M.J. Arlidge — [Helen Grace] 02 Ghici ce-i in cutie

UN NOU THRIL 
HELEN] 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 2 


GHICI CE-I ÎN CUTIE 


Original: Pop Goes the Weasel (2014) 


Traducere din limba engleză și note de: 
LUCIAN NICULESCU 


ny 


virtual-project.eu 


VP - 


1. 


Ceața se ridica dinspre mare, sufocând orașul. Năvălea ca o 
oaste cotropitoare, înghițind reperele, obturând razele lunii, 
preschimbând Southamptonul într-un tărâm straniu, care-ţi 
dădea fiori. 

In zona industrială Empress Road domnea o linişte de 
mormânt. La magazinele cu piese de schimb se terminase 
programul, mecanicii auto și angajații din supermarketuri 
plecaseră, iar plimbărețele începeau să-și facă simțită prezența. 
Imbrăcate cu fustițte și bustiere, trăgeau adânc din ţigări, 
disperate după orice grăunte de căldură capabil să mai țină un 
pic la distanță frigul pătrunzător. Umblau încolo și-ncoace, se 
străduiau din greu să-și vândă trupul, dar în lumina mohorâtă 
păreau mai degrabă spectre descărnate decât obiecte ale 
dorinței. 

Bărbatul conducea cu viteză redusă, trecând atent în revistă 
parada narcomanelor aproape despuiate. Le cântărea din priviri 
- cu câte o tresărire bruscă din când în când, crezând că a găsit 
ce-i trebuia -, dar le respingea rând pe rând. Nu după așa ceva 
venise. In seara asta căuta ceva cu totul special. 

Speranţa i se împletea cu teama și frustrarea. De zile întregi 
nu se mai gândea la nimic altceva. Și dacă acum, când ajunsese 
atât de aproape, toată povestea se dovedea a fi doar o 
minciună? Un mit urban? A izbit volanul cu pumnul. Trebuia să 
fie aici negreșit. 

Nimic. Nimic. Ni... 

Și iat-o. Singură, sprijinită de zidul acoperit cu graffiti. 
Bărbatul a simţit un val neașteptat de emoție. Fata asta chiar 
avea ceva aparte. Nu-și pigulea unghiile, nu fuma și nici nu 
stătea la taclale. Aștepta, pur și simplu. Aștepta să se întâmple 
ceva. 

A virat și a parcat mașina într-un loc mai ferit, lângă un 
parapet cu lanţuri. Se cerea să fie prudent, nimic nu trebuia 
lăsat la voia întâmplării. A cercetat cu grijă strada, uitându-se 
după eventuale semne de viaţă, dar negura îi izolase complet. 
Părea că ei doi rămăseseră ultimii supraviețuitori pe pământ. 


VP -3 


S-a repezit să traverseze spre ea, dar s-a controlat, încetinind 
pasul. Nu era cazul să se pripească - așa ceva trebuia savurat 
pe îndelete. Din experienţă știa că uneori anticiparea e mai 
plăcută decât actul în sine. Trebuia să zăbovească mai mult. De 
mâine încolo va dori să retrăiască mental aceste momente, cât 
mai fidel cu putinţă. 

In spatele ei se întindea un șir de case părăsite. Nimeni nu 
mai voia să locuiască aici, iar clădirile astea erau în prezent 
niște văgăuni mizerabile. Se transformaseră în cuiburi de 
drogaţi și case de raport de mâna a șaptea, înţesate de ace 
jegoase și de saltele și mai jegoase. In timp ce traversa strada 
spre ea, fata a ridicat capul, privindu-l printre șuviţele bogate 
ale bretonului. S-a desprins de zid, fără niciun cuvânt, făcându-i 
semn din cap către scheletul clădirii celei mai apropiate, înainte 
să pășească înăuntru. N-a existat nicio negociere, niciun 
preambul. De parcă era resemnată cu soarta ei. De parcă știa. 

Grăbindu-se s-o prindă din urmă, bărbatul i-a sorbit din ochi 
spatele, gambele, tocurile, cu o excitație crescândă. Odată ce 
ea a dispărut în beznă, a mărit și el pasul. Nu mai putea aștepta. 

Când a intrat, dușumeaua a trosnit zgomotos sub tălpile sale. 
Casa părăsită arăta exact așa cum și-o închipuise în fanteziile 
lui. Un damf copleșitor de igrasie i-a umplut nările - totul era 
putred aici. S-a năpustit în fostul salon, actualmente depozit de 
chiloţei și de prezervative abandonate. Nici urmă de ea. Voia să 
se joace de-a baba oarba, vasăzică. 

În bucătărie. Nimic. Întorcându-se, a ieșit indignat și a urcat 
pe scări la etaj. Cu ochii scânteindu-i la fiecare pas în căutarea 
prăzii. 

A intrat în dormitorul din față. Un pat mucezit, un geam spart, 
un porumbel mort. Dar nici urmă de fată. 

Furia tindea să ia acum locul poftei carnale. Cine era ea de-și 
permitea să-l joace pe degete în felul ăsta? O târfă oarecare. Un 
rahat de câine pe talpa pantofului său. Avea de gând s-o înveţe 
minte pentru că se purta așa cu el. 

A dat de perete ușa băii - nimic -, după care s-a răsucit și a 
pătruns în cealaltă cameră. Avea să-i spargă faţa aia tâmpi... 

Deodată capul i s-a dus pe spate. L-a săgetat o durere 
insuportabilă - era tras de păr foarte strâns, tras înapoi cu forța, 
înapoi, tot înapoi. Deja nu mai putea să respire - o cârpă îi 
astupa gura și nasul. O duhoare înțepătoare i-a inundat nările, 


VP - 4 


iar reflexele i s-au declanșat prea târziu. Se lupta să trăiască, 
dar își pierdea deja cunoștința. Apoi s-a făcut întuneric. 


2. 


Îi urmăreau fiecare mișcare. Sorbindu-i fiecare cuvânt. 

— Cadavrul aparţine unei femei de rasă albă, cu vârsta 
cuprinsă între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. A fost găsită 
ieri-dimineaţă de un agent voluntar de patrulare, în portbagajul 
unei mașini abandonate din zona Greenwood. 

Vocea inspectoarei Helen Grace era puternică și clară, în 
ciuda nodului din stomac. Vorbea echipei de la serviciul 
criminalistic, la etajul șapte al secţiei centrale de poliţie din 
Southampton. 

— După cum puteţi vedea în fotografii, dinţii i-au fost sparți, 
cu ciocanul probabil, și i-au fost retezate ambele mâini. Are o 
sumedenie de tatuaje, ceea ce ne poate ajuta la identificare, și 
ar trebui să vă concentrați mai întâi eforturile în zona traficului 
de droguri și a prostituţiei. Pare mai degrabă ceva legat de 
conflictele dintre bande decât o crimă oarecare. Sergentul 
Bridges va prelua cazul și vă va informa referitor la persoanele 
care prezintă un interes aparte. Tony? 

— Mulţumesc, doamnă. S-o luăm pe rând. Aș vrea să 
verificăm mai întâi cazurile similare precedente... 

În vreme ce sergentul Bridges își intra în rol, Helen s-a 
strecurat afară. Chiar și după atâta timp, nu suporta să se afle în 
centrul atenţiei, bârfei și intrigilor tuturor. Trecuse aproape un 
an de când pusese capăt înfiorătorului șir de crime al lui 
Marianne, dar interesul pe care îl suscita Helen nu scăzuse 
câtuși de puţin. Să-i vii de hac unui criminal în serie însemna 
deja ceva impresionant, dar să-ţi împuști și sora cu această 
ocazie era cu totul altceva. In perioada imediat următoare, o 
mulțime de prieteni, colegi, ziariști și necunoscuţi se repeziseră 
s-o asigure de compasiunea și susținerea lor. Dar în mare 
măsură nu era decât ceva de faţadă - detaliile îi interesau pe ei. 
Doreau s-o despice pe Helen și să scotocească prin ea - cum a 
fost să-ţi ucizi sora? Te-a molestat tatăl tău? Te simţi vinovată 
pentru toţi acei morți? Te simţi răspunzătoare? 


VP-5 


Helen își petrecuse toată viaţa de adult construind un zid înalt 
împrejurul său - până și numele Helen Grace era născocit - dar, 
mulțumită lui Marianne, acel zid se prăbușise pentru totdeauna. 
La început, Helen fusese tentată să fugă - i se oferiseră demisia, 
transferul, chiar și o pensie -, însă reușise să-și vină cumva în 
fire și să se întoarcă la lucru la Southampton Central îndată ce i 
s-a permis s-o facă. Știa că oriunde s-ar duce, lumea ar sta cu 
ochii pe ea. Mai bine să facă faţă acestui examen pe teren 
propriu, aici, unde atâţia ani de-a rândul se bucurase de o viață 
plăcută. 

Așa suna teoria, dar în practică lucrurile se dovediseră dificile. 
Existau atâtea amintiri aici - legate de Mark și de Charlie - și 
atâţia oameni gata să-și bage nasul, să facă supoziţii sau chiar 
să glumească pe seama suferințelor ei. Chiar și acum, după luni 
de zile de când revenise la lucru, uneori trebuia pur și simplu să 
lase totul și să dispară. 

— O seară bună, doamnă! 

Helen a tresărit, luată prin surprindere de sergentul de la 
recepție, pe lângă care tocmai trecea. 

— O seară bună, Harry! Să sperăm că Saints! își va aminti să 
câștige astăzi de dragul tău. 

Glasul îi era vesel, dar cuvintele sunau ciudat, ca și când 
vioiciunea asta o solicita excesiv. A ieșit în grabă din clădire, s-a 
urcat pe motocicleta ei Kawasaki și, apăsând pedala de 
acceleraţie, a demarat în trombă pe West Quay Road. Ceaţa 
care se lăsase mai devreme se ţinea scai de oraș, iar Helen s-a 
pierdut în ea. 

Cu viteză mare și constantă, a lunecat până la stadionul St 
Mary's printre mașinile care înaintau lent. Ajunsă la periferie, a 
ieșit pe autostradă. Și-a verificat din reflex oglinzile retrovizoare, 
însă n-o urmărea nimeni. Odată ce s-a mai domolit traficul, a 
accelerat și ea. După ce a atins 120 la oră, și-a tras o clipă 
sufletul, înainte de a urca la 140. Niciodată nu se simțea mai 
liberă decât atunci când se deplasa cu viteză. 

Localitățile se succedau. Winchester, apoi Farnborough, 
înainte să se zărească, în cele din urmă, Aldershot. O nouă 
privire grăbită în oglinzi, pe urmă înainte spre centrul orașului. 
După ce și-a lăsat motocicleta în parcarea privată, Helen a 
evitat un grup de soldaţi beți și a grăbit pasul, ţinându-se în 


1 Porecla echipei Southampton FC. (N.tr.). 
VP-6 


umbră. N-o cunoștea nimeni aici, dar nu-și putea permite să 
riște nici în aceste condiţii. 

A trecut prin fața gării și, în scurt timp, se afla pe Cole 
Avenue, în inima cartierului de locuinţe al Aldershotului. Nu era 
convinsă că procedează corect, dar simţise nevoia să revină. 
instalându-se în tufișurile care flancau o latură a străzii, și-a 
reluat locul obișnuit de observaţie. 

Timpul trecea foarte lent. li chiorăia stomacul și și-a dat 
seama că nu mai mâncase nimic de la micul dejun. O mare 
prostie. Slăbea cu fiecare zi tot mai tare. Ce încerca să-și 
demonstreze? Existau căi mai potrivite să-ţi ispășești păcatele 
decât înfometarea deliberată. 

Deodată, s-a produs agitaţie. O voce a strigat „pa”, după care 
ușa de la numărul 14 s-a închis zgomotos. Helen s-a lăsat pe 
vine. Ochii i-au rămas aţintiţi asupra tânărului care mergea 
acum grăbit în josul străzii, tastând pe telefonul mobil. A trecut 
la trei metri de Helen, fără să-i observe prezenţa, apoi s-a făcut 
nevăzut după colţ. Helen a numărat până la cincisprezece, și-a 
părăsit ascunzătoarea și a pornit în urmărire. 

Tânărul - la vreo 25 de ani, copilăros - era chipeș, avea un 
păr negru bogat și o faţă rotundă. Îmbrăcat neglijent, cu blugii 
care-i atârnau la spate, arăta la fel ca o mulţime de alţi tineri, 
disperaţi să pară imperturbabili și indiferenți. Această neglijență 
studiată i-a smuls un zâmbet lui Helen. 

O ceată de băieţțandri gălăgioși a apărut la orizont, ieșiţi în 
față la Taverna Gării. La 2 lire halba, 50 de pence un shot și 
biliard gratuit, cârciuma era mană cerească pentru cei tineri, 
lefteri și dubioși. Proprietarul, mai bătrâior, îi servea cu plăcere 
pe toţi cei ajunși la pubertate, localul era mereu ticsit, iar gloata 
se revărsa până în stradă. Helen s-a bucurat de acoperire, 
strecurându-se printre trupuri ca să observe fără a fi observată. 
Gașca l-a întâmpinat pe tânăr cu urale atunci când el le-a 
fluturat o bancnotă de douăzeci de lire. Au intrat, iar Helen i-a 
urmat. Așteptând răbdătoare să-i vină rândul la bar, era 
invizibilă pentru ei - niciunul dintre cei care aveau peste treizeci 
de ani nu exista în lumea lor. 

După două rânduri de băutură, grupul s-a îndepărtat de ochii 
iscoditori din local spre un loc de joacă aflat la periferie. 
Părculețul părăginit era pustiu, iar Helen trebuia să-i urmeze pe 
băieți cu băgare de seamă. O femeie care se aventurează de 


VP - 7 


una singură printr-un parc după lăsarea nopţii are darul de a 
atrage atenţia, așa că Helen s-a ţinut la distanţă. A dat de un 
stejar bătrân, grav rănit de zeci de scrijelituri amoroase, și s-a 
oprit în dosul lui. De acolo îi putea privi în siguranţă pe membrii 
găștii cum fumau iarbă, fericiți și lipsiţi de griji în ciuda frigului. 

Helen fusese mereu ţinută sub observație, dar aici era 
invizibilă. După moartea lui Marianne, viața ei fusese întoarsă pe 
dos și oferită publicului spre consum. Drept urmare, oamenii își 
închipuiau că o cunosc ca pe o carte deschisă. 

Exista însă ceva ce ei nu știau. Un secret pe care îl păstrase 
doar pentru ea. 

lar el se afla acum la mai puţin de cincisprezece metri 
distanţă, ignorându-i cu desăvârșire prezența. 


3. 


A deschis ochii, clipind, dar nu vedea nimic. 

Pe obraji i se prelingea un lichid, în vreme ce globii oculari i se 
roteau zadarnic în orbite. Sunetele erau teribil de înfundate, ca 
și când ar fi avut urechile burdușite cu vată. Revenindu-și cu 
greu în simţiri, bărbatul simţea o durere cumplită care-i sfâșia 
gâtlejul și nările. O senzaţie de arsură intensă, ca o flacără 
constantă pe laringe. Îi venea să strănute, să vomite, să 
expectoreze chestia aia care-l chinuia. Dar avea căluș, gura îi 
era legată strâns cu bandă adezivă, și nu-i rămânea decât să-și 
înghită durerea. 

În cele din urmă, șuvoiul lacrimilor s-a potolit și ochii lui 
chinuiţi au început să deslușească mediul ambiant. Se afla tot în 
clădirea părăsită, doar că acum zăcea în dormitorul de la stradă, 
pe patul jegos. Avea nervii întinși la maximum și se lupta din 
răsputeri - trebuia să scape de-acolo -, dar brațele și picioarele 
îi erau strâns legate de scheletul metalic al patului. Se smucea, 
trăgea și se zvârcolea, însă frânghiile de nailon nu cedau deloc. 

Abia acum a sesizat că e gol-pușcă. Un gând terifiant i-a 
trecut prin cap - aveau de gând să-l lase așa aici? Să moară de 
frig? Epiderma sa deja trecuse în defensivă - piele de găină 
zbârlită de frig și de spaimă -, și el și-a dat seama ce frig 
cumplit domnea în încăpere. 


VP-s 


A urlat din toți rărunchii - dar n-a rezultat decât un geamăt 
surd, ca un zgomot de fond. Dacă ar putea să discute cu ei, să-i 
convingă... le-ar putea aduce mai mulţi bani, iar ei l-ar elibera. 
Nu-l puteau lăsa așa aici. Rușinea se adăuga acum spaimei, în 
timp ce-și privea trupul puhav, de om între două vârste, 
răstignit pe plapuma pătată. 

Își încorda auzul, sperând în ciuda evidenţei că nu era singur. 
Dar nu se auzea nimic. Îl părăsiseră. Cât timp îl vor lăsa să zacă 
aici? Până ce-i vor fi golit toate conturile? Până ce se vor putea 
considera scăpaţi? L-au trecut fiorii, îngrozit deja de perspectiva 
de a-și negocia libertatea cu vreun drogat sau vreo târfă. Şi ce 
va face după ce-i vor da drumul? Ce va spune familiei? Poliţiei? 
Își blestema amarnic propria tâm... 

Un scârțâit în podea. Așadar nu era singur. Un licăr de 
speranţă - poate că acum va putea să afle ce voiau de la el. A 
întors capul, încercând să-și înfrunte agresorul, dar acesta 
venea din spate și nu era în raza lui vizuală. Și-a dat deodată 
seama că patul de care era legat fusese tras în mijlocul camerei, 
ca în centrul scenei la un spectacol. Nimeni nu și-ar putea dori 
să doarmă astfel poziţionat, și atunci de ce...? 

O umbră căzătoare. Înainte să poată reacţiona în vreun fel, 
ceva i-a acoperit ochii, nasul și gura. Un soi de glugă. Simţțea 
textura fină pe obraz și cum se strânge șiretul. Se chinuia acum 
să respire prin catifeaua densă trasă peste nările care protestau. 
A scuturat din cap furios în stânga și-n dreapta, luptându-se să 
creeze o pungă de aer respirabil. Dintr-o clipă într-alta, se 
aștepta ca șiretul să fie strâns și mai tare, dar spre surprinderea 
lui nu s-a întâmplat nimic. 

Și acum? Era din nou liniște, cu excepţia respirației sale 
greoaie. Se încingea tot mai tare sub glugă. Oare oxigenul putea 
pătrunde aici? S-a silit să respire domol. Dacă-și pierdea 
cumpătul, intra în hiperventilaţie și apoi... 

A tresărit brusc, cu toate simţurile în alertă. Ceva rece i s-a 
oprit pe coapsă. Ceva dur. Un obiect metalic? Cuţit? Luneca 
acum pe piciorul lui, înspre... Bărbatul s-a cabrat cu furie, 
încordându-și la maximum mușchii și trăgând nebunește de 
frânghiile care-l imobilizau. Acum știa că se dă o bătălie pe viaţă 
și pe moarte. 

A zbierat din răsputeri. Dar banda adezivă rezista. Legăturile 
nu cedau. Și nu-l auzea nimeni. 


VP-9 


4. 


— Cu treburi sau la distracție? 

Helen s-a răsucit, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Urcând 
pe scara întunecoasă spre apartamentul ei, își închipuise că era 
singură. lritată că fusese luată prin surprindere, a simţit 
totodată un scurt fior de neliniște... dar nu era decât James, ieșit 
în pragul ușii sale. Se mutase în apartamentul de dedesubt cu 
trei luni în urmă și, fiindcă era infirmier-șef la spitalul South 
Hants, avea un program imposibil. 

— Treburi, a minţit Helen. Tu? 

— Treburi care speram să se transforme în distracţie. Dar... 
tocmai s-a urcat într-un taxi și-a plecat. 

— Păcat. 

James a ridicat din umeri și a schițat un zâmbet strâmb. Se 
apropia de patruzeci de ani și arăta bine în felul lui dezordonat, 
cu un farmec indolent care dădea de obicei rezultate la 
infirmierele tinere. 

— Gusturile nu se discută, a continuat el. Credeam că mă 
place, dar niciodată nu m-am priceput să interpretez semnele. 

— Zău? a întrebat Helen, fără să creadă niciun cuvânt. 

— Oricum, ce zici de puţină companie? Am o sticlă de vin de... 
ceai, am niște ceai..., a spus el, corectându-se. 

Până în clipa aceea, Helen s-ar fi putut lăsa convinsă, însă 
rectificarea a scos-o din pepeni. James era ca toţi ceilalți - știa 
că ea nu bea, că preferă ceai, nu cafea și știa că este o ucigașă. 
Incă un voyeur care se zgâia la viaţa ei făcută fărâme. 

— Mi-ar face plăcere, a minţit ea din nou, însă mai am de 
parcurs un vraf de dosare până intru în tură. 

James a zâmbit și și-a recunoscut cu o plecăciune înfrângerea, 
dar știa bine ce se petrece. Și știa că nu trebuie să forțeze 
lucrurile. A privit-o cu o curiozitate făţișă pe Helen cum urca mai 
multe trepte deodată spre locuinţa ei. Ușa s-a închis după ea cu 
un aer definitiv. 

(J 

Ceasul arăta ora 5 dimineața. Cuibărindu-se pe canapea, 
Helen a sorbit lung din ceai și și-a pornit laptopul. Primele 
semne de extenuare se simțeau deja, dar avea ceva de făcut 
înainte să doarmă. Măsurile de securitate pe laptopul ei erau cât 


VP - 10 


se poate de sofisticate - un zid inexpugnabil care proteja ceea 
ce mai rămăsese din viaţa ei particulară - și Helen a luat-o pas 
cu pas, bucurându-se de procedura complexă care presupunea 
introducerea de parole și desfacerea de lacăte digitale. 

A deschis fișierul despre Robert Stonehill. Tânărul pe care-l 
urmărise mai devreme nu avea habar de existenţa ei, dar ea o 
cunoștea pe a lui în detaliu. Helen a început să tasteze, 
conturându-i și mai bine portretul, adăugând toate detaliile 
legate de caracter și personalitate pe care le culesese de-a 
lungul acestei ultime runde de supraveghere. Flăcăului îi 
mergea mintea - îți dădeai seama de îndată. Avea un simț al 
umorului dezvoltat și, chiar dacă scăpa câte o înjurătură la 
fiecare două cuvinte, era spiritual și te cucerea cu zâmbetul lui. 
Se pricepea de minune să-i determine pe alţii să-i facă pe plac. 
Nu se așeza niciodată la coadă la bar, izbutind de fiecare dată 
să lase asta în seama vreunui tovarăș, în vreme ce el stătea la 
caterincă împreună cu Davey, vânjosul care era, fără îndoială, 
liderul găștii. 

Robert părea să nu ducă niciodată lipsă de bani, lucru de 
mirare dacă te gândeai că lucra la aprovizionarea rafturilor într- 
un supermarket. De unde veneau banii? Din furturi? Ceva și mai 
rău? Sau pur și simplu îl răsfățau părinţii? Era unicul fiu al 
Monicăi și al lui Adam - centrul lumii lor -, iar Helen știa că el îi 
învârte pe degete. Asta să fi fost oare sursa fondurilor sale care 
păreau nelimitate? 

Fetele roiau mereu în jurul lui - era voinic și chipeș -, dar nu 
avea propriu-zis o iubită. Acest aspect o interesa cel mai tare pe 
Helen. Era oare gay sau hetero? Increzător sau suspicios? Cui îi 
va permite să se apropie de el? La întrebarea asta Helen nu 
cunoștea răspunsul, dar era convinsă că-l va afla. Avea să 
pătrundă treptat și sistematic în fiecare colţișor din viaţa lui 
Robert. 

Helen a căscat. Trebuia să se întoarcă la secţie curând, dar 
mai avea vreme să doarmă câteva ore dacă se oprea acum. Cu 
o dexteritate dobândită prin exercițiu, a rulat programele de 
criptare, și-a parolat fișierele, apoi a schimbat parola principală 
de acces. Mai nou, o schimba la fiecare utilizare a computerului. 
Era conștientă că exagerează, că e paranoică, dar nu voia să 
lase nimic la voia întâmplării. Robert îi aparținea ei, și numai ei. 
Și așa dorea să rămână și pe viitor. 


VP - 11 


5. 


Se crăpa de ziuă, deci trebuia să se miște iute. Într-un ceas 
sau două razele soarelui aveau să străpungă negura deasă, 
dându-i la iveală pe cei care se ascundeau în ea. Îi tremurau 
mâinile, îl dureau toate încheieturile, dar s-a ambiţionat să 
continue. 

Șutise ranga dintr-un magazin de scule de pe Elm Street. 
Indianul de la tejghea era prea absorbit de partida de crichet de 
pe tabletă ca să-l observe când o strecurase sub haină. Simţea 
acum metalul dur și rece foarte plăcut la pipăit și trudea din 
greu, împingând și trăgând, atacând drugii ruginiţi care protejau 
ferestrele. Primul drug s-a desprins lesne, pentru al doilea a fost 
necesar mai mult efort, dar în scurt timp se crease loc suficient 
cât să încapă un trup. l-ar fi fost mai ușor să se ducă prin față și 
să forţeze intrarea pe-acolo, dar nu îndrăznea să se arate în 
cartier. Datora prea multora bani - indivizi gata să-l facă 
bucățele pentru o nimica toată. Așa că se ţinea în umbră, 
asemenea tuturor creaturilor nopţii. 

S-a mai asigurat o dată că nu e nicio primejdie, apoi a izbit 
geamul cu ranga. Acesta s-a făcut țăndări cu un trosnet grozav. 
Cu mâna înfășurată într-un prosop vechi, a îndepărtat la 
repezeală și restul de cioburi, după care a încălecat pervazul și a 
pătruns înăuntru. 

A șovăit puţin după o aterizare lină. Nu puteai să știi niciodată 
peste ce dai în astfel de locuri. Nu se zărea niciun semn de 
viaţă, dar era indicat să fie prudent și ţinea strâns ranga 
înaintând. In bucătărie nu exista nimic de folos, așa că a trecut 
degrabă în camera din față. 

Situaţia părea mai promițătoare aici. Nişte saltele răsturnate, 
prezervative uzate, iar alături de ele partenerele lor naturale: 
seringi folosite. A simţit speranţa și neliniștea crescându-i în 
egală măsură. Doamne, rogu-te, fă să fi rămas acolo destul încât 
să se strângă de o doză ca lumea. Și iată-l deodată în patru 
labe, trăgând de pistoane, vârându-și degetul mic înăuntru, 
scurmând cu disperare după un pic de praf care să-i aline 
suferința. In prima nimic, într-a doua nimic - fir-ar să fie! - și 
abia o fărâmiţă în cea de-a treia. Tot acest chin blestemat 


VP - 12 


pentru o fărâmiţă. Și-a frecat-o de gingii cu lăcomie - trebuia să 
se mulțumească doar cu atât deocamdată. 

S-a prăbușit pe salteaua împuţită și a așteptat să-l ia 
amorțeala. De ore întregi era cu nervii în piuneze, îi plesnea 
capul, își dorea liniște - de care avea atâta nevoie! A închis ochii 
și a răsuflat adânc, tânjind după repaus. 

Dar ceva era în neregulă. Ceva îl împiedica să se destindă. 
Ceva era... 

Pic! Asta era. Un sunet. Un sunet slab, dar constant, care 
tulbura liniștea, ca un semnal insistent de alarmă. 

Pic! De unde venea? l-au fugit ochii în toate direcțiile. 

Picura ceva într-un colț al încăperii. Să fi fost vreo scurgere? 
Stăpânindu-și nervii, s-a ridicat cu greu în picioare. Merita să se 
uite - poate se alegea și el cu niște ţeavă de cupru din povestea 
asta. 

A pornit degrabă, dar s-a oprit brusc. Nu era o scurgere. Nu 
era apă. Ci sânge. Pic, pic, picurând din tavan. A luat-o la 
sănătoasa, speriat - nu mă privește pe mine - dar a încetinit 
pasul odată ajuns în bucătărie. Poate că se pripea. La urma 
urmei, era înarmat și nu se auzea nicio mișcare la etaj. Cine știe 
ce se întâmplase acolo. Și-o fi făcut felul vreunul, o fi fost jefuit 
sau ucis, naiba știe. Însă erau șanse să fi rămas niscaiva pradă 
pentru un hoitar și el nu-și permitea să dea cu piciorul ocaziei. 

După o clipă de ezitare, tâlharul s-a întors și a traversat 
încăperea, strecurându-se în hol pe lângă băltoaca de sânge 
închegat. A băgat iute capul, cu ranga ridicată, gata să lovească 
la cel mai mic semn de primejdie. 

Însă nu era nimeni acolo. A ieșit cu prudenţă și a început să 
urce pe scară. 

Scârț. Scârț. Scârţ. 

Fiecare pas îl dădea de gol, iar el blestema în barbă. Dacă se 
afla cineva sus acolo, știa deja că el vine. Ajuns pe palier, a 
strâns și mai tare ranga în mână. Paza bună trece primejdia rea. 
A vărât iute capul în baie și în dormitorul din fund - doar 
ageamiii se lasă atacați pe la spate. 

Multțumit că eliminase posibilitatea unei ambuscade, s-a întors 
către dormitorul din faţă. Orice s-ar fi petrecut, orice era, acolo 
era. Tâlharul a tras adânc aer în piept, apoi a pășit în camera 
întunecată. 


VP - 13 


6. 


Se scufunda tot mai adânc, iar apa sălcie îi umplea urechile și 
nările. Coborâse mult sub luciul apei și începea să rămână fără 
aer, dar n-a pregetat. Niște lumini stranii clipeau pe fundul 
lacului, dându-i un aer încântător și diafan și atrăgând-o pe ea și 
mai adânc. 

Işi croia drum printre algele dese care creșteau pe fund. 
Vizibilitatea era foarte slabă, înaintarea anevoioasă, plămânii 
stăteau să-i plesnească. | se spusese că el se află aici. Unde 
era? Uite un premergător ruginit, un cărucior vechi dintr-un 
magazin, chiar și un butoi, dar nici urmă de... 

Brusc și-a dat seama că a fost trasă pe sfoară. El nu se afla 
aici. S-a întors ca să se ridice la suprafaţă. Dar nu se mișca din 
loc. Și-a răsucit capul și a constatat că piciorul stâng i se 
agăţase între alge. A tras cu toată puterea, însă algele nu 
cedau. Incepea s-o ia cu leșin, nu mai putea rezista multă 
vreme, dar s-a silit să se calmeze, lăsându-și corpul la fund. Mai 
bine să încerce să-și desfacă piciorul în tihnă decât să se 
smucească și să intre într-un bucluc și mai mare. Cu capul 
înainte, a scotocit printre ierburile agasante, trăgând hotărâtă 
de ele. Apoi s-a oprit. Și a ţipat, iar odată cu ţipatul i-a ieșit și 
ultima gură de aer. Nu algele o ţineau blocată sub apă. Ci o 
mână de om. 

e 

Charlie s-a ridicat în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată. Privea 
înnebunită în jur, străduindu-se să-și explice discrepanţa dintre 
hăţișul care o înghiţise și dormitorul familiar unde se afla acum. 
Și-a pipăit trupul, convinsă că are pijamaua udă leoarcă, dar era 
perfect uscată, cu excepţia unor broboane de sudoare pe frunte. 
Pe măsură ce i se liniștea respiraţia, a înțeles că nu fusese decât 
un coșmar, un blestemat de coșmar tâmpit. 

Făcând sforțări să-și păstreze calmul, s-a întors să se uite la 
Steve. Dormea, ca de obicei, de puteai să tai lemne pe el, și ea 
s-a bucurat să-l vadă cum sforăie ușurel alături. Coborând fără 
zgomot din pat pe partea ei, și-a luat halatul și a ieșit tiptil din 
cameră. 

A traversat palierul, îndreptându-se către scară. A trecut în 
grabă pe lângă cel de-al doilea dormitor, apoi s-a mustrat pe 


VP - 14 


sine pentru asta. Când aflaseră că vor avea un copil, Steve și 
Charlie discutaseră despre schimbările pe care le vor face în 
camera aceea - pătuț și fotoliu special pentru alăptare în locul 
patului dublu, tapet galben și vesel pe pereţii albi, covorașe 
groase pe podeaua de lemn -, însă tot acel entuziasm n-a dus, 
evident, nicăieri. 

Copilașul murise în pântecul lui Charlie cât stătuse închisă cu 
Mark. Ea știuse deja, înainte să ajungă la spital, dar încă spera 
că medicii îi vor dezminţi cele mai negre temeri. N-o făcuseră 
însă. Steve a plâns la aflarea veștii. Charlie îl vedea pentru 
prima oară plângând, dar nu avea să fie și ultima. In lunile 
următoare au existat momente când Charlie avea senzaţia că 
deţine controlul, că ar putea cumva să se împace cu întreaga 
grozăvie a situaţiei, dar pe urmă se pomenea ferindu-se să intre 
în dormitorul secundar, temându-se să dea ochii cu amprenta 
camerei copilului așa cum și-o imaginaseră împreună, și atunci a 
înţeles că rănile nu se închiseseră deocamdată. 

A coborât la bucătărie și a pus ibricul pe foc. În ultima vreme 
visa foarte des. Pe măsură ce se apropia ziua în care urma să se 
întoarcă la lucru, angoasele ei se materializau în coșmaruri. 
Păstrase totul pentru ea, din dorința de a nu-i mai da apă la 
moară lui Steve. 

— Nu poţi să dormi? 

Steve se furișase în bucătărie și o privea. Charlie a clătinat din 
cap. 

— Agitată? 

— Tu ce crezi? a răspuns Charlie, străduindu-se să-și 
controleze tonul. 

— Hai încoace. 

El și-a desfăcut brațele, iar ea s-a ghemuit recunoscătoare la 
pieptul lui. 

— O s-o luăm treptat, câte o zi o dată, a adăugat el. Știu sigur 
că o să te faci bine, că o s-o scoţi la capăt... dar dacă vreodată 
simţi că-i prea mult sau că nu-i în regulă, putem să ne mai 
gândim. Nimeni nu te desconsideră pentru asta. Bine? 

Charlie a încuviinţat din cap. Îi era foarte recunoscătoare 
pentru sprijinul arătat, pentru capacitatea lui de a o ierta, dar 
înverșunarea cu care încerca s-o facă să renunțe la slujbă o 
scotea din sărite. ÎI înțelegea că ajunsese să deteste instituţia 
poliţiei, că ura munca ei și pe toţi mizerabilii de pe pământ, și îi 


VP - 15 


trecuse nu o dată prin cap să-i urmeze îndemnul și s-o lase 
baltă. Dar apoi? Să petreacă tot restul vieţii cu gândul că a fost 
înfrântă. Scoasă pe tușă. Terminată. Faptul că Helen Grace 
revenise la serviciu după nicio lună de la moartea lui Marianne 
nu făcuse decât să toarne gaz pe foc. 

Astfel că Charlie își luase inima în dinţi, insistând să se 
întoarcă la muncă la finele concediului medical. Poliţia din 
Hampshire se arătase generoasă cu ea, o susținuseră cu toţii din 
toate puterile, iar acum era rândul ei să le ofere ceva în schimb. 

Eliberându-se din îmbrăţișare, a pus de cafea pentru amândoi 
- nu mai avea sens să se întoarcă în pat acum. Apa fierbinte a 
curs de-a valma, stropind ceștile de sus până jos. Inciudată, 
Charlie a aruncat o privire acuzatoare ibricului, însă mâna ei 
dreaptă era de vină. A rămas uluită constatând cât de tare îi 
tremura. Rugându-se să nu fi observat Steve, a pus iute ibricul 
la loc pe suport. 

— Azi o să sar peste cafea. Doar duș și alergare, mă gândesc. 

S-a răsucit și a dat să iasă, dar Steve a oprit-o, strângând-o 
iarăși în braţele sale puternice. 

— Ești hotărâtă, Charlie? a întrebat-o, privind-o iscoditor. 

După un scurt moment de tăcere, Charlie a zis: 

— Da, categoric. 

Și a ieșit din bucătărie. Urcând însă treptele către duș, își 
dădea perfect seama că optimismul ei de paradă nu înșală pe 
nimeni, cu atât mai puţin pe ea însăși. 


7. 


— N-o vreau. 

— Am mai purtat discuția asta, Helen. Hotărârea e luată. 

— Daţi-i la loc comanda atunci. Mai limpede de-atât n-o pot 
spune - n-o vreau înapoi. 

Glasul lui Helen suna dur și ferm. În mod normal nu s-ar fi 
arătat așa de bătăioasă cu un superior, dar era prea pătimașă în 
această privinţă ca s-o lase mai moale. 

— Avem o mulţime de agenţi pricepuţi, alege-ţi unul dintre ei. 
Eu îmi voi completa echipa, iar Charlie se poate duce la 


VP - 16 


Portsmouth, Bournemouth, unde-o fi. O schimbare de decor i-ar 
putea prinde foarte bine. 

— Știu că ţi-e greu, și te înțeleg, dar are și Charlie dreptul să 
fie aici ca și tine. Colaborează cu ea - e o polițistă foarte bună. 

Helen și-a înghiţit replica tăioasă care-i stătea pe limbă - 
lăsându-se răpită de Marianne, Charlie nu dăduse dovadă de 
prea multă iscusinţă - și a reflectat la mutarea următoare. 
Inspectoarea-șefă Ceri Harwood îl înlocuise pe Whittaker cel 
căzut în dizgrație și începea să-și facă simțită prezenţa. Avea un 
stil de a conduce foarte diferit de Whittaker - dacă el fusese 
irascibil, agresiv, dar deseori jovial, ea se arăta a fi calmă, o 
comunicatoare înnăscută și în mare măsură lipsită de simţul 
umorului. Înaltă, elegantă și atrăgătoare, avea reputaţia unei 
persoane de nădejde și excelase în toate posturile ocupate până 
în prezent. Părea să fie simpatizată, însă lui Helen nu-i venea 
ușor s-o citească, nu doar pentru că aveau prea puţine în comun 
- Harwood era femeie măritată, cu copii -, ci fiindcă le lipsea 
experiența de lucru împreună. Whittaker se afla de mult timp la 
Southampton și o luase de la început pe Helen sub aripa lui, 
ajutând-o să avanseze în ierarhie. Harwood nu oferea astfel de 
favoruri. De obicei nu rămânea nicăieri prea multă vreme și nu 
era defel genul de om care să aibă preferaţi. Talentul ei 
principal era să ţină lucrurile sub control. Helen știa că ăsta era 
motivul pentru care fusese transferată aici. Un inspector-șef 
făcut de ocară, o inspectoare care o împușcase pe suspecta 
principală, un sergent care își luase viaţa ca să-și salveze colega 
de la moarte prin inaniţie - era o harababură sinistră și presa se 
năpustise asupra subiectului, cum era de așteptat. Emilia 
Garanita de la Southampton Evening News se hrănise 
săptămâni de-a rândul din asta, la fel și publicaţiile naţionale. În 
aceste condiţii nu se putea pune problema ca Helen să preia 
postul lăsat vacant de Whittaker. | se permisese doar să-și 
păstreze slujba, un gest considerat mai mult decât generos de 
către șeful poliţiei. Helen cunoștea aceste lucruri și le înțelegea, 
dar tot simţea că-i clocotește sângele. Oamenii aceștia știau ce 
fusese nevoită să facă. Știau că-și omorâse sora ca să pună 
capăt crimelor, dar continuau totuși s-o trateze ca pe o școlăriță 
obraznică. 

— Daţi-mi voie măcar să discut eu cu ea, a continuat Helen. 
Dacă simt că putem colabora, poate reușim să gă... 


VP - 17 


— Helen, chiar aș vrea să fim prietene, a întrerupt-o Harwood 
cu abilitate, și e puţin cam devreme să-ți dau ordine, așa că am 
să te rog frumos să faci un pas înapoi. Știu că există chestiuni 
pe care tu și Charlie trebuie să le rezolvaţi - știu cât de 
apropiată ai fost de sergentul Fuller, însă trebuie să privești 
situația în ansamblu. Cetăţeanul obișnuit vă consideră pe tine și 
pe Charlie niște eroine pentru că i-aţi venit de hac lui Marianne. 
Pe bună dreptate, după părerea mea, și n-am de gând să fac 
nimic de natură să schimbe această percepţie. V-am fi putut 
suspenda, transfera sau demite pe oricare din voi la finele 
cazului, însă n-ar fi fost drept. Tot așa după cum n-ar fi drept 
nici să scindăm această echipă de succes tocmai acum când 
Charlie e gata să revină la serviciu - am da un semnal complet 
greșit. Nu, cel mai bine este s-o primim înapoi pe Charlie cu 
braţele deschise, să vă aplaudăm pe amândouă pentru ceea ce 
ați reușit împreună și să vă lăsăm să vă continuaţi munca. 

Helen a înţeles că nu mai are niciun sens să se împotrivească. 
Prin vorbe meșteșugite, Harwood îi reamintise cât de aproape 
fusese de concediere. Pe parcursul investigaţiei publice care 
urmase anchetei iniţiale a I.P.C.C?. privitoare la împușcarea lui 
Marianne, multe voci ceruseră să i se ridice insigna. Pentru că se 
aventurase de una singură în urmărirea lui Marianne, pentru 
inducerea voită în eroare a coechipierilor, pentru împușcarea 
unui suspect fără avertizare prealabilă - și lista continua. Ar fi 
putut să-i îngroape cariera dacă ar fi vrut - iar ea fusese 
surprinsă și recunoscătoare că nu se întâmplase așa -, însă știa 
că o reprimiseră doar condiţionat. „Acuzaţiile” aduse existau în 
continuare la dosar. Trebuia să-și selecteze cu grijă priorităţile 
de-acum înainte. 

Helen a renunţat la luptă cu toată eleganța de care era 
capabilă și a ieșit din biroul lui Harwood. Işi dădea seama că e 
nedreaptă cu Charlie, că ar trebui să fie mai înțelegătoare, dar 
adevărul era că și-ar fi dorit să nu mai dea niciodată ochii cu ea. 
Era ca și când s-ar pomeni faţă în faţă cu Mark. Sau cu 
Marianne. Or, cu toate că-și recăpătase forțele în ultimele luni, 
Helen nu se simţea în stare să înfrunte așa ceva. 


2 independent Police Complaints Commission - instituţie publică non-departamentală 
responsabilă cu sesizările îndreptate împotriva abuzurilor poliţiei în Anglia și Tara 
Galilor. (W.tr.). 


VP - 18 


îndreptându-se către serviciul de criminalistică, Helen a 
sesizat imediat agitația și forfota. Era încă dimineaţă devreme, 
dar locul se aglomerase mai tare ca de obicei. Echipa o aștepta, 
iar sergentul Fortune s-a grăbit s-o pună la curent. 

— Sunteţi așteptată pe Empress Road, doamnă. 

Helen își lua deja haina din cuier. 

— Despre ce-i vorba? 

— O crimă, anunţată acum o oră de unul dintre narcomanii 
care-și fac veacul pe-acolo. Agenţii în uniformă s-au deplasat la 
fața locului, dar cred că ar fi mai bine să aruncați și 
dumneavoastră o privire. 

Helen a intrat în alertă. În vocea sergentului se distingea ceva 
ce ea nu mai auzise de pe vremea lui Marianne. 

Teamă. 


8. 


Renunţând la motocicletă, Helen a plecat cu mașina spre locul 
crimei împreună cu sergentul Tony Bridges. Îl simpatiza - era un 
polițist sârguincios și devotat, pe care constatase că se poate 
bizui. Oricine l-ar fi înlocuit pe Mark ar fi avut mult de lucru ca 
să-și câștige respectul echipei, dar Tony reușise. Se comportase 
foarte cinstit, fără să-și ascundă jena de a părea că profită de pe 
urma morții lui Mark. Graţie modestiei și sensibilităţii lui, 
crescuse în ochii tuturor, iar în prezent își intrase foarte bine în 
rol. 

Relaţia sa cu Helen era mai complexă. Nu doar din pricina 
sentimentelor ei pentru Mark, ci și pentru că fusese de faţă 
atunci când Helen își împușcase sora. Văzuse tot - pe Marianne 
cum se prăbușea la pământ și încercările zadarnice ale lui Helen 
de a o resuscita. Tony își văzuse șefa în clipele cele mai 
vulnerabile, iar acest lucru avea să rămână mereu ceva 
stânjenitor pentru ei. Pe de altă parte, depoziţia dată de Tony la 
I.P.C.C., în care susținuse cu tărie că Helen nu avusese altă 
opţiune decât s-o împuște pe Marianne, contribuise în mare 
măsură la salvarea ei de la retrogradare sau demitere. Helen îi 
multțumise atunci, însă ceea ce-i datora nu avea să mai fie 
niciodată adus în discuţie. Trebuie să uiţi și să mergi mai 


VP - 19 


departe, altminteri se duce de râpă ierarhia. Practic vorbind, 
funcționau în prezent ca oricare alt inspector și sergentul său, 
dar, de fapt, urmau să păstreze mereu o relaţie specială, călită 
în focul bătăliei. 

Au trecut în viteză pe lângă spital, cu luminile albastre 
pornite, după care au tăiat-o pe o străduţă lăturalnică îngustă 
spre zona industrială Empress Road. Destinația s-a dovedit lesne 
de găsit. Intrarea în casa părăsită fusese delimitată cu panglică 
de protecţie și în față se adunase deja o ceată de gură-cască. 
Helen și-a croit drum printre ei, cu legitimaţia la vedere, iar 
Tony a urmat-o. Au schimbat câteva vorbe cu agenţii în 
uniformă, în timp ce se echipau, apoi au intrat. 

Helen urca treptele câte două odată. Indiferent prin ce ai 
trecut, nu te poţi deprinde vreodată cu violența. Lui Helen nu-i 
plăcea expresia de pe chipurile polițiștilor în uniformă - parcă le- 
ar fi deschis cineva ochii cu forța - și nu-și dorea decât să 
termine cât mai repede cu putinţă. 

Dormitorul îngust de la stradă era înțesat de legiști și Helen i- 
a rugat din start să ia o pauză, astfel încât ea și Tony să poată 
studia bine victima. În astfel de ocazii te fortifici dinainte și îţi 
reprimi sila, altfel nu ai reuși niciodată să faci faţă și să 
înregistrezi niște prime observaţii preţioase. Victima era de sex 
masculin, un alb, probabil spre cincizeci de ani sau puţin peste. 
Era dezbrăcat și nu se zăreau nicăieri haine sau bunuri. Avea 
mâinile și picioarele strâns legate de scheletul metalic al patului, 
cu ceva care arăta a cordelină de alpinism, și un soi de glugă 
trasă pe cap. Aceasta nu fusese croită special pentru asta - 
părea să fie un soi de săculeț de fetru în care se ambalează de 
obicei pantofii scumpi sau cadourile de lux -, dar se afla acolo 
cu un scop. Să-l asfixieze? Sau să-i ascundă identitatea? 
Indiferent de motiv, se vedea zdrobitor de limpede că nu asta 
era cauza morții. 

Trunchiul îi fusese spintecat pe mijloc de la buric până la 
beregată, apoi dezghiocat cu forţa pentru a da la iveală 
organele interne. Sau ce mai rămăsese din ele. Helen și-a 
înghiţit nodul din gât observând că lipsea cel puţin un organ. S-a 
întors către Tony - era pământiu la faţă și privea fix în cavitatea 
plină de sânge care odată fusese pieptul acestui bărbat. Victima 
nu fusese doar ucisă, ci și masacrată de-a binelea. Helen și-a 
înăbușit cu greu un atac de panică. Cu un pix pe care l-a scos 


VP - 20 


din buzunar, s-a aplecat deasupra victimei și a ridicat cu grijă 
marginea glugii, ca să vadă chipul bărbatului. 

Din fericire, era neatins și păstra o stranie expresie de calm, 
în ciuda ochilor goi care continuau să fixeze zadarnic interiorul 
săculețului. Helen nu-l cunoștea. Și-a retras pixul și a lăsat stofa 
să cadă la loc. Concentrându-se din nou asupra trupului, a 
înregistrat plapuma mânjită, băltoaca de sânge închegat pe 
podea, dârele care duceau către ușă. Leziunile bărbatului 
păreau a fi de dată recentă - mai puţin de o zi -, prin urmare 
eventualele urme lăsate de criminal trebuiau să fie proaspete. 
Dar nu se vedea nimic - cel puţin nimic evident. 

Ocolind cu grijă patul, a călcat pe un porumbel mort și a 
traversat camera. Exista o singură fereastră, bătută în scânduri. 
După cât de ruginite erau cuiele, se afla de multișor în această 
stare. O casă părăsită într-o zonă neglijată a orașului, fără 
ferestre - era locul ideal unde să ucizi pe cineva. Fusese torturat 
mai întâi? Asta o preocupa pe Helen acum. judecând după rănile 
atât de neobișnuite și de masive ale victimei, cineva dorea să 
transmită ceva aici. Ori, mai rău, se distra de minune. Ce îl 
motivase pe ucigaș să facă una ca asta? Ce demon îl poseda? 

Aceste întrebări mai aveau de așteptat un răspuns. Cel mai 
important lucru acum era să dea un nume victimei, să-i permită 
să-și recapete o fărâmă de demnitate. Helen i-a chemat înapoi 
pe legiști. Era timpul să facă fotografii și să pună ancheta în 
mișcare. 

Era timpul să afle cine era bietul om. 


9. 


Era o zi obișnuită acasă la familia Matthews. Castroanele cu 
porridge fuseseră golite și spălate, ghiozdanele stăteau aliniate 
în vestibul și gemenii își puneau uniformele. Mama lor, Eileen, îi 
muștruluia ca de obicei - nu-ţi venea să crezi ce tare se puteau 
moșmondi la îmbrăcat. Când erau mici le plăcuse statutul pe 
care li-l conferea eleganta lor uniformă școlară și dădeau fuguța 
s-o îmbrace, dornici să pară la fel de maturi și de importanți ca 
surorile lor mai mari. Dar acum, când fetele plecaseră de-acasă 
și gemenii deveniseră adolescenţi, toată chestia li se părea o 


VP - 21 


teribilă pacoste și trăgeau de timp cât puteau, ca să amâne 
inevitabilul. Dacă ar fi fost prezent tatăl lor, s-ar fi mișcat 
repejor, însă doar cu Eileen de faţă își făceau de cap - numai 
amenințându-i că le taie banii de buzunar îi mai convingea să 
facă ceva în ultima vreme. 

— Cinci minute, băieţi. Cinci minute și trebuie să ieșim pe ușă. 

Timpul se scurgea rapid. Urma să se strige cât de curând 
catalogul la Kingswood Secondary, liceul particular unde învățau 
băieţii, și nu era admisibil să întârzii. Școala păstra o disciplină 
foarte strictă, iar părinţilor consideraţi indolenţi și prea slabi li se 
trimiteau scrisori tăioase. Eileen trăia cu frica acestor misive, 
deși nu primise niciuna vreodată. Prin urmare, programul de 
dimineaţă era bătut în cuie, și în mod normal ei ar fi fost deja 
plecaţi la ora asta, însă astăzi Eileen era extrem de tulburată. În 
dimineața asta muștruluiala venea mai mult din obișnuinţă 
decât din convingere. 

Alan nu ajunsese acasă noaptea trecută. Eileen își făcea 
mereu griji pentru el după lăsarea întunericului. Știa că e vorba 
despre o cauză nobilă și că el simte că era de datoria lui să-i 
ajute pe cei mai puţin norocoși, dar nu ai de unde să știi 
niciodată peste cine sau peste ce dai. Oameni răi existau cu 
duiumul - era suficient să citești ziarele ca să vezi că așa era. 

De obicei se întorcea pe la 4 dimineaţa. Eileen se prefăcea că 
doarme, știind că pe Alan îl deranja să-l aștepte, însă ea de fapt 
nu punea geană pe geană până nu-l vedea acasă teafăr și 
nevătămat. Pe la 6 n-a mai rezistat, s-a ridicat și l-a sunat pe 
mobil - dar a intrat direct căsuţa vocală. S-a gândit să lase un 
mesaj, dar și-a luat seama apoi. El avea să se întoarcă în curând 
și s-o acuze că-l bate la cap. Micul dejun pe care și-l pregătise, 
dar nu-i venea să-l mănânce, stătea neatins pe măsuţă. Pe unde 
umbla oare Alan? . 

Băieții erau gata acum și se uitau la ea. Işi dădeau seama că 
e agitată și nu prea știau dacă e cazul să facă haz sau să se 
îngrijoreze. La paisprezece ani erau acel amestec tipic de bărbat 
și copil, care-și dorește să fie independent, matur, cinic chiar, 
dar care totodată rămâne fidel practicilor și disciplinei insuflate 
de părinți. Așteptau să iasă, dar Eileen se codea încă. Instinctul 
puternic o îndemna să rămână pe loc și să aștepte întoarcerea 
soțului său. 


VP - 22 


S-a auzit soneria, iar Eileen s-a repezit la ușă. Nătăflețul își 
uitase cheile. Poate că-l jefuiseră. Ar fi fost tipic pentru el să 
ajute vreun prăpădit și să i se șutească portofelul cu ocazia asta. 
Venindu-și în fire, Eileen a deschis calmă ușa, cu cel mai 
strălucitor surâs pe figură. 

Însă nu era nimeni acolo. S-a uitat în jur după Alan sau oricine 
altcineva, dar pe stradă era liniște. Să fi fost niște puști care se 
ţineau de prostii? 

— Mă mir că n-aveţi altceva mai bun de făcut, a strigat ea, 
blestemându-i în minte pe copiii obraznici care locuiau în 
capătul mai sărăcăcios al străzii. 

Se pregătea să trântească ușa când a observat cutia. O cutie 
de carton de genul celor folosite de firmele de curierat lăsată în 
pragul ușii. Faţa superioară era împodobită cu o etichetă albă pe 
care stătea scris „Familia Matthews” și adresa lor dedesubt - cu 
greșeli, cu un scris mărunt, lizibil. Arăta ca un soi de cadou, însă 
nu era ziua de naștere a nimănui. Eileen a mai scos o dată capul 
afară, așteptându-se să-l vadă pe Simon poștașul sau vreo 
furgonetă de curier parcată pe marcajul galben dublu, dar nu se 
zărea nimic. 

Băieţii au tăbărât îndată pe ea, rugând-o să-i lase pe ei s-o 
deschidă, dar Eileen s-a ţinut tare. Ea avea s-o desfacă și, dacă 
era ceva potrivit, să împartă momentul cu ei. Nu mai aveau timp 
deloc - se făcuse deja 8:40, Doamne sfinte! - , dar mai bine s-o 
deschidă acum, să le curme suferinţa băieţilor și pe urmă să-și 
vadă de treburi. Lui Eileen i-a fost dintr-odată ciudă pe ea însăși 
fiindcă se mocăia atât și s-a hotărât să treacă la fapte - dacă se 
grăbeau, aveau șanse să ajungă la vreme la școală. 

Cu o foarfecă scoasă din sertar a tăiat drept de-a lungul 
bandei adezive care înfășură cutia. În timp ce făcea asta a 
strâmbat din nas - dinăuntru venea un miros puternic. Nu-și 
dădea seama exact ce este, dar nu-i plăcea câtuși de puţin. Să fi 
fost vreo substanţă industrială? Ceva de origine animală? 
instinctul o îndemna să sigileze pachetul la loc și să aștepte 
întoarcerea lui Alan, însă băieţii o tot pisau să continue... așa că 
a deschis cutia scrâșnind din dinţi. 

Și a început să ţipe. Tipa și nu se mai putea opri, deși copiii 
erau vădit îngroziţi de acest zgomot. S-au repezit spre ea, cu 
ochii în lacrimi, dar ea i-a îndepărtat mânioasă. Când au opus 
rezistenţă, rugând-o să le spună ce se petrece, ea i-a înșfăcat de 


VP - 23 


guler și i-a scos din cameră aproape pe sus, ţipând neîncetat 
după ajutor. 

Cutia vinovată a rămas singură în cameră. Capacul atârna 
alene pe spate, dând la iveală inscripţia „Necuratu” scrijelită pe 
partea inferioară cu litere stacojii. Era introducerea perfectă 
pentru conţinutul oribil al pachetului. Așezată înăuntru, într-un 
cuib din ziare murdare, se afla o inimă de om. 


10. 


— Unde sunt ceilalți? 

Strângându-și dosarul în mâini, Charlie măsura cu privirea 
biroul secţiei de criminalistică. Se simţea extrem de ciudat 
revenind la lucru, dar situaţia părea și mai stranie din cauză că 
biroul părea complet pustiu. 

— O crimă pe Empress Road. Inspectoarea Grace a convocat 
aproape toată echipa acolo, a răspuns sergentul Fortune, abia 
reușind să-și ascundă năduful că fusese lăsat la o parte. 

Era un poliţist isteţ, conştiincios și unul dintre puţinii ofițeri de 
culoare din Southampton Central. Se considera destinat unei 
cariere măreţe și Charlie și-a dat seama că-l scotea din sărite 
situația, blocat acolo, să-i ţină ei companie la întoarcerea la 
muncă. Charlie simţise cum îi piere vlaga la intrarea în clădire în 
urmă cu o jumătate de oră, iar absența unui comitet de 
întâmpinare nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Avea de-a 
face cu o desconsiderare făţișă? | se transmitea astfel că nu 
este dorită aici? 

— Ce știm despre cazul acesta? a întrebat Charlie, adunându- 
și tot calmul profesional de care era capabilă. 

— O prostituată găsită într-un portbagaj. Ucigașii s-au 
dezlanţuit asupra ei, nu glumă, ceea ce a făcut ca identificarea 
să fie niţel problematică la început, dar ADN-ul a rezolvat 
lucrurile. Se află în baza de date - poţi să-i vezi cazierul la 
pagina trei. 

Charlie a răsfoit dosarul. Moarta - o poloneză pe nume Alexia 
Louszko - arăta impresionant în timpul vieții, cu un păr lung 
roșcat-închis, o sumedenie de piercinguri și tatuaje și niște buze 
moi și cărnoase. Era întruchiparea genului gotic. Până și în 


VP - 24 


fotografia de la poliţie emana o sexualitate agresivă. Toate 
tatuajele ei reprezentau creaturi mitologice, conferindu-i un aer 
primitiv, de fiară sălbatică. 

— Ultima adresă cunoscută e un apartament de lângă Bedford 
Place, a adăugat sergentul Fortune, dornic să se facă util. 

— Atunci hai să mergem, a zis Charlie, fără să ţină seama de 
zelul evident al colegului ei, dornic să isprăvească odată cu 
toată povestea. 

— Conduci tu sau eu? 

e 

Majoritatea prostituatelor din Southampton locuiau în St 
Mary's sau Portswood, laolaltă cu studenţii, drogații și imigranții 
ilegal. Astfel că adresa din Bedford Place a Alexiei, nu departe 
de cluburile și barurile șic, constituia în sine un detaliu 
interesant. Fusese arestată în urmă cu un an pentru că făcea 
trotuarul, dar pasămite câștiga bani buni dacă își permitea să 
locuiască în această zonă dezirabilă. 

Interiorul apartamentului nu făcea decât să confirme această 
presupunere. La vederea legitimaţiilor polițiștilor, 
administratorul clădirii i-a poftit reticent înăuntru, iar în timp ce 
sergentul Fortune îl lua la întrebări, Charlie a aruncat un ochi în 
jur. Era un spaţiu deschis, decorat recent, echipat cu mobilier nu 
prea scump, dar modern. Pe lângă canapeaua care se întindea 
de-a lungul mai multor pereţi și plasma de mari dimensiuni, se 
mai aflau acolo o măsuţă de sticlă, un automat de cafea și un 
tonomat de epocă. Ce mama dracului, era mai frumos decât la 
Charlie acasă. Câștiga fata asta suficient pentru toate aceste 
farafastăâcuri burgheze sau o întreținea cineva? Un iubit? Peștele 
ei? Cineva pe care-l șantaja? 

Fără să o preocupe bucătăria, Charlie s-a dus direct în 
dormitor. Era excepţional de ordonat și curat. Punându-și 
mănușile de cauciuc, a început căutarea. Dulapurile erau pline 
cu haine, sertarele cu lenjerie și accesorii sado-maso, iar patul 
fusese făcut cu grijă. Un singur roman - al unui autor polonez de 
care Charlie nu auzise niciodată - zăcea pe noptieră. Și asta era 
tot. Asta să fi fost tot? 

Baia prezenta prea puţin interes, așa că Charlie și-a îndreptat 
atenţia spre debara, care servea drept uscătorie și spaţiu de 
lucru miniatural. Un telefon și un laptop ieftin tronau pe un birou 
ponosit. Charlie a apăsat butonul de pornire al calculatorului. 


VP - 25 


Acesta a prins a zumzăi ameninţător, ca și când se trezea la 
viață, dar ecranul se încăpăţâna să rămână orb. Charlie a apăsat 
pe câteva taste. Fără niciun rezultat. 

— Ai briceagul la tine? l-a întrebat pe sergentul Fortune. 

Știa că-l are (deși n-ar fi trebuit), fiindcă era acel gen de 
bărbat. Nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să repare vreun 
aparat defect în faţa colegelor lui de sex feminin. Era un mascul 
de tip modern. 

Preluând briceagul de la el, Charlie s-a folosit de brațul 
terminat cu șurubelniţă ca să desfacă plăcuţele de pe spatele 
calculatorului. După cum se aștepta, bateria se afla la locul ei, 
însă hard-diskul lipsea. 

Așadar apartamentul fusese trecut prin sită. Din clipa în care 
intraseră, Charlie avusese o bănuială că se făcuse curățenie pe- 
acolo. Nimeni nu ducea o existenţă atât de ordonată. Cineva 
care știa că urmează să apară poliţia trecuse tot apartamentul 
prin sită, eliminând orice urmă a Alexiei, fizică și digitală 
deopotrivă. În ce fel câștigase ea toți acești bani? Și de ce era 
cineva atât de dornic să camufleze totul? 

Nu avea niciun sens să mai continue căutarea prin locurile 
obișnuite. Acum era o chestiune de mutat dulapuri și mese, 
ridicat saltele și cotrobăit prin buzunare. De uitat pe sub, prin 
spate, pe deasupra. Aveai senzaţia unei alergături după 
potcoave de cai morţi, iar Charlie a fost silită să îndure o 
mulţime de oftaturi deloc subtile ale colegului său, care se 
imaginase probabil făcând arestări pe Empress Road, însă, după 
două ore și jumătate de căutări sârguincioase, cei doi au dat în 
sfârșit de ceva. 

Bucătăria avea o insuliță cu o găleată de gunoi care se 
scotea. Găleata fusese extrasă și golită, dar cel care făcuse 
acest lucru nu observase o bucată de hârtie de pe fundul 
sertarului. Alunecase pesemne între marginea găleţii și peretele 
sertarului atunci când fusese aruncată și zăcea acolo 
neobservată de-atunci. Charlie a scos-o la lumină. 

Spre surprinderea ei, era un fluturaș de salariu. Al unei femei 
pe nume Agneska Suriav, angajată a unui centru de sănătate 
din Banister Park. Părea autentic - cu contribuţii sociale, cu 
număr de cod pentru plata impozitului - și afișa un salariu 
sănătos. Însă nu prea avea niciun sens. Cine era Agneska? O 
prietenă de-a Alexiei? O identitate falsă de-a ei? Aducea cu sine 


VP - 26 


mai multe întrebări decât răspunsuri, dar reprezenta un punct 
de pornire. După o veșnicie, Charlie se simțea din nou 
mulţumită de sine. Poate că exista totuși un viitor după 
Marianne. 


11. 


— Vreau un embargo total asupra informaţiilor din cazul 
acesta până vom ști mai multe. Nu iese nimic dintre acești patru 
pereţi fără aprobarea mea, s-a înţeles? 

Membrii echipei au dat supuși din cap ascultând-o pe Helen. 
Sergentul Bridges, agenţii Sanderson, McAndrew și Grounds, 
polițiștii mai tineri, cei care centralizau datele și cei de la biroul 
de relaţii cu presa stăteau înghesuiți cu toţii laolaltă în centrul 
de comandă încropit în pripă. Ancheta prindea viaţă și încăperea 
fremăta de entuziasm reţinut. 

— Ne confruntăm, fără îndoială, cu o persoană extrem de 
periculoasă sau chiar cu mai multe și este absolut necesar să ne 
mișcăm rapid și să punem mâna pe ei. Prioritatea o reprezintă 
identificarea victimei. Sanderson, aș vrea să ţii legătura cu 
legiștii și totodată cu agenţii în uniformă care perie zona în 
căutare de martori și de vehicule care ar fi putut aparţine 
victimei. Mă îndoiesc că există camere de supraveghere pe 
strada aia, dar verifică la supermarketurile și magazinele din 
apropiere. Ar putea să aibă ceva pentru noi. 

— Am înţeles, a răspuns Sanderson. 

Era o sarcină mai degrabă anostă, dar detaliile care păreau 
evidente aveau deseori darul să pună investigația în mișcare. Și 
corvoada îţi dădea câteodată prilejul să te acoperi de glorie. 

— McAndrew, vreau să stai de vorbă cu fetele de pe stradă. 
Trebuie să fi fost cel puţin o duzină prin zonă noaptea trecută. 
Poate că au văzut sau auzit ceva. Nu vor fi dispuse să discute cu 
noi, dar astfel de chestii dăunează afacerii, așa că fă-le să 
priceapă că au tot interesul să ne ajute. S-ar putea să se simtă 
mai în largul lor dacă au de-a face cu un ofiţer în civil, așa că 
roagă-i pe polițiștii în uniformă să te îndrume, dar discută tu 
personal cu cât mai multe. 


VP - 27 


Agenta McAndrew a încuviinţat din cap, conștientă că toate 
planurile pentru seara aceea tocmai se risipiseră ca un fum. In 
astfel de condiţii nici nu era de mirare că nu avea un iubit. 

Helen s-a oprit un moment, apoi a prins încet și sistematic în 
piuneze pe panoul de pe perete - una după alta - fotografiile de 
la locul crimei. In timpul acesta auzea oftaturi slabe, dar 
perceptibile din spatele ei. Puţini dintre ofiţerii prezenţi mai 
văzuseră vreodată un om literalmente întors pe dos. 

— Prima întrebare - care-i motivul? a spus Helen, întorcându- 
se cu faţa spre echipă. Ce a făcut victima noastră ca să 
provoace o asemenea agresiune? 

A lăsat întrebarea să plutească în aer, urmărind reacţiile 
stârnite de fotografii, după care a continuat: 

— Casele părăsite de pe strada asta sunt frecventate zilnic de 
prostituate și drogați - ce căuta bărbatul acolo? Era vreun client 
care a refuzat să plătească? Vreun proxenet care a încercat să 
tragă pe sfoară pe cineva? Sau un furnizor care și-a dus de nas 
dealerii? Sălbăticia acestui atac denotă o furie autentică sau 
intenţia de a face o declaraţie cât se poate de publică. Nu este o 
crimă pasională. Ucigaşul s-a pregătit cum se cuvine - cu 
cordeline, bandă adezivă, o armă - și a lucrat pe îndelete. 
Legiștii vor confirma probabil mai târziu, dar se pare că victima 
a sângerat până la moarte, judecând după cantitatea de sânge 
de pe cadavru și de pe podea. Ucigașul n-a intrat în panică și n- 
a dat bir cu fugiţii. Nu s-a temut că va fi surprins și și-a văzut de 
treabă cu calm, spintecând victima, pentru ca în cele din urmă... 

Helen a făcut o scurtă pauză, înainte să-și termine fraza: 

— ... pentru ca în cele din urmă să-i smulgă inima. 

Fiindcă unul dintre cei responsabili cu centralizarea datelor 
începea să se înverzească la faţă, Helen s-a grăbit să continue. 

— Mie îmi dă impresia că i s-a întins o cursă. Ca o pedeapsă. 
Dar pentru ce? Să aibă oare legătură cu vreo dispută teritorială? 
Un avertisment dat unei bande rivale? Poate că victima datora 
bani cuiva? Să fi fost vreo tâlhărie? Peștii și târfele și-au mai 
torturat și cu alte ocazii clienţii pentru coduri PIN și au cam luat- 
o razna. Sau este vorba despre altceva? 

De acest altceva se temea Helen. Oare inima reprezenta un 
soi de trofeu? Helen a alungat acest gând și a continuat 
prezentarea. Nu avea niciun sens să tragă concluzii pripite și să- 


VP - 28 


și imagineze lucruri nebunești, care puteau avea explicații 
cumplit de banale. 

— Trebuie să întindem năvodul cât mai larg cu putinţă. 
Prostituţie, grupuri organizate, trafic de droguri, dușmănii mai 
vechi. E foarte probabil ca ucigașul sau ucigașii să se dea de gol 
în următoarele douăzeci și patru de ore. Ar putea să facă pe ei 
de frică sau să exulte - nu-i ușor să-ţi păstrezi calmul după ce ai 
făcut așa ceva. Ochii în patru și urechile ciulite, așadar - orice 
sursă, orice informaţie. De-acum înainte cazul acesta reprezintă 
prioritatea voastră. De orice altceva se pot ocupa alţii. 

Cu toţii știau că prin asta se referă la Charlie. Helen nu 
dăduse încă ochii cu ea, dar întâlnirea lor nu avea să mai 
întârzie mult. Helen era hotărâtă să se arate amabilă și 
protocolară, după cum obișnuia când era agitată, dar oare avea 
să reușească? Pe vremuri masca ei fusese de nepătruns, dar nu 
și în prezent. Se întâmplaseră prea multe, prea mare parte din 
trecutul ei fusese dat la iveală pentru ca lumea să mai creadă în 
imaginea aceea. 

Sala se golise după ce ofițerii se repeziseră să-și anuleze 
planurile, să-i îmbuneze pe cei dragi și să-și ia ceva de mâncare 
în așteptarea unei nopţi prelungite. Helen rămăsese singură, 
învăluită în propriile-i gânduri, când Tony Bridges a dat buzna 
înapoi înăuntru: 

— Se pare că l-am găsit pe omul nostru. 

Helen s-a trezit imediat din visare. 

— La recepţie s-a primit un telefon de la o femeie extrem de 
tulburată, care s-a pomenit cu o inimă de om la ușă. Soţul ei nu 
s-a întors acasă azi-noapte. 

— Numele? 

— Alan Matthews. Căsătorit, patru copii, cu domiciliul în 
Banister Park. Om de afaceri, filantrop și membru activ al 
parohiei baptiste locale. 

Tony încercase să rostească ultimele cuvinte fără să-i tremure 
glasul, dar nu reușise. Helen a închis ochii, conștientă că 
următoarele câteva ore aveau să fie extrem de neplăcute 
pentru toți cei implicați. Un familist își găsise sfârșitul cumplit 
într-o speluncă faimoasă pentru prostituție - nu aveai cum s-o 
spui cu mănuși. Helen învățase din experienţă că formulările 
ambigue nu ajută la nimic, așa că și-a luat poșeta și i-a făcut lui 
Tony semn s-o urmeze. 


VP - 29 


— Hai să isprăvim cu povestea asta. 


12. 


Eileen Matthews încerca să se ţină tare, dar abia reușea. 
Stătea dreaptă pe canapeaua bombată, cu ochii ţintă la 
polițistă,  relatându-i  îngrozitoarele întâmplări din cursul 
ultimelor ore. Inspectoarea era flancată de un ofiţer de sex 
masculin, Tony, și de o femeie ofițer de contact al cărei nume 
Eileen îl uitase deja - nu avea ochi decât pentru inspectoare. 

Gemenii se aflau acum în siguranţă la niște prieteni. Fusese o 
decizie înţeleaptă, dar Eileen o regreta deja. Oare ei ce gândeau 
și simțeau? Ea trebuia să stea aici, să răspundă la întrebări, însă 
toată ființa ei îi dădea ghes să fugă din această cameră, să-și 
regăsească băieţii, să-i îmbrăţișeze strâns și să nu le mai dea 
drumul vreodată. Și totuși rămânea nemișcată, ţintuită de 
întrebările polițiștilor, paralizată de cele trăite. 

— Acesta este soțul dumneavoastră? 

Helen i-a întins lui Eileen un prim-plan cu faţa victimei. Ea s-a 
uitat scurt, apoi a lăsat ochii în pământ. 

— Da. 

Glasul îi era stins, fără vlagă. Se afla încă în stare de șoc, nu-i 
curgea nicio lacrimă. Creierul ei se sforța să priceapă această 
înșiruire de evenimente bizare. 

— Este...? a reușit să îngaime. 

— Da, mă tem că este. Și îmi pare foarte rău pentru pierderea 
dumneavoastră. 

Eileen a dat din cap ca și când Helen îi confirmase ceva 
evident, un lucru banal, însă nu asculta decât pe jumătate. Ar fi 
vrut să dea totul la o parte, să pretindă că nu se întâmplase 
nimic. Privea în gol la numeroasele fotografii de familie care 
tapetau peretele sufrageriei - tot atâtea crâmpeie de viaţă 
fericită. 

— Am putea suna pe cineva care să vină să stea cu 
dumneavoastră? 

— Cum a murit? a întrebat Eileen, ignorând întrebarea lui 
Helen. 


VP - 30 


— Nu suntem siguri deocamdată. Dar trebuie să știți din capul 
locului că n-a fost un accident. Nici sinucidere. Asta este o 
investigaţie de crimă, Eileen. 

O nouă lovitură în moalele capului. 

— Cine ar fi în stare să facă așa ceva? 

Eileen o privea pe Helen în ochi pentru prima oară. Pe chipul 
ei se citea consternarea. 

— Cine ar fi în stare să facă așa ceva? a repetat ea. Cine ar 
putea... 

Cuvintele i s-au stins pe buze. Arăta spre bucătărie, unde doi 
ofițeri legiști fotografiau inima, înainte să o preia într-o pungă de 
plastic. 

— Nu știm, a zis Helen. Dar vom afla. Mi-aţi putea spune unde 
a fost soțul dumneavoastră azi-noapte? 

— A fost acolo unde se duce în fiecare seară de marți. Să dea 
o mână de ajutor la cantina săracilor de pe Southbrook Road. 

Tony și-a notat în agendă. 

— Prin urmare, e vorba de un angajament regulat? 

— Da, Alan e foarte activ la biserică - amândoi suntem - și 
credința noastră pune un accent special pe sprijinul acordat 
celor defavorizaţi de soartă. 

Eileen s-a pomenit vorbind despre soțul ei la prezent. 
Grozăvia subită a situaţiei a copleșit-o din nou. Nu avea cum să 
fi murit! Un zgomot de la etaj a făcut-o să tresară, însă nu era 
Alan care umbla prin birou, ci polițiștii ceilalți care scotoceau 
prin lucrurile soțului, îi demontau calculatorul, eliminându-l din 
casă. 

— Avea vreun motiv să se afle în zona Bevois Valley azi- 
noapte? Pe Empress Road mai precis. 

— Nu. Obișnuia să stea pe Southbrook Road de la ora 8 seara 
până... ei bine, până se termina supa. Numărul oamenilor este 
mereu prea mare în comparaţie cu resursele lor limitate, însă ei 
fac tot posibilul. De ce? 

Eileen nu voia să afle răspunsul, dar s-a simţit datoare să 
întrebe. 

— Alan a fost găsit într-o casă părăsită din zona industrială de 
pe Empress Road. 

— Nu are niciun sens. 

Helen n-a spus nimic. 


VP - 31 


— Dacă l-ar fi atacat cineva la cantina săracilor, cu siguranţă 
că nu l-ar fi târât prin jumătate de Southampton... 

— Mașina lui a fost găsită la o aruncătură de băț de casa 
aceea. Era parcată cu grijă și blocată cu telecomanda auto. 
Exista oare vreun motiv pentru care să se fi dus de bunăvoie 
acolo? 

Eileen a privit-o atent - ce voia să insinueze? 

— Să pun întrebări incomode face parte din slujba mea, 
Eileen. Și trebuie să le pun dacă vrem să aflăm adevărul despre 
cele întâmplate. Empress Road este deseori folosită de 
prostituatele care agaţă clienţi și uneori de furnizorii de droguri. 
Din câte cunoști, a avut Alan de-a face cu prostituate sau a luat 
droguri vreodată? 

Eileen a rămas perplexă o clipă, după care s-a dezlănţuit fără 
niciun avertisment: 

— N-aţi ascultat nimic din ce-am spus? Suntem o familie cu 
frică de Dumnezeu. Alan face parte din consiliul parohiei. 

A pronunţat cuvintele rar, silabă cu silabă, ca și când se 
adresa cuiva greu de cap. 

— Era un om bun, căruia îi păsa de ceilalți. Avea conștiința 
propriei misiuni în viață. Dacă ar fi avut de-a face cu prostituate 
sau furnizori de droguri, ar fi fost numai și numai ca să-i ajute. El 
n-ar interacționa niciodată în felul acela cu vreo prostituată. 

Helen se pregătea s-o întrerupă, dar Eileen nu terminase încă. 

— Ceva groaznic s-a petrecut astă-noapte. Un om cinstit, cu 
suflet mare a oferit cuiva o mână de ajutor, și drept răsplată a 
fost jefuit și ucis. Așa că, în loc să insinuațţi toate aceste... chestii 
scârboase, ce-ar fi să ieșiți din casa mea și să-l găsiţi pe 
individul care i-a făcut una ca asta!? 

Și atunci s-au pornit și lacrimile. Eileen s-a smuls brusc de pe 
canapea și a părăsit camera în fugă - nu avea să plângă în faţa 
acestor oameni, nu avea să le ofere satisfacţie. Intrând în 
dormitor, s-a prăbușit pe patul pe care-l împărţise cu soțul ei 
vreme de treizeci de ani și s-a pus pe un plâns sfâșietor. 


VP - 32 


13. 


Bărbatul urca pe scară tiptil, atent să evite treapta a cincea, 
care scârţâia. 

Traversând palierul, a trecut pe lângă camera lui Sally și s-a 
dus direct spre cea a soţiei sale. Ciudat cum o considerase 
mereu ca fiind a ei. După un moment de ezitare, a atins și a 
împins cu degetele ușa de lemn, care a protestat din țâțâni cu 
un vaiet sonor la deschidere. 

Bărbatul și-a ţinut respiraţia. 

Dar ea n-a dat niciun semn că ar fi fost deranjată, și el a pășit 
în liniște înăuntru. 

Dormea dusă. Un impuls amoros l-a săgetat o clipă, urmat 
imediat de un spasm de rușine. Ce neprihănită și liniștită părea, 
întinsă acolo! Ce fericită! Cum de se ajunsese aici? 

El a ieșit în grabă, îndreptându-se către scară. Să mai 
zăbovească aici nu făcea decât să-i slăbească decizia. Vremea 
sosise, iar șovăielile nu-și mai aveau rostul. Deschizând fără 
zgomot ușa de la intrare, a mai aruncat o privire prudentă la 
etaj, apoi s-a furișat afară în noapte. 


14. 


Tăbliţa era discretă - n-o remarcai dacă n-ai fi știut că se află 
acolo. 

Centrul de sănătate Brookmire. Ciudat din partea unei firme 
să-și anunţe cu atâta sfială prezenţa. Charlie a apăsat butonul 
interfonului și i s-a răspuns imediat. 

— Poliţia, a strigat Charlie, încercând să acopere zgomotul din 
trafic. 

A urmat un moment de tăcere, mai lung decât s-ar fi cuvenit, 
după care i s-a dat drumul să intre. Charlie simțea deja că nu e 
binevenită. 

A urcat pe scară până la ultimul etaj. Zâmbetul care a 
întâmpinat-o era larg, dar prefăcut. O tânără femeie atrăgătoare 
și cu un aspect îngrijit, purtând o uniformă albă și scurtă, cu 
părul strâns ordonat într-o coadă la spate, a întrebat-o cu ce i-ar 


VP - 33 


putea fi de folos - cu intenţia vădită de a nu-i fi de niciun folos. 
Charlie n-a spus nimic, cercetând locul din priviri - arăta ca un 
soi de Champneys de top, cu mireasma parfumată a tuturor 
saloanelor spa. In cele din urmă, ochii lui Charlie s-au întors la 
recepţionera care, potrivit insignei din piept, se numea Edina. 
Avea un accent polonez. 

— Aş dori să vorbesc cu directorul, a zis Charlie, arătându-i 
legitimaţia pentru a da mai multă greutate solicitării. 

— Nu este aici. Vă pot ajuta eu cu ceva? 

Același zâmbet forțat. Agasată, Charlie a ocolit biroul și a luat- 
o pe coridorul care dădea spre alte încăperi mai în spate. 

— Nu se poate să mergeţi acolo... 

Insă Charlie și-a văzut de drum. Era destul de plăcut - o suită 
de săli de tratament și dincolo de ele o bucătărie comună. Un 
băieţel mulatru şedea la masă și se juca cu un trenuleț. A ridicat 
capul, a văzut-o și a rânjit cu gura până la urechi. Charlie nu s-a 
putut abtine și i-a răspuns și ea cu un zâmbet. 

— Directorul se întoarce mâine. N-aţi putea să reveniți atunci? 

Edina o ajunsese din urmă pe Charlie. 

— Poate. Intre timp aș vrea să vă pun câteva întrebări despre 
o angajată. O femeie pe nume Agneska Suriav. 

Fiindcă Edina se uita fără nicio reacţie, Charlie i-a întins o 
copie a fluturașului de salariu al Agneskăi. 

— Ah, da. Agneska este una dintre terapeutele noastre. 
Momentan se află în concediu. 

— De fapt, e moartă. A fost ucisă acum două zile. 

Pentru prima oară Charlie a sesizat o reacție autentică - șoc. 
A urmat o lungă tăcere, timp în care Edina s-a străduit să 
proceseze vestea după care a bâiguit: 

— Cum a murit? 

— A fost sugrumată și apoi mutilată. 

Charlie a așteptat ca informaţia să-și facă efectul și a 
continuat: 

— Când aţi văzut-o ultima dată? 

— Acum trei sau patru zile. 

— Eraţi prietene? 

Edina a ridicat din umeri, vădit hotărâtă să nu-și asume nimic. 

— Cu ce se ocupa aici? 

— Era nutriţionistă. 

— Se bucura de succes? 


VP - 34 


— Da, a răspuns Edina, deși se vedea că o uimise întrebarea. 

— Ce tarif percepea? 

— Avem aici o listă de preţuri. V-o pot arăta... 

— Oferea servicii complete sau era specializată pe anumite 
direcții? 

— Nu înțeleg la ce vă referiţi. 

— Am verificat-o pe Agneska și n-am găsit cine știe ce 
diplome în știința nutriţiei. Se numea Alexia Louszko, de fapt, și 
era prostituată - una pricepută, din câte se pare. Era poloneză și 
ea. Ca tine. 

Edina n-a spus nimic, vizibil nemulțumită de turnura 
conversației. 

— Ce-ar fi s-o luăm de la început? a propus Charlie. De ce nu 
vrei să-mi spui ce făcea Alexia aici? 

O tăcere lungă, lungă de tot. Într-un târziu, Edina a zis: 

— Așa cum v-am spus, directorul se întoarce mâine. 

Charlie a izbucnit în râs. 

— Hai că ești bună, Edina, n-am ce să zic. 

Privirea i-a zburat înspre coridorul cu sălile de tratament. 

— Ce s-ar întâmpla dacă aș intra acum în vreuna dintre 
încăperile alea? Camera 3 e ocupată. Dacă aș izbi de perete 
ușa, peste ce aș da înăuntru? Să mergem și să vedem? 

— Poftiti, vă rog. Dacă aveţi un mandat. 

Edina nici nu se mai străduia să pară amabilă. Charlie s-a 
oprit, ca să-și reconsidere strategia - fata asta nu era o novice. 

— Al cui e băiatul? a întrebat Charlie, arătând spre bucătărie. 

— Al unui client. 

— Cum îl cheamă? 

O scurtă ezitare, apoi: 

— Billy. 

— Adevăratul lui nume, Edina. Și dacă mă mai minţi o dată, te 
arestez. 

— Richie. 

— Strigă-l. 

— Nu trebuie să... 

— Strigă-l! 

Ea s-a codit puţin, apoi l-a strigat: 

— RICHIE! 

— Da, mami, s-a auzit din bucătărie. 

Ochii Edinei s-au lăsat în pământ. 


VP - 35 


— Cine e tatăl lui? și-a continuat Charlie atacul. 

Edinei i-au dat lacrimile dintr-odată. 

— Vă rog, nu-l amestecați pe el sau pe băiat. Ei n-au nicio 
legătură cu... 

— Au acte? 

Niciun răspuns. 

— Stau în această ţară ilegal? 

O lungă tăcere. Edina a dat afirmativ din cap în cele din urmă. 

— Vă rog, a fost tot ce a reușit ea să spună stăruitor. 

— N-am venit ca să vă fac necazuri ţie și băiatului, dar trebuie 
să aflu cu ce se ocupa Alexia aici. Și ce s-a întâmplat cu ea. Prin 
urmare, ori începi să vorbești, ori dau un telefon. Tu alegi, 
Edina. 

Nu putea fi vorba despre nicio alegere, evident. Și Charlie n-a 
fost surprinsă de răspunsul Edinei. 

— Nu aici. Să ne întâlnim la cafeneaua de după colț în cinci 
minute. 

S-a repezit spre fiul său. Charlie a răsuflat ușurată. Era ciudat 
să se trezească din nou pe câmpul de luptă și s-a simţit epuizată 
brusc. Nu se așteptase ca prima ei zi să-i dea atâta de furcă. Dar 
știa că greul abia acum urmează. Diseară avea să fie sărbătorită 
întoarcerea ei. Venise timpul să dea ochii cu Helen Grace. 


15. 


Era pentru prima dată după ani de zile când Helen simțea 
nevoia să bea ceva. Văzuse efectul alcoolului asupra părinţilor 
săi și o scârbise pe viaţă, dar cu toate astea tânjea uneori după 
senzaţie. Era foarte crispată astă-seară. Discuţia cu Elaine 
Matthews o luase pe arătură complet, după cum se grăbise să 
puncteze cu iritare ofițerul de contact. Helen nu prea ar fi putut 
să procedeze altfel - trebuia să pună întrebările dificile -, însă 
avea mustrări de conștiință din cauză că-i provocase neplăceri 
unei persoane inocente și îndurerate. Nu avuseseră încotro și 
fuseseră nevoiţi să plece în cele din urmă, fără să fi aflat nimic 
de folos. 

Helen a mers pe motocicletă de la casa lui Eileen direct la 
localul Papagalul și cei doi președinți, cu Tony în urma ei. Aflat 


VP - 36 


la două străzi distanţă de Southampton Central, era locul 
tradițional de întâlnire pentru petrecerile de rămas-bun și alte 
ocazii speciale. În seara asta o botezau pe Charlie cu prilejul 
revenirii la lucru - o altă tradiţie stupidă. Helen și-a luat inima în 
dinţi și a intrat, urmată de Tony care se străduia puţin cam tare 
să se arate vesel și relaxat... dar Charlie nu se afla acolo. Încă 
era pe teren, trebuia să apară curând. 

Echipa stătea la taclale, dar nimeni nu prea știa cum să se 
comporte. Priviri furișe erau aruncate la răstimpuri spre intrarea 
în local, când deodată ea și-a făcut apariţia. Charlie s-a dus ţintă 
spre grup - dornică să poată bifa și acest hop? - , iar lumea s-a 
dat la o parte ca printr-un miracol, oferindu-i lui Charlie acces 
direct la superioara sa. 

— Bună, Charlie, a spus Helen. 

Nu cine știe ce inspirată, dar trebuia să se mulțumească doar 
cu-atât. 

— Șefa. 

— Cum a fost în prima zi? 

— Bine. A fost bine. 

— Bine. 

Tăcere. Tony s-a milostivit de Helen și i-a sărit în ajutor: 

— Ai găbjit deja pe careva? 

Charlie a râs și a clătinat din cap. 

— Ţi-ai cam pierdut îndemânarea, fetițo, a spus Tony. 
Sanderson, Îmi datorezi cinci lire. 

Membrii echipei au râs și s-au strâns încet împrejur, bătând-o 
pe umăr pe Charlie, oferindu-i de băut, asaltând-o cu întrebări. 
Helen și-a dat toată silinţa să participe la discuţie - a întrebat-o 
despre Steve, despre părinţi -, dar nu-i stătea mintea acolo. 
Profitând de un moment oportun, a zbughit-o la toaletă. Avea 
nevoie de singurătate. 

A intrat în cabină și s-a așezat. Se simțea ameţită și și-a 
sprijinit capul în mâini. Îi pulsau tâmplele, avea gâtul uscat. 
Charlie arăta surprinzător de bine - foarte diferită de femeia 
distrusă care înainta atunci poticnindu-se, la eliberarea dintr-o 
captivitate înfiorătoare -, dar pentru Helen se dovedise mai 
dificil s-o revadă decât se așteptase. Fără s-o aibă pe Charlie 
prin preajmă ca să-i amintească mereu, Helen se reacomodase 
cu viaţa din secţie. Odată cu promovarea lui Tony la gradul de 
sergent și cu sosirea unor forțe proaspete, era aproape ca și 


VP - 37 


când ar fi pornit la drum cu o nouă echipă. Întoarcerea lui 
Charlie o ducea direct înapoi la momentele acelea, reamintindu-i 
tot ce pierduse. _ 

Helen a ieșit din cabină și s-a spălat pe mâini îndelung. In 
spatele ei, cineva a tras apa și s-a deschis ușa unei alte cabine. 
Helen a aruncat o privire în oglindă și i-a căzut fata. 

Spre ea venea Emilia Garanita, reporter-șef pe investigații la 
Southampton Evening News. 

— Ce fain că ne întâlnim aici, a zis Emilia, cu cel mai larg 
rânjet al său. 

— Aveam impresia că ăsta-i habitatul tău natural, Emilia. 

Era o glumă de prost-gust, dar Helen nu s-a putut abţine. 
Această femeie îi displăcea atât profesional, cât și personal. 
Faptul că suferise - o jumătate a feţei Emiliei rămăsese 
deformată sever ca urmare a unui atac mai vechi cu acid - n-o 
impresiona defel pe Helen. Toată lumea suferă - nu înseamnă 
că asta trebuie să te transforme într-un rahat nemilos. 

Surâsul Emiliei nici nu s-a clintit; îi plăcea confruntarea, după 
cum aflase Helen pe propria ei piele. 

— Chiar speram să ne întâlnim, inspectore, a continuat ea. 

Helen s-a întrebat dacă nu cumva accentul pus pe ultimul 
cuvânt era felul Emiliei de a sublinia stagnarea ei în carieră. 

— Aud că te-ai ales cu o crimuliţă nasoală pe Empress Road. 

Helen încetase să-și mai pună problema de unde primea 
Emilia informaţiile. Se găsea mereu câte un novice care să 
scuipe informaţia odată nimerit în fasciculul ei de raze. Intimidat 
sau numai dornic să se descotorosească de ea, sfârșea prin a-i 
oferi ce-și dorea. 

Helen a privit-o, apoi a luat-o din loc, împingând ușa și intrând 
din nou în local. Emilia s-a ţinut după ea. 

— Vreo ipoteză de lucru, ceva? Am auzit că a fost destul de 
brutală. 

Nicio menţiune despre inimă. Oare nu cunoștea detaliul 
acesta sau o tachina pe Helen omițându-l? 

— Aveţi deja idee cine-i victima? 

— Nu e nimic confirmat, dar îndată ce va fi, tu o să afli prima. 

Emilia a zâmbit strâmb, însă n-a mai apucat să răspundă. 

— Emilia, ce bine-mi pare să te văd! Vii să-mi faci cinste cu 
ceva de băut? 

Ceri Harwood venea spre ele în viteză. De unde răsărise? 


VP - 38 


— Dintr-o leafă de ziaristă? a contraatacat Emilia bine 
dispusă. 

— Atunci dă-mi voie mie, a spus Harwood, conducând-o spre 
bar. 

Helen le-a privit îndepărtându-se, fără să-și poată da seama 
dacă Harwood o salvase de Emilia ori intervenise ca s-o 
împiedice pe Helen să zgândăre cea de-a patra putere în stat. 
Indiferent care era explicaţia, s-a bucurat de intervenţie. A 
aruncat o privire echipei. Fericiţi, relaxaţi și cu câteva rânduri de 
băutură la bord, sporovăiau cu însufleţire, vizibil încântați s-o 
aibă pe Charlie din nou printre ei. 

Helen s-a simţit ca ursitoarea cea rea la botez. Singura 
persoană incapabilă s-o primească înapoi pe Charlie cu inima 
deschisă. Membrii echipei uitaseră de Helen, oferindu-i astfel 
ocazia perfectă. 

Trebuia să ajungă undeva. 

e 

Helen s-a suit pe motocicletă și și-a pus casca, devenind 
temporar anonimă. A pornit motorul, a testat pedala de 
acceleraţie, apoi a călcat-o până la fund și a demarat zgomotos 
pe strada întunecată. li părea bine să le lase în urmă pe Charlie 
și pe Emilia. Era suficient pentru o singură zi - mai mult decât 
suficient. 

Ora de vârf trecuse de mult și Helen străbătea nestingherită 
străzile pustii. In astfel de momente se simțea cu adevărat 
acasă la Southampton. Părea că străzile s-au golit pentru ea, de 
parcă numai ei i-ar fi aparţinut întreg orașul, un loc unde putea 
să-și vadă de viaţa ei, netulburată și ferită de primejdii. Treptat 
a început să-i crească moralul. N-o entuziasma doar drumul, ci și 
destinaţia. 

După ce și-a parcat motocicleta, a ţărâit de trei ori la ușă și a 
așteptat. S-a auzit interfonul - ca un călduros bunvenit - și ea a 
intrat. 

Jake o aștepta cu ușa larg deschisă. Helen știa că el nu făcea 
asta pentru alţi clienţi - pericolele inerente meseriei 
presupuneau ca el să verifice de fiecare dată prin vizor 
identitatea clientului înainte să deschidă ușa metalică. Insă știa 
că ea este - triplul ţărâit reprezenta codul lor - și, în plus, acum 
aflase și cu ce se ocupă ea. 


VP - 39 


Nu fusese așa dintotdeauna, firește. În primul lor an de 
colaborare, ea nu-i spusese nimic, în pofida numeroaselor lui 
tentative de a provoca o discuţie. Dar întâmplările recente 
schimbaseră totul - dominatorii citeau și ei presa. Din fericire el 
era prea profesionist ca să aducă vorba despre asta. Helen 
simţea că-l tentează s-o facă, dar el știa cât de mult suferise ea 
și cât de tare îi repugna să fie expusă în public. Așa că a păstrat 
tăcerea. 

Aici era cotlonul lui Helen. Un loc unde putea rămâne ca o 
carte închisă, așa cum obișnuia să fie înainte. O întoarcere la 
vremurile în care viaţa ei se afla sub control. Chiar dacă nu era 
fericită pe-atunci, cel puţin era împăcată cu ea însăși. După 
liniște tânjea și în prezent. Risca, desigur, venind aici - mulţi alţi 
gabori se pomeniseră îndepărtați din poliţie și făcuţi de ocară 
din cauza unui stil de viaţă „neconvențional” -, dar era un risc 
pe care Helen era pregătită să și-l asume. 

Și-a scos întâi geaca de piele, apoi costumul și bluza, 
așezându-le pe umerașele scumpe din șifonierul lui Jake. S-a 
descălțat de pantofi și a rămas doar în lenjerie. Deja își simţea 
corpul cum se destinde. Jake stătea cu spatele la ea - discret, ca 
de obicei -, însă Helen știa că el își dorește s-o privească. O 
bucura lucrul acesta - îi dădea o stare de bine - și voia să fie 
privită. Dar nu le putea avea pe ambele: caracterul privat și 
relaţiile intime se exclud reciproc. 

Inchizând ochii, Helen a așteptat ca el s-o lovească. Ajunsă în 
sfârșit pe culmile ușurării, s-a pomenit cu gânduri negre care se 
iveau nepoftite, uimind-o și tulburând-o. Imagini cu Marianne și 
cu Charlie, oameni pe care-i jignise și trădase, tot răul pe care-l 
făcuse și pe care continua să îl facă. 

Jake a plesnit-o zdravăn cu biciul pe spate. Și încă o dată, mai 
tare. S-a oprit, lăsând trupul lui Helen să reacționeze la lovituri, 
după care, tocmai când ea începea să se destindă, a biciuit-o 
din nou. Helen a simţit cum se împrăștie spasmul ascuţit de 
durere într-o puzderie de furnicături pe tot corpul. Inima îi bătea 
cu putere, durerea de cap se stingea, creierul elibera o cascadă 
de endorfine. Gândurile ei negre se risipeau în plină derută 
acum - pedeapsa, ca de obicei, izbăvind-o. Odată cu cea de-a 
patra lovitură de bici a lui Jake, Helen și-a dat seama că, pentru 
prima oară după zile întregi, se simţea cu adevărat relaxată. Și, 
mai mult decât atât, se simţea fericită. 


VP - 40 


16. 


Își păstrase verigheta pe deget. Rotind volanul și intrând pe 
Redbridge Causeway, i-a sărit în ochi cingătoarea de aur 
înfășurată pe degetul inelar. A mormăit o înjurătură - era un 
ageamiu încă. Ridicând ochii, a constatat că ea îi remarcase 
jena. 

— Nu-ţi face probleme, dragule. Majoritatea clienţilor mei sunt 
însurați. Nu te judecă nimeni aici. 

Fata i-a zâmbit și a întors apoi capul, uitându-se pe geam. Ela 
îndrăznit s-o mai privească o dată, pe îndelete. Arăta întocmai 
așa cum sperase el. Tânără, bine făcută, cu picioare lungi în 
cizme de plastic care-i veneau deasupra genunchilor. O fustă 
scurtă, o bluză desfăcută care-i dezvelea sânii mari și mănuși 
până la cot - menite oare să stârnească sau doar să apere de 
frigul pătrunzător? Un chip palid, cu pomeți bine definiţi, și părul 
acela care-ţi lua ochii - lung, negru și drept. 

O culesese de pe Cemetery Road, mai jos de parcul Common. 
Nu era nimeni pe-acolo la acea oră din noapte, ceea ce le 
convenea amândurora. Au pornit înspre vest, au trecut peste 
râu și, la instrucţiunile ei, el a apucat-o pe o scurtătură îngustă. 
Se apropiau de Eling Great Marsh, un teren pustiu aflat în 
spatele docurilor. În timpul zilei iubitorii de natură veneau pe- 
aici în căutarea faunei sălbatice, dar noaptea servea unei 
clientele complet diferite. 

Au oprit mașina și au rămas o clipă tăcuţi. Ea a pescuit un 
prezervativ din poșetă și l-a pus pe bordul mașinii. 

— Va trebui să-ţi lași scaunul pe spate, altfel n-o să pot face 
nimic, i-a spus ea cu blândeţe. 

Zâmbitor, el și-a tras brusc scaunul înapoi, după care l-a 
coborât încetișor ca să creeze mai mult spațiu de zbenguială. 
Mâna ei înmănușată îi atingea deja cu nonșalanţă vintrele, 
provocându-i erecţia. 

— Te deranjează dacă nu le dau jos? l-a întrebat ea. E mai 
distractiv așa. 

El a dat afirmativ din cap, amuţit de dorinţă. Ea a început să-i 
desfacă șlițul. 

— Închide ochii, iubitule, și lasă-mă să mă ocup eu de tine. 


VP - 41 


El a făcut cum i s-a spus. Ea conducea jocul, iar lui îi 
convenea de minune. Era grozav să se ocupe cineva de el, să nu 
mai aibă nicio obligaţie, să i se facă pe plac. Când se mai 
întâlnise oare cu vreo astfel de ocazie? 

Imaginea Jessicăi i-a apărut în minte pe nepusă masă. Soţia 
lui cea iubitoare, care-i stătea de doi ani alături, mama copilului 
său, neștiutoare, înșelată... A alungat gândul, respingând 
această intruziune bruscă a realităţii. Nu avea ce să caute aici. 
Aceasta era fantezia lui, care prinsese viaţă. Aceasta era clipa 
lui. Și, în ciuda sentimentului de vinovăţie care-i dădea târcoale, 
avea să se bucure de moment. 


17. 


Se făcuse aproape miezul nopţii când a ajuns el acasă. 
Locuinţa era întunecoasă și tăcută, așa cum părea să fie mereu. 
Nicola probabil că dormea liniștită la etaj, cu infirmiera citind o 
carte alături la lumina lanternei. Acest tablou îl bucura de obicei 
- un cuib călduț și comod pentru soţia lui -, dar în această seară 
s-a întristat. O aprigă senzaţie de ceva iremediabil pierdut l-a 
săgetat brusc și adânc. 

Lăsându-și cheile pe masă, Tony Bridges s-a grăbit să urce și 
s-o elibereze pe Anna, care contribuia la îngrijirea Nicolei de 
aproape un an și jumătate. Tony și-a dat dintr-odată seama că 
băuse prea mult. Își lăsase mașina în faţa localului și luase un 
taxi la întoarcere, permiţându-și astfel luxul să bea. Cuprins de 
emoția revenirii lui Charlie, dăduse pe gât vreo patru sau cinci 
halbe, iar acum se cam clătina pe scară. Avea, firește, dreptul la 
o viaţă proprie, dar se rușina de fiecare dată când Anna - sau, 
mai rău, mama Nicolei - îl prindea băut. Avea să-l dea de gol 
modul de exprimare? Sau respiraţia cu iz de alcool? A făcut tot 
posibilul să se arate treaz, intrând în camera Nicolei. 

— Cum s-a mai simţit? 

— Foarte bine, a răspuns Anna, surâzătoare. 

Zâmbea mereu, slavă Domnului. 

— A mâncat și i-am citit apoi câteva capitole. 

l-a arătat Casa umbrelor. Pentru că Nicola îl apreciase 
dintotdeauna pe Dickens - David Copperfield era cartea ei 


VP - 42 


preferată -, parcurgeau acum operele sale. Era ca un soi de 
proiect, care-i dădea Nicolei senzaţia că realizează ceva, și 
părea să-i facă plăcere romanele, cu eroii lor îndrăzneţi și 
răufăcătorii diabolici. 

— Tocmai ajunsesem la momentul palpitant, a continuat 
Anna, și n-a vrut să ne oprim, așa că i-am citit două capitole în 
plus. Dar începuse să picotească spre final - s-ar putea ca mâine 
să fie nevoie să reluaţi puţin. Aveţi grijă să nu piardă nimic. 

Tony s-a simţit brusc cuprins de emoție, mișcat de atenţia 
delicată cu care Anna îi copleșea soția. Temându-se să nu-i 
tremure glasul, a bătut-o ușor cu palma pe braț, i-a mulțumit 
repede și a lăsat-o să plece. 

O iubea pe Nicola de când erau copii și se căsătoriseră tineri. 
Avuseseră o viață senină, dar cu două zile înainte să 
împlinească douăzeci și nouă de ani, Nicola suferise un teribil 
accident vascular cerebral. Supraviețuise, dar creierul îi fusese 
intens afectat, iar acum era prizonieră în propriul corp, pradă 
sindromului locked-in. Vedea și era conștientă, însă, din cauza 
paraliziei întregului corp, nu putea să-și miște decât ochii. Tony 
o îngrijea cu devotament, învăţând-o răbdător să comunice din 
priviri, aducându-i la pat rubedenii sau angajând infirmiere când 
el era la serviciu, însă cu toate astea simţea adesea că e un soț 
rău. Lipsit de răbdare, iritabil și egoist. Făcea, de fapt, pentru ea 
tot ce era omenește posibil, dar asta nu-l împiedica să aibă 
mustrări de conștiință. Mai ales când ieșea la distracţie. Se 
simţea crud și nevrednic atunci. 

A mângâiat-o pe cap, a sărutat-o pe frunte și s-a retras apoi în 
camera lui. Chiar și acum, la doi ani de la accidentul ei, îl durea 
faptul că dormeau separat. Dormitul separat era pentru 
cuplurile care nu se mai iubeau, pentru căsătoriile de 
convenienţă, nu pentru el și Nicola. Ei doi erau făcuţi din alt 
aluat. 

Nu s-a mai obosit să se dezbrace, s-a întins direct în pat și a 
început a frunzări Casa umbrelor. Pe vremuri, când își dădeau 
întâlniri, Nicola îi citea cu voce tare pasaje din Dickens. El se 
simţise stânjenit la început - nu prea obișnuia să citească și i se 
părea un soi de snobism -, dar cu timpul ajunsese să-i placă. 
Închidea ochii și asculta vocea ei domoală, cu accent de Home 
Counties”, jucându-se cu cuvintele. Nu se simţise niciodată mai 


3 Comitatele din jurul Londrei. (W.tr.). 
VP - 43 


fericit ca atunci, iar acum ar fi fost în stare să facă moarte de 
om pentru o înregistrare - una singură - cu ea citindu-i. 

Insă nu avea să aibă parte de așa ceva niciodată, iar visurile 
cu cai verzi pe pereţi nu servesc la nimic, așa că, în schimb, s-a 
întins cu cartea în mână. Nu era mare lucru, dar trebuia să se 
mulțumească doar cu-atât deocamdată. 


18. 


Luminile docurilor Southamptonului sclipeau în depărtare. 
Portul funcţiona fără întrerupere și forfotea probabil de 
activitate și la această oră, cu macaralele uriașe care descărcau 
containere sosite din Europa, din Caraibe și de peste mări și ţări. 
Stivuitoarele goneau încoace și încolo pe chei, iar oamenii își 
aruncau în glumă sudalme, bucuroși de camaraderia turei de 
noapte. 

Pe Eling Great Marsh domnea liniștea. Era o noapte rece, iar 
vântul arctic sufla nărăvaș dinspre apă, înghiontind mașina 
singuratică din mijlocul întinderii pustii. Portiera șoferului se 
căsca larg deschisă și lămpile dinăuntru erau aprinse, iluminând 
anemic scena solitară. 

Apucându-l strâns de glezne, ea a început să tragă. Era mai 
greu decât părea și s-a văzut nevoită să-și adune toate puterile 
ca să-l târască pe solul accidentat. Se mișca cu pași mici, 
avansând foarte lent, și în urma lor rămânea o dâră ca de melc. 
Capul lui s-a poticnit de un pietroi când ea l-a tras peste buza 
unui șănțuleț. El s-a dezmeticit puţin, dar nu suficient - era mult 
prea dus. 

Ea s-a uitat repede împrejur, asigurându-se încă o dată că 
sunt singuri. Satisfăcută, și-a lăsat jos poșeta și i-a desfăcut 
fermoarul. A scos o rolă de bandă adezivă și a rupt o bucată. 
Apăsându-i-o cu putere pe gură, a netezit-o de mai multe ori cu 
mâna înmănușată, ca să fie sigură că n-are pe unde să respire. 
Inima îi bătea mai iute acum, adrenalina pompa la maximum, 
așa că ea nu voia să mai amâne momentul. Apucându-l de păr, 
i-a tras pe spate capul moleșit, dând la iveală gâtul. A extras din 
poșetă cuțitul cu lama lungă și i-a spintecat adânc beregata. 
Numaidecât trupul lui a prins a se zvârcoli, de parcă mintea 


VP - 44 


încerca disperată să-și recapete un soi de luciditate, însă era 
prea târziu. Sângele a ţâșnit împroșcând-o pe piept și pe față, 
unindu-i. Ea a lăsat sângele lui cald să se adune și să i se îmbibe 
în haine - avea destul timp să-l curețe mai târziu. . 

Împlântându-i cuțitul adânc în stomac, s-a pus pe treabă. În 
zece minute avea ce-și dorise și a așezat organul însângerat la 
păstrare într-o pungă sigilabilă. Indreptându-se de spate, și-a 
contemplat munca. Dacă prima ei încercare fusese greoaie și 
imprecisă, aceasta era rafinată și eficace. 

Incepea să se perfecţioneze. 


19. 


— Ei, cum a fost? 

Steve o așteptase pe Charlie și i-a ieșit acum în întâmpinare. 
Televizorul bolborosea în fundal. Patru cutii goale de bere de pe 
măsuţa de cafea stăteau mărturie că simţise și el, ca și Charlie, 
nevoia să ia ceva zdravăn la bord. 

— Ziua de lucru sau petrecerea de bunvenit? 

— Amândouă. 

— Chiar OK. Am avansat binișor într-un caz, iar gașca s-a 
bucurat să mă vadă. Helen s-a purtat după cum mă și așteptam, 
însă nu pot face nimic în această privință, așa că... 

Lui Charlie îi părea bine să-l vadă pe Steve că se bucură 
sincer pentru ea. Se opusese cu atâta îndârjire întoarcerii ei la 
serviciu, încât îi era recunoscătoare că făcea acum tot posibilul 
să se arate pozitiv și s-o încurajeze. 

— Bravo. Ți-am zis eu c-o să fie bine, a spus el, cuprinzând-o 
de mijloc și felicitând-o cu un sărut. 

— Prima zi, a spus Charlie, ridicând din umeri. Mai e mult 
până departe. 

— Câte-un pas o dată, nu-i așa? 

Charlie a dat din cap și s-au sărutat din nou, de această dată 
mai cu foc. 

— Cât ai băut? a întrebat-o Steve, cu o sclipire în ochi. 

— Suficient, a răspuns Charlie zâmbind. Tu? 

— Absolut suficient, a zis Steve, ridicând-o dintr-odată în 
brațe. Ține capul sus. E foarte ticăloasă balustrada aia. 


VP - 45 


Surâzătoare, Charlie l-a lăsat pe Steve s-o poarte pe brațe 
până în dormitor. Se iubiseră dintotdeauna, dar în ultima vreme 
raporturile intime autentice lipsiseră din relaţia lor. Charlie era 
entuziasmată și totodată ușurată că păreau să-și regăsească 
spontaneitatea și atracţia de dinainte. 

Poate că totul avea să fie bine într-adevăr. 


20. 


— Ai în faţa ochilor o toracotomie artizanală. 

Jim Grieves savura termenul, conștient că lui Helen nu-i 
spunea mare lucru. Era ora 7 dimineaţa și se aflau doar ei doi în 
morga poliţiei. Alan Matthews zăcea gol pe lespede lângă ei. 
Stabiliseră deja că sângerase până la moarte și trecuseră acum 
la extirparea inimii. 

— Această operaţiune nu s-a făcut tocmai ca la carte, dar 
trebuie să ținem seama că el sau ea lucra în condiţii departe de 
a fi fost optime. Adrenalina îi pompa, se temea să nu fie 
surprins, și să nu pierdem din vedere faptul că victima încă trăia 
atunci când a început. Nu-i chiar practica standard. Prin urmare, 
dacă ţinem seama de aceste lucruri, a scos-o binișor la capăt. 

Aproape că se simţea o undă de admiraţie în tonul vocii sale. 
Alţii l-ar fi mustrat pentru asta, însă Helen i-a trecut-o cu 
vederea. Când petreci prea multă vreme la morgă, începi s-o iei 
razna, dar Jim era mai sănătos la cap decât alţii. Era grozav de 
sclipitor totodată și Helen îl asculta de fiecare dată cu toată 
atenția. 

— Prima incizie s-a efectuat chiar sub stern. O lamă mare, 
lungă de vreo douăzeci de centimetri probabil. Pe urmă au fost 
spintecate coastele și osul pieptului. Apoi se folosesc de obicei 
retractoare de mușchi - niște dispozitive de lărgire a coastelor - 
ca să desfaci pieptul. Dar ucigașul nostru s-a servit de ceva mai 
interesant. Vezi aceste două înţepături aici? 

Helen s-a aplecat asupra cadavrului ca să se uite în cavitatea 
toracică. Acolo se vedeau două găuri, la vreo cincizeci de 
centimetri distanță între ele, în halca dreaptă a ceea ce fusese 
odată pieptul bărbatului. 


VP - 46 


— Au fost făcute cu un soi de cârlig. Un cârlig de măcelărie, 
eventual? Două cârlige înfipte de o parte și de alta a inciziei 
principale, după care apelezi la forța brută. A fost sfârtecată 
partea dreaptă mai întâi, apoi s-a procedat la fel și cu stânga. 
Odată ce-ai desfăcut pieptul, inima este expusă, nu mai rămâne 
decât să tai țesutul din jur și s-o scoţi. O treabă de casap, dar 
eficientă. 

Helen a digerat aceste detalii macabre. 

— Despre ce vorbim, așadar? Un cuţit de măcelărie și un 
cârlig de agăţat carnea? 

— Posibil, a răspuns Grieves, ridicând din umeri. 

— Cât ar dura? 

— Vreo zece, cincisprezece minute, în funcţie de experienţă și 
de atenţia cu care lucrezi. 

— Altceva? 

— Victima voastră a fost imobilizată cu cloroform - substanţa 
s-a găsit în nări și în gură. Legiștii își fac treaba acum, dar m-aș 
aventura să afirm că a fost preparat în casă. Orice prost e 
capabil s-o facă dacă are la îndemână o soluţie de clorură de 
var, acetonă și acces la internet. 

— Vreo urmă lăsată de criminal? 

Jim a clătinat din cap. 

— Se pare că n-a prea existat contact între ei. Pe de altă 
parte, omul vostru a avut o sumedenie de contacte de altă 
natură în ultimii ani. 

Jim a tăcut o clipă, așa cum făcea întotdeauna când deţinea 
vreo informaţie grozavă. Helen s-a încordat puţin, nerăbdătoare 
s-o primească. 

— Există semne de boli cu transmitere sexuală berechet. 
Domnul Matthews suferea în mod cert de gonoree - de dată 
recentă, aș spune. Mai avem, de asemenea, dovezi de 
Mycoplasma genitalium, care sună ciudat însă e, de fapt, ceva 
foarte răspândit, și posibil și păduchi laţi. Mi-ar fi plăcut să ţin de 
parohia lui - așa biserică mai zic și eu. 

S-a îndepărtat ca să deretice puţin. Helen a lăsat să se 
sedimenteze aceste date noi - un prim progres mititel în acest 
caz altminteri consternant. 


VP - 47 


Revenită la Southampton Central, Helen a continuat să-l 
disece pe Alan Matthews. Membrii echipei se reuniseră în 
centrul de comandă și puneau cap la cap informatiile. 

— Legiștii au cam făcut rahatul praf, a anunţat posomorât 
Tony Bridges. Au luat toată mașina la puricat, dar n-a fost atinsă 
sau mutată din loc - singurele probe ADN recoltate aparțin 
membrilor familiei Matthews. Cât despre clădire, există atâta 
ADN încât ar fi mai ușor de stabilit cine nu a trecut pe-acolo. 
Spermă, sânge, salivă, fragmente de piele, avem de toate. 
Această casă a fost frecvent folosită atât de prostituate și 
clienţii lor, cât și de narcomani. O să-i verificăm pe toţi, să 
vedem dacă apare ceva interesant, dar nu se află pe-acolo 
nimic care ne-ar putea servi la tribunal. 

— De ce să folosești o casă cu un asemenea trafic? Nu s-o fi 
temut că dă cineva peste el? a intervenit agenta Sanderson. 

— E posibil să nu fi avut idee cât de frecventată era, a venit 
replica lui Tony, deși, dacă ţinem seama de atenția și grija cu 
care a fost planificată crima, așa ceva pare greu de crezut. In 
multe privinţe locul este perfect - ușa din spate e solidă și 
ferecată pe dinăuntru, iar ferestrele bătute în cuie, ceea ce face 
din ușa principală singura cale de acces. Încuietoarea s-a stricat 
de mult, dar mai există un zăvor trainic pe dinăuntru. l-ar fi fost 
ușor criminalului să se baricadeze odată ce și-a scos din luptă 
victima. 

— Totuși, mi se pare riscant..., a continuat Sanderson, care nu 
părea dispusă să renunţe la ideea ei. 

— Chiar este, a spus Helen, preluând ștafeta. Și ce sugerează 
asta? Că ea sau el se aștepta pesemne să fie descoperit iute 
cadavrul? Sau poate că a ales pur și simplu un loc unde victima 
se simţea în largul său. Nu există indicii că Alan Matthews a fost 
târât în acea casă împotriva voinţei lui. Ceea ce înseamnă că i s- 
a întins o capcană. Trebuia să fie momit acolo. Suferea de boli 
venerice care indicau o activitate sexuală foarte vastă și poate 
că a zărit vreo târfă care i-a căzut cu tronc sau vreun pește pe 
care-l cunoștea, i-a urmat înăuntru și pac! Posibil să fi ales casa 
fiindcă știau că s-ar simţi în largul lui... 

— l-am cercetat de-a fir a păr calculatorul, a intervenit în 
discuţie agenta McAndrew, și există o sumedenie de dovezi că 
Matthews avea o pasiune maladivă pentru pornografie și 
prostituate. N-a prea avut grijă să-și ascundă istoricul site-urilor 


VP - 48 


vizitate și putem constata că naviga în mod curent pe site-uri 
porno - majoritatea gratuite, însă și câteva pay-per-view-uri mai 
ieșite din comun. Era, de asemenea, activ în camere de discuţii 
și pe forumuri. Incă n-am terminat cercetările, dar în esenţă e 
vorba despre o mulțime de prăpădiţi care povestesc despre 
experienţele lor cu diverse prostituate, le acordă note pentru 
dimensiunea sânilor, prezintă serviciile oferite și așa mai 
departe... 

— Își recenzează târfele? a întrebat Helen, un pic sceptică. 

— Cam așa. Un fel de TripAdvisor dedicat prostituatelor. 
Frecventa totodată și o mulțime de site-uri de escorte, a 
continuat McAndrew. Deși n-avem încă vreun indiciu că și apela 
la serviciile lor. Ceea ce ar putea să însemne că avea niște 
gusturi mai degrabă... modeste... 

— Hai să ne concentrăm, a întrerupt-o Helen. Nu suntem aici 
ca să-l judecăm pe Alan Matthews, noi vrem doar să-l găsim pe 
ucigașul său. Indiferent ce gândim despre el, e un om însurat, 
cu copii, și trebuie să-l descoperim pe vinovat. 

Inainte să ucidă din nou. Aproape c-o spusese, dar s-a abținut 
în ultima clipă. 

— Haideţi să aflăm cum făcea rost de bani ca să-și întrețină 
acest hobby. Cu cât erau mai ieșite din comun activităţile lui, cu 
atât mai multe fonduri necesitau. Familia Matthews nu este 
proprietara casei în care locuiește, sunt patru copii de întreţinut, 
și Alan era singurul care avea un venit. Apela din plin la 
prostituate și la pay-per-view - cum proceda, așadar? Datora 
bani vreunui proxenet? Despre asta să fie vorba? 

De data asta, echipa n-a mai avut nicio reacţie - toţi priveau 
țintă, pe deasupra capului ei, la intrarea centrului de comandă. 
Helen s-a întors iute și a dat cu ochii de un poliţist în uniformă 
care se proțăpise acolo foarte agitat. După expresia feței lui, și-a 
dat seama ce urmează. Cu toate astea, a trecut-o un fior atunci 
când el, în cele din urmă, a spus: 

— A mai fost găsit un cadavru, doamnă. 


VP - 49 


21. 


Ajunsese înapoi acasă teafără și nevătămată. Punându-și 
mănuși de cauciuc, a început să-și studieze prada. Două sute de 
lire bani gheaţă - i-a pus direct în poșetă, după care a trecut la 
cardurile de credit. Harșt, harșt, harșt - le-a ciopârţit cu 
dexteritate, dar ca să fie și mai sigură, le-a pus și la prăjit pe o 
tavă, zece minute. Era greu să-ţi dezlipești privirea de la ele în 
timp ce fierbeau cu bule, preschimbându-se într-o pastă de 
plastic - o viață de om care se topea efectiv. 

Permisul de conducere, apoi. A ezitat să se uite la nume, 
fixându-și în schimb privirea asupra fotografiei. Se temea oare 
să vadă a cui viaţă o distrusese ori amâna descoperirea 
dinadins, prelungind suspansul până în ultima clipă? 

A aruncat o privire. Christopher Reid. Sub nume, adresa de 
domiciliu. Ochii ei au zăbovit acolo, chibzuind. Pe urmă a trecut 
în revistă conţinutul portofelului - cărțile de vizită, cardurile de 
fidelitate și chitanţele de la curăţătorie. O viaţă întrutotul 
banală. 

S-a ridicat mulţumită. Timpul era extrem de preţios, trebuia 
să se miște rapid. A deschis soba veche în care ardea acum un 
foc de toată frumuseţea, alimentat cu un buștean nou. A azvârlit 
portofelul lui înăuntru și l-a privit cum ardea. Dezbrăcându-se 
iute, și-a vârât deasupra și hainele pătate de sânge. S-a stârnit 
ditamai vâlvătaia și ea a trebuit să se tragă înapoi ca să se 
ferească de flăcări. 

S-a simţit ridicol deodată, cum stătea complet goală în 
cameră, încă pătată de sânge pe obraz și prin păr. Grăbindu-se 
la duș, s-a spălat și pe urmă s-a îmbrăcat din nou. Avea vreme 
să curețe temeinic baia și podeaua mai târziu, deocamdată 
trebuia să se miște. 

Deschizând frigiderul, a luat de pe raft sticla de Lucozade pe 
jumătate plină și a băut-o pe toată dintr-o înghiţitură. Un rest de 
plăcintă, niște bucățele de pui, o bere Muller Light; le-a înfulecat 
pe nerăsuflate, hămesită și ameţită. După ce s-a săturat, s-a 
oprit. Acolo, pe raftul de sus se afla trofeul ei. O inimă de om 
așezată frumușel într-o cutie Tupperware. 

A scos-o și a pus-o pe masa din bucătărie. Aducând o cutie de 
carton, niște scotch și o foarfecă, s-a pus pe treabă. 


VP - 50 


Avea de făcut o livrare. 
22. 


Soneria a făcut-o să tresară. Jessica Reid s-a ridicat 
numaidecât, lăsând-o deoparte pe fetița de un an și jumătate pe 
care o hrănea, și s-a repezit la ușă. Fusese nedumerită atunci 
când se trezise târziu și jumătatea de pat a lui Chris era goală. 
lar după ce constatase că lipseau atât el, cât și mașina lui, se 
îngrijorase de-a binelea. Unde era? 

Încă nu sunase la poliţie, cu speranţa că absenţa lui avea o 
explicaţie simplă. lar acum se grăbea să deschidă, imaginându- 
și soțul spăsit în prag. Dar era doar poștașul, cu o recomandată 
pentru care trebuia să semneze. 

A aruncat-o pe masă și s-a întors la Sally, care mai cerea 
piure de mere. Îi dădea supusă pasta cu linguriţa, însă era cu 
mintea în altă parte. Relaţia lor se cam tensionase în ultima 
vreme - după descoperirea ei -, dar el nu era un om crud. N-ar fi 
lăsat-o în beznă așa. Oare o părăsise? Le abandonase pe 
amândouă? A alungat acest gând. Așa ceva nu era cu putinţă - 
toate lucrurile lui se aflau aici și, mai mult decât atât, o adora pe 
Sally și n-ar fi renunţat niciodată la ea. 

Era acasă când, cu o seară în urmă, ea se dusese la culcare. 
Stătea întotdeauna mai târziu decât ea, urmărind filme de 
acţiune care știa că o plictisesc, și ajunsese expert în a se 
strecura în pat fără s-o trezească. Venise oare să se culce azi- 
noapte? Avea pijamaua împăturită cu grijă sub pernă, acolo 
unde i-o așezase ea ieri după-masă, prin urmare probabil că nu. 

leșise pesemne. La muncă? Nu, își detesta serviciul, unde 
mergea de luni de zile în dorul lelii - vreun acces brusc de 
entuziasm părea puţin probabil. Să se fi dus la maică-sa ori la 
vreun prieten care avea o urgenţă? Nu, nici asta nu ţinea. Ar fi 
solicitat-o și pe ea să-i dea o mână de ajutor imediat ce se 
prefigura vreo încurcătură. 

Unde era așadar? Poate că ea reacționa exagerat, încordarea 
care caracterizase căsnicia lor în ultimul timp determinând-o, 
fără îndoială, să-și închipuie scenarii sinistre care erau evident 
caraghioase. El era bine. Sigur că da. 


VP - 51 


Cu toată frica și nesiguranța care i se cuibăriseră în suflet și în 
ciuda tuturor problemelor lor recente, Jessica era convinsă de un 
lucru. Își dorea cu adevărat ca relaţia lor să funcţioneze, îl dorea 
cu adevărat pe Christopher. A știut în clipa aceea că-și iubește 
din toată inima soțul. 


23. 


Soarele refuza să răsară. O pătură groasă de nori zăbovea 
peste Eling Great Marsh, conturând siluetele care mișunau pe 
teren. O duzină de ofițeri legiști, în costume de protecție, 
înaintau în patru labe, cotrobăind pe suprafaţa acestui avanpost 
uitat, cercetând fiecare fir de iarbă în căutare de probe. 

Scena o ducea pe Helen cu gândul la Marianne. Locuri 
diferite, împrejurări diferite, însă aceeași senzaţie îngrozitoare. 
O crimă brutală și lipsită de sens. Un bărbat care zăcea mort 
într-un șanț, a cărui inimă pulsândă fusese smulsă din piept. O 
soţie îngrijorată undeva acolo, așteptându-l plină de speranţă să 
se întoarcă nevătămat... Helen a închis ochii și a încercat să-și 
imagineze o lume în care nu se întâmplă astfel de lucruri. Izul 
sărat al mlaștinii i-a amintit o clipă de vremuri fericite, de 
vacanțe cu familia pe insula Sheppey. Scurte interludii de 
bucurie fulgerând în beznă. Helen a deschis ochii brusc, 
nemulțumită că se lăsa în voia reveriilor sentimentale când avea 
atâta treabă. 

Imediat ce aflase vestea, Helen le revocase tuturor sarcinile 
curente. Toţi ofițerii de la omoruri, toți specialiștii legiști și toți 
agenții în uniformă disponibili fuseseră convocați aici pe acest 
tăpșan blestemat de iarbă udă uitat de Dumnezeu. O astfel de 
manevră avea să alarmeze presa, dar nu aveau încotro. Helen 
știa că se confruntă cu ceva - cu cineva - ieșit din comun și era 
hotărâtă să arunce totul în luptă. 

Continuau să cerceteze mașina, dar primele indicii 
promițătoare le-au găsit pe sol. Trupul victimei lăsase urme pe 
pământul moale atunci când fusese târât de la mașină până în 
șanț, la fel ca și tălpile persoanei care-l târâse. Urmele erau 
adânci, și dacă nu cumva un bărbat îi ducea voit pe o pistă 


VP - 52 


greșită, omorând oameni încălțat cu tocuri de cincisprezece 
centimetri, se contura o explicaţie clară. 

O prostituată își ucidea clienţii. Alan Matthews, consumator 
de târfe pe bandă rulantă, fusese omorât și mutilat. Douăzeci și 
patru de ore mai târziu, un alt bărbat era ucis pe un 
promontoriu izolat, faimos pentru partide de amor în aer liber și 
pentru prostituție. Totul indica într-o singură direcţie, și totuși se 
ridicau niște semne de întrebare. Târfele erau în mod normal 
victimele, nu criminalii, cu mult înainte de Jack Spintecătorul și 
după. Aileen Wournos făcuse o figură aparte, dar era vorba 
despre America în cazul ei. Era cu putinţă așa ceva aici? 

— Avem un nume, doamnă. 

Agenta Sanderson venea grăbită spre ea, ferindu-se în mod 
exagerat să calce pe dovezi. 

— Mașina îi aparţine unui oarecare Christopher Reid. 
Locuiește în Woolston împreună cu Jessica Reid și fiica lor Sally 
Reid. 

— Ce vârstă are fata? 

— E mică, a spus Sanderson, prinsă pe picior greșit de 
întrebare. Cam un an și jumătate, cred. 

Lui Helen i s-a pus un nod în gât. Ei îi revenea acum sarcina 
să ducă vestea morții celor rămași în viață. Dacă victima chiar 
era Christopher Reid, nu-i rămânea decât să spere, în pofida 
evidenţei, că fusese adus aici împotriva voinţei lui. Își dădea 
seama că așa ceva era puţin probabil, dar gândul că un tip cu o 
soţie tânără și cu o fetiță fusese capabil să renunţe la ele pentru 
o zbânţuială sordidă în mașină, cu o femeie ușoară, continua să 
i se pară absurd. Exista oare vreun alt motiv pentru care să se fi 
lăsat ademenit aici? 

— Vezi dacă poţi face rost de vreo poză cu Christopher Reid, 
pe care s-o comparăm cu victima. Dacă este el, trebuie să-i 
anunțăm familia înaintea presei. 

Sanderson s-a îndepărtat degrabă să îndeplinească ordinul. 
Lui Helen i-a fugit privirea dincolo de ea, la banda de protecţie 
care flutura în bătaia vântului. Deocamdată  scăpaseră 
neobservaţi, cu scena crimei netulburată de presă. Pe Helen o 
surprindea lucrul ăsta, și mai ales absenţa Emiliei Garanita, care 
părea să aibă la degetul mic jumătate din polițiștii în uniformă și 
care jubila la fiecare crimă suculentă. Însă nu și în cazul acesta. 


VP - 53 


Helen și-a permis un zâmbet discret - se vede treaba că Emilia 
își ieșea din mână. 


24. 


— Ultima dată când am trecut pe-aici era să-mi ia gâtul. 

Emilia Garanita s-a lăsat pe spate în scaun, savurând rarisima 
ocazie de a se afla în centrul operaţional al secției Southampton 
Central. Nu se întâmpla prea des să fie convocată personal în 
biroul inspectorului-șef. 

— Nu cred ca am fost favorita inspectorului-șef Whittaker. 
Chiar, ce mai face dumnealui zilele-astea? a adăugat ea, fără a 
reuși să-și ascundă maliţiozitatea zglobie din glas. 

— Ai să vezi că eu sunt croită dintr-un alt material, a spus Ceri 
Harwood. Acesta este de altfel motivul pentru care te-am 
chemat. 

— Să sporovăim ca între fete? 

— Aș vrea să reclădim această relaţie. Știu că în trecut 
raporturile dintre presă și unii dintre ofițerii mei au fost foarte 
inflamate. Și că te-ai simţit adesea dată la o parte. O astfel de 
situaţie nu avantajează pe nimeni și am vrut să-ţi spun prin viu 
grai că lucrurile se vor schimba de-acum. Ne putem ajuta 
reciproc, ca să ne fie bine tuturor. 

Emilia n-a zis nimic, străduindu-se să-și dea seama dacă 
putea pune temei pe aceste vorbe. Șefii noi veneau mereu cu 
astfel de texte la instalare, pentru ca ulterior să continue să 
pună piedici la fiecare pas presei locale. 

— În ce fel se vor schimba? a întrebat ea. 

— Doresc să te ţin la curent cu desfășurarea principalelor 
evenimente și să fructificăm influența ta pentru a ne extinde 
cercetările. Începând cu crima de pe Empress Road. 

Emilia a ridicat din sprânceană - părea să nu fie doar vorbărie 
goală, așadar. 

— Curând îţi voi comunica un nume. Și vei primi toate 
informaţiile relevante despre caz. Vom crea totodată o linie 
telefonică specială, pe care aș vrea s-o promovezi în viitorul 
număr al ziarului. Este esenţial să determinăm orice martor 
potenţial să iasă la rampă cât mai grabnic cu putinţă. 


VP - 54 


— Ce are așa de special crima asta? 

Harwood a răspuns după o clipă de tăcere. 

— A fost un omor deosebit de sălbatic. Persoana care a comis 
fapta este extrem de periculoasă și suferă de tulburări mentale, 
probabil. Deocamdată n-avem nicio descriere a suspectului, de 
aceea ne trebuie ochii și urechile voastre. Ar putea face toată 
diferența, Emilia. 

Harwood a zâmbit pronunțându-i numele și arătându-se 
întrutotul ca o prietenă și confidentă. 

— Aţi discutat despre asta cu inspectoarea Grace? a parat 
Emilia. 

— Inspectoarea Grace este de acord. A înţeles că s-a 
schimbat situația acum. 

— Gata cu diversiunile? Gata cu minciuna? 

— Absolut, a răspuns Harwood, zâmbindu-i larg din nou. Am 
convingerea că noi două putem colabora, Emilia. Și trag nădejde 
că nu voi fi dezamăgită. 

Întrevederea se terminase. Emilia s-a ridicat fără să fie nevoie 
s-o roage cineva, impresionată de cele discutate. Harwood era o 
șefă inteligentă și părea s-o cunoască bine pe Grace. 
Schimbarea se anunţa a fi totală și poate că așa și era. 

Emilia avea impresia clară că, odată cu noua şefă, se anunțau 
vremuri grozave. 


25. 


— Și deci cu ce ne confruntăm? 

Agentul Fortune a căscat în timp ce vorbea, iar zgomotul a 
reverberat cu ecou în biroul de la Omoruri. El și cu Charlie parcă 
erau o insulă în sala pustie, două siluete stinghere înconjurate 
de mormane de hârtii. 

— Păi, centrul de sănătate Brookmire este fără îndoială un 
bordel, însă unul de clasă, a răspuns Charlie. N-am mai văzut 
niciunul așa de discret și de bine condus. Posedă un asortiment 
de fete frumoase și experimentate, cărora li se face control 
medical regulat. Poţi stabili pe internet o întâlnire și au un soi de 
aranjament cu companiile care organizează croaziere. Trimit 
autobuze care să preia clienţii imediat ce acostează nava. și 


VP - 55 


descriu serviciile oferite ca fiind terapie holistică, dar alta-i 
frumusețea. Dacă plătești cu cardul de credit, pe extras îţi apar 
ca articole de papetărie. Astfel că nevasta nu va afla niciodată 
și, ce-i și mai grozav, poţi să treci suma la cheltuieli. Nici măcar 
nu trebuie să le plătești pe fete personal. 

— Și ai aflat toate astea după o singură discuţie? a întrebat-o 
Fortune, impresionat fără să vrea. 

— Dacă știi ce întrebări să pui, oamenii se pot dovedi 
surprinzător de serviabili. 

Charlie n-a putut să împiedice ca o notă de îngâmfare - 
îngâmfarea dată de experienţa superioară - să i se strecoare în 
glas. 

— Ai făcut ceva cu lista aia pe care ţi-am dat-o? 

Edina, informatoarea ezitantă a lui Charlie de la Brookmire, îi 
furnizase numele tuturor fetelor care lucrau acolo în prezent. 

— Ne apropiem. Multe dintre ele au sosit direct din Polonia, 
prin port, altele sunt studente la facultăţile de pe-aici, dar alte 
câteva - inclusiv victima noastră - par să fi fost adunate de pe 
străzi. 

— Înzorzonate și relansate la Brookmire? 

— De ce nu? E mai sigur și, după cum se prezintă 
apartamentul Alexiei, pare că se și plătește bine. 

— Edina a lăsat să se înțeleagă că Alexia făcea trotuarul 
pentru familia Campbell înainte să ajungă la Brookmire. Mai 
erau și altele în aceeași situație? 

— Mda, familia Campbell a pierdut câteva la Brookmire. La fel 
și ai lui Anderson. 

Pe Charlie a cuprins-o ameteala. Războaiele iscate de 
prostituție erau o treabă urâtă, iar ponoasele le trăgeau mereu 
fetele, nu cei care se foloseau de ele. 

— Și deci să fi ucis-o alde Campbell pe Alexia ca să-și afirme 
punctul de vedere? 

— Ar avea sens. Nu că am putea s-o și dovedim. 

— Și altceva? 

Agentul Fortune așteptase clipa asta, păstrându-și atuul 
pentru momentul potrivit. 

— Ei bine, am verificat centrul Brookmire pe lista firmelor și la 
registrul comerțului. Mi-a luat ceva timp să sap printr-o mulţime 
de societăţi fictive și holdinguri offshore, dar în cele din urmă 
am dat de proprietarul real, Top Line Management, o „firmă 


VP - 56 


organizatoare de evenimente” aparținând unei oarecare Sandra 
McEwan. 

Charlie ar fi trebuit să-și dea seama. Sandra McEwan - sau 
Lady Macbeth, după cum i se spunea cu afecţiune - era 
implicată în prostituţia și escrocheriile din Southampton de mai 
bine de treizeci de ani, încă de când se zvonea că-și omorâse 
soțul ca să-i preia operaţiunile veroase. Era foarte hotărâtă și nu 
cunoștea frica - fusese deja de trei ori înjunghiată și 
supravieţuise -, dar era totodată inteligentă și inventivă. Să fi 
dus prostituţia la un nivel superior prin Brookmire, provocând o 
reacţie fatală din partea concurenței? 

— Bravo, Lloyd. Bună treabă. 

Era prima dată când ea îi spunea pe numele mic și a obţinut 
efectul scontat. El i-a mulțumit șoptit și sfios, iar Charlie a 
zâmbit. Poate că aveau să facă echipă bună în cele din urmă. 

— Să continuăm. Vezi dacă poţi afla prin ce cotlon stă Sandra 
pitită în prezent, da? 

Agentul Fortune a luat-o din loc. Charlie era mulţumită. Îi 
făcea plăcere să se simtă iarăși în formă și spera din toată inima 
să-i facă dreptate Alexiei și să trimită încă o lepădătură violentă 
după gratii. Ar fi fost o ditamai bila albă pentru ea. Și o lovitură 
umilitoare pentru Helen Grace. 


26. 


Lumea nu-i remarcă niciodată pe curieri. În uniforma lor de 
motociclişti, cu căștile pe cap, par niște roboţi programatți să 
vină, să livreze și să plece, lipsiţi de personalitate și impact. 
Nişte rotițe în angrenajul forfotei zilnice. 

Ni se pare normal să-i tratăm mitocănește, de parcă, cumva, 
n-ar fi oameni ca și ceilalți. Exact așa se întâmpla și acum. Ea 
stătea la recepţie neluată în seamă, așteptând cu răbdare să-și 
isprăvească cele două secretare convorbirea privată. Tipic - 
dându-și importanţă și trădându-și, de fapt, completa inutilitate. 
Nu-i nimic, își vor primi binemeritata pedeapsă în cele din urmă. 

A tușit și s-a ales cu o privire agasată din partea grasei, care 
și-a mișcat până la urmă hoitul în silă. 

— Cine? 


VP - 57 


Nici măcar decenţa unei fraze complete. 

— Stephen McPhail. 

Vocea ei și-a păstrat tonul neutru. 

— Firma? 

— Zenith Solutions. 

— Etajul trei. 

Ea a șovăit un moment, descumpănită că trebuia să străbată 
toată clădirea cu marfa sa prețioasă, dar s-a stăpânit și a luat-o 
spre lifturi. 

Recepţionera de la Zenith nu era mai politicoasă decât 
celelalte. 

— Trebuie și o semnătură? 

Curiera a clătinat din cap și i-a predat pachetul. O cutie 
simplă, maro, de carton, lipită bine cu scotch. Recepţionera s-a 
întors și a pus-o pe birou fără să-i mulţumească, după care și-a 
reluat dialogul. 

Curiera a plecat, dispărând la fel de anonimă cum sosise. Se 
întreba cât timp va mai flecări recepţionera înainte să-și facă 
datoria și să-l anunţe pe director despre coletul neașteptat. 
Trăgea speranţă că n-o să mai aștepte prea mult. Chestiile astea 
încep să pută după o vreme. 


27. 


— Ceea ce te rog să faci poate fi extrem de periculos și am să- 
ţi respect decizia dacă refuzi. 

Tony avusese o bănuială din clipa în care-l chemase Helen să 
se întâlnească la Bătrânul Urs Polar. Era o cârciumă de mâna a 
doua aflată lângă sediu, după colţ - locul unde te duci dacă nu 
vrei să tragă nimeni cu urechea. 

— Știu că ai mai lucrat sub acoperire și cunoşti șpilul, a 
continuat Helen, dar situaţia ta e diferită acum. Ești totuși cel 
mai bun dintre subalternii mei, așa că... 

— Ce doriţi să fac, mai exact? a spus Tony, ușor îmbujorat de 
laude. 

— Se pare că ucigașa noastră îi vizează pe bărbaţii ieșiţi la 
vânătoare de sex, a urmat Helen. Am putea să dăm un anunţ în 
Evening News solicitând ajutorul clienţilor, dar mă îndoiesc că ar 


VP - 58 


da rezultate. Fetele de pe stradă nu-i suflă nicio vorbă lui 
McAndrew... 

— Şi trebuie deci să scoatem pe cineva la atac. 

— Întocmai. 

Tony n-a spus nimic. Avea o mină neutră, dar îl entuziasma 
perspectiva. Viaţa lui curgea așa de ordonat de-atâta vreme, 
încât o șansă de a reveni în prima linie era foarte ispititoare. 

— N-ajungem prea departe cu mobilul și cu modul de operare 
- criminala asta este extrem de atentă în privinţa urmelor și 
folosește doar amplasamente retrase. Avem așadar nevoie de 
cineva pe teren, care să se dea drept client și să adulmece prin 
jur. Imi dau seama că-ţi trebuie timp ca să evaluezi situația. Și 
nu mă îndoiesc că vei avea o mulțime de întrebări, dar îmi 
trebuie rapid un răspuns. E posibil să ne confruntăm... 

Helen s-a oprit și și-a ales cu grijă cuvintele. 

— ... E posibil să ne confruntăm cu ceva de amploare. Și 
vreau să înăbușim din fașă lucrurile. 

Tony a promis că va reflecta peste noapte, dar știa deja că va 
accepta. Era primejdios, fără îndoială, însă dacă n-o făcea el, 
avea s-o facă altcineva. Cineva cu mai puţină experienţă. Acum 
era sergent și se cuvenea să iasă la înaintare. Mark Fuller n-ar fi 
dat înapoi de la așa ceva, și avusese și un copil, pentru 
Dumnezeu. 

Helen s-a întors la secție, lăsându-l pe Tony cu gândurile lui. 
El și-a permis să mai zăbovească la o bere, derulând în minte 
încercările prin care urma să treacă. Cum să-i prezinte situaţia 
Nicolei? Cum s-o liniștească și s-o convingă că riscurile erau 
minime? 

Stătea de unul singur, sorbind din halbă, adâncit în gânduri. 
Ultima băutură a osânditului. 


28. 


Apăruse pe furiș în spatele ei, fără să facă vreun zgomot. 
Charlie era așa de cufundată în muncă și de entuziasmată de 
descoperirile făcute, încât nu băgase de seamă sosirea lui 
Harwood. 

— Cum îţi mai merge, Charlie? 


VP - 59 


A tresărit, luată prin surprindere de apariţia bruscă. S-a întors 
și a îngăimat un răspuns - era intimidant să te trezești cu șefa 
secției lângă tine. 

— Te-ai reacomodat bine? a continuat Harwood. 

— Da, doamnă. Facem progrese; toți m-au primit cu multă 
căldură. Cel puţin cei care sunt de faţă. 

— Așa este, ai nimerit într-un moment aglomerat. Dar sunt 
încântată că te-ai întors, Charlie - ar fi fost mare păcat să 
pierdem un ofiţer așa de iscusit. 

Charlie n-a spus nimic. Care era reacţia corectă la un 
asemenea compliment nemeritat? Charlie avusese un an de 
concediu medical după ce se aflase la un pas de moarte - nu era 
cea mai grozavă recomandare pentru noua şefă de secție. 
Imediat după eliberarea din captivitate, Charlie se pregătise 
sufletește pentru telefonul care i-ar fi sugerat că s-ar putea să-i 
fie mai bine în altă parte, dar nu-l primise niciodată. Fusese în 
schimb încurajată să revină la serviciu, iar acum primea laude 
din partea unei femei pe care n-o cunoștea mai deloc. 

— Continuă în ritmul tău, a adăugat Harwood. Fă ceea ce te 
pricepi să faci. Și vino la mine dacă ai vreo problemă, da? Ușa 
mea este totdeauna deschisă. 

— Da, doamnă. Și mulţumesc. Pentru tot. 

Harwood a afișat zâmbetul ei larg și cuceritor. Charlie și-a dat 
seama că nu prea spusese mare lucru, așa că a adăugat: 

— Sunt conștientă că nu mă cunoașteţi aproape deloc și că 
aveaţi toate motivele să vă descotorosiţi de mine, dar ţin să vă 
asigur că vă sunt foarte, foarte recunoscătoare pentru această 
șansă pe care mi-aţi oferit-o - Charlie bolborosea, dar nu se 
putea opri - și mai vreau să vă spun că n-am să vă dezamăgesc. 
N-o să vă pară rău că mi-ați oferit a doua șansă. 

Harwood s-a uitat la ea, vădit neobișnuită cu asemenea 
efuziuni, după care a bătut-o ușurel pe braț. 

— N-am nicio urmă de îndoială. 

S-a răsucit ca să plece, dar Charlie a oprit-o: 

— Mai este ceva. O noutate în cazul Alexiei Louszko. 

Harwood s-a întors mirată cu fața la ea. 

— Agentul Fortune a stabilit că bordelul de lux unde lucra 
Alexia este deţinut de Sandra McEwan. 

Charlie s-a oprit, fiindcă nu știa dacă numele îi spune ceva lui 
Harwood. 


VP - 60 


— O cunosc. Continuă. 

— Ei bine, m-a surprins să aflu că Sandra este și proprietara 
clădirii unde funcţionează centrul Brookmire. Nu știam că 
dispune de asemenea fonduri. Am continuat atunci săpăturile, 
să văd dacă Sandra deţine și alte proprietăţi în Southampton. 

— Și? 

Charlie a ezitat o clipă. Se cădea oare să-i dezvăluie lui 
Harwood ceva ce încă nu-i spusese lui Helen? Era prea târziu să 
se mai arate reticentă - Harwood aștepta evident informaţia. 

— Deţine terenuri în zona industrială Empress Road. 

Harwood o urmărea acum cu toată atenţia. Charlie a luat o 
foaie printată cu harta stradală pe care o descărcase de la 
cadastru și i-a înmânat-o. 

— Mai precis, deţine șirul acesta de case dărăpănate. 
Cadavrul lui Alan Matthews a fost găsit în cea de-a patra. 

Harwood rumega informaţia. Charlie a adăugat: 

— Alexia a fost ucisă și mutilată, probabil de clanul Campbell. 
Făcea trotuarul pentru acesta înainte să dezerteze la Brookmire. 
A doua zi, un client al fetelor e găsit ucis și mutilat într-o clădire 
care-i aparţine Sandrei McEwan. 

— Eşti de părere că Sandra le-a trimis un mesaj. Ochi pentru 
ochi și dinte pentru dinte? 

— E posibil. Istoria ne arată că acela care-i declară Sandrei 
McEwan război ar face bine să se pregătească să suporte 
consecinţele. 

Harwood s-a încruntat. Nimeni nu-și dorea un război al 
prostituţiei - tindea să fie sângeros și de durată, și ajungea de 
fiecare dată în ziare. 

— Salt-o și adu-o aici. 

Harwood deja se îndrepta către ușă. 

— S-o anunţ pe inspectoarea Grace mai întâi?... 

— Adu-o aici, agent Brooks. 


29. 


Stăteau îngrămădiţi unii într-alţii ca vitele la abator. Era 
uimitor ce repede se evaporase profesionalismul. Angajaţii de la 
Zenith Solutions se refugiaseră în atriu, prea înfricoșaţi să se 


VP - 61 


întoarcă în birou, prea curioși ca să meargă acasă. Helen a 
trecut pe lângă ei și a urcat grăbită la etajul al treilea. 

Stephen McPhail, directorul de la Zenith, făcea tot posibilul să 
se arate calm, dar era vizibil tulburat de evenimentele dimineții. 
Stătea ascuns la el în birou, flancat de Angie, secretara lui 
credincioasă. Cutia rămăsese la Angie la recepţie, acolo unde-i 
scăpase din mâini. Pachetul se răsturnase în cădere și inima 
însângerată se rostogolise pe masă. Zăcea tot acolo, păzită cu 
grijă de doi polițiști în uniformă, care refuzau s-o privească. 
Capacul cutiei atârna leneș - un singur cuvânt, SCÂRNĂVIE, 
mâzgălit cu sânge, transmitea strident mesajul. 

e 

— Îmi dau seama că trebuie să fiţi extrem de afectată de cele 
întâmplate, dar e imperios necesar să vă pun câteva întrebări, 
acum, cât încă aveţi proaspete în minte evenimentele. E în 
regulă? 

Helen i se adresa lui Angie, care a reușit să dea afirmativ din 
cap printre smiorcăieli. 

— De la ce firmă era curierul? 

— N-a spus. Nu avea niciun fel de însemne. 

— Sigur era femeie? 

— Da. A vorbit foarte puţin... dar da. 

— l-aţi văzut faţa? 

— Nu prea. Avea casca pe cap. Sinceră să fiu, n-am prea 
băgat-o în seamă. 

Helen a tras o înjurătură în sinea ei. 

— Înălţimea? 

— Nu știu exact. 1,70? 

— Culoarea părului? 

— N-aș putea spune. 

Helen a dat din cap, mascându-și cu un zâmbet imobil 
exasperarea faţă de Angie cea lipsită de spirit de observaţie. 
Ştia oare curiera că poate să se strecoare înăuntru și să plece 
fără să bată la ochi sau doar avusese noroc? 

— Am să trimit un grafician de-al nostru să staţi de vorbă. 
Dacă i-aţi putea face o descriere completă a hainelor, câștii și 
fizionomiei curierei, poate că am obţine o imagine exactă a celei 
pe care o căutăm. Sunteţi de acord? 

Angie a încuviințat eroic din cap, iar Helen și-a îndreptat 
atenţia spre Stephen McPhail. 


VP - 62 


— Mi-ar trebui o listă cu numele și adresele tuturor angajaţilor 
- atât cei care au fost azi la serviciu, cât și absenții. 

— Sigur, a zis McPhail. 

A apăsat niște taste, și imprimanta s-a trezit cu un zumzet la 
viaţă. 

— Avem douăzeci de angajaţi permanenţi - numai doi dintre 
ei au lipsit astăzi. Helen Baxter e în concediu, iar Chris Reid... nu 
prea știu pe unde umblă. 

Pe fața lui Helen nu s-a clintit niciun mușchi. 

— Aveţi camere de supraveghere în birou? a continuat ea. 

— Mă tem că nu, dar recepţia de la parter este 
supravegheată. Sunt sigur că firma de pază vă va oferi tot 
sprijinul necesar. 

Era vizibil disperat să ajute, dornic să scape odată de pacoste. 
Helen ar fi vrut să-i curme suferinţele, însă nu putea. 

— Nu avem niciun motiv să credem că vă vizează pe 
dumneavoastră anume, dar vă vine în minte vreo persoană care 
v-ar putea lua drept ţintă în felul acesta? Cineva pe care l-aţi 
concediat recent? Vreun client nemultumit? Un membru al 
familiei? 

— Noi ne ocupăm de programe de calculator, a replicat 
McPhail, de parcă asta explica totul. Nu e genul de afacere unde 
să-ţi faci dușmani. Toţi băieţii - și fetele noastre - lucrează de 
luni de zile la noi, dacă nu chiar de ani buni. Prin urmare, nu... 
nu cunosc pe nimeni care să facă așa ceva... 

| s-a stins glasul. 

— Încercaţi să nu vă neliniștiţi prea tare. Sunt convinsă că eo 
farsă. Mâine și poimâine vor veni aici ofițeri de-ai noștri care vor 
discuta cu angajaţii, dar ar trebui să faceți tot posibilul să vă 
continuaţi activitatea ca și până acum. Nu-i cazul să pierdeţi 
bani din cauza unei glume proaste. 

McPhail a încuviinţat din cap, părând să-și mai fi revenit un 
pic, iar Helen a dat fuga jos la recepţie. Charles Holland, 
reprezentantul firmei de pază, sosise și o aștepta. A verificat 
grăbit înregistrările de dimineaţă de pe camere, dornic să 
paseze altcuiva răspunderea pentru această treabă neplăcută. 
Ajunsese și o echipă de legiști, care acum urcau să preia inima, 
stârnind interesul personalului exilat de la Zenith. Era o 
întorsătură interesantă - să nu livreze acasă inima victimei, ci la 
locul de muncă. Implica mai multe riscuri, firește, dar făcea 


VP - 63 


negreșit mai multe valuri. Asta să fi contat? Ce fel de joc era 
ăsta? 
Și cum avea să se termine? 


30. 


Helen n-a mai pierdut nicio clipă. Apucând-o pe drumuri 
lăturalnice, a traversat în viteză orașul. Era excesiv de precaută, 
dar se putea foarte bine ca vreunul dintre angajaţii speriaţi de la 
Zenith să fi alertat presa, iar Helen era hotărâtă să nu se lase 
urmărită. Se îndrepta spre domiciliul familiei Reid - să distrugă 
fericirea și să provoace durere - și ţinea să se asigure neapărat 
că e singură. 

Chipul Jessicăi Reid și-a schimbat așa de iute culoarea la 
vederea legitimaţiei, încât Helen a crezut că tânăra avea să 
leșine. Alison Vaughn, ofițer de contact cu experienţă, pe care 
Helen o rugase să fie prezentă, a prins-o din zbor. O mână 
încurajatoare pe braţ, după care a condus-o înăuntru pe Jessica, 
pe care o cuprinsese panica. Helen le-a urmat, închizând 
încetișor ușa de la intrare după ea. 

Fetița de un an și jumătate a Jessicăi stătea în mijlocul 
sufrageriei, gângurind dulce la oaspeţii neașteptaţi. Sally era în 
vervă, cu chef de joacă, iar Alison a luat-o în braţe, fără să fie 
nevoie să i se spună ceva, și a dus-o în camera ei. 

— A murit? 

Întrebarea Jessicăi era brutal de directă. Tânăra tremura din 
tot corpul, abia stăpânindu-și lacrimile. Lui Helen i-au fugit ochii 
la fotografiile de familie de pe poliţa șemineului - nu exista nicio 
îndoială că soțul Jessicăi era victima lor cea mai recentă. 

— În această dimineaţă am găsit cadavrul unui bărbat. 
Credem că este vorba de Chris, într-adevăr. 

Jessica a lăsat capul să-i cadă în pământ și a început să 
plângă în hohote. Încerca să se controleze, să-i ascundă fiicei 
sale durerea, însă șocul era prea puternic. 

— Jessica, zilele care urmează vor fi năucitoare, devastatoare 
și groaznice, dar aș vrea să știi că te vom sprijini la fiecare pas. 
Alison va fi aici ca să te ajute cu Sally, să te susțină în orice 
privinţă și să-ți răspundă la întrebări. Dacă ai rude care îţi pot 


VP - 64 


veni în ajutor, ar fi bine să le dăm telefon acum. Poţi eventual să 
iei în calcul să te muţi în altă parte pentru câteva zile. Nu pot 
exclude posibilitatea ca presa să încerce să te contacteze aici. 

Jessica a ridicat uimită privirea. 

— De ce să facă una ca asta? 

— Se pare că Chris a fost omorât. Știu că e greu de digerat... 
că toate astea par să fie un coșmar odios, dar nu-ţi pot tăinui 
faptele. E important să-ţi comunic ceea ce știm, astfel încât să 
ne poţi ajuta să aflăm cine a făcut-o. 

— Cum?... Unde? 

— A fost găsit pe Eling Great Marsh. A ajuns acolo cu mașina 
în dimineața asta, foarte devreme. 

— De ce? Ce să caute acolo? Nu mergem niciodată pe-acolo... 
n-am fost niciodată. 

— Credem că s-a dus însoţit. De o femeie. 

— Cine? 

Din glasul Jessicăi răzbătea acum furia. 

— Nu-i cunoaștem identitatea. Însă credem că ar putea fi o 
fată de moravuri ușoare. 

Jessica a închis ochii oripilată. Helen privea cu profundă 
compasiune cum i se năruie un alt stâlp de sprijin. Și viața lui 
Helen se făcuse ţăndări de mai multe ori, iar ea cunoștea bine 
durerea teribilă pe care o resimțea Jessica. Cu toate acestea, 
trebuia să-i spună adevărul - tot adevărul - fără să-i ascundă 
nimic. 

— Eling Great Marsh servește uneori prostituatelor drept 
locșor discret unde să-și desfășoare activitatea. Noi credem că 
ăsta este motivul pentru care Chris s-a dus acolo. Imi pare 
sincer rău, Jessica. 

— Tâmpitul dracului! 

Jessica a scuipat așa de violent cuvintele, încât au amuţit cu 
toţii. Sally a ridicat ochii de la jucăriile ei, simțind pentru prima 
dată că ceva nu e în ordine. 

— Tâmpitul, lașul și egoistul dracului! 

Plângea cu hohote lungi și puternice acum, fără să mai ţină 
seama de nimic. Helen a lăsat-o să plângă. În cele din urmă, 
suspinele au început să se domolească. 

— Din câte știi, a mai avut Chris vreodată de-a face cu 
prostituate? 


VP - 65 


— Nu! Vă închipuiţi că aș tolera așa ceva? Ce credeţi că 
sunt... cârpă de șters pe picioare? 

Ochii Jessicăi aruncau scântei aprige. 

— Sigur că nu. Știu că nu ai accepta una ca asta, dar uneori 
soțiile au anumite temeri, bănuieli, lucruri pe care le ţin bine 
ascunse. Ţi-ai făcut vreodată griji pentru Chris? Te supăra ceva? 

Jessica a lăsat ochii în jos, incapabilă s-o privească pe Helen. 
Aceasta atinsese o coardă sensibilă, se vedea limpede, și nu 
avea de ales, trebuia să continue. 

— Jessica, dacă ai ceva să-mi spui... 

— N-aș fi crezut că... 

Jessica se lupta să tragă suficient aer în piept ca să poată 
vorbi, șocul făcându-și acum efectul din plin. Helen i-a făcut 
semn lui Alison să aducă un pahar cu apă. 

— Mi-a... mi-a... mi-a promis. 

— Ce ţi-a promis, Jessica? 

— De când s-a născut Sally, n-am mai... înțelegeţi... prea des. 

Helen n-a zis nimic. Știa că mai urmează ceva și cel mai 
indicat era s-o lase pe Jessica să-și găsească propriile cuvinte. 

— Mereu suntem rupţi de oboseală, a adăugat aceasta, 
fiindcă avem atâtea lucruri de făcut. 

A inspirat adânc, după care a continuat: 

— Acum câteva luni am luat laptopul lui Chris, fiindcă al meu 
se stricase. 

A tras din nou aer în piept. 

— Am deschis Internet Explorer să fac niște cumpărături 
online și... am găsit o droaie de adrese de site-uri salvate. 
Tâmpitul nici nu se străduise să le-ascundă măcar. 

— Pornografie? a întrebat Helen. 

Jessica a dat afirmativ din cap. 

— Am deschis una. Voiam să știu. Era... scârbos. O fetișcană - 
maximum 17 ani - și o mulţime de tipi... stăteau la coadă s-o... 

— L-ai luat la rost pentru asta? 

— Da. L-am sunat la serviciu. A venit acasă urgent. 

Vocea ei s-a mai îndulcit puţin în timp ce continuă: 

— A fost foarte jenat. Murea de rușine. Se ura pe el însuși 
pentru că mă făcuse să sufăr. Eu îl uram pentru că se uitase la... 
chestiile alea, dar a făgăduit că nu se va mai uita niciodată. ȘI 
vorbea serios. Chiar vorbea serios. 


VP - 66 


Se uita rugător, implorând-o mutește pe Helen să nu îl 
condamne pe bărbatul ei. 

— Sunt convinsă că așa a fost. Sunt convinsă că era un sot 
bun, un tată bun... 

— Este. A fost. O iubea pe Sally, mă iubea pe mine... 

Ajunsă în punctul acesta, Jessica s-a prăbușit, povara 
evenimentelor venindu-i în cele din urmă de hac. Rămăsese fără 
soț, iar imaginea lui avea să-i dăinuie de-a pururi pătată în 
amintire. Faptele lui necugetate îl costaseră scump, însă 
moștenirea cea mai amară le revenea celor care îi 
supravieţuiau. Îi aștepta un tunel întunecat și fără sfârșit. 

Pe Helen a cuprins-o brusc mânia. Ucigașa, oricine ar fi fost, 
știa bine ce face. Urmărea să provoace cât mai multă suferință 
acestor familii nevinovate. Voia să le împingă dincolo de limitele 
puterii omenești de a îndura, să le distrugă. Dar Helen nu avea 
să-i permită. Avea s-o distrugă ea înainte să se întâmple una ca 
asta. 

Lăsând-o pe Alison să contacteze familia, Helen a plecat. 
Vestitorul nu e niciodată binevenit în casa morţii și, în plus, avea 
de lucru. 


31. 


Helen s-a îndepărtat de casă, încrezătoare că Alison o va 
aduce treptat și sigur pe Jessica la o formă de echilibru. Alison 
își făcea de minune treaba - avea răbdare, bunăvoință și 
înţelepciune. Când va veni momentul potrivit, va sta cu Jessica 
de vorbă pe îndelete și-i va povesti de-a fir a păr cum a fost ucis 
soțul ei. Jessica va trebui să știe și va trebui să înțeleagă că 
soțul ei devenea acum un bun public, subiect de bârfă și de 
ipoteze. Deocamdată însă era prea devreme, iar șocul prea 
mare, și ea intenţiona s-o lase pe Alison să stabilească 
momentul potrivit. 

— larăși vânezi un criminal în serie, Helen? 

Helen s-a întors, dar recunoscuse deja vocea. 

— Se pare că te cam ocolește norocul, așa-i? 

Emilia Garanita a închis portiera Fiatului său și a venit către 
ea. Cum naiba ajunsese așa de repede aici? 


VP - 67 


— Înainte să-mi zici să m-arunc într-un lac, cred că ar trebui 
să afli că astăzi am stat un pic la povești cu şefa ta. Ceri 
Harwood e ca o adiere de aer proaspăt după Whittaker, nu 
crezi? A promis că va fi deschisă și cinstită cu noi - o mână 
spală pe alta - și a spus că ești și tu de acord. Hai atunci să 
reclădim din temelii relaţia asta, bine? Ce poţi să-mi spui despre 
acest ucigaș și cum ar putea Evening News să fie de folos 
anchetei? 

Aștepta deja cu pixul și agenda pregătite, toată numai 
candoare și entuziasm. Doamne, ce-i venea lui Helen s-o 
pocnească - nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să dea 
impresia că se bucură atât de tare de nenorocirile oamenilor. 
Era ca un vampir - dar lipsită de calităţile izbăvitoare ale 
vampirilor. 

— Dacă doamna inspector-șef Harwood s-a oferit să-ţi dea 
informaţii relevante, sunt convinsă că așa va proceda. E o 
femeie pe al cărei cuvânt poţi conta. 

— N-o face pe deşteaptă, Helen. Vreau detalii. Vreau 
exclusivitate. y 

Helen a măsurat-o cu privirea. Işi dădea seama că Emilia nu 
juca la cacealma. Reușise cumva s-o atragă pe Harwood de 
partea ei - la îndemnul cui? se întreba Helen. Mai mult decât 
atât, ajunsese la domiciliul familiei Reid aproape la fel de iute ca 
Helen. Nu mai era un adversar care să poată fi strivit. Helen 
trebuia să lucreze mai ingenios. 

— Până diseară vei avea un nume și o fotografie. La timp ca 
să prinzi ediţia. Crima de pe Empress Road a fost violentă și 
premeditată, implicând și elemente de tortură. Investigăm 
legăturile posibile cu crima organizată, cu un accent special pe 
droguri și prostituție. Facem apel la eventualii martori să ne 
contacteze printr-o linie specială anonimă, cu orice informaţie 
pertinentă. E de-ajuns pentru acum. 

— Chiar e de-ajuns. Vezi, nu te-a durut, nu? 

Helen i-a întors Emiliei zâmbetul. Era surprinsă că nu fusese 
întrebată despre Christopher Reid. Surprinsă și ușurată. Insă nu 
avea de gând să mai stea prin preajmă ca să fie supusă altor 
întrebări. Urcându-se pe Kawasaki, a demarat în trombă, iar 
Emilia s-a făcut tot mai mică și mai mică în oglinzile 
retrovizoare. 


VP - 68 


Abia când a intrat pe autostradă a început să se mai destindă. 
Southamptonul, care-i fusese casă dulce atâta vreme, devenea 
un loc ostil și sângeros. Helen avea senzaţia clară că furtuna stă 
să se dezlănţuie și dintr-odată nu mai era sigură de propria-i 
poziție. Ce treabă avusese Harwood să discute cu Emilia pe la 
spatele ei? La ce învoială căzuseră? Pe cine se putea ea baza în 
zilele negre care se anunțau? li avusese pe Mark și pe Charlie de 
partea ei înainte; cine îi mai stătea alături acum? 

S-a trezit îndreptându-se către Aldershot fără să vrea. Ciudat 
cât de puternică era chemarea, deși Robert Stonehill nu avea 
nicio idee despre existenţa ei. O voce interioară o îndemna 
insistent să se mai gândească, să se întoarcă, însă ea a înăbuşit- 
o și a băgat viteză. 

S-a strecurat în oraș la adăpostul întunericului. Știa că astăzi 
Robert nu e acasă și s-a dus direct la magazinul Tesco Metro 
unde lucra el. Lăsându-și motocicleta în apropiere, și-a ales un 
punct de observaţie în internet cafâ-ul de peste drum. De-aici îl 
putea vedea bine cum aproviziona frigiderul cu băutură, în 
așteptarea iureșului de seară. Nu era cel mai sârguincios 
angajat, mulţțumindu-se să facă întotdeauna minimum posibil și 
găsind mereu timp să stea la povești cu colegele. Una dintre ele 
- Alice? Anna? - , o brunetă drăguță de vreo nouăsprezece ani, 
părea să treacă destul de des pe la el. Helen și-a notat în 
memorie s-o aibă în vedere. 

Orele se scurgeau, 8, 9, 10 seara. Atenţia lui Helen a început 
să slăbească, în vreme ce oboseala și foamea puneau stăpânire 
pe ea. Işi pierdea oare timpul aici? Ce spera să obţină? Avea de 
gând să rămână un voyeur pentru tot restul vieții, speculând pe 
furiș o legătură care, de fapt, nu exista? 

Robert a ieșit grăbit din magazin și a luat-o pe stradă. Ca de 
obicei, Helen a numărat până la cincisprezece, după care și-a 
părăsit ascunzătoarea, pornind cu nonșalanță și discreţie pe 
urmele lui. Robert a aruncat de vreo două ori o privire în stânga 
și în dreapta, de parcă se aștepta sau se temea să dea ochii cu 
cineva, dar nu s-a uitat nicio clipă direct înapoi și Helen a 
continuat neobservată. 

Ajunseseră în centrul localităţii acum. Robert a intrat pe 
neașteptate la Leul Roșu, un local ca o peșteră pe care-l mai 
vizitase și cu alte prilejuri. Helen a așteptat câteva clipe și a 
intrat și ea, cu telefonul la ureche, ca și când se afla în toiul unei 


VP - 69 


conversații. La prima vedere, el nu se zărea nicăieri, așa că 
Helen a lăsat prefăcătoria deoparte. L-a căutat prin tot parterul, 
apoi a urcat la mezanin. Nimic nici aici. li observase oare 
prezența și folosise Leul ca să scape de ea? A coborât în grabă 
la subsolul mai retras și, așa cum era de așteptat, el se afla în 
ultimul loc unde s-a uitat, într-un separeu ascuns în măruntaiele 
localului. Se înghesuia acolo cu amicii lui, iar atmosfera era 
sumbră. Helen a fost intrigată, dar fiindcă nu se putea apropia 
de ei suficient cât să audă ce discutau, și-a luat ceva de băut și 
s-a pus pe așteptat. Trecuse deja de ora 11, însă băieţii nu 
dădeau niciun semn că ar avea de gând s-o ia din loc. Localul 
deţinea o licență care-i permitea să vândă spirtoase până la 
două noaptea, dar gașca se arăta ciudat de reţinută cu băutura 
în această seară. Păreau tensionaţi. Helen se întreba ce-i băgase 
oare în sperieți. 

— Ţi-a tras clapa? 

Gândurile lui Helen au fost brutal întrerupte de apariţia unui 
afacerist supraponderal care se cunoștea că-și tot potolea setea 
de când ieșise de la birou. 

— Îmi aşteptam soţul, nimic altceva, a minţit Helen. 

— Mereu întârzie, nu-i așa? Eu nu m-aș purta așa dacă ai fi 
nevasta mea. 

— A avut un meci în seara asta. Circulaţia dinspre Londra e 
tot timpul aglomerată. 

— Meci? 

— Lupte în cușcă. E un spectacol mare la Docklands. Mai stai 
pe-aici la o șuetă cu el dacă ai chef. li face plăcere să discute cu 
lumea și trebuie să pice dintr-o clipă în alta. 

— Foarte frumos... 

Insă bătea deja în retragere. Helen și-a stăpânit un zâmbet și 
s-a concentrat din nou asupra lui Robert. A constatat că el se 
uita fix la ea. Helen a lăsat ochii în pământ, făcându-și de lucru 
cu telefonul. Tipul se prinsese oare? Pentru că paza bună trece 
primejdia rea, după o pauză adecvată Helen s-a prefăcut că 
sună pe cineva și s-a ridicat, retrăgându-se într-un loc discret de 
observaţie de la parter. 

Douăzeci de minute mai târziu, Robert și prietenii lui părăseau 
localul trecând pe lângă ea, aparent ignorându-i complet 
existenţa. Bătea miezul nopţii și străzile erau acum pustii. 
Urmărindu-i, Helen și-a dat seama deodată în ce poziţie stupidă 


VP - 70 


și vulnerabilă se găsește, singură pe străzile întunecoase la 
această oră târzie din noapte. Putea face față aproape oricărei 
situaţii, dar nu și unui grup de bărbaţi. Dacă o detectau și 
treceau la represalii? 

Se ţinea mai la distanță și se gândea chiar să renunţe, când 
gașca s-a oprit brusc. Au rămas pe loc, aruncând priviri grăbite 
în toate părțile, apoi au adus o pubelă pe roţi de pe o alee din 
apropiere. Pe urmă Davey, șeful, s-a cocoțat pe ea, în dreptul 
unei ferestruici aflate la înălțimea unui stat de om. A scos o 
rangă din rucsac și s-a pus pe treabă la geam, în timp ce restul 
găștii ţinea de șase. 

Helen s-a lipit de zid. Era furioasă - de ce se băgase în 
povestea asta? Fereastra era deschisă acum, iar Davey se 
strecura înăuntru. A urmat Robert. Dintr-un salt a aterizat pe 
pubelă și s-a balansat pe geam cu graţia și experienţa unui 
gimnast. Ceilalți au rămas afară, uitându-se neliniștiţi în jur să 
nu apară careva. 

Un zgomot le-a atras privirile, dar nu era decât o femeie care 
se îndepărta și care nu-i văzuse. Helen s-a pus în mișcare. 
Acum, când totul o luase razna așa de rău, nu-și mai dorea 
decât să fie cât mai departe. Își făcea mustrări de conștiință la 
fiecare pas. Un om nevinovat era jefuit chiar în această clipă și 
ar fi fost de datoria ei să intervină și să pună capăt acestei stări 
de lucruri. 

Numai că evident nu avea s-o facă și-i era ciudă pe ea însăși. 
A dispărut în grabă, înghițită de întunericul nopţii. 

Greșise amarnic venind aici. 


32. 


Casa arăta ca o carcasă goală. Un spațiu sec și funcțional 
care, la fel ca majoritatea locuinţelor cu chirie, nu se bucurase 
niciodată de cine știe ce afecțiune. Jason Robins, singur la masa 
din sufragerie cumpărată de la IKEA, se simţea cam în aceeași 
postură. Fosta lui soție, Samantha, plecase cu fiica lor, Emily, la 
Disneyland pentru două săptămâni - însoţite de Sean, noul ei 
iubit. Și oricât încerca Jason să ţină gândul la distanță - 
afundându-se în muncă, urmărind meciuri de fotbal, căutând 


VP - 71 


vechi amici -, de fapt revenea fără încetare la asta. Cei trei care 
petreceau de minune îndopându-se cu vată de zahăr, ţipând pe 
montagne russe și cuibărindu-se în pat după o zi plină de 
distracţii - distracţii de la care el era cu totul exclus. Nu ţinuse 
niciodată frâiele căsniciei, iar acum, după ce se încheiase 
relaţia, tot el se afla în dezavantaj. Nu precupetțise niciun efort s- 
o crească pe Emily și să-i asigure Samanthei tot ce-i trebuia, 
într-atât încât își neglijase prietenii și rudele. Atunci când 
Samantha a recunoscut că avea o legătură amoroasă și a pus 
capăt căsniciei, el n-a mai avut la cine să apeleze, nicio 
persoană sinceră cel puţin. Oamenii îl priveau cu compătimire 
și-l întrebau de una și de alta, dar fără să pună suflet. El își 
dădea seama că nimeni n-o învinovățește pe Samantha pentru 
alegerea făcută. Jason nu arăta prea grozav și nici nu strălucea 
în conversaţie, dar chiar și-așa, se spetise dracului muncind s-o 
facă fericită pe Samantha. Și care-i era răsplata? Un apartament 
pustiu și o bătălie pentru custodia copilului. 

Jason a deșertat resturile cinei semipreparate la gunoi și s-a 
dus în camera pe care agentul imobiliar o numea birou, dar 
căreia el îi spunea șifonier. De-abia aveai loc să te întorci aici, 
dar era încăperea lui preferată - singura care nu părea goală. Se 
simțea bine în îmbrăţișarea ei călduroasă și s-a instalat pe 
scaunul lui, pornindu-și computerul. 

S-a uitat la site-ul de știri BBC, apoi la noutăţile din sport, apoi 
a intrat pe Facebook. A aruncat în treacăt un ochi, după care l-a 
închis - nu avea chef să vadă imagini cu vieţile fericite ale 
altora. Și-a verificat e-mailul - spam, spam și încă o notă de 
plată de la avocat. A pufnit agasat. Ar fi fost cazul să meargă 
devreme la culcare. S-a întrebat dacă ar face faţă unei nopţi 
lungi, știind bine că nu putea să doarmă, dar era o întrebare 
greșită. Nu avea nicio intenţie să se ducă în pat. A deschis 
browserul Safari și a dat clic pe lista adreselor salvate. Zeci de 
site-uri porno i s-au înfățișat. Odată fuseseră captivante, acum 
erau doar familiare. 

Stătea la birou, plictisit și neconsolat. Timpul se scurgea 
foarte greu, ca să-i facă în ciudă. Doamne, era abia 11 seara. 
Încă cel puţin nouă ore până să poată merge la serviciu. 
Noaptea se întindea în faţa lui ca un spaţiu vast și viran. 

A stat un pic, apoi a tastat „escorte” în motorul de căutare. 
Marginile ferestrei au fost îndată năpădite de o mulţime de 


VP - 72 


reclame sclipitoare, care-l întrebau dacă vrea să cunoască fete 
din Southampton. A șovăit o clipă, uimit și deranjat că se știa 
unde locuiește, după care a început să le studieze. Toate erau 
invitaţii aproape făţișe la prostituție - fete care pretindeau că 
sunt în căutare de companie, dar care-și făceau publicitate de 
fapt. Ce să facă? Nu mai făcuse niciodată așa ceva și, la drept 
vorbind, se temea să se bage. Dacă afla cineva? 

A dat clic și pe altele, tot mai excitat. Avea banii. De ce nu, la 
urma urmei? Dacă se alegea cu vreo boală, putea s-o trateze - 
nu mai avea cui s-o transmită în prezent. De ce să nu facă șielo 
dată ceva interesant? 

Inima îi bătea mai iute acum, iar în mintea lui se ţeseau tot 
felul de scenarii. A parcurs site-uri cu escorte, forumuri, clipuri 
video - era o lume întreagă acolo care aștepta să fie explorată. 
De ce să nu preia frâiele? Să-i convingă pe alţii să facă ce voia 
el, de dragul variaţiei, folosindu-și banii. Ar fi vreun rău în asta? 

Luându-și portofelul, Jason a ieșit din cameră și a stins lumina. 
Simţea chemarea nopții și, de această dată, nu avea să-i mai 
reziste. 


33, 


A apucat ferm biciul de vite și l-a lansat. Biciul a mușcat-o de 
spate cu o plesnitură sănătoasă. Umerii ei s-au tras în spate și s- 
au încovoiat apoi, dar ea nu a scos niciun sunet. A absorbit toată 
durerea resimţită. Îndreptându-și la loc spatele, s-a pregătit de 
următoarea lovitură, aruncându-i mănușa dominatorului. Jake a 
servit-o prompt, pocnind iarăși din bici. Ea nici acum nu a scos 
vreun sunet. 

Trecuseră două luni de când reluaseră legătura. Indubitabil, 
de această dată altfel stăteau lucrurile - el știa mult mai multe 
despre ea și, chiar dacă nu era băgăretț, o încuraja tacit să aibă 
încredere în el povestindu-i despre viața /ui. Mersese atât de 
departe cu confesiunile pe cât se simţea confortabil - nimeni 
altcineva nu mai știa, de pildă, că părinţii lui încă trăiesc, dar 
refuză să stea de vorbă cu el -, dar chiar și-așa nu primise mai 
nimic în schimb. Înţelegea că aici se simte ea în siguranţă și nu 
avea nicio intenţie să pericliteze asta, însă ar fi vrut ca relaţia 


VP - 73 


lor să avanseze. Simţea ceva pentru ea - nu avea sens să nege. 
Acest lucru s-ar fi cuvenit să-l determine să pună punct 
aranjamentului lor - orice dominator profesionist demn de acest 
nume ar fi procedat așa -, dar încercase și înainte, fără vreun 
rezultat. 

Nu era dragoste. Cel puţin el nu credea că este. Dar era mai 
mult decât simţise el pentru cineva de foarte multă vreme. 
Cineva atât de lipsit de iubire, atât de ostracizat toată viața, se 
pricepe să-și ascundă bine sentimentele. Jake avusese multe 
relaţii încă de la pubertate - cu bărbaţi și femei, tineri și bătrâni, 
dar un lucru rămăsese mereu constant. Dorinţa lui de a fi liber. 
Însă acum se pomenea tot mai puţin interesat să ia parte la joc. 
Monogamia nu-l atrăsese niciodată, dar începea să-i vadă 
farmecul. Era o adevărată nebunie, având în vedere că el și cu 
Helen nu ajunseseră nici pe departe în situaţia de a face sex, 
dar nu despre asta era vorba de fapt. Ea trezea în el o nevoie de 
a-i oferi protecţie, de a o salva. Cu condiţia să-i dea voie. 

Helen reacțţionase aproape monosilabic toată seara. Părea un 
trist pas înapoi, o revenire la perioada când abia se 
cunoscuseră. Se întâmplase ceva de natură s-o tulbure - Jake se 
întreba dacă era cazul să comenteze sau nu, când, din senin, ea 
l-a întrebat: 

— Te simţi vreodată ca și cum ai fi fost blestemat? 

Întrebarea era atât de neașteptată, încât Jake a rămas iniţial 
fără grai. Apoi, avântându-se prea departe în direcția opusă, s-a 
pus pe trăncănit verzi și uscate, străduindu-se să o calmeze și în 
același timp să o iscodească fără să pară sâcâitor. Ea nu i-a 
răspuns. 

El a venit spre ea și a luat-o de mână. Continua să-i 
vorbească, dar Helen rămăsese cu ochii pironiţi în gol, abia 
înregistrându-i prezenţa. În cele din urmă, ea a coborât privirea, 
părând să observe abia acum că el o ţinea de mână. L-a privit, 
nu fără bunăvoință, și apoi și-a retras-o. 

Helen a traversat încăperea, s-a îmbrăcat și s-a dus către ușă. 
Oprindu-se o clipă, i-a șoptit: 

— Mulţumesc. 

Și a plecat. Jake se simţea jignit, năuc și îngrijorat. Ce naiba 
se întâmpla cu ea? Și de ce se simţea blestemată? 

Rămăseseră atâtea lucruri nerostite, atâtea adunate în ea, și 
Jake își dorea din tot sufletul s-o ajute cu tot ce-i stătea în 


VP - 74 


putinţă. Știa sigur că ea nu avea pe nimeni altcineva cu care să 
discute. Dar în pofida disperării lui, era conștient și că nu poate 
să întindă coarda. În această relaţie el era legat de mâini și de 
picioare și nu putea lua nicio decizie. Trebuia s-o aștepte pe 
Helen să vină spre el. 


34. 


Lady Macbeth locuia într-un viloi izolat de la marginea 
cartierului Upper Shirley, spre marea nefericire a vecinilor săi. 
Aceștia erau cu toții avocați și funcționari, spre deosebire de 
Sandra McEwan. Ea câştiga mii de lire pe an din trafic de droguri 
și sex. Southamptonul reprezenta centrul vital al afacerilor sale, 
iar ea își dirija operaţiunile de la reședința ei cea luxoasă. 
Sandra se născuse în Fife, dar fugise de la părinţii adoptivi când 
avea doar paisprezece ani. Făcea deja trotuarul înainte de 
sfârșitul anului, înaintând încet spre miazăzi, până când a ajuns 
pe coasta de sud, unde a luat-o sub aripă un proxenet scoţian 
ca și ea - Malcolm Childs. l-a devenit iubită, pe urmă soție, iar 
apoi, după cum se zvonea prin lumea interlopă, l-a sugrumat în 
timpul unei reprize sado-maso. Cadavrul lui n-a fost găsit 
niciodată și ea a preluat din mers frâiele imperiului clădit de el, 
suprimându-i sau schilodindu-i pe toți aceia care încercau să i-l 
fure. leșise liberă din tribunal de mai bine de zece ori, 
supraviețuise după trei atentate și în prezent trăia pe picior 
mare aici, pe litoralul sudic. Distanţa faţă de viaţa din Fife era ca 
de la cer la pământ. 

Servitoarea ei a protestat energic - era abia 7 dimineaţa -, 
însă Charlie avea un mandat de arestare pe numele Sandrei și 
nu intenţiona să piardă vremea și să riște ca sus-numita 
doamnă să-și ia tălpășița. Proprietatea era înţesată de camere 
de supraveghere și era foarte probabil ca Sandra să-i fi văzut 
venind. Din fericire, de data aceasta dormea buștean, după cum 
a constatat Charlie deschizând ușile dormitorului ei opulent. 

lubitul Sandrei - un tip atletic, musculos - a sărit jos din pat în 
clipa în care s-a deschis ușa. Se pregătea s-o ia la refec pe 
Charlie, dar s-a oprit la vederea legitimaţiei de poliţist. 

— Stai calm, băiete. E în regulă. 


VP - 75 


lubitul Sandrei era un fost boxer, pe care-l ţinea permanent 
lângă ea. El nu deschidea gura aproape niciodată - vorbea 
Sandra cu plăcere și pentru el. 

— Hai înapoi. Mă descurc eu. 

— Sandra McEwan, am aici un mandat... 

— la-o mai ușor, agent Brooks. Ești agentul Brooks, nu-i așa? 

— Da, a răspuns cu fermitate Charlie. 

— Te-am recunoscut după pozele din ziare. Cum o mai duci? 
Mai bine, sper. 

— Toate bune și frumoase în ce mă privește, Sandra, așa că 
lasă prostiile și scoală-te, hai! 

l-a întins un halat. Sandra a privit-o în ochi. 

— Când te-ai întors la muncă, agent Brooks? 

— Încep să-mi pierd răbdarea. 

— Spune-mi când și mă scol. 

Charlie a ezitat, după care a zis: 

— Acum două zile. 

— Două zile, a repetat Sandra, lăsând cuvintele să plutească 
în aer. 

Și-a urnit trupul mătăhălos din patul uriaș, refuzând halatul pe 
care i-l oferea Charlie. N-a încercat deloc să-și ascundă 
goliciunea. 

— Două zile și arzi de nerăbdare să-ţi faci un nume. Să le dai 
peste nas tuturor misoginilor ălora care s-au îndoit de tine, nu? 

Charlie a măsurat-o din priviri, refuzând să admită adevărul 
spuselor Sandrei. 

— Păi asta-i ceva de admirat, Charlie, zău așa. Dar nu pe 
spinarea mea, la naiba! 

Bonomia dispăruse acum. Mârâitul Sandrei era inconfundabil. 

— Dacă nu vrei să-ţi stea avocaţii mei pe căpșorul ăla 
drăgălaș zi și noapte o săptămână de-acum încolo, stânga- 
mprejur și fuguța înapoi la Ceri Harddick“, pricepuși? 

Sandra era foarte aproape acum, cu trupul despuiat la câţiva 
centimetri de costumul elegant al lui Charlie. Însă Charlie nici n- 
a clipit, refuzând să se lase intimidată. 

— O să vii cu mine la secţie, Sandra. Avem ceva de furcă la o 
dublă crimă și ne-ar prinde bine ajutorul tău. Cum procedăm, 
așadar? Vii pe picioarele tale ca o doamnă sau târâtă în cătușe? 

— Nu te înveţi minte, ai? Nu vă învăţaţi minte deloc. 


4 Joc de cuvinte intraductibil: hard dick = sculă tare. (W.tr.). 
VP - 76 


Înjurând ca un birjar, Sandra s-a năpustit să-și ia niște haine 
din dressing. În cazul ei, infracțiunile rentaseră cu vârf și 
îndesat, după cum o dovedea în aceste clipe, făcând-o pe 
Charlie să asiste la o pantomimă absurdă în care tot alegea și 
dădea deoparte o serie de ţinute de stiliști semnate Prada, 
Stella McCartney și Diane von Furstenberg... pentru a se opri în 
cele din urmă la niște blugi Armani și o bluză. 

— Gata? a întrebat Charlie, încercând să nu-și arate iritarea. 

— Gata, a spus Sandra, cu un zâmbet larg care dezvăluia doi 
dinţi de aur. Să înceapă jocurile. 


35. 


— Mie de ce nu mi s-a spus nimic despre asta? 

— Te rog să-ți controlezi tonul, Helen. 

— De ce nu mi s-a spus nimic despre asta, doamnă? 

Sarcasmul lui Helen răzbătea aproape pe față, furia ei trecând 
peste orice reținere. Harwood s-a ridicat să închidă ușa 
încetișor, tăindu-i macaroana secretarei care trăgea cu urechea. 

— Nu ţi s-a spus, a continuat Harwood, pentru că nu erai 
prezentă. McEwan e specialistă în dispariţii, prin urmare trebuia 
să ne mișcăm repede. l-am cerut agentei Brooks să o salte și am 
asigurat-o că-ţi voi lămuri eu situaţia. Ceea ce și fac acum. 

Explicația raţională dată de Harwood n-a ameliorat cu nimic 
dispoziţia lui Helen. Avea oare dreptate să fie foc și pară că 
fusese sărită din schemă sau se aprinsese așa doar pentru că 
era vorba despre Charlie? La drept vorbind, nu prea știa nici ea. 

— Înţeleg, doamnă, dar dacă sunt informaţii legate de cazul 
Alan Matthews, eu ar trebui să fiu prima care le află. 

— Ai dreptate, Helen, și e greșeala mea. Dacă trebuie să dai 
vina pe cineva, învinovăţește-mă pe mine. 

Ceea ce Helen evident că nu-și putea permite, și astfel 
rămânea cam în aer. Însă a mai făcut totuși o încercare: 

— E posibil ca McEwan să fie implicată în uciderea lui 
Louszko, dar nu văd nicio legătură între ea și cazul Matthews. 

— Trebuie să fim receptivi, Helen. Ai spus chiar tu că această 
crimă poate să ţină de o dispută teritorială. Poate că el a fost 


VP - 77 


victima colaterală. Charlie a descoperit o chestie cu adevărat 
interesantă, pe care aș vrea s-o cercetăm în detaliu. 

— Nu pare în regulă. Avem de-a face cu ceva prea elaborat, 
prea personal. E vorba de un individ care întrunește... 

— Un individ dotat cu inteligenţă, ambiţie și imaginație. 
Cineva gata să ucidă fără greţuri și mustrări de conștiință și care 
se pricepe de minune să ducă poliţia de nas. Aș zice că asta-i 
taman Sandra McEwan, nu? 

N-avea sens să se mai lupte. Helen i-a dat dreptate și a pornit 
spre sala de interogatoriu. Acolo o aștepta Charlie; și, față în 
faţă cu ea, alături de avocatul său, stătea Lady Macbeth. 

e 

— Grozav mă bucur să vă văd, inspectore. 

Sandra McEwan a rânjit cu gura până la urechi. 

— Cum mai merg treburile? 

— Aş putea să te întreb și eu același lucru, Sandra. 

— Mai bine ca oricând. Dar arătaţi minunat. Să nu-mi spuneți 
că a apărut vreun bărbat în peisaj. 

Helen n-a luat în seamă zeflemeaua. 

— Agentul Brooks investighează moartea Alexiei Louszko. Am 
impresia că a lucrat pentru tine la Brookmire, sub numele fals 
de Agneska Suriav. 

Sandra nu a negat, iar Helen a mers mai departe. 

— A fost ucisă, mutilată și aruncată în portbagajul deschis al 
unei mașini abandonate. Moartea ei s-a vrut a fi un mesaj. Ai 
putea eventual să ni-l traduci și nouă? 

— Cu cea mai mare plăcere v-aș ajuta, însă de-abia o 
cunoșteam pe fată. Am văzut-o doar de câteva ori. 

— Lucra pentru tine, trebuie s-o fi verificat personal și să fi 
stat de vorbă cu ea... 

— Sunt proprietara clădirii unde își are sediul Brookmire. N-aș 
putea spune cine conduce afacerea. 

Avocatul ei nu scotea nicio vorbă. Avea doar un rol decorativ, 
de fapt. Sandra știa exact cum să-și joace cărţile. 

— Ai cules-o de pe stradă, a intervenit Charlie continuând s-o 
preseze. Ai format-o, ai cizelat-o. Dar clanul Campbell s-a simţit 
ofensat, nu-i așa? Au răpit-o. Au omorât-o. După care au 
azvârlit-o din nou în stradă, unde-i era locul. 

— Dacă zici tu... 


VP - 78 


— Protejata ta. Ți-au luat-o de sub nas și au ucis-o. Cum s-au 
simţit celelalte fete la aflarea veștii? Pun pariu că le-au cam 
trecut toate transpirațţiile. 

Sandra n-a zis nimic. 

— Știai că trebuie să faci ceva, a continuat Charlie. Și de ce să 
nu-mpuști doi iepuri dintr-o lovitură? Povestește-mi despre 
proprietăţile de pe Empress Road. 

În sfârșit, o reacţie. Slabă, dar sesizabilă. Sandra nu se 
așteptase la asta. 

— N-am nicio... 

— la uite aici, Sandra, a continuat Charlie. E o listă de 
holdinguri legate între ele prin relaţii comerciale. Hai să lăsăm 
brașoavele și să admitem că tu le controlezi pe toate. Uite, asta 
- Și Charlie a arătat numele unei firme - a achiziţionat șase case 
de pe Empress Road, aflate în paragină, acum aproape doi ani. 
De ce le-ai cumpărat, Sandra? 

A urmat o lungă tăcere și apoi un semn aproape imperceptibil 
din cap al avocatului. 

— Ca să le restaurez. 

— De ce ai vrea să faci asta? Sunt putrede și abandonate, iar 
zona nu se pretează defel la modernizări. 

— Nu te interesează să le recondiţionezi, a intervenit Helen, 
înțelegând dintr-odată. Vrei să le demolezi. 

O tresărire foarte vagă din partea Sandrei. Cel mai clar indiciu 
la care puteau spera, că se află pe pista corectă. 

— Nimeni n-are nevoie de clădiri situate în cartierul felinarelor 
roșii și folosite noaptea de fetele de pe stradă. Dar dacă le 
cumperi, le pui la pământ și pe urmă uiţi să le mai 
reconstruiești, fetele ce-or să facă? Să-și riște viaţa urcând zi de 
zi în mașinile clienților sau să-și caute un alt loc de muncă? Unul 
mai sigur. Unul ca Brookmire. Pun prinsoare că dacă mai săpăm 
un pic vom afla că o groază de terenuri de pe Empress Road și- 
au schimbat recent proprietarul. N-am dreptate? 

Privirea Sandrei începea să devină tăioasă. Charlie a 
fructificat avantajul: 

— Și dacă ai vrut să mergi un pic mai departe? Alde Campbell 
ţi-a dat o lovitură, încercând să-ţi destabilizeze mâna de lucru. 
Dacă ai luat decizia să ridici ștacheta? Puteai să le ucizi o fată 
drept represalii, dar mult mai de efect era să hăcuiești vreo doi 
mușterii. Articolele din presă erau de-ajuns ca să le pună 


VP - 79 


garantat clientela pe fugă. Trebuie să-mi scot pălăria în faţa ta, 
Sandra, e o mișcare deșteaptă. 

Sandra a zâmbit și a rămas tăcută. 

— L-ai ales anume pe Alan Matthews? Ori s-a nimerit să fie el? 

— Clienta mea nu are nicio idee la ce vă referiţi și respinge 
categoric că ar fi implicată în orice acte de violenţă. 

— Ar putea atunci să-mi spună eventual unde se afla pe 28 
noiembrie, între orele 21 și 3 dimineaţa, a atacat Charlie, 
hotărâtă să nu slăbească presiunea. 

Sandra a măsurat-o îndelung pe Charlie din priviri, după care 
a spus: 

— Am fost la o expoziţie. 

— Unde? s-a răstit Charlie. 

— Într-un fost depozit reamenajat, pe lângă Sidney Street. Un 
artist local, o instalaţie vivantă unde publicul face parte din 
actul artistic, chestii din astea. Niște aiureli, evident, dar umblă 
vorba că individul o să valoreze ceva parale, așa că mi-am zis că 
merită s-arunc o privire. Și aici urmează partea amuzantă. Nu 
mă pricep la tehnică, dar flăcăul își cunoaște meseria și mi-a 
spus că toată treaba se transmite în direct pe internet. Așa ceva 
n-ai cum să falsifici - puteţi verifica. Și dacă mai aveţi îndoieli, 
vă pot confirma prezenţa mea și alţi invitaţi care erau de faţă. 
Președintele Consiliului municipal al orașului Southampton se 
afla acolo, redactorul-șef al secției artistice de la BBC South 
așijderea - a, și era să uit... și președintele Asociaţiei ofiţerilor 
superiori din poliţie. Cum îl cheamă - Anderson? Unul cu niște 
dinţi de iepure, care se încăpăţânează să poarte peruca aia 
oribilă - n-ai cum să-l confunzi. 

Sandra s-a lăsat pe spătarul scaunului și s-a uitat la Charlie, 
apoi s-a întors către Helen. 

— Păi, dacă am terminat aici, eu aș cam lua-o din loc. Diseară 
am o întâlnire pe care în niciun caz n-aș vrea s-o ratez. 

e 

— De-a ce mama dracului te joci, agent Brooks? 

Vremurile în care Helen obișnuia să-i zică Charlie păreau 
foarte îndepărtate. 

— Ce te-o fi apucat s-o aduci încoace fără să verifici dacă e o 
suspectă cât de cât plauzibilă? 

— Continuă să fie. Avea motivul, ocazia... 


VP - 80 


— Și un alibi beton. Ne-a făcut să părem niște proaste acolo. 
Termină cu comisioanele pentru inspectoarea-șefă Harwood și 
apucă-te să-ți faci dracului treaba. Află cine a ucis-o pe Alexia 
Louszko. 

Helen a plecat în viteză. Trebuia verificat alibiul Sandrei, însă 
Helen nu se îndoia că spusese adevărul. Era o acoperire prea 
bună ca să fi fost inventată. Putea, firește, să-i însărcineze pe 
alţii să-i omoare pe Matthews și Reid, dar cum să crezi că-i 
încredințase această misiune unei femei singure, atâta vreme 
cât avea la dispoziţie o armată de hăndrălăi? Nu, nu stătea în 
picioare. 

Ziua începuse prost și mergea tot mai rău. Pentru prima dată 
în cariera ei, Helen avea senzaţia clară că e sabotată, și nu 
sprijinită de colegi. Cazul era și-așa destul de bizar și dificil, fără 
s-o mai deturneze Charlie și Harwood prin tot soiul de fundături 
și să-i tragă mereu preșul de sub picioare. 

Adevărul era că nu ajunseseră nicăieri. Fuseseră curmate 
două vieţi și urmau la rând altele. lar Helen nu putea face 
absolut nimic ca să împiedice acest lucru. 


36. 


Angie se obișnuise să fie în centrul atenţiei. Primise o 
săptămână de concediu de la Zenith Solutions și profitase din 
plin de ea, primind în vizită rude și prieteni, reluând întreg 
incidentul oribil iar și iar, înflorind povestea când îi venea cheful. 
Dar chiar și ea se cam săturase să se tot repete, și n-a mai luat 
acum în seamă ţărâitul insistent al soneriei. Storurile erau trase, 
la televizor era emisiunea lui Jeremy Kyle, iar ea tocmai își 
preparase o ceașcă de nes Mellow Bird's. 

S-a auzit soneria din nou. Angie a dat televizorul mai tare. Ce 
dacă în felul ăsta își confirma prezenţa acasă? Nu era obligată 
să deschidă nimănui dacă nu avea chef. Țâărâitul soneriei a 
încetat, iar Angie a schiţat un zâmbet. 

Și-a concentrat atenţia asupra emisiunii - rezultatele testelor 
ADN urmau să fie dezvăluite. Pornise prea târziu televizorul ca 
să mai afle cauzele disputei dintre participanţi, dar se lăsa de 


VP - 81 


fiecare dată cu cafteală când veneau rezultatele ADN. Îi plăcea 
la nebunie partea asta a emisiunii. 

— Hei! 

Angie a înţepenit. Intrase cineva în casă. 

— Ești acolo, Angie? 

S-a ridicat de pe canapea, în căutarea unei arme. N-a găsit 
altceva mai potrivit decât o vază grea de sticlă. A ridicat-o 
deasupra capului în timp ce se deschidea ușa sufrageriei. 

— Angie? 

Angie a rămas stană de piatră, iar spaima i s-a preschimbat în 
uimire. A recunoscut îndată chipul brăzdat de cicatrice. Emilia 
Garanita era o mică celebritate în Southampton. 

— Îmi cer mii de scuze că am dat buzna, dar ușa din spate era 
descuiată și am mare nevoie să stau cu tine de vorbă, Angie. 
Pot să-ți spun Angie? 

Șocul era prea mare ca să-i mai ceară socoteală pentru 
încălcarea proprietăţii, iar Emilia s-a considerat îndreptăţită să 
înainteze și a apucat-o liniștitor de braț. 

— Cum te mai simţi, Angie? Am auzit că ai trecut printr-o 
încercare teribilă. 

Se vede treaba că una dintre fetele de la firmă nu-și ţinuse 
gura. Angie era agasată și încântată deopotrivă. Să ajungă în 
atenţia presei locale era o experienţă neobișnuită și agreabilă. 
Emilia a condus-o ușurel pe Angie înapoi pe canapea și a luat loc 
alături. 

— Rezist, a răspuns Angie vitejește. 

— Sigur că da. Ești o femeie puternică - toată lumea spune 
asta despre tine. 

Angie a pus foarte tare la îndoială aceste cuvinte, dar îi făcea 
plăcere complimentul. 

— Și articolul nostru va reflecta acest lucru. 

Angie a dat afirmativ din cap, cu un amestec de emoție și 
îngrijorare. 

— Evening News intenţionează să facă un articol pe două 
pagini despre tine. Viaţa ta, rolul tău important la Zenith 
Solutions și curajul de care ai dat dovadă când te-ai confruntat 
cu un asemenea incident neplăcut. Am vrea să-ți aducem un 
omagiu. Ce zici? 

Angie a dat din cap. 


VP - 82 


— Hai să clarificăm câteva lucruri, așadar. Ne putem ocupa 
imediat și de istoricul tău profesional, dar mai întâi să ne 
concentrăm asupra acelei zile. Ai primit un colet pentru șeful 
tău... 

— Domnul McPhail. 

— Domnul McPhail. Îi citeşti probabil toată corespondenţa, 
nu? 

— Desigur. Sunt secretara lui personală. Era un colet adus de 
un curier și pe acestea le deschid de fiecare dată pe loc. 

Emilia își lua febril notițe. 

— Şi înăuntru... 

— Înăuntru... era o inimă. Duhnea îngrozitor. 

— O inimă? a întrebat Emilia, încercând să-și ascundă 
surescitarea. 

Nu se prea așteptase să fie adevărat, dar iată că se confirma. 

— Da. O inimă, o inimă de om. 

— Și ţi-ar putea trece prin cap vreun motiv pentru care să-i 
trimită cineva domnului McPhail așa ceva? 

— Nu, a răspuns Angie cu hotărâre. E un șef excelent. 

— Bineînţeles. Și poliţia și-a făcut apariţia? 

— Am vorbit cu inspectoarea Grace. 

— O cunosc bine. E o gaboriţă de ispravă. O interesa ceva în 
mod special? 

Angie a șovăit puţin. 

— Te înţeleg perfect dacă nu te simţi în largul tău să dezvălui 
anumite detalii ale conversaţiei, a zis Emilia. Vreau doar să-ți 
spun că pentru a-l convinge pe redactorul meu șef să acorde 
acestei relatări cele două pagini binemeritate din mijloc, am 
nevoie de toate detaliile. 

După un moment de tăcere mai lung, Angie a vorbit. 

— Părea interesată mai cu seamă să facă rost de o listă 
completă a personalului de la Zenith. Și, în primul rând, de cei 
care lipseau de la serviciu în ziua aceea. 

Mâna Emiliei s-a oprit o clipă, apoi a continuat să scrie 
grăbită. Nu voia să-și arate entuziasmul faţă de această turnură 
foarte interesantă. Totul se lega de minune și avea să-i iasă 
grozav. 

Încă o dată, îi căzuse în braţe o poveste de zile mari. 


VP - 83 


37. 


Violet Robinson își privea ginerele cu suspiciune. Nu se 
îndoise niciodată de dragostea lui pentru Nicola, dar îi punea la 
îndoială devotamentul. Era bărbat, iar bărbaţii se dovedeau 
nepăsători la detalii și înclinați să meargă la minima rezistență. 
Nicola se simțea fără îndoială confortabil acasă și nevoile 
elementare îi erau zilnic satisfăcute de Tony sau de Anna, când 
el se afla la muncă, numai că Nicola nu se limita la atât. Era o 
tânără femeie frumoasă, deșteaptă și cultivată. La fel ca mama 
ei, Nicola se preocupase mereu de propria înfățișare și nu ieșea 
niciodată din casă nemachiată și fără să se asigure că fiecare fir 
de păr se află la locul lui. Violet se văzuse nu o dată nevoită să 
se implice personal, îndurerată de paloarea fiicei sale, de 
șuvițele de păr alandala, de lipsa rimelului. Tony nu știa ce-i de 
făcut în această privinţă, iar Anna, ei bine, Anna era o fată 
simplă care considera că doar caracterul contează. 

— Cât timp vei lipsi? l-a întrebat Violet pe Tony. 

Se aflau amândoi în sufragerie, departe de camera și de 
urechile Nicolei. 

— N-o să /ipsesc, a răspuns Tony, controlându-și cu grijă 
cuvintele și tonul vocii. Voi fi aici pe timpul zilei - probabil chiar 
mai mult decât în mod normal de fapt - e vorba doar de nopți. 
Anna s-a declarat fericită să preia cea mai mare parte a turelor 
de noapte, dar dacă ai putea cumva... 

— Am spus deja că o s-ajut și eu, Tony. O fac cu plăcere. E cel 
mai bine să aibă familia aproape. 

Tony a încuviinţat din cap și a zâmbit, dar Violet știa că nu e 
de acord. O prefera pe Anna, nu pe ea, și dacă Anna ar fi putut 
sta de gardă noapte de noapte ar fi plătit-o bucuros, numai să 
nu apeleze la soacra lui pentru sprijin. 

— Cât va dura această... muncă de noapte? 

— Eu sper că nu multă vreme. 

Un nou răspuns evaziv. 

— Păi, eu vă dau bucuroasă o mână de ajutor atâta cât va fi 
nevoie, dar știi care-i părerea mea. Nu-mi place deloc să mă 
gândesc că Nicola se trezește și dă cu ochii de o persoană 
străină la căpătâiul ei. 


VP - 84 


Vocea lui Violet a prins să tremure, copleșită deodată de 
sentimentul mocnit al pierderii. Tony a dat înţelegător din cap, 
dar nu avea de gând să mai discute subiectul. Renunţase oare la 
Nicola? Violet avea o puternică bănuială că da. Existau alte 
femei în viața lui? Violet nu mai știa ce să creadă, și asta o 
durea. 

— E periculos? Ce trebuie să faci? 

O tăcere mai lungă de această dată, urmată de o explicaţie 
liniștitoare mult prea amănunţită. Era periculos așadar. Oare era 
nedrept din partea ei să-l urască pentru că se arunca așa cu 
capul înainte? Trebuia să-și facă datoria de poliţist - înțelegea 
lucrul acesta. Dar n-ar fi putut să-și ceară transferul din linia 
întâi într-un loc mai ferit? Dacă păţea ceva? Soţul lui Violet, de 
pildă - un nemernic şi-un terchea-berchea -, spălase puţina de 
ani de zile. Trăia acum cu cea de-a doua soţie și cu cei trei copii 
în Maidstone și nici nu mai voia să știe de ele. Dacă Tony pățea 
ceva, rămâneau doar ea și Nicola, legate una de alta, să aștepte 
și să spere. 

Violet s-a pomenit brusc traversând încăperea. Și-a pus mâna 
pe braţul lui Tony și, îndulcindu-și glasul, i-a spus: 

— Să ai grijă, Tony. Ai grijă de tine. 

lar el a părut să înţeleagă de data asta. Era un moment greu 
pentru amândoi - pentru Tony o trecere de la terapie intensivă 
la un stil de viaţă mai exuberant - și se aflau în asentiment o 
dată în viață. 

— Du-te, Tony. Nicola și cu mine o să fim bine aici. 

— Mulţumesc, Violet. 

Tony a părăsit încăperea ca să-și continue pregătirile, lăsând- 
o pe Violet singură cu fiica ei. Scoțându-și tubul de ruj din 
geantă, Violet l-a trecut peste buzele Nicolei. Pentru o clipă, i-a 
crescut moralul, dar se simțea în continuare foarte tensionată. 
Avea senzaţia neplăcută că niște forţe pe care nu le putea 
controla se adunau laolaltă și se pregăteau să-i zguduie lumea 
din temelii. 


VP - 85 


38. 


În vreme ce echipa se strângea în sala de ședințe, Helen 
încerca să-și adune gândurile. Nu se mai simţise așa izolată în 
nicio altă investigaţie. Charlie ţinea morţiș să se facă remarcată 
săltând-o pe McEwan pentru crime, iar Harwood părea hotărâtă 
s-o sprijine. Superioara ei refuza să dea credit convingerii tot 
mai puternice a lui Helen că se confruntau cu un criminal în 
serie. Harwood era o politiciană, o polițistă de protocol care nu 
avusese de-a face cu un asemenea individ până atunci. Helen, 
graţie trecutului personal și pregătirii profesionale, avusese. Prin 
urmare, ea era cea care trebuia să preia conducerea și să 
dirijeze căutările echipei în direcţia relevantă. 

— Haideţi să presupunem deocamdată, a început Helen, că 
ucigașa noastră este o prostituată și că-i omoară pe bărbații 
care plătesc pentru sex. Ceea ce s-a întâmplat nu este un 
accident - nu există nicio dovadă că ei ar fi încercat s-o violeze 
sau că a avut loc o luptă, ci i-a atras pe acești bărbaţi cu bună 
știință în locuri izolate, după care i-a omorât. E vorba de ceva 
premeditat, de o treabă planificată. N-avem niciun indiciu care 
să ne sugereze că ar lucra în echipă, deci suntem în căutarea 
unei persoane dereglate și periculoase în cel mai înalt grad, care 
a fost agresată sau violată probabil, care e posibil să aibă un 
istoric de tulburări mentale și care prezintă o aversiune majoră 
faţă de bărbaţi. Trebuie să controlăm spitalele, clinicile, 
adăposturile și hostelurile și să vedem dacă cineva care 
corespunde acestei descrieri s-a prezentat pe-acolo în ultimul 
an. Să căutăm, de asemenea, în baza de date HOLMES 2 dacă 
există cazuri recente și nerezolvate de viol sau agresiuni 
sexuale. Ceva trebuie s-o fi pus în mișcare. Indiferent cât ar fi de 
înclinată spre violență, ceva trebuie să fi declanșat această furie 
turbată. Să căutăm totodată și alte infracţiuni pe care ar fi putut 
ea să le comită - atacuri, înjunghieri - și să-și facă astfel 
încălzirea înainte de a trece la crimă. Agent Sanderson, poţi te 
rog să te ocupi tu de asta? 

— S-a făcut, șefa. 

— Pe cine căutăm așadar? a continuat Helen. Cunoaște în 
mod cert locurile - Empress Road, Eling Great Marsh - deci 
probabil a activat în ultimul timp ca prostituată. Greșelile de 


VP - 86 


ortografie, atât în ceea ce privește cuvântul „Necuratu” cât și 
adresa poștală a familiei Matthews, sugerează o posibilă 
educaţie precară și că ar putea chiar să fie dislexică, însă nu-i în 
niciun caz proastă. Nu lasă practic nicio urmă pe unde trece - 
legiștii au recoltat un fir de păr negru din mașina lui Reid, dar 
este sintetic, de la vreo perucă pesemne - și are curaj cu 
toptanul. A intrat și a ieșit de la Zenith Solutions fără s-o 
remarce nimeni. Doar cineva care consideră că are o misiune de 
îndeplinit își riscă libertatea în felul acesta. Cineva care vrea să 
dovedească ceva. 

Echipa a rămas tăcută, sub impresia cuvintelor lui Helen. 

— Prin urmare, ţinta noastră primară o reprezintă 
prostituatele active în prezent sau în trecutul apropiat. Trebuie 
să verificăm la toate nivelurile - prostituatele de lux, escortele 
studente, imigrantele ilegal, drogatele care se vând în port -, 
dar să ne concentrăm pe segmentul de jos al pieţei. Gusturile lui 
Matthews și Reid par să încline spre fete mai vulgare, sordide și 
ieftine. Trebuie să acoperim tot orașul, dar aș deplasa 
majoritatea efectivelor noastre în zona de nord. Bevois Valley, 
Portswood, Highfield, Hampton Park. Criminala noastră își agaţă 
clienţii prin locuri unde nu există camere de supraveghere, dar 
am reușit să identificam mașinile lui Matthews și Reid pe 
imaginile din trafic. Se pare că l-a cules pe Matthews pe 
Empress Road, iar pe Reid de undeva din apropierea parcului 
Common. Probabil că alege aceste locuri fiindcă sunt mai 
aproape de casa ei, pentru că le cunoaște și pentru că le 
consideră „sigure”. Să nu excludem nicio posibilitate, dar 
estimez că locuiește sau lucrează în partea de nord a orașului. 
Agenta McAndrew va coordona operaţiunile noastre în această 
zonă. 

— Am alcătuit deja o echipă, şefa, a răspuns agenta 
McAndrew, și am împărţit zona pe sectoare. leșim pe teren 
după-amiază. 

— Următoarea întrebare este de ce i-a ales pe Matthews și 
Reid? Au fost aleși la întâmplare sau i-a selectat anume? E 
posibil ca ucigașa să-l fi remarcat pe Matthews și să-i fi aflat 
obiceiurile și preferinţele. Dar Reid era mult mai tânăr și pare să 
fi fost relativ nou în branșă. Dacă într-adevăr l-a selectat pe e/ 
anume, trebuie s-o fi făcut prin mijloace mai subtile. Amândoi 
aveau soții și copii, ceea ce poate constitui un indiciu important, 


VP - 87 


dar se mișcau în cercuri foarte diferite și se găseau în stadii 
foarte diferite în vieţile lor de familie - Matthews avea patru 
copii mari deja, iar Reid o fetiță de câteva luni. 

— Probabil că au dat de ea pe internet. In zilele noastre, dacă 
vrei o felaţie, cauţi pe Google, nu? a intervenit Sanderson, 
stârnind chicoteli înăbușite. 

— Se poate. Să cercetăm atunci amprentele digitale ale lui 
Reid și Matthews. Agent Grounds, ai putea tu să preiei această 
sarcină? Hai să vedem dacă tipii ăştia au fost ţinte premeditate 
ori s-au nimerit pur și simplu în locul nepotrivit la ora 
nepotrivită. E lămurită toată lumea? 

Helen s-a ridicat și s-a îndreptat din nou spre centrul de 
comandă. Era plină de energie și hotărâre - cu sentimentul unei 
misiuni de îndeplinit. Dar la intrarea în sală a încremenit brusc, 
iar proaspătul optimism i s-a evaporat într-o clipită. Cineva 
lăsase televizorul din colț să meargă, fără sonor, iar Helen a 
înșfăcat telecomanda și a dat volumul mai tare. Se derula 
buletinul de știri de la prânz pe BBC South. Graham Wilson, 
reporterul de serviciu, lua un interviu detaliat. lar oaspetele său 
de azi din studio era Eileen Matthews. 

e 

Helen ardea de ciudă și de supărare, gonind spre locuința 
familiei Matthews. Pe Eileen o doborâse durerea - era de înțeles 
-, dar intervenția ei directă în anchetă risca să compromită 
totul. Îi intrase în cap că Alan nu avusese de-a face cu femei de 
moravuri ușoare și, convinsă că poliția se află pe o pistă greșită, 
luase hotărârea să demareze propria căutare a ucigașului 
soțului său. „Vă rog să mă ajutaţi să-l găsesc pe bărbatul care i- 
a făcut asta lui Alan” era fraza pe care o repetase de mai multe 
ori de-a lungul interviului. Bărbat în sus, bărbat în jos. Cinci 
minute televizate la prânz asmuţiseră publicul pe urmele unui 
criminal inexistent. 

Eileen se întorsese acasă de la studiourile TV cu puţin timp 
înainte de sosirea lui Helen. Arăta vizibil sleită de efortul de a 
vorbi în public despre moartea soțului și voia să-i trântească ușa 
în nas lui Helen, care însă era mult prea inflamată ca să permită 
așa ceva. N-a durat mult până să înceapă ostilitățile. 

— Ar fi trebuit să te consulţi cu noi mai întâi, Eileen, o chestie 
ca asta poate stânjeni efectiv ancheta. 


VP - 88 


— Nu m-am consultat cu voi pentru că știam dinainte ce veţi 
spune. 

Eileen nu se căia deloc. Helen trebuia să facă mari eforturi ca 
să se stăpânească. 

— Știu că tot ce s-a abătut asupra ta în ultimele zile te-a 
copleșit de durere și necaz și că-ţi dorești cu disperare niște 
răspunsuri, dar nu așa se procedează. Dacă vrei dreptate pentru 
tine și pentru copii, trebuie să ne lași pe noi să ne ocupăm. 

— Și să vă las să pângăriţi memoria lui Alan? Să-i târâţi 
familia în noroi? 

— Eu nu-ţi pot ascunde adevărul, Eileen, indiferent cât este 
de crud. Soțul tău avea de-a face cu prostituate și sunt convinsă 
că din cauza asta și-a găsit sfârșitul. L-a ucis o femeie - suntem 
99% siguri de asta - și orice deturnare a atenţiei publicului într-o 
altă direcţie riscă să-i permită acestei femei să lovească din nou. 
Oamenii trebuie să fie vigilenţi, iar pentru asta noi trebuie să le 
dăm informaţia corectă. Înțelegi? 

— Să lovească din nou? 

Glasul lui Eileen suna mai puţin tăios acum. Helen ezita, 
nehotărâtă cât să dezvăluie. 

— Un tânăr a fost ucis azi-noapte. Credem că aceeași 
persoană se face vinovată de ambele crime. 

Eileen o privea fix. 

— A fost găsit într-o zonă frecventată de prostituate... 

— Nu. 

— Îmi pare rău... 

— Nu-ţi voi permite să continui această... această campanie 
defăimătoare. Alan era un om bun. O persoană cucernică. Știu 
că mai avea câteodată probleme de sănătate... suferea de 
anumite infecţii, dar multe dintre ele se pot contracta la piscină. 
Alan era un înotător pasionat... 

— Pentru Dumnezeu, Eileen, avea gonoree. Nu te alegi cu așa 
ceva de la înot. 

— NU! Mâine e înmormântarea lui și tu vii aici cu toate 
minciunile astea blestemate... NU! NU! NU! 

Eileen ţipa din toți rărunchii, acoperind-o pe Helen. Apoi s-au 
dezlănțuit lacrimile. Helen simţea un amalgam de emoţii - 
compasiune, mânie, neîncredere. In tăcerea grea care s-a 
instalat, și-a rotit ochii prin cameră, înregistrând fotografiile de 
familie care păreau să confirme imaginea lui Eileen despre Alan. 


VP - 89 


Era însăși întruchiparea capului de familie onest, jucând fotbal 
cu băieţii lui, însoţindu-și mândru fiica, pe Carrie, la festivitatea 
de absolvire, dirijând corul bisericii sau ciocnind un pahar cu 
mireasa la propria nuntă odinioară. Dar totul nu era decât 
publicitate. 

— Eileen, trebuie să colaborezi cu noi. Trebuie să vezi situaţia 
în ansamblu. Altfel vor pieri oameni nevinovați, înţelegi? 

Eileen n-a ridicat privirea din pământ, însă hohotele de plâns i 
s-au mai potolit. 

— Nu vreau să te fac să suferi, dar trebuie să privești 
adevărul în faţă. Istoricul lui Alan de pe internet a arătat că era 
foarte interesat atât de pornografie, cât și de prostituate. Dacă 
nu cumva vreo altă persoană - tu sau băieţii - a folosit acel 
calculator, atunci Alan este singurul care ar fi putut accesa acele 
site-uri. 

Deoarece Eileen le spusese deja că Alan nu permitea nimănui 
să pătrundă în biroul lui, darămite să-i intre pe computer, Helen 
știa că vestea va avea efect. 

— Acele site-uri n-au fost accesate din întâmplare. Le avea 
salvate... Am controlat și situaţia lui financiară. 

Eileen nu mai scotea nicio vorbă acum. 

— Administra un cont destinat reparațiilor la biserică. Acum 
doi ani, suma se ridica la câteva mii de lire. S-au dus aproape 
toți, extrași în tranșe de 200 de lire de-a lungul ultimelor 
optsprezece luni. Dar nu s-a desfășurat nicio lucrare la biserică. 
Am trimis acolo un ofițer care a discutat cu preotul. Știm că Alan 
nu avea un venit foarte mare și se vede treaba că folosea banii 
bisericii ca să-și finanțeze activităţile. 

Îndulcind tonul, Helen a adăugat: 

— Îmi dau seama ce rătăcită te simţi în clipa asta, dar singura 
modalitate ca tu și familia să puteţi ieși din acest... coșmar este 
să priviţi realitatea în ochi. N-ai să crezi, dar știu prin ce treci. 
Am trăit și eu lucruri îngrozitoare, am îndurat chinuri teribile și 
cea mai greșită reacţie este să bagi capul în nisip. Pentru fetele 
și pentru băieţii tăi, pentru tine, e nevoie să ţii seama de ceea 
ce-ţi spun. Să-l vezi pe Alan așa cum a fost - cu bune și cu rele - 
și sa accepţi situaţia. E foarte probabil ca biserica voastră să 
demareze o anchetă financiară proprie și sunt sigură că vom 
mai avea întrebări pentru tine. Nu luptându-te cu noi vei depăși 


VP - 90 


momentul. Trebuie să ne ajuţi, iar noi te vom susţine la rândul 
nostru. 

Eileen s-a uitat în cele din urmă la ea. 

— Eu vreau s-o prind pe cea care l-a ucis pe Alan, a continuat 
Helen. Vreau asta și vreau să-ţi pot oferi răspunsurile de care ai 
nevoie mai mult decât orice altceva. Dar n-o pot face dacă te 
războiești cu mine, Eileen. Hai să colaborăm, te rog. 

Rugămintea lui Helen era onestă și venită din inimă. A urmat 
o lungă tăcere, apoi Eileen a privit-o. 

— Te compătimesc, inspectore. 

— Poftim? 

— Te compătimesc fiindcă-ţi lipsește credinta. 

Și a ieșit valvârtej din cameră fără să se uite înapoi. Helen a 
privit-o cum pleacă. Îi pierise mânia și nu mai simţea decât milă 
acum. Eileen crezuse orbește în Alan și nu avea să se împace 
niciodată cu ideea că mentorul ei, stânca ei, fusese doar un om 
de paie, de fapt. 


39. 


Agenta Rebecca McAndrew ieșise pe teren doar de câteva 
ore, dar se simțea deja mânjită și descurajată. Abordase 
împreună cu oamenii ei bordelurile de lux mai întâi. Acestea se 
dovediseră a fi mult mai aglomerate decât își amintea. 
Recesiunea atrăsese tot mai multe femei înspre industria 
sexului, iar afluența bruscă de prostituate din Polonia și Bulgaria 
saturase piața. Competiţia creștea, ceea ce însemna că preţurile 
scăzuseră. Era o lume tot mai câinoasă. 

Trecuseră pe urmă la campusurile studențești, unde situaţia 
era deprimant de asemănătoare. Fiecare fată cu care stăteau de 
vorbă cunoștea cel puţin o colegă care să fi recurs la prostituție 
pentru a-și plăti studiile. Tindea să devină ceva tot mai banal, 
atâta vreme cât bursele dispăreau și studenţii se chinuiau să-și 
finanțeze anii numeroși de facultate. Insă poveștile cu 
dependenţă de alcool și automutilări lăsau să se înțeleagă că 
acest nou fenomen nu era lipsit de urmări. 

McAndrew și oamenii săi se aflau acum la clinica Claymore, 
un centru medical fără plată pus pe picioare de un grup de 


VP - 91 


angajaţi ai sistemului naţional de sănătate și voluntari inimoși. 
Oricine se putea prezenta aici să primească tratament gratuit, 
numai că era situat într-o zonă rău famată, aveai de stat la 
coadă și trebuia să-ți supraveghezi permanent bunurile de 
valoare, astfel că-i atrăgea în general pe alcoolici și pe cei aflaţi 
într-o situaţie disperată. Multe dintre clientele centrului erau 
prostituate tinere - fete cu infecţii, fete cu răni care trebuiau 
cusute în urma bătăilor încasate, fete care născuseră recent și 
care pur și simplu nu mai făceau faţă. Nu puteai rămâne de 
piatră văzând cu ce situaţii cumplite se confruntau. 

Rebecca McAndrew blestema adesea orele lungi de program - 
nu avea niciun iubit de mai bine de doi ani, parțial din cauza 
turelor de noapte -, dar și-a dat seama că sacrificiile ei nici nu 
se comparau cu cele făcute de femeile care lucrau la Claymore. 
În ciuda epuizării și lipsei dureroase de fonduri, trudeau fără 
odihnă pentru binele acestor fete, fără să le judece sau să-și 
iasă vreodată din fire. Erau niște sfinte moderne - chiar dacă 
nimeni nu le recunoștea ca atare. 

În timp ce membrii echipei luau declaraţii și puneau întrebări, 
pe Rebecca a frapat-o un paradox. Intr-o lume unde părea din 
ce în ce mai greu să legi relaţii semnificative - iubire, căsnicie, 
familie -, nu fusese niciodată mai simplu să găsești o companie 
plătită. Planeta era întoarsă pe dos, ţara continua să se zbată în 
ghearele recesiunii, dar un lucru era cât se poate de clar. 

Southamptonul înota în sex. 


40. 


Străzile erau mohorâte, întocmai ca starea de spirit a lui 
Charlie. După ce o luase Helen la trei păzește, primul ei impuls 
fusese să-și predea legitimaţia și să fugă acasă. Dar o 
împiedicase ceva, iar acum își revenise și se rușina de propria-i 
fragilitate. La ce se așteptase? Helen nu vedea cu ochi buni 
întoarcerea ei, iar Charlie îi picase fix în plasă, periclitând din 
entuziasm investigația în cazul Sandrei McEwan. 

Îi ardeau obrajii de rușine - ce se alesese de poliţista talentată 
care fusese odată? - și rușinea o mâna acum înainte. După ce 
dăduse greș în prima tentativă de a o demasca pe ucigașa 


VP - 92 


Alexiei, Charlie revenise la principiile de bază și bătea străzile în 
căutare de informaţii. Poate că în discuţiile cu fetele de pe 
stradă, care păreau să se afle în centrul războiului dintre 
McEwan și clanul Campbell, reușea să dea de vreun fir. Elevii se 
întorceau acasă. Abia trecuse de ora 16, dar începea deja să se 
întunece. Bezna insidioasă și apăsătoare la care iarna se pricepe 
de minune. Dispoziţia lui Charlie a mai scăzut cu o treaptă. 

Prostituatele care-și făceau veacul prin port s-au uitat cu 
dragă inimă la poza pe care le-o arăta Charlie, odată ce se 
lămuriseră că nu intenţiona să le salte. Memoria le cam juca 
feste, dar una dintre fete, mai veche în branșă, a îndrumat-o în 
cele din urmă pe Charlie spre hotelul Liberty, o coșmelie jegoasă 
și părăginită care-și punea la dispoziţie camerele nu cu ziua, ci 
mai degrabă cu ora. Charlie mai trecuse și altă dată pe-acolo și 
a simţit un gol în stomac la gândul că trebuie să se ducă din 
nou. Singurătatea și disperarea domneau în locul acela. 

A apăsat butonul interfonului. O dată, de două, de trei ori, 
după care ușa s-a deschis, în sfârșit. l-a vârât sub nas 
legitimaţia mardeiașului polonez care o „întâmpinase”. El i-a dat 
drumul înăuntru cu un mârâit și i-a întors spatele, apucând-o pe 
scări. Charlie știa că n-are să-i fie de niciun ajutor - era plătit să 
vadă tot, dar să nu spună nimic -, drept care și-a concentrat 
atenţia asupra lucrătoarelor care își făceau apariţia cu o 
regularitate impresionantă din spatele numeroaselor uși închise. 
Era o clădire cu etaje retrase, pe patru niveluri. Rămâneai uluit 
dacă socoteai cam câtă copulaţie se producea noapte de noapte 
aici. Prezervativele folosite acopereau podeaua. 

Charlie discuta cu o fată pe nume Denise, care nu avea mai 
mult de șaptesprezece ani. Era dependentă de droguri, ca și 
iubitul ei, și îi revenea ei sarcina să câștige banii necesari 
amândurora. De ce se vindeau aceste fete pe nimica toată? Aici 
era cel mai de jos punct al pieţei - tipele mai de soi își 
desfășurau activitatea în nordul orașului. Prin port erai silită să 
faci orice pentru câteva lire, indiferent cât de jenant sau 
neplăcut. 

Mulţi gabori le tratau pe fete ca pe niște zdrenţe, dar Charlie 
simţise mereu nevoia să le ajute. Deja se străduia s-o desprindă 
pe Denise de ibovnicul ei parazitar, îndrumând-o spre un 
adăpost pe care-l cunoștea, când deodată s-a dezlănţuit 
infernul. 


VP - 93 


Un urlet. Puternic, prelung și disperat. Pe urmă tropot de pași 
care coborau, uși trântite, iadul pe pământ. Charlie a sărit și s-a 
năpustit pe scară. A dat colţul și s-a ciocnit cap în cap cu o 
prostituată îngrozită. Pe moment a văzut stele verzi, dar urletele 
continuau, iar Charlie s-a adunat și a mers înainte, trecând pe 
lângă chipuri neliniștite, luptându-se să tragă aer în piept în 
timp ce urca scările. Ajunsă pe palierul de sus, a constatat 
surprinsă că avea cămașa pătată de sânge. 

Urletele veneau din spatele ultimei uși de pe dreapta. 
Scoțându-și bastonul telescopic din toc, l-a desfăcut, gata de 
luptă. Dar imediat ce a intrat în cameră a constatat că nu avea 
nevoie de el. Bătălia se terminase și fusese pierdută deja. Într- 
un colţ al încăperii, o prostituată adolescentă ţipa fără încetare, 
împietrită de groază. În apropiere, pe patul îmbibat de sânge, 
zăcea un bărbat. Pieptul său despicat scotea la iveală inima care 
continua să pulseze. 

Totul a căpătat sens dintr-odată. Charlie avea sânge pe 
cămașă pentru că se ciocnise cu ucigașa care părăsea scena 
celui mai recent atac. Stupefiată, Charlie a dat s-o ia la goană 
după ea, dar s-a oprit. Omul trăia încă. 

Trebuia să ia urgent o decizie. S-a repezit la bărbat, scoţându- 
și haina și apăsându-i-o pe piept într-un efort de a opri 
sângerarea. Preluându-i capul în brațe, l-a îndemnat insistent să 
țină ochii deschişi și să vorbească cu ea. Charlie știa că ucigașa 
are un avans foarte mare și că scăpase probabil deja, astfel că 
șansa cea mai bună de a o identifica era să culeagă vreo 
informaţie de la victimă înainte să-și dea duhul. 

— Cheamă salvarea! s-a răstit ea la fata care ţipa, înainte să 
se ocupe din nou de bărbat. 

Din gura bărbatului a ţâșnit sângele. O burniţă de stropi a 
ajuns pe faţa lui Charlie. 

— Poţi să-mi spui cum te cheamă, iubitule? 

Omul a bolborosit ceva nedeslușit. 

— Salvarea e pe drum, o să fie totul bine. 

Ochii lui începeau să se închidă. 

— Poţi să-mi spui cine ţi-a făcut asta? 

Bărbatul a deschis gura. Charlie s-a aplecat cu urechea la 
gura lui, ca să audă ce avea de zis. 

— Cine te-a atacat? Îi știi numele? 

Omul se chinuia să respire, dar intenţiona să și spună ceva. 


VP - 94 


— Numele ei. Spune-mi, te rog, cum o cheamă. 

Însă el n-a zis nimic. Charlie n-a mai prins decât ultima lui 
suflare. Criminala scăpase, iar Charlie rămăsese cu ultima ei 
victimă în braţe. 


41. 


Helen pășea mânioasă pe stradă, prin fața hotelului Liberty, 
scormonind cu privirea pereţii terasei dărăpănate în căutarea 
unor camere de supraveghere. Avuseseră noroc - Charlie 
dăduse efectiv nas în nas cu criminala - și, în urma depoziţiei 
sale coroborate cu firimiturile extrase de la prostituata poloneză 
care întrerupsese atacul, aveau cea mai bună descriere a 
suspectei de până în prezent. Era albă, de vreo douăzeci și ceva 
de ani, și înaltă, cu o statură peste medie, cu picioare lungi și 
musculoase. Purta haine de culoare închisă, probabil de piele, 
avea fața palidă, iar părul lung și negru era tuns cu breton. Insă 
nimeni nu-i văzuse chipul suficient de bine încât s-o poată 
descrie altfel decât în termeni generici. Individul care încasa 
banii de la fete era clar că nu-și dezlipea niciodată ochii de pe 
televizor suficient timp cât să vadă cu adevărat cine intra și 
ieșea din clădire. Celelalte lucrătoare au afirmat că nu era o 
obișnuită a locului - vreo două se intersectaseră cu ea în timp ce 
urca împreună cu clientul, dar își ţinuse capul plecat, nu li se 
întâlniseră privirile și în afară de asta aveau și ele propriii lor 
clienţi de care trebuia să se ocupe. Ce frustrant era să fii așa de 
aproape și totuși să ai doar atât de puţin! O captură de-a 
vreunei camere de supraveghere ar fi putut schimba însă totul, 
și Helen cerceta atent zidurile. În zonă infracțiunile erau atât de 
răspândite, încât lumea apela deseori la măsuri de siguranţă 
suplimentare, dar căutarea ei n-a dat la iveală decât o singură 
cameră, cocoțată deasupra intrării unei jalnice prăvălii de 
spirtoase. Atârna flască de-a lungul zidului și se vedea că fusese 
vandalizată. Să fi fost opera puștanilor din cartier sau chiar 
ucigașa o scosese din uz? Oricum, nu prea folosea la nimic. 

Întorcându-se la intrarea în hotel, Helen a zărit-o pe Charlie, 
îmbrăcată acum într-un costum de protecție și învelită cu o 


VP - 95 


pătură. Hainele îi fuseseră luate pentru analiza de laborator și o 
însoțea o agentă în uniformă. 

— Să-l sun eu pe Steve? 

Charlie a ridicat capul și a dat cu ochii de Helen. 

— Lloyd... Agentul Fortune a făcut-o deja. 

— Bine. Du-te acasă, Charlie. Ai trecut printr-un șoc major și 
ai făcut tot ce se putea. Vorbim mai târziu. 

Charlie a încuviințat din cap, încă amuţită de șoc. Helen i-a 
pus o mână încurajatoare pe umăr, apoi a trecut mai departe, 
nerăbdătoare să vadă ce le putea oferi scena crimei. Urcând pe 
scări până la ultimul etaj, s-a oprit să discute cu un grup de 
legiști adunați în jurul unei urme parţiale de talpă. Conturul unui 
toc și al unui vârf de pantof se imprimase cu sânge pe planșeul 
de lemn. 

— E al ei? a întrebat Helen. 

— Păi al lui Charlie nu este, deci... 

— Puteţi să deduceţi mărimea? 

Legistul a dat afirmativ din cap, iar Helen și-a continuat 
drumul. Aceste detalii se puteau dovedi surprinzător de 
însemnate. Se însufleţise pentru o clipă, dar buna dispoziţie i s-a 
volatilizat îndată ce a dat ochii cu ochii de locul faptei. Era 
scăldat în sânge. Victima zăcea pe pat, cu mâinile și picioarele 
încă legate de scheletul metalic, cu pieptul desfăcut ca o cutie 
de conserve. Inima sa, care în urmă cu o jumătate de oră pompa 
din plin, se oprise acum. Helen s-a aplecat asupra cadavrului, 
atentă să nu-l atingă. Studiind rana, a constatat că țesutul din 
jurul inimii era intact. Se cunoștea că ucigașa fusese întreruptă 
înainte de a-și putea recolta trofeul. Helen s-a uitat o secundă la 
faţa omului - fără să-l recunoască -, era schimonosită de durere. 

S-a tras înapoi, să-i lase pe legiști să-și facă treaba. Pe lângă 
probele recoltate de pe cadavrul victimei, urmau să analizeze și 
o cutie de plastic Tupperware de dimensiune medie care zăcea 
pe podea. Acolo punea criminala inimile? O cutie Tupperware. 
Era un obiect atât de banal și de casnic, aproape că te umfla 
râsul. Ar fi putut fi achiziționată dintr-o sută de magazine din 
Southampton. Nu le rămânea decât să spere că ucigașa lăsase o 
fărâmă din identitatea ei înăuntru. Helen știa că nu prea putea 
să conteze pe asta - femeia aproape că nu făcuse niciun pas 
greșit deocamdată. 


VP - 96 


Studiind locul faptei, pe Helen o asaltau nenumărate întrebări. 
De ce această schimbare bruscă în modul de operare? Criminala 
se arătase până acum extrem de prudentă - de ce să-și aducă 
cea mai recentă victimă într-un loc unde putea fi deranjată sau, 
și mai rău, identificată? Devenea mai neglijentă? Sau mușteriii 
se dovedeau mai greu de agăţat? Se răspândise zvonul despre 
pericol? Clienţii căutau protecție în locuri mai publice? Il adusese 
aici pe timpul zilei, când știa că va fi lume prin preajmă. Să fi 
fost o persoană specială? Nu putea da de el decât la orele 
astea? Era o situaţie ciudată. 

Helen știa sigur un lucru, și anume că ucigașa își va pierde 
capul acum. Fusese deranjată în plină activitate și fugise cu 
mâinile goale. Ba, și mai rău, se ciocnise de un polițist cu 
legitimaţia la vedere și scăpase doar printr-un noroc chior. 
Pesemne acum se temea că poliţia dispune de o bună descriere 
a ei și poate și de probe judiciare. Experienţa o învățase pe 
Helen că o astfel de spaimă îl putea determina pe criminal să 
reacționeze în două moduri. Ori să se dea la fund de-a binelea, 
ori să-și intensifice șirul crimelor. Care avea să fie opţiunea ei? 

Rămânea de văzut. 


42. 


Venise vremea să-și ia rămas-bun. Tony tot amânase 
momentul, dar se făcea deja târziu. A șovăit un moment în 
pragul camerei Nicolei, după care a intrat. 

— Poţi să ne lași o clipă, Anna? 

Anna s-a întrerupt din lectura cu voce tare și a ridicat ochii din 
carte, luată prin surprindere de apariţia lui Tony, după care și-a 
recăpătat siguranța. 

— Desigur. 

A ieșit discret. Tony s-a oprit, privindu-și soția întinsă în pat. 
Pleoapa ei dreaptă a tremurat - astfel își saluta Nicola soțul. 

— Trebuie să plec acum, iubito. Anna va rămâne cu tine restul 
zilei și la noapte. O să vin să te văd dimineaţă, da? Putem să 
citim un pic din Dickens, dacă vrei. Anna zice că aproape ai 
terminat cartea. 


VP - 97 


Nicio reacţie de la Nicola. Oare pricepuse vorbele lui? Sau era 
supărată și refuza să comunice? Tony s-a simţit din nou cuprins 
de remușcări. 

— O să-i spun Annei că poate să-ţi citească până târziu dacă 
vrei. Poţi să dormi mâine mai mult. Întind și eu patul alături și ne 
cuibărim amândoi. Ca în vremurile bune. 

Tony avea glasul gâtuit de emoție. De ce tărăgăna oare 
lucrurile, în loc să plece pur și simplu? 

S-a aplecat să-și sărute soţia pe frunte. A mai stat un pic și a 
sărutat-o din nou, de data aceasta pe buze. Fiindcă păreau 
uscate, chiar crăpate puţin, a scos balsamul din sertarul 
noptierei și i le-a uns cu blândețe. 

— Te iubesc. 

Tony s-a întors, a ieșit, iar peste treizeci de secunde ușa casei 
se închidea încet în urma lui. 

e 

A cotit după colț unde-și parcase automobilul nemarcat. Era 
un Vauxhall sedan, mașina preferată a comis-voiajorilor care 
băteau ţara în lung și în lat. A deblocat ușile cu telecomanda. 
Aplecându-se să deschidă portiera, și-a văzut imaginea 
reflectată și a rămas puţin pe gânduri. Purta un costum cam 
botit, avea șuviţe cărunte vopsite și o pereche de ochelari de 
director. Era și nu era el. Imaginea unui om singur, obosit și 
nefericit. Conţinea ceva mai mult adevăr, însă Tony nu voia să 
persiste asupra acestui gând. Avea de lucru. 

Urcându-se în mașină, a pornit motorul și a demarat. Venise 
vremea să danseze cu diavolul. 


43. 


„O cutră care ţi-a furat inima”. 

Emilia Garanita sorbea titlul din ochi fără să-și ascundă 
plăcerea. O încânta mai ales jocul de cuvinte pe care-l găsise și 
pe care, la fel de încântat ca și ea, redactorul-șef îl trântise pe 
prima pagină. Avea să fie oare numărul cel mai bine vândut al 
Evening News din toate timpurile? Spera din tot sufletul să fie 
așa. Cu un pic de baftă, putea chiar să reprezinte pașaportul ei 
pentru presa naţională. 


VP - 98 


Ziarele se aflau deja pe tarabe de vreo două ore. Veștile 
circulau cu repeziciune - mobilul îi suna fără încetare și fluxul de 
pe Twitter explodase pur și simplu. Nimic nu vinde un ziar mai 
bine ca un criminal în serie, iar Emilia era hotărâtă să profite la 
maximum. Articolele scrise anul trecut despre seria de crime a 
lui Marianne îi aduseseră celebritatea pe plan local, dar din 
cauza blocajului instituit de Grace ajunsese prea târziu la miezul 
poveștii. Nu avea să mai repete greșeala. 

Emilia își înfrâna cu greu speranța vinovată că ucigașa n-o să 
fie prinsă prea curând. Ştia că nu se cade să gândească astfel, 
dar la drept vorbind se bucura că Grace are parte de zile fripte, 
că ucigașa părea să lovească după bunul ei plac, fără să lase 
vreo urmă, și cum naiba să simţi vreo compasiune sinceră 
pentru victime? Erau niște bărbați tipici - ipocriţi, mincinoși, 
mânați de pofte animalice. Deja se vedea din mesajele postate 
pe forumul ziarului și pe Twitter că publicul larg considera că 
oamenii aceștia nu primiseră decât ceea ce meritau. Veacuri la 
rând prostituatele fuseseră victimele anonime ale brutalităţii 
masculine - era așa de rău că se schimbase foaia acum? „Așa te 
vreau, fata mea”, a încurajat-o Emilia în gând, stăpânindu-și un 
zâmbet. 

Nu exista decât un singur nor pe bolta senină, iar acela era 
eșecul Emiliei de a o intervieva pe văduva lui Christopher Reid, 
Jessica. Sunase și trecuse pe-acolo în repetate rânduri, dar 
ofițerul de contact cunoștea bine tacticile Emiliei și o ușuise de 
fiecare dată. Ea revenise ulterior, strecurând o ofertă financiară 
pe sub ușă, însoţită de un bileţel în care arăta ce bine ar prinde 
banii respectivi de-a lungul lunilor grele care urmau și făgăduind 
un reportaj plin de înţelegere, dar deocamdată nu primise niciun 
răspuns și se îndoia că va mai primi. Grace urma s-o ţină pe 
Jessica departe de ochii publicului câtă vreme criminala se afla 
în libertate. Totuși, Emilia depășise obstacole mai mari decât 
acesta, trebuia doar să fie ingenioasă. Se găseau mereu soluţii 
alternative. 

Redacţia începea să se golească. Emilia nu prea mai avea 
motive să stea - elogiile și lingușelile primite mai devreme 
încetaseră odată cu plecarea colegilor. Luându-și poșeta și 
haina, Emilia s-a îndreptat către lifturi. Se deschisese pe malul 
mării un nou bar pe care voia să-l viziteze de ceva vreme, iar 
acum părea să fi venit exact momentul potrivit. 


VP - 99 


Abia ieșise din redacţie când i-a sunat telefonul. Era unul 
dintre credincioșii ei polițiști în uniformă, care se dovedise o 
sursă valoroasă de informaţii de-a lungul ultimelor luni. 
Ascultându-l cum povestea gâtuit de emoție, pe fața Emiliei a 
apărut un zâmbet larg. O nouă crimă, iar de data asta era 
implicat un chip cunoscut: agenta Charlie Brooks. Făcând stânga 
împrejur, Emilia s-a întors direct în birou. 

Povestea asta devenea tot mai grozavă. 


44. 


— Doarme acum. N-o poţi vedea. 

Steve nu se pricepea să mintă, dar Helen nu l-a contrazis. În 
ochii lui se citea o furie autentică și Helen a avut grijă să nu-l 
provoace. 

— Am ceva important de discutat cu ea, poţi s-o rogi să mă 
sune când se trezește? 

— Nu te lași deloc, zău așa, a spus Steve, râzând amar. 

— Trebuie să-mi fac datoria, Steve. Nu încerc să te zgândăr 
pe tine sau s-o deranjez pe Charlie, dar trebuie să-mi fac datoria 
și n-o să las relaţiile de prietenie personale să-mi stea în cale. 

— Relaţiile de prietenie? Asta-i gluma anului. Mă îndoiesc că 
ești capabilă de prietenie. 

— N-am venit aici să mă cert cu tine... 

— Nu-ţi pasă decât de tine, și de nimeni altcineva, așa-i? 
Atâta vreme cât obţii ce-ţi do... 

— DESTUL! 

S-au întors amândoi și au văzut-o pe Charlie apropiindu-se. Nu 
fusese în pat, ci doar trăgea cu urechea din sufragerie, după 
cum bănuise Helen de la bun început. O umbră de mânie a 
trecut peste chipul lui Steve, jenat că minciuna lui fusese dată în 
vileag, după care și-a revenit și s-a grăbit spre Charlie. Ea 
rămăsese însă cu privirea ţintă la Helen. 

— Hai înăuntru mai bine. 

e 

— Gândește-te, Charlie. Nu-ţi-amintești şi altceva? 
Trăsăturile? Mirosul? Expresia de pe chipul ei? 

— Nu, ţi-am zis deja. 


VP - 100 


— A spus ceva când s-a ciocnit de tine? Ai sesizat vreun 
accent oarecare? 

Charlie a închis ochii, plonjând fără pic de chef înapoi în 
trecut. 

— Nu. A scos doar un soi de icnet. 

— Icnet? 

— Maa, i s-a tăiat respiraţia... 

Lui Charlie i-a cam pierit glasul, sesizând iritarea și 
dezamăgirea lui Helen. Prostituata poloneză care greșise 
camera și perturbase atacul vorbea o engleză foarte stricată și 
se temea de polițiști. Descrierea pe care o făcuse criminalei era 
foarte simplistă, de aceea o presa Helen pe Charlie acum, doar - 
doar o sări iepurele de undeva. Vreun amănunt pe jumătate 
uitat le putea oferi breșa de care aveau nevoie cu disperare. 

— Bine, hai s-o lăsăm baltă deocamdată. Eşti frântă de 
oboseală, evident, a spus Helen ridicându-se de pe scaun. Poate 
că se mai limpezesc lucrurile mâine, după ce tragi un pui de 
somn. 

Aproape ajunsese la ușă când Charlie a zis: 

— Uite. 

Helen s-a întors și a văzut-o cum îi întindea legitimaţia. 

— Ai avut dreptate. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu pot să fac asta. Credeam că pot, dar nu pot. 

— Charlie, nu trebuie să te pripești... 

— Azi mi-a murit în braţe un om, a strigat Charlie, cu voce 
tremurândă. A murit chiar sub ochii mei și a trebuit să-mi 
clătesc obrazul și părul cu sângele lui. A trebuit să mă spăl de 
sângele lui de pe... 

A izbucnit în hohote zguduitoare de plâns, hohote care-i tăiau 
respiraţia. Și-a îngropat faţa în mâini, refuzând s-o privească pe 
Helen. Legitimaţia ei rămăsese pe măsuţa de cafea, acolo unde 
o aruncase. _ 

Așa, deci. Lui Helen nu-i mai rămânea decât s-o ia. Își dorise 
să scape de Charlie, dar acum, la un pas de victorie, Helen se 
rușina de egoismul și de lașitatea ei. Cu ce drept o respingea pe 
Charlie, condamnând-o la amărăciune și regret perpetuu? Ea 
trebuia să-i ajute pe oameni. Să-i salveze, nu să-i osândească. 

— lartă-mă, Charlie. 


VP - 101 


Suspinele lui Charlie au încetat o clipă, după care au 
continuat mai înăbușit. Helen a luat loc lângă ea. 

— Am fost o nemernică. Şi-mi pare rău. Este... eu sunt de 
vină, nu tu... Marianne continuă să trăiască în mine, în sângele 
meu. Nu pot scăpa de ea. Sau de Mark. Sau de tine. De ziua 
aceea. Am ţipat și-am urlat, am fugit unde-am văzut cu ochii, cu 
speranţa că mă voi putea descotorosi de amintiri dacă dau totul 
și pe toţi la o parte. Am vrut să te dau la o parte pe tine. O 
dovadă de cruzime și egoism din partea mea. Îmi pare sincer 
rău, Charlie. 

Charlie a ridicat privirea spre ea, cu ochii înlăcrimați. 

— Știam cum te simţi, dar nu ţi-am întins o mână de ajutor. 
Te-am lovit când erai la pământ, iar asta-i de neiertat. Dar aș 
vrea să mă ierți dacă poţi. N-a fost niciun moment vina ta. 

Helen s-a oprit puţin înainte de a continua: 

— Dacă vrei să te desprinzi, să-ţi vezi de familie, să faci ce fac 
toți oamenii normali, eu nu-ţi voi sta în cale. Voi avea grijă să 
primeşti tot ce-ţi trebuie ca s-o poți lua de la capăt. Dar dacă te 
răzgândești, vreau să vii înapoi... am nevoie de tine. 

Charlie se oprise din plâns, dar refuza în continuare să ridice 
capul. 

— Suntem pe urmele unei criminale în serie, Charlie. N-am 
mai spus-o până acum cu glas tare, pentru că aș fi vrut să nu fie 
adevărat. Și n-aş fi crezut că e posibil să se întâmple din nou. 
Dar este. Și deocamdată... n-o pot opri. 

l-a tremurat puțin vocea până să-și revină. Când a deschis 
gura din nou, vocea îi era fermă, dar potolită. 

— N-o pot opri. 

(J 

Helen a plecat la scurt timp după ce vorbise prea mult și 
totuși nu suficient. Nu reușise să fie șefă, polițistă sau prietenă 
bună. Oare era prea târziu să mai salveze ceva dintre ruine? Il 
pierduse pe Mark și ar fi fost o mare prostie s-o piardă și pe 
Charlie. Dar poate că era prea puțin și prea târziu. Poate că era 
sortită acum să se confrunte de una singură cu această 
criminală. Nu era deloc convinsă că va câștiga bătălia, însă era 
hotărâtă să lupte. 


VP - 102 


45. 


De ce nu i-l ascunsese? Doar era sarcina ei să pareze toată 
mizeria cu care o asalta lumea și s-o ţină la adăpost. In loc să-și 
facă datoria, fiind ocupată să se joace cu Sally, Alison nu auzise 
clânţănitul fantei de scrisori și ziarul care ateriza pe preș. Și 
astfel ajunsese la Jessica. 

„O cutră care ţi-a furat inima”. Jessica a scăpat ziarul din 
mâini de parcă frigea și a luat-o la fugă pe scări. | se învârtea 
capul când a ajuns la etaj, și toată grozăvia situaţiei părea că i 
se îndeasă din nou pe gâtlej. | s-a făcut greață și a simţit că se 
sufocă. Împleticindu-se spre baie, simţea voma cum suie. A dat 
buzna înăuntru și a vomitat în cadă, cu stomacul contractându-i- 
se iar și iar. Într-un târziu a terminat, dar i se scursese toată 
vlaga. S-a ghemuit pe covorașul din baie, cu capul în mâini. 

Voia să moară. Era absolut cumplit. Incetase să-l mai urască 
pe Christopher pentru trădare și pentru prostie, iar în prezent îi 
ducea dorul și îl voia înapoi cu fervoare. Asta era partea ușoară. 
Celelalte chestii nu-i ieșeau însă din cap. Moartea lui violentă, 
faptul că nu-l putea înmormânta deocamdată, că inima... biata 
lui inimă... se afla undeva într-o pungă sigilată... 

Jessicăi i-a venit să verse din nou, dar nu mai avea nimic în 
stomac și a rămas locului, eșuată pe pardoseală. 

De ce era așa de crudă lumea? Se așteptase la tărăboi și la 
lipsă de înţelegere din partea propriei familii - și avusese parte 
de ele din plin -, dar ceilalţi? Poliţia o sfătuise să nu-și acceseze 
e-mailurile sau contul de Twitter, dar cum să duci o astfel de 
viață? Acum își dorea să le fi urmat sfatul. La doar câteva 
minute după ce explodase știrea în presă, trolii trecuseră la 
treabă. Prin e-mailuri adresate ei direct, cu postări pe forumuri, 
împroșcându-și în toate părțile ura. Christopher meritase să fie 
ucis. Jessica era o ștoarfă frigidă care-și dusese bărbatul la 
moarte. Christopher era un pervers infectat cu SIDA care avea 
să ardă în flăcările iadului. Fiica lor avea sifilis și urma să 
orbească. 

Poliţiștii o asiguraseră că-i sunt alături, că o protejează. Dar 
pe cine-și închipuiau că prostesc? Nu mai exista nici pic de milă 
și de bunătate pe lume. Numai vulturi care ciuguleau din 
măruntaie, hrănindu-se cu jale și durere. 


VP - 103 


Jessica fusese mereu optimistă, dar acum își dădea seama de 
naivitatea ei. 

Un zgomot puternic la parter. Sally care zdrăngănea la 
xilofon. Urmat de râsul copilei, care și-a continuat melodia. 
Parcă fetița ei trăia într-un univers paralel - un tărâm unde 
fericirea și inocenţa continuau să existe. Jessica simţea nevoia 
să încuie ușa și să-și astupe urechile, însă n-a făcut-o. Acum nu-i 
mai rămăsese decât acest univers paralel, care putea constitui 
salvarea ei. În orele însingurate ale nopţii, Jessica își dorea 
moartea, dar înţelesese acum că trebuia să trăiască. Trebuia să- 
și înghită suferința și s-o crească pe Sally, să fie încrezătoare și 
să se bucure de viaţă. 

Viaţa ei se încheiase, dar a lui Sally abia începea. Și asta 
trebuia s-o susţină pe Jessica deocamdată. 


46. 


Christopher Reid zăcea pe masa de autopsie, fixând cu ochii 
lui sticloși plăcile murdare ale tavanului. Niciuna dintre victimele 
ucigașei nu-și meritase soarta, dar Helen avea sentimentul că 
Christopher o meritase chiar mai puţin decât Matthews. 
Matthews fusese un ipocrit scârbos căruia îi plăcea să domine 
femeile. Însă Reid era doar un tip care ducea lipsa sexului. De 
ce nu discutase cu soția lui? Să fi găsit împreună o cale de a se 
apropia din nou unul de altul în loc să recurgă la a plăti pentru 
sex. Își considera soţia prea pudică sau neprihănită? Din 
experienţă, Helen știa că femeile posedă o imaginaţie sexuală la 
fel de bogată ca bărbaţii dacă li se dă ocazia să se exprime. 
Oare simpla neputinţă de a comunica îl condamnase pe 
Christopher la o moarte respingătoare? 

— Tipul seamănă cu prima voastră victimă, dar este în același 
timp diferit, a declarat Jim Grieves venind spre targa pe rotile. L- 
a adormit cu cloroform, administrat cu un soi de cârpă îmbibată. 
Legiștii ar putea să-ţi dea mai multe informaţii. Nu există urme 
de constrângere în acest caz și niciun detaliu care să sugereze 
că i s-ar fi pus vreo glugă. 

— Deci se simţea probabil confortabil în prezenţa ei. 


VP - 104 


— Asta rămâne să decizi tu, a continuat Grieves, ridicând din 
umeri. Eu pot doar afirma că „operaţia” a fost mai izbutită de 
această dată și că pesemne gagica se perfecţionează și nu mai 
trebuie să se bazeze la fel de mult pe forța brută, nici atunci 
când iniţiază atacul și nici când trece la mutilare. 

Helen a încuviinţat din cap. 

— Cauza morții? 

— Păi a fost scos din luptă în mașină, dar omorât în șanț. Prea 
mult sânge ca să-l fi ucis în altă parte. Moartea a venit printr-o 
singură tăietură de cuţit care i-a secţionat artera carotidă. 

— O singură tăietură? 

— Mda. N-a pierdut mai mult timp cu el decât era strict 
necesar. Inima a fost extrasă relativ curat, chiar dacă ea a 
demarat procedura probabil când el încă nu-și dăduse complet 
duhul. 

Helen a închis ochii - groaznica imagine i s-a întipărit în creier 
și nu se mai urnea de-acolo. A așteptat ca Jim să continue, dar 
el n-a mai spus nimic. Când a deschis ochii, a văzut îndată de ce 
se oprise. 

Inspectoarea-șefă Ceri Harwood se afla lângă ei. 

e 

Grieves s-a scuzat și a plecat - nu-i plăceau femeile cu capsa 
pusă. Harwood clocotea, iar Helen s-a pregătit să pareze atacul. 

— Ai văzut ziarul? a întrebat Harwood, trântind pe masă 
pagina de titlu cu „O cutră care ţi-a furat inima”. 

— Da, a zis Helen cu naturaleţe. L-am luat când am venit 
încoace. 

— A trebuit să cer întăriri de la poliţia din West Sussex - 
oamenii noștri de la relaţii cu presa nu mai fac faţă interesului 
suscitat de titlul ăsta tâmpit. Și nu-i vorba doar de publicaţiile 
din Marea Britanie - ne-au sunat din Franța, din Olanda, până și 
de la mama dracului din Brazilia. Cine se ocupa de Angie? Cum 
a ajuns acolo Garanita? 

— Ofiţerul de contact a discutat cu ea, dar nu era victima unei 
infracțiuni și nu aveam nicio justificare să deleg acolo un agent 
în uniformă, acum când se întâmplă atâtea... 

— Ce i-ai spus Garanitei? Te citează direct. 

— Nimic special. l-am prezentat elementele principale și i-am 
promis colaborarea noastră, așa cum aţi cerut. 


VP - 105 


— l-ai spus că suntem pe urmele unui criminal în serie? Ai 
folosit acest termen? 

— Nu. 

— Ei bine, Garanita l-a folosit, fir-ar a dracului de treabă! 
Numai despre asta vor toţi să vorbească mai nou. O prostituată 
care-și ucide clienţii. Răzbunare pentru Spintecător. Doar 
tâmpenii din astea. 

— Nu-i prea plăcut. Dar ăsta este adevărul, doamnă. 

Harwood i-a aruncat o privire iscoditoare. 

— Ai eliminat-o pe Sandra McEwan de pe lista suspecţilor? 

— Da. 

— Și ce putem să le dăm atunci? 

— Cui să dăm? 

— Nu te preface că nu pricepi, Helen. Presei. Ce dracu’ putem 
să dăm presei? 

— Păi avem o descriere parţială pe care putem s-o dăm 
publicităţii. Și cred că trebuie făcut un apel direct la potenţialii 
clienţi să nu umble pe străzi. Aș fi fericită să... 

— Și să riscăm ca tipa să se dea la fund? 

— E vorba să salvăm vieţi. N-avem încotro. Au murit trei 
oameni deja. 

— Deci n-avem nimic să le dăm? 

Mânia lui Harwood era cât se poate de evidentă acum. 

— Păi, avem o mulţime de piste pe care le cercetăm, însă nu 
cred că o astfel de deschidere faţă de presă ne va fi de vreun 
folos și, cu tot respectul, a continuat Helen fără să se lase 
întreruptă de Harwood, nu cred că presa trebuie să ne dicteze 
nouă agenda. 

— Maturizează-te, Helen, a venit replica nimicitoare a lui 
Harwood. Și să nu cutezi să-mi mai spui vreodată „cu tot 
respectul”. Pot să-ţi iau cazul ăsta cât ai zice pește. 

— Numai că așa ceva n-ar da prea bine în ziare, nu-i așa? a 
ripostat Helen. Eu sunt polițistă, doamnă, nu specialistă în relaţii 
publice. Urmăresc piste și vânez criminali. Prind criminali. Așa 
ceva nu se face pe bază de protocol, de relaţii sau intrigi 
politice. Se face culegând informaţii, asumându-ți riscuri și 
muncind pe rupte. 

— Și această discuţie îţi irosește timpul valoros? a replicat 
Harwood, provocând-o pe Helen să-i dea dreptate. 


VP - 106 


— Aș vrea să mă întorc la treabă acum, a fost tot ce-a avut ea 
de spus. 

Helen a plecat curând după aceea, revenind în viteză pe 
motocicletă la Southampton Central. Îi era necaz că deschisese 
un nou front în acest război, dar nu avea de ales. Ce urma să se 
întâmple în continuare era greu de estimat. Un singur lucru era 
clar: nu mai avea în Harwood o prietenă, ci un dușman. 


47. 


În cele din urmă, a mușcat nada. Tony se plimbase cu mașina 
pe străzi ore în șir, acomodându-se treptat cu noua sa identitate 
de om de afaceri singuratic aflat în căutare de sex. Colindase 
prin Bevois în lung și în lat, dar străzile erau ciudat de liniștite. 
Era o noapte de marţi - foarte departe de ziua de leafă -, și 
totuși se așteptase să vadă mai multă mișcare. 

Încercase pe Empress Road, dar pe-acolo bătea vântul. Prea 
multă forfotă poliţienească prin zonă în ultima vreme pentru un 
comerţ nocturn palpitant. S-a avântat atunci un pic mai spre 
nord, prin Portswood. Situaţia părea mai promițătoare, însă 
fetele care băgau capul pe geamul mașinii nu corespundeau 
semnalmentelor. Ba mulatre, ba poloneze, prea scunde, prea 
grase, prea bătrâne, prea androgine. Descrierea criminalei nu 
conţinea prea multe detalii, dar le elimina din calcul pe mai 
toate aceste fete. Când a încheiat negocierile și a demarat în 
viteză, s-a ales cu un purcoi de insulte. 

Exasperat, a luat-o spre sud, către docuri. Absența oricărui 
progres îl enerva și-l făcea să respire ușurat deopotrivă. Voia să 
dea de fata asta, voia să pună capăt poveștii, și totuși inima i se 
zbătea în piept, vădindu-i teama și neliniștea. Presupusese că va 
fi capabil să-i facă faţă, dar cum putea fi sigur de asta? 
Criminala era organizată, nemiloasă și brutală. Dacă-l răzbea? 

Tony și-a alungat gândul din minte. Trebuia să rămână 
concentrat pe misiune. Parcurgând străzile lăturalnice din zona 
docurilor vestice, se uita întruna în toate părţile după semne de 
activitate. Fetele care lucrau aici erau cele mai ocupate, servind 
un șuvoi neîntrerupt de mușterii de pe vasele de croazieră și de 
la șantierul naval. Se mai ivea câte o prostituată când și când, 


VP - 107 


dar el își putea da seama de la distanţă că nu corespundea 
semnalmentelor. 

Și apoi, deodată, a văzut-o. Se plimba în sus și în jos pe strada 
pustie, iar atunci când a redus viteza și s-a apropiat de ea, Tony 
a sesizat că era agitată și abătută. Din instinct i-a venit să apese 
pedala de acceleraţie, de parcă ceva îl îndemna să fugă de 
această femeie, dar raţiunea a prevalat și el a oprit motorul. 

— La lucru? i-a strigat, cu o voce indiferentă. 

Fata a tresărit, luată prin surprindere, ca și când nu auzise 
mașina apropiindu-se. Purta niște colanţi negri care-i scoteau în 
evidenţă picioarele lungi și musculoase. Partea de sus a corpului 
era înfășurată într-o haină militară care părea prea mare pentru 
ea și nu se potrivea cu restul ţinutei - să fi fost de furat? Figura 
ei însă era remarcabilă - ochi închiși la culoare, nas puternic și 
buze cărnoase. Recăpătându-și stăpânirea de sine, ea l-a studiat 
- făcându-și niște calcule mentale -, după care a venit încet și 
cu grijă spre el. 

— Ce cauţi? l-a întrebat. 

— Companie. 

— Ce fel de companie? 

— Nimic ieșit din comun. 

— O oră sau toată noaptea? 

— Doar o oră, te rog. 

Lui Tony i-a venit să-și muște limba. Ce mușteriu vorbește cu 
„te rog”? 

Fata și-a mijit ochii, încercând probabil să-și dea seama dacă 
el era într-adevăr așa de ageamiu precum se arăta. 

— Cincizeci de lire. 

Tony a dat din cap și, fără să aștepte vreo invitaţie, fata a 
deschis portiera și s-a suit pe scaunul de alături. El a băgat în 
viteza întâi și au pornit. 

— Eu sunt Samantha, a zis ea deodată. 

— Peter, a spus Tony. 

— E numele tău real, Peter? a parat ea. 

— Nu. 

Fata a chicotit. 

— Însurat, nu? l-a întrebat ea. 

— Mda. 

— Bănuiam. 


VP - 108 


Conversaţia se încheiase. Ea i-a spus unde să meargă și 
mașina s-a pierdut în noapte. 


48. 


Centrul de comandă forfotea de activitate când Helen a sosit. 
Era abia ora 6:30 dimineaţa, dar ea le ceruse să înceapă 
devreme și echipa n-o dezamăgise. În timp ce se înghesuiau în 
sala de ședințe, Helen a fost surprinsă s-o vadă pe Charlie 
printre ei. Cele două femei s-au privit - un salut grăbit și tăcut. 
Charlie se hotărâse. Cu ce preţ? s-a întrebat Helen. 

— Un lucru este clar așadar, a început Helen. E vorba despre 
o demascare. Criminala vrea sa-și facă victimele de rușine, vrea 
să le expună oprobriului public, să-și exprime dezgustul faţă de 
ele. Când scoţi inimi și le trimiţi acasă, în cazul lui Alan 
Matthews, sau la serviciu, în al lui Christopher Reid, poți fi sigur 
că se va lăsa cu tămbălău. Și după articolul principal din ultimul 
Evening News putem presupune că ucigașa a primit ce-și dorea. 
Vieţile particulare ale victimelor sale vor fi scotocite de-a fir a 
păr. S-au întrecut pe sine cu Alan Matthews - un membru în 
consiliul bisericii baptiste locale, cu o propensiune pentru relații 
sexuale nesănătoase - și în prezent procedează la fel cu 
Christopher Reid - secretele tainice ale unui cap de familie 
ireproșabil și așa mai departe. Avem de-a face deci cu o 
demascare. E ceva personal. 

— Să înțelegem atunci că-i cunoștea? a intervenit agentul 
Fortune. 

— Tot ce-i posibil, cu toate că nu există vreo dovadă că ar fi 
apelat la serviciile ei mai de mult. Acestea fiind spuse, agentul 
Grounds și echipa lui au descoperit ceva interesant. Andrew? 

— Am găsit o legătură concretă între cele două victime, a 
anunţat agentul Grounds. Frecventau amândoi un forum numit 
Târfest. 

S-a strâmbat puţin pronunţând numele după care a continuat 
repede. 

— In principiu este vorba despre un forum unde localnicii care 
au apelat la prostituate își împărtășesc experienţele. Discută 
despre cum poţi să dai de anumite fete, cum le cheamă, ce 


VP - 109 


tarife percep. Le clasifică după mărimea sânilor, priceperea în 
materie de sex, cât de strâmt au... vaginul, și lista continuă. 

Agentul Grounds părea bucuros că trecuse de acest prim hop. 
Era căsătorit, avea trei copii și nu se prea simţea în largul lui 
împărtășind asemenea detalii colegelor sale mai tinere. 

— Matthews și-a adus acolo contribuţia, cu pseudonimul 
„Babanu'”. Reid n-a scris recenzii, dar a discutat cu alţi bărbaţi 
de pe forum, sub numele „SoiRău”. Forumul are o istorie lungă 
și încă mai facem săpături, dar se pare că alţi bărbaţi au 
povestit recent despre o fată nouă care te lasă să-i faci „orice”. 

Grounds s-a uitat în jur la marea de chipuri abătute. Era o 
pistă promițătoare, dar un rechizitoriu trist al fiinţei umane. 
Sesizând o scădere a moralului, Helen a preluat ștafeta. 

— Am primit și niște informaţii din partea legiștilor care au 
recoltat probe de la scena crimei. Sângele prelevat de pe 
hainele lui Charlie - capetele s-au întors către Charlie - 
aparţinea victimei cu numărul trei. Potrivit actelor din portofel, 
se numea Gareth Hill. Verificăm și paraverificăm acest lucru 
înainte de a-i contacta familia și vă voi confirma imediat ce am 
certitudinea. Sângele nu ne-a fost așadar de folos, dar s-au 
recuperat de la fața locului niște eșantioane care bănuim că 
sunt ADN-ul criminalei. Legiștii le-au prelevat aseară târziu. 

Un freamăt a străbătut încăperea. 

— Nu se potrivesc cu nimic din bazele noastre de date, însă e 
prima probă palpabilă de care dispunem și ar putea fi crucială 
pentru obţinerea unei condamnări. La fel de important, ne 
dezvăluie câte ceva despre fata noastră. ADN-ul a fost găsit în 
saliva de pe fața victimei, depusă într-o serie de straturi subțiri 
succesive. Deci nu l-a scuipat ea intenţionat și n-a fost nicio 
excreţie accidentală de salivă produsă atunci când îl tranșa. 
Dispunerea stropilor sugerează că ea îi vorbea sau mai degrabă 
striga la el, judecând după cantitatea de salivă și după modul de 
răspândire. Il înjura în timp ce-i lua viața? Spunându-i exact ce 
credea despre el? Posibil. Ce deducem din faptul că nicio urmă 
de salivă nu s-a găsit pe primele două victime? 

— Că la celelalte omoruri a acționat mai în pripă? Că n-a avut 
atâta timp de distracţie? a intervenit Charlie. 

— Da. Sau că și-a curăţat celelalte victime. Există niște urme 
de soluție de curățare pe bază de alcool pe feţele lor - încă nu 
suntem siguri dacă era ceva ce foloseau ei în mod obișnuit sau 


VP - 110 


modul femeii de a distruge probele. Dacă cea de a doua 
variantă este corectă, reiese că ucigașa noastră posedă o 
anumită iscusinţă și în același timp o ură profundă și concretă 
faţă de victimele sale. 

Un nou elan părea să însuflețească echipa - lucrurile duceau 
în sfârșit undeva. Helen s-a folosit de această energie. 

— Vom urma toate aceste piste ale anchetei, dar aș vrea 
totodată să privim și dintr-o altă perspectivă. Dacă-i urăște pe 
acești bărbaţi și vrea să-i demaște, va dori pesemne să-și 
savureze triumful. Am solicitat întăriri ca să putem ţine sub 
observaţie familiile victimelor, în caz că ea își va face apariţia. 
Vreau supraveghere la înmormântări, la domiciliile lor, la locurile 
de muncă - l-am însărcinat pe agentul Fortune cu această 
operaţiune deocamdată. De asemenea, aţi remarcat, fără 
îndoială, absenta sergentului Bridges. Lui i s-a repartizat o 
misiune sub acoperire pe care o coordonez chiar eu și pentru 
moment nu trebuie să știți mai mult. Dacă va deveni relevantă 
pentru cercetările noastre, veți fi informaţi. Dar până una-alta 
presupuneți că el nu există - agenta Brooks îi va prelua 
atribuţiunile temporar. 

Toate privirile s-au rotit din nou către Charlie, pe care Helen o 
promovase brusc, chiar dacă numai provizoriu. Aveau să fie 
oare de acord cu această decizie sau le va displăcea? Charlie a 
rămas cu ochii aţintiţi drept înainte. 

— Și un ultim lucru - o vom zgâlţâi niţel pe-această ucigașă. 
Probabil că e deja destul de buimăcită în urma semieșecului și 
vreau să strângem și mai tare plasa. Voi da de știre presei că 
avem ADN-ul ei și că nu mai este decât o chestiune de timp 
până la identificare. Vreau s-o scoatem din pepeni, s-o facem să 
devină neatentă. 

Helen s-a oprit o clipă, după care a concluzionat: 

— E timpul să mutăm lupta pe teritoriul inamicului. 


49. 


Cafeneaua Nero era ticsită de lume și chiar din acest motiv o 
și alesese Helen. Se afla pe o arteră principală a cartierului 
elegant Shirley. La o distanţă uriașă de bordelurile abjecte și de 


VP - 111 


străzile prost luminate pe unde-și făceau veacul lucrătoarele 
sexuale din Southampton. 

Helen s-a bucurat să vadă că Tony sosise și o aștepta, ascuns 
într-un separeu din fund, după cum stabiliseră. 

— Ce mai faci, Tony? 

Arăta cam vlăguit, dar ciudat de bine dispus. 

— Sunt bine. Sunt chiar... bine. 

— Bun așa. Acesta va fi deci locul nostru regulat de raport. 
Vom stabili întâlnirile prin SMS și ne vom întâlni doar aici. 
Trebuie să-ţi spun de la bun început că, dacă vei simţi vreodată 
că nu merge treaba sau că urmărind această pistă îţi pui viața în 
primejdie, ești liber să mă suni și să te retragi imediat. Siguranţa 
ta este prioritatea mea. 

— Știu lecţia, șefa, și nu trebuie s-o luăm așa în tragic. E chiar 
în regulă. Am cam făcut pe mine azi-noapte, dar s-a terminat cu 
bine. Ba chiar am impresia că s-ar putea să fi aflat ceva. 

— Povestește-mi. 

— Păi, iniţial n-am prea avut noroc. Am tot bătut străzile din 
Bevois, Portswood și Merry Oak fără niciun succes după care m- 
am îndreptat spre sud, pe la docuri, și am agăţat acolo o tipă. 
Samantha. Douăzeci și ceva de ani, dar cu vechime pe străzi. 

Helen îl urmărea cu toată atenţia acum. 

— Ne-am dus la un hotel pe care-l știa ea. l-am spus că mie- 
mi place să privesc, așa că am lăsat-o să-și facă numărul și pe 
urmă am tras-o de limbă în timp ce o conduceam acasă. Iniţial 
s-a arătat reticentă, dar evident că auzise zvonurile despre o 
fată care-și hăcuiește clienţii. Ea nu știe nimic, dar există o altă 
tipă care lucrează din când în când pe la docuri și care a vorbit. 
Pasămite ar fi văzut-o pe gagică. Se pare că e căutată pentru 
niște chestii, și prin urmare nu-i dispusă să iasă la înaintare, dar 
dacă aș ajunge la ea, atunci... 

Inima lui Helen bătea mai repede, dar ea și-a stăpânit emoția. 

— Bine, mergi pe firul ăsta. Dar ai mare grijă, Tony. Ar putea 
fi o capcană - n-avem cum să știm în ce fel poate profita cineva 
de o astfel de situaţie. Sună promiţător însă. 

Helen nu și-a putut stăpâni un zâmbet discret, la care Tony i-a 
răspuns cu aceeași monedă. 

— Oricum, du-te acasă și culcă-te puţin. O meriți. 

— Mulţumesc, șefa. 

— Apropo, ce mai face Nicola? 


VP - 112 


— E bine. O luăm ușor, pas cu pas. 

Helen a încuviințat din cap. Tinea la Tony și-l respecta pentru 
atenţia și răbdarea cu care își îngrijea soţia. Trebuie să fie greu 
să duci o viaţă pe care nu ţi-ai dorit-o niciodată, atunci când 
viaţa plănuită ţi-a fost smulsă așa de brutal. Era un om bun, și 
Helen spera că le va fi bine. 

Plecând pe jos de la cafenea, Helen pășea cu vioiciune. 
Drumul pe care-l urmau era plin de pericole, dar Helen avea 
sentimentul că în sfârșit se apropie de criminală. 


50. 


Suindu-se într-o mașină fără niciun fel de însemne, Charlie a 
plecat în viteză pe intrarea din dos, dornică să termine odată cu 
asta. Jennifer Lees, ofițerul de legătură desemnat s-o 
însoțească, urma să preia conducerea, însă Charlie era cea care 
trebuia să pună întrebările neplăcute. In mod normal, Helen 
discuta cu familiile victimelor mai întâi, dar ea dispăruse într-o 
misiune secretă, lăsând-o pe Charlie să tragă ponoasele. 

Au oprit în faţa unei clădiri cam dărăpănate, cu etajul retras, 
din Swaythling. Aceasta era casa pe care Gareth Hill o împărţise 
cu mama lui - o împărțise la timpul trecut, având în vedere că 
trupul său mutilat zăcea în prezent pe o masă de autopsie din 
morga lui Jim Grieves. Nu-l puteau identifica oficial înainte s-o 
facă o rudă de-a lui, dar știau că el e omul. Primise niște 
condamnări mărunte pentru furt din magazine, stare de 
ebrietate și chiar și o tentativă jalnică de expunere indecentă, 
astfel că aveau deja fotografia lui la dosar. Odată încheiate 
formalităţile, acel dosar urma să fie marcat „Decedat” și trimis 
sus la centrul de comandă pentru evaluare. 

O matahală de femeie trecută de șaptezeci de ani le-a deschis 
ușa. Avea gleznele pestrițe și umflate, burdihanul i se revărsa 
generos și îi atârnau ditamai fălcile de pe faţa bucălată. Ascunși 
în mijlocul acestui morman de cărnuri se aflau însă doi ochișori 
distonanți, de şobolan, care acum o fixau cu ferocitate pe 
Charlie. 

— Dacă vindeţi ceva, puteţi să-i daţi dru... 

Charlie i-a prezentat legitimaţia. 


VP - 113 


— E vorba despre Gareth. Putem intra? 

Toată casa duhnea a pisici. Păreau să fie pretutindeni și, ca și 
când ar fi simţit pericolul, se agitau zgomotoase în jurul 
stăpânei, solicitându-i atenţia. Ea a mângâiat-o pe cea mai 
dolofană - un motan roșcat pe nume Harvey - în timp ce 
Jennifer și Charlie îi dădeau vestea. 

— Băieţaș ticălos... 

Jennifer s-a întors spre Charlie, amuţită momentan de această 
reacţie neașteptată. 

— Aţi înţeles ce v-am spus, doamnă Hill? a întrebat-o Charlie. 

— Domnișoară Hill. N-am fost niciodată doamnă. 

Charlie a dat înţelegătoare din cap. 

— Gareth a fost ucis, iar noi... 

— Așa. Ai mai zis-o. Ce-a făcut - a încercat s-o șteargă fără să 
plătească? 

Intonaţia ei era greu de interpretat. Părea furioasă, dar se 
simțea oare și durerea cum răzbătea? Această femeie avea o 
platoșă foarte groasă, întărită de ani mulţi de decepţii, și nu era 
ușor s-o citești. 

— Investigăm încă împrejurările, dar bănuim că a fost un atac 
neprovocat. 

— Al naibii de neprovocat. Păi când te bagi în cocină... 

— Unde v-a spus Gareth că se duce noaptea trecută? a 
intervenit Charlie. 

— A zis că merge la film. Tocmai își încasase ajutorul social, 
așa că... am crezut că s-o fi întors după ce-am adormit eu. Am 
crezut că tontălăul ăsta puturos e încă în pat... 

Glasul îi tremura, în sfârșit, acum când conștientiza realitatea 
morții fiului său. lar atunci când avea să-i cedeze scutul de 
protecţie, avea să cedeze complet. Charlie a mai continuat 
dialogul o vreme, după care s-a scuzat și a urcat la etaj. Aflase 
tot ce se putea și voia să se îndepărteze de necazul crâncen 
care o lovise pe această femeie. Charlie știa că e o dovadă de 
slăbiciune să lași durerea altcuiva să se suprapună atât de 
puternic cu propria ta senzaţie de pierdere, dar nu avea ce face. 

Intrând în camera lui Gareth, a încercat să-și adune gândurile. 
Priveliștea era într-adevăr memorabilă. Ambalaje goale de fast- 
food zăceau împrăștiate pe podea laolaltă cu șervețele murdare, 
reviste vechi și haine aruncate vraiște. Încăperea arăta și 


VP - 114 


mirosea oribil, de parcă cineva mai degrabă existase decât 
locuise aici. Era râncedă. Râncedă și stearpă. 

Gareth nu fusese un bărbat atrăgător și n-ar fi putut oricum 
să aducă vreo fată pe-aici. Dezordinea în sine era un motiv 
suficient, dar ar fi avut oare tupeul să defileze cu altă femeie 
prin faţa maică-sii, presupunând că mai întâi ar fi convins-o pe 
vreuna să-l însoţească acasă? Charlie se îndoia. Din rapoartele 
de după eliberarea lui condiţionată reieșea că avea dificultăţi la 
învăţare și o părere catastrofală despre propria-i persoană. 
Starea de lucruri de aici părea s-o confirme. Această casă mai 
degrabă își sufoca locuitorii decât să-i ocrotească. 

În tot acest talmeș-balmeș, singurul obiect valoros era 
calculatorul. Stătea mândru, cocoţat într-o izolare semeaţă pe 
biroul de proastă calitate. Carcasa de aluminiu și logoul familiar 
arătau noi-nouțe, ca și când acest articol totemic fusese păstrat 
curat, în siguranță, în vreme ce tot restul fusese lăsat de 
izbeliște. Fără îndoială că acest obiect preţios era fereastra lui 
Gareth spre lume și viaţă, iar Charlie avea convingerea că și 
cheia morții sale se afla acolo, înăuntru. 


51. 


La Taurul și Calapodul găseai cel mai bun sandviş cu friptură 
din Southampton. Era totodată un local al clasei de mijloc, 
preferat de mămici aranjate și de oameni de afaceri și ignorat 
de majoritatea gaborilor, prin urmare unul dintre cotloanele 
favorite ale lui Helen atunci când simțea nevoia să fie puțin 
singură. După ce se despărţise de Tony, o pălise brusc o foame 
de lup. Nu mâncase mai nimic în ultimul timp, supraviețuind cu 
cafea și ţigări, iar acum avea o nevoie disperată de combustibil. 
Înfigându-și dinţii în sanavișul gros, Helen s-a simţit îndată mai 
bine - doza de proteine și hidrocarburi pica la ţanc. 

Trebuia să-și abată atenţia de la caz măcar câteva minute. 
Când ești cufundat într-o investigaţie de o asemenea 
magnitudine, devii complet obsedat. Te bântuie zi și noapte. Cu 
cât se prelungește mai mult, cu atât mai lesne riști să orbești, 
să-ţi pierzi simţul orientării și claritatea viziunii. Îi făcea bine să 
vină aici și să se mai uite la lumea din jur, să facă supoziţii 


VP - 115 


despre vieţile amoroase ale femeilor cu dare de mână, cărora le 
placea să flirteze cu chelnerii chipeși. 

O publicaţie locală gratuită zăcea uitată pe masă. Helen se 
ferise s-o deschidă și, chiar și acum, când o făcea în sfârșit, 
mânată de curiozitate, a trecut în grabă de primele pagini. 
Abundau în știri despre crimele recente, trâmbiţțând vestea că 
poliția avea ADN-ul ucigașei, însă Helen n-a zăbovit asupra lor. 
Prefera să sape mai adânc prin aceste fiţuici, pe la anunţurile 
modeste, infracțiunile mărunte reflectate în deciziile 
judecătorești sau pe la rubrica de horoscop - și tot restul 
nimicurilor care umpleau aceste publicații. 

Helen răsfoia absentă ziarul, apoi a înlemnit dintr-odată. S-a 
uitat în altă parte, pe urmă s-a uitat iar la pagină, sperând că 
fusese doar o închipuire. Dar era acolo. Fotografia unei case. 
Aceeași casă unde-i văzuse pe Robert și amicul său Davey cum 
pătrundeau alaltăieri. 

Și deasupra, titlul incriminator: „Un pensionar se luptă să 
supravieţuiască după ce a surprins niște spărgători”. 

e 

A ajuns la Aldershot în timp record, mânată acolo de instinct 
și de griji. Detaliile notiței din ziar erau sinistre - un fost profesor 
în vârstă de 79 de ani care-i surprinsese pe intruși, fusese bătut 
cu sălbăticie. Cu capul spart, se afla în prezent la spitalul 
Southampton General, în comă indusă. Supravieţuirea lui atârna 
de un fir de aţă. 

Helen a riscat o vizită directă la domiciliul lui Robert, pregătită 
cu o poveste despre unul dintre colegii lui de la supermarket 
care ar fi fost atacat, dar nu era nimeni acasă. S-a dus atunci pe 
la Leul Roșu, Taverna Gării și alte câteva cârciumi din Aldershot. 
Fără succes, a trecut pe la magazinele lor preferate de spirtoase 
înainte să aibă noroc la galerie. Jucau la păcănele - cheltuind, 
fără îndoială, profitul rezultat din nelegiuirea recentă. 

După o vreme s-au plictisit și au plecat, fiecare pe drumul lui, 
după un exces de lovituri de pumni. Helen l-a urmat precaută pe 
Robert, așteptând momentul potrivit ca să-l abordeze. Străzile 
erau pline de oameni ieșiţi la cumpărături, dar Helen a profitat 
de ocazie atunci când Robert a tăiat-o prin parc. 

— Robert Stonehill? 

El s-a întors spre ea, cu neîncrederea citindu-i-se limpede pe 
faţă. 


VP - 116 


— Sunt ofiţer de poliţie, a continuat Helen, prezentându-i 
legitimaţia. Putem sta un pic de vorbă? 

Dar el se răsucise deja, gata să plece. 

— Despre Peter Thomas. Bărbatul pe care tu și cu Davey 
aproape că l-aţi omorât în bătaie. 

El s-a oprit acum. 

— Și să nu-ţi dea prin cap s-o iei la fugă. Am prins indivizi mai 
iuți de picior ca tine, crede-mă. 

(J 

— N-am venit să te arestez, dar vreau să-mi spui adevărul. 

Stăteau pe o bancă din parc. 

— Vreau să-mi povestești ce s-a întâmplat. 

A urmat o lungă tăcere până când Robert s-a hotărât ce să 
spună, apoi: 

— A fost ideea lui Davey. Întotdeauna Davey e cu ideile astea 
tâmpite. 

Părea amărât și abătut. 

— Moşul îi fusese profesor. Pasămite era gros la pungă. 

— Și Davey a crezut că-i floare la ureche? 

Robert a ridicat din umeri. 

— Davey zicea că n-o să fie acasă. lese în fiecare seară de 
marți. Joacă pocher la Omulețul Verde. Zicea că intrăm și ieşim 
în douăzeci de minute. 

— Numai că... 

— Numai că moșul a dat peste noi. Avea un ditamai vătraiul în 
mână. 

— Și? 

Robert a șovăit. 

— Și am tăiat-o rapid. Ne-am bulucit înapoi la fereastră, dar 
moșneagul a venit după noi. Mi-a tras una, zdravăn, peste 
picior. 

Robert și-a desfăcut pantalonii și a dat la iveală o vânătaie 
uriașă pe șold. 

— După care Davey s-a pus pe el. Pumni, șuturi, tot tacâmul. 

— Și tu doar stăteai și te uitai? l-a întrebat Helen sceptică. 

— l-am tras și eu una, însă Davey a fost cel care... L-a călcat 
pe cap, dracu' să-l ia. Eu l-am tras naibii de-acolo. L-ar fi omorât. 

— S-ar putea chiar să-l fi omorât. E în comă, Robert. 

— Știu și eu să citesc, nu credeți? 


VP - 117 


Replica lui era sfidătoare, dar Helen își dădea seama că 
băiatul e speriat și răvășit. 

— Te-a contactat poliția? Sau pe Davey? 

— Nu, a zis el, întorcându-se către ea zăpăcit. O să mă 
arestați? 

Întrebarea de un milion de dolari. Firește că trebuia să-i 
aresteze pe el și pe Davey. 

— Nu știu, Robert. Mă mai gândesc, dar... să vedem ce se 
întâmplă cu domnul Thomas. E posibil să-și revină complet... 

Suna ca o dovadă de slăbiciune și Helen era conștientă. 

— Știu și că există circumstanţe atenuante în cazul tău... prin 
urmare, am să-ţi mai dau o șansă. 

Robert rămăsese stupefiat, iar asta o făcea pe Helen să se 
simtă și mai penibil, și mai aiurea. 

— Eşti un tip cumsecade, Robert. Îţi merge mintea, și dacă te- 
ai apuca de ceva serios, ai putea s-o duci foarte bine. Dar te afli 
pe un drum greșit în prezent, te-ai înhăitat cu cine nu trebuie și 
vei sfârși cu siguranţă în pușcărie dacă o ţii tot așa. Uite care-i 
treaba. Vei înceta să te mai vezi cu Davey și cu prietenii lui. O 
să pui osul la treabă și să cauţi ocazii să te îndrepţi. O să încerci 
să duci un trai decent. Dacă faci asta, eu voi lăsa să treacă de la 
mine. Dar dacă o dai în bară, te bag la pârnaie, ne-am înţeles? 

Robert a dat afirmativ din cap, ușurat și nedumerit totodată. 

— O să mă ocup de tine. Şi vreau să-mi răsplătești încrederea. 
Dacă simţi că ţi-e greu sau că riști să dai de bucluc, te rog să mă 
suni. 

Helen a scris rapid numărul ei de mobil pe spatele unei cărți 
de vizită oficiale. 

— Ți se oferă o șansă uriașă. N-o rata, Robert. 

El a luat cartea de vizită și a cercetat-o. Când a ridicat ochii 
din nou, Helen i-a citit recunoștința și destinderea pe chip. 

— De ce? De ce faceţi asta pentru mine? 

Helen a ezitat un moment și i-a spus în cele din urmă: 

— Pentru că toţi avem nevoie de cineva care să vegheze 
asupra noastră. 

(J 

Helen a plecat grăbită din parc. Acum, după ce fapta era 
consumată, voia doar să se îndepărteze. Riscase enorm venind 
aici, și contactându-l pe Robert făcuse ceva ce-și jurase că n-are 
să facă. Sărise pârleazul. Și totuși, în ciuda acestui lucru și în 


VP - 118 


ciuda tuturor primejdiilor care pândeau la orizont, nu-i părea 
rău. Câtă vreme mai exista o șansă de a-l salva pe Robert, 
meritase efortul. 


52. 


Jessica Reid mergea pe stradă, cu lacrimi în ochi. Înghiţea în 
sec, să-și stăvilească suspinele - nu voia să le dea acelor femei 
satisfacția de a capota în faţa lor. 

Se tot gândise dacă s-o lase pe Sally în continuare la creșă 
sau nu. Primul impuls a fost să nu se mai întoarcă, să se 
ascundă de lume, dar Sally se simţea bine acolo, așa că Jessica 
își luase inima în dinţi și porniseră. Sally avea nevoie de o 
anumită stabilitate - mai bine să-și urmeze programul obișnuit. 

Imediat ce ajunseseră la creșă, a înţeles că era o greșeală. 
Sally fugise la joacă, dar nimeni nu-i dădea vreo atenţie. Toate 
privirile erau aţintite spre Jessica. Se ițeau câteva zâmbete 
sfioase de încurajare, însă nimeni nu s-a apropiat de ea. Era clar 
că nu știau ce ar putea să-i spună nevestei prostuțe și duse de 
nas. 

Indepărtându-se, auzea cum șușotelile se amplificau. Putea 
doar să-și imagineze ce zic. Cleveteala, speculaţiile. Oare ea 
știa? li dădea voie? Oare el o fi venit acasă cu boli? 

Totul era atât de nedrept! Ea nu greșise cu nimic. Sally nu 
greșise cu nimic. Și totuși ele purtau stigmatul, ca niște 
complice. Cum dracu’ putuse să fie așa de tâmpită? li oferise 
inima ei pe tavă lui Christopher și își pusese nădejdea în el chiar 
și după prima lor dispută iscată de pornografie. Crezuse că el o 
să înceapă o viaţă nouă, dar nici vorbă. Dumnealui minţea și iar 
mintea. De ce nu discutase cu ea? De ce fusese așa egoist? 

Acum se afla din nou acasă, deși n-ar fi putut spune cum 
ajunsese aici. Fără să șovăie, a urcat valvârtej la etaj. Dând de 
perete ușile dulapului, a înșfăcat un vraf de lucruri de-ale lui 
Christopher și le-a azvârlit pe fereastră, jos, pe alee. Și încă 
unul. Și încă. Elimina prezenţa lui din casă. 

Luând o canistră cu lichid inflamabil și niște chibrituri de sub 
chiuveta din bucătărie, a ieșit hotărâtă pe ușa casei. A stropit 


VP - 119 


mormanul din belșug, a aruncat un chibrit aprins și s-a uitat apoi 
la haine - hainele pe care i le cumpărase ea - cum ard. 

Clic, clic, clic. Din punctul lor de observaţie aflat într-o dubă 
parcată peste drum, ofiţerii de poliţie în civil imortalizau fiecare 
secundă a disperării ei, după care au transmis vestea mai 
departe. 

e 

Agentul Fortune a recepționat raportul lor, după care a închis. 
Spectacolul stătea să înceapă și el nu voia să piardă niciun 
moment. Sarcina plictisitoare le-o repartizase colegilor - chiar 
nimeni nu se aștepta să rezulte ceva spectaculos din 
supravegherea  Jessicăi Reid.  Delicatesa o constituia 
înmormântarea lui Alan Matthews, care urma în curând. 

Lloyd Fortune s-a întins, a căscat și s-a așezat mai bine pe 
poziţie. Să te uiţi și să aștepți. La asta se reducea o astfel de 
operaţiune. Privind peste drum, Lloyd a văzut familia Matthews 
cum ieșea din casă. În jurul lor se afla o mulţime de persoane 
care să-i susțină - rude mai îndepărtate, prieteni din parohie -, 
astfel că angajaseră patru mașini funerare. Lloyd studia fețele, 
căutându-i pe membrii familiei Matthews prin mulţime. A zărit-o 
în fugă pe fiica cea mare, ajutând-o pe o bunicuţă să intre în 
primul automobil. | se citea șocul pe figură, ca și celorlalţi, cu 
toate că trecuseră trei zile. 

Lloyd supraveghea strada. O fi fost prezentă și criminala? 
Stând de veghe? Savurându-și succesul? Clic, clic, clic făcea 
camera, înregistrând fiecare trecător, fiecare mașină parcată. Pe 
Lloyd îl revigora perspectiva de a da cu ochii de ucigașă în carne 
și oase și simţea cum i se accelerează pulsul. 

Primul automobil pornise deja. Și cel de-al doilea. Lloyd i-a 
făcut semn din cap lui Jack să pornească motorul, care torcea 
încetișor acum. Au așteptat cu răbdare - Eileen și gemenii s-au 
strecurat în ultima mașină - până le-a venit rândul. 
îndepărtându-se de bordură, au urmat cortegiul durerii spre 
destinaţia-i finală: biserica baptistă St Stephen's. 


53. 


A ezitat înainte să tasteze. Cum începi în astfel de situaţii? 
VP - 120 


— Bună, Melissa. Un prieten comun... 
Nu, nu era bine. 
— Bună, Melissa. Mă numesc Paul și aș vrea să ne întâlnim. 


Așa era mai bine. Tony s-a rezemat de spătarul scaunului, 
amuzat și el de cât efort depusese. Și de cât de tare se agitase. 
Satisfăcut că se mișcă lucrurile, a dat să închidă calculatorul. 
Dar tocmai când se pregătea s-o facă, pe ecran a apărut un 
răspuns. 


— Bună, Paul. Când ai vrea să ne întâlnim? 
Tony s-a gândit puţin, apoi a scris. 


— În seara asta? 
— La ce or? 


Tony nu se așteptase să cadă la învoială așa de rapid. Intrat 
în horă, trebuia să joace. 


— Zece? 

— Vino să mă iei de la intersecția dintre Drayton Street și 
Fenner Lane. O să fiu îmbrăcată cu un mantou verde. Ce mașină 
al 

— Vauxhall. 

— Culoarea? 

— Argintiu. 

— Cauti companie? Sau ceva speciah 

— Companie. 

— Cât timp? 

— Vreo două ore? 

— 150 de lire pentru două ore. 

— OK. 

— Bani gheată. 

— Sigur. 

— Pe curând, Paul. 

— Pe curând, Melissa. 


VP - 121 


— Te-am pupat. 


Conversaţia se încheiase. Tony s-a pomenit surâzând. Era la 
el în bucătărie. Dialogând cu prostituate pe Messenger. Încă nu 
aveai cum să faci așa ceva într-o cafenea, așa că... 

Tony și-a închis calculatorul. Mama Nicolei avea să sosească 
în curând și nu era cazul să-i ofere muniţie suplimentară. Mai 
bine să meargă să se odihnească puțin. 

Il aștepta o noapte importantă. 


54. 


Charlie era în mare vervă când a intrat Helen în centrul de 
comandă. Membrii echipei se opriseră din lucru ca să afle 
ultimele vești. 

— Am cercetat în amănunt hard-diskul lui Gareth Hill. 
Calculatorul pare să fi fost singura lui fereastră către lume - și o 
folosea din plin. lar unul dintre site-urile lui preferate era 
forumul Târfest. 

Captase atenţia tuturor. 

— Și Alan Matthews, și Christopher Reid frecventau acest site 
care evaluează prostituatele - folosind pseudonimele Babanu' și 
SoiRău. Porecla lui Gareth Hill era Tăiș. Au intrat în dialoguri 
extrem de elocvente cu alţi bărbaţi despre tipele din 
Southampton. Îi interesau mai ales cele care acceptă să fie 
umilite și tratate cu brutalitate și au primit diverse ponturi de la 
alţi utilizatori, mai precis de la Primejdiosu, Optimist, Ciocan, 
RegeleVaginului, sățumplucizmele și SăgeataNeagră. S-a vorbit 
despre mai multe fete, dar mereu apărea în discuţii o 
prostituată care își spune „Ingeraș”. 

Pe Helen a trecut-o un fior. Era posibil să fie aceasta criminala 
pe care o căutau? 

— Interesant este, a continuat Charlie, că Îngeraș nu dă 
anunţuri, n-are site, lucrează exclusiv offline. Își face rost de 
mușterii doar prin viu grai, clienţii actuali informându-i pe alţii 
cum să dea de ea. E evazivă și costisitoare din câte se pare, dar 
gata să facă orice pentru preţul corect. 


VP - 122 


— Deci e greu de găsit un secret bine păzit? a intervenit 
Helen. 

— Exact. 

— Bine lucrat, Charlie. Prioritatea este deci să-i găsim pe 
ceilalți membri ai forumului. Să ne axăm pe cei care au apelat la 
serviciile lui Îngeraș și care ar fi putut discuta cu Matthews, Reid 
și Hill. Acești bărbaţi ne pot conduce la Ingeraș, deci hai să dăm 
de ei rapid. Eu trec acum pe la punctele de observaţie, dar 
vreau să mă ţineţi la curent cu evenimentele. Sergentul Brooks 
va dirija operaţiunile în lipsa mea. 

După plecarea lui Helen, Charlie s-a apucat să organizeze 
echipa. O costase foarte mult să revină la serviciu, dar poate că 
totuși făcuse alegerea bună. „Sergentul Brooks” - îi plăcea cum 
sună și a știut în clipa aceea că vrea să intre iarăși în joc. 


55. 


Helen a încremenit când a dat ochii cu ea. A cuprins-o furia la 
vederea Emiliei Garanita, care se sprijinea cu nonşalanţă de 
motocicleta ei Kawasaki în parcarea din faţa secției. 

— Te afli într-o zonă cu acces limitat și în clipa asta 
obstrucționezi forțele de ordine, Emilia, așa că te-aș ruga 
frumos... 

O spusese pe un ton politicos, dar fără nicio căldură. Emilia a 
zâmbit - mereu același rânjet de pisică de Cheshire - și s-a 
desprins alene de pe motor. 

— Am încercat să te prind la telefon, Helen, dar nu răspunzi. 
Am discutat cu mai mulți dintre amicii mei în uniformă, am stat 
și la o șuetă rapidă cu șefa ta, dar nimeni nu pare să aibă habar 
ce se întâmplă. M-ai pus iar la index? 

— Nu știu ce vrei să zici. Doar ţi-am servit pontul cu ADN-ul și 
o mulțime de alte chestii. 

— Dar asta nu-i tot, nu-i așa, Helen? Harwood e de aceeași 
părere. Se întâmplă ceva în echipa aia a ta și vreau să știu 
despre ce-i vorba. 

— Vrei să știi despre ce-i vorba? a repetat Helen apăsat și 
foarte sarcastic. 


VP - 123 


— Să nu-mi spui că ai uitat deja de mica noastră înţelegere. 
Ti-am zis că vreau exclusivitate în această poveste, și am vorbit 
serios. i 

— Hai că devii paranoică, Emilia. Indată ce apare ceva nou, te 
anunț, e bine? 

Helen a dat să încalece pe motocicletă, dar Emilia a prins-o de 
brat. 

— Nu, nu e bine. 

Helen a privit-o de parcă Emilia nu era în toate minţile - chiar 
ținea să fie acuzată de ultragierea unui ofițer de poliție? 

— Nu-mi place să fiu mințită. Și nu-mi place să fiu tratată de 
sus. Mai ales de către o degenerată ca tine. ` 

Helen a ignorat-o, dar se simțea puțin tulburată. In tonul 
Emiliei sesiza veninul și o siguranță recent dobândită. 

— Vreau să știu, Helen. Vreau să știu totul. Și ai să-mi spui. 

— Sau? 

— Sau o să spun lumii micul tău secret. 

— Cred că lumea cunoaște deja totul despre mine. Mă 
îndoiesc c-o să faci mare scofală încălzind aceeași ciorbă veche. 

— Dar despre Jake n-au habar, nu-i așa? 

Helen a încremenit. 

— Văd că nu negi că-l cunoști. Ei bine, am avut o lungă 
discuţie cu el și după un pic de muncă de lămurire mi-a povestit 
tot. Cum te bate contra cost. Ce-or avea unele femei de le lasă 
mână liberă bărbaţilor? 

Helen n-a zis nimic - cum dracu' aflase toate astea? Chiar 
stătuse Jake de vorbă cu ea? 

— Uite care-i treaba, Helen. O să-mi spui tot și o să-mi acorzi 
exclusivitate. Vreau să fiu permanent cu un pas înaintea presei 
naţionale, iar dacă nu va fi așa... atunci toată lumea o să afle că 
eroica Helen Grace e de fapt o mică perversă ordinară. Ce 
părere crezi c-o să aibă Harwood? 

Emilia a plecat, iar vorbele ei au rămas în aer. Helen simţea 
că nu e o cacealma și că, pentru prima oară, căzuse în ghearele 
ei. Emilia îi flutura sabia lui Damocles pe deasupra capului și se 
pregătea să i-l reteze cu cea mai mare plăcere. 


VP - 124 


56. 


Biserica baptistă St Stephen's se înălța în faţa ei, austeră și 
cenușie sub ploaia mocănească. Bisericile ar fi trebuit să fie 
niște refugii calde și primitoare, dar lui Helen i se păreau reci și 
descurajante. Mereu se simţise cumva judecată în astfel de 
locuri și socotită necorespunzătoare. 

Mintea îi rămăsese la conversaţia cu Emilia, dar a strunit-o la 
sarcina din prezent. Se lungise prea tare la vorbă și aproape că 
întârziase acum - n-avusese la dispoziţie nici cinci minute cu 
agentul Fortune înainte s-o ia din loc - și auzea acordurile orgii 
în crescendo. Strecurându-se discret înăuntru, s-a așezat într-o 
strană din fund. De aici putea să-i ţină sub observaţie pe toți 
participanţii. Deseori ucigașii luau parte la înmormântarea 
victimelor lor - mai ales criminalii în serie păreau să-și savureze 
senzaţia de putere urmărind sicriul care cobora în ţărână, 
pastorul psalmodiind, participanţii îndoliaţi care se agăţau unii 
de alţii. Helen scruta chipurile feminine - se afla oare criminala 
lor undeva pe-aici prin biserică? 

Slujba curgea înainte, dar cuvintele parcă-i treceau lui Helen 
pe lângă urechi. Îi plăcuse mereu stilul elevat al Bibliei și îi 
plăcea să se lase în voia frazelor sale meșteșugite, dar cât 
privește sensul, ar fi putut la fel de bine să rămână în greaca 
originală. Predicile păreau să evoce o lume care-i era complet 
străină - un cosmos ordonat și divin în care totul se întâmplă cu 
un temei și unde învinge totdeauna binele. Se desprindea de- 
acolo o pace pe care ea n-o putuse înghiţi niciodată - dementa 
arbitrară și brutalitatea lumii lui Helen păreau că se bat cap în 
cap cu suficiența liniștitoare a religiei. 

N-ar fi putut să nege însă că pentru mulți Biserica și 
învăţăturile ei reprezentau o alinare. Acest lucru apărea cât se 
poate de evident acum. Undeva mai în faţă, Eileen Matthews era 
înconjurată de alţi credincioși și efectiv ţinută pe braţe de rude 
și prieteni. Atingerea mâinilor aduce cu sine pogorârea Duhului 
Sfânt, dar are totodată și rolul foarte practic de a-l sprijini pe cel 
slab și vulnerabil să nu se prăbușească - și asta se petrecea 
acum. Pe măsură ce psalmodierile creșteau în intensitate și 
fervoarea se întețea, Eileen a început să bolborosească. 
Încetișor mai întâi, apoi tot mai tare, împroșcând cu vorbe de 


VP - 125 


neînțeles, bizare, iar accentul ei de sud se preschimba în ceva 
străin. Venit parcă din Orientul Mijlociu, cu o tușă evreiască 
poate, și vădit medieval - un șuvoi de fraze guturale fără sens i 
se revărsa din gură în timp ce o pătrundea Sfântul Duh. Helen 
mai văzuse oameni care vorbeau în limbi la televizor, dar 
niciodată în realitate. Era ciudat să asiști la așa ceva - femeia 
părea mai degrabă posedată decât în extaz mistic. 

In cele din urmă, delirul s-a potolit, iar enoriașii de sex 
bărbătesc au condus-o înapoi la locul ei, permițându-i astfel lui 
Helen să studieze frontal chipurile femeilor care se întorceau în 
bănci. Și-a dat seama şocată că ea era singura femeie neînsoţită 
de acolo. Toate celelalte aveau câte un soț și păreau subjugate 
de el. Când slujba a luat sfârșit, congregația s-a ridicat, 
despărțţindu-se pe sexe. Bărbaţii discutau cu aplomb, în timp ce 
femeile se mulţumeau să asculte. Alan Matthews, pe lângă 
faptul că fusese unul dintre consilierii parohiei, era membru al 
Ordinului Creștin Conjugal, grupare care susţinea patriarhatul 
Bibliei, promovându-l pe soț ca lider absolut și condamnând 
soția la un rol auxiliar. Femeile erau inferioare în toate privinţele 
și se recomanda corecţia fizică dacă nu se ridicau la înălţimea 
atribuţiilor lor. Eileen Matthews o încasase probabil de la soţul 
ei, căruia îi făcea mare plăcere să domine femeile, iar Helen 
bănuia că același lucru era valabil și pentru celelalte enoriașe 
prezente aici. Faptul că multe dintre ele se supuneau de 
bunăvoie nu era o justificare în ochii lui Helen. Uitându-se în jur, 
vedea niște femei pasive și inerte, cărora le lipsea încrederea 
sau curajul de a face ceva pentru sine. Dacă nu cumva vreuna 
dintre ele era o actriţă formidabilă, nu se afla aici nimeni care să 
aibă îndrăzneala, determinarea și tupeul de a declanșa acest șir 
de crime oribile. Să fi fost atunci prezentă în altă parte 
criminala, urmărind totul din umbră? Ridicându-se discret de pe 
scaun, Helen a dat repede ocol incintei, cu ochii în toate 
direcţiile după vreun posibil loc de observaţie ascuns, dar fără 
vreun rezultat. 

Nici agentului Fortune nu-i mersese mai bine. Luase 
instantanee cu toată lumea din biserică și de afară și-i 
fotografiase cu scrupulozitate pe toţi trecătorii. Niște ofițeri mai 
tineri, deghizați în grădinari, asiguraseră spatele bisericii, dar nu 
văzuseră pe nimeni în afara unui bărbat ieșit cu câinele la 
plimbare. 


VP - 126 


— Stai cu ochii pe lume la ieșire și ai grijă să tragi și niște 
cadre cu șoferii. Intoarce-te și tu odată cu cortegiul la reședința 
familiei, dar lasă-ţi un om aici de pază. Mormântul ăla vreau să-l 
ținem sub supraveghere non-stop. Dacă e să vină criminala, 
sunt șanse mari s-apară în toiul nopții. 

— Da, doamnă. 

— Bun. Pune la dosar ce-ai fotografiat până acum și ţine-o tot 
așa, Lloyd. Nu se știe niciodată de unde sare iepurele. 

Chiar credea Helen ce spunea? Indreptându-se către 
motocicleta ei, avea din nou senzaţia că ucigașa le scapă printre 
degete. Supravegherea era o decizie bună, însă nu dăduse 
niciun rezultat deocamdată. Oare se așteptase femeia la 
această mișcare? Intuia cum gândesc ei? 

Helen se simțea prinsă din nou pe picior greșit, dansând 
prostește după cum îi cânta criminala, iar în prezent și Emilia 
Garanita. Chiar o dăduse Jake în vileag? Părea greu de crezut, 
ba chiar imposibil, dar cum altfel să fi aflat Emilia despre ei? 

Helen urma să treacă pe la el în seara asta, dar și-a scos 
telefonul din buzunar și i-a trimis un mesaj prin care 
contramanda. Nu era pregătită să discute cu el deocamdată. 
Intr-o oarecare măsură, chiar se întreba dacă vor mai discuta 
vreodată. 


57. 


Există un vis care-i susține pe cei aflaţi în misiuni. Același vis 
care îl îmbărbătează pe fiecare ostaș nimerit prin cine știe ce 
coclauri, unde se răcnește și se trage în el. Este iluzia că acasă 
te așteaptă ceva mai bun. In această fantezie, iubita are grijă să 
păstreze focul aprins și moare de dorul tău. Te va întâmpina cu 
braţele deschise, te va ghiftui cu bucate alese, te va conduce în 
așternut și va fi un înger de soție drăgăstoasă. Cel puţin atâta 
lucru ţi se cuvine și ţie după luni de zile de spaimă, singurătate 
și nervi. Însă rareori se întâmplă așa. 

Simon Booker era un cetățean obișnuit, în prezent. Prietenul 
lui cel mai bun sărise în aer cu două zile înainte să fie trimiși 
acasă. În avion, la întoarcere, Simon își prezentase demisia 


VP - 127 


superiorului său. Îi plăcuse armata, dar acum era sătul. Nu-i 
adusese decât decepţii și suferință. 

Era convins că Ellie se încurcase cu alți bărbaţi în lipsa lui. Nu 
avea nicio dovadă, era doar o senzație. II măcina însă gândul și 
se întreba care dintre așa-zișii lui tovarăși râdeau acum în 
pumni, schimbând impresii despre cum se comporta duduița la 
pat. Îi evita acum, la fel cum o evita și pe Ellie. Nu-i putea 
povesti cum era acolo sau ce însemnase să-l vadă pe Andy 
explodând în cincizeci de bucățele, și în niciun caz nu avea chef 
să discute despre isprăvile ei câtă vreme fusese el plecat. Așa 
că se ducea la Doncaster și la White Hart. lar atunci când se 
întorcea acasă, chinuindu-se să vâre cheia în ușă cu mâinile 
tremurânde și creierul îmbibat de bere ieftină, urca 
împleticindu-se până în debaraua unde își ţinea calculatorul, 
trecând pe lângă ușa deschisă a dormitorului. 

Încuia de fiecare dată ușa. Cu toată râca pe care i-o purta lui 
Ellie, tot nu voia ca ea să-l prindă asupra faptului. Să fi fost 
rușinea la mijloc sau o dorinţă secretă să nu o rănească? Nu 
prea știa nici el, dar încuia oricum. 

Pornografia fusese grozavă la început, dar în ultimul timp i se 
cam aplecase de la ea. Site-ul lui preferat era Târfest la ora 
actuală. Reprezenta o lume complet nouă pentru el. Aceasta era 
noua graniță a sexului și pe forum regăsise o camaraderie pe 
care o credea pierdută pe vecie. Bărbaţii puteau să vorbească 
aici pe șleau despre dorințele lor. Și să se sfătuiască reciproc 
cum să le transpună în practică. 

Multă vreme se stăpânise să-și dea curs poftelor, dar Optimist 
scrisese cu atâta emfază despre Ingeraș, încât nu s-a mai putut 
abţine. Mulţi bărbaţi făcuseră un pas înapoi ca urmare a vâlvei 
din ziare și de pe alte forumuri. Povești cu tipi hăcuiți în plină 
acțiune. lar el nu era prost, știa că trebuie să-ți păzești spatele. 
Lumea colcăia de criminali, mincinoși și pungași. Işi luase 
măsuri de precauţie, prin urmare. l-a spus lui Ellie că se 
întâlnește cu niște vechi amici din armată, dar conţinutul 
rucsacului sugera altceva. lnăuntru se afla un pachet de 
prezervative și un schimb de haine. lar dedesubt, ascunsă, 
nevăzută, o rangă de fier. 


VP - 128 


58. 


— Ce știm așadar despre el? 

Helen și Charlie se aflau în mașină, pe drum spre Woolston. 

— Numele adevărat - Jason Robins, a spus Charlie, răsfoindu- 
și notițele. Dar porecla lui de pe forumul Târfest este Ciocan. Nu 
el era cel mai harnic colaborator - cred că acest titlu îi revine 
RegeluiVaginului -, dar scria acolo din două în două zile și de 
fiecare dată se întrecea pe sine însuși. Multă gargară cu ce i-a 
mai făcut Îngeraș, cum a făcut-o el să-și dea drumul, porcăriile 
obișnuite. 

— Cum l-ai găsit? 

— Majoritatea membrilor lucrează foarte discret - folosesc, 
evident, nume false și intră de la serviciu sau din internet café- 
uri. E dificil să le dai de urmă chiar dacă ai adresele IP. Jason nu- 
i așa isteț. S-a înregistrat cu același nume, Ciocan, și pe alte 
site-uri, printre care un pay-per-view pornografic. A plătit cu 
cardul de credit pentru niște materiale... 

— Și astfel ai făcut rost de adresa lui de domiciliu. 

— Exact. 

Tocmai în clipa aceea parcau în faţa unui bloc de pe Critchard 
Street. Era cam ponosit, cam rece, cu niște apartamente 
meschine în care oamenii se mutau provizoriu, până se ivea 
ceva mai de soi. Helen și Charlie au coborât din mașină și s-au 
uitat în susul și în josul străzii. Se însera și, în afară de câte un 
rătăcit care se grăbea să ajungă acasă, nu zăreai nici ţipenie. 
Ardea lumina la fereastra sufrageriei din faţa lor - Ciocan era 
acasă. 

e 

Stăteau la masa IKEA - un trio pompos, cu cănile de ceai 
neatinse. Jason Robins se aștepta la ce e mai rău când se 
pomenise cu doi ofițeri de poliţie la ușă și a întrebat bâlbâindu- 
se dacă Samantha și Emily suferiseră vreun accident. După ce 
Helen l-a asigurat că nu avea nicio legătură cu familia lui, se 
liniștise, iar teama lăsa încet locul neîncrederii. 

— Poate că aţi citit despre o serie de crime recente din 
Southampton, a început Helen. Crime legate de comerțul cu sex. 

Jason a dat din cap, fără să spună nimic. 


VP - 129 


— Două dintre victime frecventau un forum unde se discută 
despre prostituate. 

Helen a lăsat cuvintele să-și facă efectul, prefăcându-se că-și 
consultă agenda, după care a adăugat: 

— Se numește Târfest. 

A ridicat ochii rostind propoziţia, curioasă să prindă reacţia lui 
Jason. Acesta n-a reacţionat în niciun fel - niciun gest, niciun 
zâmbet, nimic. Pentru Helen era ca o mărturisire. Jason stătea 
țeapăn, îngrijorat că reacţia cea mai neînsemnată l-ar putea da 
de gol. Helen nu-l slăbea din ochi. 

— Cunoști acel forum, Jason? 

— Nu. 

— L-ai vizitat vreodată? 

— Nu-i genul meu. 

Helen a dat din cap și s-a făcut că notează ceva în agendă. 

— Ai folosit vreodată pseudonimul Ciocan pe internet? l-a 
întrebat Charlie. 

— Ciocan? 

— Da, Ciocan - ai folosit vreodată acest pseudonim pe alte 
forumuri sau site-uri cu conţinut pentru adulţi? 

Jason părea să cântărească bine întrebarea, dornic să dea 
impresia că ia lucrurile în serios. 

— Nu. Nu l-am folosit. 

— Te întreb, pentru că cineva care se servește de acest nume 
posedă un card de credit înregistrat la adresa de-aici, pe numele 
Jason Robins. 

— Trebuie să fie vorba de o escrocherie. 

— Ai raportat vreo tranzacţie dubioasă efectuată cu cardul 
tău? 

— Nu, n-am avut cunoștință de așa ceva, dar acum după ce 
mi-aţi spus o să sun negreșit. Să-l anuleze. 

S-a lăsat un scurt moment de tăcere. Jason avea nervii întinși 
la maximum și îi sclipeau broboane de sudoare pe frunte. 

— Te-ai despărțit de soţie? 

Jason a părut să se relaxeze, văzând că interogatoriul ia o 
nouă turnură. 

— Da. Nu că ar fi treaba voastră. 

— Dar n-aţi divorțat, nu? 

— Încă nu. Dar vom divorța. 


VP - 130 


— Deci te afli probabil în negocieri privind custodia fetiţei tale 
Emily? 

— Se poate spune și-așa. 

— Tu cum ai spune? 

Jason a ridicat din umeri și a luat o gură de ceai. 

— Inţeleg de ce ești circumspect, Jason. Te afli într-o poziţie 
delicată și nu-ţi mai lipsea pe cap decât poliţia care să te dea în 
vileag că frecventezi site-uri pentru adulţi și apelezi la serviciile 
prostituatelor. N-ar da deloc bine la tribunal - de acord cu tine. 
Dar ascultă-mă cu atenţie. Mor oameni acolo, și dacă unii ca tine 
nu-și iau inima în dinţi să colaboreze, vor muri și mai mulți. Aș 
putea să te pun sub acuzare pentru că irosești timpul poliţiei, 
obstrucționezi ancheta și altele, dar știu că ești un tip 
cumsecade, Jason. De aceea te rog să ne ajuţi. 

— Trebuie să aflăm despre Ingeraș, a continuat Charlie. Unde 
vă întâlniți, cum arată, cine altcineva ar mai putea s-o cunoască. 
Dacă ești gata să ne spui tot ce știi, te vom proteja. Numele tău 
nu va apărea în ziare și viața ta nu va fi perturbată. N-avem 
niciun interes să-ţi facem zile fripte, vrem doar să prindem 
criminala. lar tu ne poţi da o mână de ajutor. 

S-a scurs o lungă tăcere, punctată doar de ticăitul ceasului din 
bucătărie. Jason și-a terminat ceaiul. 

— După cum v-am mai spus, n-am auzit niciodată de acest 
Ciocan. Vă rog să mă scuzaţi, vreau să mă duc să dau telefon la 
bancă. 

e 

Helen şi Charlie au ieşit tăcute din casă, prea supărate 
amândouă ca să le vină să deschidă gura. Abia după ce au ajuns 
în mașină, Helen a vorbit în sfârșit. 

— Mincinos prăpădit. 

Charlie a încuviinţat din cap. 

— Nu-l slăbi, Charlie. Sună-l, trimite-i zilnic e-mailuri cu 
întrebări și cu detalii suplimentare. Poate că-i doar jenat sau 
poate că știe ceva - strânge-l cu ușa până afli care-i varianta 
corectă. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Intre timp va trebui să facem eforturi ca să dam de ceilalţi. 
Optimist, Primejdiosu, sățumplucizmele, SăgeataNeagră - vreau 
să-i găbjim pe toţi. 

— Sigur. Să mă ocup eu de... 


VP - 131 


— Da. Hăituiește-i până în pânzele albe și ne vedem pe urmă 
la secţie. Dar lasă-mă în centru mai întâi. 

Charlie i-a aruncat o privire mirată. 

— Am o întâlnire pe care n-aș vrea s-o ratez. 


59. 


Mergeau pe culoarul pustiu, iar cizmele ei de plastic cu tocuri 
înalte scârțâiau la fiecare pas. Urmând-o îndeaproape, Tony o 
studia. Melissa era mult mai atrăgătoare decât se așteptase. 
Picioare lungi și catifelate terminate cu cizme negre lucioase, 
șolduri strâmte, o feţișoară cu buze cărnoase încadrată de o 
tunsoare bob de culoare neagră. Tony știa că nu toate 
prostituatele sunt niște drogate cu dantura îngălbenită, dar 
continua să fie surprins cât de bine arăta fata. 

O luase de la Hoglands Park, un loc frecventat de skateri, aflat 
în nordul orașului și care noaptea era practic pustiu. 
Comunicase prin staţie locul de întâlnire și, puţin mai târziu, 
văzuse mașina de urmărire în oglinda retrovizoare, pe când se 
îndreptau spre sud, către docuri, însă tot îl trecea un fior de 
gheață pe șira spinării acum când era singur cu ea. Condusese 
în tăcere până la Belview Hotel, o pensiune de mâna a doua 
care nu făcea nazuri în privinţa clientelei. Tony plătise din start 
pentru toată noaptea, după care urcaseră la primul etaj. Pe scări 
se intersectaseră cu un bărbat de vârstă mijlocie care cobora 
însoțit de o poloneză aproape goală. El l-a privit pe Tony, care a 
lăsat ochii în pământ, refuzând să accepte această camaraderie 
supărătoare. 

Curând se aflau în camera 12. Melissa și-a aruncat poșeta și 
haina pe singurul scaun disponibil, apoi s-a așezat pe pat. 

— Ce pot să fac pentru tine, Paul? 

A accentuat numele, ca și când știa bine că e inventat. 

— Sunt toată numai a ta. 

l-a zâmbit larg și incitant, ca un drăcușor împielițat. Pe Tony l- 
a străbătut, spre surprinderea lui, un fior de dorință pentru 
această jucărie docilă și s-a așezat pe scaun ca să-și mascheze 
erecţia incipientă. 


VP - 132 


— Mie îmi place să mă uit, a răspuns el, străduindu-se să pară 
cât mai calm. Ce-ar fi să faci tu singură o vreme și mai vedem 
după aia? 

Ea l-a privit curioasă. Apoi: 

— Sunt banii tăi, dragule, i-a zis, ridicând din umeri. 

Tony a priceput aluzia, a băgat mâna în portofel și a scos 150 
de lire. După ce i-a pus în buzunar, Melissa s-a întins pe pat. 

— Vrei să rămân cu cizmele în timp ce... 

— Da. 

— Bine. Îmi place mai mult așa. 

Melissa a început să se mângâie peste tot. Avea un trup 
atletic și bine făcut, perfect potrivit pentru asta și, cu cât 
avansa, cu atât mai tare îi venea lui Tony să întoarcă capul și să 
se uite pe geam. Situaţia era chiar absurdă. Știa că trebuie să-și 
joace rolul și să nu-și dezlipească ochii de la ea. Chiar dacă 
erecţia era acum gata să-i rupă pantalonii, știa că e doar o 
sarcină de serviciu, o înscenare menită să producă informații 
preţioase. Și totuși se simţea extrem de stânjenit, iar gradul de 
excitare îl surprindea și îl speria. 

Pretinzând că se apropie de punctul culminant, Melissa l-a 
îndemnat să se implice, s-o trateze așa cum merita să fie 
tratată. Tony a fost nevoit să ia rapid o decizie, ca să evite 
contactul fizic, și a lansat un potop de cuvinte obscene care să-i 
aducă „orgasmul”. Juca foarte bine - ai fi crezut, ascultând-o, că 
tocmai trăise cea mai grozavă experienţă sexuală din viaţă. Pe 
urmă ea s-a îmbrăcat la loc, aruncând o privire spre ceasul 
crăpat de pe perete. 

— i-au mai rămas zece minute, iubitule - nu vrei să ţi-o sug? 

— Mi-e bine așa. Putem sta de vorbă? 

— Normal. Despre ce-ai vrea să vorbim? 

— Voiam să te întreb dacă putem să repetăm experiența. 

— Sigur că da. Mereu sunt gata de distracţie. 

— Faci treaba asta de mult? 

— De multișor. 

— Și-ţi place? 

— Sigur că-mi place, a răspuns ea. 

Tony știa că-i servește minciuna pe care își închipuia că vrea 
el s-o audă. 

— Ai dat vreodată de necaz? 

— Când și când, a zis ea, fără să-l privească în ochi. 


VP - 133 


— Și cum o scoţi la capăt? 

— Am metodele mele. Dar de obicei mai sunt și alte fete prin 
preajmă. 

— Ca să stea cu ochii pe tine? 

— Exact. Te superi dacă merg până la budă, iubitule? Va 
trebui să ies din nou în curând. 

S-a dus la baie. Câteva clipe mai târziu, a auzit-o cum trăgea 
apa; apoi și-a făcut apariţia, îndreptându-se direct spre haină și 
poșetă. 

— AȘ putea să te plătesc pentru un supliment? 

Ea ezita. 

— Vrei s-o mai fac o dată? 

— Nu, nu, vreau doar să vorbim. Sunt... n-am pe nimeni în 
oraș. O să-mi revăd familia abia la sfârșitul săptămânii și... îmi 
face plăcere să stau de vorbă. 

— OK, a zis ea, așezându-se pe pat. 

Tony a mai pescuit 50 de lire din portofel și i-a întins. 

— Și de unde ești? 

— Din multe locuri. Dar m-am născut în Manchester, dacă la 
asta te referi. 

— Mai ai rude acolo? 

— Niciuna pentru care merită să-mi bat capul. 

— Așa deci. 

— Dar tu, Paul? Ești de pe-aici? 

— Născut și crescut. 

— Frumos. E bine să ai un cămin. 

— Locuiești pe-aproape? 

— M-am oprit recent la o prietenă. Câtă vreme o să am de 
lucru, rămân pe-aici. 

— Câștigi bine? 

— Binișor. Sunt mai destupată la minte ca altele. 

— Mai colaborezi și cu alte fete? 

— Uneori. 

— Partide în trei? 

— Sigur. _ 

— E o tipă cu care aș vrea să intru în legătură. Ingeraș. Poate 
o știi? 

Melissa n-a mai răspuns și s-a uitat la el. 

— Nu prea cred că ai vrea s-o cunoști, dragule. 

— De ce nu? 


VP - 134 


— Ascultă la mine. N-ai vrea. Plus că nu există nicio chestie 
pe care să ţi-o poată oferi ea și eu nu. 

— Dar dacă vreau o partidă între... 

— Pot să-ţi găsesc o altă fată. 

— Dar eu o vreau pe Ingeraș. 

Un nou moment lung de tăcere. 

— De ce? 

— Pentru că am auzit lucruri faine despre ea. 

— De la cine? 

— De la alţi tipi. 

— Pe dracu’... 

— Poftim? 

— E prima oară când faci asta, nu? Ești boboc cât cuprinde. 

— Păi și? 

— Nu pari deloc genul care să stea la povești cu alţi indivizi 
despre isprăvile tipelor de teapa mea. 

Spre mirarea lui, Tony s-a simţit ofensat, dar s-a stăpânit. 

— OK, poate că sunt un novice, dar știu ce vreau. Te plătesc 
cu dragă inimă dacă poţi aranja treaba. 

— Păi și ce-ai auzit despre ea? 

— Doar că-i place să fie lovită, denigra... înjurată, adică. Te 
lasă să-i faci chestii pe care altele nu ţi le permit. 

— Și cine ţi-a povestit despre ea? 

— Băieţii. 

— Băieții? 

— Alţi bă... 

— Cine? 

— Oameni cu care am discutat... 

— Zi-mi cum îi cheamă. 

— Nu pot acuma să... 

— Zi-mi cum îi cheamă. 

— A... Cred că pe unul îl chema Jeremy. Și... 

— Unde i-ai cunoscut? 

— Pe internet. 

— Cum? 

— Pe un forum. 

— Și cum se chema forumul? 

— Nu-mi aduc aminte numele... 

— Și vrei să te întâlnești cu Îngeraș? 

— Da! 


VP - 135 


— Ca s-o tragi de limbă? Așa cum ai făcut și cu mine? 

— Nu, nu, a ripostat Tony, dar ezitase cu o fracțiune de 
secundă prea mult și și-a dat seama de asta. 

Melissa se ridicase deja în picioare. 

— Un gabor tâmpit. Știam eu. 

— Melissa, stai! 

— Mersi pentru șuetă și pentru parale, dar trebuie s-o tai. 

Tony a încercat s-o oprească, apucând-o de braţ. 

— Vreau doar să vorbim. 

— Dacă mă mai atingi cu un deget, ţip de dărâm șandramaua 
asta. Și o să afle toate curvele din zonă că ești un porc de gabor, 
ai înţeles? 3 

— Trebuie s-o găsesc pe Ingeraș. E foarte important s-o gă... 

— Du-te în mă-ta! 

Și a plecat fără să închidă uşa. Primul impuls al lui Tony a fost 
s-o urmeze, dar ce rost avea? Invins, s-a prăvălit pe pat. Melissa 
era șansa lor cea mai bună și el o irosise. Il costase enorm ca 
să-și intre în rol - pusese niște întrebări pe care nu ar fi vrut să 
și le pună lui însuși - și nu se alesese cu nimic. 

Zgomotul împerecherii s-a intensificat în camera de alături, 
bătând ritmul eșecului său. Și-a luat paltonul și s-a grăbit să 
iasă. Nu voia decât să se îndepărteze de locul ăsta. Departe de 
sex. Și departe de această înfrângere zdrobitoare. 


60. 


Rulota stătea izolată pe terenul viran. La lumina focurilor 
țigănești care ardeau în apropiere, aproape că arăta minunat. 
Interiorul era mai puţin îmbietor - mucegăit și putred, cu 
podeaua plină de resturi lăsate de narcomani. Dar era suficient 
pentru astă-seară - o saltea fusese întinsă pe jos, gata de 
acțiune. 

— Militar vasăzică? l-a întrebat ea. 

— Fost. Afganistan. 

— Îmi plac soldaţii - ai căsăpit vreun ciuhap? 

— Câţiva. 

— Eşti un erou. Ar trebui să-ți fac eu cinste cu una mică. 


VP - 136 


Simon Booker nu a băgat în seamă aluzia. Nu avea nevoie de 
mila ei. Sau de binefacere. A scos câteva bancnote din portofel 
și le-a pus pe tejgheaua soioasă de melamină a barului. l-a atras 
atenţia verigheta și a început să tragă de ea. 

— Nu-ţi bate capul cu aia, iubitule. N-am să spun nimănui. 
Treizeci oralul, cincizeci normalul, o sută orice altceva. Și va 
trebui să-ţi pui un prezervativ, iubitule. N-aș vrea să mă 
pricopsesc cu vreo boală de la curvele alea de peste mări, nu? 

Simon Booker a dat din cap și, întorcându-se cu spatele, s-a 
aplecat după prezervativele din rucsac. Nu le-a găsit din prima 
și a cotrobăit o vreme după ele, până să le dibuie. Ridicându-se, 
a fost uimit s-o vadă pe Îngeraș retrasă lângă ușă. 

— Să nu te-apropii de mine! i-a șuierat ea. 

— Cum? Păi doar am scos... 

— Ce faci cu ranga aia? 

La dracu'! Tipa o remarcase probabil când scotocise el prin 
rucsac. 

— Nimic. Doar pentru apărare. Dar o scot și o pun deoparte 
dacă vrei. 

A dat s-o apuce. 

— Să nu îndrăznești s-o atingi! Altfel ţip. Am prieteni acolo. 
Oameni care mă păzesc. Știi ce le fac ţiganii ăstora ca tine? 

— Bine, bine. Păstrează-ţi cumpătul. 

Lui Simon îi cam sărise ţandăra. Își dorea o partidă de sex, nu 
o ploaie de ocări. 

— Scoate-o tu, atunci. Nu vreau belele, a zis el. 

Ea părea speriată, dar s-a strecurat ușurel înspre rucsac, fără 
să-l slăbească o clipă din ochi. A ridicat rucsacul și a aruncat 
ranga pe jos - a aterizat cu o bufnitură înfundată. Fata a respirat 
ușurată, venindu-și în fire. 

— Așa, gata, păi să ne întoarcem la oile noastre atunci? a 
întrebat ea, cu un zâmbet larg, dar forțat. 

— Sigur. 

— Vino și dă-mi un pupic în cazul ăsta. Și după ce ne 
cunoaștem mai bine, o să-ţi iau și scula în gură. 

Așa mai veneai de-acasă. Simon s-a dus spre ea. Ezitant, a 
cuprins-o de talie. Ea i-a răspuns înlănţuindu-l de gât și 
trăgându-i gura către a ei. 

— Hai să-i dăm drumul, da? 


VP - 137 


Când Simon Booker a închis ochii, Îngeraș l-a lovit fulgerător 
cu genunchiul în vintre. Simon a înțepenit, uluit, iar ea a izbit din 
nou și din nou. S-a prăbușit, cu respiraţia tăiată. Îi venea să 
vomite. Doamne, ce durere îngrozitoare! 

A ridicat privirea și a văzut-o pe Îngeraș aplecată deasupra 
lui. Zâmbetul îi dispăruse și ţinea în mână ranga din rucsacul lui. 
Fără niciun avertisment, l-a trosnit cu ea în cap. O dată, de 
două, de trei ori, ca să fie sigură. Apoi s-a oprit și s-a dus să 
încuie pe dinăuntru ușa rulotei. Și-a tras sufletul. Privindu-și 
victima, simțea cum o cuprinde exaltarea. 

Era timpul să înceapă distracţia. 


61. 


Capetele se întorceau după ea în timp ce traversa încăperea 
spre biroul Emiliei Garanita. Ca urmare a muncii remarcabile 
depuse în cazul Marianne, Emiliei i se repartizase în colț un birou 
de unde să-și pună la cale viitoarele exclusivitați. Era meschin și 
îmbâăcsit, dar Emilia îl aprecia foarte tare, deoarece le stătea ca 
un pai în ochi celorlalţi. Și oferea o bună vizibilitate către sala de 
ședințe și spre Helen Grace, care se apropia acum valvârtej. 

Helen Grace nu mai călcase niciodată în redacția ziarului 
Evening News, prin urmare se anunţa ceva de zile mari. Era 
oare vorba despre un prim contraatac în bătălia lor sau despre o 
capitulare cât se poate de publică? Emilia își dorea din suflet 
cea de-a doua variantă. Și era dispusă să încerce să fie amabilă. 

— Helen, ce plăcere să te văd, a întâmpinat-o ea pe Helen 
care intra în birou. 

— Și eu mă bucur să te văd, Emilia, a zis musafira, închizând 
ușa după ea. 

— Cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

— Foarte bine, a spus Emilia, deschizându-și ostentativ 
laptopul. Avem o groază de treabă. Ediţia de seară s-a dus, dar 
dacă-mi povestești acum tot ce ai, putem să aranjăm un articol 
criminal pentru mâine. Să-mi fie iertat calamburul. 

Helen a privit-o iscoditor, apoi s-a întins și i-a închis laptopul. 

— Asta nu ne trebuie. 


VP - 138 


— Poftim? 

— N-am venit aici să-ţi dau vești. Doar un avertisment. 

— Cum? 

— Nu știu cum ai ajuns să știi ceea ce ai impresia că știi 
despre mine, și la drept vorbind nici că-mi pasă. Imi pasă însă că 
un jurnalist de la o publicaţie respectabilă încearcă să șantajeze 
un polițist aflat în exercițiul funcțiunii. 

Emilia o măsura din priviri - temperatura din încăpere tocmai 
scăzuse vertiginos. 

— Așa că mă aflu aici ca să-ţi transmit un mesaj clar și simplu. 
Tipărește absolut tot ce poftești despre mine, dar dacă mai 
încerci vreodată să mă mituiești, șantajezi sau intimidezi, o să 
am grijă să te bag la zdup, înţelegi? 

Emilia a privit-o lung pe Helen înainte să răspundă: 

— Bine, Helen, e alegerea ta, dar să nu zici că nu te-am 
prevenit. 

— Fă ce vrei, a ripostat Helen scurt. Dar fii gata să suporţi 
consecinţele. 

S-a întors, gata să plece, dar s-a oprit la ușă. 

— Ne ducem la fund sau supravieţuim împreună, Emilia. Așa 
că întreabă-te cât de tare mă urăști. Și cât de mult îţi preţuiești 
libertatea. 

Emilia a privit-o cum se îndepărtează - adrenalina și furia îi 
pulsau în vene. S-o distrugă sau să dea înapoi? În orice caz, 
Emilia avea de luat cea mai importantă decizie din viaţa ei. 


62. 


Tony a trântit portiera mașinii și s-a prăbușit pe scaunul 
șoferului. Cum naiba o făcuse de oaie în halul ăsta? Și ce urma 
să-i spună lui Helen? 

Avusese o șansă extraordinară de a reveni în prim-plan, de a 
demonstra că mai este capabil - și o feștelise complet. Putea să 
încerce s-o contacteze din nou pe Melissa, dar la ce bun? Odată 
ce știa că e poliţist, se încheiase partida. Nu-i rămânea decât să- 
i mărturisească totul lui Helen, cât mai curând posibil, și să 
urzească alt plan. Și alte fete trebuie s-o fi văzut pe Îngeraș. Era 


VP - 139 


de neconceput să poată pătrunde și ieși ca o nălucă din acele 
abatoare. Lui îi revenea sarcina să... 

A tresărit când s-a deschis ușa din stânga. Era atât de 
absorbit de propriile gânduri, încât nu auzise că venea cineva. S- 
a întors ca să-l înfrunte pe intrus... și mare i-a fost mirarea s-o 
vadă pe Melissa instalându-se pe scaunul de lângă el. Ea nu l-a 
privit, ci a spus doar: 

— Să mergem. 

e 

Au mers vreo zece minute în tăcere, după care Melissa i-a 
arătat un gang de lângă un restaurant părăsit. Era linişte aici, 
niciun suflet care să-i deranjeze. Intorcându-se către ea, Tony a 
constatat cu surprindere că fata tremura. 

— Ca să-ți spun ce vrei să știi, e nevoie de bani. O groază de 
bani. 

— Nicio problemă, a răspuns Tony. 

Işi dăduse seama pe drum că numai perspectiva unui câștig 
financiar o putuse determina să se urce în mașină. 

— Cinci mii pe loc. Și mai urmează și alții. 

— De acord. 

— Și voi avea nevoie de un loc unde să stau. Și unde să nu 
mă poată găsi. 

— Îți putem oferi un domiciliu sigur și protecţie 24 din 24, a 
spus Tony fără nicio ezitare. 

— 24 din 24 - promiţi? 

— Promit. 

— Bate palma, i-a cerut Melissa, iar Tony s-a conformat. 

Melissa a oftat din rărunchi - întâmplările serii păreau să o fi 
sleit de puteri. Apoi, fără să ridice ochii spre Tony, i-a șoptit: 

— Tipa pe care o cauţi e Lyra. Pe Ingeraș o cheamă Lyra 
Campbell. 


63. 


Frig. Frig de-ţi înghețau oasele. 
Simon Booker a mijit ochii, clipind repede-repede, și i-a închis 
la loc orbit de lumina crudă a becului golaș. Parcă i se lăsase o 


VP - 140 


ceaţă pe creier, era complet buimăcit. Ce mama dracului se 
întăm... 

Ea era acolo și-l privea. Îngeraș. Cu ranga de fier. Acum îi 
reveneau treptat imaginile în minte, pâlpâind agresiv. 

Se simțea vlăguit. Sângele i se uscase pe față și avea gura 
pârjolită. Dar a încercat să se ridice. Și s-a pomenit că era 
imobilizat. Rotindu-și privirile, a văzut că avea brațele strâns 
legate cu un cablu gros de culoare verde și prinse de peretele 
din dosul lui. Era gol complet, întins pe saltea, iar hainele lui nu 
se zăreau nicăieri. Când a încercat să strige la ea, a constatat că 
are gura acoperită cu bandă adezivă. 

— Băi, rahatule penibil... 

Simon Booker a tresărit la auzul vocii ei veninoase care a 
spart tăcerea. 

— Băi, vierme cu ochi... 

Venea spre el, ţinând încă ranga. O legăna dintr-o mână într- 
alta. 

— Păi tu aveai impresia că mă duci pe mine? 

Simon a clătinat puternic din cap. 

— Așa credeai, nu? 

El a scuturat și mai tare din cap. 

— Că mă duci și mi-o tragi pe urmă? 

L-a izbit în rotulă cu toată puterea. El a scos un urlet sufocat 
de banda adezivă. Ea l-a trosnit și în cealaltă rotulă, zdrobindu-i 
osul. Simon a răcnit din nou, încercând să-și ferească trupul de 
ploaia de lovituri care se abătea peste gambe, pe coapse, pe 
piept. lar și iar și iar. Ea s-a oprit un pic, a strigat ceva 
ininteligibil și i-a împlântat ranga între picioarele dezarticulate, 
țintuindu-i vintrele. 

El a zbierat ca din gură de șarpe, cu ochii scăldați în lacrimi. 

— Ce dracului credeai că faci? a urlat ea la el, izbucnind apoi 
în hohote de râs. Mamă, mamă, ce-o să mai plătești tu pentru 
asta. Bucățele le trimit la frigida aia de nevastă-ta, clar? 

Lacrimile care-i șiroiau lui Simon pe obraji nu păreau s-o 
impresioneze deloc. A ridicat ranga să-l lovească în figură, dar s- 
a oprit brusc, strunindu-și zbuciumul violent care amenința s-o 
copleșească. Răsuflând anevoie, s-a răsucit și a băgat ranga în 
rucsac. 

Insă răgazul n-a durat, fiindcă tipa scosese acum un cuțit lung 
din poșetă. Pipăindu-i tăișul cu un deget înmănușat, a revenit la 


VP - 141 


victima ei. S-a proțăpit în fața lui Simon și i-a pus lama la 
beregată. El se ruga s-o facă, să-i curme odată suferința. Dacă 
apăsa puţin mai tare, îi spinteca artera carotidă și cu asta basta. 

Numai că Îngeraș avea alte planuri. Cu cuțitul ridicat, s-a lăsat 
pe vine, rotindu-și șoldurile. Un surâs poznaș îi înflorise în colţul 
gurii. 

— Păi, dacă tot ai plătit pentru o oră, hai să ne și distrăm 
nițeluș, ce naiba! 

Și s-a pornit măcelul. 


64. 


Helen abia se întorsese la Southampton Central când i-a 
telefonat Tony Bridges. Ea și cu Charlie treceau în revistă 
ultimele noutăți despre ceilalți membri ai forumului - 
SăgeataNeagră își redusese activitatea, însă Regele compulsiv 
al Vaginului încă le oferea material din belșug -, dar Helen a 
abandonat acum căutarea fără nicio părere de rău. O jumătate 
de oră mai târziu, şedea alături de Tony în camera de interviu - 
Melissa luase loc în fața lor, strângând în mâini o cană de ceai. 

— Vorbește-mi despre Lyra Cambpell. 

— Mai întâi banii. 

Helen i-a împins plicul gros peste masă. Melissa a numărat 
rapid bancnotele, apoi a vârât plicul în poșetă. 

— Cred că-i din Londra. Nu știu exact de unde, dar vorbește 
ca londonezii. Ca tine. 

După toţi anii numeroși petrecuţi în Southampton, accentul de 
sudul Londrei n-o părăsise niciodată cu totul pe Helen. 

— A făcut un pic trotuarul pe-acolo, pe urmă s-a retras la 
Portsmouth cu iubitul. Dacă pe-acolo nu prea i-a mers, s-a mutat 
la Southampton. 

— Când? 

— Acu' vreun an. A nimerit cu mine în aceeași gașcă. 

Melissa și-a tras nasul și a luat o gură de ceai. Nu ridicase 
privirea deloc, de parcă dacă mormăia cu ochii în podea, Lyra n- 
ar fi putut s-o audă cum o trădează. 

— Care gașcă? 

— Anton Gardiner. 


VP - 142 


Tony s-a uitat la Helen. Numele le suna cunoscut amândurora. 
Anton Gardiner era un dealer și proxenet brutal care-și scotea 
fetele la produs în zona de sud a orașului. Lucra singur și 
acţiona din umbră, atrăgând uneori atenţia poliţiei prin acte de 
o violenţă incredibilă, îndreptate împotriva propriilor fete sau a 
rivalilor săi. Se zvonea că e bogat, dar zvonul nu era ușor de 
confirmat, deoarece tipul nu avea încredere în bănci. Insă, 
dincolo de orice urmă de îndoială, era sadic, imprevizibil și 
dezechilibrat. Pescuia adesea fete de prin orfelinate și 
adăposturi - iar asta o făcea pe Helen să-l urască în mod 
special. 

— De ce l-a ales pe Anton? 

— Ea avea nevoie de droguri, iar el îi putea face rost. 

— Și cum se înțelegeau? a continuat Tony. 

Melissa s-a mulțumit să zâmbească și să clatine din cap - 
nimeni nu „se înțelegea” cu Anton. 

— Și unde e Lyra acum? a întrebat Helen. 

— Habar n-am. N-am văzut-o de mai bine de-o lună. 

— Cum așa? 

— S-a cărat. S-a certat cu Anton și... 

— Din ce motiv? 

— Pentru că era așa de bou și de sadic. 

Melissa a ridicat în sfârșit privirea. Ochii îi sticleau de furie. 

— Așa, spune, a îndemnat-o Helen. 

— Știţi ce le face nou-venitelor? 

Helen a clătinat din cap. Era silită să întrebe, deși nu voia, de 
fapt, să știe răspunsul. 

— Le pune să se despoaie, să se aplece și să se ţină de 
glezne. Și le zice că trebuie să stea așa o zi-ntreagă. Te lasă 
singură câteva ore. Te lasă până-ţi trece os prin os și simţi că-ţi 
arde spatele, iar atunci când chiar ai senzaţia că nu mai reziști, 
ţi-o trage. După încă o oră, ţi-o trage din nou. lar și iar. Așa îţi 
frânge voinţa. 

Îi tremura glasul și era evident că vorbește din proprie 
experienţă. 

— Și dacă ieși vreodată din rând sau n-aduci destule parale, 
îți face la fel. Nu-i pasă de nimeni și de nimic. Nu vrea decât 
banii. 

— Și ce-a făcut după ce-a plecat Lyra? 

— N-am idee. Nu l-am mai văzut. 


VP - 143 


— Nu l-ai mai văzut de-atunci? a întrebat Helen, intrând brusc 
în alertă. 

— Nu. 

— Vreau să fii cât mai exactă, Melissa. L-ai văzut pe Anton 
atunci sau după ce s-a certat cu Lyra? 

— Nu. Ea mi-a povestit faza, nu el. 

— L-ai căutat? 

— La început, nu. Pe unul ca ăsta nu-l cauţi așa, pur și simplu. 
Dar peste câteva zile am întrebat și eu în stânga și-n dreapta. 
Aveam nevoie de o doză. Insă nu era pe nicăieri unde-și făcea 
veacul de obicei. 

— Ai idee pe unde s-ar putea ascunde Lyra? 

— Pe undeva prin apropiere de Portswood probabil. A locuit 
numai prin zona aia. Dar nu mi-a spus niciodată unde doarme. 

— Și se prezenta clienţilor cu numele Lyra? 

— Nu, asta era doar între noi. La muncă era mereu Îngeraș. 
Un Ingeraș venit din ceruri, așa le zicea clienţilor. lar lor le 
plăcea. 

(J 

Helen a pus capăt interviului la scurtă vreme după aceea. Se 
făcuse foarte târziu și Melissa era complet epuizată. Aveau timp 
să reia altă dată, mai ales că prioritatea momentului o constituia 
realizarea unui portret-robot electronic pe care să-l poată da 
publicității. l-a trimis pe Tony și Melissa într-un cabinet împreună 
cu un grafician al poliției și s-a întors în biroul ei. Nu avea sens 
să mai meargă acasă, de vreme ce tot nu putea dormi. 

Oare făcuseră pasul decisiv care avea să pună capăt acestei 
serii de crime oribile? In toată această perioadă, încercaseră să 
depisteze cauza care declanșase această explozie violentă. 
Anton să fi reprezentat declicul neștiutor, care stârnise această 
furie sălbatică? Dacă era așa, existau șanse mari să-și fi dat 
duhul prin cine știe ce coșmelie sordidă. Lui Helen nu i-ar fi 
părut rău după el, însă trebuia să-l găsească pentru a întregi 
tabloul. 

l-a sunat telefonul și a tresărit. Tot Jake. Îi lăsase mai multe 
mesaje, surprins că nu mai trecuse pe la el, interesându-se dacă 
totul era în regulă cu ea. Oare îngrijorarea lui era autentică sau 
venea dintr-o conștiință vinovată? Spre surprinderea ei, Helen 
și-a dat seama că nu voia să știe răspunsul. În mod normal ar fi 
luat taurul de coarne, dar nu și de data asta. Acum evita s-o 


VP - 144 


facă, pentru că nu voia să riște un răspuns care s-o mâhnească. 
Gândurile i-au fugit la Emilia. Oare ce punea la cale în clipa 
asta? Se gândea s-o ierte pe Helen sau îi cocea execuția? Dacă 
povestea ei vedea lumina tiparului, Helen avea să fie 
îndepărtată de la conducerea anchetei. Nu putea să lase să se 
întâmple una ca asta, mai ales acum când avansau în sfârșit, 
dar nici n-a dat înapoi. Văzuse alţi polițiști care făcuseră pactul 
cu diavolul și în nici câteva luni se compromiseseră iremediabil, 
acuzaţi de corupţie. În astfel de situaţii, nu puteai decât să 
strângi din dinţi și să reziști până la final. 

Helen și-a luat o cafea și s-a întors în centrul de comandă. Nu 
mai era vreme de temeri sau de introspecții - aveau de lucru. 
Undeva acolo umbla un Ingeraș răzbunător și setos de sânge. 


65. 


Când s-a întors Charlie, casa era cufundată în liniște. Steve 
mâncase și se băgase în pat - bucătăria era curată lună, așa 
cum se întâmpla de fiecare dată când se ocupa el de 
gospodărie. Charlie a ciugulit niște resturi și a urcat apoi să facă 
un duș. Apa fierbinte i-a biciuit trupul, înviorând-o puţin, dar era 
complet istovită și s-a grăbit la culcare. 

Pentru că Steve n-a făcut nicio mișcare la intrarea ei, Charlie 
s-a strecurat tiptil în pat. Nu dormeau în paturi separate, slavă 
Domnului, însă comunicarea dintre ei era ca și inexistentă. Din 
momentul în care Charlie se hotărâse să dea curs rugăminții lui 
Helen și să se întoarcă la lucru, Steve practic încetase să mai 
facă efortul de a-și ascunde supărarea și dezamăgirea. Era 
nespus de trist faptul că tocmai când ea începea să se 
acomodeze la serviciu, viaţa de familie i se destrăma. De ce nu 
funcționau lucrurile măcar o dată? Ce trebuia să facă pentru a fi 
fericită? 

Stătea trează, cu ochii în tavan. Steve s-a foit puţin, așa cum 
făcea deseori, și Charlie l-a privit cu coada ochiului. A constatat 
cu surprindere - puţin speriată - că el se uită la ea. 

— lartă-mă, iubitule, n-am vrut să te trezesc, i-a spus ea 
încetișor. 

— Nu dormeam. 


VP - 145 


— Oh! 

În semiîntunericul din cameră, Charlie nu-și dădea seama în 
ce dispoziţie se află. Nu părea supărat, dar nici bine dispus. 

— Stăteam așa și mă gândeam. 

— Înţeleg. La ce? 

— La noi. 

Charlie n-a spus nimic, nesigură încotro bătea. 

— Vreau să fim fericiţi, Charlie. 

Ochii ei s-au umplut brusc de lacrimi. Erau lacrimi de fericire 
și lacrimi de ușurare. 

— Și eu vreau același lucru. 

— Vreau să dăm uitării tot ce s-a-ntâmplat și să fim din nou ca 
înainte. Să ducem viaţa pe care ne-am dorit-o mereu. 

— Și eu, a spus Charlie, rostind anevoie cuvintele. 

Se cuibăriseră acum unul în braţele celuilalt. 

— Și aș vrea să încercăm să mai facem un copil. 

Charlie s-a mai oprit puţin din plâns, dar n-a zis nimic. 

— Dintotdeauna ne-am dorit copii. Nu putem să ne lăsăm 
dominați de nenorocirile din trecut, avem o viaţă înainte. Vreau 
să am un copil cu tine, Charlie. Vreau să începem din nou să 
încercăm. 

Charlie și-a îngropat faţa la pieptul lui Steve. Adevărul era că 
și ea își dorea din tot sufletul un copil și dorea din tot sufletul ca 
ei doi să fie o familie normală și fericită. Dar își dădea totodată 
seama, cariera ei nu se potrivea cu toate astea, iar Steve tocmai 
îi aruncase mănușa. 

El n-ar fi putut niciodată s-o spună în termeni brutali, dar 
tocmai o anunţase pe Charlie că venise vremea să aleagă. 


66. 


Ochii. În ochii aceia era totul. De pe chipul alungit și încadrat 
de șuviţe de păr lungi și negre, ochii îţi captau atenţia, fixându- 
te cu o privire intensă și pătrunzătoare. Avea și alte trăsături 
percutante - buzele cărnoase, nasul puternic, bărbia ușor 
ascuţită -, însă ochii aceia mari și frumoși și intensitatea privirii 
te fascinau. 


VP - 146 


— Cât de mult seamănă? a întrebat Ceri Harwood, dezlipindu- 
și în fine privirea de la portretul-robot. 

— Foarte, a spus Helen. Melissa a stat toată noaptea cu cel 
mai bun grafician al nostru. N-am lăsat-o să plece decât după ce 
am fost sută la sută siguri că a ieșit cum trebuie. 

— Și ce știm despre Lyra Campbell? 

— Nu mare lucru, dar ne străduim. Am trimis agenți în 
uniformă să-l caute pe Anton Gardiner și, în această dimineaţă, 
o să luăm la puricat toată zona în care operează, vom sta de 
vorbă cu toate fetele care-au lucrat vreodată pentru el, să 
vedem dacă cineva ne poate spune mai multe despre ea. 

— Şi care este ipoteza ta de lucru, deocamdată? 

— In anumite privințe, n-avem de-a face cu ceva chiar ieșit 
din comun. Tipa ajunge să se prostitueze, după care mai face o 
alegere greșită intrând la Anton. El se poartă brutal cu ea. Acest 
lucru, în combinaţie cu meseria, o afectează emoţional. Abuz de 
alcool și de droguri, stres, molestări, boli și, într-o bună zi, Anton 
sare pârleazul. Un gest de-al lui o face să cedeze nervos. Ea îl 
atacă și-l ucide, probabil. In orice caz, se răzbună pe el pentru 
tot ce-a îndurat ani de zile și acesta este evenimentul 
declanșator. Legiștii ne-au spus că le vorbește victimelor sau 
urlă la ele - probabil că-i insultă și se răfuiește cu ei... 

— Odată ce s-a spart stăvilarul, nu se mai poate opri? a 
întrerupt-o Harwood. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Vorbești de parcă ai și compătimi-o puţin? 

— Așa este. N-ar face așa ceva dacă n-ar fi trecut prin chinuri 
groaznice. Dar le compătimesc cu adevărat pe Eileen Matthews, 
Jessica Reid și celelalte. Lyra e o ucigașă înrăită care nu se va 
opri dacă nu-i venim noi de hac. 

— Exact așa văd și eu lucrurile. In sensul ăsta, ţi-aș propune 
să mă ocup eu de conferinţa de presă astăzi, iar tu să mergi și 
să coordonezi echipa. E crucial să ne mișcăm rapid și vreau ca 
presa și publicul să știe că cei mai buni oameni ai noștri se 
ocupă de caz. 

După un scurt și tensionat moment de tăcere, Helen a spus: 

— Se obișnuiește ca ofițerul care conduce investigația să ţină 
și conferințele de presă și cred că ar fi mai bine s-o fac chiar eu. 
li și cunosc pe toți scribii locali... 


VP - 147 


— Cred că pot face și eu faţă unor reporteri. Am mai multă 
experienţă ca tine la astfel de lucruri și e absolut necesar ca 
totul să meargă strună de data asta. O s-o rog pe Brooks să mă 
asiste și să răspundă la anumite întrebări de ordin tehnic, dacă 
va fi cazul. 

Helen a încuviințat din cap, dar a simţit cum îi fugea din nou 
pământul de sub picioare. 

— Dumneavoastră decidețţi. 

— Chiar așa. Să mă ţii la curent cu toate noutăţile. 

— Da, doamnă. 

Helen s-a întors și a ieșit. Simţea că-i clocotește sângele în 
timp ce străbătea coridorul spre centrul de comandă. Acum 
când în sfârșit făceau progrese, Helen era împinsă la o parte. 
Mai văzuse ea astfel de situaţii - ofiţeri superiori care se cocoţau 
sus de tot pe meritele altora - și îi repugnaseră întotdeauna. 
Trebuia să-și stăpânească însă nervii. Aveau o criminală de 
prins. Dar continua să fiarbă și să spumege, chiar dacă decisese 
să-și țină furia în frâu. 

Helen sperase că va putea colabora cu Harwood. Și că 
aceasta va reprezenta o schimbare în bine față de Whittaker. 
Însă adevărul era că Harwood îi era profund antipatică. 

Și amândouă știau acest lucru. 


67. 


— Îți mulţumesc că ai stat cu mine, Tony. Singură m-aș fi 
urcat pe pereţi. 

Era aproape 10 dimineaţa, dar nici Tony și nici Melissa nu 
închiseseră un ochi. Odată definitivat portretul-robot, îi preluase 
o mașină fără inscripţii și îi adusese într-o casă conspirativă din 
centrul orașului. Un ofițer în civil rămăsese afară la volan, cu 
misiunea să pună pe fugă orice oaspete nepoftit, iar Tony și 
Melissa se adăposteau înăuntru. Ea insistase, iar Tony fusese 
fericit să rămână - nu voia să riște nimic acum când avansa 
ancheta. 

Chiar dacă pe amândoi îi cuprinsese oboseala, erau prea 
agitaţi ca să se poată destinde. Tony știa unde e ţinută sticla de 
whisky „pentru urgente”. A scos-o și s-au servit amândoi, ca să 


VP - 148 


mai îndulcească situația un pic. Alcoolul își făcuse încet-încet 
efectul relaxant, temperând într-o oarecare măsură grijile și 
adrenalina. 

Melissa detesta tăcerea - își ura propriile gânduri -, așa că au 
vorbit și-au tot vorbit. Ea l-a întrebat despre caz, despre Ingeraș, 
iar el i-a răspuns cum s-a priceput mai bine și a descusut-o, la 
rândul lui, despre ea. Melissa i-a povestit cum fugise din 
Manchester de maică-sa, care era alcoolică, părăsindu-și însă 
frăţiorul mai mic. Se gândise adesea ce s-o fi ales de el și se 
simțea clar vinovată că-l abandonase. Intrase în nenumărate 
belele coborând spre sud, dar supravieţuise tuturor încercărilor. 
Nu-i veniseră de hac nici băutura, nici drogurile și nici meseria. 

Întunericul îi acoperise cu mantia lui protectoare, dându-i 
Melissei senzaţia că e anonimă și ferită de orice primejdii. Dar 
pe măsură ce se lumina afară și începea o nouă zi, o cuprindea 
neliniștea. Umbla de colo-colo prin casă și se uita afară din dosul 
draperiilor, de parcă se aștepta la vreo nenorocire. 

— N-ar trebui să fie cineva de pază și-n spate? a întrebat ea. 

— Stai liniștită, Melissa. Ești în siguranţă. 

— Dacă află Anton ce-am făcut... Sau Lyra... 

— Nu vor afla decât în boxa acuzaților, cu perspectiva unei 
lungi sentințe. Nimeni nu știe că ești aici și nu te poate atinge cu 
nimic. 

Melissa a ridicat din umeri, ca și când nu-l credea decât pe 
jumătate. 

— Trebuie doar să te gândești ce vei face în continuare. După 
ce se va fi isprăvit toată povestea. 

— Ce vrei să zici? 

— Păi... nu trebuie să te-ntorci pe stradă. Există programe 
care te pot ajuta să scapi. Tratarea dependentelor, consiliere, 
formare... 

— Încerci să mă salvezi, Tony? l-a întrebat ea tachinându-l. 

Tony s-a pomenit roșind. 

— Nu... ă, oarecum. Știu că ai trecut prin multe, dar asta ar 
putea fi șansa ta. Ai făcut ceva important, ceva bun, nu trebuie 
să lași să se irosească ocazia. 

— Parcă-l aud pe taică-meu vorbind. 

— Păi chiar avea dreptate. Meriţi mai mult. 

— Tu chiar ești naiv, Tony, nu-i așa? l-a întrebat ea pe un ton 
aproape amical. Ai lucrat vreodată la Moravuri? 


VP - 149 


Tony a clătinat din cap. 

— Băânuiam eu, a continuat Melissa. Dacă ai fi făcut-o, nu-ţi 
mai păsa. 

— Ba eu sper că da. 

— Ai fi unu la un milion, i-a spus Melissa, râzând amar. Ştii ce 
fac fetele ca mine? Prin ce-am trecut de am ajuns așa? 

— Nu, dar îmi pot ima... 

— Am minţit și-am înșelat, și-am furat. Am fost bătute, 
scuipate, siluite. Ni s-a pus cuțitul la beregată și ne-au strâns de 
gât, gata să ne sufoce. Am luat heroină, crack, stimulente, 
sedative, pileală. Am stat îmbrăcate cu aceleași haine câte o 
săptămână, vomitând în somn. Și-apoi ne-am revenit și-am luat- 
o iarăși de la capăt. 

A lăsat vorbele să plutească în aer, după care a adăugat: 

— Îți sunt recunoscătoare pentru că te străduiești, dar e prea 
târziu. 

Tony s-a uitat la Melissa. Știa că fata spune adevărul, dar nu 
se putea împăca cu ideea că ceva bun se duce pe apa sâmbetei. 
Melissa era încă tânără și atrăgătoare - avea mintea ageră și 
inima bună. Era oare drept să aibă în continuare parte doar de 
violenţă, pentru tot restul vieţii? 

— Niciodată nu e prea târziu. Profită de șansa asta. Pot să te 
ajut să... 

— Pentru Dumnezeu, Tony. Ai auzit ceva din tot ce ţi-am 
spus? s-a răstit ea la el. Sunt terminată. Nu mai există cale de 
întoarcere pentru mine. A avut grijă Anton să se-asigure. 

— Anton s-a dus, gata. 

— Nu și de-aici, a zis ea, ciocănindu-și cu putere tâmpla. Ştii 
ce-mi făcea? Ce ne făcea? 

Tony a clătinat din cap, dorind și totodată nedorind să afle. 

— De obicei, folosea bricheta sau o ţigară. Ne ardea pe brate, 
pe ceafă, pe tălpi. Unde să te doară ca naiba, dar să nu 
provoace scârbă clienţilor. Asta pentru chestiile de nimic. Dar 
dacă făceam ceva chiar nasol, ne lua cu el într-o mică excursie. 

Tony n-a zis nimic, privind-o concentrat pe Melissa. Parcă nu-i 
mai vorbea lui, ci rătăcea departe printr-o amintire sinistră. 

— Ne ducea cu mașina la un fost cinematograf de pe Upton 
Street. Proprietarul era un amic de-al lui. O ditamai cloaca plină 
de șobolani. Până ajungeam acolo, nu-ncetam să ne rugăm de el 


VP - 150 


să ne ierte, să ne dea drumul, dar asta nu făcea decât să-l 
înfurie și mai tare. Odată ajunși... 

S-a oprit puţin înainte de a continua. 

— ... avea un lanţ de bicicletă, o chestie uite-așa groasă cu un 
lacăt la capăt, și te trosnea cu el. Și dă-i, și dă-i, până nu te mai 
puteai ridica să fugi nici dacă ai fi vrut. Zbiera și răcnea printre 
lovituri, și te făcea albie de porci, până rămânea fără suflu. lar 
când zăceai acolo... ca o păpușă de cârpă în praf, în sânge și 
jeg, de-ți venea să mori... se pișa pe tine. 

Îi tremura glasul acum. 

— Pe urmă se căra și te lăsa acolo până dimineaţă. Unele fete 
cică ar fi și murit de frig. Dar dacă supraviețuiai... a doua zi nu 
aveai decât să-ţi vii în fire și să te-ntorci la muncă. Rugându-te 
să nu-l mai scoţi din pepeni niciodată. 

Tony o privea cum tremura din tot corpul. 

— Astea suntem, Tony. Asta a făcut din noi și nu mai suntem 
bune de nimic. Atât a mai rămas din mine acum. Și doar atâta 
pot să mai fiu. Înţelegi? 

Tony a dat afirmativ din cap, deși ar fi vrut să-i spună că 
greșește și că poate fi salvată. 

— Tot ce pot să sper este să rămân în viaţă. Și mai am un pic 
de speranţă că o să fiu în siguranţă. 

— Ești în siguranţă acum. Mă ocup eu de asta. 

— Eroule, i-a zâmbit ea printre lacrimi. 

L-a lăsat să o ţină în brațe. El ar fi trebuit s-o descoasă în 
continuare, dar dintr-odată n-a mai vrut s-o tot întrebe despre 
negură și jeg și abuzuri. Voia s-o ia de-acolo și s-o ducă într-un 
loc mai bun. Voia s-o salveze. 

Și știa că e gata să riște totul pentru asta. 


68. 


— Lyra Campbell este în clipa de faţă suspecta noastră 
principală din acest caz. E o persoană extrem de periculoasă și-i 
sfătuim pe cetăţeni să nu intre în contact cu ea. Cine o vede sau 
deţine vreo informaţie cu privire la locul unde se află este rugat 
să sune imediat la poliţie. 


VP - 151 


Inspectoarea-șefă Ceri Harwood se adresa jurnaliștilor reuniți. 
Charlie nu mai pomenise niciodată o asemenea înghesuială în 
sala de conferinţe - se aflau acolo ziariști din peste douăzeci de 
țări, ba unii dintre ei rămăseseră în picioare pe coridor. Notau 
furibund în carnete ceea ce le spunea Harwood, dar nu-și 
puteau dezlipi ochii de la portretul-robot care domina ecranul 
din faţa lor. Pe chipul mărit, ochii aceia se dovedeau încă și mai 
fascinanţi, și mai hipnotici. Cine era această femeie? Ce puteri 
speciale avea asupra celorlalţi? 

Charlie răspundea la întrebările operative. După cum era de 
așteptat, Emilia Garanita s-a interesat de ce inspectoarea Grace 
nu venise la conferința de presă - părea foarte dezamăgită că 
partenera ei de box nu se află acolo -, iar Charlie a fost 
încântată să pareze, evidențiind numeroasele și solidele calități 
ale șefei sale. În punctul acela a intervenit Harwood, deturnând 
discuţia, și după alte douăzeci de minute s-a încheiat totul. 

Când a plecat și ultimul ziarist, Harwood s-a întors către 
Charlie. 

— Cum ne-am descurcat? 

— Bine. Mesajul va ajunge la public într-un ceas, două, și... ce 
să zic, nimeni nu se poate ascunde la nesfârșit. În mod normal, 
odată dat publicităţii portretul, îi săltăm în patruzeci și opt de 
ore. Împreună cu alţi câţiva ghinioniști care le seamănă un pic. 

Harwood a zâmbit. 

— Bine. Să-mi amintesc neapărat să-l sun pe Tony Bridges. 
Datorită lui ne aflăm aici. 

Charlie a aprobat-o din cap, abţinându-se să-i aducă aminte 
șefei secţiei că fusese ideea lui Helen să trimită pe cineva sub 
acoperire. 

— Cum ţi se pare că a decurs ancheta până acum, Charlie? Ai 
lipsit o vreme și pesemne că vezi totul cu ochi proaspeţi de când 
te-ai întors... 

— A decurs cât se putea de bine în condiţiile date. 

— Și-a-ndeplinit toată lumea îndatoririle? Operațiunile de 
supraveghere au dat ceva rezultate? 

— Nu, deocamdată nu, dar... 

— Crezi că trebuie să continuăm cu ele? Ne și costă de ne 
rup, iar acum avem și acest fir concret... 

— E meritul inspectoarei Grace. Și al dumneavoastră, firește. 


VP - 152 


Era un răspuns laş, dar Charlie se simţea extrem de stânjenită 
să discute despre mersul anchetei pe la spatele lui Helen. 
Harwood a încuviinţat din cap, ca și când Charlie ar fi făcut o 
afirmaţie foarte profundă, și s-a așezat pe marginea mesei. 

— Și cum te-nţelegi cu Helen? 

— Foarte bine acum. Am avut o discuţie folositoare și 
suntem... foarte bine. 

— Mă bucur, pentru că, între noi fie vorba, am fost îngrijorată. 
Helen avea niște opinii foarte drastice legate de întoarcerea ta 
la Southampton Central. Opinii care mie mi s-au părut nedrepte. 
Imi pare bine că i-ai dovedit că s-a înșelat și că vechea echipă 
funcționează din nou. 

Charlie a dat doar din cap, întrebându-se cum s-ar cuveni să 
răspundă. 

— Și am aflat că ai fost temporar promovată sergent, câtă 
vreme Tony e ocupat. Cum ţi se pare? 

— Sunt încântată, bineînţeles. 

— Te-ar interesa o promovare permanentă? 

Întrebarea a luat-o prin surprindere pe Charlie. Și-a amintit pe 
loc discuția cu Steve. La drept vorbind, o sâcâise toată 
dimineața. 

— O iau treptat. Sunt măritată și poate că într-o zi... 

— Copii? 

Charlie a dat din cap. 

— Să știi că nu trebuie să fie o alegere, Charlie. Le poţi face 
pe amândouă, ascultă-mă pe mine. Nu trebuie decât să fii 
corectă cu toată lumea și... ce să zic, pentru un ofiţer talentat ca 
tine nu există limite. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Să vii să stăm de vorbă ori de câte ori simţi nevoia. Îmi 
placi, Charlie, aș vrea să iei deciziile corecte. Prevăd c-o să ai un 
viitor strălucit. 

Harwood a plecat curând. Trebuia să se întâlnească la prânz 
cu șeful poliției și nu se cădea să întârzie. Charlie s-a uitat după 
ea, foarte tulburată. Ce joc juca Harwood? Care era rolul ei? 

Și ce semnificaţie avea pentru Helen? 


VP - 153 


69. 


Echipa s-a răspândit prin tot orașul în căutarea Lyrei. Nord, 
sud, est și vest, nu trebuia precupeţit niciun efort. Fuseseră 
recrutați agenți în uniformă și voluntari suplimentari care, sub 
conducerea  detectivilor  criminaliști, treceau în revistă 
bordelurile, adăposturile temporare pentru mame cu copii, 
clinicile, birourile de ajutor social, secţiile de urgenţă și prim- 
ajutor - cu portretul-robot în mână, solicitând informaţii. Dacă 
Lyra se ascundea undeva în Southampton, aveau cu siguranţă s- 
o găsească. 

Helen conducea operaţiunile din regiunea de nord a orașului, 
ferm convinsă că ucigașa acţionează într-o zonă care-i este 
familiară și unde se simte în siguranţă. Dăduse volumul staţiei la 
maximum, cu speranţa că, din clipă-n clipă, va prinde viaţă și va 
începe să se vorbească despre descoperirea așteptată. Nu-i 
păsa cine va pune mâna pe Lyra și cine o va aduce - voia doar 
să se termine totul. 

Insă Lyra se dovedea greu de prins. Unii susțineau că au 
văzut-o, altora li se părea că au cunoscut-o sub un alt nume, dar 
deocamdată nimeni nu confirmase că ar fi stat de vorbă cu ea. 
Ce fel de femeie era aceasta care trăia ca într-un balon 
protector, complet lipsită de orice relaţie cu oamenii? Trecuseră 
mai multe ore de când se aflau pe teren, discutaseră cu o 
sumedenie de inși, dar, în continuare, nu aveau nimic concret. 
Lyra era o stafie care nu se lăsa dibuită. 

Apoi, chiar după ora prânzului, Helen a primit în fine vestea 
după care tânjea. Pe măsură ce se scurgea timpul și toate fetele 
din branșă pretindeau că nu au cunoștință de existenţa Lyrei, ea 
începuse să se întrebe dacă nu cumva Melissa inventase toată 
povestea ca să primească un pic de atenţie și niște parale, dar 
iată că, deodată, pe neașteptate, căpătau o confirmare precisă. 

Helen și-a croit drum prin blocul ticsit de gunoaie de pe Spire 
Street, complet oripilată de ce-i era dat să vadă. Fetele de 
stradă și drogaţii locuiau nas în nas în apartamentele 
abandonate și mucezite care urmau să fie complet renovate la 
anul. Mulţi dintre locatarii clandestini aveau și copii, care fugeau 
pe lângă Helen în timp ce ea traversa clădirea, fugeau de 
polițistă cu o groază mimată, ascunzându-se de ea prin 


VP - 154 


cotloanele mizere și periculoase ale acestei ruine și ţipând 
întruna. Dacă i-ar fi stat în puteri, Helen i-ar fi luat cu lopata pe 
toți și i-ar fi dus într-un loc care să le ofere condiţii decente. Și-a 
notat în memorie să ia legătura cu serviciile de asistenţă socială 
imediat ce prindea o clipă liberă. Nu-i cu putinţă ca niște copii să 
trăiască așa în secolul douăzeci și unu, și-a zis. 

Câteva femei ședeau în jurul unui reșou improvizat, alăptână, 
pălăvrăgind, refăcându-se după tura de noapte. La început s-au 
arătat ostile, pe urmă rezervate. Helen avea impresia clară că-i 
ascundeau ceva, dar a insistat totuși. Poate că aceste fete 
ajunseseră într-adevăr în ultimul hal, însă aveau toate niște 
familii și nu puteau fi imune la șantajul emoţional. Helen marșa 
pe această carte acum, zugrăvind un tablou sumbru al familiilor 
îndurerate care-și îngropau taţii, fiii și soţii pângăriţi. Insă 
femeile nu ofereau în continuare nimic - Helen nu-și dădea 
seama dacă se tem de Anton ori se tem de poliţie. Până la urmă, 
cea mai tăcută din grup a deschis gura. Nu avea nimic special - 
o drogată rasă în cap, cu un bebeluș care i se smiorcăia în brațe 
-, dar i-a spus lui Helen că a cunoscut-o pentru scurtă vreme pe 
Lyra. Lucraseră împreună pentru Anton, înainte ca Lyra să se 
facă nevăzută. 

— Unde locuia? a întrebat Helen. 

— Nu știu. 

— Cum așa? 

— Nu mi-a spus niciodată, a protestat fata. 

— Și-atunci, unde te vedeai cu ea? 

— Lucram prin aceleași locuri. Empress Road, Portswood, St 
Mary's. Dar colţul ei preferat era pe la fostul cinematograf din 
Upton Street. Pe-acolo dădeam de ea de obicei. 

Helen a continuat s-o mai chestioneze câteva minute, dar 
obținuse deja ce-i trebuia. Toate zonele la care se referise fata 
se aflau în partea de nord a orașului, ceea ce confirma propria ei 
teorie. Dar mai mult ca orice altceva, auzind despre fostul 
cinema începuse să-i bată inima mai rapid. Tony îi relatase 
ultima discuție avută cu Melissa, din care reieșea, de asemenea, 
că cinematograful era și unul dintre locurile frecventate de 
Anton. Coincidenţa era prea mare ca să n-o ia în seamă. Acolo 
ajunseseră să se încaiere Anton și Lyra? Acolo fusese el omorât? 
Oare ea continua să bântuie prin ungherul acela izolat și pustiu? 


VP - 155 


Helen a anunțat imediat prin staţie, trimițând un ofițer 
criminalist în civil să asigure rapid și discret fostul cinematograf, 
pentru ca o echipă de intervenţie să poată pătrunde înăuntru și 
să-și facă treaba. În același timp, un grup de supraveghere urma 
să ocupe poziţii pe stradă. Helen aștepta deja cu nerăbdare 
rezultatele. Ceva îi spunea că vechiul cinematograf se va dovedi 
crucial în rezolvarea cazului. Poate că se apropiau în sfârșit de 
Lyra. Poate că fantoma lor avea să prindă viață. 


70. 


Mașina luneca discret pe carosabil, însoţind-o ca o umbră. 
Charlie se cufundase așa de tare în propriile-i gânduri, încât n-o 
remarcase inițial. Dar nu mai încăpea nicio îndoială că era 
urmărită. Automobilul pastra distanţa, dar păstra și viteza - 
voiau să afle unde merge sau așteptau momentul potrivit să 
sară la ea? 

Mașina a accelerat dintr-odată, depășind-o cu zgomot, după 
care s-a urcat pe trotuar și a frânat brusc. S-a deschis portiera. 
Mâna lui Charlie a dat să apuce bastonul. 

— Ti-a fost dor de mine? 

Sandra McEwan, zisă și Lady Macbeth. Un memento nedorit al 
greșelilor din trecut. 

— lau tăcerea ta ca pe un răspuns afirmativ. Uneori e greu să- 
ți exprimi sentimentele în cuvinte, așa-i? A, îmi cer scuze pentru 
spectacolul de amatori, a adăugat McEwan, arătând cu capul 
mașina oprită de-a curmezișul trotuarului. Câteodată flăcăul 
devine prea surescitat. 

— Dă-o jos de pe trotuar și vezi-ţi de drum. 

— Sigur că da, a zis McEwan, făcându-i semn amantului să 
mute mașina. Deși trăgeam speranţă că ne vei însoți. 

— Partidele în trei nu-s chiar pe gustul meu, Sandra. Va trebui 
s-o lăsăm pe altă dată. 

— Foarte amuzant, agent. Sau e sergent mai nou? 

Charlie n-a zis nimic, refuzând să-i dea satisfacţie. 

— Oricum, mă gândeam că te-ar interesa să te-ntâlnești cu 
nemernicul care a omorât-o pe Alexia Louszko. 


VP - 156 


Deschisese portiera din spate în timp ce vorbea și i-a arătat 
bancheta goală. 

— Te duc eu cu cea mai mare plăcere dacă ai un pic de timp. 

Charlie a consimţit, și acum ieșeau din oraș în viteză. Nu se 
temea pentru siguranţa ei - Sandra McEwan era prea deșteaptă 
ca să se lege de gabori și în niciun caz n-ar fi răpit-o pe o stradă 
circulată și plină de martori -, dar se întreba cu toate acestea ce 
urmărește. A încercat s-o descoasă pe Sandra pe drum, dar 
întrebările ei s-au izbit de un zid de tăcere. Era evident că astăzi 
trebuia să joace după regulile Sandrei. 

Automobilul a virat și s-a oprit în niște hârtoape, pe un tăpșan 
pustiu cu vedere la Southampton Water. Fusese cumpărat de 
niște dezvoltatori imobiliari străini, care se împotmoliseră cu 
aprobările și de doi ani de zile nu se mișca nimic. Între timp 
devenise un paradis al celor care deversau ilegal tot felul de 
gunoaie și acum era generos împodobit cu moloz, carcase de 
mașini incendiate și butoaie cu reziduuri toxice. 

Sandra a deschis portiera și i-a făcut semn lui Charlie să iasă. 
Ea s-a supus, nemulțumită. 

— Păi unde e? 

— Uite acolo. 

Sandra i-a arătat un automobil Vauxhall carbonizat, la vreo 
patruzeci de metri distanţă. 

— Mergem? 

Charlie s-a grăbit spre vehicul. Acum știa exact ce va găsi 
acolo și nu voia decât să termine odată. După cum se așteptase, 
în portbagajul mașinii zăcea înghesuit cadavrul mutilat al unui 
tânăr - unul dintre mardeiașii familiei Campbell, fără niciun 
dubiu. 

— Ce groaznic, nu? a zis Sandra, fără pic de compasiune în 
glas. Nişte puștani l-au găsit așa și mi-au dat de știre. Imediat 
m-am și gândit s-anunţ poliţia. 

— Sunt convinsă. 

Bărbatul înţepenise în exact aceeași poziție în care fusese 
descoperită și Alexia. Era desfigurat, iar mâinile și picioarele îi 
fuseseră retezate identic și ele. După faptă și răsplată. 
Răspundeau familiei Campbell cu aceeași monedă. Ochi pentru 
ochi și dinte pentru dinte. 

— Oamenii voștri de la Operaţiuni Speciale vor găsi un ciocan 
în buzunarul interior al paltonului. Umblă vorba că ar fi ciocanul 


VP - 157 


cu care a fost omorâtă Alexia. Sunt sigură că laboratorul va 
confirma informaţia. E trist să vezi un om în halul ăsta, dar 
poate că există și o pedeapsă divină, nu? 

Charlie a fornăit și a clătinat din cap, nevenindu-i să creadă. 
Nu avea nicio îndoială că McEwan participase la tortură și la 
omor, dirijând operaţiunile cu entuziasm malitios. 

— Eu aș declara cazul închis, nu? 

S-a întors surâzătoare la mașină, lăsând-o singură pe Charlie 
în compania unui leș fără chip și cu un gust foarte amar în gură. 


71. 


Helen se întorcea la Southampton Central când a primit 
apelul. A simţit vibraţiile telefonului și a virat pe banda întâi ca 
să răspundă. Se aștepta să fie Charlie cu vești de ultimă oră. 
Pentru o clipă, se gândise chiar că o reperase cineva pe Lyra. 
Dar era Robert. 

Harwood o convocase înapoi la sediu, dar n-a stat niciun 
moment pe gânduri și a pornit în viteză pe centură spre nord, la 
Aldershot. Harwood putea să aștepte. După nicio oră, intra în 
holul secţiei de poliţie de pe Wellington Avenue. Făcuse 
cunoștință cu mai mulți ofiţeri criminaliști care lucrau aici pe la 
diverse conferințe organizate de poliţia din Hampshire și unul 
dintre aceștia - inspectoarea Amanda Hopkins - a întâmpinat-o 
acum. 

— E în camera de interviu numărul unu. l-am propus un 
avocat sau s-o sune pe maică-sa, dar... zice că nu vrea să 
vorbească decât cu tine. 

O spusese prietenește, dar curioasă în același timp să afle 
motivul. 

— Sunt prietenă cu ai lui. 

— Cu familia Stonehill? 

— Mada, a minţit Helen. În ce stare este? 

— Zdruncinat. Câteva răni superficiale, dar în principiu e OK. 
Pe ceilalţi doi i-am băgat la arest. Le-am luat deja depoziţiile - 
se acuză reciproc, așa că... 

— Să văd ce pot să scot de la el. Mersi, Amanda. 


VP - 158 


Robert stătea prăbușit pe un scaun de plastic. Arăta rău - de 
parcă ar fi suferit o implozie -, cu numeroase zgărieturi pe 
obraz. Avea brațul drept prins într-o eșarfă. S-a urnit la apariţia 
lui Helen și și-a îndreptat spatele. 

— Ti-am adus ceva, a spus Helen, așezând pe masă o cutie de 
Pepsi. Să ţi-o deschid? 

El a răspuns afirmativ din cap și Helen i-a făcut favoarea. 
Apucând-o cu mâna cea teafără, Robert a dat-o peste cap dintr- 
o singură sorbire. Îi tremurau degetele. 

— Bun, vrei să-mi spui și mie ce s-a-ntâmplat? 

El i-a făcut semn că da, însă continua să tacă. 

— Pot încerca să te ajut, a adăugat Helen, dar trebuie să 
știu... 

— Au tăbărât pe mine. 

— Cine? 

— Davey. Și Mark. 

— Din ce cauză? 

— Pentru că n-am mai vrut s-o ard cu ei. 

— Le-ai zis că nu te mai interesează așa ceva? 

— Mi-au spus că sunt un laş. Credeau că am de gând să-i torn. 

— Așa intenţionai? 

— Nu. Voiam doar să ies din combinaţie. 

— Și ce s-a întâmplat deci? 

— Le-am spus să se descurce fără mine. Și să mă lase în 
pace. Nu le-a convenit. Au plecat, dar s-au întors pe urmă. Cu 
ameninţări. Că mă taie. 

— Și tu ce-ai făcut? 

— Am ripostat. Nu puteam să mă las călcat în picioare. 

— Cu ce? 

A urmat o lungă tăcere, apoi: 

— Cutit. 

— Poftim? 

— Cu un cuţit. Îl am mereu la mine... 

— Pentru Dumnezeu, Robert. Aşa se moare. 

— Dar mi-a salvat viața în seara asta, nu-i așa? a ripostat el, 
fără pic de regret. 

— Posibil. 

Robert s-a cufundat în tăcere. 

— Fă-mă să înţeleg exact. Ei te-au atacat primii. 

— Absolut. 


VP - 159 


— Și tu ai ripostat. 

El a dat iar din cap. 

— l-ai rănit? 

— L-am crestat un pic pe Davey pe braț. Nimic grav. 

— OK. Păi am putea s-o scoatem la capăt probabil, dar va 
trebui să recunoști că purtai cuțitul. N-avem ce face în privința 
asta. Pesemne că te pot scoate de-aici, să te-ntorci acasă, dacă 
mă pun chezașă pentru tine. 

Robert a ridicat ochii, surprins. 

— Dar va trebui sa-mi promiţi că renunți la cuțit. Dacă vei mai 
fi prins a doua oară cu arme albe la tine, nu te voi mai putea 
ajuta. 

— Sigur. 

— Ne-am înţeles? 

El a dat din cap. 

— Bine, păi mă duc să discut cu ei. Pe Davey îl mai lăsăm să 
fiarbă o vreme în suc propriu, da? a zis Helen, schițând un 
zâmbet. 

A fost uimită că Robert i-a răspuns la fel. Era prima dată când 
îl vedea zâmbind. 

Se pregătea să deschidă ușa când el a întrebat-o: 

— De ce faceţi asta? 

Helen s-a oprit, cântărindu-și răspunsul. 

— Pentru că vreau să te ajut. 

— De ce? 

— Pentru că meriţi o viaţă mai bună. 

— Dar de ce? Sunteţi o gaboriţă. Eu sunt un hoț. Ar trebui să 
mă băgaţi la pârnaie. 

Helen șovăia. Avea mâna pe clanţă. N-ar fi mai înţelept să 
deschidă și să iasă? Fără să spună nimic? 

— Sunteţi mama mea? 

Întrebarea a izbit-o ca un baros. Era neașteptată, dureroasă și 
a lăsat-o fără grai. 

— Mama mea adevărată, vreau să zic. 

Helen a tras aer în piept. 

— Nu, nu sunt. Dar am cunoscut-o. 

El o privea concentrat. 

— N-am avut niciodată de-a face cu cineva care s-o fi 
cunoscut. 


VP - 160 


Lui Helen îi părea bine că nu stă cu faţa la el. Dintr-odată i-au 
dat lacrimile. Cât timp va fi petrecut el gândindu-se la mama lui 
adevărată? 

— Cum aţi cunoscut-o? Eraţi prietene sau...? 

Helen a ezitat. Apoi: 

— Sunt sora ei. 

Robert n-a zis nimic în prima clipă, șocat de mărturisirea lui 
Helen. 

— Sunteţi... ești mătuşa mea? 

— Da, sunt. 

A urmat din nou un moment de tăcere, în care Robert digera 
situaţia. 

— De ce n-ai venit să mă vezi mai demult? 

Intrebarea lui era tăioasă ca o lamă de cuțit. 

— N-am putut. Și n-aș fi fost bine primită. Părinţii tăi îţi 
ofereau un trai bun - nu le-ar fi convenit să dau eu buzna și să 
dezgrop trecutul. 

— Nu mi-a rămas nimic de la mama. Știu că a murit când 
eram doar un bebeluș, însă... 

A ridicat din umeri. Nu știa practic nimic despre Marianne, iar 
ceea ce știa era fals. Poate că era mai indicat să rămână așa. 

— Păi eventual, când ne mai întâlnim, pot să-ţi spun mai 
multe despre ea. Mi-ar face plăcere. N-a avut o viață tocmai 
fericită, dar tu ai fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. 

Băiatul a izbucnit brusc în plâns. Toţi anii plini de întrebări, 
anii de-a lungul cărora se simţise incomplet, îl ajungeau din 
urmă. Și Helen se lupta să-și stăpânească lacrimile, însă din 
fericire Robert își lăsase capul în jos și suferinţa ei a trecut 
neobservată. 

— Aş vrea să facem asta, a spus el printre lacrimi. 

— Bine, a zis Helen, venindu-și în fire. Să rămână între noi 
deocamdată. Până ne cunoaștem un pic mai bine, da? 

Robert a dat din cap, ștergându-se la ochi. 

— Acesta nu e sfârșitul, Robert. E abia începutul. 

e 

Treizeci de minute mai târziu, Robert se afla într-un taxi pe 
drum spre casă. Helen s-a uitat cum se îndepărtează taxiul și 
apoi s-a suit pe motocicletă. In pofida numeroaselor probleme 
care-i stăteau în faţă și în pofida forţelor întunericului care-i 


VP - 161 


dădeau târcoale, Helen se simţea revigorată. Începea în sfârșit 
să-și spele păcatele. 

Imediat după ce murise Marianne, Helen cercetase pe 
nerăsuflate toate faţetele vieţii surorii sale. Mulţi ar fi făcut orice 
să îngroape o astfel de experienţă, dar Helen voia să pătrundă 
în mintea, inima și sufletul Mariannei. Dorea să completeze 
golurile, să afle exact prin ce trecuse sora ei în pușcărie și mai 
apoi. Să vadă dacă era întemeiată acuzaţia lui Marianne că ea 
se făcea vinovată de moartea tuturor acelor persoane. 

Helen scosese astfel la lumină toate actele oficiale și tot ce se 
scrisese vreodată despre sora ei, iar la pagina a treia a dosarului 
din închisoare descoperise bomba care a zguduit-o din temelii - 
un semn că sora ei avea încă puterea s-o lovească de pe lumea 
cealaltă. Helen abia împlinise treisprezece ani atunci când 
Marianne fusese arestată, și a fost dusă la un orfelinat imediat 
după ce părinţii lor au fost uciși. Nu participase în carne și oase 
la procesul surorii sale - mărturia ei fusese înregistrată dinainte 
- și nu i s-a comunicat decât verdictul și nimic altceva. Nu 
văzuse burtica umflată a surorii sale și Serviciile Sociale din 
Hampshire nu suflaseră o vorbă, astfel că abia atunci când a 
răsfoit raportul medical anexat dosarului de arestare, fără să se 
aștepte să găsească altceva în afara cicatricelor și a contuziilor 
bine cunoscute, Helen a aflat că sora ei era gravidă în momentul 
arestării. În cinci luni. Testele ADN ulterioare au dovedit că tatăl 
lor - omul pe care Marianne îl omorâse cu sânge rece - era și 
tatăl copilului. 

Îi luaseră bebelușul imediat după naștere. Chiar și acum, după 
toate cele întâmplate, această imagine o făcea pe Helen să 
lăcrimeze. Sora ei legată de un pat de spital și copilașul smuls 
cu forţa după optsprezece ore de travaliu. Se luptase cu ei? 
Avusese oare puterea să se opună? Helen era convinsă în sinea 
ei că da. In ciuda modului brutal în care fusese conceput, 
Marianne trebuie să-și fi iubit copilul. L-ar fi iubit cu disperare și 
s-ar fi hrănit cu inocenţa lui, dar nu primise, evident, această 
șansă. Era o criminală și nu se bucura de nicio compasiune din 
partea temnicerilor să-i Procesul nu implica niciun sentiment 
omenesc, doar judecată și condamnare. 

Copilașul dispăruse înghiţit de sistemul de protecție socială și 
apoi prin centre de plasament, însă Helen îl urmărise cu 
sârguinţă pe Bebe K prin hârţogăraie și birocraţie, până-i dăduse 


VP - 162 


de urmă. Îl adoptase un cuplu de origine evreiască din 
Aldershot, care nu avea copii, îl numiseră Robert Stonehill și îi 
mergea bine. Era răzvrătit, insolent și le scotea peri albi - anii 
de școală nu păreau să fi dat cine știe ce roade - dar se 
descurca. Avea o slujbă, o locuinţă sigură și doi părinţi iubitori. 
Venit pe lume în condiţii din cele mai vitrege, crescuse 
înconjurat de grijă și dragoste. 

Robert se sustrăsese eredității sale. lar Helen își dădea seama 
că s-ar cuveni să-l lase în pace. Dar îi dăduse ghes curiozitatea. 
Participând la înmormântarea lui Marianne, ca ucigașă și unică 
bocitoare, descoperise că nu e singură de fapt. Mai scăpase 
cineva din naufragiu. De dragul Mariannei, și pentru ea însăși, 
avea așadar să stea cu ochii pe Robert. Și dacă-l putea ajuta în 
vreun fel, o va face. 

Helen a răsucit cheia în contact, a turat motorul și a pornit în 
trombă pe stradă. Era așa de absorbită și de ușurată, încât nu s- 
a mai uitat în oglinzile retrovizoare de data aceasta. Dacă ar fi 
făcut-o, ar fi remarcat că aceeași mașină care se ţinuse după ea 
de la Southampton o urmărea acum și la întoarcere. 


72. 


De când revenise acasă tăticul său, Alfie Booker o ducea mult 
mai bine. Locuiseră într-un apartament de bloc câtă vreme tatăl 
său fusese în armată. Dar la întoarcerea lui, s-au mutat în casa 
îngrijitorului, care se învecina cu terenurile de sport ale școlii. 
Tatăl lui tundea iarba, mătura frunzele și vopsea marcajele de 
pe terenul de fotbal. Era o slujbă bună, în opinia lui Alfie, care îi 
plăcea să-l însoțească la lucru. 

Pentru că tata se certa cu mama foarte des și cel mai 
satisfăcut era când muncea, atunci se simţea și Alfie cel mai 
bine cu el. Tata nu vorbea prea mult, dar părea fericit cu fiul său 
alături. Alcătuiau o pereche cam caraghioasă, dar Alfie n-ar fi 
schimbat-o pentru nimic în lume. 

Tata nu ajunsese acasă noaptea trecută. Mama lui pretindea 
că da, însă Alfie știa că nu era adevărat. Bocancii lui de lucru se 
aflau tot acolo unde-i lăsase în după-amiaza trecută și el nu se 
zărea nicăieri pe-afară. Alfie luase la pas fiecare petic de gazon, 


VP - 163 


ciulind urechile după eventualul zumzăit al mașinii de tuns 
iarba. Nu avea idee ce se petrece, dar nu-i plăcea deloc. 

A dat colţul și a văzut o siluetă deșirată care se îndrepta către 
sala de sport. Era ziua concursurilor și s-a gândit iniţial că o fi 
vreunul dintre antrenori, dar nu l-a recunoscut. Silueta nu părea 
suficient de lată în umeri ca să fi fost tatăl lui - cine să fie oare? 
Pășea foarte hotărât către sală, deci avea ceva important de 
făcut. Alfie s-a lăsat dus de instinct spre acea siluetă, mânat de 
curiozitate. 

Ajuns mai aproape, a încetinit pasul. Era o femeie. Care 
depunea o cutie la intrarea în sală. Ce-o fi fost înăuntru - un 
trofeu? Un premiu? 

A strigat-o și a rupt-o la fugă spre ea. Femeia s-a întors cu 
fața, făcându-l pe Alfie să se oprească brusc. Nu zâmbea câtuși 
de puţin și avea o figură dușmănoasă. Spre surprinderea lui, ea 
i-a întors spatele și și-a văzut mai departe de drum, fără să zică 
nimic. 

Alfie a privit-o contrariat cum pleca. Apoi și-a îndreptat 
atenţia spre cutie. Pe ea stătea scris un cuvânt pe care nu-l 
înţelegea. A încercat să-l citească pe litere. J.E.G. Dar nu avea 
nicio noimă. De ce-l scrisese cu cerneală roșie? 

S-a uitat împrejur întrebându-se ce să facă. N-a văzut pe 
nimeni care să-i interzică să o deschidă. 

Asigurându-se încă o dată că nu era niciun pericol, Alfie a 
făcut un pas înainte și a deschis cutia. 


73. 


Trecuseră mai multe ore de la eveniment, dar lui Tony încă i 
se învârtea capul. Inima îi bătea să-i sară din piept, sub imperiul 
fricii, adrenalinei și neliniștii. 

A încercat să-și adune gândurile, dar ele se tot roteau, și Tony 
nu reușea să se adune. Nu se mai simţise așa de o veșnicie, însă 
un glas subţirel îl striga dinăuntru, acoperindu-l cu injurii, 
făcându-l de ocară. O merita din plin, dar lui nu-i păsa. Nu-i păsa 
nici cât negru sub unghie. Care Tony nutrea aceste gânduri? Nu 
se mai recunoștea pe sine. 


VP - 164 


Fusese dintotdeauna un poliţist ca la carte. Unii îl considerau 
lipsit de sentimente. Alţii, mai îngăduitori, spuneau despre el că 
e un profesionist, un model. Helen îl privea cu respect. Dintr- 
odată, l-a luat durerea de cap. Ce-ar zice ea dacă l-ar vedea 
acum? Nu era ceva cu totul ieșit din comun, la urma urmei, dar 
asta nu-l scuza. 

Melissa s-a mișcat în somn lângă el, întorcându-se pe partea 
cealaltă. El i-a privit trupul gol. Era brăzdat de tatuaje și de 
vechi cicatrice pe alocuri, dar încă atrăgător și în formă. l-au 
fugit ochii din nou la draperiile dormitorului, verificând pentru a 
nu știu câta oară că sunt bine trase. Afară pe stradă un coleg 
de-al lui stătea într-o mașină fără însemne. Oare observase 
ceva? Lumina care s-a aprins și s-a stins în dormitor? Cu 
siguranţă va fi presupus că era Melissa care se culca în sfârșit. 
Dar dacă dăduse un ocol să verifice și sesizase că Tony nu se 
afla la parter? 

In vâltoarea evenimentelor el nu se gândise nicio clipă la 
riscuri. O ţinuse în braţe, bucuros să-i simtă căldura corpului lipit 
de al său, după care ea îl privise în ochi și-l trăsese și mai tare 
spre ea. Se sărutaseră. Și apoi se sărutaseră iar. Cu toate că ea 
era și prostituată, și martorul lor cheie, Tony nu dăduse înapoi, 
mânat de dorinţă. In câteva minute, ajunseseră în pat - îl uluia 
și pe el propria nechibzuinţă - și nu se oprise nici cât să-și tragă 
răsuflarea. 

Se simţea din nou ca un adolescent plin de idei prostești, 
irealizabile. li venea să râdă, să chiuie și să plângă. Dar glasul 
subțirel continua să-l tot strige. Bombardându-l cu întrebări 
asurzitoare. Incotro se îndrepta? Și cum avea să sfârșească? 


74. 


Ea a apăsat cu putere butonul soneriei și nu i-a mai dat 
drumul. Sunase deja de două ori, dăduse și un ocol casei, dar 
ușa se încăpăţâna să rămână ferecată, în ciuda faptului că se 
vedea clar că era cineva înăuntru. Draperiile erau trase peste 
ferestre și dinăuntru se auzea un televizor. 

Intr-un târziu, a auzit zgomot de pași însoţiţi de un potop de 
înjurături. Emilia Garanita a zâmbit în barbă, dar n-a încetat să 


VP - 165 


sune. Abia atunci când s-a deschis ușa, cu o smucitură, și-a 
retras și ea degetul de pe buton, readucând liniștea. 

— Nu cumpărăm de la vânzători ambulanți, a zis bărbatul, pe 
cale să trântească ușa. 

— Așa ai impresia, că am venit să-ţi vând aspiratoare? a 
ripostat Emilia. 

Omul a ezitat puţin, luat prin surprindere de răspunsul ei 
prompt și obraznic. 

— Te cunosc, a spus el în cele din urmă, ești, cum îi zice... 

— Emilia Garanita. 

— Așa. Și ce poftești? 

Se vedea clar că ardea de nerăbdare să se întoarcă la 
emisiunea preferată. Emilia i-a zâmbit dulce înainte să deschidă 
gura din nou. 

— AȘ vrea un dosar. 

— Poftim? 

— Lucrezi la serviciul de eliberări condiţionate, domnule 
Fielding, nu-i așa? 

— Da, și în această calitate ar trebui să știi că în niciun caz n- 
aș oferi vreodată informaţii unui ziarist. Totul e confidenţial. 

Pronunțase cuvântul „ziarist” cu o scârbă profundă, de parcă 
el opera la un nivel superior. Emilia se dădea în vânt după astfel 
de momente. 

— Nici dacă ziarista în cauză ţi-ar salva viaţa? 

— Poftim? 

— Viaţa profesională, vreau să spun. 

Fielding tăcuse acum. Își dădea oare seama ce urmează? 

— Nişte amici de la poliţie mi-au spus o poveste interesantă 
despre un tip între două vârste pe care l-au surprins în parcul 
Common destrăbălându-se pe bancheta din spate a unui Ford 
Focus. 

A aruncat alene o privire spre automobilul Ford Focus parcat 
pe aleea lui Fielding. 

— Cică ar fi agăţat-o într-un bar pe fetișcană... dar ea nu avea 
decât cinșpe ani. Ups! Pare-se că tipul s-a milogit și a stăruit, iar 
ofițerii l-au lăsat până la urmă să plece, alegându-se fiecare cu 
câte 100 de lire. Însă au păstrat numărul mașinii și datele 
nenorocitului. Am la mine procesul-verbal. 

S-a făcut că scotocește în poșetă. Fielding a ieșit din casă, 
închizând ușa după el. 


VP - 166 


— Ăsta-i șantaj, a spus el indignat. 

— Da, este, așa-i? a venit replica surâzătoare a Emiliei. Deci ai 
de gând să-mi dai ceea ce vreau sau e cazul să mă apuc să-mi 
scriu articolul? 

Era o întrebare retorică. Emilia își dădea seama după expresia 
feței lui că acesta îi va face pe plac. 


75. 


— Bună, Alfie, eu mă numesc Helen și lucrez la poliţie. 

Băiatul a ridicat ochii de la desenul lui. 

— Pot să stau și eu lângă tine? 

Copilul a dat din cap, iar Helen s-a ghemuit pe jos alături. 

— Ce desenezi? 

— Nişte dinozauri pirați. 

— Mișto. Ăla-i T-Rex? 

Alfie a dat afirmativ din cap și a spus cu seriozitate: 

— El e cel mai mare. 

— Da, se vede. Te bagă-n sperieți. 

Alfie a ridicat din umeri ca și când nu era cine știe ce. Helen s- 
a pomenit zâmbind. Era un copilaș drăguţ, de șase ani, care 
făcuse faţă neașteptat de bine întâmplărilor din ziua aceea. 
Părea mai degrabă nedumerit decât afectat. Ceea ce nu se 
putea spune și despre mama lui, care încă nu aflase ce era mai 
rău - și nu avea să i se spună până nu găseau cadavrul -, dar 
care era deja o epavă. Ofițerii de contact își dădeau toată silinţa, 
însă ea era vizibil suferindă, ceea ce începea să-l afecteze pe 
Alfie. Helen știa că trebuie să-i capteze toată atenţia. 

— Vrei să-ţi arăt ceva special? 

Alfie a ridicat capul. Helen și-a pus legitimaţia pe masă. 

— Asta e insigna mea de polițistă. Știi ce face un ofiţer de 
poliție? 

— Îi prinzi pe spărgăreți. 

— Așa e, a zis Helen, înăbușindu-și un zâmbet. Dar asta știi ce 
este? 

Și-a așezat pe masă staţia de emisie-recepţie. 

— Mișto, a exclamat el, apucând-o îndată. 

— Apasă pe butonul ăsta, l-a îndemnat Helen. 


VP - 167 


Alfie a făcut-o și s-a ales cu o doză sănătoasă de paraziți 
audio drept răsplată. Părea încântat. În timp ce băieţelul se juca 
cu staţia, Helen a continuat: 

— Aș putea să-ţi pun câteva întrebări? 

Copilul a dat din cap fără s-o privească. 

— Vreau să știi că n-ai facut nimic rău. E vorba despre 
doamna cu cutia - doamna pe care ai văzut-o -, se pare că ea a 
luat ceva ce nu-i aparţinea. lar eu trebuie să aflu cine este. A 
vorbit cu tine? 

Alfie a scuturat din cap. 

— Dar a scos vreun cuvânt? 

Din nou, scuturat din cap. 

— l-ai văzut faţa? 

Un gest afirmativ de această dată. Helen a ezitat puţin, apoi a 
scos o copie a portretului-robot din poșetă. 

— Asta e doamna pe care ai văzut-o? 

l-a arătat lui Alfie fotografia. 

El și-a dezlipit ochii de la staţie, s-a uitat la fotografie, a dat 
din umeri și și-a îndreptat iarăși atenţia spre staţie. Helen l-a 
apucat de mânuţă și l-a deturnat cu blândeţe. Copilul a ridicat 
privirea spre ea. 

— E foarte important, Alfie. Poţi, te rog, să-mi faci un hatâr și 
să te mai uiţi o dată la poză? 

Alfie s-a supus cu dragă inimă, ca și când mai avea dreptul la 
o încercare într-un joc. De data asta, a privit-o mai atent. După o 
lungă pauză, a dat ușor din cap afirmativ. 

— Poate. 

— Poate? 

— Purta ceva pe cap care-i acoperea puţin faţa. 

— O șapcă de baseball? 

Alfie a încuviinţat. Helen s-a ridicat pe vine. Putea continua cu 
întrebările - ce înălțime avea femeia sau ce fel de constituţie -, 
dar ar fi fost dificil să obţină din partea lui o confirmare deplină. 
Puștiul nu avea decât șase ani, la urma urmei. 

— Ce-a făcut? 

— Poftim? 

— Ce a luat? 

Helen a aruncat o privire spre mama lui Alfie, apoi a coborât 
glasul. 

— Ceva foarte special. 


VP - 168 


Helen se uita la chipul lui, pe care se citea curiozitatea. Și nu 
se îndura să-i spună că nu avea să-și mai vadă tăticul niciodată. 


76. 


Helen era atât de prinsă în discuţia cu Charlie, încât nu a 
auzit-o pe Harwood apropiindu-se. Cu o frustrare crescândă, 
Charlie pierduse zile întregi încercând să afle adevărata 
identitate a RegeluiVaginului - el era colaboratorul principal al 
forumului Târfest și ar fi trebuit să fie lesne de găsit. Dar pentru 
că nu folosea niciodată calculatorul de acasă ori de la serviciu și 
era expert în a-și crea adrese false prin conexiuni criptate, 
RegeleVaginului rămânea mereu inaccesibil. Helen și Charlie 
plănuiau următoarea mișcare, când au auzit: 

— Putem sta un pic de vorbă, Helen? 

Cu zâmbetul pe faţă, dar fără pic de căldură. Suna ca o 
somaţie menită să transmită un mesaj în faţa întregii echipe. 
Care era acest mesaj Helen nu știa deocamdată. 

e 

— De azi-dimineață tot încerc să dau de tine, a continuat 
Harwood, odată ajunse în biroul ei. Înţeleg că lucrurile se mișcă 
rapid, dar nu tolerez această întrerupere a comunicării. E clar? 

— Da, doamnă. 

— Nu putem funcţiona decât dacă se învârtesc toate rotițele 
angrenajului, nu? 

Helen a aprobat din cap, dar îi venea s-o bage-n mă-sa. 

— Ce s-a mai întâmplat deci? a fost curioasă Harwood să știe. 

Helen a pus-o la curent cu ultimele desfășurări ale operaţiunii 
de căutare a Lyrei Campbell, cu cercetările de la vechiul 
cinematograf și crima cea mai recentă. 

— Incă n-am descoperit cadavrul, dar se pare că victima este 
Simon Booker, fost parașutist și veteran al războiului din 
Afganistan. 

— Un erou de război. Mama ei de treabă! 

Helen intuia că viitoarele titluri probabile din ziare o supărau 
pe Harwood, nu soarta bărbatului. Și-a încheiat raportul, apoi a 
dat să se retragă, dar Harwood a oprit-o. 

— Astăzi am luat prânzul cu șeful poliţiei. 


VP - 169 


Helen n-a zis nimic. Era oare pe cale să se deschidă un nou 
front? 

— E foarte îngrijorat. Ancheta asta a depășit deja cu mult 
bugetul. Numai supravegherea ne costă enorm și n-a dat niciun 
rezultat. Apoi mai sunt și agenţii în uniformă mobilizați în plus, 
orele suplimentare, echipa de operaţiuni speciale și unităţile 
canine, și la ce bun toate astea? Ce progrese concrete am 
făcut? 

— E un caz dificil, doamnă. Avem de-a face cu o criminală 
inventivă și inteli... 

— În schimbul banilor cheltuiţi ne-am ales doar cu o avalanșă 
de titluri denigratoare în presă, drept care șeful a solicitat o 
analiză internă a investigaţiei. 

Deci chiar era un front nou. Solicitase el sau îl împinsese 
Harwood s-o facă? Helen clocotea, dar nu a spus nimic. 

— Știu că ai experienţă în domeniul ăsta și că echipa îţi este... 
în general vorbind... loială, dar metodele tale sunt haotice și 
costisitoare... 

— Cu tot respectul, au murit patru oameni... 

— Trei. 

— Asta e doar o chestiune de semantică, la dracu’! Știm cu 
toţii că Booker e mort. 

— O fi semantică, inspectore, dar spune foarte multe despre 
tine. Judeci pripit. Încă de la bun început ţi-ai dorit doar o nouă 
poveste cu Helen Grace care hăituiește iarăși un criminal în 
serie. Asta-i singura poveste pe care o cunoști, nu-i așa? Ei bine, 
în opinia mea e ceva nechibzuit, lipsit de profesionalism și 
periculos. Avem niște bugete, niște protocoale și obiective care 
nu pot fi nesocotite sau călcate în picioare. 

— Și ce post vizezi, Ceri? Comandant de divizie? Șef de 
departament? Șef al poliţiei naţionale? 

— Măsoară-ţi cuvintele, inspectore. 

— Am mai avut de-a face cu oameni ca tine. Treaba nu și-o 
fac, dar sunt gata oricând să preia laurii. 

Harwood s-a lăsat pe spătarul scaunului. Spumega de furie, 
însă refuza s-o arate. 

— Ai foarte mare grijă cum calci, inspector Grace. Și ia-o ca 
pe-un avertisment oficial. Te afli la un fir de păr distanţă de a 
pierde conducerea acestei anchete. Prinzi criminala sau zbori 
din schemă. E clar? 


VP - 170 


Helen n-a mai zăbovit. Un lucru era clar ca lumina zilei. Cu 
Harwood la cârmă, avea să mai reziste doar printr-un miracol. 


77. 


Se întuneca, dar asta nu făcea decât să adauge compoziţiei 
un plus de mister. Lumina slabă și imaginea granulată aveau să 
sugereze și mai bine ceea ce intenţiona Emilia. Potrivit 
regulamentului, ar fi trebuit să-l roage pe unul dintre fotografii 
ziarului s-o însoţească, dar știa și ea la fel de bine ca toată 
lumea cum să folosească o cameră foto profesionistă și nici nu 
se gândea să împărtășească altcuiva această poveste până nu 
obținea pachetul complet. 

Adrian Fielding se arătase deosebit de cooperant când 
pricepuse că Emilia i-ar distruge cariera cu zâmbetul pe buze 
dacă nu obținea ce-și dorea. Dosarul lui Robert Stonehill începea 
banal, cu lista jalnică a infracţiunilor sale mărunte recente, însă 
a devenit mult mai interesant după ce Emilia a descoperit că 
fusese adoptat. Informaţiile despre mama sa naturală erau 
insuficiente, dar reieșea destul de limpede că el se născuse într- 
un spital penitenciar. Indată ce a aflat acest lucru, Emilia a știut 
despre cine era vorba - lui Helen Grace îi păsase doar de o 
singură persoană cu adevărat -, dar, ca o bună jurnalistă, a 
comparat vârsta lui Robert cu data arestării lui Marianne. De 
acolo până la raportul ei de arest n-a mai fost decât un mic pas 
și tabloul era complet. 

Emilia de-abia își putea controla mâna ridicând camera. 
Flăcăul fusese trimis după lapte și stătea nerăbdător la coadă. 
Clic, clic, clic. Detaliile nu se vedeau grozav, dar imaginile 
păreau luate pe furiș, în condiţii riscante. Emilia a mai așteptat 
puţin, privindu-l pe Robert cum plătește. Acum ieșea din 
magazin. Emilia a ridicat din nou aparatul. De parcă ar fi fost 
ceva regizat, el s-a oprit în ușă, ridicând ochii spre ceruri în timp 
ce se pornea ploaia. Chipul îi era scăldat de strălucirea de sodiu 
a felinarului, dându-i un aer nefiresc și spectral. Clic, clic, clic. 
Apoi și-a ridicat gluga și aproape că s-a uitat direct la ea. Nu 
putea s-o vadă ascunsă în beznă, dar ea îl vedea foarte bine. 
Clic, clic, clic. Tânărul născut din violență, surprins pe străzile 


VP - 171 


întunecate, cu o glugă pe cap - uniforma tuturor golanilor 
agresivi și dezabuzaţi din ţara. Perfect. 

Acum, că obținuse cele necesare, Emilia urma să treacă la 
acţiune. Ar fi trebuit bineînţeles să-l sune pe redactorul-șef de la 
Evening News, dar nici prin cap nu-i trecea s-o facă. Păstrase 
legătura cu cineva de la Daily Mail tocmai pentru astfel de 
ocazii. Avea tot ce trebuia - dacă se mișca repede, putea să 
plaseze materialul pe prima pagină a ediţiei de a doua zi. 

Acesta era pașaportul ei. Avea preţul. Avea marfa. Și avea și 
titlul. 

„Progenitura unei Bestii”. 


78. 


Helen continua să rumege în minte confruntarea cu Harwood 
când a ajuns la fostul cinematograf de pe Upton Street. 
Aţinându-se în umbră, s-a strecurat înăuntru pe ieșirea de 
incendiu. Clădirea urma să fie scoasă curând la vânzare, iar 
Helen nu-și putea imagina cine ar putea fi interesat să o 
cumpere. Îndată ce a intrat, au și izbit-o miasmele - duhoarea 
lemnului cariat și a hoiturilor de șobolani care putrezeau acolo 
de ani de zile. l-a venit să verse și și-a pus repede masca. 
Adunându-se, s-a sprijinit de balustrada șubredă și a coborât 
scările. 

Cinematograful Coroana se bucurase de succes în rândul 
familiilor prin anii '70. Era o sală tradiţională, cu scaune dispuse 
ca la teatru și o cortină amplă de catifea care ascundea ecranul. 
Cel puţin așa fusese în perioada sa de apogeu. Proprietarii 
dăduseră faliment în timpul recesiunii din anii '80, iar tentativele 
ulterioare de a-l resuscita se ciocniseră de multiplexurile din 
afara orașului și de cinemateca de la malul mării. Sala principală 
arăta în prezent ca o umbră a gloriei trecute, un talmeș-balmeș 
de moloz și de scaune sfâșiate. 

Echipa de Operaţiuni Speciale se grupase într-un colț din 
apropierea ecranului. Forfota și entuziasmul denotau un 
progres. Helen s-a grăbit într-acolo. Telefonul primit imediat 
după confruntarea cu Harwood era singura veste bună de care 


VP - 172 


avusese parte toată ziua. Voia să vadă cu ochii ei înainte de a se 
lăsa dusă de val. 

Cei de la Operaţiuni Speciale i-au făcut loc când s-a apropiat. 
Acolo era. Încă ascuns sub moloz, dar fuseseră dezgropate 
vârful capului și un braţ ridicat. Degetele mâinii scoase la iveală 
arătau acuzator spre cer. Pielea, deși prăfuită, era închisă la 
culoare și releva faptul că aveau de a face cu un mulatru. Dar 
nu asta o interesa de fapt pe Helen. Mai tare conta că nu avea 
decât patru degete, iar pe al cincilea și-l pierduse cu câţiva ani 
în urmă, judecând după cum arăta ciotul. 

Prea multe nu se știau despre Anton Gardiner - originea, 
copilăria -, dar se știa că-i fusese tăiat inelarul într-o dispută 
dintre gangsteri, cu zece ani în urmă. El declanșase seria de 
crime a Lyrei? El să fi fost cauza întregii povești? Helen s-a 
înfiorat privind cadavrul ciopârţit, străbătută de un freamăt. 
Oare brațul sfârtecat al lui Anton le indica finalmente direcţia 
cea bună? 


79. 


Era întuneric și frig, iar femeia își cam pierdea răbdarea. 
Devenea tot mai dificil să găsești un locșor să respiri. Poliţia își 
făcea din plin simțită prezenţa prin tot orașul, iar ea fusese 
nevoită să-și ia măsuri extreme de precauție, deplasându-se în 
pantaloni de trening și hanorac cu glugă, ca și când ieșise la o 
tură de alergare nocturnă. Odată ce depistase un cotlon retras 
din zona vestică a portului, își schimbase ţinuta, rămânând în 
fustă mini și ciorapi fini. O bustieră strâmtă îi sublinia formele 
apetisante, iar o scurtă de blană reprezenta cireașa de pe tort. 
În ciuda stresului și a frustrărilor de peste zi, i-a făcut plăcere să 
se dezvăluie. Acum nu avea decât să stea și să aștepte să vină 
spurcaţii la ea. 

Douăzeci de minute mai târziu, a apărut o siluetă solitară. Se 
cam clătina pe picioare și bălmăjea o melodie într-o limbă 
străină. Un marinar, probabil polonez, și-a zis ea. Inima 
Îngerașului a început să bată mai tare. Marinarii erau murdari, 
neciopliți și plini de microbi, dar aveau întotdeauna bani când 


VP - 173 


adăstau la țărm și își dădeau de obicei drumul foarte repede, 
fiindcă fuseseră lipsiți de sex atâta timp. 

Văzând-o, bărbatul s-a oprit. Aruncând priviri în jur ca să se 
asigure că nu mai era nimeni prin preajmă, s-a apropiat de ea. 
Era neașteptat de chipeș - cel mult douăzeci și cinci de ani, cu o 
față alungită și buze feminine. Băuse, fără îndoială, dar nu era 
deloc respingător. Pe Îngeraș o surprindea că acest bărbat 
trebuia să plătească pentru sex. 

— Cât face? 

Avea un accent puternic. 

— Ce dorești? 

— Tot tacâmul, a spus el. 

— O sută de lire. 

El a aprobat din cap. 

— Hai! 

Și zicând asta, tipul și-a pecetluit soarta. 

e 

Îngeraș deschidea calea, conducându-l printr-un labirint de 
containere spre curtea dispecerului. Aici se presupunea că se 
verifică și înregistrează marfa, însă, de fapt, o mare parte a 
bunurilor importate dispăreau în chip misterios, ca să iasă din 
nou la suprafaţă pe piaţa neagră. Era pustiu în noaptea asta - 
nu se mai făcuseră livrări de o săptămână. 

Conducându-l la moarte, Îngeraș se abţinea cu greu să nu 
râdă. Tot corpul îi fremăta de adrenalină și emoție. Va putea să 
se lase vreodată de asta? Cum să renunţi când era așa de bine? 
Urma partea cea mai plăcută. Liniştea de dinaintea furtunii. li 
plăcea la nebunie toată această joacă elaborată. 

Acum erau singuri în curtea întunecoasă. A tras adânc aer în 
piept și s-a întors cu fața spre el. 

— Începem, iubitule? 

Pumnul lui drept a izbit-o în falcă, azvârlind-o de-a dura în 
containerul din spatele ei. A ridicat năucită mâinile, să se apere, 
dar continua să plouă cu lovituri. L-a împins, dar următoarea 
scatoalcă aproape că i-a zburat capul de pe umeri și ea s-a 
prăbușit greoi la pământ. 

Ce se petrecea aici? Fata a dat să se ridice, însă el o 
încălecase deja. L-a înjurat din reflex. Mai avusese de-a face cu 
mușterii violenţi, dar se bazase doar pe spray paralizant - nu se 
angajase niciodată într-o astfel de luptă corp la corp. 


VP - 174 


Bărbatul o ţintuise acum la pământ, iar mâinile lui puternice i 
se strângeau în jurul gâtului. Mai tare, tot mai tare. Ea a dat să-i 
înfigă degetele în ochiul stâng, dar el și-a ferit iute capul. Vedea 
cum îi pulsează o venă pe gât și s-a repezit s-o înţepe cu 
unghiile ei crăpate. Nu avea cum să nu slăbească strânsoarea 
dacă începea să sângereze. N-ar fi trebuit să se întâmple una ca 
asta. Ea nu era sortită să moară în acest loc imund. 

Lupta din toate puterile. Lupta pentru viața ei. Dar era deja 
prea târziu. Peste câteva secunde s-a făcut întuneric. 


80. 


Tony s-a bucurat să constate că Nicola dormea. Era târziu, dar 
ea se chinuia deseori să adoarmă. Tony știa că, dacă ar fi fost 
trează și dacă l-ar fi privit cu ochii aceia albaștri adânci în clipa 
în care intra pe ușă, el i-ar fi mărturisit totul. Nu ar fi reușit să 
păstreze secretul, într-atât era de confuz, euforic și rușinat. Insă 
nu a trebuit decât să schimbe câteva fraze găunoase cu Violet - 
cu ochii în pământ și mimând oboseala - înainte ca ea să plece 
acasă și să-l lase singur cu soţia lui. 

Tony nu-și mai înșelase niciodată nevasta și o iubea în 
continuare. O iubea chiar mai mult, dacă era cu putinţă așa 
ceva, acum, când rușinea adulterului îi stătea pe conștiință. Nu 
voia s-o facă sa sufere - niciodată nu intenţionase asta - și 
vorbiseră mereu deschis unul cu altul. Dar ce avea să-i spună 
acum? 

Continua să freamăte de emoție. Făcuse dragoste cu Melissa 
încă de două ori înainte să plece. Polițistul din fața casei 
aruncase o privire prin dosarul voluminos pe care-l ţinea sub 
braţ și părea convins că el luase conştiincios depoziţia Melissei 
în tot acel timp. Pe Tony l-a încercat din nou rușinea. N-o 
trădase doar pe Nicola, ci își trădase și propriii colegi. Totdeauna 
fusese un bun poliţist - cum de căzuse subit în păcat? 

Ştia cum. Firește că știa. Incerca de atâta timp să se convingă 
pe sine că traiul lui cu Nicola era ceva normal. Că era în regulă. 
Prietenilor curioși le răspundea adesea că se însurase pentru tot 
restul vieţii și că, dacă așa voise soarta, el nu avea nimic 
împotrivă. Ceea ce nu era și nu fusese însă niciodată adevărat. 


VP - 175 


Nu pentru că își dorea el mai multe, ci pentru că Nicola fusese 
mult mai mult de-atâăt. 

Ea îi deschisese toate drumurile. Dacă el provenea dintr-o 
familie de rătăcitori cu rezultate mediocre, ai ei erau oameni de 
succes, cultivați și ambiţioși. În tot ce făcea - serios sau în joacă 
-, ea se angaja cu toată hotărârea, cu voinţa de reușită și cu un 
veritabil simț al umorului. lar lui îi era dor de ea. li era 
insuportabil, teribil de dor. Era impulsivă și surprinzătoare din 
punct de vedere sentimental, ghidușă și plină de fantezie când 
venea vorba de sex, și mereu generoasă emoțional. In prezent 
ea nu-i mai putea oferi nimic din toate astea, și chiar dacă îl 
mustra conștiința la gândul că ea se transformase într-un soi de 
prieten, acesta era crudul adevăr. Ea nu avea să fie nicicând o 
povară, dar încetase să mai fie soția lui pe de-a-ntregul. 

Asta, își spunea el mereu, era adevărata trădare. Dar cum 
rămânea cu Melissa? Acolo era vorba despre ceva nou și 
periculos. Chiar dacă părea o nebunie, deja simţea ceva pentru 
ea. Nu avea cum să fie iubire, pentru că abia se cunoscuseră, 
dar semăna foarte tare. Lipsit de dragoste și de afecțiune atâta 
vreme, se năpustea orbește acum. 

Și nu avea nicio intenţie să se oprească. 


81. 


Helen a rămas ţintuită locului, cu respirația tăiată. 

Primele semne că era ceva în neregulă veniseră odată cu o 
serie de apeluri pe mobilul ei, din partea Biroului de relaţii cu 
presa a Secţiei de poliţie Southampton Central, menţionând 
încercări repetate ale reporterilor de la Daily Mail de a o 
contacta pe Helen. Același lucru apoi și de la sediul central al 
poliției din Hampshire, iar de data asta sunase însuși redactorul- 
șef al ziarului. Domnea confuzia - biroul de presă presupusese 
că avea legătură cu investigarea actuală a crimelor din 
Southampton, dar ziariștii doreau, de fapt, să discute cu Helen 
despre cineva pe nume Robert Stonehill. 

Imediat ce a auzit de Robert, Helen și-a închis telefonul și a 
pornit cu toată viteza spre secţie. Ajunsă acolo, ceruse să vadă 
prima pagină a publicaţiilor de a doua zi. Majoritatea continuau 


VP - 176 


să relateze despre criza ostaticilor din Algeria, însă Daily Mail 
optase pentru ceva diferit. „Progenitura unei Bestii”, desfășurat 
pe toată pagina, iar dedesubt o poză granulată și sinistră cu 
Robert, făcută de la distanță cu teleobiectivul. Marianne privea 
chiorâș dedesubt, din fotografia oficială de la poliţie, iar detaliile 
crimelor ei erau reamintite cu entuziasm. 

Lăsând să-i cadă ziarul, Helen a părăsit în goană mediateca și 
a coborât valvârtej spre motocicletă. Gonind către periferie, o 
măcina încontinuu aceeași întrebare. Cum? Cum de aflaseră? 
Emilia sigur era implicată cumva, dar Helen nu pomenise 
nimănui despre Robert, și dacă nu cumva el... Nu, nu avea 
niciun sens. Cum devenise brusc Emilia atotștiutoare și capabilă 
să pătrundă în tainițele cele mai secrete ale vieţii lui Helen? 

Nu voia decât să ajungă la Robert și să-l consoleze. Să-l 
apere. Dar în apropiere de Cole Avenue a văzut că deja se 
aduna haita jurnaliștilor. O echipă de televiziune tocmai 
ajunsese acolo și sporea gloata celor care sunau la ușă, 
solicitând un interviu. Primul impuls al lui Helen a fost să 
străpungă încercuirea ca să ajungă la Robert, dar raţiunea a 
triumfat și ea a rămas pe loc. Prezența ei n-ar fi făcut decât să 
agite spiritele, iar familia Stonehill avea și-așa destule pe cap. 

Cum să-l ajute? Cum să oprească uraganul de zoaie pe care 
ea îl abătuse asupra acestui tânăr nevinovat? Era vina ei și îi 
venea să-și tragă pumni pentru slăbiciunea de care dăduse 
dovadă contactându-l pe Robert. El trăise fericit. Și neștiutor. lar 
acum, toate astea. 

Incercând să-l salveze, îl condamnase. 


82. 


Era întinsă pe jos, inertă și flexibilă, cu braţele desfăcute în 
țărână în semn de capitulare. A lui era acum și s-a înfruptat pe 
săturate. Nu s-a obosit să-și pună un prezervativ. Peste câteva 
ore urma să plece spre Angola la bordul navei S/azak. Până 
aveau s-o găsească, el va fi departe. Obișnuia să profite de 
fiecare dată din plin de învoirile din porturi și nu se abătuse nici 
de această dată de la regulă. 


VP - 177 


Îi luase ceva timp până să-și vină în fire după ce o sugrumase. 
Așa se întâmpla mereu. Adrenalina făcea ravagii - inima bătea 
să-i sară din piept -, iar tipul vedea stele verzi. Rămăsese fără 
suflu și era sleit de puteri, deși biruise. Tăieturile de pe faţă 
usturau ca naiba și avea simțurile exacerbate - orice picătură de 
apă suna ca un pas care se apropie și orice pală de vânt ca 
vaietul unei femei. Dar nu mai era nimeni acolo. Doar el și prada 
lui. 

Era și ea exact ca toate celelalte. Păcătoasă, murdară și 
ieftină. Câte omorâse până acum? Șapte? Opt? Și câte dintre ele 
se luptaseră - dar să se lupte cu adevărat? Niciuna. Asta fusese 
mai dârză ca majoritatea, dar, ca și celelalte, știa. Ştia că e 
pierdută - că nu mai are nicio șansă la mântuire din cauza 
propriei depravări; și de aceea toate erau fericite că le curma 
suferinţa. Oare știau și oare le păsa că se duceau drept în iad? 

Și-a dat drumul scuturat de fiori. Cu ochii închiși, a savurat 
clipa. Tensiunea care se acumulase în el săptămână după 
săptămână începea să se risipească. În curând avea să simtă 
pacea aceea atotcuprinzătoare, atât de rară și de dragă lui. 

A deschis ochii, intenţionând să mai stoarcă un strop de 
plăcere cu o ultimă privire aruncată chipului ei lipsit de expresie. 
Dar a înlemnit pe loc. 

Fata avea ochii deschiși. Și se uita fix la el. 

Alături se afla poșeta. lar în mâna dreaptă tipa ţinea un cuţit 
uriaș. 

— Gówno”! 

Cuțitul i-a spintecat fața cu un scrâșnet sinistru. Și-a pierdut 
cunoștința. În mai puţin de un minut, Wojciech Adamik era pe 
lumea cealaltă. 


83. 


Tipa ajunsese deasupra lui într-o clipită. Băgând cheia în ușă, 
îl simţise cum vine iute din spate. Răsucindu-se, îl apucase de 
brațul întins, izbindu-și atacatorul de zid și ridicând cheia din 
mâna ei la nivelul ochiului. L-ar fi putut lăsa fără vedere într-o 
secundă dacă trebuia. 


5 Căcat!” în poloneză. (N.tr.). 
VP - 178 


Era Jake. Cu sufletul la gură, gâfâind, Helen a lăsat mâna în 
jos. 

— Ce mama dracului faci? 

Jake abia putea vorbi, buimăcit de coliziunea cu zidul tare de 
cărămidă, dar a reușit să îngaime în cele din urmă: 

— Te așteptam. 

— De ce n-ai sunat și tu ca oamenii normali? Sau să fi 
așteptat la intrare? 

— Am încercat să te sun, Helen. Doar știi bine - ţi-am lăsat... 
câte să fi fost... cinci, șase mesaje? N-ai răspuns la niciunul. 

Vocea lui ridicată răsuna cu ecou pe casa scării. Jos, la parter, 
Jason tocmai dăduse buzna pe ușa imobilului, însoţit de o altă 
infirmieră, tânără, așa că Helen a vârât iute cheia și l-a împins 
pe Jake în apartamentul ei. 

— Am fost îngrijorat. Credeam că ai păţit ceva. Pe urmă m-am 
gândit că am greșit eu cumva. Ce se petrece? 

Jake se afla în sufragerie acum, printre cărțile și revistele ei. 
Helen trăia o senzaţie foarte ciudată văzându-l în spaţiul său 
personal, de parcă încurcase decorul. 

— Emilia Garanita a aflat despre noi. Știe pentru ce vin la tine 
și m-a amenințat că mă va da de gol în ziar. 

Jake o privea năucit, dar Helen trebuia să-i pună totuși 
întrebarea. 

— Tu i-ai spus? 

— Nu, sigur că nu. De o sută de ori nu. 

— Dar ai spus altcuiva? Cineva slobod la gură și care ar putea 
s-o cunoască? 

— Nu, Doamne ferește! De ce aș face una ca asta? Totul ne 
privește doar pe noi doi, pe nimeni altcineva, doar știi bine. 

Helen privea fix în podea. Toate evenimentele zilei au 
copleșit-o deodată și a podidit-o plânsul. li era necaz pe ea 
însăși și își ţinea capul plecat, refuzând să-și arate slăbiciunea, 
dar au început să-i tremure umerii. Lucrurile luaseră o 
întorsătură oribilă, în mare parte din cauza slăbiciunii și a 
neghiobiei sale. Era oare sortită să facă parte de-a pururi din 
echipa învinșilor? 

Jake a venit spre ea și a cuprins-o protector în brațe. Unii o 
dispreţuiau, alţii îi puneau calităţile la îndoială sau o considerau 
cam ciudată. Dar Jake n-o judecase deloc, ţinuse mereu la ea, în 
pofida naturii cu totul speciale a relaţiei lor. Helen tânjise toată 


VP - 179 


viața după dragoste necondiționată, iar în acest moment a 
înţeles că exact asta intenţiona Jake să-i ofere. 

Il ţinuse permanent la distanţă, chiar și atunci când el lăsa să 
se înţeleagă foarte clar că dorește să se apropie de ea. De 
aceea au fost amândoi la fel de surprinși atunci când ea a ridicat 
în sfârșit ochii și i-a spus: 

— Rămâi. 


84. 


Razele soarelui inundau încăperea prin perdelele subțiri. 
Charlie a simţit pe obraz căldura noii zile și a deschis încet ochii. 
Amintiri, sentimente și gânduri i se învălmășeau în cap. Apoi s-a 
răsucit brusc pe partea cealaltă, neliniștită să vadă dacă visase 
sau ba. Dar Steve nu era acolo - nu ajunsese acasă azi-noapte. 
Nu era vis. 

Charlie tot încercase să dea de el la telefon, dar intra direct 
căsuta vocală. Era bine? Păţise ceva? Cu certitudine știa că 
Steve n-ar părăsi-o. Toate lucrurile lui se aflau acolo și, în afară 
de asta, era prea bărbat ca să facă așa ceva. Nu ar fi plecat 
niciodată fără o explicaţie. 

Unde era, așadar? Și de ce nu venise acasă? Când el îi dăduse 
ultimatumul, Charlie ceruse timp de gândire. Ea își dorea din tot 
sufletul să rămână cu el și să fie amândoi o familie fericită, dar a 
renunţa la carieră și la tot ce obținuse prin luptă reprezenta un 
sacrificiu uriaș. Dar cât ar fi valorat aceste lucruri în absenţa lui 
Steve? Acesta era cercul vicios din care Charlie nu putea să 
iasă. 

Probabil că nu realizase niciodată ce tare îl afectase pe el 
pierderea copilului. Steve avea deja în minte un nume, în caz că 
ar fi fost băiat. O tot tachinase cu el în perioada când era 
gravidă, refuzând să-i dezvăluie secretul. Ulterior nu l-a mai 
pomenit niciodată, în ciuda încercărilor lui Charlie de a-l aduce 
în discuţie. După o vreme, ea încetase să mai întrebe și, 
deoarece el părea așa de robust și de independent, Charlie 
subestimase pesemne efectul resimțit de el. 

Steve se arăta teribil de insistent. Și de convins că ea ar 
trebui să-și caute altceva de făcut. O slujbă lipsită de pericole, 


VP - 180 


care să le permită să-și întemeieze cu adevărat o familie. El 
înghiţise destulă furie, destule griji și teamă. Acum venise 
vremea să decidă Charlie ce fel de viață își dorește. 

Numai că Charlie nu știa. Și nu se putea hotărî. Singurul lucru 
mai presus de orice îndoială era că nu-i plăcea deloc să fie 
singură în ditamai căsoiul. 


85. 


Erau sub asediu. Fuseseră nevoiţi să deconecteze soneria și 
să scoată telefonul din priză, dar tirul întrebărilor tot nu se 
potolea. Ziariștii strigau prin fanta cutiei de scrisori, băteau la 
uși și la ferestre, solicitau declaraţii și încercau să prindă vreo 
poză. Se arătau cruzi și neîndurători. 

Robert se refugiase cu părinţii lui, Monica și Adam, în 
dormitorul lor de la etaj. Ședeau toţi trei pe pat și dăduseră 
radioul foarte tare, încercând să acopere vacarmul de afară. 
Mult prea șocați de întâmplările de peste zi, niciunul nu știa 
iniţial ce să zică, până când în cele din urmă Robert a prins glas. 

— Voi știaţi? 

Prima lui întrebare mustea de amărăciune și obidă. Monica a 
dat afirmativ din cap, însă nu reușea să se oprească din plâns, 
astfel că Adam i-a povestit lui Robert cu voce tremurătoare tot 
ce dorea să afle. Părinţii lui știau cine era mama lui atunci când 
îl adoptaseră, dar n-au dorit niciodată să cunoască toate 
detaliile crimelor ei, de teamă ca nu cumva să intervină o doză 
de repulsie în relaţia cu pruncul lor mult iubit. În ceea ce-i 
privea, copilul nu avea nicio vină. Trecutul fusese șters cu 
buretele și, printr-o întâmplare fericită și din voia Domnului, atât 
Robert, cât și ei primiseră o șansă extraordinară. Intotdeauna îl 
consideraseră o adevărată binecuvântare. 

Robert nu se simţea câtuși de puţin ca o binecuvântare în 
prezent. După două ore de discuţii tensionate și stânjenitoare, 
se retrăsese în camera lui, dorind să rămână singur. Se trântise 
în pat, cu iPod-ul dat la maximum, încercând să scape de toată 
această isterie. Dar îi era cu neputinţă și nu putea nici să 
doarmă, așa că nu făcuse decât să piardă vremea cu ochii pe 
limbile ceasului care avansau cu viteza melcului în noapte. 


VP - 181 


Helen i-o făcuse oare? Se prinsese el cine era de fapt Helen 
înainte să i-o spună Emilia Garanita. Se descotorosise de Emilia 
când îl agăţase la magazinul din colţ, dar nu înainte ca ea să-i 
transmită esențialul. Helen era mătușa lui, iar mama sa fusese o 
criminală în serie. Părea că Helen se străduise să-l protejeze... 
dar, cu toate acestea, ea era singura persoană care-i cunoștea 
identitatea reală. Singura interesată personal de el. Ea să fi 
năruit zidurile peste el? 

IPod-ul lui zăcea aruncat pe podea și el își auzea părinții 
certându-se. Nici ei nu meritau una ca asta. Ce avea să se 
aleagă de familia lor acum? Ei îl iubiseră fără rezerve de la bun 
început, însă nu erau pregătiţi pentru așa ceva. Erau doi oameni 
obișnuiți și drăguţi, care nu făcuseră niciodată nimic rău. 

Robert a aruncat un ochi pe fereastră și a simţit un gol în 
stomac. Se adunaseră și mai mulţi jurnaliști între timp. Erau 
efectiv sub asediu. Și nu aveau scăpare. 


86. 


Helen a plecat de-acasă la timp, dar circulaţia era deja 
blocată și i-a luat de două ori mai mult decât în mod normal ca 
să ajungă la morga poliţiei. S-a învinovăţit că nu pornise mai 
devreme, dar o tulburase complet trezirea alături de Jake. 
Trecuse atâta vreme de când se mai întâmplase ceva similar - 
întotdeauna la el acasă, nu la ea - încât nici nu mai știa ce se 
cade. l-a oferit până la urmă un duș și micul dejun, după care l-a 
rugat să plece. Oricât părea de ciudat, n-a fost nimic penibil și s- 
au despărțit prietenește, ba chiar afectuos. Stătuseră de vorbă 
până în creierii nopţii și apoi Helen adormise - trezindu-se 
complet îmbrăcată, dar în același timp întremată, peste câteva 
ore. Nu prea știa ce să creadă, dar nici nu-i părea rău. 

Pe drum spre morgă, gândurile lui Helen s-au îndreptat din 
nou către Robert. Să încerce oare să ia legătura cu el? A oprit 
motocicleta în parcare, și-a scos telefonul și a tastat rapid un 
mesaj. A rămas cu degetul în aer, deasupra butonului - oare lui 
îi ardea de ea? Ce-ar fi putut ea să-i spună? Și dacă mesajul 
nimerea la altcineva sau era deturnat? Emilia nu s-ar fi dat cu 


VP - 182 


siguranţă în lături de la așa ceva dacă ar fi știut că poate să iasă 
basma curată. 

Dar nici nu putea să nu zică nimic și să-l lase pe Robert să 
înfrunte de unul singur situaţia. Scrisese așadar un mesaj concis 
în care îi spunea cât de rău îi pare, îl îndemna să reziste pe 
poziție până ce avea să trimită ea agenţii locali în uniformă să 
disperseze reporterii și îl ruga să-i scrie la rândul lui și să-i spună 
cum se simte. Era insuficient, ba chiar o nimica toată, în aceste 
împrejurări, dar ce altceva putea scrie? Biciuită de vântul rece 
care șuiera prin parcarea pustie a morgii, Helen a mai șovăit 
câteva clipe, după care a apăsat butonul „Trimite”. Spera din 
toată inima că va conta măcar cât de cât. 

e 

Jim Grieves se arăta neobișnuit de tăcut în dimineaţa asta, un 
prim semn că era la curent cu haosul din viaţa lui Helen. Ba încă 
și mai surprinzător, a bătut-o ușurel pe braț în timp ce se 
îndreptau spre masa de autopsie. Helen nu știa că Jim să mai fi 
arătat vreodată cuiva o dovadă fizică de afecţiune și a fost 
foarte mișcată că el simţise nevoia să-i dea de înţeles că este 
alături de ea. l-a zâmbit în semn de mulţumire și au trecut la 
chestiuni de serviciu. Punându-și măștile, s-au apropiat de 
rămășițele mumificate ale lui Anton Gardiner. 

— E mort de vreo șase luni, a început Jim Grieves. Greu de 
precizat exact. Șobolanii de-acolo au avut parte de un festin. l- 
au jumulit pielea și mai toate organele interne, dar judecând 
după sângele închegat din cavitatea bucală și pasajul nazal... aș 
spune că șase luni e o estimare rezonabilă. 

— A fost omorât? 

— Absolut. Omul ăsta a suferit înainte să moară. Ambele 
glezne, rotulele și coatele rupte. Și traheea secționată adânc - 
tăișul lamei i-a despicat vertebrele. Cine a făcut treaba asta 
aproape că l-a decapitat. 

— A fost ucis în locul unde l-am descoperit? 

— Se pare că nu. Absența sângelui, lipsa oricăror veșminte și 
fosa în care a fost vârât cu forța ne dau motive să bănuim că a 
fost omorât în altă parte și ascuns aici. Înainte de a se fi instalat 
rigor mortis, ucigașul sau ucigașii l-au făcut ghemotoc și l-au 
îngropat - deja avea oasele rupte și era mai ușor de manipulat. 

— Dar inima? 


VP - 183 


Jim a răspuns după câteva clipe, conștient de importanța 
întrebării. 

— E încă la locul ei. Sau mai degrabă fragmente din ea. 
Rămășițele sunt prinse acolo. Au mâncat-o șobolanii - poți 
vedea urmele dinţișorilor dacă te uiţi de-aproape. 

Helen s-a aplecat să cerceteze toracele mortului. 

— După cum spuneam, i-am descoperit sânge sub unghii, în 
pasajul nazal și în gură. Două tipuri diferite de sânge, 
deocamdată - deci, cu puţin noroc, s-ar putea să fie acolo și 
sângele criminalului. Ar trebui să avem niște ADN prelevat 
pentru tine peste câteva ore. 

Helen a dat din cap, dar a rămas concentrată la ceea ce 
fusese odinioară inima lui Anton. O mulţime de elemente păreau 
să corespundă modului de operare al Lyrei, însă inima nu fusese 
extrasă. Să-și fi făcut ucenicia cu Anton? Trecuse de la tortură la 
mutilare, cu victimele care au urmat? Anton Gardiner reprezenta 
scânteia care declanșase incendiul din mintea ei? 

Sosise timpul să afle mai multe despre viaţa și activitatea 
proxenetului ucis. Helen i-a mulţumit lui Jim și s-a îndreptat spre 
ieșire, lăsându-l pe neobișnuit de tăcutul medic legist în 
compania omului mâncat de șobolani. 

— Ce știm despre acest individ? 

Helen se adresa membrilor echipei, adunaţi în jurul ei la 
centrul de comandă. 

— Anton Gardiner, proxenet și traficant de droguri mărunt, a 
început agentul Grounds. Născut în 19868. Mama, Shallene 
Gardiner, a suferit multiple condamnări pentru furturi din 
magazine. Nu apare niciun tată pe certificatul de naștere și este 
foarte puţin probabil să înregistrăm vreun progres în această 
direcţie. Prea multe nu cunoaștem despre Shallene, dar se știe 
că își împărțea favorurile cu larghețe. 

In ciuda subiectului, câteva dintre poliţistele de sex feminin s- 
au abținut cu greu să nu zâmbească. Agentul Grounds avea 
ceva înduioșător, de modă veche. 

— Anton a urmat școala St Michaels, din Bevois, dar a 
abandonat studiile fără să obţină vreo calificare. Cazierul lui 
începe la vârsta de cincisprezece ani. Posesie de droguri, furt și 
ultraj. Pe urmă devine din ce în ce mai stufos. N-am reușit 
niciodată să-i punem în cârcă ceva major, iar perioadele pe care 
le-a petrecut după gratii au fost scurte și la obiect. 


VP - 184 


— Dar fetele lui? a întrebat Helen. Ce avem despre ele? 

— Se ocupă de fete de pe la mijlocul anilor 2000, a răspuns 
Charlie. Avea un manej destul de bogat. Culegea o droaie de 
fete de pe la orfelinat, le nărăvea la droguri și apoi le obliga să 
lucreze pentru el. Am stat de vorbă cu câteva prostituate care 
au „colaborat” cu el și toate au fost de părere că era un tip 
nasol. Manipulator. Violent. Un sadic sexual. Și foarte paranoic. 
Trăia permanent cu impresia că-i urmărit, că fetele pun la cale 
să-l părăsească și le administra deseori niște bătăi cumplite, 
fără niciun motiv. N-a avut în viaţa lui cont bancar - nu-i inspira 
încredere -, nu purta niciodată vreun act de identitate la el și 
avea mereu un cuţit la îndemână, chiar și noaptea, când 
dormea. Era genul de individ care privește mereu peste umăr. 

Helen a lăsat să se sedimenteze informaţiile, apoi a întrebat: 

— Avea succes? 

— Făcea bani frumoși, a răspuns agenta Sanderson. 

— Dușmani cunoscuţi? 

— Suspecţii de serviciu. Nu s-au raportat incidente precise în 
perioada în care și-a găsit sfârșitul. 

— Presupun că nu era însurat? 

Sanderson a clătinat din cap, cu un surâs. 

— Atunci de ce era vizat? a replicat Helen, alungându-i 
surâsul de pe buze. Și de ce i-a fost ascuns cadavrul? Era doar 
un nenorocit de proxenet burlac. Nu aveai ce să demaști la el. 
Nu era vreun familist făţarnic, cu nevastă și copii acasă. A fost 
ce-a fost și n-a încercat niciodată să se ascundă. 

— lar inima i-a rămas intactă, a adăugat agenta McAndrew. 

— Exact - inima n-a fost smulsă din piept. Și-atunci care era 
șpilul? De ce l-a ucis? 

— Pentru că a sărit la ea? a emis agentul Grounds o supoziție. 
Știm că folosea fostul cinematograf pe post de temniţă și loc de 
tortură pentru fete. 

— Dar n-a fost omorât acolo, l-a întrerupt Helen. A fost ucis în 
altă parte și îngropat ulterior la cinematograf. Nu se leagă. 

— Poate că fata a așteptat o vreme după ce a agresat-o el, a 
zis agentul Fortune, preluând ștafeta. A așteptat momentul 
potrivit să se răzbune, undeva unde nu-i deranja nimeni. Poate 
că a lăsat cadavrul la cinematograf ca un mesaj pentru alţi 
proxenetți... și pentru celelalte fete. 


VP - 185 


— Atunci de ce să-l îngroape? a parat Helen. De ce să-l 
ascunzi dacă vrei să demonstrezi ceva? 

S-a lăsat tăcerea în sală. Helen s-a gândit o vreme, după care 
a spus: 

— Trebuie să aflăm unde a încetat din viață. Avem vreo 
adresă? 

— Avem cu zecile, a zis agentul Grounds, ridicând din 
sprâncene. Îi plăcea să stea mereu pe drumuri. Se muta ca un 
melc prin tot orașul, cu căsuţa în spinare. Străduindu-se să le-o 
ia mereu cu un pas înainte dușmanilor să-i reali sau închipuiţi. 

— Verificaţi-le pe rând, până la ultima. Dacă găsim locul 
crimei, poate că putem face conexiunea cu Lyra mai clar. 
Trebuie să aflăm în ce împrejurări a murit. Agentul Grounds va 
dirija operaţiunea. 

Helen a închis ședința și a tras-o deoparte pe Charlie. 
intenţiona s-o descoasă și să vadă dacă a dat cumva de urma 
altor membri ai forumului, dar n-a mai apucat. De la recepţie a 
venit vestea care i-a făcut să încremenească pe toţi - Îngeraș 
lovise din nou. 


87. 


— Aici se pare că a fost luptă serioasă, nu glumă. 

Charlie și Helen stăteau împreună în curtea înghețată a 
containerelor, privind urmările măcelului din faţa lor. Un tânăr, 
douăzeci și ceva de ani, tatuat la greu, zăcea pe asfalt cu capul 
într-o ditamai băltoaca de sânge. Cei de la Operaţiuni Speciale îi 
fotografiau rana adâncă din centrul feței, însă pe Helen o 
interesa pieptul lui. Fusese făcut franjuri cu cuțitul într-o 
dezlănţuire furibundă, dar organele interne scăpaseră neatinse. 

Helen și-a luat ochii de la tabloul sinistru, ca reacţie la 
remarca lui Charlie. Avea dreptate. Era sânge peste tot - 
împroșcat pe lăzile peste care se prăbușise greoi cineva, mânjit 
pe pavaj, unde se desfășurase lupta și răzlețit în jeturi scurte 
de-a lungul cărării pe unde fugise supravieţuitorul. Urmele 
mititele de pași păreau să fi fost lăsate de niște cizme cu toc - 
Îngeraș. 


VP - 186 


— Am impresia că tipa și-a cam găsit nașul de data asta, a 
adăugat Charlie. 

Helen a aprobat-o tăcută din cap. Ce se întâmplase aici? De 
ce nu-l sedase și pe el ca pe ceilalţi? Părea să fi fost o luptă 
disperată, pe viaţă și pe moarte. Poate că Charlie avea dreptate. 
Poate că norocul lui Îngeraș se cam terminase, în cele din urmă. 

— Un marinar. Străin, pesemne. Și necăsătorit, probabil. O 
alegere bizară din partea ei. 

Helen comenta cu glas tare, cercetând tatuajele stranii de pe 
trupul bărbatului. 

— Pesemne că-și găsește mai greu victimele. 

— Dar tot nu se poate opri, a completat Helen. 

Era un gând care-ţi cam îngheţa sângele în vene. Charlie a 
dat afirmativ din cap, fără să spună nimic. Helen a studiat mai 
atent cadavrul parţial dezbrăcat. Se putea presupune că această 
întâlnire o răvășise pe Îngeraș, care nu mai apucase să-și facă 
de cap cu victima, așa cum proceda de obicei. Pieptul lui părea 
măcelărit grosolan - nici urmă de precizia ei obișnuită. Doar un 
delir brutal. 

— Ce informaţii ai pentru mine? l-a întrebat Helen pe șeful 
brigăzii de Operaţiuni Speciale. 

— Rană adâncă în obraz. L-a înjunghiat în ochi, cum ar veni. 
Moartea trebuie să fi survenit instantaneu. 

— Și altceva? 

— Se pare că tipul a avut parte de ceva activitate sexuală 
astă-noapte. Are urme de spermă pe penis și șoldurile foarte 
julite. Ceea ce sugerează o partidă violentă de sex, poate chiar 
un viol. 

Helen a simţit o undă spontană de compasiune pentru 
Îngeraș. Nici după toţi acești ani n-o afecta nimic mai tare ca 
infracțiunile cu tentă sexuală și nu avea milă decât pentru 
victime, indiferent cât ar fi fost de depravate. După un viol 
urmează o agonie lentă, e ca un cancer care te roade pe 
dinăuntru și nu-ţi dă drumul din gheare, nu te lasă să trăieşti. 
Îngeraș era complet dezechilibrată, aproape nebună, iar un 
astfel de atac o aruncase fără îndoială și mai adânc în abis. 

Era mai mult ca sigur plină de vânătăi și de zgârieturi, chiar 
grav rănită probabil. Se va ascunde acum de lume și o vor 
pierde pentru totdeauna? Sau va exploda într-o ultimă jerbă de 
artificii? 


VP - 187 


88. 


Ploua torențial, fără încetare. Nu curățând orașul, ci 
agresându-l, ricoșând cu stropi mânioși de pe caldarâm. Se 
formaseră băltoace adânci care-i tăiau calea, dar ea călca direct 
prin ele, fără să se ferească. Apa îi intra în adidași, înmuindu-i 
picioarele care o dureau, însă nu se oprea. Dacă ar fi stat pe 
gânduri, s-ar fi pierdut cu firea și s-ar fi întors din drum. 

Îi înghetţaseră și oasele, îi plesnea capul, o ardea tot trupul 
acum când efectul șocului începea să treacă. Era convinsă că 
bate la ochi și a grăbit pasul. Cu cât mergea mai repede, cu atât 
șchiopăta mai puţin. Avea o glugă pe cap, plus șapca de 
baseball, dar orice trecător cu spirit de observaţie putea sesiza 
vânătăile oribile din jurul ochilor și al nasului. Işi pregătise deja o 
poveste, dar nu se încumeta să deschidă gura de fapt. Așa că 
mergea în continuare. 

Într-un târziu, a zărit și clădirea. S-a oprit instinctiv - teamă? 
rușine? afecțiune? -, apoi s-a îndreptat spre ea cu pași mari. Nu 
avea idee la ce să se aștepte, dar știa că trebuie s-o facă. 

Locul arăta cam ponosit, dar primitor. A răpăit cu pumnii în 
ușă, așteptând și aruncând priviri în jur, să vadă dacă o 
remarcase cineva. Dar nu era nimeni. Era singură. 

Niciun răspuns. A ciocănit din nou. Doamne sfinte, cu fiecare 
clipă se înrăutățea situaţia. 

De această dată, s-au auzit niște pași. Ea s-a tras îndărăt din 
faţa ușii, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. 

Ușa s-a deschis încetișor, dând la iveală o femeie corpolentă, 
cu un aer respectabil, care s-a uitat întrebător la silueta cu 
glugă. 

— Pot să v-ajut? Vorbea politicos, dar reţinut. Numele meu 
este Wendy Jennings. Aţi venit în vizită la cineva? 

Drept răspuns, ea și-a dat jos gluga, apoi șapca. Lui Wendy 
Jennings i s-a tăiat respiraţia. 

— Vai, Doamne! Hai înăuntru, biata de tine. Trebuie să te 
examineze cineva. 

— Mi-e bine. 

— Haide! Nu te teme! 

— Nu-mi trebuie nimic pentru mine. 

— Atunci, ce dorești? 


VP - 188 


— Asta. 

Și-a desfăcut paltonul și a dat la iveală legăturica moale pe 
care o ţinuse ascunsă. Wendy s-a uitat la pruncul adormit, 
înfășat într-o pătură călduroasă, înțelegând ce i se oferea. 

— la-l odată, pentru numele lui Dumnezeu! a șuierat femeia. 

Însă Wendy Jennings bătea acum în retragere. 

— Ascultă-mă, dragă, văd că ești la ananghie, dar noi nu-ți 
putem lua bebelușul așa, pur și simplu. 

— De ce nu? Aici e o casă de copii, nu-i așa? 

— Sigur că da, însă... 

— Te rog, nu mă face să te implor. 

Wendy Jennings a tresărit. Din vocea femeii răzbătea o 
suferinţă autentică, dar și o doză de furie totodată. 

— Nu mai pot s-o-ngrijesc, a adăugat femeia. 

— Eu văd și te înţeleg, crede-mă, dar lucrurile astea se fac și 
ele într-un anumit fel. Există niște proceduri de urmat. In primul 
rând, trebuie să anunţăm serviciile sociale. 

— Fără serviciile sociale... 

— Lasă-mă să sun la salvare atunci. Să se ocupe de tine întâi 
și după aceea putem vorbi și de bebeluș. 

Era o capcană. Fără doar și poate. Sperase că va găsi aici pe 
cineva cu suflet bun, pe cineva în care să poată avea încredere, 
dar nu avea de ce să mai stea. S-a răsucit pe călcâie. 

— Unde te duci? a strigat Wendy. Stai, te rog, și hai să 
vorbim! 

Însă ea n-a răspuns. 

— Nu-ţi vreau răul! 

— Da, pe dracu'! 

A ezitat un moment, apoi a făcut un pas mare și a scuipat-o 
pe Wendy Jennings în obraz. 

— Ruşine să-ţi fie! 

S-a îndepărtat grăbită, fără să privească înapoi, strângând 
copilașul la piept. Îi curgeau lacrimi pe faţă - lacrimi 
neputincioase și mari, de deznădejde și furie. 

Ratase și ultima șansă. Ultima ocazie de mântuire. 

Acum nu mai rămânea decât moartea. 


VP - 189 


89. 


Era zadarnic. Poliția  alungase haita,  reamintindu-i 
responsabilităţile, dar imediat după plecarea oamenilor legii 
totul a reînceput. Răpăiala la ușă, interogatoriul prin cutia de 
scrisori. Câţiva își încercaseră mâna prin spatele casei, 
căţărându-se peste gard, traversând grădina și zgâlțâind ușa de- 
acolo. Se holbau pe geamurile serei, ca niște strigoi. 

În prezent, Robert și părinţii lui trăiau în beznă perpetuă la 
primul etaj. Iniţial au crezut că aici sus vor fi la adăpost, dar apoi 
zăriseră un fotograf care se ițea la geamul de la etajul unu de 
vizavi, așa că au tras draperiile peste ferestre. Se comportau, 
mai nou, ca niște animale nocturne, cuibăriţi cu toţii laolaltă pe 
întuneric, hrănindu-se cu conserve și hrană la pachet - nu era 
viaţă, ci mai degrabă simplă existenţă. 

La început Robert se ţinuse departe de internet. Dar atunci 
când nu ai nicio altă fereastră spre lume, e greu să te abții. Și, 
odată intrat, n-a putut rezista. Presa naţională se dezlănţuise, 
readucând-o la viaţă pe terifianta Marianne în toată splendoarea 
ei. Fiindcă nu voia să vadă și părinţii lui aceste lucruri, știind că 
i-ar afecta, s-a închis în camera lui și a tot citit. Pătrunzându-se 
de mama lui. A fost el însuși surprins să simtă un grăunte de 
compasiune pentru ea - indiscutabil, fusese neglijată și suferise 
niște abuzuri groaznice -, dar relatările despre crimele ei 
constituiau o lectură macabră. Era evident că fusese inteligentă 
- mai inteligentă ca el? - , însă nu suficient cât să se smulgă de 
pe marginea prăpastiei. Sfârșise într-un mod dezgustător și 
lamentabil. Potrivit site-ului ziarului Mational Enquirer, glonţul îi 
perforase inima și femeia își dăduse sufletul în braţele surorii 
sale. După aceste evenimente, viaţa lui Helen fusese expusă pe 
tavă, iar acum era rândul lui. Orice examen picat, orice 
picanterie minoră, toate micile frecușuri cu justiţia, de toate se 
folosise presa. Țineau să-l înfăţișeze ca pe un ratat, un terchea- 
berchea cu apucături violente, așchia care nu sărise departe de 
trunchi. O oaie neagră. Îl scosese din pepeni acest asasinat 
moral, așa că răspunsese foarte scurt și obraznic la mesajul de 
sustinere trimis de Helen Grace. Poate că jurnaliștii aveau 
capacitatea să le intercepteze mesajele, poate că nu. Lui nu-i 
păsa. 

VP - 190 


Trebuia să facă ceva. Asta era limpede. Părinţii lui sufereau 
amarnic, fără posibilitatea de a discuta sau de a se întâlni cu 
prietenii lor, mânjiţi de asocierea cu el. Robert știa că trebuie să 
alunge șacalii, să le dea o altă preocupare. Datora acest lucru 
celor două persoane care-l crescuseră încă din fașă. 

Se tot juca cu bandajul care-i protejase recent braţul rănit, 
înfășurându-l și desfășurându-l pe degete. În mintea lui prindea 
contur un plan. Era o măsură disperată și însemna chiar 
sfârșitul, dar ce altceva putea face? Era încolţit și nu avea unde 
să fugă. 


90. 


Tony era uluit de transformarea ei. Știa că Melissa ceruse 
haine de schimb și niște farduri, dar în niciun caz nu se 
așteptase s-o găsească așa de schimbată. Până acum n-o 
văzuse decât în ţinuta de luptă, uniforma fetelor de stradă - 
cizme, fustă scurtă și bustieră cu decolteu. Imbrăcată în blugi și 
pulover, cu părul prins neglijent într-o coadă la spate, părea 
fericită și relaxată. 

L-a întâmpinat șovăielnic, ca și când nu prea știa ce să spere 
după acest scurt interval în care nu se mai văzuseră. La drept 
vorbind, nici el nu avea idee cum să abordeze situaţia, dar 
acum, că se afla aici, i s-a părut lucrul cel mai firesc din lume s-o 
îmbrățișeze. Temându-se să nu fie surprinși, urcaseră rapid la 
etaj, dar nu mai erau mânaţi de pasiune, ci doar stăteau întinși 
împreună pe pat, ţinându-se de mână, cu ochii în tavan. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am creat neplăceri, a zis Melissa 
încetișor. 

Ghicise, evident, că era însurat, chiar dacă verigheta lui 
rămăsese acasă, pe noptieră. 

— N-am vrut. 

— Nu-i vina ta. Chiar nu trebuie să te simţi vinovată... Asta 
mi-e slujba. 

El a reușit să schițeze un zâmbet timid, iar ea i-a răspuns la 
fel. 

— Nu vreau să suferi din cauza mea, Tony. Mai ales că ai fost 
așa de bun cu mine. 


VP - 191 


— Dar nu sufăr. 

— Bine. Pentru că m-am tot gândit la ce mi-ai spus. Și ai 
dreptate. Chiar vreau să fac o schimbare. 

Tony n-a comentat nimic, nesigur încotro bătea. 

— Dacă mă poţi ajuta să mă-nscriu în programul adecvat, să 
mă las de droguri, o voi face. Nu mai vreau să mă-ntorc pe 
stradă. Niciodată. 

— Bineînţeles. Vom face tot posibilul. 

— Eşti un om bun, Tony. 

El a izbucnit în râs. 

— Nici pe departe. 

— Oamenii au parte de necazuri, Tony. Așa e viața. Nu- 
nseamnă că nu ești bun. Chiar nu trebuie să te acuzi singur. Noi 
doi... o să trăim ce ne va fi dat să trăim, după care te poți 
întoarce la soţie, fără nicio problemă. N-o să mă ţin scai de tine, 
îți promit. 

Tony a încuviinţat din cap, dar fără nicio satisfacţie sau 
consolare. Asta își dorea? O întoarcere la normalitate? 

— Doar dacă vrei tu asta, firește, a adăugat ea surâzând. De 
tine depinde. Tu ai totul, eu n-am nimic. Să fiu în locul tău, aș 
face alegerea înțeleaptă și m-aș duce înapoi la nevastă. 

S-au cufundat în tăcere, fixând din nou cu privirea crăpăturile 
bizare de pe tavan. Lui i se oferea un nou viitor. Era o nebunie 
totală și totuși, într-un mod ciudat, avea sens. Dar avea el 
curajul să profite de șansă? 


91. 


Agentul Grounds rămăsese cu ochii holbaţi. Nu mai văzuse 
așa ceva niciodată. Era un adevărat măcel. 

Anton Gardiner se dovedise la fel de ambiguu după moarte 
precum fusese și în timpul vieţii - îi plăcea să-și mute 
permanent cuibul și să ţină astfel poliția și concurenţa în șah. Nu 
deţinea proprietăţi, ci prefera să închirieze locuinţe pe termen 
scurt, ca să nu rămână cu pierderi dacă trebuia să spele putina 
rapid. Şi în cele din urmă, lucrul acesta le oferise agentului 
Grounds și echipei sale ocazia de a face descoperirea de care 
aveau nevoie. Fiindcă Anton Gardiner lucra doar cu bani gheaţă 


VP - 192 


și detesta urmele lăsate de cecuri și de cardurile de credit, 
câteva ore de înroșit telefoanele și presat proprietarii să dea 
informaţii despre toți clienţii care plătiseră în numerar ca să 
închirieze ceva pentru o scurtă perioadă de-a lungul ultimului an 
- Și care se potriveau cu semnalmentele lui Anton - dăduseră 
finalmente un rezultat. 

Proprietarul se arătase plin de solicitudine, descuind pentru 
polițiști apartamentul de pe Castle Road situat la demisol. Dar a 
fost și el la fel de șocat ca și Bridges de ce le-a fost dat tuturor 
să vadă. Scaune distruse, mese răsturnate, singurul pat întors 
cu fundul în sus, cu o saltea făcută harcea-parcea deasupra - 
părea că cineva declarase război locuinţei și o trecuse prin foc și 
sabie. 

În dormitor, sub acest pat devastat, era o pată maronie care 
se întindea într-un cerc neregulat de cel puţin un metru în 
diametru. Agentul Grounds și-a însărcinat un om să sune după o 
echipă de la Operaţiuni Speciale, dar nu avea, de fapt, nevoie 
să-i confirme nimeni că era vorba despre sânge uscat. Cineva 
sângerase în această hrubă. 

Bucata aceasta de mochetă mânijită era una dintre puţinele 
zone rămase neatinse. Chiar și aici, în camera minusculă, 
dulapul era țăndări, iar colţurile mochetei dezlipite. Trecând în 
revistă întreg apartamentul, Bridges a tras concluziile. Două 
lucruri erau cât se poate de clare. În primul rând, cineva - 
pesemne Gardiner - fusese atacat și omorât aici. lar în al doilea, 
cineva căutase ceva. 

Dar despre ce obiect era vorba? Și de ce nu ezitase acel 
cineva să ucidă pentru a-l obţine? 


92. 


— Eşti absolut sigură? 

Helen își dădea seama că vorbise prea tare - mai multe 
capete din sală s-au întors spre ea -, așa că a coborât glasul și a 
reluat convorbirea după ce a închis ușa biroului. 

— Sută la sută, a spus vocea de la celălalt capăt al firului, 
care-i aparţinea lui Meredith Walker, şefa legiștilor de la 
Southampton Central. Am comparat ADN-ul din saliva de pe faţa 


VP - 193 


lui Gareth Hill cu cel recoltat din cele două surse de sânge de pe 
cadavrul lui Anton Gardiner. Nu se potrivesc. Dacă sângele de 
sub unghiile lui Gardiner aparține celui sau celei care l-a omorât, 
avem de-a face cu un alt autor. 

— Nu-i Îngeraș? 

— Se pare că nu. Căutăm acum în baza de date o potrivire. În 
clipa când am ceva, îţi dau de știre. 

Helen a încheiat convorbirea. Cazul lua iarăși o întorsătură 
piezișă. De fiecare dată când păreau să se apropie de îngeraș, 
ea le scăpa invariabil printre degete. leșind din birou, a chemat- 
o pe Charlie. Nici veștile ei nu erau mai grozave - nu reușeau 
deloc să dea de ceilalți membri ai forumului Târfest. lar asta 
însemna că rămânea doar o singură pistă de cercetat. 

— Roag-o pe Sanderson să preia deocamdată controlul și hai 
cu mine, i-a zis Helen lui Charlie. Avem întâlnire cu un mincinos. 


93, 


— Salut, Ciocan! 

Jason Robins s-a rasucit și a dat cu ochii de Helen și Charlie 
care tocmai intrau în biroul lui. Ridicându-se de la masă, a trecut 
iute pe lângă ele și a închis ușa fără zgomot, dar ferm. 

— Cine v-a dat drumul înăuntru? le-a întrebat. Nu-i necesar un 
mandat de percheziţie, ceva? 

— Am venit doar să stăm de vorbă. Fetelor de la recepţie le- 
am spus că trebuie să discutăm urgent cu tine într-o chestiune 
importantă și, odată ce ne-au văzut legitimaţiile, au fost mai 
mult decât încântate să ne permită accesul. 

Jason a aruncat o privire secretarelor care pălăvrăgeau acum 
la birourile lor. 

— V-aș putea acuza de hărțuire. Deja asta, a spus el, arătând- 
o pe Charlie, mă bate la cap zi și noapte pe e-mail și la telefon... 
chiar nu mai merge așa. 

— Ei bine, îmi pare rău, dar „asta” mai are niște întrebări 
pentru tine, a parat Charlie. Intrebări despre Ingeraș. 

— larăși? 

— Am o poză la care aș vrea s-arunci un ochi. 

— V-am spus că n-o cunosc pe-această „Ingeraș”... 


VP - 194 


— Uite, i-a întins Charlie portretul-robot al Lyrei, fără să ia în 
seamă protestele lui. 

Jason l-a luat în silă. 

— O recunoști pe această femeie? E Îngeraș? 

Jason a ridicat ochii spre Helen. li apăruseră broboane de 
sudoare pe frunte. 

— Vă spun pentru ultima dată. N-am avut niciodată de-a face 
cu Îngeraș. N-am întâlnit-o niciodată. Sunt victima unui furt de 
identitate. Cineva mi-a clonat cardul de credit și l-a folosit la... 

— Și de ce n-ai anunţat? s-a răstit Helen la el, iritarea ei 
răzbătând dincolo de calmul profesional. 

— Poftim? 

— Am vorbit cu banca. S-a dovedit că n-ai anunţat nicio 
activitate dubioasă legată de cardul tău. De fapt, ai continuat 
să-l folosești și după ultima noastră întâlnire. La Morrisons, la 
Boots... Să-ţi mai spun? 

De această dată, Jason a rămas fără replică. 

— Îți mai dau o ultimă șansă, Jason. lar dacă nu lași odată 
prostiile și nu-mi spui despre Îngeraș chiar acum, te arestez 
pentru obstrucţionarea justiției, a continuat Helen, ridicând 
vocea tot mai tare. O să te scot în cătușe prin faţa tuturor 
colegilor tăi, după care am s-o las pe subalterna mea Brooks să 
continue treaba aici. Câteva întrebări bine ţintite din partea ei, 
și nu vor mai avea niciun dubiu că șeful lor obișnuiește să facă 
sex cu prostituate și apoi să se-mpăuneze cu asta pe internet în 
fața altor prăpădiţi. Ba poate chiar le arătăm câteva dintre 
postările tale. Sunt convinsă că ar fi încântați să afle mai multe 
despre Ciocan și-a sa ditamai scu... 

— Bine, gata, nu mai urla naibii așa, s-a milogit Jason, cu ochii 
din nou la colegii de dincolo de geam. 

Mai mulţi dintre ei se holbau ostentativ. 

— N-am putea să mergem în altă parte? le-a implorat. 

— Nu. Dă-i drumul, vorbește. 

Jason a părut că e gata să protesteze, dar s-a lăsat să cadă pe 
scaun. 

— N-am apelat niciodată la serviciile ei. 

— Cum? 

— Nu m-am culcat niciodată cu Îngeraș. De fapt, ne-am 
întâlnit o singură dată. 


VP - 195 


— Bine, dar în postările tale ziceai că ai făcut sex cu ea de nu 
știu câte ori, a intervenit Charlie. Că „i-ai tras-o din toate 
poziţiile”. 

A urmat o lungă tăcere. Fața asudată a lui Jason se 
îmbujorase de rușine. 

— Am minţit. N-am făcut-o cu ea niciodată. Nu m-am culcat 
cu nicio prostituată. 

— Ai inventat toate chestiile alea? a întrebat Helen, 
nevenindu-i să creadă. 

Jason a dat afirmativ din cap, cu ochii în pământ. 

— Le-am spus celorlalţi ce-și doreau să audă. 

— Celorlalţi de pe forum? „RegeleVaginului”, 
„sățumplucizmele”... 

— Da. Voiam să mă integrez. Voiam să mă placă. 

Helen s-a uitat la Charlie. Singurătatea lui era tragică și Helen 
a simţit pentru prima dată un strop de milă pentru acest bărbat 
divorţat. 

— Când ai cunoscut-o pe Îngeraș? 

— Acum patru zile. Unul dintre ceilalţi băieți mi-a spus unde-o 
pot găsi și m-am dus s-o caut. Acolo era. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— Am luat-o în mașină. Ne-am dus înspre Common. 

— Și? 

— Avea chef de vorbă. Mi-a pus întrebări. Nimicuri, așa. Pe 
urmă... m-a-ntrebat dacă sunt însurat. Și nu știu de ce, dar 
parcă m-ar fi lovit în moalele capului. 

— Cum adică? 

— M-a zdruncinat. O simplă întrebare, dar... 

Jason s-a oprit, retrăind emoţiile aducerii aminte. 

— Dar m-a făcut să izbucnesc în plâns. 

A ridicat în sfârșit ochii. Pe Helen a șocat-o disperarea 
zugrăvită pe chipul lui. 

— l-am povestit tot. Ce dor îmi este de soţie. Ce dor mi-e de 
Emily. 

— Și ea ce-a făcut? 

— Nu cine știe ce. Nu-i convenea să mă audă vorbind așa. A 


zis câteva chestii - „o să-ţi treacă”, ceva de genul ăsta - și m-a 
rugat să opresc mașina. 
— Și apoi? 


VP - 196 


— A coborât. A coborât și s-a dus. Atunci am văzut-o ultima 
oară, jur pe ce-am mai scump. 

Helen a dat din cap. 

— Te cred, Jason, și îmi dau seama că ţi-e greu să vorbeşti 
despre asta. Dar adevărul e că ai scăpat ca prin urechile acului. 
Crede-mă, ar fi putut să fie mult mai rău. 

— Și ea i-a... pe toţi cei despre care s-a scris prin ziare? 

— Da, și de aceea este atât de important să dăm de ea. Te 
rog, uită-te bine la fotografie și spune-mi - e Îngeraș? 

Jason a luat portretul din nou. S-a uitat cu atenţie la el și a zis: 

— Nu. 

Charlie i-a aruncat lui Helen o privire plină de panică, dar 
Helen a ignorat-o. Simţea cum cazul se destramă iarăși sub ochii 
ei. 

— Mai uită-te o dată. Lyra Campbell este suspecta noastră 
principală. Portretul e foarte bine realizat. Ești sigur că nu e 
Îngeraș? 

— Absolut. Nu seamănă deloc cu ea. 

lar în acel moment, Helen a înţeles că se întorseseră din nou 
în punctul de plecare. 


94. 


Helen își blestema amarnic naivitatea. Acum îi era cât se 
poate de clar că atât ea, cât și restul echipei fuseseră duși de 
nas. După ce a trimis-o pe Charlie înapoi la bază, să adune 
dovezile necesare, Helen a pornit direct spre casa conspirativă, 
flancată de doi ofițeri în uniformă. Până în prezent o trataseră 
pe Melissa mai ceva ca pe un cap încoronat - Helen s-a întrebat 
cum va reacţiona trezindu-se încătușată și aruncată pe 
bancheta din spate a unei mașini de poliţie. 

Inițial părea că nu era nimeni acasă. Helen ciocănea 
mânioasă la ușă - oare prinsese Melissa de veste cumva și își 
luase deja tălpășița? Agenţii de afară susțineau că nu părăsise 
clădirea, dar nu aveai cum să știi sigur. În cele din urmă, a 
apărut totuși un ochi la vizor și s-a auzit apoi vocea răgușită a 
Melissei, întrebând pe un ton rechizitorial cine e și ce dorește. A 
fost uimită s-o vadă pe Helen. A fost încă și mai uimită - și 


VP - 197 


ofensată - să se pomenească peste o jumătate de oră într-o 
cameră de interogatoriu de la Southampton Central, supusă 
unui tir de întrebări. 

— De ce ai făcut-o, Melissa? 

— Cum adică? Ce-am făcut? 

A ripostat agresiv la întrebarea lui Helen, ca și când o jignea 
până și simpla aluzie că ar fi comis vreo faptă reprobabilă. Era 
cu adevărat într-o stare de spirit oribilă. 

— De ce l-ai ucis pe Anton Gardiner? 

— Ei, lasă-mă... 

— Te-a bătut? Aveai nevoie de bani? 

— Nici nu l-am atins vreodată. 

Helen o privea fix. A scos o coală de hârtie din dosarul aflat în 
dreapta ei. 

— Tocmai am primit rezultatele complete ale analizelor 
sângelui prelevat de pe trupul lui Anton Gardiner. Așa cum era 
de așteptat, în mare parte era chiar al lui - nimic surprinzător, 
având în vedere torturile la care a fost supus. Dar mai exista și o 
a doua sursă. Urme de sânge se aflau sub unghiile lui Anton și 
chiar pe doi dinţi de-ai săi. Se pare că și-a zgâriat și mușcat 
atacatorul încercând să se apere. 

Helen a lăsat aceste informaţii să-și facă efectul, după care a 
continuat: 

— E sângele tău, Melissa. 

— Da, pe dracu’. 

— Ţin să-ţi spun în clipa asta că ar fi recomandabil să ai un 
avocat alături... 

— Nu-mi trebuie niciun avocat. Cine a răspândit calomnii 
despre mine? 

— Avem o potrivire, Melissa. Am comparat ADN-ul recoltat cu 
cele existente în baza de date a poliţiei naţionale și a rezultat 
numele tău. 

Melissa o privea dușmănos, hotărâtă să nu recunoască nimic. 
Helen a mers mai departe, extrăgând alte foi din dosar: 

— Acum trei ani ai fost implicată într-o altercaţie cu o 
prostituată - Abigail Stevens. O dispută legată de un client. Ea 
te-a acuzat de vătămare corporală, tu la fel, și, după cum se 
procedează în astfel de situaţii, amândurora vi s-a cerut o probă 
de ADN, recoltat din salivă. Procedura standard prevede 
păstrarea lor în baza naţională de date vreme de zece ani. 


VP - 198 


Helen a așteptat puţin înainte să adauge: 

— Poate ai avut impresia că ne-am descotorosit de ele, poate 
ai și uitat că ai dat această probă, dar lucrurile sunt cât se poate 
de clare - e sângele tău. 

Melissa se pregătea s-o întrerupă, însă Helen a trecut mai 
departe cu tăvălugul peste ea. 

— L-ai ucis pe Anton Gardiner și l-ai îngropat în fostul 
cinematograf. Ai auzit apoi că această clădire părăsită urma să 
fie scoasă la vânzare. Acest lucru era de natură să-ţi creeze 
probleme, așa că ai profitat pe loc de șansa ivită și ai pus crima 
în spinarea altcuiva. Anton nu s-a numărat niciodată printre 
victimele Îngerașului, ci a fost victima ta. 

— Sper că ai probe solide, altminteri o să-ţi pară rău. 

— Unul dintre oamenii mei a făcut o percheziţie în dimineața 
asta la o adresă din Bitterne Park. Ultimul domiciliu cunoscut al 
lui Anton a fost acest apartament situat la demisol, pe Castle 
Road. Înăuntru totul era vraiște, întors cu susul în jos, și s-au 
găsit urme vechi de sânge închegat în dormitor. Cu duiumul. Al 
tău și al lui Anton? Curând vom avea și rezultatele. 

Melissa o privea încruntată. Dar Helen îi sesizase reacţia 
atunci când pomenise de Castle Road și știa că o are la mână 
acum. 

— Lui Anton nu-i plăcea să prindă rădăcini nicăieri, nu-i așa? 
Era un tip care prefera să se tot mute de colo-colo și să-și 
cultive o aură de mister. Și se zvonea că își cară banii după el 
peste tot unde merge. Nu avea încredere în bănci, nu? Dormea 
permanent cu un cuţit sub pernă. Pesemne că vei fi pus lucrurile 
cap la cap sau poate că ţi-a ajuns acest zvon la ureche. Oricum, 
aveai nevoie de banii respectivi, așa este? 

— Vorbești aiurea. 

— Ai fost evacuată din locuinţă pentru neplata chiriei și aveai 
datorii mari la furnizorii de droguri. Trebuia să faci rost de bani. 
lar ascunzătoarea lui Anton pica la marele fix. Ce sumă avea? 

Melissa era gata să răspundă, dar și-a înghiţit vorbele la timp. 
Nu suficient de prompt, în opinia lui Helen, dacă această 
ascunzătoare exista într-adevăr. Oare își schingiuise și omorâse 
proxenetul degeaba? 

S-a lăsat o tăcere foarte lungă, iar în cele din urmă Melissa a 
spus: 

— Nu comentez. 


VP - 199 


— Îţi propun să luăm o pauză. În acest timp vei avea ocazia să 
suni un avocat, ceea ce îţi și recomand cu căldură. Când ne vom 
revedea, te voi acuza și apoi te voi aresta în mod oficial pentru 
crimă, vătămare corporală în formă agravantă, recluziune 
ilegală, furt și deturnarea cursului anchetei. Ca să nu mai 
pomenesc de irosirea timpului poliţiei. Cum îţi sună? 

Furia lui Helen era în fine vizibilă și Melissa și-a pierdut într-o 
clipită cumpătul. A sărit în picioare, ameninţând-o pe Helen cu 
degetul peste masă. 

— Să vină Bridges. 

— Poftim? 

— Cheamă-l pe Tony Bridges. O să clarifice el situaţia. 

— Ce vrei să... 

— Cheamă-l încoace. ACUM! 

Zeci de scenarii diferite se derulau în mintea lui Helen în drum 
spre centrul de comandă, unul mai cumplit decât altul. Ce voia 
să spună Melissa? Ce făcuse Tony? Și pe ce se baza ea când 
susținea că el poate să îndrepte lucrurile? 


95. 


A deschis ușa congelatorului și și-a lipit ostenită fruntea de 
interiorul rece. Îi vuia capul, zgârieturile învineţite de pe obraz îi 
pulsau și simțea că-i vine rău dintr-o clipă în alta. Congelatorul 
se umpluse de gheaţă, lăsat la voia întâmplării, și dădea acum 
senzația unei palme rotunde și răcoroase făcute căuș în jurul 
feței sale. O clipă s-a simţit împăcată, aproape senină. Dar apoi 
s-au pornit din nou zbieretele, și realitatea înconjurătoare a 
mușcat-o. 

Deschizând ușa frigiderului, și-a luat o cutie de cola de pe 
raft. A băut-o dintr-o înghiţitură. Apoi, întorcându-se, s-a 
îndepărtat, lăsând ușa întredeschisă, astfel încât lumina slabă 
din frigider arunca o tentă gălbuie bolnavă pe linoleumul jegos. 

Amelia era întinsă pe pat și zbiera de foame. Și-a privit fetița 
câteva clipe, urând-o pentru că era atât de dependentă de ea. 
De ce tocmai ea? De ce nu putuse naște cineva cumsecade 
această fetiță? O persoană decentă? Era progenitura unei târfe 
criminale. Damnată încă din start. 


VP - 200 


Capul o durea mai rău ca oricând, pe măsură ce se întețeau 
tipetele fetiţei, așa că a apucat-o iute și, dintr-o singură mișcare, 
fără greutate, și-a suflecat bluza și a condus gurița încreţită a 
Ameliei la sfârc. Copila a început să sugă, iar pe ea au luat-o 
ameţelile. Nu dormise toată noaptea, pradă furiei și disperării, 
iar acum se simţea foarte slăbită și șovâielnică. Cu Amelia 
cuibărită la piept, s-a sucit și s-a proptit mai bine în pat, ca să-și 
rezeme capul un pic. Amelia n-a slăbit deloc strânsoarea. Copila 
era fericită și nu avea habar de calvarul mamei. 

Când s-a trezit, peste câteva clipe, Amelia picotea sătulă în 
brațele ei, cu dâre de lapte uscat la guriţă. 

În cursul nopţii analizase mai multe moduri de a rezolva 
problema. Mai întâi se gândise s-o abandoneze pe Amelia pe 
treptele spitalului South Hants ori chiar s-o paseze cuiva de pe 
stradă, dar acum știa că nu vrea s-o încredințeze unor străini. 
Bunăvoinţa oamenilor nu-i mai inspira pic de încredere. Cine știe 
ce i-ar putea face? 

Și ce chinuri ar fi silită să îndure? La familia sa nu se mai 
putea întoarce, firește, prin urmare trebuia să găsească singură 
rezolvarea. 

Apoi a mai rămas de stabilit doar metoda. N-o putea lovi. Și 
nici nu se vedea folosind o pernă. |n ciuda a tot ce se 
întâmplase, știa că i-ar pieri curajul. Mai bine s-o facă atunci 
când o hrănea. Ameliei îi plăcea destul de mult biberonul, și 
dacă zdrobea foarte mărunt pastilele... Farmaciile urmau să 
deschidă curând și putea face rost de cele trebuincioase. Apoi 
avea să se sfârșească totul. 

Simplu ca bună ziua. Și totuși înțelegea că va fi lucrul cel mai 
greu pe care-l avusese de făcut vreodată. Știa că va aduce 
liniștea - atunci de ce i se întorceau maţele pe dos la gândul 
acesta? Doar omorâse fără niciun fel de greţuri și îi făcuse o 
deosebită plăcere să-i extermine pe toţi acei șobolani jegoși 
care se dădeau drept taţi și soți. Pac, pac, pac. Dar acum șovăia. 
Nu numai pentru că bebelușul era sânge din sângele ei, ci și 
fiindcă simţea ce simţea. Se lupta cu sentimentul acesta de luni 
de zile deja, se străduise să urască acest boţ de carne, dar nu 
mai putea tăgădui acum. li inspira milă. 

Și nu mai trăise acest sentiment de foarte, foarte multă 
vreme. 


VP - 201 


96. 


— O să-ţi ușurez misiunea. Uite! 

Tony Bridges i-a împins un plic pe masa din local. Helen nu l-a 
slăbit din ochi, încercând să citească gândurile bărbatului pe 
care se bizuise mereu. 

— Este cererea mea de demisie, a adăugat Tony. 

Helen a ezitat o secundă, apoi și-a lăsat privirea în jos. A 
deschis plicul și a parcurs cererea. 

— Tony, e prematur. Ai dat-o-n bară, dar poate reușim cumva 
să aranjăm lucrurile, te scoatem din activitatea operaţională, te 
trecem la vreo muncă de birou... 

— Nu. Trebuie să plec. E cel mai bine pentru mine. Și pentru 
tine. Îmi... am nevoie să fiu cu Nicola. Trebuie să-i spun ce s-a- 
ntâmplat. Și să văd dacă pot dobândi iertarea. A venit vremea 
să-i dau ei prioritate. 

Helen vedea bine că era neclintit în hotărârea lui. Era o 
imensă decepţie să-și piardă unul dintre cei mai buni subalterni 
- Și unul dintre cei mai buni prieteni din secţie -, dar el luase 
deja o decizie și nu avea niciun sens să-l mai contrazică. 

— M-am gândit c-o să încerci să mă faci să mă răzgândesc și 
am lăsat o copie și pe biroul lui Harwood înainte să vin aici. 

Helen nu și-a putut reține un zâmbet. Era ceva tipic pentru 
Tony - corect până în ultima clipă. 

— Ce s-a-ntâmplat, Tony? 

El i-a răspuns privind-o direct în ochi, fără a evita să-și asume 
răspunderea. 

— Am fost slab. Mi-a stârnit dorinţa și... n-am nicio scuză, dar 
viaţa mea a fost așa de... aridă. Pustie. lar ea mi-a oferit ceea 
ce-mi lipsea. Adevărul este că aș mai fi rămas cu ea și acum 
dacă n-ar fi... Trebuia s-o fac și pe-asta. Aveam nevoie să-mi 
reamintesc ce contează. Pe cine iubesc. Acum știu că o vreau pe 
Nicola. Vreau să fie fericita, să fim fericiţi. Am niște bani puși 
deoparte, așa că... voi sta o vreme cu soția mea. 

Pe Helen a frapat-o hotărârea lui. După ce se rătăcise așa de 
tare și o dăduse în bară așa de rău, lui Tony îi apărea deodată 
cât se poate de limpede ce avea de făcut. Forţa sentimentelor 
lui era de admirat, însă tipul reprezenta totuși o pierdere 
teribilă. 

VP - 202 


— Știu că aș putea încerca să-mi salvez pielea cumva, dar mi- 
am înșelat soția și am trădat poliţia. La prima discuţie avută cu 
Melissa, i-am povestit despre Ingeraș - ce cunoaștem și ce nu -, 
iar ea a născocit-o pe Lyra ca să completeze tabloul. Mi-a servit 
ce voiam să aud. N-ar fi reușit în veci să ne inducă în eroare 
dacă nu i-aș fi dezvăluit eu aceste informaţii, strict secrete de 
altfel, despre anchetă. M-a dus de nas cu trucul cel mai vechi. E 
cel mai bine să mă retrag, atât pentru tine, cât și pentru restul 
echipei. 

Helen a dat să-l întrerupă, dar Tony nu terminase. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, nici n-aș mai trece pe la secție. 
Mi-ar plăcea ca lumea să rămână cu o amintire plăcută despre 
mine. Așa cum am fost. 

— Desigur. Rezolv eu cu cei de la resurse umane și te va 
contacta probabil reprezentantul de sindicat. O să încerc să-ţi 
obțin cele mai avantajoase condiţii, Tony. 

— Ai făcut deja suficient. Imi pare mie rău că, în fond, am 
realizat așa de puţin. 

S-a ridicat, rostind această frază copleșit brusc de emoție. Se 
vedea clar că vrea să plece și Helen nu l-a oprit. 

— Ai grijă de tine, Tony. 

leșind, el a ridicat mâna în semn de salut, dar nu s-a întors. 
Fusese unul dintre cei mai promiţători subalterni, stâlpul ei de 
susținere, și acum dispăruse. Ingeraș era liberă încă, iar Helen 
mai singură ca oricând. 


97. 


— Tot ce vă voi spune acum rămâne între acești patru pereți. 
Nu ne putem permite complicaţii inutile - treaba asta n-are voie 
să transpire. N-o pomeniţi în discuţii și nu suflați o vorbă 
prietenilor sau tovarășilor de viaţă. Vreau discreţie totală. 

Echipa se adunase grabnic în centrul de comandă, cu 
excepţia agentului Fortune, care nu era de găsit. Lui Helen nu-i 
convenea că nu sunt toți prezenţi, dar nu avea încotro. Povestea 
se cerea înăbușită din fașă. 


VP - 203 


— Aţi auzit, fără îndoială, zvonurile și, cu părere de rău, 
trebuie să vă spun că sunt adevărate. Tony Bridges a avut o 
escapadă sexuală cu Melissa Owen și a periclitat ancheta. 

Se vedea că oamenilor le ajunseseră într-adevăr la urechi 
zvonurile, dar confirmarea tot a venit ca o lovitură de ciocan. 

— Lyra Campbell e doar o pistă falsă, o încercare de-a 
Melissei de a da vina pe altcineva pentru uciderea lui Anton 
Gardiner. Și-a închipuit că-l poate folosi pe Tony ca să scape 
basma curată. Singurul aspect pozitiv al acestui talmeș-balmeș 
regretabil este că tipa va suporta consecinţele faptei sale. Cât 
despre Tony... Tony nu se mai întoarce. Și-a dat demisia în 
această după-amiază. Charlie îi va prelua atribuţiile. 

Helen a aruncat un ochi spre Charlie, care i-a evitat de 
această dată privirea. Helen a ezitat un pic, descumpănită, apoi 
a continuat. 

— Să începem deci. 

Câteva capete s-au plecat, iar Helen a continuat în ritm alert. 

— Avem câteva informaţii care ne-ar putea ajuta. Cei de la 
medicină legală au analizat probele găsite în curtea 
containerelor. Pe lăzi și pe caldarâm era mult sânge, aparținând 
unei femei cu grupa zero, consumatoare înrăită de alcool, 
sedative și cocaină. Și mai interesant, nivelul prolactinei era 
foarte ridicat. lar asta ne dă de-nţeles că alăptează. 

Membrii echipei au oftat. Era un element surprinzător, care 
ridica semnificativ miza. 

— Se vede treaba că Îngeraș are un bebeluș sau l-a 
abandonat recent, dar indiferent cum stau lucrurile, cineva 
trebuie să fi interacţionat cu ea. Poate fi vreun medic de familie, 
o clinică de monitorizare prenatală, un centru de zi, asistenţa 
socială, serviciul de urgențe sau filiala locală a magazinului 
Boots. Mulțumită lui Jason Robins, dispunem acum de un nou 
portret-robot al lui Ingeraș, cu trăsături amănunțite, agenta 
McAndrew vă va distribui copiile - și vreau ca toţi, chiar toată 
lumea, să ieșiți pe teren și să puneţi întrebările potrivite în 
locurile potrivite. 

Echipa se pregătea să se împrăștie, dar i-a oprit apariţia 
subită a lui Fortune. 

— Convocarea a fost valabilă pentru toată echipa, agent 
Fortune, l-a mustrat Helen. 


VP - 204 


— Știu, doamnă, şi-mi cer scuze, a răspuns tânărul ofiţer, 
îmbujorându-se la față. Dar am lucrat cu băieţii la partea 
tehnică... și cred că am descoperit ceva. 

Membrii echipei au rămas în așteptare. 

— Ne străduiam să depistăm cumva adresele IP ale celorlalţi 
membri care postau pe Târfest. Să vedem dacă putem da de 
ceilalţi bărbaţi care au avut de-a face cu Îngeraș. Fără cine știe 
ce succes. Studiind postările, am sesizat însă ceva. Anumite 
fraze și ortografieri recurente. 

li trezise interesul lui Helen. Ea bănuia încotro duce pista și, 
dacă așa stăteau lucrurile, se schimba totul. 

— Câţiva bărbaţi frecventau forumul - contribuitori anonimi ca 
„RegeleVaginului”, „sățumplucizmele”, „Tăiș”, 
„SăgeataNeagră”, care-și relatau isprăvile sexuale și îi încurajau 
și pe alți membri, cum ar fi Simon Booker, Alan Matthews și 
Christopher Reid, s-o caute pe Ingeraș. Ei le-au spus unde o pot 
găsi și ce servicii oferă. Reciteam postările lor în timp ce băieţii 
de la tehnic își făceau treaba, și am remarcat că 
„RegeleVaginului” a repetat de mai multe ori sintagma „s-o 
spintecăm pe curvă”. Și mi-am amintit că și „Tăiș” a folosit 
această sintagmă. Am observat totodată că amândoi scriu „sex- 
oral” cu cratimă, la fel ca „sațţumplucizmele”. De asemenea, toți 
trei scriu greșit „ecstaz” în loc de „extaz”. Am scos, prin urmare, 
la lumină toate postarile lor și... ortografia, punctuația și 
greșelile sunt identice. 

— Deci în tot acest timp am vânat trei indivizi, când de fapt... 

— Sunt una și aceeași persoană, a completat agentul Fortune. 

— Cu toţii sunt Îngeraș. 

Pe Helen a cuprins-o amețeala rostind aceste cuvinte. 

— Și-a ademenit victimele. 

Membrii echipei se uitau buimăciţi. Acum era evident de ce nu 
izbutiseră să dea de urma clienţilor lui Îngeraș - pentru că 
aceștia nu existau. Cum de înţeleseseră totul atât de greșit? 

— Exact. Trebuie să schimbăm foaia rapid, a continuat Helen, 
regrupându-și trupele năucite de șoc. Putem presupune că 
greșelile de ortografie de pe colete au fost o tentativă deliberată 
de a o face pe criminală să pară neșcolită sau chiar dislexică. În 
realitate, e o persoană educată și sofisticată. Posedă un 
vocabular bogat, e specialistă în computere și manipularea 
rețelelor și are o minte extraordinar de ordonată, capabilă să 


VP - 205 


planifice și să execute aceste crime cu riscuri minime pentru ea. 
Nu-i proastă. Este vicleană, inteligentă și îndrăzneață. 

Subalternii îi sorbeau fiecare cuvânt, în vreme ce prima 
imagine detaliată a criminalei prindea viaţă sub ochii lor. 

— Consumă alcool și droguri la greu și a dus recent o sarcină 
la termen. Probabil că practică prostituţia de ceva timp, dar n-a 
fost arestată niciodată - ADN-ul ei nu se află în baza naţională 
de date. S-ar putea deci să fie relativ nouă în branșă. Probabil că 
prezintă numeroase contuzii și chiar răni după ultimul atac. 
Avem o mulțime de elemente, avem și portretul, dar trebuie să 
lucrăm cu cap. Haideţi să ne ocupăm mai întâi de sectorul de 
top al pieţei - escorte, studente - și să reflectăm la geografia 
acestor atacuri. Pun pariu că se ascunde pe undeva prin zona 
centrală sau de nord a orașului. Să pornim după ea deci. 

Membrii echipei s-au grăbit să ridice portretele-robot, 
însuflețiți brusc de hotărârea de a pune capăt acestei 
investigaţii. Singura care nu s-a îmbulzit a fost Charlie. lar Helen 
voia să afle de ce. 


98. 


Charlie se îndepărta cu pași rapizi de sediu - dar nu suficient 
de rapizi. Helen a ajuns-o din urmă când se pregătea să 
traverseze strada. A trecut direct la subiect. 

— Ce se petrece cu tine, Charlie? 

— Poftim? 

— În mod normal, ai clocoti de energie, dar s-a-ntâmplat 
ceva. 

Charlie și-a privit șefa. Nu avea niciun rost să-i îndruge 
minciuni, depășiseră de mult timp faza asta. 

— E vorba de Steve. Vrea să plec din poliţie. 

— Aha, a zis Helen. 

Nu era surprinsă. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am complicat situaţia. Ar fi trebuit să 
mă port mai frumos cu Steve. _ 

— Nu-i vina ta. Mă așteptam de mult. Incă de la... 

N-a fost nevoie s-o spună cu glas tare. 


VP - 206 


— Înţeleg. Avem nevoie de tine. Știi bine că avem nevoie de 
tine, dar trebuie să faci cum ţi-e mai bine ţie, în ultimă instanţă. 
Eu nu mă pun de-a curmezișul și te voi susține indiferent ce 
decizie vei lua, da? 

Helen a cuprins-o încurajator de braţ. 

— Mulţumesc. 

— Și dacă simţi nevoia să discutăm... 

— Sigur. 

Helen a dat să se întoarcă și să plece. 

— Dar tu cum te simţi? 

Helen s-a oprit, luată prin surprindere de întrebarea lui 
Charlie. l-au fugit ochii la chioșcul de ziare de peste drum și la 
panoul cu Evening News, care promitea noi dezvăluiri despre 
Robert și Marianne. Nu era greu să-și dea seama de ce îi pusese 
Charlie întrebarea. 

— Nu știu cum reușește. 

— Cine? 

— Garanita. Ştie unde mă duc, ce fac, cu cine mă văd. Ştie 
totul. Parcă mi s-ar fi strecurat în suflet și... Habar n-am cum 
reușește. 

— Vreo scurgere de informaţii din interiorul echipei? 

— Nu... aici nu e vorba doar de anchetă, ci chiar de mine. 
Chestii personale. Parcă ar fi o stafie care se ţine scai de mine 
prin toate cotloanele vieții. 

Lui Helen nu-i plăcea deloc să se arate descumpănită în faţa 
lui Charlie, dar nu avea niciun sens să-și ascundă suferința 
profundă faţă de cineva împreună cu care străbătuse deja iadul. 

— Le-ai venit de hac unora mai breji ca ea. Nu trebuie s-o lași 
să câștige. 

Helen a dat afirmativ din cap. Ştia că Charlie are dreptate, dar 
îi era foarte greu să-și păstreze încrederea, fiind așa tulburată. 

— E doar un vierme, a adăugat Charlie. Nu-i vrednică nici să 
calce pe același trotuar cu tine. Indiferent ce puteri deţine, ești 
Helen Grace. Eşti o eroină. Nimeni nu va putea vreodată să 
distrugă asta. Eu cred în tine, și trebuie să faci la fel. 

Helen a ridicat capul, recunoscătoare pentru sprijinul pe care 
i-l acorda Charlie. 

— Cât despre Emilia Garanita, a zis Charlie, o s-o-ncaseze ea 
cât de curând. Așa păţesc mereu cei din tagma ei. 


VP - 207 


Charlie i-a zâmbit și Helen i-a răspuns la rândul său cu un 
zâmbet. Puțin după aceea, s-au despărțit. 

Întorcându-se la sediu, Helen se simţea momentan revigorată 
- o bucuraseră vorbele de îmbărbătare venite din partea unei 
femei pe care se luptase din greu s-o dea la o parte. Ajunsă în 
hol, și-a dat seama că avea telefonul închis din clipa în care 
ieșiseră la iveală știrile despre identitatea lui Robert. Pornindu-l 
din nou, a întâmpinat-o un puhoi de mesaje vocale și SMS-ul 
trimis de Robert. 

Îi scria doar atât: „Du-te dracului!” 


99, 


Se făcuse târziu când Charlie a ajuns acasă. Ceasul arăta 
23:15 și locuinţa era cufundată în tăcere. Nici urmă de... 

— Bună. 

Lui Charlie i-a sărit inima din piept la auzul vocii lui Steve. S-a 
întors și l-a văzut cum stătea pe întuneric în sufragerie. S-a dus 
spre el, aprinzând luminile. El și-a ferit ochii, deranjat de lumina 
crudă a lămpii cu halogen. 

— Te aştept de ore-ntregi, dar se pare că ai avut de lucru 
până târziu. 

Îi vorbise pe un ton neutru, în care nu se simţea deloc 
amărăciunea la care se aștepta Charlie. Cu toate acestea, vocea 
lui calmă o neliniștea. Suna foarte oficial. 

— Unde ai fost? l-a întrebat ea. 

Avea sentimentul că e pe cale să se spună ceva important - 
ceva neplăcut? - , dar în același timp era și foarte fericită că el 
se întorsese acasă. 

— La Richard. 

Prietenul lui cel mai bun. Charlie îl sunase încercând să-l 
găsească pe Steve, iar el o minţise. Nu era surprinsă deloc. 

— M-am tot gândit. Și-am luat o hotărâre, a spus Steve. 

Charlie s-a crispat și n-a zis nimic. 

— Vreau un copil, Charlie. 

Acum venise rândul lui să pară supărat. 

— Vreau un copil cu tine mai mult decât orice altceva. Dar n- 
avem cum s-o facem atâta timp cât tu muncești așa, pe brânci, 


VP - 208 


și-ți pui zilnic viaţa în primejdie. Nu ne putem întoarce acolo. 
Ințelegi? 

Charlie a dat din cap afirmativ. 

— Îţi cer să renunţi. Ca să putem trăi viaţa pe care ne-am 
dorit-o mereu. lar dacă nu poți sau nu vrei s-o faci... mă-ndoiesc 
că mai pot să rămân. 

lată-l. Ultimatumul care se anunţa de un an și jumătate. 

Aceasta, deci, era moștenirea lăsată de Marianne. 


100. 


Trecuse de miezul nopţii și centrul de comandă era pustiu. 
Ofițerii care nu alergau după informaţii dormeau duși acum, 
conștienți că îi aștepta o nouă zi de foc. Helen adunase dosarele 
cazului și căuta ceva în care să le pună. Nu era normal să le 
scoată din sediu, însă intenţiona să le ia acasă și să mai treacă o 
dată prin ele, cu ochi proaspăt. l-a venit din nou să-și tragă 
palme pentru că se lăsase atrasă așa de ușor într-o fundătură. 

Clip clop. Clip clop. 

Venea cineva pe coridorul pustiu. 

Inspectoarea-șefă Ceri Harwood. Helen a intrat pe loc în 
alertă. N-o mai văzuse sau auzise pe Harwood de ceva timp și 
acest lucru o făcea dintr-odată să fie foarte agitată. 

— Ore suplimentare? a întrebat Harwood. 

— Tocmai terminam. Dumneavoastră? 

— Și eu, dar nu acesta-i motivul pentru care mă aflu aici așa 
de târziu. Voiam să discutăm între patru ochi și se pare că-n 
creierii nopţii am cele mai mari șanse să dau de tine. 

O mică înţepătură aruncată cu nonșalanță. Helen avea 
senzaţia neplăcută că i se pregătește ceva. 

— N-am vrut s-o fac în faţa echipei. Lucrurile de genul acesta 
e mai bine să fie rezolvate... cu eleganţă. 

— Adică? a întrebat Helen. 

— Îți iau cazul. 

Clar și pe faţă. 

— Pe ce motiv? 

— Pe motiv că ai dat-o-n bară, Helen. N-avem suspect, n- 
avem pe nimeni în arest, dar avem cinci cadavre la morgă. Și un 


VP - 209 


ofițer care conduce ancheta și care a fost așa de preocupat să-și 
protejeze zurbagiul de nepot, încât n-a mai băgat de seamă că 
propriul său adjunct i-o trage unei martore-cheie. 

— Cred că sunteţi nedreaptă. S-au făcut greșeli, dar ne-am 
apropiat de ea mai mult ca oricând. Suntem la finalul partidei și 
cu tot respectul v-aș pro... 

— Să nu mai susţii că ai avut vreodată pic de respect faţă de 
mine, Helen. Știu ce gândești. Și dacă te-ai fi străduit măcar cât 
de cât să-ţi ascunzi... disprețul, nu s-ar fi ajuns aici. Dar 
adevărul este că ești o piază rea, Helen. Îi molipsești pe toţi cei 
cu care intri-n contact, și n-am nicio încredere în capacitatea ta 
de a conduce această anchetă. De aceea am fost nevoită să mă 
duc la șeful poliţiei. 

— Cine preia cazul? 

— Eu. 

Helen a zâmbit amar. 

— Cu alte cuvinte, acum, c-am ajuns la final, hop și tu în 
barcă? Așa procedezi? Așa ai urcat atât de sus fără să faci 
practic nimic niciodată? 

— Ai grijă, Helen. 

— Ești o vânătoare de glorie. Un parazit. 

— Spune-mi cum vrei. Dar eu sunt șefa acum, iar tu ai zburat. 

Harwood a făcut o pauză, savurându-și triumful. 

— Mă ocup eu de presă... 

— Sunt convinsă. 

— Și am s-anunţ echipa dimineață, la prima oră. Ce-ar fi să 
strângi pe-aici și să-ţi iei o săptămână de concediu? Găsim noi 
altceva pentru tine la întoarcere. Poate reușești să finalizezi 
cazul Alexia Louszko? 

— Doar printr-un noroc chior mă mai prinzi pe-aici. 

— Decizia îţi aparţine în întregime, Helen. 

Isprăvindu-și misiunea, a plecat, aruncând din fugă un 
„noapte bună” peste umăr. Helen a privit-o îndepărtându-se, 
asaltată de un potop de sentimente, odată ce a înțeles 
amploarea înfrângerii sale. Fusese scoasă pe tușă. Ancheta și 
cariera ei se năruiau și nu putea să facă nimic. 


VP - 210 


101. 


Nu se lăsa înduplecată să-l privească. Cu toate rugăminţile lui, 
nu se uita la el. Ochii ei stăteau pironiţi pe fereastră, privind în 
gol. Tony Bridges a venit pe partea cealaltă a patului, dar când a 
intrat în raza vizuală a Nicolei, ea și-a întors privirea. Îi curgeau 
lacrimi pe obraz. 

Plângea și Tony. Îl podidise plânsul încă dinainte să-și termine 
mărturisirea. Il cuprinsese un sentiment de rușine copleșitoare, 
făcându-și mea culpa cu voce frântă și tremurândă. In ochii 
Nicolei se citise iniţial panica - îngrijorată pesemne să nu fi 
murit cineva din familie sau să nu-și fi pierdut el slujba -, dar 
privirea i s-a răcit și înăsprit treptat, pe măsură ce natura 
vinovăţiei lui devenea limpede. Stăteau acum separați în 
camera mică, mai despărțiți decât fuseseră vreodată în toată 
căsnicia lor. 

Ce putea el să-i spună? Cum putea să remedieze situaţia? 
Căutase în brațele unei alte femei ceea ce soția lui nu avea să 
mai fie niciodată în măsură să-i ofere. 

— Știu că probabil mă urâăști. Și dacă vrei să plec, eu nu mă 
voi opune. Dar îmi doresc să fiu aici. Mi-am dat demisia din 
poliţie ca să pot începe să îndrept răul făcut, să fac niște 
schimbări în viața mea și să fiu soțul pe care-l meriţi. 

Nicola privea ferm, cu hotărâre, ușa deschisă. 

— Aș vrea să fim ca înainte. Ca-n vremurile de demult, când 
petreceam toate nopţile împreună și eram nedespărțiţi. Eu... am 
făcut o mare greșeală și chiar dacă n-o să mi-o pot răscumpăra 
vreodată... aș vrea ca momentul ăsta să reprezinte un nou 
început pentru mine. Și pentru noi. 

Tony a lăsat să-i cadă capul în piept, conștient de posibilitatea 
ca Nicola să declare căsnicia încheiată și să-l arunce în stradă. 
Cum putuse să fie așa de tâmpit? Și de egoist? 

Nicola încă refuza să reacționeze în vreun fel. Când discutau, 
clipea de obicei o dată pentru da și de două ori pentru nu, însă 
deocamdată ochii ei se înverșunau să rămână neclintiţi. Avea 
obrajii umezi și Tony s-a întins s-o șteargă cu un șervețel. Nicola 
a închis ochii și a rămas cu ei închiși, refuzând să-l privească în 
timp ce el îi dezmierda obrazul. 


VP - 211 


— Poate că n-o să vrei să mai auzi niciodată de mine, dar eu 
țin să încerc. Chiar ţin să încerc. Nu-ţi impun cu forța. Dacă vrei 
să mă duc și s-o aduc pe mama ta acum, să-i spun și ei ce s-a- 
ntâmplat, sunt dispus s-o fac. Dar dacă mă vrei alături de tine, 
atunci dă-mi voie să-mi iau revanșa. Gata cu nopţile dormite 
separat, gata cu dialogurile pe fugă. Gata cu infirmierele și 
străinii. Doar tu, eu... și Charles Dickens. 

El a venit la capul patului și, pentru prima dată, astăzi ea n-a 
mai întors privirea. 7 

— De tine depinde, iubito. Sunt în mâinile tale. Imi dai voie să 
încerc? 

Liniştea din încăpere era absolut apăsătoare - Tony nu-și 
auzea decât bătăile inimii. Simțea că e pe cale să plesnească, 
dar pleoapele Nicolei s-au mișcat în sfârșit. 

S-au închis și au rămas așa. 


102. 


Centrul de consiliere pentru studenţi se afla în capătul rău 
famat de pe Highfield Road din Portswood. Era aproape de 
campusul Universităţii Southampton, dar se adresa și studenților 
de la Universitatea Solent și de la Centrul Naţional de 
Oceanografie - dacă se osteneau să bată atâta drum. Agenta 
Sanderson stătea acum în faţa clădirii, mutându-se, obosită, de 
pe un picior pe celălalt, așteptând să apară Jackie Greene. 
Studenții sunt păsări de noapte, iar consilierii stau și ei adesea 
până târziu, dar pe Sanderson o nemulţumea că Greene 
întârziase. Era femeie în toată firea - directoarea centrului și cea 
mai experimentată consilieră -, ar fi putut și ea să se arate 
punctuală la o întâlnire cu poliţia. 

Când doamna Greene cea obeză și-a făcut în sfârșit apariţia, 
pricina întârzierii sale a devenit rapid evidentă. Nu prea îi 
plăceau gaborii. Să fi fost din cauza simpatiilor politice de 
stânga (avea calculatorul tapetat cu abţibilduri cu Greenpeace și 
Sindicatul Naţional Studenţesc) sau din solidaritate cu studenţii, 
pe care considera că poliţia îi bruscase la recentele manifestații 
împotriva tăierilor de fonduri din universităţi? Oricum, nu părea 


VP - 212 


deloc doritoare să ajute. Dar lui Sanderson nu-i păsa. Era prost 
dispusă și gata de confruntare. 

— Ne interesează studentele care activează ori au activat ca 
escorte. Fata probabil consumă droguri și alcool, se pare că e 
predispusă la violenţă și credem că a născut de curând. 

— Cam mulţi „probabil” și „se pare”, a venit replica prea puţin 
folositoare a lui Greene. Aţi vorbit cu maternitățile locale? 

— Bineînţeles, dar organizaţia dumneavoastră se ocupă de 
toată studenţimea și sunteţi astfel cea mai în măsură să ne dați 
o mână de ajutor, a spus Sanderson, respingând tentativa lui 
Greene de a se sustrage întrebărilor. 

— Ce vă face să credeţi că e studentă? 

— Nu știm dacă este. Dar avem de-a face cu o persoană 
tânără, educată și foarte pricepută la calculatoare. E vorba 
despre cineva care a avut - și are - mult potențial, dar care a 
deraiat complet. Dacă are sau a avut un bebeluș, este vital să 
dăm de ea cât mai repede. Am aici un portret-robot la care aș 
dori să vă uitaţi, poate vă împrospătează memoria. 

Jackie Greene a luat portretul. 

— Probabil că s-a ales cu o mulţime de vânătăi, zgârieturi sau 
răni în urma unei confruntări recente. Dacă o astfel de persoană 
v-a contactat sau v-a trecut pragul... 

— N-o cunosc. 

— Mai uitați-vă o dată. 

— De ce? V-am spus deja că n-o cunosc. Doar nu vă-naoiţi de 
vorbele mele... 

— Nu sunt sigură că vă daţi seama de gravitatea situaţiei. Au 
murit deja cinci oameni și vor muri și alţii dacă nu punem mâna 
pe ea. Prin urmare, v-aș ruga să vă gândiţi. A apelat la 
organizaţia dumneavoastră vreo studentă care activează în 
industria sexului și care corespunde acestei descrieri? 

— Of, Doamne, dar chiar nu pricepeţi? a întrebat-o Greene, 
clătinând din cap. 

— Cum aţi spus? 

— Avem o droaie... zeci de fete care corespund descrierii și 
care ne telefonează în fiecare săptămână. Știţi ce costisitoare a 
ajuns o diplomă mai nou? Probabil că nu. 

Sanderson n-a băgat în seamă jignirea. 

— Continuati. 


VP - 213 


— N-am să vă dau nume. Şedinţele sunt strict confidenţiale, 
ar trebui să știți acest lucru. 

— lar dumneavoastră ar trebui să știți că în situaţii de forță 
majoră - așa cum este cu prisosinţă cea de faţă - pot solicita un 
ordin judecătoresc care vă obligă să-mi puneţi dosarele la 
dispoziție. Ceea ce înseamnă că vom trece prin sită datele 
tuturor studenţilor care au intrat vreodată în contact cu 
dumneavoastră. 

— Mă puteți ameninţa cât doriţi. Nu vă dau niciun nume. 

— Vă mai întreb o dată. V-a contactat cineva care corespunde 
descrierii? 

— Eşti surdă, dragă? O multime de fete corespund descrierii. 
Rămân fără bani, recurg la prostituție, nu reușesc să se 
descurce, dar e deja prea târziu. Ajung atunci să bea sau să se 
drogheze ca să reziste și multe dintre ele cad pradă violenţei, 
sunt violate și rămân gravide. Anumite fete urmează cursurile 
unor facultăţi care durează șase sau șapte ani, mămica și tăticu' 
nu le pot plăti taxele, din partea guvernului clar că n-au ce 
sprijin s-aștepte, ce le mai rămâne de făcut așadar? 

Sanderson a simţit un fior pe șira spinării, în timp ce prindea 
contur o idee. 

— Staţi un pic. Consideraţi că e mai probabil ca fetele pe care 
le așteaptă mulţi ani de studiu să recurgă la prostituție? 

— Desigur. E logic, nu? Le costă zeci de mii de lire să termine 
o astfel de facultate, iar prostituția aduce mai mulţi bani decât o 
slujbă de barmaniţă, așa că... 

— Și ce facultăţi durează așa mult? 

— Medicina veterinară, anumite specializări inginerești, dar în 
general doctorii. Medicina. 

— Și v-a contactat de curând vreo studentă la medicină care 
s-ar potrivi descrierii noastre? 

— Mai multe. Dar, cum spuneam, nu vă dau niciun nume. 

Jackie Greene s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu brațele 
încrucișate, sfidând-o pe Sanderson să meargă și să aducă 
mandatul. Sanderson ar fi făcut și acest lucru dacă trebuia, dar 
îi venise o altă idee cum să facă rost de informaţiile necesare. A 
părăsit centrul de consiliere și s-a îndreptat spre clădirea 
principală a universităţii. În mintea ei prindea contur o imagine 
și intenţiona s-o concretizeze cât mai rapid. La urma urmei, cine 


VP - 214 


ar putea să execute mai bine o toracotomie decât o fostă 
studentă medicinistă? 


103. 


Helen ar fi trebuit să plece din sediu în urmă cu câteva ore, 
dar tot nu se îndura. Era aproape 9 dimineaţa - echipa urma să 
se întrunească - și Harwood avea să aștepte, fără îndoială, să se 
adune cu toţii înainte de a-și face apariţia și de a prelua 
controlul. Se pricepea să se sincronizeze în astfel de cazuri, 
pentru a obţine efectul maxim. Va ruga vreun membru al 
echipei luate ca din oală să-i dea raportul, după care va delega 
sarcinile. Ceea ce însemna că Helen avea la dispoziţie o oră, cel 
mult două, înainte să dispară de-a binelea. 

Luase dosarele cazului din centrul de comandă și se cuibărise 
într-o sală de interogatorii plină de igrasie, foarte rar folosită. 
Toată noaptea recitise vraful de documente din dosarele 
numeroase, încercând să discearnă elementele importante 
dincolo de avalanșa detaliilor. Pornind în sens invers, de la cea 
mai recentă și mai sălbatică crimă, căutase corespondențe și 
analogii, doar - doar va descoperi niște indicii referitoare la 
Îngeraș - ce anume o determinase să ucidă și ce plănuia să facă 
în continuare. Aveau bărbaţii aceia vreo legătură cu mediul 
studenţesc? Apelaseră la vreo agenţie de escorte care recruta 
femei „de calitate”? Ce declanșase crimele? împotriva cui se 
îndrepta furia ei? Întrebări peste întrebări. 

Odată ce se crăpase de ziuă și nu înregistra niciun progres, 
Helen s-a întors la principiile de bază. Cine era Îngeraș și ce 
accelerase această serie de crime? Care era scânteia care 
dezlănţuise incendiul? 

Deschizând dosarul Alan Matthews, l-a recitit în amănunt 
pentru a cine știe câta oară. Era așa de obosită, încât literele îi 
dansau prin faţa ochilor. Sorbind încă o gură de cafea rece, și-a 
îndreptat atenţia asupra fotografiilor făcute la locul crimei. Le 
mai văzuse de nenumărate ori, însă continuau să-i provoace 
greață - toracele umflat, despicat și expus privirii tuturor. 

Expus privirii tuturor. Sintagma îi răsuna în minte, în timp ce 
studia cadavrul lui Alan Matthews. Deodată, ochii i-au fugit la 


VP - 215 


gluga cu care-i fusese acoperit atent capul înainte să moară. 
Helen o considerase de la bun început un element de siguranţă 
pentru Îngeraș - tentativa unui ucigaș în formare de a-și 
ascunde identitatea, în caz că lucrurile nu ar funcţiona și victima 
ar scăpa cu viaţă. Dar dacă avea o altă semnificaţie? Lucrase pe 
îndelete cu ceilalți - îi acoperise cu injurii, după care-i 
spintecase cu o mână sigură, delectându-se. Toracotomia 
artizanală, cum o numise Jim Grieves, executată în cazul lui Alan 
Matthews era mai grosieră, mai brutală. Oare din cauză că fata 
era o amatoare sau fusese și altceva la mijloc? Era agitată? 

Helen a aruncat un ochi la ceasul de pe perete. Trecuse de 
nouă și jumătate, iar timpul pe care îl avea la dispoziţie aproape 
că se scursese de tot. Insă Helen simţea că a prins un fir și că 
piesele tabloului sunt pe cale să se așeze în ordine în faţa ei. 
Trebuia să continue și să spere, în pofida evidenţei, că nu va fi 
descoperită. A început să-i sune mobilul, dar nu l-a băgat în 
seamă. Nimic nu trebuia să-i mai distragă atenţia acum. 

Gluga. Să se concentreze la glugă. Caracteristica distinctivă a 
primei crime. Poate că Îngeraș voia să-și ascundă identitatea în 
cazul în care victima scăpa sau o făcuse pentru că... nu voia să 
dea ochii cu victima în timp ce o mutila. Îi era frică de ea? Se 
temea să nu-i piară curajul? O cunoștea? 

Gluga nu avea rolul de a sufoca victima și nu mai apăruse în 
celelalte cazuri. Ce anume conferea unicitate primei sale 
victime? Avea vreo putere asupra ei? Ce-l făcea pe Alan 
Matthews special? Era un pervers sexual ipocrit și corupt, 
obsedat de litera evangheliei și pasionat să-și bată familia... 

Un crâmpei de amintire. Pe Helen o râcâia ceva. A dat brusc 
restul dosarelor deoparte, căutând raportul de supraveghere 
privitor la familia Matthews, întocmit de agentul Fortune și 
echipa lui. Era o înlănţuire de amănunte banale și tabele orare, 
care puteau fi toate de folos, însă Helen a trecut peste ele și s-a 
dus la fotografiile de la înmormântare. Helen participase și ea, 
pentru numele lui Dumnezeu - avusese răspunsul sub nas în 
toată această perioadă? 

Imagini cu cortegiul plecând de-acasă, cu oamenii îndoliaţi 
care soseau, cu membrii familiei ieșind din biserică. Toate 
ridicau aceeași întrebare. lat-o pe Eileen, susţinută de fiica cea 
mare, Carrie. Şi iată-i pe gemeni, eleganţi în costumele negre. 
Dar unde era Ella? Pe când trăia, lui Alan Matthews îi făcea mare 


VP - 216 


plăcere să se prezinte ca tatăl a patru copii, capul fertil al unei 
familii extrem de unite, disciplinate și pioase - prin urmare, 
unde era fiica cea mică? De ce nu venise la înmormântare? Și, 
încă și mai important, de ce n-o pomenise familia deloc - nici în 
discuţiile cu poliţia și nici la slujba de la biserică? De ce fusese 
Ella complet eliminată din cadru? 

Aceste gânduri au fost imediat succedate de un altul. Inima. 
Livrase toate celelalte inimi la serviciu, cu excepţia inimii lui 
Alan Matthews. Aceasta fusese trimisă familiei acasă. Fără 
îndoială că exista o semnificaţie? 

Telefonul lui Helen a început să sune din nou. Se pregătea să 
respingă apelul - așteptându-se la o Harwood scoasă din pepeni 
-, dar a recunoscut numărul și a răspuns. 

— Inspector Grace. 

— Şefa, eu sunt, a spus Sanderson. Mă aflu la secretariatul 
universităţii și s-ar putea să am ceva pentru dumneavoastră. 
Tocmai parcurgeam o listă cu studenţii care au renunţat anul 
ăsta la studii, mai ales studentele mediciniste. Și-am dat de un 
nume... 

— Ella Matthews? 

— Ella Matthews, a confirmat Sanderson, uimită de 
clarviziunea superioarei sale. A fost o studentă eminentă în 
primul an, după care a luat-o razna rău de tot. Intârzieri, 
prezentat la cursuri beată sau drogată, comportament agresiv 
față de colegi. Asistentul ei social bănuia că a recurs la 
prostituție deoarece nu mai primea bani din partea familiei. 
Ajunsese în ultimul hal. A dispărut acum șase luni. 

— Bine lucrat. Continuă. Găsește-i prietenii, îndrumătorii, pe 
toţi cei care ar putea să ne ofere mai multe informații 
referitoare la locurile care-i plăceau, unde se simțea în 
siguranţă, de unde făcea rost de droguri, orice. Este suspecta 
noastră principală - răscolește peste tot. 

Sanderson a închis. Helen știa că nu mai are dreptul să dea 
ordine, dar acum, când în sfârșit prinseseră un fir, nici prin cap 
nu-i trecea s-o lase pe Harwood să ducă totul de râpă. Avea 
senzaţia că tot ei îi aparţine cazul și nu era pregătită să-i dea 
drumul deocamdată. Cu dosarele în braţe, Helen a părăsit 
încăperea degrabă. 


VP - 217 


Avea foarte puţin timp la dispoziţie, însă știa că există cineva 
care poate dezvălui adevărul. Şi se îndrepta acum spre acea 
persoană. 


104. 


Trecuse de ora zece. Ar fi trebuit să plece amândoi la serviciu 
de mult. În schimb stăteau acolo la căldurică, îmbrăţișaţi, 
fericiţi, într-o dogoare postcoitală, nemișcaţi. După toată 
tulburarea și emoția recentă, era așa de bine să stai în tihnă și 
tăcere! 

Odată ce Steve îi dăduse ultimatumul, primul impuls al lui 
Charlie fusese să riposteze. Ura să fie înghesuită la colț și silită 
să aleagă între a fi mamă sau polițistă. Însă chiar în timp ce-i 
reproșa că schimbă regulile din mers, că nu se ţine de cuvânt, 
simţea cum își pierde vlaga. Dacă totul se reducea într-adevăr la 
o alegere între el și slujbă, Steve câștiga la orice oră. Charlie își 
iubea meseria - doar asta-și dorise dintotdeauna și plătise din 
greu pentru ambiția ei. Dar nu-și putea imagina viaţa fără Steve, 
iar el avea dreptate. Chiar exista un gol imens între ei, cu 
conturul nepieritor al copilașului pe care-l pierduse Charlie când 
fusese sechestrată. 

Se tot învărtiseră în cerc ore întregi, până când Charlie 
promisese că-și va da demisia. In momentul acela, Steve s-a 
pornit pe plâns. La fel și Charlie. Curând după aceea au sfârșit în 
pat, făcând dragoste cu o patimă și o sete care i-au surprins pe 
amândoi. Au evitat orice metodă contraceptivă - o recunoaștere 
tacită că se schimbase situaţia și nu mai exista cale de 
întoarcere. 

Era așa de plăcut, așa un lux să stea lungită lângă el! Charlie 
își închisese telefonul și alungase orice gând la Helen și la 
colegi, care se întrebau cu siguranţă pe unde umblă. Avea s-o 
sune mai târziu pe Helen să-i explice. 

Dacă a simţit vreun fior de vinovăţie sau chiar mai mult de un 
fior, Charlie l-a ignorat. Decizia ei era luată. 


VP - 218 


105. 


Helen era convinsă că Eileen Matthews îi va trânti ușa-n nas, 
dar a avut noroc de această dată. l-a deschis unul din gemeni și, 
la vederea legitimaţiei, a poftit-o pe Helen direct înăuntru. În 
timp ce el s-a repezit la etaj să-și cheme mama, Helen a studiat 
sufrageria cu atenţie. Tot ce vedea nu făcea decât să-i confirme 
bănuielile. 

Eileen Matthews a intrat hotărâtă. Se vedea că-și pregătise 
discursul, dar Helen nu avea chef de prelegeri. 

— Unde este Ella? a întrebat Helen pe un ton răstit, arătând 
din cap spre pozele înrămate de pe pereţii sufrageriei. 

— Poftim? a ripostat Eileen. 

— Văd fotografii cu dumneavoastră și Alan. O mulţime de 
poze cu gemenii. Și Carrie - la botez, la nuntă, cu primul nepotel 
în braţe. Dar nu văd nicio poză cu Ella. Dumneavoastră și soțul 
eraţi niște familiști convinși. De aceea, vă mai întreb o dată - 
unde este Ella? E 

Eileen arăta de parcă încasase un pumn în față. Işi pierduse 
pe moment darul vorbirii și respira precipitat și neregulat. O 
clipă i-a dat lui Helen senzaţia că e pe cale să leșine, dar în cele 
din urmă a răspuns: 

— A murit. 

— Când? a repezit-o Helen, deloc convinsă. 

O nouă tăcere prelungită. Apoi: 

— Pentru noi, a murit. 

Helen a clătinat din cap, exasperată de această femeie 
fanatică și fără minte. 

— Cum așa? 

— Nu sunt obligată să răspund la astfel de întreb... 

— Ba sunteţi. Și dacă nu începeţi să vorbiţi chiar acum, vă 
scot afară din casă cu cătușe la mâini. De față cu băieţii, de față 
cu vecinii... 

— De ce ne faceţi una ca asta? De ce faceţi... 

— Deoarece cred că Ella v-a ucis soțul. 

Eileen a clipit de două ori la ea, după care s-a prăbușit pe 
canapea ca o cârpă. In clipa aceea Helen a știut că indiferent ce 
altceva îi mai ascunsese, Eileen nici măcar nu se gândise 


VP - 219 


vreodată că fiica ei putea să aibă vreun amestec în uciderea lui 
Alan. 

— N-am... dar mai stă în Southampton? a îngăimat Eileen în 
cele din urmă. 

— Bănuim că locuiește prin Portswood. 

Eileen a dat din cap, însă era greu de estimat în ce măsură 
asimila informaţiile. A urmat o tăcere lungă și grea, brusc și 
inoportun întreruptă de telefonul lui Helen care suna. Harwood. 
Helen a respins apelul și și-a închis telefonul, după care s-a 
așezat alături de Eileen pe canapea. 

— Spuneţi-mi ce s-a-ntâmplat. 

Eileen nu zicea nimic, aflată încă în stare de șoc. 

— Pe Alan nu-l putem aduce înapoi. Dar putem salva alte 
vieţi. Îţi stă-n puteri s-o faci, Eileen, dacă accepţi acum să stai 
de vorbă cu mine. 

— A fost dintotdeauna oaia neagră. 

Helen s-a strâmbat la auzul acestei fraze, dar n-a comentat. 

— Când era mică, era o fetiță cuminte, dar în adolescenţă s-a 
schimbat. Nu mai asculta. Nici de mine. Și nici măcar de tatăl ei. 
Devenise răzvrătită, distrugătoare și violentă. 

— Violentă cu cine? 

— Cu sora și cu fraţii ei, cu alţi copii mai mici. 

— Și ce măsuri aţi luat? 

Tăcere. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ea după aceste incidente? a reformulat 
Helen. 

— A fost pedepsită. 

— Cine a pedepsit-o? 

— Alan, firește, a răspuns femeia, derutată de întrebare. 

— De ce n-ai făcut-o tu? 

— Pentru că el e soțul meu. Capul familiei. Eu îi sunt tovarășă 
de viață și îl susțin cu tot ce pot, dar este datoria lui să ne 
îndrepte atunci când greșim. 

— Să „ne” îndrepte? Te pedepsea și pe tine? 

— Bineînţeles. 

— Bineînțeles? 

— Da, bineînţeles, a confirmat Eileen sfidătoare. Știu că-n ziua 
de astăzi lumea nu privește cu ochi buni pedepsele corporale, 
dar noi, împreună cu alţi membri ai congregaţiei din care facem 


VP - 220 


parte, am fost mereu de părere că bătaia este necesară dacă 
vrem ca oamenii să înveţe... 

— Deci asta a primit Ella - bătăi? _ 

— La început. Însă nu s-a-nvăţat minte. În adolescenţă se 
încăiera, umbla cu băieţi, se-mbăta... 

— Și ce-a păţit pe urmă? 

— Pe urmă Alan a pedepsit-o mai aspru. 

— Adică? 

— Adică a luat-o la pumni. Cu acordul meu. lar atunci când 
refuza în continuare să se căiască, Alan o ducea în pivniţă. 

— Și? 

— Se asigura că-și bagă minţile-n cap. 

Helen a clătinat din cap, șocată de ce-i era dat să audă. 

— Poţi să tot dai din cap, a adăugat în grabă Eileen, dar am 
trei copii zdraveni și ascultători, care știu ce-i rău și ce-i bine, 
tocmai pentru că au fost crescuţi așa. Pentru că i-am crescut să- 
și respecte tatăl și prin el... 

— Lui Alan îi făcea plăcere să-și pedepsească copiii? 

— Nu se ferea niciodată să-și îndeplinească datoria. 

— Răspunde-mi dracului la-ntrebare! 

Eileen a amuţit, năucită de izbucnirea neașteptată. 

— Soțului tău îi făcea plăcere să-și pedepsească copiii? 

— Nu se plângea niciodată că trebuie s-o facă. 

— Şi îi plăcea să te bată? 

— Nu știu. Nu era vorba de „plăcere”... 

— A mers vreodată prea departe? Cu tine? 

— Eu... nu... 

— L-ai rugat vreodată să se oprească și el a continuat totuși? 

Eileen a lăsat capul în piept și n-a zis nimic. 

— Arată-mi pivniţa. 

(J 

Eileen s-a opus inițial, dar nu mai avea putere să se lupte, aşa 
că, după câteva minute, se afla alături de Helen în hruba 
înghețată. Era întuneric și dezolant, patru pereți de cărămidă 
netencuiți, locul era gol, cu excepția unui scaun pliant și a unei 
lăzi de plastic încuiate, într-un colț. Pe Helen au trecut-o fiorii, 
dar nu din pricina frigului. 

— La ce foloseşte scaunul? 

Eileen a ezitat un pic, apoi a răspuns: 

— Alan o lega pe Ella de scaun. 


VP - 221 


— Cum? 

— Cu cătușe la mâini și la glezne. Pe urmă lua un bici sau un 
lanţ din cutie. 

— Și-o bătea până-și băga minţile-n cap? 

— Uneori. 

— Uneori? 

— Trebuie să înţelegi cum era. Nu-l asculta. Nici nu voia s- 
audă. Așa că uneori el trebuia să apeleze și la alte metode. 

— Ca de pildă? 

Eileen s-a gândit câteva clipe. 

— În funcţie de faptele ei. Dacă hulea, o obliga să mănânce 
excremente. Dacă fura, îi umplea gura cu monede și o silea să 
le-nghită. Când umbla cu băieţi... o lovea între picioare, să fie 
sigur că nu mai face niciodată așa ceva... 

— O tortura? a urlat Helen. 

— O corija, a ripostat Eileen. Tu nu-ţi dai seama, era sălbatică. 
De nestăpânit. 

— Era traumatizată. Traumatizată de acest tiran de soţ al tău. 
De ce n-ai intervenit, pentru Dumnezeu? 

Eileen n-o mai putea privi în ochi pe Helen. Cu toată 
convingerea ei, în absența soțului nimic nu mai părea de 
neclintit. Helen a adăugat pe un ton mai blând: 

— De ce ea, și ceilalți nu? 

— Pentru că ei făceau ce li se cerea. 

— Și câţi ani avea Ella când s-a măritat? 

— Șaisprezece. Și-a terminat școala, apoi s-a cununat cu un 
bărbat cumsecade. 

— De la biserică? 

Eileen a dat afirmativ din cap. 

— Câţi ani avea soțul ei când s-au căsătorit? a continuat 
Helen. 

— Patruzeci și doi. 

Eileen a ridicat brusc capul, de parcă aștepta reacţia 
dezaprobatoare a lui Helen. 

— Fetele tinere au nevoie de disciplină... 

— Ai mai spus-o, i-a tăiat Helen vorba cu fermitate. 

A urmat o tăcere grea. Această încăpere cunoscuse atâtea 
suferinţe, invective, ură și abuzuri. Ce neajutorată trebuie să se 
fi simţit fata, singură, aici, cu tatăl său despotic, care o tortura 


VP - 222 


fizic și verbal! Pe Helen o asaltau amintiri demult îngropate din 
propria sa copilărie, pe care se lupta să le respingă acum. 

Gemenii începuseră să se agite și strigau după mama lor. 
Eileen a dat să plece, dar Helen a prins-o de braţ, ţintuind-o pe 
loc. 

— De ce-a plecat de acasă? 

— Pentru că era pierdută. 

— Pentru că n-a vrut să-și abandoneze studiile și să se mărite 
cu un individ care ar fi putut să-i fie tată? 

Eileen a ridicat din umeri, ofensată de prezenţa lui Helen, care 
o judeca. 

— Voia să înveţe, nu-i așa? Voia s-ajungă medic. Chiar după 
tot ce pătimise, își dorea să ajute oamenii. 

— A fost vina școlii. Acolo le bagă fetelor tot felul de idei în 
cap. Noi știam că se va termina prost și așa s-a și-ntâmplat. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Helen. 

— Ne-a părăsit. Și-a nesocotit tatăl, declarând că va găsi ea 
alte căi să-și finanţeze „studiile”. Am știut cu toţii ce-nseamnă 
asta. 

O bucurie amară răzbătea din vocea lui Eileen. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? 

— S-a apucat de prostituție. Lua bani de la străini care... 

— De unde știi? 

— Pentru că ne-a spus chiar ea. Când a venit acasă cu un 
bastard în pântece. 

Helen a oftat, în timp ce tragicul tablou al vieţii Ellei prindea 
contur în mintea ei. 

— Al cui era? 

— Nu știa nici ea, a zis Eileen, dar acum îi dispăruse orice 
urmă de bucurie din glas. 

— Cum așa? 

— S-a... a dat de bucluc. Un grup de bărbaţi care... au păcălit- 
o să meargă la ei acasă. 

— Și au violat-o? 

Eileen a început deodată să plângă, cu capul plecat, cu umerii 
tremurându-i ușurel. Dincolo de toate dogmele, poate că mai 
păstra undeva un sentiment matern. 

— Eileen? 

— Da. l-au... Au ținut-o acolo două zile. 


VP - 223 


Helen a închis ochii. Ar fi vrut să respingă aceste orori trăite 
de Ella, însă imaginile îi pătrundeau cu forţa în minte. 

— După care au ameninţat-o că-i taie beregata dacă suflă o 
vorbă, a continuat Eileen cu voce stinsă. 

— Și s-a întors acasă când a aflat că e gravidă? 

Eileen a dat din cap că da. 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

— Alan a gonit-o. Ce altceva putea face? 

A privit-o rugător pe Helen, de parcă o implora să înţeleagă. 
Lui Helen îi venea să urle la ea, dar și-a stăpânit furia. 

— Când a fost asta? 

— Acum șase luni. 

— Și pe urmă aţi exclus-o din familie? 

Eileen a dat din cap. 

— Înainte, Alan le spunea tuturor că a plecat în străinătate să 
lucreze... cu o organizaţie medicală de binefacere. Dar mai apoi, 
a spus că a murit. 

— Și pozele? a întrebat Helen, sperând, în ciuda evidenţei, că 
ar putea găsi o fotografie recentă a ucigașei pe care o căuta. 

Eileen a ezitat înainte să ridice din nou capul, cu ochii în 
lacrimi. 

— Le-a ars absolut pe toate. 


106. 


Helen a fugit spre motocicletă, pornindu-și din mers telefonul. 
Șapte mesaje audio. Pesemne toate de la Harwood, dar nu avea 
timp de așa ceva acum. A apelat-o în schimb pe Sanderson. 

A lăsat telefonul să sune la nesfârșit. Apoi: 

— Alo? 

— Sanderson, eu sunt. Poţi să vorbești? 

O scurtă ezitare, apoi: 

— A, bună, mami, o secundă, te rog. 

Deșteaptă fată. A urmat o pauză mai lungă și s-a auzit ușa de 
urgenţă în caz de incendiu care s-a deschis și s-a închis. 

— Nu am voie să vorbesc cu dumneavoastră, a zis Sanderson 
în surdină. Harwood vă caută peste tot și umblă cu o falcă-n cer 
și cu alta-n pământ. 


VP - 224 


— Știu și îmi pare rău, dar trebuie să-ţi cer încă o favoare, 
însă... am nevoie să dai de Carrie Matthews. Află dacă știe ceva 
despre soarta surorii sale și vezi dacă poţi face rost de la ea de 
vreo poză. Dacă nu are, încearcă la universitate. Alan Matthews 
i-a distrus toate fotografiile după ce a venit acasă gravidă, după 
un viol în grup. Ella Matthews este criminala pe care o căutăm - 
sunt sută la sută sigură. Prioritatea pentru tine și restul echipei 
este s-o găsiţi înainte să ucidă din nou. 

— S-a-nţeles! Vă sun îndată ce am noutăți. 

(J 

Urcând scările spre apartamentul lui Jake, Helen simțea un 
amestec de panică și ușurare. Era ușurată că avea să-l vadă, 
însă o neliniștea totodată negura care creștea înăuntrul ei. Deși 
era o femeie puternică, în anumite momente se simţea 
copleșită. Răul din lume era covârșitor și uneori se pomenea 
aruncată în trecut, în vremurile când ea era sacul de box al lumii 
întregi, când ea și sora ei ispășeau parcă toate păcatele 
omenirii. Acum era agitată și nu reușea să-și controleze spaima 
intensă, senzaţia că în orice moment se va întoarce în hruba 
aceea. 

Jake a dat s-o strângă în braţe, dar Helen nu i-a permis. S-a 
prins în lanţuri singură și l-a îndemnat să treacă la treabă. Işi 
dădea seama că se poartă necivilizat și agresiv, dar avea nevoie 
disperată de asta. 

— Acum. 

Jake șovăia. 

— Te rog. 

Atunci el s-a înduplecat. A luat o cravașă de dimensiuni 
mijlocii de pe panoplie, a ridicat brațul și a plesnit-o strașnic 
peste spatele gol. 

— Incă o dată! 

A ridicat braţul din nou. De data asta n-a mai ezitat - simţea 
cum începe să se destindă corpul lui Helen și cum îi dispare 
neliniștea. A izbit iar și iar cu cravașa, tot mai pornit pe măsură 
ce-și intra în ritm. Helen gemea acum, cerând și mai multă 
durere. Jake i-o oferea... mai iute și mai iute. 

În cele din urmă, loviturile s-au rărit, în timp ce Helen se 
relaxa, și în scurtă vreme totul era iarăși calm. 

Helen savura această clipă de liniște. Viaţa ei fusese teribil de 
încordată și practic scăpată de sub control, dar indiferent ce 


VP - 225 


avea să se mai întâmple, ea putea reveni mereu aici. Jake 
continua să fie medicamentul necesar atunci când o copleșea 
negura. Nu-l iubea, dar avea nevoie de el. Poate că ăsta era 
primul pas. 

Avea noroc. Își găsise pe cineva. Ella nu reușise. Nu fusese 
decât jucăria bărbaţilor care se distrau manipulând și 
agresându-le pe femei. La început tatăl ei, cu pasiunea lui 
pentru violenţă, sadism și cruzime. Apoi un grup de bărbaţi care 
se delectaseră sechestrând și torturând o tânără vulnerabilă. O 
maltrataseră și o lăsaseră gravidă. O femeie singură, purtând în 
pântece rodul unui viol. 

Robert i-a venit în minte pe neașteptate. Și, odată cu el, ca- 
ntotdeauna, gândurile despre Marianne. 


107. 


E uimitor cât de calmi devenim atunci când știm că se apropie 
sfârșitul. Odată luată decizia, Ella parcă prinsese aripi. Chicotea, 
îi cânta Ameliei, se comporta ca o puștoaică zăpăcită. Furia 
continua să pândească din străfunduri, așteptând ocazia să se 
dezlănţuie și să pună din nou stăpânire pe ea, dar în această 
dimineaţă nici nu voia să audă de așa ceva. 

Șutise niște hăinuțe elegante de copii de la Boots, cu câteva 
zile în urmă. Acum îi părea bine că o făcuse. Tinea ca Amelia să 
arate bine când aveau s-o găsească. De când o adusese pe 
lume, singură și neîngrijită în acest apartament soios, nu știa 
cum să se raporteze la ea. Era prețul plătit pentru păcatele ei, 
un cadou otrăvit din partea celor care o violaseră, să-i aducă 
aminte ce crudă e lumea. Iniţial se simţise tentată să înăbușe 
mogâldeaţa țipătoare. Era gata s-o facă, dar... fetiţa îi semăna 
leit. Agresorii ei erau oacheși, nerași și bruneţi. Amelia era 
blondă și avea un năsuc rotund și drăgălaș. 

Mai apoi se gândise s-o neglijeze pe fetiță, s-o pedepsească 
pentru că venise pe lume înfomentând-o cu bună știință. Simţise 
însă cum laptele i se prelingea din sâni și a înțeles că era în joc 
ceva mai puternic decât ea. Așa că îi dăduse să sugă. Uneori își 
trecea sfârcul peste gura copilei, apoi și-l retrăgea, întărâtându-i 
foamea nepotolită. După o vreme însă și acest lucru i s-a părut 


VP - 226 


prostesc și crud, și a hrănit-o cu dragă inimă. A constatat că e 
fericită când alăptează și hrănește copilașul, iar în acele scurte 
momente cât erau legate una de alta izbutea să uite de tot 
restul - violenţa, făţărnicia, furia. Într-o bună zi, a înţeles că nu 
vrea ca fetița să sufere, că vrea s-o protejeze. Atunci, ori de câte 
ori ieșea noaptea, îi strecura un pic de somnifer în biberon. În 
felul ăsta, dormea liniștită până se întorcea mama ei. 

O încerca tristețea, dar s-a scuturat de ea. Pornise pe drumul 
ăsta și regretele nu-și mai aveau rostul. Pastilele o așteptau în 
bucătărie. Nu mai trebuia decât să prepare amestecul și totul 
era gata. 

Nu avea cum să mai dea înapoi. 


108. 


Cele două femei se fulgerau reciproc din priviri și niciuna nu 
era dispusă să cedeze. Harwood declanșase potopul, dojenind-o 
sever pe Charlie pentru iresponsabilitate, când aceasta a 
detonat bomba. Demisiona din poliţie începând chiar din clipa 
aceea. 

Harwood, cu dezinvoltura proprie oamenilor ambiţioși, s-a 
oprit o clipă, după care a continuat tăvălugul. Refuza să accepte 
demisia lui Charlie. Era gata să-i acorde timp ca să-și 
reconsidere hotărârea și să repare această greșeală majoră, să- 
și poată duce la îndeplinire destinul în cadrul forțelor de ordine. 
Charlie se întreba dacă nu cumva Harwood se angajase în faţa 
șefului poliţiei să preia toate sarcinile lui Helen, asigurându-l că 
această anchetă extrem de mediatizată nu va avea de suferit ca 
urmare a retragerii inopinate a lui Helen. 

— Charlie, avem nevoie de tine. Echipa are nevoie de tine, a 
spus Harwood, și te rog să-ţi reconsideri deocamdată poziţia. 

— Imposibil. Mi-am dat cuvântul de onoare. 

— Te înţeleg, dar poate că aș putea eu să stau de vorbă cu 
Steve? Știu că a avut niște diferende cu Helen, însă ea nu mai 
contează acum. 

— Ba pentru mine contează. De aceea, cu-atât mai mult... 

— Îți apreciez loialitatea, crede-mă, dar am impresia că nu 
vezi pădurea din cauza copacilor. Suntem pe cale să punem 


VP - 227 


mâna pe această criminală și am nevoie de toți oamenii 
disponibili. Trebuie să terminăm cu povestea asta. Spre binele 
tuturor. 

„Spre binele carierei tale”, a corectat-o Charlie în gând, dar n- 
a zis nimic. 

— Aştept de la tine măcar să continui să te prezinţi la serviciu 
în perioada de preaviz. Doar știi ce suciţi pot fi cei de la resurse 
umane când vine vorba de pensii și toate astea, dacă oamenii 
încalcă termenii contractului. Fă cel puţin atâta lucru pentru 
mine și ajută-ne să încheiem. 

Charlie a capitulat în scurtă vreme. Adevărul era că se simţea 
într-adevăr foarte prost să-i lase baltă pe Sanderson, McAndrew 
și restul echipei în acest moment crucial. Totuși, a avut un 
sentiment foarte ciudat reluându-și locul printre ceilalți în 
centrul de comandă. Fără Helen totul era foarte diferit. 

Sanderson îi dăduse raportul lui Harwood. Aceasta dădea 
acum instrucţiuni echipei, însă Charlie își pierduse concentrarea, 
plictisită de regulile și metodele inspectoarei-șefe. N-o găsiseră 
încă pe Ella, dar era doar o chestiune de timp - cunoșteau o 
sumedenie de lucruri despre ea. Harwood se apropia de fondul 
problemei și Charlie a ieșit din visare exact atunci când noua ei 
șefă își arăta finalmente colții. 

— Important este s-o capturăm pe Ella Matthews cât mai 
rapid și mai curat cu putinţă, a declarat Harwood. Este o 
criminală în serie și va continua să ucidă dacă nu e oprită. De 
aceea am solicitat și am obţinut un ordin judecătoresc de 
urgență, care permite inclusiv folosirea de mijloace letale la 
prinderea ei. Forțele Speciale au fost mobilizate și sunt gata să 
intervină în caz de nevoie. 

Charlie s-a uitat la ceilalți, care păreau surprinși și stânjeniţi, 
dar Harwood a continuat neabătut: 

— Avem o sarcină simplă. S-o capturăm pe Ella Matthews. Vie 
sau moartă. 


109. 


Se apropiase de casă cu precauţie extremă și a constatat cu 
uimire - și îngrijorare - că nu era necesar. Haita ziariştilor 


VP - 228 


abandonase fără nicio explicaţie locuinţa lui Robert. Se 
așternuse din nou calmul peste această alee liniștită, dar era o 
tăcere lugubră - căsuţa modestă părea pustie, părăsită sub 
rafalele de ploaie care nu conteneau. 

Helen a rămas ţintuită locului, tot mai murată de ploaie cu 
fiecare clipă care trecea, întrebându-se ce era de făcut. 
Disperată să vadă cu ochii ei prin ce trecea Robert, venise într- 
un pelerinaj tăcut aici pe Cole Avenue, dar acum era evident că 
se petrecuse ceva. Ceva îi gonise pe ziariștii care se ţinuseră 
scai de el. 

Mai stătea încă acolo nehotărâtă, când s-a deschis ușa de la 
intrare. O femeie între două vârste s-a uitat în stânga și-n 
dreapta, de parcă se aștepta să-i sară careva în faţă, apoi s-a 
dus iute la o mașină parcată pe alee. A băgat o valiză în 
portbagaj, după care a dat să se întoarcă înăuntru. S-a oprit și s- 
a răsucit însă, cu ochii la femeia frumoasă îmbrăcată în costum 
de motociclist care înlemnise acolo. Pe fața Monicăi se citea 
nedumerirea, apoi a înțeles și a pornit pe neașteptate cu pas 
hotărât către Helen. 

— Unde este? a întrebat Helen. 

— Ce-ai făcut? s-a stropșit Monica la ea, cu limba 
împleticindu-i-se în gură de furie. 

— Unde este? Ce s-a-ntâmplat? 

— A plecat. 

— Unde-a plecat? 

Monica a ridicat din umeri și a întors capul. Era evident că nu 
voia să plângă în fața lui Helen. 

— Unde? 

Cu toată rușinea, vocea lui Helen era mânioasă și 
nerăbdătoare. 

Monica a continuat să o privească fix. 

— Pesemne că a plecat azi-noapte. Am găsit în dimineaţa asta 
un bilet. Zicea că... probabil nu ne vom mai vedea niciodată. Că 
este spre bi... 

Au podidit-o lacrimile. Helen a venit la ea s-o susţină, dar a 
fost respinsă categoric. 

— Să te bată Dumnezeu pentru ce i-ai făcut. 

Și a intrat în casă, trântind cu putere ușa după ea. Helen a 
rămas  neclintită în ploaie. Avea dreptate, firește. Helen 


VP - 229 


intenţionase s-o salveze pe Marianne. Intenţionase să-l salveze 
pe Robert. Și îi dusese pe amândoi la pieire. 


110. 


Lui Carrie Matthews îi tremura mâna când i-a întins agentei 
Sanderson fotografia Ellei. Era un selfie pe care Ella îl trimisese 
prin e-mail surorii sale - un mesaj de solidaritate din exil și o 
amintire totodată. Când Sanderson se prezentase acasă la 
Carrie, în Shirley, soţul acesteia, Paul, încercase să preia 
controlul și s-o îndepărteze pe tânăra lui soţie. Era puternic ca 
un taur - membru în consiliul parohiei și fondatorul Ordinului 
Creștin Conjugal. Lui Sanderson îi făcuse o plăcere deosebită să- 
| dea afară din cameră, ameninţându-l cu o arestare cât se 
poate de publică dacă nu se supune. El păruse șocat - sau mai 
bine zis consternat -, dar în cele din urmă a făcut ce i s-a spus. 

— Vă rog s-o găsiţi. Vă rog, ajutaţi-o, implora Carrie în timp ce 
scotea fotografia din ascunzătoarea ei din comodă și i-o înmâna 
lui Sanderson. Ea nu este așa cum are lumea impresia. 

— Știu, a zis Sanderson. Facem tot ce putem. 

Numai că Sanderson era conștientă chiar în momentul în care 
rostea aceste cuvinte că existau șanse foarte mici ca totul să se 
termine cu bine. Lui Harwood îi intrase în cap s-o oprească pe 
Ella prin orice mijloace, iar Ella mersese prea departe ca să se 
mai teamă de moarte. Cu toate astea, Sanderson a liniștit-o pe 
Carrie și a plecat, asigurând-o din pragul ușii că existau multe 
organizaţii și adăposturi gata s-o ajute dacă va avea vreodată 
nevoie. 

Îndată ce a ieșit, a fost chemată prin staţia radio. 

O femeie care se potrivea descrierii Ellei tocmai fusese 
reperată furând dintr-un magazin Boots din Bevois. Scăpase de 
agenţii de pază și se refugiase undeva pe proprietatea Fairview. 

Sanderson a ţâșnit în mașină și a demarat în câteva secunde, 
cu sirena urlând și făcându-și loc prin traficul orei de prânz. Așa, 
deci. Începuse runda finală. lar Sanderson ţinea neapărat să ia 
parte la deznodământ. 


VP - 230 


111. 


S-a strecurat înăuntru ca o hoaţă. Prezenţa ei aici părea 
greșită și reprobabilă, deși ea condusese atâţia ani ostilitățile. 
Acum era doar o străină, inutilă și nedorită. 

După confruntarea cu mama lui Robert, Helen plutise în 
derivă, doborâtă de amploarea răului săvârșit. l-a dat un telefon 
lui Jake, dar el era prins cu un client. Pe urmă s-a împotmolit, 
neștiind ce să mai facă. Nu mai avea pe cine să sune. 

Treptat, emoţiile s-au potolit și a triumfat raţiunea. Putea să 
facă ceva util. Deși îi fusese luat cazul, majoritatea dosarelor se 
aflau încă la ea și, de altfel, era foarte important să noteze 
pentru Sanderson, Harwood și ceilalţi tot ce aflase despre Ella. 
Dacă se ajungea vreodată la tribunal, fiecare detaliu, oricât de 
minor, trebuia să fie bine pus la punct. Nu-și putea permite vreo 
greșeală care să văduvească familiile victimelor de dreptatea pe 
care o meritau. Luându-și inima-n dinţi, Helen a pornit spre 
Southampton Central, să-și facă datoria. 

Sergentul de la recepţie credea despre ea că plecase în 
concediu și a fost surprins să o revadă. 

— Nelegiuiții nu cunosc odihna? a întrebat-o voios. 

— Hârţogăraie, a răspuns Helen cu un aer blazat. 

El i-a dat drumul înăuntru. Helen a luat ascensorul până la 
etajul șapte. Un traseu parcurs de atâtea ori, dar niciodată ca 
proscrisă. 

Ajunsă în sală, și-a scris raportul și a lăsat dosarele pe biroul 
lui Harwood. Se pregătea să plece, când un zgomot a făcut-o să 
tresară. În prima clipă, a fost derutată - Harwood și echipa sa se 
aflau pe teren -, apoi uimită. Era Tony Bridges, o altă victimă a 
naufragiului. S-au privit reciproc un moment, după care Helen l- 
a întrebat: 

— Ai aflat? 

— Da, Helen, și îmi pare foarte rău. Dacă e vina mea, aș 
putea să... 

— N-are de-a face cu tine, Tony. E ceva personal. Vrea să se 
descotorosească de mine. 

— E o tâmpită. 

Helen a zâmbit. 

— Chiar dacă-i așa, ea are pâinea și cuțitul, deci... 


VP - 231 


— Sigur. Voiam doar să-ți las... adică să-i las... ăsta. Raportul 
meu. 

— Gând la gând, a zis Helen, surâzând încă o dată. Lasă-i-l pe 
birou. 

Tony a ridicat melancolic din sprânceană și s-a îndreptat spre 
biroul lui Harwood. Privindu-l, Helen nu se putea gândi decât la 
cât de mare era pierderea. Un ofițer dibaci și devotat, doborât 
de un moment de slăbiciune. Acţionase prostește, dar nu merita 
așa ceva. Melissa era o femeie vulgară și șmecheră, care 
prinsese ocazia și exploatase fără pic de milă sentimentele lui 
Tony în scopuri personale. Acum toată lumea era de acord că 
„Lyra” fusese doar o plăsmuire. Lui Helen îi era necaz că se 
lăsase dusă de nas. Cât de ușor îi dusese Melissa de nas! lar ei, 
bazându-se pe afirmaţiile unei singure persoane, se năpustiseră 
orbește într-o fundătură și periclitaseră anche... 

Monologul interior al lui Helen s-a oprit brusc, întrerupt de un 
gând fulgerător. Pentru că nu doar Melissa o „cunoscuse” pe 
Lyra. Mai era cineva care pretindea că se intersectase cu 
această stafie imaginară. O tânără. O tânără cu un bebeluș. 

Gândul i-a fugit la discuţia aceea - o revedea în minte pe 
prostituata din faţa ei, legănându-și cu stângăcie copilașul care i 
se zbătea în braţe, cum declara că o „cunoscuse” pe Lyra. Fata 
vorbea monosilabic și părea cam necioplită, însă Helen văzuse și 
altceva la ea. Teasta rasă și numeroasele piercinguri îi 
ascundeau identitatea, dar forma feţei amintea de cineva. 
Ridicând ochii spre cea mai recentă poză a Ellei, pe care 
Sanderson o pusese la panou, Helen și-a dat seama pe loc că 
fata aceea - cu pomeții proeminenţi și gura mare și senzuală - 
fusese chiar Ella. 

Și-a revenit la realitate și l-a văzut pe Tony privind-o fix. Părea 
îngrijorat. 

— Eşti OK, şefa? 

Helen s-a uitat lung la el, parcă neîndrăznind să creadă. Apoi 
a spus: 

— Am prins-o, Tony. Am prins-o. 


VP - 232 


112. 


Helen a traversat centrul orașului, gonind spre zona de nord. 
Depășea flagrant limita de viteză permisă, dar nu-i păsa. Se 
pricepea de minune să-și strunească motocicleta, putea să 
întreacă orice mașină de poliţie și o însufleţea gândul că va da 
ochii cu criminala. 

Tony încercase să o oprească, dar Helen i-o tăiase scurt: 

— Nici nu m-ai văzut, Tony. 

Ceea ce se pregătea să facă era periculos și contravenea 
tuturor regulamentelor. Dacă se stabilea vreo legătură între 
Tony și acţiunile ei, el risca să-și piardă pensia, plăţile 
compensatorii, totul. Ea nu putea să-i facă una ca asta. In plus, 
cu cât știa mai multă lume, cu atât mai mare era probabilitatea 
să i-o ia altcineva înainte și s-o prindă pe Ella. lar Helen era 
hotărâtă să nu permită așa ceva. 

Nu avea idee cum să procedeze. O cuprinsese pur și simplu 
sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva ireparabil, simţea 
că se apropie oribilul punct culminant și își dădea seama că 
trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca să oprească vărsarea de 
sânge. Era în joc viaţa unui copilaș. Și a Ellei. În ciuda tuturor 
faptelor ei, în ciuda repulsiei și a ororii pe care le stârneau 
aceste crime, Helen o compătimea pe Ella și voia s-o escorteze 
în siguranţă la secţie. 

A ajuns curând pe Spire Street. Oprind în faţa blocului 
părăginit, a oprit motorul și a sărit de pe motocicletă fără 
greutate, dintr-o singură mișcare. S-a uitat împrejur - niciun 
semn de viață pe această stradă uitată de Dumnezeu. 
Prinzându-și bastonul la centură, a pășit înăuntru. Casa scării 
era pustie și rece, plină de rămășițele festinului drogaţilor din 
noaptea precedentă. Clădirea istovită urma să fie restaurată 
peste un an, dar până una-alta devenise căminul unui grup 
pestrit de narcomani și indivizi fără căpătâi. Aici părea să 
funcţioneze politica ușilor deschise - lumea intra și ieșea la orice 
oră din zi și din noapte - astfel că nu i-a fost greu să ajungă la 
apartamentul de la etajul trei. Aici o văzuse Helen ultima oară 
pe Ella cu patru zile în urmă, tolănită pe canapeaua slinoasă 
laolaltă cu alte drogate și prostituate. Tovărășia celor bătuţi de 
soartă. 


VP - 233 


Însă acum Ella nu se afla acolo. Pomenindu-se cu legitimaţia 
sub nas, „proprietarul” urât mirositor al apartamentului a 
îndrumat-o mai sus. Conform spuselor sale, Ella locuia la ultimul 
nivel, într-o splendidă izolare - doar ea și bebelușul, la adăpost 
de ochii iscoditori ai asistenţilor sociali. Nefiind genul de clădire 
unde se pun întrebări, reprezenta ascunzătoarea perfectă 
pentru o criminală invizibilă. 

Helen s-a oprit în faţa apartamentului cu numărul 9 și a 
apăsat ușurel pe clanţă. Era încuiat. Și-a lipit urechea de ușă, 
străduindu-se să prindă vreo mișcare. Nimic. Apoi un plânset 
slab. A ciulit și mai tare urechea, așteptând. Dar se făcuse din 
nou liniște. A scos un card de credit din buzunar și l-a strecurat 
în crăpătura dintre ușă și toc. Zăvorul vechi și slăbit a cedat în 
douăzeci de secunde. Helen era înăuntru. 

A închis ușa după ea fără zgomot și a rămas pe loc. Nimic. A 
înaintat cu grijă. Dușumelele vechi protestau, așa că a schimbat 
traseul, furișându-se pe lângă perete. 

Ajunsă în dreptul ușii de la bucătărie, s-a oprit. A băgat iute 
capul înăuntru, dar încăperea era goală. Doar o chiuvetă 
murdară și un frigider de mari dimensiuni, care zumzăia fericit. 

Helen a înaintat tiptil spre sufragerie sau, mai bine zis, spre 
ceea ce rămăsese din ea. Presupunea cumva că Ella va fi aici, 
dar când a intrat a constatat că și această cameră era pustie. 
Apoi l-a auzit - același scâncet, din nou. 

Teama îi depășea prudenţa acum. Scoțând bastonul, Helen a 
traversat încăperea și a împins ușa dormitorului. Se aștepta la 
un atac în orice moment, dar camera era goală - cu excepţia 
unui pat vechi, cu așternutul boţit, și a unui pătuţ pliant, pe care 
se zvârcolea o fetiță foarte mică. Helen a aruncat o privire peste 
umăr, să nu fie luată prin surprindere, dar domnea liniștea, așa 
că a intrat în grabă. 

Asta era, deci. Copilul pe care Ella nu și-l dorise niciodată. Dar 
pe care îl îngrijea, cu toate acestea. Helen avusese dreptate să 
vină. Lăsându-și bastonul pe pat, s-a aplecat și a luat-o în braţe 
pe fetiță, care își freca ochii somnoroși cu pumnișorul strâns, pe 
cale să se trezească din somn. Imaginea i-a adus un surâs pe 
buze lui Helen. Văzând-o, fetița i-a zâmbit la rândul ei. Cine știe 
la ce grozăvii asistase acest bebeluș, prin câte trecuse, dar 
putea să mai zâmbească încă. Un dram de candoare mai 
dăinuia. 

VP - 234 


— Ce dracului faci? 

Helen s-a întors și a dat cu ochii de Ella, care se afla la nici 
trei metri distanță, în sufragerie. Pe chipul Ellei se citea mai 
degrabă iritarea decât mânia, dar imediat ce Helen s-a întors 
spre ea, expresia feţei i s-a schimbat. Recunoscând-o pe Helen, 
a dat drumul plasei de cumpărături și a zbughit-o. Helen se 
aștepta să audă ușa de la intrare trântindu-se, dar în schimb a 
auzit un dulap care s-a deschis și s-a închis zgomotos. Peste 
câteva clipe, Ella era înapoi, cu un cuțit uriaș de măcelărie în 
mână. 

— Las-o jos și dă-i drumul de-aici! 

— Nu pot să fac asta, Ella. 

Tânăra a făcut o grimasă auzindu-și numele. 

— LAS-O JOS! a urlat. 

Copilașul a început să se smiorcăie, speriat de această 
înfruntare gălăgioasă. 

— S-a terminat, Ella. Știu prin ce-ai trecut, știu cât ai suferit. 
Dar s-a sfârșit. De dragul tău și al copilului, a venit vremea să te 
predai. 

— Dă-mi-o în clipa asta, altfel îți scot nenorociţii de ochi! 

Helen a strâns bebelușul la piept, iar Ella a făcut un pas 
înainte. 

— Cum o cheamă? a întrebat Helen, retrăgându-se, dar 
păstrând contactul vizual. 

— Nu face pe nebuna cu mine! 

— Spune-mi, te rog, cum o cheamă. 


— Dă-mi-o! 

Vocea îi era amenințătoare și nesigură, dar nu a mai făcut 
niciun pas. li fugeau ochii de la fetiță la Helen, cântărind 
opțiunile. 


— N-am să fac asta, Ella. Va trebui să mă omori mai întâi. Nu 
mă preocupă decât soarta ta și binele copilului. N-o duceţi bine 
deloc și meritaţi amândouă ceva mai bun de-atât. Dă-mi voie să 
te ajut. 

— Ai impresia că nu știu ce se va-ntâmpla? Imediat ce ieşim 
de-aici, mă pomenesc în cătușe și n-o s-o mai văd niciodată. 

— Nu se va... 

— Crezi că pun botul la chestii de-astea? Nici să nu te 
gândești. Fetița nu iese de-aici și nu ieși nici tu. 


VP - 235 


În timp ce Ella se apropia, Helen s-a tras într-o parte, să 
protejeze copilul. Ella avea ochii întunecaţi de furie și respira 
precipitat, iar în clipa aceea Helen și-a dat seama că a comis o 
greșeală fatală. 


113. 


Charlie se îndepărta cu pași mari de proprietatea Fairview, 
chinuindu-se să ţină pasul cu superioara sa. Harwood era foc și 
pară că „pontul” se dovedise a fi o pierdere de vreme. Se 
năpustiseră spre Fairview, urmaţi de Forțele Speciale și aproape 
toată echipa de la criminalistică - spre marea surpriză a 
fetișcanei de șaisprezece ani care se ascundea în apartamentul 
prietenei sale după o tentativă neîndemânatică de a șterpeli 
niște farduri de la Boots. Semăna întrucâtva cu Ingeraș, dar era 
mult prea tânără, iar pletele ei negre și lungi erau naturale. 
Odată ce și-au revenit din șoc, cele două au prins curaj, 
devenind chiar impertinente, întrebând dacă de fiecare dată 
trimiteau ţipi înarmaţi până-n dinţi ca să se ia de fete - ceea ce 
n-a avut darul s-o bine dispună pe Harwood. Intr-o altă situaţie, 
într-o altfel de lume, ar fi fost distractiv. Dar așteptările ei erau 
mult prea mari, și Charlie o urma acum, cu inima strânsă. 

— Ce dracu’ caută ăsta aici? 

Charlie a ieșit din starea de prostraţie și a văzut-o pe Harwood 
gesticulând spre Tony, care stătea de vorbă cu un agent în 
uniformă, un prieten de-al lui. Harwood a fixat-o pe Charlie cu 
niște ochi foarte bănuitori, însă de această dată Charlie nu avea 
nicio vină. 

— Habar n-am. 

S-au dus în grabă la el. 

— N-ai ce să cauţi aici, l-a anunţat Harwood fără niciun 
preambul. Indiferent ce-ţi închipui că ai avea de câștigat venind 
încoace... 

— Mai taci dracului din gură! s-a răstit Tony la ea, reducând-o 
pe loc la tăcere. 

Privirea lui era inflexibilă, nu suporta nicio obiecţie. 

— Helen știe unde este Ella. S-a dus după ea. 

— Poftim? 


VP - 236 


— N-a vrut să-mi spună unde merge. Sau cum de știe unde se 
află Ella. Dar cred că e-n primejdie. Trebuie s-o ajutăm. 

Vorbele îi ieșeau ca o avalanșă, era foarte îngrijorat. 

— De unde naiba știe? 

— N-a spus. Eu am urcat la etajul șapte să-mi predau raportul 
și... Mi-a zis să nu suflu o vorbă... dar nu pot să fac așa ceva. 

— Să se ocupe agenţii în uniformă. Dacă a văzut-o cineva pe 
ea sau motocicleta aia tâmpită, să-mi dea de știre urgent. 
Verificaţi camerele de supraveghere din trafic - să vedem dacă-i 
putem afla traseul, a zis Harwood, întorcându-se către Charlie. 
Trimite-o pe McAndrew înapoi la secţie. Să se uite prin hărtiile 
lui Helen. Poate dă de ceva pe-acolo. 

— Dar telefonul ei? Poate o localizăm prin triangulaţie... 

— Fă-o! 

Charlie a pornit în viteză, urmată îndeaproape de Harwood. 

— Și eu? Eu ce pot să fac? a întrebat Tony. 

Harwood s-a oprit și s-a întors spre el: 

— Tu poţi să te duci dracului! 


114. 


Nu avea scăpare. Helen bătuse în retragere din faţa Ellei în 
dormitorul minuscul, iar acum era înghesuită într-un colț. De zile 
întregi se rugase să vină clipa asta - să se afle față-n faţă cu 
ucigașa - și iată că ruga i se îndeplinise, dar moartea părea să 
fie unica ieșire. Helen a strâns și mai tare fetița la piept, iar Ella 
a mai făcut un pas spre ele. 

Se amăgise singură că ar putea-o salva pe Ella? Că tânăra mai 
păstra ceva omenesc în ea? Trebuia neapărat să ajungă la ea. 
Să treacă dincolo de toată nebunia și să găsească o portiţă. 

— Bun. Mă omori. Și apoi? Toată poliţia e pe urmele tale. Ți se 
cunoaște numele, se știe cum arăţi și că ai un bebeluș. 
Mizerabilul care stă sub tine știe că sunt la tine și te cunoaște, 
prin urmare nu poţi rămâne aici. Ce-o să faci - fugi cu fetiţa-n 
brațe? 

— N-o iau cu mine. 

— Cum adică? 


VP - 237 


— N-am idee ce se va-ntâmpla cu mine, însă drumul ei se 
sfârșește aici. A trecut prin destule deja. 

— Nu pot să cred că vorbești serios. 

— De ce mama dracului crezi că am luat laptele praf? a urlat 
Ella. Am și pastilele. Mă pregăteam să i le dau astăzi. Totul se 
putea rezolva... perfect. 

— E doar un prunc nevinovat. Pentru Dumnezeu, Ella, doar ai 
destulă minte! 

— Nu-mi mai tot spune pe nume. Ella e moartă. Copila va 
avea aceeași soartă, și dacă trebuie să te omor și pe tine ca s- 
ajung la ea, fii sigură că am s-o fac. 

A mai înaintat un pas. Aproape că ajunsese lângă Helen. 
Aceasta s-a încordat, așteptându-se să fie atacată în orice clipă. 
Apoi a zis: 

— Atunci, fă-o! Îţi ușurez sarcina. 

Helen s-a aplecat și a lăsat-o pe Amelia pe pat. 

— Dacă ai într-adevăr intenţia s-o ucizi, îţi ușurez eu sarcina. 
Poftim. Fă-o. 

Luată pe nepregătite, Ella și-a mutat privirea de la Helen la 
fetiță și înapoi. Copila dădea din piciorușe pe pat și - eliberată 
din strânsoarea caldă a lui Helen - s-a pus pe plâns. 

— DĂ-I DRUMUL! a strigat Helen deodată. 

Ella însă șovăia. Helen se încordase ca un arc, gata să 
țâșnească la cel mai mic gest al Ellei spre bebeluș, dar nu s-a 
întâmplat nimic. lar în această clipă, Helen a știut că are o 
șansă. 

— Ella, ascultă-mă! Știu că treci prin iad și ţi se pare că lumea 
toată e-mpotriva ta, că mustește de ticăloși violenţi care nu vor 
decât să te facă să suferi. Și ai dreptate. Așa este. 

Ella i-a aruncat o privire suspicioasă, bănuind că e vreun 
șiretlic la mijloc. Helen a tras adânc aer în piept și a continuat: 

— Am fost și eu violată în copilărie. De mai multe ori. Aveam 
șaisprezece ani, încercam să-mi croiesc un drum în viaţă, dar 
am făcut niște alegeri greșite. Și am plătit pentru asta. Incă 
platesc. Așa că știu prin ce treci. Știu că ţi se pare că nu mai e 
loc de-ntoarcere, însă există. 

Ella o sfredelea din priviri. 

— Inventezi tot căcatul ăsta. 

— Uită-te bine la mine! a ripostat Helen, scoasă deodată din 
fire. Uite în ce hal îmi tremură mâinile... N-am mai spus nimănui 


VP - 238 


aceste lucruri, niciunui suflet de om. Să nu mă acuzi pe mine că 
mint. 

Ella n-o slăbea din priviri. Strângea cuțitul în mână. 

— N-am cum să pretind că te cunosc, a adăugat Helen. Nu 
știu exact ce ţi-a făcut tatăl tău și ce ţi-au făcut bărbaţii ăia, dar 
știu bine că nu trebuie să se termine așa. O poţi scoate la capăt. 
Pentru tot ce-ai făcut, ai avut motive bine întemeiate, iar Amelia 
o să vrea să-i fii alături când va crește mai mare. Va avea 
nevoie de tine. Te rog, n-o abandona, Ella, te implor! 

Pentru prima dată, Ella a lăsat ochii în jos, spre bebeluș. 

— Știu că ai un suflet bun. Știu că ești capabilă să faci ce 
trebuie pentru fetiţa ta. Te rog, dă-mi voie să te-ajut. De dragul 
ei. 

Helen a întins mâna. Își dădea seama că în clipa aceea se 
joacă ultima carte. Încercarea finală de izbăvire. Ultima șansă să 
o salveze pe Ella. 


115. 


Se zbăteau în beznă - bâjbâiau orbește, în timp ce pământul 
le fugea de sub picioare. Intoarsă de urgenţă la secţie, Charlie 
preluase frâiele. Poate că Harwood era șefa, dar ea avea 
experiență operativă și refuza să lase lucrurile în seama altcuiva 
- miza era mult prea mare. Doar că nu ajungeau nicăieri. 

McAndrew citise deja de două ori însemnările lui Helen, dar nu 
putuse trage nicio concluzie cu privire la ascunzătoarea Ellei. 
Încercaseră s-o localizeze pe Helen prin triangulaţie, dar nu 
descoperiseră decât că aceasta avea telefonul închis. Ultima 
oară îl utilizase cu șase ore în urmă, când se afla la secţie, deci 
nu le servea la nimic. Camerele din trafic înregistraseră 
motocicleta lui Helen gonind spre nord, însă o pierduseră după 
ce tipa ieșise din centrul orașului. Unde naiba era? Ce anume 
văzuse doar ea și nimeni altcineva? 

Charlie a străbătut coridorul, a coborât scările și a ieșit din 
clădire. Echipa urma să-și continue eforturile conform 
indicaţiilor, dar ea simţea că trebuie să iasă și să facă ceva. 
Apropiindu-se de mașină, a încetinit pasul. Se contura un gând, 
își amintea un dialog mai vechi. Treptat a prins viaţă o idee și, 


VP - 239 


electrizată, Charlie a sărit în mașină și a demarat în viteză. 
Dintr-odată, a știut exact unde trebuie să meargă. 
e 

S-au întors mai multe capete după ea în timp ce trecea 
printre șirurile de birouri, ducându-se glonț spre cel din fundul 
sălii. Agenţii de pază și secretarele, ale căror proteste le 
ignorase cu desăvârșire, se repeziseră pe urmele ei, dar Charlie 
avea un avans mare și ajunsese deja în biroul Emiliei până să 
pună ei mâna pe ea. Trântind ușa, a împins spătarul unui scaun 
sub clanţă și s-a întors cu faţa la ziarista năucită. 

— Unde e? 

— Unde-i cine? 

— Helen Grace. 

— Habar n-am și, drept să-ţi spun, nu-mi prea dau seama ce-ţi 
închipui că... 

— Cum reușești? 

— Ce să reușesc? Vorbește lămurit, te rog, Chiar... 

— Ştii unde e, știi cu cine e... 

— Ferească sfântul, cum să... 

Charlie deja străbătuse încăperea până să-și termine Emilia 
fraza. Înșfăcând-o pe ziaristă de beregată, a izbit-o cu putere de 
peretele de cărămidă. 

— Ascultă-mă cu mare atenție, Emilia. E-n joc viaţa lui Helen 
și ai cuvântul meu că dacă nu-mi spui chiar acum ce trebuie să 
știu, te fac afiș pe peretele ăsta. 

Emilia se sufoca, iar mâinile lui Charlie o strângeau tot mai 
tare de gât. 

— Am pătimit prea multe ca s-o las de izbeliște. Spune-mi 
cum faci. l-ai instalat ceva pe telefon? Îi interceptezi mesajele? 

Emilia scutura din cap. Charlie a lovit-o strașnic de zid. 

— SPUNE-MI! 

Emilia a bolborosit ceva, încercând să vorbească, iar Charlie a 
slăbit strânsoarea. Emilia bâiguia ceva. 

— Cum? 

— Motocicleta, a bolborosit Emilia. 

— Ce-i cu ea? a întrebat Charlie. 

— Are un dispozitiv de localizare pe motocicletă. 

Deci asta era. 

— Și cum o urmărești? 


VP - 240 


— E conectat la telefonul meu. Câtă vreme se află pe o rază 
de opt kilometri în jurul meu, pot s-o găsesc. 
— Bine, a zis Charlie, eliberându-și victima. Du-mă la ea. 


116. 


Fetița orăcăia amarnic pe pat, înfuriată la culme. Niciuna 
dintre femei nu a făcut vreun gest s-o liniștească. Parcă 
încremeniseră pe o muchie îngustă, oscilând între salvare și 
pieire. Helen nu o scăpa pe Ella din ochi. Aceasta refuzase să 
apuce mâna lui Helen sau să lase deoparte cuțitul. Se uita fix la 
copilașul care zbiera, de parcă încerca să dezlege cine știe ce 
enigmă de nepătruns. Helen se gândea că ar putea-o dezarma 
pe Ella cu o mișcare bruscă, acum când nu era atentă, însă n-a 
îndrăznit să riște. Mai ales că părea atât de aproape s-o 
convingă! 

— Nu asta a fost intenţia mea. 

Helen a tresărit la auzul vorbelor Ellei. 

— N-am vrut să se întâmple așa. 

— Știu. 

— E vina lui. 

— Știu că tatăl tău a fost un om crud... 

— Le-am făcut un serviciu celorlalţi copii. 

— Gemenii? 

— Și Carrie. l-am eliberat. 

— Ai dreptate, Ella. Era un tiran sadic. 

— Și-un ipocrit de tot căcatul. Știi ce mi-a spus? A spus că 
sunt necuratul. Că sunt murdară. Mi-a spus că am o inimă 
neagră. 

— Se înșela. 

— După ce tipii ăia... au făcut ce-au făcut, m-am apucat de 
alcool, droguri, pastile, tot ce prindeam... curată sinucidere... și 
mi-am jurat să nu mai apelez la ei niciodată. Il uram. Și pe ea la 
fel. 

l-a aruncat o privire Ameliei. 

— Dar eram în șapte luni. Și... și m-am rugat de ei să mă 
ajute. l-am implorat să găsească un cămin pentru ea. Undeva, 


VP - 241 


departe de mine. lar ei mi-au trântit ușa-n nas. Cică violul era un 
tratament prea bun pentru una ca mine. 

Cuvintele se rostogoleau, bolovănoase și amare. 

— M-a privit în faţă... și mi-a zis toate blestemăţiile... și pe 
urmă... pe urmă... 

— L-ai revăzut, nu-i așa? Mai târziu? L-ai văzut cum lua în 
mașină o prostituată. 

Ella s-a întors și ochii îi scăpărau de furie. 

— Peste doar câteva săptămâni... Și se cunoșteau. Era clientul 
ei fidel, porcul dracului. Atunci m-am prins - în fiecare marţi 
seara, Dumnezeu știe de când, el... După tot ce zisese, după tot 
ce făcuse... 

— Te-a minţit și pe tine, a minţit-o și pe mama ta. 

— Când l-am aranjat, nici n-a știut că sunt eu. Un mizilic de 
perucă neagră și câteva piercinguri... dar aș fi putut să port și 
uniforma mea școlară, și să zâmbesc cu gura până la urechi. Nu- 
i stătea capul decât la ce urma să primească, la ce-o să-l lase 
să-i facă. Era un porc și a primit ce merita. 

Helen n-a spus nimic. Amelia se învineţise la față de plâns, 
scuturată de accese de tuse. 

— Trebuie luată în brațe, Ella. Trebuie s-o iei în braţe. 

Ella și-a revenit, privind-o cu suspiciune pe Helen. 

— N-o putem lăsa să plângă așa. Se sufocă. 

Amelia a început să zbiere și mai tare, apoi a pornit din nou 
să tușească violent. Ella șovăia. 

— Te rog, Ella, pune cuțitul pe pat, ia-ţi copilașul și hai să 
ieșim împreună. 

Ella s-a uitat la Amelia, apoi la cuțitul din mâna ei. Asta era - 
ori, ori. 

— Hai să terminăm cu toate astea. 


117. 


Sus, sus, sus. Forțele Speciale urcau scările în mare viteză, 
îndreptându-se către punctul de observaţie de la ultimul etaj al 
clădirii care stătea să se prăbușească. Scările erau ciobite, 
șubrede, iar Harwood trebuia să calce cu grijă, venind pe urmele 


VP - 242 


lor. A auzit-o în spatele ei pe McAndrew, căreia îi scăpase 
piciorul printre niște scânduri, slobozind o înjurătură cruntă. 

— Fără gălăgie, pentru Dumnezeu! s-a stropșit Harwood la ea. 

N-a durat mult și se aflau pe poziţii. Privind în jos, Harwood 
putea să vadă motocicleta lui Helen parcată în faţa blocului 
dărăpănat de vizavi. Charlie intrase deja - vagabonzii care-și 
făceau veacul pe-acolo confirmaseră că Ella Matthews locuia sus 
de tot. Pe partea cealaltă a culoarului, Forțele Speciale se 
instalaseră și cercetau prin lunetă, în căutarea obiectivului. 

— Ce-avem acolo? a întrebat Harwood, cu nervii întinși la 
maximum. 

— Două femei. 

— Grace? 

— Și încă una. 

— Ce se petrece? 

O lungă tăcere. 

— Nu văd bine. Sunt încleștate cumva. N-am unghi bun din 
poziţia asta. 

— Nu putem să mergem nicăieri altundeva, descurcă-te cu ce 
ai. Vezi vreo armă? 

— Negativ. 

— Ai cale liberă spre ţintă? 

— Negativ. 

— Atunci ce mama mă-sii poţi să-mi spui? 

— Dacă doriţi s-ajungeţi în faţa I.P.C.C.-ului, poftiţi, vă rog, i-a 
răspuns lunetistul scos din sărite. Dar eu nu fac nimic până nu 
prind cale liberă. vă pricepeţi dumneavoastră mai bine? Poftiti, 
treceţi în locul meu. 

A aruncat cuvintele fără să ridice măcar o dată privirea, 
concentrat la drama care se derula pe cealaltă parte a străzii. 
Harwood știa că el avea dreptate, dar asta n-o ajuta cu nimic. 
Investise foarte mult în această anchetă și trebuia să iasă 
perfect. 

Ce naiba se întâmpla acolo? 


VP - 243 


118. 


Helen refuza să coboare privirea. Acum stătea practic ochi în 
ochi cu Ella. li simțea izul acru al respirației și lama rece de oțel 
presată pe coapsa ei. Ella tot nu se îndura s-o lase din mână. 

— De ce ţii să mă salvezi, Helen? 

— Deoarece cred că ai fost nedreptăţită. Și cred că lumea ţi-a 
rămas datoare. 

— Tu crezi că sunt un om bun? 

A sesizat o nuanţă de ameninţare în vocea Ellei. 

— Știu că ești bună. 

Ella a zâmbit amar. 

— Atunci, ascultă-mă. Vreau să știi ceva. 

Se pregătea să vorbească, dar s-a oprit, distrasă de un 
scârțâit neașteptat venind din sufragerie. Trosnise dușumeaua. 
Helen și-a dat imediat seama că aveau musafiri. Charlie? Tony? 
Forțele Speciale? li venea să urle la ei să stea dracului deoparte, 
dar a rămas neclintită, fără să întrerupă contactul vizual, fără să 
respire. Ella a șovăit o secundă, după care s-a tras și mai 
aproape de Helen. 

— Nu regret, Helen. Indiferent ce-am să declar mai târziu, 
vreau ca tu să știi asta. Nu regret absolut nimic. 

Helen a rămas tăcută. Ella avea pupilele dilatate și respira 
precipitat. 

— Indivizii ăia... ipocriţii ăia... meritau să fie demascaţi, a 
continuat ea. Erau încântați să-și etaleze verighetele, să se 
joace de-a soţii și taţii. Se fereau să fie văzuţi cu fete de teapa 
mea. Ei bine, am schimbat situaţia. Le-am dezvăluit eu 
adevărata faţă. Uneori lumea are nevoie de un semnal de 
alarmă, nu? 

S-a uitat la Helen cu sălbăticie, apoi scânteile din ochii ei au 
părut să se stingă. 

— Dar vreau să fac ce trebuie pentru Amelia. Așa că mă voi 
bizui pe tine. Pot avea încredere-n tine, Helen? 

— Ai cuvântul meu. Nu te voi dezamăgi. 

— Atunci îţi mulțumesc. 

A întors încet cuțitul. Apucându-l de lamă, i l-a întins lui Helen, 
cu mânerul înainte. 


VP - 244 


În secunda următoare s-a auzit un pocnet ascuţit, iar Ella s-a 
clătinat și s-a prăbușit peste dulapul de lângă ea. 

Helen a rămas neclintită o clipă, înmărmurită. Revenindu-și, s- 
a năpustit spre Ella. Îngenunchind lângă ea, și-a dat seama că 
nu mai era nimic de făcut. Glonţul îi pătrunsese Ellei în tâmplă și 
tânăra murise pe loc. 

Charlie a dat buzna înăuntru, dar era prea târziu. Helen ţinea 
în braţe trupul ucigașei, în timp ce pe pat, stropită cu sânge, 
fetița ei plângea în continuare. 


119. 


Helen a ieșit din clădire, ţinând-o strâns pe Amelia la piept. 
Colegii s-au repezit s-o ajute, fotografii forfoteau în jurul său, dar 
ea nu vedea pe nimeni. l-a dat la o parte fără menajamente și 
și-a continuat drumul, dorindu-și să se îndepărteze cât mai mult 
de masacru. 

Oamenii o strigau, însă vocile lor erau simple zgomote. 
Tremura din tot corpul după trauma trăită, iar mintea ei derula 
iar și iar pocnetul ascuţit al glonțului lunetistului, într-o buclă 
fără sfârșit. Își dăduse atâta osteneală s-o salveze pe Ella, s-o 
scape din naufragiu. Însă dăduse greș și din nou avea mâinile 
pătate de sânge. 

Trecând prin fața unei mașini de poliţie sosite la fața locului, 
Helen și-a văzut imaginea reflectată în parbriz. Arăta monstruos 
- un aer dement, răvășită, cu părul alandala și veșmintele 
pătate. De-abia acum și-a dat seama de prezenţa lui Charlie, 
care o conducea spre paramedici, implorând-o cu blândeţe să 
accepte asistenţă medicală pentru ea și copil. 

Nu s-a împotrivit să urce în ambulanţă, dar a refuzat să 
coopereze mai mult de-atât. În ciuda tuturor strădaniilor 
paramedicilor, Helen nu i-a dat drumul din braţe Ameliei, care 
acum se calmase și se agăța de Helen cu mânuţele ei delicate. 
Umezindu-și cu salivă degetul mare, Helen a început să curețe 
de sânge faţa copilei. Fetiţa zâmbea fericită, ca și când îi făcea 
plăcere să fie atinsă și gâdilată. Helen îi auzea vorbind pe cei 
din jur. Aveau impresia că ea era în stare de șoc, că nu 
gândește limpede, dar se înșelau - Helen știa perfect ce face. 


VP - 245 


Atâta timp cât Amelia era în braţele ei, nu avea ce să păţească. 
Măcar pentru scurtă vreme, era la adăpost de lumea sinistră și 
necruțătoare. 


VP - 246 


Epilog 
120. 


Helen s-a oprit o clipă în faţa primăriei, scoțându-și oglinda 
pliabilă din poșetă ca să-și verifice înfățișarea. Trecuseră două 
săptămâni de la moartea Ellei și, chiar dacă încă mai era trasă la 
faţă și extenuată, de pe chipul ei dispăruse expresia de groază 
pură pe care o avusese zile întregi după eveniment. Aproape că 
nu ieșise deloc din casă de-atunci, și a cuprins-o brusc panica. 
La primărie evoluau de obicei diverse formaţii și actori de 
comedie, dar astăzi sala era ticsită de cei mai buni polițiști din 
Hampshire, întruniţi ca să-i sărbătorească pe ofițerii cu merite 
deosebite - printre care se număra și Helen. Ar fi putut găsi 
modalități mai ușoare de a se întoarce la o viaţă normală, iar 
instinctul îi spunea să le-ntoarcă spatele și s-o rupă la fugă. 

Însă imediat ce a pășit înăuntru, a întâmpinat-o un val enorm 
de simpatie. Zâmbete, bătăi pe spate, ropote de aplauze. Echipa 
de la etajul șapte s-a înghesuit în jurul ei, salutând întoarcerea 
șefei, primind-o cu entuziasm ca o familie. Se cunoștea că 
fuseseră îngrijoraţi pentru ea, temându-se că ar fi fost posibil să 
nu mai revină vreodată, iar Helen a fost mișcată de afecțiunea și 
preocuparea subalternilor. Primind felicitările lor, a înţeles că 
oricât de mult s-ar fi învinovăţit pe sine pentru eșecuri, Charlie, 
Sanderson și ceilalţi o vedeau ca pe o eroină. 

Emoţiile îi tot sporeau pe măsură ce se acordau premiile, iar 
apoi i-a venit în sfârșit și ei rândul. O diplomă oficială înmânată 
de șeful poliţiei din Hampshire în persoană. Alături de el, 
așteptând răbdătoare să-i strângă mâna lui Helen, se afla 
inspectoarea-șefă Harwood. 

— Felicitări, Helen! 

Helen i-a mulţumit din cap înainte să coboare de pe podium. 
Întorcându-se la locul ei din primul rând, a simţit cum o cuprinde 
un sentiment de satisfacţie secretă. Cazul fusese reflectat pe 
larg în presă de-a lungul ultimelor două săptămâni - imagini cu 
Helen părăsind clădirea cu Amelia în braţe umpluseră paginile 


VP - 247 


de deschidere ale tuturor ziarelor, atât locale, cât și naţionale. 
Echipa ei tapetase pereţii cu ele, mândră nevoie mare, păstrând 
locul central pentru articolele din Southampton Evening News, 
care se întrecuse pe sine lăudând caracterul și faptele lui Helen. 
Numele lui Harwood aproape că lipsea cu desăvârșire din 
reportaje. O prezenţă uitată. Poate că exista totuși dreptate pe 
lume. 

Membrii echipei au scos-o pe Helen din primărie pe umeri. 
Acordându-și cu toţii o pauză de prânz prelungită, au purtat-o în 
triumf la Coroana și doi președinți ca să serbeze deznodământul 
acestei investigaţii care ţinuse prima pagină a ziarelor. Poliţiștii 
sunt ciudaţi - deși știau bine că Helen nu bea, nici nu încăpuse 
vorbă să meargă în altă parte decât la acest local atât de 
frecventat. Helen n-a avut nimic împotrivă. Se simţea bine în 
acest colţișor familiar și se bucura să-și vadă iarăși subalternii 
fericiţi și relaxaţi. 

După ce și-a terminat băutura, Helen s-a furișat la toaletă, 
dornică să stea câteva clipe departe de adulaţii și laude. Dar 
chinul nu se isprăvise încă. 

— Prietene? 

Emilia Garanita. Luase parte la ceremonia de premiere și 
apăruse și aici. Umbra lui Helen. 

— De unde ai moștenit fascinația asta pentru toalete, Emilia? 
a întrebat-o Helen. 

— E greu să te prindă omul singură. 

Helen n-a zis nimic. Încheiase un armistițiu cu inamica sa 
imediat după terminarea anchetei, consimţind să n-o acuze pe 
ziaristă de tentativă de șantaj asupra unui ofiţer de poliţie aflat 
în exerciţiul funcțiunii și chiar mai rău de-atât, în schimbul 
promisiunii acesteia de a nu o hăitui pe Amelia odată ce va 
crește și-și va vedea de viaţa ei. Helen știa că familia Matthews 
urma să fie disecată la nesfârșit - ploua cu articole în care 
brutalitatea și perversiunile lui Alan erau întoarse pe toate fețele 
-, dar voia să se asigure că nevinovaţii vor fi la adăpost. Emilia 
respectase învoiala, păstrând reflectorul ferm îndreptat spre 
Alan Matthews și, în același timp, nemaicontenind cu laudele la 
adresa inspectoarei Grace și a echipei sale, în articole pe câte 
două pagini, însă acestea n-o încălzeau deloc pe Helen. Căzuse 
la învoială cu Emilia din raţiuni practice. Cât despre celelalte - 


VP - 248 


mai ales intratul cu bocancii în viaţa lui Robert - ea nu era 
dispusă nici să uite, nici să ierte. 

— Mă bucur că am ajuns la o-nțelegere, a spus Emilia, 
spărgând tăcerea, fiindcă mi-ar plăcea să colaborăm și pe viitor. 

— Nu-ţi iei zborul spre Londra? 

— N-am renunţat la idee. 

Se vedea treaba că știrea senzaţională a Emiliei nu fusese de- 
ajuns ca să-i aducă mutarea pe care o visa, dar Helen s-a 
abținut să învârtă cuțitul în rană. 

— Păi, îţi urez succes. 

Helen a dat să plece, dar Emilia a împiedicat-o. 

— Aș vrea să fie un nou început pentru noi și... aș vrea să-mi 
cer iertare. 

— Pentru că m-ai urmărit peste tot? Pentru ameninţări? Sau 
că ai distrus viața unui tânăr? a ripostat Helen. 

— Pentru că am dat dovadă de amatorism. 

Tipic pentru Emilia. Sfidătoare și când își cerea scuze. 

— Îmi pare rău, nu se va mai repeta. 

Nu era mare lucru, dar Helen știa cât o costă pe Emilia să 
spună și atât. A acceptat scuzele și a plecat. Emilia ar fi vrut să 
facă cinste cu un rând, ca să cimenteze relația, însă Helen s-a 
împotrivit. Cârciumile nu constituiau habitatul ei natural și nu-i 
prea ardea de sărbătorit. 

În afară de asta, trebuia să ajungă undeva. 


121. 


Cu un bucheţel de flori în mână, Helen mergea grăbită pe 
alee. Peste tot căzuseră frunze uscate, un covor sângeriu-auriu 
de o stranie frumuseţe. Până și soarele se arătase binevoitor în 
dimineaţa asta, scoțând capul printre nori și adăugând o 
strălucire caldă și voalată decorului. 

Cimitirul era practic pustiu. Era un cimitir fără nume, situat la 
marginea orașului. Foarte puţini știau de el - era destinația 
finală a celor nedoriți și nerevendicaţi. Ella Matthews se încadra 
în ambele categorii. 

Mama ei și majoritatea rudelor o abandonaseră și după 
moarte, la fel ca în timpul vieţii. Ai ei își scoseseră locuinţa la 


VP - 249 


vânzare, evitaseră presa și se străduiseră să se comporte ca și 
când nu se făceau cu nimic vinovaţi de cele întâmplate. Helen 
știa că altfel stau lucrurile și le dispreţuia lașitatea. 

Dar exista cineva care nu uitase. Cineva care nu acceptase să 
renunţe așa de ușor la o soră iubită. Carrie Matthews a întors 
capul la apropierea lui Helen, și i-a surâs cu sfială. Au stat 
împreună tăcute o vreme, cu ochii la crucea de lemn anonimă, 
reflectând amândouă la răsplata și prețul dragostei între surori. 
Cel puţin ele nu aveau să uite niciodată. 

La câțiva pași mai încolo, un cărucior roșu-aprins stătea 
printre rândurile de lespezi cenușii. În el dormea liniștită Amelia, 
fără să aibă habar de ce era în jurul ei. După moartea Ellei, 
fetița fusese încredințată asistenţilor maternali, în așteptarea 
unei soluţii definitive. Așa cum se obișnuia, fuseseră contactate 
rudele, însă nimeni nu părea dornic să preia pruncul neprihănit, 
până când în ultima clipă Carrie Matthews și-a oferit serviciile. 
Carrie nu putea să aibă copii și era hotărâtă să nu-și lase 
nepoţica pe mâinile altora. Helen a fost mișcată până la lacrimi 
la auzul veștii - extrem de ușurată că Amelia va scăpa de soarta 
hărăzită ei și surorii sale Marianne cu ani în urmă. Aveau să 
urmeze neîndoielnic multe bătălii în justiţie, dar până una-alta 
Amelia era sănătoasă, în sânul familiei. 

Carrie a schimbat câteva vorbe cu Helen, apoi a depus florile 
pe mormânt și a sărutat crucea. Își înfruntase soţul ca să vină 
aici, luptând cu dogmatismul și tirania lui, ca să-și poată plânge 
sora așa cum se cuvenea. Venise, conștientă fiind de toate 
consecinţele posibile. Privind-o, Helen a observat la ea ceva 
diferit - o forţă proaspătă și o hotărâre născute din dorinţa de a 
face totul pentru Amelia. Poate că asta era moștenirea Ellei, 
florile care aveau să înflorească pe mormântul ei. Poate că 
totuși, și-a spus Helen, mai există speranță. 


VP - 250 


M. J. ARLIDGE 


CRIME 


Seria: Helen mez 


virtual-project.eu 


VP - 251