piatră și o biserică cu 
clopotnița ascuţită. Hope trase concluzia că personajele 
din poze erau rude, decedate, ale bătrânei, dintr-o ţară est- 
europeană pe care n-o mai vizitase de multă vreme, poate 


niciodată. Avea senzaţia că e înconjurată de fantome. 
Iscodi mai departe cu privirea în jurul ei: vopseaua 
scorojită în jurul pervazului de la geam; o sumedenie de 
sticluţe și flacoane cu medicamente; maldăre de reviste și 
ziare, iar în faţa fotoliului roșu, un televizor vechi de cel 
puţin cincisprezece ani. Totul trăda deșertăciune, un gol 
tulburător în viaţa femeii. 

Apartamentul avea un singur dormitor. Privi în jurul său 
și zări un coș cu ace de tricotat la picioarele fotoliului. 
Locul mirosea a vechi și a pisici. Opt sau chiar mai multe 
reprezentante ale neamului felin stăteau tolănite pe 
canapea, pe pervazul ferestrei sau lângă radiator. Câteva 
veniră lângă Hope și începură să se frece de picioarele 
acesteia. Bănuia că în dormitor mai erau încă pe-atâtea. 

Trase adânc aer în piept și se întrebă cum era posibil ca 
cineva să sfârșească într-o asemenea singurătate. 

Doamna Abramowicz intră în cameră cu două căni de 
ceai din care ieșeau aburi. Schiță un zâmbet în direcţia 
pisicilor care se apropiară de ea numaidecât și începură să 
i se frece de picioare. i 

— Încă nu e ora cinei, iubitele mele. În câteva minute. 
Lăsaţi-o pe mama să stea puţin la taifas acum. Se întoarse 
către Hope. Nu-l vezi pe Șosetuţă în mica mea colecţie, nu- 
i așa? 

— Nu, spuse Hope cu voce tristă. Și nu l-am văzut nici 
pe hol. 

— Eu încerc să-mi ţin puișorii departe de hol. Nu 
reușesc tot timpul, căci le place să mișune de colo colo, 
așa sunt pisicile, știi prea bine, draga mea. Pentru că sunt 
convinsă că el le face ceva groaznic. 

— Ce te face să crezi... 

— EI nu-și dă seama de asta, dar eu le cunosc pe fiecare 
în parte. Și o dată la câteva zile îmi dispare câte una. Aș 
suna la poliţie, dar are dreptate. Probabil că mi le-ar lua și 
pe celelalte, iar asta n-aș putea să suport. E un om rău, mi- 
aș dori să se mute de-aici. N-ar fi trebuit... 

Doamna Abramowicz se opri brusc, iar Hope se aplecă 


înspre ea. Bătrâna oftă și aruncă o privire în jurul său. 

— Mă tem, draga mea, că, dacă Șosetuţă a dat târcoale 
pe aici, ticălosul ăsta o fi pus mâna pe el. I-o fi făcut ceva 
rău. Nu știu ce să spun. 

Hope dădu din cap. 

— Pare un om îngrozitor. 

— Așa și este. Mă înspăimântă și de obicei nu stau de 
vorbă cu el decât dacă am ceva să-i spun, cum s-a 
întâmplat astăzi. Cred că și alţi vecini sunt speriaţi de el, 
dar nu îndrăznesc să-i spună nimic. Ce-am putea să-i 
facem? De plătit, plătește chiria la timp, nu face gălăgie, 
nu dă petreceri zgomotoase, iar asta e tot ce contează 
pentru proprietar. 

Hope sorbi o înghiţitură din ceaiul dulce. 

— Mi-aș dori să am o certitudine. Mă refer la dispariţia 
lui Șosetuţă. 

Doamna Abramowicz se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ar fi o modalitate, spuse ea încet, să afli cu 
certitudine. Și mi-aș lămuri și eu anumite nedumeriri. Eu 
sunt în vârstă și nu mai am putere ca altădată. Și mi-e 
teamă, dar n-am unde să mă mut altundeva. Dar tu, draga 
mea, pari mult mai puternică. Mai puternică și decât am 
fost eu în tinereţe. Și pun rămășag că nu te temi de prea 
multe lucruri. 

— Da, așa e. 

Bătrâna zâmbi din nou, parcă rușinată. 

— Pe vremea când soţul meu trăia, apartamentul ăsta 
era mult mai mare. De fapt, includea și spaţiul ocupat în 
prezent de domnul O'Connell. Aveam două dormitoare și o 
cameră de zi, un birou și o sufragerie spațioasă, mai precis 
tot colțul ăsta al clădirii. Insă, după ce Alfred al meu s-a 
stins, proprietarii au reamenajat spaţiul. Au împărțit 
apartamentul ăsta uriaș în trei mai mici. Dar au fost cam 
delăsători. 

— Delăsători? 

Doamna Abramowicz mai luă o înghiţitură de ceai. Hope 
zări în ochii ei o sclipire de furie. 


— Da, delăsători. Nu ţi se pare o dovadă de neglijenţă 
faptul că nu s-au mai obosit să schimbe încuietorile de la 
ușile noilor apartamente? Care odinioară au făcut parte 
din apartamentul meu. 

Hope încuviinţă din cap. Dintr-odată, se simţi străbătută 
de un fior. 

— Vreau să aflu ce a făcut cu pisicile mele, spuse 
doamna Abramowicz cu voce joasă. Ochii i se îngustară, 
vocea i se transformă în șoaptă, iar Hope avu senzaţia că 
femeia aceasta ascundea ceva formidabil. Cred că și tu ai 
vrea să afli ce s-a întâmplat cu Șosetuţă. Există o singură 
modalitate să aflăm cu certitudine, și anume să intrăm la el 
în apartament. Se aplecă înainte, apropiindu-și faţa de 
Hope și îi spuse în șoaptă: El nu știe, dar am o cheie de la 
ușa lui. 


— Așadar, spuse ea și, pentru o clipă, tristeţea îi umbri 
chipul, înţelegi acum despre ce este vorba? 

Orice reporter știe că între subiect și cel care urmează 
să consemneze povestea trebuie să existe o anumită 
atracţie. Sau poate o vorba de capacitatea de a-i smulge 
sursei mărturiile cele mai ascunse și mai greu de dezvăluit. 
Cu toate astea, știam că ea era cea care dirijează discuţia 
după bunu-i plac, și așa făcuse din capul locului. Întâlnirile 
noastre aveau drept scop comunicarea anumitor 
informaţii, iar prin relatarea ulterioară a povestirii, aveam 
să mă folosesc de ea în aceeași măsură în care mă folosise 
și ea. 

Făcu o pauză, apoi îmi spuse: 

— Cât de frecvent se întâmplă să-i auzi pe prietenii tăi 
de vârstă mijlocie spunând că vor să-și schimbe viaţa? Să 
fie altceva decât ceea ce sunt în prezent? Ar vrea să se 
întâmple ceva care să le schimbe perspectiva, încât să nu 
mai fie nevoiţi să se confrunte cu jalnica, apăsătoarea 
rutină a vieţii. 

— Destul de frecvent, am răspuns eu. 

— Majoritatea oamenilor mint atunci când zic că vor o 


schimbare, căci ideea de schimbare e de-a dreptul 
înspăimântătoare. Ce vor ei, de fapt, este să-și recapete 
anii tinereţii. Când ești tânăr, toate alegerile reprezintă o 
aventură. De-abia când atingem vârsta de mijloc începem 
să ne cântărim mai bine deciziile și să ne îndoim de ele. 
Am apucat-o pe-o cale și acum trebuie să mergem mai 
departe pe ea, nu-i așa? De aici lucrurile par să se 
complice. Nu câștigăm la loterie. Șeful ne cheamă și ne dă 
de știre că ne-a redus salariul. Soţul sau soţia cu care am 
trăit douăzeci de ani ne anunţă dintr-odată că a cunoscut 
pe altcineva și își vrea libertatea înapoi. Medicul 
examinează  încruntat rezultatele analizelor și ne 
recomandă o serie de investigaţii suplimentare. 

— Scott și Sally... 

— In cazul lor, Michael O'Connell a fost factorul care a 
declanșat criza. Sau poate criza se apropia vertiginos. 
Erau ei capabili oare s-o protejeze pe Ashley? 

Işi duse cu un gest rapid mâna la buze și din gâtlej îi ieși 
un geamăt scurt. Avu nevoie de câteva secunde ca să-și 
recapete calmul. 

— Căci, deși niciunul dintre ei n-a spus-o în chip explicit, 
cel puţin nu încă, totuși în adâncul inimii știau că aveau să 
plătească un preţ ridicat pentru ceea ce-și doreau. 


35 
Un singur bocanc 


Hope stătea stingherită în faţa ușii lui Michael 
O'Connell, cu cheia în mână. In spatele ei, doamna 
Abramowicz pândea din pragul apartamentului ei, cu 
pisicile încolăcite în jurul picioarelor. li făcu semn cu mâna 
lui Hope, îndemnând-o să intre. 

— Eu stau de pază. Va fi în regulă. Doar grăbește-te, 
șopti bătrâna. 

Hope trase adânc aer în piept și vâri cheia în ușă. Nu 
știa prea bine ce să facă, ce să caute și nici ce spera să 
descopere. Dar, în timp ce învârti cheia în broască, atentă 
să nu scoată nici cel mai mic sunet, și-l imagină pe 
O'Connell mergând pe trotuar, dând colțul la capătul 
străzii și apropiindu-se de ea, odată cu lăsarea nopţii. li 
simțea parcă respiraţia în spate și-și imagina șuierul vocii 
sale. Scrâșni din dinţi și-și spuse că va lupta din toate 
puterile, dacă va fi nevoită s-o facă. 

— Repede, draga mea, spuse doamna Abramowicz, 
continuând să-i facă semn cu mâna. Află ce a făcut cu 
pisicile mele. 

Hope deschise ușa larg și păși înăuntru. 

Nu știa ce să facă, dacă să închidă ușa în urma ei sau să 
o lase întredeschisă... „Ca să ce? își zise în sinea ei. Dacă 
se întoarce, sunt prinsă în capcană. Nu este altă ieșire. 
Nici scară de incendiu. Nicio putinţă de scăpare”. Trase 
adânc aer în piept și închise ușa aproape de tot. Cel puţin 
așa va putea să audă semnalul doamnei Abramowicz, dacă 
bătrâna avea să fie în stare s-o avertizeze cumva. 

Hope inspecta apartamentul. Era murdar și neîngrijit. 
Evident, lui O'Connell nu-i păsa de condiţiile în care locuia. 
Nu avea niciun tablou pe pereţi, nicio plantă pe pervaz, 
niciun covor pe podea. N-avea televizor sau combină 
audio. Doar câteva manuale de informatică uzate, care 


zăceau pe jos, într-un colț. Apartamentul era degradat și 
sărăcăcios precum chilia unui călugăr. Lucrul acesta o 
neliniști pe Hope, căci îi dădea de înţeles că Michael 
O'Connell se refugiase pe tărâmul imaginaţiei, 
canalizându-și toată pasiunea înspre împlinirea fanteziilor 
sale. Trăia într-o lume imaginară, cu totul alta decât cea în 
care mergea seara la culcare. 

Se mișcă rapid prin apartament, inspirând profund și 
născoci pe loc un plan. 

„Memorează totul, își zise în gând. Ţine minte fiecare 
detaliu.” 

Își vârî mâna în buzunarul jachetei și scoase o bucăţică 
de hârtie. Pe biroul micuţ zări un pix ieftin. Trasă rapid o 
schiță a apartamentului, apoi reveni lângă birou. Acesta 
era alcătuit dintr-o tăblie ieftină de lemn sprijinită pe două 
dulăpioare de metal. Un scaun de lemn cu spătarul drept 
era tras în faţa laptopului așezat pe birou. Planul ei era de- 
o simplitate dezarmantă; și-l imagină pe Michael O'Connell 
șezând în fața ecranului, cu chipul scăldat în lumina sa 
metalică, concentrat asupra imaginilor din fața sa. 
Laptopul părea nou. Era deschis, conectat și beculeţul era 
aprins, semn că funcţiona. 

Hope trase adânc aer în piept, își ciuli urechile 
ascultând zgomotele de pe hol și apoi se așeză în faţa 
computerului. Își notă pe bucăţica de hârtie modelul 
computerului și anul de fabricaţie, apoi își aţinti privirea 
asupra ecranului negru. Asemenea unui electrician ce 
apucă un cablu de curent neizolat, atinse mouse-ul din 
centrul tastaturii. Aparatul bâzâi și ecranul se lumină 
dintr-odată. 

Hope simţi că i se usucă gâtul și rămâne fără aer. 

Pe ecran apăruse chipul lui Ashley. 

Imaginea nu era bine centrată, se vedea clar că poza 
fusese făcută în grabă, de la o distanţă de câţiva pași. O 
surprinsese pe punctul de-a se întoarce, ca și când un 
zgomot venit din spate i-ar fi atras atenţia brusc. Pe chipul 
fetei se citea o expresie de teamă. 


Hope nu-și putea desprinde privirea de pe ecran. Își 
auzea propria respiraţie, tot mai precipitată. Faptul că 
O'Connell pusese această imagine pe ecranul computerului 
îi dădea de înţeles mai multe lucruri, care mai de care mai 
sumbre. O'Connell adora momentele în care Ashley era 
luată prin surprindere și tremura de spaimă. 

Se gândi că dragostea lui era bolnavă, periculos de 
bolnavă. 

Mușcându-și buzele, mută cursorul în dreptul fișierului 
cu documente personale și dădu clic. Conţinea patru 
titluri: Ashley - Dragoste. Ashley - Ură. Ashley - Familie. 
Ashley - Viitor. 

Apăsă pe primul titlu și îi apăru o fereastră cu mesajul: 
Introduceţi parola. 

Mută cursorul pe documentul intitulat Ashley - Ură. 

Din nou, mesajul: „Introduceţi parola”. 

Hope scutură din cap. Își zise că ar putea să descopere 
parola, dacă ar sta să se gândească, dar deja trecuse 
destul de mult timp de când era în apartament. Respirând 
greoi, închise calculatorul, lăsându-l exact așa cum îl 
găsise. Apoi deschise  sertarele  dulăpioarelor, dar 
descoperi că acestea erau goale, în afară de câteva 
creioane răzlețe și un teanc de hârtie pentru imprimantă. 

Când se ridică simţi că o cuprinde o ușoară ameţeală. 
„Grăbește-te, își zise. Întinzi coarda prea tare.” 

Aruncă o privire de jur împrejur. „Verifică în dormitor”, 
își spuse în gând. 

In dormitor mirosea a transpiraţie și a dezordine. Se 
apropie cu pași grăbiţi de un scrin uzat și răscoli rapid prin 
sertarele acestuia. Pe patul de o singură persoană 
așternuturile erau toate mototolite. Se lăsă în genunchi și 
aruncă o privire sub pat. Nimic. Se întoarse spre debaraua 
mică din perete. Câteva geci și cămăși atârnau pe 
umerașe. Un sacou negru. Două cravate. O bluză cu 
mâneci lungi și o pereche de pantaloni gri. Nimic care să-i 
atragă atenţia. Era pe punctul de a închide ușa când 
observă, în capătul îndepărtat al debaralei, un bocanc de 


șantier uzat, unul singur, care avea înăuntru o șosetă 
sport, ţeapănă de la noroiul care se întărise pe ea. Era 
parţial ascunsă în spatele unui maldăr de haine de lucru 
mirosind a transpiraţie. 

Un singur bocanc? Amănuntul ăsta i se păru foarte 
ciudat. 

Se uită în jur după celălalt, dar nu-l zări nicăieri. 

Asta o puse pe gânduri și rămase pe loc, cu privirea 
pironită pe bocanc, de parcă acesta ar fi putut s-o 
lămurească în vreun fel, apoi se întinse și, ocolind cu grijă 
maldărul de haine, apucă bocancul. Era greu și-și dădu 
numaidecât seama că avea ceva înăuntru. Asemenea unui 
chirurg ce desprinde cu infinită grijă un strat de piele, 
scoase șoseta și privi înăuntrul bocancului. 

Icni din străfundul gâtului. 

Inăuntrul bocancului se afla un pistol. 

Dădu să pună mâna pe el, dar apoi își spuse: „Nu-l 
atinge.” 

Nu-și putu explica de ce. 

O parte din ea dorea să-l ia de-acolo, să-l pună într-un 
loc sigur, departe de Michael O'Connell. Acesta era 
pistolul cu care avea de gând s-o ucidă pe Ashley? 

Hope se simţi ca legată de mâini și de picioare, ca și 
când cineva ar fi tinut-o forțat cu capul sub apă. Ştia că, 
dacă ia pistolul, O'Connell își va da seama că unul dintre ei 
fusese la el în apartament. Și va trece la acţiune. Poate 
avea să-i provoace o reacţie violentă. Poate mai avea vreo 
armă ascunsă pe undeva. Poate și iar poate. Întrebările și 
îndoielile se învălmășeau în mintea ei. Își dori să existe 
vreo cale prin care arma să devină nefuncţională, cum ar 
fi, de pildă, prin înlăturarea percutorului. Citise despre 
această metodă într-un roman poliţist, dar nu știa cum 
trebuie procedat. Să-i ia gloanţele nu servea la nimic. 
O'Connell și-ar fi dat seama că cineva îi umblase printre 
lucruri și le-ar fi înlocuit, pur și simplu. 

Rămase cu ochii pironiţi pe pistol. Pe ţeavă erau 
inscripţionate marca și calibrul, .25. 


Urâţenia armei îi stârnea repulsie. 

Neștiind sigur dacă procedează corect, puse la loc 
bocancul, în colțul debaralei și aranjă puţin hainele, ca să 
arate întocmai ca înainte. 

Îi venea să fugă mâncând pământul. De cât timp se afla 
în apartament? De cinci minute? De douăzeci? I se păru că 
aude zgomot de pași și glasuri și-și dădu seama că are 
halucinaţii. „Pleacă acum!” își spuse. 

Hope se ridică și porni spre ușă. Trecu pe lângă baie, pe 
care nu se mai obosi s-o verifice, dar în dreptul bucătăriei 
se opri pe loc. 

„Pisicile, își zise în gând. Doamna Abramowicz va vrea 
să știe ce am descoperit.” 

Aruncă o privire în bucătăria minusculă. Nu era nicio 
masă, doar un frigider, un aragaz cu patru ochiuri și 
câteva rafturi pline cu conserve de supă și tocană. Nu văzu 
nicio conservă cu hrană pentru pisici. Nicio cutie cu otravă 
de șobolani, pe care O'Connell s-o toarne în mâncarea 
nefericitelor animale. 

Hope se apropie de frigider și deschise ușa. Câteva 
ingrediente pentru sendvișuri și vreo două doze de bere 
erau singurii „locatari” ai acestuia. Inchise ușa la loc și 
apoi, într-o doară, deschise ușa de la congelator, 
așteptându-se să vadă niște cutii de pizza congelată. 

Ceea ce văzu însă o lovi parcă în moalele capului și de- 
abia fu în stare să-și înăbușe un țipăt. 

În congelator erau îngrămădite cel puţin o jumătate de 
duzină de pisici îngheţate, care o fixau cu ochii lipsiți de 
viață. Una dintre ele era cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet 
grotesc al morții. 

Cuprinsă de panică, Hope se dădu un pas în spate, cu 
mâna la gură. Inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul și 
îi venea să vomite. Se simţea ameţită, cu tâmplele 
pulsându-“i, fierbinţi. 


Voia să ţipe, dar nu-i ieșea niciun sunet din gâtlej. 
Fiecare fibră a fiinţei sale o îndemna să plece, să fugă cât 


mai departe, fără să se uite în urmă. Se lupta să-și 
păstreze cumpătul, dar simţea că pierde lupta. Întinse 
mâna să închidă ușa de la congelator, tremurând din toate 
încheieturile. În clipa aceea auzi glasul bătrânei de pe 
coridor. 

— Grăbește-te, draga mea! Cineva e jos, la lift! 

Hope se întoarse și alergă spre ușă. 

— Grăbește-te! o auzi din nou pe doamna Abramowicz. 
Vine cineva! 

Bătrâna se afla tot în pragul ușii sale când Hope se 
năpusti afară din apartament. Văzu că liftul începea să 
urce și închise rapid ușa de la apartamentul lui O'Connell. 
Bâjbâi după cheie, mai-mai s-o scape din mână, încercând 
s-o vâre în broască. 

Doamna Abramowicz se dădu un pas în spate, 
adăpostindu-se în locuinţa ei. Pisicile de la picioarele ei 
începură să se agite și să mișune de colo colo, simțind 
parcă teama și panica din glasul femeii. 

— Haide, grăbește-te, trebuie să dispărem! 

Hope o văzu retrăgându-se aproape de tot în interiorul 
apartamentului, lăsând ușa abia întredeschisă. Simti limba 
yalei alunecând înapoi în locașul ei și făcu un pas în spate, 
întorcându-se cu faţa spre lift. În clipa următoare, zări 
lumina din interiorul acestuia. Liftul ajunse la etajul unde 
se afla ea. 

Rămase încremenită, incapabilă să facă vreo mișcare. 

Pentru o clipă, ascensorul păru să se oprească, dar apoi 
urcă mai departe, la etajul următor. 

Tâmplele îi pulsau din cauza emoţiei, iar urechile i se 
înfundară, deslușind zgomotele ca de la mare depărtare, 
de parcă s-ar fi aflat într-un canion uriaș, plin de ecouri. 

Se forță să-și vină în fire, făcându-și un inventar al 
inimii, plămânilor, creierului și încercând să vadă care 
dintre ele mai funcţiona și care cedaseră din cauza șocului. 

În spatele ei, doamna Abramowicz deschise ușa puţin 
mai mult și-și scoase capul pe coridor. 

— Alarmă falsă, draga mea. Ai descoperit ceva cu privire 


la pisicile mele? 

Hope trase adânc aer în piept, încercând să-și 
potolească bătăile inimii. Când vorbi, într-un târziu, vocea 
ei suna rece, distantă. 

— Nu, minţi ea. N-am văzut nici urmă de ele. 

Văzu o umbră de dezamăgire în ochii bătrânei. 

— Cred că ar trebui să plec acum, spuse ea pe un ton 
tăios. 

Avu însă inspiraţia să-și strecoare în buzunar cheia de la 
apartamentul lui Michael O'Connell, după care se întoarse 
și începu să coboare în viteză pe scări. Ştia că nu ar mai fi 
avut răbdare să aștepte sosirea liftului. 

Hope cobori pe scări cât putu de repede, având încă 
golul acela cumplit în stomac. Se avântă pe scări în jos, cu 
umerii aduși înainte, tânjind cu disperare să ajungă afară, 
în stradă. Ridicându-și privirea, zări brusc o siluetă lângă 
intrarea în coridor, profilându-se în întunericul ce se 
așternea înaintea ei. Aproape îngheţă de spaimă, dar în 
curând își dădu seama că erau doi locatari care se 
pregăteau să intre în clădire. Unul din ei o apostrofă când 
trecu pe lângă el ca o vijelie, năpustindu-se pe ușă afară, 
ușurată să simtă răcoarea nopţii învăluind-o. Cobori în 
salturi ultimele trepte, până pe trotuar și, fără să se uite în 
urmă, traversă strada, până la mașină. Bâjbâi grăbită după 
cheie și în clipa următoare se prăbuși pe scaun. Înăuntrul 
fiinţei, o voce îi șoptea stăruitor: „Salvează-te! Fugi acum!” 
Era pe punctul de a porni din loc când, ridicându-și 
privirea, încremeni din nou. 

Michael O'Connell venea agale pe trotuarul opus. 

Îl urmări cu privirea și-l văzu oprindu-se în faţa blocului, 
căutându-și cheile în buzunar și apoi, fără să arunce măcar 
o privire în direcţia ei, urcă scările și dispăru în clădire. 
Mai așteptă puţin și după câteva secunde văzu lumina 
aprinzându-se la el în apartament. 

Hope se temu că-și va da seama de faptul că o persoană 
intrase la el în casă. Îi era frică să nu fi lăsat vreun lucru 
nelalocul lui. Apăsă pedala de acceleraţie și ieși din 


parcare. Fără să se uite în urmă, conduse până la colţul 
străzii, după care vira și merse câteva străzi mai departe, 
până când zări alt loc liber, unde putu să tragă pe dreapta. 
Parcă mașina și apoi căzu pe gânduri. „Cât a trecut? Trei 
minute? Patru? Cinci?” Câte secunde se scurseseră din 
clipa când ea ieșise din apartament și întoarcerea lui? 

Simţi un gol în stomac și de data asta nu mai reuși să-și 
reprime senzaţia de vomă. Hope deschise portiera mașinii 
și vomită fără zgomot, vărsând tot ceaiul doamnei 
Abramowicz în canalul de scurgere. 


Scott se trezi dis-de-dimineaţă în ziua următoare, în 
camera ieftină de motel. Era înainte de revărsatul zorilor 
când intră în mașină și conduse, prin semiîntunericul 
dimineţii posomorâte de noiembrie, până în apropierea 
casei unde copilărise Michael O'Connell. Opri motorul și 
rămase în așteptare. Iarna începea să-și facă simțită 
prezenţa, frigul  tăios  furișându-se în mașină și 
pătrunzându-i pe sub haine. Era o stradă sumbră și 
sărăcăcioasă, nu cu mult mai răsărită ca un parc de rulote. 
Casele erau mici și dărăpânate, cu vopseaua scorojită pe la 
streșini, cu jgheaburile desprinse de acoperiș. In curțile 
din fața caselor zăceau aruncate jucării stricate, mașini 
abandonate și snowmobile dezmembrate. Plasele contra 
insectelor fluturau în bătaia vântului și numeroase ferestre 
fuseseră peticite cu bucăţi de plastic. 

Părea un loc lipsit de orice speranţă sau perspectivă. 
Era un loc ce te făcea să te gândești la doze de bere, la 
bilete de loterie și la motociclete, la tatuaje și la seri de 
sâmbătă îmbibate în alcool. 

Cea mai mare temere a adolescentelor era probabil 
aceea de a nu rămâne însărcinate, principala preocupare a 
băieţilor - hocheiul. Vârstnicii erau probabil preocupaţi în 
permanenţă de grija zilei de mâine. Era unul dintre 
locurile cele mai dezolante pe care le văzuse Scott 
vreodată. 

La fel ca în ziua precedentă, la liceu, se simţea stingher 


în acest mediu ostil. 

Scott văzu cum strada începe să se trezească la viaţă, 
pâlcuri de copii îndreptându-se spre autobuzele școlare, 
femei și bărbaţi mergând la slujbă cu cutia de prânz în 
mână. Când agitația se mai potoli, ieși din mașină. Avea în 
buzunar mai multe bancnote de 20 de dolari și-și zise că 
avea să le folosească pe toate în dimineaţa aceea, după 
cum păreau să stea lucrurile. 

Scott se îndreptă spre casa situată vizavi de cea în care 
copilărise O'Connell. 

Ciocăni tare la ușă, ignorând câinele care lătra răgușit, 
ca scos din minţi. După câteva secunde, auzi o voce de 
femeie răcnind furioasă la câine, iar în clipa următoare ușa 
se deschise. 

— Da? Era o femeie de vreo treizeci și cinci de ani, cu o 
ţigară atârnându-i în colțul gurii, îmbrăcată cu o haină roz 
pe care era inscripţionat logoul unui magazin din zonă. Se 
căznea să ţină o cană de cafea într-o mână, în timp ce cu 
cealaltă apucase câinele de zgardă. Imi cer scuze, de 
obicei e tare prietenos, doar îi sperie pe oameni, sărind pe 
ei ca un apucat. Bărbatu-meu îmi spune mereu că ar trebui 
să-l educ mai bine, dar... Ridică din umeri. 

— E-n regulă, spuse Scott prin ușa cu plasă. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt de la Departamentul de eliberări condiţionate al 
statului Massachusetts, minţi Scott. Desfășurăm o anchetă 
în vederea pronunțării sentinţei cu privire la un infractor 
aflat la prima abatere. Este vorba de Michael O'Connell. A 
locuit peste drum de dumneavoastră. Îl cunoașteţi? 

Femeia dădu din cap în semn de încuviințare. 

— Puțin. Nu l-am mai văzut de vreo doi-trei ani. Ce a 
făcut? 

Scott se gândi o clipă, apoi spuse: 

— E acuzat de tâlhărie. 

— A furat ceva, nu-i așa? 

„Da”, zise Scott în sinea lui. 

— Așa se pare. 


Femeia pufni. 

— Şi l-aţi prins pe neghiob, hm? Tot timpul am avut 
impresia că e un tip inteligent. 

— Vi s-a părut un tip deștept, ziceţi? 

— Așa îți dădea impresia, cel puţin. Nu știu dacă chiar 
era așa. 

Scott zâmbi. 

— Oricum, spuse el încet, ce ne interesează pe noi e 
trecutul său. O să-l interoghez și pe tatăl lui, dar, știți cum 
e, câteodată vecinii... 

Nu fu nevoit să-și termine propoziţia, căci femeia 
încuviinţă din cap cu o expresie aprobatoare. 

— Nu știu prea multe. Noi nu stăm aici decât de câţiva 
ani. În schimb, bătrânul... ei bine, el locuiește aici de-un 
secol. Dar nu-l prea simpatizează nimeni de pe stradă. 

— Cum așa? 

— E invalid. A lucrat pe un șantier naval din Portsmouth, 
unde a avut un accident. Se spune că s-a lovit la spate. În 
fiecare lună, primește bani de la compania navală, de la 
stat și, pe deasupra, de la sindicat. Însă pentru un om care 
se pretinde invalid pare destul de zdravăn. Repară 
acoperișuri, o îndeletnicire cam ciudată pentru un infirm, 
zic eu. Bărbatu-meu spune că e plătit cu bani gheaţă, la 
negru. Mereu m-am gândit că într-o bună zi o să vină 
cineva de la fisc să facă investigaţii. 

— Dar asta nu explică de ce oamenii nu-l... 

— E un beţiv și un ticălos. De câte ori se îmbată, devine 
violent. Face scandal. Îl auzi răcnind și înjurând de mama 
focului în toiul nopţii, cu toate că, lucru ciudat, n-are pe 
nimeni la care să strige în halul ăsta. Câteodată, iese și 
trage cu o pușcă veche, pe care o ţine undeva în mizeria 
aia de casă a lui. Nu-i pasă că sunt copii în jur. Odată, a 
împușcat câinele unui vecin. Nu pe-al meu, slavă 
Domnului. A tras cu pușca fără niciun motiv, doar așa, 
fiindcă a avut el chef. Un nemernic, într-un cuvânt. 

— lar fiul? 

— După cum v-am mai spus, nu-l cunosc prea bine! Dar 


știți cum se spune: așchia nu sare departe de trunchi. Cel 
puţin așa se pare. 

— Cu mama lui ce s-a întâmplat? 

— A murit. Nici n-am cunoscut-o. A fost un accident. Cel 
puţin așa se vorbește. Unii zic că s-a sinucis. Alţii dau vina 
pe bătrân. A avut loc o anchetă destul de serioasă. Existau 
multe suspiciuni. Dar apoi poliția a renunţat. Poate s-a 
scris prin ziare câte ceva despre asta la vremea respectivă, 
nu știu. Povestea s-a întâmplat înainte să ne mutăm noi 
aici. 

Câinele începu să latre din nou, iar Scott se dădu un pas 
în spate. i 

— Vă mulțumesc mult, spuse el. Incă ceva. Vă rog să nu 
pomeniți nimănui despre discuția noastră. N-o să mai 
aflăm nimic din ce ne interesează dacă oamenii încep să 
vorbească. 

— A, sigur. Femeia împinse câinele cu piciorul și trase 
cu sete din ţigară. Hei, oare nu puteţi voi, acolo în 
Massachusetts, să-l băgaţi și pe bătrân la pârnaie, odată cu 
fiu-său? Cu siguranţă, toţi de-aici am fi mai liniștiți. 


Scott își petrecu restul dimineţii făcând investigaţii prin 
cartier, pretinzând că efectuează diferite anchete. O 
singură dată i se ceru să se legitimeze, dar atunci puse 
rapid capăt discuţiei. Nu află prea multe lucruri. Familia 
O'Connell se stabilise aici înaintea majorităţii vecinilor, iar 
imaginea pe care și-o creaseră prin partea locului le 
limitase contactul cu aceștia. Antipatia stârnită în rândul 
celor din jur îl ajută pe Scott într-un anumit sens: oamenii 
erau dispuși să stea de vorbă cu el. Din păcate însă, cu 
toţii spuneau cam aceleași lucruri, pe care Scott le mai 
auzise sau le presupunea. 

Pe bătrânul O'Connell nu-l văzu să iasă din casă, deși 
era posibil să fi plecat în timp ce el stătea de vorbă cu 
vreun vecin, totuși, o camionetă Dodge veche, de culoare 
neagră era parcată în curte, de unde nu se clintise toată 
ziua. Scott presupuse că era mașina bătrânului. 


Ştia că în cele din urmă avea să fie nevoit să bată și la 
ușa lui, dar încă nu se hotărâse cum să se prezinte. Decise 
să mai facă o ultimă încercare, la biblioteca din cartier, 
unde spera să afle mai multe amănunte legate de moartea 
mamei lui O'Connell. 

Biblioteca, spre deosebire de clădirile dărăpănate de pe 
străzile lăturalnice și fostele ferme din zonă, era o 
construcție cu două etaje, din sticlă și cărămidă, situată în 
apropiere de secţia de poliție, abia construită, și de sediul 
primăriei locale. 

Scott se apropie de biroul principal, și o tânără suplă, cu 
vreo cinci ani mai în vârstă ca Ashley, ridică privirea spre 
el, în timp ce introducea niște fișe între copertele unor 
cărţi, întrebându-l, pe un ton plăcut: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Da. Aveţi cumva o arhivă cu albumele absolvenţilor de 
liceu? Și, în al doilea rând, îmi spuneţi unde aș putea 
viziona diapozitivele cu ziarele locale? 

— Sigur. Camera de proiecţie se află acolo. Făcu un gest 
cu mâna înspre o încăpere alăturată. Ediţiile sunt datate 
cronologic. Aveţi nevoie de ajutor la punerea în funcţiune a 
videoproiectorului? 

Scott scutură din cap. 

— Mă descurc. Iar albumele? 

— La informaţii. Care promoţie vă interesează? 

— Liceul Lincoln, promoţia 1995. 

Pe chipul tinerei apăru o expresie de surpriză, urmată 
de un zâmbet. 

— Promoţia mea. Poate vă pot ajuta chiar eu? 

— Aţi cunoscut un bărbat pe nume Michael O'Connell? 

Tânăra încremeni. Preţ de o secundă, rămase fără grai. 

Scott citi pe chipul fetei amărăciunea pe care i-o stârnea 
evocarea unor amintiri neplăcute. 

— Ce-a făcut? șopti ea într-un târziu. 


Sally se cufundă în mormanul de texte legale și articole 
de ziar care comentau anumite legi. Căuta ceva anume, 


fără să știe însă cu precizie ce înseamnă acel ceva. Cu cât 
citea mai mult, cu cât reflecta mai mult, cu cât analiza mai 
mult, cu atât mai neliniștită se simţea. „Una e, își zise cu 
asprime, să fii implicat într-o infracţiune la nivel 
intelectual, adică să examinezi o faptă în climatul abstract 
al sălii de judecată, apelând la argumente și dovezi, la 
mărturii și tehnici criminaliste, după care să lași sistemul 
judiciar să intervină. Sistemul judiciar penal a fost 
proiectat astfel încât să golească acţiunile de orice strop 
de umanitate. Anihilează realitatea infracţiunii, 
transformând-o într-un act teatral.” Ea cunoștea cum 
decurge procesul și se simţea în largul ei să participe la 
acesta. Dar ceea ce făcea în clipa de faţă era să pășească 
într-o cu totul altă direcţie. 

Şi anume, să descopere o infracțiune. 

Și să i-o pună în cârcă lui Michael O'Connell. 

Să-l arunce în pușcărie, apoi să-și vadă cu toţii de viaţă. 
Părea simplu. Entuziasmul lui Scott o încurajase până în 
clipa în care se așezase pe scaun și începuse efectiv să 
sondeze diversele variante posibile. 

Cele mai bune pe care le găsise până acum erau frauda 
și extorcarea. 

Ar fi destul de complicat, își zise, dar poate că ar izbuti 
să cumuleze toate acţiunile lui O'Connell de până acum și 
să le pună într-o nouă lumină, astfel încât să dea impresia 
că ar fi vorba de un plan întocmit de acesta în vederea 
șantajării ei și a lui Scott. Evident, pentru bani. Se gândi 
că ar putea, probabil, să-l convingă pe procuror că tot ceea 
ce făcuse O'Connell - și în special hărţuirea lui Ashley - 
făcea parte dintr-un plan periculos. Singurul lucru pe care 
trebuiau ei să-l „fabrice” era o ameninţare la adresa lor, în 
caz că nu ar fi plătit o anumită sumă de bani. Scott ar fi 
putut să declare la o adică, sub prestare de jurământ, că 
atunci când îi dăduse lui O'Connell 5000 de dolari, în 
Boston, acesta pretinsese mai mult. lar când ei se 
împotriviseră, O'Connell trecuse la acţiune. Puteau chiar 
să explice faptul că nu apelaseră la poliţie prin aceea că le 


fusese teamă de ce ar fi în stare să facă acesta. 

Problema sau, mai precis, se lamentă Sally, prima 
problemă din lungul șir care avea să urmeze era ceea ce 
spusese Scott după ce îi înmânase cei 5000 de dolari. 
Bănuia că O'Connell avusese la el un microfon și 
înregistrase toată conversaţia. 

Dacă era așa, ei doi ar fi consideraţi niște mincinoși. 
O'Connell ar scăpa basma curată, ei doi ar fi puși sub 
învinuire, probabil, iar cariera ei, precum și cea a lui Scott 
ar fi puse în primejdie. S-ar întoarce astfel la linia de start, 
de data asta în mare încurcătură, și n-ar mai fi nimeni care 
să stea între O'Connell, furia sa dezlănţuită și Ashley. 

Și, realiză brusc, chiar dacă planul lor ar reuși, n-aveau 
nicio garanţie că O'Connell nu va beneficia de o reducere a 
pedepsei. Câţiva ani de detenţie? De cât timp ar avea 
nevoie Ashley ca să-și refacă viața, să se elibereze din 
încleștarea obsesiei lui? De trei ani? De cinci? De zece? Va 
putea să fie vreodată absolut sigură că el n-o să-i apară la 
ușă într-o bună zi? 

Sally se lăsă să cadă pe spătarul scaunului. 

„Ucide-l”, își zise. 

Scoase un geamăt surd. Nu-i venea să creadă ce-i trecea 
prin minte. 

„Ce-i așa de grozav la viaţa ta încât să ţii de ea cu dinţii, 
în loc să o sacrifici?” 

Gândul acesta o făcu să-și vină în fire. Nu se omora după 
slujba ei, era frământată de îndoieli în privinţa relaţiei cu 
Hope. Trecuseră săptămâni întregi, ba nu, luni întregi de 
când nu mai simţise nicio bucurie. Rostul vieţii ei? Îi veni 
să râdă, dar nu izbuti. Era o femeie între două vârste, o 
avocată de provincie care îmbătrânea, zi de zi apărându-i 
noi riduri săpate de îngrijorare. Se gândi că singurul lucru 
valoros pe care îl făcuse vreodată era Ashley. Chiar dacă 
era rodul unei iubiri neadevărate, totuși fiica ei era, 
incontestabil, cel mai bun lucru pe care ea și Scott 
reușiseră să-l făurească în scurtul timp petrecut împreună. 

„Viitorul lui Ashley merită orice sacrificiu. Al tău, nu.” 


Din nou, Sally fu șocată de gândul acesta. Era o nebunie. 
Dar o nebunie ce avea noimă. 

„Ucide-l”, își spuse. 

Apoi îi trecu prin minte alt gând, și mai bizar decât 
celălalt: 

„Sau fă astfel încât să te ucidă el pe tine, iar apoi să 
plătească pentru asta.” 

Se îndreptă de spate și-și aruncă privirea asupra cărţilor 
și documentelor din jurul ei. 

Cineva trebuia să moară. Dintr-odată, fu absolut 
încredinţată de lucrul ăsta. 


Am avut coșmaruri încă din prima clipă când m-am 
apucat de povestea asta. 

Coșmarurile se năpusteau asupra mea pe neașteptate și 
mă zvârcoleam toată noaptea, leoarcă de sudoare. Odată, 
m-am trezit în toiul nopţii, m-am dus clătinându-mă până la 
baie, să beau un pahar cu apă, și m-am holbat în oglindă la 
propria-mi reflexie. Am ieșit apoi pe hol și, umblând în 
vârful degetelor, am aruncat o privire în camera copiilor, 
ca să mă asigur că somnul le este lin, nu chinuit ca al meu. 
Când m-am întors în pat, soţia mea a mormăit: „Totul e-n 
ordine?” și a adormit înainte să apuc să-i răspund. Mi-am 
pus capul pe pernă și m-am cufundat din nou în întunericul 
nesfârșit. 

A doua zi am sunat-o. 

— Cred că a sosit timpul să stau de vorbă cu unii dintre 
eroii principali ai acestei piese, am spus cu voce aspră. Am 
amânat prea mult lucrul ăsta. 

— Da. Mă aşteptam să-mi ceri asta, mai devreme sau 
mai târziu. Atâta doar că nu știu cine va fi dispus să stea 
de vorbă cu tine în momentul de faţă. 

— Adică sunt dispuși să li se publice povestea, dar nu 
doresc să stea de vorbă cu mine? am întrebat neîncrezător. 

Când vorbi, am deslușit o undă de tulburare în glasul ei; 
evenimentele deveneau tot mai dramatice. Eram tot mai 
aproape. 


— Mi-e teamă, spuse ea. 

— Teamă de ce? 

— Sunt atât de multe lucruri în joc. Viaţă sau moarte. 
Şansă sau disperare. Miza e foarte mare. 

— Îi pot găsi și singur, am spus brusc. Nu trebuie să mă 
joc cu tine de-a șoarecele și pisica. Aș putea să verific 
listele absolvenţilor. Să scotocesc prin bazele de date. Să 
caut pe site-urile studențești. Sau pe cele ale lesbienelor. 
Pe reţelele de socializare ale psihopaţilor. Nu știu. Cineva 
trebuie să aibă suficiente informaţii încât să fiu în stare să 
le descopăr adevăratul nume, adevărata adresă și celelalte 
așa-zise adevăruri pe care mi le-ai spus. 

— Nu crezi că ţi-am spus adevărul? 

— Ba da. Ce vreau să spun e că știu suficient încât să 
urmez pista de unul singur de-aici încolo. 

— Ai putea proceda așa, dar asta m-ar face să nu-ţi mai 
răspund la telefoane. Și probabil că nu ai afla niciodată ce 
s-a întâmplat. Poate că știi unele lucruri sau poate că ai fi 
în stare să pui cap la cap niște amănunte, încât să închegi 
conturul poveștii. Dar ti-ar lipsi miezul. Esenţa care să-ți 
explice motivele. Eşti gata să-ţi asumi acest risc? 

— Nu, am răspuns. Nu sunt. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— O să joc după regulile tale. Dar nu pentru multă 
vreme. Simt că ajung la capătul răbdării. 

— Da. Simt asta în vocea ta. 

Dar nu păru s-o afecteze câtuși de puţin. Spunând aceste 
cuvinte, închise telefonul. 


36 
Cu carțile pe faţa 


Ashley era încă furioasă și supărată că fusese exclusă de 
la luarea unei decizii de o asemenea importanţă pentru ea. 
Catherine era mai puţin indignată de atitudinea aparent 
iraţională a lui Hope, Scott și Sally. Petrecu o oră întreagă 
la telefon, formând diferite numere și vorbind cu voce 
joasă, înainte s-o cheme pe Ashley și să-i spună: 

— Noi două avem ceva de făcut. 

Ashley stătea în bucătărie, cu o cană de cafea în mână, 
și se uita ţintă la colţul în care se afla bolul Celui fără 
Nume - acum gol. Nimeni din casă nu putuse să-l ia de 
acolo. Se simţea legată de mâini și de picioare, în timp ce 
în jurul ei se petreceau lucruri care o priveau direct, dar 
nu i se permitea să ia parte la ele. 

— Ce anume? 

— Păi, spuse Catherine pe un ton blând, nu-mi place să 
stau pe margine cu mâinile-n sân. 

— Nici mie. 

— Cred că trebuie să facem ceva. Ceva la care cred că 
nu s-a gândit nimeni din casa asta. Rostind aceste cuvinte, 
Catherine flutură prin aer cheile de la mașină. Să mergem, 
spuse scurt. 

— Încotro? 

— Mergem să ne întâlnim cu un bărbat, răspunse 
Catherine cu vioiciune. Un personaj dubios, din câte îmi 
face impresia. 

Ashley păru probabil ușor surprinsă, iar bătrâna nu-și 
putu ascunde un zâmbet. 

— De genul ăsta de om avem nevoie. De cineva cât mai 
dezagreabil. 

Se întoarse și, cu Ashley pe urmele ei, o porni spre 
mașină. 

— Nu le spunem nimic părinţilor tăi sau lui Hope despre 


vizita noastră, zise ea pe când ieșeau din parcare. Ashley 
rămase tăcută în timp ce Catherine acceleră, uitându-se de 
mai multe ori în oglinda retrovizoare, ca să se asigure că 
nu le urmărește nimeni. Avem nevoie de ajutor din partea 
cuiva care vine dintr-un altfel de mediu. Cu valori diferite. 
Din fericire, oftă ea, cunosc câţiva tipi care locuiesc lângă 
mine și care, la rândul lor, cunosc pe cineva care s-ar 
potrivi acestei descrieri. 

Lui Ashley îi stăteau pe limbă câteva întrebări, dar se 
abţinu, gândindu-se că avea să afle despre ce era vorba în 
curând. Ridică din sprâncene când Catherine ieși de pe 
străduţele lăturalnice în bulevardul principal, după care 
aceasta viră înspre autostrada interstatală, luând-o în 
direcţia din care veniseră cu doar câteva zile în urmă. 

— Unde mergem? 

— Intr-un loc aflat cam la patruzeci și cinci de minute 
de-aici, spre nord, spuse Catherine cu însufleţire. Probabil 
la vreo două sute de metri de granița dintre statele 
Massachusetts și Vermont. 

— Şi ce facem acolo? 

Catherine zâmbi. 

— Ne întâlnim cu cineva, după cum ţi-am spus. Genul de 
om cu care mă îndoiesc că ai avut de-a face vreodată, nici 
eu, de altfel. Zâmbetul îi dispăru de pe faţă și spuse pe un 
ton mai aspru: Poate asta ne va da un pic de siguranţă. 

Nu-i mai dădu nicio explicaţie, iar Ashley nu întrebă 
nimic, cu toate că se îndoia că siguranța era atât de simplu 
de obţinut, chiar și dincolo de graniţă, în Vermont. 


Scott părăsi în grabă biblioteca orășenească. 

Ceea ce aflase era o poveste tulburătoare, tipică 
orășelelor de provincie, alcătuită din tot felul de zvonuri, 
insinuări, invidii și exagerări, amestecate cu un sâmbure 
de adevăr, cu unele fapte reale și unele ipoteze. Poveștile 
de genul acesta sunt oarecum molipsitoare. Poate nu sar în 
ochi, dar se propagă cu viteza unei boli contagioase. 

— O să vedeţi, îi spusese bibliotecara, cât de dubioase 


au fost împrejurările în care a murit mama lui Michael 
O'Connell. 

Dubioase era un termen prea blând, după părerea lui 
Scott. 

Unele relaţii sunt fragile încă de la bun început și n-ar 
trebui să se nască din capul locului, însă, din motive 
inexplicabile, ele prind rădăcini și mai apoi degenerează 
într-o înlănțuire mortală. Acesta era mediul în care 
crescuse Michael O'Connell: un tată abuziv, mai mult beat 
decât treaz, care menţinuse o atmosferă de ură și furie în 
familie; o mamă care fusese pe vremuri șefă de promoţie și 
care își distrusese viitorul - atât de promiţător - din cauză 
că se lăsase sedusă în primul an de facultate. Alura de 
Elvis a lui O'Connell senior, pe atunci un tânăr brunet, plin 
de mușchi, slujba lui bună de pe șantierul naval, mașina 
rapidă şi  voioșia-i molipsitoare, toate acestea o 
împiedicaseră să-i vadă celelalte cusururi. 

Devenise un obicei ca poliţia să descindă acasă la familia 
O'Connell sâmbătă seara. O mână ruptă, câţiva dinţi scoși, 
vânătăi, asistenţi sociali, internări în spitalul de urgenţă, 
iată care fusese cadoul ei de nuntă. În schimb, el se 
alesese doar cu nasul rupt - pierzându-și astfel definitiv 
figura atrăgătoare, deși nu o dată fusese nevoit să-și 
respingă soţia, care îi flutura un cuţit de bucătărie prin 
faţa ochilor. In casă domnea în permanenţă o atmosferă 
agresivă, violentă, urmată de fiecare dată de împăcarea 
celor doi soţi. Asta ar fi continuat la nesfârșit, dacă nu ar fi 
survenit două nenorociri: tatăl căzu, iar mama se 
îmbolnăvi. 

O'Connell senior era pe șantier când căzu de la o 
înălţime de zece metri, izbindu-se în cădere de o grindă de 
oțel. Ar fi trebuit să moară pe loc, dar nu-i fusese scris așa. 
In loc de asta, zăcu în spital vreme de șase luni, cu 
fractură de coloană vertebrală, fapt care îl făcu să devină 
dependent de calmante și care îi aduse o sumă 
considerabilă din partea companiei de asigurări. Obţinu, 
de asemenea, o despăgubire pe temei de invaliditate, din 


care cea mai mare parte o risipi bând cu prietenii. Restul 
încăpu pe mâinile unui cuplu de escroci. Între timp, mama 
lui O'Connell se îmbolnăvi de cancer uterin. Suferi o 
intervenţie chirurgicală care împreună cu propria ei 
dependenţă de calmante îi provocară și mai multă 
suferinţă. 

O'Connell avea treisprezece ani în noaptea când mama 
lui se stinse din viaţă. La o zi după aniversarea zilei sale de 
naștere. 

Amănuntele pe care Scott le află de la bibliotecară și din 
ziarele locale de la acea vreme erau tulburătoare și 
confuze, deopotrivă. Ambii părinţi obișnuiau să bea și să se 
bată; lucrul acesta se întâmpla în mod curent, potrivit 
declaraţiilor vecinilor, dar nu era nimic ieșit din comun și 
nici din cale-afară de grav. Însă în seara aceea, la scurt 
timp după lăsarea întunericului, izbucnise dintr-odată un 
scandal cumplit, urmat de două focuri de armă. 

Împușcăturile reprezentau enigma întregii întâmplări. 
Unii dintre vecini erau gata să jure că se scursese un 
interval considerabil - vreo treizeci de secunde, poate 
chiar un minut sau un minut și jumătate - între cele două 
focuri de armă. 

Tatăl lui O'Connell fusese cel care sunase la poliţie. 

La sosirea poliţiei, mama zăcea jos, moartă, împușcată 
în piept de la mică distanţă, iar al doilea glonţ fu 
descoperit în tavan. Băiatul, aflat la vârsta 
preadolescenţei, era ghemuit într-un colţ, în timp ce tatăl, 
cu faţa toată zgâriată, ţinea în mână un pistol de 
calibrul .38 cu ţeava tăiată. Declaraţia lui O'Connell senior 
suna în felul următor: băuseră, ca de obicei, după care se 
încăieraseră, tot ca de obicei, doar că de data asta femeia 
scosese revolverul pe care el îl ţinea încuiat într-un sertar 
de la birou. Nu știa să spună cum de reușise să pună mâna 
pe cheie. Femeia îl ameninţase că-l omoară. li spusese că 
era sătulă de-atâtea bătăi și că venise momentul să se 
răzbune. Atunci, el se repezise la ea ca un câine turbat, 
urlând și îndemnând-o să-i dovedească pe loc ce poate. 


O prinsese de mână. Se luptaseră. Primul glonţ se 
înfipsese în tavan. Al doilea, în pieptul ei. 

O încăierare. Prea mult alcool. Un accident. 

Aceasta era versiunea lui sau cel puţin așa îi spusese lui 
Scott bibliotecara, clătinând din cap tulburată. 

Evident, polițiștii își puseseră numaidecât întrebarea 
dacă nu cumva lucrurile se întâmplaseră invers: tatăl lui 
O'Connell pusese mâna pe armă, iar mama încercase să se 
apere. Mai mulţi detectivi care văzuseră fotografiile de la 
locul faptei presupuseseră că ea se împotrivise avansurilor 
bărbatului băut și apucase ţeava armei într-o încercare 
disperată de a-l împiedica s-o împuște. Glonţul din tavan 
fusese tras după aceea în mod deliberat, ca să ofere o 
confirmare versiunii susținute de el. 

În toată acea stare de confuzie - ambele variante erau la 
fel de plauzibile, una susţinând legitima apărare, iar 
cealaltă, ipoteza unei crime sordide, comisă la beţie - 
răspunsul decisiv avea să vină din partea adolescentului. 

Putea să susţină a doua variantă și să-și trimită în felul 
ăsta tatăl la închisoare, iar el să ajungă la orfelinat. Sau 
putea să o susţină pe prima, caz în care viaţa sa - singura 
pe care o cunoștea - ar fi continuat ca până atunci, doar că 
fără mama sa. 

Scott se gândi că era probabil singurul moment în care 
ar fi putut să aibă un sentiment de milă față de O'Connell. 
Și, oricum, era o milă ce ţinea de trecutul acestuia, căci 
lucrurile se petrecuseră cu aproape cincisprezece ani în 
urmă. 

Pentru o clipă, se întrebă ce ar fi făcut el în locul lui 
O'Connell. Şi în clipa aceea înţelese că băiatul de atunci nu 
avusese de ales. Un rău pe care îl cunoști e mai bun decât 
cel pe care nu-l cunoști. 

Prin urmare, tânărul O'Connell alesese să confirme 
versiunea tatălui său. 

Scott se întrebă dacă revedea vreodată în coșmarurile 
lui imaginea uciderii mamei sale. Dacă o revedea luptându- 
se ca să-și apere viaţa. Dacă dimineaţa, când se trezea sub 


privirile bănuitoare ale tatălui, simțea minciuna aceea 
îngrozitoare sfredelindu-i sufletul ca un fier înroșit în foc. 

Scott traversă orașul și opri mașina în fața casei lui 
O'Connell. Aici se găsea cheia întregii povești. Toate 
ingredientele care făcuseră din el un ucigaș. 

Scott nu știa prea multe lucruri legate de psihologie, 
deși, ca orice istoric, era conștient de faptul că uneori 
evenimentele marcante sunt rezultatul unor emoţii. Dar 
știa suficient cât să-și dea seama că Michael O'Connell 
devenise ceea ce era astăzi din cauza trecutului său. Mai 
mult de-atât, realiză, cuprins de tulburare, că singurul 
lucru care-l ţinea pe linia de plutire era Ashley. 

Oare ar putea s-o ucidă pe Ashley cu aceeași ușurință cu 
care tatăl său își omorâse soţia? 

Scott își ridică privirea și și-o aţinti din nou asupra casei 
în care copilărise O'Connell. Era atât de cufundat în 
contemplarea acesteia, încât nu observă silueta care ţâșni 
la un moment dat din spatele unui copac din apropiere, iar 
atunci când cineva îi bătu cu degetul în geam, se întoarse 
brusc, inima galopându-i cu putere. 

— Ieși din mașină! 

Era un ordin ce nu îngăduia nicio replică. 

Scott își ridică uimit privirea și văzu un bărbat brunet, 
cu nasul strâmb, stând cu fața aproape lipită de geam. 
Intr-una din mâini bărbatul ţinea o coadă de topor. 

— Ieși imediat! repetă el. 

Reacţia instinctivă a lui Scott fu să apese pedala de 
acceleraţie și să pornească în trombă. Dar n-o făcu, căci îl 
văzu pe individ legănându-și bâta asemenea unui jucător 
de baseball ce se pregătește să lovească mingea. În 
schimb, trase adânc aer în piept, își desfăcu încet centura 
de siguranţă și deschise portiera. 

Bărbatul îi aruncă o privire amenințătoare, ţinând în 
continuare bâta ca pe-o armă. 

— Tu ești ăla care pui tot felul de întrebări? se răsti el. 
Cine naiba ești? Să faci bine să-mi spui de ce îţi bagi nasul 
în viaţa mea, înainte să-ţi zdrobesc creierii! 


Sally se întoarse înspre computer și-și dădu seama că 
ceea ce făcuse până în clipa de faţă era suficient pentru a 
o incrimina, la o adică. Trase sertarul biroului și scoase de- 
acolo o agendă veche cu coperte galbene. Ar fi fost o 
greșeală din partea ei să-și noteze în computer detaliile 
unei infracțiuni, fie ea chiar și una încă ipotetică. Se sili să 
gândească invers, de la coadă la cap, așa cum ar proceda 
un detectiv. O hârtie putea fi distrusă oricând. Era ca 
mersul pe plajă, oarecum; urmele pașilor rămân imprimate 
în nisip, dacă te plimbi dincoace de linia fluxului. Sub 
această linie însă ele sunt șterse de valurile mării. 

Işi mușcă buza de jos și luă un creion. 

Sus, în capul paginii, scrise „Motive”. 

Apoi, a doua rubrică, „Mijloace. ” 

Și, în fine, adăugă o a treia rubrică, la fel de necesară: 
„Prilej”. 

Sally rămase cu privirea pironită pe aceste trei cuvinte. 
Ele alcătuiau un fel de „sfântă treime” în munca unui 
detectiv. Dacă află aceste trei necunoscute, în nouăzeci la 
sută din cazuri poliția găsește vinovatul și poate fi sigură 
că acesta va fi condamnat. Experienţa sa juridică făcea ca 
misiunea ei să fie simplă: trebuia doar să submineze unul 
dintre aceste trei elemente. Ca la un scaun cu trei 
picioare: dacă unul dintre picioare este tăiat, scaunul se 
prăbușește. Acum ea se pregătea să pună la cale o 
infracțiune, încercând să anticipeze modul în care avea să 
fie investigată aceasta. Sally se încăpățâna să-i spună în 
mintea ei „infracțiune” sau „incident”, sau „eveniment”. Se 
ferea cu înverșunare de cuvântul „crimă”. 

Mai adăugă o rubrică pe hârtie: „Probe incriminatorii”. 

Aici avea mult de lucru. Începu să treacă în inventar 
diferitele modalităţi prin care puteau fi prinși. Mostrele de 
ADN - asta însemna păr, piele sau sânge - trebuiau evitate 
cu orice preţ. Apoi, probele balistice - dacă aveau să 
folosească o armă, trebuia găsită una care să nu poată fi 
asociată cu persoana lor. În caz contrar, trebuia s-o 


ascundă sau s-o arunce într-un loc în care să nu poată fi 
găsită niciodată, lucru foarte greu de realizat, doar dacă n- 
o aruncau în ocean. Pe lângă asta, mai erau și alte 
amănunte de care trebuia să ţină seama. Fibrele textile, 
amprentele trădătoare, urmele de încălțăminte în solul 
moale, urmele cauciucurilor de la mașină. Martorii oculari 
care i-ar vedea venind sau plecând de la locul faptei. 
Camerele de supraveghere video. Nici măcar nu era sigură 
că, pe un scaun incomod, sub lumina nemiloasă a unui bec 
spânzurat de tavan și asaltaţi de întrebările inevitabilei 
perechi de detectivi - unul bun și unul rău - Scott, Ashley, 
Hope sau Catherine nu ar ceda, până la urmă. Și atunci ar 
încerca să inventeze o poveste sau, și mai rău, să mintă - 
polițiștii își dau scama de fiecare dată când li se toarnă o 
minciună - și ar fi pierduţi cu toţii. 

Evident, dacă vreunul dintre ei ar ajunge pe scaunul 
acela, în camera de interogatoriu, ar însemna că toate 
speranţele lor se vor fi spulberat. 

Indiferent ce aveau de gând să facă, trebuia s-o facă 
absolut anonim. Incidentul trebuia să pară, chiar și la o 
examinare minuțioasă, că nu are nici cea mai mică 
legătură cu Ashley. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai greu 

de înfăptuit. Și, cu cât sarcina părea mai dificilă, cu atât 
mai tare o cuprindea disperarea. Avea senzaţia că totul se 
destramă în jurul ei: nu doar slujba, pe care o neglijase, ci 
și relaţia ei cu Hope, ca și întreaga sa viaţă. De parcă 
nesiguranța aceasta legată de Ashley năruia toate celelalte 
lucruri din viaţa ei. 
__ Sally scutură din cap. Privi la coala de hârtie din faţa ei. 
Își aduse aminte dintr-odată de examenele pe care 
obișnuia să le dea la facultate. Într-un fel, era la fel ca 
atunci. Singura deosebire era că acum un eventual eșec 
avea să-i afecteze nu notele, ci viitorul. Al lor, al tuturor. 

Işi notă în gând să nu uite să facă rost de mai multe 
perechi de mănuși chirurgicale. 

Asta avea să-i împiedice, cel puţin, să lase amprente, 


când se vor fi hotărât ce să facă. 

Își mai notă în minte un lucru: „Nu uita să mergi la un 
magazin second-hand ca să cumperi haine. Și 
încălțăminte”. 

Sally dădu din cap aprobator. „Poţi s-o faci, își spuse. 
Orice-ar fi.” 


Personajul dezagreabii cu care urmau să se întâlnească 
Ashley și Catherine aștepta lângă SUV-ul său, un Chevrolet 
rablagit, și trăgea dintr-o ţigară, râcâind cu vârful 
pantofului în pietrișul din parcare. Catherine îi observă 
numaidecât jacheta de vânătoare, colorată în roșu și 
negru, precum și abţibildurile cu NRAS ce-i împodobeau 
mașina. Era un tip scund, cu pieptul bombat și cu un 
început pronunţat de chelie. „Un tip uns cu toate alifiile”, 
își zise Catherine. Pe vremuri, lucrase într-o fabrică de 
confecţii, dar la un moment dat descoperise o sursă de 
venituri mult mai consistentă. 

Opri mașina vizavi de a lui și-i spuse lui Ashley: 

— Stai aici. Tine capul jos. Dacă am nevoie de tine, îţi 
fac semn cu mâna. ă 

Ashley nu știa prea bine ce se întâmplă. Încuviinţă din 
cap și se răsuci, ca să n-o scape din ochi pe Catherine. 

Aceasta se dădu jos din mașină. 

— Domnul Johnson, presupun? 

— Întocmai. Dumneavoastră trebuie să fiți doamna 
Frazier, nu-i așa? 

— Așa e. 

— De obicei, nu-mi place să fac afaceri așa, la drumul 
mare. Prefer să le fac în cadrul unor expoziţii legale. 

Catherine dădu din cap aprobator. Se îndoia de adevărul 
acestei afirmaţii, dar trebuia s-o accepte ca făcând parte 
din întreaga șaradă. 

— Apreciez faptul că v-aţi făcut timp, spuse ea. Nu v-aș 


3 The National Rifle Association - Asociaţia naţională a posesorilor de 
arme, înfiinţată în anul 1871 (n.tr.) 


fi sunat dacă n-ar fi fost vorba de o urgenţă. 

— Pentru uz personal? În scop de protecţie? 

— Da. Absolut. 

— Vedeţi dumneavoastră, eu sunt colecţionar, nu 
furnizor. Şi de obicei vând sau fac schimb de arme doar în 
cadrul expozițiilor autorizate. Altfel aș avea nevoie de un 
permis federal, mă-nţelegeți. 

Catherine încuviinţă din cap. Pricepuse că bărbatul 
vorbea într-un limbaj codificat, căutând să eludeze 
prevederile legale. 

— Repet, apreciez gestul dumneavoastră, spuse ea. 

— Vedeţi dumneavoastră, un furnizor de arme, ca să fie 
cu acte-n regulă, trebuie să completeze o grămadă de 
hârtii pentru cei de la poliţie, apoi trebuie să aștepte trei 
zile. În schimb, un colecţionar de arme poate să facă 
schimb sau să comercializeze armele fără toate aceste 
cerinţe. Desigur, sunt obligat să vă întreb dacă aveţi de 
gând să comiteţi vreo faptă ilegală cu această armă. 

— Sigur că nu. Este doar pentru protecţie. În ziua de azi, 
nu mai ești în siguranţă nicăieri. Așadar, ce aveţi pentru 
mine? 

Traficantul de arme se îndreptă spre portbagajul 
mașinii, pe care îl deschise larg. Înăuntru se găsea o 
servietă de metal cu cifru, pe care o deschise rapid. Pe un 
suport de polistiren de culoare neagră erau înșirate mai 
multe pistoale. Catherine se uită la ele oarecum 
nedumerită. 

— Eu nu mă prea pricep la arme. 

Domnul Johnson dădu din cap aprobator. 

— Cele de calibrul .45, de nouă milimetri, sunt mai mult 
decât aveţi dumneavoastră nevoie, cred. Iată pe care ar 
trebui să le luaţi în considerare: pistolul automat de .25 și 
revolverul de .32. Cel de calibrul .32, cu ţeavă scurtă, este 
ceea ce căutaţi, după părerea mea. E mic, pentru femei. 
Cu șase gloanţe. Doar fixezi ţinta și tragi. Foarte solid, de 
nădejde și în același timp ușor de mânuit. Încape în poșetă. 
O armă potrivită pentru doamne. Dezavantajul ar fi că 


împușcătura cu un astfel de pistol nu face ravagii, ca la 
armele mai mari, înţelegeţi ce spun? Dar asta nu înseamnă 
că nu poţi ucide pe cineva cu el. Poţi, fără probleme. Dar... 
pricepeţi ce vreau să zic? 

— Sigur. O să-l iau pe acesta. 

Domnul Johnson zâmbi. 

— Bună alegere. Acum, legea mă obligă să vă întreb 
dacă aveţi de gând să scoateţi arma în afara graniţelor 
statului. 

— Sigur că nu, minţi Catherine. 

— Sau să i-o daţi altcuiva. 

Catherine nici nu privi în direcţia lui Ashley, care 
aștepta în mașină. 

— Nici vorbă. 

— Şi nici nu intenţionaţi s-o folosiţi în scopuri ilegale. 

— Din nou, nici vorbă. 

Bărbatul dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Prea bine. 

O privi ţintă pe Catherine, apoi aruncă o privire înspre 
mașina acesteia. 

— Am deja datele dumneavoastră de contact. Și seria 
revolverului. Dacă cineva, de pildă un agent ATF”, vine la 
mine şi-mi pune întrebări, voi fi obligat să-i răspund. 
Înţelegeţi ce spun? Dacă vreţi să vă împușcați soţul, ei 
bine, asta-i treaba dumneavoastră. Vreau doar să vă 
spun... 

Catherine ridică o mână. 

— Soţul meu a murit în urmă cu câţiva ani. Vă rog să 
staţi liniștit, domnule Johnson. E vorba doar de o biată 
bătrână care locuiește singură la ţară și vrea să se poată 
apăra, la o adică. 

Bărbatul zâmbi. 

— Patru sute de dolari. Bani gheaţă. Vă dau câteva 
gloanţe în plus, în preţul ăsta. Găsiţi-vă un loc în care să 


37 ATF - Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosives - 
Departamentul Trafic cu Alcool, Tutun și Arme și Explozive (n.tr.) 


exersaţi. Contează mult să fii pregătit. 

Luă arma și o vâri într-o casetă ieftină de piele. 

— Asta e gratis, spuse el și-i înmâna caseta lui 
Catherine, care îi dădu, la rândul ei, banii. A 

— Ar fi bine să ţineţi seama de încă un lucru. In 
momentul când vă veţi hotări să apăsaţi pe trăgaci, spuse 
el lipindu-și mâinile una de alta, în poziţie de tragere, 
folosiți-vă amândouă mâinile, ca să nu vă tremure, apoi 
luaţi-vă poziţia cea mai comodă, trageţi adânc aer în piept 
și, încă ceva... 

— Da? 

— Goliţi încărcătorul. Trageţi toate cele șase gloanţe. 
Dacă v-aţi hotărât să împușcați pe cineva, doamnă Frazier, 
ei bine, nu există jumătăţi de măsură. Doar în filme se 
întâmplă ca eroul să nimerească arma din mâna banditului 
sau să-l rănească la umăr, punându-l în imposibilitatea de- 
a mai trage. În viaţa reală nu se întâmplă așa ceva. Dacă 
aţi luat această hotărâre, ţintiţi-i pieptul și asiguraţi-vă că 
nu lăsaţi nicio urmă care să dea de bănuit. Vreţi să 
împușcați pe cineva? Atunci faceţi în așa fel încât să-l 
ucideți. 

Catherine încuviinţă din cap. 

— Nişte sfaturi demne de luat în seamă. 


Prodecanul Departamentului de Istoria artei avea doar 
câteva clipe libere, după cum ţinu chiar ea să mă 
informeze. Era în timpul orelor sale de audienţă, iar la ușa 
biroului ei se înghesuiau o mulțime de studenţi. Femeia 
zâmbi strâmb imaginându-și multitudinea de scuze, 
obiecţii, cereri și critici care o aștepta în ziua respectivă. 

— Așadar, spuse ea, lăsându-se pe spătarul scaunului, 
care este motivul pentru care astăzi mi-a bătut la ușă un 
adult în carne și oase? 

I-am explicat ce mă interesează în termenii cei mai vagi, 
care socoteam eu că ar face-o să vorbească. 

— Ashley? zise ea. Da. Îmi aduc aminte de ea. S-a 
întâmplat în urmă cu câţiva ani, nu-i așa? Un caz extrem 


de ciudat, aș spune. 

— De ce spuneţi asta? 

— Avea niște note excelente, un veritabil talent artistic, 
era harnică - lucra la muzeu, cu jumătate de normă - și 
apoi, dintr-odată, totul s-a năruit în chipul cel mai 
dramatic. M-am gândit că s-o fi încurcat cu vreun băiat. De 
obicei asta se întâmplă când o tânără, până atunci 
promițătoare, intră-n bucluc. De cele mai multe ori 
problema se rezolvă cu tone de șerveţele de șters lacrimile 
și câteva căni de ceai fierbinte. Însă în cazul ei au circulat 
prin departament tot felul de zvonuri, majoritatea neclare, 
referitoare la modul în care a fost dată afară și la 
integritatea performanţelor sale pe plan academic. Dar nu 
mă simt confortabil să vorbesc despre toate astea fără 
permisiunea ei. Nu aveţi cumva la dumneavoastră o 
permisiune scrisă în acest sens? 

— Nu. 

Prodecanul ridică din umeri, cu un zâmbet crispat pe 
faţă. 

— Atunci nu vă pot spune prea multe. 

— Înţeleg. M-am ridicat să plec. Vă mulţumesc oricum 
pentru timpul acordat. 

— Poate îmi spuneţi dumneavoastră ce s-a mai întâmplat 
cu ea. Pare să fi ieșit complet de sub observaţia noastră. 

Am ezitat, neștiind exact ce să-i spun. Lucrul acesta o 
făcu să mă privească îngrijorată. 

— I s-a întâmplat ceva rău? întrebă ea, de data asta fără 
urmă de veselie în glas. M-ar întrista să aud asta. 

— Da, se poate spune că i s-a întâmplat ceva. 


37 
O conversaţie lâmuritoare 


Scott ieși din mașină cu mișcări precaute, privind ţintă 
la tatăl lui O'Connell. Acesta roti bâta prin aer, cu o 
expresie amenințătoare. 

Scott se dădu un pas în spate, ferindu-se din calea lui, și 
trase adânc aer în piept, mirându-se de faptul că era atât 
de calm. 

— Nu cred că e înţelept din partea dumneavoastră să mă 
ameninţaţi cu bâta asta, domnule O'Connell. 

O'Connell senior își încleștă mâna pe bucata de lemn, 
mormăind: 

— Ai răscolit tot cartierul întrebând despre mine. Așa că 
o s-o las jos când îmi spui cine ești. 

Scott îl privi fix în ochi pe bătrân. Rămase tăcut, cu o 
figură impasibilă, până când O'Connell vorbi din nou: 

— Aştept un răspuns. 

— Știu asta. Dar mă întreb ce fel de răspuns să vă dau. 

Cuvintele acestea îl derutară pe bătrân. Făcu un pas în 
spate, apoi înaintă din nou, ridicând bâta și întrebă: 

— Cine ești? 

Scott continuă să-l fixeze cu privirea, măsurându-l din 
cap până-n picioare, ca și când n-ar fi avut niciun motiv să- 
i fie frică de bâta ce ameninţa să se abată asupra capului 
său. Bărbatul din fața sa avea o constituţie robustă, dar 
avea un burdihan fleșcăit de la atâta bere, care i se revărsa 
peste blugii pătaţi. Braţele groase, musculoase încă erau 
acoperite cu tatuaje încolăcite în jurul bicepșilor. Avea pe 
el doar un tricou negru, cu logoul de la Harley-Davidson, 
blugii și o pereche de cizme, părând să nu se sinchisească 
de frigul de-afară. 

Părul închis la culoare îi era tuns foarte scurt și presărat 
cu fire cărunte. Pe antebraţ avea un tatuaj cu numele Lucy 
- probabil singura rămășiță a căsniciei sale, în afară de fiul 


său și de casa în care locuia. Scott se gândi că bărbatul 
băuse probabil, deși nu se împleticea nici la vorbă, nici la 
mers. Băuse doar cât să-și alunge toate inhibiţiile, 
probabil, și să i se întunece minţile, ceea ce putea fi un 
lucru bun, din câte nădăjduia Scott. Își încrucișă braţele pe 
piept, cu o mișcare lentă și clătină din cap, vrând să-i dea 
de înţeles lui O'Connell că deţinea controlul situaţiei. 

— V-aș putea provoca mari bătăi de cap. Cum nici nu vă 
puteţi imagina, domnule O'Connell. Niște bătăi de cap care 
n-ar trece cu niciun fel de calmante. În același timp însă v- 
aș putea fi de mare folos. Asta înseamnă că ați avea 
prilejul să câștigați niște bani. Ce variantă preferaţi? 

Bătrânul lăsă puţin mai jos braţul în care ţinea coada de 
topor. 

— Zi mai departe. 

Scott scutură din cap. Improviza din mers. 

— Nu vreau să discut aici, pe stradă, domnule 
O'Connell. lar persoana pe care o reprezint sigur n-ar fi de 
acord să-i dezvălui intenţiile într-un loc în care ne-ar putea 
auzi oricine. 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Hai să intrăm în casă, să stăm puţin de vorbă între 
patru ochi. Altminteri, intru în mașină și nu mă mai vezi 
niciodată. Dar s-ar putea să fii vizitat de altcineva. Iar acel 
altcineva, domnule O'Connell, te asigur că nu va fi nici pe 
departe la fel de politicos ca mine. Tehnica sa de negociere 
e total diferită de a mea. 

Scott socotea că O'Connell avusese de multe ori de-a 
face cu amenințările la viața sa, așa că era un limbaj pe 
care cu siguranţă îl înțelegea. 

— Cum ai zis că te cheamă? întrebă bătrânul. 

— N-am zis. Și nici nu am de gând să-ţi spun. 

O'Connell șovăi o clipă, lăsând bâta și mai jos. 

— Despre ce-i vorba? vru el să știe. Tonul său trăda o 
undă de curiozitate. 

— Despre o datorie. Doar atât îţi spun deocamdată. Ar 
putea fi ceva interesant pentru tine. Din care să câștigi 


ceva bănuţi. Sau nu. Depinde de tine. 

— De ce m-ai plăti tu pe mine? 

— Pentru că întotdeauna e mai ușor să plătești pe cineva 
decât să recurgi la alternativă. 

Scott îi lăsă lui O'Connell câteva secunde, ca să cugete 
la semnificaţia cuvântului „alternativă”. 

Din nou, tatăl lui O'Connell șovăi puţin, după care lăsă 
mâna jos, cu bâta atârnându-i pe lângă picior. 

— Bine. Nu cred nimic din tot rahatul ăsta. Deocamdată. 
Dar poţi să intri în casă, să-mi spui despre ce este vorba. Zi 
ce-ai de zis. 

Rostind aceste cuvinte, făcu un gest cu bâta în direcţia 
casei. 


Exista un loc în pădure, dincolo de drumul noroios ce se- 
ntindea de-a lungul râului Westfield și înainte de 
localitatea Chesterfield Gorge, în care ambele maluri ale 
cursului de apă erau străjuite de pereţi de stâncă cenușie, 
înalţi de douăzeci de metri. Stâncile apăruseră în urma 
unui seism preistoric și erau locul preferat al vânătorilor, 
în lunile reci, și al pescarilor, când vremea se încălzea. În 
zilele fierbinţi de vară, Ashley fugea, pe furiș, la râu, 
împreună cu prietenii ei, și toți se bălăceau, în pielea 
goală, în apele reci. 

— Cred că trebuie să-l ţii cu ambele mâini, spuse 
Catherine cu severitate. Prinde-l cu mâna dreaptă, apoi 
pune și mâna stângă, ţintește și apasă pe trăgaci. 

Ashley își depărta ușor picioarele, își încolăci palma 
stângă în jurul mâinii drepte și-și încordă mușchii, pipăind 
trăgaciul cu degetul arătător. 

— Uite-așa, zise ea cu voce joasă. 

Apăsă pe trăgaci, simțind în palmă reculul aproape 
insesizabil al armei. Împușcătura răsună în întreaga 
pădure și coaja de pe trunchiul stejarului care îi servise 
drept ţintă se despică, împroșcând cu așchii împrejur. 

— Uau, simt furnicături în tot antebraţul. 

Catherine încuviinţă din cap. 


— Ce trebuie să faci, draga mea, este să apeși pe trăgaci 
de cinci sau șase ori, ţinând pistolul nemișcat, astfel încât 
toate gloanţele să fie grupate în centrul țintei. Poţi face 
asta? 

— Am senzaţia că glonţul vrea să ţopăie. Să meargă 
unde-i place. De parcă ar fi viu. 

— Are personalitate, vrei să spui. Ashley dădu din cap a 
încuviințare, iar Catherine adăugă: Și nu e o personalitate 
plăcută. 

— Hai să mai încerc o dată. 

Își luă din nou poziţia de tragere, iar de data asta își 
încleștă mâna stângă cu putere pe revolver, ca să-l ţină cât 
mai nemișcat. 

— Să-i dăm drumul. 

Trase și celelalte cinci gloanţe rămase. Trei dintre ele 
loviră trunchiul copacului, la o distanţă de câteva zeci de 
centimetri unul de celălalt. Celelalte două se pierdură 
undeva în pădure. Le auzi șuierând printre crengi și 
printre puţinele frunze care se încăpăţânaseră să rămână 
agăţate de ele. Ecoul împușcăturilor reverberă din 
trunchiurile golașe ale copacilor, împresurându-le și 
înfundându-le urechile. Ashley expiră încet, cu un șuierat 
prelung. 

— Nu-ţi închide ochii, spuse Catherine. 

— Cred că ar trebui să mai încerc. 

Ashley deschise butoiașul pistolului și goli tuburile 
cartușelor pe jos, pe covorul format din ace de pin. Scoase 
fără să se grăbească alte șase gloanţe și le introduse în 
încărcător. 

— Am de gând să folosesc chestia asta o singură dată. 

— Da. Adevărat. Și numai dacă vei fi realmente nevoită 
s-o faci. 

— Exact. Ashley se întoarse și ţinti încă o dată trunchiul 
copacului. Numai dacă voi fi realmente nevoită. 

— Dacă nu vei avea de ales. 

— Dacă nu voi avea de ales. 

Mai aveau multe de spus asupra acestui subiect, dar nu 


voiau să rostească explicit cuvintele respective, nici măcar 
în liniștea pădurii, unde nu le-ar fi auzit nimeni. 


Scott pășea încet pe cărarea pe jumătate acoperită cu 
pietriș, care ducea spre casa lui O'Connell, aflată la o 
distanță de vreo treizeci de metri de stradă. Era o 
construcţie cu un singur nivel și cu ramele ferestrelor 
vopsite în alb. O antenă veche de televizor atârna pe 
acoperiș asemenea aripii frânte a unei păsări, iar lângă ea 
se înălța o antenă parabolică mai nouă, de culoare cenușie. 
În curtea din faţa casei, o Toyota roșie, decolorată, căreia 
îi lipsea o portieră, era abandonată, cu roata din faţă pe-o 
movilă de zgură. Pete maronii de rugină devorau suprafața 
de metal. Mai încolo, lângă o ușă laterală, se zărea o 
furgonetă puțin mai nouă, de culoare neagră, dedesubtul 
unui acoperiș din plastic ondulat. Era, de fapt, un fel de 
șopron improvizat, care mai găzduia și un utilaj rablagit de 
curățat zăpada, precum și un snowmobil căruia îi lipsea 
șenila. Trecând prin dreptul furgonetei, Scott observă o 
scară de aluminiu, o trusă de scule din lemn și niște 
materiale pentru acoperiș, toate aruncate de-a valma în 
remorcă. O'Connell îi arătă cu degetul înspre ușa laterală, 
dar Scott băgă de seamă că exista o ușă și pe faţada 
principală a casei. Bănuia că aceea nu era folosită prea 
des. 

„Probabil că mai este o intrare și prin spate, își spuse. 
De verificat.” 

— Pe-aici. Fă-te că nu observi deranjul. Nu mă așteptam 
la musafiri, spuse tatăl lui O'Connell pe un ton grosolan. 

Scott dădu la o parte plasa contra insectelor, încadrată 
într-o ramă de aluminiu, apoi încă o ușă, de data asta una 
de lemn masiv, și intră într-o bucătărie micuță. „Deranj” 
era un eufemism, un compliment la adresa acelei încăperi. 
Cutii de pizza. Caserole cu mâncare pentru cuptorul cu 
microunde. Trei lăzi de bere la doză. O sticlă de whisky ce 
trona în mijlocul mesei, în tovărășia unei grămezi de 
conserve. 


— Haide să mergem în sufragerie, să stăm jos, 
domnule... ei bine, domnule cum-te-cheamă. Cum să-ţi 
spun? 

— Smith e-n regulă, spuse Scott. Iar dacă ţi-e greu să-ţi 
aduci aminte, și Jones e la fel de bun. 

Tatăl lui O'Connell pufni într-un râs forţat. 

— OK, domnule Smith sau Jones. Acum, că te-am poftit 
înăuntru, așază-te undeva unde să te am sub ochi și 
explică-mi frumos și rapid ce ai de spus, să nu revin cumva 
la părerea mea de la început, cum că ar fi mai bine să pun 
bâta pe tine. Și să ajungi cât mai curând la partea cu 
câștigul pe care l-aș putea obține. Vrei o bere? 

Scott păși în micuța sufragerie. Inăuntru era o canapea 
uzată, un fotoliu din acelea cu spătarul rabatabil, lângă el, 
un răcitor voluminos ce servea drept măsuţă, iar în faţă, 
un televizor supradimensionat. Pe dușumea zăceau 
împrăștiate o sumedenie de ziare și de reviste porno, 
precum și grămezi de reclame și cataloage de la diverse 
magazine. Pe unul dintre pereţi era agăţat un trofeu de 
cerb, care se holba cu ochii săi goi, de sticlă. De unul din 
coarne atârna un tricou. Încercă să-și imagineze cum arăta 
casa aceasta pe vremea când O'Connell locuia aici, copil 
fiind, și văzu cu ochii minţii tabloul unei vieţi cât de cât 
normale. Dacă dispărea gunoiul din curte. Dacă se făcea 
ordine înăuntru. Dacă se repara canapeaua, se schimbau 
scaunele, se atârnau niște poze pe pereţi și se zugrăvea 
peste tot, atunci casa ar fi fost aproape acceptabilă. 
Dezordinea ce domnea pretutindeni îi spunea multe despre 
tată, dar prea puţine despre fiu; tatăl lui O'Connell își 
înlocuise probabil soția moartă și fiul plecat cu mizeria ce-l 
înconjura. 

Scott se așeză pe un scaun care scârţâi sub greutatea 
lui, amenințând să se prăbușească, după care se întoarse 
spre tatăl lui O'Connell. 

— Am pus tot felul de întrebări din cauză că fiul tău se 
află în posesia unui lucru care îi aparţine persoanei pe 
care o reprezint. Clientul meu își dorește înapoi lucrul 


respectiv. 

— Ești avocat, deci? 

Scott ridică din umeri. 

O'Connell se așeză în fotoliu, nerenunţând însă la bâta 
pe care și-o puse în poală. 

— Şi cine e șeful ăsta al tău? 

Scott scutură din cap. 

— Numele e irelevant în discuţia asta. 

— OK, atunci, domnule Smith. Spune-mi cu ce se ocupă. 

Scott schiță un zâmbet diabolic. 

— Clientul meu face o grămadă de bani. 

— Legal sau ilegal? 

— Nu cred că vrei cu adevărat să cunoști răspunsul la 
întrebarea asta, domnule O'Connell. Și, oricum, te-aș minţi 
dacă aș fi nevoit să răspund. 

Scott își auzea propriile cuvinte rostogolindu-i-se de pe 
buze, aproape șocat de ușurința cu care născocea totul, 
ducându-l de nas pe bătrânul O'Connell. „Lăcomia, își zise 
el, e un drog puternic.” 

O'Connell zâmbi. 

— Așadar, ai vrea să iei legătura cu năbădăiosul de fiu- 
meu? Nu dai de el în oraș? 

— Nu. Se pare că a dispărut. 

— Şi atunci ai venit să dai târcoale pe-aici. 

— Era una dintre posibilităţi. 

— Lui fiu-meu nu-i place aici. 

Scott ridică mâna, întrerupându-l pe bătrân. 

— Să nu discutăm chestiuni evidente, spuse el aspru. Ne 
poţi ajuta să dăm de el? 

— Cât îmi daţi? 

— Cât ne ajuţi? 

— Nu știu sigur. Noi doi nu prea discutăm. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Acum vreo doi-trei ani. Nu ne prea înţelegem. 

— Nici de sărbători? 

O'Connell scutură din cap. 

— "Ţi-am spus, nu ne înţelegem. Ce-a furat? 


Scott zâmbi. 

— Repet, domnule O'Connell, informaţiile de genul ăsta 
te-ar pune într-o poziţie, cum să-i spun, primejdioasă? 
Pricepi ce vreau să zic? 

— Nu sunt tâmpit. Bineînţeles că pricep. Cât de 
primejdioasă, mai exact, domnule Smith? 

— N-are niciun rost să facem speculaţii. 

— În ce rahat a intrat? Din care te-alegi bătut soră cu 
moartea? Sau din care dai ortu' popii? 

Scott trase adânc aer în piept, întrebându-se până unde 
să mai meargă cu fabulațţiile. 

— Să zicem că are șansa să repare paguba pe care a 
produs-o. Dar pentru asta e nevoie să coopereze. E o 
chestiune delicată, domnule O'Connell. Iar tergiversarea 
nu face decât să agraveze situaţia. 

Scott se simţi dintr-odată cuprins de aversiune. 

— Despre ce-i vorba, despre droguri? A furat droguri de 
la cineva? Sau bani? 

Scott zâmbi. 

— Domnule O'Connell, o să mă exprim în felul următor: 
dacă fiul tău încearcă să ia legătura cu tine, iar tu ne dai 
de știre, te așteaptă o recompensă. 

— Cât? 

— Ai mai întrebat asta. Scott se ridică de pe scaun și își 
roti privirea prin încăpere. Observă că holul ducea spre 
dormitoarele din spatele casei. Era un spaţiu îngust, care 
nu permitea prea multe manevre. Hai să spunem că va fi 
un cadou generos de Crăciun. 

— Așadar, dacă dau de el, cum iau legătura cu tine? Îmi 
lași un număr de telefon? 

Scott adoptă un ton plin de infatuare. 

— Domnule O'Connell, detest telefoanele. Ele lasă urme, 
cu ajutorul cărora poţi fi depistat. 

Făcu un gest înspre computer. 

— Ştii să trimiţi un mail? 

O'Connell răspunse, cu glas răgușit: 

— Bineînţeles. Cine nu știe? Însă trebuie să-mi promiţi 


ceva, domnule Jones sau Smith, sau cum te-o fi chemând. 
Promite-mi că fiu-meu n-o să fie ucis din cauza asta. 

— OK, spuse Scott, minţind cu ușurință. Asta nu mi-e 
greu să-ți promit. De îndată ce iei legătura cu fiu-tău, îmi 
trimiţi un mail la adresa asta. Se apropie de masă, unde 
zări o factură de telefon neplătită și un capăt de creion. 
Inventă pe loc o adresă de e-mail și o notă pe hârtie. 

Îi înmână apoi hârtia lui O'Connell. 

— Să n-o pierzi cumva. Și care-i numărul de telefon, să 
te pot suna? 

Bătrânul mâzgăli pe hârtie numărul de telefon, privind 
cu atenţie adresa de mail. 

— OK, spuse el. Altceva? 

Scott zâmbi. 

— Noi doi n-o să ne mai întâlnim. lar dacă cineva o să te 
ia la întrebări, presupun că vei avea destulă minte să nu 
spui nimic despre discuţia noastră. Cu atât mai mult dacă 
acel cineva este fiu-tău. Ne-am înţeles? 

Tatăl lui O'Connell se uită încă o dată la adresă, rânji și 
ridică din umeri. 

— Mie-mi convine. 

— În regulă. Nu te mai ridica. Ies singur. 

Lui Scott îi bătea inima mai să-i sară din piept în timp ce 
se îndrepta încet spre ieșire. Ştia că în spatele său se află 
nu numai o bâtă de lemn, ci și un pistol, despre care îi 
spuseseră vecinii, precum și o pușcă de calibru mare, 
probabil; capul de cerb cu ochii de sticlă, de pe perete, era 
o mărturie în acest sens. Nu putea decât să spere că 
bătrânul omisese să-și noteze numerele de pe plăcuţa de la 
mașina sa, cu toate că existau mari șanse să recunoască 
vechiul Porsche, dacă avea să-l revadă vreodată. Scott luă 
aminte la toate detaliile, în drum spre ieșire; poate avea să 
revină aici la un moment dat și voia să își amintească 
modul în care erau amplasate piesele de mobilier. Ileșind, 
remarcă încuietorile fragile de la ușă. Lăcomia era un 
lucru oribil, iar un om care era gata să-și vândă propriul 
fiu trebuie să fi fost de o cruzime pe care el, unul, n-o 


putea înţelege. Se simţi deodată cuprins de scârbă. Avu 
totuși prezenţa de spirit de a arunca o privire în spatele 
casei, unde zări încă o ușă, așa cum se așteptase. Apoi se 
întoarse și porni cu pași grăbiţi înspre stradă. La orizont se 
îngrămădeau nori grei, plumburii. 


Michael O'Connell se gândi că fusese prea liniștit și prea 
detașat în ultimele zile. 

Dacă voia s-o forţeze pe Ashley să înţeleagă faptul că 
nimeni în afară de el n-ar putea s-o protejeze, secretul era 
să scoată în evidenţă vulnerabilitatea celorlalţi. Ceea ce o 
împiedica să vadă profunzimea iubirii lui și a nevoii lui de-a 
o avea lângă el era zidul de apărare pe care părinţii îl 
ridicaseră în jurul ei. lar când se gândi la Catherine, simţi 
un gust amar. Era bătrână, fragilă, locuia singură în 
mijlocul pustietăţii și el avusese șansa de-a o scoate din 
ecuaţie, dar dăduse greș, deși fusese la doar câţiva pași de 
ea. Își jură să nu repete această greșeală. 

Ședea în fața computerului, jucându-se absent cu 
cursorul, într-o liniște deplină. Aparatul era nou. După ce 
Matthew Murphy i-l distrusese pe cel vechi, își cumpărase 
numaidecât altul. După două-trei secunde, îl închise, 
apăsând fără zgomot pe câteva taste. 

Simţi un imbold irezistibil să facă ceva neprevăzut, ceva 
care să-i atragă atenţia lui Ashley, un lucru pe care 
aceasta să nu-l poată ignora și care s-o facă să înţeleagă că 
era inutil să fugă de el. 

Se ridică în picioare și își dezmorţi trupul, ridicându-și 
braţele deasupra capului, arcuindu-și spatele, asemenea 
pisicilor de pe coridor. Michael O'Connell se simţea foarte 
încrezător. Era timpul să-i mai facă o vizită lui Ashley, fie și 
numai ca să le reamintească tuturor că nu dispăruse din 
peisaj, ci aștepta în continuare momentul potrivit. Își luă 
geaca și cheile de la mașină. Familia lui Ashley habar n- 
avea cât de strâns îngemănate sunt dragostea și moartea. 
Zâmbi, spunându-și în sinea lui că ei nu pricepuseră că 
toate astea erau, de fapt, o dovadă de romantism din 


partea lui. Dar dragostea nu înseamnă doar trandafiri, 
diamante sau cărţi poștale cu inimioare. Era timpul să le 
dea de înțeles că devotamentul său rămăsese neschimbat. 
În mintea sa se învolburau o grămadă de gânduri și idei. 


Telefonul suna de zor când Scott se întoarse acasă. 

— Scott? 

Era Sally. 

— Da, răspunse el. 

— De ce respiri așa de precipitat? 

— Am auzit de-afară telefonul sunând. Abia am ajuns 
acasă și m-am repezit să răspund. E totul în regulă? 

— Da. Teoretic. 

— Cum adică? 

— Ei bine, nimic concret. Ashley și Catherine au fost 
plecate toată ziua nu știu pe unde. Nu vor să-mi zică. Eu 
am fost la birou și am încercat să găsesc o ieșire din 
mizeria asta în care suntem, fără prea multe rezultate. Cât 
despre Hope, ea n-a scos niciun cuvânt de când s-a întors 
din Boston, decât că trebuie să stăm din nou de vorbă, și 
asta cât mai curând cu putință. Așa că poţi veni la noi 
acum? 

— N-a spus de ce? 

— Nu, n-auzi? N-ai ascultat ce ţi-am spus? Dar trebuie să 
aibă legătură cu ceea ce a descoperit în Boston, în timp ce 
l-a urmărit pe O'Connell. Pare extrem de supărată. N-am 
mai văzut-o niciodată atât de închisă în sine. Stă în cealaltă 
cameră privind în gol și tot ce-am reușit să scot de la ea 
este că trebuie să ne întâlnim cât mai urgent. 

Scott ezită, întrebându-se ce o fi supărat-o pe Hope în 
halul acesta, lucru care nu o caracteriza câtuși de puţin. 
Se strădui să nu reacționeze la agitația din vocea lui Sally. 
„E cu nervii la pământ”, își zise. Asta îi aducea aminte de 
ultimele luni petrecute împreună cu ea, înainte să afle 
despre relaţia cu Hope. Undeva în adâncul inimii, simţise 
că lucrurile nu mergeau cum trebuie între ei. Se trezi 
clătinând din cap și spunându-i lui Sally: 


— Prea bine. Și eu am aflat o mulțime de lucruri despre 
O'Connell. Nimic de bine, dar... 

Se opri. Pentru prima oară de când își începuse 
investigaţiile, o idee îi încolţi în minte. 

— Nu știu sigur cum am putea să ne folosim de tot ce- 
am aflat, dar... Ştii ce, ajung la voi numaidecât. Ashley cum 
e? 

— Pare foarte retrasă în sine. Chiar distantă. Presupun 
că un psiholog amator ar spune că e în pragul unei 
depresii grave. Să ai de-a face cu un individ de genul ăsta 
e ca și cum ai suferi de o boală incurabilă. De cancer. 

— N-ar trebui să vorbești așa, spuse Scott. 

— Adică n-ar trebui să fiu realistă? Ar trebui să fiu 
optimistă? 

Scott rămase tăcut. Sally putea fi foarte dură uneori, își 
zise în sinea lui, putea fi enervant de directă. Însă acum, 
când era vorba de propria lor fiică, lucrul acesta îl 
înspăimânta. Nu știa care atitudine e mai bună: a lui, care 
spunea: „O să ieșim noi din asta”, sau a lui Sally, care 
susţinea: „Suntem în mare încurcătură și va fi și mai rău”. 
Îi venea să urle. 

În loc de asta, scrâșni din dinţi și zise: 

— Am zis că vin numaidecât. Spune-i lui Ashley... 

Se opri din nou. O auzea pe Sally respirând precipitat. 

— Ce să-i spun? Că totul va fi bine? întrebă ea pe un ton 
amar. Și, Scott, adăugă după o scurtă ezitare, încearcă să 
vii cu o idee despre ce să facem mai departe. Dacă nu, 
măcar cu o pizza. 


— Sunt tot descurajaţi, zise ea. 

— Înţeleg, am spus eu, deși nu eram sigur de asta. 
Totuși, vreau să stau de vorbă măcar cu unul dintre ei. 
Altfel povestea nu e completă. 

— Ei bine, zise ea cu voce joasă, cântărindu-și cu grijă 
cuvintele înainte să vorbească, există o persoană dispusă, 
de fapt, chiar dornică să spună ce știau. Însă nu sunt 
sigură că ești pregătit pentru o astfel de discuţie. 


— N-are nicio noimă ce spui. Cineva vrea să vorbească, 
dar uite că alţii se împotrivesc, pentru a se proteja pe ei 
înșiși. Sau tu îi protejezi pe toţi? 

— Nu sunt siguri că tu le înţelegi situaţia pe deplin. 

— Nu fi stupidă. Am stat de vorbă cu tot felul de oameni, 
m-am băgat în povestea asta până-n gât. Erau într-un 
impas, știu asta. Orice-ar fi făcut ca să iasă din acest 
impas, mi s-ar părea justificat... 

— Serios? Chiar crezi asta? Scopul scuză mijloacele? 

— Asta am spus? 

— Da. 

— Ei bine, am vrut să zic că... 

Ea ridică mâna, retezându-mi cuvintele și rămase 
nemișcată, rătăcind cu privirea pe fereastră, dincolo de 
copacii de pe stradă. Oftă adânc. 

— Erau la o răspântie de drumuri. Trebuiau să facă o 
alegere. La fel ca majoritatea alegerilor pe care oamenii - 
oamenii obișnuiți - sunt forțați să le facă, și aceasta avea 
să aibă consecinţe grave pe plan personal. Iată ce trebuie 
tu să înţelegi. 

— Dar care le erau opţiunile? 

— Bună întrebare, spuse ea cu un zâmbet trist. 
Răspunde tu în locul meu. 


38 
O conspirație diabolica 


Scott pășea pe aleea din fața casei unde locuia fosta sa 
soție măcinat de îndoielile și incertitudinile ce i se 
învălmășeau în suflet. Ajunse la ușa de la intrare, dar, când 
ridică mâna să apese pe sonerie, șovăi câteva clipe. Se 
răsuci brusc și iscodi cu privirea prin întunericul străzii. 
Acum era mult mai aproape de Michael O'Connell, dar 
acesta continua să se ascundă. Se întrebă dacă nu cumva 
era urmărit chiar în clipa aceea de cel pe care, la rândul 
lor, îl luaseră în vizor cu atâta hotărâre. Nu știa dacă 
aveau vreo șansă să i-o ia înainte, să ajungă într-o poziţie 
care să prezinte avantaje. Se îndoia. Era foarte posibil ca, 
de undeva din clădirea de vizavi, chiar în momentul acela, 
O'Connell să pândească din întuneric, cu ochii aţintiţi 
asupra lui. Scott simţi cum îl cuprinde furia; îi veni să 
strige din toate puterile. Își imagină că incursiunea sa în 
trecutul lui O'Connell, pe care o socotise o acţiune 
imprevizibilă, era, de fapt, exact gestul la care se așteptase 
acesta, pe care îl prevăzuse și anticipase. Nu-și putea 
alunga gândul că O'Connell aflase ce făcuse Scott, oricât 
de imposibil părea lucrul acesta. 

Din gâtlej îi ieși un geamăt surd și simţi un firicel de 
transpiraţie prelingându-i-se de la subsuoară. Se îndepărtă 
brusc de ușă, furios, vrând să-l privească în ochi pe 
bărbatul care îl pândea, în închipuirea sa, dar apoi se opri. 

În spatele său, ușa se deschise. Era Sally. 

Aceasta scrută o clipă întunericul nopţii, în direcţia în 
care privea Scott. Înţelese instantaneu ce era în mintea 
acestuia. 

— Crezi că ne urmărește? Tonul ei era sec și hotărât. 

— Da. Sau nu. 

— Păi, hotărăște-te. 

— S-ar putea să fie acolo, ascuns în întuneric, 


urmărindu-ne toate mișcările. Dar s-ar putea să fie doar în 
imaginaţia mea. Nu putem ști cu siguranţă, așa că suntem 
neajutoraţi. 

Sally se întinse spre el și-i puse mâna pe umăr. Un gest 
de o tandreţe surprinzătoare, care i se păru ciudat chiar și 
ei. Își dădu seama că nu-l mai atinsese de mulţi ani pe 
omul acesta, cu care odinioară împărțise același pat. 

— Vino înăuntru, spuse ea. Suntem la fel de neajutoraţi 
și acolo, dar măcar e mai cald. 

Hope avea în mână o sticlă de bere, pe care și-o ţinea 
lipită de frunte, de parcă ar fi vrut să-și răcorească 
tâmplele fierbinţi. Ashley și Catherine erau în bucătărie, 
unde pregăteau cina sau, cel puţin, acesta fusese pretextul 
destul de transparent născocit de Sally, ca să le scoată din 
camera unde urmau să stea de vorbă. Scott era încă 
încordat, de parcă nu-și putea alunga senzaţia care-l 
cuprinsese afară, la intrare. Sally, în schimb, părea 
stăpână pe sine. Se întoarse către Scott, făcând un gest în 
direcţia lui Hope. 

— N-a scos aproape niciun cuvânt de când s-a întors 
acasă. Cred că a descoperit ceva. 

Înainte ca Scott să apuce să spună ceva, Hope își puse 
sticla de bere pe masă, cu un gest brusc. 

— Cred că situaţia e mai gravă decât ne-am imaginat, 
spuse ea, spărgând tăcerea. 

— Mai gravă? Cum naiba ar putea să fie și mai gravă de- 
atât? sări Sally. 

Lui Hope îi apăru brusc în faţa ochilor rânjetul îngheţat 
al pisicii moarte. i 

— E un individ bolnav, complet dezaxat. li place să 
tortureze și să omoare animale. 

— De unde știi asta? 

— Am văzut cu ochii mei. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Scott pe un ton 
ascuţit. 

— Un sadic? întrebă Sally. 

— Poate, cel puţin într-o oarecare măsură. Așa pare. Dar 


ăsta e doar un aspect. Mai este ceva. 

Glasul lui Hope era rigid, dur, ca de piatră. 

— Are un pistol. 

— L-ai văzut și pe ăla? vru să știe Scott. 

— Da. Am intrat la el în apartament cât timp era plecat. 

— Cum ai reușit una ca asta? 

— Ce mai contează? Am făcut-o și gata. M-am 
împrietenit cu o vecină de-a lui, care, din întâmplare, are o 
cheie de la apartamentul lui. lar ceea ce am văzut înăuntru 
m-a convins de faptul că lucrurile vor fi și mai grave. Nici 
vorbă să se simplifice. E un tip cu adevărat periculos. Cât 
de periculos? Nu știu. Destul de periculos încât s-o ucidă 
pe Ashley? Nimic din ce-am văzut nu mi-a sugerat 
contrariul. Are pe computer mai multe fișiere legate de ea. 
Unul intitulat Ashley - Dragoste și altul, Ashley - Ură. Cred 
că asta spune totul despre el. Dar nu-i numai atât. Are și 
niște fișiere legate de noi. Nu mi-am dat seama ce se afla 
în ele. Insă cred că termenul „obsesie” e derizoriu, e prea 
mărunt ca să descrie toată demenţa acestui individ. Așa 
că, spuneţi-mi voi. E un tip bolnav. Un tip hotărât. 
Obsedat. Unde duc toate astea? Ne putem feri de el? Poate 
cineva să se ferească? 

— Ce vrei să spui, Hope? întrebă Sally. 

— Vreau să spun că tot ce-am văzut sugerează un 
deznodământ tragic. Ştiţi ce înseamnă asta. Hope nu 
reușea să-și alunge din minte ceea ce văzuse în 
apartamentul lui O'Connell. Pisicile moarte și îngheţate, 
pistolul din bocanc, pereţii goi, austeri, per ansamblu, un 
loc sumbru, sordid, dedicat unui singur ţel: Ashley. Se lăsă 
pe spătarul scaunului, gândindu-se cât de greu îi era să 
pună în cuvinte această idee: O'Connell nu trăia decât 
pentru atingerea singurului său scop în viaţă. 

Sally se întoarse spre Scott. 

— Dar tu? Ai aflat ceva? 

— O mulţime de lucruri. Și totul e în deplină 
concordanţă cu ceea ce a spus Hope. Am văzut locul în 
care a crescut. Și am stat de vorbă cu tatăl lui. Greu de 


găsit un tip mai nesuferit, mai respingător și mai depravat 
ca el. 

Rămaseră toţi pe gânduri, reflectând la cuvintele 
acestea. Aveau multe de spus, dar știau cu toţii că alte 
comentarii nu-și mai aveau rostul. 

Sally fu cea care sparse tăcerea. 

— Trebuie să... 

Cu cât dezbăteau mai mult acest subiect, cu atât mai 
inertă se simțea. Avea senzaţia că, dacă cineva i-ar 
monitoriza bătăile inimii, ar constata că acestea sunt 
inexistente. 

— E un ucigaș? întrebă ea pe un ton tăios. Suntem siguri 
de asta? 

— Ce este un ucigaș? Adică cine poate spune cu 
siguranţă? zise Scott. Tot ce am aflat îmi spune că 
răspunsul la întrebarea ta este da. Dar până nu trece la 
fapte... 

— S-ar putea să-l fi ucis pe Murphy. 

— S-ar putea să-l fi ucis și pe Jimmy Hoffa” și pe JFK”, 
dacă e să ne legăm de crimele neelucidate petrecute de-a 
lungul timpului, răspunse Scott violent. Trebuie să ne 
concentrăm la ceea ce știm cu certitudine. 

— Da, da, certitudinea nu e punctul nostru forte, replică 
Sally. De fapt, e cam singurul lucru de care nu dispunem 
deloc. Nu știm nimic, decât că tipul e diabolic și că stă la 
pândă undeva prin apropiere. Și că s-ar putea să-i facă rău 
lui Ashley. S-ar putea s-o urmărească toată viaţa. S-ar 
putea să facă sau să nu facă o grămadă de lucruri, fir-ar să 
fie! 

Se lăsă din nou tăcerea. Hope se gândi că erau ca prinși 
într-un labirint și, indiferent pe unde voiau s-o apuce, nu 


38 Jimmy Hoffa - celebru lider sindical american, dispărut pe 30 iulie 
1975, declarat oficial decedat în 1982 (n.tr.) 

5 JFK - John Fitzgerald Kennedy, cel de-al treizeci și cincilea 
președinte al Statelor Unite ale Americă, al cărui mandat s-a 
desfășurat între anul 1961 și momentul asasinării sale, extrem de 
controversate, în 1963. (n.tr.) 


exista nicio cale de ieșire. 

Într-un târziu, Sally rosti pe un ton aproape șoptit: 

— Cineva trebuie să moară. 

Cuvintele sale îi făcură pe ceilalți doi să încremenească. 

Scott vorbi primul, cu o voce posomorâtă. Îi aruncă o 
privire lui Sally. 

— Planul era să găsim o infracţiune și să i-o punem în 
cârcă lui O'Connell. Tu trebuia să te ocupi de asta. 

— Singurul mod în care putem face lucrul ăsta cu un 
oarecare grad de certitudine - Doamne sfinte, urăsc 
cuvântul ăsta - este fie născocind un cadru complex, 
pentru care nu cred că avem destul timp la dispoziţie, fie 
punând-o pe Ashley să mintă. Adică am putea s-o batem 
bine și apoi să spunem că a fost opera lui O'Connell. Ar fi 
acuzat de vătămare corporală, ceea ce i-ar aduce 
condamnarea la închisoare pentru o bună bucată de 
vreme. Desigur, unul dintre noi ar trebui s-o lovească, să-i 
scoată câţiva dinţi și să-i rupă niște coaste, ca totul să pară 
cât mai veridic. Cum vă place scenariul ăsta? Și, dac-ar fi 
să apară vreun detectiv băgăreţ... 

— Bine, dar ce... 

— Ne putem întoarce oricând la varianta solicitării unui 
ordin de restricţie. Credeţi, fie și numai pentru o clipă, că 
o foaie de hârtie ar putea s-o protejeze? 

— Nu. 

— Pornind de la ceea ce știm acum despre O'Connell, 
credeţi că ar face greșeala de a încălca ordinul de 
restricţie fără s-o rănească pe Ashley? Asta l-ar aduce în 
faţa instanţei. Procesul ar dura multă vreme, luaţi seama, 
iar el ar fi eliberat pe cauţiune. 

— Nu, la naiba! murmură Scott. 

Sally îi aruncă o privire. 

— Bărbatul cu care ai stat de vorbă... tatăl... 

— Un nemernic. Un ticălos de primă mână. 

Sally clătină din cap. 

— Şi ce relaţie are cu fiu-său? 

— Îl urăște. Iar fiu-său îl urăște, la rândul lui. Nu s-au 


mai văzut de câţiva ani buni. 

— De unde atâta ură? 

— Bătrânul își abuza și fiul, și soţia - mama lui 
O'Connell. Era un beţiv și, ori de câte ori se îmbăta, 
devenea violent. Nimeni din cartier nu-l agreează. Cred că 
o astfel de viaţă ar fi un iad pentru orice copil, nu doar 
pentru O'Connell. 

Sally inspiră rapid, încercând să dea un sens cuvintelor 
pe care avea de gând să le rostească, deși știa că erau 
întru câtva lipsite de noimă. 

— S-ar putea conchide, spuse ea cu prudenţă, că omul 
acesta este, în anumite privinţe, cauza - psihologică, 
evident - pentru care Michael O'Connell a devenit ceea ce 
este în prezent? 

Scott încuviinţă din cap. 

— Fără îndoială. Cred că oricare dintre noi știe lucrul 
ăsta. 

— Violenţa generează violenţă, spuse Sally. 

— Da. 

— Ashley se află azi în primejdie din cauză că omul 
acesta, cu ani în urmă, i-a insuflat propriului său fiu o 
nevoie patologică, obsesivă, poate chiar criminală de a fi 
iubit, de a controla o altă ființă umană, nu știu, de a 
distruge sau de a fi distrus, în fine, spune-o cum vrei. 

— Așa mi-a lăsat impresia. Vocea lui Scott deveni mai 
stridentă. Şi mai este ceva. Mama - care n-a fost nici ea 
tocmai ușă de biserică - a murit în circumstanţe suspecte. 
Cred că el a ucis-o. Dar n-a putut fi acuzat de asta. 

— Deci, pe lângă faptul că a dat naștere unui ucigaș, 
este el însuși un criminal? întrebă Sally. 

— Da, presupun că da. 

— Numai puţin, să ne întoarcem la cele afirmate mai 
înainte, continuă Sally, cântărindu-și cu grijă cuvintele. 
Sunteţi de acord cu mine că orice planuri diabolice ar avea 
Michael O'Connell cu privire la Ashley, ele i-au fost sădite 
în suflet de propriul tată? 

— Da. 


— Păi, spuse ea brusc, atunci e simplu. 

— Ce e simplu? întrebă Hope. 

Sally zâmbi, dar zâmbetul său nu avea nici urmă de 
veselie. 

— În loc să-l ucidem pe Michael O'Connell, mai bine îl 
ucidem pe tatăl lui și apoi găsim o cale să aruncăm vina 
asupra lui. 

În cameră se așternu din nou tăcerea. 

— Gândiţi-vă, e logic, spuse Sally rapid. Fiul își urăște 
tatăl. Tatăl își urăște fiul. Deci, dacă îi facem pe cei doi să 
se întâlnească, sunt mari șanse să se ajungă la crimă, nu-i 
așa? 

Scott clătină încet din cap, în semn de încuviințare. 

— Nu este evident că ei doi sunt un pericol la adresa lui 
Ashley? 

De data aceasta, Sally se întoarse spre Hope, care 
încuviinţă și ea din cap. 

— Suntem gata să ne transformăm în criminali? întrebă 
Sally. Am fi în stare să omorâm pe cineva - chiar și din 
motive cât se poate de justificate -, iar a doua zi să ne 
trezim și să ne vedem de treabă, ca și când nimic nu s-ar fi 
întâmplat? 

Hope îi aruncă o privire lui Scott. N-aveau să obţină atât 
de ușor un răspuns de la el, observă în sinea ei. 

Sally vorbi pe un ton aspru. 

— Vedeţi voi, crima schimbă totul, inevitabil. Însă scopul 
acestei crime este readucerea vieții lui Ashley la starea ei 
de dinaintea apariţiei lui Michael O'Connell. Probabil că 
am reuși să facem asta, cu condiţia ca ea să fie exclusă din 
proces cu desăvârșire. lar ăsta e un aspect destul de dificil, 
între noi fie vorba. Insă noi trei suntem conspiratorii, iar 
asta ne va schimba, nu-i așa? Și încă profund. Căci acum, 
aici, suntem pe punctul de-a face primul pas. Până în 
momentul de față, am fost niște oameni rezonabili, care au 
încercat să-și protejeze fiica. Dar dacă facem pasul ăsta - 
oricât de mic ar fi - ne transformăm brusc în infractori. 
Pentru că, indiferent ce-ar fi făcut Michael O'Connell sau 


ce are de gând să facă, noi suntem pe urmele lui. Ele 
impulsionat de factori de natură psihologică ușor de 
identificat; răutatea lui își are rădăcinile în copilărie, în 
trecut, în viaţa lui de până acum. Nu el e de vină probabil 
pentru ceea ce a devenit în prezent. O'Connell este doar 
produsul involuntar al depravării și suferinţei. Prin 
urmare, orice ne-ar fi făcut și orice i-ar putea face lui 
Ashley are o explicaţie pe plan moral. O fi greșit, dar cel 
puţin are o explicaţie. Noi, în schimb, hmm, va trebui să 
dăm dovadă de sânge-rece și de egoism, fără să putem 
invoca vreo justificare. Mă rog, poate una singură. 

Atât Hope, cât și Scott ascultaseră cu atenţie discursul 
lui Sally. Aceasta se foise întruna pe scaun, torturată parcă 
de propriile-i cuvinte, până când, într-un final, rămase 
nemișcată, ca ţintuită locului. 

— Şi care ar fi aceea? întrebă Hope cu prudenţă. 

— Ashley va fi în siguranţă. 

Din nou, se lăsă tăcerea. 

Sally, care își ţinuse respiraţia, pufni acum zgomotos. 

— Asta presupunând că lucrurile vor decurge așa cum 
ne așteptăm, spuse ea, aproape șoptit. 

— Şi anume? întrebă Scott. 

— Că vom scăpa basma curată. 


Se lăsase noaptea, iar noi ședeam pe două șezlonguri de 
lemn, la ea pe verandă. Scaunele erau la fel de incomode 
ca gândurile care ne frământau. În mintea mea se 
învălmășeau o grămadă de întrebări, mai stăruitoare ca 
niciodată, care priveau dorința mea arzătoare de a sta de 
vorbă cu protagoniștii povestirii, sau măcar cu unul dintre 
ei, care să mă lămurească. Voiam să aflu care fusese 
momentul în care se transformaseră din victime, în 
conspiratori. Dar, spre disperarea mea, ea nu părea 
dispusă să se lase intimidată. Privea fix în întunericul 
nopţii umede de vară. 

— E uluitor, nu-i așa, ce poate să facă un om, cânde 
adus la limita suportabilităţii, spuse ea. 


— Ei bine, am răspuns eu cu precauţie, dacă ajunge cu 
spatele la zid... 

Râse, fără pic de veselie. 

— Dar tocmai asta e, zise brusc. Așa credeau ei, că sunt 
cu spatele la proverbialul zid. Dar cum poţi avea această 
certitudine? 

— Teama lor era legitimă. Intenţiile amenințătoare ale 
lui O'Connell erau cât se poate de clare. Pur și simplu nu 
știau ce să facă. Așa că, între atâtea necunoscute, au decis 
să-și ia soarta în propriile mâini. 

Zâmbi din nou. 

— Faci lucrurile să sune atât de simplu și de 
convingător. Dar ia întoarce-le invers. 

— În ce sens? 

— Păi, încearcă să priveşti întreaga situaţie din punctul 
de vedere al poliţiei. Ai de-a face cu un tânăr care s-a 
îndrăgostit de fata visurilor lui. Se întâmplă mereu. Eu și 
cu tine știm că, în realitate, dragostea lui e o obsesie, dar 
cum ar putea dovedi asta un detectiv? Ai cumva impresia 
că Michael O'Connell nu și-a ascuns cu grijă „incursiunile” 
electronice făcute în vieţile lor, astfel încât să nu poată fi 
depistat? lar ei ce au încercat să facă, în replică? Să-l 
mituiască. Să-l amenințe. Au pus să fie bătut. Dacă tu ai fi 
polițistul însărcinat cu anchetarea cazului, pe cine ti-ar fi 
mai ușor să învinuiești? Sincer, cred că pe Sally, pe Scott 
și chiar și pe Hope. Ei au minţit deja. Au mai dat dovadă de 
duplicitate. Până și Ashley a încălcat legea, când a făcut 
rost de pistolul acela. Iar acum conspirau să comită o 
crimă. Să ucidă un om nevinovat. Sigur că nu era 
nevinovat din punct de vedere moral sau psihologic, dar cu 
toate astea... Şi sperau să scape basma curată. Așa că ce 
pretenţii de moralitate puteau avea ei? 

N-am răspuns nimic. 

Și pe mine mă frământa același gând: cum reușiseră? 

— Îţi aduci aminte cine le-a spus că e o mare diferență 
între a zice și a face? Cine le-a atras atenţia că e foarte 
greu să apeși efectiv pe trăgaci? 


Am zâmbit. 

— Da. O'Connell. 

Ea râse cu amărăciune. 

— Da. Asta i-a spus persoanei care era cea mai dură 
dintre ei toţi, care avea cel mai puţin de pierdut dacă îl 
împușca, care își trăise deja cea mai mare parte a vieţii și 
care risca poate cel mai puţin prin eventuala ucidere a lui 
O'Connell. În momentul critic însă ea a dat greș, nu-i așa? 

Făcu o pauză, scrutând întunericul. 

— Dar cineva trebuia să aibă destul curaj. 


39 
Începutul unei crime imperfecte 


Sally vorbi prima. 

— Va trebui să stabilim și să ne distribuim sarcinile. 
Avem nevoie de un plan pe care să-l respectăm cu 
sfințenie. 

Era surprinsă de propriile-i cuvinte. Sunau atât de 
detașat, de calculat, de parcă erau rostite de altă 
persoană. Se gândi că niciunul dintre ei trei nu părea 
capabil de crimă. Avea mari îndoieli că ar izbuti să ducă la 
îndeplinire un asemenea plan. 

Hope își ridică privirea din pământ. 

— Eu nu știu nimic în această privință. N-am avut în 
viaţă mea nici măcar o amendă pentru depășirea vitezei. 
N-am citit romane polițiste și nici de groază, în afară de 
Crimă și pedeapsă și Cu sânge rece, pe care le-am citit pe 
vremea când eram la facultate, în timpul orelor de curs. 

Scott râse scurt, oarecum stingherit. 

— Grozav, spuse el. În Crimă și pedeapsă ucigașul 
ajunge în pragul nebuniei din cauza remușcărilor și își 
mărturisește fapta în cele din urmă, iar în cealaltă carte, 
tipii răi sunt prinși din cauza prostiei lor și apoi sunt 
trimiși la spânzurătoare. Poate-ar fi bine să nu folosim 
aceste două romane drept modele de urmat. 

Cuvintele sale erau destul de amuzante, se gândi el, dar 
cu toate astea nimeni nu zâmbi. 

Sally își flutură mâna prin aer. 

— Ştii ce, las-o baltă, spuse ea cu șiretenie. Noi nu 
suntem criminali. N-ar trebui nici măcar să ne gândim la 
asta. 

Scott sparse tăcerea ce se lăsă pentru câteva momente. 

— Cu alte cuvinte, să așteptăm cu mâinile-n sân să se 
întâmple ceva și să sperăm, în tot acest timp, că nu va fi 
vorba de o catastrofă? 


— Nu. Da. Nu știu. Sally fu cuprinsă subit de îndoieli, de 
data asta în chip sincer. Poate că nu acordăm destul credit 
căilor legale. Poate-ar fi mai bine să obţinem un ordin de 
restricţie. Uneori metoda funcționează. 

— Nu văd cum ar rezolva asta problema, spuse Scott. Nu 
e o soluţie. Am rămâne, atât noi, cât și Ashley - mai ales 
ea, într-o stare permanentă de teamă. Cine poate trăi în 
felul ăsta? Şi chiar dacă ordinul de restricţie l-ar ţine pe 
O'Connell la distanţă, cu fiecare zi ce trece, cu fiecare zi în 
care pare să fi dispărut din viaţa noastră, toată acea liniște 
aparentă n-ar duce decât la și mai multă nesiguranţă. Nu, 
nu e o soluție! Creează doar iluzia siguranţei. Și, chiar 
dacă am fi cu adevărat în siguranţă, cum am putea ști 
asta? Cu certitudine? 

Sally oftă adânc. 

— Mereu te-ai priceput să dezbaţi subiecte ce n-ar 
trebui puse în discuţie, Scott. Spune-mi, ești gata să apeși 
pe trăgaci și să ucizi pe cineva? 

— Da! izbucni el. 

— Ăsta-i un răspuns simplist, necugetat. A vorbit 
tulburarea care te macină, nu raţiunea. Dar tu, Hope? Ai fi 
în stare să ucizi pe cineva, pe un necunoscut, ca s-o aperi 
pe Ashley, sau, la un moment dat, într-o împrejurare 
crucială, ţi-ai pune întrebarea: „Ce fac eu aici? Doar nu e 
copilul meu!” 

— Nu, bineînţeles că n-aș face asta, răspunse Hope. 

— Din nou, ne repezim să dăm răspunsuri. 

Scott se simţi dintr-odată cuprins de frustrare. 

— Ei bine, avocat al diavolului, dar tu? Tu ai face-o? 

Sally se încruntă. 

— Da. Nu. Nu știu. 

Scott se lăsă cu spatele pe spătarul scaunului. 

— Lasă-mă să te întreb ceva. Când Ashley era mică și se 
îmbolnăvea, îţi aduci aminte cum te rugai: „Aș vrea să fiu 
eu în locul ei, Doamne. Fă-o bine pe ea și dă-mi mie boala 
ei.” 

Sally dădu din cap în semn de încuviinţare. 


— Cred că orice mamă a simţit asta. 

— Ai fi în stare să-ţi dai viața pentru copilul tău? 

De emotie, lui Sally i se puse un nod în gât. Dădu din 
cap că da, înghițind în sec, și încercă să-și recapete 
controlul. 

— Pot s-o fac, spuse ea cu voce joasă. Pot să plănuiesc o 
crimă. Ştiu destule în acest domeniu. Poate că va 
funcționa. Sau poate că nu. Dar, chiar dacă va fi să 
mergem cu toţii la închisoare, măcar vom ști că am 
încercat s-o apărăm. lar asta înseamnă mult. 

— Mult, dar nu suficient. Scott era mirat de cât de dur 
sunau propriile sale cuvinte. Spune-mi la ce te gândești. 

Sally se fâstâci. 

— Care credem noi că este punctul cel mai vulnerabil al 
lui O'Connell? 

— Cred că e ceva legat de taică-său, răspunse Scott. 

— Mai precis, continuă Sally, relaţia dificilă dintre ei doi. 
Ura lor reciprocă e un lucru pe care cred că O'Connell nu-l 
poate controla. 

Scott și Hope rămaseră amândoi tăcuțţi. 

— Se pare că aici e punctul lui slab. Exact la fel cum a 
făcut el, când a aflat care sunt punctele noastre 
vulnerabile, așa trebuie să procedăm și noi cu O'Connell. 
N-am învăţat de la el câteva chestii de care avem nevoie? 
El a aflat care erau punctele noastre slabe și mai apoi a 
profitat de ele. La fel a făcut și cu Ashley. Asta e strategia 
lui: caută, caută cu meticulozitate până-n pânzele albe, ca 
într-un final să preia controlul situaţiei. De ce am ajuns 
aici? Din cauză că presupunem că are de gând să-i facă rău 
lui Ashley. Poate chiar s-o ucidă, dacă ajunge să se înfurie 
și nu se mai poate controla. Deci, dacă stăm puţin să 
reflectăm, cred că nu greșesc când spun că nu-i facem 
decât ceea ce ne-a făcut și el nouă. Creăm o stare de 
confuzie, fără să lăsăm urme. 

Din nou, ceilalţi doi rămaseră tăcuţi, însă tot ceea ce 
spusese Sally părea să aibă sens. Scott și Hope o priviră pe 
femeia aceasta, pe care cândva o iubiseră sau o mai iubeau 


încă, și văzură un om pe care abia îl recunoșteau. 

— Trebuie să-i facem pe cei doi O'Connell să se 
întâlnească. Asta va fi un lucru decisiv. Trebuie să stea 
faţă-n faţă. Cu puţin noroc, vor ajunge să se încaiere. Însă 
lucrul ăsta trebuie să poată fi dovedit de un detectiv - că s- 
au întâlnit și s-au bătut. În toiul încăierării, apărem noi. Pe 
furiș. Fără să lăsăm cea mai mică urmă și nevăzuţi de 
nimeni - în afară de omul pe care îl ucidem. 

Sally aruncă o privire împrejur, la cei doi interlocutori ai 
săi, apoi își ridică privirea în tavan. Glasul ei avea un ton 
meditativ, aproape filosofic. 

— Vedeţi voi, totul ar avea sens. Cei doi se urăsc și n-au 
încredere unul în celălalt. Au mai avut ciocniri violente în 
trecut. Un conflict nerezolvat. Nu-i rezonabil să presupui 
că fiul și-a ucis tatăl într-un acces de furie? 

— E adevărat, spuse Scott. Ca într-o tragedie grecească. 
Dar ei nu și-au mai vorbit de ani de zile. Cum facem... 

Sally ridică o mână, întrerupându-l, apoi vorbi pe un ton 
coborât: 

— Dacă ar crede că Ashley e acasă la bătrân... 

Scott izbucni: 

— Adică s-o folosim drept momeală? Scutură cu putere 
din cap. Imposibil. 

— Ce altă momeală avem? întrebă Sally cu răceală. 

— Am crezut că ne-am înţeles ca Ashley să fie exclusă 
din tot planul ăsta, spuse Hope. 

Sally ridică din umeri. 

— Ashley ar putea da un telefon fără să știe de ce îl dă. 
Am putea să-i scriem pe o hârtie ce să zică. 

Hope se aplecă în faţă. 

— Să zicem... doar să zicem că îi putem face pe cei doi 
să se întâlnească. lar apoi apărem la faţa locului și... cum îl 
ucidem? 

Fu surprinsă la auzul propriilor cuvinte. 

Sally rămase puţin pe gânduri. 

— Nu suntem destul de puternici... chipul ei încremeni 
brusc. Ai zis că Michael O'Connell are o armă? 


— Da. La el în apartament. 

Sally încuviinţă din cap. 

— Trebuie să folosim arma aceea. Nu una identică, ci 
exact aceea. Arma lui. Care are amprentele lui pe ea și 
poate chiar urme de ADN. 

— Şi cum punem mâna pe ea? întrebă Scott. 

Hope se scotoci prin buzunarele pantalonilor și scoase 
cheia de la apartamentul lui O'Connell. 

Ceilalți doi se holbară la ea. In clipa aceea, deși nimeni 
nu scoase un cuvânt, cu toţii se gândiră la același lucru: 
este posibil. 

Sally rămase singură, în timp ce ceilalți se așezară să ia 
cina încropită de Catherine și Ashley. Se gândi că ar trebui 
să se simtă groaznic, dar nu era așa. O parte din ea se 
simţea însufleţită, aproape entuziasmată la gândul crimei 
pe care aveau s-o comită. 

Îi venea să râdă în hohote de ironia situaţiei. „Vom face 
un lucru care ne va schimba pentru totdeauna, tocmai ca 
să nu ni se schimbe viața definitiv.” Auzi vocea lui Hope 
din bucătărie și se gândi că singura cale de a reveni la 
relaţia lor de odinioară, când se iubeau una pe cealaltă, 
trecea prin Michael O'Connell și tatăl acestuia. Se întrebă 
dacă moartea poate să ducă la viaţă și-și spuse că 
răspunsul trebuie să fie afirmativ. Soldaţii, pompierii, 
salvamarii, salvamontiștii, polițiștii, toţi aceștia sunt 
conștienți de faptul că într-o bună zi s-ar putea să se 
confrunte cu o astfel de decizie. Să te sacrifici pe tine 
însuţi, pentru ca alţii să poată trăi. Nu erau și ei în aceeași 
situaţie? 

Întinse mâna și luă agenda galbenă și un pix. 

Sally se apucă să-și însemneze pe hârtie diferite idei. 
Începu cu o listă de obiecte necesare și cu amănuntele 
menite să contureze un scenariu convingător pentru 
polițiștii care aveau să sosească la faţa locului. Pe măsură 
ce scria aceste lucruri, își dădu seama că actul efectiv de a 
apăsa pe trăgaci era mai puţin important decât felul cum 
avea să fie el perceput ulterior. Se aplecă deasupra foii de 


hârtie, asemenea unui student emoţionat care dă examen 
și își amintește brusc răspunsurile la întrebări, și elaboră, 
de la coadă la cap, modul în care aveau să decurgă 
lucrurile. 

„Mai întâi născocim o crimă”, își spuse. Își duse mâna la 
faţă. „Suntem pe punctul de a deveni ceea ce am detestat 
dintotdeauna”, își zise. Își încleștă încet pumnul, 
imaginându-și că îl strânge de gât pe O'Connell, 
zdrobindu-i traheea și trimiţându-l pe lumea cealaltă, 
brusc și pe neașteptate. 


Era târziu, iar eu stăteam în pragul ușii, șovăind. 

Auzi ceva. Cineva îți spune o poveste, vorbindu-ţi în 
șoaptă. Și dintr-odată ai impresia că sunt mai multe 
întrebări decât răspunsuri. Ea trebuie să-și fi dat seama la 
ce mă gândeam, căci mă întrebă: 

— Începi să pricepi de ce sunt atât de reticenţi să stea 
de vorbă cu tine? 

— Da, am spus eu. Desigur. Vor să evite o posibilă 
punere sub acuzare. Crima nu are termen de prescripţie. 

Ea pufni. 

— Evident. Asta a fost evident de la bun început. 
Încearcă să vezi dincolo de aspectul practic al întregii 
situaţii. 

— Prea bine, pentru că lor le e teamă ca nu cumva să se 
trădeze. 

Ea inspiră adânc, de parcă i-ar fi fost frică de ceva 
anume. 

— Și cum, mă rog frumos, ar putea să se trădeze, ca să 
folosesc exprimarea ta? 

Am chibzuit un moment. 

— Sally a studiat dreptul, mă gândesc că ar fi trebuit să 
aibă mai mult respect faţă de puterea legii. 

— Da, da, spuse ea, dând din cap. E avocată, deci vede 
doar neajunsurile legii, nu și puterea ei. Zi mai departe. 

— Cât despre Scott, ei bine, el e profesor de istorie. 
Poate chiar mai mult decât „complicele” lui, el ar fi trebuit 


să prevadă riscurile unei acţiuni unilaterale. El este cel cu 
simţul dreptăţii cel mai dezvoltat. 

— Un om care detestă violența o acceptă dintr-odată? 
întrebă ea. 

— Întocmai. Chiar și în tinereţe, când s-a înrolat în 
armată, a fost mai mult un gest politic sau, am putea 
spune, un act de conștiință mai degrabă decât o dovadă de 
patriotism frenetic. Asta l-a făcut să se păstreze dacă nu 
tocmai curat, măcar nu foarte murdar. lar Hope... 

— Ce-i cu Hope? întrebă ea pe un ton tăios. 

— Ea pare cel mai puţin capabilă dintre toţi trei să 
alunece... cum să-i zic... pe panta fărădelegii. La urma 
urmelor, implicarea ei nu se justifică printr-o legătură 
parentală. 

— Așa să fie oare? N-a riscat ea cel mai mult dintre toţi? 
O femeie care a iubit altă femeie, cu tot bagajul ei social, 
care și-a asumat cel mai mare risc în dragoste și care a 
renunţat, aparent, la dorința ei de a-și întemeia propria 
familie, care nu s-a ascuns de ochii lumii și care a tratat-o 
pe Ashley ca pe propriul copil. Ce vedea ea când se uita la 
Ashley? Vedea o bucăţică din ea însăși? Vedea o altfel de 
viață, pe care ar fi putut s-o aleagă la un moment dat? O 
invidia, o iubea, nutrea vreun sentiment lăuntric de 
atașament, diferit de cel părintesc? Oare sportiva din ea n- 
o îndemna să treacă la acţiune, să preia inițiativa? 

Torentul neașteptat de întrebări mă învălui la fel de 
rapid ca întunericul nopții. 

— Da, am spus. Înţeleg toate astea. 

— Toată viața Hope și-a asumat riscuri și s-a ghidat 
după propriile instincte. In asta constă frumuseţea ei 
aparte. 

— Nu m-am gândit în felul ăsta. 

— Nu ţi se pare că Hope este, în anumite privinţe, cheia 
întregii povești? 

Am scuturat din cap, nu foarte convingător. 

— Şi da, și nu. 

— Cum așa? vru ea să știe. 


— Cred că Ashley rămâne cheia poveștii. 


40 
Fuga printre umbre 


Ashley își întinse picioarele și se împinse în tăblia de 
lemn de la capul patului, până când simţi că încep să-i 
tremure mușchii. Era un exerciţiu pe care îl făcea pe 
vremuri, când avea senzaţia că se desprinde de propriu-i 
trup și, din cauza „durerilor de creștere”, i se părea că 
oasele nu-i mai încap sub piele. Exerciţiile fizice și 
alergatul până la epuizare, sub supravegherea lui Hope, o 
ajutau într-o oarecare măsură, însă în timpul nopţii se 
zvârcolea în pat, așteptând ca trupul ei să crească și să se 
transforme în adultul care avea să devină. 

Era încă devreme, iar în casă dormeau cu toţii. 
Catherine  sforăia zgomotos în odaia alăturată. Din 
dormitorul lui Sally și Hope nu răzbătea niciun sunet, deși 
le auzise vorbind până târziu, în noapte. Erau prea departe 
ca să poată desluși ce-și spuneau, dar presupunea că era 
ceva referitor la ea. Nu mai auzise de multă vreme 
sunetele acelea înăbușite, afectuoase, venind din 
dormitorul lor, iar asta o neliniștea. Își dorea din toată 
inima ca mama ei să rămână cu Hope, dar Sally devenise 
tot mai distantă în ultimii ani și nu știa ce avea să se 
întâmple în viitor. Uneori se îndoia că ar putea să facă faţă 
încă unui divorţ, fie și unui divorţ amiabil, civilizat. Ştia, 
din proprie experienţă, că „divorțul amiabil” nu atenuează 
câtuși de puţin durerea lăuntrică. 

Ashley ascultă cu atenţie câteva clipe, apoi ochii i se 
umeziră de lacrimi. Cel fără Nume dormise mereu în 
capătul coridorului, pe o pernă veche, la ușa dormitorului 
lui Hope, ca să fie aproape de ea. De multe ori însă, pe 
vremea când Ashley era copil, în felul acela magic, 
caracteristic câinilor, simţea când ea era tulburată și 
atunci venea nechemat, deschidea cu botul ușa camerei și 
se tolănea pe covorașul din faţa biroului ei. O privea 


neclintit până când Ashley îi mărturisea problema care o 
frământa. Liniștindu-l pe câine cu vorbe blânde, reușea 
într-un final să se liniștească pe ea însăși. 

Ashley își mușcă buzele. „L-aș împușca cu mâna mea, 
chiar și numai pentru că l-a omorât pe Cel fără Nume.” 

Se ridică din pat. Pentru câteva clipe, își plimbă privirea 
peste lucrușoarele dragi din odaie, care îi aduceau aminte 
de copilărie. Pe un perete, în jurul unui poster, atârnau 
zeci de desene de-ale ei. Erau și fotografii de-ale 
prietenelor ei sau de-ale ei în diverse ipostaze: în costum 
de Halloween, pe terenul de fotbal, la balul de absolvire. 
Mai era un steag multicolor, în centrul căruia scria PACE, 
cu un porumbel brodat deasupra. O sticlă goală de 
șampanie, cu două flori de hârtie în ea îi amintea de 
noaptea în care, proaspătă studentă fiind, își pierduse 
virginitatea - un eveniment pe care i-l împărtășise doar lui 
Hope, nu și părinţilor. Expiră ușor, gândindu-se că toate 
lucrurile din jurul ei erau mărturii a ceea ce fusese ea 
odinioară, pe când acum avea nevoie să afle încotro se 
îndreaptă și ce-i rezervă viitorul. Merse la ușa debaralei, 
de a cărei clanţă era atârnată geanta ei. Își vâri mâna în 
geantă și scoase revolverul. 

Ashley îl ridică și, întorcându-se, își luă poziţia de 
tragere, ţintind mai întâi patul. Ţinându-și un ochi închis, 
se răsuci încet, fixându-și de data aceasta ţinta asupra 
ursuleţului de pluș de pe pervazul ferestrei. „Trage toate 
cele șase gloanţe, își aduse ea aminte. Ţintește-i pieptul. 
Nu brusca trăgaciul. Ţine arma cât mai nemișcată.” 

Avea senzaţia că se poartă ridicol. 

„El n-o să stea pe loc, își zise. S-ar putea să se repeadă 
la mine, încercând să mă împiedice să trag.” Își reluă 
poziția, depărtându-și mai tare picioarele desculțe pe 
podea. Începu să calculeze în minte: cât de înalt era 
O'Connell? Cât de puternic? Cât de rapid s-ar mișca? Oare 
ar implora-o să-i cruţe viaţa? l-ar jura că o s-o lase în pace? 

„Împușcă-l drept în inima aia blestemată, își spuse, dacă 
are așa ceva.” 


— Bang, zise cu voce tare. Bang. Bang. Bang. Bang. 
Bang. 

Își lăsă mâna în care ţinea revolverul să-i cadă de-a 
lungul coapsei. 

— Tu ești mort, iar eu sunt în viaţă. Și pot să-mi reiau 
viaţa, spuse cu voce joasă, ca să n-o audă nimeni. Oricât de 
rău ar fi, nu poate fi mai rău ca acum. 

Cu mâna încă încleștată pe revolver, se apropie de 
fereastră. Ascunzându-se în spatele draperiei, privi pe furiș 
afară, de-a lungul străzii. De-abia se crăpase de ziuă, iar în 
semiîntunericul străzii siluetele clădirilor se profilau 
neclar. „E frig, își zise. Văd că s-a așternut bruma pe jos. 
Prea frig ca O'Connell să-și fi petrecut noaptea afară, la 
pândă.” j 

Clătină din cap și vâri revolverul la loc, în geantă. Işi 
trase rapid pe ea o pereche de pantaloni strâmţi, o bluză 
neagră, pe gât, și un hanorac și-și luă pantofii de alergat. 
Bănuia că în următoarele zile era puţin probabil să fie 
singură, așa că voia să profite de momentul acesta. În timp 
ce ieșea tiptil din cameră, simţi o undă de regret că lăsa 
pistolul acasă. Dar nu putea alerga cu el. Era prea greu. 
Prea nefiresc. 

Aerul de-afară era rece, frigul pătrunzător cobora 
dinspre Canada, după ce străbătuse mai întâi Vermontul. 
Trase ușa după ea fără zgomot și-și îndesă pe cap căciula 
de lână, după care o luă la fugă în susul străzii, vrând să se 
îndepărteze cât mai rapid de casă, ca să nu apuce nimeni 
s-o vadă și să-i interzică să plece. Orice primejdie ar fi 
pândit-o se evaporă curând din mintea lui Ashley, care 
alerga tot mai tare. Bătăile inimii i se accelerară și începu 
să se încălzească, având senzaţia că lasă în urmă chiar și 
frigul. 

Ashley alergă cu înverșunare, ajustându-și parcă 
gândurile după ritmul pașilor. Alergarea conferea furiei 
sale valenţe poetice. Era atât de sătulă de toate restricţiile, 
constrângerile și ordinele familiei sale, ca și de propriile 
temeri, încât era gata să-și asume orice risc. „Desigur, își 


zise ea, n-o să fiu atât de stupidă încât să-i cad în plasă”, 
așa că alese un traseu la întâmplare, alergând în zigzag. 

Tânjea după luxul de a acţiona nesăbuit. 

Patru kilometri deveniră cinci, apoi șase, iar liniștea 
dimineţii lăsă treptat locul zumzetului cotidian, care spera 
s-o protejeze. Vântul nu mai era atât de tăios încât s-o 
usture buzele și-și simţi ceafa udă de transpiraţie. Când se 
întoarse și o porni înapoi, spre casă, simţi o oarecare 
oboseală, dar nu îndeajuns încât s-o facă să încetinească 
ritmul. În schimb, fu cuprinsă de un soi de fierbinţeală ce 
parcă o ardea pe dinăuntru. Cercetă cu privirea aleea ce 
se întindea în faţa sa și deodată văzu o mișcare. Fu 
aproape copleșită de senzaţia că nu era singură. Scutură 
din cap și continuă să alerge. 

Când se afla cam la opt blocuri distanță de casă, o 
mașină trecu în viteză pe lângă ea, periculos de aproape. I 
se tăie respiraţia și îi veni să tragă o înjurătură, dar 
continuă să alerge. 

La șase străzi distanță de casă, cineva strigă ceva în 
direcţia ei. Nu desluși ce anume, așa că nu se întoarse, ci 
alergă și mai tare. 

La patru străzi distanţă de casă, o mașină din apropiere 
începu brusc să claxoneze. Sunetul mai-mai s-o facă să 
leșine de spaimă și o luă la fugă cu o viteză de care nu s-ar 
fi crezut în stare. 

La două străzi distanță de casă, auzi un scrâșnet de 
cauciucuri în spatele ei. Trase aer în piept și, din nou, nu 
se întoarse să vadă despre ce e vorba. În loc de asta, făcu 
un salt uriaș de pe șosea pe trotuarul denivelat, a cărui 
suprafaţă era străpunsă din loc în loc de rădăcinile 
copacilor ce brăzdau asfaltul, asemenea valurilor agitate 
ale mării dinaintea furtunii. Caldarâmul părea să fi 
declarat război gleznelor și tălpilor ei, care aveau de 
înfruntat mari dificultăţi. Alergă și mai tare. Ar fi vrut să 
închidă ochii și toate zgomotele să amuţească. Dar știa că 
asta e imposibil, așa că începu să fredoneze încetișor. 
Privea ţintă înainte, refuzând să se întoarcă într-o parte 


sau în cealaltă, precum un cal de curse dresat să nu 
privească decât în față. Alerga cât putea de repede spre 
casă. Sări peste stratul de flori și străbătu peluza ca o 
săgeată, năpustindu-se înăuntru și trântind ușa în urma ei. 
Abia apoi se opri și-și întoarse privirea spre stradă. 

Scrută șoseaua în lung și-n lat. Zări un bărbat care-și 
parca mașina pe aleea din faţa casei. Nişte copii se 
îndreptau râzând spre staţia de autobuz, cu ghiozdanele în 
spate. O femeie cu un palton de-un verde aprins îmbrăcat 
direct peste pijama ieșise în curtea din faţa casei ca să-și ia 
ziarul. 

Nici urmă de O'Connell. Cel puţin aparent. _ 

Iși lăsă capul pe spate, inspirând valuri de aer rece. Își 
plimbă privirea prin împrejurimi și lăsă să-i scape un oftat. 
Realiză în clipa aceea că nici nu mai era nevoie ca 
O'Connell să fie prezent pentru ca ea să-l perceapă ca 
atare. 


Puțin mai încolo, în josul străzii, Michael O'Connell se 
desfăta privind-o pe Ashley cum stătea șovăielnică în 
pragul ușii, iscodind împrejurimile. O'Connell sorbea dintr- 
o cană mare cu cafea, stând cu capul plecat în spatele 
volanului. Era convins că, dacă ea ar ști încotro să se uite, 
l-ar putea zări, dar cu toate astea nu făcu alt efort ca să se 
ascundă. Așteptă, pur și simplu. 

li trecu prin minte s-o oprească în timp ce alerga, dar 
apoi se răzgândi. Vederea lui ar fi putut s-o alarmeze și i-ar 
fi fost ușor s-o ia la fugă într-o clipită. Ashley cunoștea 
toate aleile lăturalnice și curţile de prin zonă și, oricât de 
rapid era el, nu era sigur că ar fi putut-o prinde. Mai mult 
decât atât, ar fi putut să tipe, atrăgând atenţia vecinilor, 
care ar fi sunat, poate, la poliţie. Dacă ar fi făcut o scenă, 
el ar fi trebuit să se retragă, fără să aibă șansa de a-i vorbi. 
Cel mai tare detesta gândul de a da explicaţii vreunui 
poliţist circumspect, care ar vrea să afle ce căuta el acolo. 

Trebuia să găsească momentul cel mai potrivit. Nu aici, 
pe strada unde copilărise. Locul acesta îi aducea aminte 


prea mult de trecut. El era viitorul ei. 

Era mult mai ușor, pentru moment, să o soarbă din 
priviri, se gândi. Îi plăceau în mod deosebit picioarele ei. 
Erau lungi și suple și-și dori ca în singura lor noapte 
petrecută împreună să le fi acordat mai multă atenţie. 
Oricum, și le amintea perfect, goale și lucioase, și se foi în 
scaun, deja excitat. Își dori ca Ashley să-și scoată căciulița 
de lână, să-i vadă părul, iar când ea făcu asta, zâmbi și se 
întrebă dacă nu cumva îi auzise gândurile. Era mai convins 
ca niciodată că între ei exista o legătură specială, 
indestructibilă. 

Michael O'Connell izbucni într-un râs zgomotos. 

Era suficient s-o privească pe Ashley de la distanţă ca 
să-i simtă căldura în tot trupul. Era ca și cum prezenţa ei îl 
umplea de energie. Întinse mâna, călăuzit de pasiune, 
incapabil să mai stea nemișcat și deschise portiera. 

În același moment, Ashley se întoarse, fără să sesizeze 
vreo mișcare și, deznădăjduită, intră în casă. 

Michael O'Connell rămase nemișcat, pe jumătate ieșit 
din mașină, cu privirea pironită pe ușa care tocmai se 
închisese în urma lui Ashley. În imaginaţia lui, ea era încă 
acolo. 

„Răpește-o”, își zise. 

I se părea atât de simplu. 

Zâmbi. Totul era s-o surprindă singură. 

„Nu neapărat singură”, își zise. Dar singură în lumea lui. 
Nu într-a ei. 

„Sunt invizibil”, se gândi el, intrând la loc în mașină și 
pornind motorul. 

Dar se înșela. De la fereastra dormitorului, Sally se uita 
afară, pe stradă. Își încleșta degetele pe pervazul ferestrei 
până i se albiră încheieturile, mai-mai să crape scândura, 
cu unghiile înfipte în stratul de vopsea. Era prima oară 
când îl vedea pe Michael O'Connell în carne și oase. Când 
îl observase pe bărbatul pitit în spatele volanului, își 
spusese că nu se poate să fie cine credea ea, dar în clipa 
imediat următoare știu că se amăgea singură. Era el. Nu 


putea fi altcineva. Stătea pe-aproape, ca de obicei, fără ca 
ei să-l poată atinge, urmărind din umbră fiecare pas de-al 
lui Ashley. Era acolo chiar și atunci când nu-l puteau 
vedea. Simţi că o cuprind ameteala, furia și neliniștea. 
„Dragostea este ură, își zise ea. Dragostea e diabolică. 
Dragostea e o greșeală.” 

Văzu mașina dispărând în josul străzii. 

„Dragostea înseamnă moarte”, își spuse în sinea ei. 

Respirând anevoios, se întoarse cu spatele la fereastră. 
Se hotări să nu spună nimănui că-l zărise pe O'Connell pe 
stradă, la doar câteva zeci de metri de ușa lor, spionând-o 
pe Ashley. „Vor turba cu toţii, se gândi ea. Oamenii furioși 
acţionează în mod nesăbuit. Trebuie să rămânem calmi. 
Organizaţi. Inteligenţi. Să trecem la treabă. Să trecem la 
treabă. Să trecem la treabă.” Se întoarse și dădu peste 
bucăţica de hârtie pe care își făcuse notițele. Însemnările 
privitoare la crimă. Când luă creionul, observă că mâna îi 
tremura ușor. 


După-amiaza târziu, Sally ieși la cumpărături, ca să 
procure câteva obiecte pe care le considera indispensabile 
planului lor. Se întoarse abia spre seară și aruncă o privire 
în camera lui Ashley, să vadă ce face. Fata stătea ghemuită 
în pat și citea, aparent plictisită. Sally o auzi pe Catherine 
trebăluind prin bucătărie și se întrebă unde-o fi Hope. 
Merse apoi la telefon și îl sună pe Scott. 

— Da? 

— Scott? Sunt eu, Sally. 

— Totul e-n regulă? 

— Da. Ziua a decurs fără incidente deosebite, spuse ea, 
omițând să-i spună că-l văzuse pe O'Connell pândind pe 
strada lor, în cursul dimineţii. Nu știu cât va mai dura 
liniștea asta, dacă e să mă întrebi pe mine. 

— Înţeleg. 

— Bun. Sper. Cred că ar fi bine să vii aici în clipa asta. 

— Bine... ezită o clipă. 

— E timpul să trecem la acţiune. Sally râse, dar râsul 


său era cinic, lipsit de veselie. Am impresia că în ultimele 
săptămâni noi doi am fost de acord de mai multe ori decât 
pe tot parcursul căsniciei noastre. 

Scott zâmbi, la rândul lui, cu tristeţe. 

— Ciudat mod de a privi lucrurile. Poate. Dar și pe 
vremea când eram căsătoriţi au fost momente bune. 

— Tu nu trăiai în minciună, cum trăiam eu. 

— „Minciună” e un cuvânt prea dur. 

— Ştii ce, Scott, n-am chef să mă cert cu tine pentru ce-a 
fost în trecut, dacă vrei să mă-nţelegi. 

Pentru o clipă, rămaseră amândoi tăcuţi, apoi Sally 
spuse: 

— Să nu ne abatem de la subiect. Acum nu este vorba 
despre ce s-a întâmplat între noi, ci mai degrabă despre 
viitor și despre cum stau lucrurile în prezent. Și, mai 
presus de orice, e vorba de Ashley. 

— Prea bine, spuse Scott, având senzaţia că între ei se 
întindea un ocean de sentimente despre care nu vorbiseră 
niciodată și nici n-aveau să le discute vreodată. 

— Am un plan, rosti Sally. 

— Bun, spuse el, trăgând adânc aer în piept. Nu știa ce 
altceva ar putea să spună. 

— Habar n-am dacă e bun planul meu. Nu știu dacă o să 
funcţioneze. Habar n-am dacă îl vom putea duce la 
îndeplinire. 

— Să-l auzim. 

— Nu e bine să vorbim la telefon. Cel puţin nu pe 
telefonul fix. 

— Ai dreptate. Sigur că nu. Logic. Nu i se părea chiar 
atât de logic, totuși spuse: Vin chiar acum la voi. Puse 
receptorul în furcă, gândindu-se că rutina vieţii era uneori 
insuportabilă. Viaţa lui, cel puţin, era atât de previzibilă, 
cu predatul la colegiu, cu traiul solitar, înconjurat de 
fantomele oamenilor de stat, ale soldaților și 
conducătorilor ce făceau obiectul cursurilor sale. Bănuia 
că toate astea erau pe cale să se schimbe. 


Hope se întoarse acasă înainte să sosească Scott. leșise 
la o plimbare, încercând - fără prea mult succes - să-și 
limpezească gândurile. O găsi pe Sally în sufragerie, 
studiind cu atenţie niște foi de hârtie, cu un creion în gură. 
La intrarea lui Hope, își ridică privirea spre ea. 

— Am un plan. Nu știu dacă o să funcţioneze, dar vine și 
Scott imediat și putem să-l analizăm împreună. 

— Unde sunt mama și Ashley? 

— Sus. Deloc încântate de faptul că sunt excluse și de 
data asta. 

— Mamei mele nu-i place deloc să fie dată la o parte, 
lucru foarte curios din partea cuiva care și-a petrecut cea 
mai mare parte a vieţii în mijlocul pădurii, în Vermont, dar 
asta e. Așa e ea. Hope ezită, iar Sally simţi numaidecât și o 
privi cu atenţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

Hope scutură din cap. 

— Nu știu prea bine, dar încearcă să mă urmărești. Face 
tot ce-i cerem, nu-i așa? Ei bine, nu e normal din partea ei. 
Absolut deloc. Mama a fost mereu genul de „lup 
singuratic”, genul „mă doare-n cot de ce zice lumea”. Așa 
că atitudinea asta supusă a ei... ei bine, nu cred că ne 
putem bizui că face ceea ce îi cerem să facă. E ca o bombă 
cu ceas. De-asta a iubit-o tatăl meu, și eu la fel, doar că, 
uneori, când eram tânără, mi-a făcut viaţa grea, dacă 
pricepi ce vreau să zic. 

Sally zâmbi. 

— Ai impresia că tu ești altfel? 

Hope ridică din umeri și răspunse, râzând: 

— Presupun că nu. 

— Nu crezi că și pe mine m-au atras aceleași calităţi la 
tine? 

— Nu m-am gândit niciodată că încăpățânarea și 
imprevizibilitatea mea sunt niște calităţi. 

— Ei bine, asta ne arată din ce aluat ești făcută. Sally 
schiță un zâmbet, în timp ce-și cobori privirea pe hârtiile 
din poală. 


Cele două femei rămaseră tăcute. În chip ciudat, acesta 
era primul lucru afectuos pe care Sally i-l spusese de 
săptămâni bune, observă Hope. 

Se auzi un ciocănit în ușă. 

— Ăsta trebuie să fie Scott, zise Sally. 

Își strânse foile, în timp ce Hope merse să deschidă ușa. 
În cele câteva secunde cât rămase singură, își lăsă capul 
pe spate și trase adânc aer în piept. „Odată ce ne apucăm 
de treaba asta, nu va mai fi cale de întoarcere.” 


Catherine fierbea pe dinăuntru. Se uită la tânăra femeie 
de lângă ea, până când Ashley azvârli, într-un final, cartea 
din care citise de trei ori aceeași pagină și spuse: 

— Nu știu dacă mai pot suporta multă vreme starea asta. 
Mă tratează ca pe un copil de șase ani pe care îl trimit în 
camera lui. Să mă joc, în timp ce părinţii mei îmi trasează 
viitorul. Fir-ar să fie, Catherine, nu sunt copil! Pot să mă 
apăr și singură. 

— Sunt de acord, draga mea, spuse Catherine. 

— Ştii, aș putea să pun mâna pe pistolul ăla blestemat și 
să rezolv problema o dată pentru totdeauna. 

— Ashley, draga mea, cred că tocmai asta încearcă să 
evite părinţii tăi. Şi nu ţi-am luat pistolul ăla ca să te lași 
pradă furiei și să-l folosești așa, aiurea, doar pentru că te- 
ai enervat. Ţi l-am luat ca să te poţi apăra, în caz că 
O'Connell vrea să-ţi facă rău. 

Ashley își lăsă capul pe spate. 

— Dar vrea, știi asta. 

— Ce vrea, draga mea? 

— Vrea să-mi facă ceva. Probabil că e pe-afară chiar în 
clipa asta, dând târcoale și așteptând. 

— Așteptând ce, draga mea? 

— Momentul potrivit. E nebun. Nebun de dragoste. 
Nebun de obsesie. Nebun de toate felurile. Dar e pe-acolo, 
pe undeva. Are un singur lucru important în viaţa lui, iar 
acela sunt eu. 

Catherine dădu din cap în semn de încuviinţare. 


Deodată, se aplecă înspre Ashley. 

— Poţi s-o faci? 

Ashley deschise ochii și se uită mai întâi la Catherine, 
apoi la geanta în care vârâse pistolul. 

— Poţi s-o faci? repetă Catherine. 

— Da, răspunse Ashley pe un ton aspru. Pot. Pot. Știu că 
pot. 

— Eu n-am putut. Ar fi trebuit s-o fac. Să-l împușc când 
stătea în faţa mea. Ar fi trebuit s-o fac. Dar n-am făcut-o. 
Poţi să fii mai puternică decât am fost eu, draga mea? Poţi 
să fii mai hotărâtă? Mai curajoasă? 

— Nu știu. Da. Cred că da. 

— Trebuie să știu. 

— Cum ar putea ști cineva, înainte s-o facă? Adică, eu 
sunt suficient de furioasă. Poate și suficient de speriată. 
Pot să apăs pe trăgaci? Cred că da. 

— Cred că ai putea, spuse Catherine. Sau cel puţin așa 
sper. Probabil că ai putea. E întuneric afară. Ești sigură că 
e acolo, pe undeva? 

— Da. 

— Ei bine, atunci poţi pune capăt acestei povești băgând 
pistolul în buzunar și ieșind la o plimbare cu mine, la 
miezul nopţii. lar dacă el încearcă să ne stea-n cale, o să 
treci la fapte. S-ar putea să-ţi spună că nu vrea decât să 
stea de vorbă cu tine, asta spun ei întotdeauna. Dar, în loc 
să vorbești cu el, tu o să-l împuști. Pe loc. Chiar în clipa 
aceea. Poliţia va sosi la faţa locului și te va aresta, 
probabil. Atunci mama ta va angaja cel mai bun avocat. 
Încearcă-ţi norocul în sala de judecată. Nu se poate spune 
că această comunitate, în care locuiesc mama ta și cu 
Hope, e dispusă să se arate tolerantă față de bărbaţi, și 
mai ales față de bărbaţii care hărțuiesc femei tinere. Nici 
măcar nu le acordă prezumția de nevinovăție. 

— Crezi că... 

— Cred că poţi s-o faci dacă ești dispusă să plătești 
preţul. 

— Pușcăria? 


— Poate. Sau notorietatea. Sau faptul că o să devii ţinta 
tuturor ciudaţilor, așa cum au prezis părinţii tăi. Dar s-ar 
putea să merite acest preţ. 

Ashley clătină din cap. 

— Nu mai pot suporta mult timp starea asta. Ba sunt 
înspăimântată, ba furioasă, ba mă simt în siguranţă, ba 
ameninţată. 

— De ce nu putem să recurgem la violenţă înainte s-o 
facă alţii? spuse Catherine cu înverșunare. De ce e atât de 
nedrept? De ce să așteptăm până devenim victime? 

— Eu n-am de gând să aștept. 

— Bun. Nici nu credeam asta. Așadar, hai să vedem ce 
putem face. 

Ashley dădu din cap aprobator. 


Scott se uită la mormanul de lucruri adunate în 
sufragerie. 

— Ai fost la cumpărături. 

— Așa e, spuse Sally. 

— Vrei să ne spui și nouă ce facem cu ele? Scott ridică o 
cutie cu șerveţele îmbibate în amoniac. De pildă, cu astea? 

Sally vorbi pe un ton calm, lipsit de orice inflexiune. 

— Dacă cineva are motive să creadă că a lăsat urme de 
ADN într-un loc compromiţător, poate să le șteargă cu 
astea, îndepărtând orice dovadă. 

Scott își țuguie buzele. Era aproape ametit. „Șerveţele 
cu amoniac, se gândi el. Ingrediente ale unei crime.” 

Sally își privi fostul soț și simţi că acesta șovăie. 
Continuă cu o voce hotărâtă: 

— Din câte deduc eu, am căzut de acord să-i facem pe 
O'Connell și pe tatăl lui să se întâlnească. Asta e posibil. 
Scott ne-a dat soluţia, mai mult fără să-și dea seama. Și 
cred că putem pleca de la supoziţia că cei doi vor avea un 
schimb dur de cuvinte. Am mai discutat despre asta. Apoi 
trebuie să găsim o cale de a fura arma lui O'Connell, de-a o 
folosi, cum s-ar presupune că ar face-o el însuși, împotriva 
tatălui său și de-a o pune înapoi în ascunzătoare, înainte ca 


O'Connell să-și dea seama că lipsește. 

— De ce să n-o lăsăm, pur și simplu, la locul crimei? 
întrebă Scott. _ 

— M-am gândit și la asta, răspunse Sally. Insă arma va fi 
dovada decisivă. Poliţiștii și procurorii adoră să găsească 
arma crimei. Pe asta își clădesc întreaga teorie. E o probă 
incontestabilă în instanţă. Dar pentru asta, trebuie 
neapărat ca ea să fie descoperită în posesia lui. 

— Ce-i cu toate celelalte lucruri? întrebă Hope. 

Sally aruncă o privire înspre obiectele de pe podea. Erau 
mai multe telefoane mobile, un tub de Super Glue, un 
laptop, o salopetă bărbătească de mărime mică, două cutii 
cu mănuși chirurgicale, câteva perechi de botoșei 
chirurgicali ce puteau fi trași peste încălțăminte, două 
cagule negre și un briceag elveţian. 

— De astea avem nevoie, din câte am socotit eu. Mai 
sunt și alte lucruri care ne-ar fi utile, cum ar fi, de pildă, 
niște păr din pieptenele lui O'Connell. Încă n-am terminat 
de întocmit lista. 

— Computerul la ce va servi? întrebă Scott. 

Sally oftă. Se întoarse către Hope. 

— E exact modelul pe care l-ai văzut în apartamentul lui 
O'Connell, nu-i așa? 

Hope examină aparatul. 

— Da. Din câte îmi dau eu seama. Sau, cel puţin, așa îmi 
amintesc. 

— Ei bine, spuse Sally, ai zis că în computer se găsesc 
materiale codificate referitoare la Ashley. Și la noi. Ăsta, în 
schimb, nu conţine așa ceva. 

Hope încuviinţă din cap. 

— Cred că înţeleg. 

— Poliţia îi va confisca laptopul. Aș prefera să fie un 
computer pe care l-am pregătit tocmai pentru acest scop. 

— Deci trebuie să îl înlocuim pe unul cu celălalt? 

— Exact. Asta va șterge orice legătură între noi și el. 
Probabil că mai are pe undeva și alte copii, de rezervă, dar 
totuși... sincronizarea va fi un aspect decisiv. 


Sally le înmână amândurora câte o foaie de hârtie. În 
capul paginii, trasase o linie, linia timpului. 

Hope se uită la foaia de hârtie. Sally înșirase toate 
sarcinile, evenimentele, acțiunile, dar le notase pe toate cu 
A, B sau C. Când își ridică ochii de pe foaie, văzu că Sally o 
privea. 

— N-ai împărţit încă rolurile, spuse Hope. Sunt trei 
oameni care efectuează acţiuni interconectate, dar n-ai 
precizat cine ce are de făcut. 

Sally se lăsă cu spatele pe spătarul scaunului, încercând 
să rămână calmă. 

— Am vrut să privesc lucrurile din perspectiva unui 
polițist modern, spuse ea. Trebuie să te gândești la ce vor 
găsi la locul faptei și la modul cum vor interpreta urmele 
descoperite. Crima implică întotdeauna un anumit 
raționament. Un indiciu duce la altul, și tot așa. Poliţia 
dispune de tehnici moderne, precum analizele ADN, 
testele de laborator și tot felul de instrumente de care noi 
n-am auzit decât așa, în treacăt. Am încercat să le iau în 
calcul pe toate și să-mi aduc aminte ce anume poate 
compromite o investigaţie. Focul, de exemplu, îngreunează 
mult ancheta, dar nu distruge neapărat toate urmele. Apa 
alterează rănile și urmele de ADN, ca și amprentele. 
Problema e că noi vrem să comitem o crimă, o crimă 
violentă, dar în același timp vrem să lăsăm anumite indicii. 
Nu foarte vizibile, dar suficient de clare încât să ducă în 
direcţia pe care o dorim. Poliţia va face restul, dacă 
suntem destul de minuțţioși, chiar și fără mărturisirea lui 
O'Connell. 

— Dar dacă el îi îndrumă pe polițiști înspre noi? 

— Trebuie să fim pregătiţi și pentru ipoteza asta. Putem 
să ne fabricăm niște alibiuri reciproce. Dar, în principal, 
trebuie să facem astfel încât pista respectivă să pară 
absolut neplauzibilă. Asta-i șmecheria. Ar fi mult mai bine 
ca poliţia să nu creadă nimic din ceea ce spune el - cum, 
de altfel, vor fi tentaţi să facă - și să înlăturăm orice 
bănuială ce ne-ar viza pe noi. Nu subestimaţi șansele ca 


planul nostru să dea greș. Cât despre polițiști, ei bine, 
aceștia preferă răspunsurile simple și întrebările la fel de 
simple. Chiar și cele referitoare la moarte. 

Sally făcu o pauză, privindu-l mai întâi pe Scott, apoi pe 
Hope. 

— Dar nu cred că o va face, spuse Sally. 

— Nu va face ce? 

— Nu va îndruma poliția înspre noi. Dacă procedăm ca 
la carte, nici măcar nu va ști. 

Scott clătină din cap. 

— Dar eu am fost acolo și am pus tot felul de întrebări. 
Cineva tot își va aduce aminte de mine. 

— Tocmai de aceea, în momentul crucial tu va trebui să 
fii plecat undeva departe, făcând ceva concret, în prezenţa 
cuiva. De pildă, vei folosi cardul de credit și vei face o 
plângere undeva unde există camere video. Dar, pe de altă 
parte, e la fel de important să fii pe-aproape. 

Scott se dădu puţin în spate, contrariat. 

— Înţeleg, dar... 

— Același lucru e valabil și pentru Ashley și Catherine. 
Deși ele vor avea de jucat un rol. 

Din nou, ceilalți doi rămaseră tăcuți. 

Sally trase adânc aer în piept. 

— Ceea ce ne aduce la punctul culminant. La crima 
propriu-zisă. M-am gândit mult la asta și cred că eu 
trebuie să fiu cea care o comite. 

Așteptă ca vreunul din ei să intervină, dar nimeni n-o 
făcu. 

— Trebuie să pun mâna pe armă, spuse Hope. Eu sunt 
cea care știe unde se află. Și am cheia. 

— Da. Dar tu ai mai fost o dată acolo. Aceeași problemă 
ca în cazul lui Scott. Nu, altcineva trebuie să ia pistolul. 
Poţi să-mi spui mie unde se află. 

Hope încuviinţă, dar Scott scutură din cap. 

— Asta, desigur, presupunând că e tot acolo unde ai 
văzut-o tu. Ceea ce e puţin probabil. 

Sally tuși sec, apoi spuse: 


— Da, dar dacă nu putem face rost de armă, nu e prea 
târziu să ne reorientăm. Putem să renunțăm pentru 
moment și să facem alt plan. 

Scott scutură din nou din cap. 

— OK, să zicem că furăm pistolul. Apoi ţi-l dăm ţie... de 
unde știi că ești în stare să folosești o armă? Și mai ales 
într-o asemenea conjunctură? 

— Va trebui s-o fac. Cred că e datoria mea. 

Hope scutură din cap. 

— Nu știu ce să zic. Mi se pare destul de riscant - încerc 
să gândesc ca tine, Sally, din punctul de vedere al unui 
poliţist - ca mama lui Ashley să fie cea care comite crima. 
Un poliţist s-ar putea să ia în calcul această posibilitate. Ai 
vrut să-ţi protejezi copilul. Mă îndoiesc însă că un poliţist 
s-ar gândi la posibilitatea ca partenera de viață a mamei să 
facă asta. Cu alte cuvinte, lipsa unei legături de sânge 
între mine și Ashley, faptul că nu e fiica mea mă va proteja 
de bănuieli, nu crezi? În plus, sunt mai tânără, mai rapidă, 
mai puternică, dacă va trebui să fug la un moment dat. 

Scott și Sally o priviră uimiţi. Amândoi pricepuseră unde 
bătea, dar niciunul nu reuși să articuleze vreun cuvânt, ca 
s-o împiedice să continue. 

Hope schiță un zâmbet, în ciuda propriilor îndoieli. 

— Nu, spuse ea încet, eu ar trebui să fiu cea care trage. 


De data asta, am fost sigur că deslușesc o undă de 
viclenie în glasul ei. 

— Te-ai gândit vreodată cum se poate schimba viaţa 
cuiva într-o clipită? Atât de multe lucruri care par mărunte 
devin dintr-odată hotărâtoare. 

Era aproape miezul nopţii, iar telefonul meu o luase prin 
surprindere. 

— Nu crezi, spuse ea brusc, că luăm decizii mai bune 
noaptea, în întuneric, când stăm singuri în pat și încercăm 
să găsim o soluţie la problemele cu care ne confruntăm? 
Sau e mai înțelept să așteptăm până dimineaţa, să 
chibzuim la lumina zilei, când lucrurile par mai clare? Mă 


întreb cum or fi procedat ei, zise ea cu voce joasă. S-au 
hotărât în timpul nopţii? Sau în timpul zilei? Tu să-mi spui 
asta. 

N-am răspuns nimic. Credeam că nici nu aștepta vreun 
răspuns, dar ea insistă. 

— Mă interesează cum vezi tu lucrurile. Tu ești 
scriitorul. Era înţelept din partea lor? Aveau de luat niște 
decizii dificile, dar necesare? Sau acționau nesăbuit? Care 
le erau șansele de izbândă? Dar de eșec? Toţi trei erau 
niște oameni raţionali, pe punctul de a se lansa într-o 
acţiune cât se poate de iraţională. 

Am rămas tăcut și am auzit-o înăbușindu-și un oftat. 

— Am un nume pentru tine, spuse ea dintr-odată, 
luându-mă prin surprindere. Cred că asta te va lămuri într- 
o oarecare măsură. 

Am așteptat cu stiloul în mână, fără să spun nimic, dar 
imaginându-mi tot felul de ipoteze. 

— Deznodământul. Îl poţi întrevedea? O să mă exprim 
așa: crezi că erau pregătiţi pentru neprevăzut? 

— Nu. Cine e pregătit pentru neprevăzut? 

Ea izbucni în râs, dar apoi mi se păru că râsul i se 
transformă în plâns. Nu-mi puteam da seama prin telefon. 


41 
Desfășurarea acţiunii 


Sally se uită la Hope. Se aflau în dormitor, iar veioza de 
pe noptieră scălda încăperea într-o lumină galbenă, palidă. 

— Nu pot să te las să faci asta, spuse Sally. 

— Nu cred că ai de ales, îi răspunse Hope, ridicând din 
umeri. Cred că decizia a fost deja luată. Și oricum bănuiesc 
că asta e partea cel mai puţin riscantă din întreaga 
operaţiune. Era o minciună, iar Hope știa lucrul ăsta. 

— Operaţiune? 

— Din lipsa unui cuvânt mai potrivit. 

Sally scutură din cap. 

— Dacă o bombă explodează în mijlocul pieţei, apelăm la 
sintagma daune colaterale. Dacă un chirurg greșește, 
spunem că s-au ivit niște complicații. Dacă un soldat e ucis 
pe front, devine o pierdere de război. Am impresia că toată 
viaţa recurgem la eufemisme. 

— Dar noi? întrebă Hope. Ce cuvânt ai alege pentru noi 
două? 

Sally se încruntă. Se îndreptă spre oglindă. Pe vremuri, 
fusese o femeie frumoasă. Pe vremuri, fusese plină de 
viaţă. Acum de-abia mai recunoștea persoana care o privea 
din oglindă. 

— Cred că noi două nu știm ce ne va aduce ziua de 
mâine. Incertitudine. Ăsta e cuvântul. 

Hope simţi o împunsătură în inimă. 

— Ai fi putut spune că mă iubești. 

— Te iubesc. Doar că nu mă mai iubesc pe mine însămi. 

Rămaseră amândouă tăcute, în timp ce Sally își cobori 
privirea pe hârtiile din faţa ei. 

— Eşti conștientă că, dacă facem lucrul ăsta, viaţa 
noastră se va schimba. 

— Credeam că scopul e tocmai revenirea la starea de 
dinainte. 


— Și una, și alta, spuse Sally pe un ton băţos. Cred că va 
fi câte puţin din amândouă. 

Luă din vraful de hârtii o foaie pe care scrisese o serie 
de instrucţiuni. 

— Asta este pentru Ashley și Catherine. Vrei să vii cu 
mine ca să stăm de vorbă cu ele? De fapt, mai bine nu. 
Dacă nu ești de faţă, nu te pot lua la întrebări. 

— O să te aștept aici. Hope se întinse la loc în pat și, 
scuturată de un fior, își trase cuvertura pe ea. 

Sally le găsi pe Ashley și pe Catherine în camera fetei. 

— Vreau să vă rog câteva lucruri, dragele mele. Credeţi 
că puteţi face ce scrie aici - nu-i mare lucru - fără să 
puneţi întrebări? Trebuie să știu. 

Catherine luă hârtia din mâna lui Sally, o citi rapid, apoi 
i-o dădu lui Ashley. 

— Cred că putem, spuse ea. 

— V-am scris ce trebuie să spuneţi și vă dau un telefon 
mobil pe care vă rog să-l aruncaţi după ce vorbiţi cu el, 
spuse Sally. Puteţi să improvizaţi, desigur, dar să vă 
asiguraţi că atingeţi toate punctele principale. Înţelegeţi 
ce vă spun? 

Ashley citi cu atenţie ce scria pe foaia de hârtie și dădu 
din cap. 

— Crezi că... 

— Mi se pare că vrei să pui o întrebare, o întrerupse 
Sally, cu un zâmbet crispat. Ideea e că trebuie neapărat, 
repet, neapărat, să-l determinaţi pe O'Connell să facă 
această călătorie. Trebuie convins să meargă. Și, după 
părerea noastră, furia, gelozia și un dram de nesiguranţă 
sunt tocmai ingredientele necesare ca să-l determine s-o 
facă. Dacă găsiţi voi o exprimare mai convingătoare, 
sunteţi libere să o folosiți. Dar rezultatul final trebuie 
obligatoriu să fie același. Aţi înțeles? Hope cu tatăl tău și 
cu mine ne bazăm pe voi. Crezi că poţi face asta, Ashley, 
draga mea? Pentru că totul depinde de puterea ta de 
convingere. 

— Care totul? întrebă Ashley. 


— Ah, încă o întrebare. Nu-ţi voi răspunde nici la asta. 
Uite aici, jos. Mai multe numere de telefon. Nu am 
pretenţia să le memorezi pe toate, dar e vital ca până 
diseară, hârtia asta și toate celelalte să fie distruse. Cam 
atât, deocamdată. 

— Atât? Ă 

— Ţi s-a încredinţat un rol. Exact așa cum ai dorit. Însă 
nu ţi se spune care e deznodământul piesei. Rolul care ţi s- 
a dat limitează, ca să zic așa, gradul tău de expunere la 
pericol. Catherine, mă bazez pe tine să rezolvati 
chestiunea asta. Ca și celelalte sarcini de pe listă. 

— Nu știu dacă îmi place lucrul ăsta, spuse Catherine. 
Nu știu dacă îmi convine să acţionez fără să știu ce se- 
ntâmplă. 

— Ei bine, cu toţii pășim pe un tărâm necunoscut. Dar 
trebuie să fiu absolut sigură că vă îndepliniţi rolul. 

— Vom face cum ne-ai cerut. Cu toate că nu știu... 

— Tocmai asta-i ideea. Să nu știți. 

Sally se opri în pragul ușii. Se uită la Catherine, apoi la 
fiica ei. 

— Mă întreb dacă înţelegi cât de mult te iubim, spuse ea 
cu prudenţă. Și până unde suntem dispuși să mergem 
pentru tine. 

Ashley nu răspunse nimic, ci doar încuviinţă din cap. 

— Desigur, adăugă Catherine, același lucru poate fi spus 
și la adresa lui Michael O'Connell și de aceea am și ajuns 
în situaţia asta. 


Stând în mașină, Scott formă numărul tatălui lui 
O'Connell de pe telefonul mobil pe care i-l dăduse Sally. 
Acesta sună de trei ori înainte ca bătrânul să răspundă. 

— Domnule O'Connell? spuse Scott pe un ton grav, de 
parcă avea de gând să-i propună o afacere. 

— Cine e la telefon? 

Bătrânul vorbea ușor poticnit, ca după două-trei beri. 

— Sunt Smith, domnule O'Connell. 

— Cine? făcu bătrânul, derutat. 


— Domnul Jones, dacă preferi așa. 

Tatăl lui O'Connell râse. 

— O, da, da, sigur. Hei, adresa aia de e-mail pe care mi- 
ai dat-o nu-i bună. Am încercat-o și mi-a venit înapoi un 
mesaj de eroare. 

—O mică schimbare în procedură, impusă de 
împrejurări, te asigur. Îmi cer scuze. 

Scott presupunea că singurul motiv pentru care tatăl lui 
O'Connell avea calculator era acela de a accesa website- 
uri porno. 

— O să-ţi dau numărul meu de telefon. 

Îi înșiră rapid cifrele respective. 

— OK, am notat. Dar n-am nicio veste de la fiu-meu și 
nici nu mă aștept să am prea curând. 

— Domnule O'Connell, am motive să cred că lucrul ăsta 
se va schimba. Cred că s-ar putea să primești vești de la el. 
Dacă va fi așa, te rog să suni de îndată la numărul ăsta, 
așa cum ne-am înţeles. Dorinţa clientului meu de a sta de 
vorbă cu fiul tău s-a accentuat, ca să zic așa, în decursul 
ultimelor zile. Nevoia lui a devenit și mai stringentă, dacă 
pot să mă exprim în felul ăsta. Prin urmare, recunoștința 
lui față de tine, în cazul în care mă vei suna, va fi mult mai 
substanţială ca înainte, înţelegi ce vreau să zic? 

O'Connell ezită puţin, apoi spuse: 

— Mda. Dacă am noroc, puștiul își face apariţia, și 
atunci norocul îmi surâde din nou. Dar, după cum ţi-am 
mai spus, n-am mai auzit nimic de el și nici nu cred să aud 
prea curând. 

— Păi, nu putem decât să sperăm. Spre binele tuturor, 
mai spuse Scott, înainte să închidă. 

Își rezemă capul pe tetieră și apăsă butonul care 
deschidea geamul. Avea senzaţia că se înăbușă. li era 
greață, dar când încercă să vomite, nu reuși decât să 
tușească uscat, mai-mai să se înece. Inspiră rapid și aruncă 
o privire pe hârtia pe care i-o dăduse Sally, cu lista de 
sarcini care-i reveneau. Talentul ei organizatoric era 
formidabil, la fel și precizia matematică de care dădea 


dovadă în elaborarea unui plan atât de dificil precum cel 
pe care tocmai îl puneau în aplicare. Pentru o clipă, se 
simţi din nou cuprins de fierbinţeală, în timp ce un gust 
amar, dezgustător îi invadă gura. 

Se gândi că toată viaţa lui și-o trăise undeva la marginea 
mediocrităţii. Se înrolase voluntar să meargă în război 
întrucât știa că era un moment definitoriu pentru generaţia 
lui, dar mai apoi se dăduse un pas în spate și rămăsese la 
adăpost, în siguranţă. Toată cultura și cunoștințele sale 
erau exclusiv în folosul studenţilor, nicidecum pentru sine. 
Căsnicia sa fusese un dezastru ce-l umilise peste măsură și 
care nu dusese la nimic bun, cu excepţia lui Ashley. lar 
acum era un bărbat între două vârste, cu o viaţă searbădă 
și monotonă, iar această ameninţare era primul său prilej 
de a face ceva cu adevărat deosebit, ceva care să sfideze 
granițele traiului său confortabil, de zi cu zi. Una era să 
facă pe tatăl cel furios, care răcnește: „O să-l ucid pe 
ticălos”, când sunt șanse infime să se întâmple una ca asta. 
Acum însă, când planul lor de a comite o crimă era deja în 
curs de desfășurare și rotiţele întregului angrenaj fuseseră 
puse în mișcare ireversibil, se trezi șovăind. Se întrebă 
dacă era în stare să facă mai mult decât să mintă. 

„Să mint, la asta mă pricep cel mai bine, își zise în sinea 
sa. Am o experienţă de invidiat.” 

Privi din nou lista. Cuvintele aveau să fie neputincioase, 
știa asta. 

I se făcu iarăși greață, dar reuși să-și alunge senzaţia de 
vomă, porni motorul și se îndreptă mai întâi spre 
magazinul cu articole de menaj. Mai târziu, pe la miezul 
nopții, avea de mers până la aeroport. Ştia că n-o să prea 
aibă parte de somn în orele următoare. 


Pe la jumătatea dimineţii, Catherine și Ashley 
rămăseseră singure acasă. Sally plecase îmbrăcată ca 
pentru slujbă, dar își îndesase în servietă un alt rând de 
haine. Hope, la rândul ei, plecase de-acasă ca și când ar fi 
fost o zi ca oricare alta, cu rucsacul azvârlit neglijent pe 


umăr. Niciuna din ele nu le pomenise nimic lui Catherine și 
lui Ashley despre ceea ce aveau de gând să facă. 

Dar atât Catherine, cât și Ashley observară o licărire 
misterioasă în ochii lor. 

Gesturile încordate și cuvintele repezite ale celor două 
femei îi spuneau lui Ashley că nu dormiseră prea bine în 
noaptea aceea. Totuși, modul unitar în care acționau, 
omogenitatea gesturilor lor o lăsară pe Ashley cu gura 
căscată. Nu le mai văzuse niciodată mișcându-se cu atâta 
fermitate și precizie. 

Catherine intră în camera ei, respirând anevoios. 

— Ceva se întâmplă, draga mea. 

Avea în mână foaia de hârtie pe care erau trecute 
instrucţiunile. 

— Asta ca să ne exprimăm delicat, spuse Ashley. Fir-ar 
să fie. Nu mai suport să stau deoparte și să mă uit la 
ceilalţi. 

— Trebuie să respectăm planul stabilit. Oricare ar fi el. 

— Când s-a întâmplat ca un plan născocit de părinţii mei 
să funcționeze așa cum trebuie? spuse Ashley, deși era 
conștientă că vorbea ca o adolescentă bosumflată. 

— Nu pot să mă pronunt în privinţa asta. Dar Hope de 
obicei face exact așa cum spune. E de neclintit. 

Ashley încuviinţă din cap. 

— Neclintită ca o stâncă. După divorţ, tata îmi punea la 
casetofon melodia asta și dansam în sufragerie. Era destul 
de greu să ne găsim preocupări comune, așa că îmi punea 
toate hiturile rock-and-roll ale anilor șaizeci. Jethro Tull. 
The Rolling Stones. The Dead. The Who. Hendrix. Joplin. 
M-a învăţat tot felul de dansuri ridicole. Ashley se uită 
brusc pe geam afară, neștiind că și tatăl ei își adusese 
aminte de aceleași lucruri cu câteva zile în urmă. Mă 
întreb dacă o să mai dansăm vreodată împreună. Mereu 
am crezut că o să mai dansăm cel puţin o dată, știi tu, la 
nunta mea, de față cu toată lumea. Îmi imaginam că el vine 
la mine, ne învârtim de câteva ori și toată lumea aplaudă. 
Eu, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă. El, în frac. Când 


eram mică, cel mai mult îmi doream să mă îndrăgostesc. 
Altfel decât părinţii mei, care aveau o relaţie tristă și plină 
de animozităţi. Mai degrabă ceva în genul iubirii dintre 
Hope și mama, doar că în visul meu era vorba de un băiat 
deștept și arătos. Când îi spuneam lucrul ăsta lui Hope, ea 
îmi zicea că o să fie extraordinar. Râdeam și ne imaginam 
rochia de mireasă, florile de pe mese și tot felul de 
mărunțţișuri de fetițe. Ashley făcu un pas în spate. Și uite, 
primul bărbat care îmi spune că mă iubește și chiar nu 
glumește se dovedește a fi un coșmar. 

— Viaţa e ciudată, spuse Catherine. Trebuie să avem 
încredere în ei că știu ce fac. 

— Chiar crezi asta? 

Catherine văzu că Ashley ţinea în mâna dreaptă 
revolverul. 

— Dacă o să am vreodată șansa... începu Ashley. 

Apoi făcu semn cu mâna spre foaia de hârtie. 

— Bine. Actul întâi. Scena unu. Pe scenă își fac intrarea, 
din dreapta, Ashley și Catherine. Care e prima ta replică? 

Catherine își cobori privirea pe propria-i hârtie. 

— Prima sarcină e cea mai dificilă. Trebuie să ne 
asigurăm că O'Connell nu-i pe-aici. Așa că o să facem o 
plimbare. 

— Şi apoi? întrebă Ashley. 

Catherine se uită pe hârtie. 

— Apoi urmează momentul tău de glorie. E partea pe 
care maică-ta a ţinut s-o sublinieze de trei ori. Ești gata? 

Ashley nu răspunse. Nu era sigură. 

Își luară jachetele și ieșiră. Se opriră puţin pe terasa de 
la intrare, privind în susul și-n josul străzii. Peste tot 
domnea liniștea. Ashley avea degetele încleștate pe 
mânerul pistolului, în buzunarul hanoracului, pipăind cu 
nervozitate trăgaciul cu degetul arătător. O șoca să 
constate că teama pe care i-o insufla O'Connell o făcea să 
vadă peste tot în jurul ei numai primejdii. Strada pe care 
se jucase de-atâtea ori în copilărie, când făcea naveta între 
un părinte și celălalt, ar fi trebuit să-i fie la fel de familiară 


ca odaia ei de sus, de la etaj. Dar nu mai simţea asta. 
O'Connell o transformase într-un loc ameninţător. O 
deposedase de toate lucrurile care îi aparținuseră: școala, 
apartamentul din Boston, slujba, iar acum și locul în care 
copilărise. Se întrebă dacă el era conștient de măiestria 
acţiunilor sale diabolice. 

Pipăi ţeava pistolului. „Ucide-l, își spuse. Altfel te ucide 
el pe tine.” 

Continuând a iscodi cu privirea în jurul lor, Catherine și 
Ashley o porniră agale în susul străzii. Ashley își dorea ca 
O'Connell să-și facă apariția, dacă era acolo. După o 
vreme, în ciuda ploii, își scoase căciula de lână. Scutură 
din cap, lăsând ca părul să-i cadă pe umeri, după care își 
îndesă căciula înapoi pe creștet. Pentru prima oară în 
ultimele luni își dorea să arate irezistibil. 

— Continuă să umbli, îi spuse Catherine. Dacă e pe-aici, 
o să apară. 

Mergeau încet pe trotuar, când de undeva din josul 
străzii se auzi o mașină pornind. Ashley strânse și mai tare 
pistolul în mână, iar bătăile inimii i se accelerară. Mașina 
se apropia, iar ea abia mai respira. Când automobilul trecu 
prin dreptul lor, se răsuci brusc pe călcâie, scoase arma 
din buzunar și-și depărtă picioarele, luându-și poziţia de 
tragere pe care o exersase de-atâtea ori în camera ei. Își 
lăsă degetul mare să-i alunece pe piedica de siguranţă, 
apoi pe declanșator. Expiră zgomotos, aproape gemând, și 
apoi scoase o șuierătură, din cauza încordării. 

Mașina, condusă de un bărbat între două vârste, trecu 
de ele. Şoferul nici măcar nu întoarse capul; căuta cu 
privirea o adresă de pe cealaltă parte a trotuarului. 

Ashley scoase un geamăt înăbușit. Catherine, în schimb, 
își păstră cumpătul. _ 

— Ascunde arma aia, spuse ea cu voce joasă. Înainte să 
te vadă vreo mamă care stă acasă cu copiii. 

— Unde naiba o fi? 

Catherine nu răspunse nimic. 

Cele două femei își continuară drumul, încet. Ashley se 


simţea ciudat de calmă, de hotărâtă, gata să-și scoată 
arma și să pună capăt tuturor îndoielilor ce-o frământau. 
Asta simt cei care vor să împuște pe cineva? Atâta doar că 
adevăratul  O'Connell, spre deosebire de cel din 
coșmarurile ei, care o pândea la fiecare pas, nu era de 
găsit. 

O porniră înapoi spre casă, după ce cercetaseră toate 
împrejurimile, iar Catherine mormăi: 

— Bun. Acum suntem sigure de-un lucru. Nu e aici. 
Înseamnă că e pe altundeva. Ești pregătită de pasul 
următor? 

Ashley se îndoia că cineva ar putea să răspundă la o 
asemenea întrebare. 


Michael O'Connell se afla la biroul său improvizat, într-o 
cameră întunecoasă, luminată doar de pâlpâiala ecranului 
calculatorului. Pregătea o mică surpriză pentru familia lui 
Ashley. Având pe el doar lenjeria intimă, cu părul 
pieptănat pe spate, după duș, asculta muzică tehno, ce 
răzbătea din boxele computerului, apăsând pe taste în 
ritmul acordurilor dinamice. Muzica suna strident, aproape 
isteric. 

Lui O'Connell i se părea teribil de amuzant faptul că 
folosise o parte din banii pe care i-i dăduse tatăl lui Ashley, 
în încercarea - jalnică - de a-l „mitui”, ca să-și cumpere un 
computer nou, în locul celui pe care i-l distrusese Matthew 
Murphy. lar acum făcea niște șmecherii menite să le 
provoace necazuri serioase. 

Mai întâi, un denunţ anonim la fisc, prin care sugera că 
Sally le-ar fi pretins clienţilor să-i plătească onorariul pe 
jumătate cu cecuri și pe jumătate cu bani gheaţă. Nimic nu 
îi înfurie mai tare pe inspectorii de la fisc decât cineva 
care încearcă să-și tăinuiască veniturile. Sigur, ea avea să 
nege totul, dar ei n-aveau s-o creadă. Aveau să-i examineze 
neînduplecaţi toate conturile bancare. 

Gândul acesta îl făcu să râdă-n hohote. 

În al doilea rând, un alt denunţ anonim, de data asta la 


Brigada Antidrog din New England, care susţinea că 
Catherine ar fi cultivat cantităţi importante de marijuana 
într-o seră din hambar, la ea la fermă. Spera ca denunţul 
să fie suficient de plauzibil încât să justifice emiterea unui 
mandat de percheziție. Chiar dacă nu aveau să găsească 
nimic suspect - cum știa că avea să se întâmple -, miza pe 
faptul că agenţii, cu metodele lor brutale, aveau să-i 
distrugă toate obiectele de artă și suvenirele atât de dragi 
ei. Își și imagina casa ei răvășită și întoarsă cu susu-n jos. 

În al treilea rând, îi pregăti lui Scott o mică surpriză. 
Navigând pe internet, dădu peste un website pornografic 
din Danemarca, website ce conţinea imagini monstruoase, 
cu copii și adolescenţi surprinși în tot felul de poziţii 
provocatoare. Pasul următor era să facă rost de numărul 
unui card de credit furat și să trimită pe adresa lui Scott 
un catalog cu pozele respective. Nu era greu deloc să 
informeze, tot anonim, poliţia locală cu privire la sosirea 
catalogului cu pricina. De fapt, se gândi, poate că nici nu 
trebuia să facă asta. Poliţia avea să fie oricum informată, 
probabil, de către serviciile vamale, care monitorizau 
importul de produse ilegale. 

Râse încetișor, imaginându-și explicaţiile pe care aveau 
să le dea cei din familia lui Ashley, când aveau să se 
trezească prinși în nemilosul labirint birocratic. Şi-i 
imagină stând la masă într-o încăpere fără ferestre, 
scăldată într-o lumină artificială orbitoare, bombardaţi de 
întrebările celor de la Brigada Antidrog sau de la fisc, sau 
de la poliţie, care nutreau un dispreţ profund faţă de astfel 
de indivizi, niște îngâmfaţi din clasa de mijloc. 

S-ar putea să încerce să dea vina pe el, deși se îndoia de 
asta. Nu era însă absolut sigur și tocmai de aceea avea o 
oarecare reținere. Era conștient de faptul că cele trei 
manevre aveau să lase o amprentă electronică putând 
duce la depistarea lui. Ce trebuia el să facă, se gândi, era 
să intre în locuinţa lui Scott într-o dimineaţă când acesta 
era la cursuri și să trimită comanda în Danemarca de pe 
computerul acestuia. De asemenea, era important să 


creeze o pistă electronică nedetectabilă pentru celelalte 
două denunțuri. Oftă. Asta însemna să facă două drumuri: 
unul până în sudul Vermontului și altul până în vestul 
Massachusetts-ului. Să inventeze niște persoane fictive era 
floare la ureche, își zise. Iar denunţurile le putea trimite de 
la un internet-cafe sau de la o bibliotecă de prin zonă. 

Se lăsă cu spatele pe spătarul scaunului și din nou 
izbucni în râs. 

Se întrebă, pentru a nu știu câta oară, cum de-și 
imaginau că se puteau pune cu el. 

Rânjind, se apucă de lucru, preocupat de surpriza 
neplăcută pe care i-o pregătea familiei lui Ashley, când 
telefonul mobil de pe birou începu să sune. 

Lucrul ăsta îl surprinse. N-avea niciun prieten care să-l 
sune. Nu mai lucra la atelierul de reparații auto, iar colegii 
de la cursurile pe care le frecventa sporadic nu-i știau 
numărul. 

Aruncă o privire pe ecranul telefonului și văzu un nume 
care-i tăie respiraţia: Ashley. 


Înainte să-mi dezvăluie numele detectivului, mă puse să 
promit că o să fiu foarte atent la ce vorbesc. 

— Să nu-i spui nimic, îmi ceru ea. Nimic care să-i dea de 
bănuit. Trebuie să-mi promiţi lucrul ăsta, altminteri nu-ţi 
spun numele lui. 

— O să am grijă. Promit. 

Acum, șezând pe canapeaua jerpelită din sala de 
așteptare a secţiei de poliţie, nu mai eram atât de sigur pe 
mine. O ușă se deschise la dreapta mea și un bărbat cam 
de aceeași vârstă cu mine, cu părul grizonant, cu o cravată 
roz, ţipătoare și cu o burtă respectabilă își făcu apariţia, 
afișând un zâmbet strâmb în colţul gurii. Îmi întinse mâna 
și făcurăm cunoștință. Apoi mă invită la biroul său. 

— Așadar, cu ce vă pot ajuta? 

I-am repetat numele pe care i-l spusesem mai devreme, 
la telefon. Dădu din cap a încuviinţare. 

— Aici nu avem de-a face cu prea multe crime. Când se 


petrece totuși câte una, de obicei e vorba de un conflict 
între amanti sau între soţi. Dar cazul ăsta a fost diferit. Nu 
înţeleg însă de ce vă interesează pe dumneavoastră. 

— Nişte cunoscuţi de-ai mei mi-au sugerat să arunc o 
privire. S-au gândit că s-ar putea să iasă o povestire 
interesantă de aici. 

Detectivul ridică din umeri. 

— Nu știu ce să zic în privinţa asta. Tot ce pot să vă spun 
e că locul crimei a fost oribil. O mizerie cumplită. A fost o 
treabă anevoioasă să facem investigaţii. La noi nu e ca la 
Hollywood. Făcu un semn cu mâna în jurul său. Era un loc 
sărăcăcios, în care toate lucrurile și angajaţii de asemenea 
trădau uzura vârstei. Insă, deși oamenii ne consideră 
proști ca gardul, până la urmă am reușit să punem 
lucrurile cap la cap. 

— Eu nu cred asta. Mă refer la partea cu „proști ca 
gardul”. 

— Atunci sunteţi o excepţie. De obicei, oamenii nu-și 
imaginează cum stau lucrurile până n-ajung la noi cu 
cătușe la mâini, îngropaţi în rahat până-n gât și riscând să 
stea la pușcărie mult și bine. 

Făcu o pauză, privindu-mă cu atenţie. 

— Nu cumva lucraţi pentru avocatul apărării, hm? 
Sunteţi unul dintr-aceia care se-apucă să răscolească 
lucrurile, încercând să găsească vreo greșeală de care să 
se prevaleze mai apoi în instanță? 

— Nici vorbă. Eu sunt doar în căutarea unui subiect 
interesant, după cum v-am spus. 

Bărbatul dădu din cap, dar nu părea prea convins. 

— Ei bine, continuă detectivul cu voce joasă, eu nu mă 
pricep la asta deloc. S-ar putea să fie un subiect bun. Dar e 
vechi. În fine. Iată. 

Se aplecă sub birou, scoase un dosar voluminos, tip 
acordeon, și-l deschise, în fața mea. lnăuntru era un 
maldăr de fotografii lucioase, pe care le împrăștie pe toată 
suprafaţa biroului. M-am aplecat în faţă. In toate pozele se 
vedea o harababură de nedescris. Și un cadavru. 


— Dezastru, rosti el. După cum v-am spus. 


42 
Pistolul din pantof 


Cam în același timp în care Catherine și Ashley se 
plimbau prin cartier, întrebându-se unde o fi Michael 
O'Connell, Scott parcă în pădurea deasă de la marginea 
șoselei R2. Avantajul acestei zone împădurite era acela de- 
a fi separată aproape complet de șosea prin intermediul 
copacilor și al tufișurilor. Acesta era, pe de-o parte, și 
motivul pentru care aleseseră acest drum ca să meargă la 
Boston. Nu era la fel de rapid ca pe autostradă, dar era 
mai puţin circulat, inclusiv de către poliție. Era singur la 
volanul vechii sale camionete. Porsche-ul îl lăsase pe aleea 
din faţa casei. 

Scott își auzea zgomotul propriei respiraţii și-și spuse că 
nu era în toate minţile. Indiferent cât de încordat se simţea 
în acel moment, știa că, până la sfârșitul zilei, avea să fie 
mult mai rău de-atât. Răbdarea îi fu răsplătită câteva 
minute mai târziu, când zări un Ford Taurus alb, ultimul 
model, intrând în parcarea din pădure și oprind la câţiva 
metri de el. O recunoscu pe Hope la volanul mașinii. 

Se aplecă și luă de jos, de lângă el, o geantă mică, roșie, 
de pânză. Când o ridică, dinăuntru se auzi un sunet 
metalic. Se dădu jos din mașină și traversă rapid parcarea. 

Hope cobori geamul de la mașină. 

— Fii cu ochii-n patru, spuse Scott. Dacă vezi pe cineva 
intrând în parcare, să mă anunţi numaidecât. 

Ea încuviinţă din cap. 

— De unde ai... 

— Noaptea trecută. După miezul nopţii. Am fost până în 
parcarea de lângă aeroportul Hartford. 

— Bună idee. Dar n-au camere de supraveghere în 
parcare? 

— M-am dus în colțul cel mai îndepărtat al parcării. 
Acolo n-au camere. Va dura doar o secundă. Mașina asta e 


închiriată? 

— Da, spuse ea. Mi s-a părut mai bine așa. 

Scott deschise geanta de pânză și merse în spatele 
mașinii. Îi trebuiră doar câteva minute să înlocuiască 
plăcuţele cu număr de Massachusetts cu cele de Rhode 
Island, pe care le desprinsese în noaptea precedentă de pe 
altă mașină. Avea în geantă o cheie universală și un clește 
mic. Vâri plăcuţele pe care tocmai le dăduse jos și apoi îi 
dădu lui Hope geanta. 

— Nu uita, spuse el, trebuie să le schimbi la loc înainte 
să returnezi mașina. 

Hope încuviinţă. Avea faţa palidă. 

— Ştii ce, sună-mă dacă ai vreo problemă. Voi fi pe- 
aproape și... 

— Crezi că, dacă o să se ivească vreo problemă, o să am 
timp să dau telefon? 

— Nu. Sigur că nu. Bine atunci, o să mă orientez 
singur... i; 

Vocea i se stinse. Erau prea multe de spus. Insă 
cuvintele erau insuficiente. 

Scott se dădu un pas în spate. 

— Sally ar trebui să fie pe autostradă deja. 

— Atunci plec și eu, spuse Hope. 

Așeză geanta de pânză pe scaunul de lângă ea. 

— Ai grijă să nu depășești limita de viteză. Ne revedem 
în curând. 

Se gândi că ar trebui să-i ureze noroc sau s-o încurajeze 
în vreun fel. Dar n-o făcu. O privi ieșind în viteză din 
parcare și aruncă o privire la ceasul de la mână, 
întrebându-se pe unde-o fi ajuns Sally, care o luase pe un 
traseu paralel, către est. Schimbarea plăcuţelor de 
înmatriculare părea un lucru minor, dar Sally avusese 
dreptate când le spusese că detaliile, aparent 
nesemnificative trebuiau tratate cu cea mai mare atenţie. 
Pentru prima oară, își dădea seama că tot ceea ce învățase 
el de-a lungul vieţii până în clipa de față n-avea mai deloc 
relevanţă în contextul actual. 


Cuprins de-o teamă subită, se întoarse la camioneta sa 
și, pornind înspre est, la rândul lui, se pregăti să se avânte 
în necunoscut. 


Hope se apropia de punctul de intersecţie în care 
autostrada interstatală o lua în direcţia nord-est. Urma 
instrucţiunile lui Sally cu rigurozitate, respectând limita de 
viteză ca nu cumva să atragă atenţia asupra ei. Se îndrepta 
spre locul stabilit de Sally, unde urma să se întâlnească 
mai târziu cu ea. Se hotări să aibă o perspectivă detașată 
asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, așa era cel 
mai bine. Își imagină că e vorba, pur și simplu, de o listă 
de sarcini ce trebuie rezolvate pe rând. 

Încercă să analizeze la rece ultimele trei sarcini de pe 
lista ei. 

Comiţi crima. 

Pleci de la fața locului. Te întâlneşti cu Sally. 

Nu lași nicio urmă după tine. 

Și-ar fi dorit să fie matematician și să vadă tot ceea ce 
avea de făcut ca pe o înșiruire de numere generatoare de 
teorii și probabilităţi. Să-și imagineze viaţa și viitorul ca pe 
o simplă statistică. 

Însă era imposibil. Așa că încercă să-și autoinducă o 
furie  îndreptăţită avându-i drept ţintă pe Michael 
O'Connell și pe tatăl acestuia, și să-și spună că planul lor 
era singura cale posibilă, singura pe care O'Connell n-avea 
cum s-o prevadă. Poate că, dacă reușea să atingă un 
anumit prag al furiei, avea să izbutească să-și ducă la 
îndeplinire misiunea pe care și-o alesese de bunăvoie. 

„Cineva trebuie să moară, își spuse. Înainte să moară 
Ashley.” Își repetă de nenumărate ori aceste cuvinte, ca pe 
un soi de incantaţie miraculoasă. 

Hope își aduse aminte de meciurile în care rezultatul 
părea să depindă de ultimul minut de joc, dinaintea 
fluierului final al arbitrului. Avea nevoie și acum de 
puterea aceea supranaturală a sportivului care face un 
ultim efort, covârșitor și totodată decisiv pentru 


deznodământul jocului. Ca antrenoare, întotdeauna Îşi 
îndemnase jucătoarele să aibă în minte momentul acela 
hotărâtor, în care le stau înainte atât victoria, cât și 
înfrângerea, astfel încât să fie capabile ca, la momentul 
respectiv, să facă exact ceea ce trebuie, fără ezitare. 

Își închipuia că la fel stăteau lucrurile și în clipa de faţă. 

Așadar, mușcându-și buzele, începu să-și imagineze 
cursul evenimentelor, așa cum îl anticipase Sally, 
folosindu-se în acest scop de descrierea locației, pe care i- 
o furnizase Scott. Își imagină casa veche, dărăpănată, 
mașina ruginită din curte, garajul ticsit cu părţi de motor 
și tot felul de gunoaie. Bănuia ce avea să găsească 
înăuntru: mormane de ziare, sticle de bere și cutii cu 
resturi de mâncare, toate îmbâcsite de miasma zădărniciei. 
Iar în mijlocul acestui talmeș-balmeș, bătrânul O'Connell. 
Omul care îl concepuse pe nemermicul care le răvășise 
vieţile. Ştia că, în clipa când avea să dea ochii cu bătrânul, 
trebuia să și-l imagineze pe Michael O'Connell. 

Se văzu pe sine însăși așteptând. 

Se văzu intrând. 

Se văzu dând ochii cu bărbatul pe care ei trei îl 
condamnaseră la moarte. 

Hope conduse mai departe spre est, cu mintea 
învolburată, dorindu-și să poată privi această călătorie ca 
pe un lucru banal, absolut obișnuit. 


În jurul orei prânzului, Sally ajunse în Boston și parcă pe 
strada unde locuia Michael O'Connell, peste drum de 
blocul acestuia, într-un loc de unde putea vedea perfect 
intrarea în clădire. Avea în mână cheia pe care i-o dăduse 
Hope. 

Stătea ghemuită în spatele volanului, încercând să 
treacă neobservată, dar în același timp având senzaţia că 
toţi locatarii blocului de vizavi o văzuseră deja, îi 
reţinuseră chipul și-și notaseră numărul de la mașină. Ştia 
că temerile ei erau nejustificate, dar cu toate astea nu și le 
putea reprima. Se încăpăţânau să-i rămână înfipte în 


minte, amenințând să preia controlul asupra emoţiilor și 
voinţei ei și nu putea să facă nimic în această privinţă. 

Și-ar fi dorit să fie la fel de prietenă cu întunericul cum 
era O'Connell. Asta ar ajuta-o - la fel și pe Scott, și pe 
Hope - în îndeplinirea planului lor. 

Scutură din nou din cap. Singurul ei act de răzvrătire, 
prin care se abătuse de la înăbușitoarele restricţii și 
convenţii sociale, era relaţia cu Hope. Îi veni să râdă de ea 
însăși. O femeie între două vârste, din clasa socială de 
mijloc, cu o relație amoroasă incertă, nu părea câtuși de 
puţin să fie tiparul unei proscrise. 

Şi în niciun caz al unei ucigașe. 

Își luă hârtiuţa cu instrucţiuni şi încercă să-și imagineze 
unde se aflau ceilalți. Hope o aștepta, probabil. Scott, la 
rândul lui, era pregătit. Ashley era acasă, cu Catherine. Iar 
Michael O'Connell era înăuntru, cel puţin așa spera. 

„Cum ai crezut că ești în stare să pui la cale și să duci la 
îndeplinire un astfel de plan?” se întrebă brusc. 

„Plan.” 

Își simţi gâtul uscat. „Plan” nu era cuvântul corect. 
„Spune-i pe nume. E o crimă. Și încă una premeditată. 
Deosebit de gravă. Genul de infracțiune care în unele state 
se pedepsește cu scaunul electric sau camera de gazare. 
Chiar și cu circumstanţe atenuante, tot faci douăzeci și 
cinci de ani de pușcărie sau chiar detenţie pe viaţă. Dar nu 
Ashley își spuse. Ashley va fi în siguranţă.” 

Și în clipa aceea, dintr-odată, își dădu seama. Viaţa 
tuturor avea să fie distrusă. Mai puţin a lui O'Connell. 
Viaţa lui va rămâne neschimbată, atâta doar că nu va mai 
sta nimic în calea obsesiei sale pentru Ashley sau pentru 
altă femeie. 

Nu va mai fi nimeni care s-o apere. 

„Trebuie să funcţioneze.” 

Își ridică privirea și observă că întunericul începe să se 
furișeze peste acoperișurile clădirilor. „Să trecem la 
treabă”, își zise în gând. 


Strânse telefonul în mână, străbătut de un fior de 
emoție, dar se strădui să-și păstreze calmul până când, la 
capătul celălalt al firului, se auzi vocea atât de cunoscută. 

— Michael? Tu ești? 

Trase adânc aer în piept. 

— Bună, Ashley! 

Pentru câteva secunde, se lăsă tăcerea. Ashley profită de 
moment ca să-și arunce rapid privirea pe hârtia pregătită 
de mama ei. Îi scrisese ce să spună, subliniind de trei ori 
cuvintele esenţiale. Însă rândurile din faţa ei îi păreau 
neclare, cumva estompate. În timp ce aștepta ca Ashley să 
continue, Michael O'Connell se legăna în scaun. Faptul că 
îl sunase era extraordinar. Era semnul că el câștigase 
bătălia. De-abia își putea retine un rânjet mare, de 
satisfacție. Începu să bată din picior, asemenea unui 
toboșar care ţine ritmul. 

— E minunat să-ţi aud vocea, spuse el. Mi se pare că 
sunt foarte mulţi cei care vor să ne despartă. Dar știi că 
asta nu se va întâmpla niciodată. N-o voi permite. Zâmbi, 
apoi râse ușurel și adăugă: N-are niciun rost să încerce să 
te ascundă de mine. Ai văzut, nu-i așa? Te găsesc oriunde 
ai fi. 

Ashley își închise ochii pentru o clipă. Cuvintele lui i se 
înfigeau direct în inimă. 

— Michael, te-am rugat în repetate rânduri să mă lași în 
pace. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te fac să 
înţelegi că nu putem fi împreună. Nu te vreau în viața mea. 
Niciun pic. 

Ştia că-i mai spusese toate astea. Fără niciun efect. La 
fel se aștepta să fie și de data asta. Trăia într-o lume 
nebună, în care logica și raţiunea nu-și aveau locul. 

— Ştiu că nu crezi ce spui, răspunse el, cu o undă de 
răceală în glas. Știu că te-au obligat să spui asta. Toţi 
oamenii din jurul tău vor să te transforme în ceva ce nu 
ești. Știu că alţii îţi dictează ce să zici. Tocmai de aceea n-o 
să acord nicio atenţie cuvintelor tale. 

Ashley se simţi cuprinsă de panică la auzul cuvântului 


„dictează” și aruncă o privire rapidă pe hârtie. Dacă el 
văzuse totul, dacă aflase cumva ce puneau la cale? 

— Nu, Michael. Nu. De o mie de ori, nu. Greșești. Ai 
greșit de la bun început. Noi doi n-o să fim împreună 
niciodată. 

— E voia destinului, Ashley. Așa ne-a fost sortit. 

— Nu-i adevărat. Cum poţi să crezi una ca asta? 

— Nu știi ce înseamnă dragostea. Dragostea adevărată. 
Dragostea absolută. Dragostea nu se sfârșește niciodată, 
continuă el cu răceală, subliniind fiecare cuvânt. 
Dragostea nu se termină. Dragostea nu renunţă. E mereu 
acolo, în adâncul inimii. Ar trebui să știi lucrul ăsta. Spui 
că ești artistă, dar nu pricepi un lucru atât de simplu. Ce-i 
în neregulă cu tine, Ashley? 

— Nu-i nimic în neregulă cu mine, răspunse Ashley pe 
un ton tăios. 

— Ba da, este. O'Connell se aplecă în faţă. Uneori, am 
impresia că ești bolnavă, Ashley. Că nu ești în toate 
minţile. Un om care nu pricepe un adevăr evident nu poate 
fi în toate minţile. Sau unul care nu-și ascultă glasul inimii. 
Dar nu-ţi fă griji, Ashley, căci eu te pot vindeca. O să fiu 
alături de tine. Orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi, nu 
uita că voi fi mereu alături de tine. 

Lui Ashley i se umplură ochii de lacrimi. Se simţea 
complet neajutorată. 

— Te rog, Michael. 

— Nu trebuie să te temi de nimic. Din cuvintele lui 
răzbătea o furie sumbră, mocnită. Eu o să te protejez. 

„Tot ce spune el trebuie perceput tocmai pe dos, își zise 
ea. «O să te protejez» înseamnă «O să-ţi fac rău». «Nu te 
teme» înseamnă «Teme-te și de umbra ta».” 

Sentimentul de neputinţă aproape o copleșea. Simţi că i 
se face rău și un val de căldură îi încinse tâmplele. Işi 
închise ochii și se rezemă de perete, încercând să scape de 
amețeala care o cuprinsese. „Nu se va sfârși niciodată.” 

Ashley deschise ochii și-i aruncă lui Catherine o privire 
disperată. 


Catherine nu auzise decât parțial dialogul dintre ei, dar 
își dădu seama că lucrurile nu mergeau prea bine. Punctă 
insistent cu degetul pe hârtie cuvintele ce trebuiau spuse 
cu orice preţ. 

— Haide, spune-i! Spune-i, Ashley! îi șopti ea agitată. 

Ashley își duse mâna la ochi și-și șterse lacrimile. Trase 
adânc aer în piept. Habar n-avea ce urma să se întâmple, 
dar simţea că avea să fie ceva cumplit. 

— Michael, spuse ea cu voce joasă, am încercat cât am 
putut. Am încercat să-ți spun „Nu” în fel și chip. Nu știu de 
ce nu vrei să pricepi. Chiar nu știu. N-o să te pot înţelege 
niciodată. Așa că acum am să merg să stau de vorbă cu 
singurul om care cred că te-ar putea determina să faci 
ceva. Cu omul care m-ar putea învăţa ce să zic ca să mă 
înţelegi. Care va ști ce trebuie să fac ca să scap de tine. 
Care sunt convinsă că mă va ajuta. 

Fiecare cuvânt pe care-l rostea avea rolul de a-l scoate 
din minţi, știa lucrul ăsta. 

O'Connell nu răspunse nimic, iar Ashley se gândi că s-ar 
putea să fie prima oară când o asculta. 

— Există un singur om pe lumea asta de care ţi-e frică. 
Așa că o să mă duc să vorbesc cu el diseară. 

— Ce vrei să spui? întrebă O'Connell pe un ton brutal. 
Despre cine vorbeşti? Cine crezi că te poate ajuta? Îţi spun 
eu, nimeni nu te poate ajuta, Ashley. Nimeni, în afară de 
mine. 

— Aici greșești. Există cineva. 

— Cine? se răsti O'Connell. 

— Ştii unde mă aflu, Michael? 

— Nu. 

— Sunt aproape de casa ta, Michael. Nu de cea în care 
locuiești acum, ci de casa în care ai copilărit. Sunt pe drum 
chiar acum, mă duc să stau de vorbă cu tatăl tău, minţi 
Ashley, făcând pauză între cuvinte. El mă va ajuta. 

Apoi închise telefonul. Când acesta începu să sune, 
câteva clipe mai târziu, se făcu că nu-l aude. 


Sally privi pe deasupra volanului și deodată simţi un fior 
străbătându-i trupul. Michael O'Connell tocmai ieșea din 
bloc, mergând cu pași grăbiţi. Işi trase la repezeală 
paltonul pe el, coborând dintr-un salt cele câteva trepte 
din faţa blocului, după care o porni în josul străzii, aproape 
alergând. Sally se întinse și luă de pe scaunul de lângă ea 
un cronometru ieftin. Apăsă pe butonul de pornire de 
îndată ce-l văzu pe O'Connell urcând la volanul mașinii 
sale și demarând în trombă, cu un scrâșnet strident de 
cauciucuri. 

Puse mâna pe telefonul mobil și apăsă pe tasta de 
apelare rapidă. 

Auzi vocea lui Scott la capătul firului și spuse doar: „E 
pe drum”, după care închise. 

Scott trebuia să-și pornească, la rândul lui, cronometrul. 

Nu avea timp să stea pe gânduri. Trebuia să acţioneze 
rapid. Înșfăcă rucsacul, care conţinea câteva obiecte 
esenţiale, și ieși numaidecât din mașină, traversând 
grăbită strada, spre apartamentul lui O'Connell. Mergea 
cu capul între umeri și cu căciula de schi trasă cât mai 
mult pe față. Era îmbrăcată în hainele cumpărate dintr-un 
magazin second-hand: blugi, o pereche de pantofi sport 
uzaţi și o jachetă bărbătească. Pe mâini își trăsese o 
pereche de mănuși chirurgicale, iar peste ele, niște mănuși 
de piele. 

„Trebuie să găsesc arma”, își spuse. 

N-aveau niciun plan de rezervă, în caz că n-o găsea. Se 
înţeleseseră să abandoneze planul, să se întoarcă acasă, în 
vestul Massachusetts-ului și să născocească altceva. Se 
gândi că era posibil ca O'Connell să-și fi luat pistolul cu el, 
având în vedere că mergea la tatăl său. Acesta era un 
lucru pe care nu-l anticipase, faptul că O'Connell avea să 
plece atât de furios. Într-un fel, mai că spera să-l fi luat cu 
el. Poate avea să-l folosească în scopul dorit de ei; poate 
avea să comită greșeala care avea să le rezolve toate 
problemele. 

Pe de altă parte, s-ar putea să ia arma ca s-o folosească 


împotriva lor. 

Sau împotriva lui Ashley. 

Nu aveau niciun plan de rezervă decât fuga și panica în 
caz că acesta dădea greș. 

Sally urmă același traseu ca Hope, cu câteva zile în 
urmă. În decurs de câteva secunde, ajunse în faţa 
apartamentului lui O'Connell. Era singură pe coridor, cu 
cheia în mână. 

Nu era niciun vecin în jur. Doar câteva pisici care se 
frecau de pereţi, mieunând. „Azi o fi ucis vreo surată de-a 
voastră?” se întrebă ea. Vâri rapid cheia în broască și se 
strecură fără să facă niciun zgomot. 

Sally își impuse să nu se uite în jur. Nu voia să vadă 
universul lui Michael O'Connell, pentru că știa că asta n-ar 
face decât să-i alimenteze spaima. În plus, era esenţial să 
se grăbească. „la arma, își spuse. Ia-o acum.” 

Găsi debaraua. Găsi și colțul indicat. Și găsi și bocancul, 
cu tot cu șoseta murdară dinăuntrul lui. 

„Ar fi bine să fii aici”, șopti ea. 

Scoase șoseta, după ce mai întâi observă cu atenţie 
poziția acesteia. Apoi se aplecă și privi în bocanc. 

Când atinse cu degetele ţeava metalică, scoase un 
geamăt înfundat. 

Cu cea mai mare băgare de seamă extrase pistolul din 
bocanc. 

Ezită o clipă. „Ăsta e pasul decisiv, se gândi. Mergi mai 
departe sau renunțţi.” N 

Nu vedea altă opțiune decât frica. li era teamă să ia 
arma. li era frică și s-o lase acolo. 

Având senzaţia că altcineva îi conduce mâna, strecură 
cu grijă arma într-o pungă de plastic pe care o avea în 
rucsac. Lăsă șoseta pe podea. 

Mai avea de făcut încă un lucru. Merse rapid în mica 
sufragerie și aruncă o privire la biroul uzat, pe care 
Michael O'Connell își ţinea laptopul. „Deci așa arată locul 
unde stătea când ne-a provocat toate încurcăturile alea 
nenorocite”, își zise ea. Era timpul să-i facă și ea același 


lucru. Oricât de speriată era, pasul următor îi dădea o 
satisfacţie răutăcioasă. Scoase din rucsac laptopul identic 
pe care îl cumpărase și-l înlocui pe cel de pe birou cu 
acesta. Nu știa când avea O'Connell să observe 
deosebirea, dar era sigură că avea s-o facă, mai devreme 
sau mai târziu. Era încântată de asta. Cu o zi în urmă, 
petrecuse ore în șir descărcând o mulțime de materiale 
pornografice și texte anarhiste, de factură neonazistă, 
umplând memoria computerului cu un heavy-metal turbat, 
de inspiraţie satanică. Când socoti că laptopul era încărcat 
cu suficiente materiale incriminatoare, compuse, tot pe 
computer, o scrisoare care începea cu cuvintele Dragă 
tată, ești un nemernic și în care O'Connell pretindea, 
chipurile, că regreta faptul că minţise pentru tatăl său cu 
mulţi ani în urmă, dar că acum era pregătit să-și repare 
greșeala. Se socotea îndreptăţit să răzbune moartea 
mamei sale, ca un act de justiţie. Informaţiile aflate de 
Scott cu privire la trecutul lui O'Connell se dovediseră de 
mare folos. 

Sally mai făcu încă două lucruri. Deșurubă capacul din 
spate al aparatului, dezvelind astfel circuitele interne și, cu 
mare grijă, slăbi conectarea aparatului la sursa de curent, 
încât să nu mai pornească. Apoi închise la loc capacul, cu o 
mică modificare: picură doi stropi de Super Glue pe unul 
dintre șuruburi, așa încât acesta să nu mai poată fi scos. 
Chiar dacă s-ar pricepe să repare aparatul, O'Connell n-ar 
avea cum să-l deschidă. Doar un tehnician de la 
laboratorul de criminalistică ar putea s-o facă. 

Verifică de două ori poziţia aparatului. Era exact așa 
cum îl lăsase O'Connell. 

Sally își îndesă laptopul lui O'Connell în rucsac, lângă 
pistol. 

Apoi aruncă o privire la cronometru. Trecuseră 
unsprezece minute. 

„Prea încet, prea încet”, își spuse, azvârlindu-și rucsacul 
pe umăr. Simţea ţeava pistolului împungând-o în spate. 
Trase adânc aer în piept. Avea să se întoarcă în curând. 


Telefonul mobil de pe scaunul de lângă el sună insistent. 
Scott nu fusese sută la sută sigur că bătrânul O'Connell îl 
va suna, dar totuși se aștepta s-o facă, așa că, atunci când 
auzi vocea acestuia la celălalt capăt al firului, era pregătit. 

— Hei, domnule Jones? 

Tatăl lui O'Connell vorbea grăbit, întru câtva șovăielnic, 
dar surescitat. 

— Da, sunt Smith, răspunse Scott. 

— Mda, mă rog. Domnul Smith. În fine. Hei, sunt... 

— Știu cine ești, domnule O'Connell. 

— Ei bine, să fiu al naibii, ai avut dreptate. Tocmai m-a 
sunat fiu-meu, așa cum spuneai c-o să se întâmple. Vine 
încoace. 

— Acum? 

— Da. Stă în Boston, la vreo nouăzeci de minute 
distanță, dar cum părea foarte grăbit, cred că o să ajungă 
mai repede. 

— O să mă ocup de asta. Mulţumesc. 

— Puștiul răcnea ceva în legătură cu o fată. Părea foarte 
supărat. Aproape nebun de furie. E vorba de vreo fată în 
toată tărășenia, domnule Smith? 

— Nu. E vorba de bani. Şi de datoriile pe care le are. 

— Păi, el crede altceva. 

— Ce crede el este total irelevant pentru afacerea 
noastră, nu-i așa, domnule O'Connell? 

— Mda, presupun că da. Deci ce trebuie să fac? 

Scott răspunse fără urmă de ezitare, dat fiind că se 
aștepta la această întrebare: 

— Nu trebuie decât să-l aștepți acolo. Ascultă ce are de 
zis. Indiferent ce spune. 

— Tu ce-o să faci? 

— O să luăm niște măsuri, domnule O'Connell. Iar tu îţi 
vei primi răsplata cuvenită. 

— Ce mă fac dacă vrea să plece? 

Scott simţi că i se usucă gâtul. Bătăile inimii i se înteţiră. 

— Te dai la o parte și-l lași să plece. 


Hope sorbea dintr-o cană de cafea în timp ce-o aștepta 
pe Sally să apară. Gustul amărui al lichidului fierbinte o 
arse pe limbă. 

Își parcase mașina pe o stradă plină de magazine, cam la 
o sută de metri distanță de un supermarket. Traficul era 
aglomerat, dar ea era la o oarecare depărtare de intrarea 
în magazin, lăsând mai bine de douăzeci de locuri de 
parcare libere între mașina ei și automobilul cel mai 
apropiat. 

Când o zări pe Sally făcându-și apariţia în mașina pe 
care o închiriase și care avea un aspect șters, greu de 
identificat, înţepeni. Își puse cana în suportul de plastic și 
cobori rapid geamul, făcând un mic semn cu mâna în 
direcţia lui Sally, ca să-i atragă atenţia. Așteptă să 
parcheze cu două rânduri mai în spate și apoi porni către 
ea. Observă că Sally era palidă și privea în jur neliniștită. 

Sally scutură din cap. 

— Nu te pot lăsa să faci asta. E de datoria mea... 

— Am mai discutat despre asta, spuse Hope. Lucrurile s- 
au pus deja în mișcare. O schimbare ar putea să 
compromită totul. 

— Dar pur și simplu nu pot. 

Hope trase aer în piept. Se gândi că asta era șansa ei. 
Putea să dea înapoi. Să refuze. Să bată în retragere și să-i 
trezească și pe ceilalţi la realitate. 

— Ba da, poţi. Și o vei face, spuse Hope. De noi depinde 
viitorul lui Ashley. Iar șansele noastre de izbândă depind 
de felul în care fiecare dintre noi își îndeplinește rolul. 
Asta-i tot. 

— Ti-e teamă? 

— Nu, minţi Hope. 

— Ar trebui să ne oprim în momentul ăsta. Cred că ne- 
am pierdut minţile. 

„Da, probabil că ni le-am pierdut”, își zise Hope în sinea 
ei. 

— Dacă renunţăm la planul ăsta și i se întâmplă ceva lui 


Ashley, n-o să ne-o iertăm niciodată, cât timp vom trăi. Mai 
degrabă cred că mă pot ierta pe mine însămi pentru ceea 
ce urmează să fac acum. Dar să stăm deoparte și să lăsăm 
să i se întâmple ceva rău lui Ashley, ei bine, ăsta ar fi un 
lucru pe care cred că l-am duce cu noi în mormânt. 

Hope trase adânc aer în piept. 

— Dacă noi nu facem nimic, iar el trece la fapte, nu ne 
vom mai găsi liniștea niciodată. 

— Știu, spuse Sally, scuturând din cap. 

— Acum zi-mi de armă. E la tine în rucsac? 

— Da. 

— N-avem prea mult timp la dispoziţie, nu-i așa? 

Sally se uită la cronometru. 

— Cred că ești cam cu cincisprezece minute în urma lui. 
Scott ar trebui să fie și el pe drum de-acum. 

Hope zâmbi și scutură din cap. 

— Ştii, când eram copil, mă jucam multe jocuri 
contracronometru. Timpul este întotdeauna un factor 
crucial. Și acum e la fel. Trebuie să plec. În clipa asta. Ştii 
și tu. Dacă e să jucăm jocul ăsta, ar fi mare păcat să 
pierdem din cauză că nu ne-am mișcat suficient de rapid. 
Haide, pleacă, Sally. Fă ce trebuie să faci. Și eu voi face la 
fel, iar la sfârșitul zilei, poate că totul va fi OK. 

Sally ar fi avut multe de spus, dar în momentul acela 
alese să nu spună nimic. Se întinse și o strânse tare de 
mână pe Hope, căznindu-se să-și înghită lacrimile. Hope 
zâmbi și îi spuse: 

— Du-te. Nu mai e timp. E târziu. Gata cu vorbitul. E 
vremea să trecem la fapte. 

Sally încuviinţă din cap, lăsă rucsacul jos, în mașină, și 
se dădu câţiva pași în spate cât timp Hope porni motorul, 
făcându-i cu mâna când ieși din parcare. Erau doar vreo 
patru sute de metri până la intrarea pe autostrada 
interstatală, iar Hope știa că trebuie să se miște cât mai 
rapid, ca să-l ajungă din urmă pe Michael O'Connell. Se 
abţinu să se uite în oglinda retrovizoare până ajunse la o 
distanță considerabilă de locul întâlnirii, căci nu voia s-o 


vadă pe Sally rămânând în urmă, singură și tristă. 


Scott parcă vechea sa camionetă în faţa colegiului 
comunitar, în parcarea alocată studenţilor. Colegiul era 
situat la zece sau unsprezece kilometri distanţă de casa în 
care crescuse Michael O'Connell. Camioneta se pierdu 
numaidecât în noianul de vehicule de toate felurile. 

După ce iscodi cu privirea de jur împrejur, ca să se 
asigure că nu e nimeni prin apropiere, își scoase rapid 
hainele de pe el și își luă, în schimb, o pereche de blugi, un 
tricou, un hanorac albastru și pantofi de alergare. Își trase 
pe cap o căciulă strâmtă, bleumarin și, cu toate că soarele 
asfințea, își puse ochelarii de soare. Înșfacă un rucsac, se 
asigură că are în buzunar telefonul mobil și apoi ieși din 
camionetă. 

Cronometrul îi arătă că Michael O'Connell era pe drum 
de cel mult șaptezeci de minute. După toate probabilitățile, 
conducea cu viteză maximă, își zise Scott, și n-avea să 
oprească pentru niciun motiv, decât dacă avea să fie tras 
pe dreapta de vreun poliţist, fapt care le-ar fi fost de folos. 

Scott își băgă capul între umeri și traversă parcarea. 
Ştia că prin faţa intrării în școală trecea un autobuz, care 
avea să-l ducă până la vreo doi kilometri de casa lui 
O'Connell. Îi reţinuse orarul și avea mărunţiș pentru un 
bilet dus în buzunarul drept, iar pentru biletul de întors, în 
buzunarul stâng. 

Vreo șase studenţi de diferite vârste așteptau în refugiul 
din staţia de autobuz. Se amestecă printre ei fără 
probleme; la un colegiu comunitar, puteai fi student și la 
nouăsprezece, și la cincizeci și nouă de ani. Evită să-i 
privească în ochi pe tinerii din staţie. Se gândi că, dacă 
reușea să-și inducă gânduri neștiute, obscure, asta avea 
să-l ajute să treacă neobservat. 

Când sosi autobuzul, se așeză undeva în spate, singur. 
Se întoarse și privi în urma sa, la peisajul cafeniu și obosit 
al orășelului, în timp ce autobuzul pornea din staţie, 
pârâind din toate încheieturile. 


Scott fu singurul care se dădu jos în staţia respectivă. 

Preţ de o clipă, rămase nemișcat, singur pe marginea 
drumului, privind în urma autobuzului ce dispărea în 
lumina palidă a înserării. Apoi o porni de-a lungul șoselei, 
cu pași repezi, întrebându-se în sinea sa încotro se 
grăbește așa, dar știind totodată că timpul era elementul 
esenţial. 


Fotografiile de la locul faptei au o însușire stranie. E ca 
și cum ai încerca să urmărești un film cadru cu cadru, în 
locul unei acţiuni continue. Aproximativ de mărimea unei 
coli A4, lucioase, viu colorate, ele sunt piese care fac parte 
dintr-un puzzle uriaș. 

Am încercat să îmi întipăresc în minte fiecare imagine, 
privindu-le ca pe filele unei cărți. 

Detectivul stătea în faţa mea, studiindu-mi chipul. 

— Încerc să vizualizez locul crimei, am spus, ca să 
înţeleg mai bine ce s-a întâmplat. 

— Eu am impresia că fotografiile sunt ca niște linii pe 
hartă, spuse el. Locul crimei capătă sens de fiecare dată, 
până la urmă. Deși, trebuie să recunosc, asta n-a fost prea 
plăcută la vedere. 

Se aplecă și scotoci prin maldărul de fotografii. 

— Priviţi aici. Arătă cu degetul spre piesele de mobilier 
răvășite și carbonizate. Câteodată, e pur și simplu chestie 
de experienţă. Înveţi să vezi dincolo de harababura din 
prim-plan și să tragi concluzii. 

Mi-am coborât privirea la fotografiile de pe masă, 
încercând să le observ prin ochii lui. 

— Ce fel de concluzii? am întrebat. 

— A fost o încăierare teribilă. O încăierare crâncenă. 


43 
O ușă deschisă 


Investigaţiile întreprinse de Scott prin împrejurimi, cu 
câteva zile în urmă, îl învăţaseră unde era mai bine să 
aștepte. 

Ştia că trebuie să fie cât mai greu de remarcat, să nu 
sară în ochi cu nimic; dacă l-ar fi văzut cineva și ar fi făcut 
conexiunea între silueta îmbrăcată în veșminte închise la 
culoare, ce pândea din umbră casa lui O'Connell, și 
bărbatul în costum și cravată, care deunăzi pusese tot felul 
de întrebări despre același O'Connell, ar fi putut da de 
bănuit. Dar trebuia să-și găsească un loc de unde să vadă 
faţada casei și în mod special aleea de pământ din faţa 
intrării. Trebuia să stea la pândă fără să trezească 
suspiciunile vecinilor sau ale câinilor din împrejurimi. 
Locul pe care îl alese era puţin mai la distanţă, dar în rest, 
era perfect. Fostul hambar, azi dărăpănat ca vai de lume, 
cu acoperișul pe jumătate prăbușit, era o imagine jalnică. 
Din colţul în care se pitise, vedea chiar intrarea în casa lui 
O'Connell. Conta pe faptul că Michael O'Connell avea să-și 
facă apariţia valvârtej, într-o viteză nebună, cu scrâșnet de 
cauciucuri la ultima curbă, împroșcând pietrișul și praful 
de pe aleea din fața casei. „Fă cât mai mult zgomot, șopti 
Scott, ca pentru a-i alimenta lui O'Connell nesăbuinţa. Fă 
astfel încât să vadă lumea că ai venit acasă.” 

În casele vecine luminile erau aprinse. Scott inspiră 
aerul rece. Din când în când, vedea câte o siluetă trecând 
prin dreptul vreunei ferestre și aproape în fiecare locuinţă 
se distingea licărirea ecranului televizorului. 

Își ridică o mână în faţa ochilor, să vadă dacă tremură. 
„Poate doar un pic”, își zise. Dar nu atât încât să-i 
compromită pasul următor. 

„O mulţime de răspunsuri o să aflăm în noaptea asta”, se 
gândi el. Orice nelămurire pe care o mai avea cu privire la 


propria persoană sau referitor la Sally ori Hope avea să-și 
găsească răspunsul în curând. 

Se gândi la Hope pentru o clipă și simţi un fior de 
panică. 

„Eu n-o cunosc, își zise. Știu doar în linii mari ce fel de 
persoană e.” 

Şi iată că întreaga lui viață depindea acum de 
capacităţile și abilitățile acestei femei. 

Scott respiră greoi, încercând să-și imagineze ce anume 
îi făcuse pe ei trei să creadă că ar fi în stare să 
înfăptuiască un lucru atât de ieșit din comun, atât de străin 
lor. În clipa aceea de îndoială, auzi deodată sunetul unei 
mașini care se apropia în viteză. 


Sally se întorsese în Boston. Se îndreptă spre un mall cu 
magazine scumpe și elegante din Brookline. Mai întâi, se 
opri la un bancomat de la intrarea în mall și scoase o sută 
de dolari. După ce luă banii din aparat, își ridică în mod 
deliberat capul, astfel încât camera de supraveghere să-i 
înregistreze chipul. Se asigură că-și bagă în buzunar 
chitanţa de la bancomat. 

Apoi intră în mall și se îndreptă spre un magazin cu 
lenjerie intimă de lux. 

Șovăi o clipă când se văzu în mijlocul rafturilor încărcate 
de mătăsuri și dantele, până când zări o vânzătoare tânără. 
Fata era cam de vârsta lui Ashley. 

Sally intră în vorbă cu ea. 

— Mă întreb dacă m-aţi putea ajuta. 

— Desigur, spuse tânăra. Ce căutaţi? 

— Păi, aș vrea să iau ceva pentru fiica mea, care 
seamănă mult cu dumneavoastră la dimensiuni. Ceva 
special, căci a avut o perioadă tare grea în ultimele 
săptămâni. S-a despărțit de prietenul ei, știți cum e, și 
vreau să-i iau ceva care s-o facă să se simtă frumoasă și 
atrăgătoare, pentru că dobitocul ăla i-a șubrezit respectul 
de sine. Mă-nţelegeţi ce spun? 

— O, da, cum să nu, spuse fata, dând din cap. Sunteţi 


tare grijulie. 

— Păi, așa e orice mamă. Şi știți ce, aș vrea să iau ceva 
și pentru o persoană apropiată, cu care nu m-am purtat 
prea frumos în ultima vreme. Poate o pijama de mătase? 

— Da, avem așa ceva. Cunoașteţi mărimea? 

— O, da. E pentru cineva foarte drag mie. Am trecut prin 
multe împreună, la noi acasă, în vestul Massachusetts-ului. 
Relaţia noastră a fost cam încordată în ultima vreme și aș 
vrea să repar lucrul ăsta. Florile sunt frumoase, dar atunci 
când ai o relaţie specială, poate e mai bine să cauţi ceva 
care să dureze mai mult, nu-i așa? 

Vânzătoarea zâmbi. 

— Bineînţeles. 

Sally se gândi că simplul fapt că pomenise de vestul 
Massachusetts-ului - unde se știa că trăiesc multe lesbiene 
- avea să-i dea de înţeles vânzătoarei mesajul dorit. Se luă 
după ea, printre rafturile cu lenjerie scumpă, socotind că 
deja vorbise destul; era sigură că vânzătoarea avea să-și 
aducă aminte de ea. De asemenea, nu uită să folosească și 
cardul de credit, fapt care avea să confirme prezenţa ei 
aici. Se gândi chiar să vorbească, înainte de plecare, cu 
şefa magazinului, ca s-o felicite, chipurile, pentru 
amabilitatea angajatelor. Acesta era genul de conversaţie 
pe care oricine și l-ar fi amintit ulterior, la o adică. 

Sally își închipuia că se află pe scenă, recitând versuri 
inventate pe loc. 

— lată câteva dintre articolele noastre cele mai 
frumoase, spuse vânzătoarea. 

Sally zâmbi, de parcă ceea ce făcea în momentul acela 
era cel mai natural lucru din lume. 

— O, da. Într-adevăr. 


Între timp, Catherine și Ashley se aflau într-un 
supermarket din apropierea casei lui Hope și Sally, 
împingând un cărucior plin cu produse alimentare 
naturale, care costau o mică avere. Cele două femei 
fuseseră foarte tăcute pe tot parcursul ieșirilor. 


Când traversaseră primul culoar, aproape de intrarea în 
magazin, Ashley zări un morman de dovleci așezați unul 
peste altul, ca un turn, iar printre ei erau presărațţi știuleți 
de porumb, pe post de ornamente. Era un decor având ca 
temă Ziua Recunoștinței“, cu grămăjoare de nuci și 
coacăze și cu un curcan de hârtie în centru. O înghionti pe 
Catherine și-i făcu semn cu mâna înspre migălosul 
aranjament. 

Catherine încuviinţă din cap. 

Impinseră căruciorul până în apropierea turnului de 
dovleci. Când ajunseră chiar lângă marginea mesei ce 
servea drept fundaţie a edificiului, Catherine rosti cu voce 
tare: 

— O, fir-ar să fie, am uitat sosul de fasole. 

Spunând acestea, smuci căruciorul într-o parte, astfel 
încât roata din faţă se lovi de piciorul mesei. Întregul 
aranjament începu să se clatine, iar Ashley scoase un țipăt 
scurt și se aplecă fulgerător, aparent încercând să 
restabilească echilibrul edificiului, în realitate însă scoțând 
unul dintre dovlecii de la baza acestuia. 

Intr-o clipită, întregul edificiu se prăbuși cu un zgomot 
de nedescris și toţi dovlecii, bostanii uscați ornamentali și 
știuleţii de porumb se  împrăștiară pe  dușumea, 
rostogolindu-se care-ncotro. 

Catherine rămase cu gura căscată. 

— Doamne Dumnezeule! strigă ea în gura mare. 

În câteva secunde, câţiva tineri, angajaţi de-ai 
supermarketului, precum și managerul își făcură apariția 
la locul dezastrului. Tinerii se apucară numaidecât să 
refacă aranjamentul ornamental, în timp ce Catherine și 
Ashley se scuzau întruna și insistau să plătească pentru 
stricăciuni. Managerul le refuză politicos, dar Catherine își 
băgă mâna în buzunar și scoase o bancnotă de 50 de 


4 Ziua Recunoștinței (engleză: Thanksgiving Day) este o sărbătoare 
anuală de o zi, în care se mulțumește pentru bogăţia recoltei din acel 
an. Ea se sărbătorește în Statele Unite și Canada. Este o sărbătoare a 
familiei. (n.red.) 


dolari, pe care i-o întinse acestuia. 

— Atunci vă rog cel puţin să-i recompensaţi pe tinerii 
aceștia amabili, care curăţă mizeria făcută de mine și de 
Ashley. 

— Nu, nu, spuse managerul. Serios, doamnă, nu e 
nevoie. 

— Dar insist. 

— Şi eu, la fel, spuse Ashley. 

Femeia luă banii, clătinând din cap, spre bucuria 
băieţilor, care lucrau cu sârg. 

Apoi Ashley împinse căruciorul spre casierie, iar 
Catherine își scoase cardul, să plătească produsele. 
Amândouă stăteau cu fața spre camerele de supraveghere. 
Erau sigure că cei de la magazin aveau să-și aducă aminte 
de seara aceea. Așa sunau ultimele cuvinte rostite de Sally: 
„Faceţi ceva care să sară în ochi, într-un loc public, și prin 
care să se confirme prezenţa voastră acasă”. 

Işi îndepliniseră misiunea. Habar n-aveau ce se petrecea 
în momentele acelea într-un alt colţ al New Englandului, 
dar își imaginau că era ceva foarte primejdios. 


Farurile mașinii lui Michael O'Connell măturară fațada 
întunecată a casei în care locuise odinioară. Lumina 
farurilor se reflectă din portiera lucioasă a furgonetei 
tatălui său. O ușă se trânti cu zgomot și Scott îl văzu pe 
O'Connell îndreptându-se cu pași mari spre intrarea de la 
bucătărie. Mersul grăbit al lui Michael O'Connell trăda 
încordare și furie. 

„Furia sa era cât se poate de bine-venită, se gândi Scott. 
La furie, oamenii nu sesizează anumite amănunte, ce se 
pot dovedi extrem de importante.” 

Il văzu pe O'Connell deschizând precipitat ușa laterală și 
dispărând înăuntru. Fusese în raza lui vizuală doar câteva 
secunde, dar din toate gesturile sale se putea deduce că 
ceea ce-i spusese Ashley la telefon îl determinase să vină 
acasă valvârtej, călăuzit de un singur gând. 

Trăgând adânc aer în piept, Scott traversă strada în 


fugă, cu umerii încovoiaţi, furișându-se printre umbre. 
Fugi cât putu de repede până pe aleea din faţa casei, unde 
O'Connell își parcase mașina. Se lăsă pe vine și-și deschise 
rucsacul, de unde scoase mai întâi o pereche de mănuși 
chirurgicale, pe care și le trase pe mâini. Apoi scoase un 
ciocan de cauciuc și o cutie de cuie galvanizate, pentru 
acoperișuri. Aruncă o privire scurtă în direcţia casei, 
respirând precipitat, apoi înfipse un cui într-unul din 
cauciucurile din spate ale mașinii lui O'Connell. 
Aplecându-se, auzi un sâsâit slab, produs de aerul ce ieșea 
din anvelopă. 

Apoi mai luă câteva cuie și le împrăștie la întâmplare de- 
a lungul aleii. 

Mișcându-se cât mai precaut cu putinţă, Scott se furișă 
până la remorca furgonetei bătrânului O'Connell. Lăsă 
cutia cu restul cuielor, deschisă, în remorcă. Puse și 
ciocanul undeva în apropiere, printre celelalte scule ce 
zăceau împrăștiate în remorcă și în tot garajul. 

Odată îndeplinită această primă misiune, Scott se 
întoarse pe furiș în ascunzătoarea sa. În timp ce traversă 
strada, auzi primele răcnete, pline de ură, venind din casă. 
Ar fi vrut să mai stea, să audă ce-și ziceau, dar știa că nu 
se poate. 

Când ajunse în hambarul cel dărăpănat, își scoase 
telefonul mobil și apăsă pe tasta de apelare rapidă. 

Hope răspunse după două tonuri de apel. 

— Ești pe-aproape? 

— La mai puţin de zece minute distanţă. 

— Circul e în plină desfășurare. Sună-mă când ai oprit. 

Hope închise fără să-i răspundă și apăsă pedala de 
acceleraţie. Ei calculaseră un defazaj de cel puţin douăzeci 
de minute între sosirea lui Michael O'Connell și sosirea sa. 
Erau în grafic, observă. Gândul acesta nu reuși însă s-o 
liniștească. 

Înăuntru, Michael O'Connell și tatăl său stăteau faţă în 
faţă, la câţiva metri unul de celălalt, în mijlocul sufrageriei 
murdare. 


— Unde e? se răsti fiul, cu pumnii încleștaţi. Unde e? 

— Unde-i cine? replică tatăl. 

— Ashley, fir-ar a naibii! Ashley! 

Privi cu înfrigurare de jur împrejurul său. 

Tatăl râse batjocoritor. 

— Ei, asta-i culmea. Chiar culmea. 

Michael O'Connell se întoarse cu faţa spre bătrân. 

— Se ascunde pe undeva? Unde-ai dus-o? 

Bătrânul O'Connell scutură din cap. 

— Tot nu știu despre ce mama dracului vorbeşti. Şi cine 
naiba e Ashley? Vreo fostă colegă de liceu? 

— Nu. Ştii foarte bine despre cine vorbesc. Te-a sunat. 
Trebuia să vină aici. A zis că e pe drum spre tine. Nu mai 
fă pe prostul cu mine, că dacă nu, jur că... 

Michael O'Connell ridică pumnul în direcţia tatălui său. 

— Juri că ce? îl întrebă bătrânul, pe un ton sarcastic. 

Bătrânul își păstră calmul. Sorbi o înghiţitură din sticla 
de bere, privindu-l ţintă pe fiul său, cu ochii îngustaţi. Apoi 
se îndreptă nonșalant spre fotoliu, se prăbuși pe acesta, 
mai luă o gură de bere și ridică din umeri. 

— Nu știu ce vrei, puștiule. Habar n-am cine-i Ashley. 
Mă suni după atâţia ani în care n-ai mai dat nici semn de 
viaţă și începi să urli și să mă iei la întrebări despre nu știu 
ce gagică, de parcă ai fi un derbedeu de la liceu. Mă baţi la 
cap cu tot felul de chestii de care habar n-am și apoi apari 
aici c-o falcă-n cer și una-n pământ, întrebându-mă niște 
aiureli, iar eu nu pricep nimic din toate astea. Mai bine ia- 
ţi o bere și nu te mai purta ca un ţânc. 

Spunând acestea, făcu semn cu mâna înspre frigiderul 
din bucătărie. 

— Nu vreau să beau. Nu vreau nimic de la tine. 
Niciodată n-am vrut. Vreau doar să știu unde e Ashley. 

Tatăl ridică din nou din umeri, desfăcându-și larg 
braţele. 

— N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbești. Bati 
câmpii. 

Michael O'Connell, clocotind de furie, împunse aerul cu 


degetul, înspre bătrân. 

— Să nu te miști de-aici, bătrâne. Rămâi aici fără să te 
miști. O să arunc o privire primprejur. 

— Nu plec nicăieri. Vrei să arunci o privire? N-ai decât. 
Nu s-a schimbat mai nimic de când ai plecat tu. 

Fiul scutură din cap. 

— O, ba da, s-a schimbat, spuse el pe un ton amar, 
traversând sufrageria și împingând la o parte cu piciorul 
ziarele împrăștiate pe podea. Ai îmbătrânit mult și te-ai 
făcut și mai betiv, iar locul ăsta arată ca o cocină. 

Tatăl îl pironi cu privirea când trecu prin dreptul lui. Nu 
se clinti din fotoliu când Michael O'Connell se îndreptă 
spre partea din spate a casei. 

Mai întâi, intră în încăperea care pe vremuri fusese 
camera lui. Vechiul său pat era tot acolo, înghesuit în 
colțul odăii și câteva dintre posterele sale cu AC/DC și 
Slayer erau tot pe peretele unde le lipise el. Două sau trei 
trofee sportive ieftine, un tricou de fotbal atârnat pe 
perete, câteva manuale de liceu și un tablou cu un 
Chevrolet Corvette roșu ca focul erau singurele lucruri 
care îi aminteau de vremurile de altădată. Traversă 
camera din câţiva pași și deschise brusc ușa de la debara, 
așteptându-se s-o găsească pe Ashley ascunsă acolo. Însă 
debaraua era goală, în afară de două jachete vechi ce 
miroseau a praf și a mucegai și de câteva cutii cu jocuri 
video depășite. Trase un șut într-una dintre cutii, 
împrăștiindu-i conţinutul pe dușumea. 

Toate lucrurile din acea cameră îi aduceau aminte de o 
ființă pe care o ura: ura omul care fusese odinioară, 
detesta familia din care provenea. Văzu că tatăl său 
aruncase, pur și simplu, pe pat unele lucruri care îi 
aparținuseră mamei sale - rochii, pantaloni, paltoane, 
cizme, câteva cutiuţe pictate, în care se găseau bijuterii 
lipsite de valoare și o fotografie cu ei trei, într-una din 
rarele lor vacante, într-un camping din Maine. Fotografia îi 
stârni amintiri amare: doar scandaluri și beţii urmate de o 
tăcere mormântală pe drumul de întoarcere. Era ca și cum 


tatăl său ar fi aruncat în camera aceea tot ceea ce-i aducea 
aminte de răposata sa soţie și de fiul înstrăinat, ca pe niște 
rămășițe nedorite, nedemne de altceva decât să atragă 
praful și să miroasă a vechituri. 

— Ashley! strigă el. Unde naiba ești? 

Tatăl său răcni din fotoliul său din sufragerie: 

— N-o să găsești pe nimeni și nimic. Dar poţi să te mai 
uiţi, dacă asta te face să te simţi mai bine. 

Apoi râse - un râs forţat, prefăcut, menit să-l înfurie și 
mai tare pe fiu-său. 

Michael O'Connell scrâșni din dinţi și deschise larg ușa 
de la baie. Trase la o parte perdeaua de la duș, care era 
murdară și mucegăită. Un flacon cu medicamente așezat 
pe colţul chiuvetei se răsturnă, iar pastilele se împrăștiară 
pe gresie. Se aplecă și ridică sticluța de plastic, văzu că 
erau medicamente pentru inimă și izbucni în râs. 

— Să-nţeleg că bătrânul ceasornic îți dă de furcă, hm? 
spuse el cu voce tare. 

— Nu pune mâna pe lucrurile mele, răspunse bătrânul, 
strigând la rândul său. 

— Du-te naibii, șopti Michael O'Connell, ca pentru sine. 
Sper doar ca, orice-ar fi, să suferi îngrozitor înainte de-a 
da ortu' popii. 

Aruncă flaconul pe jos și-l zdrobi sub talpă, la fel și 
pastilele împrăștiate pe gresie, după care ieși din baie. 
Intră în celălalt dormitor. 

Patul matrimonial era nestrâns, cu așternuturile toate 
murdare. Incăperea duhnea a ţigară, a bere și a haine 
nespălate. Într-un colţ, un coș de plastic pentru rufe gemea 
sub grămezile de tricouri și lenjerie intimă. Noptiera de 
lângă pat era plină de flacoane cu medicamente, de sticle 
cu băutură pe jumătate golite și, printre toate astea, un 
ceas deșteptător. Își goli în palmă toate pastilele, și le vâri 
în buzunar, apoi azvârli flacoanele goale pe pat. „Ce 
surpriză te-așteaptă când o să ai nevoie de ele”, își zise în 
sinea sa. 

Michael O'Connell se apropie de debara și trase brusc 


de mânerul ușii duble. Jumătate din debara - jumătatea 
care îi aparținuse mamei sale - era goală. Restul era 
ocupat de hainele tatălui său - toţi acei pantaloni, 
cămășile, jachetele sport și cravatele pe care nu le purtase 
niciodată. 

Lăsă ușile deschise și merse la ușa glisantă de sticlă 
care dădea în curtea din spatele casei. Trase de ea, dar era 
încuiată. Își lipi faţa de sticlă, scrutând cu privirea prin 
întunericul de afară. Descuie ușa și ieși în curte, 
nebăgându-l în seamă pe tatăl său, care răcni din 
sufragerie: 

— Ce naiba mai faci acum? 

Michael O'Connell se uită în stânga și-n dreapta. „Aici n- 
ai unde să te ascunzi”, își zise el. 

Se întoarse și intră înapoi în casă. 

— O să arunc o privire și-n pivniţă, strigă el. Nu vrei să 
mă scutești de-un efort și să-mi spui unde e, bătrâne? Sau 
poate că vrei să te întreb într-un stil mai dur. 

— Dă-i drumul. Du-te-n pivniţă. Şi știi ce? Nu mă sperii 
deloc. Niciodată nu mi-a fost frică de tine. 

„Mai vedem noi asta”, își spuse Michael O'Connell în 
sinea lui. 

Se îndreptă spre ușa pivniţei și o deschise. Era un loc 
întunecos, neaerisit, plin de praf și pânze de păianjen. 
Odată, când avea în jur de nouă ani, tatăl său îl obligase să 
intre aici și închisese ușa cu cheia. Mama sa era plecată 
de-acasă, iar el făcuse ceva care îl înfuriase pe bătrân. 
După ce-l lovise peste cap, îl împinsese pe copil pe scări în 
jos și-l lăsase în beznă timp de-o oră. Stând în capul 
scărilor, Michael O'Connell se gândi că lucrul pe care îl 
detestase cel mai tare la părinţii săi era acela că, oricât de 
mult urlau și se băteau, păreau să fie tot mai dependenti 
unul de celălalt. Ceea ce ar fi trebuit, în mod normal, să-i 
despartă le suda și mai tare relaţia. 

— Ashley! strigă el. Eşti aici? 

Un bec chior arunca o lumină slabă în colţurile încăperii. 
Iscodi printre umbre, în căutarea ei. 


Pivnița era goală. 

Își simţi pieptul clocotind de furie, iar din piept 
fierbinţeala îi cobori de-a lungul braţelor până în pumnii 
strâns încleștaţi. Se răsuci pe călcâie și se întoarse în 
sufragerie, unde îl aștepta tatăl său. 

— A fost aici, nu-i așa? întreb Michael O'Connell. Mai 
devreme. Ca să stea de vorbă cu tine. Dar, cum n-am ajuns 
la timp, ţi-a zis să mă minţi, nu-i așa? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Baţi câmpii, ţi-am mai spus. 

— Spune-mi adevărul. 

— Îţi spun adevărul. Habar n-am despre ce vorbești. 

— Dacă nu-mi spui ce s-a-ntâmplat, ce ţi-a spus când a 
fost aici și unde s-a dus, o să-ţi pară rău, bătrâne. Nu 
glumesc. Sunt în stare să te lovesc și o s-o fac, crede-mă, o 
să te fac să suferi ca un câine și n-o să-mi pese nici cât 
negru sub unghie, cum nu mi-a păsat nici până acum. Deci, 
spune-mi, când te-a sunat, ce ţi-a zis? 

— Sau ești mai smintit decât te ţineam minte, sau mai 
tâmpit. Nu-mi dau seama exact. 

Bătrânul duse sticla la gură și se lăsă pe speteaza 
fotoliului. 

Michael O'Connell făcu un pas în faţă și, cu o mișcare 
fulgerătoare, lovi sticla, răsturnând-o din mâna tatălui său. 
Aceasta se izbi de-un perete, făcându-se țăndări. Tatăl nu 
reacţionă, ci se mulțumi să arunce o privire înspre sticla 
spartă de pe podea, după care se întoarse și-l privi ţintă pe 
fiul său. 

— Asta e întrebarea care m-a frământat mereu, să știi. 
Care din noi doi a ajuns mai rău? 

— Blestematule ce ești! Răspunde-mi la ce te întreb. 

— Mai dă-mi o bere, prima dată. 

Michael O'Connell se aplecă și-l înșfăcă pe tatăl său de 
pieptul cămășii, ridicându-l pe jumătate din fotoliu. Intr-o 
clipită, tatăl îl apucă pe fiu, la rândul lui, de gulerul 
puloverului, răsucindu-i-l atât de tare, mai-mai să-l sufoce. 
Feţele lor erau la doar câţiva centimetri depărtare una de 


cealaltă, privindu-se ochi în ochi. Apoi O'Connell își trânti 
tatăl înapoi în fotoliu, iar acesta îi dădu drumul la guler. 

Michael O'Connell se apropie de televizor. Rămase 
câteva clipe cu privirea pironită pe ecran. 

— Așa-ţi petreci tu nopţile? Te-mbeţi și te uiţi la 
televizor? 

Tatăl nu răspunse. 

— Prea mult privit la vechitura asta de televizor nu-ţi 
face bine. Nu știi lucrul ăsta? 

Michael O'Connell așteptă o secundă, lăsând cuvintele 
ironice să-și facă efectul, apoi își luă o poziţie de arte 
marțiale și izbi cu piciorul în televizor, care căzu pe podea, 
făcându-se ţăndări. 

— Nemernicule! O să plătești pentru asta. 

— Chiar? Ce altceva trebuie să mai sparg pe-aici ca să te 
fac să-mi spui ce s-a întâmplat după ce te-a sunat? Cât 
timp a stat aici? Ce ţi-a promis? Ce i-ai zis că vei face? 

Înainte ca bătrânul să apuce să-i răspundă, se duse la 
bibliotecă și, dintr-o mișcare, răsturnă de pe rafturi toate 
fotografiile și celelalte nimicuri. 

— Alea erau niște prostii rămase de la maică-ta. Nu 
dădeam doi bani pe ele, oricum. 

— Vrei să mai caut, până găsesc ceva de care-ţi pasă? 
Ce ţi-a spus? 

— Uite ce e, puștiule, spuse bătrânul, cu buzele strânse, 
habar n-am care-i treaba cu gagica asta de care vorbești. 
Habar n-am de ce te interesează atât de mult. Ai dat 
cumva de bucluc? Ceva legat de bani? 

Michael O'Connell se uită la tatăl său. 

— Despre ce vorbești? 

— Cine e pe urmele tale, puștiule? Fiindcă am impresia 
că respectivii pot să dea de tine oricând au chef și, când o 
s-o facă, n-o să fie prea amabili. Dar probabil că știi asta 
deja. _ 

— Bun, spuse Michael O'Connell cu voce joasă. Îţi mai 
dau o singură șansă, după care vin la tine și mă răzbun 
pentru toate bătăile pe care le-am încasat de la tine când 


eram copil. Deci te-a sunat astăzi o fată pe nume Ashley? 
Ţi-a zis cumva că are nevoie s-o ajuţi să se despartă de 
mine? Ţi-a zis că vine să stea de vorbă cu tine? 

Bătrânul continuă să-și fixeze fiul, cu ochii mijiţi, plini de 
ură. Însă, stăpânindu-și furia ce ameninţa să erupă din 
clipă-n clipă, reuși să articuleze, printre dinţi: 

— Nu. Nu, fir-ar al naibii! Nici Ashley, nici altă fată. Nu 
s-a întâmplat nimic din ce-ai spus tu. Ăsta e adevărul gol- 
golut, indiferent dacă vrei sau nu să mă crezi. 

— Minti. Ticălos bătrân, minţi cu nerușinare! 

Bătrânul scutură din cap și râse, ceea ce-l înfurie pe 
Michael O'Connell și mai tare. Avea senzaţia că pășește pe 
o muchie îngustă și se străduiește să-și ţină echilibrul. Ce- 
și dorea în clipa aceea, mai mult ca orice, era să-i 
zdrobească faţa bătrânului cu pumnii. Trase însă adânc aer 
în piept și-și spuse că are nevoie totuși să afle ce se 
întâmplase, căci simţea că fusese sunat cu un anumit scop. 
Atât doar că nu-și putea da seama care este acesta. 

— Ea a spus... 

— Nu știu ce ţi-o fi spus. Dar eu îţi spun în mod sigur că 
domnișoara nu-știu-cum n-a sunat și n-a venit aici. 

Michael O'Connell se dădu un pas în spate. 

— Nu pricep... 

Mintea lui lucra febril. Nu înţelegea de ce l-ar fi trimis 
Ashley aici, dacă n-ar fi avut un plan în minte. Nu vedea ce 
ar fi putut ea să urmărească punându-l pe drumuri. 

— Pe cine-ai călcat pe coadă? îl întrebă bătrânul din 
nou. 

— Pe nimeni. Ce vrei să zici? ripostă Michael, furios că îi 
întrerupsese șirul gândurilor. 

— Despre ce e vorba? Despre droguri? Ai pus la cale 
vreo tâlhărie împreună cu alți indivizi și apoi le-ai tras o 
țeapă? Ce-ai făcut de te urmăresc tipii ăștia? Ai furat ceva 
de la ei? 

— Habar n-am despre ce vorbești. _ 

Îl deruta expresia încrezută de pe chipul tatălui său. Își 
dădu seama, în clipa aceea, că bătrânul ar fi trebuit să fie 


mult mai nervos că îi distrusese televizorul. „Nu e nervos, 
pentru că știe că o să-și cumpere altul”, își zise Michael 
O'Connell în sinea sa. 

— Cu cine te-ai încurcat, puștiule? Cineva e tare furios 
pe tine. 

— De unde știi asta? 

Bătrânul dădu din umeri. 

— Nu-ţi spun. Știu, pur și simplu. 

Michael O'Connell își aţinti privirea asupra lui. „N-are 
nicio noimă, își zise. Sau poate că are.” 

— Bătrâne, o să te lovesc, crede-mă. Eşti slab și ramolit 
și pot să-ţi pricinuiesc suferințe cumplite. Spune-mi 
imediat despre ce vorbești! se răsti el. 

Făcu rapid doi pași înspre tatăl său, care nu se clinti din 
fotoliu, continuând să rânjească și întrebându-se dacă îl 
ţinuse suficient de vorbă pe fiu-său, încât domnul Smith să 
aibă timp să aranjeze treburile, oricare ar fi fost acestea. 


La mai puţin de un kilometru distanţă de casa lui 
O'Connell, pe una dintre străzile învecinate, Hope zări mai 
multe automobile și camionete cam hodorogite, cu 
portierele acoperite cu stickere cu Harley-Davidson, 
parcate la întâmplare pe marginea șoselei. Văzu lumini 
răzbătând dinăuntrul unei case vechi și dărăpănate, aflate 
la o oarecare distanţă de șosea, și auzi zgomot de voci și 
de muzică rock. Își dădu seama că e vorba de o petrecere. 
Cu bere și pizza, probabil, și metamfetamină pe post de 
desert. Opri mașina pe care o închiriase în spatele uneia 
dintre camionetele parcate pe stradă, așa încât să pară că 
se numără printre invitaţi. 

Cu mișcări rapide, își trase pe ea salopeta pe care o 
cumpărase Sally. Își vâri în buzunar o cagulă de culoare 
bleumarin, apoi își luă mănușile chirurgicale, iar peste ele, 
o pereche de mănuși de piele. Își înfășură încheieturile 
mâinilor și gleznele cu mai multe straturi de bandă adezivă 
neagră, încât să nu-i rămână nicio porţiune de piele 
dezgolită între salopetă și mănuși sau pantofi. 


Își azvârli pe umăr rucsacul în care se afla pistolul și 
începu să alerge înspre casa lui O'Connell, îmbrăcămintea 
sa închisă la culoare făcând-o să se confunde cu bezna 
nopţii. Având în mână telefonul mobil, formă numărul lui 
Scott. 

— OK. Am ajuns. Sunt cam la două sute de metri 
distanță. Cum recunosc casa? 

— O'Connell-fiul are o Toyota de culoare roșie, veche de 
cinci ani, cu număr de Massachusetts, o informă Scott. 
Tatăl are o furgonetă neagră, parcată pe jumătate sub un 
fel de șopron. Singura lumină ce răzbate afară e de la ușa 
laterală. Pe acolo trebuie să intri. 

— Ei sunt încă... 

— Da. l-am auzit spărgând ceva înăuntru. 

— Mai este cineva cu ei? 

— Nu, cel puţin eu n-am văzut pe nimeni. 

— De unde-aș putea să... 

— Din șopron, dacă stai în partea dreaptă. E plin cu tot 
felul de scule și părți de motor. De-acolo vei putea să-i 
vezi, fără să fii văzută. 

— În regulă, spuse Hope. Tu stai de pândă. Vorbim după 
aceea. 

Scott închise. Se rezemă cu spatele de peretele 
hambarului, ce parcă stătea să se prăbușească, și continuă 
să pândească. Era foarte puţină lumină, observă. Hope 
putea să se apropie fără probleme, dacă se furișa la 
adăpostul umbrelor. Avea s-o scoată la capăt. 

Se opri brusc, căci expresia „s-o scoată la capăt” n-avea 
nicio noimă. Niciunul dintre ei n-avea s-o scoată la capăt, 
era conștient de asta. În afară, poate, de Ashley, care era 
singurul motiv pentru care făceau tot ce făceau. 

Scott era îngrozit de ceea ce avea să se întâmple în 
continuare și se întrebă: dacă el se simte așa, cum s-o fi 
simțind Hope, ea, care trebuia să apese efectiv pe trăgaci? 

Alergând aplecată de mijloc, mai degrabă ca un animal 
sălbatic decât ca o sportivă, cum fusese pe vremuri, Hope 
traversă curticica laterală și se lipi de peretele din spate al 


șopronului. Apoi se răsuci, se lăsă la pământ și aruncă o 
privire împrejur, ca să-și fixeze niște repere. Cele mai 
apropiate case erau la cel puţin treizeci-patruzeci de metri, 
pe partea cealaltă a străzii. 

Își rezemă capul de peretele șopronului și închise ochii. 

Hope începu să-și facă un inventar al sentimentelor care 
o încercau în momentele acelea, sperând să găsească 
printre ele unul care să-i dea putere pe parcursul 
următoarelor câteva minute. Şi-l imagină pe Cel fără Nume 
zăcând neînsufleţit în braţele sale și, apoi, o văzu cu ochii 
minţii pe Ashley în locul câinelui. 

Asta o întări. 

De asemenea, se mai alimentă cu gândul că O'Connell ar 
putea, la o adică, să se răzbune și pe Catherine. Ştia că 
mama ei s-ar apăra cu îndârjire, dar bătrâna femeie n-ar 
avea nicio șansă să iasă învingătoare din confruntare. 

Adăugă, în final, ameninţarea pe care o reprezenta 
O'Connell la adresa lor, a celor trei complici, și făcu un 
calcul, încercă să nu ia în acest calcul îndoielile și 
nesiguranța. Planul care le păruse atât de clar, de firesc în 
timpul discuţiei, când stăteau toţi trei așezați confortabil în 
sufragerie, acum părea greșit, pervers și absolut imposibil 
de realizat. Transpira abundent, iar mâinile îi tremurau. 

„Cine sunt?” se întrebă dintr-odată. 

Işi aminti că fusese un moment în viaţa ei, imediat după 
ce murise tatăl ei, când se simţise teribil de înspăimântată. 
Nu era atât de mult teama de a fi rămas singură, fără el, 
cât mai degrabă spaima că n-avea să fie capabilă să se 
ridice la înălțimea așteptărilor lui, ale tatălui. Încercă să-și 
spună că el ar fi vrut-o exact în locul unde se afla acum, cu 
capul rezemat de șopron, învăluită de întunericul nopţii, cu 
umezeala din aer pătrunzându-i în oase, pe sub salopetă. 
El ar fi înţeles ce înseamnă să-ți asumi un risc ca să 
protejezi pe altcineva. Își dorise mereu s-o vadă că are 
inițiativă, indiferent că era o acţiune bună sau una mai 
puţin bună. „Tu ești căpitanul”, își auzi propria voce în 
întuneric. 


Hope se gândi că, în clipa aceea, se afla cu adevărat în 
pragul nebuniei. 

„Limpezește-ţi mintea”, se îndemnă. 

Își trase cagula pe faţă, acoperindu-și chipul. 

Vâri mâna în rucsac și scoase de-acolo pistolul, din 
punga de plastic în care era pus. 

Pipăi trăgaciul cu degetul. Era prima oară în viaţa ei 
când ţinea în mână un pistol. Își dori să fi avut ceva mai 
multă experienţă cu armele, dar în același timp fu 
surprinsă să simtă un fior străbătând mânerul de oţel și 
pătrunzând apoi în mâna sa, ca un fel de putere stranie, 
aproape ameţitoare. 

Hope merse ghemuită până la marginea șopronului și 
ascultă  glasurile furioase ce se auzeau dinăuntru, 
așteptând momentul potrivit. 


— Vreau să aflu ce se-ntâmplă! răcni Michael O'Connell. 

Fiecare cuvânt de-al său era încărcat de ură și de 
îndârjire, deopotrivă. Ura adunată de-atâţia ani împotriva 
bărbatului din faţa sa, care se legăna pe fotoliu, cu o 
expresie arogantă pe chip, și pasiunea îndârjită faţă de 
Ashley. Își simţi inima bătându-i nebunește; era aproape 
orbit de furie. 

— Ce se întâmplă? Tu stai aici, în fața mea și urli ceva 
despre nu știu ce fată, când ar trebui să fii mult mai 
preocupat de cel pe care ai reușit să ţi-l faci dușman, spuse 
bătrânul, fluturându-și mâna prin aer. 

— Nu știu despre ce vorbești. N-am înșelat pe nimeni. 

Bătrânul ridică din umeri, cu un gest enervant. Michael 
O'Connell făcu un pas înspre el, cu pumnii încleștaţi, 
moment în care tatăl său se ridică, în sfârșit, din fotoliu, 
îndreptându-și spatele. 

— Crezi că te-ai făcut destul de mare și de puternic ca să 
mă poţi dobori? 

— Nu cred că vrei să afli răspunsul la întrebarea asta, 
bătrâne. Pari cam burtos și cam ieșit din formă. Lovitura 
aia închipuită de la spate poate chiar începe să te supere. 


Nu te-ai priceput la nimic, decât să baţi femeile și copiii, 
iar asta a fost cu mult timp în urmă. Acum nu mai sunt 
copil. Așa că ar trebui să te gândești bine la asta. 

Răceala din vocea lui îl determină pe bătrân să se 
oprească. Își umflă pieptul și scutură din cap. 

— Pe vremea aia n-aveam nicio problemă să te pun la 
pământ. Oi fi crezând tu că ești mare și tare acum, dar tot 
pot să-ţi ţin piept, mai mult decât îţi închipui. Și acum te 
pot zdrobi. 

— Ai fost o cârpă pe-atunci, și la fel ești și acum. Până și 
mama era în stare să-ţi ţină piept. De fapt, dacă n-ar fi fost 
beată, nici n-ai fi putut s-o baţi. Așa s-a întâmplat în 
noaptea în care a murit, nu-i așa? Era prea beată ca să mai 
poată opune rezistenţă, așa că ai întrevăzut o șansă și ai 
profitat de ocazie. Ai omorât-o. 

Bătrânul scoase un mârâit ameninţător. 

— N-ar fi trebuit să mint pentru tine. Ar fi trebuit să le 
spun polițiștilor adevărul de la bun început, spuse cu 
amărăciune Michael O'Connell. 

— Nu-ntrece măsura, răspunse tatăl său cu răceală. Nu 
spune lucruri despre care n-ai dreptul să pomenești. 

Pe măsură ce tonul lor scădea în intensitate și se umplea 
tot mai mult de ură, cei doi bărbaţi se apropiară unul de 
celălalt, până când ajunseră la doar câteva zeci de 
centimetri distanță, asemenea unor dulăi gata să se sfâșie. 

— Crezi că poţi să mă omori și să scapi basma curată, 
cum s-a întâmplat cu ea? Nu prea cred, bătrâne. 

Tatăl se repezi dintr-odată și-l plesni pe fiul său peste 
faţă, cu putere. Lovitura răsună în toată încăperea. 

Michael O'Connell rânji sălbatic. Cu mâna dreaptă îl 
prinse pe tatăl său de gât și strânse cu putere, având un 
sentiment de teribilă satisfacție.  Simţi mușchii 
contractându-se sub  strânsoarea degetelor sale și 
tendoanele începând să cedeze, ceea ce-i insuflă o plăcere 
aproape copleșitoare. Panicat, bătrânul îl apucă de 
încheietură, înfigându-i unghiile în carne în încercarea 
disperată de a se elibera, în timp ce simţea că rămâne fără 


aer. Faţa bătrânului începuse să se învineţească de-a 
binelea, când Michael O'Connell îl împinse brusc, dându-i 
drumul. Bătrânul se prăbuși peste măsuţa de cafea, 
răsturnând tot ce se afla pe aceasta. In cădere, se prinse 
de braţul fotoliului, răsturnându-l și pe acesta și rămase 
întins pe spate, horcăind, cu ochii holbaţi. Fiul său izbucni 
în râs și scuipă în direcţia bătrânului. 

— Acolo să rămâi, bătrâne. Pentru totdeauna. Dar nu 
uita ce-ţi spun: dacă o să primeşti vreodată un telefon de la 
Ashley sau din partea lui Ashley, și-i promiţi că o ajuţi în 
vreun fel, mă întorc și te omor. Mai întâi te chinui, până 
când o să mă implori să te omor. Abia după aceea te omor. 
Pricepi ce-ţi zic? Aș vrea să ucid tot ce ţine de trecut. Asta 
m-ar face să mă simt mult mai bine. Şi aș începe cu tine. 

Bătrânul rămase pe podea, încremenit. Michael 
O'Connell văzu spaima din ochii lui și, pentru prima oară 
în seara aceea, se gândi că meritase să facă atâta drum 
până aici. 

— Ar fi bine să speri că n-o să mă mai vezi niciodată, 
bătrân nenorocit ce ești. Pentru că data viitoare vei sfârși 
într-o groapă, în pământ, unde ţi-e locul. Unde trebuia să 
fii de mulţi ani. 

Michael O'Connell se răsuci pe călcâie și, fără să mai 
arunce o singură privire în urma sa, ieși pe ușa laterală. 

Aerul răcoros al nopţii îl izbi din plin, ca o amintire 
neplăcută, dar el nu se putea gândi decât la cuvintele lui 
Ashley. De ce-o fi crezut ea că tatăl lui ar putea s-o ajute? 
Cineva minţise. 

Se urcă la volan, porni motorul și decise să afle 
numaidecât răspunsul la aceste întrebări. 


Hope auzise toată cearta, apoi zgomotul unei scurte 
încăierări. Strânse pistolul în mână, ţinându-și respiraţia 
când îl văzu pe Michael O'Connell ieșind pe ușă și 
îndreptându-se cu pași mari spre mașina aflată la doar 
câţiva metri de locul unde era ea ascunsă. Așteptă până 
când dădu cu spatele pe alee și dispăru rapid în noapte. 


Pasul următor, știa prea bine, era decisiv. 

Sally îi spusese să nu amâne. Nici măcar o secundă. „De 
îndată ce el pleacă, intri.” 

Se ridică. 

Auzea vocea lui Sally în ureche. 

„Nu ezita. Nu aștepta. Du-te direct înăuntru. Nu spune 
niciun cuvânt. Doar apasă pe trăgaci. Nu privi în urmă. 
Pleacă.” 

Hope trase încă o dată aer în piept și ieși din spatele 
șopronului. Străbătu rapid conul de lumină din faţa ușii 
laterale. 

Privi în jos și-și văzu mâna stângă apucând clanţa, iar 
apoi intră în casă. 

Hope se afla în bucătărie, de unde putea vedea, de-a 
lungul holului, până în sufragerie, exact cum îi spusese 
Scott. Stătea acolo, ca înlemnită, și-l privea pe tatăl lui 
Michael O'Connell căznindu-se să se ridice de pe podea. 

Bătrânul se întoarse cu fața la ea. Nu părea deloc 
surprins. 

— Domnul Jones te-a trimis? întrebă el în timp ce se 
ridică, scuturându-și hainele de praf. L-ai ratat pe 
derbedeu cu mai puţin de un minut. Ce s-a auzit mai 
înainte era mașina lui, care tocmai pleca de-aici. 

Hope ridică pistolul și-și luă poziţia de tragere. 

Bătrânul O'Connell păru descumpănit. 

— Hei, spuse el pe un ton ascuţit. Pe ticălosul ăla îl vrei, 
nu pe mine. 

Toate lucrurile dimprejur i se părură dintr-odată 
exagerate. Culorile erau mai vii, sunetele mai puternice, 
mirosul mai înțepător. Hope își auzi propria respiraţie 
răsunând zgomotos, ca o cascadă. Incercă să nu se 
gândească la ceea ce avea să facă în clipa următoare. 

Țintind direct pieptul bătrânului, apăsă pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. 


Detectivul aduse o cutie voluminoasă, ce înainte fusese 
sigilată cu o fâșie de bandă roșie, acum ruptă. O trânti pe 


birou cu o bufnitură surdă, după care se aplecă înspre 
mine, cu un rânjet și mă întrebă: 

— Ştiţi cum sunt copiii în dimineaţa de Crăciun? Când se 
zgâiesc la toate cadourile alea împachetate, de sub brad? 

— Da, dar ce... 

— La fel e și cu recoltarea probelor. Copiii au mereu 
impresia că cel mai mare cadou e și cel mai grozav, dar 
adesea nu-i așa. Se întâmplă deseori ca ambalajul cel mai 
banal, mai puţin atrăgător, să conţină cadoul cel mai 
valoros. Într-un fel, tot așa ni se întâmplă și nouă. Se poate 
ca lucrul cel mai mărunt să devină cel mai important, când 
ajungi în fața instanţei. Prin urmare, când ajungi la locul 
crimei și începi să aduni probele sau când efectuezi o 
percheziţie, trebuie să fii atent la toate amănuntele. 

— Şi în cazul ăsta? 

Detectivul rânji. Scoase un pistol aflat într-o pungă de 
plastic, sigilată și ea cu bandă roșie. Îmi dădu arma, iar eu 
am studiat-o prin învelișul transparent al pungii. Am 
observat pe mâner și pe ţeavă urme de praf din acela 
folosit de criminaliști pentru detectarea amprentelor. 

— Aveţi grijă, spuse el. Nu cred că e încărcat, dar nu 
sunt sigur. Zâmbi. Aţi fi surprins să aflaţi câte accidente 
fatale se petrec la noi, în camera de depozitare a armelor 
confiscate, considerate ca fiind descărcate. 

Am apucat arma cu precauţie. 

— Nu pare prea mare lucru de capul ei. 

Detectivul încuviinţă din cap. 

— O armă de tot rahatul, spuse el clătinând ușor din 
cap. Cea mai ieftină ce poate fi găsită pe piaţă. Fabricată 
de o firmă din Ohio, care stanţează fiecare componentă 
separat și apoi le asamblează, bagă arma într-o cutie și o 
expediază la cine știe ce comerciant de proastă reputaţie. 
Un magazin de arme respectabil n-ar accepta niciodată 
asemenea porcării. Şi niciun profesionist n-ar umbla cu așa 
ceva. 

— Cu toate astea, funcţionează. 

— Oarecum. E un pistol automat de calibrul .25. Calibru 


mic. N-are nici greutate mare. Asasinii profesioniști - din 
care nu sunt prea mulţi pe-aici, cum poate vă imaginaţi - 
preferă armele de calibrul .22 sau .25, pentru că le pot 
atașa cu ușurință amortizoare artizanale și, în plus, dacă 
sunt încărcate cu gloanţe magnum, de cauciuc, fac treabă 
bună și curată. Dar n-ar folosi în niciun caz o mizerie ca 
asta. Nu te poţi baza pe o astfel de armă. Nu-i ușor de 
mânuit, se întâmplă deseori să se blocheze atât piedica de 
siguranţă, cât și trăgaciul, și, dacă nu tragi de la distanţă 
foarte mică, n-are precizie. Și nu-i nici prea eficientă. N-ar 
opri un pitbull furios sau un violator, decât dacă reușești 
să-i nimerești din prima în inimă sau într-alt loc fatal. 

Zâmbi văzându-mă că răsucesc arma pe toate părțile. 

— Sau dacă tragi de foarte, foarte aproape. Mă refer la 
doi amanți care stau unul lângă altul. 

Zâmbi din nou. 

— Şi, în general vorbind, nu este prea înţelept să stai 
atât de aproape de o persoană pe care vrei s-o ucizi. 

Am încuviinţat din cap, iar detectivul se lăsă să cadă pe 
scaun, în spatele biroului. 

— Vedeţi, în fiecare zi învăţăm câte ceva. 

Am ridicat din nou arma, ţinând-o în lumină, de parcă ar 
fi putut să-mi spună ceva. 

— Desigur, spuse detectivul, acum, după ce v-am 
împuiat capul cu neajunsurile acestei arme, trebuie să 
recunosc că, după cât se pare, și-a atins scopul. Într-un fel. 


44 
Din nou decizii 


Hope realiză numaidecât că făcuse o greșeală. 

Analizând rapid toate posibilităţile, trase cu degetul 
mare piedica de siguranţă, asigurându-se că arma se află 
în poziţia de tragere. Își ridică mâna stângă și bâjbâi febril, 
căutând să introducă glonţul - ceea ce ar fi trebuit să facă 
înainte de-a intra în casă. Îi trecu prin minte gândul 
îngrozitor că nici ea, nici Sally nu se obosiseră să verifice 
dacă arma era încărcată corespunzător. 

În clipa aceea, nu știu dacă să fugă sau să continue. 

Tatăl lui O'Connell, care ridicase mâinile în semn de 
capitulare, scoase dintr-odată un răcnet puternic și se 
năpusti asupra lui Hope. 

Era la doar un pas de ea când ridică din nou arma în 
poziția de tragere. Apăsă pe trăgaci chiar în clipa în care 
bătrânul se aruncă peste ea. 

Simţi pistolul zvâcnind în mâna ei, auzi o pocnitură, 
urmată de o bufnitură surdă, după care se dădu câţiva pași 
în spate, izbindu-se de masa din bucătărie și răsturnând-o 
la podea. Sticlele goale de băutură de pe masă zburară 
prin toată încăperea, spărgându-se de pereţi și de 
dulăpioarele cu veselă. Hope căzu pe podea, aproape fără 
respiraţie. Tatăl lui O'Connell, gemând parcă din adâncul 
măruntaielor, se prăbuși peste ea. Își înfipse degetele în 
cagula de pe faţa ei, încercând s-o strângă de gât și o lovi 
sălbatic cu pumnii. 

Nu știa dacă îl nimerise. Se căzni, disperată, să ridice 
arma și să mai tragă o dată, dar O'Connell o prinse de 
mână, ca într-o menghină, încercând să-i smulgă pistolul. 

Hope căută să scape din strânsoare, lovindu-l cu piciorul 
drept în vintre. Îl auzi pe bătrân gemând de durere, fără ca 
forța să-i slăbească însă. Era mai puternic decât ea, își 
dăduse seama de asta din prima clipă, iar acum încerca să 


întoarcă arma înspre pieptul ei. În același timp, continua 
să-i care la pumni cu mâna cealaltă. Multe dintre lovituri 
nu-și atingeau ţinta, dar cele care o nimereau o făceau să 
vadă negru în faţa ochilor, de durere. 

Îl izbi din nou cu piciorul, iar de data asta forţa loviturii 
îi aruncă pe amândoi pe spate, trăgând după ei, în cădere, 
tot ce se afla în jur. Coșul de gunoi se răsturnă, 
împrăștiind pe podea zaț de cafea, cu un miros înțepător, 
și câteva coji de ouă. Auzi ceva spărgându-se. 

Tatăl lui O'Connell era un veteran al încăierărilor de 
prin baruri și știa că majoritatea confruntărilor se câștigă 
de la primele lovituri. Era rănit și simţea durerea 
străbătându-i tot corpul, dar n-o băgă în seamă și continuă 
să lupte. Chiar mai mult decât Hope, simţea, instinctiv, că 
această confruntare cu adversarul mascat era cea mai 
importantă din întreaga lui viaţă. Dacă nu-l biruia, avea să 
moară. Apucă arma cu și mai multă putere, încercând s-o 
îndrepte înspre trupul atacatorului său. Nu uitase că pe 
vremuri, cu mulți ani în urmă, trecuse exact prin aceleași 
faze, când se luptase cu soţia lui, care era beată. 

Hope depășise sentimentul de panică. În viața ei nu 
făcuse un asemenea efort. Adrenalina îi pulsa în tâmple și 
se căzni să tragă aer în piept, căutându-și cumva resurse 
să învingă. Opintindu-se din toate puterile, îl azvârli pe 
bătrân la o parte de pe ea și se rostogoliră amândoi spre 
blatul de bucătărie. Vesela și tacâmurile se răsturnară, ca 
o cascadă, în jurul lor. Lucrurile părură să se mai 
limpezească: tatăl lui O'Connell urla de durere, iar Hope 
văzu un firicel de sânge prelingându-se pe vopseaua albă a 
dulăpiorului cu veselă. Glonţul îl nimerise în umăr, iar el 
luptase cu atâta îndârjire în pofida faptului că avea osul 
rupt și mușchiul sfâșiat. 

Bătrânul dădu să apuce arma cu amândouă mâinile, dar 
Hope îl lovi dintr-odată cu mâna liberă, izbindu-l cu capul 
de dulăpior. Îl văzu dezvelindu-și dinţii, într-o expresie de 
furie și de spaimă, deopotrivă. Işi ridică din nou 
genunchiul și-l lovi încă o dată în vintre. Apoi se dădu un 


pic în spate și-i trase un pumn în gură, cu toată puterea. 
Bătrânul se clătină, ameţit, sub forța loviturii, dar rămase 
în continuare agăţat de trupul ei. 

Începu să-l lovească cu pumnul, strângând cu putere 
pistolul în mâna cealaltă. Fiecare mușchi din trupul său se 
împotrivea cu înverșunare încercărilor lui O'Connell de a-i 
smulge arma. 

În secunda aceea, simţi dintr-odată că acesta își slăbește 
strânsoarea. Se gândi că e pe punctul de-a câștiga 
confruntarea, pentru ca în clipa următoare să simtă o 
durere ascuţită străbătându-i trupul. Își dădu ochii peste 
cap și aproape că-și pierdu cunoștința. Încăperea începu să 
se învârtă cu ea și totul i se înnegri în faţa ochilor. 

Tatăl lui O'Connell înșfăcase un cuţit de bucătărie din 
mormanul de tacâmuri ce zăceau vraiște în jurul lor. 
Ținându-i mâna cu pistolul la distanţă, cu un singur braţ, o 
înjunghie într-o parte, apăsându-se pe cuţit cu toată 
greutatea trupului său. Ar fi vrut s-o nimerească în inimă. 

Hope simţi lama cuţitului pătrunzându-i în carne. 
Singurul său gând în clipa aceea fu: „Asta este. Trăiești 
sau mori”. Își îndreptă mâna stângă, în care ţinea pistolul, 
spre fața bătrânului, schimonosită de durere și furie. I-l 
vâri sub bărbie, în timp ce cuțitul îi sfârteca trupul, și 
apăsă pe trăgaci. 


Scott ar fi vrut să arunce o privire la ecranul luminiscent 
al ceasului de pe mână, dar nu îndrăznea să-și ia ochii de 
la șopron și de la ușa laterală a casei lui O'Connell. 
Număra în gând secundele scurse din momentul în care 
văzuse silueta lui Hope dispărând înăuntru. 

Dura mult prea mult. 

leși vreo doi pași din ascunzătoarea sa, apoi se întoarse, 
neștiind ce să facă. Inima îi bătea mai-mai să-i sară din 
piept. O parte din el îi spunea că lucrurile merseseră prost, 
că planul lor se năruise, că trebuia să plece de-acolo 
numaidecât, înainte să fie înghiţit în vârtejul evenimentelor 
fatale. Teama, asemenea unui torent de nestăvilit, 


ameninţa să-l doboare. 

Își simţi gâtul uscat și buzele crăpate. Noaptea 
întunecoasă părea să-l sufoce și își duse mâna la gulerul 
cămășii, lărgindu-l. 

Își spuse că trebuie să plece de acolo, să fugă cât mai 
departe. Se întâmplase ceva rău și era mai bine să dispară. 

Dar n-o făcu. Rămase țintuit locului. Ochii săi scrutau 
întunericul. Își ciuli urechile, ca să deslușească cel mai mic 
zgomot. Aruncă o privire împrejur, dar nu văzu pe nimeni. 

Sunt momente în viaţă când un om știe că trebuie 
neapărat să facă ceva, dar fiecare opţiune pare mai 
periculoasă decât cealaltă și orice decizie pare să 
prevestească deznădejdea. Indiferent ce se întâmpla, Scott 
știa că, într-un fel, viaţa lui Ashley s-ar putea să depindă de 
decizia pe care avea s-o ia el în următoarele secunde. 

Poate vieţile lor, ale tuturor. 

Înspăimântat la gândul că panica începe să pună 
stăpânire pe întreaga sa fiinţă, Scott trase adânc aer în 
piept și, încercând să-și limpezească gândurile, opţiunile și 
șansele, o luă la fugă înspre casă. 


Hope vru să ţipe și-și căscă gura, dar din gâtlej nu-i ieși 
niciun sunet. Nici măcar nu icni, ci scoase doar un gâfâit 
aspru, răgușit. 

Cel de-al doilea glonţ pătrunsese pe sub bărbia 
bătrânului, făcându-i praf dinţii, spulberându-i limba și 
gingiile, după care i se înfipsese direct în creier, 
omorându-l instantaneu. Împușcătura îi zdruncinase 
trupul, aproape desprinzându-l de pe Hope, dar apoi se 
prăbuși la loc peste ea, ţintuind-o la pământ și sufocând-o 
sub greutatea sa. 

Mâna lui era încă încleștată pe mânerul cuţitului, dar 
forţa cu care i-l împlântase în carne dispăruse. Hope 
aproape că-și pierdu cunoștința din cauza durerii cumplite. 
Inima și plămânii îi erau străbătute de săgeți de foc, iar 
agonia i se instala încet-încet în creierul înceţoșat. Se simţi 
dintr-odată epuizată și o parte din ea o îndemna să închidă 


ochii, să adoarmă chiar acolo, în momentul acela. Însă cu 
un ultim strop de voinţă, își adună toate puterile rămase ca 
să dea la o parte cadavrul bătrânului. Incercă o dată, dar 
nu reuși. Mai încercă o dată și îl clinti câţiva centimetri. 
Împinse pentru a treia oară. Era ca şi cum ar fi încercat să 
urnească un bolovan îngropat în pământ. 

Auzi ușa deschizându-se, dar nu vedea cine e. 

Din nou, făcu un efort uriaș să nu-și piardă cunoștința, 
trăgând aer în piept. 

— Doamne Dumnezeule! 

Vocea îi era familiară. Scoase un geamăt surd. 

Dintr-odată, greutatea trupului care-o ţintuia la pământ, 
ca un val uriaș, dispăru ca prin farmec și se simţi eliberată. 
Leșul celui care fusese până nu demult tatăl lui O'Connell 
se rostogoli pe linoleumul de pe podeaua bucătăriei. 

— Hope! Doamne! își auzi ea numele și se forță să-și 
întoarcă încet capul în direcţia de unde venea vocea. 

— Bună, Scott. Reuși să schițeze un zâmbet, deformat de 
durere. Am avut niște probleme. 

— Nu, zău. Trebuie să te scot rapid de aici. 

Hope încuviinţă din cap și se căzni să se ridice în șezut. 
Mânerul cuţitului se vedea ieșindu-i dintre coaste. Scott 
vru să pună mâna pe el, dar ea scutură din cap. 

— Nu-l atinge, insistă ea. 

El clătină din cap. 

— Bine. 

O ajută să se ridice în picioare, iar Hope încercă să 
pășească. Mișcarea îi provocă mari dureri, dar își învinse 
senzaţia de ameţeală. Scrâșnind din dinţi și sprijinindu-se 
de Scott, păși peste trupul bătrânului O'Connell. 

— Am nevoie de ajutor. Se agăţă de umărul lui Scott, 
care o conduse spre ușă. 

— Arma, șopti ea. N-o putem lăsa aici. _ 

Scott privi în jur și zări pistolul pe podea. Îl ridică și luă 
rucsacul lui Hope. Vâri arma înapoi în punga de plastic, o 
închise cu grijă și apoi își azvârli rucsacul pe umărul 
celălalt. 


— Haide să ieşim, spuse el. 

Se îndreptară, cu pași împleticiţi, spre ușă și apoi 
intrară în șopron, retrăgându-se în colţul cel mai întunecos 
al acestuia. Scott o rezemă de perete. 

— Trebuie să mă gândesc. 

Ea dădu din cap, trăgând în piept aerul rece, care îi 
limpezea gândurile. Simplul fapt că ieșise de pe tărâmul 
acela al morţii îi dădea puteri. Se săltă puţin din loc. 

— Pot să mă mișc. 

Scott era frământat de sentimente învălmășite, de 
groază, panică și determinare, deopotrivă. Era conștient că 
trebuie să gândească limpede și eficient. Scoase cagula de 
pe faţa lui Hope și în clipa aceea înţelese de ce se 
îndrăgostise Sally de ea. Durerea fizică pe care o resimțea 
în acele momente imprimase pe chipul ei o frumuseţe 
neasemuită. Scott realiză instantaneu că ceea ce făcuse 
Hope era nu doar spre binele lui Ashley și al lui Sally, ci și 
pentru binele lui. 

— Cred că am sângerat pe podea. Dacă poliţia... 

Scott dădu din cap. Chibzui câteva clipe, apoi dintr- 
odată știu ce are de făcut. 

— Așteaptă-mă aici. Crezi că poţi? 

— Sunt în regulă, spuse Hope, deși se vedea clar că nu 
era așa. Sunt doar accidentată, nu invalidă, adăugă ea, 
apelând la un vechi clișeu din lumea sportului. Dacă ești 
accidentat, poţi să joci mai departe, dar dacă ești invalid, 
nu mai poti. 

— Mă întorc rapid. 

Scott se furișă pe după colţul șopronului și apoi se 
ghemui la pământ, cercetând cu privirea învălmășeala de 
componente auto, scule, cutii goale de vopsea și mormane 
de ţigle de acoperiș. Ştia că undeva pe-acolo se afla lucrul 
de care avea nevoie, dar nu era sigur că-l poate depista în 
întunericul din șopron. 

„Norocule, vino în ajutor”, șopti el ca pentru sine. 

Atunci zări ceea ce căuta. Era un recipient roșu, de 
plastic. 


„Te rog, își zise. Nu cumva să fii gol.” 

Ridică recipientul, îl scutură și își dădu seama că mai 
era lichid înăuntru, cam o treime din cantitatea inițială. 
Desfăcu capacul și simţi mirosul inconfundabil de benzină. 

Scott se îndoi de mijloc și se furișă cât putu de repede 
până la ușa laterală a casei. 

Pentru o clipă, crezu că i se face rău și trebui să-și 
reprime senzaţia bruscă de greață. Mai devreme, când 
intrase prima oară, fusese concentrat exclusiv asupra lui 
Hope, având în minte un sigur gând: s-o scoată din casă. 
Acum însă era singur cu cadavrul bătrânului O'Connell și 
pentru prima oară își cobori privirea și văzu faţa sfârtecată 
a bărbatului, găurită în chip monstruos. Trase aer în piept 
și-și impuse să-și păstreze cumpătul, dar degeaba. Işi 
simţea inima bătându-i nebunește și lucrurile începură 
parcă să danseze în jurul lui. Dezordinea produsă în urma 
încăierării și sângele din bucătărie păreau să capete 
strălucire, de parcă ar fi fost vopsite în culorile cele mai 
vii. Își zise că, în mod normal, moartea ar trebui să facă 
lucrurile mai întunecate, nicidecum mai luminoase. 

Scott respira anevoios, umblând cu pași împleticiţi. 

Privi înspre locul unde o găsise pe Hope, ţintuită sub 
trupul lui O'Connell senior și unde ar fi trebuit să fie o 
baltă de sânge, însă nu se zăreau decât vreo câteva 
picături roșii pe linoleum. Turnă niște benzină peste petele 
de sânge, după care vărsă restul pe hainele bătrânului. 
Aruncă o privire în jur și zări un prosop de șters vasele, pe 
care îl înmuie în sângele îmbibat cu benzină de pe pieptul 
bărbatului. Apoi și-l vâri în buzunar. 

Îl cuprinse iarăși greaţa și dădu să se sprijine de perete, 
dar se opri. Fiecare secundă în plus pe care o petrecea la 
locul crimei sporea șansele de-a lăsa urme. Se ridică, 
aruncă recipientul jos și se apropie de aragaz. Pe tejghea, 
lângă arzătoarele aragazului, se afla o cutie de chibrituri. 

Se trase cât mai aproape de ușă, aprinse toată cutia și 
apoi o aruncă pe pieptul tatălui lui O'Connell. 

Benzina se aprinse numaidecât într-o văpaie uriașă. O 


clipă, Scott rămase nemișcat, urmărind flăcările care 
începeau să se împrăștie, după care se răsuci pe călcâie și 
se furișă afară, în întunericul nopţii. _ 

O găsi pe Hope rezemată de peretele șopronului. Işi 
ţinea mâna pe mânerul cuţitului, care era tot înfipt în ea. 

— Trebuie să te forțezi să mergi, îi spuse el. 

— Pot să merg, răspunse ea pe un ton răgușit. 

Se furișară amândoi la adăpostul umbrelor, până 
ajunseră în stradă. Scott își petrecuse braţul pe după 
umerii lui Hope, ca să se poată sprijini de el, și pășiră încet 
prin întuneric. Ea-l conduse spre mașina sa. Niciunul nu se 
uită în urmă, la casa lui O'Connell. Scott se rugă ca focul 
să nu se extindă foarte rapid, ca să mai treacă vreo câteva 
minute până să fie observat de vecini. 

— Eşti bine? șopti el. 

— Mă descurc, răspunse Hope, rezemându-se de el. 

Aerul nopţii o ajuta să-și pună ordine în gânduri și să-și 
controleze durerea, deși la fiecare pas se simţea sfârtecată 
de un junghi insuportabil. Oscila între încredere, speranţă, 
disperare și neputinţă. Ştia că, indiferent ce plănuise Sally 
în continuare, lucrurile n-aveau să decurgă conform 
planului. Sângele care-i șiroia din rană părea să confirme 
lucrul ăsta. 

— Continuă să mergi, o îndemnă Scott. 

— Parc-am fi un cuplu ieșit la o plimbare pe timp de 
noapte, spuse Hope în glumă, încercând să ignore durerea. 
Când ajungem la colţ, o luăm la stânga, iar mașina ar 
trebui să fie puţin mai încolo, pe la jumătatea străzii. 

Fiecare pas părea mai anevoios decât cel de dinainte. 
Scott nu știa ce s-ar face dacă s-ar ivi vreo mașină ori dacă 
cineva ar ieși din casă și ar da cu ochii de ei. In depărtare 
se auzeau niște câini lătrând. În timp ce se îndreptau, 
clătinându-se, către colțul străzii, semănând cu doi cheflii 
care băuseră prea mult la cină, Scott zări mașina ei. 
Petrecerea din casa din apropiere devenise și mai 
zgomotoasă. 

Hope izbuti să se ţină singură pe picioare. Simţi că are 


nevoie de toată fărâma de putere care-i mai rămăsese, de 
fiecare mușchi din corpul ei slăbit. 

— Pune-mă la volan. 

Vorbi pe un ton cât mai categoric, ca să-l împiedice pe 
Scott să protesteze. 

— Nu poţi să conduci. Trebuie să te vadă un doctor, să 
mergi la spital. 

— Da, dar nu aici. Nu în zona asta. 

Hope reflectă câteva secunde, încercând să-și păstreze 
mintea limpede, cu toate că durerea îi tulbura gândurile. 

— Afurisitele de plăcuţe de înmatriculare, spuse ea. Cele 
pe care le-ai schimbat. Schimbă-le înapoi. 

Scott era descumpănit. Nu i se părea că asta ar fi o 
prioritate, comparativ cu pansarea rănii și internarea ei de 
urgenţă. 

— Uite ce e... 

— Fă-o odată! 

O ajută să se așeze la volan, cum îi ceruse. Luă geanta 
cu plăcuţele și, trăgând aer adânc în piept, aruncă o 
privire încruntată în direcţia casei unde petrecerea era în 
toi, apoi se aplecă și schimbă rapid numerele mașinii 
închiriate, montându-le la loc pe cele originale. Le luă pe 
celelalte și le vâri în rucsac, după care îndesă prosopul 
îmbibat în sânge și benzină în punga de plastic în care se 
afla și pistolul. 

Se apropie apoi de Hope. Aceasta vârâse cheile în 
contact; cu fața schimonosită de durere, își dezlipi banda 
pe care și-o înfășurase în jurul gleznelor și-și scoase cele 
două perechi de mănuși de pe mâini. I le dădu pe toate, 
inclusiv cagula, lui Scott. Acesta o privi neputincios cum își 
extrage cuțitul din rană. 

— Dumnezeule! gemu ea. 

Își lăsă capul pe spate și aproape că-și pierdu 
cunoștința, însă durerea era atât de intensă, încât n-o lăsă 
nici să leșine. Trase cu putere aer în piept. 

— Trebuie să te duc la spital. 

— Mă duc singură. Tu ai destule de făcut. Arătă cu mâna 


înspre cuţit. O să-l păstrez. Îl aruncă pe podeaua mașinii, 
împingându-l mai la o parte, să nu se vadă. 

— Aș putea să-l fac dispărut, spuse Scott. 

Lui Hope îi era destul de greu să judece limpede, dar 
scutură din cap. 

— Scapă de celelalte lucruri, și de plăcuţe, în așa fel 
încât să nu poată fi asociate cu mașina asta. 

Se străduia din răsputeri să-și aducă aminte ce trebuie 
făcut și să acționeze metodic, dar durerea o împiedica să 
judece calm și rațional. Și-ar fi dorit să fie Sally lângă ea. 
Sally ar fi sesizat toate dedesubturile și toate detaliile 
situaţiei. La asta se pricepea ea cel mai bine, se gândi 
Hope. Se întoarse către Scott și încercă să-l privească 
altfel, ca pe o prelungire a lui Sally, cum de altfel și fusese 
cândva, cel puţin așa își imagina. 

— În regulă, spuse ea. Ne ţinem în continuare de planul 
stabilit. Pot să conduc. Tu fă ce ai de făcut. Arătă cu mâna 
înspre rucsacul în care se găsea pistolul. 

— Nu pot să te las singură. Sally nu mi-ar ierta-o 
niciodată. 

— N-o să mai aibă șansa să te ierte dacă nu mă lași să 
plec. Suntem cam în urmă cu timpul. Ce ai tu de făcut în 
continuare este de o importanţă crucială. 

— Eşti sigură? 

— Da, spuse Hope, deşi ştia că e o minciună. Nu era 
sigură de nimic. Du-te. Du-te acum. 

— Ce să-i spun lui Sally? 

Hope căzu pe gânduri câteva clipe. O mulțime de lucruri 
îi trecură prin cap, dar se mulțumi să spună doar atât: 

— Spune-i că voi fi în regulă. O să vorbesc cu ea mai 
târziu. 

— Eşti sigură? 

Scott aruncă o privire spre locul în care fusese 
înjunghiată și văzu că salopeta neagră îi era pătată cu 
sânge. 

— Nu-i aşa de rău precum pare, minți Hope din nou. 
Hai, du-te, să nu cumva să ratezi ocazia. 


Gândul că, după tot ce se întâmplase, s-ar putea ca 
planul lor să dea greș aproape că o scotea din minti. li făcu 
semn cu mâna lui Scott. 

— Du-te. 

— Bine, răspunse el, făcând un pas în spate. 

— Şi, Scott... 

— Da? 

— Mulţumesc c-ai venit să mă ajuti. 

Scott clătină din cap. 

— Tu ai făcut ce-a fost mai greu. 

Închise portiera mașinii și o urmări pe Hope aplecându- 
se deasupra volanului și pornind motorul. Se dădu un pas 
în spate, iar ea demară în viteză. Rămase singur în 
întuneric privind-o cum se îndepărta, până când stopurile 
roșii ale mașinii dispărură în bezna care-l împresura. 
Atunci își azvârli rucsacul pe spate și porni în pas 
alergător înspre staţia de autobuz. Întârziase, știa asta, 
lucru care se putea să aibă consecinţe dezastruoase, dar 
cu toate astea era hotărât să respecte planul stabilit de 
Sally. Nu știa dacă Hope mai putea să facă ceva în noaptea 
asta, dar spera ca norocul să fie de partea lor. Aveau mare 
nevoie de el în orele care urmau. 


Sally parcase în faţa mallului, chiar la marginea parcării, 
unde ea și Scott stabiliseră să se întâlnească. Se uită la 
ceas, apoi își verifică cronometrul, puse mâna pe telefon și 
vru să sune pe cineva, dar apoi se răzgândi. Era la o 
distanță de aproximativ patruzeci și cinci de minute de 
Boston, aproape de autostrada interstatală, într-un loc ales 
din aceleași motive pentru care îl alesese și pe celălalt, 
unde se întâlnise cu Hope ca să-i dea arma. Acesta era 
diferit doar prin faptul că îi permitea lui Scott un acces 
facil la autostrada ce ducea înapoi, în vestul 
Massachusetts-ului. A 

Își rezemă capul de tetieră și închise ochii. Își impuse să 
nu se gândească la toate nenorocirile care se puteau 
întâmpla în noaptea aceea. Erau niște amatori în materie 


de crimă, se gândi ea. Da, aveau fiecare o oarecare 
experiență, care îi făcuse să considere că plănuirea, 
organizarea și conceptualizarea crimei erau un lucru 
realizabil, dar în ce privește executarea propriu-zisă a 
planului erau complet neștiutori. Într-un fel, atunci când 
plănuise desfășurarea evenimentelor din seara aceea, se 
gândise că lipsa lor de experienţă avea să fie principalul 
lor atu. Niște profesioniști n-ar proceda așa în niciun caz. 
Planul lor era prea dezordonat, prea haotic și depindea 
mult prea mult de eficienţa fiecăruia dintre participanți. 
Tocmai asta era punctul său forte, conchise în sinea ei. 

Nişte intelectuali n-ar face ceea ce făceau ei. Drogaţii și 
indivizii predispuși la violenţă ar ajunge, probabil, să 
comită crime la un moment dat, în ascensiunea lor 
vertiginoasă pe scara infracţionalităţii. In cazul lor, era 
ceva firesc. 

Își strânse pleoapele cu putere. 

Poate ideea că ei trei s-ar putea adapta statutului de 
criminali era doar o fantezie, până la urmă. Şi-i imagină 
instantaneu pe Scott și pe Hope cu cătușe la mâini, 
înconjurați de polițiști. Tatăl lui O'Connell ar depune 
mărturie împotriva lor, fără îndoială, iar ea ar fi acuzată în 
clipa în care fie Scott, fie Hope ar ceda la interogatoriu. 

Ashley, chiar dacă o avea pe Catherine alături, ar 
rămâne singură în faţa lui Michael O'Connell. 

Își deschise ochii și contemplă lumina verzuie din 
parcare. Scott nu se zărea nicăieri. 

Hope era, probabil, pe drum spre casă. 

Michael O'Connell era oprit, probabil, undeva pe 
marginea drumului, încercând să-și schimbe roata spartă 
sau așteptând sosirea mașinii de service. Probabil era 
furios; înjura și se întreba ce s-o fi întâmplat. Cu siguranţă 
nu se aștepta să fie implicat într-o reprezentaţie în care să- 
i fie rezervat rolul principal. Sally zâmbi. Se gândi că, în 
mod ironic, rolul care comportase cele mai mici riscuri, 
cum ar fi uitarea replicii sau alte greșeli banale, fusese al 
lui, fără ca el să aibă măcar habar de asta. Era lucrat pe la 


spate și habar n-avea că urma să fie eliminat, înlăturat din 
viaţa lui Ashley pentru totdeauna. 

Își încleștă pumnii, spunându-și în sinea sa: „Te-am 
prins, nemernicule”. 

Expiră prelung. „Sper.” 

Scott trebuia să apară din clipă-n clipă. 

Se-apucă să lovească volanul cu palmele, cuprinsă de 
frustrare și disperare. 

— Unde naiba ești? șopti agitată, scrutând - pentru a 
câta oară? - împrejurimile. Haide, Scott, vino odată! 

Întinse iarăși mâna după telefon, dar apoi îl lăsă jos. 
Așteptarea era unul dintre lucrurile cele mai grele, se 
gândi. Cel mai greu dintre toate era însă să depindă de 
cineva pe care crezuse cândva că-l iubește, pe care-l 
înșelase, îl părăsise și mai apoi divorțase de el. Adevărul 
era că singurul motiv pentru care relaţia dintre ea și fostul 
ei soţ era cât de cât civilizată îl reprezenta Ashley. Un 
motiv suficient de puternic încât să-i ajute să treacă cu 
bine peste noaptea aceasta. 

Apoi gândurile sale se concentrară asupra lui Hope. 
Scutură din cap, iar ochii i se umeziră de lacrimi. Ştia că 
poate avea încredere deplină în Hope, cu toate că în 
ultimele luni nu făcuse mai nimic ca să merite lucrul 
acesta. Avea senzaţia că plutește pe un ocean de 
incertitudini. 

— Hai odată! șopti din nou, de parcă putea să 
influenţeze în vreun fel apariţia lui Scott. 


Un tomberon verde uriaș se afla în colţul îndepărtat al 
parcării în care Scott își lăsase camioneta. Spre marea lui 
ușurare, tomberonul era aproape plin, nu numai cu saci de 
gunoi, ci și cu sticle goale, doze și tot felul de alte 
rămășițe. Puse mâna pe unul dintre saci, care părea 
umplut doar parţial, îl desfăcu și aruncă înăuntru plăcuţele 
furate, fâșiile de bandă adezivă și mănușile. Apoi legă 
sacul la loc, cu grijă ca să nu se desfacă și îl așeză înapoi, 
în mijlocul mormanului de gunoi. Bănuia că tomberonul 


avea să fie golit în curând, probabil chiar în ziua 
următoare. 

Se întoarse rapid la camionetă și așteptă să nu mai fie 
nicio mașină prin apropiere înainte să pornească motorul. 

După ce puse rucsacul jos, în mașină, Scott se schimbă 
înapoi la costum și cravată. Știa că trebuie să se 
grăbească, dar și mai important era să nu atragă atenția 
asupra sa. Ar fi vrut să apese pedala de acceleraţie, dar se 
stăpâni și, ascultător, își menţinu viteza sub limita legală. 
Chiar și când intră pe autostrada interstatală, îndreptându- 
se spre locul de întâlnire cu Sally, rămase cuminte pe 
banda din mijloc. 

Nu știa ce-ar putea să-i zică în clipa când avea s-o vadă. 

I se părea că nu există cuvinte potrivite care să descrie 
ce se petrecuse în seara aceea. Dacă nu-i spunea nimic, 
avea să-l urască. Dacă-i povestea tot ce se întâmplase, 
avea să fie îngrozită și, la fel, avea să-l urască. Va vrea să 
meargă la Hope numaidecât, renunțând la restul planului. 

Totul putea să se năruie într-o clipă. 

Conducea prin noapte, conștient de faptul că avea s-o 
mintă. Nu prea mult, dar suficient. Gândul acesta îl întristă 
și-l înfurie deopotrivă, dar mai cu seamă îl făcu să se simtă 
incompetent și profund necinstit. 

Când intră în parcare, virând de pe autostradă, o zări pe 
Sally. Acceleră și, odată ajuns lângă ea, parcă pe locul 
alăturat. 

Scott înșfacă rucsacul în care se găseau pistolul și 
prosopul pătat cu sânge și benzină, apoi se dădu jos din 
mașină. 

Sally rămase în mașină, dar porni motorul. 

— Ai întârziat, spuse ea. Nu știu dacă mai am destul 
timp. A mers totul cum plănuisem? 

— Nu tocmai, spuse Scott. N-a fost atât de simplu pe cât 
credeam noi. 

— Ce vrei să spui? 

Sally adoptase din nou tonul acela dur, avocăţesc. 

— A avut loc o mică încăierare. Hope și-a îndeplinit 


misiunea, a dus la capăt sarcina pe care și-a asumat-o. 
Scott ezită o clipă. Dar a fost puţin rănită în timpul 
confruntării. Acum e în mașină, se îndreaptă spre casă. lar 
eu mi-am făcut griji că ar fi putut să lase vreun indiciu în 
urma ei, care s-o plaseze la locul crimei, așa că am dat foc 
la casă. 

— Dumnezeule! exclamă Sally. Dar asta nu era în plan! 

— Am fost îngrijorat, pur și simplu, pentru eventualele 
urme, înţelegi? Și m-am gândit că ăsta ar fi cel mai bun 
mod de a compromite scenariul pe care vreun poliţist mai 
răsărit s-ar putea să și-l imagineze. Nu asta ne-ai spus și 
tu? 

Sally dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Da. Da. Bine. Presupun că nu va fi o problemă. 

— În rucsac se află un prosop, în care am învelit 
obiectul. Pe ţeavă vor rămâne, așadar, urme de benzină. 
Să arunci prosopul după aceea. 

Sally încuviinţă din nou. 

— Ăsta a fost un gest inteligent. Dar mai zi-mi despre 
Hope, cum se simte? 

Scott se întrebă dacă minciuna i se citea sau nu pe chip. 

— Ea e în grafic, ca timp. Acum fă ce ai de făcut șio să 
vorbești cu ea mai târziu. 

— Ce a păţit Hope? Vreau să știu exact, îi ceru Sally pe 
un ton tăios. 

— Trebuie să pleci. Să te întorci în Boston. Timpul este 
esenţial. Nu putem ști ce are de gând să facă O'Connell. 

— Cea păţit Hope? repetă Sally, cu o furie amară în glas. 

— Ţi-am spus, a avut loc o încăierare. A fost tăiată cu un 
cuţit. Când m-am despărţit de ea, mi-a zis să-ţi spun că e în 
regulă. Pricepi? Exact astea au fost cuvintele ei: „Spune-i 
lui Sally că sunt în regulă”. Trebuie să isprăvești treaba în 
noaptea asta. Cu toţii dorim lucrul ăsta. Hope și-a 
îndeplinit partea ei. Eu, pe-a mea, la fel. Acum e rândul 
tău. E ultimul lucru, după care... Nu-și mai încheie 
propoziţia. 

Sally ezită. 


— A fost tăiată cu un cuţit? Cum adică tăiată cu un cuțit? 
Spune-mi adevărul. 

— Dar ăsta e adevărul, îi răspunse Scott pe un ton dur. A 
fost tăiată. Asta este. Acum pleacă. 

Lui Sally îi trecură prin minte o sumedenie de 
răspunsuri pe care i le-ar fi dat fostului său soţ în clipa 
aceea, dar se abţinu. Oricât era de supărată, știa că odată, 
cu mulți ani în urmă, îl minţise, și iată că acum el era cel 
care o minţea în faţă, iar ea nu putea să facă nimic în acest 
sens. Clătină din cap, parcă nemaiavând încredere în 
propria voce, apoi luă rucsacul și demară în trombă. Din 
nou, Scott rămase singur, privind la luminile mașinii ce 
dispărea în întunericul nopţii. 


— Așa că, spuse detectivul, arătând cu degetul înspre 
fotografiile de la locul crimei, focul a distrus totul. Și, mai 
mult decât focul, apa aia nenorocită pe care o împroașcă 
pompierii peste tot. Desigur, nu le poţi cere să nu facă 
asta, spuse el chicotind ușor. Am avut noroc că n-a ars 
toată casa. Flăcările au fost concentrate în zona bucătăriei. 
Vedeţi peretele ăsta, pârjolit tot? Specialistul în incendieri 
a zis că autorul focului era un amator care n-a știut ce face 
și, în loc să direcţioneze flăcările înspre restul camerelor, 
le-a întețit până-n tavan. Așa se face că au fost observate 
de vecinul de peste drum. În fine, până la urmă am fost 
norocoși c-am reușit să punem lucrurile cap la cap. 

— Aţi avut de-a face cu multe cazuri de crimă înainte? 
am întrebat eu. 

— Aici? Nu suntem ca în Boston sau în New York. 
Suntem un departament destul de modest. Însă laboratorul 
de criminalistică e excepţional, iar medicul legist e un om 
competent, așa că, atunci când se petrece o crimă, în 
general ne ocupăm de investigarea ei cu profesionalism. 
Majoritatea crimelor cu care ne confruntăm sunt rezultatul 
unor dispute domestice ce scapă de sub control, sau, 
alteori, al unor tranzacţii eșuate cu droguri. De cele mai 
multe ori dăm de făptaș sau dacă nu, de vreun amic de-al 


lui, care ne spune ce s-a întâmplat. 

— În cazul ăsta n-a fost așa, nu? 

— Nu. Au fost câteva lucruri care ne-au contrariat 
grozav la început. Şi nu e nimeni care să verse vreo 
lacrimă pentru că O'Connell a dat ortu’ popii. Era un soţ 
îngrozitor, un tată îngrozitor, un vecin îngrozitor, în fine, 
un pungaș și-un escroc, asta-i clar ca lumina zilei. Dacă ar 
fi avut un câine, cred că l-ar fi înfometat și l-ar fi bătut de 
două ori pe zi, doar așa, din principiu, înţelegeţi ce vreau 
să zic? În fine, am găsit destule urme prin casă și la locul 
crimei ca să avem de unde să-ncepem cercetările. 

Am încuviințat din cap. 

— Dar ce anume v-a îndrumat în direcţia corectă? 

— De fapt, au fost două lucruri. Imaginaţi-vă, aveam un 
cadavru parțial carbonizat și, ca niște tâmpiţi ce suntem, la 
început am crezut că bătrânul O'Connell s-o fi îmbătat și o 
fi dat singur foc la casă, din greșeală. O fi adormit cu 
ţigara într-o mână și cu sticla de whisky în cealaltă. 
Desigur, pentru asta ar fi trebuit să-l găsim mai degrabă în 
sufragerie, pe fotoliu sau în patul lui, în dormitor, nu pe 
podeaua din bucătărie. Dar când medicul legist a făcut 
autopsia cadavrului carbonizat, a descoperit rana produsă 
în urma împușcăturii și a găsit un glonţ de calibrul .25 
înfipt în creier, iar altul, în umăr. Ei bine, de aici lucrurile 
au luat o nouă întorsătură. Așa că ne-am întors la locul 
faptei, căutând indicii care să ne furnizeze o pistă. Medicul 
a mai găsit fragmente de piele sub unghiile mortului, din 
care am putut extrage ADN-ul și, dintr-odată, ne-am dat 
seama că la locul crimei avusese loc o încăierare ce s-a 
încheiat tragic pentru nenorocitul de bătrân. Pe când 
împrejmuiam locul faptei, unul dintre vecini și-a adus 
aminte că văzuse o mașină cu numere de Massachusetts 
plecând în trombă din faţa casei, nu cu mult timp înainte 
de izbucnirea focului. Apoi, pe baza rezultatului testului 
ADN, am obţinut un mandat de percheziţie. Și ce credeţi c- 
am găsit? 

Zâmbea, așteptând să zic ceva, după care pufni scurt, cu 


satisfacția poliţistului care constată că, din când în când, 
lucrurile merg așa cum e normal să evolueze. 

Cât despre mine, nu eram atât de sigur că aș fi ajuns la 
aceeași concluzie. 


45 
O conversaţie... unilaterala 


Hope se îndrepta spre nord, spre graniţa cu Maine. Avea 
de gând să ajungă într-un loc, aproape de malul mării, 
unde fusese cu mulţi ani în urmă, într-o vacanţă de vară, la 
scurtă vreme după ce o cunoscuse pe Sally și se 
îndrăgostiseră. Fusese prima oară când o luaseră pe 
Ashley cu ele în vacanţă. Era un loc sălbatic, cu pâlcuri 
dese de copaci și tufișuri încâlcite ce coborau până la 
marginea apei, în timp ce talazurile uriașe ale Atlanticului 
se năpusteau cu furie asupra țărmului stâncos, împroșcând 
în jur stropi de apă sărată. Vara aici era un loc magic, cu 
foci care se jucau pe stânci și o mulțime de specii de păsări 
de mare ce se tânguiau în aerul mângâiat de briza 
oceanului. Acum era pustiu, spera ea, tocmai de aceea 
socotea că aici ar avea liniște, ca să chibzuiască bine ce 
are de făcut în continuare. 

Își ţinea braţul lipit de trup, apăsând pe locul rănii, în 
zona coastelor. Asta împiedica sângerarea, în timp ce rana 
îi pulsa de-o durere surdă, constantă. Nu o dată avusese 
senzaţia că își pierde cunoștința, dar după un timp își 
recăpătă cât de cât puterile și, cu dinţii încleștaţi de 
durere, își zise că avea să reușească să ajungă la 
destinaţie. 

Încercă să înţeleagă ce i se întâmplase. Își imagină 
organele interne - stomacul, splina, ficatul, intestinele - și, 
ca într-un joc de copil, încercă să ghicească unde era 
atinsă de lama cuțţitului. 

Zona aceea de ţară părea chiar mai întunecoasă decât 
noaptea ce-o învăluia. Pâlcuri uriașe de pini negri străjuiau 
șoseaua, urmărind-o parcă în tăcere. leșind de pe 
autostradă, fu străpunsă de o durere ascuţită în clipa când 
învârti de volan și intră pe drumul șerpuitor ce-i aducea 
aminte de locurile copilăriei. Incercă să-și controleze 


respiraţia, inspirând câte puţin din aerul curat al nopţii. Își 
imagină că se află pe drumul spre casa unde copilărise. O 
vedea pe mama ei, tânără pe-atunci, cu părul prins în 
vârful creștetului, lucrând în grădină, în timp ce tatăl său 
se afla pe terenul de fotbal pe care îl construise pentru ea, 
jucându-se cu mingea. Parcă îl și auzea strigând-o să vină 
afară, să se joace împreună. Avea o voce puternică, plină 
de viaţă, nu ca mai târziu, când zăcea pe patul de spital, 
bolnav și neputincios. 

„Ajung în curând”, își zise în sinea ei. 

Nişte indicatoare mici, cafenii, plantate la fiecare câţiva 
kilometri o îndrumau înspre locul cu pricina. Se simțea 
deja în aer mirosul sărat al oceanului. Își aduse aminte că 
undeva se afla o parcare ferită, care cu siguranţă era 
pustie acum, în luna noiembrie. O alee îngustă, acoperită 
cu ace de pin, șerpuia printre pâlcurile de arbori și 
tufișuri, apoi trecea pe lângă un teren întins, de picnic, 
pentru ca mai apoi, după încă un kilometru, să ajungă la 
ocean. Își ridică privirea și văzu luna perfect rotundă. Avea 
să-i fie de mare folos lumina ei palidă. „O lună perfectă 
pentru vânătoare”, își zise. Avea conturul de un galben 
strălucitor, semn că zăpada și îngheţul băteau la ușă. Se 
îndoia că avea să întâlnească pe cineva; habar n-avea ce 
explicaţii ar putea să dea, la o adică. Nu mai avea energie 
să mintă nici dacă ar fi fost vorba de cel mai blajin poliţist 
sau paznic. 

Hope văzu încă un indicator, de data asta de culoare 
albastră, cu un „H” mare, alb, în centru. 

Era o ispită nedreaptă, își zise ea. Uitase că la numai 
câţiva kilometri distanţă se afla un spital. 

Pentru o clipă, își imagină că o ia în direcţia aceea. 
Spitalul ar întâmpina-o cu o lumină orbitoare și cu 
indicatorul INTRAREA DE URGENŢĂ afișat la vedere, cu 
litere roșii de-o șchioapă. Pe aleea circulară din fața 
spitalului ar fi parcate, probabil, una sau două ambulante. 
Iar înăuntru, la recepţie, ar da de-o asistentă însărcinată 
cu trierea urgenţelor. 


Și-o imagină pe asistentă: o femeie robustă, între două 
vârste, pe care sângele sau pericolul n-o tulbură. I-ar fi de- 
ajuns să arunce o singură privire la rana ei și în clipele 
următoare Hope s-ar trezi pe masa de operaţie, 
înconjurată de medici și asistente, toţi aplecaţi deasupra 
ei, încercând să-i salveze viaţa. 

„Cine ţi-a făcut asta?” ar întreba-o unul dintre ei. 
Desigur, ar avea la îndemână un carneţel în care să noteze 
cuvintele ei. 

„Eu singură.” 

„Hai, serios, cine te-a înjunghiat? Poliţia e pe drum și va 
vrea să știe. Spune-ne nouă.” 

„Nu pot să vă spun.” 

„Dar nu pricepem. Avem nevoie de răspunsuri. De ce 
ești aici? De ce ești atât de departe de casă? Ce ai făcut în 
noaptea asta?” 

„Nu pot să vă spun.” 

„Mai bine zis nu vrei să ne spui. E destul de suspect. 
Avem niște bănuieli. Dacă vei supravieţui acestei nopţi, o 
să avem și mai multe întrebări.” 

„N-am să vă răspund.” 

„Ba da, o vei face. Mai devreme sau mai târziu, vei 
răspunde. Şi încă un lucru, de ce ești pătată cu sângele 
altcuiva? Cum a ajuns pe salopeta ta?” 

Hope scrâșni din dinţi și conduse mai departe, spre 
ocean. 


Sally parcă vizavi de blocul unde locuia Michael 
O'Connell, aproape în același loc în care oprise și mai 
devreme în acea seară. Strada era pustie, cu excepţia celor 
câteva mașini parcate în fața blocului. Zona era cufundată 
în întuneric, noaptea furișându-se pe la colţuri, umbrele 
strângându-se laolaltă, ca la un sfat de taină, urzind 
planuri ascunse, menite să ţină la distanţă luminile ce se 
încăpățânau să răzbată din părţile mai animate ale 
orașului. 

Își privi mai întâi ceasul de la mână, apoi cronometrul, 


care fusese fixat pentru întreaga zi. Inspiră prelung. 
Timpul trecea insuportabil de încet. 

Sally privea neclintită faţada blocului lui Michael 
O'Connell. Ferestrele de la apartamentul acestuia erau 
cufundate în întuneric. 

Iscodind cu privirea în susul și-n josul străzii, se simţi 
cuprinsă de tulburare. Cât de aproape era? La două minute 
distanță? La douăzeci? Venea încoace sau nu? 

Scutură din cap. Ar fi trebuit ca o persoană să-l 
urmărească din clipa când plecase de la tatăl său, astfel 
încât să fie la curent cu tot ceea ce O'Connell avea de gând 
să facă în ziua aceea, își mușcă buzele. Dar asta i-ar fi pus 
pe toţi în pericol, pentru că ar fi însemnat ca unul dintre ei 
să se afle mult prea aproape de O'Connell. De aceea lăsase 
descoperit acest interval de timp - dintre plecarea lui din 
casa părintească și revenirea sa acasă. Scott îi predase 
însă arma cu întârziere, iar acum nu știa cât timp mai avea 
la dispoziție până la sosirea lui O'Connell. li dezumflase 
roata, așa cum stabiliseră? Rămăsese undeva blocat, pe 
drum? Incertitudinea o scotea din minţi. 

Privind pe scaunul de alături, la rucsacul în care se afla 
pistolul, simţi imboldul de a-l arunca, pur și simplu, într-un 
tomberon din spatele blocului. Şi acolo erau mari șanse să 
fie descoperit de polițiști. Însă nu exista garanţia că avea 
să fie așa, iar într-un plan cu atâtea necunoscute, măcar 
partea asta să fie o certitudine. 

Intr-un impuls de moment, puse mâna pe telefon. Nu și-o 
putea scoate din minte pe Hope. 

„Oare pe unde ești? se întrebă ea, în șoaptă. Ești 
teafără?” 

Mâinile îi tremurau. Nu știa dacă din pricina gândului că 
O'Connell ar putea să o prindă asupra faptului și să 
distrugă tot ce plănuiseră sau din cauză că se temea 
pentru Hope. Încercă să-și imagineze prin ce trecuse, să 
descifreze înțelesul ascuns al celor rostite de Scott, dar 
toate aceste gânduri nu făceau decât s-o înspăimânte și 
mai tare. 


O'Connell era tot mai aproape, cu fiecare minut care 
trecea; îl simţea parcă. 

Era conștientă că trebuie să acţioneze fără întârziere. 
Totuși, paralizată de nesiguranţă, șovăia. 

Hope se afla undeva singură, în suferinţă; simţea și asta. 
Dar nu putea să facă nimic. 

Scoase un geamăt surd, din străfundul gâtlejului. 

În clipa aceea, cu un efort extraordinar de voinţă, Sally 
luă rucsacul și se dădu jos din mașină. Se rugă ca noaptea 
s-o ascundă sub faldurile sale întunecate, în timp ce 
traversă strada, cu capul vârât între umeri. Ştia că, dacă 
cineva ar vedea-o și ar face legătura între persoana sa și 
O'Connell, totul s-ar nărui. Se împotrivi imboldului de-a o 
lua la fugă și păși cât putu de normal. Contactul vizual cu 
cineva ar fi fost, de asemenea, fatal. La fel și conversaţia 
cu cineva. Şi orice gest care ar atrage atenţia asupra ei în 
decursul următoarelor secunde. 

Ştia că acesta era momentul decisiv pentru ea. 
Momentul culminant pentru toată înșiruirea de evenimente 
petrecute în noaptea aceea. Dacă ea dădea greș, s-ar duce 
de râpă totul, inclusiv Ashley. Arma crimei se afla în 
posesia ei. În clipa aceea, era complet vulnerabilă. 

Își șopti în sinea ei: „Mergi mai departe”. 

În timp ce străbătea holul blocului, auzi zgomot de 
glasuri în lift, așa că se furișă pe casa scărilor și o luă la 
fugă, urcând câte două trepte deodată. 

Se opri puţin lângă ușa solidă de la ieșirea în caz de 
incendiu, încercând să tragă cu urechea prin ea, apoi, 
realizând că era imposibil să audă ceva, o deschise ușor și 
se îndreptă hotărâtă spre apartamentul lui O'Connell. Avea 
în mână cheia de la doamna Abramowicz. Pentru o clipă o 
străfulgeră un gând înspăimântător: că el era înăuntru, 
întins în pat, pe întuneric. Trebuia să se gândească la un 
plan. Ce era de făcut dacă el se afla înăuntru? Dar dacă 
apărea înainte ca ea să-și termine treaba? Dacă o vedea pe 
hol? Sau în lift? Sau când avea să iasă din bloc, pe stradă? 
Ce-ar putea să-i spună? S-ar lupta cu el? Ar încerca să se 


ascundă? Oare el ar recunoaște-o? 

Mâinile îi tremurau când deschise ușa apartamentului. 

Intră rapid, închizând ușa în urma ei. 

Își ciuli urechile, ca să audă eventualele zgomote de 
pași, respiraţie, trasul apei la baie sau ţăcănitul tastelor de 
la computer - orice sunet care i-ar da de știre că nu e 
singură dar nu auzi nimic în afară de zgomotul chinuit al 
propriei respiraţii, care părea să crească în intensitate cu 
fiecare secundă. 

„Fă-o acum! Fă-o acum! Nu mai ai timp! ” 

Se furișă pe coridor, temându-se să aprindă lumina, 
ocărându-se când se lovi de un perete. O lumină slabă se 
strecura din stradă pe ferestrele de la dormitor, ajutând-o 
să se orienteze. Trecând pe lângă o oglindă, își surprinse 
propria imagine, fapt care aproape îi smulse un țipăt. 

Se repezi la debara și desfăcu înfrigurată rucsacul, 
scoțând pistolul. Simţi mirosul înţepător de benzină, după 
cum o avertizase Scott. Vâri pistolul la loc, în bocanc, și 
peste el îndesă șoseta, cât mai adânc, ca să nu iasă 
mirosul. După ce împinse bocancul la locul lui, se ridică, 
sperând că așezase totul așa cum era înainte. 

Sally își impuse să acţioneze calm și eficient, să-și 
cântărească grijuliu fiecare pas, dar nu reuși. Puse mâna 
pe rucsacul acum gol, aruncă rapid o privire împrejur, 
conchise că totul arăta ca mai devreme și se întoarse, să 
plece. 

Din nou, întunericul o făcu să se împleticească și se 
împiedică. 

Încercă să-și păstreze cumpătul, impunându-și să n-o ia 
la fugă. Nu voia să se izbească de ceva, să dărâme vreun 
lucru. O'Connell nu trebuia să observe că fusese cineva la 
el în apartament, și încă de două ori în aceeași zi. Acesta 
era un lucru de o importanţă crucială, își zise, în timp ce 
încerca să-și potolească bătăile inimii. 

Își dorea aproape dureros de tare să iasă cât mai repede 
din apartament. 

Când ajunse, în sfârșit, la ușă, o cuprinse panica. „E 


aici”, își zise. I se părea că aude cheia răsucindu-se în 
broască. Că aude voci și zgomote de pași. 

Își spuse că imaginaţia îi joacă feste, din cauza fricii, ṣi- 
și impuse să se controleze. Ieși încetișor din apartament. 
Se uită în stânga și-n dreapta și văzu că nu era nimeni. Cu 
toate astea, mâna îi tremura și avea impresia că aude 
zgomote din toate părțile. Se dojeni și se sili să-și vină în 
fire. 

Așa cum făcuse și mai devreme, încuie ușa și cobori în 
holul de la intrarea în bloc. Tot pe scări. Străbătu holul și 
apoi ieși, în întunericul nopţii. Dintr-odată se simţi 
copleșită de bucuria reușitei. Traversă strada, cufundându- 
se într-un anonimat mângâietor. 

Pe stradă, în dreptul locului unde-și parcase mașina, se 
afla un canal de scurgere. Cheia doamnei Abramowicz îi 
alunecă printre degete și căzu, printre gratiile capacului, 
în noroiul de pe fundul canalului. 

Intră în mașină, închise ușa și abia după aceea, lăsându- 
și capul pe spate, își dădu frâu liber lacrimilor. În clipa 
aceea se gândi că izbutiseră. „E-n siguranţă, își spuse. Am 
reușit, Ashley e în siguranţă.” 

Apoi își aminti de Hope și din nou fu cuprinsă de teamă. 
O teamă ce se căsca, nestăvilită, în sufletul ei, ca o gaură 
neagră, înghițind-o, scufundând-o implacabil într-o teroare 
nedefinită. Sally avu senzaţia că-și pierde răsuflarea. Puse 
mâna pe telefon și formă numărul lui Hope. 


Scott avu un sentiment de imensă ușurare când intră cu 
mașina pe aleea din faţa casei sale. Trase camioneta în 
spatele casei, la locul obișnuit, unde era greu de observat 
din stradă sau de către vecini. Strânse în grabă toate 
hainele pe care le purtase în noaptea aceasta și le vâri în 
Porsche, după care se urcă la volan și ieși în stradă. Tură 
motorul la maximum, ca să se asigure că zgomotul va fi 
auzit de vecinii care nu dormeau la ora aceea. 

În centru era o pizzerie frecventată îndeosebi de 
studenţi. La ora aceea - era aproape de miezul nopţii - 


prezența profesorului cu siguranță n-ar fi trecut 
neobservată. Nu era un lucru ieșit din comun - profesorii 
care stau toată ziua cu nasul între hârtii, corectând lucrări, 
simt și ei uneori nevoia să-și consume energia ieșind în 
oraș. Așadar, era cât se poate de firesc să fie văzut acolo. 

Scott parcă mașina chiar în faţa intrării, iar aceasta 
atrase atenţia unor tineri care ședeau la tejghea, lângă 
fereastră. Automobilul sărea în ochi, așa se întâmpla de 
fiecare dată. 

Își comandă o pizza cu pui și ananas, pe care o plăti, în 
mod deliberat, cu cardul de credit. 

Dacă îl întreba cineva, nu putea să explice ce făcuse mai 
devreme în decursul acelei seri. „Am stat acasă și am 
corectat lucrări”, ar fi spus. Și: „Nu, nu răspund la telefon 
când lucrez”. Cert era că n-ar fi putut să conducă de la 
locuinţa tatălui lui O'Connell până în Boston și apoi să se 
întoarcă în vestul Massachusetts-ului în acel interval de 
timp. „Omor pe cineva și apoi îmi cumpăr o pizza? 
Domnule detectiv, dar e absurd.” Nu era cel mai grozav 
alibi, dar era mai bun decât nimic. Pentru el era vital ca 
Sally să facă exact ceea ce stabiliseră în privinţa armei. 
Aceasta trebuia să fie descoperită în apartamentul lui 
O'Connell. Lucrul ăsta era atât de important, încât Scott 
simţi că i se taie respiraţia la gândul că s-ar putea să nu se 
întâmple așa. 

Se așeză la tejghea, într-un colţ mai îndepărtat, unde nu 
era nimeni, și mâncă încet. Încercă să nu se gândească la 
ziua aceea, la cele întâmplate. Însă imaginea bărbatului 
ucis i se întipărise în memorie și nu-l mai părăsea. I se 
păru că simte mirosul de benzină, precum și duhoarea 
dezgustătoare a cărnii arse și în momentul acela îi veni să 
vomite. Se gândi că fusese în război, pentru a doua oară. 
Inspiră prelung și continuă să mănânce, concentrându-se 
asupra lucrurilor care-i mai rămăseseră de făcut. Trebuia 
să ia toate hainele pe care le purtase acasă la tatăl lui 
O'Connell și să le arunce într-un coș de colectare a 
hainelor pentru săraci, unde aveau să fie preluate 


numaidecât de către fundaţiile de caritate. Se gândi să nu 
uite de pantofi. Era posibil ca aceştia să aibă urme de 
sânge pe tălpi. li veniră în minte niște cuvinte care-l 
bântuiau în ultima vreme: „Toţi avem sufletele mânjite de 
sânge”. 

Işi cobori privirea la pizza și observă că mâna îi tremura. 

„Ce-am făcut?” 

N-avea de gând să răspundă la această întrebare. În 
schimb, se trezi gândindu-se la Hope. Pe măsură ce se 
gândea la starea acesteia, la gravitatea rănii sale, devenea 
tot mai conștient de faptul că avea să mai treacă multă 
vreme până să poată respira ușurat. 

Scott aruncă o privire împrejur, prin restaurant, 
studiindu-i cu atenţie pe ceilalţi clienți nocturni, care-și 
vedeau de-ale lor, uitându-se pe geam sau zgâindu-se la 
câte un perete. Preţ de o clipă, avu senzaţia că știau cu 
toţii ce se petrecuse în noaptea aceea, ca și când vinovăția 
i-ar fi fost zugrăvită pe chip în culorile cele mai stridente. 

Își simţi piciorul zvâcnindu-i spasmodic. 

„Totul se duce de râpă, se gândi el. O să mergem toţi la 
pușcărie.” N 

În afară de Ashley. Incercă să păstreze imaginea ei în 
minte, ca să alunge disperarea ce ameninţa să-l 
copleșească. 

I se păru dintr-odată că pizza are consistenţa unei bucăţi 
de cretă. Gâtul i se uscase. Își dorea din toată inima să fie 
singur, dar în același timp se temea de asta. 

Impinse la o parte farfuria cu resturile. 

Scott realiză, pentru prima oară, că tot ceea ce făcuseră 
ei, tot planul lor menit să-i redea lui Ashley siguranţa îi 
aruncase de fapt într-o prăpastie fără fund, într-un abis al 
îndoielii. 

leși încet din restaurant și se urcă în mașină, 
întrebându-se dacă avea să mai poată dormi vreodată 
liniștit. În clipa aceea ar fi zis că nu. 


Hope era tot în mașina ei închiriată, dar cu motorul 


oprit, cu farurile stinse și cu fruntea rezemată de volan. 
Oprise în colțul cel mai îndepărtat al micuţei parcări 
situate în apropierea plajei, la mare distanță de drumul 
principal, în locul cel mai ferit cu putinţă. 

Era buimăcită și epuizată. Se întreba dacă avea să 
reziste până la capăt. Respirația îi era greoaie și 
superficială. 

Pe scaunul de alături se aflau cuțitul care îi provocase 
atâta suferinţă, un pix și o foaie de hârtie. Își frământă 
mintea, încercând să găsească orice alt amănunt care ar 
putea s-o incrimineze. Zări telefonul mobil și-și spuse că 
trebuie să scape de el, dar în clipa în care întinse mâna 
după el, începu deodată să ţârâie. 

Hope știu că e Sally. 

Duse telefonul la ureche și-și închise ochii. 

— Hope? Vocea lui Sally era răgușită, plină de neliniște. 
Hope? 

Nu-i răspunse. 

— Ești acolo? 

Din nou, Hope nu spuse nimic. 

— Unde ești? Ești teafără? 

Lui Hope îi treceau prin minte multe lucruri, dar nu 
reușea să articuleze niciun cuvânt. Parcă limba, buzele n-o 
ascultau. Trase anevoie aer în piept. 

— Te rog, Hope, spune-mi unde ești. 

Hope scutură din cap, dar nu spuse nimic. 

— Eşti rănită? Grav? 

„Da.” 

— Te rog, Hope, răspunde-mi! o imploră Sally. Trebuie 
să știu că ești teafără. Te-ndrepţi spre casă? Mergi la 
spital? Unde ești? Vin la tine. O să te ajut, doar spune-mi 
ce să fac. 

„Nu poţi face nimic, se gândi Hope. Doar continuă să 
vorbeşti. E minunat să-ți aud vocea. [Îţi aduci aminte cum 
ne-am cunoscut? Degetele ni s-au atins când am dat mâna 
și am avut senzaţia că o să luăm foc chiar acolo, în galerie, 
sub ochii tuturor.” 


— Nu poţi vorbi? Este cineva lângă tine? 

„Nu. Sunt singură. De fapt, nu sunt. Acum tu ești lângă 
mine. Şi Ashley, la fel. Și Catherine, și tata. Il aud pe Cel 
fără Nume lătrând, semn că vrea să mergem pe terenul de 
fotbal. Amintirile mă împresoară.” 

Sally simţea că-și pierde minţile de îngrijorare, că 
spaima o doboară cu forţa unui uragan, dar reuși să se 
controleze. 

— Hope, știu că mă auzi. Știu asta. Așa că o să continui 
să-ţi vorbesc. Dacă poţi spune ceva, orice, te rog s-o faci. 
Spune-mi unde să vin, și vin neîntârziat. Te rog! 

„Sunt într-un loc pe care îl știi. O să râzi și o să plângi 
când o să afli unde anume.” 

— Hope, s-a isprăvit. Ne-am încheiat misiunea. Am 
reușit. Totul a trecut de-acum. Ashley va fi în siguranţă, 
știu asta. Totul va fi ca înainte. Ea își va vedea de viaţa ei, 
Scott se va întoarce la cursurile lui, iar noi două vom fi ca 
înainte, pe vremea când eram atât de fericite. Am greșit, 
știu că m-am purtat îngrozitor, știu că ţi-a fost greu, dar te 
rog, să mergem împreună mai departe, tu și cu mine. Te 
rog, nu mă părăsi! Nu acum, când avem o nouă șansă. 

„Este singura noastră șansă.” 

— Te rog, Hope, te implor. Spune ceva! 

„Dacă vorbesc cu tine, n-o să mai pot face ceea ce 
trebuie să fac. Mă vei convinge să n-o fac. Te cunosc, Sally. 
O să fii convingătoare și fermecătoare, și amuzantă, așa 
cum erai pe vremuri; asta am iubit la tine din prima clipă. 
lar dacă cedez și vorbesc cu tine, n-o să fiu în stare să 
rezist la toate argumentele cu care vei încerca să mă faci 
să mă răzgândesc.” 

Sally rămase tăcută, frământându-și creierii în căutarea 
cuvintelor potrivite. Nu putea exprima ceea ce simţea; 
totul era sumbru și ameninţător. Ştia doar că trebuie să 
existe o soluţie, niște cuvinte magice, capabile să 
împiedice lucrul de care îi era atât de frică. 

— Hope, iubita mea, te rog, lasă-mă să te ajut! 

„Dar mă ajuţi. Mai vorbește-mi. Asta îmi dă puteri.” 


— Indiferent ce s-a întâmplat, există o cale de scăpare. 
Sunt convinsă de asta. Ai încredere în mine. Mă pricep la 
așa ceva. Asta fac de-o viaţă. Nu există nicio problemă din 
care să nu putem ieși, împreună. Nu te-ai convins, după 
noaptea asta? 

Hope întinse mâna și luă pixul și bucata de hârtie de pe 
scaunul de alături. Își fixă telefonul între umăr și ureche, 
ca să poată asculta în continuare. 

— Hope, o scoatem noi la capăt. O să reușim. Ştiu asta. 
Spune-mi că știi și tu. 

„Nu, asta nu. Prea multe întrebări. Vom fi cu toţii în 
pericol. Trebuie să fac asta. E singura cale ca să mă 
conving că suntem în siguranţă.” 

Sally rămase tăcută, iar Hope scrise pe hârtie: Prea 
multă tristețe în viața mea. 

Scutură din cap. „Prima minciună dintr-un lung șir, se 
gândi”. Scrise mai departe. 

Am fost acuzată pe nedrept la școala care a însemnat 
atât de mult pentru mine. 

Sally șopti: 

— Hope, te rog, știu că ești acolo. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. Spune-mi ce să fac. Te implor! 

Iar femeia pe care o iubesc nu mă mai iubește. 

Hope clătină încetișor din cap în timp ce scria aceste 
cuvinte. Își mușcă buzele. Trebuia să găsească un mod de 
a-i da de înţeles că toate astea erau numai minciuni, dar în 
așa fel încât doar ea, Sally, să știe adevărul, nu și paznicul 
care avea să găsească biletul cu pricina, nici detectivul 
care avea să-l citească. 

Așa că am venit în locul acesta, unde cândva ne-am 
simţit atât de bine împreună, ca să îmi amintesc cum era 
pe vremea aceea și să-mi imaginez cum ar fi viitorul 
nostru, dacă eu aș fi mai puternică. 

Sally, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, intuise că se 
petrecea ceva sinistru, ceva îngrozitor. Avea un sentiment 
al inevitabilului. „Vrea să ne protejeze.” 

— Hope, dragostea mea, te rog! rosti ea cu disperare, 


printre hohote de plâns. Lasă-mă să vin la tine. Noi 
întotdeauna ne-am bazat una pe cealaltă, încă de la 
început. Ne-am susținut una pe cealaltă. Lasă-mă s-o fac și 
acum, te rog! 

„Dar, Sally, exact asta faci.” 

Am încercat să îmi înfig cuțitul în mine, dar asta m-a 
făcut să sângerez cumplit și acum regret. Intenţia mea a 
fost să mi-l înfig în inimă, dar n-am reușit. Așa că am ales 
altă cale. 

„Acum e-acum”, își zise Hope. 

Singura cale care mai există pentru mine. Vă iubesc pe 
toți și sper să vă amintiţi de mine așa cum eram pe 
vremuri. 

Era la capătul puterilor. 

Glasul lui Sally se transformase într-o șoaptă 
tânguitoare. 

— Te rog, Hope, draga mea, oricât de grav ești rănită, 
putem spune că eu sunt de vină. Scott mi-a spus că ai fost 
înjunghiată. Ei bine, o să le spunem polițiștilor că eu te-am 
înjunghiat. O să ne creadă, sunt convinsă. Nu trebuie să 
mă părăsești. O să ieșim și din asta, împreună. 

Hope zâmbi din nou. „E o ofertă foarte ispititoare, se 
gândi. Să-i mintă pe polițiști. Poate că ar funcţiona. Dar nu 
era sigur. Asta e singura cale prin care putem fi siguri.” 

Voia să își ia rămas-bun, voia să-i spună toate acele 
lucruri pe care și le șoptesc îndrăgostiţii pe întuneric, voia 
să-i mai zică despre mama ei și despre Ashley și despre tot 
ce se întâmplase în noaptea aceea, dar n-o făcu. În loc de 
asta, apăsă pur și simplu pe butonul de încheiere a 
convorbirii, retezând orice șansă de comunicare între ele 
două. 


Aflată la ea în mașină, tot în același loc, peste drum de 
blocul unde locuia Michael O'Connell, Sally se lăsă în 
sfârșit copleșită de sentimentele care-i invadaseră inima și 
începu să plângă în hohote, incontrolabil. Simţea că se 
face mică de tot, că devine măruntă și fragilă, o umbră 


jalnică a celei care fusese la începutul zilei. Nu mai era 
sigură că planul lor merita un asemenea preţ. Se aplecă de 
mijloc, bătu din picioare și se lovi cu fruntea de volan, 
agitându-și braţele cu furie. Apoi se opri, gemând prelung, 
ca şi cum cineva i-ar fi tras un pumn în stomac. Își închise 
ochii și se legănă înainte și-napoi, ghemuindu-se pe scaun, 
pradă agoniei. Nici nu-l observă pe Michael O'Connell, 
care, înjurând cu voce tare, scos din minţi de furie și orb la 
tot ce se petrecea în jurul lui, trecuse la doar câţiva pași 
de ea, năpustindu-se pe ușa de la intrarea în bloc. 


Epilog 
„Așadar, vrei sa asculţi o poveste?” 


— Să-nţeleg că te-ai întâlnit cu detectivul care a fost 
însărcinat cu investigarea cazului? mă întrebă ea cu 
prudenţă. 

— Da, am răspuns eu. A fost extrem de concludent. 

— Dar te-ai întors totuși la mine pentru că mai ai câteva 
nelămuriri, am dreptate? 

— Da. Cred în continuare că ar fi bine să stau de vorbă 
cu anumite persoane. 

Ea clătină din cap, dar nu-mi răspunse imediat. Vedeam 
că se gândește la ceva, răscolind printre detalii și amintiri. 

— TȚi-ar fi totuna cu care din ei ai sta de vorbă, nu-i așa? 
Cu Sally sau Scott? 

— Da. 

Scutură din cap. 

— Nu cred că ei ar fi de acord să discute cu tine. Dar, 
oricum, ce te-ai aștepta să-ţi spună? 

— Vreau să știu cum s-a încheiat povestea. 

De data asta râse, dar fără pic de veselie. 

— Cum s-a „încheiat povestea”? Ce expresie nepotrivită 
pentru a descrie prin ce au trecut oamenii aceștia și mai 
ales impactul asupra vieţii lor în zilele care au urmat. 

— Ei, doar înţelegi ce vreau să zic. Aș dori o evaluare, 
un bilanţ final. 

— Şi crezi că ţi-ar spune adevărul? După părerea mea, 
dacă le baţi la ușă și spui: „Aș vrea să vă pun câteva 
întrebări despre bărbatul pe care l-aţi ucis”, te vor privi ca 
și când n-ai fi în toate minţile și îţi vor trânti ușa-n nas. 
Chiar dacă, să zicem, te-ar invita înăuntru, iar tu i-ai 
întreba, de pildă: „Cum s-a schimbat viaţa voastră în urma 
crimei comise?” ce te face să crezi că ei ar fi dispuși să-și 
deschidă inima în faţa ta și să-ți mărturisească adevărul? 
Nu crezi că e ridicol? 


— Dar tu cunoşti răspunsul la aceste întrebări? 

— Bineînţeles, răspunse ea cu prudenţă. 

Era seara devreme, mai precis o după-amiază târzie de 
vară, pe la momentul acela incert dintre zi și noapte, când 
lucrurile din jur capătă un aspect palid, șters. În locuinţa 
ei erau deschise toate ferestrele, lăsând să pătrundă 
zgomotele răzlețe cu care mă obișnuisem de-acum, după 
atâtea vizite: glasurile copiilor, huruitul mașinilor. Sfârșitul 
unei alte zile blajine în suburbii. M-am dus la fereastră și 
am tras o gură de aer. 

— Nu te vei simţi niciodată acasă aici, nu-i așa? am 
întrebat-o. 

— Nu, sigur că nu. E un loc mort. Posomorât, tocmai din 
cauză că e atât de normal. 

— Te-ai mutat, nu-i așa? După toate evenimentele astea. 

Ea clătină din cap. 

— Ce perspicace ești. 

— De ce ai făcut-o? 

— Simţeam că nu mai pot să mă bazez pe solitudinea cu 
care mă înconjurasem vreme de atâţia ani. Prea multe 
fantome. Prea multe amintiri. Am crezut că-mi pierd 
minţile. Zâmbi din nou. Așadar, ce ţi-a spus detectivul? 

— Că ceea ce prevăzuse Sally s-a întâmplat întocmai. De 
fapt, n-a zis exact așa, ci am dedus eu. Când polițiștii au 
descins în apartamentul lui Michael O'Connell, au 
descoperit arma crimei ascunsă în bocanc. Urmele de ADN 
descoperite sub unghiile tatălui său îi aparţineau tot lui. La 
început, a recunoscut că fusese acolo și că se încăierase cu 
bătrânul, dar a negat că l-ar fi omorât. Evident, un om care 
sparge fără scrupule sticluţa cu medicamente a unui 
bătrân bolnav de inimă, strivind-o sub talpa pantofului, nu 
se poate bucura de prea multă credibilitate. Așa că nu l-au 
crezut. Nicio secundă. S-au prins că e vinovat chiar și fără 
să mărturisească, iar când au pus mâna pe computerul 
său, pe care îl dusese la reparat, și au găsit scrisoarea 
amenințătoare adresată bătrânului... ei bine, individul le 
avea pe toate: motive, mijloace, prilej. Sfânta Treime a 


muncii de poliţist. Nu așa se exprimase Sally de la bun 
început, când întocmise planul? 

— Da. Exact, spuse ea. Ei bine, asta mă și aşteptam să-ţi 
spună. Altceva nu ţi-a mai zis? 

— O'Connell a încercat să dea vina pe Ashley, pe Scott, 
Sally și Hope, dar... 

— Era prea de tot să creadă în existenţa unei conspirații 
care să fi implicat atât de multe elemente improbabile, nu-i 
așa? Mai întâi, sustragerea armei crimei, care e dată 
altcuiva și trece prin trei perechi de mâini înainte să fie 
pusă la loc, în apartamentul lui O'Connell, apoi un 
incendiu... Serios, e cam greu de crezut, nu-i așa? 

— Așa e. N-avea nicio noimă. Mai ales dacă luăm în 
calcul și sinuciderea lui Hope, împreună cu biletul ei de 
adio. Detectivul spunea că, dacă ar fi să-i dea crezare lui 
O'Connell, ar însemna că femeia asta, care se hotărâse să- 
și ia viaţa, se oprise pe drum ca să-l omoare pe un om pe 
care nu-l cunoștea, într-un loc în care nu mai fusese 
niciodată, după care se întorsese din nou în Boston, ca să 
pună pistolul la loc, în apartamentul lui O'Connell, și apoi 
bătuse tot drumul înapoi, până în Maine și se aruncase în 
ocean, lăsând un bilet în care omisese să pomenească 
toate astea. Sau se putea lansa presupunerea că Sally ar fi 
ucigașa, însă aceasta se afla în Boston, într-un magazin de 
lenjerie, la momentul crimei. Cât despre Scott, ei bine, 
acesta reprezenta o variantă posibilă, doar că nu avusese 
timpul fizic necesar ca să comită fapta, apoi să meargă în 
Boston și ulterior înapoi în vestul Massachusetts-ului, unde 
să mănânce liniștit o pizza. Nici această variantă nu stătea 
în picioare. 

În timp ce eu vorbeam, am văzut cum ochii i se umeziră 
de lacrimi. Părea să stea mai țeapănă ca niciodată în 
scaunul ei, de parcă fiecare cuvânt i s-ar fi împlântat direct 
în creier, trezindu-i amintiri dureroase. 

— Ei, și în concluzie? întrebă ea, dar de data asta vocea 
îi suna vlăguit. 

— Păi, în concluzie, s-a întâmplat exact așa cum 


preconizase Sally. Michael O'Connell a fost declarat 
vinovat de crimă. Se pare că el ar fi vrut să se ajungă la 
proces, căci și-a susținut nevinovăția până în ultima clipă. 
Dar când polițiștii i-au spus că arma cu care fusese 
împușcat tatăl său era aceeași cu cea folosită la uciderea 
detectivului particular, a lui Murphy, și că o să-l ia în vizor 
și cu privire la crima aceea, atunci s-a dat bătut și a ales 
calea mai ușoară. Bineînţeles, ăsta era doar un bluf din 
partea lor. Gloanţele care îl uciseseră pe Murphy erau 
prea deformate ca să mai poată fi identificate. Asta mi-a 
spus-o polițistul. Cert este însă că ameninţarea și-a atins 
scopul. A fost condamnat la închisoare pentru cel puţin 
douăzeci de ani, fără posibilitate de eliberare condiționată 
înainte de executarea a optsprezece ani de detenţie. 

— Da, da, spuse ea. Asta se știe. 

— Așadar, au obținut ce urmăriseră. 

— Crezi? 

— Au scăpat basma curată. 

— Chiar? 

— Păi, dacă e să-ţi dau crezare, chiar au scăpat. 

Se ridică în picioare și făcu câţiva pași prin încăpere, 
apoi merse la bufet și-și turnă un pahar cu băutură. 

— Cred că nu-i prea devreme ca să beau ceva, spuse ea. 

Am văzut că avea ochii umezi de lacrimi. 

Am rămas tăcut, urmărind-o cu privirea. 

— „Au scăpat basma curată”, zici? Chiar crezi că așa s-a 
întâmplat? 

— Cred că nu vor fi acuzaţi, am spus. 

— Dar nu crezi că acuzaţia poate fi și una lăuntrică, la 
nivelul sufletului, unde vinovăția și nevinovăția coexistă 
într-un soi de echilibru tacit? Ar putea cineva - și-n special 
niște oameni ca Scott și Sally - să scape basma curată 
după o asemenea faptă? 

N-am răspuns nimic. Simţeam că are dreptate. 

— Nu crezi că Sally stă singură noaptea, pe întuneric, 
plângând amarnic și privind cu jale la cealaltă jumătate de 
pat, unde înainte dormea Hope? A scăpat basma curată de 


la ce? Sau pe Scott nu crezi că povara celor întâmplate îl 
bântuie în fiecare clipă? Oare nu-și amintește de mirosul 
cărnii arse la cea mai mică adiere de vânt? Cum poate el 
să-i privească în ochi pe toţi acei tineri studenţi, când știe 
ce secret cumplit ascunde în inima sa? Făcu o pauză, apoi 
întrebă: Mai vrei să continui? 

Am scuturat din cap. 

Atunci ea adăugă: 

— Gândește-te bine la asta. Ei toţi vor avea de plătit un 
preţ pentru ceea ce au făcut, și asta pentru tot restul 
zilelor lor. 

— Ar trebui să stau de vorbă cu ei, am repetat. Ea oftă 
adânc. Nu, serios, am insistat eu. Ar trebui să am o 
întrevedere cu Sally și cu Scott. Chiar dacă o să mă refuze, 
trebuie să încerc măcar. 

— Nu crezi că ar trebui lăsaţi în pace după coșmarul 
prin care au trecut? 

— Ar trebui să fie liberi. 

— Liberi de O'Connell, poate. Dar altfel? 

N-am știut ce să-i răspund. 

Sorbi din pahar o înghiţitură prelungă. 

— Așadar, am ajuns aproape de sfârșit, nu-i așa? Ti-am 
spus o poveste. Cum am numit-o la început? O poveste 
polițistă? O poveste cu crime? 

— Da. Așa ai numit-o. 

Zâmbi printre lacrimi. 

— Dar am greșit. De fapt, nu, n-am greșit, ci pur și 
simplu nu ţi-am spus adevărul. Nu, nu ţi l-am spus. E o 
poveste de dragoste. 

Probabil că aveam o expresie surprinsă, dar ea se făcu 
totuși că nu observă. Se îndreptă spre bufet și deschise un 
sertar. 

— Asta a fost. O poveste de dragoste. De la bun început. 
S-ar mai fi întâmplat oare tot ce s-a întâmplat dacă cineva 
l-ar fi iubit pe Michael O'Connell în copilărie, astfel încât 
să înveţe să facă diferenţa între dragostea adevărată și 
obsesie? lar Sally și Scott își iubeau fiica atât de mult, 


încât ar fi făcut orice - absolut orice - ca s-o protejeze, 
indiferent de preţul pe care trebuiau să-l plătească. Sau 
uită-te la Hope, care o iubea și ea pe Ashley, chiar mai 
mult decât și-ar fi putut imagina cineva. Şi o iubea și pe 
Sally, mai profund decât crezuse aceasta, încât le-a oferit 
tuturor darul libertăţii, nu-i așa? Dacă te uiţi cu atenţie la 
acţiunile lor, la toate aceste evenimente, la tot ceea ce s-a 
întâmplat din ziua în care Michael O'Connell a intrat în 
viaţa lor, nu-ţi dai seama că totul a gravitat în jurul 
dragostei? Prea multă dragoste. Prea puţină dragoste. In 
esenţă, e vorba de dragoste. 

Am rămas tăcut. 

În timp ce vorbea, am văzut-o scoțând din sertar un 
carnețel și notându-și ceva în el. 

— Mai ai câteva lucruri de făcut, spuse ea dintr-odată, 
dacă vrei să înţelegi cu adevărat ce s-a întâmplat. Am 
impresia că e nevoie să porți, într-adevăr, o anumită 
discuţie. Să obţii câteva informaţii esenţiale, pe care să 
le... hmmm... dai mai departe. Mă bazez pe tine. 

— Ce-i cu asta? am întrebat când îmi întinse bucata de 
hârtie. 

— După ce faci ceea ce ai de făcut, du-te în locul ăsta, la 
ora indicată aici, și o să înţelegi. 

Am luat hârtia, am aruncat o scurtă privire asupra ei și 
am vârât-o în buzunar. 

— Am niște fotografii, spuse ea. Le ţin în sertar și nu le 
scot decât foarte rar. Ori de câte ori mă uit la ele, încep să 
plâng fără să mă mai pot opri, iar asta nu e bine, nu-i așa? 
Însă acum cred că ar trebui să vezi câteva. 

Se întoarse din nou către bufet, deschise un sertar, 
scotoci puţin prin el și în cele din urmă scoase o fotografie. 
O privi preţ de câteva secunde, zâmbind printre lacrimi. 

— Uite, spuse cu o voce tremurătoare. Asta sau alta e 
totuna. A fost făcută după încheierea campionatului 
naţional, cu doar câteva săptămâni înainte ca ea să 
împlinească optsprezece ani. 

În poză se vedeau două persoane. O adolescentă veselă, 


toată murdară de noroi, care ţinea un trofeu aurit înălțat 
deasupra capului, și un bărbat mătăhălos, mai în vârstă, cu 
început de chelie, evident tatăl ei. Chipurile amândurora 
străluceau de bucuria inconfundabilă a victoriei greu 
obţinute. Am privit poza cu atenţie. Părea atât de reală, 
încât pentru o clipă aproape că am auzit uralele și tipetele 
exuberante ce trebuie să fi însoţit acel moment. 

— Eu am făcut poza asta, spuse ea. Dar mi-ar fi plăcut să 
fiu și eu în ea. 

Trase din nou adânc aer în piept. 

— Nu i-au găsit trupul, spuse ea. Au trecut mai multe 
zile până când cineva i-a zărit mașina și a găsit biletul de 
pe bord. În ziua următoare, a avut loc o furtună puternică, 
așa cum se întâmplă adesea în zona asta la sfârșitul unei 
toamne târzii, așa că n-au putut să apeleze la scafandri ca 
să-i caute trupul. Curenţii erau foarte puternici de-a lungul 
coastei și probabil că l-au târât departe, în larg. La 
început, durerea a fost insuportabilă, dar cu timpul am 
înţeles că poate e mai bine așa. Îmi dă libertatea să mi-o 
amintesc așa cum era în vremurile bune. M-ai întrebat de 
ce ţi-am împărtășit această poveste? 

— Da. 

— Din două motive. Primul ar fi acela că ea a fost cea 
mai curajoasă persoană care-a existat vreodată, și cred că 
lumea trebuie să afle lucrul ăsta. 

Catherine zâmbi printre lacrimi și arătă cu mâna înspre 
buzunarul meu, unde vârâsem bucăţica de hârtie. 

— Şi al doilea motiv? am întrebat eu. 

— Acesta ar trebui să-ţi sară în ochi cât de curând. 

Am rămas tăcuţi amândoi, apoi ea schiţă un zâmbet. 

— O poveste de dragoste, repetă ea. O poveste de 
dragoste despre moarte. 


Cadrul diferă, în funcţie de vechimea închisorii și de câţi 
bani e dispus statul să investească în modernizarea 
spaţiului de detenţie. Dar dincolo de sistemul de iluminare, 
de senzorii și detectorii de mișcare, de mecanismele de 


blocare a ușilor, de camerele de supraveghere, închisoarea 
înseamnă peste tot același lucru: privare de libertate. 

Am fost dus într-o încăpere și supus percheziţiei, mai 
întâi cu ajutorul unui detector, apoi prin pipăire, în stilul 
clasic. După aceea mi s-a cerut să semnez o declaraţie prin 
care mă angajam ca, dacă aveam să fiu luat ostatic în 
închisoare, să nu pretind ca statul să ia măsuri 
extraordinare pentru salvarea mea. Mi-au cercetat 
servieta, deșurubând și examinând cu atenţie fiecare pix și 
stilou pe care le aveam asupra mea. Filele carnetului meu 
de notițe au fost răsfoite pagină cu pagină, ca să se 
asigure că nu vârâsem vreun obiect înăuntru, cu scopul de 
a-l introduce clandestin în pușcărie. Apoi m-au condus pe 
un coridor lung, la capătul căruia se afla o poartă de 
securitate ale cărei gratii de fier s-au închis brusc, de 
îndată ce am pășit dincolo de ea. Însoţitorul m-a condus 
într-o încăpere de dimensiuni reduse, situată lângă 
biblioteca penitenciarului, după cum am aflat. De obicei, 
încăperea era destinată întrevederilor dintre deţinuţi și 
avocaţii acestora, dar se pare că un scriitor aflat în 
căutarea unui subiect de roman se încadra în aceeași 
categorie. 

Din tavan se revărsa o lumină puternică. Încăperea avea 
o singură fereastră, prin care se vedea un gard de sârmă 
ghimpată, profilat pe cerul albastru, nesfârșit. O masă 
solidă de metal, și patru scaune pliante, ieftine erau 
singurele piese de mobilier din încăpere. Însoţitorul îmi 
făcu semn să iau loc și apoi arătă cu degetul în direcţia 
unei uși laterale. 

— O să sosească într-un minut. Nu uitaţi, puteţi să-i daţi 
un pachet de ţigări, dacă i-aţi adus, dar atât tot, nimic 
altceva. Ne-am înţeles? Puteţi da mâna cu el, la atât se 
rezumă tot contactul fizic. Conform regulilor instituite de 
Curtea Supremă de Justiţie, nu avem voie să vă ascultăm 
conversaţia, însă camera de acolo, din colţ făcu un semn 
cu mâna înspre colțul cel mai îndepărtat al tavanului, 
înregistrează toată întrevederea. Inclusiv faptul că v-am 


dat această informaţie. Aţi înțeles? 

— Sigur, am răspuns eu. 

— Ar putea fi și mai rău de-atât. La noi regulile sunt 
mult mai blânde decât în alte state. N-aș vrea deloc să fiu 
transferat în Georgia, Texas sau Alabama. 

Am dat din cap în semn că pricepusem, iar gardianul 
adăugă: 

— Ştiţi, camera de supraveghere e pentru protecţia 
dumneavoastră. Avem aici niște indivizi care ţi-ar tăia 
gâtul la primul cuvânt greșit. Așa că suntem foarte atenţi 
la astfel de întrevederi, cum e aceasta. 

— O să încerc să ţin minte. 

— Dar nu trebuie să vă faceţi griji. O'Connell este 
considerat un adevărat gentleman prin partea locului. Nu 
face decât să le spună tuturor că este nevinovat și chestii 
de genul ăsta. 

— Asta susţine el? 

Gardianul zâmbi și în clipa aceea ușa se deschise, iar 
Michael O'Connell, cu cătușe la mâini, purtând o cămașă 
albastră de lucru și pantaloni închiși la culoare, își făcu 
apariţia în încăpere. 

— Asta spun toţi, zise gardianul și se apropie de 
O'Connell, pentru a-i desface cătușele. 

Am dat mâna unul cu celălalt, apoi ne-am așezat 
amândoi la masă, unul în faţa celuilalt. Işi lăsase să-i 
crească o barbă neîngrijită, în timp ce părul și-l tunsese 
scurt de tot, militărește. In jurul ochilor avea niște riduri 
care îi apăruseră, probabil, doar în ultimii ani. Mi-am scos 
carnetul de notițe și am început să învârt stiloul între 
degete, în timp ce el își aprinse o ţigară. 

— Prost obicei, spuse el. N-am scăpat de el nici aici. 

— Ştii că poţi muri din cauza lor. 

Ridică din umeri, nepăsător. 

— Asta e cea mai mică dintre problemele mele aici. Poţi 
muri dintr-o grămadă de motive. La naiba, e destul să te 
uiţi chiorâș la careva, că te trezești pe lumea cealaltă într- 
o clipită. Așadar, spune-mi de ce ai venit. 


— Am făcut niște cercetări legate de crima pentru care 
ai ajuns aici, am spus cu prudenţă. 

Ridică ușor din sprâncene. 

— Serios? Cine te-a trimis? 

— Nu m-a trimis nimeni. Mă interesează, pur și simplu. 

— De ce te-ar interesa? 

Nu știam prea bine ce să-i răspund. Prevăzusem că avea 
să îmi pună această întrebare, dar cu toate astea nu-mi 
pregătisem un răspuns. M-am rezemat de spătarul 
scaunului și am spus: 

— Am auzit ceva vorbindu-se la o petrecere, dacă poţi 
să-ţi imaginezi, și mi-a stârnit curiozitatea. Am făcut niște 
investigaţii și apoi mi-am spus că n-ar strica să stau de 
vorbă cu tine. 

— N-am făcut-o eu. Sunt nevinovat. 

Am clătinat din cap, fără să zic nimic, sperând că avea 
să continue. El îmi urmări reacţia, trăgând din ţigară, după 
care suflă puţin fum înspre mine. 

— Ei te-au trimis? 

— La cine te referi? 

— La Scott. Şi la Sally. Dar mai ales la Ashley. Ei te-au 
trimis, să te asiguri că sunt tot aici, după gratii? 

— Nu. Nu m-a trimis nimeni. Am venit singur. N-am 
vorbit niciodată cu oamenii aceștia, de care ai pomenit. 

— Da, sigur. Pufni scurt. Sunt convins. Cu cât te-au 
plătit? 

— Nu m-a plătit nimeni. 

— Sigur. O faci gratis. Nemernicii. Nici acum nu mă lasă 
în pace. 

— Poţi să crezi ce dorești. 

Păru să cadă pe gânduri o clipă, apoi se aplecă înspre 
mine. 

— Spune-mi, zise el cu voce joasă, când te-ai întâlnit cu 
ei, ce-a zis Ashley? 

— Nu m-am întâlnit cu nimeni. 

Nu era adevărat și știam că el e conștient de asta. 

— Descrie-mi-o. Se aplecă din nou, mânat de o 


curiozitate incontrolabilă, ce se desprindea din fiecare 
cuvânt al său. Cum era îmbrăcată? Și-a tuns părul? 
Vorbește-mi despre mâinile ei. Are niște degete subțiri, 
delicate. Şi picioarele? Tot lungi și senzuale? Dar cel mai 
mult aș vrea să-mi descrii părul ei. Nu și l-a tuns, sper! Și 
nici nu și l-a vopsit... 

Respirația i se accelerase și mi s-a părut că era excitat. 

— N-am ce să-ţi spun, am zis. N-am văzut-o niciodată. 
Nu știu cum arată. 

Expiră încet, prelung. 

— De ce îmi irosești timpul cu minciuni? Apoi continuă, 
fără să aștepte un răspuns: Atunci când o s-o întâlnești, o 
să vezi la ce mă refer. O să vezi că e exact așa cum îţi 
spun. 

— Ce anume? 

— O să vezi de ce nu pot să mi-o scot din minte. 

— Nici aici? Unde ai de stat atâţia ani? 

Zâmbi. 

— Nici aici, unde am de stat atâţia ani. Mi-o amintesc 
cum era în noaptea în care am fost împreună. E mereu 
lângă mine. Îi simt chiar și atingerea. 

Am clătinat din cap. 

— lar ceilalţi pe care i-ai pomenit? 

Zâmbi din nou, dar de data aceasta era un altfel de 
zâmbet. Era ca de prădător. 

— Nici pe ei n-o să-i uit niciodată. Colţul buzei îi zvâcni, 
dezvelindu-i dinţii. Ei au făcut-o, sunt convins. Nu știu 
cum, dar ei au făcut-o. Ei m-au băgat aici. Pot să jur. Mă 
gândesc la ei în fiecare zi. În fiecare oră. În fiecare minut. 
N-o să uit niciodată ce mi-au făcut. 

— Dar tu ţi-ai mărturisit vinovăția în faţa instanţei. Te-ai 
ridicat în picioare și ai jurat, în faţa judecătorului, că tu ai 
comis crima. 

— Am fost obligat de împrejurări. N-am avut de ales. 
Dacă ajungeam la proces și mă găseau vinovat, primeam 
minimum douăzeci și cinci de ani de detenţie. Dar prin 
faptul că am mărturisit comiterea faptei am scăpat cu vreo 


șapte ani mai puţin, plus că am posibilitatea de eliberare 
condiţionată. O să rezist optsprezece ani. lar apoi o să ies 
și-o să repar lucrurile. 

Zâmbi din nou. 

— Nu te-așteptai să auzi una ca asta, hm? 

— Nu am niciun fel de așteptări. 

— Noi doi suntem sortiţi să fim împreună, Ashley și cu 
mine. Nu s-a schimbat nimic. Doar pentru că sunt închis o 
bucată de vreme nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat 
cu ceva. Inevitabilul se va produce, orice-ar fi. Spune-i 
soartă, destin, cum vrei, dar ăsta e adevărul. Eu am 
răbdare. Apoi o s-o găsesc. 

Am clătinat din cap. Îl credeam în stare de așa ceva. Se 
lăsă înapoi pe spătarul scaunului și, ridicându-și ochii spre 
camera de supraveghere, își stinse ţigara, după care 
scoase din buzunarul cămășii un pachet mototolit și-și mai 
aprinse una. 

— Sunt dependent, spuse, lăsând fumul să i se scurgă 
printre buze. Mi-e imposibil să mă las. E mai rău decât cu 
heroina sau cocaina. Râse. Presupun că sunt la fel ca un 
consumator de droguri. Se uită ţintă la mine. Ai fost 
vreodată dependent de ceva? Sau de cineva? 

N-am răspuns nimic. 

— Vrei să știi dacă mi-am ucis tatăl? Nu. N-am făcut-o 
eu, spuse el tăios, cu un zâmbet arogant. Au prins omul 
nepotrivit. 


„Niște informaţii pe care să le dau mai departe.” 

La asta se referise ea, eram convins. Nu mi-a trebuit 
prea mult timp să-mi dau seama ce voise să spună. 

Am parcat mașina pe alee și m-am dat jos. Arșiţa zilei 
începea să se domolească. M-am gândit că trebuie să fie 
foarte greu să te deplasezi într-un scaun cu rotile pe o 
asemenea caniculă. 

Am bătut la ușa casei lui Will Goodwin, apoi m-am dat 
un pas în spate, așteptând. Grădina cu flori, pe care o 
văzusem cu câteva săptămâni în urmă, era acum o explozie 


de culori alternând de la un strat la altul, asemenea unei 
parade militare. Am auzit un zgomot de roţi scârțâind pe 
pardoseala de lemn, apoi ușa se deschise larg. 

— Domnul Goodwin? Nu știu dacă mă mai ţii minte, am 
mai fost aici cu câteva săptămâni în urmă. 

Tânărul zâmbi. 

— Sigur. Scriitorul. Nu credeam c-o să te mai văd. Mai 
ai întrebări? 

Goodwin schiță un zâmbet ștrengăresc. Am observat la 
el niște schimbări, de data trecută. Părul îi era mai lăţos, 
iar adâncitura din frunte, unde îl izbise ţeava de fier, părea 
să se fi vindecat, fiind ascunsă sub smocurile încâlcite de 
păr. Își lăsase barbă, care îi încadra faţa, dându-i un aer 
ferm, hotărât. 

— Cum te simţi? l-am întrebat eu. 

Făcu un mic gest înspre scaunul de sub el. 

— Dacă chiar vrei să știi, domnule scriitor, am făcut 
câteva progrese. Memoria îmi revine încetul cu încetul, 
mulțumesc de întrebare. Nu în privința atacului, 
bineînţeles. Amintirea aceea e pierdută și mă îndoiesc că 
se va întoarce vreodată. În schimb, încep să-mi aduc 
aminte chestiuni legate de școală, exerciţii, cărţi citite, 
cursuri la care am fost, știi ce vreau să spun, puţin câte 
puţin în fiecare zi. Așa că sunt mai binedispus, dacă îţi vine 
să crezi. Poate în curând o să îndrăznesc chiar să-mi fac 
planuri. 

— Asta-i bine. Foarte bine. 

Zâmbi, apoi se legănă de câteva ori în scaun, după care 
se aplecă spre mine. 

— Dar nu ăsta-i motivul pentru care ai venit, nu-i așa? 

— Ai ghicit. 

— Ai aflat ceva nou? În legătură cu atacul comis asupra 
mea? 

Am dat din cap în semn de încuviinţare. Atitudinea sa 
jovială, prietenoasă se evaporă dintr-odată și, învârtind de 
roţi, se apropie de mine plin de interes. 

— Ce? Spune-mi! Ce ai aflat? 


Am ezitat. Ştiam ce s-ar putea să urmeze. Mă întrebam 
dacă nu tot așa s-o fi simțind judecătorul atunci când aude 
verdictul la care au ajuns juraţii. Vinovat. Acum trebuie să 
pronunţe sentinţa. 

— Ştiu cine te-a lovit. 

I-am privit chipul cu atenţie, ca să-i văd reacţia. N-a 
trebuit să aștept prea mult. Privirea i se înnegură și am 
avut senzaţia că între noi se așternuse ca un soi de ceaţă. 
Ura și amărăciunea pluteau în aer. Strânse din buze și am 
observat că mâinile îi tremurau. 

— Ştii cine mi-a făcut asta? 

— Da. Problema e că nu am nicio dovadă, nu e genul de 
informaţie cu care să mergi la poliţie, darămite în instanţă. 

— Dar știi cine a fost? repetă el cu o voce ascuţită. Ştii 
cu certitudine? 

— Da. Sunt absolut sigur. Mai presus de orice îndoială. 
Dar, repet, nu e genul de informaţie pe care s-o poată 
folosi un poliţist. 

— Spune-mi. Vorbea aproape în șoaptă, însă tonul său 
era atât de insistent, încât nu admitea un refuz. Cine mi-a 
făcut asta? 

Mi-am întins mâna după servietă, din care am scos o 
poză de-a lui Michael O'Connell și i-am înmânat-o. „Două 
motive”, îmi spusese Catherine. Acesta era cel de-al doilea. 

— El e? 

— Da. 

— Unde e? 

I-am dat încă o foaie de hârtie. 

— E la închisoare. Aici e adresa lui, numărul matricol din 
penitenciar, câteva amănunte referitoare la condamnarea 
sa și data primei audieri pentru eliberare condiţionată. Mai 
este multă vreme până atunci, dar îţi dau toate aceste 
informaţii împreună cu numărul de telefon la care poţi 
suna ca să afli mai multe, dacă vei vrea. 

— Deci ești sigur? mă întrebă încă o dată. 

— Da. Sută la sută sigur. 

— De ce-mi spui toate astea? 


— Cred că ai dreptul să știi. 

— Tu cum ai aflat? 

— Te rog să nu mă întrebi asta. 

Făcu o pauză, apoi dădu din cap aprobator. 

— În regulă. Mi se pare corect. 

Will Goodwin se uită mai întâi la poză, apoi la bucata de 
hârtie. 

— Închisoarea asta e un loc primejdios, nu-i așa? 

— Da. E unul dintre cele mai dure penitenciare. 

— Ti se poate întâmpla aproape orice acolo. 

— Adevărat. Poţi fi ucis pentru un pachet de ţigări. Mi-a 
spus-o chiar el. 

Tânărul clătină din cap. 

— Da, îmi imaginez c-așa o fi. 

Mă privi ţintă câteva clipe, apoi spuse: 

— E bine de știut. 

M-am dat un pas în spate, pregătindu-mă de plecare, dar 
apoi am ezitat. Pentru o clipă, m-a luat ameţeala și m-am 
simţit năpădit de un val de căldură. M-am întrebat, 
îngrozit, dacă nu cumva făcusem o greșeală uriașă. 

L-am văzut pe Will Goodwin stând ţeapăn în scaunul său, 
cu mușchii braţelor plesnind de încordare. 

— Mulţumesc, spuse el încet. Vorbi pe un ton apăsat, 
fiecare cuvânt purtând parcă povara suferinței prin care 
trecuse. Mulţumesc că ţi-ai adus aminte de mine. 
Mulţumesc că mi-ai spus toate astea. 

— Am să plec acum. 

Ştiam că las în urma mea ceva ce avea să rămână pe 
vecie în sufletul lui. 

— Hei, mai am o întrebare, spuse el pe neașteptate. 

— Sigur. Ce anume? 

— Ştii cumva de ce m-a atacat? 

Am tras adânc aer în piept. 

— Da. 

Chipul i se întunecă din nou, iar buza de jos începu să-i 
tremure. 

— De ce? 


De-abia reuși să articuleze aceste cuvinte. 

— Pentru că al sărutat fata nepotrivită. _ 

Rămase tăcut câteva clipe, respirând cu greutate. Il 
vedeam cugetând la spusele mele. 

— Pentru că am sărutat... 

— Da. Doar o dată. Un singur sărut. 

Mă privi șovăielnic, de parcă ar fi vrut să mă mai întrebe 
o grămadă de lucruri. Dar n-o făcu, ci se mulțumi să 
scuture ușor din cap. Am observat însă că mâna i se 
încleștase pe roata de la scaun cu atâta putere, încât 
încheieturile degetelor i se albiseră. Mi-am dat seama că în 
inima lui clocotea o furie înspăimântătoare. 


Bucata de hârtie pe care mi-o dăduse Catherine mă 
îndrumă până în faţa clădirii impresionante a unui muzeu 
de artă dintr-un oraș care nu era nici Boston, nici New 
York. Era cu puţin trecut de ora cinci după-amiază, străzile 
erau înţesate de mașini, iar trotuarele forfoteau de oameni 
care se întorceau acasă de la slujbă. Soarele începea să 
coboare în spatele clădirilor înalte, de birouri, în vreme ce 
simfonia nocturnă a vieţii urbane începea să se facă auzită 
prin barurile ce-și deschideau ușile, unul după altul. 
Auzeam mașinile claxonând, autobuzele huruind și, peste 
toate aceste zgomote, murmurul agitat al glasurilor 
omenești. Am rămas în picioare, la baza treptelor largi, iar 
șuvoiul de oameni se despică în două, curgând pe lângă 
mine, de parcă eram un bolovan în mijlocul unui pârâu. Am 
rămas privind înspre capătul scărilor, la ieșirea din muzeu, 
deși nu credeam că aș putea s-o recunosc. Totuși, în clipa 
în care am văzut-o, n-am avut nici cea mai mică îndoială că 
e ea. Nu știu de ce. Mai erau tinere care plecau de la 
muzeu la ora aceea și toate aveau înfățișarea aceea lejeră, 
de sfârșit de zi, cu un rucsac sau o geantă azvârlită 
neglijent pe umăr. Toate erau atrăgătoare, toate erau 
frumoase, toate aveau ceva fermecător. Dar niciuna nu era 
ca Ashley. Ea era înconjurată de mai mulţi tineri, cu care 
discuta aprins, și râdeau împreună, entuziasmați la gândul 


cine știe cărei aventuri. Am urmărit-o în timp ce cobora 
spre mine. Părea că lumina palidă i se agăţase în păr, iar 
hohotele de râs i se împleteau cu adierea ușoară a vântului 
și pluteau tot mai sus, spre cer. Când a trecut pe lângă 
mine, mi-a venit să-i șoptesc numele și s-o întreb dacă ceea 
ce vedea la orizont merita necazul pe care îl lăsase în 
urmă, dar apoi mi-am dat seama că era o întrebare cât se 
poate de nepotrivită, deoarece răspunsul se afla undeva în 
viitor. 

Așa că n-am scos niciun cuvânt, ci m-am mulțumit s-o 
privesc, pur și simplu, trecând pe lângă mine. Nici nu cred 
că m-a observat. 

Am încercat să deslușesc în vocea ei, în mersul ei ceva 
care să-mi spună ceea ce aveam nevoie să aflu. Am crezut 
că am văzut acel ceva, dar nu puteam fi sigur. În timp ce o 
urmăream, Ashley a dispărut de sub ochii mei, înghițită de 
marea de oameni, pierzându-se în depărtare, pe calea 
propriei sale vieți. 

Dacă o fi chemat-o Ashley într-adevăr. Putea s-o cheme 
Megan, Sue, Katie, Molly sau Sarah. Oricum, asta n-avea 
nicio importanţă.