M.J. Arlidge — [Helen Grace] 09 Ghici cine urmeaza

M.J. ARLIDGE 


GHICI 
CINE <. 
IPMRAȚĂ 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 9 


GHICI CINE URMEAZĂ 


Original: A// Fall Down (2020) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ALEXANDRA FUSOI 


virtual-project.eu 


TREI 
2021 


VP - 


Ziua întâi 


Capitolul 1 


Justin Lanning privea pe fereastră cu ochii aţintiţi spre linia 
orizontului. Soarele, care îi scăldase toată ziua biroul, începea 
acum să coboare, strălucirea lui aurie reflectându-se pe apă. 
Avea ceva maiestuos, chiar triumfător, razele lungi de lumină 
părând să ia în stăpânire apa vălurită, bărcile care se legănau, 
ba chiar și cheiul. Era o priveliște pe care o văzuse de multe ori, 
dar care tot mai avea puterea să-l atingă. Uluitoare, minunată, 
era totodată și liniștitoare, un moment de eliberare după ceea 
ce fusese o zi istovitoare. 

Intorcându-se de la fereastra înaltă, franţuzească, Justin 
aruncă o privire la ceasul de mână - 17:58 - și apoi se întoarse 
la birou. Era singurul ocupant al acestei încăperi spaţioase, bine 
dotate, ceea ce-i făcea o plăcere imensă. Biroul era opulent, 
extravagant, inspira putere... dar era și un secret încântător. Din 
exterior Endeavour House nu părea cu nimic diferită de celelalte 
clădiri de birouri din Ocean Village. Holul de la intrare era cu 
totul banal și nu oferea niciun indiciu despre birourile 
personalizate de la ultimele două etaje, concepute să ia ochii. 
Mobila italienească scumpă, instalaţiile de artă modernă și, da, 
priveliștea - totul fusese pus la punct cu grijă ca să proclame 
bunăstarea, profesionalismul și succesul. Puţini erau primiți 
înăuntru, dar cei care aveau acest privilegiu plecau liniștiți și 
inspirați, după imaginea excepţională de la Redstone Solutions. 

Inchizându-și computerul, Justin își luă telefonul și se duse 
spre lift. Oricât de solicitantă și imprevizibilă era ziua, se 
mândrea că pleacă la timp. Îl atrăgea eficienţa stilului de lucru - 
venea la 6 dimineaţa, pleca la ora 18 -, plus că îi echilibra 
starea de spirit. Orice ar fi avut de făcut peste zi, dacă putea 
pleca la timp, cu siguranţă totul era sub control. 

Ușile glisante ale liftului se deschiseră, iar Justin se urcă și 
apăsă butonul pentru subsol. Dacă pleca acum, putea ajunge 
acasă până la 18:30, ceea ce însemna că avea suficient timp 


VP-3 


pentru un antrenament înainte să se întoarcă Adam. Adam - 
numai gândul la el și-i răscolea o multitudine năucitoare de 
sentimente: furie, dezamăgire, dorinţă și multe altele pe lângă. 
În ultima vreme situaţia fusese atât de dificilă, atât de 
complicată, încât casa nu mai era refugiul care ar fi trebuit să 
fie. Relaţia lor trebuia gestionată cu atenţie și cu calm, de aici și 
importanţa unui antrenament relaxant înainte. 

Ușile se închiseră și liftul începu să coboare. Etajele zburau pe 
lângă el - zece, nouă, opt, șapte. Justin se trezi că îngână un 
cântecel vesel, bucurându-se că în sfârșit se terminase ziua de 
lucru. Şase, cinci, patru. Justin se pierdea într-o reverie plăcută, 
iar grijile se risipeau încet-încet... 

Apoi, brusc și fără niciun avertisment, liftul se zgâălţăi, se opri 
scârțâind și cutremurându-se și-l aruncă în spate. Se izbi de 
peretele cu oglindă, lovindu-se cu capul de sticlă și înjurând 
când rămase fără aer. 

O tăcere bizară se lăsă în cutia metalică, zumzetul coborârii 
fiind înlocuit de inerție. Uluit, Justin se împletici în faţă și apăsă 
butonul pentru subsol - o dată, de două ori, de trei ori. Nu se 
întâmplă nimic și, în timp ce tot lovea în el, își mai dădu seama 
de ceva. Se stinseseră și luminile din lift. Parcă tot mecanismul 
ar fi... murit brusc. 

Adunându-se, încercă și butoanele pentru celelalte etaje 
înainte să renunțe, apăsând în cele din urmă butonul de alarmă, 
cu o resemnare furioasă. Undeva, în depărtare, se auzi un ţărâit 
înăbușit, care nu-l consola prea tare. Avea să dureze o veșnicie 
până când administratorul clădirii o să-i cheme pe tehnicieni și 
încă și mai mult până ca aceștia să-l elibereze, pentru că părea 
să fi rămas blocat între etaje. O să fie ei în stare să pună din nou 
liftul în funcţiune? Sau va trebui să-l tragă pe Justin prin puţul 
liftului, ca pe un sac de cartofi? Blestemând, lovi cu piciorul în 
uși; planurile lui pentru seara asta se destrămau. Ce dracu' se 
întâmplase de rămăsese atârnat ca o marionetă stricată? Ce se 
petrecea? 

ÎI simţi înainte să-l audă - Samsungul lui nou îi vibra în 
buzunar, după care porni tremoloul familiar. 

— Slavă Domnului... 

Cineva știa de supliciul lui - în mintea lui nu exista nicio 
îndoială că apelul avea legătură cu situaţia de criză în care se 
afla. Scoţând telefonul, fu surprins de identitatea apelantului - 


VP -4 


nu era nici Adam, nici administratorul; numărul era ascuns -, dar 
tot răspunse. Ce conta cine era, câtă vreme îl putea elibera din 
cutia asta de tablă? 

— Alo? 

Dar nu auzi nimic, doar tăcere. 

— Sunt Justin Lanning. Mă auzi? 

Vocea lui răsuna în lift, dar nu primi niciun răspuns. Era 
convins că nu era nicio problemă cu conexiunea - auzea un 
murmur la celălalt capăt -, așa că de ce nu răspundea cine-l 
sunase? 

— Sunt blocat între etajele patru și trei, așa că, dacă poți... 

Acum auzi ceva care-l făcu să tacă. Cineva inspira aer la 
celălalt capăt, ca și cum interlocutorul era pe punctul să spună 
ceva. Justin ar fi vrut să vorbească în continuare, să-i explice 
situația nefericită în care se afla, dar dintr-odată se simţi lipsit 
de putere, de parcă i-ar fi poruncit ceva - sau cineva - să tacă. 

lar acum, în cele din urmă, apelantul vorbi, cu o voce 
bărbătească moale care-i șopti: 

— Mai ai de trăit o oră. 


Capitolul 2 


Acul atingea aproape 130 de kilometri la oră, dar detectivul- 
inspector Helen Grace nu se lăsa. Era pe Fawley Road, gonind 
spre sud, către coastă, atrasă de drumul liber și de apa care 
sclipea în depărtare. Această fâșie singuratică de asfalt ar fi 
putut - sau chiar ar fi trebuit - s-o îngrijoreze, cum era flancată 
pe o parte de staţia electrică scoasă din uz, și pe cealaltă parte 
de New Forest, ambele fiind locuri unde se produseseră crime 
care o costaseră mult în ultimii ani. Dar astăzi nu era tulburată 
de traumele din trecut. 

O Honda Blackbird o ajunse din urmă, făcând manevre să o 
depășească. Helen îi aruncă o privire motociclistului, aproape 
așteptându-se să-l vadă pe detectivul-sergent Joseph Hudson 
cum îi aruncă un zâmbet triumfător, dar privirea lui rămase 
ațintită cu hotărâre la drum, de parcă ar fi văzut steguleţul de 
finiș în depărtare, de parcă această cursă după program chiar ar 
fi însemnat ceva. Helen era mulțumită că îl vedea decis să evite 


VP-5 


înfrângerea, că era gata să reacționeze la provocarea ei fără 
cuvinte, ca o tachinare. 

Bineînțeles, de fapt urmărirea asta însemna ceva, deși 
niciunul dintre ei nu era dispus să recunoască. Joseph Hudson 
era o achiziţie relativ recentă a Departamentului de Cazuri 
Majore de la secţia de poliție Southampton Central, și chiar și 
mai recentă în patul lui Helen, însă devenea încet-încet parte 
din urzeala vieţii ei. Işi petreceau o bună parte din ziua de lucru 
orbitând unul în jurul celuilalt și cele mai multe dintre nopți 
implicaţi într-un dans agreabil. Helen nu avea pretenţia că-l 
cunoaște bine pe Hudson, dar era un bărbat captivant, impulsiv 
și pasionat, care împărtășea voluptatea ei pentru viteză. Relaţia 
nu era lipsită de complicaţii - cu siguranță, n-ar fi fost bine 
văzută de colegi -, dar Helen nu putea nega că se bucură de 
compania lui și nici de fiorul dintre ei. 

Apăsând pe acceleraţie, Helen o luă înainte câștigând un 
metru sau doi față de concurentul ei. Drumul se termina curând 
- mai erau doar vreo sută de metri înainte să facă o curbă 
strânsă la dreapta -, dar tot nu fu surprinsă când Joseph o 
ajunse din nou din urmă, refuzând să fie trimis pe locul al doilea. 
Și trecură vuind mai departe, curba strânsă gonind spre ei și 
fiecare calculând următoarea mișcare. Şoseaua de coastă era 
scăldată în lumina amurgului, iar Helen vedea înainte drumul 
liber, care-i ațâțta sentimentul de anticipare. Dacă ar fi zărit 
apropiindu-se vreo mașină, ar fi frânat imediat, asta era, dar așa 
acceleră până la 145, năpustindu-se înainte, după care încetini 
brusc și se trase pe interiorul curbei. Pe porţiunea asta de litoral 
drumul era vechi și deteriorat, cu suprafața acoperită de un 
strat subţire de pietriș, iar motocicleta lui Helen alunecă acum 
pe el. Se simţea confortabil, controla situaţia, dar derapajul tot o 
duse mai spre exterior decât avusese ea de gând, iar 
urmăritorul ei profită. Cu un vuiet de satisfacție Joseph trecu în 
trombă pe interior, strigându-i în urmă: 

— Ne vedem la tine... 

— Ai vrea tu..., răspunse Helen, iar motocicleta se repezi 
înainte, cu peste 160 de kilometri pe oră. 

Joseph era un motociclist cu experiență, dar trebuia să se 
bazeze pe șiretlicuri ca să rămână în față, pentru că, atunci 
când era vorba de forţă brută, nu putea exista decât un singur 
învingător. Cu o șarjă hotărâtă Helen trecu pe lângă el cu 


VP-6 


Kawasaki Ninja care huruia veselă răspunzându-i la îndemnuri. 
După câteva clipe Joseph Hudson ajunse în dreptul ei, 
împingându-și motorul la limita absolută doar ca să nu rămână 
în urmă. 

De data asta Joseph îi aruncă o privire - afectuoasă, 
provocatoare -, ceea ce lui Helen îi făcu plăcere. Era o pasiune 
de care se bucura în general singură, gonind pe drumuri de ţară 
într-o solitudine încântătoare. Dar acum era fericită să 
împărtășească experiența cu cineva, arătându-i lui Joseph 
trasee și scurtături secrete pe care le explorase în mulții ei ani 
de motociclist singuratic. Nu doar pentru că găsise un concurent 
talentat, ci și pentru că părea firesc să facă așa. Relaţia lor era 
abia la început, însă Helen reușise să se relaxeze când era cu 
Joseph, într-un mod pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată. După 
Jake nu mai lăsase pe nimeni să se apropie de ea, ţinându-i 
intenţionat pe toţi la distanță, dar acum părea aiurea să refuze 
intimitatea și să nu ia în seamă potrivirea evidentă. De multe ori 
lui Helen i se păruse că nu o să se mai întâmple niciodată, însă 
acum nu mai putea să nege. 

În sfârșit găsise pe cineva care putea să ţină pasul cu ea. 


Capitolul 3 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ia-o mai ușor! N-ai nicio 
logică... 

— Ce anume nu înţelegi? 

— Totul. Vorbești ca un nebun... 

— Așa ai vorbi și tu dacă ai fi trecut prin ce-am trecut eu... 

— Prin ce ai trecut? /a-o mai ușor și spune-mi ce s-a 
întâmplat... 

Tonul lui Adam era atât de arogant, atât de iritat, încât primul 
instinct al lui Justin era să-i spună să se ducă undeva. Dar ceva - 
o rămășiță de afecțiune? groază pură, curată? - îl făcu să se 
rețină, obligându-l să-și stăpânească furia. 

— Coboram cu liftul... 

— Da... 

Dumnezeule, taci și lasă-mă să termin! 

— Și mi-a sunat telefonul... 


VP -7 


Vocea lui Justin începu din nou să tremure când încerca să-și 
descrie chinul. 

— ... Şi o voce... vocea de la celălalt capăt a început să mă 
amenințe... să-mi spună că mai am de trăit doar o oră. 

Tăcere. 

— Adam, mai ești acolo? 

— Da, sunt aici, doar că... 

Tonul arogant dispăruse, înlocuit de nedumerire și îngrijorare. 

— Ai recunoscut vocea? 

— Nu... 

— Ai idee cine ar vrea să te amenințe? 

— Nu. 

— N-ar fi putut fi o glumă? Vreo farsă? 

— Nu... în niciun caz... 

Sigur că era posibil, dar Justin știa că nu era. Interlocutorul îi 
transmisese ultimatumul înspăimântător și apoi, după doar 
câteva secunde, se aprinseseră luminile și liftul își continuase 
coborârea lină, ca și cum adversarul său controla totul. 

— Vrei să suni la poliţie? 

— Aşa cred... 

— Justin, dacă tu chiar crezi că există cineva care are de gând 
să-ţi facă rău, atunci trebuie să suni la... 

— Și să le spun ce? Nu știu cine e tipul ăsta sau ce vrea... 

— OK, OK. Nu-mi lua capul! Doar că... vino acasă și o să 
hotărâm atunci ce-i de făcut. Dacă plec acum, ajung imediat 
după tine... 

Justin se simţi cuprins de un val neașteptat de afecțiune și 
recunoștință. În ciuda problemelor din ultima vreme, acum își 
dorea mai mult ca orice să fie cu cineva care îl cunoștea cu 
adevărat, care îl putea cuprinde cu brațul și-i putea spune că 
totul o să fie în regulă. 

— Mersi, Adam. Am sunat din mașină. Ne... ne vedem acasă. 

Punând capăt conversației Justin trecu de colț. Ca la un semn 
apăru Mercedesul negru torcând pe lângă șirul de mașini din 
parcarea subterană a clădirii de birouri și oprind în faţa lui. La 
aceeași oră în fiecare zi, îi ducea acasă una dintre aceste mașini 
de lux, iar familiaritatea și soliditatea lor erau liniștitoare acum. 
Justin deschise ușa și urcă în mașină, închizând apoi hotărât ușa 
grea. Ca la un semn, se aprinse luminiţa roșie de pe geamul 
despărțitor, indicând că șoferul îl asculta. 


VP-8 


— Grange House, te rog. Cât poţi de repede. 

Lumina se stinse, o confirmare tăcută a dorinței comune. 
După câteva clipe, treceau de bariera de securitate și ieșeau în 
stradă, ocupându-și locul în traficul orei de vârf. Rezemându-se 
de spătarul confortabil de piele și privind mașinile din jur, Justin 
simţi în sfârșit cum începe să-i scadă pulsul. Când se oprise 
liftul, fusese îngrozit, convins că avea să stea ore în șir într-o 
cutie fără aer. Dar ceea ce urmase fusese și mai rău de-atât. 
Incapacitate de a înțelege, apoi spaimă pură, invocarea unor 
imagini îngrozitoare de tot felul - ușile liftului deschizându-se și 
dând la iveală un agresor, liftul căzând în gol -, înainte să fie 
eliberat pe neașteptate din chinuri și depus în parcarea 
subterană ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Derutat, 
dezorientat, fusese totuși cruțat, iar acum avea ocazia să lase 
tot acest coșmar cumplit în urmă. Telefonul era închis, el era 
cuibărit pe bancheta din spate a unui Mercedes luxos și se 
îndrepta spre casă. 

Expirând încet, clătină din cap gândindu-se la toată povestea 
nebunească, după care aruncă o privire la ceas. 

18:08. 


Capitolul 4 


— Asta-i prea grea. O să te rog pe tine s-o muţi. 

Charlie Brooks se prăbuși peste o ladă, răsuflând greu. 
Sperase să-i fie de oarece ajutor lui Steve în mansarda lor 
prăfuită, dar încercarea ei de a ridica piesele patului vechi al 
Jessicăi se încheiase cu un eșec răsunător. Cântăreau o tonă și, 
în starea ei, însărcinată în opt luni, cu o burtă uriașă, nu avea să 
riște. 

— Nicio problemă, chicoti Steve. Știu că eu sunt calul de 
povară aici. 

începu să adune la un loc piesele, în timp ce Charlie aruncă 
un ochi peste abundenta de produse pentru copii care 
înconjurau pătuțul de lemn. 

— Habar n-aveam că sunt atâtea chestii aici. 

Erau înconjurați de sterilizatoare, leagăne, un balansoar, 
coșulețul lor vechi și nenumărate pungi cu haine de bebeluș. 


VP-9 


Când mai crescuse Jessica, strânseseră toate lucrurile și le 
puseseră bine, ascunse, uitate. Insă când Charlie rămăsese din 
nou însărcinată, spre surprinderea și încântarea lor, fuseseră 
nevoiți să se aventureze din nou în acest spaţiu neglijat. Privind 
o parte din trecutul lor, care avea să redevină prezent, Charlie 
simţi un fior de neliniște. O să-și aducă aminte ce are de făcut 
când o să vină copilul? Mai pot face față lipsei de somn? Și cum 
o să reacționeze Jessica la apariţia unui frăţior? Până acum, nu 
spusese mare lucru, în pofida imboldurilor calculate pe care i le 
dăduseră părinţii și a schimbării fizice vizibile a maică-sii. 

— Dacă mă duc jos, vrei să-mi dai tu lucrurile? 

Charlie își dori dintr-odată să iasă din spaţiul ăsta 
claustrofobic. Era prea multă recuzită aici, erau prea multe 
simboluri ale trecutului ei. Cărţile ei de școală, rucsacul de la 
Interrail, prima uniformă de poliţist, o rochie de domnișoară de 
onoare, și toate la un loc o făceau să se simtă bătrână, 
neatrăgătoare și extenuată. 

— Bine, dar ai grijă! 

Charlie nu avea nevoie de avertismentul lui Steve, pășind cu 
grijă pe fiecare treaptă și asigurându-se că piciorul e stabil 
înainte să coboare. Sarcina mersese bine, în ciuda grețurilor 
cumplite de dimineaţa, și era hotărâtă să nu riște nici siguranţa 
ei, nici a copilului, din vreo prostie. 

După ce cobori, se îndreptă spre camera copilului. Fusese a 
Jessicăi și, mai târziu, când fetița se mutase într-un dormitor mai 
mare, devenise cameră de oaspeţi. Sau cu alte cuvinte groapa 
de gunoi. Rareori venea cineva care să rămână și peste noapte, 
ceea ce însemna că mica încăpere ajunsese magazie pentru 
lucrurile pe care le era prea lene să le arunce. Venirea iminentă 
a celui de-al doilea copil îi pusese totuși în mișcare, iar acum își 
petreceau orice moment liber sortând și aruncând. Ca urmare 
era acum eliberată de mărunțișuri, deși încă nu era clar dacă 
era potrivită să devină camera copilului. 

— Mai avem atât de multe lucruri de făcut! mormăi Charlie 
când Steve trecu pe lângă ea, ţinând bine capătul pătuţului. 

— Avem suficient timp, răspunse el vioi, după care ieși din 
nou. 

Era entuziasmat, ceea ce-i făcea plăcere lui Charlie, căreia îi 
era greu să scape de îngrijorare. Cum o să-și facă timp pentru 
toate? Acum, când Jessica era la școală, viaţa ei în afara 


VP - 10 


serviciului devenise un șir nesfârșit de provocări logistice. 
Trebuia să o ducă în diverse locuri, să o ia din diverse locuri, să 
o ducă la joacă sau la zile de naștere - la toate astea se mai 
adăugase acum o lungă listă de îndatoriri legate de bebeluș: 
controale, ecografii, decorațiuni, curățenie și cumpărături. 
Pentru că, oricât de atentă crezuse ea că a fost când pusese 
bine lucrurile Jessicăi, tot părea să mai lipsească măcar câte o 
piesă esenţială a sterilizatorului sau a leagănului. 

Uitându-se în jur la pereţii nezugrăviţi, la becul simplu care 
atârna din tavan sau la tăblia patului, Charlie se simţi copleșită. 
Era sincer entuziasmată de copil, dar păreau, dintr-odată, 
complet nepregătiţi pentru așa ceva. Mai trebuia să se ducă la 
serviciu încă două săptămâni, așa că îi era greu să găsească 
suficient timp pentru pregătiri. Detesta ideea să nu fie totul la 
locul lui, convinsă acum că a uitat tot ce învățase despre cum să 
crești un nou-născut. Știa că nu e raţională, dar nu se putea 
abţine. În orice alt domeniu, termenele-limită pot fi împinse și 
planificările pot fi refăcute, dar nu și în cazul ăsta. Când își puse 
mâna pe burtă și simţi încă o dată cum o împunge piciorul 
bebelușului, îi deveni dureros de clar un lucru. 

Se apropia momentul. 


Capitolul 5 


— Haide, haide... 

Justin își șoptea în barbă, încurajând mașina să treacă de 
semafoarele provizorii care îi țineau prizonieri și nu-i lăsau să 
iasă din Southampton. Ca și cum șoferul i-ar fi auzit îndemnul, 
mașina acceleră, trecând pe lângă semafoare chiar când 
galbenul se făcu roșu. _ 

Justin își permise un zâmbet scurt. In sfârșit scăpaseră de 
aglomeraţie și intraseră pe ultima porţiune de drum spre sătucul 
Wickham, căminul lui și al lui Adam în ultimul an. Nu fusese de 
la început un loc primitor, unii dintre localnicii mai în vârstă fiind 
neliniștiţi iniţial de prezența unui cuplu gay care se afișa ca 
atare, alţii fuseseră iritaţi de opulenţa casei pe care și-o 
construiseră și se temuseră că ar putea atrage o invazie bruscă 
de proaspăt îmbogăţiţi. Însă cu timpul Justin și Adam îi 


VP -11 


câștigaseră pe sceptici și acum făceau parte din viaţa sătucului 
ca și cum ar fi stat dintotdeauna acolo. 

Încă o scurtă privire la ceas, 18:48. În mai puţin de 10 minute 
avea să fie acasă, cu Adam și cu Caspar, terierul de Yorkshire pe 
care și-l luaseră de curând. În siguranţă, fericit, în largul lui. Cu 
fiecare minut care trecea, chinul lui de la serviciu părea tot mai 
puţin real, până în punctul în care începea acum să se întrebe 
dacă se întâmplase în realitate. Se simțea caraghios că se 
lăsase terorizat în asemenea măsură - probabil că până la urmă 
chiar era vreun idiot care apelase numere la întâmplare. 

Inchise ochii și se cufundă mai adânc în bancheta tapiţată 
luxoasă. Ştia că era o extravaganță să folosească mașina de 
serviciu, că ar fi putut la fel de bine să cheme un taxi sau, 
Dumnezeu cu mila!, să înveţe să conducă. Însă îi plăcea ideea 
să aibă cont la ei, îi plăcea ideea că poate să cheme un vehicul 
de lux, îi plăcea sentimentul de putere și prestigiu pe care i-l 
dădea. Mai mult, se desfăta în confortul pe care i-l oferea, ca și 
cum ar fi călătorit la clasa întâi spre și de la serviciu. În timp ce 
mergeau pe drumurile șerpuite de ţară, își permise să se lase 
legănat de mișcarea blândă a mașinii, trupul și mintea 
relaxându-i-se, în sfârșit! 

Oare ce o să facă întâi? O să discute cu Adam? Sau o să-l 
scoată împreună pe Caspar la plimbare? Era jumătatea lui 
octombrie și pădurile deveneau deja ruginii și aurii. Poate că ar 
fi mai bine să iasă și să analizeze mai târziu evenimentele bizare 
din după-masa asta? Da, asta era cea mai bună idee. Așa ar 
putea avea chiar o seară relaxantă petrecută împreună - 
Dumnezeu știe, n-au fost decât puţine în ultima vreme. 

Justin deschise ochii brusc, simțind cum îl străbate un fior de 
neliniște. Mersese de atâtea ori pe benzile astea, că știa fiecare 
curbă și cotitură, fiecare urcuș și coborâș, trupul lui mișcându-se 
în ritmul mașinii. De obicei îi plăcea baletul ăsta, i se părea 
calmant, însă acum își dădu seama instinctiv că era ceva în 
neregulă. Ridicându-se în fund, se uită în jur - ca să constate că 
se aflau pe o bandă nefamiliară și că deviaseră de la traseul lor 
obișnuit. 

— Hei? 

Dându-și seama că a uitat să apese butonul care-i permitea 
să comunice cu șoferul, îl lovi acum. 

— Mă scuzaţi? Cred că am luat o curbă greșită. 


VP - 12 


Ca pentru a-i răspunde, trecură pe lângă un indicator care 
arăta că se îndreaptă spre vest, îndepărtându-se de sat. 

— Drumul ăsta ne duce în Shedfield. leșirea spre Wickham e 
cam la un kilometru și jumătate în urmă... 

Şoferul dădu din cap ca și cum ar fi înţeles, dar nu modifică 
nici viteza, nici direcţia. Justin se uită ţintă în ceafa lui, văzând 
umerii largi și părul tuns scurt și îngrijit și dându-și seama, 
pentru prima dată, că nu-l recunoaște. Era cineva nou? Cineva 
care nu știa zona? 

— E o intersecţie în faţă. Putem să întoarcem acolo... 

Mașina acceleră, lipindu-l pe Justin de spătar. 

— Nu-i nicio grabă. Mai bine să ajungem întregi..., glumi el, 
dar avea vocea încordată și plată. 

Cât de repede mergeau? 90 pe oră? 110? Acum începu să-l 
cuprindă, încet, dar sigur, anxietatea. De ce mergeau așa de 
repede? Și de ce nu-i răspundea șoferul? 

— Uite, trebuie să te rog să încetinești... 

Nicio reacţie; mașina gonea pe drumul îngust de ţară. 

— Hei, frate, ce-i cu graba asta? 

Parcă răspunzându-i, mașina ieși violent de pe drum, 
răsturnându-l pe Justin în stânga. Disperat, se prinse de centura 
de siguranţă și se ridică - și văzu că acum mergeau în viteză pe 
un drum de pământ, iar Mercedesul sălta pe suprafaţa 
neregulată. Furios și îngrijorat, Justin își desfăcu centura de 
siguranţă și se aplecă înainte, bătând supărat în geamul care-l 
separa de șofer. 

— Iti spun să opresti... 

Mașina accelera mai departe și, spre surprinderea lui, Justin 
văzu în faţă niște porți din plasă metalică deschise, ca și cum i- 
ar fi așteptat. După câteva clipe, intrară într-o incintă care era în 
mod cert un fel de șantier de construcţii. 

Acum îl cuprinse panica și, scotocind în buzunar, își scoase 
mobilul. Apăsă cu putere pe butonul de pornire, dar, chiar în 
timp ce o făcea, mașina se opri brusc. Nepregătit, Justin fu 
aruncat înainte și intră cu faţa în geamul despărțitor. Telefonul îi 
scăpă din mână, iar el se prăbuși în spate. Duse mâna instinctiv 
la cap, unde zăbovi pierdută, pentru că și trupul, și creierul erau 
prea șocate ca să funcţioneze. Vedea stele, simțea gustul 
sângelui în gură, își simțea membrele tremurând și nu putea 


VP - 13 


face nimic acum, când ușa se deschise și îl prinseră niște mâini 
aspre care-l traseră jos din mașină. 


Capitolul 6 


Deschizând ușa cu o smucitură, Adam intră în camera 
întunecată. 

— Hei! 

Salutul lui răsună în încăperea pustie, stingându-se în aer. 

— Justin! 

Nu primi niciun răspuns. De fapt nu se auzea absolut niciun 
sunet, cu excepţia lăbuțelor lui Caspar, care fugea cât îl ţineau 
picioarele pe podeaua de lemn lustruit. Adam tocmai îl luase de 
la vecinul lor, un bătrânel care iubea la nebunie cățelul, dar de 
obicei pe Caspar nu-l interesa Adam, singura lui grijă fiind să-l 
găsească pe Justin, unicul obiect al afecțiunii lui. A 

Pășind în jurul câinelui, Adam intră în bucătărie. II găsea de 
multe ori pe Justin aici, bând o bere în timp ce încropea ceva 
creativ pentru cină, dar acum încăperea era pustie. 

— Justin? Ești acasă? 

Glasul lui gâtuit reverbera în pereţi, dar tot nu primi niciun 
răspuns. Adam se duse grăbit în dormitorul principal. Și acesta 
era pustiu, așa că merse mai departe, făcând turul 
dormitoarelor și băilor, după care reveni în living. Își dăduse 
seama de cum intrase, după cât de misterioasă era liniștea din 
casă, dar acum nu mai avea nicio îndoială. Erau singuri. 

Își scoase telefonul și formă numărul lui Justin. Apelul intră 
direct în căsuţa vocală, iar Adam, cu vocea tremurând, lăsă un 
mesaj. 

— Eu sunt... Sunt acasă. Mă întrebam pe unde ești. Sună-mă 
când asculţi mesajul! 

Câinele îl privea rugător de parcă ar fi trebuit să facă mai 
mult, dar ce altceva ar fi putut face? O să lase câteva minute să 
treacă - să-i dea lui Justin suficient timp să-l sune - și apoi, dacă 
tot nu avea nicio veste de la el, o să sune la compania auto ca 
să anunţe că situaţia îl îngrijora. De obicei, nu dura mult să 
ajungă acasă, dar era ora de vârf, așa că poate erau blocaţi în 
trafic? 


VP - 14 


Agitat, Adam aruncă o privire la telefon. 
19:07. 


VP -15 


Ziua a doua 


Capitolul 7 


Charlie trecu în viteză prin bucătărie aruncând o privire la 
ceas. Era dimineaţă devreme și ca de obicei ea era în întârziere. 
Dormise prost, nu reușise să-și găsească locul și era ameţită 
când sunase alarma. Steve plecase devreme la serviciu, iar ea 
trebuia să-i dea de mâncare Jessicăi și să o îmbrace, și, cumva, 
să reușească și să se facă prezentabilă pentru serviciu. 

— Mai vrei să mănânci ceva? 

Jessica se uită meditativ la resturile de cereale. 

— Repede, te rog, iubito, n-avem timp... 

După ce se gândi o clipă, Jessica acceptă, băgând mâna în 
cutie ca să mai scoată un biscuit de grâu. Charlie își înăbuși un 
oftat - fata ei mânca bine, dar încet - și erau deja în întârziere. 
Jessica era îmbrăcată, ceea ce era o binecuvântare, dar mama 
ei trebuia să-i descurce cumva părul înainte să plece - un 
exercițiu pe care Jessica îl detesta din răsputeri, amenințând de 
multe ori că o să și-l taie de tot cu foarfeca. În unele dimineţi 
Charlie era tentată să-i dea voie. 

Pe lângă îndatoririle obișnuite ale dimineţii Charlie trebuia să- 
și facă timp și să pregătească pachetul pentru prânz. Asta era o 
parte nouă a rutinei, după ce Mia, cea mai bună prietenă a 
Jessicăi, optase pentru pacheţel de-acasă în locul mesei de la 
școală. Indesă o pungă de Hula Hoops și o cutie cu suc de mere 
în cutia pentru mâncare a Jessicăi, apoi întinse mâna după 
pâine, ca să-și încununeze opera cu un sandvici cu Marmite. În 
momentul acela o săgetă un junghi ascuțit chiar în miezul fiinţei. 
Durerea îi străbătu tot corpul, dezechilibrând-o, și gâfâi când se 
sprijini cu mâna pe blatul de bucătărie. O clipă de spaimă, o 
clipă de șoc, apoi o revărsare de ușurare - nu era nimic serios, 
deși era dureros: copilul o lovea în osul pelvian. Charlie se 
îndreptă și-și dădu seama că Jessica se uita ţintă la ea, cu fața 
marcată de îngrijorare. 


VP - 16 


— E-n regulă, scumpo, îi zise repede. E frăţiorul sau surioara 
ta, care se antrenează pentru trambulină. 

Vorbise nonșalant, deși îi zvâcneau măruntaiele. Satisfăcută 
de răspuns și fără nicio urmă de interes, Jessica se întoarse la 
cereale și începu să se joace cu ele, parcă gândindu-se dacă să 
le și mănânce. Charlie nu se mișcă, uitându-se la fata ei și 
încercând să-i descifreze magic gândurile. 

— Jessie? 

Fetița dădu din cap și-și duse în cele din urmă cerealele la 
gură. 

— Jessie, iubito, te bucuri că vine bebeluşul? 

Mai dispăru o lingură de cereale, dar Jessica nu răspunse. 

— O să fie drăguţ să ai pe cineva cu care să te joci, nu? 
întrebă Charlie pe un ton vioi. Poţi să-i arăţi păpușile, costumele 
tale și jucăriile. O să fie ca și cum ai avea o prietenă acasă tot 
timpul... 

Jessica se plictisise deja de cereale și împinse castronul. 

Tot nu reacționa, ceea ce o făcu pe Charlie să se întrebe dacă 
o auzise măcar. 

— Jessica? Te bucuri? 

Și acum Jessica ridică în sfârșit privirea, încuviinţând scurt, 
după care spuse: 

— Îmi faci pateuri cu cârnaţi de ziua mea? 

Charlie fu luată o clipă prin surprindere. Petrecerea de ziua 
Jessicăi era a doua zi, iar ea era sigură că se ocupase de toate în 
timpul multelor lor discuții. 

— Și biscuiţi cu glazură? 

Jessica se ridică îndepărtându-se de masă în căutarea 
păpușilor ei preferate, care erau așezate într-un șir ordonat pe 
canapeaua din living. Charlie rămase în picioare, ţintuită locului 
și întristată. Ştia că era o prostie să se supere din cauza reacției 
pe care o avusese Jessica, însă sperase la ceva mai mult 
entuziasm. Văzuse și copii care practic se isterizau la 
perspectiva de a avea un frăţior pe care să-l dădăcească, să-l 
îmbrace și să-l răsfeţe. Dar până acum nu văzuse nimic de genul 
ăsta la Jessica. Întrebase puţine și nu prea vorbise despre 
naștere; de fapt, părea cu totul și cu totul netulburată de sosirea 
iminentă pe lume a bebelușului. 


VP - 17 


Pierdută printre păpușile ei Jessica era interesată doar de 
petrecerea ei, de prietenii ei, de jucăriile ei... și de ea însăși. Așa 
arăta egocentrismul perfect al copilăriei. 


Capitolul 8 


Helen stătea întinsă, complet nemișcată, cu pleoapele 
strânse, ca să se ferească de soarele care-i bătea în ochi. Cu 
toate acestea își dădea seama că Joseph o privește. Se trezise 
de multe ori din somn și-l găsise stând sprijinit într-un cot și 
privindu-i trupul ferm, călit în lupte; își dădea seama, după 
ritmul mișcărilor lui, că asta făcea și acum. Înainte și-ar fi tras 
cearșaful până la bărbie, stânjenită de cicatrice, dar acum îi era 
bine să stea întinsă, goală, expusă. Nu o deranja că o privește, 
știa că nu dorinţa îl făcea să-i cerceteze fâșiile de piele 
inflamată care-i decorau trupul. Era intrigat de ea, așa cum era 
și ea de el. 

— Nu trebuie să ajungi pe nicăieri...? șopti Helen, fără să 
deschidă ochii. 

— Probabil. Vezi tu?, am un șef de coșmar. Nu pot să întârzii 
la serviciu. 

— Atunci mai bine te pui în mișcare. Dar poţi să-mi pregătești 
micul dejun înainte. 

— Nu-i asta eterna dilemă? întrebă Joseph oftând. Ambiţie 
versus... 

— Versus ce? replică Helen, întorcându-se cu faţa spre el. 

— Versus... 

Joseph se gândi o clipă, uitându-se la ea, apoi zise: 

— ... plăcere. 

— Asta e? 

— Tu să-mi spui! 

Helen zâmbi vag, dar nu spuse nimic întorcându-se la loc pe 
spate. li plăcea jocul ăsta, însă știa că întrebarea ei nonșalantă 
trebuia să capete la un moment dat un răspuns. Simțea ceva 
pentru Joseph? Și el pentru ea? Și, dacă da, ce naiba aveau să 
facă? Relaţiile de amor între membrii echipei nu erau privite cu 
ochi buni și, dacă Helen chiar voia să aibă o relaţie cu el, ar fi 
însemnat că unul dintre ei trebuia să plece de la Southampton 


VP-18 


Central, un gând care-i dădea fiori pe șira spinării. Dar poate că 
se gândea prea departe. Deocamdată erau doar doi iubiţi care 
împărțeau patul. 

În pofida acordului lui tacit de a pregăti micul dejun, Joseph 
nu dădu niciun semn că vrea să plece, trecându-și cu blândeţe 
un deget peste ultima rană de război, o zonă cu cicatrice groase 
de pe coapsa ei. 

— Nu. 

Helen nu voia să i se aducă aminte de cea mai recentă 
întâlnire cu moartea, în adâncurile de la New Forest. Indatoritor, 
Joseph își mută degetul pe abdomenul ei, dar și aici găsi vestigii 
ale bătăliilor trecute. Trecând peste talie, peste sâni, îi atinse 
gâtul, evitând la limită o altă rană. 

— Cum faci? 

Tonul lui suferise o schimbare subtilă, acum făcându-se 
simțită și îngrijorare, pe lângă afecţiune. 

— Cum reușești să te ridici iar pe picioare? 

— Cred că e doar noroc, răspunse Helen, ridicând vag din 
umeri. 

— Vorbesc serios. Îţi chinui corpul, și pe tine, extrem de mult. 
Nu ţi-e teamă că într-o bună zi o să ţi se termine norocul? 

Helen se întoarse spre el surprinsă. Avusese cu câteva luni 
înainte o discuţie asemănătoare cu șefa ei, inspectorul-șef Grace 
Simmons, care se arătase și ea îngrijorată pentru Helen. Asta 
era tot? Îngrijorare sinceră și plină de bune intenţii? Sau ei 
văzuseră ceva ce ea nu vedea? 

— Ca să fiu sinceră, nu mă prea gândesc la asta. Dacă e ceva 
de făcut, fac. 

— Și nu te-a tentat niciodată să te retragi undeva, departe de 
linia frontului? 

— Vrei să zici să fac loc cuiva mai bun? 

— Nu, sigur că nu. Doar că... n-ai niciodată senzaţia că... 

Joseph cobori privirea, uitându-se la cearșafuri ca și cum ar fi 
căutat cuvintele potrivite. 

— ... că ai făcut destule? 

Întrebarea lui atingea un punct sensibil. Nu că nu s-ar fi 
gândit și ea, dar acum Helen se întreba dacă - mai degrabă 
când - o să fie în stare să se oprească. 

— Nu prea. Ca să fiu sinceră, nu prea știu ce altceva aș putea 
să fac... 


VP-19 


— Dar dacă, să zicem, cineva are niște sentimente pentru 
tine... 

Helen îl privi atentă, curioasă să vadă ce urmează. 

— ... vrea să aibă grijă de tine, să zicem... 

— Dacă ţine cu adevărat la mine, ar ști că nu e cazul să 
încerce să mă schimbe, răspunse Helen precaută. Ăsta ar fi 
semnul adevăratei afecțiuni, singurul fel pe care l-aș accepta. 

— Deci ești... te poţi gândi la ideea de relaţie? 

— Bineînţeles. Nu-s chiar complet ciudată, indiferent ce ai citit 
despre mine. 

In mintea lui Helen apăru, nepoftit, chipul Emiliei Garanita, 
însă alungă spectrul. Ziarista nu-și avea locul aici. 

— Mai spune-mi... 

Tonul lui Joseph era neutru, totuși nu reușea să-și ascundă 
interesul. 

— Probabil că știi deja multe, oricum, tot ce sunt dispusă să 
arăt. 

Oare dezamăgire se citea pe chipul lui? 

— Adevărul e că n-am știut niciodată prea bine cum să 
păstrez relaţiile. Am... totdeauna am avut senzaţia că orice 
contact cu mine... face mai mult rău decât ajută. Ceea ce... de- 
asta am preferat mereu să fiu singură. 

O altă umbră de neliniște pe chipul lui Joseph. 

— Nu că aș zice „nu” să am companie de Crăciun, pe cineva 
cu care să merg în vacanţă, poate... 

Nu era sigură că asta crede cu adevărat - dacă va fi vreodată 
în stare să meargă așa de departe -, dar Joseph păru încântat 
de idee, pe chipul lui frumos ivindu-se din nou un zâmbet. 

— Dar tu? urmă Helen pe un ton vesel. Eşti pe piaţă? Sau o 
dată ţi-a fost de-ajuns? 

— Păi, nu pot spune că s-a încheiat cu bine data trecută, dar 
nu se știe niciodată... 

Helen nu spuse nimic, privindu-l în continuare. Răspunsese la 
destule întrebări și era curioasă să afle mai multe. Joseph părea 
să-și dea seama, înțelegând că era rândul lui în acest joc al 
prezentărilor. 

— M-am căsătorit cu Karen când eram foarte tineri. 

Joseph tăcu și, o clipă, Helen crezu că asta era tot ce era 
dispus să ofere, dar el continuă: 


VP - 20 


— Ne putea spune oricine că e o greșeală - și unii chiar ne-au 
spus -, dar n-am ascultat, de ce să ascultăm? Adevărul e că nu 
ne cunoșteam cu adevărat unul pe celălalt. Știi cum e, cunoști 
pe cineva, îți place cum arată, e amuzant, sclipitor, blând... și 
pare destul. Dar nu e, sigur că nu e... Trec anii, viaţa devine 
serioasă și-ţi dai seama dintr-odată că aveți cu totul alte nevoi, 
cu totul altă atitudine față de familie, de copii, de politică... 

— Aţi avut copii? întrebă Helen surprinsă. 

— Din fericire nu, răspunse Joseph zâmbind. Am fi dat-o în 
bară și cu asta. Ca să fiu sincer, cu cât ajungeam să ne 
cunoaștem mai bine, cu atât ne dădeam seama mai limpede că 
suntem cu totul incompatibili. Până la urmă, a trebuit s-o trecem 
la capitolul experiențe și să mergem mai departe. 

— Un nou început. 

Joseph încuviinţă din cap și rămase tăcut, uitându-se la ea. Și 
acum, pentru prima dată, Helen se simţi stânjenită, ca și cum s- 
ar fi schimbat ceva. Se simțea cumva obligată moral să spună 
ceva, să reacționeze în fața onestităţii și deschiderii lui Joseph, 
dar, brusc, nu-i mai trecea prin cap nimic de spus. Ce-ar fi putut 
oferi ea, care să fie onest, sincer și adevărat, când de fapt 
sentimentele ei se schimbau tot timpul? 

Dar el încă o privea, de parcă ar fi transmis o provocare 
tăcută. Helen simţea cum roșește și era cât pe ce să vină cu o 
scuză nefericită ca să scape, când începu să-i sune telefonul. 
Ușurată și poate un pic rușinată, se întoarse să răspundă. 

— Scuze că vă deranjez așa devreme, doamnă... 

Detectivul-agent Bentham era întotdeauna politicos, dar nu 
pierdea niciodată timpul cu politeţuri când avea ceva serios de 
raportat. 

— ... dar am găsit un cadavru. 


Capitolul 9 


Rotile mușcară din pietriș, iar motocicleta se opri brusc. Helen 
coborâse deja de pe Kawasaki înainte să se stingă sunetul 
motorului, băgându-și cheile în buzunar și pornind în grabă spre 
locul crimei. Gândurile egoiste legate de propria-i plăcere erau 


VP -21 


deja o amintire care se ștergea - era din nou detectiv-inspector, 
plină de energie și concentrată. 

În faţa ei un poliţist în uniformă se învârtea pe lângă un pătrat 
perfect delimitat de banda care flutura în aer. Cordonul 
amplasat la locul crimei era procedura standard a poliţiei, însă 
lui Helen i se păru ușor ridicol. Erau într-un șantier de 
construcții, într-o zonă rurală izolată, pe lângă Curbridge, unde 
se putea ajunge doar pe un drum de pământ de peste un 
kilometru și jumătate - riscul să apară trecători la locul crimei 
erau de departe minuscule. 

Joseph Hudson coborâse de pe motocicletă lângă cordonul 
întins de poliție, pe care îl ridică. Aplecându-se să treacă pe 
dedesubt, Helen se apropie de polițistul care-i aștepta și care 
părea stingherit. 

— Neaţa, spuse Helen, pe un ton vesel. Ce ai pentru mine? 

— Bărbat singur, decedat, spre 30 de ani sau un pic peste... 

— Cine l-a găsit? întrebă Joseph. 

— Maistrul de pe șantier. 

Pentru prima dată Helen își dădu seama de prezența unui 
bărbat neîngrijit care ședea pe treptele unei barăci. Nebărbierit, 
cu părul încărunţit, chipul lui trăda o viaţă de muncă în aer liber. 
Trăgea adânc dintr-o ţigară și, chiar și de la distanţă, Helen 
vedea că-i tremură mâna. 

— În momentul de faţă nu există nicio activitate aici, dar el tot 
vine, în cele mai multe dimineţi, ca să verifice șantierul. A 
deschis pe la 8:30 și ne-a sunat după cinci minute. l-am luat 
toate datele și a fost de acord să dea o declaraţie... 

In timp ce polițistul continua rezumatul, Helen privi în jur. Se 
vedeau clar fundaţiile unei clădiri de mari dimensiuni - un 
depozit, poate o unitate industrială - și betoniere, roabe și 
grămezi de cărămizi de BCA împrăștiate ici și colo. Totul era 
acoperit cu un strat fin de praf alb, ceea ce, combinat cu dozele 
de cola și pungile de chipsuri aruncate peste tot, probabil că 
dădea șantierului un aspect însufleţit, de activitate suspendată 
doar temporar. Insă în realitate locul era mort, de parcă 
muncitorii abandonaseră lucrul pe la jumătate lăsând proiectul 
de izbeliște. 

— Avem vreo idee cine e victima? 

Întrebarea lui Joseph o scoase brusc pe Helen din reverie. 


VP - 22 


— Maistrul nu-l cunoaște... și eu n-am atins nimic, zise 
polițistul, răspunzând în avans următoarei întrebări a lui Joseph. 

— A fost dat dispărut cineva peste noapte? se interesă Helen. 

— Sunt câţiva care s-ar potrivi, răspunse șovăitor polițistul. 
Dar până nu știm mai multe... 

— Mergem? 

Helen făcu un semn spre cadavru, la care ajunseră în doar 
câteva secunde. Era clar că victima nu era muncitor - chiar 
înainte să-i observe costumul albastru de mătase, Helen băgă 
de seamă pantofii de piele scumpi. Bărbatul zăcea în ţărână cu 
fața la pământ, cu braţele întinse în faţă și capul ușor întors într- 
o parte. Ochii erau larg deschişi, privind șocați spre cer. 

— A fost târât până aici, observă Helen, arătând spre urmele 
neclare din praf, care duceau spre cadavru. 

— Și uite aici, adăugă Joseph. E un fel de urmă de picior. 

Helen se lăsă pe vine, privind ceva ce părea o urmă de 
bocanc aflată lângă cadavru. Era mare - 42, 43? -, cu un model 
distinctiv cu creste pe talpă. Un bocanc militar? Poate o gheată 
de munte? Helen se întoarse cu spatele la cadavru și se luă 
după urmele bocancilor, tot mai puţin vizibile și la distanţe tot 
mai mari, ceea ce sugera că ucigașul aruncase cadavrul și apoi 
fugise. 

— Avem vreo idee unde ajung? întrebă ea, arătând urmele. 

— Sunt urme proaspete de cauciucuri și în șantier, și afară. Se 
pare că făptașul s-a urcat într-un vehicul și a plecat, răspunse 
polițistul, repezit. Nu știu ce fel de mașină e, dar am instalat un 
cordon în jurul urmelor, ca loc al crimei. 

— Bun. Suntem departe de oraș, răspunse Helen, și nu există 
linii de transport în comun. 

— Ceea ce ar putea sugera că șantierul a fost ales special. 
Izolat, pustiu, niciun risc să existe martori la crimă... 

Gândindu-se la ce spusese Joseph, Helen își îndreptă din nou 
atenţia către cadavru. Se aplecă, scoase un pix din buzunar și 
trase în jos gulerul cămășii victimei. Zărise niște semne în zona 
asta, iar chipul i se înnegură când cuprinse cu ochii priveliștea. 
De jur-împrejurul gâtului se vedea o fâșie lată de vânătăi. Exact 
pe mijlocul zonei întunecate și traumatizate se întindea, ca un 
colier simplu, stacojiu, o tăietură profundă, care străpunsese 
mușchiul. Cine comisese această crimă îngrozitoare aplicase o 


VP - 23 


forță considerabilă, deoarece gâtul victimei era atât de zdrobit, 
încât se vedea traheea. 

In spatele ei Joseph expiră încet, având aceleași sentimente. 
Era un mod brutal și înspăimântător de a muri. Helen aproape 
că simţea lipsa sufocantă de oxigen, durerea cumplită a pielii 
sfâșiate, în timp ce arma - o bucată de sârmă, poate o garotă? - 
apăsa tot mai tare. Alungându-și tulburarea, Helen își puse o 
pereche de mănuși și ridică ușor capul bărbatului, întorcându-i 
puţin faţa spre ea. Victima era tânără, cu piele sănătoasă și 
trăsături bine definite și frumoase, chiar dacă acum avea ochii 
injectaţi și fața murdară, iar însufleţirea care-i luminase cândva 
trăsăturile se stinsese. Lăsându-i la loc capul în țărână, Helen 
începu să pipăie cadavrul, degetele oprindu-i-se pe buzunarul 
lateral al sacoului, unde se vedea o umilătură promițătoare. 

Cu grijă, băgă mâna înăuntru, pipăind țesătura în căutarea 
unor obiecte de mai mici dimensiuni care ar fi putut să cadă, 
însă nu găsi nimic în afară de forma liniștitoare a unui portofel. ÎI 
scoase și-l deschise. O întâmpină o grămadă de carduri de credit 
de platină și, în spatele lor, rozul familiar al permisului de 
conducere britanic. Il trase afară și se uită la detalii. lar acum 
avu a doua surpriză a zilei. Chipul din fotografie îi era vag 
cunoscut, deși oarecum neclar, dar identitatea victimei nu 
prezenta nicio ambiguitate. Era un nume pe care Helen Îl 
recunoscu, un nume pe care l-ar fi recunoscut cei mai mulți din 
Southampton. Un bărbat a cărui viaţă mai fusese atinsă de 
întuneric și înainte. 

— Unul dintre numele de pe lista ta era Justin Lanning? 
întrebă ea, întorcându-se către polițistul în uniformă. 

— Da, doamnă, răspunse el repede. 

— Și ce știm despre circumstanțele dispariţiei lui? 

Acum ofiţerul se opri, parcă nevrând să fie purtătorul unor 
vești proaste. 

— A sunat aseară partenerul lui. Lanning plecase de la 
serviciu în jur de ora 18, dar n-a ajuns acasă. Se pare că l-a 
sunat pe partenerul lui cam pe la ora aceea, cam agitat... 

— Pentru că? 

— Pentru că tocmai primise un telefon de amenințare și i se 
spusese... 

Polițistul șovăi din nou, descurajat, înainte să încheie: 

— ... Í se spusese că mai are de trăit doar o oră. 


VP - 24 


Capitolul 10 


Charlie stătea în picioare pe cimentul rece, privind spaţiul 
pustiu din fața ei. 

Helen și detectivul-sergent Hudson erau în șantier ca să 
predea locul crimei, dar Charlie se dusese direct la Endeavour 
House. Biroul lui Lanning era la ultimul etaj, un penthouse care 
oferea o priveliște uluitoare spre apă. Avea să urce curând, însă 
deocamdată voia să cerceteze subsolul - ultimul loc unde fusese 
văzut în viaţă Justin Lanning. 

Fusese zărit când cobora din lift, imediat după ora 18, 
îndreptându-se către parcarea subterană, de unde lua de obicei 
limuzina care-l ducea acasă. După aceea nimic - până la 
descoperirea tulburătoare de  azi-dimineaţă a  maistrului. 
Telefonul mobil al lui Lanning nu fusese găsit; era închis cam din 
momentul în care plecase de la serviciu, așa că nu ajuta cu 
nimic la identificarea deplasărilor. Scenariul dispariţiei bogatului 
director trebuia reconstituit din bucățele. 

— Când a ajuns mașina? 

Se întoarse către Dave Prentice, șeful serviciului de pază al 
clădirii. Supraponderal și cu gușă, avea conformaţie și 
comportament de fost poliţist. La vremea lui, fusese probabil o 
prezenţă impunătoare, dar acum părea intimidat. 

— La 17:31. 

— Cum știi atât de precis? Aveţi camere aici? 

— Din păcate, nu, răspunse Prentice, tot mai stânjenit. Dar 
mașinile de lux au telecomandă integrată, care deschide 
automat poarta și le permite accesul în parcare. Fiecare 
telecomandă are elemente unice de identificare, așa că putem fi 
siguri că era mașina lui Lanning. l-am dat numărul și detaliile 
colegului tău la telefon... 

Detectivul-agent Bentham primise deja misiunea să afle toate 
detaliile despre mașina dispărută și șoferul acesteia - găsirea 
vehiculului era esenţială -, dar nu asta o interesa acum pe 
Charlie. O interesa mai mult faptul că șoferul lui Lanning - cel 
care-l răpise? - intrase în clădire cu jumătate de oră înainte să 
cheme Lanning mașina. Ar fi putut fi vorba despre servicii de 
calitate - șoferul care-l ducea de obicei acasă și știa că lui 


VP -25 


Lanning îi place să plece la ora 18 -, însă Charlie avea senzaţia 
că exista un motiv mai sumbru. 

— Ce mai e aici? întrebă ea, aruncând o privire spre șirurile de 
mașini inteligente. 

— Nu mare lucru. Camere de depozitare, vestiare pentru 
personal, camera pentru utilităţi și sistemul de lift... 

— Aş vrea să le văd, te rog! 

Tonul ei era politicos, dar imperios. Prentice nu zăbovi, 
ducând-o în partea din spate a parcării, unde se afla o ușă de 
metal către zona de utilităţi a clădirii. Era plină de avertismente 
cu „Nu intraţi” și „Pericol de electrocutare”, însă cineva nu 
ținuse cont de ele. Lacătul solid care ar fi trebuit să asigure ușa 
atârna neputincios de ureche. 

— Ce mama... 

Prentice, năucit, întinse mâna spre lacăt, dar Charlie îl opri, 
prinzându-i brațul în aer. Făcu un pas înainte, își puse o pereche 
de mănuși de latex și scoase lacătul. Fusese tăiat curat, cu un 
cleşte pentru bolţuri sau ceva asemănător, înainte să fie scos și 
să-i permită intrusului accesul în spaţiul cu acces restricționat. 

Charlie deschise încet ușa și intră. Spaţiul claustrofobic era 
învăluit într-o lumină slabă, fantomatică, și răsuna de zbârnăitul 
înăbușit și convingător al electricităţii. Nu se vedeau urme de 
picior sau de alt fel în praf, dar Charlie tot înaintă cu prudență, 
pe lângă pereţii încăperii, îndreptându-se spre peretele din fund. 
Prentice venea în urma ei, gâfâind ușor. 

— Ce-avem aici? 

— Tablourile principale, contoarele, panoul principal de 
siguranţe și un sistem separat care alimentează lifturile. 

Arătă spre o consolă masivă de pe peretele din spate, iar 
Charlie se mai apropie cu un pas. Recunoscu marca - Schindler 
-, însă habar nu avea ce făceau butoanele și manetele. 

— Ştii cum funcţionează? 

— N-am idee. Nu-i domeniul meu, replică rapid Prentice, 
dornic să scape măcar de o parte dintre responsabilităţile legate 
de dispariţia lui Lanning. 

— Dar dacă ai vrea să întrerupi alimentarea liftului? Dacă, să 
zicem, e un incendiu și vrei să scoţi din funcţiune sistemul... 

— Păi, dacă se declanșează alarma de incendiu, lifturile se 
opresc automat. Dar dacă vrei să le oprești manual, cred că nu 
trebuie decât să tragi de maneta aia... 


VP - 26 


Făcu semn spre o manetă roșie mare din partea dreaptă a 
consolei. Charlie se apropie și, chiar și în lumina palidă a becului 
cu sodiu, văzu că maneta era mult mai puţin prăfuită decât 
restul panoului, ca și cum ar fi fost activată de curând. Era 
simplu, dar eficient. Odată ce intrusul pătrundea în substaţie, 
era o joacă de copii să întrerupă alimentarea lifturilor, iar 
Lanning ar fi fost la mila lui. 

Charlie îi mulțumi lui Prentice pentru ajutor și-l scoase din 
încăperea întunecată. 

— Nu pune nimeni piciorul aici până când echipa de prelevare 
a probelor nu-și termină treaba la locul faptei, OK? 

Prentice încuviință energic, intrat pentru o clipă din nou în 
rolul lui de polițist de patrulare. Lăsându-l pe el de strajă, 
Charlie se îndreptă din nou spre parcare, iar privirile îi căzură iar 
pe ușile liftului principal. Imaginea celor petrecute era destul de 
limpede acum, părând să se potrivească în principiu cu ce îi 
spusese Adam Cannon operatorului când sunase să anunţe 
dispariţia partenerului său. Atacatorul lui Lanning ajunsese la 
puţin timp după ora 17:30 și se postase în parcare, după care se 
dusese la substaţie. Scosese lifturile din funcţiune la ora 18, 
după care dăduse telefonul, probabil din acest subsol, și 
rămăsese să aștepte, bănuind - știind? - că reacţia instinctivă a 
lui Lanning va fi să se urce în mașină și să pornească spre casă, 
să se ascundă acolo până când o să-și facă o idee despre 
ameninţarea bizară pe care tocmai o primise. 

Cu timpul o să afle cine l-a dus pe Lanning spre moarte. Poate 
era implicat unul dintre șoferii cu care mergea în mod obișnuit - 
mituit, șantajat, chiar ameninţat? Sau poate că atacatorul 
„îimprumutase” mașina ca să-și ducă la îndeplinire planul 
criminal. Vor afla toate astea la un moment dat, dar 
deocamdată un lucru era clar. Atacul asupra lui Lanning 
presupunea documentare, planificare și execuţie meticuloase. 
Nu fusese un telefon de hărțuire, nici farsă de dragul farsei. 

Ucigașul își pusese în aplicare ameninţarea. 


VP - 27 


Capitolul 11 


Se înghesuiră în jurul ei, dornici să afle detalii. Chiar și cei mai 
experimentați polițiști din încăpere simțeau că va fi o anchetă 
importantă. 

— Majoritatea veţi recunoaște numele... 

Helen puse o fotografie-portret pe tablă. Se întorsese la 
Southampton Central și se afla în sala de ședințe special 
amenajată, unde era deja înghesuială. 

— Justin Lanning a făcut parte dintr-un grup de elevi răpiți de 
Daniel King acum opt ani. Erau toţi de la liceul din Southampton 
și participau la Duke of Edinburgh Award în South Downs când 
au căzut în ghearele lui. Cinci adolescenți au fost ţinuţi captivi la 
ferma lui de lângă Chilgrove, unde au fost torturați fizic și psihic. 
Lanning și trei dintre prietenii lui au reușit până la urmă să 
scape, dar colega lor Rachel Wood nu a fost la fel de norocoasă 
- King a ucis-o în subsolul fermei, după care a dat foc casei și a 
fugit. 

King nu fusese prins, însă nu era cazul să explice așa ceva. 
Toți polițiștii prezenţi știau - King era un fugar celebru -, iar ea 
voia să le menţină atenţia concentrată asupra prezentului. 

— Lanning avea 17 ani la vremea aceea și evident că a suferit 
o traumă gravă în urma întâmplării. Dar și el, și ceilalţi 
supraviețuitori s-au dovedit rezistenți. Lanning, în mod special, 
pare să fi reușit să aibă succes - la doar 25 de ani, viaţa lui 
părea mult mai ordonată și mai impresionantă decât a fost 
vreodată a mea... 

Un chicotit din partea echipei, un moment de neseriozitate 
într-o dimineaţă care fusese tulburătoare. 

— A urmat cursurile universităţii Southampton, a absolvit 
magna cum laude Explorări Marine, apoi a făcut un an la 
Brighton - studii de business -, după care s-a întors acasă. S-a 
născut în Southampton, dar a crescut în Fordham și, ca restul 
din grupul cu care a participat la concurs, a fost la o școală 
secundară locală, St Mary's. În cele din urmă, s-a stabilit în oraș, 
s-a angajat în 2016 la Redstone Solutions, o firmă care asigură 
protecţie pentru companii din industria petrolului și gazelor. 
Locuia cu partenerul lui, Adam Cannon, într-o casă foarte mare 
din zona rurală Wickham și părea să fie pe cai mari. Însă aseară 


VP - 28 


a fost strangulat, iar cadavrul a fost aruncat pe un șantier de 
construcții, la câţiva kilometri de casă. 


Câteva priviri avizate din partea echipei - Daniel King 
ameninţase că-i sugrumă pe copiii răpiți când erau legaţi în 
subsolul lui -, însă Helen nu avea să discute subiectul. O 


interesau dovezile, nu speculaţiile. 

— Credem că a fost răpit de la sediul firmei, din Ocean 
Village, ieri-seară, devreme. Știm cine ar fi trebuit să-l ia pe 
Lanning aseară? 

— Am vorbit cu cei de la firma auto, spuse detectivul-agent 
Bentham. Prestige Travel, cu sediul lângă un complex industrial 
din Tornhill. E o companie mică, șoferii sunt programaţi prin 
rotaţie pentru cursele de la Endeavour House. Ar fi trebuit să-l ia 
un băiat pe nume Leo Bagdadatis, însă se pare că i-a fost furată 
mașina ieri, în jurul orei 15. 

— Se verifică informaţia? 

— A sunat la secţia locală de poliţie pe la 15:30. Am vorbit cu 
echipa de-acolo - Bagdadtis era la secţie la 18:00, ca să 
raporteze furtul. N-are antecedente și părea destul de supărat 
că și-a pierdut singura sursă de venit. Cred că spune adevărul. 

— OK, atunci procedura obișnuită. Trimiteţi polițiști la 
domiciliul lui - căutăm orice martor, înregistrare video, orice ne- 
ar putea da vreun indiciu despre autorul furtului. Avem vreo 
idee pe unde e mașina acum? 

— N-are niciun fel de sistem de localizare, așa că o să 
trebuiască s-o localizăm noi, spuse Joseph. Până la Botley, avem 
imagini rezonabile de la camerele video din trafic. Nu se văd nici 
Lanning, nici șoferul, dar știm direcţia de mers... 

— Ceea ce sugerează că se îndreptau spre casa lui Lanning, îl 
întrerupse Helen. 

— Exact! Asta până pe la 18:40. Nicio abatere de la traseu, 
înaintare rezonabilă prin traficul obișnuit, dar pierdem mașina 
când iese de pe drumul spre Botley. 

— ȘI...? 

— De-acolo ar fi putut să se ducă oriunde, dar n-avem imagini 
din trafic cu mașina întorcându-se în Southampton, nici pe 
vreunul dintre drumurile naţionale sau autostrăzile din 
apropiere. 

— Ceva în porturi sau la aeroporturi? 


VP - 29 


— Nu, așa că ipoteza noastră de lucru e că a fost ascunsă 
undeva, prin zonă - într-un garaj, parcare, în vreo clădire-anexă 
- sau a fost abandonată în apropiere de locul crimei. Bineînţeles 
că am alertat poliţia rutieră și patrulele de poliţie locale, dar o să 
trimitem și niște drone - sunt multe păduri și parcele agricole 
pe-acolo, care ar putea fi locuri bune de abandonat o mașină. 

— Să mă anunţaţi imediat ce aveţi ceva, răspunse Helen, 
mutându-și privirea. Ce știm despre apelul telefonic, cel de 
amenințare? 

— A fost făcut de pe un telefon cu cartelă, spuse Charlie, 
întorcându-se și adresându-se întregului grup. Semnalul s-a 
pierdut ieri, imediat după ora 18, și, de fapt, a fost localizat doar 
de două ori. leri, în apropiere de Endeavour House, și cu câteva 
zile înainte, în zona Northam. 

— Avem idee de unde a fost cumpărat telefonul? 

— Cartela SIM nu e înregistrată la niciunul dintre furnizorii 
naţionali mari, așa că trebuie să fi fost cumpărată de pe piața 
neagră. 

— Știm unde a fost localizat primul apel? 

— Avem o zonă de aproape un kilometru în Northam, dar sunt 
o mulţime de apartamente, magazine, clădiri industriale - nu 
putem face o localizare mai precisă de-atât. 

— Și despre apelul în sine ce știm? 

— A fost făcut la 18 și a durat exact un minut. 

— Fix atât? spuse Helen surprinsă. 

— Fix. 

Helen încuviinţă, dar nu spuse nimic. Observă din nou privirile 
schimbate între membrii echipei - precizia abordării ucigașului îi 
descuraja, în mod evident, pe unii dintre ei. 

— Bine, sigur că istoricul convorbirilor și mesajelor lui Lanning 
este important. N-avem decât o relatare indirectă a convorbirii, 
de la partenerul lui Lanning. Așa că trebuie să aflăm cine-l 
contacta până aseară. Au mai fost și alte mesaje de ameninţare, 
vreun tipar neobișnuit al convorbirilor, contacte noi? 

— Ne ocupăm, confirmă Charlie. 

— Și, dacă tot suntem la capitolul contacte, restul vreau să 
scotociţi prin viaţa lui Lanning. Hai să-i luăm la bani mărunți pe 
actualul partener, Adam Cannon. Vorbiţi cu vecinii, vedeţi dacă 
putem afla ce fel de cuplu erau, dar să ne uităm și la situaţia lui 
financiară, la e-mailuri, la mesaje. Și să căutăm și familia, 


VP - 30 


prietenii, colegii, oameni cu care ar fi putut interacţiona Lanning 
în străinătate. Protecţia în domeniul petrolier e o chestie 
periculoasă - Lanning trebuie să fi intrat în contact cu tot felul 
de dictatori, oficialități corupte, mercenari și mafioţi de rând. 
Contracte care s-au terminat, acuzaţii, oameni care au fost 
plătiţi sau care nu au fost plătiţi. Avea Lanning probleme 
financiare? S-a îndatorat prea mult când s-a mutat la Wickham? 
Era mulțumit de viaţa personală? Hai să scotocim pe sub toți 
bolovanii și să vedem ce iese de-acolo! 

Urmă o scurtă tăcere - în timp ce unii dintre membrii echipei 
își luau notițe -, apoi se auzi detectivul-agent Malik: 

— Și cercetăm și dacă moartea lui ar putea avea vreo 
legătură cu evenimentele anterioare? 

Malik nu trebuia să explice la ce se referea și, în sinea ei, 
Helen o felicită că a avut curajul să pună întrebarea. 

— Nu-i principala direcţie a anchetei, răspunse cu voce tare. 
Deși ar trebui să rămânem deschiși la toate posibilităţile. King a 
fost „localizat” de trei ori în ultimul an și jumătate, cel mai 
recent acum vreo patru săptămâni, în Southampton... 

Toţi cei de față păreau interesaţi de informaţia asta, însă 
Helen îi opri repede. 

— Dar nimic n-a fost confirmat serios, pentru că informaţiile 
fie au venit din surse anonime, fie de la persoane care căutau 
publicitate. Una dintre supraviețuitoare - Maxine Pryce - tocmai 
a publicat o carte despre experienţa lor îngrozitoare, ceea ce 
înseamnă că lumea se gândește la răpire și, brusc, King e văzut 
de toţi, peste tot. Așa că haideţi să tratăm cu prudenţă astfel de 
afirmaţii neconfirmate și să discutăm mai ales despre modul în 
care a avut loc atacul. Da, se pare că Lanning a fost strangulat, 
dar ar putea exista mai multe motive pentru care a fost ucis 
așa. Ar putea avea legătură cu evenimentele din trecut. Ar 
putea fi o pură coincidenţă. Sau ar putea fi special gândită astfel 
toată treaba, ca să ne pună pe o pistă falsă, să ne ducă într-o 
fundătură. 

Îi lăsă să digere ideea și apoi continuă: 

— Daniel King era o persoană cu tulburări psihice grave, în 
mod clar capabilă să ucidă. Și s-ar putea să fie în viaţă sau nu. 
Însă trebuie să cercetăm natura atacurilor lui. Înainte de 
incidentele de la fermă, King a încercat să stranguleze două 
persoane - ambele fiind eleve - care se duceau acasă pe 


VP - 31 


drumuri de ţară izolate. Nu i-a reușit niciuna dintre tentative, 
ambele victime reușind să scape și să dea alarma. Cele două 
tentative de crimă n-au fost nici gândite, nici bine executate - 
au fost neglijente, neprofesioniste. Chiar și felul cum i-a tratat 
pe copiii de la Duke of Edinburgh Award a fost stângaci - îi avea 
pe toţi la mâna lui, legaţi în beci, și totuși o simplă greșeală le-a 
dat ocazia să scape. Așa că da, King era violent și avea 
motivaţie să ucidă, dar nu era un criminal patologic. Uciderea lui 
Justin Lanning pare altceva - curată, precisă, chiar profesionistă. 

— Deci vrei să spui că e un asasinat la comandă? întrebă 
Malik. 

— Asta trebuie să aflăm, răspunse Helen, hotărâtă să nu lase 
echipa să se pripească. Hai să ne apucăm de treabă, bine? 

Şedinţa se încheie, echipa grăbindu-se să îndeplinească 
ordinele lui Helen. Ea ar fi putut continua discuţia, însă acum 
aveau nevoie de dovezi solide. Chiar și așa, în timp ce-și privea 
subordonații întorcându-se la birourile lor, se gândea tot la 
modul în care fusese ucis Lanning. La prima vedere avea toate 
semnele unui asasinat la comandă - bine planificat și executat 
fără milă, iar asasinul fugise fără probleme. Dar, dacă ar fi fost 
așa, tot rămânea o întrebare foarte interesantă. 

Dacă fusese un asasinat la comandă, de ce primise Lanning 
un avertisment că va muri? 


Capitolul 12 


— Justin Lanning? 

Emilia Garanita nu-și putea ascunde uluirea. Venise în grabă 
la șantierul izolat, sperând să găsească ceva spectaculos, dar 
ceea ce i se spusese depășea orice imaginaţie. 

— Eşti sigur că așa-l chema? 

Polițistul Marvin Hayes păru brusc îngrijorat, de parcă ar fi 
depășit limita sau ar fi spus ce nu trebuie. Păruse dornic să 
scape de Emilia, sperând că, dacă-i divulgă ceva, poate o să fie 
mulțumită, însă acum își dădu seama că nu apreciase bine. Nu 
avea să plece. 

— Cum l-au identificat? 


VP - 32 


— N-a fost greu, spuse polițistul în uniformă, aruncând o 
privire agitată peste umăr. Avea portofelul la el. Totuși, cine e? 

Emiliei îi venea să râdă, dar își înăbuși pornirea. Copilul ăsta 
era evident abia ieșit din școala de poliţie. Nu avea decât vreo 
12 ani când fuseseră răpiți Justin și colegii lui, așa că poate că 
era de înțeles că nu mai auzise de Lanning, și totuși... se făcuse 
atâta publicitate în jurul cazului, încât sigur ar fi trebuit să-i 
rămână în cap ceva. 

Cinci adolescenţi, tineri, naivi și plini de speranțe, răpiți și 
torturați de un singuratic nebun, într-o fermă izolată. Era cel mai 
negru coșmar al oricărui părinte - și era încă proaspăt în 
amintirea oamenilor, dar, dacă s-ar mai fi șters din detalii, 
memoriile despre această nenorocire, scrise de Maxine Pryce, ar 
fi umplut golurile. Emilia citise O noapte întunecată ca să 
pregătească interviul prin telefon pe care i-l luase de curând și, 
în cele peste 500 de pagini, erau atâta suferință psihică, atâta 
durere și tragedie cât să împlinească și așteptările celui mai 
sentimental cititor. Poate ar trebui să cumpere un exemplar și 
pentru acest tânăr necopt? 

— Cineva cu care m-am intersectat, răspunse Emilia, aproape 
păstrându-și expresia serioasă. 

Era o minciună. Emilia încercase atunci să ajungă la elevii 
traumatizaţi, însă familiile și poliția ridicaseră un scut de 
protecţie impenetrabil în jurul lor. Emilia era un reporter novice 
care nu avea îndrăzneala sau șiretenia de care dispunea acum, 
și ajunsese să stea de vorbă cu unchi, mătuși și cunoștințe 
îndepărtate, care nu-i puteau dezvălui nimic rezonabil. Acum 
părea că s-a întors roata și că de data asta nu mai era nimeni 
care să-l protejeze pe Lanning. 

— Cine l-a găsit? 

— Administratorul șantierului. Dar nu știu cum îl cheamă. 

Ultimele cuvinte fuseseră rostite pe un ton tăios, autoritar, ca 
pentru încheierea discuţiei. De data asta Emilia chiar râse. 
Odată ce mușcase momeala, odată ce îi dăduse informaţii care 
puteau fi folosite împotriva lui, un poliţist era prins în capcană. 
Ea va fi cea care hotărăște când se termină discuţia. 

— Atunci, încă o întrebare, urmă ea. Cum a murit? 

De fapt asta voia să știe. Avea deja mult mai mult decât se 
așteptase când ajunsese în locul ăsta izolat, dar impactul 


VP - 33 


articolului ei - și al morţii lui Justin Lanning - atârna în mare 
măsură de ceea ce urma să spună Hayes acum. 

— Uite, nu pot să-ţi spun prea multe..., zise polițistul, agitat. 
Eu sunt aici ca să supraveghez locul crimei... 

— Dar...? insistă Emilia. 

— Dar l-am auzit pe detectivul-sergent Hudson spunând că 
victima a fost strangulată. 

Buuun! Dacă era să fie sinceră, Emilia sperase că acesta va fi 
răspunsul, dar nu crezuse că ar fi nici pe departe posibil. Va 
trebui să verifice cu contactul ei de la morgă, bineînţeles, dar 
dacă Hayes spunea adevărul, atunci tocmai îi căzuse în braţe un 
articol senzaţional. Justin Lanning scăpase o dată de moarte, dar 
nu și a doua oară. Era posibil să existe o legătură între cele două 
evenimente? Se întorsese, oare, bezna ca să-l ceară înapoi? 

Era un gând ispititor. Daniel King nu era tocmai cel mai 
eficient ucigaș din lume - încercase de două ori și nu reușise să 
stranguleze niște eleve neînsoţite, înainte să-i cadă în braţe 
participanţii la Duke of Edinburgh Award. Nici numărul victimelor 
- una singură - nu-l înscria în top. Nu, ceea ce le făcuse bieţilor 
copii fascina, ca și faptul că se făcuse nevăzut. La scurt timp 
după fuga copiilor și după incendiul de la fermă, fusese zărit în 
satul West Ashling și apoi în Chichester. Se bănuia că s-ar fi 
sinucis - pălăria, hainele, portofelul și telefonul lui fuseseră 
găsite în apropierea unei stânci izolate, la o zi după incendiul de 
la fermă. Dar cum puteai să fii sigur? Cadavrul nu fusese găsit, 
nici el nu fusese văzut căzând în apă. Era posibil să fie încă în 
libertate, mânat de gânduri criminale, pândind momentul să 
lovească din nou? 

Pryce desfiinţa ideea asta în carte, dar, de-a lungul anilor, 
existaseră câteva „localizări” și mai existau și o mulţime de 
conspirații pe internet, care ofereau detalii despre „crimele 
ulterioare” ale lui King. lar acum, Justin Lanning fusese 
strangulat chiar aici, în Southampton. Dacă ceva putea să 
reînvie speculațiile despre locul unde se află Daniel King, atunci 
crima asta era răspunsul. 

— Mulţumesc foarte mult, Hayes. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Polițistul păru descurajat, însă Emilia nu zăbovi să se bucure 
de stânjeneala lui. Avea de dat o știre-bombă. O să pună 
accentul pe crima de aseară subliniind tragedia crudă și ironică 
a morții lui Lanning, dar o să fie suficient loc și pentru Daniel 


VP - 34 


King. El era lozul câștigător, iar ea nu o să se zgârcească atunci 
când o să-l readucă la viaţă pentru cititori, asigurându-se că 
include și singura fotografie oficială cu el pe care o aveau, cea 
care încă îi dădea fiori. Arătos într-un mod pervers, cu ochi verzi 
fascinanţi, păr blond ciufulit și o expresie șireată, era un 
monstru seducător de sinistru. 

Un ucigaș-fantomă care continua să bântuie imaginaţia 
colectivă. 


Capitolul 13 


— Nu-mi vine să cred! Parcă nu-i adevărat... 

Maxine Pryce își trecu agitată degetele peste colier, jucându- 
se cu medalionul în formă de inimă. Charlie observă cât de albă 
la faţă era și se întrebă dacă întotdeauna era așa de palidă. 

— Adică, am vorbit cu Justin acum câteva zile... 

Erau la Cafe Belmondo, un local scump cu cafea și cornuri, din 
centru. Interiorul stilat, de inspiraţie art deco, era luxos și 
impresionant - tot, numai feronerie și sticlă. Era genul de loc 
care te făcea să te simţi la modă și plin de succes doar pentru 
că te aflai acolo. Se subînțelege că Pryce îl alesese. 

— Și cum era când aţi vorbit? 

O pauză scurtă înainte de a răspunde, apoi: 

— Același Justin dintotdeauna... 

Era greu de spus dacă rostise cuvintele cu afecțiune sau nu. 

— Eraţi apropiaţi? 

— Sigur. Când treci prin ce-am trecut noi, n-ai cum să nu fii. 

— Deci erați prieteni? 

— Mada. Prieteni cu un trecut comun. Dar da, prieteni. 

Răspunsul fusese cald, dar și cu o nuanţă de iritare, de parcă 
Pryce se plictisea deja să răspundă la întrebări. Iniţial nu fusese 
prea dornică să se întâlnească - susținând, pe bună dreptate, că 
are un program de promovare încărcat, ţinând cont de lansarea 
de azi a cărții. Era o tânără rezistentă și dură, care era în mod 
clar obișnuită să facă lucrurile în felul ei, însă fusese repede de 
acord cu solicitarea lui Charlie după ce aceasta îi dăduse vestea 
șocantă despre moartea lui Lanning. Pryce promisese să ajute 
cât poate, dar avea un aer de șoc, durere, iritare și disconfort. 


VP - 35 


Charlie abia aștepta să investigheze acest amalgam de 
sentimente, când lui Pryce începu să-i sune telefonul. Se uită 
repede pe ecran și îi căzu faţa când văzu numărul, așa că îl puse 
la loc pe masă, lăsându-l să sune mai departe. 

— Dacă trebuie să răspunzi... 

— O ziaristă pe care-o cunosc. O ziaristă exasperantă... 

Charlie putea ghici cine era și o blestemă în sinea ei pe Emilia 
Garanita. De câte ori avea loc o tragedie, hop și ea! 

— Vă vedeaţi des? urmă ea, alungând din minte orice gând 
despre ziaristă. 

— Nu prea. Justin avea viața lui, iar eu pe-a mea, dar aveam 
grijă să știm ce face celălalt. 

— Vorbeaţi la telefon? 

— Din când în când. 

— Cât de des, așa, în medie? 

Acum Pryce ezită, parcă simțind o capcană. 

— Cât de des simţeam nevoia. De ce mă întrebi? 

— Păi, după moartea lui, i-am verificat istoricul convorbirilor... 

Charlie nu-i dezvăluise faptul că știau despre telefonul de 
ameninţare - încă nu era nevoie. 

— ... și suntem intrigaţi de faptul că te-a sunat în fiecare zi în 
ultima săptămână. Înainte, abia dacă te suna - cel mult o dată 
la câteva luni... 

Charlie lăsă suspendat acest fapt neobișnuit. Pryce își dădu 
din nou părul la o parte de pe faţă, apoi recunoscu: 

— Voia să discutăm despre carte, atâta tot. Știa că apare azi, 
așa că... 

— A fost foarte insistent. 

— Ăsta-i Justin, replică Pryce cu tristețe, evitând întrebarea. 

— Te-a sunat luni și aţi vorbit... 

Charlie își verifică teatral agenda. 

— ... 15 minute. A doua zi, aţi vorbit din nou, opt minute. Apoi 
miercuri și joi te-a sunat de câteva ori, dar apelurile au intrat 
direct în mesageria vocală. 

— Am fost foarte ocupată. 

— Vă certaţi din vreun motiv? întrebă Charlie cu o urmă de 
duritate în ton, care înăbuși tentativa lui Pryce de a divaga. E 
clar că îl preocupa ceva, urmă ea, ca și cum ar fi subliniat un 
lucru evident. Niciun telefon câteva luni, apoi dintr-odată te 


VP - 36 


bombardează cu apeluri, la care iniţial răspunzi, după care nu le 
mai iei în seamă. 

Pryce nu spuse nimic. Buna ei dispoziţie forţată se evapora. 
Era clar că voia să evite să dezvăluie cum era relația ei cu Justin 
Lanning, dar acum nu mai avea de ales. 

— Ne-am certat, OK? O ceartă pe care el era dornic s-o 
continue. 

— Și tu, nu? 

Pryce încuviinţă încet, apoi spuse: 

— Voia bani. 

Nu la asta se așteptase Charlie. Da, Pryce primise un avans 
generos pentru carte, dar era evident că Lanning avea mai mulţi 
bani decât ea. 

— Credea că i se cuvin, pentru că o parte din cartea mea era 
povestea noastră, deci era și el îndreptăţit să primească o parte. 

— Și tu nu erai de acord? 

— l-am spus că, dacă așa crede, trebuie să scrie și el o carte. 

— Și el ce-a răspuns? 

— Dacă-mi aduc bine aminte, mi-a zis să mă duc naibii. 

— Și după aia l-ai ignorat. 

Maxine ridică din umeri. 

— Nu mai era nimic de zis. Eu aveam punctul meu de vedere, 
el, pe-al lui. In ceea ce-l privește pe Justin, trebuie să înţelegi că- 
i plăcea să fie lider, îi plăcea ca totul să iasă cum vrea el. Pe 
deasupra, îi plăceau banii. Așa că, atunci când altcineva a luat 
inițiativa și a făcut niște bani scoțând ceva bun din ceea ce 
fusese o experienţă nenorocită, ei bine, nu i-a plăcut. 

— Deci, nu ce spuneai tu în carte îl îngrijora? 

— Nu sunt sigură că o citise, ca să fiu sinceră. Pentru el era 
vorba de faptul că eu mă alegeam din carte cu toată atenția și, 
da, cu banii. Voia și el partea lui. 

— Și cum a primit faptul că tu refuzai să cooperezi? 

— Nu s-a bucurat, dar ce putea să facă? 

Charlie  sesiză din nou forța - oţelul - din spatele 
comportamentului atrăgător al lui Pryce. Ca Lanning, reușise să 
supraviețuiască încercării, devenind la maturitate o tânără 
coerentă și de succes. Oricât de prietenă era cu Lanning, era 
limpede că nu avea să se lase hărțuită de el, dar nici să se lase 
abătută din drum de protestele lui. Era hotărâtă să se bucure de 
succesul ei, orice ar fi fost. 


VP - 37 


Ceea ce o făcu pe Charlie să-și pună întrebări despre cauzele 
profunde ale uciderii brutale a lui Lanning. La prima vedere, 
părea puţin probabil ca Pryce să recurgă la măsuri extreme ca 
să-și apere premiul obţinut cu muncă grea, dar era clar că miza 
era mare. Pryce semnase un contract generos pentru două cărți 
- se zvonea că lucrează chiar acum la continuare - și deja se 
bucura de o atenţie deosebită în presa naţională. Pusese 
stăpânire pe nenorocirea întregului grup, excluzându-i pe 
ceilalți, probabil; nu se mai auzise în ultima vreme nimic despre 
ei. Oare asta trezise resentimente? Furie? Chiar înstrăinare? Era 
încă imposibil de spus, însă, când încheie discuţia, Charlie 
rămase pe gânduri, întrebându-se dacă memoriile lui Pryce - și, 
la fel de important, și banii care veneau odată cu ele - jucaseră 
un rol important în moartea lui Lanning. 

Tragedia era o marfă de valoare în ultima vreme. 


VP - 38 


Fragment din O noapte întunecată, de Maxine Pryce 


Nu-mi pot aduce aminte când i-am pierdut din 
vedere. Până după-amiaza târziu, merseserăm în pas 
alert, hotărâți să nu dezamăgim - nici pe noi, nici 
școala. Niciunul dintre noi n-ar fi recunoscut, însă 
exista un sentiment clar de competiţie cu celelalte 
grupuri, dintre care multe veneau de la școli cu taxă. 
Noi, de la școala secundară simplă din Southampton, 
aveam să le arătăm acestor indivizi cu nasul pe sus și 
fără caracter că putem să reușim, că suntem mai 
curajoși ca ei. În special Justin părea însuflețit de idee 
- fratele lui câștigase medalia de aur la Duke of 
Edinburgh Award cu doi ani în urmă, aducându-și 
echipa acasă în siguranţă. Poate că voia să i-o ia 
înainte fratelui său, poate că voia doar să 
impresioneze fetele, cu calităţile lui de conducător. Pe- 
atunci, toate eram îndrăgostite de el și nu ne prea 
dădeam seama că ne pierdem vremea. 

Merseserăm toată ziua și aveam în fața noastră un 
singur grup - nu intenţionat, pur și simplu, așa se 
întâmplase. Toţi aveam trasee ușor diferite; totuși, 
cumva, de câte ori ajungeam în vârful unui deal, îi 
găseam acolo, cu pelerinele lor violet distinctive, 
păstrând cu încăpățânare un avans de vreo 800 de 
metri. Ne întrebam dacă violetul era culoarea școlii lor 
și ne distram inventând tot felul de mottouri obscene 
pentru concurenții noștri bogătani. Ne distram și, în 
ciuda bășicilor, a oboselii și a temperaturii care tot 
scădea, eram fericiţi - un mic grup de prieteni care se 
lupta cu stihiile pe South Downs. 

Justin, liderul; eu, organizatoarea; Callum, mucalitul, 
Rachel, toată numai râsete și obscenităţi; și capabila 
Fran, care era practic bună la tot ce făcea. Ne și 
descurcam destul de bine, ţinându-le piept „iluștrilor” 
noștri concurenţi, dar când s-a lăsat întunericul, 
lucrurile au început s-o ia razna. Rachel, care venise în 
ultimul moment în grup, mersese bine, ţinând pasul cu 


VP - 39 


ritmul alert pe care-l impunea Justin, dar probabil că și- 
a pierdut concentrarea o clipă. Sau poate că era 
oboseala. Oricum, n-a văzut o vizuină de iepure și a 
călcat în ea, sucindu-și rău glezna. 

— lisuse Hristoase! La naiba, lisuse Hristoase... 

Rachel avea un mod de exprimare colorat și înjura 
cu sete, ţinându-se de piciorul beteag. Îngrijoraţi, ne- 
am strâns în jurul ei, vrând să o ajutăm. A înfruntat 
curajoasă situaţia, așa cum făcea întotdeauna, dar se 
vedea că are dureri mari. Trebuia să ne regândim 
planurile. 

— Îmi pare rău, oameni buni! Știu că voiaţi să nu 
încetinim ritmul... 

Eram toți un pic dezamăgiţi, dar nu avea niciun rost 
să ne plângem. Eram o echipă. Trebuia doar să ne 
adaptăm, să facem alt plan. 

Dezastrul numărul doi a urmat destul de repede. 
Callum a scos harta - singura noastră hartă - ca să 
stabilească cel mai apropiat loc în care ne puteam 
face tabăra. Dar a ales prost momentul, pentru că o 
pală puternică de vânt i-a smuls harta din mână și, 
înainte să apucăm să reacţionăm, ajunsese deja prea 
departe, plutind deasupra zonei mlăștinoase și 
dispărând în depărtare. 

E greu de descris cât de doborâţi ne-am simţit în 
momentul acela. Nu eram în niciun pericol imediat - 
aveam corturi și provizii -, dar venea noaptea și, dintr- 
odată, nu mai aveam niciun mijloc să ne planificăm 
drumul. Urma, oare, să fim nevoiţi să renunțăm la 
încercarea de a încheia concursul? Trebuia să cerem 
ajutor? Ne-am scos telefoanele din rucsacuri, dar 
degeaba - nu aveam nici semnal, nici 3G, nicio cale să 
afișăm o hartă sau să luăm legătura cu restul lumii. 

A urmat o discuţie lungă, după care Justin a luat 
hotărârea. Urma să mergem mai departe, să ne ţinem 
de planul iniţial și să încercăm să ajungem la punctul 
de escală planificat. Stânca din vârful dealului, unde 
avuseserăm de gând să facem tabără, avea o formă 
destul de distinctivă și se vedea ușor de la distanţă și, 
deși avea să fie dificil pentru Rachel, puteam s-o 


VP - 40 


sprijinim cu rândul să meargă. Dacă aveam noroc, 
dacă zeii erau de partea noastră, încă mai puteam să 
ajungem înainte să se întunece și apoi să vedem ce 
era de făcut. 

Zeii n-au fost de partea noastră. Dacă aș putea să 
dau timpul înapoi, să schimb un singur lucru din viața 
mea - din vieţile noastre -, acela ar fi momentul. Aș 
insista să rămânem pe loc, să ridicăm cortul și să ne 
petrecem noaptea acolo. Ar fi putut fi evitate atâta 
durere, atâta nenorocire, atâta tragedie dacă am fi 
stat unde eram și am fi renunţat la ambiția de a 
încheia traseul! 

Dar noi ne-am târât mai departe, înaintând șovăitor 
pe terenul accidentat. Discuţiile s-au stins, înlocuite de 
o tăcere apăsătoare și câte o grimasă sau un oftat 
când și când. Ironic, asta avea să fie pentru noi cea 
mai bună parte a acelei nopţi care urma să ne schimbe 
pentru totdeauna viețile. 

Aproape că puteai simţi ceața înainte să o vezi. 
Aerul era apăsător, cenușiu și umed, părând să 
estompeze totul în jurul tău, înghețându-te până în 
măduva oaselor. Apoi am zărit primele fuioare, șuvițe 
de abur subţiri ca borangicul, dansând în aer ca o vrajă 
pornită dintr-o baghetă de la Hogwarts. N-am spus 
niciunul mare lucru în momentul acela, deși i-am văzut 
pe Fran și Callum schimbând priviri agitate. Erau 
amândoi obișnuiți cu drumeţiile și știau la ce să se 
aștepte. Previzibil, am fost curând înconjurați de o 
pătură groasă de ceaţă. Moment în care s-a instalat cu 
adevărat panica. 

Fetele - inclusiv eu - erau neliniștite, iar băieţii erau 
palizi, ceea ce era un semn foarte rău. Am încercat noi 
câteva glume, dar nu ne-au reușit, gravitatea situaţiei 
era limpede tuturor. Eram înconjurați de o ceaţă 
groasă, învăluiţi strâns, ca un cadou de Crăciun, abia 
reușeam să ne vedem picioarele, neștiind pe unde - 
sau pe ce - călcam. 

— Mă simt de parcă aș fi într-o mlaștină..., s-a plâns 
Fran, studiindu-și bocancii îmbibaţi de apă. 


VP - 41 


— lar mie mi se pare că, în orice clipă, sunt gata să- 
mi scrântesc și celălalt picior..., a avertizat Rachel, 
clătinându-se de durere. 

Aveau dreptate. Ar fi trebuit să ne oprim în 
momentul acela, chiar acolo. Insă pământul era 
îmbibat de apă și nu se vedea niciun adăpost. Așa că 
am mers mai departe cum am putut. In realitate 
bănuiesc că amânam o decizie, pentru că nimeni nu 
știa cu adevărat ce să facă. Ne mândream că suntem 
elevi maturi în clasa a douăsprezecea, curajoși, dar în 
realitate eram doar niște copii. 

Cine a început să plângă prima? Eu? Fran? Rachel? 
Nu ţin minte, dar îmi amintesc că, foarte curând, 
dispoziția noastră s-a întunecat. Mergeam strict în 
direcţia indicată de busolă, dar tot dădeam peste 
obstacole mari - viroage, pâraie, pante alunecoase. Și 
la fiecare obstacol, moralul ne scădea și mai tare; de 
niciunul dintre ele nu se pomenea când se stabilise 
traseul, ele fiind marcate doar pe harta pe care o 
pierduserăm. Discuţiile au încetat cu totul, toată lumea 
fiind deprimată și fiecare cufundat în gândurile lui 
negre, cele mai multe - dacă e să fiu cinstită - vizând 
prostia lui Callum, din cauza căruia rămăseserăm fără 
hartă, Justin fusese dornic să continuăm - și 
argumentele lui erau logice atunci -, dar acum simţțeai 
ezitarea tuturor de a merge mai departe, iar ritmul 
încetinea cu fiecare minut. 

— Haideţi, oameni buni! Nu poate să fie prea 
departe... 

— Mama măssii, Justin! Nu ne vedem nici măcar 
nasul, cum poţi să știi tu unde suntem...? 

Rachel fusese cea care vorbise. Directă, ca de 
obicei. 

— Chiar și-așa, sunt sigur că, dacă... 

— Ar trebui să ne oprim. Să așteptăm să se ridice 
ceața. Abia mai putem face un pas. 

— E ceaţă cu depunere de chiciură, a replicat Justin. 
Nu suntem echipați pentru așa ceva. Trebuie să găsim 
un punct mai înalt, așa cum am stabilit... 


VP - 42 


— Și unde e punctul ăsta mai înalt? Mergem de-o 
veșnicie pe teren plat, l-a întrerupt Fran, preluând 
provocarea. 

— Ar trebui să fie chiar în faţă. Sunt destul de sigur 
că e chiar în față. 

— Și nu-i al naibii de minunat? 

— Gura, oameni buni! Cred că văd ceva. 

De data asta vorbise Callum. Ne-am întors în 
direcția în care se uita, presupunând că are halucinaţii 
- nu era nimic acolo, în afară de ceața deasă, care 
acoperea totul. Dar apoi am zărit... un punct luminos, 
care apărea și dispărea. 

— E o lanternă? 

— Da, cred că e o lanternă, se mișcă... 

Tăcere, cât ne-am încordat cu toţii privirea ca să 
vedem mai bine. 

— Nu, nu se mișcă, a intervenit Rachel, cu glasul 
dintr-odată piţigăiat și entuziasmat. Se mișcă ceața, 
dar nu și lumina. 

Avea dreptate. Și atunci ce era? Poate o mașina? 
Existau drumuri pe Downs? Sau vreo așezare? Ne-am 
înţeles din priviri și am pornit în grabă spre lumină, 
siguri că nu putea însemna decât ceva bun. In mai 
puţin de cinci minute am ajuns, uluiţi de apariţia din 
fața noastră. Era o fermă, o fermă dărăpănată în 
mijlocul pustietăţii. Lumina pe care o văzuserăm venea 
dinăuntru - era un felinar care lumina fereastra de la 
bucătărie. 

lustin n-a șovăit - s-a dus glonţ spre fermă și a bătut 
la ușa din faţă. Imediat a început un cor de lătrături 
înăuntru, ceea ce ne-a pus pe gânduri o clipă, dar 
eram deja acolo, iar Justin era decis să ne ducă într-un 
loc sigur. Ușa a rămas însă închisă cu hotărâre; 
auzeam câinii lătrând, dar nicio mișcare înăuntru, 
niciun semn de prezenţă omenească. Apoi, întâi încet, 
s-a auzit ceva. Pași înăbușiţi care se apropiau. 

Ușa s-a întredeschis și în prag a apărut un bărbat. 
Ne-a privit bănuitor, iar la picioarele lui au apărut doi 
dobermani. 

— Da? 


VP - 43 


Era tânăr și frumos, într-un mod ciudat, ca un 
Joaquin Phoenix tânăr. Și-a plimbat privirea de la unul 
la altul, părând nervos, cu vocea șovăitoare când a 
vorbit, Justin i-a descris rapid situația noastră 
nefericită, întrebând dacă ne putem adăposti la el 
până se ridică ceața. Bărbatul părea nesigur, ca și cum 
ar fi bănuit o înșelătorie, ba chiar un pericol, așa că 
Justin s-a oferit să-i plătească - pentru mâncare, 
băutură, orice ne-ar fi putut oferi el -, și asta a părut 
să fie hotărâtor. 

— Mai... mai bine aţi intra, în cazul ăsta. 

S-a retras deoparte ca să ne facă loc să intrăm; noul 
nostru prieten a așteptat până am trecut toţi pragul 
înainte să închidă hotărât ușa în urma noastră. Eram 
toți așa de recunoscători că suntem înăuntru - că am 
scăpat de întuneric, de ceaţă, de frig -, încât ne venea 
să plângem. 

Habar n-aveam atunci că tocmai intraserăm în 
bârlogul leului. 


Capitolul 14 


Justin Lanning era întins pe o masă metalică, acoperit de la 
talie în jos cu un cearșaf alb. Helen știa exact la ce să se aștepte 
- bântuia prin morgă deja de mai mult de 10 ani -, dar 
priveliștea deprimantă din faţa ei îi atinse un punct sensibil. Din 
ce știa, Lanning fusese un tânăr plin de viaţă, de succes, plin de 
energie antreprenorială și pasiune tinerească. Acum era un 
cadavru palid și cenușiu, cu excepţia inelului gălbui al vânătăii 
din jurul gâtului. 

— Asfixiere cauzată de strangularea de ligatură. 

Glasul răgușit o făcu să se întoarcă. Patologul-șef Jim Grieves 
venea agale spre ea, dornic, ca de obicei, să treacă peste 
formalitățţi. 

— Dar bănuiesc că știai deja..., urmă el, cu un zâmbet strâmb 
care apăru și dispăru rapid. 

li zâmbi și Helen; nu rezista niciodată la amestecul bizar de 
iritare persistentă și bună-dispoziţie irascibilă al lui Grieves. 


VP - 44 


— În mare, da. Ai idee cum s-a întâmplat? Cu ce? 

— Aș zice că a fost probabil un proces în două etape, 
răspunse Grieves grăbit, oprindu-se lângă cadavru. Întâi a fost 
scos din acţiune, apoi ucis. 

Helen se întoarse surprinsă spre el. 

— Adică a fost atacat? Lăsat inconștient? 

Făcu un semn spre zgărieturile de pe obrajii și fruntea lui 
Lanning. 

— Nu, astea sunt răni de impact, probabil suferite în mașină 
sau în altă parte. Nu e noroi sau praf în tăieturi. 

— Și atunci, a fost drogat? 

Grieves zâmbi, mulțumit că Helen e în dezavantaj. Apoi arătă 
spre partea dreaptă a gâtului lui Lanning, unde se vedea pe 
piele un semn albastru-gălbui. 

— Vânătaia nu-i destul de închisă ca să indice că ar fi fost 
prins cu braţul din spate, zise Helen aplecându-se deasupra 
cadavrului. 

— Uită-te mai bine... 

Helen se conformă și acum zări semnele de înțepătură din 
mijlocul vânătăii. 

— l s-a injectat ceva? 

Dar, chiar în timp ce rostea cuvintele, își dădu seama că nu 
era așa. Erau două înţepături minuscule, una lângă alta. 

—A fost un taser..., spuse, fără să-și poată ascunde 
surprinderea. 

— Așa aș zice și eu, confirmă Grieves. E foarte probabil, după 
distanţa dintre semne. 

Helen revăzu în minte locul accidentului. Urmele de cauciucuri 
care sugerau că mașina se oprise brusc, semnele de târâre de 
lângă mașină, urmele de bocanci, faptul că hainele lui Lanning 
erau pline de praf. 

— Deci poate că mașina a frânat brusc, apoi Lanning a fost 
târât din ea, curentat cu un taser... 

— Foarte posibil. Dacă a fost electrocutat, atunci n-ar fi fost în 
stare să reziste la niciun atac ulterior. 

Helen încuviință cu o expresie mohorâtă. Un taser lăsa 
victima neputincioasă mai mult de 10 minute, timp în care nu 
prea avea control asupra membrelor sau gândirii. Ideea că o 
persoană aflată într-o asemenea stare vulnerabilă era 
strangulată încet, fără grabă era îngrozitor de suportat. 


VP - 45 


— Ai vreo idee ce anume a fost folosit în etapa a doua a 
atacului? 

— Greu de spus, răspunse Grieves cu regret. Ne dăm seama 
că a fost strangulare de ligatură după cât de curată și uniformă 
e vânătaia și după cât de întinsă e compresia - a fost afectată 
toată circumferința gâtului, ca și cum ar fi fost înfășurat ceva în 
jurul gâtului și apoi strâns. Foarte diferit de o strangulare 
manuală... 

— Dar orice a fost folosit trebuie să fi fost foarte subțire, 
replică Helen, arătând spre linia roșie îngustă care trecea prin 
centrul vânătăii. 

— În mod normal, la o strangulare de ligatură se folosește 
ceva care e la îndemână: o eșarfă, o curea, un obiect din 
îmbrăcămintea victimei, cum ar fi un dres sau un sutien... 

— Și asta ce e? O garotă sau ceva de genul ăsta? 

— Probabil că nu, ar fi tăiat mai adânc, poate chiar ar fi 
secţionat traheea, dar este un fel de cablu. 

Helen digeră calmă informaţia, însă i se strânse stomacul. 

— Pot să mai fac niște analize, să văd dacă reușesc să 
identific tipul de metal, dar asta-i tot deocamdată. 

— Ceva răni de autoapărare? Celule epiteliale sub unghii? 
Fibre de îmbrăcăminte? 

— Despre haine trebuie să vorbești cu Meredith, i le-am trimis 
ei pe toate. Dar n-am găsit nimic care să indice vreun semn de 
luptă. După cum arată lucrurile, a fost luat prin surprindere și a 
avut puţine șanse să reacționeze înainte să fie ucis. 

Asta se potrivea și cu concluziile lui Helen, dar nu prea era 
ceva de natură să o înveselească. Ucigașul fusese rapid și 
precis, iar Lanning nu avusese cum să scape de atacul nemilos. 
Poate că era o binecuvântare, pentru că nu suferise, dar 
moartea lui devenea astfel și mai macabră. Se pare că ucigașul 
dăduse telefonul de ameninţare, după care îl dusese pe Lanning 
într-un loc izolat unde a putut să-l ucidă fără probleme. O 
asemenea stăpânire de sine, o asemenea siguranţă de sine... la 
prima vedere păreau să indice un ucigaș hotărât și 
experimentat. 

— Te anunţ imediat ce mai aflu ceva. 

Grieves se întorsese deja cu spatele la ea ca să-și continue 
examinarea. Mulţumindu-i, Helen ieși din morgă, cu o mulțime 
de gânduri contradictorii în minte. Modul sofisticat și metodic în 


VP - 46 


care fusese pusă în practică execuţia părea să contrazică 
posibilitatea vreunei implicări a lui Daniel King... și totuși, era 
posibil să mai fi dat și alte lovituri în anii care trecuseră de- 
atunci și să-și fi rafinat talentele. Și taserul era un element 
suplimentar ciudat. Poliţiștii și paznicii îl foloseau frecvent, dar o 
făceau și tot soiul de infractori și interlopi - poliţia de frontieră 
confiscase de curând trei lăzi de pe o navă de transport 
olandeză andocată la Southampton. Bineînţeles, se prea putea 
ca ucigașul să fi considerat necesară o astfel de precauţie ca să- 
| controleze pe Lanning, care nu mai era un adolescent necopt, 
ci un tânăr sportiv care mergea la sală ca să se menţină în 
formă, însă exista un detaliu care ridica întrebări. 

Adevărul era că nimic din toate astea n-ar fi declanșat 
neapărat un semnal de alarmă dacă nu ar fi fost utilizarea 
cablului. Fusese imposibil de spus ce chinuri suferise Rachel 
Wood înainte să moară, pentru că trupul ei fusese carbonizat în 
incendiul de la fermă, însă ce era limpede - atât la victimele pe 
care le atacase King pe drumuri de țară, cât și la grupul 
ghinionist de elevi - era că își atacase victimele cu un laț de 
sârmă galvanizată, pe care li-l înfășura în jurul gâtului și îl 
strângea până nu mai respirau. Alegerea armei ar fi putut fi o 
coincidență, însă, ţinând cont de trecutul lui Lanning, părea 
puțin probabil. 

Helen aproape că ieșise din clădire când îi sună telefonul. 

Răspunse repede și fu mulțumită să audă glasul lui Bentham. 
Acesta era un poliţist sârguincios și hotărât, iar Helen sesiză o 
urmă de entuziasm în vocea lui. 

— Sunt cu echipa la Wickham. Am obținut de la vecini niște 
dovezi neconfirmate și tocmai am primit un apel de la banca lui 
Lanning, care ar putea fi important. 

— Spune! 

— Acum trei zile partenerul lui a retras 20 000 de lire ban; 
gheață dintr-un cont de economii comun. Nu se înscrie în 
tiparele normale de cheltuieli; nici Lanning, nici Cannon n-au 
mai făcut de /uni de zile nicio retragere din contul acela... 

— Și? întrebă Helen, anticipând că mai urmează ceva. 

— Am vorbit cu banca de unde a fost făcută retragerea. De 
curând, a fost impusă o restricţie pe cont, astfel încât să fie 
necesară prezența ambilor titulari când se fac retrageri, însă de 
data asta Cannon a reușit să convingă o angajată fără 


VP - 47 


experiență să-i dea banii, inventând o poveste despre iubitul lui 
care era blocat în spital și avea nevoie urgent de fonduri... 

Helen simţi brusc cum se relaxează. Nu era un pas înainte 
concludent, dar era o pistă importantă și venea la timp ca să-i 
aducă aminte să nu se pripească. Nu avea niciun rost să-și 
închipuie fantome, dovezile aveau să o ducă la descoperirea 
adevărului. 

li mulțumi lui Bentham și închise telefonul, trecând de uși și 
ieșind la soare. 


Capitolul 15 


— Nu știu de ce vă interesează atât de tare. A fost o simplă 
retragere... 

— O sumă foarte mare. 

— Sunt banii noștri. Ce facem cu ei nu-i treaba nimănui în 
afară de noi. 

— Nu și în cazul ăsta. Deci puteți să-mi spuneţi pentru ce vă 
trebuiau banii? 

Helen îl privea pe Adam Cannon în timp ce acesta se plimba 
prin încăpere, pantofii de piele alunecându-i pe lemnul lustruit. 
Era distras și agitat, cântărind în mod evident cât de mult să 
spună și ce să ţină pentru el. 

— Uitaţi... acum câteva luni, am avut niște probleme din 
cauza... din cauza pariurilor. M-am băgat la mai mult decât 
puteam duce și a trebuit să folosesc o parte din economiile 
noastre, ca să-mi plătesc datoriile. 

— De-asta e nevoie de ambii titulari pentru retrageri din cont? 

Cannon ridică brusc privirea. Acceptase de bunăvoie să 
discute cu Helen, iar acum era îngrijorat de cât de mult își băga 
ea nasul în viaţa lui privată. 

— Economiile erau pentru nuntă. Justin... Justin nu era 
mulţumit de ce făcusem, și de-asta m-am mutat de-acasă 
câteva săptămâni. 

— Și certurile din ultima perioadă? 

O altă privire aruncată lui Helen. 

— Justin a fost auzit făcând un scandal de nedescris 
săptămâna trecută. Vecinii voiau să vină să vadă ce se 


VP - 48 


întâmplă, să vadă dacă e toată lumea bine, dar după aceea 
cearta s-a oprit brusc, așa că... 

Helen își dădea seama că lui Cannon îi venea să în jure în 
barbă. Dând încet aerul afară din piept, acesta răspunse: 

— De curând... am avut o mică recidivă. Cu pariurile... 

— Cât datorezi? 

Cannon nu reuși să se uite la Helen când răspunse. 

— Vreo 50 000 de lire. 

Helen își înăbuși un fluierat scurt. 

— N-am vrut să ajung așa departe, sigur că nu, dar... să stau 
aici, în Southampton, adică... Mă rog, nu mi-a priit niciodată 
foarte tare. Justin n-a văzut niciodată lucrurile așa - întotdeauna 
vorbea despre a/egerile pe care le avem la dispoziţie -, dar nu 
sunt sigur că a înţeles cum mă simțeam eu. Cât de tare mă 
plictiseam în locul ăsta nenorocit. 

Helen ar fi trebuit să fie surprinsă, însă casa asta complet 
tăcută, în izolarea ei rurală complet liniștită, chiar părea 
oarecum lipsită de viaţă, ba chiar o idee sufocantă. 

— Am renunţat la un job bun la Londra ca să mă mut aici. Mi- 
am înființat o firmă, dar n-am reușit să aduc suficient de mulţi 
clienţi, așa că asta am ajuns... Soţ casnic și îngrijitor de câine... 

Apoi îi aruncă o privire întunecată lui Caspar, care nu-l luă în 
seamă. 

— Mă plictiseam. Mă plictiseam de moarte, așa că am făcut 
orice mă ajuta să mă simt cât de cât viu. 

— Dar cum de ai acumulat așa de repede datorii noi? 

— Justin vorbise cu toți agenţii de pariuri din zonă și cu mulți 
din Southampton. Asta, plus istoricul meu de credit mi-au tăiat 
accesul la majoritatea... 

— Și atunci ai pariat la agenţii de pe piaţa neagră? 

Cannon încuviință. 

— Și bănuiesc că Justin a descoperit că ai recidivat. 

— Unul dintre cei cărora le datoram bani a venit aici. A 
deschis Justin ușa. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum o săptămână. 

— Deci relaţia voastră nu mergea când... 

— Aveam niște probleme. 

— A ameninţat că renunţă la căsătorie? 

— Am discutat și despre așa ceva. 


VP - 49 


— Ţi-a cerut să pleci? 

— Nu! 

— Dar probabil că ţi-era teamă că o s-o facă? 

Tăcerea lui Cannon era cât se poate de grăitoare. 

— Câţi bani sunt în contul de economii? 

— Cam 500 000. Justin se descurca bine... 

— Și casa asta valorează cât, aproape un milion? 

— Așa cred... 

— Și bănuiesc corect că tu ești cea mai apropiată rudă a lui 
Justin? 

— Du-te naibii! îi aruncă el. 

— Dar înţelegi raţionamentul? urmă Helen. Relaţia voastră se 
clatină pentru că tu pariezi. Poţi fi dat afară, lăsat să te descurci 
cu creditorii. Insă, dacă Justin moare, datoriile tale se șterg... 

— E o insinuare scandaloasă. Nu i-aș fi făcut niciodată ceva 
rău lui Justin. 

— Și totuși i-ai trădat în repetate rânduri încrederea. Și, cu 
câteva zile înainte să moară, ai retras 20 000 de lire fără 
consimțământul sau știința lui. 

— Doar ca să-i ţin la distanţă pe creditori. Mă amenințau. 

— Dar cu siguranţă că ar fi fost mai rezonabil, din punct de 
vedere financiar, să plătești pe cineva să-l ucidă pe Justin, nu? 
Așa, ţi s-ar fi rezolvat toate problemele. 20 de miare ar acoperi, 
fără îndoială, costul unui atac al uci... 

— Nu, nu, nu, de o mie de ori nu! 

— Și atunci, ce i s-a întâmplat? 

— Nu știu... 

Tonul era chinuit, dar se simţea și furie în el. 

— Da, am fost un iubit de tot rahatul - un om de tot rahatul - 
uneori. Dar nu sunt un ucigaș. N-aș face niciodată așa ceva și 
fiecare clipă în care mă acuzați pe mine e timp pierdut, timp 
care ar putea fi petrecut urmărindu-i pe adevărații ucigași. 

— Ucigași? întrebă Helen. E 

— Haide, inspectore, ripostă Cannon. Asta n-a fost un nebun... 
sau cineva care voia răzbunare. Are legătură cu serviciul. A fost 
la comandă, probabil că-ţi dai seama, nu? 

— Pentru că? 

— Pentru că acțiunile lui îi costă pe oameni milioane de dolari, 
avea dușmani în multe ţări... 


VP - 50 


— Dar le-ai spus colegilor mei că nu știai să fi existat 
ameninţări concrete. 

— Exact, nu știu. Dar asta nu înseamnă că nu existau - Justin 
îmi vorbea foarte rar despre ce făcea la serviciu, zicea că e mai 
sigur așa. 

Acum vorbea pe nerăsuflate, dar Helen nu era sigură dacă din 
convingere sau din disperare. 

— Lucra într-o lume plină de intermediari, escroci și 
mijlocitori. Dacă ajuta o afacere să prospere, atunci pierdeau 
alții, oameni care nu erau încântați să nu mai aibă acces lao 
avere care considerau că li se cuvine de drept. 

— S-ar putea să fie adevărat, Adam. Dar nu avem nicio 
dovadă despre vreo ameninţare concretă... 

— Atunci, căutați mai bine! Și priviţi în jur! 

Cannon făcu un semn spre tavan și Helen observă acum 
camerele de supraveghere de mici dimensiuni, ascunse în 
colțuri și acoperind discret toată încăperea. 

— Justin lua foarte în serios siguranţa personală. Dintr-un 
singur motiv: lucra într-un domeniu periculos, un domeniu în 
care oamenii pot să ucidă. Au existat persoane care au încercat, 
de câteva ori, să intre aici. Nimeni altcineva din sat n-a mai avut 
probleme de felul ăsta, așa că de ce Justin? De ce noi? 

Cannon se opri, spectacolul maniacal lăsându-l fără suflare. 
Helen ridică prudentă privirea spre el cântărindu-i cuvintele. 

— Aveţi camere video peste tot? 

— În toate camerele și în câteva puncte la marginea 
proprietăţii. 

Helen tăcu o clipă, apoi se uită direct la Adam Cannon. 

— Atunci mai bine aruncăm o privire. 


Capitolul 16 


Se vedea în mijlocul ecranului atrăgându-i atenţia. Mașina se 
mișca repede, hurducându-se pe terenul accidentat, și era dificil 
să fie atent la imaginea neclară, însă Joseph rămase concentrat, 
convins că descoperiseră prima pistă concretă în acest caz 
bizar. 


VP -51 


Când plecase de la ședință, se dusese cu polițiștii din echipa 
tehnică să înceapă căutarea Mercedesului. Motivul pentru care 
fusese ucis Lanning era încă învăluit în mister, ceea ce însemna 
că mașina dispărută rămânea cea mai bună pistă. În interior s-ar 
fi putut afla ADN și amprente, iar sistemul de navigaţie ar fi 
putut oferi informaţii de preţ despre mișcările ucigașului înainte 
să abandoneze mașina. 

Luând ca punct de pornire șantierul, Joseph și echipa tehnică 
verificaseră cu atenţie zona, identificând toate drumurile, 
drumeagurile și cărările, toate pădurile, lacurile, carierele sau 
gropile ilegale de gunoi unde ar fi putut fi abandonată mașina. 
Folosiseră toate dronele pe care le aveau, șase insecte 
atotvăzătoare care străbăteau cerul trimițând imagini la 
consolele lor de control. Aveau să folosească toate mijloacele 
necesare ca să găsească Mercedesul dispărut. 

Căutarea durase mult și nu avusese niciun rezultat, dând la 
iveală cărucioare de cumpărături și câteva biciclete aruncate. 
Era posibil ca ucigașul să fi păstrat mașina, deși Joseph se îndoia 
ținând cont de cât de eficient îl ucisese pe Lanning. Până la 
urmă, după trei ore de căutare chinuitoare, găsiseră ceva. Într-o 
zonă cu pădure deasă aflată la nord de Shedfield, Joseph 
distinsese o siluetă - o siluetă masivă și întunecată. Menţinând 
drona la o distanță sigură de vârful copacilor, mărise imaginea, 
cu inima bătându-i tot mai repede pe măsură ce forma 
inconfundabilă a unui sedan Mercedes umplea ecranul. 
Majoritatea mașinilor abandonate erau modele Fiesta sau Corsa, 
furate de amatori de plimbare care apoi le lăsau în zone rurale. 
Mașina de pe monitorul lui nu era un break; totuși, era un model 
puternic, lucios și lung. Mai mult, era într-o zonă de pădure 
aflată la doar 8 kilometri de locul crimei. 

Coloana de mașini încetini, oprind pe drumul nepavat de la 
marginea pădurii. La volan era detectivul-agent Roberts, în timp 
Joseph își plimba privirea de la ecran la pădurea din faţă. Chiar 
deasupra copacilor, vedea drona mișcându-se și chemându-l 
către premiul lor. 

— Ține-o în poziţia asta, spuse Joseph, întinzându-i consola lui 
Roberts. Te sun dacă am nevoie de îndrumări. 

Roberts luă consola. Joseph nu făcea parte din echipa tehnică 
și se bucura că misiunea lui nu se limita la dădăceala dronei. Se 
îndepărtă de mașină și o luă prin iarba înaltă, cu ochii în 


VP - 52 


căutarea oricărui semn că pe acolo trecuse cineva - iarbă 
călcată, obiecte aruncate, urme de picior -, dar nu văzu nimic 
interesant. Pământul era noroios și îmbibat de apă, însă el reuși 
să menţină pasul alert. Când ajunse la lizieră, trase aer în piept 
și pătrunse în pădure. _ 

Adevărul e că pentru el nu era o anchetă obișnuită. Incercase 
să se prefacă, dar știa că se păcălește singur. 

Trecuseră șase luni de la încheierea ultimului lor caz 
important și de atunci o lălăise, blestemând șirul plicticos de 
incidente domestice și înjunghieri pe stradă care-i ajunseseră pe 
birou. Doar un prost nu ar fi rezolvat dosarele alea - pe când, 
pentru un detectiv, astea nu erau ocazii să strălucească, să 
arate ce-i poate pielea. 

Joseph se afundase deja în pădure aruncând priviri în stânga 
și-n dreapta, în căutarea siluetei întunecate. Auzea drona 
deasupra, așa că era probabil aproape, dar unde era mașina? 
Merse mai departe urcând pe trunchiuri căzute și aplecându-se 
pe sub crengile lăsate. Își aduse aminte de aventurile lui cu 
Helen din New Forest, când urmăreau împreună un ucigaș 
violent și totul părea posibil. De-atunci mai fuseseră momente 
bune, nu în ultimul rând relaţia lui înfloritoare cu Helen, dar 
nimic care să-l scape de sentimentul de frustrare și rușine. 

Ancheta aceea fusese un dezastru pentru el. Da, își jucase 
rolul de membru al echipei în rezolvarea cazului, dar suferise și 
o dezamăgire publică. Nu reușise să o ajute pe Helen în 
confruntarea aceea finală înspăimântătoare, și, mai rău - mult 
mai rău -, fusese păcălit de un suspect și probabil că ar fi murit 
de mâna lui dacă nu ar fi intervenit Helen. Ea era ofițerul lui 
superior, cu mai multă experienţă în confruntarea cu ucigașii 
violenţi, dar rușinea că a trebuit să-l salveze ea tot îi rămăsese 
întipărită în memorie. Era convins că era subiect de discuţie 
între unii dintre ceilalți membri ai echipei, în principal pentru că 
toţi păreau să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
niciodată. 

Ancheta asta avea să fie altfel. Imediat ce dăduse cu ochii de 
cadavrul mutilat de pe șantier, simţise că acest caz va fi o 
ocazie să-și demonstreze adevărata valoare. 

Oare așa era? Cercetând desișul care-l înconjura, se aștepta 
să zărească mașina dispărută, dar aceasta tot nu se lăsa văzută. 


VP-53 


Unde naiba era? Drona nu avea cum să greșească, mașina ar 
trebui să fie pe-aici... 

Acum o zări. O mică sclipire metalică, în plan secund. 
Lungindu-și gâtul pe deasupra frunzișului des din faţă, distinse 
întâi conturul barei de protecţie, apoi și mașina în sine. Acum nu 
mai zăbovi, ocolind marginea tufărișului și mergând rapid prin 
pădure. Se mișca repede, dar furișându-se - nu era imposibil ca 
ucigașul să se afle prin apropiere - și își scoase bastonul de la 
centură, în caz că ar fi apărut surprize. 

Era la mai puţin de 10 metri de mașină și se apropia rapid. Nu 
vedea nicio mișcare, dar tot rămase vigilent. Șase metri, acum 
trei, apoi, în sfârșit, Joseph dădu năvală în poieniţă. Mercedesul, 
care părea să fi ajuns până aici pe un drum cu tufăriș venind din 
cealaltă parte a pădurii, era categoric mașina pe care o căutau 
și avea plăcuța de înmatriculare avariată, dar încă parţial 
vizibilă. Insă asta era tot ce putu distinge, pentru că mașina 
fusese complet carbonizată. Șasiul era îndoit și sfărâmat, 
geamurile, sparte, ba chiar și portbagajul era deschis, înnegrit și 
ars pe dinăuntru. Fusese o treabă meticuloasă - mirosul de 
benzină încă se mai simţea puternic în aer. 

Joseph se prăbuși, îngreţoșat de priveliștea din faţa lui. Visase 
să se afirme - să se reabiliteze - prin munca la acest caz, dar în 
poiana incendiată speranţele lui atât de preţioase tocmai 
fuseseră făcute scrum. 


Capitolul 17 


Privea cu atenţie monitorul, absorbind toate detaliile. Helen 
era înghesuită într-o debara pentru încălțări din casa lui 
Lanning, stând cu faţa aproape lipită de Adam Cannon, în faţa 
monitorului de supraveghere care pâlpâia. Se apucaseră de 
treabă de mai mult de o oră și nu găsiseră nimic interesant, 
nicio prezenţă nedorită înăuntrul sau în afara casei, cu excepţia 
trecerii unei vulpi. 

Încăperea era mică, iar atmosfera neplăcută. Helen încă mai 
avea suspiciuni serioase în privinţa lui Cannon, singura persoană 
care avea, în acest moment, de câștigat de pe urma morții lui 
Lanning, iar el își dădea seama. Nu spunea nimic, stând tăcut și 


VP - 54 


încordat lângă Helen, în timp ce ea mergea înapoi prin ore 
întregi de înregistrări. Când și când Cannon ofta sau își muta 
privirea când pe ecran apărea iubitul lui acum mort. Majoritatea 
imaginilor erau neutre - Lanning la micul dejun, vorbind la 
telefon sau lucrând în birou -, altele erau mai interesante. De 
câteva ori certurile dintre Lanning și Cannon fuseseră intense, 
uneori agresive, Lanning chiar apucându-l pe Cannon de revere 
la un moment dat și împingându-l spre ușa din faţă. Când 
această scenă de dramă domestică se încheie, în imagini alb- 
negru sacadate, Cannon lăsă capul în jos, fixând cu privirea 
podeaua. Helen nu era sigură dacă din dorinţa de a-și ascunde 
tulburarea sau din alt motiv. 

Derulă mai departe, cu privirea plimbându-se între un ecran 
care afișa imagini din interior și un altul care primea imagini din 
exterior. Acesta din urmă putea fi mai util, dacă Adam Cannon 
spunea adevărul despre tentativele anterioare de pătrundere pe 
proprietate, dar era greu să se concentreze asupra lui, mai ales 
noaptea, când grădina întunecată oferea puţine puncte pe care 
să se fixeze ochiul. 

— Uite, nu vreau să te grăbesc, dar trebuie să mă duc la 
avocat azi. Sunt multe de lămurit... 

— O să mă mai uit o vreme, răspunse Helen politicos. Dacă 
trebuie să pleci, du-te. Pot să încui casa când le... 

— Rămân. 

Helen se întoarse la imaginile de pe camerele de 
supraveghere. Detaliile vieţii lor de zi cu zi se derulau în 
continuare - cum aduc cumpărături, cum mănâncă împreună, 
chiar și momente cu cei doi bărbaţi relaxaţi, cuibăriţi unul într- 
altul și uitându-se la televizor. Helen întinse mâna și mări viteza 
de derulare. O luase încet la început, dornică să-și dea seama 
de ritmul vieţii obișnuite a lui Lanning, însă înregistrările se 
întindeau pe câteva săptămâni - putea pierde zile întregi închisă 
în cămăruţa asta. 

Acum siluetele se înviorară, intrând și ieșind în fugă caraghios 
din încăperi, văzându-și de treburile lor, la o viteză de patru ori 
mai mare. Contrastul era ciudat - fluxul exterior întunecat, lipsit 
de viaţă, și energia maniacală de pe camerele din interior -, dar 
Helen observă o schimbare a dinamicii. Acum era mișcare afară. 
Apăsând butonul, Helen dădu înapoi fluxul de imagini din 
exterior, după care îl reporni, de data asta în timp real. 


VP -55 


Aruncă o privire la data și ora afișate jos pe ecran. Era 28 
septembrie, cu mai mult de trei săptămâni în urmă, și era ora 
23. O siluetă, întunecată și neclară, venea cu pas măsurat spre 
casă. Era un bărbat, subțire și înalt - Helen îi compară statura cu 
înălţimea statuii în mărime naturală pe lângă care trecu -, și 
părea hotărât. 

Oprind înregistrarea, se întoarse către Adam. Arăta palid, ba 
chiar înspăimântat. 

— Unde erai în seara de 28 septembrie? 

Cannon aruncă o privire la informaţiile de pe ecran, apoi își 
scoase telefonul din buzunar, trecând agitat prin calendar. 

— Eram la Londra cu niște prieteni, la un restaurant din 
Covent Garden. 

— Şi Justin? 

— Era... era la un spectacol. La Joiners. 

Helen porni din nou înregistrarea. E drept că silueta nu 
semăna cu Lanning, era prea subţire ca să fie directorul, care se 
menținea în formă la sală. Apropiindu-se, Helen îl studie pe 
intrus. Era îmbrăcat în negru, cu un fes în vârful capului. Părea 
să fie european, prin întuneric zărindu-se din când în când o 
străfulgerare a pielii, dar era greu de spus mai mult. Era însă 
clar că era hotărât să pătrundă pe proprietate. Ajunsese acum în 
spatele casei și se mișca și mai precaut, târându-se până la 
geamul din spate și uitându-se înăuntru. Mulţumit că nu se afla 
nimeni în casă, se apucă să bâjbâie la ușa din spate, încercând 
clanţa înainte să scoată o rangă din haină. 

Acum se petrecu dezastrul. Când ridică ranga ca s-o împingă 
în tocul ușii, declanșă unul dintre senzorii de securitate. Imediat, 
se aprinseră reflectoarele de pe zid, scăldându-l în lumină. Luat 
prin surprindere, ridică privirea și încremeni o clipă, cât se uită 
direct spre cameră. Un moment de nehotărâre, după care se 
întoarse și fugi, făcându-se nevăzut în beznă, în cele din urmă. 

Helen derulă din nou, silueta fugind acum cu spatele prin 
grădină, înainte să se oprească încă o dată la ușa din spate. 

Cu grijă, Helen dădu înregistrarea înainte, oprind-o când 
intrusul se uita direct la ei. Nu era o imagine perfectă - echipa 
tehnică va trebui să o curețe -, dar era prima lor pistă concretă, 
o imagine tulburătoare a unei tentative de pătrundere în 
locuință. Oare silueta asta osoasă era omul lor? Incercase 
deliberat să intre în seara aceea, știind că iubitul lui Lanning era 


VP - 56 


plecat? Și, după ce încercase și nu reușise să pătrundă în casă - 
ca să pregătească o ambuscadă, o crimă? -, încercase, oare, să- 
| atace la birou? 

Oare avea în faţă chipul unui ucigaș? 


Capitolul 18 


Stătea țintuit locului, abia putând să răsufle. Parcă întreaga 
lui lume se prăbușise brusc, parcă nu mai era în stare decât să 
asculte cuvintele care se revărsau în bucătăria mică, niște 
cuvinte care-l șocau până în măduva oaselor. 

— Evident, vă vom ţine la curent cu această știre când vom 
avea detalii. Acum este momentul să aflăm cum arată traficul... 

Închise radioul, tulburat de schimbarea bruscă de ton. Cu 
câteva clipe înainte, prezentatoarea fusese sobră și vorbise cu 
glas măsurat, iar acum părea cu totul extaziată de perspectiva 
informaţiilor din trafic. Callum nu suporta să asculte - ce drept 
avea să fie așa de fericită, când lumea devenise brusc 
întunecată? Cine dădea doi bani pe trafic, când Justin fusese 
ucis? Nu, nu ucis, asasinat. 

Callum simţi cum îl lasă picioarele și întinse mâna, prinzându- 
se de masa din bucătărie. Sprijinindu-se de ea, se prăbuși pe un 
scaun și suspină. Nu știa ce să facă, dacă să plângă, dacă să 
urle, dacă să se ghemuiască pe podea. Justin, prietenul lui, 
inspiraţia lui, care reușise în viață mult mai bine decât e/, era 
mort. Detaliile fuseseră puţine - un cadavru fusese găsit pe un 
șantier de la periferia Southamptonului -, iar Callum oricum nu 
ascultase cu atenție, până când reporterul confirmase 
identitatea victimei. 

Justin Lanning. Cuvintele îl străbătuseră ca un șoc electric. 
Vorbise cu Justin acum mai puţin de două săptămâni și părea 
plin de viaţă, ca de obicei. Acum, viaţa îi fusese furată. Părea 
improbabil, nu chiar imposibil, și chiar mai ciudat din cauza 
locului unde ajunsese. Un șantier de construcții. Ce naiba? Dacă 
Justin ar fi dat vreodată de belele, Callum s-ar fi așteptat să fie 
domestice - nu-i plăcuse niciodată Adam și nici nu avea 
încredere în el -, deci ce căuta vechiul lui prieten tocmai acolo? 
Era lângă casă, dar chiar și așa... 


VP - 57 


Acum avea nevoie de informaţii. Se ridică de pe scaun și se 
îndreptă grăbit spre living. Își luă telefonul și se uită pe fluxurile 
de știri locale, dorindu-și să fi fost o greșeală a postului de radio. 
Insă era acolo, negru pe alb - titlul care anunţa că în acea 
dimineaţă a fost descoperit cadavrul omului de afaceri local 
Justin Lanning, iar poliţia consideră decesul suspect, acesta fiind 
codul jurnalistic pentru crimă. Callum derulă cele câteva detalii, 
după care căută și pe alte site-uri locale și apoi la BBC. Dar nu 
aveau nimic în afară de numele victimei și locul unde fusese 
descoperită aceasta. 

Ce se petrecea? Ce se întâmplase? Simţea cum zvâcnește în 
el dorința de a ști - era convins că nu se punea problema să 
lucreze ceva azi, să-și respecte programările de după-amiază. 
Va trebui doar să reziste, să aștepte să se întoarcă Hannah 
acasă și să spere că va apărea vreo informaţie - orice informație 
- despre moartea lui Justin. 

Să-l sune pe Adam? Nu, era prea devreme și, în plus, cum ar 
putea să-l întrebe lucrurile pe care ardea de curiozitate să le 
afle? Telefonul nu ar avea drept scop principal exprimarea 
tristeții profunde. Ce voia Callum cu adevărat era o asigurare - o 
asigurare că fusese un jaf prost planificat sau o crimă pasională. 
li trebuiau fapte, fapte solide care să arate că moartea 
neașteptată a lui Justin nu avea nicio legătură cu experienţa lor 
cumplită din trecut, că era doar o faptă crudă și ironică a lui 
Dumnezeu. 

Callum știa că încă asimilează ce s-a întâmplat atunci - 
teroarea, convingerea fermă că avea să moară - și numai 
gândul îl făcu să se cutremure. Gestionase situația mai prost 
decât ceilalți, ceea ce pentru el era o sursă de rușine și 
neliniște, fiind cuprins cu regularitate de stări de proastă- 
dispoziție, pe care până și scumpa lui Hannah avea dificultăți să 
le schimbe. Dar acum nu-l copleșeau nici trauma din trecut, nici 
depresia. 

Nu, azi îl omora lipsa informaţiilor. 


VP -58 


Capitolul 19 


Cunoașterea înseamnă putere. După această maximă trăia 
Emilia. Dacă avea datele înaintea oricui altcuiva, atunci ea va fi 
cea care va da știrea. Dar în ultima vreme, cunoașterea nu 
însemna nimic fără viteză - conta cât de repede poţi să livrezi o 
știre în exclusivitate. Aceasta era esenţa jurnalismului modern, 
când orice copoi de presă care se respectă scrie pe Twitter și pe 
rețelele de socializare. Nu mai puteai aștepta până la buletinul 
de la ora 10 sau până la ediţia următoare, știrea pe care o 
dezgropai trebuia publicată, să atragă atenţia. Asta însemna că 
procesarea informaţiei și livrarea ei trebuiau să fie rapide, iar 
Emilia chiar credea asta. Acum avea nevoie să-și pună la lucru 
acest talent - cartea lui Maxine Pryce urma să fie lansată într-o 
oră, iar Emilia o să aibă propriul ei exemplar, dacă ajungea la 
timp. Date fiind revelaţiile zilei, nu concepea să rateze lansarea 
asta. 

Chiar și așa urgenţa nu era o scuză pentru o editare 
neglijentă, mai ales când știrea era atât de suculentă. Așa că 
mai zăbovi o clipă ca să-și recitească articolul. In general tonul 
era respectuos și sincer. Lăudase forța și curajul lui Lanning, 
care-și  reclădise viața după experienţa traumatică din 
adolescentă, și se concentrase la toate lucrurile - casa nouă, 
căsătoria, poate chiar și perspectiva copiilor - de care se putea 
bucura. Apoi mutase accentul pe Daniel King, reamintindu-le 
cititorilor despre cruzimea și lipsa lui de umanitate, dar și 
despre misterul care plutea asupra sorții lui. Numai că după 
aceea mersese mai departe, punând întrebarea legată de 
motive și vinovăție. 

Trebuise să se gândească atent la partea asta - nu-și dorea să 
atragă acuzaţii de iresponsabilitate sau senzaţionalism asupra 
ziarului, dar nici nu se punea problema să minimalizeze știrea, 
mai ales acum, când anunţase că Lanning fusese strangulat. 
Putea să se joace făcând presupuneri, dar fără să ia de bune 
fapte sau teorii neverificate. Din fericire, după mulţi ani de 
jurnalism, Emilia avea exerciţiu la așa ceva. 

Explorase posibilele explicaţii pentru uciderea lui Lanning, 
întrebând cine ar avea ceva de câștigat, cine avea o 
nemulțumire. Până acum, poliţia nu dăduse nicio declaraţie 


VP -59 


despre vreo arestare și, după cum arătau postările lui de pe 
Twitter, iubitul lui Lanning era în libertate, ceea ce sugera că 
Helen Grace și echipa ei nu aveau suspecți. Emiliei îi convenea 
de minune. Reușise formulări de maestru, pentru ca cititorii ei 
să rămână cu un gând sâcâitor. Ținând cont de metoda folosită, 
ținând cont de faptul că Lanning și prietenii lui scăpaseră din 
ghearele lui King, ţinând cont că fostul atacator era tot dat 
dispărut, nu era cumva posibil ca și cheia acestei crime 
îngrozitoare să se afle tot în trecut? Nu o spusese direct, dar nu 
aveai cum să nu prinzi sensul. Era, oare, posibil ca Daniel King 
să se fi întors să-și termine treaba? 


Capitolul 20 


După întuneric, e momentul să îmbrăţișezi lumina. 

Acesta era deja de câţiva ani mottoul lui Maxine Pryce. 
Întâmplător, era și „cârligul” pe care-l folosise când le 
prezentase editorilor a doua ei carte. Următorul capitol avea să 
continue povestea de după evenimentele îngrozitoare de la 
Manor Farm, permițându-le cititorilor să afle ce li se mai 
întâmplase ei și celorlalți după îndrăzneaţa evadare. 

Era o carte despre atitudinea pozitivă. Volumul anterior se 
încheiase cu adolescenţii traumatizaţi croindu-și cu greu drum 
înapoi spre civilizaţie, pe când volumul de faţă se ocupa de 
ramificaţiile emoţionale și psihologice ale experiențelor, dar nu 
la modul sumbru sau deprimant. Arăta cum era posibil să 
supravieţuiești, chiar dacă fuseseși și bătut și supus abuzurilor și 
umilinţelor. Sau, cum spusese ea la întâlnire, cum poţi totuși să 
accepţi viaţa, când ai fost înspăimântat de moarte. 

Era o idee optimistă, iar lui Maxine îi făcuse plăcere să scrie 
despre asta, cel puţin până azi. Prima ei carte iscase un interes 
atât de mare, încât iniţial îi fusese greu să se concentreze, 
distrasă de e-mailuri, telefoane, ba chiar de ziariști care-i băteau 
la ușă plini de speranţe. Dornică să profite de succesul aparent 
al primei cărţi, i se plânsese agentei, care îi oferise pe loco 
soluție. Una dintre prietenele ei tocmai plecase la New York 
pentru un contract de șase luni, lăsând liber un apartament 
discret și bine utilat în centru. 


VP - 60 


Maxine stătea deja acolo de câteva săptămâni, găsindu-și 
rapid un ritm de lucru productiv. Cu cafeaua făcută și mobilul 
închis, se așeza la lucru dimineaţa devreme și scria câteva zeci 
de pagini până la prânz. Revedea ce scrisese, cizelând și 
editând textul până când era mulţumită. Apoi se ducea la sală, 
lua cina cu prietenii sau mergea la cinema. Era o rutină în care 
se simţea bine și, în câte un moment liber, se întreba dacă n-ar 
merita să închirieze ea apartamentul și să-l folosească pe post 
de birou în următoarele șase luni. 

Totuși, astăzi nu mergea bine. Se simţea neliniștită, 
incapabilă să gândească limpede. In parte, din cauza morții lui 
Justin - care se produsese într-un moment să zicem cel puţin 
neliniștitor -, dar și din cauza discuţiei ei cu poliţia. Detectivul- 
sergent Brooks fusese destul de politicoasă, dar conversaţia o 
făcuse pe Maxine să se simtă vulnerabilă, expusă. Poliţista 
fusese în mod clar interesată de dezacordurile ei cu Justin, 
căutând poate un motiv financiar pentru uciderea lui. Era absurd 
- de parcă ea ar fi fost așa de dură, ca să nu mai zică de proastă 
și nesăbuită -, dar insinuarea o descurajase. Oare chiar putea fi 
asta una dintre pistele din anchetă? lar ea avea să fie nevoită să 
se apere? Dacă așa era, momentul nici că ar fi putut să pice mai 
prost. 

Maxine se ridică și se duse la bucătărie, unde dădu drumul 
cafetierei. Venise în grabă spre apartament după discuţia cu 
Brooks, sperând că atmosfera calmă și efectele cathartice ale 
scrisului o să-i redea echilibrul. Dar nu putea să lucreze ca 
lumea - reușise să scrie doar 10-15 rânduri -, ceea ce o irita și 
mai tare. Poate ar trebui să iasă la o plimbare? Sau să se ducă la 
sală? Dar i-ar folosi la ceva? Probabil că nu s-ar gândi decât tot 
la asta. Adevărul era că îi mersese minunat în ultima vreme, era 
plină de speranţă și de ambiţii pentru viitor, și totuși 
evenimentele din ultimele 24 de ore o clătinaseră rău. Acum, 
când se așeza să-și scrie povestea optimistă, se simţea 
nesinceră, ba chiar absurdă, având senzaţia că undeva există 
niște dușmani aliaţi împotriva ei, așteptând să o doboare. Era 
ceva irațional, o reacție exagerată, știa, dar era o senzaţie de 
care nu putea scăpa. 

— Hai, fetiţo..., își spuse în șoaptă, așezându-se încă o dată în 
fata laptopului. Încă o pagină, și după aia poţi să te duci... 


VP-61 


Pusese degetele pe taste, dar tot șovăia. Gândurile la Justin, 
apoi la Brooks cădeau unul peste altul, înceţoșându-i mintea. 
Peste puţin timp trebuia să fie prezentă la lansarea cărții - voia 
să ajungă acolo plină de optimism, capabilă să vorbească sigură 
pe ea despre ambițiile ei de viitor -, dar cu cât încerca mai mult, 
cu atât mai descurajată și mai tulburată se simţea. Poate că 
până la urmă era mai bine să uite ziua de azi, să o treacă la 
capitolul experienţe și să se concentreze pe ce avea de făcut: să 
vândă O noapte întunecată unui public nerăbdător. 

Salvă ce lucrase și închise laptopul. Se ridică și se uită la ceas 
- 18:59 -, apoi își luă haina și geanta. Totuși, chiar atunci fu 
luată prin surprindere de un zgomot puternic venind din spatele 
ei - un țipăt ascuţit care crescu în intensitate și apoi încetă 
brusc. După care reîncepu: urca, cobora, urca ritmic în 
intensitate. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Maxine își dădu 
seama ce era - soneria unui telefon. Nedumerită, aruncă o 
privire la mobil. Dar era închis ca de obicei, așa că probabil era 
un telefon fix. Dar cine mai are telefon fix în zilele noastre? 

Punându-și haina, Maxine se pregăti să plece. Nu avea decât 
câţiva pași de făcut până la Waterstones și urma să ajungă la 
timp dacă pleca acum. Totuși, telefonul suna în continuare, însă 
Maxine nu mai zăbovi - sigur o să intre la un moment dat 
mesageria. 

Pantofii cu toc, cumpăraţi special pentru seara asta, scoteau 
un țăcănit pe parchet în timp ce se îndrepta spre ușă, unde puse 
recunoscătoare mâna pe clanţă, dintr-odată dornică să fugă, să 
ia o gură de aer curat înainte să trebuiască să facă față 
îndatoririlor din această seară. Dar, când deschise ușa, se opri. 

Telefonul tot mai suna, distonant și insistent, încercând să-i 
atragă atenţia. Probabil că ar trebui să-l lase să sune, nu prea 
avea cum să fie pentru ea. Și totuși interlocutorul părea foarte 
dornic să i se răspundă, și singura persoană care avea numărul 
de telefon era agenta ei. Barbara știa că Maxine avea 
întotdeauna telefonul închis când lucra, așa că era, oare, posibil 
să fie agenta, care încerca să ia legătura cu ea? Apăruse vreo 
schimbare de ultim moment în programul din seara asta? Poate 
că avea vești despre vreun nou contract, poate chiar ceva 
vânzări în străinătate? 

Maxine străbătu camera, zări un telefon montat pe perete și 
ridică receptorul. 


VP - 62 


— Alo? 

Fu întâmpinată de tăcere. lritată, zise din nou: 

— Alo? 

— Bună, Maxine! 

Era o voce de bărbat. Se așteptase să fie agenta ei, dar fu 
luată prin surprindere de o voce șoptită, peltică, îndepărtată. 

— Cine e? 

Bărbatul nu răspunse, dar ea îi auzea respiraţia. 

— De unde ai numărul ăsta? 

Urmă încă o pauză lungă și Maxine era cât pe ce să închidă, 
dar când bărbatul vorbi în cele din urmă, cuvintele lui măsurate 
o lăsară fără suflare. 

— Mai ai de trăit o oră! 


Capitolul 21 


— ÎI recunoști? 

Helen se aplecă, uitându-se la chipul fantomatic de pe 
monitor. Întrebarea lui Charlie plutea în aer, însă Helen nu se 
grăbi, cercetând îndeaproape trăsăturile. Alice Wright, o lumină 
călăuzitoare în echipa lor tehnică și expert în imagini digitale, își 
petrecuse ultima oră modificând contrastul, reducând 
luminozitatea, mărind și focalizând înregistrarea, cu rezultatul 
că acum aveau o imagine rezonabilă a intrusului. Zvelt și 
subţire, cu pomeţi proeminenţi și o expresie melancolică și 
tulburătoare, se uita direct la Helen - și totodată, avea un aer 
uimit, în timp ce privea spre cameră. 

— Nu cred că e King... 

Se întoarse către Charlie și Joseph, cerându-le din priviri 
opinia. Alice cobori ochii, dorindu-și să fie o prezenţă invizibilă 
printre detectivi. 

— Are faţa prea îngustă..., șopti Charlie. 

— Ar fi putut să slăbească, bănuiesc. A trecut multă vreme... 

— Chiar și așa forma feței nu pare să corespundă... 

— Și uite aici, interveni Joseph. 

Bătu în monitor, arătând de data asta nu spre faţa bărbatului, 
ci spre mâna lui stângă, care se zărea în beznă, atârnând pe 
lângă corp. 


VP - 63 


— Eu număr cinci degete. Vedeţi și voi cinci? 

Helen cercetă din nou imaginea. Ştia exact la ce se referă 
Joseph - una dintre particularităţile lui King era faptul că avea 
numai patru degete la mâna stângă, urmare a unui accident 
suferit în copilărie, la fermă. Era greu de văzut bine pe monitor, 
pentru că degetele erau strânse unul într-altul; totuși, 
dimensiunile și forma mâinii sugerau că nu lipsea nimic de- 
acolo, că lângă inelarul bărbatului mai exista ceva. Helen simţi o 
ușurare bruscă - nu crezuse niciodată cu adevărat că Daniel 
King îl atacase pe Lanning -, se simţea bine să-l elimine din 
stadiu incipient. Adunându-se, întrebă: 

— Și atunci cine e? 

Se aplecară din nou toţi trei spre monitor, căutând indicii în 
trăsăturile bărbatului. 

— Nu l-am văzut niciodată, șopti Joseph puţin dezumflat. 

— Nici eu, zise Charlie. 

— Putem să-l verificăm în sistem? întrebă Helen, întorcându- 
se către Alice. 

— N-avem destule detalii pentru o recunoaștere facială, am 
încercat deja. Și nici eu n-am văzut recent pe nimeni care să 
semene. Am făcut o verificare pe lista cu cei condamnaţi sau 
acuzaţi pentru genul ăsta de atacuri - strangulări cu cablu, 
garotă sau altele la fel... 

— Și? 

— Nimic, mă tem. Dacă vreţi cuțite, bâte de baseball, 
cărămizi, atunci e altă poveste. Dar acesta e un modus operandi 
foarte specific... 

— Care ce ne spune? 

Întrebarea lui Helen le era adresată tuturor, însă Alice se 
retrase imediat. Treaba ei era să ajute la analiza probelor, nu să 
prezinte teorii. 

— Ar putea fi o coincidenţă, spuse Joseph, dar nici chiar el nu 
părea convins. Sau ar putea fi regizat, deliberat, ca să ascundă 
identitatea adevăratului ucigaș? 

— Sau ar putea fi o crimă la indigo? 

Fusese rostită șovăielnic, însă sugestia lui Charlie nimeri în 
plin. Helen bănuise, ca 99 la sută dintre colegii ei, că Daniel King 
se sinucisese după evadarea copiilor, dând foc casei părintești 
înainte să se arunce de pe Butler's Point. Faptul că nu fusese 
găsit niciun cadavru nu însemna nimic - multe cadavre nu mai 


VP - 64 


ajungeau la țărm și dispăreau pentru totdeauna în Canalul 
Mânecii -, iar Helen nu înclina să creadă în farse și teorii ale 
conspirației. Totuși, era pusă în încurcătură de felul cum murise 
Lanning - de la bun început, se întrebase dacă nu cumva era 
cineva care încerca să imite, chiar să recreeze crimele lui King, 
deși până acum nu o spusese niciodată cu voce tare. Charlie, de 
multe ori placa ei de rezonanţă, o făcuse în locul ei. 

— In ce scop? 

— Notorietate, răspunse Charlie simplu. King e faimos, un 
ucigaș-fantomă. Poate că autorul vrea să ne facă să credem că 
s-a întors... 

— Sau poate încearcă să-l depășească? 

Sugestia lui Joseph nu era deloc liniștitoare și nici nu putea fi 
neglijată. In vremuri care se desfătau cu crime reale, unde 
podcasturile și documentarele despre ucigași și victimele lor 
erau ceva banal, teoria crimelor la indigo nu putea fi neglijată. 
Cu siguranţă nu era exclus să existe cineva care să fi devenit 
atât de obsedat de King - de ideea de King -, încât graniţa 
dintre fantezie și realitate să devină neclară. 

— Puteți verifica site-urile fanilor și forumurile despre crime, 
sugeră acum Alice, dar, ca să fiu sinceră, cea mai mare parte a 
chestiilor de groază sunt pe dark web și acolo o să dureze mult 
până pătrundeţi. 

— Mai avem și altceva? ripostă Helen, încercând din răsputeri 
să pară optimistă. 

— Nu prea, răspunse Alice ridicând din umeri drept scuză. E 
cea mai clară imagine facială pe care-o avem. Probabil aveți 
cele mai multe șanse dacă o daţi publicităţii, să vedem dacă își 
amintește cineva ceva. 

— Și nu mai e nimic pe restul înregistrării? 

— Nimic care să sară în ochi... 

Alice scrise ceva pe tastatură și imaginea de pe iMac-ul ei se 
schimbă, chipul bărbatului dispărând și fiind înlocuit cu o 
imagine mai largă a intrusului aflat în dreptul ușii. Când porni 
înregistrarea, acesta își reluă activitatea încercând să intre în 
casă, dar declanșând luminile de securitate. 

— Incearcă, dă greș, o șterge, urmă Alice. După vreun minut, 
pleacă într-un vehicul. 


VP - 65 


La marginea cadrului, capătul îndepărtat al grădinii lui 
Lanning fu iluminat trecător de două raze de lumină, înainte ca 
acestea să se îndepărteze, lăsând din nou peluza în beznă. 

— Vehiculul apare pe vreo altă cameră? 

Alice clătină din cap, năruindu-le speranțele. 

— Asta-i cea mai bună imagine pe care o avem. 

Opri înregistrarea, apoi deschise alta. De data asta fișierul 
conţinea imaginile de pe camera de securitate din faţa casei. In 
primul moment se văzu că obiectivul era îndreptat în jos - spre 
treptele din faţă, alee, iazul din grădina din faţă -, și nu spre 
drum. 

— Vedeţi farurile când trece mașina, apoi... 

Luminile dispărură din vedere - o urmă efemeră a intrusului -, 
apoi beznă, calmul nemișcat al unei seri de toamnă într-un sat 
adormit. 

— Mai rulează o dată..., spuse Helen. 

Alice se conformă. Se uitară toți patru la înregistrare, dorindu- 
și să poată întinde marginile câmpului camerei ca să poată 
vedea vehiculul care pleacă, dar nu era nicio speranţă. 

— Din nou... 

Helen o văzu pe Charlie aruncându-i o privire și întrebându-se 
parcă dacă era înţelept să revadă înregistrările, însă Helen nu o 
luă în seamă. Și de data asta încăpăţânarea el fu răsplătită. 

— Acolo! 

Alice opri înregistrarea. 

— Un pic înapoi, încet acum... 

Alice făcu ce i se cerea, mergând înapoi cadru cu cadru. 

— Oprește! 

Imediat ce opri înregistrarea, văzură și ceilalți. Ceva mic și 
neclar reflectat în iazul din grădina din faţă. 

— Poţi să apropii? 

Alice se conformă, iar reflexia deveni mai mare și mai clară. 
Era spatele camionetei care se îndepărta, surprinsă în timp ce 
accelera. Din cauza unghiului, nu era o imagine perfectă, dar 
bara din spate era parţial vizibilă, ca și ultimele trei litere ale 
numărului de înmatriculare - VZL. 

— Ce-i ăsta? Un Ford? întrebă Alice. 

— Nu, replică Joseph. E un Vauxhall Vivaro. Se vede după cum 
iese în afară bara. 


VP - 66 


— Atunci trebuie să verificăm toate modelele Vivaro care sunt 
înmatriculate în zonă și au literele alea în număr. 

Se ridicaseră cu toţii, plini de entuziasm... de speranţe. 

— Ei? Ce mai așteptați? 

Joseph și Charlie ieșiră în grabă. Helen se opri să-i 
mulțumească lui Alice și să o roage să le printeze numărul 
parţial, după care se îndreptă spre sala de ședințe. Simţea din 
nou freamătul familiar, senzaţia care însoțea întotdeauna o pistă 
nouă. Nu era mare lucru, dar era ceva. 

Ceva care îi putea duce direct la ucigașul lui Justin Lanning. 


Capitolul 22 


Își alesese cu grijă punctul de observaţie. Din locul de unde 
stătea, în faţa secțiunii cu cărţi de autoajutorare, Emilia avea 
vedere directă spre ușă, dar ea nu se vedea de după raftul 
voluminos. Putea să zăbovească acolo invizibilă, ascunsă de 
personalul librăriei și, spera, și de Maxine. 

Fanii, ziariștii și gură-cască se învârteau pe-acolo deja de 
jumătate de oră. Unii se opreau să discute cu vânzătorul sau să 
se uite la rafturi, dar majoritatea intrau în magazin îndreptându- 
se către scaunele pregătite pentru atracţia principală a serii. 
Mulţi veniseră mai devreme sperând să găsească locuri în 
primul rând, dornici să fie aproape de femeia momentului - 
chiar acum rândurile se umpleau de grupuri de cititori 
entuziasmați. Insă Emilia adoptase o altă strategie, preferând să 
rămână aproape de ușă. 

După ce-și terminase articolul, venise în fugă la Waterstones 
hotărâtă să facă o recunoaștere a topografiei locului. Unii 
scriitori aveau după ei editori, agenţi literari și de publicitate, o 
echipă de suport specială care devenea rapid falangă de 
protecţie dacă se băga cineva nedorit în desfășurarea 
evenimentului. Emilia se găsea de mult în această categorie, iar 
seara asta nu era cu nimic diferită. 

Nu venise să cumpere cartea - o citise deja - sau să ia 
autograful lui Pryce. Venise să-i pună întrebări despre moartea 
lui Justin Lanning. 


VP - 67 


Încercase deja de mai multe ori să o sune, însă apelurile ei 
fuseseră respinse. Pryce devenea celebră, curtând ziarele și 
televiziunile naţionale, și avea puţin timp pentru presa locală. 
Emilia avea deci să o aștepte la ușă - ceea ce făcuse de multe 
ori în trecut -, dar nu într-o librărie. Agentul lui Pryce părea să 
fie deja aici, însă nu și alte persoane oficiale, ceea ce era o 
veste bună, dar tot trebuia să se miște repede. Imediat ce Pryce 
intra în corpul principal al librăriei, avea să fie îmbrăţișată 
drăgăstos de acest eveniment organizat numai pentru ea și 
cartea ei. Avea să fie înconjurată de personalul librăriei, de fani 
și de binevoitori care nu ar fi privit cu ochi buni intervenția 
Emiliei. Nu, cheia era să o prindă imediat ce intra în clădire. 
Avea să fie luată pe nepregătite, iar Emilia ar fi apucat probabil 
să pună două sau trei întrebări până să intervină agenta. Orice 
ar fi spus Pryce interesant avea să fie transmis imediat pe 
Twitter, apoi reciclat pentru ediţia de a doua zi. Nimic nu se 
compara cu un citat direct de la sursă. 

Publicul se aduna în continuare - mame și fiice, grupuri de 
tinere vorbăreţe, băieţi de toate felurile -, dar tot nu se vedea 
nici urmă de Pryce. Nu era stilul ei - Pryce era destul de 
profesionistă din punctul ăsta de vedere -, dar Emilia își zise că 
azi toată lumea voia câte ceva de la ea, mai ales după 
evenimentele tulburătoare de azi-dimineaţă, așa că putea să 
lase de la ea. 

Fără să piardă din vedere intrarea, Emilia trecu cu privirea 
peste titlurile cărţilor de autoajutorare - /nvață să te iubesti, 
Gândește FERICIREA - înainte să se întoarcă dezgustată și uluită 
că existau oameni care se puteau lăsa duși de nas de asemenea 
șarlatanii. Se distră în schimb uitându-se pe prima pagină din 
Evening News, pe care-l ţinuse la subraţ. 

Și, când privi chipul frumos și zâmbitor al lui Justin Lanning, 
simţi un fior pe șira spinării. Omul ăsta avea tot, îl așteptau 
multe, dar își sfârșise zilele pe un șantier izolat unde fusese 
abandonat fără suflare. Era un mod înfiorător să mori. Emilia nu 
se zgârcise cu detaliile și efectul se vedea deja - contul de 
Twitter zumzăia de comentarii și întrebări. Se gândea cum 
aveau să reacționeze la mărturia directă a cuiva care-l 
cunoscuse îndeaproape, care scăpase din iad alături de el, 
numai ca să vadă cum îi este smuls acum prietenul de lângă ea? 
Emilia se simțea deja entuziasmată de întâlnirea care urma și 


VP - 68 


avea speranţe mari - cititorii ei își doreau acum trăire pură, 
durere pură. 

Afluxul de fani se domolea, iar Emilia aruncă o privire la ceas 
- 19:08. Maxine întârzia la lansarea propriei cărţi. Emilia observă 
un grup de angajaţi care discutau serioși, cu chipuri îngrijorate. 
Se întâmplase ceva? Era posibil să nu vină Maxine? Să fi anulat 
participarea? Sigur că așa ceva nu era posibil în ziua ei cea 
mare, nu...? 

Angajaţii se despărţiră, ocupându-și din nou locurile lângă 
scaune. Emilia îi privi cu atenţie încercând să le descifreze 
limbajul corpului. Păreau încordaţi, dar calmi. Oare asta însemna 
că aveau informaţii că Maxine e pe drum? Sau doar se 
prefăceau că sunt calmi? 

Oricum nu avea rost să-și abandoneze postul acum. O să se 
piardă în fundal și o să se ţină de plan... așteptând momentul să 
atace. 


Capitolul 23 


— Are legătură cu Justin? 

Incercă să-și stăpânească glasul, să nu-i tremure, însă Charlie 
îi simţea anxietatea ascunsă sub mască. 

— Da. Vorbesc cu toată lumea, cu prietenii și colegii, încerc 
să-mi fac o imagine mai clară despre viaţa lui... 

Nu era întru totul adevărat, dar păru să-l mai calmeze pe 
Callum Harvey. Arăta ca un iepure speriat când deschisese ușa, 
uitându-se în jur de parcă s-ar fi așteptat la vreo surpriză 
neplăcută, însă acum păru să se relaxeze un pic. 

— Atunci mai bine intri. 

e 

Curând erau înghesuiți în salonașul lui, cu cești de ceai în 
mână. Cu fiecare minut care trecea nivelul de anxietate al lui 
Harvey părea să scadă, pe măsură ce se deschidea treptat în 
faţa ei. De fapt Charlie avea impresia că se bucura de compania 
ei, că voia să stea de vorbă cu cineva. 

— Eram apropiaţi, spunea Callum, între două guri de ceai. 
Amândoi am venit în școală în clasa zecea și ne-am împrietenit 
pe loc. li plăceau fotbalul, NFL, Xbox, toate chestiile care-mi 


VP - 69 


plăceau și mie. Sigur, el era fan Portsmouth, dar asta puteam 
trece cu vederea... 

Zâmbi când își aduse aminte, iar Charlie fu surprinsă de efect. 
Callum era palid și slab, cu o încruntătură permanentă, de parcă 
s-ar fi așteptat să i se prăbușească cerul în cap. Însă când 
zâmbea, chipul i se lumina, dând la iveală căldura și umorul care 
stătuseră ascunse. 

— Eram foarte diferiţi. El era mai gălăgios, poate mai sigur pe 
el, dar eram tovarăși buni... 

— Frați? 

Callum ridică privirea, dar nu păru iritat de întrebare. 

— Ce s-a întâmplat... cu King... a schimbat situaţia. După 
aceea eram supravegheați de familii, duși pe sus la terapeuți 
și... și nu ne-am mai prea văzut. Părinţii lui Justin au hotărât să-l 
retragă de la școală și l-au trimis la un colegiu din Dorset unde 
atrăgea mai puţin atenţia, însă tot am ţinut legătura, atât cât 
puteam. 

— Cât de des vorbeați? 

— O dată pe lună, un telefon sau un mesaj... 

— Și cum ai caracteriza relaţia voastră? 

Callum se gândi o vreme, apoi răspunse: 

— De susţinere. Justin se descurca bine, îmi dădeam seama, 
așa că de câte ori îl vedeam pomenit în presa locală îi dădeam 
un mesaj. Când și-a construit casa nouă, m-am dus s-o văd. Mă 
bucuram că e fericit și voiam să știe și el. 

— lar el? 

— El era neschimbat. N-am... eu nu prea aveam cu ce să mă 
laud, dacă e să fiu sincer. Însă pentru mine a fost vorba 
întotdeauna să mă menţin pe linia de plutire, să... nu las 
experienţa din trecut să mă definească. 

Rostise cuvintele cu hotărâre, cu încăpățânare - era clar că 
fusese o luptă câștigată cu greu. _ 

— Justin m-a încurajat la fiecare pas. Intotdeauna a zis că 
avem de făcut o alegere în viață, dacă să fim fericiţi sau nu. 
Până la urmă de noi depinde. Avea dreptate și i-am fost 
recunoscător că m-a obligat să fac niște schimbări în viața mea. 
Așa că, deși nu ne vedeam cu regularitate, eram apropiați. 

Charlie încuviință luându-și notițe. 

— Aveţi idee ce i s-a întâmplat? 

Charlie ridică privirea, surprinsă de întrebare. 


VP - 70 


— Adică, dacă știți de ce a fost ucis sau cine... 

— Anchetăm câteva piste. 

Callum își miji ochii, parcă bănuitor că avea să fie expediat. 

— Dar aș vrea să-ţi arăt ceva. 

Acesta era motivul real al vizitei. Băgă mâna în geantă și 
scoase un print A4. 

— Aș vrea să te uiţi la fotografia asta și să-mi spui dacă 
recunoști persoana. 

Callum luă fotografia, privind atent imaginea alb-negru 
neclară a intrusului de la locuinţa lui Lanning. 

— Asta-i casa lui Justin..., spuse el șocat. 

— Așa este. 

— Și tipul ăsta încerca să intre? 

— Nu sunt autorizată să-ţi spun, își ceru scuze Charlie, dar pot 
să te asigur că suntem foarte dornici să-l identificăm. 

Asta era puţin spus. Silueta sinistră era cea mai bună pistă a 
lor și, ţinând cont că această crimă putea fi o imitație, Helen își 
dorise să discute cu foștii colegi de școală ai lui Justin, în caz că 
ar fi fost și e; îngrijoraţi pentru siguranţa lor sau ar fi putut oferi 
vreo informaţie pertinentă. 

— Nu... nu știu, spuse Callum, dintr-odată încordat. Lumina e 
destul de proastă și are și o umbră pe față... 

Charlie îl privi atentă, intrigată de reacţia lui. 

— Dar s-ar putea să-l fi văzut. 

— Spune... 

— Era un tip în stradă acum vreo săptămână. Nu l-am 
recunoscut și nu părea să aștepte pe cineva. Doar se învârtea 
pe-acolo... 

— Ai vorbit cu el? 

— Nu, m-am dus la magazin să iau lapte și, până m-am întors, 
dispăruse. 

— Și cât de sigur ești că eratipul ăsta? 

— Nu sunt... 

Callum privi spre fotografie. 

— Ar putea fi el. Are aceeași formă a feţei și statura, dar l-am 
văzut la lumina zilei, iar aici e în toiul nopţii... Îmi pare rău, nu 
pot fi sigur... 

Îi dădu înapoi fotografia, dar aproape că părea că nu vrea s-o 
înapoieze, astfel încât Charlie fu nevoită să tragă ușor de ea ca 
să i-o smulgă. 


VP -71 


— E vreo problemă? 

În glasul lui Callum se simțea un ușor tremur. 

— Sunt în pericol? 

Dacă era posibil așa ceva, acum era chiar mai palid decât 
când venise ea, iar Charlie se grăbi să-l liniștească. 

— Categoric, nu. Cum am zis, vorbim cu toată lumea. 
Bărbatul din fotografie ar putea fi relevant sau nu. Discutăm cu 
prietenii lui Justin, ca să vedem dacă a pomenit ceva despre 
vreo îngrijorare, vreo preocupare... 

— În afară de cele evidente? 

— Adică? 

— Adică Maxine. 

Tonul era neobișnuit de dur pentru el. 

— Nu vă înțelegeți bine? 

— Păi, pe vremuri eram amici - oricum, destul de buni prieteni 
-, dar în ultima vreme... 

— Din cauza cărții? 

Callum încuviinţă. 

— Niciunul dintre noi n-a vrut să fie scrisă... 

— Pentru că e și povestea voastră, pentru că v-a luat-o? 

Dar Callum clătina deja din cap. 

— Atunci are legătură cu banii? Faptul că ea profită de... 

— Nu, n-are nicio legătură. Nu-mi pasă de bani, răspunse el, 
ca și cum ar fi fost un cuvânt murdar. Voiam... voiam doar să 
rămână totul în trecut. Voiam să rămână îngropat... 

Vocea îi tremură când rosti cuvintele. Chiar și acum, după 
atâţia ani, urmările traumei lui Callum nu erau ascunse prea 
adânc. 

— Justin... avea și el problemele lui cu cartea, dar pentru 
mine... Pur și simplu, nu văd de ce trebuie să tot vorbim despre 
asta, de ce Maxine a considerat că trebuie să readucă totul în 
discuţie, chiar când mă puneam din nou pe picioare... 

Aruncă o privire spre poza înrămată de pe șemineu - o 
fotografie frumoasă cu o tânără care zâmbea. 

— Mi-am făcut o viaţă nouă. O iubită drăguță, o casă nouă. 
Când se uitau la mine, când vorbeau cu mine, oamenii asta 
vedeau: un tip obișnuit care-și face un drum în viață. Dar după 
ce Maxine a dat toate interviurile alea și după ce a scris cartea, 
dintr-odată lumea n-a mai văzut decât celălalt eu al meu... 
Victima murdară, pe jumătate despuiată, băiatul care a făcut pe 


VP - 72 


el în pat trei ani după aia, care nu putea vorbi din cauza 
bâlbâielii... Asta gândește lumea când se uită la mine. Se 
gândește la bă-băieţelul ăla, băieţelul ăla trist... 

Tonul lui Callum era furios, dar arăta ca un om învins, de 
parcă toate progresele din ultima vreme erau doar o faţadă 
menită să ascundă o traumă care încă sângera. Poate că până la 
urmă în sufletul lui era tot un băieţel. 

— Voiam să se termine odată, să dispară. Nu cer prea mult, 
nu-i așa? 

Apelul era direct și pătimaș. În sufletul ei, Charlie era alături 
de el. Era evident că încercase din greu să-și croiască un nou 
drum, însă adevărul este că era definit tot de evenimentele care 
se petrecuseră cu opt ani în urmă, încă sub influenţa stafiilor din 
trecut. 


Capitolul 24 


Mergea în viteză aruncând priviri acuzatoare spre chipurile 
care treceau pe lângă ea. Oare tipul brunet cu părul scurt se 
uita la ea? De ce se oprise brusc bătrânul ăla când trecuse pe 
lângă ea? Oare vreunul dintre străinii ăștia se uită acum cu 
binoclul la ea, alegând momentul în care să atace? 

O vreme, după ce primise apelul, Maxine rămăsese ţintuită 
locului, incapabilă să se miște, incapabilă să asimileze ceea ce 
tocmai i se întâmplase. Nu părea real... totuși, bărbatul care o 
sunase era atât de convins, sigur că își poate duce la îndeplinire 
ameninţarea, încât nici ea nu avea nicio îndoială că se putea 
ține de cuvânt. O cuprinse spaima, iar mâna îi tremura așa de 
tare, că până la urmă scăpă receptorul, exact când i se umplură 
ochii de lacrimi. În mod normal, nu era o persoană care să se 
intimideze, dar ce îi spusese bărbatul... 

În cele din urmă reuși să se adune. Inima tot îi mai bătea 
nebunește, însă mintea începea să i se limpezească. Știa că 
lansarea era pe punctul de a începe și că probabil ar trebui să o 
anuleze, chiar dacă în ultimul moment, și să rămână închisă în 
siguranţă în apartament. Dar gândul ăsta o îngrozea și mai tare. 
Bărbatul știa unde se ascundea ea, știa apartamentul, știa 


VP-73 


numărul de telefon. Era incredibil, dar el știa lucrurile astea. 
Ceea ce însemna că ea era în pericol. 

Dintr-odată își dădu seama că trebuia să plece. Trebuia să 
pună un picior în faţa celuilalt și să ajungă undeva unde era 
lume, unde era lumină puternică, unde era siguranţă. 
Ascunzătoarea ei cufundată în semiîntuneric, discretă părea 
acum cel mai nepotrivit loc unde să se afle. Așa încât 
întredeschisese ușa și verificase de mai multe ori să nu fie 
nimeni în hol, după care o luase la fugă. Pe lângă lifturi, pe 
scara de incendiu și de-acolo în stradă. 

Era devreme și afară erau mulţi oameni, unii grăbindu-se de 
la serviciu spre casă, alţii ieșind în oraș. La început Maxine 
simţise că prezenţa lor e liniștitoare, dar încet-încet, o copleși un 
sentiment de groază. Oare cel care o sunase o pândise de 
undeva de lângă apartament? O urmărea chiar în clipa asta? Se 
întoarse, dar nu părea să fie în niciun pericol imediat. De fapt 
lumea părea să-și vadă de treabă, cu totul lipsită de griji pentru 
situaţia ei nefericită. 

Grăbind pasul, Maxine aruncă o privire la ceas - 19:22. 
Trecuseră 22 de minute de când primise apelul, dar deocamdată 
era în siguranţă, era în viaţă. Îi făcea bine să se miște - fără 
îndoială că așa era o ţintă mai greu de atins, nu? - și începu să 
alerge ușor. Nu era îmbrăcată potrivit pentru așa ceva, avea 
tocuri și o rochie strâmtă și cu siguranţă arăta caraghios gonind 
pe strada aglomerată, dar nu-i păsa. Waterstones era la doar 
câteva minute de mers și faptul că întârziase la lansare putea fi 
ceva bun, de fapt - spera să o întâmpine o mulţime de oameni 
între care să se simtă în siguranţă. 

Gândul o învioră și începu să alerge de-a binelea. Traversă 
strada, văzu indicatorul spre Westquay Centre și se grăbi într- 
acolo, părăsind în viteză strada principală. Străduţa era mai 
puţin aglomerată, mai pustie, dar nu avea cum altfel să ajungă 
la librărie, așa că merse mai departe. Era mai vulnerabilă la un 
atac, dar acum zbura, ceea ce-i oferea o șansă. Nu încetini 
pasul, gonind spre destinaţia ei, spre un mediu sigur, cercetând 
chipurile lipsite de expresie care treceau pe lângă ea în timp ce 
alerga pe străduţa liniștită. 


VP - 74 


Capitolul 25 


Mergeau în tăcere. Helen conducea prin traficul de seară, în 
timp ce Joseph stătea pe locul pasagerului uitându-se pe geam, 
dus pe gânduri. Helen habar nu avea ce-i trecea prin cap când 
era așa pierdut - oare se gândea la el? La ea? La misiunea pe 
care o aveau? Nu putea spune, mulțumindu-se să știe că, atunci 
când venea momentul ca el să se implice, când avea nevoie de 
el alături, Joseph o să fie acolo. 

Trecuseră numărul de înmatriculare parţial prin sistemul 
informatic centralizat și în scurt timp aveau o listă cu doar trei 
numere - trei mașini Vauxhall Vivaro gri înmatriculate în zonă. 
Eficientul detectiv-agent Bentham localizase deja două dintre 
ele și vorbise cu proprietarii înainte să trimită polițiști pe teren 
ca să verifice deplasările recente ale mașinilor și şoferilor. Una 
dintre dube era a unui curier, cealaltă a unui florar și niciunul 
dintre ei nu declanșase niciun semnal de alarmă. Totuși, a treia 
mașină era mai interesantă. 

Era înmatriculată pe numele unui oarecare Simon Collins, 
domiciliat în prezent în Freemantle. Adresa era reală, însă 
Collins părea să fie fictiv. Apăruse din senin în registrul 
electoral, iar permisul de conducere și certificatul de 
înmatriculare erau falsuri, deși convingătoare. Fără îndoială că 
era vorba despre cineva care avea nevoie de o dubă - cu taxele 
și înmatricularea în regulă - care să nu atragă atenţia, dar care 
să ascundă identitatea șoferului. Fusese o zi lungă, dar chiar și 
așa Helen hotărâse să se ducă personal la adresa în cauză în loc 
să trimită vreunul dintre agenţi. Joseph se oferise să vină cu ea. 

— Ştii că nu era nevoie să vii, spuse ea cu privirea la drum. Se 
face târziu și detectivul-agent Reid ar fi fost mai mult decât 
încântat să se ofere. 

— Sunt intrigat. 

— De mine? 

— De proprietarul dubei, spuse Joseph, răspunzând cu un 
zâmbet la provocarea lui Helen. Habar n-am cine e, ce joc face 
sau cât de periculos s-ar putea dovedi. 

— Probabil că nici n-o să fie acolo, ripostă Helen. 

— Chiar și-așa! 


VP -75 


Ajunseseră la o intersecţie. Helen aşteptă să treacă, abia 
târându-se, un camion, apoi coti pe Paynes Road. Mergeau în 
viteză, însă fără girofar. Nu exista nicio ameninţare imediată 
pentru viața nimănui, așa că luminile și sirena nu erau în 
funcţiune. Helen voia să ajungă neanunţată. 

— Evident, apreciez că am adjuncții în prima linie a anchetei, 
spuse ea fără să ia în seamă încercarea lui Joseph de a încheia 
discuţia. Dar ne așteaptă un drum lung... 

— Știu. 

— Și, așa cum am mai vorbit, pot să-mi port și singură de 
grijă. 

— Știu și asta. 

O spusese simplu, chiar afectuos, ca și cum ar fi fost complet 
relaxat pe tema asta, deși rămânea faptul că /nsistase să vină 
cu ea. 

— Și n-o să fie nici ore suplimentare plătite... 

Joseph râse încet și se întoarse privind traficul. Helen îi aruncă 
o privire încercând să-și dea seama la ce se gândește. De lao 
vreme simţea în el o încordare, o frustrare care începea să se 
întrevadă. Joseph părea dornic să se afle în miezul lucrurilor, 
oricare ar fi fost ele, conducând ancheta, niciodată departe de 
ea. La început Helen crezuse că venea din dorinţa de a petrece 
mai mult timp cu ea, dar în ultimul timp nu mai era sigură. Se 
simțea în el o neliniște, o nerăbdare, ba chiar și o urmă de 
concurenţă între el și Charlie, de parcă ar fi vrut să devină la fel 
de important ca ea sau chiar să o înlocuiască. Oare avea 
senzaţia că tot mai trebuie să dovedească ceva? Îl sâcâia ceva, 
vreo stafie pe care trebuia să o exorcizeze? Sau chiar exista o 
problemă reală între cei doi adjuncţi ai ei? 

De când Charlie anunţase că e însărcinată, îi redusese uşor- 
ușor activităţile din prima linie dându-i în schimb misiuni mai 
puţin periculoase. Era în continuare esenţială în toate anchetele, 
dar acum avea un rol mai mult tactic, de culegere de informaţii, 
de verificare a teoriilor și de ajutor pentru operaţiunile directe 
ale lui Helen. Alergatul, săritul și bătăile erau pentru alţii. Oare 
Joseph era bănuitor, chiar invidios din cauza prieteniei dintre 
cele două femei? Sau era doar politica de modă veche a secțiilor 
de poliţie, un detectiv-sergent care voia să profite de absenţa 
iminentă a unui coleg? Nu ar fi fost primul care să încerce să 
obțină avantaje de pe urma concediului de maternitate al unei 


VP - 76 


colege. Helen nu era de acord cu așa ceva - și o să aibă grijă să 
nu se întâmple -, dar dacă asta era, măcar să știe cu ce avea 
de-a face. Acum habar n-avea ce se petrece, ceea ce o făcea să 
se consume. De multe ori fusese tentată să-l întrebe direct, dar 
de fiecare dată se codise, de teamă să nu fi interpretat greșit 
situaţia. Voia să pătrundă în miezul nesiguranței lui Joseph, să-i 
înțeleagă încordarea, dar cercetarea problemei trebuia să mai 
aștepte. 
Ajunseseră. 


Capitolul 26 


— Cum vrei să facem? 

Joseph coborâse vocea, deși era puţin probabil să-l audă 
cineva. Helen privi prin parbriz spre casa de vizavi, cu draperii 
zdrenţuite trase bine la ferestre ca să o izoleze de restul lumii. 
Pe stradă nu se vedea nici urmă de camionetă, dar înăuntru se 
zărea o lumină palidă, abia vizibilă prin draperiile de la etaj. 

— Mă gândeam să batem la ușă și să vedem dacă răspunde 
cineva. 

O spusese cu un zâmbet, amuzată de ideea că Joseph s-ar fi 
așteptat să o vadă catapultându-se pe fereastră. 

— Îmi place. E simplu, eficient..., răspunse el, tot zâmbind. 

— Dar, dacă vrei să te duci în spate, aș aprecia. Nu e cazul să 
fii subtil, te plantezi lângă ușa din spate și vezi dacă iese cineva. 

— Recepţionat! 

Joseph deschisese deja ușa mașinii și coborâse. Helen îi lăsă 
un avans de câteva minute, apoi îl urmă, coborând din mașină și 
traversând strada. Era aglomerată, o scurtătură locală, dar 
curios de lipsită de personalitate, cu case victoriene coșcovite 
care până acum evitaseră renovarea. Majoritatea fuseseră 
împărţite în garsoniere și apartamente și păreau să nu fie deloc 
iubite; în micile grădini din faţă erau împrăștiate jucării și 
gunoaie. 

Helen bătu hotărât în ușă și ascultă atentă să prindă vreo 
reacţie înăuntru. Așteptă 10 secunde, apoi încă 10, dar nimeni 
nu răspunse. 

— Poliţia. Deschide... 


VP - 77 


Bătu din nou - de trei, patru ori -, apoi își reluă postul de 
observaţie. Și de data asta primi un răspuns. O vagă fluturare a 
draperiilor de la etaj, umbra unei siluete în spatele lor. Helen se 
încordă să-l vadă pe voyeur, dar acesta se retrăsese, dispărând 
din vedere. 

Trecură 10 secunde, apoi încă 10. Dinăuntru nu se auzea 
niciun zgomot, nici podeaua scârțâind, nici bocănit pe trepte - 
niciun semn că locatarul era dispus să o primească înăuntru. 
Helen dădu să bată din nou, însă de data asta observă ceva. Ușa 
de la intrare era veche și încovoiată, îndepărtându-se de toc sus 
și jos, ceea ce însemna că doar yala veche o ţinea închisă. 
Avusese de gând să mai bată o dată, dar se sprijini de ușă 
apăsând constant, cu forță. Ușa protestă timid, scoase un ușor 
scârțâit când cedă lemnul, apoi se sparse și după aceea cedă și 
încuietoarea. Ușa se deschise, dând la iveală un hol întunecat. 
Adunându-se, Helen trase aer în piept și intră. 

Podeaua scârțâi zgomotos când închise ușa în urma ei. Helen 
încremeni, încordându-și auzul. Oare se auzise mișcare la etaj 
sau i se păruse? Aruncă o privire în livingul de la parter, dar nu 
era mare lucru acolo, în afară de niște ziare aruncate și un 
televizor care părea să aibă ștecărul smuls. Și bucătăria cu 
ieșire în grădina din spate era învăluită în întuneric, așa că nu 
mai amână, urcând încet treptele, cercetând palierul de 
deasupra, în caz că ar fi pândit cineva acolo. 

Ajunse în capul scărilor pe un palier îngust. Chiar în faţa ei se 
afla o baie murdară, ponosită și neplăcută în care ţevile parcă își 
dăduseră duhul. Curios, șnurul care aprindea lumina încă se 
mișca, legănându-se încet înainte și înapoi, ceea ce o puse 
imediat pe Helen în gardă. Tocmai ieșise cineva din încăpere 
sau era curentul care șuiera prin gura de ventilaţie? Intră și 
verifică fereastra, dar aceasta refuză să se clintească, vopseaua 
sigilând-o, după cum părea. i 

Se întoarse pe palier și cercetă interiorul. In spate era un 
dormitor mic, iar cel mai mare dădea spre stradă. Era încordată, 
pregătită să sară cineva la ea... însă camera era goală. Un 
șifonier, un pat de o persoană, dar nu mare lucru în afară de 
asta. Se întoarse și se îndreptă în grabă spre dormitorul 
principal. 

Ușa era întredeschisă, deci nu putea să vadă înăuntru. Ceea 
ce o făcu să ezite - suspectul nu avea unde să se ascundă în 


VP - 78 


altă parte. Dacă avea dreptate, silueta fantomatică surprinsă de 
camera lui Lanning era la câţiva metri de ea. Cu vârful 
bocancului deschise încet ușa. Aceasta se supuse, mișcându-se 
ușor pe balama, înainte să se oprească. Trăgând aer în piept, 
Helen păși înăuntru. 

Se mișcă rapid, aruncând priviri în toată camera. Se aștepta la 
necazuri, probabil chiar la un atac direct, însă și încăperea asta 
era pustie. Înaintă și trase draperiile, gândindu-se că s-ar putea 
să se ascundă cineva după ele, dar și de data asta fu 
dezamăgită. 

Se întoarse și privi camera goală. Era rece și sărăcăcioasă, cu 
o saltea pătată întinsă pe cadrul patului. Dulapul era deschis și 
gol și nu prea era nimic interesant... în afară de vreo 12 cutiuţe 
așezate pe saltea. _ 

Se duse spre pat și luă una dintre ele. Inregistră numele 
mărcii - Samsung - și o deschise rapid, găsind un Galaxy S10 
nou-nouț. Îl puse la loc, le verifică și pe celelalte și constată că 
erau toate același model. 

Scoţând stația, apăsă pe butonul de apel. 

— Niciun semn aici. Tu ai ceva? 

— Nimic. Nicio mișcare, răspunse Joseph, iar glasul lui fără 
trup, pierdut printre pârâituri, se revărsă în toată camera. Ce-i 
înăuntru? 

— Nimic. În afară de 12 Samsunguri de contrabandă. Toate 
noi, dar în cutii ușor deteriorate, probabil când au căzut din 
camion... 

Joseph râse, iar Helen închise staţia, ca să-și continue 
investigația. Însă acum auzi. Un scârţâit ușor, ca de ușiţă care 
se deschide. Și își dădu brusc seama de greșeala pe care o 
făcuse. Dulapul din camera din spate. Nu verificase dulapul. 

Dădu năvală spre ușă, la timp cât să vadă o străfulgerare 
neagră dispărând în josul scării. Nu ezită, străbătând în fugă 
palierul și ajungând în capul scărilor la timp ca să vadă ușa din 
față izbindu-se de perete. Helen cobori treptele câte trei și 
ateriză elegant în hol. Şi porni după el sprintând pe ușă și ieșind 
în stradă. 

Era îmbrăcat în negru din cap până în picioare, dar chiar și 
așa era vizibil în lumina slabă a felinarelor. Avea un avans, dar 
era doar la 25 de metri în fața ei, așa că Helen porni în urmărire. 
Se menţținuse întotdeauna în formă, forțându-și corpul la 


VP - 79 


antrenamentele zilnice, iar acum alerga pe beton, musculatura 
picioarelor ajutând-o. Prada era rapidă, dar ea era și mai rapidă 
și distanţa dintre ei se scurta. Întrebarea era dacă-l putea prinde 
înainte să ajungă în strada aglomerată spre care se îndreptau. 
Acolo ar fi putut să sară într-un autobuz, să se repeadă într-un 
magazin sau să se piardă în mulţime. Era esenţial să pună mâna 
pe el înainte să ajungă acolo, așa că spori ritmul, neluând în 
seamă senzaţia de arsură din plămâni. 

Distanţa dintre ei era de vreo 12 metri, acum de 10. Fugarul 
simţea pericolul și reacționă mărind un pic pasul, însă Helen se 
aștepta și mări și ea puţin viteza. Aproape că putea întinde 
mâna să-l prindă de hanoracul negru, însă el o fentă, zbughind-o 
brusc în stânga, printre mașinile parcate, și ieșind pe carosabil. 
Helen se opri, dar chiar atunci auzi un scârţâit pătrunzător de 
frâne și apoi un bufnet metalic înfundat. 

Suspectul lor nu-și calculase bine tentativa de fugă și acum se 
rostogolea pe capota mașinii care frânase. Se întâmplase într-o 
fracțiune de secundă; mașina se opri și-l aruncă pe nefericitul 
fugar pe cealaltă parte a străzii. Helen încremeni o clipă, șocată, 
dar nici acum prada ei nu se potolise, străduindu-se să se ridice 
în picioare. Helen realiză pericolul și dădu năvală, sărind și 
alunecând peste capota lucioasă a mașinii. Suspectul era pe 
picioare, dar era prea târziu. Helen ateriză pe asfalt chiar lângă 
el, prinzându-l de pieptul hanoracului și ţintuindu-l de o mașină 
parcată. 

Şoferul care frânase cobora deja din mașină, chiar când 
ajungea și Joseph, fără suflare. Însă Helen nu-l băgă în seamă pe 
niciunul dintre ei, trăgându-i gluga de pe cap captivului care se 
zbătea. Și privi cu răsuflarea tăiată și nedumerită chipul 
înspăimântat din faţa ei. 

Dezamăgirea fu bruscă și copleșitoare. Pentru că nu era 
suspectul lor, fantoma de-acasă de la Lanning; de fapt fugarul 
nici măcar nu era bărbat. Persoana care stătea în faţa lui Helen 
era o adolescentă îngrozită. 


Capitolul 27 


— Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău... 


VP - 80 


Cuvintele se revărsau ca un torent. 

— E-n regulă, nu-i nevoie de scuze. Ne bucurăm că ești aici... 

Directoarea librăriei afișa o gamă largă de expresii - ușurare 
că Maxine ajunsese, combinată cu îngrijorarea evidentă pentru 
starea ei de spirit. Maxine nici nu o prea putea acuza - nu numai 
că întârziase foarte mult, dar mai era și transpirată, agitată și cu 
hainele vraiște. Și cât mai planificase totul pentru seara asta - 
cumpărase ţinuta cu mai mult de o lună în urmă -, iar acum 
totul se ducea de râpă. 

— Avem o mulţime impresionantă, urmă directoarea 
încurajator. O să fie o seară minunată. 

Maxine încuviință, dar nu spuse nimic. 

— Să-ţi aduc un pahar cu apă? insistă directoarea. Ceva mai 
tare, poate...? 

— Nu, sunt în regulă, sincer... 

Expiră prelung și zgomotos, încercând să scape de ghemul de 
încordare din ea. 

— Am... am plecat târziu și a trebuit să mă grăbesc. O să fie 
totul în regulă, pe cuvânt... 

Și poate că așa și avea să fie. Librăria era plină ochi. Cu 
siguranţă nu i se putea întâmpla nimic aici. 

— Atunci spune tu când ești gata, și începem. Dacă ești sigură 
că ești în regulă... 

Maxine aruncă o privire la ceasul de mână - 19:32. Trecuse 
mai mult de jumătate de oră de la apel. 

— Da, sunt bine. Hai să-i dăm drumul! 

Directoarea o conduse prin librărie spre sala pentru 
evenimente. Şiruri de capete se întoarseră să o salute. Maxine 
se simţi dintr-odată intimidată, dar și mulțumită de numărul de 
oameni care veniseră. Câţiva stăteau în picioare, pentru că nu 
mai găsiseră scaune libere, iar ideea că ea umpluse sala îi dădu 
un fior de fericire, de optimism. Totul avea să fie bine. Apelul 
fusese fără îndoială o păcăleală, nu? O farsă îngrozitoare făcută 
de vreun nemernic invidios care voia să-i strice bucuria. 

Ținând pasul cu directoarea, ocoli scaunele din faţă și urcă pe 
scena joasă. Peste cei prezenți trecu un val de încântare, de 
anticipare, care îi făcu plăcere și o îmboldi și mai tare. Din 
păcate nu dură mult, pentru că directoarea începuse 
evenimentul, multumind publicului și prezentând un rezumat al 
drumului lui Maxine până în acest punct, în această seară, la 


VP - 81 


lansarea mult-așteptatei ei cărți. Acum publicul aplauda, iar 
Maxine înaintă ca să ajungă în faţă. 

— Mulţumesc, Samantha, și vă mulţumesc tuturor pentru 
răbdare. Punctualitatea n-a fost niciodată punctul meu forte... 

Se auziră râsete discrete. Lui Maxine tot îi mai bătea 
nebunește inima, dar simţea că se poate controla mai bine. 

— Intr-o clipă aș vrea să discutăm despre istoria acestei cărți, 
despre viaţa mea din ultimii opt ani... 

Era răgușită, așa că-și drese glasul și încercă să pară cât mai 
calmă și netulburată. 

— Despre toate prin care am trecut și despre ce încă sper să 
realizez... 

O femeie mai în vârstă din primul rând o fixa cu privirea, 
fermecată de fiecare cuvânt al ei. lar acum Maxine deveni 
conștientă de numărul ochilor aţintiţi asupra ei. Rânduri întregi 
de oameni care o urmăreau cu gura căscată, de parcă ar fi 
cunoscut-o, de parcă ăsta era cel mai firesc lucru din lume. Mai 
vorbise la televiziune și radio și înainte, dar acum era altceva. 
Aici publicul era aproape și era imposibil să se ascundă. Știa că 
ar trebui să vorbească mai departe, să-și pregătească lectura 
din carte, dar se trezi cercetând mulțimea cu privirea. Se uita la 
tânărul din rândul al doilea. La tipul de vârstă mijlocie din rândul 
cinci din spate, care părea să se uite într-un caiet. La silueta 
sfrijită din fundul sălii, care se uita la ea cu ochii căscați. 

Dintr-odată, nu mai știa ce să spună sau să facă. Era copleșită 
de gândul că bărbatul care o sunase reușise să ajungă aici, că 
se afla chiar în clipa asta în sală. 

— Maxine? 

Samantha se afla din nou lângă ea, iar Maxine își dădu seama 
că se pierduse în gândurile ei negre. 

— Scuze, dar parcă deodată mi s-a golit mintea. Probabil că 
sunt agitată..., minţi ea, iar femeia în vârstă din faţa ei îi zâmbi 
cu indulgență. Cum spuneam, o să povestesc imediat despre 
drumul meu, însă aș vrea să încep citind un scurt fragment din 
carte. 

Luă cartea și o deschise la pagina cu pricina. Apoi, trăgând 
aer în piept și încercând din greu să-și înăbușe groaza tot mai 
intensă, începu să citească. 


VP - 82 


Fragment din O noapte întunecată, de 
Maxine Pryce 


Adevărul adevărat este că ne-am bucurat să intrăm 
în ferma aia. Afară era ceață și urât, burniţa măruntă 
se agăța de noi, reușind cumva să treacă prin toate 
straturile noastre de haine impermeabile. Ne era frig, 
eram uzi, descurajaţi și speriaţi. Și de-asta casa - cu 
felinarele ei care se legănau și soba de gătit plăcută - 
părea un refugiu. 

Gazda noastră era ciudată - cred că toţi am avut 
senzaţia asta -, dar nu era neprimitoare și ne-a spus 
să ne atârnăm hainele ude lângă cuptor și să ne 
așezăm la masa din bucătărie. Îmi aduc aminte că, la 
început, nu s-a uitat la noi - de parcă grupul nostru ar 
fi avut ceva care-l intimida sau am fi fost contagioși -, 
iar eu am bănuit că era doar timid. Ne-a pus întrebări 
banale, întreţinând conversaţia, în timp ce ne încropea 
ceva de mâncare. De fapt, erau niște resturi anemice, 
pâine cu unt, câteva mere și niște biscuiţi vechi, dar 
nouă ne-au plăcut. Eram obosiţi, flămânzi și aproape 
de capătul puterilor. 

Intreaga expediţie fusese un dezastru. Probabil că 
am fi putut încheia traseul, dar am fi ajuns ultimii, 
clătinându-ne pe picioare, de râsul tuturor celorlalte 
școli pentru că n-am fost capabili să urmărim un 
traseu pe hartă. In momentul acela Justin se uita la 
glezna umflată a lui Rachel, iar ea tresărea și gemea 
când i-o apăsa, o imagine elocventă, poate, pentru 
prostia și ghinionul nostru. O să fim în stare să găsim 
traseul după ce se ridică ceața? Sau ne 
îndepărtaserăm așa de mult, că va trebui să renunţțăm 
cu totul? 

— Dar unde suntem, mai exact? 

Fran, întotdeauna politicoasă, se străduia din greu 
să-l atragă în discuţie pe amfitrionul nostru care se 
codea. 

— Manor Farm. 


VP - 83 


— Care unde e? 

— Lângă Chilgrove, dacă știți locul. 

Nu-l știa niciunul dintre noi, ceea ce i se paru 
amuzant. 

— Dar voi de unde sunteţi, de fapt? 

Acum era rândul lui să pună întrebări. 

— Southampton. Participăm la Duke of Edinburgh 
Award. Mă rog, participam... 

Ăsta era Callum, care părea mai nemulțumit decât 
restul. 

— Și încotro vă îndreptați? 

— Spre cea mai apropiată cameră de gardă, 
probabil..., a răspuns Rachel cu regret. 

— Dar destinaţia finală ar fi trebuit să fie Mindhurst, 
a precizat Justin. 

Gazda noastră încuviinţă, dar nu spuse nimic. 
Speram cu toţii că ne-ar putea îndruma, dar părea mai 
interesat să ne privească mâncând. Acum, că se 
așezase la masă, am putut să mă uit ca lumea la el. 
Fără îndoială, era ciudat. Subţire, suplu, cu păr deschis 
la culoare și ciufulit, ar fi putut fi chipeș, dar avea o 
anumită stângăcie. Trăsăturile sale delicate, feminine 
erau greu de citit, iar gura îi era strâmbă, având o 
expresie ce părea ironică și nemiloasă. 

— Eu sunt Maxine, am spus eu în cele din urmă, 
dornică să alung tăcerea. lar aceștia sunt Fran, Callum, 
Justin, Rachel... 

— Eu sunt cea care a făcut-o de oaie, a confirmat 
Rachel nefericită, lăsându-și piciorul pe podea. 

Dacă se aștepta ca, prin umorul ei negru, să-l facă 
să se deschidă, greșise socoteala. Gazda noastră a 
rămas tăcută, dar Rachel, nelăsându-se cu una, cu 
două, a insistat: 

— Și tu ești...? 

— Daniel, a răspuns el, cedând. Cel puţin ăsta-i 
numele pe care mi l-a dat mama. 

Am sesizat toţi. Vorbea peltic, doar un pic, dar era 
clar peltic. Oare era băut? Și, dacă da, cât de beat era? 
În timp ce stătea stingher pe scaun, părea amuzat - 


VP - 84 


deși nu eram sigură dacă de oaspeţi sau de situaţia lui 
nefericită. 

— Și acum ce-aveți de gând să faceţi? 

Era o întrebare bună. M-am întors către Justin, dar el 
a ridicat din umeri și s-a întors spre Rachel. Nu prea 
aveam ce să facem; doar să așteptăm să se ridice 
ceața. 

— Ar trebui să su-sunaţi pe cineva? a întrebat 
șovăitor mai departe gazda noastră. N-am telefon fix și 
recepţia e mizerabilă aici... 

Mi-am scos pe furiș telefonul din buzunar. Nu 
trebuiau folosite decât în cazuri de urgenţă. Situaţia 
asta s-ar fi calificat foarte bine - în definitiv, eram în 
casa unui străin -, dar puţine șanse. Nicio liniuţă, nici 
3G, nimic. 

— Suntem în regulă, am răspuns. O să stăm pe loc 
până se mai îmbunătățește situația și apoi plecăm. Nu 
vrem să deranjăm. 

Încercam din răsputeri să fiu politicoasă, sigură pe 
mine, asertivă, dar nu-mi puteam ascunde cu totul 
încordarea din glas. Din motive pe care nu mi le 
puteam explica, nu mă simţeam în largul meu. Poate 
că era purtarea vlăguită a gazdei noastre sau poate 
felul cum se uita la noi fără nicio ezitare. Nu-mi 
dădeam seama, dar știam că începeau și ceilalți să 
simtă, în special fetele. 

— Nicio grabă, a răspuns Daniel. Absolut nicio 
grabă. 

S-a ridicat, s-a dus la ușă și s-a aplecat să-și 
mângâie dobermanii, care au reacţionat împungându-l 
cu trufele umede. 

— De fapt vremea o să se strice curând și mai tare. 

De data asta Rachel a fost cea care mi-a aruncat o 
privire, iar pe chipul e; se citeau clar stânjeneala și 
vinovăția. 

— Deci sunteți  bine-veniţi să rămânețţi peste 
noapte... Am o grămadă de dormitoare. 

S-a lăsat o scurtă tăcere elocventă. 

— Nu vrem să deranjăm, a răspuns Rachel, cât de 
nonșalant putea. 


VP - 85 


— Mda, ar trebui s-o luăm din loc, am încuviinţat eu. 
Dacă nu vă deranjează, o să mă duc la baie și după aia 
scăpaţi de noi. 

— Dar... nu vi s-au uscat hainele... 

— Trebuie să mergem mai departe, am insistat. 

— Păi... dacă sunteţi siguri. Toaleta e a doua ușă pe 
stânga. 

Am zbughit-o pe coridor, dintr-odată bucuroasă să 
ies din încăpere, de pe orbita lui. Am trecut de uși, pe 
ambele părţi ale holului fiind camere învăluite în 
beznă, și apoi am intrat în fugă la toaletă. Incăperea 
era îngheţată, iar colacul de la veceu era chiar și mai 
rece; mi-am dat seama că în casă nu părea să existe 
vreun sistem de încălzire centrală și nici măcar curent. 
Lumina venea de la lămpile cu parafină, iar soba părea 
să fie singura sursă de căldură. Ce era locul ăsta? De 
ce era așa de... înapoiat? 

După ce am terminat, m-am spălat pe mâini și am 
ieșit din baie. Am luat-o pe coridorul întunecat și m-am 
îndreptat către bucătărie... dar pe drum am observat 
ceva. Prima ușă pe dreapta, care fusese întredeschisă 
adineauri, era acum închisă. Lipsisem doar câteva 
minute, deci ce se petrecuse? Oare se aventurase 
gazda noastră până aici ca să o închidă? Și, dacă așa 
era, de ce? 

M-am oprit în pragul camerei. M-am gândit o clipă 
că ar putea fi înăuntru, dar apoi i-am auzit vocea din 
bucătărie. Nu sunt foarte sigură de ce - probabil că 
aveam o senzaţie sâcâitoare că era ceva foarte în 
neregulă -, am răsucit mânerul și am deschis ușa. 
Interiorul era învăluit în beznă, așa că mi-am scos 
telefonul din buzunar și am aprins lanterna. 

Nu era mare lucru de văzut, doar o cameră plină de 
fleacuri și machete. Ce soi de maniac era tipul ăsta? 
Însă când m-am uitat mai atent, curioasă să văd ce 
suvenire colecţiona ciudatul ăsta, am observat ceva. 
Formele albe micuțe, despre care presupusesem că ar 
fi modele din lemn, erau de fapt... schelete. 
Șovăitoare, l-am luat în mână pe cel mai apropiat de 
mine - era scheletul unei păsărele, o vrabie sau poate 


VP - 86 


un pănţăruș. L-am pus repede jos și m-am uitat la 
celelalte. Erau multe alte păsări, dar și schelete mai 
mari. Habar nu aveam ce erau - hermine? nevăstuici? 
vulpi? -, dar combinaţia, plus mulţimea de cranii de 
animale care umpleau toate suprafeţele îți dădeau 
fiori. Era o încăpere îmbibată de moarte. 

De ce să strângi așa ceva? Erau, oare, rămășițe ale 
unor animale pe care le găsise prin jurul fermei? 
Animale pe care le prinsese în capcane? Nervii îmi 
fremătau de-acum și eram cât pe ce să mă întorc și s-o 
iau la fugă, temându-mă că o să fiu prinsă, când mi-au 
picat ochii pe altceva. Printre toate oasele de acolo, 
era și o bucată de pânză mototolită. Știam că n-ar 
trebui să mă bag - că, de fapt, nu voiam să știu -, dar 
tot nu m-am putut abţine și m-am uitat mai atent. Era 
o bucată sfâșiată de țesătură, probabil dintr-o cămașă, 
și când am luat-o în mână, am fost surprinsă să simt 
ceva în ea. Am desfăcut-o și am găsit un medalion. În 
timp ce-mi treceam degetele peste bijuteria frumoasă 
de sidef, aveam o grămadă de întrebări în cap. Oare 
fusese a maică-sii? A unei iubite? Și, dacă da, de ce o 
păstra aici? 

Am întors-o și am văzut niște iniţiale gravate în 
metal - „LK”. 

Ecoul unei amintiri. Iniţialele îmi erau ciudat de 
familiare, deși în primul moment nu mi-am dat seama 
de ce. LK, LK, de ce însemnau ceva literele astea? Ce 
semnificație aveau? 

Și imediat am avut o revelaţie. Și dintr-odată mi-a 
îngheţat sângele în vine. 

Mi-am adus aminte de ceva ce citisem despre 
medalion în ziarul local. O elevă - Laura Kietly? 
Lorraine Kielty? - fusese atacată pe un drum de ţară. 
Cineva apăruse din senin, o târâse în tufișuri și 
încercase s-o strângă de gât. Fata scăpase, slavă 
Domnului, dar în timpul atacului i se sfâșiaseră hainele 
și-și pierduse medalionul - un medalion pe care i-l 
dăduse bunică-sa la a 16-a aniversare, cu inițialele ei 
gravate pe el. 

„LK”. 


VP - 87 


Inima îmi bătea nebunește, capul îmi bubuia, 
spaima îmi cuprinsese tot corpul. Nu știam ce să spun 
sau ce să fac, dar ceva era clar. 

Câtă vreme rămâneam în casa asta, eram toţi în 
mare pericol. 


Capitolul 28 


— Trebuie să-i publicăm poza cât mai repede. Să vedem dacă 
atrage atenţia opiniei publice. 

— Asta n-ar trebui să fie complicat, răspunse Joseph sec. 
Asasinarea lui Lanning i-a ţinut ocupați toată ziua pe ziariști. 

— Atunci hai să vedem dacă nu le putem canaliza 
entuziasmul. Altceva nu prea mai avem. 

Joseph Hudson nu contrazise rezumatul deprimant al situaţiei 
făcut de Helen. Plecaseră plini de optimism spre casa din 
Freemantle, sperând să progreseze cu cazul lor, dar nu 
descoperiseră decât un bișniţar de doi bani, o copilă care fusese 
dată afară din casă și supravieţuia vânzând Samsunguri furate. 
Se jurase că în casa aia nu stătea nimeni de câteva săptămâni - 
ceea ce confirmaseră și vecinii - și că nu făcea decât să stea 
ilegal acolo până găsea ceva mai bun. Era improbabil să fi fost 
ea șoferul camionetei lor dispărute. Era prea tânără ca să aibă 
permis și, oricum, nu ar fi avut bani să-și cumpere o camionetă. 

Ceea ce însemna că alunecosul lor Simon Collins rămânea tot 
alunecos. Camerele din trafic nu surprinseseră camioneta, iar 
imaginea neclară de pe camera de supraveghere nu trezise 
nicio amintire la niciunul dintre departamentele de la 
Southampton Central. Așa că erau dezorientați, nu aveau niciun 
indiciu privind identitatea bărbatului sau locul unde se afla 
acesta, și nu prea aveau multe opţiuni în afară de extinderea 
căutării. Asta însemna o căruţă de identificări eronate, farse și 
piste false, dar ar fi putut să merite până la urmă dacă-i ajuta 
să-și identifice omul. 

In fața lor apăru secţia de poliţie, iar Helen strecură mașina în 
singurul loc de parcare liber. Era târziu, dar, după cum arăta 
situaţia, echipa încă muncea din greu. Ceea ce o mulțumea pe 
Helen, însă știa că e momentul să-i trimită pe toţi acasă. Cel mai 


VP - 88 


probabil încă aveau cale lungă în ancheta asta. Coborâră din 
mașină și străbătură în pas alert holul clădirii din sticlă și calcar, 
după care urcară într-un lift care-i duse spre etajul al șaptelea. 

— Ne vedem în parcarea de motociclete într-un sfert de oră? 

Smulsă din gândurile ei Helen se întoarse surprinsă spre el. 

— Care-i graba? 

— Păi, e aproape ora 20, răspunse el vesel. Și știi ce se spune 
despre prea multă muncă și prea puţină relaxare... 

— Chiar și așa, trebuie să-i trimit ofițerului de presă poza... 

— Poate s-o trimită Osbourne sau Bentham... 

— AŞ vrea să mă ocup eu, să mă asigur că transmitem 
mesajul corect. g 

— Bine, răspunse Joseph uitându-se la ceas. In jumătate de 
oră? Am ce face până atunci. 

— Nu sta după mine, s-ar putea să mai dureze... 

Joseph încă zâmbea, dar nu mai era un zâmbet cald. 

— E vreo problemă? întrebă Helen curioasă. 

— Nu, nu... deși am făcut niște planuri. 

— Serios? replică Helen surprinsă. 

— Planuri pentru cină vreau să zic. Am făcut rezervare într-un 
loc care cred că o să-ţi placă... 

Se străduia din greu încercând să o ademenească. Și o parte 
din ea era tentată, dar... erau în toiul unei anchete majore. Un 
bărbat fusese ucis cu brutalitate, iar ei nu se apropiau deloc de 
descoperirea motivului sau a autorului - nu părea corect să 
pună pe primul loc nevoile ei. Helen știa că asta era cel mai 
probabil problema ei, nu a lui. Întotdeauna îi era greu să se 
relaxeze în timpul unei anchete, nu avea astâmpăr câtă vreme 
mai erau întrebări fără răspuns, însă nu putea face nimic în 
privinţa asta. Chiar dacă ar ieși cu Joseph în seara asta, știa că 
ar fi încordată și distrasă. Proastă companie pentru un bărbat 
care-i solicita toată atenţia. 

— Putem merge cu motoarele, ajungem în jumătate de oră. E 
o cârciumioară drăguță, ascunsă la ţară, și niciun polițai pe- 
aproape... 

Liftul încetini când ajunseră la etajul al șaptelea. Helen știa că 
e momentul să ia o decizie, așa că îi puse mâna pe braţ și 
spuse: 

— Aş vrea foarte tare, dar trebuie s-o lăsăm pe altă dată. 


VP - 89 


Îi zâmbi, dar el nu-i răspunse. Helen îl privi în ochi, sperând să 
vadă  scânteierea familiară, poate chiar o resemnare 
îngăduitoare, dar văzu un fulger de furie, ca și cum refuzul ei 
politicos era o respingere tăioasă. 

— S-ar putea să nu mai propun altă dată... 

În glasul lui se simţea un ton caustic, dar Helen nu-l băgă în 
seamă. 

— O să-mi asum riscul, raspunse sec. Tu du-te și ne vedem 
dimineață! 

Se îndreptă spre sala de ședințe, iar ușile liftului se închiseră 
în urma ei. Habar nu avea ce simte Joseph, dacă acest conflict 
putea declanșa un scandal mai încolo, dar nu avea să lase 
problemele exterioare să-i tulbure judecata sau să o împiedice 
să facă ce avea de făcut. 

Câtă vreme exista un ucigaș în libertate, nu avea să aibă 
odihnă. 


Capitolul 29 


Din punctul lui de observaţie aflat la înălțime părea 
minusculă. Ca o furnicuţă pe care putea să o zdrobească. 

Librăria se închidea, ultimii câţiva clienți fiind conduși afară 
după ieșirea lui Maxine Pryce. Atracția principală fiind, Maxine își 
făcuse datoria în grabă - abia răspunzând la întrebări și dând 
autografe fără să discute cu cititorii -, după care ieșise în fugă 
împreună cu agenta ei. Personalul de la Waterstones nu era 
deloc impresionat, însă lui Pryce nu păruse să-i pese. Plecase 
din centrul comercial și acum era în curtea de dedesubt, prinsă 
într-o discuţie cu agenta. 

Clienţii ieșeau, strângând la piept exemplarele din noua carte 
și sporovăind animați. El mai rămase totuși pe-acolo, așteptând 
până dispăru din vedere și ultimul client, după care își aruncă 
exemplarul într-un coș de gunoi. Fusese o experienţă extrem de 
plăcută - scriitoarea hărţuită dedicându-i și /ui un exemplar -, 
dar nu avea nevoie să citească volumul cu pricina. Știa totul 
despre ea. 

Vedea în fundal personalul librăriei strângând scaunele, un 
spectacol mut de eficienţă. Dar acum era singur în mall și 


VP - 90 


aruncă priviri nervoase în jur, uitându-se după camere de luat 
vederi sau paznici aflați în patrulare. Totuși, își alesese bine 
locul - erau puţin șanse să fie depistat. Cu toate astea nu avea 
rost să piardă vremea și era mulțumit să vadă că femeile plecau 
împreună, dispărând în grabă în noapte. 

— Unu, doi, trei, patru, cinci... 

Numără pentru sine, bucurându-se de senzaţie pe măsură ce 
treceau secundele. Era metodic, grijuliu, dar risca să se 
entuziasmeze prea tare, să se pripească. Mai bine să o ia încet, 
să aibă răbdare, să se bucure de moment. Oricât de tare ar fi 
încercat, Pryce nu avea cum să-i scape din vedere acum. 

Aruncând o privire în jur ca să se asigure că nu se vede niciun 
martor, își părăsi punctul de observaţie din spatele coloanei, 
luând-o grăbit spre lifturi. De-acolo mai era doar un drum scurt 
până la ușile rotative, apoi ajungea afară, la aer curat. 

Seara era răcoroasă și senină, curentul rece pe care-l simțea 
în ceafă ascuţindu-i simţurile și dându-i energie. Cercetând din 
priviri strada întunecoasă, le zări în față pe micuța Pryce și pe 
însoţitoarea ei. Fără zgomot, o luă în urma lor, curios să vadă 
unde o să se ducă acum Pryce. O să se îndrepte spre casă? O să 
intre într-un bar? Sau are altceva în cap? 

Mișcările lui copiau mișcările prăzii, pasul lui era egal cu alei. 
Erau legaţi într-o comuniune tăcută, deși Pryce părea, din 
fericire, să nu-și dea seama, prinsă în discuţia animată cu 
agenta. Tot părea agitată, nervoasă chiar, aruncând întruna 
priviri la telefon. Ce căuta? Ce spera să găsească? I| amuza să o 
vadă anxioasă, dezorientată. 

Plutea fericit, pierdut în senzațiile de moment, așa că nu se 
aștepta. Fără niciun avertisment Pryce încetini pasul. Corpul îi 
părea încordat, tensionat chiar, ca și cum ar fi simţit un pericol. 
lar acum se opri, întorcându-se să arunce o privire în josul 
străzii, către el. Dacă ar fi întârziat o singură clipă, dacă 
reflexele i-ar fi fost mai puţin ascuţite, ea l-ar fi localizat imediat. 
Dar așa văzuse claia de păr mișcându-se, îi văzu capul dând să 
se întoarcă, așa că se lipise de zid, rugându-se ca umbrele lungi 
să-l ascundă. 

Abia dacă îndrăznea să respire. Pryce cercetă rapid strada, în 
căutarea pericolului. Oare îl auzise? li văzuse reflexia în vreo 
vitrină? Sau era doar prudentă? Dacă ar fi fost prins acum, s-ar 
fi dus totul de râpă, toate planurile lui făcute cu grijă... 


VP-91 


Nu, Pryce se întorsese la loc, mulțumită că e singură. Acum 
mergea mai departe, clătinând din cap din cauza propriei prostii, 
deși el nu-și putea da seama dacă se prefăcea pentru 
însoțitoarea ei sau era un gest sincer. Mergea în viteză, 
apropiindu-se de colţ. Era tentat să-i ofere un avans, dar nu 
putea risca să o piardă. Trebuia să riște, ca să rămână în joc. 

Desprinzându-se de zid, porni în viteză, tălpile de cauciuc ale 
pantofilor înăbușind sunetul pașilor. Pryce și însoţitoarea ei 
ajunseseră în capătul străzii, dispărând după colț. Mări pasul și 
le urmă, încetinind doar când ajunse și el la colț, unde aruncă 
priviri prudente înainte să pornească din nou în urmărirea prăzii. 

Strada era din nou tăcută, ca și cum toată minidrama trecuse 
neobservată. Însă acum apăru din beznă și o a patra siluetă. O 
tânără minionă, cu cicatrice vizibile pe unul dintre obraji, care 
urmărise totul din ascunzișul e; din spatele unor pubele. 
Blestemându-se că purta tocuri, porni în grabă în josul străzii, 
mergând pe vârfuri și grăbind pasul, hotărâtă să nu scape din 
vedere silueta înaltă și slăbănoagă. 


Capitolul 30 


— Și nu știm cine e, nu? 

Helen stătea în fața panoului cu datele crimei, împreună cu 
inspectorul-șef Grace Simmons. Erau singure în sala de ședințe, 
privind dovezile din fața lor. Panoul se umplea - fotografii cu 
Justin Lanning, Adam Cannon și suspectul lor, flancate de o 
cronologie aproximativă și câteva piste de anchetă -, dar erau 
prea multe spaţii goale pentru gustul lui Helen. 

Acum clătină din cap, ca răspuns la întrebarea lui Simmons. 

— Și vizita voastră la Freemantle n-a adus nimic? 

Helen clătină din nou din cap. 

— Am senzaţia că individul trăiește fără să iasă în evidenţă. 
Nu există legături care să sară în ochi în viața reală și e evident 
că se străduiește foarte tare să-și ascundă identitatea. Pare 
cumva... invizibil, ceea ce sugerează că s-ar putea să opereze la 
periferie - economie neagră, dark web -, indiferent ce ocupaţie 
sau intenții are. 


VP - 92 


Simmons încuviinţa, dar nu părea înveselită de veste, În 
realitate, în seara asta, șefa lui Helen părea vlăguită, chiar un 
pic învinsă. Helen era dornică să o remonteze - să-i ofere ceva 
-, așa că se grăbi să continue. 

— Totuși, e evident că e fiul cuiva, amicul cuiva, așa că acum 
cele mai multe șanse le avem cu un apel public. E chel, ceea ce 
reduce posibilităţile, și în plus are trăsături distinctive, așa că o 
să-l recunoască până la urmă cineva. Intrebarea e dacă o să fie 
dispus să ne anunțe și pe noi. Moartea lui Lanning a atras deja 
toată atenţia presei, așa că o să fim foarte expuși. Trebuie doar 
să sperăm că există pe undeva cineva cu conștiință și dispus să 
dea un telefon. 

— N-o să ducem lipsă de oameni dispuși să facă așa ceva, 
adăugă Simmons pe un vag ton de regret. 

— Între timp evident că o să căutăm în continuare camioneta. 
N-avem niciun motiv să credem că a scăpat de ea, așa că am 
trimis patrule și urmărim cu atenţie camerele din trafic... 

Simmons se uita tot la panou, arătând cam cum se simţea 
Helen. Adevărul era că, în pofida tuturor eforturilor lor, tot erau 
departe de a afla cine era silueta misterioasă. 

— Păi, avem conferinţa de presă programată pentru mâine- 
dimineaţă, zise Simmons în cele din urmă. Să sperăm că o să ne 
alegem cu ceva de pe urma ei. Între timp ar trebui să ne 
odihnim cu toţii, inclusiv tu. 

— Cinci minute, și am plecat. 

— Mă bucur. Ştii mai bine decât majoritatea că e un maraton, 
nu un sprint. 

Zâmbind ostenită, Simmons se întoarse să plece. Era târziu și 
cel mai bun lucru pe care-l putea face Helen era să o lase pe 
prietena ei să plece, apoi să-și strângă lucrurile și să se ducă și 
ea acasă. Dar se trezi vorbind din nou. 

— Tu ești bine? 

Întrebarea o luă prin surprindere pe Simmons și se opri. 

— Sunt bine... De ce? 

Se întoarse în timp ce răspundea, cu o expresie de curiozitate 
amestecată cu nedumerire pe chip. În mod normal Helen nu i-ar 
fi vorbit așa de direct superiorului ei - și niciodată în sala de 
ședințe -, dar erau singure și adevărul e că era îngrijorată 
pentru prietena ei, care-i era și mentor. 


VP - 93 


— Nimic special, răspunse Helen veselă. Doar că ești foarte 
palidă și... poate un pic reţinută. Mă întrebam dacă te necăjește 
ceva, dacă nu te simţi bine sau... 

— Nu, sunt în regulă, răspunse Simmons bărbătește. Doar 
obosită-moartă, atâta tot. E vârsta, Helen, n-aș zice că e ușor. 

— Nu ești bătrână. 

— Știm amândouă că nu-i adevărat. Ar fi trebuit să mă 
pensionez de-acum doi ani. 

Gândul o îngrozi pe Helen - Simmons era singurul șef care i-ar 
fi păzit spatele -, dar nu se punea problema să meargă mai 
departe, cu preţul sănătăţii ei. 

— Uite, dacă ai nevoie să te retragi un pic, sunt încântată să 
dau o mână de ajutor, să fac ce pot... 

— Nici să n-aud, ripostă Simmons cu căldură. Ai destule pe 
cap și eu n-aș prea putea să-mi iau liber când avem de-a face cu 
așa ceva. 

Arătă spre panou, făcând-o pe Helen să o privească din nou. 

— O să fiu bine, trebuie doar să dorm ca lumea, atâta tot. Nu- 
ți face griji pentru mine! 

Punându-și mâna pe braţul lui Helen, Simmons îi aruncă un 
ultim zâmbet și apoi plecă. Helen o privi ieșind și se simţi ciudat 
de neliniștită. Era recunoscătoare pentru sprijinul prietenei ei, 
dar știa că nu o să fie în stare să se liniștească în seara asta. 
Erau prea multe întrebări fără răspuns în anchetă, și acum și 
preocuparea pentru Simmons. O ascundea bine, dar Helen era 
convinsă că șefa ei avusese probleme în ultima vreme - era 
anxioasă, distrasă -, ceea ce o îngrijora. Grace Simmons fusese 
dintotdeauna sinceră cu ea, însă acum Helen simţea ridicându- 
se o barieră între ele, o ambiguitate care nu-i stătea deloc în 
fire. Din motive pe care nu și le putea explica, Helen bănuia că, 
pentru prima dată în cursul prieteniei lor de lungă durată, Grace 
nu-i spunea toată povestea. 


Capitolul 31 


Trânti ușa și puse lanţul. Era fragil, așa că trase și zăvorul și 
se aplecă să-l asigure. Mulțumită, se duse grăbită la fereastră - 
Barbara aștepta afară un Uber și îi făcu un semn cu mâna -, 


VP - 94 


după care se întoarse din nou. Se gândise să o invite înăuntru, 
dar știa că nu o să fie liniștită până nu verifica fiecare 
centimetru al apartamentului. Și cum ar fi putut explica așa 
ceva? Barbara era și așa destul de bănuitoare, dându-și seama 
că Maxine minţea când punea purtarea ciudată din seara asta 
pe seama extenuaării. Maxine știa că scăpase la limită și nu-și 
dorea să-i alimenteze și mai mult bănuielile. Ultimul lucru de 
care avea nevoie acum erau alte întrebări jenante. 

Aruncă o privire la ceas - 20:38. Expiră încet și încercă să se 
calmeze, să se convingă că era cu adevărat în siguranţă. Era 
transpirată după ce galopase tot drumul spre casă, dar nu 
pierdu vremea să-și scoată haina, grăbindu-se să meargă din 
living în dormitorul din spate. 

Intră în camera mică, mulțumită să vadă că nu era nimic 
deranjat. Se duse la fereastră, verifică zăvorul și încuietorile de 
siguranţă, apoi trase cu putere de geam. Din fericire, nu cedă, 
așa că trecu mai departe. 

Și dormitorul ei era exact cum îl lăsase, dar nu se grăbi, 
verificând sub pat și în dulapuri înainte să se asigure că 
fereastra e bine închisă. Nu știa ce se aștepta să găsească, dar 
știa că nu o să fie mulțumită până când nu face un tur complet. 
Merse mai departe, în baie, apoi în living. Ferestrele nu erau în 
cea mai bună formă - de ce nu le înlocuise cu unele moderne 
până acum? -, dar păreau destul de sigure. O să reziste. 

Întorcându-se la ușa din față, verifică încă o dată zăvorul și 
lanţul. Erau tot la locul lor, așa cum știa că o să fie. Ușurată, 
Maxine se sprijini de ușă, închise ochii și expiră. Reușise. 

Abia acum începu să-i scadă și pulsul. Stătuse crispată, cu toţi 
mușchii încordațţi în ultimele aproape două ore, temându-se de 
ce era mai rău, însă acum putea în sfârșit să se destindă. Seara 
asta fusese înspăimântătoare, cumplită, aruncând-o înapoi într- 
un coșmar de care crezuse că a scăpat, dar acum se terminase, 
reușise să-l depășească. Supravieţuise. 

Părea o prostie, dar era adevărat - cel care o sunase se ţinuse 
de cuvânt, respectând înțelegerea pe care o făcuseră. Nu prea 
crezuse că se poate - se temuse că nu face decât să se joace cu 
ea, prelungindu-i agonia înainte de moartea brutală - și totuși, 
iată, era vie și nevătămată. Adevărul este că nu ezitase când 
făcuse oferta, profitând de ocazia să-și salveze pielea. In alte 
condiţii, ar fi avut mustrări de conștiință, poate chiar ar fi 


VP - 95 


respins din prima sugestia josnică, însă în seara asta fusese un 
preț pe care era dispusă să-l plătească. 
Dacă trebuia să moară altcineva ca să trăiască ea, așa să fie. 


Capitolul 32 


— Te rog, Callum, spune-mi ce vrei să fac. 

Hannah îl privea atent. Era înţelegătoare, ca de obicei, dar nu 
reușea să-și ascundă cu totul iritarea pe care era evident că o 
simţea. 

— Dacă vrei să rămân, rămân. Știu că erai apropiat de Justin... 
Dar dacă tu crezi că o să fii în regulă, atunci plec. 

Știa că ar trebui să-i spună să plece, să pretindă că e suficient 
de puternic să-și petreacă seara de unul singur, dar tot ezita. 
Petrecerea burlăcițelor pentru Stella era planificată de luni de 
zile, iar Hannah era una dintre domnișoarele de onoare - sigur 
că nu putea să rateze petrecerea. Și totuși, Callum chiar se 
simţea foarte zdruncinat, nu numai de moartea îngrozitoare a lui 
Justin, ci și de vizita de după aceea a detectivului-sergent 
Brooks. Oare doar își imagina că-l recunoscuse pe suspectul pe 
care i-l arătase? Sau bărbatul chiar fusese în stradă, la nici 50 
de metri de casa lor? 

— Uite, e clar că nu ești în regulă, spuse Hannah precipitat, 
întrerupându-i gândurile. Pot s-o sun pe Stella și să-i spun că aș 
putea ajunge mai încolo la club. 

Se duse în cealaltă parte a camerei și începu să caute prin 
geantă. Vorbise pe un ton hotărât și fără nicio urmă de 
autocompătimire, însă limbajul corporal trăda minciuna 
aparentei ei stăpâniri de sine. 

Avea umerii lăsaţi și tot corpul prăbușit, ca și cum ar fi 
capitulat în cele din urmă după o bătălie îndelungată. Dintr- 
odată Callum simţi cum îl copleșește dragostea, dar avu și un 
sentiment pătrunzător de rușine. Era vina /ui. De fiecare dată 
era vina lui. Femeia asta răbdătoare, iubitoare, plină de viaţă 
era întotdeauna alături de el. Orice altceva avea de făcut, oricât 
de obositoare ar fi fost tura la spitalul South Hans, își făcea 
întotdeauna timp pentru el, pentru problemele lui, oferindu-i 
exact cantitatea potrivită de mângâiere, dragoste și inspiraţie. 


VP - 96 


Știa că era o persoană dificilă, știa că multe femei obișnuite l-ar 
fi părăsit deja și brusc simţi o vinovăţie îngrozitoare pentru 
efectul extenuant pe care-l avea asupra vieţii ei. 

— Stai... 

Hannah se opri și ridică privirea. Și, în momentul acela, în 
pofida expresiei ei neutre studiate, Callum văzu. O străfulgerare 
de speranţă în ochii ei - că va fi eliberată, că va putea să iasă și 
să se îmbete cu prietenele ei, să danseze toată noaptea cu 
fetele pe care le cunoștea încă din școală. Era în puterea lui să-i 
ofere toate astea, acest mic simbol al iubirii lui, și dintr-odată se 
simţi hotărât să o și facă. Da, Justin era mort, și era adevărat că 
asta îl afectase foarte tare, dar avea să se descurce cumva. De 
fapt ce drept avea el să fie alarmat, să fie înspăimântat? Nu, nu 
avea să vadă demoni unde nu erau. O să fie puternic. 

— Trebuie să te duci. Sigur că trebuie să te duci, declară el, 
dând impresia că este mult mai sigur pe el decât se simţea în 
realitate. 

Păru să fie de-ajuns. Hannah veni spre el din celălalt capăt al 
camerei, prinzându-l într-una dintre îmbrăţișările ei tipice și 
trăgându-l lângă ea. 

— Mulţumesc, iubire, îi șopti. 

Callum își dădea seama că era emoţionată, că poate avea 
lacrimi în ochi, ceea ce-l convingea că a făcut ce trebuie. Era 
limpede că Hannah avea nevoie de o pauză - de la serviciu, de 
la viață, de la e/- și în seara asta avea să aibă parte de ea. 

— Du-te și distrează-te! N-aș vrea să ratezi cocktailurile, 
spuse el vesel, în timp ce Hannah se dezlipea de el. 

— Te iubesc, răspunse ea, sărutându-l cu afecţiune pe buze. 
Te sun dimineaţă. 

Își luă geanta și se îndreptă spre ușă. 

— Să nu faci nimic din ce n-aş face și eu, îi zise el vioi. 

Hannah ridică mâna într-un salut ironic și, în două minute, 
plecă, închizând cu hotărâre ușa în urma ei. Ducându-se la 
geam, Callum trase draperiile și o privi îndepărtându-se pe 
stradă. In timp ce ea dispărea din vedere îndreptându-se către 
staţia de taxi, Callum simţi dintr-odată un gol profund în el. 
Parcă n-ar fi putut să funcţioneze, să fie vesel și constructiv 
decât când era pe orbita ei. Toată frivolitatea falsă pe care o 
afișase când o trimisese la petrecere se evaporă brusc - acum 
se simţea singur, speriat și descurajat. Tăcerea din casă îl 


VP - 97 


înconjura, îl îmboldea, îl ameninţa. În minte îi apărură imagini 
ale fantomaticei siluete slăbănoage. ȘI-l putea imagina pe 
bărbat sărind gardul grădinii, forțând ușa din faţă, venind după 
el... 

Se întoarse brusc când auzi un pocnet zgomotos... dar era 
doar vecinul lui, care trântise ușa mașinii. Știa că trebuia să se 
apuce să facă ceva - să pregătească cina, să se uite la televizor, 
orice -, dar dintr-odată simţi că nu era în stare să facă nimic. 
Așa că rămase pe loc agăţându-se de pervaz și uitându-se 
descurajat pe geam. Încercase din răsputeri să se simtă mai 
bine, să fie mai puternic, mai rezistent, dar în seara asta avea 
senzaţia că este din nou un adolescent traumatizat. 

Pierdut, tulburat și speriat. 


Capitolul 33 


Mergând în viteză, Emilia se uită în stânga și în dreapta. Însă 
strada era pustie, așa că mări pasul și se grăbi spre bifurcaţie. 
lar acum, când se apropia de intersecţia aglomerată, zări 
salvarea. 

— Taxi! 

Mașina veni spre ea de pe cealaltă parte a străzii. Abia oprise 
când Emilia deschise ușa și sări înăuntru. 

— Ai văzut camioneta aia? 

Şoferul păru dezorientat, așa că Emilia insistă, gesticulând 
frenetic. 

— Ai văzut duba gri? 

— Da..., răspunse șovăitor șoferul, privind spre drum. 

— Urmăreşte-o! Îți plătesc dublu dacă reușești să rămâi 
aproape de ea. 

Șoferul dădu drumul aparatului și se conformă, pornind după 
camionetă. Transpirată, Emilia se lăsă pe banchetă și își puse 
centura, fără să-și ia privirea de la vehicul. Ar fi un dezastru să-l 
piardă acum din vedere. 

— Eşti detectiv particular? 

Şoferul, care fusese îngrijorat la început, părea acum mai 
relaxat, ba chiar un pic entuziasmat, simțind că ar putea lua 
parte la vreo dramă în plină desfășurare. 


VP - 98 


— Nu, răspunse Emilia scurt. 

— Atunci e soţul care-și face de cap? 

— Vezi-ţi de condus! Nu te plătesc pentru conversaţie. 

Fără tragere de inimă, șoferul își îndreptă din nou atenţia la 
drum. Emilia se bucură de răgaz - avea nevoie de o clipă ca să- 
și recapete suflul și să-și adune gândurile. Fusese o seară 
curioasă. Prestaţia slabă a lui Pryce de la Waterstones fusese 
bizară, dar și mai intrigant fusese ceea ce urmase. După lectură, 
cei mai mulţi participanţi se înghesuiseră în jurul vedetei, care 
avea un aer reținut, cerând se/fie-uri și autografe. Insă câţiva 
rămăseseră mai în spate: Emilia și un bărbat palid și chel, care 
venise târziu și își găsise un loc în spate. Părea interesat de 
Maxine, dar nu făcuse nicio încercare să se apropie de ea. Dacă 
era să fie sinceră, bărbatul abia dacă părea interesat de carte 
sau de lansare, pentru că, deși cumpărase cartea semnată, o 
aruncase destul de repede la gunoi. 

Sigur, era posibil să fi existat o explicaţie cu totul nevinovată 
- erau o mulţime de ciudaţi pe lume. Însă instinctul îi spunea 
Emiliei că tipul ăsta era cumva diferit. Așa că rămăsese retrasă, 
fără să-l scape din ochi când se golise librăria și, în cele din 
urmă, răbdarea îi fusese răsplătită. Tipul era interesat de 
Maxine, deși ea nu-și putea da seama din ce motiv. Așteptase 
până Maxine ieșise din librărie, apoi o luase pe urmele ei, 
rămânând cu încăpățânare în umbră. 

La rândul lui, urmăritorul părea relaxat și nu era conștient că 
era și el urmărit. Cei trei avansaseră în ritm alert străbătând 
rapid drumul de 10 minute până acasă la Pryce. Acolo bărbatul 
se oprise, privind cum se aprind luminile în apartament. Nu 
făcuse nicio tentativă să o abordeze pe Maxine sau să sune la 
ușă; zăbovise în schimb pe lângă intrare, uitându-se la ușa din 
față și la casele învecinate, dar Emilia nu-și dădea seama ce ar fi 
putut să-l intereseze la ele. 

Urmărise această dramă mută în desfășurare, gândindu-se ce 
ar fi mai bine să facă. Deși îi contrazicea instinctele, se 
pregătise să sune la poliţie dacă bărbatul făcea fie și cea mai 
vagă tentativă să intre în apartamentul lui Pryce. Însă până la 
urmă se dovedise că nu era nevoie, pentru că bărbatul plecase, 
îndepărtându-se în grabă. Emilia își reluase imediat urmărirea, 
mergând după el pe străzile întunecoase, până când bărbatul o 


VP - 99 


zbughise pe o alee. După câteva clipe apăru o dubă gri, care 
mergea încet pe strada întunecată. 

Emilia plecase în urmărirea ei, avusese noroc și găsise taxiul, 
și, datorită vitezei ei de gândire și de acţiune, duba încă se 
vedea. leșiseră din centru și se afundau în Portswood. Zona asta 
era frecventată de studenți și cupluri tinere - cu distracţii, plină 
de viaţă, chiar dacă nu foarte elegantă. Emilia își ţinea privirea 
fixată pe dubă și fu intrigată când aceasta ieși de pe strada 
principală, îndreptându-se către zonele mai puţin circulate ale 
cartierului. Aici se aflau multe clădiri industriale, toate cufundate 
într-o liniște de mormânt la ora asta. 

— Vrei să mergem mai departe? 

Şoferul îi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Oare 
începea să se întrebe în ce s-a băgat? 

— Da. Sunt convinsă că o să fiu în siguranţă dacă ești aici să 
mă protejezi. 

Şoferul se supuse ridicând din umeri, deși nu părea deloc 
bucuros. Fără să-i ia în seamă disconfortul, Emilia își ținu mai 
departe privirea lipită de dubă. Acum încetinea, ceea ce o 
intriga. După câteva clipe, se opri, trăgând în faţa unui depozit 
dărăpănat de la marginea unei proprietăţi industriale părăginite. 

— Poţi să oprești aici. 

Taximetristul opri, iar Emilia se uită atentă când șoferul 
dubiţei cobori și intră grăbit în depozit. Reţinu adresa, apoi îi 
ceru șoferului să o ducă acasă. Făcuse destulă muncă de 
detectiv pentru o seară - reţinuse și numărul de înmatriculare al 
dubei -, iar următoarea etapă a anchetei trebuia să se 
desfășoare dimineaţă, când era mai multă lume în zonă. 

Lăsându-se din nou pe banchetă, Emilia își îngădui un zâmbet 
scurt. Fusese un sfârșit de zi curios. Era convinsă că asistase la 
ceva important, ceva ce ar putea arunca o lumină asupra 
uciderii brutale a lui Justin Lanning. Rămâneau fără răspuns 
întrebări importante - ce se petrecea cu Maxine? cine era cel 
care o urmărea? și, esenţial, ce voia de la ea? -, dar astea erau 
pentru mâine. 

Astă-seară putea să se gândească pur și simplu la o treabă 
făcută cum trebuie. 


VP - 100 


Ziua a treia 


Capitolul 34 


Erau zile când îi plăcea jobul ei. Erau și zile când și-ar fi dorit 
să-i poată întoarce spatele, prefăcându-se că nu are sarcini și 
responsabilități de care trebuie să se ocupe. Azi era fără îndoială 
una dintre acestea din urmă. 

Dimineţile trebuia să facă mai multe lucruri în același timp și 
ca de obicei Charlie jongla cu vreo 10 farfurii. Era îmbrăcată, 
ceea ce era un început bun, dar nu reușise să și mănânce, și 
probabil că de-asta nu se simţea bine. Între timp Jessica mai 
venise cu câteva solicitări de ultim moment pentru petrecere, 
ceea ce îi reamintea lui Charlie că încă trebuia să stabilească 
ora la care să fie livrat tortul, în timp ce Steve continua să-i 
pună întrebări la foc continuu. 

— La cât crezi că te întorci? 

— Nu știu precis. Dar o să mă întorc la timp, nu-ţi face griji! 

— Eşti sigură în legătură cu castelul gonflabil? 

— Da..., răspunse Charlie, un pic cam nesigur. Dar o să-i sun 
să verific. 

— Și pungutele cu cadouri? Le-am făcut? 

Charlie înjură în șoaptă. Cumpărase tot ce era nevoie, dar 
uitase cu totul să pregătească pungutele. Adevărul e că aseară 
fusese prea obosită ca să se mai ocupe de ceva. 

— Lucrurile sunt în dormitorul nostru, pe dulap, dar trebuie 
alese și ambalate. Bânuiesc că tu n-ai timp... 

Steve îi aruncă privirea aceea, așa încât Charlie se uită la 
ceas, sperând că, printr-o minune, mergea mai încet, că poate 
avea suficient timp să se ocupe și de punguţe. Dar, așa cum se 
aștepta, era deja în întârziere. 

— lmi pare rău, iubire, chiar trebuie să plec... 

— Sâmbătă? În ziua cu petrecerea fetei tale? 

— Ştii cu ce avem de-a face aici, ripostă Charlie eufemistic, 
conștientă că Jessica îi ascultă. Dar cu cât mă duc mai repede, 
cu atât mă și întorc mai repede. 


VP - 101 


— Bine, atunci du-te! 

Steve răsuflă adânc, umflându-și obrajii, în timp ce o 
conducea la ușă. 

— Mersi, iubire, răspunse ea, pupându-l pe obraz înainte să se 
întoarcă spre Jessie. Și te iubesc și pe tine. Să te porți frumos cu 
tati... 

Se aplecă și o sărută pe obraji pe fiica ei, ciufulindu-i părul. 
Apoi își luă geanta și ieși în grabă în hol, înainte să o mai 
intercepteze cineva. În timp ce deschidea ușa, îl auzi pe Steve 
făcând planul pentru ziua aceea, spunându-i limpede Jessicăi ce 
au de făcut cât lipsea ea de acasă. Era destul de sigură că nu 
era o aluzie pentru ea - Steve nu era genul -, dar, și dacă ar fi 
fost, tot nu ar fi avut efect. Oricât s-ar fi văitat Steve, se băga să 
facă treaba de bunăvoie și-i făcea plăcere să stea cu Jessica. Nu- 
și făcuse niciodată iluzii în legătură cu solicitările serviciului lui 
Charlie și, câtă vreme ea era în siguranţă, el era fericit. Insemna 
că trebuie să-și asume un rol mai greu, să se ocupe de casă, să 
aibă grijă de Jessica, dar era un rol pe îl accepta cu bucurie. Și, 
oricât ar fi bombănit uneori, Charlie simţea instinctiv că el ieșea 
în câștig, că de fiecare dată, cumva, ea trăgea paiul mai scurt. 

Poate că era senzaţia ei generală de extenuare, poate că era 
semnificaţia ultimei petreceri a Jessicăi înainte de venirea unui 
alt copil, poate că era doar ce se întâmplase ieri, dar, instinctiv, 
nu o prea trăgea aţa să revină la anchetă, cu întunericul și 
pericolul ei iminente. Azi ar fi preferat să stea acasă, în sânul 
familiei, relaxată, fericită și în siguranţă. Însă nu avea de ales, 
nu avea cum să-și lase baltă colegii când aveau treabă, așa că- 
și adună curajul, închise ușa și ieși. 


Capitolul 35 


Helen stătea singură la masa din bucătărie, cufundată în 
tăcere. Avea laptopul în faţă, dar, în afara băzâitului lui înfundat, 
totul era nemișcat. În mod normal apartamentul era refugiul ei, 
un răgaz bine-venit de la toate problemele, însă azi atmosfera 
era încărcată, lipsită de viaţă, departe de dimineaţa de dinainte, 
când se trezise în braţele iubitului ei. 


VP - 102 


Își petrecuse singură noaptea. Fusese alegerea ei, dar acum 
se întreba dacă fusese alegerea corectă. De multe ori tânjea 
după izolare, pentru că avea nevoie să se retragă din lume, 
dintre oameni, însă câteodată asta o distrugea, amplificându-i 
spaimele și subliniindu-i singurătatea. Nu prea știa ce însemna 
Joseph pentru ea și i se părea că face un joc periculos, 
permiţându-și o relaţie cu cineva din echipa ei, însă nu se îndoia 
că era o distragere sănătoasă de la propriile anxietăţi. Totuși, 
aseară nu-i oferise o astfel de mângâiere. Întrebările despre el - 
acţiunile lui, caracterul lui, înțelepciunea relaţiei lor - i se tot 
învârtiseră prin cap, chiar în timp ce încercau să se impună 
unele mai presante, despre uciderea lui Lanning și despre 
anchetă. 

Noaptea trecuse greu. Cu fiecare oră, cu fiecare minut 
coborâseră încet nori grei invocând din umbre demonii și 
izolând-o de lumină și speranţă. În vremurile de demult poate că 
ar fi recurs la măsuri disperate ca să alunge bezna - ar fi căutat 
pedeapsa în cluburile sado-maso din oraș sau briciul pe piele -, 
dar încerca din greu să depășească faza asta, așa că rămăsese 
pe loc, perpelindu-se și zvârcolindu-se în încercarea disperată 
de a adormi. 

Oare aţipise măcar o secundă? Se simţea dezorientată și 
slăbită, însă nu-și dădea seama dacă era din cauză că dormise 
cu întreruperi sau pentru că nu dormise deloc. În cele din urmă 
se dăduse bătută, sperând că un duș o s-o învioreze. Dar după 
jumătate de oră, spălată, îmbrăcată și cu o cană de cafea tare în 
faţă, abia dacă se simţea un pic mai bine. Pentru că întrebările 
rămăseseră tot fără răspuns. _ 

Era devreme și mai avea jumătate de oră până să plece. In 
mod normal, ar fi folosit timpul ca să mănânce ceva, însă azi nu 
reușea să găsească suficient entuziasm. Așa că-și deschisese 
computerul și, în ciuda îndoielilor și a vocii din cap care-i spunea 
să înceteze, se apucase să caute. 

Începuse cu căutările evidente, „Joseph Hudson” și „detectiv- 
sergent Joseph Hudson”, dar nu găsise nimic ce să nu știe deja. 
Înainte de interviul de angajare, făcuse o documentare 
meticuloasă în legătură cu victoriile lui profesionale din trecut și 
criticile răzlețe, și erau toate preluate online, din diverse ziare 
locale. Dar nu asta căuta. Voia să-și facă o idee despre omul 
Joseph Hudson. 


VP - 103 


Își dădea seama acum cât de puţine știa despre el. Ştia câte 
ceva despre gusturile, dorinţele și pasiunile lui, însă ciocnirea 
bizară de aseară îi dovedise că știa puţine despre caracterul lui. 
Părea un om rezonabil, deschis la minte și implicat, dar expresia 
lui de aseară - furie în stare pură - avea în ea ceva care o 
alarmase. Ca și cum ar fi avut parte de o străfulgerare 
trecătoare a omului dinăuntru, înainte să coboare la loc vălul. 

Schimbând tactica, scrise acum „Karen Hudson”. Zeci de 
nume, zeci de entuziaste de pe Facebook răsăriră pe loc pe 
ecran, iar primul instinct al lui Helen fusese să închidă laptopul 
și să renunţe la căutări. Însă i se trezise curiozitatea - auzise 
despre fosta soţie a lui Joseph, dar nu o văzuse niciodată în 
carne și oase. Așa că începu să deruleze lista cu rezultate, într-o 
defilare nesfârșită de chipuri înceţoșate. Curând se plictisi și 
restrânse căutarea: „Karen Hudson, Birkenhead”. 

Ştia că acolo fusese ultimul post al lui Joseph înainte să se 
mute și să vină în sud. De data asta, pe ecran apărură mult mai 
puţine rezultate și nu dură mult până să o identifice pe femeia 
cu pricina, singura femeie de pe ecran care se prezenta drept 
fosta soţie a unui ofițer de poliţie din Merseyside. Și iat-o - o tipă 
drăguță, minionă, cu părul tuns scurt. Nu semăna deloc cu 
Helen ca aspect, constituţie sau atitudine, dar nu avea de ce să 
nu-ţi placă; la prima vedere, părea genul plăcut și cald. 

Helen fu din nou tentată să pună capăt căutării, însă dorinţa 
ei de a auzi și povestea lui Karen, ca să o coroboreze cu 
relatarea lui Joseph despre despărțire, o împinse să meargă mai 
departe. Așa că derulă printre diversele postări de pe Facebook, 
observând banalitatea vieţii acestei străine. Karen părea fericită, 
avea acum un băiețel pe care era evident că-l adoră, ceea ce o 
înveseli pe Helen, sugerând că despărțirea nu fusese prea 
neplăcută. Însă, pe măsură ce se uita la pagina de Facebook a 
lui Karen, deveniră clare câteva lucruri. În primul rând, faptul că 
nu exista un nou partener. Și în al doilea rând, că femeia era 
încă profund afectată de comportamentul fostului ei soț. 

Helen se simţea îngrozitor, ca și cum ar fi spionat angoasele 
cuiva, dar nu mai putea renunţa acum. Citi mai departe tot mai 
neliniștită și-și dădu seama foarte repede că băieţelul - Kieran - 
era al lui Joseph și că actualul ei iubit îi părăsise pe amândoi. 

Nu se punea problema să fi fost o despărţire amiabilă. Karen, 
frustrată, nu se reținuse pe Facebook, spunând oricui o asculta 


VP - 104 


că Joseph își ignorase responsabilităţile și-i eliminase din viaţa 
lui, mergând până într-acolo încât nu trimisese nici măcar o 
felicitare de ziua băiețelului. Unele dintre postările pe tema asta 
erau furioase, altele erau triste, însă toate aveau aceeași temă: 
o soţie și un copil iubitori abandonaţi de bărbatul care spusese 
că-i iubea, care făcuse un jurământ să-i ocrotească și să-i apere. 

Helen șovăi cu mâna pe cursor, vrând să citească mai 
departe, dar fu incapabilă să continue. Avea senzaţia că primise 
un pumn în plex. Sigur, era posibil ca nimic din toate astea să 
nu fie adevărat, iar Karen să exagereze deliberat defectele 
fostului ei soţ, însă faptul că Joseph nu-i spusese despre fiul lui o 
făcea să se îndoiască. Simţi dintr-odată că plutește în derivă, ca 
și cum ar fi pierdut controlul asupra situaţiei și toate 
certitudinile și speranțele de care se agăţase se dovediseră 
iluzorii. Când avea să simtă că are suficient curaj, când se ivea 
ocazia, avea să discute cu el, să vadă dacă o indusese în eroare 
intenţionat. Insă nu era o confruntare pe care să și-o dorească. 

Adevărul era că Helen nu mai știa ce să creadă - dacă Joseph 
era în fond un om rezonabil sau un lup în piele de oaie. Cel puţin 
căutarea neplăcută din dimineaţa asta îi adusese aminte de 
ceva ce ar fi trebuit să știe tot timpul. 

Istoria reprezintă doar punctul de vedere al unei persoane 
despre o poveste. 


Capitolul 36 


Când intră, Joseph aruncă o privire spre biroul lui Helen. 
Trebuia să știe dacă a venit deja, dar nu voia să arate că e 
interesat de asta. 

Spre ușurarea lui, biroul era gol. Ușa era întredeschisă, dar nu 
se vedea nici urmă de şefa lui - de fapt sala de ședințe era 
destul de goală în dimineaţa asta, cu excepţia mult prea 
nerăbdătorului Osbourne și a câtorva analiști de date. Simţi 
imediat cum se relaxează, iar încordarea care se tot strânsese în 
cursul dimineţii se risipește. 

Își propusese să ajungă devreme, să-și dovedească implicarea 
și valoarea pentru echipă, însă știa că în felul ăsta era posibil să 
se trezească singur cu Helen. De la discuţia lor stângace de 


VP - 105 


aseară, se tot gândise ce să-i spună, ceea ce nu făcuse decât 
să-i sporească încurcătura. Ştia că o dăduse în bară, că lăsase 
furia să preia controlul, când de fapt ar fi fost nevoie de calm. 
Se întrebase dacă să ignore problema, însă apoi hotărâse că 
singura reacţie posibilă era să-i ceară scuze direct. Nu prea era 
stilul lui să facă asta, dar probabil că merita oboseala, dacă îi 
readucea pe direcţia bună. Totuși, acum i se părea că nu ar mai 
fi necesar. Până să ajungă Helen, activitatea avea să fie în plină 
desfășurare și toţi colegii prezenţi - poate că situaţia neplăcută 
de aseară putea fi trecută cu vederea, uitată. 

Înveselit de acest gând, Joseph era pe punctul să se ducă la 
biroul lui când auzi un telefon care suna. În mod normal, nu l-ar 
fi pus pe gânduri, însă telefonul sunase deja de opt, nouă, zece 
ori și nu răspunsese nimeni. 
Experienţa îl învățase că un telefon la care nu răspunde nimeni 
într-o sală de ședințe pentru situaţii de criză însemna de obicei 
ceva rău, așa că se uită după el ca să răspundă. Spre 
surprinderea lui, constată că venea din biroul lui Helen. Acum 
ezită, nesigur dacă să-i treacă pragul în absenta ei, dar telefonul 
suna în continuare, strident și insistent. Așa încât, depășindu-și 
reținerea, intră în birou. 

— Sala de ședințe? 

Urmă o pauză, apoi vocea de la celălalt capăt adăugă: 

— O caut pe detectiv-inspector Grace... Credeam că e 
telefonul ei direct... 

— Cine sunteți? 

Joseph trecu peste amabilităţi, iritat de tonul interlocutorului. 

— Emilia Garanita. Mă întrebam dacă aţi putea s-o rugaţi să 
mă sune când ajunge... 

— Dacă aveţi întrebări, sunaţi la biroul de presă. Detectivul- 
inspector Grace n-are timp să... 

— De fapt, am sunat să-i dau niște informaţii despre cazul 
Lanning. 

— Ce fel de informaţii? 

Urmă încă o pauză, apoi: 

— Pot să vă întreb cine sunteţi? 

— Detectiv-sergent Joseph... 

— Hudson, da, mă gândeam eu că dumneavoastră sunteți. 

Însă tot nu făcu nimic să-l lămurească, ceea ce-l înfurie și mai 
tare. 


VP - 106 


— Deci? 

— Deci, dacă-i puteţi spune să mă sune... 

— Încântat. Numai că ea nu e aici, iar eu sunt ofiţerul superior 
care coordonează cazul, așa că, dacă aveţi informaţii 
relevante... 

— Detectivul-sergent Brooks n-a ajuns? 

— Nu, nu e aici, ripostă Joseph enervat. 

— Am înţeles... 

Joseph avea senzaţia că ziarista, alunecoasă, nu făcea decât 
să se joace cu el. Instinctul era să-i spună să se ducă undeva, 
dar de data asta învinse bunul-simț. 

— Nu cred că e nevoie să-ți aduc aminte că tăinuirea 
informaţiilor este o infracţiune... 

— Nu mă ameninţa, Joseph. Lucrez pe tarlaua asta de mult 
mai mult timp decât tine. 

— Cu toate astea, eu sunt cel care poate să te aresteze 
pentru obstrucționarea anchetei, așa că... 

— Ah, bărbaţii! De ce trebuie să dea întotdeauna cu parul? 

— Pentru că e singurul limbaj pe care-l înțeleg unii. lar acum 
trebuie să te aduc cu mandat sau îmi spui ce-ai aflat? 

Urmă o tăcere lungă și apăsătoare, după care: 

— Păi, presupun că pot să-ţi spun și ţie ce știu. Ar putea fi 
interesant să te cunosc un pic mai bine. 

— Și, mă rog, asta ce vrea să-nsemne? 

— Înseamnă că după faptă, și răsplată. Cred că știu unde se 
află în momentul ăsta bărbatul pe care-l căutați. 

Joseph nu spuse nimic, uluit de bomba aruncată cu atâta 
nonșalanţă. Ştia că e manipulat, dar, fără îndoială, acum îi 
atrăsese atenţia. Dacă știa unde se ascunde individul, atunci era 
cu un pas înaintea lor. 

— Și sunt dispusă să vă dau informaţia, să ajut ancheta, dacă 
îmi oferi condiţii corecte. Așa că întrebarea e... 

Ziarista tăcu, iar cuvintele rămaseră plutind în aer. Joseph 
aproape că-i vedea zâmbetul pe faţă când încheie. 

— ... sunteţi dispuși să încheiem o înțelegere? 


VP - 107 


Capitolul 37 


Maxine privi contururile acoperișurilor ca și cum le vedea 
prima dată. Soarele se ridica pe cer, scăldând peisajul urban 
într-o lumină strălucitoare, în care totul părea sclipitor și nou. 
Southampton nu era nici Florența, nici Paris, dar în dimineaţa 
asta i se părea cel mai frumos oraș din lume. Privind olanele 
care luceau, simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. Nu mai 
plânsese de ani buni, din adolescenţă, însă acum lacrimile i se 
prelingeau pe obraji, iar ea le lăsă să curgă nestingherite, 
pentru semnificaţia lor. 

Ar fi trebuit să se ocupe de o grămadă de lucruri, obligații 
legate de carte, dar rămase unde era, în picioare în faţa 
ferestrei. Voia să conserve momentul ăsta, să și-l întipărească în 
memorie, ca să-l poată readuce când o potopeau amintiri mai 
negre. Petrecuse deja o noapte agitată, chinuită de coșmaruri, și 
se trezise înainte de răsăritul soarelui, transpirată și 
înspăimântată. Începuse ziua violent, cu capul bubuindu-i și cu 
gura uscată, copleșită de frică. Se dăduse jos din pat și făcuse 
un tur al apartamentului, verificând încă o dată dacă era 
singură, însă atunci când groaza și paranoia începuseră să se 
risipească, le luaseră locul alte sentimente tulburătoare. Acum 
era bântuită de viziuni despre ce mai urma, despre baia de 
sânge și agonia pentru care era complice. În lumina rece a zilei 
nu avea cum să evite consecinţele acţiunilor ei, care ridicau 
întrebări insistente și inevitabile. O să poată să se împace cu ce 
făcuse? Și, chiar dacă putea, o să i se permită? Sau o să afle 
cineva ce făcuse? 

Chiar și când o asalta anxietatea, Maxine se străduia din 
răsputeri să-i reziste, să facă un efort de voinţă să-și înăbușe 
îndoielile, disprețul pe care-l simţea față de ea însăși. Hotărârea 
fusese luată, zarurile fuseseră aruncate. Avea de gând să se 
tortureze singură pentru tot restul zilelor, când nu mai avea 
niciun control asupra situaţiei? Probabil că așa erau menite să 
se așeze lucrurile, așa fusese dintotdeauna menit să fie. 
Probabil că destinul ei era să trăiască, să prospere, să se 
dezvolte? 

Remontată de aceste gânduri, Maxine își înăbușise spaimele 
și se dusese la fereastra mare cât tot peretele. Și, bucurându-se 


VP - 108 


de răsărit, începuse să vadă numai promisiuni și posibilităţi, 
înviorată de frumuseţea îmbătătoare a lumii. Știa că urmează 
zile întunecate, că va veni o zi a judecății. Însă asta avea să se 
întâmple în viitor; deocamdată nu voia decât să se bucure de 
exaltare, de optimismul renăscut. 

Azi era prima zi din restul vieții ei. 


Capitolul 38 


Nu închisese ochii toată noaptea. În ciuda extenuării 
paralizante, Callum simţea cum, deși dăduse pe gât două 
whisky-uri duble, odihna îl ocolea. 

Dacă ar fi reușit să doarmă, oare coșmarurile ar fi fost mai 
puţin îngrozitoare decât gândurile pe care le avea treaz fiind? Se 
străduise din greu să-și alunge teama invocând tot felul de 
amintiri fericite - mama lui cântându-i în copilărie, jocurile de 
crichet cu taică-său, victoria la carting când împlinise 12 ani, 
ziua în care o cunoscuse pe Hannah -, o panoramă a fericirii, 
însă răgazul pe care-l obținuse fusese doar trecător. Destul de 
repede, îl copleșiseră anxietatea, paranoia și, în cele din urmă, 
panica, otrăvindu-i mintea și strecurându-i în cap viziuni ale 
pericolelor ce aveau să vină. 

În toiul nopţii, totul i se păruse de-a dreptul suprarealist. 
Tânjea după prezenţa lui Hannah, după căldura «i 
mângâietoare, dar ea era în oraș, la petrecere. Râzând, bând și 
glumind cu cele mai vechi prietene. Cum poate cineva să se 
distreze atât de bine, când altcineva trece prin asemenea 
angoase? Fusese tentat de mai multe ori să o cheme acasă, dar 
reușise cumva să se abţină. Era singurul lucru bun din toată 
noaptea asta de coșmar. Poate că era un pic mai puternic decât 
se credea. 

Soarele se ridicase pe cer de-acum, îl vedea strecurându-se 
printre jaluzele și ar fi trebuit să se ridice și el din pat. Aruncă o 
privire la ceasul de mână și văzu că era aproape ora 10... dar tot 
nu se mișcă. Din motive pe care nu și le putea explica, se 
simţea în siguranţă sub pătura lui, ca și cum țesătura subţire de 
bumbac ar fi fost un scut impenetrabil. Bineînţeles că era 
caraghios, dar, în lipsa oricărui sprijin, era o cârjă prețioasă 


VP - 109 


care-l împiedica să înnebunească, să-și imagineze stafii care nu 
existau. Știa că avea o imaginaţie excesiv de bogată - fusese 
dintotdeauna și o binecuvântare, și un blestem - și era hotărât 
să și-o ţină în frâu. Dacă se lăsa copleșit de spaimă, știa că o să 
fie pierdut, iar anii de terapie aveau să fie făcuţi praf într-o 
clipită. 

Ce bine ar fi fost să fie Hannah aici! Draga, frumoasa Hannah. 
Se cunoscuseră cu trei ani în urmă, la o petrecere de casă nouă, 
iar de-atunci fuseseră practic nedespărțiţi, în ciuda celor mai 
eficiente încercări pe care le făcuse el să o alunge. Era stânca 
lui... nu, era viața lui, cealaltă jumatate a inimii lui, și nu fusese 
niciodată fericit când erau despărțiți. Chiar și acum își dorea să 
nu o fi lăsat să plece, să fi convins-o să rămână cu el. Și, chiar în 
timp ce se gândea la asta, se întâmplă ceva uluitor. incepu să 
sune telefonul. 

Callum învie brusc. Fără nicio precauţie, fără nicio rezervă 
aruncă pătura și se năpusti la măsuța de toaletă, unde vibra 
telefonul. Uitându-se la numele de pe ecran, îi crescu inima. Il 
suna să-l cheme să o ia, venea acasă. 

— Bună, iubito, ce faci? 

Incerca să vorbească pe un ton calm, dar știa că glasul îi suna 
disperat și cuvintele, distorsionate. 

— Cum te-ai distrat? 

Nu se auzi niciun răspuns și, brusc - zdrobitor -, se întrebă 
dacă nu cumva era un „apel din buzunar”. Insă apoi se auzi o 
voce, rostind cuvintele încet și măsurat. 

— Mai ai de trăit o oră. 

O clipă, Callum nu spuse nimic, nedumerit și îngrijorat. 

La telefon era o voce de bărbat. 

— Poftim...? Cine-i acolo? 

Tăcere. 

— Unde-i Hannah...? De ce e telefonul ei la tine? 

— Mai ai de trăit o oră, Callum. 

Glasul era atât de hotărât și de intim, încât îl lăsă fără grai. 
Callum simţea durerea de parcă vorbele îi săgetau direct 
sufletul. 

— Doar dacă nu vrei să faci un târg, pentru moartea altcuiva. 

— Cum? Ce dracu’ vrei să spui? scuipă Callum, fără să-i vină 
să creadă. 


VP - 110 


— Maxine și F-Fran au fost dintotdeauna niște fete... tare 
drăguțe, urmă vocea, bâlbâindu-se ușor. N-ai vrea să faci un 
târ... 

Telefonul piui zgomotos când se încheie convorbirea. Callum 
fu surprins să-și vadă degetul mare lipit de butonul roșu. Nu-și 
dăduse seama când o făcuse, fusese ceva instinctiv, așa de 
îngrozit era de apelul ăsta cumplit, straniu. Prăbușindu-se la loc 
pe pat, scăpă din mână receptorul, cu o duzină de întrebări 
înfiorătoare bubuindu-i în cap. De ce era telefonul lui Hannah la 
bărbatul ăsta? De ce îl ameninţa? Era posibil să fie vreo legătură 
cu uciderea lui Justin? 

Și, dacă da, însemna că e/avea să fie următorul? 


Capitolul 39 


— De unde a apărut? 

Helen era în birou, cu Charlie și detectivul-agent Reid de-o 
parte și de alta a ei. Pe birou erau întinse mai multe foi de 
hârtie, analiza „localizărilor” și „pistelor” care se revărsaseră de 
când dăduse publicităţii imaginea cu suspectul, însă toată 
atenţia celor trei era îndreptată către telefonul mobil pe care-l 
strângea în mână Helen. 

— O vecină de-ale lui Callum Harvey, o anume doamnă Louise 
Marks..., spuse Reid. A văzut pe stradă pe cineva care se 
comporta ciudat, așa că a hotărât să-l filmeze. 

— Ea a adus telefonul? întrebă Helen surprinsă. 

— Conduce patrula de voluntari din cartier, așa că a sunat de 
la prima oră. Când i-am spus detectivului-sergent Brooks ce ne- 
a descris, ea a hotărât s-o cheme pe doamna Marks, ca să 
vedem înregistrarea direct. 

— Acum e în sala de interogatoriu, dacă vrei să vorbești cu 
ea, adăugă Charlie. Pare deschisă cu mine. 

Întorcându-și privirea de la prietena ei, Helen se mai uită o 
dată la înregistrare. Clipul dura cam 20 de secunde și părea să 
înfăţișeze un bărbat zvelt și chel, chiar lângă gardul viu din fața 
casei. După cinci secunde, bărbatul începu să se miște, traversă 
strada. Când camera telefonului se înclina ca să-l urmărească, 
se vedea un pic din casa lui Harvey. Bărbatul trecu de ea, 


VP - 111 


aparent relaxat, însă Helen observă că privirea lui nu părăsea 
nicio clipă locuinţa. Apoi dispăru din imagine, însă reapăru după 
câteva clipe, mergând în sens opus și cu ochii tot lipiţi de casă. 
Apoi păru să decidă că era momentul să plece, însă, înainte, 
aruncă o privire peste drum, spre casa doamnei Marks, parcă 
verificând să nu fi fost văzut. Nu încăpea nicio îndoială că era 
aceeași siluetă sinistră care încercase să forțeze intrarea la 
Justin Lanning - chiar și de la distanţa aceea, pe ecranul acesta 
mic, forma capului, trăsăturile colţuroase și conformaţia zveltă 
erau inconfundabile. 

— Când a fost făcută înregistrarea? întrebă Helen. 

— Acum trei zile, răspunse Reid. 

— Şi Harvey a zis că i s-a părut că-l vede pe individ prin zonă? 

— Da, confirmă Charlie. Insă asta ar fi cu trei sau patru zile 
înainte de înregistrare... 

Nu era răspunsul pe care și-l dorea Helen. Părea că bărbatul 
era în recunoaștere, iar vizitele lui repetate indicau intenții 
serioase, poate chiar criminale. 

— In regulă, trebuie să vorbim din nou cu Harvey, imediat, 
zise Helen ridicându-se. Plec acum spre el. Între timp, încercaţi 
să coroboraţi asta cu celelalte indicii pe care le avem... 

Făcu semn spre lista de nume și numere de telefon de pe 
birou. 

— Vedeţi dacă a mai sunat cineva din aceeași zonă să anunțe 
că a văzut pe cineva care să semene cu individul ăsta. Unde s-a 
dus mai departe? Era pe jos? Avea vreo dubă? Verificaţi și 
înregistrările video de la magazine, poate ne dau vreun indiciu 
despre direcţia în care a luat-o. De la camerele din trafic avem 
ceva? 

— Duba a fost surprinsă pentru scurt timp în centru, aseară, 
pe Oxford Street. 

Helen ridică intrigată privirea, însă Charlie se grăbi să-i 
domolească entuziasmul. 

— Dar a dispărut undeva în zona Harefield. Am trimis efective 
suplimentare, dar până acum, niciun semn. 

— Continuati! 

Helen aproape că ieșise pe ușă, dar se opri în prag, 
adăugând: 

— Trebuie să-l prindem pe individul ăsta. 


VP - 112 


Capitolul 40 


— Ești sigur că e bine ce facem? 

Joseph lăsă întrebarea ei să plutească în aer o clipă, în timp 
ce el luă atent curba și intră pe Lodge Road înainte să răspundă. 

— Ce anume te îngrijorează, detectiv-agent Malik? 

Era ceva obișnuit să te adresezi colegilor folosind gradul, însă, 
de data asta, Joseph pronunță apăsat titulatura tinerei, 
sugerându-i nemulţumirea că era interogat așa. 

— Păi, n-ar trebui să vorbim cu detectivul-inspector Grace? 
Până acum a ajuns la birou, așa că... 

— In ce scop? 

Malik, o tânără plină de viaţă venită de curând în echipă, tăcu, 
descurajată de tonul răspicat al superiorului ei. 

— Să... s-o anunţăm că am primit un indiciu despre locul unde 
se află suspectul. 

— Avem un indiciu? 

— Nu de-asta am venit aici? 

Riposta sugera că nu avea să-i fie ușor cu Malik. Deși era deja 
iritat, Joseph tot fu mulţumit de răspunsul ei. O catalogase drept 
genul care respectă regulile, o mimoză timidă. Poate că, până la 
urmă, avea ceva tupeu. 

— Avem cuvântul lui Garanita că știe unde se află individul. Și 
știi cât valorează asta... 

— Și atunci de ce-am venit, dacă crezi că ne duce de nas? 

— Pentru că, de data asta, cred că s-ar putea să spună 
adevărul. Însă aș vrea să mă asigur că e așa, înainte s-o 
deranjez pe detectivul-inspector Grace. Are deja destule pe cap. 

Malik nu spuse nimic, dar era evident că nu era mulțumită. 
Bătu de mai multe ori cu degetele în braţul scaunului, în ritmul 
anxietății care o cuprinsese. 

— N-ar trebui măcar să anunţăm echipa unde suntem? N-o să 
se întrebe...? 

Îi era, oare, teamă să nu intre în bucluc? Sau era îngrijorată 
că-i scapă ceva? Era greu de spus. 

— l-am spus detectivului-agent Reid că ieșim o oră ca să 
urmărim un indiciu. O să fie suficient pentru șefa. 

Malik încuviinţă, aparent liniștită, deși Joseph își dădea seama 
că tot mai era tulburată. Majoritatea polițiștilor care veniseră în 


VP-113 


echipa de investigaţii a incidentelor majore de la Southampton 
Central o făcuseră doar pe baza reputației lui Helen și erau, în 
mod firesc, atenţi să nu-i stârnească nemulţumirea. Joseph 
știuse că Malik ar putea crea probleme și fusese tentat să se 
ducă singur la întâlnirea cu Garanita, dar așa era mai bine, în 
ciuda atitudinii lui Malik și a întrebărilor. Nu voia să existe nicio 
bănuială că lucra de capul lui sau că se punea bine cu Garanita, 
pentru că ar fi știut că putea fi dat afară pentru așa ceva. Nu, 
mai bine să aibă un partener, cineva care să poată confirma că 
totul se făcea cu cărțile pe faţă și deschis. 

— Dar dacă vrei să anunţi prin staţie, s-o anunţi pe detectivul- 
inspector Grace că te-am luat pe sus, n-ai decât... 

Erau deja la marginea Portswoodului. Joseph voia să încheie 
discuţia, voia să se gândească bine cum să o abordeze pe 
Garanita. Oferta lui era sinceră, dar avea și implicaţii, sugerând 
că Malik avea oarece îndoieli în privinţa lui, deși îi era superior în 
grad. În pofida neliniștii ei, nu exista niciun motiv copleșitor să i 
se împotrivească așa de direct, ceea ce însemna că, 
deocamdată, trebuia să coopereze. 

— Sigur că nu. Știu că sunt pe mâini bune... 

Vorbise pe un ton vioi, dar lipsit de sinceritate, iar Joseph se 
întrebă care era, de fapt, problema ei cu el. Nu conta, 
dezbaterea se încheiase, iar rezervele ei fuseseră amuţite. Și, ca 
la un semn, chiar când se apropiau de un grup de clădiri 
industriale ascunse pe strădutele dosnice din Portswood, o 
zăriră pe Garanita, sprijinită de Opelul ei Corsa roșu și uitându- 
se demonstrativ la ceas. 

Asta era. Momentul adevărului. Oare ziarista asta șireată îl 
ducea de nas? Sau avea să i-l pună în braţe pe suspectul 
principal? 


Capitolul 41 


— Ce anume a spus? 

Helen gonea pe The Avenue, îndreptându-se către nord pe 
strada aglomerată. Pe banda de alături, mașinile treceau 
vâjâind, iar în apropiere se vedeau șantiere în plină activitate, 


VP - 114 


ceea ce însemna că trebuia să se străduiască să audă răspunsul 
lui Osbourne în casca bluetooth. 

— A zis că a primit un telefon de ameninţare și are nevoie de 
asistență imediată. 

Răspunsul se auzi suficient de clar, în ciuda zgomotului de 
fundal. 

— Și ești sigur că la telefon era Callum Harvey? 

— Era numărul lui de telefon și, în plus, a răspuns detectivul- 
sergent Brooks - e convinsă că el era. 

Helen înjură în barbă. Era în drum spre Callum Harvey, dar, 
dintr-odată, misiunea ei în Lordswood devenise mult mai 
urgentă. Justin Lanning fusese ucis într-o oră de când primise un 
apel similar. 

— Trimite polițiști în uniformă la adresă... 

— Am trimis deja. 

— Și spune-le să stea de vorbă cu el până ajung. 

Helen închise telefonul și apăsă pe acceleraţie. Motocicleta 
opuse rezistenţă, apoi acceleră, înghițind kilometrii din faţa ei. 
The Avenue, care mărginea izlazul, era una dintre principalele 
artere dinspre nord către Southampton și era fie complet liberă, 
fie cu totul blocată, în funcţie de oră. Mersese bine până aici, 
însă acum Helen întâmpină o problemă. Un indicator cu lucrări 
de construcţie și o coadă lungă la semafoarelor temporare. 

— Rahat... 

l-ar fi fost ușor să o ia pe lângă coloană, însă tocmai se făcuse 
roșu și Helen nu avea de gând să intre în dispută cu muncitorii 
despre motivele pentru care trebuia să treacă. Așa că luă 
instinctiv o decizie. Ca să ajungă în Lordswood, trebuia să urce 
pe The Avenue, apoi să o ia la stânga pe Burgess Road. Totuși, 
exista și un traseu mai rapid și mai puţin circulat, iar Helen se 
îndreptă spre el. Işi urcă motocicleta pe trotuar, îl traversă, apoi 
cobori terasamentul nu prea înalt și intră pe iarbă. Ce urma să 
facă era categoric ilegal și poate chiar periculos, însă Helen nu 
ezită, apăsând pe acceleraţie și pornind în trombă pe iarbă. În 
mod normal, nu ar fi fost niciodată nesăbuită și nu ar fi dat 
dovadă de atâta dispreţ pentru siguranţa publică, dar azi era o 
excepţie. 

Azi era o chestiune de viaţă și de moarte. 


VP - 115 


Capitolul 42 


Se plimba în sus și-n jos, încercând cu disperare să-și 
controleze respiraţia. Spera că apelul la poliţie l-ar putea calma 
un pic, însă nici trupul, nici mintea nu erau liniștite. 

Callum era în toiul unui atac de panică. 

— Haide, controlează-te... 

Șuierase cuvintele, pierit și întretăiat. După experiența 
traumatizantă cu Daniel King, fusese asaltat de o întreagă 
armată de orori psihologice - coşmaruri, atacuri de panică, 
episoade plumburii de depresie - și niciuna nu-i făcuse bine la 
astm, de care suferea din copilărie. Cu timpul, reușise să 
controleze cât de cât aceste stări cumplite, dar nu și astmul, 
care-l făcea încă să sufere. 

Işi duse inhalatorul la buze și apăsă cu forță declanșatorul, 
absorbind medicamentul. Inhalaţia rece îi dădu o senzaţie 
trecătoare de  ușurare, amintirea  pufurilor anterioare 
înveselindu-l instinctiv, însă răgazul fu de scurtă durată. Nu știa 
de ce, dar Salbutamolul nu părea să-și facă treaba azi. Simţea o 
apăsare pe piept, iar plămânii se umpleau cu aer doar dacă 
făcea un efort - îl copleșea panica. 

Se așeză la loc pe canapea și-și lăsă capul între genunchi, 
inspirând încet și încercând să-și regleze respiraţia. O să fie 
bine. Poliţia o să ajungă dintr-o clipă într-alta și apoi situaţia o să 
înceapă să se îndrepte. O să le explice ce s-a întâmplat, ei o s-o 
găsească pe Hannah și o s-o aducă acasă, după aceea polițiștii 
vor clarifica și farsa asta bolnavă. Pentru că asta trebuie să fie, 
doar un banc îngrozitor și nemilos... 

Dar tot nu ajungeau. De ce dura atât de mult? Fiecare 
secundă părea să dureze o viaţă, sporind presiunea și groaza. 
Era, oare, posibil să i se blocheze plămânii? Să facă un atac de 
cord? Să-și piardă minţile înainte să ajungă poliţia? Se putea 
întâmpla orice, ba chiar era deja probabil, și Callum se simţi 
dintr-odată abandonat. De ce nu auzea încă sirenele? De ce nu 
dădeau buzna pe ușă? De ce nu-i scurta nimeni suferința? 

Și atunci auzi. Ridică rapid capul și ascultă atent. Oare mintea 
îi juca feste? Nu, categoric auzea bine - pași pe alee. Pași 
măsuraţi, încrezători. Il cuprinse ușurarea și râse în hohote. 
Gata, veniseră. Erau salvatorii. 


VP - 116 


După câteva clipe, se auzi soneria, prelung și zgomotos. 
Capitolul 43 


Roţile mușcau brazde din iarbă în timp ce Kawasaki-ul vuia pe 
pajiște. Înainta repede, gonind de-a curmezișul parcului, cu 
speranţa că va ajunge acasă la Harvey în mai puţin de cinci 
minute. Atrăgea o mulţime de priviri curioase - fără îndoială că 
Southampton Central primea o grămadă de apeluri despre un 
motociclist ţicnit scăpat în libertate -, dar lui Helen nu-i păsa. 
Acum nu conta decât viteza. 

Gonea către lacul ornamental, dar văzu un obstacol - un șir 
de elevi cu veste reflectorizante, care se îndreptau spre locul de 
joacă. Nu putea risca să se apropie de ei, pentru că pajiștea era 
destul de moale azi și risca să derapeze, așa că schimbă direcţia 
și se duse din nou către drumul asfaltat, luând-o direct spre 
nord. În scurt timp, trecea în trombă pe lângă fântâna arteziană 
și fosta pistă de curse, înainte să vireze din nou pe iarbă, după 
ce trecuse de grupul de copii. Acum o luă spre stânga, ocolind 
poteca, și se îndreptă spre un pârâiaș, mergând în viteză spre 
ieșirea dinspre nord-vest a pajiștii. 

Ajunse repede și reduse viteza, strecurându-se pe poarta 
îngustă și revenind pe drum. Din fericire, era liber și, după 
câteva viraje grăbite, se afla pe Lordswood Road. Accelerând 
ușor, se aplecă peste motocicletă, decisă să înainteze rapid. 

Încă nu avea nicio noutate, ceea ce o neliniștea. Fuseseră 
trimiși la fața locului polițiști, așa că de ce nu primea nicio 
informaţie? Din cauza reducerilor de buget, patrulele de stradă 
aveau zone de intervenţie întinse, așa că era posibil să fie 
nevoie și de un sfert de oră ca să ajungă, dar... Faptul că nu 
primise nicio veste sugera că încă mai erau pe drum sau că 
ajunseseră și aveau de rezolvat un incident. Niciuna dintre 
variante nu era de bine. 

Înainta repede, apropiindu-se de intersecția cu Coxford Road. 
Traficul începea iar să se aglomereze, așa că urcă scurt pe 
trotuar, tăind curba. | se ivi pe neașteptate în față un cărucior și 
trebui să frâneze brusc ca să-l evite, ocolind apoi ezitant 


VP - 117 


obstacolul, după care reveni pe stradă, unde acceleră, lăsând 
înjurăturile mamei surprinse să plutească în aer. 

De-acum era aproape. Încetini pe Coxford Road, viră la 
dreapta pe Greywell Avenue și din nou la dreapta, pe Wonston 
Road. Harvey stătea la numărul 52, iar ea se îndreptă cu 
motorul vuind spre adresă, străbătând ultimii metri înainte să se 
oprească brusc, derapând. 

În momentul în care sări de pe motocicletă, îi văzu - doi 
polițiști în uniformă care băteau la ușa lui Callum. Sprintă pe 
alee, se uită la casa modestă din fața ei în căutarea unor indicii 
că ar fi ceva în neregulă, însă aparent totul era normal. 

— Ce se întâmplă? 

Poliţiștii se întoarseră când îi auziră vocea. 

— Nimic, doamnă. Abia am ajuns, dar nu ne-a răspuns nimeni. 

Unde era? Harvey spusese că o să stea să-i aștepte. Deci ce 
se petrecea? Helen ieși de pe alee și aruncă o privire pe 
fereastra din față, căutând semne de viaţă. 

Și chiar atunci îi îngheţă sângele în vine. 

— Plecați de lângă ușă! 

Ofițerii, luaţi prin surprindere, ezitară, apoi se dădură înapoi. 
Adunându-se, Helen făcu doi pași în spate, apoi se repezi 
înainte, izbind cu bocancul în ușă. Aceasta se deschise imediat, 
zăvorul firav zburând înăuntru. Helen îl urmă, intrând în viteză în 
casă, până la silueta care zăcea pe burtă, pe jumătate ascunsă 
în spatele canapelei. 

Helen îngenunche și răsuci trupul, rugându-se să nu fi ajuns 
prea târziu. Însă ceea ce văzu îi alungă orice speranţă. În braţele 
ei zăcea Callum Harvey, fără viaţă și palid, cu o vânătaie urâtă 
în jurul gâtului. 

— Chemaţi ajutor! se răsti Helen când veniră și polițiștii 
îngroziţi lângă ea. Și verificaţi restul camerelor. 

Era deja în picioare, îndreptându-se în grabă spre spatele 
casei. Cadavrul lui Callum încă nu se răcise, ceea ce însemna că 
atacul abia avusese loc. Înăuntru era frig, iar când se apropie de 
fundul casei, văzu și de ce - ușa din spate era larg deschisă. 

Helen ieși în fugă, pornind pe iarbă către poartă. Și aceasta 
era deschisă, și trecu de ea. In faţa ei se afla o alee scurtă, care 
ducea direct în drum, dar nici acolo nu era nimeni. Atacatorul 
scăpase. 


VP - 118 


Răsuflând greu, Helen se rezemă de gard blestemând. Fusese 
aproape, dar nu destul de aproape. 


Capitolul 44 


Se uita la ea, fără să-i vină să creadă. 

— Nici vorbă! Nu s-a pus problema de așa ceva când am făcut 
înțelegerea. 

Însă ziarista nu părea deloc tulburată. 

— Am fost de acord asupra punctelor principale, astea-s 
detaliile. 

— Am zis că te ajut când pot, ripostă Joseph înfuriat. Nu că 
poţi să vii cu noi. 

— Joseph, am grămezi de alte surse care-mi pot da frânturi de 
informaţie. Îmi trebuie cineva care să mă aducă și pe mine în 
acțiune. 

— Ești nebună? Nu pot să te las să te ţii după mine când aduc 
oamenii la interogatoriu. Ar fi periculos pentru tine și ne-ar și 
compromite ancheta. 

Vorbea tare și, când ridică privirea, o zări pe Malik ţintuindu-l 
cu privirea din mașină. Sperase că discuţia cu Garanita o să fie 
scurtă și plăcută, dar tot își luase măsuri de precauţie și nu o 
luase cu el. Acum se bucură. Era totuși evident că se auzea ce 
vorbesc, așa că o trase pe ziaristă în spatele unui container de 
gunoi și insistă în continuare. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva? Eu aș fi responsabil. 

— Pot să am grijă de mine. 

— Cum ai făcut cu Daisy Anderson? 

Acum obținu pe loc o reacţie - Garanita nu se bucura să i se 
aducă aminte de experienţa ei de ostatică. 

— A fost o greșeală pe care n-am de gând s-o repet. 

— Chiar și așa, nu pot să te las să te ţii după mine. O să 
creeze prea multe probleme, o să ridice prea multe întrebări. 

— Atunci nu mai avem ce discuta. 

Emilia se întoarse să plece, dar Joseph o opri, punându-i mâna 
pe braț. 

— O să te arestez pentru obstrucționarea justiţiei. 


VP - 119 


— Atunci o să spun că m-am înșelat. Că n-am înțeles bine. Și 
poate că, de fapt, nu-i așa... 

Vorbea pe un ton batjocoritor. Joseph nu avea nicio dovadă și 
își dădea seama. Era pus în faţa inevitabilei alegeri între a 
coopera cu Emilia sau a pierde indiciul. Îl scotea din sărite să fie 
pus în poziţia asta, dar nu el avea avantajul aici. 

— Dacă facem așa, facem cum spun eu, răspunse în cele din 
urmă. 

— Tu ești șeful. 

— Rămâi mult în urmă. Poţi să faci poze când punem cuiva 
cătușele, dacă spun eu că e sigur. 

— E cinstit. 

— Și e o înţelegere excepţională. 

— Mai vedem noi... 

_ Îi zâmbi din nou, ca și cum ar fi știut dinainte fiecare mișcare. 
Infuriat, Joseph era cât pe ce să riposteze, când îl întrerupse un 
zgomot puternic. Pe drum venea vuind o mașină, fără să-i pese 
de siguranță sau de zgomot. Joseph întinse instinctiv braţul, 
trăgând-o pe Emilia la adăpost. După câteva secunde, pe lângă 
ei trecu în viteză o dubă gri. Dispăru într-o clipă, dar Joseph era 
sigur că văzuse bine numărul de înmatriculare. Era dubiţa lor, 
cea pe care o căutau. 

In sfârșit, îl aveau pe suspect în vizor. 


Capitolul 45 


Îl zări imediat ce intră în încăpere. 

Callum Harvey zăcea unde îl lăsase, cu chipul schimonosit în 
agonie și cu corpul răsucit într-o poziţie bizară, cu un braţ sub el 
și celălalt întins fără vlagă pe covor. La început Helen crezu că 
poate încercase să se târască într-un loc sigur, în cealaltă parte 
a camerei, dar acum își dădu seama că ţinea strâns în pumn un 
telefon mobil. 

Poliţiștii asigurau zona, așa că își scoase bocancii și își puse 
mănușile de cauciuc, după care păși pe covor și se îndreptă 
către cadavru. Dacă avea noroc, fibrele groase și absorbante 
aveau să conţină dovezi criminalistice pentru Meredith, dar de 


VP - 120 


asta o să se ocupe mai târziu - acum unica ei prioritate era să 
afle exact ce se petrecuse aici. 

Îngenunche lângă Harvey și-și strecură degetele în mâna lui, 
deschizându-i puţin pumnul. Din palmă îi căzu un telefon - un 
Huawei. Era încă pornit. Mai mult, era cald, iar ecranul era plin 
de urme de degete. Probabil că erau ale lui, dar tot trebuia 
verificat, așa că, având grijă să nu le șteargă, Helen deschise 
meniul principal. Selectă istoricul convorbirilor și se uită la lista 
cu numere de telefon. Îl recunoscu pe ultimul - era apelul făcut 
la Southampton Central, la 10:05. Mergând înapoi, nu fu 
surprinsă să găsească un alt apel chiar înainte - primit, de data 
asta - la ora 10:02. 

Identitatea interlocutorului era însă derutantă. Părea că 
Harvey fusese sunat de cineva din lista lui de contacte - 
„Hannah”. Numele îi atrase imediat atenţia - era sigură că 
Harvey era logodit cu o oarecare Hannah Bradwell - și verifică 
jurnalul de apeluri și mesaje, văzând numeroasele telefoane și 
mesaje tandre, așa că îi deveni curând limpede că apelul chiar 
venise din partea logodnicei absente. 

Verifică rapid istoricul convorbirilor din cursul dimineţii, dar o 
nimerise din prima - Harvey nu mai primise și alte apeluri. 
îngrijorată, căută prin încăpere un telefon fix sau alt mobil - 
vreun alt mod de a-l contacta pe Harvey -, dar nu găsi nimic. lar 
acum îi trecu prin cap altă idee. Revenind la mobilul lui Harvey, 
se uită la durata convorbirii. Și încremeni. Apelul lui Hannah 
durase exact 59 de secunde - o durată izbitor de asemănătoare 
cu apelul pe care-l primise Justin Lanning în ziua în care e/ 
fusese omorât. 

Șansele să fie o coincidentă erau mici, ceea ce-i declanșă 
toate semnalele de alarmă. Lanning fusese sunat de pe un 
telefon cu cartelă, ucigașul ascunzându-și deliberat identitatea, 
în timp ce Harvey fusese ameninţat printr-un apel venit din 
partea logodnicei lui. Asta însemna fie că ea era ucigașul - 
devenit dintr-odată nesăbuit și anunţându-și în gura mare 
identitatea -, fie că păţise și ea ceva, iar telefonul ei se afla la 
ucigaș. În oricare dintre situaţii, prioritatea lui Helen era clară. 

Trebuia să o găsească pe Hannah Bradwell. Și încă repede. 


VP - 121 


Capitolul 46 


— Cât de siguri suntem? 

Tonul lui Simmons era neobișnuit de tăios, așa încât Charlie 
trecu direct la subiect. 

— Meredith Walker o să trimită fotografii imediat ce le 
primește... dar descrierea făcută de detectivul-inspector Grace e 
destul de limpede. A fost o strangulare de ligatură. 

Simmons nu răspunse, uitându-se fix undeva deasupra 
umărului lui Charlie, aproape ca și când nu ar fi auzit-o, iar 
subalterna ei nu știa cum să procedeze. O Helen fără suflare 
sunase să dea vestea, chiar în timp ce pleca în grabă de la locul 
crimei. Ca urmare restul echipei făcea încercări disperate s-o 
localizeze pe logodnica dispărută a lui Callum Harvey și îi 
revenise lui Charlie sarcina s-o informeze pe Simmons. In mod 
normal era calmă, hotărâtă și liniștită. Insă azi părea tulburată. 

— Și victima..., începu inspectorul-șef. Avea vreo legătură 
profesională cu Justin Lanning? 

— Nu, e meditator de matematică. 

— Totuși, erau prieteni? Se vedeau des? 

— E prea devreme să spunem, dar în agenda și în istoricul 
convorbirilor lui Lanning nu apare nimic care să sugereze că 
țineau legătura cu regularitate. 

Charlie își dădea seama că nu era răspunsul la care spera 
Simmons. 

— Și atunci ce putem spune...? întrebă șefa lor, în mod vădit 
agitată. Că e cineva care vizează în mod deliberat acest grup de 
supraviețuitori? 

Părea o nebunie - micul grup de adolescenţi scăpase de lao 
moarte sigură, doar ca să se trezească acum vânat -, dar nu 
puteai să negi că, la prima vedere, asta era concluzia evidentă. 
Vieţile lui Justin Lanning și Callum Harvey avuseseră cursuri 
complet diferite de când terminaseră școala - din punctul de 
vedere al averii, succesului personal, vieţii personale, din toate 
punctele de vedere. Singurele lucruri care păreau să-i lege unul 
de celălalt erau trauma din trecut și, acum, morile lor. 

— Asta trebuie să fie o direcţie principală de anchetă, 
confirmă Charlie. Dar rămânem deschişi și la alte variante. 


VP - 122 


— Nu sunt sigură că presa o să fie așa de circumspectă, 
mormăi sumbru Simmons. E ca un nenorocit de cadou pentru 
ziariști. Și poţi să pui pariu și pe ultimul bănuţ că n-o să piardă 
timpul și o să scoată la lumină trecutul îndepărtat, să înteţească 
isteria... 

— N-au decât. Am avut de-a face și cu situaţii mai nefericite 
de-atât. 

Charlie vorbea serios și forța ei tăcută păru să o învioreze pe 
Simmons. 

— Ai dreptate, îmi pare rău. Doar că e puţin șocant. Cred că 
presupuneam... speram... că moartea lui Lanning ar putea avea 
legătură cu munca lui, cu vreo înţelegere care n-a mers bine 
sau... 

— Toţi ne-am gândit așa, dar... 

— Dar trebuie să vă îndreptaţi unde vă duc dovezile. 

— Exact! 

Simmons se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Bine, atunci o să discut cu ofițerul de presă, să hotărâm ce 
linie adoptăm. Între timp vă las să vă vedeţi de treabă, dar aș 
vrea sa-mi spuneţi despre orice e nou imediat ce știți ceva. De- 
acum încolo avem de-a face cu un scandal în toată regula. 

Charlie îi mulțumi și plecă, grăbindu-se spre sala de ședințe. 
În timp ce mergea cu pas vioi peste covoarele decolorate, 
evitându-i pe detectivii care se îndreptau în direcţie opusă, avea 
în cap cuvintele lui Simmons. Presa chiar o să insiste pe 
coincidenţa morţii celor doi... și cine ar fi putut să-i acuze pe 
ziariști? Crimele separate erau brutale și șocante, dar luate 
împreună prezentau un scenariu și mai înfiorător. Nu era cazul 
să se pripească, însă Charlie avea deja sentimentul că erau 
atrași într-un vârtej întunecat, care nu prevestea decât vărsare 
de sânge și pe mai departe. 

Intră în sala de ședințe și fu mulțumită să vadă că toată 
echipa trăgea din greu, dând telefoane în căutarea logodnicei 
dispărute a lui Harvey. Dacă o găseau, ar fi putut limpezi multe 
despre misterul acesta, iar Charlie detesta că fusese nevoită să 
lase coordonarea căutării, ca să o pună la curent pe Simmons. 
Dar și asta trebuia făcută, și trebuia făcută de ea, pentru că 
Joseph Hudson se remarca prin absenţă. Fusese văzut la prima 
oră, dar dispăruse pe la 9 și nu-l mai văzuse nimeni de-atunci. 
Părea un moment curios și inexplicabil ca să dispară, reducând 


VP - 123 


lanţul ierarhic într-un moment critic dintr-o anchetă cu 
schimbări rapide. La început, Charlie fusese iritată de absenţa 
lui; acum se înfuria tot mai tare, așa că-și scoase telefonul din 
buzunar și îl sună din nou. 

— Sunt Joseph Hudson. Vă rog să lăsaţi un mes... 

Charlie închise, furia ei fiind acum amestecată cu un fir de 
îngrijorare. 

Unde dracu' era? 


Capitolul 47 


O zbughi pe podeaua murdară, rugându-se să nu fie auzit. 

Imediat ce trecuse dubița, Joseph se pusese în mișcare, 
abandonând-o pe Garanita ca să se ducă la mașină. Plecase 
împreună cu Malik în urmărire, însă cursa fusese scurtă, pentru 
că suspectul parcase lângă un depozit din capătul îndepărtat al 
unui complex industrial. 

Rămânând la mică distanţă, polițiștii zăriră o siluetă care intră 
în grabă în clădirea întunecoasă, trăgând ferm ușa după ea. 
Instinctul natural al lui Malik interveni din nou, ea propunând să 
sune la secţie, însă Joseph respinsese categoric ideea. N-aveau 
să facă nimic până nu erau sută la sută siguri că era vorba 
despre suspectul lor - amintirea eșecului dezamăgitor din seara 
de dinainte era încă prea proaspătă. Pentru liniștea lui 
sufletească - asta ca să nu se gândească la statutul lui în echipă 
-, nu-și dorea s-o repete. 

O trimisese pe Malik în spate, ca să taie orice posibilă rută de 
scăpare, iar el se îndreptase prudent spre ușa principală. Spre 
ușurarea lui, era închisă, dar nu și încuiată, și cedă fără zgomot 
când apăsă pe clanţă. Deschizând-o foarte puţin, se strecură 
înăuntru și o închise în urma lui. 

Întunericul dinăuntru contrasta puternic cu soarele de-afară 
și, o clipă, Joseph rămase nemișcat, încercând să vadă ceva în 
bezna care-l înconjura. Încet-încet ochii i se obișnuiră cu 
obscuritatea; totuși, un mic luminator aflat sus oferea un 
minimum de lumină, iar el putu să evalueze împrejurimile. Nu se 
vedea nici urmă de suspect, nici nu se auzea nimic. Totul părea 
cufundat într-o tăcere de mormânt, ceea ce probabil că nu era 


VP - 124 


surprinzător, ţinând cont că depozitul era plin de cutii de carton. 
Stive întregi care se ridicau până sus de tot, creând coridoare 
adânci care opreau lumina și înăbușeau zgomotul. Spaţiul 
cavernos avea ceva lipsit de viaţă, care te intimida, iar 
coridoarele păreau să te sufoce, însă Joseph nu ajunsese până 
aici ca să se sperie acum. Adunându-și curajul, merse mai 
departe. 

Podeaua de beton era murdară, dar solidă, iar pantofii lui cu 
talpă moale nu făceau niciun zgomot în timp ce el înainta pe 
coridorul întunecat. Habar nu avea unde era suspectul, însă 
instinctul îl împingea spre partea din spate a clădirii. Mișcându- 
se rapid, dar în tăcere, se uită în jur căutând semne de viaţă. 
Insă aici părea să nu mai fie nimic altceva în afară de cutii - 
toate având nume pe ele. La început etichetele nu-i spuseră 
nimic, dar ușor-ușor îi deveniră mai familiare - prin cap 
trecându-i umbre ale anchetelor trecute -, iar în cele din urmă, 
când ajunse în fundul depozitului, le recunoscu pe toate. Rose 
West. Jeffrey Dahmer. Peter Sutcliffe. Apoi, cel mai surprinzător, 
Charles Manson. Ce dracu' era aici? 

Joseph avu brusc senzaţia că a dat peste ceva întunecat, ceva 
neașteptat. Acum, pentru prima dată, se întrebă dacă nu cumva 
Malik avusese dreptate, dacă n-ar fi trebuit să solicite întăriri. 
Insă, chiar când se opri, gândindu-se dacă să se retragă, auzi 
ceva. Un zgomot dinspre spatele depozitului. 

Schimbând ritmul, porni încet înainte, ţinându-și spatele lipit 
de peretele din cutii de carton și mergând spre capătul 
coridorului. Când ajunse la o bifurcaţie de culoare, se uită pe 
după zidul înalt și, brusc, îl văzu. Era cu spatele la el, dar fără 
îndoială era omul lor - silueta slăbănoagă și cu chelie care 
încercase să pătrundă în casa lui Lanning. Era aplecat peste o 
masă, cercetând ceva, dar Joseph nu putea să vadă ce anume. 

Ce să facă? Protocolul îi impunea să se retragă și să cheme 
ajutoare înainte să meargă mai departe. Însă intrarea era mult 
mai departe decât suspectul - ar reuși să se retragă fără să-l 
alerteze? Nu, mai bine să meargă mai departe. Să profite de 
elementul de surpriză și să-i pună cătușele înainte să-și dea 
seama ce i se întâmplă. 

Cu atenţie, Joseph mai făcu un pas înainte. Apoi încă unul. 
Silueta rămânea preocupată de ce avea pe masă, fără să-și dea 
seama de pericol. Joseph mai făcu un pas. Apoi încă unul. Era la 


VP - 125 


doar trei metri de bărbat, care începuse acum să scotocească 
într-o cutie aflată sub masă, distras și complet neștiutor. 
Scoțându-și cătușele de la centură, Joseph mai făcu un pas 
decisiv spre fugar. 

lar acum bărbatul se răsuci și ajunse cu fața spre intrus. 
Joseph nu se așteptase - fusese luat prin surprindere de 
mișcarea bruscă și nu avusese decât o secundă la dispoziţie ca 
să reacționeze când suspectul întinse mâna spre el. Preţ de o 
clipă îngrozitoare, Joseph crezu că atacatorul avea un cuțit sau 
poate chiar un pistol, dar acum își dădu seama că bărbatul 
strângea în mână un taser - cu o fracțiune de secundă înainte 
să pornească spre el arcul metalic. Dacă-l nimerea, Joseph ar fi 
fost paralizat, cu totul la mila atacatorului, însă se aruncă în 
dreapta și simţi încărcătura trecând pe lângă el și ratându-l la 
doar câţiva centimetri. Se lovi cu forță de podea și rămase fără 
suflare, dar se ridică imediat în picioare, cu mâinile alunecând 
prin praf. Era complet lipsit de graţie și se mișca greoi, însă 
reuși să se îndrepte și să se întoarcă spre suspect, pregătit de 
luptă. Dar atacul se încheiase deja, iar suspectul o luase la fugă 
pe coridor, sprintând spre ieșirea principală ca și cum de asta 
depindea supraviețuirea lui. 

Fără nicio ezitare, Joseph, furios, porni în urma lui, hotărât să 
nu-l lase să scape. Era murdar, fără suflare și în dezavantaj clar, 
dar nu avea să se dea bătut. 

Vânătoarea continua. 


Capitolul 48 


Sprintă pe podeaua lustruită, evitându-i turiștii care pierdeau 
vremea, și se opri, derapând la recepţie. Scoase legitimaţia din 
haină și înfruntă o recepţioneră luată prin surprindere. 

— Hannah Bradwell. La ce cameră stă? 

Tânăra o privi buimacă, incapabilă să scoată vreo vorbă. 

— Sunt de la poliţia din Hampshire, urmă Helen, pronunţând 
cuvintele foarte clar. Și trebuie să dau de Hannah Bradwell. La 
ce cameră stă? 

Recepţioneră pricepu că era vorba despre ceva urgent și 
bâjbâi la computer. Helen zăbovi o clipă ca să cerceteze 


VP - 126 


împrejurimile - căutarea lui Bradwell o adusese la Travelodge de 
lângă Westquay, unde stăteau toate femeile de la petrecerea 
burlăciţelor. Helen venise în goană până aici, ajungând la hotel 
în mai puţin de 20 de minute, însă la prima vedere nu părea 
nimic în neregulă. Holul era plin de oameni fericiţi și relaxaţi 
care se bucurau de weekend, fără să aibă habar de drama care 
se petrecea chiar sub nasul lor. 

— Camera 612. E la etajul al șa... 

Dar Helen se pusese deja în mișcare, gonind prin atriu și 
patinând până în lift, chiar când se închideau ușile. Fără să ia în 
seamă privirile surprinse ale turistei americane aflate deja în 
ascensor, Helen apăsă cu forță butonul pentru etajul șase. 

— Haide, haide... 

Liftul începu încet să urce, dar se opri la etajul al patrulea. 
Ușile se deschiseră, iar însoţitoarea lui Helen îi aruncă o privire 
prudentă când cobori. Helen se uită în urma ei, însă chiar când 
se ruga de uși să se închidă, văzu o familie numeroasă care se 
pregătea să urce. Chiar în clipa asta tatăl întindea braţul ca să 
țină ușile, așa că Helen nu șovăi, trecu pe lângă prietena ei 
americană și porni în fugă spre scări. 

Năvăli pe ușă și urcă treptele câte trei deodată, luând-o în 
sus, Sus, sus. leși din casa scărilor la etajul al șaselea, se opri o 
secundă ca să se orienteze, apoi goni mai departe. 

606, 607, 608... 

Trecea pe lângă uși, sprintând pe coridorul lung și neaerisit. 

609, 610, 611... 

Încetinind, Helen se opri în faţa camerei 612. 

Bătu puternic în ușă și strigă: 

— Hannah? 

Tăcere. 

— Hannah. Eşti acolo? 

Tot nimic. 

— Ești bine? 

Glasul lui Helen era strangulat și nefiresc, cuvintele 
înăbușindu-se pe coridorul tăcut. Regreta acum că nu se 
gândise să ia o cheie universală de la recepție, dar renunţă la 
ideea să coboare. Timpul era un lux pe care nu-l avea la 
dispoziţie. 

Așa încât, pentru a doua oară azi, se dădu cu câţiva pași în 
spate, pregătindu-se să spargă ușa. Numără de la 3 înapoi și își 


VP - 127 


luă avânt, dar ușa se deschise brusc. Helen se opri imediat, dar 
tot fu cât pe ce s-o doboare pe femeia surprinsă din faţa ei. Se 
îndreptă și se clătină puţin ca să evite contactul, chiar în 
momentul în care Hannah Bradwell, profund ofensată, veni spre 
ea, strângându-și halatul în jurul ei și întrebând: 

— Ce mama dracului se-ntâmplă? 


Capitolul 49 


— Ce dracu' urmărești? 

O rataseră la câţiva centimetri pe ziaristă, care abia reușise 
să sară din calea lor când trecuseră în viteză pe lângă ea. 

— Dacă-l prindem pe omul nostru și o pierdem pe Garanita pe 
parcurs, aș zice că avem rezultate excepţionale... 

Joseph aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Chiar acum o 
văzu pe ziarista ofensată grăbindu-se spre mașina ei, dar în 
momentul ăsta nu-l interesa. Nu-l interesa decât să-l reţină pe 
omul lor. 

— Numai să nu ne omori pe noi pe drum..., mormăi Malik și 
scoase pe geam sirena cu lumini albastre, pe care o fixă pe 
plafonul mașinii. 

Joseph nu o băgă în seamă, având privirea lipită de dubiţa 
care gonea în fața lor. Sirena urla deja pătrunzător, însă până 
acum nu păruse să fie de vreun ajutor. Mașinile din trafic se 
dădeau la o parte din calea lor, permițându-le să înainteze fără 
dificultate, dar nu păreau să se apropie de suspect, care se 
strecura expert printre mașini, schimbând întruna benzile. După 
ce fusese surprins de Joseph, fugise din depozit, sărind direct în 
dubiță și demarând în trombă. Joseph nu era mult în urma lui, 
iar Malik i se alăturase în faţa clădirii, însă mașina lor era 
parcată la vreo 20 de metri distanță, ceea ce însemna că 
suspectul avusese un avans serios. Era clar că avea de gând să-l 
folosească eficient. 

— Poliţiști în urmărirea suspectului, care se îndreaptă spre est 
pe Thornhill Park Road. Suspectul conduce un Vauxhall Vivaro 
gri, număr de înregistrare oscar, echo, 15, victor, zulu, lima... 

Joseph observă că Malik nu-l întrebase înainte să transmită 
informaţia. Simţi un val de furie, deși știa că ea nu făcea decât 


VP - 128 


să urmeze protocolul. Cu toate astea o făcuse într-un anume fel 
- o încordare în voce, felul cum se întorsese cu spatele la el - 
care-i arăta iritarea. Oare și-o făcea dușman pe tânăra agentă? 

Alungând gândurile astea, redeveni atent la dubiţța gri, care 
dispărea și reapărea, schimbând benzile haotic și brusc. Se 
auzeau claxoane, mașinile frânau - câteva coliziuni fuseseră 
evitate în ultimul moment. Ținând strâns volanul și apăsând 
acceleraţia constant, Joseph mergea în urma dubiţei, hotărât să 
nu-l piardă din ochi pe fugar. Dar nu era ușor - dubiţa gri părea 
să accelereze, fără să se lase descurajată de obstacolele care-i 
stăteau în cale sau de polițiștii care veneau din urmă. 

Totuși, Joseph zări o ocazie bună. Thornhill Park Road ajungea 
în Bitterne Road East, cum te îndreptai spre centru. Întotdeauna 
era aglomeraţie în locul unde această arteră majoră ieșea în 
Maybray King Way și se dovedi că și acum era la fel - apăruo 
coloană de mașini care abia se târau. Simţind victoria, Joseph 
apăsă pe acceleraţie, gonind spre dubiţa fugară. 

Însă și suspectul simţise pericolul. Fără niciun avertisment, 
suspectul trecu pe neașteptate pe sensul opus, tăind fața 
mașinilor care veneau din faţă și virând pe o străduță 
secundară. Joseph frână brusc și-l urmă, evitând în ultimul 
moment un autobuz care frânase. Malik îi aruncă o privire 
furioasă, ţinându-se bine. 

— Suspectul se îndreaptă acum spre nord-est, pe Somerset 
Avenue... 

Operatorul îi răspunse, dându-i detalii despre mașinile de 
patrulare trimise să intercepteze dubiţa. Joseph spera că nu o să 
mai dureze mult. Suspectul fugar nu ţinea cont de pericol, 
accelerând la aproape 130 de kilometri pe oră, deși mergeau 
printr-o zonă rezidenţială aglomerată. Joseph simţi cum i se 
încleștează instinctiv maxilarele. Cu cât se încheia mai repede 
urmărirea, cu atât mai bine. 

— Ce facem mai departe? 

Joseph nu o luă în seamă pe Malik, decis să nu se lase distras. 

— Avem în faţă colegiul Woodlands și dincolo de el e un loc de 
joacă pentru copii... 

Era genul ei să vorbească de parcă era o hartă cu sonor. 

— Nu prea putem să facem multe, răspunse Joseph, cât de 
calm putea. Urmăm protocolul, îl arestăm pe individ. 

— Dar la viteza cu care merge, dacă lovește pe cineva... 


VP - 129 


— Deci ar trebui să-l lăsăm să scape? 

— Nu, sigur că nu. Dar dacă încetinim puţin și lăsăm celelalte 
mașini să-l blocheze... 

— Suntem la mai mult de jumătate de kilometru în urma lui și, 
dacă-l scăpăm din ochi, n-avem de unde să știm când îl mai 
găsim. Dacă scapă de dubiţă, n-o să mai avem niciun indiciu de 
identificare. Trebuie să nu-l pierdem din ochi... 

Apăsă pe acceleraţie, reducând distanţa dintre mașini. 
Fugarul reacţionă și de data asta, accelerând și el. Joseph îi 
vedea cu coada ochiului pe pietonii surprinși, care întorceau 
capul de pe trotuar ca să vadă urmărirea disperată, însă își ţinea 
privirea ațintită la drum. 

Oare Malik avea dreptate? Ar trebui să o lase mai ușor? Nu, 
trebuiau să rămână pe urmele suspectului și să-l rețină. Joseph 
apăsă din nou pe acceleraţie, iar acum, spre surprinderea lui, 
văzu aprinzându-se stopurile dubiței. Pentru o clipă, crezu că 
fugarul lor avea de gând să oprească mașina și să fugă pe jos. 
Dar nu, încetinise ca să ia o curbă, pe care o tăie și porni mai 
departe în viteză pe Somerset Avenue, către următoarea 
intersecție. 

Locul de joacă era chiar în faţa lor. Ceea ce punea o problemă 
evidentă, pentru că părinţii și însoțitorii traversau tot timpul 
strada, dar Joseph fu mulțumit să vadă că sirena își făcea 
treaba. Chiar și de la distanţă, observă capete care se întorceau 
și părinţi care se retrăgeau de lângă drum văzând cele două 
mașini venind în viteză spre ei. 

Privind înainte, Joseph văzu că drumul era liber. Mai aveau 
vreo 60 de metri până la intersecţia cu West End Road. De-acolo 
dubita ar fi putut să o ia la dreapta, spre terenul de crichet, sau 
la stânga, spre Bitterne, și, parcă sesizând ocazia, fugarul 
acceleră din nou. Gonea către intersecţie, cu Joseph chiar în 
urma lui, fără să dea încă vreun semn că ar abandona lupta. 

— Unde dracu’ sunt ceilalţi...? mormăi Joseph enervat și 
înfuriat că erau tot singurii care-l urmăreau pe suspect. 

Mașinile de patrulă ar fi trebuit să-i susţină, să taie toate 
rutele de scăpare, deci unde erau? Chiar trebuia să-l aresteze de 
unul singur pe individul ăsta? 

Intersecţia se vedea în faţa lor. Mai aveau vreo 15 metri până 
acolo, acum mai puţin de 10, acum doar 3 metri. Cu încă o 
zvâcnire, dubița intră vâjâind în intersecţie, apoi se opri brusc, 


VP - 130 


derapând necontrolat în timp ce încerca să evite un tir aflat în 
față. Fugarul viră larg, dar prea târziu și se iovi de partea 
laterală a tirului aflat în mișcare, după care se opri de tot. 

Joseph luă imediat piciorul de pe acceleraţie, apăsând cu 
toată forța frâna, însă chiar și așa masa gri a dubiţei tot păru să 
umple tot parbrizul. Era inevitabil un impact îngrozitor, așa 
încât, instinctiv, Joseph trase tare de volan spre stânga. Se trezi 
aruncat peste Malik, care se lovi de geam în timp ce mașina 
aluneca într-o parte. Joseph crezu că a reușit, că au evitat 
coliziunea, însă apoi mașina se zgâlțâi violent când se lovi de 
lateralul dubiţei și apoi ricoșă. 

Timpul părea să se fi oprit în loc acum, iar Joseph privi cum 
mașina iese de pe drum, se rostogolește pe partea stângă, după 
care se răstoarnă cu totul. | se scurse tot sângele spre cap, în 
urechi având zgomotul scrâșnetelor metalice făcute de plafonul 
mașinii care aluneca pe pământ. Apoi urmă încă un impact care 
zgâlțâi mașina, iar aceasta se opri trepidând și peste tot în jurul 
lor începu să plouă cu cioburi. După aceea se lăsă tăcerea. 

Joseph rămăsese agăţat și uluit. Avea vederea înceţoșată, nu 
auzea bine, și Malik nu se mișca deloc. 

— Malik? 

Nimic. 

— Malik. Eşti bine? 

încercă să o întoarcă spre el, dar constată că nu se putea 
mișca. Și intră în panică. Oare Malik o să fie bine? Oare e/o să 
fie bine? Și ce s-a întâmplat cu suspectul lor? 

Nu avea de unde să știe, așa că rămase acolo, suspendat în 
mașina avariată și asaltat de spaimă. Incepuse ziua cu speranţe 
mari, hotărât să facă lucruri importante, să-l reţină pe suspect, 
dar toate speranţele erau acum năruite. Lumea lui se întorsese 
dintr-odată cu susul în jos. 


Capitolul 50 


Se uita la ea fără să-i vină să creadă. 

Hannah Bradwell, mahmură și încă amețită, nu se reţinuse, 
înjurând-o pe femeia ciudată cu haine de piele care-i tulburase 
somnul, după ceea ce era evident că fusese o noapte în care 


VP - 131 


petrecuse din greu. Însă legitimaţia lui Helen o dezmeticise, la 
fel și vestea șocantă pe care tocmai i-o dăduse. 

Bradwell stătea pe marginea patului și clipea la intervale 
regulate, ritmic, ca și cum ar fi încercat să priceapă. Logodnicul 
ei, iubirea ei, murise. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

Abia putea rosti cuvintele, părea să-i fie greață și era limpede 
că-i bubuia capul. Era greu de spus dacă din cauza șocului sau a 
nopţii pierdute. Helen îi puse strategic în faţă coșul de gunoi, 
după care se așeză și ea pe pat. 

— Încă încercăm să punem totul cap la cap, răspunse cu 
blândeţe. Callum ne-a sunat azi-dimineaţă, puţin după ora 10, 
îngrijorat pentru siguranţa lui. Credem că a fost atacat imediat 
după aceea, înainte să ajungem... 

Hannah clătină din cap, aparent uluită că toate astea s-ar fi 
putut petrece în timp ce ea dormea netulburată în camera asta 
de hotel liniştită. 

— De ce era îngrijorat... ce s-a întâmplat? întrebă întorcându- 
se către Helen. 

— Speram că o să poţi să ne ajuţi tu. A primit un apel 
telefonic chiar înainte să ne sune, de la cineva care l-a 
amenințat direct. Apelul a fost făcut de pe telefonul tău, 
Hannah. 

Încă o lovitură de baros, iar femeia îndurerată se clătină. 

— Nu, n-are cum. Nu e posibil... 

Își luă geanta și începu să scotocească prin ea. Cu fiecare 
secundă, căutarea devenea tot mai insistentă - pe măsură ce 
scormonea mai adânc, din geantă căzură niște farduri, bijuterii 
și un roman. 

— Nu-i aici. Mi-a dispărut telefonul... 

Palidă, întinse geanta goală ca dovadă. Helen i-o luă din 
mână, uitându-se la ce mai rămăsese în ea și în buzunarele 
interioare. Dar, fără îndoială, spunea adevărul. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Când eram în club. L-am verificat cât eram acolo. 

— Ce club? 

— Moon Lounge... pe Dorchester Road. Am avut o zonă 
pentru VIP-uri. Geanta mea era pe podea, cu telefonul sigur în 
ea. Îmi aduc aminte că m-am uitat la el pe la ora 11. După aia 


VP - 132 


am băut, apoi ne-am dus să dansăm și... și cred că nu m-am mai 
uitat la el... 

| se frânse vocea, îngrozită de implicaţiile neglijenţei ei 
cauzate de băutură. Părea pe punctul de a se retrage în sine, 
copleșită de durere și șoc, așa că Helen interveni rapid ca să-i 
menţină atenţia trează. 

— Când ai vorbit ultima dată cu Callum? 

— Aseară, când am plecat de-acasă. 

— Cum ţi s-a părut ieri? În ultimele câteva zile...? 


— Era bine, în general..., răspunse rar, dar expresia i se 
înnegură. În stilul lui, dar bine. Apoi aseară... 
— Da? 


— ... era încordat, necăjit. De ce i se întâmplase lui Justin... 

Glasul i se frânse din nou, acum părând că Hannah începe să 
facă legături. 

— Crezi că e posibil să fi știut că era în pericol? întrebă Helen. 

— Nu sunt sigură, nu cred, dar era agitat că rămâne singur. 

Vorbea rar, distrasă de o mulţime de posibilităţi de coșmar. 

— ... i-am propus să rămân cu el, de mai multe ori, dar a 
insistat să plec, a zis că nu vrea să pierd cocktailurile... 

Glasul îi tremura, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu trebuie să te învinuiești, Hannah. N-ai fi putut face nimic 
și, dacă ai fi fost acolo, era posibil să păţești și tu ceva... 

Tânăra nu spuse nimic și rămase privind în podea, fără să 
încerce să-și șteargă lacrimile care i se prelingeau pe obraji. 

— Cum..., începu ea înăbușit. Cum a murit? 

Recursese la toate resursele ca să rostească întrebarea. 
Helen nu ar fi vrut să-i răspundă, însă nu avea de ales. 

— A fost strangulat. Îmi pare foarte rău! 

Iniţial, Bradwell nu reacționa deloc, ca și cum n-ar fi auzit. 
Apoi păru să se prăbușească în sine. Își cuprinse capul în mâini, 
începu să tremure din toate încheieturile și să geamă - niște 
gemete profunde, prelungi și chinuitoare, de durere. Helen ar fi 
vrut să o aline, să încerce să o oprească să alunece într-un 
vârtej de agonie, însă chiar acum începu să-i sune telefonul, 
tare şi insistent. Ezită o clipă, apoi se ridică încet. 

— Imi pare foarte rău, trebuie să răspund... 

Bradwell nu reacţionă, cu privirea în podea. Simţindu-se 
vinovată, Helen se îndepărtă în grabă și intră în baie. 

— Detectiv-inspector Grace... 


VP - 133 


— Sunt detectivul-agent Osbourne, doamnă. 

Helen bănuise că era cineva din echipă și spera să afle vești 
bune. Însă tonul lui Osbourne îi alungă speranţele. 

— Mă tem că a avut loc un incident... 

Tăcu, sporindu-i și mai tare spaimele lui Helen. 

—... în care au fost implicaţi detectivul-agent Malik și 
detectivul-sergent Hudson. 


Capitolul 51 


— Ce naiba a fost în capul tău? 

În mod normal, Helen s-ar fi abținut, ţinând cont că se aflau 
civili în apropiere și că Joseph era evident zdruncinat, dar era 
furioasă. Urmărirea lui nechibzuită pusese în pericol multe vieţi 
- era un miracol că nu fusese omorât nimeni. 

— Dădusem de el, am considerat că n-am de ales și trebuie să 
încerc să-l arestez. 

Suspectul era în custodie, ceea ce era o mică ușurare. Ba 
chiar ar fi putut să-l salveze pe Joseph de o suspendare, însă 
prinderea fugarului avusese un preţ considerabil. Suspectul 
avea probabil să fie în regulă, deși acum i se făcea o evaluare 
medicală la spitalul South Hants, ca și detectivului-agent Malik, 
care avea o contuzie urâtă. Joseph părea să fi scăpat aproape 
nevătămat, ceea ce nu se putea spune și despre mașină. La fel 
ca dubiţa pe care o urmăriseră, suferise avarii grave, era făcută 
praf. Una peste alta, o treabă proastă, ţinând cont de riscurile 
pe care și le asumaseră în zona aceea rezidenţială aglomerată. 

— Și ai considerat că poţi să te descurci singur, nu? 

— Sigur că nu, ripostă Joseph. Am transmis informaţia când 
am început urmărirea, am urmat /itera protocolului... 

— Și detectivul-agent Malik o să confirme, nu? 

Joseph nu răspunse, ceea ce-i spuse lui Helen tot ce avea 
nevoie să știe. Malik fusese zdruncinată rău, dar tot își găsise 
timp să le împărtășească și colegilor supărarea, după ce fusese 
eliberată din mașină de către pompieri. 

— Ştii regulile, urmă Helen, trăgându-l din calea privirilor 
iscoditoare aruncate de după mașina distrusă. Dacă ai pus ochii 
pe pradă, întâi anunti. 


VP - 134 


— N-am avut timp, protestă Joseph. Tipul a încercat să mă 
doboare cu un taser și apoi a fugit. Dacă nu plecam după el, îl 
pierdeam. 

— Poate că așa e. Dar de ce erai în situația asta? 

Acum Joseph ezită. 

— Echipa n-a reușit să dea de tine dimineaţă, deși a încercat 
de câteva ori. Lanţul ierarhic a fost compromis, nimeni n-avea 
idee unde ești. Apoi, dintr-odată, îl urmărești pe suspectul 
principal într-un loc de joacă pentru copii... 

— N-a fost așa... 

— Și atunci cum a fost? Cum ai reușit să dai de individul ăsta, 
când restul echipei n-a fost în stare să-l găsească? 

Joseph ezită din nou o clipă înainte să răspundă. 

— Am primit un pont. 

— De la cine? 

— O sursă. 

Helen îl ţintui cu privirea, uluită că-i trecea prin cap să nu-i 
spună. 

— Și sursa asta e...? 

— Un contact, atâta tot. 

— Când ai primit pontul? 

— Azi-dimineaţă, devreme. 

— Și ai decis să-l ţii pentru tine fiindcă...? 

— Am vrut să verific dacă era într-adevăr omul nostru. 

— Și după aia ai hotărât să faci pe eroul, în ciuda pericolului 
grav în care te-ai pus pe tine și pe colega ta, ca să nu mai 
vorbim de civilii nevinovați... 

— Ti-am spus că n-a fost așa! ripostă Joseph, ridicând tonul. 

— Ba cred că exact așa a fost. Aveai telefon, radio, la dracu’, 
aveai chiar și o colegă cu tine, care ar fi putut să sune când l-ai 
zărit prima dată. Dar tu ai dispărut deliberat... 

— Banu... 

— Chiar în timp ce echipa avea de-a face cu o a doua crimă, 
de care tu nu știai nimic, pentru că te jucai de-a copilul-minune. 
Negi toate astea? 

Joseph o privi cu atenţie, dar nu spuse nimic. 

— Așa că te mai întreb o dată, detectiv-sergent Hudson. Ce 
naiba făceai? Și să nici nu-ți treacă prin cap să mă minţi... 

— Îmi făceam datoria, doamnă. 


VP - 135 


Nu ostilitatea care i se citea pe chip o șocă pe Helen, ci felul 
cum pronunțase ultimul cuvânt, încărcându-l cu venin, 
resentiment și un sarcasm foarte, foarte profund. Ca și cum și-ar 
fi bătut joc de dreptul ei de a-l critica, și chiar de ea. 

— Și acum, dacă îmi permiţi, aș vrea să văd ce face 
detectivul-agent Malik. 

Fără să aștepte răspunsul, se îndepărtă, îndreptându-se spre 
un grup de colegi îngrijoraţi. Helen rămase nemișcată, furia ei 
începând să fie înlocuită de șoc. Când îl angajase, știa că Joseph 
Hudson este un diamant neșlefuit, știa că mai avusese probleme 
cu autoritatea și înainte. Dar chiar și așa tot nu se așteptase la o 
asemenea ostilitate deschisă, la un asemenea dispreţ faţă de 
ierarhie și grad, nici la un asemenea atac împotriva ei. Oare 
chiar detesta să aibă un șef? Sau îl enerva faptul că era o 
femeie? 

Ținând cont de atitudinea lui și de descoperirile 
surprinzătoare din cursul dimineţii, Helen își dădu brusc seama 
că nu-l cunoaște deloc. Un bărbat despre care crezuse că-i 
place, faţă de care s-ar putea chiar să fi început să aibă 
sentimente. Totul părea să fi ajuns brusc în aer, de parcă bazele 
echipei, ale relaţiei ei cu Joseph fuseseră zguduite din temelii. 
Până la urmă ar fi trebuit, oare, să-și asculte primul instinct? 
Vocea aceea micuță care-i spunea că o relaţie cu Joseph era o 
idee nesăbuită și nebunească? În timp ce-și privea adjunctul 
agitat, încercând să obţină de la subordonați informaţii despre o 
colegă rănită, un lucru îi era din plin și dureros de clar. li 
așteptau belele. 


Capitolul 52 


Se uita la poze, cu un zâmbet larg pe faţă. Era mai bine decât 
ar fi putut spera. 

Pentru că-i promisese lui Hudson să rămână la distanţă 
sigură, Emilia așteptase cinci minute înainte să pornească spre 
depozitul izolat. Sperase să găsească un punct de observaţie 
mai bun, aproape de clădire, de unde să poată prinde un cadru 
rezonabil cu suspectul ieșind cu cătușe la mâini, însă nu făcuse 
nici 10 metri când dubita gri se îndreptă în trombă spre ea. 


VP - 136 


Hotărând că e mai bine să fie prudentă decât să se arunce cu 
capul înainte, se dăduse la o parte, zărind în fugă silueta 
slăbănoagă de la volan când trecuse pe lângă ea. leșind din 
ascunzătoare, făcuse câteva instantanee bune cu dubiţa care se 
îndepărta, după care auzise un zgomot în spate. Când se 
întorsese, văzuse mașina lui Hudson gonind spre ea și abia 
avusese timp să se tragă într-o parte. Probabil că trecuse la 
câţiva centimetri de ea și considerase că era un gest deliberat 
făcut de Hudson. 

Un ziarist mai puţin hotărât s-ar fi declarat recunoscător și ar 
fi renunţat, însă Emilia știa că doar cine nu riscă nu câștigă, așa 
că porni după urmăritori. Pe Bitterne Road și pe Somerset 
Avenue, pe lângă colegiul Woodlands și apoi, cireașa de pe tort 
- coliziunea spectaculoasă de pe West End Road. 

Violenţa celor două impacturi - primul, dubiţa gri care intrase 
într-un tir, apoi rostogolirea de proporții a lui Hudson - o lăsase 
fără suflare. Șovăise să se apropie de locul măcelului, gândindu- 
se la ce ar putea descoperi, dar apoi își urmă instinctul. Işi luase 
Nikonul, se îndepărtase de Corsa și pornise în grabă spre locul 
accidentului, chemând din mers o ambulanţă. Orice ar fi crezut 
Grace, nu era un monstru. 

Când ajunsese ea, niște șoferi, șocați, îl ajutau pe Hudson să 
iasă din mașină, chiar în timp ce suspectul pe jumătate se 
împleticea, pe jumătate cădea din cabina dubiţei. Încerca să 
fugă, dar era prea dezorientat ca să aibă vreo șansă și, curând, 
fu preluat în custodie. Hudson, sfâșiat între dorinţa de a-și ajuta 
colega rănită și cea de a ţine un ochi pe suspect, păruse să nu o 
observe pe Emilia. Ceea ce însemna că era liberă să fotografieze 
mai departe - surprinzând detalii cu fugarul în cătușe, mașinile 
distruse, spectatorii șocați și Joseph Hudson plin de vânătăi și 
sânge. 

În cele din urmă, ajunseră și polițiștii de la circulaţie, 
obligând-o să se retragă. Era mare păcat, pentru că, la scurt 
timp, apăru în trombă detectivul-inspector Grace, care arăta de 
parcă ar fi vrut să rupă capul cuiva. Tare i-ar mai fi plăcut să 
asiste nevăzută când aceasta îi freca ridichea lui Joseph Hudson, 
dar cei doi dispăruseră repede din vedere, așa că Emilia se 
întorsese la mașină ca să-și examineze prada. 

— Poliţia spune că West End Road ar putea rămâne închis 
până diseară, cât timp se desfășoară ancheta... 


VP - 137 


Postul de radio local nu vorbea decât despre accident, 
reciclând detaliile pe care reușise să le obţină, însă pe Emilia nu 
o interesa. Jurnaliștii locali nu aveau decât jumătate de știre, 
fiindcă habar nu aveau cine e Hudson și nici pe cine urmărea, 
așa că se concentră pe imaginile din faţa ei: imagini cu polițiști 
plini de sânge, mașini zdrobite, arestatul buimac - un colaj 
interesant al unei operaţiuni a poliţiei care mersese foarte prost. 
Probabil că fuseseră ucise sau rănite mai multe persoane, iar 
Emilia avea deja în cap o pagină dublă, jumătate din text 
referindu-se la suspectul reținut, iar cealaltă, la nesăbuința și 
incompetenţța poliţiei. Articolele păreau să se scrie de la sine, 
așa că, punând camera pe scaunul pasagerului, întinse mâna 
spre contact, cu intenţia să meargă direct la birou. Insă chiar 
când răsucea cheia, se opri. Nu mai fusese atentă la radio, prea 
adâncită în propria viaţă, însă tonul relatării se schimbase, 
părând brusc insistent și entuziasmat. Emilia îl dădu mai tare. 

— Până acum, poliţia a refuzat să precizeze identitatea 
victimei, dar surse locale au afirmat că acesta este Callum 
Harvey, în vârstă de 25 de ani. 

Emilia se îndreptă brusc, surprinsă de știre. 

— Ca Justin Lanning, director în industria petrolieră, ucis 
recent, și Harvey era unul dintre cei cinci adolescenți răpiți de 
Daniel King... 

Băgând mașina în viteză, Emilia făcu o întoarcere 
nebunească, abia uitându-se dacă vine cineva din față când 
porni în trombă. Orice gând că s-ar putea întoarce la serviciu 
fusese dat uitării. Datorită documentării ei despre Maxine Pryce 
și prietenii ei, știa exact unde stă Callum Harvey și într-acolo se 
îndrepta acum, nerăbdătoare să afle mai multe. Dacă era 
adevărat, dacă Harvey fusese ucis la doar o zi după Justin 
Lanning, atunci însemna că tocmai apăruse o știre foarte 
importantă. 

Și Emilia era decisă să fie în miezul ei. 


Capitolul 53 


— Poliţia a delimitat un perimetru în jurul unei case de pe 
Wonston Road și am înţeles că la fața locului se află legiștii. 


VP - 138 


Poliția nu a făcut încă nicio declaraţie oficială despre natura 
incidentului sau identitatea presupusei victime, însă casa îi 
aparţine lui Callum Harvey... 

Fran Ward închise radioul, incapabilă să mai asculte. Se 
pregătea să plece la sală, ascultând neatentă radioul în timp ce- 
și aduna echipamentul. Urma să predea un curs la ora 2, dar 
acum îi ieșise complet din cap. Trebuia să sune și să anunţe că 
nu vine, să mintă, ca să scape de obligaţie. Avea nevoie să stea 
singură, să se gândească. 

Era tentată să dea iar drumul la radio - să se asigure că nu 
visase -, dar nu suporta să audă entuziasmul morbid al 
prezentatorului, așa că verifică fluxurile de știri locale. Spre 
disperarea ei, toate publicau aceeași știre; ba chiar aveau o 
fotografie cu casă, înconjurată de polițiști în uniformă și bandă 
care interzicea accesul. Era, fără îndoială, casa de la numărul 52 
de pe Wonston Road, unde fusese de câteva ori în vizită. 

Inițial, o îngrozeau vizitele, dar tot le îndura. La început, 
Callum, care fusese un adolescent plin de viață și obraznic, era 
de nerecunoscut - retras, temător, amărât. Insă cu timpul, cu 
ajutorul răbdător al lui Hannah și al celorlalţi supraviețuitori, 
începuse să se schimbe, descoperindu-și o parte din sclipirea de 
demult. Vizitele ei acasă la Callum deveniseră tot mai 
amuzante, ba chiar Fran o luase cu ea și pe fosta ei iubită, pe 
vremea când se înțelegeau bine și părea că s-ar putea să aibă o 
relație de durată. Laura plecase de mult - erau cu totul 
incompatibile -, dar prietenia ei cu Callum rezistase. Până acum. 

Ce se întâmplase? Fran fusese dată peste cap de uciderea lui 
Justin. Nu era prea apropiată de el, dar se bucura că se 
descurcase bine în viaţă. Să moară așa, singur și înspăimântat, 
pe un șantier izolat, era ceva prea îngrozitor, însă, pe măsură ce 
înţelesese ce s-a întâmplat, disecând știrile și articolele locale, 
începuse să-și spună că poate era vorba despre ceva din viaţa 
lui personală care nu mersese bine, că moartea lui nu avea 
legătură cu trecutul lor. Însă acum era mort și Callum, și nu mai 
existau certitudini. 

Fusese vizat și Callum? Sau poate își luase singur viaţa? Era, 
oare, posibil să fi avut vreun amestec în moartea lui Justin și să 
se fi sinucis când poliţia se apropia de el? Cu greu ar fi putut să 
fie așa. Callum nu ar fi făcut rău nici unei muște. Nici nu părea 
genul care să arunce prosopul când era logodit și urma să se 


VP - 139 


căsătorească. O iubea pe Hannah, nu, era obsedat de ea și abia 
aștepta ziua cea mare. Și atunci asta însemna că fusese omorât, 
că ambii bărbaţi fuseseră uciși, în ultimele 48 de ore? 

O săgeta spaima. Fran nu era fricoasă de felul ei - taică-său 
zicea întotdeauna că avea un nucleu dur -, dar acum îi bubuia 
inima. În ultimii ani, stătuse singură și era obișnuită așa, dar în 
momentul ăsta îi lipsea prezenţa cuiva. Cineva cu care să stea 
de vorbă, care să o îmbrăţișeze, să o apere. Mai fusese și înainte 
în pericol și supraviețuise, dar acum era altceva. Un sentiment 
sinistru de spaimă punea încet-încet stăpânire pe ea. Coborând 
privirea, își văzu mâinile tremurând, trupul reacţionând la 
vestea șocantă. 

— Ei, haide, Fran... 

Trebuia să-și recapete controlul, să-și alunge frica. Și, mai 
mult decât asta, avea nevoie de limpezime, de informaţii sigure 
despre ce se petrecuse, de confirmarea că prietenul ei murise. 
Avea să ia legătura cu poliţia - să ceară informaţii. Dacă nu i le 
dădeau, o să ia legătura cu ziariștii locali; întotdeauna fuseseră 
interesaţi să discute cu ea și, în general, erau încântați să facă 
schimb de informaţii. Dar mai era cineva cu care trebuia să 
vorbească înainte. 

Luându-și mobilul, formă numărul și așteptă. Abia dacă 
trecuse o secundă, și o voce prudentă de femeie o salută. 

— Maxine..., spuse Fran, încercând să vorbească ferm. Cred 
că trebuie să ne vedem. 


Fragment din O noapte întunecată, de Maxine Pryce 


Zâmbetul mi se întipărise pe față, dar pe dinăuntru 
tremuram toată. Îmi reluasem locul la masa din 
bucătărie, încercând să fiu cât mai discretă și retrasă 
și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Insă lumea 
mea tocmai se răsucise în jurul axei. 

Eram cu toţii în pericol. Cât mersesem pe coridor 
către bucătărie, îmi storsesem creierii să-mi aduc 
aminte detalii despre atacul asupra lui Lorraine Kielty - 
da, așa o chema -, dar nu-mi aduceam aminte nimic 
despre atacator, în afara faptului că era un bărbat 
tânăr. Chiar și așa, când m-am întors în încăpere și mi- 


VP - 140 


a căzut privirea pe gazda noastră, am fost sigură că el 
era. Asta era psihopatul violent care încercase să 
stranguleze o fetiţă lipsită de apărare. 

Când m-am așezat, mi-am lipit pe față o expresie 
veselă și l-am căutat din priviri pe Justin. Nu fusese 
niciodată prea coerent, dar noi doi eram liderii 
grupului, iar eu consideram că era de datoria noastră 
să remediem această situaţie dezastruoasă. Insă el se 
ocupa de Rachel, care, de data asta, era tăcută și 
destul de dezumflată. Îmi doream să-l văd pe Justin 
ridicând privirea, să se implice, însă toată atenţia lui 
era îndreptată asupra fetei rănite, așa că m-am întors 
spre Fran. 

Stătea fată în faţă cu mine, ţinând în mână o ceașcă 
de ceai. Lângă ea, Callum discuta cu gazda noastră, 
dar conversaţia era șovăitoare și cu întreruperi - clar, 
nu destul de tare ca să o pot aborda direct pe Fran. 
Așa că am împins-o cu piciorul pe sub masă. Fran a 
tresărit surprinsă, apoi și-a revenit și și-a întors 
privirea spre mine. Părea destul de relaxată și fericită, 
însă când m-a văzut s-a înnegurat. Mai târziu, mi-a 
spus că aveam o paloare cadaverică, de parcă tocmai 
aș fi văzut o stafie, ceea ce descria destul de bine cum 
mă simţeam. M-a privit întrebător, așa că i-am aruncat 
instinctiv o privire lui Daniel King. Părea distras și-și 
pigulea unghiile în timp ce vorbea cu Callum, așa că a 
riscat să spun pe mutește „trebuie să plecăm”. Mi-era 
teamă că Fran n-o să priceapă pantomima mea, dar a 
înțeles imediat, iar încruntarea i s-a adâncit. Insă n-a 
făcut nicio mișcare, n-a reacţionat în niciun fel, așa că 
am continuat cu un „acum” foarte clar. 

Fran a încuviinţat cât se poate de scurt, ca și cum ar 
fi înţeles urgenţa. În sinea mea, am simţit cum mă 
relaxez, mulţumită să am un aliat. Expirând încet, m- 
am întors la discuţia generală și am văzut-o pe gazda 
noastră uitându-se direct la mine. Mă văzuse? 
Înregistrase discuţia noastră tăcută? Eram cu sufletul 
la gură, dar el părea relaxat, ba chiar amuzat. lar 
acum își mutase privirea, distras de Fran, care se 
ridicase de pe scaun. 


VP - 141 


— Vă deranjează dacă mă duc la baie? a întrebat ea 
pe ton vioi. 

— Sigur că poţi să mergi, e pe hol... 

— Îi arăt eu. 

N-aveam niciun plan, dar eram deja în picioare, 
hotărâtă să profit de ocazie. Gazda noastră a ridicat 
din umeri și ne-a lăsat să plecăm, Fran venind după 
mine pe coridorul întunecat. 

— Ce mama naibii se întâmplă? 

Șoapta vehementă a lui Fran a răsunat pe coridorul 
întunecat. Se ţinea de brațul meu, strângând cu 
putere. 

— Trebuie să plecăm. Trebuie să ne luăm lucrurile și 
să plecăm cât de departe se poate. 

— Dar ce facem cu ceața? 

— Dă-o naibii de ceaţă! Suntem mai în siguranţă 
afară decât aici. 

Nu încercam s-o înspăimânt, dar n-aveam timp de 
politeţuri. L-am explicat rapid ce descoperisem, de ce 
credeam că gazda noastră ar putea fi periculoasă. 
Fran, adorabila, angelica Fran, s-a albit la faţă. Părea 
uluită, nu, părea îngrozită. Îmi dădeam seama că o 
parte din ea voia să creadă că născocisem totul, dar 
știa că nu sunt genul care să aibă imaginaţie bogată. 
Mai mult, când i-am spus să se uite și singură în 
cameră, a refuzat, simțind întunecimea care pândea în 
spatele ușii. Mărturia mea îi era de-ajuns - era și ea 
convinsă acum că trebuie să plecăm. 

— Cum vrei să facem? 

Din nou părea că trebuie să hotărăsc eu ce era de 
făcut. De ce trebuia să o fac eu întotdeauna? 

— Ne luăm pur și simplu lucrurile și plecăm. Spunem 
că vrem să încercăm să încheiem cursa, să aibă școala 
cu ce se mândri, orice, n-are importanţă. Trebuie doar 
să plecăm. 

— Și dacă încearcă să ne oprească? 

— Ce ne poate face? Suntem cinci la unul. Trebuie 
să plecăm, indiferent cum reuşim s-o facem. 

Fran a încuviinţat, însă părea înţepenită de spaimă. 
Am luat-o de braţ și am tras-o pe coridor după mine. 


VP - 142 


N-avea niciun rost să mai amânăm, cu cât recurgeam 
mai mult timp la subterfugii, cu atât era mai probabil 
să ne piară curajul. Scândurile scârțâiau sub tălpile 
noastre, amplificând liniștea care venea dinspre 
bucătărie. Așa ne era nouă norocul, mi-am spus. 
Sperasem că discuţia continuase în lipsa noastră, ca să 
fim sigure că, timp de câteva secunde, tipul va fi 
distras, înainte să anunţăm că plecăm. 

Când am intrat înapoi în bucătărie, m-a șocat 
atmosfera. Apăsătoare, tăcută, aproape deprimantă; 
ceilalți copii tăceau. Toate discuţiile încetaseră, iar 
gazda noastră nu se mai afla la masă, ci venise lângă 
ușă. Nedumerită, dar decisă să nu mă las distrasă, mi- 
am luat canadiana udă și am spus: 

— Haideţi, băieţi, trebuie să mergem! 

Au ridicat privirile, dar n-au făcut nicio încercare să 
se miște. Și atunci am văzut - groază, nu, disperare în 
ochii lor. Și acela a fost momentul în care Daniel King 
s-a întors, îndreptând o pușcă direct spre mine. 

— Nu plecaţi nicăieri, javră! 


Capitolul 54 


Helen împinse peste masă un exemplar din O noapte 
întunecată. Era într-o pungă pentru dovezi, însă tot se vedea 
bine - cartea era tocită, cu coperta zdrenţuită și o mulţime de 
post-it-uri care ieșeau dintre pagini. 

— De unde ai asta? 

Individul posac aflat de cealaltă parte a mesei ridică privirea 
spre Helen, după care o cobori spre carte. Era așezată pe masa 
melaminată ciobită suspendată lângă patul de spital în care era 
întins suspectul. Reușise cumva să scape fără răni grave - în 
afară de un traumatism cervical prin hiperflexie-hiperextensie -, 
dar pentru că medicii voiau să-i urmărească evoluţia, Helen se 
hotărâse să nu-l târască la secție și îl interoga într-un salon 
privat de la spital. Poate că era o arenă mai prietenoasă și mai 
puţin amenințătoare, dar suspectul nu avea cum să aibă vreo 
îndoială în privinţa gravităţii situaţiei - ușa era păzită de doi 


VP - 143 


polițiști înarmaţi, iar în fața lui se afla Helen, concentrată și 
hotărâtă. 

— E un exemplar din O noapte întunecată, tipărit cu peste 
două luni în urmă, la care publicul nu are acces. Deci cum se 
face că e așa de tocit? Bănuiesc că nu lucrezi în industria 
editorială, nu? 

Părea puţin probabil. Individul slăbănog era nebărbierit și plin 
de tatuaje, cu o cicatrice lungă, distinctivă, la gât. Categoric, nu 
ţi-ai fi dorit să te întâlnești cu el pe o alee întunecată și, chiar și 
acolo, în mediul luminos și strălucitor al spitalului, tot părea 
ameninţător și ostil. Până acum rezistase tuturor încercărilor de 
a-l face să se deschidă, iar acum clătina din cap, zâmbind trist, 
ca și cum totul ar fi fost o imensă pierdere de vreme. 

— Pari foarte interesat de povestea lui Maxine. De fapt, pari 
interesat de toti captivii lui Daniel King. 

Zâmbetul sarcastic al suspectului păli ușor când Helen 
împinse spre el o fotografie. 

— Este imaginea surprinsă de o cameră de securitate, cu un 
bărbat care încearcă să pătrundă în casa lui Justin Lanning, cu 
trei săptămâni în urmă. Recunoști faţa? 

Bărbatul se uita fix la imaginea lui, însă nu i se mișcă niciun 
mușchi, hotărât să nu trădeze niciun indiciu despre ce simţea. 

— Dar de asta ce zici? 

Ea împinse o altă fotografie spre el. 

— Este un portret făcut după relatarea unui martor, o vecină 
de-ale lui Callum Harvey. Ne-a dat o declaraţie, care confirmă că 
bărbatul care corespunde descrierii a fost văzut dând târcoale 
casei lui Harvey acum o săptămână. Asta îţi spune ceva? 

Bărbatul nu reacţionă, uitându-se fără nicio expresie la 
imagine. Cu toate acestea, părea cumva încordat, cu trupul 
crispat. 

— Acum aș vrea să pun și un nume pe chipul ăsta - al tău -, 
dar cred că o să fie puţin cam problematic... 

Helen scoase ultima piesă de recuzită: o pungă pentru dovezi 
în care se aflau nu mai puţin de șase permise de conducere 
britanice. 

— Acestea au fost găsite în portofelul tău, în momentul 
arestării. Acuma nu știu dacă ești... Mark Samuels... Peter 
Frith... sau Steven Abram... 

Se uită pe rând la ele. 


VP - 144 


„sau Simon Collins... și din discuţiile noastre preliminare e 
clar că n-ai de gând să mă luminezi, așa că hai să ne 
concentrăm mai bine pe motivele interesului tău pentru cazul 
Daniel King. 

Helen lăsă cuvintele să plutească în aer, dar adversarul ei tot 
nu reacţionă. Mai văzuse așa ceva și înainte - suspecți care se 
închideau cu totul, sperând că, dacă ţin capul jos și nu spun 
nimic, toate problemele lor dispar ca prin minune. Dar nu era 
nicio șansă - nu cu două cadavre la morgă. 

— Cartea are multe adnotări, tot felul de detalii subliniate. 
Poreclele pe care și le dădeau copiii unii altora, ce purtau când 
au fost răpiți, cum au supraviețuit pe Downs, ce au spus poliţiei, 
cu ce se ocupă acum... Să continui? 

— Dacă așa vrei. 

Replica era sarcastică, dar vocea lui părea slăbită. 

— Cartea e doar vârful aisbergului, nu-i așa? Colegii mei se 
ocupă chiar acum de tot ce ai strâns în „peștera lui Aladin”... 

O tresărire clară de data asta, ca și cum ideea că polițiștii ei 
se târau prin bârlogul lui îi provoca o durere fizică. 

. Și au găsit deja niște lucruri foarte curioase. Un ghiozdan 
care a fost al lui Callum Harvey, un jurnal care a fost cândva al 
lui Rachel Wood, o zgardă de câine cu numele lui Daniel King 
scris pe ea, chiar și o cărămidă care ar fi provenit de la ferma 
distrusă... 

— Și ce? Sunt colecţionar. 

Replica fusese concisă, lăsând să se întrevadă furia lui la 
intervenţia ei nedorită. 

— Imi dau seama. Nu prea pricep de ce ar vrea cineva să 
păstreze cearșafuri care i-au aparținut lui Rose West sau niște 
schițe făcute de Charles Manson, dar asta nu te-a împiedicat, 
nu? Ce anume te interesează în mod deosebit la criminalii ăștia? 

Acum suspectul tăcu, neștiind ce să răspundă. 

— Intreb pentru că mă interesează sincer, continuă Helen. Nu 
există niciun ucigaș remarcabil din epoca modernă pe care să-l 
fi omis. Ai de toate: operele de artă, dosarele din penitenciar, 
lenjeria, colecțiile porno. Ești ca o enciclopedie a crimei. De ce? 

Încă un moment de ezitare. Întrebarea ei nu era o acuzaţie 
directă, iar el părea tentat să răspundă. 

— Pentru că nu sunt ca oamenii obișnuiți. 

— Aici n-o să te contrazic. 


VP - 145 


— Acţionează fără limite. 

— Fără conștiință, îl corectă Helen. 

— Fără limite. Fac ceea ce majoritatea oamenilor n-ar putea 
suporta. Și o fac fără teamă. 

— Și îi admiri din cauza asta? 

— Mă intrigă. 

— Și victimele lor? Pari foarte interesat de ele, dacă e să ne 
luăm după colecția ta. Unul dintre polițiștii mei mi-a zis că aveai 
o șuviţă de păr de la Alice R... 

— Au fost atinși de ceva, o întrerupse el. Ceva mai mare 
decât ei. Ceva care i-a schimbat. 

— Definitiv, în unele cazuri, remarcă Helen, nereușind să-și 
ascundă dezgustul. 

— Oricum, experienţele i-au transformat. După, fac parte din 
altă poveste, din povestea altcuiva. Au o moștenire. 

— Și asta te entuziasmează? Intersectarea ucigașului cu 
victima? 

— Sunt colecţionar, atâta tot. 

— Ești pe naiba! 

Acum, în sfârșit, suspectul ridică privirea, rănit de 
agresivitatea din glasul lui Helen. 

— Sunt sigură că ai vrea să credem că-ţi petreci zilele izolat în 
mica ta ascunzătoare, admirându-ţi colecţia neplăcută de 
suvenire. 

Pe chipul lui se citi furia. Nu-i plăcea să fie ridiculizat. 

— ... dar ai fost destul de activ, nu-i așa? Duba ta a fost 
văzută lângă casa lui Justin Lanning în noaptea când ai încercat 
să forțezi intrarea... 

— Tâmpenii... 

— Și nu mă îndoiesc că, în timp, o să reușim să confirmăm că 
ai fost și lângă clădirea în care se afla biroul lui, în ziua în care a 
fost răpit și ucis. 

Din nou, clătină furios din cap. 

— Și ai fost văzut și lângă locuinţa lui Callum Harvey, cu trei 
zile înainte să fie ucis și el. Și dacă nu-i suficient... 

Helen făcu o pauză de efect, bucurându-se de disconfortul 
evident al suspectului. 

—... acum avem și mărturii ale personalului de la 
Waterstones, care afirmă că ai fost aseară la un eveniment al lui 


VP - 146 


Maxine Pryce, că ai zăbovit mult după ce plecaseră ceilalţi 
clienţi. Era următoarea pe listă? 

— Du-te naibii! 

— Negi că ai urmărit-o? 

— Da. 

— Că intenţionai să-i faci rău? 

— Astea-s aiureli. N-am făcut rău nimănui. 

— Și atunci de ce ai la tine un taser? 

De data asta, nu mai veni nicio replică. 

— Justin Lanning a fost lăsat fără cunoștință cu un taser 
înainte să fie strangulat. Și pun pariu că și Callum Harvey. 

— Am nevoie de el pentru protecţie! se răsti suspectul. 

— Protecţie împotriva cui? 

O tăcere îndelungată, apoi, din nou, suspectul își mută 
privirea, fără să poată sau fără să vrea să răspundă. 

— Ştii, pentru un om nevinovat, pari să ai o grămadă de 
argumente împotriva ta. Un interes obsesiv pentru ucigași. 
Dovezi clare ale intenţiei de a pătrunde în vieţile fostelor victime 
ale lui King. Posesia unui taser. Și, pe deasupra, ai opus 
rezistenţă la arestare, ai atacat un ofițer de poliţie și ai condus 
ca un nebun încercând să scapi de urmărire. 

Bărbatul rămase tăcut, uitându-se urât la ea. 

— Deci, înţeleg de ce ai vrea să cred că ești doar un umil 
colecționar, care studiază cele mai întunecate impulsuri 
omenești, dar nu te cred. Cred că ești obsedat de criminali. De 
ideea de a ucide. Obsedat de Daniel King, în mod special... 

El se uita direct la Helen, dar nu încercă să nege torentul de 
acuzaţii făcute de ea. 

— De ce te atrage așa de tare? 

Niciun răspuns. 

— Conform rapoartelor de la polițiștii mei, depozitul tău e plin 
de obiecte îngrozitoare. E ca un anuar al celor depravați și 
nebuni, dar colecţia de obiecte ale lui King le pune în umbră pe 
toate celelalte. De ce? 

Suspectul își privea mâinile, iar Helen observă că îi tremurau. 

— Ai schițele pe care le-a făcut pentru maică-sa, foile lui 
matricole vechi, chiar și haine care i-au aparținut. Ai multe 
efecte personale ale victimelor lui, ca să nu mai vorbim despre o 
fotografie oficială de la școală a copiilor pe care i-a răpit, iar 


VP - 147 


capetele lor sunt încercuite cu cerneală neagră. De ce? Ce 
admiri așa de tare la el? 

Suspectul tot refuza să o privească în ochi. _ 

— Te excită ce le-a făcut copiilor ăstora? Iți place ideea să-l 
readuci la viaţă? Sau să termini ce a început el? 

— Eşti nebună... 

— Chiar de la început m-am întrebat dacă era o crimă la 
indigo, cineva care readuce la viață fantoma lui Daniel King în 
vreun scop personal pervers. Acum sunt sigură. Aşa că spune- 
mi... 

Helen îl țintui cu o privire oțelită. 

— ... ce te-a făcut să treci granița? Când ai încetat să mai 
visezi la crime... și să le faci pe bune? 


Capitolul 55 


— Ăsta-i bărbatul care ne interesează. 

Charlie îi întinse managerului fotografia. Fusese făcută la 
spital, cu lumină bună și focalizare clară. Era mult superioară 
imaginii de pe camera de supraveghere pe care o avuseseră 
până atunci, iar Charlie avea mari speranţe că proprietarul de la 
Moon Lounge sau vreunul dintre angajaţii lui aveau să 
recunoască figura misterioasă. 

— Când ai zis că a fost aici? spuse Chris Bridges, cu accentul 
lui puternic de Portsmouth. 

— Aseară, pe la 22:00-22:30. 

Hannah Bradwell era convinsă că avusese telefonul la ea când 
intrase în club. Își aducea aminte că se uitase cât era ceasul pe 
la 23, înainte să se ducă să danseze, lăsându-și geanta 
nesupravegheată. Dacă spunea adevărul, atunci cineva îi furase 
telefonul aseară, la club. Dacă reușeau să obţină o identificare a 
hoțului, ar fi avut o legătură clară cu ucigașul lor. 

— Nu pot spune că-l recunosc, dar eu am stat mai mult în 
spate aseară. Mai bine vorbiţi cu Lisa, care se ocupă de sală. 
Stați s-o chem... 

Îi dădu înapoi fotografia și se îndreptă către o femeie subtire, 
cu părul buclat, bogat, ocupată să muștruluiască personalul care 
făcea curăţenie. Charlie profită de ocazie să se uite în jur. În 


VP - 148 


lumina rece a zilei, cluburile de noapte păreau întotdeauna 
lipsite de viaţă și ponosite - banchetele de piele păreau uzate, 
ringul de dans era devastat și, în lipsa valurilor de parfum, nu 
aveai cum să nu simţi duhoarea de alcool stătut. Era un loc 
foarte diferit noaptea. Era un club imens, foarte popular în egală 
măsură printre localnici și turiști, iar în weekenduri atrăgea 
întotdeauna mulțimi impresionante. Cineva folosise acest scut 
uman ca să se strecoare în club și să fure telefonul lui Bradwell. 
Dar în ce scop? Bradwell promisese să-l sune pe Callum Harvey 
dimineaţă, așa că acesta aștepta un apel. Oare ucigașul lui 
Harvey știa? Se gândise că poate Harvey, fiind mai retras, nu ar 
răspunde dacă l-ar suna altcineva? Cât de profunde erau 
cunoștințele lui despre viaţa lor? 

Managerul de sală se apropia de ea, așa încât Charlie își 
alungă aceste gânduri. 

— Lisa McGee, cu ce vă pot fi de folos? 

Vorbise politicos, dar fără căldură. Charlie bănuia că 
managerul, o tipă încăpăţânată, mai avusese de-a face cu 
poliţia - cluburile astea erau o adevărată Mecca pentru dealeri - 
și nu vedea cu ochi buni amestecul ei. 

— Credem că bărbatul acesta a fost în club aseară. 

— Daţi-mi să văd! 

Luă fotografia și o cercetă, dar nu spuse nimic. 

— Aveţi camere cu circuit închis? 

O clătinare scurtă din cap. Charlie putea ghici de ce, dar nu 
insistă. 

— E posibil să-l fi văzut bodyguarzii? Vânzătorii de bilete? 

— Sigur că putem să-i întrebăm, dar un individ slab și chel e 
greu de ţinut minte, clubul e plin de de-ăștia în weekend, 
muncitori care vin să bea câteva beri, să le dea roată fetelor... 

— Dar barmanii? Sau chelnerii? Credem că bărbatul a dat 
târcoale unui grup de femei din zona VIP. 

Managerul de sală aruncă o privire spre o zonă delimitată din 
colţul îndepărtat al sălii. Încă o dată, nu arăta cine știe ce la 
lumina zilei. Orice farmec sau prestigiu ar fi avut aseară, 
dispăruse de mult. 

— Păi, putem să întrebăm, poate aveţi noroc. Dar, sincer, sala 
a fost plină ochi azi-noapte și, cu luminile care clipesc și 
îngrămădeala de trupuri, e greu să vezi clar pe cineva dacă nu 
te trage de mânecă în mod special. Personalul meu e alergat 


VP - 149 


întruna - ca să fiu sinceră, am nevoie de mai mulţi - și, dacă 
omul vostru a vrut să nu fie văzut, atunci aș zice că a avut șanse 
serioase. 

Părea ciudat de înveselită de idee, ca și cum cineva care 
scapă de brațul lung al legii ar fi fost cumva ceva pozitiv. Charlie 
era foarte tentată să-i spună vreo două din cauza acestei 
atitudini, însă știa că nu o să ajungă nicăieri fără cooperarea lui 
McGee, așa că se hotărî să se poarte frumos. 

— Când se întoarce personalul... cei care au lucrat aseară? 
întrebă ea politicos. 

— Lucrăm prin rotaţie, așa că unii o să vină diseară, alții 
mâine. 

— Atunci aș vrea să las aici câţiva polițiști până reuşim să 
vorbim cu toţi. 

Chipul managerului rămase nemișcat. 

— Nu vă faceţi griji, nu trebuie să fie în uniformă. Pot veni în 
civil, dacă preferaţi, dar este esenţial să discutăm cu toţi cei 
care au lucrat aseară. 

McGee arăta de parcă ar fi preferat ca ofițerii să se afle 
oriunde în altă parte, dar tonul lui Charlie fusese suficient de 
ferm - dincolo de amenințarea tacită a polițiștilor în uniformă 
care să patruleze prin club - ca să o convingă să nu riposteze. 

— Faceţi ce aveți de făcut, răspunse într-un târziu, cu un nivel 
minim de eleganță. Dar, sincer... ţinând cont de cum arată locul 
și de numărul de oameni care au fost aseară, mă rog... o să fie 
ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. 

Și cu asta, plecă. 


Capitolul 56 


Avea o senzaţie de claustrofobie, de parcă îl strângeau 
pereţii. Își dorea mai mult ca orice să scape din locul ăsta... dar 
nu se punea problema acum. 

„Discuţia” lui Joseph cu Helen se terminase prost. Era în parte 
vina lui - era încă marcat de accident, plus că nu-i plăcea să fie 
criticat în fața celorlalţi polițiști. Fusese neprofesionist din partea 
ei... dar chiar și-așa tot nu ar fi fost cazul să plece cum o făcuse. 
Păruse nesubordonat, dar și nechibzuit și știa că avea să 


VP - 150 


plătească. În realitate, plătise deja. Nu numai că era subiectul 
glumelor și bârfelor din secție, dar mai primise și misiunea asta 
de pălmaș, sub nivelul unui agent, când Helen hotărâse să-l 
interogheze singură pe suspect. | se urcase sângele la cap. £/ 
fusese cel care primise pontul de la Garanita, e/ fusese cel care 
scăpase la mustață de arma cu electroșocuri, e/ fusese cel care- 
și riscase viaţa urmărindu-l pe suspect pe străzile din 
Southampton. Și care era răsplata? Inventarierea efectelor 
suspectului - această extraordinară colecţie de suvenire 
criminale - și supravegherea transferului lor la Southampton 
Central. 

Avusese de gând să se ducă la Malik, să se asigure că e bine 
și să o îmbuneze. Dar și asta i se refuzase, fiind împiedicat de 
Helen, tot ca parte a pedepsei. Insista să aibă toate dovezile 
înregistrate și analizate pe loc, o solicitare cu totul rezonabilă 
ținând cont de importanţa anchetei, însă nu era ceva care să 
necesite prezența unui ofițer. Nu, prezenţa lui aici era o 
declarație, o declaraţie cât se poate de publică. 

Cum de o luaseră lucrurile razna așa de tare într-un timp atât 
de scurt? Acum câteva zile era întins în patul ei, mulţumit că și 
cariera, și relaţia mergeau în direcția cea bună. Ştia că încă mai 
trebuie să-și dovedească valoarea în faţa ei și a echipei, dar 
Helen nu l-ar fi lăsat să se apropie așa de mult de ea dacă ar fi 
crezut că e un fanfaron. Nu, era evident că-l evaluase și 
considerase că are potenţial din mai multe puncte de vedere. 
Însă acum se simţea exclus, întemnițat în refugiul ăsta 
înăbușitor și sinistru. 

Joseph își dădu abia acum seama că unul dintre ceilalţi 
polițiști - care era chiar mai novice decât Malik - îl fixa cu 
privirea. Revenind la realitate, se apucă din nou de treabă - nu 
avea rost să atragă și mai mult atenţia asupra lui, holbându-se 
în gol ca un tâmpit. Avea o treabă de făcut și, cu cât o termina 
mai repede, cu atât putea pleca mai rapid din locul ăsta sumbru. 

Nu era o misiune care să-i facă în vreun fel plăcere. Lucrurile 
bune - captura masivă de suvenire legate direct de King și de 
foștii lui captivi - fuseseră deja catalogate, puse în pungi de 
dovezi și trimise la secție. Erau puţine obiecte personale, ceva 
ce i-ar fi putut ajuta să-l identifice pe dezgustătorul lor captiv, 
așa că nu mai rămăsese decât un tezaur de nefericire și 
suferinţă. Proteza dentară a lui Alan Carter, un ucigaș degenerat 


VP - 151 


care-și mușca victimele în timp ce le omora, șișul cu care fusese 
înjunghiat Charles Bronson în timpul unui atac la Strangewavys, o 
scrisoare semnată a lui Ted Kacyznski, cunoscutul Unabomber - 
părea să nu existe nicio ciudățenie revoltătoare care să nu-l 
intereseze pe suspectul lor. Cu astea Joseph se putea descurca - 
fiecare cu ciudăţeniile lui -, dar obiectele furate de la victime 
chiar îi făceau greață. Suvenire, chiar și dovezi de iubire ale 
unor oameni nevinovaţi care fuseseră brutalizaţi, abuzaţi și 
uciși. Găsind ursuleţul pe care-l ţinea în braţe un copil când 
fusese ucisă mama lui, i se făcuse rău fizic. Ce fel de ciudat se 
bucură să aibă așa ceva? 

Ce i-ar mai fi plăcut să fie în sala de interogatoriu, față în față 
cu el! Ştia din experiență că ucigașii se și tem, îi și respectă pe 
polițiștii care i-au arestat și ar fi profitat de acest lucru, aplicând 
exact presiunea potrivită ca să-l convingă pe suspectul 
recalcitrant să coopereze. Sau cel puţin ar fi avut ocazia să-i 
transmită exact ce credea despre el, ceea ce i-ar fi oferit o 
satisfacție serioasă. 

Dar i se refuzase această ocazie. Helen decisese să se ducă 
singură, lăsându-l să joace rolul hamalului care mută mobila. Nu 
asta fusese el învățat să facă, nu asta fusese născut să facă, dar 
nu se punea problema să-și părăsească postul, în niciun caz 
după catastrofa de azi-dimineaţă. Nu, nu avea ce face, trebuia 
să pună osul la treabă și să termine ce avea de făcut, sperând - 
rugându-se - că escala în purgatoriu va fi de scurtă durată. 


Capitolul 57 


— N-am făcut nimic. 

Suspectul își susținea în continuare nevinovăția. Însă Helen 
simţea instinctiv că i se clatină hotărârea - acum părea ostenit 
și o contrazicea mai puţin prompt. Întrebarea era dacă putea să 
obțină o mărturisire înainte să intervină personalul medical. 
Chiar și acum îi zărea pe doctori foindu-se pe-afară, discutând 
agitaţi dacă - mai precis, când - trebuie să ia măsuri. 

— Așa spui tu, dar uite care-i povestea. Nu cred că Daniel 
King a fost autorul. El e o fantomă. Dar putea să-i continue 


VP - 152 


treaba altcineva. Ce poveste ar mai fi, ce mai realizare pentru 
tine... 

— King n-avea nimic special... 

— Nu e cazul să-mi spui mie, ripostă Helen. Dar nu sunt sigură 
că ești convins și tu. Ai o colecţie vastă de obiecte personale de- 
ale lui, ca să nu mai discutăm despre o grămadă de cărţi despre 
el. 

— Mă interesează o mulțime de ucigași. 

— Dar ăsta era cineva din zonă, captivii încă mai sunt în 
Southampton, așa că ar fi poate simplu... chiar tentant. Habar n- 
am cine ești, dar accentul tău spune că ești de prin zonă. Și 
atunci ţi-ar fi fost ușor să-i găsești, să-i ataci acasă, la birou... 

— Nu. 

— După care puteai să dispari în neant. Nu știm cine ești, 
unde stai, ce trecut ai. Poate că ai o înclinaţie spre violență, 
răpire, crimă. Nu sunt sigură, pentru că ești cu totul retras, 
trăieşti în umbră. Eşti invizibi/. O fantomă care poate să 
pătrundă în vieţile altora și apoi să dispară. Să atace după bunul 
plac, să facă lumea să creadă că eroul tău, Daniel King, s-a 
întors din morți... 

— Nu, nu, nu... _ 

— Și atunci, unde erai joi seară? Intre orele 18:00 și 19:00? 

O clipă de ezitare, un moment în care expresia suspectului se 
întunecase. 

— Eram la depozit. 

— Poate confirma cineva? 

— Nu, eram singur. 

— Și azi-dimineaţă? Între 10:00 și 11:00? 

O scurtă tăcere, apoi: 

— Eram... eram cu cineva. 

— Erai cu Callum Harvey. 

— În niciun caz... 

— Măcar încearcă să pari convingător. Unde erai? 

Tăcere îndelungată, apăsătoare. Suspectul se uita tot la 
cearșafuri și-și pigulea nervos unghiile. 

— Bine, deci n-ai alibi pentru niciuna dintre crime, urmă Helen 
tăios. Ceea ce nu e surprinzător, pentru că i-ai urmărit agresiv 
pe amândoi, făcând planuri când și cum anume o să-i ataci. 

— N-am făcut niciodată rău cuiva... 


VP - 153 


— Ai încercat să ataci un ofițer de poliție cu o armă cu 
electroșocuri... 

— Habar n-aveam cine era, se furișa pe lângă mine. 

— Și, în primul rând, de ce ai o armă cu electroșocuri? 

— Pentru apărare. 

— Ca să te aperi de cine? 

Suspectul, care se uitase pentru scurt timp la Helen, își cobori 
din nou privirea. 

— Uite ce este, e ilegal să ai un taser. Pot să te acuz de 
posesie de armă, ca să nu mai vorbim despre rezistenţa la 
arestare și atac asupra unui ofițer de poliţie. E mai mult decât 
suficient, ca să te ţinem în custodie până îţi scotocim viața, 
bunurile, îţi aflăm mișcările, până ne lămurim cum anume ai 
ajuns la Lanning și Harvey, cu ce i-ai omorât... 

— N-am fost eu! 

— Așa spui tu, dar fără nicio dovadă care să contrazică... 

— N-am fost eu. 

— Uită-te la mine... 

Suspectul nu făcu nicio tentativă să se conformeze. 

— UITĂ-TE LA MINE! 

Helen ţipase, făcându-l pe suspect să tresară și provocând o 
reacţie din partea personalului îngrijorat din faţa ușii. In pofida 
ostilității lui evidente, suspectul ridică încet privirea, uitându-se 
reticent în ochii lui Helen. 

— Anchetez o crimă dublă. Sentința pentru dublu asasinat 
este închisoarea pe viață, fără posibilitate de eliberare 
condiţionată. S-a terminat... 

Ochii bărbatului nu șovăiră, însă Helen vedea acum spaima 
din privirea lui. 

— Acuma e limpede că ai o obsesie nesănătoasă pentru King 
și victimele lui, ai fost văzut încercând să pătrunzi în locuinţele 
lor, deţii tipul de armă cu care au fost atacați, ai forța fizică să-i 
fi strangulat... Îţi dai seama încotro se îndreaptă lucrurile, nu? 

Nu era nicio îndoială că-și dădea seama. 

— Vreau să închei ancheta asta. E un dosar vizibil și tu ești 
singurul care apare în cadru... 

Helen făcu o scurtă pauză, după care continuă: 

— Așa că, dacă n-ai ceva de spus, ceva care dovedește că nu 
tu ești vinovat, atunci n-am de ales și trebuie să te acuz de... 

— Eram împreună cu alt colecţionar... 


VP - 154 


Mormăise cuvintele, aproape că nu se auziseră. 


— Ce-ai spus? 

— Azi-dimineaţă. Eram împreună cu alt colecţionar... 
— Unde? 

— Într-un complex industrial de pe Duke Street. 

— Cine? 


— Nu pot să spun, nu așa merge treaba. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Și n-o să găsiţi nicio cameră video, cel puţin nu pe-acolo. 
Dar am luat dubiţa. Puteţi s-o urmăriţi pe camerele din trafic. 
Am condus prin centru. 

Echipa se ocupa deja de identificarea deplasărilor vehiculului, 
prin sistemul de identificare a numerelor de înmatriculare în 
trafic. Dacă o minţea, Helen avea să afle repede. 

— lar adresa la care am fost e introdusă în GPS. 

— Și ce fel de „întâlnire” a fost? întrebă Helen, fără să-și 
ascundă scepticismul. 

— Un tip pe care-l interesau unele dintre suvenirele mele de 
la King; i-am arătat o mostră de marfă. 

— Marfă? 

— Preţurile au crescut enorm în ultima vreme, ţinând cont de 
interesul presei pentru caz... 

— l-ai vândut ceva din colecţia ta? 

— Cu asta mă ocup. Există o piață largă - lucruri care au 
aparţinut ucigașilor celebri sau victimelor lor. O grămadă de 
oameni sunt interesați și plătesc bani buni... 

— Din asta trăieşti? 

— Sigur. 

— Și când o să căutăm în computerul tău, în mesaje, o să 
găsim dovezi? 

— Evident că nu. Totul e pe dark web. Oamenii ăștia nu vor să 
atragă atenţia asupra lor, așa cum nici eu nu vreau. Totul se 
întâmplă discret, cu oameni care sunt sau nu sunt cine spun. 
Câtă vreme plătesc, pentru mine e în regulă. Mă întâlnesc cu ei 
în complexe industriale, parcări publice, parcuri, oriunde. Dar 
întotdeauna iau taserul cu mine... 

— De ce e totul secret, dacă n-ai nimic de ascuns? 

Suspectul ezită - se vedea cum îi zumzăie creierul - înainte să 
răspundă, în cele din urmă: 


VP - 155 


— Uite ce e, cea mai mare parte a chestiilor ăstora e greu de 
obţinut. Poliţia ia toate dovezile sau familia ucigașului se asigură 
că toate lucrurile lui sunt distruse sau încuiate, dar întotdeauna 
există câte o cale, dacă ești inventiv... 

— Adică le furi. 

— Adică profiți de ocazii când apar. La Daniel King, locul 
fusese asigurat, dar era încă prea periculos să intre criminaliștii, 
așa că am riscat și am luat ce-am putut... 

— Pentru că puteai să scoţi profit? 

— King se vinde bine, pentru că n-a fost găsit, pentru că e un 
caz cunoscut, pentru că lumea își aduce aminte imaginile cu 
copiii ăia în Downs... 

Helen nu-l putea contrazice. 

— De-asta... de-asta mă interesau Lanning, Harvey și Pryce. 
Au lucruri de valoare... 

— Și le voiai pentru tine? 

Suspectul tăcu din nou, știind că mărturisirile îl duceau direct 
la închisoare. 

— Da. 

— De-asta ai urmărit-o pe Maxine Pryce azi-noapte? 

— Are un colier, o chestie în formă de inimă, pe care îl purta 
când a fost găsită în Downs. Încă îl poartă și... mă rog, știu că 
pot să scot bani frumoși cu el. M-a contactat direct cineva și mi- 
a cerut să-l obțin, dar ea nu era acasă, lucra din altă parte. 
Trebuia să știu de unde și de-asta am urmărit-o. 

Dezgustul lui Helen pentru activităţile parazitului i se citea pe 
faţă, pentru că suspectul continuă: 

— N-ai decât să crezi ce vrei despre mine. Poţi să mă 
consideri hoţ, dealer, scursură, cum vrei tu. Dar nu sunt ucigaș. 
Interesul meu pentru oamenii ăștia nu e personal, iar pentru 
mine nu e o ocupaţie neplăcută. 

O ţintui cu privirea: 

— E doar profesional. 


Capitolul 58 


Erau înconjurate de oameni, dar Fran tot se simțea expusă și 
arunca priviri agitate în jur în timp ce vorbea. Alesese Cafe Nero, 


VP - 156 


pentru că era întotdeauna aglomerată, dar acum își regreta 
decizia. Toate chipurile i se păreau suspecte de parcă toţi ar fi 
știut ceva, de parcă ar fi putut fi periculoși. 

— L-ai mai văzut în ultima vreme? Pe Callum, vreau să zic... 

Maxine clătină din cap. Fran observă că fosta ei colegă părea 
mai slabă, chiar și mai îmbătrânită decât când se văzuseră 
ultima dată. 

— Nu în ultimele luni. Tu? 

— Acum câteva săptămâni. Îi era bine, era fericit, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Am auzit că urma să se căsătorească, răspunse Maxine, 
palidă. Și eram bucuroasă pentru el. După tot ce avusese de 
îndurat, merita un pic de fericire... 

Cuvintele ei părură să plutească în aer, goale și fără nicio 
valoare acum. 

— lisuse, ce încurcătura naibii! 

Lui Fran îi tremura glasul; în vocea ei se făceau auzite spaima 
și suferința. Maxine o prinse de mână, dar nu simţi nicio alinare; 
avea nervii prea întinși. 

— Întâi, Justin. Acum, Callum... 

— O să găsim o explicaţie, trebuie să existe o explicaţie, 
insistă Maxine. Cineva pe care l-au scos din sărite, cineva care a 
ajuns să-i dușmă... 

— Au fost strangulați, Maxine. 

Fran rostise cuvintele prea tare, iar clienţii din jur se 
întoarseră spre ele. 

— N-au fost călcaţi cu mașina, urmă ea repede, coborând 
tonul. N-au căzut pe scări, au fost strangulați. 

— Uite, știu că e înspăimântător, spuse Maxine, strângându-i 
mâna lui Fran. Dar, indiferent despre ce e vorba, nu e asta. Cel 
puţin așa mi-a zis poliția când am stat de vorbă. 

Fran ridică privirea, surprinsă că poliţia luase deja legătura cu 
ea, însă Maxine continuă: 

— Și sunt sigură că, indiferent ce ţicnit a făcut toate astea, o 
să-l prindă. Până atunci trebuie să rămânem vigilente. Sunt 
sigură că nu suntem în vreun pericol imediat. 

— Dar de ce se întâmplă așa ceva? insistă Fran. Ce au făcut? 

— Habar n-am, dar poliţia o să afle. Au un suspect, pe cineva 
care a fost văzut încercând să intre cu forța în casa lui Justin. 


VP - 157 


Cineva o să știe cine e, o să-l identifice și, după aia, toată 
treaba... 

— Deci Justin fusese deja vizat? Înainte să fie ucis, vreau să 
zic? 

— Așa se pare, deși nu știu toate detaliile... 

— Crezi că știa că e în pericol? 

Fran simţi cum spaima care o cuprinsese se întețește și mai 
tare. 

— E posibil, deși cu siguranţă nu mi-a spus nimic, răspunse 
Maxine prudentă. Am vorbit săptămâna trecută și era încordat, 
dar nu de-asta... 

— Și Callum? Ţi-a zis poliţia ceva despre el? 

— N-am vorbit despre Callum. Dar dacă individul îl urmărea 
pe Justin, atunci s-ar putea să fi făcut la fel și cu Callum. Poate 
observase și el ceva, poate că nu. Oricum, poliţia o să discute cu 
Hannah, o să afle ce se întâmplă și după aia o să se ocupe de 
asta. 

— Și tu? 

— Eu? 

— Tu ai observat ceva suspect? 

Maxine păru surprinsă, ba chiar deconcertată de întrebare. 

— Ar fi trebuit? 

— Nu, sigur că nu, răspunse Fran repede. Doar că toată lumea 
știe cine ești - din cauza cărții, a articolelor... Tu ai observat 
ceva? 

Fran era conștientă că glasul ei părea tulburat, disperat. Dar 
trebuia să afle. 

— Nu, nimic. 

Fran simţi cum nodul din stomac se slăbește un pic. 

— Am mai primit câte un comentariu pe ici, pe colo, pe 
Twitter sau pe Facebook, urmă Maxine, reușind să zâmbească 
trist. Dar nu-s decăt trolii obișnuiți, nimic sinistru. 

— Eşti sigură? 

— Categoric. Așa că încearcă să nu-ți faci griji. Nu sunt în 
pericol și nici tu nu ești. Ce li s-a întâmplat lui Justin și Callum 
e... mai mult decât oribil. Dar n-are nicio legătură cu noi. Așa că 
poți să fii tristă dacă vrei, să plângi cât vrei, Dumnezeu știe că ai 
dreptul ăsta. Însă încearcă să nu-ți faci griji. Daniel King este 
unde-i e locul, în trecut... 

O strânse din nou de mână pe Fran. 


VP - 158 


— Și acolo o să rămână. 
Capitolul 59 


Avea o singură ocazie, așa că nu ezită. Joseph Hudson era în 
sfârșit singur și, dacă era să facă mutarea, trebuia să o facă 
acum. 

Emilia parcase la intrarea din spate a secţiei de poliţie. 
Ascunsă și neluată în seamă, ușa discretă fusese folosită adesea 
ca intrare pentru suspecți sau ieșire pentru polițiști. De multe 
ori, Emilia așteptase acolo, prinzând câte un comentariu 
neoficial sau o fotografie incriminatoare, și avea o bănuială că 
acum Hudson o să intre pe-aici. Adevărul e că nu prea avea altă 
cale, ţinând cont de numărul de cutii pe care le aducea de la 
depozit. Părea să fie îngropat în ele - o siluetă singuratică 
printre lăzile portocalii -, cum stătea în curtea deschisă. 

Porțile tocmai se deschiseseră din nou ca să iasă o mașină de 
patrulare, oferindu-i Emiliei o vedere clară spre detectivul- 
sergent. Era sigură că avea polițiști care să-l ajute, dar nu era 
niciunul prin jur în momentul ăsta, așa încât, chiar când porţile 
începură să se închidă, Emilia se năpusti printre ele, 
îndreptându-se grăbită spre el. 

— N-ai ce să cauţi aici! se răsti Hudson la ea, chiar mai ofticat 
ca de obicei. 

Emilia observă zgârieturile de pe faţa lui și umbra vânătăilor 
din jurul ochilor - clar nu era în formă bună după accident. Cu 
atât mai bine pentru ea. 

— Nu stau. Vreau să vorbim doar un minut... 

— Ne-am spus tot ce era de spus. Ai obţinut articolul, ai 
pozele. Publică-le și du-te naibii! 

Îi vorbise răstit, iar în glas i se simţea frustrarea, însă nu era 
în stare să se uite la ea. În pofida tonului ameninţător, părea 
mai degrabă stânjenit decât furios. Și cum ai fi putut să-l acuzi? 
Escapada catastrofală de azi-dimineață s-ar fi putut solda cu 
morți și încă îi mai putea distruge cariera. 

— Așa o să și fac, dar înainte de asta am nevoie de ajutorul 
tău. Nu știu sigur cum să abordez articolul... 


VP - 159 


Hudson o săgetă cu o privire întunecată, displăcându-i în mod 
evident și tonul ei de tachinare, și presimţirea că mai urma 
ceva. Aruncă o privire spre ușa din spate a secției, temându-se 
parcă să nu fie văzut. 

— Vezi tu, am atâtea chestii bune, urmă Emilia repede, că nu 
știu ce să scriu și ce să las deoparte. Evident, am detaliile de 
bază, scenariul urmăririi și niște poze minunate, dar, de 
exemplu, includ și numele nefericitului de polițist implicat? Poze 
cu el? 

Hudson se uită urât la ea. 

— Probabil că așa ar trebui. În definitiv, ar fi jurnalism de 
calitate, ca serviciu public. Să alertez publicul în legătură cu 
prezența unui polițist nesăbuit în rândul forțelor locale... 

— Nu întinde coarda! 

Era încordat, iar Emilia simţi un fior plăcut de teamă. Oare o 
s-o atace? S-o prindă de gât? După dimineaţa asta, orice părea 
posibil. 

— Da, așa ar trebui să fac, urmă ea. Așa ar fi de bun-simt. 
Dar, pe de altă parte, pot să abordez și altfel lucrurile. 

Hudson nu spuse nimic, dar nici nu făcu vreo încercare să o 
oprească sau să o întrerupă. Oare trăgea de timp, ca să-și dea 
seama cum să reacționeze? Sau tot strângea în el până avea să 
izbucnească? 

— AȘ putea lăsa deoparte numele ofițerului. Să-l scutesc de o 
situaţie jenantă foarte publică, al cărei rezultat ar fi să 
sporească și mai mult presiunea asupra lui, din punct de vedere 
profesional... Da, acum, că stau să mă gândesc, aș putea 
prezenta tot episodul într-o lumină... pozitivă. Mă tem că nu pot 
să evit masacrul și riscurile pentru siguranța publică, dar m-aș 
putea concentra pe faptul că suspectul a fost arestat, au fost 
realizate progrese și așa mai departe. Și nu e nevoie să afle 
lumea cine a condus operaţiunea, cine e răspunzător pentru 
toată nenorocirea... 

Hudson era pe punctul să răspundă, roșu la faţă de furie, însă 
Emilia interveni înainte. 

— În numele sincerităţii absolute, trebuie să spun că am 
fotografii cu tine imediat după accident. Pari un pic amețit și 
năucit, mă tem... 

Era o exagerare, dar nu trebuia să afle și Hudson. 


VP - 160 


— Acuma eu m-aș bucura foarte tare să le includ în articol - ar 
da puţină culoare materialului -, dar aș putea și să le omit. Cum 
procedez e decizia ta, Joseph. 

— Adică? 

— Adică, dacă mă ţii la curent cu ce se întâmplă mai departe 
în anchetă, atunci pot să „perii” incidentul de azi-dimineaţă și să 
te ajut să-ţi salvezi cariera. Dacă refuzi această solicitare foarte 
rezonabilă, n-o să am nicio reţinere. 

Hudson se uita în continuare la ea, înroșindu-se tot mai tare la 
față. Emilia îl privi în ochi, refuzând să se lase intimidată. Ea era 
în poziţie de forță, nu el. 

— Am nevoie de timp să mă gândesc. 

El încerca să-și păstreze calmul, dar nu-și putea ascunde 
furia. 

— Să nu dureze prea mult! Termenul meu de predare e peste 
trei ore. 

Se întoarse, aruncându-i peste umăr câteva cuvinte de rămas- 
bun. 

— Ai numărul meu, Joseph. Nu te sfii! 

Se îndepărtă, apăsând un buton și apoi privind cum se 
deschid porţile grele. Se întoarse cu spatele la ele și-l văzu pe 
Joseph uitându-se încă spre ea. Părea decis să nu-și trădeze 
sentimentele, să nu-i dea niciun indiciu despre ce urma să facă, 
însă Emilia nu-și făcea griji. 

Hudson avea să se deteste pentru ce urma să facă. O s-o 
urască. Dar până la urmă va trebui să coopereze. 


Capitolul 60 


În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare, care secătuia 
energia și zdrobea speranţa. 

— Cât de sigură ești? 

Charlie încercase să strecoare o oarecare relaxare în 
întrebare, dar sunase forțat. 

— Cât se poate de sigură, răspunse Helen, abia ridicând 
privirea de la computerul din faţa ei. Suspectul a fost destul de 
deschis în legătură cu activitatea lui pe dark web și se și 
verifică. 


VP - 161 


Făcu un semn spre monitor. 

— Chiar are o corespondenţă activă cu diverși cumpărători de 
suvenire rare legate de crime și cred că spunea adevărul când 
povestea că din asta trăiește - există câteva tranzacţii 
substanţiale în Bitcoin. De ce plătește lumea pentru așa ceva, 
numai Dumnezeu știe, dar chiar se întâmplă asta... 

— Și se aplică și în cazurile lui Justin Lanning și Callum 
Harvey? 

Helen încuviinţă. 

— Avea o colecţie amplă de obiecte - de la fotografii cu ei, 
așa cum arată acum, surprinse în faţa serviciului, și până la 
exemplare semnate din versiunea de semnal a manuscrisului lui 
Pryce - pe care e evident că le-a furat de la tipografie -, sau 
chestii scumpe, cum ar fi obiecte personale de la momentul 
răpirii. Era cineva care voia să cumpere colierul lui Pryce - i se 
oferiseră 10 000 de lire, dar avea de gând să-l scoată la licitaţie 
când făcea rost de el. 

— Și presupun că susţine că de-asta încerca să intre în casa 
lui Lanning și dădea târcoale la Harvey. 

— Exact! Majoritatea obiectelor pe care le strânsese erau 
luate fără consimţământul proprietarului. lar el susţine că de- 
asta a fugit când și-a dat seama că-l urmărește poliția. 

— Furt, vânzare de obiecte furate, violare de domiciliu... ar 
primi o condamnare frumușică. 

— lar asta ar afecta ceea ce s-a dovedit a fi o carieră destul 
de profitabilă. 

— Și atunci cum e cu alibiul? Sau mai degrabă alibiurile... 

— E drept că n-are nimic concret pentru noaptea în care a 
fost ucis Lanning, dar din corespondenţa lui reiese că avea 
programată în dimineaţa aia o întâlnire cu un colecţionar. A 
verificat Osbourne - sistemul de urmărire a traficului îl 
localizează într-un complex industrial de pe Barnfield Road la 
momentul morţii lui Callum Harvey. Să înţeleg că echipa n-a 
găsit nimic la Moon Lounge? 

— Nu încă, răspunse Charlie prudentă. Deși n-am apucat să 
stăm de vorbă cu toată lumea. Am discutat abia cu jumătate din 
personalul de servire, plus bodyguarzii, bineînțeles - nimeni nu- 
și aduce aminte să fi văzut pe cineva care să corespundă 
descrierii. 


VP - 162 


— Dar în Wonston Road? A văzut vreunul dintre vecini pe 
cineva suspect în preajma casei lui Harvey azi-dimineaţă? 

— Nici vorbă, mă tem. Încă mai mergem din ușă în ușă, însă 
până acum singurii care au fost văzuţi lângă casă au fost 
polițiștii noștri, care au ajuns după apel. 

— Și casa? Vreun semn care să ne arate cum a reușit să intre 
atacatorul? 

Charlie își dorea cu disperare să raporteze ceva pozitiv, însă 
primele concluzii ale lui Meredith nu aduseseră nimic. 

— Ușa din faţă era închisă, dar nu și încuiată. Nu se vedea 
niciun semn de intrare forţată pe nicăieri, cu toate că ușa din 
spate era deschisă când ai ajuns tu. 

— Deci fie ucigașul s-a strecurat - poate că ușa din spate 
fusese lăsată descuiată... -, fie i-a deschis Harvey. 

— Posibil, deși nu-l văd pe Harvey deschizându-i suspectului 
nostru. Harvey l-a recunoscut când am vorbit cu el și e evident 
că ar fi fost vigilent. 

Urmă o scurtă tăcere, pe care Charlie era nerăbdătoare să o 
alunge. 

— Poate ne ajută criminaliștii? Cu urma pe care am găsit-o 
unde era Lanning...? 

— Nu corespunde. Urma aia e numărul 41, iar suspectul 
poartă cel puţin 43. 

— Deci am interpretat greșit? 

Nu era o întrebare pe care să vrea să o pună, dar nu avea de 
ales, ţinând cont de dovezile pe care le aveau în faţă. 

— Suspectul pare să corespundă din niște puncte de vedere, 
urmă ea, dar, dacă nu-i putem confirma prezenţa la locul faptei 
sau nu reușim să-i demontăm motivaţia financiară... 

— Și nu putem face niciuna din ele în momentul ăsta, ripostă 
Helen. 

— ... atunci trebuie să recunoaștem că suntem departe de 
momentul în care să putem formula acuzații. 

Știau amândouă, dar tot era de ajutor să o spună cu voce 
tare. 

— Posesia unui taser e interesantă, îndrăzni Charlie. Dar sunt 
disponibile dacă știi unde să cauţi și sunt convinsă că o mulţime 
de oameni care trăiesc din economia subterană au așa ceva. 
Dacă nu găsim mai multe, dacă nu reușim să-l legăm decisiv de 
locul vreuneia dintre crime, o să trebuiască să ne mai gândim. O 


VP - 163 


să mai fie sub pază la spital cel puţin 24 de ore, ceea ce ne lasă 
un pic de timp la dispoziţie, însă n-aș fi foarte sigură că o să 
formulăm acuzații împotriva lui nici atunci. 

Helen nu o putea contrazice. Nu era ce-și dorea, nimeni nu-și 
dorea așa ceva, după evenimentele dramatice din cursul 
dimineţii, dar acum părea că nu o nimeriseră. Cu toate 
strădaniile lor, cu toate eforturile lor, reveneau în punctul de 
unde plecaseră. 

— Vrei să adun echipa, să revedem tot ce avem...? 

Helen clătina deja din cap. 

— Trebuie să mă duc la morgă și, în plus, vreau să terminăm 
înainte cu ancheta martorilor și discuţiile cu vecinii. N-are rost 
să ne pripim, mai ales când miza e așa de mare. 

— Vrei să vin cu tine la morgă? Sau preferi să rămân și să-l 
ajut pe detectivul-sergent Hudson? 

— Niciuna, nici alta, trebuie să te duci acasă. 

— Nu mă deranjează să mai rămân. ă 

— Charlie, nu poţi să nu te duci la petrecerea fetei tale. Imi 
pare rău numai că nu pot să ajung și eu; mi-aș fi dorit. 

— Nu pare corect, cu tot ce se întâmplă... 

— E foarte corect, așa că du-te. Vorbim mai încolo dacă e 
nevoie. 

Charlie se înduplecă și-i mulţumi lui Helen, după care plecă 
grăbită să-și strângă lucrurile. Helen o privi îndepărtându-se, iar 
gândul la Jessica distrându-se îi ridică trecător moralul. Fusese o 
prezenţă intermitentă în viaţa finei ei și i-ar fi făcut plăcere să 
fie de faţă la petrecere. Însă din păcate, ca de multe alte ori, 
avea îndatoriri mai presante. Înainte să plece către Jim Grieves, 
voia să ia personal legătura cu Maxine Pryce și Fran Ward. Fără 
să le alarmeze, voia să se asigure că iau măsuri de precauţie de 
bun-simt. Nu avea nicio dovadă că există vreo ameninţare reală 
la adresa lor, dar nu se punea problema să riște. Câtă vreme 
prin oraș hoinărea un ucigaș în serie, era mai bine pentru ele să 
fie vigilente. 


VP - 164 


Capitolul 61 


Închise ușa în urma ei, trase zăvorul și puse lanţul. Se 
întoarse și ascultă cu atenţie, să audă vreun semn de mișcare, 
vreun scârţâit de podea, o ușă care se deschide, dar nu auzi 
nimic. Era singură. 

Maxine își aruncă geanta și dădu o tură rapidă prin 
apartament, intrând în ambele dormitoare, apoi în baie, după 
care trecu vijelios prin bucătărie și se duse în living. Mulțumită 
că era singură, azvârli cheile pe masă și se așeză pe canapea. 

Niciodată nu i se păruse atât de confortabilă, atât de moale ca 

acum. Era uzată, trebuia să cumpere alta, însă azi îi plăcea cum 
o cuprindea, învăluind-o ca o îmbrăţișare ocrotitoare. Ce și-ar 
mai fi dorit o îmbrăţișare adevărată, pe cineva care să o ia în 
braţe, dar cine naiba ar fi putut îndeplini rolul ăsta? Cui i-ar fi 
putut mărturisi? 
_ Nu, era o povară pe care trebuia să o poarte de una singură. 
Infruntase pericolul, făcuse o alegere, iar acum trebuia să 
accepte consecinţele. La momentul acela, păruse foarte simplu. 
Era pur și simplu da sau nu. Fă-o sau mori! Și îi era jenă să 
accepte că alegerea i se păruse simplă. După aceea își spusese 
că era foarte firesc. Era o supraviețuitoare, era o persoană care 
reușea întotdeauna, indiferent ce obstacole întâlnea în cale. Dar 
nu era simplu, nu? 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul, capul îi zvâcnea. De fapt își 
dorea să ia câteva pastile de Nurofen cu o vodcă tonic, dar nu 
avea energie să se ridice de pe canapea, așa că-și îngropă faţa 
în mâini, sperând că atingerea răcoroasă o să-i aducă alinare. 
Insă în cap i se învârteau aceleași gânduri, îi zvâcnea aceeași 
durere surdă a vinovăţiei. 

Acțiunile au consecințe. Știuse dintotdeauna, dar niciodată nu 
conștientizase așa de acut ca azi. Sperase că era doar o 
amenințare goală, că ideea să schimbi moartea ta cu a altcuiva 
era doar o fantezie nebunească, nefondată și totuși știuse că nu 
era așa. Vocea păruse foarte sigură, foarte convinsă, ca și cum 
era un joc care avea ritmul lui și se juca după reguli proprii. Cu 
toate astea vestea despre uciderea brutală a lui Callum aproape 
că o  distrusese. Se trezise  azi-dimineaţă bucuroasă, 
nestăpânită, fără griji, ba chiar optimistă, copleșită de ideea că 


VP - 165 


a păcălit moartea. Cât de goală și nejustificată părea acum acea 
speranţă! Din cauza ei Callum fusese asasinat. Vechiul ei 
prieten, partenerul ei de suferință, fusese atacat și strangulat. 

Era incredibil, dar adevărat. Maxine stătuse ascunsă în 
apartamentul ei, rugându-se să dispară toate, să se poată trezi 
din coșmarul ăsta cumplit, dar ceea ce urmase fusese și mai 
rău. Sunase Fran și o rugase să se întâlnească și nu acceptase 
un refuz. Maxine nu voise să se ducă - Dumnezeule!, nu voise 
să se ducă -, dar nu avusese de ales. Stătuseră mai mult de o 
oră împreună și în tot timpul ăsta ea fusese nevoită să mintă de 
multe ori. Despre șocul pe care-l trăise când aflase despre 
nenorocirea lui Callum, despre cât de tragic și nedrept era, 
despre cât de ireal părea totul. Mai rău, trebuise să o privească 
în ochi pe Fran și să-i spună că nu știa nimic, că nu avea de ce 
să se teamă. Oare o condamnase și pe Fran? Nu suporta să se 
gândească - și totuși, acum doar la asta se gândea. Ce fel de 
om era? 

Tresări puternic la auzul unui băzâit. O clipă crezu că era 
interfonul - și simţi în ea un val de spaimă -, însă apoi își dădu 
seama că era doar telefonul care vibra pe masuţa de sticlă. Il 
luă prudentă și fu ușurată să vadă că e un număr cunoscut - 
numărul centralei de la Southampton Central. Poate că era 
detectivul-sergent Brooks, care suna după întâlnirea lor? Sau 
poate detectivul principal, femeia aia... cum o chema? Grace? 
Oricum, nu avea să răspundă, în niciun caz. Nu în starea în care 
era. 

Luase o hotărâre, încheiase o înţelegere. Nu avea niciun rost 
să mărturisească acum și să se trădeze, după ce răul fusese 
deja făcut. În seara asta nu o să stea de vorbă cu nimeni, nu o 
să se vadă cu nimeni, pentru că abia avea încredere în ea că nu 
o să cedeze, că nu o să se reverse din ea toate lucrurile 
întunecate. Nu, în seara asta o să rămână unde era. In 
siguranţă. Protejată. Și copleșită cu totul de vinovăţie. 


Capitolul 62 


Erau înșiraţi în faţa ei - agitaţi, entuziasmați, în așteptare. În 
pofida tuturor încercărilor ofițerului de presă de a menține 


VP - 166 


ordinea, conferința degenerase într-o ploaie de întrebări la liber 
care o încolțeau pe Simmons. 

Azi nu exista niciun loc unde să se poată ascunde. 

— II puteţi identifica pe suspect? 

— O să formulați acuzaţii? 

— Aţi redeschis dosarul Daniel King? _ 

Era greu de spus pe care să o evite prima. In mod normal 
aceste evenimente aveau un ritm previzibil, o etichetă care le 
impunea ziariștilor să pună întrebările pe rând, însă nu și azi. 
Vorbeau unii peste alţii, încercând să se facă auziti. 

— Suspectul a fost rănit în urma coliziunii? 

— l-aţi sancţionat pe polițiștii implicați? 

— Suspectul a mărturisit? 

Simmons se oferea întotdeauna să se ocupe de presă, lăsând- 
o pe Helen să se concentreze asupra anchetei, dar, pentru 
prima dată, regreta. Nu că ar fi vrut să o arunce pe Helen în 
groapa cu lei - era încântată să preia criticile la adresa echipei -, 
numai că azi conferinţa de presă părea scăpată de sub control. 
Haita de ziariști parcă voia sânge, iar Simmons nu avea niciun 
mijloc să se apere după ce Helen o informase că suspectul 
principal devenise doar „martor care deţine informații 
importante”. 

Simmons ridică mâna și le ceru ziariștilor să facă liniște. 

— Uite ce e, înţeleg că aveţi cu toţii întrebări, dar nu pot 
răspunde decât pe rând. In mod evident există o preocupare 
legitimă pentru acest caz, așa că permiteţi-mi să vă asigur că 
lucrăm non-stop ca să ducem ancheta la capăt. Avem un 
suspect în custodie, care ne ajută în investigaţie și, la momentul 
potrivit, o să... 

— Puteţi să ne daţi un nume? 

Simmons se întoarse în direcția de unde venise întrebarea, 
însă știa deja cine era. Emilia Garanita, maestrul de ceremonii și 
capul răutăţilor la genul ăsta de evenimente. 

— De data asta, nu. Ancheta este în desfășurare... 

— Stiti măcar cum îl cheamă? 

În tonul Emiliei se simţea că știe ceva, afișând o bucurie 
răutăcioasă, care o luă prin surprindere pe Simmons. 

— Nu sunt sigură că e relev... 


VP - 167 


— Am auzit zvonuri că individul n-a mărturisit crimele - n-a 
recunoscut nicio implicare în aceste crime - și că, de fapt, habar 
n-aveţi cine e. 

— Sunt pure speculații... 

— Și atunci cine e? 

Simmons șovăi o clipă prea mult înainte să recurgă la 
manevra evazivă standard, făcându-i și pe ceilalţi să atace 
subiectul. Îi simțeau stinghereala și voiau să profite de avantaj. 

— Ce progrese aţi făcut până acum în anchetă? 

— Au murit doi oameni. Ce aveţi de gând să le spuneţi 
familiilor? 

— Populaţia ar trebui să fie înspăimântată? 

Tonul devenea tot mai ridicat, însă vocea lui Garanita se făcu 
din nou auzită. 

— Populaţia a fost pusă în pericol astăzi din cauza acţiunilor 
necorespunzătoare ale poliţiei? 

— Categoric, nu, ripostă Simmons scurt. 

— O urmărire în viteză printr-o zonă rezidenţială? Pentru 
prinderea unui bărbat căruia nu-i puteţi spune numele, care 
poate că nu are nicio relevanță pentru ancheta în curs? 

Simmons se uită la Garanita, simțind cum o cuprinde furia. 
Ziarista înfumurată era foarte sigură pe ea, foarte bine 
informată. 

— Echipa de investigaţii majore este o unitate cu oameni 
foarte bine instruiți și cu experiență, care își îndeplinesc 
îndatoririle cât de bine pot... 

— Ar fi putut să omoare pe cineva. Să înțeleg că ați fost la 
fața locului? Aţi văzut macelul? 

Probabil că ar fi trebuit să se ducă, probabil că ar fi fost bine 
din punctul de vedere al relaţiilor publice, însă cu toate câte se 
întâmplau Simmons hotărâse că nu era o prioritate. 

— Sunt conștientă de ceea ce s-a petrecut. 

— Dar n-aţi văzut cu ochii dumneavoastră? 

Freamătul din sală devenea tot mai puternic, ziariștii preluând 
din zbor această omisiune. 

— încă nu. O să mă duc curând și, bineînţeles, Comisia 
independentă pentru soluţionarea plângerilor va... 

— Eu am fost și vreau să vă spun că era înspăimântător. O 
coliziune majoră pe o stradă aglomerată, mămici tinere și copii 
în jur... 


VP - 168 


— Înţeleg că nu a fost rănit nimeni... 

— Mai degrabă noroc decât discernământ. 

— Emilia, ripostă Simmons, încercând din răsputeri să-și 
păstreze calmul, tu chiar ai o întrebare de pus sau ai venit să-ți 
dai cu părerea despre... 

— Am o întrebare, și e una simplă. Cine conduce ancheta? 
Detectivul-inspector Grace? Dumneavoastră? Pentru că, din ce 
văd eu, Echipa de investigaţii majore pare scăpată de sub 
control. Împiedicată, disperată, nesăbuită. Detectivul-inspector 
Grace e la comandă - și trebuie să-ţi pui niște întrebări despre 
competența e; -, dar autoritatea ultimă e a dumneavoastră. 
Deci ne puteţi asigura că mai controlaţi situaţia? Și, dacă nu, ce 
măsuri aveţi de gând să luaţi? 

— Sunt în măsură să vă asigur că deţin controlul... 

Dar era prea puţin și prea târziu. Barajul se rupsese, și 
întrebări, insulte și acuzaţii se revărsau din toate părțile. 
Simmons își dorea din toate puterile să riposteze, să-i pună pe 
toți la locul lor, în special pe Garanita, dar nu avea cu ce să 
riposteze. Muriseră doi oameni și până acum nu aveau niciun 
indiciu despre ucigașul care părea în stare să se strecoare în 
viețile victimelor fără să i se întâmple nimic. Era în dezavantaj, 
buimăcită și dezorientată, și deocamdată nu avea ce face decât 
să rămână în corzi și să accepte pedeapsa. 


Capitolul 63 


Încordarea era maximă și entuziasmul la cote înalte când fu 
înmânat pachetul. Castelul gonflabil fusese dezumflat, ceaiul 
fusese băut, iar Jessica și musafirii ei erau așezați acum într-un 
cerc perfect, trecând pachetul umflat de la unul la altul, pe 
fundalul unui cântec dat tare din Frozen Il. 

Steve se ocupa de muzică, oprind-o la intervale regulate ca să 
se asigure că îi vine fiecăruia rândul și intervenind când era 
nevoie, ca să nu lase pe nimeni de două ori. Jessica și prietenii 
ei erau cu totul captivați, rupând hârtia cu un entuziasm nebun 
și scotocind după jeleurile ascunse în fiecare dintre straturi. Era 
o privelişte emoţionantă - concentrarea totală, agitația 


VP - 169 


însufleţită -, iar Charlie făcea tot ce putea să se lase prinsă. Dar, 
în realitate, mintea ei era în altă parte în seara asta. 

Pachetul tot trecea de la unul la altul și Charlie aplauda și 
ovaţiona mecanic când era scos la iveală fiecare premiu. În mod 
normal, s-ar fi delectat cu imaginea Jessicăi distrându-se cu 
prietenii ei și bucurându-se de aniversare. Steve dusese cea mai 
mare parte a eforturilor, cu organizarea jocurilor și 
cumpărăturile, dar Charlie fusese cea care adăugase tușele 
personale - decorarea casei, lucrurile din pungile de cadou, 
ambalarea laborioasă a pachetului - și era încântată de cât de 
tare se bucura Jessica de petrecere, chiar dacă totul se termina 
într-o clipită. Și nu se punea problema să nu fie mulțumită - 
totul mersese fără niciun hop, Jessy era fericită -, însă mintea lui 
Charlie fusese distrasă. Fizic era aici, înmânând cești de ceai și 
făcând conversaţie cu ceilalți părinţi, însă mental era tot în sala 
de ședințe. 

Deși protestase în fața lui Helen, nici prin cap nu-i trecea să 
piardă distracţia - ar fi fost zdrobită de vinovăția de părinte - și, 
în drum spre casă, încercase să-și găsească starea de petrecere 
și să alunge întunecimile. Dar se trezise că-i era greu să scape 
de anxietate și să nu bage în seamă întrebările stăruitoare și 
sâcâitoare. Chiar și acum, când punea biscuiţi cu ciocolată pe o 
farfurie, în conştientul ei tot apăreau imagini tulburătoare: 
vânătaia palidă de la gâtul lui Justin Lanning, șantierul părăsit, 
Callum Harvey zăcând fără viaţă pe podeaua livingului. Charlie 
nu era prea eficientă când era vorba să separe viaţa personală 
de cea profesională, care se întrepătrundeau inevitabil, însă în 
mod normal, după un pic de relaxare, era în regulă. Dar în seara 
asta, chiar și când Jessica începea să chirăie entuziasmată, chiar 
și când viitorul ei frăţior o lovea în ritmul muzicii, mintea lui 
Charlie se tot întorcea la ziua grea pe care o avuseseră la 
serviciu. 

Suspectul părea hotărât să-și păstreze anonimatul, decis să le 
pună piedici. La început Charlie considerase că e o dovadă a 
vinovăţiei lui, o încercare disperată să le obstrucţioneze 
ancheta. Acum părea ceva mai puţin sinistru - speranţa sinceră 
a cuiva care voia să se întoarcă în lumea întunecată, fără chip, 
din dark web, după ce i se dovedea nevinovăția. Era puţin 
probabil - poate că reușea să scape de acuzaţiile grave, dar cu 
siguranţă tot va fi condamnat pentru furt, intrare prin efracţie și 


VP - 170 


multe altele - și la un moment dat trebuia să-și dezvăluie 
identitatea, fie și numai ca să poată fi eliberat cândva. Acum se 
opunea poate din mândrie, poate din obișnuinţă, pentru că era 
învăţat să ducă o viaţă anonimă și clandestină. Însă chiar dacă 
reușeau până la urmă să-i stabilească identitatea reală, avea 
vreo importanță? Când tot nu exista nicio dovadă concretă 
privind legătura lui cu locurile crimelor, cu trupurile maltratate 
ale lui Justin Lanning și Callum Harvey? 

Sigur că mai avuseseră parte și înainte de eșecuri în anchete. 
Decizii greșite, piste false, identificări eronate, dar de obicei 
păreau să mai existe și alte direcţii vizibile de explorat, indicii 
importante care încă nu fuseseră exploatate. Însă de data asta 
nu era așa. Spre deosebire de copiii așezați pe podea în faţa ei - 
care știau exact ce au de făcut cu pachetul care se învârtea fără 
încetare, ca un minutar, în cercul lor - Charlie, Helen și ceilalţi 
nu aveau nicio idee clară despre ce ar fi trebuit să facă. Era 
posibil oare, ca tot ce făcuseră până acum să fi fost degeaba? O 
fundătură, clar, care-i oferise adevăratului ucigaș timp și spaţiu 
să-și planifice următoarea mișcare? Părea imposibil, dar ce altă 
concluzie puteai trage după o zi foarte descurajantă? 

Jocul ajunsese la final. Mia, cea mai bună prietenă a lui Jessie, 
chiţăia încântată, scoțând o pungă cu monede de aur din miezul 
pachetului, însă Charlie și restul echipei nu aveau parte de o 
astfel de victorie. 

Premiul lor încă părea foarte departe. 


Capitolul 64 


Privea fix cadavrul, cuprinsă de o senzație familiară de 
dezgust. Trupul lui Callum Harvey era întins pe masa pe care, cu 
doar 24 de ore înainte, se aflase Justin Lanning. Și, în pofida 
diferenţelor fizice - Callum era scund și puţin durduliu, în timp 
ce fostul lui coleg de școală era în formă, sportiv -, asemănările 
erau izbitoare. Expresia lipsită de viață, îngrozită, ochii injectaţi, 
vânătăile masive și dunga subţire din jurul gâtului, care făcuse 
coajă. 

— Presupun că rănile sunt la fel la amândoi, nu? 


VP - 171 


Cuvintele i se pierdură când apăru Grieves din spatele unuia 
dintre compartimentele de refrigerare. 

— Foarte asemănătoare, confirmă el. Două înțepături - urma 
unui taser - pe partea stângă a gâtului... 

Helen se aplecă, zărind semnele înţepăturilor. 

— ... apoi strangularea de ligatură care a dus la asfixiere și 
deces. A fost folosit un cablu cu același diametru și grosime. Am 
primit rezultatele de la mostrele lui Lanning - e din otel 
galvanizat, care e componenta de bază... 

—... a sârmei folosite în agricultură, îl întrerupse Helen, 
terminând fraza în locul lui. 

Se lăsă o scurtă tăcere, apoi Helen arătă spre o vânătaie mov- 
închis de pe obraz. 

— Asta ce este? Pe fața lui Lanning nu era nicio urmă. 

— Da, asta e una dintre diferențe, spuse Grieves înveselindu- 
se. Care s-ar putea să vă dea un punct de plecare. 

Fără sa vrea Helen simţi un fior de speranţă. 

— Presupun că taserul și-a făcut treaba, dar poate că nu la fel 
de bine ca în cazul lui Lanning. 

— Deci a fost lovit în faţă ca să-și piardă cunoștința? 

— Nu chiar. Vânătaia e destul de neobișnuită și e diferită. 

Helen își dădu seama că Grieves avea dreptate. Vânătaia nu 
era uniformă și avea un fel de model. 

— Bănuiesc că victima voastră era la pământ, dar încă mai 
mișca sau încerca să se miște. 

— Și atunci asta e... urma unui pantof sau bocanc? Cu care l-a 
apăsat pe faţă ca să-l controleze? 

— Mai degrabă un bocanc, răspunse Grieves, dând din cap. 
Un model militar sau bocanc de munte, ceva cu un tipar de 
plastic dur încastrat în talpă, putea lăsa urme pe pielea victimei. 

— Bine, ar putea fi o legătură cu locul crimei din cazul 
Lanning, dacă bocancul are aceeași mărime și model pe talpă, 
dar tot probabil că există mii de bocanci de tipul ăsta, sute de 
mii... 

— Nu bocancii în sine sunt interesanti, ci ce anume era pe ei. 

— Adică? 

— Adică erau urme de praf fin pe obrazul victimei. Cantități 
mici, dar în două locuri diferite. Presupunând că nu exista așa 
ceva în casă, care să fi fost vărsat în timpul atacului... 

— Nu din câte am văzut eu. 


VP - 172 


— Atunci cred că e destul de probabil ca praful să fi ajuns pe 
talpa bocancului înainte de atac, iar ucigașul vostru l-a lăsat în 
urmă când și-a pus talpa pe victimă. 

Era principiul lui Locard, ideea că ucigașul aducea 
întotdeauna ceva personal la locul crimei. 

— Ai vreo idee ce e? 

— Nu încă. Am prelevat mostre pentru test, dar aș zice că e 
un mineral. E un praf alb greu, inodor, dar destul de consistent. 

Mintea lui Helen zbură la locul crimei din cazul Lanning și la 
stratul gros de praf de pe șantier. Era, oare, posibil ca ucigașul 
să fi purtat aceiași bocanci în ambele locuri, lăsând la al doilea 
loc al crimei o urmă de la primul? 

— Cât durează până aflăm? 

Nu era nevoie să detalieze. Grieves știa foarte bine cât de 
urgent era. 

— Meredith ar trebui să aibă ceva până mâine la prânz. 

— Perfect! 

Se întoarse să plece, apoi își luă seama. 

— Și... mersi, Jim! 

Patologul mormăi un răspuns și se întoarse la treabă. Nu 
fusese niciodată genul care să se lungească atunci când își lua 
rămas-bun, așa că Helen nu mai zăbovi, pornind hotărâtă spre 
ieșire. Fusese o zi grea, plină de revelații bizare și surprize 
neplăcute, dar acum, la final, poate că aveau un motiv de 
speranţă. Poate că urma asta avea legătură cu șantierul, poate 
că nu. Oricum, dacă fusese lăsată la locul crimei de ucigașul lui 
Harvey, poate că era posibil să-i ducă la el. Helen știa că era o 
ipoteză cu bătaie lungă, dar era un punct de plecare, ceva de la 
care să pornească într-un caz care, până acum, îi făcuse să se 
agaţe de tot felul de fire de păr. 


Capitolul 65 


Avusese din nou o zi de muncă minunată. Pe Emilia nu o 
caracteriza modestia, însă azi considera că sentimentul ei de 
admiraţie faţă de sine era întru totul justificat. Astăzi fusese cea 
mai tare. 


VP - 173 


Conferinţa de presă fusese o nenorocire, cel puţin în ceea ce 
o privea pe Simmons. Când preluase funcția, noua șefă a secţiei 
încercase să stabilească o relaţie cu ea și să o aducă în tabăra 
ei. lar Emilia o plăcuse la început, pentru că i se păruse că este 
directă și sinceră. Însă devenise tot mai puţin vizibilă, iar 
prestaţia de azi fusese cu totul necaracteristică ei, lipsită de 
coerenţă și, mai grav, de autoritate. 

Căzuse direct în plasa Emiliei, iar încercarea nesigură de a 
răspunde acuzațiilor alimentase scenariul incompetenţei poliţiei. 
Era cireașa de pe tort, după urmărirea în viteză dezastruoasă de 
dimineaţă și lipsa progreselor în ancheta Lanning/Harvey, iar 
Emilia nu avusese nicio reţinere când scrisese articolul, 
aruncând acuzaţii de incompetenţă și nesăbuință la adresa 
echipei de la Southampton Central. Fotografiile ei de la locul 
accidentului făcuseră și mai suculente acuzaţiile și, de data 
asta, chiar și redactorul-șef trecuse de partea ei, scriind un 
editorial minunat de răutăcios cu titlul Keystone Cops. 

De fapt ar fi fost greu să iasă mai bine de-atât, însă - foarte 
plăcut - nu asta fusese partea cea mai bună. Adevărul era că azi 
nu câștigase doar un titlu și o ocazie singulară să umple 
coloanele ziarului. Datorită nesocotinţei și slăbiciunii de caracter 
a lui Hudson, Emilia se trezise că avea o ocazie excepţională, 
care îi permisese să se infiltreze din nou în cadrul secției și 
profitase din plin de ea. 

Așa cum prevăzuse, Hudson o sunase la două ore după vizita 
ei neplanificată la Southampton Central. Se dăduse mare, 
încercând să stabilească limite, dar era doar o chestiune de 
interpretare. Fusese de acord să o ajute dacă de data asta nu-l 
ataca, dacă îl scutea de rușinea publică și profesională. 

lar ea era încântată să se conformeze, cel puţin deocamdată. 
Bineînţeles, avea în continuare pozele cu el, dar, mai mult de- 
atât, înregistrase discuţia de azi, în cursul căreia Hudson 
sugerase că e de acord să-i împărtășească informaţii din interior 
despre ancheta în desfășurare. Incercase să evite să se 
incrimineze de unul singur trimițând un mesaj sau un e-mail și 
căzuse direct în capcana ei. Hudson voia să revină totul la 
normal, iar azi să-și șteargă greșelile și să redevină polițistul 
dinainte, dar, de fapt, reușise exact opusul. 

De-acum înainte avea să joace ca o marionetă. 


VP - 174 


Capitolul 66 


Se uita pe deasupra acoperișurilor, privind cum coboară încet 
soarele dincolo de orizont. Proaspăt ieșită de la duș și înfășurată 
într-un prosop gros, Helen stătea în dreptul ferestrei cu o ţigară 
ținută strâns între buze. Mulţi din echipa ei trecuseră la ţigări 
electronice și, deși înțelegea raţiunea, Helen nu era chiar 
dispusă să renunţe la satisfacția sordidă pe care i-o dădea 
tutunul. Chiar în momentul ăsta, când se bucura de sfârâitul 
familiar al tutunului, simţea cum începe să i se relaxeze tot 
corpul. 

Inainte, când era prinsă în câte un caz problematic, recurgea 
la întâlniri fără obligaţii, sado-maso, la toate genurile de 
iniţiative nesăbuite ca să-și potolească anxietatea. Deși tot 
simțea atracţia distracţiei ilicite și tot putea fi cucerită de 
durerea aducătoare de plăcere, în ultima vreme evitase s-o 
apuce pe căile astea, pentru că amintirile cu Jake și ceilalţi erau 
încă proaspete. Acum viteza luase locul durerii, iar Helen se 
bucura de fiorul stârnit de torturarea trupului în timp ce călărea 
pe Kawasaki și, în alte condiţii, ar fi fost deja pe drum acum, în 
căutarea adrenalinei, în căutarea eliberării. 

Totuși, în seara asta trebuia să se mulțumească doar cu 
nicotina și cu un duș fierbinte. Era obișnuită să meargă pe 
motocicletă singură - așa făcuse aproape toată viața -, dar în 
ultima vreme se învățase tot mai mult să meargă împreună cu 
cineva, să aibă un competitor alături de ea. In seara asta o 
siluetă singuratică pe drumurile familiare nu ar fi făcut decât să- 
i exacerbeze problema, să adauge la nefericirile profesionale și 
nefericirea personală, junghiul ascuţit al singurătăţii şi 
disfuncţionalității. 

| se părea că de azi-dimineaţță trecuse o veșnicie. Abia 
avusese timp să se gândească la locul lui Joseph în viaţa ei și la 
ce descoperise pe Facebook. Insă acum, când întrebările și 
îndoielile legate de cazul Lanning îi stăruiau în continuare în 
minte, începură să i se strecoare în cap și gânduri despre iubitul 
ei. Incepuse ziua surprinsă de lucrurile pe care el nu i le spusese 
- de minciunile lui - despre viaţa lui personală. Descoperirea că 
avea un băiat aruncase o umbră întunecată asupra relaţiei lor și, 
fără îndoială, și a sincerităţii lui. Incidentele din cursul zilei îi 


VP - 175 


puseseră în discuţie și discernământul, dar și sentimentele - 
respectul pentru ea. Pe chipul lui se văzuse o furie profundă, 
chiar răutate, când îl înfruntase după accident. Și chiar dacă 
putea fi pusă pe seama șocului și supărării, tot o îngrijorase. 

Cât stătuse sub duș, încercase să-și alunge îngrijorările. Era 
prea încordată ca să se ocupe de ele astă-seară, trebuia să se 
deconecteze; totuși, ele se tot întorceau. Avea un băiat? Sau 
mințea fosta, încercând să arunce o umbră asupra caracterului 
lui, poate chiar să stoarcă bani de la el? Văzuse și chestii mai 
ciudate, însă tonul postărilor ei era mai degrabă trist decât 
supărat. Ceea ce o neliniștea pe Helen. 

Plecând din punctul de observaţie de la fereastră, se duse 
înapoi în bucătărie. Laptopul era unde îl lăsase, iar acum îl 
deschise și se trezi din nou în fața chipului lui Karen Hudson, 
lângă un Kieran zâmbitor. Ar fi trebuit să fie o priveliște 
emoţionantă, dar lui Helen îi provoca de fapt greață. Primul 
instinct era să închidă laptopul și să plece, dar știa că ar fi fost o 
greșeală. Într-un fel sau altul, trebuia să afle adevărul. De dragul 
sănătății ei mentale, ca să nu mai zică de carieră, trebuia să o 
facă. 

În cinci minute găsi ce-i trebuia. Karen Hudson era coafeză și 
lucra la domiciliu în Birkenhead, iar datele de contact nu erau 
greu de găsit. Helen își luă telefonul și ezită, conștientă că făcea 
ceva invaziv, chiar provocator, apoi formă numărul. Apelul se 
conectă, telefonul păru să sune la nesfârșit, după care răspunse 
o voce veselă. 

— Ești Karen? întrebă Helen. 

— Chiar ea. Cu ce te pot ajuta? 

Folosea tonul profesional, la care recurgea în mod evident 
pentru convorbirile de serviciu. Motiv din care ceea ce urma 
deveni și mai jenant. 

— Îmi pare rău că deranjez așa de târziu. Sun din 
Southampton. 

Se auzi o inspiraţie scurtă, dar distinctă. 

— E vorba despre Joseph? 

În glasul lui Karen se simţea suspiciune, dar și o urmă de 
îngrijorare. 

— Da, dar n-ai de ce să-ţi faci griji, nu s-a întâmplat nimic. 
Sunt o colegă de-ale lui... 

— Am înţeles... 


VP - 176 


Helen șovăi o clipă, apoi continuă repezit: 

— În fine, sunt puţin mai mult de-atât... 

Nicio reacție. Helen se simţi brusc inexplicabil de încordată și 
bănui că și Karen se simţea la fel. 

— Și mă întrebam dacă aș putea să-ţi pun câteva întrebări. 

— Ce întrebări? 

Era directă, însă foarte prudentă. Ca și cum s-ar fi așteptat la 
vreo păcăleală. 

— Uite ce e, mă simt stânjenită și să le pun. Știu că ai trecut 
prin multe și probabil că nu vrei să vorbești. Incerc doar să-mi 
dau seama... ce fel de om e. 

Încă o pauză, apoi: 

— Ce fel de om crezi tu că e? 

— Secretos. 

Cuvântul îi ieșise din gură lui Helen înainte să apuce măcar să 
se gândească. 

— E unul dintre adjectivele care i se potrivesc, zise Karen. Ar 
mai merge și egoist, crud, fără suflet. 

Helen primi lovitura în plină figură, apoi continuă. 

— Pot să te întreb când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum un an și jumătate. 

— E valabil și pentru Kieran? 

— Sigur că da. Omul ăla nu există în viețile noastre. 

Era, evident, furie, dar și un izvor de tristeţe. Helen bănuia că 
încercase și nu reușise să-l implice pe Joseph în viaţa de familie. 

— Îmi pare rău de ce-mi spui, Karen. Sincer. Pot... pot să 
întreb de ce a luat sfârșit relația? 

— Din cauza băiatului, bineînţeles. 

Rostise cuvintele ca și cum ar fi fost ceva evident, însă Helen 
era nedumerită. 

— Nu mă înţelege greșit, urmă Karen. Kieran e al lui, fără 
îndoială. Nu asta a fost problema. 

— Îmi pare rău, nu sunt sigură că... 

— Uite ce e, nu știu cine ești sau cât de implicată ești, 
continuă Karen grăbit. Dar trebuie să înţelegi ceva: Joseph e 
vedeta în propriul film, iar restul lumii... să zicem că sunt doar 
personaje secundare. 

— Bine..., șopti Helen, deloc încântată de ce auzea. 

— Joseph și cu mine... am fost mai mult sau mai puţin OK 
când eram doar noi doi, dar imediat ce a apărut Kieran... 


VP - 177 


Helen nu răspunse; avea deja o idee despre ce se petrecea. 
Acum se auzeau zgomote în fundal - un băiețel care ţipa și 
râdea -, iar Karen vorbi din nou, de data asta repezit. 

— Se întâmplă cu o mulţime de cupluri. Venirea pe lume a 
unui copil schimbă situaţia, schimbă relaţia. Kieran a fost un 
copil bolnăvicios, avea nevoie de atenţia mea zi și noapte. 
Joseph zicea că nu-l deranjează, că înţelege și mă susţine, dar n- 
a făcut-o niciodată. 

— Era... era gelos pe tine și pe Kieran? 

— Gelos, furios, frustrat. Probabil că e vina mea. 

— Sunt convinsă că nu-i așa. 

— La început îl adoram pe Joe, îl făceam să se simtă centrul 
universului nostru, dar după ce a apărut Kieran, n-am mai putut. 
Devotamentul meu trebuia să fie în primul rând pentru copil. 

— Bineînţeles. 

— Și asta a fost problema. La început Joseph a fost furios, apoi 
a devenit distant. A început să lucreze mai mult, să vină târziu. 
Și apoi într-o bună zi... n-a mai venit deloc acasă. 

— Am înţeles... 

— Am aflat de la o prietenă - o colegă de-ale lui - că a făcut 
cerere pentru un post în Southampton. N-a luat niciodată 
legătura cu mine, de fapt după asta n-am mai auzit de el decât 
prin avocați. 

— Te ajută în vreun fel? întrebă Helen șocată. 

— A, plătește ce e obligat, nu-i tâmpit. Dar plătește ca să n- 
aibă de-a face cu noi, nu pentru că și-ar dori. 

Helen rămăsese din nou fără cuvinte. O asemenea 
insensibilitate era de necrezut. Părea imposibil ca Joseph să fie 
atât de nepăsător și totuși în ceea ce spunea Karen erau și părți 
care păreau adevărate - dorința de dominație, frustrarea când 
era dat deoparte, când nu controla situația. 

— Uite ce e, cred că e mai bine să închid, spuse Karen, 
readucând-o pe Helen la realitate. Aș prefera să nu mă mai suni. 

— Bineînţeles, îmi pare rău că te-am deranjat. Și dacă te-am 
supărat... 

— Nu-ţi face griji pentru mine, o să ne descurcăm. Dar ai grijă. 
Fă ce ai de făcut, dar trebuie să fii conștientă că pe Joseph îl 
interesează o singură persoană: el. 

Și cu asta închise telefonul. 


VP - 178 


Capitolul 67 


Oamenii aceia vorbeau, dar ea nu îi asculta. Era o emisiune cu 
invitaţi de pe BBC2, unde niște cvasicelebrităţi și comedieni 
încercau să se amuze reciproc. Fran crezuse că o s-o distragă, 
că ar putea-o ajuta să se relaxeze un pic, însă avea senzaţia că 
viața reală - viaţa normală cu muncă, mâncat, cumpărături, 
uitat la televizor - era cumva îndepărtată, ca și cum s-ar fi 
separat de ea. 

După discuţia cu Maxine, Fran se gândise să se ducă acasă, 
apoi, dintr-un impuls, hotărâse să meargă la serviciu. Însă, când 
încă era pe drum, o sunase detectivul-inspector Grace, 
explicându-i situaţia și cerându-i să-și ia măsuri de prevedere. 
Sfaturile erau de bun-simţ și logice - evită zonele izolate, nu sta 
singură, rămâi peste noapte la prieteni sau rude - și ar fi trebuit 
să o liniștească. Însă, de fapt, avuseseră efectul opus și curând 
începuse să stea ca pe ace, convinsă că un bărbos din autobuz 
se uită prea insistent la ea, așa că, până la urmă, coborâse la 
jumătatea drumului și chemase un Uber să o ducă acasă la 
părinţi, în Shirley. Previzibil, maică-sa mirosise ceva și o 
întrebase dacă avea vreo problemă femeiască sau o dăduseră 
afară de la serviciu, de parcă Fran ar fi fost predestinată cumva 
să facă boacăne, dar izbutise să-i alunge bănuielile. Apoi o 
întrebase despre Justin și Callum, curioasă să știe dacă Fran 
auzise ceva, dacă între moartea unuia și a altuia exista vreo 
legătură, însă ea reușise să încheie discuţia, susținând că nu 
știa nimic. Bineînțeles că așa și era, însă tot nu putuse să o 
potolească pe maică-sa, căreia îi plăceau cei doi băieţi și era 
vizibil întristată. Dar măcar schimbase subiectul discuţiei. O 
masă săţioasă, cu spaghete bolognese făcute în casă, reușise să 
o liniștească pe Fran - nici cele trei pahare de chianti nu-i 
stricaseră cu nimic -, iar acum se instalase să se uite la televizor 
într-o stare de spirit un pic mai bună. 

Doar că începea din nou să o cuprindă anxietatea. După 
discuţia cu Maxine, plecase îngrijorată și speriată. Maxine se 
străduise să o liniștească, făcând tot ce putea ca să fie caldă, 
calmă și mângâietoare, dar, din motive pe care nu reușea să le 
identifice, nu se simțea liniștită. Nu putea scăpa de bănuiala 
sâcâitoare că Maxine nu-i spusese totul, că îi ascundea ceva. 


VP - 179 


Sigur că nu avea nicio noimă - nu se punea problema ca Maxine 
să le facă rău lui Justin și Callum -, dar senzaţia stăruia. 

Și, câtă vreme nu scăpa de ea, Fran avea să rămână pe loc. 
Probabil că trebuia să inventeze o problemă cu apartamentul, să 
susțină că e bolnavă sau, în cel mai rău caz, să-i mărturisească 
maică-sii temerile ei. Nu ar fi vrut - pentru că maică-sa ar fi avut 
o cădere nervoasă dacă ar fi crezut că există fie și cea mai vagă 
urmă de pericol -, însă era posibil să fie nevoită, dacă avea de 
gând să rămână la părinţi. Aveau să fie o grămadă de 
complicaţii, dar ideea de a rămâne aici până trecea pericolul, 
până avea să fie identificat și prins ucigașul lui Justin și Callum, i 
se părea brusc irezistibilă. 

Era casa unde se întorsese după ce scăpase din iad. 
Merseseră împleticindu-se toți patru prin Downs, rătăcindu-se și 
regăsind poteca prin ceața deasă. Abia dacă își trăseseră 
sufletul, așteptându-se ca, din clipă în clipă, să apară King, 
pornit în urmărirea lor cu câinii lui răi, însă erau așa de 
dezorientaţi, încât abia după câteva ore dăduseră peste un 
drum de ţară izolat și îi făcuseră semn să oprească unui șofer de 
camion luat prin surprindere. De acolo fuseseră duși la o 
benzinărie, apoi la o secţie de poliţie și abia mult mai târziu - 
după o escală la urgenţe și un interogatoriu prelungit la poliţie -, 
Fran ajunsese înapoi în casa confortabilă din Shirley care fusese 
dintotdeauna căminul ei. Înainte era puţin stânjenită de ea - 
casa era mică și neobișnuită în comparaţie cu casele lui Justin 
sau Maxine -, dar plânsese când îi trecuse pragul în ziua aia. Și, 
deși se schimbase de-a lungul anilor - canapele noi, decoraţiuni 
noi -, tot era refugiul ei. Tot era acasă. 

Înveselită de acest gând, Fran luă telecomanda și dădu pe 
Netflix. Poate găsea vreun film siropos din anii 2000, ceva 
reconfortant și familiar care să o ajute să se destindă. Dar în 
timp ce căuta începu să-i vibreze telefonul. 

Îi aruncă o privire furioasă; vorbise deja cu Helen Grace și 
fusese de acord să discute cu unul dintre polițiștii din echipa ei 
despre măsurile de securitate. Nu voia să discute cu vreun 
ziarist; îi lăsaseră mai mulţi mesaje în căsuţa vocală. Nu, voia 
doar să se izoleze de toate și să se lase cuprinsă de nostalgie. 

Din fericire telefonul se opri. Fran continuă să navigheze - Un 
stirist legendar, Juno, Atacul -, dar mobilul vibră iar. Îl luă în 
mână blestemând și aruncă o privire pe ecran. Număr 


VP - 180 


necunoscut. Ezită, nesigură. Telefonul se opri și reîncepu 
aproape imediat să vibreze. 

lritată, răspunse repezit. 

— Da? 

Fu întâmpinată de tăcere. Auzea răsuflarea cuiva, care însă 
refuza să vorbească. 

— Cine dracu' e la telefon? 

Și acum interlocutorul vorbi, iar cuvintele rostite pe ton scăzut 
și șuierător îi trimiseră fiori de spaimă în tot trupul. 

— Bună, Fran. Mă bucur să-ţi aud din nou glasul... 


VP - 181 


Ziua a patra 


Capitolul 68 


Nu era treaba ei să vorbească. Venise să asculte. 

Comisarul-șef Alan Peters o convocase pe Grace Simmons la 
el în birou dis-de-dimineaţă. Orice speranţă că ar fi putut fi 
vorba despre câteva cuvinte de încurajare, care s-o liniștească 
după conferinţa de presă dificilă de ieri, fusese spulberată rapid. 
Peters era în mod clar deconcertat de acoperirea negativă din 
presă și hotărât să-i transmită nemulțumirea lui. 

— Te mai întreb o dată. Detectivul-inspector Grace își 
controlează echipa? 

— Da, domnule. Cred... 

— Pentru că dovezile indică exact contrariul. E un ofițer bun, 
care a avut câteva arestări excepţionale, dar nu există nicio 
scuză pentru ce s-a petrecut ieri. Dacă ar fi fost lovit vreun 
pieton în timpul urmăririi? Sau chiar omorât? 

— Acţiunile detectivului-sergent Hudson au fost regretabile, 
recunosc, dar eram pe urma unui suspect... 

— Care se dovedește că nu e vinovat de crimele pe care le 
anchetăm în momentul ăsta. Așa încât, ţinând cont că urmăreau 
persoana greșită, într-un mod nesăbuit și neglijent, punând în 
pericol civilii, o să pun din nou întrebarea. 

Simmons era sigură că Peters simţea și el presiunea, că 
avusese de-a face cu un apel la prima oră din partea comisarului 
pentru serviciile de poliţie, de unde și atacul verbal din 
dimineaţa asta. Peters era alergic la orice îi amenința reputaţia 
și, la prima vedere, ea putea înțelege de ce era îngrijorat. Însă 
trebuia să o protejeze pe Helen de un om care avusese 
dintotdeauna îndoieli în legătură cu ea. 

— A fost o decizie greșită, domnule. Și o să-i amintesc 
detectivului-inspector Grace care-i sunt responsabilităţile. O s-o 
întreb direct dacă există în interiorul echipei vreo problemă, din 
punctul de vedere al personalului sau al comunicării, care să fi 
putut duce la încălcarea de ieri a protocolului. 


VP - 182 


Chiar în timp ce vorbea, Simmons nu era sigură că avea s-o 
facă. Helen nu avea nevoie să-i aducă aminte ce responsabilităţi 
are, iar Simmons avea bănuieli serioase că greșeala îi aparținea 
detectivului-sergent Hudson. 

— Dar vă rog să înţelegeţi că este o anchetă care se 
desfășoară într-un ritm foarte rapid, iar ieri ne-a luat prin 
surprindere. Totuși, să nu aveţi nicio îndoială că echipa 
funcționează bine și lucrăm zi și noapte să finalizăm rapid acest 
caz, într-o manieră satisfăcătoare. 

Asta păru să-l mai domolească pe Peters; îi plăceau anchetele 
rapide și curate. Însă spre groaza lui Simmons încă nu 
terminase. 

— Și tu? 

— Eu, domnule? 

— leri n-a fost nici pe departe cea mai bună prestație în fața 
presei. 

— Am înţeles. Dar întrebările erau extrem de ostile. 

— Eşti ofițer superior, ești instruită să faci faţă unor situaţii de 
acest... 

— A fost o ambuscadă. 

— Chiar și așa, ai părut defensivă, distrasă și, sincer, cam 
bolnavă. 

Ăsta să fi fost adevăratul motiv pentru care fusese convocată? 

— Și nici acum nu arăţi mult mai bine. E vreo problemă? 

Deci asta era ocazia să mărturisească. Dar putea profita de 
ea? 

Trecuse o săptămână de când spitalul îi confirmase că suferă 
de inimă. Nu o problemă minoră, care să se rezolve cu regim și 
mișcare, nu, era din categoria „fă niște schimbări de stil de viață 
serioase sau pune-ţi toate treburile în ordine”. Diagnosticul o 
copleșise în asemenea măsură încât nu le spusese băieților ei, 
prietenilor sau colegilor. lar acum avea ocazia să spună tot, să 
ceară ajutor. 

— Nu, sunt în regulă, domnule. Puțin obosită, poate, dată fiind 
natura anchetei, dar altfel sunt în formă. 

Peters o privea viclean. Oare o credea? Sau se uita la o 
femeie de 62 de ani, știind că i s-a dus vremea? 

— Acum, dacă mă scuzaţi, aș vrea să mă duc în sala de 
ședințe, să regrupez trupele. 


VP - 183 


Peters îi dădu drumul, însă încă îi mai simţea privirea când 
ieși în grabă din biroul lui. Nu era sigură că o crezuse, ceea ceo 
îngrijora. Nu pentru ea, ci pentru Helen. Într-o fracțiune de 
secundă, luase decizia să păstreze secretul. Calea corectă ar fi 
fost probabil să împartă povara cu alţii - cu Helen, apoi cu 
Peters -, însă nu părea în regulă să arunce și mai mult stres și 
griji în spinarea vechii ei prietene, într-un moment atât de greu. 
Drept care minţise, hotărâtă să o apere pe Helen de superiorul 
ei nervos. Echipa avea nevoie acum de sprijin și încurajări 
necondiționate. Orice îndoieli despre capacitatea de conducător 
a lui Helen ar fi subminat și deturnat toată ancheta. Nu, era 
treaba ei să ţină la distanţă astfel de critici, să meargă mai 
departe, indiferent cât o costa pe plan personal. 

O protejase dintotdeauna pe Helen, cel mai bun ofițer al ei și 
cea mai apropiată prietenă. Dar câtă vreme va mai putea să o 
facă? 


Capitolul 69 


Presiunea sporea din toate părţile. 

O noapte fără somn fusese urmată de o dimineaţă 
descurajantă. Joseph era cât pe ce să cadă de pe motocicletă în 
drum spre serviciu, după ce îi ieșise o dubă de curierat în față 
fără niciun avertisment, când mergea în viteză pe Exeter Street. 
Probabil că era în parte vina lui - era distras și obosit mort -, dar 
tot îl făcuse de doi bani pe șofer. Eliberarea tensiunii acumulate 
îi făcuse bine pe moment, însă era în continuare neliniștit, 
zguduit chiar, când ajunsese la Southampton Central. 

Nici atitudinea poliţistului de serviciu nu-l ajutase să se bine 
dispună. 

— Bună dimineaţa, detectiv-sergent Hudson. Ce zi minunată... 

Câteva cuvinte simple, care probabil că vor fi repetate de 
nenumărate ori azi. Și totuși, felul cum le spusese îl iritase. 
Urarea avea o voioșie excesivă, care era în mod evident 
nepotrivită, ţinând cont de problemele lui Joseph. Și i se păruse 
lui, sau polițistul îi rostise apăsat gradul, insistând pe „detectiv- 
sergent”? Era un semn de respect? Se îndoia, dacă se gândea la 
veselia din tonul trepădușului. Voia să sugereze că un detectiv- 


VP - 184 


sergent nu ar fi trebuit să se comporte așa de nechibzuit ieri? 
Sau chiar că s-ar putea să nu mai fie multă vreme detectiv- 
sergent? 

Joseph încercase să-și alunge din minte aceste gânduri, în 
timp ce se îndrepta spre sala de ședințe de la etajul al șaptelea. 
În cursul nopţii lungi și fără somn, își făcuse până la urmă un 
plan. Era destul de simplu, dar era singura cale înainte. O să 
facă tot ce i se cerea, cu sârguinţă și fără să se plângă, și o să 
treacă în revistă dovezile pe care le ridicaseră din depozitul 
misteriosului lor suspect. O să fie ascultător și respectuos, o să 
țină capul plecat și o să se comporte cât se poate de 
profesionist, în speranţa să-i reintre în graţii lui Helen, ca să-și 
refacă o parte din credibilitatea lui în faţa echipei și să lase fără 
muniţie bârfele din echipă. Și, deși fusese descurajat de volumul 
dovezilor adunate pe biroul lui, se apucă de treabă cu 
entuziasm, oprindu-se doar ca să-și mai ia câte o cană de cafea 
tare. 

Inițial, planul păruse să dea roade, pomelnicul de dovezi 
reușind să-l distragă de la nefericirile curente. Suspectul lor - 
aflat încă în custodie, dar pentru cât timp? - spusese că e 
colecționar, însă asta era evident un eufemism. Era un obsedat, 
care aduna fără nicio limită suvenire criminale, stocul lui 
conţinând zeci de mii de obiecte. Majoritatea erau nerelevante - 
obiectele personale ale lui Ted Bundy și Jeffrey Dahmer nu 
aveau nicio legătură cu masacrul de acum -, dar trebuiau să 
scotocească prin ele ca să vadă dacă nu era ascuns pe undeva 
ceva care i-ar fi putut ajuta în anchetă. Totuși, unele obiecte 
erau în mod evident relevante, trei cutii cu „amintiri” Daniel 
King puse cu grijă în pungi pentru probe, care stăteau acum 
îngrămădite pe biroul lui. 

Fuseseră deja etichetate și înregistrate. Lui Joseph îi revenea 
sarcina să stabilească dacă le aduce sau nu în atenţia echipei. 
Probabil că se agăţau de câte un fir de păr, probabil că misiunea 
asta nu avea niciun rost, dar nu putea fi evitată. Făcuse 
progrese rapide, evaluând și dând deoparte fără întârziere 
nenumărate obiecte: articole de ziar din epocă, fotocopia unei 
declaraţii date de Fran Ward detectivului-inspector Bob 
Stevenson, o fotografie școlară în care apăreau toţi cei cinci 
copii, ba chiar și cărămida pe care suspectul lor susținea că a 
luat-o din clădirea distrusă a fermei. 


VP - 185 


Multe dintre obiecte erau în stare bună, altele, mai puţin. Lui 
Joseph îi devenise limpede că suspectul lor nu se grăbise când 
scormonise prin ruinele carbonizate - dezgropase zgarda arsă a 
unuia dintre câinii care arseseră de vii acolo -, dar și prin 
containerele de gunoi rămase la fața locului. Era uluitor cât efort 
depusese ca să caute suvenire personale ale acelui individ 
pervers și, deși unele dintre ele stârneau curiozitatea - o reţetă 
pentru Riluzole și un număr de telefon local mâzgălit fără nicio 
explicaţie pe o bucăţică de hârtie -, nu era clar dacă și 
conţineau vreo informaţie deosebită pentru echipă. Joseph lua 
deciziile fiind mai prudent decât era cazul, de teamă să nu-i 
scape ceva important, și se întreba tot timpul dacă misiunea lui 
avea vreun rost. 

Știa că era o treabă care trebuia făcută, că dovezile trebuiau 
evaluate cu meticulozitate și era hotărât să o facă, mai ales că 
inspectorul-șef Simmons tocmai băgase capul în sala de ședințe 
să vadă dacă au mai avansat. Dar părea că acum corabia se 
mișcă, iar suspiciunile încep să se îndepărteze de suspectul lor 
și să se îndrepte către niște persoane necunoscute. Inițial, i se 
păruse că decizia lui Helen de a-i încredința această sarcină ar fi 
putut fi o pedeapsă - o fundătură care-l îndepărta de miezul 
anchetei, deși presupunea o muncă migăloasă - și, cu fiecare 
clipă, era tot mai convins că așa și era. 

De câte ori era în desfășurare o anchetă majoră, se aduna 
multă lume, ceea ce însemna că Joseph avea un public larg care 
să asiste la corvezile lui. Era încă devreme, dar sala se umpluse 
deja, iar Joseph nu putu să nu observe privirile furișe, discuţiile 
în șoaptă, râsetele înăbușite. 

Se străduise din greu să devină cât mai popular în rândul 
echipei, dar adevărul era că fusese un chin de la bun început. 
Era întotdeauna dificil să iei locul unui poliţist care murise și 
probabil că el exagerase încercând prea tare să se impună, să 
câștige respectul celorlalți polițiști. Așa își sacrificase rapid 
popularitatea, ceea ce acum părea o greșeală - erau puţini cei 
care să-i fie cu adevărat loiali, care să o lase mai moale acum, 
când el era sub presiune. Nu-i era de ajutor nici faptul că 
detectivul-agent Malik era o polițistă plăcută și populară. Fusese 
externată și se întorsese la lucru, fără îndoială răspândind 
răutăţi despre comportamentul lui. 


VP - 186 


Își spuse că trebuie să se adune, să-și păstreze calmul și 
concentrarea, însă era greu să nu ia în seamă atmosfera din 
încăpere. Era ofițerul cu cel mai înalt rang, dar se simţea de 
parcă ar fi fost cel mai neexperimentat agent, subiect de glume 
și bătaie de joc. In câteva rânduri, surprinse chiar pe câte cineva 
privindu-l insistent și bucurându-se să-l vadă pus la colț. Ce 
drept aveau să caște gura la el? Să-l bârfească? Ei ce merite 
aveau? 

EI îi făcuse pe mulţi criminali să dea socoteală, dezmembrase 
bande care făceau trafic cu droguri, salvase copii nevinovați de 
la o viaţă de sclavie și degradare. In timp ce ei nu făceau decât 
să meargă în umbra lui Helen Grace, căutând orice urmă de 
glorie. Critica lor era nejustificată și nemeritată acum, și-l 
înfuria. 

Cu fiecare clipă sentimentul de nedreptate era tot mai intens, 
antagonismul față de colegi se consolida și din străfundurile 
sufletului său se ridică și o furie orbitoare. Marea întrebare era 
acum dacă va fi în stare să o controleze. 


Capitolul 70 


Mergea în trombă, croindu-și drum cu îndemânare prin traficul 
care abia se târa. Centrul orașului era mai aglomerat decât de 
obicei azi, traficul de weekend blocând arterele principale, dar 
nu se punea problema să întârzie, așa că Helen menținea viteza 
constantă spre Briton Street. 

Când îi sunase telefonul, traversa parcarea de la subsolul 
blocului, decisă să se îndrepte spre laboratorul criminalistic de 
la Woolston. Se așteptase să fie Charlie sau Simmons care voia 
să afle ce se mai întâmplase, dar era, de fapt, operatoarea de la 
secție, care-i spusese să se ducă la Moon Lounge cât de repede 
putea. Nu-i dezvăluise niciun detaliu, zicând doar că echipa de- 
acolo voia să discute cu ea despre o noutate importantă. 

Helen era un poliţist cu experienţă, anchetator de aproape 20 
de ani, dar chiar și așa simţea un val de adrenalină când afla 
despre un indiciu nou. Nu avea idee ce descoperiseră polițiștii în 
uniformă - imagini surprinse de camera de la una dintre casele 
din apropiere? Mărturia unui membru al personalului? -, dar fără 


VP - 187 


îndoială era ceva semnificativ. Un poliţist de rând nu l-ar fi 
convocat pe principalul anchetator decât dacă avea ceva de 
spus. 

Reducând pentru scurt timp viteza, Helen viră pe Orchard 
Lane. Văzând că drumul e liber înainte, acceleră și se îndepărtă 
de aglomeraţie cu motorul vuind. După cinci minute, intra pe 
Briton Street, oprind elegant motocicleta în faţa clubului de 
noapte. Părea puţin singuratic la lumina soarelui de dimineaţă, 
obișnuita coadă de amatori de prostituate pe jumătate 
dezbrăcate lipsind cu totul, însă o aștepta poliţista Polly Walton, 
care veni în grabă spre șefa ei. 

— Bună dimineaţa, doamnă, spuse ea, scoțându-și chipiul și 
netezindu-și părul. Scuze că vă deranjez duminică dimineaţa. 

— Nicio problemă. Ce-ai găsit? 

Poliţista nu răspunse imediat. 

— Cred că mai bine vedeţi cu ochii dumneavoastră. 

In timp ce vorbea, făcu un pas în lateral, arătând ușa deschisă 
a clubului. Helen nu șovăi, își scoase casca și se îndreptă spre 
clădirea întunecată. 


Capitolul 71 


— Spune-i inspectorului exact ce mi-ai povestit mie! 

Erau înghesuiți acum în club, Walker lângă tânăra agitată, iar 
Helen chiar în fața ei. Clubul nu prea era populat în dimineaţa 
asta, iar Helen o putea vedea pe şefă - Chris Bridges - 
învârtindu-se prin apropiere. Helen încercă să nu o bage în 
seamă, concentrându-se asupra martorei din faţa ei. 

— Nu știu..., bâigui femeia, aruncând o scurtă privire spre 
șefa ei. 

— E-n regulă, Tatiana, n-ai niciun fel de probleme, o asigură 
Helen. Nu mă interesează cu ce te ocupi tu. 

Femeia păru un pic mai liniștită, dar tot ezita. 

— Dacă n-ai încă documentele eliberate sau ești aici ilegal, 
putem trece asta cu vederea, în cazul în care ai să ne spui ceva 
important. 

Femeia se uită la Walker, care dădu din cap încurajator. 


VP - 188 


Tânăra albaneză trase adânc aer în piept și începu să 
vorbească. 

— Eu lucrează vineri noapte. Foarte aglomerat, mult oameni... 

— Cu ce te ocupi la club? 

— Curăţenie ziua. Noaptea, strâng pahare, curăț mese. 

— Și asta făceai vineri? 

Femeia încuviință. 

— Sunt mulţi care debarasează, dar zona de lucru a Tatianei e 
în salonul VIP, explică Walker. 

Helen înțelese acum de ce se afla aici. 

— Zi mai departe, o încurajă pe femeie. 

— Strâng pahare toată noaptea acolo. Multe fete, multă 
băutură... 

— Așa... 

— Chiar înainte de miezul nopţii, văd ceva ciudat. Un bărbat 
singur. Zona VIP e goală, fetele dansează, dar el e acolo. Cred 
poate că e prieten, dar arată ciudat... 

— In ce sens ciudat? 

— Nervos? Așa se spune? Se uită mult în jur... parcă speriat 
că se uită lumea. Dar mă uit, îl văd... 

— Ce făcea? 

— Se uită în genţi. 

— În gentile femeilor? întrebă Helen. 

Tatiana încuviinţă. 

— Și apoi? 

— Apoi vede pe mine. 

Se înfioară ușor când își aduce aminte. 

— Și ce s-a întâmplat atunci? 

— Atunci se mișcă repede. la pahar gol de pe masă, vine la 
mine, mi-l dă... apoi pleacă, dus... 

— E de foarte mare ajutor, spuse Helen, încercând să-și 
ascundă entuziasmul. Poţi să-l descrii? 

— Da, el slab, înalt, păr deschis, pe obraji. 

Helen digeră informaţia, de-acum intrigată. 

— Culoarea ochilor? 

Femeia clătină din cap. 

— Ce fel de trăsături avea? Nasul lat, nasul îngust, bărbia 
ascuțită, bărbia pătrată? 

— Subţire, ca la femei. 


VP - 189 


Helen încuviință, încercând să nu bage în seamă încordarea 
care o cuprindea. 

— Și altceva? 

Vedea că femeia șovăie. Își dădu dintr-odată seama că și ea 
era crispată. 

— Un lucru, continuă în cele din urmă Tatiana. Am văzut când 
mi-a dat paharul. 

— Da? 

Tânăra ridică privirea spre Helen și adăugă: 

— El... el are numai patru degete la mână. 


Capitolul 72 


— E posibil așa ceva? 

Șocată, Grace Simmons se străduia să se controleze. 

— Până acum o oră, aș fi zis nu, un nu categoric, răspunse 
Helen, și ea încă încercând să se împace cu revelaţia din cursul 
dimineţii. După mintea mea, Daniel King era ceva depășit, eșuat 
pe vreo plajă izolată pe undeva sau pe fundul Canalului. 

— Dar...? 

— Dar acum trebuie să luăm în considerare și varianta asta. 
Descrierea martorei a fost precisă - înălțime, culoarea părului, 
statură și, evident, binecunoscuta lui infirmitate. 

— E credibilă? 

— Depinde din ce punct de vedere. 

— Adică? 

— Păi, e clar că e aici ilegal. A venit în vizită la niște prieteni 
din Bournemouth cu viză de turist, după care a dispărut brusc. E 
în Southampton de vreo șase luni și lucrează, fără acte, la Moon 
Lounge. Așa că n-ar fi martorul ideal dacă ajungem la tribunal, 
dar, pe de altă parte, nu sunt sigură că are vreun motiv să 
mintă. Ce-ar avea de câștigat? 

Era un punct de vedere corect. Ultimul lucru pe care și-l 
doreau proprietarii de la Moon Lounge era să fie luaţi la ochi de 
poliție. 

— Își riscă slujba cooperând și e clar că a făcut-o fără tragere 
de inimă. E îngrozită de poliţie. 

— E posibil să fi pus-o cineva să ne povestească? 


VP - 190 


— Posibil. Dar cine? Și de ce? 

Simmons o cercetă cu privirea, în mod clar sperând la ceva - 
orice - care să explice declaraţia Tatianei. Helen și-ar fi dorit din 
toată inima să-i poată împlini speranţa, dar, la prima vedere, nu 
exista nimic suspicios în legătură cu mărturia tinerei. 

— Mai mult, sunt convinsă că nu știe ce semnificaţie are ce a 
văzut, continuă Helen. Era fetiță și era în Albania pe vremea 
răpirii, n-avea cum să știe cine e sau să fie în stare să-l descrie 
corect... 

— ... decât dacă într-adevăr chiar l-a văzut, termină Simmons 
fraza. 

Cele două femei rămaseră uitându-se una la alta, digerând 
semnificația informaţiei. 

— Evident, o să verificăm și la alte magazine, înregistrările 
camerelor de supraveghere et caetera, să ne lămurim dacă l-a 
mai văzut și altcineva. Am făcut-o deja o dată, când îl căutam 
pe fostul suspect, dar o s-o mai facem o dată. Și o să ne uităm și 
la istoricul localizărilor lui King. 

— Istoricul localizărilor? întrebă Simmons. 

— King a fost „localizat” în diverse momente în decursul 
anilor, dar niciuna dintre informaţii nu a fost verificată, iar 
ponturile au fost de multe ori anonime. Diverși indivizi care 
voiau să ne facă să ne pierdem timpul, farsori... 

— Când a fost ultima localizare? 

Helen nu răspunse chiar imediat. 

— Acum patru săptămâni. Tot un pont anonim. O să-l pun pe 
agentul Osbourne să-l găsească pe tip, să vedem dacă avem 
numărul de telefon și, și mai bine, o înregistrare a convorbirii... 

— Și asta a fost în Southampton. 

— Da. Ținând cont de asta și de faptul că urma prelevată din 
șantier se potrivește cu măsura la pantofi a lui King, trebuie să 
ne gândim la posibilitatea că este în viaţă și activ. 

Dacă așa ceva era posibil, Simmons era o idee mai palidă 
decât ieri, lipsită de energia și optimismul ei obișnuite. Încă o 
dată, Helen era tentată să o întrebe dacă se simte bine, însă 
Simmons nu-i lăsă timp. 

— Și care-i primul pas? Băânuiesc că vrei să ţii informaţia 
pentru noi, deocamdată? 


VP-191 


— Pentru moment. Evident, echipa o să caute toate indiciile 
despre King - trecute și prezente -, dar întâi și întâi vreau să le 
duc pe Fran Ward și Maxine Pryce într-un loc sigur. 

— Crezi că sunt în pericol? 

— Trebuie să plecăm de la premisa asta. Poate King e în 
viaţă, poate e cineva care-l copiază. Oricum ar fi, e posibil ca 
toată publicitatea din jurul cărţii lui Pryce, multele ei apariţii în 
media, să fi determinat atacurile asupra lui Lanning și Harvey. 
Dacă e așa, atunci sunt și ele în pericol. 

Nu era un gând care să o înveselească pe Simmons, dar tot 
încuviinţă și încercă să pară încurajatoare. 

— E clar că trebuie să le facem dreptate lui Justin și lui 
Callum, să aflăm cine e vinovat de moartea lor, continuă Helen 
solemn, iar echipa va lucra zi și noapte în acest scop. Însă, 
ținând cont că ucigașul este încă în libertate, că acum avem o 
identificare concretă a unui suspect, prioritatea mea o constituie 
persoanele în viață. 


Capitolul 73 


— Arată-mi un act de identitate! Nu fac nimic până nu-mi arăţi 
un act de identitate. 

Fran încerca să vorbească pe un ton ferm, dar glasul îi 
tremura și părea tulburată. 

— Bine, vi-l arăt acum. 

Fanta pentru scrisori se deschise, iar Fran se trase într-o 
parte, pentru orice eventualitate, după care prin crăpătură 
apăru o legitimaţie subțire. Ar fi fost o scenă comică - 
legitimaţia strecurându-se prin fantă în timp ce Fran se făcuse 
mică în hol -, dacă ea nu ar fi fost atât de al naibii de 
înspăimântată. Avea nervii întinși după o noapte nedormită, iar 
când auzise soneria, îi sărise sufletul. Maică-sa se ridicase să 
răspundă și trebuise practic târâtă de-acolo, chiar când 
persoana de-afară începuse să bată la ușă. Fran trebuia, în mod 
clar, să-i dea acum o explicație maică-sii, dar asta mai putea 
aștepta. In clipa asta, singura ei preocupare era identitatea celui 
care bătea la ușă. 


VP - 192 


Luă legitimaţia - o față rotundă, drăguță, lângă un nume, 
detectiv-sergent Charlotte Brooks, poliţia din Hampshire. 
Adunându-și tot curajul, Fran făcu un pas în faţă și se uită pe 
vizor. Văzu același chip și, convinsă că femeia era singură, trase 
lanțul și deschise ușa. 

e 

După două minute, erau amândouă instalate în living. Mama 
lui Fran fusese exclusă de la discuție, dar fără îndoială asculta la 
ușă. Câte un scârţăit al podelei din hol o trăda, fără urmă de 
îndoială. 

— Ce fel de cazare? 

— Păi, sună mai dramatic decât e în realitate, răspunse 
Brooks calmă. Dar e vorba, de fapt, despre un adăpost sigur. E o 
proprietate pe care o deţinem și pe care o putem păzi eficient și 
unde-ţi putem oferi protecţie permanentă. 

Fran o ţintuia cu o privire lipsită de orice expresie. Cum de 
ajunsese în punctul ăsta? 

— N-o să dureze mult, urmă Brooks, vorbind de parcă se 
întâmpla în fiecare zi așa ceva. Doar până se clarifică situaţia. 

— Situatia? Adică uciderea prietenilor mei. 

Fran nu-și putea ascunde nemulțumirea - cum îndrăznea 
femeia asta să sugereze că moartea lui Justin și a lui Callum 
erau doar niște cazuri oarecare? 

— Au fost oameni reali, în carne și oase. Oameni care 
suferiseră deja ani de chin - depresie, anxietate... 

— Știu, Fran, și crede-mă că-mi pare rău pentru ei, pentru 
familiile lor, dar și pentru tine. Trebuie să fie îngrozitor să pierzi 
doi oameni apropiați. 

Sinceritatea ei era evidentă, ceea ce o îmbună un pic pe Fran. 
Dar tot simţea clocotind în ea furia și emoțiile. 

— Și o să aducem în faţa justiţiei pe oricine ar fi vinovat, dar 
până atunci trebuie să avem grijă să fii în siguranţă. Știu că o să 
fie o schimbare mare, care o să-ţi afecteze munca și familia... 

— E-n regulă, așa facem. 

Brooks se opri brusc, surprinsă de viteza reacției. 

— Poţi discuta cu părinţii, dacă vrei. Pot să te aștept să... 

— Ce e de spus? Dacă sunt în pericol, atunci trebuie să merg. 

Brooks nu răspunse, privind-o ciudat. Fran își dădu seama pe 
loc că mersese prea departe și trezise bănuielile poliţistei, dar 
adevărul era că, din momentul în care i se oferise un refugiu, 


VP - 193 


voia să-l aibă. Să scape de familie, să se adune, să încerce să 
înţeleagă această succesiune nebunească de evenimente. 

— Păi, dacă ești sigură... 

Se ridicară amândouă, însă în timp ce Fran se întorcea spre 
ușă, Brooks interveni din nou. 

— Fran... 

Se uită spre poliţista care o cântărea din ochi. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Cum adică? 

— Păi, în mod normal, oamenii au nevoie de puţin timp ca să 
înțeleagă așa ceva. 

— Dar asta nu-i o situaţie normală, nu? 

— Sigur că nu, însă pari foarte încordată, ca și cum s-a 
întâmplat ceva care te-a zdruncinat. 

Fran nu răspunse. 

— Adică, e-n regulă să fii prudentă când răspunzi la ușă, dar 
tu nu voiai deloc să deschizi, ca și cum ţi-ar fi frică de ceva, de 
cineva... 

— Doi dintre prietenii mei apropiaţi tocmai au fost uciși. Tu 
cum ai reacţiona? 

Brooks păru să accepte explicaţia, dar tot nu era pe deplin 
convinsă. 

— Ești sigură că nu s-a întâmplat nimic? 

Asta era ocazia de care avea nevoie. Era ocazia să permită 
cuiva să afle despre coșmarul ei îngrozitor. Dar știa că nu o va 
face, și nu fu surprinsă când se trezi răspunzând: 

— Nu, absolut nimic. 


Capitolul 74 


— Nici vorbă! 

Detectivul-agent Bentham părea uluit, ca și cum nu-i venea 
să creadă ce aude. Dar Maxine nu avea de gând să o ia pe 
ocolite. 

— N-am cum să las totul baltă, ca să mă ascund în vreun 
apartament din fundul unei suburbii. 

— Nu-i chiar așa de rău cum crezi și, sincer, n-o să dureze 
mult. 


VP - 194 


— Momentul e cât se poate de prost. Am o grămadă de 
evenimente media programate, ca să nu mai vorbesc și de 
programul de scris foarte încărcat. 

— Poţi să-ţi iei computerul cu tine, insistă Bentham, deși ţi-am 
sugera să nu intri pe internet. În ceea ce privește apariţiile 
publice, cred că ar fi mai bine să le amâni deocamdată, până 
când îţi putem garanta siguranţa. 

— Deci aveţi un suspect? Pe cineva pe care-l căutați? 

Bentham nu răspunse imediat, încercând să afișeze cel mai 
liniștitor zâmbet. 

— În momentul ăsta, urmărim mai multe direcţii de anchetă. 
Evident, o să te anunţăm imediat ce aflăm ceva important. 

Maxine era sigură că o minţea. Justin fusese ucis alaltăieri, 
Callum, cu doar 24 de ore în urmă. Și brusc, în dimineaţa asta, 
la prima oră, devenise imperativ să o ducă într-un loc sigur. 

— Deci nu căutați pe cineva anume? 

— Nu. Nu încă. 

Tipul răspunsese prea repede pentru gustul lui Maxine. 

— Oricum, pot să-ţi explic cum ar merge treaba, reguli de 
contactare... 

— Rămân aici. 

Încă o dată, îl reduse la tăcere. 

— Nu mă deranjează să am protecţia poliţiei, în cazul în care 
chiar consideraţi necesar, dar n-o să mă las scoasă din 
apartamentul meu. Asta-i casa mea! 

Bentham o privi curios, probabil încercând să-și dea seama 
dacă bravada ei era reală sau era doar de ochii lumii. 

— Păi, evident că e o variantă la care putem să ne gândim. 
Însă, ținând cont de tot ce se petrece, chiar cred că... 

— Am spus nu, nu mă face să repet! 

În cele din urmă, Bentham renunţă, dar cu reticenţă. 

— OK, dacă așa consideri tu că e cel mai bine. Putem aduce 
polițiști în faţa și în spatele casei, permanent, cât timp ești aici, 
și un echipaj separat când ieși. Dar trebuie să repet că e 
necesar să reduci la minimum apariţiile publice și, când ieși, vor 
exista protocoale stricte care trebuie respectate întocmai... 

Continuă să vorbească, însă Maxine deja nu-l mai asculta, 
cuvintele lui trecând pe lângă ea. Nu părea real, nu părea 
posibil. Trecuse în copilărie printr-o încercare cumplită, dar îi 
supraviețuise, între timp crescuse, și acum era mai puternică și 


VP-195 


mai rezistentă decât și-ar fi imaginat vreodată. Și acum edificiul 
clădit cu grijă de Maxine 2.0 începea să se prăbușească. 

Își spusese că exista un motiv pentru care se petrecuseră 
evenimentele îngrozitoare din trecut. Își analizase scenariul 
trecutului și-l modelase, astfel încât să aibă un final pozitiv. 
Maxine însemna multe lucruri, pentru mulţi oameni, dar, mai 
presus de orice, era o supraviețuitoare. Cineva care-și putea 
folosi experienţele și punctele forte ca să-i inspire pe alții. 
Avusese un rol, avusese un viitor, însă acum stătea de vorbă cu 
un poliţist cu față de copil despre cum să se ascundă de un 
pericol sinistru și insidios. Nu așa ar fi trebuit să curgă povestea, 
nu așa o planificase ea, iar acum, când se uita la chipul 
nerăbdător al lui Bentham, își dădu seama că poate, până la 
urmă, povestea ei nu avea un final fericit. Umbra morții cobora 
din nou asupra ei. 

Întrebarea era ce avea ea să facă. O să rămână pe loc? Sauo 
să fugă? 


Capitolul 75 


Ochii bărbatului o fixau cu duritate și cruzime. Helen cercetă 
chipul lui King - ochii umbriţi, strâmbătura gurii, expresia rece și 
goală -, apoi se întoarse către restul echipei. 

— Daniel James King. Este singura imagine oficială pe care o 
avem, făcută când a fost arestat în 2008 pentru tulburarea 
liniștii publice. E de acum 10 ani, dar e cea mai bună pe care o 
avem. Tatiana Lucaj e chiar acum cu portretiștii noștri, care s-ar 
putea să ne ofere ceva în plus, dar până atunci cu asta lucrăm. 

Câţiva dintre membrii echipei se apropiară puţin vrând să-și 
fixeze în minte trăsăturile suspectului. Se adunaseră cu toții în 
sala de ședințe - Charlie, Joseph, Osbourne; era de față toată 
lumea, mai puţin Bentham, care era încă ocupat cu Maxine 
Pryce. 

— Sunt sigură că știți cu toţii cazul, dar hai să ne 
reîmprospătăm memoria! A fost singurul copil al Juliei King, iar 
tatăl e necunoscut. Au locuit într-o fermă izolată în South 
Downs, lângă Chilgrove. Nu era deosebit de profitabilă - Julia era 
un personaj imprevizibil și avea o problemă cu alcoolul, calităţi 


VP - 196 


pe care se pare că i le-a transmis și fiului. Daniel King ajungea 
rar la școală, preferând să se plimbe cu un ATV și să tragă cu 
pușca la fermă. Se certau des și uneori maică-sa îl dădea afară 
din casă. Când se întâmpla asta sau când avea bani în buzunar, 
se ducea în Southampton și frecventa cârciumile din Northam. 
Nu e neapărat zona obișnuită pentru petrecăreţi, dar găsești 
cidru tare la o liră halba, ca să nu mai spun de tot soiul de 
droguri. În timpul uneia dintre aceste excursii ocazionale în oraș 
am aflat noi despre el - a primit în câteva rânduri avertismente 
pentru că umbla beat și drogat și a fost și arestat pentru 
tulburarea liniștii publice. Acum telefonul folosit pentru apelul 
către Justin Lanning a fost activat prima dată în zona Northam. 
S-a conectat la reţea pentru scurt timp, după care a dispărut, 
fiind folosit ulterior o singură dată, când a fost făcut apelul. 
Asta-i tot ce avem în momentul ăsta, dar e evident că Northam 
devine o prioritate în anchetă. l-am cerut agentului Reid să facă 
o listă cu cluburile și restaurantele care încă funcţionează și să 
caute potriviri cu locurile pe care le frecventa King. Trebuie să-i 
căutăm și pe foștii asociaţi cunoscuți din zonă. 

Mai mulţi membri ai echipei încuviințară viguros. Toată lumea 
părea implicată, pusă pe treabă, toţi cu excepţia lui Joseph 
Hudson, care zăbovea în spate, părând bizar de distras. Fără să 
ia în seamă stinghereala lui, Helen continuă: 

— Dacă are cineva nevoie să i se aducă aminte, King era... 
este o persoană periculoasă și trebuie abordată cu precauţie 
extremă. Istoricul lui arată clar că, înainte de răpirea copiilor de 
la St Mary, a avut două tentative de crimă, când le-a atacat pe 
Lorraine Kielty și Amanda Barnes pe niște drumuri de ţară 
izolate. Ambele fete au suferit răni minore - King le-a lovit 
înainte să încerce să le stranguleze -, dar au reușit să se lupte 
cu el și să fugă. King n-a fost identificat niciodată, pentru că 
atacurile au avut loc destul de departe de fermă, iar el a avut în 
continuare libertatea să răpească și să ucidă. 

Unul dintre membrii mai noi ai echipei se înfioră ușor știind 
foarte bine ce urma. 

— După ce i-a răpit pe cei cinci copii, i-a ţinut închiși în 
pivniță. Iniţial, au fost supuși și ascultători, iar King n-a mai avut 
rețineri. Părea să-i facă o mare plăcere să-i tortureze, bătându-i 
cu lanţuri de bicicletă și chei de schimbat cauciucurile și 
amenințându-i că-i strangulează cu un cablu. 


VP - 197 


Până și Charlie părea puţin mai palidă acum, pentru că nici 
polițiștii cu experienţă nu erau imuni la teroarea pe care o putea 
genera King. 

— Copiii au avut de îndurat o noapte cumplită, dar apoi s-a 
ivit ocazia să fugă și au profitat de ea. King și-a dat seama de 
greșeală și i-a urmărit prin Downs. Rachel Wood avea o 
mobilitate redusă și i-a căzut în gheare, iar el a târât-o înapoi în 
casă și a ucis-o. Conștient că restul copiilor urmau să alerteze 
poliţia, și-a părăsit câinii, casa, totul - a dat foc și a fugit la 
Chichester, unde pare să se fi sinucis. 

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Helen știa ce 
întrebări ardeau de nerăbdare să-i pună, așa că-i scuti de chin. 

— Evident, acum trebuie să punem sub semnul întrebării 
concluzia acestui scenariu și să ne întrebăm dacă e posibil să 
mai fie în viaţă. Dacă ar putea fi el cel care i-a ucis pe Justin 
Lanning și Callum Harvey. În ce stadiu suntem cu cea mai 
recentă localizare? 

— Apelul a fost făcut în centrală, de la un telefon cu cartelă, 
dintr-o cafenea de lângă domeniul Aldbury din Duckworth. 
Interlocutorul era o femeie, care a refuzat să se identifice. Am 
trimis polițiști în uniformă să se intereseze prin zonă. Știu că 
acolo stă Tally Greene - are mai multe avertismente pentru 
escrocherie, alerte false cu bombă și așa mai departe, deci 
categoric o să stăm de vorbă și cu ea. 

— Și apelul în sine? 

— Niciun fel de detalii, doar că femeia credea că l-a văzut pe 
King intrând într-o casă din Portswood. 

— Unde? 

— N-a spus unde și, sincer, interlocutoarea a fost destul de 
vagă. Operatorul a pus totul pe seama publicităţii din jurul cărții 
lui Pryce, plecând de la premisa că lumea o să înceapă să-i vadă 
mutra lui King peste tot. 

— Și celelalte localizări? Cele de dinainte. 

— Încă le mai căutăm, răspunse vioi Malik. 

— Cât mai repede, te rog! 

Întorcându-se din nou spre grup, Helen continuă: 

— Aveţi dosarul complet pe birouri. Citiţi-l repede, dar cu 
atenţie. Dacă vă sare ceva în ochi, orice, anunțați imediat - pe 
mine sau pe detectivul-sergent Hudson. Detectiv-sergent 
Brooks, aș vrea să iei legătura cu detectivul-inspector Bob 


VP - 198 


Stevenson, anchetatorul principal în investigația iniţială. Cred că 
încă mai stă prin zonă. Dacă e cineva care să ne poată oferi o 
privire asupra psihologiei lui King, el e acela. 

— Acum mă duc. 

— Detectiv-agent Reid, urmă Helen. Aș vrea să tipărești o 
hartă detaliată cu zona Northam și să marchezi antenele care au 
transmis semnalul de la telefonul ucigașului. Vreau raza exactă 
de acţiune a fiecărei antene, plus toate clădirile în paragină, 
camerele de închiriat, pensiunile, casele ocupate ilegal, orice loc 
unde s-ar putea ascunde King și o listă cu toate birturile din 
zonă. 

— Mă ocup, spuse el ridicându-se. 

— Și imediat ce avem harta, mergem acolo. Aduceți și poliție 
în uniformă dacă trebuie, vreau o prezenţă activă, să vedem 
dacă putem să scoatem la lumină martori sau să facem 
localizări. Anulaţi orice planuri personale și anunţaţi-vă familiile 
că o să întârziaţi pentru că staţi la lucru. Acum avem un indiciu, 
un suspect principal, așa că trebuie să-i dedicăm toată atenţia și 
toată energia noastră. Haideţi să mergem și să-l găsim - adăugă 
Helen şi-şi aținti privirea asupra echipei din faţa ei - și să 
terminăm odată cu asta! 


Capitolul 76 


leșise în frig înfruntând vântul tăios care bătea în zona pentru 
fumători, când auzise bipul neașteptat al telefonului. Trăgând 
adânc din ţigară, Emilia îl scosese din buzunar cu mâna liberă, 
curioasă să vadă cine îi dădea mesaj duminică dimineaţa. Era 
un număr pe care nu-l recunoștea, dar știa de la cine era și-l 
felicită în sinea ei pe Hudson că-și luase o cartelă nouă. Mai bine 
să-ți iei măsuri de precauţie decât să-ți pară rău mai târziu 
ținând cont de palmaresul de vânător de turnători al lui Grace. 

Mesajul era scurt, dar extrem de plăcut. „Echipa îl caută acum 
activ pe Daniel King, în urma unei posibile localizări”. 

Emilia izbucni în râs, trezind curiozitatea celor doi reporteri 
sportivi de lângă ea, care-și luau doza de cafeină. Se întoarse și 
mai citi mesajul o dată, chicotind veselă și fără să-i vină să 
creadă. Crezuse tot timpul că era posibil ca Daniel King să fi 


VP - 199 


supraviețuit și bănuise că dispăruse în vreo ţară îndepărtată 
unde se ascundea până când se simţea în siguranţă să comită 
din nou o fărădelege. Nici în cele mai nebunești visuri nu-și 
imaginase că s-ar fi putut întoarce pe coasta de sud, la locul 
crimelor. 

Sigură că făcuse aluzie și la o astfel de posibilitate - era 
subtextul majorităţii articolelor pe care le scrisese despre el -, 
nu o spusese niciodată direct, temându-se să nu pară ridicolă. 
Insă vestea asta schimba totul. Acum nu mai exista nimic care 
să o reţină. 

Emilia se înfioră, de data asta nu de frig, ci de emoție. Era o 
știre mai mult decât suculentă - un fugar celebru care se 
întoarce să se răzbune pe victimele care-i scăpaseră cândva. 
Era înspăimântător, oribil și în același timp minunat, iar Emilia îi 
mulțumi lui Dumnezeu că avea să fie din nou înaintea celorlalți, 
anunțând știrea despre această evoluţie uluitoare înainte să fi 
prins de veste restul presei din ţară. Parcă ar fi venit dintr-odată 
toate Crăciunurile, oferindu-i drept cadou știrea care îi putea 
defini cariera. 


Capitolul 77 


Avea senzaţia că are Semnul Întunecat pe ea în dimineaţa 
asta. Oriunde se ducea, părea să suscite bănuieli, ba chiar și 
frică. 

Discuţia lui Charlie cu Fran Ward fusese ciudată, pe un ton 
țâfnos, iar cea cu detectivul-inspector Bob Stevenson începuse 
în aceeași notă. Masivul inspector, pensionat, răspunsese 
prudent la ușă, deranjat de venirea unui musafir neanunţat, și 
nu devenise cu mult mai primitor când aflase cine era. Putea să- 
și dea seama de ce venise și nu părea înclinat să coopereze, 
însă puterea de persuasiune a lui Charlie învinse în cele din 
urmă, acesta fiind motivul pentru care ședea acum la masa din 
bucătărie din bungalow-ul lui confortabil din Fordham. 

Intre ei era o cutie de carton în care se aflau dosarele cazului, 
ziare vechi, ba chiar și un poster zdrenţuit, unul dintre cele care 
împânziseră cândva Southamptonul și coasta de sud, cu 
solicitarea de informaţii despre locul unde se află fugarul Daniel 


VP - 200 


King. Și cutia, și majoritatea obiectelor din ea erau acoperite cu 
un strat subţire de praf, care sugera că nu mai fuseseră atinse 
de ceva vreme. Ochii care nu se văd se uită, își spusese Charlie. 

— Poţi să te uiţi prin chestiile astea. S-ar putea să fie lucruri 
care nu apar în dosarele oficiale, dar nu știu cum te-ar putea 
ajuta. Toate indiciile importante sau nesemnificative au fost 
investigate minuţios. 

— Nu mă îndoiesc. 

Nu era doar măgulire pe față. Bob Stevenson fusese un 
poliţist respectat în rândul forțelor de ordine din Hampshire. 
Plecase cu pensie întreagă, câteva distincţii și cu capul sus, dar, 
chiar și așa, Charlie își dădea seama din limbajul corporal, din 
modul cum se tot foia pe scaun că încă îl mai sâcâia cazul King. 
Câtă vreme exista posibilitatea ca Daniel King să scape și să nu 
fie judecat, Stevenson nu avea să simtă că și-a îndeplinit 
datoria. Era singurul semn de întrebare într-o carieră altminteri 
impecabilă. 

— Nu vrem decât să mai trecem o dată prin tot dosarul, spuse 
Charlie. În lumina noilor informaţii... 

Stevenson fusese inițial neinteresant, refuzând să accepte 
ideea că Daniel King s-ar fi întors în Southampton. Însă acum 
părea mai îndoit, chiar un pic neliniștit. 

— Cât de cușer e martora asta? întrebă el răstit. 

— Încă mai anchetăm, dar n-avem niciun motiv evident să ne 
îndoim de ea. 

Stevenson încuviinţă, dar nu părea deloc fericit. 

— Și descrierea e fidelă? 

— Foarte. 

Incă o încuviinţare discretă, fără tragere de inimă. 

— Deci mi-ar fi de mare ajutor dacă mi-aţi putea spune mai 
multe despre King. N-a cercetat nimeni aceste aspecte mai mult 
decât dumneavoastră... 

Stevenson se uită la ea, părând dintr-odată obosit. 

— Dacă-ţi vine să crezi, nu m-am prea gândit la el în ultimii 
ani. Știu că toată lumea de la secție crede că sunt obsedat de el, 
dar de fapt am reușit să mi-l scot din minte. Duc o viață foarte 
liniștită aici, cu Erica, n-am nevoie să cuget la indivizi cum e 
King. Până a apărut povestea asta, abia dacă mi-a mai trecut 
prin minte. 


VP - 201 


Arătă spre un pachet de pe blatul din bucătărie. Uitându-se la 
el, Charlie își dădu seama că era un plic căptușit, deasupra 
căruia se afla un exemplar din cartea lui Maxine Pryce. 

— M-a sunat când scria. l-am răspuns, din politețe, pentru că 
a păţit ce a păţit, dar i-am zis că n-am de gând să contribui la 
cartea ei. N-are rost să dezgropi trecutul... 

„Decât dacă poţi scoate bani din el”, își zise Charlie. 

— Sigur, apar și eu în carte, adăugă Stevenson, întinzând 
mâna să ia volumul gros, și presupun că o s-o răsfoiesc la un 
moment dat, dar nu încă. 

Vorbise detașat, întorcând cartea pe masă, însă Charlie își 
dădea seama că-l neliniștește. Era, oare, doar dorința, de 
înțeles, să nu se întoarcă într-un moment întunecat? Sau îi era 
teamă de critici și era îngrijorat că Maxine l-ar putea acuza că 
nu l-a adus pe călăul lor în faţa justiţiei? 

— Sunt convinsă că e o descriere corectă a unei anchete 
foarte meticuloase și eficiente. 

— Mă bucur dacă asta crezi; nu toată lumea a fost la fel de 
binevoitoare. 

Charlie era conștientă că existaseră critici în presa locală, însă 
adevărul este că fuseseră puţine și apăruseră la intervale lungi. 

— Absolut, zise ea curajoasă. Știu că i-aţi disecat viața, că ați 
căutat orice indiciu și de aceea orice idee mi-aţi putea da... 

Stevenson se foi pe scaun, părând să se simtă puţin mai 
confortabil acum, când știa că nu venise să-l acuze. 

— Păi, știi elementele de bază. Ce nu apare poate în 
rapoartele oficiale este cât de... ciudat era King. Nu avusese cea 
mai bună viaţă - fără tată, cu o mamă care era mare amatoare 
de spirtoase -, dar când trăia maică-sa a stat cât de cât cuminte 
și n-a încălcat legea. Problemele obișnuite, băutură, droguri, 
furtișaguri și așa mai departe, dar ea l-a ţinut pe linia de plutire. 
Cred că avea o oarecare influenţă asupra lui. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Avea scleroză laterală amiotrofică - o boală neurologică, 
afectează capacitatea motorie - și până la urmă de-asta a și 
murit. Starea i s-a tot deteriorat și și-a pierdut progresiv din 
mobilitate, bazându-se tot mai mult pe Daniel, până când, într-o 
bună zi, a murit. Dintr-odată, băiatul de 18 ani s-a trezit singur 
pe lume, proprietarul unei ferme mari și dărăpănate. În scurt 
timp, lucrurile au început s-o ia razna. Fie că era durerea, fie 


VP - 202 


responsabilitatea apărută brusc, fie posibilitatea să-și satisfacă 
viciile, cine știe, dar a luat-o și el repede la vale. A început să 
bea mai mult, se și droga tot mai mult, există dovezi că 
descărca și multă pornografie ilegală, filmări cu crime și altele 
de genul ăsta. Destul de repede, a atacat-o pe Lorraine Kielty, 
dar noi nu știam la vremea aia că el a fost. 

— Și n-avea chiar pe nimeni? Nimeni care să-l îndrume sau 
să-l controleze? 

Stevenson clătină din cap. 

— Evident că serviciile sociale au încercat să intervină, dar el 
nu era niciodată foarte binevoitor, nu voia să se implice. Au... 

Stevenson făcu o pauză, încruntându-se. 

— ... au reușit să-l convingă să se ducă de câteva ori la un 
psiholog pentru copii. Am uitat cum îl chema, dar ţin minte ce 
mi-a spus. N-a ajuns niciodată vreun document despre asta în 
dosar, nu părea să mai aibă rost după ce a făcut ce-a făcut, dar 
mi-a rămas în cap. 

Tăcu, sincer tulburat de amintire. 

— l-a spus psihiatrului că se plimba într-o zi la fermă și a găsit 
o pasăre rănită. Un pui de vrabie care căzuse din cuib și se 
lovise. L-a luat de jos, l-a mângâiat, l-a amuzat cum i se tot 
deschidea și închidea ciocul, ca și cum ar fi căutat mâncare. Și 
apoi l-a strivit. A strâns pumnul până când a omorât puiul. 

Charlie nu putu să nu reacționeze, însă Stevenson nu văzu, 
pierdut în gânduri. 

— Psihiatrul zicea că nici măcar n-a spus că l-ar fi omorât de 
milă, ci că era chiar entuziasmat de ce făcuse, că îi plăcea 
puterea pe care o exercitase asupra păsării. 

Charlie asimilă informaţia, surprinsă de cât de tulburată era 
de această imagine a cruzimii gratuite. 

— Asta-i genul de om cu care aveţi de-a face. Cineva care n- 
are niciun fel de respect pentru viaţă și are o... o fascinaţie 
perversă pentru moarte. 

Împinse cartea spre Charlie. Oare hotărâse, până la urmă, că 
nu o s-o citească deloc? Că discuţia lor îl convinsese să nu o 
facă? 

— Deci, dacă s-a întors, dacă e într-adevăr în viaţă, atunci ar 
fi bine să-l găsiţi repede. Pentru că o să omoare fără mustrări de 
conștiință. Și o să-i facă plăcere. 


VP - 203 


Charlie se înfioră în sinea ei, atât de multă gravitate și 
convingere se simţea în glasul lui. Și chiar în momentul acela, 
privirea îi căzu pe coperta cărţii, de unde o privea King, amuzat, 
arogant și nemilos. 


VP - 204 


Fragment din O noapte întunecată, de Maxine Pryce 


Acesta e un capitol pe care mi-aș fi dorit să nu 
trebuiască să-l scriu. Nu ajută pe niciunul dintre noi să 
zăbovim asupra înjosirilor, a durerii pe care am suferit- 
o cu toţii când eram în mâinile lui Daniel King. 
Amintirile sunt vii și dureroase, la fel și sentimentele 
de teroare și de neajutorare pe care le inspiră, însă 
adevărul este că aceste răni sunt parte din noi, parte 
din periplul nostru și nu pot fi evitate. Dacă e să aflăm 
cu adevărat cine suntem, cine a fost Daniel King, 
atunci trebuie să spunem toată povestea. 

La început am crezut că vrea doar să ne ţină 
prizonieri. Sub ameninţarea armei, ne-a dus în pivniţă, 
câinii lătrând entuziasmați și sărind în jurul nostru. 
După ce am ajuns acolo, ne-a pus să ne legăm unul pe 
altul, ocupându-se el de ultimul dintre noi și lăsându- 
ne legați de doi stâlpi de oțel din mijlocul încăperii. 
Apoi, fără niciun avertisment, a plecat. 

Uluiţi, ne-am cufundat în tăcere, urmată de o 
izbucnire de discuţii amestecate, dar capetele mai 
înțelepte „au hotărât” că era o răpire pentru 
răscumpărare. Unii dintre părinţii noștri erau destul de 
bogaţi - era evident că individul avea să ne elibereze 
pentru bani, apoi să dispară. Ideea asta n-a înveselit 
pe toată lumea - familiile lui Rachel și Callum n-aveau 
niciun ban -, dar pe restul ne-a făcut să ne simţim mai 
bine. Eram convinși că tot chinul se va sfârși curând - 
părinţii noștri n-ar fi ezitat să scoată banii. 

Greșeam. Cât de rău, nu știam la vremea aceea, dar 
aveam să aflăm repede. Chiar înainte de miezul nopții, 
King a năvălit din nou în pivniţă, de data asta singur și 
beat mort, bâiguind insulte și ameninţări cu tortura, 
violul și multe altele. Apoi a început bătaia. 

La lumina lămpii cu parafină, vedeam podeaua plină 
de unelte vechi, piese de mașinării și cadre de 
bicicletă ruginite. A luat un lanţ de bicicletă aruncat 
pe-acolo și, legănându-l deasupra capului, l-a lăsat cu 


VP - 205 


putere pe gâtul lui Rachel. Eram lângă ea și am auzit 
lovitura metalului pe piele. Rachel a gemut, rămânând 
fără aer. Au mai urmat câteva lovituri. De-acum, 
bolborosea incoerent, poate cerând îndurare, dar n-a 
avut nicio importanţă. King era furios și nu se reţinea. 

Nu știu cât a durat. King se învârtea în jurul nostru, 
alegându-și victima la întâmplare, lovind peste fețe, 
gâturi, piepturi sau braţe. Fran a leșinat la un moment 
dat și s-a dat cu capul de stâlpul metalic, Rachel a 
rămas fără câţiva dinţi, dar nimic nu părea să-i 
satisfacă lui King setea de violenţă. Parcă toată viaţa 
s-ar fi pregătit pentru momentul ăsta și acum, când 
venise, era hotărât să profite de el cât de mult putea. 

Bătaia pe care am încasat-o eu a fost susținută, dar 
poate mai ușoară decât a celorlalţi. Eram ultima din șir 
și King ajunsese să obosească în cele din urmă. Am 
fost bătută, umplută de sânge, învineţită, dar, când 
mă uitam la cel care ne răpise, am sperat - m-am 
rugat - să fi trecut ce era mai rău. Am încercat să-l 
atrag într-o discuţie, milogindu-mă pentru vieţile 
tuturor, pentru libertate. 

— Nu e nevoie să faci așa ceva. Dacă ne lași să 
plecăm, n-o să spunem nimănui... 

— Nu plecaţi nicăieri! 

— Părinţii mei au bani, mulţi bani. Dacă ne dai 
drumul, poţi să primești orice vrei. 

Lanţul m-a lovit peste obraz. M-a luat prin 
surprindere și m-a trântit pe spate. Am văzut stele 
verzi și n-am mai știut unde mă aflu sau ce se petrece. 
Insă apoi am simţit pe cineva aplecându-se deasupra 
mea și am văzut fața asudată a lui King. 

— Nu pricepi, nu? a scrâșnit el, stropindu-mă cu 
picături de salivă. Nu mai pleci niciodată de-aici! 

A râs, s-a îndreptat de spate și a aruncat lanţul de 
bicicletă, după care s-a dus grăbit spre o masă 
șubredă, unde a început să scotocească după altceva. 
Am întors capul să mă uit la ceilalţi, disperată să văd 
ceva, vreun semn de sfidare, dar Rachel părea amețţită 
și Fran suspina. N-am reușit să-i văd faţa lui Callum, 
iar Justin era întors cu spatele, așa că privirea mi-a fost 


VP - 206 


atrasă din nou de King, care venea spre mine cu un 
cablu în mâini. 

— Te rog, nu-mi face rău, te rog nu... 

— A, n-o să-ţi fac rău, scumpo, a zis el râzând și 
îndreptând sârma. O să te omor. Toti o să muriţi în 
seara asta. 

Rachel a început să plângă și mai tare, iar eu m-am 
milogit în continuare, însă n-a avut nicio importanţă. 
King a venit spre mine, pășind în grabă, și mi-a 
încolăcit cablul în jurul gâtului. Am tras de legături, m- 
am smucit din toate puterile, dar n-aveam nicio putere 
să-l opresc când a strâns. De-acum eram copleșită de 
groază - eram legată, nu puteam respira. Atunci am 
știut - am crezut că știu - că asta era. Că puteam muri 
acolo, în pivnita împuţită, cu sadicul ăsta îngrozitor 
deasupra mea. 

— Așa că împacă-te cu Dumnezeu, iubito, pentru 
Că... 
Imi savura frica. Dacă închid ochii, încă îl pot vedea, 
aplecat deasupra mea, așa de aproape încât mai că ni 
se atingeau nasurile, șoptind cuvintele acelea cumplite 
care încă mai au puterea să-mi îngheţe sufletul. 

— ... faţa mea e ultimul lucru pe care-l mai vezi. 


Capitolul 78 


Stăteau foarte aproape, faţa lui Joseph fiind la doar câţiva 
centimetri de ţintă. Chipul osos și nebărbierit era al unei 
scursori, un dealer interlop până în măduva oaselor. Joseph mai 
avusese de-a face cu genul ăsta, chiar de multe ori, și de obicei 
ar fi păstrat o distanţă sănătoasă de arătarea asta cu ochi 
sticloși, cu urme de înţepături de-a lungul venelor și tatuaje 
inflamate. 

Dar azi era altceva. Azi aveau de prins un ucigaș. 

— Te-am întrebat ceva. 

— Și ţi-am răspuns. Nu vorbesc cu... 


VP - 207 


Joseph mai făcu un pas, iar bocancul i se așeză „accidental” 
pe piciorul dealerului. Il ţinu acolo în timp ce victima se zbătea 
să scape. 

— Te-am auzit, dar nu mi-a plăcut răspunsul. Așa că o să te 
întreb din nou. L-ai văzut pe bărbatul ăsta? 

Ridică poza cu Daniel King, băgându-i-o sub nas. Era încă 
devreme, iar la Pumnalul și Șarpele - un bar dosnic, jegos, care 
se dădea drept loc de întâlnire pentru metaliști, dar, de fapt, era 
un rai al dealerilor - nu se aflau decât Joseph și nefericitul de 
barman. Vizitele poliției nu erau încurajate, iar paznicul refuzase 
până acum să coopereze, însă Joseph nu era în dispoziţia 
potrivită ca să fie refuzat. 

— Nu, nu l-am văzut, ripostă barmanul, fără să arunce măcar 
o privire la fotografie. 

— Vită-te la ea, îi ceru Joseph, ridicând poza în dreptul ochilor 
bărbatului. 

— Ascultă, polițaiule, ești surd sau ce? 

Fără niciun avertisment, mâna lui Joseph se duse spre vintrele 
bărbatului. Prinzându-și victima de testicule, strânse cu putere. 
Bărbatul urlă de durere, dar Joseph nu-l băgă în seamă și vorbi 
mai departe printre răcnete. 

— Acuma, ascultă la mine, amice. Dacă vrei să pleci de-aici 
întreg, atunci o să te uiţi la poza asta și o să răspunzi la 
întrebări, complet și politicos. 

Bărbatul încercă să scape din strânsoare, ceea ce nu făcu 
decât să întețească durerea. 

— lisuse, dă-mi drumul... 

— Uită-te la poză! 

In ochii bărbatului se iviseră lacrimi, era evident că suferea 
cumplit, dar tot își îndreptă atenţia spre fotografia lui Daniel 
King. 

— Uită-te bine! 

Bărbatul, chinuit, se conformă și cercetă trăsăturile lui King. 

— Venea des pe-aici acum câţiva ani, aici îi plăcea să joace. 
Deci spune-mi, a fost aici? 

Bărbatul se gândi, apoi spuse: 

— Nu, nu l-am văzut. 

— Gândește-te bine, zise Joseph apăsat și mai strânse puţin. 

— Jur că nu l-am văzut! ţipă bărbatul. Sincer! 

— Stai aici mult? 


VP - 208 


— Tot timpul. Nu mai e nimeni în afară de mine. 

Bărbatul plângea de-a binelea, sfâșiat de durere. Joseph îi 
dădu drumul pe neașteptate, iar victima se prăbuși pe podea. 

— Păi, dacă vine, sună-mă, urmă Joseph detașat, aruncând o 
carte de vizită spre silueta făcută grămadă. O să aflu dacă nu 
mă suni. 

Se întoarse și plecă în grabă spre ieșire. Mai avea o mulţime 
de spelunci de verificat în cartier și nu putea să zăbovească. Nu 
putea nega că îi făcuse plăcere întâlnirea, dar adevărul era că 
nu se alesese cu nimic și mai avea treabă. Revelația că Daniel 
King era încă în viaţă dăduse forţe noi anchetei - și lui. Fusese în 
dezavantaj până acum - pe plan profesional și personal -, dar, 
dacă putea dezgropa un indiciu care să ducă la prinderea lui 
King, toate astea puteau fi uitate. 


Capitolul 79 


Helen se uita la Meredith, cuprinsă de un val de adrenalină. 

— Cât de sigură ești? 

Meredith își înăbuși un zâmbet, amuzată de întrebarea lui 
Helen, dar nu voia să o irite. 

— Sută la sută. E sigur praf de cuarț. 

— Deci, dacă obţinem o mostră de praf de pe șantier, ca să 
faci comparaţia... 

— Nu mai e cazul. Era din belșug pe costumul lui Justin 
Lanning, așa că am prelevat o mostră și am făcut comparaţia - 
e aceeași substanţă. Sigur că asta nu înseamnă că n-ar putea 
proveni din altă parte, în orice șantier găsești praf de cuarț, dar 
ar fi o coincidenţă uriașă. 

Helen digeră informaţia, din ce în ce mai entuziasmată. 

— Deci ucigașul nostru îl omoară pe Lanning pe șantier. După 
două zile, îl omoară pe Harvey și-i apasă și bocancul pe față, cu 
ocazia asta. Poate că a încercat să-și curețe bocancii între 
atacuri, poate că nu; oricum, lasă urme de praf de cuarț pe faţa 
lui Harvey... 

— AŞ zice că e o supoziţie corectă. Și vestea bună e că praful 
de cuarț e inodor pentru oameni, însă are un miros foarte 


VP - 209 


puternic, pe care un câine antrenat îl poate identifica fără 
probleme. În locul tău m-aș duce la Unitatea Canină... 

Era exact ce avea de gând să facă Helen. 

Pentru prima dată de o veșnicie încoace, zâmbi. De-a lungul 
anilor Meredith îi oferise câteva indicii esenţiale și s-ar putea să 
fie la fel și de data asta. Mulţumindu-i vechii ei prietene, Helen 
ieși în grabă din secţia de criminalistică, scoţându-și telefonul 
din buzunar. Acum, că aveau o pistă, nu trebuia să piardă nicio 
secundă. Venise momentul să treacă la contraatac împreună cu 
echipa ei. 


Capitolul 80 


— Lăsaţi deoparte ce aveți de făcut și ascultați! 

Se întoarseră mai multe capete, cu ochii spre Charlie, care 
stătea în ușa biroului lui Helen. Sala de ședințe era plină de 
polițiști care încercau să găsească diverse piste, însă acum se 
lăsă brusc tăcerea. 

— Tocmai am vorbit cu șefa și plecăm de-aici. 

Poliţiștii începeau deja să se ridice, luându-și hainele și 
genţile, învioraţi de tonul presant al lui Charlie. 

— Avem o pistă criminalistică pe care trebuie s-o urmăm. Ne 
întâlnim cu instructorii canini pe Hutchinson Street. O să ne 
împărțim în echipe și o să mergem cu câte un câine pe trasee 
prestabilite - detectivul-inspector Grace vrea să acoperim toată 
zona Northam. 

— Și casa lui Harvey? 

— Și șantierul? 

— O să le cercetăm la vremea lor, ca să vedem dacă putem 
identifica mișcările ucigașului după atacuri. Casa lui Harvey e 
mai promițătoare - dacă făptașul n-a plecat cu mașina de-acolo 
-, dar deocamdată ne concentrăm pe zona Northam. E destul de 
bine delimitată, iar datele de la antenele de telefonie sugerează 
că ucigașul nostru s-a aflat acolo în ultimele trei zile. 

Printre polițiști trecu un murmur de nerăbdare. După ce se 
străduiseră să gasească orice urmă concretă a ucigașului, 
acesta părea dintr-odată aproape. 


VP - 210 


— Dacă mai e acolo, și câinii reușesc să prindă vreo urmă, 
atunci poate că o să ne ducă direct la el. 

Chipurile entuziasmate îi zâmbiră, înveselite de perspectiva 
asta. 

— Păi, ce mai așteptați? Hai odată! 

Ca la comandă echipa se îndreptă către ieșire. Charlie îi privi 
plecând, cu moralul ridicat de energia, hotărârea și optimismul 
lor. Le simţea și ea și, deși ideea de a se confrunta cu această 
stafie îi dădea o senzaţie neplăcută, nu putea nega că era 
entuziasmată de perspectiva arestării. 

Dacă reușeau câinii să-și facă treaba, dacă zeii erau de partea 
lor, atunci în scurt timp aveau să se afle față în faţă cu un 
ucigaș. 


Capitolul 81 


Ușa se deschise, iar el sări afară, aterizând elegant. 
Labradorul negru, vioi trăgea de lesă disperat să o ia din loc, iar 
polițistul care-l ţinea făcea eforturi să-l controleze. 

— Cum îl cheamă? întrebă Helen apropiindu-se grăbit. 

— Wilbur. E bun, dar e tânăr și prea entuziast... 

— Toţi suntem așa la un moment dat. 

— O să trebuiască să te cred pe cuvânt, răspunse detectivul- 
sergent Francis, pufnind. Acuma, ce ai pentru mine? 

— Praf de cuarț, răspunse Helen, întinzându-i punga de plastic 
transparentă. Nu pare mare lucru, dar... 

Francis cercetă stratul fin de praf din pungă, apoi se aplecă și 
o deschise în faţa câinelui. Wilbur nu șovăi, băgându-și nasul în 
deschizătură. 

— Câţi câini avem? 

— Șase, cu totul, răspunse repede Francis. Wilbur, Jonty, 
Alice, Rose, Max și Oliver. Eu i-am dresat pe toţi. 

— Și crezi că o să ne poată ajuta? Urmele despre care vorbim 
sunt probabil infime... 

— Nu-ţi face griji, inspectore! Câinii au un simţ olfactiv de o 
mie de ori mai puternic decât noi. Dacă omul vostru a lăsat vreo 
urmă, echipa noastră o să-l găsească. 


VP - 211 


Wilbur trăgea de lesă, așa că Francis îi dădu punga înapoi lui 
Helen. 

— Hai, băiete! 

Nu era nevoie să-i spună de două ori - Wilbur își apropie nasul 
de suprafaţa drumului, căutând urma. Înainta încet și cu ocoluri, 
mergând în zigzag, îndrumat cu atenţie de poliţist. Helen privea 
spectacolul, încântată, dar și ciudat de încordată. Oare o să 
găsească până la urmă ceva? Sau se va dovedi că iar aleargă 
după cai verzi pe pereţi? 

Merseră mai departe, îndreptându-se către intersecţia din 
capul străzii. Helen știa că trebuie să aibă răbdare, că așa ceva 
durează, dar tot își dorea să vadă câinele intrând în acţiune, 
luând o urmă reală. Progresele în cazul acesta fuseseră extrem 
de limitate până acum - indiciul criminalistic era singura pistă 
concretă pe care reușiseră să o dezgroape -, iar Helen era 
disperată sa obţină ceva de pe urma lui. Știa totuși că urma 
avea să fie slabă, iar cantităţile de praf căzute de pe bocancii 
suspectului, infime - și asta doar dacă mersese pe jos pe străzile 
astea și nu plecase cu mașina spre cine știe ce cotlon sau 
ascunzătoare izolată. 

Fusese în Northam - asta era speranţa vagă de care se agăța 
Helen. Fuseseră marcate șase trasee, care acopereau drumurile 
principale și pe cele secundare, șase trasee pe care le cercetau 
acum Wilbur și prietenii lui. Helen nu avea nicio îndoială că, 
dacă exista vreo urmă, o s-o găsească, însă aceasta putea fi 
acoperită într-un milion de moduri: de gunoaie, de trecerea 
mașinilor, a oamenilor sau a timpului. Nu puteau decât să 
aștepte și să spere. 

Ajunseră în capătul străzii Graham - încă o secţiune de drum 
terminată - și ieșiră în York Road. Era o stradă secundară, care 
ducea spre Millbank Street, ultima stradă principală din partea 
asta de oraș. Odată ajunși acolo, își vor fi încheiat cea mai mare 
parte a traseului, pentru că nu mai rămâneau de verificat decât 
câteva străduţe de trecere. Cu fiecare minut care trecea, lui 
Helen i se strângea tot mai tare stomacul. Ce o să facă dacă nu 
găseau nimic? Cum o să-și mai ţină echipa entuziastă și 
optimistă cu atât de puţine piste de urmărit? 

Auzi un sunet care o făcu să ridice privirea. Wilbur lătra, dând 
târcoale unui punct de pe pavaj. Helen se îndreptă în grabă spre 
el, iar Francis se întoarse către ea. 


VP - 212 


— Clar a prins ceva... 

Câinele trăgea de lesă, nerăbdător să meargă mai departe. 
Helen se uită în jur - era o străduţă de trecere, prost luminată și 
banală, plină de mașini și camioane parcate. Poate că suspectul 
oprise mașina chiar în locul unde adulmeca Wilbur acum. li făcu 
semn cu capul lui Francis, îndemnându-l să meargă mai 
departe. 

— Haide... 

Wilbur porni în viteză în lungul străzii, cu Helen pe urmele lui. 
Merseră repede, îndreptându-se grăbit spre următoarea 
intersecție. Însă, chiar când se apropiau de capătul străzii, 
Wilbur se opri, învârtindu-se încă o dată în cerc. Preţ de o clipă 
înspăimântătoare, păru că pierduse urma, însă apoi porni ca din 
pușcă spre stânga, făcându-se nevăzut pe o stradă secundară. 
Helen îl urmă, uitându-se cu atenţie la Francis în căutarea 
vreunui semn de frustrare sau dezamăgire, însă polițistul părea 
la fel de concentrat și vioi ca labradorul. Merseră mai departe, 
înaintând rapid pe drumul întunecos și plin de gunoaie, până 
când ajunseră într-o fundătură care dădea într-o curte spațioasă. 
Intrarea în această oază ciudată fusese asigurată cândva de 
porţi din plasă metalică, însă acum acestea erau larg deschise, 
iar Wilbur trecu în fugă printre ele, după care se opri, așezându- 
se din nou și lătrând încet de două ori. 

— Până aici deocamdată, spuse Francis, coborând vocea. 
Putem să căutăm prin clădiri, dar trebuie să lăsăm câinii să se 
odihnească și avem nevoie și de o prezenţă corespunzătoare a 
poliţiei. 

— E-n regulă, putem prelua noi de-aici. 

În timp ce Francis se apleca spre câine ca să-i dea o 
recompensă, Helen cercetă priveliștea care i se deschidea în 
față. Curtea, care era plină de cutii de carton îmbibate de apă și 
lăzi putrezite, era intrarea principală și parcarea unei clădiri 
industriale haotice. Erau câteva clădiri împrăștiate - structuri 
masive, de câte două etaje, și depozite. Complexul fusese 
cândva un centru industrial fremătător; acum însă era un loc 
uitat și învechit, cu clădiri abandonate, uși închise cu lanţuri și 
ferestre murdare sau sparte. Helen se înfioră - ar fi locul perfect 
unde să se ascundă o stafie - și ezită să se apropie de primele 
clădiri. Însă nu avea de ce să-și facă griji - nu avea să înfrunte 
singură strigoiul ăsta. 


VP - 213 


Era momentul să convoace cavaleria. 
Capitolul 82 


Veneau din tot orașul, umplând curtea și străzile din jur cu 
mașini de patrulă sau fără însemne. Poliţiști în uniformă, 
detectivi, ba chiar și câţiva agenţi de la brigada locală de 
circulaţie, toţi îndreptându-se spre aceeași zonă, chemați la 
arme de Helen. 

Unul dintre câini venise pe o urmă până la acest complex 
industrial izolat, iar acum era în desfășurare o căutare 
minuțioasă. Poate că pierduseră elementul-surpriză, însă 
mobilizarea fusese atât de promptă, încât Joseph Hudson era 
convins că nimeni aflat înăuntru nu ar fi avut timp să fugă. Sorţii 
erau iar împotriva lui, ţinând cont de numărul de polițiști 
prezenți, însă nu-și permiteau să riște nimic. 

— Răspândiţi-vă la 20 de metri unul de altul, dar aveţi grijă să 
vă vedeţi tot timpul unii pe alţii! le ordonă polițiștilor care-l 
însoțeau. O facem sistematic și mergem împreună... 

Joseph se afla în apropiere când primise apelul. Urmând 
instrucțiunile lui Helen, venise în viteză către Northam Road, 
care era și limita din spate a complexului Gerrards Industrial 
Estate. Nu existase niciodată o poartă pentru mașini - intrarea 
îngustă era folosită de muncitori și pietoni ca scurtătură -, dar 
acum ar fi putut să fie o cale de evadare discretă. Preluând 
conducerea, Joseph îi îndrumase pe polițiști pe poartă, după 
care îi plasase într-o linie defensivă amplă, în faţa primei clădiri 
care le ieșise în cale. 

Era o structură părăginită, cu un panou pe care scria 
„Vulcanizare” încă atârnat pe zid, o dovadă a industriei și 
scopului din trecut. Acum clădirea părea interesantă doar pentru 
copiii plictisiți, având ferestrele sparte și graffiti pe orice 
cărămidă disponibilă. Mucurile de ţigară și cutiile metalice de 
cidru aruncate completau peisajul, iar Joseph se distră călcând 
una cu piciorul. 

Ajunseseră la ușile clădirii. Poate că fuseseră cândva 
asigurate cu un lanț precum celelalte structuri vizibile, însă 
acum nu se mai vedea nici urmă de așa ceva, iar lacătul fusese 


VP - 214 


smuls cu totul de pe ușă. Joseph încercă apoi clanţa și ușa se 
deschise fără nicio problemă. Oprindu-se în prag, se întoarse și 
văzu un cârd de polițiști nerăbdători care veneau în urma lui. 
Asta era șansa lui! O șansă să-l prindă pe suspectul lor principal. 
Să realizeze un moment istoric. O ocazie pentru Joseph să-și 
spele păcatele. 

Trase adânc aer în piept, deschise ușa și intră. 


Capitolul 83 


Primul lucru care o izbi fu mirosul. Mucegai, umezeală, 
duhoare; era mirosul dulceag al descompunerii. 

Helen era convinsă că acolo murise o vietate și, chiar și pe 
semiîntuneric, zări vinovatul, o grămadă cleioasă de pene, care 
fusese cândva un porumbel. Deși de mult mort, părea cumva că 
se mișcă, din cauza furnicilor care se târau pe el; când îl ocoli, 
pasărea reveni brusc la viață, ţâșnind pe lângă ea. Helen 
încremeni, năucită, până văzu o coadă lungă și groasă 
dispărând după o ladă. 

Trecând pe lângă cadavru, Helen cercetă interiorul trist al 
clădirii. Părea să fie un fel de depozit, cu tot felul de cutii 
strivite, bobiţe de polistiren, ba chiar și niște foi de inventar 
aruncate pe jos. Probabil că nu fusese niciodată cel mai 
încântător loc de muncă, însă acum arăta de-a dreptul 
deprimant, cu geamurile complet acoperite de mizerie și 
podeaua plină de apă alunecoasă și murdară, din cauza multelor 
spărturi din acoperiș. Alegându-și cu grijă traseul, Helen înaintă, 
căutând semne că ar fi trecut cineva de curând prin clădire - 
ambalaje de mâncare, sticle de apă, saci de dormit -, dar nu se 
vedea niciun semn de viață. Ocolind gunoaiele, Helen mergea 
însoţită de trei polițiști în uniformă. Făptașul lor era violent și 
dezlănțuit - nu se punea problema să-i facă față singură, 
indiferent cât de bine arăta palmaresul ei de supravieţuire de 
până acum. 

Ajunseseră deja la peretele din fund, unde se afla o scară care 
ducea la etaj. Helen urcă rapid treptele, cu ceilalți polițiști în 
urma ei. Când ajunse sus, încercă să distingă ceva printr-un 
gemuleț, dar era crăpat și deforma imaginea. Neputând să vadă 


VP - 215 


ce-i aștepta, Helen își scoase bastonul de la curea și-l deschise 
la lungimea maximă. Apoi le făcu semn celorlalţi să o urmeze și 
trecu pragul. 

Reacţia veni imediat - o pereche de porumbei luaţi prin 
surprindere își luară zborul. Helen tresări când îi văzu, însă, în 
timp ce-i urmărea din priviri prin încăpere și-i vedea lovindu-se 
panicaţi ba de tavan, ba de pereţi, își dădu seama că erau 
singuri. Nici aici nu se vedeau mai multe semne de viaţă decât 
jos - era doar un spaţiu pustiu, uitat. 

Frustrată, traversă podeaua de ciment, dând cu piciorul într-o 
cutie de carton care-i stătea în cale. Străbătu toată suprafaţa în 
fix 10 secunde, îndreptându-se acum către o ușă care ducea la 
un fel de ieșire de incendiu. Când ajunse în dreptul ei, încercă 
ușor clanţa. Era înţepenită și nu se mișca - ruginită complet -, 
așa că se propti cu umărul în ușă, care se deschise cu un sunet 
ca un oftat. Helen simţi un val de aer rece, pe care-l întâmpină 
cu bucurie, și ieși pe terasa metalică. 

În momentul acesta, deveni vizibilă întinderea complexului 
industrial. Stând la o înălţime de vreo șase metri, vedea șapte, 
opt, nouă clădiri. Acum erau în diverse stadii de degradare, însă 
zona era neobișnuit de plină de activitate, cu zeci de polițiști 
răspândiţi să cerceteze carcasele uitate. De ce fusese 
abandonat un complex așa de mare? Părea o crimă într-un 
moment în care firmele și organizațiile caritabile aveau nevoie 
disperată de spaţiu, când existau atâţia oameni care nu aveau 
niciun adăpost. Nu ar fi putut fi găsită nicio întrebuințare pentru 
el? 

Se îndepărtă de balustrada balconului și era pe punctul să li 
se adreseze însoţitorilor ei, când staţia radio reveni pe 
neașteptate la viaţă. 

— Detectiv-sergent Hudson pentru detectiv-inspector Grace, 
terminat. 

— Aici Grace, răspunse Helen. Ce ai găsit? Terminat! 

— Fum, răspunse el fără suflare. lese fum de la tipografia 
veche din spatele complexului. Terminat! 

Helen se răsuci, îndreptându-și privirea în direcţia indicată. 

— Sunt sigur că nu se vedea când am ajuns noi. Cineva a dat 
foc acolo. 

Existau o mulţime de posibilităţi - oare suspectul lor era aici? 
distrugea dovezi? se distrugea pe sine? -, dar Helen nu stătu să 


VP - 216 


se gândească la ele. Zărise fuiorul de fum care ieșea dintr-o 
clădire aflată la aproape 200 de metri, așa că nu șovăi, cobori 
pe scara de incendiu și o luă la goană într-acolo. 


Capitolul 84 


Nu mai era timp pentru subtilităţi, acum era vorba doar 
despre viteză. Ocolind câteva anexe, Helen goni spre intrarea 
principală în clădire, ajungând chiar când apărea și Joseph, 
împreună cu echipa lui. Poliţiștii în uniformă se răspândeau deja 
ca să înconjoare clădirea, însă atenţia lui Helen era îndreptată 
doar asupra ușii din faţa ei, care era încuiată și aparent decisă 
să nu o lase să treacă de ea. Injurând pentru sine, făcu un pas în 
spate, apoi lovi cu piciorul. Bocancul cu vârf metalic izbi în 
încuietoare, iar ușa se deschise larg chiar când apăru și Joseph 
Hudson în spatele ei. Făcându-i semn să o urmeze, Helen ţâșni 
înăuntru. 

Interiorul era întunecos, dar în stare mai bună decât erau 
celelalte clădiri pe care le cercetaseră. În spatele tejghelei se 
aflau câteva fotocopiatoare și scannere, dar era clar că nu de 
aici venea fumul, așa că Helen sări peste ea și se îndreptă în 
mare grabă spre scări, cu Joseph imediat după ea. Ajunseră la 
baza scării și urcară în fugă treptele. Helen își forța toate 
tendoanele, hotărâtă să-l prindă pe suspect, hotărâtă să se bată 
pe viaţă și pe moarte. 

Năvălind pe ușa de la etaj, cercetă încăperea din faţa ei. Aici 
se aflau utilaje mai mari, mașini de tipărit care trebuie să fi fost 
destul de valoroase și în spatele cărora s-ar fi putut ascunde un 
suspect pe fugă, însă nu asta îi atrase privirea, ci un butoi de 
combustibil aflat în fundul încăperii, din care ieșea un fum gros. 

Fără să-i pese de siguranţa ei, Helen ţâșni înainte, parcurgând 
în viteză distanța până la butoi. Se aștepta ca, în orice clipă, 
King să sară la ea, însă ajunse nevătămată în cealaltă parte a 
încăperii. Prinzându-se de marginea butoiului, flutură frenetic cu 
cealaltă mână, încercând să împrăștie fumul. Era greu de spus 
ce se afla înăuntru, pentru că îi lăcrimau ochii din cauza fumului 
și a mirosului puternic de butan, însă își dădu seama că era 


VP - 217 


vorba despre o țesătură, niște ziare și ceva ce arăta ca un fel de 
hartă. 

— Stinge-l! 

Joseph se afla lângă ea și se conformă pe loc, trăgând butoiul 
pe-o parte și apoi răsturnându-l, astfel încât conţinutul aprins se 
împrăștie pe podea. Acesta reacţionă imediat la oxigenul 
suplimentar, iar flăcările se ridicară și mai sus, însă Joseph era 
deja pregătit și își aruncase pe jos haina ca să împrăștie jarul și 
să înăbușe flăcările. Helen nu-l băgă în seamă, întorcându-se să 
cerceteze restul încăperii. Acum ajunseseră la etaj și alţi 
polițiști, care se răspândiseră să se uite în spatele imprimantelor 
și prin dulapurile împrăștiate, dar Helen abia dacă îi observă, 
îndreptându-și atenţia către ieșirea de incendiu, cu ușa larg 
deschisă, legănându-se în curentul tot mai puternic. Dacă 
suspectul lor tocmai fugise, atunci pe aici trebuia să fi luat-o. 

Helen ajunse acolo în câteva secunde și ieși pe ușă. Acum 
avea de ales, în jos spre curte sau în sus, spre acoperiș. Curtea 
nu părea o cale de evadare viabilă, pentru că se umplea deja cu 
polițiști în uniformă, așa că ţâșni în sus, bocănind pe treptele 
metalice. Işi forța plămânii, picioarele o dureau de efort, însă nu 
dădu nicio atenţie corpului care protesta, urcând tot mai sus, 
până se prinse de balustradă și ajunse pe acoperiș. 

Era un acoperiș plat, care părea într-o stare destul de bună, 
cu excepţia deschizăturilor pe unde ieșea acum fumul. Cu toate 
astea, Helen își alese cu atenţie traseul către un punct de 
transformare, care reprezenta singurul posibil adăpost. Dacă 
suspectul lor se ascundea undeva, atunci acolo trebuie să fi fost. 
Helen ajunse repede la punctul de transformare, îl înconjură cu 
grijă și apoi puse mâna pe clanţă. Inspiră adânc, își ridică 
bastonul și trase de ușă, pregătită să lovească. 

Nu era nimeni înăuntru, doar un morman de circuite electrice 
antice. Injurând, Helen se întoarse, pornind în grabă spre 
marginea acoperișului. Proptindu-și bine picioarele, privi în 
curte, dar nu văzu decât chipurile polițiștilor de jos, care se 
uitau la ea plini de speranţă. Se întoarse și străbătu în grabă 
acoperișul pe de-a latul, dar și în cealaltă parte nu văzu decât 
echipa ei, care menținea un perimetru de apărare în jurul 
clădirii. Nu-i venea să creadă. Joseph spunea că focul pornise 
după ce ajunseseră ei. Helen înclina să-l creadă, pentru că o 
parte din conţinutul butoiului nu fusese distrusă. Și totuși, în 


VP - 218 


ciuda acestui lucru și a faptului că-și forțase limitele fizice ca să- 
| prindă, suspectul principal le scăpase din nou. 

Stând pe marginea acoperișului și privindu-i pe oamenii ca 
niște furnici de jos, Helen avu o senzaţie strivitoare de 
dezamăgire. Descoperirea lui Meredith îi adusese aici, în locul 
despre care Helen bănuia că ar fi baza de operaţiuni a lui King. 
Avuseseră avantajul surprizei, fuseseră superiori numeric și 
hotărâți să pună mâna pe suspectul principal. Cu toate astea 
rămăseseră tot cu mâna goală. 

Acest ucigaș-fantomă reușise încă o dată să se facă nevăzut. 


Capitolul 85 


— A văzut cineva ceva? 

În glasul lui Simmons se făcea auzită o urmă de neîncredere. 

— Se pare că nu, răspunse Helen. Aveam 40 de polițiști la fața 
locului, am vorbit deja cu toți. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 

— Cred că l-am surprins și a fugit. Probabil știa bine zona, cel 
puţin mai bine ca noi. 

— Dar cum a reușit? Cum dracu'a scăpat? 

— Sunt multe ieșiri din complex dacă știi locul. Acoperiserăm 
ieșirile din faţă și din spate, dar sunt multe găuri în gardul din 
jurul complexului. În momentul ăsta, întrebăm din ușă în ușă pe 
străzile dimprejur. Poate că vecinii au observat fumul sau au 
văzut pe cineva strecurându-se prin gard... 

Părea destul de lipsit de speranţă și probabil că așa și era. 

— Și ești sigură că era omul nostru? Nu vreun drogat oarecare 
sau cineva care se oploșise pe-acolo? 

— Noi așa credem. E un loc minunat să te ascunzi și, în plus, 
conţinutul butoiului sugerează că s-ar putea să fi fost un fel de 
punct esenţial pentru el. 

— Pentru că? 

— Erau o grămadă de resturi - cutii de suc, ambalaje de 
mâncare - care sugerează că acolo a stat cineva mai multă 
vreme. Nu prezintă interes în sine, dar detectivul-sergent 
Hudson a reușit să recupereze alte lucruri care ridică semne de 
întrebare. 


VP - 219 


— Continuă! 

— Am găsit o hartă a Southamptonului. Nu o broșură turistică, 
ci o hartă topografică mai amplă. Cea mai mare parte a ei era 
arsă, bineînţeles, dar detectivul-sergent Hudson a reușit să 
recupereze un fragment pe care e încercuită clar o adresă din 
Lordswood - casa lui Callum Harvey. 

— Bine... 

— Avem și resturile unei telecomenzi de Mercedes. E topită, 
dar simbolul e încă vizibil, așa că s-ar putea să fi fost de la... 

— De la mașina cu care a fost răpit Lanning, o întrerupse 
Simmons. Putem obţine ceva dovezi de pe aceste obiecte, ceva 
care să confirme prezenţa lui King? 

— O să încercăm. Au fost arse, dar dacă se poate găsi ceva, 
atunci Meredith e singura care poate. 

— Şi asta-i tot ce era în butoi? 

— În afară de niște fragmente din ziarele locale. Oricine ar fi 
stat acolo era în mod evident la curent cu știrile, ceea ce 
sugerează că probabil nu este o persoană fără adăpost sau un 
dependent de droguri. 

Simmons încuviinţă hotărât, încercând să pară optimistă, dar 
era clar că referirea la presă îi scăzuse și mai tare moralul. 

— Să fiţi conștienți că Emilia Garanita a dat deja știrea că 
principalul nostru suspect este King. Ai idee cum a pus mâna pe 
informație? 

— Nu încă. Dar o să mă ocup personal să aflăm. Nu pot să 
cred că e cineva așa de nechibzuit în echipă, dar nu exclud 
posibilitatea. 

— Și cum ai vrea să facem, cu presa vreau să zic? 

Helen se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Nu cred că putem să evităm de data asta. E deja în Evening 
Notes, o să fie și în ziarele naţionale mâine... 

— Vrei să confirmăm că-l căutăm pe King? 

Helen ezită doar o fracțiune de secundă, apoi încuviinţă. 

— E clar că e organizat, hotărât și se pricepe să scape 
neobservat. Până acum n-am avut nicio identificare confirmată. 
Nu știu cum a obținut Emilia informaţia, însă poate că scurgerea 
asta ne-ar putea fi de ajutor. Cea mai bună resursă pe care o 
avem la dispoziţie acum sunt ochii și urechile cetățenilor. 

— În pofida inevitabilelor false identificări? 


VP - 220 


— Va trebui să ne împăcăm cu ele. Cred că ar trebui să 
spunem tot, să facem un apel și să vedem cu ce ne alegem. 

— Lumea o să se sperie... 

— Înţeleg asta, dar n-avem de ales. King e o persoană foarte 
periculoasă și foarte hotărâtă, care o să omoare fără mustrări de 
conștiință. N-avem niciun motiv să credem că o să atace civili la 
întâmplare, dar lumea trebuie să fie avertizată. 

Simmons fu de acord, îmboldită de fermitatea și hotărârea lui 
Helen. 

— Mă ocup imediat, confirmă Simmons cu entuziasm și își luă 
telefonul în mână. 

Helen îi mulțumi și plecă străbătând tot etajul șapte către sala 
de ședințe. Ca de obicei plecase de la discuție motivată și 
hotărâtă, dar adevărul era că, dacă nu aveau parte de o 
identificare norocoasă sau de încă o pistă criminalistică, nu se 
apropiaseră deloc de momentul prinderii lui Daniel King. li 
refăcuseră mișcările, îi descoperiseră bârlogul, ba chiar îl 
luaseră prin surprindere pe ucigașul nemilos, dar tot le scăpase. 
Ceea ce însemna că se afla acum în libertate, nestingherit. 

Și pregătit să lovească din nou. 


Capitolul 86 


Nici nu se punea problema. Trebuia să fugă. 

La început, Maxine respectase regulile, ascultând discursurile 
lui Bentham, cedându-i controlul asupra programului ei și 
comportându-se în general ca o persoană dispusă să stea locului 
până când trece pericolul. Insă odată ce ajunsese departe de 
ochii iscoditori, în siguranţă în dormitorul ei, intrase în acțiune, 
ignorând interdicţia asupra conectării la internet ca să devoreze 
fluxurile de știri locale. 

Își dori imediat să nu fi făcut-o. Secretul pe care Bentham 
fusese dornic să i-l ascundă devenise public - Daniel King se 
întorsese în Southampton. Nu ar fi crezut neapărat - Emilia 
Garanita era o bine-cunoscută colportoare de zvonuri -, însă 
poliţia din Hampshire confirmase știrea pe pagina de Twitter și; 
programase și o conferinţă de presă în cursul zilei. 


VP - 221 


Maxine se înfuriase și primul instinct fusese să năvălească 
afară din dormitor ca să-l ia la întrebări pe Bentham. Cum dracu' 
ar fi putut ea lua decizii cu o bază reală, legate de siguranţa ei - 
viața ei -, dacă lumea îi ascundea informaţii? Bănuise, nu, se 
temuse că s-ar putea să fie implicat King, ţinând cont de cât de 
ironică fusese discuţia telefonică și modul îngrozitor în care 
fuseseră uciși Callum și Justin, dar se agăţase de ideea că ar 
putea fi vreun ţicnit, că erau crime la indigo, cineva disperat 
după un moment de faimă. Totuși, acum nu părea să mai încapă 
îndoială. Daniel King se întorsese în oraș, hotărât să-i ia pe elevii 
care-i scăpaseră cu ani în urmă. 

Soluţia evidentă era să stea liniștită. Să stea la adăpost și să 
aștepte să facă Daniel King vreo greșeală. Dar ar fi în siguranță? 
Tipul ucisese deja doi oameni și scăpase. Oare poliția avea 
vreun indiciu despre el? Vreo idee pe unde se afla acum sau ce 
punea la cale? Sau el era cu un pas înaintea lor, planificându-și 
chiar acum următorul atac? 

Nu avea cum să știe, câtă vreme poliţia refuza fie și să 
confirme că era suspect, ceea ce o înfuria la culme. Poliţia nu-și 
făcuse treaba cu ani în urmă - copiii fuseseră cei care puseseră 
la cale evadarea de la fermă - și erau puţine perspective să și-o 
facă acum. Sigur, era altă unitate și fără îndoială Helen Grace 
avea reputaţia că prinde ucigași periculoși, dar... Callum 
chemase poliţia și la ce-i folosise? Nu, nu se punea problema să 
rămână aici, într-un apartament unde King s-ar putea să fi făcut 
deja o recunoaștere. Ar fi victimă sigură, iar King nu ar trebui 
decât să aștepte vreo breșă de securitate, când putea profita de 
ocazie pentru o reîntâlnire mortală... 

Era momentul să plece. Işi aruncase deja niște haine într-o 
geantă de voiaj, adunase ce bani cash avea și-și pusese în 
buzunar cheile de la mașină. lubitul ei VW Golf era la o 
aruncătură de băț de spatele casei, într-o parcare privată. Dacă 
reușea să ajungă nevăzută până acolo, era ca și plecată. li 
spusese lui Bentham că avea de gând să rămână în oraș, să-și 
onoreze angajamentele de lucru, dar acum nici nu se punea 
problema să mai rămână în Southampton. Nu, o să se urce în 
mașină și o să conducă până ajungea în siguranţă la Heathrow. 
O să dea telefoane de pe drum - putea să se ducă în vizită la 
părinţi în Florida sau chiar la Vanessa, prietena ei din facultate, 


VP - 222 


care era la Melbourne. Nu conta, câtă vreme era departe de 
Southampton. Departe de Daniel King. 

încurajată, Maxine închise geanta de voiaj. Îi făcea bine să 
facă ceva în loc să stea nemișcată înnebunind încet-încet. Era 
tentant să fugă acum, dar ar fi fost o prostie. Mai bine să 
aștepte până se întunecă, până când se schimbă paza afară. O 
să știe când a venit momentul și o să profite de el. 

De asta depindea viaţa ei. 


Capitolul 87 


— Rămâi? 

Părea o întrebare ciudată. De ce ar vrea o femeie, a cărei 
viață era în mare pericol, protecţia unei polițiste însărcinate care 
abia se mișca o depășea pe Charlie și totuși, în pofida prudenţei 
iniţiale, Fran se deschisese faţă de ea, găsind mângâiere în felul 
ei de a fi blând și atent. 

— Păi, pot să mai stau un pic, dacă vrei, până te instalezi, 
răspunse Charlie atentă. Dar eu sunt detectiv, nu lucrez la 
serviciul de protecţie specială, așa că legătura ta o să fie 
detectivul-sergent Grainger, așa cum am discutat deja. 

Fran încuviință absentă, ca și cum nu ar fi interesat-o 
răspunsul după ce aflase că nu Charlie o să se ocupe de ea. Deși 
fusese dispusă să accepte protecţia specială, Fran păruse 
agitată și nemulțumită de toată procedura, întâi obiectând că 
trebuia să i se spună unde mergeau, apoi găsind neajunsuri 
casei - care fusese pe rând prea deprimantă, prea neaerisită, 
prea expusă. În realitate nu era așa, era doar o casă obișnuită 
din suburbii, mai puţin ușile solide și polițiștii în uniformă din hol 
și din bucătărie, însă Charlie nu comentase, suportând elegant 
nervozitatea și nemulțumirea lui Fran. Casa, oricât de obișnuită 
părea, era cel mai sigur loc pentru Fran în momentul acesta. Cu 
timpul, avea să-și dea și ea seama, însă Charlie putea înţelege 
de ce tânăra avea nervii întinși și era dispusă să accepte situaţia 
făcând tot ce putea ca să o liniștească. 

— Pot să trimit pe cineva afară, dacă ai nevoie de ceva. 
Reviste, cărți, gustări sau dulciuri... 

Dar Fran clătină din cap, respingând ideea. 


VP - 223 


— Aici nu e internet, urmă Charlie, dar jos sunt un televizor și 
un player DVD, cu o selecţie bunicică de filme. 

Încă o dată, Fran scutură scurt din cap, nedumerită, de parcă 
ideea de a se distra era nebunească. 

— Uite, Fran, știu că e greu să fii departe de familie. Și că te 
simţi probabil foarte dezorientată și speriată, însă cel mai bine e 
să te împaci cu situaţia asta. Încearcă să găsești o cale să te 
relaxezi, să-ţi distragi gândurile. Așa o să treacă mai repede 
timpul, ceea ce înseamnă că o să te întorci mai repede acasă... 

— Nu eu am treabă de făcut, ci voi, ripostă Fran, cu un ușor 
tremur în glas. 

— Și facem, crede-ma! Am alocate resurse uriașe pentru 
cazul ăsta, la care lucrează cei mai buni dintre cei mai buni. 
Acum prioritatea noastră este să-l prindem pe făptaș - și o să-l 
prindem -, dar între timp trebuie să ne asigurăm că ești în 
siguranţă, că te simţi confortabil și mulţumită pe cât posibil. Așa 
că, dacă ai nevoie de ceva, ceva la care să poţi lucra cât stai 
aici... 

— O să fie destul de greu, doar dacă nu-mi pot ţine cursurile 
de gimnastică în sufragerie. 

— Ar putea fi problematic, răspunse Charlie zâmbind. Deși 
știu o viitoare mămică supraponderală căreia i-ar prinde bine un 
antrenament serios... 

Acum zâmbi scurt și Fran, iar încordarea i se risipi un pic. 

— Arăţi foarte bine, spuse ea. 

— Arăt ca omuleţul Michelin, răspunse Charlie. Cu picioarele 
umflate și cu vergeturi, pe deasupra. 

— Păi, poate când se termină toate astea, vii la sală să-ți 
reintri în formă, propuse Fran șovăielnic. 

— Mi-ar face plăcere, spuse Charlie sincer. Deși te avertizez, 
n-o să fie ușor. Am două prietene vechi, prăjitura și ciocolata, de 
care se pare că nu pot să scap... 

Fran încuviință zâmbind, însă ușurarea ei era doar trecătoare, 
de parcă gândurile la un viitor fără griji nu făceau decât să-i 
aducă aminte de prezentul dificil. 

— Și atunci, o să-l prindeţi? întrebă ea, cu glasul dintr-odată 
scăzut și nesigur. 

— Da, o să-l prindem. După care tu și Maxine puteţi să vă 
vedeți de viața voastră. 

— E și ea într-un loc de-ăsta? 


VP - 224 


Charlie ezită înainte să răspundă. 

— Da. 

— Au fost... a fost vreo tentativă la viaţa ei? A fost vreun 
moment în pericol? 

— Nu, din câte știm noi. Protecția specială e doar o măsură de 
precauţie pentru amândouă, până rezolvăm povestea asta. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva... mi-ai spune? 

Era o întrebare ciudată, însă Charlie îi înţelegea îngrijorarea. 
Trebuiseră să le ascundă unele informaţii și își dădea seama că 
Fran se prinsese. 

— Da, ţi-am spune. Corect e să știi cu ce avem de-a face, dar 
te rog să nu-ți faci griji. 

Fran se întoarse cu spatele spre ea, îndreptându-se către 
fereastra jivrată. 

— Maxine e pe mâini bune, păzită zi și noapte. N-o să i se 
întâmple nimic, așa că liniștește-te. Nu-i cazul să fii supărată 
sau speriată... 

— A, nu sunt speriată, în niciun caz pentru Maxine... 

— Cum așa? 

— Ai avut ocazia s-o cunoști? E... e blindată. Nu sunt sigură că 
ar putea s-o omoare cineva, dacă ar vrea s-o facă. 

O spusese cu umor, dar în glasul ei se simţea și o urmă de 
resentiment, care o surprinse pe Charlie. Se așteptase ca Fran 
să-și exprime îngrijorarea pentru prietena ei, dar cuvintele ei 
sunaseră mai degrabă a... dispreţ. 

— Dar chiar și așa, tot o să avem grijă de ea, ca și de tine. 

— De acord, dar e pierdere de timp și de bani. Oamenilor ca 
Maxine nu li se întâmplă nimic rău. Ghinionul pare să fugă pur și 
simplu de ei, de parcă ar avea dreptul la succes, bani, fericire, 
statut, în timp ce noi, restul, trebuie să ne străduim din greu. 

— Dar dacă i s-ar fi întâmplat ceva? Să zicem că ea ar fi fost 
atacată acum, nu Justin sau Callum... 

Charlie era sincer curioasă, surprinsă de duritatea care se 
strecurase în expresia lui Fran. 

— Atunci poate că aș începe să cred că există Dumnezeu. 

Vorbise fără să aibă aerul că ar trebui să se scuze, dar nu 
avea cum să nu observe reacția lui Charlie. 

— A, știu că are o imagine bună - e puternică, își exprimă 
sentimentele, lansează campanii și-i inspiră pe oameni... dar îţi 
spun eu că nu e deloc așa. Și dacă i se întâmplă ceva, asta e. 


VP - 225 


Fran tăcu, apoi încheie: 
— Javra aia merită să i se întâmple orice! 


Capitolul 88 


— Bună, sunt Maxine. Te rog să-mi lași un mesaj. 

Emilia apăsă butonul roșu și încheie apelul. Era a treia 
încercare nereușită să dea de Maxine Pryce. Supravieţuitoarea 
profesionistă, care fusese așa de dornică să se dea bine pe 
lângă presă, devenise brusc foarte timidă. 

Uitându-se prin parbriz, Emilia ridică privirea spre 
apartamentul ei, cu o ușă banală și ferestre ușor jivrate. Nu era 
prima ei vizită aici - toate drumurile păreau să ducă la Pryce în 
ultima vreme -, însă acum era ceva diferit. În dreptul ușii din 
față se vedea un poliţist în uniformă, iar Emilia nu avea nicio 
îndoială că era unul și în spate. Curios, îl mai zărise și pe 
detectivul-agent Bentham mișcându-se discret înăuntru, ceea 
ce-i întărea convingerea că Maxine era și ea în apartament. 

Emilia cască și aruncă o privire la ceas. Era obișnuită cu 
pânda, știa că durează, dar tot abia aștepta să aibă și un 
rezultat. Reacţia la știrea despre prezenţa lui King în 
Southampton fusese electrizantă - un amestec de șoc, panică și 
agitaţie - și zeci de oameni luaseră deja legătura cu redacţia ca 
să ofere „informaţii”. Aceste piste se vor dovedi lipsite de orice 
bază, însă nu asta era ideea: contau amploarea și înflăcărarea 
reacției. Nu erau multe care să poată depăşi acum ultimul titlu, 
care anunţa întoarcerea lui King, cu excepţia arestării acestuia 
sau a unui interviu cu una dintre ţintele lui îngrozite. 

Fran Ward era o posibilitate, dar în mintea Emiliei nu exista 
nicio îndoială că Maxine era adevăratul premiu. Ea era cea 
faimoasă - chipul tragediei și cea care făcuse cel mai mult ca să 
popularizeze întâmplările. Oare ea declanșase, fără să știe, 
acest proces? ÎI îmboldise pe King să se întoarcă în 
Southampton? Era o întrebare care o intriga și pe care abia 
aștepta să i-o pună autoarei. Maxine era așa de sigură pe ea, 
aproape arogantă, dar, oare, ce simțea acum? Regret? Tristeţe? 
Teamă? 


VP - 226 


Emilia își luă telefonul și sună iar la Maxine, dar îi răspunse 
robotul. Nu conta, putea să aștepte. Maxine fusese sfătuită să 
rămână discretă, să stea locului și, cel puțin la început, avea să 
respecte recomandarea. Dar cât de probabil era să rămână în 
casă pe termen lung? Emilia o cunoștea pe Maxine - era 
încăpăţânată, arogantă, aparent disperată după recunoaștere și 
succes. Vânzările cărții creșteau deja vertiginos, potrivit contului 
de Twitter al editorului ei - nu tocmai surprinzător, ţinând cont 
de știrile din ultimele câteva zile. Maxine era femeia 
momentului; era tot ce visase. Chiar și ţinând cont de potenţiala 
ameninţare la adresa ei, era probabil de neconceput să rateze 
ocazia să se bucure de celebritate. Apărea și dispărea periodic 
din media de aproape doi ani deja, după prima relatare 
șovăielnică la BBC South a traumei din adolescenţă. Era, oare, 
posibil să evite acum lumina reflectoarelor? 

Nu, nu avea să rateze. Nu putea. Orice i-ar fi spus poliţia, 
Maxine o să apară atunci când o să decidă ea. 

lar când o va face, Emilia o s-o aștepte. 


Capitolul 89 


Deschise încet fereastra, lăsând aerul rece să intre. Maxine se 
opri și ascultă, încercând să audă vreun semn ca mișcarea ei 
fusese detectată, dar totul părea liniștit. Adunându-și curajul, 
scoase capul pe geam. Așa cum sperase, grădina din spatele 
casei era nepăzită pentru moment. Auzise când se schimbase 
tura și fusese mulțumită să asculte ritmul vioi al discuţiilor din 
bucătărie, în timp ce polițiștii își predau schimbul. 

Maxine trase mai tare de fereastră până o deschise complet. 
Era o ușurare binecuvântată - durase mult până deschisese 
încuietoarea și trebuise să recurgă până la urmă la o pilă ca să 
scoată șuruburile - și era hotărâtă să profite până la capăt de 
succes. Chiar și așa, se opri din nou, uitându-se cu atenţie afară. 
Nu exista nicio scară de incendiu, niciun burlan, nicio cale 
simplă de coborâre. Trebuia să sară. 

Nu era un dezastru în sine - era doar la primul etaj și avea 
dedesubt un strat de flori. Dar ce avea să se întâmple dacă nu 
mergea totul bine? Dacă își luxa sau rupea o gleznă? De fapt 


VP - 227 


Maxine dezbătuse deja în sinea ei aceste aspecte și hotărâse că 
recompensa merita riscul. Așa încât se asigură că geanta de 
voiaj stă bine, ieși pe geam, puse picioarele pe pervazul de 
cărămidă și se aruncă. 

Aerul vâjâi pe lângă ea în cădere, iar pământul veni în sus ca 
s-o întâmpine. Ateriză greoi și rămase fără suflare în clipa în 
care picioarele i se cufundară în pământul moale. Se adună, 
respirând greu, și privi în jur. Nu se auzea niciun sunet, nu se 
vedea nicio mișcare înăuntru, așa că se ridică și porni în viteză 
pe alee. Poarta înaltă din spate avea zăvoare sus și jos, dar nu și 
lacăte; trase zăvoarele și se strecură afară, închizând ușor 
poarta după ea. 

leși într-o alee îngustă, care trecea prin spatele caselor. 
Fusese gândită ca o cale de acces, dar acum era locul unde se 
aruncau cutii de carton, gunoi de grădină și cărucioare. Era 
întunecată și pustie, iar Maxine se înfioră când se uită în lungul 
ei. Norii treceau prin dreptul lunii, aruncând umbre bizare pe 
pământ, iar aleea părea că forfotește de ameninţări. 

Maxine privi în beznă, încercând să întrezărească ceva, apoi 
ridică ochii spre apartament. Cineva care ar fi stat aici ar fi avut 
o vedere minunată asupra casei; era un loc foarte bun să stai și 
să aștepți. Se uită din nou de jur-împrejur. Oare era cineva 
acolo? Sau mintea îi juca renghiuri? Oricum, nu avea niciun rost 
să zăbovească, așa că-și ridică gulerul hainei și porni în viteză 
prin noapte. Spre marea ei ușurare, nu se vedea nicio mișcare, 
nu se auzea niciun sunet pe alee și, într-o clipă, era liberă. 

O luă de-a lungul străzii întunecate. Parcarea era chiar după 
colt și avea să ajungă acolo în mai puţin de un minut. Să 
plătească pentru un loc de parcare propriu fusese o 
extravaganță, însă o suportase de bunăvoie, ținând cont de cât 
de neglijenţi erau pe strada ei șoferii de camion și de dubă. 
Acum era ușurată să știe că Golful ei neatins o să fie exact unde 
l-a lăsat, așteptând să o ajute să evadeze. 

După colț, privirea îi căzu asupra lui. Strălucitor, argintiu, nou. 
Îi crescu inima - VW-ul părea să promită siguranţă, eliberare, 
chiar fericire - și porni în grabă spre el, pietrișul scrâșnindu-i sub 
tălpi. Scoase cheile din buzunar și deschise portbagajul. Aruncă 
geanta de voiaj înăuntru, îl închise, iar zgomotul răsună în toată 
parcarea pustie în timp ce ea ocolea mașina, îndreptându-se 


VP - 228 


către ușa șoferului. Apucă mânerul și se pregătea să deschidă, 
când se opri brusc. 

— Ce mama naibii...? 

Nu-i venea să creadă. Clipi de două ori de parcă ar fi avut 
vedenii. Dar nu era nicio îndoială. Cauciucul din faţă era 
dezumflat. Cum era posibil? Folosise mașina cu două zile în 
urmă și atunci era în regulă. 

li trecu prin cap un gând neplăcut și se aplecă să cerceteze 
roata. Se ruga să greșească, să fie doar paranoică, însă degetele 
îi treceau acum peste o tăietură lungă și întunecată. Nu era un 
accident, cineva îi tăiase intenţionat cauciucul. 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, se ridică, având o sută 
de gânduri în cap. Dar chiar atunci auzi un zgomot. Pași pe 
pietriș, în urma ei. 

Maxine încremeni, paralizată de frică. Şi acum își mai dădu 
seama de ceva. Sunetul răsuflării cuiva. Părea să fie chiar în 
spatele ei, aproape deasupra ei, dar tot refuză să se uite, 
căutând înnebunită răspunsuri. Ce să facă? Cum se putea salva? 

Insă, înainte să găsească vreun răspuns, se auzi o voce. O 
voce din cele mai negre coșmaruri ale ei. 

— Bună, Maxine! 


Capitolul 90 


Stătea în prag cu tot trupul încordat. 

Era cineva în apartament. Nu era nicio îndoială, auzea mișcări 
- pași? - și se vedea o lumină slabă, strecurându-se pe sub ușa 
de la bucătărie. O clipă, Helen ezită, prudentă. Să cheme ajutor? 
Să se ocupe ea de intrus? Optă pentru ultima variantă - venirea 
ajutoarelor nu ar face decât să-l pună în gardă pe intrus, creând 
poate probleme și mai mari -, așa că-și scoase bastonul de la 
brâu, păși înăuntru și trase ușa în urma ei. 

Aruncă o privire în sufragerie și porni pe coridor spre 
bucătărie. Categoric era cineva acolo, dar părea să stea liniștit. 
Oare își dăduse seama de prezența ei? Stătea acum și pândea? 
Helen se minună de cât de repede, cât de surprinzător ţi-o poate 
trage viața. Abia așteptase să ajungă acasă și să-și tragă 
sufletul, să facă un duș și să încerce să înţeleagă evenimentele 


VP - 229 


dificile din cursul zilei - și acum se strecura pe coridorul 
propriului apartament, pregătită să se apere. 

Se opri la ușă și ascultă încordată. Nu era nicio îndoială, 
înăuntru era cineva, care părea că umblă prin sertare. Nu avea 
mai nimic de valoare, dar a naibii să fie dacă avea să lase pe 
cineva să-i scotocească prin lucruri. Așa că puse mâna pe 
clanță, deschise ușa și intră. 

Joseph Hudson se întoarse, abia reușind să nu scape 
tacâmurile din mână. Râzând, duse o mână în dreptul inimii care 
i-o luase la trap, ridicând-o pe cealaltă într-o imitație de semn 
de predare. 

— Știu, știu, scuze că am dat năvală, dar voiam să-ţi fac o 
surpriză. 

Arătă spre masa așezată frumos, pe care era un castron de 
linguini din care se ridica aburul. 

— Voiam să-ţi spun că-mi pare rău. 


Capitolul 91 


Nu avea ce face. O să trebuiască să sune și să-și ceară scuze. 
Charlie știa că ar fi trebuit să fie acasă - de fapt, ar fi trebuit să 
fie acasă de mai mult de o oră -, dar nu se punea problema să 
plece. O să-l sune pe Steve, o să încerce să-l îmbuneze și să-și 
mai asigure un pic de timp. Analiştii lucrau din greu și Charlie 
era decisă să rămână acolo până fie găseau ce-i trebuia ei, fie 
eliminau toate posibilităţile. 

Se întorsese deja de mai mult de două ore la Southampton 
Central, dar mintea ei tot revenea la discuția cu Fran Ward, care 
refuzase să-i explice atitudinea față de Maxine și păruse să 
regrete cuvintele dure pe care le rostise. Charlie avea senzaţia 
că nu fiindcă se simţea prost că vorbise dispreţuitor despre 
fosta ei colegă de școală, ci mai degrabă pentru că era iritată că 
lăsase pe cineva să vadă dincolo de văl, să-i întrezărească 
adevăratele sentimente. Fusese doar o străfulgerare - un scurt 
moment surprinzător de onestitate -, dar rezonase puternic cu 
Charlie, care era convinsă că s-ar putea să fie ceva important 
pentru înțelegerea acestui caz bizar. 


VP - 230 


Chiar de la început, din momentul în care nefericiţii copii se 
târâseră cu greu în siguranţă, povestea de bază fusese cea a 
solidarităţii, a grupului de prieteni apropiaţi care rămân 
împreună la bine și la greu. Era o idee care fusese repetată 
adesea în presă, cel mai recent chiar de Maxine. Când citise 
cartea, Charlie fusese uimită de accentul pus de Maxine pe 
apropierea dintre membrii grupului, explicând supraviețuirea lor 
prin sprijinul și afecțiunea pe care și le ofereau unul altuia. 

Însă evenimentele ulterioare dovediseră că asta era ficţiune, 
cel puţin în parte. Nu încăpea îndoială că reușiseră să îndure 
chinurile împreună, înaintând împleticit prin ceaţă către 
libertate. Și asta, cu siguranţă, crease o legătură durabilă, însă 
copiii nu se mai văzuseră decât în trecere după perioada aceea 
cumplită. Mai mult, adevăratele tensiuni deveniseră evidente: 
Maxine certându-se cu Justin pe bani și Fran afișând un dispreţ 
real pentru povestitoarea traumei lor comune. Era vorba despre 
bani? Despre felul cum povestise Maxine suferințele lor trecute? 
Sau se întâmpla altceva? 

Charlie își dorea să știe, să descopere rădăcinile cauzei 
acestei aparente scindări. Însă Fran refuzase să mai vorbească, 
iar Maxine era puţin probabil să dea detalii - prezentase deja 
detaliat, în carte, versiunea ei despre evenimente. Charlie o 
citise pe sărite și știa că Pryce are o linie directoare, care punea 
accentul pe unitate și reziliență, pe afecțiune și legături de 
loialitate. Părea să fie bine primită de publicul care plătea, așa 
că nu prea erau șanse să se apuce să-și contrazică propriul 
scenariu. 

Nu, dacă voia mai mult, Charlie știa că trebuie să găsească 
alte mijloace să scoată la lumină adevărul despre prietenia lor. 
Ceea ce, în epoca modernă, însemna mass-media de socializare. 
Victimele lui Daniel King erau copii ai erei digitale, încântați să-și 
consemneze toate detaliile vieţii pe Facebook, Instagram și alte 
site-uri și să-și trăiască prieteniile în egală măsură online și în 
persoană. Acolo erau de găsit dramele, mari și mici, ale vieții 
lor, așa încât Charlie le dăduse analiștilor temă să ia la mână 
vieţile digitale ale foștilor elevi. 

Primele cercetări nu arătaseră prea multe - păreau să fie un 
grup de adolescenţi ciudat de agreabil. Exista o postare 
neplăcută a lui Maxine, care sugerase că Fran s-ar putea să fie 
prescurtarea de la Frank, o aluzie nu foarte subtilă la alura 


VP - 231 


masculină a colegei ei. Însă nu existase nicio urmare și postarea 
nu părea suficient de importantă sau de răutăcioasă ca să 
otrăvească o prietenie. La prima vedere nu prea erau dovezi ale 
vreunei fracturi în interiorul grupului. 

Pe măsură ce trecea timpul Charlie se plimba în sus și-n jos 
aruncând câte o privire din când în când la analiști, alteori la 
ceas. Ca de obicei era sfâșiată de două dorinţe contradictorii: să 
fie acasă, cu Steve și Jessie, dar și să nu-i scape niciun colţișor 
necercetat. Era convinsă că le scăpa ceva evident, ceva ce i-ar fi 
ajutat să dea o nouă direcţie anchetei, dar până acum nu 
descoperiseră mare lucru. Era, oare, posibil să fi trebuit să caute 
în altă parte? Să meargă la familiile victimelor, poate, să sape 
mai adânc în trecutul lor? Nu prea părea potrivit, câtă vreme 
familiile lui Callum Harvey și Justin Lanning erau încă năucite și 
cufundate în durere, dar poate că ar merita dacă ar spune ceva 
concret? Totuși, Charlie se înfioră când se gândi la perspectiva 
asta. Detesta să dea năvală peste durerea oamenilor. 

— Cred că vrei să vezi asta... 

Smulgându-se din gânduri, Charlie se duse grăbită spre biroul 
analistului. 

— Mă uitam la postările de pe Facebook ale lui Pryce. Doar 
dulcegării și generalităţi neimportante. Deși puţin egocentrice... 

— Dar..., spuse nerăbdătoare Charlie. 

— Dar cam acum un ana șters o mulţime de postări. 

— Curăţenie digitală... 

— Exact. Erau postări vechi, în principal de când era încă la 
școală. 

— Erau vreunele publicate înainte să-i răpească Daniel King? 

— Da, majoritatea. 

— Și? întrebă Charlie, intrigată de-a binelea de-acum. 

— Și nu sunt foarte plăcute. Pare destul de vocală la adresa 
mai multor persoane, a câtorva copii despre care n-am auzit, 
dar și a lui Fran Ward. Par să se fi certat și împăcat de mai multe 
ori. Insă cele mai multe erau împotriva lui Rachel Wood. Chiar n- 
o plăcea deloc... 

Tehnicianul deschise o pagină cu o postare din 16 martie 
2012. Nu era niciun text, însă imaginea spunea totul - fața lui 
Rachel fusese lipită grosolan peste o fotografie porno. Era 
neplăcută, răzbunătoare și ușor ridicolă, chipul prelucrat la greu, 
totuși profund nevinovat, al elevei, într-un conflict puternic cu 


VP - 232 


trupul răsucit și supus unor operaţii estetice masive pe care-l 
împodobea. Oricât de neprofesionistă și neconvingătoare era 
imaginea, intenţia era clară. Maxine voise să o umilească și să o 
pună într-o poziţie neplăcută pe colega ei de școală. 

— Mai sunt câteva la fel, dar asta e cea mai semnificativă... 
oricum, cea care s-a bucurat de cea mai multă atenţie. 

Charlie cobori privirea și se uită câţi apreciaseră sau 
preluaseră postarea, înfuriată de insensibilitatea meschină a 
atacului. 

— Bine, fă câteva cópii, și cu asta, și cu tot ce mai descoperi. 
Vreau să se ocupe toată echipa de povestea asta. 

Tehnicianul încuviință și se întoarse la treabă, iar Charlie se 
duse înapoi la biroul ei, cu pasul ceva mai vioi. Nu era o dovadă 
incriminatoare, dar era un indiciu care trăda ficţiunea unităţii pe 
care o creaseră Maxine Pryce și prietenii ei. Charlie acţionase 
din instinct, sperând că o căutare meticuloasă avea să dea 
rezultate, și se dovedise că avea dreptate. Orice interpretare 
pozitivă dădea Maxine întâmplărilor, orice mituri erau dispuși să 
încurajeze Fran și ceilalţi, Charlie era acum convinsă că nu 
fusese dezvăluită niciodată toată povestea. 


Capitolul 92 


— Cum ai intrat? 

Joseph ridică din umeri și zâmbi: 

— Am învăţat și eu câteva trucuri la vremea mea. 

— Doar un hoț poate prinde un hot? 

— Cam așa. Ar trebui să chemi pe cineva să se uite la broasca 
aia, e șocant. 

Luă încă o furculiță de linguini din farfurie. Mâncarea era 
delicioasă, dar Helen mâncase puţin până acum, neliniștită de 
apariţia lui bruscă în apartamentul ei. 

— Ai noroc că n-a sunat nimeni la poliţie. 

— A, nu m-am strecurat. Am salutat-o pe vecina ta când 
aduceam cumpărăturile. Jane, nu? 

— Joan. 

— A fost destul de prietenoasă, m-a mai văzut prin zonă. Cred 
că devin parte din mobilier. 


VP - 233 


Rostise cuvintele pe un ton nepăsător - impertinent -, însă 
sunaseră forțat. Joseph se străduia din răsputeri să creeze o 
atmosferă destinsă, dar de fapt erau așa de multe vorbe 
nespuse, atât de mult clocot dedesubtul aparenţei, încât lui 
Helen îi era greu să se relaxeze. 

— O să am o discuţie cu ea pe tema asta. Are prea multă 
încredere în oameni. 

Joseph păru să primească bine comentariul, zâmbind și 
reluând atacul asupra pastelor. 

— Vreo veste de la Meredith? întrebă el cu gura plină. 

— Nimic încă. E cu toată echipa la faţa locului. Nu e nimic 
care să sară în ochi în clădirea principală, dar poate avem noroc 
prin altă parte. 

— Şi polițiștii în uniformă? 

— Încă discută cu vecinii, dar sunt o mulţime de clădiri 
industriale pe-acolo, nu prea sunt case sau pietoni. 

— O să apară ceva. 

— Așa sper. Pentru că în momentul ăsta pare că suntem cu 
totul pe dinafară. Ceea ce Emilia Garanita a scos în evidenţă 
bucuroasă. 

— Până mâine nu mai știe nimeni ce-a scris în ziarul de azi, 
spuse Joseph indiferent. 

— Ziarul de azi e cel pe care-l citesc comisarul, politicienii 
locali și o grămadă de alţi oameni care ne pot face viaţa grea 
dacă nu suntem văzuţi făcându-ne treaba. Nu ne ajută nici că 
Garanita a luat în vizor pe cineva din secţie și are acces la 
informaţii importante pe care e dispusă să le folosească, deși le- 
ar putea pune în pericol pe Maxine Pryce și Fran Ward. 

Joseph nu răspunse, terminându-și pastele și lăsând furculita 
din mână. Dar Helen observă că nu se uita la ea, atitudinea lui 
împăciuitoare, plină de zâmbete și încredere, șovăi o clipă. 

— Nu-i prima dată când se insinuează în anchetele noastre, 
dar în ultima vreme am reușit s-o ţinem la distanţă. 

— O să i se înfunde cât de curând, așa se întâmplă 
întotdeauna cu ăștia de teapa ei. 

— Totuși e ciudat, insistă Helen. De ce acum? De ce a reușit 
brusc să afle cine sunt suspecțţii noștri, ce avem de gând să 
facem? Dacă află unde sunt Maxine și Fran, nu m-ar mira să 
încerce și să intre peste ele sau să obţină cumva acces. 

— N-ar face așa ceva. 


VP - 234 


— Sigur că ar face. Femeia asta e în stare de orice. 

Joseph încuviinţă și sorbi din bere. Dar în ochii lui era ceva - 
îngrijorare? încordare? - care o intriga pe Helen. 

— N-ai avut nimic de-a face cu ea în ultima vreme, nu? 

— Sigur că nu. Nu-s așa de prost. 

— Nicio legătură? 

— Nu-s venit cu pluta, Helen. Ai puţină încredere în mine! 

Limbajul corporal era defensiv, iar tonul ușor încordat. Helen 
era convinsă că o minte, dar nu înţelegea de ce. Cu siguranţă, 
nu era așa de prost să se înhăiteze cu Emilia, nu? Ce-ar fi avut 
de câștigat? Nu, părea o nebunie, era caraghios. 

— Ești bine, Helen? o întrebă Joseph, smulgând-o din gânduri. 
N-ai prea mâncat. 

— Sunt în regulă, doar că am multe pe cap, atâta tot. 

— Dacă nu-ţi plac pastele, am budincă, zise el luminându-se 
din nou la faţă și ridicându-se de la masă. 

— De fapt, te superi dacă o lăsăm baltă? Nu prea mi-e foame. 

Joseph se opri și o privi atent. În pofida încercărilor lui de a 
îndrepta lucrurile, atmosfera se răcise brusc. 

— Helen, fac tot ce pot..., zise el expirând zgomotos. Știu că 
am dat-o în bară, că m-am purtat prostește, dar încerc să mă 
revanșez. 

— Știu. 

— Suntem o echipă bună, ne potrivim, așa că spune-mi ce 
trebuie să fac ca să repar lucrurile. Dacă vrei să spun că-mi pare 
rău, o să... 

— Nu-i vorba de asta. 

— Și atunci? 

Helen se uită la el. Chiar voia să aibă discuţia asta? Tocmai în 
seara asta? Și totuși, avea de ales? 

— E... e vorba de încredere. 

— Înţeleg. Să plec după suspect singur... Recunosc că n-a fost 
normal, am spus deja... 

— Nu mă refeream la muncă, deși, da, a fost nesăbuit și; 
periculos. 

Joseph o ţintuia cu privirea, ofensat, dar și curios. 

— Ce se petrece, Helen? o întrebă tăios. Ce-am făcut ca să te 
îndoiești de mine? 

Cuvintele plutiră în aer, cerând un răspuns. 


VP - 235 


— Nu e treaba mea, recunosc, spuse Helen încet, începând cu 
scuzele. Dar... mi-ai spus că n-ai copii. 

— Nu a... 

Dar minciuna i se stinse pe buze, în timp ce Helen se uita 
direct la el. 

— Ai un băieţel. Kieran. 

Joseph nu încercă să nege, rămânând cu ochii la ea. 

— Te-am întrebat despre copii și mi-ai spus categoric că n-ai. 

— Știu și îmi pare rău... dar părea ceva prea important ca să 
fie discutat atât de devreme în... 

— E fiul tău, Joseph! 

Joseph o privea în ochi, refuzând să-și mute privirea. 

— Un băiat care ar trebui să facă parte din viaţa ta. Căruia i-ai 
întors spatele. 

— Cu cine dracu' ai stat de vorbă? Ce știi despre băiatul meu? 

Helen șovăi. Joseph era în mod evident furios, dar nu avea 
rost să se fofileze. 

— Uite, n-ar fi trebuit să fac așa ceva, dar am sunat-o pe 
Karen. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu era cazul, știu, dar trebuia să știu ce se petrece. 

— Nu vrei să crezi nimic din ce spune... 

— De ce nu? 

— Pentru că e o femeie furioasă, plină de resentimente. 

— Și de ce-i așa? Fiindcă a făcut ceva? Sau fiindcă ai făcut tu 
ceva? 

Acum nu mai încăpea îndoială, în ochii lui Joseph se vedea 
furia oarbă. 

— Aţi pus totul la cale, nu? Pun pariu că v-aţi simţit minunat... 

— N-a fost așa, Joseph... 

— ... m-aţi bârfit, m-aţi criticat... 

— Nu, categoric nu... 

— ... te-ai folosit de minciunile ei ca să înfigi cuțitul. 

— Am vrut să aflu adevărul. 

— Și ţi-a spus adevărul, nu? se răsti el, batjocoritor. 

— Nu știu. Mi l-a spus? l-ai părăsit? l-ai întors spatele băiatului 
tău? 

Întrebarea atinse un punct sensibil, fiindcă Joseph fu redus la 
tăcere de forța acuzației. 

— Da sau nu, Joseph? Atâta vreau să știu! 


VP - 236 


Însă, în loc să răspundă, Joseph făcu un pas spre ea. Helen se 
ridică imediat, pregătită să reacționeze. Dintr-odată, își dădu 
seama că nu știa ce o să facă Joseph, de ce era în stare. 

— N-ai niciun drept! spuse el răgușit. N-ai niciun drept! 

Avea chipul schimonosit de furie. O clipă, Helen crezu că avea 
să erupă, să se dezlănţuie împotriva ei, atâta furie era în 
expresia lui. Insă el se întoarse, ieșind din bucătărie fără nicio 
vorbă. 

După câteva secunde, Helen îl auzi trântind ușa din faţă, 
încheierea perfectă a încă unei zile mizerabile. 


VP - 237 


Ziua a cincea 


Capitolul 93 


— Nu ești binevenită, așa că fă bine și cară-te! 

În mod normal, polițistul Dan Meadows nu ar fi fost așa de 
direct, însă ajunsese la capătul răbdării. Incercase de trei ori s-o 
facă pe ziaristă să plece, dar ea tot în prag stătea. 

— Uite, știm amândoi că e aici, așa că n-am putea să trecem 
la subiect? ripostă Garanita. Lasă-mă să vorbesc cu ea cinci 
minute și după aia am plecat. Vreau doar un comentariu. 

— Ai înnebunit? o contră Meadows, încercând disperat să nu 
ridice glasul. Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, și cu atât mai 
puţin cu ziaristi... 

— O zici de parcă ar fi o insultă, răspunse Garanita 
batjocoritor. Uite, amice, pot să stau pe-aici toată ziua dacă vrei, 
tot o să trebuiască să... 

— lar eu pot să te arestez pentru obstrucţionarea poliției în 
desfășurarea activităţii. 

Dar ziarista nu făcu decât să râdă. 

— Dacă aș avea un bănuţ pentru fiecare dată când m-aţi 
ameninţat vreunul dintre voi cu asta... și uite, tot aici sunt. 

Desfăcu larg braţele într-un gest de triumf. ingrijorat, 
Meadows aruncă o privire în lungul străzii. Era dimineață 
devreme și lumea începea să iasă pe străduța din suburbii, 
îndreptându-se grăbit spre muncă și scoţându-i pe copii din 
case. Ultimul lucru de care avea nevoie era un scandal în stradă 
cu ziarista asta lipsită de scrupule. 

— Îmi pare rău, dar răspunsul e nu. 

Garanita era pe punctul de a răspunde, însă Meadows nu-i 
lăsă timp, închizându-i ușa în nas. Imediat după asta, reîncepură 
bătăile. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Aruncă o privire pe coridor către colegul lui, care ridică 
neajutorat din umeri. Nu prea aveau ce face, erau prinși în 
capcană, dar nu se punea problema ca ei să rămână aici, cel 


VP - 238 


puţin nu împreună cu Garanita care atrăgea atenţia asupra 
locului unde se afla Pryce. Cum de scăpase ziarista asta, care 
sacrifica siguranța altora ca să-şi satisfacă ambițiile 
profesionale? 

Cu inima grea Meadows urcă la etaj. Era foarte posibil ca 
Pryce să fi auzit altercația și să știe ce se petrecea, dar, dacă 
nu, va trebui să o informeze. Nu-l încânta sarcina, însă își adună 
curajul și bătu la ușă. 

— Domnișoara Pryce? Sunt polițistul Meadows... 

Niciun răspuns. Era devreme, nu ar fi fost imposibil să doarmă 
încă, așa că bătu din nou. 

— Domnișoară Pryce? Mă întrebam dacă n-am putea sta un 
pic de vorbă. A intervenit ceva. 

Nu se punea problema că nu l-ar fi auzit, dar tot nu se simțea 
nicio mișcare înăuntru. Cu siguranță că îi trezise deja 
curiozitatea, așa că de ce nu răspundea? Mai bătu o dată, tot 
mai neliniștit. 

— E totul în regulă? Chiartrebuie să vorbim... 

Tot nimic. Încercă mânerul ușii, aproape așteptându-se să fie 
încuiată, dar se deschise fără probleme. 

— Intru, domnișoară Pryce... 

Păși cu prudenţă în cameră. Se temea că o s-o găsească pe 
jumătate dezbrăcată, că o s-o înfurie, dar, spre surprinderea lui, 
camera era pustie. Nici urmă de Pryce. 

Ba mai rău, nu era niciun semn că ar fi dormit în pat. 


Capitolul 94 


Reușise cu greu să adoarmă. | se tot învârtiseră prin cap 
gânduri, anxietăţi și spaime, în timp ce copilul lovea și se 
zvârcolea. Era o experiență unică, minunată să porți în tine o 
nouă viaţă, însă uneori aveai impresia că ești supus unui atac 
continuu, că bebelușul ţi se împotrivește la fiecare pas. Cam așa 
era și în dimineaţa asta, iar Charlie trebuia să se străduiască din 
greu să găsească suficientă energie ca să ducă un picior în faţa 
celuilalt. 

Se trezise devreme și băuse deja două căni de ceai tare până 
să reușească să se pună în mișcare. li ceruse lui Osbourne să-i 


VP - 239 


contacteze pe prietenii și, unde era cazul, pe membrii familiei ca 
să afle informaţii valoroase despre Fran, Maxine și cât de 
armonios era grupul. Totuși, ea voia să se întoarcă la punctul de 
pornire, să afle mai multe despre dinamica dintre elevi, după ce 
descoperiseră postările răzbunătoare ale lui Pryce. 

Sunase ca să o anunţe pe Helen ce avea de gând să facă, 
apoi se înghesuise în Renaultul ei străbătând orașul spre 
Fordham. Parcă mașina și își continuă pe jos călătoria scurtă, iar 
acum stătea în fața școlii St. Mary. 

Elevii treceau pe lângă ea ocolind-o, grăbiţi să intre pe porţile 
școlii. Charlie avea amintiri frumoase de când era elevă, iar 
vederea unei școli pline de copii o înveselea întotdeauna - atâta 
energie, gălăgie, atât de multe posibilități! Pe vremea ei erau 
multe de făcut, dar nici nu se compara cu nenumăratele cluburi 
și cursuri la care aveau acum acces copiii: învățau să facă filme 
de animaţie, să devină DJ, să-și înregistreze și să distribuie 
propria muzică. În parte, și-ar fi dorit să se întoarcă în perioada 
aceea, să fie din nou adolescentă, însă nu era naivă. Ştia că 
pentru mulţi dintre copii școala nu era floare la ureche - 
presiune academică, bullying, droguri, chiar și violenţa bandelor, 
toate erau prezente în viaţa elevilor. Și asta pe deasupra 
dificultăților legate de prietenii - loialităţi încălcate, pierderea 
statutului, excludere - care veneau de la sine. Fiecare elev avea 
încurcăturile lui, fiecare școală avea secretele ei și de aceea se 
și afla Charlie aici. Dacă exista ceva între Fran, Maxine și ceilalţi, 
cineva de la școală trebuie să fi știut. Scoțându-și legitimaţia din 
geantă, Charlie se îndreptă spre administraţie, mergând 
legănat, cât de repede îi dădea voie copilul. 


Capitolul 95 


Ajunsese prima, așa cum îi plăcea. După o noapte agitată, 
Helen pornise devreme spre serviciu, dornică să fure startul. Pe 
drum primise un apel de la Charlie. Deși i se simțea extenuarea 
în voce, vechea ei prietenă se îndrepta spre școala St. Mary ca 
să mai facă niște săpături, hotărâtă să nu lase nimic 
nedescoperit. Helen știa că și ea trebuie să facă la fel. 


VP - 240 


Se închise în birou și întinse dosarele în faţa ei. De-aici avea 
vedere spre panoul cu crimele, iar chipurile lui Justin Lanning și 
Callum Harvey o priveau stânjenitor, așa că putea să facă lesne 
corespondențe între ei. Spera că, dacă trece din nou peste toate 
detaliile, singură și netulburată, ar putea descoperi vreun 
indiciu, vreo legătură importantă care să le fi scăpat până 
atunci. 

Unele fapte importante nu prezentau nicio îndoială. Fuseseră 
comise două crime, într-un mod care băgase spaima în inima 
victimelor. Chiar înainte să-l fi identificat martora de la Moon 
Lounge, Daniel King fusese unul dintre suspecţii care săreau în 
ochi - pentru că-i plăcea să-și terorizeze victimele, pentru că 
victimele erau legate una de cealaltă prin intermediul lui, pentru 
că modul de operare - ligatura prin strangulare - era același ca 
înainte. Faptul că ucigașul bântuia prin Northam era un alt 
indiciu important - era un loc pe care King îl știa bine și unde s- 
ar fi simţit în siguranţă să se ascundă. Dovezile pe care le aveau 
la dispoziţie îl indicau clar pe King, dar tot mai erau întrebări la 
care trebuia găsit răspunsul, lacune care trebuiau eliminate. 

Mobilul era esenţial. Nu încăpea îndoială că Daniel King ar fi 
visat să-i aibă din nou la mila lui pe copii, însă își asuma un risc 
enorm dacă revenea să-și termine treaba, când lumea îl credea 
mort. Și de ce să lovească acum? De ce să aștepte mai mult de 
opt ani înainte să-i ia în vizor? Da, Maxine Pryce readusese cazul 
în atenţia publicului, poate că-l provocase, dar cu siguranţă asta 
i-ar fi îngreunat misiunea lui King, ţinând cont de atenţia pe care 
o atrăgeau acum Pryce și celelalte victime, nu? 

Și mai presant era modul de operare. Lanning fusese tras pe 
sfoară, când ucigașul se dăduse drept șofer. Dar Callum Harvey? 
El sunase la secția Southampton Central, convins că viaţa lui e 
în pericol. Promisese să încuie toate ușile și să aștepte liniștit 
până ajungea Helen, și totuși avusese o soartă cumplită - în 
pofida faptului că nu păreau să existe semne că intrarea ar fi 
fost forțată sau că ar fi avut loc o luptă. Dacă Daniel King era cel 
care-l ucisese, cum reușise să intre? Era posibil să se fi aflat 
deja în casă când sunase Harvey? 

Era un gând care o intriga - King așteptând să-l surprindă pe 
Harvey -, dar, dacă așa se întâmplase, de ce nu se luptase 
Harvey? Fusese doar /uat prin surprindere de atacator? Sau... 
era, oare, posibil ca Harvey să-l fi cunoscut pe atacator și să fi 


VP - 241 


avut încredere în el, poate chiar să-i fi dat drumul de bunăvoie 
în casă? Ar fi posibil să fie cumva implicată Maxine? Sau Fran? 

Părea puţin probabil, dar precizia și atenţia cu care fuseseră 
comise crimele sugerau că autorul avea ceva de ascuns sau, cel 
puţin, ceva de pierdut. La prima vedere, asasinatele nu purtau 
marca lui King, care era impulsiv și impetuos din fire, dar, pe de 
altă parte, cine știe ce i s-ar fi putut întâmpla în anii care 
trecuseră de la răpire? Să fi fost, oare, posibil să devină mai 
sofisticat, să-și cizeleze „meșteșugul”? 

Dornică să sape mai adânc în psihologia lui, Helen deschise 
dosarul răsfoind prin actul de acuzare, notele făcute de serviciile 
sociale, chiar și tăieturi din ziare din vremea înmormântării 
maică-sii, dar nu prea era nimic ce să nu știe deja. Așa că se 
întoarse la descoperirile lor de dată mai recentă despre King. Și 
aici dovezile concrete erau sărăcăcioase, dar mai erau și 
obiectele găsite în depozit, cele pe care le triase și le cercetase 
Joseph Hudson. Erau o grămadă de curiozităţi - o cărămidă luată 
din ferma incendiată, o zgardă de câine despre care 
colecționarul lor de pe dark web susţinea că aparținuse unuia 
dintre dobermanii lui King, morţi în incendiu -, dar puţine indicii. 
Răsfoind inventarul, Helen văzu că Joseph însemnase câteva 
obiecte și se uită mai atent la ele. 

Primul era un număr de telefon din Southampton, mâzgălit de 
mâna nesigură a lui King pe o bucăţică de hârtie. Fără nicio 
ezitare, Helen formă numărul, dar nu fu surprinsă să constate că 
fusese suspendat - cu toate păcatele lui, Joseph ar fi verificat 
așa ceva. Trebuia să sape mai adânc, să vadă dacă British 
Telecom avea vreo evidenţă veche, vreun nume pe care să-l 
caute, în cazul în care legătura era importantă. Ar fi putut să fie 
numărul vreunui prieten de-ai lui King? Al unui confident? Al 
unui complice? 

Helen dădu deoparte bucăţica de hârtie și se uită la celălalt 
obiect. Era o rețetă, care părea să nu fi fost folosită, pentru un 
medicament care se numea Riluzole. Lui Helen denumirea nu-i 
spunea nimic, așa încât cercetă și restul documentului. Era 
pătat și zdrenţuit, pentru că fusese recuperat din pubelele de la 
fermă, însă reuși să distingă unele detalii, în special numele 
medicului și al pacientului. Daniel King. 

Helen se opri. Știa că mama lui King suferise de o boală 
neuromotorie și bănuia că reţeta era a ei. Insă uitându-se la 


VP - 242 


dată - la câteva săptămâni după moartea femeii - și la numele 
pacientului, era clar că fusese eliberată pentru fiul ei. Era 
interesant, pentru că nu găsise nicio referire la vreo boală în 
documentele despre Daniel King pe care le citise. 

Intrigată, Helen deschise computerul și căută informații 
despre Riluzole. Acum era concentrată, absorbind informaţiile 
de pe monitor, fără să aibă nicio idee despre membrii echipei ei, 
care intrau în birou. De fapt era așa de pierdută în ce citea, 
încât telefonul o făcu să tresară când vibră pe birou. Răspunse, 
cu un ochi încă pe monitor. 

— Detectiv-inspector Grace. 

— Sunt detectiv-agent Reid, doamnă. Îmi pare rău că vă 
deranjez, dar avem o problemă. 

li captă imediat întreaga atenţie, atât de alarmant era glasul 
lui. 

— Maxine Pryce a dispărut. 


Capitolul 96 


— Maxine? 

Strigătul ei se pierdu în parcare, stingându-se încet în marea 
de tăcere. 

— Maxine? 

Mai tare de data asta, însă Emilia tot nu primi niciun răspuns. 
Oare Maxine clocise un alt plan de evadare? Și dacă da, unde 
era acum? Rezemându-se de Volkswagenul argintiu, Emilia se 
gândi la variantele pe care le avea la dispoziţie, de data asta 
nesigură că putea face ceva. 

După discuţia ei complet nesatisfăcătoare cu polițistul 
Meadows, se gândise să se întoarcă la birou, însă în cele din 
urmă se hotărâse să rămână, curioasă să vadă dacă polițiștii o 
să încerce să o mute pe Maxine, pe furiș, în altă parte. Emilia 
era pregătită pentru o pândă de durată, însă de data asta nu 
avu mult de așteptat, pentru că polițistul hărțuit năvăli pe 
neașteptate afară din apartament după doar câteva clipe, într-o 
stare de anxietate maximă. Cercetă disperat strada, vorbind 
repezit în staţie. Această pantomimă agitată îi oferi Emiliei un 
indiciu destul de clar despre ce se petrecuse, iar frânturile de 


VP - 243 


discuţie pe care le prinsese îi confirmau ideea. Maxine Pryce 
fugise. 

Părea lipsit de logică, ceva nesăbuit, însă Emilia nu era 
surprinsă. Oare Pryce fugise pentru că se simţea prinsă în 
capcană? Sau hotărâse pur și simplu că era o nebunie să se 
ascundă, când toată lumea voia să o vadă? Oricum, dispăruse. 

Poliţia cerceta acum frenetic zona, chemând întăriri, însă 
Emilia nu zăbovise, grăbindu-se către colțul străzii înainte să 
dispară din vedere. Maxine avea un VW Golf nou de care era 
foarte mândră și pe care-l dosise într-o parcare privată ca să-l 
protejeze de șoferii neglijenţi. Se lăudase cu noua ei achiziţie în 
interviul telefonic pe care i-l luase - mașina și locul privat de 
parcare fiind dovezi ale proaspetei ei bunăstări -, iar Emilia se 
îndrepta acum în grabă spre parcare. Maxine nu avea cum să 
rămână prin zonă, așteptând să fie prinsă; trebuie să fi avut un 
obiectiv, un plan. Prima oprire era parcarea. De-acolo putea 
pleca în orice direcție, probabil având de gând să se îndepărteze 
cât mai mult de Southampton. 

Totuși, spre surprinderea Emiliei, mașina lui Maxine era tot 
acolo. Stătea neajutorată în parcare, cu roata din față complet 
dezumflată. Emilia era tot mai frustrată; dorinţa de a o găsi pe 
Maxine era mai puternică acum, când știrea părea să devină și 
mai importantă: o tânără aflată în pericol, care fuge din 
apartamentul ei riscându-și viaţa sau care, poate, refuză 
protecţia poliţiei ca să-și urmeze cariera - oricum, era o evoluţie 
concretă în povestea despre Daniel King, pe care voia să o 
relateze. Însă întâi avea nevoie de Maxine. Un comentariu și o 
poză luată pe furiș ar fi fost numai bune. Dar unde era? 

Își scoase telefonul din buzunar și formă numărul lui Maxine. 
O făcuse mai mult cu speranţă decât cu așteptări și totuși, spre 
surprinderea ei, auzi telefonul sunând. Nu doar în casca ei, ci și 
de undeva din apropiere. Ce se petrecea? Nu se vedea nici urmă 
de Maxine. Își aruncase telefonul înainte să fugă? Bineînţeles că 
era posibil, dar de ce să vină până aici și să nu ia mașina? Poate 
că roata dezumflată îi dăduse peste cap planul de evadare, dar, 
chiar și așa, de ce să arunce telefonul? 

Telefonul se opri din sunat și Emilia fu direcţionată către 
căsuţa vocală. Ziarista formă numărul din nou, ascultând atentă. 
Și de data asta observă ceva. Sunetul se auzea, dar era 


VP - 244 


înăbușit, cumva înfundat. Încordându-și auzul, mai distinse și 
altceva. Melodia părea să vină din portbagajul mașinii. 

Acum ezită. Ar trebui să-și continue investigația sau să se 
retragă și să alerteze autorităţile? Aruncă o privire în spate, dar 
era singură în parcarea pustie, așa că-și strecură mâna în 
mânecă și trase de mâner, deschizând capota. Se uită prudentă 
înăuntru, însă imediat duse mâna la gură, iar de pe buze îi 
scapă un icnet ușor. 

O găsise pe Maxine Pryce, dar prea târziu. Femeia zăcea fără 
viață în portbagajul propriei mașini, cu o vânătaie palidă în jurul 
gâtului subțire. 


Capitolul 97 


— De ce te interesează Maxine Pryce? 

In glasul femeii se simţea bănuială, dar și îngrijorare. Charlie 
știa că va trebui să-i alunge temerile, să o aducă de partea ei 
dacă voia să obţină ceva semnificativ din discuţie. 

— Facem niște cercetări de context despre relaţiile dintre 
Maxine și ceilalți copii răpiți. Bănuiesc că-i știaţi pe toţi, nu? 

Donna Parks, directoare-adjunctă a școlii de multă vreme, 
încuviinţă scurt. 

— Da, erau toți copii buni, care aveau multe de oferit. Nu pot 
să cred că Justin și Callum... 

Nu reuși să pronunţe cuvintele, vizibil tulburată, iar Charlie 
interveni, profitând rapid. 

— E o tragedie îngrozitoare, iar noi suntem hotărâți să aflăm 
cine a făcut așa ceva și să-l aducem în faţa justiţiei. 

Parks păru mulţumită de declaraţie, dar sentimentul pierderii 
era vizibil. 

— Ca să putem face asta, este esenţial să înțelegem 
legăturile dintre copiii răpiți, să ne dăm seama care erau 
relaţiile dintre ei - certuri, aventuri romantice, hobby-uri 
comune și așa mai departe. Cât de bine aţi spune că-i 
cunoșteaţi? 

— Foarte bine. Le-am predat tuturor într-un moment sau altul. 

— Trebuie să fi fost greu, personal și pentru școală, când au 
dispărut. 


VP - 245 


Parks se înfioră aducându-și aminte. 

— Nici nu pot să descriu... A fost cumplit. Îi încurajăm pe mulţi 
dintre elevii noștri să participe la premiile DoE. Este o 
experiență minunată și dă foarte bine în CV-urile lor, însă ce au 
păţit... în fine, a fost cel mai negru coșmar al nostru devenit 
realitate. 

Era o expresie pe care Charlie o auzise de multe ori în 
legătură cu Daniel King. 

— Ce i-a făcut bărbatul ăla lui Rachel, ce au suferit ceilalţi, 
urmă Parks, clătinând din cap cu furie, cu ochii din nou 
înlăcrimaţi. Am făcut tot ce-am putut ca să-i susţinem pe părinţi, 
să dăm o mână de ajutor la căutare... și am fost foarte ușurați 
când au apărut. Cred că toți ne-am temut că i-am putea pierde. 

— Și ce s-a întâmplat după ce au fost găsiți? 

— Au făcut un control la South Hants, apoi au fost interogaţi 
de poliție. Directorul și cu mine eram acolo, bineînţeles, ajutând 
cu tot ce puteam. Speram că o să se întoarcă toţi la St. Mary, 
să-și termine școala, dar... n-a prea fost așa. Unii au rămas, alţii 
au hotărât că se impunea o schimbare de decor. Am încercat să 
păstrez legătura cu ei, bineînţeles, dar a fost dificil... 

— Și cei care au rămas? Au fost în continuare apropiaţi? 

— Intr-un fel. Aveau o durere comună, o experienţă comună 
pe care n-o putea înțelege nimeni altcineva, dar... am avut 
senzația că se evitau. Când erau împreună cu alţii, aproape că 
reușeau să uite, să fie altcineva... 

Charlie asimilă informaţia, luându-și notițe. 

— Și înainte de răpire cum erau? Erau un grup unit? Aveau 
relaţii între ei? Au fost ceva relaţii romantice? 

De fapt pentru asta venise Charlie, iar directoarea-adjunctă, o 
femeie cu experienţă, părea să-și dea seama. 

— Este o discuţie neoficială? 

Părea ciudat de încordată. 

— Dacă așa preferaţi. Orice spuneţi poate rămâne doar între 
noi deocamdată. 

Parks se gândi, cântărindu-și opţiunile, iar în cele din urmă 
spuse: 

— Păi, erau un grup amestecat. Callum și Rachel veneau din 
medii dificile, instabile, Justin și Maxine proveneau din familii 
mai stabile, mai înstărite. 

— Și Fran Ward? 


VP - 246 


— Undeva la mijloc. 

— Și dinamica dintre ei? 

— Varia. Justin și Maxine erau apropiaţi; ei erau liderii în grup. 
Callum era prieten cu toată lumea, jokerul. Fran era cea pe care 
te puteai baza, stabilă, de bun-simţ, practică. lar Rachel, mă 
rog, ea era nou-venită la școală și încă-și mai căuta locul. Cred 
că participarea la premiile DoE era modul ei de a încerca să se 
integreze. 

— Deci Maxine și Justin conduceau? 

— Cam da. Cred că lui Maxine îi plăcea ideea că ei doi domină 
situaţia, ca regele și regina balului. 

— Au avut vreodată o relaţie? 

— Nu, deși am o bănuială că Maxine n-ar fi zis nu. Nu știa - și 
nu știam nici noi la vremea aceea - că Justin e gay. Nu era ceva 
ce să strige în gura mare. 

— Dar au existat tensiuni concrete între ei? Certuri? 

Acum Parks ezită, parcă în căutarea celui mai potrivit mod de 
a răspunde. 

— Mă interesează în special ce sentimente avea lumea faţă 
de Maxine Pryce. 

Charlie vorbise cu blândeţe și grijă, însă văzu imediat reacţia. 

— Orice îmi puteţi spune mi-ar fi de mare ajutor... 

— Păi, Maxine... era fata care știa întotdeauna ce vrea. Nu mă 
miră că ea e cea care a reușit să... să obţină ceva pozitiv din ce 
li s-a întâmplat. A fost dintotdeauna foarte ambițioasă, foarte 
hotărâtă. Poate avea senzaţia că lumea îi datora ceva... 

— Datorită mediului ei privilegiat? 

— Și personalităţii ei. Era unul dintre copiii care trebuie să fie 
primii peste tot, nu putea suporta să fie în dezavantaj. 

— Ce se întâmpla în situația asta? 

Parks ridică din umeri, apoi spuse: 

— Reacţiona. 

Era o încercare vădită de a evita întrebarea, dar Charlie nici 
nu-și punea problema să o lase în pace. 

— Cum adică? 

— Făcea... făcea și mai multe eforturi să ajungă pe primul loc. 
Și, dacă nu mergea, încerca... alte mijloace. 

Parks tăcu din nou, parcă prudentă, să nu-și vorbească de rău 
fosta elevă. 

— Și asta ce însemna? 


VP - 247 


— Păi, sunt convinsă că mai copia la lucrări, poate chiar și la 
examene. Și este evident că minţea - în legătură cu ea, în 
legătură cu alţii... 

— Cum? 

— Se prezenta pe ea într-o lumină mai bună în timp ce-i 
denigra pe ceilalţi. Răspândea minciuni, zvonuri, îi băga pe 
colegi în bucluc... 

— Vă aduceţi aminte vreun caz concret? 

— |lmi amintesc că a acuzat-o pe Fran Ward că i-a copiat 
lucrarea odată, când știu sigur că n-a fost așa. Și era destul de 
brutală cu Rachel. 

— De ce? 

— Acum pare o prostie, spuse Parks clătinând din cap. Dar 
cred că îi intrase în cap că Justin o place pe Rachel. Rachel 
venea dintr-un mediu dificil și violent, și de-asta se și mutase pe 
neașteptate la școala asta, în zona asta. Maxine se prinsese, 
aflase că mama lui Rachel era de obicei beată până la prânz și 
se asigurase că știe și restul școlii. Era tipic pentru Maxine - o 
reacţie exagerată la ceva destul de meschin. 

— Pentru că ea trebuia să câștige? 

— İn parte, urmă Parks cu tristeţe. Și în parte, pentru că îi 
făcea plăcere, se bucura să facă răutăți. 

— Pare să fi fost un pic mai mult decât o răutate. 

— Aveţi dreptate, așa e, se corectă Parks. A fost o răzbunare, 
premeditată și nemiloasă. Bineînţeles, Rachel n-a aflat niciodată 
cine răspândea zvonurile. N-ar fi plecat sub nicio formă în acea 
excursie dacă ar fi știut. 

— Și comportamentul ăsta, răutatea asta era tipică pentru 
Maxine? 

Întrebarea rămase plutind în aer. Pentru o clipă Charlie crezu 
că directoarea-adjunctă nu o să-i răspundă, însă aceasta își 
cobori privirea și continuă: 

— Ca să fiu sinceră, da. Maxine avea niște calități, era destul 
de drăguță când era fericită și se simțea confortabil. Însă când 
era furioasă sau supărată, în fine, atunci... atunci era otravă 
curată. 


VP - 248 


Capitolul 98 


Mașina încă nu se oprise de tot, când puse mâna pe mânerul 
ușii. leşi cu greutate și flutură legitimaţia în faţa poliţistului care 
se apropia de ea, apoi ridică panglica instalată de poliţie și se 
grăbi spre parcare. 

Copilul era foarte activ în dimineaţa asta, schimbându-și 
permanent poziția în timp ce ea mergea repezit pe pietriș. 
Charlie se simţea prost și abia răsufla, șovăâind pe măsură ce se 
apropia de Volkswagenul argintiu. O parte din ea voia să afle ce 
era înăuntru, o parte chiar nu-și dorea așa ceva, dar nu avea de 
ales, pentru că fusese convocată de Helen. Prietena ei stătea 
lângă portbagajul deschis, cu o expresie hotărâtă pe chip, și 
privea înăuntru, iar Charlie își dădu seama de ce. În portbagaj se 
afla Maxine Pryce, cu gâtul învineţit și o expresie de teroare 
cumplită pe chip. 

— Cine a găsit-o? bâigui ea. 

— Garanita, răspunse Helen, clătinând din cap fără să-i vină 
să creadă. Se învârtea pe lângă apartament. Când a devenit clar 
că Maxine a șters-o, a venit încoace sperând s-o intercepteze... 
dar a găsit-o moartă. 

— A văzut pe cineva? 

— Zice că nu, și o cred. Cadavrul e înțepenit. 

Charlie își cobori privirea spre Maxine. Nu era patolog, dar își 
dădea seama că trupul tinerei era deja în rigor mortis. 

— Dă declaraţie acum, urmă Helen, dar nu cred că o să ne 
alegem cu ceva util. Nici măcar nu știm când a plecat Maxine 
din apartament. 

Charlie reţinu informaţia. 

— Tehnicienii ar trebui să ajungă în vreo 10 minute. O să te 
rog să supraveghezi tu locul până atunci. 

— Sigur..., răspunse Charlie, surprinsă că Helen pleca de la 
locul faptei. 

— Detectivul-sergent Hudson se ocupă de discuţiile cu vecinii. 
După ce asigurăm locul faptei și ajunge echipa lui Meredith, 
vreau să duci restul oamenilor la bază și să începeţi să analizaţi 
mișcările lui Maxine, apelurile, tranzacţiile financiare din 
ultimele câteva zile. Dacă a primit aseară un telefon de 
amenințare, dacă asta a determinat-o să fugă, vreau să știu. 


VP - 249 


Helen își îndreptă din nou atenţia asupra cadavrului. 

— Incă are telefonul la ea, dar vreau să-l cerceteze 
criminaliștii, așa că ia legătura cu furnizorul de servicii și obţine 
un istoric complet al convorbirilor. Dă-mi de veste în clipa în 
care apare ceva. 

Se îndepărtă de mașină. 

— Cât crezi că o să fii plecată? întrebă Charlie la nimereală. 

— Câteva ore. 

Observând curiozitatea prietenei ei, Helen adăugă: 

— Trebuie să ajung undeva. 

Plecă fără să mai dea și alte detalii, lăsând-o singură cu 
cadavrul. Charlie se uita neîncrezătoare la el. Știuse că Maxine 
și Fran s-ar putea afla în pericol, dar tot nu părea posibil ca 
femeia asta, femeia asta puternică, plină de viaţă, cu care 
vorbise cu nici două zile în urmă, să fie moartă. Maxine, al cărei 
chip apăruse în nenumărate ziare, a cărei voce fusese auzită la 
radio și la televiziune, fusese ucisă cu brutalitate. Era o 
reamintire că toţi avem un control fragil asupra vieţii, că 
energia, hotărârea și forța noastră pot fi înăbușite într-o clipă. 
Cu o sincronizare perfectă, bebelușul lovi din nou cu putere, 
pocnind-o iar în osul pelvian. Insă de data asta Charlie nu simţi 
nicio durere. 

Acum era pur și simplu amorţită. 


Capitolul 99 


O zări doar cu coada ochiului, dar își dădu seama că era ea. 
Nimeni altcineva nu avea mișcările lui Helen - puternică, 
graţioasă, atletică -, și nicio asemenea hotărâre. Unii dintre 
polițiști erau distrași de apariţia ei neașteptată, aruncând priviri 
spre ofițerul lor coordonator, însă Joseph Hudson era decis să nu 
reacționeze în niciun fel. Nu avea să-i dea satisfacție, apărând 
ca un câine credincios hipnotizat de ea, în niciun caz acum, 
când situaţia se schimbase radical. 

Işi petrecuse încă o noapte fără să doarmă, gândindu-se cum 
să descurce lucrurile. El era cel căruia i se făcuse o nedreptate, 
însă ea era cea care avea grad și influenţă mai mari și se bucura 
de încredere. Dacă voia să-l dea deoparte, poate asigurându-se 


VP - 250 


că ancheta în cazul accidentului era suficient de incriminatoare, 
probabil că ar fi făcut-o. Toată lumea spunea că o are la degetul 
mic pe Grace Simmons, că putea face ce vrea... dar de ce s-ar fi 
dat el deoparte? Muncise din greu pentru postul ăsta și al naibii 
să fie dacă o să se lase exclus, doar pentru că Helen era 
paranoică și își băga nasul peste tot. 

Dar care era cea mai bună reacţie? Să nu spună nimic, în 
speranţa că eventuala jenă, în cazul în care se afla despre 
relaţia lor, va fi suficientă ca să o convingă pe Helen să lase 
lucrurile baltă? Sau ar trebui să treacă la ofensivă, să-i transmită 
clar care era poziția lui și să o provoace să ia măsuri împotriva 
lui? Inclina spre ultima variantă și se gândise să o facă de 
dimineaţă, dar apoi evenimentele îl făcuseră să piardă controlul 
asupra situaţiei. 

Bentham îl sunase imediat după ora 9. Îi contactase pe toţi 
detectivii de rang superior, convocându-i să se alăture echipei în 
parcarea privată de lângă apartamentul lui Pryce. Joseph nu se 
așteptase la un atac asupra ei, pentru că nu credea că Daniei 
King ar fi atât de nesăbuit, imprudent în momentul în care 
femeile erau sub protecţia poliţiei. Și totuși, acesta atacase din 
nou, ademenind-o cumva pe Pryce afară din apartament, în 
braţele morții. In sinea lui, se minuna de eficiența și cunoștințele 
ucigașului, care părea tot timpul cu un pas înaintea lor, capabil 
să atace când voia, aparent fără niciun risc pentru el. Sfida 
logica, însă faptele erau grăitoare. Trei cadavre, și nici măcar o 
urmă de localizare. Râdea de ei, iar Joseph se întreba acum 
dacă exista ceva sau cineva care l-ar putea împiedica să-și ducă 
la capăt răzbunarea. 

— Știţi ce aveţi de făcut, spuse el răstit, ascunzându-și 
temerile de polițiștii adunaţi în fața lui. Mergem peste tot, din 
ușă în ușă, și rămânem pe loc până când stăm de vorbă cu 
fiecare locatar. Maxine Pryce a fost văzută în viaţă de polițistul 
Dan Meadows aseară, la ora 21, așa că acum căutăm orice 
localizare între momentul acela și ora 9 azi-dimineaţă, fie pe 
stradă, fie pe lângă parcare. Zgomote neobișnuite, semne de 
confruntare fizică, feţe nefamiliare pe drum, vehicule suspecte 
care zăboveau prin zonă sau plecau în viteză de la locul faptei... 

Poliţiştii încuviinţară, urmărindu-l cu atenție. 

— Aflaţi dacă există vreun grup de voluntari care asigură 
protecţia zonei, oricine care ar putea avea imagini video cu 


VP - 251 


străzile din apropiere - pe telefoane, camere de supraveghere 
sau camere instalate pe biciclete sau mașini. Detectivul-agent 
Reid verifică acum dacă au văzut ceva curierii, șoferii de taxi și 
firmele de livrări. Dacă apare ceva important, o să am nevoie de 
voluntari să-i căutăm. 

Dădu în continuare ordine, grupul adunat în faţa lui 
încuviințând hotărât fiecare nouă indicație, însă încet-încet 
gândurile începură să-i rătăcească. Făcuse așa ceva de multe 
ori, putea să o facă și în somn, iar atenţia i se îndreptă din nou 
spre Helen, care intrase iar în câmpul lui vizual. Spre 
surprinderea lui, pleca de la locul faptei, urcându-se pe 
motocicletă. Era la doar 6 metri de el, dar nu fu surprins că ea 
nici nu se uită spre el, că nu dădu niciun semn că ar fi observat 
că există. În cazul unei astfel de crime, discuţiile cu toţi 
potenţialii martori erau esenţiale, așa că, la prima vedere, nu 
era nicio desconsiderare să i se încredințeze lui misiunea. 
Totuși, Joseph era sigur că era doar o pedeapsă, o sarcină 
degradantă care să-l îndepărteze de locul crimei. Onoarea 
aceasta îi revenise, previzibil, lui Brooks, vechea prietenă și 
tovarășă a lui Helen. 

Helen ambala motorul, pregătindu-se să plece. Abilitatea ei 
de a veni și de a pleca după bunul plac sublinia cât de 
neputincios era el. Brooks și el erau egali în grad, însă regula 
nescrisă era că Brooks era ofițerul superior când nu era de față 
Helen. Nu fusese așa dintotdeauna, însă nu încăpea îndoială că 
așa avea să fie de-acum încolo. Dacă sperase vreodată să aibă o 
șansă pentru postul de adjunct al lui Helen, Joseph își tăiase 
singur craca de sub picioare. De-acum nu avea să se mai bucure 
de încredere, iar fosta lui iubită n-o să-i mai ia în considerare 
ambițiile. 

Blocat profesional, putea totuși să preia inițiativa în viața 
privată. Poate Helen credea că e în avantaj, că poate să-l 
folosească, să abuzeze de el și să-l acuze după cum avea chef, 
însă el nu avea să-i permită așa ceva. Nu o să fie ţapul ispăşitor 
al nimănui. Poate că relaţia lor se prăbușea sub povara ostilităţii 
și suspiciunii nefondate ale lui Helen, dar el nu o să aștepte 
răbdător ca ea să-i aplice lovitura finală. Nu, o să se termine așa 
cum voia el. 


VP - 252 


Capitolul 100 


Motocicleta trecu în trombă, accelerând. Helen Grace părea 
foarte hotărâtă, cu ochii pe drum, fără să fie conștientă de nimic 
altceva în jurul ei. Fără să fie conștientă de faptul că se afla la 
doar câţiva metri de ucigașul lui Maxine. 

Silueta care se învârtea la colțul străzii urmărea înaintarea 
motocicletei, privind cu admiraţie cum Grace făcea slalom prin 
trafic, dispărând încet-încet din vedere. Nu era nicio îndoială că 
era un personaj impresionant - dinamică, puternică, hotărâtă -, 
dar azi această admiraţie era umbrită de îngrijorare. 

Era evident că Helen se ducea în grabă undeva. Dar unde? Și 
de ce? 

Până acum totul mersese conform planului. Moartea lui Pryce 
îi dăduse o satisfacţie maximă și nu fusese mai greu decât cu 
ceilalți. De fapt, într-un fel, fusese mai ușor. Justin Lanning 
încercase măcar să se lupte, iar Callum Harvey avusese 
prezenţa de spirit să se milogească. Pryce nu făcuse niciuna, 
nici alta, paralizată de groază și incapabilă să spună sau să facă 
ceva. Pur și simplu, își acceptase soarta. 

Nu plănuise ca ziarista să fie cea care descoperă cadavrul, dar 
nu avea importanţă. Cineva - paznicul parcării, alt șofer - tot ar 
fi găsit trupul neînsufleţit, în scurt timp. După aceea 
evenimentele urmaseră un tipar familiar: Grace și circul ei de 
detectivi descinși la locul faptei, căutând disperaţi indicii, 
martori, orice i-ar fi putut îndrepta către o pistă care să-i ducă la 
făptaș. Era amuzant să-i vadă agitându-se pe-acolo, hotărâți, 
dar atât de orbi, neavând nicio idee cum să oprească toate 
astea. 

La primele două omoruri, Grace stătuse mult la faţa locului, 
dornică să dezgroape vreo pistă, vreo direcţie, oricât de 
neînsemnată. Dar nu și de data asta. Acum venise, îi predase 
ștafeta colegei ei și plecase. Practic, alergase la motocicletă, 
sărise pe ea și pornise în trombă, ocolind barierele poliţiei 
înainte să accelereze pe lângă mulţimea tot mai numeroasă de 
trecători și gură-cască. Câţiva dintre ei se întorseseră să se uite 
după ea, însă curiozitatea lor era minimă și nesemnificativă. 
Pentru ei, fusese doar o diversiune minoră, nu o chestiune de 
viaţă și de moarte. 


VP - 253 


Unde se ducea Grace? De ce atâta grabă? Nu ar fi părăsit de 
bunăvoie locul crimei decât dacă era ceva de cea mai mare 
importanţă. Dar ce? Finalul era foarte aproape acum, oare era 
posibil să reușească să oprească lucrurile? Părea imposibil, dar 
îndoiala rodea, născând bănuieli și chiar teamă. Grace mai 
prinsese criminali periculoși, de una singură uneori, și 
întotdeauna păruse un inamic primejdios. Până acum fusese 
ținută la distanță, însă curiozitatea și îngrijorarea sporeau, 
ivindu-se o posibilitate cumplită. Era, oare, posibil să reușească 
să înăbușe vărsarea de sânge? Să fie Maxine Pryce ultima care 
murea? 

Nu părea credibil, nu părea să fie așa. Dar unde înainte nu 
fusese decât convingere, acum nu mai încăpea decât îndoială. 


Capitolul 101 


— Cum s-a întâmplat? 

Polițistul din fața ei se foi stingherit, evitându-i privirea. 

— Ca să fiu sincer, nu știu. Deocamdată n-am decât faptele 
brute. Detectivul-sergent Brooks ne va contacta în scurt timp și 
ar trebui să poată să-ţi spună m... 

— A fost ucisă? 

Lui Fran nu-i păsa cât de nepoliticoasă pare. Voia doar să știe 
ce se petrecuse. Ferecată în casa asta neaerisită și deprimantă, 
își ieșea încet-încet din minţi, chiar înainte să intre însoțitorul ei, 
stânjenit, să-i dea veștile sumbre. 

— Cum ziceam... 

— A fost ucisă? 

Tonul ei era dur și, când puse întrebarea, Fran făcu un pas 
spre poliţist. O să scoată informaţia asta de la el cu forța, dacă 
trebuia. 

— Da. 

— Strangulată? 

Ofițerul tăcu, evident nehotărât. Trebuia să respecte ordinele, 
dar în același timp era și el o ființă umană și înțelegea nevoia lui 
Fran de a ști. Ridică încet privirea, apoi încuviinţă scurt. 

Fran simţi cum rămâne fără aer, iar de pe buze îi scăpă un 
geamăt. Copleșită, se prăbuși pe pat, ascunzându-și fața în 


VP - 254 


mâini. Prin cap îi trecură imagini cumplite - Maxine sufocată 
încet, dureros - și lumea din jur începu să se îndepărteze. Se 
simţi împresurată de întuneric, de suferință, de moarte. De ani 
nu mai trăise așa ceva, dar acum se întorsese exact în același 
loc, era blocată din nou în ferma aia îngrozitoare, cu King 
ameninţător deasupra ei. Își putea imagina perfect faţa lui, 
putea vedea plăcerea cumplită cu care-i informase că vor muri. 

— Cum ziceam, o să te sune în scurt timp detectivul-sergent 
Brooks. 

Fran tresări, luată prin surprindere când auzi cuvintele. 
Fusese așa de pierdută în gânduri, că uitase o clipă de prezența 
polițistului. 

— Să nu-și bată capul, nu vreau să vorbesc cu nimeni! 

O copleșea greaţa, o asalta spaima. Nu voia decât să-și 
îngroape fața în pernă și să-și spună că nu se întâmpla nimic din 
toate astea. 

— Cred că ar trebui să vorbești cu ea. Sunt sigură că are 
informaţii ca... 

— Niciun apel. 

Avea un ton sfidător, hotărât. 

— Bine, atunci. Poate dimineaţă. Între timp o să fiu afară, iar 
colegul meu e la ușa din faţă, așa că ești în siguranţă. 

Dacă își propusese să o liniștească, nu reușise. Cum puteau 
spera doi polițiști să reziste în fața forței nemiloase a lui Daniel 
King, un bărbat decis să-i distrugă pe cei care-i scăpaseră din 
gheare? 

Polițistul se retrase în tăcere. Însă la ușă se opri, iar podeaua 
scârțâi zgomotos când se întoarse spre ea. 

— Şi, încă o dată, condoleanţe! 

Lui Fran aproape că-i veni să râdă, așa de deplasată era 
încercarea lui de a o consola. Nu durere simţea, nici măcar 
tristețe. Detesta totul la Maxine - bădărănia, duplicitatea, 
egoismul înfiorător - și era sigură că lumea nu o să-i ducă dorul. 
Nu despre compasiune pentru o viață pierdută era vorba, nici 
despre durere pentru moartea ei. Nu, nu un sentiment de 
pierdere o paraliza pe Fran. Ci angoasa. Teroarea. 

Dar, mai presus de orice, vinovăția. 


VP - 255 


Fragment din O noapte întunecată, de Maxine Pryce 


Cred că Justin a fost cel care și-a dat seama primul 
de ocazie. 

Înduraserăm o noapte cumplită de tortură și teroare 
- abuzul verbal, bătăile, apoi promisiunea că vom muri 
cu toții în subsolul mizerabil al lui King. Eram convinsă 
că o să fiu prima, când King strânsese atât de tare 
cablul, că aproape că leșinasem. Insă apoi îmi dăduse 
drumul brusc, slăbind cablul și trăgându-l cu un gest 
larg. Încă mai văd încântarea de pe chipul lui în timp 
ce se bucura de groaza mea. 

Lui King îi făcea plăcere, nu încape îndoială. Niciunul 
dintre noi n-avea vreun dubiu că avea să ne omoare. 
Se plimba de jur-împrejurul nostru, privindu-ne pe 
fiecare în parte și strângând cablul în pumnii crispați. 

— Așșșa, s-a bâlbâit el. Cine vrea să fie primul? 

Eram prea traumatizată, mă durea prea tare ca să 
pot vorbi, chiar dacă aș fi vrut. Și ceilalţi se simțeau 
evident la fel, tăcând descurajați. 

— Nu se oferă nimeni? Bine atunci, cred că trebuie 
să hotărăsc eu. E 

Mi-era rău fizic. Gata? Asta era începutul sfârșitului? 

King se învârtea în continuare în jurul nostru. Ingâna 
ceva, fericit și fără nicio grijă, apoi a început dintr- 
odată să recite o poezioară pentru copii modificată 
cumplit. 

— Din Oceanul Pacific... 

Cu fiecare cuvânt, își muta privirea de la o 
potenţială victimă la alta. 

— A ieșit un pește mic... 

Așa distruși cum eram, ne agăţam de fiecare 
cuvânt. 

— Și coada i se rupea... 

Era tentant să număr mai departe, să-mi dau seama 
unde o să ajungă, însă nu puteam suporta, în cazul în 
care numărătoarea s-ar fi oprit la mine. Am închis ochii 


VP - 256 


și m-am pregătit pentru ultimul vers, dar, spre uluirea 
mea, King s-a oprit pe neașteptate. 

Am deschis ochii. Stătea în mijlocul subsolului, cu 
tot corpul crispat. Asculta atent și acum am înţeles de 
ce. De sus se auzeau zgomote. 

La început, nu mi-am dat seama ce era, dar brusc 
am înțeles. Erau câinii. Dobermanii lui King o luaseră 
razna și lătrau cu furie. King a înjurat, enervat că i s-a 
stricat distracţia, dar nu putea să nu ia în seamă 
semnalele de avertizare. Dacă dobermanii lătrau la 
vreun intrus, poate o mașină, însemna că a venit 
cineva neinvitat. Cineva care ar fi putut să ne caute pe 
noi. 

Îngrijorat, a urcat treptele în grabă, trântind ușa în 
urma lui. Am auzit cheia răsucindu-se în broască, apoi 
pașii care se îndepărtau în viteză. N-am fost destul de 
rapidă, destul de atentă ca să înţeleg ce însemna asta, 
dar Justin a fost. Când mai ieșise din cameră, încuiase 
ușa și trăsese și două zăvoare, ca să fie mai sigur. De 
data asta, în grabă, uitase. Ceea ce însemna că între 
noi și libertate nu se afla decât o broască veche și 
ruginită. 

— Haideţi! Asta e... 

Ce s-a întâmplat apoi a fost extraordinar. După ce 
fuseserăm doborâţi, învinși, am revenit toţi la viață 
dintr-odată, iar Justin ne tot îmboldea. Eram legaţi de 
conductele de apă, însă legăturile lui Callum erau 
proptite într-un colier metalic, aflat la îmbinarea unor 
ţevi. Își tot freca frânghia de colier de ceva vreme, iar 
acum își înteți efortul. 

— Te rog, s-a milogit de el Rachel. Te rog, grăbeşte- 
te... 

Callum s-a îndârjit și mai tare. Fiecare secundă 
părea o oră. Câinii încă lătrau, dar ne așteptam în 
orice clipă să-l vedem pe King întorcându-se. 

— Haide... 

De data asta, era Fran, dar vorbea pentru toți. 
Acum, când aveam o scânteie de speranţă, o șansă 
minusculă de evadare, trebuia să profităm de ea. 
Brusc, fără niciun avertisment, legăturile lui Callum s- 


VP - 257 


au rupt. S-a ridicat în picioare și s-a grăbit spre Rachel. 
Acum era liberă și ea. Nu părea posibil, dar era 
adevărat. După câteva clipe, eram toţi în picioare, 
uitându-ne unii la alții. 

Eram plini de energie. Era tentant să fugim pe scară, 
însă Justin ne-a sfătuit să fim prudenți. Ne-a condus în 
sus încet și cu grijă, temându-se să nu-l alerteze pe 
King în legătură cu tentativa noastră de evadare. 
Fiecare pas era un chin, pentru că scândurile scârțâiau 
îngrozitor. Mă așteptam să văd ușa deschizându-se 
brusc și pe King în faţa noastră, cu pușca ridicată, dar 
am reușit să ajungem până sus fără să fim auziţi. 
Justin a ridicat o daltă ruginită de pe jos și a strecurat- 
o în crăpătura dintre tocul ușii și încuietoare. A apăsat 
constant, tot mai tare. Era cumplit să stai să privești - 
de ce dura așa de mult? De ce nu ceda broasca?... 
Apoi, brusc, încuietoarea a căzut, iar ușa s-a deschis. 

Acum a preluat controlul instinctul, iar Callum a 
năvălit afară, însă Justin l-a prins și l-a tras înapoi. La 
început am fost șocați, însă apoi ne-am dat seama de 
ce - King era chiar în faţa noastră, ţipând la câini. 
Dacă o luam în direcţia aceea, am fi ajuns la el. Așa că 
am pornit în grabă pe coridorul întunecos care ducea 
în spatele casei unde - spre uluirea și încântarea 
noastră - era o altă ușă. Am ridicat zăvorul, am pus 
mâna pe clanţă și am apăsat. lnăuntru au năvălit 
umezeala și aerul nopţii, rece și înviorător, dar n-am 
zăbovit, am ieșit imediat pe ușă. 

Curtea din spate era plină de gunoaie, iar înaintarea 
a fost primejdioasă. Ceaţa era parcă și mai deasă 
decât înainte; abia vedeam la jumătate de metru în 
faţă. Dintr-odată, toată expediţia părea fără speranţă. 
De unde am fi putut să știm în ce direcție s-o luăm? 
Încotro s-o apucăm? 

— Hai să mergem drept, a șoptit Rachel insistent. 
Până la urmă tot o să dăm de vreun drum sau de 
ceva... 

— Dar de unde să știm care-i drumul drept? a 
ripostat Fran. Am putea ajunge să ne învârtim în cerc. 


VP - 258 


— N-avem de ales, o să trebuiască să facem ce 
putem. 

Glasul lui King, pătrunzător și nemilos, a pus capăt 
discuţiei. Câinii tăcuseră, și el îi înjura că lătrau la 
umbre. Acum era limpede că nu fusese nicio echipă de 
salvare, așa că n-am mai pierdut vremea și am pornit 
șchiopătând prin ceața deasă. 

De la bun început drumul a fost greu. Am reușit să 
ieșim din fermă, dar imediat după aceea au început 
problemele. Pământul era prea moale, mocirlos și 
accidentat. Callum a călcat într-o vizuină de iepure și a 
căzut, iar în urma lui, Rachel începea deja să se miște 
greu, cu glezna umflată care nu-i permitea să 
înainteze rapid. Am sprijinit-o și am ajutat-o unde era 
terenul mai mâlos, îndemnând-o să meargă mai 
departe. 

— Haide, Rach! Știu că te doare, dar trebuie să 
mergem... 

Cât o încurajam, aruncam cu toţii priviri neliniștite 
peste umăr. Totuși, încă nu se vedea nici urmă de 
King, niciun semn că a descoperit evadarea noastră, 
dar știam că n-o să dureze mult, așa că am mers mai 
departe împleticindu-ne, înjurând și plângând, chiar 
dacă ni se înfundau picioarele până la glezne în 
pământul apos. Trecuserăm prin atâtea, înduraserăm 
așa de multe umilințe, dar acum chiar părea că am fi 
în toiul unui coșmar, fugind prin ceața care părea de 
nepătruns și fără sfârșit. Eu aveam sentimentul 
sâcâitor că o să ajungem în orice clipă înapoi la fermă, 
dar n-am zis nimic, ajutându-le pe Rachel și pe Fran, 
care mergeau amândouă greu. 

Nu se punea problema să ne oprim sau să 
renunțăm, însă chiar și așa tot am încremenit cu toții 
când am auzit. King ne striga pe nume, ne blestema cu 
răutate, iar câinii erau cu el, lătrând sălbatic. Ne-am 
oprit, ascultând cu atenţie. Oare sunetul era mai slab, 
se îndepărta de noi? Sau se auzea mai tare? 

Am rămas acolo, învăluiţi în ceată, încordându-ne 
auzul. Vocea lui King se auzea mai tare. Era posibil să 
ne fi luat câinii urma? Sau King acţiona instinctiv, 


VP - 259 


luând-o pe un traseu la întâmplare? Oricum ar fi fost, 
trebuia să fugim. 

Ne-am străduit și mai tare, grăbindu-ne să înaintăm. 
Toţi, chiar și băieţii, ne plângeam, hotărâți să mergem 
mai departe, deși eram sfâșiaţi de spaimă. Eram toţi în 
formă destul de bună, însă chinurile ne secătuiseră 
spiritul, vitalitatea și ne împleticeam la întâmplare. lar 
înjurăturile lui King se auzeau tot mai tare. Oare putea 
să-și dea seama că eram pe-aproape? Putea să ne 
vadă? 

Un țipăt ușor m-a făcut să mă întorc. Spre groaza 
mea, Rachel era la pământ și părea să nu se poată 
mișca. Băieţii s-au oprit, iar Fran și cu mine am dat 
fuga la ea. 

— Rachel, nu poţi să te oprești acum... 

— Trebuie... 

— Trebuie să te ridici, trebuie să... 

— Nu pot să mai fac nici măcar un pas. 

Pe față i se prelingeau lacrimi. M-am lăsat pe vine 
ca să mă uit la glezna ei, care era oribil de umflată. 
Probabil că Rachel mi-a observat reacţia, pentru că a 
zis: 

— Mergeţi voi mai departe. 

— Nu, am spus noi, trăgând-o în picioare. Lucrurile 
nu se pot termina așa! 

Inăbușindu-și durerea chinuitoare, Rachel și-a 
adunat tot curajul și am mers mai departe. Eram 
ușurați, dar nu și surprinși, pentru că întotdeauna, în 
situaţii dificile, dădea tot ce avea mai bun. O 
susțineam, preluând o parte din greutate și trăgând-o 
după noi. Din fericire, am început curând să înaintăm 
într-un ritm bun și n-a trecut mult până când ea a 
reușit să meargă singură, pe jumătate împleticindu-se, 
pe jumătate alergând ca să ţină pasul cu noi. Cred că 
atunci am simţit toţi o doză de energie, de optimism, 
de parcă totul ar fi putut fi bine până la urmă. 

Am încercat să mă gândesc la momente fericite. M- 
am gândit la părinţii mei, la pisică, la dormitorul meu 
primitor. Și m-am gândit la prietenii mei, la vremurile 
fericite pe care le aveam în faţă cu toţii: Callum, Justin, 


VP - 260 


Fran, Rachel și cu mine. Dumnezeu știe, plătiserăm 
destul ca să fie așa. 

— Unde e? 

Fran era cea care întrebase. Smulgându-mă din 
gânduri și revenind în prezent, m-am întors și mi-a stat 
inima. Rachel nu se mai vedea. 

— Era imediat în urma noastră, am șoptit. Jur că era 
în urma noastră. 

Am făcut un pas înainte. 

— Rachel! 

Strigătul meu s-a pierdut în ceaţă, fără să capăt 
vreun răspuns. 

— Rachel? 

De data asta, am ţipat și am auzit ceva. Un strigăt 
slab de răspuns. 

— Trebuie s-o luăm înapoi, i-am spus lui Fran și m- 
am întors spre băieţi. 

Dar acum dispăruseră și ei. M-a cuprins frica, însă și 
așa tot am prins-o pe Fran de mână. 

— Haide! 

Părea să n-o prea tragă inima, dar, în pofida groazei, 
în pofida apropierii de King și de câinii lui, ne-am 
împleticit înapoi prin ceaţă, spre locul unde credeam 
că am văzut-o ultima dată pe Rachel. Insă nu vedeam 
nimic, iar picioarele ni se cufundau în pământ. 

— Rachel, te rog, am mormăit. Unde ești? 

Dar nu mai auzeam decât câinii lui King. Alunecam, 
agăţându-ne una de alta și căutând-o disperate pe 
prietena noastră. Părea imposibil să fi pierdut-o pe 
Rachel, cea cu un curaj de nestăvilit, tocmai acum, 
când reușiserăm să scăpăm. O s-o găsim, trebuia s-o 
găsim, totul o să fie în regulă. 

Dar apoi am auzit. Un țipăt ascuţit, cumplit, vocea 
lui Rachel răsunând, după care a amuţit brusc. 


Capitolul 102 


Stătea la birou, cufundată în gânduri. 


VP - 261 


Când se întorsese la serviciu, Emilia fusese copleșită de 
interesul şi grija tuturor. Curiozitatea se amesteca cu 
neîncrederea, iar colegi care nu arătaseră niciodată vreo urmă 
de interes pentru ea o tocau cu întrebări. 

— Ești bine? 

— Ai nevoie să mergi la spital? 

— Ce s-a întâmplat cu Maxine? 

— De ce nu te duci acasă, să te odihnești? 

— Ce ai văzut de fapt? 

— A fost King? 

Emilia suportase vreo 20 de minute, apoi le ceruse să 
înceteze, insistând că era în stare de șoc, dar se simţea bine și 
avea de lucru. Se repezise la calculator, îl pornise și se pregătise 
să scrie articolul principal pentru ediţia de diseară, dar, de data 
asta, nu-și găsea cuvintele. „Maxine Pryce găsită moartă”. 
„Maxine Pryce ucisă”. Nimic nu părea suficient, nimic nu descria 
toată oroarea celor prin care tocmai trecuse. 

Nu avea sentimente puternice pentru Pryce, nu părea nici mai 
bună, nici mai rea decât oricine altcineva. Emilia îi admirase 
atitudinea, independenţa, hotărârea, chiar dacă toate astea 
erau umbrite de invidie și o anumită ostilitate teritorială. Emilia 
scrisese deja două cărți despre viaţa ei, despre suferințele pe 
care le îndurase, dar nu primise niciodată atâta atenţie și 
expunere în presă ca Pryce - nu ar mai fi lucrat la ziarul local 
dacă ar fi avut parte de așa ceva. Se întâlnise o singură dată cu 
Pryce, vorbiseră la telefon de câteva ori și, până la ultima ei 
apariţie de la Waterstones, tânăra ambițioasă păruse să-și 
controleze singură destinul. 

Însă privind în urmă, era clar că Pryce simţise că este în 
pericol. Prestaţia nesigură, înspăimântată de la librărie confirma 
ipoteza. Oare se uita după King? Se aștepta să se arate în faţa 
atâtor oameni? Dacă da, se înșelase amarnic, pentru că Daniel 
King o așteptase răbdător până rămăsese singură ca să pună 
mâna pe ea. 

Emilia mai văzuse cadavre, însă imaginea lui Maxine, întinsă 
în portbagajul propriei mașini, atinsese un punct nevralgic. În 
parte, din cauza contrastului dintre dinamismul ei obișnuit și 
trupul neînsuflețit, dar și din cauza rănilor - vânătăile alea 
oribile purpurii și dunga aia roșu-aprins cumplită, unde-i intrase 


VP - 262 


cablul în carne. Putea exista vreun mod mai înspăimântător de a 
muri, prin care viaţa să fie efectiv stoarsă din tine? 

Gândul o făcu pe Emilia să se înfioare și, coborând privirea, 
văzu că-i tremură mâinile. Chiar era greu să pună în cuvinte ce i 
se întâmplase dimineaţă, pentru că era încă în stare de șoc, 
pentru că amintirea era cumplită, pentru că tot ce se petrecea 
era de-a dreptul de necrezut. Putea să oglindească în titlu 
faptele seci, Maxine Pryce, supravieţuitoarea profesionistă, 
fusese ucisă, dar asta nu rezuma nici pe departe toată groaza, 
toata semnificaţia morții ei. Fiindcă nu era doar faptul că murise 
o persoană tânără, că un ucigaș pervers atacase din nou. Acum 
era ceva mai îngrozitor și mai înspăimântător. În realitate, 
însemna că evenimentele se apropiau de finalul cumplit, că 
ucigașul morbid era pe punctul de a-și satisface setea de 
răzbunare. 

Daniel King era pe punctul de a-și termina treaba. 


Capitolul 103 


Aici fusese zărit ultima dată, ăsta era ultimul loc unde fusese 
văzut în viaţă. 

Lui Helen îi trebuise mai puţin de o oră ca să ajungă, 
traversând granițele comitatelor în timp ce gonea spre sătucul 
West Ashling. Era aproape de South Downs, într-un teritoriu 
nefamiliar și în mod normal l-ar fi sunat pe omologul ei din 
echipa pentru incidente majore din West Sussex și l-ar fi 
informat despre prezenţa ei acolo, dar azi nu avea timp pentru 
așa ceva. Trebuia să se miște repede dacă voia să evite altă 
vărsare de sânge. 

Sătucul era un tablou de viaţă la ţară englezească liniștită. 
Trase în fața magazinului sătesc impunător, cu grămezile de 
coșuri cu fructe și legume; părea un decor improbabil pentru o 
mare dramă, însă acum opt ani fusese epicentrul urmăririi lui 
Daniel King lansate de poliţia locală. 

După evadarea elevilor, King o atacase pe Rachel Wood, 
târând-o înapoi la fermă și răzbunându-se pe fata rănită, dar știa 
că jocul avea să se încheie curând. Dăduse foc casei și fugise, 
peste Downs, prin noroaie și, pentru scurt timp, se întorsese în 


VP - 263 


civilizaţie. leșise din sălbăticie în West Ashling, unde fusese 
surprins de camerele de luat vederi plecând în grabă de la o 
benzinărie aflată la marginea satului. Insă nu această localizare 
o interesa pe Helen - văzuse deja înregistrarea și știa că e 
scurtă și neclară -, ci martorul care-l văzuse pe King chiar în sat, 
ceea ce acum o intriga. 

Sunase dinainte, vrând să verifice dacă aprozarul mai 
funcționa, așa că nu fu surprinsă când o văzu pe Peggy Turner 
în ușa magazinului, urmărind-o din priviri. 

— Nu poţi să parchezi acolo, dragă. Sigur iei amendă, o 
avertiză patroana mai în vârstă, zâmbindu-i. 

— Aș vrea să-i văd încercând, ripostă Helen amuzată și-și 
scoase  legitimaţia. Detectiv-inspector Grace. Am vorbit la 
telefon. 

— Da, da. Intră! 

Se dădu deoparte, invitând-o pe Helen în magazin. După cinci 
minute, erau instalate în camera din spate, pe fotolii, cu căni de 
ceai aburind în mână. Helen nu avea timp pentru politețuri, iar 
gazda ei părea să simtă urgenţa, așa că trecu direct la subiect. 

— Danny venea aici destul de regulat, spuse ea, sondându-și 
amintirile. _ 

Părea ciudat s-o audă rostindu-i așa numele. Intotdeauna era 
„Daniel King” sau „Daniel King, ucigaș”; folosirea diminutivului îl 
făcea să pară un om obișnuit, chiar normal. 

— Mama lui nu se prea mișca, așa că el făcea mare parte din 
cumpărături. Cred că-i plăcea să se ducă la Sainsbury, lângă 
Chichester, dar nu era foarte organizat. Totdeauna uita câte 
ceva și de multe ori trebuia să vină aici pentru cumpărături de 
urgenţă. 

Zâmbi aducându-și aminte, dar surâsul îi dispăru repede când 
interveniră gânduri mai negre. 

— Totdeauna am crezut că era ciudat, dar era loial și atent cu 
mama lui. Nu m-am gândit niciodată că o să ajungă... făcând ce- 
a făcut. 

— Ce cumpăra? 

— Lucruri obișnuite. Ouă, pâine, lapte, ţigări și, sigur, alcool. 
Spre sfârșit, mult alcool. Probabil că n-ar fi trebuit să-i vând, dar 
nu mai prea avea mare lucru în viaţă după ce murise maică-sa 
și n-aveam niciun motiv să-l refuz. 


VP - 264 


Pe chip i se citea regretul, în pofida acestei declaraţii. Ca și 
cum bătrâna negustoreasă s-ar fi temut că berea și tăriile pe 
care i le vânduse lui King contribuiseră în vreun fel la chinul 
elevilor. 

— Deci venea regulat în sat? 

— Nu regulat, dar îl mai vedeam pe-aici. Era... 

Ezită, parcă temându-se să nu sune prostește. 

— Sincer, era cam de râsul lumii. Îl vedeai cum merge cu 
impermeabilul ăla lung și cu pălărie, cu dobermanii la picior, de 
parcă ar fi fost stăpânul locului, nu proprietarul unei ferme 
dărăpănate. Am avut senzaţia că ar fi căutat ceva... statut, 
respect, nu știu ce... 

— Am înțeles, răspunse Helen, intrigată. Și în dimineața 
aceea, în dimineaţa când au evadat copiii și a fost incendiul de 
la fermă, ai deschis ca de obicei? 

— Da, exact cum i-am spus lui Bob Stevenson. M-am trezit 
puţin înainte de ora 6. Venisem ca de obicei și eram afară, să 
scot fructele și legumele. 

— Și atunci l-ai văzut? 

— Da. L-am observat din primul moment, pentru că nu mai 
era nimeni altcineva prin preajmă... și pentru că era ciudat să-l 
văd în sat atât de devreme. 

— Spune-mi exact ce s-a întâmplat! 

Bătrâna tăcu o clipă, uitându-se curioasă la Helen, de parcă ar 
fi putut fi o întrebare-capcană. Însă expresia lui Helen o încurajă 
să continue. 

— Scoteam coșurile și am ridicat privirea. L-am văzut pe 
cealaltă parte a străzii, mergând foarte grăbit. Abia mai târziu 
am aflat ce se petrecuse, că fugea... 

— Poţi să-ţi aduci aminte cu ce era îmbrăcat? o întrerupse 
Helen, dornică să nu lase discuţia să devieze. 

— Am mai spus toate astea, trebuie să fie la dosar... 

— Totuși, spune-mi și mie! 

— Păi, cum am zis și atunci, purta hainele lui de exterior 
obișnuite. Un impermeabil lung, bocanci, pălăria... 

— Unde era faţă de tine? Vizavi sau...? 

— Era un pic mai jos pe stradă, mergea repede. 

— Deci nu i-ai putut vedea fața? 

Turner tăcu din nou, gândindu-se. 


VP - 265 


— Nu, dar sigur era el. Îţi dădeai seama fie și numai după 
conformatie. Era înalt... 

— Puteai să vezi și altceva? Mâinile? Picioarele? Ceafa? 

— Păi, nu, nu cred că aș fi putut... 

— Ai vorbit cu el? Ai încercat să-l atragi într-o discuţie? 

— Da, da, cred că da, confirmă femeia, încercând să-și aducă 
aminte. L-am strigat, așa făceam de multe ori când îl vedeam 
pe-aici. 

— Și a răspuns? 

— Nu. Se grăbea... 

— S-a întors măcar când l-ai strigat? 

— Nu. 

— Și asta era ceva obișnuit? De obicei te ignora? 

— Nu, aș zice că nu. N-avea mulți prieteni, lumea era cam 
bănuitoare faţă de el, așa că de obicei saluta. 

— Deci, de data asta era ceva neobișnuit pentru el? 

— Păi, da, dar fugea, nu? Fugea să-și salveze viaţa... Tonul 
femeii era sfidător, mărturia, hotărâtă, însă încordarea din glas 
o trăda. Peggy Turner fusese un martor-cheie în ancheta iniţială 
și se bucurase de o oarecare celebritate în urma întâlnirii cu un 
ucigaș. Dar lui Helen îi era clar că nu era sigură pe ea, temându- 
se acum că a făcut o greșeală îngrozitoare. 


Capitolul 104 


Detectivul-agent Osbourne gonea pe coridor, cu preţiosul 
pachet la subraţ. Era obișnuit cu convocările urgente la 
detectivul-inspector Grace, dar de data asta păruse ceva mai 
important ca de obicei. Nu reușise să înțeleagă tot ce-i spusese 
- Grace era în West Ashling și recepţia nu era foarte clară -, dar 
înțelesese cea mai mare parte din instrucţiuni și dăduse fuga la 
laboratorul criminalistic din Woolston. 

Acum ajunsese în capul coridorului luminos și derapă când se 
opri la ușa laboratorului. Bătu și apoi trase cu ochiul pe geam, 
ținând în mână legitimaţia, ca să o vadă asistenta de laborator 
care venea spre el. Aceasta deschise ușa și îl conduse înăuntru. 

— O caut pe Emma Barton. 


VP - 266 


Meredith Walker, șefa de laborator, era încă în parcare, 
cercetând mașina lui Pryce, așa că Osbourne fusese îndrumat 
către adjuncta ei. 

— Acolo, îi spuse asistenta, arătându-i o siluetă înaltă și 
subţire aflată în mijlocul laboratorului. 

Osbourne îi mulțumi și porni în grabă spre Barton, care se 
întoarse să-l salute. 

— Trebuie să fii detectivul-agent Osbourne. 

— Mă bucur de cunoștință, răspunse Osbourne, strângându-i 
mâna. 

— Ai zis că ai ceva important pentru mine? 

— Solicitare urgentă de la  detectivul-inspector Grace, 
răspunse el, întinzându-i pachetul voluminos. Pentru ancheta 
King. 

Barton încuviință cu gravitate, iar zâmbetul i se mai șterse 
puţin. 

— Am înţeles. 

— Astea sunt din ancheta iniţială. Detectivul-inspector Grace 
o să vă sune curând să confirme instrucţiunile, dar în principiu 
vrem o analiză criminalistică detaliată... 

Barton cerceta deja atentă pachetul, verificând sigiliul, 
observând eticheta care confirma că obiectele din interior nu 
mai fuseseră atinse de opt ani și fuseseră păstrate în depozitul 
poliţiei până la încheierea cazului. 

— Trebuie examinate și inventariate orice urme de celule 
epiteliale, fire de păr, sânge, mucus, orice sursă de ADN. 

— Până când? 

— Până acum o oră. Sunt cuvintele ei. 

— O să fac tot ce pot, dar dacă vrea să facem lucrurile cum 
trebuie... 

Se întorsese deja cu spatele la el, punându-și o pereche de 
mănuși și ducând pachetul într-o zonă sterilă. Acolo, rupse cu 
grijă sigiliul scoțând obiectele dinăuntru, pe care le așeză în faţa 
ei. 

Osbourne o privi, fascinat nu numai de mișcările ei blânde și 
metodice, ci și de obiectele în sine; obiecte care păreau să 
readucă la viaţă o fantomă. Așezate pe masă în faţa lui Barton 
erau pălăria, bocancii și impermeabilul pătat de noroi ale lui 
Daniel King. 


VP - 267 


Capitolul 105 


Întinse bucăţile de hârtie pe birou, privind șirurile nesfârșite 
de numere. Așa cum promisese, Charlie asigurase locul faptei, 
așteptând-o răbdătoare pe Meredith Walker, dar nu stătuse 
degeaba - îl pusese pe unul dintre analiștii de date să obţină 
istoricul complet al convorbirilor lui Maxine Pryce și Fran Ward. 

Imediat ce ajunsese Meredith, Charlie plecase, grăbindu-se să 
ajungă la secţie, unde urcase rapid la etajul al șaptelea. Era 
mulțumită să vadă că sarcina pe care o delegase era finalizată 
și, după câteva clipe, avea tabelul în fața ei. Se aplecă și își 
trecu degetul peste șirurile de cifre, citind date, numere de 
telefon, durata convorbirilor și multe altele. În cazuri complexe 
ca ăsta, detaliile erau esenţiale. 

Dădu imediat peste un obstacol. Maxine Pryce fusese ucisă 
practic la fel ca Justin Lanning și Callum Harvey, dar exista o 
diferenţă esenţială. Primele două victime primiseră un apel 
telefonic, în care fuseseră avertizate că mai aveau de trăit o oră. 
Pryce, nu. Era greu de știut ora exactă a morţii, dar trebuie să fi 
fost aseară târziu, ţinând cont de temperatura corpului și de 
instalarea rigidităţii cadaverice. Fusese văzută în viaţă la ora 21 
și probabil că plecase din apartament în scurt timp. Charlie 
presupusese că primise și ea un telefon de ameninţare și 
hotărâse să fugă, să se ducă să ia mașina, bani și așa mai 
departe, dar istoricul convorbirilor ei arăta că nu primise niciun 
apel în perioada aceea. 

Inainte fuseseră multe apeluri în perioada de dinainte de 
publicarea cărţii și după moartea lui Lanning. Insă nu mai 
primise niciunul de ieri, de la ora 16. Poate că agenta ei Îi 
avertizase pe toţi să nu sune, poate că Maxine urmase sfaturile 
poliţiei și își închisese telefonul. Oricum, nu existase niciun apel 
de ameninţare, niciun avertisment despre ce urma să i se 
întâmple. 

De ce? Autorul crimelor sângeroase fusese detașat, precis și 
sadic când se bucurase de groaza victimelor, delectându-se cu 
faptul că acestea erau conștiente că vor muri în scurt timp, deci 
ce era diferit în cazul lui Pryce? De ce fusese scutită de teroarea 
psihologică? 


VP - 268 


Sigură că-i scapă ceva, Charlie trecu iar peste coloanele de 
numere. Poate că făptașul hotărâse să nu mai comunice după 
ce scăpase la mustață din complexul industrial din Northam, dar 
cum se potrivea asta cu încrederea în sine și cu seninătatea lui 
de până acum? Sigură că ucigașul ar fi putut încerca să o 
contacteze cumva pe Pryce - în definitiv, era cea mai vizibilă și 
nereţinută dintre supraviețuitori -, Charlie hotărî să meargă și 
mai mult în urmă, verificând zilele, chiar săptămânile 
precedente, ca să vadă dacă și Maxine fusese vizată în vreun 
fel. 

Fără să ia în seamă numerele cunoscute, căută apeluri de la 
un număr de telefon care să fie blocat sau ascuns. Apelurile de 
ameninţare către Lanning și Harvey fuseseră concise, fiecare 
durând cam un minut, așa încât Charlie verifică durata 
convorbirilor și sursa apelurilor, căutând disperată ceva care să 
explice această anomalie. Însă nu găsi nimic; Maxine nu primise 
niciun apel nici pe linia fixă, nici pe mobil. 

Consternată, Charlie era cât pe ce să o sune pe Helen, când 
își dădu seama de ceva. Detectivul-agent Reid spusese că 
Maxine stătuse într-un apartament din centru, împrumutat de la 
o prietenă a agentei ei. Era un loc unde putea să scrie 
netulburată, unde era singură. Simţind un progres, Charlie căută 
adresa, după care făcu o verificare a telefoanelor și utilităţilor. 
După câteva minute, vorbea cu BT, explicându-le cât de urgentă 
era cererea ei. 

lar acum găsise ce căuta. Timp de mai multe săptămâni nu 
existase niciun apel pe linia fixă, nici primit, nici făcut, pentru că 
proprietara era plecată în State. Totuși, vinerea trecută apărea 
unul. Primit la ora 18:00, de la un număr de mobil neînregistrat, 
cu o durată de fix un minut. 

Charlie expiră lung, mulţumită că a găsit apelul, dar 
nedumerită de momentul în care fusese primit. Maxine Pryce 
fusese ucisă duminică seara târziu, dar primise apelul cu 48 de 
ore înainte. Verificând cronologia de pe panoul cu datele 
crimelor, Charlie își dădu seama cu surprindere că, de fapt, 
apelul fusese dat înainte să fie ucis Harvey. De ce nu atacase 
ucigașul? Maxine nu ar fi fost greu de atacat, fie în apartament, 
fie când mergea singură spre Waterstones. De ce să aștepte 
două zile până să-și ducă la îndeplinire ameninţarea? Și de ce 


VP - 269 


să-l vizeze pe Callum Harvey în dimineaţa de după apelul către 
Pryce? 

Era posibil să se fi întâmplat ceva și Harvey să fi devenit o 
țintă mai ușoară, dar ucigașul era ingenios, îndrăzneţ și hotărât 
- nu părea genul care să se sfiască în faţa unei provocări. Ceea 
ce o făcea pe Charlie să se întrebe dacă nu era cumva posibil ca 
Pryce să-și fi amânat cumva sentinţa, îndreptând atenţia 
ucigașului către Harvey. Părea puţin probabil, totuși Pryce era în 
stare de așa ceva dacă ar fi avut ocazia. 

Dacă ar fi avut ocazia. Gândul i se înfipsese în creier și dintr- 
odată se apucă să caute prin documente după istoricul 
convorbirilor lui Fran Ward. Dacă Maxine amânase cumva 
momentul morţii, îndreptând atenţia către Harvey, nu era posibil 
să fi făcut și Fran Ward ceva asemănător? De-asta nu fusese 
contactată Pryce în orele de dinaintea morții? 

Trecu în grabă cu degetul peste șirurile de apeluri, pornind 
din ziua curentă și mergând înapoi. Nu luă în seamă telefonul fix 
- Fran stătea la părinţi -, concentrându-se pe mobil. Și găsi în 
mai puţin de un minut. Fran primise sâmbătă seara un apel de 
la un număr de mobil neînregistrat, în jurul orei 21:30. Și, ca în 
cazul celorlalţi, convorbirea durase exact un minut. În 24 de ore, 
Pryce era moartă, iar Fran părea să fi înșelat moartea. 

lar acum, pentru prima dată pe parcursul acestui caz 
tulburător, Charlie simţi cum piesele încep să-și găsească locul. 
Nu avea nicio îndoială că Fran ar fi îndreptat intenţionat atenţia 
ucigașului dinspre ea către Pryce - care nu avea timp pentru 
fosta ei prietenă din școală; de fapt, părea să o disprețuiască. Se 
contură brusc o imagine cumplită - mintea lui Charlie se 
întoarse la petrecerea Jessicăi. Brusc, i se păru clar că Fran, 
Pryce și ceilalţi fuseseră implicaţi într-un fel de joc, o versiune 
nemiloasă a jocului cu pachetul trecut de la unul la altul, care 
distrugea prietenii, tentându-i pe participanţi să se folosească 
de ocazia de a-și păcăli soarta. 

instinctiv își dădu seama că Pryce profitase de ocazie, 
condamnându-l la moarte pe Callum Harvey. Fran Ward făcuse 
probabil la fel, deci Pryce era acum moartă. Dar ce însemna asta 
pentru Fran? Ucigașul nu mai avea pe cine să sune, Fran nu mai 
avea cui să mai dea leapşa. Insemna că va fi iertată? Sau va fi 
ultima victimă a ucigașului brutal? 


VP - 270 


Alarmată de această idee, Charlie își luă rapid telefonul, 
decisă s-o sune pe Helen. Insă chiar în momentul acela, Helen 
însăși năvăli în sala de ședințe, venind direct spre ea. 


Capitolul 106 


— Nu poate fi ea, nu? 

Detectivul-agent Reid vorbea pentru mulţi dintre cei prezenţi, 
al căror șoc era evident. Se alăturase grupului și inspectorul-șef 
Simmons, ca să le ofere încurajări și sprijin, dar și ea se străduia 
să-și ascundă uluirea. 

— A murit în incendiul de la fermă... 

— Am crezut că Rachel Wood a murit în incendiu, dar n-am 
avut niciodată confirmarea cu probe ADN, pentru că trupul a 
fost complet mistuit de flăcări - oase, dinţi, totul, îl corectă 
Helen. A fost găsită în subsol o concentrare mare de cenușă 
umană, cerceii și colierul lui Rachel, ba chiar și urme de pantofi. 
Așa că nu-i greu de văzut cum a fost făcută greșeala. Ceilalţi 
copii fuseseră torturați acolo, King era mai masiv și mai puternic 
decât Rachel, care oricum mai era și accidentată. 

— Dar King a fost văzut la câteva ore după incendiu fugind 
prin West Ashling. 

— O martoră a crezut că l-a văzut pe King, dar acum am 
stabilit că, de fapt, nu i-a văzut faţa. 

Echipa digeră bomba, polițiștii părând livizi. Oare doar atât 
era fantoma pe care o căutaseră? 

— Echipa de anchetă a adoptat scenariul evident: King o 
prinde pe Wood, o omoară, dă foc casei și apoi fuge, dar acum 
știm că succesiunea asta de evenimente e cu probleme. In 
primul rând câinii. Îi erau profund credincioși lui King, iar el, lor, 
așa că de ce au fost abandonaţi și lăsaţi să moară în incendiu? 
Bob Stevenson a mers pe ipoteza că Daniel King i-a sacrificat, 
pentru că i-ar fi îngreunat fuga, dar nu sunt sigură că are vreo 
noimă. Erau singurii prieteni de pe lumea asta ai lui King, 
singurii la care ţinea. Însă, dacă în subsol era cadavrul lui King, 
prezența rămășițelor lor lângă el e mult mai logică. Credincioși 
stăpânului lor până la sfârșit... 


VP - 271 


Câţiva dintre polițiști încuviinţară, versiunea lui Helen 
începând să capete un sens sumbru, dar logic. 

— Insă și mai importante sunt dovezile pe care le-a recuperat 
detectivul-sergent Hudson din depozit, urmă Helen, făcând un 
semn scurt în direcția lui Joseph care-și cobori privirea, ca să o 
evite pe a ei. O reţetă de Riluzole pe numele lui Daniel King. 
Asta m-a făcut să mă gândesc că suntem pe o pistă greșită. 
Riluzole este prescris pentru scleroză laterală amiotrofică, o 
boală neuromotorie. Este incurabilă, atacă țesutul muscular și 
poate fi genetică. De asta a murit maică-sa - or, se pare că și 
King suferea de aceeași boală. 

— Și noi de ce n-am știut până acum? întrebă Osbourne, 
lăsându-și enervarea să iasă la suprafaţă. De ce n-a descoperit 
asta echipa lui Bob Stevenson? 

— Trebuie să-l întrebi pe el, răspunse Helen calm. Dar 
bănuiesc că n-au căutat așa ceva. Din punctul lor de vedere, 
urmăreau un fugar, care fie s-a sinucis, fie a șters-o pe 
continent. Probabil că s-au concentrat să-l găsească - să-i 
urmărească telefonul, contul bancar, să-i caute prietenii sau 
complicii, nu să se ducă la medicul lui de familie pentru o 
discuţie de tatonare. În plus, „colecţionarul” nostru a furat 
rețeta din ferma arsă înainte să reușească să intre echipa de 
căutare, așa că anchetatorii n-au găsit niciodată această 
dovadă... 

— Dar ce înseamnă? întrebă Bentham, luându-și inima în dinţi 
ca s-o întrerupă. Reţeta a fost prescrisă când, acum opt ani...? 

— Cum am zis, scleroza laterală amiotrofică e o boală 
degenerativă. Nu există niciun tratament cunoscut și speranţa 
de viaţă după diagnostic e redusă - cel mult trei, patru ani. 

— Deci sunt șanse să fie mort până acum? întrebă Charlie. 

— Da sau, dacă nu e mort, atunci e handicapat grav. Într-un 
scaun cu rotile, în spital. Ținând cont de asta, e de neimaginat 
că ar fi putut comite atacurile astea. Și de-asta i-am cerut lui 
Meredith Walker să analizeze din nou impermeabilul, bocancii și 
pălăria lui King. 

Echipa rămăsese tăcută, sorbindu-i fiecare cuvânt. 

— N-au fost testate prima dată, cel puţin nu cum trebuie, 
pentru că erau doar hainele aruncate ale unui fugar - cheile, 
portofelul și telefonul erau în buzunare, iar pentru Stevenson 
era suficient. Insă Meredith s-a uitat din nou azi la impermeabil 


VP - 272 


și a descoperit un fir de păr negru, prins într-o capsă din 
interiorul gulerului. Așa cum știți, King era blond, deci Meredith 
a obținut o mostră de ADN din el și a verificat-o în sistem. 
Corespunde cu al lui Rachel Wood. 

De data asta se auzi un murmur dinspre polițiști, însă Helen 
continuă. 

— Nu putem fi siguri ce s-a petrecut, dar bănuiesc că Rachel l- 
a învins cumva pe atacator în subsol, a dat foc fermei - fie 
accidental, fie deliberat -, apoi a fugit. În încăperea din fundul 
subsolului au fost găsite fragmente din hainele ei - clema de la 
o bretea de sutien, o cataramă de la curea -, ceea ce 
corespunde cu ipoteza că Daniel King a dezbrăcat-o înainte de a 
o ataca. Dacă fugea din casa incendiată, în ceaţă, dezbrăcată, 
înghețată și vulnerabilă, atunci este foarte posibil, ba chiar 
probabil să fi luat ce i-a venit la mână - haina, bocancii și pălăria 
lui King - și să le fi pus pe ea. Cred că motivul pentru care King 
nu s-a întors să-i răspundă la salut lui Peggy Turner în dimineaţa 
aceea în sat era nu că fugea, ci că era, de fapt, Rachel Wood. 

— Dar localizarea de la club? De acum două seri? 

Joseph nu se grăbise să intervină și alesese cea mai 
problematică și urgentă întrebare. 

— Habar n-am, răspunse Helen cu sinceritate. Dar trebuie să 
aflăm. Poate că Tatiana s-a înșelat. Poate că ne-a indus în 
eroare intenţionat. Oricum, avem nevoie de oameni acolo acum, 
să obţinem un răspuns. Dacă ne-a mințit deliberat, atunci asta a 
costat-o viaţa pe Maxine Pryce. 

— Și apelurile telefonice? Lanning și Harvey au spus amândoi 
că au fost contactaţi de un bărbat... 

— Categoric, dar aplicaţiile de distorsionare a vocii din ultima 
vreme sunt foarte sofisticate și ieftine. Dacă Rachel voia să-și 
disimuleze vocea feminină, nu i-ar fi fost greu. 

— Chiar și așa, dacă Rachel a fugit de la fermă, insistă Joseph, 
atrăgând priviri curioase din partea celorlalţi membri ai echipei, 
de ce nu s-a dus pur și simplu la poliţie, ca astfel să pună capăt 
chinului său? De ce să dispară? Ce-ar fi putut avea de câștigat? 

Helen nu era sigură dacă Joseph îi ataca versiunea ca s-o 
testeze sau ca s-o submineze. În orice caz Charlie interveni 
înainte să apuce ea să răspundă. 

— Probabil că a văzut o ocazie, spuse ea atrăgând privirile 
tuturor membrilor echipei. Am cercetat în ultimele zile viaţa lui 


VP - 273 


Rachel și n-a fost o lectură plăcută. Era nou-venită la St. Mary, 
adusă cu câteva luni înainte de această experiență, printr-un 
ordin de protecţie de urgenţă. Ea și mama ei, Vanessa, fuseseră 
victimele abuzului domestic ani întregi, la mila unui partener 
violent și obsedat de control. Aici le era mai bine, dar stăteau 
prost cu banii, Vanessa avea probleme cu alcoolul, iar de Rachel 
râdea toată lumea la școală, de cum se îmbrăca, de cum 
vorbea, de lipsa de bani... 

— Și... ce? Crezi că a profitat deliberat de ocazia de a 
dispărea, ca să se reinventeze? 

Joseph continua interogatoriul, dar părea mai puţin agresiv. 

— Gândește-te un pic, confirmă Charlie. Omoară un om, 
pleacă împleticindu-se de la fermă, petrece o noapte lungă 
rătăcind prin Downs. Poate să se ducă la poliţie, trebuie să se 
ducă la poliţie, dar trebuie să plece de la premisa că restul 
copiilor au ajuns deja acasă și au alertat autorităţile. Care ar fi 
rezultatul? O mare anchetă a poliţiei asupra lui King, asupra e; și 
un interes enorm pentru copii al presei. Numele ei n-are cum să 
nu apară în ziare, la televiziune... 

— Și să-l alerteze pe tatăl ei violent despre locul unde se află, 
adăugă Reid. 

— Exact. Acuma ar fi putut fi mutată, putea să i se asigure 
chiar o nouă identitate, dar tot ar fi rămas într-o relaţie dificilă 
cu o mamă care o și neglija, era și alcoolică, fără bani, fără 
perspective... /n timp ce, dacă profita și dispărea, ca s-o ia de la 
capăt, timp în care lumea credea că a murit, atunci nu mai 
aveau cum s-o găsească nici taică-su, nici maică-sa, nimeni. Nici 
nu trebuia să răspundă pentru acţiunile ei de la fermă, pentru 
uciderea lui King... 

Era o teorie seducătoare și, la prima vedere, părea logică. Dar 
echipa tot mai avea întrebări, de data asta Osbourne fiind cel 
care o întrerupse. 

— Chiar dacă ar fi adevărat totul, de ce acum? De ce-ar ataca 
Wood acum, după atâţia ani? Ce încearcă să obţină? 

Privirile tuturor se întoarseră din nou către Helen. 

— E o întrebare bună, detectiv-agent Osbourne - Helen 
așteptase întrebarea și era pregătită pentru ea -, dar nu sunt eu 
cea mai în măsură să răspundă la ea. 


VP - 274 


Capitolul 107 


Fran Ward se plimba încoace și-ncolo cu ochii în podea. Helen 
o privea cu atenţie, aruncându-i o privire scurtă lui Charlie 
înainte să repete solicitarea. 

— Dacă știi ceva, orice, care să explice de ce v-ar ataca 
Rachel pe tine și pe prietenii tăi, e momentul potrivit să ne spui. 

Ward nu ridică privirea. Încă mai era șocată de revelaţia că 
era posibil să nu fie King responsabil pentru aceste crime 
cumplite. Că s-ar putea să fie, de fapt, fosta ei prietenă, o fată 
pe care o jelise și pentru care vărsase lacrimi și care acum se 
răzbuna într-un mod îngrozitor. 

— Pur și... pur și simplu, nu văd cum ar fi posibil... 

— Știu și înţeleg cât ești de şocată, urmă Helen cu blândeţe. 
Dar am verificat la spitalul local și au confirmat că i-au pus lui 
King diagnosticul de scleroză laterală amiotrofică. De-asta se 
bâlbâia când l-aţi cunoscut voi, boala îi afecta deja mușchii, 
echilibrul, chiar și capacitatea de a vorbi. N-are cum să fie el de 
vină pentru nimic din toate astea. 

Cuvintele părură să o lase fără aer pe Ward, care se opri, 
prăbușindu-se pe pat. 

— Deci, dacă Rachel e vinovată de aceste crime, poţi să ne 
spui de ce-ar face așa ceva? întrebă Charlie. Ce are împotriva lui 
Justin, Callum, Maxine, a ta...? 

Fran își lăsă faţa în palme. Charlie îi aruncă o privire lui Helen, 
temându-se că o pierd pe Fran, dar apoi aceasta începu să 
vorbească. 

— E vina e. 

Scuipase cuvintele, chinuită și plină de resentimente. 

— Rachel? 

— Maxine, o corectă Ward. Totul e din vina e. 

— Nu înțeleg... 

Ward trase adânc aer în piept. Când vorbi, cuvintele păreau 
că-i erau smulse din suflet: 

— Ce a zis la televizor... ce a scris în carte... 

Ward abia își putea stăpâni dezgustul, chiar și acum. 

— Nu era adevărat. 

— O parte trebuie să fi fost adevărat, protestă Charlie. 
Răpirea, chinurile prin care aţi trecut... 


VP - 275 


— Da, ideea de bază era, despre asta nu putea să mintă, 
continuă Ward. Dar restul erau tâmpenii. N-am fost niciodată cei 
Cinci Celebri... N-am fost niciodată un grup fericit... 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat... Rachel. 

— Adică? întrebă Helen, de-acum curioasă. 

— A intrat târziu în echipă. La sugestia lui Justin. N-aveam 
niciunul nicio problemă - am zis că voia să fie amabil -, dar lui 
Maxine nu i-a plăcut ideea. 

— Fiindcă a crezut că Justin simte ceva pentru Rachel? 

Ward încuviinţă fără vlagă. 

— Maxine a sâcâit-o pe Rachel de la bun început, nu i-au 
convenit hainele ei, echipamentul, atitudinea. Nu era vina lui 
Rachel că trebuise să se milogească și să împrumute lucruri, că 
nu era la fel de sportivă ca noi. Și e adevărat că nu se potrivea, 
cu părul negru lucios, cu genele false, cu machiajul, dar tot nu 
era nevoie să fie așa de nemiloasă cu ea... 

Chiar și după atâţia ani, amintirea setei de răzbunare a lui 
Maxine era proaspătă. f 

— Sigur, după ce Rachel și-a sucit glezna, a fost și mai rău. In 
carte, Maxine susținea că am dat vina pe Callum pentru că a 
pierdut harta și așa mai departe, dar nu-i adevărat. Pe Rachel o 
învinuia Maxine - pentru că ne-am rătăcit, pentru că ne-am dus 
la fermă, pentru că ne-am întâlnit cu King... 

Ward se înfioră și-și strânse braţele în jurul trupului. 

— Când eram jos, în locul ăla, și ne așteptam rândul, 
aşteptam să fim torturați, violaţi, uciși, Dumnezeu știe ce, 
Maxine tot nu se potolea. O întărâta pe Rachel, o acuza pentru 
ghinionul nostru... Noi am încercat s-o apărăm, sau, mă rog, cel 
puțin eu am încercat, dar Maxine tot nu tăcea. 

— Și ce s-a întâmplat? Când aţi fugit, Maxine a abandonat-o 
intenţionat? A lăsat-o în urmă în ceață? 

Ward ezită, cu lacrimi în ochi. 

— A... 

Părea aproape că nu poate suporta să spună. 

— N-a ieșit niciodată din subsol. 

Helen o fixă cu privirea, prinsă cu totul pe picior greșit. 

— Dar Pryce a zis că aţi fugit cu toţii, că Rachel s-a rătăcit în 
ceată. 

— N-a fost nici pe departe așa. 


VP - 276 


Tot nu se uita la Helen. 

— Spune-mi, Fran! Spune-mi ce s-a întâmplat în noaptea aia! 

In glasul lui Helen se simţea blândețe, dar și oţel. Trebuiau să 
afle. Fran Ward trase adânc aer în piept, printre lacrimi, înainte 
să răspundă, în cele din urmă. 

— King... ne-a... ne-a legat în pivniţă. Se învărtea în jurul 
nostru, recita poezioara aia cumplită, încercând să stabilească 
pe cine... pe cine să omoare primul. 

— Și atunci au început să latre câinii... 

Ward clătină hotărât din cap. 

— N-a fost așa. Au fost tot timpul în aceeași încăpere cu noi. 

Charlie îi aruncă o privire îngrijorată lui Helen, dar aceasta nu 
o luă în seamă. 

— King... King n-a ajuns la sfârșitul poeziei, dar nu din cauza 
câinilor ălora îngrozitori. Maxine l-a oprit. 

— Cum adică? 

— Poate că numărase înainte și știa că la ea o să ajungă. 
Poate că era doar speriată. Oricum, când King a ajuns la sfârșit, 
s-a scăpat... 

— Cum adică s-a scăpat? 

— l-a spus... s-o ia pe Rachel. 

Pentru prima dată, Helen era redusă la tăcere, năucită de 
acest act de cruzime rece. In încăpere se lăsase acum tăcerea; 
nu se mai auzeau decât suspinele înăbușite ale lui Ward. Părea 
complet stoarsă, o umbră a ei. 

— Și atunci ce s-a întâmplat? o îndemnă Charlie, sorbindu-i 
fiecare vorbă. 

Ward nu scoase niciun cuvânt. Parcă nici n-ar fi auzit 
întrebarea. 

— Fran, te rog... 

Ward îi aruncă lui Charlie o privire chinuită, apoi continuă 
șovăitor și sumbru. 

— Rachel... Rachel a cerut îndurare, spunându-i lui King s-o ia 
în loc pe Maxine. Așa că... ne-a întrebat pe noi, ceilalţi, ce 
părere avem. Și atunci a atacat Maxine, care ne-a amintit că 
abia dacă o cunoșteam pe Rachel, că fusese o problemă încă de 
la început, că ea ne băgase în buclucul ăsta... N-am vrut s-o 
aud, știam că așa voia King să facem, dar apoi... apoi l-am auzit 
pe Justin că e de acord cu ea și-i zice lui King s-o ia pe Rachel. Și 
Callum - n-a zis nimic, doar a dat din cap, dar... După aia n-am 


VP - 277 


mai prea avut de ales, ce ziceam eu oricum n-avea nicio 
importanţă... 

— Şi l-aţi lăsat s-o ia? 

Ward nu răspunse, izbucnind în suspine profunde, răgușite. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

Helen știa că Ward voia să se oprească, dar nu se punea 
problema să o menajeze acum. 

— N-am suportat să mă uit. Am închis ochii, dar tot am auzit. 
Am auzit cum o târa pe Rachel în camera din spate, i-am auzit 
țipetele când el îi sfâșia hainele, i-am auzit chinul când o bătea, 
iar și iar. Am plâns. Am plâns și am tot plâns, dorindu-mi să se 
termine, dorindu-mi să mor acolo, în clipa aia... dar dintr-odată 
mi-am dat seama - am simţit - că era cineva în picioare în fața 
mea. 

— Cine? 

Răspunsul era probabil evident, însă Helen voia să-l audă de 
la Ward. 

— Maxine. În carte a zis că, de fapt, Callum ne-a eliberat, dar 
ea a fost. Probabil că-și slăbise legăturile înainte să-și înceapă 
King jocul îngrozitor. 

— Deci de-aia era așa de dornică s-o ia King pe Rachel, pentru 
că ar fi asigurat o distragere, v-ar fi dat vouă timp să fugiţi. 

Ward încuviinţă fără vlagă, confirmând adevărul îngrozitor. 

— Ne-a... ne-a dezlegat pe toţi. 

— Și apoi? insistă Helen nerăbdătoare. 

— Am... am vrut s-o ajut pe Rachel, bineînțeles. Noi eram 
patru, probabil că am fi putut să-l învingem pe King. Dar Maxine 
nici nu voia să audă, a zis că nu-i datorăm nimic lui Rachel, că 
nu era prietenă cu noi. Callum era îngrozit, Justin a sugerat că 
mai bine plecăm și căutăm ajutoare. Oricum s-au dus amândoi 
după Rachel pe scară și s-au chinuit să deschidă ușa. După un 
minut... plecaseră. 

— Și tu? 

— Ce puteam face eu? 

Ward ridică privirea, uitându-se direct în ochii lui Helen. 
Expresia ei era rugătoare și sinceră, dar împovărată de 
vinovăţie. 

— Voiam s-o ajut pe Rachel, chiar voiam. Nu puteam suporta 
ideea că o lăsăm acolo. Dar eram pe cont propriu, o fată de 17 
ani împotriva unui bărbat în toată firea... 


VP - 278 


Se întoarse către Charlie, parcă implorând iertare. Dar nu 
primi. 

— Şi? 

— Și am fugit... 

îngropându- și din nou fața în palme, Ward suspină. Suspine 
uriașe, sfâșietoare. Helen îi puse o mână liniștitoare pe umăr. Îi 
părea rău pentru ea, pentru fata asta pusă într-o situație 
imposibilă, dar era și furioasă. Pe minciunile, omisiunile, 
trădarea crudă a unei tinere vulnerabile. Ca să se salveze, ca să 
facă lumea să aibă o părere bună despre ei, supraviețuitorii 
puseseră la cale o născocire groaznică. Insă înșelătoria lor, 
cruzimea lor aveau să-i coste mult. 

— De-asta se întâmplă toate astea? întrebă Ward printre 
lacrimi. Telefoanele și... 

— Așa credem. 

Suspinele se întețiră. Ward era în mod evident distrusă, 
stoarsă de mărturisirea cumplită. În alte condiţii, Helen ar fi fost 
tentată să lase lucrurile așa, dar mai era o întrebare pe care 
trebuia să i-o pună. 

— Fran... 

Suspinele se calmară suficient cât să se facă auzită. 

— Când ai primit telefonul de ameninţare, a fost doar o 
ameninţare directă pentru viața ta? Sau ţi s-a dat de ales? Ti s-a 
dat ocazia să înșeli moartea? 

Ward ridică privirea, iar de pe chipul ei înlăcrimat dispăru 
orice urmă de culoare. 

— Fran? 

Se uită la Helen stupefiată, apoi lăsă capul în jos. 

— Mi... mi s-a spus că mai am de trăit o oră. Dar... dar că pot 
evita... dacă o aleg... dacă o aleg pe Maxine să moară în locul 
meu... 

Fran izbucni din nou în plâns, iar Helen se întoarse către 
Charlie. Începea să se contureze o imagine clară. Rachel Wood 
s-ar fi putut răzbuna mai simplu pe cei care o trădaseră, 
atacându-i când se așteptau mai puţin. Dar pentru ea nu ar fi 
fost de ajuns. Nu, voia să fie conștienți de teama aceea 
îngrozitoare de moarte, voia să fie zdrobiţi de sentimentul 
ameninţător al morţii pe care-l avusese ea în mâinile lui King. 
Mai mult decât atât, voia să se joace cu ei, să-i distrugă. 
Oferindu-le posibilitatea să indice pe altcineva care să moară, 


VP - 279 


ea îi demasca pe cei patru, dezvăluind cât de slabe erau 
legăturile așa-zisei lor prietenii, într-un joc nemilos în care 
pachetul trece de la unul la altul. Callum Harvey și Justin 
Lanning se mântuiseră probabil, refuzând să intre în jocul ei 
bolnav. Pryce și Ward nu se achitaseră la fel de bine, sacrificând 
pe altcineva în locul lor. 

Wood era hotărâtă să scoată la lumină falimentul moral al 
foștilor ei prieteni, asigurându-și și o răzbunare cuprinzătoare și 
cumplită. Ceea ce însemna că, deși acum imaginea era clară, 
povestea nu se încheiase încă. 

Câtă vreme Fran Ward era în viaţă, Rachel Wood nu avea să 
cunoască odihna. 


Capitolul 108 


Se uita în oglindă, privindu-și reflexia. 

Sticla era crăpată și murdară, atârnată pe peretele unei 
toalete publice pe care fusese obligată să o folosească după ce 
Helen Grace îi descoperise baza din Northam, dar își făcea 
treaba, permițându-i lui Rachel să-și privească trăsăturile 
ascuţite, fața palidă, ochii albaștri pătrunzători. În timp ce se 
privea în oglindă, peste chip îi trecu un zâmbet, luminându-i și 
înviorându-i expresia. Asta era ea - naturală, expusă - și îi făcea 
mare plăcere. 

Nu fusese întotdeauna așa. Felul cum arăta nu-i plăcuse 
dintotdeauna. În copilărie crezuse că arată ciudat, prea înaltă, 
cu umeri laţi și cu o față băiețoasă, asimetrică, și asta era 
înainte să se apuce taică-său să i-o rearanjeze. Pe-atunci se uita 
la ea în oglinda din dormitor, privind vânătăile de pe gât și obraji 
și întrebându-se cum să le ascundă mai bine. Maică-sa spusese 
mereu că nu trebuie să afle nimeni, că bătăile erau din vina /or, 
așa că, încă de la o vârstă fragedă, avusese voie să folosească 
trusa de machiaj a mamei. 

Privind în urmă, era aiurea, machiajul ca răsplată pentru 
bătăi, iar acum își aducea aminte că pe vremuri i se părea că 
violenţa ar fi un lucru bun, ţinând cont de recompensele și 
răsfățul care urmau. Taică-său abandonase până la urmă 
această idee pervertită, aproape omorând-o pe maică-sa într-o 


VP - 280 


seară, într-un acces de furie de beţiv. La scurt timp după aceea, 
vieţile li se schimbaseră pentru totdeauna, ea și maică-sa 
plecaseră din Manchester pe furiș, la adăpostul întunericului, și 
începuseră o viaţă nouă în Southampton, însă pasiunea ei 
pentru machiaj nu dispăruse. Unele dintre noile ei colege, ba 
chiar și unele dintre profesoare considerau că bronzul artificial, 
luciul de buze și genele nefiresc de lungi erau ceva specific 
nordului, ghicind cu greu originile dorinței lui Rachel de a-și 
ascunde adevărata față. Ei însă nu-i păsa, se mulțumea să 
alimenteze snobismul lor nepăsător, mai ales că unora dintre 
băieţi le plăcea cum arată ea. 

Dar ce urâtă i se părea că era acum! Ce curvă pictată era, 
sulemenită și jalnică, nesinceră și lașă! Işi ascunsese înfățișarea 
multă vreme, mai ales în anii de exil la Brighton, Bornemouth și 
prin alte locuri, însă când venise vremea, când ajunsese la 
momentul în care trebuia să acționeze, fusese încântată să 
scape de fostul ei eu. Șuvitele negre, lungi fuseseră tăiate și le 
luase locul o tunsoare scurtă la spate și în părți. Genele fuseseră 
aruncate la gunoi, ca și bronzul artificial, lăsând să o privească 
din oglindă o faţă îngustă, palidă și băieţoasă. 

Eul ei de adolescentă s-ar fi revoltat împotriva chipului 
asexuat, însă acum reflexia asta nu-i provoca decât bucurie. 
Gata cu încercările de a plăcea, încercările de a satisface. Acum 
nu mai era decât asta, adevărul gol-goluţ, ceea ce o încânta la 
culme. 

Transformarea ei era completă. Înainte fusese o marionetă, o 
păpușică împopoţonată ridicol, desconsiderată și compătimită 
de toată lumea. Acum era motiv de groază, de teamă. 

Acum era un înger al morții. 


Capitolul 109 


— Vreau să-i dublăm dispozitivul de securitate lui Ward. Patru 
polițiști la faţa locului, zí și noapte... 

Helen se îndepărta de casă, oprindu-se doar cât să o lase pe 
Charlie, care se străduia să ţină pasul, să o ajungă din urmă. Era 
conștientă că vorbea prea repede și pe un ton aspru, dar era cât 
se poate de speriată de ceea ce tocmai auzise. 


VP - 281 


— Sigur, sun acum, spuse Charlie, scoțându-și telefonul. 

— Am fost tot timpul cu un pas în urmă, adăugă Helen, 
clătinând din cap. Însă, dacă putem salva măcar o viaţă, tot ar fi 
ceva... 

— Categoric, răspunse Charlie, formând un număr și ducând 
telefonul la ureche. 

— Dă-mi un mesaj când rezolvi! Ne vedem la secție! 

Numărul format de Charlie se conectă, iar ea se întoarse cu 
spatele, în timp ce Helen merse mai departe, îndreptându-se în 
viteză spre motocicletă. Vizita lor la Ward le adusese informații - 
Helen făcuse acum progrese concrete, pe care să i le raporteze 
lui Simmons -, dar nu se simţea deloc mai bine. Încă de la bun 
început se uitaseră într-o direcţie greșită, urmărind un 
colecţionar nevinovat, apoi o fantomă care murise de mult, și-l 
lăsaseră pe adevăratul făptaș să-și pună în aplicare nestingherit 
planul criminal. Câte vieţi ar fi putut fi salvate dacă ar fi muncit 
mai mult, mai repede, mai inteligent? Aveau deja trei 
înmormântări, iar Helen se temea că, în pofida celor mai mari 
strădanii ale lor, ce era mai rău abia urma. 

Știa că e dură cu ea și cu echipa. Nimeni nu avusese nici 
măcar o bănuială că Rachel ar fi supravieţuit incendiului. Și 
totuși, dacă nu ar fi fost distrași de alte chipuri, de alţi suspecți, 
ar fi putut afla adevărul la timp ca să o salveze pe Maxine Pryce. 
Descoperiseră tezaurul de informații despre King al 
colecționarului cu aproape 48 de ore în urmă - dacă Joseph și 
Helen ar fi lucrat împreună, mai strâns, dacă problemele lor 
personale nu le-ar fi afectat relaţia profesională, ar fi reușit, 
oare, să acţioneze mai devreme pe baza acelei dovezi esenţiale, 
reţeta lui King? Încă o dată, Helen se blamă că întrecuse limita, 
lăsându-se distrasă de nevoile ei egoiste. Nu-și dăduse, oare, 
seama până acum că relaţiile se terminau întotdeauna cu 
suferinţă și eșec? De data asta greșeala ei s-ar putea să fi 
costat-o o viață. 

Ca la un semn, începu să-i ţârâie telefonul. Cobori privirea și 
văzu că era un mesaj de la Joseph. Scurt, dar nu deosebit de 
plăcut. 

S-a terminat. Încrederea este minim necesară. 

l-ar fi râs în faţă dacă nu ar fi fost așa de furioasă. Dacă ar fi 
fost aici în momentul ăsta, i-ar fi rupt capul, înfuriată de 
aroganţa lui egoistă și încrezută. £/ era de vină, el era cel care 


VP - 282 


minţise, dar tot el se dădea ofensat. Nu putea înțelege cum de 
judecase greșit situaţia, cum de-l judecase pe el atât de greșit - 
crezuse că ar putea fi suflete-pereche, însă, de fapt, Joseph nu 
era decât un om de paie. 

Chiar dacă ea pusese capăt relaţiei lor, încheind acest episod 
jalnic, sigur că egoul lui Joseph nu avea să permită așa ceva. Işi 
impusese punctul de vedere, și încă foarte clar. Pentru bărbaţi 
ca Joseph, era important să controleze totul, chiar și la final. El 
avea să decidă când și cum se încheia povestea. 


Capitolul 110 


Întotdeauna ai de plătit un preţ pentru acţiunile tale. 

Emilia învățase asta încă din copilărie, și o învățase pe pielea 
ei, fiind victima unui atac cu acid al asociaţilor penali ai tatălui 
ei, bărbaţi pentru care refuzase să transporte droguri. Nu 
regretase niciodată ce făcuse - arestarea celor care o atacaseră 
eliberându-i familia din puterea acestora -, dar rezistența pe 
care o opusese avusese un preţ, mental și fizic. La o vârstă 
fragedă, fusese o lecţie valoroasă pe care nu o uitase. 

Alţii însă învăţaseră mai încet, crezând că îndreptăţirea lor, 
poziţia lor în societate, norocul pe care-l aveau îi scuteau cumva 
să dea socoteală. Uneori era treaba Emiliei să reechilibreze 
balanţa, și îi făcuse plăcere să o facă în cazul detectivului- 
sergent Hudson. Nu era un poliţist rău, nici deosebit de 
incompetent sau corupt, dar era arogant, agresiv și nepăsător. 
Cu alte cuvinte, masculul clasic. Iniţial rezistase propunerilor pe 
care ea i le făcuse, încercând să obţină ce voia fără să plătească 
preţul cuvenit, dar descoperise curând că greșea. Poate că se 
putea purta așa cu Grace și Brooks, dar nu și cu ea. Când făcea 
un târg cu cineva, se aștepta să fie și onorat. 

Se plânsese, bineînţeles, insinuând că făcuse deja destule, și 
Emilia nu putea să nege că fusese util. Dar mai avea încă de 
treabă, câtă vreme ancheta era în desfășurare, și trebuia să-l 
sune din nou. Încercările ei de a o găsi pe Maxine Pryce 
dăduseră roade, însă nu așa cum se așteptase ea. Aduseseră o 
nouă evoluție senzaţională în anchetă și o puseseră din nou pe 
Emilia în lumina reflectoarelor, și ca martor-cheie, și ca prim 


VP - 283 


reporter aflat la faţa locului, dar nu-i oferiseră și o poziţie 
privilegiată, care să-i asigure mărturii personale ale celor 
implicaţi direct. Și asta era ce-și dorea cu adevărat Emilia - o 
idee despre ce li se întâmplase, despre cum era când te pândea 
moartea. 

Maxine Pryce era moartă, ca Justin Lanning și Callum Harvey 
înaintea ei. Ceea ce lăsa în viață o singură persoană care i-ar fi 
putut oferi Emiliei ce-i trebuia, care ar fi putut completa tabloul. 
Din motive evidente, locul unde se afla Ward era un secret bine 
păzit, de unde și nevoia ei de ajutor din partea lui Hudson. 
Bineînțeles că el avea să o refuze. O să susţină că i-ar pune 
viața în pericol lui Ward, că ar compromite ancheta... dar, în 
cele din urmă, o să intre în joc, când o să-și dea seama că 
alternativa era demascarea, dezonoarea. 

Așa trebuia să fie, nu avea cum să fie altcumva. Acum cinci 
zile, lumea îi cunoștea pe Lanning și pe prietenii lui doar ca 
supraviețuitori, patru tineri care depășiseră curajos tragedia și 
durerea, clădindu-și o nouă viaţă, un nou viitor. Acum trei dintre 
ei erau morţi, executaţi cu brutalitate și eficienţă. Ucigașul era 
încă în viaţă și nu mai exista decât o singură miză, o singură 
persoană care lui i-ar fi putut oferi satisfacția după care tânjea, 
iar Emiliei, exclusivitatea de care avea nevoie. Toate drumurile 
duceau acum la Fran Ward. 

lar Joseph Hudson o s-o ajute pe Emilia să o găsească. 


Capitolul 111 


— Cum adică a plecat? 

Cuvintele izbucniră din el, iar saliva i se împrăștie prin aer. 

— Exact cum am spus: a mai stat câteva ore după ce ați 
discutat voi cu ea și după aia gata... bang! 

Lisa McGee își desfăcu mâinile în aer, sugerând un norișor de 
fum. Directoarea-adjunctă de la Moon Lounge nu era mulțumită 
că s-a întors poliţia în club și părea decisă să-i transmită acest 
sentiment și lui Joseph. 

— Așa se întâmplă, urmă ea. Găsesc angajaţi potriviţi ca ea... 

— llegali, o corectă Joseph. 


VP - 284 


— Angajaţi potriviţi, care sunt fericiţi să se integreze, să 
lucreze peste program, să muncească pentru banii lor, și după 
aia apăreţi voi și-i puneţi tot felul de întrebări neplăcute. Și, ce 
să vezi, nu mai reușim să dăm de ea după aia. A plecat și fără 
să-și ia salariul... 

— Atunci a fost profitabil pentru voi, nu? ripostă Joseph, iritat 
și de tonul ei, și de veștile pe care i le dădea. 

— Nu din calea-afară! Unde mai găsesc așa în scurt pe cineva 
să muncească din greu ca ea... 

— Ai idee unde s-ar fi putut duce? o întrerupse Joseph. Ai vreo 
adresă de corespondenţă, un număr de telefon, vreo idee unde 
stă? 

Însă McGee clătina deja din cap. 

— Lua banii în mână. Venea, era plătită. Așa funcţiona. 

— Dar cum a ajuns să lucreze aici? 

— A recomandat-o o prietenă de-ale ei, o albaneză, Ajola. Și, 
înainte să mă întrebi, nici ea nu mai lucrează aici. Așa că aș vrea 
să te ajut... dar am mâinile legate, zise ea și ridică mâinile 
împreunate. 

Joseph era foarte tentat să arunce niște cătușe pe mâinile ei, 
să o târască la secţie și să o acuze de obstrucționarea anchetei, 
însă nu prea avea rost. Era evident că spune adevărul. li 
multumi scurt și plecă, blestemându-și norocul. Venise aici 
sperând să deslușească misterul, să încerce să înțeleagă de ce 
minţise Tatiana, dar pleca acum cu mâna goală. Ce șanse ar mai 
fi avut să o găsească? Probabil că o să reapară pur și simplu în 
altă parte în economia neagră, ceea ce însemna că ar fi durat 
săptămâni întregi să o caute, și nu era deloc sigur că ar fi și 
găsit-o. Era ca și cum ar fi căutat acul în carul cu fân la cum 
arătau în ultima vreme lucrurile în Southampton. 

Probabil că poliţia nu o să afle niciodată de ce fugise. Oare 
dispăruse pentru că se afla ilegal în ţară și era speriată că poliţia 
nu s-ar fi ţinut de cuvânt și i-ar fi raportat prezența la serviciile 
de imigrare? Sau fusese speriată de cineva? Era, oare, posibil ca 
toată povestea să fi fost o stratagemă, să existe cineva care 
șantajase un martor vulnerabil ca să mintă poliţia despre ce 
văzuse? Sau pur și simplu i se păruse că a văzut altceva? Să fi 
fost posibil chiar să fi citit în ziare ceva despre King, să fi văzut 
ceva la televizor și cumva să se fi convins că-l văzuse? 


VP - 285 


Joseph ieși împleticit pe ușă. Furia se tot acumula, iar 
frustrarea tot creștea; se întoarse la motocicletă cu o dispoziţie 
sumbră, întrebându-se cum să le dea vestea celorlalţi din 
echipă. In pofida rupturii din relaţia lui cu Helen, era decis să le 
demonstreze - și ei, și colegilor - că era încă un poliţist eficient, 
o resursă valoroasă. Dar cum putea, când viața îi tot punea 
piedici? Cum putea să le demonstreze că era demn de respectul 
lor? 

Ajunsese la motocicletă, dar în timp ce se urca pe ea, începu 
să-i sune telefonul. Il scoase repede din haină - apăruse ceva 
nou? -, însă când văzu numărul, îi căzu faţa. Emilia Garanita. | 
se urcă sângele la cap; ultimul lucru de care avea nevoie acum 
era să facă ea mișto de el. li venea să facă praf telefonul, să o 
facă praf pe ea, și chiar se trezi cu braţul ridicat, gata să dea de 
pământ cu iPhone-ul. Însă se redresă în ultimul moment, bunul- 
simţ reușind să-l facă să-și ţină în frâu furia. 

Respinse apelul și-și puse telefonul la loc în buzunar. Era în 
dezavantaj, cu Helen, cu Emilia, cu echipa, dar nu l-ar fi ajutat 
cu nimic acum dacă-și pierdea controlul. Avea nevoie de ceva 
mare, ceva impresionant ca să preia din nou iniţiativa, și iritarea 
nu i-ar fi fost de folos. Nu, trebuia să fie inteligent, șiret, să 
reușească. Acum se juca scena finală și trebuia să fie prezent la 
final, să smulgă cumva victoria din fălcile înfrângerii. 

Chiar și așa, când porni motorul, observă că-i tremură mâna. 
Trebuia sa-și controleze furia, să fie ingenios și eficient, dar nu 
avea să fie ușor. Simţea adrenalina zvâcnind, emoţiile se 
revoltau, sentimentul de nedreptate era tot mai puternic. Și, 
deși era posibil să încerce să se mintă, nu putea nega că era 
primejdios de aproape de limită. 


Capitolul 112 


— Nu există nicio „Rachel Wood” în registrul electoral din 
Southampton, Portsmouth, și nici în Hampshire. 

Helen nu era surprinsă de afirmația detectivului-agent Reid. 
Ar fi fost bizar dacă suspecta lor principală s-ar fi dovedit un 
cetăţean de bună-credinţă care votează, ţinând cont că 
hotărâse să dispară cu ani în urmă. 


VP - 286 


— Dar conturi bancare, carduri de credit...? 

— În toată ţara, sunt zeci de conturi pe numele ăsta, răspunse 
Reid. Dar nimic în zonă. Și în Southampton n-a fost folosit niciun 
card de debit sau de credit pe numele ăsta în ultimele vreo două 
luni. Putem merge mai în urmă... 

Însă Helen clătina deja din cap. 

— Probabil că acţionează de ani buni sub un nume nou, 
posibil chiar mai multe nume diferite. In plus, n-o să facă o 
asemenea greșeală elementară. Crimele astea au necesitat o 
planificare serioasă; s-a dat peste cap să nu fie văzută, să nu 
lase niciun indiciu criminalistic, n-o să fie prinsă prin metode 
convenționale. 

Peste grupul de polițiști se lăsă tăcerea. Helen și Charlie se 
întorseseră în sala de ședințe, însoţite de Joseph Hudson și de 
câţiva agenţi. După ce îi asiguraseră securitatea lui Fran Ward, 
prioritatea era acum să o prindă pe Wood. 

— Ce-ar fi să facem un portret? întrebă Charlie. Să vedem 
dacă o recunoaște cineva. 

Helen aruncă o privire la panou, unde fusese pusă de curând 
o fotografie a lui Rachel Wood la 17 ani, făcută chiar înainte să 
fie răpită. Helen o privi cu atenţie: părul lung, lucios, genele 
strălucitoare contrastând cu trăsăturile înguste și pătrăţoase și o 
anumită suspiciune în ochii albaștri înguști. 

— Poate ar merita să încropim ceva, să ne concentrăm pe 
trăsături, pe forma feţei. Restul... păr, machiaj, culoarea ochilor 
sunt ușor de schimbat. Dar nici asta nu ne-ar duce prea departe 
- nu știm ce stil preferă acum, ce haine poartă, care e zona ei 
de acţiune... 

— Putem să ne întoarcem în Northam, propuse Reid. 

— A plecat de mult de-acolo. 

Helen nu-și propusese să pară nepăsătoare, dar era 
îngrijorată că nu reușeau să o înțeleagă deloc pe această 
ucigașă alunecoasă. Unde era? Ce punea la cale? Avea 
sentimentul că se învârteau în jurul cozii. 

— Și dacă mergem și mai mult în urmă? întrebă Charlie, 
readucând-o pe Helen la realitate. 

— Adică? 

— Păi, când era în școală, Rachel și maică-sa stăteau într-un 
apartament din Townhill Park. Trebuie să fi existat locuri unde 
se ducea după ore - când maică-sa era beată -, locuri unde se 


VP - 287 


simţea în siguranţă. Un loc familiar, unde știe topografia, unde 
știe cum să se integreze. Ar putea fi un parc, un centru 
comercial, magazine, o cafenea. Dacă avem o idee cum ar 
putea arăta acum, ar merita să punem niște întrebări, să ne 
lămurim dacă a văzut-o cineva. 

Nu era mare lucru, dar tot era ceva. Charlie avea dreptate - 
ucigașii aveau tendința să graviteze către locurile care le erau 
familiare. Townhill Park nu era o zonă elegantă din 
Southampton, așa că nu aveai prea mult trafic în afara celor 
care locuiau și lucrau acolo. Ar fi fost o ascunzătoare bună. 

— OK, trimite câţiva polițiști. Hai să stăm de vorbă cu 
localnicii, dar să fim cu ochii și după case abandonate, ocupate 
ilegal și așa mai departe. Sunt pe-acolo o mulţime de imobile 
comerciale unde s-ar fi putut refugia. 

— E ciudat totuși, nu? interveni Osbourne. E din Townhill Park, 
a fost la școală în Bitterne, totuși și-a stabilit baza în Northam. 

Helen știa că Osbourne încerca să fie constructiv, că nu 
încerca să submineze propunerea lui Charlie, dar avea dreptate. 

— Northam a fost zona de acţiune a lui King, el se ducea la 
cârciumi și la cluburi de-acolo, nu ea. 

— Nu știm sigur, poate a fost și ea acolo..., replică Charlie. 

— Dar nu era mare băutoare, din cauza maică-sii. In plus, 
Lanning, Harvey și restul găștii se duceau să bea în Portswood, 
la Jolly Sailor. N-am văzut nimic care să sugereze că s-ar fi dus 
în Northam. 

— Așa că poate a încercat în mod deliberat să ne inducă în 
eroare, răspunse Helen. Telefoanele folosite ca să ia legătura cu 
Lanning și Pryce au fost localizate iniţial în Northam, baza ei a 
fost găsită acolo, poate că a vrut să credem că în spatele 
poveștii e King. 

— Posibil, spuse Osbourne. Dar asta n-ar sugera că ea a pus-o 
pe Tatiana să mintă? 

Cu siguranţă era o posibilitate, deși la prima vedere părea o 
sugestie ridicolă. De ce să spună tânăra albaneză o asemenea 
minciună sfruntată pentru o străină? Să fi fost mituită de 
Rachel? Ameninţată? 

— N-avem cum să știm sigur, spuse Helen repezit, hotărâtă să 
nu se lase distrasă. Deocamdată trebuie să trimitem polițiști în 
Townhill Park, dar și în toate locurile unde știm că s-a aflat 
Rachel în ultimele zile. Lordswood, Shirley, Wickham. Inainte 


VP - 288 


căutam un bărbat singur. Faptul că acum căutăm o femeie 
cunoscută schimbă cu totul situația. Hai să împărţim cópii după 
pozele ei originale, plus un portret care s-o înfăţișeze cum ar 
putea arăta acum, și să ieșim pe străzi, să vorbim cu potenţiali 
martori, să ne întoarcem la înregistrările camerelor de 
supraveghere, să încercăm orice ca s-o găsim. 

Echipa se ridică - energizată și gata să-i îndeplinească 
ordinele -, dar îi interceptă agentul Bentham. Era clar că avea 
ceva urgent de transmis, așa că Helen ridică mâna, oprindu-i pe 
toţi. 

— Scuze de întrerupere, dar tocmai am primit un apel de la 
echipa de comunicații... 

Helen asculta cu atenţie, dintr-odată încordată și plină de 
speranţă. 

— Telefonul care a fost folosit pentru apelul către Maxine 
Pryce... tocmai a fost reactivat. 


Capitolul 113 


— Unde e? 

Helen și Charlie erau în sala de comunicaţii, însoţite de 
agentul Bentham. Rose Richardson, care-și petrecuse cea mai 
mare parte a zilei urmărind semnale de telefon, stătea în fața 
lor, cu o hartă digitală a Southamptonului cât tot ecranul. 

— In momentul ăsta, răspunse Rose, arătând un punct roșu în 
partea de jos a ecranului, este în Bitterne. 

— Când a fost deschis telefonul? 

— Acum vreo 10 minute. Sunt câteva antene bune acolo, așa 
că semnalul e destul de puternic. 

— E staționar sau se mișcă? întrebă Helen, sperând cu 
disperare că era prima variantă. 

— Staţionar. 

— Bun, spuse Helen, întorcându-se către Bentham. Alertează-i 
pe polițiștii în uniformă din zonă. Când avem o localizare mai 
clară, o să-i trimitem spre ea. 

Bentham nu avea nevoie să i se spună de două ori, pornind în 
viteză spre ușă și deschizând-o cu o smucitură. În momentul 
acela, în prag apăru Joseph Hudson, ocupând tot spațiul ușii. 


VP - 289 


Bentham se dădu deoparte instinctiv, ca să-și lase superiorul să 
intre înainte să plece și el. 

— Osbourne a zis că aveţi un indiciu despre localizarea lui 
Wood. 

Vorbise direct, pe un ton profesional, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic între ei în ultimele zile. Helen era decisă să 
răspundă la fel, refuzând să se lase distrasă de orice altceva în 
acest moment critic. 

— A revenit semnalul telefonului. 

— Unde? 

— Bitterne, răspunse Helen, după care se întoarse către 
Richardson: Putem obţine o localizare mai exactă? 

— E greu să fim preciși. Semnalul triangulează între aceste 
antene, ceea ce înseamnă că poate fi oriunde în raza asta. 

Desenă cu degetul un cerc imaginar pe monitor. 

— Cât de mare e zona? se interesă Charlie. 

— Cam 800 de metri. 

Helen îi aruncă o privire lui Charlie. Era o zonă mai întinsă 
decât sperase, dar ce altceva aveau de făcut? 

— Staţi! interveni Richardson. Se mișcă! 

— Rahat! 

Cuvântul îi scăpase lui Helen înainte să apuce să-l oprească. 
Cel mai probabil Wood avea să le scape polițiștilor locali... dacă 
nu puteau să-i taie cumva calea. 

— În ce direcţie se îndreaptă? 

— Nord. 

Toţi ochii erau pe monitor, urmărind mișcarea punctului, care 
se deplasa rapid pe ecran. 

— Se mișcă destul de repede, nu? observă Helen, intrigată. 

— Probabil că e într-un vehicul. 

— Unde e acum? 

— Intră în Bitterne Hill. După direcţia în care merge, aș zice că 
era probabil pe Woodmill Lane... 

Helen se uită din nou la Charlie, dar aceasta era deja la un 
telefon ca să-l sune pe Bentham. 

— Staţi, iar s-a oprit! R 

Helen se apropie, privind atentă punctul, staționar acum. Insă 
doar pentru scurt timp, după care cerculețul roșu porni din nou 
spre nord. 


VP - 290 


— De ce s-a oprit acolo? întrebă Joseph. Nu sunt semafoare 
sau treceri de pietoni acolo. 

— Cum e traficul? 

— Ar trebui să fie liber la ora asta, spuse Richardson 
întorcându-se către un alt monitor. 

Urmară câteva secunde de scris frenetic la tastatură, apoi 
apărură imaginile în direct de pe Woodmill Lane, care arătau că 
traficul era într-adevăr degajat. 

— Da, merge repede, se îndreaptă spre nord... 

— Către Eastleigh. 

Se auzi o nouă exclamaţie a lui Joseph și de data asta atrase 
atenţia tuturor. Casa unde se afla Fran era în Eastleigh. 

— Stati, iar s-a oprit. 

— Ce dracu'? mormăi Joseph. Străzile sunt libere. Helen se 
uită la monitor, nedumerită. Apoi spuse: 

— E într-un autobuz. 

Se întoarse către Joseph și Charlie, care veniseră din nou 
lângă ele. 

— Nu există alt motiv pentru tiparul ăsta de opriri și porniri și 
uitaţi-vă aici... 

Helen arătă spre monitor. Se vedea clar un autobuz Bluestar 
nr. 12, care plecase din staţie. 

— Se mișcă din nou, confirmă Richardson. 

— Atunci, asta e. 

Joseph se întoarse către Helen. 

— Să-i anunţ pe polițiști? întrebă Charlie. Să le spun să se 
ducă acolo... 

— Mai bine mergem noi, o întrerupse Joseph. Nu putem lăsa 
nimic la voia întâmplării, în niciun caz acum. Pot să duc o 
unitate acolo, să interceptăm autobuzul... 

— Ar trebui să anunţăm Circulaţia, să ne coordonăm cu ei, 
insistă Charlie, sâcâită că fusese întreruptă. 

— N-avem timp, ripostă Joseph. In plus, nu pot gestiona ei așa 
ceva. Dacă vor să instaleze baraje, bine. Dar nu se pot confrunta 
singuri cu Wood, n-au nicio idee cu ce au de-a face. 

— Detectivul-sergent Hudson are dreptate, spuse Helen. 
Trebuie să mergem acolo, dar cu o unitate tactică pregătită. 
Dacă e pusă în pericol viaţa cuiva, o neutralizăm pe Wood. Ne- 
am înţeles? 


VP - 291 


— Categoric, răspunse Joseph, entuziasmat de idee. Ai ceva 
împotrivă să iau eu comanda? 

Acum, în sfârșit, se uită la ea. Expresia era neutră, dar se 
vedea ceva în ochii lui - o provocare - pe care Helen nu putu să 
nu o observe. Charlie se uita la ea, așteptându-se să o vadă 
plesnindu-l, iar Helen era foarte tentată să o și facă. 

— Da, poţi să preiei comanda. Anunţă-mă imediat ce o vedeți! 

Joseph nu se obosi să răspundă, ieșind în trombă din încăpere 
în dorinţa de a se apuca de treabă. Nu mai zăbovi nici Helen, 
mulțumindu-i lui Richardson pentru ajutor și urmându-l pe 
Joseph afară din încăpere. Simţea șocul lui Charlie și-și dădea 
seama că vechea ei prietenă voia să o ia la întrebări, dar nu era 
încă pregătită pentru analiza faptelor. Nu încă. 


Capitolul 114 


Se uita pe fereastră, dar vedea doar beznă. 

Noaptea învăluia de-acum Southamptonul, cuprinzând case, 
monumente, locurile pe care Fran le știa și le iubea. Orașul ei 
natal părea străin și nefamiliar, de parcă se separa cumva de 
ea. Fran era obișnuită să fie singură, dar nu se simţise niciodată 
atât de izolată ca în seara asta. 

Se hotărâse să nu stea la discuţii politicoase cu polițiștii de la 
parter și se retrăsese, trecând de încă o ușă ranforsată, în 
camera ei de la etajul al doilea. Acum se întreba cât de înțelept 
fusese. Era blocată... blocată într-un dormitor mic și fără aer. 
Pereţii păreau să o sufoce și, cum nu avea voie să folosească 
nici telefonul, nici internetul, singura distragere era să tragă cu 
ochiul printre draperiile de tul la orașul de dedesubt. Insă 
peisajul îi rămânea ascuns acum, camuflat în umbre, ceea ce 
însemna că era cât se poate de singură cu claustrofobia, 
regretul și teama ei. 

Cu fiecare minut care trecea, anxietatea ei mai sporea un pic. 
Capul îi zvâcnea de durere, respira cu dificultate, era convinsă 
că-și pierde ușor-ușor minţile. Poate că ar fi fost o idee de bun- 
simţ să-i cheme pe polițiști și să iasă câteva minute din 
închisoarea înghesuită, să discute despre vreme, despre fotbal, 
despre orice. Însă știa instinctiv că nu avea să facă așa ceva. Nu 


VP - 292 


s-ar fi simţit în siguranţă în afara cămăruţei și, în plus, despre ce 
să discute? Ce era de spus, câtă vreme Rachel era în libertate? 
Nu conta nimic până nu era prinsă, până când nu se încheia 
acest coșmar înfiorător. 

Cum mai regreta ziua când îi cunoscuse - pe Justin, Callum, 
Maxine! În realitate, Fran nu făcuse niciodată parte cu adevărat 
din grup. Era mai populară decât Rachel - nici nu era greu -, dar 
nu fusese niciodată unul dintre copiii cool, nu fusese niciodată 
amuzantă sau sportivă, sau drăguță. Era doar Fran - Fran cea de 
încredere, responsabilă, capabilă, o persoană pe care era util să 
o ai prin preajmă. Acceptase invitaţia lui Maxine de a intra în 
grupul lor pentru concurs, întâmpinând-o cu braţele deschise pe 
Rachel după aceea, mulțumită că găsise până la urmă un punct 
de sprijin într-un an școlar care nu fusese tot timpul bun. Știa că 
Maxine nu era mulţumită de structura grupului, îi simţea 
ostilitatea și paranoia, dar era convinsă că puteau rezista 
nevătămați timp de două zile. Și ce tare se înșelase! 

De când se întâmplase, după zilele acelea îngrozitoare, își 
petrecuse mare parte din timp urând-o pe Maxine, imaginându- 
și cum i-ar spune exact ce crede despre ea, cum spune lumii ce 
au făcut, cât de grosolană fusese trădarea lor. Aceste visuri cu 
ochii deschiși îi ofereau o ușurare trecătoare, dar nu prea multă 
și curând revenea la realitatea sumbră, paralizată din nou de 
vinovăţie. Retrăise momentul, clipa când se întorsese să fugă, 
de multe ori, închipuind scenarii diferite, în care rămânea cu 
Rachel, ba chiar o și salva. Însă imaginea lui King venind peste 
ea, ucigând-o, o şoca de fiecare dată, contrazicându-i gândurile. 
Era o lașă, pur și simplu. Cineva care se pusese pe primul plan, 
când ar fi trebuit să-și ajute prietena. Cine putea zice că nu ar 
face din nou același lucru și acum, dacă ar fi pusă în aceeași 
situație? 

Da, o trădaseră cu toţii pe Rachel, sacrificând-o ca să-și 
salveze ei viețile, și toţi plătiseră pentru asta. Era 
înspăimântător când se gândea că fosta ei colegă de școală era 
undeva, afară, privind, așteptând, alegându-și momentul în care 
va lovi. Răzbunarea lui Rachel era scandaloasă, revoltătoare și 
nemiloasă, dar putea Fran să spună cu mâna pe inimă că era 
nemeritată? Dacă ar fi fost ea abandonată în mâinile lui King, 
cum s-ar fi simţit? Dacă ar fi fost obligată să trăiască în umbre, 
în timp ce ceilalţi făceau profit de pe urma experienţei lor? 


VP - 293 


Spunând minciuni, inventând povești, apărând la TV, umflându- 
se în pene și pozând pentru camere... Cum trebuie să se fi 
agravat resentimentele lui Rachel când îi vedea pe toți 
prosperând, croindu-și un drum în viaţă, chiar pe Maxine 
povestind suferinţele prin care trecuseră și făcând un profit din 
asta, minţind despre tristețea legată de pierderea lui Rachel, 
hrănindu-se din cadavrul fostei ei „prietene”. Fran înţelegea 
furia, înțelegea resentimentele, dar tot îi îngheţa sângele în vine 
și-i dădea fiori de spaimă. O trădaseră pe Rachel și toți în afară 
de ea erau morţi. Ce alt final al poveștii mai putea exista acum, 
când Rachel continua să scape de poliţie, lovind după bunul 
plac? Dintr-odată puterea ei, raza ei de acţiune păreau de 
neocolit. Probabil că până la urmă era doar o chestiune de timp. 
Apucându-se strâns cu mâna de pervaz, Fran privi în noapte. 
Sperase să găsească alinare în priveliștea de afară, însă în seara 
asta vedea doar pustiu și pericol. Nu avea ce să facă, unde să se 
ducă sau cum să-și mute gândurile de la sentinţa care-i fusese 
dată. Așa că stătea nemișcată, privind în bezna neagră și 
întrebându-se dacă o să mai ajungă să vadă vreodată răsăritul. 


Capitolul 115 


Mașina mergea torcând pe strada întunecată, ţinând pasul cu 
prada. Joseph Hudson conducea, detectivul-agent Bentham fiind 
lângă el, iar Reid și Malik în spate. La început conversaţia fusese 
vioaie și stufoasă, însă acum erau toți tăcuți, concentrați asupra 
misiunii. 

— Verifică în cât timp ajunge unitatea tactică! 

Bentham se conformă luând legătura cu unitatea înarmată 
care venea spre ei. 

— Trei minute, cel mult patru. 

Joseph dădu aprobator din cap cu privirea pe autobuzul din 
faţă. Era destul de plin și mai avea multe staţii până la capătul 
din Eastleigh, așa că era dificil să distingă chipurile pasagerilor, 
însă era convins că Wood era acolo, ascunsă printre ceilalţi. 
Cum avea să pună mâna pe ea era altă poveste. Trebuia să 
oprească autobuzul înainte să ajungă la Eastleigh, dar când? 
Când o să înceapă să se golească, reducând astfel numărul de 


VP - 294 


potenţiale ţinte? Chiar dacă dădeau peste ea, oare o s-o 
recunoască, ţinând cont de cât timp trecuse? Și, dacă o 
recunoșteau, o să reușească să o convingă să se predea în 
liniște? Sau o să fie o luptă pe viaţă și pe moarte? 

Joseph ar fi trebuit să fie înspăimântat de perspectiva asta, 
poate și agitat. Dar nu era nici într-un fel, nici în celălalt. Totul 
părea bizar de firesc, chiar inevitabil, de parcă totul concurase 
să se ajungă aici. După toate prin câte trecuse, după toate 
răsturnările și obstacolele, acum era momentul în care avea să 
strălucească, ocazia lui de a duce la bun sfârșit acest caz 
tulburător. 

— Un minut. 

Joseph încuviinţă înainte să răspundă. 

— In regulă, oameni buni, pe cai! Mai lăsăm autobuzul să 
meargă o staţie, poate două, și apoi, dacă ne permite situaţia, îi 
punem frână. Băieţii cu arme intră primii, apoi venim și noi. Știm 
mai bine cine e Rachel, de ce e capabilă, așa că trebuie să fim în 
autobuz, dar vreau să daţi toți dovadă de precauţie maximă. Nu 
vreau să fie rănit niciunul! 

Nu se putu abține și se uită la Malik în oglinda retrovizoare. 
Fusese declarată aptă să revină în activitate și era ciudat de 
potrivit să fie aici, tot în mașină cu el, când încheiau cazul. Poate 
că, după ce Joseph îi punea lui Wood cătușele, ea avea să-l 
pârfească mai puţin, să se plângă mai puţin. 

— Asta e... 

Se uită în oglinda laterală și văzu un Audi fără însemne care-l 
depăși și trecu de autobuzul din față, după care reintră pe 
banda lui. Deci, asta era. Autobuzul era acum blocat între ei, 
sprijinul tactic era pe poziţii, echipa era pregătită. Erau la câteva 
minute de momentul în care Rachel Wood avea să fie în 
custodia lor. 

Tot ce mai avea de făcut Joseph era să dea semnalul. 


Capitolul 116 


Închise ușa în urma ei izolându-se de restul lumii. Știa că o să 
trebuiască să se confrunte curând cu Charlie, poate chiar să-i 


VP - 295 


mărturisească câte ceva despre ce se petrecuse între ea și 
Joseph, dar acum avea nevoie să fie singură. 

Joseph, echipa, cam toată secția erau însufleţiți de drama în 
desfășurare în Bitterne. În cele din urmă, după zile în șir de 
căutări zadarnice, părea că pot ajunge față în faţă cu ucigașul 
care le tot scăpase. Într-o oarecare măsură Helen le împărtășea 
entuziasmul, încă sperând că acest caz greu avea să se încheie 
curând, dar era și tulburată, incapabilă să se bucure de 
atmosfera plină de adrenalină din sala de ședințe. 

Charlie avea poate să o certe că-l lăsase pe Joseph să preia 
conducerea, însă generozitatea lui Helen nu fusese cu totul 
lipsită de strategie. Ar fi fost mai mult decât fericită dacă Joseph 
o reţinea pe Wood, însă instinctul o îndemna să fie rezervată 
cum că se va încheia rapid. Nu ar fi putut să-i spună așa ceva lui 
Joseph, probabil că nici celorlalți din echipă, însă totul părea 
prea ușor. Wood fusese extrem de prudentă când își atacase 
victimele. Folosise de fiecare dată alt telefon, de la care sunase 
o singură dată, ca să-l apeleze pe interlocutorul ghinionist, după 
care îl aruncase. La fiecare pas, Wood își dăduse silința să-și 
ascundă urmele - cu telefoanele, asumându-și o voce 
bărbătească, stabilindu-și baza în Northam, probabil chiar 
forțându-i mâna unui martor vulnerabil să mintă pentru ea. Se 
dovedise pricepută să inducă în eroare poliţia, îndreptându-i 
atenţia oriunde voia ea. Nu era posibil, ba chiar probabil că 
făcea și acum la fel? Da, semnalul telefonului se îndrepta în 
direcţia corectă, spre Eastleigh, dar de ce să fi pornit ea 
telefonul? Până acum nu fusese activ, nu existase nicio 
încercare de a o contacta pe Ward, deci de ce să riște să-l 
pornească dacă nu-l folosea? Numai dacă nu voia să-i conducă 
deliberat într-o fundătură. Să-i distragă de la adevărata ţintă. 

Helen se plimba în sus și-n jos prin biroul ei cu jaluzelele 
trase, gândindu-se din nou la ce spusese mai devreme 
Osbourne. Wood era o manipulatoare expertă, cineva care-l știa 
bine pe King, care știa că publicul era interesat de această 
fantomă macabră și își putea folosi cunoștințele ca să-și atingă 
scopurile, făcând lumea să creadă că mortul se ridicase din 
mormânt. Atenţia ei la detalii, cunoștințele despre urmărirea din 
Northam îi permiseseră să se instaleze chiar în zona pe care o 
frecventase el, rezultatul fiind că, și după ce-i descoperiseră 


VP - 296 


bârlogul, tot rămăseseră în beznă, continuând să urmărească 
fără rost un om care murise de mult. 

Cum le scăpase era incredibil, cu excepţia cazului în care tipa 
avea un noroc chior, dar, pe de altă parte, erau multe lucruri 
inexplicabile legate de cazul ăsta. Cum fusese obligată Tatiana 
să mintă poliţia? De ce păruse Callum Harvey să-l primească de 
bunăvoie pe atacator în casă? De unde știa Wood atâtea ca să 
fie aparent tot timpul cu un pas înaintea anchetei? Gândurile lui 
Helen reveniră la primul lor suspect, colecționarul slăbânog cu 
taser, care știa totul despre Daniel King. Ar fi fost un suspect 
numai bun, însă, evident, Callum nu ar fi avut cum să-l lase să 
intre în casă, iar acum era clar că nu pusese piciorul în Moon 
Lounge. Nu, oricine era cel care o forțase pe Tatiana să mintă 
trebuie să fi fost la club, trebuie să fi considerat-o pe ea veriga 
slabă și avusese mijloacele necesare ca să o convingă să intre în 
joc. Ce i-ar mai fi plăcut să o aibă pe imigrantă în sala de 
interogatoriu acum, să o oblige să mărturisească, să dezvăluie 
numele celui care-i forțase mâna... 

Îi trecu prin cap un gând, un gând așa de șocant, dar și 
convingător, încât încremeni în loc. Blocată, mintea i se întoarse 
la dimineaţa zilei de duminică, la un interogatoriu din faţa 
clubului. Și acum interveni o nouă amintire, a unei mici anomalii 
în dovezi, ceva ce observase la vremea aceea, dar nu reușise să 
înțeleagă. 

Se duse în grabă la birou și deschise dosarele, smulgând foi 
de hârtie până găsi ce căuta: declaraţiile de martor luate de la 
vecinii lui Harvey imediat după uciderea acestuia. Prima 
declaraţie era făcută de o oarecare doamnă Frances Lang, care 
relata ce zărise la ora 10:08. A doua era a unui anume domn 
Dan Crowther, care povestea ce văzuse la ora 10:14. Mărturiile 
lor erau similare, dar exista o diferenţă esenţială, care-i spuse 
lui Helen tot ce avea nevoie să știe. 

Îndesând foile la loc în dosar, se duse în fugă spre ușă. O 
deschise brusc și fu surprinsă să o vadă pe Charlie în faţa ei. 
Vechea ei prietenă arăta puţin stânjenită, oficială chiar, ca și 
cum ar fi avut un discurs pregătit. Însă Helen nu-i dădu ocazia. 

— Vino cu mine! 


VP - 297 


Capitolul 117 


— Toată lumea rămâne pe loc! 

Joseph se urcase în autobuz și avea în faţă o mare de chipuri 
surprinse. In autobuz stăteau așezate vreo 20 de persoane - 
oameni care, cu câteva clipe înainte, se îndreptau spre 
Eastleigh, bucurându-se de o zi cu nimic ieșită din comun. Insă 
totul se schimbase într-o clipă. Întâi un vehicul de intervenţie 
armată se oprise brusc în faţa autobuzului, obligându-l să 
frâneze. Apoi patru polițiști cu echipament blindat și arme 
semiautomate urcaseră în autobuz. lar acum în faţa lor stătea 
un detectiv, cu legitimaţia în mână, dând ordine. Păreau toți 
uluiţi și, chiar mai mult, păreau speriaţi. 

— Sunt  detectivul-sergent Hudson, iar aceasta este o 
operaţiune a poliției. Vă rog să rămâneţi la locurile 
dumneavoastră până când primiţi permisiunea de a pleca! 

Pornise deja pe culoar, uitându-se la fiecare chip. O femeie 
albă mai în vârstă, un băiat asiatic, o tânără de culoare. Inima îi 
bătea repede - simţea adrenalina, teama, anticiparea. Merse 
mai departe și văzu chipul unei alte femei în vârstă, ridată, cu o 
privire acuzatoare, dar nu se opri. Doi adolescenți, entuziasmați 
de ce se petrecea, o femeie însărcinată care părea de-a dreptul 
scoasă din sărite. Joseph continuă să înainteze, însă convingerea 
i se clătina deja. Era convins că Wood e în autobuz, însă, 
aruncând o privire mai departe, văzu că nu mai erau decât 
câţiva pasageri. Niciunul dintre ei nu semăna nici pe departe cu 
Wood. 

Ratase pe cineva? Când ajunse în fundul autobuzului, se 
întoarse și veni înapoi pe coridor, verificându-și primele impresii, 
ca să se asigure că nu fusese indus în eroare. Dar degeaba. 
Wood nu era în autobuz. 

— Ce vrei să facem? 

Bentham era lângă el, abătut. Subalternul lui vorbea în 
șoaptă, încercând să-și ascundă stânjeneala, dar Joseph nu avea 
asemenea scrupule. intorcându-se către pasageri, răcni: 

— Vreau actele de identitate la control, acum! Vreau genţile 
deschise, buzunarele întoarse pe dos... 

Îi fixă pe toţi cu o privire furioasă. 


VP - 298 


—... și nimeni nu coboară până nu e percheziţionat 
amănunţit. 


Capitolul 118 


Se uitau cu atenţie la poză cercetând imaginea din faţa lor. 
Căutau trăsături familiare, sperând să aibă parte de senzaţia 
plăcută pe care o ai când recunoști pe cineva, dar pe chipurile 
lor se vedea că nu au găsit nimic. 

— Nu, îmi pare rău... Nu știm cine e. 

Doamna Walker îi dădu înapoi fotografia lui Helen. În timpul 
ăsta soţul ei își strecură mâna într-a ei, simțind că emoţiile nu 
mai au mult până să iasă la suprafaţă. 

— N-are de ce să vă pară râu, aţi fost de mare ajutor, o linişti 
Helen. 

— Și spuneţi că persoana asta - zise domnul Walker arătând 
spre fotografia femeii care zâmbea - și-a luat numele lui Polly, 
identitatea ei... 

— Așa este. Fotografia asta este a poliţistei Polly Walker, de la 
poliţia din Hampshire. Când a solicitat să intre în poliţie, cu doi 
ani în urmă, a dat detalii pe care este evident că le-a 
„împrumutat” - a folosit numele dumneavoastră la rubrica 
părinţi, a folosit data nașterii lui Polly, și-a însușit detalii despre 
perioada ei de școală... 

— Dar nu seamănă deloc cu ea. Polly e roșcată, pentru 
numele lui Dumnezeu! Voi nu faceți verificări privind 
identitatea? 

— Sigur că facem. Toţi recruţii sunt verificaţi riguros, dar este 
posibil să păcălești sistemul. Dacă reușești să obţii pașaportul 
cuiva, de exemplu, să înlocuiești poza cu ata... 

Domnul Walker se întoarse către soţia lui, iar Helen detectă 
discuţia fără cuvinte. 

— Pot să vă întreb când aţi văzut-o ultima dată pe Polly? 

Intrebarea păru să doară, pentru că doamna Walker își cobori 
privirea, iar soţul ei căută un răspuns. 

— Acum trei ani, poate un pic mai mult. Polly e singurul 
nostru copil și o iubim din suflet, indiferent ce s-a întâmplat. Dar 
n-am reușit niciodată să ajungem la ea, s-o controlăm. A avut 


VP - 299 


prieteni care n-au fost de încredere, iubiţi aiurea și, odată ce au 
pus stăpânire pe ea drogurile... 

— Aveţi vreo idee pe unde e acum? se interesă Charlie cu 
blândețe. 

— Niciuna. 

Durerea lui era evidentă din felul în care-i tremura vocea, cum 
îi strângea mâna soției lui. 

— Din când în când mai aflăm câte ceva despre ea. Prieteni, 
cunoștințe care o zăresc. O dată în Brighton, o dată în 
Portsmouth. Încearcă și ei... încearcă să facă lucrurile să sune 
bine, dar credem că, de fapt, n-are adăpost, o duce de pe-o zi 
pe alta... 

— Și este posibil să fi avut pașaportul la ea? întrebă Helen. 

Urmă încă un schimb tăcut de priviri între soț și soţie. 

— Când a plecat ultima dată... a luat tot ce putea să aibă o 
oarecare valoare. Bijuterii, iPad-uri, laptop, chiar și televizorul. 
Abia mai târziu ne-am dat seama că lipsea și pașaportul. L-a 
luat din dulap fără să observăm... 

— Și i-ar sta în fire să-l vândă poate, ca să-și cumpere 
droguri? 

— Categoric! 

Cuvântul fusese rostit cu hotărâre, cu forţă, dar dincolo de el 
tot se simţea durerea. Era greu să nu-ţi pară cumplit de rău 
pentru cuplul acesta care iubise și pierduse. 

— Și când a fost văzută ultima dată? Ultima dată când a fost 
localizată? 

Urmă o tăcere lungă, apăsătoare, apoi domnul Walker 
răspunse: 

— Acum aproape un an. Sincer... n-avem... n-avem idee dacă 
mai trăiește sau a murit. 

Și asta era tot. În timp ce Charlie se apucă să-l consoleze pe 
tatăl lui Polly, care era acum și el copleșit de tristeţe și durere, 
Helen își mai cobori o dată privirea spre fotografie. După ce 
dispăruse din Downs, după ce simulase moartea lui King, Rachel 
Wood rămăsese ascunsă, cu siguranţă prin apropiere, bântuind 
litoralul sudic. Poate că la început trăise pe stradă, poate în 
hosteluri, poate avusese și ea probleme cu dependența de 
alcool, ca mama ei. Totuși, reușise cumva să intre în legătură cu 
Polly Walker. Cine știe în ce stare era biata fată când i-a vândut 
pașaportul lui Rachel Wood sau când aceasta i-l luase, însă 


VP - 300 


Helen bănuia că lui Rachel nu-i pasase. Rachel avea ce voia. 
Posibilitatea de a deveni altcineva. 

Privind cu atenţie chipul zâmbitor din faţa ei, Helen se mustră 
pentru prostia de care dăduse dovadă. Taserul ar fi trebuit să fie 
un indiciu, pentru că toţi polițiștii erau dotați cu așa ceva. Așa 
cum ar fi trebuit să fie și momentul când Callum îi dăduse 
drumul de bunăvoie ucigașului în casă. In cine altcineva ar fi 
avut încredere în condiţiile acelea, după ce abia chemase politia 
să-l ajute? Și apoi mai era și mica problemă a mărturiei Tatianei, 
în condiţiile în care poliţista Polly Walker stătuse lângă ea în 
timp ce îi debita minciuni lui Helen. Acum părea clar că 
Rachel/Polly o amenințase pe tânără cu închisoarea, cu 
deportarea și apoi se întorsese ca să-i ceară să dispară. O 
femeie tânără, fără prieteni, fără putere, nu ar fi avut de ales și 
ar fi trebuit să se conformeze, speriată de această întâlnire 
alarmantă cu autorităţile. 

Uniforma, rolul ei de poliţist de bună-credinţă o apăraseră pe 
Rachel Wood, permițându-i să-și pună în aplicare planul mortal, 
să supravegheze îndeaproape cum îl urmărea echipa pe ucigaș, 
ascunzându-se tot timpul, dar fiind la vedere. Asta, și 
capacitatea ei de a-și schimba înfățișarea. Justin Lanning nu-și 
recunoscuse fosta prietenă, acum cu părul scurt, umeri laţi și o 
uniformă de șofer oarecare. Probabil că nici Callum Harvey nu o 
recunoscuse decât când era prea târziu. Și nici Helen nu o 
identificase. Părul ei arăta altfel, șuvițele lungi fiind înlocuite de 
o tunsoare scurtă la ceafă și în părţi. Și culoarea ochilor era 
modificată, probabil datorită unor lentile colorate. Nu folosea 
machiaj și până și forma feţei i se schimbase, acum fiind ceva 
mai plină, dar, cu toate astea, trăsăturile colțuroase, nasul și 
gura subţiri erau indiscutabil ale ei, dacă te uitai cu alţi ochi. 
Părea incredibil, dar era adevărat. 

Poliţista Polly Walker, plină de viaţă și loială, era, de fapt, 
Rachel Wood. 


VP - 301 


Capitolul 119 


Toate emoţiile îi erau răscolite și mintea înceţțoșată, iar 
frustrarea atinsese punctul de fierbere. Nimic din toate astea nu 
avea nicio noimă. 

Pasagerii fuseseră daţi jos din autobuz unul câte unul, sub 
pază armată. Trebuiseră să arate actele de identitate înainte să 
fie percheziţionaţi. Iniţial, scotociseră doar genţile, hainele și 
buzunarele, dar când se dovedi că telefonul era de negăsit, 
controlul deveni mai amănunţit, spre consternarea câtorva 
dintre pasageri, al căror șoc se transforma în furie. 

Fără să le ia în seamă acuzaţiile, Joseph se urcase din nou în 
autobuz, pășind ameninţător pe culoar și căutând cu disperare 
telefonul. Era sigur că unul dintre pasageri trebuie să-l fi aruncat 
pe podea sau să-l fi ascuns în lateralul unui scaun, dar, oricât de 
atent căută, nu găsi nimic. Avea degetele înnegrite de murdărie, 
dar tot insista. O avuseseră în cătare pe Wood, era aici, 
mergând către Eastleigh... și totuși dispăruse dintr-odată, ca 
prin farmec. Ce dracu' se întâmplase? 

— Ai găsit ceva? 

Urcase și Bentham în autobuz și se îndrepta în grabă spre el. 
Hudson clătină din cap; trecuse o dată prin autobuz și nu găsise 
nimic. 

— Vrei să verificăm sub autobuz, lăcașele roților... 

— De ce nu? răspunse Joseph neatent, lăsându-se în genunchi 
și sprijinindu-se în mâini. 

Nu era o poziţie plină de demnitate, dar nu avea de ales. Așa 
că, după ce Bentham cobori, Joseph începu să meargă de-a 
bușilea pe coridor, verificând locurile de sub scaune, 
adânciturile ascunse, pipăind cu degetele murdare. Sub nicio 
formă nu avea să se întoarcă la secţie cu mâna goală. 
Acceptase că nu au reușit să o localizeze pe Wood, dar era de 
neconceput să se întoarcă fără nicio explicaţie. Trebuia cumva 
să înţeleagă bizara întorsătură de situaţie din seara asta. 

Și iată, îl văzu la trei rânduri de scaune în faţă. Râcâi pe 
suprafața murdară și se uită sub scaun. Un telefon mobil prins 
cu bandă izolatoare sub scaun. Blestemând, Joseph abia reuși să 
se abțină să nu-l smulgă de-acolo, înfuriat de propria prostie. 
Crezuse că au pus în sfârșit ochii pe Wood, că vor reuși să o 


VP - 302 


intercepteze și să o aresteze. Dar așa cum dovedise diversiunea 
ei măiastră, Wood rămânea clar cu un pas înaintea lor. 


Capitolul 120 


Încetă să se mai plimbe de colo colo și aruncă o privire către 
polițistă înainte să se întoarcă în punctul ei de observație de la 
fereastră. Poliţista ţinea o tavă cu mâncare, dar pe Fran nu o 
interesa salata aia nefericită de pui. De fapt nu-i prea era poftă 
de nimic în seara asta. 

O auzi pe polițistă cum lasă din mână tava și se întoarce la 
ușă, închizând-o ușor în urma ei. Fran trase din nou draperiile și 
aruncă o privire în întuneric, privind strada pustie de dedesubt. 
Dar chiar atunci mai auzi ceva. Scârţâitul ușor al unei scânduri 
din podea. 

Mai era cineva cu ea în cameră. Zări cu coada ochiului 
uniforma neagră de poliţie. Deci poliţista nu plecase, deși așa i 
se păruse, deși închisese ușa. Ce avea de gând zăbovind acolo? 
Și de ce închisese ușa? De ce avea nevoie de intimitate? 

Brusc, lui Fran îi trecu prin minte un gând înspăimântător. 
Însă, înainte să apuce să-l înţeleagă pe deplin, înainte să apuce 
să deschidă gura, se auzi o voce. O voce șocant de familiară. 

— Bună, Fran! 

Era imposibil. Fran se răsuci și o văzu pe polițistă scoțându-și 
șapca și aruncând-o nonșalant pe pat în timp ce se apropia de 
ea. 

Fran rămase pe loc paralizată. Era sigură că trebuie să fie o 
greșeală - Rachel nu avea părul scurt... Dar era evident că ea 
era - expresia, trăsăturile ascuţite și ochii albaștri pătrunzători. 

— Rachel... 

Șopti numele ei, incapabilă să găsească vreo urmă de forţă 
sau convingere. Se simţea de parcă ar fi încasat un pumn în 
stomac și ar fi rămas fără cuvinte, fără energie, chiar și fără 
capacitatea de a-și aduna gândurile. Rachel era moartă, ucisă 
de monstrul ăla de Daniel King, și totuși uite-o, vie și 
nevătămată. Unde fusese atâţia ani? Ce i se întâmplase? Și 
King? Dacă Rachel era în viață, atunci el trebuie să... 


VP - 303 


Acum văzu arma din mâna întinsă a lui Rachel. Într-o fracțiune 
de secundă, totul deveni limpede. Nu era o regăsire plină de 
dragoste, era întâlnirea ei cu moartea. 

Deschise gura să ţipe, dar fu redusă pe neașteptate la tăcere 
când sondele taserului o izbiră în piept. Un șoc trecător, apoi tot 
trupul îi fu cuprins de convulsii, sfâșiat de cea mai cumplită 
durere. Gâfâi și se împletici, apoi căzu, lovindu-se cu putere de 
podeaua de lemn. Rămase acolo zvârcolindu-se, fără să mai 
perceapă nimic în afară de agonia care o copleșise, cu 
membrele smucindu-se neajutorate pe podea. Chiar și așa, își 
dădu seama că Rachel era aplecată peste ea și înlătura sondele 
din pieptul ei. Nu mai era nevoie de ele acum, Fran nu-i mai 
putea opune rezistenţă. Știa și atacatoarea, care se lăsă pe vine 
și-și trecu blând un deget peste obrazul spunându-i: 

— Ce plăcere să te revăd! 


Capitolul 121 


— Trebuie să anunţăm acum. 

Helen cobora în fugă treptele din faţa casei familiei Walker. 
De data asta Charlie ţinea pasul cu ea. 

— la legătura cu adăpostul, nimeni n-are acces la Fran Ward 
până nu ajung eu. 

Charlie își scosese telefonul și căuta prin apelurile recente. 

— Cum a fost posibil, cum a reușit să treacă prin plasă? 
mormăi ea, găsind în cele din urmă numărul pe care-l căuta. 

— S-a reinventat, răspunse simplu Helen. A stat în ultimii doi 
ani la o adresă din Portswood. Referințele pe care ni le-au dat 
proprietăreasa și celălalt locatar erau autentice, la fel și detaliile 
pe care ni le-a dat despre copilărie. Practic, era Polly Walker... 

Charlie duse telefonul la ureche, cu mintea tot la revelaţiile 
șocante ale zilei. 

— Trebuie să fi planificat toate astea de cel puțin doi ani... 

— Cam din momentul în care a început să apară Marine Pryce 
în media. Trebuie să fi fost greu de înghiţit așa ceva când 
trăiești în stradă, după ce ai fost sacrificată pentru prietenii tăi... 

Ajunseseră la motocicletă, iar Helen se urcă pe ea. După ce se 
asiguraseră că Fran Ward e în siguranţă, prioritatea era acum să 


VP - 304 


o găsească pe Polly Walker și să o aresteze. Până acum reușise 
să stea ascunsă, folosindu-se de accesul privilegiat la 
informaţiile despre anchetă, la dosarele poliţiei, la cazul King, ca 
să le abată cu pricepere atenţia. Helen nu se îndoia că ea fusese 
cea care sunase să anunţe localizările lui King, punând atentă 
bazele pentru planurile ei încă dinainte să-și fi terminat perioada 
de instructaj. Toată lumea credea că era începătoare - novice, 
nerăbdătoare, dar fără experienţă. De fapt era exact invers. 
Dăduse dovadă de înțelepciune și experienţă neobișnuite pentru 
vârsta ei, ucigându-i cu sânge rece și fără sentimente pe cei 
care o trădaseră. 

Totuși, pentru prima dată erau în avantaj. Nu știa nimeni unde 
se duseseră Charlie și Helen, pentru că hotărâse să nu le spună 
nimic celorlalți până nu știa sigur cu ce aveau de-a face. Wood 
credea probabil că diversiunea ei cu autobuzul avea să-i ţină 
ocupați, în timp ce, pe de altă parte, Helen avea să folosească 
lipsa de informare a lui Wood în beneficiul lor. 

Porni motorul, trase frâna, iar roţile începură să înainteze. Era 
pe punctul să-și ia la revedere de la prietena ei, însă, până să 
apuce, Charlie se întoarse către ea, cu telefonul încă strâns în 
mână. Era albă la față, copleșită. 

— Wood e în casă. Tocmai... tocmai i-au dat drumul să intre. 


Capitolul 122 


Polițistul Jack Bullen urcă în goană treptele, cu Marsh și 
Thomas în urma lui. Stăteau de vorbă în hol, comentând meciul 
de-aseară, când sunase telefonul. Când detectivul-sergent 
Brooks îi transmisese ultimele lor descoperiri, îi înghețase 
sângele în vine. Suspectul principal, femeia responsabilă pentru 
trei crime brutale, era poliţist. Cineva pe care-l cunoștea și de 
care-i plăcea. Cineva căruia tocmai îi dăduse drumul în casă. 

Infăţișarea ei nu le dăduse nimic de bănuit, pentru că polițiștii 
în uniformă erau rotiţi într-un sistem de ture strict. Walker era 
programată pentru seara asta, așa că îi deschisese ușa ca 
oricărui alt poliţist. Părea bine dispusă, dornică să ajute și se 
oferise să-i ducă mâncarea lui Ward. Ba chiar sugerase că ar 
putea rămâne un pic, să vadă dacă nu poate să-i ridice moralul. 


VP - 305 


lar el îi urase noroc, fără să-și dea seama care erau adevăratele 
ei intenții. 

Când ajunse în capul scării, puse mâna pe clanţă. Primul etaj, 
unde era camera lui Fran Ward, era izolat de parter printr-o ușă 
ranforsată. Bullen apăsă pe clanță, dar, așa cum se așteptase, 
ușa refuză să se miște, blocată pe dinăuntru. 

Se întoarse către însoțitorii lui, care suflau greu, și le făcu 
semn să se dea în spate ca să aibă mai mult loc. Apoi ţâșni și se 
aruncă în ușă. Umărul se izbi în metalul lucios, dar fără efect 
asupra ușii, iar el simţi străfulgerări dureroase pe toată partea 
stângă a corpului. Zguduit, dar hotărât, se aruncă din nou 
asupra obstacolului. Cadrul se zgâlţăi, toată casa scării trepidă, 
dar asupra ușii tot nu avu niciun efect vizibil. 

— Stai, lasă-mă pe mine să încerc! 

Thomas preluă iniţiativa, aruncându-se în ușă, o dată, de 
două, de trei ori, până se retrase și el, ţinându-se cu mâna de 
umăr. Marsh consideră că era rândul lui să intervină, pășind în 
față și lovind cu piciorul în încuietoare cu toată puterea. Ușa se 
zgâlțâăi din nou, dar rezistă. 

încercă din nou, dar din nou fu degeaba. 

— Hai toţi odată! 

Încuviințând, Marsh veni lângă Bullen. 

— La trei. Unu, doi, trei... 

Înaintară, izbindu-se în ușă. 

Nimic. Lăsaseră un semn pe suprafaţa metalică, dar ușa 
rezistase. Extenuat și cu dureri, Bullen scăpă o înjurătură. 
Amânarea însemna pericol. Un ucigaș periculos era încuiat 
înăuntru cu Ward, care se lupta probabil chiar acum pentru viaţa 
ei. Timpul era esențial; sorții erau împotriva lor, iar ei făceau tot 
ce puteau. 

Dar obstacolul din fața lor tot refuza să cedeze. 


Capitolul 123 


Fran zăcea pe podea, incapabilă să opună rezistenţă când 
Rachel îi înfășură cablul în jurul gâtului. Ar fi vrut să sară, să o 
prindă de păr pe prietena ei, să-i scoată ochii, dar își simţea 


VP - 306 


braţele și picioarele grele și inutile, și trupul tremurând după 
șocul taserului. Era la pământ, fără apărare, la mila atacatoarei. 

— Poţi să-ţi imaginezi cum e să știi că o să mori? întrebă 
Rachel încet, în timp ce îi trecea cablul pe după gât. 

Nu vorbise cu încântare, ci cu un resentiment sumbru. Ca și 
cum în ea încă mai clocotea furia. Fran dădu din cap ca să-i 
transmită că înțelegea, dar mișcările ei erau stângace și haotice. 

— Nu, n-ai cum. N-ai nici cea mai vagă idee. M-am uitat în 
ochii acelui bărbat, în ochii acelui monstru, și am știut că o să 
mă omoare. Că o să mor, dezbrăcată și singură, pe cadrul ăla de 
pat oribil. 

Plângând, Fran închise ochii. Acesta era scenariul de care-i 
fusese teamă, scenariul pe care și-l imaginase de multe ori. 
Rachel târâtă în încăperea aia îngrozitoare, abuzată, torturată, 
apoi ucisă... 

— Mai mult de-atât, că o să-i și facă plăcere. Ții minte ce ne 
spunea? „Faţa mea e...” 

— ... „ultimul lu-lucru pe care-l mai vezi”. 

Fran reuși cu greu să pronunțe cuvintele. Avea senzaţia că 
are limba umflată și greoaie, ca și cum i s-ar fi opus. Știa că 
trebuia să-și recapete controlul, dacă era să aibă vreo speranţă 
de salvare. Trebuia să-i vorbească lui Rachel, să discute cu ea, 
să cerșească îndurare. 

— Îţi aduci aminte..., spuse Rachel uimită și se lumină. Așa 
mi-a zis în noaptea aia. Încă-i mai simt răsuflarea fierbinte pe 
față când a zis-o. Doar că nu eu am fost cea care a murit atunci. 

Spre surprinderea lui Fran, pe chipul ucigașei apăru un 
zâmbet. Pe Rachel o costaseră experienţele prin care trecuse - 
și aproape că părea mai matură decât era în realitate -, și totuși 
Fran vedea mândrie pe chipul ei. Dar și o încredere în sine 
supremă, de parcă totul se petrecea exact cum prevăzuse ea. 
Atacatoarea nu părea deloc îngrijorată de hărmălaia de pe scări 
- strigătele, bufniturile în ușă -, văzându-și calmă de treabă, ca 
și cum nu ar fi putut-o atinge nimeni. 

— A crezut că eram la mila lui, că putea face ce vrea cu mine, 
urmă ea, iar zâmbetul îi dispăru. Dar era un cui ieșit din cadrul 
patului. Și, în timp ce mă bătea, în timp ce încerca să mă 
înfrângă, l-am folosit ca să-mi slăbesc legăturile și apoi, când a 
venit pentru lovitura de graţie... 

Ochii îi păreau sticloși, pierduţi în amintiri. 


VP - 307 


— l-am băgat cuiul ăla ruginit direct în ochi. 

Fran se cutremură violent, dezgustată de această imagine. 
Vedea cuiul pătrunzând în craniul lui King, sângele împroșcând-o 
pe Rachel. 

— Nu se aștepta la asta, râse Rachel. A făcut un talmeș- 
balmeș peste tot, se lovea de toate, dărâma lucruri... 

— Tre... trebuie să fi fo-fost groa-groaznic... 

Dar Rachel nu păru să o audă. 

— Nu știam ce să fac... dacă să-l termin sau... dar după aia i- 
au cedat picioarele. Atunci am dărâmat lampa cu parafină și 
imediat am știut exact ce aveam de făcut. N-am fugit așa 
repede în viața mea... 

Revenind la realitate, Rachel își îndreptă din nou atenţia spre 
Fran. Ținând capetele cablului, se pregăti să strângă laţul. 

— Am scăpat, Fran. Am supravieţuit incendiului. Dar n-am 
uitat niciodată senzaţia... de neajutorare. Când știam că urma 
să mor, că nu mai aveam decât câteva minute de trăit. 

— Te rog, Rachel... 

— Asta vreau să simţi, Fran. Asta am vrut să simţiţi cu totii. 

— Nu... nu... meri... merit as... 

— Nu te zbate, Fran. Așa a fost scris să fie. 

Atacatoarea era aplecată deasupra ei privind-o cu o furie 
îndreptăţită în ochii albaștri și reci. 

— Ţi-a venit rândul! 


Capitolul 124 


Helen gonea pe drum, simțind cum vântul o izbește în faţă. În 
urma ei auzea sirene, cel puţin 10 mașini de patrulare venind 
spre Eastleigh. În mod normal, le-ar fi așteptat - ca să ajungă cu 
cavaleria după ea -, dar acum nu se punea problema. Wood era 
în casă și fiecare secundă conta. 

Acceleră și trecu vuind pe asfalt, rugându-se să nu ajungă 
prea târziu. Se jucaseră de-a șoarecele și pisica zile în șir cu 
ucigașa, care-și pusese încet-încet cap la cap planul ei 
înspăimântător, dar acum totul se rezuma la asta. O cursă 
contra-cronometru ca să-i salveze viaţa lui Fran Ward. 


VP - 308 


Toţi copiii suferiseră. Și toți aveau conștiința încărcată. Dar 
niciunul nu resimțea vinovăția mai acut decât Fran. Ea nu avea 
nicio animozitate împotriva lui Rachel, îi păruse rău pentru ea, 
de fapt încercase să se împrietenească cu ea. Și când se pusese 
problema, pierdută în ceața îngrozitoare și cu King pe urmele 
lor, încercase să o salveze pe Rachel. Voise să o salveze, până 
când frica pusese stăpânire pe ea. Nu fusese frumos, nu era ce 
ar fi trebuit să facă, dar nu merita să platească cu viaţa. Și 
totuși exact asta avea de gând să facă Rachel: să o îngrozească 
și să o execute pe fata care considera că a trădat-o. 

Era târziu de-acum și străzile erau libere. Helen profită, 
îndreptându-se în viteză spre nord și trecând de ieșirea spre 
aeroportul Southampton. Vedea deja indicatoarele pentru 
Eastleigh - către gară și centrul de distracţii -, dar nu o 
interesau aceste obiective locale. Locuinţa era ascunsă printre 
casele care se înșirau în zona suburbană din Eastleigh - acolo 
avea să se dea bătălia finală. 

Gonea pe strada principală - calea ferată era abia vizibilă în 
dreapta ei -, dar schimbă direcţia accelerând și aplecându-se 
când luă o curbă strânsă la stânga, ieșind de pe drumul principal 
și intrând pe Derby Road. Și aici era liber, așa că străbătu strada 
în viteză, după care o părăsi, de data asta virând la dreapta. 
Abia dacă frână, iar roţile scârţâiră în semn de protest la 
schimbarea bruscă de direcţie și derapară pe drumul de pietriș, 
aruncând în aer pietricele. În fața ei se așternea micul parc 
public de la Grantham Green, acum pustiu, cu excepţia unui 
cuplu de amorezi așezat pe o bancă. Pentru a doua oară în două 
zile, Helen se trezi gonind printr-unul dintre spaţiile deschise din 
Southampton, ocolindu-i pe amorezi, apoi terenul de joacă, și 
ieși în partea opusă. 

Reduse viteza și cobori de pe trotuar, uitându-se după mașini 
care să vină cu viteză. Dar norocul era de partea ei și acceleră 
din nou, intrând în goană pe Wilmer Road. De obicei această 
stradă  rezidenţială liniștită era liberă, definiţia însăși a 
suburbiilor adormite, însă în seara asta se întâmpla ceva. Helen 
văzu un grup de oameni pe trotuar, îmbrăcaţi în ţinute de gală, 
nedumeriţi și îngrijorați. 

Înaintă în trombă spre ei, temându-se de ce ar putea 
descoperi. Îi făcură loc pe măsură ce se apropia, fără să-și 
ascundă curiozitatea, după care își îndreptară atenţia din nou 


VP - 309 


spre casă. La prima vedere, nu era nimic neobișnuit cu aceasta. 
Era o casă îngrijită, fără nimic ieșit din comun. Și nici nu era 
nimic de văzut, nicio confruntare, nicio arestare. Însă zgomotele 
care veneau din interior atrăgeau atenţia - ușa din faţă era 
deschisă și dinăuntru se auzeau bufnituri și strigăte. 

Polițistul James Marsh veni în fugă să o întâmpine. Helen 
sperase - se rugase - că o să fie în stare s-o salveze pe Fran, că 
o să ajungă la timp, dar chipul lui îi spunea că veștile erau 
proaste. 

— A blocat ușa de acces. Am încercat totul, dar nu putem 
trece de ea... 

Helen simţi cum o cuprinde agitația când aruncă o privire spre 
fereastra de la primul etaj. Ce se petrecea acolo? Ce-i făcea 
Wood? Draperiile erau trase și era imposibil să vadă ceva, 
oroarea dinăuntru fiind ascunsă vederii. 

— Una dintre mașinile de patrulare aduce un berbece. Când 
ajunge, ar trebui să putem intra, dar sunt la cinci, zece minute 
depărtare, cel puţin... 

In timp ce Marsh vorbea, speranțele lui Helen se năruiau. Nu 
aveau cum să intre, nu aveau cum să ajungă la Fran Ward. 
Incercaseră tot ce se putea, dar ajunseseră prea târziu. 


Capitolul 125 


Cablul era strâns în jurul gâtului ei, intrându-i în piele. Fran se 
străduia să respire, gâfâind, în timp ce atacatoarea se distra 
strângând lațul încet, cu hotărâre. 

— Te rog... 

Abia i se auzea glasul, o rugăminte slabă, jalnică, la mila unui 
ucigaș nemilos. Lui Fran începea de-acum să i se înceţoșeze 
vederea, avea senzaţia că traheea urma să i se rupă în orice 
clipă și nu putea să-și ridice braţele. Știa că nu avea să aibă 
parte de milă sau de păsuire, dar trebuia să încerce. 

— Rachel... 

Atacatoarea păru să nu-și audă numele, pierdută în propria 
trăire în timp ce strângea și mai tare cablul. Dacă mai rămăsese 
ceva din fata tânără și chinuită pe care o cunoscuse cândva 


VP - 310 


Fran, Rachel nu arăta nicio urmă de emoție în timp ce îi luă 
viața. Devenise monstrul de care se temuse cândva. 

— Am... am vrut să te salvez..., gâfâi Fran. Te rog să mă cr... 

Dar cuvântul îi pieri de pe buze când Rachel strânse și mai 
tare cablul, lăsând-o fără aer. Fran simţi cum o cuprinde panica 
- nu putea respira, nu putea trage oxigen în plămâni. Picioarele i 
se smuceau dintr-o parte într-alta, începând să le simtă când în 
vene i se revărsară adrenalina și spaima. Dar atacatoarei ei nu 
părea să-i pese, stând sprijinită în coate când mai trase încă o 
dată de lat. 

— Nu, n-ai vrut, șopti ea, lipindu-și nasul de al lui Fran. M-ai 
abandonat. Și acum trebuie să p/ătești. 


Capitolul 126 


— Ce vreţi să faceți? 

Helen privea fix spre fereastra de la etaj, abia auzind vorbăria 
agitată a lui Marsh, aflat lângă ea. 

— Trebuie să facem ceva, doamnă. 

Îi tremura vocea, paralizată de anxietate și teamă, însă Helen 
îl ignoră, căutând cu disperare o cale de a ajunge la Fran. 
Fereastra de la etaj era prea sus ca să ajungă la ea urcându-se 
pe pubele și nu era pe-aproape niciun burlan pe care să se 
poată căţăra. Dacă făceau rost de o scară, ar fi putut să ajungă 
pe pervaz, dar ar fi durat până o găseau și chiar și atunci ar fi 
fost o manevră primejdioasă, care necesita spargerea ferestrei 
în timp ce stăteau pe bordura îngustă. Lui Wood i-ar fi fost ușor 
să riposteze, să-l împingă pe intrus pe trotuarul de dedesubt. 

Thomas și Bullen ieșiră din casă, extenuaţi și învinși. Veniră în 
grabă spre ea, dar nu aveau nicio veste bună. 

— Am încercat totul, dar n-o putem mișca! 

Helen aruncă o privire spre casă, spre scara care ducea la ușa 
ranforsată. 

— Până primim berbecele, ceva care să ne dea un pic mai 
multă forță... 

Și dintr-odată știu exact ce avea de făcut. 

— Daţi-vă la o parte! 


VP - 311 


Tură motorul, iar cei doi bărbaţi săriră din calea ei. Ea se trase 
în spate, o dată, de două ori, de trei ori, cu motorul huruind 
când roţile se învârtiră cu furie pe trotuar. Apoi, fără niciun 
avertisment, Helen eliberă frâna. Motocicleta ţâșni în faţă, prin 
ușa deschisă. Helen lovi cu forţă baza scării și, pentru o clipă, 
motocicleta părăsi pământul, roțile învârtindu-se nebunește în 
aer, înainte să ajungă iar pe covor, proiectând-o în sus. Dacă 
ezita acum, dacă nu era cu totul implicată în nebunia asta, avea 
să dea greș. Motocicleta zvâcni înainte, iar ușa blocată se 
apropie de ea în viteză. Închizând ochii, Helen strânse ghidonul 
și se pregăti pentru momentul impactului. 


Capitolul 127 


Își smuci capul, șocată de bufnitura violentă de-afară. Până 
acum încercările colegilor ei de a ajunge la ea păruseră 
îndepărtate, ciudat de înăbușite, de parcă toate strigătele și 
bocăniturile s-ar fi petrecut în altă lume. Dar n-avea cum să 
interpreteze greșit acest sunet - cineva tocmai smulsese din 
balamale ușa ranforsată. 

Teama și nesiguranța puseră stăpânire pe Rachel Wood. Totul 
mersese conform planului în ultimele câteva zile - totul - și era 
aproape de încheierea misiunii, eliminându-i pe cei care o 
condamnaseră la moarte. Însă acum totul era în pericol. 

Indreptându-și din nou atenţia spre Fran, trase cu toată 
puterea de cablu. Fran avea faţa vânătă și ochii ieşiţi din orbite. 
Nu putea dura mai mult de câteva secunde până să moară, așa 
că Rachel își înteţi efortul, hotărâtă să-și ducă la capăt treaba. 
Dar își mai dădu seama de ceva. O mână care i se înfipsese în 
păr, trăgând-o în spate. Năucită, aruncă o privire în direcţia 
aceea, descoperind că Fran reîncepuse să-și simtă braţele și 
picioarele și să se zbată. 

Dându-i mâinile deoparte, mai trase o dată de laț, dar își 
pierduse priza pentru o clipă și Fran se îndepărtă de ea. Rachel 
își prinse victima de păr, obligând-o din nou s-o privească, însă 
acum auzi mișcare afară. Un scrâșnet ciudat - ceva zgomotos și 
mecanic -, care acum se potolise, fiind înlocuit de pași care 
veneau în grabă spre ea. 


VP - 312 


Rachel nu ezită, dând drumul cablului și luând-o la fugă. Nu 
avea de gând să se lase prinsă, să-și petreacă restul vieţii 
putrezind într-o celulă; ajunsese prea departe, făcuse prea 
multe ca să-și sfârșească zilele așa. Străbătu în grabă camera și 
se repezi pe ușă - la timp ca să o vadă pe Helen Grace venind în 
fugă spre ea. Incremeni o clipă, privind silueta cu cască pe cap, 
care părea să șchiopăteze ușor, apoi se întoarse și fugi, ocolind 
stâlpul balustradei și luând-o la fugă pe scări spre ultimul etaj. 

Dădu năvală pe ușă și se trezi într-o mansardă modestă. Nu 
mai erau scări, nici vreo ieșire de incendiu, dar erau niște 
ferestre franțuzești care dădeau într-un mic balcon. Grace venea 
pe scară în urma ei, așa că Rachel se grăbi să deschidă ușile și 
fugi afară. 

leși împleticindu-se în balcon și privi în jur. Nu avea cum să 
coboare, iar să sară ar fi fost sinucidere curată, ceea ce nu-i lăsa 
decât o singură variantă. Grace era la doar câţiva metri în urma 
ei, așa că Rachel nu ezită, se cățără pe balustradă și de-acolo 
păși pe bordura balconului. Chiar atunci, urmăritoarea ei ieși pe 
ușile balconului, iar Rachel sări peste spaţiul dintre case și 
ateriză pe acoperișul de ţiglă al clădirii de alături. Incepu 
imediat să alunece, dar întinse o mână și se prinse de un colţar 
de tablă. Se opri cu o smucitură, apoi începu să se ridice încet, 
cu grijă, ajungând în cele din urmă pe coama acoperișului. 

Aici se afla un șir de plăci plate care decorau culmea, formând 
o cărare periculos de îngustă. Se ridică în picioare și aruncă o 
privire în urmă. Grace se pregătea să sară, așa că Rachel porni 
în grabă în lungul coamei acoperișului. Avea o lățime de 20 de 
centimetri și era extrem de greu de mers pe ea - plăcile erau 
inegale și alunecoase, pentru că erau pline de rouă -, dar se 
auzeau mașinile de poliție care opreau scrâșnind, așa că nu 
avea de ales și trebuia să riște. 

Era singura ei șansă. 


Capitolul 128 


Joseph opri derapând și sări de pe motocicletă. Nu fusese 
convocat direct, dar imediat ce auzise apelul pornise în goană 
spre Eastleigh. Era clar că telefonul din autobuz fusese o 


VP - 313 


diversiune intenţionată, o capcană în care se lăsaseră prinși, 
lăsându-i lui Wood cale liberă spre ultima victimă. Dacă exista 
vreun mod în care să-și ispășească această greșeală, dacă 
putea pune capăt acestei saga jalnice, atunci trebuia să o facă. 
Următoarele câteva minute ar fi putut fi esenţiale pentru el, 
pentru cariera lui. 

Era deja la jumătatea aleii, cu bastonul pregătit, cu trupul 
încordat și pregătit de acţiune. Insă în timp ce se apropia de 
casa anonimă, îl opri un strigăt din apropiere. Unul dintre 
polițiști arăta spre acoperiș, strigând înnebunit. Nedumerit, 
Joseph se opri și ridică privirea - la timp ca să o vadă pe Helen 
sărind și aterizând cu o bufnitură pe acoperișul casei de alături. 

— Ce mama dracului...? 

Era o nebunie. Chiar acum silueta, disperată, aluneca pe 
țiglele umede dinspre fațada casei. Intr-o clipă avea să cadă de 
pe acoperiș și să se prăbușească de la înălţimea celor două 
etaje. Helen avea reputaţia de poliţist curajos, nesăbuit, dar, 
chiar și după standardele ei, asta era curată nebunie. 

Joseph era cu inima la gură, privindu-i torturat căderea, însă 
apoi, brusc, din fericire, Helen își prinse piciorul în jgheab și 
reuși să se oprească. Acum era din nou în mișcare, cățărându-se 
pe plăci până pe coama acoperișului. Și imediat înțelese și 
Joseph de ce - înaintea ei, pășind prudent și cu atenţie, era 
Rachel Wood. 

Era o priveliște bizară - o polițistă în uniformă urmărită de o 
motociclistă -, dar nimic nu fusese obișnuit sau simplu în cazul 
ăsta. Fiecare nouă direcţie și fiecare întorsătură a anchetei 
aduseseră alte probleme și dezamăgiri. Joseph sperase că o să 
fie implicat în final, capabil să scoată ceva din ruinele anchetei, 
vreun ciob de triumf, dar acum era clar că ajunsese prea târziu. 
Nu mai putea decât să stea în umbra lui Helen, așa cum părea 
să facă întotdeauna, și să spere într-un final pozitiv. 

Soarta lui Rachel era acum în mâinile lui Helen. 


Capitolul 129 


Helen se prinse de marginea plăcii și se trase în sus. Chiar 
atunci degetele îi alunecară de pe suprafața umedă și preţ de o 


VP - 314 


clipă simţi cum cade din nou, însă întinse cealaltă mână și reuși 
să facă din nou priză și să se ridice. 

Când se întoarse, o văzu pe Wood apropiindu-se de marginea 
acoperișului. Casa era legată de următoarea, așa că fugara se 
grăbi, împleticindu-se o secundă și redresându-se. Regăsindu-și 
echilibrul, Helen porni în urmărire. Deja respira greu și o dureau 
coastele în locul unde intrase în ea motocicleta la impact, și știa 
că se lovise la genunchiul drept. Putea să fugă - cu greu -, dar 
era un mers rapid șchiopătat și stângaci, eficient, dar greoi. Cu 
toate acestea nu avea de ales, trebuia să meargă mai departe. 
Wood era decisă să scape, sperând poate să dispară la fel de 
ușor ca înainte, însă lui Helen nici prin cap nu-i trecea să o lase 
să fugă. 

Nu îndrăznea să se uite în jos; nu-și putea permite să se lase 
distrasă de circul de-acolo. Dacă era să scape cu viaţă, dacă era 
să aibă o șansă să o prindă pe Wood, nu-și putea pierde 
concentrarea nicio clipă. Culmea pe care pășea era îngustă, nu 
avea decât câţiva centimetri lăţime, așa că ducea cu grijă un 
picior în fața celuilalt, cu brațele întinse ca să-și ţină echilibrul. 
Noaptea era rece, pe ţigle începea să se formeze rouă, iar 
vântul se întețea. Din când în când, o lovea câte o rafală 
puternică de vânt și o dezechilibra, amenințând cu un dezastru. 
Dar merse mai departe, păstrându-și elanul când sări pe 
acoperișul învecinat. 

O vedea pe Wood în faţă, înaintând fără milă. Părea 
neînfricată, nu lua în seamă pericolul, decisă să scape. Se mișca 
fără probleme pe ţigle, în ritm constant, cu braţele întinse, ca și 
cum ar fi călărit vântul. Helen se minuna de încrederea ei în 
sine, de degajarea ei, întrebându-se dacă avea fie și o urmă de 
șansă să o prindă. Wood părea ciudat de invulnerabilă, ca și 
cum pericolele obișnuite, legile fizicii nu erau valabile în cazul ei. 
Părea hotărâtă să scape, indiferent ce obstacole îi stăteau în 
cale. 

Helen grăbi pasul - nu îndrăznea să riște să o piardă -, dar 
chiar atunci se dezechilibră din nou. Piciorul drept îi alunecă și 
Helen căzu, rostogolindu-se cu capul înainte pe acoperiș. Țipă și 
întinse un braţ, reușind cumva să găsească o priză când se 
prinse de o antenă veche de televizor lipită de un coș. O clipă 
rămase suspendată în aer, atârnată cu o mână de stâlpul 
metalic care scârțâia, și dând frenetic din picioare. Auzea ţipete 


VP - 315 


de jos, dar le ignoră, concentrându-se pe ce avea de făcut. 
Picioarele ei găsiră din nou ţiglele și se cățără recunoscătoare 
înapoi pe acoperiș. 

Fără suflare, cu inima bubuind în piept, se întoarse către 
Wood. Se aștepta să o vadă pe fugară mai departe, liberă și fără 
obstacole în faţă, dar, de fapt, aceasta era la nici 10 metri 
distanţă, se oprise în mod inexplicabil. Helen preluă iniţiativa, 
sărind peste spaţiul îngust până la casa următoare și grăbindu- 
se pe culmea îngustă spre ea. Inainta rapid, scurtând distanţa 
dintre ele și, când se apropie de pradă, văzu motivul întârzierii. 

Spaţiul dintre casa pe care se aflau și cea de lângă ea era 
neobișnuit de mare, peste un drum de acces care separa 
imobilele. Nu putea fi sărit cu ușurință și, în condiţii normale, 
nici nu ai fi încercat să sari. Wood simţea în mod evident că nu 
avea de ales și, auzind-o pe Helen că se apropia rapid, se lansă 
în aer. 

Saltul ei avea atâta elan, încât Helen crezu o clipă că ar putea 
acoperi distanţa fără probleme, însă când se apropie de cealaltă 
casă, Wood păru să-și piardă avântul, prăbușindu-se. Helen 
strigă, dar coborârea fugarei fu oprită pe neașteptate, când 
aceasta reuși să se agaţe disperată de jgheaburile de pe 
marginea acoperișului. Reușise să se salveze și acum se căţăra 
înapoi, în siguranţă. 

Helen făcu câţiva pași în spate și se pregăti să sară și ea. O 
lăsă pe Wood să se îndepărteze, apoi se trezi alergând spre 
marginea acoperişului. Succesul depindea de aprecierea 
detaliilor și, chiar când aproape că ajunse pe muchie, împinse cu 
putere în piciorul aflat în faţă. Acum plutea prin aer, iar 
acoperișul se apropia în viteză de ea. Calculase mai bine decât 
Wood, dar tot ateriză în genunchi, alunecând pe bordura 
îngustă. O străbătu un val de durere, însă se ridică rapid în 
picioare, pornind din nou mai departe. 

Wood era la vreo șase metri înaintea ei, începând să 
obosească poate, dar tot hotărâtă să meargă până la capăt. 
Inainta sărind de pe o casă pe alta și forțându-și limitele ca 
rămână în faţă. Helen o urma pas cu pas simțind în cele din 
urmă că avea o șansă în cursa asta, o speranţă vagă să prindă 
acest ucigaș nemilos. Incet, inexorabil, distanța dintre ele se 
reducea. 


VP - 316 


Fără niciun avertisment, Wood se opri din nou. Erau pe ultima 
casă din șir și, chiar și din punctul ei de observaţie cu vedere 
limitată, Helen vedea că jos se aflau mașini de patrulare și 
polițiști strânși în cerc. Chiar dacă Wood ar fi putut cobori la 
nivelul solului, tot nu ar fi avut cum să scape. Ajunsese la 
capătul drumului. 

Își dăduse și ea seama, iar acum se întoarse ca să-și înfrunte 
urmăritorul. Helen redusese ritmul, îndreptându-se încet și 
prudent către suspectă. Wood se uita în jur, în căutarea vreunei 
căi de scăpare, dar era clar că nu avea niciun rost. Așa se 
încheia urmărirea, cu cele două femei care se înfruntau pe 
culmea unui acoperiș alunecos. 

— Ajunge, Rachel! E timpul să terminăm cu toate astea! 

Spre surprinderea ei, adversară ei zâmbi. 

— Eu spun când e timpul. 

— N-ai unde să te duci. Așa că hai să mergem împreună... 

— Ca să poţi să mă închizi? Și să arunci cheia? 

— Ca să putem sta de vorbă. 

Wood pufni în bătaie de joc. 

— Scuze, doamnă, n-o să fiu închisă ca un animal, expus să-l 
vadă lumea. N-o să fiu din nou victimă. 

— Nu-i așa, știu prin ce-ai trecut, de-asta vreau... 

— Nu mai sunt persoana aceea, se răsti Wood. N-o să mai fiu 
niciodată persoana aceea. Sunt cea de acum! 

Le lovi o rafală de vânt îngheţat, dezechilibrând-o o clipă pe 
Wood, ceea ce păru să o facă să se hotărască și să facă un pas 
spre Helen. 

— Poate că ai dreptate, Helen. Poate că ăsta e capătul 
drumului. Pentru amândouă. 

Mai făcu un pas spre ea, apoi încă unul, tot mai rapid. 

— Rachel, ascultă-mă! Știu că ai suferit, știu prin ce ai trecut, 
dar nu e nevoie să se termine așa. 

Wood zâmbea, cuvintele lui Helen trecând pe lângă ea, și o 
luă la fugă. 

— Nu vreau să-ţi fac niciun rău! Vreau să te ajut! 

Dar era prea târziu. Wood se hotărâse, iar acum alerga spre 
ea. Helen nu putea decât să se pregătească pentru impact. 


VP - 317 


Capitolul 130 


__ Charlie își întinse gâtul, uitându-se la siluetele de deasupra. 
Incercase să ţină pasul cu Helen în drum spre Eastleigh, dar se 
dovedise o misiune fără speranţă. O pierduse înainte să treacă 
de aeroportul Southampton, ajungând mult prea târziu ca să 
mai fie de vreun ajutor. Până să coboare din mașină, Helen era 
deja înăuntru și înlăturase ușa, urmărind-o fără teamă pe 
suspecta lor principală. 

In pofida stării ei, în pofida pericolului, Charlie fusese hotărâtă 
să i se alăture, să-i ofere ajutorul ei. Insă înainta șovăielnic și 
încet - începuse brusc să aibă niște crampe de rău augur - și 
chiar în timp ce se străduia să ajungă în casă, deasupra ei 
apăruseră două siluete care se căţțărau pe acoperișuri. Charlie 
era uluită, sfâșiată de spaimă, incapabilă să facă orice altceva 
decât să urmărească de la distanţă cursa nebunească. Charlie 
țipase nu o dată, întâi când Helen alunecase pe acoperiș, apoi 
când Wood calculase greșit saltul, aproape prăbușindu-se. Și 
acum privea cu groază cum fugara se îndrepta direct spre 
Helen, decisă să o doboare. 

Charlie era convinsă că Helen o să facă ceva, că avea un as în 
mânecă. Dar adevărul era că Helen nu avea unde să se ducă, nu 
avea cum să o evite pe Wood. Și Charlie văzu impactul, o văzu 
pe Wood cum se aruncă în faţă și o cuprinde pe Helen cu 
ambele braţe, doborând-o din picioare. Impactul le împinse pe 
amândouă înainte și acum se rostogoleau în jos, alunecând cu 
repeziciune pe ţigle. Totul se întâmplase atât de repede, încât 
Charlie abia avusese timp să ţipe, iar sunetul îi pierise în gât 
când le văzu pe cele două zburând de pe acoperiș și plutind prin 
aer înainte să ajungă la pământ cu un bufnet cumplit. 


Capitolul 131 


Privea cerul, cu ochii sticloși și nemișcaţi. Faţa ei, care fusese 
cu doar câteva clipe în urmă îmbujorată, își pierdea deja 
culoarea, cuprinsă de paloarea morţii. Se luptase, se luptase să 


VP - 318 


supraviețuiască, însă lupta se încheiase, iar acum își dădea 
ultima suflare în timp ce zăcea pe pământul rece și tare. 

Helen mai văzuse oameni murind, dar rareori așa de aproape. 
Era întinsă peste adversara ei, cu nasurile lipite, și aproape că 
văzu sufletul lui Wood luându-și zborul când i se stinse lumina 
din ochi. Dincolo de tot ce se întâmplase, Helen voia să-i 
surprindă esenţa înainte să plece, să insufle la loc viața în 
această tânără chinuită, însă nu prea erau șanse - chiar dacă 
Wood ar fi putut fi salvată, Helen nu era nicidecum în stare să o 
ajute. 

Fusese convinsă că îi venise sfârșitul. Wood intrase în ea, 
apoi, dintr-odată, cădeau amândouă, învârtindu-se haotic, 
prăbușindu-se. După care totul se terminase, Wood zdrobindu- 
se de pământ, încă strângând-o pe Helen la piept. Impactul 
fusese îngrozitor, șocant, zguduind-o pe Helen chiar în 
momentul în care de pe buzele ucigașei scăpă un geamăt lung, 
lent, însă protecţia pe care i-o oferise Wood o salvase probabil. 
Era în viaţă. 

Îi reacţiona tot trupul, tremurând violent. Avea vederea 
încețoșată, dar chiar și așa distingea o baltă de sânge care se 
tot întindea și înconjura capul tinerei. O clipă imaginea feţei lui 
Wood deveni clară, iar Helen văzu o expresie surprinsă, de 
parcă nu s-ar fi așteptat niciodată ca planurile ei să se 
sfârșească așa. Dar asta era tot ce i se permise să distingă - 
acum o prinseseră niște mâini și o răsuceau. Căzu pe spate, 
lângă silueta întinsă, privind cerul, apoi chipul agitat al lui 
Charlie care apăru deasupra ei. 

— Helen? Helen, mă auzi? 

Helen încercă să dea din cap, dar descoperi că nu putea, tot 
corpul începând să-i înțepenească. Așa că zâmbi, smulgându-i 
lacrimi de ușurare prietenei ei. 

— lisuse, Helen... De ce-mi faci așa ceva? 

Charlie râdea printre lacrimi, ţinându-se de burtă. Helen voia 
să-i răspundă, să o liniștească, dar nu avea aer, așa că o strânse 
puțin mai tare de mână. Chiar dacă ar fi fost în stare să spună 
ceva, ce ar fi putut zice? Nu știa de ce-și riscase viața ca să o 
prindă pe Wood, de ce se expunea în mod constant. Tot ce știa 
era că se simțea obligată să o facă și se bucura de asta. li 
salvase viaţa lui Fran Ward și, deși Rachel Wood murise, acest 
capitol îngrozitor din vieţile lor se încheia acum. 


VP - 319 


— S-a terminat... 

Cuvintele îi scăpară abia auzite. Charlie se întorsese 
încercând să-și stăpânească emoţiile, iar Helen voia să o 
liniștească pe prietena ei, să-i spună că, în ciuda aparenţelor, 
totul avea să fie în regulă. 

— Am reușit... 

Acum Charlie se întoarse din nou spre ea. Helen încă o mai 
strângea de mână și spera să vadă ușurare, chiar bucurie în 
expresia ei. Însă, spre surprinderea ei, văzu îngrijorare, ba chiar 
teamă. Helen avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă ce se 
întâmpla - de ce era Charlie așa de agitată? -, dar apoi îi zări 
mâna pe burtă. Și, chiar înainte să vorbească, Helen știu ce 
urma să spună Charlie. 

— Cred că vine copilul. 


VP - 320 


Ziua a şasea 


Capitolul 132 


— Cât o să dureze? 

Helen era întinsă pe patul de spital, imaginea perfectă a 
frustrării. 

— E aproape gata. Acuma, dacă vrei să urmărești creionul cu 
ochii... 

Helen se conformă, privind mișcarea repetitivă, ca de pendul, 
a creionului și rugându-se să se termine repede. Era deja de 
câteva ore la spital și, deși protestase și spusese că e bine, 
refuzaseră să o externeze. Se lăsa amurgul - Helen vedea prin 
jaluzele strălucirea rozalie și ușor prăfuită a soarelui -, dar nu 
avusese parte de niciun răgaz, fiind nevoită să suporte un set de 
investigaţii care să confirme că nu avea oase rupte, contuzii sau 
hemoragii interne. Helen era convinsă că nu era nevoie - se 
lovise și avea vânătăi, dar era teafără -, însă aici nu avea nicio 
putere. 

— Bine, ultima... 

Doctorul lăsă jos creionul, luându-i mâna lui Helen. Căută 
pulsul și se uită la ceasul prins de halat, numărând în tăcere în 
timp ce-și apăsa degetele pe pielea ei. In cabinet era liniște, 
chiar și sunetele venite de-afară erau ciudat de înăbușite, iar 
când Helen își fixă privirea pe ceasul doctorului, pe secundarul 
care se mișca nemilos, gândul i se întoarse la evenimentele 
extraordinare din ultimele câteva zile. 

Chiar și după standardele lui Helen, fusese un caz bizar și 
tulburător. După opt ani, dorinţa de răzbunare a lui Rachel Wood 
era atât de puternică, încât fusese hotărâtă să le bage frica în 
oase foștilor ei colegi de școală, avertizându-i cu privire la 
moartea lor iminentă și dându-le apoi lovitura de graţie. Era 
oribil, era o dovadă de cruzime, dar avea un fel de logică 
pervertită, ţinând cont de cât de cumplită fusese trădarea și de 
experienţa ei îngrozitoare în mâinile lui Daniel King. 


VP - 321 


Motivația /ui era mai greu de deslușit. Înainte Helen bănuise 
că era un sadic, un singuratic ciudat al cărui contact cu 
realitatea fusese rupt iremediabil de alcool și droguri. Insă 
acum, când avea tabloul complet al vieţii lui singuratice și pline 
de probleme, se întreba dacă nu ar fi fost posibil să mai fie și 
altceva. King o privise pe mama lui murind, cu trupul distrus 
încet-încet de o boală neurologică motorie și știa că îl aștepta 
aceeași soartă. Diagnosticul lui trebuie să fi venit ca o 
condamnare la moarte, ținând cont de ceea ce văzuse deja, iar 
atunci nu era, oare, posibil să fi simţit o oarecare ușurare 
terorizându-i pe alţii, făcându-i și pe ei să simtă mâna rece a 
morţii? Să fi fost acesta, în mod distorsionat, singurul moment în 
care se simţea cu adevărat viu? 

Era o posibilitate care o intriga, iar Helen simţea instinctiv că 
avea o logică, însă nu aveau să fie niciodată siguri că așa era. 
După Fran Ward, Wood mărturisise că îl ucisese pe King în 
subsolul ăla sumbru. King însă își luase secretele cu el în 
mormânt. Acum ei nu mai puteau decât să facă speculaţii - fără 
îndoială, în anii următori aveau să fie scrise multe cărți despre 
Daniel King și Rachel Wood. 

Helen ridică privirea și-l văzu pe doctor zâmbindu-i. 

— Scuze, aţi spus ceva? întrebă Helen, revenind la realitate. 

— Am zis că, deși știu că n-ar trebui, o să te externez. 

Helen se pusese deja în mișcare, însă doctorul MacDonald îi 
puse mâna pe braţ cu blândețe, oprind-o. 

— Dar vreau să-ţi iei liber ce/ puțin o săptămână. Niciun fel de 
muncă și, categoric, nimic eroic. OK? 

Helen încuviinţă fericită, după care se dădu jos din pat și 
semnă formularele de externare. Arăta ca naiba, înfășurată în 
hainele de spital care nu-i veneau, dar nu-i păsa; înșfăcă un 
halat și îl aruncă pe ea în timp ce se grăbea spre ușă. Peste 
umăr, îi mulțumi doctorului, dar nu avea de gând să mai 
zăbovească pe-acolo. 

Trebuia să ajungă în altă parte. 


VP - 322 


Capitolul 133 


Îi trebuiră 10 minute ca să ajungă la secţia de neonatologie - 
spitalul era un adevărat labirint - și chiar mai mult de-atât ca să 
intre. Orele de vizită nu începuseră încă și, cum nu era rudă, 
moașele erau reticente să-i dea drumul. Se trezi că este mai 
emoțţionată decât se așteptase, când Steve preluă controlul, 
insistând că Helen era rudă și trebuia să i se permită fără 
întârziere accesul. 

— Cum te simţi? 

— Aptă de luptă, minţi Helen, luând notă de hotărârea plină 
de tact a lui Steve de a nu băga în seamă șchiopătatul ei 
complet lipsit de graţie. 

— Tu cum ești? 

Spre încântarea lui Helen, Steve afișă un zâmbet radios. 

— În al nouălea cer. E... 

Ezită, ca și cum nu și-ar fi găsit cuvintele, apoi arătă în jur 
spre încăperea în care se aflau. 

— De fapt, de ce nu te duci să vezi singură? 

Zâmbind, Helen trecu șovăitor de ușă și o găsi pe Charlie în 
capul oaselor în pat, legănându-și bebelușul. 

Lui Helen îi dădură pe loc lacrimile - Charlie era persoana cea 
mai apropiată de ideea de familie pe care o știa Helen și era 
încântată să vadă că mama și copilul erau bine. 

— Arăţi cam cum mă simt eu, glumi Charlie ostenită când o 
văzu pe Helen apropiindu-se de pat. Ești sigură că ai voie să stai 
în picioare? 

— Probabil că nu, dar n-am rezistat tentaţiei. 

Prinzând ideea, Charlie își schimbă poziţia, lăsând-o pe Helen 
să arunce o privire la feţișoara rozalie și încreţită a bebelușului 
adormit. Cercetă trăsăturile copilului și degeţelele care ieșeau 
din pătură și simţi încă o dată cum o copleșește emoția. 
Frumusețea simplă a unei noi vieţi nevinovate era uluitoare. 

— Am decis s-o botezăm Orla. După bunica lui Steve. 

— Orla, repetă încet Helen, trecându-și un deget peste 
obrăjorul fetiţei. 

— Nu te poți pune cu moștenirea irlandeză... 

O spusese zâmbind, iar Helen îi răspunse la fel. Era o ușurare 
uriașă pentru ea că și mama, și copilul scăpaseră cu bine, ţinând 


VP - 323 


cont de începutul prematur și nefericit al travaliului lui Charlie. 
Și, după evenimentele îngrozitoare din ultimele zile, era un 
memento insistent că mai existau și lucruri bune în lume, că 
unele povești aveau final fericit. 

— Cât timp am? întrebă Helen, aruncând o privire spre ceas. 

— Mai e cam o oră până o s-o cântărească. 

Chiar în timp ce vorbea, Charlie se mișcă din nou, făcându-i 
semn lui Helen să ia în brațe copilul. 

— Haide, ia-mi povara din braţe! 

Helen se conformă, trăgând-o cu grijă pe Oria din braţele 
maică-sii și începând să o legene. Senzaţia pe care i-o dădea 
ghemotocul cald lipit de pieptul ei era revigorantă. Dintr-odată 
se simţi cuprinsă de energie, forță și optimism. Lucrurile 
fuseseră dificile și sumbre în ultima vreme, însă acum, în sfârșit, 
se putea simţi împăcată. Aseară fusese implicată într-o luptă pe 
viaţă și pe moarte, dar bătălia neplăcută se estompa în mintea 
ei, înlocuită de ceva mai bun, de ceva bun. Acesta era timpul ei 
- o oră perfectă pe care o putea petrece cu acest bebeluș 
minunat. 

Și avea de gând să se bucure din plin. 


Capitolul 134 


Helen merse pe coridoarele întortocheate ale spitalului 
simțindu-se năucă într-un mod plăcut. Era extenuată, avea 
dureri, dar era fericită. Avea să preţuiască amintirile venirii pe 
lume a Orlei și spera să aibă parte de multe astfel de momente 
de-a lungul anilor. Cumva spre surprinderea ei, Charlie o rugase 
să fie din nou nașă, o onoare pe care simţea că nu o merită, 
ţinând cont de apariţiile ei fugare în viaţa Jessicăi. 

In timp ce mergea grăbită prin spital, își jură să facă mai mult. 
Orice i-ar fi servit viața, era hotărâtă să fie o prezență mai 
activă de-acum încolo. Avea să fie liberă cel puţin o săptămână, 
suficient timp să le răsfeţe pe Jessica și pe Orla și să-i ajute pe 
Charlie și pe Steve să-și găsească ritmul în familia care se 
mărise acum. Avea să fie și o bună ocazie să o cunoască mai 
bine pe Jessica - anii păreau să fi trecut în fugă, iar faptul că era 
deja la școală era incredibil și, dacă nu era atentă, avea să 


VP - 324 


constate că Jessica devine femeie înainte ca Helen să apuce să 
o cunoască. 

Decisă să nu mai amâne, Helen se îndreptă în grabă spre 
salonul ei, hotărâtă să-și ia hainele, telefonul și cheile. După 
care să se ducă acasă, să doarmă și apoi să reia legătura cu 
lumea, să reia legătura cu viața. 

Puse mâna pe clanţă și împinse ușa. Avea un asemenea elan, 
încât aproape că lovi silueta înaltă care stătea lângă pat, cu un 
buchet de flori în mână. Oprindu-se în ultimul moment, fu 
surprinsă să-l vadă pe Joseph Hudson în faţa ei. 

— Mi-au zis că te găsesc aici. 

Helen încuviinţă, dar nu spuse nimic, prinsă pe picior greșit de 
apariţia lui neașteptată. 

— Mă gândeam că poate ai șters-o. 

— M-am dus s-o văd pe Charlie, mormăi Helen, simțindu-se 
stingherită și luată prin surprindere. 

Își strânse halatul în jurul ei, încercând să-și ascundă 
îmbrăcămintea transparentă de spital, însă Joseph nu păru să-i 
bage de seamă disconfortul. 

— Da, e următoarea pe listă. Și, apropo de asta, echipa a vrut 
să-ţi dau astea. 

Îi întinse florile. Helen le luă mecanic, dar nu se uită la ele. 

— O să se bucure să afle că ești pe picioare. 

— Mi-e bine, serios... E 

— Sigur că da. Și când să te așteptăm la secţie? Iți iei o pauză 
binemeritată sau te întorci direct în tranșee? 

Helen se uită la el, rămasă fără cuvinte. Voioșia și energia lui 
ar fi trebuit să fie încurajatoare, însă păreau cu totul deplasate, 
chiar nelalocul lor, ţinând cont de tot ce fusese între ei. Parcă și- 
ar fi imaginat că, dacă afișa un zâmbet plin de încredere în sine, 
ar fi șters cumva minciunile, certurile, rupturile. 

— De fapt, nu m-am hotărât încă, dar... - Helen ezită, fără să 
știe sigur cât de sinceră e bine să fie -, dar nu sunt sigură că o 
să meargă, Joseph. 

El îi zâmbi în continuare, însă ochii i se îngustară. 

— Să facem parte amândoi din aceeași echipă, după tot ce s- 
a întâmplat. 

— Ce vrei să spui, Helen? 

Vorbea calm, iar Helen avea senzaţia că se prefăcea 
intenţionat că nu înţelege. 


VP - 325 


— Charlie o să fie acum în concediu de maternitate și, în fine, 
nu sunt sigură că să fii tu adjunctul meu e o idee bună, pentru 
amândoi. 

Joseph nu răspunse, privind-o curios. Helen tăcu din nou, 
dar... ce rost avea să o ia pe ocolite? 

— Cred că, probabil, ar fi cel mai bine pentru toată lumea 
dacă ne strângem mâna și mergem mai departe. Te ajut 
bucuroasă să-ţi găsești alt post, ceva potrivit pentru gradul și 
experienţa ta. Știu că nu asta-ţi doreai și, de fapt, nu-i nici ce-mi 
doream eu, dar la cum stau lucrurile... 

— Nu. 

Un singur cuvânt, aruncat spre ea cu suficientă dușmănie ca 
să o șocheze. 

— Nu așa o să se întâmple. Sunt convins că așa ai vrea - să 
mă mături sub preș și să mergi mai departe -, dar n-o să se 
întâmple așa ceva. Am muncit prea mult ca să ajung în funcţia 
asta, am sacrificat prea mult ca să accept să-mi fie luată. 

Scuipase cuvintele cu o privire furioasă. Helen făcu un pas 
înainte și se apropie și el, cu pieptul lipit de florile din mâna ei. 
Instinctiv, Helen se retrase cu un pas, apoi cu încă unul, însă 
Joseph tot venea spre ea, înghesuind-o într-un colț. Helen crezu 
că o să pună mâna pe ea, chiar că o s-o lovească, și se pregăti 
pentru atac. Însă el își apropie fața de a ei. 

— Dacă vrei să mergi mai departe, n-ai decât, dar să știi ceva, 
scrâșni Joseph. Nu plec nicăieri. 

li susținu privirea, provocând-o să-i răspundă, după care se 
îndepărtă încet, ocolind-o și îndreptându-se către ușă. După 
câteva clipe, ușa se trânti, iar Helen rămase singură. 

Și așa rămase - o siluetă singuratică, în rezerva tăcută și 
luminată de soare, cu un buchet de flori strângând la piept, în 
timp ce inima îi bătea cu putere. 


VP - 326 


Se 


AL“ 
virtual-project.eu