M.J. Arlidge — [Helen Grace] 04 Ghici care-i mincinosul

M. J. ARLIDGE 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 4 


GHICI CARE-I MINCINOSUL 


Original: Liar Liar (2015) 


Traducere din limba engleză și note de: 
MONICA ȘERBAN 


7 


virtual-project.eu 


VP-2 


1. 


Luke ieși în grabă pe fereastra deschisă și se opri pe pervazul 
îngust din exterior. Se agăţă de streașină din plastic de 
deasupra capului și se ridică. Streașina crăpă cu un zgomot de 
rău augur, amenințând să cedeze în orice clipă, dar Luke nu 
putea risca să-i dea drumul. Era ameţit, fără suflu și foarte 
speriat. 

O rafală de vânt rece ca gheaţa îl izbi cu forță, făcându-i 
pijamaua subţire din bumbac să fluture precum un zmeu scăpat 
de sub control. Deja nu-și mai simţea picioarele, iar răceala 
pietrei aspre i se strecură treptat în corp. Băiatul de 16 ani știa 
că trebuie să acționeze rapid, dacă voia să scape cu viaţă. 

Incetul cu încetul, se apropie de margine și aruncă o privire 
dincolo de pervaz. Mașinile, oamenii păreau atât de mici, iar 
șoseaua tare și neiertătoare, atât de departe. Întotdeauna se 
ferise de înălțimi și, când se uită în jos de la ultimul etaj al casei, 
instinctul îl sili iniţial să se retragă. Să se întoarcă înăuntru. 
Ramase totuși nemișcat. Nu-i venea să creadă ce urma să facă, 
dar n-avea încotro. Se desprinse de streașină, își apropie 
vârfurile degetelor de margine și se pregăti să sară. Începu să 
numere în gând. Trei, doi, unu... 

Brusc, se pierdu cu firea și se retrase un pas în spate. 
Spinarea i se lipi de cadrul metalic al ferestrei și, preț de-o clipă, 
se odihni, închizând ochii ca să se împotrivească senzaţiei de 
panică imensă care-l asalta. Dacă sărea, murea. Oare mai există 
totuși o altă cale? Luke se întoarse cu fața spre geam. Și privi 
spre grozăvia dinăuntru. 

Dormitorul său de la mansardă era cuprins de flăcări. Totul se 
petrecuse atât de iute, încât nu apucase să conștientizeze șirul 
evenimentelor. Se dusese la culcare ca de obicei, dar se trezise 
la scurt timp din cauza unui cor de alarme contra incendiului. 
Aproape că se rostogolise din pat, ameţit și confuz, dând din 
mâini înainte și înapoi, într-o încercare zadarnică de a dispersa 
fumul gros care umplea încăperea. Reușise să se târască până 
la ușă, dar chiar înainte de a ajunge acolo, își dădu seama că e 


VP-3 


prea târziu. Scara îngustă care ducea spre dormitorul lui ardea 
dezlănțuit, iar flăcările uriașe își croiau drum spre prag. 

Adolescentul care tremura din toate încheieturile privi cum 
întreaga sa viaţă dispare învăluită de fum. Manualele lui, 
echipamentul de fotbal, lucrările sale de artă, posterele dragi cu 
FC Southampton, toate înghiţite de flăcări. Cu fiecare secundă, 
temperatura creștea, iar fumul fierbinte și gazul se strângeau 
într-un nor ameninţător chiar sub tavan. 

Luke trânti fereastra și, pentru o secundă, temperatura scăzu 
din nou. Dar știa că momentul de răgaz va fi scurt. Când 
temperatura din interior va crește prea mult, geamurile vor 
exploda și-l vor lua cu ele în zbor. Nu mai avea altă soluţie. 
Trebuia să fie curajos. Se răsuci din nou, făcu un pas în față și, 
strigându-și mama, sări de pe pervaz. 


2. 


Se apropia miezul nopţii și cimitirul era pustiu, cu excepţia 
unei siluete singuratice, care aluneca printre pietrele de 
mormânt. Crucile simple se înghesuiau printre cavourile de 
familie frumos ornate, multe dintre ele împodobite cu statui și 
sculpturi. Heruvimii și îngerii milostivi roși de vreme stăteau 
încremeniţi și siniștri în lumina lunii. Helen Grace trecu în grabă 
pe lângă ei, strângându-și mai bine eșarfa de la gât pe care o 
primise cadou de Crăciun de la Charlie Brooks, colega ei. O 
adevărată mană cerească pentru o noapte ca asta, când bezna 
apăsa peste cimitirul din vârful dealului și temperatura scăzuse 
drastic. 

Gerul punea stăpânire treptat peste împrejurimi și iarba 
scârțâi sub picioarele ei când ieși brusc de pe aleea principală, 
repezindu-se la stânga, spre colţul îndepărtat al cimitirului. Nu 
trecu mult și ajunse în dreptul unei lespezi simple, pe care nu 
existau nici nume, nici date, ci doar un simplu mesaj: „Pentru 
totdeauna în gândurile mele”. Piatra nu mai avea alte însemne 
și nu spunea nimic despre identitatea, vârsta sau sexul 
răposatului. Așa îi plăcea lui Helen, așa trebuia să fie, fiindcă 
acesta era locul de odihnă al surorii ei, Marianne. 


VP-4 


Mulţi criminali crapă fără să se știe de ei. Alţii sunt incinerați 
rapid, iar cenușa le este răspândită în patru vânturi, parcă 
pentru a șterge orice urmă a existenţei lor. Alţii sunt îngropaţi în 
cimitirele HMP! dedicate celor pe care nu-i revendică nimeni, dar 
Helen nu putea permite ca un asemenea lucru să se întâmple și 
cu sora ei. Se simțea responsabilă pentru moartea lui Marianne 
și se hotărâse să n-o abandoneze. 

Helen privi spre mormântul simplu și simţi înţepătura 
sentimentului de vinovăţie. Caracterul anonim al epitafului lui 
Marianne o mâhnea, ca de fiecare dată. Simţea degetul surorii 
ei îndreptat acuzator spre ea, dojenind-o că-i e rușine de carnea 
din carnea ei. Și nu era adevărat. În ciuda tuturor cele 
întâmplate, Helen încă o iubea pe Marianne. Însă notorietatea 
crimelor surorii ei atinsese asemenea cote, încât se văzuse 
nevoită s-o îngroape fără niciun fel de ceremonie, pentru a evita 
interesul scârbos al jurnaliștilor sau mânia îndreptățţită a rudelor 
victimelor. Cheia siguranţei era anonimatul. N-aveai de unde să 
știi cum vor reacţiona oamenii dacă descopereau locul unde se 
odihnea, în sfârșit, criminala nesăţioasă. 

Helen fusese singura persoană prezentă la înmormântarea ei 
și avea să fie și singura care o va jeli. Fiul lui Marianne era încă 
dat disparut și, fiindcă nimeni nu mai știa de existența 
mormântului, Helen trebuia să se lupte cu buruienile și să-i 
cinstească amintirea așa cum se pricepea mai bine. Venea aici o 
dată sau de două ori pe săptămână, ori de câte ori turele ei 
sucite și programul de lucru haotic îi permiteau, dar întotdeauna 
în creierii nopţii, când nu exista riscul să fie urmărită sau luată 
prin surprindere. Işi îndeplinea o datorie personală, dureroasă. 
De aceea Helen nu avea nevoie de public. 

Inlocui florile din urnă și se aplecă să sărute piatra mortuară a 
lui Marianne. Se îndreptă de spate, rosti câteva cuvinte 
drăgăstoase și se-ntoarse să-și vadă de drum. Ea dorise să vină 
aici, nu se ferise niciodată de responsabilităţi, dar vântul îi 
îngheţa sufletul cu bătaia lui rece și, dacă mai rămânea, ar fi 
suferit prea mult. Helen detesta să se îmbolnăvească, iar viața 
ei părea că oricum n-o să-i permită asta niciodată. Gândul 
patului de acasă și al unei pături calde deveni brusc foarte 
atrăgător. Grăbindu-se de-a lungul aleii, sări peste porţile 


1 His/Her Majesty's Prison - Închisoarea Maiestăţii Sale (W.t.). 
VP-5 


încuiate de fier și se îndreptă spre parcarea pustie și mohorâtă, 
unde nu exista decât Kawasaki-ul lui Helen. 

Ajunsă lângă motocicletă, femeia se opri să studieze puţin 
locul. Din vârful dealului Abbey se zărea întregul Southampton. 
Panorama o înveselea ca de fiecare dată, mai ales noaptea, 
când luminile orașului sclipeau și licăreau, pline de promisiuni și 
de intrigi. 

Dar nu și în noaptea asta. În timp ce privi orașul care îi 
devenise casă de atâta timp, i se tăie răsuflarea. De sus, vedea 
nu unul, nu două, ci trei incendii uriașe care cuprindeau orașul. 
Limbile portocalii și incandescente se înălțau în văzduh. 

Southampton ardea. 


3. 


_ Thomas Simms apăsă cu brutalitate claxonul și înjură violent. 
In ciuda orei târzii, traficul din apropierea aeroportului se 
dovedise crimă și pedeapsă din pricina descărcării unui camion. 
După ce, în sfârșit, ieși din ambuteiaj, Thomas porni spre casa 
lui din Millbrook. Nu peste mult timp, circulaţia se gâtui din nou. 
Trecuse bine de miezul nopţii. Ce naiba era cu traficul ăsta 
îngrozitor? 

Schimbă posturile de radio unul după altul, căutând un buletin 
de știri, dar, fiindcă nu găsi decât emisiuni în care lumea suna 
să-și spună păsurile, închise iritat aparatul. Ce să facă? Ar fi 
putut s-o ia pe scurtătură, dar asta însemna să ocolească prin 
cartierul industrial de pe Empress Road și nu avea niciun chef să 
dea cu ochii de prostituatele care ieșeau la vânătoare de clienţi 
pe la ora asta. Imaginea lor, pe jumătate dezbrăcate și 
tremurând din răsputeri, îl deprima întotdeauna și nu se simţea 
deloc în largul său când stătea la semafor, sub privirile peștilor 
și ale fetelor de noapte. Dacă ar fi după el, ar rămâne pe 
drumurile principale, dar sunetul tot mai apropiat al sirenelor îl 
făcu să se răzgândească. O mașină de pompieri și o ambulanţă 
se  chinuiau să-și croiască drum prin învălmășeala de 
autoturisme. Dacă se îndreptau spre el însemna că în faţă sunt 
probleme. 


VP-6 


Băgă în viteza întâi și urcă pe buza trotuarului. Conduse așa 
vreo 20 de metri, înainte să vireze brusc la stânga, pe o stradă 
întunecată cu sens unic. Eliberat, călcă pedala de acceleraţie și 
trecu în goană pe lângă indicatorul de limitare a vitezei de parcă 
acesta nici n-ar fi existat. Își veni în fire și ridică piciorul de pe 
pedală, încetinind până la o viteză decentă. Dacă avea noroc, 
ajungea acasă în cinci minute, unde-și va săruta copiii și soția 
de noapte bună înainte să se prăbușească în pat. Nu merita să 
fie tras pe dreapta de vreun poliţist acum, când capătul 
călătoriei se afla atât de aproape. 

Lucra 16 ore pe zi la afacerea sa cu importuri de lângă 
aeroport și ducea dorul familiei, dar nu era vreun fraier. Deși 
simţea tentaţia de a trece pe roșu pe Empress Road, ca să 
scape de atenţia nedorită a unui bărbat costeliv, îmbrăcat în 
niște colanţi și care părea dependent de droguri, aşteptă 
răbdător să se facă verde. Ignoră spectacolul neplăcut, 
gândindu-se la patul uriaș și cald care-l aștepta acasă. 

Conduse prin centrul orașului, apoi porni pe șoseaua West 
Quay, înainte de a se îndrepta, în sfârșit, direct spre casă. 
Millbrook nu era un cartier șic, dar avea case solide din epoca 
victoriană și vecini decenţi, iar liniștea domnea întotdeauna. Sau 
cel puţin așa părea, de regulă. In seara asta, gemea de oameni, 
cei mai mulţi dintre ei mergând spre Hillside Crescent, strada 
lui. 

Thomas murmură în sinea lui. Te rog, Doamne, sper să nu fie 
vreo petrecere. Două dintre cele mai scumpe case fuseseră 
ocupate recent de niște derbedei și locuitorii de aici nu mai 
dormiseră deloc. Dar, în ultima vreme, lucrurile se mai 
potoliseră și oamenii care se grăbeau spre Hillside Crescent nu 
arătau a petrecăreţi, ci a părinţi obișnuiți. Pe unii dintre ei îi 
recunoscu. Făceau jogging, ca el, în fiecare dimineaţă. 

Expresia de pe chipul lor îl alarmă totuși și, când se apropie 
de o cotitură a drumului, își dădu seama de ce păreau atât de 
îngrijoraţi. O coloană uriașă de fum se ridica spre cerul 
întunecat, iluminat de strălucirea anemică și sumbră a stâlpilor 
electrici. Casa cuiva era în flăcări. 

Deloc de mirare că toată lumea se panicase, fiindcă 
majoritatea construcţiilor de aici aveau o vechime respectabilă 
și cam aceleași caracteristici ale epocii victoriene: parchet 
lustruit și scări interioare din lemn. Dacă incendiul trecea de la o 


VP -7 


casă la alta, cine știa cum și când se va termina? Îl cuprinse 
teama și mări viteza, claxonând agresiv ca să împrăștie din fața 
lui mulțimea de gură-cască. Dacă incendiul izbucnise aproape 
de casa ui? Își potoli bătăile inimii și-și spuse să nu reacționeze 
ca un idiot. Karen l-ar fi sunat dacă s-ar fi ivit vreo problemă. 

Strada era blocată acum de trecători care mergeau agale, așa 
că Thomas urcă pe o bordură, opri mașina și cobori. Incuie ușa 
și o luă la fugă în josul străzii. Incendiul se afla chiar lângă casa 
lui! Altfel nu-și explica direcția fumului și numărul mare de 
oameni strânși la capătul îndepărtat al străzii. Incepu să alerge 
mai tare, croindu-și drum printre oamenii care tresăreau 
speriați. 

Reuși să iasă din mulţime, ajunse în dreptul aleii din faţa casei 
lui. Priveliștea care-l întâmpină îi tăie răsuflarea și se opri brusc. 
Toată casa ardea în flăcări uriașe, care ieșeau violent prin 
geamuri. Nu era un simplu incendiu, ci un infern. 

Se pomeni pășind înainte fără să-și dea seama și, când 
întoarse capul, zări o vecină care-l ţinea strâns de braţ și-l 
conducea încet spre casă. Expresia de pe chipul ei era 
înspăimântătoare: un amestec de groază și de milă. li dădu fiori 
pe șira spinării. De ce-l privea așa? 

Atunci Thomas îl văzu. Băiatul lui, fiul lui drag, Luke, zăcea pe 
iarbă, chiar lângă o tufă de dud, avea capul în poala altei vecine, 
care-i vorbea drăgăstos. Ar fi fost o imagine înduioșătoare, dacă 
nu l-ar fi izbit unghiul nefiresc al picioarelor lui, îndoite aiurea, și 
sângele care-i acoperea fața și mâinile. 

— Salvarea e pe drum. O să fie bine. 

Thomas nu știa dacă vecina minte sau nu, dar voia s-o 
creadă. Nu-i păsa de rănile suferite de fiul lui, atâta timp cât 
băiatul încă trăia. 

— Nu-i nimic, puștiule, tati e aici acum, rosti Thomas, lăsându- 
se în genunchi lângă el. 

Pământul din jurul lui Luke era acoperit de frunze și crenguțe 
și, imediat, își dădu seama că fiul lui probabil sărise de la etaj. 
Dudul îi atenuase căderea și poate chiar îi salvase viața, dar de 
ce o fi sărit? De ce nu alergase să iasă pe ușă? 

— Unde e mama? Și Alice? Luke, unde sunt ele, dragule? 

Preţ de câteva secunde, Luke nu spuse nimic, agonia ce-i 
chinuia trupul părând că-i răpise puterea de a vorbi. 


VP-8 


— Le-a văzut cineva? urlă panicat Thomas pe un ton aspru și 
ascuţit. Unde naiba sunt? 

Se uită din nou spre fiul lui, care voia să se ridice, în ciuda 
rănilor. 

— Ce este, Luke? 

Thomas se dădu mai aproape, lipindu-și urechea de buzele 
adolescentului. Luke trase aer în piept cu dificultate și izbuti să 
șoptească printre dinţii strânși: 

— Încă sunt înăuntru. 


4. 


Helen Grace își flutură legitimaţia și se strecură pe sub 
cordonul întins de poliție, apropiindu-se cu pași repezi de centrul 
haosului. Trei mașini de pompieri erau parcate în faţa 
depozitului Travell's Timber și peste 12 pompieri se luptau cu un 
incendiu de proporţii monumentale. Chiar și de la o distanţă 
considerabilă, Helen simţea căldura intensă care năvălea peste 
ea, asaltându-i părul, ochii și gâtul, dezvăluindu-și forța și 
apetitul pentru distrugere. 

Depozitul Travell's Timber era unul dintre cele mai mari din 
Southampton, o afacere prosperă de familie, populară printre 
comercianții și constructorii importanţi din Hampshire. Însă 
nimic din această afacere plină de succes nu va supraviețui 
nopţii. Deși pornise destul de modest, micul centru se 
dezvoltase an după an, culminând cu construcția unui depozit 
uriaș, unde puteau fi găsiţi bușteni de dimensiuni, forme și 
mărimi diferite. Helen privi clădirea uriașă cuprinsă de flăcări 
violente. Scheletul ei metalic se topea, ferestrele se făceau 
țăndări, iar scânteile cădeau ca picăturile de ploaie din 
acoperișul care se dezintegra. 

— Cine naiba ești? N-ai voie aici. 

Helen se răsuci pe călcâie și dădu cu ochii de un pompier de 
la Departamentul de Urgenţe și Incendii din Hampshire. Avea 
faţa acoperită de funingine și de sudoare. 

— Sunt  inspectoarea detectiv Helen Grace, de la 
Departamentul de Incidente Majore, și am tot dreptul să... 


VP-9 


— Poţi să fii și Sherlock Holmes. Acoperișul e pe punctul de a 
se prăbuși și nu vreau pe nimeni în apropiere când se va 
întâmpla asta. 

Helen aruncă o privire spre acoperișul cu pricina. Se încovoia 
văzând cu ochii, pe măsură ce focul mușca din el, în căutare de 
combustibil și oxigen proaspăt. Instinctiv, făcu un pas înapoi. 

— Eliberează locul. N-ai ce să găsești aici. 

— Cine e șeful vostru? 

— Sergent Carter, dar e puţin ocupat acum... 

— Cine e ofiţerul de serviciu pentru investigarea incendiilor? 

— Habar n-am. 

Bărbatul porni înapoi spre mașinile de pompieri. Două dintre 
ele se îndepărtau deja. 

— Pleci? întrebă Helen uluită. 

— Nu mai avem ce să facem aici. Acum e important să nu se 
răspândească. Așa că suntem trimiși în altă parte. 

— Ai vreo idee ce s-a petrecut? E posibil să fi fost doar un 
accident? Un scurtcircuit? O ţigară aprinsă aruncată aiurea? 

Pompierul epuizat îi aruncă o privire nesigură. 

— Trei incendii uriașe în aceeași noapte. La o oră, unul după 
altul, în cascadă. Asta nu e accident. 

O privi fix și tăios. 

— Cineva s-a distrat puţin. 

Mașina principală de pompieri se opri în dreptul lor și bărbatul 
se urcă pe locul din dreapta, cel al șoferului. Nu se mai uită la 
Helen deloc. O și uitase. El și echipa lui deja discutau despre 
următoarele provocări. Helen urmări cum girofarurile albastre 
dispar în josul străzii, apoi își îndreptă atenţia spre dezastrul din 
spatele ei. 

Câteva secunde mai târziu, acoperișul se prăbuși cu un 
zgomot infernal, trimițând spre ea un nor uriaș de fum și de 
cenușă fierbinte. 


5. 


Thomas ridică mâna să-și acopere fața, apoi se năpusti în 
casă prin ușa principală. Imediat gura și plămânii i se umplură 
cu fum gros și funingine și începu să tușească. Era imposibil să 


VP - 10 


vadă ceva. Fumul se strânsese sub tavanul holului, formând un 
nor impenetrabil. Nu făcuse decât câțiva pași și deja simţea că 
atmosfera insuportabilă îl va doborî. Monoxidul de carbon 
înghiţea cu lăcomie orice urmă de oxigen. 

Se prăbuși horcâind pe podea. Covorul arsese deja și, deși 
atingerea lui îi provoca o agonie îngrozitoare, jos aerul nu era 
plin de fum și putea respira mai ușor. Târându-se pe coate, se 
apropie de scara centrală. Dormitorul lui și al lui Karen se afla la 
etaj, iar camera lui Alice, chiar lângă a lor. Trebuia să ajungă 
acolo cumva. Karen avea grijă de copii în seara asta și în niciun 
caz nu plecase, lăsându-l pe Luke singur. Sigur erau pe aici, pe 
undeva. 

Pe mâini îi apăruseră bășici, hainele începuseră să-i ardă 
mocnit și să sfârâie, dar el mergea mai departe. La un moment 
dat, se izbi de ceva tare și-și dădu seama că se află la capătul 
scărilor, sau ce mai rămăsese din ele. Structura de bază nu 
dispăruse, dar totul se transformase radical. În loc de scânduri 
simple, bine lustruite, găsi mormane de lemn arzând, care 
scuipau către el scântei de un portocaliu aprins. 

— Karen? 

Avea voce răgușită și slabă. În ciuda căldurii puternice care-i 
ardea gura și gâtlejul, strigă mai tare a doua oară. 

— Karen? Alice? Unde sunteți? 

Nimic. 

— Te rog, scumpo. Vorbește cu mine. Tati e aici... 

Se opri brusc, cuprins de o angoasă puternică, paralizantă. 
Tuși din nou și mai violent. Intra în criză de timp, trebuia să facă 
neapărat ceva. Își luă inima în dinţi și urcă prima treaptă. 
Piciorul îi trecu direct prin ea, de parcă ar fi fost făcută din praf. 
Se împiedică ușor, dar se îndreptă iute de spate și o încercă pe 
următoarea. Din păcate, și aceasta se fărâmă. Doamne, 
Dumnezeule, ce se întâmpla? Oare era real? 

Se chinui cu a treia, a patra, a cincea, dar degeaba. 

— Karen? A 

Glasul i se stinse și speranţa i se risipi. Işi plecă fruntea, 
înfrânt și epuizat, iar gândurile începură să i se învălmășească 
din cauza lipsei de oxigen. Așa cum stătea acolo nemișcat, un 
miros nou îi pătrunse în nări. Semăna cu pielea arsă. Căută cu 
privirea în jos și tresări surprins când văzu că-i luaseră foc 


VP -11 


pantofii. La fel, și pantalonii. Și jacheta. Acum se transformase 
într-o flacără umblătoare. 

Întorcându-se, se repezi împleticindu-se spre ușa din faţă. N- 
avea să-și ierte niciodată că își abandonase soţia și fetița, dar 
știa că va muri dacă mai stă aici. Trebuia să iasă de dragul lui 
Luke, dacă nu de al său. _ 

Se năpusti pe ușă și se prăbuși pe iarba moale. Inainte să-și 
mai dea seama ce se întâmplă, oamenii îl rostogoliră de pe o 
parte pe alta ca să stingă flăcările. Așa cum zăcea acolo, cu fața 
în jos și mâinile atârnându-i invers, surprinse sosirea mașinilor 
de pompieri și a salvărilor. Pompierii trecură în goană pe lângă 
el și, câteva clipe mai târziu, un paramedic îl ajută să se salte în 
capul oaselor. 

— Fiul meu, șopti Thomas. Du-te la fiul meu. 

Paramedicul răspunse, dar Thomas nu-l mai auzi. Întreaga 
lume amuţise în mod ciudat, deși nu știa dacă e din cauza 
rănilor sau a șocului. Femeia îi verifică ochii cu o lanternă, după 
care îi cercetă și gâtul, evaluând severitatea rănilor. Lui Thomas 
nu-i mai păsa ce se petrece cu el. Dacă n-ar fi fost Luke, ar fi 
murit mai degrabă fericit decât să se confrunte cu pierderea 
fetelor lui dragi. Dar chiar și așa, oricât ar fi fost de indiferent 
faţă de soarta lui, tot tresări surprins când paramedicul îi ridică 
mâna să-i ia pulsul. Jacheta lui arsese complet, ceasul 
dispăruse, iar când femeia se aplecă să-i atingă încheietura 
plină de bășici oribile, pielea se topi chiar sub degetele ei. 


6. 


Toporul se înfipse cu zgomot în geam, împrăștiind cioburile de 
sticlă prin toată casa. Fiindcă scara centrală era distrusă 
aproape în întregime, pompierul James Ward și partenerul lui, 
Danny Brand, optaseră să intre pe la primul etaj. Se pregăteau 
să pătrundă printr-o fereastră de la dormitor, în vreme ce colegii 
lor pompau galoane de apă prin cealaltă. Nu dispuneau de timp 
mai deloc, focul mai avea puţin și înghiţea tot și, după asta, 
accesul în casă nu mai era sigur. 

Îndepărtând sticla rămasă în canaturi, James păși în casă. 
Imediat, scândurile carbonizate gemură sub picioarele lui, 


VP - 12 


amenințând să cedeze. Șovăi, agăţându-se de cadrul ferestrei 
ca să se sprijine, înainte de a alege altă rută pentru înaintare. 
De data asta, zgomotul se dovedi mai puţin ameninţător, așa că 
se mișcă încet, dar ritmic, încercând de fiecare dată rezistenţa 
podelei. Danny mai așteptă puţin și abia apoi plecă după el. 
Aceasta era practica standard. Mai bine pierzi un om decât doi, 
în cazul în care podeaua cedează. 

Căldura atinsese cote insuportabile, atacându-i nemilos 
costumul de protecţie. Șiroaiele de transpiraţie i se prelingeau în 
jos pe corp. Se simţea incomodat, angoasat, dar era calm, în 
același timp. Avea o treabă de făcut. Puțin probabil să găsească 
supraviețuitori, dar trebuiau să caute. Dacă existau, pesemne că 
urma să dea de ei pe jos, în zona dormitoarelor principale. 
James verifică dormitorul părinţilor, dar nici urmă de soţie sau 
de fetiță, așa că merse mai departe. Chiar atunci piciorul îi 
pătrunse prin podea. Din instinct, se apucă de o priză și reuși să 
se echilibreze, trăgându-se din gaura uriașă care se deschisese 
în faţa lui. Putea să se uite acum direct spre zona parterului care 
devenise o masă de fum, de mobilă arsă și de pereți 
fragmentațţi. Trase adânc aer în piept și sări în față unde ateriză 
la marginea palierului. Pentru o secundă, se clătină periculos, 
dar se redresă rapid și își văzu de drum. 

Intră într-o încăpere care părea a fi dormitorul copiilor. 
Literele lipite pe ușă, A-L-I-C-E, rămăseseră întregi, în mod bizar 
neafectate de focul care distrusese restul casei. James deschise 
ușa cu grijă ca să arunce o privire înăuntru. Un singur pat, 
câteva piese de mobilier, un ursuleţ de pluș pe jos, dar nici urmă 
de Karen sau Alice Simms. Primul gând a fost să intre în cameră 
ca s-o cerceteze în detaliu, dar ceva îl împiedică. Un sunet, un 
sunet prelung și insistent, îi atrase atenţia. Venea dinspre baia 
localizată în apropiere. Nu era sigur, dar părea un fel de sâsâit. 
Dar nu sfărâitul mobilei care arde sau al unui foc care mocnește. 
Era ceva diferit. 

Se îndreptă spre sursa sunetului, pas cu pas. Danny venea în 
spatele lui, atent la pericole, așa că James îi făcu semn că are de 
gând să verifice baia. Danny își lovi ușurel încheietura, semnalul 
lor obișnuit că trebuie să se retragă într-un minut sau două. Cu 
fiecare secundă, rezistenţa internă a casei se degrada. James 
dădu din cap. Știa că timpul trece. 


VP - 13 


Păși peste prag, deplasându-se mai mult prin atingere, și văzu 
cu surprindere că dușul mergea. Nu-l mai miră deloc atunci 
cantitatea de fum. Vaporii de apă erau consumaţi de flăcările 
care ardeau violent în jur. Se așeză în patru labe și se târî cât 
putu de repede înainte, fiindcă un gând nebun îi venise brusc în 
minte. 

Și iată-le acolo, Karen Simms și fiica ei de șase ani, prăbușite 
pe cădița mică a dușului. Inchiseseră ușa de sticlă ca să se 
apere de foc și dăduseră drumul la apă ca să nu moară arse de 
vii. Totuși, James nu-și făcea speranţe prea mari. Probabil că 
muriseră deja din cauza intoxicației cu fum. Amândouă păreau 
că stau cu faţa în jos, fapt care nu prevestea nimic bun. 

Se săltă în genunchi, găsi închizătoarea ușii și o deschise. O 
cantitate mică de apă se revărsă dinăuntru, dând naștere unui 
nou sfârâit specific aburului. Se apropie de cele două corpuri și 
observă cu surprindere că femeia și fata își ţineau gura lipite de 
scurgere. Înțelese într-o clipită că-și trăgeau oxigenul de pe 
țeava de scurgere. 

O întoarse pe Karen și se uită în ochii ei. Era inconștientă, dar 
în viaţă. Putea spera. Îi făcu semn lui Danny și i-o așeză în braţe 
pe femeia în stare comatoasă. Chiar atunci, fetița tresări. O 
mișcare aproape imperceptibilă, dar suficientă ca James să 
simtă un nou val de adrenalină. Poate exista o șansă ca 
amândouă să supraviețuiască. 

Luă copila în braţe și se întoarse să-și urmeze colegul. Soarta 
încă nu-și spusese ultimul cuvânt. Clădirea se prăbușea în jurul 
lor și greutatea suplimentară le compromitea serios șansele să 
iasă întregi din casă, dar trebuiau să încerce. 

Era acum ori niciodată. 


7. 


— Cum se simte? 

Charlie se răsuci pe călcâie și zări silueta lui Steve în pragul 
ușii. Jessica, pe care Charlie încă o considera un bebeluș, deși 
avea deja un an și patru luni, suferea de o răceală nesuferită. 
Multele doze de Calpol și Sudafed n-o prea ajutaseră, iar Jessica 
era complet nefericită din cauza sinusurilor blocate și dureroase. 


VP - 14 


La fel ca mai toţi copiii mici se asigura că părinţii ei știu că 
suferă, ţinând-o pe Charlie trează în miezul nopţii ca s-o 
îngrijească. 

Charlie își lipi degetul de buze, făcându-i semn lui Steve să 
rămână nemișcat. Cele două ore de legănat în care rostise 
întruna cuvinte de alint dăduseră, în sfârșit, roade și Jessica 
adormise. Charlie dădu să plece, dar se opri ca să-și mai 
privească o dată fiica. Nu exista o imagine mai dragă ei decât a 
fetitei culcușite în pătuţ, înconjurată de jucării de pluș și de 
păturica ei veche. De fiecare dată i se încălzea inima când o 
vedea așa și s-ar fi putut holba o veșnicie, dacă înţelepciunea n- 
ar fi izbândit, într-un târziu. Charlie știa că mai bine iese din 
încăpere cât timp situaţia era încă sub control. Evită porțiunile 
din pardoseală care scârţâiau și se deplasă în vârful picioarelor, 
închizând ușa cu grijă în urma ei. 

— Vrei un pahar cu apă? 

Steve ajunsese deja pe la jumătatea scării, îndreptându-se 
către bucătărie. 

— Aș bea ceva cald, răspunse Charlie, coborând după el. 

Era perfect trează acum și, cu toate că se făcuse târziu, 
trebuia să se relaxeze puţin înainte de culcare. O uimea cât de 
stresantă putea deveni încercarea de a convinge un copil mic că 
e în interesul lui să doarmă. 

În timp ce apa bolborosea în fierbător, Charlie aprinse 
televizorul. Imediat, canalul de știri se trezi la viaţă. Probabil că 
Steve se uitase ultimul, fiindcă pe ea o pasiona mai mult Sky 
Atlantic. Tocmai se pregătea să caute ceva rupt de realitate, 
când se opri brusc. Imaginile de pe ecran o surprinseră și o 
alarmară. Era un reportaj live de la un magazin cu antichităţi de 
pe șoseaua Grosvenor, unde găseai tot felul de bibelouri șic la 
mâna a doua. Charlie cunoștea bine locul. În trecut, cumpărase 
și ea câteva flecuștețe bizare de acolo. Acum, magazinul ardea 
în flăcări, iar pompierii nu păreau să facă progrese importante 
cu stingerea incendiului. În dreapta ecranului, pe o bandă 
laterală, erau prezentate două imagini mici ale unor incidente 
asemănătoare. Un foc similar ca marime și intensitate cu cel de 
la magazin și un incendiu urât al unei locuinţe. Toate, în 
Southampton. 


VP -15 


Mobilul lui Charlie începu să sune, tare și strident, făcând-o să 
tresară. Îi aruncă o privire lui Steve, care între timp venise lângă 
ea, luă telefonul și răspunse. 

— Bună, Charlie! Sergent Lucas la telefon. 

— Salut, Sarah! 

— Îmi pare rău că te sun la miezul nopţii, dar au nevoie de 
tine. Inspectoarea-detectiv Grace a chemat pe toată lumea. 
Avem trei incendii grave în oraș... 

— Da, am văzut la televizor. 

— Într-o jumătate de oră, da? 

Câteva clipe mai târziu, Charlie se afla din nou în camera fiicei 
ei. Îmbrăcată frumos, cu părul strâns la spate, pentru o 
înfățișare mai profesionistă, Charlie se aplecă, riscând să 
stârnească furia lui Steve când o sărută pe Jessica de la 
revedere. Ori de câte ori se ducea la serviciu, se simțea 
vinovată că-și părăsește copilul, că se bazează prea mult pe 
Steve cu treburile casnice și sărutul părea să-i mai domolească 
regretele. Era greu și, adesea, îi părea rău că părăsește casă, 
dar nu avea încotro. Pentru mamele în câmpul muncii nu exista 
decât o singură regulă. Trebuiau să muncească din greu și mai 
mult timp decât oricine altcineva ca să fie luate în serios. 
Nedrept, incorect, dar așa funcţiona lumea. li sărută și pe Steve, 
își luă la revedere, descuie ușa de la intrare și păși în noapte. 


8. 


Inspectorul-șef Jonathan Gardam stătea nemișcat, privind 
scena de la galeria de antichităţi Bertrand. Venise de curând în 
oraș - trecuseră doar câteva luni de la investirea sa ca șef al 
secției centrale Southampton - și, dacă era să fie sincer, încă nu 
se obișnuise. Fusese ofițer de poliţie în prima linie mult timp, 
inspector-șef în Londra, cu o activitate intensă și vizibilă, chiar 
înainte de promovarea sa aici, și detesta pierderea de vreme cu 
tot felul de ședințe. Ştia că ele vin odată cu rangul, dar, în sinea 
lui, mustăcea de plăcere că a găsit o scuză să se afle din nou în 
toiul acțiunii. 

Se îndreptă spre unul dintre detectivii săi, care dădea ordine 
în stânga și în dreapta. Helen Grace avea o reputaţie 


VP - 16 


extraordinară în ceea ce privește inteligența și purtarea 
agresivă, elemente cruciale într-un caz care părea deja că se va 
transforma într-o anchetă uriașă. Când se apropie de ea, Helen 
se întoarse și porni spre el. 

— Avem decedați? întrebă Gardam. 

— Încă nu. Dar avem patru răniţi la incendiul din Millbrook, 
dintre care trei în stare foarte gravă. Aici nu a fost nimeni și nici 
la șantier, așa că, dacă pompierii nu apar cu surprize neplăcute, 
ar trebui să fim OK din punctul acesta de vedere. 

— Suntem siguri că a fost cu premeditare? 

— Așa se pare. 

— Vreo idee de ce au vizat locurile astea? 

— Îi căutăm pe proprietari și vom discuta și cu familia din 
Millbrook cu prima ocazie, dar nu avem nimic evident 
deocamdată. Două spaţii comerciale, o locuinţă, în părți diferite 
ale orașului... Nici măcar nu suntem încă siguri că incendiile au 
fost puse de aceeași persoană, mai ales că au izbucnit cam pe 
la aceeași oră. Aţi mai avut de-a face cu așa ceva înainte, 
domnule? 

— Nu cu ceva de o asemenea anvergură, replică Gardam 
precaut. Chestia asta îmi miroase a... organizare. 

Helen dădu din cap, fiindcă și ea încercase același sentiment 
tulburător de când ajunsese la magazinul de antichităţi. Nu se 
raportase niciun incident înainte de incendiu, nu aveau niciun 
martor care să fi observat vreo activitate neobișnuită. Pur și 
simplu, locul fusese cuprins de flăcări. 

— La Travell's Timber a fost primul incendiu? 

Helen dădu din cap și continuă. 

— Primele apeluri la 999 au venit la ora 23:15. Locul acesta a 
fost următorul. Apelurile au venit în jur de 23:25. Casa din 
Millbrook, 15 minute mai târziu. 

— Dacă focul a fost pus de aceeași persoană, avem de-a face 
cu o succesiune interesantă de atacuri, interveni Gardam. 
Primele două locuri sunt mari, impresionante, iar al treilea, mai 
mic, domestic și, totuși, potenţial vorbind, cu mai multe victime. 
Cine a pus focul probabil știa că vor fi oameni care dorm în 
casă... 

— Asta sugerează că ei erau, de fapt, ţintele reale, îl 
întrerupse Helen. Dacă-i pe-așa, ce modalitate mai bună să pui 
presiune pe pompieri decât să creezi două incendii uriașe în 


VP - 17 


părți diferite ale orașului? Am mai văzut asemenea scheme bine 
puse la punct în State. Nu există niciun motiv să fie altfel aici... 

Chiar când rosti aceste cuvinte, Helen simţi cum mintea 
începe să-i lucreze. Avea sens și ar fi o metodă bună pentru 
deghizarea intenţiei de omor. Mai erau atâtea de aflat despre 
noaptea asta, atâtea dovezi de verificat și de cernut, atâtea 
întrebări de pus, dar instinctul îi spunea că nu se confruntau cu 
o crimă oarecare. In cele 16 luni de la moartea lui Ben Fraser, 
viața ei cursese cât se poate de obișnuit. Dar totul se terminase 
acum. 

Incă o dată fusese absorbită de coșmarul altei persoane. 


9. 


Ușile se deschiseră larg și paramedicii trecură în goană 
printre ele, împingând trei tărgi pe role spre centrul spitalului 
South Hants. Ambulanţele care transportaseră familia rănită în 
incendiul de la casa Millbrook își anunţaseră din timp prin staţie 
sosirea și medicii de la Urgenţe le așteptau. 

In faţa acestei cozi care se mișca ametitor de iute se găsea 
Karen Simms, care făcuse stop cardiac. Creierul și sângele ei 
fuseseră lipsite de oxigen o perioadă lungă de timp și corpul ei 
reacţiona acum. Paramedicii încercaseră s-o resusciteze în 
mașină, dar fără rezultate, așa că medicii o duceau acum spre 
Cardiologie. Viaţa ei atârna de un fir de păr și fiecare secundă 
era vitală. 

După ea, venea Alice, fiica sa. La fel ca mama, suferise arsuri 
de gradul doi și trei și avea dureri îngrozitoare, dar cel puţin era 
conștientă. Inima ei mai tânără părea mai capabilă să reziste 
presiunii la care fusese supus corpul prin inhalarea masivă de 
fum. Rapoartele de la locul faptei sugerau că în casă nu existau 
vapori toxici, așa că, dacă supravieţuia încă două-trei zile, fetița 
avea șanse rezonabile. Targa cu mama ei viră spre stânga, în 
vreme ce copila intră direct în lift. Secţia de arși se găsea la 
etajul al treilea, unde medicii erau pregătiţi s-o primească. 

In urma lor, venea Luke, care avea doar câteva arsuri, dar 
care-și rupsese ambele picioare și se alesese cu răni importante 
în zona toracelui și a feţei, din pricina căzăturii. Urma să fie dus 


VP-18 


direct la Radiologie și apoi în sala de operaţii. Dacă avea 
hemoragie internă gravă sau traumatisme severe la cap, 
șansele lui se reduceau la minimum. Dar, dacă nu avea decât 
niște oase rupte, se va face bine. Dintre cei trei, el fusese cel 
mai puţin afectat de incendiu. 

Coloana se încheia cu Thomas Simms, care mergea sprijinit 
de personalul medical. Privi cum soţia, fiica și fiul său dispar în 
trei direcţii diferite ale spitalului. Rămase paralizat, parcă 
suspendat în timp, confruntându-se brusc cu o alegere 
imposibilă. Gândurile i se învârtejeau în cap, chinuit de această 
dilemă îngrozitoare, dar picioarele nu i se mișcau. Nu putea 
alege corect. 

Și, în acel moment, Thomas înţelese că viaţa i se schimbase 
iremediabil. Nimic nu va mai fi la fel, iar în viitor va avea parte 
de multă durere și tristeţe. Nu-și putea închipui cum vor trece 
prin toate astea sau ce era mai bine de făcut. Se simţea pierdut. 
Ca o durere de cap persistentă și enervantă, spaima că nu-și va 
mai vedea familia nu-i dădea pace. 


10. 


Casa impunătoare în stil victorian ajunsese acum o ruină. 
Ferestrele explodaseră, pete de funingine acopereau cărămizile 
și locul arăta lipsit de viaţă, pustiit și jalnic. Căminul unei familii 
devenise ţinta unei curiozități morbide și zeci de vecini, de 
binevoitori și de jurnaliști își făcuseră apariţia să se delecteze cu 
nenorocirea altuia. Helen Grace se căznea să scape de gândul 
că aici o familie întreagă se dusese seara la culcare fericită și 
relaxată și se trezise în mijlocul unui infern. 

Pompierii delimitaseră locul incendiului și un ofiţer de 
investigaţii era deja pe drum. Casa continua să fie periculoasă, 
așa că Helen trebui să se mulțumească doar cu un tur al 
perimetrului clădirii, însoțită de sergentul Sanderson. 
Predecesorul acesteia, detectivul Lloyd Fortune, se mutase cu 
câteva luni înainte, oferindu-i lui Helen ocazia de a o promova 
pe talentata și loiala ei Sanderson, care îi devenise acum 
adjunct. Helen se bucura de prezența ei. 


VP -19 


— Căutăm semnele unui intrus. Orice lucru neobișnuit sau 
suspect care să ne explice ce s-a întâmplat aici. 

Cele două femei mergeau tăcute, iar casa eviscerată arunca o 
umbră lungă asupra lor, influențându-le starea de spirit. 
Pământul îngheţase, așa că nu prea aveau șanse să găsească 
urme de pași sau alte dovezi folositoare. lar dacă o persoană din 
afara familiei fusese responsabilă de incendiu, aceasta se 
dovedise extrem de grijulie. Nu se vedea niciun fel de material 
sau ceva similar care să le dea vreo idee despre cum a izbucnit 
focul. i 

Însă locul le nedumerea cumva. În grădina din spate se putea 
pătrunde printr-un pasaj adiacent a cărui poartă era descuiată. 
Cineva ar fi putut intra de pe stradă fără să fie văzut. In plus, 
geamul ușii din spate fusese spart. Nu crăpase și nici nu 
explodase precum celelalte ferestre, pesemne și pentru că 
stricăciunile erau aici mai puţin grave. Nu, geamul arăta de 
parcă ar fi fost spart dinadins. Și mai semnificativ, cioburile de 
sticlă zăceau împrăștiate în interiorul casei, sugerând că 
persoana responsabilă a lovit din afară. Gaura provocată era 
suficient de mare ca să vâri mâna și să răsucești cheia pe 
partea cealaltă. După ce își trase o pereche de mănuși din latex, 
Helen testă ușa și nu se miră când o găsi descuiată. 

— Îi chem imediat pe cei de la Serviciul de Expertiză 
Criminalistică, se oferi iute Sanderson, ghicindu-i gândurile lui 
Helen și scoțând staţia din buzunarul jachetei. 

În timp ce Sanderson discuta cu colegii ei, Helen se întoarse 
în faţa casei. Mulțimea crescuse considerabil. În ciuda orei târzii, 
câteva sute de oameni se strânseseră să caște gura. Helen îi 
făcu semn sergentului Edwards, care veni în grabă spre ea. 

— Adună câţiva ofițeri îmbrăcaţi în civil și ocoliți mulțimea de 
vreo două ori. Folosiţi-vă aparatele foto și faceţi câte poze 
puteţi. Ne interesează orice fel de activitate dubioasă, orice 
persoană care înregistrează cu camere video sau cu telefonul. 
Vreau să știu dacă vedeți pe cineva care se masturbează... 

— Poftim? 

— Oricine se masturbează sau își arată altcumva interesul 
față de incendiu. Ai înțeles? 

Edwards se grăbi să-și găsească colegii. Helen o privi cum 
pleacă și se amuză o clipă pe seama stânjenelii femeii. Dar 
cererea ei era una serioasă. Incendierea premeditată reprezenta 


VP - 20 


o infracţiune rară în cazul căreia, de multe ori, făptașul se 
întorcea la faţa locului ca să se bucure de isprava lui. Helen se 
întrebă dacă persoana responsabilă pentru o asemenea 
infracţiune se uita la ea chiar acum. 

Un zgomot o făcu să se răsucească. Se apropia Sanderson, 
epuizată și cu o expresie sumbră pe chip. 

— Am primit un telefon de la spitalul South Hants, rosti ea 
repezit. Karen Simms a murit cu puţin înainte de două 
dimineaţa. Stop cardiac și insuficienţă organică multiplă. 

— E cineva acolo? 

— Agenta Brooks. 

— la legătura cu ea. Spune-i să stea pe lângă Thomas Simms 
și să-i ofere tot sprijinul posibil. 

Sanderson grăbi pasul și-și scoase mobilul din buzunar. Nu 
mai aveau de-a face cu un simplu incendiu premeditat. 

Acum investigau o crimă. 


11. 


Spitalul era ca un labirint și, cu fiecare cotitură greșită, 
angoasa lui Charlie sporea. Ura spitalele. Mirosul lor declanșa o 
melancolie adâncă în ea, o consecinţă a săptămânilor pe care le 
petrecuse chiar aici, după ce fusese răpită cu trei ani în urmă. Ar 
fi trebuit să cunoască toate cotloanele deja, dar fiecare coridor i 
se părea la fel. 

Trecuse pe la incendiul de la Travell's Timber mai întâi, dar se 
dovedise o pierdere de vreme. Nu existaseră martori care să fi 
observat cum a izbucnit focul, camerele CCTV? fuseseră 
dezactivate cu mult timp în urmă și era mult prea devreme 
pentru concluziile celor de criminalistică. Cercetarea dovezilor 
secundare se dovedise neproductivă, așa că porni spre spital ca 
să verifice familia Simms. 

Când intră în Secţia de arşi, Charlie încetini pasul. Știa că 
doamna Simms murise pe masa de operaţie și că Alice, fetița de 
șase ani, se lupta să trăiască. Un astfel de eveniment i-ar fi 
provocat altă dată o reacție emoţională puternică, dar acum 


2 Closed-circuit television - camere de supraveghere aflate în diferite locuri publice 
(N.t.). 


VP -21 


Charlie se simţea și mai afectată. De la nașterea Jessicăi, nu mai 
era în stare să citească articole sau să se uite la reportaje 
despre copii în suferinţă. Poliţiştii trebuie să fie de piatră și să 
aibă puterea de a-și controla emoţiile, dar, dacă era să 
recunoască sincer, Charlie nu mai avea încredere că-și poate 
păstra cumpătul. Era o reacţie instinctivă și copleșitoare. 

Oprindu-se chiar la intrare în secţie, Charlie se mustră în sinea 
ei. Cum îndrăznea să fie preocupată de sentimentele sale, când 
familia asta trecea prin iad? Avea obligaţia să-i ajute, nu să-și 
facă griji pentru propria persoană. 

— Vino-ţi în fire, fato, murmură ea înainte de a deschide ușile 
și de a păși înăuntru. 

— Sunt detectiv Charlie Brooks. Îmi pare rău pentru pierderea 
suferită. 

Charlie întinse mâna spre Thomas Simms, conștientă de 
absurditatea și inutilitatea gestului. 

Bărbatul își ridică privirea, îi strânse mâna și se uită din nou la 
Alice, care zăcea izolată, în spatele geamurilor. Avea corpul 
înfășurat în bandaje chirurgicale și masca de oxigen îi acoperea 
nasul și gura. 

— Nu-mi vine să cred că e Alice, rosti Thomas brusc. 

Cu siguranţă nu semăna cu ea. Fotografiile care apăruseră 
deja pe canalele de știri și pe platformele de social media 
prezentau o fetiță vioaie, căreia îi plăceau dansul și sportul. 
Silueta bandajată ca o mumie din faţa lor nu avea nicio legătură 
cu spiritul ei tânăr și energic. 

— Cum se simte? 

Thomas ridică din umeri. 

— Rezistă. E o luptătoare. 

Rosti cuvintele zâmbind, dar ochii i se umplură de lacrimi, 
copleșit de pustiul pe care i-l adusese această noapte șocantă. 

— Am auzit vești încurajatoare despre Luke. Doctorii au spus 
că va ieși curând din sala de operaţii. E un băiat curajos, adăugă 
Charlie. 

Thomas dădu din cap, dar zâmbetul îi pieri de pe chip, când 
prețul incendiului îl izbi din nou. Se lăsă o tăcere lungă și Charlie 
tocmai se pregătea să-i ofere o cană cu ceai, când el rosti brusc: 

— Ce-o să le spun acum? Despre mama lor? 


VP - 22 


Părea complet distrus când se întoarse spre Charlie. Ea se 
așeză iute lângă el, înconjurându-i umerii cu braţul. Voia să-l 
liniștească, să-l mângâie, dar consolarea nu era ușor de oferit. 

— Adevărul. Asta e tot ce puteţi face. Trebuie să le spuneţi 
adevărul. 

— De asta mi-e frică, replică el întunecat la faţă, răsucindu-se 
să-și privească fiica. 

Charlie își retrase braţul de pe umărul lui și se gândi la ce ar 
putea spune mai departe. Mai nimic, ca să fie sinceră. Îl va ajuta 
cât de mult posibil, va încerca să ușureze duritatea loviturii 
primite de Luke și de Alice. Dar cum poți îmbrăca așa ceva în 
cuvinte blânde? Nu există nicio cale ușoară de a-i spune unui 
copil că mama lui e moartă. 


12. 


Era patru dimineaţa când Helen a ajuns acasă. Hainele ei 
duhneau a fum și pe față avea un strat fin de cenușă. Nu se mai 
simţise niciodată atât de epuizată în prima zi a unei investigații. 
Gândul că o familie trecuse printr-o asemenea grozăvie și că 
răufăcătorul nici măcar nu asistase la suferinţa lor o tulbura 
teribil. Era o crimă premeditată atât de crudă și sugera un nivel 
al furiei și al ferocităţii pe care cu greu îl puteai tolera. Cine ar 
putea înfăptui un asemenea lucru? Și de ce? 

Se dezbrăcă și intră grăbită în duș. Mai mult decât orice 
altceva, își dorea să se spele, să înlăture toate urmele unei nopți 
stresante de lucru. Apa îi șiroia pe corp. Își spălă părul lung nu o 
dată, ci de trei ori, dar oricât de revigorant ar fi fost dușul, tot nu 
scăpă de senzaţia de anxietate și de oboseala care o 
cuprinseseră. 

Mai târziu, înfășurată într-un prosop gros, Helen studie 
Southamptonul de la fereastra mare a dormitorului. Se crăpa de 
ziuă, iar lumina avea să aducă amintirea vie și dureroasă a 
dezastrului din noaptea trecută. Așteptând să răsară soarele, 
Helen se simţi izolată. În trecut, când sentimentele întunecate 
începeau s-o asalteze, l-ar fi căutat pe dominatorul ei, pe Jake, 
dar nu mai putea face asta acum. Începuse să aibă sentimente 
față de ea, așa că se văzuse nevoită să rupă legătura înainte ca 


VP - 23 


lucrurile să se complice prea mult. Nu avea nicio rudă apropiată 
cu care să vorbească, iar pe Charlie nu putea s-o deranjeze - 
avea și-așa destule pe cap. Asta o făcea pe Helen vulnerabilă. 

După ce ruptura relaţiei ei cu Jake devenise limpede, Helen 
luase în calcul un alt dominator. Întotdeauna își domolise și își 
controlase emoţiile prin durere. Cicatricele care îi decorau 
spatele și brațele erau dovada acestui lucru. Ducea dorul 
sesiunilor cu Jake. Nimeni nu se dovedise mai bun în alungarea 
gândurilor negre decât el. Helen mersese chiar mai departe și-l 
sunase pe unul dintre rivalii lui, un dominator a cărui poreclă 
absurdă era Max Paine:, dar închisese telefonul înainte ca el să 
răspundă. Brusc, se îndoise că ar fi o idee bună să reia tot 
procesul acesta cu un străin. Cu Jake putea fi ea însăși, dezgolită 
și fără zorzoane. Probabil că avea să dureze prea mult până-și 
va putea expune vulnerabilitatea în faţa altei persoane. 

Privi în noapte, întrebându-se ce va mai aduce viitorul pentru 
oraș, pentru locuitorii lui, pentru ea însăși. Gândurile negre i se 
revărsau în minte unul după altul. Așa cum stătea acolo, 
încadrată de fereastra mare și înconjurată de întuneric, Helen 
era imaginea singurătăţii mute. 

Mai rămase nemișcată câteva minute, apoi, înfuriată că-și 
plângea de milă, se desprinse de pervaz și se apropie de 
șifonier, de unde scoase haine curate. În ciuda orei târzii, 
hotărâse deja să se întoarcă la birou să verifice ultimele 
informații. 

In noaptea asta nu va mai dormi. 


13. 


Postare pe blog de firstpersonsingular. 
Miercuri, 9 decembrie, ora 7:00. 


larna e nașpa, nu? 

Ce-ar mai fi de spus? 

OK, ar mai fi. Daţi-mi voie să încerc să vă explic. 

Toată lumea se plânge. Imediat după ce apar în 
magazine decoraţiunile, încep văicărelile: că e frig, că 


3 Joc de cuvinte intraductibil. Max Pain - durere maximă. (N.t.). 
VP - 24 


e ziua scurtă, că e zăpadă, despre relaţii, despre cum 
toata lumea urăște nenorocitul ăsta de Crăciun. Toţi 
mint. Le place la nebunie. 

Altfel n-ar avea despre ce să vorbească și nici ce să 
facă. E doar un act, pe cât de previzibil, pe atât de 
fals. Habar n-au ce înseamnă iarna cu adevărat. Pentru 
oameni ca mine. 

Imaginaţi-vă că staţi pe o plajă și priviţi un nor negru și 
uriaș venind spre voi. Este cel mai negru nor pe care l- 
aţi văzut vreodată. E enorm. Și se îndreptă spre voi. 
Nu se grăbeşte, vrea să știți că se apropie, să-i 
anticipaţi grozăvia. lar el se mișcă. Centimetru cu 
centimetru, kilometru cu kilometru. Vine după voi! 
Vedeţi cum soarele dispare când furtuna îl acoperă. 
Curând după aceea, simţiţi primele picături de ploaie 
și cum vântul care se întețește vă biciuie feţele 
întruna. Acum vă este frig, chiar foarte frig. Pare că... 
pare că toate lucrurile bune, calde și frumoase din 
lume s-au pierdut pentru totdeauna. Norul se mută 
deasupra voastră, vă înconjoară, vă jefuiește. Nu mai 
aveţi nicio scăpare acum. Chiar dacă aţi vrea să fugiţi, 
nu aţi ști în ce direcţie să mergeţi. Suntetți lipsiţi de 
orice putere. Incapabili să vă mișcaţi. Așa că rămâneți 
pe loc. Nu faceţi nimic. Nu mai speraţi la nimic. 

Se agaţă de voi acum, ucigând lumina, speranţa, 
căldura. Zi după zi. Dar nu vă obișnuiți niciodată. Zi și 
noapte. E greu să le mai deosebești. Viaţa pare să se 
întindă în fața voastră - nesfârșită și lipsită de sens. 
Vreți să vă sinucideţi, dar nu reușiţi să strângeţi 
energia necesară. Sunteţi pierduţi pe vecie, rătăcind 
de colo până colo, dar ajungând mereu în același loc. 
Și nu mai e nimeni cu voi aici, nimeni care să vă 
conducă spre un loc sigur. Sunteţi singuri. PIERDUȚI. 
ASTA înseamnă iarnă pentru mine. 

Dar iarna de acum e diferită. Mult mai rea și mult mai 
bună. Acum controlez situaţia, iar îngerii sunt de 
partea mea. Am văzut ce au spus oamenii în online 
despre incendiul de la Millbrook. Au spus că a fost 
hidos, urât, o grozăvie. Dar nu și pentru mine. Mie mi 
s-a părut frumos. 


VP -25 


14. 


— A venit toată lumea, așa că putem începe. 

Era abia opt dimineață, dar sala de ședințe se umpluse deja 
ochi. Fotografiile de la locurile celor trei incendii acopereau 
pereţii, iar ofiţerii de date înregistraseră și etichetaseră multe 
ore de bandă filmată - atât de agenţi de poliţie, cât și de 
amatori - din noaptea incidentelor. Aproape toţi cei prezenți 
dormiseră pe sponci, dar se prezentaseră punctuali la datorie, 
așa cum ceruse Helen. 

— Incă nu am rezultatele experților criminaliști, continuă 
Helen, dar considerăm cele trei incendii ca fiind deliberate. La 
parterul casei Simms și la depozitul de lemne s-a constatat un 
miros puternic de parafină. Atât Thomas Simms, cât și Dominic 
Travell au confirmat că nu deţineau parafină. Presupunând că 
același lucru e valabil și pentru galeria Bertrand, atunci putem 
sugera că toate incendiile au fost premeditate și declanșate de 
o persoană sau de mai multe persoane necunoscute. Camerele 
CCTV erau dezactivate la Travell's, Bertrand nu avea așa ceva 
și, desigur, nu am găsit nimic asemănător în perimetrul casei 
din Millbrook. Camerele video stradale vor fi și ele verificate să 
vedem dacă au surprins ceva, dar e foarte posibil să fi fost 
ocupate la momentul respectiv. Era ora la care lumea pleacă din 
cârciumi. Focurile au fost extrem de agresive și extinse, așadar 
e foarte posibil ca urmele criminalului, ADN-ul, firele de păr, 
fibrele să fi fost distruse. In plus, pământul îngheţase și se 
întărise, așa că n-am putut identifica urme clare de cauciucuri 
sau de încălțăminte. Asta înseamnă... că va trebui să ne bizuim 
pe o muncă detectivistică de stil vechi. Voi aduce cât de mulţi 
agenți de poliţie voi putea, fiindcă va trebui să batem pe la uși, 
să aflăm dacă a observat cineva vreo activitate suspectă. 
Detectiv Edwards, vrei să coordonezi asta pentru mine? 

— Da, doamnă. 

— Orice descoperiţi va trebui raportat imediat. Cineva a 
stârnit trei incendii majore azi-noapte și a scăpat bine mersi. 
Poate că sunt șocați de moartea lui Karen Simms sau poate se 
simt puternici și entuziasmați. Vreau să știe, oricine or fi ei, că 
trecem orașul prin ciur și prin dârmon în căutarea lor. Faceţi-vă 
remarcaţi, observați, faceţi mult zgomot. 


VP - 26 


— Ne vom strădui. 

— Detectiv Lucas, aș vrea să te ocupi de verificările în PNC. 
Vezi dacă vreunul dintre incendiatorii locali s-a activat recent. 

— Sigur. 

Helen puse dosarul pe birou și se adresă întregii echipe: 

— Incendiu cu premeditare. Care sunt motivele posibile? 
întrebă ea. 

— Să acopere o crimă? sugeră Charlie. 

— Bun. Altceva? 

— Crimă legată de proprietăţi. Ca să încaseze asigurarea, 
adăugă detectivul Edwards. 

— Ce-ar mai fi? 

— Răzbunare. Pe un fost partener sau pe o soţie 
necredincioasă. 

— Pentru senzațiile tari aduse de foc? interveni Sanderson. 

— Focul oferă anumitor oameni o descărcare sexuală, 
sentimentul că deţin controlul. Trebuie să punem și piromania 
pe listă, adăugă Helen. 

— Dar dacă e ceva legat de oraș în sine? Cineva care se simte 
dezamăgit? De oameni sau de loc? 

Helen dădu din cap, dar, înainte să răspundă, detectivul 
McAndrew se băgă și el în vorbă. 

_ — Ar putea fi un motiv financiar? Au fost lovite două afaceri. 
In plus, Thomas Simms conduce o afacere de import-export. Să 
fie vreo legătură între ele? 

— Nu e exclus și, în absenţa oricărei dovezi solide care să ne 
ghideze spre motivele criminalului, va trebui să ne concentrăm 
atenția asupra victimelor, răspunse Helen. De ce ar vrea cineva 
să le atace? Ce legătură există între cele trei atacuri? Excludem 
elementul geografic, așa că altul trebuie să fie motivul pentru 
care au fost alese. Verificaţi victimele, partenerii de viaţă, 
rudele, colegii, amanţii. Verificaţi-le afacerile, conturile bancare, 
succesele și eșecurile. McAndrew, vreau să coordonezi tu asta. 
Acordă o atenţie specială familiei Simms. Tot ce se poate ca ei 
să fie ţintele principale ale incendiilor de azi-noapte. 

Helen se opri o clipă, înainte să încheie: 

— Căutaţi și în gaură de șarpe. Există un motiv pentru care 
aceste trei locuri au fost alese. E treaba voastră să-l descoperiți. 


4 PNC - Police National Computer - bază de date a poliției în Marea Britanie. (W.t.). 
VP - 27 


15. 


Casa distrusă a familiei Simms arăta și mai sinistru la lumina 
zilei. Părea scobită, ca un craniu fără globi oculari, piele și carne. 
Deborah Parks, cel mai experimentat ofiţer de investigații de la 
Departamentul de Urgenţe și Incendii din Hampshire, lucra deja 
din greu când sosi Helen. Helen își mai intersectase pașii cu 
Deborah și înainte și o știa drept un anchetator hotărât și incisiv. 
Spera ca Deborah să le poată oferi ceva, orice, cu care să 
înainteze într-un caz lipsit aproape de orice pistă. 

Deborah era o brunetă atrăgătoare și inteligentă, dar 
împachetată în costumul steril, cu ochelari de protecţie și 
mască, arăta ca un robot ce se deplasează greoi prin moloz, 
examinând minuţios cenușa în căutarea dovezilor. Trăgându-și 
costumul pe ea, Helen se apropie și parcurseră locul incendiului 
împreună, începând de la ușa din spate. 

— Sunt de acord că răufăcătorul nostru a intrat pe ușa de aici, 
începu Deborah în stilul ei abrupt și eficient. Stricăciunile aduse 
geamului au fost cauzate de un obiect sau de o lovitură de 
pumn, nu de foc. A găsit Meredith ceva folositor pe exteriorul 
ușii? 

— Încă nu. Speram să dăm de vreo amprentă sau ceva, dar... 

— Mai am puţin și termin, așa că m-aș bucura să-și încerce 
norocul și înăuntru. E perfect sigur acum, că stâlpii de protecţie 
au fost ridicați. 

— O să-i spun. 

— Am bănuiala, continuă Deborah, că piromanul nostru a luat- 
o înspre scări imediat ce a intrat. 

Ajunseseră la scara distrusă și Deborah făcu un semn spre 
ceea ce odată fusese un mic dulap sub trepte. Helen se aplecă 
și, imediat, o izbi un miros puternic de parafină. 

— Aici a început focul, chiar sub scara principală. Nu mai 
există urme de parafină în casă și privește acolo... 

Helen urmări cu privirea arătătorul lui Deborah și dădu cu 
ochii de o cutie mică, neagră și mototolită, care zăcea în mijlocul 
stratului de cenușă de pe podea. 

— E un pachet de ţigări carbonizat. A fost folosit pentru 
aprinderea focului, care s-a răspândit în sus, așa cum face 
mereu focul. Deși pachetul de ţigări a ars, nu a fost distrus. 


VP - 28 


— De ce să folosești un pachet de ţigări să aprinzi un foc, de 
ce nu un chibrit sau o brichetă? se miră Helen. 

— Uită-te mai bine. 

Helen ascultă ordinul, iar Deborah continuă: 

— Pachetul de ţigări a fost înfășurat în ceva care s-a topit din 
pricina căldurii și s-a contopit definitiv cu el. Înclin să cred că a 
fost vorba de un elastic de cauciuc. E un truc știut de 
incendiatori. Pui jos acceleratorul de ardere. Apoi scoţi o ţigară, 
o atașezi de pachet cu un elastic și nu uiţi să adaugi și câteva 
bețe de chibrit ca să fii sigur. Pui pachetul deasupra 
acceleratorului de ardere, apoi aprinzi ţigara. Aceasta arde până 
când atinge chibriturile și apare flacăra... 

— Care aprinde acceleratorul. 

— Exact. 

— Cât timp îi ia unei ţigări să ardă ca să ajungă la chibrit? 

— Zece, cincisprezece minute. 

— Dându-i incendiatorului nostru suficient timp să-și ia 
tălpășița înainte ca focul să se aprindă. 

Deborah Parks dădu din cap. Helen analiză noile detalii, 
uimită de grijă și de inteligenţa criminalului, în timp ce Deborah 
continuă: 

— In dulap se găseau câteva cutii de carton, vreo două mături 
și alte obiecte de genul ăsta. Destul combustibil ca să ajute la 
răspândirea focului. Dacă ușa dulapului a fost închisă, 
temperatura s-a ridicat rapid. Gazele fierbinţi s-au strâns 
deasupra flăcărilor și, când temperatura din dulap a atins un 
anumit nivel, s-au aprins inclusiv ele, producând o flacără mai 
mare. Scările de deasupra sunt din lemn vechi de peste 150 de 
ani... 

— Probabil că s-au aprins ca lumânările. Și fiindcă scara era 
deja în flăcări atunci când cineva a simţit fumul, șansele de 
scăpare au fost minime. 

Helen devenea tot mai tulburată, pe măsură ce afla mai multe 
detalii. Fusese o tentativă de omor asupra familiei Simms bine 
calculată. 

— Ai vreo îndoială? se interesă Helen, mai degrabă sperând 
decât așteptând un răspuns pozitiv. 

— Nu. Nu sunt prize electrice sub scară și avem dovada clară 
a parafinei vărsate pe podea. Nu a fost nici accident, nici act de 
vandalism, a fost crimă. 


VP - 29 


Helen rumegă puţin informaţiile, apoi o întrebă: 

— O asemenea tentativă de omor calculată ce îţi sugerează? 
Din experienţa ta? 

— Dacă voia să arate ca un accident, ar fi putut aprinde focul 
lângă priză sau în bucătărie, unde sunt o mulţime de aparate 
electrice ce pot cauza un incendiu. Piromanul tău nu e interesat 
de asta. Lui sau ei nu-i pasa că oamenii știu că a fost un 
incendiu intenţionat. Probabil chiar vrea ca oamenii să știe. 

— E un gest de ură? Vreo răzbunare? 

— Tot ce se poate. Dacă mi-ar plăcea pariurile, aș miza pe 
faptul că incendiatorul îi cunoștea. O persoană cu care s-au 
certat la cuțite sau pe care au rănit-o cumva. 

Deborah Parks se opri înainte de a-și termina gândul. 

— A fost ceva personal. 


16. 


Luke Simmons arăta jalnic din toate punctele de vedere. Își 
luase o expresie curajoasă de dragul tatălui său, răspunzând 
politicos și răbdător la întrebările lui Charlie, dar ochii îl dădeau 
de gol. Așa cum stătea pe patul de spital, cu picioarele 
suspendate, părea că se holbează la un punct oarecare de pe 
perete, ferindu-se s-o privească direct pe Charlie. Lăsa impresia 
că încă se chinuie să înţeleagă ce s-a întâmplat. 

Potrivit părerii generale, Luke era un puști inteligent, cu un 
viitor promiţător. Era elev la școala gimnazială St. Michael, o 
prestigioasă instituţie de învățământ particulară. Avea numai 
note mari la materiile principale, matematică, biologie și 
educaţie fizică, dar el visa să joace fotbal. Se antrena de cinci 
ori pe săptămână și era unul dintre jucătorii-cheie ai echipei 
semiprofesioniste. Fusese abordat de două ori de cei de la The 
Saints și, la fel ca mulţi alţi băieţi de prin partea locului, nutrea 
speranţa de a juca pentru clubul orașului natal. Dar asta 
aproape că devenise ceva imposibil acum. 

Luke suferise fracturi multiple la ambele picioare. Le avea în 
ghips și ridicate pe suporturi, împiedicându-l să se ridice în capul 
oaselor. Umărul dislocat înrăutăţea lucrurile. Luke zăcea întins 
pe spate ore în șir, letargic și înfrânt. Avea la îndemână un radio 


VP - 30 


digital și un pachet de Percy Pig, bomboanele lui preferate, care 
să-l mai înveselească, dar amândouă rămăseseră neatinse. 
Băiatul se gândea numai la mama lui, la sora lui și la propriul 
trup frânt. Instinctul îi spunea lui Charlie să se-ntindă spre el și 
să-l aline. Nu suporta ideea că speranţele și visurile lui fuseseră 
distruse atât de brutal. Însă nu erau nici locul, nici prioritatea ei 
acum. Se afla aici ca să-și facă meseria. 

— Îmi pare rău că trebuie să te întreb, Luke, când ai atâtea pe 
cap, dar crezi că există cineva care ar fi voit să-ți facă rău ţie 
sau familiei tale? 

Luke îi aruncă o privire goală. Pentru o clipă, Charlie crezu că 
el nu auzise întrebarea, dar apoi ceva în expresia lui se schimbă. 
Peste trăsăturile lui trecu brusc un val de derută și uluire. 

— Nu, desigur că nu. 

— Te-ai certat cu cineva? Ai văzut pe cineva amenințându-le 
pe mama sau pe sora ta? Îţi amintești vreun amănunt care te-a 
îngrijorat sau te-a făcut bănuitor? 

— Nu. Mie nu-mi place să mă iau la bătaie. Și chiar dacă s-ar 
întâmpla, nimeni n-ar face așa ceva. 

Era un punct de vedere corect și protestele băiatului păreau 
sincere, așa că Charlie îi mai puse vreo două întrebări, apoi 
trecu la un alt subiect. Tatăl lui Luke, Thomas, fusese prezent 
tot timpul, ţinându-și fiul sub o atentă observaţie. Işi împărțea 
timpul între rezerva lui Luke și Secţia de arși, unde fiica lui, 
Alice, se încăpăţâna să lupte cu rănile ei grave. Părea că nu mai 
rămăsese niciun pic de timp pentru somn în acest program de 
coșmar și Charlie se hotărâse să adreseze numai întrebări 
preliminare concrete, date fiind epuizarea și disperarea lui 
Thomas Simms. 

— Așadar, eraţi în drum spre casă noaptea trecută, domnule 
Simms? 

— Da. 

— E normal să ajungeţi la miezul nopţii? 

— Nu ar trebui, dar asta e situaţia, răspunse el iute. Import 
haine și le vând. Modele pentru adolescenţi aduse din China, 
Hong Kong, Asia. Adaosul comercial a fost dintotdeauna mic, dar 
de când cu criza economică... 

Charlie dădu din cap, dar nu spuse nimic. Ridurile adânci de 
pe chipul lui Thomas Simms povesteau de la sine despre 
dificultăţile întâmpinate. 


VP - 31 


— A trebuit să concediez mulți angajaţi, așa că stau la 
serviciu până noaptea târziu. Nu plănuisem să împachetez și să 
despachetez haine, dar am investit prea mult în afacere ca s-o 
las la voia întâmplării. 

— Și nu aveaţi nici cea mai mică idee că existau probleme 
noaptea trecută? 

— Nu. A fost o zi ca oricare alta. Vorbisem cu Karen mai 
devreme și totul era OK. Tocmai se pregătea să-i facă baie lui 
Alice când am vorbit cu ea... și era fericită. 

Thomas Simms începu să plângă, ţinându-și faţa în mâini, de 
parcă suferinţa îl copleșise încă o dată. Charlie se răsuci și văzu 
că și Luke plângea. Lacrimile îi alunecau pe obrajii livizi și juliţi. 
Charlie simţi un nod în gât și își pironi privirea în podea, 
hotărâtă să nu se lase învinsă de lacrimile care-i umpluseră 
ochii. După un moment, suspinele lui Thomas se mai domoliră și 
Charlie își ridică privirea, fiindcă nu voia să-și arate slăbiciunea. 
Se bucură că vocea nu o trădă când își reluă seria întrebărilor: 

— Și Karen nu a mărturisit nimănui că ar fi avut vreo grijă? 

— Nu. 

— Alice părea și ea OK? Nu o preocupa nimic? 

— Nimic. 

Thomas își mai revenise și prinsese parcă puţină energie. 

— Și dumneavoastră? Vă puteţi gândi la cineva care ar fi voit 
să vă facă așa ceva dumneavoastră și familiei? 

Pentru prima dată, Thomas se opri, înainte de a răspunde. 

— Nu. Habar n-am cine ar fi dorit să ne facă asta. 

Charlie dădu din cap și trecu mai departe. Dar observase clipa 
de ezitare în care bărbatul parcă ar fi voit să spună ceva. Se 
răzgândise imediat și asta o puse pe gânduri. Ce intenţionase să 
zică? Ce știa? Și, cel mai important, de ce o minţea? 


17. 


Un jurnalist cu experienţă știe când să dea lovitura. Cei cu 
vechime în meserie se feresc să se bată pe firimituri alături de 
restul haitei din presă. E mai bine să aștepți o vreme și să 
abordezi un poliţist exact când crede că a scăpat de gloată și 
când a lăsat garda jos. 


VP - 32 


Helen tocmai se pregătea să urce pe motocicletă, când o văzu 
pe Emilia Garanita apropiindu-se. Corespondenta ziarului 
Southampton Evening News nu-i era străină lui Helen și 
trecuseră prin multe împreună. Unele bune, unele rele și altele 
de-a dreptul neplăcute. In prezent, se bucurau de un armistițiu 
prelungit, așa că Helen nu fugi de ea. 

— Ai două minute, Emilia. Sunt așteptată la sediu. 

— Ca de obicei, replică Emilia, zâmbind larg. 

Pe Helen nu înceta niciodată s-o uimească sângele rece cu 
care Garanita relata crimele și faptul că nimic n-o afecta cu 
adevărat. O femeie murise, alţi trei membri ai familiei fuseseră 
grav răniţi, iar Emilia părea fericită, entuziasmată chiar, de 
povestea care aștepta să fie relatată. 

— Ce poţi să-mi spui? Cele trei focuri au fost puse cu 
premeditare, așa-i? 

— Corect, răspunse Helen iute. 

Deja discutase strategia lor pentru mass-media cu Gardam și 
căzuseră de acord că nu are sens să ascundă faptul de opinia 
publică sau de presă. Aveau nevoie de martori și ameninţarea 
unui piroman aflat în libertate plana continuu asupra lor. 

— Mă bucur că publici asta, fiindcă vreau ca oamenii să fie 
vigilenţi și să se-ntrebe dacă nu au văzut ceva suspect azi- 
noapte. Dar..., continuă Helen, fixând-o pe tânăra cu ochi 
pătrunzători, nu vreau să-l transformați pe nemernic în ceva 
senzaţional. Vreau să raportezi fapte, Emilia, nu să faci 
speculații. 

— Acesta e crezul după care trăiesc. 

— Mă bucur s-o aud. 

— Crezi că te afli pe urmele unui ahtiat după glorie? Cineva 
care vrea să ajungă pe prima pagină a ziarelor? 

— Posibil. 

— Crezi că va încerca să te contacteze? Ori poate presa? 

— S-a mai întâmplat și înainte, dar, după cum am spus, nu 
avem idee despre motivația din spatele incendiilor. De aceea 
tipărim fapte și cerem ajutorul, s-a înţeles? 

Helen se urcă pe motocicletă și porni motorul. 

— O ultimă întrebare. Te aștepți și la alte incendii? 

Ca întotdeauna, Emilia își păstrase cea mai bună întrebare - 
singura ei întrebare reală, de fapt - pentru sfârșit. 

— Sper că nu va fi cazul, răspunse Helen cu nonșalanță. 


VP - 33 


Își puse casca și porni în viteză. Dar și ea își petrecuse 
jumătate de noapte întrebându-se același lucru. Cele trei 
incendii fuseseră impresionante, devastatoare, perfecte pentru 
buletinele de știri. Oare criminalul se simţea triumfător acum? 
Își atinsese ţinta și scăpase bine mersi. Ce l-ar putea opri să 
repete povestea? 


18. 


Denise Roberts stătea în fața oglinzii înalte. Se întoarse într-o 
parte și în alta, admirându-se. Cheltuise o mică avere pe lenjeria 
cea nouă și voia să se asigure că investiţia meritase toţi banii. 
Seara era importantă. Nu se mai gândise la altceva de zile 
întregi. Nu, voia să fie perfectă. 

Își trase un halat și cobori scările spre living. Locuia într-o 
casă cu etaj și două dormitoare în Bevois Mount, care era bine 
îngrijită și destul de plăcută. Sau cel puţin ar fi fost, dacă n-ar fi 
deranjat-o prezenţa constantă a trântorului ei de fiu. 

— Mișcă-ţi fundul și fă curat, porunci Denise când năvăli în 
living. 

Fiul ei, Callum, un adolescent violent de 16 ani, se dădea 
întotdeauna în spectacol când ea urma să primească pe cineva 
și la fel se purta și acum. Un bol cu Cheerios pe jumătate 
mâncat stătea alături de o cană cu cafea, așezată direct pe 
lemnul măsuţei, și nu pe o tavă. Revistele și porcăriile de 
fluturași gratuiţi zăceau alandala pe podea, iar fiul ei se tolănise 
răstignit într-un fotoliu, cu ochii lipiţi de televizorul uriaș cu 
plasmă prins în perete. 

Pentru o clipă, ochii lui Denise se plimbară de la haosul din 
încăpere spre televizor. Se pregătea să-l ia iarăși la rost pentru 
obiceiurile lui proaste - își putea pierde o zi întreagă uitându-se 
la Dog the Bounty Hunter și la Ice Road Truckers - dar se opri. 
Acum nu mai era fascinat de mizerii. De când îl știa ea, era 
pentru prima dată când urmărea știrile. Pe ecran se derulau 
imaginile înfricoșătoare ale incendiilor din noaptea trecută. 
Reporterii aflaţi în cele trei locuri comunicau ultimele informații. 
Peste noapte, mama celor doi copii murise. incendiile 


VP - 34 


ajunseseră și pe canalele naţionale. Southampton devenise 
brusc cunoscut, dar nu din motive cu care să te mândrești. 

— O schimbare faţă de prostiile tale obișnuite, comentă acru 
Denise, aruncându-i o privire. 

Băiatul părea că n-o auzise, concentrându-se exclusiv asupra 
ecranului. După cum se obișnuia, se prezentau cu nemiluita 
filmuleţe făcute de amatori (ca să nu mai vorbim de multele 
mărturii din partea unor gură-cască nebuni după publicitate). 
Canalele de știri puteau să redea live incendiile ore în șir. 
Imaginile erau cumva hipnotizante. Flăcările uriașe de la 
depozitul de lemne explodaseră nervoase când acoperișul se 
prăbușise. Totuși, transa în care picase fiul ei o enerva 
îngrozitor. Nu-i va permite să zacă toată ziua, înconjurat de 
mizerie. Nu și astăzi. 

Îi dădu un șut. 

— Ce pizda mă-sii? scuipă el, răstindu-se la mama lui. 

— Trebuie să te miști. Vreau să fac curățenie. 

— Urmează o noapte fierbinte? 

— Callum... 

— l-ai pregătit ceva frumos, nu? 

— Ține-ţi gura, replică Denise, copleșită de mânie, dar și de 
un sentiment ciudat și deloc necesar de rușine. 

La urma urmei, de ce să se rușineze? Era o femeie singură, 
mai avea mulți ani în faţă, de ce să nu caute și ea puţină 
afecțiune? Puţină dragoste? Din partea familiei ei nu prea 
primea așa ceva. 

— Acum mișcă-te, înainte să spun ceva ce-o să regret, 
continuă ea, aplecându-se să ridice revistele împrăștiate. Haide, 
afară de aici! 

El tot nu se mișcă. Denise putea să-i ghicească de obicei 
gândurile, acţiunile, doar era singurul ei copil și-și irosise 
tinerețea crescându-l. Însă azi avea ceva diferit. Nu-i putea citi 
nimic pe faţă. 

— De ce-i permiţi să vină aici? întrebă brusc Callum. Se poartă 
cu tine ca dracu’ și tu tot mai vrei. 

— Nu-i adevărat. 

— E un parazit. la tot ce-și dorește și dacă îndrăznești 
vreodată să comentezi... 

— S-a întâmplat doar o dată. 


VP - 35 


— Dar tot doare, nu? Dacă te-ai respecta puţin, i-ai da 
papucii. 

— Callum, te avertizez... 

— Pe el avertizează-l, nu pe mine. De ce continui să-l 
protejezi? De ce nu-l vezi așa cum e de fapt? 

Denise se îmbărbătă, pregătită să audă și mai multe cuvinte 
urâte - în ochii fiului ei se zărea un foc aparte azi - dar Callum 
pur și simplu se holba la ea. Apoi, coborându-și privirea, băiatul 
zise: 

— Mi-e milă de tine. 

Furia lui Denise dispăru, fiindcă vorbele lui o răniseră 
îngrozitor. Callum nu-i mai vorbise niciodată așa, în ciuda 
nenumăratelor lor certuri. Nu știa ce să spună. Care era modul 
corect de a răspunde la disprețul fiului tău? 

Callum se îndreptă cu pași mari spre ușă. Denise încremenise, 
dar sunetul yalei o împinse să acționeze și se repezi după el. 

— Auzi, mie să nu-mi vorbeşti așa! Niciodată, auzi? ţipă în 
urma lui. 

Dar adolescentul se afla deja la jumătatea aleii și nici nu se 
uită înapoi. Furia ei se izbi doar de niște urechi surde. 

Femeia trânti ușa, străbătu coridorul și intră în bucătărie. 
Avea nervii întinși deja și nu era nici măcar prânzul. Oare Callum 
va rămâne afară, așa cum îi ceruse? Sau se va întoarce mai 
târziu ca să-i saboteze dinadins seara? Se simţi tot mai 
tensionată, așa că se întinse și-și căută ţigările în geantă. 
Scoase pașaportul, telefonul, cosmeticele, dar nici urmă de 
țigări. Nenorocit mic ce ești, gândi ea. Un pachet aproape plin! Il 
cumpărase ieri-dimineaţă. Avea un hoţ și un porc de băiat. 
Bombănind în sinea ei, se apucă de aranjat și de curățat casă, 
dar gândurile îi reveneau întruna la pachetul de ţigări care 
lipsea. Încă o faptă rea adăugată la lunga listă cu nelegiuiri a 
fiului ei. 


19. 


— Pentru Dumnezeu, fă ceva! E o fetiţă înăuntru. Unde naiba 


sunt pompierii? 


VP - 36 


Femeia părea înnebunită și disperată, scrutând cu o privire 
sălbatică orizontul, doar-doar o vedea luminile albastre și 
intermitente ale girofarului. Sanderson opri filmul ca să studieze 
scena, apoi dădu pe repede înainte, oprindu-se din când în când 
să cerceteze chipuri, expresii și limbajul trupurilor. Făcea asta 
de câteva ore bune, derulând lent materialul filmat de martorii 
de la locul incendiilor și începea deja s-o afecteze. Nu doar din 
cauza spaimei sau angoasei întipărite pe feţele multor oameni, 
ci și din pricina expresiilor goale de pe feţele altora. Gură-cască 
sau nu, exprimau numai o simplă curiozitate, de parcă o femeie 
moartă sau casa unei familii redusă la un morman de ruine 
reprezentau pentru ei un spectacol de divertisment. 

— Ai găsit ceva? 

Sanderson se întoarse și dădu cu ochii de Helen Grace, care 
stătea chiar lângă ea. Avea un fel de a se apropia de tine 
aproape înfricoșător, fără niciun fel de zgomot. Nu mai apucai să 
adopţi o atitudine profesionistă. Sanderson izbuti să-și înăbușe 
un căscat - încăperea de monitorizare nu avea aer și era foarte 
cald - înainte să-i dea raportul șefei. 

— Nimic deocamdată. Am trecut prin înregistrările de la 
Travell's și am parcurs jumătate din cele de la casa Millbrook. 
Mulţi curioși, dar niciunul care să pară entuziasmat. Aș spune 
mai degrabă opusul. 

— Ai recunoscut pe cineva? 

Sanderson clătină din cap. 

— Cum a rămas cu piromanii noștri locali? l-am verificat? 
continuă Helen. 

— Avem șapte pe listă. Toţi au comis infracţiuni legate de 
incendii cumva, în district, în ultimele 12 luni. Cei mai mulţi 
dintre ei au fraudat asigurările, iar ceilalţi sunt doar niște copii. 
Am eliminat patru dintre ei, fiindcă au avut alibi. Au rămas trei. 
Dar niciunul de pe listă n-a mai încercat ceva de o asemenea 
amploare. 

— Mai caută. Să verifici și în baza naţională de date ca să vezi 
dacă mai există și alte cazuri de atacuri incendiare coordonate 
în ultimii doi, trei ani. Modul de operare al acestui tip e foarte 
deosebit, ca să nu mai pomenesc de executarea perfectă. Nu 
mă hazardez când spun că a exersat înainte. 

Sanderson dădu din cap și promise că se va grăbi cu 
verificările, apoi își reluă treaba. Sinceră să fie, nu voia decât să 


VP - 37 


se care de aici. Voia aer proaspăt, lumină, fericire. Voia să se 
îndepărteze de duhoarea morții. 
e 

Helen intră în centrul de comandă și rămase încântată să-și 
vadă echipa muncind de zor. Toată lumea de la Southampton 
Central fusese șocată de incendiile de noaptea trecută - mulţi se 
temeau de ele ca de un semn rău prevestitor - așa că toată 
lumea trudea fără odihnă. Helen se bucura când agenţii ei erau 
dispuși să-și anuleze planurile dacă slujba le-o cerea. Deloc 
convenabil pentru familie și pentru cei dragi, dar o femeie 
murise. Karen Simms merita să i se facă dreptate și Helen spera 
ca echipa ei de investigaţii să se ridice la nivelul așteptărilor. 

In timp ce-și răsfoia în gând agenda cu îndatoririle importante 
din viitorul apropiat, Helen o observă pe McAndrew apropiindu- 
se. judecând după expresia de pe chipul ei și după sprinteneala 
pasului, avea ceva important să-i comunice. 

— E pentru tine, șefa. 

McAndrew îi înmână lui Helen un teanc de hârtii. Păreau să fie 
niște extrase de cont și chitanțe ale unor plăți efectuate cu 
cartea de credit. 

— Am analizat cu atenţie familia Simms, așa cum ați sugerat. 
Thomas Simms are o afacere mică - „AEK Trading”. Își 
desfășoară activitatea dintr-un mic depozit situat în complexul 
industrial Grawston... 

— Dar? o întrerupse Helen, dorind să ajungă la subiectul 
fierbinte. 

— Dar afacerea e aproape falimentară. A plătit personalul cu 
cărţile lui de credit, retrăgând de pe ele niște sume cu niște 
dobânzi de neimaginat. 

— Ce nebunie! 

— Exact, dar afacerea nu merge bine deloc. A pierdut un 
contract cu două magazine de lux acum un an și n-a reușit să 
găsească alţi clienţi. Importatorii mai mari pot aduce hainele 
mai ieftin. Practic, e prea mic ca să conteze, dar prea extins ca 
să fie stabil din punct de vedere financiar. Prea multe cheltuieli. 

Helen simţi un val de milă pentru Thomas Simms. Soţia lui nu 
lucra, așa că bunăstarea familiei depindea exclusiv de el. Oare 
cum îi picase să-și vadă afacerea la care muncise zece ani 
murind încet chiar în faţa lui? 


VP - 38 


— Și iată și o informaţie interesantă, continuă McAndrew. 
Există și alte plăţi către personal - din nou sub formă de bani 
gheață - care nu provin din retragerile de pe cărțile de credit. 

Helen se uită pe tranzacţiile cu salariile indicate de 
McAndrew. 

— Una peste alta, peste 15 000 de lire. 

— Facturi există? Banii ăștia vin din vânzări? 

— Dacă da, nu-i găsesc. N-a mai primit bani de secole întregi. 
Se pare că achiziţionase o linie nouă de haine din Malaysia... 

— Să sperăm că descoperim ceva până la urmă. 

McAndrew ridică din umeri. 

— Indiferent de situaţie, are datorii mari. Am verificat. 
Asigurarea casei a fost reînnoită acum trei luni și va primi o 
sumă substanţială în caz de incendiu. 

— Chiar și-așa, tot nu văd legătura. Tu? 

— S-au văzut situaţii și mai ciudate, replică McAndrew calm. 

— Are un alibi solid, ar fi nebun să facă așa ceva când știe că 
familia era acolo și, în plus, a fost un incendiu cu premeditare... 
compania de asigurare nu l-ar despăgubi niciodată. 

— Momentele disperate cer măsuri disperate. 

Helen cugetă la această nouă pistă. Văzuse oameni care 
pierduseră tot și-și distruseseră familiile doar ca să nu se 
confrunte cu situaţiile respective. Un caz particular îi rămăsese 
întipărit în minte. Dacă Thomas Simms era în pragul unei căderi 
nervoase, tot ce se poate să fi făcut ceva disperat și prostesc. 
Părea totuși atât de distrus de pierderea soţiei... Oare un plan 
nebunesc mersese prost cumva? Un complice pusese focul și îi 
stricase socotelile? 

Helen îi mulțumi lui McAndrew și se îndreptă spre ieșire. Știa 
că nu are sens să facă speculaţii. Exista o singură cale să 
descopere adevărul despre Thomas Simms. 

Să-l întrebe. 


20. 


— Nu pricep ce legătură are chestia asta cu moartea lui 
Karen. Imi pare rău, dar chiar nu pricep. 


VP - 39 


Thomas Simms se apăra cu multă agresivitate. Așa se purtase 
din clipa în care-i sugeraseră că ar fi mai bine să discute nu în 
salon, ci într-o rezervă. Frustrarea lui evidentă putea fi cauzată 
de furia de a fi luat de lângă patul lui Alice, dar putea avea și un 
alt motiv. lar Helen era hotărâtă să afle adevărul. 

Alături de ea se găsea Charlie, care părea să fi stabilit o 
relație bună cu familia. Acesta era atuul ei - partea umană a 
investigaţiei - și Helen se bucura s-o aibă acolo. Trecuse mult 
timp de când nu mai lucraseră împreună atât de intim la un caz. 

— Nu încercăm decât să stabilim o imagine completă și plină 
de acuratețe a situaţiei de familie. 

— Situaţia de familie? repetă Thomas neîncrezător. 

— Ca să înțelegem de ce casa voastră a devenit o ţintă, 
continuă Helen netulburată. Nu judecăm pe nimeni, nu ne 
băgăm nasul, dar trebuie să știm ce se petrecea în vieţile 
voastre. 

— Cel mai bine e să facem asta acum, Thomas, interveni 
blând Charlie, apoi te lăsăm să ai grijă de familia ta. Dacă există 
vreun motiv pentru care cineva ar fi voit să vă... 

— Dar ce vă face să credeţi că n-a fost un atac întâmplător? 
întrebă el insistent. La știri apar tot timpul chestii de genul ăsta. 
Copii scrântiţi, care dau foc la tot ce le iese în cale, doar pentru 
că au o pasă proastă, sunt plictisiţi sau... 

— Foarte posibil să fie așa, dar sunt câteva aspecte ale 
incendiului care sugerează altceva. Actele obișnuite de 
vandalism se întâlnesc rareori în cazul locuinţelor. De obicei, e 
vorba de clădiri părăsite, de locuri de joacă, școli, undeva unde 
nu există camere CCTV și nici martori. Locuinţele sunt rareori 
luate la ochi din întâmplare. 

În sfârșit, Thomas Simms rămase fără replică. 

— În plus, cine v-a atacat casa a intrat prin efracţie. Mai întâi 
a trebuit să pătrundă în grădină - ceea ce reprezenta deja un 
risc - apoi a fost nevoit să spargă geamul de la ușa din spate, în 
timp ce în casă se aflau oameni. Când a pus focul în centrul 
casei, și-a asumat un nou risc. Toate astea ne indică faptul că 
nu a fost o fărădelege întâmplătoare. A fost foarte hotărât în 
privinţa casei voastre, în ciuda posibilităţii reale de a fi 
descoperit și prins. 

Helen lăsă cuvintele să-și facă efectul. Se vedea că Thomas 
devine tot mai tensionat și Helen nu voia să-l sperie definitiv cu 


VP - 40 


un baraj de întrebări și insinuări. Trebuia să meargă mai 
departe, dar cu precauţie. Era îngrozitor să ţi se bage pe gât 
ideea că o persoană depusese atâtea eforturi ca să-ți 
căsăpească familia. Simms păstră tăcerea o vreme, frecându-și 
fața cu palmele. Deja se dăduse bătut și Helen știa din mulţii ani 
de interogare a suspecților că acum venise ocazia cea mare. 

— Am discutat despre dificultăţile întâmpinate de afacerea ta, 
niciuna provocată de tine în mod voit, și despre felul în care te- 
ai folosit de cărțile de credit la maximum ca să rămâi pe linia de 
plutire. 

— Știm că ţi-ai asumat responsabilitatea pentru personalul 
tău cu toată seriozitatea, plusă Charlie. Mulţi dintre ei aveau 
familii exact ca tine și trebuiau să-și primească salariul. Dar 
banii nu existau, așa e? 

După o secundă, Thomas dădu din cap. 

— Ce aveai de gând să faci? continuă Charlie blând. Cum 
urma să continui? 

Se lăsă o tăcere adâncă, iar Thomas Simms se chinui să 
găsească un răspuns. 

— Să continui să sap. 

— Poftim? 

— Să continui să-mi sap o nenorocită mai mare de groapă în 
care să mă arunc. 

— Nu înţeleg, Thomas. Ce vrei să spui cu asta? insistă Charlie. 

O simţea pe Helen urmărind cu atenţie conversaţia, așteptând 
următoarea mișcare a lui Thomas Simms. 

O altă pauză lungă. O luptă furioasă părea că se dă în sufletul 
soțului îndoliat. 

Charlie crezu c-o să audă un „nu comentez” amar, dar, pe 
neașteptate, Thomas izbucni: 

— Am tot împrumutat, nu? 

— Și mai multe cărți de credit? întrebă Helen. 

— Nu. Nu mai aveam cum să iau altele. Prea multe facturi 
neplătite. Un istoric de creditare foarte prost. 

Bărbatul emana un val de amărăciune. Helen simțea că 
Simms dă vina pe oamenii cu bani pentru actualele lui necazuri. 

— De la cine ai împrumutat, Thomas? se interesă Helen blând, 
dar insistent. Plăţile acelea cash pentru care nu există 
documente, de unde... 


VP - 41 


— Un cămătar, o întrerupse Thomas. Un nenorocit de 
cămătar. 

Avea privirea pironită în podea. Rușinea care-l cuprinsese 
devenea tot mai evidentă. 

— O să avem nevoie de un nume, spuse Helen pe un ton 
neutru. 

Simpla menționare a cuvântului cămătar ridicase un mare 
semnal de alarmă. 

— Nu pot să-ţi dau niciun nume. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu pot. 

— Nu e suficient, Thomas, replică Helen. Dacă ai luat bani cu 
împrumut de la un cămătar, atunci trebuie să știm. Dacă ai fost 
ameninţat, îţi putem oferi protecție... 

— Cred că e puţin cam târziu pentru asta, nu? răspunse el cu 
o ironie amară în glas. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, zise el după o pauză scurtă. Nimic. 

— Dar ai fost ameninţat? insistă Helen. 

Tot nimic din partea lui Thomas Simms. 

— Dă-ne un nume și noi te putem ajuta. Dacă ai fost hărțuit 
sau ameninţat, îi putem acuza de intimidare. Avem puterea să 
ne ocupăm de asemenea oameni. Te rog, Thomas. Spune-ne ce 
s-a întâmplat. 

— Am... am împrumutat cinci mii de la un tip, cât să ies din 
impas. Afacerea nu mergea bine deloc, taxele școlare pentru 
Luke sunt astronomice, apoi mai erau și Karen, și Alice... Am 
crezut că e doar ceva izolat. Apoi am mai împrumutat cinci mii. 
Și încă cinci mii. 

Se opri, dar niciuna dintre femei nu interveni. Indiferent de ce 
urmau să audă... el trebuia să se confeseze. 

— Am încercat să-i dau banii înapoi, dar, brusc, dobânzile au 
crescut. N-am reușit să respect termenul. Și... 

Thomas înghiţi în sec și chipul i se înnegură. Charlie își simţea 
inima bubuindu-i în piept, angoasa crescându-i cu fiecare cuvânt 
rostit. 

— A trecut pe la noi pe-acasă într-o seară. Când eu nu eram 
acolo. El... a ameninţat-o pe Karen. Ea nu știa nimic despre... 
problemele mele. Ascunsesem totul și de ea, și de copii. lar 
acum... acum, asta. 


VP - 42 


Thomas Simms își îngropă faţa în mâini, copleșit. 

— Doamne, Dumnezeule, șopti el brusc. Să fie oare vina mea? 

Helen îl privi cum jelește, apoi dădu din cap spre Charlie care 
întinse mâna să-l liniștească. Helen nu-l considerase nicio clipă 
pe Thomas Simms suspectul principal pentru incendiu, dar 
devenea tot mai limpede că el ar putea fi responsabil pentru 
atacuri. Era cea mai bună pistă pe care o aveau și el o tăinuise. 
Helen știa că, dacă ucigașul lui Karen scăpa de mâna justiţiei, 
vestea o să-l nimicească pe Simms. Așa cum experimentase pe 
propria piele, sufletul nu-și găsește niciodată liniștea când ai 
moartea unei alte persoane pe conștiință. 


21. 


— Numele cămătarului e Gary Spence. 

Helen se îndepărta de spital cu pași mari, ţinându-și telefonul 
lipit de ureche. Alesese să-l informeze imediat pe Gardam, 
cunoscându-l și știind că el se aștepta la asta. 

— Ce date avem despre el? 

— O pramatie, continuă Helen. Condamnări pentru vătămare 
corporală, vătămare corporală gravă, șantaj, recuperare de bani 
prin ameninţare. A scăpat de o posibilă condamnare pentru 
tentativă de omor, fiindcă martorul ocular și-a retras declarația 
în ultima clipă. 

— Vreo acuzaţie de incendiere în trecutul lui? 

— Vreo două infracțiuni cât a fost minor și o fraudă cu 
asigurări acum cinci ani. A dat foc unui depozit pe care-l deţinea 
ca să încaseze polita de 150 000 de lire sterline. 

Gardam analiză detaliile, dar nu spuse nimic. Helen încă nu 
avea o părere foarte clară despre noul ei șef. Era mai puţin strict 
decât predecesorul său, dar asta nu însemna că trebuia să-l 
subestimeze. Unii șefi erau leneși, alţii, interesaţi de 
promovarea imaginii personale, iar alţii făceau 
micromanagement. Helen deja îl inclusese pe Jonathan Gardam 
în ultima categorie. Voia să fie implicat tota! în toate anchetele. 
Se dădea în vânt după control? Nu avea niciun fel de viaţă 
personală? Nu se încredea în noii lui colegi? 


VP - 43 


— E foarte clar că nu-i sunt străine astfel de lucruri, dar se 
potrivește cu MO”-ul nostru? întrebă, într-un târziu, Gardam. 

— MO-ul se dezvoltă în timp, replică Helen, așa că nu-l putem 
exclude din start. Știm sigur că Spence a împrumutat bani și 
galeriei Bertrand. Este o afacere destul de nesigură. Pozează 
într-un magazin șic de antichităţi, dar, de fapt, e o prăvălie cu 
tot felul de vechituri. Bertrand Senior operează la limita legii - a 
avut probleme cu HMRCE și cu alţii - și, de câteva ori, a 
împrumutat bani de la Spence. Jură că a plătit ultima tranșă... 

— Ar putea fi o minciună ca să evite necazurile cu societatea 
de asigurări, interveni Gardam. 

— Exact. Spence e cea mai bună pistă deocamdată, așa că 
am trimis echipa la el acasă, la birou, la asociaţii cunoscuţi, la 
amantele lui... peste tot. Îl vom reţine până la sfârșitul zilei. 

— Așa să se-ntâmple. Suntem deja asaltaţi din greu de presă 
și datorăm familiei rezolvarea acestei crime brutale cât mai 
rapid. Să nu aud scuze din partea echipei tale. Trebuie să-l 
reținem. 

Helen  încuviință şi, închizând telefonul, se urcă pe 
motocicletă. Gardam, diplomat, îi avertizase echipa, dar 
atenţionarea o viza, de fapt, pe ea. Îi luase ceva timp, dar noul 
ei șef își arătase, în sfârșit, colții. 


22. 


Sanderson sorbi din băutură și aruncă o privire discretă spre 
ceas. Stătea aici de mai bine de o oră și avea senzaţia clară că 
începe să stârnească curiozitatea clienţilor obișnuiți. The Hope 
and Anchor era o cârciumă la marginea cartierului Millbrook 
care văzuse și zile mai bune. Tapetul se umflase, covoarele se 
tociseră, tot localul avea un aer și un miros de băltoacă stătută. 
Berea era ieftină, clientela și mai ieftină, așa că atrăgea un 
anumit gen de oameni. Sanderson se îmbrăcase adecvat ca să 
se piardă printre foști condamnaţi și ticăloși în devenire care 
conduceau bodega, dar tot simțea că iese prea mult în evidenţă. 


° Modus operandi - mod de operare (lat.) (W.t.). 
6€ HMRC - Her Majesty's Revenue and Customs - departament non-ministerial al 
guvernului britanic responsabil cu colectarea de taxe. (N.t.). 

VP - 44 


Avea hainele prea noi, prea curate în comparaţie cu bluzele și 
hanoracele pătate cu glugă, purtate de ceilalţi clienţi. În plus, își 
spălase părul cu o seară în urmă, un lucru care nu se putea 
spune despre gașca de fete în căutare de băuturi și de ţigări pe 
gratis de la bar. Părul lor lins și aspectul neîngrijit sugerau că nu 
dau doi bani pe părerea altora și probabil că nici pe a lor. 

Sanderson se juca ușor cu suportul pentru pahar și își 
blestema soarta. Ce sens avea să-și mai programeze întâlniri? 
Intotdeauna apărea ceva care-i strica apele. Nu era vina lui 
Helen. Cineva cu experienţă trebuia să stea la pândă și șefa ei 
nu știa că ea își făcuse planuri pentru cină. Și totuși... Adevărul 
era că obosise să fie singură și o enerva faptul că munca 
intervenea mereu. Înainte să intre în poliţie, schimba iubiții ca 
pe ciorapi. Tipi frumoși, amuzanţi, plăcuţi, a căror companie o 
încânta. Dar imediat ce îmbrăcase uniforma, totul se schimbase. 
Nu se punea problema că viața nu-i mai aparţinea sau că lucra 
și în ture de noapte. Era ceva legat de statutul de polițistă. Se 
presupune că femeile iubesc bărbaţii în uniformă, dar invers nu-i 
valabil. Sunt oare bărbaţii intimidaţi de polițiste? Nu se simt bine 
din cauza autorităţii pe care o au ele asupra lor? Își fac griji că 
vor fi mustrați pentru orice viciu sau pentru orice delict minor? 
Indiferent de motiv, se fereau de ea. Fără îndoială, uniforma nu 
le stârnea deloc dorinţa. 

Sanderson își termină băutura și se apropie de bar ca să-și ia 
alta. Se certă în sinea ei pentru gândurile negative. Sigur avea 
șanse să găsească pe cineva. Charlie și altele ca ea reușiseră. 
Sanderson o invidia în secret pe Charlie, îi invidia familia fericită, 
fetița... Ştia câte sacrificii presupune asta, atât la nivel personal, 
cât și profesional, dar cel puţin însemna ceva. Viaţa lui Charlie 
părea foarte solidă în comparaţie cu a celorlalţi. Dar nu va 
ajunge niciodată în această poziţie dacă nu încerca, așa că abia 
aștepta să se vadă cu Will diseară. Din e-mailuri părea amuzant, 
avea o slujbă interesantă și cu siguranţă arăta foarte bine. 

Se punea întrebarea dacă va reuși să ajungă la întâlnire. 
Helen informase echipa că găsirea lui Gary Spence reprezenta 
prioritatea lor, așa că-i supravegheau acum atent locurile 
preferate. Casă, prietenii lui, vreo două săli de biliard și bodega 
asta, unde-i plăcea să vină după o zi stresantă în care scosese 
bani cu forța de la datornicii disperaţi ce nu citiseră cu atenţie 
condiţiile scrise cu litere mărunte. Când Sanderson se întoarse 


VP - 45 


la masa ei din colț, se simţi urmărită de mai multe perechi de 
ochi. Oare bănuiau ce e? Sau poate doar o priveau cercetător? 
Posibil ca Spence să fi primit deja un telefon de avertizare să nu 
treacă pe aici. Era imposibil de ghicit și, ca de fiecare dată când 
stăteai la pândă, nu exista decât o singură cale să afli. 

să priveşti și să aștepți. 


23. 


A recunoscut-o imediat. În timp ce ea își punea costumul de 
protecţie, masca și ochelarii, el îi cercetă trupul subţire. Era 
drăguță și bine dichisită, cu părul castaniu și lucios prins mereu 
într-un coc profesionist. O observase de multe ori la locul unor 
case incendiate în ultimul an, făcându-și treaba cu multă 
atenție, ba chiar o căutase și pe Facebook. Se numea Deborah 
Parks și pe el îl trecea un mic fior de câte ori se uita la ea. 

Lucrase la Travell's Timber încă de la prânz. Spaţiul uriaș 
arăta ca o zonă de război. Depozitul principal arsese complet, 
înnegrind temporar cerul din această parte a orașului. Fusese 
uimitor să vadă întreaga scenă și mulțimile atrase de tragedie, 
dar acum totul se terminase, înapoi la X Factor și la Celebrity 
BB. Credeau că spectacolul a ajuns la sfârșit. Nu apreciau deloc 
ce se afla în fața lor. Nu vedeau ceea ce vedea el. 

Deborah Parks se deplasa acum, intrând printre ruinele 
depozitului și, pentru o vreme, ieși din raza lui vizuală. Doi 
polițiști în uniformă stăteau de pază la poarta principală, dar 
șantierul era imens și gardul din sârmă nu fusese îngrijit 
corespunzător. Nu prea existau hoţi de lemn prin zonă. li luă 
doar câteva secunde să taie partea de jos a gardului și să se 
rostogolească pe dedesubt. 

Se scutură de praf și cercetă priveliștea, oprindu-se o clipă să 
inspire aroma puternică de lemn carbonizat care se ridica din 
cenușa unei afaceri ce până mai ieri mergea ca pe roate. Se 
retrase într-un loc izolat și începu să filmeze. Mai întâi, o 
panoramă lentă, apoi o serie de prim-planuri rapide. Diavolul se 
ascunde în detalii la locul incendiilor. Micile rămășițe ale 
dezastrului, lucrurile care au supravieţuit relatează cel mai 
corect povestea. O afacere de familie plină de succes care 


VP - 46 


fusese construită de-a lungul multor ani, distrusă în mai puţin de 
o oră. Asta era puterea focului. 

La auzul unei voci în apropiere, ridică ochii din aparatul care 
înregistra. Se adâncise atât de tare în muncă, încât ratase 
momentul în care Deborah Parks ieșise din depozit să dea un 
telefon. Injură printre dinţi pentru neglijenţa de care dăduse 
dovadă, se lăsă pe vine în spatele unei stive de bușteni și o 
porni de-a lungul gardului, îndepărtându-se de pericol. 

Găsi un alt loc sigur spre capătul șantierului și se odihni un 
minut. Işi recăpătă suflul și se asigură că nu fusese descoperit, 
după care puse camera la loc în rucsac. Acum trebuia să-și 
continue treaba. Târându-se pe coate și pe genunchi, privirea lui 
rătăcea în toate direcţiile și căuta întruna, fără oprire. Nu se știa 
niciodată ce vei găsi în asemenea situaţii. Uneori, îţi lua o 
veșnicie să găsești ceva folositor, dar, astăzi, soarta îi zâmbea 
darnică. Lângă marginea gardului zăcea un semn ars. Imediat 
ce-l ridică și-l întoarse, surâse cu gura până la urechi. Depozitu/ 
Travell's Timber, anunţa el mândru. Semnul era pătat de 
funingine și prezenta urme de foc. Absolut perfect. Suvenirul 
impecabil al unei nopţi memorabile. 

Se dovedi prea mare ca să încapă în rucsac, dar, dacă-l ţinea 
cu partea scrisă spre el, avea să fie OK. Nu mergea prea departe 
oricum. Ridică gardul cu sârma tăiată, îl strecură pe dedesubt, 
apoi se vâri și el. Săltă semnul, se ridică în picioare, verifică să 
nu fie niciun agent de poliţie prin preajmă și se grăbi în jos pe 
stradă. 

In timp ce mergea, chicoti în sinea lui. Fusese o zi de lucru cât 
se poate de satisfăcătoare. 


24. 


Când avea să scape din locul ăsta? 

Luke Simms era în spital abia de o zi, dar i se părea că stă aici 
de o viaţă. Când nu te poţi mișca, când nu prea ai ce să faci 
singur, timpul trece foarte greu. Luke abia dacă pusese geană 
pe geană din cauza durerii din umeri și din picioare, dublată de 
suferinţa pierderii mamei. Dar cel puţin noaptea rămăsese 
singur. 


VP - 47 


În timpul orelor de vizită, fusese asediat, inundat de vizitatori 
în lacrimi care-l copleșiseră cu afecțiunea lor sau care-l 
încurajaseră „să fie puternic”. l-au adus flori, ciocolate, cărţi, 
DVD-uri. Deja camera lui arăta ca un curcubeu. Ziceai că ești în 
peștera lui Aladin. Deși le era recunoscător pentru amabilitate și 
grijă, ura tot ce primise. Se bucurase să-i vadă pe unii, desigur, 
dar nenorocirea lui părea un magnet ce-i atrăgea pe toți 
cunoscuţii. Pe lângă familie și prieteni apropiaţi, se trezise cu 
coechipierii săi de la fotbal și cu părinţii acestora, cu foste 
iubite, nași, tipi de la școală și veri pe care-i ţinuse la distanţă. 
Pe unii abia dacă-i știa, despre alţii credea că nu-l plac deloc, 
dar brusc toți voiau o bucăţică din el. Voiau să-i spună cât e de 
curajos. Voiau să-i ofere compasiune și, cel mai rău dintre toate, 
laude! 

Toate astea erau atât de nepotrivite. Ce făcuse el de fapt? 
Sărise de la etaj și-și rupsese picioarele. Dintr-o singură lovitură, 
casa lui, viaţa și viitorul lui se zguduiseră puternic. Și-atunci, 
pentru ce să fie fericit și de ce să mai spere? Se purtase 
politicos, dar, când îl îmbărbătaseră zicându-i ce bine gândise și 
ce viteaz fusese, aproape că strigase la ei să se ducă naibii. Nu 
sărise pentru că era vreun curajos. Ci pentru că era speriat. 

Dacă ar fi fost un fiu și un frate bun, s-ar fi luptat cu flăcările. 
S-ar fi repezit prin ele să-și găsească mama și sora. Ar fi reușit 
să le scoată din casă cu zece minute ori poate cu douăzeci de 
minute mai devreme, dar nu făcuse asta. Pentru că se speriase 
de urletul îngrozitor al alarmelor de incendiu și de focul care 
devora scările, se întorsese și fugise. Se urcase pe fereastră și 
sărise, ca să se pună la adăpost. 

Din cauza asta, mama lui murise. Mama renunţțase la serviciu 
ca să-l crească. ÎI însoțea la antrenament de trei ori pe 
săptămână. Intotdeauna îi spunea cât e de special. lar el o 
abandonase, așa cum o abandonase și pe sora lui. Nu-și va ierta 
niciodată lașitatea. 

Tocmai de aceea toate buchetele și cartonașele cu mesaje de 
laudă i se păreau de-a dreptul obscene. Dacă ar fi fost după el, 
le-ar fi aruncat pe toate la coșul de gunoi. 


VP - 48 


25. 


Sanderson apăsă pe buton și coloanele colorate se învârtiră 
iute în faţa ei. Nu-i plăceau jocurile mecanice. Nu se apropiase 
de jocurile cu fructe și habar nu avea ce tactică să abordeze, dar 
timpul trecea mai ușor așa și avea ceva de făcut. Oare obișnuiţii 
casei râdeau de eforturile ei de amator, care cheltuia liră după 
liră pe învârteli prost judecate? Cel mai probabil că da, dar atâta 
vreme cât puneau lipsa ei de dibăcie pe seama prostiei sau a 
sexului ei, atunci era OK. N-o deranja să le suporte 
misoginismul, dacă asta însemna că nu puneau sub semnul 
întrebării prezenţa ei aici. 

Se mai scurseră două ore. Dăduse pe gât două halbe de bere, 
se prefăcuse că vorbește la telefon de câteva ori, ba chiar și 
fumase două țigări în curtea îngheţată din spate. Detesta 
țigările și nu reușise să tragă din ele decât până la jumătate, 
pufăind cât se poate de rar. Dar trebuia să-și ocupe timpul cu 
ceva, nu mai rămăsese nimic de citit și nici nu mai putea să dea 
telefoane false. Așa ajunsese la jocul mecanic cu fructe, unde 
cireșele și bananele se învârteau în faţa ei într-un dans ciudat și 
ireal. 

— Bine, Gary, ce să-ţi aduc? 

Sanderson îngheță, cu degetul deasupra butonului mare. Se 
auzi o voce care răspunse la salutul jovial al barmanului cu un 
accent aspru, după care conversaţia continuă pe un ton plăcut. 
Insă în glasul barmanului Sanderson depistă o nuanţă care-i 
stârni interesul. Semăna mult cu frica. 

Işi văzu de jocul ei, încercând să surprindă reflexia lui Gary în 
suprafața de sticlă a mașinăriei. Din păcate, între ei se găsea un 
stâlp și nu-i zări chipul. Bărbatul vorbea acum cu amicii lui 
aproape în șoaptă și, din când în când, conversaţia era punctată 
de chicoteli lipsite de veselie. De ce coborâse vocea? Era ceva 
normal sau deja o observase pe femeia înaltă de la jocul 
mecanic cu fructe pe care nimeni n-o cunoștea? 

Poate că se uita la ea chiar acum. Dacă se întorcea, îl va 
surprinde oare holbându-se la ea? Sanderson știa din experienţă 
că o privire scurtă aruncată peste umăr este cea mai suspectă 
mișcare pe care o poți face și că, în asemenea situaţii, cel mai 


VP - 49 


indicat era să fii direct și îndrăzneţ. Abandonă jocul, își luă halba 
cu bere golită pe jumătate și se îndreptă cu pași mari spre bar. 

— Berea asta are gust de pișat de pisică. Ai ceva mai bun? 

Barmanul se întrerupse din conversaţie, aruncându-i o privire 
urâtă. 

— În cârciuma noastră nu dăm nimic pe gratis. Face trei lire. 

— Hoţie pe faţă, replică ea și se uită spre ceilalţi clienţi 
așteptând un semn de solidaritate. 

Insă aceștia nu o băgară în seamă, adânciţi în discuţia lor 
șoptită. Totuși, Sanderson era foarte interesată de ei și îl văzu 
bine pe Gary Spence. li memorase figura și nu avea nicio 
îndoială. El era. Nebărbierit și îmbrăcat neglijent în haine vechi, 
pătate. 

Aruncă trei monede pe șervetul umed de bere și spuse: 

— Atunci umple-o. Şi să nu scuipi în ea cât sunt eu plecată, 
bine? 

Se întoarse și porni spre coridorul ce ducea la toaletă 
femeilor. Intră, numără până la 20 și ascultă cu atenţie să vadă 
dacă e urmărită. Apoi, pentru că nu auzi nimic, scoase telefonul 
din buzunar și formă numărul lui Helen Grace. 


26. 


Mașina trecea în viteză pe străzi, obligându-i pe ceilalţi 
participanţi la trafic să se dea la o parte din faţa ei. Sirenele nu 
erau pornite, dar lumina albastră a girofarului avea efectul dorit. 
Drumurile gemeau de blocaje astăzi, peste trei săptămâni venea 
Crăciunul și Southamptonul se umpluse de cumpărători din 
afara orașului. Cu toate acestea, înaintau binișor. Parcă oamenii 
știau cât e de importantă misiunea lor și le făceau loc imediat. 

Helen se simţise mereu mai confortabil pe două roţi, așa c-o 
lăsase pe Charlie să conducă. Alte trei mașini se îndreptau spre 
locul fierbinte, fiindcă Helen voia să creeze un perimetru sigur în 
jurul bodegii. Asta însemna că, după multă vreme, Charlie și 
Helen călătoreau singure. Șoseaua se lărgi brusc și intrară în 
Millbrook. Helen zări panourile puse de polițiști, care îi îndemnau 
pe martorii oculari ai incendiului de la locuinţa familiei Simms 
să-i contacteze, dar se concentră pe acţiunea de acum. 


VP - 50 


Parcară pe colţul de la The Hope and Anchor și Helen își 
scoase staţia. Observă o mașină nemarcată și verifică dacă și 
celelalte se găseau în poziţia stabilită. După ce comunică rapid 
cu toţi, se declară mulțumită. 

— In regulă, să-i dăm drumul. Ești pregătită? 

Charlie dădu din cap, ieșiră din mașină și cotiră iute. Unii 
agenţi de poliţie, în general bărbaţii, probabil c-ar fi ales o 
abordare directă, intrând pe ușa din faţă cu un grup de oameni 
ai legii în uniformă drept scut. Ei credeau că acesta e un mod 
mai sigur și mai eficient să salţi infractorii decât să-i baţi ușurel 
pe umăr. Dar Helen nu era de acord. Adesea, te dădeai de gol 
chiar înainte de a începe. Oamenii din asemenea spelunci își 
dau pe gât licorile, cu ochii în patru și cu urechile ciulite. Cu 
siguranţă ar dibui imediat un grup de gabori care se strânge pe 
stradă. In plus, o astfel de abordare stângace, în opinia lui 
Helen, avea toate șansele să provoace necazuri. Infractorii 
înrăiţi reacționează violent când sunt încolţiți pe neașteptate de 
forțe numeroase. 

Când ajunse în prag, Helen o privi pe Charlie încă o dată. 
Femeia dădu din nou din cap, apoi împinseră ușa ferm și intrară. 
Cârciuma se umpluse deja. Vagabonzii se delectau cu o bere 
binemeritată, la sfârșitul unei zile întregi de pierdut vremea. 
Localul era vesel și zgomotos. Imediat ce femeile frumos 
îmbrăcate pășiră înăuntru, atmosfera se schimbă totuși. 
Capetele se întoarseră spre ele, glasurile se domoliră și toată 
lumea se-ntrebă cine o făcuse de oaie. 

Gary Spence nu se uită să vadă cine sunt intrusele, dar Helen 
băgă de seamă că devenise încordat. Oare le aștepta? 

— Gary Spence? 

Se lăsă o tăcere lungă, fiindcă nimeni nu mai vorbea acum. 
Gary își așeză lent halba pe tejghea și se întoarse cu faţa spre 
ea. 

— Ne cunoaștem, scumpo? 

— Sunt inspectoarea-detectiv Grace, iar ea e inspectoarea- 
detectiv Brooks. Am dori să discutăm cu tine, te rog. 

Gary se holbă la ea, dar nu scoase o vorbă. Sorbi încet, 
dinadins, din bere, și zise: 

— Dă-i drumul. 

— Nu aici. Avem o mașină afară. 

— Pe bune? 


VP -51 


— Aș prefera să facem asta la secţie. Dacă ești gata... 

Gary o mai privi intens o dată. Schiţă un zâmbet strâmb. 

— Cum vrei tu. 

În acel moment, îi aruncă berea în ochi lui Helen și se repezi 
spre fundul bodegii. Helen era prea surprinsă ca să reacționeze, 
iar Charlie, cu o secundă prea lentă. Gary trecu pe lângă mâna 
ei întinsă și o luă la goană spre ușa dinspre toalete. Se trezi că 
Sanderson îi taie cale, după ce sărise de la masa ei. 

— Poliţia. Eşti... 

Dar nu mai apucă să continue. Spence se repezi spre ea, 
lovind-o în cap cu umărul. Se prăbușiră amândoi dincolo de ușă, 
în coridorul murdar. Sanderson încercă să se ridice prima, dar 
simţi o lovitură de cot în stomac, care-i tăie răsuflarea. Rămase 
gâfâind și trăgând cu greu aer în piept, iar Spence se repezi spre 
ieșirea de urgenţă din apropiere. 

Înainte ca Sanderson să se ridice în picioare, Helen Grace 
apăru în goană, sărind peste agenta ei prăbușită pe podea și 
urmărindu-l pe infractor. Charlie se opri o clipă să verifice dacă 
Sanderson e OK, apoi se luă după Helen. Câteva secunde mai 
târziu, ajunseră amândouă în curtea îngheţată din spate. 
Spence parcă intrase în pământ, dar privirea fixă a cuplului de 
fumători speriaţi le dezvălui poziţia lui. Se căţăra pe scara de 
incendiu. Helen se așteptase ca el să iasă în stradă, dar el urca. 

Helen se întoarse spre Charlie. 

— Spune-le celorlalți că se îndreaptă spre acoperiș. 

În timp ce Charlie folosea staţia, Helen se repezi și ea pe 
scara de incendiu, urcând două trepte odată. Spence avea un 
avantaj măricel, dar atârna mai greu decât Helen și ea spera că- 
| va prinde repede din urmă. 

Un etaj, două, trei, apoi Helen ajunse în vârf, unde sări pe 
stratul de pietriș de pe acoperiș. Imediat îl zări pe Spence care 
alerga spre marginea îndepărtată. Porni după el, dar îi 
despărţeau vreo zece metri. Bărbatul ajunse la marginea 
acoperișului și sări de pe el, folosindu-și toată forţa ca să ajungă 
pe clădirea învecinată. Reuși să ajungă pe partea cealaltă, dar 
piciorul drept îi alunecă pe pervazul alunecos. Se dezechilibră 
ușor, după care se îndreptă de spate și continuă să fugă. 

În ciuda unei posibile căzături în gol de la 12 metri, dacă nu 
calcula corect saltul, Helen nu șovăi. Clădirile, cele mai multe 
dintre ele adăpostind diverse activităţi comerciale, erau 


VP - 52 


separate și aveau acoperișul plat. Dacă Spence își păstra 
avantajul și soarta ţinea cu el, ar putea scăpa de ei pe 
acoperișuri. Helen se aruncă în față, aterizând în siguranţă pe 
partea cealaltă. Alunecă însă pe pietriș și i se tăiară picioarele. 
Simţi că se prăbușește și își răsuci corpul, rostogolindu-se iute, 
dar elegant pe acoperiș, înainte de a se ridica din nou în 
picioare. 

Incetul cu încetul, distanţa dintre ea și Spence se micșora. 
Toate orele petrecute forțându-și plămânii în sala de forță de la 
Southampton Common dădeau roade acum. Era zveltă și agilă, 
sărind peste golurile dintre clădiri cu ușurință, aterizând în 
siguranţă de fiecare dată. Spence obosise vizibil. Se umflase cu 
bere ieftină și se aștepta la o seară liniștită. Helen mări viteza. 

Brusc, Spence se opri. Helen îl imită, păstrând distanţa. Vedea 
de ce ezită bărbatul. Distanţa dintre clădiri era mai mare, 
aproape de trei metri, și îi lipseau energia și încrederea c-o 
poate învinge. Se întoarse încet. Helen aruncă o privire scurtă 
peste umăr în spate. Charlie rămăsese în urmă și Helen nu se 
putea bizui pe ajutorul ei în timp util. Trebuia să se ocupe de 
Spence singură. 

In timp ce bărbatul se uita la ea cu o furie de neînchipuit, 
Helen își scoase bastonul pliat și îl extinse. 

— Asta nu e o luptă prea dreaptă, nu? 

— Nevoia te învață, Gary. Vrei să sărim peste ea de data 
asta? 

— Du-te dracului, rosti el răspicat, repezindu-se înainte, 
încercând să treacă pe lângă Helen, spre direcţia din care venea 
Charlie. 

Spence își folosise bine avantajul, dar Helen se așteptase la 
mișcarea lui. Se aruncă în stânga să-l oprească, lovindu-i rotula 
cu bastonul. Spence scânci de durere, se împiedică și se propti 
în umărul lui Helen. Veni de-a berbeleacul direct pe acoperișul 
plat și tare, julindu-și obrajii de pietrișul dur. Helen se așeză 
călare pe el cât ai clipi din ochi și, înainte ca el să se ridice, îl 
tinu lipit de acoperiș cu genunchiul și-i puse cătușele. Când 
Spence înjură și scuipă pietricelele ce i se lipiseră de buzele 
sângerânde, Helen își permise să zâmbească ușor. 

— Cred că a venit vremea să stăm puţin de vorbă, nu? 


VP-53 


27. 


— Și cum mai merg afacerile? 

Helen se întorsese în camera de interogatoriu de la 
Southampton Central și stătea în fața unui Gary Spence foarte 
ostil. Fusese văzut de un medic, i se oferise posibilitatea să facă 
duș, să se schimbe și să se consulte cu un avocat, dar nimic din 
toate acestea nu-l înveselise. Se încrunta și înjura întruna. Se 
străduia să scuipe insulte personale la adresa lui Helen și a 
inspectorului-detectiv Sanderson ori de câte ori avea ocazia. 

— Ştii că totul ar merge mai repede dacă ne-ai răspunde la 
întrebări, Gary, continuă Helen. Cum mai merge cămătăria? 

— Clientul meu oferă credite, interveni avocata lui, dar Helen 
nu avea chef să despice firul în patru. _ 

— Cum vreţi să-i spuneţi, o întrerupse ea brusc. lţi aduce ceva 
venituri? 

— Binișor, replică Spence într-un târziu. 

— Aș zice că mai mult de atât, răspunse Sanderson. Ai o casă 
mare și frumoasă în Merry Oak. Umblă vorba că ai fi interesat de 
o locuinţă în New Forest. Înseamnă că afacerea merge brici. 

Spence ridică din umeri, după care își privi teatral ceasul. 

— Ce se întâmplă când nu primești banii datoraţi, Gary? Când 
oamenii nu mai pot plăti? 

— Clientul meu încearcă mereu să renegocieze orice 
problemă legată de împrumut, schimbă sumele sau termenele 
de plată dacă e necesar... 

— Și dacă treaba se repetă, atunci ce se petrece? Aș vrea să- 
mi răspundă clientul dumneavoastră, doamnă Fielding. 

Avocata lui Spence nu spuse nimic, dar Helen știa că-și 
atrăsese dușmănia ei. Era o avocată tânără și inteligentă, 
pornită să-și arate mușchii în faţa unui detectiv renumit. Helen 
își dorea ca ea să-și fi găsit o cauză mult mai nobilă în numele 
căreia să-și folosească talentul indiscutabil. Spence avea asupra 
lui patru grame de cocaină când îl arestase. El se jurase pe toţi 
sfinţii că de-aia fugise, dar Helen nu părea convinsă. 

— Pierd garanţiile, rosti sec Spence. 

— Vrei să zici mașina, proprietăţile... 

— Lucrurile cu care au garantat. 


VP - 54 


— Și ce se întâmplă în cazul împrumuturilor mici, 
negarantate? Câteva mii, zece poate. Ce se întâmplă dacă 
împrumută asemenea sume și apoi nu mai pot sau nu mai vor 
să plătească? 

Spence ridică din umeri, de parcă ar fi dorit să sugereze că 
asemenea sume erau mult sub nivelul lui. 

— Cum a fost în cazul lui Thomas Simms, de exemplu? 

— lisuse Hristoase, despre asta este vorba? 

— A împrumutat bani de la tine și, când n-a mai putut să 
plătească, i-ai ameninţat familia. 

— Alo! Staţi puţin. Va trebui să reformulaţi. Cine spune că 
familia Simms a fost ameninţată de clientul meu? 

Avocata se repezise cu agresivitate, dar Helen vedea că nu se 
așteptase la o asemenea turnură a interogatoriului și pierduse 
controlul pentru scurtă vreme. 

— Clientul dumneavoastră a venit la ușă și i-a spus lui Karen 
Simms că, dacă mai e nevoit să se mai deplaseze încă o dată, 
va regreta amarnic. Mie îmi sună a ameninţare, nu-i așa? 

— Rahat, lătră Spence, atrăgându-și o privire tăcută, dar rece 
din partea avocatei. 

Lui Spence i se rupea de mustrarea ei. 

— Nu m-am apropiat nicio clipă de nenorocita aia de casă, 
continuă el, și cine spune altceva minte de îngheață apele. 

— Avem data când i-ai vizitat. 30 noiembrie. Pe la nouă seara, 
aparent. Pe cât pariem că semnalul de la telefonul tău și 
camerele de luat vederi stradale te plasează acolo, pe la ora aia, 
Gary? 

Pentru o clipă, Spence nu scoase o vorbă. 

— OK, poate am trecut pe acolo pentru o mică bârfă, 
recunoscu el într-un târziu, atrăgându-și iarăși o privire 
nemulțumită din partea avocatei, dar îl căutam pe Thomas 
Simms. N-am ameninţat niciodată pe nimeni. 

— Desigur. Ești bun ca pâinea caldă, nu? spuse inspectoarea- 
detectiv Sanderson, ridicând bastonul. Nici n-ai zice, judecând 
după cazierul tău. Vătămare corporală, vătămare corporală 
gravă, tentativă de omor... 

— N-am fost niciodată condamnat pentru astea! protestă 
Spence. 

— Ai avut noroc atunci, fiindcă ai aruncat o grenadă pe 
proprietatea unuia dintre datornicii tăi problematici, așa-i? 


VP-55 


— Nu răspunde la asta, interveni avocata. 

— Și ești obișnuit și cu focul puţin, corect? persevera Helen, 
punând presiune pe el. 

— O singură dată, o greșeală, rosti gâtuit Spence. 

— Așa o numești tu? Eu cred că-ţi place să le dai lecţii celor 
care nu plătesc, continuă Helen. Cred că-ţi place ca oamenii să 
știe că nimeni, dar absolut nimeni, nu scapă dacă te trage pe 
sfoară. Am dreptate? 

Spence nu răspunse. Nici avocata lui. 

— Atacul asupra casei Simms a fost unul premeditat, 
organizat și personal. Lasă-mă să-ţi povestesc ce cred eu că s-a 
întâmplat. L-ai amenințat pe Simms și, fiindcă nu te-a plătit, te- 
ai întors acasă la el. Am depus deja cererea pentru un mandat 
de verificare a înregistrărilor tale telefonice. Nu va mai dura 
mult și vom afla unde ai fost, Gary. 

Spence se încruntă, așa că Helen continuă: 

— Știm că ai discutat și cu domnul Bertrand. Ai împrumutat 
bani și celor de la Travell să asta a fost vreo răzbunare? O 
noapte spectaculoasă ca să-l pedepsești pe Thomas Simms? Un 
avertisment ca să-ți ţii debitorii pe linia de plutire? Trebuie să 
recunosc, Gary, îți admir stilul. Gândești la nivel mare. 

Spence răsuflă ușurel. Arăta acum obosit și furios. 

— Continuă să dai din gură, doamnă inspector. Dar află un 
lucru. Am fost în pat azi-noapte. Cu soţia mea. Și dacă Pug al 
meu ar putea vorbi, ţi-ar spune la fel, fiindcă a stat lângă patul 
meu de la nouă seara până la șase dimineaţa a doua zi. N-am 
făcut-o eu și tu nu poţi spune contrariul. Fă-ţi treaba, pierde 
vremea cu pistele tale moarte și dă-mi drumul. Discuţia noastră 
s-a terminat. 


28. 


— Ce părere ai? 

Helen se dusese direct în biroul lui Gardam, doar ca să afle că 
bărbatul se afla în sala de vizionare cu McAndrew, aruncând 
încă o privire asupra ultimelor filme făcute de amatori la locul 
incendiilor. Instinctiv, Helen se simţi incomodată. Ofițerii de 
rangul lui conduceau secția de la înălțime și nu-i plăcea deloc că 


VP - 56 


el superviza munca echipei ei. Era hotărâtă să-l întrebe pe 
Gardam de ce simțea nevoia să se bage peste ancheta ei, dar 
nu i se ivise ocazia. După ce-i ordonă lui McAndrew să plece din 
sală, superiorul ei trecu direct la subiect. 

— E omul nostru? 

— Greu de spus, replică Helen. Are un alibi puternic, dar, chiar 
dacă spune adevărul, asta nu înseamnă că n-a făcut-o. 

— Pentru că are asociaţi? 

— Exact. Lui Spence îi place să se dea mare, dar nu e prost. |- 
ar fi putut ordona unuia dintre derbedeii lui să declanșeze 
incendiile. Dacă a procedat așa, își reduce riscul personal, dar 
cresc șansele ca unul dintre ei să vorbească. Următoarea 
noastră mișcare ar trebui să fie abordarea asociaţilor lui 
cunoscuți. Toţi au mame și poate moartea lui Karen Simms îi va 
convinge să ne ajute. 

— Bun. 

— Va trebui să verificam și finanțele lui Spence, continuă 
Helen. Vreau să văd dacă pune cineva presiune pe el sau dacă 
există vreun motiv pentru care ar vrea să iasă în evidenţă în 
felul acesta. Echipa mea lucrează deja la asta și vom avea mai 
multe detalii curând. Nu lăsăm nimic necercetat. 

— Se pare că ai lucrurile sub control. Ţine-mă la curent. 

— Desigur. 

Se lăsă o tăcere scurtă. Helen se așteptase ca ultimele ei 
concluzii să determine plecarea lui Gardam, dar el nu dădu 
semne că ar vrea să iasă. Ba dimpotrivă, se sprijini de birou, 
privind-o fix, de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. 

— Ce-ţi spune instinctul, Helen? 

— Aş vrea să-l leg pe Spence de incendiul de la Travell's 
Timber. Dacă putem dovedi că-i datorau bani sau că se 
certaseră pe vreun subiect... 

— Dar ce-ţi spune instinctul? 

— Instinctul îmi spune să nu am încredere în instincte. Prefer 
să mă ocup de fapte. 

— Ai răspuns ca un politician. 

— Imi pare rău, domnule, dar nu sunt sigură că înţeleg între... 

— Pun presiune pe tine, o întrerupse Gardam, fiindcă părerea 
ta e valoroasă. Ești unică, Helen, atât în secţia centrală 
Southampton, cât și în poliţie, în general. Nimeni nu are 
rezultate atât de bune ca tine când vine vorba de investigaţii 


VP - 57 


complexe pline de succes. Ai dovedit-o cu Ben Fraser, cu Ella 
Matthews și mai mulți... 

Gardam ocolise cu diplomaţie să pomenească de sora lui 
Helen, dar era limpede că și ea se afla pe lista „realizărilor” lui 
Helen. Noul ei șef își făcuse temele bine în privinţa ei. 

— Mă interesează să descopăr cum îţi funcționează mintea, 
spuse Gardam, fără să mai piardă vremea. Vreau să știu dacă 
instinctul îţi sugerează că Spence e capabil de asemenea crime. 

Privirea lui Gardam nu se dezlipea de pe chipul ei. Continua 
să o fixeze concentrat, de parcă Helen ar fi fost o pasăre rară 
sau o curiozitate a naturii. În interiorul tăcut și întunecat al sălii 
de vizionare, atenţia lui o deranja îngrozitor. 

— Sigur e capabil, replică Helen neutru. Intrebarea e dacă are 
și imaginaţia necesară să pună la cale o asemenea crimă. In 
lipsa unei confesiuni, numai o anchetă minuțioasă și răbdarea 
ne vor confirma. 

Răspunsese politicos, dar ferm pentru a pune capăt 
conversaţiei. Helen avusese o zi lungă, juliturile și vânătăile o 
dovedeau din plin, și nu avea niciun chef să fie luată la întrebări. 

— Va trebui să așteptăm și să vedem, nu? spuse Gardam, 
ridicându-se, în sfârșit, cu un zâmbet larg pe față. Să mă anunţi 
dacă afli ceva. 

— Sigur. 

— S-a făcut târziu, de ce nu te duci acasă? o întrebă Gardam, 
îndreptându-se spre ea. Vrei să te las undeva? Merg spre 
direcţia ta... 

— Mulţumesc, dar am motocicleta mea... 

— Da, faimoasa motocicletă. lţi place să călătorești singură, 
nu? 

— Cam așa ceva, răspunse Helen. 

— Ei bine, atunci nu te mai rețin, termină Gardam, așezându- 
și mâna cu blândețe pe braţul ei. Mulţumesc încă o dată. Te-ai 
descurcat bine azi, Helen. 

Helen primi complimentul cum se cuvine și plecă iute. Când 
deschise ușa, o surprinse pe McAndrew holbându-se la ea. 
Agenta ei era intrigată de interviul de la care fusese atât de 
brusc exclusă. Helen o salută din cap, apoi porni grăbită pe 
coridor. Simțea cum i se schimbă culoarea în obraji, fapt care o 
făcu să se rușineze, de parcă ar fi fost prinsă cu mâța-n sac. 
Mergea cu pași apăsaţi, dornică să se ascundă în bezna nopţii. 


VP -58 


Însă, în tot acest timp, ochii lui McAndrew parcă o ardeau. Se 
întrebă atunci în sinea ei: Gardam o urmărea și pe ea? 


29. 


Charlie se strecură în camera întunecată, având grijă să nu 
facă zgomot. Jessica respira greu, micile ei sinusuri fiind încă 
înfundate din cauza răcelii, și abia adormise, în ciuda orei târzii. 
În sinea ei, Charlie sperase să fie trează când vine ea acasă, ca 
să-i poată spune noapte bună așa cum trebuie, dar Steve se 
descurcase foarte bine, mângâind-o și cântându-i până o luase 
somnul. Deși se zvârcolea întruna, arăta mulțumită acum, 
ignorând cu desăvârșire lumea din jurul ei. 

— Cât timp ţi-a luat? șopti Charlie. 

Steve venise și el între timp și priveau amândoi în jos, spre 
fiica lor cufundată în somn. 

— Două sau trei ore, răspunse Steve neutru. A fost destul de 
agitată. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Dar cred că am trecut de trei ori prin repertoriul 
meu cu cântece de leagăn. 

— Mă bucur atunci că am fost plecată, replică Charlie, 
necăjindu-l în glumă. 

Steve ridică din sprâncene, dar nu răspunse. Traversă apoi 
camera, îmbibă un șervețel cu o cantitate generoasă de ulei 
Olbas și-l așeză încet în pătuţul Jessicăi. Imediat, camera se 
umplu de aroma plăcută a eucaliptului. 

— Haide, mai bine ne-am culca și noi, șopti Steve. Nu se știe 
când se va trezi din nou. 

Charlie dădu din cap. Soțul ei avea dreptate, dar nu-și văzuse 
fiica toată ziua și, brusc, nu mai dori să plece. Steve se apropie 
de ușă, dar zăbovi puţin în prag, așteptând-o pe Charlie. O 
cuprinse o senzaţie scurtă de iritare. Se părea că nu avea 
controlul nici la muncă, nici acasă. Într-un târziu, bunul-simţ 
învinse. Era doborâtă de oboseală și trebuia să facă un duș. Se 
lăsă înduplecată și se aplecă s-o sărute pe fetiță. 

— Nu! 


VP -59 


Charlie se opri la doar câţiva centimetri de obrajii moi ai 
Jessicăi, surprinsă de tonul aspru din vocea lui Steve. Se 
întoarse spre el, nedumerită. 

— Are nevoie de somn și, dacă o trezești, ne va lua ore bune 
s-o adormim la loc... 

— Bine, bine, se răsti Charlie și, îndreptându-se de spate, 
trecu pe lângă Steve fără să mai scoată o vorbă. 

Reacţionase copilărește și știa asta. Nu avea niciun motiv să- 
și verse nervii pe Steve pentru că nu petrecea suficient timp cu 
Jessica. Cu toate acestea, reproșul lui o enervase. Se săturase 
de compromisuri și de prefăcătorii. Voia ca viaţa ei să fie simplă, 
directă și satisfăcătoare. În realitate, nu avea deloc parte de așa 
ceva. În ultima vreme, părea că trece de la o minicriză la alta, 
obţinând foarte puţine, nefăcând pe plac nimănui, obligată 
mereu să facă alegeri care-i atrăgeau statutul de ratată, 
indiferent de calea aleasă. Se va îmbunătăţi situaţia vreodată? 
Sau așa vor merge lucrurile de aici înainte? Pesemne adevărul 
crud era că, indiferent de cum proceda sau ce încerca, intrase 
într-un cerc vicios din care nu va reuși niciodată să iasă. 


30. 


Zgomotul o asaltă imediat ce păși înăuntru. Helen îl lăsă să 
năvălească asupra ei, bucurându-se de senzaţie, așa cum stătea 
în pragul ușii de la bar. Se luau ultimele comenzi și locul era 
ticsit. Părea că nu mai există o seară liniștită în centrul orașului. 
Southamptonul se umpluse de tineri care nu voiau decât să 
pălăvrăgească, să flirteze și să bea. Când intrai în asemenea 
localuri, te lovea un val de căldură, de energie și de veselie. 

— Apă tonică cu gheață, te rog, strigă Helen spre barman, 
făcându-și loc la bar. 

Bărbatul se pregăti s-o servească, așa că Helen privi în jur la 
cuplurile care ieșiseră pentru prima dată împreună, la grupurile 
de prieteni, la cei care se ameţiseră bine și care, a doua zi, 
aveau să fie mahmuri. Helen nu mai băuse alcool de mulţi ani, 
dar îi plăceau cârciumile. 

Lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă din pricina băuturii și 
Helen se văzuse nevoită să intervină de vreo două ori pentru a 


VP - 60 


dezamorsa situaţiile neplăcute, dar tinerii păreau că beau mai 
puţin decât generaţiile anterioare. Se strângeau în baruri mai 
degrabă pentru a socializa, și nu ca o scuză să dea pe gât pahar 
după pahar. Asta era valabil mai ales aici, atât de aproape de 
Universitatea Southampton, unde barurile și puburile gemeau 
de tineri de 20 de ani, care nu-și permiteau să cheltuiască pe 
alcool cu nemiluita, chiar dacă și-ar fi dorit. 

Helen venise direct de la serviciu, fiindcă nu suporta să-și 
vadă apartamentul. Întâlnirea cu Gardam încă o mai sâcâia și, 
dacă se ducea acasă, sigur avea să se gândească obsesiv la 
ziua de azi. Mai bine aici, unde se bucura de gălăgie, în loc să 
fiarbă în suc propriu. 

Aruncându-și privirea prin încăpere, zări pe cineva care-i 
făcea timid cu mâna de la o masă din partea opusă. Avu nevoie 
de ochi, de creier și de câteva secunde să proceseze imaginea, 
dar nu mai încăpea îndoială. 

Jake. Helen nu se mai întâlnise niciodată cu el într-un context 
social, cu o singură excepţie. De obicei, se vedea cu el la locul 
lui de muncă, unde își juca perfect rolul dominatorului, fără să-l 
dezvăluie vreodată pe Jake cel real. Acum se apropia de ea și, 
pentru o secundă, Helen se miră că intrase în panică, 
întrebându-se ce i-ar putea spune într-o conversaţie pentru care 
ea nu trebuia să plătească. 

— Mi s-a părut mie că tu ești. 

Jake se aplecă și o sărută delicat pe obraz. Spre deosebire de 
ea, bărbatul părea să se simtă în apele lui. Ba și mai mult, părea 
fericit. 

— Nu mă așteptam să te văd într-un asemenea loc, continuă 
el neutru. 

— Nici eu, dar a fost o zi nasoală, așa că m-am gândit că mi- 
ar prinde bine o gură de optimism tineresc. 

Jake zâmbi, dar dubla semnificaţie accidentală a replicii lui 
Helen nu-i scăpă niciunuia dintre ei. Inainte, Helen dădea fuga 
mereu la Jake după o zi epuizantă, dar nu acum. 

— Și tu? continuă Helen iute. 

— Am o întâlnire, spuse Jake, prefăcându-se stingherit, când 
dădu din cap spre un tânăr chipeș, care le zâmbi jenat din 
partea cealaltă a încăperii aglomerate. 

— Bravo ţie, răspunse Helen, deși creierul ei încă mai analiza 
informaţia. 


VP -61 


Știa că Jake e bisexual, dar, datorită interesului său sporit 
pentru ea, presupusese că, din punct de vedere romantic, e mai 
degrabă atras de femei. 

— E o relaţie nouă? continuă ea. 

— Nu neapărat, răspunse Jake diplomat. 

— Și vă înțelegeți bine? 

— Păi, suntem deja la a șasea întâlnire, deci... 

— Uau! 

— Da, uau. 

Jake se autoironiza cu ușurință, fără ca încrederea să-i fie 
știrbită. 

Helen zâmbi, dar nu-i veni niciun răspuns potrivit, așa că nu 
zise nimic. Știa atât de puţine despre trecutul amoros al lui Jake, 
încât habar nu avea dacă asta era ceva important sau nu. 
Presupunea că da. 

— Tu ești OK? se interesă Jake. 

— Ştii și tu cum e. Nimic nou sub soare. 

Jake zâmbi și dădu din cap. Spre deosebire de Helen, el știa o 
mulțime de lucruri despre ea și înţelegea exact prin ce trece în 
timpul unei investigații importante. Pentru o clipă, conversaţia 
se transformă într-o tăcere confortabilă, după care Helen spuse: 

— Nu vreau să te rețin, Jake. Detest ideea ca eu să sabotez o 
iubire tânără... 

— Ai dreptate, mai bine mă duc. Ai grijă de tine, Helen. 

Se aplecă și o sărută din nou, de data asta și îmbrăţișând-o. 
Ea îi răspunse la fel, dar se simţi brusc cuprinsă de tristeţe. 
Părea că, în sfârșit, Jake o dăduse uitării. 

Helen îl privi cum se întoarce la partenerul lui și mai zăbovi 
vreo zece minute, fiindcă nu voia ca Jake să creadă că prezenţa 
lui o alungase de acolo. Dar imediat ce el și prietenul lui se 
adânciră într-o conversaţie fericită, cu atingeri delicate, Helen se 
strecură afară, în noapte. 

Îndreptându-se spre casă, reflectă la seara asta ciudată. Se 
dusese la bar ca să găsească solitudine, dar descoperise cu totul 
altceva. Avea senzația bizară că viaţa ei se schimbă pentru 
totdeauna, trecând pe lângă ea într-un fel pe care nu-l putea 
preveni și nici controla. Și mai rău era faptul că fericirea lui Jake 
o făcea să se simtă îngrozitor. Împinse gândul într-un colţ al 
minţii. O descuraja ideea tristeţii provocate de fericirea altei 


VP - 62 


persoane, și totuși... Oricât ar fi negat ea, adevărul era că nu se 
mai simţise niciodată atât de singură ca în noaptea aceasta. 


31. 


Postare pe blog de firstpersonsingular 
Miercuri, 9 decembrie, 23:30 


Și mai mult rahat astăzi. De unde naiba apar oamenii 
ăștia? Cu declaraţiile lor de căcat și cu jurnalismul lor 
de doi bani? De ce trebuie să transforme totul într-o 
porcărie de telenovelă? Inţelegeţi ce vreau să spun?! (: 
(SACA 

Ar fi putut scrie despre orice. Ar fi putut scrie despre 
ce s-a întâmplat. Dar a scris despre ei. Nu prea multe 
fotografii ale incendiului și chiar și acelea erau 
estompate voit. Nu e dificil, oameni buni... 

Multe fotografii ale tatălui, totuși. Și ale amărâtului 
ăluia de fiu-su. Atât de curajoși. Amândoi. Serios. 
Vorbesc cât se poate de serios. 

Or fi suferit ei, dar uite cum stă treaba. Cel puțin cuiva 
îi pasă. Cel puţin suferința lor e văzută. 

Trebuie să înţelegeți ce vreau să spun. Și înainte să 
pufăiţi plictisiţi și să mă consideraţi doar un alt troll”, 
gândiţi-vă puţin. 

Nu suferinţa contează. Ci contextul acelei suferințe. 
Pricepeţi? 

Oamenilor nu le pasă nici cât negru sub unghie. Tatăl. 
Fiul. Până și sora prăjită. Și-au pierdut mama, 
ancora/stânca/sprijinul temeinic (ștergeţi după cum 
consideraţi că e mai bine), dar se au unii pe alţii. Într- 
un fel de-a dreptul nasol, sunt mai apropiaţi decât 
oricând. 

Așa că, înainte să-i compătimiţi, gândiţi-vă bine. Au 
nevoie de așa ceva? Işi doresc asta? Nu, au totul chiar 
acolo, în micuța lor familie bine sudată. 


7 Persoană care postează comentarii aleatorii sau inflamatoare în mediul online. (N.t.). 
VP - 63 


Ei sunt norocoșii. Eu am fost singur din clipa în care 
am fost conceput. 


32. 


— Încântat de cunoștință, Eleanor. De obicei, nu accept clienți 
în ultima clipă, dar, de data asta, voi face o exceptie. 

Vorbea plăcut, iar lui Helen îi era greu să-și dea seama dacă 
ascundea vreo aluzie. 

— De ce nu-mi spui ce pot face pentru tine în seara asta? 

Ultima propoziție era încărcată de posibilități. Cu Jake, sexul 
nu fusese inclus în serviciul oferit, el juca doar rolul de 
dominator și atât, dar Helen avu senzaţia precisă că Max Paine 
era altă mâncare de pește. Bine clădit, părea să se mândrească 
nespus cu corpul lui pe care-l expunea din plin. Voia s-o 
impresioneze sau s-o intimideze? Helen nu știa exact. 

— Pentru început, să păstrăm lucrurile simple. Nu vreau să fiu 
atinsă, nu vreau să fiu ațâțată. Vreau să-mi faci ce-ţi cer și nimic 
mai mult. 

— Tu deţii controlul. 

— Exact. Un bici din piele e suficient. Maximum 20 de minute. 
Cuvântul de siguranţă este „eliberare”. Dacă auzi a... 

— Atunci totul se oprește. Am mai făcut asta, Eleanor. 

— Desigur. Imi pare rău. 

Helen se holbă la el, refuzând să-i arate că e stingherită sau 
nervoasă. Dar așa se simțea, nesigură de noul mediu ciudat. 
Camera lui Jake se dovedise bizar de confortabilă, se potrivea 
perfect personalităţii lui. Locul de aici nici că putea fi mai diferit, 
mai mare, mai elaborat. Helen se întrebă ce taine ascund 
pereţii. 

— E limpede. Să începem? continuă Max, arătându-i lui Helen 
o zonă de schimb mică, separată printr-o perdea. 

Helen se supuse, își scoase haina, eșarfa și păși înăuntru. Se 
dezbrăcă iute, dar degetele bâjbâiră stângaci după nasturii de la 
bluză. O cuprinse brusc angoasa. Greșise venind aici? Nu știa 
cine e el, nu-l verificase deloc. Se purtase neglijent, ca o 
proastă. Dar alternativa, să stea acasă chinuindu-se să reziste 
tentaţiei de a se răni, părea și mai catastrofală. 


VP - 64 


Rămasă doar în lenjeria intimă, ieși din cabina improvizată. 
Max o aștepta lângă zidul de constrângere, pe care-l decorase 
cu lanţuri, catarame și cătușe. Helen se apropie încet de el, 
alegând o pereche de legături normale din centrul peretelui. 
Max îi prinse încheieturile, apoi se lăsă pe vine. 

— Picioarele nu, rosti iute Helen. 

— Tu ești ṣefa, replică Max cu un zâmbet larg. Eşti gata? 

Helen dădu din cap și-și întoarse capul într-o parte. 

Câteva clipe mai târziu, veni prima lovitură. Apoi a doua, mai 
tare de data asta. O pauză scurtă și Helen șopti: 

— Din nou. 

— Loviturile curgeau acum, rănindu-i trupul lui Helen, făcând- 
o să țipe. Treptat, începu să se relaxeze, durerea ducând-o într- 
un alt loc, departe de viaţă, departe de ea însăși. Tensiunea 
care i se acumulase în suflet în ultimele săptămâni se risipea 
deja, fiind înlocuită de o epuizare relaxantă, familiară și 
reconfortantă. Poate că nu greșise venind aici, la urma urmei. 


33, 


La început, nu știa dacă visează. Cineva sau ceva îi apăsa 
pieptul, lăsând-o fără răsuflare. Lovi cu braţul, așteptându-se să 
întâmpine rezistenţă, dar nu atinse... nimic. Incepu să tușească 
violent și, ridicându-se, deschise încet ochii. 

Nu visa, dar nimic nu avea sens. Petrecuse o seară grozavă cu 
Darren și urcaseră la etaj pe la zece. li spusese că rămâne să 
doarmă la ea. Atunci de ce era patul gol? O mai lăsase cu ochii 
în soare și înainte, nu se ţinuse de promisiuni, dar acum probabil 
era miezul nopţii deja, având în vedere întunericul de afară. 
Denise căută radioul cu ceas, dar nu-l găsi. Dar de ce atâta 
beznă? 

Mai tuși puţin. O tuse dureroasă, răgușită, persistentă. Brusc, 
Denise nu se mai putu opri din tușit, gâtul i se umplu de mucus 
și de bucăţi mici din mâncarea de la cină. Înghiţi cu greu, dar 
gustul acid al vomei îi umplu gura, alături de altceva. Gustul de 
fum. 

Denise se trezi de-a binelea. De ce nu observase înainte? 
Totul duhnea a fum. Toată camera era plină de fum. O teamă 


VP - 65 


oribilă îi copleși ființa și Denise își aminti promisiunea pe care și- 
o făcuse cu câteva săptămâni înainte să înlocuiască bateriile de 
la alarmele de incendiu. De ce n-o făcuse? De ce se purtase ca o 
vacă puturoasă? 

Bâjbâi după lampa de pe noptieră și o aprinse. Mâna cealaltă 
și-o duse iute la gură. Fumul negru se strecura pe sub ușa 
închisă a dormitorului, invadând fără milă încăperea. 

Aruncând pilota cât colo, Denise se chinui să ajungă la ușă. Se 
împleticea ameţită, iar panica o făcea să gâfâie. Oare Callum 
era acasă? Se întorsese sau rămăsese cu prietenii? Denise 
înhăţă clanța, hotărâtă să alerge direct în dormitorul lui, dar își 
retrase mâna brusc. Clanţa ieftină de metal se încinsese. Se uită 
în jos, zărind o linie lungă formându-i-se în palmă, și durerea 
îngrozitoare o copleși. Scânci și rămase pe loc. Nebunia oribilă a 
situaţiei o paraliză pentru o vreme. Gândul la fiul ei o sili să-și 
revină. Apucă o vestă uscată de pe radiator, o înfășură în jurul 
palmei nerănite și încercă din nou clanţa. 

Nu se mișca. N-avea sens. Nu exista încuietoare. Încercă din 
nou mai tare, zgâlțâind clanţa. Atunci auzi un zgomot. Era 
sunetul cadrului de lemn al ușii care se îndoia și ceda sub 
căldura intensă. 

— Te rog, Doamne, nu. Nu pot să mor aici. Nu vreau să mor 
aici, murmură în sinea ei. 

Printre lacrimi, continua să tragă de clanţă fără niciun 
rezultat. Brusc, se opri, teama și epuizarea risipindu-i hotărârea. 
Sudoarea îi curgea pe șira spinării, dar se evapora pe cât de 
repede apărea, lăsând în urmă o dâră sărată și lipicioasă. 
Respira din ce în ce mai greu și probabil nu mai avea la 
dispoziție decât un minut cel mult. Cu ultimele rămășițe de 
curaj, Denise prinse clanța și trase cu toată forța. 

De data asta, ușa cedă, venind spre ea cu o violenţă 
neașteptată. Totul se întâmplă atât de iute, încât Denise avu la 
dispoziţie un singur moment ca să reacționeze la ceea ce văzu. 
O secundă în care își acoperi fața îngrozită. Un zid mare de 
flăcări se repezea direct spre ea, distrugând totul în cale. 


VP - 66 


34. 


Callum Robert inspiră adânc, trăgând încet fumul în piept și 
păstrându-l o vreme în gură, înainte de a-l expira. Senzațiile 
delicioase îl cuprinseră imediat, așa că supse lacom iarăși din 
țigară, apoi i-o dădu lui Dave, care aștepta nerăbdător. Când 
prietenul său se întinse s-o ia, Callum îl fentă și mai trase încă 
un fum. Dave îl lovi cu pumnul în umăr pentru obrăznicie. 

Încetul cu încetul, începea să se simtă mai bine. Nu-i plăcea 
deloc când mama lui își chema amantul. Era destul de rău doar 
când se gândea la ce urmau să facă. Și mai rău era că trebuia 
să-i audă prin pereţii subţiri ca hârtia. Propria lui mamă se lăsa 
tăvălită de cineva care-și lua tălpășița de cum își termina treaba 
pentru care venise. Callum știa întotdeauna când veneau nopţile 
de amor. Explozii de veselie neașteptate, urmate de o tensiune 
constantă care creștea în intensitate pe măsură ce ziua se 
apropia, întreruptă de sesiuni nesfârșite de cumpărături: 
parfum, rochii, lenjerie intimă. Toată chestia asta îi provoca 
greață. 

Callum se duse la frigider, scoase o cutie de bere și bău 
jumătate din ea pe nerăsuflate. Întotdeauna dispărea când 
mama lui avea companie, căutând refugiu la oricare dintre 
amicii lui dornici să-l primească. După cum se dovedise, părinții 
lui Dave se căraseră și nu se mai întorceau peste noapte, așa că 
putea să rămână aici fără să fie nevoit să le suporte privirile 
piezișe și comentariile șoptite, dezaprobatoare. 

Mai mulţi tipi veniseră la Dave acum, fiindcă se dusese vorba 
unei petreceri improvizate. Odată cu ei, sosiseră băutura, iarba 
și multe altele, din care Callum se servi relaxat, în ciuda faptului 
că el apăruse cu mâna goală. În sinea lui, credea că i se cuvin 
după o zi de rahat ca asta. 

Plutea într-un nor de amețeală plăcută și traversă încăperea 
spre balcon. Dave locuia la ultimul etaj al unui bloc cu 60 de 
apartamente. Toate locuinţele aparținuseră iniţial primăriei, dar 
mai târziu fuseseră înhăţate de familiști îngâmfaţi precum 
părinţii lui Dave. Acum erau luxoase și fiecare avea un mic 
balcon, de unde te bucurai de priveliști decente ale 
Southamptonului. 


VP - 67 


Din partea cealaltă a camerei, Callum o zări din nou pe blonda 
cea drăguță. Cum o chema oare? Kerry? Carrie? O mai văzuse 
pe la Dave și cu alte ocazii. Chiar dacă arăta trăsnet, nu părea 
să aibă prieten. Callum își pusese în minte să acţioneze în 
această direcţie, dacă i se oferea șansa. 

Când ieși pe balcon, zgomotul și energia pălăvrăgelii îl izbiră 
cu putere. Destul de neobișnuit pentru ametţiţii ăştia. 
Intenţionase să se apropie de blondină și s-o abordeze cu pași 
mici, dar toată lumea părea că se uită undeva în depărtare. Din 
vorbele lor răzbătea un soi de entuziasm ciudat, iar el deveni 
curios. Callum trecu pe lângă ţinta sa, ca să vadă mai bine. 

Era vorba de un incendiu. Fumul se înălța cu violenţă. Dacă te 
ridicai în vârful picioarelor, observai chiar și vârfurile flăcărilor 
care dansau, luminând cerul întunecat. Se auzeau sirenele 
pompierilor, iar în apropiere surprinse o agitaţie ciudată. 
Incendiul atrăsese vecinii pe stradă. Dar ce-i cu agitația asta? E 
teamă? Sau entuziasm? 

Un gând tulburător începu să-și croiască drum în mintea lui și 
Callum se împinse ca să ajungă mai în faţă, chinuindu-se să 
identifice locul exact unde izbucnise focul. Tipii îl înjurară scurt 
când îi dădu la o parte, dar lui nu-i păsa. Pe frunte îi apăruse un 
strat de sudoare, în pofida frigului de afară. Sufletul i se umplu 
treptat de groază. 

Işi dădu seama brusc că Dave venise alături de el. Și el fusese 
atras de incendiu. Şi părea că împărtășește spaima crescândă a 
lui Callum. Se întoarse șovăind spre prietenul lui și murmură: 

— Băi, se pare că problema e chiar la tine în ogradă! 


35. 


O mulțime uriașă se adunase deja și Helen trebui să țipe ca să 
se facă auzită, în timp ce-și croia drum spre intrare. Casa în 
flăcări, construită pe o proprietate dărăpănată, avea două 
camere la parter și două la etaj. Grădina din față nu cunoscuse 
niciun fel de îngrijire, iar casa abia dacă se ţinea în picioare. Insă 
aspectul ei deloc dichisit nu mai avea importanţă, pentru că 
fusese cuprinsă în întregime de flăcări uriașe care ieșeau prin 
ferestrele sparte. 


VP - 68 


Helen traversase orașul într-un timp-record, mustrându-se tot 
drumul că-și pierduse concentrarea într-o perioadă atât de 
delicată. li îngheţase sângele în vene când o sunase Sanderson 
să-i dea vestea: izbucniseră alte trei incendii. Helen le dăduse 
ordine celorlalți ofițeri să investigheze primele două, un 
showroom de mobilă în Bitterne Park și o parcare exterioară în 
Nicholstown, iar ea pornise cu motocicleta direct spre incendiul 
din Bevois Mount. Fusese al treilea pe lista cu anunţuri și 
instinctul îi spusese să vină aici. 

Pompierii se chinuiau să intre în locuinţă, dar focul era în toi. 
Helen dădu ocol casei să vadă dacă echipele de acolo aveau mai 
mult noroc și se alarmă când văzu că focul cuprinsese absolut 
toată clădirea. Pereţi din placaje ieftine, parchet sintetic, 
covoare uzate... un risc mai mare de incendiu nici că se putea. 
Helen se rugă să nu fi fost nimeni înăuntru când se dezlănţuise 
infernul. 

Pompierii din spate nu aveau mai mult succes decât colegii lor 
din faţă. Luptau curajos cu flăcările, dar totul părea fără 
speranţă. Helen le observă epuizarea de pe chipuri. Probabil că 
nu se odihniseră deloc de la incendiile anterioare. 

Se întoarse lângă agenţii în uniformă care ţineau mulţimea 
sub control și gândurile i se învălmășiră, uluită din cauza noilor 
întâmplări îngrijorătoare. Aceasta era partea săracă a 
Southamptonului, așadar nu era exclus ca ei să fie înhăitaţi cu 
Gary Spence și cu cămătarii care jecmăneau oamenii disperaţi. 
Showroomul de mobilă care ardea în Bitterne Park putea să fi 
fost și el în vizorul lui Spence, dar o parcare în aer liber? 
Probabil că aceasta aparţinea consiliului local și mașinile 
parcaseră la întâmplare acolo. Nu, mirosea a diversiune. Helen 
avea deja o bănuială nefastă că incendiile mai mari fuseseră 
puse doar ca să atragă resurse de la focul mai mic, dar cu 
potenţial catastrofal. 

— Avem un nume, doamnă, îi spuse unul dintre agenţii în 
uniformă de polițist. 

— Continuă, replică Helen, smulsă din meditaţia profundă. 

— Casa îi aparţine unei oarecare Denise Roberts, 42 de ani, 
mama necăsătorită a unui adolescent, Callum Roberts. Îl știm pe 
băiat. Are cazier pentru posesie de droguri și mici furtișaguri din 
magazine, dar n-avem informaţii despre ea. Doar că e o femeie 
obișnuită care-și crește singură copilul. 


VP - 69 


Helen îi multumi agentului și se întoarse cu fața spre casă. 
Dacă fusese cineva înăuntru, nu prea avea șanse de 
supraviețuire. Focul izbucnise cu 30 de minute în urmă sau chiar 
mai mult, iar echipajele de pompieri nu reușiseră încă să intre. 
Cu greu puteai să uiţi scena sumbră. 

Un al doilea val de atacuri în mai puţin de 24 de ore. O 
îndrăzneală ieșită din comun, dar oare se ascundea și altceva în 
spatele lor? Oare piromanul avea o misiune? Se simţea obligat 
să declanșeze focurile? Dacă nu, de unde atâta grabă? Pe Helen 
o alarma ideea că autorul acestor atacuri era hotărât, precis și 
foarte bine organizat. Cele trei incendii avuseseră loc în părți 
diferite ale orașului, dar fuseseră perfect sincronizate pentru a 
suprima orice sorţi de izbândă în stingerea lor. Cine făcuse asta 
intenţiona să ducă moartea și distrugerea la un nivel pe care 
Helen nu-l mai văzuse până atunci. 

Era ca și cum nelegiuiţii voiau să radă Southamptonul de pe 
fața pământului. 


36. 


Căldura era atât de intensă, fumul, atât de dens, încât, pentru 
o secundă, Denise crezu că murise și ajunsese în iad. Leșinase 
când valul de flăcări se repezise spre ea. Acum zăcea pe podea, 
încremenită, confuză și doborâtă de dureri imense. Dar trăia. În 
ciuda împrejurărilor oribile, ea încă trăia. 

Incercă să-și salte capul de pe podea, dar se simţi mult prea 
slăbită. Și-l lăsă imediat pe spate. Ce se întâmpla? Unde era 
Callum? De ce nu venea nimeni s-o ajute? Închise ochii și-și 
ridică din nou capul cu grijă, după care reuși să se sprijine în 
coate. O copleși un val de greață, vederea i se înceţoșă, dar, 
fiindcă între timp parcă mai prinsese ceva puteri, deschise încet 
ochii. 

Întunericul o înconjura. Parcă ar fi nimerit în mijlocul unui nor 
care anunţa o furtună teribilă și care acoperise complet soarele. 
Se împinse în coate și mai tare, aruncă o privire în jur, dar nu 
izbuti să ghicească unde se află. Oare în dormitor? Așa 
presupunea, dar cum să verifice? 


VP - 70 


Se uită în jos și observă că e în pielea goală. Își trecu braţul 
peste corp. Pijamaua dispăruse. Probabil că arsese. Pielea părea 
rugoasă și nu și-o recunoscu deloc. Când își plimbă degetele pe 
piept, mângâind arsurile proaspete, spasme de durere violente îi 
cuprinseră trupul. | se făcu rău și vărsă pe podea, lângă ea, tot 
ce mâncase. Voma sfârâi când atinse suprafaţa tare. 

Denise pricepu instantaneu că trebuie să se miște. Murea cu 
fiecare grad care creștea, corpul i se prăjea încetul cu încetul, 
iar plămânii i se umpleau cu fum gros și funingine. Tușind 
violent, vărsă și un rest de bilă apoasă, apoi, agonizant, se săltă 
în genunchi. Trebuia să iasă. Dacă nu pentru ea, cel puţin 
pentru Callum. 

Se întinse în căutarea unui sprijin, dar nu dibui nimic. Închise 
ochii și, cu un ultim efort de voinţă, se îndreptă de spate și porni 
în faţă, nesigură pe picioare. Fierbinţeala asemănătoare unei 
ape clocotite o izbi nemilos peste față, gât și păr. Nu putea 
respira deloc și fiecare secundă conta de-acum. Deschise ochii, 
dorindu-și să vadă ceva cât de cât familiar. Cadrul unei ferestre, 
ușa, orice ar fi putut-o ajuta să-și găsească drumul. 

Dar nu zări absolut nimic. Fumul negru acoperise totul, iar ea 
se pierduse în mijlocul propriului coșmar. Făcu trei pași în faţă. 
Podeaua care se dezintegra gemu periculos și pe tălpi îi apărură 
noi bășici dureroase. Nu se dădu bătută și continuă. Un pas, doi, 
trei. Işi agita sălbatic braţele în toate direcţiile, sperând, 
așteptându-se să atingă un obiect solid, ceva cunoscut. Dar nu 
găsi decât fum. 

Izbucni în lacrimi, se întoarse și se deplasă în direcţia opusă. 
Sigur era bine acum. Piciorul drept i se agăţă de ceva și căzu 
într-un genunchi, dar continuă, mai mult târâș, să înainteze. Se 
lovi de un lucru tare și în suflet îi apăru o rază de speranţă când 
pipăi suprafaţa. O ușă? O fereastră? Zgârie cu degetele și un fel 
de material se desprinse, curgându-i în palmă. Râcâi și mai tare 
cu unghiile, dar dădu de cărămidă. lisuse Hristoase, unul dintre 
pereţi. Greșise direcția. Probabil că ușa... 

Se răsuci și porni în faţă la întâmplare, fără să aibă nici cea 
mai mică idee încotro se îndreaptă. Capul îi vâjâia cumplit și se 
împiedică din nou. Unde era stânga? Dar dreapta? Unde să se 
ducă? 

Încremeni, paralizată de frică. Focul urla pretutindeni, însoţit 
de fumul gros. Decizia pe care o lua acum fie o va costa viața, 


VP -71 


fie o va salva. Plângând încet și rugându-se la Dumnezeu, alese 
o direcție, își înghiţi spaimele și păși bâjbâind înainte. 


37. 


Charlie își acoperi gura cu mâna când aburii amari îi umplură 
nasul și gâtul. Se retrase instinctiv, chinuindu-se să respire. Nu 
mai mirosise niciodată ceva asemănător și spera să nu i se mai 
întâmple niciodată. Se răsuci iute pe călcâie și se duse alături de 
Sanderson, care îi organiza pe polițiști, în încercarea de a izola 
clădirea în flăcări. Deasupra lor zbura în cerc un elicopter. Nu 
aparţinea poliţiei, așa că nu putea fi decât presa, fără îndoială 
transmițând live imagini pentru telespectatorii din toată ţara. 
Oare asta își dorise piromanul lor? Charlie așa bănuia. 

Era cel mai mare incendiu de până acum. Un showroom cu 
mobilă de lux înţesat de canapele pline cu poliester, mese de 
răchită, mese și scaune din lemn pentru sufragerii. Focul nu 
ducea lipsă de combustibil, iar flăcările se ridicau la 15-20 de 
metri în aer. Din mișcările pompierilor se înţelegea că nu voiau 
decât să-l împiedice să se extindă. 

Proiectat pe cerul întunecat, focul oferea un spectacol 
grandios, dominându-i pe șacalii care veniseră să fie martorii 
nebuniei. Bitterne Park se găsea într-o parte oarecare a orașului, 
unde nu se prea întâmpla mare lucru și de aceea localnicii se 
strânseseră în număr mare. Adulţi, adolescenți, ba chiar și copii 
își luaseră inima în dinţi să fotografieze și să filmeze, apropiindu- 
se periculos de marginea vâlvătăilor. Ce naiba aveau în cap? 
Atât de disperaţi erau după distracţie, încât își riscau vieţile și 
pe cele ale propriilor copii de dragul senzațiilor tari? 

— Înapoi! Toată lumea să se dea înapoi, se răsti Charlie, 
îndemnându-i pe polițiști să împingă gloata, apucându-i de ceafă 
pe descreieraţii care păreau să le ignore sfatul. Nu e sigur 
pentru voi aici. Daţi-vă înapoi! 

Desfăcură panglica galbenă și înconjurară locul cu ea, punând 
distanță între spectatori și flăcări. Charlie își folosi forța când 
unii dintre ei se strecurară pe sub ea. Ce se petrecea cu oamenii 
moderni de voiau să înregistreze și să posteze totul pe 
platformele social media, oricât de neplăcut sau de deprimant 


VP- 72 


era? Charlie nu avea niciun dubiu că Twitterul și Instagramul o 
vor lua razna în seara asta. Nişte ameţiţi oarecare care-și 
însușeau puţină glorie din munca piromanului. 

Charlie se deplasă de-a lungul perimetrului, cercetând 
chipurile întâlnite în cale. Mulţi căscau gura uluiţi, alţii glumeau 
și râdeau, dar toți aveau un dispozitiv sau altul cu care 
înregistrau. Veniseră toți să se distreze sau exista printre ei și o 
persoană cu intenţii rele? Oare printre martorii de aici se găsea 
și cel responsabil de acest dezastru? Continuă să meargă, 
încercând să observe semne ale vinovăţiei, dar știa că nu face 
altceva decât să caute acul în carul cu fân. Chiar dacă dibuia pe 
cineva neobișnuit de entuziasmat de incendiu, asta nu însemna 
și că e vinovat. În plus, instinctul îi spunea lui Charlie că făptașul 
lor era mult prea istet și prea precaut să fie prins atât de ușor. 

Spre surpriza ei, Charlie simţi fiori reci pe șira spinării. Vântul 
își schimbase direcţia și creștea în putere, mișcând haotic 
flăcările ce ieșeau din magazinul ars. Valuri de fum acru și verde 
se năpusteau acum spre mulţime, provocându-le usturimi de 
ochi și de gât tuturor. Brusc, Charlie o zări pe Sanderson 
alergând spre ea. 

— Trebuie să scoatem pe toată lumea de aici, rosti ea 
gâfâind, în timp ce le făcea semn polițiștilor să împingă 
mulţimea și mai mult. Am nevoie de un megafon. Are cineva un 
megafon? strigă ea spre Charlie și spre agenții în uniformă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Charlie, foarte alarmată. 

— Spuma poliuretanică din canapele. Când arde, produce oxid 
cianurat. Vaporii ăștia sunt foarte otrăvitori. N-au cum să 
rămână aici, continuă ea, arătând spre mulţime. Și nici noi. 

Acoperindu-și gura cu eșarfa, Charlie se repezi spre mulţime, 
înhăţându-i de brațe pe copiii recalcitranţi. Ce ciudat, se gândea 
ea, acum câteva ore se afla acasă, în siguranţă, împreună cu 
Jessica, iar acum, venise aici și împingea copii mici și adulţi la 
adăpost, îndepărtându-i de infern. Cuprinsă de un val brusc de 
energie, Charlie preluă conducerea, dând ordine polițiștilor, 
împingându-i pe spectatorii de ocazie departe de vaporii amari. 
Era o muncă fizică epuizantă, mai ales într-o atmosferă atât de 
neplăcută. Asta fusese intenţia piromanului din capul locului? Să 
primejduiască sănătatea polițiștilor și a pompierilor în vreme ce 
se luptau cu flăcările? Imposibil de spus și nu avea timp acum să 


VP-73 


speculeze. Charlie continuă să se agite, muncind neobosită, 
înconjurată de norul toxic al morții. 


38. 


O mică mişcare surprinsă cu coada ochiului se dovedi 
suficientă pentru ca Helen să-l dibuiască înaintea tuturor. O 
umbră năpustindu-se spre foc, trecând ca un buldozer peste 
oricine îi stătea în cale. Helen se repezi și-l prinse pe tânăr din 
urmă chiar când acesta ajunse la cordonul de polițiști. Nu avea 
decât o secundă la dispoziţie ca să nu treacă pe lângă ea, așa 
că se aruncă spre picioarele lui, înconjurându-l strâns cu braţele. 

Băiatul se prăbuși pe pământ, dar iarba grasă îi atenuă 
căderea. În ciuda eforturilor lui Helen, el deja se ridicase în 
picioare. Strigându-i să se oprească, Helen se agăţă de geaca lui 
și-l trase în jos. Imediat simţi o izbitură în zona pieptului și 
rămase temporar fără suflare. Tânărul se zbătu să scape din 
strânsoarea ei, dar, de data asta, Helen se feri, folosindu-se de 
mișcarea lui ca să-l dezechilibreze. Se învârti neajutorat și căzu 
încă o dată. Femeia îl surprinsese nepregătit și se urcă pe 
pieptul lui, ţintuindu-l la pământ. 

— Dă-te jos! Dă-te în mă-ta jos de pe mine, urlă tânărul, 
zvârcolindu-se violent. 

— Nu până când nu te calmezi. 

— Dă-te jos, futu-i! zbieră el, sucindu-se în toate direcţiile. 

— Dacă mă obligi să-ţi pun cătușele, am s-o fac. 

— Mama e înăuntru. Te rog, e încă acolo. 

Așadar, el era Callum Roberts. Chiar și-acum, Helen refuză să 
slăbească strânsoarea. Fiul lui Denise își ieșise din minţi din 
cauza îngrijorării, înnebunit la gândul că mama lui se afla 
singură în mijlocul focului îngrozitor, iar el nu avea cum să ajute, 
așa că Helen nu mai putea risca alte răni sau alte victime. 

— Pompierii se străduiesc, Callum. lisuse... 

Tânărul își înfipsese dinţii în mâna lui Helen și începuse să se 
zbată și mai violent. Își trase mâna repede, dar cu cealaltă îi 
suci braţul lui Callum la spate. Acesta ţipă de durere. 

— Nu-ţi dau drumul. Dacă nu vrei să fii acuzat pentru atac 
împotriva forțelor de ordine, te sfătuiesc să te calmezi. OK? 


VP - 74 


În sfârșit, băiatul păru că renunţă. 

— Unde e? E bine? imploră el. 

— Nu știu, dar facem tot ce se poate, crede-mă. 

Deși încerca să pară încrezătoare, Helen bănuia ce e mai rău. 
Nu văzuseră nici urmă de Denise Roberts de când fusese 
raportat incendiul și vecinii le spuseseră că era o femeie foarte 
atașată de casă. Și mai îngrijorător era faptul că, atunci când 
pompierii reușiseră să se apropie de ușa din faţă, cu trei minute 
în urmă, constataseră că proprietara o închisese cu yala și 
pusese și lanţul. Fuseseră nevoiți să forțeze ușa ca să intre. Se 
părea că se afla cineva în casă atunci când izbucnise focul. 

— lisuse Hristoase, ce-am făcut? 

— Ce vrei să spui, Callum? 

— Dumnezeule... 

— Vorbește-mi. Ce-ai pe inimă? 

— l-am zis câ... mi-e milă de ea. Ultimul lucru pe care i l-am 
spus. lisuse Hristoase, credea probabil că o urăsc... 

Tânărul devastat de durere se prăbuși la pământ și începu să 
suspine amarnic. Într-un târziu, Helen îi dădu drumul, ajutându-l 
să se ridice în genunchi și-l cuprinse cu braţele. El refuza să se 
uite la flăcări și-și pierduse orice speranţă. Rămase la pieptul ei, 
plângând și ascunzându-și faţa între palme. Helen îl alină cum 
știu ea mai bine, dar el abia dacă-i sesiza prezenţa. Tăcuţi, se 
lăsară copleșiți de disperare și de tristețe, cu chipurile luminate 
de vâlvătăile care dansau, hotărâte să înghită întreaga casă. 


39. 


Se asigură că maşina e plasată în centrul vizorului universal și 
apăsă încet pe butonul de înregistrare. Când punctul roșu apăru 
în laterala ecranului, un zâmbet scurt i se ivi pe chip. Așa... 
rezoluţie perfectă. Dacă-și făcea treaba cum se cuvine, dacă 
obținea imaginile de care avea nevoie, se va putea bucura de 
puiul lui mulţi ani de aici înainte. Zâmbetul i se lărgi, apoi 
dispăru repede. N-avea sens să atragă atenţia asupra lui. 
Expresia i se transformă însă treptat într-una de îngrijorare și 
continuă să înregistreze. 


VP -75 


Vehiculele erau înșirate în parcarea izolată din aer liber. Opt 
dintre ele ardeau acum, focul întinzându-se de la unul la altul, 
împins de vântul tot mai puternic. Un indicator anunța că 
parcarea este proprietatea Consiliului Orășenesc al 
Southamptonului și se află sub îngrijirea acestuia. Dar nici 
pomeneală de așa ceva. Era doar un loc pustiu și plin de praf. 

Parcarea costa atât de mult în centrul orașului, încât cei care 
știau locul veneau aici. Incredibil de ieftin pe timp de zi, iar 
noaptea nu vedeai picior de gardian care să încaseze plăţile. 
Dacă aveai minte, puteai parca aici, pentru ca mai apoi să pleci 
pe jos spre centru, economisind taxa de parcare. Nu exista 
sistem de securitate, dar oamenilor nu le păsa. Poate incendiul 
le va schimba opinia. 

O smucitură bruscă aproape că-l făcu să scape camera din 
mână. Un bădăran își croia drum spre rândurile din față ale 
mulțimii. Imediat se întoarse spre el, scuipând o flegmă în 
direcția lui, dar idiotul nu observă, mult prea adâncit în universul 
lui jalnic. Mai trase câteva cadre, apoi omul înaintă, căutând un 
loc mai bun de unde să vadă evenimentul. 

Cercetă perimetrul, găsi o poziţie decentă și apăsă din nou pe 
micul buton roșu. Avea o perspectivă excelentă de aici. Trei 
mașini bine amplasate, pe culoare diferite, ale căror flăcări se 
uneau, dând naștere unor modele frumoase pe cer. Așa mai vii 
de-acasă. 

Relaxat, roti camera, înregistrând o panoramă integrală a 
scenei. Mașinile, gaborii, martorii oculari, paramedicii, reporterii 
TV, fotografii de pe la ziare și jandarmii locali. Atât de multă 
activitate, atât de mulţi oameni, atrași cu toţii de flăcări. O 
priveliște la care să te tot uiţi. 

Roti și mai mult camera, oprindu-se pe chipul unei tinere 
frumoase. Îmbrăcată într-un costum șic, cu părul strâns într-un 
coc elegant la spate, le dădea ordine gaborilor. Inspectoare- 
șefă, neîndoielnic, deși n-o recunoscu. Nu era Grace și nici 
cealaltă, dar nu-l deranja deloc. Se îmbată cu angoasa de pe 
chipul ei, cu stresul care o făcea să se încrunte și cu spaima din 
vocea gâtuită. Simțea cum îi crește erecţia. Focul schimba 
oamenii într-un fel anume care-i provoca întotdeauna o reacţie 
fizică. Poliţista asta, cine-o fi ea, habar nu avusese c-o să ajungă 
aici în seara asta să danseze după cum îi cântă altcineva. 


VP - 76 


Își dădu seama că zâmbește din nou. Scutură din cap și se 
dojeni pentru prostie, apoi își frecă ochii obosiţi și se uită din 
nou prin obiectiv. Poliţista se uita fix spre el. Corpul îi îngheţă 
brusc și toate senzațiile de excitare se risipiră. Oare îi observase 
zâmbetul? Îl trădase ceva din limbajul corpului? Îl privea direct 
în ochi, pătrunzându-i în creier și în suflet. Acum făcea un pas 
spre el. Să se întoarcă și să fugă? Sau să blufeze? Rămase fără 
salivă, iar sudoarea începu să i se prelingă pe spate. Nu știa ce 
să spună și cum să spună. Tânăra mai făcu pas, dar porni brusc 
în altă direcție, când un coleg de-al ei o chemă. 

Într-o secundă, termină înregistrarea și vârî camera înapoi în 
rucsac. Acum putea să plece liniștit. Se așteptase ca ea să strige 
după el, dar nu auzi nimic. 

Ce prostie din partea lui să mai întârzie pe aici! Trebuia să-și 
înfrâneze excitarea și să înveţe disciplina. Să ia ce-i trebuie și 
nimic mai mult. Dacă avea noroc, se va întoarce mâine să mai 
culeagă unele suvenire, dar deocamdată avea alte lucruri de 
făcut. 

Incendiul de la casa Roberts se va stinge probabil curând și 
trebuia să se miște iute dacă nu voia să-l rateze. Verifică încă o 
dată dacă scăpase fără să fie luat la ochi, își trase gluga pe cap 
și dispăru în noapte. 


40. 


El se uita fix la podea, refuzând s-o privească. Helen știa 
foarte bine că tocmai distrusese lumea bietului băiat, dar nu 
avea încotro. Îi datora adevărul. Când pompierii izbutiseră, în 
sfârșit, să urce la primul etaj al locuinţei familiei Roberts, 
descoperiseră trupul femeii în dormitorul principal. Se 
încovrigase în poziţia clasică a pugilistului, întâlnită adesea la 
victimele incendiilor. În mod bizar, o găsiseră căzută în mijlocul 
camerei. Se părea că nu făcuse nicio încercare de a ajunge la 
ușă sau la fereastră. Helen nu mai avea alte informații 
deocamdată. 

Deborah Parks trebuia să aștepte până se răcea locul înainte 
de a-și putea face treaba. Nici măcar nu reușiseră să identifice 
oficial trupul - asta se întâmpla de obicei mai târziu - dar părea 


VP - 77 


puţin probabil ca altcineva, o femeie necunoscută, să fi pătruns 
în dormitorul lui Denise și să fi pierit în incendiu. Probabil că 
mama lui Callum era a doua victimă a piromanului. 

Se strânseseră toţi într-o încăpere destinată rudelor la secția 
centrală a poliţiei din Southampton. Nu durase mult ca presa să 
se adune în faţa casei în flăcări. Curând i-au observat pe Helen 
și pe băiatul în lacrimi, sperând să prindă o fotografie reușită și 
un cadru decent. Helen îl însoţise pe Callum până la cea mai 
apropiată mașină de poliţie și-l adusese la secţie în siguranţă. 
Desigur că nu se putea duce acasă până când nu ieșeau la 
iveală ceva prieteni sau rude care să-l ia. Era responsabilitatea 
lui Helen și a colegilor de la Serviciile Sociale Hampshire să se 
asigure că adolescentul e bine. 

O cană cu ceai și un Wagon Wheel? stăteau neatinse pe masă. 
Callum abia dacă scosese o vorbă de când sosiseră, rezistând 
întrebărilor puse de Helen și de agenta desemnată să ţină 
legătura cu familia și pe care o rugase să aibă grijă de el. Helen 
trebuia să se întoarcă la datorie, avea atât de multe de făcut, 
dar nu voia ca băiatul să încapă pe mâinile unui necunoscut mai 
târziu. 

Tânărul se holba la picioarele lui, rozându-și unghiile 
ocazional în mici explozii agresive. Se vedea de la o poștă că 
încă mai încearcă să priceapă evenimentele îngrozitoare ale 
ultimelor ore și asta îi îngreuna munca lui Helen. Nu-l putea lua 
la întrebări, dar nu avea încotro. Două atacuri devastatoare în 
nopţi consecutive. Două persoane decedate. Câteva, rănite. 
Pagube de sute de mii de lire, în proprietăţi și bunuri. Și niciun 
martor ocular care să le indice criminalul. Gary Spence fusese în 
custodia poliţiei când începuse a doua serie de incendii. 
Adevărat, avea asociaţi care să-i facă treaba, dar n-ar fi atât de 
nebun încât să continue cu atacurile când poliţia era cu ochii pe 
el, nu? 

_ — Ai spus că mama ta a avut companie în seara asta, Callum. 
Imi poţi spune despre cine e vorba? 

Băiatul tresări, dar nu zise nimic. 

— Callum? continuă Helen blând. Știu că nu vrei să vorbești 
acum, dar ne bizuim pe ajutorul tău. Vreau să aflu ce s-a 
întâmplat, așa că tot ce-mi poţi spune... 


8 Snack dulce popular în Marea Britanie. (W.t.). 
VP - 78 


— Darren și nu mai știu cum. Nu-i cunosc numele de familie, 
rosti el brusc. 

— Era prietenul mamei tale? 

— Un tip care mai trecea pe la ea din când în când. 

— Așadar nu avea un partener pe termen lung. 

— Nu. 

— Și tu ai plecat de-acasă? 

Callum dădu din cap. 

— Unde te-ai dus? 

— La Dave... v-am zis doar. Dave Spalding, da? Locuiește în 
apartamentele Lynwood. 

— La ce oră ai ajuns acolo? 

— Parcă pe la patru. 

— Și ai rămas acolo până când ai observat focul? Pe la miezul 
nopții? 

Callum răspunse afirmativ. 

— Și poate să confirme cineva prezenţa ta acolo tot timpul? 

— Cum adică? 

— Trebuie să-ţi pun întrebările astea, Callum. 

Helen folosise un ton blând, dar ferm, și Callum se potoli 
brusc, dând din umeri: 

— Dave era acolo și alţi câţiva. Îi puteţi întreba. 

Helen dădu din cap și-și notă să verifice spusele lui. 

— Și tatăl tău? Unde se află el acum? 

Se lăsă o tăcere grea. 

— E important să-l găsim, Callum. Probabil că e foarte 
îngrijorat... 

— Nu știu cine e tatăl meu. Mama nu mi-a spus niciodată. 

Murmurase cuvintele iute, dar ele o impresionară pe Helen. 
Bietul copil nu o avea decât pe mama lui. În ciuda problemelor 
și certurilor, erau totul unul pentru celălalt. Mama lui căutase 
afecţiune în altă parte ca să-și mai aline singurătatea, iar Callum 
se înconjura de tot felul de oameni care să-i abată atenţia de la 
existența lui pustie. Dar la sfârșitul zilei, mama și fiul se luptau 
împreună cu lumea. lar acum ea dispăruse. 

Helen își notă în minte să verifice chestiunea paternităţii. 
Oare un tată înstrăinat să fi făcut asta familiei? Părea puţin 
probabil, având în vedere celelalte incendii, dar fiecare aspect 
trebuia cercetat. 


VP - 79 


— A ameninţat-o cineva pe mama ta? Un fost iubit? Cineva de 
la care împrumutase bani? 

— Nimănui nu-i păsa de noi, iar dacă a împrumutat bani... ei 
bine, cu siguranţă eu un i-am văzut. Primeam ajutoare sociale și 
atâta tot. Dacă am fi avut mai mulţi bani, poate am fi reușit să 
ținem și căldura pornită. 

Își îngropă faţa în palme și izbucni în hohote de plâns. 
Amintirea lipsurilor materiale îi înrăutățea suferinţa. Ar fi dat 
orice să se întoarcă acolo acum, să-și enerveze mama cu 
comentariile lui și să dea drumul la căldură. Helen îl privi, 
întristată și frustrată în egală măsură. Poate că băiatul se va 
deschide mai mult cu trecerea timpului, dar deocamdată nu 
aveau niciun suspect pentru acest atac mortal și crud. 

Helen îl mai întrebă pe Callum dacă el sau mama lui aveau 
prieteni în Millbrook sau dacă auzise vreodată de familia Simms, 
dar el negă de fiecare dată. El și mama lui nu aveau ce să caute 
în Millbrook, prea elegant pentru unii ca ei. Helen se uită la 
ceas. Era aproape 4:30 dimineața și Callum arăta la fel de 
epuizat pe cât se simţea ea. Venise vremea să se odihnească 
puţin. Pe amândoi îi așteptau zile negre și întunecate. 

— Îţi sugerez să ne oprim aici ca să te poţi odihni puţin. 

Tânărul nu spuse nimic, rozându-și unghiile cu frenezie, după 
care-și lăsă capul între genunchi. 

— Callum, ai auzit ce am spus...? 

— A suferit? o întrerupse el brusc. A suferit înainte să... 

— Nu cred. Sunt șanse mari ca fumul să fi doborât-o înaintea 
focului, răspunse Helen. Totul s-a întâmplat rapid. 

Callum clătină din cap, mulțumit aparent de această veste 
relativ bună. Își închipuise, probabil, ce e mai rău și voia să-și 
scoată din cap imaginile oribile. Helen îi trântise fericită o 
minciună, știind din experienţă proprie cât de devastatoare e 
pierderea unui membru apropiat al familiei. Dacă-l ajuta să-și 
vină în fire pe termen scurt, Helen nu se ferea să înfrumuseţeze 
puţin detaliile legate de moartea mamei lui. In următoarele zile, 
băiatul avea să afle multe lucruri care-l vor dărâma. Precum 
faptul că locul duhnea a parafină. Și că, din nou, scara centrală 
fusese ţintită în mod deliberat. Și faptul că trupul mamei lui era 
atât de ars, încât se văzuseră nevoiţi s-o identifice după 
amprentele dentare. 


VP - 80 


41. 


Abia se crăpa de ziuă, dar coridoarele spitalului gemeau de 
oameni. Urma să fie adus micul dejun și tura de noapte se 
pregătea să predea ștafeta schimbului de peste zi. De obicei, 
toată lumea era ocupată la ora asta, dar astăzi lucrurile stăteau 
diferit. Spitalul primise mai mulți răniţi în urma incendiilor din 
timpul nopţii. Un pompier, doi martori oculari, ba chiar și un 
jurnalist nesăbuit, lovit de niște resturi care zburaseră prin aer. 
Oriunde te duceai, toți angajaţii spitalului discutau îngrijoraţi 
despre numărul mare de incendii din ultimele zile. Șase în două 
nopţi nu se mai pomeniseră în Southampton și se întrebau ce se 
va mai petrece în următoarele 24 de ore. 

e 

Charlie nu pierdea vremea, ignorând privirile pline de 
speranță ale personalului și ale pacienților care aşteptau 
nerăbdători să primească vești de la ea. Dar nu venise aici ca să 
bârfească. leşi din lift la etajul al treilea, arată legitimația 
asistentei de pe tură, apoi intră în salonul pentru arși. După cum 
bănuia, Thomas Simms stătea în locul în care-l văzuse de atâtea 
ori, supraveghindu-și fiica, pe Alice, într-o tăcere deplină. 

Fetița de șase ani încă se afla în stare critică, dar stabilă și, cu 
fiecare zi, șansele de supraviețuire creșteau. Avea un drum lung 
înainte și cine ar fi putut prezice ce fel de viață o aștepta la 
capătul lui, dar existau totuși motive de optimism rezervat. 

Thomas Simms își ridică privirea când Charlie se apropie, 
oferindu-i un zâmbet abia schițat, apoi se uită din nou la fiica lui. 

— Cum se mai simte? întrebă Charlie cât putu de 
entuziasmată. 

— Așa și-așa. Dar momentele bune parcă sunt mai multe. Are 
spiritul mamei ei. 

Charlie dădu din cap și se uită la copilă. Părea atât de fragilă, 
înfășurată în bandaje, cu respiraţia și bătăile inimii controlate de 
mașinării, încât Charlie speră din tot sufletul ca Thomas Simms 
să aibă dreptate. 

— lar tu ce mai faci? întrebă Charlie. 

Thomas Simms ridică din umeri, dar nu răspunse. 

— Știu cât e de greu, continuă Charlie, dar imediat își dădu 
seama că vorbele ei sunau fals. 


VP - 81 


Ce știa ea despre suferințele lui? se gândi la ce ar putea 
spune în continuare, dar mintea i se golise brusc. Chiar atunci 
Thomas curmă tăcerea. 

— Am auzit despre incendiile din noaptea trecută. 

Încă o dată, Charlie se mustră în sinea ei. De aceea se afla 
aici, să se asigure că Thomas și familia lui sunt informaţi despre 
cele mai recente întâmplări, dar scăpase prilejul și acum 
bărbatul deschisese discuţia. 

— Desigur. De aceea voiam să te văd și să-ți răspund la 
întrebări. 

— Au vreo legătură între ele? 

— E prea devreme ca să confirmăm. Vom afla mai multe mai 
târziu, când vom primi rapoartele de la criminaliști. Dar modul 
de operare pare similar. 

Toţi cei de la secţia centrală a poliţiei din Southampton 
presupuneau că făptașul e același, dar nimeni nu avea voie să 
afirme acest lucru în public. 

— Are vreo legătură cu Spence? Cu ultimele... 

— Nimic până acum. Nu există nimic în conturile lui care să 
sugereze că le-ar fi împrumutat bani victimelor incendiului de 
azi-noapte, iar persoanele vizate nu par să fi auzit de el. 

— Înseamnă că e vorba de altceva? 

Charlie se opri, nefiind prea sigură cum să răspundă și, 
înainte să spună ceva, Thomas Simms adăugă: 

— Moartea lui Karen, Alice și Luke... fac parte din ceva... mai 
mare? 

— Asta încercăm să aflăm. 

— Atunci poate ar fi mai bine să vă grăbiţi dracului. 

Aproape că scuipase cuvintele spre ea, cu un asemenea 
venin, încât Charlie încremeni. 

— Nu cred că aţi priceput, nu? Niciunul. Vii aici cu platitudinile 
și urările tale de bine, dar eu trebuie să am grijă de un 
adolescent de 16 ani îngrozit, a cărui viaţă a fost distrusă și care 
se așteaptă de la mine să-i explic de ce i-a murit mama. A făcut 
el ceva? Am făcut eu ceva? Sau totul s-a petrecut pentru că un 
psihopat dement vrea să dea foc întregului oraș? 

— Crede-mă... Facem tot ce se poate... 

— Ei bine, mie nu mi se pare deloc așa. Așa că scutește-mă 
de vorbele tale mieroase și fă ceva. Du-te pe stradă și fă-ți 
dracului treaba. 


VP - 82 


Bărbatul se întoarse din nou spre Alice, practic concediind-o 
fără milă pe polițistă. 

În drum spre ieșire, Charlie își ţinu fruntea plecată. Numai că, 
de data asta, nu pentru a evita privirile curioase. Ci ca să-și 
ascundă rușinea. 


42. 


Helen tresări în somn și se trezi. Pentru o clipă, nu-și dădu 
seama unde se află sau cum ajunsese acolo. Apoi, treptat, 
piesele puzzle-ului începură să se așeze la locul lor și, 
recunoscând lucrurile familiare, își aminti decizia de a dormi la 
birou. Nu avea niciun sens să se mai ducă acasă atât de târziu 
și-și pregătise aici un pat cu mult timp în urmă, tocmai pentru 
asemenea situaţii. 

— Helen? 

Vocea blândă o făcu să sară speriată. Cineva se afla în 
cameră cu ea. Nu recunoștea glasul, cel puţin nu în asemenea 
împrejurări. Se săltă în capul oaselor și rămase surprinsă să-l 
vadă pe Gardam stând în pragul ușii. 

— lartă-mă, am bătut de trei ori, dar se pare că nu m-ai auzit. 

Bărbatul își ținea privirea plecată în timp ce vorbea și Helen 
băgă de seamă că e dezbrăcată pe jumătate. Nu știa ce să facă. 
Să stea ca o idioată cu cearșaful strâns la piept sau să se 
îmbrace? Alese cea de-a doua variantă. Se furișă iute la dulap și 
scotoci prin el după o bluză curată și un costum. In timp ce-și 
punea hainele pe ea, Gardam continuă să vorbească, ţinându-și 
privirea lipită de podea ca s-o scutească de stânjeneală. 

— Știu că echipa va veni curând, dar voiam să te prind înainte 
să le dai ultimele instrucţiuni. Trebuie să discutăm despre 
strategia noastră media. Conferinţa de presă este programată 
pentru ora 11 dimineaţă. 

Netezindu-și hainele, Helen ieși din zona improvizată pentru 
schimbat. Afișă o expresie profesionistă, dar se simțea 
stânjenită că fusese surprinsă în felul acesta. 

— Și eu voiam să stăm de vorbă despre asta, replică ea 
neutru. Relaţiile cu presa nu reprezintă punctul meu forte... 


VP - 83 


— Nicio problemă. Sunt fericit să mă ocup eu de ei, dacă vrei. 
Însă în caz că te răzgândești... 

— Mulţumesc, domnule. Cred că e important să fiu alături de 
echipa mea. 

— De acord. Ce avem pentru ei? 

— Încă mai cernem informaţiile de azi-noapte, dar avem o 
pistă interesantă. Înregistrarea CCTV a unui bărbat care se 
îndepărta în fugă de casa din Bevois Mount cu puţin timp înainte 
de izbucnirea incendiului. Avem instantanee pe care ar trebui să 
le oferim presei, să vedem dacă-l recunoaște cineva. | le voi 
arăta și lui Gary Spence. Aș vrea să-i văd reacţia, în caz că 
bărbatul se dovedește a fi unul dintre lacheii lui. Dar, sinceră să 
fiu, nu-mi pun mari speranţe. Încă nu am stabilit nicio legătură 
directă între Spence și proprietățile atacate noaptea trecută și 
nu sunt sigură că e stilul lui. E un mod public și haotic de a 
conduce o afacere. 

— Și-atunci cu ce avem de-a face? 

— Ar putea fi atacuri din motive personale, având în vedere 
efortul vădit de a ucide. Ar putea fi legat strict de incendiile în 
sine. Cuiva îi face plăcere să urmărească haosul creat, fără să îi 
pese de pierderile de vieţi omenești. 

— Ce variantă ar trebui să oferim presei? 

— Facem apel la martorii oculari. Punem accent pe vigilenţă și 
pe nevoia de a-i ţine la curent cu progresul investigaţiei. 

Helen continuă în această direcţie, încercând să pară 
motivată în privinţa cercetărilor permanente, dar, cu excepţia 
înregistrării CCTV, nu deţinea nimic suculent pentru presa 
ahtiată de noutăţi. Helen nu era sigură cum va reacţiona 
Gardam la asta. Unii șefi de secţii păreau să se delecteze cu 
dezamăgirea celei de-a patra puteri din stat, lipsind-o de 
firimiturile senzaţionale după care se dădeau în vânt jurnaliștii. 
Alţii se panicau dacă nu dispuneau de nimic substanţial care să 
fie prezentat cât mai repede. Helen detesta încercările 
împăciuitoare, dar Gardam nu părea să facă parte din ultima 
categorie. Afișa o relaxare extraordinară în privinţa tirului la 
care urma să fie supus. 

— Echipa ce face? continuă el, schimbând brusc subiectul. 

— Obosită, dar hotărâtă. 

— Și tu? 

— Bine. 


VP - 84 


— Sunt sigur că așa e, dar te rog să nu iei toate greutăţile 
lumii pe umerii tăi, Helen. Știu că-ți place să conduci, dar 
formăm o echipă sau cel puţin așa ar trebui. 

— Desigur. 

— E un fel mai aparte de a-ţi spune că ușa mea e mereu 
deschisă. E important ca ofițerii de rang înalt să aibă cu cine 
discuta. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Și că tot veni vorba, ai vrea să iei cina la noi acasă într-una 
din serile astea? Mie și lui Sarah ne-ar plăcea să te cunoaștem 
ceva mai bine, în împrejurări mai puţin oficiale. 

— Sunteţi foarte amabil. 

— Atunci vom alege împreună o zi. Și, bineînţeles, dacă vrei 
să vii însoţită, nicio problemă. 

Vorbise deschis, prietenos, dar Helen simţea că oferta lui 
amicală ascundea o întrebare. 

— Mi-e teamă c-o să vin singură, răspunse Helen. 

— Și îţi e bine așa? 

Helen rămase tăcută câteva secunde, surprinsă de francheţea 
întrebării. 

— Nu vreau să mă bag în viaţa ta, continuă Gardam. Dar știu 
că nu ai familie în oraș și am văzut mulți polițiști distruși de 
presiunea serviciului, pur și simplu pentru că nu aveau pe 
nimeni cu care să împartă greutățile. Nu mi-ar plăcea deloc să 
păţești și tu la fel. Ai pe cineva cu care să vorbești? 

— Am o echipă care mă sprijină, replică Helen precaută. 

— Și în afara echipei? 

— Serios, sunt OK. Dar dacă lucrurile o iau razna, o să am 
grijă să vă spun. 

— O să ţin minte promisiunea ta. Am fost sincer cu tine. Aș fi 
fericit să discutăm ori de câte ori e nevoie. Nu vreau să existe 
nicio barieră între noi. Nu e în interesul tău și, cu siguranţă, nici 
în al meu. 

Zâmbi, o bătu prietenește pe umăr și plecă, împărtășind din 
optimismul său vesel și polițiștilor care începuseră să se adune 
în sala de ședințe. Fusese o întâlnire plăcută, dar pe Helen o 
nedumerise profund. De ce căâutase să obţină informaţii de la 
ea? De ce era așa de interesat de viaţa ei personală? 

Și cât timp stătuse în pragul ușii înainte ca ea să se 
trezească? 


VP - 85 


43. 


— Încă mai așteptăm rezultatele ADN pentru a confirma 
identitatea victimei, dar presupunem că e vorba de Denise 
Roberts. Necăsătorită și mamă a unui băiat cu care locuia la 
adresa ce a fost ţinta atacului de aseară. Am discutat deja cu 
Callum Roberts și am obţinut o imagine destul de clară a 
situaţiei familiale și a stilului ei de viață. Avem și înregistrări 
CCTV care ar putea fi de folos. 

Helen apăsă pe telecomandă și pe ecranul din spatele ei 
începură să se deruleze imagini neclare. Ofițerii dădură pe 
repede înainte, sperând să vadă ceva semnificativ. 

— Imaginile sunt preluate de la o cameră de securitate de 
deasupra șoselei Ramsbury, la care se poate ajunge în mai puţin 
de un minut pe o scurtătură de la casa lui Denise. Ora indicată 
pe imagini ne arată că s-a petrecut în jurul orei 23:23. Primul 
apel la 999 care anunţa incendiul de la Denise Roberts a fost 
înregistrat imediat după 23:35. Cine este acest bărbat? 

Echipa privi cu atenţie când o siluetă înaltă trecu în goană pe 
lângă cameră și dispăru în josul străzii. g 

— E cu spatele la noi, aşa că nu-i putem vedea fața. Insă 
putem spune că e alb, are 1,80 înălţime și părul închis la 
culoare. Poartă ghete masive, jeanși negri și o geacă groasă 
scurtă. De ce alerga? Era aproape de miezul nopții, nu se 
îmbrăcase adecvat pentru o sesiune de jogging, nu părea că 
fuge de cineva, așa că de unde și până unde atâta grabă? 

— Poate întârziase la o întâlnire? sugeră agentul de poliţie 
Lucas. 

— Posibil, dar aș vrea să știu sigur. Verificaţi-i pe toţi asociaţii 
lui Spence, dar să-ncepem totuși cu acest necunoscut. Gândiţi 
limpede, OK? 

Membrii echipei dădură din cap. Toţi știau că Helen se gândea 
să-l elibereze pe Gary Spence pe cauţiune, dar investigaţiile în 
privinţa lui nu încetau. 

— Fiul lui Denise ne-a confirmat că aștepta musafiri aseară, 
continuă Helen. S-au găsit două cutii de pizza și o sticlă de vin 
goală într-o pungă de la Tesco pusă în pubela de afară. Bonul 
din pungă sugerează că ea cumpărase articolele ieri, așa că 


VP - 86 


vom presupune deocamdată că bărbatul a apărut după cum 
planificaseră. 

— Suntem siguri că el nu a plecat după ce a luat cina? întrebă 
Charlie. 

— Nu, nu suntem siguri, dar, potrivit lui Callum, lui Denise îi 
plăcea să aibă pe cineva care să-i încălzească patul și era foarte 
primitoare din acest punct de vedere. 

Pe chipurile bărbaţilor apărură câteva zâmbete strâmbe, dar 
Helen insistă. 

— Detectivul Brooks și detectivul Lucas se vor ocupa de acest 
aspect, spuse ea, întorcându-se spre Charlie. Adună cât de mulți 
agenți poţi și află dacă l-a văzut cineva pe tipul de pe stradă azi- 
noapte. Vreau ca oamenii să fie la treabă în mai puţin de o oră, 
în regulă? 

Charlie dădu din cap și, cu coada ochiului, îl observă pe Lucas 
procedând la fel. Lucas era un poliţist tânăr și ager, care părea 
să fi primit un plus de umor la naștere. O companie grozavă 
pentru sarcina complicată ce-i aștepta. 

— Detectivul McAndrew va scotoci ceva mai profund în viața 
privată a lui Denise. Se pare că a avut câţiva iubiţi. Vreau să știu 
cine sunt și unde au fost azi-noapte. 

— Ar putea tipul acesta să aibă vreo legătură cu incendiul de 
la familia Millbrook? întrebă inspectorul Sanderson. Știm că 
Thomas Simms lucra aproape zi și noapte. Poate că soţia lui s-a 
simţit singură și și-a căutat companie. Poate ea și Denise au 
împărțit același amant? Și, când în sfârșit s-au gândit mai bine, 
l-au dat afară... 

— Ar fi aberant să eliminăm orice pistă în acest moment, așa 
că verificaţi, dar vă rog s-o faceţi cu tact. Dacă găsim vreo 
legătură între cele două victime principale, Karen Simms și 
Denise Roberts, atunci ne apropiem de identificarea 
criminalului. Între timp, să luăm în calcul toate posibilităţile. 

Imediat detectivul Edwards își expuse punctul de vedere. 

— Modul de operare pare identic. Două incendii de diversiune 
care să pună presiune pe serviciile de urgență, apoi un atac 
asupra unei locuinţe. Foarte calculat, foarte precis. 

— Dar în locuri diferite ale orașului, adăugă McAndrew. 
Millbrook e cartierul clasei mijlocii care aspiră la o viaţă mai 
bună. Casa lui Denise din Bevois Mount nu se încadrează în 
același profil. Șomaj ridicat și multe infracțiuni. Oameni care 


VP - 87 


trăiesc din ajutoare sociale și din vânzările pe piaţa neagră. 
Foarte puţini bani gheaţă care să fie aruncaţi în stânga și în 
dreapta. 

— Să fie un motiv financiar? întrebă Lucas. Thomas Simms 
putea să se descurce cu banii de pe asigurare și bănuiesc că și 
Denise Roberts, la fel. 

— Denise Roberts nu și-a mai reînnoit asigurarea de mult 
timp, adăugă Sanderson iute. lar atacurile par să fi fost aranjate 
în așa fel încât s-o omoare. Cred că putem tăia acest motiv de 
pe listă. 

— Poate că nu există nicio legătură, replică Lucas destul de 
acru. Poate piromanul nostru ne arată că poate lovi oriunde și 
oricând dorește. 

Un gând deloc plăcut, dar Helen știa că Lucas ar putea avea 
dreptate. 

— Trebuie să analizăm și o astfel de posibilitate, răspunse 
Helen. Nu există nicio dovadă care să sugereze că incendiile au 
fost puse ca să ascundă o crimă anterioară sau ca să se profite 
de ele financiar. Ar putea fi o motivaţie personală, dar în același 
timp ar putea fi și acte aleatorii de incendiere a căror 
semnificaţie se regăsește în sentimentele căutate de piroman. 
Excitare sexuală, un complex al lui Dumnezeu, o dorinţă de a 
elimina angoasa sau de a exercita control. Sunt multe feluri în 
care un incendiu aduce satisfacţie. 

Helen făcuse suficiente cercetări academice despre criminalii 
în serie, în perioada pe care o petrecuse în America. 
Cunoștințele căpătate atunci le putea pune în practică acum, 
când vâna un infractor local. Afișă pe ecran profilul succint. 

— Piromanul tipic e un bărbat alb. Peste 90% dintre 
infracțiunile legate de incendii sunt comise de bărbați 
caucazieni. De regulă, are între 21 și 35 de ani, este șomer sau 
are un serviciu prost plătit. Fără respect față de propria 
persoană și fără un viitor prea luminos. Este foarte posibil să 
prezinte semne de paranoia și să fie iute la mânie când e jignit. 
Locuiește singur sau într-un hostel. Poate fi și vagabond. 
Adesea, locul incendiilor e ales pentru a-și exprima dorinţa de 
atac asupra figurilor autoritare, oamenilor sau instituţiilor care l- 
au rănit într-un fel sau altul. Nu pare să fie cazul aici, dar nu 
trebuie să eliminăm nicio posibilitate. 


VP - 88 


Mai toată lumea dădu din cap. Parcă se agăţau de orice 
cuvânt rostit de Helen. 

— Făptașul nostru se simte încrezător. A plănuit incendii 
majore în nopţi consecutive. N-a intrat în panică din cauza 
decesului lui Karen Simms. N-a contactat mass-media ca să-și 
exprime regretul pentru actele lui. E foarte posibil să fie încântat 
de acţiunile sale. Mulţi piromani încearcă să devină parte din 
relatările crimelor lor. Să comparăm înregistrările de la incendiul 
de azi-noapte cu cele de cu o noapte în urmă. Să vedem dacă 
printre martorii din ambele nopţi există cineva care vrea să se 
facă vizibil, care încearcă să ajute eforturile de salvare, care 
face pe eroul, orice de genul acesta. E posibil să se fi băgat în 
pat, la căldurică, până când incendiile au atins punctul 
culminant, dar mă îndoiesc. 

Helen se afla în elementul ei acum. Acesta era și motivul 
pentru care oamenii se băteau să intre în echipa ei. 

— Să fim atenţi și la declaraţiile vanitoase din social media, 
de pe internet. La cei care discută în mod repetat cu jurnaliștii 
sau cu reporterii TV. Dar să nu uităm nici elementele de bază. 
De multe ori, criminalii au fost prinși datorită unor scăpări 
obișnuite. Vorbiţi cu micii afaceriști, aflaţi dacă a cumpărat 
cineva stocuri de parafină sau a dus haine pline de fum la 
spălătorie. Orice comportament neobișnuit sau mici schimbări în 
rutina unei persoane pot fi semnificative, așa că ţineţi minte să 
puneţi atât întrebări simple, cât și complicate. 

Și mai multe aprobări din partea echipei. 

— Colegii din echipa administrativă au scos la imprimantă 
cele mai bune imagini CCTV ale bărbatului care aleargă, care 
includ și ora respectivă, așa că ieșiţi pe stradă și vedeţi ce puteţi 
afla. Nu ai cum să comiţi delicte de o asemenea magnitudine și 
să dispari fără urmă. Haideţi să găsim pe cineva care l-a văzut 
pe făptaș. 

In mai puţin de cinci minute, sala de ședințe se golise. După 
ce ieși cu pași mari, închizând ușa în urma ei, Helen se lăsă 
cuprinsă de un val de satisfacţie. Vânătoarea începuse. 


VP - 89 


44. 


În jurul lui, oamenii țipau și plângeau. 

— E cineva acolo, e cineva acolo, urlă o femeie din apropiere, 
de parcă repetarea unui fapt evident ar fi putut schimba 
situaţia. 

Urletele ei fură întrerupte brusc de o explozie uriașă, când 
dormitorul sări în aer, smulgând ferestrele din canaturi și 
scuipând cioburi de sticlă spre mulțime. Mulţi dintre cei prezenţi 
se răsuciseră pe călcâie și o luară la goană, dând peste el și 
deranjându-i filmarea. Asta-l scoase din minţi. Până atunci, 
înregistrarea ieșise perfect. 

Vizionarea filmului cu incendiul din noaptea precedentă se 
dovedise o experienţă plăcută. Avea cam o oră de material 
pentru fiecare incendiu și, în timp, le va edita și va compune o 
istorie dramatică, plină de suspans. Deocamdată se mulțumea 
să se bucure de înregistrările brute, needitate. 

Avusese o noapte plină, așa că-și permitea și el puţină 
relaxare. Se întorsese acasă după miezul nopţii și, după ce-și 
schimbase hainele, ieșise în oraș din nou, având grijă să nu uite 
camera. Meticulos ca întotdeauna, vizitase locurile în ordinea 
izbucnirii incendiilor, terminând cu locuința fumegândă din 
Bevois Mount. Zăbovise acolo cel mai mult, absorbind reacţiile 
vecinilor șocați, savurând momentul. 

La ivirea zorilor, își mai încercase o dată mâna. Pompierii își 
dăduseră toată silinţa, apoi plecaseră pe rând. Venise rândul 
criminaliștilor să preia investigația. Locul era încercuit cu bandă 
galbenă și un agent de poliţie stătea de pază. Dar cum destui 
jurnaliști locali și bârfitori se învârteau pe acolo, distrăgându-i 
atenţia, reuși să se strecoare în spatele clădirii, unde sări gardul 
și se apropie de casă. 

Făcuse un lucru stupid și neglijent, dar știa că nu va fi prins. 
Filmase totul. Părea o chestie dintr-un film horror ieftin și zâmbi 
acum, când îl viziona din nou. Profită de ușa din spate distrusă 
de foc și intră pe furiș. 

Ştia că Deborah Parks va fi prima acolo, așa că-și vârâse 
camera în buzunar și pornise să caute suvenire demne de 
atenţia lui. Auzea murmurele de la intrarea în casă. Curiozitatea 
sinceră a vecinilor, întrebările insistente ale ziariștilor și ordinele 


VP - 90 


agenţilor în uniformă care le cereau, plini de ei, tuturor să se 
dea în spate. Intrase în sufragerie și nu găsise decât distrugere 
maximă. Traversase holul și scotocise prin încăperea micuță cât 
o cutie, ce fusese folosită pe post de birou. ` 

Sigur fuseseră multe lucruri depozitate acolo. Incă se vedeau 
rămășițele carbonizate ale cutiilor de carton, care ajutaseră la 
răspândirea focului. Din fericire, în funcţie de cum priveai 
situaţia, linoleumul de pe hol întârziase tragedia și pompierii 
reușiseră să stingă focul înainte ca toată camera să fie cuprinsă 
de flăcări. Fleacurile unei vieţi trăite pe jumătate zăceau 
răspândite în micul spaţiu și, printre manuale, cărţi și cutii de 
pantofi arse, găsise o fotografie înrămată. 

Geamul se spărsese și era înnegrit de funingine, rama 
metalică se îndoise și arăta ciudat, dar fotografia din interior 
supraviețuise. Arsă pe margini și umflată de căldură, dar încă 
vedeai o mamă și un fiu zâmbind stânjeniţi spre cameră. O 
vârâse în rucsac și se grăbise să iasă, traversând holul. Se 
oprise o secundă totuși. Era ceva ciudat de înduioșător să stai în 
mijlocul ruinelor pline de fum ale unei case. Din podea încă se 
mai ridicau aburi - de aceea și încălțase ghete groase - și totul 
duhnea a fum. Inspirând parfumul pentru ultima dată, se 
rășucise pe călcâie și se îndreptase spre ușa din spate. 

Inregistrarea se termină, dar plăcerea lui stărui. Derulă de la 
capăt, se aranjă mai bine în fotoliu, își desfăcu fermoarul și își 
vâri mâna în pantaloni. 


45. 


— Aveţi vreo pistă? 

Detectivul-șef Jonathan Gardam n-o mai întâlnise pe Emilia 
Garanita până atunci. Dar auzise multe despre ea. Helen Grace 
îl pusese la curent în privinţa ei, la fel cum făcuse și căpitanul 
secţiei de pompieri din Hampshire, Adam Latham, care acum 
stătea lângă el, primind întrebări din partea presei. Tabloidele 
principale erau și ele prezente la conferinţa de azi, dar Emilia 
Garanita nu avea de gând să se lase intimidată sau oprită de 
ele. Urmărind-o cum încearcă să conducă sesiunea de întrebări, 
Gardam avu impresia precisă că, pentru tânăra jurnalistă 


VP - 91 


ambițioasă, momentul reprezenta ocazia de a străluci pe o 
scenă mai mare. 

— Aţi făcut progrese? insistă Garanita. 

Gardam se opri o clipă, asimilând detalii ale curiozităţii locale 
- cicatricea de pe faţă, părul vopsit, atitudinea de „mi se rupe 
de toţi și de toate” - înainte de a răspunde: 

— Inspectoarea-detectiv Grace și echipa ei urmăresc o serie 
de piste și i-am implicat pe toţi agenţii disponibili să ne ajute cu 
investigația. În prezent, prezenţa polițiștilor pe stradă e mai 
sporită decât oricând în ultimii cinci ani. 

Gardam le oferi câteva clipe să-i înregistreze cuvintele. Voia 
ca fiecare jurnalist să noteze creșterea semnificativă a 
numărului forţelor de ordine. În plus, voia ca piromanul să audă 
această informaţie când vor apărea reportajele mai târziu. Când 
te zbați să găsești o pistă solidă, prevenţia e la fel de bună ca 
detectarea. Dorea ca piromanul să se gândească de două ori 
înainte de a mai iniţia noi atacuri. 

— Suntem convinși că progresul investigaţiei noastre va fi 
unul rapid. În plus, cooperăm strâns cu colegii noștri de la 
Departamentul de Urgenţe și Incendii, care au aranjat să fie 
disponibile mai multe vehicule pentru incendii și au sporit 
numărul pompierilor de la secţiile locale. 

— Suntem încrezători, adăugă Adam Latham, luându-i vorba 
din gură colegului său de la poliţie, că putem rezolva orice stare 
de urgenţă cu rapiditate și cu eficiență, oricât de complicată ar 
fi situaţia. 

O altă avertizare tacită pentru piroman. Aveau mai mulți 
polițiști, mai mulţi pompieri, mai multe resurse. Focurile de 
diversiune nu-l vor mai ajuta atât de mult acum. În sinea lui, 
Gardam se întrebă cum va reacţiona făptașul la această 
provocare. Va da înapoi sau va răspunde imediat, 
îmbunătăţindu-și jocul, așa cum o făcuseră și ei? 

— Voi întreba din nou. Aveţi vreun suspect? : 

Garanita era ca un câine căruia i se arată un os. li făcea 
plăcere să hărțuiască poliția. Gardam auzise că Southampton 
Evening News se purtase blând cu ei pentru o vreme, 
mulțumită, în parte, unui pact între Garanita și Helen Grace, dar 
perioada de relaxare părea că se sfârșise acum. Reporteriţa, 
cunoscută pentru relatarea cazurilor de crimă, adulmeca o nouă 
poveste-șoc. 


VP - 92 


— Există mai multe persoane aflate în vizorul nostru cărora 
încercăm să le dăm de urmă, dar principalul este un bărbat care 
a fost văzut fugind de la locul faptei, din Bevois Mount, în jurul 
ore 23:25, azi-noapte. Veţi primi imaginile CCTV scoase la 
imprimantă și îi îndemnăm pe cititorii voștri și pe telespectatori 
să-l privească bine. Îl recunosc pe acest bărbat? Dacă da, îi 
rugăm să ne contacteze pe linia telefonică specială, care 
funcționează 24 de ore din 24. Am dori să-l eliminăm de pe lista 
suspecţilor, dacă e nevinovat. Între timp, cer locuitorilor să 
rămână calmi și să fie precauţi, mai ales după lăsarea serii. 

— Adică să ne încuiem ușile și să așteptăm. Asta e tot ce 
puteți face? ` 

— Acesta e lucrul rațional de făcut. Ințeleg că atacurile au 
provocat panică, dar cel mai bine e ca publicul să rămână 
vigilent, să fie rațional și să ne lase să ne continuăm treaba. 

— Să avem încredere în poliţie? 

— Exact, Emilia. După cum știi, inspectoarea-detectiv Grace 
are un trecut exemplar în ceea ce privește conducerea unor 
investigaţii de o asemenea importanţă și complexitate. Imi pun 
toată încrederea în ea, răspunse Gardam cu tărie, făcând o 
pauză pentru efect. 

După o secundă, continuă: 

— A avut rezultate excepţionale în trecut și sunt sigur că și 
acum vor fi la fel. 


46. 


Înfășurată într-un costum de protecţie, Helen sui scara până 
la primul etaj. Structura casei era atât de instabilă, încât se 
văzuseră nevoiţi să ridice o schelă temporară pentru a-i ajuta pe 
ofițerii de investigație să se deplaseze în siguranţă pe 
proprietatea distrusă. Helen ajunse în capătul scării și o găsi pe 
Deborah Parks muncind deja din greu în ceea ce fusese odată 
dormitorul mare. Era o priveliște teribil de deprimantă, locul 
arăta de parcă fusese bombardat. Angoasa lui Helen se 
amplifică la auzul sunetului scos de folia de plastic care 
acoperea acum fereastra principală, rămasă fără geam. Vântul 
bătea cu putere azi, zguduind energic adăpostul improvizat și 


VP - 93 


înfrigurându-i strașnic pe cei de la faţa locului. Temperaturile de 
cu o seară în urmă probabil că atinseseră circa 600 de grade 
Celsius, dar acum se făcuse ger. 

Helen se strădui să se calmeze și-și croi drum de-a lungul 
plăcilor de lemn, apropiindu-se de Deborah. Ofiţerul de 
investigaţii se ridică și o salută sobru. Înainte de toate, Deborah 
era om de știință, dar, în același timp, era mama a trei băieţi și 
Helen știa din experienţă că întotdeauna suferea de pe urma 
tragediilor pe care le investiga. În multe feluri, vieţile lor se 
asemănau. Amândouă lucrau într-un domeniu marcat de cele 
mai îngrozitoare lucruri pe care ființele umane și le puteau 
închipui sau îndura. 

— Victima a fost găsită aici, prăbușită în mijlocul camerei. E 
foarte probabil ca fumul și panica să o fi copleșit și pur și simplu 
a încremenit. O reacţie întâlnită adesea în asemenea situații. 
Incendiile domestice li se întâmplă altor oameni. Dar când ţi se 
întâmplă și ţie, îţi pierzi logica, orientarea în spaţiu, totul. 

— Trebuie să fie oribil. 

— Fumul a fost atât de gros, încât n-a mai știut încotro să se 
îndrepte. 

Ce mod înfiorător de a muri. Groază, confuzie și oroare, toate 
dintr-odată. Oare asta intenţionase criminalul lor? 

— Vreo idee de ce trupul ei era atât de... 

Helen se opri, fiindcă nu găsea cuvântul potrivit. 

— Carbonizat? 

Helen îi mulțumi cu un zâmbet scurt. Era greu de redat în 
cuvinte felul în care arăta corpul lui Denise. 

— Din cauza oxigenului, continuă Deborah Parks. Sunt arsuri 
masive în jurul ușii dormitorului. Focul a început jos, apoi s-a 
ridicat, consumând tot aerul. A întâlnit un obstacol sub forma 
ușii, care e solidă și rezistentă la foc până la un punct. Căldura 
s-a acumulat... 

— Apoi Denise a deschis ușa, încercând să scape? întrebă 
Helen. 

— E posibil. Focul a înghiţit lacom oxigenul proaspăt din 
încăpere... Semnele de aici demonstrează cum focul a explodat 
efectiv în spațiul cel nou. 

Deborah arătă spre câteva semne lungi, negre, ce se 
întindeau pe tavan. 


VP - 94 


— Nu știm dacă Denise și-a mai revenit din leșin după 
explozia iniţială. Indiferent de situaţie, dacă a rămas nemișcată 
în mijlocul încăperii, probabil că focul a devorat-o, aprinzându-i 
hainele, părul... Dacă încă era conștientă, corpul i-a intrat într- 
un șoc masiv. Stop respirator, intoxicație cu fum, sunt multe 
lucruri care ar fi putut-o scuti de ce a fost mai rău. 

— Doamne, Dumnezeule... 

Deborah începuse deja să se deplaseze pe schelă și în jos, pe 
scară, până la parter. Helen se bucură de clipa de liniște, după 
descrierea unei asemenea tragedii. Era obișnuită cu scenele 
crimelor, știa să vadă lucruri care nu pot vorbi, dar locul acesta 
se deosebea de tot ce văzuse ea vreodată. Atacatorul lui Denise 
Roberts nu era om. Femeia nu avusese nicio șansă să scape, să 
se apere sau să se lupte, așa cum s-ar fi întâmplat într-un 
scenariu obișnuit de crimă. Ea înfruntase un dușman care nu 
putea fi doborât. Helen, pe care nimeni și nimic n-o speria, se 
înfioră când se gândi la suferința lui Denise. 

Coborând, Helen o găsi pe Deborah Parks ghemuită la capătul 
scării. O imită. 

— Modul de operare e foarte asemănător, sublinie Deborah. 
Se simte mirosul de parafină și am găsit un pachet ars de 
Marlboro Gold aici. Nu există dulap sub scări, așa că piromanul a 
trecut direct la scări, îmbibând ultimele trei trepte cu parafină, 
înainte să aprindă dispozitivul și să plece. 

Helen dădu din cap, apoi spuse: 

— Ce sunt lucrurile astea aici? 

Arătă spre niște semne puse de echipa de la Criminalistică 
chiar în jurul scărilor. 

— Pete negre de sodiu, replică Deborah. 

— Chibrituri? se interesă Helen. 

— Exact. Mă așteptam să le găsesc la capătul scării, unde a 
fost poziţionat dispozitivul de întârziere, dar se pare că, pe 
podea și la baza scărilor, a împrăștiat mai multe bețe de chibrit. 

— Ca să amplifice răspândirea focului iniţial? 

— Puțin probabil. N-avea niciun sens să pună chibrituri pe 
covorul deja îmbibat cu parafină. Piromanul nostru știe asta. 

— Atunci a fost neîndemânatic? 

— Sau s-a grăbit. Noi credem că tipii ăștia au sânge rece, dar 
sunt tot oameni în definitiv. Victima dormea sus, dar s-ar fi putut 


VP - 95 


trezi în orice clipă. Criminalul o fi dorit să intre și să iasă din 
casă cât mai repede și când te grăbești... 

Helen dădu din cap. Era un gest uman tulburător în mijlocul 
unei crime oribile cu premeditare. 

— Cu excepţia acestui detaliu, e o copie fidelă a incendiilor de 
marți noaptea. Mai avem de lucru, dar sunt 90% sigură că 
vorbim de același făptaș. 

— Vreo idee despre cum a reușit să intre în casă? 

— Se pare că pe ușa din spate. Ușa din faţă avea lanţul pus și, 
până acum, nu am găsit nicio fereastră spartă intenţionat sau 
alte căi de acces. Ușa din spate era descuiată când am venit. Va 
trebui să-i întrebaţi pe membrii familiei dacă ușa din spate 
rămânea descuiată de regulă... 

— Sau poate cineva a lăsat-o așa când a plecat. 

Dacă focul fusese pus de cel cu care Denise împărţise patul 
noaptea trecută, atunci era firesc ca el să fi ieșit pe ușa din 
spate, ca să-și ascundă plecarea. Dar încă nu găsiseră nimic 
despre amantul misterios, așa că nu erau decât simple supoziţii. 
Poate că femeii nu-i păsa de siguranţa casei. Sau poate uitase 
tocmai de data asta. 

— Ţi-a mai atras ceva atenţia? întrebă Helen, îndreptându-se 
spre spatele casei. 

— Nimic concret în ceea ce-l privește pe criminal. Băieţii care 
au ridicat schela au deranjat locul oricum, așa că va fi greu de 
dovedit la tribunal că dovezile nu au fost contaminate sau că nu 
au fost aduse de ei. 

Helen înjură. Exact asta le mai lipsea. 

— Așa am zis și eu, replică Deborah, înainte să-și continue 
treaba. Te sun când termin. 

Helen îi mulțumi și ieși pe ușa din spate. Făcu un tur rapid al 
grădinii, dar, fiindcă nu descoperi nimic interesant pe pământ, 
se întoarse să privească încă o dată clădirea. Se cutremură când 
studie imaginea ei. O casă modestă, distrusă de foc, 
transformată într-o curiozitate sumbră pentru adolescenţii care 
umpleau strada acum, cu telefoanele ridicate să filmeze. Denise 
Roberts nu se bucurase de prea multe momente fericite în viața 
ei, dar lovitura cea mai cruntă o primise chiar la sfârșit. 

Nu exista decât o singură luminiţă în toată povestea asta 
îngrozitoare. Se certase cu fiul ei și probabil că regretase după 
aceea, așa cum o fac părinţii. Dar procedând astfel, îi făcuse un 


VP - 96 


serviciu uriaș copilului. Îl alungase de acasă pentru a-și vedea 
de propriile interese noaptea trecută și sfârșise prin a-i salva 
viata. 


47. 


Callum Roberts mergea de-a lungul coridorului cenușiu, deloc 
primitor, și privea drept înainte. Refuza să se uite la polițistă, 
sergentul Sanderson, care se deplasa în același ritm cu el. Știa 
că, dacă o va face, ea va începe să-l bată din nou la cap, 
încercând să-l determine să se oprească. li venea oricum destul 
de greu ca să mai asculte și sfaturile ei, care-i erodau hotărârea 
și-i alimentau temerile. Știa că, dacă se lasă influenţat fie și 
pentru o clipă, nu va mai face alt pas. 

Toţi îl îndemnaseră să nu vadă corpul mamei lui. O 
identificaseră după ADN și după fișele stomatologice, așa că nu 
era nevoie ca el să fie aici, în acest loc aseptic, lipsit de viaţă. 
Callum văzuse morga din secţiile de poliţie în serialele TV, dar 
acum își dădu seama cât de falsă arăta în versiunea aceea. 
Realitatea era rece, lipsită de suflet și... moartă. 

Sanderson părea că renunţase să-l mai convingă și mergea 
tăcută alături de el. Din partea lui, cu atât mai bine. Fusese de 
la început iritat de prezența ei, dar când se apropiară de ușile de 
la morgă, se bucură că venise cu el. Habar nu avea cum va 
reacţiona când va intra acolo. 

De ce venise aici? Oare chiar credea că nu mama lui se afla 
acolo? Testele ADN dovediseră că era ea, dar el tot trebuia să 
vadă cu ochii lui. Nu putea spune logic de ce, dar așa stăteau 
lucrurile... 

Folosiseră eufemisme ca să-i sugereze starea trupului mamei 
lui, apoi, când refuzase să-i asculte, încetaseră să se mai poarte 
cu mănuși și îi descriseseră cu detalii concise, dar sugestive ce 
mai rămăsese din mama lui. Chiar și-așa, refuzase să dea 
înapoi. Știa instinctiv că refuzul de a o vedea ar fi cea mai 
cumplită trădare dintre toate. 

De ce se purtase ca un idiot? De ce fusese atât de 
nerecunoscător? Atât de ostil? Într-adevăr, mama lui o dăduse în 
bară de multe ori și se lăsa călcată în picioare. Avea gusturi 


VP - 97 


incredibil de proaste la bărbaţi. Dar îl crescuse singură, când 
alte femei l-ar fi putut abandona, trimiţându-l la vreo rudă sau 
lăsându-l în vreun orfelinat. În primii ani se înţeleseseră 
nemaipomenit. Era un părinte relaxat, pus oricând pe glume. Il 
răsfăţa, adesea uitând de nevoile ei ca să poată merge 
împreună în excursiile de la școală, ca să-i organizeze petreceri 
de ziua de naștere, ba chiar să plece în vacanțe. Nu dusese 
niciodată dorul unui tată, iar asta trebuia să însemne ceva, nu? 
Ba chiar venise cu el când își făcuse primul tatuaj, sfătuindu-l 
unde să și-l facă și ce model să aleagă. Il îngrijise după aceea, 
asigurându-se că nu se infectează, dându-i Ribena fierbinte și 
paracetamol care să-i mai aline din durerea ce-i zvâcnea în braț. 
Apoi dacă nici asta nu era o mamă bună... 

— El e Jim Grieves. Medicul nostru patolog. 

Callum dădu mâna cu încă un străin. Nu dădea niciodată 
mâna cu nimeni. Cine dracu' mai proceda așa? Totuși, părea că 
numai asta făcuse în ultimele câteva ore. Dăduse mâna cu 
medici, cu polițiști, cu pompieri, iar acum, cu un medic patolog 
care își băgase degetele în trupul mamei lui. 

— Îmi pare rău pentru pierderea suferită, spuse bărbatul. 

Era un tip solid, cu glas morocănos, dar cu ochi blânzi. Callum 
nu știu ce să-i răspundă, așa că dădu ușor din cap. Nu venise 
aici să pălăvrăgească. 

Se apropiară amândoi de morgă. Morga... Cum naiba nimerise 
aici? Era un coșmar, un nenorocit de coșmar. Bărbatul vorbi din 
nou, dar el nu auzi niciun cuvânt. Vorbele se pierdură, copleșite 
de senzația de panică din sufletul lui. Brusc, voia să fie oriunde, 
numai nu aici. Voia să se răsucească pe călcâie și să fugă, să 
fugă, să fugă... 

— Ești pregătit? îl întrebă medicul, părând că repetă 
întrebarea. 

Callum tresări, dădu din cap și zâmbi spre medic. De ce 
zâmbise? Ce motive avea să zâmbească? 

Stăteau lângă o masă metalică lungă. Ştia că li se spune 
lespezi, dar nu se putea gândi la ele în felul acesta. Medicul îi 
aruncă o ultimă privire, apoi se aplecă și trase cearșaful. 

Imediat, Callum întinse mâna și o apucă pe poliţista de lângă 
el de mânecă. Nu știa la ce se aștepta, dar în niciun caz la așa 
ceva. Chestia aia nu era mama lui. Nici măcar nu arăta ca o 
fiinţă umană. Era o oroare. 


VP - 98 


Callum se răsuci și alergă spre o chiuvetă din apropiere, unde 
vomită violent. O dată, de două ori, de trei ori, pe măsură ce 
oroarea a ceea ce văzuse își făcea loc să iasă din el. Se prinse 
de bara metalică și rece, își tinu capul plecat și încercă să-și 
recapete răsuflarea, să-și calmeze bătăile haotice ale inimii. 
Până acum, totul păruse oribil, dar cumva ireal. Acum, simţi din 
plin tragedia nopţii. Şi în acea clipă știu, cu o claritate orbitoare, 
că întreaga lui viață se destrămase. 


48. 


Postare pe blog de firstpersonsingular 
Joi, 10 decembrie, 15:00 


V-aţi ars vreodată? La modul serios. Adică să vă ţineţi 
palma peste o flacără și să lăsaţi focul să vă mănânce 
carnea. Ar trebui, e foarte plăcut. 

Bănuiesc că, la fel ca mine, aţi vizitat și site-uri pentru 
sinucigași. Stau acolo cu orele. Întotdeauna găsesc 
ceva interesant în detalii și-mi place la nebunie tonul 
lor. Voi? Atât de sumbru, de serios, de incredibil de 
PLICTISITOR?! Parcă ar fi un manual de pregătire sau 
un text dintr-o carte. Asta nu e temă pentru acasă, 
prietene, este ultima frontieră. Nu că n-aș fi fost 
tentat, dar mă întreb câţi oameni s-ar răzgândi dacă ar 
învăţa cum să-și folosească durerea. După cum am 
spus, e bine. 

M-am ars prima dată când aveam șase ani. l-am furat 
bricheta mamei și totul a devenit și mai plăcut. Ea a 
crezut că voiam să mă leg de obiceiul ei de a fuma sau 
s-o enervez, dar eu îmi doream ceva al ei care să lase 
urme. Cumva, a fost de două ori mai plăcut să ţin în 
mână bricheta ei, cu gravura aia imbecilă, când mi-am 
coborât palma peste flacără. Am ţinut-o așa și am 
refuzat s-o mișc. Mi-am exersat puterea asupra ei. 
Asupra durerii. Asupra vieții. 

Multe s-au întâmplat de atunci. Dar n-am uitat 
niciodată lecţia pe care am învăţat-o. Sunt atât de 


VP - 99 


multe lucruri aleatorii, crude și inutile în viaţă. Atât de 
mult rahat prin care să treci, atât de multe momente 
umilitoare mărunte, maărșăluind alături de nedreptăţile 
majore. Atât de mult întuneric, încât te copleșește fie 
că vrei, fie că nu vrei. Dar există unele lucruri pe care 
le poţi controla. Te poţi controla pe tine însuți. Poţi 
controla sentimentele. lar dacă ești inteligent, îi poţi 
controla pe oameni. Atunci ieși cu adevărat din tine. 
Când devii mai mult decât propria persoană. Lumea 
credea că ești inutil. Tu credeai că ești inutil. Dar 
brusc, totul capătă sens, preiei controlul și, pentru o 
clipă ameţitoare și scurtă, știi că asta înseamnă să-l 
privești pe Dumnezeu drept în ochi. 


49. 


Venise vremea să anuleze căutările. Bătuseră pe la toate 
ușile, discutaseră cu toţi martorii potenţiali și cu toţi trecătorii 
de pe o rază de doi kilometri în jurul casei lui Denise Roberts, 
dar se întorseseră cu mâna goală. Charlie verifică dacă Sarah 
Lucas aproba următoarea mișcare, și anume să repartizeze 
agenţii în apropierea străzii principale, în speranța unor 
descoperiri mai semnificative. Apoi  organiză adunarea, 
punându-i pe agenţii în uniformă la treabă. Fuseseră câteva ore 
foarte dezolante și Charlie nu aștepta deloc momentul în care va 
trebui să-i raporteze lui Helen că masiva lor desfășurare de forţe 
nu dăduse deloc roade. 

Stătea lângă cordonul de poliţie de la locul incendiului. 
Noaptea trecută și de dimineaţă se strânseseră mulțimi 
compacte, dar până și acestea începeau să se împrăștie acum. 
Asta ar fi trebuit s-o bine dispună pe Charlie. Cine are nevoie de 
oameni care să-i sufle în ceafă? De fapt, efectul se dovedise 
exact opus. Se părea că o tragedie cumplită merita doar câteva 
ore de atenţie, apoi lumea își vedea de treaba ei, căutând surse 
proaspete de distracție. Măcar de-ar fi fost atât de simplu și 
pentru cei lăsaţi în urmă. 

— În regulă, fetelor, vă rog să vă împrăștiați acum. Trebuie să 
ajungeţi acasă. 


VP - 100 


Un grup mic de adolescente mai zăboveau lângă panglica 
galbenă, pălăvrăgind, ţipând și, din când în când, fotografiind iar 
casa. Când Charlie strigă spre ele, se întoarseră, dar nu dădură 
semne că au de gând să plece. Işi continuară bârfa, aruncând un 
ochi spre poliţista îmbrăcată frumos, care părea că vrea să le 
strice ziua. Charlie le privi cu atenţie și se simți copleșită de 
iritare și de furie. Asta era casa unei persoane, nu un mall. 

— Acum, fetelor. Se lasă întunericul și nu aveţi niciun motiv să 
mai rămâneți aici. 

Charlie își închipui atunci cum va fi când Jessie va ajunge la 
vârsta adolescenţei. Va avea Charlie credibilitate în faţa ei ca 
femeie cu o carieră de succes și ca figură autoritară? Sau a avea 
o polițistă drept mamă va fi un adevărat dezastru, un fel de 
moarte socială care-i va ţine pe iubiţi și pe prieteni departe de 
ea? Charlie se miră că se îngrijorează pentru așa ceva și se 
muștrului în sinea ei pentru purtarea prostească. Avea alte 
lucruri mai importante pe cap. 

— Fetelor, vă mai spun o singură dată să plecaţi. Aș fi fericită 
să vă duc cu duba poliţiei acasă, dar nu cred că vă aranjează, 
nu? 

Charlie se apropiase de ele acum, ridicând vocea și arătând în 
direcţia în care fetele trebuiau să meargă. Erau o mulţime de 
alei laterale și de scurtături în zonă și, chiar dacă gașca lor 
numeroasă însemna siguranţă, ar fi preferat ca ele să plece 
acasă pe strada principală. 

— Ea l-a văzut, replică acru una dintre fete, afișându-și fără 
jenă disprețul față de gabori. 

— Pe cine a văzut? 

— Pe tipul care a făcut asta, răspunse adolescenta, arătând 
cu capul spre locul incendiului. 

— Cine l-a văzut? întrebă Charlie, încercând să-și stăpânească 
nervii. 

— Naomie, zise fata, arătând spre o alta din grup. 

Naomie era metisă, ușor supraponderală și se înroșise până în 
vârful urechilor. Blocându-le pe celelalte, Charlie se apropie de 
ea. 

— Spune-mi ce-ai văzut, Naomie. 

Fata, roșie la faţă ca focul, păru să n-o audă, așa că Charlie își 
scoase legitimaţia. 


VP - 101 


— Sunt detectiv Brooks. Lucrez la acest caz și orice îmi spui 
îmi va fi de mare ajutor. 

— Spune-i, fato! Spune-i gaboriţei ce-ai văzut, rosti lidera 
grupului, hohotind de râs. 

In altă situaţie, Charlie ar fi apostrofat-o pe căcăcioasa asta 
mică, dar astăzi se văzu nevoită să se abţină. 

— Pe cine ai văzut, Naomie? insistă Charlie. Nu vreau să fac 
chestia asta oficială, dar, dacă n-am încotro, așa voi proceda. Te 
rog, spune-mi ce-ai văzut. 

In cele din urmă, gravitatea situaţiei păru s-o convingă pe fată 
și Naomie își ridică privirea. Surprinsă, Charlie zări spaimă în 
ochii ei. 

— L-am văzut. 


50. 


— Știu că ai discutat deja cu detectivul Brooks, dar trebuie să- 
mi mai povestești și mie o dată, da? 

Helen privi spre Naomie Jackson, care stătea de partea 
cealaltă a mesei, și se întrebă dacă, și la ora asta târzie din 
noapte, fata va refuza să-i ajute. Potrivit spuselor lui Charlie, 
depusese multe eforturi ca s-o convingă să vină la secție. Acum, 
că se afla aici, închisă într-o cameră de interogatorii cu ele, 
adolescenta agitată părea chiar și mai putin convinsă că e 
înțelept să le ajute. 

Naomie se juca nervoasă cu o sticlă goală de Sprite, învârtind- 
o întruna între palme. Pentru Helen, fata părea destul de 
cuminte, dar sesiză un gol imens acolo unde stima de sine ar fi 
trebuit să existe. Aspectul ei dezordonat, conversaţia 
monosilabică și incapacitatea de a-i privi pe adulţi în ochi 
stăteau mărturie. Se vedea cât colo că nu are calităţi de lider și 
nu încăpea îndoială că-și blestema amica fiindcă o aruncase în 
gura lupului. Insă nu aveau timp să umble cu mănuși. Dacă 
Naomie avea informaţii importante despre incendii, Helen 
trebuia să le obţină! 

— Nu vrem să-ţi provocăm și mai multe necazuri, Naomie. N-o 
vom contacta pe mama ta, dacă nu vrei asta. Detectivul Brooks 
te va lăsa oriunde vrei să mergi după ce terminăm. Ea va fi 


VP - 102 


contactul tău de acum înainte și orice griji sau probleme vei 
avea, în legătură cu lucrul acesta, poţi s-o suni direct și ea te va 
ajuta imediat. Te rog, spune-mi ce-ai văzut. 

Naomie mai învârti sticla o dată, apoi zise: 

— Am văzut un tip alergând pe o alee dosnică. 

— Ca să evităm orice confuzie, e vorba de cea care duce în 
șoseaua Ramsbury? 

— Cam așa. 

— Și când se întâmpla asta? 

— Chiar înainte de închidere. leșisem din pub și mă duceam 
acasă. 

Helen dădu din cap, nimic mai mult. Charlie îi aruncă o privire 
scurtă, dar Helen o ignoră. Locul corect, timpul corect de pe 
înregistrările CCTV, dar Helen încă nu-și făcea speranţe prea 
mari. 

— Unde fuseseși? 

— La un pub lângă Common. Locuiesc în St. Mary, așa că mă 
întorceam pe acolo. 

— Și ce-ai văzut? 

— Un tip a venit din spate foarte repede. M-a speriat de 
moarte. Eram singură și nu vedeai nimic în bezna aia. Și cum 
auzi tot felul de lucruri care li se întâmplă fetelor... 

— Și ce făcea tipul? o întrerupse Charlie, nerăbdătoare s-o 
aducă pe fată înapoi la subiectul lor. 

— Alerga. Alerga foarte repede. A trecut direct pe lângă mine, 
de parcă nici nu m-a văzut. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— Pantaloni închiși la culoare și ghete, cred. 

— Avea vreo haină? 

— Da, poate. Dar nu avea brațele acoperite. 

Helen dădu din cap. Detaliile bărbatului pe care-l căutau nu 
apăruseră încă în presă, așa că, dacă fata nu minţea și nu 
văzuse cumva imaginile tipărite, atunci aceasta era pista pe 
care o căutau. 

— l-ai văzut faţa? o întrebă Charlie blând. 

Naomie clătină din cap. 

— A trecut mult prea repede. 

— Dar culoarea părului? 

— Castaniu, cred. 

— Înălţimea? 


VP - 103 


— Cam 1,80. 

— Altceva? 

Fata scutură din cap. 

— Nimic? repetă Helen, încercând să-și stăpânească nervii. 

Nimic din descrierea ei nu era o noutate. 

Urmă o pauză lungă, apoi Naomie sparse tăcerea: 

— Mai e o chestie. Avea un tatuaj. Pe braț. 

— Cum arăta? La tatuaj mă refer. 

— Era o stea mare. 

— Altceva? 

— Tatuajul avea o coroană și o floare în ea. Cam dubios, dacă 
e să mă întrebi pe mine. 

Helen își simţi inima bătând cu putere. Fără să se uite, știa că 
Charlie simte și ea la fel. 

— Ce fel de floare era, Naomie? 

Naomie se gândi o vreme, apoi rosti: 

— Un trandafir roșu. 

— Eşti sigură de asta? 

— Da, foarte sigură. Era unul mare. 

Helen dădu din cap și-i mulţumi lui Naomie pentru timpul 
acordat. O lăsă pe Charlie să-i ia declaraţia scrisă și ieși în grabă 
din încăpere. Rotiţele i se învârteau deja în minte, încercând să 
găsească o cale de acces în furtuna îngrozitoare care se forma 
în faţa ei. Dacă era să fie sinceră, nu exista o cale evidentă sau 
simplă în care să continue. Cazul înregistrase o cotitură decisivă 
și deloc bine-venită. 

Pentru că, în felul ei șovăitor, Naomie descrisese perfect 
blazonul Departamentului de Urgenţe și Incendii din Hampshire. 


51. 


— Rahat! 

Ochii lui Adam Latham ardeau. Când vorbea, scuipa mici 
picături de salivă. Era cunoscut pentru atitudinea lui 
încăpăţânată, de bărbat care nu face compromisuri, mai ales 
când trebuia să-și apere mult iubitul său departament. 

— Este imposibil ca unul dintre băieţii mei să facă așa ceva, 
se răsti el. Îi cunosc pe fiecare în parte, bărbaţi și femei 


VP - 104 


deopotrivă care lucrează sub conducerea mea. l-am pregătit pe 
cei mai mulţi dintre ei, pentru Dumnezeu, și... Ei bine, e 
imposibil și gata. 

Helen se pregătea să răspundă, dar Gardam i-o luă înainte. 
Cei trei se adunaseră în biroul lui ca să aibă o mică discuţie. 

— ţi înţeleg părerea, Adam, îl domoli Gardam. Și te cred, dar 
trebuie să recunoști că e necesar să urmărim orice pistă, iar 
martorul ne-a dat o descriere precisă a tatuajului. 

— Minte. 

— Ce motive ai să spui asta? interveni Helen. 

— E evident, nu? Vrea atenţie. Doar știi și tu cum sunt 
adolescentele de azi. 

Ultimul comentariu îi era adresat lui Gardam și Helen se 
pregăti să intervină, dar șeful ei îi tăie avântul încă o dată. 

— Nu sunt sigur că-ţi împărtășesc opinia, dar amândoi 
spunem același lucru. Trebuie să investigăm pista asta rapid și 
discret. Dacă nu duce nicăieri, putem trece toţi mai departe. 

Helen îl lăsă pe Gardam să preia conducerea, dar în sinea ei 
se simţea jignită de intervenţiile lui constante. Fusese ideea ei 
să-l contacteze pe Latham întâi, pentru a-i câștiga cooperarea și 
s-ar fi descurcat singură cu întâlnirea dificilă. Dar Gardam 
insistase să fie el gazda, sperând poate că rangul lui superior și 
legătura imediată dintre bărbaţi l-ar putea convinge mai repede 
pe Latham. Poate s-ar fi cuvenit ca Helen să se simtă 
recunoscătoare pentru sprijinul lui, dar lucrurile nu stăteau deloc 
așa. Nu avea nevoie și nici nu cerea protecţia unui bărbat. Nu o 
impresionau deloc cavalerii pe cai albi. 

— Și tu crezi că e posibil? Că această direcţie a investigaţiei 
va putea fi băgată sub preș? 

Tonul lui Latham era tulburător de sarcastic. 

— Cei din secţia ta nu sunt în stare să-și țină gura. Cum te vei 
apuca să-mi interoghezi ofiţerii, presa va afla imediat. Și-atunci 
ce se va întâmpla? Publicul nu va mai coopera cu noi. Vor începe 
să ne pună piedici în munca noastră, își vor bate joc de oamenii 
noștri, ba chiar ne vor ataca. Ceva de genul ăsta ne poate costa 
vieţi. Asta vreți? 

— Vrem să prindem persoana vinovată, se repezi Helen 
înainte ca Gardam să răspundă. Nu pot permite nicio scuză 
pentru atingerea scopului nostru. Dar nu e nevoie să ne agităm 


VP - 105 


mai mult decât trebuie. Doar n-o să ne apucăm să batem pe la 
uşi... 

— Nu? Din câte știam, cam asta e specialitatea ta. 

— Numai când e cazul. Deocamdată punem întrebări. 

— O să-mi amintesc asta când o să mă duc să-mi văd oamenii 
la spital. După ce o să-i înnebunești cu acuzațiile tale ieftine... 

— Cred că tragi concluzii prea rapid. Nu avem niciun motiv să 
credem că fata minte... 

— Imi pierd vremea cu voi. Jonathan, nu vrei tu să stai de 
vorbă cu ea? 

Lui Helen îi veni să-l plesnească. Nimic nu detesta mai tare 
decât să se vorbească despre ea de parcă nu ar fi fost în 
încăpere. Gardam observă că-i sărise muștarul, așa că interveni 
decisiv. 

— Nu am de gând să trec peste cel mai bun ofiţer al meu, 
Adam. Inspectoarea-detectiv Grace trebuie să investigheze orice 
pistă. Istoria nu ne va mulțumi dacă dăm greș și nu-l prindem pe 
criminal din cauza unor sensibilităţi politice. Ti-am înţeles 
preocuparea și am reţinut punctul tău de vedere. Vom face tot 
ce ne stă în putinţă să oprim orice reacţie necuvenită față de 
oamenii tăi, dar vom urmări această pistă, așa că-ţi sugerez să 
cooperăm cât mai bine, OK? 

Latham nu mai avu încotro, Gardam avea ultimul cuvânt. Plin 
de ranchiună, Latham acceptă și ieși cu pași mari din încăpere, 
fără să se uite la Helen. Gardam așteptă până când celălalt se 
îndepărtă suficient și abia apoi se întoarse spre Helen. 

— Cel puţin ne-am lămurit deocamdată, spuse el. 

Helen dădu din cap. Gardam o privi, dar nu scoase niciun 
cuvânt. Oare el se aștepta la mulțumiri sau să-l felicite că 
salvase situaţia în ultimul moment? Dacă-i pe-așa, nu avea de 
gând să-i ofere această plăcere. Era obișnuită să înfrunte 
dinozauri mai fioroși decât Adam Latham. 

— Mă ocup de asta, domnule. 

— Așa să faci, Helen, răspunse neutru Gardam. Acest gen de 
situaţii necesită cooperarea între diverse agenţii și tocmai am 
pierdut sprijinul unui jucător-cheie. Așa că hai să ne dăm toată 
silinţa, da? 

e 

Helen se grăbi pe coridor spre centrul de comandă, mai 

nesigură decât oricând de relația ei cu noul șef al secției de 


VP - 106 


poliţie. O plăcea? O detesta? Era atât de progresist pe cât dădea 
senzaţia sau era doar un misogin care se prefăcea cu brio? 
Helen avea impresia clară că voia s-o protejeze. Dar cu ce scop? 
să apere reputaţia secţiei Southampton Central sau exista vreun 
alt motiv ascuns? Instinctul, atât de imbatabil de regulă, nu o 
ajuta deloc de data asta. 

Împinse ușa și se pomeni asaltată de un val de gălăgie. Se 
văzuseră nevoiți să aducă mai mulţi operatori telefonici care să 
facă faţă sutelor de apeluri de la hotline. Nimic semnificativ nu 
apăruse până acum, dar era cât se poate de limpede că publicul 
se implica și rămânea vigilent. Probabil că piromanul lor se va 
gândi de două ori înainte de a mai pune la cale un dezastru. Se 
făcuse deja după-amiază. Nu mai dura mult și întunericul avea 
să cuprindă din nou orașul. In realitate, nu se apropiaseră deloc 
de niciun suspect și întrebările despre pașii următori se 
învârteau întruna în mintea lui Helen. 

Cuprinsă de temeri, Helen îi făcu semn lui Sanderson să vină 
la ea în birou. Închise ușa încet, dar cu fermitate. Își invită 
adjuncta să ia loc. Sanderson avea deja un pix și un blocnotes, 
ceea ce păru s-o bine dispună pe Helen. Aveau multe de făcut. 

— Trebuie să verificăm personalul și să obținem rapoartele de 
la pompieri pentru incidentele din ultimele zile. Nu le va plăcea 
asta, dar vor fi nevoiţi să joace după cum cântăm noi, așa că nu 
te feri să le ceri cu îndrăzneală. 

Sanderson își înăbuși un surâs. Abia aștepta să pună presiune 
pe birocraţi și pe purtătorii de dosare care încercau să amâne de 
fiecare dată munca vitală de investigație. 

— Imediat ce pui mâna pe ele, ia-o pe McAndrew, doar pe ea, 
pe nimeni altcineva, și studiaţi listele cu personalul, turele lor de 
lucru și găsiţi cine a lucrat în ultimele două nopţi, dar mai 
important, cine nu a lucrat. Concentraţi-vă asupra bărbaţilor 
deocamdată. Căutăm ocazii și motiv. Fiţi cu ochii în patru la cei 
tineri, singuri, posibil izolaţi. Oricine cu probleme disciplinare 
sau căruia i s-a refuzat recent vreo promovare sau care a avut 
probleme familiale și de căsnicie. Oricine face asta e un om 
furios. Vrea să demonstreze ceva lumii, dar poate și cuiva 
apropiat de casă, familie, colegi, foste iubite. Verificaţi de două 
ori, de trei ori, de câte ori este nevoie, dar daţi-mi niște nume. 
Vreau să faceţi asta rapid și discret. Poţi să folosești biroul meu 
deocamdată. 


VP - 107 


Sanderson era deja cu receptorul la ureche, înainte ca Helen 
să iasă. Nu obţinuseră nimic concret încă, dar aveau prima pistă 
majoră și Helen voia să profite la maximum. Stătuseră prea mult 
fără să facă nimic, așa că venise vremea iniţiativelor. 


52. 


Mergea încet în spatele lor, fără să fie văzută. Le urmărise 
cam jumătate de oraș. Intre Fiatul ei roșu și Meganul negru 
lăsase alte trei mașini, ajutată și de traficul de la ora de vârf. 
Insă acum era puţin mai periculos, fiindcă mergeau pe jos. l-ar 
putea sesiza prezenţa aici, în spaţiile deschise, unde era expusă. 

Se îndreptau spre St. Mary acum. Oamenii care nu vizitaseră 
niciodată orașul auziseră de St. Mary mulţumită clubului de 
fotbal Southampton, care-și trăsese un stadion nou și dichisit 
aici, în 2001. Mutarea trebuia să facă parte dintr-un plan de 
regenerare a zonei, dar, sincer vorbind, nimic nu se schimbase. 
Străzile care flancau stadionul uriaș păreau să fi rămas în umbra 
lui, neglijate, uitate și aproape deprimante. 

O descriere care i s-ar fi potrivit de minune Emiliei Garanita în 
ultimii doi ani. Era o reporteră ambițioasă și talentată care nu se 
putea lăuda cu prea multe rezultate până acum. N-avea niciun 
sens să se mintă. Intrecuse măsura în timpul investigaţiilor 
anterioare și ajunsese din nou la capătul cozii, victima unui joc 
fără scrupule cu șerpi și scări.? 

Mulţi îi spuneau că ea e singura responsabilă, dar Emilia nu 
voia să accepte asta. | se făcuseră promisiuni și nimeni nu se 
ținuse de ele. Aceasta era povestea vieţii ei în multe feluri și, în 
prezent, ironia nu o ocolise. Pusese bază pe vorbele unui 
jurnalist și iată unde ajunsese. 

Perechea pe care o urmărea încetinise pasul. Femeia era ușor 
de recunoscut, Charlene, Charlie Brooks, o gaboriță cinstită și 
hotărâtă cu care Emilia se înfruntase de nenumărate ori. Pe fată 
n-o știa, dar Charlie Brooks se purtase incredibil de amabil cu ea 
de când plecaseră de la secţia de poliţie. O condusese acasă, îi 
cumpărase sucuri și reviste, discutase cu ea tot timpul. Fata 


? Joc educațional în care fiecare jucător aruncă pe rând zarul și mută piesa în funcție 
de numărul indicat de zar. (N.t.). 


VP - 108 


asta nu era vreo vagabondă sau o adolescentă fugită de acasă. 
Era cineva important. 

Emilia se furișă într-o bodegă jegoasă și găsi o masă la 
fereastră. Ignoră criticile neprietenoase ale proprietarului că nu 
poate sta acolo fără să cumpere ceva și-și ţinu privirea lipită de 
spectacolul absurd care să se desfășura pe partea opusă. Fata 
părea nervoasă, chiar puţin angoasată, dar Brooks își dădea 
silințţa s-o liniștească. Emilia nu auzea cuvintele rostite, dar 
limbajul trupului - mâna care strângea ușor braţul fetei - le 
trăda fără doar și poate. 

Emilia își scoase tableta din geantă și accesă linkul pentru 
registrul electoral. Normal că n-ar fi trebuit să-l aibă, numai 
consiliul orășenesc îl folosea, dar niciun jurnalist local serios nu 
se putea descurca fără el. Verificase deja numele străzii, dar 
acum putea adăuga și numărul casei. Primi răspunsul imediat. 
Două persoane figurau înregistrate la această adresă: Sharon 
Jackson, în vârstă de 42 de ani, și Naomie Jackson, în vârstă de 
17 ani. 

Emilia împinse tableta deoparte și se înveseli când văzu că 
Brooks se pregătea să plece. Se ridică, o lăsă să treacă de colțul 
străzii, apoi se repezi afară din cafenea și traversă. După ce 
ajunse la ușă, se opri o clipă să-și netezească părul și să se 
rujeze, apoi sună încrezătoare la ușă. 

Naomie probabil că se aștepta s-o vadă pe Brooks din nou, 
fiindcă se strâmbă când dădu cu ochii de o străină care stătea în 
prag. 

— Naomie? Naomie Jackson, da? 

Fata dădu din cap precaută. 

— Am primit numele tău de la detectivul Grace de la 
Southampton Central. Mi-a spus că-i ajuţi cu investigația. 

Din nou o mică aprobare din cap. 

— Ei bine, după cum știi, News a jucat dintotdeauna un rol 
activ în informarea publicului larg cu privire la chestiuni care-i 
afectează siguranţa și sănătatea. Înţeleg că ai informaţii noi 
care se dovedesc a fi vitale în procesul de identificare a acestui 
îngrozitor piroman și mă întrebam dacă aș putea intra două 
minute să discutăm puţin despre asta. 

Fata nu era foarte sigură, așa că Emilia adăugă iute: 

— Nu-ţi vom folosi numele și tot ce îmi vei spune va fi 
confidenţial. În plus, noi și plătim. Ce părere ai? 


VP - 109 


Câteva secunde mai târziu, Emilia stătea în sufrageria jalnică, 
storcând informaţii de la adolescenta monosilabică. Nu-și 
dezlipea privirea de pe chipul lui Naomie, dar mâna i se mișca 
întruna, notând fiecare detaliu al mărturiei ei. Emilia simţea deja 
că lucrurile se îndreptau în favoarea ei, că acest caz îi va 
permite în sfârșit să-și scrie propriul happy-end. 


53. 


Deborah Parks porni cu pași mari spre cafeneaua de peste 
drum, întorcând capetele tuturor cei pe lângă care trecea. Fără 
salopetele de lucru, era o apariţie deosebită. Zveltă, cu părul 
lung, eliberată din costumul lălâu, avea un efect impresionant 
asupra celorlalţi. Helen nu se miră să vadă atâţia bărbaţi 
oprindu-se din conversaţie, atunci când ea trecea pe lângă masa 
lor. 

Deborah o sărută pe obraz pe Helen, se așeză și-l rugă pe 
ospătar să-i aducă un cappuccino. Intotdeauna era ciudat și 
revigorant deopotrivă să-și întâlnească colegii în afara 
serviciului. In discuţiile de la locul crimelor sau al dezastrelor era 
sobră și plină de profesionalism, dar asemenea atitudine nu i se 
potrivea lui Deborah și personalităţii ei optimiste, spumoase. 
Pălăvrăgiră vesele o vreme, pentru ca mai apoi Helen să 
îndrepte elegant conversaţia spre chestiuni mai serioase. Nu se 
întâlnise cu ea să socializeze, ci ca să dezgroape lucruri urâte. 

Prima verificare făcută de Sanderson în turele personalului de 
la Departamentul de Urgenţe și Incendii scosese la suprafaţă 
șase nume preliminare. Șase bărbaţi, ale căror ture de lucru le- 
ar fi permis să pună focurile și care se potriveau caracteristicilor 
profilului: vârstă, stare civilă și istoric disciplinar. Helen deja 
numise câțiva agenţi din echipa ei să efectueze unele verificări 
de bază, să le pună acestor indivizi întrebări de rutină despre 
programul lor, despre ce părere aveau cu privire la incendii, 
despre posibile bănuieli, totul cu scopul de a adulmeca mici 
discrepanțe în alibiurile lor sau ceva neobișnuit în felul cum se 
comportau. Aceste conversații erau neapărat plictisitoare și de 
multe ori scurte, dar adesea te uimeau lucrurile pe care le 
puteai descoperi. Un membru al familiei neavizat, o prietenă 


VP - 110 


care nu se simţea în largul ei să ofere un alibi fals... Vizitele de 
acest gen serveau adesea la subminarea făptașului în feluri 
neașteptate. 

— Ai de gând să-mi spui ce e cu misterul ăsta? se interesă 
Deborah. 

Rostise cuvintele într-un mod plăcut, dar se vedea că moare 
de curiozitate. Helen nu avea încotro, trebuia să facă lucrurile 
discret, având în vedere altercaţia cu Latham de mai devreme. 
Știa că, dacă se ducea personal s-o ia pe Deborah de la lucru, 
lumea va începe să clevetească. Așa c-o rugase să se 
întâlnească la cafeneaua Nero din apropiere și îi sugerase să 
inventeze un motiv oarecare pentru absenţa ei. 

— Le-am spus băieţilor că trebuie să mă duc la doctor, 
continuă Deborah, și i-am cam scos din minţi. N-o să-ți vină a 
crede ce pot inventa oamenii ăștia. 

— Îți mulţumesc și știu că nu ai timp, așa că voi fi concisă. 
Trebuie să discut neoficial cu tine despre unii dintre colegii tăi. 
Nu va bănui nimeni nimic. Dar am nevoie de ajutorul tău. 

Deborah dădu din cap, apoi continuă: 

— Sigur neoficial? 

— Da. 

Deborah aprobă din nou din cap, de data asta mai puţin 
convingator totuși. 

— Bine, dă-i drumul. 

Helen deschise dosarul din fața ei. Deborah se născuse și 
crescuse în Southampton și lucrase cam pe la toate secţiile din 
oraș. Atrăgătoare, populară și ambițioasă cum era, pompierii îi 
căutaseră prietenia tot timpul, un aspect extrem de important 
pentru Helen acum. 

— Îţi voi arăta o listă cu șase nume. Toţi sunt colegi de-ai tăi. 
Nu le cunosc decât vârsta și poziția deocamdată. Am nevoie să- 
mi dai mai multe detalii despre ei, dacă ai încredere în ei sau 
dacă e posibil ca vreunul dintre ei să fie piromanul nostru, spuse 
Helen, coborându-și glasul. 

Deborah dădu din cap serioasă și Helen împinse bucata de 
hârtie spre ea. Și iată-i acolo, înșiraţi cu litere negre: 

Alan Jackson, John Foley, Trevor Robinson, Simon Duggan, 
Martin Hughes și Richard Ford. 

Era oare unul dintre acești șase bărbaţi criminalul lor? 


VP - 111 


54. 


Înălță cordonul de poliţie și zdrobi cu ghetele bucăţile 
carbonizate de lemn care zăceau împrăștiate pe podeaua 
fostului showroom. Doar cu o zi în urmă, acest loc fusese o 
destinaţie populară pentru cuplurile și familiile în căutarea unei 
canapele noi, unei mese de sufragerie sau a unui pat king-size. 
Tipii care conduceau locul probabil că întorceau banii cu lopata, 
dar acum distracţia se sfârșise. Clădirea uriașă arsese și, în 
orele timpurii ale dimineţii, acoperișul se prăbușise în sfârșit. Un 
act final grandios care consumase tot ce mai rămăsese 
nedistrus dedesubt. 

Își alesese momentul cu grijă. Deborah Parks plecase brusc 
după ce primise un telefon, iar restul echipei profitase și se 
relaxa la un pahar de ceai. Nu mai rămăsese decât un agent de 
poliţie, care dispăruse și el curând din raza lui vizuală. Era o 
șansă prea bună ca s-o rateze. 

Își simţi inima bubuind în piept când traversă spaţiul pustiu. 
Părea că intrase într-o altă lume, o scenă a devastării de pe altă 
planetă. Rareori ai parte de incendii cu o asemenea 
magnitudine. Scoase camera din geantă și înregistră cu 
încetinitorul. De la dreapta la stânga, apoi înapoi, încet și cu 
mână sigură, fără să-i scape nimic. 

Închise camera, o vâri în geantă și scoase un sac de gunoi din 
buzunar. Îşi puse o pereche de mănuși sterile și, aplecându-se, 
începu să scormonească printre resturile arse, căutând obiecte 
interesante. Din păcate, locul nu era la fel de generos precum o 
locuință, cu fotografii de familie și tot felul de fleacuri, dar 
locurile mari de acest gen te puteau surprinde uneori, așa, ca 
acum. Îngropate adânc sub stratul de cenușă și protejate de o 
ușă metalică solidă, găsi resturile unui poster care anunţa o 
ofertă specială recentă. Încă mai puteai citi „Lichidări” exact în 
centru. Îi plăcu la nebunie, având în vedere contextul, și-l 
strecură iute în geantă. 

— Pot să te ajut? 

Nu auzise pe nimeni apropiindu-se și îngheță o clipă, 
simțindu-se cuprins de un vai de adrenalină. Se adună iute și se 
ridică să-și înfrunte inamicul. Un tip din echipa lui Parks. De 
unde naiba apăruse? 


VP - 112 


— Accesul public e interzis. Nimeni nu are voie să intre aici. 

— E în regulă, amice, răspunse el calm. Sunt de pe tura 
următoare. Mi s-a spus că aveţi nevoie de ajutor, să îndepărtați 
resturile mai mari distruse de foc. 

— Dar cine ești? 

— De la Departamentul de Urgenţe și Incendii, rosti el ferm, 
arătându-și legitimaţia pentru a-și susţine spusele. Ar trebui să 
fie ziua mea liberă, dar știi și tu cum sunt pompierii... 

Făcu o pauză scurtă înainte de a încheia: 

— Ne bucurăm dacă putem fi de ajutor. 


55. 


Vizitase locul de zeci de ori și devenea rapid iadul lui 
personal. Iniţial, sperase să-i fie adăpost, un refugiu unde să uite 
ororile vieţii de zi cu zi. Mai târziu, își închipuise că ar putea fi 
locul de unde să cumpere ceva frumos pentru Luke, o amintire 
care să-i mai aline din sentimentul groaznic de vinovăţie. Eșuase 
lamentabil în rolul de tată. Dar nu era nimic din toate astea. Era 
un simplu magazin, deservit de voluntarii spitalului. Stând 
nemișcat în picioare, holbându-se la selecția modestă de 
ciocolate din faţa lui, se simţi atât de pustiit, atât de neajutorat, 
încât crezu c-o să izbucnească în plâns. 

— N-aș cumpăra ciocolată de aici, întotdeauna e expirată, îi 
șopti o voce lângă el. 

Thomas Simms se întoarse și dădu cu ochii de o tânără care 
ținea în mână un exemplar din Grazia. Avea ochi frumoși și un 
zâmbet plăcut, dar cicatricea care-i brăzda o parte a feţei îi 
atrase cu adevărat atenţia. Probabil că era vreo pacientă 
transformată în voluntar și Thomas se simţi copleșit de magia 
momentului. lată-l aici, pierdut în introspectie, plângându-și de 
milă, ignorând faptul că toată lumea suferea, dar reușea cumva 
să treacă peste greutăţi. 

— Eu sunt Emilia, spuse femeia, întinzându-i mâna. 

— Thomas, răspunse el, dând mâna cu ea. 

Ciudat, dar numele i se potrivea perfect femeii, de parcă se 
aștepta oarecum să-l audă. Oare o cunoștea de undeva? 


VP-113 


— Aveţi un minut să stăm de vorbă? continuă ea, păstrându-și 
zâmbetul. 

— Sunteţi ziaristă? o întrebă el tăios, retrăgându-și mâna. 

— Emilia Garanita, Southampton Evening News. 

— Știu că vă faceți munca, dar am spus tot ce era de spus. 
Am avut o conferinţă de presă azi-dimineaţă în care am rugat pe 
toată lumea să mă lase în pace... 

— Și vă respect alegerea. După cum vedeţi, și eu am 
problemele mele. Știu cum e când viaţa te înjunghie pe la spate. 
N-am niciun interes să vă necăjesc și mai mult. 

— Mi-ar plăcea să cred asta... 

— De fapt, aș vrea să vă ajut. 

Thomas se opri preț de o clipă. Ghicea imediat când oamenii 
se dădeau bătuţi. Respinsese o grămadă de jurnaliști în ultimele 
două zile. Dar tânăra din faţa lui părea de neoprit și 
încrezătoare, de parcă ar fi avut un as în mânecă. 

— Cazul a evoluat. Din experienţa mea, poliţia face o treabă 
îngrozitoare când vine vorba de informarea familiei despre astfel 
de lucruri. Nu vor spune nimic până când nu se termină totul, 
împachetat și prins cu fundă. De înţeles la urma urmei, pentru 
că-și apără fundurile, dar asta nu vă ajută pe dumneavoastră, 
pe Luke sau pe Alice. Trebuie să știți acum. Când nu știi nimic, 
atunci începe chinul, corect? 

Thomas nu comentă. Iniţial, instinctul îi spusese s-o trimită la 
naiba, dar acum nu mai era atât de sigur. 

— Așadar, doresc să vă ajut. Mi-ar plăcea să vă ajut. Dar am 
nevoie de ceva la schimb. 

Thomas simţi brusc cum se enervează. De ce paștele mă-sii 
pierdea vremea pălăvrăgind cu o nenorocită de jurnalistă în 
magazinul spitalului? Fiul lui îl aștepta sus. Fiica lui încă se lupta 
pentru viaţa ei. Ce făcea el aic? Simţindu-i mânia, femeia 
întinse mâna și-l prinse cu blândeţe de braț, oprindu-l. 

— Vor aresta un pompier. Este unul de-al lor, șopti ea, 
privindu-l direct în ochi. 

Thomas aproape că se sufocă și-l cuprinse amețeala. Voia cu 
disperare ca poliția să facă progrese, dar o parte din el își dorea 
ca toate astea să dispară. Se temea de următorul capitol din 
viața lui. 


VP - 114 


— Încă nu vă pot da numele, dar ar trebui să aflu mai multe în 
24 de ore. Vi-l voi da imediat ce-l voi afla, vă jur. Spre deosebire 
de poliţie, eu nu vă ascund nimic. 

Thomas se uită la ea, neștiind ce să zică. Oare să aibă 
încredere în ea? 

— O martoră l-a văzut pe suspect plecând în fugă de la locul 
incendiului din noaptea trecută și a observat blazonul 
departamentului tatuat pe brațul lui. Vă pot da numele ei dacă 
vreți. _ 

Insă era foarte clar că nu i-l va da. Incă. Thomas își plecă 
fruntea și ochii i se umplură de lacrimi. Totul îi spunea să nu 
facă asta, să nu se lase prins în acest joc, dar cum să mai scape 
de ea acum și să se întoarcă sus? Cum, când ea știa mai multe 
despre ucigașul soţiei lui? După o pauză lungă, o privi în ochi și 
zise: 

— Ce vrei? 


56. 


— Simon Duggan nu are creier pentru așa ceva. Poţi să-l tai 
de pe listă. 

— Cât de sigură ești? o întrebă Helen. 

Deja eliminaseră trei suspecți, iar Duggan părea să aibă 
aceeași soartă. Curând vor rămâne fără nicio variantă. 

— Ascultă, știu că se potrivește profilului. Puțin singuratic, 
locuiește cu mama lui, dar el e un tip care ascultă ordine. Nu s- 
ar duce nici la toaletă fără permisiunea cuiva. Nu are tupeul și 
nici inteligenţa necesare să pună la cale ceva atât de grandios. 
Nu e destul de furios pentru asta. E un suflet simplu. 

— OK. Atunci, Martin Hughes? continuă Helen, străduindu-se 
să-și ascundă iritarea. 

Pentru prima dată, Deborah nu vorbi imediat. Cugetă câteva 
secunde, apoi zise: 

— Ar putea fi, dar tot nu mi se pare omul nostru. 

— Cum așa? 

— E iute la mânie și s-a certat aproape cu toată lumea. Asta l- 
a costat în carieră, fără îndoială. Băieți mai tineri au urcat pe 
scara profesională mai repede decât el, e divorţat... 


VP - 115 


— Toate astea se potrivesc profilului, interveni Helen. 

— Dar nu e tânăr... 

— Profilul doar te ghidează, nu-ţi garantează sută la sută. 

— Își iubește familia. Chiar, dacă s-au despărţit, el încă își 
iubește soţia și îl adoră pe fiul lui. E un ratat cu siguranţă, dar 
furia lui e ca o furtună într-un pahar cu apă. De obicei, e un tip 
înţelegător. Îmi pare rău, Helen, dar nu-l văd făcând asta. 

— Atunci nu mai rămâne decât Richard Ford, replică Helen, 
plină de speranţă. _ 

În sfârșit, Deborah ezită ceva mai mult. Înainte, fusese 
încrezătoare, sigură pe ea, eliminând una câte una bănuielile lui 
Helen despre colegii săi. Acum părea tulburată. 

— Vorbește cu mine, Deborah. Cum e tipul? 

— Nu-l cunosc foarte bine, răspunse ea. 

— Dar ce cunoști te face să te îndoiești de el? insistă Helen. 

Nu voia s-o preseze pe Deborah să dea un verdict, dar simţea 
că există ceva pentru ea aici. Putea să bage mâna în foc. 

— Da, zise ea într-un târziu. E unul dintre tipii ăia de care 
femeile se feresc. Are o privire aiurea. Se uită la tine de parcă ai 
fi un soi de specie extraterestră. 

— Are prieteni? 

— Nu în echipă. Evită mulțimile, puburile, chestii de genul 
ăsta. Nu are gesturi macho ca restul pompierilor, nu se implică 
în nimic în mod special, cu excepţia serviciului. 

— De cât timp lucrează pentru voi? 

— De când a terminat școala, cred. 

— Are un tatuaj cu emblema departamentului? 

— Sigur, mai toţi băieţii o au. 

— E un angajat conştiincios? 

— Foarte conștiincios. E bucuros să te ajute în orice zi. Nu 
cred că are prietenă. 

— Un iubit, poate? 

— Nu, din câte știu eu. 

— Are familie? 

— Nu a pomenit niciodată pe nimeni. E un singuratic. Băieții 
noi mereu încearcă să se apropie de el, dar renunţă după o 
vreme. Așa funcționează el... 

— Dacă e atât de conştiincios și are atâta experienţă, de ce 
are un rang atât de mic? 


VP - 116 


— Nu e bun la examene. E grozav la chestiile practice, dar 
când vine vorba de teorie, se teme... lar tehnica lui de la 
interviu... 

— A fost sărit la promovări? 

Un alt moment de ezitare, după care Deborah continuă: 

— Da. A ratat interviul pentru poziţia de sergent pentru a treia 
oară. Recent. Asta înseamnă... că nu mai poate încerca din nou. 

Helen încercă să-și suprime entuziasmul care creștea cu 
fiecare secundă când puse următoarea întrebare. 

— Și când s-a întâmplat asta? 

Toată fermitatea lui Deborah, toată șovăiala ei păru să 
dispară când îi dădu replica. 

— Acum o lună. 

e 

Helen ieşi cu paşi mari din cafenea, cu telefonul lipit de 
ureche. Imediat ce Sanderson răspunse, se repezi fără nicio 
introducere. 

— Trebuie să-l verificăm pe Richard Ford. Cine a discutat 
inițial cu el? 

Sanderson inspiră adânc înainte să răspundă. 

— Charlie. E cu el chiar acum. 


57. 


Ceva nu era în regulă în casa asta. Charlie simțise ceva ciudat 
de când pășise înăuntru. Totul era la locul lui, nu vedea nimic 
aiurea, dar locul părea nefolosit, ca un muzeu. Părea și mirosea 
a stătut. 

Richard Ford nu fusese deloc încântat s-o găsească pe Charlie 
așteptându-l pe treptele din fața casei. Ajutase la unul dintre 
locurile incendiate, îi povestise el, mutând niște obiecte arse, 
pentru ca echipa de acolo să-și poată face treaba. Era murdar, 
transpirat și mirosea a fum. Abia aștepta să se spele. Dar, în loc 
de asta, se trezi răspunzând întrebărilor domoale ale unei 
detective, pe care o interesau turele lui de lucru și pe unde 
umblase în ultimele două zile. Charlie nu-l învinovăţea că se 
simte iritat, dar totuși mai percepea ceva. Păreau să iasă la 


VP - 117 


iveală și alte sentimente. Suspiciune? Angoasă? Charlie nu 
putea preciza cu exactitate. 

Bărbatul venise cu un sac de gunoi negru pe care-l vârâse în 
dulapul de pe hol, înainte s-o conducă pe Charlie în bucătăria 
veche. Pornise ceainicul electric, care imediat începu să scoată 
aburi. Părea că totul e nelalocul lui aici. Tic-tacul lent al ceasului 
prăfuit de pe poliţa șemineului dădea bucătăriei un aer ponosit 
de cameră din alte vremuri. 

— Locuiești singur? întrebă ea. 

— Da. Mama a murit acum câţiva ani. Mai am o soră, dar ea 
nu a dorit nimic de aici, replică el, arătând spre casă. A emigrat 
în Australia. 

Charlie o înţelegea pe deplin. În timp ce Ford turnă ceaiul în 
două cești murdare, ochii ei analizară discret tatuajul de pe 
braţul lui stâng. Imaginea o tulbură ușor, dar când Ford se 
întoarse spre ea, Charlie zâmbi larg. 

— Noaptea trecută ai fost singur acasă? 

— Exact. 

— Nu ai ieșit deloc în oraș? Poate să cumperi ceva de la 
magazin? 

— Nu. De ce? 

— Sunt simple întrebări standard. Am fost rugaţi să verificăm 
mișcările tuturor celor din echipa de pompieri... Dar marţi 
seară? În noaptea primelor incendii... 

Însă Charlie nu continuă. Îi sună mobilul, deranjând liniștea 
bizară din casă. 

— Trebuie să răspund. Îmi cer scuze, spuse Charlie și se 
repezi pe hol. 

Ford o urmări cu privirea, fără să pară surprins sau interesat 
de plecarea ei bruscă. 

— Charlie Brooks, răspunse ea vesel, strecurându-se în micul 
salon de vizavi. 

Era chiar mai ponosit decât bucătăria și privirea îi rătăci pe 
suprafețele prăfuite, în timp ce Helen o puse la curent cu 
ultimele informaţii. Charlie vorbi pe un ton neutru, răspunzând 
afirmativ ori de câte ori se dovedi necesar, dar simţi cum i se 
ridică părul de pe ceafă. Când încheie convorbirea, ezită un 
moment ca să-și vină în fire. Dacă se purta cu sânge rece, totul 
se va termina cu bine. Helen era pe drum. Își luă inima în dinţi și 
se întoarse în bucătărie. 


VP - 118 


— Îmi pare rău. Obișnuitele prostii despre cum să fii în două 
locuri... 
Charlie amuţi. Richard Ford dispăruse. 


58. 


Helen trecu pe lumina roșie a semaforului fără nicio ezitare. 
Era o manevră riscantă, având în vedere traficul aglomerat, dar 
simţea că va reuși. Știa secvențele tuturor semafoarelor din oraș 
și aprecie că va trece de intersecţie fără să fie prinsă de 
vehiculele în mers. Mașinile de poliţie veneau la scurtă distanţă 
în spatele ei și, în ciuda girofarurilor aprinse și a sirenelor 
gălăgioase care ar fi trebuit să elibereze drumul, șoferii erau 
agenți tineri cu o carieră lungă în faţa lor și nu aveau de gând 
să-și asume riscuri deloc necesare. 

Helen nu se gândea decât la un singur lucru. Să ajungă la 
Charlie cât se poate de repede. Traversă intersecţia cât ai clipi 
și mări viteza, lăsând în urmă centrul orașului și repezindu-se pe 
șoseaua largă din fața ei. Și mai multe mașini veneau de la 
Southampton Central, dar nimeni nu avea cum să fie la fel de 
rapid ca Helen pe motocicleta ei, iar asta îi plăcea grozav. Dacă 
Ford era periculos, și cu siguranţă era, voia să fie prima care să- 
și scoată prietena din necaz și să rezolve situaţia rapid și 
definitiv. 

Charlie părea să aibă o înclinaţie aparte spre asemenea 
situaţii, se gândi Helen, în timp ce se aplecă să cotească într-un 
unghi strâns, reducând viteza puţin, pentru ca mai apoi să 
accelereze și mai tare. Era o polițistă conștiincioasă și capabilă, 
dar avea un talent special să intre în situaţii complicate. 

Întotdeauna nimerea acolo unde nici îngerii nu îndrăzneau să 
intre. Helen avea încredere că se poate descurca singură, dar 
niciodată nu știai cum va evolua o situaţie. In plus, norocul nu 
ținea la nesfârșit. 

Helen își lipi genunchiul de șosea când intră din nou într-o 
curbă periculoasă la dreapta. Pielea care îi învelea picioarele 
protestă ușor, apoi își reveni când femeia își îndreptă poziţia. 
Conducea agresiv, dar simțea că are totul sub control, înghițind 
kilometrii până la casa lui Ford din Midanbury. Nu mai avea 


VP - 119 


decât câteva minute. Câteva minute până când o va elibera pe 
Charlie și-l va prinde pe bărbat. Însă minutele puteau avea un 
preț uriaș și Helen știa bine asta. Se rugă la toţi sfinţii să nu 
ajungă prea târziu. 


59. 


— Domnule Ford? 

Strigătul lui Charlie răsună cu ecou, dar nu primi niciun 
răspuns. 

— Domnule Ford? Aș mai avea câteva întrebări... 

Nimic. Instinctiv, mâna lui Charlie se îndreptă spre bastonul 
prins discret sub jachetă. Se aștepta ca Ford să iasă din baie, 
cerându-și scuze nedumerit. Dar o parte din ea știa că el își 
luase tălpășiţa. Însă unde? Casa era o clădire înaltă, șubredă. 
Spatele ei dădea spre un teren viran pustiu. Probabil că existau 
nenumărate ascunzători și rute de ieșire din case ca acestea. 

— Domnule Ford! O să vă rog pentru ultima oară să vă 
întoarceţi. Dacă nu, voi presupune... 

La naiba, își zise Charlie în sinea ei, scoțând stația din 
buzunar. Chemă întăriri, apoi se duse iute spre fundul casei. 
Lângă bucătărie se găsea o cămară mică. Era goală, cu excepţia 
unor haine de lucru împrăștiate, așa că se apropie de ușa din 
spate. Aceasta ar fi fost cea mai rapidă ieșire pentru Ford, dar 
era încuiată pe dinăuntru, cu cheia încă în broască. 

Charlie se răsuci cât ai clipi. Experienţa o învățase să nu stea 
niciodată cu spatele în același loc prea mult timp. In astfel de 
situaţii trebuie să fii atent la orice unghi posibil de atac. 

Dar nu zări pe nimeni și singurul sunet care se auzea era 
ticăitul sobru al ceasului. 

Întinse bastonul, se întoarse prin bucătărie și porni spre micul 
salon, unde se opri puţin, cât să întredeschidă ușa de la intrare. 
Astfel, era posibil ca el să scape, dar și întăririle puteau să intre 
imediat când soseau. Charlie spera ca ei să ajungă foarte rapid. 
Locul îi dădea un sentiment foarte neplăcut. 

Salonul era gol, așa că se întoarse și începu să urce scara 
principală. Cu siguranță era una dintre cele mai dărăpânate 
case georgiene din această parte a orașului. Cândva, se 


VP - 120 


ridicaseră semețe, dar deceniile de neglijență își puseseră 
amprenta și acum păreau vechi și năruite. Treptele de lemn 
scârțâiau zgomotos când pășea pe ele, anunţându-l pe stăpân 
de prezenţa ei. 

Ajunse în capul scărilor și păși pe palier. 

— Domnule Ford? Întăririle sunt pe drum, așa că e în interesul 
dumneavoastră să vorbiţi cu mine. 

Nimic. Charlie insistă. Dormitorul principal se afla chiar în faţa 
ei, dar nu vedea mare lucru prin ușa crăpată. Charlie inspiră 
adânc, aruncă o privire peste umăr, apoi împinse ușor ușa cu 
piciorul. Aceasta se deschise leneș, oprindu-se brusc când 
întâlni marginea patului. Charlie cercetă interiorul, apoi intră. 

Camera duhnea. Gemea de ziare și reviste și părea mai 
degrabă o ghenă unde arunci lucrurile decât un loc unde te 
retragi noaptea. Hainele zăceau pe podea și Charlie observă și 
resturi de mâncare, unele dintre ele acoperite de mucegai. Auzi 
un foșnet în spatele ei și se răsuci. Dar nu era decât un șobolan, 
fugind de la locul crimei. 

Intre două ferestre batante mari se găsea un șifonier solid. 
După ce verifică sub pat, Charlie se repezi la el, numărând până 
la trei, și smuci ușa, ţinând bastonul ridicat. Doar alte ziare și 
haine vechi, mucegăite. 

leși din încăpere și se îndreptă spre un alt dormitor mai micut, 
în care abia reuși să intre. Era plin-ochi până la tavan cu cutii pe 
care scria „mama”. Fereastra părea inaccesibilă. Nu avea cum 
să scape pe aici, așa că Charlie traversă palierul spre celălalt 
dormitor. Acesta aparținuse pe vremuri unui copil. Era plin cu 
reviste de benzi desenate Beano, afișe și un căluţ de lemn, ale 
cărui urechi se uzaseră de atâta folosire. Ochiul lui lipsit de viaţă 
părea că se holbează la Charlie. Dar nu găsi pe nimeni aici. Îi 
mai rămăsese un singur loc unde să caute. 

Intoarsă pe palier, Charlie se uită în sus, spre ultimul etaj al 
casei. Nu auzea nimic, dar ce era cu fumul acela rău mirositor? 
Alarmată, Charlie urcă iute treptele. Scârț, scârț, scârţ. Nu-i mai 
păsa acum, fiindcă nu mai avea cum să fie surprinsă, iar Ford nu 
mai putea scăpa. 

Ajunsă sus, apăsă pe clanţă și deschise larg ușa. Un mic pod 
se întindea dincolo de ea. Ca în cazul celorlalte camere, era plin 
cu tot soiul de fleacuri, dar aici se găseau totuși o canapea, un 


VP - 121 


fotoliu și o măsuţă de cafea, pe care stăteau două câni. Această 
cameră mizerabilă, izolată, părea locuită. 

Mirosul de fum crescu în intensitate și Charlie păși înăuntru 
pentru a-i identifica sursa. O sobă cu lemne se găsea într-un 
colţ, conectată direct la un burlan ce ieșea prin acoperiș. In faţa 
ei, stătea Richard Ford. Ușile de la sobă erau deschise și, spre 
groaza ei, Charlie își dădu seama că bărbatul alimenta focul cu 
documente, casete video și fotografii. Umbla într-o cutie de 
carton, din care scotea tot ce găsea și arunca în foc. 

Charlie se repezi spre el. Ford se întoarse când ea se apropie, 
dar era prea târziu. Charlie îl lovi cu bastonul și-l nimeri în 
claviculă. El se dădu înapoi, împiedicându-se și urlând de 
durere. Charlie nu se opri și, rotind bastonul, îl izbi peste 
picioare. Bărbatul păru că plutește puţin în aer, după care se 
prăbuși pe podea, stârnind un nor gros de praf înecăcios. 

În timp ce bărbatul gemea, Charlie alergă spre foc. Îşi scoase 
jacheta și, înfășurându-și mâna în ea, o vâri în flăcări și trase 
afară tot ce nimeri. O casetă video și câteva cărţi căzură pe 
podea. Dar mai erau multe altele, așa că mai vârî o dată mâna... 

Se rostogoli pe neașteptate, surprinsă de atacul lui Ford. O 
placase în viteză, ca la rugby, și o azvârlise cât colo. Ameţită, 
încercă să se ridice, dar el se așeză peste ea. Un pumn păru să 
vină de niciunde, izbind-o în falcă. Se lovi cu ceafa de podea și 
auzi un pârâit pe care-l resimți în toată ființa ei. Acum mâinile 
lui îi căutau grumazul și, când îl găsiră, începură să strângă tot 
mai tare. Charlie încercă să-l împingă, dar genunchii lui o 
țintuiau cu putere. Ochii îi ieșiseră din orbite, plini de furie și de 
ură. Voia s-o omoare și Charlie știu instinctiv că, de data asta, 
nu mai avea scăpare. 


60. 


Helen sări de pe motocicletă și alergă pe alee. Mașinile cu 
întăriri erau la doar câteva secunde în spate, dar ceva îi spunea 
lui Helen că nu-și poate permite să piardă nici măcar un minut. 
Văzând ușa de la intrare întredeschisă, Helen se opri să-și 
scoată bastonul, după care lovi ușa cu piciorul și fugi înăuntru. 


VP - 122 


Holul era pustiu și Helen rămase neclintită, cu toate simţurile la 
pândă pentru a identifica orice pericol. 

Dar nu auzi nimic. Nici ţipenie de om. O liniște mormântală. 

— Charlie? 

Helen își ciuli urechile, așteptând un răspuns, dar nimic. 

— Charlie? 

Helen merse înainte, își vâri capul în cămară, în micul salon, 
apoi se repezi la ușa din spate. Locul părea pustiu, ușa încuiată, 
așa că se răsuci pe călcâie și alergă înapoi spre micul salon. 
Neliniștea din sufletul ei creștea cu fiecare secundă. Absența lui 
Charlie și a lui Richard Ford nu putea fi explicată decât prin ceva 
rău. De ce era ușa din faţă deschisă? Scăpase Ford și Charlie 
pornise după el? Sigur nu, ar fi folosit staţia ca să le comunice, 
nu? Ce se întâmplase aici? 

Helen urcă treptele câte două odată și ajunse iute pe palier. 
Verifică mai întâi camerele laterale, temându-se de vreo 
capcană, dar nu găsi decât resturi din viaţa mizerabilă a lui 
Ford. Intră în dormitorul principal. Încăperea era întunecată și 
neprimitoare, duhnind a mucegai și a mâncare împuţită. Helen 
trase cu o smucitură draperiile grele. Văzu imediat mașinile de 
poliţie parcând afară, cu sirenele și girofarurile în funcţiune. 
Sosise cavaleria, dar ce folos? Nu vor putea face nimic pentru 
Charlie dacă n-o găseau. Unde naiba era? 

Helen se întoarse și ieși în goană din cameră. Fiecare secundă 
conta acum. 


61. 


Începuse să vadă stele verzi, fiindcă pierdea lupta. Charlie se 
luptase din toate puterile, dar el se dovedise prea puternic, prea 
hotărât să-i ia viaţa. Lipsa de oxigen o afecta acum și valurile de 
întuneric se revărsau peste ea necontenit. Ştia că e pe punctul 
de a-și pierde cunoștința pentru totdeauna. Simţi mirosul de fum 
de pe mâinile lui și stropii de salivă care picau pe chipul ei, 
atunci când el urlă dezlănţuit la ea. Asta era totul? Faţa lui lividă 
va fi ultimul lucru pe care-l va vedea? 

Când ochii i se închiseră încet, strânsoarea lui păru să 
slăbească ușor și, brusc, Charlie se rostogoli pe partea dreaptă. 


VP - 123 


De unde avea atâta forță, nu ar fi putut spune. O ultimă 
încercare instinctivă să se salveze pesemne, o dorinţă nebună 
de a trăi. Surprins, Ford încercă să se echilibreze, dar nu reuși 
decât să cadă pe spate, lovindu-se de podeaua tare. Se rostogoli 
și sări repede în picioare, repezindu-se asupra ei ca o panteră. 
Charlie nu putea spera decât să se apere acum. Gâtlejul o ardea 
și nu respira bine. Își săltă genunchiul și se pregăti pentru 
impact. Îl lovi direct între picioare, dezechilibrându-l încă o dată. 
Bărbatul se împiedică și căzu, lovindu-se cu bărbia de podeaua 
de lemn, julindu-se zdravăn. Încercă să se ridice și nu izbuti, 
părea că se îneacă. Charlie se târî spre el rapid. 

Se urcă pe el într-o clipită. El dădu s-o lovească, dar Charlie se 
așteptase la mișcarea lui și-i prinse braţul cu ușurință, după care 
i-l răsuci la spate fără milă. Ford zbiera în agonie, dar Charlie nu 
ezită, scoase cătușele de la curea și-i prinse ambele mâini cu 
ele. Ford continuă să se zbată sub ea, încercând s-o răstoarne, 
dar, apăsându-și genunchii în spinarea lui, ea îl ţintui la podea, 
hotărâtă să nu-i mai dea nicio șansă. După câteva secunde, 
bărbatul își pierdu suflul. 

Charlie deveni conștientă de prezenţa altei persoane în 
încăpere. Era Helen care o striga, apropiindu-se rapid. Din 
fericire, nu mai avea nevoie de întăriri acum. In ciuda situaţiei 
periculoase și, cumva, spre marea ei surpriză, Charlie 
supravieţuise și astăzi. 


62. 


— Lasă tot ce faci și ascultă asta. 

Emilia Garanita avea fler pentru dramatism și îi plăcea să facă 
pe șefa, dar în ultima vreme soarta nu-i prea zâmbise în acest 
sens. Lista cu infracţiuni din Southampton cuprindea de obicei 
furturi din magazinele Tesco, șoferi care conduseseră sub 
influenţa alcoolului și, eventual, posesie de droguri slabe. Cu 
greu asemenea infracţiuni puteau ajunge titluri pe prima pagină. 

Însă astăzi lucrurile stăteau diferit. În mod normal n-ar fi 
discutat cu redactorul-șef în felul acesta, dar avea un subiect 
gras și-și recăpătase ceva din vechea ei încredere. 


VP - 124 


Sosise la adresa din Midanbury la 15 minute după mașinile de 
poliţie. Fluturându-și legitimaţia de presă, îl căutase de îndată 
pe Alan Stark, informatorul ei preferat din poliţie. Era un tânăr 
cu o dependență serioasă de jocuri de noroc și primea 
întotdeauna cu plăcere fonduri suplimentare de la Emilia. Emilia 
se asigură că nu-i aude nimeni și îi vârâse în mână trei bancnote 
de 50 de lire, începând să-i ceară detalii. In timp ce primea 
informaţiile, Emilia observase un tânăr scos din casă în cătușe. 
Din punctul ei de observaţie discret, Emilia îl fotografiase de 
câteva ori cu Nikonul ei SLR, declarându-se foarte mulțumită de 
rezultate. 

— Pentru Dumnezeu, Emilia, ţi-am promis că-ţi dau conţinutul 
pentru articolul despre Simms! Vrei să fii bună și să nu mă mai 
fierbi atât? se răsti iritat bărbatul în telefon. 

Renunțase s-o pedepsească pentru lipsa ei anterioară de 
loialitate și Emilia simţea că el își regretă decizia acum. Fata 
avea tupeul să-i țină discursuri zi și noapte, cerând tot mai 
multe privilegii. 

— Uită de chestia aia, îi răspunse Emilia. Ce am acum e mai 
bun. 

— Continuă. 

— Mă uit chiar acum la polițiști cum scot în cătușe un tânăr 
din casa lui. Potrivit sursei mele, poliţia crede că e piromanul 
nostru în serie. 

Interlocutorul amuţi, dar ea îi auzea răsuflarea. Nimic nu se 
compara cu plăcerea de a constata că editorul îţi soarbe fiecare 
cuvinţel. 

— Ba și mai mult, tipul e pompier. Se numește Richard Ford și 
lucrează pentru Departamentul de Urgenţe și Incendii de când 
se știe. Un maniac al focului din câte se pare, dar, deocamdată, 
nu știu mai multe. Am nevoie de oameni care să-i ia la întrebări 
pe colegii lui, familia, fostele prietene... In plus, am nevoie de o 
biografie a lui. Eu voi rămâne aici, ca să văd ce pot să mai 
pescuiesc. 

Rămânea la latitudinea editorului cum își împărțea reporterii. 
Nu erau mulți și marea lor majoritate se ocupau de serbări 
școlare și de întrunirile consiliului. Emilia era singurul reporter 
specializat pe crime. Însă Emilia știa că lui Gary Rowlanas îi 
plăceau poveștile senzaţionale. Îi aminteau de vremurile 
trecute, când era editor la Wapping. Tânăra putea să jure că-și 


VP - 125 


va trimite toate resursele în sprijinul ei. Astfel de povești nu se 
iveau prea des. 

— Voi merge pe ideea de erou transformat în răufăcător, 
pompierul care a devenit incendiator, așa că orice din viaţa lui 
privată care ar putea explica asta, orice fărădelegi din trecut, ar 
fi teribil de folositor, dat fiind contextul, continuă Emilia. 

Apoi se strecură pe sub banda galbenă pusă de poliţie și se 
apropie iute de casă, hotărâtă să facă niște poze în interior, 
înainte să fie descoperită. Stark se făcuse că nu o vede. 

— Va trebui să plec acum, dar informează-mă cum merge 
treaba. 

— Sigur. Tinem legătura, OK? Să nu dispari în ceaţă, da? 

— Bine, șefu'. Ah... Și încă un lucru, îl necăji Emilia, cu un 
zâmbet până la urechi. Să-mi păstrezi prima pagină, da? 


63. 


Helen se lăsă pe vine lângă Charlie, în timp ce paramedicii o 
examinau în spatele ambulanţței. Charlie insistase că nu e 
nevoie să meargă la spital, dar Helen se împotrivi. Avea o 
vânătaie imensă în zona bărbiei, mai multe în jos, pe gât, și, 
deși putea merge și părea să-și fi venit în fire, ochii îi luceau 
straniu. Încă era în stare de șoc, așa cum avea tot dreptul din 
lume să fie, având în vedere prin ce trecuse. 

— Mă simt bine, protestă Charlie, când medicii îi vârâră o 
mică lanternă în ochi. Știu că arată rău, dar, serios, sunt bine. 

— Lasă-i pe medici să stabilească asta, replică Helen calm. 

Fusese și ea în aceeași situaţie și știa că, în astfel de cazuri, 
instinctul te îndeamnă să negi ce ţi se întâmplă, alungând 
îngrijorarea prin încercarea de a minimaliza natura traumei 
suferite. Avea sens, în definitiv. Dacă-ţi spuneai că lucrurile nu 
sunt așa de rele, poate că nici nu erau. Insă nu era o gândire 
rațională și nici corectă. Charlie trecuse printr-o întâmplare 
îngrozitoare, dar pur și simplu încă nu se simţea în stare să 
recunoască asta în sinea ei. 

— Vânătăi extinse pe gât, dar nu există semne de fractură. 
Tăieturi la ceafă, echimoze faciale și o comoţie minoră, aș 
spune. Va avea nevoie de câteva zile la pat cel puţin. 


VP - 126 


— Pentru Dumnezeu, doar am zis că sunt OK, se răsti Charlie 
furioasă, încercând să se ridice. 

Însă Helen o opri blând. Văzu cum lacrimile se strâng în ochii 
sfidători ai femeii, așa că le mulțumi paramedicilor pentru 
munca lor și-i rugă s-o lase cinci minute singură cu Charlie. 

— Sincer, șefa, sunt... dar Charlie nu mai avea nici energia și 
nici convingerea să termine propoziţia acum, când rămase doar 
cu Helen. 

— Ascultă-mă, Charlie. Știu că Ford e prada ta. Știu că vrei să 
ajuţi. Dar aș fi un lider de echipă îngrozitor dacă nu te-aș ruga 
să accepţi sfaturile medicilor, uitând de toate astea. Știu că nu 
vei rezista mai multe zile să stai în pat, dar vreau să te retragi 
măcar azi. O să rog pe cineva să te ducă acasă. Schimbă-te, 
discută cu Steve, odihnește-te și discutăm dimineaţă. Nu te 
certa cu mine pe acest subiect, Charlie. E spre binele tău. 

Charlie începu să tremure, teama și emoțiile zilei penetrându- 
i, în sfârșit, scutul. Ar fi putut să moară astăzi. Va mai dura o 
vreme până va înțelege ce se petrecuse, dar îi va fi greu să uite 
vreodată. Charlie avea responsabilităţi, familie care depindea de 
ea. Egoismul unei vieţi petrecute într-o slujbă periculoasă, 
mereu în linia întâi, era ceva cu care se lupta aproape zilnic, dar 
îi venea foarte greu, când acasă o aștepta cineva drag, și 
evenimentele o forțau să se confrunte cu ideea propriei 
vremelnicii. Helen nu se aștepta s-o vadă a doua zi pe Charlie, 
dar trebuia s-o păcălească, pentru a se asigura că face exact ce 
trebuie și se duce acasă să se odihnească. 

Charlie dădu încet din cap, dar nu rosti niciun cuvânt. Helen 
vedea că se chinuie să nu izbucnească în plâns și-i înconjură 
umerii cu braţul. 

— Nu-ţi face griji, Charlie. Ai scos-o la capăt. 

Charlie se lipi de ea, căutându-i căldura și sprijinul. Helen o 
strânse ușurel cu mâna drept răspuns. Apoi, făcând un semn 
spre un ofițer în uniformă să vină cu o mașină în faţă, spuse: 

— Acum du-te acasă și dă-i fiicei tale frumoase un pupic 
dulce. 


VP - 127 


64. 


— Spune-mi exact ce i-ai zis. 

Deborah Parks se uita fix la șeful ei, refuzând să se lase 
intimidată de maniera lui agresivă. 

— E o prietenă veche și m-a rugat să stau de vorbă cu ea 
neoficial. Voia câteva informaţii obișnuite despre anumiţi 
membri ai echipei, atâta tot. 

— Echipa ta mi-a spus că ai fost plecată peste o oră. Probabil 
că ai avut mare chef de pălăvrăgit. 

— Nimic de genul ăsta. 

— Și-atunci de care gen? 

Deborah se foi pe scaun, înjurându-l în sinea ei pe colegul 
care o dăduse de gol. Adam Latham era un tip șiret, expert în 
manevre politice și extrem de sensibil când venea vorba de 
reputaţia lui și a departamentului. Încuraja în mod activ bârfele 
interne și divulgarea secretelor, atâta timp cât problemele care 
apăreau puteau fi rezolvate cu discreţie. Se mândrea că e prea 
deștept ca să fie dus de nas și mica lui rețea de informatori îl 
ajuta să justifice afirmaţia lui tupeistă. 

— Ţi-ai părăsit locul de muncă pentru a sta de vorbă cu Helen 
Grace și, în mai puţin de o oră, unul dintre ofiţerii noștri e în 
cătușe. Unul dintre colegii tăi. Ce i-ai spus? 

— Mi-a pus o întrebare directă despre Richard Ford. Și am 
răspuns cât de sincer am putut. 

— Adică? 

— Că e un ofiţer bun, dar că nu e sociabil. 

— Altceva? 

— Și că nu a reușit să fie promovat. 

— lisuse Hristoase! 

— N-am putut să mint, Adam! E totuși o inspectoare-detectiv 
care investighează o crimă dublă și care mi-a pus o întrebare 
directă. 

— Și ce-ar fi putut face dacă ai fi refuzat? Te-ar fi arestat? 

— Nu se pune problema așa. Sunt loială acestui loc, desigur, 
dar cineva face asta și toți avem datoria morală să ajutăm la 
descoperirea lui. 

Adam Latham se holbă la Deborah în tăcere, strângând ușor 
între dinţi capătul unui pix. Ea refuză să clipească sau să-și 


VP - 128 


plece fruntea în semn de regret. Trebuia să-l înfrunte. Dar 
simţea deja că i se clatină pământul sub picioare. Latham era un 
tip de modă veche, care punea preţ pe loialitate și pe 
solidaritate mai presus de toate și știa că prin discuţia ei cu 
dușmanul comisese un păcat capital. Nu exista decât o singură 
cale pentru Latham, a lui, iar Deborah știa că va avea de suferit 
din cauza legăturii ei strânse cu Helen Grace. 

— Grace se îmbată cu apă rece, spuse Latham brusc, făcând- 
o pe Deborah să tresară. Timpul va arăta asta. Deocamdată, 
vom spune că Ford ajută poliţia cu cercetările și că ne așteptăm 
ca el să se întoarcă la lucru pentru a proteja oamenii din 
Southampton în cel mai scurt timp. Am discutat deja cu 
secretarii de presă, care scriu chiar acum o declaraţie. Mă 
aștept ca toată lumea s-o citească și s-o respecte la literă. Ne- 
am înţeles? 

— Sigur. 

— Și fără ciripit în afara unităţii. E vremea să strângem 
rândurile, Deborah. Sper că pricepi vorbele mele. 

— Da, domnule. 

— Bun, atunci ne-am înţeles. Acum, cară-te. 

Aruncase vorbele cu atâta dispreţ, încât, pentru moment, 
Deborah îngheţă, nefiind foarte sigură că a auzit corect. Dar 
felul în care Latham îi ignoră prezenţa când ridică telefonul îi 
alungă toate dubiile cu privire la părerea lui despre ea. Se ridică 
iute în picioare și ieși pe coridor. Cu fiecare pas făcut, simțea 
cum i se înmoaie și mai tare genunchii. Nu făcuse nimic greșit, 
dar tot va fi pedepsită. Latham va informa pe toată lumea, fără 
îndoială, că nu se mai poate avea încredere în ea, că era o 
turnătoare. Deși curată ca lacrima, ea avea să plătească pentru 
crimele altei persoane. 


65. 


Helen stătea liniștită în timp ce Meredith Walker turuia despre 
munca ei. Incendiul provocat de sobă fusese stins, dar 
mansarda îngustă încă duhnea a fum. Atmosfera era neplăcută, 
aproape  claustrofobică. Nu existau ferestre sau guri de 
ventilaţie, iar ușa deschisă părea singura cale de eliminare a 


VP - 129 


fumului persistent care dansa în jurul becului ca într-un cocon 
bizar. 

Helen se simţi cuprinsă de tot felul de sentimente în timp ce 
studia scena. Grijă pentru Charlie, iritare din cauza Emiliei 
Garanita, pe care trebuise s-o scoată cu forţa din casă, dar și 
neliniște provocată de ce vedea acum. Fiecare cameră din 
locuinţă gemea de rafturi pline până în tavan. Pesemne că Ford 
era maniac cu strânsul boarfelor. Insă mansarda nici că putea fi 
mai diferită. Aici domnea un haos ordonat, un fel de centru 
nervos, un altar aproape, iar obiectul adoraţiei îţi sărea în ochi. 

Pereţii, acoperișul, fiecare colțișor și grindă erau acoperite cu 
fotografii ale incendiilor. Pe podea și pe orice suprafată 
disponibilă zăceau turnuri de cutii pline cu tăieturi din ziare, în 
timp ce rafturile șubrede construite pe doi dintre pereţi gemeau 
acoperite cu articole despre cele mai oribile incendii din toate 
vremurile. Intreaga încăpere îţi dădea senzaţia unui creier 
înecat într-o singură obsesie. Un loc secret și întunecat unde se 
putea deda pasiunii sale intime. 

Helen se întrebă imediat de când trăia Ford singur în această 
casă. Mama lui murise cu câţiva ani în urmă, dar nu știa exact 
când. Oare totul începuse atunci? Cât trăise femeia, oare ţinuse 
totul ascuns în el? Se lăsase cuprins de nebunie după ce nu mai 
existase nimeni care să-l controleze? Singurătatea, izolarea lui 
contribuiseră la nașterea sentimentului care-l împinsese dincolo 
de limite? 

Ford se afla acum în custodie la Southampton Central. Fusese 
declarat apt pentru interogatoriu de către medici, dar Helen 
hotărâse să-l mai lase puţin să fiarbă în suc propriu. Voia ca el 
să simtă spaţiul îngust al celulei, să audă șoaptele de pe 
coridoare. Voia ca frica și paranoia lui să sporească. Nu era o 
modalitate tocmai plăcută de a te purta cu cineva, dar funcţiona 
adesea. O mică avanpremieră a închisorii și promisiunea că va 
mai avea parte de multe alte lucruri imediat ce va fi condamnat. 
De multe ori, suspecţii ca el se confesau rapid, în speranţa unui 
târg avantajos. 

Mai exista un motiv pentru care Helen voia să câștige timp. 
Mansarda lui era o comoară veritabilă în privinţa dovezilor și-și 
dorea să aibă la îndemână fapte concrete când se va așeza în 
faţa lui Ford. Nu și-ar ierta niciodată dacă l-ar scăpa printre 
degete din pricina vreunei erori procedurale sau a vreunui 


VP - 130 


element lipsă din întreaga poveste. Era cât se poate de limpede 
că unele fotografii de pe perete proveneau de la incendiile 
Millbrook și Bevois Mount. Fără discuţie că înregistrările cu 
minicamere, analizate acum de Meredith și de ofițerii ei, vor 
scoate la iveală dovezi similare ale unui interes nesănătos 
pentru aceste atacuri oribile. 

Oriunde te uitai, descopereai evenimentele recente ce-ţi 
vorbeau fără cuvinte. Helen nu stătuse aici decât o oră, dar locul 
acesta neobișnuit deja începuse să o afecteze. Părea să-i 
sugereze că lumea e făcută numai din foc. 

Totuși, lipsea un lucru. Nimic despre Ford însuși. Nicio 
fotografie, niciun obiect personal, nimic care să-i aparțină. Parcă 
nu avea identitate. 

— Vreun suvenir personal? Poze de familie? Defilări militare? 
întrebă Helen. 

— Doar asta, replică Meredith, ridicând o punguţă pentru 
dovezi de pe podea și întinzându-i-o. Am găsit-o în fundul unui 
sertar. 

Era o tăietură dintr-un ziar local care prezenta o echipă de 
pompieri ce vizita o școală. Cei doi pompieri erau surprinși într-o 
fotografie mare, înconjurați de copii curioși și încântați. Unul era 
o femeie pe care Helen n-o recunoscu. Celălalt, după cum 
confirma și subtitlul, era Richard Ford. 

Helen încremeni când privi poza. Nu se prea uitase cum se 
cuvine la Ford când îl arestase. O preocupase mai mult starea 
lui Charlie și-l pasase iute pe Ford colegilor ei. Însă acum nu mai 
avea nicio îndoială. Îl întâlnise pe Ford înainte. 

Helen încă medita la această descoperire când telefonul ei 
bâzâi zgomotos. Gândurile îi zburau în toate direcţiile, dar tot 
ghici cine e apelantul. 

Jonathan Gardam. 


66. 


Helen își aruncă haina și eșarfa pe scaun, apoi se întoarse cu 
faţa spre șeful ei, care stătea răstignit pe canapeaua din biroul 
ei. 


VP - 131 


— Sanderson mă așteaptă în camera de interogatorii, mi-e 
teamă că trebuie să fim scurți. 

Gardam fie nu sesiză, fie ignoră dinadins nota de iritare din 
glasul lui Helen. Când răspunse, i se adresă lui Helen pe un ton 
deschis, prietenos. 

— Desigur. Interogatoriul lui Ford e prioritar. Cât de sigură ești 
că am arestat pe cine trebuie? 

— Foarte sigură, replică Helen, fără să mai dea detalii. 

— De ce? 

— Fiindcă e îndrăgostit de foc. Fiindcă știe cum să stârnească 
un incendiu. Fiindcă a fost acolo. Cred că incendiile îi 
alimentează fanteziile. 

Gardam dădu din cap. 

— Crezi că va sta de vorbă cu tine? 

— Am dubii, dar nu se știe niciodată cum vor reacţiona 
oamenii când sunt interogați. Mulțumită lui Meredith, avem o 
mulţime de dovezi pe care să i le arătăm lui și avocatului său. 

— Sper că ai auzit. l-au găsit cel mai bun avocat, așa că 
așteaptă-te la o înfruntare dură. 

— Mă descurc. M-am mai întâlnit cu doamna Shapiro și 
înainte. 

— Bănuiam eu, răspunse Gardam, zâmbind larg. Ei bine, ține- 
mă la curent dacă înaintezi. Dacă femeia îţi face zile negre în 
mod deliberat, pot să mai discut odată cu Latham. Deși, de data 
asta, s-ar putea să fie o discuţie fără mănuși, având în vedere că 
l-am săltat pe unul de-al lor. Presa a aflat? 

— Garanita a apărut după zece minute. 

Gardam dădu din cap de parcă nu s-ar fi mirat deloc, apoi se 
îndreptă spre ușă: 

— Să-mi zici dacă reușești să scoţi ceva de la el. 

— Inainte de a pleca, domnule... 

Gardam se opri și, întorcându-se, se apropie de Helen. Nu-i 
mai despărțea decât biroul ponosit acum, pe care Helen 
ajunsese să-l cunoască atât de bine în ultimii ani. 

— Pot să vorbesc sincer? 

— Desigur, Helen, spune ce dorești, o îndemnă Gardam. 

Pe fruntea bărbatului apăru un rid de îngrijorare. 

— Cum să vă zic... Păreţi mai degrabă... omniprezent. Și mă 
întrebam de ce. 

— Omniprezent? 


VP - 132 


— Îmi suflaţi în ceafă, domnule. Dacă aveţi dubii legate de 
munca mea, aș prefera să mi le spuneți direct... 

— Nici vorbă de așa ceva. Știi ce părere bună am despre tine. 
E un caz complicat, dar facem progrese, așa că... 

Se lăsă tăcerea și rămaseră amândoi neclintiţi de-o parte și 
de alta a biroului uzat. Gardam o privi întrebător pe Helen, de 
parcă ar fi voit s-o înţeleagă mai bine, cu un zâmbet ușor schițat 
în colțul buzelor. 

— Mai e ceva? se trezi Helen rostind. 

— Nu pricep... 

— Păreţi foarte interesat de viaţa mea personală, de starea 
mea civilă și așa mai departe. Nu sunt sigură că înțeleg ce 
înseamnă toate astea... 

Gardam făcu o pauză, apoi chicoti vesel când înțelese încotro 
bătea Helen. 

— Crezi că sunt atras de tine? Doamne sfinte, Helen, asta te 
îngrijorează? Sunt un bărbat cu o căsnicie fericită și, crede-mă, 
n-aș înșela-o pe Sarah pentru nimic în lume. 

— În regulă, bălmăji Helen, încercând să ignore îmbujorarea 
care-i cuprindea chipul. 

— Sunt sigur că ești o persoană încântătoare, Helen, dar ar fi 
o lipsă crasă de profesionalism să mă gândesc la tine așa și te 
asigur că nu e cazul. Singurul motiv pentru care am fost... 
omniprezent... este că încerc să te sprijin cât pot. E un caz 
important pentru tine, pentru echipă și, totodată, prima anchetă 
majoră de când am devenit șeful secției, așa că... 

— Suficient, replică Helen. Îmi pare rău că am deschis 
subiectul. 

— Foarte bine. Să nu te ferești să fii deschisă și onestă cu 
mine. Încrederea merge în ambele direcţii, Helen. 

— Bineînţeles. Voi încerca să-mi amintesc asta, spuse Helen 
iute. Acum, dacă nu vă supăraţi, mai bine aș... 

Helen nu așteptă să fie lăsată să plece și ieși cu pași mari din 
birou, îndreptându-se spre centrul de comandă în mare viteză. 
Nu voia decât să plece de acolo. Se făcuse de râs în fața noului 
șef, semănând cu o școlăriţă caraghioasă. Dar trebuia să uite de 
asta acum și să se concentreze. Investigația se afla la o răscruce 
importantă și avea atâtea de făcut. 

Richard Ford o aștepta. 


VP - 133 


67. 


Charlie îl strânse tare de mână pe Steve când se apropiară de 
creșă. El o îndemnase să rămână acasă și să se odihnească, dar 
Charlie insistase să vină s-o ia pe Jessica azi. De obicei, era 
sarcina lui Steve, întrucât programul creșei Grasshoppers se 
termina la ora șase, iar service-ul unde lucra el închidea până 
atunci. În faţa încăpăţânării lui, Charlie argumentase că rareori 
are șansa s-o vadă pe Jessie atât cât trebuie seara și voia să 
profite de ziua de astăzi, când scăpase „mai devreme”. Amândoi 
știau că minte. În realitate, voia să-și ţină soţul și fiica aproape 
și să le dovedească acestora, dar și ei înseși, că nu plecase 
nicăieri. _ 

Charlie purta un pulover polo pe gât și un fes de lână. Işi 
acoperise bărbia cu mult fond de ten, dar tot arăta îngrozitor. 
Culoarea nu-i revenise în obraji și părea moartă. Oare se 
îngrijora Steve că înfățișarea ei o va speria pe Jessica? Posibil. Și 
cine putea susţine că el greșea? 

În orice caz, trebuia să fie acolo. Să fie o mamă iubitoare și 
atentă. O mamă bună. Numai Dumnezeu știa cât de rar se 
simţea așa, dar astăzi trebuia cel puţin să pretindă că lucrurile 
sunt normale, că ea și Steve aveau o viaţă normală și că totul 
decurgea perfect. 

Steve rămase tăcut cât merseră pe aleea drăguță, străjuită de 
gărdulețe, ce ducea spre creșă. Nici nu trebuia să zică nimic, în 
definitiv. Era limpede că amândoi gândeau același lucru. 

Greșise Charlie când se întorsese în poliţie? Și, dacă da, ce 
intenționau să facă acum? 


68. 


— Ne-am mai întâlnit, nu-i așa? 

Helen nu credea în abordarea blândă a suspecților și, după ce 
se consultase cu Sanderson, se hotări să atace direct la 
jugulară. Vor avea destul timp mai târziu să discute despre 
copilăria lui nefericită și despre lipsa de stimă față de propria 
persoană. 


VP - 134 


— La depozitul Travell's Timber. Am stat de vorbă mult timp, 
nu? 

Richard Ford îi aruncă o privire găunoasă, iar avocata lui, 
Hannah Shapiro, părea nedumerită și prinsă pe picior greșit de 
atacul lui Helen. 

— Nu-mi amintesc, rosti Ford, pe un ton rece și monoton. 

— Haide, poţi mai mult decât atât, atacă Helen. Am apărut la 
Travell's Timber și mi-ai spus să-mi iau tălpășița. 

— Clientul meu își făcea griji pentru siguranta 
dumneavoastră, sunt convinsă, o întrerupse Shapiro. 

— Clar, replică Helen. Acoperișul era pe punctul de a ceda, el 
trebuia să se ducă și la celelalte incendii și nu voia să aibă și 
moartea mea pe conștiință. Nu-i așa, Richard? 

Ford se uită la ea bănuitor, apoi ridică din umeri. 

— Nu pari prea sigur pe tine, continuă Helen, presând în 
continuare. Dar în noaptea aia, lucrurile stăteau altfel. Dădeai 
senzaţia că știi multe despre incendii. 

— Doamnă  inspectoare..., intonă Shapiro, accentuând 
amenințarea din voce. 

— Ce mi-ai spus? Că accidentele nu sunt un accident. Păreai 
foarte sigur pe tine în privinţa asta, în ciuda faptului că, la 
momentul respectiv, nu participaseși decât la unul. Cum așa, 
Richard? De ce erai așa de sigur? 

Shapiro își privi iute clientul și, când văzu că el nu avea de 
gând să răspundă, vorbi în numele lui. 

— Clientul meu este un pompier foarte experimentat. A fost 
de față la multe incendii, făcându-și datoria. În plus, aproape 
toată lumea din Southampton a bănuit în noaptea aceea că trei 
incendii majore n-au cum să fie o simplă coincidenţă. 

— Și pentru că tot ne amintim, continuă Helen, ignorând 
discursul lui Shapiro, să-ți repet ultimele cuvinte pe care mi le-ai 
adresat. „Cineva s-a distrat în seara asta”. De ce crezi tu că ai 
folosit cuvintele astea, Richard? 

— Puteţi dovedi că a spus așa ceva? o întrerupse Shapiro. 

— De ce, Richard? 

— Fiindcă era evident. După cum a spus și ea, trei incendii în 
mai puţin de o oră... 

— Trebuia să fii la lucru în noaptea aia? 

O mică pauză, apoi Ford răspunse: 

— Nu. 


VP - 135 


— Ca mulţi pompieri în afara orelor de serviciu, s-a oferit 
voluntar imediat ce a aflat de gravitatea problemelor cu care se 
confruntau serviciile de urgenţă în noaptea respectivă, elaboră 
cu preţiozitate o explicaţie avocata. 

Helen o privi câteva clipe, apoi se întoarse din nou spre Ford. 
Femeia era dată naibii, hotărâtă să nu-și lase clientul să 
vorbească, dacă ea găsea ceva de îndrugat. Helen putea 
înţelege de ce. De aproape, bărbatul nu era deloc atrăgător. 
Avea capul ras, o piele urâtă și dinţi cărora le-ar fi prins bine mai 
mult periaj. Însă dincolo de înfățișarea fizică, purtarea lui te 
enerva cumplit. Refuza să te privească în ochi, se uita fix în cel 
mai îndepărtat colţ al camerei sau se holba la picioare. Îi scoteai 
vorbele cu cleștele și întreaga lui atitudine duhnea a furtișag, 
secrete și bănuieli. Oare avusese vreodată iubită? Mama lui îl 
iubise? Îți lăsa impresia clară că-și întorsese faţa de la lume 
când hotărâse că aceasta nu e pe placul lui. 

— Potrivit căpitanului de serviciu, ai sosit la Travell's Timber 
puţin după miezul nopţii, spuse Helen. 

Mustăci de plăcere când îl văzu pe Ford tresărind. Pesemne 
crezuse că vor purta o discuţie amicală. Faptul că Helen deja îi 
interogase șeful cu privire la mișcările lui indica exact opusul. 

— Corect. 

— Alţi voluntari s-au întâlnit la secţie, dar tu ai apărut direct la 
locul faptei, îmbrăcat ca de bal. Cum așa? 

— Fiindcă locuiesc în apropiere. Aveam uniforma acasă... 

— Locuiești aproape de locul primului incendiu? Convenabil 
pentru tine, nu? 

— Atenţie, doamnă inspectoare..., interveni Shapiro. 

—E o întrebare perfect rezonabilă, o contrazise Helen, 
refuzând să fie pusă la punct. 

Ford se gândi o clipă, apoi dădu din cap. 

— Pentru acurateţea înregistrării, să spunem că domnul Ford 
a aprobat din cap. Acum dă-mi voie să te întreb despre 
uniformă. N-ar trebui s-o iei acasă, nu? Dar tu așa ai făcut. 

— Da. 

— Dar, tehnic vorbind, e o încălcare de reguli, nu? 

— Așa o fi. 

— lar în casa ta există multe lucruri pe care n-ar trebui să le 
deții, nu? 


VP - 136 


Ford întâlni privirea lui Helen, apoi își cobori din nou ochii spre 
podea. 

— Câte tururi ale incendiilor ai făcut în noaptea aia? 

— Unul. 

— Ești sigur? 

— Bineînţeles. 

— incendiile de la galeria Bertrand și cel de la rezidența 
Simms au început cu mult înaintea miezului nopţii. Estimez că e 
un drum de 15 minute până la casa ta din Millbrook. Aveai 
suficient timp să-ţi pui uniforma și să te îndrepți spre locul 
primului incendiu. 

— Nu. 

— Ar fi fost chiar în toi când ai fi ajuns, nu? 

— Nu știu. 

— Ba cred că știi, fiindcă l-ai înregistrat cu camera ta. 

— Nicio lege nu mă împiedică, se răsti Ford. 

— Dar nu e treaba ta, nu? Asta e sarcina criminaliștilor. 
Treaba ta este să te lupţi cu focul. Noi am găsit înregistrări cu 
toate cele trei incendii, la tine acasă. Potrivit cronometrărilor de 
pe casete, ele au fost înregistrate pe la două și jumătate 
dimineața, mult după ce ceilalţi voluntari părăsiseră locul 
incendiului din Millbrook. Ceilalţi s-au dus acasă să se schimbe, 
presupun, dar tu ai venit înapoi. 

Ford nu spuse nimic. 

— Asta înseamnă cel puţin două tururi pe la locul incendiilor. 
Aș vrea să sugerez că, de fapt, au fost trei tururi, dacă-l 
includem și pe cel iniţial, când ai pus focul. 

— Nici vorbă. 

— Fumezi, Richard? 

— Uneori. 

— Nu răspunde, spuse iute Shapiro. 

— Vom relua acest subiect, continuă Helen. 

— Aș vrea să discutăm puţin despre înregistrări, dacă-mi 
permiţi, interveni Sanderson. 

Căzuseră de acord înainte că va interveni la momentul 
oportun, ca să ţină partea acuzată pe jar. 

— Ne poți confirma că toate înregistrările celor șase incendii 
recente au fost făcute de tine personal? 

Ford ridică din umeri. 

— Da sau nu? 


VP - 137 


— Da. 

— De ce ai înregistrat incendiile? 

— Din motive profesionale, se băgă Shapiro. 

— ÎI întreb pe domnul Ford, nu pe tine, rosti brusc Sanderson. 

— E slujba mea. Sunt interesat, îmi place. 

— incendiile te interesează? 

Ford nu zise nimic. 

— Aș spune că te interesează foarte mult, sugeră Sanderson 
țanţoșă. Cred că-ţi petreci mare parte din timp în cămăruţa ta 
de la ultimul etaj al casei. Cantitatea de ziare, cutii de pizza și 
doze goale de bere găsită acolo s-a dovedit incredibilă. Acolo 
locuiești? Acolo dormi? 

— Uneori. 

— Și totuși, n-am văzut niciun pat. Nici televizor. Niciun fel de 
dispozitiv de încălzire, cu excepţia unei sobiţe. Nu prea existau 
lucruri care să asigure confortul unui cămin, dar... ce mai 
colecție, nu? 

Cuvintele plutiră o vreme în aer, așa că Helen preluă 
conducerea. 

— Am înregistrat în evidențele noastre fiecare bucată. Cărţile, 
DVD-urile, tăieturile din ziare, înregistrările, totul. 

Helen îl urmări cu atenţie pe Ford. Cum va reacţiona când va 
ști că lucrurile lui preţioase se află acum în mâinile unor străini? 
Mai rău de atât, în mâinile unor polițiști? 

— Am găsit multe suvenire, Richard. Un semn distrus de foc 
de la Travell's, o cutie pentru bani de la Bertrand, fotografiile de 
familie de la Bevois Mount. Te-ai întors la locul faptei, acolo 
unde au avut loc crimele și ai luat lucruri care nu-ţi aparțin. 
Micile tale trofee... 

Ford se uită la Helen, apoi își plecă privirea. Oare furie văzuse 
în ochii lui? 

— Le-ai luat fiindcă voiai să te bucuri de crimele tale. De 
distrugerile masive și de pierderile de vieți pe care tu le-ai 
cauzat. Și când detectivul Brooks a venit să discute cu tine ieri, 
ai încercat să distrugi dovezile. 

— Este cuvântul ei împotriva... 

— Glumești? replică Helen furioasă. Am scos casete, tăieturi și 
multe altele din sobă. Clientul tău distrugea dovezi, deoarece 
este vinovat, fiindcă a fost prins cu mâţa-n sac. Doi oameni au 
murit, alţi doi sunt grav răniți și-i sugerez clientului tău, dacă nu 


VP - 138 


vrea să-și petreacă tot restul zilelor în spatele gratiilor, să 
înceapă să vorbească. 

Helen se întoarse și îl fixă pe Ford cu privirea. 

— Ce alegi, Richard? Te porţi cum trebuie sau te acuz pe loc 
de dublă omucidere? 


69. 


Roţile scârțâiră zgomotos când alunecară pe linoleumul uzat. 
Thomas înjură printre dinţi. Simţea că ochii tuturor celor din 
spital sunt lipiţi de el și de fiul său. Chiar nu-i mai trebuia și 
scaunul cu rotile vechi al spitalului ca să-i anunțe prezenţa, ca o 
trompetă zgomotoasă. 

Era un drum lung de la salonul lui Luke până la ieșirea 
principală și, cu fiecare pas făcut, Thomas se întreba dacă e 
înţelept să procedeze astfel. Detesta ideea de a fi departe de 
Alice și era convenabil să-l aibă pe Luke în același loc, unde 
beneficia de grija asistentelor atente, însă fiul lui îl implorase să 
fie externat și, în cele din urmă, Thomas cedase rugăminţilor. 
Chirurgii și medicii ortopezi nu prea mai aveau ce să-i facă 
acum. Luke avea picioarele în ghips, după operaţie, iar umărul îi 
fusese bandajat. Trebuia să se odihnească și să aștepte. Dar 
Luke nu voia să facă asta în spital. 

Aici nu se putea ascunde de vizitatori, jurnaliști sau 
binevoitori scârboși, așa că Thomas aranjase să meargă la sora 
lui, Mary, care avea o casă mare în Upper Shirley. Acasă la ei n- 
aveau cum să se-ntoarcă. Thomas chiar se întrebase dacă se 
vor mai putea întoarce vreodată. Nu suporta ideea de hotel, așa 
că Mary părea varianta cea mai bună. El și sora lui mai mare nu 
se prea înţeleseseră, dar era o soluţie excelentă într-o situaţie 
dezastruoasă. 

— Cum te simţi, băiete? Sper că nu-ţi provoc dureri, nu? 

— Nu, e în regulă, minţi curajos fiul lui. 

Fiecare zdruncinătură de pe drum îi trimitea un fior pe șira 
spinării. 

Thomas simţi cum valul de emoții îl copleșește din nou. Fiul 
lui se dovedise atât de brav în tot acest timp, suportând cu un 
stoicism admirabil rănile, durerea și un viitor nesigur. Când 


VP - 139 


anume va înţelege băiatul cu adevărat, nu știa să spună. Spera 
și se temea în același timp să fie de faţă la un astfel de moment. 

Ajunseră în recepţia principală și în faţa lor se zărea ieșirea. 
Taxiul sosea abia peste zece minute, așa că Thomas intră în 
magazinul din apropiere ca să cumpere cola pentru amândoi. 
Karen nu fusese niciodată de acord cu o asemenea băutură, dar 
Luke se îndrăgostise de ea în spital și Thomas se bucura să-i 
facă toate poftele. În timp ce stătea la coadă să plătească, ochii 
îi căzură pe teancul cu ziare locale. 

„SUSPECT ARESTAT” urla titlul articolului. Dedesubt urmau 
mai multe detalii, inclusiv faptul că bărbatul este pompier. Ziarul 
nu-i dezvăluia identitatea, dar Thomas îi cunoștea numele. ÎI 
știa, fiindcă făcuse un pact cu diavolul. li mulțumise ofițerului de 
legătură care venise la spital să-l informeze cu privire la noile 
evenimente, dar nu recunoscuse că el deja știe numele omului 
în cauză. Graţie târgului său cu Emilia Garanita, al cărei succes 
se revărsa de pe prima pagină până spre jumătatea ziarului, știa 
unde locuiește Ford, care era istoria lui de familie și câteva 
detalii despre ce găsise poliţia când îi scotocise prin casă. 

Garanita îl sunase din faţa casei lui Ford. Se văzuse nevoit să 
iasă pe coridor, unde găsise un colţișor să se ascundă, pentru că 
folosirea telefoanelor mobile nu era permisă în saloane. 
Ascultase mut un rezumat al celor mai recente evenimente. In 
glasul femeii se simţea un entuziasm nebun și, pentru o clipă, 
Thomas o uri pentru felul în care se bucura de experienţă. Apoi, 
cu trecerea orelor, îl urâse tot mai tare pe Richard Ford. Thomas 
era un bărbat blând din fire, însă acum simţea o mânie care 
depășea orice imaginaţie. Tipul ăla, rahatul ăla de om ras în cap 
le distrusese viețile. 

Îi luase soţia, o rănise iremediabil pe fiica lui și îi zdrobise fiul. 
Toate astea ca să-și potolească el setea pentru foc. intrase pe 
furiș în casa lui, incendiase scările și le distrusese viaţa. 

Vânzătoarea îi întinse restul, dar el plecă fără să se uite 
înapoi. Se întoarse la fiul lui, afișând un zâmbet chinuit, cu 
gândul la altceva. Într-o încăpere micuță din capătul celălalt al 
orașului, ucigașul soției lui se afla bine-mersi în siguranţă, în 
timp ce el își purta fiul într-un scaun cu rotile și era privit din 
toate direcţiile. Unde se găsea justiția? Se va face vreodată 
dreptate pentru toate astea? 


VP - 140 


Thomas Simms nu-și dorise niciodată să facă rău cuiva, dar 
brusc își închipui că e în camera aceea, alături de Ford. li va 
arăta ce făcuse familiei sale, apoi se va asigura că-și primește 
răsplata. Pricepu atunci, cu o limpezime înspăimântătoare, că, 
dacă va fi vreodată singur cu Richard Ford, îl va omori fără doar 
și poate. 


70. 


— Clientul meu a susţinut în mod repetat că e nevinovat și că 
a declarat tot ce avea de declarat legat de această chestiune. 
Ne învârtim în jurul cozii, doamnă inspector, așa că pot să vă 
sugerez... 

— Ne oprim când spun eu, nu înainte, replică Helen sever. 

Se săturase până peste cap de întreruperile constante ale lui 
Shapiro. 

— Nu sunt sigură că-mi place tonul dumneavoastră, zise 
Hannah Shapiro. 

— Atunci caută-ţi altă slujbă. 

Shapiro o privi furioasă pe Helen, dar își ţinu gura, așa că 
Helen continuă. 

— Ți-am dat o șansă să ieși cu fața curată, Richard. Să ne 
ajuţi ca să te putem ajuta la rândul nostru. Dar tu refuzi să 
cooperezi. Așa că va trebui să continuăm, mi-e teamă. Este șase 
și un sfert seara, deci mai avem la dispoziţie cel puţin două ore. 

Helen se opri pentru ca Ford să priceapă aluziile, apoi adăugă: 

— Am stabilit că ai înregistrat cele șase incendii recente. Dar 
colecţia ta a început cu mult înainte, nu-i așa? 

Un moment de ezitare din partea bărbatului. 

— Da. 

— Etichetele de pe casete datează din fiecare an de când ai 
devenit pompier. Asta înseamnă 15 ani de înregistrări. Presupun 
că totul e munca ta, nu? 

— Aşa e, răspunse Ford liniștit. 

— Ne-am uitat puţin peste ele. Am recunoscut incendiul din 
2010 de la West Quay, cel de la Garton NCP din 2006, ba chiar 
și incendiul din sala de bal Tetherton din noaptea de Revelion 
din 2000. 


VP - 141 


— Am spus deja că totul a fost făcut din interes profesional. 
Am vrut să învăţ cum se comportă focul... 

— inseamnă că ești un student foarte silitor, fiindcă toate 
cutiile cu casete au amprentele tale, cartonul e deteriorat, iar 
casetele, foarte uzate. Le-ai urmărit întruna, nu? 

— Am stabilit deja că domnul Ford nu are familie cu care să 
discute, iar cercul de prieteni fiind foarte limitat... 

— Scutește-mă. Nu cred că le revezi fiindcă ești singur, 
Richard. Eu cred că le urmărești întruna pentru că așa vrei. 
Pentru că-ţi place focul. Fiindcă te excită. 

— Aţi înţeles greșit, răspunse Ford iute. 

— Am găsit un coș plin cu șervețele, interveni Sanderson. Am 
analizat câteva dintre ele și ce să vezi? Pe fiecare dintre ele am 
găsit spermă. Dar eu nu sunt o mironosiță. Știu că băieţilor li se 
scoală. Un lucru curios totuși. Nu există material pornografic în 
mica ta mansardă, nu te uiţi la filme porno nici pe internet, așa 
că mă întreb ce anume te excită atât de mult și de des? 

In încăpere se lăsă tăcerea. Pentru prima dată, Helen crezu că 
vede îndoială în ochii lui Hannah Shapiro. 

— M-am înșelat mai devreme, spuse Helen. Nu-ţi place focul, 
nu-i așa? Îl adori de-a dreptul. 

Ford scutură din cap neconvingător, așa că Helen își înteţi 
atacul. 

— Îți place cum dansează, nu? Ce crezi că-ți spune când face 
asta? Te cheamă? Te roagă să vii mai aproape? Sau dă un 
spectacol doar pentru tine? Dansează după cum îi cânţi tu? Asta 
îți place? Senzaţia de putere pe care ţi-o dă? Sentimentul că tot 
acest haos, toată spaima și întreaga frumuseţe au fost create de 
tine? Nu te învinovăţesc, înțeleg atracţia. 

Ford închise ochii. 

— Curiozitatea ta legată de foc merge dincolo de interesul 
profesional. Eu cred că e o obsesie. Și mai cred că de aceea ai 
pornit incendiile. Încă nu știu dacă voiai să omori pe cineva 
dinadins, dar știu că voiai ca aceste incendii să fie extinse, 
oamenii să le bage în seamă și, prin ele, să atragi atenţia asupra 
ta. A fost momentul tău, nu? Momentul în care ai devenit ce erai 
menit să devii, nu? Dar s-a terminat, Richard, așa că, de dragul 
tău și al victimelor, a venit vremea să ne povestești ce știi. 

O pauză lungă, apăsătoare. Toate privirile se îndreptară spre 
Ford. Bărbatul se holbă la podea o veșnicie, apoi își ridică 


VP - 142 


fruntea încet. Se întoarse spre Shapiro și dădu din cap. Avocata 
lui nu rată șansa. 

— Vom răspunde cu „nu comentăm”. Clientul meu v-a spus 
tot ce avea de spus, așa că a venit vremea sa încheiem 
socotelile. Fie îmi acuzați oficial clientul, fie îl eliberaţi fără 
întârziere. E foarte simplu. 

Zâmbetul trufaș îi reveni pe chip. 

— Așadar, ce-aţi hotărât, detectiv Grace? 


71. 


— Haide, fetiță neastâmpărată, e timpul să mergi la culcare. 

Jessica Brooks chicoti, ridică una dintre multele jucării care îi 
umpleau pătuţul și o aruncă spre mama ei. Era al treilea 
proiectil cu care Jessica încercase s-o nimerească în ultimul 
minut. Încerca să fie serioasă, dar, în sinea ei, îi plăcea mult 
acest mic joc. Jessica părea să se bucure atât de mult, arătând o 
voioșie, o neobrăzare și un simţ al umorului absolut irezistibile. 
Spera din toată inima ca fiica ei să nu-și piardă niciodată aceste 
trăsături ale personalităţii. Era o fetiță căreia îi plăcea viața 
foarte mult și Charlie spera ca asta să nu se schimbe niciodată. 

— Gata, nu mai face asta. 

Îi arată degetul fiicei ei, într-un gest de pantomimă. Jessica 
deja întindea mâna spre un panda pufos și, câteva secunde mai 
târziu, acesta zbură spre Charlie. Femeia îl prinse iute și-l 
aruncă înapoi, făcând-o pe Jessica să se hlizească și mai tare. 

Charlie auzi telefonul fix sunând undeva în casă și se rugă să 
nu fie pentru ea. Îi plăcea să stea cu fiica ei și cele două ore 
petrecute astă-seară o făceau să se simtă din nou normal. Sau 
cât de normal se putea. Avea încă vocea răgușită, gâtul o durea 
îngrozitor, dar șocul se risipise și mâinile nu-i mai tremurau. 
Fiecare minut petrecut în compania veselă a Jessicăi se dovedea 
un tonic puternic. 

Telefonul se opri din sunat și-l auzi pe Steve vorbind. Răsuflă 
ușurată, apoi se întoarse spre fiica ei. 

— OK. Cum să te facem noi să dormi? E foarte târziu și știi cât 
ești de nesuferită dimineaţa, dacă nu te-ai odihnit suficient. Ce- 


VP - 143 


ar fi să-i punem înapoi în pătuţ pe ursulețul maroniu de pluș, pe 
Teddy, pe Snoopy și pe Fred și să ne gândim să închidem ochii? 

Jessica nu păru foarte încântată de plan, lovind cu picioarele 
în mormanul pufos de jucării. Charlie își dădu seama că Steve 
venise în pragul ușii și, zâmbind, arătă cu mâna spre Jessica. 

— Vrei să încerci și tu? Eu nu mă prea descurc. 

Dar expresia de pe chipul lui Steve o făcu să amuţească. Soțul 
ei părea mohorât și livid la față. 

— E pentru tine, spuse el simplu, întinzându-i telefonul fără 
fir. 

Charlie simţi că-i vine rău brusc, deși nu știa de ce. Steve nu 
se lăsa impresionat de obicei cu una, cu două, așa că trebuia să 
fie ceva îngrozitor. 

— Charlie? repetă el, întinzându-i telefonul. 

Nu mai ezită, luă aparatul și ieși din cameră. 

— Charlie Brooks, rosti ea iute în receptor. 

— Susan Roberts la telefon. 

Susan era unul dintre cei mai experimentați ofițeri de legătură 
cu familia din poliţie. Charlie o știa voioasă, puternică, dar tonul 
ei îi spori angoasa și mai mult. 

— Ce s-a întâmplat, Susan? Ce s-a întâmplat? 

Se lăsă o tăcere lungă. Spre surprinderea lui Charlie, își dădu 
seama că femeia de la capătul firului se chinuia să nu 
izbucnească în plâns. Presimţea ce avea să urmeze, dar tot se 
prăbuși când auzi cuvintele lui Susan. 

— Alice Simms a murit. 


72. 


Helen și Sanderson stăteau în biroul lui Grace, fără să scoată 
un cuvânt. Helen vedea cum vestea despre moartea lui Alice se 
răspândește în tot centrul de comandă. Mai mulți membri ai 
echipei se luptau cu lacrimile, iar alții păreau de-a dreptul 
șocați. Toată lumea fusese doborâtă de această tragedie oribilă, 
neașteptată. 

— Ce-au zis? întrebă Sanderson. 

Helen tocmai încheiase o conversaţie cu cineva de la spital și 
încă se străduia să proceseze informaţiile primite. 


VP - 144 


— A fost stabilizată în urma incendiului, dar n-au reușit s-o 
scoată din comă. Se pare că rănile ei au fost prea grave și, în 
cele din urmă, inima ei a încetat să mai lupte. 

Lui Sanderson i se umplură ochii de lacrimi, iar Helen se 
simțea complet debusolată. Fuseseră atât de convinși că fetița 
curajoasă va supraviețui. Să fi fost doar o speranță nebunească? 
Doctorii se arătaseră optimişti, dar, în definitiv, fetița suferise o 
traumă prea oribilă ca s-o poată îndura. Eforturile disperate ale 
mamei ei de-a o salva nu se dovediseră suficiente. Ceea ce 
însemna că pe Richard Ford îl aștepta o acuzaţie de triplă crimă. 

— Ce vrei să faci? întrebă Sanderson. 

Discutau despre cum să răspundă ultimatumului dat de 
Shapiro când sunase telefonul. Helen știa că trebuie să-și 
păstreze calmul și să evite să se lase copleșită de emoţiile 
momentului. Era foarte tentant să-l acuze pe Ford chiar acum, 
să caute o dreptate oarecare imediată pentru Alice și pentru 
mama ei, dar acuzaţia trebuia să fie foarte solidă ca să reziste. 

— Avea motive suficiente și oportunităţi nenumărate. Ca să 
nu mai menţionăm experienţa. Știm că ne-a minţit deja de 
multe ori, dar nu are de gând să recunoască, așa că... 

— Poate va mărturisi, dacă-l acuzăm. Dacă va crede că poate 
scăpa pledând lipsa de discernământ... 

— Dar dacă nu mărturisește și sfârșește prin a fi achitat, noi 
vom fi de vină. Trebuie să-l legăm de scena incendiului... 

— Cum rămâne cu descoperirile făcute de Deborah Parks? A 
zis că a găsit o urmă de gheată la casa familiei Roberts, care se 
potrivea cu talpa bocancilor lui Ford... 

— Dar urma a fost lăsată după incendiu. Avem nevoie de 
dovezi care să-l indice pe el. Avem nevoie să găsim parafină în 
casa lui, pe hainele lui, ceva urme reziduale, o înregistrare cu el 
cumpărând ţigări... 

— Dacă am ruga-o pe Naomie Jackson să-l identifice? Măcar 
să-l acuzăm pentru incendiul de la familia Roberts. 

— Nu cred că va fi suficient. Nu i-a văzut faţa, va fi ușor de 
respins la proces. Era întuneric, ea băuse și așa mai departe... 

— Și-atunci? 

Tonul lui Sanderson se dovedi o idee prea strident pentru 
gustul lui Helen, dar hotărî să-l ignore. Toată lumea era iritată 
azi. 

— O să-i dau drumul. 


VP - 145 


Sanderson părea atât de șocată și de uluită, încât Helen 
continuă rapid. Nu avea nici timp, nici chef să se certe cu 
adjuncta ei. 

— ÎI putem ţine aici, dar nu ne va spune nimic. Vreau să-l 
îndepărtez de Shapiro. Cât timp ea rămâne în peisaj, el își va 
ține capul plecat și va face ce i se spune. Dar odată ieșit în 
lume, izolat și speriat, atunci îl vom vedea pe adevăratul 
Richard Ford. Va fi urmărit în permanenţă, desigur, și îi vom ţine 
la distanță și pe eroii recalcitranţi care îi vor gâtul. Dacă 
Meredith sau Deborah apar cu dovezi noi, îl ridicăm imediat. 
Însă, până atunci, cred că izolarea și paranoia se vor dovedi cele 
mai bune aliate ale noastre. Dacă are un loc unde își ține 
parafina și instrumentele, poate va fi tentat să-ncerce să le 
distrugă. lar dacă se va-ntâmpla așa, noi îl vom aștepta la 
cotitură. 

Sanderson dădu din cap, înțelegând, nu fără ranchiună, 
înțelepciunea din cuvintele lui Helen. Dacă ar fi fost mai tânără, 
Helen știa că probabil l-ar fi băgat pe Ford într-o rundă nouă de 
interogare, ca să încerce să stoarcă de la el o confesiune. In 
anumite situaţii ar fi funcţionat, dar acum totul era diferit. 
Departamentul de Urgenţe și Incendii platise una dintre cele mai 
strălucite minţi de pe Coasta de Sud ca să le apere omul, așa că 
trebuiau să acţioneze inteligent. Eliberarea s-ar putea să-l 
destabilizeze. Nu se putea întoarce la lucru cât încă era 
anchetat, așa că aveau suficient timp să se gândească la pașii 
următori. lar Helen voia să vadă ce va face el în continuare. 

O chemă pe McAndrew în biroul ei și puseră planul la punct. 
Se rugă în sinea ei să fie mișcarea corectă. Echipa ei își dorea 
sânge acum, dreptate, iar Helen știa că n-o vor ierta niciodată 
dacă l-ar fi lăsat pe criminal să le scape printre degete. 


73. 


Emilia Garanita alerga de sus în jos, încercând să se 
încălzească. Temperatura scădea rapid și, în ciuda 
nenumăratelor straturi de haine pe care și le pusese pe ea, 
înghețase bocnă. Întotdeauna simţea frigul, posibil din cauza 
moștenirii ei portugheze, și nu se acomodase niciodată cu 


VP - 146 


vânturile reci de iarnă care năvăleau dinspre Solent în 
Southampton. 

Acest aspect al slujbei ei îi plăcea cel mai puţin. Să stea în 
pragurile ușilor, în faţa secţiilor de poliţie sau a curților de 
judecată, așteptând și sperând ca povestea să-i pice în braţe. 
Uneori avea noroc, dar de cele mai multe ori era ghinionistă. 
Gândul că fraţii ei, șapte la număr, stăteau acum acasă, 
înfruptându-se dintr-o cutie de mâncare livrată la domiciliu, cu 
ochii lipiţi de televizor ca să vadă Goggl/ebox! înrăutăţea 
lucrurile. Ar fi dat orice să fie cu ei acum, să se bucure de 
căldura și de pălăvrăgelile unei seri în familie, decât să stea aici, 
unde îi îngheţase măduva în oase, în speranţa vană că va da 
lovitura. 

O să mai stea o oră sau două maximum. Prietenul ei PC îi 
spusese să se aștepte la o nouă evoluţie, dar, până acum, nu 
era nicio mișcare semnificativă. Se postase pe partea cealaltă a 
străzii, la mică distanţă de intrarea din spate a secţiei 
Southampton Central, cu trei ore în urmă. În primele două 
ceasuri, reușise să se amuze folosindu-și contul de Twitter și 
verificând tot felul de informaţii pe internet despre Richard Ford. 
Dar pagina lui de Facebook fusese închisă, iar restul existenţei 
lui digitale se dovedise într-adevăr foarte limitat. Era un tip care 
părea să trăiască în propria lume și reprezenta cel mai negru 
coșmar ai oricărui jurnalist. Niciun text de copiat, nicio fotografie 
ciudată de folosit, nicio deducție simplă și nicio modalitate de a-l 
băga în bucluc cu propriile cuvinte. Garanita spera că e vinovat 
doar pentru necazurile pe care i le provoca. 

Un sunet o făcu să ridice privirea și, brusc, inima începu să-i 
bată mai repede. Apăruse avocata lui, Hannah Shapiro. În mod 
normal, s-ar fi apropiat de ea cu pași mari, îndrăzneţi, plină de 
tupeu. Dar dacă ieșea pe ușa din spate, asta nu putea însemna 
decât că... 

lată-l și pe el. Era greu de ratat, tunsoarea severă nereușind 
să-i ascundă portocaliul aprins al părului. Dacă Ed Sheeran s-ar 
face soldat, așa ar arăta, chicoti Emilia în sinea ei, ridicându-și 
aparatul foto. Spre frustrarea ei, tunsoarea bob a avocatei 
blonde apăru în obiectiv și îi blocă prim-planul. Nu-i nimic, se 
gândi Emilia, vom apela la abordarea directă. 

Indreptându-se spre el, îl strigă: 


19 Reality show britanic (N.t.). 
VP - 147 


— Richard? Richard Ford? 

El se întoarse iute, confuz și alarmat de intervenţia ei subită. 
Imediat, Emilia îi făcu trei poze. Spre surprinderea ei, Ford porni 
direct spre ea. Tânăra se retrase, dar prea încet. Bărbatul o 
prinsese de mână deja și încerca să-i smulgă aparatul. Garanita 
se pregăti să-l lovească tare cu gheata, dar Ford se pomeni tras 
înapoi fără menajamente de avocata lui iritată. 

— Dacă foloseşti vreuna dintre poze, te dăm în judecată, ţipă 
ea, împingându-și clientul spre un loc mai sigur. 

Pe naiba, se gândi Garanita, zâmbind. Avea tot dreptul să fie 
aici și se bucura că fusese. 

Sperase ca Richard Ford să fie pus la colț și acum avea exact 
fotografiile care-i trebuiau pentru asta. 


74. 


— Nu pot face nimic cu ea. 

Steve o lăsă pe Helen să intre, închizând ușa cu grijă în urma 
ei. Jessica adormise și ultimul lucru de care mai avea nevoie 
acum era un bebeluș agitat. 

— Am încercat să discut cu ea. S-o fac să mănânce ceva, 
dar... 

— E OK. Mă ocup eu acum. 

Helen îl bătu ușurel pe umăr și urcă tăcută scările. 

e 

Helen venise acasă la Charlie de multe ori și știa exact pe 
unde s-o ia. Aranjase ca o echipă de opt oameni să urmărească 
fiecare mişcare a lui Ford, care fusese eliberat. După ce 
verificase totul cu Meredith Walker, primul ei gând se îndreptase 
spre Charlie. Rămăsese în apropierea familiei Simms şi, 
cunoscând-o, știa că moartea fetiţei o va afecta mai mult decât 
pe ceilalți. 

Charlie stătea întinsă pe pat cu fața la perete. Se foi ușor 
când intră Helen și, dându-și seama că e şefa ei, încercă să 
zâmbească. Helen îi răspunse tot cu un surâs, împinse ușa și se 
așeză pe pat, lângă ea. Rămaseră amândouă în întuneric pentru 
o secundă. Helen își căută cuvintele potrivite, dar înainte de a 
deschide gura, Charlie se repezi: 


VP - 148 


— Nu sunt sigură că mai pot face asta. Nu cred că mai am 
puterea. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Helen o lăsă să termine, apoi 
spuse: 

— Ai suferit un șoc azi. Toţi am fost șocați. E îngrozitor ce s-a 
întâmplat. Și nu e nimic în neregulă cu tot ce simţi acum. 

— Evoluase atât de bine, puteam să jur că va supravieţui... Ce 
se va întâmpla cu ei acum? 

— Îi așteaptă un drum lung, rosti apăsat Helen. Dar se au unul 
pe celălalt. Și lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel de 
întunecate ca în seara asta. 

Urmă o pauză, apoi Charlie spuse: 

— Am dorit să mă întorc la serviciu. Am dorit să contribui, dar 
nu cred că mai sunt în stare. Mă descurcam cu ce mi s-a 
întâmplat de dimineaţă, dar cu asta? Sunt un dezastru acum. 
Nici nu vreau să mă gândesc... 

— Știu. 

— M-am întors prea devreme. Nu sunt pregătită... 

— Crezi că vei fi vreodată pregătită pentru așa ceva? 

Era o întrebare bună și Charlie nu mai adăugă nimic. 

— Nu te poţi pregăti pentru tragedii ca acestea și nici nu 
există o cale mai ușoară de a le face faţă. Aș fi îngrijorată dacă 
ai fi în stare să treci peste ele, așa, pur și simplu. 

Charlie se uită la Helen când șefa ei continuă: 

— Eşti un ofițer bun, fiindcă îţi pasă, Charlie, și nu pentru că 
nu-ți pasă. Eşti cea mai hotărâtă, mai sârguincioasă și mai 
cinstită polițistă din câte cunosc. Nu mă crezi, știu, dar așa ești 
și tocmai de aceea, indiferent de ceea ce simţi acum, nu trebuie 
să renunţi. Pentru că vei fi unul dintre cei mai buni ofițeri pe 
care i-a avut vreodată poliţia. 

— Te rog... 

— Vorbesc serios. Plângi cât vrei, toată noaptea dacă e cazul, 
dar vreau ca mâine-dimineaţă să te întorci pregătită pentru 
muncă. Familia Simms va avea nevoie de tine și noi vom avea 
nevoie de tine, dacă vrem să le facem dreptate. Trebuie să-l 
găsim pe criminal acum. 

Charlie își plecă fruntea, dar nu se împotrivi. 

— Te rog, Charlie, să nu renunti. 


VP - 149 


75. 


Luke Simms stătea întins pe pat, ascultând atent vocile de pe 
holul de la parter. Auzise cheia răsucindu-se în broască, apoi o 
conversaţie rapidă. Ghicea din tonul scăzut al discuţiei că tatăl 
său se întorsese de la spital. Se repezise acolo imediat ce 
primise telefonul. Niciunuia dintre ei nu-i venise să creadă așa 
ceva și Luke știa că tatăl lui trebuia s-o vadă pe Alice înainte de 
a accepta adevărul. 

Luke nu avea cum să-l însoțească, așa că se văzuse nevoit să 
rămână aici, în camera de oaspeţi a mătușii lui. Mary și soțul ei 
veneau din când în când să-l verifice și să-l consoleze, dar nu-l 
cunoșteau foarte bine și nu se descurcau prea grozav. După o 
vreme, le spusese că vrea să doarmă și-l lăsaseră în pace. 

Dar nu reuși să adoarmă. Nu se gândea decât la Alice. Jocurile 
pe care le jucau, limbile inventate de ei, felul în care ea lupta 
necurat când se mai înghionteau. Adesea, ea părea cea mai 
rațională dintre ei doi. Ea era o elevă de nota zece, el, obsedat 
de fotbal. Alice manipula oamenii cu ușurință și-l avea la degetul 
ei mic pe tatăl lor ori de câte ori își punea asta în minte. Luke nu 
avea acest dar și o invidia. Acum, nu mai rămăseseră decât el și 
tatăl lui. 

Auzi podeaua scârțâind pe palier și închise ochii imediat. 
Câteva secunde mai târziu, ușa se deschise încet și tatăl lui se 
strecură înăuntru. Își dorise ca tatăl lui să rămână, să stea de 
vorbă cu el, să-i fie alături, dar acum, că se întorsese, se simţi 
brusc copleșit de tristețea situației. Nu voia să mai sporească 
grijile tatălui său, așa că se prefăcu că doarme, luptându-se să- 
și regleze respiraţia. 

Tatăl lui se aplecă și-l sărută blând pe obraz. 

— Te iubesc, șopti el, cu vocea tremurândă. 

Se ridică în picioare și Luke îl auzi cum se retrage ușurel și 
iese din cameră. Bărbatul ezită în pragul ușii, dar Luke continuă 
să stea nemișcat, rugându-se să nu se dea de gol tocmai acum. 
Apoi tatăl lui închise ușa și Luke rămase singur din nou. Zăcu 
așa, holbându-se la tavan, întrebându-se dacă Alice își găsise 
pacea. 


VP - 150 


Când gândurile i se îndreptară iar spre sora lui dragă, un 
zgomot îl făcu să tresară. Ceva ce nu mai auzise niciodată în 
scurta lui viaţă. 

În încăperea alăturată, tatăl lui izbucnise în hohote sfâșietoare 
de plâns. 


76. 


Helen ieși grăbită din casa lui Charlie. Își lăsase vechea 
prietenă ceva mai liniștită, în ciuda traumelor zilei. Charlie 
fusese de acord să se odihnească și să mediteze asupra 
lucrurilor. Helen nu voia ca ea să ia decizii pripite pe care avea 
să le regrete mai târziu. Era firesc, în vâltoarea momentului, să 
nu mai gândești limpede. Noaptea e un sfetnic bun, așa că mai 
bine analiza situația a doua zi dimineață. Helen spera ca 
prietena ei să se întoarcă să ajute echipa, dar nu putea jura. 
Trecuse mult timp de când n-o mai văzuse atât de zguduită. 

Nu mai exista nimic din fericirea de care ea se bucurase 
înainte în căminul primitor al lui Steve și al lui Charlie. Sosirea 
Jessicăi le transformase vieţile și Helen se bucurase de rolul de 
nașă. Nu se preocupa prea mult de aspectul religios al lucrurilor, 
renunţase de mult să mai creadă în Dumnezeu, dar își respecta 
restul îndatoririlor cu sfinţenie. Îi cumpăra finei ei jucării și cărți. 
O răsfăţa cu tot felul de dulciuri când părinţii ei nu erau atenți. 

Helen nu avea copii și nu avusese niciodată fraţi sau surori 
mai mici și nici nepoate ori nepoți de care să se îngrijească, dar 
descoperise cu uimire ce experiență emoţionantă era s-o ţină în 
braţe pe fetiță. Helen se bucura de felul în care creștea Jessica, 
transformându-se într-o fetiță neastâmpărată, se minuna că 
poate merge și vorbi. Fiinţele umane erau într-adevăr niște mici 
miracole, dacă te gândeai mai bine. Îi făcuse fetiţei nenumărate 
fotografii, multe dintre ele decorându-i acum apartamentul rece 
și steril, care devenise mai cald și mai plin de viaţă și de 
speranţă. Însă bucuria cu care priveau viaţa în general fusese 
întinată de evenimentele recente. Moartea micuţei Alice avea 
să-i urmărească multă vreme de aici înainte. 

Un vânt tăios mătura orașul în noaptea asta și Helen își dădu 
seama că nu are eșarfa la ea. Charlie i-o dăduse anul trecut și 


VP - 151 


Helen se enervă când nu reuși să-și amintească unde o lăsase. 
Merita o bătaie dacă o pierduse definitiv. Avea nevoie de ea în 
zilele care urmau. 

Southampton se adâncise acum în beznă. Noaptea își intrase 
în drepturi, aducând cu ea un aer limpede de ameninţare. Helen 
avea toate simțurile în alertă, la fel ca mulţi alţi polițiști care se 
găseau pe străzi, supraveghind totul cu atenţie. Chemase din 
concediu toți agenţii în uniformă pe care-i găsise și chiar ceruse 
suplimentarea forțelor de la agenţiile cu care lucrau direct. 
Alături de ceilalţi, era un adevărat spectacol al puterii și Helen 
spera să se dovedească suficient pentru prevenirea altor 
dezastre. Ford era supravegheat, orașul se afla sub cod roșu, 
așa că totul trebuia să fie OK. 

Și-atunci de ce se simțea Helen atât de tensionată? La 
adăpostul întunericului, se întâmplaseră lucruri îngrozitoare. Trei 
vieți se pierduseră și mulți oameni fuseseră afectați de incendii. 
Instinctul îi spunea lui Helen că nu se va termina aici. li scăpase 
vreun amănunt? Ar mai putea face ceva? Helen se lăsă, fără 
voia ei, cuprinsă de un val de sentimente bine cunoscute. Nu 
părea că deţine controlul asupra situaţiei, se simţea neajutorată 
și fără speranţă și, în ciuda tuturor măsurilor luate, intuia că alți 
oameni vor mai muri înainte ca totul să se sfârșească. 


77. 


Agenta Lucas deschise motorul de căutare Google și tastă 
„Kardashian”. Imediat, apărură zeci de linkuri, un număr 
nesfârșit de portaluri care te invitau la disecarea celebrei familii. 
Nu urmărea show-urile TV de tip reality și nici nu era o mare 
fană a lui Kanye West, dar considera că ar fi o acoperire 
decentă. Se îmbrăcase cu haine de zi, își lăsase părul desfăcut 
pe spate. Putea să treacă drept o tânără de 20 și ceva de ani, 
plictisită, singură, fără să aibă altceva mai bun de făcut decât să 
se intereseze de cei bogați și faimoși. ă 

Işi alesese poziţia în cafenea cu multă grijă. In reflexia 
monitorului, îl putea vedea pe Richard Ford la calculatorul lui, 
tastând concentrat. Venise aici de mai bine de două ore. Lucas, 
McAndrew şi Edwards conduceau supravegherea și se 


VP - 152 


descurcaseră bine până acum, urmărindu-l discret, prin rotaţie, 
ca să nu fie depistaţi. Shapiro îl lăsase în apropierea casei lui din 
Midanbury, dar când Ford se întorsese de la colțul străzii, 
devenise limpede că nu avea de gând să meargă acasă. Echipa 
de la criminalistică plecase, dar un mic grup de jurnaliști încă 
mai supraveghea strada, discutând cu vecinii și căutând tot felul 
de picanterii. Fără îndoială, fuseseră trimiși de Emilia Garanita, 
care-l încolţise agresiv pe Ford în momentul în care ieșise din 
Southampton Central. Ford se gândi de două ori înainte să riște 
o nouă confruntare cu presa, apoi se răsuci pe călcâie și trecu 
direct pe lângă McAndrew, care intrase foarte bine în pielea 
personajului, luptându-se cu niște sacoșe grele de la Lidl, pline 
de fapt cu cutii de cereale. 

Ford nu păru suspicios, dar grăbi pasul și zece minute mai 
târziu intră la Al's Internet Shack. Nu mai plecase de aici, abia 
mișcându-se în scaunul său. Ce punea la cale? Ce tot tasta așa 
de furios? Ce avea de gând să facă? 

Agenta Lucas fusese tentată de mai multe ori să se ridice și 
să treacă prin spatele lui. Nu-i vedea ecranul din poziţia ei, 
alesese un terminal în colţul îndepărtat al camerei și nu putea 
face asta decât dacă inventa o scuză să treacă pe acolo. Însă 
aici nu existau toalete, automate cu băuturi, nimic care să 
justifice deplasarea ei în direcția bărbatului. Se gândise chiar să 
iniţieze o conversație cu el, să-i ceară un pix, dar i se făcu frică. 
Dacă se dădea de gol, dacă periclita misiunea fie și din cauza 
unei simple priviri aruncate spre monitor, atunci acoperirea ei ar 
fi fost distrusă. Prea munciseră toți din greu ca să permită una 
ca asta. In plus, nu-și dorea deloc să fie pusă în situaţia de a-i 
explica inspectoarei Grace cum a dat greș, așa că se mulțumi să 
rămână unde e, admirând în continuare și mai multe fotografii 
cu poponetțul lui Kim Kardashian, întrebându-se ce i-o fi trecând 
prin minte lui Richard Ford. 


78. 


Postare pe blog de firstpersonsingular 
Joi, 10 decembrie, ora 21:00 


VP - 153 


Când oamenii mă vor judeca, vor vedea că nimic din 
toate astea nu e vina mea. Unii au personalităţi 
adictive. Dacă aţi trăit vreodată o dorinţă compulsivă, 
atunci veți înţelege despre ce vorbesc. Nu mă mai pot 
controla. 

Oprește-te. 

Ei bine, aș face-o, dar n-ar fi deloc corect. Pentru cine 
să mă opresc? 

Nu-i pasă nimănui de mine și acum, când am trecut de 
partea îngerilor, de ce m-aș opri? Am făcut deja prea 
multe și drumul ce se întinde în fața mea e lung. Mai 
sunt atâtea de făcut. Mă bușește râsul doar când mă 
gândesc. 

Pe străzi, s-a înmulţit numărul gaborilor. De parcă asta 
m-ar putea opri. Îmi oferă și mai multe păpuși cu care 
să mă joc. leșiţi vreodată din corpul vostru și vă uitaţi 
la voi? Eu fac asta tot timpul. Ce văd? Furnici, tone de 
furnici mici, care aleargă de colo până colo, cățărându- 
se una peste alta. Panică, panică, panică. Și ce facem 
cu furnicile? Le călcăm. Le călcăm fără milă, până 
când nu mai mișcă. 

Am citit recent o carte în format electronic care se 
numește „Footprints in History”™. Scrisă de un 
american care și-a omorât toată clasa cu un Mac-10%?. 
Era un tip isteţ cu o japiță de mamă și un tată căruia îi 
plăcea să-și ţină fiul cu capul lipit de aragaz. l-au spus 
că e un vierme, un parazit, un rahat cu ochi care n-ar fi 
trebuit să existe. Dar el a făcut mai mult decât oricare 
dintre ei. A făcut ceva măreț, apoi a scris o carte 
despre asta. Va fi la fel de celebru ca Hitler sau Jeffrey 
Dahmer”. 

Eu nu mă simt în stare să scriu o carte, nu am 
răbdarea necesară. Mâinile mele obosesc de la atâta 
tastat. Poate ar trebui să-mi iau un program de 
recunoaștere vocală? Aș face-o, dar nu pot spune cu 
glas tare ce gândesc. Aș zice LOL, dacă n-ar fi atât de 
plictisitor. În fine, acum bat câmpii, așa că închei aici. 


11 Amprente în istorie (în limba engleză în original) (W.t.). 
12 Pistol-mitralieră compact (W.t.). 
13 Criminal în serie american, numit și Canibalul din Milwaukee (W.t.). 
VP - 154 


Puteți da din gură cât vreţi, numai faptele contează și 
nu pot sta aici cu voi să bârfesc toată ziua. 
Am multă treabă. 


79. 


— Cum e tipa? 

— Ciudată. 

— Ciudată în sens bun sau rău? 

Jonathan Gardam stătea așezat comod pe scaunul său, 
gândindu-se la întrebarea lui Sarah. Tocmai terminaseră o cină 
târzie, o cambulă de Dover preparată divin, iar acum se ocupau 
de restul vinului. Acesta era obiceiul lor zilnic cu care-și încheiau 
seara. Nu se dădeau în vânt nici după televizor, nici nu adorau 
Facebookul. Le plăcea să stea împreună și să vorbească. 

— Bună, în mare parte. E foarte talentată. Foarte dedicată 
muncii și cel mai curajos ofițer pe care l-am întâlnit vreodată. 

— Poate fiindcă nu are familie la care să se întoarcă seara, 
acasă. 

— Poate, dar nu contează, dă rezultate. 

— Și-atunci de ce spui că e ciudată? 

— Fiindcă e greu de citit. E un lider incredibil de echipă, își 
inspiră oamenii cu mult har, dar ţine pe toată lumea la distanţă. 

— Unii oameni așa sunt, zise Sarah, ridicând din umeri. 

— Dar cum reușește, mă întreb. Cum primește toate loviturile 
și apoi se duce într-un apartament gol? 

— Numai ea știe și nu se cuvine să întrebi așa ceva. 

— Dar sunt curios. Știu că eu n-aș putea. Trebuie să ai pe 
cineva acasă, cineva care să-ţi schimbe starea de spirit, să-ţi 
abată atenţia de la propriile necazuri. 

— Mereu spui cuvintele cele mai dulci, iubitule, îl luă peste 
picior Sarah. 

Se ridică în picioare și luă farfuriile să le ducă în bucătărie. 

— Acum termină-ţi vinul și vino sus. Voi face o baie și, dacă 
ești interesat, să știi că încăpem amândoi... 

Jonathan făcu după cum i se spuse, așezând paharul gol pe 
blatul de marmură. De sus se auzea apa fierbinte bolborosind în 
cadă și asta-i dădu de gândit. Aici avea căldură, iubire și încă 


VP - 155 


multe altele. Afară, în întuneric, era cineva ca Helen Grace. Ea 
ce-avea? Pe cine avea? Cum reușea să funcţioneze? Discuţia lor 
de mai devreme fusese stânjenitoare, dar și edificatoare. Era o 
femeie inteligentă, dar incredibil de singură, și cine ar fi putut 
spune cât avea s-o coste asta în final? Nu avea niciodată porniri 
paterne către cei din echipa lui, dar își făcea griji pentru ea. 
Helen era inima secţiei de poliţie și, dacă ea se prăbușea, toţi 
urmau să sufere. 

Sarah îl striga acum, așa că-și întoarse capul spre scări. Se 
întrebă dacă Helen se bucura de asemenea plăceri simple. Cine 
o aștepta pe ea? 


80. 


Helen urlă de durere și trupul i se arcui în faţă. Impactul 
loviturii o lăsă temporar fără suflu și, pentru o clipă, se chinui să 
tragă aer în piept. Apoi senzaţia oribilă se mai risipi, deși inima 
continua să-i bată într-un ritm infernal. 

Max Paine ridică paleta și o izbi cu putere din nou în spate. 
Helen se chirci, dar îi porunci imediat s-o lovească iar. El se 
supuse, de data asta cu mai multă forţă, și Helen simţi din nou 
durerea pătrunzătoare care o sfâșie din cap până la picioare. 
Dar tot nu-i ajungea. 

Nu putea scăpa deloc de sentimentul bine cunoscut al 
neajutorării. Oare pentru că Max încă rămânea un străin? Nu se 
simţea bine în prezenţa lui? Lucrurile păreau tensionate în seara 
asta. El avea o dispoziţie energică, mult prea entuziastă, abia 
deranjându-se să ascundă liniile de cocaină pe care le trăsese în 
camera din spate înainte de sesiunea lor, iar instinctul lui Helen 
îi spunea că el se bucură s-o privească. De cele mai multe ori 
păstra o expresie profesionistă, jucând rolul pentru care primea 
bani, dar îi simţea ochii aţintiţi asupra ei, cercetându-i curbele 
trupului și fără îndoială că se întreba ce e cu atâtea cicatrice și 
urme pe el. 

— Din nou. 

De ce nu se putea opri din gândit în seara asta? De ce nu se 
putea relaxa? De ce, brusc, devenise conștientă de corpul ei și 
de ce se simţea ca o idioată, dându-se în spectacol pentru un 


VP - 156 


bărbat care nici n-o cunoștea, căruia nici nu-i păsa de ea? Chiar 
atât de pierdută era? 

Paleta se lipi de spatele ei din nou, împingând-o spre perete. 
Max părea că nu mai așteaptă instrucţiuni și, când Helen își 
recăpătă echilibrul, Max o plesni din nou. Helen închise ochii și- 
și înghiţi durerea. Voia ca lucrurile să meargă. Scrâșnind din 
dinţi, acceptă bătaia, sperând ca bărbatul să-i alunge gândurile 
negre. Pentru o oră sau două cel puţin, trebuia să se elibereze 
de lume și, cel mai important, să se elibereze de ea însăși. 


81. 


Ploua. Soarele se ridicase la zenit, arzându-i pielea fără milă, 
și totuși ea era /eoarcă. Ploaia o înconjura din toate direcțiile, 
udându-i hainele, intrându-i în urechi și în ochi, picurându-i din 
păr. De unde naiba apăruse furtuna asta? Și de ce doar ea era 
udă? Nimic nu avea sens. 

Norul părea că plutește numai deasupra ei, umbrindu-i fiecare 
mișcare. Parcă fusese creat special pentru ea. Incercă să se 
îndepărteze, dar atunci observă că ploaia pica orizontal. 
Picioarele i se mișcau haotic și inutil într-un noroi gros și murdar. 
Cu cât ploua mai tare, cu atât noroiul se agăța mai mult de ea. 
Își simțea picioarele grele. În curând, nu va mai fi în stare să se 
miște deloc. 

Apoi, așa cum se pornise, ploaia încetă pe neașteptate. 
Adulmecă parfumul amărui și rece pe care-l lasă furtuna înainte 
ca pământul să se usuce și aversele să fie uitate, însă ploaia 
asta mirosea diferit. De ce i se părea atât de ciudat izul? A 
petrol sau a... 

Acum Agnieszka știu că visează. Cumva știuse în tot acest 
timp, dar totul fusese atât de real, încât, o vreme, se lăsase 
cuprinsă de nebunia momentului. Nu voia să mai rămână în 
acest spaţiu, dar o parte din ea nici nu voia să se trezească. 
Avusese o zi foarte grea, slujba n-o lăsa deloc să respire și nu 
dorea să se întoarcă în lumea reală încă. Dar cineva trăgea de 
ea acum, forțând-o să se trezească. Era mirosul. Atât de 
puternic, sufocant, tăios... 


VP - 157 


Însoţit și de un zgomot. Ca o ţeavă spartă din care apa 
țâșnește și se lovește de asfaltul străzii. Pleosc, pleosc, pleosc. 
Nu, nu așa. Ca niște stropi ce sar. De pe canapeaua de piele pe 
care stătea întinsă. 

Ameţită, își aminti că urmărise Breaking Bad la televizor. 
Episodul se terminase și, la scurt timp, probabil că adormise pe 
vechea canapea de piele. Se săltă în capul oaselor, scutură din 
cap, încercând să alunge imaginile curioase ale visului. Simti 
imediat părul greu de apă cum i se lipește de faţă. Deschise 
ochii și constată că e udă din cap până în picioare. Dar nu cu 
apă. Cu ceva mai rău. Mirosul de parafină devenise copleșitor, 
umplând mica încăpere. 

Clipi furioasă, încercând să-și dea seama ce se petrece. 
Parafina se scurgea de pe ea, de pe canapea și se întindea spre 
podea. În partea opusă a încăperii zări o siluetă. Din cauza 
întunericului, nu-i desluși chipul, ascuns sub o glugă neagră. 
Apoi văzu că are ceva în mână. Încercă să-și focalizeze privirea. 
Când străinul se apropie, totul deveni limpede. Avea un chibrit. 
Ținea un chibrit aprins în mână. 

ÎI urmări cum ţâșnește din mâna străinului, sărind încet prin 
aer, îndreptându-se spre canapea. Îl vedea, dar nu reuși să-l 
oprească. Când atinse pielea fină a canapelei, întreaga încăpere 
păru că explodează. 


82. 


Acum nu mai putea respira. Loviturile curgeau cu nemiluita 
peste ea, din ce în ce mai repede, furându-i din timpul scurt în 
care-și revenea și lăsând-o fără oxigen. 

— Oprește-te. 

Șopti cuvintele mai degrabă. Atât mai putu să rostească. Max 
Paine înălță paleta și o lovi din nou. Trupul lui Helen se arcui în 
faţă, odată cu impactul, izbindu-se cu pieptul de perete. 

— OPREȘTE-TE! repetă Helen, găsind nici ea nu știa de unde 
suficient suflu să ridice tonul. 

— Dar nu vrei să mă opresc, strigă Max, dându-i alte două 
lovituri zdravene. 


VP - 158 


Totul încetase să mai fie plăcut cu mult timp în urmă. Helen 
venise aici să se ușureze, dar degeaba, și întâlnirea se 
transforma acum într-o bătaie în toată regula. 

— Oprește-te chiar acum, gâfâi ea. 

— Roagă-mă, replică el agresiv. Roagă-mă să mă opresc. 

— Vreau să te oprești. 

— IMPLORA-MA! urlă el, ridicând paleta ameninţător. 

— Eliberare, izbuti Helen să rostească. 

Acesta era codul lor pentru încetarea sesiunii. Într-o întâlnire 
de acest gen, în care consimțământul se situează într-o zonă gri, 
în care oamenii uneori protestează în speranţa de a primi o și 
mai mare pedeapsă, se impunea existența unui astfel de cuvânt 
care să încheie brusc totul. Era o practică standard în orice 
scenariu sado-masochist și Helen se bucura că-l rostise. 

Lovitura următoare o luă prin surprindere, iar o a doua 
aproape că o scoase din minți. Işi ridică privirea și constată 
îngrozită că Max nu intenţiona să se oprească. Arăta de parcă í- 
ar fi făcut plăcere. 

Helen se clătină brusc spre stânga, dar era încă prinsă cu 
cătușe de perete și lovitura lui o nimeri chiar sub coaste. Helen 
trase cu putere de cătușe, înțelegând brusc pericolul în care se 
afla. 

— Oprește-te, pentru Dumnezeu, ai... 

Următoarea lovitură îi închise gura. Se smuci și mai tare, dar 
corpul i se prăbuși neajutorat sub ploaia de lovituri nemiloase. 
Nu știa cât avea să mai suporte. Fusese pedepsită dincolo de 
orice imaginație. 

Când paleta cobori din nou spre ea, își eliberă braţul drept 
printr-un miracol. Cu o zecime de secundă înainte să simtă 
impactul, își împinse cotul în spate. Îl nimeri pe Max direct în 
bărbie. Uluit, bărbatul se împletici o clipă, apoi căzu în genunchi. 
Încă priponită cu o mână, opţiunile lui Helen erau limitate, dar 
se răsuci rapid și îi arse una cu piciorul în vintre. Perfect la ţintă, 
și Max se prăbuși fără suflare. Helen își eliberă și cealaltă mână 
și ridică paleta. Max încerca să se salte în capul oaselor, dar 
Helen sări pe el, arzându-i una cu paleta peste ceafă. Bărbatul 
se prăbuși la loc, dar Helen continuă să-l lovească, o dată, de 
două ori, de trei ori. Și pentru că el tot nu voia să rămână 
nemișcat, îl plesni din nou și din nou. 


VP - 159 


Eliberată, cuprinsă de mânie și de teamă, Helen se 
dezlănțuise, hotărâtă să-l distrugă pe bărbatul care încercase 
să-i facă rău. Dar când ridică mâna să-l lovească iar, un zgomot 
ciudat o făcu să tresară. Ceva familiar, dar ciudat. Ceva 
neașteptat și vesel. Tonul de apel al telefonului ei. Uitase 
probabil să-l închidă. 

Telefonul continuă să sune și ea își veni în fire. Aruncă paleta 
de parcă ar fi fost un cărbune fierbinte și alergă spre hainele ei, 
scotocind printre ele până găsi celularul și răspunse. 

— Da? 

Avea o voce spartă și slabă. 

— Sunt Sanderson, șefa. Mai avem trei incendii. 

Helen simţi cum îi fuge pământul de sub tălpi. Era posibil așa 
ceva? 

— Trimite-mi detaliile prin SMS, replică ea și închise. Câteva 
secunde mai târziu, ieșise deja pe ușă. Max Paine zăcea pe 
podea unde îl lăsase, mut și nemișcat. 


83. 


Helen alergă spre motocicleta ei, blestemându-se în sinea ei. 
De ce, de ce, de ce era o asemenea ratată nenorocită? Era 
singurătatea ei atât de gravă, încât își îndrepta atenţia în altă 
parte într-un astfel de moment crucial pentru investigaţie? Ce 
naiba făcea? 

Mintea i se învârtea fără oprire. Dacă Paine raporta atacul 
asupra lui, atunci i se va lua dreptul de a participa la investigaţie 
și probabil că va fi dată și afară din poliţie. Având în vedere 
rezultatele ei bune, ar avea șanse să scape de procedurile 
disciplinare, dacă se caia și accepta retrogradarea, dacă presta 
ore în serviciul comunităţii și se arăta umilă. Însă merita oare? 
Odată ce activităţile ei particulare deveneau subiect de bârfă, 
era moartă în privinţa scării ierarhice din poliţie. Vor presupune 
în mod corect că nu-și va putea menţine autoritatea asupra 
unităţii ei, atâta vreme cât lumea făcea glume proaste despre 
felul în care-și petrecea timpul liber. Unii vor fi scârbiţi de 
activităţile ei, alţii s-ar putea simţi atrași de ea, tocmai datorită 
acelorași interese. Indiferent de situaţie, îi va fi imposibil s-o 


VP - 160 


scoată la capăt și vor exista presiuni asupra sa să-și dea 
demisia. 

Se părea că Helen se jucase cu focul mulţi ani la rând. Își 
păstrase viaţa profesională și cea personală complet separate, 
sperând în felul ei complicat că va găsi puterea să continue așa. 

Brusc, o copleși un val de tristeţe. Era singurul lucru pe care-l 
făcuse vreodată și la care se pricepea. Era bună în meseria ei, 
salvase nenumărate vieţi, pusese capăt unor serii de crime 
brutale. Își iubea slujba și simţea că acţiunile ei au impact 
asupra oamenilor. Oare i se va lua totul? 

Alungă gândurile negre, se urcă pe motocicletă și porni 
motorul. Soarta ei va trebui să mai aștepte, căci avea alte 
treburi mai importante și trebuia să se concentreze. Alte trei 
incendii izbucniseră. Unul la o creșă, unul la un magazin de tip 
cash and carry, iar cel de-al treilea la o casă cu terasă de lângă 
Lower Shirley. Nu-i veni greu să identifice locaţia exactă a 
ultimului incendiu. La nici doi kilometri depărtare, un nor uriaș 
de fum negru se ridica tot mai sus, acoperind luna și aruncând o 
umbră mare peste Southampton. 

Helen acceleră și uită momentan de viitorul ei. Criminalul lor 
ieșise din nou la joacă. 


84. 


Băz, bâz, bâz... Telefonul fusese pus pe modul silențios și 
părea foarte supărat că fusese neutralizat în felul acesta, 
exprimându-și iritarea printr-o vibraţie furioasă neîntreruptă. Se 
găsea într-o geantă Marc Jacobs, așezată sub o masă mică, 
temporar uitată de proprietara ei. 

Jacqueline Harris dădu pe gât paharul și se întinse spre sticlă. 
O scoase din frapieră și câteva picături de apă rece căzură pe 
fața de masă albă. Femeia se bosumflă când constată că sticla e 
goală. li aruncă o privire bănuitoare soțului ei, Michael. 
Debordase de energie toată seara, povestind, glumind și 
umplând paharele tuturor ori de câte ori i se oferea prilejul. Nu-i 
stătea în fire să termine o sticlă fără să comande alta. N-ar fi 
stricat atmosfera, mai ales acum, când avea un public atât de 
captivat. 


VP - 161 


Jacqueline îi făcu un semn chelnerului, se sprijini de spătarul 
scaunului și oftă din toţi rărunchii. Ziua decursese cum nu se 
poate mai prost. Toate proiectele ei dragi suferiseră un recul. 
Pierduse licitaţia pentru o construcţie nouă la Universitatea 
Solent, un client se plânsese de creșterea costurilor unui alt 
proiect și, pe deasupra, întâmpinase probleme de planificare la 
complexul de apartamente de lux care dădea spre Ocean 
Village. Le va rezolva, desigur, era un proiect mult prea mare ca 
să fie abandonat, iar numele ei se impusese suficient pe piaţa 
locală, dar toate astea o iritau îngrozitor. Uneori, avea senzația 
că lumea se bucura să-i scoată în cale birocraţi înguști la minte 
și sâcâitori, doar ca s-o vadă cum reacţionează. Până acum ar fi 
trebuit să se știe. Reacţiona foarte rău. 

Chelnerul se îndrepta spre ei și Jacqueline se relaxă puţin. 
Privi spre Michael, care se apropia de punctul culminant al unei 
alte povești, aventuri din prima linie a psihiatriei. N-ar fi relatat 
niciodată poveștile pacienţilor actuali, bineînțeles, dar când 
venea vorba să le servească detalii oribile despre exemplarele 
din trecut, se dovedea un nerușinat. Pentru moment, diseca 
nevrozele unei foste paciente, Katie B, care suferea de o 
tulburare patologică numită parafilie. Victima devenea obsedată 
sexual de obiecte. Mașini de spălat, capote și altele 
asemănătoare reprezentau ceva obișnuit, dar Katie părea să 
aibă o problemă aparte. Dezvoltase o obsesie nesănătoasă și 
oarecum tulburătoare pentru roţile panoramice. Fusese arestată 
aproape dezbrăcată pe la bâlciuri și târguri și părea că nu-și 
dorește și nici nu are capacitatea să se lupte cu dependenţa ei, 
în ciuda eforturilor familiei și ale lui Michael. 

Jacqueline se uită la soţul ei. Își dezvolta tema acum, 
povestind cazurile reale ale altor două femei în suferinţă, care 
se căsătoriseră cu Turnul Eiffel, respectiv cu Zidul Berlinului. În 
ciuda faptului că o enerva ușor și a nivelului ei de stres 
accentuat, nu se putu abţine să zâmbească. Când era în toane 
bune, Michael devenea irezistibil. Ar fi putut distra fericit 
petrecăreţii până în zori, dacă i s-ar fi dat șansa. 

Jacqueline mai comandă o sticlă de Sancerre și se relaxă 
puţin. Când vinul alb sec îi atinse cerul gurii, întregul corp i se 
moleși. Nu băuse decât două pahare și n-o ajutaseră prea mult, 
dar ăsta își făcuse treaba. Era târziu și probabil ar fi trebuit să 
plece acasă, fiindcă pe amândoi îi aștepta o zi aglomerată, dar 


VP - 162 


cumva știa că nu se va întâmpla așa prea curând. Erau păsări de 
noapte și nu se omorau cu dormitul. Niciodată nu se simțeau 
mai bine decât petrecând împreună. Își umplu din nou paharul și 
se lăsă atrasă în mijlocul conversaţiei, uitând de necazurile zilei. 

În tot acest timp, telefonul ei bâzâia violent sub masă, ignorat 
de toţi și de toate. 


85. 


Adam Latham stătea în faţa flăcărilor, încercând să-și 
domolească furia aprigă care se stârnea în el. De când echipa lui 
sosise aici, al treilea incendiu al nopţii, auziseră numai înjurături 
și suferiseră tot felul de abuzuri. Un grup de tineri se împingea 
în cordonul galben, suduindu-i și acuzându-i că sunt niște 
criminali ahtiaţi după foc și nu numai. O sticlă de plastic fusese 
aruncată spre unul dintre oamenii săi, moment în care poliția își 
făcuse, în sfârșit datoria, ducându-l pe vinovat pentru o noapte 
la secție. Dar, în general, băieţii în albastru nu se prea 
omorâseră să-i protejeze echipa. Fără îndoială că ascultau toţi 
de ordinele inspectoarei Grace, crezând toate minciunile 
scârboase care-i ieșeau din gură. 

instinctul îi spunea să se repeadă la copiii ăia nemernici și să 
le dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată. Dar nu mai era un 
boboc fără minte, ci șeful departamentului de pompieri din 
Southampton, ceea ce însemna că, chiar dacă-l enervau la 
culme, trebuia deocamdată să tacă și să înghită. Aveau alte 
priorități mai arzătoare, precum casa impunătoare din Lower 
Shirley, unde focul mugea dezlănţuit, dar se jură în sinea lui că, 
dacă vreunul dintre oamenii săi e rănit sau împiedicat să-și facă 
treaba în seara asta, va înfige capul lui Helen pe post de trofeu 
în peretele din biroul său înainte de sfârșitul lunii. 

— Ce să facem, șefu'? 

Simon Cannon, căpitanul echipei, veni grăbit spre el. Avea 
fața mânjită de noroi și părea desfigurat din cauza tensiunii. 

— Am reușit să luăm legătura cu părinţii? 

Cannon clătină din cap. 


VP - 163 


— Mașina lor nu e aici și asistenta personală a doamnei Harris 
ne-a confirmat că ea și soţul ei urmau să ia cina în oraș. Dar nu 
avem de unde să știm dacă și fiul lor e cu ei sau nu. 

— Băiatul se poate deplasa? Ar fi putut ieși singur? Să ceară 
ajutor? 

— E greu de spus. E bolnav de epilepsie și are unele 
dizabilităţi fizice, după spusele vecinilor. Se poate mișca, dar e 
posibil să fi dormit când a început totul. Chiar dacă era treaz, 
stresul situației l-ar fi putut dobori și... 

— lisuse Hristoase! 

Adam Latham avea coșmaruri repetate despre momente ca 
acestea. Se confruntase cu multe dintre ele pe parcursul anilor, 
dar încă-l mai bântuiau. Momente în care fusese nevoit să ia 
decizii importante, când vieți nevinovate se aflau la mijloc și 
depinsese numai de el în ce direcţie să acționeze. Echipa lui se 
afla deja în clădire de peste zece minute și, potrivit opiniei lor, 
structura se putea prăbuși în orice clipă. Se părea că focul 
pornise în subsol și cuprinsese vechea casă cu terasă într-o 
clipită. Exista riscul ca podeaua să se prăbușească, asigurându- 
le celor patru pompieri o moarte subită. Nu putea avea așa ceva 
pe conștiință, dar dacă ieșeau prea devreme și permiteau ca un 
băiat handicapat să moară în incendiu, aveau să fie rupţi în 
bucăți. Și pe bună dreptate. 

— Ce spun băieţii? Cum e înăuntru? 

Adjunctul lui se strâmbă. 

— Parcă sunt pe un grătar. Mai au trei sau patru minute 
maximum. 

Cannon se opri și se uită la șeful lui. Latham îi întoarse 
privirea preţ de o secundă, apoi ochii i se fixară pe casă și 
spuse: 

— Mai dă-le două minute. Dacă nu-l găsesc pe băiat până 
atunci, zi-le să se retragă. 

Cannon porni stația imediat, grăbindu-se înapoi spre casă. 
Adam Latham îl urmări, sperând și rugându-se să fi luat 
hotărârea corectă și să poată trăi în viitor cu consecințele 
deciziei sale. 


VP - 164 


86. 


Limbile de foc dansau în jurul lui, dar el continuă să înainteze. 
Trebuia să înainteze. Temperatura din casă se dezlănţuise 
acum. Nu va mai trece mult și costumul lui protector va începe 
să se topească, dar nu avea încotro. Primise informaţii că 
înăuntru se găsea un adolescent și să fie al naibii dacă avea de 
gând să iasă fără el. Ordinul de retragere putea veni în orice 
secundă de-acum. Șefii lor erau foarte precauţi când venea 
vorba de siguranţa pompierilor și le era recunoscător pentru 
asta. 

Și totuși, Leroy Friend înainta cu pași mari, urcând treptele ce 
duceau spre etaj, în ciuda faptului că scara putea ceda în orice 
clipă. Se căsătorise de curând și avea un bebeluș. Dacă în casă 
exista un copil, va muta munţii ca să-l scoată de aici. Însă locul 
nu mai semăna cu nimic familiar, se transformase mai degrabă 
într-un infern. Totul ardea, focul venind de dedesubt, din 
laterale, dar, cel mai alarmant, de deasupra. Acoperișul cuprins 
de flăcări slăbea văzând cu ochii și prăbușirea lui era iminentă. 

Distras din cauza imaginii îngrijorătoare, Leroy călcă strâmb și 
se împiedică. Întinse braţul să se echilibreze, dar balustrada 
slăbită se desprinse sub mâna lui. Brusc, căzu în faţă și inima i 
se opri preţ de o secundă când zbură prin aer, incapabil să se 
oprească. Se izbi cu putere de scară și, spre groaza lui, o parte 
din ea cedă. intins cât era de lung, cu picioarele rășchirate, 
vedea acum iadul care-l aștepta dedesubt. Știu atunci că trebuie 
să se întoarcă. 

Se săltă cu grijă în picioare, anunţă că se retrage și se răsuci 
pe călcâie. Va fi dificil să meargă normal. Va trebui să reziste 
tentaţiei de a alerga prin temperatura aprigă și să încerce 
rezistenţa fiecărei trepte înainte de a se lăsa cu toată greutatea. 
Dacă se prăbușea și restul structurii, își punea în pericol nu 
numai propria viaţă, ci și pe a celorlalţi din echipă. 

Apăsă încet cu talpa dreaptă, sperând să se poată sprijini în 
colțul scării, care încă părea solid. Însă pe la jumătate, se opri. 
Auzise ceva. Ceva care-l înfricoșă și-l alarmă. 

Când ești în mijlocul unui incendiu, surprinzi tot felul de 
zgomote și ajungi să știi ce înseamnă fiecare sunet și să 
analizezi dacă ele reprezintă un pericol sau o ameninţare. 

VP - 165 


Sunetele devin prietenii tăi, peisajul sonor al urgențelor care 
devin familiare prin repetiţie. Însă nu recunoscu acest zgomot. 
Nu era urletul sau scârțâitul obișnuit. Suna mai degrabă ca un 
animal rănit. Un țipăt ascuţit de durere. 

Leroy se blestemă în sinea lui pentru prostie și se rugă la toți 
sfinţii care-i veniră în minte. Apoi se-ntoarse și continuă să urce. 
Imediat staţia lui radio începu să părâie și-și auzi echipa din 
apropiere strigându-l. Le făcu semn să iasă, dar nu se întoarse și 
nici nu se băgă în conversaţie. Nu voia să-i atragă în nebunia lui. 

Sunetul devenea tot mai puternic pe măsură ce urca scara. 
Venea din stânga sau din dreapta? Se opri o clipă, ciulind 
urechile. Un muget năvălind de deasupra îl obligă să se repeadă 
spre stânga. O grindă de lemn cuprinsă de flăcări se prăbuși 
exact pe locul în care stătuse, trimițând o coloană mare de 
scântei albe și fierbinţi în aer. 

Se ridică cu greu în picioare și alergă în partea stângă. Nu mai 
avea timp să ezite și să evalueze lucrurile, așa că trebuia să 
acţioneze. În faţa lui zări o ușă. Răsuci mânerul și împinse cu 
toată puterea lui, dar ușa îi opuse rezistență. Căzuse ceva în 
spatele ei sau era vorba de altceva? 

Tâmplele începuseră să-i zvâcnească, iar oxigenul din tub se 
consuma cu rapiditate. Murmurând numele fiului său, mai lovi 
cu umărul ușa o dată, de două ori, de trei ori. In sfârșit, aceasta 
cedă. O împinse cu putere și păși înăuntru. Pe podea, chiar în 
faţa lui, un adolescent se zbătea cuprins de convulsii. 

Asta și sperase Leroy să găsească, dar descoperirea tot îl 
umplu de groază. Avea șanse minime să-l scoată de aici. Insă nu 
mai era timp de șovăială. Luă în braţe băiatul care tremura din 
toate încheieturile, îl săltă peste umăr și porni spre scări. 

Timpul îi devenise dușman, speranțele aproape că 
dispăruseră, dar Leroy Friend trebuia să încerce. Dacă acesta ar 
fi fost băiatul /u;, nu s-ar fi așteptat la o altă decizie. 


87. 


Charlie stătea întinsă în pat și asculta sirenele. O altă noapte, 
o altă serie de incendii. De necrezut, dar adevărat. Incercase să 
evite tot ce avea legătură cu serviciul, dată fiind ziua groaznică 


VP - 166 


prin care trecuse, dar evenimentele din Southampton 
deveniseră subiectul principal al canalelor de știri naţionale. 
Deși schimbase posturile radio până când ajunsese la canalul de 
muzică clasică DAB, buletinele de știri tot năvăleau peste ea cu 
violenţă. În cele din urmă, oprise radioul, trăgându-și pilota până 
la bărbie, sperând din toată inima să poată bloca întreaga 
nebunie și să adoarmă. 

Însă vechile obiceiuri nu pier cu una, cu două. Charlie se foia 
când pe stânga, când pe dreapta. O parte din ea voia să-i trimită 
un SMS lui Sanderson sau lui McAndrew ca să afle ce se petrece. 
În împrejurări obișnuite, probabil c-ar fi condus până la secţie ca 
să-și ofere ajutorul, indiferent dacă era tura ei sau nu. Un poliţist 
voia întotdeauna să cunoască detaliile, să descopere dacă poate 
ajuta, dacă e ceva de făcut. Chiar și acum, când Steve o sfătuia 
să nu se mai gândească la evenimentele recente, când se 
străduia să se concentreze asupra unor activităţi casnice 
obișnuite, o parte din ea își dorea să afle cât mai multe detalii. 
Ce se întâmpla acolo? 

Când te scalzi în ignoranță, mintea are tendinţa să creeze 
cele mai urâte scenarii. Cine le garanta că piromanul lor nu se 
întrecuse pe sine în seara asta, provocând cel mai mare haos de 
până acum din Southampton? Charlie scutură din cap pentru a- 
și alunga gândurile morbide, dar, pe neașteptate, cele mai 
oribile imagini îi invadară mintea. Ştia că-l deranjează pe Steve 
și nu voia să fie nevoită să-i explice de ce, așa că ieși din 
dormitor, trecu de camera Jessicăi și cobori la bucătărie. 

Își turnă un pahar cu apă rece dintr-o carafă ţinută la frigider, 
dădu pe gât jumătate din el, apoi și-l lipi de frunte. Rămase 
surprinsă să vadă că transpirase și, preţ de o clipă, paharul rece 
o alină. Termină de băut apa, umplu încă un pahar și-l dădu și 
pe acesta pe gât. Un val de panică stranie o copleși. Se simţea 
ameţită și, sprijinindu-se cu mâna de blatul de la bucătărie, se 
lăsă ușurel pe podea. Era răcoare aici, plăcile de gresie radiind 
un frig iernatic din pivniţa îngheţată de dedesubt, dar lui Charlie 
îi plăcea senzaţia. Se întinse și simţi cum răceala îi cuprinde 
pieptul, stomacul și coapsele. Dacă Steve o găsea așa, probabil 
că avea toate șansele s-o trimită la casa de nebuni, dar ei nu-i 
păsa. Voia să se calmeze, să se răcorească și să stea în liniște 
câteva secunde. 


VP - 167 


Întinsă astfel în bucătăria întunecată, Charlie se simţi 
invizibilă și izolată de lume. Acesta ar putea deveni adăpostul ei 
de noapte, un loc unde să poată medita la tragedia îngrozitoare 
a morții lui Alice, fără să-i deranjeze pe Steve și pe Jessica. Dar 
ca să facă asta, ar fi trebuit să ignore sirenele ce se jeluiau 
afară, într-un flux continuu, ce părea să nu se mai termine. 
Parcă toate mașinile de urgenţă din Southampton se aflau acum 
afară, gonind după umbre. Ori de câte ori se apropiau de casa 
ei, Charlie avea senzaţia că o acuză direct, făcând-o să se 
rușineze pentru absenţa ei. lar în seara asta, rușinea îi sfâșia 
carnea. Aveau tot dreptul s-o arate cu degetul, nu merita nicio 
urmă de simpatie din partea lor. 

Întotdeauna se considerase o polițistă conștiincioasă și 
muncitoare, dar acum nu se simțea deloc așa. În adâncul 
sufletului ei, știa că nu e decât o lașă și o prefăcută. 


88. 


Incendiul din Lower Shirley atrăsese atât de multă lume, încât 
străzile din jurul zonei afectate gemeau de lucrători ai serviciilor 
de urgenţă, de jurnaliști și de gură-cască. Atât de mulţi erau, că 
Helen trebui să-și abandoneze motocicleta pe o alee și să-și 
continue drumul pe jos. Nu-și făcea griji pentru asta. Era un 
cartier luxos și motocicleta ei va fi acolo și dimineață, dar asta o 
încetinea considerabil. Se adresă tăios trecătorilor și-și croi 
drum cu mișcări agresive ca să ajungă la cordonul instalat de 
poliție. 

Trecu pe sub el și se apropie de Adam Latham. Era ultima 
persoană pe care voia s-o vadă acum, dar n-avea încotro. 
Trebuia să afle ce se petrece aici. Imediat ce Latham se întoarse 
spre ea, își dădu seama că lucrurile mergeau cum nu se poate 
mai prost. De obicei, avea un ten rozaliu, sănătos, fiind genul de 
bărbat care se neglijase după ce renunţase să mai acţioneze în 
linia întâi, dar în seara asta fața lui căpătase un aspect cenușiu. 
Arăta înnebunit de îngrijorare și foarte speriat. 

— Chiar mă întrebam dacă o să-ţi faci apariţia, rosti el, 
nereușind să-și ascundă disprețul față de ea. Dar mă bucur c-ai 
venit. Acum poţi vedea ce înseamnă acuzaţiile tale prostești 


VP - 168 


pentru pompierii de la faţa locului. Tot rahatul pe care au trebuit 
să-l înghită numai din cauza ta. 

Se răsuci cu faţa spre foc, întorcându-i spatele lui Helen. 

Ochii lui Helen poposiră vizavi și-i zări pe adolescenţii care 
insultau echipa de pompieri, pe jurnaliștii care făceau fotografii, 
neîndoielnic întrebându-se dacă vreunul dintre cei în uniformă 
era responsabil pentru incendiul din seara asta. Poliţista își 
întoarse privirea spre Latham încă o dată. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea direct pe Latham, refuzând să 
fie ignorată. 

— Se întâmplă că patru dintre cei mai buni oameni ai mei se 
află în infern încercând să salveze un băiat despre care nu știm 
dacă e înăuntru sau nu. Încearcă să scoată oameni nevinovați 
dintr-un foc pentru care tu și ai tăi sunteţi responsabili. Ai măcar 
o pistă cât de cât viabilă? Ceva care să vă ajute să-l prindeţi pe 
nemernicul ăsta? 

— Nu ajuţi deloc, Adam. 

— Du-te dracului! Dacă adevărul doare, atunci nu mai pune 
întrebări. 

— Unde e echipa ta, Adam? 

Rosti cuvintele cu blândețe, fiindcă nu voia să-l provoace și 
mai tare, și Latham păru să se înmoaie puţin. Poate că era un 
dinozaur, dar chiar ţinea la echipa lui și ar fi fost distrus dacă 
vreunul din membrii ei ar fi păţit ceva. A 

— Ultima dată se aflau la primul etaj. Insă asta se petrecea 
acum cinci minute și am pierdut contactul radio cu ei. Nu mai 
pot risca să trimit alți oameni până când nu stingem focul. Am 
făcut tot ce se poate... 

Helen sesiză uimită tonul lui aproape confidenţial. Ca și cum 
chiar ar fi vrut să aibă o conversaţie cu ea, să discute cu cineva 
care să-i mai aline angoasa ce-l cuprinsese. 

— Trebuie să ai încredere în pregătirea lor. Băieții știu ce au 
de făcut și, dacă e cineva care poate ieși din așa ceva, atunci 
oamenii tăi sunt aceia. l-ai antrenat bine, nu există pompieri mai 
buni în ţară. 

Adam dădu din cap, dar nu spuse nimic și nici nu-și dezlipi 
privirea de pe casa în flăcări. Helen nu știa sigur dacă avea 
încredere în spusele ei. Erau buni, fără îndoială, dar casa cu 
cinci etaje era devorată de foc. Ar putea cineva supravieţui unui 
asemenea infern? 


VP - 169 


Amândoi rămaseră nemișcaţi, cercetând scena, în timp ce 
adjunctul lui Latham se chinuia să restabilească legătura radio. 
Tensiunea devenise greu de suportat. Brusc, în fața casei se zări 
vânzoleală. Ușa de la intrase se deschise cu o bufnitură, ieșindu- 
și din ţăţâni și primii doi pompieri ieșiră în goană. Scena prinse 
viaţă pe neașteptate. Paramedicii, colegii și toţi cei din jur se 
repeziră spre ei. Pompierii deja făceau semn spre ambulanţă și 
Helen înțelese de ce. Al treilea și al patrulea bărbat din echipă 
veneau în urma lor, purtând pe cineva în brațe. 

Casa aparținea lui Jacqueline și Michael Harris, care locuiau 
alături de fiul lor, Ethan și o bonă. Părinţii ieșiseră în oraș, dar 
despre ceilalţi doi se credea că sunt în casă. Helen văzu băiatul 
din braţele pompierilor și, deși toată lumea își făcea griji pentru 
el, cel puţin îl salvaseră paramedicii ducându-l iute spre 
ambulanţă acum. În privinţa bonei, Agnieszka Jarosik, nici urmă 
de ea. 

Helen păși într-o parte, lăsându-i să treacă pe cei care-l 
duceau pe băiat. Arata îngrozitor, acoperit de funingine și 
sânge, în mijlocul unei crize de convulsii. Brusc, Helen se simţi 
copleșită de natura diabolică a ultimei crime. Piromanul probabil 
că știa cine locuiește aici, știa că un băiat vulnerabil ca Ethan se 
va lupta sa scape dintr-un asemenea foc sălbatic. Și totuși, 
acest gând nu-i făcuse mâna să tremure, nu-l determinase să se 
răzgândească. Intrecuse orice măsură. Dacă înainte mai avea 
dubii, acum Helen știa cu certitudine că, în cruzimea lui, 
criminalul lor nu avea limite. 


89. 


Tocurile ei scoteau un ţăcănit aspru, ritmic când alergă spre 
intrarea spitalului. Michael plătea taximetristul, dar ea nu-l mai 
așteptase. Se simţea complet năucită, cu mintea plină de 
posibilităţi oribile, iar acum nu mai voia decât să știe cu 
siguranță. 

Fără să mai stea pe gânduri, se îndreptă direct spre secția de 
urgențe. Ușile automate se deschiseră, iar ea păși înăuntru. 
Mirosul familiar al spitalului îi izbi nările. Izul dezinfectantului 
încălzit de centrala termică care duduia, amestecat cu mirosul 


VP - 170 


de urină. Ura acest iz și ura spitalele. Numai Dumnezeu știe cât 
timp petrecuse în ele, iar în ultimii ani trecuse pe la urgenţe mai 
mult decât suficient. Din cauza bolii lui, Ethan era 
neîndemânatic și predispus la accidente, așa că Jacqueline 
petrecuse multe ore prăbușită pe scaunele mohorâte de plastic, 
înconjurată de beţivi și de vagabonzi. 

De obicei îl obliga și pe Michael s-o însoțească în astfel de 
ocazii, fiindcă se temea de beţivii care abia se ţineau pe picioare 
și de persoanele paranoice fără adăpost. Se bucură ca el se afla 
alături de ea acum. Avea nervii întinși la maximum, așa cum 
fusese de când scosese telefonul să cheme un taxi și văzuse 
numărul incredibil al apelurilor ratate. Nici nu trecuse de primele 
două mesaje, când îl scosese urgent pe Michael din restaurant, 
lăsând nota de plată neachitată. Primul impuls fusese să se 
ducă acasă, dar auzind că pe Ethan îl transportaseră la spitalul 
South Hants, porniră într-acolo. Incă nu aveau vești despre 
soarta Agnieszkăi. Jacqueline nici nu voia să se gândească la 
asta. 

Ținându-și soţul de mână, Jacqueline se repezi spre primul 
asistent care-i ieși în cale. 

— Fiul nostru a fost adus în seara asta. Ethan Harris. 

Preţ de o clipă, privirea bărbatului rămase goală. 

— Mergeţi la recepţie. Toate internările... 

— A fost un incendiu. La casa noastră din Lower Shirley. Fiul 
meu era acolo. Abia l-au adus. 

Imediat văzu cum expresia de pe faţa bărbatului se schimbă 
și simţi cum i se face rău. Brusc, el știa precis la ce se referă ea 
și părea îngrijorat. 

— Desigur. Intrebaţi la secția pentru arși. Vă însoțesc eu. 

Mergea repede și ei încercară să ţină pasul cu el, deși lui 
Jacqueline îi venea să vomite și nu mai avea suflu. Atât ea, cât și 
Michael băuseră aproape câte o sticlă de vin fiecare și alcoolul 
își făcea efectul. Toată plăcerea se risipise cu mult timp în urmă. 
Se simțea epuizată și deshidratată. Ce naiba făcuseră? Se 
distraseră, spuseseră glume, dăduseră pe gât pahar după 
pahar, în vreme ce casa lor ardea. 

Işi privi soţul, dar el se uita fix înainte. Jacqueline auzise 
despre incendiile recente, dar spre rușinea ei considerase că e 
problema altor oameni, cu mai puţini bani și mai multe 
probleme poate. li era jenă să recunoască, dar așa stăteau 


VP - 171 


lucrurile. Chiar și-acum, spera și se ruga ca focul /or să nu aibă 
nimic de-a face cu atacurile respective. Cel mai probabil niște 
fire electrice vechi, o plită lăsată aprinsă. N-ar fi scuzabil, mai 
ales dacă se dovedește că e vina bonei, dar nu voia să fie 
asociată cu povestea cealaltă. Ea și Michael nu aveau dușmani, 
nu știau pe nimeni care să le vrea răul. El era psihiatru, iar ea, o 
nenorocită de arhitectă, pentru Dumnezeu. 

Și totuși, în adâncul sufletului, știa. Ştia că au fost absorbiți în 
ceva mai mare decât ei. Și că necazurile lor abia începeau. 


90. 


— Ești absolut sigură? 

Helen vorbise pe un ton aspru și agresiv. Nu s-ar fi adresat 
niciodată în felul acesta ofițerilor ei, dar se iertă în sinea ei 
pentru ieșirea nefirească. Prea multe se întâmplaseră în seara 
asta ca să mai umble cu mănuși când chestiunile discutate erau 
importante. 

— Sută la sută, răspunse Lucas pe un ton neutru, alegând să 
ignore lipsa de politeţe a lui Helen. Nu s-a mișcat de pe scaun. 

Helen făcu un pas în față și privi prin ferestrele cenușii ale 
cafenelei. Se poziționase în afara razei lui vizuale, ca să nu 
compromită operaţiunea de supraveghere condusă de Lucas, 
dar acum trebuia să vadă cu ochii ei că el era înăuntru. Simţi 
cum i se înmoaie picioarele când îl zări. Potrivit detectivei, 
Richard Ford nu se ridicase nici măcar o dată de pe locul lui din 
fața monitorului, tastând întruna de parcă viaţa lui ar fi depins 
de asta. 

— La ce oră aţi sosit amândoi aici? continuă Helen. 

— În jur de opt seara. 

— Și nu l-ai scăpat nicio clipă din ochi? Nu te-ai dus la baie 
sau să fumezi... 

— Haide, şefa. 

Tonul ei se dovedi mai puţin înţelegător de data asta, nu-i 
plăcea deloc să-i pună cineva la îndoială competențele 
profesionale. 

— Și ce-a făcut tot timpul? 


VP - 172 


— Uită-te și tu, replică Lucas. Exact aia a făcut. Voiam să mă 
duc în spatele lui să văd ce tot tastează, la ce se uită, dar nu 
puteam fără sa-mi manifest interesul față de el, așa că... 

Helen dădu din cap și se gândi la următoarea mișcare. 
Richard Ford era un suspect atât de bun. Se potrivea profilului în 
cel mai mic detaliu. Un gând îi fulgeră brusc prin minte și Helen 
trecu pășind apăsat pe lângă colega ei și intră în cafenea. Lucas 
nu știa dacă să rămână afară sau să-și urmeze șefa, dar în cele 
din urmă alese a doua variantă. Habar n-avea ce-o să se 
întâmple, dar n-avea de gând să rateze nimic din ce se 
petrecea. 

Helen se îndreptă direct spre Ford. Se apropie cu o asemenea 
viteză, încât el nu-și dădu seama de intenţia ei decât atunci 
când ajunse lângă el. 

— Ce naiba vrei? 

Mâna lui dreaptă se mișcă iute spre tastatură, dar Helen i-o 
apucă, i-o răsuci fără milă și-l îndepărtă pe Ford de calculator. 
Ford icni din cauza durerii și căzu de pe scaun. Gestul violent a 
lui Helen îl luase complet prin surprindere. 

— Ce naiba crezi că faci, târfă nebună? zbieră Ford, ridicându- 
se de pe podea. 

Era o mișcare riscantă, mai ales în fața câtorva martori, care 
încă mai bântuiau prin cafenea la ceas târziu în noapte, dar 
Helen știa că n-are încotro. Trebuia să vadă ce face. 

Spre surprinderea ei, pe monitor era deschis site-ul Serviciilor 
pentru Urgenţe și Incendii din Sussex. 

— Ce e asta? 

— Tu ce crezi că e? Trebuie să muncesc, nu? 

Ignorându-l, Helen studie istoria recentă a căutărilor lui. 
Urgenţe și Incendii Kent, Urgenţe și Incendii Devon și Cornwall, 
posturi disponibile, oportunităţi de training, nimic care să-l 
incrimineze. Apoi observă un document Word lăsat pe bară și-l 
deschise. Imediat Richard Ford se repezi spre ea, încercând să-i 
smulgă mouse-ul din mână. 

— Nu poţi să mă lași în pace naibii? imploră el. Chiar n-am 
voie să-mi păstrez și eu o urmă de demnitate? 

Era scrisoarea lui de demisie. 

— Nu vrei să te lași păgubașă, nu? continuă Ford, cuprins de 
furie și de rușine. Viaţa mea e distrusă și nici măcar acum nu 
mă lași în pace. Am terminat-o cu orașul ăsta și vrei să mă lași 


VP - 173 


în curul gol. N-o să fii fericită până când mulţimea n-o să mă 
linșeze, nu? 

Accentul lui de Southampton deveni și mai evident când ridică 
vocea, iar Helen se simţi rușinată. Ford era un bărbat ciudat, 
neplăcut, cu o fascinaţie ciudată pentru foc și totuși... era un 
pompier bine pregătit, care ajutase cu succes la menţinerea 
siguranţei orașului din prima zi în care putuse să se alăture 
departamentului respectiv. lar Helen îl exilase efectiv din 
Southampton. Într-un fel, nu prea avusese de ales, trebuise să 
urmărească orice pistă cu cea mai mare atenţie, dar, din păcate, 
ieșise prost pentru toată lumea. 

— Am crezut... 

— Toţi știm ce ai crezut, scuipă el, cu chipul schimonosit de 
furie și de rușine. Dar n-am făcut nimic rău. 

Helen deveni brusc conștientă de prezența celorlalți oameni 
din cafenea. Se întorseseră cu fața spre ea, pregătiţi să se 
înfrupte din telenovela gratuită. 

— Îmi pare rău, repetă ea și se îndreptă spre ieșire. 

Era o retragere umilitoare, iar Lucas se grăbi după ea ca să nu 
rămână în urmă. Nu avea sens să înrăutățească situația 
continuând discuţia. Răul fusese făcut. Helen nu se simţise 
niciodată atât de prost. Distrusese viaţa unui om nevinovat, în 
timp ce-l lăsase pe adevăratul făptaș să-și continue nestingherit 
domnia terorii. Cum se vor sfârși toate astea? se întrebă Helen. 
Și ce măsuri trebuie să ia ca să-l oprească pe criminal? 


91. 


Emilia stătuse trează toată noaptea și era frântă de oboseală. 
Povestea se dovedise bună, dar tipul ăsta chiar trebuia să dea o 
lovitură în fiecare zi? Interogarea martorilor și a personalului de 
la Departamentul de Urgenţe și Incendii putea fi o sarcină 
incredibil de dificilă, dar să faci asta la trei incendii, în creierii 
nopții, trei nopţi la rând? Tipul ăsta nu se dădea bătut deloc. 

Emilia sorbi și ultima picătură de cafea. Bătuse de șapte 
dimineaţa și biroul începea să se umple. Colegii ei se opriră toţi 
din pălăvrăgeală, conștienți că Emilia stătea la biroul ei de la 
patru dimineaţa, lucrând la articolul din ediţia următoare a 


VP - 174 


ziarului. Emilia era un copil al generaţiei Twitter. Posta în 
permanenţă informaţii live pentru colegii, fanii și prietenii ei 
despre ceea ce făcea. Un mod grozav de a răspândi știri de 
ultimă oră, dar și un vehicul fabulos de promovare personală. 
Cât rămăsese singură la birou pe parcursul nopţii, se asigurase 
că-i ţinuse la curent pe toţi cei din universul Twitter cu ultimele 
noutăţi, astfel încât lumea să se minuneze în privinţa zelului ei 
de investigator, iar șefii (și alţii pe lângă ei) să vadă cât de 
hotărâtă era. În sinea ei, spera ca vreun editor londonez s-o 
remarce și să-i lase vreun comentariu. 

Insă așa arăta viitorul. Deocamdată, prioritatea ei consta în 
redactarea unui articol de patru pagini despre „Domnia terorii” 
instaurată de piromanul din Southampton. Poliţia încă nu 
confirmase, dar se zvonea că o tânără murise în incendiile din 
noaptea asta, ridicând numărul victimelor la patru, în doar trei 
nopţi. O recoltă bună după standardele oricui, confirmând 
statutul de criminal în serie prolific. Dacă va continua în ritmul 
ăsta, îi putea depăși cu ușurință pe ceilalţi ucigași celebri. 

Citind printre rânduri, părea limpede că poliţia încă habar nu 
avea cine e piromanul. Toată lumea - poliţia, publicul, ba chiar 
Emilia însăși - se așteptase ca tipul s-o lase mai moale, dar el îi 
ignorase, iar acum apărea o întrebare interesantă. Dacă nu 
reușeau să-l prindă, cum aveau oare să-l oprească? Redactorul- 
șef venise cu ideea unei interdicții generale de părăsire a 
locuințelor după anumite ore și Emilia acceptase fericită s-o 
propage. Nu credea neapărat și că se va întâmpla asta, dar își 
exprima îngrijorarea cu privire la drepturile omului, subliniind 
totodată lipsa de progres a poliţiei. În secret, Emilia spera ca 
autorităţile orașului să meargă pe această variantă. Va fi 
incredibil de impresionant și va atrage atenţia întregii lumii 
asupra Southamptonului pentru o scurtă perioadă de timp. De la 
vânătoarea din Boston nu se prefigurase o asemenea măsură 
draconică. 

Aproape terminase de tastat când îi sună mobilul. Își trecuse 
numărul de telefon în profilul de pe Twitter, așa că primea 
constant apeluri de la informatori, escroci și tot felul de 
neaveniți. Numărul apelantului era restricționat de data asta, 
sugerând că apelantul fie era o persoană importantă, fie vreun 
personaj dubios. Luă telefonul și se îndreptă spre toaletă. Era 
singurul loc unde avea parte cât de cât de intimitate. 


VP - 175 


— Emilia Garanita. 

— Emilia, Adam Latham la telefon. Sunt directorul depar... 

— Știu cine ești, Adam. Cu ce te pot ajuta? 

— Am auzit că ai stat de vorbă cu mai mulţi oameni de-ai mei. 
Despre ultimele incendii... 

— Tot ce am făcut a fost strict legal și nu-mi place deloc dacă 
mă suni să... 

— Nu te-am sunat ca să te bat la cap, Emilia. Te-am sunat ca 
să te ajut. i 

Se lăsă tăcerea, cât Emilia analiză cele auzite. In spatele ei, 
bazinele vechi cu apă susurau încetișor. 

— Continuă. 

— Vreau să vorbim neoficial despre Helen Grace. Pot să am 
încredere că vei fi obiectivă, nu? 

— Noi nu tipărim decât faptele, Adam. 

— Mă bucur să aud asta. Nu vreau să mi se dea numele, dar 
vreau să-ți ofer informații din interior despre felul în care se 
ocupă Grace de caz. Sunt ferm convins că abordarea ei haotică 
i-a pus pe cetățeni în primejdie și a costat vieți omenești. Aș 
vrea să-ţi ofer câteva detalii. 

Emilia se așeză pe cel mai apropiat closet și închise ușa. 
Așadar, Latham voia să-i dea o lovitură de graţie lui Helen. Era 
mai mult decât bucuroasă să asculte. În sfârșit, va avea acces la 
informaţii din interior, va ști cum merge investigația și poate va 
vedea și cine e ţapul ispăşitor. 

Emilia zâmbi. Povestea devenise și mai suculentă. 


92. 


Jacqueline Harris se holba prin geam la fiul ei și simțea 
junghiul ascuțit al vinovăţiei. Ethan nu fusese niciodată un copil 
obișnuit și petrecuse mai puţin timp cu el decât ar fi trebuit. 
Angajaseră o bonă pentru ca ea și Michael să-și vadă netulburaţi 
de cariere. Acum nu mai voia decât să fie cu fiul ei, să-l asigure 
că totul va fi bine, dar nu putea. 

Doctorii o rugaseră să iasă din salon cât ei aveau să-i facă 
alte analize. De ce nu petrecuse mai mult timp cu el? De ce 
fusese atât de obsedată de muncă? Dacă-l pierdea, nu și-o va 


VP - 176 


ierta niciodată. Lucrurile se vor schimba de aici înainte, își jură 
în sinea ei. 

Într-un fel, se dovediseră extrem de norocoși. Camera lui 
Ethan se afla la etaj și, deși avea câteva julituri mai zdravene și 
unele arsuri minore, căpătate în timp ce-l scoteau afară, acestea 
erau superficiale și se vor vindeca în timp. Inhalase, desigur, o 
cantitate măricică de fum și asta îi preocupa pe medici cel mai 
mult, având în vedere că deja suferea de niște leziuni cerebrale 
ușoare încă de la naștere. Putea băiatul, care trecuse prin 
atâtea, să reziste unor noi grozăvii? În ciuda tuturor problemelor 
sale fizice, era totuși inteligent și relativ întreg la minte. Te rog, 
Doamne, nu-i lua și asta, se rugă Jacqueline. 

Femeia auzi pași în urma ei și se întoarse. Observă o tânără 
într-un costum elegant, care se îndrepta spre ea, cu o 
legitimaţie de polițistă la vedere. 

— Domnul și doamna Harris? Sunt sergent Sanderson. 

— Jacqueline. El e soţul meu, Michael. 

Dădură mâna. 

— Cum se simte? 

— Bine, cred. E treaz, conștient și se pare că analizele sunt 
toate bune. Vrem să-l externăm rapid, dar evident că depinde 
de medici. 

— Ce vești grozave! 

Jacqueline dădu din cap, copleșită brusc de emoții. Cu puţin 
ghinion, acum s-ar fi aflat la morgă. 

— Va trebui să-i punem lui Ethan câteva întrebări. 

— Bineînţeles. 

— Puteţi fi de faţă și, dacă vi se pare că e prea mult, ne oprim 
când ziceți dumneavoastră. Dar cum ar putea fi un martor 
crucial pentru evenimentele din noaptea trecută... 

— Nicio problemă, interveni Michael Harris. Înţelegem. Vă pot 
întreba despre Agnieszka Jarosik? Mi-ar plăcea să-i spun lui 
Ethan că e bine. 

Jacqueline Harris o privi pe Sanderson cu atenţie. Văzu un nor 
trecând peste chipul ei și ghici imediat ce urma să spună 
poliţista. 

— Îmi pare rău, dar a murit din cauza rănilor suferite. 
Incendiul a fost prea puternic la subsol pentru ca pompierii s-o 
poată scoate de acolo. 


VP - 177 


Jacqueline se întoarse spre Michael. Arăta foarte dărâmat și 
parcă i se făcea rău. Intinse mâna spre ea. 

— Aveţi nevoie să o identificăm? E din Polonia și nu are rude 
aici, spuse Michael, încercând să vorbească raţional. 

— Mulţumesc, dar nu va fi necesar. Avem alte modalităţi de 
identificare fără să vă punem să treceţi prin așa ceva. 

Jacqueline închise ochii. Asta nu putea însemna decât un 
singur lucru. Că Agnieszka fusese atât de arsă, încât 
identificarea vizuală era imposibilă. Imaginea trupului ei ars îi 
răsări în minte, întorcându-i stomacul pe dos. Nimic nu părea 
real și totuși se întâmpla. În timp ce răspundea conștiincioasă la 
întrebările politicoase ale poliţistei, Jacqueline avea senzaţia că 
axa lumii lor se modifica. Casa lor fusese distrusă, fiul lor, rănit, 
bona lui, ucisă. Ej deveniseră acum subiect de știri. Pierderile 
colaterale ale nebuniei altei persoane. 


93, 


Fumul se ridica alene dintre ruine. Nu mai rămăsese decât 
carcasa clădirii. Totul în interior pierise în flăcări. Cu 24 de ore în 
urmă, aici fusese o casă scumpă cu terasă, într-una dintre cele 
mai bine cotate zone ale orașului. Acum nu mai era decât o 
epavă fumegândă și, mai rău, scena unei crime. 

Recent, recuperaseră trupul unei tinere din subsolul complet 
distrus. Materialele de construcţie încă radiau o căldură 
infernală și Helen se văzu nevoită să-și pună ghete protectoare, 
pășind cu grijă alături de Deborah Parks. Deborah venise de mai 
bine de două ore, înfruntând curajoasă atmosfera neplăcută și 
riscul ruinelor care încă se prăbușeau, ca să-ncerce să înţeleagă 
ce se-ntâmplase noaptea trecută. 

— Piromanul nostru își dezvoltă modul de operare, spuse 
Deborah după ce se terminaseră toate formalităţile. 

— În ce fel? se interesă Helen, alarmată de expresia 
îngrijorată a lui Deborah. 

— Focarul incendiului a fost aici, răspunse Deborah, arătând 
cu mâna spre mijlocul micii încăperi de la subsol. 

Un televizor parţial topit zăcea în apropiere, înconjurat de 
rămășițele mobilei arsei. 


VP - 178 


— Mirosul a fost înlăturat acum, că am ventilat locul, dar când 
am ajuns aici, a trebuit să purtăm astea, explică ea, lovindu-și 
cu degetul masca. Izul de oxid cianurat era foarte puternic. 

— Spumă inflamabilă? 

— Sub pielea canapelei sau ce a mai rămas din ea era, 
probabil, spumă poliuretanică. Extrem de inflamabilă și foarte 
toxică. 

— De-aia a murit Agnieszka? 

— Nimic atât de plăcut, mi-e teamă, spuse Deborah, 
strâmbându-se. Am găsit un bidon de parafină topit cam la vreo 
patru metri de canapea. Bănuiala mea e că piromanul a intrat 
pe ușa din spate și a turnat parafină direct pe canapea înainte 
să-i dea foc. 

— Nu a mai folosit niciun dispozitiv de întârziere? 

— N-am găsit nicio dovadă în acest sens și, crede-mă, am 
căutat. 

— Crezi că Agnieszka Jarosik era pe canapea când s-a 
întâmplat? 

— Tot ce se poate, dacă incendiul a început chiar înainte de 
miezul nopţii. Dacă Agnieszka era pe canapea, putem 
presupune că nu s-a luptat, fiindcă n-a mai avut timp sau... 

— Sau pentru că dormea, o întrerupse Helen. 

Deborah aprobă încet din cap. 

— A avut o zi plină, s-a așezat la televizor, a adormit pe 
canapea. Ulterior s-a trezit ameţită din cauza parafinei... 

— Sunt simple supoziţii, replică Deborah. Dar singurele pe 
care le avem deocamdată. Corpul era exact pe locul în care a 
început focul. Nu s-a mai mișcat. 

— A ars de vie, spuse Helen, simțind cum i se înmoaie 
genunchii. 

— Jim Grieves îţi va putea spune mai multe, adăugă Deborah, 
dar în cel mai optimist caz, putem să zicem că a murit din cauza 
șocului. Când un om arde în flăcări în felul acesta, inima îi 
cedează adesea prima, focul fiind prea greu de îndurat. 

— Ce mod de a muri! 

Se lăsă tăcerea preţ de o clipă, apoi Helen continuă: 

— Ce te face să crezi că piromanul a venit prin spate? 

Deborah îi arătă ușa și amândouă își croiră drum atente 
printre ruine. 


VP - 179 


— Este o ușă de modă veche din lemn și sticlă cu o 
încuietoare tradițională. Yala nu era trasă, dar când am venit 
dimineaţă ușa era încuiată pe afară. Uite, cheia așa cum am 
găsit-o. 

Helen privi prin ușa devastată și zări cheia ieșind din 
încuietoarea masivă pe partea cealaltă, în exterior. 

— Criminalul n-a dorit să-și asume niciun risc, murmură ea. 
De ce oare schimbarea asta din modul de operare? De ce să nu 
continue ca înainte? 

— Cine știe? Aici avem un model de casă diferit. Nu există 
dulap sub scări, iar treptele care duc la subsol nu sunt legate de 
scara principală. Ar putea fi relevant sau ar putea fi vorba de alt 
factor care să ducă la un atac atât de direct. 

— Un sentiment de ură faţă de victimă? 

— Sau un fel de presiune legată de timp. Poate numărul de 
polițiști din oraș i-a dat emoţii. Poate se temea că va fi prins și 
voia să termine cât mai repede posibil. 

— Poate se certaseră mai devreme în aceeași seară? își dădu 
cu părerea Helen. 

— Posibil. Indiferent de motiv, să arunci parafină peste o altă 
fiinţă umană și apoi să lași bidonul gol alături sunt gesturi care 
vorbesc despre o acutizare a situaţiei. C-o fi de teamă, din 
disperare sau din sadism, n-aș putea spune. 

Și chiar dacă Deborah n-o spunea, implicaţia era evidentă. 
Helen trebuia să răspundă la asemenea întrebări. Îi mulţumi lui 
Deborah și porni spre ușa de la intrare, cu mintea zburându-i la 
o mie de lucruri. Jurnaliștii din toate colţurile ţării se postaseră 
afară, așteptând o declaraţie oficială. Dar ce să le transmită 
despre un caz în care existau mai multe întrebări decât 
răspunsuri? 

Helen nu mai simţise niciodată o presiune atât de mare, dar 
nu avea niciun sens să mai amâne. Când conduci o investigaţie 
uriașă și complexă, vine întotdeauna un moment când trebuie 
să dai socoteală. Helen își luă inima în dinţi, afișă cea mai 
autoritară expresie și ieși din casă, îndreptându-se spre 
grupurile de ziariști nerăbdători. 

Venise vremea să dea ochii cu ei. 


VP - 180 


94. 


— Ne puteți spune numărul actual al victimelor? 

Prima întrebare venise de la corespondentul local al BBC. 
Helen se miră că n-o vede pe Emilia Garanita. Ar fi trebuit să fie 
aici. Adeptă a datului din coate ca să-și facă loc până în fața 
haitei, întotdeauna punea prima întrebare. Jonathan Gardam 
stătea la dreapta ei, iar în partea cealaltă, ofiterul responsabil 
de relația cu presa. În mulțimea din fața ei, multe chipuri noi. 

— Îmi pare rău că trebuie să raportez moartea unei tinere în 
incendiul din noaptea trecută. Încă trebuie făcută identificarea 
ei oficială. În afară de ea, persoanele de la locul incendiilor au 
suferit răni minore. Incendiul de la creșa PlayTime a fost oprit cu 
eficiență de pompieri, dar incendiul de la magazinul cash & 
carry First Buy a fost extrem de grav, distrugând mare parte din 
proprietate. 

— Să înțelegem că aduceți critici departamentului de 
pompieri pentru felul în care s-a ocupat de incendii? continuă 
corespondentul. 

— Deloc, replică Helen calm. Sunt împrejurări unice și dificile 
pentru toată lumea. 

— Aţi reținut vreun suspect? preluă reporterul de la Sky. 

Rostise întrebarea pe un ton inocent, dar toată lumea știa că 
Richard Ford fusese eliberat. 

— Avem mai multe piste pe care le urmărim, dar niciun 
suspect reținut deocamdată. 

— Numărul suplimentar de polițiști care au patrulat pe străzi a 
contat în vreun fel? 

— Încă evaluăm acest lucru. 

— Sunt locuitorii în siguranţă? 

Un jurnalist de la The Times încerca să aducă puţină 
adrenalină. 

— Reluăm sfatul pe care l-am transmis populaţiei mai 
devreme. Să se asigure că toate ferestrele și ușile sunt închise 
noaptea și să rămână tot timpul vigilenţi. 

— Sunteţi aproape să-l prindeți pe făptaș? 

— De la o zi la alta, înțelegem tot mai bine acțiunile 
individului. 


VP - 181 


Helen știa că le aruncă praf în ochi, așa că primi un răspuns 
pe măsură. 

— Voi întreba din nou. Vă apropiaţi de prinderea făptașului? 

— Facem tot ce ne stă în puteri. 

— Veţi lua în calcul și o interdicţie de ieșire din casă pe timpul 
nopţii? A 

De la The Telegraph, de data asta. Intrebarea de care Helen 
se temea cel mai tare. 

— Nu excludem nicio variantă în acest moment. 

— Sunteţi atât de îngrijoraţi, încât chiar luaţi în calcul o 
asemenea interdicţie în Southampton? 

Toată lumea renunţase să se mai poarte cu mănuși și 
întrebările curgeau acum pe bandă rulantă. Exista un motiv 
pentru care jurnaliștilor li se spunea haită. Imediat ce unul 
dintre ei îndrăznea să atace, se repezeau și ceilalți. Era un asalt 
continuu, care punea sub semnul întrebării competența lui 
Helen, reputaţia secţiei de poliţie Southampton Central și cursul 
investigaţiei. Toate pistele fuseseră urmate în căutarea unui țap 
ispășitor. Când oamenii se tem, caută să dea vina pe cineva și 
Helen avea senzaţia precisă că ea va fi aceea. N-ar fi surprins pe 
nimeni și părea oarecum justificat, dar în timp ce Helen își apăra 
colegii și pe ea însăși din răsputeri, un lucru o nedumerea și o 
îngrijora. O singură persoană lipsea de aici, iar asta nu putea 
însemna decât necazuri. 

Unde era Emilia Garanita? 


95, 


Emilia își plimbă degetul pe deasupra butonului Trimite. Se 
pusese pe treabă încă din momentul în care Latham încheiase 
discuţia. Mărturia lui era material incendiar, o eviscerare ca la 
carte a lui Helen Grace, atât ca om, cât și ca polițistă. O acuzase 
de incompetenţă crasă și de prejudecăţi orbești în anchetarea 
membrilor Departamentului de Urgenţe și Incendii Hampshire, 
care erau și fuseseră dintotdeauna nevinovaţi. In timpul 
anchetei, li se aduseseră multe prejudicii și adevăratul criminal 
fusese lăsat în pace, să omoare din nou. Potrivit spuselor lui 


VP - 182 


Latham, Helen avea pe conștiință moartea bonei familiei Harris, 
Agnieszka Jarosik, și trebuia să plătească pentru asta. 

Emilia ascultase cu o ureche știrile live de la televizor, precum 
și declaraţia făcută de poliţie în fața locuinţei Harris din Lower 
Shirley, dar mintea îi stătea mai degrabă la articolul ei. Pe 
fundal, auzea întrebările agresive, acuzaţiile subințelese aduse 
poliţiei și totul se potrivea perfect cu articolul ei. Erau întrebări 
legitime cu privire la felul în care poliţia din Hampshire și în 
special Helen conduseseră ancheta. Sute de mii de lire prejudicii 
materiale, patru oameni morți, mai mulți răniți. Pentru prima 
dată de când își amintea, Helen părea că se chinuie. 

Din perspectiva unui observator extern, investigația dădea 
senzaţia că stă pe loc și că nimeni nu are nici cea mai mică idee 
despre cum, de ce și cine comite aceste crime îngrozitoare. 

În mod obișnuit, Emilia ar fi urmat și ea același val popular. 
Teama, confuzia și un ţap ispăşitor bun constituiau lucrurile care 
vindeau ziarele. Crimele nu erau izolate, ci amenințau pe toată 
lumea. Din acest motiv, exemplarele ziarului Southampton 
Evening News dispăreau de pe rafturi imediat. Totul o împingea 
pe Emilia să publice afirmaţiile lui Latham și să-i dea o lovitură 
de graţie lui Helen Grace. Totuși Emilia ezita. Se mai luase de 
Helen și înainte și pierduse, scăpând la mustață de acuzaţia că 
urmărise ilegal mișcările poliţiei. De atunci, fostele inamice 
instauraseră un armistițiu prelungit, reușind să lucreze 
împreună și ajutându-se în munca lor atât cât puteau. 

Dar Emilia considera colaborarea lor pașnică potrivită pe 
vreme de pace, iar acum se declanșase un ditamai războiul. Un 
război în care vor exista învingători și învinși. Emilia vedea 
dincotro bate vântul și nu fusese niciodată genul sentimental, 
așa că nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut. Inspiră 
adânc, mai citi o dată pe diagonală articolul și apăsă pe butonul 
Trimite. 

Jocurile începuseră. 


96. 


Nu se simţise niciodată atât de rău. Durerea îl scotea din 
minți, cuprinzându-i trunchiul suferind și capul care zvâcnea 


VP - 183 


nebunește. Somnul nu avea cum să vină, calmantele foarte 
puternice nu-și făceau efectul și totul părea un dezastru. Işi 
pierduse un dinte, pe faţă avea vânătăi, iar gâtul și pieptul i se 
albiseră ca varul. Se văzuse nevoit să-și anuleze întâlnirile 
pentru toată săptămâna, inventând o scuză plauzibilă, iar acum 
zăcea în pat, gemând și blestemându-și soarta. 

Se gândise să ia un taxi până la urgenţe, apoi renunţă. Apoi 
intenţionase să-și sune un prieten, ba chiar pe sora lui, dar se 
hotărâse s-o lase baltă. Nu mai putea face față unui val de 
întrebări. Max Paine știa că familia îi dezaprobă stilul de viață. 
Un atac ca acela pe care-l suferise noaptea trecută le va da 
părinţilor săi scuza perfectă pentru a pune la cale una dintre 
„intervenţiile” lor crude, într-o încercare inutilă de a-l salva pe 
Max de el însuși. El nu voia să fie salvat, deși i-ar fi prins bine 
puţin ajutor când luase bătaie. 

În timpul atacului, a existat un moment când a crezut că ea-l 
va omori. Își dădu seama acum că, atunci când încasase 
loviturile, fusese incredibil de calm, cel puţin la început. Nu se 
întâmpla prima dată și se temea că nu va fi nici ultima oară. 
Dar, de data asta, fusese diferit. Femeia se dezlănţuise în 
asemenea hal, alimentată de violenţa ei, încât o parte din el se 
resemnase cu perspectiva morţii iminente. Intotdeauna avusese 
o premoniţie că va sfârși așa, într-o confruntare ulterioară unei 
ședințe greșite. Însă nu-și imaginase că-și va da duhul din cauza 
unei femei. 

Nu se rușina că pierduse lupta. Era o femeie puternică, în 
formă fizică bună, avea un caracter agresiv și cunoștea violența. 
Dar îl tulburase extrem de mult. Intotdeauna se bazase pe 
mizantropie, arătându-și dezgustul față de parada vulgară a 
existenţei fără sens dusă de părinţii lui cicălitori, de profesori, de 
prietene și de alţii. Cu cât îl băteau la cap mai tare, cu atât se 
afunda în obsesia lui, răsfrângându-și mânia asupra lor, 
atacându-i pentru minţile lor înguste și atitudinea burgheză. 
Însă acum, pus în faţa unui sfârșit brusc și violent, înţelesese că, 
în definitiv, prețuiește viața. Sau măcar unele părți ale acesteia. 

Așa cum zăcea în pat, uitându-se la televizor și încercând 
totodată să adoarmă, gândurile i se îndreptau spre ea. Se 
înregistrase cu un nume fals: Eleanor Noel. Incercările lui 
ulterioare de a-i găsi numele pe Google, de a descoperi lucruri 
care aveau legătură cu ea nu se dovediseră deloc fructuoase. 


VP - 184 


Poate era măritată? Avea o slujbă importantă? Sau poate exista 
un motiv mai puţin interesant pentru care își ascundea 
identitatea? 

li veneau obsedant în minte vocea ei, chipul, postura, hainele 
pe care le purta. Căuta un indiciu, unul cât de mic care să-i dea 
o idee despre cine e acest înger ciudat al violenței. Din când în 
când, izbucnea în râs când se gândea la absurditatea situaţiei: 
să fii cotonogit de o clientă. Dar știa că e doar un mecanism de 
apărare, în încercarea de a minimaliza gravitatea situaţiei și 
spaima pe care o trăsese. Ce va face dacă va da nas în nas din 
nou cu ea? Habar n-avea, dar voia cu disperare să afle mai 
multe, voia să asocieze un nume cu faţa celei care-l dominase 
și-l umilise noaptea trecută. Voia ca ea să știe ce făcuse și să 
plătească pentru asta. 

Cum stătea răsturnat pe-o parte, aproape aţipit, vocile de la 
televizor îi pătrunseră în minte. Avuseseră loc alte incendii 
noaptea trecută și oamenii își dădeau cu părerea ca de obicei. 
Aceleași veșnice prostii. Dar parcă acum era ceva diferit la 
reportajul respectiv. | se părea cumva... familiar. Da, vocea, asta 
era. Era vocea e. 

Max deschise iute ochii și se săltă în capul oaselor. Un val de 
durere agonizantă îl copleși din toate părţile, dar reuși să stea 
drept. Clipi des de mai multe ori, străduindu-se să focalizeze 
imaginea de pe ecran. Canalul de știri relua o conferinţă de 
presă de mai devreme, care avusese loc în faţa uneia dintre 
casele distruse. In mijlocul tuturor, se zărea ea. Preţ de o clipă, 
rămase hipnotizat, abia înțelegând ce spune, cu ochii lipiţi de 
faţa ei. Părea diferită cu părul lăsat pe spate, dar n-avea niciun 
dubiu, ea era. Când vorbi din nou, privirea îi alunecă spre titlul 
din josul ecranului. Aproape se înecă atunci când văzu cine e, 
dar cumva avea sens. Invățase cu mult timp în urmă să nu se 
mai mire de secretele pe care oamenii le ascund bine, iar alei 
se dovedea a fi unul incredibil de bun. 

Femeia care-i plătise serviciile, apoi îl atacase cu violenţă era 
polițistă. 


VP-185 


97. 


Încurajat de părinţii săi, Ethan Harris se aplecă și vârî lingurița 
de plastic în gură. Fusese externat din secția de arși cu două ore 
în urmă, iar acum stătea bine învelit într-o rezervă, unde va mai 
rămâne până când va veni o mașină să-l ia. Îi scoseseră și 
perfuziile, fiindcă deshidratarea nu mai reprezenta o problemă, 
dar trebuia să-și recapete forțele. Trebuia să mănânce și 
cerealele Weetabix cu lapte erau singurele lucruri pe care le 
suporta. Gâtul i se iritase și se inflamase din cauza fumului 
fierbinte, așa că mâncarea solidă ieșea din discuţie. 

Adolescentul de 17 ani încercase să se hrănească singur, dar 
mâna îi tremura prea tare ca să ducă lingura la gură corect. Se 
întâmpla așa parțial din cauza stării sale medicale, suferise de 
paralizie cerebrală la naștere, dar și din cauza șocului. Băiatul 
abia dacă putea sta locului. Părea că retrăiește trauma cu 
fiecare parte a trupului care-i tremura. Se apropiase foarte mult 
de moarte azi-noapte și, chiar dacă scăpase printr-un noroc 
chior, amintirea experienţei avea să-i rămână în minte mulţi ani 
de aici înainte. 

Helen bănuia cum trebuie să se simtă. Văzuse și ea moartea 
cu ochii, se găsise în situaţii care o duseseră dincolo de teama 
obișnuită, până într-un loc mult mai întunecat. Îi dădu băiatului 
suficient timp, să fie ajutat și îndrumat de părinţii săi. Cel puţin 
își avea mama și tatăl alături să-l sprijine, se gândi Helen. Alţii, 
precum Luke Simms și Callum Roberts, nu se dovediseră la fel 
de norocoși. 

După câteva înghiţituri, Ethan hotărî că mâncase destul. 
Părinţii îndepărtară castronul, îl așezară pe o măsuţă laterală și 
se întoarseră cu faţa spre Helen. Nu păreau neapărat ostili, dar 
nici nu încurajau această discuţie și Helen înțelese. În locul lor, 
s-ar fi purtat la fel. 

— Știu că trebuie să-ţi revii încetul cu încetul, așa că voi fi 
concisă. Când vrei să mă opresc, spune-mi, da? 

Ethan dădu din cap, așa că ea continuă. 

— Potrivit informaţiilor primite de la părinţii tăi, stingi de 
obicei lumina în jur de zece și jumătate seara, în timpul 
săptămânii când ai școală. Așa s-a întâmplat și noaptea trecută? 

— Da, rosti Ethan răgușit. 


VP - 186 


Se strâmbă de durere. 

Fumul îi afectase foarte puţin laringele și gâtul, dar tot îl 
durea. Avea o arsură în palma stângă și câteva julituri pe faţă, 
dar, în ansamblu, fusese extrem de norocos, dată fiind furia 
incendiului. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Ai citit? 

— Da. 

— Până la ce oră? 

— Până pe la 23:00, replică el. 

— Apoi te-ai culcat? 

— Da. 

— Ai auzit ceva sau ai văzut ceva care să te-ngrijoreze sau să 
te surprindă? Ceva ieșit din comun? 

Ethan scutură din cap. 

— Nu-ţi amintești să fi auzit soneria? Ori un mobil sau orice 
altceva din momentul în care ai stins lumina până când ai văzut 
focul? 

— Nu. 

Helen cugetă o vreme. 

— Cum ţi s-a părut Agnieszka în seara asta? Părea bine? Se 
purta normal? 

— Era în regulă. OK. 

— Avea probleme în ultimul timp? se interesă Helen, 
adresându-se acum lui Jacqueline și lui Michael Harris. Probleme 
cu iubitul? Cu banii? 

— Nu ne-a mărturisit nimic de genul ăsta, răspunse Michael. 
Părea foarte liniștită. Dar nu lucrează pentru noi decât de trei 
luni, așa că nu știu dacă se simţea în largul ei să discute cu noi 
despre așa ceva. 

— Așadar primul lucru care ţi s-a părut neobișnuit a fost focul 
în sine? întrebă ea, întorcându-se spre Ethan. 

— Da. 

— Poţi să descrii cum s-a întâmplat? 

Ethan inspiră adânc. Fie că se îmbărbăta pentru durerea 
fizică, fie din cauza emoţiilor stârnite de amintiri, Helen nu putea 
ști sigur. 

— Eram în pat. Mirosul de fum m-a izbit și... când am aprins 
veioza de pe noptieră, tot nu vedeam nimic. 

— Și-atunci? 


VP - 187 


— Am strigat-o pe Agnieszka, dar... n-am auzit nimic. Am 
intrat în panică. Mi-am dat seama ce se întâmpla. M-am dat jos 
din pat, m-am dus la ușă și atunci am simţit-o... 

Se opri, cerându-le părinţilor puţină apă. O bău lacom, lichidul 
rece răcorindu-i gâtul ars. 

— Ai Ssimţit-o? 

— Am simţit că voi avea o criză. Au început gâdilături în mâini 
și în picioare, apoi vederea mi s-a tulburat. Totul se transformă 
într-o strălucire și... Bănuiesc că am încercat să ies înainte să 
mă apuce cu adevărat. 

Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic. Vedea cât de afectaţi 
erau părinţii de descrierea lui. Trebuie să fie îngrozitor să scapi 
din foc când există o asemenea presiune asupra ta. 

— Când mi-am revenit, cineva mă căra. Era foarte cald, mai 
cald decât mi-am imaginat vreodată. Agnieszka a reușit să iasă? 
E bine? 

Helen se uită iute spre părinţii lui Ethan. Crezuse că i-au dat 
deja vestea băiatului, dar evident că hotărâseră că încă nu e 
pregătit. Dădură din cap încet spre Helen. 

— Mi-e teamă că n-a reușit. Imi pare rău. 

Ethan tresări și scutură din cap abătut. 

— Cum a murit? 

Era greu de răspuns la o întrebare atât de dificilă. 

— Focul a început la subsol. Cred că s-a întâmplat rapid. 
Probabil nu a suferit mult timp. 

Ethan aprobă, apoi se întoarse spre părinţi. Aceștia dădură 
din cap iute ca să-l liniștească. Toţi se gândeau că Ethan ar fi 
putut sfârși în același fel. 

— E destul pentru moment. O să le las cartea mea de vizită 
părinţilor tăi. Dacă-ţi mai aduci aminte ceva important, te rog să 
mă contactezi. Între timp, odihnește-te și încearcă să nu-ţi faci 
griji. ÎI vom prinde pe cel care ţi-a făcut asta, ai cuvântul meu de 
onoare. 

Helen plecă. Merse repede pe coridor, copleșită de gânduri. 
Până acum, nu aveau niciun martor real, nimic tangibil de pe 
camerele CCTV și niciun motiv clar. Helen respinsese ideea de a 
pune interdicții în oraș, atunci când fusese adusă în discuţie. | se 
părea o exagerare nefondată. Dar, ţinând cont de eficiența și 
hotărârea criminalului lor, începea să simtă că nu mai aveau 
încotro. 


VP - 188 


98. 


Când o zări, Helen ajunsese deja la jumătatea coridorului. 
Venise cu motocicleta de la spital direct la Southampton Central 
și străbătea acum cu pași mari holul de la etajul al șaptelea. 
Chemase echipa pentru o ședință la prima oră și se miră ușurată 
s-o vadă pe Charlie, frumos îmbrăcată, proaspătă, îndreptându- 
se spre centrul de comandă. După o noapte îngrozitoare, se 
bucura să-și vadă vechea prietenă și colegă înapoi la treabă. 

— Totul e în regulă? întrebă Helen în timp ce mergeau una 
lângă alta. 

— Cât se poate, având în vedere împrejurările. Mulţumesc că 
ai venit aseară. 

— Nici să nu pomenești despre asta. Sper că și tu ai face la fel 
pentru mine. 

O amintire neplăcută a violenței din noaptea precedentă își 
făcu loc în mintea lui Helen, dar ea o alungă iute. Se va ocupa 
de asta mai târziu. 

— Desigur, replică Charlie, deși mă îndoiesc că voi fi vreodată 
nevoită. 

O prostie, evident, dar spusă cu un zâmbet larg. Pentru prima 
dată după multă vreme, Helen îi vedea zâmbetul lui Charlie și se 
entuziasmă foarte tare, împingând ușile duble ca să pășească în 
aglomerație. 

e 

— După cum a arătat și Sanderson, va trebui să ignorăm 
declaraţiile anterioare ale martorilor și s-o luăm de la capăt. E o 
treabă complicată, așa că trebuie să fim deschiși la posibilități în 
permanenţă, OK? 

Echipa fu de acord, dar Helen simţi că se dezumflaseră. 
Atâtea distrugeri, atâţia morţi și niciun progres. Helen știa că 
astăzi era înmormântarea lui Karen și Alice Simms. Un lucru 
care-i bântuia pe toți și le afecta starea de spirit. Helen trebuia 
să împingă echipa de la spate, trebuia să le păstreze 
concentrarea, trebuia să-i convingă că tipul acesta putea fi 
prins. 

— Poliţiștii merg din ușă în ușă la casele de lângă incendiile 
de noaptea trecută. Dacă vor afla informaţii importante le vor 
raporta direct aici, la centrul de control. Le-am rugat pe 


VP - 189 


agentele Lucas și McAndrew să adune și să cearnă declaraţiile 
martorilor de la toate incidentele. Cine a anunţat incendiile, cine 
a trecut pe-acolo, cine a văzut personaje dubioase rătăcind în 
jur... Haideţi să mai verificăm o dată totul ca să ne asigurăm că 
n-am ratat ceva important. 

— Da, șefa, aprobă Lucas. 

— Știu că e muncă de detaliu, dar aș vrea ca agenţii Edwards 
și Marnie să mai urmărească o dată înregistrările de la incendii, 
cercetând feţele celor din mulţime. Criminalul nostru este un 
superstar acum, e viral pe internet, a ajuns în paginile celor de 
la New York Times, Sydney Herald... Probabil că se distrează de 
minune. E imposibil să nu caute o modalitate de a se implica în 
poveste cumva, așa că haideţi să vedem dacă-l putem găsi. Știu 
că am mai făcut-o și înainte, știu că pare o pierdere de vreme, 
dar lucrurile mici contează. 

— Nicio problemă, spuse Marnie. 

— Agenta Sanderson va coordona o anchetă a celor mai 
recente incidente care au implicat pacienţi ai spitalelor de 
psihiatrie să vedem dacă găsim vreo pistă acolo. Poate e cineva 
care urăște orașul sau are o predilecție aparte pentru 
piromanie... 

— Așadar, acum credem că criminalul nostru e sărit de pe fix? 
se interesă Edwards. 

— Nu aș folosi aceste cuvinte, dar criminalul nostru e foarte 
hotărât, foarte concentrat. E clar obsedat de foc sau de 
consecinţele focului și nu are niciun respect față de viețile 
oamenilor. Atacul direct asupra Agnieszkăi Jarosik sugerează că 
piromanul nostru crește miza, devenind mai puţin precaut și mai 
agresiv. Acest fapt ar putea fi rodul sadismului său ori se simte 
pus sub presiune. Indiferent de situaţie, nu sunt vești bune 
pentru noi. 

Echipa analiză tăcută informaţia, apoi Helen continuă. 

— Există un motiv pentru care face toate astea, ceva ce-l 
împinge să recurgă la crimă și noi trebuie să aflăm ce anume. 

— Adică, acum spunem că atacurile nu mai sunt aleatorii? 
întrebă McAndrew. 

— A fost o teorie validă, cel puţin iniţial, dar totul e prea bine 
planificat ca să fie ceva la întâmplare. Magazinele comerciale 
ţintite sunt asemănătoare. Afaceri mici, fără măsuri scumpe de 
pază, dar locuinţele sunt foarte diferite din punct de vedere 


VP - 190 


geografic, al prețului sau al clasei sociale. Însă toate au fost 
accesibile, atacurile, metodic executate și chiar și atunci când 
criminalul s-a grăbit, de exemplu, în atacul asupra Agnieszkăi 
Jarosik, tot și-a făcut puţin timp să închidă ușa pe afară, înainte 
de a pleca. Probabil că știa casele și pe locatarii lor foarte bine, 
așa că, pe lângă declaraţiile martorilor, haideţi să ne interesăm 
și de oamenii care cunoșteau familiile și au trecut pe la locul 
incendiilor în fiecare zi. Există o slujbă anume care ar obliga pe 
cineva să treacă pe acolo în mod regulat? Poștași, gunoieri, 
lucrători sociali, agenţi comerciali... oricine ar putea cunoaște 
casele și a intrat în contact cu familiile respective. E foarte 
probabil ca piromanul nostru să se ascundă la vedere, deci nu 
excludeţi pe nimeni, oricât de respectabil sau de stabil ar părea 
la prima vedere. 

— Ar trebui să aruncăm un ochi și asupra spargerilor, se oferi 
Charlie. Am avut o spargere la rezidența Simms, pe când la 
celelalte a intrat ca-n brânză. E foarte încrezător în ceea ce face. 

— Bine, răspunse Helen. Să verificăm și plângerile de 
hărțuire, orice raportări recente care ar putea lega între ele cele 
trei locuri. Sigur există o legătură. 

Helen făcu un semn din cap spre cel mai apropiat agent și 
acesta plecă imediat să se apuce de treabă. 

— Între timp, continuă Helen, să mai analizăm puţin motivul. 

— Ar putea avea ceva împotriva femeilor? întrebă Sanderson. 
Toate victimele moarte de până acum sunt femei. lar atacul 
asupra Agnieszkăi a fost direct. Urăște femeile dintr-un motiv 
anume? 

— Ştia că soţii vor fi plecaţi? Că băieţii stăteau la etajele 
superioare și nu riscau la fel de mult? spuse Lucas. Două mame 
au murit și o bonă. E vorba de copii și de tutorii lor? 

— Poate, interveni Charlie. Dar a fost un noroc chior că Luke 
Simms și Ethan Harris au supravieţuit. Probabil că amândoi ar fi 
murit. Și cum rămâne cu Alice? Piromanul trebuie să fi știut că o 
fetiță va fi în pat la ora aia, de ce să aibă ceva împotriva ei? 

Se lăsă o tăcere lungă, pe care Helen se hotărî s-o spargă 
imediat. 

— Cred că putem elimina motivul financiar, deoarece 
criminalul n-a încercat să contacteze familiile și nici n-a făcut 
vreo cerere. Se pare că nu există nici legături profesionale. 
Denise trăia din ajutorul social, iar printre ceilalţi avem un 


VP-191 


arhitect, un om de afaceri și un psihiatru. Pentru mine, motivația 
sigur e personală. Știm că Agnieszka Jarosik se întâlnea cu 
cineva cunoscut pe internet, se văzuse cu mai mulţi ţipi. E 
posibil ca și Denise să fi procedat așa. Karen Simms luase oare 
legătura cu vreo iubire mai veche, chiar dacă la modul inocent? 
Dăduse fără să vrea speranțe cuiva? Criminalul vrea să-i 
distrugă pe oamenii aceștia, vrea să le distrugă familiile, așa că 
hai să săpăm puţin în vieţile lor. Toată lumea are dușmani și, 
dacă găsim o legătură între ei, atunci vom prinde și făptașul. 

Urmă o pauză scurtă în care toți absorbiră informaţiile. 

— Să-i dăm drumul, îi îndemnă Helen. Și să-l prindem pe 
individul ăsta. 


99, 


_ Luke Simms se privea în oglindă și nu simţea decât rușine. 
Incercase tot posibilul pentru mama și sora lui, dar în ochii săi 
tot părea ridicol. Părul îi fusese tuns și aranjat și fondul de ten îi 
acoperise vânătăile. Tatăl lui îi cumpărase un sacou elegant, 
cămașă și cravată. Insă el nu-și vedea decât picioarele oribile, 
acoperite de gips și atârnate în aer, la capătul unor braţe lungi 
și metalice. Dacă voia să meargă la înmormântare, asta era 
singura soluţie. Tatăl lui îi va împinge scaunul cu rotile special 
adaptat, dar nu i se părea deloc o idee mai bună. Arăta 
caraghios și i se părea că-și bate joc de ceremonie, în loc să-și 
exprime regretele. 

Nu mai erau decât câteva ore până la funeralii. Luke știuse că 
momentul acesta va veni, dar acum, că sosise, nu se simţea 
deloc pregătit. Nimic nu i se părea rea/. Mama lui și Alice... 
Luase de-a gata bunătatea, iubirea, umorul și prezenţa lor, iar 
acum dispăruseră. Pur și simplu. Astăzi le va îngropa. Ca și cum 
nu mai rămăsese decât praf și pulbere din ele. Ca și cum ar fi 
putut încheia capitolul ca să treacă mai departe. 

Nu mai aveau nici casă acum. Familia se înjumătăţise. Dacă 
era să fie sincer, Luke nu știa dacă se mai poate bizui pe tatăl 
lui. ÎI rugase să stea cu el în dimineaţa asta, dar intervenise 
ceva și tatăl lui plecase în oraș. Unde se ducea tot timpul, nu 
spunea. Nu prea mai scotea o vorbă de când se mutaseră aici. 


VP - 192 


Avea grijă de el, îi curăța rănile, îl ajuta să meargă la toaletă, îl 
așeza și-l cobora din pat, făcea tot ce se aștepta lumea de la el. 
Dar nu mai vorbea. Luke voia să discute, să afle dacă tatăl lui 
trăia aceeași senzaţie de pustiu și dezolare, aceeași impresie că 
totul era un coșmar fără sfârșit. Dar tatăl lui nu-i dădea 
niciodată ocazia asta. Era pierdut în toată treaba asta cu 
înmormântarea. 

Nu prea înţelegea cum se desfășoară lucrurile. Cum organiza; 
o înmormântare? Poate mai târziu în viaţă, când va fi mai mare, 
își va da seama că-și judecase tatăl prea aspru. In orice caz, 
intuia că tatăl lui îl evită. Nu-l privea în ochi, nu iniţia niciun fel 
de conversaţie. Și-atunci greșea el când îl învinovăţea? Probabil. 
Dar Luke îi ducea dorul. Își pierduse mama și sora, iar acum 
simţea că-și pierde și tatăl. 


100. 


Se simţea un bărbat marcat. 

Nu era suficient că Helen Grace îi ruinase cariera, îi distrusese 
liniștea și îi nimicise și ultimele rămășițe de respect față de 
propria persoană. Nu, îl lăsase pătat. O pată pe care oricine 
putea s-o vadă. 

Fusese exonerat, pentru numele lui Dumnezeu! Poliţia știa că 
nu e responsabil pentru niciunul dintre atacuri și totuși ce făcuse 
în această privință? Trâmbiţase eliberarea lui așa cum o făcuse 
cu arestarea lui iniţială? Informase lumea că e nevinovat? Nu, 
dăduse o declaraţie de două rânduri că fusese eliberat din arest 
și cu asta basta. 

Pentru lume în general, Richard Ford încă reprezenta chipul 
legat de incendii. Pompierul erou care devenise inamic, 
trădându-și colegii și chemarea, bucurându-se de distrugerea 
orașului său natal. Era un paria în Southampton și, oriunde se 
ducea, simţea ura oamenilor. Nu rezistase mai mult de o oră 
într-un hotel, ascunzându-se într-o cameră mică ce duhnea a 
înălbitor, incapabil să se aventureze afară de frica abuzurilor și a 
insultelor pe care personalul, oaspeții și trecătorii i le aruncau cu 
plăcere. Una dintre menajere scuipase spre el pe coridor. Nu 


VP - 193 


răspunsese și nici nu se întorsese ca să caute refugiu în camera 
lui. Işi luase picioarele la spinare și pornise spre casa lui. 

Locuinţa avusese și ea de suferit, desigur. Graffiti pe pereți și 
pe ferestre, rahat de câine pe ușă. Dar nu-i păsa. Știa că va fi în 
siguranţă aici. După ce verificase iute interiorul, făcuse o listă cu 
toate lucrurile de care avea nevoie: lacăte, lanţuri, o rangă și 
poate și un ciocan. Habar nu avea ce-i rezerva viitorul sau ce va 
face cu viaţa sa, dar trebuia să se ascundă în casa lui până 
găsea o cale de ieșire din toată această beznă. ` 

Tipul de la Robert Dyas fusese morocănos și ostil. |l 
recunoscuse din ziare, la fel cum o făcuse și proasta aia de 
casieră de la Tesco, care îl privise furioasă cât timp îi pusese 
mâncarea în pungi. Richard ar fi putut să jure c-o auzise 
murmurând: „Sper să te îneci cu ea”. Preferase s-o ignore și să 
plece. Abia aștepta să ajungă acasă și să pună un zid între el și 
lume. 

Impinse poarta de la grădină și se grăbi pe aleea ce ducea la 
ușa din față. Puse sacoşele cu cumpărături jos și vâri mâna în 
buzunar să scoată cheia. Se pomeni îmbrâncit brusc într-o parte. 
Se împletici pe trepte și ateriza greoi pe aleea cu dale. Ciudat 
lucru, partea dreaptă a capului îi amorţise, îl furnica. Ridică 
mâna, dar se trezi împins cât colo. A 

De data asta văzu pumnul venind. Intoarse capul să-l evite, 
dar prea târziu. Pumnul îl lovi direct în bărbie. Capul îi zvâcni pe 
spate, izbindu-se cu putere de pământ. Brusc, se lăsă tăcerea. 
Nu mai auzea bine și privirea i se înceţoșase. Incercă să se 
elibereze, dar pumnul veni din nou. De data asta simţi cum doi 
dinți îi dispar pur și simplu. Nu știa dacă-i înghiţise sau îi 
căzuseră din gură. 

Mâinile aspre îl apucaseră de gât, strângând fără milă. 
Atacatorul părea să urle cuvinte răgușite, violente, care curgeau 
șuvoi. Richard Ford dădu și el un pumn, dar degeaba. Pierduse 
lupta și știa asta. g 

Apoi, la fel de brusc cum începuse, totul se opri. In confuzia și 
șocul lui, Richard nu vedea decât un bărbat care era târât într-o 
parte. Atacatorul lui încercă să scape de mâinile care-l 
prinseseră, dar nu reuși să se elibereze. Apoi păru că renunţase 
la luptă și se prăbuși pe pământ, păzit strașnic de cei care 
interveniseră. Când trecătorii care-i salvaseră viaţa începură să- 
și folosească telefoanele mobile, Richard Ford se chinui să-și 


VP - 194 


aţintească privirea asupra atacatorului. Bărbatul respira cu 
greutate, dar își ridică privirea. Preţ de o clipă, ochii li se 
întâlniră și Richard știu exact cine e. 

Și de ce venise după el. 


101. 


Thomas Simms își ridică privirea când Charlie intră în 
încăpere. Se holbă la ea scurt, apoi își plecă fruntea, uitându-se 
în podea, incapabil sau nedornic să dea ochii cu ea. 

Charlie alergase în arest imediat ce auzise că Simms fusese 
adus. Prima ei reacție la vestea despre atacul lui Richard Ford 
fusese una de șoc. Astăzi avea loc înmormântarea lui Alice și a 
lui Karen. Apoi devenise limpede că rănile lui Ford sunt 
superficiale și că nu avea de gând să depună plângere și 
angoasa ei lăsă locul ușurării. Dorinţa lui Ford de a evita orice 
altă discuţie cu poliţia îl salvase pe Thomas Simms de la un 
proces. 

— Thomas? 

Bărbatul nu-și ridică privirea și-și îngropă faţa în mâini. Părea 
răvășit, epuizat, iar hainele murdare și pătate de sânge îi 
atârnau pe trupul subțire. 

— Thomas, va trebui să vorbești cu mine. 

— N-am nevoie de dădăceala ta, replică el brusc. 

Vorbise pe un ton dur, aspru. 

— N-am de gând să te dădăcesc, dar trebuie să vorbim. Ştiu 
că ești supărat, știu că ești furios, dar nu poţi să mai faci lucruri 
de genul ăsta. 

— Nu-mi spune tu ce pot face și ce nu, se răsti Simms, 
ridicându-și ochii spre Charlie. A meritat pentru tot ce le-a făcut 
fetelor mele și imediat ce ies de aici, o să am grijă să termin ce- 
am început... 

— E nevinovat, Thomas. 

— Rahat! L-aţi prins și după aia i-aţi dat drumul. E problema 
voastră, nu a mea... 

— Nu ela pus focurile. Niciunul dintre ele. 

— Atunci cine? 


VP-195 


Charlie ezită, neștiind ce să-i răspundă, așa că Simms își reluă 
atacul. 

— Habar n-aveţi, așa e? V-aţi învârtit în jurul cozii încă din 
prima zi. 

— Facem tot ce ne stă în putință să-l prindem pe făptaș, se 
apără Charlie. Dar crede-mă când îţi spun că ai atacat un om 
nevinovat. 

În cele din urmă, cuvintele lui Charlie părură să-și atingă ţinta. 
Thomas Simms o privi furios, dar nu mai spuse nimic. 

— L-ai fi putut omori și cum s-ar fi descurcat Luke? Ce i-ai fi 
spus când ai fi ajuns la închisoare? Când ai fi ajuns în spatele 
gratiilor? 

Thomas își pironi privirea în podea. Charlie își înmuie glasul: 

— Știu prin ce treci, știu că ai dubii în privința capacităţii 
noastre de a-l prinde pe criminal, dar Luke trebuie să fie 
prioritatea ta acum. Ți se va face dreptate, îţi promit, dar asta 
este treaba noastră. Ata e să fii alături de fiul tău. 

Charlie se pregăti pentru o replică mânioasă, dar aceasta nu 
veni. Thomas se uită cu răceală la ea, dar ceva din nebunia 
anterioară părea să fi dispărut totuși. 

— Nu-l abandona, Thomas. Nu-ţi lăsa mânia sau dorința de 
răzbunare să te sfâșie în două. Luke nu vrea nimic din toate 
astea. El te vrea pe tine. 

Thomas nu-și luă ochii de la ea și, din senin, izbucni în plâns. 
Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Bărbatul și le șterse, dar, 
cum zăgazul se spărsese, se ghemui pe podea. Toată tensiunea 
și suferința ultimelor zile erau eliminate, în sfârșit. Trupul îi 
tremura scuturat de suspine. 

Charlie se lăsă pe vine lângă el și îi înconjură umerii cu braţul. 

— Du-te la el, Thomas. Are nevoie de tine mai mult decât 
oricând și, dacă-l poţi ajuta să treacă prin zilele, săptămânile și 
lunile care vor veni, atunci îţi vei fi îndeplinit datoria. Tu ești tot 
ce mai are băiatul ăsta. 

Charlie avea piste de urmărit și sarcini de rezolvat, dar uitase 
de ele deocamdată, în timp ce-l îmbrăţișa pe bărbatul care 
crezuse că pierduse totul, dar care încă avea o comoară 
valoroasă pentru care să lupte. 


VP - 196 


102. 


Totul i se părea ciudat și străin. Ultimele câteva ore fuseseră 
o caricatură a vieților lor ordonate, liniștite și, oricât încercau să 
revină cât de cât la normalitate, realitatea continua să le 
provoace frustrări. 

Jacqueline Harris avea nervii în piuneze. Era ușurată, desigur, 
că Ethan nu era rănit mai deloc, dar casa lor devenise o ruină 
fumegândă, bona lor murise, iar acum se găseau aici, într-un 
apartament închiriat în grabă din Upper Shirley. Il luaseră pentru 
că era spaţios, liber și aproape de fostul lor cartier, dar, stând 
așa în spaţiul gol, impersonal, Jacqueline simţi brusc că făcuseră 
o greșeală. Locul se vedea rece și deloc primitor. 

Ethan se urcase în pat să se odihnească. Avea un dormitor 
drăguţ în spate, cu o priveliște atrăgătoare. Michael ieșise puţin 
să sune la agenţia de bone. Nu știa dacă e responsabilitatea lor 
sau a agenţiei să le informeze pe rudele Agnieszkăi despre 
moartea ei, dar ea se spălase pe mâini oricum și-l pusese pe 
Michael să se ocupe. Jacqueline avea deja suficiente pe cap, să 
se îngrijească de Ethan, să discute cu compania de asigurări, să 
organizeze o serie de noi interviuri pentru o bonă, ca să nu mai 
pomenească de evitarea constantă a jurnaliștilor care o sunau 
sau de întrebările nesuferite ale polițiștilor. Cum naiba se 
transformase viaţa lor în chestia asta? 

Încercase să poarte o conversaţie cu Ethan, gândindu-se că e 
mai bine pentru el să fie ocupat, dar nu rezistase decât cinci 
minute înainte să se dea bătută. Rămăsese singură în locul 
acesta oribil, care nu-i era familiar. Spera ca Michael să se 
întoarcă mai repede. Niciodată nu se pricepuse să fie de capul 
ei. Își verifică e-mailurile din nou, o grămadă de mesaje 
încurajatoare, apoi telefonul BlackBerry pentru a treia oară. 
Totul era doar o diversiune, o încercare de a pretinde că viața 
revenise la normal. Dar pe cine păcălea? Cineva încercase să-i 
omoare copilul noaptea trecută, le distrusese casa și ea habar n- 
avea de ce. Oare criminalul va lovi din nou? Sau obținuse deja 
ceea ce-și dorise? 

Nu pentru prima dată, Jacqueline tânji după un pahar cu tărie. 
Ştia că n-ar trebui, că nu putea, dar dorinţa i se cuibărise în 


VP - 197 


suflet oricum. Se simţea singură, mâhnită, speriată, ba chiar 
îngrozită de ceea ce avea să urmeze. 


103. 


Mandy Blayne zâmbea, dar totul era de paradă. 

li gătise lui Darren un mic dejun englezesc, ca de obicei, și 
băiatul înfuleca de zor pe partea cealaltă a mesei. Întotdeauna 
mânca și ultimul dumicat și mereu spunea că e cel mai bun mic 
dejun din Southampton. Dar asta nu-l împiedica să plece. 
Făcuse câteva aluzii noaptea trecută că se va muta de 
dimineaţă. Spusese că era vorba de un loc de muncă, dar 
Mandy știa că el minte. Știa că are alte femei. El negase de 
fiecare dată, înfuriat de presupunerea ei, dar Mandy le simţea 
parfumul când venea la ea. 

Apărea de multe ori neanunţat, convins că va avea parte deo 
primire călduroasă. Mandy se purta prostește, știa asta, dar îl 
iubea. Pur și simplu. N-ar fi trebuit, dar așa stăteau lucrurile. lar 
când el venea, când se așeza lângă ea, lucrurile păreau mai 
frumoase. Sorbeau încetișor câteva beri, se uitau la televizor 
puţin, apoi se duceau sus și se îmbrățișau. Și aici rămâneau. 
Uneori petreceau tot weekendul în pat. Darren mereu glumea că 
are nevoie de un mic dejun zdravăn ca să-și recâștige puterile 
după cât petrecuseră. 

De data asta fusese diferit. Se pregătise mult timp să-i spună 
că e gravidă încă din clipa în care apăruse pe ușă, cu un buchet 
de trandafiri în mână. Fusese plecat aproape șapte săptămâni și 
depresia ei sporise când își dăduse seama că nu-i venise ciclul. 
Amânase să cumpere un test de sarcină, sperând în zadar că 
poate doar îi întârziase, dar în cele din urmă trebuise să afle. 
Rezultatul pozitiv îi accentuă starea proastă de spirit. Mai târziu, 
după ce-ntorsese problema pe toate părțile, se întrebase dacă 
nu cumva totuși era și un lucru bun la mijloc. Era oare începutul 
unui viitor diferit pentru Mandy? 

Voise să-i mărturisească înainte de cină. Apoi, nereușind să 
facă asta, se jură că-i va zice înainte să urce în dormitor. Dar 
când sosise momentul, renunţă, fiindcă nu voia să strice seara, 
așa că se aruncaseră în pat ca de obicei. El nu folosea niciodată 


VP - 198 


prezervative. Nici nu voia să audă de așa ceva. Ea crezuse că 
avusese grijă, dar se părea că nu. 

După aceea, momentul trecuse. Dacă-i spunea acum, era ca 
și cum l-ar fi pedepsit. li acceptase florile, băutura, compania, 
pentru ca mai apoi să-i trimită factura pentru serviciile lui. Toate 
speranțele ei dragi că poate el ar fi încântat se risipiseră și 
Mandy știu din instinct că el își va lua tălpășiţa cât ai zice pește 
dacă simţea fie și o clipă că încearcă să-l facă om la casa lui. Nu 
putea să riște, așa că nu deschise subiectul. 

Hotărâse să rezolve situaţia singură. Va merge la doctor și va 
vedea ce-i poate da. Doctorul va încerca să-i vorbească despre 
opțiuni, dar decizia fusese luată. Nu era pregătită să devină 
mamă. Nici nu și-ar fi dorit o mamă ca ea pentru bietul copil. 

Nu va fi nimeni care s-o mângâie după aceea. Se va întoarce 
în micul ei apartament cu două camere jos și două sus din St. 
Denys, va închide ușa și va asculta liniștea. Poate va plânge 
puţin. Sau va fuma. Indiferent de situaţie, va petrece noaptea 
singură, cu o cană de ceai în mână și se va uita la televizor. 
Cam așa stăteau lucrurile. 

Nu i se întâmplase niciodată nimic interesant. 


104. 


— AŞ vrea să încep prin a-mi cere iertare. 

Helen ardea de nerăbdare să termine cu treaba asta, așa că 
trecuse direct la subiect. Atât de multe se-ntâmplaseră de la 
discuţia ei cu Gardam de noaptea trecută, încât, pentru o 
vreme, alungase problema din minte. Însă investigația devenise 
atât de complexă și întâlnirile cu șeful ei atât de dese, încât 
chestiunea nu mai putea fi ocolită. 

— Îmi pare rău dacă v-am pus într-o lumină proastă. Nu asta a 
fost intenţia mea. 

— Nicio problemă, Helen. Nu e nevoie să te scuzi. 

— Ba da și de-aia am și făcut-o, ca să putem merge mai 
departe... 

— Nu mai e cazul să pomenești de asta. A fost o neînțelegere, 
atâta tot. 

— Îmi pare bine că așa vedeţi lucrurile. Mulţumesc. 


VP - 199 


— Dar oferta rămâne în picioare. Mie și lui Sarah ne-ar plăcea 
să te primim în vizită la un moment dat, ca să te cunoaștem și 
într-un mediu mai puţin formal. 

— Sună foarte bine. Vom stabili o zi. 

Helen încercă să pară optimistă și entuziastă, deși, în 
realitate, nu avea niciun chef să aibă contact cu casa și căsnicia 
lui Gardam. Însă părea că nu mai are cum să dea înapoi, așa că 
trebuia să înghită gălușca și să se ţină de promisiune. 

— Bun. Atât am avut să vă spun, așa că mai bine aș... 

— E totul în regulă, Helen? Nu mă refer la noi doi, ci așa, în 
general. Am observat că te-ai strâmbat ușor când te-ai așezat 
pe scaun. Te-ai rănit în vreun fel? 

Helen nu răspunse, luată prin surprindere de întrebarea lui 
Gardam. Adevărul era că o durea tot corpul azi. Umerii și 
spatele erau pline de vânătăi și-și simțea gâtul înțepenit 
complet. Durea îngrozitor și, deși calmantele mai reduseseră din 
suferinţă, tot nu se putea mișca în voie. 

— Știu că ești genul care bravează, continuă Gardam. Dar e 
datoria mea să mă asigur că ofiţerii mei cei mai buni sunt în 
formă și fericiţi. Întotdeauna îţi pui în primejdie viaţa și știu că 
rareori primești mulțumiri din partea cetățenilor sau a celei de-a 
patra puteri în stat, prietenii noștri. 

— Știu că sunteţi scrupulos, domnule, dar nu e cazul să vă 
faceţi griji pentru mine. 

Gardam se referea la ultima ediţie al ziarului Southampton 
Evening News, al cărui exemplar zăcea în coșul de gunoi. Ziarul 
se aruncase cu furie asupra felului în care Helen condusese 
investigația. Helen se enervase cumplit când îl văzuse. Emilia 
Garanita își arăta adevărata faţă, alegând cel mai prost moment 
să ignore armistițiul dintre ele. Dar deocamdată avea alte 
treburi mai presante. Se întâmplau prea multe ca să-și bată 
capul cu o fițuică ieftină. 

— Nu mă interesează ce spun ziarele, o asigură Gardam, sau 
lucrurile de care suntem acuzaţi. Dar îmi pasă ca investigația 
noastră să meargă eficient și mână în mână cu sănătatea și 
starea de bine ale celui mai bun ofițer al meu. 

Helen dădu din cap, iar Gardam o întrebă din nou: 

— Așadar, e totul în regulă? Nu vreau să-ți încalc intimitatea, 
dar e ceva ce te deranjează? Pot să te ajut cu ceva? 


VP - 200 


Helen se uită la Gardam, știind că trebuia să ia pe loco 
decizie. Corect ar fi fost să-i povestească lui Gardam despre 
incidentul ei cu Max Paine și să-l lase pe el să hotărască mai 
departe. Dacă n-o făcea și investigația prezentă era compromisă 
de dezvăluiri ulterioare, atunci va fi nevoit s-o suspende sau s-o 
dea afară și pe bună dreptate. N-ar fi corect faţă de el, faţă de 
investigaţie sau de familiile victimelor să mintă în privința 
faptelor ei, dar când deschise gura, se trezi spunând: 

— O veche rană de război. Într-o zi sau două, îmi revin la 
normal. 

Gardam îi mai puse câteva întrebări, părea sincer îngrijorat de 
starea sănătăţii ei, dar, în cele din urmă, îi acceptă explicaţiile. 
Când părăsi biroul, Helen știa că, indiferent de alegerile ei, bune 
sau proaste, nu se simțea capabilă să lase pe altcineva să intre 
în disfuncţionala ei viață particulară. Ştia că va trebui să se 
ocupe de Paine de una singură și deja știa cam ce are de făcut. 
Era atât de adâncită în gânduri, întorcând posibilităţile pe toate 
fețele, încât nu-și dădu seama iniţial că McAndrew stătea în fața 
ei, blocându-i calea. 

— Imi pare rău că te deranjez, șefa. Dar cred că e posibil să fi 
găsit ceva. 


105. 


Helen și McAndrew se închiseseră în biroul lui Helen, cu o listă 
de date și ore în faţa lor. Incuiaseră ușa și coborâseră jaluzelele 
pentru a putea discuta în liniște. 

— Am verificat încă o dată declarațiile martorilor, 
desfășurătorul apelurilor telefonice, rapoartele serviciilor de 
urgență și am descoperit ceva interesant legat de cel mai recent 
incendiu. Agnieszka Jarosik s-a întins pe canapea după o zi de 
muncă și, în timp ce se uita la televizor, a trimis câteva SMS-uri, 
a postat ceva pe Facebook... Ultimul SMS a fost trimis la 23:14. 
Mesajul pare real, așa că putem presupune că la momentul 
respectiv încă mai era trează. Probabil a adormit curând după 
aceea. Piromanul a intrat mai târziu în casă. 


VP - 201 


Helen a dat din cap. Până acum, nimic neobișnuit. Găsiseră 
urme de pași parțiale în fața ușii din spate, dar nimic care să-i 
ajute considerabil. 

— Mai multe persoane au sunat să anunțe incendiul. Cei mai 
mulţi s-au dovedit a fi vecini care au văzut fumul și flăcările și și- 
au făcut griji că locuințele lor de milioane de lire sterline vor lua 
și ele foc. 

Helen se făcu că nu aude. Știa că McAndrew locuiește într-o 
garsonieră și nu ezita să-și exprime frustrarea ori de câte ori 
avea ocazia. 

— Apelurile au curs gârlă. Desfășurătorul arată că au venit la 
23:50, două la 23:51, la 23:53, la 23:54. Aproape toată strada s- 
a implicat. 

— Sunt convinsă. 

— Însă un apel a venit mult mai devreme decât acestea. La 
23:38, cu 12 minute înaintea celorlalte. 

McAndrew îi captase atenţia lui Helen. 

— Și mai interesant, acest apel nu e de la un vecin, ci de la un 
telefon public. Și iată detaliul care m-a pus pe jar. E vorba de un 
telefon public situat la două străzi distanţa. Apelantul n-ar fi 
avut cum să vadă incendiul de acolo. 

— Poate a văzut focul și a alergat la cea mai apropiată cabină 
telefonică? 

— Posibil, dar cum a văzut focul cu 12 minute înaintea 
celorlalţi? Și de ce n-a rămas prin preajmă să ajute? Dacă 
Agnieszka a trimis ultimul SMS la 23:15, probabil că n-a adormit 
imediat. Când a intrat piromanul în casă? Pe la 23 25? Pe la 
23:30? Focul a pornit la subsol. Canapeaua a ars imediat, dar e 
nevoie de puţin timp ca focul să se răspândească deasupra, mai 
ales că scările care duc la subsol nu sunt legate de scările 
interioare principale. 

— Așadar, pe baza descoperirii tale, spuse Helen, înțelegând 
unde bătea McAndrew, cea mai probabilă explicaţie este că 
făptașul a pus focul în jur de 23:30, a plecat, a mers vreo cinci 
minute până la cea mai apropiată cabină telefonică și a sunat la 
poliție. 

— E o teorie, replică McAndrew calm. 

— OK, adu-mi înregistrările audio de la toate incendiile din 
ultimele zile. Vreau să văd dacă piromanul a acţionat așa încă 
din prima zi. 


VP - 202 


McAndrew pornise deja spre ușă, când Helen strigă după ea: 

— Încă un lucru. Nu mi-ai spus dacă apelantul era bărbat sau 
femeie. 

Se lăsă o tăcere scurtă, înainte ca McAndrew să-și ridice 
privirea spre ea și să spună: 

— Femeie. 


106. 


Thomas îngenunche ca să fie la același nivel cu fiul lui. Luke 
zâmbi stânjenit și, în acel moment, Thomas văzu câtă dreptate 
avea Charlie Brooks. Își neglijase fiul, exact când acesta avea 
nevoie cel mai mult de tatăl lui. Simţi o rușine profundă și 
tristețea îi sfâșie sufletul. Fiindcă i se pusese un nod în gât, nu 
îndrăzni să vorbească și se mulțumi să-și mângâie fiul pe obraz. 
În ochii băiatului apărură imediat lacrimi, care se oglindeau 
acum într-ale lui, așa că-și cobori privirea spre cravata lui Luke, 
care-i atârna strâmb ca de obicei. Cu blândete, i-o îndreptă. 

— Am dat-o în bară azi, fiule, spuse Thomas în cele din urmă. 
Ar fi trebuit să fiu aici, cu tine, dar n-am fost. In schimb, m-am 
lăsat copleșit de emoţii și... iată rezultatul. 

Surâse trist când îi arătă zgărieturile de pe faţă. 

Luke îi întoarse zâmbetul, dar nu reuşi să fie convingător. Pe 
chipul lui se citeau angoasa și teama. Incă o dată, Thomas se 
simţi profund vinovat că pusese propriile nevoi, propria mânie, 
deasupra fericirii fiului său. 

— Trebuie să plecăm în scurt timp, așa că voiam să stau puţin 
de vorbă cu tine mai întăi. 

Luke dădu prudent din cap și Thomas continuă: 

— N-am prea fost un tată bun în ultimele zile. Nu încerc să-mi 
scuz comportamentul. Nu voi spune decât că m-am chinuit 
puţin. Nu m-am pregătit niciodată pentru... așa ceva. 

Luke îl privi fix, dar Thomas se entuziasmă când nu văzu 
niciun fel de judecată în ochii lui. 

— Va trebui să găsim o cale de supravieţuire împreună, dacă 
și tu ești de acord. Începând de astăzi. Nu va mai trebui 
niciodată să suporţi ceva atât de greu, ca în acest moment. Vor 
fi multe persoane la înmormântare, vor fi și necunoscuți, 


VP - 203 


jurnaliști, oameni de bine, dar mai spre margini. Toţi vor dori să 
discute cu tine, să-ţi ofere sprijinul, să-ţi pună întrebări, să 
verifice dacă ești bine. Răspunsul este simplu. li refuzi, dar ei tot 
vor întreba. Și în mijlocul acestei nebunii, va trebui să ne luăm la 
revedere de la mama și de la Ali. Un băiat de vârsta ta n-ar 
trebui să treacă niciodată prin așa ceva și-mi pare foarte rău că 
totuși vei fi nevoit să suporţi asta. Dar, și asta e partea 
importantă, nu vei fi singur, OK? Voi sta la dreapta ta în 
permanenţă. Tot ce vom trăi de aici înainte vom trăi împreună. 

Luke nu spuse nimic, își îmbrăţișă tatăl și-și lipi chipul plin de 
lacrimi de umărul lui. Thomas îl ţinu cât timp băiatul plânse și, 
pentru prima dată după noaptea îngrozitoare, simţi că începe 
să-și recapete forțele. 

Işi strânse în brațe fiul și mai tare și rosti o rugăciune tăcută 
pentru soţia și fiica lui. Pentru fiul lui mult iubit. Și pentru sfatul 
înțelept dat de Charlie Brooks. 


107. 


Amândouă se cufundaseră într-o tăcere profundă. 

Helen ceruse o sală de interogatorii și o invitase pe McAndrew 
să vină cu ea. Masa era acoperită cu casete trimise de Pompieri, 
Poliţie și Serviciul de Ambulanţă. Casetofonul simplu din centrul 
mesei fusese conectat la două boxe și McAndrew dăduse 
volumul la maximum în timp ce ascultau înregistrările. 

Nenumărate femei anunţaseră incendiile în cele trei nopți. 
Unele păreau speriate, altele, de-a dreptul panicate, și toate 
vorbiseră cu răsuflarea întretăiată. 

— Aici, e aceeași, spuse Helen, oprind caseta. _ 

Ascultaseră toate apelurile din prima noapte. In jur de 23:50, 
o tânără sunase la 999, raportând un incendiu la casa din 
Millbrook, locuinţa familiei Simms. Vocea de pe casetă suna 
identic cu a apelantei de la cel mai recent incendiu din Lower 
Shirley. 

— Ești de acord că e aceeași voce? întrebă Helen, întorcându- 
se spre McAndrew. 


VP - 204 


O pauză scurtă, apoi adjuncta el fu de acord. Helen se bucură. 
Și ea credea la fel și avea impresia că sunt pe punctul de a 
progresa semnificativ în investigația lor. 

Se mutară direct la casetele din cea de-a doua noapte a 
incendiilor. Aici nu găsiră nimic totuși. Treisprezece femei 
sunaseră. Calitatea unor înregistrări era mai bună decât a 
altora, ca urmare a semnalului prost și a zgomotului de pe 
fundal, așa că le venea greu să fie sigure. Niciuna dintre ele nu 
reuși s-o identifice pe apelanta misterioasă între numeroasele 
voci angoasate. 

Brusc, Helen se aplecă și luă înregistrarea din prima noapte. 
Derulă încă o dată mesajul, apoi iarăși, ascultând cu atenţie. 
Vocea femeii era clară și autoritară. 

— E un incendiu, unul mare în Hillside Crescent. Trebuie să 
ajungeţi imediat acolo. 

— Puteţi vedea focul de unde sunteți? 

— Vorbesc serios. Și sunt oameni înăuntru. Grăbiţi-vă! 

— OK, o să vă rog să vă îndepărtați de incendiu acum... 

Helen opri caseta pe neașteptate și reveni la înregistrarea 
femeii din a treia noapte. McAndrew nu încercă s-o întrerupă. Se 
vedea că Helen se concentra, dibuind ceva. 

Înregistrarea se termină. Helen scoase caseta și se lăsă pe 
spătarul scaunului. 

— Cred că știu cine e. 

McAndrew își ridică privirea. 

— Felul în care spune „vorbesc serios” și accentul. Știam eu 
că le-am mai auzit înainte. 

— Cine e? întrebă McAndrew nerăbdătoare. 

Helen amuţi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— E Naomie Jackson. 


108. 


Sharon Jackson se albi la față ca varul imediat ce deschise 
ușa. Helen și agenta Anderson plecaseră de la Southampton 
Central, îndreptându-se în viteză spre casa lui Naomie, situată în 
partea mai sărăcăcioasă a cartierului St. Mary. Expresia de pe 
chipul poliţistelor le trăda seriozitatea vizitei. In mod obișnuit, 


VP - 205 


Sharon le-ar fi păcălit cumva ca să scape de ele, doar avea 
suficientă experienţă cu legea, dar, de data asta, nu mai vedea 
nicio ieșire. 

Se așeză pe canapea, complet nedumerită, când Helen o 
informă că Naomie era acum o persoană de maxim interes în 
investigația lor. Sanderson urcase la etaj ca să verifice afirmaţia 
lui Sharon că fiica ei nu se afla acasă. Incă nu se întorsese, dar 
Helen își continuă tacticile de presiune. Sharon se arătă de-a 
dreptul șocată de întrebările care i se puneau și se străduia să-i 
țină piept poliţistei. 

— Vă bateţi gura de pomană. Naomie a mea n-ar face 
niciodată așa ceva. Ea iubește copiii. 

Helen o ignoră și continuă cu întrebările. 

— Unde este acum Naomie, Sharon? 

— V-am spus c-o aștept să vină mai târziu, doar e vineri, nu? 
Nu-i ţin socoteala. 

— Evident. Vreau să-mi povestești ce-a făcut marţi, miercuri 
și joi noaptea. 

Sharon se mai înmuiase, iar Helen profită de asta. 

— Dar tu unde ai fost? Și Naomie unde era? 

— Marţi seara am fost acasă și Naomie la fel. Apoi ne-am 
ciondănit puţin și a plecat o vreme. 

— Pe la ce oră? 

— Pe la nouă seara. 

— Și când s-a întors? 

— Târziu. Mă băgasem deja în pat. Am auzit-o venind, dar nu 
știu ce oră era. 

— Și în celelalte nopţi? 

— Am fost plecată. 

— În ambele nopţi? 

— Dar nu e o crimă, nu? Nu pot să-mi petrec viaţa aici, am și 
eu lucruri de făcut, prieteni și altele. 

— Și Naomie a stat acasă? 

— Era acasă când am plecat. Nu ne vorbeam, așa că nu știu 
dacă a rămas aici sau nu. Mi-a zis că se duce la culcare... 

Helen își propuse să verifice semne de utilizare a internetului, 
apelurile telefonice etc. Nu va fi greu de verificat dacă Naomie 
fusese acasă. 

— Și de ce, mă rog, nu vorbeaţi? 

Încă o dată, Sharon păru că se jenează. 


VP - 206 


— Ne-am ciondănit. 

— De ce? 

— Probleme cu bărbaţii. 

— Ai tăi sau ai ei? 

— Ai ei. E o puștoaică obraznică. Însă doar atât, vă jur. A mai 
avut câteva probleme cu poliţia și înainte. A furat din magazine, 
dar așa sunt copiii din ziua de azi. N-ar putea face așa ceva. Nu 
are tupeul necesar. 

— Ti-a vorbit Naomie despre incendii? continuă Helen. 

— Nu, veni iute răspunsul. 

— Și nu ţi s-a părut ciudat? Toată lumea din Southampton 
discută despre ele. 

Sharon ridică din umeri, apoi spuse: 

— Naomie nu se uită la știri, nu e genul ăla de copil. lar dacă 
s-ar uita, probabil că oricum nu mi-ar spune. Nu ne-am potrivit 
niciodată. 

Rostise vorbele cu atâta sinceritate, încât Helen rămase fără 
grai câteva clipe. 

— Dar cu cine ar vorbi mai degrabă? întrebă Helen într-un 
târziu. Are prieteni? Pe cineva cu care-și pierde vremea? 

Sharon se gândi, apoi zise: 

— Nu prea are amici, a fost dintotdeauna o singuratică. 

— Unde-și petrece timpul atunci? insistă Helen. 

— Merge la bibliotecă uneori, când e frig. Și se mai duce acolo 
unde-și poate face de cap. La cârciumile de pe strada Oakland, 
la Common, la parcul de skateboard, în centrul West Quay, la 
paradă... 

Și lista continuă. Devenea limpede că Naomie voia să fie 
oriunde, numai acasă nu. Helen își notă multe dintre locaţiile 
pomenite, intenţionând să le paseze restului echipei cu proxima 
ocazie, dar înainte de a termina, Sanderson se întoarse, ținând 
în mână mai multe exemplare din Southampton Evening News. 

— Am găsit astea într-o pungă de plastic ascunsă sub pat. 
Exemplare ale tuturor edițiilor în care s-au prezentat incendiile. 
Mai sunt tăieturi și din câteva ziare naţionale care vorbesc 
despre atacuri. Bănuiesc că Naomie e ceva mai interesată de 
incendii decât lasă să se vadă. 

Helen sărise deja în picioare și se îndreptă spre ușă. În sfârșit, 
aveau un suspect principal. 


VP - 207 


109. 


— Vrei să facem publică informaţia? 

Helen vorbea la telefon, plimbându-se cu pași mari prin fața 
casei lui Sharon Jackson. Gardam se întorsese la secţie și 
superviza investigația legată de istoricul convorbirilor lui 
Naomie, prezența ei în mediul digital, înregistrările poliţiei, 
prietenii și așa mai departe. Era important că lucrau împreună la 
acest aspect, așa că Helen ieșise din casă și-l sunase imediat. 

— Nu cred că avem de ales, replică Helen. S-a dus deja 
vremea prânzului. Dacă mai pune la cale un atac în seara asta, 
nu mai avem decât câteva ore s-o oprim. Atenţia publicului e 
cea mai bună resursă pe care o deținem în acest moment. 

— Avem o poză decentă? 

— Vă trimit una chiar acum. Dacă am putea convinge și presa 
să publice imediat informația... 

— Am pus-o pe McAndrew să întocmească un comunicat de 
presă. 

— Foarte bine. 

Helen inspiră adânc. Ultimele două ore parcă trecuseră cât ai 
clipi din ochi și se simțea obosită. 

— Cât de sigură ești? Că e ea. 

— E cea mai bună pistă. S-a implicat deliberat în investigaţie 
în trei ocazii diferite. Două telefoane, plus o identificare pozitivă 
după cel de-al doilea incendiu, care a reușit să ne trimită câine 
surd la vânătoare după Richard Ford. Poate că nu dă senzaţia că 
e capabilă de ceva, dar intervenţia ei a fost crucială în 
desfășurarea lucrurilor. Cred că se întâmplă mai multe decât ne 
dăm noi seama. 

— OK, s-o facem atunci și să încercăm s-o ridicăm înainte de 
căderea nopţii. 

Helen termină convorbirea, își adună gândurile și porni înapoi 
spre casa lui Sharon. În sfârșit, laţul se strângea. 


110. 


— Un pachet de Marlboro Gold, vă rog. 
VP - 208 


Asiaticul din spatele tejghelei abia își ridică privirea din ziarul 
său. Întinse mâna în spate, trase un pachet de ţigări de pe raft 
și-l lăsă pe tejghea. 

— Nouă lire cincizeci. 

Era hoţie pe faţă, dar nu asta conta. Vânzătorul luă bancnota 
de zece lire, îi dădu restul și continuă să-și citească articolul 
despre cele mai recente meciuri de crichet. Atât de simplu 
decursese totul. Nicio bănuială, niciun interes subit, nimic. Un 
simplu schimb, atât de banal în efectuarea lui, dar care 
reprezenta atât de mult. 

Întorcându-se să plece, silueta cu glugă se opri brusc. 
Vânzătorul care căsca întorcea mai departe paginile, fără să 
aibă nici cea mai mică idee cu cine intrase în contact. Dar 
televizorul din spatele lui se dovedea mai bine informat. 


Știri de ultimă oră: Poliţia anunța un nou 
suspect în cazurile de incendii din Southampton 


Un titlu scurt, dar la obiect, însă ceea ce se ascundea în 
spatele lui devenea mai mult decât alarmant. Un prim-plan 
extrem al unei fotografii de familie în care toate imperfecţiunile 
lui Naomie, alături de zâmbetul ei strâmb, erau redate în high- 
definition. Răsucindu-se iute pe călcâie, silueta o luă la fugă, 
înainte ca băiatul cu ziarul să-și ridice privirea. 


111. 


În casa lui Mandy Blayne domnea liniștea. Nu se auzeau decât 
știrile de la televizor, dar în surdină. Chipul lui Naomie Jackson 
acoperea tot ecranul, însă în cameră nu era nimeni care s-o 
privească. Mandy Blayne se ridicase de pe canapea să-și facă un 
ceai. 

Se uită pe fereastră la grădina năpădită de buruieni și se 
posomori și mai tare. Sunase la cabinetul medicului chirurg și se 
programase pentru săptămâna viitoare, dar chiar și acum se 
întreba dacă se va duce. Trebuia să scape de copil, evident. Ce 
să facă ea cu el? Cu ce să-l crească? Gândul că scapă de el așa, 
pur și simplu, o umplu de tristeţe și de îndoială. Dacă asta era 


VP - 209 


singura ei șansă să aibă un copil? Dacă nu mai găsea pe nimeni 
niciodată și sfârșea singură? Nu-și dorea nimic din toate astea și 
alegerea ei o făcea să se simtă îngrozitor. De ce-i oferea viaţa 
numai situaţii de rahat, fără nicio ieșire? 

Turnă apa iartă în cană și luă puţin lapte din frigider. 
Cumpărase câteva pliculeţe de ceai ieftine ca să mai salveze 
niște bănuți, dar o dăduse-n bară. Ceaiul se transformase într-un 
amestec lăptos și lipsit de gust. Incă o mică dezamăgire de 
adăugat la problemele mai mari. Ce ciudat să știe că înăuntrul ei 
trăia un lucru mititel care se hrănea din ceea ce mânca ea! 

Ce bizar era să-și imagineze că deja devenise dependent de 
ea! Deși se înnopta, încă zărea mica fâșie de iarbă, mărginită de 
straturi drepte și, pentru o clipă, își închipui un copilaș jucându- 
se afară. Cu mâinile acoperite de nisip, faţa plină de praf și un 
zâmbet de epuizare plăcută. Așa cum fusese ea în copilărie. Un 
copil căruia-i plăcea în aer liber, fericită când se murdărea și 
zâmbind obosită. Mandy se trezi surâzând. Ar fi o nebunie să 
țină copilul, nu? 

Cu cana între palme, Mandy trecu prin hol și intră din nou în 
living. Luă telecomanda, stinse televizorul și urcă la etaj. Nu-i 
păsa de știri, nu voia decât să se relaxeze cu o baie și să uite de 
toate pentru o vreme. O să citească o carte ca să se 
deconecteze și va încerca să adoarmă cumva. Se va preface că 
e doar o altă noapte încântătoare de vineri. Dar, în ciuda 
eforturilor, Mandy nu izbuti să scape de sentimentul că, oricât 
de tare încerca să-și abată atenţia de la gravele ei probleme, 
noaptea ei se va scurge fără pic de somn. 


112. 


— M-am săturat de jocul ăsta. Fie îmi răspunzi acum, fie te 
târăsc afară în cătușe. 

Lui Helen nu-i plăcea să amenințe oamenii, dar se săturase de 
minciunile și aberaţiile lui Sharon Jackson. Sharon recunoscuse, 
în sfârșit, că fiica ei se apucase, în ultima vreme, să-și spele 
singură hainele, consumând cantităţi neobișnuit de mari de 
balsam ca să curețe un hanorac cu glugă și o pereche de 
pantaloni. Dacă punea la socoteală și numărul mare de tăieturi 


VP - 210 


din ziare pe care Sanderson le găsise ascunse sub pat și faptul 
că Sharon nu găsea o cutie de chibrituri cumpărată cu o 
săptămână în urmă, se prefigura încet o imagine clară. 

Dar motivul lui Naomie rămânea încă un mister și asta o 
îngrijora pe Helen. Sharon Jackson insista că fiica ei nu le 
cunoștea pe victime, dar Helen vedea că minte și era hotărâtă 
să afle de ce. 

— Nu mă obliga să te forțez dincolo de limite. Abia aştept s-o 
fac, dar n-ar da bine în ziarele de mâine. 

Sharon își ridică privirea. 

— la uită-te afară prin perdele, Sharon. 

Tulburată, femeia se supuse. Helen auzise carele de 
televiziune parcând în faţa casei cu doar câteva minute înainte. 
Știa că vor sosi aici în circa o oră, imediat ce numele lui Naomie 
va fi făcut public. 

— Nu vor pleca nicăieri până când nu se termină totul. Așa că 
avem trei opţiuni. Te pot scoate afară direct în faţa lor. Eu pot 
rămâne aici și îi las să se năpustească asupra ta. Sau pot pune 
un poliţist în uniformă la ușă, ca să ai și tu un moment de pace. 
Alegerea îţi aparține. 

Sharon se așeză pe cel mai apropiat fotoliu și-și trecu 
degetele prin părul lung și lins. Părea că îmbătrânește cu fiecare 
secundă, acum, că temerile îngropate adânc își făceau loc să 
iasă la suprafaţă. 

— N-a întâlnit-o niciodată pe Denise Roberts, dar e posibil să 
fi știut de ea înainte, rosti ea într-un târziu, cu mare reticenţă. 

— Cum așa? 

Urmă o pauză lungă. 

— Tatăl lui Naomie. Se numește Darren Betts. Am fost la 
școală cu el și avem o relaţie cu întreruperi de peste 20 de ani. 

— E iubitul tău? 

Sharon pufni, apoi spuse: 

— Atunci când are el chef. 

— Are și alte prietene? 

Sharon dădu din cap. 

— Denise Roberts, rosti Helen brusc, făcând legătura. Callum 
Roberts menționase și el un anume Darren. 

— Când nu e aici, Darren se duce uneori... acolo. 

Sharon Jackson rostise ultimul cuvânt fără să-și ascundă 
disprețul, de parcă Roberts era un rahat lipit de talpa pantofului 


VP - 211 


ei. Sanderson era sigură că și Roberts ar fi crezut la fel despre 
ea. 

— De asta te-ai dondănit cu Naomie? 

— Bănuiesc că da. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Ne-am certat, atâta tot. 

— Ce s-a întâmplat, Sharon? 

— L-a alungat pe Darren, asta a făcut, răspunse Sharon, pe un 
ton plângăcios, de parc-ar fi cerut milă. Se agita în jurul lui, 
încearcă să-l oblige să facă împreună lucruri pe care el nu le 
vrea, se băga în sufletul lui, pricepeţi? 

— Ce-ai făcut? 

— Am tipat puţin la ea. 

— Și? 

Sharon rămase mută, holbându-se la podea. 

— Și? 

— l-am dat o palmă, atâta tot. 

— Ai lovit-o? 

— N-ar fi trebuit, dar e așa de ahtiată după atenţie... și uneori 
îmi pierd cumpătul. Am lovit-o de câteva ori... 

— De mai multe ori? Ai bătut-o? Sharon, te întreb ceva... 

— Da, v-am spus doar. Am bătut-o cu o curea, dar n-am rănit- 
o. Nimic mai mult decât am încasat eu când eram copil... 

— Și o știa pe Denise Roberts, știa că tatăl ei e acolo atunci 
când nu vine aici? 

— Da, m-a auzit vorbind cu Darren despre asta. Nu e 
imbecilă. 

— lisuse Hristoase! Și cum rămâne cu celelalte locuri? Casa 
familiei Simms din Millbrook și a familiei Harris din Shirley. ȘI 
acolo se duce? 

Sharon izbucni în râs. 

— Aţi înnebunit. Oamenii de genul ăsta nu l-ar lăsa nici măcar 
pe preșul din faţa ușii. Nu-și face veacul prin părţile alea de 
oraș. 

— Eşti sigură? 

— Veniţi-vă în fire! 

Lui Helen nu-i plăcea tonul ei, dar se abținu. 

— Mai ai și alţi prieteni? 

— Nu. 

— Sharon... 


VP - 212 


— Nu, n-am, eu nu sunt așa. Darren... ei bine, el e tot ce am. 
Și nu trece pe la mine decât când are chef. 

Amărăciunea și singurătatea ieșiseră la suprafaţă ca o lumină 
orbitoare. Deși Helen nu voia s-o creadă, fiindcă altfel ar fi 
pierdut legătura dintre Naomie și victimele ei, Sharon părea că 
vorbise sincer. Lumile din care proveneau victimele erau atât de 
diferite. 

Helen se uita fix la Sharon, cu mintea plină de gânduri. Apoi 
spuse brusc: 

— Darren mai are și un alt loc unde se duce? Ai spus că mai 
există prietene de genul ăsta și în alte părți. 

De data asta, Sharon ezită și Helen știu imediat că atinsese 
un punct sensibil. 

— Știu că nu e plăcut, dar trebuie să aflu. E ultimul lucru pe 
care ţi-l mai cer. 

— Mai e o fată de care știu. Locuiește în St. Denys. 

— Cum o cheamă? 

Se lăsă tăcerea și, pentru că Sharon tot cugeta ce să 
răspundă, Helen insistă: 

— Cum o cheamă, Sharon? 

— Numele ei e Mandy Blayne. 


113. 


Intrase în baie de mai bine de 20 de minute. Se spăla oare? 
La parter, toate luminile erau stinse și femeia trăsese perdeaua 
de la baie, așa că era o presupunere corectă. In mod normal, ar 
fi mai bine să aștepte până când se bagă în pat, dar nu mai 
avea timp și părea o ocazie prea bună ca s-o rateze. 

Silueta cu glugă traversă iute strada, împinse poarta laterală 
și se-ndreptă spre ușa din spatele casei. Nu ezită nicio secundă. 
Cercetase terenul de nenumărate ori și nu exista altă cale mai 
directă. Ușile glisante care dădeau spre grădină erau vechi și de 
calitate inferioară, făcute din sticlă și lemn aproape putrezit. Lui 
Mandy îi plăcea să grădinărească și le lăsa adesea deschise. 
Astăzi erau închise și încuiate, dar nu-i luă decât câteva secunde 
să-și strecoare cotul printr-o margine și să ridice ivărul din 
interior. 


VP - 213 


Silueta cu glugă păși înăuntru, apoi se opri. De sus se auzea 
muzică la radio, o baladă romantică și ieftină, compusă să-ți 
ridice moralul și să te inspire. Cât se poate de distinct răzbătea 
și zgomotul cuiva care se spăla, iar apa răpăia pe plastic. Mandy 
Blayne încerca să scape de mediocritate. Dac-ar fi deșteaptă, ar 
face bine să rămână în baie când va simţi fumul, dar nici măcar 
așa nu va scăpa. Se va coace de vie, în loc să ardă de vie. 

Deschise dulapul de sub scări, se aplecă și îi examină 
conţinutul. Deprimant de gol, la fel ca viaţa lui Mandy. Zări 
totuși câteva scaune pliante de lemn care-și vor face treaba. Le 
puse unele peste altele, scoase o sticlă de parafină dintr-un 
buzunar lateral și o goli peste lemn. Fără precauţii și finețuri 
acum. 

Luă pachetul de Marlboro Gold, extrase o singură ţigară și o 
legă bine de pachet cu un elastic roz. Câteva secunde mai 
târziu, apărură și chibriturile. Curând, un băț se sprijinea într-o 
parte a cutiei, gata să fie aprins. Din senin, telefonul fix începu 
să sune ascuţit și zgomotos. Speriat, intrusul scăpă chibritul și, 
aplecându-se să-l recupereze, vărsă tot conţinutul cutiei pe 
podea. 

— La dracu'! 

Telefonul continuă să sune și, preţ de câteva clipe, nu se 
mișcă, ciulindu-și urechile să audă dacă Mandy iese din baie ca 
să răspundă. Volumul radioului scăzu brusc, dar telefonul suna 
în continuare. Silueta se încordă, răsucindu-se spre spatele 
casei, gata s-o rupă la fugă dacă trebuia. Și totuși telefonul 
continuă să sune, cel puţin 25, chiar 30 de apeluri deja. Cineva 
voia neapărat să discute cu Mandy. 

Apoi telefonul amuți. Intrusul își auzea propria răsuflare și-și 
simțea sângele bubuindu-i în tâmple. Să dea înapoi acum i se 
părea de neconceput, Blayne o merita cu vârf și îndesat, dar nu 
avea sens să riște. Ce făcea Mandy acum? Toată afacerea asta 
depindea de momentul de față. Va strica Mandy lucrurile 
coborând la parter? Sau curva asta proastă va rămâne sus? 

Volumul radioului crescu din nou, așa că nu mai ezită și apucă 
chibriturile. Se udaseră și deveniseră lipicioase, agățându-se 
îndărătnic de podeaua îmbibată cu parafină. li venea greu să le 
prindă cu mănușile puse, așa că uită de orice precauţii. Işi 
scoase mănușile și luă un chibrit. Chiar și-așa, chibritul părea 


VP - 214 


hotărât să se împotrivească și căzu pe podea încă o dată din 
mâna tremurândă. 

Mobilul lui Mandy începu să sune acum, cu insistenţă. Era pe 
masa din hol, la nici trei metri distanţă. Oare curiozitatea lui 
Mandy va fi în sfârșit stârnită? N-avea niciun sens să mai stea ca 
să afle. Scăpără chibritul și-l așeză lângă cutie. Aceasta se 
aprinse satisfăcător, mulțumită cantităţii mari de parafină, și 
intrusul izbucni în râs. Atât de ușurare, cât și de bucurie. Câteva 
secunde mai târziu, chibritul atinse grămada de scaune, care 
cedă imediat, consumată de flăcări. Un spectacol amator, o 
parodie a tuturor pregătirilor și a planificării atente, cu pachetul 
de Marlboro aruncat aiurea doar ca să fie. Dar, cel puţin, își 
terminase treaba. 

Odihnește-te în pace, Mandy Blayne. 


114. 


Cum faci rezumatul unei vieți? 

Era o întrebare pe care Thomas Simms și-o pusese în mod 
repetat în timp ce pregătise funeraliile fetelor lui. Când te afli în 
stare de șoc profund și asaltat de durere, cum găsești cea mai 
bună cale să onorezi pe cineva, două persoane pe care le-ai 
iubit mai mult decât orice în viață? Era o sarcină imposibilă, dar 
trebuia dusă până la capăt. Gândul că se va împotmoli în timpul 
discursului funebru îl îngrozea mai presus de orice. 

Multă vreme răspunsul îl ocolise. Avea atât de multe lucruri 
uimitoare de spus despre Karen și Alice, dar, de fiecare dată 
când punea la un loc multele lor virtuţi și nenumăratele amintiri 
fericite, îl copleșea senzaţia de pierdere și nu mai era în stare să 
gândească sau să spună ceva care să nu fie sufocat de 
amărăciune și de regret. Și nimeni nu voia să audă asta. 

Dar acum, când Thomas îl împingea pe Luke, așezat într-un 
scaun cu rotile, prin naosul bisericii, știu brusc ce anume va 
spune. În dimineaţa asta un lucru îl frapase, când îi îndreptase 
cravata fiului său și-i ștersese lacrimile de pe obrajii pistruiaţi. 
Karen și Alice, deși moarte, vor continua să trăiască prin Luke. 
Aveau aceeași culoare a pielii și aceleași gesturi. Ochii lui căprui 
erau exact ochii lui Alice și, când râdea, pielea din jurul nasului i 


VP - 215 


se încrețea ușor. Leit Karen. Aveau credințe similare și același 
simţ al umorului. De câte ori nu se prăpădiseră de râs la filmele 
din seria Avionul buclucaș! Semănau atât de bine și Thomas se 
miră câtă alinare găsi în această idee. 

Simţi cum începe să zâmbească, dar își reveni rapid. Oamenii 
n-ar înţelege și n-avea chef să le dea explicaţii rudelor cu priviri 
dezaprobatoare. Dar sentimentul era cât se poate de real și 
Thomas se agăţă de el, pregătindu-se pentru cele mai dificile 
două ore din viaţa lui. 

— Tati? 

Thomas se uită spre Luke care-l privea fix. 

— Auzi? 

Thomas era atât de pierdut în gânduri, încât nu auzise nimic. 
Dar pricepu imediat la ce se referea fiul lui. In ciuda sunetelor 
grave ale orgii, din depărtare se auzeau sirenele. Una, două, trei 
mașini de pompieri, poate chiar mai multe trecură în goană pe 
lângă biserică. 

— Crezi că €...? începu Luke. 

— Nu, fiule. Probabil că e doar o alarmă falsă. Nu are legătură 
cu noi, nu-ţi mai face griji. 

Thomas hotărâse să nu-și lase fiul stăpânit de frică. Încă mai 
existau multe întrebări fără răspuns, multe descoperiri 
dureroase poate, dar refuza să-și lase băiatul sub puterea 
umbrelor. Cineva încercase să le distrugă familia și dăduse greș. 
Fericirea lui Luke și încrederea vor fi replica lui Thomas pentru 
persoana care se chinuise atât de mult să-i nenorocească. Deși 
fiul lui încă mai suferea din cauza rănilor fizice și sufletești, lui 
Thomas îi revenea sarcina să se asigure că, la capătul drumului, 
băiatul va fi întreg din ambele puncte de vedere. După ce-i găsi 
lui Luke un loc în faţă, Thomas știu limpede ce are de făcut de 
aici înainte. Datoria lui era să-și îndrume fiul cu înţelepciune pe 
parcursul următorilor ani, până când Luke se va putea descurca 
singur. Karen i-ar fi împărtășit convingerea. Dacă ea ar fi fost în 
locul lui, ar fi procedat exact la fel. 


VP - 216 


115. 


Sări de pe o scândură pe alta, bucurându-se de plăcerea 
simplă a jocului. Când era mai mică, se jucase cu alţi chiulangii. 
Dacă ratai săritura și nimereai pe pietrele care separau 
traversele, cică picai printre șine și te duceai direct în iad. 

Mai târziu, când Naomie crescuse, jocul a căpătat o nuanţă și 
mai sinistră. Mergea pe linia de cale ferată singură, așteptând 
ca un tren să apară în faţa ei. Ca să-și alunge plictiseala, își 
impunea tot felul de provocări. Să meargă până la un anumit 
punct, indiferent dacă venea un tren sau nu. Nu apăruse 
niciodată niciun tren, așa că nu primise șansa de a-și testa 
curajul, să vadă dacă se pierde cu firea sau nu. Dar întotdeauna 
crezuse că se va descurca, dacă soarta ar fi voit altfel. 

Insă acum lucrurile păreau să fie în favoarea ei și, brusc, simţi 
vibraţiile de pe șine. Câteva secunde mai târziu, se auzi mugetul 
amenințător și de neconfundat al unui tren care se apropia. Nu 
mai avea cum să rateze momentul și izbucni în hohote de râs. 
Invocase oare ea trenul? Lumea dansa, în sfârșit, după cum îi 
cânta ea? O prostie, desigur, dar o fantezie atât de plăcută. Se 
opri să asculte, absorbind creșterea în volum a zgomotului, 
lentă, dar constantă, pe măsură ce trenul gonea spre ea. 

Acum se zărea deja, arcuindu-se în curba de la 30 de metri 
depărtare, pentru ca mai apoi să se-ndrepte și să se repeadă 
direct spre ea. Totuși, nu se mișcă. Simţea că are control asupra 
situaţiei, de parcă mașinăria ar fi fost doar un personaj din filmul 
ei. Picioarele i se lipiseră de șine, așa cum se mai întâmplase de 
atâtea ori înainte. Acum nu mai simțea nicio frică, doar euforie 
și bucurie. 

Un sunet ascuțit și tăios o făcu să ridice privirea. Conductorul 
o observase și trăgea cu disperare de maneta goarnei. Ea nu 
făcu nicio mișcare, așa că bărbatul se văzu nevoit să acţioneze 
frânele de urgenţă, metalul lovindu-se de metal într-un scrâșnet 
oribil. Insă prea târziu. Naomie își alesese bine locul și trenul nu 
avea cum să oprească la timp. 

Visase de atâtea ori acest moment, își văzuse cu ochii minţii 
propria distrugere, într-o explozie zguduitoare de sânge și de 
oase. Ori de câte ori lumea se întuneca și rănile ei se 
redeschideau, tânjea după o clipă ca asta. Dar lucrurile stăteau 


VP - 217 


diferit acum, când locomotiva se năpustea spre ea și 
conductorul gesticula înnebunit să se dea la o parte. Zâmbi, îi 
arătă degetul mijlociu și se dădu din faţa monstrului care 
scrâșnea, apoi porni la drum calmă. 

Lucrurile erau diferite acum. Acum avea pentru ce să trăiască. 


116. 


— Vor fi aici în cinci minute. Ce vrei să facem? 

Se simţea tensiune în vocea lui Sanderson, la fel ca și în 
expresia de pe chipul ei. Urmărind pontul dat de Sharon Jackson, 
ea și Helen alergaseră într-un suflet la casa lui Mandy Blayne, 
ajungând înaintea serviciilor de urgenţă. Helen îi chemase pe 
salvatori ca o măsură de precauţie, dar când rapoartele despre 
un incendiu în St. Denys începură să curgă prin staţia radio, 
deveni clar că amândouă se mișcaseră prea încet ca să 
oprească ultimul atac al lui Naomie. 

Helen așteptă câteva secunde, înainte de a-i răspunde lui 
Sanderson. Casa lui Mandy era în flăcări și nu se vedea niciun 
semn din partea proprietarei ghinioniste. Fumul ieșea în valuri 
prin ferestrele de la ambele etaje, dar parcă mai mult la nivelul 
inferior, fapt care sugera că focul nu cuprinse încă totul. Oare 
Mandy era înăuntru? Helen nu știa sigur, dar Naomie nu ratase 
niciodată până acum, așa că trebuiau să se aștepte la ce era 
mai rău. Să aștepte pompierii era singurul lucru raţional pe care- 
| putea face, dar până veneau ei flăcările ar fi cuprins deja totul 
și orice șansă de salvare a lui Mandy s-ar fi risipit. 

— Trebuie să intrăm, replică Helen, îndreptându-se cu pași 
mari spre ușa din spate a casei. 

Ușa de la intrare era încuiată pe dinăuntru și Helen intuia că 
Naomie pătrunsese în casă prin spate, fără să fie observată. 

— Dar intru singură. Tu așteaptă aici și... 

— Nici vorbă, replică Sanderson ferm. 

O mai lăsase pe Helen să intre într-un incendiu și înainte, iar 
amintirea încă o bântuia. 

— Dacă intri tu, vin și eu. 

Helen aprobă din cap, n-avea timp de ceartă acum, apoi 
porniră spre spatele casei. După cum se așteptase, unul dintre 


VP - 218 


geamuri fusese spart, iar ușa deschisă de-abia se mai ţinea în 
balamale. Imediat, fură asaltate de o căldură intensă și de un 
nor gros de fum. Nu se mai vedeau deloc una pe alta, darămite 
să mai și înțeleagă cum e împărţită camera. Helen o prinse pe 
Sanderson de mână, înainte să n-o mai zărească deloc, și își târî 
adjuncta afară, în siguranţă. 

— Și-acum? întrebă Sanderson, tușind mai-mai să-și dea 
sufletul. 

Helen deja cerceta partea din spate a casei, ca să găsească 
un alt punct de intrare. Nu exista niciun adăpost, nicio altă 
scară. Acţionă din instinct, luă un tomberon pe roţi și-l sprijini de 
perete. 

— Urcă-te pe el și dă-mi și mie o mână de ajutor, spuse ea 
rapid. 

Inainte să termine propoziţia, Sanderson sărise deja pe el, iar 
acum îi întindea mâna lui Helen. Helen se cocoţă și ea. Se lăsă 
cu toată greutatea pe călcâiul prins între degetele încolăcite ale 
lui Sanderson și se aruncă cu toată forţa spre pervazul ferestrei 
de la primul etaj. Degetele ei abia atinseră marginea aspră din 
cărămidă și, exact când era să alunece și să cadă, reuși să 
prindă pervazul cu trei degete de la mâna stângă. Rămase așa 
atârnată preţ de o clipă, vulnerabilă, fără ca Sanderson să poată 
ajunge la ea, după care, balansându-și corpul spre dreapta, 
reuși să se prindă și cu cealaltă mână. Norocul era de partea ei 
acum. Se împinse în picioare și-și trânti un cot pe pervazul 
îngust, urmat la scurt timp de celălalt. 

Fereastra avea două geamuri duble ieftine și Helen răsuflă 
ușurată când zări ferestruica de ventilaţie întredeschisă. 
Sprijinită acum într-un genunchi, Helen se ridică, prinzându-se 
de micul canat al ferestrei. Își strecură mâna înăuntru și reuși să 
deschidă larg fereastra principală, iar câteva secunde mai târziu 
deja se târa pe podeaua dormitorului de oaspeţi, din câte-și 
dădea ea seama. Își ţinu capul cât mai jos și ochii aţintiţi în 
podea, mișcându-se prin stratul subţire și curat de aer de sub 
pătura de fum. 

— Mandy? 

Strigase destul de tare, dar vocea părea să se fi lovit de fumul 
dens ca de un zid. Nu primi niciun răspuns. Târându-se spre 
palier, Helen porni spre ceea ce considera ea a fi dormitorul 
principal, dar se opri brusc, atenţia fiindu-i atrasă de o altă ușă 


VP - 219 


care rămânea închisă. Instinctul o ghida spre ea și, pe măsură 
ce se apropia, auzi un sunet ciudat din interior. Semne de viață? 
Era sunetul cel mai neobișnuit și mai animalic pe care-l auzise 
vreodată. Când ajunse la ușă, Helen pricepu că sunetele din 
spatele ușii erau umane, un amestec grotesc de tuse, gâfâit și 
plansete. 

— Mandy? 

Nici de data asta nu primi răspuns, așa că, mergând ghemuit, 
Helen își trase mâneca peste degete și apăsă clanţa. Pătrunse în 
cameră și se bucură să vadă o tânără care se ascundea în baia 
din faţa ei. 

Luase decizia cea mai bună venind aici, dar salvarea lor 
depindea acum de rapiditatea și de precizia cu care acționau. 
Helen deja se simţea amețită de la fumul care-i intra în nas și în 
gură, în ciuda eforturilor ei de a se apăra de efectele lui. Își 
aminti atunci de ultimul ei caz important și de o scenă pe care 
ar fi preferat s-o uite. 

— Mandy, sunt polițistă... Sunt aici să te ajut, dar trebuie să 
plecăm acum. 

Femeia goală din baie se uita la ea cu ochi înnebuniţi. Se 
holba la Helen fără să-nţeleagă ce se întâmplă în jurul ei, uluită 
de apariţia neașteptată. 

— Mandy, te rog! 

Helen mai făcu un pas spre ea, oferindu-i mâna. Dar, spre 
disperarea lui Helen, Mandy se feri, scufundându-se în apă, 
ridicându-și brațele să se lupte cu atacatoarea ei. Urla acum 
dezlănțuită. Trupul părea prins într-un atac de panică sufocant, 
care le putea aduce moartea amândurora. Helen se întinse spre 
ea, dar femeia o respinse. Helen o luă de brațul care se agita 
haotic, încercând s-o prindă mai bine, dar femeia își înfipse dinţii 
în mâna ei. Se smulse de lângă ea și se aruncă spre stânga, 
păcălind-o pe Mandy. Apoi îi arse una peste faţă. 

Lovitura nemiloasă o făcu pe Mandy să clipească des, iar 
Helen se minună și ea de violenţa palmei. Nu mai stătu totuși pe 
gânduri și se aplecă s-o ridice pe femeie de ambele subsuori. 

— Dacă vrei să trăieşti, Mandy, trebuie să vii cu mine. Dar 
trebuie s-o faci rapid și trebuie s-o faci acum. 

Cu asta, o săltă pe femeie în picioare și ieșiră din baie. Câteva 
secunde mai târziu, cele două femei pătrunseră din nou în 
infern, lăsându-se înghiţite de fumul negru și gros. 


VP - 220 


117. 


Toată lumea iubește un „şobolan al iubirii” 14. 

Jurnalistul din Emilia jubilă la vederea acelei propoziţii - 
folosirea cuvintelor „iubește” și „iubire” într-o succesiune atât 
de rapidă - dar era adevărat. Șobolanii iubirii dădeau bine în 
articole, oferind mult material senzual, jucându-se în același 
timp cu temerile cititoarelor. Dacă amestecai și o serie de crime 
importante în poveste, aceasta devenea irezistibilă. 

Helen Grace ţinuse presa departe de Sharon Jackson 
deocamdată, postând agenţi de poliţie în fața și în spatele casei 
acesteia pentru a preveni orice intrare neautorizată. Emilia nu 
mai pierduse vremea pe-acolo, pornind imediat la treabă. Se 
apucă să bată din ușă în ușă pe la vecini, înainte să viziteze 
cabinetul local al medicului generalist, precum și fosta școală a 
lui Naomie. Din experienţa Emiliei, specialiștii - directorii de 
școală, medicii, asistenții sociali - își ţineau întotdeauna gura, 
dar cei care-i ajutau erau mai mult decât dornici să vorbească. 
Multe povești aflase de pe buzele unor asistente personale, ale 
unor recepţionere, ale unor asistente sau îngrijitoare de la 
școală, mai ales când le oferise mici semne de atenţie și câteva 
băuturi pe gratis. 

La fel se-ntâmplă și acum, când Emilia creionă portretul 
tinerei. O adolescentă singuratică, defavorizată, care sosise 
adesea la școală cu vânătăi inexplicabile. Nu arăta niciodată cu 
degetul spre mama ei și, la urma urmei, de ce-ar face-o? Bietul 
copil nu avea unde să se ducă. 

lar acasă ce găsea? Pe mama ei leșinată după un bărbat care 
nu voia decât să primească sex gratis, fără să ofere nimic în 
schimb. Mai multe femei din curtea pe care o împărțeau cu 
Sharon Jackson se oferiseră bucuroase să vorbească despre 
vecina lor, care se dovedise că ascundea un criminal în serie. li 
pictară o imagine de femeie nesigură pe ea, care-și dorea 
afecțiune permanentă, incapabilă să ţină un bărbat lângă ea și 
care se culca cu cine nimerea. 

Toate astea o costaseră. Una dintre rivalele ei în dragoste - 
Denise Roberts - murise deja, iar o alta se trezise cu casa arsă 


14 „Love rat” - bărbat care își tratează partenera într-un mod crud și de obicei 


întreține relaţii sexuale cu alte persoane. (N.t.). 
VP - 221 


din temelii în timp ce făcea baie. Fiecare pumn, fiecare gest 
brutal de care Naomie avusese parte fuseseră plătite cu vârf și 
îndesat și, deși nu ar fi recunoscut asta niciodată, Emilia simţea 
o oarecare admiraţie pentru adolescenta care refuzase să fie 
pedepsită, fără să reacționeze. Mama ei greșise enorm când 
considerase că era normal ca fata să se supună. Emilia tasta 
rapid, adrenalina unei povești importante îi dădea o stare de 
surescitare, ajutând-o să creeze textul mai degrabă din instinct 
decât pe baza faptelor. Totul începea să capete formă, potrivit 
așteptărilor ei. Fusese prima care discutase cu Naomie și, deși 
acum nu reușea s-o localizeze, se va folosi de legătura dintre ele 
cât putea de mult. Această lovitură era rezultatul unei munci 
istețe de investigaţie - ceva cu care se mândrea nevoie mare - 
și mustăcea încântată să vadă cum felul în care se ocupase ea 
de incendii începuse deja să schimbe natura relaţiilor de la The 
News. Cotidianele naţionale preluaseră interviul ei cu Naomie, 
fusese auzită și la radio, iar acum aștepta să apară la televizor 
mai târziu, într-un interviu la BBC South. Toate astea ajutaseră 
la creșterea reputației ziarului, iar vânzările explodaseră. 
Redactorul-șef își schimbase tonul acum, îi oferise un bonus și 
făcea deja aluzii la promovare. Totul ieșise cum nu se poate mai 
bine și, deși își sacrificase relaţiile bune cu Helen Grace, 
meritase. Cariera ei lua avânt, în sfârșit, și era fericită să 
contracareze orice atac la adresa ei. 

— Arată-mi tot ce poţi, își spuse Emilia în sinea ei, continuând 
să tasteze. 


118. 


Lupta se terminase. Supravieţuiseră. 

Mandy Blayne era învelită într-o pătură și acum urca într-o 
ambulanţă. Doctorii urmau să-i verifice starea de sănătate la 
spital, punând accent pe eventualele efecte ale intoxicației cu 
fum. Dar analizele iniţiale făcute de paramedici fuseseră 
încurajatoare și Helen știa că femeia va fi bine. Zguduită, dar 
bine. În timpul examinării, Mandy recunoscuse că se afla în 
primele luni de sarcină, o dezvăluire care o ului pe Helen. 
Greșiseră de atâtea ori în timpul investigației, încât se simţea 


VP - 222 


nemaipomenit să știe că salvase nu una, ci două dintre 
victimele vizate de Naomie. Oare sarcina lui Mandy avea 
legătură cu atacul? Ştia Naomie ceva despre asta? Se simţise 
ameninţată? Scenarii întunecate ieșeau acum la suprafaţă. 

Helen se lăsă pe mâna paramedicilor, dar refuză să fie dusă la 
spital, în ciuda durerilor care-i săgetau întregul corp. Vânătăile 
de la bătaia recentă erau încă prezente și gestul ei eroic dea o 
scăpa pe Mandy îi adusese răni noi. Nu-i plăcuse niciodată 
expresia „cadavru ambulant”, dar așa se simţea acum. Totuși, 
era hotărâtă să conducă totul de pe teren. Obţinu câteva 
calmante de la paramedici, așa că se îndreptă spre Gardam și 
Sanderson, care discutau aprins în faţa casei lui Mandy Blayne. 

Gardam se purtase cu amabilitate, oferindu-se s-o înlocuiască 
dacă avea nevoie de odihnă, dar Helen respinse ideea cu un 
gest. Se vedea că el are vești și voia să afle despre ce era 
vorba. 

— Cineva a văzut-o pe Naomie Jackson, îi spuse Gardam. Un 
conductor de tren a raportat un joc bizar pe care-l jucase o 
tânără cu el. Fata refuzase să se dea jos de pe șine până în 
ultima secundă. A fost zguduit de întâmplare și a observat 
fotografia lui Naomie la știrile locale, în timp ce se odihnea la 
bază. E convins că vorbim de aceeași fată. 

Helen cugetă o vreme, apoi spuse: 

— OK, să scoatem pe toată lumea pe străzi. Atât polițiștii, cât 
și criminaliștii. Când s-a întâmplat asta? 

— Cam acum o oră. 

— Unde? 

— La intersecţia Northam. 

— OK, să ne concentram pe locurile din zonă unde-și pierde 
vremea de obicei. Presupunem că a văzut reclama care i se 
face, așa că nu se va-ntoarce acasă prea curând. Mama ei a 
menţionat câteva locuri unde-i place să se ducă. La biblioteca 
orășenească, la puburile de pe strada Oakland, la parcul pentru 
skateboard, în centrul West Quay. Să ne concentrăm pe 
incendiul cel mai apropiat de Northam și să pornim de-acolo. 
Dacă avem noroc, încă mai e prin cartier. 

— Bine, replică Gardam. Între timp, luăm legătura cu poliţia 
transporturilor. Nu e exclus să încerce să fugă din oraș. 

— Posibil, deși nu cred. Am convingerea că va rămâne aici 
până la capăt, așa că ar trebui să-i verificăm vechii prieteni, 


VP - 223 


foștii colegi de școală, oricine i-ar putea oferi adăpost în zonă. 
Numai cei care o cunosc foarte bine ar primi-o acum. 

Și asta o îngrijora pe Helen. Nu le spusese nimic lui Sanderson 
și lui Gardam, dar adevărul era că Naomie nu avea prieteni. Ce 
va face acum, că ultimul ei atac dăduse greș? Va lua în calcul să 
se predea sau va continua să facă același lucru până când va fi 
prinsă? In sinea ei, Helen se temea că fata va alege a doua 
variantă. Intrebarea era cum va proceda adolescenta de aici 
înainte. Și mai important, care era următoarea victimă? 


119. 


Charlie mergea de-a lungul aleii tăcute, aruncându-și privirea 
peste întinderea întunecată a parcului Hoglands. În timpul zilei, 
marea bogată de verdeață se transforma într-un loc pentru 
picnic suficient de plăcut, completat cu un teren de cricket, un 
teren de skateboard și un spaţiu mic de joacă pentru copii. Dar 
nicio persoană în toate minţile nu venea aici noaptea, când 
forfoteau vânzătorii de droguri și prostituatele. Acum era un loc 
părăsit, ameninţător, plin de umbre și primejdii. Charlie se 
simţea vulnerabilă, mergând singură pe alei la ora asta. 

Agenţii de poliție se găseau în apropiere la Sussex Place și în 
parcul Houndwell și, în plus, avea și bastonul cu care să se 
apere dacă e cazul, dar, cu toate acestea, locul avea ceva bizar 
care te înspăimânta. Gândurile îi zburară spre Jessica. Probabil 
că Steve îi făcea baie acum. Se scutură iute. N-avea sens să 
devină și mai nefericită, concentrându-se pe locul în care ar fi 
dorit să fie cu adevărat. 

Până acum, fusese o zi ciudată și tulburătoare. Participase la 
funeraliile lui Karen și Alice Simms și de aceea încă mai purta 
costumul ei gri-închis, care părea nelalocul lui printre puștii ce 
se drogau în jurul ei și care-ncepuseră să-și facă simțită 
prezenţa. Fusese acolo să sprijine familia ca reprezentant oficial 
al poliţiei, dar ceremonia o afectase teribil de mult. În ciuda 
discursului cu mesaj pozitiv, care celebra viaţa, nu aveai cum să 
ratezi faptul că familia Simms fusese ruptă în două. O mamă și o 
fiică iubite profund, dar smulse de lângă Luke și Thomas în 
împrejurările cele mai oribile. Nimeni nu pomenise incendiul, 


VP - 224 


deși prezenţa focului se simţea pretutindeni. Se insinuase peste 
tot, în eufemismele atent alese ale vicarului, dar și în prezența 
lui Charlie la slujbă. Exact când te adânceai în amintirile fericite 
de familie, te lovea din nou brusc. Cineva făcuse asta familiei. 
Cineva dorise ca Alice și Karen Simms să moară. 

Charlie continuă să meargă, cu mintea vraiște, încercând 
totuși să găsească un motiv pentru care fuseseră ţinta 
criminalei. Era atât de pierdută în gânduri, încât se împiedică de 
un grup de adolescenți cu skateboarduri, înainte să-i vadă. Se 
amuzară pe seama ei, probabil presupunând că e doar o idioată 
care se rătăcise, dar când îi văzură legitimaţia se potoliră 
imediat. Imediat ce scoase legitimaţia din buzunar, simţi cum 
atmosfera se schimbă și îi surprinse pe câţiva dintre ei aruncând 
priviri agitate spre un grup mai mic de fumători de marijuana, 
care se dădeau alene cu placa pe rampa principală. 

Charlie își ascultă instinctul de data asta și nu se opri să pună 
întrebări, îndreptându-se spre micul grup de copii care se 
găseau la nici 15 metri distanţă. Se apropie rapid de ei, zece 
metri, cinci metri, dar nu suficient de repede. O siluetă se 
desprinse în goană. Lumina nu era bună în partea asta de parc, 
dar Charlie își dădu seama după părul creț și hainele lălăi că 
dăduse peste Naomie Jackson. 

Charlie scoase stația din buzunar și începu să alerge. Purta 
cizme lungi și pantalonii strâmţi de la costum o incomodau 
enervant de mult. Regreta acum că nu se mai dusese la sală de 
când se întorsese la lucru. Dar încă mai spera s-o prindă pe 
Naomie, care nu se putea lăuda cu aptitudinile ei sportive. 

— Urmăresc suspecta în parcul Hoglands. A pornit în direcţia 
Kingsland. Am nevoie de întăriri în South Front, Kingsway. 
Acopăr eu Hoglands dacă încearcă să se întoarcă pe aici. 

Charlie închise, îi era greu să alerge și să vorbească. Mări 
viteza. Dacă Naomie era suficient de isteaţă, va traversa 
Kingsway direct și va intra în curtea colegiului, unde clădirile 
numeroase și aleile ofereau multe ascunzători decente. Insă 
Naomie se îndreptă spre ieșirea de nord a parcului. Se vedea că 
fuge panicată. Se dovedi surprinzător de iute de picior și Charlie 
se chinui să ţină pasul cu ea. O durea deja când trăgea aer în 
piept, plămânii îi ardeau și-și dădu seama cât de mult trecuse 
de când nu mai fugărise un suspect. La început de carieră i se 


VP - 225 


întâmpla în mod regulat, dar acum era doar o anomalie 
neplăcută. 

— Cer întăriri în Kingsway Place și în South Front, gâfâi Charlie 
în staţie, înainte să închidă din nou. 

Nu răspunsese nimeni și se lăsă copleșită brusc de teama că 
Naomie i-ar putea scăpa printre degete. Fata care făcuse atâta 
rău, atâtea lucruri oribile. Charlie putea s-o oprească în seara 
asta, dar numai dacă o ajungea din urmă la timp. 

Se apropiau cu repeziciune de marginea parcului. Brusc, 
Charlie înțelese ce se petrecea. Dincolo de North Front se 
găseau un teren industrial, un depou și câteva depozite 
înconjurate de garduri de sârmă învechite. Cunoștea oare 
Naomie terenul? Se gândea deja la o anumită rută de scăpare? 

Naomie ieșise din parc acum, în ciuda eforturilor lui Charlie de 
a se ţine după ea. Charlie se chinui să mai scurteze distanţa, dar 
simţea că ritmul ei încetinise. Foarte puţin, dar destul cât să-i 
asigure lui Naomie scăparea. 

Brusc și fără niciun fel de avertisment, totul se termină. Doi 
polițiști apărură la ieșirea din parc, exact când Naomie trecuse 
de ea. Avântul ei era mult prea mare și, chiar dacă încercă să se 
întoarcă, agenţii o înșfăcară. Când Charlie se apropie și ea, în 
sfârșit, fetei i se citeau deja drepturile. 

Charlie își recăpătă suflul, privi în jos spre Naomie și rămase 
surprinsă de ceea ce văzu. Se așteptase la mânie și sfidare, 
doar criminala se luptase să-și păstreze libertatea, nu? Dar 
Naomie nu arăta niciuna dintre aceste emoții. Işi ţinea capul 
plecat, bărbia aproape că atingea pământul și, în loc să-și 
îndrepte ostilitatea spre cei care o prinseseră, plângea încetișor. 


120. 


— Îţi faci singură rău, Naomie? 

Era o întrebare bizară din partea lui Helen, dar spera să-i 
stârnească fetei o reacţie. Până acum, Naomie zăcuse 
nemișcată, într-o rână, pe scaunul ei, flancată de o avocată 
sobră și de o asistentă socială delicată și cinstită, refuzând să 
spună orice altceva, cu excepţia replicii standard „Nu 
comentez”. Interogatoriul obișnuit - de ce, când, cum - nu avea 


VP - 226 


să dea rezultate, intui Helen. Naomie nu intra în categoria asta. 
O mai cercetă încă o dată pe suspectă din cap până în picioare 
și observă părul neîngrijit, colacul de grăsime ce se răsfrângea 
peste cureaua de la blugi, precum și rana proaspătă din palma 
stângă. Incă de la început fusese evident că Naomie avea 
probleme majore cu stima față de propria persoană și Helen 
hotări să se folosească de asta. 

Pentru prima dată de când începuse interogatoriul, Naomie o 
privi pe Helen direct, înainte să-și plece fruntea din nou. 

— Nu te judec, Naomie, și nici nu te pun să-mi povestești 
viața ta. Știu cum e. Știu că uneori lucrurile merg atât de prost, 
încât simţi nevoia să te rănești. Iniţial, suferința vine ca o 
ușurare, mai ales când nu vezi nicio altă cale în viitor, când 
lumea pare hotărâtă să te doboare. 

Naomie ridică din umeri, ceea ce însemna cât de cât un 
progres, așa că Helen continuă. 

— Crucea din palma ta. Nu pare accidentală. Tu ţi-ai făcut 
asta? 

— Da, eu, mormăi Naomie. 

— Cum? 

— Cu o brichetă. 

— Și te-ai simţit mai bine după aceea? 

— Pentru scurtă vreme. 

Helen lăsă răspunsul să plutească în aer câteva secunde, apoi 
adăugă: 

— Poţi să-mi spui de ce ai făcut-o? Din cauza mamei tale? A 
tatălui tău? 

— Tata nu face nimic. Niciodată n-a făcut. 

— Dar îl iubești, nu? 

— Poate, răspunse ea, ridicând din nou din umeri. Tu îi iubești 
pe-ai tăi? 

Era o replică atât de neașteptată, încât, pe moment, Helen 
amuţi. Cât de multe știa Naomie despre trecutul ei? Povestea 
apăruse în presă, dar cu mulţi ani în urmă, iar Naomie nu părea 
genul de cititor înrăit. Pe de altă parte, internetul este un 
depozit al fărădelegilor tuturor și Helen bănuia că Naomie 
ascundea mai multe lucruri decât lăsa să se vadă. Poate acum 
începea să întrezărească cu adevărat o parte din ea. 

— Nu, nu cred că-i iubesc. Dar poate știi deja asta. 


VP - 227 


Naomie îi aruncă o privire scurtă, apoi întoarse capul. 
Sanderson se uită la Helen, parcă dornică să intervină, însă 
inspectoarea Grace clătină încet din cap. Voia să rămână ea la 
conducere. 

— Cum te-ai simţit când tatăl tău a dispărut atât de mult timp 
de acasă? 

— Tu ce crezi? 

— Ai vorbit vreodată cu el despre asta? l-ai cerut să rămână? 

— Nu era interesat să discute cu mine. Pentru el, nu eram 
decât o fată grasă și proastă. 

— Cum reacţiona mama ta când el se muta? 

— Mai întâi se lua după el. Voia să le ciufulească pe celelalte 
femei. Dar el o oprea. 

— Și-apoi? 

— Ai văzut în ce hal sunt. la ghicește. 

— Te bătea? 

— După ce se îmbăta. 

— De câte ori te-a bătut pe parcursul anilor? 

Helen știa că toate aceste întrebări vor fi mană cerească 
pentru echipa de apărători ai lui Naomie, dacă și când anume se 
va ajunge la proces, dar acum nu mai conta doar mecanismul 
justiţiei. Helen voia să afle adevărul. 

— De 20 de ori, de 30 de ori. Nu mai știu. Dar nu asta a fost 
partea proastă. După ce termina cu bătaia, mă ignora, nu-mi 
zicea nici măcar o vorbă. 

— Și-atunci vorbeai cu cineva? 

Naomie ridică din umeri din nou, uitând brusc de atitudinea 
sfidătoare. 

— Vorbeai cu prietenii de la școală, cu profesorii, cu vecinii? 

— Nu m-am mai dus la școală de la 13 ani, nu? Cât despre 
vecini, aţi văzut cum arată casa noastră? 

Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic. Văzuse pereţii plini 
de graffiti care fuseseră curăţaţi până aproape de tencuială la 
casa familiei Jackson. Sentimentele exprimate nu erau deloc 
plăcute și cele mai multe injurii erau îndreptate către 
adolescenta supraponderală. 

— De-aia îţi faci rău singură? 

Naomie nu spuse nimic, zgândărindu-și cicatricea de la mână. 
Helen băgă de seamă că mâna ei dreaptă era normală, fără 


VP - 228 


răni, probabil pentru că avea nevoie de ea ca să-și pună la 
punct atacurile. 

— Naomie, am spus deja că nu am de gând să te judec, vreau 
doar să înţeleg. De ce te rănești? 

— E chestia mea intimă, OK? Îmi place să simt. 

— Şi unde o faci? 

— In camera mea. Mama nu intră niciodată acolo, așa că n- 
are cine să mă împiedice. 

Naomie devenise sfidătoare din nou, dar ochii îi străluceau. În 
ciuda tuturor cele întâmplate, Helen simţi un val de simpatie 
pentru mica lor criminală. Naomie fusese umilită, ignorată, 
atacată și, când Helen se uita la adolescenta șleampătă, avea 
sentimentul puternic al singurătăţii pe care fata probabil că-l 
trăia în fiecare zi. Deși nu-i scuza faptele, le dădea un motiv 
logic. Când lumea nu-ţi oferă nimic, să nu se mire când te întorci 
împotriva ei. 

— Voiai ca tatăl tău să vină acasă? Se pare că nu vă 
înțelegeaţi bine. 

— Da, dar tot tata rămâne, nu? lar mama era mai drăguță 
când venea el. Au fost perioade când totul a fost cum trebuie. 
Dar nu dura mult. Mama știa că el nu va rămâne niciodată lângă 
ea. 

— De-aia i-ai incendiat casa lui Denise Roberts? Pentru ca 
tatăl tău să nu se mai ducă acolo? 

— Posibil, răspunse Naomie destul de neutru. 

— Și cu Mandy Blayne ce-ai avut? Voiai s-o scoţi și pe ea din 
peisaj? 

— Dacă spui tu. 

— Naomie, te rog. Ai milă de tine. Chiar acum sunt analizate 
hainele pe care le purtai, dar am fost informată că mânecile și 
buzunarele duhneau a parafină. Mai avem și o cutie de chibrituri 
găsite printre lucrurile tale. Putem dovedi că ai fost prezentă la 
cel puţin două incendii - casa Simms și casa Harris - și probabil 
că și la altele. Ai avut motiv, ocazie și mijloace. Menţionez aici 
pentru acurateţea înregistrării că nu ai negat nici măcar o dată 
implicarea ta în aceste crime. Nu ești o fată proastă, așa că dă-i 
drumul, vorbește cu mine, sunt singura ta prietenă. 

Naomie își ridică privirea din nou. Suferinţa și furia se citeau 
limpede în expresia ei. 


VP - 229 


— Îmi voiam tatăl înapoi. Atâta tot, răspunse ea într-un final, 
în ciuda sfatului avocatei de a nu spune nimic. Astanu eo 
crimă. 

— Nu, nu e. Și cum rămâne cu familia Simms? Și cu familia 
Harris? Cu ei ce-ai avut? 

Asta voia să știe Helen cu adevărat, o întrebare pe care 
aștepta s-o pună de două ore. 

— Nimic. 

— Nu mă lua de proastă, Naomie. Tot ce-ai făcut a fost 
planificat până la ultimul detaliu. 

Naomie o privi direct în ochi și păru c-o studiază atent înainte 
de a replica: 

— Nu voiam decât ceea ce aveau ei. 

— Și anume? 

Naomie trase aer în piept, parcă epuizată după atâta luptă, 
apoi bălmăji: 

— O familie fericită. 


121. 


— O acuzăm? 

Gardam ignoră formalităţile, trecând direct la subiect. Helen 
vedea cât e de înfierbântat, așa că-i iertă abordarea abruptă. 
Aveau oricum multe de discutat. 

— Incă nu avem suficiente dovezi. 

— N-am de gând să te învăţ eu cum să-ți faci treaba, Helen, 
dar dacă o acuzăm, poate va înțelege că n-are sens să ne mai 
joace pe degete. 

— Dar dacă ne grăbim prea tare, e posibil s-o pierdem. Prea 
mulţi oameni și-au distrus vieţile din cauza acestor atacuri ca 
să-i permitem criminalei să scape de justiţie. Suntem datori să 
procedăm cu atenţie. 

— Pricep că nu avem totul ca la carte, dar a mărturisit, nu? 
Interogatoriul a fost condus exemplar și a primit undă verde atât 
din partea avocatei, cât și a asistentei sociale. Nu există nicio 
bănuială că ar fi fost silită în vreun fel. A mărturisit. 

— Și-atunci de ce ne grăbim s-o arestăm? Nu pleacă nicăieri. 
Să continuăm cu interogatoriul, să vedem dacă găsim și alte 


VP - 230 


legături solide între ea și cele două incendii pe care le-a 
anunţat. 

— La ce te gândești? 

— Vreau să știu mai multe despre legătura dintre ea și 
familiile Simms și Harris. Ea zice că le invidiază, că voia ce 
aveau ei. Dar de ce ei în mod special? De ce a ales casele lor și 
nu altele? 

— Le-ar fi putut alege la întâmplare. 

— Dar sunt în zone diferite ale orașului. Nu trecea zilnic pe 
lângă aceste proprietăţi și totuși au fost analizate cu atâta 
precizie, cu atâta răbdare. Toate aceste atacuri mi s-au părut 
personale. Intenţia de a ucide a fost limpede. Nu-mi vine să cred 
că a fost ceva întâmplător. Dumneavoastră credeţi? 

Gardam nu spuse nimic. Nu părea foarte multumit, dar nici nu 
respinse argumentele lui Helen. 

— Le-am trimis pe Charlie la familia Simms și pe Sanderson la 
familia Harris, să vedem dacă putem scoate la suprafaţă o 
legătură precisă între ei și Naomie Jackson. Între timp, o voi 
ruga pe Meredith Walker să se întoarcă la locurile celui de-al 
doilea și de-al patrulea incendii. Naomie a avut un motiv clar să 
atace aceste proprietăţi, dar încă nu avem dovezi concrete care 
s-o plaseze la fața locului. Nu există niciun martor care s-o fi 
văzut acolo. De ce să-și schimbe modul de operare pentru al 
doilea și al patrulea incendiu? Elementele nu se prea leagă și n- 
o să mă simt bine până când nu se va-ntâmpla așa. 

— Atunci să continuăm. Dar după 24 de ore, va trebui să luăm 
o decizie. Nu putem da impresia că nu suntem siguri. 

— Am înţeles. 

— Haide să găsim dovezile de care avem nevoie ca să 
rezolvăm cazul, da? 

Helen părăsi biroul lui Gardam la scurt timp după aceea, 
ultimatumul lui blând încă stăruindu-i în urechi. Echipa primise 
indicaţii clare despre următorii pași și acum spera că, în timp, 
vor găsi elementul de care aveau nevoie. Nici ea nu se va lăsa 
mai prejos, dar nu pentru următoarele două ore. Se făcuse 
miezul nopții și le ordonase oamenilor ei să se ducă acasă și să 
se odihnească. Și ea avea nevoie de somn, de o clipă de liniște, 
dar trebuia să se ducă în alt loc mai întâi. 

Mai precis, avea nevoie să vadă pe cineva. 


VP - 231 


122. 


Se făcuse târziu și Charlie nu era bine primită. Nu se 
așteptase ca Thomas Simms să răspundă la ușă și-și pregătise 
discursul, ca să-și justifice apariţia în timpul acestor zile dificile. 
Vorbele ei nu avură niciun efect asupra surorii lui Thomas 
Simms, care părea hotărâtă să-i refuze accesul lui Charlie, în 
ciuda insistențelor ei că are de discutat lucruri profesionale și 
urgente. 

— Mary, e în regulă. O știu și nu e nicio problemă. 

Chiar când confruntarea verbală a celor două femei ameninţa 
să escaladeze, Thomas Simms, vizibil epuizat, interveni și o 
invită pe Charlie să intre în casă. Luke nu se culcase încă și 
discuta cu bunica lui, care părea să controleze întreaga situaţie 
cu multă grijă și atenţie. Charlie se simţi prost că trebuia să-l 
smulgă de lângă ea, dar nu avea încotro. Era mult prea 
important, în ciuda momentului complet nepotrivit. 

Charlie îi puse rapid la curent pe tată și pe fiu, iar Thomas 
Simms, nu pentru prima dată, rămase uluit la auzul ultimelor 
informații. 

— N-am auzit niciodată de Naomie Jackson. 

— Eşti sigur că n-ai văzut-o? Rătăcind prin zonă aiurea? 
Trecând pe lângă casă? Mai privește o dată fotografia. 

— N-o recunosc, replică Thomas epuizat. Nu cunosc partea de 
oraș în care locuiește... Pur și simplu n-o cunosc. 

Charlie dădu din cap și îi întinse poza lui Luke. 

— Tu ce părere ai, Luke? 

Helen o trimisese pe Charlie direct la familia Simms după ce 
încheiaseră discuția cu Naomie Jackson. Charlie știa că, exact în 
partea cealaltă a orașului, Sanderson punea aceleași întrebări 
familiei Harris. Cazul împotriva lui Naomie arăta bine, dar 
punctele slabe erau incendiile de la locuinţele familiilor Simms și 
Harris, unde părea să nu existe niciun motiv întemeiat, în afară 
de gelozie și de ciudă. Orice detaliu cât de mic oferit de cele 
două familii acum va ajuta poliția enorm mai târziu. Aveau 
nevoie de o legătură mai concretă decât simplul fapt ca Naomie 
sunase să anunțe ambele incendii. 

Luke Simms se uită încruntat la fotografie, apoi expresia i se 
relaxă și i-o dădu înapoi lui Charlie, clătinând din cap. 


VP - 232 


— N-am mai văzut-o niciodată. 

— Ești sigur, Luke? 

— Nu crezi că ţi-aș spune, dacă aș mai fi văzut-o? Crezi că 
vreau să scape cel care a făcut asta? 

Vorbise pe un ton foarte aspru, dar se scuză imediat. 

— Îmi pare rău, a fost o zi dificilă... 

— Știu. 

— Doar câ... n-o recunosc. Aș vrea ca lucrurile să stea 
altcumva. 

Charlie sperase la mai mult, dar îl credea. li credea pe 
amândoi. Rămase totuși cu o senzaţie stranie că ratează un 
amănunt. Și dacă da, cât de mult îi va costa asta? 


123. 


Ușa masivă se deschise și un bărbat ieși în goană, cu haina 
ridicată în jurul feţei. Ușa se balansă ușor în faţă, apoi începu să 
alunece înapoi spre cadrul ei. Helen nu ezită, sărind din 
ascunzătoarea ei și vârându-și iute piciorul în spaţiul care se 
îngusta văzând cu ochii. 

Se repezi în sus pe scări, ajunse la primul etaj și ciocăni, 
mișcându-și degetele încet, dar într-un ritm familiar. Câteva 
momente mai târziu, ușa se deschise și apăru Max Paine. Se 
aștepta să fie clientul lui recent, care-și uitase ceva probabil. 
Sângele i se scurse din obraji când dădu cu ochii de ea. Se 
pregăti să trântească ușa, dar Helen, care anticipase mișcarea, 
își înfipse umărul în ea și o deschise larg, împingându-l pe Paine 
înapoi în cameră. Helen închise ușa ferm în urma ei și o încuie. 

— Ce mama dracului vrei? urlă Paine furios. 

În ciuda machiajului gros, vânătăile încă erau vizibile și urâte. 
Privirea îi rătăcea în toate direcţiile, căutând un obiect cu care 
să se apere. 

— Vreau să discutăm, atâta tot, replică Helen calm. 

— Vorbește atunci. 

— Vreau să aflu ce intenţii ai. 

Max Paine se uită la ea epuizat, apoi răspunse: 

— Ți-e teamă că te voi raporta, Helen? 

Helen îl privi un moment, înainte de a-i da un răspuns: 


VP - 233 


— E clar că știi cine sunt. Și în ce situaţie jenantă mă aflu. Nu 
te-aș învinovăţi dacă m-ai raporta. Ce am făcut a fost greșit. Și 
dacă te-ai strădui suficient, m-ai putea da afară din poliţie. Dar 
iată de ce nu o vei face. Fiindcă sunt o polițistă bună. Fiindcă mă 
aflu în mijlocul unei investigaţii importante. Și fiindcă, dacă o 
faci, voi fi forţată să le spun agenţilor care mă vor ancheta ce 
rahat mic, sadic, misogin și iubitor de cocaină ești. Voi încerca 
să te acuz de tentativă de omor, dar mă voi mulțumi cu 
vătămare corporală gravă și chiar cu vătămare corporală. 
Oricare dintre ele te trimite direct la închisoare, Max. 

li rosti numele cu tot disprețul de care era capabilă. El o privi 
fix, dar nu spuse nimic. 

— Așa că iată ce se va întâmpla. Te vei întoarce la viaţa ta de 
până acum, eu mă întorc la ale mele și vom pretinde amândoi 
că nu s-a întâmplat nimic niciodată. Ne-am înţeles? 

e 

Când se îndepărtă de clădirea lui Paine, după ce reușise să-i 
mai domolească gândurile de răzbunare, Helen își recăpătă 
buna dispoziţie. Atâta presiune fusese pe umerii ei, atâta lume 
trăsese de ea din toate direcţiile, încât se simţea bine să aibă în 
sfârșit parte de o acţiune cu final pozitiv. O dăduse în bară 
foarte rău, dar greșeala îi aparținuse lui în mare parte și să dea 
naiba dacă va permite să fie doborâtă de unul ca Max Paine. Un 
val de adrenalină i se revărsă în corp. Brusc, Helen simţi că ar 
putea cuceri lumea, că totul va fi bine și zâmbi la gândul unei 
asemenea explozii de optimism. 

O rafală de vânt rece ca gheaţa trecu peste ea, parcă voind 
să-i sfideze starea de spirit îmbunătăţită, dar nici măcar asta nu 
o indispuse. Totuși, îi aminti că uitase să verifice dacă își lăsase 
cumva eșarfa în apartamentul lui Paine, așa cum bănuia. Prea 
târziu acum. Helen avea o altă pradă mai mare de prins și nu se 
putea întoarce să-i ceară lui Paine eșarfa, așa că va trebui să se 
descurce fără ea. Işi ridică gulerul ca să se apere de vântul rece, 
își plecă fruntea și porni spre motocicleta ei. 


124. 


— Ce mă-ta vrei? 


VP - 234 


Fata se strâmbă, mimând scârba, de parcă simpla vedere a 
unui agent de poliţie îi întorcea stomacul pe dos. O făcuse 
dinadins și îi ieșise. Charlie voia deja să-i ardă o palmă și nu 
discutau decât de câteva secunde. Dar își înghiţi frustrarea, 
refuzând să fie distrasă de la obiectivul ei. 

Se trezise devreme, după o noapte aproape lipsită de somn. 
Un gând îngrijorător i se tot învârtise prin cap și acum trebuia să 
descopere dacă grija ei era justificată sau înnebunea pur și 
simplu. Nu știa unde să-și găsească prada, cu excepţia faptului 
că locuia undeva lângă Naomie Jackson. Charlie ajunse pe 
străzile din St. Mary pe la opt dimineaţa. Nu se aștepta s-o 
găsească pe amica lui Naomie la o asemenea oră, nu părea 
genul, dar nu putea ignora posibilitatea că avea un serviciu sau 
că se ducea la colegiu și pleca devreme de acasă. 

Totuși, după cum bânuise, nici urmă de ea și, după o oră, 
Charlie începuse să se întrebe dacă nu-și pierdea vremea. Apoi, 
brusc, o văzu - îmbrăcată comic în pantaloni de pijama, cizme 
UGG false și o geacă groasă. Se îndrepta spre magazinul de la 
colț. Câteva secunde mai târziu, ieși cu o cutie de lapte în mână 
și porni spre casă. 

Charlie se apropie rapid de ea. Ultima dată se întâlniseră la o 
zi după incendiul de la casa lui Denise Roberts, când lidera micii 
găști gălăgioase o direcționase pe Charlie spre Naomie Jackson, 
pretinzând că prietena ei îl văzuse pe piromanul lor fugind. 

— Mă bucur să te văd din nou. Cum te cheamă? 

— Ce te interesează? 

— Numele. 

— Danielle Mulligan. 

— Mult mai bine. Vezi? Poţi să fii drăguță când vrei. 

— Despre ce e vorba? Nu pot să stau aici, așa... 

— O să stai aici până când voi termina cu tine. Ai înţeles? 

Danielle ridică din umeri, părând hotărâtă să nu-i dea 
satisfacţie lui Charlie. 

— Povestește-mi despre noaptea de miercuri. 

— Ce-i cu ea? 

— Potrivit lui Naomie, aţi fost toate la un pub lângă Common. 
Cum se numea? 

— The Green Man. 

— Când aţi ajuns acolo? 

— Pe la nouă, cred. 


VP - 235 


— Și Naomie era cu tine? 

— Sigur. 

— La ce oră a plecat în seara aia? 

— De unde să știu eu? 

— A spus că a plecat devreme acasă, așa e? 

— Dacă zice ea. 

— Dar tu ce zici? 

— Da, sigur, a plecat devreme. 

Dar nu părea deloc sigură și Charlie știa că trebuie să insiste 
și mai mult. 

— Dar tu la ce oră ai plecat? 

— Pe la miezul nopţii. Poate pe la 00:30. Prelungiseră 
programul în seara aia, așa că... 

— Și ai văzut-o pe Naomie plecând? 

— Nu, îmi vedeam de băutura mea, mă distram cu amicii mei, 
de unde să văd? 

— Ai făcut fotografii în noaptea aia? Cu telefonul tău? 

— Habar n-am. 

— Ziceai că te distrai cu prietenii tăi, așa că... 

Brusc, Danielle păru să șovăie și Charlie profită iute. 

— Dă-mi telefonul. 

— Nu-l am la mine... 

— Ţi-ai ţinut mâna în buzunarul de la geacă de când ai ieșit 
din casă. Știu că-l ai cu tine și mi-ar plăcea să-l văd. Înainte să 
mai adaugi ceva, să știi că aș fi fericită să facem asta acasă, de 
faţă cu părinţii tăi, dacă preferi... 

— Bine, bine, se răsti Danielle încruntându-se. 

Vâri mâna în buzunar și scoase telefonul. 

— Poftim. 

Charlie îl luă și deschise folderul cu fotografii. Trecu iute prin 
ele până când ajunse la cele dinaintea incendiului de miercuri. 
După cum bănuise, găsi zeci de poze. Danielle făcea parte din 
generaţia care-și trăia viaţa în public și Charlie se amuză să-i 
vadă poze cu degetele de la picioare date cu ojă, tatuajele, mai 
multe coafuri, plus câteva prim-planuri ale mamei ei în cămașă 
de noapte, printre multe alte poze pe care Danielle le postase în 
ziua respectivă. 

Dar Charlie era interesată de fotografiile făcute seara și porni 
să le verifice. Fetele râdeau vesele și se vedea că băuseră mult. 
Naomie Jackson se găsea și ea acolo, nu chiar în mijlocul 


VP - 236 


distracţiei, dar era prezentă și părea că se simte bine. Charlie 
studie cu atenţie pozele acum, verificând ora de pe fiecare. 
22:30, 22:47, 22:49, 23:12, 23:13, 23:25, 23:38... 

La ultima dintre ele, apăru și dovada de care avea nevoie 
Charlie. Naomie declarase anterior că plecase din pub devreme 
și pornise spre casă, întâlnindu-se pe drum cu piromanul care 
fugea, cu câteva minute înainte de 23:30. Și totuși iat-o aici, 
alături de amicele ei la 23:38. Nu plecase din pub deloc, 
rămăsese cu ele până la sfârșit, se pare. 

Dacă orele de pe telefonul lui Danielle se dovedeau corecte și 
chiar nu se îndoia că așa erau, atunci era clar că Naomie minţise 
cu privire la ceea ce făcuse în noaptea respectivă. Minţise când 
le spusese că se-ntâlnise cu piromanul. Și mai important, îi 
minţise când le spusese că ea incendiase casa lui Denise 
Roberts. 


125. 


McAndrew se opri brusc când îl văzu. 

Venise la spital dis-de-dimineaţă să discute cu echipa de 
medici care o îngrijea pe Mandy Blayne, care-i confirmase că 
mama și copilul se simțeau bine. Satisfăcută și ușurată, 
McAndrew se hotărâse să viziteze salonul înainte de a pleca. 
Mandy nu avea rude în oraș și, ţinând cont de lucrurile pe care 
le suferise, McAndrew își dorea să petreacă o vreme cu ea 
înainte de a se întoarce la lucru. Când se apropie de patul ei, își 
dădu seama că Mandy nu era singură. 

Un bărbat în jur de 40 de ani o ţinea de mână și îi vorbea cu 
sinceritate. În mod normal, s-ar fi retras - conversaţia celor doi 
părea intensă și intimă - dar acum nu mai intenţiona să plece. 
Bărbatul avea ceva familiar, deși McAndrew știa că nu-l mai 
văzuse niciodată. Blugii negri, ghetele masive, geaca scurtă, el 
era bărbatul pe care-l surprinseseră camerele CCTV 
îndepărtându-se în fugă de casa lui Denise Roberts. Era tatăl lui 
Naomie Jackson, Darren Betts. 

— De ce nu ai venit să discuţi cu noi? 


VP - 237 


McAndrew îl scosese pe Darren Betts din salon și stătea acum 
în faţa lui, închiși în cabinetul unui medic stagiar. Ar fi preferat 
să-l interogheze la secție, dar nu avea niciun motiv serios să-l 
aresteze. Incă. 

— Probabil știai că tu apari în imaginile CCTV. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Nu mă lua de proastă, Darren. Tot orașul a văzut imaginea. 
Așa cum au văzut și fotografiile fiicei tale, mulţumită rolului ei în 
toate aceste atacuri. 

— Copiii din ziua de azi... 

— De ce te îndepărtai în fugă de casa lui Denise Roberts în 
noaptea în care a ars? 

— N-am avut nimic de-a face cu asta. Îmi plăcea Denise. 

— Când îţi convenea. Ştii că fiica ta o ura? 

— Normal că nu, i-aș fi băgat minţile în cap dacă aș fi știut. 

— Povestește-mi despre relaţia ta cu Callum Roberts. 

Schimbarea bruscă a subiectului îl derută puţin pe Betts și nu 
răspunse. 

— Te ura, nu-i așa? Pun pariu că nu-și ascundea sentimentele. 
Voiai să-i dai o lecţie? 

— Eu nu mă apuc să dau foc la case. Dacă Naomie a prins 
gust pentru asta, e treaba ei. 

McAndrew îl privi pe Darren Betts peste biroul dezordonat și 
nu simţi decât dispreț pentru acesta. Nici măcar acum, când pe 
fiica lui o aștepta o viaţă în spatele gratiilor, nu-și asuma niciun 
fel de responsabilitate pentru faptele ei și nici nu-i păsa ce se va 
alege de ea. 

— Și cu Mandy Blayne cum stă treaba? A devenit prea 
sufocantă, nu? Încerca să te prindă în plasă, să te facă familist? 

— Scumpo, te cam hazardezi. Eu le iubesc pe femeile astea. 
Prea mult. Asta a fost mereu problema mea. 

— Tocmai de aceea mi se pare surprinzător că n-ai venit la 
poliție după ce Denise Roberts a fost omorâtă. 

— Chiar credeai că aș veni de bunăvoie să discut cu gaborii? 
izbucni în râs Betts. 

— Eu așa aș fi făcut, dacă știam că sunt căutată pentru crimă. 

— Și să vă dau ocazia să mă prindeţi? Habar n-aveţi cine e 
criminalul și vă știu pe voi, gaborii, cum sunteţi când daţi din 
colț în colț... 


VP - 238 


— Poţi să-mi spui unde te aflai în noaptea de marţi, 8 
decembrie? îl întrerupse McAndrew, schimbând subiectul din 
nou. Noaptea în care casa Simms a fost atacată? Voi avea 
nevoie de justificări pentru toate mișcările tale. 

Darren Betts se uită fix în ochii lui McAndrew. Relaxarea pe 
care o afișase până acum dispăruse într-o clipită. Expresia lui 
era rece și dură. lar când vorbi, o izbi tonul folosit de el. 

— Ascultă-mă, domnişoară, dar ascultă-mă cu atenţie. M-am 
săturat de întrebările tale. Fiica mea e responsabilă pentru toată 
nebunia asta, nu eu, și nimic din ce spui sau ce vei spune nu va 
schimba asta. Așa că fie mă arestezi acum, fie mă lași să mă 
întorc la Mandy a mea. 

li aruncă o privire mânioasă și spuse: 

— Această conversaţie s-a încheiat. 


126. 


Naomie Jackson avea un istoric bogat pe internet. Aplecată 
asupra laptopului fetei, Helen pătrundea în viaţa ei intimă și 
ceea ce vedea o deprima tot mai mult. Obișnuitele site-uri de 
celebrităţi și reality show-uri, Amazon, Netflix, dar și elemente 
mai întunecate - site-uri pentru sinucigași, Samaritenii, hotline- 
uri pentru copii, dar și poze cu răni postate de ea în comunităţi 
de adolescenţi cu aceleași necazuri. 

Ultimele o interesau pe Helen cel mai mult și se concentră pe 
lista de „prieteni” online, începând cu cei cu care vorbise recent. 
Avea zeci de contacte, oameni pe care nu-i cunoscuse niciodată, 
dar cu care părea mulțumită să converseze despre fleacuri, însă 
discuţiile lor erau sporadice în cel mai bun caz. Nu ieșea în 
evidenţă niciun prieten mai apropiat sau o persoană căreia să i 
se confeseze. 

Depistă totuși un tipar neobișnuit. Un prieten virtual cu care 
vorbise de mai multe ori în ultimele șase luni, dar, în urmă cu 
trei săptămâni, conversațiile lor se încheiaseră. 

Helen citi numele de utilizator. Cel cu care coresponda 
Naomie se numea „firstpersonsingular”. În niciuna dintre 
conversații nu se pomenise numele mic sau numele de familie. 
O alegere foarte interesantă, care sugera dorința de a fi diferit. 


VP - 239 


O calitate unică, poate pentru a arăta nivelul înalt de educaţie, 
de inteligenţă și de sofisticare în alegerea unui asemenea nume 
de utilizator. Asta o îngrijoră imediat pe Helen. Naomie nu avea 
educaţie, nu era prea inteligentă, în timp ce cealaltă persoană 
da, dacă se lua după vocabularul și stilul chibzuit, dar acid, al 
insultelor. 

O încercă un gând tulburător. Helen căută alte site-uri și 
postări legate de firstpersonsingular. Găsi câteva din care să 
aleagă și Helen se opri asupra unui blog creat de puţin timp. 


„Când oamenii vor ajunge să mă judece, vor vedea că 
nu mi se poate atribui nicio vină”. 


„În fine, important e să știți că nu am înnebunit și că în 
inima mea nu există răutate. Pur și simplu reacționez 
la împrejurări. Faptele au consecinţe, prieteni...” 


„l-au spus că e un vierme, un parazit, un rahat care n- 
ar fi trebuit să se nască. Dar el a făcut mai multe decât 
oricare dintre ei”. 


„Am văzut ce au spus oamenii în online despre 
incendiul de la Millbrook. Au spus că a fost hidos, urât, 
o grozăvie. Dar nu pentru mine. Mie mi s-a părut 
frumos”. 


Postările fuseseră scrise în ultimele patru zile, după ce 
începuse seria de incendii. Interesul lui firstpersonsingular faţă 
de incendii era cât se poate de elocvent. La fel și faptul că nu 
descoperi nicio încheiere oficială a prieteniei online cu Naomie 
Jackson. Ce se-ntâmplase? Se întâlniseră la un moment dat? 
Hotărâseră faţă în faţă să renunțe la comunicarea virtuală în 
încercarea de a ascunde legătura dintre ei? 

Brusc, totul părea să se clarifice. De ce nu găsiseră niciun 
motiv pentru incendiile Simms și Harris. De ce nu reușiseră s-o 
plaseze pe suspectă la incendiile Roberts și Blayne. Se 
ascunsese destul de bine, dar acum totul devenise limpede. 

Naomie Jackson avea un partener de crime. 


VP - 240 


127. 


— Pot să mai verific o dată orele? Ca să nu existe nicio 
greșeală în depoziţie? 

Helen venise înapoi în camera de interogatorii, însoțită de 
Charlie care tocmai se întorsese din St. Mary. Helen o rugase să 
rămână, dându-i lui Sanderson sarcina să-l vâneze pe 
misteriosul „firstpersonsingular”. Era o ușoară perturbare în 
lanțul de comandă, dar Helen voia părerea lui Charlie și, în plus, 
se simţea bine să-și aibă vechea prietenă aproape când cazul se 
apropia de punctul culminant. 

— Așadar, miercuri noapte, ai plecat de la The Green Man pe 
la 11 seara și te-ai dus acasă? 

Naomie părea obosită și plictisită după o noapte lipsită de 
somn petrecută într-o celulă. Helen se declară parțial mulțumită. 
Îți vine mai greu să ţii garda sus când ești epuizat. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Va trebui să insist, Naomie. Ai plecat de la cârciumă în jur 
de 11, te-ai dus la casa lui Denise Roberts și apoi ce-ai făcut? 

— Am dat foc, doar v-am mai zis o dată. 

— Asta înseamnă în jur de 11 și un sfert seara, nu? 

— Corect. 

— Greșit. Fiindcă încă te aflai în cârciumă cu prietenii tăi, 
replică Helen pe un ton rece ca gheata. 

Avocata lui Naomie aruncă o privire îngrijorată în direcţia 
acesteia, dar Charlie interveni imediat. 

— Am vorbit cu Danielle de dimineaţă. Am văzut fotografiile, 
care dovedesc că ai rămas acolo până la miezul nopţii. Ti-am 
verificat și mișcările de vineri, ziua în care casa lui Mandy 
Blayne a fost atacată. Mobilul tău sugerează că nu te-ai apropiat 
de St. Denys. 

Charlie vedea că Naomie se pregătește să riposteze și 
continuă iute: 

— Asta nu dovedește nimic, desigur. Poate ţi-ai pierdut 
telefonul sau poate ţi-l furase cineva. Totuși am verificat cu 
camerele CCTV traseul parcurs de mobilul tău și ce să vezi? 
Nicio diferență. 

— Acum îi arăt suspectei câteva instantanee CCTV dintre 
orele două și patru după-amiază, din ziua de vineri, interveni 


VP - 241 


Helen. Ti se vede faţa foarte clar în câteva, în ciuda fesului. 
Presupun că n-ai de gând să negi, nu? 

Helen împinse fotografiile spre Naomie și avocata ei, dar fata 
refuză să le privească. Chipul i se înnegurase. 

— Vită-te la ele, se răsti Helen pe un ton aspru. Ai de gând să 
negi că tu ești în ele? 

Naomie își privi tensionată avocata, dar femeia nu sări s-o 
ajute. Se vedea limpede că ea era în poze. Lui Naomie i se 
umplură ochii de lacrimi. Helen observă că adolescenta intră în 
panică, torturată de nesiguranţă. Helen se blestemă în sinea ei 
că-și închipuise, fie și pentru o secundă, că fata asta speriată și 
năpăstuită era creierul genial din spatele incendiilor. 

— Știu că nu ţi-ai dorit asta, că nu sperai ca lucrurile să iasă 
așa, dar te asigur, Naomie, că sunt vești bune pentru tine. 
Există o explicaţie simplă pentru care nu poţi indica un motiv 
clar în cazul incendiilor de la familia Simms și familia Harris. Ele 
nu au fost victimele tale. Complicele tău e cel care voia să-i 
rănească, în vreme ce tu le doreai răul lui Denise Roberts și lui 
Mandy Blayne. Trebuie să recunosc, aţi jucat inteligent. Tu ai 
pus primul și al treilea foc, complicele tău pe-al doilea și al 
patrulea. Nu aveai nicio legătură personală cu victimele ţintite și 
era imposibil să devii suspectă. 

Helen lăsă cuvintele să plutească în aer. Avocata părea 
şocată, iar Naomie, doborâtă. 

— Știu că ești o fată capabilă, continuă Helen. Dar o schemă 
elaborată ca asta nu ţi se prea potrivește, nu? Ai fost rănită, 
neglijată și umilită mai mult decât oricare altă fată și ești 
furioasă pe mama ta, pe tatăl tău, pe lumea-ntreagă. Dar, una 
peste alta, tu nu-ţi doreai decât să ai o familie, nu? Nu voiai să 
arzi tot orașul, corect? 

Naomie se holba la ea printre lacrimile amare, dar nu 
răspunse în niciun fel. 

— Toată planificarea, cercetarea permanentă, incendiile de 
diversiune au fost cumva ideea ta? 

Helen văzu că Naomie încearcă să înțeleagă semnificaţia 
cuvântului diversiune și, în clipa respectivă, știu că are 
răspunsul. 

— Și ideea de a ieși în față, de a ne vinde minciuna aia 
gogonată cu tipul cu tatuaj de pompier? Ție ţi-a venit, nu? 

Naomie se bâlbâi, apoi răspunse: 


VP - 242 


— Sigur. După cum am spus... 

— Voi șterge cu buretele tot ce mi-ai spus până acum, fiindcă 
m-ai minţit în nenumărate ocazii, dar aș vrea totuși să-mi spui 
un adevăr. Cine este firstpersonsingular? 

N-aveai cum să ratezi reacţia lui Naomie. Parcă ar fi fost 
prinsă cu mâţa-n sac. Uluirea ei inițială se transformă iute într-o 
dorinţă de retragere, de izolare. Își zgândărea cu furie cicatricea 
de pe mână. Voia să fie oriunde altundeva, numai nu încuiată 
într-o încăpere împreună cu acuzatorii ei. 

— Știm că sunteţi apropiaţi, rosti Charlie pe un ton mai blând. 
Că simţi loialitate faţă de această persoană, că poate chiar îţi 
controlează viaţa puţin. Dar suntem de părere că această 
persoană e responsabilul principal pentru incendii, așa că ar fi în 
avantajul tău să ne spui cine e. 

Naomie scutură din cap viguros, dar refuză să se uite la ele. 
Helen încerca un amestec ciudat de simpatie și dispreț când o 
privea pe adolescenta tulburată care încă se agăța de persoana, 
de „proiectul” care o făcuse să se simtă atât de specială. 

— Vom afla, Naomie. Fără îndoială, spuse Helen. Este șansa 
ta să ne ajuţi să punem punct acestui chin. Va conta foarte mult 
în timpul procesului. 

Naomie își ridică fruntea și Helen îi observă teama din ochi. 

— Nu are de ce să-ţi fie frică. Dacă ai nevoie de protecție, 
putem aranja asta. Și nu va mai trebui să te întorci la vechea ta 
viață, odată ce-ţi vei ispăși pedeapsa. Te putem trimite într-un 
loc nou, cu alt nume și un viitor diferit. Dar numai dacă ne ajuţi 
acum. Cine e firstpersonsingular? 

— Nu vă ajut, spuse brusc Naomie și se retrase din nou în 
carapacea ei. 

— Atunci vom pune punct acestui interogatoriu. Am făcut tot 
posibilul și ţi-aș recomanda să foloseşti pauza ca să discuţi cu 
avocata ta, poate îţi bagă minţile în cap. Cooperarea este 
singura ta opțiune. 

— Nu-l voi da de gol niciodată în faţa unora ca voi, scuipă 
Naomie cuvintele amare. 

— Așadar firstpersonsingular e un „el”? se întoarse Helen iute. 
Să zicem că e un început. 

Naomie se făcu albă la față ca varul când simţi primul semn 
de trădare. 


VP - 243 


— Vom afla numele lui, Naomie. Nu mai e decât o chestiune 
de timp. Intreabă-te dacă ești suficient de curajoasă ca să 
vorbeşti sau dacă vrei să-ţi petreci restul zilelor în spatele 
gratiilor pentru ceva de care nu te faci vinovată. 

Și Helen plecă, urmată imediat de Charlie. 


128. 


— Haideţi să începem cu știrile fierbinţi, da? 

Helen chemase întreaga echipă în sala de ședințe și oamenii 
se înghesuiseră în încăpere, dornici să audă ultimele informaţii. 

— Naomie Jackson are un complice, bărbat, despre care avem 
aproape certitudinea că este instigatorul atacurilor recente. În 
lumea online e cunoscut sub numele de firstpersonsingular. 
Agenta Sanderson a realizat un profil scurt despre tot ce știm în 
privința lui FPS. A inclus postările lui recente de pe net, din 
social media și așa mai departe. E bărbat, pare să fie de prin 
partea locului și probabil că are în jur de 18-20 de ani. 

Imediat, camera se umplu de murmure. Acesta nu era profilul 
standard al unui piroman, care de obicei avea între 20 și 30 de 
ani. 

— Face diverse referiri la școală sau la profesori. Nu oferă 
nimic specific, dar incidentele la care se referă par a fi recente și 
ne fac să credem că e în ultimul an de liceu sau la începutul 
studiilor superioare. Desigur că e posibil s-o fi minţit pe Naomie 
ca să-i câștige încrederea, dar tonul general al postărilor sale 
dezvăluie furie adolescentină și amărăciune, îndreptate mai ales 
împotriva părinţilor și a figurilor autoritare. Tastează ceva mai 
puţin fluent decât Naomie, ceea ce este curios. Nu-i prea place 
să vorbească mult sau poate are acces limitat la computere 
nesupravegheate? 

Cei din echipă își împărțeau hârtiile între ei, dar ochii tuturor 
erau lipiţi de Helen. 

— Încercăm să-i identificăm adresa IP, dar dacă folosește o 
tabletă cu 4G sau ceva similar, am putea nimeri într-un punct 
mort, așa că deocamdată ne vom concentra pe personajul lui. 
Postările lui ne oferă dovezi clare ale depresiei, dar și 
sentimente de superioritate puternice. Tânjește după control și 


VP - 244 


dă senzaţia că se bucură de efectele incendiilor. Se pare că el 
dă tonul. Așadar, suntem în căutarea unui adolescent care, până 
nu demult, a fost lipsit de putere, neglijat sau ignorat. 

— Ce fel de relaţie au? FPS și Naomie? întrebă McAndrew. Au 
fost iubiți? 

— Așa se pare, interveni Sanderson. Comunicau în fiecare zi 
în timpul verii și au continuat așa până în toamnă. Are grijă să-i 
arate cât de mult o idolatrizează. li spune în mod repetat 
„Îngerul meu” și întotdeauna încearcă să-i ridice moralul și 
stima faţă de sine. Drept răsplată, ea e foarte protectoare cu el, 
își face griji ca el să nu păţească nimic, deși nu reiese clar dacă 
din cauza lui sau a altcuiva. Tot aduce vorba de prima lor 
întâlnire, de parcă așa s-ar explica motivul anxietăţii ei. 

— Au avut relaţii intime? întrebă Lucas, atrăgându-și câteva 
chicote. 

— E dificil de spus, răspunse Sanderson. Mi-e greu să cred că 
nu, dar nu se pomenește niciodată de sex sau de intimitate în 
mesajele lor. 

Sanderson continuă să le disece relația, dar mintea lui Helen 
zbura deja în alte direcţii, formând conexiuni ce stătuseră până 
acum ascunse. Fără niciun avertisment, se îndepărtă de grup, 
mergând cu pași mari spre biroul ei. Ridică dosarele și le cercetă 
rapid, până când  localiză rapoartele medicale ale 
supraviețuitorilor incendiilor. Răsfoi prin ele până când ajunse la 
cel al lui Ethan Harris. Textul, cuvintele și frazele îi săreau acum 
în ochi: „leziuni cerebrale”, „tremurul persistent al mâinii 
stângi”, „urme mai vechi de arsuri”. Brusc, Helen știu de ce 
Agnieszka Jarosik primise un tratament special. Pricepu de ce 
piromanul lor scăpase chibriturile în timpul celui de-al doilea și 
al celui de-al patrulea atac. Și își dădu seama unde mai văzuse 
cicatricea lui Naomie, crucea arsă din palma stângă. 

Cel mai important, înţelese de ce Naomie sunase la 999 cu 12 
minute înaintea celorlalţi ca să anunţe incendiul de la reședința 
Harris. Nu frica sau entuziasmul o motivase să sune mai 
devreme în noaptea aceea. Ci dragostea. 


VP - 245 


129. 


Postare pe blog de firstpersonsingular. 
Sâmbătă, 12 decembrie, 10:30 


Era un înger cu un aspect caraghios. Dar mie mi se 
părea frumoasă. 

Chipul ei trist era încadrat de nebunia aia de păr în stil 
african. Umbra ochiului învineţit îi bântuia partea 
stângă a feței. Era atât de aproape de mine, încât îi 
simțeam răsuflarea și prima dată am fost confuz. Cine 
era persoana asta? Ce voia de la mine? Am crezut că 
aveam vedenii. O aură părea să-i încadreze capul, iar 
vocea îi suna blândă și liniștitoare. Mai târziu, am știut 
că văzusem bine. Era un înger. Ba mai mult, era 
îngerul meu. 

E ciudat cum funcționează lucrurile. Cum poţi suporta 
abuzurile, neglijenţa și altele, dar un simplu gest 
binevoitor te face să uiţi de ele. Altele ar fi trecut pe 
lângă mine, dar nu ea. M-a ridicat în ziua aceea și m-a 
transformat în ceea ce sunt. Împreună suntem mai 
mult decât suma părților noastre. 

Dar lucrurile s-au schimbat acum. Nu mai putem fi ce 
am fost. A venit vremea să ne amintim de vremurile 
bune ca să ne pregătim să terminăm misiunea. 
Oamenii ne vor critica aspru pentru faptele noastre, 
dar noi nu am făcut altceva decât să le arătăm 
adevărata faţă și, Dumnezeule, cu ce rezultate! Nu 
știam dacă să râd sau să vomit când părinţii mei au 
dat interviuri după incendiu. Spunând cât de mult mă 
iubesc și cât de ușurați sunt că n-am păţit nimic. Mi se 
tot învârte prin cap zicala aia cu mincinosul roade osul. 
Am fost un „accident” pentru ei. Tata mi-a spus-o 
odată drept în faţă. Cum să fie un copil un accident? 
Dar nu pe el îl învinovățesc cu adevărat. 

Și-au dorit ca eu să nu mă fi născut. M-au dat pe mâna 
bonelor, care au făcut doar ce li s-a cerut, nimic mai 
mult. M-au ignorat. Eram o rușine pentru toată lumea, 
un secret vinovat. Fie mă băteau, fie mă sedau, ca să 


VP - 246 


stau potolit și, dacă nimic nu funcţiona, urlau la mine. 
Imi plăceau momentele astea. Stropii de salivă care 
ajungeau pe fața mea, în timp ce zbierau întruna. Cel 
puţin atunci existam pentru ei. 

Ei bine, acum exist din nou. Și înainte să termin 
amândoi vor fi celebri. Aceasta e ultima mea postare, 
mamă și tată. Ultima mea ofrandă pentru voi. Ultima 
ofrandă pentru voi toţi. Mă numesc Ethan Harris și 
sunt incendiatorul. 


130. 


Helen cobori trei trepte odată, în timp ce Lucas și Edwards se 
chinuiau să ţină pasul cu ea. Sanderson organiza împrejmuirea 
perimetrului, în caz că Ethan Harris încerca să scape, dar Helen 
era hotărâtă să nu-i ofere o asemenea ocazie. După incendiu, 
familia Harris se mutase într-un apartament închiriat din Upper 
Shirley, ajutaţi de o nouă îngrijitoare, Anastasia Teplova. Era 
uimitor cât de repede revenise la normal viaţa în familia Harris. 
Ambii părinţi se întorseseră la muncă, lăsându-și fiul pe mâinile 
unei necunoscute plătite. 

Helen ajunse iute la apartamentul lor de la etajul al treilea. 
Pierduse atât de mult timp alergând după cai verzi pe pereţi în 
cazul ăsta, când soluţia fusese sub nasul ei tot timpul. Felul 
ciudat în care familia Harris se purta când erau împreună ar fi 
trebuit să-i dea de gândit și Helen ghici și motivul. Se prefăceau 
că sunt o familie iubitoare. Ethan se prefăcea deja de multe luni, 
punându-și la punct planurile, ascunzându-și activităţile 
nocturne de părinţii și de îngrijitoarele sale. Singurul lucru pe 
care nu fusese în stare să-l ascundă era semnul de arsură de la 
mâna stângă. Când îl zărise la spital, Helen crezuse că o 
căpătase în timpul incendiului, însă acum modelul în formă de 
cruce devenise vizibil. firstpersonsingular pomenise pe blogul 
lui că s-a ars de unul singur. Oare așa pecetluise pactul cu 
Naomie, testându-și loialitatea unul față de celălalt prin 
intermediul focului? 

Când detectivul Edwards i se alătură, Helen nu șovăi, 
ordonându-i să spargă ușa. Luase în calcul să se folosească de 


VP - 247 


portar, ba chiar să dărâme singură ușa, dar nu-și permitea nici 
cea mai mică întârziere. Edwards se dădu în spate câţiva pași, 
alergă și se aruncă în ușă cu putere. Încuietoarea se smulse din 
cadrul de lemn cu un scrâșnet satisfăcător și ușa se deschise 
larg. Helen intră imediat și dădu cu ochii de o bulgăroaică foarte 
surprinsă, care se juca Fruit Crush pe telefon, în loc să-și vadă 
de îndatoririle ei. 

Anastasia Teplova bombăni câteva proteste într-o engleză 
stricată, dar tăcu mâlc când văzu legitimaţia lui Helen. Tânăra 
era doar cu puţin mai mare decât Ethan și nu stăpânea mai 
deloc engleza. Câtă lipsă de interes din partea părinţilor pentru 
fiul lor! 

— Unde e Ethan? 

Anastasia stătea nemișcată, înmărmurită din cauza șocului, 
așa că Helen făcu un semn spre Edwards și Lucas să înceapă 
căutările. Apoi se apropie de bonă, vându-și legitimaţia la loc. 

— Nu ești în bucluc, dar trebuie să vorbesc cu Ethan. E aici? 

Se lăsă o tăcere lungă, apoi ea spuse într-un final: 

— E în camera lui. 

Arătă cu mâna spre un dormitor mic, auxiliar, din capătul 
apartamentului. Helen alergă într-acolo, deschise ușa larg și 
păși în cameră. 

Nu găsi pe nimeni. 

Mobila, aproape inexistentă. Nimic pe noptieră. Doar un 
laptop vechi, închis și scos din priză, așezat lângă o cană de 
cafea murdară pe o masă. Ethan fusese aici, dar, după cum 
arăta fereastra deschisă care dădea spre scara de incendiu, 
plecase de multă vreme. 


131. 


— Îmi puteţi spune în ce problemă? 

Era o recepţioneră nouă, nu una pe care o văzuse în vizitele 
lui rare pe aici, dar la fel de nesuferită ca predecesoarele ei. 

— E vorba de fiul ei. Adică eu, apropo. 

Ethan Harris se bucură să vadă cum se schimbă expresia de 
pe faţa fetei. Mama lui conducea o firmă prestigioasă de 
arhitectură în Ocean Village și angaja, în general, tinere 


VP - 248 


frumoase, dar inflexibile, care să păzească intrarea. Erau 
pregătite să facă față agenţilor comerciali, curierilor indolențţi și 
speculanţilor de tot felul. Oare considerase că el face parte din 
ultima categorie? Tânăra îi studiase mai întâi faţa, braţul flasc, 
poziția cocoșată și în privirea ei se născuse o combinaţie 
curioasă de dezgust și de stânjeneală. Dar când își dădu seama 
cine e, expresia ei acră se transformase iute într-un surâs 
neconvingător, încă un motiv s-o urască. 

— Un moment, te rog, rosti ea ca o pisică torcând și formă 
numărul biroului de la ultimul etaj. 

Ethan nu-și luă ochii de la ea, zgândărindu-și întruna 
cicatricea de pe mâna stângă. Devenise un tic nervos în ultima 
vreme. Câteva secunde mai târziu, fata îi întinse receptorul. Nu 
spunea asta totul? Oricare alt părinte i-ar fi spus tinerei să-l 
trimită sus. 

— Ce s-a întâmplat, Ethan? E totul în regulă? 

— Da, totul e bine. Doar că mă plictiseam și m-am gândit să-ţi 
fac o vizită. Pot să vin în vizită la mama mea, nu? 

Femeia răspunse după o pauză scurtă: 

— OK, dar am o întâlnire la prânz, așa că va trebui să 
terminăm repede. 

— Nu va dura mult, replică Ethan, înainte de a-i înapoia 
receptorul tinerei care trăgea cu urechea. 

Mâna îi tremura mai tare decât de obicei, făcându-i mișcările 
mai stângace și mai neîndemânatice. Ce ciudat să se simtă și 
acum atât de jenat de asemenea lucruri nesemnificative! 

Recepţionera îi permise accesul și el porni spre lifturi. Se opri 
o clipă aici când telefonul de la recepţie sună încă o dată. Profită 
de întreruperea bine-venită, trecu pe lângă lifturi și o luă pe 
scările care duceau la subsol. Nu avea nici cea mai vagă intenţie 
să-și vadă mama. 

Intr-adevăr, dacă era după el, nu avea s-o mai vadă niciodată. 


132. 


Preţ de o clipă, Luke Simms nu reuși să vorbească și se făcu 
alb la faţă ca varul. Charlie nu se așteptase la o asemenea 


VP - 249 


reacție puternică la întrebarea ei și-și puse o mână pe brațul lui, 
îngrijorată că băiatul ar putea leșina. 

— Dacă nu te simţi în stare, pot aștepta, dar ne-ar fi util să 
știm... 

— Nu a fost la noi decât un trimestru. Abia dacă-l cunoșteam. 

Luke își recăpătase graiul, dar nu și culoarea din obraji. Tatăl 
lui îl privea confuz, tensionat și ușor speriat. 

— Despre ce e vorba? Cine e Ethan Harris, pe toţi sfinţii? 

— E un suspect în ancheta noastră, replică Charlie pe un ton 
neutru. 

— Tu îl știi, Luke? 

— Da, îl știam. Puțin. A fost la noi la școală, dar pentru scurt 
timp. Ne-am împrietenit o vreme. M-a vizitat la spital după 
incendiu, pentru Dumnezeu. A stat la capul patului și mi-a 
transmis toată compasiunea lui... 

Diavolul se găsește în detalii, cum îi spunea adesea Helen lui 
Charlie. Verificând trecutul educaţional al lui Ethan Harris, Helen 
făcuse legăturile imediat ce observase coincidenţa. Fusese 
înscris la același liceu șic din Millbrook ca Luke Simms. Harris 
mersese la școală mai puţin de două luni, motivul plecării sale 
bruște rămânând încă necunoscut. Prezenţa lui în școală fusese 
prea scurtă pentru a atrage cuiva atenţia în timpul etapelor 
inițiale ale anchetei. Acum însă părea extrem de relevant, mai 
ales când Luke le confirmase că Harris îl vizitase la spital după 
incendiu. Helen avusese dreptate, criminalul lor se strecurase în 
desfășurarea cazului de la bun început. 

— Cum ai caracteriza timpul petrecut de el la școală, Luke? 

— Nefericit, replică Luke posomorât. Avea o fire complicată. 
Ostil, bănuitor, se înfuria foarte rău dacă era batjocorit. Știţi 
doar cum e la școală. 

— Și de ce îl batjocorea lumea? 

— Fiindcă era diferit. 

Asta era. Charlie citise raportul medical al lui Ethan pe drum. 
Pe lângă evaluările arsurilor și multe analize efectuate pentru a 
determina efectele inhalării de fum, mai exista un mic sumar al 
problemelor lui de sănătate din trecut. Se menţiona că Ethan 
suferise de sindromul alcoolic fetal încă de la naștere. Acesta 
fusese cauzat de apetitul intens al mamei pentru băutură în 
timpul sarcinii și îi afectase dezvoltarea creierului și a 
membrelor. Deși inteligent și cu o exprimare corectă, Ethan 


VP - 250 


avea multe probleme de sănătate ca urmare a SAF, printre care 
se numărau leziunile cerebrale și epilepsia. O zestre deosebită 
pe care să i-o dăruiești copilului tău. 

— Părea diferit de ceilalţi, continuă Luke. Trăsăturile lui era 
mai moi, ca și cum... știți... ca și cum nu se formaseră complet. 
lar copiii glumeau pe seama lui. 

— Tu l-ai batjocorit? 

— Nu... Nu la început. L-am simpatizat, pentru Dumnezeu! 

— De ce? 

Fiindcă era bun la compunere. La scriere creativă, la 
comentarii, la rezumate, la toate chestiile astea. Putea să le facă 
stând și în cap. Și m-a ajutat și pe mine, pentru că eu n-am fost 
niciodată bun la asta. Mi le făcea și pe ale mele dacă-l rugam. 
Ne înțelegeam bine. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Luke ezită acum, iar răsuflarea îi deveni sacadată. Charlie îi 
aruncă o privire scurtă lui Thomas Simms, dar el îi făcu semn să 
continue. Era la fel de curios ca ea să afle ce va spune Luke în 
continuare. 

— Luke? insistă Charlie cu blândeţe. 

— Unii dintre ceilalţi băieţi, tipii de la fotbal, nu voiau ca eu să 
stau în preajma lui. Mi-au spus s-o las mai moale. Am refuzat, 
așa că au lăsat-o ei mai moale cu mine. M-au scos din echipa 
școlii, din gașca lor, din tot. Am stat așa o vreme, dar... 

— Dar apoi ai dorit să te întorci la ei, nu? termină Charlie în 
locul lui. 

— Da, așa că mi-au născocit o provocare. Un test... pe care l- 
am dat. 

Lacrimile începură să-i curgă pe obraz. 

— M-au pus să-l umilesc. Îmi voiam viaţa înapoi, așa că... cu 
prima ocazie când s-a apropiat de mine, la cantină, i-am spus că 
nu mai voiam să-mi vorbească. Când m-a întrebat de ce, i-am 
spus... fiindcă e un ciudat nenorocit... 

Luke se prăbuși, impactul acţiunilor sale devenind brusc clar. 
Tatăl lui îl luă în braţe și-l legănă, încercând să-i oprească 
lacrimile. Charlie mai rămase zece minute, dar mare lucru nu 
mai putea face și simţea că prezenţa ei nu e nici de folos, nici 
bine-venită. Va sta cu ochii pe ei desigur, dar, deocamdată, 
trebuiau să se confrunte singuri cu asta. Luke făcuse ceva 
neplăcut și răutăcios și fusese răsplătit într-o manieră sălbatică 


VP - 251 


de un băiat incapabil să reziste în faţa loviturilor pe care soarta i 
le dăduse constant. 

Era o răzbunare cumplită, depășind multe limite, dar Charlie 
spera ca, în timp, Luke să înțeleagă asta și să nu se 
autoînvinuiască. Spera însă degeaba, își spuse Charlie în sinea 
ei, îndreptându-se nefericită spre mașină, cu hohotele lui Luke 
încă răsunându-i în urechi. 


133. 


Nu mai fusese la subsol niciodată, iar asta însemna și mai 
multă adrenalină. Îl văzuse în planurile clădirii, pe care le 
împrumutase din biroul de acasă al mamei, dar nu-și bătuse 
capul să-l studieze în avans, de teamă să nu atragă atenţia 
asupra a ceea ce avea de gând să facă. Nu se mai pomenise ca 
el să apară la locul de muncă al părinţilor neanunţat. 

Era întuneric beznă și nu reuși sub nicio formă să dibuie 
întrerupătoarele, așa că Ethan își scoase lanterna grea din 
rucsac și o aprinse. Un zâmbet larg îi apăru pe faţă. Uneori chiar 
aveai noroc cu carul. Zărise câteva piese de mobilier aruncate, 
birouri și scaune vechi în mare parte, care aveau să constituie 
un combustibil adecvat, dar cadoul real era o cantitate uriașă de 
hârtie dată prin tocător ce zăcea pe podea în saci mari de 
plastic. Va ajuta foarte bine focul și după aceea... 

Ethan se apucă să mute mobilierul vechi în centrul încăperii, 
împingând cu șoldul piesele mai grele în direcţia corectă. Ştia 
din planurile mamei lui că baza liftului se afla tot aici și de acolo 
intenţiona să pună focul. Flăcările aveau să urce prin puț, 
răspândindu-se iute la etajele superioare și scoțând din 
funcţiune liftul în sine ca metodă de salvare. Incendiul acesta 
avea să fie cel mai mare de până acum și abia aștepta să-l 
vadă. Simţea furnicături în degete pe măsură ce entuziasmul lui 
creștea. 

Când repetase punctul culminant al proiectului lor împreună 
cu Naomie, ea ridicase unele obiecţii. Prea multe victime 
colaterale, adică alte șapte firme care ocupau clădirea masivă. 
Dar lui i se părea chiar mai bine așa. Până când lucrurile se vor 
liniști, toată lumea va afla că părinţii lui sunt de vină. Vor avea 


VP - 252 


aceste morţi pe conștiință și, câtă vreme tatăl lui își va plânge 
soţia, va dispune de suficient timp să mediteze și la asta. 

După cum stabiliseră, astăzi nu aveau să existe incendii de 
diversiune. Nu va exista niciun avertisment al atacului. Ethan se 
întoarse să aducă hârtia tocată, când tresări brusc de parcă ar fi 
fost împușcat. Țiuitul prelung al unei alarme zgomotoase, al 
cărei ecou cuprinsese întregul subsol. 

— Ce mama dracului...? 

Trebuia să fie o glumă. Trebuia. Doar nu aveau tocmai astăzi 
un exerciţiu de simulare pentru incendii. Verificase agenda 
mamei lui. Exerciţiile de simulare aveau loc în prima zi a fiecărei 
luni, regulate precum ceasul. Ce rahat cosmic îi determinase să 
facă unul tocmai astăzi? 

Atunci se gândi la altceva. Exista o mică posibilitate ca alarma 
să nu fie o coincidenţă. Cumva știau. Naomie nu le spusese 
nimic, se asigurase de asta, și postase ofranda lui abia cu o oră 
sau două în urmă... Dar chiar și-așa... 

Ethan începu să se miște. Ceva îi spunea că Helen Grace se 
afla aici. Că pentru prima dată de când începuse nebunia femeia 
i-o luase înainte. Nu se mai gândea la incendiu acum. 

Se gândea cum să fugă și să scape. 


134. 


— Toată lumea afară! Toată lumea să iasă afară. 

Alarmele de incendiu încă sunau, dar fluxul de angajaţi care 
părăseau clădirea încă nu era suficient de mare. Helen se 
așteptase la asta, dar tot se enervase rău. De ce presupuneau 
întotdeauna funcţionarii din clădirile de birouri că alarma de 
incendiu suna doar pentru exerciţiul de simulare sau din 
greșeală? Nu le trecuse niciodată prin cap că incendiul ar putea 
fi real, că oribilul coșmar care li se-ntâmplase mai multor familii 
chiar înainte de Crăciun i-ar putea vizita și pe e? 

Helen îi abordă pe primii pompieri sosiți la faţa locului, 
rugându-i să-i facă pe oameni să se miște mai rapid. Nu simţea 
niciun miros de ars, dar instinctul îi spunea că Ethan Harris se 
afla pe aici, pe undeva, punând la punct ultima sa mișcare. 
McAndrew o alertase pe Helen cu privire la postarea finală 


VP - 253 


online a lui firstpersonsingular și, imediat ce Helen citi textul, 
știu că mama lui va fi și ultima sa victimă. 

Jacqueline Harris muncea peste măsură și probabil că era și 
alcoolică, așa că, dacă nu avea de gând să dea foc barului ei 
preferat, nu mai rămânea decât un singur loc unde fiul ei putea 
să lovească. Afacerea în care investise 24 de ani ca s-o 
construiască. Ideea îi trimise un fior pe șira spinării. Numărul 
victimelor nevinovate în urma unui incendiu în această clădire s- 
ar fi apropiat lejer de 100 și Helen era hotărâtă să nu permită să 
se-ntâmple așa ceva. 

Fluxul de oameni părea mai consistent acum și Helen verifică 
toate chipurile care treceau pe lângă ea. Dacă ea ar fi Ethan, 
unde s-ar duce? Care ar fi locul cel mai bun ca să pui un 
incendiu? 

Ceva îi spunea lui Helen că locul nu era suficient de grandios 
pentru finalul lui Ethan. Tot sucind subiectul pe toate părțile, 
ochii îi picară pe lift. Așa mai veneai de-acasă. Flăcările s-ar fi 
răspândit rapid, cuprinzând toate etajele. Dacă puneai un foc 
suficient de mare la bază... 

Subsolul! Dacă era deștept, s-ar fi dus la subsol. Helen 
cercetă ambele părţi ale liftului. Și iat-o. O ușă simplă, modestă 
pe care scria „Numai pentru angajaţi”. 

Helen făcu un pas, dar brusc sări înapoi. Își ridică imediat 
braţele ca să se apere. Dar nu era decât o secretară în lacrimi, 
alergând spre ieșirea principală. Atmosfera din clădire se 
schimbase acum. Pompierii umpluseră toate etajele, însoțiți de 
agenţi de poliţie, care îndemnau oamenii să plece. Vederea 
polițiștilor îi speriase pe ocupanţii clădirii, poate făceau legătura 
acum între alarmă și seria de incendii recente. Păreau speriaţi, 
confuzi și foarte dornici să plece oriunde altundeva. 

Acum, Helen se lupta cu un ditamai grup de oameni, care 
treceau în grabă pe lângă ea, lovind-o din toate părțile, în timp 
ce ea-și croia drum spre ușa ce ducea la subsol. Se strădui să 
înainteze, dar instinctul îi șoptea să nu piardă vremea, așa că se 
feri cum putu de funcţionarii care fugeau, împiedicându-se în 
permanenţă. Era atât de concentrată să se lupte cu valul de 
oameni, atât de hotărâtă să treacă de ei, încât nu-l văzu pe 
adolescentul îmbrăcat într-o salopetă murdară și cu o șapcă a 
echipei de mentenanţă pe cap, strecurându-se pe lângă ea spre 
libertate. 


VP - 254 


135. 


— Unde e? 

Naomie privea când spre Helen, când spre Sanderson. Căuta 
puţină amabilitate la vreuna dintre ele? Un adăpost? Puţine 
șanse astăzi. Helen o destabilizase complet din clipa în care-i 
dezvăluise numele real al iubitului și complicelui ei. Vedea că 
Naomie se străduia să înţeleagă cum de-l depistaseră pe Ethan, 
când ea nu le dăduse niciun indiciu, iar Helen era hotărâtă să se 
folosească de acest avantaj. 

— Numele lui e în presă acum. Toate forțele de ordine îl 
caută. Nu are unde să fugă. E clar că nu se va-ntoarce la părinți, 
așa că spune-mi unde s-ar putea duce. 

— Nu știu, replică Naomie, clătinând din cap cu fermitate. 

— Ba da, știi și, dacă-ţi pasă de el, ne vei spune. 

— Lăsaţi-o baltă. 

— Ai idee ce se va-ntâmpla cu el, dacă nu-l găsim noi prima 
dată? interveni Sanderson. Oamenii sunt furioși și speriați. 
Dacă-l vor observa și-l vor ataca? Dacă se adună mai mulţi? Ai 
văzut ce se întâmplă cu pedofilii, știi cum arată o mulţime care 
caută dreptate? Vrei așa ceva pentru Ethan? 

Foloseau întrebări neplăcute, dar, pentru prima dată, Naomie 
cea recalcitrantă părea că se gândește să le ofere ceva, așa că 
Helen profită de ocazie. 

— Știu că ai sentimente pentru Ethan. De aceea ai sunat la 
pompieri atât de repede după ce a dat foc casei părinţilor lui, 
nu? 

Naomie șovăi, apoi aprobă scurt din cap. 

— Îl iubești și voiai să-l salvezi. 

— Și am făcut exact ce trebuie. Niciunul dintre noi nu s-a 
gândit că se va răspândi atât de repede. 

— Atunci ajută-ne să-l ajutăm. Numai noi îi putem garanta 
siguranţa acum. 

Naomie se simţea sfâșiată acum între loialitatea faţă de Ethan 
și puterea logicii lui Helen. Helen încercă o ultimă soluţie. 

— În ciuda tuturor cele întâmplate, știu că nu ești o persoană 
rea. Știu că în tine există și bunătate. Am găsit mobilier strâns la 
un loc, gata pentru a lua foc, în subsolul clădirii unde are mama 


VP - 255 


lui biroul. Ethan se pregătea să primejduiască vieţile a 100 de 
persoane. Tu chiar ai fost de acord cu asta? 

Naomie ridică din umeri, dar pe chipul ei apărură semne ale 
vinovăției. 

— Normal că n-ai fost, trase concluzia Helen. Dar Ethan da. Și 
noi l-am oprit. Mi-e teamă de ce intenţionează să facă acum, 
după ce i-am zădărnicit jocul. Știu că te-ai simţit neputincioasă 
și neglijată toată viața, dar stă în puterea ta să ne ajuţi acum. Te 
rog să faci ce e corect. Ajută-ne să-l prindem pe Ethan în 
siguranţă. 

Naomie își plecă fruntea și începu să suspine încetișor. 

— Gândește-te, o îndemnă Helen, hotărâtă să insiste. 
Gândește-te la tot ce aţi făcut. Karen Simms, Denise Roberts, 
Agnieszka Jarosik și micuța Alice Simms. Era doar un copilaș, 
Naomie. Avea șase ani și toată viaţa în faţa ei. l-ai furat asta. Tu, 
nimeni altcineva. Cred că-i datorezi familiei ei și tuturor celelalte 
familii pe care tu și Ethan le-aţi rănit să puneţi punct acum. Nici 
eu, nici tu nu ne mai permitem să avem alţi morţi pe conștiință. 

Se lăsă o pauză lungă, timp în care Naomie continuă să se 
holbeze la podea. Helen o privi pe Sanderson. Oare fata auzise 
tot ce spusese? Pe neașteptate, Naomie sparse tăcerea, 
bălmăjind un singur cuvânt care schimbă totul: 

— OK. 


136. 


Duse cana cu cafea la buze, dar mâna-i tremura așa de tare, 
încât o puse iute la loc. Sunetul ceramicii lovindu-se de masă îl 
făcu pe proprietarul cafenelei să-și ridice scurt privirea, după 
care-și îndreptă atenţia spre bucăţile grase de șuncă și de 
cârnaţi pe care le tot învârtea într-o tigaie. Mirosul grăsimii îl 
făcea pe Ethan să vomite și aproape că se ridică să plece, dar 
precauţia învinse totuşi. Această speluncă soioasă din 
Nicholstown era o ascunzătoare bună. Singurii oameni care 
veneau aici erau vagabonzii și muncitorii polonezi care lucrau în 
construcţii. Ambele categorii aveau suficiente probleme ca să se 
le mai pese și de ale lui. 


VP - 256 


Arăta ridicol în salopeta murdară, dar n-avea încotro. 
Deocamdată îi folosea. Televizorul care atârna pe peretele 
cafenelei transmitea știrile de pe canalul Sky News și Ethan se 
alarmă, dar se și amuză când își văzu părinţii stând la o masă în 
secţia centrală de poliţie Southampton, alături de inspectoarea- 
detectiv Grace. 

Volumul fusese redus aproape la minimum, așa că Ethan se 
foi puţin pe scaun, dându-se mai aproape ca să audă. Refuza să 
piardă micul spectacol de pantomimă. 

— Dacă auzi asta, Ethan, te rugăm să iei legătura cu noi. Te 
iubim, fiule, și nu vreau să știu decât că te afli în siguranță și că 
ești bine. 

Cât de mult trebuie să-i fi costat? Probabil că minciunile le 
rămăseseră în gât ca un os, dar nu asta era partea cea mai 
bună. Sigur nu se simțeau în largul lor să fie prezentaţi lumii 
drept părinţii care au crescut un criminal și care habar n-au avut 
de asta. Deși încercaseră întruna să nege, el era sânge din 
sângele lor. Şi-i va face să plătească scump, așa cum plătise și 
el. 

— Există un număr unde poţi suna și e gratis. 

Tatăl lui continuă în stilul lui familiar, ușor bâlbâit. Băuse dis- 
de-dimineaţă oare? N-ar fi ceva de neimaginat. Dacă el și 
Jacqueline ar recunoaște vreodată cât de serioase sunt 
problemele lor, probabil că ar accepta că sunt alcoolici, dar nu 
unii oarecare, ci unii care funcționează normal. Ce mai etichetă 
înșelătoare... Aveau succes pe plan profesional, dar nu 
funcționau deloc normal. Erau reci, cruzi și interesaţi numai de 
propria persoană. 

Intotdeauna tânjise după atenţia lor și, când nu o obținea, 
zbiera cât putea de tare. lar când asta nu mergea, recurgea la 
măsuri și mai disperate. Abuzuri, acte de violenţă și, mai târziu, 
incendii. Intotdeauna fuseseră prezentate ca niște întâmplări 
nefericite, fiindcă adevărul era mai greu de înghiţit. Încercaseră 
să-l controleze cu ajutorul medicaţiei, iar, mai târziu, cu 
ticăloase precum Agnieszka, care urlau la el, apoi îl încuiau în 
camera lui când se plictiseau de comportamentul lui. Totuși, 
lucrurile bune se întâmplau celor care așteaptă. Fuseseră toți 
răsplătiți într-un mare stil. 

Mama lui, încă uluită de întâlnirea razantă cu moartea, 
preluase conducerea și se afla în mijlocul unui apel lacrimogen. 


VP - 257 


Pentru cine, se întrebă el, plângea mama lui? Pentru ea? Pentru 
căsnicia ei? Pentru viaţa ei? Sau vărsa lacrimi pline de regret 
pentru fiul ei? Aceasta părea singura emoție pe care i-o 
provocase vreodată. Nici dragoste, nici compasiune, nici măcar 
milă, ci doar regret. Pentru o tăvăleală neprotejată la beţie care 
îi costase atât de scump. 

Ethan își mută privirea de la ecran și dădu cu ochii de 
proprietar care se holba la el, fără îndoială curios să vadă de ce 
se uită atât de atent la televizor. Bărbatul își plecă privirea 
imediat când o întâlni pe a lui Ethan, dar asta-l puse pe băiat pe 
gânduri. Mai avea un singur lucru de făcut, un ultim gest. Cât 
timp se putea deplasa fără să fie depistat, acum când tot orașul 
îl căuta? Cât mai dura până cineva devenea bănuitor? Sau, și 
mai rău, până când îl recunoștea cineva? 

Lucruri serioase atârnau în balanţă acum și Ethan își întoarse 
privirea încă o dată spre părinţii lui jalnici, jurându-se că nu va fi 
învins. Dacă Naomie își păstra cumpătul, atunci totul va fi bine. 
Era doar o chestiune de timp până se închidea cercul. 


137. 


— Cum v-aţi întâlnit voi doi? 

Acum, că Naomie vorbea, Helen era hotărâtă să scoată tot de 
la ea. 

— Eu l-am găsit. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Mă duceam acasă și... l-am găsit. Zăcea cu faţa în jos pe 
stradă. Am văzut vreo două persoane ocolindu-l, de parcă 
băiatul ar fi fost beţiv. Dar mie nu mi se părea băut. 

— Avea o criză? 

Naomie dădu din cap. 

— leșise afară târziu și se plimbase pe străzi. El simte când 
apar chestiile astea, vederea i se înceţoșează, dar tot nu poate 
face nimic să le oprească. Căzuse și se lovise la cap. l-am pus 
capul în poală și l-am ţinut așa până când a venit salvarea. El 
considera că mi-e dator, dar eu n-am simţit niciodată așa ceva. 

— Aţi devenit prieteni? 


VP - 258 


— Niciunul dintre noi nu avea pe nimeni. Părinţii lui îl ţineau 
închis în casă, îi controlau fiecare secundă a vieţii, dar el reușea 
să se strecoare noaptea și ne întâlneam în același loc, la aceeași 
oră. Obișnuiam să glumim că e păhărelul nostru de la ora zece. 
Un fel de duceți-vă dracului trimis alor lui și mamei mele, care 
ne credeau în pat, înveliţi până la bărbie. Nu că s-ar fi deranjat 
oricum să verifice. 

— Și ce faceațţi? 

— Vorbeam, fumam, ne plimbam puţin. Ne plăcea să fim 
împreună. 

Rostise cuvintele pe un ton atât de dulce, încât, în alte 
împrejurări, Helen ar fi zâmbit. Îi venea greu să creadă că 
Naomie și iubitul ei comiseseră crime multiple, având patru 
decese pe conștiință. Chiar și-acum asta nu părea s-o 
impresioneze prea mult pe Naomie. Părea mai degrabă 
îngrijorată pentru prietenul ei. 

— A fost ideea lui? Incendiile? 

— Nu spun nimic despre asta. Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

— Mi-aș dori enorm să am ocazia, dar am nevoie de mai 
multe detalii. Unde te duceai cu el? Unde s-ar duce acum, când 
are nevoie de timp și de spaţiu să gândească? Unde se duce 
noaptea? 

Naomie privi spre Helen. Se vedea de la o poștă cât de 
chinuită e Naomie. Nu crezuse nicio clipă că va ajunge în 
situaţia să-și trădeze iubitul. Când vorbi, în sfârșit, auzi regretul 
în vorbele ei: 

— Podul ltchen. E un loc sub el unde obișnuiam să mergem. 
Uneori, la Pear Tree Garden. În parcul Mayfield. La terenul de 
minigolf de lângă Weston Hard. În centrul de relaxare 
Chamberlayne. La Millers Pond. O să se ducă într-unul dintre 
aceste locuri diseară. 

Lupta din Naomie dispăruse acum și, preț de o clipă, Helen 
simţi ușurare. Putea să jure că fata jucase un rol de executant în 
toată această chestiune mortală. 

— Mulţumesc, Naomie. Ai procedat corect. 

— Ei bine, atât primiţi de la mine. Am făcut mai mult decât 
trebuie oricum, spuse ea, ridicându-se brusc în picioare. Vreau 
să mă întorc în celula mea acum. 

— Sigur. 


VP - 259 


— Aș vrea niște mâncare caldă și încă o pătură. Îngheţ naibii 
de frig acolo. 

— O să văd ce pot face. 

Naomie o privea pe Helen cu ostilitate reală acum. Era uimitor 
cât de repede i se schimba starea de spirit. Era furioasă pe 
Helen pentru c-o obligase să-și trădeze prietenul? Sau atitudinea 
ei masca teama de ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare? 
Indiferent de situaţie, Helen era bucuroasă c-o silise să spună 
tot. Aveau informaţiile necesare și, după mult timp, sfârșitul 
poveștii se întrezărea la orizont. 


138. 


— Lasă-i pe ceilalţi să plece, noi avem nevoie de tine aici. 

Gardam vorbise pe un ton blând, dar ferm, nelăsându-i lui 
Helen decât varianta de a se supune. Primul impuls fusese ca 
întotdeauna să conducă ea căutările, dar Gardam argumentase 
că un ofițer cu grad superior trebuia să stea la secţie să 
coordoneze procedurile. Punctele menţionate de Naomie 
acopereau o zonă largă a orașului, în ltchen, Woolston și 
Weston. Aveau să folosească toate resursele disponibile și era 
ușor în situaţii de acest gen să te derutezi și să-ți pierzi 
concentrarea. Trebuiau s-o facă metru pătrat cu metru pătrat, 
îndrumându-i în permanenţă pe cei de la Southampton Central 
și asigurându-se că niciun un loc nu scăpa neverificat. 

In sinea ei, Helen se întrebă de ce Gardam nu preluase frâiele 
de data asta. Părea să petreacă suficient timp în sala de ședințe 
ca să se descurce foarte bine în locul ei. Avea un dar aparte de 
a deveni umbra ta, monitorizându-ţi fiecare mișcare, fără a 
interveni în fapt vreodată. Helen tot nu-l înţelegea. Poate că el 
nu avea încă încredere în instinctul ei, în ciuda cuvintelor lui 
care afirmau exact contrariul? Poate era doar un voyeur care nu 
se simţea în largul lui dacă-l excludeau din inima acţiunii? Ori 
poate era doar un tip care nimerise într-o poziţie ce nu i se 
potrivea deloc? Helen se temea cel mai mult de ultima variantă. 
Nu-și dorise niciodată și nici nu-i trebuise vreodată un însoțitor 
care să aibă grijă de ea. 


VP - 260 


Orele trecură cu repeziciune. Șase după-amiază, șapte, opt 
seara. Echipa de pe teren acoperise jumătate din suprafaţa 
alocată și tot nici urmă de Ethan Harris. Cu fiecare minut care 
trecea, temerile lui Helen creșteau. Le spusese Naomie 
adevărul? Era oare dispusă să participe la prinderea tipului pe 
care acum îl considera familia ei? Câtă putere avea el asupra ei? 

Gardam avea o influenţă calmă asupra tuturor, mișcându-se 
necontenit prin sala de ședințe cu cafea și cuvinte de încurajare. 

— Crezi că se va lăsa prins fără să opună rezistență? o-ntrebă 
pe Helen, observând o oarecare lentoare în dinamismul 
operațiunilor. 

— Depinde de cât de mult o iubește pe Naomie, replică Helen. 
Dacă-i pasă de ea cu adevărat, atunci n-o va lăsa să treacă 
singură prin toate astea. Dar dacă a folosit-o pentru propriile 
scopuri, dacă nu crede decât în el și în destinul lui, atunci ar 
putea deveni violent. Ar putea să vrea să facă un ultim gest 
măreț. Îl așteaptă oricum mulţi ani de închisoare. Dar băieţii din 
echipă știu cum să se descurce. Îl vor lăsa să creadă că se predă 
în condițiile cerute de el. 

Chiar când rosti cuvintele, Helen își dori să fi fost pe teren cu 
ei. Știa că Sanderson și Charlie se puteau descurca, dar existase 
dintotdeauna ceva în ea care n-o lăsa să stea deoparte, pe 
bancheta din spate. De aceea nu acceptase niciodată 
promovările care i se oferiseră regulat. Ei îi plăcea să fie soldatul 
din linia întâi, niciodată generalul de pe deal. Chiar și acum, 
ardea de nerăbdare să fie alături de echipa ei, dar se strădui să- 
și ascundă dorințele cât mai bine, răspunzând întrebărilor lui 
Gardam cu multă răbdare, înainte de a se întoarce la 
supravegherea operaţiunilor. 

Tot nimic. Nicio urmă a fugarului. Se făcuse târziu deja, nouă 
seara, și la adăpostul întunericului, lui Harris îi va fi mai ușor să 
se ascundă. Angoasa lui Helen spori. Unde naiba era? Ce punea 
la cale? 

Ar trebui să trimită elicopterele? Ar crea panică în sufletul lui 
Harris, silindu-l să iasă la lumină? Părea o opţiune foarte 
agresivă și Helen se-ntrebă dacă va funcţiona în cazul lui Harris. 
Incă se mai gândea la asta, când agenta Lucas se apropie 
grăbită de ea. 

— E posibil să fi fost văzut, doamnă, rosti ea iute. 

— Cineva din echipă? 


VP - 261 


— Nu. O tânără a văzut pe cineva traversând parcul 
Palmerston, îmbrăcat într-o salopetă ca aceea menţionată în 
comunicatul de presă. S-a dus să-l ia la rost, dar el a ignorat-o și 
și-a continuat plimbarea spre esplanadă. 

Gândurile lui Helen zburară în toate direcţiile. Era vorba de 
partea opusă a orașului, și nu de zona în care căuta echipa ei. 

— Ne-a minţit, rosti Helen, mai mult pentru ea decât pentru 
Lucas. Naomie ne-a trimis special într-o direcție greșită ca să-l 
ajute să scape. 

— Să scape? 

— Dacă se îndreaptă spre esplanadă, atunci are în cap un 
singur loc. Incearcă să ajungă la gară. 


139. 


Helen ajunse în stradă în mai puţin de un minut. Gara 
Centrală se găsea aproape de baza lor și Helen știa că va putea 
opri evadarea din oraș a lui Harris, dacă se grăbea suficient. 
Gardam sunase deja la Poliţia Britanică Pentru Transporturi, 
alertându-i de mișcările suspectului, dar ceva îi spunea lui Helen 
că n-avea să fie destul. Harris se dovedise un adversar viclean, 
capabil să se ascundă la vedere, iar ea nu se simţea pregătită 
să mai lase ceva în voia sorții. Trenurile plecau în mod regulat 
din Gara Centrală și existau multe căi de scăpare, dacă băiatul 
ajunsese deja aici. 

Alergând pe Southern Road, se opri o clipă, înainte de a tăia 
cele șase benzi ale autostrăzii Mountbatten. În ciuda orei târzii, 
încă era aglomerat, iar camioanele și mașinile treceau urlând pe 
lângă ea, aspirând-o în golurile provocate de curenţii de aer. 
Helen își văzu de drum, ignorând claxoanele și strigătele 
şoferilor. Progresa binișor și aproape ajunsese pe partea 
cealaltă, dar când se pregăti să-și ia avânt pentru a ajunge pe 
trotuar, Helen își dădu seama că judecase greșit viteza unei 
dubiţe ce venea direct spre ea. Şoferul o văzu și apăsă frânele, 
dar era prea târziu. Un sunet ascuţit îngrozitor umplu aerul, în 
timp ce dubița aluneca spre ea. 

În ultima clipă, șoferul trase de volan la maximum și 
automobilul se înclină violent spre stânga. O lovi pe Helen cu 


VP - 262 


putere, azvârlind-o prin aer pe trotuar, înainte ca mașina să se 
răstoarne și să alunece pe șosea. Helen se izbi cu putere de 
asfaltul tare și se propti în paravanul de siguranţă de pe 
marginea drumului. 

Se lăsă un moment ciudat de tăcere, dar, șocată, Helen se 
chinui să se ridice în picioare. | se învârtea capul, un ţiuit 
asurzitor îi sfredelea creierul, dar se strădui să stea dreaptă. 
Instinctiv, începu să alerge spre dubiță, dar se opri și se întoarse 
să se uite la podul Gării Centrale. Dacă Harris venea dinspre 
Nicholstown, va trebui să-l traverseze ca să ajungă la gară. 

Și iată-l chiar acolo, intrând pe pod și traversându-l cu grijă. 
Se afla la numai 15 metri de Helen acum, iar ea nu ezită. 
Șchiopătând, o luă la goană, lăsându-i uluiţi pe șoferii care 
opriseră. Mișcarea îi provoacă dureri agonizante. Își rănise 
genunchiul foarte rău și pe faţă îi curgea sânge, dar nu se lăsă și 
continuă. Harris înainta fără grijă, traversase aproape jumătate 
de pod și încă n-o văzuse. Era acum sau niciodată. 

Brusc, un spaţiu se deschise în trafic și Helen traversă ambele 
benzi, sărind peste gardul pentru trecători. Ateriză cu o 
bufnitură și, în acel moment, Ethan Harris se răsuci. O 
recunoscu imediat și se întoarse să străbată în goană restul 
distanţei până la gară. Dar când făcu asta, doi polițiști de la 
transporturi apărură în faţa lui, tăindu-i calea. 

Helen se apropie rapid, hotărâtă să profite de confuzia lui. 
Harris se răsuci încă o dată, de data asta cercetând cu privirea 
cealaltă parte a drumului. 

— Nici să nu te gândești, Ethan, îl avertiză Helen, continuând 
să se apropie de el. 

Sunetul sirenelor devenea tot mai puternic acum. Poate 
veniseră pentru accident sau poate veniseră pentru el. 
Indiferent de variantă, Helen urma să le folosească în avantajul 
ei. 

— Ești la câteva sute de metri de Southampton Central. Toţi 
agenţii de ordine se îndreaptă spre noi chiar acum, așa că fii 
isteț. 

Harris o privi drept în ochi și Helen rămase surprinsă să vadă 
că el nu părea nici panicat, nici dezamăgit de situaţia în care se 
găsea. Helen simţi că mintea lui lucra la ceva, dar habar n-avea 
ce fel de calcule își făcea. 


VP - 263 


— Speram să fii tu, spuse el, aruncând o privire peste umăr ca 
să verifice poziţia agenţilor în uniformă. Ce mi-ai spus la spital 
oare? „O să-l prindem pe cel care ţi-a făcut asta”. 

Helen nu-i oferi satisfacția unei replici. 

— Dar ești sigură că te simţi bine, Helen? Pari ușor zăpăcită. 

Probabil că arăta îngrozitor cu sângele care i se prelingea pe 
față, cu costumul de piele sfâșiat și distrus pe alocuri, dar era 
hotărâtă să nu fie luată peste picior. 

— Mă simt mai bine acum, că te-am văzut, replică ea, 
ștergându-și sângele de pe obraz cu mâneca. Dar voi fi și mai 
fericită când vom fi amândoi în camera de interogatoriu. 

— De unde ai știut că voi fi aici? întrebă Harris, ignorând 
sugestia lui Helen. 

— Cineva te-a zărit în parcul Palmerston și, ei bine, e destul 
de evident locul spre care te îndreptai, dacă vrei să pleci și nu ai 
mașină. 

Harris dădu din cap, dar nu spuse nimic, aruncând o nouă 
privire agitată peste umăr. Helen făcu un pas spre el, dar Ethan 
păru că-i simte mișcarea și se îndepărtă ușor. Nu mai erau decât 
15 metri acum între el și cei doi agenţi de poliţie. Intra în criză 
de timp, dar tot nu intenţiona să se predea. 

— Sper că nu ţi-ai făcut o părere prea proastă despre mine, 
Helen. Nici tu nu ţi-ai simpatizat părinţii prea tare, așa e? 

Helen păstră tăcerea, refuzând să fie atrasă în jocul lui. 

— Nu-ţi lasă prea multe variante, nu? Când sânge din sângele 
tău te disprețuiește. Partea amuzantă e că, la început, mi-am 
dorit iubirea lor. Când ieșeau în oraș, cum se-ntâmpla în fiecare 
noapte, obișnuiam să mă furișez și eu. Rătăceam pe străzi, 
căutându-i, sperând ca ei să mă vadă, să mă dorească, dar nu s- 
a întâmplat niciodată. După o vreme, am încetat să mai caut, 
dar am continuat să mă plimb pe străzi. Îmi plăcea anonimatul 
oferit de beznă. Înţelegi asta, Helen? 

Helen dădu din cap și mai făcu un pas mic. Nu exista nicio 
îndoială, Ethan era diferit. Cu trăsăturile lui moi, asiatice, cu 
braţul mai scurt și poziția cocoșată. Dar totul ar fi fost în regulă, 
gândi Helen, dac-ar fi avut parte de oameni care să-l iubească 
așa cum e. Mama lui nu-și dăduse seama că e însărcinată, cu un 
copil pe care nu și-l dorise niciodată, și continuase să bea până 
cădea sub masă în fiecare seară. Însă asta nu reprezenta o 
scuză pentru tratamentul înfiorător la care-l supunea pe fiul ei, 


VP - 264 


un băiat pe care ea îl considera diform și nedorit. Helen refuza 
să simtă simpatie pentru Ethan, având în vedere tot ce făcuse, 
dar singurătatea lui absolută, dureroasă, îi atinse o coardă 
sensibilă și în sufletul ei era teribil de furioasă pe părinţi pentru 
cruzimea și egoismul lor. Ei erau adevărații arhitecţi ai 
măcelului. 

— Știu exact ce vrei să spui. Întunericul îţi poate fi prieten 
bun. 

— Ştiam eu că vei înțelege. Dar și tu ai suferit. Toată lumea 
știe cum ai suferit. Așa că poate chiar știi cum mă simt. 

— Asta nu scuză ce ai făcut, Ethan. Ai ucis patru oameni. 

— Dacă-i poţi numi așa. 

— Erau fiinţe umane. Cu soţi, copii, prieteni... 

— Erau niște ticăloși. Toţi! Nişte nemernici care nu voiau 
decât să-i umilească pe ceilalţi pentru propria distracție. 

— Luke Simms a fost un ticălos? 

— Ei bine, trebuie să fi fost acolo ca să știi ce am simţit eu, 
când toată școala s-a apucat să mă ia la mişto odată cu el. 
Singurul meu regret e că Luke Simms nu a ars împreună cu 
restul familiei. 

Preţ de o clipă, Helen rămase fără grai. Pe sub pod, un tren 
trecu în viteză, zdrăngănind infernal, cu roţile lui metalice 
scrâșnind neplăcut la atingerea șinelor. Era acompaniamentul 
perfect pentru mânia tot mai mare a lui Helen. 

— Agnieszka nu era nici ea mai bună. Mă bătea și mă chinuia. 
Credea că un puști amărât și nenorocit ca mine nu poate să 
riposteze. Ti-a spus Naomie că eram în cameră când i-a dat foc 
cățelei? 

— Mi-a spus și asta și multe altele, minţi Helen. 

— Sunt sigur că așa a fost. 

— Mi-a dat și ultimul detaliu despre gândurile tale, despre 
planurile tale. Dar știi care a fost lucrul cel mai surprinzător spus 
de ea? 

— Nu-mi plac jocurile... 

— Mi-a spus că te iubește. 

În sfârșit, Ethan nu mai avu un răspuns. Își imagina Helen sau 
băiatul își pierduse puţin din atitudinea sfidătoare? Cei doi 
agenţi de poliţie erau foarte aproape de Ethan acum, dar el 
părea să fi uitat de ei și se concentra exclusiv asupra lui Helen. 

— Asta înseamnă că ai ceva în plus față de mine. 


VP - 265 


Era hotărâtă să joace cartea până la capăt. 

— Ți-am citit blogul, Ethan. Știu cum v-aţi întâlnit, știu ce simţi 
pentru ea. Îi spuneai „îngerul” tău. 

— Este îngerul meu. 

— De ce? 

— Fiindcă are frumusete. Și bunătate. Și seninătate. Fiindcă e 
singura persoană pe care am cunoscut-o vreodată care nu s-a 
debarasat de mine înainte să apuc să deschid gura. 

— Înţeleg toate astea, dar uite cum stau lucrurile. Naomie e la 
o aruncătură de băț, Ethan. Stă singură într-o celulă a poliţiei. 
lar acum poartă singură povara crimelor tale. Cred că-i datorezi 
ceva mai mult decât asta, nu? 

Ethan nu scoase o vorbă. Helen îl privi cu atenţie, sperând să 
vadă semne ale vinovăţiei, ale resemnării, și continuă: 

— E singură și speriată. Are nevoie de tine. Dacă o preţuiești 
atât de mult pe cât spui, atunci haide să ne încheiem socotelile 
chiar acum. Ethan, poţi să schimbi ceva. Spune lumii că totul a 
fost ideea ta, că ai păcălit-o, că ai controlat-o. Încă poţi fi eroul 
acestei povești, încă o poţi salva. Dar trebuie să vii cu mine. Și 
trebuie s-o facem acum. 

Pe sub pod, trenurile care treceau ofereau o atmosferă 
tensionată înfruntării dintre cei doi. Helen se holbă la Ethan o 
eternitate, dorindu-și ca el să răspundă, apoi, într-un târziu, el 
aprobă din cap. Helen simţi cum tensiunea i se scurge din corp 
și făcu un pas înainte, scoțând cătușele de la curea. 

— Ţi-a spus Naomie cum ne-am întâlnit? întrebă el brusc. 

Helen spuse că da și mai făcu un pas. 

— Ţi-a spus și unde ne-am cunoscut? 

— Nu, răspunse Helen, tulburată de tonul din vocea lui. 

— Aici, spuse el, arătând spre pod. Și de atunci ne-am întâlnit 
aici aproape în fiecare seară. 

Helen își dădu seama că Ethan nu se îndrepta spre gară la 
urma urmei. El venea aici, pe pod. 

— Ethan, trebuie să vii cu mine... 

Helen se repezi în față iute, uitând de orice precauţii, dar 
Ethan nu păru îngrijorat de apropierea ei. 

— Locul nostru special. Păhărelul de la ora zece fix. 

Helen auzea trenul apropiindu-se și intui ce are de gând să 
facă Harris. Băiatul se repezi spre panourile de siguranţă, odată 
cu Helen, care era hotărâtă să-i taie calea, înainte de a se 


VP - 266 


arunca. Cu mișcări fluide, Ethan se urcă pe zid, dar chiar când 
se așeză pe margine, Helen reuși să-l apuce de haină. Trenul 
aproape că ajunsese sub ei, repezindu-se cu toată viteza, dar 
Helen refuză să-i dea drumul, trăgându-l cât mai departe de 
margine. Era o luptă pe care nu avea de gând s-o piardă. 

Apoi, brusc, Helen se trezi că pică pe spate. 

Când se lovi de asfalt, își dădu seama că Harris se debarasase 
de haină și nu se mai afla acum în mâinile ei. Mai făcu o ultimă 
încercare disperată să-l oprească, dar rămase cu braţele întinse 
și fără nimic între ele. Câteva secunde mai târziu, ea auzi 
bufnitura corpului care se zdrobise de șinele metalice și imediat 
după aceea urletul disperat, angoasat al locomotivei, când 
conductorul își dădu seama prea târziu ce se petrece. 

Helen își feri privirea. De ce nu ghicise ce plănuia el? De ce 
nu-l oprise? Dar chiar când se certa în sinea ei pentru asemenea 
gânduri inutile, ceva o făcu să se oprească și să se uite în sus. 
Un sunet. Sunetul clopotelor anunțând ora exactă. p 

Acum își dădu seama de enormitatea greșelii ei. Işi scoase 
telefonul din buzunar, tastă câteva numere și începu să alerge 
înapoi spre direcția de unde venise. 


140. 


Agenta McAndrew cobori în goană scările, silindu-și colegii 
speriaţi să se dea într-o parte. Helen abia închisese și venea 
înapoi la secţie, dar nu mai era timp de pierdut. Împingând ușile 
duble, McAndrew goni spre arest. 

— Celula numărul trei. Vreau să fie deschisă acum. 

Sergentul de serviciu își ridică privirea, nemulțumit de apariția 
bruscă. 

— ACUM! urlă McAndrew. 

De data asta, bărbatul nu mai ezită, apucând inelul cu chei și 
pornind cu pași mari spre celula a treia de pe partea stângă. 
Fără să mai piardă vremea cu verificarea vizorului, răsuci cheia 
și deschise ușa. McAndrew nu așteptă invitaţia standard de a 
intra, trecând brutal pe lângă el. 

Dar ajunsese prea târziu Naomie Jackson profitase de pătura 
în plus pe care o ceruse, încropind o funie improvizată de care 


VP - 267 


acum atârna. McAndrew ţipă și se cocoţă pe vasul closetului, 
trăgând frenetic de nod, deși știa că nu mai are niciun sens. 
Naomie murise deja. 

În cele din urmă, iubiții vor fi împreună după moarte. 


141. 


Era ziua de Crăciun. O zi de care Thomas Simms se ferea ca 
de naiba. 

Nici nu trecuseră două săptămâni de când își îngropase soția 
și fiica și ideea de a se bucura de atmosfera de Crăciun i se 
părea ireală și obscenă. Karen iubise iarna, Alice, la fel, iar el 
știa că în anii ce vor veni, chiar și când rănile vor fi mai puţin 
dureroase, tot va avea probleme cu această perioadă a anului. li 
va aminti mereu de tot ce pierduse. 

Întorși de la cimitir, auziseră vestea că adolescenţii 
responsabili pentru crime își luaseră viața în urma unui pact 
prealabil de suicid. Aceasta era lovitura finală pentru Thomas și, 
zile la rând urlase furios la poliţie, la reporteri, la membrii 
familiei, la oricine era dispus să-l asculte. Işi ieșise din minţi 
fiindcă familiei lui i se refuzase dreptatea. Nu simţea nimic 
pentru criminali și moartea lor nu-i provocase niciun fel de 
senzaţie triumfală, ci doar un sentiment de pustiu și de 
dezamăgire. 

Luke se simțea la fel, știa asta. Fiul lui Thomas vorbise foarte 
puţin în ultimele zile. Era departe de adolescentul vorbăreţ, 
optimist de pe vremuri, dar Thomas vedea că fierbe de mânie și 
de frustrare. Luke era furios pe lume, pe Harris și pe Jackson, 
dar, mai presus de toate, era furios pe sine însuși, pe rolul pe 
care-și închipuia că-i jucase în nenorocirea ce se abătuse peste 
familia lui. 

Lui Thomas nu-i trecuse niciodată prin minte să-și 
învinovățească fiul. Din punctul lui de vedere, fuseseră vizitaţi 
de nebunia altei persoane. Dar oricât se străduia, nu reușea să-l 
facă pe Luke să gândească la fel. Băiatul voia să dea vina pe el 
însuși, chiar dacă erau alţii mai vinovaţi decât el în toată 
povestea. Jacqueline Harris le scrisese. Scrisoarea sosise cu trei 
zile înainte de Crăciun. Își exprima într-un mod stângaci 


VP - 268 


remușcările și vinovăția. Dar pe Luke îl lăsase rece, iar Thomas 
rupsese scrisoarea înainte de a ajunge la sfârșitul primei pagini. 
Se vedea limpede că le caută iertarea, iar el nu avea de gând să 
le-o acorde. 

Nu mai aveau nimic de sărbătorit anul acesta, dar Crăciunul 
sosise oricum, nepoftit și deloc bine-venit. Nu împodobiseră 
niciun brad, nu folosiseră decoraţiuni, nu pregătiseră nici 
curcan, nici cadouri, nimic din tot ce așteptau altă dată cu drag. 
Aveau felicitări totuși. La început sosiseră doar câteva, apoi 
veniră cu zecile, de la rude, de la prieteni și de la străini care 
voiau să le transmită lui Luke și lui Thomas tot binele din lume și 
la cât mai multe zile vesele în viitor. Luke nu voia deloc să se 
uite la ele, așa că Thomas le făcuse morman în camera lui, unde 
le putea citi fără să fie văzut. 

Unele dintre ele îl făcură să plângă, altele, să zâmbească. Dar 
toate i se păreau valoroase. Dar niciuna ca felicitarea de la 
Charlie Brooks, care îi supraveghea vigilent, dar discret, de la 
închiderea dosarului. Avea propriile probleme familiale cărora 
trebuia să le dea de capăt, dar grija și afecțiunea ei pentru 
Thomas și Luke nu încetau nicio clipă. Când Thomas îi citi 
felicitarea pentru a treia sau a patra oară, își dădu seama de ce 
aceste mici atenţii îi ofereau atâta liniște. 

Fiindcă îi aminteau că, în ciuda întunericului din oameni, încă 
exista bunătate. 


142. 


Jessica rupse hârtia de împachetat cadouri și privi înăuntru. 
Curioasă, scoase caruselul Peppa Pig și-l arătă părinţilor, înainte 
de a-și îndrepta din nou atenţia spre hârtia argintie. Helen își 
înăbuși un zâmbet. Experienţa ei cu copiii era limitată, dar știa 
că bebelușii sunt mereu mai interesaţi de cutiile și de hârtia 
care ascundeau darurile decât acestea în sine. 

— Scuze, se va juca sigur cu ea, dar mai întâi trebuie să 
acorde o atenţie sporită hârtiei de împachetat, spuse Charlie, 
strâmbându-se. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Helen iute, îmi place s-o văd 
bucuroasă. 


VP - 269 


Și era adevărat. La început, Helen ezitase să accepte oferta 
lui Charlie de a petrece împreună ziua de Crăciun. Nu voia mila 
nimănui și, în plus, avea propriile ritualuri de Crăciun care o 
înveseliseră întotdeauna. Totuși, tentaţia de a petrece ziua cea 
mare cu oameni care o îndrăgeau se dovedise mai puternică, 
până la urmă. Helen se bucura că schimbase puiul ei standard 
cu șofran și mult coriandru cu curcanul lui Steve, făcut la cuptor. 

Se-ntrebase dacă se va simţi ciudat să-și petreacă Crăciunul 
cu familia altcuiva, dar se distrase nemaipomenit de bine și se 
dojenea acum în sinea ei pentru toate temerile inutile. Cireașa 
de pe tort fusese știrea că Richard Ford își găsise o slujbă nouă 
ca pompier și urma să înceapă în curând. Un lucru mai puţin pe 
conștiință, se gândise Helen când primise SMS-ul lui Gardam. 
Era sigură că Adam Latham îi rezolvase situaţia lui Ford și, 
cuprinsă de spiritul Crăciunului, Helen se înmuie ușor și parcă o 
parte din resentimentele față de cel care încercase să-i distrugă 
reputaţia se mai risipiră. În ciuda tuturor greșelilor lui, era un 
lider care avea grijă de echipa lui. Așa cum făcuse ea cu Charlie, 
reflectă ea. 

— Helen? 

Helen tresări și îi văzu pe Steve și pe Charlie uitându-se fix la 
ea, cu o expresie amuzată. 

— Scuze, mă pierdusem în gânduri. 

— Asta e pentru tine, continuă Charlie, dându-i lui Helen un 
cadou. Inainte de a-l deschide, aș vrea să-ţi mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru tot. Eu... ei bine, știi cât de greu ne-a fost când m- 
am întors la lucru. Probabil că aș fi renunţat dacă n-ai fi fost tu. 

Helen acceptă mulţumirile lui Charlie, dar refuză rolul jucat în 
decizia lui Charlie de a rămâne în poliţie. Prietena ei era mult 
mai puternică și mai hotărâtă decât își închipuia. Dar, ca să-i 
oprească protestele, Helen deschise cadoul și rămase plăcut 
surprinsă să vadă că e vorba de o nouă eșarfă, asemănătoare cu 
cea pe care o pierduse. 

— Am auzit că ai pierdut-o pe ultima, așa că ţi-am cumpărat 
eșarfa cu numărul doi. Incearcă să n-o mai pierzi de data asta, 
da? 

Helen zâmbi și rosti un mulțumesc scurt, simțindu-se brusc 
copleșită de emoţii. Infășurându-se cu ea, spre încântarea și 


VP - 270 


amuzamentul Jessicăi, Helen se jură că va avea grijă de ea, 
fiindcă însemna mult. 

Pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, Helen nu 
se mai simţi singură. 


143. 


Crăciunul se terminase. Curcanul fusese mâncat, cadourile, 
dăruite, iar curăţenia se găsea în toi. Ziua de Crăciun în familia 
Gardam era întotdeauna un mare eveniment. Sarah își asuma în 
fiecare an responsabilitatea de a distra hoardele de rude, 
prieteni și necunoscuți care ajungeau în casa lor. Mereu se 
plângea de asta, dar Jonathan Gardam știa că, în secret, se 
dădea în vânt după asemenea senzaţii - entuziasmul, 
pregătirile, sentimentul de mulțumire de la sfârșit când știai că 
totul decursese cum nu se poate mai bine. 

Televizorul mergea, dar nimeni nu se uita la el cu adevărat. 
Sarah și copiii se jucau, iar mama lui se legăna încetișor într-un 
fotoliu. Jonathan își spuse în sinea lui că e momentul să se 
furișeze afară din cameră. li plăcea Crăciunul, dar claustrofobia 
își spunea cuvântul uneori, așa că voia să se ducă în biroul lui - 
adăpostul lui, cum îl etichetase Sarah - de la ultimul etaj al 
casei. 

Zăbovi câteva secunde în ușa biroului, ascultând să vadă 
dacă fusese urmărit. Dar se părea că nimeni nu-i observase 
plecarea, judecând după acuzaţiile răgușite și vesele ale 
participanţilor la joc. Impinse ușa ușor și răsuci cheia în broască. 
Un gest exagerat, care ar putea stârni bănuieli, dar nu voia să 
fie deranjat. 

Aici se găsea un cadou numai pentru el pe care-l așteptase cu 
nerăbdare toată ziua. Ceva special, ceva tainic, pe care numai el 
îl putea aprecia. 

Așezându-se la masă, aprinse lumina și trase primul sertar. 
Era plin de dosare ca de obicei, dar Gardam le scoase pe toate 
și le așeză pe o măsuţă de cafea din apropiere. Sub ele, în 
sertar, se găsea o pungă mică de plastic, iar în ea, premiul lui. 

Gardam își strecură mâna înăuntru și se simţi imediat excitat 
când atinse materialul. Era o plăcere vinovată, desigur, un dar 


VP - 271 


pe care și-l însușise mai degrabă, iar asta îl făcea și mai 
excitant. Zâmbi în sinea lui când scoase din sertar eșarfa lui 
Helen Grace. 

O apropie de faţă, inspirându-i aroma, apoi își mângâie 
obrazul cu ea, bucurându-se de moliciunea ei. Inchise ochii și, 
preț de o clipă, se lăsă transportat, departe de muncă și de 
familie, de toate datoriile sale, până aproape de obiectul real al 
afecțiunii sale. 

Enigmatica, dar irezistibila Helen Grace. 


VP - 272 


c 


virtual-project.eu 


1g I7 
sd 
IY 


VP - 273