M.J. Arlidge — [Helen Grace] 05 Baiatul pierdut

RL IDGE 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 5 


BĂIATUL PIERDUT 


Original: Litt/e Boy Blue (2016) 


Traducere din limba engleză și note de: 


CIPRIAN ȘIULEA 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


1. 


Arăta ca un înger căzut. Trupul lui musculos și gol, cu 
excepția unei perechi de aripi argintii, era suspendat în aer și se 
rotea într-o parte și-n alta pe lanţul gros cu care era legat de 
tavan. Degetele lui bâjbâiau în jos, întinzându-se după cheia 
care i-ar fi adus eliberarea, dar care rămânea chinuitor de 
inaccesibilă. Bărbatul era la mila celei care îl legase și care 
acum îi dădea ocol, întrebându-se unde să aplice următoarea 
lovitură. În piept? În organele genitale? La tălpi? 

Se strânsese o mulţime de privitori, dar e/ nu rămăsese. |! 
plictisea spectacolul - îl mai văzuse de nenumărate ori - și 
plecase rapid, sperând să găsească altceva care să-l amuze. 
Venea întotdeauna la Balul Anual - era atracţia principală a 
calendarului sado-maso de pe Coasta de Sud -, dar bănuia că 
anul acesta avea să fie ultima oară. Nu doar că dădea peste 
foști iubiţi pe care ar fi preferat să-i evite, însă comunitatea 
devenise atât de familiară. Ceea ce cândva păruse scandalos și 
încântător acum părea sec și artificial. Aceiași oameni făceau 
aceleași lucruri vechi, scăldându-se în atenţia lui. 

Sau poate că nu avea dispoziţia necesară în seara asta. De 
când se despărţise de David, căzuse într-o depresie profundă și 
nimic nu părea să-i mai facă plăcere. Venise aici mai degrabă 
sperând decât așteptându-se la ceva și deja simţea cum 
dezamăgirea și scârba de sine încep să-l copleșească. Toţi 
ceilalți păreau să se distreze - și cu siguranţă nu lipseau ofertele 
din partea celorlalţi petrecăreţi -, așadar ce nu era în regulă cu 

el? De ce era incapabil să accepte faptul că era singur? 

Își croi drum către bar și comandă un Jameson mare. În timp 
ce barmanul îl servea, mătură scena cu privirea. Bărbaţi, femei 
și alţii care erau undeva între se dădeau în spectacol pe 
ringurile și podiumurile de dans - o masă fremătătoare de 
oameni, înghesuită între pereţii jerpeliți ai subsolului clubului. 
Era noaptea lor și toţi își purtau cele mai frumoase haine de 
duminică - dominatori cu ţepi de cauciuc, virgine cu lacăt, „târfe 
transformate în lebede” și, bineînțeles, obligatoriul masochist în 
lanț. Toţi se străduiau prea tare. 


VP-3 


Se întoarse dezgustat spre bar și îl văzu. Părea un punct fix, 
încadrat de mulțimile frenetice - o imagine a nemișcării absolute 
în mijlocul haosului, urmărindu-i calm pe petrecăreţii din fața lui. 
Era oare un „el”? Greu de spus. Masca de piele întunecată 
acoperea totul în afară de ochi, iar costumul asortat lăsa să se 
vadă doar o siluetă zveltă și androgină. Bărbatul își plimbă ochii 
peste trupul ascuns, căutând indicii, și își dădu seama dintr- 
odată că obiectul atenţiei lui se uită ţintă la el. Se întoarse 
stânjenit. Însă peste câteva secunde curiozitatea se dovedi mai 
puternică și îi aruncă încă o privire. 

Celălalt continua să-l privească fix. De data asta, nu se mai 
întoarse. Rămaseră cu ochii aţintiţi unul asupra celuilalt timp de 
cel puțin zece secunde, după care silueta se întoarse brusc și 
plecă, îndreptându-se spre zonele mai întunecoase și mai 
discrete ale clubului. 

De data asta nu mai ezită. Se luă după el pe lângă bar, pe 
lângă ringul de dans și îngerul înlănţuit, spre încăperile din 
spate - foarte solicitate în seara aceea ca spaţii private pentru 
aventuri scurte și febrile. Simţea cum însufleţirea îi sporește pe 
măsură ce iuțea pasul, iar ochii lui studiau contururile persoanei 
din faţa sa. | se părea lui sau forma trupului avea ceva familiar? 
Era cineva pe care îl cunoștea, cineva cu care se întâlnise în 
timpul muncii sau  distracţiei? Sau era cineva complet 
necunoscut, care îl alesese pe el ca să-i acorde o atenție 
specială? Era o întrebare incitantă. 

Silueta se oprise acum, în picioare, singură într-o cameră mică 
și murdară din faţa lui. În oricare altă situaţie, prudenta l-ar fi 
făcut să ezite. Dar nu și în seara asta. Nu acum. Așa că intră în 
cameră, închise cu putere ușa în urma lui și se duse direct spre 
silueta care aștepta. 


2. 


Se auzi un țipăt pătrunzător, prelung și puternic. Ochii ei 
zvâcniră spre stânga exact la timp ca să vadă sursa zgomotului 
- o vulpe speriată care se repezea în tufișuri -, dar nu încetini, ci 
pătrunse și mai adânc în pădure. Indiferent ce se întâmpla 
acum, trebuia să meargă mai departe. 


VP-4 


O usturau plămânii și o dureau mușchii, dar merse mai 
departe, înfruntând crengile joase și trunchiurile căzute, 
rugându-se să n-o abandoneze norocul. Era aproape miezul 
nopţii și nu se vedea picior de om prin preajmă care s-o ajute 
dacă ar fi căzut, dar acum era foarte aproape. 

Copacii începeau să se rărească, frunzișul era mai puţin des 
și, după câteva secunde, ieși în spaţiu deschis - o siluetă zveltă, 
cu glugă, care traversa în fugă marea întindere a parcului din 
Southampton. Se apropia rapid de cimitirul care forma limita de 
vest a acestuia și, deși trupul ei protesta vehement, se repezi 
încă o dată înainte. După câteva secunde, ajunse și lovi cu 
putere porţile cimitirului, după care își trase mâneca în sus, ca 
să oprească cronometrul. Patruzeci și opt de minute și 
cincisprezece secunde - un nou record personal. 

Helen Grace își trase gluga, respirând greoi, și întoarse faţa 
către noapte. Luna era aproape plină, cerul fără nori, iar briza 
care adia era răcoroasă și înviorătoare. Inima îi bătea într-un 
ritm furios și transpiraţia i se prelingea pe obraji, dar ea începu 
să zâmbească, fericită că scurtase timpul cu jumătate de minut, 
încântată că cel puţin luna era martora triumfului ei. Nu se mai 
forțase niciodată atât de mult, dar meritase. 

Se lăsă la pământ și începu să facă exerciţii. Își dădea seama 
că oferă o priveliște ciudată - o femeie singură care se 
contorsiona în umbra unui cimitir părăginit - și că mulţi ar fi 
mustrat-o pentru că venise aici atât de târziu în noapte. Dar 
acum asta făcea parte din rutina ei și nu simţise niciodată vreo 
frică sau neliniște în locul acesta. O delectau izolarea și 
singurătatea - faptul că era singură o făcea, cumva, să i se pară 
că e spaţiul ei. 

Viaţa ei fusese atât de chinuită și de complicată, atât de plină 
de incidente și de pericole, încât existau foarte puţine locuri în 
care era cu adevărat liniștită. Însă aici se simţea relaxată și 
fericită, o siluetă micuță și anonimă, dominată de întunericul 
imens al parcului pustiu. Mai mult, se simţea liberă. 


3. 


Nu putea mișca niciun mușchi. 


VP-5 


Conversaţia fusese scurtă, după care trecuseră rapid la 
evenimentul principal. Celălalt îl împinsese cu brutalitate pe un 
scaun tras în mijlocul camerei. Știa că nu trebuie să spună nimic 
- frumuseţea acestor întâlniri consta în faptul că erau atât de 
misterioase, anonime și secrete. Discuţiile indiferente 
distrugeau momentul, dar nu și acum - avea o presimţire bună 
în privinţa acestuia. 

Se lăsase pe spate, îngăduindu-i celuilalt să-l lege. Acesta 
venise pregătit și îi înfășură gleznele cu o panglică groasă, 
legându-i-le de picioarele scaunului. Materialul de pe pielea lui 
era moale și reconfortant, iar el expiră cu putere - era atât de 
obișnuit să deţină controlul, să fie el cel care gândește, planifică 
și execută, încât era o plăcere ca măcar o dată să schimbe 
rolurile. Trecuse foarte mult timp de când cineva preluase 
controlul asupra lui și își dădu seama brusc cât de tare îl excita 
această perspectivă. 

Apoi urmară braţele, trase încet la spate și legate de scaun cu 
niște curele de piele. Simţea mirosul pielii tratate - un iz care îl 
intrigase încă din copilărie, de o familiaritate plăcută. Apoi 
închise ochii - era mai plăcut dacă nu vedeai ce se întâmplă - și 
se pregăti pentru ce avea să urmeze. 

Următoarea etapă era mai complicată, dar nu mai puţin 
tandră. Celălalt începu să desfășoare și să îi aplice atent 
bandaje de la glezne în sus. Pe măsură ce minutele se scurgeau, 
umezeala începea să se evapore și bandajele se contractau, 
strângându-se pe pielea lui. in curând, avea să nu mai poată 
mișca nimic de la talie în jos - o senzaţie stranie, dar nu 
neplăcută. Peste câteva momente, era legat până la piept, iar 
amantul lui din noaptea aceea își încheie cu atenţie misiunea, 
legând bandajul de sus cu scotch argintiu lat și înfășurându-l în 
jurul umerilor lui laţi, oprindu-se imediat sub mărul lui Adam. 

Deschise ochii și se uită la cel care îl legase. Nerăbdarea 
creștea - existau multe modalităţi în care lucrurile puteau 
evolua: unele consensuale, altele mai puţin. Fiecare avea 
meritele ei, iar el se întrebă pe care avea s-o aleagă el sau ea. 

Niciunul dintre ei nu spuse nimic. Tăcerea lor era străpunsă 
doar de bubuitul îndepărtat al popului european care îi asurzea 
pe cei de pe ringul de dans. Dar zgomotul părea să fie la mare 
distanţă, ca și cum ei s-ar fi aflat într-un alt univers, prinși 
împreună în acest moment. 


VP-6 


Însă cel care îl legase nu făcu niciun gest de a-l lovi sau 
mângâia și, pentru prima oară, el simţi un acces de frustrare - 
tuturor le place să fie aţâțaţi, dar există limite. Simţea 
începuturile unei erecții care împingea în legături și n-ar fi vrut 
deloc ca ea să se irosească. 

— Haide odată, spuse el încet. Nu mă face să aştept. A trecut 
o grămadă de timp de când nu m-a mai iubit cineva. 

Inchise ochii din nou și așteptă. Ce avea să vină mai întâi? O 
palmă? O lovitură? O mângâiere? Timp de o clipă, nu se 
întâmplă nimic, apoi simţi cum ceva îi atinge obrazul. Amantul 
lui se apropiase - îi simţea respiraţia pe partea laterală a feţei și 
auzi cum i se desfac buzele. 

— Aici nu e vorba de iubire, șopti acesta. E vorba de ură. 

Deschise ochii brusc, dar era prea târziu. Celălalt îi înfășura 
deja bandă adezivă peste bărbie și gură... Încercă să tipe, dar 
limba lui se retrăgea din fața benzii lipicioase și amare care 
acum îi acoperea obrajii, turtindu-i nasul. Peste câteva 
momente, banda îi trecu peste ochi și totul se întunecă. 


4. 


Helen privea fix în întunericul din depărtare. Era din nou în 
apartamentul ei, îmbăiată și înfășurată într-un prosop, lângă 
fereastra batantă care dădea spre stradă. Adrenalina și 
endorfinele de mai devreme dispăruseră, înlocuite de calm și 
multumire. Nu simţea nevoia să doarmă - voia ca mai întâi să 
savureze puţin acest moment -, așa că ocupase poziţia ei 
obișnuită în faţa ferestrei, punctul ei de observație asupra lumii. 

Acestea erau momentele în care Helen avea impresia că viața 
ei e împlinită. Vechii demoni continuau să pândească în 
interiorul ei, dar în ultima vreme începuse să folosească mai 
puțin durerea ca să-și controleze emoțiile, învățând să-și forţeze 
trupul în alte moduri. Incă nu reușise - oare avea să reușească 
vreodată? -, dar era pe drumul cel bun. Uneori, își reprima 
speranţa pe care i-o stârnea acest lucru, de teamă să nu fie 
dezamăgită; alteori, ceda în faţa sentimentelor. Seara aceasta 
era unul dintre momentele în care își îngăduia să se bucure de 
puţină fericire. 


VP -7 


Cu cana de ceai în mână, Helen privi spre strada de dedesubt. 
Era o pasăre de noapte și acesta era unul dintre momentele ei 
preferate, când lumea părea tăcută, dar plină de mister și 
promisiuni - întunericul dinaintea zorilor. Cum locuia la înălțime, 
era ferită de privirile celor de afară și putea să urmărească 
nedescoperită cum își vedeau de treabă creaturile nopții. 
Southampton fusese întotdeauna un oraș aglomerat și plin de 
viaţă, iar pe la miezul nopţii străzile se umpleau mereu de 
muncitori, studenţi, echipaje de marinari, turiști și alţii, pe 
măsură ce crâșmele se goleau. Lui Helen îi făcea plăcere să 
urmărească dramele umane care se derulau jos - iubiţi care se 
despărțţeau și se împăcau, prieteni foarte buni care își declarau 
reciproc afecțiune, o femeie care vorbea la telefonul mobil cu 
lacrimile curgându-i șiroaie, un cuplu în vârstă care se ţinea de 
mână în drum spre culcare. Îi plăcea să pătrundă în viaţa lor, să- 
și imagineze ce avea să li se întâmple în continuare, ce urcușuri 
și coborâșuri îi mai așteptau. 

lar mai târziu, când lumea de pe stradă se rărea, vedeai 
priveliștile cu adevărat interesante - păsările de noapte care 
erau treze la cel mai întunecat moment al zilei. Uneori, aceste 
scene te făceau să simţi o strângere de inimă - oamenii fără 
adăpost și beţivii vulnerabili și nefericiţi care își vedeau singuri 
de drum prin oraș. Alteori, te făceau să întinzi capul - bătăi între 
băieți beţi, priveliștea unui drogat care bântuia prin clădirea 
părăsită de vizavi, un incident casnic zgomotos care se revărsa 
pe stradă. Alteori, o făceau pe Helen să râdă - elevi obraznici 
care se împingeau unii pe alţii în cărucioare „împrumutate” de 
la Sainsbury, fără să aibă habar unde sunt sau pe unde ar fi 
putut să se întoarcă la casele lor. 

Întreaga viaţă umană trecea prin faţa ei și Helen o sorbea, 
savurând senzaţia de omnipotenţă tăcută pe care i-o oferea 
perspectiva ei de la înălțime. Uneori, se mustra singură pentru 
voaierismul ei, dar cel mai adesea ceda tentaţiei și se scălda în 
„compania” pe care el i-o oferea. Din când în când, asta o făcea 
să se întrebe dacă vreunul dintre cei care se furișau în noapte își 
dădea seama că e urmărit și, în acest caz, dacă îi pasă. lar 
uneori, în momentele ei tenebroase și paranoice, o făcea să se 
întrebe dacă cineva ar fi putut s-o urmărească pe ea. 


VP-8 


5. 


Foarfecă zăcea pe podea, neatinsă. Era o foarfecă de mare 
putere, făcută special să taie stofă, bandă adezivă, chiar și 
piele, dar nu avea să fie folosită. In noaptea asta, nu avea să 
existe eliberare. 

Scaunul se răsturnase atunci când victima panicată încercase 
să se smulgă din legături. Acum, bărbatul oferea o priveliște 
stranie, arcuindu-se zadarnic pe podea, în timp ce frica lui 
sporea și respiraţia îi devenea precipitată. Nu făcea niciun 
progres cu lărgirea legăturilor, iar acum sfârșitul nu putea fi 
departe. Atacatorul îl privea de deasupra, întrebându-se care 
avea să fie cauza finală a morţii. Supraîncălzire? Asfixiere? Stop 
cardiac? Era imposibil să-ţi dai seama, și incertitudinea aceasta 
îi furniza o încântare mută. 

Acum, mișcările victimei lui încetiniră, iar silueta îmbrăcată în 
piele se îndepărtă. Nu avea nimic de câștigat dacă savura 
spectacolul, mai ales că în orice moment putea să dea buzna în 
cameră cine știe ce ciudat excitat. Își încheiase misiunea. 

Se întoarse și se îndreptă calm spre ușă. Oare aveau să 
înțeleagă? Aveau să-și dea seama cu ce au de-a face? Asta avea 
să se vadă cu timpul, dar ceea ce se întâmpla acolo era un lucru 
pe care poliţia, publicul și ciudaţii din club nu aveau să-l poată 
ignora: silueta de pe podea, legată cu dragoste, care începea să 
zvâcnească tot mai slab, pe măsură ce moartea punea stăpânire 
pe el. 


6. 


Unde era el? 
_ Aceeași întrebare se învârtea în mintea lui Sally de ore întregi. 
Incercase să se culce, dar renunţase, mai întâi dăduse drumul la 
radio, apoi aprinsese lumina ca să citească. Însă cuvintele nu 
voiau să intre în mintea ei, așa că ajungea la capătul paginii fără 
să înțeleagă nimic. În cele din urmă, încetase să mai încerce, 
stinsese lumina și rămăsese întinsă în întuneric. Știa că are 
tendinţa de a-și face griji, o înclinaţie de a căuta nenorocirea la 


VP-9 


fiecare pas. Dar, fără îndoială, avea dreptul să fie îngrijorată. 
Paul „lucra până târziu” din nou. 

Cu câteva săptămâni în urmă, asta n-ar fi constituit un motiv 
de preocupare. Paul era ambițios, muncitor și dedicat - avea o 
etică a muncii înverșunată, care, de-a lungul căsniciei lor de 
douăzeci de ani, îl făcuse adesea să ajungă acasă când cina era 
deja rece. Insă apoi, cu trei săptămâni în urmă, Sally trebuise să 
ia legătura cu el urgent, în urma unui telefon de la mama lui. 
Neputând să-l găsească pe mobil, o sunase pe asistenta lui, care 
îi spusese că Paul plecase de la birou la ora cinci fix. Atunci când 
Sally  închisese, limbile ceasului din bucătărie indicau 
batjocoritor ora opt seara. Diverse scenarii posibile îi inundaseră 
imediat mintea - un accident, o aventură -, dar încercase să-și 
potolească neliniștea, iar când el se întorsese teafăr și 
nevătămat în seara aceea, ea nu spusese nimic. 

Insă data următoare când el sunase ca să-i spună că întârzie, 
Sally își luase inima în dinţi și îl vizitase în persoană. Se dusese 
la birou înarmată cu pretexte, dar acestea se dovediseră a fi 
nenecesare, pentru că el nu era acolo. Plecase devreme din nou. 
Oare reușise să-și ascundă tulburarea față de asistentă? Așa 
credea, dar nu era sigură. Poate că asistenta știa deja. Se spune 
că soția e cea care află întotdeauna ultima. 

Era oare Paul tipul de bărbat care are o aventură? Instinctiv, 
Sally ar fi crezut că nu. Soţul ei era un catolic de modă veche 
care promisese să respecte legământul cununiei - și vorbise 
serios. Căsătoria lor, viaţa lor de familie fusese una fericită și 
prosperă. Mai mult, Sally își păstrase frumuseţea și silueta, în 
ciuda nașterii gemenilor, și era sigură că Paul încă o considera 
atrăgătoare, chiar dacă sexul devenise mai rar în ultima vreme. 
Nu, ea se revolta instinctiv împotriva ideii că el și-ar fi dăruit 
dragostea altcuiva. Dar nu asta cred toate femeile înșelate, 
până când amploarea duplicităţii soţilor iese în cele din urmă la 
lumină? 

Minutele se târau. Ce făcea el atât de târziu noaptea? Cu cine 
era? In ultimele zile, Sally se hotărâse în numeroase rânduri să 
dea totul pe faţă. Dar nu reușea niciodată să găsească cuvintele 
potrivite și, în plus, dacă se înșela? Nu cumva Paul plănuia o 
surpriză pentru ea? Nu avea să fie distrus dacă era acuzat că o 
înșală? 

Adevărul era că Sally era speriată. O întrebare poate 


VP - 10 


destrăma o viață. Așa se gândea în timp ce stătea trează, 
căutând modalitatea corectă de a deschide discuţia. Știa că nu 
avea să-i pună niciodată întrebarea asta. Nu pentru că nu voia 
să știe. Ci din cauza a ceea ce ar fi putut afla dacă o punea. 


7. 


Era ora două noaptea și etajul șase era tăcut ca un mormânt. 
Detectivul-sergent Charlie Brooks își înăbuși un căscat, în timp 
ce răsfoia dosarele cu cazuri vechi de pe biroul ei. Era epuizată - 
presiunea îngemănată a promovării și a maternității recente își 
spusese cuvântul -, dar era hotărâtă să acorde acelor cazuri 
atenția pe care o meritau. Erau crime nerezolvate care datau 
din urmă cu zece sau cincisprezece ani - cazuri învechite -, dar 
toate victimele erau fiica, mama, tatăl sau fiul cuiva, iar cei 
lăsați în urmă tânjeau după răspunsuri cu la fel de multă 
ardoare acum ca și la momentul tragediei. Pe timpul zilei se 
întâmplau atât de multe, încât doar noaptea, atunci când 
liniștea se așternea în sfârșit peste Sediul Central din 
Southampton, putea Charlie să se apuce de ele. Era doar una 
dintre sarcinile suplimentare pe care trebuia să le îndeplinească 
acum, după ce sărise de la detectiv-agent la detectiv-sergent, și 
era hotărâtă să o îndeplinească în mod corespunzător. 

Trebuia să-i mulţumească lui Helen Grace pentru avansare. 
Chiar dacă o avea ca adjunct pe detectivul-sergent Sanderson, 
Helen ceruse ca Charlie să fie promovată, în urma muncii de 
calitate depuse în cazul Ethan Harris. Helen întâmpinase 
opoziţia celor care își făceau griji că ierarhia avea să fie 
compromisă, dar în cele din urmă obținuse ce voia și convinsese 
suficienți oameni care contau că Charlie merită promovarea. 

Detectivul-agent Charlie Brooks devenise astfel detectivul- 
sergent Charlene Brooks. Nimeni nu-i spunea așa, bineînțeles - 
pentru toţi cei din Sediul Central din Southampton avea să 
rămână întotdeauna Charlie -, dar tot îi făcuse plăcere să-și 
audă numele complet citit la ceremonia de investire în funcţie. 
In ziua aceea, Helen fusese de serviciu și îi făcuse discret cu 
ochiul lui Charlie, în timp ce aceasta se întorcea la locul ei, între 
ceilalți polițiști promovați, încercând să împiedice ca pe faţă să-i 


VP -11 


apară un zâmbet larg. 

După aceea, voise s-o scoată pe Helen în oraș, să-i 
mulțumească personal, dar Helen nu voise să audă - se dusese 
în schimb la Crown and Two Chairmen, pentru tradiționala 
„udare” a capului noului sergent. Oare voise să evite orice 
acuzaţie de favoritism sau pur și simplu nu se simţea confortabil 
să audă mulţumirile lui Charlie? Greu de spus, dar, în orice caz, 
băuta care urmase fusese una strașnică. Întreaga echipă venise 
și toţi, poate cu excepţia lui Sanderson, se străduiseră să-i 
explice cât de încântați erau. Date fiind zilele întunecate pe care 
le îndurase ca să ajungă aici, Charlie le fusese profund 
recunoscătoare pentru votul de încredere pe care ei i-l 
acordaseră în seara aceea. 

Charlie era atât de afundată în amintiri - îi reveniseră în minte 
imagini neclare ale unei sesiuni de karaoke foarte târzii, 
îmbibate cu alcool, la care fusese cu detectivul-agent McAndrew 
-, încât tresări atunci când ridică privirea și îl văzu lângă ea pe 
sergentul de serviciu. 

— Scuze, visam cu ochii deschişi, se scuză ea, întorcându-se 
spre el. 

— Dreptatea nu doarme niciodată, nu-i așa? răspunse el, 
făcându-i cu ochiul, așa cum obișnuia. Tocmai a sosit asta. M-am 
gândit că o să vrei s-o vezi imediat. 

Foaia de hârtie pe care i-o întinse conţinea puţine detalii - un 
posibil caz de crimă, în care victima nu avea niciun act de 
identitate și la care nu fusese martor nimeni -, însă ceva îi 
atrase imediat atenţia. În partea de sus a raportului era adresa - 
o adresă la care ea nu fusese niciodată, dar care era celebră în 
Southampton. 

Camerele de Tortură. 


8. 


Helen se îndreptă spre haos. Clubul fusese plin ochi și acum 
petrecăreţii se revărsaseră în stradă, conduși de bodyguarzi 
tracasați. Era o priveliște frapantă - vreo zece polițiști, cu gecile 
lor fluorescente, înecaţi într-o mare de latex, haine cu găurele și 
carne dezgolită. In alte circumstanțe, asta ar fi făcut-o pe Helen 


VP - 12 


să zâmbească, dar frica și șocul de pe feţele celor prezenţi 
alungau orice astfel de gând. Mulţi petrecăreţi zăboveau la 
intrare, în ciuda încercărilor conducerii clubului de a-i face să 
plece, agăţându-se unii de alţii, în timp ce speculau în legătură 
cu evenimentele acelei seri. 

Helen își arătă legitimaţia și străbătu mulțimea spre intrare. 
Polițistul în uniformă o salută stângaci din cap, stânjenit că 
fusese găsit făcând de pază la un club sado-maso celebru, apoi 
deschise ușile imense căptușite cu piele, care îi ţineau pe 
membri înăuntru, la adăpost de priviri indiscrete. Helen nu 
vizitase niciodată Camerele de Tortură. Imediat ce trecu pragul, 
o izbi casa scărilor care se căsca în faţa ei. Era de un roșu aprins 
din podea până în tavan, flancată de pereţi presăraţi cu 
instrumente de tortură ingenioase, și arăta ca intrarea în iad. 

Helen cobori rapid, ţinându-se de balustradă ca să nu alunece 
pe treptele inegale, lipicioase și umbrite. Clubul consta dintr-o 
serie de bolți cu arcade din cărămidă, iar Helen se îndreptă spre 
cea mai mare dintre ele. Cu câteva ore în urmă, aceasta fusese 
scena unei descătușări sălbatice, dar acum era pustie, cu 
excepţia lui Charlie, a detectivului-agent McAndrew și a mai 
multor polițiști de rang inferior. Doar mirosul mai zăbovea: 
transpiraţie, bere vărsată, parfum și încă ceva - un cocktail 
dulce și înțepător care contrasta cu senzaţia de neînsufleţire pe 
care o lăsa clubul. 

— Îmi pare rău că te-am chemat atât de târziu. Sau atât de 
devreme - nu-mi dau seama care dintre ele. 

Charlie o zărise pe Helen și se îndrepta spre ea. 

— Nicio problemă, răspunse Helen prietenos. Ce avem? 

— lubărețul de acolo a găsit cadavrul, răspunse Charlie. 

Arătă spre un tânăr palid și blond, care îi dădea o declaraţie 
lui McAndrew. Pătura pe care o primise din partea poliţiei nu 
ascundea complet uniforma lui sumară de poliţist din Los 
Angeles și de aceea trăgea nervos de ea, părând stânjenit de 
prezenţa polițiștilor adevăraţi. 

— EI și cu un prieten căutau un loc în care să se poată bucura 
de intimitate. Au dat buzna în una dintre camerele din spate și 
au găsit victima. l-am despărţit pe cei doi, dar poveștile lor 
corespund. Jură solemn că n-au intrat în cameră - Meredith le-a 
luat mostre, ca să verifice. 

— Bun. Se știe unde e managerul? 


VP - 13 


— Detectivul-agent Edwards e în birou cu domnul Blakeman. 

— Bine. Atunci hai să-i dăm drumul. 

Charlie făcu semn spre partea din spate a clubului și se 
îndreptară amândouă într-acolo. 

— Există vreun martor? întrebă Helen. 

— Avem destui oameni dispuși să vorbească, dar nu le-aș 
spune martori. Era întuneric, zgomot și aglomeraţie. Jumătate 
din clienţi purtau costume sau măști. O să avem noroc dacă 
obţinem ceva folositor, nimeni nu spune că a văzut ceva 
„neobișnuit”. Potrivit bodyguarzilor, câţiva clienţi au întins-o 
imediat ce a apărut poliţia. l-am cerut lui Blakeman lista 
completă a membrilor, așa că putem încerca să dăm de ei, dar... 

— E puţin probabil să-și fi folosit numele reale, interveni 
Helen. Și nu-i prea văd să vină de bunăvoie să ne ajute. Dar 
insistă, nu se știe niciodată. 

Charlie încuviință din cap, însă Helen își dădea seama că și 
mintea ei era concentrată asupra complicaţiilor speciale pe care 
le putea prezenta un astfel de caz. Dat fiind numărul mic al 
martorilor, probabil că avea să trebuiască să se bazeze pe 
probele criminalistice, pe camerele de supraveghere și pe 
rezultatele autopsiei, dacă era să facă vreun progres palpabil. 

Helen grăbi pasul și se apropie de polițiștii de la locul faptei, 
care ajunseseră primii acolo. Işi trase huse sterile peste pantofi, 
îi făcu semn din cap lui Charlie și, adunându-și curajul, intră în 
cameră. 


9. 


Micul spaţiu era ca un stup plin de activitate. Meredith 
Walker, criminalist-șef al Poliţiei din Southampton, era deja în 
patru labe și examina sârguincios podeaua. Era clar că 
proprietarii clubului nu cheltuiau prea mult pe curățenie, iar 
colectarea tuturor resturilor avea să fie o sarcină titanică pentru 
Meredith și echipa ei. Urmele de pași din această cameră erau, 
în mod evident, numeroase - Helen se temea că era mai ușor 
să-și dea seama care membri ai clubului nu intraseră în cameră 
decât să-i depisteze pe cei care intraseră -, ceea ce complica și 
mai mult misiunea care îi aștepta. 


VP - 14 


Helen văzu că Charlie se uită la ea și, lăsând la o parte aceste 
gânduri defetiste, avansă prudent. Victima zăcea în mijlocul 
camerei, legată de un scaun metalic cu bandă adezivă și 
bandaje ude. Helen presupuse că era un bărbat, dată fiind 
înălțimea, dar era greu să-ţi dai seama. Întreg capul victimei era 
învelit cu bandă argintie și nu se vedea nicăieri vreo șuviță de 
păr sau vreo bucată de piele. Era strâns înfășurat în bandaje 
ude, ceea ce sporea senzaţia lui Helen că victima trebuia să fi 
simţit o imobilitate paralizantă. Era un mod oribil de a muri. 

Bineînţeles, mai existaseră morți sado-maso - jocuri auto- 
erotice sau sexuale care sfârșiseră prost -, dar asta părea 
diferită. O foarfecă solidă zăcea pe podea, lângă cadavru, 
încercuită de echipa lui Meredith și etichetată pentru examinare. 
Cel care făcuse asta avusese, deci, mijlocul de a-și elibera 
victima, dar decisese să n-o facă. În schimb plecase și închisese 
ușa în urma lui, fără să atragă atenţia nimănui. Deci nu fusese 
un accident. Fusese o crimă deliberată și calculată. 

Fotograful poliţiei dădu din cap către Helen și ea avansă. Își 
strecură mâna înmănușată pe sub victimă și o ridică de jos. 
Scaunul se clătină puţin, apoi se opri, stabilizându-se în faţa ei. 
Capul victimei se bălăngăni, plecat, și în cele din urmă i se opri 
pe piept. 

— Ne lăsaţi puţin singure, oameni buni? spuse Helen încet, 
dar ferm. 

Meredith și echipa ei se retraseră, lăsându-le pe Charlie și 
Helen singure cu decedatul. Era timpul să scoată la lumină 
victima și să înceapă procesul de identificare - o sarcină care nu 
necesita public. 

Helen luă o foarfecă sterilă și tăie bandajele ude care legau 
picioarele și trunchiul. Era puţin probabil să-l poată identifica 
după aspectul picioarelor, dar voia să-i elibereze braţele și 
picioarele din acele legături. Asta avea să-i permită un unghi de 
atac mai bun asupra benzii adezive care îl înfășura de la piept în 
sus. Ştia că nu-și permite să ciopârţească orbește banda 
adezivă și să-l rănească post-mortem, așa că, deși instinctul o 
îndemna energic să-i îndepărteze banda de pe ochi, nas și gură, 
Helen i se opuse. 

Tăie răbdător bandajele ţepene, eliberându-i trupul din 
purgatoriu. Bandajele căzură, lăsând să se vadă panglica cu 
care gleznele erau legate de picioarele scaunului. Helen o 


VP -15 


dezlegă și o puse în pungă, împreună cu bandajele, dar trupul 
nu avu nicio reacţie. Deja se instala rigor mortis - victima lor 
părea un om încremenit în timp. 

Helen își continuă sarcina neplăcută și îndepărtă bandajele de 
sus, întinzându-i-le lui Charlie, care părea destul de palidă. Apoi 
strecură una dintre lamele foarfecii pe sub banda de pe piept, 
pe deasupra pielii moi a costumului victimei, fără să lase urme 
pe suprafaţa acestuia. Işi încetini mișcarea atunci când tăietura 
ajunse spre gât - fiecare urmă, fiecare vânătaie de pe trupul lui 
putea să le ofere indicii cruciale, iar Helen era hotărâtă să nu 
îngreuneze ancheta printr-o eroare umană. 

Banda care îi acoperea gâtul se desprinse ușor - acum mai 
rămânea doar capul. Helen lăsă jos foarfeca şi decise să execute 
ultima și cea mai delicată etapă cu mâna. Își plimbă degetele 
peste creștetul capului și găsi curând ceea ce căuta. Capătul 
benzii fusese lipit bine, dar se desprinse după puţin efort. 

Deci acesta era momentul adevărului. Helen prinse capătul 
dezlipit și începu să desfacă banda. La început încet, apoi mai 
repede și cu mai multă încredere, până când, în sfârșit, banda 
se desprinse cu totul. 

Priveliștea care o întâmpină o făcu să-și piardă răsuflarea. Nu 
pentru că faţa cerată și lipsită de viață a victimei o dezgusta, ci 
pentru că îl recunoștea. Sărmanul nenorocit fusese prietenul ei. 
Dominatorul ei. 

Era Jake. 


10. 


Helen urcă scările împleticindu-se, cu mâna lipită de gură. 
Simţea cum voma îi urcă pe gât, trebuia să se îndepărteze de 
acest iad subteran. Lumina verde a ieșirii se întrezărea în față și 
parcurse ultimii pași în viteză, năpustindu-se spre ieșire, în 
noaptea de afară. 

Se îndreptă în grabă spre gardul de plasă care împrejmuia 
clubul, ignorând privirile uimite ale polițiștilor în uniformă care 
stăteau de pază, și se agăţă de el. Respira scurt, inima îi bubuia 
și valurile de greață continuau să vină. Înghiţi aer cu lăcomie, 
străduindu-se cu disperare să nu atragă atenţia asupra ei, dar în 


VP - 16 


zadar. Vomită zgomotos, din greu. Stomacul i se contractă iar și 
iar, până când înăuntrul lui nu mai rămase nimic. 

Nimeni nu dădu s-o ajute, așa că Helen rămase cu privirea 
ațintită în pământ, golită. Nu putea să fie Jake. O mică parte a ei 
era tentată să se întoarcă la locul faptei, ca să-și demonstreze 
că făcuse o greșeală stupidă. Dar știa în adâncul sufletului că e/ 
era. Avea o față aparte și familiară și, în plus, tatuajul de pe gât 
oferea confirmarea finală. Bărbatul pentru a cărui companie 
plătise în numeroase rânduri de-a lungul anilor, care îi alungase 
de multe ori gândurile negre în timpul ședinţelor lor sado-maso, 
era mort. Jake era singura persoană care o cunoștea pe 
adevărata Helen, iar moartea lui subită o lăsa dezorientată și 
confuză. 

Ultima oară când îl văzuse, era fericit și liniștit. Avea un nou 
prieten, renunţase la pasiunea lui pentru Helen și părea să se 
descurce foarte bine în viaţă. Ce mersese atât de prost ca să 
ajungă aici, la un club after-hours, și să cadă în ghearele unui 
ucigaș brutal și nemilos? Helen ar fi dat orice ca să poată 
întoarce timpul, să intre în acea cameră mică, în timp ce Jake 
era atacat, și să-l prindă pe agresorul lui. 

— Te simţi bine? 

Helen ridică privirea și o descoperi lângă ea pe Charlie, 
încadrată de întuneric. Nimeni altcineva nu i s-ar fi adresat atât 
de informal sau cu atâta afecțiune, iar asta o făcu să se înmoaie. 
În mod normal, ar fi răspuns răstit și ar fi alungat intrusul, dar ea 
și cu Charlie trecuseră prin prea multe împreună ca s-o respingă 
așa. O mare parte din Helen și-ar fi dorit să spună că o cunoștea 
pe victimă, că era prietenul ei. Dar când deschise gura să 
vorbească, limba refuză să o asculte. 

— Ce-i, Helen? insistă Charlie. Care e problema? 

Helen nu spuse nimic nici acum. A recunoaște că o știa pe 
victimă însemna să mărturisească cum se întâlniseră. Alungă 
imediat această posibilitate - nu voia să-l expună pe Jake astfel; 
în plus, cum ar mai fi putut să-i privească în ochi pe colegii ei 
după ce detaliile vieţii ei private ieșeau la lumină? Avea să 
ajungă calul lor de bătaie, obiectul a nesfârșite glume obscene, 
dar, mai mult decât atât, ei aveau să afle. Ședinţele ei cu Jake 
fuseseră întotdeauna private, discrete și speciale - un spaţiu în 
care ea își putea dezvălui vechile răni și putea să-și înfrunte 
sentimentul de vinovăţie. Dacă se destâinuia, ar fi rămas 


VP - 17 


expusă și umilită și, foarte probabil, i s-ar fi luat cazul - iar Helen 
nu era dispusă să accepte asta. 

— Mi-e bine, răspunse Helen ridicându-se. A fost doar un șoc. 

— Nu e o priveliște prea plăcută, nu? Dacă vrei să mă ocup eu 
de asta... 

— E în regulă, acum mă simt bine, spuse Helen repede. Hai să 
terminăm odată, da? 

Tonul ei voios părea forțat, dar Charlie nu comentă. Așa că 
Helen își stăpâni un nou val de greață, își adună puterile și se 
îndreptă iar spre intrarea deschisă a clubului, ca să-și 
îndeplinească macabra sarcină. 


11. 


Se strecură în pat și se întoarse cu fața la perete. Își dădea 
seama că Sally nu doarme - chiar dacă se prefăcea - și se 
întrebă la ce se gândea ea. Oare auzea cum inima lui bate 
nebunește? Simţea agitația lui? 

Nu se grăbise să se întoarcă acasă, sperând să fie într-o stare 
sufletească mai calmă la sosire. Dar trupul lui continua să fie 
străbătut de adrenalină și, chiar dacă făcuse un duș prelung, era 
sigur că urmele acelei nopţi rămăseseră pe el. 

Avea uneori impresia că Sally ar fi vrut să spună ceva, în timp 
ce stăteau întinși în pat. Că absenţa lui tot mai accentuată din 
viaţa ei fusese remarcată, că răbdarea ei ajungea la limita 
rezistenţei. Dacă era să fie sincer, ar fi vrut ca ea să-l întrebe. 
Nu doar ca să-și poată cere scuze și să se poată revanșa pentru 
cruzimea cu care o tratase. Dar și pentru că ar fi vrut să-i 
explice, să dea un sens acţiunilor lui absurde și auto-distructive. 
Se juca cu focul, risca să piardă totul și pe toţi cei pe care îi 
îndrăgea, și ar fi vrut să împartă această povară cu ea. 

Ar fi trebuit oare să ia iniţiativa? Să-i spună el? Respinse acest 
gând de îndată ce îi apăru în minte. De unde să înceapă? Ce să 
spună? Sally nu era un preș de șters picioarele, era o femeie 
inteligentă și energică - de ce nu putea să-l abordeze ea și să 
ceară o explicaţie pentru acţiunile lui? 

Bineînțeles, ea nu avea să facă asta. Căsnicia lor se baza 
acum pe tăcere. Așa că nimic nu avea să se schimbe, deși, cu 


VP-18 


fiecare zi, totul se schimba. El se transforma încet într-o 
persoană diferită - o persoană nouă și nefamiliară. Asta îl 
încânta și îl speria în egală măsură, atât de mare era puterea 
obsesiei lui. Și de asta și-ar fi dorit ca cineva să vorbească cu el, 
să-l provoace. Pentru că știa instinctiv că, dacă era lăsat în 
pace, nu avea să se oprească niciodată, niciodată. 


12. 


Era abia ora șapte dimineaţa, dar Emilia Garanita lucra de 
câteva ore. Jurnaliștii sunt adesea treji la ore ciudate, dar pentru 
reporterii de investigaţie era cel mai rău - criminalii, violatorii și 
răpitorii nu aveau niciun fel de respect pentru cei care trebuiau 
să le consemneze faptele. Emilia era obișnuită cu asta și, dacă 
era să fie sinceră, îi plăcea modul ei de viață. li plăcea patul la 
fel de mult ca oricui altcuiva, dar băzâitul telefonului mobil la 
miezul nopţii prevestea întotdeauna ceva incitant, nou. 

Fusese sunată la ora patru noaptea de agentul Alan Stark, un 
poliţist insipid, care se bucura să primească bani în schimbul 
informaţiilor. În timpul nopţii, avusese loc o crimă - una 
neobișnuită -, și de aceea Emilia era acum ascunsă cu el într-o 
cafenea pentru șoferi de lângă Camerele de Tortură, aplecată 
deasupra unui sandviș cu şuncă. 

— Ai văzut cadavrul? întrebă Emilia, trecând direct la subiect. 

— Nu, dar am vorbit cu un prieten de la Operaţiuni Speciale 
care mi-a povestit totul de-a fir a păr. Locul ăsta e ceva de 
groază. 

— Adică? 

— E un club pentru fetișiști, iar în seara asta era Balul Anual. 
Așa că au venit toţi de-a valma - poponari, lesbiene, masochiști, 
diavoli, îngeri... 

— Ai recunoscut pe cineva? 

— Sunt sigur c-au fost toți acolo, râse polițistul înverșunat. 
Consilieri locali, angajaţi BBC, preoţi, dar poți fi sigură că au 
întins-o înainte să apară polițiștii de la Omucideri. Cei care au 
mai rămas purtau măşti, coifuri și chestii din astea, așa că... 

— Ai găsit pe cineva cu cazier? 

— Incă îi procesăm. 


VP -19 


— Și cine e proprietarul? Proprietarul clubului, adică. 

— Nu știu. Dar managerul - dacă vrei să-i spui așa - vorbește 
acum cu cei de la Omucideri. Sean Blakeman. 

Emilia își notă numele. 

— Povestește-mi despre victimă. 

— Un alb de patruzeci și ceva de ani. A fost legat de un scaun, 
apoi i s-a înfășurat capul cu bandă adezivă de la bărbie la 
creștet. Presupun că sărmanul s-a sufocat. 

Stark continuă să-i descrie scena, oferindu-i cât mai multe 
detalii despre victimă și clientela clubului. Emilia asculta doar pe 
jumătate, notându-i mărturia cu o stenografie energică și 
eficientă, în timp ce mintea ei depăna deja articolul pe care 
avea să-l scrie. Sex, crimă, tortură, excitație - era un caz cât se 
poate de pervers, care avea să-i placă la nebunie șefului ei. 
Avea toate calităţile, iar cireașa de pe tort era confirmarea 
oferită de Stark că de caz avea să se ocupe fosta prietenă a 
Emiliei, acum dușmană de moarte. 

Detectivul-inspector Helen Grace. 


13. 


Helen mergea rapid pe coridor, tot mai abătută cu fiecare 
pas. Stătuse trează toată noaptea, întorcându-se de la locul 
faptei direct în biroul de anchetă. Sperase în secret ca echipa să 
fi făcut vreun progres rapid, dar știa că era prea devreme pentru 
așa ceva - din cauza ciudăţeniilor acestei crime, trebuiau să fie 
rabdători. Declaraţiile martorilor de pe teren erau subţiri și, cum 
clubul nu avea niciun sistem de supraveghere, trebuiau să 
adune poze de amatori din telefoanele mobile și să încropească 
cât de cât o cronologie. Asta ar fi putut să ducă la ceva și, 
bineînţeles, Meredith ceruse echipei de criminaliști să lucreze 
din greu. Între timp, exista o singură probă foarte prețioasă care 
încă nu fusese folosită - cadavrul lui Jake. 

Helen ajunse la ușile morgii și intră rapid cu ajutorul cardului 
de acces. Dacă ezita, și-ar fi pierdut hotărârea și s-ar fi întors. 
Jim Grieves, medicul legist, se întoarse când o auzi apropiindu- 
se. Abia dacă o salută, și asta o bucură pe Helen. Nu avea 
capacitatea mentală sau puterea emoțională de a face 


VP - 20 


conversaţie. Voia doar să termine cât mai repede. 

— E un bărbat alb în jur de patruzeci de ani, foarte interesat 
de arta corporală, piercing și masochism. Are multe răni vechi 
provocate de folosirea legăturilor, inclusiv o fractură la 
încheietura mâinii de acum câţiva ani și o gleznă dislocată care 
nu s-a vindecat complet niciodată. Există unele probe de boli 
venerice și am găsit urme mai vechi de spermă - nu a lui - pe 
anumite părți ale hainelor. 

Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic - o tulbura să audă 
cum prietenul ei e disecat într-un mod atât de rece și clinic. 

— Am făcut analiza preliminară a sângelui - alcool, ketamină 
și o cantitate redusă de cocaină, dar nu asta l-a ucis. A murit 
asfixiat. Se vede după peteșiile de pe obraji și pleoape și, de 
asemenea, după cianoză, motivul pentru care fata lui are acea 
colorație albăstruie. Nu există nicio vânătaie sau urmă pe 
trunchi, așa că putem presupune că banda adezivă din jurul 
capului a fost suficient de strânsă ca să întrerupă alimentarea 
cu oxigen a căilor respiratorii, iar ucigașul nu a trebuit să aplice 
presiune asupra gâtului. Sângerarea și vânătăile de pe buze 
sugerează că a încercat să muște banda ca să o străpungă, 
înainte de a-și pierde cunoștința. 

Helen închise ochii, copleșită de chinurile oribile prin care 
trecuse Jake. 

— A suferit o deshidratare gravă, din cauza creșterii mari a 
temperaturii corporale, care a dus în cele din urmă la stop 
cardiac, dar nu cred că și-a dat seama de asta. Creierul lui nu 
avea suficient oxigen - asta l-a ucis, mai degrabă decât ceea ce 
a urmat. 

— Cât a durat? 

Vocea lui Helen părea ezitantă și încordată. 

— Patru-cinci minute până să-și piardă cunoștința, puţin mai 
mult până să moară. 

— Și-a dat seama de ce se întâmplă? 

— Până când și-a pierdut cunoștința. Poate că asta a fost 
ideea. Nu a existat nicio tentativă de a-l răni sau tortura fizic, 
chiar dacă se afla la dispoziţia ucigașului. Ceea ce ar putea 
sugera că făptașul a vrut ca victima să fie conștientă de ce i se 
întâmplă, să-și simtă neajutorarea, în timp ce oxigenul scădea. 

Helen dădu din cap, dar nu răspunse nimic. Era sfâșiată de 
emoții - furie, disperare, greață - în timp ce Grieves expunea 


VP-21 


detaliile brutale ale morţii lui Jake. Oare atacatorul lui chiar 
așteptase să-l vadă cum moare? Era important pentru el să fie 
acolo în momentul morţii? Dedesubtul aprigei ei indignări, Helen 
simțea acum apărând la lumină și altceva - frica. Frica să nu fie 
iar învăluită de întuneric. 

— Altceva? continuă ea. Deocamdată, nu avem prea multe 
probe solide. 

— Dat fiind mediul în care a fost găsit cadavrul, hainele lui 
sunt surprinzător de curate. Am găsit însă niște salivă proaspătă 
pe obraz și urechea dreaptă. Mă îndoiesc că e a lui, dată fiind 
poziţia urmelor. 

— Am putea urgenta analiza? spuse Helen rapid. Avem nevoie 
de ceva concret cu care să lucrăm... 

— O să fac ce pot, dar am alte trei cadavre de procesat și 
toată lumea vrea rezultatele imediat, nu-i așa? mormăi Grieves. 

Helen îl strânse de braţ și se răsuci pe călcâie. Grieves 
deschise gura să protesteze, dar fu prea lent. Helen plecase 
deja. 


14. 


Helen se întoarse la Kawasaki-ul ei, afundată în gânduri. Cu o 
singură excepție, se întâlnise cu Jake doar în ipostaza lui 
profesională. Se întâlneau în apartamentul lui, unde lumina era 
slabă, iar conversaţia, redusă la minim. De-a lungul timpului, 
ajunseseră să se cunoască mai bine, dar în timpul ședinţelor lor 
continuau să joace roluri, și Helen își dădea seama acum cât de 
puţine știa despre prietenul ei. Cu siguranţă, nu îl văzuse 
niciodată așa cum îl văzuse în dimineaţa asta - gol și 
neîmpodobit, sub lumina orbitoare a becurilor de la morgă. 

Işi amintea că Jake avea un tatuaj cu un cap de vultur pe gât, 
dar nu îl întrebase niciodată ce înseamnă. Știa că el nu vorbește 
cu părinţii lui, dar nu îl întrebase niciodată unde crescuse sau 
cine erau ei. Știa că îi plac și băieţii, și fetele, dar nu știa care 
sunt pe primul loc sau dacă el căuta ceea ce caută toată lumea 
- dedicare, siguranţă, o familie. Și-ar fi dorit acum să fi pus mai 
multe întrebări cuiva pe care îl considera un prieten adevărat. 

In trecut, Jake o considerase mai mult de atât. In timpul 


VP - 22 


cazului Ben Foster, începuse s-o urmărească, atât de mare era 
obsesia pe care o făcuse pentru ea. Dar Helen îi pusese capăt, 
întrerupând pentru o vreme relaţia lor, și, spre surprinderea ei, 
funcționase. Când se întâlniseră ultima oară, întâmplător, într-un 
bar din centrul orașului, el avea o relaţie serioasă cu un tip pe 
care îl cunoscuse de curând. Părea fericit și echilibrat, în 
asemenea măsură încât după câteva luni, când el îi trimisese un 
SMS în care o întreba dacă voia să reia ședințele lor, Helen 
fusese foarte tentată. Însă, până la urmă, prudenţa triumfase și 
Helen găsise pe altcineva, dorind să evite încurcăturile 
emoţionale prea mari. Dar continua să se gândească adesea la 
el. 

Oare iubitul lui era implicat? Ar fi fost interesant de aflat 
statutul relaţiei lor și dacă și acesta frecventa Camerele de 
Tortură. Oare idila lor fusese o seducţie prelungită, care 
condusese la această crimă sălbatică? Era tentant ca acum să 
se ducă direct la apartamentul lui Jake și să-l întoarcă cu fundul 
în sus în căutarea unor indicii concrete, dar a face asta fără 
identificarea oficială a victimei ar fi fost extrem de nesăbuit. Era 
chinuitor că trebuia să aștepte - avea senzaţia că îl lasă în mod 
deliberat pe ucigaș să scape -, dar știa că Jake mai fusese 
ridicat pentru infracţiuni legate de droguri și că, după ce 
mostrele de țesut aveau să fie procesate, identitatea lui avea să 
fie stabilită rapid. 

Atunci avea să înceapă cu adevărat ancheta. Gândul acesta o 
bucura și, în egală măsură, o speria pe Helen. Ştia că echipa ei 
avea să scormonească peste tot în căutarea ucigașului lui Jake, 
dar ce putea să însemne pentru ea investigarea vieţii lui Jake? 
Consemnase el întâlnirile lor? Avea vreun suvenir de la ea? 
Lăsase ea vreo urmă în viaţa lui? Trecuseră peste doi ani de 
când Helen folosise serviciile lui, dar era foarte posibil ca a-i 
face dreptate lui Jake să ducă la demascarea ei. 

O parte a ei ar fi vrut să fugă de povestea asta, dar ceva mai 
bun din ea știa că, dimpotrivă, ar fi trebuit să alerge spre ea. 
Oricare ar fi fost posibilele consecinţe pentru viaţa ei, trebuia 
să-l găsească pe ucigașul lui Jake. Îi datora asta - și mult mai 
mult decât atât - vechiului ei prieten. Așa că Helen se urcă pe 
motocicletă, porni motorul și eliberă frâna. Inima îi bubuia și 
simțea greață în stomac, dar nu avea rost să mai amâne 
inevitabilul, așa că apăsă acceleraţia și porni în viteză de la 


VP - 23 


morgă în direcţia Sediului Central. 
15. 


Detectivul-șef Jonathan Gardam stătea la fereastra biroului 
său și privea lumea. Nu era cea mai frumoasă priveliște de care 
dispunea Southampton-ul, dar îi oferea un punct de observaţie 
discret asupra parcării secției de poliţie. 

Tocmai sosise Helen Grace, care descăleca de pe motocicleta 
ei. Era sclava obișnuinţei și alegea întotdeauna același loc, 
scoțându-și casca și costumul de piele în aceeași ordine precisă. 
Gardam nu-și dădea seama dacă asta se datora logicii sau 
superstiției. Ştia că avea pasiunea pentru motociclete încă din 
copilărie - într-o clipă de dezinhibare, Helen îi mărturisise că în 
adolescenţă furase mopeduri -, dar, în afară de asta, știa prea 
puţine despre ea. Mecanismele interne ale minţii ei rămâneau 
pentru Gardam la fel de misterioase ca întotdeauna. 

Așa că o privea de la distanță. Acum îi știa destul de bine 
programul - când se ducea la sală, când se ducea să alerge - și 
își potrivea sosirea la secţie ca să coincidă cu a ei. În momentul 
în care ea se îndepărta de motocicletă, trecându-și degetele prin 
părul lung ca să-i dea din nou viață după captivitatea lui 
temporară în cască, Gardam era postat la fereastră. Ea era 
întotdeauna atât de concentrată asupra a ceea ce făcea, încât 
nu ridica niciodată privirea, așa că nu îi zărea fața de la 
fereastră. Gardam se întreba adesea cum ar fi reacţionat dacă l- 
ar fi văzut. S-ar fi alarmat că el e acolo sau i-ar fi oferit un 
zâmbet și ar fi mers mai departe? Își imaginase de multe ori 
această scenă și, în mintea lui, se termina mereu cu a doua 
variantă. 

Astăzi, Helen sosise mai târziu decât de obicei, după ce 
făcuse o deplasare în zori la morgă. Gardam trebuise să amâne 
cu jumătate de oră prima întâlnire pe ziua aceea, ca să fie la 
postul lui și s-o poată întâmpina. Asta o iritase pe asistenta lui, 
dar meritase - Helen era deosebit de seducătoare în dimineața 
aceea. Era mereu atrăgătoare - pe Gardam îl fascinase 
dintotdeauna silueta ei de amazoană, pielea albă și atitudinea ei 
foarte fermă -, dar, pe măsură ce o cunoștea mai bine, văzuse și 


VP - 24 


o frumuseţe interioară. Exista undeva o vulnerabilitate pe care 
ea o ascundea față de toţi, în afara celor foarte apropiaţi. 
Această latură fragilă era foarte vizibilă azi. Helen, cel mai bun 
detectiv-inspector al lui părea foarte chinuită - era palidă, 
distrată și afundată în gânduri. 

Gardam își lipi degetele de sticlă. Cum i se întâmpla atât de 
des zilele astea, ar fi vrut să întindă mâna și s-o aline. Dar ea 
rămânea inaccesibilă. El spera ca asta să se schimbe cu timpul, 
dar deocamdată tot ce putea să facă era să privească. 


16. 


Era mai bine decât și-ar fi putut imagina ea. Bineînţeles, 
auzise deja poveștile despre Camerele de Tortură, dar nu 
avusese niciodată înclinația - sau poate curajul - de a cerceta 
mai mult. 

Acum, când văzuse clubul pentru prima oară, simţise un val 
de însuflețire - n-ai fi putut visa la un fundal mai bun pentru o 
crimă cumplită. Majoritatea morală a societăţii avea să înghită 
povestea cu polonicul, înfricoșată și fascinată în egală măsură. 

Emilia își scoase Nikon-ul și se apucă de treabă, fotografiind 
instrumente exotice de tortură și legare. Dispunea de un timp 
limitat și știa că trebuie să lucreze rapid. Fusese mai greu ca de 
obicei să obţină accesul - managerul și majoritatea barmanilor 
se făcuseră nevăzuţi -, așa că trebuise să depisteze compania 
de pază care furniza de obicei gorilele de la intrare. Primii doi 
tipi cu care luase legătura îi spuseseră să dispară, dar al treilea 
divorțase de două ori, era însetat de alcool și avea nevoie de 
bani. 

— Poţi sta douăzeci de minute, nu mai mult. Am nevoie de 
slujba asta și nu vreau să fiu dat afară din cauza ta. 

Emilia fusese de acord, știind că, odată intrată, putea să se 
lungească vreo jumătate de oră. După ce băgau banii în 
buzunar, oamenii deveneau ceva mai flexibili. 

După ce fotografie zona ringului de dans, parcurse rapid 
coridorul spre camera unde avusese loc crima. Dar ușa era 
încuiată și sigilată de poliţie. Așa că Emilia se prefăcu că are 
nevoie la baie și alergă pe coridor spre cămăruţța din spate, care 


VP -25 


servea drept birou al clubului. 

Camera era aproape goală - un birou ponosit, un fișier mic și 
un bec fără abajur. Emilia se apucă de lucru, dar sertarele erau 
goale și dosarele neinteresante, nu prea avea ce s-o ţină aici. 
Emilia înjură - vizita nu se dovedea atât de rodnică pe cât 
sperase ea. 

Se întoarse să plece, însă fotografiile care decorau biroul 
sărăcăcios îi atraseră atenţia - înfățișau evenimente organizate 
de club: baluri, prezentări de modă, ședințe foto. Erau pline de 
petrecăreţi îmbrăcaţi exotic și meritau o atenţie detaliată. 

— Gary, poţi veni aici puţin? strigă Emilia. 

După câteva clipe, Gary intră în birou, părând nervos și iritat. 

— Ce cauţi aici? Ți-am spus că ai voie doar în partea din față 
și pe coridorul din spate. 

— M-am rătăcit, spuse Emilia, zâmbindu-i dulce. Dar, dacă tot 
am ajuns aici, vrei să te uiţi la pozele astea? 

Arătă spre fotografiile de pe pereți, însă complicele ei deja 
începuse să dea înapoi. 

— Am depășit deja timpul. 

— Ai văzut-o pe victimă, nu-i așa? 

— Nu tocmai. 

— Ai văzut-o sau nu? 

— Avea faţa acoperită cu bandă, dar l-am recunoscut pe tip 
după cum era îmbrăcat. N-aș putea să-ţi spun cum îl cheamă - 
noi i-am spus întotdeauna „Sclipici”, din cauza ghetelor aurii pe 
care le purta... 

— Atunci uită-te la fotografiile astea și spune-mi dacă îl vezi. 

— Exclus. Trebuie să plecăm... 

— Ai primit bani buni, acum trebuie să și faci ceva pentru ei. 
Am numărul de mobil al lui Sean Blakeman, îmi ia doar o clipă 
să te trimit înapoi în șomaj. 

Emilia minţea, nu avea numărul. Gary scoase din buzunarul 
de la piept niște ochelari de citit, mormăind. Emilia își stăpâni 
zâmbetul când îl văzu cum își pune ochelarii cu rame mari pe 
faldurile cărnoase ale feţei roșii. Era o priveliște cu adevărat 
comică. E 

— Uite-l. Asta e tipul. 

Degetul lui Gary indica o siluetă de pe podium, îmbrăcată în 
pantaloni scurţi aurii din lame, care îi poza fotografului. Emilia 
aruncă o privire spre rama fotografiei - „Balul Anual 2013” - și 


VP - 26 


se apropie ca să se uite mai bine. Bărbatul din poză era 
musculos și pe jumătate gol și părea să se distreze de minune. 

— Dar habar n-am cine e și astăzi nu mai scoţi nimic de la 
mine, adăugă bodyguardul solid. 

— Nici nu e nevoie, spuse Emilia îndreptându-se de spate. 
Știu exact cine e. 

Ghidul ei rămase stupefiat o clipă, apoi răspunse: 

— Cine? Cine e? 

Emilia se îndrepta deja spre ușă, dar apoi se întoarse. Zâmbi 
reținut și-i răspunse: 

— Citește ziarul de mâine și o să afli. 


17. 


— Numele victimei e Jake Elder. 

Vocea lui Helen rămase fermă. Era prima oară când se reunea 
echipa completă și era hotărâtă să nu lase să i se vadă suferinţa 
în faţa lor, în ciuda emoţiilor care fremătau înăuntrul ei. Trebuia 
să fie puternică. 

— Patruzeci și unu de ani, a locuit în Southampton în ultimii 
cincisprezece ani. ADN-ul lui se potrivește cu mostrele recoltate 
acum trei ani, în urma unei arestări pentru posesie de droguri de 
Categorie B. Are în cazier și alte câteva acuzaţii - nimic 
important, totuși ar fi bine să investigăm. Să vedem dacă datora 
bani cuiva, dacă se însoțea cu traficanţi de droguri cunoscuți. 
Detectiv Lucas, poţi să coordonezi tu asta? 

— Bineînţeles. 

— Familia lui a fost informată și vine încoace din Taunton. O 
să mă ocup eu de ei, dar între timp aș vrea să pătrundem în 
viaţa victimei. Avea un iubit sau o iubită? A fost invitat la balul 
de aseară de cineva? Victima avea salivă proaspătă pe obraz - a 
fost lăsată acolo de un însoțitor sau de cineva mai puţin 
important? De asemenea, după activitatea de pe internet, Elder 
pare să fi fost dominator de profesie. Cu cine s-a întâlnit? Cine 
erau clienţii lui obișnuiți? Să-i investigăm datele telefonice, e- 
mailurile, conturile bancare, extrasele cardurilor... 

Echipa nota de zor instrucţiunile lui Helen, așa că ea se opri 
ca să se adune. Era straniu și tulburător să vorbească despre 


VP - 27 


Jake ca și cum ar fi fost cineva complet necunoscut, să ascundă 
în mod deliberat echipei informaţii cruciale. Helen inspiră adânc, 
după care continuă: 

— Jake Elder și-a trăit viaţa prin intermediul internetului și 
telefonului - nu e un funcţionar banal. Așa că verificaţi-i trecutul 
pe internet, grupurile de chat pe care le-a folosit, SMS-urile, 
Snapchat-ul, urmăritorii pe Twitter... 

— Avem date că a fost vizat în mod special? interveni 
detectivul-sergent Sanderson. 

— E imposibil de spus, și de asta trebuie să facem săpături, 
reluă Helen calm. E posibil ca ucigașul lui să fi avut un motiv 
personal sau ca Elder să se fi aflat pur și simplu în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit. Există numeroase urme de 
ADN la locul faptei - mucuri de ţigară, îmbrăcăminte, articole 
pentru fetișiști... Va trebui să le verificăm pe toate, dar eu aș 
vrea să acordăm o atenţie specială echipamentului folosit de 
ucigașul nostru. Nu poţi cumpăra bandaje ude și foarfece de 
genul ăla de la un Tesco de cartier - sunt echipamente speciale, 
cu o unică utilizare. Așa că haideţi să luăm legătura cu 
magazinele de sado-maso din apropiere - aș vrea o listă cu 
toate magazinele de pe o rază de treizeci și cinci de kilometri de 
Southampton. Multe dintre ele vând doar online, ceea ce 
înseamnă că trebuie să plătești cu cardul. Așa că haideţi să 
investigăm tranzacţiile, să aflăm cine a cumpărat lucruri din 
astea. Edwards, poţi să te ocupi tu? 

— Sigur, sunt născut pentru așa ceva, răspunse polițistul 
tânăr și arătos, smulgând câteva zâmbete încordate de la restul 
echipei. 

— De asemenea, haideţi să ne facem apariţia în imediata 
apropiere a clubului, continuă Helen, ignorând gluma lui 
Edwards. Probabil că cei care merg la Camerele de Tortură iau 
taxiul, nu autobuzul. Aflaţi dacă taximetriștii din zonă au văzut 
ceva. Victima noastră a fost probabil ucisă între miezul nopții și 
ora unu - ar trebui să-i căutăm pe toţi cei care au părăsit clubul 
în perioada asta, mai ales dacă păreau tulburaţi sau agitati. 

— Poate a rămas la petrecere, interveni Lucas. 

— Posibil, dar avem multe direcţii de verificat și instinctul îmi 
spune că probabil a încercat să părăsească scena înainte de 
descoperirea cadavrului. Dar ai dreptate, nu trebuie să 
excludem nimic. 


VP - 28 


Helen se opri și luă un dosar de pe birou. Își intra în sfârșit în 
ritm, dar partea cea mai dificilă abia urma. 

— Totodată, aș vrea să ne uităm puţin la mumificare. 

Un val de râsete nervoase străbătu echipa. 

— Cunoscută și ca fetișul înfășurării totale. E la extrema 
spectrului sado-maso și implică obținerea stimulării sexuale din 
dependența completă de celălalt în privinţa libertăţii, mișcării, 
chiar a vieții. 

În mintea lui Helen au apărut imagini cu Jake - legat și 
înfășurat cu bandă. Răsfoi dosarul ca să câștige o clipă, înghiţi și 
continuă: 

— Există multe moduri diferite de a face asta - cămăși de 
forță, bandaje ude, benzi de cauciuc -, dar esenţială pentru 
toate metodele e increderea. Trebuie să ai încredere în 
persoana care îţi face asta, altfel nici nu te apuci... 

— Atunci îl cunoștea pe atacator? sugeră Charlie. 

— E foarte posibil. Există grupuri sado-maso care se întâlnesc 
regulat ca să discute, să socializeze și uneori să se joace. 
Întâlnirile lor se numesc „degustări”. Aș vrea să investigăm și 
zona asta, să vedem ce putem afla. Au mai existat incidente 
similare despre care n-am aflat? Există cineva cunoscut pentru 
faptul că împinge lucrurile prea departe? Nu cred că un atac 
frontal ar funcţiona, așa că o să caut un voluntar care să lucreze 
sub acoperire. 

Din nou râsete nervoase, dar în timp ce Lucas încerca în 
glumă să ridice braţul lui Edwards împotriva voinţei acestuia, 
Sanderson ieși în faţă: 

— Aș vrea să mă ocup eu de asta, dacă nu are nimeni 
obiecţii? spuse ea ferm, examinând echipa să vadă dacă se 
împotrivește cineva. 

— Mulţumesc, răspunse Helen rapid. Fă o listă cu următoarele 
întâlniri și hai să discutăm la care să ne oprim. 

— Ți-o aduc într-o oră. 

— Bun. 

Helen făcu o pauză acum, când chinul ei se apropia de sfârșit, 
apoi adăugă: 

— Nu e nevoie să vă spun cât de mult o să se ocupe presa de 
crima asta. Așa că, fără discuţii în afara slujbei și fără scurtături. 
lar toate indiciile vin direct la mine. Nu avem odihnă până când 
nu-l găsim pe ucigașul lui Jake Elder, s-a înțeles? 


VP - 29 


Expresia de pe fețele celor din jur arăta că înţeleseseră 
mesajul. Apoi plecară în grabă să facă ce le ceruse ea. Helen își 
dădea seama că tonul ei fusese puțin cam aspru, dar nu era 
dispusă să ia cu binișorul pe nimeni câtă vreme nu aveau niciun 
indiciu tangibil. Acum, ancheta începea să prindă contur - 
victima era identificată, mai multe direcţii de investigaţie 
fuseseră puse în mișcare -, dar exista un element cheie al 
acestei crime care rămânea la fel de impenetrabil și misterios ca 
până atunci. 

Motivul. 


18. 


Era țintuit locului. Știa că asta o să urmeze, dar chiar și așa 
era un șoc. Prezentatoarea nu făcea decât să retransmită 
informaţiile care fremătau de ore întregi prin grupurile de chat, 
totuși era tulburător să le audă rostite de vocea ei monotonă și 
profesională. 

Nimeni altcineva din birou nu părea să acorde atenție 
buletinului de știri de la radio, dar el sorbea fiecare cuvânt: „Un 
club sado-maso popular... se face apel către martori... victima 
încă nu a fost identificată oficial”. 

El știa numele victimei, bineînţeles, dar oare știa și poliţia? 
„Eşecul” lor de a o identifica era doar o perdea de fum pentru 
investigaţiile lor sau chiar nu știau? Işi dădu seama brusc cât de 
mult își dorea să afle. 

Fusese atent să ascundă legătura dintre ei, dar cine știe ce 
puteau ei să acceseze zilele astea? Terorismul era de vină, 
oferise poliţiei pretextul perfect pentru a-i spiona pe toţi și 
toate. 

El nu folosise niciodată calculatorul de acasă și nu luase 
niciodată legătura cu Jake prin SMS-uri directe, dar, chiar și așa, 
avu brusc senzaţia tulburătoare că nu fusese suficient de atent. 

Prezentatoarea trecuse la traficul din oraș și călătorii, dar el 
ramase nemișcat. Lucrurile păreau să avanseze rapid acum și, 
dintr-odată, își dădu seama cât de mult avea de pierdut. Oare 
aveau să-l suspecteze? Sau aparenţa lui de clasă mijlocie și 
slujba respectabilă aveau să-l apere de suspiciune? Era prea 


VP - 30 


băgat în toate astea, prea pătat de acţiunile sale, ca să permită 
ca totul să iasă la iveală. El avea două laturi, însă nu le cunoștea 
decât el - și așa trebuia să rămână. 

Era atât de cufundat în gânduri, încât la început nici nu 
observă că asistenta lui traversa încăperea spre el. Ar fi putut să 
rămână așa ore întregi, dacă n-ar fi fost intruziunea ei subită. 

— A venit persoana programată pentru ora zece, spuse ea pe 
un ton iritat. 

El nu răspunse, nu avea încredere în vocea lui. Își strânse 
dosarele, dădu din cap către ea și se îndreptă cu pași hotărâți 
spre sala de ședințe. 


19. 


Tăcerea din încăpere era sufocantă. Helen le oferise lui Mike 
și Moira Elder datele principale ale morţii fiului lor, evitând 
detaliile mai tulburătoare. Işi mai asumase de multe ori această 
sarcină neplăcută și știa că, dacă îi lovești pe oameni cu prea 
mult și prea brusc, îi pierzi. Copleșiţi de șoc și suferinţă, cei 
îndurerați pur și simplu se prăbușesc. Nu era corect să-i trateze 
astfel și, în plus, nu ajuta pe nimeni - ea avea nevoie de date, 
nu de lacrimi. 

Dar, spre surpriza lui Helen, părinţii lui Jake abia dacă 
reacționară la cuvintele ei alese cu grijă. Moira îi aruncase o 
scurtă privire soţului ei, apoi începuse și ea să privească fix în 
podea. Rămaseră cu ochii aţintiţi stăruitor în aceeași direcţie și, 
în ciuda celor câteva imbolduri blânde ale lui Helen, continuară 
să tacă cu hotărâre. 

— O echipă întreagă lucrează la cazul acesta. Cum am spus, 
fiul vostru a fost descoperit într-un club de noapte din Banister 
Park și, după ce îl veți identifica oficial, putem aranja să vizitaţi 
localul, dacă vă gândiţi că ar putea fi de ajutor. Uneori rudele 
consideră că e important să vadă locul în care... 

— Ce fel de club era? 

Vocea lui Mike Elder era spartă și dură. Pentru o clipă, Helen 
se întrebă dacă era o întrebare capcană - la buletinele de știri 
de la radio și pe internet deja se răspândise știrea -, apoi alungă 
acest gând. Probabil că cei doi tăcuseră tot drumul cu mașina 


VP - 31 


din Taunton, în timp ce minţile lor încercau să accepte această 
tragedie neașteptată. Nu era deloc surprinzător că încă 
procesau detaliile. 

— Era un club sado-maso, răspunse Helen blând. 

Nu avea niciun rost să cosmetizeze lucrurile - oricum aveau 
să afle în curând. 

Mike pufni tare, în timp ce soţia lui se juca cu nasturii de la 
pulover. 

— Nu era un club pe care îl vizita în mod regulat, mergea 
acolo doar când și când. 

— Sunt convins. 

Acum fu rândul lui Helen să tacă. Două cuvinte - două cuvinte 
simple -, dar ele fuseseră rostite cu atâta înverșunare, încât 
pentru o clipă Helen rămase fără grai. Întâlnise multe emoţii în 
sala pentru rude - disperare, negare, mânie -, însă rareori 
văzuse o asemenea silă. Simţi cum în ea se aprinde furia, dar, 
știind că ochii ofițerului de legătură cu rudele erau ațintiţi 
asupra ei, și-o reprimă. 

— Pot să te întreb ce vrei să spui prin asta, Mike? zise ea. 

— Sunt sigur că știți deja ce era fiul meu, răspunse acesta 
scurt. 

— Evident, știm că Jake lucra ca dominator de profesie. E una 
dintre principalele direcţii de investigaţie, să vedem dacă e 
posibil să fi fost atacat de cineva pe care l-a cunoscut prin 
intermediul muncii lui. 

— Munca lui, repetă Mike, scuturând din cap cu tristeţe. 

Apoi îi aruncă soției un zâmbet sardonic. 

— Ai putea să-mi spui cât știai despre viaţa profesională a lui 
Jake? continuă Helen. 

— Prea mult, dar nu ceva care să vă ajute. 

Helen începea să-și dea seama de ce Jake nu se înțelesese 
niciodată cu părinţii lui, dar își reluă întrebările cu toată 
răbdarea de care era în stare. 

— Atunci despre viaţa lui în Southampton? Aţi fost vreodată în 
apartamentul lui? V-aţi întâlnit cu el? 

— Asta e prima noastră vizită în Southampton. 

În sfârșit, Moira vorbise. 

— S-a mutat din Somerset când era tânăr. Ne-a ameninţat că 
se întoarce ca să ne viziteze, dar... n-a mai ajuns niciodată. 

Oare folosise în mod deliberat cuvântul „amenințat”? Helen 


VP - 32 


era atât de năucită de acest interviu că nu-și putea da seama. 

— Și nu v-a tentat să-l vizitaţi aici? 

— E un drum lung și nu puteam lăsa animalele singure, 
răspunse Moira rapid, debitându-și pretextul cu o ușurință 
exersată. 

— Înţeleg. 

— Zău? spuse acum Mike Elder, întorcându-se brusc ca să o 
privească direct pe Helen. Îmi dau seama după tonul dumitale 
ce gândești, dar n-ai niciun drept să ne privești de sus. 

Helen îl privi și ea lung, refuzând să întrerupă contactul vizual. 
însă el avea dreptate - într-adevăr, Helen  îngăauia 
sentimentelor ei să-i influenţeze judecata și se comporta într-un 
mod neprofesionist și neamabil. 

— Credeţi-mă, am doar compasiune faţă de dumneata și soția 
dumitale, spuse ea rapid. 

— Se prea poate, dar asta nu schimbă situaţia. Poate 
dumneata consideri că „stilul de viață” al fiului nostru era 
acceptabil. Noi, nu. Nu cred că e în întregime vina băiatului - ar 
fi trebuit să fim mai aspri cu el când era mic. 

Soţia lui tresări ușor la auzul acestei critici. 

— Dar el a făcut unele alegeri și trebuia să trăiască în 
consecinţă. Nu l-a interesat niciodată opinia mea, dar, ca să nu 
existe niciun dubiu, o să-ți spun totuși care e ea. Eu cred că ce 
făcea el... era pervers. N-am putut să înţeleg nici în ruptul 
capului de ce voia să se înconjoare de degenerațţi și ciudați - nici 
el nu a putut să explice asta niciodată, spunea doar că „așa e 
el”. Credea că noi ar trebui să-l acceptăm, dar de ce să 
acceptăm așa ceva? El și-a ales drumul, noi ni l-am ales pe al 
nostru și, crede-mă, nu se intersectau niciodată. 

Cuvintele fură rostite aproape cu mândrie și, pentru o clipă, 
Helen avu impresia că o să-l pălmuiască. Nu auzise niciodată ca 
cineva să-și înfiereze propria progenitură în termeni atât de duri. 

— Nu l-am văzut de aproape zece ani și acum n-o să putem fi 
de prea mare ajutor, așa că hai să terminăm odată, bine? Nu-mi 
place să mă aflu aici, cum nu-ţi place nici dumitale. 

Bărbatul se ridică brusc, în mod evident dornic să termine cu 
identificarea fiului său. Moira făcu la fel, grăbindu-se în urma 
soțului care pleca. 

În timp ce ieșea, aruncă o privire spre Helen. După cuvintele 
aspre ale soțului ei, Helen se așteptase să vadă în ochii ei o 


VP - 33 


oarecare stânjeneală, poate chiar remușcare. Nici urmă de așa 
ceva. 
Privirea pe care Moira i-o aruncă lui Helen era de dispreţ total. 


20. 


Pumnul ei lovi metalul și ricoșă violent. Fără să ezite, Helen 
ridică iar braţul și repezi pumnul strâns spre suprafaţa dură. De 
data asta, lovi cu adevărat și metalul se îndoi în urma agresiunii. 
Helen își retrase mâna tresărind și se dădu în spate să 
examineze daunele. Spre rușinea ei, văzu că lăsase o urmă 
adâncă pe ușa nefericitului dulap din vestiar - graţie monturilor 
însângerate ale mâinii drepte. 

Se întoarse, furioasă pe sine însăși, dar încă și mai furioasă pe 
părinţii lui Jake. Păruseră atât de dispreţuitori, atât de imobili în 
viziunea lor asupra lui, dar dacă și-ar fi cunoscut fiul cât de cât, 
ar fi știut că era bun, generos și iubitor. Refuzaseră să vadă asta 
și își păstraseră ochelarii de cal până la sfârșit. Oare cum era să- 
ţi duci viaţa în felul ăsta, se întrebă Helen, să sacrifici atât de 
mult pe altarul principiilor tale? Oare asta avea să le aducă în 
cele din urmă fericirea? Ea bănuia că nu. 

După ce plecaseră părinţii lui Jake, Helen se gândise că nu era 
bine să se ducă imediat în biroul de anchetă, așa că se retrăsese 
în vestiarul femeilor, plimbându-se de colo-colo, încercând să-și 
potolească mânia crescândă. Ştia că indignarea și furia erau 
uneori pozitive, că te făceau să lucrezi mai mult și mai rapid, dar 
acum nu era așa. Pentru prima oară după ani de zile, simțea că 
pierduse controlul. Nu dormise deloc și asta n-o ajuta, totuși era 
surprinsă de cât de mult o tulburaseră și dezorientaseră 
evenimentele acelei dimineţi. Ştia că trebuia să găsească o 
modalitate de a-și stăpâni emoţiile, de dragul lui Jake. Nu putea 
să conducă o anchetă importantă în starea asta. 

Un ciocănit puternic o făcu să ridice privirea. Peste câteva 
secunde, ușa se deschise și Charlie intră cu un dosar subţire în 
mână. 

— Scuze că te deranjez. Te-am căutat în sala pentru interviuri 
și în biroul lui Gardam, dar... 

— Nicio problemă, spuse Helen rapid, strecurându-și mâna 


VP - 34 


julită în buzunar. Ce-ai găsit? 

Charlie scoase din dosar o foaie de hârtie, dar ezită înainte să 
răspundă. Expresia de pe fața ei sugera că știe că Helen e 
tulburată și că se întreba dacă să mai spună ceva. In cele din 
urmă, înţelepciunea avu câștig de cauză și Charlie spuse, 
coborându-și ochii spre foaia de hârtie: 

— Am avansat puţin în privința comunicaţiilor lui Elder. Uneori 
se folosea de SMS sau e-mail ca să-și stabilească întâlnirile, dar 
metoda preferată de comunicare cu clienţii era Snapchat-ul. 

— Bun. 

— Acum, majoritatea oamenilor presupun că atunci când 
conturile de Snapchat dispar, ele dispar definitiv, dar de fapt 
companiile telefonice le arhivează. În dimineaţa asta, l-am cerut 
pe al lui Elder, împreună cu SMS-urile și e-mailurile recente, așa 
că acum avem cam toate mesajele pe care le-a trimis sau primit 
în ultimele trei luni. 

— Și? spuse Helen, grăbind-o pe Charlie să treacă la esenţă. 

— Păi, le-am comparat cu telefoanele mobile care au emis din 
Camerele de Tortură sau din apropiere în noaptea în care a fost 
ucis Jake și am obținut o listă de aproximativ douăzeci de 
numere. 

Helen procesă informaţia - primul mic indiciu într-un caz 
dificil. In timp ce făcea asta, văzu cum ochii lui Charlie se 
îndreaptă spre dulapul deformat, după care revin rapid asupra 
ei. Dacă exista o întrebare implicită, Charlie o ascunse bine. 

— Există vreo conexiune cu cineva cu cazier? 

— Deocamdată nu, dar încă prelucrăm datele. 

— Să investigaţi posesorii tuturor numerelor, răspunse Helen 
cu nerăbdare. Mai e ceva? 

— Am găsit pe cineva care îi trimitea des SMS-uri, dar care nu 
era în apropierea clubului - David Simons. Pare să fi avut o 
relație serioasă cu Elder până de curând. 

Helen nu spuse nimic. Mintea ei zbură spre bărbatul pe care îl 
întrezărise cu mai multe luni în urmă în barul din centrul 
orașului. 

— Cât de curând? 

— S-au despărţit acum câteva luni. 

— De ce? 

— Judecând după e-mailurile lor lungi pe tema asta, Jake nu 
se dedica relației, iar David se tot agăța de el. 


VP - 35 


— Unde e Simons acum? 

— În Los Angeles. Își împarte timpul între Statele Unite și 
Marea Britanie. E acolo de patru săptămâni. Am încercat să dau 
de el, dar... 

— Adu-l aici. 

— Bineînţeles, răspunse Charlie, ofuscându-se puţin din cauza 
tonului apăsat al lui Helen. Dar aș zice că putem să-l eliminăm 
de pe lista suspecţilor, nu crezi? 

În glasul lui Charlie se simţea o inflexiune provocatoare, dar 
Helen decise să n-o ia în considerare. În schimb, îi mulțumi și o 
trimise la treabă. Ştia că e prea categorică, dar vestea că iubitul 
lui Jake dispăruse de mult făcuse ca dispoziţia ei să devină și 
mai sumbră. Jake păruse atât de fericit când se întâlniseră 
ultima oară, dar Helen își dădu seama brusc cât de singuratică 
trebuia să fi fost viaţa lui. 

Niciun iubit sau prieten nu venise să-l caute, părinţii lui nu i-ar 
fi întins o mână nici dacă ar fi fost pe buza prăpastiei, iar ea se 
prefăcuse că nu-l cunoaște ca să se protejeze pe ea și cariera ei. 
În moarte, fusese abandonat de toţi cei care ar fi trebuit să ţină 
la el, iar cei rămași trebuiau să trăiască cu gândul acesta pentru 
tot restul vieții. 


21. 


— Victima locuia și lucra în Portswood. Încă stabilim detaliile 
exacte, dar se pare că își câștiga existenţa în domeniul sexului, 
lucrând în apartamentul lui ca dominator de profesie. Astăzi, 
solicităm tuturor celor care l-au cunoscut pe Jake Elder - 
indiferent în ce ipostază - să ia legătura cu noi și să ne ajute în 
investigaţie. 

Emilia notă detaliile, chicotind din cauza eufemismului 
prudent al lui Gardam. Toţi cei prezenţi știau ce vrea să spună - 
făcea apel la sado-masochiști să-și uite stânjeneala și să iasă la 
lumină. 

— Mult succes, șopti Emilia către vecinul ei, care, drept 
răspuns, ridică blazat o sprânceană. 

Gardam era dus cu capul dacă își închipuia că cineva din 


VP - 36 


comunitatea BDSM! era dispus să intre de bunăvoie într-o secție 
de poliție. Mulţi dintre ei aveau cazier, alţii aveau soții și familii 
și niciunul nu voia să se expună riscului de a fi judecat de 
sergentul obtuz de la recepţie. Mai bine să scape un criminal 
decât să suporţi așa ceva. 

În timp ce Gardam continua, vorbind nonșalant peste 
încercările ofițerului delegat cu presa de a conduce întâlnirea, 
mintea Emiliei începu să lucreze. Ştia deja cum avea să sune 
articolul ei - îl scrisese în minte în drum spre conferinţa de presă 
-, iar Gardam putea să-i ofere prea puţine lucruri pe care ea nu 
le auzise deja. Adevărata întrebare - și singurul motiv pentru 
care Emilia venise la conferinţă - era rolul pe care detectivul- 
inspector Grace avea să-l joace în continuare. Nu era o mare 
iubitoare a presei, preferând să-și lase superiorii să iasă în faţă, 
și totuși absența ei de la conferinţă era interesantă. 

Emilia nu avea dubii că era singura persoană de faţă care știa 
că Helen folosise serviciile lui Jake. Dăduse peste legătura lor în 
timpul anchetei privitoare la Ella Matthews și încercase imediat 
să folosească asta în interes propriu, ameninţând-o pe nefericita 
detectivă că o demască dacă nu îi oferea acces exclusiv la 
anchetă. Deloc surprinzător, Grace ripostase la cacealmaua ei, 
amenințând să dezvăluie tehnicile de supraveghere ilegale 
folosite de Emilia. Se terminase remiză, amândouă fiind ușurate 
că scăpaseră nevătămate, dar Emilia tot nu putea să treacă 
peste asta. 

Nu știuse niciodată să piardă și poate că era timpul să se 
răzbune. Helen Grace o ţinea din scurt de ceva vreme, dar acum 
se întorsese roata. Oare Grace mărturisise echipei că o 
cunoscuse pe victimă? De asta nu era prezentă? Sau păstrase 
secretul? Emilia avea de gând să afle. Jurnaliștilor le place 
întotdeauna o știre exclusivă, iar povestea aceasta - „poliţista și 
ciudatul sado-maso” - avea să fie cel mai senzaţional articol 
scris de ea vreodată. 


1 BDSM este un termen care acoperă o gamă largă de practici sexuale, incluzând 
jocurile de rol, dominarea, subordonarea, sado-masochismul etc. (W.red.). 


VP - 37 


22. 


Helen gonea pe străzile orașului, bucuroasă că plecase de la 
secție. Biroul de anchetă i se părea claustrofobic și tulburător - 
fotografii cu Jake fericit și nepăsător o priveau lung de pe panou 
- și nu prea avea rost să fie acolo. Charlie îi căuta pe clienţii lui 
Jake, McAndrew conducea vizitele din ușă în ușă și, până când 
apărea ceva concret, ea avea lucruri mai bune de făcut 
altundeva. 

Helen simţi cum dispoziţia i se ameliorează în timp ce se 
strecura pe lângă mașinile oprite. Poate era de la aerul 
proaspăt, de la satisfacția pe care i-o producea întotdeauna 
mersul pe motocicletă sau poate doar de la faptul că, în sfârșit, 
făcea ceva. Interviul cu părinţii lui Jake nu produsese nimic, așa 
că era plăcut să fie în sfârșit pe drum, să ia iniţiativa. 

Jim Grieves continua să cerceteze cu atenţie cadavrul lui Jake, 
iar Sanderson, Charlie și echipa încercau să pătrundă în viața 
lui. Însă articolele folosite pentru imobilizarea și uciderea lui 
Jake abia acum erau examinate - Meredith și echipa ei se 
întorseseră de curând de la locul faptei - și de aceea prima 
escală a lui Helen era Laboratorul de Poliţie din Woolston. 

Meredith o conduse pe Helen în zona de vizitare. Pe masa din 
fața lor erau înșiruite bandajele ude, o spirală de bandă adezivă 
argintie și legăturile de piele - armele preferate de ucigaș. 

— Analiza preliminară a hainelor victimei și a obiectelor de 
legat a relevat o singură sursă de ADN - cel al victimei. O să 
verificăm încă o dată, însă nu m-aș aștepta și la altceva de pe 
frontul ăsta. 

Helen dădu din cap, dezamăgită, dar nu surprinsă. 

— În ce privește restul, articolele astea nu au nimic 
neobișnuit. Banda adezivă poate fi cumpărată de la orice 
magazin de bricolaj și, chiar dacă bandajele ude și legăturile 
sunt echipamente specializate, au totuși dimensiuni, culoare și 
model standard. Probabil au fost cumpărate din magazin, nu 
făcute la comandă. 

— Au mai fost folosite? Era un echipament pe care făptașul îl 
deținea deja? și 

— Probabil că nu, dată fiind lipsa urmelor de ADN. In plus, 
uită-te la asta. 


VP - 38 


Meredith întinse mâna, luă curelele de piele și le ridică în 
lumină. Helen se aplecă spre ele, curioasă. 

— Gaura asta, făcută de limba cataramei atunci când victima 
a fost legată, e străpunsă complet. Se vede lumina prin ea. 

— Dar celelalte nu, răspunse Helen, trecându-și degetul 
înmănușat peste șirul de găuri nestrăpunse. Ceea ce sugerează 
că aceste curele au fost folosite prima oară noaptea trecută. 

— Poate că ucigașul tău le-a mai folosit, a exersat acasă... 

— Dar ar fi trebuit să știe exact ce gaură trebuie să 
folosească. Și dacă nu ar fi estimat corect diametrul gleznei 
victimei și al piciorului scaunului, atunci... 

— Exact, deci să presupunem că sunt nou-nouțe - poate că 
asta restrânge puţin căutările? spuse Meredith cu speranţă. 

Helen îi mulțumi, scoase mobilul din buzunar și plecă, apelând 
numărul lui Edwards, care era la sediu. 

Când ieși din clădire, el îi trimisese deja lista cu magazinele 
de bondage din zonă. lar când urcă pe motocicletă, își 
împărţiseră deja lista în patru, între Edwards, Helen și alţi doi 
detectivi cu vederi mai largi. 

Era timpul să plonjeze în acea lume dubioasă. 


23. 


Sanderson stătea perfect nemișcată, în timp ce pensula îi 
mângâia obrajii. Imediat ce Helen o rugase să se ocupe de 
munca sub acoperire, mintea ei începuse să lucreze la cum să 
intre mai bine în grațiile unei comunităţi care îi era complet 
străină. Sanderson era o fată obișnuită, care mergea pe drumuri 
bătătorite, iar acum se întreba dacă nu era puţin cam „ștearsă” 
pentru rolul acesta. Nu era o pudibondă, dar umilirea, 
supunerea, legarea și pedepsirea nu făcuseră niciodată parte 
din vocabularul ei personal și știa că are multe de învăţat. Își 
petrecuse o mare parte a zilei studiind această comunitate și 
deslușind ultimele tendinţe din lumea fetișurilor, în timp ce își 
crea o nouă identitate și un trecut cu care să intre în această 
operaţiune. 


? Practică sexuală care constă în legarea consensuală a unuia dintre parteneri, cu 
scopul de a provoca și de a intensifica plăcerea. (W.red.). 


VP - 39 


Își vopsise deja părul și cumpărase echipamentul de bondage 
necesar, iar acum, buna ei prietenă Hannah P. îi aplica ultimele 
tușe pe faţă. Vopsirea feţei și arta corporală păreau a fi o parte 
importantă a „împăunării” care caracteriza o lume alimentată 
de fantezie și jocul de roluri. Dacă era să fie sinceră, asta o 
făcea să se simtă mai relaxată, ascunzându-și adevărata 
identitate sub machiajul în culori vii. Dacă putea să uite de ea, 
putea să se transforme mai ușor în alter ego-ul ei. Ceea ce era 
crucial pentru sarcina care o aștepta. 

Nu voia să pară convingătoare doar ca să smulgă informaţii 
celor care participau la „degustarea” din seara aceea. Era și o 
chestiune de siguranţă. Făptașul lor dovedise deja că nu are 
milă sau scrupule, că e eficient și iscusit în a lua viaţa cuiva. 
Sanderson nu se speria ușor, putea să se descurce, dar știa că 
nu se afla pe terenul ei. Asta era partea problematică a misiunii. 

Hannah își terminase lucrul și acum îi oferi lui Sanderson o 
oglindă. Din oglindă o privea o ipostază mai veche și mai 
boemă. Era un aspect potrivit, care avea să-i fie de folos în 
seara aceea. Nu trebuia să-și piardă cumpătul. Dacă reușea să 
descopere o pistă pentru cazul lor, ar fi dat bine în ochii lui 
Helen. O respectase întotdeauna pe superioara ei, admirându-i 
dedicarea, profesionalismul și bravura, și îi plăcuse poziţia de 
adjunctă a ei. Acum însă exista concurenţă și, dacă era să fie 
sinceră, Sanderson se temea că legătura personală dintre Helen 
și Charlie avea s-o tragă înapoi. Singura modalitate de a 
contracara asta era să-i dovedească șefei că era prima între 
egali, cea mai potrivită agentă care să-i fie adjunctă. De aceea 
era atât de importantă seara aceea. 

li mulțumi încă o dată lui Hannah P., își luă telefonul și cheile 
și strecură cu grijă bastonul în costumaţie. Era gata și nu mai 
avea niciun rost să amâne. Acum ori niciodată. 


24. 


Paul Jackson era între întâlniri și îi displăcea intruziunea lui 
Charlie. Era managerul filialei din Shirley a băncii Santander - 
post care implica o anumită responsabilitate - și era evident 
stânjenit de prezenţa femeii. Ochii lui zvâcneau întruna spre 


VP - 40 


ceas, iar răspunsurile lui - dacă existau - erau scurte. 

— Atunci, doar ca să confirmăm, numărul acela de telefon - 
07768 057374 - îţi aparține? 

— Da. 

— Și noaptea trecută aveai telefonul la dumneata? 

— Așa cred. 

— Pot să te întreb unde ai fost? Între orele zece seara și două 
noaptea? 

Urmă o pauză de o clipă, apoi Jackson răspunse: 

— Am mers să beau ceva după muncă. M-am uitat la fotbal. 
Apoi m-am dus acasă. 

— A, bun, cine a jucat? 

O nouă ezitare ușoară, apoi: 

— Southampton cu Watford. Am câștigat fără probleme. 

— Și în ce crâșmă era asta? 

— Saracen's Head, lângă spital. 

— Puțin cam departe, nu-i așa? 

— Sunt și crâșme mai aproape de birou, dar acolo berea e mai 
bună, așa că... 

— Și te-ai dus cu colegii? 

— Nu, m-am dus singur. 

— Bun, răspunse Charlie, notându-și ceva în carnețel. La cât 
ai zice că ai ajuns acasă? 

— Puțin după miezul nopţii, cred. 

— Destul de târziu pentru o zi de lucru, nu-i așa? răspunse 
Charlie zâmbind. 

Pentru prima oară, Jackson păru să nu-și găsească cuvintele. 

— E ceva obișnuit să ajungi atât de târziu? continuă ea. 

— Nu neapărat, dar nu e o crâșmă din aia unde te dă afară 
după ultima comandă. 

— Se mai rămâne și după ora închiderii, nu-i așa? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Nu știam că se face asta și marţi seara. 

Charlie zâmbi din nou, însă Jackson îi răspunse doar cu o 
grimasă încordată. Era agitat și stânjenit, iar răspunsurile lui 
erau puţin prea rigide pentru gustul ei. Poate că exista o 
explicație complet  nevinovată - majoritatea oamenilor 
deveneau încordaţi imediat ce vedeau o legitimatie -, dar 
Charlie bănuia că nu era vorba de asta. Din fericire, exista o 
metodă sigură de a afla. 


VP - 41 


— Numărul dumitale de telefon a apărut într-o anchetă a 
noastră referitoare la moartea lui Jake Elder. Cadavrul lui a fost 
găsit la primele ore ale acestei dimineți într-un club de noapte 
din Banister Park. Probabil ai auzit știrea la radio. 

Jackson aprobă din cap, dar nu spuse nimic. 

— De pe telefonul dumitale au fost trimise mai multe mesaje 
către domnul Elder. Mesaje de Snapchat pentru organizarea 
unor întâlniri cu el... 

— Eu n-am trimis niciun mesaj. 

— Deci nu-l cunoști pe domnul Elder? 

Jackson scutură din cap. 

— Ai vizitat vreodată Camerele de Tortură? 

— Nu, răspunse Jackson rapid. Nici n-am auzit vreodată de ele 
până azi-dimineaţă. 

— Și n-ai folosit niciodată serviciile domnului Elder? 

— Bineînţeles că nu. 

— Nu ai luat legătura cu el deloc? 

— Nu. 

— Bine atunci, știu că ești un om ocupat, așa că nu te mai 
deranjez. 

Charlie văzu ușurarea de pe faţa lui Jackson. 

— Dar, înainte de asta, ţi-aș fi recunoscătoare dacă ai fi de 
acord să oferi o mostră de ADN. Doar ca să-ţi putem tăia numele 
de pe listă. 

— E evident că telefonul meu a fost clonat sau că cineva de la 
voi a făcut-o de oaie. Cum am spus, nu l-am cunoscut pe tip, nu 
ne-am întâlnit niciodată... 

— Știu că pare ceva intruziv, dar, cum am stabilit că noaptea 
trecută erai în oraș, în vecinătatea clubului respectiv, trebuie să 
te eliminăm din investigațiile noastre și, crede-mă, asta e cea 
mai rapidă metodă. 

— Nu sunt sigur. Deja am întârziat la următoarea mea întâl... 

— E dreptul dumitale să refuzi, dar mai târziu te putem obliga 
să ne oferi o mostră. Așa că, ce spui? Am aici un beţișor cu vată. 
Procesarea durează doar câteva ore, și asta e tot. Dacă iese 
bine, nu te mai bat la cap niciodată. 

Continuând să sporovăiască degajat, Charlie scoase din 
geantă tubul în care se afla bețișorul cu vată. Jackson o privea 
lung, fără să spună nimic. Înainte avusese o expresie furioasă, 
acum doar una absentă. Părea hotărât să se opună, prefăcându- 


VP - 42 


se că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dar Charlie 
mai făcuse asta de multe ori și știa că jovialitatea insistentă 
învinge adesea cele mai aprige obiecţii. Dacă nu le dai un prilej 
să te contrazică, nu mai au cum să scape. 

Acesta fiind și motivul pentru care, în ciuda ostilităţii lui 
evidente, Paul Jackson deschise acum gura. Charlie strecură 
capătul beţișorului înăuntru, extrase celulele epiteliale necesare 
și îl închise în tubul de plastic transparent. 

— Gata, am terminat, spuse ea. Mulţumesc pentru timpul pe 
care mi l-ai acordat. 

Dădu mâna cu Paul Jackson și o luă spre ușă. După câteva 
clipe, ieșea din hol, îndepărtându-se rapid de clădire. Riscă o 
privire în spate, în timp ce mergea. Interviul o făcuse 
suspicioasă, și nu fu surprinsă de ceea ce văzu. 

Paul Jackson o urmărea de la fereastră. 


25. 


— Mie nu-mi place să trag cu ochiul, dar ce poţi să faci când 
defilează prin faţa ta? 

Detectivul-agent McAndrew oftă în sinea ei, dar zâmbi atunci 
când luă cana de ceai care îi era oferită. Bătuse la uși toată 
după-amiaza, avansând încet pe strada lui Jake Elder. Elder nu 
era genul de om care se implica în evenimentele comunităţii și 
rareori fusese văzut în timpul zilei de ceilalți proprietari. 
Deocamdată, strânsese prea puţine informaţii despre Elder și 
activităţile lui. Acum se aștepta să primească prea multe. 

Stătea pe scaun în camera din faţă a lui Maurice Finnan. Soţia 
acestuia murise cu mai mulţi ani în urmă, dar „camera cea 
bună” era în continuare ca scoasă din cutie, în conformitate cu 
standardele stabilite de scumpa lui Geraldine. Canapele 
imaculate, dantele de un alb imaculat, o imitație de covor 
persan - întreaga cameră avea aerul unui exponat de muzeu. 
Era genul de mediu care o făcea pe McAndrew, stângace din 
fire, să se simtă agitată. A vărsa ceaiul aici ar fi putut declanșa 
apocalipsa. 

— Veneau și plecau la orice oră, și nu erau vizite sociale, dacă 
mă înţelegi, insinuă el subtil. 


VP - 43 


— Înţeleg. Ţi-a atras atenţia cineva anume? 

— Nu neapărat, răspunse el. Nu vin costumaţi, înţelegi? Sunt 
oameni care arată normal - probabil avocaţi, contabili și așa mai 
departe. Îmi imaginez că lucrurile de felul ăsta îi atrag 
întotdeauna pe cei care au o conștiință vinovată. 

Îi făcu cu ochiul lui McAndrew, în mod evident încântat că are 
ca public o femeie tânără. McAndrew simţea că Maurice e un tip 
singuratic și își reaminti să nu-l judece prea aspru. 

— L-ai văzut vreodată pe domnul Elder cu un iubit? Cu o 
iubită? 

— E derutant, nu? replică Maurice. Nu prea. A existat un tip 
acum câteva luni - unul înalt, cu păr castaniu tuns scurt și piept 
solid -, dar n-a rezistat prea mult. Ciudat e că pe e/l-am văzut 
rar - pe acest Jake, vreau să spun -, îi vedeam doar pe vizitatorii 
lui cum intră și ies. În timpul zilei, era liniște, dar, cum cădea 
întunericul, îi vedeai cum apar la ușa lui de la intrare. Trei, 
patru, uneori și mai mulţi pe noapte. Poţi să spui ce vrei despre 
el, dar muncea din greu. 

McAndrew zâmbi, de data asta sincer - deși limbut, cusurgiu 
și băgăreț, Maurice avea un simț al umorului dezvoltat. 

— Nu mi-am dat seama niciodată ce anume face pentru ei, 
chiar dacă un om bătrân ca mine poate să formuleze unele 
presupuneri. Totul era foarte discret, dar veneau și plecau 
întotdeauna la fix, înţelegi? Nu-ţi trebuie prea multă imaginaţie 
ca să-ți dai seama, nu-i așa? 

McAndrew dădu să intervină, dar Maurice i-o luă iar înainte. 

— Fiecare cu gusturile lui, ăsta a fost întotdeauna mottoul 
meu. Dar trebuie să putem trăi cu toţii aici, nu-i așa? Copii, 
pensionari, mamici și tătici. Și nu știi niciodată pe cine o să 
atragă un loc ca ăsta. Apoi mai e și preţul caselor. Imediat ce se 
află că lângă tine e un bordel... Scuză-mă, draga mea, te 
plictisesc cumva? 

McAndrew își dădu seama că privirea ei rătăcise spre 
fereastra pe care se vedea apartamentul lui Jake. leși din transă 
și se întoarse iar spre Maurice. 

— Nicidecum. 

— Eşti foarte drăguță, dar nu te pricepi sa minţi și știu că ești 
ocupată. Mi-am notat câteva numere de înmatriculare, în caz că 
poliţia s-ar apuca vreodată să facă ceva în privinţa asta, stai să 
văd dacă le găsesc... 


VP - 44 


Se duse în grabă spre bufet. McAndrew îi multumi, 
recunoscătoare că timpul petrecut aici nu fusese irosit complet. 
Era greu să mergi din ușă în ușă - sperând c-o să-ţi surâdă 
norocul - când știai că adevărata muncă de poliţie are loc 
altundeva. 

— Bun, să începem cu începutul - asta e din martie 2013, 
spuse Maurice voios. 

Se așeză și deschise carnetelul mare la prima pagină. 
McAndrew oftă iar. Poate că Maurice deţinea informații 
importante pentru anchetă. Poate că nu. Indiferent de variantă, 
un lucru era clar - avea să mai rămână la el o lungă vreme. 


26. 


— Nu-mi spune. Lasă-mă să ghicesc. Am talent la lucrurile 
astea. 

Helen nu spuse nimic. Tocmai petrecuse câteva ore 
demoralizante cutreierând zone industriale și nu avea chef de 
jocuri. Două dintre companiile care figurau în bucata ei din listă 
intraseră în lichidare, alta refuzase să vorbească fără avocat și 
alte două erau fundături, neavând nicio tranzacţie recentă care 
să corespundă profilului. 

— Mă uit la tine și văd... cleme pentru sfârcuri, cătușe de 
bondage și poate o cușcă pentru penis, pentru acea persoană 
specială din viaţa ta, spuse tărăgănat bărbatul cu barbă. 

— Ei bine,  delectează-te cu asta, răspunse Helen, 
deschizându-și legitimatia. Putem să stăm de vorbă undeva? 

— N-o să scoţi nimic de la mine fără mandat. 

Stăteau pe cutii de carton, în camera din spate. De fapt era 
aproape un depozit, dar, în mod evident, Steven Fincher se 
considera pe terenul lui și era hotărât să se folosească de acest 
avantaj. 

— Dacă așa vrei să procedezi, foarte bine, răspunse Helen. 
Dar faptul că nu cooperezi îmi sugerează că ai ceva de ascuns. 

— Aiurea. 

— Și orice anchetă oficială a afacerilor tale va fi în mod 
necesar foarte cuprinzătoare. Înţeleg că ești la zi cu declaraţiile 
fiscale, asigurarea naţională și așa mai departe. 


VP - 45 


Fincher miji ochii, dar nu spuse nimic. 

— Așa că poate ar fi mai bine pentru toată lumea dacă ai face 
ce-ţi cer. Ai o listă la zi cu tranzacţiile recente? 

— Bineînţeles. E o afacere legală. 

— Mă bucur foarte mult să aud asta. Și înţeleg că vinzi aceste 
articole: bandaje ude, legături de piele, bandă adezivă? 

— Bineînţeles. 

— Ai vândut vreunul dintre articolele astea în ultimele trei 
luni? Fie individual, fie la pachet? 

Fincher deschise mormăind un dosar mare și scoase din el un 
registru pătat cu ceai. Helen îl urmări atent cum își trece 
degetul peste coloane. Edwards nu avusese niciun succes în 
căutările lui, și nici ceilalţi detectivi-agenţi - opţiunile lor 
începeau să se termine rapid. 

— S-ar putea să fie asta, spuse Fincher prudent. 

— Continuă. 

— Trei bandaje ude, albastre, două legături de piele cu 
catarame aurii și o rolă de bandă adezivă argintie. 

Helen dădu din cap, ascunzându-și însufleţirea crescândă. Mai 
devreme, făcuse o descriere în mod deliberat vagă a articolelor, 
dar Fincher tocmai descrisese în detaliu armele crimei. 

— Au fost cumpărate din magazin? 

— Nu, prin curierat. 

— Știi numele companiei care le-a livrat? 

— Bineînţeles că știu. Eu le-am livrat. 

— Deci ai văzut persoana căreia i le-ai livrat? spuse Helen 
rapid. 

— Nu. Casa era abandonată. Dar era categoric adresa 
corectă, iar formularul de comandă conţinea instrucţiuni să le 
bag în cutia de scrisori dacă nu e nimeni acasă. N-am mai primit 
nicio veste după aceea, așa că am presupus că totul e în 
ordine... 

— Cum a plătit pentru marfă? întrebă apoi Helen pe un ton 
dur, din cauza dezamăgirii. 

— Cu cardul. 

— Și mai ai datele cardului? 

— Sigur, răspunse Fincher, căutând prin alt dosar. Am 
numărul cardului, numele posesorului și... 

Bărbatul scoase din dosar o chitanţă, cu un gest ostentativ. 

— ... am și adresa lui de acasă. 


VP - 46 


27. 


— Cine e? Ce vrei? 

Emilia își înăbuși zâmbetul. Era încă devreme în Los Angeles 
și David Simons părea derutat și doar pe jumătate treaz. Vocea 
lui spartă și propoziţiile întretăiate sugerau că probabil fusese în 
oraș jumătate din noapte. Nu era o situaţie ideală - era posibil 
să fie încă beat sau drogat și putea să se emoţioneze -, dar 
principalul era să ajungă la el înaintea poliţiei. Poliţiștii aveau să 
încerce să ia legătura cu el, însă erau prea puţini pentru ceea ce 
părea deja să devină o anchetă majoră. 

Simons era cameraman freelancer și avea un site cu toate 
datele de contact necesare, iar Emilia îi apelase întruna mobilul 
de la începutul după-amiezii. Ore întregi apelurile intraseră în 
căsuţa vocală, dar, în cele din urmă, el își deschisese telefonul, 
iar ea dăduse lovitura. 

— Numele meu e Emilia Garanita. Sunt jurnalistă. 

— E vorba de film? Trebuie să discuţi cu cineva de la publici... 

— Nu, e vorba de Jake Elder. Mă întrebam dacă ai auzit 
vestea? 

Tacere la celălalt capat. Emilia și-l imagina pe Simons ametit, 
stând în capul oaselor în pat și încercând să proceseze ceea ce 
tocmai auzise. 

— Ce veste? spuse el în cele din urmă. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun... dar Jake a fost ucis 
noaptea trecută. 

— Nu înţeleg. E o glumă? 

— E greu de asimilat și te rog să primești sincerele mele 
condoleanţe. Știu că tu și el aţi fost foarte apropiați. 

Încă o tăcere lungă. Respirația lui Simons era scurtă și 
neregulată. 

— A fost ucis? 

— Da, la un club de noapte numit Camerele de Tortură, în 
Southampton. ÎI știi? 

Prima întrebare provocatoare, ca să vadă dacă Simons avea 
s-o mintă. 

— Da, îl știu. Dar tot nu înțeleg. A fost implicat în vreo bătaie? 

— Nu, nimic de felul ăsta. 

— A fost un accident? Ceva n-a mers bine? 


VP - 47 


Chiar și cu ecourile pe care le avea conexiunea telefonică, 
Emilia auzea tremurul din vocea lui David Simons. 

— Se pare că a fost omorât. Și, la fel ca toată lumea, 
încercăm să ne dăm seama de ce. Pot să te întreb când l-ai 
văzut ultima oară? 

— Dumnezeule... eu... e greu de asimilat. 

— Știu... Și îmi pare rău că ţi-am dat o veste îngrozitoare. Dar 
m-am gândit că ai vrea să afli imediat. 

— De ce? Cine ești? 

— Lucrez pentru un ziar, dar l-am cunoscut pe Jake. Dat fiind 
că voi aţi fost foarte apropiaţi, m-am gândit că ai vrea să afli. 

Incă o tăcere lungă. 

— Sunt sigură că acum o să vrei să te întorci aici, dar asta 
probabil o să însemne că o să pierzi niște lucrări, ca să nu mai 
vorbim de costul zborului din Los Angeles, așa că voiam să-ți 
sugerez să acoperim noi cheltuielile. 

— Nu sunt sigur... 

— lar la schimb nu vreau decât zece minute din timpul tău. 
Acum. Ce zici? 

Tranzacţia era deja încheiată - Emilia simţea că David vrea să 
vorbească, că vrea să afle mai multe despre ce se întâmplase cu 
fostul lui iubit. Işi luă un ton consolator, spunând cuvintele 
potrivite și oferindu-i condoleanţele ei, în tot acest timp 
savurând duplicitatea situației. Spuse că îi pare rău să-i aducă o 
asemenea veste - însă adevărul era foarte diferit. 

Faptul de a fi vestitoarea morţii avea ceva foarte palpitant. 


28. 


— Nu ţi-am mai văzut faţa până acum. 

Bărbatul îmbrăcat din cap până-n picioare în piele neagră o 
prinse pe Sanderson de bărbie și îi întoarse capul într-o parte, ca 
să-i admire faţa machiată. 

— Am venit de curând în oraș. 

— Și cum să-ţi spunem, nou-venito? 

— Rose. 

— O roză cu ţepi, fără îndoială. Vino pe aici, o să te prezint 
celorlalți... 


VP - 48 


Bărbatul solid o conduse pe Sanderson pe un coridor lung. 
Duliile fără becuri atârnau din tavan și doar câteva aplice slabe 
de pe perete îi salvau pe cei doi de beznă. Sanderson era 
încântată să simtă într-o parte oţelul tare al bastonului, în timp 
ce se îndepărtau tot mai mult de lumină. 

În curând, ajunseră la o altă ușă. Însoţitorul ei - care se 
prezentase drept Dennis - bătu în ea și, după câteva clipe, 
vizeta ușii se deschise. 

— Carne proaspătă, spuse Dennis cu un rânjet larg pe faţă. 

Peste câteva clipe, ușa se deschise și intrară rapid înăuntru. 
Sanderson se întrebă dacă mobilul ei funcţiona aici, mai ales că 
acum păreau să se îndrepte spre un fel de subsol, dar nu 
îndrăzni să se uite la telefon. Ochii lui Dennis erau aţintiţi asupra 
ei. 

Degustarea începu după câteva minute. Cincisprezece sado- 
masochiști devotați se strânseseră în cerc, savurând caracterul 
subversiv și tainic al întâlnirii lor. În mod normal, ar fi discutat 
despre cele mai bune practici erotice,  comparându-și 
observaţiile, dar astăzi exista un singur subiect de conversaţie. 
Trecuseră mai puţin de douăzeci și patru de ore de la moartea 
lui Jake, dar tragicul eveniment deja transmisese unde de șoc în 
întreaga comunitate. 

Dennis o așeză pe Sanderson lângă el, comportându-se ca 
prieten și susținător al ei, chiar dacă o „cunoștea” doar de 
câteva minute. Sanderson luase legătura cu el prin intermediul 
unui site - Frăția - și, după câteva mesaje de tatonare, el îi 
trimisese un scurt e-mail cu o adresă și o dată. Sanderson 
ajunsese cu cinci minute mai devreme - suficient ca să verifice 
că echipajul de sprijin era la locul lui -, apoi sunase la ușă. 
Dennis rămăsese aproape de ea tot timpul și Sanderson se 
întreba dacă făcea asta cu toţi membrii noi sau dacă avea ea 
ceva special. 

— Unui amic din Bevois Mount i s-a întâmplat ceva 
asemănător, spuse un bărbat care părea să fie îmbrăcat în satir. 
L-a adus la el acasă pe un tip pe care abia îl cunoscuse. lar tipul 
l-a legat complet și l-a jefuit. 

— Am cunoscut și eu o tipă de genu' acesta - o târfă mică și 
rea, adăugă vecina lui, îmbrăcată din cap până-n picioare în 
latex, cu excepţia plasei din dreptul abdomenului. Dădea 
anunțuri că vrea parteneri, dar, imediat ce apăreau, iubitul fetei 


VP - 49 


și prietenii lui săreau pe ei. Au rupt în bătaie câţiva oameni. 

— O persoană cu care n-ai vrea să ai de-a face e fostul meu 
iubit, spuse alta, primind aprobări unanime. Dacă îl prinzi în 
noaptea nepotrivită, te omoară cum te vede. Dacă n-ar fi la 
pârnaie, aș zice c-a fost el. 

— Dar asta e altceva, nu-i așa? interveni Sanderson, făcând 
un gest de respingere a tuturor acestor sugestii. Cred că eo 
crimă motivată de ură. 

— Nu, replică Dennis imediat, dacă ar fi o crimă din ură, 
făptașul ar fi spus asta mai explicit. Ar fi umplut rețelele de 
socializare cu discuţii despre poponari, ciudați... 

— Atunci ce să fie? întrebă Sanderson. 

— A fost cineva din interiorul comunităţii, cineva căruia îi 
place Jocul Riscant. 

În mod evident, această idee nu era binevenită, astfel că 
urmă o dezbatere furioasă. Sanderson nu spuse mare lucru, 
încântată de paravanul pe care i-l oferea disputa. Știa că Jocul 
Riscant înseamnă BDSM extrem, ducerea dominatului până în 
pragul morţii prin lipsirea de oxigen, dar altceva nu prea știa și 
nici nu dorea să fie atrasă în discuţie. 

— Vă gândiţi la cineva anume? interveni ea. Pare că știți 
multe despre asta. 

Comentariul ei îi era adresat lui Dennis, pe un ton suficient de 
provocator cât să-i smulgă un răspuns. 

— Păi, eu eram acasă, răspunse Dennis, prefăcându-se 
ofensat de insinuare. Mama se simţea rău, așa că pe mine puteţi 
să mă eliminaţi. 

Urmă o discuţie de câteva minute despre starea mamei lui 
Dennis. Sanderson își ascunse cât mai bine frustrarea, 
așteptând ocazia de a readuce conversaţia spre subiectul care o 
interesa. 

— Ei bine, eu n-o să-mi asum niciun risc până când nu știu ce 
se întâmplă, spuse ea atunci când conversaţia începu din nou să 
treneze. 

— Îţi plac chestiile dure, nu-i așa, scumpo? interveni adepta 
latexului. 

— Nu la fel de mult ca lui Dennis, spuse Sanderson pe un ton 
insinuant, smulgându-i încă un zâmbet discret noului ei prieten. 
Haide, tu cunoști bine comunitatea. Ajută o fată care s-a mutat 
de curând în oraș. Nu vreau să dau de belele chiar de la primul 


VP - 50 


contact propriu-zis cu cineva din comunitate. 

Dennis se gândi o clipă, apoi spuse: 

— A existat cineva. Tuturor le place să forțeze puţin nota, dar 
persoana asta era de-a dreptul crudă. Nu era în toate minţile - 
ba mergea, ba nu mergea la psihoterapie, plus că lua droguri și 
pastile, iar jumătate din timp nu știa pe ce lume se află. O 
singură dată în viaţă mi-a fost frică... atunci. 

— Cine e? răspunse Sanderson, păstrând o voce neutră. Nu 
ne tachina, Dennis. 

— Mi-ar plăcea să-ţi spun, dar înainte aș vrea să am ceva mai 
multă încredere în tine. Și încrederea se câștigă, nu-i așa, Rosie? 

Paisprezece perechi de ochi se întoarseră spre Sanderson. 

— Așa că ce-ar fi să ne spui povestea ta? continuă Dennis. 

— Îți arăt ce am, dacă-mi arăţi și tu ce ai? 

— Ceva de genu' ăsta, spuse Dennis, lăsându-se pe spătarul 
scaunului. Și începe chiar de la început. Vreau să aflu totu/ 
despre tine. 


29. 


Helen se opri pe trepte și își strânse haina în jurul ei, 
încercând să se încălzească. Soarele apusese și temperatura 
scăzuse abrupt. Helen își vedea aburul respirației unduind în 
fața ei, în timp ce apăsa a treia oară pe sonerie. 

Cardul de credit folosit la achiziţionarea instrumentelor de 
tortură îi aparţinea lui Lynn Picket, o mamă singură care stătea 
într-o locuinţă socială din Totton. La primele ţârâituri ale 
soneriei, nu răspunsese nimeni, dar Helen auzi acum pe cineva 
care venea la ușă și se pregăti pentru ce avea să urmeze. 

e 

— Arăt eu a femeie care folosește chestii din astea? 

Helen era acum în sufrageria lui Lynn, ţinându-și echilibrul pe 
marginea unei canapele care cunoscuse și perioade mai bune. 
In mod evident, nu era cel mai bun moment pentru vizite - Lynn 
avea trei copii și toţi păreau a fi în diverse stadii ale indignării, 
suferinţei sau apoplexiei -, dar Helen nu voia să se lase 
descurajată de asta sau de răspunsul agresiv al lui Lynn. Știa că 
practicanţii de bondage sunt de toate tipurile. 


VP -51 


— Ei bine, nu folosesc, pufni Lynn. N-am nici timp, nici bani 
pentru așa ceva. 

— Ai un calculator, Lynn? 

— Nu, n-am. 

— Tabletă? 

— Am un laptop pe care-l folosesc copiii. Dacă vrei să te uiţi în 
el, n-ai decât. Dar nu-l folosesc decât ca să se uite la canale 
pentru copii. Nu există nimic de genul ăsta pe el. 

Lynn se uita pe lista de achiziţii sado-maso pe care i-o dăduse 
Helen. 

— Dar smartphone? 

— Bineînţeles, cine n-are? Uită-te cât vrei în el. 

Îi aruncă lui Helen un telefon foarte ciobit, cu ecranul crăpat. 

— Deci ești sigură că n-ai achiziţionat aceste articole? 

— Știu ce am cumpărat și ce nu. Plus că nici nu știu ce sunt 
jumate din lucrurile astea. Ce e un bandaj ud, pentru numele lui 
Dumnezeu? Pare ceva cu care mi-aș putea șterge fetiţa la 
fund... 

— Are cineva acces la cardul tău de credit? o întrerupse 
Helen. lubiţi, rude, prieteni... 

— Nu, nu-l scap din ochi. Și cu siguranţă n-aș avea încredere 
să i-l dau unui tip. 

— Cumperi de pe internet? 

— Da, cumpăr, dar nu de pe site-uri din astea, iar dacă nu mă 
crezi, poţi să te uiţi la extrasele mele de cont. Le am pe trei sau 
patru ani în urmă, poate mai mult. 

leși val-vârtej din cameră să le caute, lăsând-o singură pe 
Helen, care se uită la istoricul căutărilor, deși făcea asta doar de 
formă - o credea pe Lynn. Ceea ce însemna că cineva îi clonase 
cardul de credit. 

Era un gând alarmant, care sugera un nivel de rafinament 
infracțional la care Helen nu se așteptase. In mod evident, 
ucigașul nu era un amator - era un as al tehnologiei, expert în 
acoperirea propriilor urme. Ceea ce o făcea pe Helen să se 
întrebe care era strategia lui - și ce ar fi putut să facă în 
continuare acest ucigaș alunecos. 


VP - 52 


30. 


Ochii lui Charlie erau aţintiţi asupra casei. Paul Jackson 
plecase de la bancă la apusul soarelui, iar Charlie îl urmărise. 
Spre surpriza ei, se dovedise a fi o sarcină mult mai dificilă 
decât de obicei - Jackson era pe bicicletă, astfel că ea era mereu 
în pericol de a-l pierde în traficul aglomerat din centrul orașului. 
Dar ceva îi spunea lui Charlie că merita efortul, de aceea 
continuase și îl urmărise până acasă. Încă nu primiseră 
rezultatele ADN-ului său, dar Jackson o minţise - Charlie era 
sigură de asta - și fusese în mod evident zguduit de vizita ei. 

Charlie își înăbuși un căscat și scoase din pungă ultimul chips 
Doritos. Era aproape de miezul nopţii acum - stătea aici deja de 
peste patru ore - și până acum răbdarea îi adusese prea puţină 
răsplată. Jackson se întorsese acasă, o salutase pe soţia lui și 
apoi luase cina la televizor. Rămăseseră împreună până puţin 
după ora zece, când Jackson se dusese la etaj. Nicio lumină nu 
se aprinsese în faţa casei, așa că Charlie hotărâse să se ducă în 
spatele casei. Casele de aici aveau grădini lungi, iar după ce se 
urcă pe un container de gunoi de pe strada vecină, Charlie văzu 
o lumină aprinsă într-o cameră mică din spatele casei. Era oare 
un fel de birou? O magazie de la mansardă? Ce făcea acolo? 

Charlie rămase pe loc timp de douăzeci de minute, dar era 
frig în seara aceea, iar când crâșmele începură să se golească, 
își abandonă postul și se întoarse la căldura relativă a Renault- 
ului Twingo. După câteva minute, își primi răsplata când îl văzu 
pe Paul Jackson întorcându-se în camera din faţă și sărutând-o 
de noapte bună pe soția lui, care se ducea la culcare. Jackson 
rămase acolo, uitându-se la televizor, dar aruncând din când în 
când o privire spre etaj. 

Avea oare să se aventureze afară în seara asta? Charlie se 
uită la ceas. lubitul ei, Steve, nu fusese încântat când îl sunase 
să-i spună că nu avea să vină acasă. De obicei, Charlie ajungea 
acasă la timp ca s-o îmbăieze și s-o culce pe Jessica, dar, chiar 
dacă știa că slujba ei era imprevizibilă, Steve devenea 
morocănos când ea nu apărea. 

Dintr-odată, Charlie simţi că e o neghiobie să stea aici de una 
singură, când ar fi putut să fie acasă, în pat, cu familia ei. Munca 
de poliţie îi invada tot mai mult viața personală, dar ar fi fost 


VP-53 


greu ca lucrurile să meargă altfel. Voia să facă o arestare 
importantă, să capete un pic de notorietate, fie și doar ca să 
scape de senzaţia că era într-o perioadă de probă. Privirea 
ciudată din partea lui Sanderson și o remarcă sexistă stupidă din 
partea unui agent de rang inferior fuseseră suficiente ca s-o facă 
să simtă că încă trebuie să dovedească ceva, în ciuda 
promovării. 

Așa că, de asta, nu avea să plece nicăieri. Chiar dacă era 
trecut bine de miezul nopții, avea să mai rămână o oră. 


31. 


— Știam că e momentul să fac o schimbare. Adică, nimeni nu 
are nevoie de asemenea abuzuri, nu-i așa? 

Sanderson intrase adânc în povestea ei despre un iubit violent 
și nepăsător. In ciuda faptului că, în realitate, era singură de un 
an și jumătate, se descurca destul de bine, presărându-și 
povestea cu o grămadă de detalii savuroase. 

— Și ce-ai făcut, scumpo? răspunse Dennis, cu ochii în 
continuare ațţintiți asupra ei. 

— L-am lăsat lefter și mi-am văzut de drum. Economisise 
aproape zece mii pentru o Mazda îmbunătăţită și i-am luat pe 
toţi, până la u/timul penny. 

Unul dintre cei de față șuieră, smulgând un zâmbet din partea 
lui Sanderson. 

— Ar fi trebuit să vedeţi ce SMS-uri îmi trimitea. Absolut 
abjecte. Am răspuns la câteva, apoi, când am ajuns pe 
autostrada M25, mi-am aruncat telefonul pe geam. 

— O viaţă nouă, spuse adepta latexului. 

— Exact. 

— Și de cât timp te ocupi cu asta? spuse Dennis, arătând spre 
subsolul în care erau acum. 

— Aproape de când am devenit matură. 

— De ce? 

— Ce rost are să mergi în linie dreaptă? Viaţa e mai 
distractivă dacă te abați puţin. 

— Şi ce ești - activă sau pasivă? 

— Pasivă. Imi place să fiu disciplinată. 


VP - 54 


— Atunci ai venit unde trebuia. 

Apoi Dennis se ridică și se duse la perete, trecându-și 
degetele peste lanţurile groase prinse de el. 

— Atunci ce-ar fi să-ţi fac o probă? Să vedem dacă îţi place 
stilul de Southampton... 

Se auziră câteva chicote dinspre grup, care își mută atenția 
de la Dennis la Sanderson. Asta veniseră să vadă? Poate că 
Dennis nu glumise când vorbise despre „carne proaspătă”. 

— Toate la timpul lor. Mai întâi va trebui să te cunosc și eu 
puţin mai bine. 

— Ce se vede aia e, spuse Dennis, deschizându-și braţele în 
faţa ei. 

— Înî, spuse Sanderson. Încă nu ești sincer cu mine, Dennis. 
Mai devreme voiai să-mi spui ceva pe post de avertisment. 

— Se poate zice și așa, chicoti satirul. 

— Te gândeai la cineva în timp ce vorbeai, spuse Sanderson 
ignorând gluma. Cineva de care ar trebui să mă feresc. 

— De ce ești atât de interesată de persoana asta, de fapt? 

— Pentru că, în mod evident, ai avut de suferit și tu de pe 
urma ei. 

— Poate. 

— De ce nu vrei să vorbeşti despre ea? Ți-e frică de ea? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Dennis tăios. 

Dar Sanderson nu-l crezu. 

— Atunci? 

Dennis ezită. Era oare intimidat de această persoană 
misterioasă? Sau aici nu se obișnuia să se dea nume? 

— O cheamă Samantha. E o femeie transsexuală care 
urmează să-și facă operaţia de schimbare de sex. 

— Ce ţi-a făcut? întrebă Sanderson, reţinând numele. 

— Aproape m-a omorât, asta a făcut, răspunse Dennis concis. 

Sanderson dădu din cap cu o expresie înțelegătoare, dar nu 
spuse nimic. Dennis avea să dea detalii - îi trebuia doar un mic 
răgaz ca să se adune. 

— M-a legat de mâini și de picioare și mi-a pus o glugă de 
privare senzorială. Nu trebuie să porţi așa ceva mai mult de o 
oră, dacă nu vrei s-o iei razna, dar ea m-a lasat așa cinci ore. M- 
am panicat, nu puteam să respir, dar ei părea să-i facă plăcere. 
M-a agresat, mi-a spus că așa merit, chiar a râs la un moment 
dat. 


VP -55 


Vocea lui Dennis tremura în timp ce spunea asta. Nu mai era 
un personaj obraznic și amuzant, cum se pretindea a fi. Crezuse 
sincer că avea să moară în timpul acelei experiențe. 

— E posibil să se fi dus la Balul Anual? întrebă Sanderson. 

— Nu-l ratează niciodată. 

— Și unde o poţi găsi de obicei? Unde stă? 

— Ei, asta e marea întrebare, nu-i așa? 

— Ştii? 

— Poate ştiu, poate nu ştiu. Dar cred că am spus deja mai 
mult decât suficient. Nu-mi place deloc Samantha, dar și mai 
puţin îmi place poliția. Așa că a venit timpul să pleci. 

În timp ce spunea asta, paisprezece perechi de ochi se rotiră 
spre ea. Sanderson deschise gura să răspundă, dar Dennis 
continuă imediat: 

— Cred c-ar trebui să mai lucrezi puţin la rolul ăsta, Rose. 
Expresia de groază din ochii tăi când ţi-am sugerat puţin gâdilat 
și plesnit te-a dat de gol complet. Tu de fapt te dai în vânt după 
poziția misionarului, nu-i așa? 

Acum o privea cu ostilitate făţișă. Atmosfera se schimbase 
brusc și Sanderson ar fi vrut să iasă cât mai rapid posibil din 
acel subsol. Își supraapreciase posibilităţile, forțase prea mult. 
Acum, tot ce mai putea face era să se retragă, așa că se ridică și 
o porni repede spre ieșire, urmărită de treizeci de ochi 
acuzatori. 


32. 


— N-o să mai pot veni. 

Angelique ridică privirea și făcu o scurtă pauză. 

— S-a întâmplat ceva? 

— E vorba de muncă, răspunse Helen. O să plec des în 
străinătate, așa că... 

Helen nu era mincinoasă din fire și asta se vedea. Din fericire, 
acesta era un mediu în care era puţin probabil să apară întrebări 
stânjenitoare. 

— Atunci hai să profităm cât mai mult acum, răspunse 
Angelique. Ca să-ţi aduci aminte de mine. 

Dominatoarea zveltă avansă și o prinse pe Helen de 


VP - 56 


încheietura mâinii. 

— Fără legare în seara asta, spuse Helen ferm. 

Angelique se opri. Expresia de pe faţa ei îi sugera lui Helen că 
ar fi avut multe de spus. Angelique era binecunoscută în cadrul 
comunităţii sado-maso și probabil că auzise de uciderea lui Jake. 
Dacă ar fi cunoscut-o pe Helen ceva mai bine, ar fi vorbit despre 
asta - în mod evident, știrea îi zguduise pe oameni -, dar ele 
abia se știau, așa că nu spuse nimic. Helen o vizitase pe 
Angelique de câteva ori în ultimele trei luni. Încercase să se lase 
de obiceiul ei, dar, când nevoia devenise prea puternică, 
căutase companie contra cost. De data asta, căutase companie 
feminină, sperând că asta avea să scoată din ecuaţie atracţia 
sexuală - care o distrusese de mai multe ori până atunci. 

În general, funcţionase destul de bine, și Helen se bucura să 
poată folosi serviciile lui Angelique, atunci când apărea nevoia. 
Dar știa că aceasta avea să fie ultima ei vizită. Trebuia să 
absenteze din această lume pe durata anchetei. Era greu să-și 
dea seama cu ce avea să umple golul - deja alerga de trei ori pe 
săptămână și fuma mult mai mult decât ar fi trebuit - și se 
întreba ce alte compulsii ar fi putut să se ivească în absenţa lui 
Angelique. În timp ce se întorcea acasă cu motocicleta de la 
Lynn, încercase să se convingă să nu meargă. Dar, în seara 
asta, mintea îi era stăpânită de tenebre, iar vestea că 
Sanderson fusese demascată atât de rapid fusese picătura care 
umpluse paharul. 

Îi făcu semn din cap lui Angelique, își relaxă trupul și așteptă 
prima lovitură. Ziua aceea fusese groaznică în foarte multe 
feluri, și nu putea scăpa de imaginile neplăcute care i se 
învălmășeau în minte. Expresia de dezgust de pe faţa lui Mike 
Elder, cadavrul rece al fiului său pe masa de oțel inoxidabil și - 
străfulgerând printre toate astea - imagini ale trecutului e;. Faţa 
batjocoritoare a lui Mike Elder părea să alterneze cu cea a 
tatălui ei, în timp ce supusa Moira părea să meargă mână în 
mână cu imagini ale mamei ei, care întorcea și celălalt obraz în 
timp ce abrutizatul ei soț își bătea, tortura și viola propria 
progenitură. Helen nu era părinte - și știa în adâncul sufletului 
că nici nu avea să fie vreodată -, dar tot simțea o furie aprigă și 
primitivă faţă de cei care abăteau o cruzime atât de groaznică 
asupra celor apropiaţi. Evenimentele de astăzi o duseseră înapoi 
în timp, pe vremea când era fetiță, amintindu-i de frica, 


VP - 57 


neputinta și groaza intensă pe care doar un copil le poate simți. 
O umpluseră de o furie teribilă, dar și de o tristeţe fără seamăn. 
Acesta fusese ritualul ei de la naștere, ca și al lui Jake. 

Cravașa o mușcă de spate, smulgând-o din gândurile ei. Așa 
se întâmplase întotdeauna - endorfinele o inundau în timp ce se 
concentra asupra ritmului și forței bătăii. Acum, în aceste zile 
atât de tenebroase, avea nevoie de o astfel de eliberare mai 
mult ca oricând. Și de asta, atunci când Angelique ridică cravașa 
a doua oară, Helen închise ochii și rosti doar două cuvinte. 

— Mai tare. 


33, 


Cizmele îi tocăneau pe pietrele pavajului, în timp ce mergea 
pe strada întunecoasă. In seara asta, era pustiu și o liniște de 
mormânt. Era unul dintre motivele pentru care Helen se folosea 
de Angelique - apartamentul ei se afla într-un depozit 
transformat în locuințe de lângă docuri, la adăpost de agitația 
Southamptonului. Era un loc discret, departe de drumurile 
aglomerate, și de asta îi plăcea lui Helen. ` 

Ședinţa fusese dură, dar tot nu se putea linişti. In mod 
obişnuit, ar fi plecat ușurată, mai fericită și mai optimistă. Dar, 
în seara asta, avea o povară pe conștiință. Nu doar din cauza a 
ceea ce îndurase în ziua aceea, ci și pentru că mai avea o 
misiune de îndeplinit. 

Işi dăduse seama din clipa în care văzuse fața neînsufleţită a 
lui Jake, dar conversaţia cu Charlie făcuse să-i fie cât se poate 
de clar. Oricât de insensibil ar fi fost din partea ei, trebuia să 
reteze pentru totdeauna legătura dintre ea și Jake. Işi spunea că 
prin asta se elibera pentru a-l putea urmări pe ucigașul lui, dar 
tot o făcea să se simtă neloială și nedemnă, ca și cum ar fi fost 
cumva stânjenită de relaţia cu el. 

Deschise fermoarul buzunarului de la geacă și scoase din el 
telefonul Samsung ponosit. II cumpărase de la o tarabă într-o 
piaţă din Portsmouth. Era evident că e furat, dar Helen nu se 
târguise cu vânzătorul, îi dăduse banii și se dusese la altă tarabă 
să cumpere o cartelă SIM contrafăcută. Și astfel obținuse un 
telefon neînregistrat de pe care putea să trimită mesaje care nu 


VP -58 


puteau fi puse în legătură cu ea. Avea, bineînţeles, telefonul ei 
pentru treburile de zi cu zi, dar acesta era folosit exclusiv ca să- 
și stabilească întâlnirile. La început cu Jake Elder, apoi cu alt 
dominator, Max Paine, și în cele din urmă cu Angelique. Un mod 
discret de a organiza acea latură a vieţii ei pe care voia s-o 
păstreze ascunsă. 

Helen știa că numărul acesta avea să apară la un moment dat 
în anchetă, atunci când echipa avea să investigheze 
comunicațiile lui Jake din trecut. Pe vremuri, Helen îi trimisese 
SMS-uri regulate lui Jake, stabilind întâlniri, confirmând orele și 
uneori contramandând ședința atunci când o chema datoria. În 
ultima vreme, comunicarea dintre ei fusese sporadică, dar el îi 
trimisese un SMS în urmă cu câteva luni. Era un mesaj destul de 
inofensiv - îi cerea să-și reia relaţia profesională - și Helen 
fusese bunătatea personificată atunci când îl refuzase. Totuși, 
avea să apară pe lista numerelor de verificat. Evident, echipa de 
investigaţie nu putea stabili că Helen fusese la club și existau 
foarte puţine indicii care să-i determine să desemneze numărul 
ei ca pe unul de interes deosebit, dat fiind cât de neregulat îl 
folosise Helen. Dar era totuși posibil să încerce să îi urmărească 
locația și asta ar fi putut duce la unele întrebări stânjenitoare, 
dat fiind că adesea lua telefonul Samsung și la serviciu. 

Astfel că trebuia să pună capăt acum acestei părți a vieţii ei. 
larăși se apropiase de cineva care avusese parte de un sfârșit 
oribil. În astfel de seri, Helen se întreba sincer dacă nu cumva e 
blestemată. Toţi cei pentru care simţea afecţiune, toţi cei cu 
care stabilea orice fel de relaţie sfârșeau prin a avea de suferit 
din cauza asta. Sora ei, Marianne, și nepotul ei, Robert, 
suferiseră, ca și fostul ei iubit, Mark Fuller, iar acum Jake. Oare 
ea era factorul de legătură aici? Era cumva vina ei că acești 
oameni trebuiau să îndure astfel de orori? 

Helen își dădu seama dintr-odată că se oprise, cufundată în 
gânduri. Se blestemă pentru această neglijenţă și examină 
suprafața străzii. In curând, găsi ceea ce căuta, se duse lângă 
canal și scoase atât bateria, cât și cardul SIM din corpul 
telefonului. Se uită încă o dată să nu fie nimeni, apoi aruncă cele 
trei părţi în canal. 

Și asta fu tot. Brutal, scurt și definitiv. Ultimul ritual al relaţiei 
ei cu Jake Elder. 


VP -59 


34. 


Cine avusese ideea genială de a pune oglinzi în lift? 

Charlie întârziase deja la muncă - uitase că în dimineața asta 
Jessica avea ora de vorbire în public - și dispoziția nu i se 
amelioră deloc când se văzu în oglinzile care acopereau pereţii 
din tavan până în podea. Hainele erau în regulă, chiar dacă 
puţin cam strâmte - faţa o deprima. Lumina nu era prea bună în 
lift, dar, chiar și așa, părea epuizată, cu cearcăne adânci și 
întunecate. Nu era cea mai bună reclamă pentru mămicile cu 
serviciu. 

Ușile se deschiseră cu un bip și Charlie se întoarse cu spatele 
la oglinzile acuzatoare și străbătu coridorul cu pași mari spre 
biroul de anchetă. Se opri în faţa ușii ca să-și netezească părul, 
apoi intră cu o energie pe care nu o simţea. Pânda târzie nu 
dusese nicăieri - Jackson rămăsese acasă toată noaptea -, iar în 
dimineaţa asta Charlie plătea prețul. Singura consolare - dacă 
se putea numi așa - era că nici Sanderson nu avusese mai mult 
noroc. 

Charlie o luă direct spre biroul ei. Dar, când se apropie, 
încetini pasul, surprinsă să vadă că, în birou, Helen discuta cu 
doi ofițeri însărcinați cu presa. Aceștia nu apăreau decât atunci 
când se întâmpla ceva important, iar când privi prin birou, 
Charlie observă că expresiile tuturor erau diferite. Toţi păreau 
optimiști și energici. 

Îi făcu semn lui Edwards să vină, apoi trecu direct la subiect. 

— Ce s-a întâmplat? 

— În dimineaţa asta au venit rezultatele ADN. 

— ȘI? 

— Avem o potrivire. Paul Jackson. E manager la... 

— La Santander, în Shirley. Știu, am vorbit ieri cu el. 

— Exact. 

Edwards se întoarse, dar Charlie îl opri. 

— Ar fi trebuit să mă sune cineva. 

— Te-am sunat, dar n-ai răspuns. Apoi m-am gândit că-ţi spun 
când ajungi - te așteptam mai devreme. 

— Am fost reţinută, spuse Charlie răspicat. Oricum, ce mai 
așteptăm, ar trebui să mergem... 

— Totul e sub control, răspunse Edwards scurt. 


VP - 60 


Charlie examina deja biroul. Avea senzaţia neplăcută că știe 
ce o să urmeze și nu fu deloc surprinsă atunci când Edwards 
încheie: 

— Detectivul-sergent Sanderson s-a dus să-l aresteze. 


35. 


Ştia că asta o să se întâmple, dar, chiar și așa, fu mult mai 
brutal decât se așteptase el. 

Era în mijlocul unei întâlniri regionale - șefii tuturor filialelor 
din zonă se strânseseră la ceai și biscuiţi. Şedinţele acestea se 
prelungeau mereu, deoarece diverși manageri încercau să 
obțină promovări spunând povești de pe teren, totuși lui îi 


plăceau. În acest mediu, era un adevărat rege. Îi plăceau 
deferența, conversaţia glumeață și, dacă era să fie sincer, 
puterea. 


Sala de ședințe avea pereţi de sticlă, așa că toată lumea îi 
văzu că vin. Asistenta lui, redutabila domnișoară Allen, se 
străduia să-și păstreze o atitudine profesionistă, dar în realitate 
era a dracului de speriată și nu spuse nimic atunci când 
deschise ușa sălii de ședințe și o conduse înăuntru pe femeia 
înaltă, cu mină serioasă. El nu o recunoscu - nu era cea care 
venise ieri -, dar își dădea seama după atitudinea ei că e 
polițistă. Fapt pe care ea îl confirmă, arătându-i legitimatia. 

— Detectiv-sergent Sanderson, spuse ea cu o voce liniștită și 
clară. Mă întrebam dacă am putea discuta puțin. 

— Bineînţeles. Biroul meu e... 

— Cred că ar fi mai bine dacă m-aţi însoți la secție. 

Drumul rușinii prin birou fu unul scurt, dar lui i se păru 
interminabil - ochii tuturor angajaţilor erau lipiţi de el. Colegii se 
trăgeau din calea lui în tăcere, iar peste câteva clipe se trezi că 
merge pe coridorul bine iluminat spre ieșire. 

Nu peste mult timp era pe bancheta din spate a unei berline 
care mergea cu viteză pe stradă. În timp ce se îndepărta de 
banca pe care o considera de mulţi ani căminul lui fericit, îi zări 
pe colegii lui manageri cum se holbează la el prin geamul sălii 
de ședințe. 

Deci asta era. Sfârșitul vechii lui vieţi. Și începutul a ceva nou. 


VP-61 


36. 


— Ce spunem presei? 

In vocea lui Gardam se simţea mai mult decât o undă de 
entuziasm, dar Helen știa că acesta avea suficientă experienţă 
cât să nu se lase dus de val. 

— Există deja un interes imens al presei faţă de acest caz și 
nu vreau să-i stârnim și mai tare, continuă el. Înţeleg că ai văzut 
ediţia de dimineaţă a Evening News? 

Helen confirmă că o văzuse, încercând să-și alunge din minte 
lugubrul articol de patru pagini al Emiliei Garanita. Era scris ca o 
manifestare de compasiune față de cel mort, dar în realitate era 
un masacru la adresa lui Jake și a tuturor „ca el”. Helen își 
dădea seama că Emilia spera ca articolul ei să devină unul de 
referinţă și simţea o mică satisfacţie că poate avea să-i curme 
brusc această plăcere. 

— Mă gândesc să procedăm simplu, continuă ea. Spunem că 
un individ ne ajută în ancheta noastră și o lăsăm așa. 

— O să se afle că e reţinut. Detectivul-sergent Sanderson s-a 
asigurat de lucrul ăsta. Ce detalii suntem pregătiţi să facem 
publice? 

— Genul și, dacă vrei, vârsta, dar nu mai mult, răspunse 
Helen, notându-și în minte să vorbească cu Sanderson. Nu vrem 
o vânătoare de vrăjitoare. 

— Orice am face, probabil tot o să avem parte de așa ceva, 
dar da, sunt sigur că ai dreptate. O să le dau cât e de ajuns, nu 
mai mult. Dacă vrei să vii și tu să spui câteva cuvinte de 
început... 

— Cred că sunt mai folositoare în camera de interviu, 
domnule. _ 

— Cum dorești. Ințeleg că el e deja la parter, așa că nu vreau 
să te mai ţin. Mă ocup eu de ziariști și te las pe tine să faci ce 
știi mai bine. Ar fi de preferat să înăbușim totul din fașă - cât 
mai repede. 

Helen îi mulţumi și se îndreptă spre lifturi. În unele privinţe, 
Paul Jackson era un suspect improbabil, dar avea un trecut 
comun cu Jake, un apetit pentru exotic și acces la datele 
cardurilor de credit ale oamenilor. Ucigașii erau de toate tipurile, 
iar Paul Jackson avea de dat multe explicaţii. Oare îi putea 


VP - 62 


spune de ce bunul ei prieten fusese ucis cu atâta brutalitate? În 
timp ce cobora spre zona arestului, Helen simţi un val de 
însuflețire, o senzaţie că în sfârșit ajungeau undeva. Și, dacă nu 
cumva se înșelase, și Gardam avea aceeași senzaţie. 


37. 


Charlie aşteptă ca Paul Jackson să fie predat sergentului de la 
recepție ca să acționeze. După ce îl adusese și îi citise 
drepturile, Sanderson avea zece minute să se adune, în timp ce 
el dădea telefonul obligatoriu. Zece minute erau mai mult decât 
suficiente pentru ce avea Charlie de spus. 

— N-aș fi crezut că o să te cobori într-atât. 

Sanderson se întoarse, surprinsă de brusca apropiere a lui 
Charlie. Pe faţa ei flutură o expresie incertă - oare stânjeneală? 
-, după care își redobândi calmul. 

— Zău așa, Charlie, cunoști procedura. Aveam o pistă, eu 
eram ofițerul superior de serviciu... 

— Jackson a fost pista mea. Mi-am pierdut jumătate de noapte 
ca să-i supraveghez casa... 

— Am auzit, răspunse Sanderson cu subînțeles. 

— Să nu îndrăznești să mă iei peste picior, se răsti Charlie, 
cuprinsă brusc de furie. Eu l-am interogat și am scris raportul. 
Eu i-am luat mostra de ADN, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Nimeni nu neagă asta. Ai lucrat bine. Dar știi cum e șefa în 
privinţa asta. Vrea totul făcut imediat... 

— Super. Acum dă vina pe ea... 

— Bineînţeles că nu. 

— Avem același grad, nu poţi să-mi furi piste. Doar pentru că 
misiunea ta sub acoperire a fost un rateu... 

— Nu erai aici, Charlie, o întrerupse Sanderson. Ce-ar fi trebuit 
să fac? 

— Ar fi trebuit să mă suni. Asta ar fi făcut orice persoană 
normală. Dar tu ești atât de preocupată s-o impresionezi pe 
mămica... 

— Întreci măsura. 

— Atunci neagă. Uită-te în ochii mei și neagă că mi-ai furat 
arestarea în mod deliberat, ca să dai bine în faţa... 


VP - 63 


— Du-te naibii. 

— Ti-ar plăcea asta, nu-i așa? Ar fi ca pe vremuri... 

— Ce se întâmplă aici? 

Charlie era aproape nas în nas cu Sanderson, dar se retrase 
brusc la auzul vocii lui Helen. 

— Avem un suspect în arest, continuă Helen, apropiindu-se 
rapid. Avem zeci de indicii de urmărit, iar cei doi ofiţeri superiori 
ai mei se păruiesc ca două gospodine. De ce? 

Nici Charlie, nici Sanderson nu răspunseră. Nu îndrăzneau, 
dată fiind expresia de pe faţa lui Helen. 

— Amândouă sunteți aici de suficient de mult timp cât să știți 
că orice problemă trebuie rezolvată în particular, nu afișată 
pentru tot restul secţiei. 

Charlie aruncă o privire spre sergentul de la recepție, care, în 
mod evident, savurase spectacolul. 

— Detectiv-sergent Brooks, însoțește-mă în camera de 
interviu. Detectiv-sergent Sanderson, întoarce-te în biroul de 
anchetă și condu echipa. 

Sanderson deschise gura să protesteze. 

— Și nici să nu-ți treacă prin cap să spui ceva, continuă Helen, 
reducând-o la tăcere înainte să înceapă. 

Fără să mai spună nimic, Helen se întoarse și porni cu pas 
iute spre ușile batante. Charlie o urmă în grabă. Nici nu se obosi 
să privească spre Sanderson - își dădea seama cum se simte ea 
acum. Nu că asta ar fi consolat-o - amândouă dăduseră de 
belea și aveau mult de lucru ca să se răscumpere. 

Oricum ai fi luat-o, ziua proastă a lui Charlie tocmai devenise 
și mai proastă. 


38. 


— Faceţi o greșeală monumentală și, când totul se va termina, 
vreau să primesc scuze oficiale. 

Helen Grace fusese deja surprinsă de două ori de Paul Jackson 
în cele zece minute de când se cunoșteau. Acordul lui de a 
răspunde la întrebări înainte de sosirea avocatului său era 
neobișnuit, ca și decizia de a adopta un ton atât de agresiv. Era 
fie extrem de încrezător în nevinovăția lui, fie un mincinos 


VP - 64 


desăvârșit. 

— Cum am spus, te afli aici pentru că ADN-ul dumitale a fost 
găsit pe cadavrul victimei, răspunse Helen calm. În saliva de pe 
obrazul lui și din ureche. E foarte puţin probabil ca laboratorul să 
fi făcut o greșeală. Verifică de două sau trei ori rezultatele... 

— Se știe că în locuri din astea se fac mereu greșeli, o 
întrerupse Jackson. Vase care n-au fost spălate bine, probe care 
se contaminează reciproc, voi polițiștii arestați tot timpul pe cine 
nu trebuie din cauza încurcăturilor din laborator. 

— Sunt de acord că s-au mai făcut greșeli, dar rămâne faptul 
că e ADN-ul dumitale. Singurul mod în care ar fi putut să fie 
contaminat era dacă aveau o mostră a ADN-ului dumitale 
depozitată de la un alt incident. Așa stau lucrurile? Ai mai fost 
obligat să oferi poliţiei o mostră de ADN? 

— Nu. 

— Atunci singura „greșeală” care se putea întâmpla era ca 
saliva dumitale să ajungă accidental pe fața domnului Elder. Poţi 
explica cum s-ar fi putut întâmpla asta? 

— Habar n-am. Poate că ni s-au intersectat drumurile către 
serviciu, poate că mergem la aceeași sală... 

— Domnul Elder lucrează acasă, are un program complet 
diferit de al dumitale și, din câte știm noi, nu folosește nicio sală 
de sport. 

— Atunci nu pot explica. 

— Nu te-ai întâlnit niciodată cu el? 

— Niciodată. Am spus asta deja de trei ori, la trei polițiști 
diferiți. Poate că dacă aţi încerca să mă ascultați puţin, am 
putea rezolva încurcătura asta. 

Helen era pe punctul de a răspunde, când ușa se deschise și 
avocatul lui Jackson intră grăbit. Helen știa că Jonathan Spitz era 
un avocat abil și experimentat, care o dojeni imediat pentru că 
începuse în lipsa lui. Helen ignoră protestele lui și continuă: 

— Domnul Jackson a confirmat că nu l-a cunoscut pe domnul 
Elder și nu poate explica mostrele de ADN găsite pe fața 
victimei. 

Spitz păru ușurat că nu se produsese nicio daună importantă. 

— Acum aș vrea să-l întreb pe clientul dumitale despre 
istoricul telefonului său. Îi arăt domnului Jackson un iPhone 
negru. Poţi confirma că e al dumitale? 

Jackson aprobă din cap. 


VP - 65 


— Domnule Jackson, răspunde cu glas tare pentru 
înregistrare, te rog. 

— Da. 

— Când am discutat ieri, interveni Charlie, ai spus că n-ai luat 
niciodată legătura cu domnul Elder prin e-mail, SMS, telefon... 

— Corect; 

— Insă de pe acest aparat au fost trimise zeci de mesaje de 
Snapchat către domnul Elder. Am aici datele unora dintre ele... 

Charlie scoase din dosarul ei o foaie de hârtie. 

— ... 10 august, 14 august, 1 septembrie, 6 septembrie, 14 
septembrie. Lista e mai lungă. 

— Nu eu le-am trimis. Probabil că mi-a fost clonat telefonul 
sau așa ceva... 

— E curios, totuși, că golul dintre mesaje din a doua jumătate 
a lui august coincide cu datele în care dumneata și soția 
dumitale aţi fost în vacanţă în Santorini. Facturile de roaming 
ale contului acesta ne oferă o imagine destul de bună a poziţiei 
dumitale și, bineînţeles, îi cerem chiar în acest moment lui Sally 
să confirme. 

Pentru prima oară de când începuseră, Helen văzu că Jackson 
are o reacţie. În mod evident, nu ţinea deloc ca soţia lui să fie 
târâtă în toată povestea asta. 

— Mai mult, am avut ocazia să ne uităm la unele dintre 
celelalte mesaje și SMS-uri trimise de pe acest telefon. Și e 
interesant că aceleași ticuri gramaticale care apar în SMS-urile 
dumitale intervin și în mesajele primite de domnul Elder. Se 
pare că lași mereu un spaţiu între un cuvânt și un semn de 
întrebare, de exemplu, și ești foarte scrupulos în privinţa folosirii 
virgulelor. In ziua de azi nu toată lumea e la fel de meticuloasă 
în scrierea SMS-urilor. 

Helen spusese asta zâmbind, dar nu obţinu nicio reacţie din 
partea lui Jackson. 

— Sunt doar probe circumstanţiale, interveni Spitz. Aveţi vreo 
probă reală împotriva clientului meu? 

— In afara probei ADN, vrei să spui? replică Helen. Ar trebui 
să subliniez că niciun alt ADN nu a fost găsit asupra victimei, de 
aici și interesul nostru de a discuta cu clientul dumitale. 

Helen îi lăsă să asimileze informaţia, apoi continuă. 

— Acum aș vrea să trecem la deplasările dumitale din 
noaptea de 14. L-ai spus colegei mele că ai plecat de la serviciu 


VP - 66 


la ora șapte și te-ai dus să bei ceva la Saracen's Head. 

Jackson nu spuse nimic. Părea să aștepte următoarea acţiune 
a lui Helen înainte de a lua o decizie. 

— Asta e ciudat, pentru că telefonul dumitale transmitea din 
zona în care se află Banister Park - foarte aproape de Camerele 
de Tortură - în jurul orei 8 a acelei seri și, din nou, la puţin după 
12 și jumătate noaptea. Presupun că, între timp, ai fost în 
subsolul clubului și astfel n-ai avut semnal? 

__— Nu știu nimic despre Camerele de Tortură și Banister Park. 
In mod evident, cineva a făcut-o de oaie... 

— Încă o greșeală, într-adevăr. Pari tare ghinionist... 

— Am fost la Saracen's Head, m-am uitat la meci, am băut 
câteva pahare... 

— De curiozitate, de ce Saracen's Head? Lucrezi în 
Lansdowne Hill, locuiești în Freemantle. A merge la o crâșmă de 
lângă spital pare un ocol exagerat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îmi place berea de acolo, așa 
că... 

— Ce bere servesc? 

— Shepherd Neame, cred... Adnams, câteva beri locale. 

— De fapt, nu mai servesc Shepherd Neame de doi ani, 
interveni Charlie. M-am dus acolo ieri după-amiază și am vorbit 
cu barmanii. Nimeni nu-și amintește să te fi văzut marţi seară. 
De fapt, n-am găsit nicio persoană care să susțină varianta 
dumitale asupra evenimentelor. 

Spitz se uită la clientul lui, sperând ca acesta să-și continue 
atitudinea de sfidare, dar nu se întâmplă asta. Helen preluă 
inițiativa și adoptă un ton împăciuitor. 

— Știu că ești într-o situaţie grea, Paul. Te gândești la Sally, la 
gemeni, la ce influenţă o să aibă povestea asta asupra lor. Insă 
minciuna n-o să te ajute. Avem probe solide că îl cunoșteai pe 
Jake și că erai activ în comunitatea sado-maso. Telefonul te 
plasează lângă locul faptei, ADN-ul tău e singurul de pe cadavru 
și eu nu am nicio îndoială că cineva dintre clienţii prezenți în 
Camerele de Tortură o să te identifice cu certitudine ca unul 
dintre cei care au fost acolo în seara aceea. Așa că hai s-o luăm 
de la început, bine? 

Helen îl privi pe Jackson drept în ochi. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu adevărat marţi noapte. 


VP - 67 


39. 


Nu se așteptase la asta, apoi fusese prea târziu. 

Sally Jackson era în mijlocul unei conversații deosebit de 
dificile atunci când veni apelul. Asistenta lui Paul luase taurul de 
coarne și o sunase pe Sally să-i spună că soțul ei fusese arestat 
și dus la Sediul Central al Poliţiei. Fusese iritată când sunase 
telefonul - lucra la Centrul pentru Familie al orașului și era 
ocupată să-i explice unui tată furios de ce întâlnirea cu copiii 
care nu mai locuiau cu el trebuia supravegheată. Aceste discuții 
necesitau fineţe și răbdare, nu întreruperi, așa că fusese tentată 
să nu răspundă. Dar când telefonul continuase să sune, 
devenise curioasă. 

La început, nu știu ce să spună, așa că întrebă dacă nu era o 
glumă și dacă asistenta era s/gură. Dar tonul vocii Sandrei Allen 
- încordat, sumbru, cu o nuanţă de stânjeneală - o convinse pe 
Sally că era sigură. Ce faci în astfel de situaţii? Sally scăpase de 
serviciu, pretinzând că o doare capul, și se dusese în grabă la 
mașina ei. Dar, după ce urcase, rămăsese așa, încercând să 
proceseze ce se întâmpla. De ce nu luase Paul legătura cu ea? 
îngrozită, se gândise să sune un prieten avocat, apoi respinsese 
această variantă și hotărâse să se ducă la sora ei. In cele din 
urmă, nu făcuse niciuna, nici alta, ci mersese acasă. Era ca pe 
pilot automat, se îndreptase spre locul pe care îl considera cel 
mai sigur. 

— Doamnă Jackson? 

Tocmai coborâse din mașină, când femeia se apropie de ea. 
Avea o înfățișare ciudată - foarte frumoasă dintr-un unghi, dar 
cu cicatrici din altul -, iar situaţia era încă și mai stranie din 
cauza expresiei sale preocupate. Cum de aflase atât de curând? 
Cine era? g 

— Sunt Emilia Garanita de la Evening News. Inţeleg că ai 
suferit un șoc groaznic. 

Apariţia bruscă a femeii fusese atât de surprinzătoare - oare o 
așteptase acolo? -, încât la început Sally amuţise. 

— Nu e posibil să rămâi singură într-un astfel de moment, așa 
că nu vrei să stau eu cu tine până vine altcineva? 

Sally fu surprinsă să vadă că femeia o luase de braţ și acum o 
conducea către propria ei ușă de la intrare. 


VP - 68 


— Îţi tremură mâinile, sărmana de tine. Dă-mi cheile și fac eu 
onorurile casei. Apoi putem bea un ceai bun. 

Stătea așa, zâmbind, cu mâna întinsă după chei. Părea atât 
de încrezătoare în ceea ce făcea, încât Sally se trezi că 
scormonește după chei. Însă când le scoase, zări brelocul. Pe el 
era o fotografie mică cu ea, Paul și gemenii, făcută în urmă cu 
șase luni, pe vârful Scafell’. Zâmbeau cu toţii - obosiţi, dar 
animați de triumful de a fi ajuns până sus. 

— Îmi pare rău, cine spuneai că ești? întrebă ea, strângând 
cheile cu putere. 

— Sunt de la Southampton Evening Standard, răspunse 
femeia, al cărei zâmbet deveni puţin crispat. Știu că probabil te 
întrebi ce e mai bine să faci și aș vrea să te ajut. In mai puţin de 
o oră, o să ţi se instaleze pe trepte reporteri, jurnaliști de 
televiziune și Dumnezeu mai știe cine. Pot să mă ocup eu de ei. 
Lasă-mă să te ajut... 

Emilia aruncă o privire spre stradă, în timp ce o camionetă 
oprea în apropiere. 

— ... altminteri, crede-mă, o să fie o încăierare generală. Și 
nimeni nu vrea așa ceva -tu mai puţin ca oricine. 

— Nici măcar nu te cunosc. 

— Uite legitimaţia mea, răspunse ea, împingând o legitimaţie 
de presă laminată în mâna lui Sally. Poţi suna la sediu, dacă 
vrei. E acum sau niciodată, Sally. 

Sally zări un reporter pe care îl recunoscu de la știrile locale și 
care venea pe stradă spre ea. 

— Îmi pare rău, nu vreau să vorbesc cu tine, spuse Sally, 
recăpătându-și în sfârșit vocea. 

— Va trebui să vorbeşti cu cineva... 

— Te rog să-mi părăsești proprietatea, spuse Sally, 
întrerupând-o. 

Apoi deschise ușa și se repezi înăuntru. Se întoarse și 
descoperi că piciorul femeii era în prag - de unde au oamenii 
ăștia atâta tupeu? - și trânti ușa rapid. Plecă imediat din hol și 
se refugie în bucătărie, dar, înainte să se așeze, se auzi soneria. 

De data asta, auzi o voce masculină, care o implora să-i 
răspundă. Sally nu spuse nimic. Nici nu se punea problema să 
discute cu cineva. Trebuia să se gândească la băieţi și, în plus, 
ce-ar fi putut să le spună? Habar n-avea motivul pentru care 


3 Cel mai înalt munte din Anglia, cu o altitudine de 978 de metri. (W.reg.). 
VP - 69 


fusese arestat Paul, ce se întâmpla sau când avea el să se 
întoarcă. 

Singurul lucru pe care îl știa era că viața lor fericită și 
ordonată era pe punctul de a face implozie. 


40. 


Prinse bara de metal și trase cu putere în jos. Greutățile de la 
celălalt capăt al cablului ţâșniră în sus, iar el le ţinu în poziţia 
aceea, în timp ce mușchii umerilor laţi preluau sarcina. Numără 
secundele în minte - 30, 20, 10 -, după care cobori greutăţile la 
bază. Acestea aterizară fără niciun zgomot, ceea ce îi smulse un 
zâmbet. Era stupid să se delecteze cu abilitatea asta a lui, dar 
nu toți puteau face la fel, așa că de ce nu? 

Max Paine se ridică de pe bancă și cercetă scena din jurul lui. 
Era, de departe, cea mai scumpă sală de sport din Southampton 
- cu o priveliște din podea până în tavan asupra Strâmtorii 
Solent -, dar făcea toți banii. Avea cele mai noi echipamente, 
era liniștită și plină de oameni obsedaţi de propriul lor corp. In 
timp ce se ștergea, două fete atletice trecură pe lângă el, iar 
Max se folosi de această ocazie ca să le examineze fundurile 
tari. Se prefăceau că sunt absorbite de conversație, dar știau că 
el se uită la ele și le plăcea asta la nebunie. Max își notă în 
minte să le spună câteva cuvinte înainte să plece. 

Incă le urmărea mergând spre benzile rulante, când unul 
dintre ecranele de pe perete îi atrase atenţia. Aici erau 
televizoare peste tot, care difuzau sport, emisiuni de lifestyle, 
seriale și, bineînţeles, emisiunile-concurs omniprezente în timpul 
zilei. În general, Max le ignora - venea aici să se antreneze -, 
dar de data asta se opri brusc. 

Era buletinul de știri, care prezenta o conferinţă de presă a 
Poliţiei din Hampshire. Max nu-l recunoscu pe tipul care o 
conducea și avea căștile închise, așa că nu auzea ce spune - dar 
ochii lui fură atrași de bara din josul ecranului: CRIMA LA 
CAMERELE DE TORTURA. Aruncă prosopul pe bancă, se duse 
grăbit la ecran și apăsă pe un buton de pe consola lui, ca să 
primească în căști semnal sonor de la canalul respectiv. 

— ... arestat. Nu îi vom face public numele, dar putem 


VP - 70 


confirma că e un bărbat în jur de patruzeci de ani care locuiește 
în oraș. 

Max Paine ascultă concentrat. Fusese la Camerele de Tortură 
de multe ori și, de când auzise vestea morții lui Jake Elder, 
căutase întruna noutăţi în presa locală. 

— Deocamdată, doar atât doresc să spun. După cum știți, 
ancheta e condusă de detectivul-inspector Grace, iar eu am 
toată încrederea că vom avansa rapid cu acest caz. Nu există 
niciun motiv pentru ca cetățenii să se alarmeze, dat fiind că în 
prezent tratăm acest incident ca pe unul izolat. 

Max rămase nemișcat. Oare avea halucinaţii auditive? Nu, 
tipul chiar spusese „detectivul-inspector Grace”. Dintr-odată, 
Max râse tare, făcându-i pe adepţii de fitness de lângă el să 
ridice privirea, tresărind. Era prea frumos ca să fie adevărat. Nu, 
era de nepretuit. 

Nu se mai gândea deloc la antrenament. Se îndreptă hotărât 
spre ieșire, cu mintea învârtindu-i-se în jurul posibilităţilor pe 
care le aducea această situaţie surprinzătoare. Era o ocazie de a 
face bani serioși. Ceea ce avea el de spus urma să-i achite 
abonamentul la sala de sport exclusivistă și încă multe alte 
lucruri. 


41. 


— Deci asta a fosta treia ta vizită la Camerele de Tortură? 

— Da, răspunse Jackson, fără să detalieze. 

Helen dădu din cap, dar nu forţă. În mod evident, Jackson nu 
mai vorbise cu nimeni despre asta. 

— La cât ai spune că ai ajuns acolo? 

— Pe la opt. 

— Te-ai dus cu cineva sau... 

— Eram singur. 

Felul în care răspunsese o făcu pe Helen să creadă că era 
„Ssingur” de ceva timp. 

— Nu am mai spus nimănui asta, continuă el. Nu vreau să se 
afle. E un subiect delicat. 

— Dar i-ai spus lui Jake Elder. 

Jackson ridică brusc privirea spre Helen, apoi o cobori din nou. 


VP -71 


— Cum v-aţi întâlnit prima oară? 

— Am fost la o degustare. E o... 

— Știu ce e. Continuă. 

— Păi, am căutat niște chestii pe internet. Cred că m-au atras 
dintotdeauna bărbații. Dar n-am spus nimănui și n-am facut 
nimic în privinţa asta până de curând. Poate din cauză că acum 
copiii sunt mai mari și am mai mult timp la dispoziţie. Să nu mă 
înțelegeţi greșit, îmi iubesc soţia, dar există o parte a mea 
care... 

Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic. Urmau și alte 
destăinuiri. 

— Îmi plăceau chestiile sado-maso. N-aș putea spune de ce. 
Am o slujbă stresantă, o viață ocupată... dar poate că astea sunt 
doar pretexte. 

— Și domnul Elder...? 

— Cineva de la degustare a vorbit despre el, așa că l-am 
căutat. Am avut o ședință la apartamentul lui și, mă rog... cam 
asta era ce îmi trebuia. 

Helen dădu din cap. Era atât de ciudat să-l audă formulând 
sentimente pe care le avea și ea, dar faţa ei rămase impasibilă. 
Voia mai mult decât aceste digresiuni autobiografice. 

— M-am dus de câte ori puteam. Am cheltuit o grămadă de 
bani. După o vreme, nu mi-am mai permis, așa că m-am gândit 
să mă aventurez în comunitatea asta, să văd dacă pot găsi și 
altă... companie. 

— Trebuie să fi fost riscant, interveni Charlie. 

— Bineînţeles, dat fiind postul meu... Dar în locurile astea 
există un fel de regulă nescrisă. Dacă vezi pe cineva pe care-l 
știi - cineva pe care-l recunoști din viaţa obișnuită -, ei bine, nu 
spui nimic. 

— Ce se întâmplă în delegaţie nu se povestește. 

— Ceva de genu' ăsta. 

— Și marţi seară? spuse Helen, inserându-se iar în 
conversaţie. Când și cum te-ai întâlnit cu Jake Elder? 

— L-am văzut pe ringul de dans. Părea plictisit. Părea... trist. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— l-am făcut semn, răspunse Jackson prudent. l-am făcut 
semn și el s-a apropiat. l-am sugerat... l-am sugerat că poate i- 


VP- 72 


ar plăcea să meargă undeva cu mine. 

— L-ai atins? 

— Puțin. Doar cât să intre în atmosferă. 

— De ce se găsea saliva ta pe obrazul și în urechea lui? 

Jackson oftă și se foi. 

— De ce, Paul? 

— Pentru că i-am supt urechea. 

— Bine. 

— l-am sugerat în șoaptă ce am putea face și apoi... apoi i-am 
supt lobul urechii. Nu știu de ce am făcut asta... 

— Și apoi? insistă Helen. 

Simţea că Jackson se retrage în el. Aceste mărturisiri își 
făceau efectul. 

— M-a refuzat. 

— De ce a făcut așa ceva? 

— Asta ar trebui să-l întrebaţi pe el, râse Jackson amar, 
smulgându-i avocatului său o privire mustrătoare. A spus că nu 
vrea să amestece relaţia profesională cu cea personală, dar cine 
știe ce motiv avea de fapt. 

Helen îl privi pe Jackson cu atenţie. Era un pretext convenabil, 
iar Jake nu mai putea să-l contrazică. Era oare amărăciunea lui 
Jackson doar teatru? 

— Te-ai dus în camerele din spatele clubului? 

— Nu. 

— Deci sigur n-o să găsim în camerele acelea urme de-ale 
tale - fire de păr, piele, amprente? 

— Nici nu m-am apropiat de ele. 

— De ce? 

— Nu știu, spuneţi-mi voi. Poate că nu aveam succes în seara 
aia. 

— Un tip arătos ca tine? 

— Fiecare cu gusturile lui, replică Jackson tăios. 

— Ești sigur că Jake n-a acceptat invitaţia ta și nu te-a dus în 
spate? 

— Uite ce e, v-am spus ce s-a întâmplat. Dacă nu mă 
credeți... 

— Îți plac chestiile dure? 

— Nu răspunde, interveni avocatul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Paul, oamenii noștri îţi 
examinează istoricul căutărilor de pe telefon. Îți ridicăm 


VP-73 


calculatoarele - de acasă și de la serviciu. O să aflăm ce căutai, 
așa că nute apuca să nu răspunzi. 

— Da, îmi plac chestiile dure. 

— Paul..., îl avertiză blând avocatul, dar clientul său nu păru 
să-l audă. 

— Ai urmărit vreodată Jocul Riscant? Pe internet sau pe viu? 

— Da. 

— Ai participat vreodată la Jocul Riscant? 

— Uneori. 

— Ai folosit bandaje ude? 

— Da, dar asta nu înseamnă... 

— Nu înseamnă ce? 

— Că i-am făcut ceva lui Jake. 

— De ce ar însemna asta? N-am spus nimic de bandaje ude 
apropo de moartea lui. Și nici presa, așa că de unde ai putea să 
știi asta? 

— Nu știu... Spuneam doar că... 

— Tu l-ai omorât, Paul? 

— Nu... 

— L-ai dus în noaptea aia în una dintre camerele din spate, l- 
ai legat... 

— Nu, de o mie de ori nu... 

— Și l-ai pedepsit așa cum merita? 

— N-aș face asta niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că nu e chestia mea. 

— Acum te contrazici, Paul. Te-am auzit cu toţii spunând... 

— Îmi plac chestiile dure, dar... 

— Dar ce? 

— Dar sunt întotdeauna pasiv, înţelegi, niciodată activ, spuse 
el în cele din urmă, uitându-se urât la Helen. 

— Scuze, sunt un pic..., începu avocatul. 

— Cel pasiv e supusul, iar cel activ e dominatorul, interveni 
Helen, nedorind să abată atenţia de la Jackson. 

— Mie... mie nu-mi place să domin, spuse Jackson cu voce 
șovăitoare. Vreau să fiu umilit, abuzat, degradat. De asta... de 
asta n-aș putea să fac așa ceva niciodată. 

Jackson ridică privirea spre ochii lui Helen și ea fu surprinsă să 
vadă un început de lacrimi. 

— Vă rog, credeţi-mă. Nu l-am omorât pe Jake Elder. 


VP - 74 


42. 


— Minte? 

Helen și Jonathan Gardam stăteau îngrămădiţi în curtea 
pentru fumători, departe de ochii iscoditori ai colegilor, 
avocaţilor și asistentei lui Gardam. 

— E greu de spus cu certitudine. Pare sincer, dar sunt multe 
legături între el și Elder, între el și locul faptei. De asemenea, 
banca lui Lynn Picket e Santander - pentru el ar fi fost cel mai 
ușor lucru din lume să scoată din sistem datele cardului ei și să 
le folosească în interes propriu. 

— S-ar compromite în felul ăsta? 

— Cum ai putea face legătura cu el? Aproape o sută de 
oameni lucrează în banca aia, alte mii au acces la sistemul lor. 

— Deci ce facem în continuare? 

— O să mă duc iar la Meredith, să văd dacă putem face 
legătura dintre Jackson și locul faptei. Au munţi de probe - 
țigări, cutii de bere, păr, scuipat, spermă -, așa că, dacă reuşim 
să dovedim că a fost acolo, atunci putem dovedi că minte. 

— Și dacă nu? Ce-ţi spune instinctul? 

— Eu nu prea cred în intuiţia de poliţist, răspunse Helen, 
aruncându-și ţigara pe jos. 

Nicotina n-o ajuta deloc azi, însă asta n-o împiedica să-și mai 
dorească o ţigară. 

— Dar trebuie să ai o părere, insistă Gardam. 

— Aș fi tentată să-l cred, în lipsa probelor contrare. 

— De ce? 

— Era în locul potrivit la momentul potrivit, dar... mie nu mi se 
pare că e genul. Crima asta a fost neobișnuită, elaborată și 
provocatoare. E o declaraţie - cel care a făcut asta vrea să ne 
atragă atenţia. Poate că e bun actor, dar senzaţia mea e că 
Jackson nu vrea ca lumea să știe că lui îi plac bărbaţii, că îi plac 
chestiile sado-maso... 

Gardam dădu din cap, în timp ce privirea îi era atrasă de 
ţigara aruncată pe jos. Pe capătul ei se vedea rujul lui Helen. 

— E căsătorit, are doi băieţi gemeni, continuă Helen. Duce o 
viață dublă și instinctul îmi spune că ar vrea ca lucrurile să 
rămână așa. 

Helen înțelegea ironia din observaţia ei - cazul ăsta părea să 

VP - 75 


facă mereu trimiteri la propria ei viață - și se jucă cu bricheta, 
ca să evite să-l privească direct pe Gardam. 

— Vrei să-l reţii? spuse Gardam, întrerupându-i gândurile. 

— N-aș face asta. Nu există riscul să fugă - e prea ancorat în 
Southampton - și nu vreau să pun prea multă presiune asupra 
lui, în caz că ne înșelăm. Mie mi se pare destul de fragil. 

— Ei bine, orice decizi, eu te susțin. 

— Mulţumesc. 

Gardam îi oferi lui Helen încă o ţigară, pe care ea o luă fără 
nicio ezitare. 

— Știu că nu sunt sănătoase, spuse el aprinzându-i-o, înainte 
de a-și lua și el una, dar nu rezist fără ele. Trebuie să fumez aici, 
în timp ce Jane crede că m-am lăsat. 

Helen dădu din cap, dar nu intră în jocul lui. Nu îi plăcuse 
niciodată modul în care colegii ei își înșelau soțiile, apoi le făcea 
plăcere să anunţe asta. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi Gardam întrebă: 

— Te simţi bine, Helen? 

— Sigur. De ce întrebi? 

— Eşti foarte palidă, atâta tot. S-a întâmplat ceva? 

— Nu cred, minţi Helen. Așa sunt mereu în timpul unei 
anchete importante. Nu dorm prea bine nici în zilele bune, așa 
că... 

— Și eu la fel, răspunse Gardam. Slavă Domnului că există 
țigările, nu? 

— Așa e. 

Fumară în tăcere câteva clipe, apoi Helen spuse: 

— Trebuie să plec. 

Gardam dădu din cap și Helen se îndepărtă, storcând din 
mers ultimele resturi de nicotină din ţigara muribundă. Gardam 
o urmări cum traversează curtea, fără să-și abată ochii de la ea, 
până când Helen dispăru din câmpul lui vizual și el rămase 
singur. 


43. 


Se privi în oglindă și văzu întunericul uitându-se la ea. 
Nu era vorba de zgărieturile de pe braţe sau de ușoara 


VP - 76 


vânătaie de pe faţă. Ce o șoca era ceea ce vedea în ochii ei. 
Ceva care murea, un pustiu care se înstăpânea asupra ei. Nu 
știa de când stătea aici, contemplându-se, dar cumva nu se 
putea hotărî să se miște. Ultimele câteva zile o afectaseră mult. 
Goli ultimii stropi de votcă, întinse mâna după rimel și își reluă 
pregătirile. Cea mai mare parte a vieţii ei nu avusese prieteni, 
dar, dacă exista o constantă în viaţa ei - în afara autodistrugerii, 
a drogurilor și, bineînțeles, a păpușilor -, exact asta era: 
machiajul festiv făcea parte din viața ei de când se știa, fără el 
nu se simțea întreagă. Ritualul autoînfrumusețării avea ceva 
alinător, însufleţitor și dătător de putere, și îi plăcea la nebunie 
senzaţia de atingere a periuţelor. Îi plăcuseră dintotdeauna 
lucrurile de felul ăsta - mama ei spusese cândva că are o 
intuiţie foarte bună când vine vorba de „texturi”. Unul dintre 
puţinele lucruri amabile pe care i le spusese în toată viaţa ei. 
Puse periuțele jos și trase spre ea tubul cu gel de păr. Turnă 
gel în palmă și îl întinse pe păr. De multe ori, avea o freză 
verticală - o etalare rebelă, ca de păun -, dar nu și astăzi. Işi 
trecu mâinile peste creștet, străduindu-se din greu să-și 
aplatizeze părul. Îi plăcea aspectul sever și asexuat pe care-l 
avea așa - era hotărâtă să nu lase niciun fir de păr nelalocul lui. 
Satisfăcută, se ridică și se duse la dulap. Asta era cea mai 
dureroasă parte, pe care era bine s-o termine rapid. Scoase din 
dulap corsetul cu balene, își băgă picioarele în el și îl ridică până 
la piept. Prinse șireturile și trase cât de tare putea. Corsetul îi 
strânse cutia toracică, scoţându-i aerul din plămâni. Icni, dar nu 
dădu drumul șireturilor, ci le trase și mai tare. Îi plăcea la 
nebunie senzaţia lipsei de aer, de comprimare, de durere. După 
treizeci de secunde, cedă în sfârșit, slăbind puţin șireturile și 
legându-le cu o fundă îngrijită. Se studie în oglindă și fu 
încântată de ce văzu. Era zveltă, îngrijită, stăpână pe sine. 
Acum o presa timpul, așa că își trase salopeta și duse mâna 
peste umăr ca să-i închidă fermoarul. Apoi intră în baie, unde 
aplică tușele finale. Lentile de contact colorate, care îi schimbau 
irisurile din albastru deschis în maro închis, ciocolatiu. Părul ei 
părea lucios și negru și faţa neobișnuit de palidă, iar ochii care o 
priveau fix erau cei ai unei străine. Nu se recunoștea. Spera să 
n-o recunoască nici alţii. 
Pregătirile erau acum încheiate, așa că nu mai avea niciun 
rost să ezite. Stinse lumina și se îndreptă rapid spre ușa de la 


VP - 77 


intrare. Era timpul să pornească iar la luptă. 


44. 


— O să-l eliberez pe Paul Jackson. 

Helen târâse întreaga echipă în sala de instructaj. Păreau 
șocați de această veste - mai ales Charlie -, dar Helen nu avea 
chef de discuţii. Era posibil ca Jackson să joace totuși un rol în 
acest caz, dar, cel puţin în mintea ei, nu el era ucigașul alunecos 
și sadic pe care îl căutau. Oricât de demoralizant era că trebuiau 
să recunoască asta, aveau s-o ia de la zero. 

— O să fie eliberat pe cauţiune și o să fie supravegheat, dar 
aș vrea să ne lărgim căutările și să luăm în considerare și alte 
posibilităţi. Pentru moment, ar trebui să presupunem că 
omorârea lui Jake Elder nu a fost un act spontan. Alegerea 
atentă a locației, fraudarea cardului de credit, plus tacticile 
utilizate de făptaș pentru a ascunde achiziţionarea articolelor 
folosite sugerează un înalt grad de planificare. 

— Asta înseamnă că făptașul avea o nemulţumire anume față 
de Elder, că urzea uciderea lui de ceva vreme? interveni 
detectivul-agent Reid. 

— Am găsit în comunicațiile sau trecutul recent al lui Elder 
ceva care să susţină asta? răspunse Helen. A înfuriat pe cineva 
recent? 

— Nimic pe frontul drogurilor sau banilor, răspunse Lucas. 

— Și nici în viaţa personală sau profesională, spuse Edwards 
peste el. Viaţa lui pare destul de... goală, ca să fiu sincer. 

Helen simţi un acces puternic de vinovăţie, dar se stăpâni și 
merse mai departe. 

— In acest caz, trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca 
cel care a făcut asta să nu aibă nicio animozitate personală faţă 
de Elder. 

— Poate faţă de ce reprezintă el? spuse detectivul-agent 
Lucas. 

— Ar putea fi o crimă din ură, adăugă Sanderson peste el. 
Antigay? AntiBDSM? 

— Se poate, dar, dacă ar fi așa, m-aș fi așteptat ca cineva să- 
și asume responsabilitatea crimei, răspunse Helen. Sau să 


VP - 78 


anunţe un fel de justificare a acţiunilor lui. Să urmărim asta - să 
vedem dacă apare cineva în următoarele douăzeci și patru de 
ore. 

— Poate a făcut-o doar pentru că îl excită, spuse detectivul- 
agent Edwards. Senzaţia de control, jocul de-a Dumnezeu. Poate 
că ucigașul a savurat ultimele clipe ale lui Elder... 

— Ar fi însemnat să-și asume un risc, pentru că putea să intre 
oricine, îl întrerupse Helen rapid, nedorind să zăbovească 
asupra acestui gând. 

— Se poate, replică Edwards, dar, potrivit lui Blakeman, există 
un fel de regulă nescrisă a acelui club. Dacă ușa e închisă, asta 
înseamnă „nu deranjaţi”. 

— Dar demascarea? interveni apoi Sanderson. Prin uciderea 
lui Elder, dezvăluia lumii ce era acesta de fapt. Un dominator, un 
„pervers"... 

Helen dădu din cap, încercând să-și stăpânească neliniștea. 
Mai văzuse asta în cazul Ella Matthews, o prostituată tânără 
care își ucisese clienţii ca să-i demaște. Era posibil ca acest 
ultim asasinat să fie o copie a crimelor ei groaznice? 

— Dar asta ar sugera că ucigașul nu face parte din 
comunitatea BDSM, obiectă Charlie. Ceea ce mi se pare că nu 
ține. Cred că ucigașul nostru cunoștea și clubul, și comunitatea, 
iar ţinta și-a ales-o în mod deliberat. 

Sanderson nu spuse nimic. Și nici colegii ei. Cum prezisese 
Helen, toți știau de cearta lor de mai devreme și nu voiau să fie 
implicați în ea. 

— În absenţa oricăror indicii precise, va trebui să rămânem 
flexibili în privinţa motivaţiei făptașului, spuse Helen, aruncând 
o privire de avertizare atât spre Sanderson, cât și spre Charlie. 
Deocamdată să ne ocupăm de ce știm. Ucigașul nostru a 
acționat calm, metodic... 

— Ceea ce sugerează că a mai făcut asta? interveni Reid. 

— Poate. Fără îndoială, ar trebui să luăm în considerare 
posibilitatea ca ucigașul nostru să aibă un trecut infracţional. Să 
căutăm ce e mai evident - crime din ură, privare de libertate -, 
dar aș vrea să-i verificăm și pe cei condamnaţi pentru fraudare 
de carduri în ultimii cinci ani și să-i comparăm cu numele de pe 
lista noastră. Cum stăm cu utilizatorii de Snapchat? 

— În afară de Jackson, am mai identificat șapte din douăzeci - 
toţi au alibiuri, răspunse Charlie. 


VP - 79 


— Nu e bine. Asta înseamnă doisprezece posibili suspecți 
cărora le place să-și ascundă identitatea și care au o legătură 
personală puternică cu decedatul. Căutaţi-i rapid, vă rog. 

Charlie dădu din cap, dar nu spuse nimic, așa că Helen 
continuă: 

— Edwards, aș vrea să mai faci niște săpături legat de 
cardurile de credit. Până acum, e singura urmă lăsată de ucigaș. 
Cum a obţinut datele cardului deţinut de Lynn Picket? Verifică-i 
prietenii și familia, pe meseriașii care au fost în casa ei - oricine 
ar fi putut să aibă acces la geanta ei. Verifică de unde face 
cumpărături, ce site-uri folosește și roagă-i pe băieţii de la 
tehnic să cerceteze dacă datele cardului ei ar fi putut să fie 
vândute ca parte a unui pachet de date fie pe internet, fie pe 
dark web. Dacă ucigașul nostru preferă anonimatul, e posibil să 
folosească un browser Tor. 

— Îi pun să lucreze la asta imediat. 

— De asemenea, am rugat-o pe Sanderson să întocmească o 
listă cu numele celor de la degustarea de seara trecută. Sunt 
sigură că vestea prezenţei noastre în cadrul comunităţii se va 
răspândi și o să ne fie greu să mai plasăm pe cineva sub 
acoperire, dar putem cel puţin să urmăm informaţiile pe care le 
avem. 

—O să distribui lista tuturor, adăugă Sanderson rapid. 
Principala noastră persoană de interes e „Samantha”, un 
transsexual în curs de a-și face operaţia - de la bărbat la femeie 
-, căruia îi place BDSM-ul extrem și care are un istoric de 
agresiuni, vătămare corporală și așa mai departe. 

— În sfârșit, o să-i cer detectivului-agent McAndrew să ne ţină 
la curent cu noutăţile criminalistice, conchise Helen. In absenţa 
altor mostre de ADN pe cadavrul victimei, va trebui să cercetăm 
celelalte urme găsite în cameră și în împrejurimile ei. Trebuie să 
aflăm dacă apare vreo potrivire cu cineva care are cazier - 
oricât de neînsemnat. 

În cameră se așternu tăcerea, în timp ce toată lumea privea 
din nou spre Helen. 

— Ei, ce staţi așa, se răsti ea la ei. Există un criminal în 
libertate care râde de noi. 

După asta, se întoarse și se îndreptă spre sanctuarul biroului 
ei. 


VP - 80 


45. 


Helen apropie ușa și își aruncă haina pe canapea. Se simţea 
secătuită și demoralizată, cu marile speranțe de dimineață 
distruse. Avea nevoie de timp și spaţiu ca să-și adune gândurile 
- să se adune pe sine -, însă abia ajunsese la biroul ei, când auzi 
vocea furioasă a lui Charlie: 

— Ai fi putut să discuţi cu mine mai întâi... 

Helen se întoarse și văzu cum Charlie închise ușa în urma ei. 
Helen o privi lung, apoi privi spre ușă, iritată de acest act de 
insubordonare. Astăzi ar fi vrut să n-o enerveze nimeni. 

— Nu știam că trebuie să-ţi cer aprobarea, răspunse Helen, 
abia controlându-și furia. 

— Jackson e un suspect bun. 

— Sunt de acord, dar ai fost și tu în camera de interviu. Crezi 
că e vinovat? 

— E prea devreme să ne dăm seama. Trebuie să-l abordăm 
din nou. 

— E eliberat chiar în clipa asta. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? L-am intervievat o 
dată. Putem să-l reținem cel puţin 48 de ore... 

— Pentru că, dacă e nevinovat, n-am de gând să-i distrug 
viaţa complet. A fost deja supus la niște speculaţii destul de 
abjecte ale presei... 

— Ințeleg asta... 

— Zău? Există oameni care, din motive întemeiate, vor să 
separe diversele părţi ale vieţii lor, dar care n-au comis nicio 
infracţiune... 

— Și totuși, Elder l-a respins. Chiar Jackson ne-a spus asta. A 
vrut să facă sex cu el, iar el l-a respins. Avea un motiv 
puternic... 

— Atât de puternic că a comandat, cu două săptămâni înainte 
de crima asta, o colecţie de articole de bondage cu care s-o 
comită. Asta nu a fost o crimă din pasiune și n-ar trebui să-i dai 
tenta asta. 

— Nu știi sigur, îi aruncă Charlie, cu o furie făţișă acum. Putea 
să cumpere articolele alea discret, cu intenţia de a le folosi 
pentru plăcerea proprie, dar în acea noapte era furios pentru că 
a fost respins... 


VP - 81 


— Atunci plasează-l în camera aceea, îi replică Helen răstit, 
plasează-l la locul faptei și apoi putem discuta asta. 

Cele două femei se înfruntau acum. Ochii lui Helen zvâcniră 
spre fereastra biroului. Işi dădea seama că restul echipei ascultă 
cearta lor și ar fi vrut să-i pună capăt. 

— Cred că facem o greșeală, spuse Charlie sfidător. 

— Am reţinut, răspunse Helen. Dar pune-ţi întrebarea de ce 
ești atât de pornită pe Jackson ca suspect. E posibil să fie din 
cauză că vrei să-i demonstrezi ceva lui Sanderson? 

— Jackson era arestarea mea și ea l-a reţinut în locul meu. 

— Și acum e iar „al tău” și vrei să duci asta până la capăt, ca 
să-i dai o palmă colegei tale. 

— Nu e adevărat. Da, Sanderson a întrecut măsura... 

— Eu i-am spus să-l reţină - pentru că tu nu erai aici. 

De data asta Charlie nu răspunse nimic, iritată de semnificaţia 
propoziției. 

— Tu întârziai și eu nu o să permit ca ancheta asta să fie 
stânjenită de lipsa de profesionalism a nimănui. 

— Asta e foarte nedrept, spuse Charlie, uluită de acest atac 
personal. Lucrez mai mult decât oricine altcineva... 

— E un enunţ factual. Tu nu erai aici când ar fi trebuit să fii. 

Charlie se holbă la Helen, mută. 

— Dar hai să-ţi spun ceva. Dacă ești atât de convinsă că 
Jackson e vinovat, preia tu misiunea de supraveghere a lui. 

— Ah, zău așa, asta e muncă de detectiv-agent, în cel mai 
bun caz... 

— Acum e a ta, afirmă Helen. 

Charlie deschise gura să protesteze, dar Helen continuă: 

— Adu-mi probe pentru vinovăția lui. Dovedește-mi că mă 
înșel și o să-mi înghit cuvintele. 

Helen traversă încăperea și deschise ostentativ ușa biroului 
ei. 

— Dar să fii sigură de un lucru, Charlie. Cazul ăsta nu se 
referă la tine. Poate că tu crezi asta, dar nu e așa. Se referă la 
un om nevinovat... 

Vocea lui Helen șovăi, în timp ce trupul neînsufleţit al lui Jake 
îi apărea din nou în minte. 

— ... un om nevinovat care merită dreptate. 

— De ce te porți așa? spuse Charlie, dintr-odată copleșită și 
ea de emoție. 


VP - 82 


— Pentru că asta e slujba mea. Ai fi bine să-ţi amintești și tu 
care e slujba ta. 

Helen o privi fix pe Charlie, provocând-o să răspundă. Dar de 
data asta, Charlie nu o făcu. În schimb, se întoarse, ieși din 
biroul ei și o luă spre ieșire fără să spună un cuvânt nimănui. 
Helen se retrase rapid la biroul ei, abia așteptând să-și facă de 
lucru cu dosarele cazului. Simţea că îi arde faţa, ca și cum ea ar 
fi fost cea care greșise. Trebuia să-și redobândească stăpânirea 
de sine. 

In biroul de anchetă de lângă al ei domnea liniștea, dar Helen 
știa că e doar de faţadă. Toţi se străduiau din răsputeri să pară 
ocupați și implicaţi, dar, în timp ce întorcea absent paginile 
dosarului de pe birou, Helen își dădu seama instinctiv că toți 
ochii erau aţintiţi asupra ei. Toţi o urmăreau, dar nimeni nu 
spunea nimic. 


46. 


Max Paine răsfoi paginile ziarului până când găsi ceea ce 
căuta. Evening News era dominat de reportaje senzaţionale 
despre crima de la Camerele de Tortură, dar el voia articolul 
principal din mijloc. Acolo, în colțul din dreapta sus al paginii, 
era poza jurnalistei și numărul ei direct. 

Emilia Garanita nu era o frumusețe, date fiind cicatricile mari 
de pe unul dintre obrajii ei, dar era o față celebră în 
Southampton - cu mai multe demascări importante la activ. Nu 
ezita să meargă în mijlocul pericolului, se ducea oriunde și 
vorbea cu oricine care îi putea oferi un subiect. Paine spera să 
folosească acest lucru în avantajul lui. 

Avea să se întâlnească cu Garanita și să-i spună cu titlu 
confidenţțial informaţiile pe care era dispus să le vândă. Apoi 
avea să-i ceară să-i facă o ofertă. Sub pretextul că se gândește 
la oferta ei, avea să ia apoi legătura cu Grace și să vadă cât era 
ea dispusă să plătească. Învingătorul ia prada. La urma urmei, el 
nu era într-o cruciadă morală. Voia doar bani. 

Tastă la mobil numărul de telefon al lui Garanita și se întoarse 
dinspre tejgheaua cafenelei - nu voia să fie auzit. Dar apelul 
intră direct în căsuţa vocală. Hotări să fie concis și drăguţ. 


VP - 83 


— Numele meu este Max Paine. Am informaţii despre crima 
de la Camerele de Tortură, pe care cred că vrei să le auzi. Sună- 
mă la 079 77 654878. Aştept. 

Închise, mulţumit că făcuse primul pas, dar iritat că nu putuse 
să discute cu Garanita în persoană. Insă era destul timp pentru 
asta. Nu avea rost să se epuizeze atât de devreme. 

Își termină cafeaua, răsfoind neatent restul ziarului, apoi 
plecă. Se făcea târziu și avea de lucru. Se gândi să ia ziarul cu 
el, dar acum avea numărul lui Garanita în telefon, așa că îl 
aruncă indiferent pe masă și plecă. Chelneriţa veni, luă ceașca 
lui goală și se opri pentru o clipă să contemple prima pagină a 
ziarului abandonat. Ceva apropiat de compasiune îi încretți 
trăsăturile atunci când faţa radioasă și fericită a lui Jake Elder îi 
zâmbi de sub titlul țipător: 

CRIMĂ SEXUALĂ ÎN SOUTHAMPTON. 


47. 


Se holbau unul la celălalt, fără să îndrăznească să vorbească. 

Imensa ușurare pe care o simţise Paul Jackson când i se 
spusese că avea să fie eliberat rapid se transformase în neliniște 
când își dăduse seama ce îl aștepta. Nu știa dacă ar fi bine s-o 
sune pe Sally - nici măcar nu era sigur că i-ar răspunde -, așa că 
îi trimisese un SMS. Mesajul era scurt, spunea simplu că se 
îndreaptă spre casă și o să se vadă în curând. Era tipul de mesaj 
banal pe care i-l mai trimisese de o sută de ori. Insă acum avea 
o altă semnificație. 

Sperase să evite presa, strecurându-se pe ieșirea din spate a 
Sediului Central al Poliţiei, dar jurnaliștii îl așteptau acolo, ca și 
atunci când opri mașina pe strada lui. Nu se punea problema să 
intre prin spate - zidul grădinii era prea înalt ca să fie escaladat 
fără scară -, așa că se dădu jos din mașină și se repezi spre 
poarta din față. Se ciocni imediat de un jurnalist și răsturnă un 
fotograf din mers. Nimeni nu puse efectiv mâna pe el, dar toți 
încercau să-i stânjenească avansarea. Voiau să-l provoace, să-l 
facă să izbucnească, dar el rămase cu capul plecat, până când 
ajunse la refugiul ușii de la intrare. 

Îi tremura mâna când băgă cheia în broască, iar casa părea 


VP - 84 


ciudat de pustie când reuși în sfârșit să intre. Gemenii fuseseră 
luaţi de mama unor colegi și, din fericire, nu știau ce se 
întâmplă. Sally, însă, îl aștepta în bucătărie, așezată la masă, cu 
mâinile încrucișate. _ 

Dădu s-o sărute, apoi se răzgândi. Işi trase un scaun - piciorul 
din spate al acestuia scoase un sunet ascuţit și strident pe 
podeaua lustruită de lemn - și se așeză. 

Văzu cum Sally tresare din cauza zgomotului, iar când se uită 
la ea, își dădu seama că era pe punctul de a izbucni în plâns. 
Simţi că i se face rău văzând asta. Era vina lui. Toată această... 
suferinţă... era vina lui. 

— N-am putut să ies afară, spuse Sally dintr-odată. Sunau 
întruna, băteau în ușă. Am scos telefonul din priză, dar au făcut 
rost de numărul mobilului meu de undeva... 

— Îmi pare rău, Sally. Nu mi-am dorit deloc așa ceva... 

— Te rog, spune-mi că e o greșeală, răspunse ea rapid, cu 
vocea tremurând. Am văzut titlurile, știu despre ce e vorba... 

— Bineînţeles că e o greșeală, draga mea. Eu nu sunt un om 
violent. N-aș face nimănui așa ceva. 

— Și restul? 

Dintr-odată, Paul nu mai putu să o privească. 

— Locul acela. Unde a murit omul... 

Sally nu continuă, dar întrebarea nerostită era clară. 

— Da. Am fost acolo. 

— De câte ori? 

Paul nu răspunse nimic. 

— De câte ori ai fost acolo? Și te rog să nu mă minţi, Paul. 

— De șase, poate șapte ori. 

— Ce-ai făcut acolo? 

Pentru o clipă, Paul fu tentat să mintă, să atenueze lovitura. 
Putea începe prin a spune că se dusese să bea, să danseze... 
Dar, în cele din urmă, spuse simplu: 

— M-am dus să întâlnesc bărbaţi. 

Sally dădu încet din cap, apoi se ridică de la masă. Paul se 
ridică și el și se îndreptă spre ea, dar ea ridică mâna ca să-l 
oprească. Sally se întoarse și ieși fără să privească în urmă, apoi 
urcă scările în fugă spre camera ei. Paul auzi cum se trântește 
ușa și, peste câteva clipe, plânsetul ei. 

Se duse la fereastră și trase perdelele, ca să blocheze accesul 
fotografilor de presă care se chinuiau să vadă, din punctele lor 


VP - 85 


de observaţie de pe zidul din față. Era un gest zadarnic - era 
prea târziu să-și protejeze familia. Nu se detestase niciodată 
atât de mult ca în acest moment. Nu o mai auzise pe soția lui 
plângând de ani de zile, iar acum, într-o singură zi îngrozitoare, 
îi distrusese fericirea, liniștea sufletească și încrederea în el. 

Arestarea lui publică avea s-o stânjenească pe Sally atât 
acasă, cât și la serviciu. lar dezvăluirea faptului că era bisexual 
avea s-o rănească profund. Dar poate că ar fi putut să rezolve 
aceste lucruri - de dragul băieţilor -, dacă n-ar fi fost faptul că el 
o trădase. O minţise seară de seară, în timp ce se culca cu 
bărbați agăţaţi întâmplător. Asta îl condamna în ultimă instanță, 
și Paul știa că Sally nu avea să-l ierte niciodată. Dacă era să fie 
sincer, nici el. 


48. 


Din punctul ei de observaţie de vizavi, Charlie urmărea 
desfășurarea acestei telenovele oribile. Încă nu era convinsă că 
Paul Jackson e nevinovat, totuși îl compătimea pe el și pe familia 
lui. Ca și ea, probabil că se treziseră în dimineaţa asta fără să 
bănuiască ce avea să se abată asuprea lor. Poate chiar 
așteptaseră cu nerăbdare acea zi. Dar, în intervalul de care are 
nevoie soarele ca să răsară și să apună, unele secrete fuseseră 
dezvăluite, unele acuzaţii fuseseră formulate, și fericirea familiei 
fusese distrusă. 

Graţie slujbei sale, Charlie intra în contact cu multe personaje 
respingătoare, dar puţine erau la fel de neplăcute și 
necruțătoare precum jurnaliștii care se instalaseră acum în faţa 
casei lui Jackson. Aveau să plece, pe măsură ce apăreau alte 
noutăţi, dar următoarele 48 de ore aveau să fie un iad. Familia 
puteau să ia măsuri legale pentru a se proteja de această 
intruziune, dar lucrurile acestea necesitau timp, iar până atunci 
copoii din presă, jurnaliștii de radio și televiziune, bloggerii și 
alții aveau să facă potecă la ușa lor. 

Aveau să pretindă că nu-și fac decât meseria - refrenul lor 
comun era „e o ţară liberă” -, dar Charlie știa că le făcea 
plăcere. Era pur și simplu terorizare, o haită care se abătea 
asupra oricui, dacă îl considera pradă legitimă. Săreau peste 


VP - 86 


ziduri, se urcau pe felinare, strigau prin cutiile poștale, mituiau, 
amenințau, lingușeau - totul în speranța de a schimba câteva 
vorbe cu acuzatul sau de a o fotografia pe soţia în lacrimi. Mulţi 
considerau că polițiștii sunt la fel - că fuseseră lăsaţi pe pământ 
doar ca să provoace suferinţă și tulburare -, dar, cel puţin după 
părerea lui Charlie, cele două profesii erau cât se poate de 
diferite. 

Vântul mușcător șuiera în jurul lui Charlie, care se retrase în 
mașină, blestemându-și norocul. Helen o trimisese aici ca 
pedeapsă, știind foarte bine că avea să fie o deplasare 
zadarnică. Era suficient de ușor să se piardă printre jurnaliști și 
gură-cască, dar, cu o asemenea mulţime în faţa casei, ce șanse 
existau ca Jackson să facă ceva incriminator? Dacă era deștept, 
avea să rămână exact unde era până când interesul față de el 
scădea. 

Charlie avea senzaţia neliniștitoare că Helen se întorsese 
împotriva ei. Schimbaseră unele replici dure mai devreme - 
replici care o zguduiseră profund pe Charlie - și, chiar dacă știa 
că merita trimisă în surghiun pentru că se certase cu Sanderson, 
nu s-ar fi așteptat niciodată să fie muștruluită public în modul 
acesta. Comportamentul lui Helen era unul neobișnuit - impulsiv 
și capricios -, iar asta o îngrijora. Mai ales că încă n-o părăsise 
sentimentul că avea multe de demonstrat. Charlie spera ca 
exilul ei să fie unul scurt. Îi lipsea familia, detesta plictiseala 
unei pânde și își dorea cu disperare să revină în miezul 
evenimentelor. Dar cazul acesta avea un efect straniu asupra 
oamenilor - a lui Helen, a lui Sanderson și chiar asupra ei -, iar 
Charlie se întrebă dacă își stricase imaginea definitiv în ochii 
șefei sale. Dacă era să fie sinceră, nu se simţise niciodată mai 
nesigură pe poziţia ei ca în seara aceea. 


49. 


— Aș înclina spre ea. 

Sanderson era aplecată deasupra biroului ei, arătându-i lui 
Helen un document din baza de date a poliţiei. Atmosfera era 
tensionată în urma confruntării acesteia cu Charlie, iar 
Sanderson lucra peste program ca să pară eficientă, 


VP - 87 


profesionistă și productivă. Ca și rivala ei, încă mai avea mult de 
recuperat. 

— Sunt mai mulți pe listă, dar ea pare cea mai probabilă, dată 
fiind descrierea lui Dennis. Numele real e Michael Parker, acum 
transsexual în curs de operare, care trăiește ca femeie. A folosit 
mai multe identități de-a lungul anilor... 

— Sharon Greenwood, răspunse Helen citind detaliile, 
Beverley Brooker și, cel mai recent, Samantha Wilkes. 

— Exact. Și uită-te la cazierul ei. Încăierare, droguri, furt, 
obţinere de bani prin înșelăciune, lipsire de libertate... 

— Ce știm despre ultima acuzaţie? spuse Helen. 

— Interogată, dar nu pusă sub acuzare, în legătură cu un 
incident cu Julian Bown, un bărbat căsătorit pe care l-a dus în 
apartamentul ei. Parker a spus că actele lor au fost consensuale, 
Bown a spus că nu, și a cerut vătămare corporală gravă, dar a 
renunţat în ultima clipă. 

— Și obţinerea de bani prin înșelăciune? 

Sanderson răsfoi dosarul, ca să găsească pagina respectivă. 

— Fraudă cu carduri de credit, spuse ea ridicând privirea spre 
Helen. 

Înăuntrul ei creștea însufleţirea care apărea de fiecare dată la 
un nou indiciu, dar Sanderson o ascunse bine. Era preferabil să 
nu se grăbească, atunci când dispoziţia șefei era în continuare 
atât de greu de citit. 

— Dennis a spus că Samantha nu lipsește niciodată de la 
Balul Anual, așa că probabil putem s-o plasăm acolo..., continuă 
ea. 

— Hai s-o verificăm, spuse Helen hotărât. Acest Dennis știe 
unde poate fi găsită? 

— Așa cred. 

— Atunci ar fi bine să-i fac o vizită. Între timp, să luăm 
legătura cu clinicile de schimbare de gen, începând cu cele din 
Southampton. Dacă Samantha e un transsexual în curs de 
operare, atunci n-ar trebui să fie greu de găsit. De asemenea, ai 
putea să-l găsești pe Julian Bown? Dacă mai stă în oraș, trebuie 
să discutăm cu el. 

— Sigur, șefa. 

— Tinem legătura. Bine lucrat, Sanderson. 

— Mulţumesc. 

— Dar asta nu scuză ce s-a întâmplat azi-dimineaţă, spuse 


VP - 88 


Helen coborând vocea. Sunt sigură că știi asta, așa că n-o să 
mai explic - vreau doar să spun că mă aştept ca toţi membrii 
echipei mele să lucreze împreună, indiferent de grad, 
temperament sau istoric personal. E clar? 

— Sută la sută. 

— Mă bucur foarte mult să aud asta. 

Sanderson se uită la Helen cum își ia geaca și iese din birou, 
repartizând câteva ultime sarcini în drum. Fusese o mustrare 
scurtă și la obiect - Sanderson știa că scăpase ieftin. Dar mai 
avea de lucru. Poate că decizia de a-l elibera pe Paul Jackson o 
înfuriase pe Charlie, dar o pusese și pe ea într-o lumină proastă. 
În mod evident, Helen nu credea că e vinovat și decizia lui 
Sanderson de a-l aresta expunându-l publicului părea acum cu 
totul nechibzuită. 

Charlie avusese dreptate în privinţa motivaţiei ei. Într-adevăr, 
Sanderson se simțea ameninţată de Charlie, iar șansa de a 
obține puţină glorie și de a sublinia faptul că rivala ei întârziase 
fusese o oportunitate pe care n-o putea rata. Sperase să iasă 
bine pentru ea, dar în realitate obținuse exact contrariul. Totuși 
încă nu era totul pierdut, o pistă nouă și o posibilă breșă în acest 
caz puteau să schimbe totul. Avea să facă tot ce-i stătea în 
putere ca să remedieze situaţia, deoarece, în ciuda tuturor 
loviturilor pe la spate, a nesiguranței și confuziei, un lucru 
rămânea adevărat - își dorea foarte mult aprecierea 
detectivului-inspector Grace. 


50. 


Emilia Garanita apăsă pe butonul de hands-free și tastă 
numărul. Era ultima persoană de la birou și asta era ultima 
sarcină a unei zile obositoare, dar plină de satisfacţii. 
Răspundea întotdeauna mesajelor de pe telefon și e-mail înainte 
de sfârșitul zilei - era unul dintre lucrurile cu care se mândrea ca 
jurnalistă, unul dintre lucrurile care o distingeau de colegii ei. 
După ce termina, avea să se ducă acasă, să deschidă o sticlă de 
vin și să citească ediţia de seară. 

Era o plăcere vinovată, dar nu se sătura niciodată să-și vadă 
frazele tipărite. În ochii unora, era doar un ziar de provincie - 


VP - 89 


dar pentru Emilia fusese întotdeauna mai mult de atât. Era un 
ziar de oraș - orașul ei - și se simţea și acum însufleţită când își 
vedea numele și fotografia în capul paginii. 

Articolul de astăzi fusese deosebit de bun. Toată lumea știa 
că oamenii cu slujbe stresante, supuse unei mari presiuni, au 
adesea modalităţi neobișnuite de eliberare a presiunii, dar chiar 
și așa, un manager de bancă respectabil era un cadou 
nemaipomenit. Povestea avea toate ingredientele esenţiale - 
crimă, sex, trădare - și avea să meargă cu siguranţă la nesfârșit. 
Nu doar pentru că ucigașul era încă în libertate, ci și pentru că 
suspectul principal, Paul Jackson, ducea în mod evident o viaţă 
dublă. Avea o căsnicie fericită, doi copii și, judecând după 
expresia de pe faţa soției lui, dezvăluirea implicării lui în crima 
de la Camerele de Tortură fusese un șoc absolut, și cu atât mai 
mult avea să fie pentru prieteni și rude. 

Era genul de poveste care avea să-i facă pe toţi oamenii din 
Southampton să speculeze în legătură cu ce fac vecinii /or în 
timpul liber, așa că Evening News mizase la maximum pe ea - 
Emilia se bucurase încă o dată de o relatare pe patru pagini, 
doar a ei. Realizaseră o imagine simulată a locului faptei, 
construiseră o naraţiune posibilă a evenimentelor și 
reproduseseră în amănunt vederile unui psiholog despre 
atractivitatea BDSM-ului dur. Acest ultim element făcea parte 
din profilul psihologic cuprinzător pe care i-l făcuseră lui Paul 
Jackson. Iniţial, se sfiiseră să-i folosească numele, dar, după ce 
acesta fusese eliberat pe cauțiune, renunţaseră la 
menajamente. Pe de altă parte, nici nu prea conta - era în 
continuare publicistică excelentă, plină de secrete, minciuni și 
depravare. 

Telefonul continua să sune, așa că Emilia închise și încercă 
iar. Dar începea să se plictisească, așa că, după încă 15 apeluri, 
închise și o luă spre ieșire. Indiferent ce voia Max Paine, trebuia 
să mai aștepte o zi. 


51. 


— Mă bucur întotdeauna să văd o față nouă, spuse Max în 
timp ce încăleca scaunul și se așeza ca să o cerceteze. Nu te-am 


VP - 90 


mai văzut până acum, nu-i așa? 

— Sunt doar în trecere. 

— Pari foarte bine echipată pentru cineva care e doar în 
trecere. 

— Ah, nu te lăsa înșelat de aparenţe, de fapt sunt o bobocică. 

Max Paine zâmbi. Îi plăcea foarte mult tachinăria legată de 
ocupaţia lui și reacţiona întotdeauna când clienţii erau dispuși să 
facă din timpul petrecut cu el ceva mai mult decât un schimb 
lipsit de viaţă. Ei erau cei care deveneau clienţi regulaţi, cei 
datorită cărora slujba lui era plăcută, nu o corvoadă. 

— Ei bine, lasă-mă să te preiau, sugeră el îndreptându-se spre 
ea. 

Femeia era înaltă și zveltă, cu păr negru lins și ochii machiaţi 
puternic. Avea un aspect berlinez clasic, care i se potrivea în 
totalitate. Max își trecu degetul peste braţul ei și se opri ca să 
frământe carnea de sub omoplaţi. Femeia expiră fericită, așa că 
el continuă să-și plimbe mâinile pe spatele ei, alunecând cu 
palmele spre partea din față. Avansă spre sâni și trecu peste ei, 
după care se opri la abdomen. Umflătura moale și elastică 
începu să se întărească la atingerea lui, anunțând că avea să 
urmeze ceva și mai interesant decât își imaginase el. 

— Văd că ești o fată care are de toate, spuse el, întorcând-o 
complet cu faţa la el. 

— Poţi fi sigur, veni răspunsul poznaș. 

Max se duse zâmbind spre dulapurile încuiate din spate. 

— Avem la dispoziţie două ore, așa că te rog să-ţi alegi arma. 

Deschise ușile duble ale șifonierului, lăsând să se vadă 
arsenalul lui de cravașe, bice, palete, bastoane și altele. Nu 
exista ceva ce să nu poată oferi clienţilor, ceva ce nu încercase 
el însuși. 

— Eşti foarte drăguţ, dar mă întrebam dacă n-am putea folosi 
câteva lucruri pe care le-am adus eu. Nu le-am folosit niciodată 
și s-ar putea să am nevoie de puţin ajutor. 

Fără să aștepte răspunsul, se duse la rucsacul cu șiret pe care 
îl aruncase pe podea la sosire. Max se uită intrigat la cum 
femeia scoase dinăuntru o serie de legături și un costum Zentai 
mare. Costumul strâmt părea nou-nouț, iar spandexul sclipea în 
lumina spoturilor din tavan. 

— Știu că abia ne-am cunoscut, dar aș vrea să forțăm nota 
puţin în seara asta. Vreau Jocul Periculos. Poţi să mergi până 


VP - 91 


acolo? 

În mod normal, Max nu s-ar fi grăbit să facă asta la prima 
întâlnire, dar ea părea să știe despre ce vorbește, așa că aprobă 
din cap și se apropie să ia costumul Zentai. Insă, în timp ce 
făcea asta, ea puse mâna înmănușată pe braţul lui. 

— Chestia e, Max, continuă ea în șoaptă, că aș vrea ca tusă 
fii târfa mea în seara asta. Eşti dispus să fii târfa mea? 

Max se opri și se întoarse spre ea. Era atrăgătoare și 
impozantă și nu părea psihopată, dar nu puteai ști niciodată cu 
certitudine. 

— E puţin cam mult pentru prima întâlnire, spuse el. Poate 
după ce ne cunoaștem ceva mai bine. 

— Păcat, dar cum dorești, răspunse ea, lăsând costumul jos. 
Sunt vremuri tulburi. Deocamdată, toată lumea fuge 
înspăimântată, și de asta eram dispusă să plătesc atât de mult. 
Dar, cum spuneai, rămâne pe altă dată... 

— Cât de mult? 

Paine se detesta pentru întrebarea asta, dar nu putea să 
reziste. Nu-și mai plătise chiria de peste trei luni și trăia în 
fiecare zi cu frica de a fi evacuat. 

— Cinci sute de lire, dacă nu ești cuminte. O mie, dacă nu ești 
cuminte deloc. 

Clienta lui scoase un teanc de bancnote de 20 de lire și le 
puse pe masă. 

— Ce spui, Max? Pot să te ispitesc? 

Max o privi de sus până jos - nu era mare lucru de capul ei -, 
apoi dădu din umeri și se înduplecă. Se apropie de ea, zâmbi 
cald și spuse: 

— Sunt al tău. 


52. 


— Nu poţi să dai buzna așa. 

— N-am dat buzna nicăieri, Dennis. Am sunat la ușă și mi-a 
deschis mama ta. 

Pomenirea mamei lui îi provocă lui Dennis o tresărire vizibilă. 
Se apropia de cincizeci de ani, era supraponderal și șomer și, în 
mod evident, avea sentimente contradictorii referitor la faptul 


VP - 92 


că locuia în casa părinţilor. Geraldine Fitzgerald era o 
septuagenară zveltă și pedantă, pe care cei doi o auzeau acum 
cum prepară ceaiul în bucătărie. Helen își imagina că îl face cum 
trebuie - încălzește ceainicul, pune frunze de ceai - și se întrebă 
dacă regimul ei casnic era la fel de meticulos și de modă veche. 
Oare îi cerea în continuare fiului ei să facă curat în camera lui? 

— N-aţi făcut deja suficient, voi ăștia? 

— „Voi ăştia”? 

— Nu facem nimic ilegal, nu facem nimic greșit. N-aveți niciun 
drept să trimiteţi spioni la întrunirile noastre... 

— Păi, dacă oamenii nu vor să vorbească cu noi, ce putem 
face? 

Dennis se holbă la ea, dar nu spuse nimic. 

— Toţi cei din comunitatea BDSM spun că sunt șocați de 
uciderea lui Jake Elder, continuă Helen. Dar nimeni nu a venit să 
ne ajute. Ceea ce mă face să mă întreb cât de profundă e 
preocuparea lor. 

— Du-te dracu’. 

— Ai grijă, Dennis, s-ar putea să te audă mama ta... 

Dennis îi aruncă încă o privire veninoasă, dar nu spuse nimic. 
Din bucătărie se auzea zăngănitul veselei. 

— Eu cred că sunteţi interesaţi mai mult să vă protejaţi pe voi. 
Puteţi să pretindeţi că aveţi o suspiciune faţă de poliţie, dar eu 
cred că e vorba mai mult de păstrarea micului vostru secret. Să 
știi că înțeleg asta și nu vreau deloc să vă fac viața grea, așa 
că... 

— Cum m-ai găsit? o întrerupse el. 

— Prin site-ul Frăției. IP-ul administratorului site-ului e 
înregistrat la adresa asta. În registrul electoral, aici locuiesc 
Geraldine și Dennis Fitzgerald. Unul dintre polițiștii noștri de la 
prelucrarea datelor a avut nevoie de mai puţin de cinci minute 
ca să vă localizeze. Nu sunteţi cine știe ce societate secretă. 

— Și îi hărțuiţi și pe ceilalţi? 

— Nu, doar pe tine, Dennis. Pentru că tu ai ceva ce îmi trebuie 
mie. 

Helen scoase din geantă fotografia lui Michael Parker și i-o 
întinse. 

— Recunoști această persoană? 

Dennis o privi superficial și i-o întinse înapoi. 

— Uită-te la ea, Dennis. Altfel jur că te arestez pentru 


VP - 93 


obstrucționarea activităţii poliţiei. 

Atunci când Helen ridică vocea, clinchetul veselei din 
bucătărie încetă. Helen văzu cum pe fruntea lui Dennis apar 
mici broboane de transpiraţie. 

— Știm că are cazier, Dennis. Asta e persoana care ţi-a făcut 
rău? Asta e „Samantha”? 

Dennis nu spuse nimic, dar Helen observă că mâna cu care 
ținea fotografia tremura ușor. 

— Dacă îţi faci griji pentru siguranţa ta... 

— Nu e vorba de asta... 

— Sau ești preocupat să nu trădezi un membru al comunităţii 
voastre, atunci sunt dispusă să trec ce-mi spui la ponturi 
anonime. Dar e vorba de moartea unui tânăr și trebuie să 
discutăm cu toţi cei care ar putea avea legătură cu ea. 

Mama lui Dennis își reluase activitatea, așa că Dennis vorbi 
rapid. 

— Nu știu unde locuiește. Dar, da, ea e. 

— N-ai fost niciodată în apartamentul ei, la locul ei de muncă? 

— Lua legătura cu mine pe internet, ne-am întâlnit doar în 
spaţii neutre. Cluburi, camere de hotel... 

— Haide, Dennis, încercă Helen să-l convingă, zi-mi ceva. 

— Dar știu că uneori dă reprezentații la The End of the Road. 

Helen expiră ușurată. The End of the Road era un bar pentru 
gay din centrul Southampton-ului, specializat în travestiţi și 
cabaret. 

— Dansează? 

— Uneori lucrează la bar, alteori dansează. Când e pe scenă, 
își spune „Pandora”. Ca să fiu sincer, am evitat-o după ce... 
știi... dar probabil încă lucrează acolo. 

— Și crezi că ar putea fi responsabilă de moartea lui Jake 
Elder? Ar fi capabilă de așa ceva? 

Dennis se gândi o clipă, după care îi înapoie fotografia. 

— Da, așa cred. 

Helen dădu din cap și luă fotografia de la el. Exact atunci, 
mama lui apăru în cadrul ușii. Helen îi mulțumi lui Dennis pentru 
ajutor, o asigură pe curioasa Geraldine că n-are de ce să-și facă 
griji și plecă. 

Rămase cu ochii aţintiţi asupra fotografiei din mână, în timp 
ce se îndrepta energic spre motocicletă. 

Oare aceasta era faţa ucigașului pe care-l căutau? 


VP - 94 


53. 


— Gata, n-a durut, nu-i așa? 

Vocea ei era blândă, dar puţin încordată. Max își dădea seama 
că o incita ce făceau. Și ce avea să urmeze. 

Max se dezbrăcase - spre vădita ei plăcere -, apoi își pusese 
costumul Zentai adus de ea. Se potrivea perfect - părea mult 
mai experimentată decât lăsase de înţeles - și îl acoperea din 
creștet până în tălpi. Max nu mai făcuse până atunci prea mult 
Zentai, chestiile orientale nu prea erau pe gustul lui, dar îi 
plăcea cum arată. Era ca un fel de Spiderman depravat, fiecare 
centimetru al corpului său fiind acoperit de spandex negru. 

Era straniu să fii în interiorul lui. Continuai să auzi, dar sunetul 
era înăbușit, continuai să vezi, dar totul era puţin mai întunecat. 
Te simţeai altfel, nu mai erai tu însuţi, iar pentru Max ciudăţenia 
situaţiei era subliniată de faptul că el era cel care suporta 
bătaia, și nu cel care o administra. Asta era ceva neobișnuit și, 
date fiind evenimentele recente, fusese tentat să refuze. Dar ea 
părea să se controleze, iar loviturile pe care i le dădea erau 
ușoare. În plus, el nu era înclinat să creadă speculaţiile febrile 
ale tabloidelor despre faptul că în comunitatea lor exista un 
ucigaș în libertate. N-ar fi fost deloc surprins dacă moartea lui 
Jake Elder s-ar fi dovedit un accident, pe care presa îl 
transformase în ceva ce nu era. 

Max își dădu seama dintr-odată că ea se oprise. El era în 
continuare aplecat peste calul de lemn. Se îndreptă de spate și 
văzu că ea se retrăsese din nou spre mica ei geantă cu recuzită. 

— Legături pentru mâini și picioare, spuse ea ridicând 
triumfător dispozitivul din piele și lanțuri. Cred că ne-am săturat 
amândoi de abecedar, nu-i așa? 

Max traversă camera spre locul indicat de ea. 

— De acum înainte, nu mai spui nimic, ordonă ea. Faci doar 
ce spun eu. 

Max dădu din cap, savurând jocul. 

— Așază-te în genunchi. Bun, acum mâinile la spate. 

Max făcu ce i se spusese. Simţi cum ea îi imobiliză gleznele cu 
legăturile de piele, apoi îi trase puternic braţele în jos și la 
spate, până când degetele lui ajunseră aproape de tălpile 
întoarse. Îi legă și mâinile. Toate cele patru legături - două la 


VP - 95 


mâini, două la glezne - erau conectate printr-o serie de lanţuri 
scurte de metal, astfel că lui îi era practic imposibil să se miște. 

Acum era în genunchi, cu totul la dispoziţia ei. Avea gura 
uscată și simţea că inima îi bate rapid. Ea spusese că îi place 
Jocul Riscant - probabil că urma să afle care anume versiune a 
acestuia. O auzi cum se apropie de el, iar peste câteva secunde 
ea se lăsă la nivelul lui. Obrazul ei atinse obrazul lui, iar el nu-și 
putu ascunde însufleţirea crescândă, când ea șopti în sfârșit: 

— Să înceapă jocurile. 


54. 


_ Paul Jackson intră în garaj și închise bine ușa către casă. 
Incercase deja de trei ori să vorbească cu Sally. Primele două 
dăţi, ea doar îi închisese ușa camerei, dar a treia oară își găsise 
în sfârșit vocea - și îi spusese să-și facă bagajele și să plece. 

Nu se așteptase la asta. Crezuse că ea avea să-l lase să 
rămână, ca să-și dea seama ce urmează să facă în continuare. 
Presupusese în mod eronat că acesta era unul dintre motivele 
pentru care băieţii fuseseră duși altundeva - pentru ca ei să aibă 
timp să discute. 

Dar ea nu-l voia în casă. De fapt, abia dacă putea sau voia să 
se uite la el. Ultimele douăzeci și patru de ore fuseseră absolut 
groaznice, dar asta era picătura care umpluse paharul, iar Paul 
plânsese și o implorase să-l ierte. O iubea - în ciuda a tot ceea 
ce făcuse, o iubea acum mai mult ca niciodată. 

Dar ea era surdă la rugăminţile lui și refuza să interacţioneze 
cu el. Și, chiar dacă gândul de a da piept cu jurnaliștii reuniți îl 
umplea de groază, Paul se supusese în cele din urmă, luase de 
pe raftul dulapului valiza cea mică și aruncase în ea câteva 
lucruri la întâmplare. El nu pleca niciodată, nu călătorea în 
interes de serviciu, așa că, în timp ce arunca ciorapi, cămăși și 
articole de toaletă în valiză, pentru o călătorie pe care n-ar fi 
vrut s-o facă, totul i se părea o pantomimă înfiorătoare. 

Descuie mașina cu cheia electronică, deschise portbagajul și 
aruncă valiza înăuntru. Valiza căzu cu un bufnet surd, trimițând 
ecouri în pereţii din jurul lui. Făcuseră garajul cu doar câteva 
luni în urmă. Se presupunea că ăsta e spaţiul lui. Ce risipă 


VP - 96 


inutilă de bani părea acum. 

Urcă la volan și luă telecomanda ușii de la garaj. Deci asta 
era? Plecarea lui din casa familiei? Înăuntru nu era nimic altceva 
decât pustiire și disperare. Și afară? O masă de jurnaliști 
libidinoși, gură-cască și vecini, care voiau să se bucure de ocara 
lui, ca să nu mai spunem de cei doi băieţi nevinovaţi care nu 
aveau să-l mai privească niciodată la fel ca până atunci pe tatăl 
lor. Era ceva hidos de contemplat. 

Și de aceea Paul puse telecomanda jos, fără să apese pe ea și 
întinse mâna spre cheile mașinii. Apoi cobori toate cele patru 
geamuri, se lăsă pe spătar, închise ochii și porni motorul. 


55. 


Helen mergea grăbită pe stradă, având grijă să ocolească 
ambalajele de fast-food, paharele goale de bere și ocazionalele 
bălți de vomă. Era joi seara în Southampton și băutorii ieșiseră 
în oraș în număr foarte mare. 

The End of the Road era în centrul Pieței Sussex, iar Helen își 
croi drum prin mulțimile ieșite din crâșme ca să ajungă acolo. La 
intrare era o coadă lungă și șerpuită, dar Helen o depăși, 
îndreptându-se direct spre bodyguard și arătându-i legitimaţia. 

Inăuntru, petrecerea era în toi. Barul imens era un ocean de 
pene de păun, paiete și ochi machiați laborios - clienţii și 
angajaţii deopotrivă erau îmbrăcaţi ca să epateze. Helen, în 
costumul ei strâmt de piele, se integra destul de bine și primi 
mai multe fluierături admirative în timp ce își făcea drum spre 
bar. Dar ea le ignoră - ceva îi spunea că în seara asta viteza era 
crucială. 

Trebui să urle ca să se facă auzită la bar. Barmanul nu păru 
impresionat de întrebările ei, dar oricum dispăru de la tejghea. 
Helen înjură în șoaptă și se întoarse să examineze scena. Ochii îi 
fură atrași imediat de un afiș cu „Pandora”, zdrenţuit la margini, 
dar pus la loc de onoare pe peretele din spate. Helen contemplă 
fața - chiar și cu fardul de ochi auriu închis și rujul aplicat 
generos, chipul avea o răceală tulburătoare. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Helen se întoarse și descoperi un bărbat scund și chel care o 


VP - 97 


privea de dincolo de bar. Craig Ogden era proprietarul clubului 
și se vedea clar că era iritat de prezența unui poliţist în barul lui, 
într-o seară aglomerată de joi. 

— Trebuie să vorbesc cu Samantha. S-ar putea să o 
cunoaștețţi și drept Pandor... 

— Ambele. 

— Lucrează aici? 

— E în tura de noapte. Pot să întreb despre ce e vorba? 

— Când trebuie să vină? răspunse Helen, ignorând întrebarea 
lui. 

— Păi, trebuia să vină la 10. Dar a sunat să spună că e 
bolnavă. 

— Când? 

— Exact când deschideam, răspunse el cu o frustrare 
evidentă. 

— Unde o pot găsi? Ai adresa ei? 

— O aveam, dar s-a mutat acum câteva săptămâni. Nu ne-a 
spus unde stă acum. Cine știe, poate că locuiește într-o benă. 
Nu e genul care te încurajează să pui întrebări și doar 
Dumnezeu știe unde poate să ajungă noaptea... 

— Atunci un număr de telefon? 

— Să văd dacă avem ceva în dosar, dar, ca să fiu sincer, am 
moștenit-o pe Samantha de la ultimul manager și arhivele din 
barul ăsta n-au fost niciodată... 

— Dar a telefonat mai devreme, insistă Helen. Trebuie să ai... 

— Număr ascuns. Dracu' știe de ce... 

— Atunci prieteni? spuse Helen, deja din ce în ce mai 
exasperată. Sau colegi? Există aici cineva care ar putea ști unde 
o găsesc? 

— Întreabă-i dacă vrei, răspunse Ogden dând din umeri. Ca să 
fiu sincer, eu am evitat-o. Uneori vezi ceva în ochii oamenilor, 
nu-i așa? 

Acum, Ogden se pornise, dar Helen abia dacă îl asculta. Se 
întoarse să se uite la sutele de petrecăreţi înghesuiți în club. Era 
ca și cum ai fi căutat acul în carul cu fân. 

Helen puse capăt conversației și își croi drum prin mulţime, 
nerăbdătoare să scape de zarvă. Voia să se întoarcă la Sediul 
Central, să ia legătura cu Sanderson și să vadă dacă echipa 
făcuse vreun progres. După discuţia cu Dennis, fusese într-o 
dispoziție optimistă, încântată că avea în sfârșit o pistă pentru 


VP - 98 


alunecoasa Samantha. Dar acum pleca de la The End of the 
Road frustrată și cu mâna goală, chinuită de sentimentul că 
Samantha se ferea de atenţia lor dintr-un motiv anume. Jurase 
să-i facă dreptate lui Jake, dar nu avansase deloc spre prinderea 
ucigașului său. 

O pistă promițătoare de care se alesese praful. 


56. 


Transpiraţia i se prelingea pe frunte și i se strecura în ochi. 
Era incredibil de cald în costumul Zentai și disconfortul îi sporea 
cu fiecare secundă. Ceea ce începuse ca un joc aţâţător și 
nonconformist devenea neplăcut și iritant. 

Max scutură din cap ca să îndepărteze transpiraţia, dar nu 
reuși decât să-și inducă o senzaţie de ameţeală. Inima îi bătea 
rapid și, din cauza materialului aderent al costumului, respira cu 
greu. Pentru o clipă, avu impresia că o să leșine, ceea ce nu i se 
mai întâmplase niciodată. Asta putea fi dezastruos într-o situaţie 
de BDSM, așa că se adună și spuse: 

— Libertate. 

Era parola de siguranţă, dar vocea lui era spartă și apelul lui 
abia se auzi. Nu fu surprins că ea nu auzise, așa că spuse iar, de 
data asta mai tare. 

— Libertate. 

Nici acum nimic. Max știa că ea era acolo - o auzea cum se 
mișcă. Atunci de ce nu răspundea? Nu se făcea să tachinezi pe 
cineva într-o astfel de situaţie. Dacă auzeai cuvântul, opreai tot. 

— Libertate, ţipă el, copleșit dintr-odată de frică. 

Acum o auzi cum vine spre el și din ochi îi ţâșniră lacrimi. Încă 
era furios pe ea, dar dacă îi dădea drumul, atunci... Auzi o 
sfâșietură. Ce era asta? Îi tăia costumul? Îi scotea legăturile? 
Apoi, dintr-odată, simţi că ceva îl lovește în faţă. Tresări, șocat 
de impact, și își dădu seama prea târziu ce se întâmplă. 
Sfâșietura fusese dezlipirea unei benzi adezive - bandă pe care 
ea i-o lipi pe gură. 

— Dă-mi drumul. 

Max urlă cuvintele, dar banda rezistă, atenuându-i ţipătul. 

— Mi-ar plăcea să fac asta, iubitule, dar abia am început. 


VP - 99 


Ultimul cuvânt fusese rostit cu o asemenea intensitate, încât 
o clipă Max avu impresia că o să vomite. Acum, frica îl domina 
complet - dintr-odată, își dădu seama că făcuse o greșeală 
teribilă când intrase în jocul ei și că din cauza acestei erori de 
judecată avea să moară. 


57. 


Charlie își înăbuși un căscat și se uită la ceas. Era aproape 
miezul nopţii - mai avea încă două ore până să fie înlocuită. 
Dacă voia s-o pedepsească, Helen se descurca de minune. 
Steve se plânsese că iarăși e obligat să aibă grijă de copil, iar 
Charlie era și ea enervată - pe Sanderson, pe Helen, dar mai 
ales pe sine. Când devenise atât de dificilă? Inainte era poliţista 
amuzantă și obraznică cu care toţi se înțelegeau bine. Acum era 
epuizată, irascibilă și paranoică. Nu regreta nicio clipă că își 
făcuse o familie, dar erau o grămadă de costuri ascunse despre 
care nu-ți spunea nimeni și pe care ea le simțea acum. 

Entuziasmul grupului de jurnaliști începea să scadă. Era frig și 
o ploaie măruntă mătura strada, îmbibându-i pe cei care erau 
afară. Majoritatea jurnaliștilor se retrăseseră în vehiculele lor, 
știind din experienţă că într-o astfel de noapte puteai să și mori. 
Cei rămași afară erau încotoșmănați în geci North Face și se 
rugau să se însenineze. Ar fi plecat deja acasă, dacă n-ar fi fost 
lumina care ieșea pe sub ușa garajului. Cineva o aprinsese de 
ceva timp și, dat fiind că acolo era mașina familiei, toţi cei 
prezenţi se așteptau ca Jackson să încerce să fugă. 

Charlie presupunea că acolo e Paul Jackson, deoarece în urmă 
cu câteva ore o văzuse pe soţia lui urcând la etaj. Cârdul de 
fotografi care bântuia proprietatea familiei spera să prindă o 
poză prin parbriz cu el fugind de acasă. Unghiul și contextul 
acestor fotografii aveau ceva care îl făceau întotdeauna pe 
subiect să pară vinovat. Editorii le adorau, și de asta oamenii 
erau dispuși să înfrunte stihiile ca să le obţină. 

Charlie căută iar printre posturile de radio. Dacă Paul Jackson 
era deștept, ar fi stins lumina și s-ar fi dus la culcare. Cea mai 
bună modalitate de a trata jurnaliștii era să-i înfometezi, 
neoferindu-le ce-și doreau. Dacă stătea acolo, nu făcea decât să 


VP - 100 


le ațâţe speranțele. Negăsind nimic atrăgător, Charlie închise 
radioul și aruncă o nouă privire spre ceas - 12:10. 

Oare Paul Jackson fusese surghiunit în garaj? Nu era posibil. 
Casa avea destule camere, chiar dacă soţia lui n-ar mai fi vrut 
să aibă de-a face cu el... Charlie se uită din nou spre garaj. Fiii 
lui Paul Jackson erau altundeva, iar soţia lui se repezise la etaj, 
ceea ce însemna că era singur înăuntru. Și era acolo de cel puţin 
30 de minute. 

Charlie se trezi că deschide portiera și iese în ploaie. Stropii i 
se așezară pe faţă, blânzi și reci, dar ea se îndreptă spre garaj 
fără să-și mai tragă gluga. Dacă se înșela, atunci nu o deranja 
că se udase puţin. Dar dacă avea dreptate... 

Se duse direct la ușa metalică a garajului și își lipi urechea de 
ea. Pe stradă trecu mugind o motocicletă, iar câţiva jurnaliști de 
știri strigară la ea, luând-o la mișto că muncește în locul lor. Ea 
le făcu semn să tacă, dar asta nu avu niciun efect. Furioasă, 
Charlie se lăsă în patru labe, sprijinindu-și genunchii pe 
pământul ud. Duse urechea în partea de jos a ușii metalice, 
unde o ciobitură foarte mică lăsa să iasă puţină lumină. Incerca 
să audă motorul, dar ceea ce o izbi prima oară nu fu zgomotul, 
ci mirosul. 

Brusc, Charlie sări în picioare și trase de clanţa garajului. Dar 
ușa era încuiată pe dinăuntru și refuza să se clintească. Işi spori 
eforturile, dar tot nimic. 

— Veniţi aici imediat, urlă ea la fotografii uimiţi. 

Expresia de pe faţa ei îi făcu s-o asculte. 

— Deschideţi ușa imediat. 

Fotografii începură să se lupte cu ușa, iar Charlie urcă treptele 
în fugă. Sună o dată, de două ori, de trei ori, apoi deschise cutia 
poștală și strigă prin ea. Nu era momentul pentru ezitare sau 
prudenţă. Era o chestiune de viaţă și de moarte. 


58. 


Se străduia din toate puterile, dar fără niciun succes. 
Materialul costumului era neted, iar podeaua de lemn atât de 
bine lustruită că, oricât s-ar fi mișcat, se rotea în cercuri 
zadarnice. Nu găsea niciun punct de sprijin, iar acum 


VP - 101 


atacatoarea lui îl privea cum se străduia inutil. Era o priveliște 
straniu de emoţionantă. Așa arăta cineva în ghearele morții. 

Totul mersese conform planului. Singurul moment de pericol 
se produsese atunci când Paine ţipase să fie eliberat. Asta o 
luase prin surprindere - sau intuise pericolul, sau fusese 
suspicios față de noua lui „clientă” încă de la început. Făcuse o 
greșeală, dar una mică. li aplicase rapid bandă adezivă pe gură 
și pericolul trecuse. 

Preludiul fusese încheiat, munca de pregătire executată - 
acum era timpul pentru lovitura de graţie. Oare silueta care se 
zbătea pe jos făcuse legătura cu moartea lui Jake Elder sau era 
la fel de neștiutor ca și ceilalţi? După toate aparențele, continua 
să nege realitatea, încercând cu disperare să se târască pe 
burtă spre ușă. Ce avea să facă dacă ajungea acolo? S-o 
deschidă cu picioarele? Era o ultimă încercare nebunească, dar 
exista posibilitatea ca bubuiturile lui să-i alarmeze pe vecini. Așa 
că silueta traversă rapid camera, cobori frânghia din scripetele 
din plafon, o trecu pe sub legăturile de la mâini și de la picioare 
și o legă bine cu un nod de pescar pe sub încheieturile mâinilor 
lui Paine. 

Avertizat de zgomotul scripetelui, Paine se arcui încă și mai 
violent, dar, până la urmă, ce putea să facă? Atacatoarea lui 
trase tare de frânghie și Paine săltă în sus. Era la doar câţiva 
centimetri de podea, dar, în mod evident, această evoluție 
subită îl alarmase - se legăna într-o parte și-n alta atârnat de 
frânghie, într-o ultimă și disperată tentativă de a evada. Era 
greu de ţinut, dar atacatoarea lui se dădu încet în spate, 
trăgând cu putere la fiecare pas, până când Paine începu să 
plutească în aer. Silueta legă bine frânghia de un cârlig din 
perete, apoi se trase în spate să-și admire opera - Paine, 
acoperit din creștet până la tălpi în spandex și legănându-se în 
aer ca un pendul obscen. 

Fusese mai anevoios decât se așteptase, dar munca grea era 
încheiată. Silueta intră și ieși rapid din dormitor, de unde luă de 
pe noptieră o tabletă și un smartphone, pe care le băgă într-o 
geantă cu fermoar. 

Satisfăcută, silueta o luă spre ușă și deschise capacul de 
plastic alb al termostatului de la intrare. Atacatoarea lui Paine 
aruncă o privire spre acesta, dădu încălzirea centrală la maxim 
și apoi se furișă în tăcere afară. 


VP - 102 


59. 


Ușile se dădură de perete și echipa medicală trecu în grabă 
spre secția de terapie intensivă. Lângă ei, pe o targă a spitalului, 
era Paul Jackson, cu o mască de oxigen prinsă peste gură și nas. 
Soţia lui pământie alerga pe lângă el, punând din când în când 
mâna pe mâna lui, dar el nu reacţiona. Era inconștient când îl 
găsiseră. 

Charlie venea la vreun metru în urma lor, vrând să vadă ce se 
întâmplă, dar atentă să nu încurce pe nimeni. Paul Jackson era 
pe moarte și fiecare secundă conta. In cele din urmă, Charlie o 
smulsese din toropeală pe Sally Jackson, care la început păruse 
stupefiată, nevenindu-i să creadă ce îi spunea poliţista 
disperată. După ce Sally scosese în sfârșit lanţul de la ușa din 
față, Charlie trecuse în goană pe lângă ea, orientându-se din 
instinct spre ușa interioară care ducea la garaj. Jackson o 
încuiase pe dinăuntru, așa că Charlie trebuise s-o spargă cu 
piciorul. 

Imediat ce făcu asta, nori mari de aburi toxici se repeziră pe 
lângă ea. Vizibilitatea era proastă, dar mirosul era încă și mai 
rău. Charlie își pusese eșarfa la gură și înaintase prin ceața 
mortală, bâjbâind spre mașină. Din fericire, Jackson nu încuiase 
portierele - dacă ar fi făcut-o, totul s-ar fi terminat pentru el. Dar 
așa, Charlie reușise să tragă silueta comatoasă pe podea, exact 
când jurnaliștii de pe cealaltă parte reușiseră în sfârșit să 
smulgă ușa garajului. 

Charlie îl luase de subsuori și îl trăsese afară din garaj, 
așezându-l în poziţia de siguranţă în aerul proaspăt de afară. 
Peste câteva clipe, sosise ambulanţa, și rolul principal al lui 
Charlie luase sfârșit. O lăsase pe Sally să i se alăture soțului ei în 
ambulanţă și se grăbise spre mașina ei, primind pe drum câteva 
semne respectuoase din cap din partea jurnaliștilor - ostilitatea 
lor reciprocă era suspendată pentru cel puţin câteva ore. 

Paramedicii făcuseră tot posibilul, dar Jackson rămăsese 
inconștient. Echipa medicală intră pe ușile duble la terapie 
intensivă. Sally Jackson ezită, dându-și seama că doar până aici 
avea voie să meargă, și se întoarse spre Charlie în căutarea unui 
sfat. Charlie știa din experienţă că într-o astfel de situaţie rudele 
vor mereu să ajute cumva, dar adevărul era că Sally nu prea 


VP - 103 


avea ce să facă. Acum, totul depindea de doctorii și chirurgii de 
la Spitalul South Hants. Charlie o cuprinsese cu braţul și o 
condusese spre un scaun liber. Urmau mari încercări, iar Sally 
trebuia să-și conserve puterea. 

În timp ce făcea asta, Charlie reflectă la iritările ei anterioare. 
Își dădea seama acum cât de nedemne fuseseră acele gânduri, 
cât de meschine nemulțumirile ei. In viața ei se adunaseră 
destule frustrări, dar, de fapt, Charlie fusese norocoasă. Avea 
ceva de care Sally Jackson poate că nu avea să se mai bucure 
niciodată - o familie fericită, sănătoasă și iubitoare. lar pentru 
asta Charlie era etern recunoscătoare. 


60. 


Helen așeză florile și sărută piatra de mormânt din fața ei. Era 
trecut de 2 noaptea și ploaia înverșunată mătura cimitirul 
pustiu, dar Helen continua să zăbovească, lipindu-și fruntea de 
piatra rece. Era trează de aproape 48 de ore, dar era prea 
agitată și tulburată ca să se întoarcă acasă. Prefera să facă ceva 
- orice - decât să umble de colo-colo prin apartamentul ei și, în 
plus, asta era o datorie pe care ea nu o neglija niciodată. 
Marianne făcea parte din familie, așa că în fiecare noapte de joi, 
după terminarea programului, Helen venea aici, ca să 
îngrijească mormântul și să pună flori pentru sora pe care o 
iubise și o pierduse. 

Helen rosti câteva cuvinte de iubire, apoi se întoarse și o luă 
pe alee. Sperase că un act simplu de bunătate, de aducere 
aminte, ar putea risipi întunericul care creștea în interiorul ei - 
dar conștiința o apăsa puternic în seara asta. Abia se întorsese 
la sediu atunci când sunase Charlie, care alergase la spital, 
panicată și tulburată, cu o veste care îi șocase pe toţi. Paul 
Jackson fusese un suspect destul de bun, dar acum se zbătea să 
supravieţuiască. 

Oare împinseseră un om nevinovat spre sinucidere? Jurnaliștii 
trebuiau să-și asume o parte din vină, dar la fel și agenţii ei. 
Indiferent care era rezultatul, acesta avea să lovească puternic 
conștiința lui Sanderson, dar în ultimă instanţă era vina e; - 
echipa era responsabilitatea lui Helen, iar când nu reușise să 


VP - 104 


identifice ostilitatea crescândă dintre detectivii-sergenţi din 
cadrul acesteia, comisese o neglijență de neiertat. Dacă Jackson 
murea, toţi trebuiau să răspundă pentru asta. 

Helen ajunse acum la poartă și se opri ca să privească în jos 
spre Southampton. Era o noapte întunecoasă și posomorâtă. 
Perdele neîncetate de ploaie măturau orașul, iar luminile de 
dedesubt sclipeau poznaș, ca și cum s-ar fi bucurat de faptele 
tenebroase care rămân necunoscute noaptea. Helen simţea 
instinctiv că gândurile ei din ultima vreme erau corecte - că 
cineva din interiorul comunităţii BDSM era responsabil pentru 
uciderea lui Jake. Poate că Samantha se potrivea bine profilului, 
dar dacă era așa, de ce își pierduse cumpătul dintr-odată? Ce 
făcuse Jake ca să provoace un tratament atât de sălbatic? Și 
unde era ea acum? Ca întotdeauna, erau mai multe întrebări 
decât răspunsuri. 

Ploaia continua să măture coasta dealului, dar Helen nu se 
mișcă. Rămase ţintuită locului, o siluetă solitară căzută pe 
gânduri, înconjurată din toate părţile de moarte. 


61. 


— Mă bucur foarte mult să te cunosc. Dar aș fi vrut să se 
întâmple în circumstanţe mai plăcute. 

Emilia îi oferi lui David Simons cel mai frumos zâmbet „fericit, 
dar și trist” de care era în stare. Fostul iubit al lui Jake Elder 
sosise cu primul tren din Londra și Emilia îl așteptase. Era foarte 
puţin probabil ca alt jurnalist să fi aflat de sosirea lui în 
Southampton, dar ea decisese să nu-și asume niciun risc și îl 
dusese de la gară la sediu. Acum, stăteau ascunși în micul ei 
birou și luau un mic dejun compus din cafea tare și cele mai 
bune gogoși pe care le putea oferi Southampton-ul. Emilia știa 
din experienţă că zahărul e cel mai bun leac al suferinţei. 

Simons suferea din cauza decalajului de fus orar, în urma 
zborului din Los Angeles, ceea ce nu făcea decât să-i 
exacerbeze dezorientarea și epuizarea. Emilia avea senzația că 
lacrimile nu sunt departe și ar fi vrut să-l menţină concentrat, 
să-i smulgă cu blândeţe povestea. 

— Deci tu și cu Jake aţi fost împreună timp de... 


VP - 105 


— Șase, șapte luni. 

— Și în această perioadă vă vedeațţi regulat? 

— Cam în fiecare zi. 

— Și cum ai caracteriza relaţia voastră? 

— Bună. Foarte bună, la început. El era foarte generos și 
bun... 

— Apoi? 

Simons ridică privirea spre ea și o umbră de iritare îi străbătu 
fața. Emilia simţi că acesta se enervase pentru că fusese smuls 
din amintirile fericite și aruncat în realitatea dureroasă, dar avu 
grijă să nu i se vadă îngrijorarea. 

— În majoritatea timpului era excelent, dar nu după multă 
vreme a devenit clar că relaţia noastră are... unele limite. 

Emilia se aplecă în față. 

— Adică? 

— Eu voiam mai mult decât voia el. 

Emilia dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— Contrar zvonurilor, nu toţi bărbaţii gay sunt promiscui, 
continuă el. Eu nu am avut niciodată decât relaţii pe termen 
lung - nu văd ce rost au alte... 

— Și sperai că Jake ar putea fi partenerul visat? 

— Nu asta caută toată lumea? 

Emilia zâmbi, păstrând tăcerea. Oare ea asta căuta? Avusese, 
bineînţeles, relaţii, dar fuseseră scurte - programul ei de lucru și 
responsabilitățile de familie conspiraseră întotdeauna să ucidă 
orice idilă posibilă. lar acum, după atât de mult timp, se întreba 
dacă ar fi de fapt capabilă să se dedice cuiva. 

— Atunci care a fost problema? spuse ea în cele din urmă, 
interesată de răspunsul lui nu doar din motive profesionale. 

— Nu punea suflet. 

— Pentru că...? 

— Nu mă menajezi deloc, ce naiba? 

Acum, furia lui era clară. Emilia estimase greșit cât de fragil e 
Simons și acum se grăbi să recupereze terenul pierdut. 

— Scuză-mă dacă par grosolană. E dimineaţa devreme - eu 
nu sunt o persoană matinală și am tendința să dau cu bâta-n 
baltă. Vreau doar să înţeleg prin ce ai trecut. Dar, te rog, nu 
răspunde dacă nu vrei. Dacă preferi, te pun în legătură cu poliţia 
cu cea mai mare plăcere, ca să poţi obţine de la ei răspunsurile 
pe care le cauţi. 


VP - 106 


Cuvintele ei avură efectul dorit. În mod evident, poliţia luase 
legătura cu Simons, dar Emilia simţea că acesta fusese evaziv în 
legătură cu data precisă a sosirii lui în Marea Britanie. Părea că 
vrea să evite contactul cu ei cât mai mult posibil. Intre timp, 
Emilia era pentru el o sursă utilă de informaţii - merita s-o 
păstreze de partea lui, în ciuda tulburării lui evidente. 

— Îmi pare rău, dar sunt foarte obosit... 

— Bineînţeles, răspunse Emilia blând, oferindu-i încă o 
gogoașă. Și nu trebuie să vorbești despre ce nu... 

— El era îndrăgostit de altcineva, bine? Mă iubea, în felul lui, 
dar nu puteam să ajung la o anumită parte a lui. 

— Înţeleg. Și ai idee cine era această altă persoană... 

— l-am văzut o dată discutând, dar nu știu cine era. 

— Ai putea să mi-l descrii? 

— De fapt, era femeie. Înaltă, păr până la umeri, drăguță. 

Curioasă, Emilia își notă descrierea, apoi întrebă: 

— Și ce s-a întâmplat? 

— L-am întrebat despre asta. El a negat că ar avea vreo 
afecțiune pentru ea, dar minţea, așa că am insistat. Mi-a spus 
mai multe și... mă rog, m-am supărat, fir-ar a naibii, așa că i-am 
pus capăt. Am mai fost în situaţia asta. Și nu voiam ca relația 
noastră să se stingă încetul cu încetul. 

— V-aţi văzut fiecare de drum? 

— Eu mi-am găsit de lucru în State. Am încercat să mă 
îndepărtez de Jake cât mai mult posibil. Dar nu sunt sigur că a 
funcţionat. 

Emilia rămase cu ochii aţintiţi asupra lui, în timp ce scria în 
carnet: amantă? Lacrimile care amenințau să izbucnească i se 
prelinseră în cele din urmă pe obraji, și ea avu o senzaţie 
intensă că bietul om, care îl iubise atât de mult pe Jake în timpul 
scurtei lui vieți, îl iubea și mai mult după moarte. 


62. 


Lovi în ușă cu bastonul, dar nu se auzi niciun răspuns 
dinăuntru. Ce-aveau în cap oamenii ăștia? Credeau cumva că 
plata chiriei e opţională? 

Gary Lushington înjură și privi spre carneţelul din mâna lui. 


VP - 107 


Scria negru pe alb: chirie restantă pe trei luni. Paine fusese un 
chiriaș bun la început - dacă ignorai cu ce se ocupa pentru 
câștigarea existenţei -, dar în ultima vreme fusese evaziv și 
capricios, iar asta îl neliniștea pe Gary. Acest tip de 
comportament însemna de obicei un singur lucru - că avea o 
gaură în buzunar. lar el nu era dispus să permită asta. 

Se sprijini de ușă bombâănind, scoase inelul de chei din 
buzunar și începu să caute setul lui de rezervă. În timp ce făcea 
asta, avu o senzaţie ciudată. Simţi cu spatele că ușa era 
încălzită - ba nu, era de-a dreptul fierbinte. Gary se îndepărtă 
rapid și se întoarse cu fața spre ea. 

Acum își dădu seama că acest coridor era într-adevăr mult 
mai călduros decât cele câteva pe care le traversase în rondul 
lui. Presupusese că senzaţia de înăbușeală se datora numărului 
mare de trepte - îi era mai greu să le urce de când avea nevoie 
de baston ca să umble -, dar acum își dădu seama că 
fierbințeala pe care o simţea emana din apartament. Ce naiba 
credea Paine? Era o dimineaţă frumoasă de toamnă, pentru 
numele lui Dumnezeu - nu era nevoie să dea căldura la maxim. 

Dintr-odată, pe Gary îl cuprinse un gând neplăcut. Poate că 
Paine plecase și lăsase căldura pornită. Poate chiar își luase 
tălpășița, lăsându-și proprietarul cu o factură sănătoasă la 
încălzire ca un ultim „du-te dracului”. 

Gary băgă energic cheia în broască, o roti rapid și deschise 
ușa. Il strigă furios pe Paine și avansă, dar se trezi imediat că se 
retrage împleticit. Se izbi de peretele opus și rămase țintuit 
locului, amuţit pentru o clipă. Temperatura din apartament era 
copleșitoare și un val de căldură sufocantă se revărsa acum 
afară, târându-se pe lângă proprietarul șocat, care o luă la fugă 
pe coridor. Dar nu asta îl lăsase pe Gary Lushington fără grai, și 
nici priveliștea siluetei atârnate de tavan. Nu, ceea ce îl făcuse 
să se oprească brusc fusese mirosul. 


63. 


Toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. Echipa se reunise în sala de 
instructaj pentru informarea de dimineaţă, așteptând de la 
Helen sfaturi și inspiraţie. Dar, în dimineaţa asta, se simţea 


VP - 108 


secătuită - în ciuda celor câteva ore de somn, Helen era în 
continuare epuizată - și nu avea nimic nou să le ofere. Nu 
intrase niciodată atât de adânc într-o anchetă cu atât de puţine 
date, iar ziarele de dimineaţă - cu descrierile vii ale tentativei de 
sinucidere a lui Paul Jackson - nu îi îmbunătăţiseră deloc 
dispoziția. Toţi cei din Sediul Central, de la detectivii-agenți 
până la directorul principal, fuseseră zguduiţi de această 
evoluţie neașteptată. 

— Vestea bună e că starea lui Paul Jackson e stabilă, spuse 
Helen în continuarea informării. E ţinut la terapie intensivă, dar 
e conștient, și primele semne arată că nu o să rămână cu leziuni 
permanente ale creierului sau plămânilor. E în stare proastă, dar 
doctorii sunt convinși că viaţa lui nu se află într-un pericol 
imediat, asta în mare parte mulţumită intervenţiei decisive a 
detectivului-sergent Brooks. 

Charlie primi complimentul cu o înclinare scurtă a capului, dar 
rămase cu ochii ațintiți în podea. Oare pentru a evita privirea lui 
Helen sau a lui Sanderson? Helen spera că e ultima variantă - 
ceea ce dovedea, poate, că detectivii-sergenţți deciseseră să nu- 
și adâncească conflictul. 

— Știu că aţi fost cu toții șocați de evenimentele nopţii 
trecute, spuse Helen adresându-se din nou echipei. Dar în clipa 
asta trebuie să rămânem concentrați asupra cazului. Cum 
merge cu utilizatorii de Snapchat? 

— Am eliminat deja 17 din 20, îi informă Edwards. Nimic nu îi 
pune în legătură cu clubul. După ce îi verificăm și pe ultimii trei, 
o să largim domeniul căutărilor - o să ne uităm la e-mailurile și 
SMS-urile lui Elder... 

— De asemenea, tocmai am aflat că David Simons e în ţară, îl 
întrerupse blând detectivul-agent Lucas. Serviciul Grănicerilor 
ne-a confirmat că a aterizat la Heathrow noaptea trecută. O să-l 
aducem cât mai repede posibil, dar nu se grăbește deloc să ia 
legătura cu noi. 

— Insistaţi. Între timp, să ne concentrăm atenţia asupra 
posibililor suspecți din interiorul comunităţii BDSM, mai exact 
asupra „Samanthei”, anterior cunoscută drept Michael Parker. 
The Edge of the Road ne-a oferit un număr de telefon mobil, dar 
nu e în funcţiune. Aș vrea să investigăm când și unde a emis 
acest telefon ultimele apeluri. De asemenea, avem trei adrese 
vechi ale ei, la care a locuit în ultimii doi ani. Trebuie să batem 


VP - 109 


la ușă, să vedem dacă vreun vecin sau prieten știe unde ar 
putea fi acum. De asemenea, să discutăm din nou cu oamenii 
care au fost la club, cu taximetriștii care au lucrat în noaptea aia 
- haideţi să vedem dacă putem s-o plasăm la Camerele de 
Tortură. Vreau ca orice informaţie relevantă - bună sau proastă 
- să ajungă la mine imediat. 

Helen era pe punctul de a distribui sarcinile individual, când 
văzu că sergentul arestului se apropie. li făcu semn din cap lui 
Sanderson să preia ea și îl trase deoparte. Expresia de pe faţa 
lui sugera că are să-i spună ceva important. 

— Poliţiștii au fost chemaţi în dimineaţa asta să constate o 
moarte neobișnuită, spuse el încet. Nu avem toate datele, dar 
se pare că victima era atârnată de plafon într-un fel de costum 
dintr-o singură bucată. 

Când îl auzi, Helen simţi că i se strânge inima. Se adună și 
răspunse: 

— Erau urme asupra lui, semne de violenţă? 

— Din câte știu, nu. Băieţii spun că locuința e în stare perfectă 
și că totul pare cumva aranjat. 

Helen dădu din cap, însă inima îi bătea rapid. 

— Ai adresa? 

Sergentul îi întinse o bucată de hârtie, apoi se retrase. Helen 
se bucură că acesta procedase așa, deoarece atunci când se 
uită la adresa din mâna ei, fu lovită de un șoc neplăcut. Fusese 
doar de două ori la adresa aceea, dar știa exact cui îi aparţinea. 
Un bărbat pe care ea îl detesta și pe care sperase să nu-l mai 
vadă niciodată. 

Max Paine. 


64. 


Ce era în neregulă cu ea? Ar fi trebuit să se simtă ușurată, 
extaziată, însufleţită, dar nu se simţea deloc așa. O durea 
corpul, și creierul îi zvâcnea - era în ultimul hal. 

Samantha se întinse pe podeaua băii, sprijinindu-și fruntea de 
gresia rece. Noaptea trecută, după ce se întorsese în 
apartamentul ei, golise o sticlă întreagă de votcă. Poate că era 
din cauza adrenalinei serii sau poate că votca fusese de proastă 


VP - 110 


calitate - în orice caz, după o oră, o dăduse afară pe toată. De 
obicei, nu voma deloc, însă noaptea trecută nu se mai putea 
opri, iar la sfârșit se îneca cu bila amară, pentru că nu mai 
rămăsese nimic altceva. 

Dacă ar fi avut energia, s-ar fi sinucis bucuroasă. Viaţa ei era 
un carusel nesfârșit de mari speranţe și dezamăgiri zdrobitoare 
- fiecare mai dură cu stomacul ei decât ultima. Știa despre sine 
însăși că e o lucrare în curs de realizare, dar chiar și așa... De ce 
extazele erau atât de intense și depresiile la fel? Poate că toți 
psihiatrii ăia avuseseră dreptate, la urma urmei. Poate chiar era 
un om rău. 

Se sprijini ezitant de chiuvetă și se ridică în picioare. Dădu 
drumul la robinet, strânse apa rece în căușul palmelor și bău cu 
lăcomie. Apoi își dădu cu apă pe faţă - era încinsă - și își trecu 
degetele umede prin păr. Urmă un râgâit puternic și înţepător și, 
dintr-odată, începu iar să vomite. Apa pe care tocmai o băuse 
dispărea prin gaura de scurgere cu o grabă obscenă. Era ca și 
cum apa n-ar fi suportat-o pe ea, nu invers. 

Samantha se lăsă iar la podea, epuizată și înfrântă. Acum, nu 
mai avea niciun rost să se opună, așa că se lăsă în sfârșit în voia 
disperării. Era ceva crud, dar nu avea niciun rost să nege. 
Încercase să îmbrăţișeze lumea, dar lumea o respingea 
încontinuu, ridicând de fiecare dată nivelul pedepsei pe care i-o 
aplica. Părea că dispăruse - nu mai era ea - și se simțea 
pustiită, golită și absolut singură. 


65. 


Criminaliștii de la locul faptei coborâseră deja cadavrul pe 
podea și îi scoseseră costumul ca să-l analizeze. Victima zăcea 
pe podea, goală, cu excepţia unui cearșaf steril. Nu era prea 
demn, dar era tot ce se putea face în acea situaţie. 

Helen se lăsă pe vine și ridică colţul cearșafului cu vârful unui 
pix. Știa la ce să se aștepte, dar tot era oribil de privit. Paine 
fusese în timpul vieţii un bărbat arătos, dar acum faţa lui era 
ceroasă și marmorată - numeroasele vase de sânge sparte îi 
dădeau un neplăcut aspect peticit. Părea să fi explodat pe 
dinăuntru. 


VP - 111 


Helen se cutremură ușor. Îi displăcuse - ba nu, îl dispreţuise - 
pe Max Paine. Era un misogin violent căruia îi făcea plăcere să 
terorizeze și să înjosească femeile. Ea se folosise de câteva ori 
de serviciile lui și ajunsese să-și regrete decizia, scăpând dintr-o 
situaţie periculoasă numai pentru că luptase să se smulgă din 
ghearele lui. Dar tot nu i-ar fi dorit asta. Nu părea o situaţie 
similară, nu era vorba că Paine întrecuse măsura. Era un atac 
bine organizat și premeditat asupra vieţii lui. Era o execuţie. 

Ce îi punea în legătură pe Jake Elder și Max Paine? 

Erau două persoane foarte diferite, care aleseseră aceeași 
profesie. Helen îi cunoscuse pe amândoi - pe unul îndeaproape, 
pe celălalt în treacăt. Era asta ceva important? Dacă da, era 
greu de înţeles de ce. Max Paine nu era deloc un prieten al ei și, 
din câte își dădea ea seama, nici restul lumii nu avea să-i ducă 
dorul. Atunci care era rostul morții lui? El și Jake fuseseră aleși în 
mod intenţionat sau doar se cuplaseră cu clientul cu care nu 
trebuia? Părea din ce în ce mai probabil ca atacatorul lor să facă 
parte din comunitatea BDSM, dar motivul era încă neclar. 

Helen dădu drumul cearșafului și se ridică în picioare. Nu avea 
să-l jelească pe Paine, dar moartea lui era totuși tulburătoare și 
alarmantă. Dacă cele două victime erau legate una de cealaltă, 
atunci veriga evidentă era Helen. Dar dacă nu erau, perspectiva 
era încă și mai proastă. Helen și echipa ei munciseră foarte mult 
să facă legătura dintre Jake Elder și ucigașul său, dar oare 
urmaseră o pistă greșită? Poate că ceea ce îl mâna pe ucigaș 
era actul crimei, și nu identitatea victimei. 

Dacă era așa, nimeni nu avea cum să-și dea seama când s-ar 
putea opri acesta. Crima era ca un drog - cu fiecare act 
succesiv, apetitul devenea tot mai intens și mai urgent. Dacă 
ucigașul lor era excitat de controlul total asupra victimelor - și 
de aparenta lui capacitate de a lovi fără să atragă atenţia 
nimănui -, atunci ce l-ar fi putut convinge să se oprească? Helen 
avea senzaţia neplăcută că acesta abia își intra în ritm. 

După ce schimbă câteva cuvinte cu Meredith, Helen o luă spre 
ușa de la intrare. Introspecţia și frica nu aveau s-o ducă nicăieri. 
Făptașul tocmai crescuse miza semnificativ, și ea trebuia să 
reacționeze. Era timpul să-și adune toată fermitatea de care 
dispunea, dacă era să-l oprească să ucidă iar. 


VP - 112 


66. 


— Dacă întreabă cineva, să spui că e o problemă de poliţie și 
că trebuie să-și vadă de drum. Fără excepții. 

Agentul care păzea intrarea apartamentului dădu solemn din 
cap. Rareori spuneau ceva când li se adresa Helen. Oare din 
respect? Sau frică? Helen nu-și dădea seama. 

— Nu pleci de aici până nu ești înlocuit. Cineva a intrat fără 
permisiune la locul faptei miercuri dimineaţă. Dacă se întâmplă 
iar, o să-ţi cer explicaţii. E acces interzis. 

— Păcat. Am sărit peste micul dejun ca să ajung aici înaintea 
celorlalți. 

Helen cunoștea acea voce. Se întoarse și o văzu pe Emilia 
Garanita cum se îndreaptă spre ea. 

— Tocmai vorbeam despre tine, răspunse Helen. 

— De bine, sper? 

Helen nu catadicsi să-i răspundă, ci se întoarse și se îndepărtă 
rapid de clădire în direcția motocicletei sale. 

— Să știi că o să aflu. 

— Ce anume? răspunse Emilia, grăbindu-se să ţină pasul cu 
ea. 

— Cine e cârtiţa ta. Și când o să aflu, o să-l dau afară, iar pe 
tine o să te acuz de mituire a unui funcţionar public. 

Emilia țâțâi încet. 

— De ce crezi întotdeauna că oamenii sunt mai răi decât în 
realitate? Eu sunt doar o jurnalistă freelance care joacă conform 
regulilor... 

— Eşti o hienă care face comerț cu nefericirea oamenilor, 
replică Helen. 

— Termină odată, Helen. Eu doar relatez faptele, ce înţeleg 
oamenii din asta nu depinde de mine. 

Helen se opri brusc și se întoarse cu faţa la Emilia. 

— Am văzut cum l-ai masacrat pe Paul Jackson. Cum era 
titlul? „Viaţa dublă a directorului pervers”? 

— Nu eu scriu titlurile... 

— Aiurea. Era perfect stilul tău. Nu te interesează niciun pic 
consecinţele jurnalismului tău iresponsabil. 

— la-o mai încet, am o datorie față de public... 

— Ai datoria să fii o ființă umană. 

VP - 113 


Pentru o clipă, Emilia păru ofensată, ca și cum acuzaţiile lui 
Helen ar fi atins-o în sfârșit. Apoi păru să se relaxeze din nou, iar 
pe fața ei apăru un zâmbet. 

— Există vreun motiv pentru care cazul ăsta te întărâtă atât 
de tare? 

Helen o privi pe Emilia dispreţuitor, dar nu spuse nimic. 

— N-ai fost la nicio conferinţă de presă, așa că n-am putut să 
te întreb despre reacţia ta faţă de moartea lui Jake. 

— N-am nimic de spus despre asta. 

— Dar eraţi cunoștințe. Chiar prieteni... 

Helen o privi lung pe Emilia, dar nu spuse nimic. Știuse că 
acest moment avea să vină - Emilia nu era genul care să uite o 
bârfă savuroasă sau certurile trecute -, dar acum, când venise, 
se simțea derutată. Nu avea niciun rost să nege legătura dintre 
ea și Jake, dar nu era un drum pe care ar fi vrut să-l urmeze. N- 
aveai cum să-ţi dai seama unde duce - la șantaj? La demascare? 
- și de data asta nu avea nicio armă cu care s-o strivească pe 
vicleana jurnalistă. 

— Eram prieteni, dar nu l-am mai văzut de câţiva ani și tratez 
acest caz ca pe oricare altul. 

— Te rog să nu mă minți, Helen, răspunse Emilia. Eraţi foarte 
apropiaţi, probabil că ești răvășită. Sunt surprinsă că te-au lăsat 
să conduci ancheta. 

— Te înșeli complet, minţi Helen. 

— Zău? Te-am cruțat data trecută pentru că m-ai convins că 
așa e corect. Dar încep să mă îndoiesc serios de înţelepciunea 
decizi... 

— M-ai cruțat? răspunse Helen uimită. Te-ai cruțat pe tine. 
Dacă ai fi publicat chestiile alea, te-aș fi acuzat de supraveghere 
ilegală. Nu te amăgi că ești un om cumsecade, Emilia, pentru că 
nu ești. 

— Cuvinte agresive, răspunse Emilia scurt, enervată de acest 
linșaj verbal. Să vedem la ce-o să-ţi folosească, bine? 

Mulțumită că avusese ultimul cuvânt, Emilia se întoarse și o 
luă iar în direcţia clădirii. Câștigase prima bătălie. Intrebarea era 
acum dacă avea să câștige și războiul. 


VP - 114 


67. 


Helen abia îi observa pe ceilalți participanţi la trafic în timp ce 
se întorcea cu motocicleta la Sediul Central. Măcar o dată, 
mergea încet - trebuia să-și facă timp să gândească. Cazul 
acesta devenea din ce în ce mai complicat, fără să se întrevadă 
nicio soluție imediată sau evidentă. Ceea ce începuse ca o 
groaznică tragedie personală se transformase în ceva mai 
tenebros, și Helen avea acum de-a face cu o luptă pe două 
fronturi - arestarea unui criminal în serie prefăcut și alunecos, în 
timp ce evita ameninţarea foarte reală a demascării. 

Era straniu, însă ultima dintre cele două o îngrozea pe Helen 
la fel de mult ca prima. Intimitatea și discreţia fuseseră 
întotdeauna cuvintele ei de ordine - era singurul mod de a fi pe 
care îl cunoștea -, dar acum fusese împinsă într-un colț 
imposibil. Nu avea să-i fie ușor să dejoace planurile Emiliei, și 
nici să-și dea seama ce putea face ea cu informaţia pe care o 
deţinea. Emilia știa că orice încercare de șantaj ar fi fost 
refuzată - Helen ar fi preferat să-și sacrifice cariera decât să 
devină informatoare -, astfel că ce altă variantă avea decât s-o 
publice? O demascare lungă și detaliată, care sublinia teribilul 
conflict de interese pe care Helen îl tăinuise pentru a putea să 
facă dreptate? Își dădea seama foarte bine cât de mult ar fi 
plăcut asta șefilor cei mari. 

Helen știa că exista o singură soluţie posibilă, dar încă ezita în 
fața ei. Nu voise niciodată ca cineva s-o cunoască cu adevărat, 
ca cineva să se apropie de ea. Viaţa ei era așa dintr-un anumit 
motiv. Dar acum secretul fusese dat în vileag și singurul 
remediu era să mărturisească, înainte ca Emilia să i-o ia înainte. 
Gândul acesta o făcea să-i vină rău - cum și-ar fi putut găsi 
cuvintele cu care să înceapă? - și nu se punea problema să se 
expună pe sine pentru divertismentul publicului. Nu, dacă făcea 
asta trebuia să fie ceva ţintit, controlat și scurt. Și trebuia să se 
întâmple acum - nu puteai ști ce o să facă Emilia, iar Helen 
refuza să fie eliminată din acest caz de indignarea publică. 

Își lăsă motocicleta în parcarea Sediului Central și se opri ca 
să privească spre ferestrele de deasupra. Nu avea niciun rost să 
amâne. 

Era timpul să vorbească cu Gardam. 


VP - 115 


68. 


Charlie privi lung spre matahala nerasă din faţa ei, încercând 
să-și ascundă dezgustul față de modul în care acesta își îndesa 
în gură un sandviș cu ou care picura. Taximetristul de vârstă 
mijlocie ridică în cele din urmă ochii, mestecând zgomotos, și îi 
surprinse privirea. 

— Tu nu mănânci? întrebă el. 

— Am mâncat, minţi Charlie drept răspuns. 

Încerca să slăbească, și mâncarea de la cafeneaua pentru 
șoferi nu era tocmai bună pentru asta. 

— Cum vrei, răspunse taximetristul. 

Bău zgomotos din cafea, după care își aruncă în gură un 
cârnat chipolata. În dimineaţa asta, Charlie îi plătea micul dejun 
și, în mod evident, el avea să profite cât mai mult de 
generozitatea ei. 

— Ai vorbit ieri cu o colegă de-a mea? 

Taximetristul aprobă din cap. 

— l-ai spus că ai lucrat marți noapte? 

— Eu lucrez în fiecare noapte, dragă. N-am de ales. 

Charlie zâmbi înţelegător. 

— Și între orele 12 și 1 noaptea, ai luat un client neobișnuit. 

Taximetristul dădu din umeri. 

— În tura de noapte vezi tot felul de oameni. Dar ăsta era 
puţin ciudat. 

— In ce sens? 

— Păi, în primul rând că era tip. La început, am crezut că e... 
că e o gagică. Picioare lungi, păr lung, haine frumoase și așa 
mai departe. Dar vocea era prea groasă și avea mărul lui Adam, 
așa că... 

— Și ce anume era ciudat? 

— Adică în afară de asta? răspunse taximetristul râzând. 

— Haide, sunt o grămadă de cabareturi și crâșme pentru gay 
în zona aia. Cred că vezi chestii din astea tot timpul. 

— E vorba de starea în care se afla, recunoscu taximetristul. 

— Continuă. 

— La început, abia dacă am înţeles unde vrea să meargă. Era 
alb ca hârtia și plânsese. Încerca să se abţină, dar machiajul lui 
era complet distrus. 


VP - 116 


Taximetristul râse iar. 

— N-am vrut să-l las să urce, dar mi-a dat o bancnotă de 20 
avans, așa că... 

— Unde l-ai dus? 

— La o adresă din St Denys - Strada Newton. Făcea doar zece 
lire, dar lui nu-i păsa. A coborât imediat când am ajuns, fără să 
privească în urmă. Dacă mă întrebi pe mine, era pe punctul de a 
borî. Nu știu ce iau în cluburile astea, dar... 

— Ai putea să mi-l descrii? 

Taximetristul făcu o pauză, apoi spuse: 

— Înalt, cum am spus. Slab, foarte slab. Era îmbrăcat într-un 
fel de costum mulat, așa că se vedea că nu are un gram de 
grăsime pe el. Și fără păr - fără barbă nerasă sau așa ceva. 

— Poţi să-i descrii fața? 

— Ochi negri, fără sprâncene, în afara ălora desenate... 

— Ceva pe părţile laterale ale feţei? 

— Da, acum că ai amintit de asta, avea o cicatrice mică pe 
partea dreaptă. Machiajul nu putea s-o ascundă. 

Charlie dădu din cap, apoi scoase o fotografie din dosarul pe 
care-l ţinea în poală. 

— Asta e persoana pe care ai luat-o marţi noapte? întrebă ea, 
întinzând poza taximetristului. 

Acesta o înhăţă cu degetele unsuroase, apoi, după o clipă de 
gândire, i-o dădu înapoi. 

— Da, ele. 

Charlie luă fotografia și, după ce mai verifică o dată adresa de 
destinație, îi mulțumi taximetristului și se grăbi să-și vadă de 
drum. În sfârșit, aveau ceva cu care să lucreze. 

Taximetristul ei tocmai o plasase pe Samantha aproape de 
locul primei crime. 


69. 


— Mulţumesc că m-ai primit imediat, spuse Helen pe un ton 
încrezător, care nu reușea să-i ascundă neliniștea. 

— Ușa mea e întotdeauna deschisă, o asigură Gardam calm. 
Cât de rău e? 

— Rău. Cu siguranţă, e a doua victimă a aceluiași criminal. 


VP - 117 


— Cum îţi poţi da seama? 

— Modul de operare e puţin diferit, dar victima a fost făcută 
să sufere cât de mult poate să sufere un om și a fost o execuţie 
„profesionistă”. A fost o declaraţie, ca și uciderea lui Elder. 

Gardam medită la asta - părea la fel de scârbit ca și Helen. 
Apoi spuse: 

— Deci apartamentul îi aparţine acestui Max Paine? Cât de 
siguri suntem că el e victima noastră? 

— Sută la sută. 

— Bun, răspunse Gardam. Credeam că încă încercăm să luăm 
legătura cu rudele... 

— Facem asta, dar eu îl cunosc. Despre asta voiam să vorbesc 
cu tine. 

— Înţeleg. Ai mai dat de el în alt caz sau...? 

Acel „sau” rămase în aer, iar Helen știa că trebuie să 
completeze lacuna. Dacă n-o spunea acum, avea să-și piardă 
hotărârea de a mai face asta. 

— Mi-e foarte greu să-ţi spun asta... dar ar fi lipsit de 
profesionalism din partea mea dacă n-aș face-o, spuse Helen, 
căutându-și cuvintele. 

Gardam nu spuse nimic. O privea cu atenţie, ceea ce făcea să 
fie și mai dificil. 

— L-am cunoscut pe Max Paine, de fapt le-am cunoscut pe 
amândouă victimele, deoarece m-am folosit de serviciile lor. 

Faţa lui Gardam nu se clinti, dar Helen își dădea seama că e 
șocat de ce îi spusese. 

— Am folosit serviciile lui Paine de două ori, în urmă cu 
aproximativ un an. Înainte de asta, mergeam la Jake Elder din 
când în când, dar nu m-am mai întâlnit cu el de peste doi ani. 

Nu era întregul adevăr. Helen decisese să omită bătaia pe 
care i-o administrase lui Paine - era suficient de dificil și fără să 
recunoască o infracţiune. 

— Bun, înțeleg, reacţionă în cele din urmă Gardam, fără să-și 
găsească cuvintele. 

— N-aș vrea deloc să intru în detalii, continuă Helen. Dar m- 
am gândit că ar fi bine să știi. 

— Și nu te-ai gândit că merită să-mi spui asta după moartea 
lui Elder? 

— Nu, spuse Helen ferm. Nu mă mai văzusem cu el deo 
eternitate și, dacă-ţi spuneam, asta n-ar fi adăugat nimic util la 


VP - 118 


anchetă. Dar acum, când un al doilea bărbat cunoscut de 
mine... mă rog, am vrut să-ţi vorbesc deschis și să mă ofer să 
renunţ la caz - dacă vrei asta. 

Helen se gândise foarte mult dacă să facă această ofertă, dar 
știa că o obligă datoria. Era singurul lucru pe care putea să-l 
facă în acea situație. 

Urmă o tăcere îndelungată. În timp ce Gardam își procesa 
răspunsul, Helen îi examină fața, căutând semne ale unei reacţii 
instinctive. La ce se gândea el? Oare își distrusese ireparabil 
imaginea în ochii lui? 

— Mulţumesc că mi-ai spus asta, Helen, răspunse în cele din 
urmă Gardam. Cred că nu ţi-a fost deloc ușor. 

— N-a fost, crede-mă. 

— Pot să te întreb dacă mai știe cineva de legătura dintre tine 
și victime? 

Helen făcu o pauză, apoi închise ochii și spuse: 

— Emilia Garanita știe de legătura dintre mine și Jake Elder. 

— La naiba. 

— Dar a obţinut informaţia ilegal și dacă e deşteaptă o să-și 
țină gura. Nu știe nimic despre legătura dintre mine și Paine. 

Helen ar fi putut spune mai multe, dar n-o făcu. Era puţin 
probabil s-o poată împiedica pe Emilia cu ameninţarea punerii 
sub acuzare - delictul iniţial se produsese cu prea mult timp în 
urmă -, dar trebuia să-și joace toate atuurile cu Gardam pentru 
a rămâne în această anchetă. 

Gardam medita la răspunsul lui, iar Helen izbucni 
nerăbdătoare: 

— Uite ce, dacă e ceva stingheritor, pot să-mi iau concediu 
medical, bineînţeles. Eu nu vreau asta, dar dacă crezi că așa ar 
fi mai bine, atunci evident că trebuie să luăm în considera... 

— Păi, hai să analizăm ce avem, o întrerupse Gardam. Le 
cunoșteai pe amândouă victimele și ai o legătură personală cu 
cazul ăsta. Ai fost împreună cu vreunul dintre ei? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Îmi plăcea Jake ca om, dar asta e tot. 
Paine nu însemna nimic pentru mine. 

— Bun. 

Ce era acea nuanţă din vocea lui? Milă? 

— Și crezi că poţi să te achiţi de sarcinile tale din ancheta 
asta în mod normal? continuă Gardam. 

— Categoric. 


VP - 119 


— Nu ești prea implicată în ea? 

— Nu cred. Dacă sunt, o să-ţi spun. 

— Dar cât de siguri suntem că Garanita o să-și ţină pliscul? 

— Destul de siguri, chiar dacă, bineînţeles, nu există nicio 
garanţie, minţi Helen imediat. 

Gardam se uită la ea, în timp ce rotiţele minţii lui se 
învârteau. Helen își dădu seama dintr-odată că își ţine respiraţia 
și expiră încet, încercând să se liniștească. 

— Ei, nu e o decizie ușoară. Dar... aș înclina ca deocamdată 
să păstrez lucrurile așa cum sunt. 

Gardam avea un ton hotărât. 

— Crimele astea sunt îngrijorătoare, continuă el, și am nevoie 
ca de ele să se ocupe cei mai buni oameni ai mei. 

Helen dădu din cap, extrem de ușurată. Simţi, stânjenită, că 
în ochi îi apar lacrimi. 

— Și nu-ţi face griji, Helen, o linişti Gardam. Asta rămâne între 
noi. 

Helen îi mulțumi și își văzu de drum, cu ochii în pământ. Pe 
coridor se sprijini de perete, ștergându-și lacrimile inoportune. 
Oricât ar fi fost de ciudat, se simţea aproape fericită. Fusese o 
conversaţie dificilă, dar era încântată că luase taurul de coarne. 
O costase ceva să i se destăinuie lui Gardam - să-și dezvăluie 
slăbiciunea în faţa lui -, dar acum se simţea liberă să conducă 
ancheta mai departe. Helen o luă spre biroul de anchetă, scoase 
mobilul și apelă numărul lui Meredith. Acum, nu mai puteau 
exista amânări sau obstacole. Jake Elder și Max Paine meritau 
dreptate și Helen era hotărâtă să facă în așa fel încât ei s-o 
primească. 


70. 


Charlie goli restul de cafea și aruncă paharul de carton la 
gunoi. Oare ar fi fost rău să mai bea încă una imediat? Era 
obosită, dar, mai mult decât atât, îi era frig, în ciuda soarelui de 
toamnă. Umbla de colo-colo pe Strada Newton deja de peste o 
oră și nu se alesese cu cine știe ce, în afara unei ușoare dureri 
de cap și a picioarelor îngheţate bocnă. 

Taximetristul ei era sigur că își lăsase clientul aproape de 


VP - 120 


capătul străzii. Acolo erau mai multe blocuri de apartamente, 
dar puţină muncă elementară de detectiv, prin magazine și 
cafenele, scosese la iveală că Samantha fusese văzută uneori 
ieșind din Ellesmere Heights. Era o clădire destul de mizeră ca 
aspect, și nimeni nu răspundea la interfon, chiar dacă Charlie 
sunase la toţi de mai multe ori. Nu avea ce să facă altceva decât 
să privească și să aștepte, așa că se postase pe o bancă din fața 
spălătoriei automate cu o cafea și un ziar gratuit, înarmându-se 
cu un sac de rufe umflat, dar gol, care să-i ofere un paravan. 
Zilele astea părea să-și petreacă mare parte a timpului 
supraveghind și tânjea după ceva mai provocator. Numeroasele 
cafele cu lapte pe care le bea n-o ajutau cu nimic la siluetă. 

Pe măsură ce minutele, apoi orele se scurgeau, decizia lui 
Charlie de a nu mai spune nimănui despre această pistă începea 
s-o roadă. Era foarte probabil să-și irosească timpul și, în plus, 
Helen repetase cât de important era ca de acum încolo toţi să 
facă schimb de informaţii. Și totuși... fiecare pistă pe care o 
urmărise Charlie până acum se dovedise zadarnică. Paul Jackson 
fusese un dezastru și încă încercau să dea de David Simons, 
chiar dacă în realitate nimeni nu-l considera suspect. Așa că 
rămâneau cu Michael Parker, alias Samantha. Charlie știa de ce 
nu spusese nimănui despre pista de curând descoperită și că 
asta n-o punea într-o lumină bună - și totuși, stătea aici, 
ignorând bâzâitul ocazional al telefonului, hotărâtă să ducă 
treaba până la capăt. i 

Cât de mult mai putea sta? In cele din urmă, trebuia să-și 
justifice ziua și, cu cât stătea mai mult, cu atât mai greu avea 
să-i fie să explice. Era deja în dizgraţia lui Helen, așa că de ce-ar 
fi periclitat și mai mult prietenia lor, escaladând războiul cu 
Sanderson? Când era posibil ca până la urmă să nu se aleagă cu 
nimic, în afara unei răceli neplăcute? 

Charlie se ridică în picioare să se ducă iar la cafenea și fu cât 
pe ce să dea peste Samantha. Avu nevoie de o clipă ca să-și dea 
seama cine e - Charlie își cerea scuze de zor că i se băgase în 
față, când privirea îi fu atrasă de ochii injectaţi și de cicatricea 
ușoară de pe obrazul drept. Samantha plecă în grabă, iar 
Charlie, dându-și seama de greșeala ei, aruncă ziarul în sacul cu 
rufe și o luă rapid în aceeași direcție. 

În mod normal, ar fi trebuit să mai aștepte, dar Samantha 
părea atât de hotărâtă să ajungă acasă, încât Charlie se temea 


VP - 121 


să n-o piardă. Samantha se grăbi spre Ellesmere Heights și se 
năpusti înăuntru, împleticindu-se cu pași nesiguri. Ușa grea se 
roti în afară pe balamalele ei, apoi își începu avansul inexorabil 
spre poziţia închisă. Charlie aruncă sacul fals de rufe și alergă. 
Dacă n-o prindea pe Samantha acum, trebuia să-și predea pista 
și să accepte consecinţele - și n-avea de gând să facă asta. 
Deschizătura era acum de doar câţiva centimetri, dar Charlie 
băgă piciorul înăuntru și tresări ușor când ușa o lovi cu putere. 
Dar intervenţia ei fusese subtilă și tăcută - o auzea pe 
Samantha cum urcă scările împleticit, părând să nu-și dea 
seama de intruziunea ei, așa că Charlie deschise ușa larg și se 
furișă înăuntru. 


71. 


— Am un nume pentru voi. 

Helen stătea acum în faţa echipei. Cu un nou dosar de caz în 
mână, era hotărâtă să nu irosească timpul. 

— Proprietarul a identificat victima drept Maxwell Carter, 
cunoscut de regulă după pseudonimul lui profesional, Max 
Paine. Era un dominator care lucra acasă, așa că, în mod 
evident, una dintre primele direcţii ale anchetei e să stabilim 
dacă noaptea trecută s-a întâlnit cu un client. La locul faptei nu 
existau hârtii sau jurnale, așa că, detectiv Reid, ai putea, te rog, 
să ţii legătura cu agenții în privinţa interviurilor din ușă în ușă, 
să vedem dacă există vreun martor al activităţii din cladire de 
noaptea trecută. De asemenea, trebuie să investigăm 
activitatea lui digitală - administra site-uri, era pe Twitter, 
Tinder? În apartament nu exista niciun aparat, dar am găsit 
încărcătoare pentru un iPhone 5 și o tabletă, așa că vedeţi dacă 
avea undeva backup și, dacă da, unde. Urgentaţi mandatele - 
trebuie să aflăm cu cine a comunicat în ultimele zile ale vieţii lui. 
McAndrew, poţi să te ocupi tu de asta? 

— Sigur, răspunse McAndrew, ridicându-se și ieșind în grabă. 

— Max Paine e din oraș, continuă Helen, și are la activ o 
căsătorie și un fiu, Thomas, de șase ani. A divorţat acum trei ani 
- soţia lui, Dinah, locuiește în Portswood, cu băieţelul lor. O să 
vorbesc cu ei imediat ce terminăm. Deocamdată, să ne 


VP - 122 


concentrăm asupra faptelor. Ca și în cazul crimei lui Jake Elder, 
ucigașul a fost foarte precaut, foarte precis. O să aflăm 
rezultatele de la Jim Grieves abia peste câteva ore, dar 
deocamdată Meredith nu a găsit nicio mostră de ADN a 
făptașului în interiorul apartamentului. 

Felul în care Helen rostise „interiorul” îi făcu pe câţiva din 
echipă să ridice privirea. In mod evident, voia să ajungă undeva. 

— Cu toate acestea, Meredith tocmai mi-a confirmat că 
echipa ei a găsit o urmă parțială de pantof pe coridorul 
apartamentului. Linoleumul podelei a fost curăţat recent și 
avem un ușor contur al unei ghete mărimea 39. Noaptea trecută 
a plouat, pământul din faţa clădirii era moale și lipicios, așa că... 

— Asta sugerează că vizitatorul era femeie? întrebă detectiv- 
agentul Edwards. 

— Sau un bărbat cu picioare mici. Avem un model al călcăturii 
- are bavură și șanțuri rotunjite. Detectiv Lucas, poţi să te ţii de 
criminaliști până obţinem o potrivire? 


— Sigur. 

Helen distribui echipei restul sarcinilor - declaraţii ale 
martorilor, continuarea anchetei cu privire la degustare, 
investigația financiară, trecutul familial - apoi puse capăt 


ședinței. Era plăcut să conducă din nou, însă chiar și acum o 
rodea ceva. Ceruse întregii echipe să participe la ședință - să 
avanseze împreună cu noile indicii -, dar un ofițer absenta. Ceea 
ce o făcea să se întrebe: 

Unde naiba era Charlie? 


72. 


Charlie izbi în ușă, dar nu deschise nimeni. O urmărise pe 
Samantha până la etajul patru, strigând-o pe nume. Dar ea 
părea să nu audă, iar Charlie nu apucă s-o împiedice să intre în 
apartamentul numărul 15 și să trântească ușa în urma ei. La 
momentul la care ajunse Charlie acolo, muzica pornise deja. Un 
techno asurzitor cutremura pereţii clădirii și n-ar fi putut să 
atragă atenţia locatarului de dincolo de ușă, indiferent cât ar fi 
bătut. Ce căuta ea acolo? 

Charlie se duse la fereastra palierului și privi spre stradă. 


VP - 123 


Renunţase să mai bată, după ce își julise nodurile degetelor 
timp de cel puţin cinci minute, și cobori din nou la intrare. Lângă 
ușa principală, alături de instrucţiunile pentru incendiu, era 
numărul administratorului. În mod evident, acesta era obișnuit 
să aibă de-a face cu acoperișuri sparte și toalete înfundate, dar 
după ce Charlie reuși să-i transmită urgenţa situaţiei, se 
conformase bucuros. Atunci de ce îi lua atât de mult să ajungă 
aici? 

Era un risc calculat și Charlie știa asta. Tehnic vorbind, ar fi 
trebuit să aștepte un mandat, dar, atâta timp cât intrarea ei nu 
era ilegală, probabil că totul avea să fie în regulă. Samantha era 
doar chiriașă, iar administratorul avea autoritatea de a deschide 
ușa. Mai mult, Samantha nu se oprise atunci când un agent de 
poliţie îi solicitase asta... Charlie știa că forțează puţin, dar 
trebuia să aibă pregătită o explicaţie bună, dacă era nevoie. 
Helen avea să-și dea seama imediat, dar poate că o ierta dacă 
arestarea se dovedea decisivă, și ceva îi spunea lui Charlie că 
trebuie să intre în apartamentul acela cât mai rapid posibil. 
Samantha putea să facă orice. Să distrugă probe, să se 
pregătească să fugă, poate chiar să încerce să se sinucidă? Care 
era motivul pentru muzica asurzitoare? Ce încerca să ascundă? 

Scrâșnetul de frâne o smulse pe Charlie din gândurile ei. 
Peste câteva clipe auzi ușa de la intrare deschizându-se. Dădu 
mâna cu administratorul agitat și îl conduse pe scări până când 
ajunseră în fața apartamentului 15. Administratorul păru să 
ezite - ca și cum ar fi întrebat-o tacit pe Charlie dacă e sigură că 
vrea asta -, dar Charlie nu avea chef să se lase amânată. 

— Deschide, te rog. 

El roti cheia în broască și ușa se deschise încet. 

— Vrei să rămân? întrebă el cu speranţă. 

— Poţi aștepta afară. O să te strig dacă am nevoie de tine. 

Administratorul se supuse, mormăind. In timp ce el cobora 
fără niciun chef treptele, Charlie nu ezită. Scoase mobilul din 
buzunar, chemă întăriri și intră hotărâtă în apartamentul 
sumbru. 


VP - 124 


73. 


— Aici e el, la petrecerea de ziua lui Thomas. 

Helen stătea cu Dinah Carter în sufrageria ei ponosită și 
dădea paginile albumului foto al familiei. Spre surpriza ei, Paine 
părea să fi avut o relație puternică cu fiul lui - dar fusese 
întreruptă brusc. Tatăl lui Thomas era acum pe o masă metalică 
din cealaltă parte a oraşului, sub atenta grijă a lui Jim Grieves. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Max? 

— Maxwell, o corectă Dinah, noi îi spuneam întotdeauna 
Maxwell. 

— Bineînţeles, răspunse Helen, remarcând ostilitatea față de 
pseudonimul profesional al lui Max. Când l-ai văzut ultima oară, 
Dinah? 

— Acum două săptămâni. A venit să-l ducă pe Thomas la 
antrenamentul de fotbal. 

Deocamdată nu apăruse nicio lacrimă, era doar șoc pur. 
Dinah încă se străduia să asimileze informația pe care o primise. 
Suferința avea să vină mai târziu. 

— Cum părea? 

— Bine. 

— lar după toate astea mai vorbeai cu el? 

— Ne trimiteam SMS-uri. Ne organizam și aşa mai departe, 
dar asta era tot. 

— Când ai primit ultima oară un SMS de la el? 

Dinah căuta deja în telefon. 

— Duminică seara. 

Helen citi mesajul, care era cotidian, lipsit de importanță, apoi 
spuse: 

— Și de cât timp v-aţi despărțit? 

— Despărţiţi de șapte ani, divorţaţi de cinci. 

— Ai putea să-mi spui de ce s-a destrămat căsătoria voastră? 

— Stiluri de viaţă diferite. 

— Pot să te întreb ce vrei să zici cu asta? 

— Serios? spuse Dinah răspicat. Mai e nevoie să întrebi? 

— Profesia pe care și-a ales-o. 

Dinah aprobă din cap. 

— Când l-ai cunoscut nu lucra ca dominator? 

— Nu. Era salahor, pentru numele lui Dumnezeu. Nu spun că 


VP - 125 


era un înger. Niciunul din noi nu e. Eu eram receptivă la tot felul 
de lucruri, aveam o viaţă sexuală bună, dar apoi el a început să 
se uite la o grămadă de porno, din ce în ce mai multe chestii 
BDSM. Voia să merg cu el la întâlniri și m-am dus de câteva ori 
din loialitate, dar nu m-am simţit niciodată confortabil să fac 
genul ăla de chestii în public. lar după ce am rămas gravidă, s-a 
terminat. Am spus gata și i-am cerut și lui să facă la fel. 

— Dar el n-a vrut? 

— A spus că a încercat, dar de fapt n-a făcut-o. Era prins. A 
spus că asta făcea parte din cine era el. Nu cred că era vorba 
doar de asta. De fapt, s-a schimbat, eu așa am spus 
întotdeauna. 

— În ce mod? 

— El a fost întotdeauna foarte generos, foarte bun și îi plăcea 
la nebunie să fie tată. Dar a început să vină foarte târziu, să 
mintă unde a fost. Eu îl iubeam, dar nu iubeam acea latură a lui 
și în cele din urmă totul a devenit prea mult. 

— Tu ai pus capăt relaţiei? 

— Da. El și-a luat un apartament și la puţin timp după aceea 
și-a schimbat numele și... 

Helen dădu din cap. Era clar că Dinah ura alter egoul fostului 
ei soț, simțind poate că schimbarea numelui însemna o 
respingere a ei, a trecutului lui. 

— l-ai văzut vreodată apartamentul? 

— Nu, eu nu mergeam acolo și nu l-am lăsat nici pe Thomas. 

— Ai intrat vreodată în contact cu vreunul dintre clienţii lui? 
Cu cineva cu care lucra el? 

— Nu, răspunse Dinah nervos. Nu voiam să am de-a face cu 
asta. Pentru că el nu era așa. Maxwell al nostru îmi cumpăra 
flori în fiecare vineri, îl ducea pe Thomas la meci, făcea 
economii ca să ne ducă în vacanţă. Indiferent ce a urmat apoi, 
ăsta era adevăratul Maxwell. Bărbatul pe care l-am iubit 
amândoi. 

Helen dădu din cap, coborând privirea spre albumul foto 
deschis în fața ei. Privi fotografiile unui Maxwell zâmbitor, care 
râdea și glumea cu fiul lui, și se gândi cât de adesea te surprind 
oamenii. Ea se făcea vinovată de a-l fi respins pe Paine drept 
misogin violent, dar era clar că fusese capabil de iubire, 
tandrețe și devotament. Poate că era imposibil să cunoști cu 
adevărat pe cineva în viaţa asta. Poate că doar în moarte se 


VP - 126 


dezvăluie adevăratul sine al unui om. 


— Samantha? _ 

Muzica era asurzitoare, acoperind vocea lui Charlie. In fața 
apartamentului, fusese neplăcută și stridentă, în apartament era 
oribilă - ritmul electronic insistent și ascuţit și basul bubuitor o 
străpungeau pe Charlie ca o săgeată. Primul ei impuls după ce 
intră fu să se întoarcă - îi zvâcnea capul și se simțea nesigură 
pe picioare, vibraţiile i se prelingeau pe oase, dar era aici cu un 
scop și era hotărâtă să-l îndeplinească. 

— SAMANTHA? 

Țipătul lui Charlie se pierdu din nou în bombardamentul audio 
care se învolbura în jurul ei. Era deja a treia sau a patra oară 
când îi striga numele fără să răspundă nimeni, așa că își adună 
curajul și merse mai departe. În apartament era întuneric, iar 
covorul era vechi și pe alocuri mototolit, devenind astfel un 
teren fertil pentru  poticniri și alunecări. Charlie găsi 
întrerupătorul pe peretele din dreapta ei, dar becul de mic 
consum arunca doar o lumină slabă și gălbuie care nu era de 
mare ajutor. 

Charlie îi dădu înainte și ajunse la o ușă. Băgă capul înăuntru, 
prudent, și descoperi o bucătărie pustie. Ușa frigiderului era 
deschisă și chiuveta era plină de vase murdare. Bucătăria nu 
părea să fi fost folosită de ceva timp. Vizavi era altă ușă, care 
ducea într-o baie minusculă și gălbejită. Și aceasta era pustie. 
Încăperea mică mirosea atât de tare a vomă, încât Charlie bătu 
imediat în retragere. 

Din nou, ezită. Sursa zgomotului părea să se afle mai încolo, 
pe coridorul care se arcuia la stânga și dispărea. Erau 
măruntaiele apartamentului - ascunse vederii publice - și 
Charlie se neliniști dintr-odată din cauza a ceea ce ar fi putut să 
găsească acolo. 

Își scoase bastonul din toc și avansă. Nu era suficient loc ca 
să-l extindă la maximum, n-ar fi putut să lovească cum trebuie, 
așa că îl lăsă scurt. Experienţa o învățase că, atunci când era 
vorba de luptă corp la corp în spaţii înguste, de multe ori așa era 


VP - 127 


cel mai bine. 

Işi croi drum cu atenţie pe coridor. Cu cât te depărtai mai 
mult de ușa de la intrare, cu atât era mai întuneric, și Charlie 
trebui să dea colțul pe pipăite. Scândurile podelei scârțâiau 
puternic sub picioarele ei, amenințând să cedeze, așa că Charlie 
grăbi pasul și ajunse în cele din urmă la o ușă întredeschisă. O 
bandă de lumină care ieșea dinăuntru cădea asupra unui afiș 
decolorat cu un fotomodel fără sutien de pe exteriorul ușii. Orice 
frumuseţe sau atracţie pe care o putuse avea cândva imaginea 
se pierduse acum sub graffittiurile învălmășite care o 
acopereau. 

Charlie trase aer în piept, apucă clanţa și deschise ușa. De 
data asta, valul de sunet o făcu să se clatine pe călcâie. Avea 
impresia că fusese lovită, dar avansă, strângând din dinţi. 
Priveliștea asupra căreia îi căzură ochii îi tăie respiraţia. 

Camera mică era într-o stare groaznică - scânduri goale, 
tencuială coșcovită și cabluri care atârnau din pereți. Nu exista 
niciun pat sau mobilă - în schimb, erau mormane de păpuși 
până în tavan. Abia dacă se vedea un centimetru de spaţiu sub 
avalanșa de fețe vopsite, volănașe și membre împăiate. Charlie 
rămase nemișcată - avea impresia că zeci de ochi neînsuflețiți 
erau ațintiţi asupra ei, mustrând-o pentru această intruziune. 

Păpușile începură să miște. Charlie făcu un pas în spate, 
ridicând bastonul în apărarea ei și prelungindu-l la maxim. 
Mormanul de păpuși se despică brusc și de sub ele apăru o 
siluetă. Era Samantha, dar nu așa cum o mai văzuse Charlie. 
Acum era goală, trupul ei albicios fiind decorat doar de vânătăile 
plumburii de pe coaste și de rimelul scurs pe faţă. Expresia ei 
era apatică și ochii reci, iar când deschise gura, Charlie văzu că 
dinții ei sunt galbeni și maronii. Samantha o privi pe intrusă din 
cap până-n picioare, apoi spuse: 

— Te aşteptam. 


75. 


Credem că suntem anonimi, dar nu suntem. Oricât am încerca 
să ne protejăm, oricât de deștepţi am crede că suntem, e 
imposibil să nu lăsăm o amprentă de vreun fel. Ucigașul lui Max 


VP - 128 


Paine își lăsase urma pe coridorul din fața apartamentului, și 
poate că el sau ea lăsase și urme digitale. 

Acestea din urmă făceau din ce în ce mai mult obiectul muncii 
poliţiei, iar detectivului-agent McAndrew nu-i erau necunoscute 
mandatele cu conţinut electronic și cyberspaţiul. Își aplecă 
gâtul, care trosni puternic, și își îndreptă din nou atenţia spre 
monitorul din faţa ei, notându-și în minte să se ducă mai târziu 
la ora de pilates. Studierea prea multor date îţi distrugea 
postura, iar McAndrew simțea că spatele ei începea să 
protesteze din cauza lipsei de activitate. 

Clic, clic, clic. McAndrew și echipa lucrau pornind de la ipoteza 
că atacatorul lui Paine curăţase în mod deliberat apartamentul 
de aparate electronice - de tot ce ar fi putut să trimită sau să 
primească mesaje. O astfel de tactică putea să funcţioneze pe 
termen scurt, dar nu era decât un remediu temporar. Paine nu 
făcuse backup cu prea multă asiduitate, dar aplicațiile, 
descărcările și mesajele de pe tableta și smartphone-ul său erau 
sincronizate în cloud. McAndrew le cernea acum, căutând acel 
indiciu important care părea să le fi scăpat până acum. 

Trecu rapid prin aplicaţiile de întâlniri, după care găsi ceea ce 
căuta de fapt. Jurnalul lui digital. Dădu direct la data de ieri și 
contemplă articolele jurnalului - o programare la doctor la ora 
11, cafea cu un prieten la ora 12, livrare de la Tesco la ora 15. 
După aceea, ajunse la programările de lucru - Paine lucra seara. 
La 18:30, era un „Mike”, „Jeff” la 20 și apoi o ultimă întâlnire a 
acelei seri la 21. Niciun nume nu le oferea prea mult - erau doar 
prenume, și acestea probabil false -, dar ultima întâlnire a zilei 
era și mai tainică. Doar o oră, iar lângă ea o singură iniţială: 

Pi 


76. 


— Dacă vrei să mă prinzi, va trebui să vii după mine. 

Samantha rămase neclintită, în ciuda repetatelor solicitări ale 
lui Charlie de a se mișca. Zăbovea în sanctuarul ei straniu 
compus din păpuși și, cum niciuna dintre mâini nu i se vedea, 
Charlie nu avea deloc intenţia de a se apropia de ea. Charlie 
fusese înjunghiată, agresată, chiar sugrumată la datorie și nu 


VP - 129 


avea deloc intenţia de a risca un alt astfel de atac. 

— Nici nu se pune problema, iar întăririle vor ajunge imediat, 
se răsti ea, traversând rapid camera ca să oprească muzica 
asurzitoare. 

— Nu așa se spune întotdeauna înainte să se întâmple ceva 
rău? 

— Amenințarea unui agent de poliție e infracţiune, mârâi 
Charlie din nou, iritată și furioasă. 

— Nu mă deranjează, scumpo. 

Charlie se uită lung la ea. Samantha trata totul ca pe un joc. 
Oare doar savura momentul sau se mai întâmpla și altceva? 

— Nu te deranjează nici că n-ai nimic pe tine? Habar n-ai ce 
efect o să aibă asupra unora dintre colegii mei în uniformă 
vederea unei femei goale. 

— Mai ales a uneia ca mine, răspunse Parker, ridicându-se 
brusc în picioare. 

Păpușile se dădură la o parte, lăsând să se vadă întreaga ei 
goliciune. Era complet lipsită de păr și slabă ca un băț. Cu trupul 
ei tonifiat și ochii machiaţi, putea să treacă foarte ușor drept 
femeie, cu excepţia protuberanţei organelor genitale dintre 
picioare. Charlie ridică ochii spre ai Samanthei și îi menţinu 
acolo. 

— Vrei să-mi dai o haină, scumpo? spuse Samantha, făcând 
semn din cap spre un dulap mare din colțul camerei. Pe al 
treilea umeraș din stânga e un pulover care cred că ar 
corespunde așteptărilor. 

Samantha tărăgănă ultimul cuvânt, amuzată de gluma ei. În 
depărtare se auzea sunetul slab al sirenelor, dar asta nu părea 
să aibă niciun efect asupra ei. Stătea cu ochii aţintiţi asupra lui 
Charlie. 

Charlie se apropie încet de dulap, fără să întrerupă nicio clipă 
contactul vizual. Samantha părea calmă, chiar relaxată - era 
greu de văzut din ce direcţie ar fi putut veni pericolul. Era oare 
posibil ca în dulap să fie cineva? Era un gând nebunesc, dar 
Charlie făcu doi pași rapizi în direcţia lui și îi deschise brusc 
ușile. 

Inăuntru nu era nimic în afara unei colecții jerpelite de rochii 
și costume. Charlie rămase cu un ochi asupra Samanthei și 
întinse mâna spre al treilea umeraș din stânga. Pe el era un 
pulover stacojiu, pe care îl trase afară. În timp ce făcea asta, 


VP - 130 


cârligul umerașului se agăţă de partea de sus a barei și Charlie 
trebui să întoarcă pentru scurt timp privirea ca să-l desprindă. O 
văzu pe Samantha cum ţâșnește din poziția ei din centrul 
camerei și sprintează prin ușa deschisă. Așteptase cu răbdare și 
trăsese de timp, dar acum încerca să-și obţină libertatea. 
Charlie lăsă umerașul să cadă și alergă după ea. Samantha ieși 
pe ușă și se năpusti pe coridorul întunecat, sărind peste 
gunoaie. Charlie era la doar câteva secunde în urma ei, 
forțându-se să ţină pasul. 

Samantha goni spre cotul coridorului și luă curba cu greu, 
ricoșând din perete, dar păstrându-și echilibrul. Charlie se repezi 
spre ea, dar în întuneric nu reuși să vadă sticlele goale de votcă 
de pe podea. Piciorul stâng îi fugi de sub ea atunci când sticla 
patină, iar Charlie se lovi puternic de podea. Elanul o târî mai 
departe, apoi se ridică în picioare, ignorând durerea pulsatilă de 
la umăr, și dădu colţul în fugă. 

Acum era o cursă în linie dreaptă. Coridorul lung și scârţăitor 
mergea până la ușa de la intrare - spre libertate. Samantha 
avea un avans și părea să aibă șanse mari să ajungă prima, dar 
Charlie știa că trebuie s-o oprească. Își spori eforturile și se 
repezi înainte. Samantha era acum la doar cinci metri de 
libertate. 

Charlie închisese ușa în urma ei când intrase, iar acum se 
bucură că făcuse asta. Când se apropie de ușă, Samantha fu 
obligată să încetinească, iar când deschise ușa brutal, Charlie își 
dădu seama că se ivise o bună ocazie. Se aruncă spre ea, 
izbindu-i trupul gol de spatele ușii, după care căzură amândouă 
grămadă pe podea. Ameţită, Samantha încercă să se ridice de 
jos, dar avea răsuflarea tăiată și, în doar câteva secunde, 
Charlie îi puse genunchiul pe noadă. Îi trase brațele cu putere la 
spate, îi puse cătușele și o ridică în picioare. 

Se uitară lung una la alta pentru o clipă, învineţite și cu 
răsuflarea tăiată, și în cele din urmă Charlie spuse: 

— Cred că ne-am distrat destul, joaca s-a terminat. Hai să te 
îmbraci, bine? 

Samantha o privi lung, tremurând, deși pe obraz i se 
prelingea transpiraţia, apoi, dintr-odată, scuipă cu putere în fața 
lui Charlie. 


VP - 131 


77. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-a fost în capul tău? 

Helen gonise spre Ellesmere Heights imediat ce o sunase 
Sanderson. Charlie încălcase un ordin clar când o ridicase 
singură pe suspectă, așa că, în ciuda prezenței lui Sanderson, a 
lui Lucas și a numeroși criminaliști, Helen nu ezită să o ia la rost. 

— Puteai să fii ucisă sau rănită... Suni și apoi aștepți întăririle, 
întotdeauna aștepți întăririle. 

— Așa cum faci tu, vrei să spui, i-o întoarse Charlie, 
ștergându-și de pe faţă ultimele rămășițe ale salivei lui Parker. 

— Poftim? replică Helen, uluită de tonul agresiv al lui Charlie. 

— Ai încălcat protocolul de numeroase ori. Ai fost trasă 
vreodată la răspundere pentru asta? 

În mod normal, Charlie nu i-ar fi răspuns, dar tocmai arestase 
suspectul principal și nu era dispusă să primească mustrări. 

— Doar în situaţii de viaţă și de moarte. În plus, la mine e 
altfel. Tu ai familie... 

— Deci pentru tine există niște reguli, și pentru toţi ceilalţi 
altele. 

— De ce naiba faci asta, Charlie? răspunse Helen complet 
exasperată. Nu e nevoie să-mi dovedești nimic, și nici ție. N-ai 
de ce să te expui pericolelor în modul ăsta. 

— Nu știam ce face acolo, replică Charlie. Puteam să mai 
aștept cinci minute, dar dacă se rănea singură? Vezi în ce stare 
e - beată, emotivă, imprevizibilă... 

— Termină odată, Charlie. Tu ai fost mereu impulsivă, dar nu 
e vorba de asta. E vorba că vrei să i-o faci lui Sanderson. Asta 
era pista e. 

— Și atunci de ce nu l-a arestat ea? replică Charlie, aruncând 
o privire rapidă spre rivala ei, care zăbovea în apropiere, lângă 
intrarea în apartament. 

— Am spus tuturor membrilor echipei să-mi raporteze imediat 
orice evoluție, dar tu ai ţinut asta secret în mod deliberat. Ai 
lipsit de la o ședință importantă și ai plecat de capul tău. Ca să 
dovedești ce? Că ești dispusă să-ţi riști viaţa pentru carieră? 
Trebuie să încerci să controlezi chestia asta - îți afectează 
judecata și capacitatea de a-ţi îndeplini munca... 

— Tocmai tu ţi-ai găsit să-mi zici asta. 

VP - 132 


Helen părea pe punctul de a exploda, dar Charlie continuă: 

— De când l-am găsit pe Jake Elder te porți ciudat. 

— Să nu crezi că prietenia noastră îți dă dreptul să-mi vorbești 
așa, se răsti Helen, cuprinsă de furie. Sunt superiorul tău. 

— Atunci poartă-te ca atare, o întrerupse Charlie. Când l-am 
găsit mort pe Elder, ai fost vraiște, și de atunci încoace ești 
agresivă, exagerat de emotivă și imprevizibilă. Uită-te în 
oglindă, Helen, nu eu sunt cea care se poartă ciudat. Tu ești. 

Charlie se întoarse și porni spre mașina ei. Primul impuls al lui 
Helen fu să plece după ea, dar, chiar în timp ce făcea un pas în 
direcția ei, își dădu seama că sunt privite de un public numeros. 
Nu se punea problema să continue cearta acum. Helen deja se 
dezamăgise pe sine când se certase cu un alt poliţist - aceeași 
abatere pentru care le criticase în urmă cu doar o zi pe Charlie 
și Sanderson - și risca să-și piardă întreaga autoritate dacă 
făcea ca înfruntarea lor să pară personală. 

Însă în realitate chiar era personală. Charlie fusese 
întotdeauna cea mai bună prietenă și aliată a ei din Sediul 
Central, dar acum părea foarte clar că vechea ei camaradă 
renunţase la ea pentru totdeauna. 


78. 


Oare unele răni sunt prea adânci ca să se vindece? lubirea 
vătămată nu se mai poate repara niciodată? 

Sally Jackson stătea lângă patul soţului ei, agățându-se cu 
încăpățânare de mâna lui. Stătuse de veghe aici, după ce acesta 
fusese externat de la terapie intensivă, sperând că sprijinul și 
încurajarea ei i-ar putea grăbi vindecarea. Sperând că Paul așa 
cum îl știa ea avea să revină. 

Acum se afla în afara pericolului, dar îi era în continuare greu 
să vorbească și dormea mare parte a timpului. Pe Sally nu o 
deranja asta - nu-i plăcuse deloc că nu putea intra la terapie 
intensivă, că nu avea puterea de a influența evenimentele și că 
nu știa ce se întâmplă înăuntru. Aici, cel puţin, putea încerca să 
ajute. Când Paul era treaz, ea sporovăia întruna, vorbindu-i 
despre chestiuni prozaice de familie, ca și despre lucruri pe care 
puteau să le facă împreună cu băieţii după ce-și revenea. 


VP - 133 


Dar Sally nu știa dacă era posibil așa ceva. Era greu de 
imaginat că ar fi putut reveni vreodată la vechea situaţie, dată 
fiind trauma ultimelor 48 de ore. El fusese într-o stare atât de 
sumbră, atât de disperat și respins, încât încercase să-i 
părăsească. Poate că alți oameni aflați în poziţia ei s-ar fi simţit 
respinși, dar Sally nu se simţea așa. Se simțea doar vinovată. 
Paul îi ceruse ajutorul, înţelegerea, iar ea fusese prea slabă ca 
să i le ofere. Paul o trădase - bineînţeles că o trădase -, dar ea Îi 
plătise cu aceeași monedă și asta o făcea să se simtă groaznic. 

Conversaţia ei se stinsese deja de ceva timp. Oricât s-ar fi 
străduit să rămână optimistă, îi era greu să nu fie măcinată de 
gânduri negre. Le auzea pe asistente bârfind despre o a doua 
victimă și bănuia că se întrebau dacă soțul ei va fi a treia. Nimic 
nu avea niciun sens și asta o umplea de neliniște faţă de viitor. 
Da, ea era aici, făcea toate lucrurile pe care trebuia să le facă, 
dar ce speranţă exista de fapt pentru viitor dacă fisura din 
vieţile lor era așa de mare? 

Sally își șterse o lacrimă și se dojeni pentru că era atât de 
pesimistă. Nu avea niciun rost să privească atât de departe în 
viitor, trebuia să rămână cu mintea ancorată în prezent. Restul - 
ceea ce urma - era o altă lume pentru ei. Ea avea să rămână 
aici și să facă ce era necesar pentru Paul, pentru gemeni. Avea 
să rămână deoarece încă ţinea foarte mult la soțul ei. Insă nu 
mai era sigură că îl cunoștea. 


79. 


— Asta e șansa ta să ne spui ce s-a întâmplat. Dacă aș fi în 
locul tău, aș folosi-o. 

Samantha nu răspunse. Fusese consultată de doctorul secției 
și acum era mai calmă, chiar dacă era evident că nu se simţea 
confortabil în acest mediu. Se foia continuu, schimbându-și 
poziția pe scaun, trăgându-și de haine și preocupându-se 
obsesiv de unghiile care i se rupseseră în timp ce era dusă la 
secţie. Ceruse de mai multe ori tot felul de lucruri, precum fond 
de ten, ruj și rimel, dar Helen o refuzase. In orele care urmau, 
toate astea aveau să devină instrumente bune de negociere. 

— Ce ai vrea să știi, Helen? Pot să-ţi spun Helen? 


VP - 134 


— Dacă vrei. 

Helen încercă să ascundă tensiunea din vocea ei, dar nu reuși 
în totalitate. Încă fierbea din cauza cerţii cu Charlie și nu avea 
chef să fie tachinată sau zeflemisită. Charlie nu-i mai vorbise 
niciodată cu atâta brutalitate - un act de sfidare atât de fățiș 
amenința nu doar relaţia lor, ci și moralul echipei. Era tentată să 
dea vina pentru această problemă pe promovarea bruscă și 
neașteptată a lui Charlie, dar, în realitate, aceasta avea 
dreptate. Într-adevăr, Helen se purtase ciudat - cazul acesta îi 
afecta gândirea, o făcea să se comporte în moduri deopotrivă 
neprofesioniste și nedrepte. 

— Și eu cum să-ţi spun? întrebă ea, încercând să alunge 
aceste gânduri tulburătoare. 

— Pe mine mă cheamă Samantha. 

— Samantha Parker? 

— Doar Samantha. 

Helen observă aversiunea Samanthei față de numele ei de 
familie - un indiciu mic, dar grăitor. Deschise dosarul și îi digeră 
conţinutul, făcând o pauză ca să se adune. Furia și disconfortul 
ei încă ardeau, dar detaliile cazului și ritmul interogatoriului erau 
reconfortante și familiare. Helen spera să-și recâștige încet 
echilibrul în camera de interviu ca un confesional silențios. 
Făcea interviul singură, ceea ce era neobișnuit, dar, în situația 
dată, ce variante ar fi avut? Dacă ar fi adus-o pe Charlie sau pe 
Sanderson ar fi părut favoritism. Încă un spin în talpă pentru ea, 
se gândi Helen. 

— Atunci rămâne Samantha. Dar ai mai fost cunoscută și sub 
alte nume, nu-i așa? 

— Toţi avem mai multe personalităţi în interiorul nostru. 

— Și, bineînţeles, mai e și slujba ta, o reprezentaţie de 
travestit care necesită un alter ego? 

— Ni se spune artiști performativi și, da, e necesară puţină 
creativitate. 

— După părerea ta, ești binecunoscută în comunitatea 
cluburilor? 

— Destul de bine. 

— Și în comunitatea BDSM mai largă? 

— E o lume mai mare decât crezi tu și, da, am și eu rolul meu 
acolo. 

Helen dădu din cap, dar nu spuse nimic, observând că 


VP-135 


Samantha era bucuroasă să se lase atrasă într-o capcană 
evidentă. 

— Înseamnă că mergi și la Camerele de Tortură, nu? 

— Uneori. 

— Și ai dat peste Jake Elder la un moment dat? Dacă vrei să-ţi 
reîmprospătezi memoria, uite o fotogra... 

— Cred că i-am văzut faţa pe acolo, spuse Samantha, fără să 
se uite la fotografie. La degustări, la evenimente și așa mai 
departe. 

— Dar Max Paine? Te-ai întâlnit vreodată cu el? l-ai folosit 
vreodată serviciile? 

— De câteva ori. Are o anumită reputaţie, dar, pe de altă 
parte, fiecărei fete îi place să fie plesnită puţin din când în când, 
nu-i așa? 

Helen ignoră afirmaţia ei. ` 

— Noaptea trecută a avut o întâlnire. In jurnal spune că se 
întâlnea cu „S”. Tu erai? 

— Să nu-mi zici că i s-a întâmplat ceva, spuse Samantha 
calm. 

— Te rog răspunde la întrebare. Tu erai? 

Samantha se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Da. 

— Deci te-ai dus la întâlnire? 

Samantha aprobă din cap. 

— Te-a bătut? 

— Nu neapărat. 

— Atunci de unde ai vânătăile? 

Pentru prima oară, Samantha ezită și înfumurarea o părăsi 
pentru scurtă vreme. 

— Am uitat. 

— Nu merge. 

— Chiar nu-mi amintesc. Noaptea trecută eram puțin 
terminată. 

— De ce? 

— Eh, căcat, nu-i treaba ta. 

Helen trecu peste remarca ofensatoare și continuă: 

— Unde ai fost noaptea trecută între orele 10:30 seara și 6:30 
dimineața? 

— În apartamentul meu. 

— Poate să confirme cineva? 


VP - 136 


— Nu. 

— Dar marţi noapte? Gândește-te unde ai fost acum trei zile. 

— În oraș. 

Helen nu spuse nimic. Tăcerea plutea apăsător în încăpere. 

— Am fost la bal, bine? E un eveniment foarte popular. 

— Ca să fie clar, ai fost la Balul Anual al clubului de noapte 
Camerele de Tortură. 

— Clubul de noapte Camerele de Tortură - Dumnezeule mare, 
parcă ai fi bunică-mea. 

— Da sau nu? 

— Da. 

Helen își notă să o sune pe Meredith. Dacă prezența 
Samanthei la club în acea noapte putea fi confirmată ar fi avut o 
importanţă imensă pentru cazul lor. Altfel, apărarea i-ar fi putut 
ataca, pe motivul mărturisirii false - o problemă spinoasă în 
cazurile de mare notorietate publică. 

— Te-ai întâlnit cu Jake Elder marţi noapte? 

— L-am văzut cum se fofilează pe-acolo, prost dispus. 
Sărmanul părea că ar avea nevoie să-l înveselească cineva. 

— Ai vorbit cu el? Ai interacţionat cu el? 

— Dacă am... interacţionat cu el? răspunse Samantha 
accentuând cuvintele. Din câte îmi amintesc, nu, dar pe de altă 
parte noaptea aia e puţin în ceață. Cum ţi-a spus probabil 
colega ta, am o problemă cu alcoolul. Eu aș cumpăra ceva de 
calitate, dar... 

— Deci în noaptea aia nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun? 

— Nu. Vechea poveste... 

— Ai folosit vreodată bandaje ude? întrebă Helen, schimbând 
brusc abordarea. 

— Bineînţeles. 

— Alte tipuri de legături? Curele de piele, legături pentru 
mâini și picioare... 

— Cine n-a folosit așa ceva? 

— Un martor - un taximetrist - te-a luat în noaptea aia, după 
Balul Anual. A spus că erai într-o stare groaznică. Furioasă, 
tulburată, imprevizibilă. Dacă a fost un eveniment atât de banal, 
de ce te-a afectat atât de mult? 

Samantha nu spuse nimic, dar Helen văzu că îngustează ochii. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Samantha? 

Urmă o pauză lungă, în timp ce Samantha se juca cu o unghie 


VP - 137 


ruptă. Apoi se aplecă în față, oferindu-i lui Helen o priveliște 
clară asupra decolteului ei, după care șopti: 
— Asta știu doar eu. Tu trebuie să afli. 


80. 


Gardam stătea sprijinit de oglinda transparentă, cu ochii 
aţintiţi asupra competiţiei din faţa lui. În tinereţe, îi plăcuse la 
nebunie trânta dintre suspect și interogator, savurase fentele și 
parările, capcanele întinse cu grijă și eschivele, dar acum avea 
rareori ocazia să se bucure de așa ceva. Slujba lui era una de 
birou, importantă, dar administrativă, departe de linia focului, 
departe de distracţie. Așa că trebuia să se distreze prin 
intermediari, privindu-i pe ceilalți cum îndeplinesc misiunea care 
îi plăcuse cândva la nebunie. 

Experienţa era întotdeauna mai plăcută atunci când interviul 
se desfășura sub o mare presiune. Descoperirea celui de-al 
doilea cadavru și entuziasmul de după al presei îi convinseseră 
pe toţi cei din Sediul Central de necesitatea unei rezolvări rapide 
a cazului. Doi bărbaţi fuseseră uciși în mod sadic, dar, încă și 
mai rău, suspectul lor iniţial zăcea acum în spital, în urma unei 
tentative de sinucidere nereușite. Southampton-ul începea să 
arate ca un bârlog al viciilor și poliţia era departe de a părea 
competentă - deja șeful poliţiei, parlamentarul din oraș și 
primarul vorbiseră cu Gardam la telefon și îl bătuseră la cap cu 
asta. 

Atuul lui în astfel de situaţii era întotdeauna Helen. Era o 
polițistă cu o asemenea ţinută, încât nimeni - în niciun caz 
politicienii locali, cărora le plăcea să pară fermi în privinţa legii și 
ordinii - nu ar fi putut contesta modul în care își conducea 
anchetele. Da, existau starturi greșite și accidente, și nu puteai 
niciodată să prezici cum aveau să reacționeze oamenii implicaţi 
în astfel de cazuri, dar palmaresul lui Helen în a obţine rezultate 
în anchetele importante era cel mai bun. 

Gardam se folosise de multe ori de numele ei ca să aplaneze 
lucrurile, să-și asigure criticii că dreptatea avea să învingă, și 
chiar credea, în sinea lui, că nici acest caz nu avea să fie o 
excepţie. Dar o altă parte a lui știa că era deja unul foarte 


VP - 138 


diferit. El și Helen mai colaboraseră la anchete complicate, dar 
niciodată atât de strâns. Ceva profund se schimbase în relația 
lor. 

Oare era cu adevărat îndrăgostit de ea? El mai făcuse pasiuni 
la birou, dar nu fusese niciodată tentat să le dea curs. Asta era 
altceva. Ea i se confesase /ui. Gardam reluase în minte 
conversaţia lor recentă de nenumărate ori. Oare Helen știa ce 
simte el pentru ea? Oare știa că o urmărea? El spera că nu, 
pentru că asta ar fi făcut ca mărturisirea ei să fie încă și mai 
spontană. Işi dezgolise sufletul în fața lui, lăsând să se vadă 
lucruri pe care nu le mărturisise nimănui altcuiva. 

Gardam avea puternica impresie că ea făcuse asta nu doar ca 
să se descarce, ci și ca să-l testeze, să vadă cum reacţionează. 
Dacă el ar fi fost evident șocat sau critic, poate că Helen ar fi 
bătut în retragere, dar el fusese înțelegător și încurajator, așa că 
ea mersese mai departe, incluzându-l în lumea ei. Gardam spera 
ca, în timp, Helen să meargă și mai departe. 

Dar asta rămânea pentru altă zi. Acum aveau de lucru. Totuși, 
nimic nu-l împiedica pe Gardam s-o contemple pe subordonata 
lui, observând felul în care vorbește, felul în care stă, modul în 
care își atrage suspectul în capcane. Era un spectacol magic și 
Gardam știa că celelalte sarcini ale lui aveau să fie neglijate 
până când termina ea. Cât timp ea era aici, producându-se 
pentru el, restul lumii putea să se ducă naibii. 


81. 


— Atunci de ce-ai făcut asta? 

Samantha își arcui o sprânceană, dar nu spuse nimic, 
examinându-și unghiile. 

— E vorba de tine? E vorba de victime? Ce anume te irită la 
ele? 

— De ce i-aș uri pe e? Sunt niște nimeni. 

— Atunci poate că e vorba de tine, Michael. 

— Nu-mi spune așa. 

— Dar e numele tău, nu-i așa? Michael James Parker. 

Helen mai scoase câteva foi din dosarul ei. 

— Născut lângă Portsmouth, al doilea copil al Annei și al lui 


VP - 139 


Nicholas Parker, fratele lui Leoni. Părinţii tăi mai trăiesc? 

— Nu, dă-i dracu'. 

— Dar Leoni trăiește. A trebuit să depună cauţiune pentru tine 
de mai multe ori, nu-i așa? 

— Dacă spui tu. 

— Văd că ai cazier pentru fraudă cu carduri bancare. 
Vorbește-mi despre asta. 

— Lucram la o cafenea. Directorii luau toate bacșișurile, și eu 
aveam nevoie de bani ca să supraviețuiesc... 

— Deci ai șterpelit cardurile clienţilor, și apoi? 

— Am dus-o bine. 

— Până când ai fost prinsă. 

— Exact. 

— De asemenea, acuzaţii de scandal, agresiune... și lipsire de 
libertate. 

— Asta a fost o tâmpenie. 

— Victimei tale nu i s-a părut o tâmpenie. 

— A fost un joc care s-a terminat prost. 

— În ce mod? 

— Am crezut că tipul are tupeu. S-a dovedit că n-avea. 

— Niciodată nu e vina ta, nu-i așa? Toate lucrurile despre care 
am discutat până acum... 

— De ce să fie vina mea? 

Samantha spusese asta mârâind. Carapacea ei feminină 
începea să cadă, avea o voce groasă și gâfâită și lăsa să se vadă 
o latură masculină pe care în mod normal o ascundea. 

— Spune-mi, când ţi-ai dat seama că vrei să fii Samantha, și 
nu Michael? întrebă Helen, schimbând iar abordarea. 

— Nu mi-am dat seama, știam asta. 

— Deci de la naștere. 

— Bineînţeles. Doar că m-am născut greșit. 

— Și dorinţa asta de a fi femeie, cum se exprima ea când erai 
mică? 

— Tu cum crezi? Aveam o mamă și o soră. 

— Împrumutai hainele lor? 

— Sigur. Maică-mea spunea că ea n-a știut asta, dar știa. 

— Și tatăl tău? 

Dintr-odată, Samantha își dădu capul pe spate și râse. 

— El sigur n-a știut. Cel puţin nu la început... 

— Și când a aflat? 


VP - 140 


— Tu ce crezi? 

— Te bătea? 

— Uită-te la dosarul meu medical. O să vezi multe accidente. 

— Cât a continuat asta? 

— Până când m-a dat afară. A decis că maică-mea și soră- 
mea erau problema, așa că m-a expediat la o școală internat. 

Helen o privi pe Samantha cu atenţie. Durerea acestei 
despărțiri era încă evidentă. 

— Acolo erau doar băieţi, și eu uram asta. Nu aveam unde să 
mă îmbrac, nimeni cu care să vorbesc și apoi a venit 
pubertatea, Dumnezeule. 

— i s-a îngroșat vocea? 

— Plus păr pe corp, și mergeam cu o pereche gigantică de 
boașe între picioare, ca o maimuţă nenorocită. 

— Ce-ai făcut? 

— Mă tăiam, făceam pe proasta, luam note mici cam la toate 
materiile. Și tot mă terorizau ca dracu'. Se pare că băieţilor de 
acolo nu le plăceau homosexualii, ca și lui taică-meu. 

— Deci ai fost întotdeauna victima violenţei? 

— Cam așa ceva, chiar dacă au păstrat partea cea mai bună 
până la sfârșit. M-au abuzat timp de cinci ani, apoi, într-o bună 
zi, mi-am zis: „La dracu'!” Am apărut la discoteca liceului, 
îmbrăcată în Samantha. Eram impecabilă și arătam mult mai 
bine decât ceilalți cretini de acolo. Și știi ce? Nimeni nu mi-a 
spus nimic urât. Nu, au așteptat până când am luat-o spre 
dormitorul meu. Doctorii au spus că am avut noroc că nu mi-am 
pierdut vederea. 

Samantha se uită direct la Helen, sfredelindu-i ochii cu 
privirea. 

— Și cicatricea... de pe faţa ta? 

— Cadou de la taică-meu, când în cele din urmă m-au 
alungat. 

Helen dădu din cap. Îi displăcea instinctiv Samantha, dar 
povestea sa nu era cu mult diferită de a ei. Rănile provocate de 
familie sunt cele mai adânci. 

— Continui să te automutilezi? 

Samantha îi aruncă lui Helen o privire nimicitoare, care 
echivala cu un categoric răspuns afirmativ. 

— Crezi că ăsta e motivul pentru care ești atrasă de violenţă 
ca divertisment? De BDSM? 


VP - 141 


— Nu sunt psihologă, scumpo. Tu ești? 

Helen zâmbi și scutură din cap. Nu-i plăcea atitudinea 
Samanthei, dar măcar vorbea, ceea ce era bine. 

— Spune-mi, ce-ţi place să faci în timpul unei ședințe? Care-s 
gusturile tale? 

— Lucrurile obișnuite. 

— Adică? 

— Legare, roluri, pedeapsă, tehnici de izolare, privare 
senzorială... 

— Jocul Riscant? 

— S-a mai întâmplat. 

— Dă-mi niște exemple. 

Samantha se uită la Helen. Începea să-i placă de ea, devenea 
din ce în ce mai vorbăreaţă și sociabilă, dar acum Helen o văzu 
că ezită. 

— În una dintre însemnările anterioare din dreptul numelui 
tău - sau cel puţin a iniţialei tale -, Max Paine a scris Phoenix. 
Poţi să-mi explici asta? 

Samantha o privi în ochi pe Helen. Căuta un pretext să nu 
răspundă la întrebare? O cale de scăpare? 

— Facem pauză abia peste 30 de minute, așa că te rog 
răspunde la întrebare. 

— Aș vrea un avocat. 

— Avocata ta e pe drum, trebuie să ajungă curând. Între timp, 
ce vrea să spună Paine prin „Phoenix”? 

— E un scenariu. 

— Un scenariu pe care îl puneţi în practică? 

— Bineînţeles. 

— Descrie-mi-l. Samantha, n-ai decât să întorci privirea cât 
vrei, dar eu îţi prom... 

— E un scenariu în care supusul devine dominator, bine? 

— Deci victima - tu - deţine controlul. 

— Exact. Uneori mai faci niște scheme la început, dominatorul 
te agresează verbal, te bate, dar apoi se schimbă lucrurile. 

— Ceea ce înseamnă că în cele din urmă tu ești cea care 
administrezi pedeapsa. 

— Renașterea păsării Phoenix. 

Pe faţa Samanthei apăru un zâmbet în timp ce spunea asta. | 
se părea oare că, în sfârșit, dobândește superioritate și asupra 
lui Helen? 


VP - 142 


— Ai pus în practică Phoenix cu Max Paine? 

— Uneori. 

— Nu mă refer la trecut, interveni Helen, ci la noaptea de 
marți. Asta voiai? Asta ţi-a oferit? 

Samantha se gândi mult timp la răspunsul ei, apoi în sfârșit 
spuse: 

— Da. 


82. 


Tăcerea din încăpere era asurzitoare. În mod normal, biroul 
de anchetă era epicentrul zgomotului la etajul șapte - mobilele 
sunau, imprimantele zumzăiau și polițiștii se certau, râdeau, 
speculau. Dar nu și azi. Incăperea era tensionată și tăcută, 
spectacolul lui Sanderson și Charlie care se evitau reciproc 
încorda nervii tuturor. 

Sanderson își termină ceaiul și se gândi dacă să se ducă la 
bufet să-și mai ia unul. li bătea la cap de o oră pe specialiștii în 
calculatoare să verifice datele de pe dispozitivele lui Paine, dar 
cu prea puţin succes. Era cu atât mai exasperant cu cât Charlie 
îl arestase pe Parker. In ciuda certei cu Helen, Charlie avea să 
primească toate aplauzele, dacă reușeau să smulgă o 
mărturisire de la suspectul lor principal. Într-adevăr, Sanderson 
își începuse ziua într-o dispoziţie conciliantă, gândindu-se că 
poate ar fi trebuit să-i ceară scuze lui Charlie și să încerce să 
îndrepte lucrurile. Dar Charlie făcuse cum știa ea, îi lăsase în 
ofsaid și acum ea era în avantaj. Așa că Sanderson își înghiţise 
scuzele. 

— Bun, hai să lăsăm smartphone-ul deocamdată, să ne 
concentrăm mai bine asupra tabletei, spuse ea, simțind că în 
sfârșit își pierde răbdarea. 

Bruschețea ei îi aduse o privire mustrătoare din partea 
analistei de date, dar Sanderson o ignoră. Știa că se comportă 
irascibil, dar nu se putea abţine. În timp ce subalterna ei 
ofensată apăsa pe tastatură, ochii lui Sanderson rătăciră spre 
cealaltă parte a încăperii. O vedea cu colţul ochiului pe Charlie, 
care răsfoia dosare. Asta o făcu să zâmbească. Oricât de mult s- 
ar fi străduit Charlie să pară ocupată, Sanderson știa că nu se 


VP - 143 


gândește la altceva decât la interviul de la parter - un interviu 
de la care ea fusese exclusă. Dacă lucrurile ieșeau așa cum 
spera Charlie avea să fie un mare titlu de glorie pentru ea. 

— Poftim, spuse vecina ei, nereușind să ascundă urma de 
triumf din vocea ei. 

Sanderson se întoarse spre ea, iritată pe sine însăși că era 
atât de neatentă. 

— Ce ai găsit? 

— Cineva folosește tableta lui Paine. 

— Unde? spuse Sanderson, dintr-odată absorbită. 

— Incă nu știu sigur. E conectată la un server din centrul 
orașului. Mai lasă-mă cinci minute și o să-ţi dau o adresă mai 
precisă. 

Sanderson se îndrepta deja spre ușă. 

— Sună-mă în mașină. Mă duc acum acolo. 

Sanderson deschise ușa și o luă pe coridor, pe jumătate 
mergând, pe jumătate alergând. Nu voia să exagereze, dar nu 
putea să caute acest cal de dar la dinți. Incă exista o șansă de a- 
și răscumpăra greșeala. Mai mult decât atât, exista o șansă ca 
detectivul-sergent Charlene Brooks să fi ridicat pe cine nu 
trebuia. 


83. 


— Deci ce crezi? 

Gardam o așteptase pe Helen în faţa camerei de interviu. Ea 
era nerăbdătoare să se întoarcă la echipa ei, dar el îi ceruse o 
informare. Așa că acum erau din nou în curtea pentru fumători. 

— Cred că e o suspectă bună. A recunoscut că s-a dedat unor 
practici BDSM extreme cu Paine în noaptea în care el a murit, îl 
cunoștea pe Elder și sunt destul de sigură că o să putem s-o 
plasăm la ambele locuri ale crimei. Cu siguranţă, e suficient de 
distrusă cât să fi făcut asta - a fost victima violenţei toată viața 
ei și bănuiesc că e singurul limbaj pe care îl cunoaște. In plus, e 
clar că are un interes nesănătos pentru subjugarea altor 
oameni. 

— Ţi-a spus toate astea? 

— Nu pare s-o deranjeze, de fapt pare să-i facă plăcere. 


VP - 144 


— Atunci de ce n-a mărturisit? Dacă e atât de dispusă să 
vorbească? 

— E posibil să fie nevinovată - chiar dacă n-a spus asta. E 
posibil să fie înghesuită la colț și să dorească să se bucure de 
jocul ăsta cât mai mult cu putinţă. Sau e posibil ca 
recunoașterea efectivă a ceea ce a făcut să fie prea dificilă 
pentru ea. Nu uita că și ea e o victimă. 

— Atunci care e următoarea mișcare? 

— Continuăm să săpăm - să vedem dacă o putem pune în 
legătură cu achizițiile BDSM cu cardurile furate. Orice 
descoperim ne va spori influența. 

Gardam dădu din cap și trase cu putere din țigară. Urmă o 
scurtă tăcere, în care și Helen făcu la fel. Astăzi, erau singuri și 
curtea pentru fumători părea curios de intimă. 

— Trebuie neapărat să mă las de ţigări, spuse el dând fumul 
afară. 

— Și eu. Dar de fiecare dată când iau decizia de a renunţa... 

— Se întâmplă ceva. 

Helen aprobă din cap. 

— Risc profesional, presupun, continuă Gardam scuturând 
scrumul pe jos. Tu de când fumezi...? 

— Din copilărie, răspunse Helen. Nu prea aveam altceva de 
făcut când chiuleam de la școală. Soră-mea m-a făcut să mă 
apuc. 

— Și la mine a fost la fel. Voiam să fiu ca fraţii mei mai mari. 
Bineînțeles, ei s-au lăsat amândoi de ani de zile și acum 
nemernicii merg la triatlon doar ca să-mi facă în ciudă. 

Gardam își termină ţigara și o strivi de peretele din spatele 
lui. 

— Poate ar trebui să ne lăsăm împreună? spuse el. Să ne 
supraveghem reciproc. 

— Să nu ne ambalăm, bine? răspunse Helen stingându-și 
ţigara. Incă mai avem de lucru o grămadă la cazul ăsta. 

— Cred că ai dreptate, spuse Gardam, băgând în buzunar 
pachetul de ţigări. 

Helen așteptă să fie lăsată să plece, dar Gardam nu făcu 
nimic în sensul ăsta. 

— Mai era și altceva, domnule? 

— Nu. Și nu te simţi obligată să-mi spui așa. Jonathan e foarte 
bine, dacă nu suntem în faţa oamenilor. 


VP - 145 


— Sigur, mulţumesc. 

— Noapte bună, Helen. 

Helen salută și se îndreptă spre etajul șapte. Poate că se 
înșelase în privinţa lui Gardam. În ciuda tuturor așteptărilor, 
începeau să se înţeleagă destul de bine. 


84. 


— E foarte plăcut să ai cu cine să vorbești. Cineva care 
înțelege. Cred că a fost greu să-ţi pierzi tatăl atât de devreme, 
dar până la urmă a ieșit bine, nu-i așa? 

Emilia Garanita aprobă din cap și o strânse de braţ pe Dinah 
Carter. Aceasta era evident îngrozită că fiul ei ar putea fi 
traumatizat de moartea subită a tatălui său și avea nevoie 
disperată de puţină consolare feminină. Emilia era bucuroasă să 
i-o ofere - se pricepea să-i facă pe oameni să se simtă mai bine 
și ceea ce îi spusese până acum era în mare parte adevărat. 
Faptul că tatăl ei nu era mort, ci ispășea o condamnare pentru 
trafic de droguri, era un detaliu minor. Emiliei îi fusese cu 
adevărat greu să devină înlocuitor de părinte pentru numeroșii 
ei fraţi la o vârstă fragedă, dar această experienţă îi fusese 
benefică pe termen lung, și acum nu o regreta. Era cu siguranţă 
utilă în situaţii de genul acesta. 

Dinah Carter ezitase să-i deschidă ușa. Veniseră deja jurnaliști 
care îi ofereau bani, dar ea fugea de ei, speriată. Emilia simţi că 
aceștia fuseseră prea agresivi, prea transparenţi în a profita de 
pe urma lui Dinah. Ea încercase, în schimb, abordarea cu 
binișorul, axându-se pe compasiunea ei față de fosta soție 
îndoliată. Și funcțţionase - Carter nu-i închisese ușa. Emilia 
bănuia că ceea ce o făcuse pe Dinah să ezite nu fusese doar 
atitudinea ei înțelegătoare - cicatricea amplă de pe faţa ei 
ajutase și ea. Emilia nu era mândră de înfățișarea ei, dar îi 
aducea foloase clare. Oamenii vedeau că ea suferise - nu era 
nevoie să explice - și cel mai adesea asta o ajuta să intre pe 
ușă. 

Discutaseră deja pe îndelete despre fiul lui Dinah, Thomas, 
dar pe tema asta nu se putea scrie prea mult în ziar, așa că 
Emilia împinse conversaţia mai departe. Majoritatea publicului 


VP - 146 


avea o înțelegere morală limitată față de un bărbat cu stilul de 
viață alternativ al lui Max Paine, oricât de iubitor ar fi fost ca 
tată în weekenduri. Ceea ce îi interesa pe ei - și pe Emilia - era 
cine ar fi putut să-l ucidă. 

— Detectivul Grace ţi-a spus ce direcţii urmează ancheta lor 
referitoare la moartea lui Maxwell? 

Dinah scutură din cap, jucându-se nervos cu nasturii vestei. 

— Se gândesc la vreun suspect? întrebă Emilia. 

Aflase că un suspect - Michael Parker - fusese arestat în 
legătură cu ancheta, dar nu știa cât de serioasă este această 
nouă pistă. 

— Mie nu mi-au spus nimic. Voiau doar să afle ce fel de om 
era Maxwell. Le-am zis cum era el înainte, latura lui bună, însă 
dincolo de asta... 

— Dar tu ai vreo suspiciune? Știi pe cineva care ar fi vrut să-i 
facă rău lui Maxwell? 

Pentru prima oară, Dinah ezită. Părea neliniștită, chiar puţin 
tensionată. 

— l-a mai făcut cineva rău înainte? spuse Emilia, simțind o 
posibilitate. 

Dinah continuă să tacă, apoi răspunse: 

— Nu știu dacă ar trebui să-ţi spun asta. 

— Nu public decât ceea ce vrei tu să public. 

Era o minciună facilă, pe care Emilia o mai spusese de multe 
ori. Oare Dinah îi mirosise duplicitatea? Părea în continuare 
nesigură dacă să aibă încredere în noua ei prietenă, dacă să se 
descarce. Apoi luă o decizie și spuse: 

— A mai fost atacat o dată. 

Emilia dădu din cap și se prefăcu îngrijorată, acordând acestei 
informaţii greutatea pe care Dinah, în mod evident, credea că o 
merită. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cam cu nouă luni în urmă. A trebuit să contramandeze o zi 
petrecută cu Thomas. Eu eram furioasă și am ţipat la el la 
telefon, așa că mi-a trimis o fotografie. Sărmanul de el fusese 
învineţit în bătaie. 

— Mai ai fotografia? 

— Probabil. În telefonul meu vechi. 

— Ar fi minunat dacă aș putea s-o văd puţin înainte să plec, 
spuse Emilia rapid. Ce-a spus poliţia despre asta? 


VP - 147 


— Nu... nu le-am zis. 

— Pot să te întreb de ce? 

Dinah nu spuse nimic, dar Emilia își dădea seama că mai era 
ceva. 

— Sunt convinsă că vrei ca ucigașul lui Maxwell să fie prins. 
De dragul lui Thomas, dacă nu de dragul tău. De ce să nule 
spui? 

— Pentru că un poliţist a făcut asta. 

— De unde știi? întrebă Emilia. 

— Mi-a spus el. Ar fi vrut să facă ceva, dar ce poţi să faci, 
dacă era unul de-al lor? 

— A spus de ce a fost atacat? 

— Nu, doar că a fost un atac neprovocat. Nu prea îi plăcea să 
vorbească despre asta - era jenat, cred, pentru că era vorba de 
o femeie. 

— Era o polițistă? reacționă Emilia, nereușind să-și ascundă 
surpriza. Ţi-a spus numele? 

— Nu. 

— Descrierea? 

— Nu, dar a spus că e cunoscută pe aici. Știa cine e, dar nu 
mi-a spus. Voia să mă protejeze, presupun. 

„Sau să se protejeze pe el”, se gândi Emilia, dar nu spuse 
nimic. Era dispusă ca deocamdată să meargă pe închipuirea lui 
Dinah că Maxwell era o victimă inocentă. Îi mulţumi pentru 
timpul acordat și începu să pregătească finalul. Venise cu 
așteptări relativ mici, dar pleca cu o pistă nouă importantă. Era 
posibil să fie adevărat? Dacă era, lucrul acesta prezenta niște 
posibilităţi foarte interesante. 

În mintea Emiliei prindea contur o naraţiune care avea să 
întreacă toate celelalte articole pe care le scrisese în cariera ei 
scurtă și plină de culoare. Bineînţeles, trebuia să se asigure de 
acurateţea datelor. Și exista cineva care ar fi putut să contribuie 
la confirmarea suspiciunilor ei tot mai puternice. 

Era următoarea persoană la care urma să meargă în vizită - 
una care, spera Emilia, avea să lămurească toată această 
poveste. 


VP - 148 


85. 


— Nu mișcă nimeni decât dacă spun eu. 

Sanderson închise și așteptă ca ceilalți membri ai echipei să 
confirme că își ocupaseră poziţiile. Fusese atentă să nu repete 
greșeala lui Charlie și chemase întăriri imediat ce depistase 
unde era folosit dispozitivul lui Paine. Era conectat la un server 
înregistrat la o agenţie imobiliară de pe Strada Banner din 
Portswood. Era aproape unsprezece seara, așa că agenția era 
închisă, dar la o fereastră de la etajul doi se vedea lumină. 
Interfoanele ușii de lângă agenţie sugerau că la etajele unu și 
doi ale clădirii erau apartamente. Poate că aveau o înţelegere să 
folosească același router sau poate că cel de la etaj îl accesase 
prin alte mijloace. Oricum ar fi fost, urma să afle despre ce era 
vorba. 

Sanderson încercase să ia legătura cu agenţia imobiliară cu 
ajutorul numărului din afara orelor de program și nu reușise, 
ceea ce nu îi lăsa altă variantă decât să ceară un mandat. li 
trebuiseră câteva ore ca să-l obţină, dar acum avea autoritatea 
necesară ca să acţioneze. Sună la interfonul apartamentului de 
la etajul doi. Niciun răspuns. Sună din nou, tot nimic. Îşi pierdu 
răbdarea și făcu semn agentei de lângă ea să spargă ușa cu 
berbecul. Broasca slabă cedă imediat, ușa se deschise larg și 
Sanderson intră și începu să urce scările în fugă. 

Trecu pe lângă apartamentul de la etajul unu, care părea 
neocupat și tăcut. O luă din nou la fugă și ajunse pe palierul de 
sus. Se duse drept spre ușa apartamentului și bătu în ea. 

— Poliţia! Deschide! 

Bătu iar în ușă, apoi se dădu rapid la o parte, lăsând colegei în 
uniformă loc suficient pentru elan. Îi făcu semn din cap și scoase 
staţia de emisie-recepţie din buzunar. 

— La trei. Unu, doi... 

Ușa apartamentului se deschise brusc, făcând-o pe poliţista în 
uniformă să-și întrerupă elanul în ultima clipă. Sanderson 
avansă rapid - și se trezi în faţa unui student sfios. 

— Care-i treaba? spuse el, încercând să pară nepăsător. 

Sanderson trecu pe lângă el. Se uită în dreapta și în stânga, 
intrând și ieșind rapid din camerele înghesuite, dar știa deja că 
nu acesta era bârlogul ucigașului. Era un apartament mizer de 


VP - 149 


studenţi - nimic mai mult. Îţi dădeai seama de asta după mirosul 
de iarbă, afişele de băieţi, oalele și tigăile nespălate și, cel mai 
grăitor, după priveliștea unui tânăr neras în pijamale care juca 
Minion Rush pe o tabletă uzată. 


86. 


Samantha se întinse pe pat, privind fix un păianjen care se 
târa pe tavan. Trecuse ceva timp de când nu se mai aflase într-o 
celulă de poliţie adevărată. În mod normal, o băgau doar în 
cușca arestului, împreună cu beţivii și bătăușii. De data asta, o 
puseseră singură în celulă. Făcuseră asta ca să-i lase timp să 
reflecteze? Încercau s-o izoleze? În oricare dintre variante, asta 
demonstra că aveau planuri pentru ea. 

Se uită cum păianjenul aleargă spre colţul camerei, așezându- 
se pe pânza lui ca să-și aștepte prada. Oare asta era și tactica 
lui Helen Grace, să aștepte în întuneric, sperând că Samantha 
avea să se ofere drept sacrificiu? Dacă da, avea să aștepte mult. 
Grace își construise de-a lungul anilor o reputaţie considerabilă 
și Samantha fusese surprinsă și neliniștită să ajungă în faţa ei. 
Crezuse că o să vorbească cu Brooks. Dar se trezise în fața 
șefei, dansând pe sârmă. 

Grace era hotărâtă, inventivă și bine pregătită. În mod ciudat, 
se pricepea de asemenea să te facă să te simţi confortabil, ceea 
ce o făcea cu atât mai periculoasă. Nu puteai fi niciodată foarte 
sigură ce avea să facă în continuare, ceea ce la început era 
enervant, dar, pe măsură ce interviul progresa, Samanthei 
începuseră să-i placă schimbările bruște de direcţie și încercările 
de a o prinde pe picior greșit. Îi aminteau puţin de oribilele 
bravade de scrimă la care trebuise să asiste în scurtul timp 
petrecut la școala privată. Atac, retragere, parare, ripostă. Atac, 
retragere, parare... Grace încă nu dăduse nicio lovitură clară, 
dar Samantha își dădea seama că avea impresia că e aproape. 
Oare acum încerca să adune toate firele, ca să poată strânge 
bine nodul? 

Ce n-ar fi dat să fie o muscă pe perete și s-o privească pe 
Grace cum cerne probele împreună cu echipa ei și discută 
despre următoarea acţiune. Păruse atât de încrezătoare, atât de 


VP - 150 


pragmatică la începutul interviului, ca și cum era doar o 
chestiune de timp să-l prindă pe „omul ei”. Dar, spre sfârșit, 
frustrarea ei devenise foarte clară atunci când încercase să 
smulgă o mărturisire de la Samantha. Acesteia îi făcuse plăcere 
să-i respingă jocul - nemernica aia era în mod evident prea plină 
de sine și merita pusă niţel la punct. 

Grace era obișnuită să-și impună voinţa, să fie în tabăra 
învingătoare. Dar nu și de data asta. Poate că avea să fie 
răbdătoare, așteptând ca prada să vină către ea. Sau poate că 
următoarea ei mișcare avea să fie un atac frontal. In oricare 
dintre variante, Samanthei îi era clar un lucru. Detectivul- 
inspector Grace se agăța de un pai. 


87. 


— Ar fi fost mult mai simplu dacă ai fi luat legătura cu noi mai 
devreme, domnule Simons. 

David Simons nu spuse nimic drept răspuns - părea la fel de 
încântat să se afle în această cameră de interviu ca și Charlie. 
Ea fusese pe punctul de a pune capăt lucrului, când el se 
prezentase în sfârșit la recepţia arestului. Sanderson tocmai se 
întorsese la secţie și era într-o ședință privată cu Helen, 
nelăsându-i lui Charlie altă variantă decât să se ocupe ea de 
interviu, ca unic ofițer cu funcție disponibil. 

— AȘ putea să spun același lucru, răspunse Simons. Sunt 
singura persoană de pe planetă căreia îi pasă cât de cât de Jake 
Elder și totuși habar n-am ce se întâmplă. O să-l acuzaţi pe tipul 
ăsta, Parker, sau nu? 

— Mă tem că nu pot comenta pe marginea unei operaţiuni în 
derulare... 

— Bla bla bl... 

— Dar pot să te asigur că facem progrese importante, îl 
întrerupse Charlie, opunându-se tentatiei de a-i da lui Simons un 
pumn în față. 

Adevărul era, bineînţeles, puţin diferit. Samantha era în arest, 
dar nu fusese pusă sub acuzare, ceea ce o neliniștea pe Charlie 
foarte mult. Miza era mare pentru ea, mai ales după cearta 
înverșunată cu Helen. 


VP - 151 


SEE Între timp, aș vrea să verificăm câteva detalii cu dumneata. 
Incepând cu unde și cum l-ai cunoscut pe Jake Elder? 

David Simons începu să vorbească înciudat, oferind detalii 
despre relaţia lui cu prima victimă. Charlie asculta, dădea din 
cap și lua notițe când era necesar, dar gândurile ei erau 
altundeva. Nu se aștepta la nicio revelaţie din partea lui Simons 
și mintea ei era plină de evenimentele traumatice ale acelei zile. 
Incă o durea umărul de la lupta cu Samantha, dar n-ar fi 
deranjat-o deloc dacă asta ar fi contribuit la soluţionarea 
cazului. Așa, aproape că își distrusese relația cu Helen, iar 
Samantha rămânea suspectă, dar nu mai mult de atât. 

Meritase preţul? Charlie era hotărâtă să nu rămână în urma lui 
Sanderson - dar oare chiar fusese necesar s-o înfrunte atât de 
dur pe prietena și mentorul ei? Ea și Helen se înţeleseseră 
întotdeauna și, chiar dacă era adevărat că Helen era într-o stare 
foarte tulbure pe moment, Charlie îi datora mai mult decât 
amărăciune și agresivitate. Avusese dreptate să îi reproșeze lui 
Helen comportamentul, dar multe dintre lucrurile pe care i le 
spusese Helen e; fuseseră și ele la fix. Charlie trebuia într- 
adevăr să se controleze. Faptul că nu avea de gând să-i zică 
partenerului ei, Steve, despre lupta cu Samantha îi spunea tot 
ce era necesar despre înţelepciunea deciziei de a intra singură 
în acel apartament. 

Oare scuzele ar fi rezolvat ceva? Erau însă recomandabile? 
Charlie o arestase pe Samantha și, chiar dacă încă mai existau 
șanse reale ca aceasta să fie pusă sub acuzare, probabil că era 
mai bine să nu spună nimic. După ce o punea pe Sanderson la 
locul ei, atunci putea să încerce să repare relaţia cu Helen. 
Deocamdată, nu avea altceva de făcut decât să bage capul între 
umeri și să ducă lucrurile la bun sfârșit. 


88. 


Ceainicul ţipă când ajunse la temperatura de fierbere, 
smulgând-o pe Helen din gândurile ei. Inainte să plece de la 
secție primise o informare din partea lui Sanderson, care îi 
confirmase că tableta lui Paine era o fundătură. Aparatul fusese 
găsit de doi studenţi într-un coș de gunoi din parc, la kilometri 


VP - 152 


distanţă de apartamentul lui, cu memoria ștearsă și exteriorul 
de asemenea șters cu grijă. 

Frustrată și secătuită, Helen petrecuse ceva timp în birou, 
răsfoind ultimele rapoarte ale lui Meredith, care, în mod 
îngrijorător, nu includeau o mostră de ADN de la Camerele de 
Tortură care să-i corespundă lui Parker, după care decisese să 
pună capăt lucrului. Era târziu și tânjea după sanctuarul 
apartamentului ei. 

Odată ajunsă acasă, încercase să citească, dar când nici asta 
nu reușise să-i abată gândurile, optase pentru un ceai de ierburi 
și o baie fierbinte. Dar, ca de obicei, nu-și putea opri mintea din 
funcţionarea ei. Nici nu-și amintea să fi umplut ceainicul, ceea 
ce dovedea în mod suficient neputinţa de a o alunga pe 
Samantha din gândurile ei. Se potrivea atât de bine cu crimele 
acestea, dar dacă era vinovată, de ce era așa de arogantă? 
Părea să-i facă plăcere dansul, ca și cum doar ea ar fi știut 
poanta de final care avea să urmeze. Helen avea senzaţia 
iritantă că le scăpa ceva important. 

Turnă apa fierbinte în ceașcă și se uită cum din punguţa de 
ceai se împrăștia culoarea. Așteptase cu nerăbdare o băutură 
liniștitoare, dar acum n-o mai voia. Ce rost avea să parcurgă 
acest ritual? Putea să bea o ceașcă de ceai, să stea întinsă într-o 
baie caldă, dar tot ar fi avut aceleași gânduri, ar fi tras de 
aceleași probleme dificile. Fumase prea multe ţigări și nu avea 
putere să alerge - era o ironie amară faptul că nu mai putea să 
apeleze la Jake ca să se debaraseze de energia ei întunecată. 

Helen aruncă ceaiul în chiuvetă și se întoarse cu fața spre 
fereastră. Era deja târziu și crâșmele aveau să se golească 
curând - poate că puţin voaierism de noapte ar fi ajutat-o să se 
relaxeze. Lumina din bucătărie fiind stinsă, Helen era învăluită 
în întuneric, dar pe cer atârna o lună plină și strălucitoare, așa 
că, atunci când se uită pe fereastră, îl văzu. Doar pentru o clipă, 
dar nu putea fi nicio greșeală. Un bărbat stătea în clădirea 
abandonată de vizavi și se uita la ea. 

Reacţia instinctivă a lui Helen fu să se retragă, dar reuși să se 
controleze, se întoarse și se îndreptă încet spre partea din spate 
a apartamentului, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi, 
când nu mai putea fi văzută, se repezi la ușa de la intrare și o 
deschise brutal. Nu știa cine o urmărea, dar în seara asta nu 
avea să-i scape. 


VP - 153 


89. 


Helen se năpusti pe scara de incendiu spre grădina din 
spatele clădirii. Smulse cardul de acces din buzunar, descuie 
poarta și sprintă pe după colţ. Apoi se întoarse spre strada ei 
dar, în loc s-o ia la stânga, continuă drept înainte și se opri lângă 
gardul de plasă care înconjura clădirea abandonată - singura ei 
formă de protecţie împotriva squatter-ilor și drogaţilor care o 
foloseau uneori. 

Găsi un loc în care gardul era mai scund, se strecură peste el 
și se îndreptă tiptil spre spatele clădirii. Umbra lăsată de clădire 
era lungă și Helen trebuia să-și aleagă drumul cu grijă - 
pământul era plin de cioburi și ace aruncate. In timp ce se 
îndrepta spre carcasa goală, mintea ei rumega ceea ce văzuse. 
Era aceeași siluetă pe care o întrezărise cu câteva luni în urmă? 
Nu îi dăduse nicio importanţă la momentul acela, presupunând 
că era doar un consumator de droguri care își căuta un refugiu 
temporar. Acum se mustra pentru complezenţa ei. 

Ajunse la intrarea din spate, se aplecă și luă o sticlă goală de 
bere. Nu era cine știe ce, dar trebuia să se mulțumească cu atât 
- în graba ei, Helen ieșise din apartament fără baston și fără 
tocul cu pistol. Intră în clădire și întinse mâna, ca să se sprijine 
de ceva. In spaţiul vast nu era lumină - doar lumina lunii care se 
strecura prin găurile acoperișului. Era o priveliște magică, 
stranie, cu razele lunii coborând de sus, dar și periculoasă. 
Helen abia dacă vedea pe unde merge și știa că un pas greșit 
putea s-o facă să cadă în subsolul de dedesubt. Mai mult, simțea 
că persoana pe care o vâna încă era undeva înăuntru. Putea să 
lovească în orice clipă - dacă asta era intenţia lui - și Helen era 
practic lipsită de apărare. 

Ezită. Zărea prin semiîntuneric o casă a scărilor în colţul 
îndepărtat. Se strecură înainte, testând din mers fiecare 
scândură, cu capul drept și atent, în căutarea pericolului. Işi 
aminti ce-i spusese lui Charlie mai devreme, dar era prea târziu 
să cheme acum întăriri. Helen era sigură că, până să ajungă 
aceștia, vânatul ei ar fi dispărut. 

Ajunse la scări și ridică privirea, simțindu-se dintr-odată foarte 
mică în clădirea abandonată. Deasupra ei erau 15 etaje, dar era 
sigură că silueta pe care o văzuse fusese la penultimul. Avea de 


VP - 154 


urcat paisprezece etaje. Care era cea mai bună strategie - încet 
și constant sau rapid și decisiv? Scările erau din beton și păreau 
a fi singurul element al clădirii care nu putrezise, așa că Helen 
își adună curajul și începu să urce scările în fugă. 

Etajul patru, cinci, șase. Helen se împingea înainte, 
menţinând un ritm constant. Sărea ușor de pe o treaptă pe alta, 
avansând cât mai silențios posibil, dar era greu să meargă atât 
de repede fără să facă puţin zgomot. Avea să o coste asta? Avea 
să cadă într-o ambuscadă? În mintea ei se strecură iar frica. Nu 
era temătoare din fire, dar locul ăsta avea ceva care o zăpăcea. 
Nu voia ca viaţa ei să se sfârșească aici. 

Acum ajunsese la etajul treisprezece. Strânse bine sticla de 
bere și încetini, urcând scările câte două, cu pași mari și 
silenţioși. Dacă avea s-o atace, acum era momentul. Dar Helen 
nu avea de gând să intre supusă în capcana lui. 

Celălalt nu mai avea unde să se ascundă acum, așa că Helen 
se năpusti în cameră, cu braţul ridicat ca să se protejeze. 
Scândurile protestară și un nor de praf se ridică în aer, dar nu 
veni niciun atac, așa că Helen trecu la camera următoare, 
așteptându-se ca în orice clipă să fie aruncată în spate de o 
lovitură violentă. 

Tot nimic. Apoi, dintr-odată, auzi un zgomot. Din cealaltă 
parte a clădirii. Ce era? Un trosnet? Cineva care își lăsase 
greutatea undeva unde nu trebuia? Helen sări în faţă. Sprintă ca 
și cum viaţa ei ar fi depins de asta, înghițind metri către 
peretele din partea cealaltă și ajungând dintr-odată într-un 
spaţiu deschis și vast. Un apartament penthouse care nu mai 
fusese terminat și care acum devenise un mare receptacul 
pentru păsări moarte și resturi rămase de la drogaţi. In rest, era 
gol - cu excepţia ușii către scara de incendiu, care se 
bălăbănea, deschisă. 

Helen alergă spre ea. leși în aer liber și se opri brusc. Scara de 
incendiu pe care stătea acum era veche și ruginită și ar fi putut 
să cedeze în orice clipă - dintr-odată, curajul ei impulsiv i se 
păru extrem de nesăbuit. 

Făcu un pas în spate și privi prin grilaj către treptele de 
dedesubt. Scările de metal coborau în zigzag pe lângă clădire, 
iar Helen le privi atent, căutând semne de mișcare. Dar nu se 
clintea nimic, în afara câtorva porumbei speriaţi și a ușii scării 
de incendiu care se mișca într-o parte și-n alta din cauza 


VP - 155 


vântului. 

Lui Helen îi veni brusc o idee și se urcă pe scara de incendiu 
la ultimul etaj. Era singurul loc în care s-ar fi putut ascunde 
voaieurul ei. Dar etajul era la fel de pustiu ca și restul carcasei. 

Helen se lăsă pe vine, expirând și încercând să-și încetinească 
bătăile inimii. În ciuda strădaniilor ei, nu se alesese cu nimic. Nu 
era nimeni aici. Fusese atât de sigură - văzuse acea siluetă atât 
de clar. Nu era posibil să-și fi imaginat asta. 

Sau era? 


90. 


— Cred că nu avem de ales. Trebuie s-o punem sub acuzare. 

Tonul lui Charlie era aspru și inflexibil. Deși Samantha nu 
mărturisise, Charlie părea hotărâtă s-o facă responsabilă pentru 
cele două crime brutale. 

— Dacă nu facem asta, dispunem de cel mult încă 24 de ore 
și nu cred că e suficient. E prea sigură pe ea, ne trebuie mai 
mult timp ca s-o facem să cedeze. 

— Chiar vrei să te arunci iar în așa ceva, după ce s-a 
întâmplat data trecută? răspunse Sanderson, cât mai calm 
posibil. Trebuie să fim siguri. 

— A fost ultima persoană care l-a vizitat pe Paine în noaptea 
în care a murit. 

— Din câte știm noi. 

— Și nu și-a declarat nici măcar o dată nevinovăția, deși a 
avut numeroase ocazii s-o facă. 

— Dar nici n-a mărturisit. Așa că ce avem, de fapt? 

Helen le urmărea pe cele două adjuncte ale ei cum discută 
despre probe. Era încă devreme, iar ea era epuizată și irascibilă 
după expediţia din timpul nopţii. Nu dormise deloc noaptea 
trecută, reluând în minte iar și iar ceea ce văzuse, ca să-și dea 
seama dacă s-ar fi putut înșela. Mecanismele ei de apărare erau 
activate și fiecare zgomot minuscul i se părea atât de 
ameninţător, că în cele din urmă renunţase de tot să mai 
încerce și se dusese la birou. Știa că astăzi avea să fie o zi 
crucială pentru anchetă, așa că, atunci când Sanderson și 
Charlie sosiseră, le chemase pe amândouă în biroul ei. 


VP - 156 


Se gândise să-și ceară scuze față de amândouă pentru 
comportamentul ei recent, dar încă se frământa din cauza 
incidentului de noaptea trecută, și cum perioada reţinerii 
Samanthei se apropia de sfârșit, nu aveau timp de pierdut. Așa 
că urma să meargă înainte cu cazul, ignorând tensiunile care 
ieșeau la suprafaţă. Helen trebuia să le forțeze pe cele două să 
lucreze împreună dacă era necesar, pentru că amândouă erau 
polițiste bune, ale căror abateri recente erau în mare parte 
produsul concentrării ei defectuoase. 

— Ce știm despre cardurile de credit? întrebă Helen brusc, 
întrerupând dezbaterea. 

— Costumul Zentai și legăturile pentru mâini și picioare cu 
care a fost ucis Paine au fost cumpărate cu alt card decât cel 
folosit pentru cumpărarea bandajelor ude ale lui Elder, răspunse 
Sanderson. 

— Am comparat magazinele și site-urile unde au fost folosite 
cele două carduri clonate diferite? Să vedem cine ar fi putut să 
fure datele? 

— Da, dar e deja o listă imensă. Supermarketuri, Boots, W.H. 
Smith, Amazon, PayPal, iTunes... 

— Putem să facem legătura între vreunul dintre carduri și 
Samantha? Știm că are cazier pentru genul ăsta de lucruri, ca 
Michael Parker. 

— Pe calculatorul, telefoanele și dispozitivele ei nu e nimic. Și 
n-am găsit niciun card în apartamentul ei. 

— Mai lucrează altundeva în afară de bar? 

— Din câte știm noi, nu. 

— Dar livrările articolelor de bondage? spuse Helen, 
întorcându-se spre Charlie. 

— Ca și la Elder, obiectele de BDSM au fost livrate prin curier 
la o adresă vacantă. O locuinţă care își aștepta noii chiriași. 

— la legătura cu agenții imobiliari care le închiriază. Vezi dacă 
există vreo legătură între diferitele proprietăţi și o agenţie 
anume. 

— Sigur. 

— Dar urma de gheată? continuă Helen. Meredith spune că 
amprenta găsită la Paine era mărimea 39. Parker poartă 40, dar 
asta nu o exclude neapărat. 

— În apartament erau o grămadă de dispozitive pentru redus 
mărimea, corsete, tocuri cui..., răspunse Charlie. 


VP - 157 


— Încerca să se facă cât mai minionă. 

— Exact. Dar nu e nicio gheată sau pantof care să se 
potrivească. 

Helen dădu din cap, dar frustrarea ei ea evidentă. 

— Avem modelul tălpii, interveni Sanderson. E destul de 
neobișnuit, așa că o să căutăm în ce magazine se vând încălțări 
cu modelul ăsta. 

— Bun. Îi dăm de înţeles Samanthei că e suspectul nostru 
numărul unu și folosim toate căile, până în ultimul minut, ca s-o 
punem în legătură cu crimele astea. Aţi înțeles? 

Sanderson și Charlie dădură din cap și plecară. Helen luă 
telefonul ca s-o sune pe Meredith Walker, dar, în timp ce făcea 
asta, detectivul-agent Reid bătu la ușă. Helen puse telefonul jos 
și îi făcu semn să intre. Reid se apropie cu un DVD în mână. l-l 
întinse lui Helen fără un cuvânt, în mod evident îngrijorată că 
era mesagerul unor vești proaste. 

Helen băgă DVD-ul în laptopul ei și ecranul se umplu cu 
înregistrarea unei camere de supraveghere. 

— Ce-i asta? 

— Imagini filmate pe o stradă de lângă Docurile de Est. Unul 
dintre paznicii de noapte de acolo a văzut pe cineva care se 
potrivește cu descrierea lui Parker, așa că ne-am uitat la ele. 

Reid întinse mâna și dădu înainte, apoi apăsă pe play. Helen 
se aplecă în faţă și se uită atent la dată și la oră. 

— E noaptea în care a fost ucis Max Paine? 

— Exact. 

Camera oferea o vedere destul de bună asupra docurilor și 
Helen văzu cum o femeie intră în câmpul vizual. Opri 
înregistrarea - păr lins și lung, haină mare și viu colorată peste 
un costum strâmt. Era, fără niciun dubiu, Samantha. Helen porni 
iar înregistrarea și se uită cum femeia iniţiază o conversaţie cu 
un bărbat care stătea lângă o camionetă. Parker păru să ia 
mâna bărbatului și să o bage între picioarele ei. Peste câteva 
clipe, cele două siluete urcară în spatele camionetei. 

— Camioneta nu se mișcă de acolo în următoarele trei ore. 
Apoi Parker iese. Nu pare în stare foarte bună și coboară în 
grabă din camionetă. 

Helen dădu din cap, dar ochii ei se îndreptau deja spre ora din 
josul ecranului. Dădu iar înregistrarea la momentul la care 
Parker urca în camionetă împreună cu partenerul ei. Ceasul 


VP - 158 


arăta 22:02. 

— Cât de precisă e ora acestei camere? 

— La secundă. 

Helen expiră, apoi făcu brusc un pas în faţă și trase cu toată 
puterea un șut în scaunul ei de birou. Acesta traversă încăperea 
și se izbi de perete, apoi se răsturnă. Fără să se deranjeze să 
ofere o explicație, ieși pe ușă și străbătu biroul de anchetă, în 
timp ce zeci de perechi de ochi o urmăreau. 


91. 


— Nu se ridică la înălțimea standardelor mele obișnuite. Dar în 
situaţia dată sunt destul de bune, nu crezi? 

Samantha întinse unghiile spre Helen, evident încântată de 
cele câteva articole de cosmetică de care reușise să facă rost. 

— Foarte frumos, îi spuse Helen, încercând să-și controleze 
enervarea. 

Avusese nevoie de aproape 20 de minute ca s-o scoată pe 
Samantha din arest, dar acest interval o calmase prea puţin. Jim 
Grieves plasase ora morții lui Paine undeva între 10:30 seara și 
6:30 dimineaţa următoare. În ciuda faptului că Paine murise 
încet, prezența lui Parker la docuri la ora 10 seara însemna că 
era mai mult decât probabil ca, după ea, altcineva să fi vizitat 
apartamentul lui Paine. 

— Vreau să arăt mereu cât mai bine. Nu știi niciodată cine 
poate să apară, nu-i așa? 

Avea un ton jucăuș, de tachinare. 

— Absolut. Dar nu vreau să prelungesc asta mai mult decât e 
necesar. Presupun că ești nerăbdătoare să ajungi acasă. 

Samantha dădu din umeri, dezamăgită de răspunsul lui Helen. 
Aștepta - spera - noi agresiuni din partea ei? 

— Ai dreptate. Nu se face să-mi las copiii singuri prea mult. 

— Exact. 

De fapt, păpușile Samanthei erau băgate toate în pungi, în 
laboratorul lui Meredith. Cu siguranţă Samantha își dăduse 
seama de asta, deci era un nou joc al ei? Helen se uită la dosar 
și îl răsfoi fără să spună nimic. Vedea cu colțul ochiului că 
Samantha se foiește și nu stă confortabil, ca și cum acest dialog 


VP - 159 


nu ar fi mers așa cum spera ea. 

— Aș vrea să clarificăm câteva detalii referitoare la seara pe 
care ai petrecut-o cu Max Paine. 

— Bineînţeles. 

— Data trecută am discutat puţin despre „Phoenix”. 

— Asta te-a pus în mișcare, nu-i așa? 

— Aș vrea ceva mai multe detalii despre ce ați făcut exact, îi 
ceru Helen, ignorându-i zeflemisirile. 

— O doamnă nu povestește niciodată astfel de lucruri. 

— Era sado-maso simplu sau ceva mai exotic? 

— A doua variantă. 

— Cu detalii, te rog. 

— Legare și sufocare. Eu vreau control total. 

— Și cum ajungi la asta? 

— Prin forţa personalităţii. 

— Dar legăturile? Folosești vreodată legături pentru mâini și 
picioare, de exemplu? 

— Bineînţeles. 

— Ai legat vreodată mâinile de glezne, astfel încât spatele să 
se aplece în față? 

— Da, așa e mai dureros. 

— Ai făcut asta cu Paine? spuse Helen, privind-o pe Parker 
drept în ochi. 

— Da, răspunse ea, refuzând să se lase intimidată. 

— Ai folosit și alt tip de legături? 

— Benzi, piele - am fost foarte meticuloasă. Voiam ca fiecare 
centimetru al tipului să fie acoperit. 

— Și pot să te întreb la ce oră ai părăsit apartamentul lui 
Paine? 

— Sincer, nu-mi amintesc. 

— Aproximativ. 

— Cam pe la 11, presupun. 

— Apoi te-ai dus acasă. 

— Cum am mai spus, da. 

Helen se lăsă pe spătarul scaunului. Câștigase această luptă, 
dar pierduse războiul și dintr-odată se simţi secată de energie. 
Jurământul ei sincer de a-l da pe mâna justiţiei pe ucigașul lui 
Jake părea acum o glumă. 

— De ce mă minţi, Samantha? 

— Nu mint. 


VP - 160 


— N-ai plecat de la apartamentul lui Paine la 11, ai plecat 
mult mai devreme și te-ai dus la docuri ca să faci sex pe bani. 

— Aiurea. 

— Te avem pe o cameră de supraveghere, așa că n-are rost 
să minţi. Așa te-ai ales cu vânătăile alea? Situaţia a devenit 
neplăcută în camionetă, nu-i așa? 

— Am fost cu Paine, insistă Samantha. 

— Da, dar când ai plecat, el se simţea bine. 

— Ti-am spus ce s-a întâmplat, cum a murit... 

— Ai reciclat detaliile morții lui Jake Elder. Max Paine a murit 
într-un costum Zentai, cu braţele legate /a spate, cu legături 
pentru mâini și picioare. Te-ai străduit mult, dar te-ai înșelat 
cam asupra tuturor detaliilor. 

— Minti. 

— S-a întâmplat ceva la Camerele de Tortură? De ce ai plecat 
într-o astfel de stare? Te-a respins cineva, te-a alungat? 

Samantha ezită puțin prea mult, oferindu-i lui Helen 
răspunsul. 

— Eram sigură, spuse Helen. 

— Aiurea. 

— Ştii, asta e o premieră pentru mine. N-am mai avut 
niciodată un suspect care să-și dorească atât de mult să fie 
acuzat de două crime. Mi-ai irosit timpul, nu-i aşa, Samantha? 

— Ai înţeles greșit, spuse Samantha, acum vizibil agitată. 

— Nu, tu ai înțeles greşit, spuse Helen, ridicându-se. Am 
terminat. 

Helen opri înregistrarea și ieși pe ușă, oprindu-se în timp ce o 
deschidea. 

— Mult noroc, Samantha. 

Apoi plecă, fără să aștepte răspunsul. 


92. 


Era în jur de 10 dimineața și Pound Shop era aglomerat. 
Mămici hărțuite care jonglau cu pachete mari de chipsuri, în 
timp ce pensionari bătrâni examinau rafturile în căutare de 
chilipiruri, încercând să mai tragă puțin de bugetul lor 
săptămânal. Era un loc ciudat în care să urzești o crimă. 


VP - 161 


Silueta înaltă și zveltă naviga prin mulţime, amuzată de 
priveliștile din jur. Toţi acești oameni erau atât de prinși în 
viețile lor, scormonind în cutiile cu chilipiruri și punând dulciuri 
amestecate în pungi boţite, că nu vedeau ce era drept în faţa 
lor. Ce-ar fi zis dacă și-ar fi dat seama? Ar fi fost îngroziți? Sau 
incitaţi? 

Poliţiștii nu erau nici ei mai buni. Echipa lui Grace ridicase o 
transsexuală terminată care ar fi putut să-i intereseze o vreme. 
Dar greșiseră mult și, chiar dacă probabil lui Grace avea să-i 
pice fisa curând, nu avea să-i rămână timp să prevină 
următoarea moarte. Aceasta era la doar câteva ore distanţă și 
deja apăreau aceleași sentimente. Însuflețire. Tensiune. Control. 
Eliberare. 

Dar aceasta avea să fie puţin diferită. Nu trebuia ca totul să 
devină previzibil, acum era momentul să ofere cu adevărat 
poliției un subiect de meditaţie. Celelalte fuseseră opere de 
artă, dar asta avea să fie mai prozaică, mai domestică. Asta 
avea să-i facă să înalțe capul și să ia notițe. A 

Casierița înregistra produsele, sporovăind prietenos. În modul 
ei neatent, devenea complice la crimă. Probabil că acesta era 
cel mai incitant lucru care i se întâmplase vreodată, și totuși ea 
nu-și dădea seama deloc de asta, crezând că era doar o vânzare 
banală a unor articole casnice prozaice. 

Dar era mai mult de atât. Mult mai mult de atât. Era începutul 
sfârșitului. 


93, 


— Am nevoie de tot ce-mi poți oferi. 

Meredith Walker era pe punctul de a se apuca de un sanaviș 
binemeritat, când Helen Grace dăduse buzna pe ușă. Colega ei 
părea furioasă și frustrată, iar după ce o puse pe Meredith la 
curent cu ultimele evoluţii, nu era greu de înțeles de ce. Cele 
două se închiseseră acum în biroul lui Meredith, cu maldăre de 
hârtii înșirate pe biroul din faţa lor. 

— Orice detaliu cât de mic. Răspunsul trebuie să fie pe aici pe 
undeva. 

— Așa crezi? 


VP - 162 


— Tipul ăsta nu e fantomă, e un om în carne și oase. Nu poate 
să se ducă la locul faptei și să nu lase nicio urmă. 

— Recunosc că e straniu, dar în mod evident a fost foarte 
atent. Poartă costum mulat, poate și mască, și nu-și scoate 
niciodată mănușile. Pe termostatul lui Paine nu există amprente, 
nimic pe clanțele ușilor sau pe costumul Zentai, pe legăturile 
pentru mâini și picioare... 

— Dar vreo probă indirectă? Ceva de pe coridoare, din fața 
apartamentului lui Paine, din coșurile de gunoi. 

— Încă examinăm, însă pentru orice avocat ar fi floare la 
ureche să se folosească de posibilitatea contaminării. 

— Îmi trebuie ceva. 

— Înţeleg asta, dar nu putem inventa probe prin magie. 

— Dar Camerele de Tortură? Ce avem acolo? 

— Douăzeci și trei de surse diferite de ADN la locul faptei. 
Cred că oamenii voștri le-au văzut deja. 

— Ce altceva? 

— Avem mai multe surse de ADN în proximitatea coridorului 
pentru care n-am găsit nicio potrivire. 

— Ce înţelegi prin „mai multe”? 

Meredith ridică de pe birou un dosar, lăsând să se vadă altul, 
din care scoase o foaie. 

— Avem... câteva sticle de bere, un chiștoc de ţigară, un 
prezervativ folosit, o mănușă. Toate conţin ADN care nu se 
potrivește cu nimic din arhivă. 

— E puţin probabil ca făptașul să fi făcut sex - modul de 
operare nu sugerează tipul ăsta de crimă -, dar poate unul 
dintre ceilalţi? 

Meredith dădu ușor din cap și ridică din umeri - părea la fel de 
puţin convinsă ca și Helen, care își frecă fața cu mâinile și se 
uită lung la foile de pe birou. Atât de multe date, atât de mic 
progresul. 

— Crezi că o să-l prindem? întrebă ea deodată. 

— E încă devreme, Helen. 

— Dar mereu mai scapă câte unul, nu-i așa? 

— O să facă o greșeală. Așa fac întotdeauna. Și când o să facă 
asta, tu o să-l aștepți. Am toată încrederea în tine. _ 

Helen îi mulțumi lui Meredith, apoi plecă. li era 
recunoscătoare pentru sprijinul pe care i-l oferea, dar acest caz 
se dovedise a fi atât de neobișnuit și de derutant, încât era 


VP - 163 


sincer preocupată pentru rezultatul final. 
Pentru prima oară în ani de zile, Helen începea să se 
îndoiască de sine. 


94. 


— Habar n-au de nimic. 

Tonul lui David Simons era nimicitor. 

— Au arestat pe cineva, i-au dat drumul. Arestează pe 
altcineva, îi dau drumul și ei... 

Emilia dădu din cap, lăsându-l pe Simons să vitupereze. 
Asemenea multor altora din comunitatea BDSM, arestarea lui 
Michael Parker îi dăduse și lui speranţe. Astfel, vestea eliberării 
bruște a acestuia fusese ca un pumn, întâmpinat cu un val de 
furie. Mulţi erau derutațţi, alţii erau speriaţi, însă doar Simons 
avusese o legătură personală cu una dintre victime. De aceea 
era el acum atât de înverșunat. 

— E incredibil de frustrant, spuse Emilia când Simons trase în 
sfârșit aer în piept. Toţi vrem dreptate pentru Jake și ancheta 
pare... în cel mai bun caz, nefocalizată. Și de asta voiam să 
vorbesc cu tine. 

Simons ridică brusc privirea, intrigat și surprins. 

— lartă-mă că reiau niște amintiri dureroase, dar când am 
discutat înainte, ai spus că a mai existat și a/tcineva în viaţa lui 
Jake? O femeie pe care o plăcea. 

Simons o privi fix, evident nefericit să i se reamintească de 
asta. 

— Îmi dau seama că e ceva dificil pentru tine, continuă Emilia, 
dar e foarte important. Ce ţi-a spus Jake despre natura relaţiei 
lor? 

— Nu prea multe - a trebuit să-i smulg vorbele cu cleștele. 

— Şi? 

— Și era complicat. La început a negat că ar fi simţit vreodată 
ceva pentru femeia asta. Apoi a spus că, de fapt, nu mai simţea 
nimic pentru ea, dar eu nu sunt sigur că era adevărat. La un 
moment dat, o urmărea, după ce ea l-a abandonat... 

— O pândea? 

— N-am spus asta. Dar avea unele dificultăți... în a accepta 


VP - 164 


refuzul. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Ea l-a snopit. 

— L-a atacat? 

— El a speriat-o și a primit ce merita. Ea l-a pocnit cu casca 
de motociclistă, cred, și după asta el a lăsat-o în pace. 
Bineînţeles, nu i-a făcut plăcere să-mi spună asta, dar trebuia să 
aflu tot. Deși nu-mi făcea bine... 

Emilia ezită - notându-și „cască de motociclistă” -, apoi 
întrebă: 

— Ai spus că i-ai văzut împreună - pe Jake și pe femeia asta. 
Ei i-ai văzut fața? 

— Doar pentru o clipă, dar am fost foarte intrigat... 

— Ai recunoaște-o acum? 

— De ce? De ce îmi pui întrebările astea? 

— Uite ce e, David, știu că probabil ţi se pare ciudat, dar eu 
încerc să asamblez o imagine pe cât posibil completă despre 
viața lui Jake. Din motive pe care le vei înțelege cu timpul, nu 
sunt convinsă că putem avea deplină încredere în ancheta 
poliţiei și cineva trebuie să poarte mai departe lupta în numele 
lui Jake. 

Simons se uită la ea, apoi spuse: 

— Da, cred că aș recunoaște-o. 

Emilia băgă mâna în geantă. Scoase dinăuntru o fotografie și 
o puse pe masă. 

— Ea e? 

Simons se aplecă în faţă. Emilia îl privea cu atenţie. Încerca să 
rămână calmă, dar era cu inima în gât. În cele din urmă, Simons 
ridică privirea spre ea și spuse: 

— Da, ea e. 


95. 


Angelique stătea pe pat, cu ochii ațintiți asupra televizorului. 
Erau știrile de seară, care începuseră cu ultimele evoluții din 
cazul Jake Elder, oferind publicului imagini cu Michael Parker - 
„Samantha” -, care alerga spre apartamentul ei, în timp ce 
jurnaliștii locali o hărțuiau. 


VP - 165 


În ciuda înălţimii ei, Samantha arăta deodată mică, o făptură 
jalnică, încât părea o minune că intrase în atenţia poliţiei. 
Samantha era evident dată naibii, dar oare chiar crezuseră că 
are abilităţile de organizare necesare pentru a duce la bun 
sfârșit o crimă dublă atât de complexă? Pe internet se 
scurseseră detalii despre moartea lui Paine, care stârniseră un 
val de reacţii pe rețelele de socializare. Unii comentatori erau 
scârbiţi, alţii impresionați în mod straniu de natura complicată a 
crimei. Dar nimeni nu arătase în public cu degetul spre 
Samantha, în ciuda practicii obișnuite a zilelor noastre de a 
judeca prin insinuări. Poliţia ar fi trebuit să înțeleagă ceva de aici 
- uneori merită să asculţi de vocea străzii. 

Așa, însă, acuzaseră doi oameni nevinovaţi, cu rezultate 
previzibile. Ce avea să facă Samantha acum? Fusese 
întotdeauna foarte tensionată - cum avea să reacționeze acum 
la furtuna de mizerii care se abătea asupra ei? Avea să se 
ghemuiască în interiorul apartamentului ei mic și dărăpănat, 
fără să aibă cine s-o consoleze în afara păpușilor? N-ar fi fost 
deloc surprinzător dacă ar fi luat-o pe urmele lui Paul Jackson, 
chiar dacă ceva îi spunea lui Angelique că Samantha ar putea fi 
mai eficientă în atingerea obiectivului. 

Ce făceau acum Grace și echipa ei? Acum când trebuiau s-o ia 
de la zero? Mai aveau ei încredere în conducătoarea lor? Se mai 
bazau pe ea să obţină un rezultat? Era chinuitor să nu știi, dar 
nu avea ce să facă în privinţa asta. Următoarele câteva zile 
aveau să scoată totul la lumină, iar între timp Angelique nu avea 
altceva de făcut decât să privească și să aștepte. 


96. 


— Aș vrea să ne mai uităm o dată la carduri. 

Helen o făcu pe Charlie să tresară atunci când apăru lângă 
biroul ei. Oricât ai fi lucrat cu ea, nu te obișnuiai niciodată cu 
modul în care se strecura neauzită. 

— Le-am verificat de mai multe ori, răspunse Charlie rapid. 
Cei doi proprietari de carduri au folosit multe magazine și site- 
uri identice, așa că frauda o să fie greu de depistat. Uită-te la 
listă - Amazon, Ticketmaster, Trainline, Sainsbury, Gumtree, 


VP - 166 


iTunes, Pets and Home... 

— Atunci hai s-o abordăm din alt unghi. Dacă e fraudă pe 
internet, atunci va fi practic imposibil de localizat, așa că hai să 
ne concentrăm pe magazinele de desfacere. Noi am presupus 
că ucigașul nostru a clonat cardurile tocmai pentru a facilita 
aceste crime. Dar e mai probabil să fi fost implicat mai întâi în 
infracţiuni minore și doar apoi să avanseze la infracţiuni mai 
grave. 

— Deci ar trebui să căutăm escroci cu experienţă în carduri... 

— Exact. Duceţi-vă la magazinele din oraș pe care victimele 
fraudei le foloseau în mod regulat. Unui angajat i-ar fi destul de 
ușor să rețină datele când face o tranzacţie, așa că hai să 
vedem dacă vreunul dintre angajaţi - foști sau actuali - are 
cazier pentru fraudă cu carduri. Nu vă limitați la infracţiuni 
recente - genul ăsta de infracţiune se desfășoară pe mai mult 
timp. 

— Dar dacă ei sunt în arhivă, n-am fi obţinut o potrivire cu 
una dintre sursele de ADN de la unul dintre locurile faptei? 

— Nu neapărat. E posibil să fi fost interogați, dar nu și puși 
sub acuzare. Sau e posibil ca ucigașul nostru să fie extrem de 
precaut. Pe Paine nici nu l-a atins, dar a reușit să-l ucidă. Poate 
că la fel a fost și cu Jake Elder. 

Charlie dădu din cap, dar era un gând deprimant. Oare vânau 
fantome? 

— La început, am crezut că investigaţiile criminaliștilor o să 
fie esenţiale, dată fiind lipsa martorilor credibili, continuă Helen. 
Dar acum nu cred că beneficiem de acest lux. Și atunci căutăm 
greșeli minuscule, mici piese de puzzle care puse laolaltă... 

— Ne duc la omul nostru. Dar ar trebui să știi că, și dacă 
alegem doar magazinele de desfacere, e o listă foarte lungă... 

— Știu că e ca acul în carul cu fân... 

— Uite ce, eu fac asta cu plăcere, bineînţeles. 

— Bun. Mulţumesc. 

Helen se întoarse să plece, dar Charlie mai avea ceva de zis. 

— Helen, știu că am spus prea multe ieri. 

— Nu e vina ta, Charlie, ci a mea. 

— Oricum ar fi, voiam să-ţi spun că îmi pare foarte rău și că o 
să fac orice e necesar ca să te ajut să soluţionezi cazul. 

— Mulţumesc. 

Helen ar fi trebuit să continue și să își ceară și ea scuze 


VP - 167 


pentru comportamentul e; capricios, dar nu era suficient de 
sigură pe ea însăși și ceva din atitudinea lui Charlie îi spunea că 
nu e necesar. Asta înseamnă un prieten adevărat. 

— Să mă anunţi dacă găsești ceva, spuse Helen, întorcându- 
se să plece. 

— Sigur. Unde te duci? 

Helen se opri în ușa biroului de anchetă și se întoarse spre 
Charlie. 

— Să pătrund în mintea unui ucigaș. 


97. 


Control. Sadism. Legare. Victimă. Dominator. Cunoastere. 
Putere. 

Furie. Dezgust. Ură de sine. Durere. 

Helen scria rapid, acoperind tabla albă cu mâzgăliturile ei. 
Ocupase una dintre camerele de interviu mai izolate, umpluse 
masa cu dosare și lăsase jaluzelele. Voia să fie singură cu 
făptașul, să testeze din nou profilul psihologic rudimentar pe 
care i-l făcuseră, ca să vadă dacă nu cumva îi scăpase ceva 
evident. Citi indicatorii de comportament, motivele probabile și 
analiza probelor, încercând să-și imagineze ce se întâmpla în 
mintea ucigașului în momentul crimei. 

— Pot să particip și eu? 

Helen ridică privirea, surprinsă, și îl descoperi pe Jonathan 
Gardam în ușă. 

— Scuze, eram căzută pe gânduri. Intră. 

Gardam împinse ușa și se apropie de tablă. Rămase acolo o 
clipă, contemplând cuvintele scrise pe ea. 

— Cum merge cu profilul? 

— Încet. Avem puţine lucruri pe care să le putem folosi. 

— Spune-mi. 

— Zău, n-avem mare lucru... 

— Mi-ar plăcea să ajut, dacă pot. Cândva am fost un detectiv- 
inspector destul de bun. 

Helen ezită. Prefera să-și facă introspecţția singură, dar tonul 
lui Gardam nu accepta refuz și poate că ea putea să facă o 
excepţie. Nu ajungea prea departe de una singură. 


VP - 168 


— Cred că elementul-cheie e controlul. Controlul asupra lui, a 
victimei, a noastră. E un individ perfect funcţional, cu o impresie 
exagerată despre propria importanță, cineva care crede că 
lumea nu-l înțelege. Vrea să ia contact cu noi, dar face asta doar 
în termenii lui, lăsându-ne crime-manifest pe care să le 
interpretăm. 

— Deci îi place jocul? 

— Absolut. Cred că îi place să ne chinuie, să ne tachineze, să 
se joace de-a Dumnezeu. 

— Atunci e probabil să locuiască singur? Să aibă un mediu 
casnic pe care îl poate controla? 

— Posibil, dar poate să aibă partener, chiar familie. Poate îi 
controlează la fel cum își controlează victimele sau poate că ei îl 
domină pe el. 

Gardam dădu din cap, gândindu-se la asta. 

— In opinia noastră, victimele sunt alese anume? 

— Dacă ar fi, m-aș aștepta să văd mai multe semne de 
violenţă fățișă asupra lor. 

— Deci are ceva împotriva celor din comunitatea BDSM? 

— Posibil. 

— Are o problemă morală cu sado-maso? A avut parte de o 
experienţă neplăcută? Poate că un incident din interiorul 
comunităţii a declanșat totul? 

Helen se gândi la asta. 

— Nu vreau să fiu indiscret, se hazardă Gardam, dar trebuie 
să fi dat peste astfel de oameni - cum e lumea asta? 

— Nu e chiar atât de ciudată pe cât ai crede, răspunse Helen 
rapid. Oamenii ajung aici din tot felul de motive, dar în general e 
ceva profesionist, discret și consensual. 

— Insă trebuie să existe oameni care vor să ducă lucrurile la 
extrem... 

— Poate în întâlniri private. Ședinţele profesioniste au reguli 
de siguranţă stricte, care sunt respectate cu religiozitate. 

— Deci tipul ăsta a trecut de nivelul amator? E experimentat? 

— judecând după cunoștințele și activităţile lui, aș spune că 
știe bine lumea asta. Nu pare să vrea să fie pedepsit, expus sau 
abuzat, vrea să fie el cel care deţine superioritatea. E posibil să 
vină dintr-o situaţie în care nu are niciun control, nicio speranţă. 
Poate să fie victima unor abuzuri, cineva prins într-o relație 
nesănătoasă, cineva împovărat de un bagaj emoţional pe care 


VP - 169 


nu-l poate răscumpăra în niciun alt mod. 

— Vreunul dintre lucrurile astea ţi se aplică și ţie? 

Helen tăcu, surprinsă de întrebare. 

— Uite ce e, spune-mi să mă duc dracului dacă vrei, dar ești 
cea mai bună resursă a noastră pentru înţelegerea acestui 
individ. Ințeleg că nu vrei să informezi echipa despre această 
latură a vieţii tale, dar între noi... 

Helen îl privi fix pe Gardam, apoi spuse: 

— Fac asta pentru că funcţionează. 

— Pentru că simţi... vinovăţie? 

— Vinovăţie, regret, furie. 

— Și te ajută? Te liniștește, te reconfortează... 

— O vreme. 

— Dar apoi sentimentele astea revin? 

Helen dădu din umeri, dar nu negă. 

— Crezi că sentimentele astea o să dispară vreodată? insistă 
Gardam. 

— Nu sunt sigură. Pare stupid... dar uneori simt... că sunt 
pătată. Că sunt înfierată pentru ce s-a întâmplat în trecut... 

— E un semn pe care nu-l vede nimeni altcineva. 

— Îl văd eu. 

Gardam se uită la ea pentru o clipă. Părea să caute cuvintele 
potrivite. In cele din urmă, spuse: 

— Chiar crezi că ești... blestemată? 

— Exact asta simt. 

— Știi, nu trebuie neapărat să fie așa... 

— Crede-mă, dacă aș găsi o cale de scăpare, aș folosi-o. 

— Atunci lasă-mă să te ajut. Ai făcut primul pas când mi te-ai 
confesat. Nu lăsa să se irosească șansa asta. Lasă-mă... să te 
ajut. 

Gardam făcu un pas în faţă și întinse mâna spre ea. Zâmbetul 
de pe faţa lui era amabil, dar ferm. 

— Știu că te simţi singură, Helen, știu că te simţi pierdută... 

Helen făcu un pas în spate, dar Gardam continuă să 
avanseze. 

— Și nu suport gândul că ești singură în apartamentul ăla, cu 
tot ce se întâmplă aici. 

Gardam arătă spre tablă. 

— O să mă descurc. Uite ce e, cred că ar fi mai bine să... 

— Mi-ai mărturisit asta pentru un motiv. Nu te teme acum. 


VP - 170 


Gardam puse mâna pe obrazul lui Helen. 

— Asta o să ne prindă bine amândurora. 

Helen ridică mâna ca să îndepărteze mâna lui, dar dintr-odată 
Gardam o trase spre el. Apoi ea îi simți gura pe gura ei. Ridică 
mâna spre pieptul lui, ca să-l împingă, dar el continua să 
avanseze, mușcând-o cu dinţii de buza de jos. 

Helen se trase brusc în spate. Dar brațele lui erau în 
continuare în jurul ei, iar când ea încercă să se smulgă din 
strânsoarea lui, se izbi de masă. 

— Nu încerca să fugi, Helen, o mustră Gardam, trecându-și 
mâna peste spatele și fundul ei. 

Avansă iar către ea, dar de data asta Helen lovi prima, 
zgâriindu-l cu unghiile pe partea laterală a feţei. Gardam se 
trase înapoi, șocat, oferindu-i lui Helen șansa de care avea 
nevoie. ÎI lovi puternic cu genunchiul în vintre - o dată, de două 
ori, de trei ori. 

Gardam se prăbuși la podea. 

Helen păși peste el și traversă rapid încăperea. Ajunse la ușă 
și se năpusti afară, lăsându-l pe șeful ei întins pe podea, icnind 
încet pe mochetă. Helen nu privi înapoi nici măcar o dată. Acum 
voia doar să plece de acolo. 


98. 


Ochii întregii lumi erau acum asupra ei. 

Samantha detesta batjocura, detesta atenţia, detesta să fie 
judecată. Dar acum avea parte din plin de toate trei. Trăsese 
perdelele, își închisese mobilul, dar interfonul continua să sune 
la nesfârșit. Nu se pricepea deloc la electrice, așa că în cele din 
urmă îl smulsese de pe perete și îl aruncase spre ușă, cu un 
torent de înjurături. La puţin timp după aceea, mâna de 
jurnaliști care o hărțuiseră și înghiontiseră în drum spre casă 
reușiseră să pătrundă în bloc. 

Samantha nu prea avea cum să cheme poliţia, iar proprietarul 
ei nu răspundea la telefon, așa că jurnaliștii erau în continuare 
la ușă, strigau, băteau și glumeau. Pentru ei asta era ceva 
normal. 

O vreme, suportase, ignorând rugăminţile lor pentru un 


VP - 171 


interviu, și stătuse în tăcere în sufragerie. Dar în cele din urmă 
nu mai rezistase și se retrăsese în spatele casei. Dăduse muzica 
la maximum și le oferise puţin dark metal. Lor le plăcuse asta la 
nebunie, bineînţeles - adăuga puţină „culoare” articolelor lor -, 
dar ei nu-i păsa. Voia doar să rupă legătura cu lumea o vreme. 

Poliţia îi furase majoritatea bunurilor, hainele, chiar și copiii ei. 
Dar rataseră ceva. Două păpuși pe care le luase de la un târg de 
vechituri și pe care le numise Ducele și Ducesa, din pricina 
gătelii lor. Acum, stăteau în colţul unui sertar al patului, exilate 
temporar acolo din cauza lipsei de spaţiu din cameră. Samantha 
le scoase din ascunzătoarea lor și le întinse pe podea, în faţa ei. 
Deocamdată, erau singura ei companie, dar chiar și ele păreau 
să o privească ciudat astăzi, cu ochii morți și negri, aruncând 
doar suspiciune și dezamăgire. Ea văzuse de nenumărate ori 
acea privire în copilărie. 

Dumnezeule, cât tânjea după ceva de băut, dar nu avea cum 
să iasă să-și cumpere. Riscase și pierduse, savurase atenţia pe 
care i-o acordaseră polițiștii în timp ce ea îi conducea într-un 
dans vesel și fără rost, doar ca să fie aruncată la o parte după 
ce aceștia își dăduseră seama că ea minţea de îngheţau apele. 
Nu voise decât o clipă de celebritate, dar cu ce consecințe 
amarnice se alesese din cauza asta. 

Samantha voia companie, dar nu exista așa ceva. Voia un loc 
în care să se adăpostească de lume, dar chiar și acesta părea 
să-i fi fost luat acum. Apartamentul ei mizer și dărăpănat fusese 
un refugiu pentru ea atât de mult timp. Dar acum totul se 
terminase. Acum era doar o casă neînsufleţită. 


99, 


Sanderson își goli paharul și se gândi dacă ar fi înțelept să 
mai ia unul. Era doar o halbă de bere slabă - nu tocmai 
conformă standardelor lui Oliver Reed -, și totuși ezita. Știa 
mulți polițai care își distruseseră o carieră foarte bună deoarece 
căzuseră în obișnuinţe nocive. De-a lungul anilor, crâșma The 
Mermaid, ascunsă pe o străduță lăturalnică de lângă Sediul 
Central, fusese scena mai multor căderi în dizgrație. Ar fi trebuit 
să fie la sală, să pedaleze pe bicicleta medicinală, dar cumva în 


VP - 172 


seara asta nu se simţea în stare să dea ochii cu toată acea 
însuflețire și energie pozitivă. Alternativă era să se întoarcă în 
apartamentul ei prost încălzit, cu un frigider gol, așa că se 
retrăsese în crâșma călduroasă, ignorând privirile ocazionale ale 
bărbaţilor dornici de flirt din bar, ca să savureze o halbă de bere 
continentală prea scumpă. 

— Pot să-ţi mai iau una? 

Sanderson ridică privirea și o descoperi lângă ea pe Emilia 
Garanita. 

— Mă întâlnesc cu cineva în curând, dar am jumătate de oră 
de omorât. La ce priviri ţi se aruncă, i-ar prinde bine o 
însoţitoare. 

Sanderson presupuse că mințea, dar nu îi zise imediat să-și ia 
tălpășița. Garanita se dovedise utilă în trecut și poate că orice 
companie era mai bună decât niciuna. Trebuia să fie atentă, dar 
ce mai conta? 

Peste câteva clipe, Emilia se întoarse cu două halbe. 

— Aș fi crezut că lucraţi până târziu. 

— Am luat o pauză. În seara asta, am făcut tot ce se putea 
face. 

— Sunt sigură. 

Sanderson detectă nota de sarcasm, dar nu-i purta pică 
Emiliei pentru scepticismul ei. Sanderson iniţiase mai multe 
dintre direcţiile în curs ale anchetei, dar nu avea prea multă 
încredere că vreuna dintre ele avea să dea rezultate pe termen 
scurt. Mai mult, Helen părea să fi dispărut complet, accentuând 
senzaţia lui Sanderson că lucrurile stagnau. Ancheta părea 
obstrucţionată și fisurată moral, iar cariera ei nu ajungea 
nicăieri. Conflictul cu Charlie risca să scindeze echipa, iar 
Sanderson se temea că populara ei rivală avea să fie 
învingătoarea firească. 

— Și cum mergetreaba de fapt? întrebă Emilia voios. 

— N-ai vrea să nu discutăm despre muncă? 

— Bineînţeles, dar dacă vrei să-mi spui ceva, neoficial... 

— Nu, mulțumesc. 

— Ei, atunci lasă-mă să te ajut eu pe tine. Știu că nu prea îţi 
merge bine. 

Sanderson ridică privirea din halbă. 

— Trebuie să fie dificil acum când sunt doi detectivi-sergenţi, 
mai ales că Brooks și Grace sunt atât de apropiate. Mie nu-mi 


VP - 173 


place să pariez, dar când Grace o să avanseze în cele din urmă, 
cred că Brooks o să fie favorită să-i ia locul, nu crezi? 

Sanderson o privi lung, dar nu spuse nimic. 

— Trebuie să fie enervant să fii dată la o parte, și despre asta 
voiam să vorbesc cu tine. 

— Uite ce, situaţia e dificilă - sunt sigură că ai auzit bârfe -, 
dar eu nu fac târguri din astea, Emilia. Dacă vrei să afli mai 
multe despre caz, e o conferință de presă care începe peste 
zece minute le Sediul Central... 

— Nu mă interesează conferința. Întrebările pe care vreau să 
ţi le pun eu nu pot primi răspunsuri la o conferință de presă. 

Sanderson se uită la Emilia, intrigată. 

— Ce o să-ţi spun eu e confidenţial. Am informații importante 
referitoare la crime. 

Emilia lăsă cuvintele ei să-și facă efectul, apoi continuă: 

— Dacă acţionăm pe baza acestor informaţii, consecințele 
pentru Poliţia din Hampshire vor fi profunde, așa că trebuie să 
știu dacă pot să am încredere în tine. Pot să am încredere în 
tine, Joanne? 

— Bineînţeles. 

— Bun. 

Emilia zâmbi și se apropie, coborându-și vocea până la 
șoaptă. 

— Pentru că o să-ţi fac o ofertă pe care n-o s-o poți refuza. 

Acum Sanderson își dădu seama că Emilia minţise că se 
întâlnește cu un prieten. Venise aici pentru ea. 


100. 


— Va trebui să te ocupi chiar tu de asta. 

— Nu pot să mă duc fără un ofiţer superior. Eu sunt ofițer de 
relaţii cu presa, fir-ar a naibii. 

— Atunci fă-ţi datoria - fă legătura cu presa, răspunse 
Gardam tăios. 

— Că nu o să fie detectivul-inspector Grace e una - sunt 
obișnuită cu asta -, dar nu pot să mă duc fără tine. O sa-și dea 
seama că ceva nu e în regulă și o să profite de asta. 

— Atunci găsește-o pe Brooks sau pe Sanderson. 


VP - 174 


— Crede-mă, am încercat. Și - ca să știi - aș aprecia dacă m- 
ai suna în loc să-mi trimiţi e-mail. Să te retragi în ultima clipă nu 
e... 

— Dar asta e, așa că împacă-cte cu ideea. Nu e o dezbatere, 
fir-ar a dracu'. 

Detectivul-sergent Maddy Wicket păru suficient de 
deconcertată pentru ca Gardam să-și îmblânzească tonul. 

— Vită-te la mine. Nu pot să dau ochii cu ei așa. 

Maddy se uită ţintă la zgârieturile de pe obrazul lui drept. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am gândit să alerg puţin, să mai schimb sala de sport a 
poliţiei. Am intrat drept într-o creangă afurisită și acum arăt de 
parc-am fost jefuit. Nu e cea mai bună reclamă pentru un poliţist 
municipal. 

Maddy ar fi vrut să-l contrazică, dar chiar și ea își dădea 
seama că Gardam are dreptate. 

— Putem să anulăm, dacă vrei, sugeră Gardam. Dacă nu 
cumva vrei să amâni câteva ore și să încerci să dai de Brooks 
între timp? 

În mod previzibil, Maddy se repezi asupra acestei posibilităţi. 
Îi plăcea la nebunie să salveze pe cineva și începu să treacă în 
revistă variantele pe care le aveau. Gardam dădu din cap, dar 
nu o mai asculta. Retrăia clipele din camera de interviu cu 
Helen. 

Ea venise la el. Îl pusese la mari încercări, părând glacială și 
retractilă la început, dar asta făcuse parte din strategia ei. Incet- 
încet, Helen se deschisese și în ultimele câteva săptămâni se 
dăduse la el în mod direct. Nu-i spui unui bărbat lucruri de felul 
ăsta fără să te aștepți la o reacţie. Era o invitaţie explicită, iar 
când el îi dăduse curs, ea îl atacase. 

Oare fugise de frică? Sau pentru că el era căsătorit? Nu, 
reacţia ei fusese mult prea agresivă ca să se explice așa. In alte 
circumstanţe, Gardam ar fi acuzat-o de vătămare corporală, dar 
în cazul ăsta nu putea să procedeze așa. Oare ea mai făcuse 
asta? El bănuia că da. Șeful ei anterior fusese femeie, dar cel 
dinaintea ei fusese bărbat. Acesta plecase brusc, după ce se 
duelase cu ea - oare Helen îl păcălise în același mod? 

Trebuia salvată de sine însăși - ea voia să fie salvată - și îl 
făcuse pe el să creadă că e bărbatul care poate să facă asta. Lui 
îi plăcea durerea ei, însă voia s-o scape de ea, s-o protejeze de 


VP - 175 


întunericul din lume. O considerase întotdeauna o pasăre rănită 
care are nevoie de căldură, confort și iubire. Dar acum știa că 
Helen Grace nu e altceva decât o cochetă frigidă fără inimă. 


101. 


Helen închise ușa de la intrare și o încuie. Se sprijini de ea, 
închise ochii și se strădui să nu plângă. Plecase de la secţie și se 
dusese direct acasă, conducând prea repede, abia observându-i 
pe ceilalţi șoferi. Îi bubuia inima, iar acum scoase ţigările din 
buzunar, dar le scăpă din mâini. Tremura - încă era în stare de 
ŞOC. 

Relua iar și iar în minte ultimele două ore, abia venindu-i să 
creadă că erau reale. Trecuseră peste 20 de ani de când cineva 
manifestase agresivitate sexuală față de ea și nu s-ar fi așteptat 
niciodată să i se întâmple asta în Sediul Central. Secţia fusese 
atât de mult timp refugiul ei, locul în care putea fi o fiinţă umană 
normală și funcțională - dar Gardam distrusese toate astea. 

Ce dracu’ o fi fost în capul lui? Ea îi vorbise cu titlu 
confidențial, ca unui prieten. Fusese îngrijorată de impactul pe 
care trecutul ei l-ar fi putut avea asupra cazului, dar asta era 
tot. Nu încurajase niciodată interesul lui față de ea. Dimpotrivă, 
pusese atenţia pe care i-o acorda el pe seama faptului că era un 
bun manager, un ofițer de linia întâi care știe cum e să conduci 
o anchetă importantă. Ce semne sesizase el care să-l facă să 
creadă că se poate comporta așa? 

Era aproape neverosimil, și Helen ar fi vrut să facă totul să 
dispară, dar avea încă sub unghii pielea lui, iar pe față mirosul 
aftershave-ului lui. Se duse imediat la baie, își scoase haina și 
bluza și își dădu cu apă fierbinte pe faţă, gât și mâini. Nu după 
mult timp părul îi picura și rimelul i se întinsese, dar era curată. 

Își șterse părul și se uită în oglindă. Ce să facă acum? Să-l 
raporteze? Ce făcuse Gardam era complet inacceptabil, dar nu o 
rânise și, dacă ar fi contrazis relatarea ei, cum Dumnezeu ar fi 
putut să dovedească ea că spune adevărul? Ar fi fost cuvântul 
lui împotriva cuvântului ei. 

Avea să-l raporteze. Trebuia să-l raporteze. Dar gândul acesta 
o făcea să-i vină rău și, în plus, Helen putea să iasă prost din 


VP - 176 


asta - Gardam avea prieteni sus-puși. Nu s-ar mai fi pus 
problema ca ea să continue cu ancheta, să facă dreptate pentru 
Jake. Dar oare chiar putea să se ducă înapoi la serviciu ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să i se subordoneze lui Gardam 
ca de obicei? Acum știa ce crede el despre ea și nu se putea opri 
să se gândească încontinuu la asta. 

Bzz. 

Zgomotul se auzise undeva la periferia conștiinței ei, dar 
acum Helen îl auzi clar. 

Bzz. 

Din nou. Venea de undeva din apartament. Helen intui 
pericol. Își scoase bastonul, îl întinse și se strecură încet spre 
sursa zgomotului. 

Bzz. 

Venea din bucătărie. Unde naiba era? 

Bzz. 

Helen îşi pierdu răbdarea și intră rapid înăuntru. În bucătărie 
nu era nimeni, dar priveliștea care o întâmpină o făcu să se 
oprească brusc. Telefonul ei privat era în mijlocul mesei din 
bucătărie. Mobilul pe care îl aruncase într-un canal cu trei zile în 
urmă. Acum era încărcat și bâzâia că primise un SMS. 

Helen inspectă încăperea. Cine îl pusese acolo? Mai era acel 
cineva în apartament? Fereastra de la bucătărie era închisă, dar 
cea de la sufragerie? De la dormitor? Helen se repezi din 
bucătărie, cu bastonul ridicat, ca să verifice ferestrele, 
dulapurile, sub pat. Inima îi bătea rapid, dar nu se vedea nicăieri 
niciun intrus. Era singură. 

Cine o văzuse aruncând telefonul? Cine i-l adusese înapoi? De 
ce făcuse asta? 

Helen intră rapid în bucătărie. Luă o cârpă din cuier, își 
acoperi mâna și ridică telefonul cu grijă. Apăsă pe CITEȘTE prin 
stofa de bumbac. Mesajul apăru - era de la Angelique și era 
scurt și agreabil: 

Trebuie să ne întâlnim. 


102. 


Helen parcă motocicleta la trei intersecţii distanţă, apoi 


VP - 177 


începu să meargă grăbit spre apartamentul lui Angelique. 
Soarele apusese deja și Helen se ţinea aproape de pereți, 
evitând strălucirea portocaliu-închis a stâlpilor de iluminat. 
Habar n-avea în ce se băga, dar nu voia să-și anunţe sosirea. 

Oare Angelique o urmărise în seara aia? O văzuse cum aruncă 
telefonul în canal? Dacă da, de ce îl pescuise și cum reușise să 
intre în apartamentul ei? Femeia de serviciu a lui Helen fusese 
acolo astăzi, era posibil să fi uitat să încuie ușa cum trebuie, dar 
de obicei era foarte scrupuloasă în privinţa siguranţei. Reușise 
Angelique să obţină cumva o cheie? 

Nu prea avea sens, dar în minte îi apăru umbra unei amintiri. 
Helen își aduse aminte că se uitase pe lista întocmită de 
Sanderson cu numele celor care participaseră la degustarea ei 
sau mergeau acolo frecvent. Exista undeva pe lista aceea o 
Angelique - Helen era sigură de asta -, dar la acel moment nu 
dăduse atenţie acestui fapt. Sanderson nu se întâlnise cu ea, nu 
aveau date specifice despre ea și nu exista măcar vreo garanţie 
că e aceeași persoană. Dar fusese pe listă - făcea parte din 
comunitate. Era foarte posibil să aibă mărimea 39 la pantofi și, 
din ce-și amintea Helen, chiar îi plăcea să poarte ghete. Oare îl 
cunoștea pe Paine? Frecventase Camerele de Tortură? Și, dacă 
era responsabilă pentru aceste crime, ce o mâna? 

Întrebarea principală din mintea lui Helen era de ce se 
străduise atât de mult s-o cheme. Dacă voia să fie anonimă sau 
discretă, ar fi existat modalități mai ușoare și mai puţin sinistre 
de-a o face. Atunci ce era asta? Un fel de joc de putere? Un 
semnal că ea deţine puterea? 

Helen se opri în capătul străzii lui Angelique. Strada se afla în 
apropierea docurilor și era compusă în mare parte din depozite 
transformate și câteva magazine specializate, care în marea lor 
majoritate păreau să nu fie deschise niciodată. Nu păreau să 
existe camere de supraveghere pe stradă, așa că Helen avansă 
rapid, mergând pe partea cealaltă a străzii ca să poată vedea 
mai bine clădirea lui Angelique. 

Clădirea era chiar pe mijlocul străzii liniștite, lipită de alt bloc 
mare de apartamente. Nu părea să existe o intrare prin spate și 
nici scară de incendiu. Singura posibilitate de intrare era pe ușa 
din faţă. Acest lucru o neliniștea pe Helen, dar exista un avantaj. 
În bloc mai funcționau încă două lucrătoare sexuale, ceea ce 
însemna că ușa din faţă era utilizată des, mai ales după căderea 


VP - 178 


întunericului. Helen traversă strada și se opri la câţiva metri de 
ușa de la intrare, mascată de câteva containere mari de gunoi. 

Expiră încet, încercând să-și liniștească inima care bubuia. 
Fusese oare o nesăbuinţă să vină aici? De fapt nu prea avea de 
ales - trebuia să afle de ce se juca Angelique cu ea -, dar asta n- 
o făcea deloc mai puţin temătoare. Nu era teritoriul ei, și nici nu 
venea în niște circumstanţe alese de ea. Dansa pe sârma întinsă 
de altcineva. 

Un zgomot o făcu să ridice privirea - un bărbat cu palton și 
servietă ieșea grăbit din bloc. Helen îl lăsă câteva secunde, apoi 
ieși din ascunzătoarea ei - ca să împiedice ușa grea de la intrare 
să se închidă. Țâșni în față, apucă clanţța și îi opri mișcarea 
exact la timp. 

Intră și lăsă ușa să se închidă ușor, apoi privi în sus pe scări. 
Nu se vedea nimeni și totul era liniștit, așa că Helen urcă încet 
scările. Ajunse repede la etajul doi, în fața apartamentului lui 
Angelique. Fără să ezite, își scoase cardul de credit din 
buzunarul gecii. Dacă era încuiat și cu yala, nu avea ce să facă. 
Dar dacă nu... 

Strecură cardul în fanta dintre ușă și toc și îl mișcă în sus, 
căutând zăvorul. Cardul dădu de metal, iar Helen îl împinse 
înainte și înapoi, scoțând limba de metal din lăcașul ei. Impinse 
în ușă și peste câteva clipe o deschise cu un zgomot ușor. 

Helen intră și ascultă. De deasupra se auzea un ritm 
îndepărtat - cineva de la un etaj de sus dăduse muzica tare -, 
dar în acest apartament era liniște. Și beznă. Helen scoase fără 
zgomot bastonul din buzunar, îl întinse și făcu un pas în față. 

Podeaua de scânduri scârțâi sub greutatea ei, așa că Helen 
făcu un pas în spate. Schimbă ruta și se ţinu pe lângă perete, 
avansând rapid, cu mai puţin zgomot. Era un apartament mic cu 
două camere, a cărui cercetare nu necesita mult timp. Helen își 
dori dintr-odată să termine cât mai repede - își dădu seama că 
probabil apartamentul era atât de tăcut tocmai fiindcă nu era 
nimeni acolo. Nu ar fi fost caraghios să se furișeze printr-un 
apartament gol, pregătindu-se pentru un atac care nu avea de 
unde să vină? 

Ajunsese la bucătărie și își repezi capul înăuntru. Dar 
bucătăria era goală. Trecu mai departe în sufragerie, lăsându-se 
în jos ca să evite orice posibil atac. Cu toate dubiile ei, nu avea 
niciun rost să-și asume riscuri nenecesare. Dar și această 


VP - 179 


cameră era goală. Văzu prin ușa de vizavi că baia era goală și 
ea, așa că mai rămânea doar dormitorul. 

Se îndreptă tiptil spre ușa întredeschisă. Poate că nu era 
nimeni înăuntru? Poate că Angelique o aștepta pe Helen să intre 
ca să vină după ea? Helen aruncă o privire peste umăr, dar totul 
era nemișcat, așa că deschise ușa cu vârful bastonului. 

În continuare, nimic. Așa că Helen făcu un pas precaut în faţă. 
Perdelele erau trase și era puţină lumină, dar ceva o făcu să 
ezite în prag. Ceva - sau cineva - era acolo. Acela era în 
avantaj, dar Helen aprinse brusc lumina, ca să echilibreze 
șansele. 

Și iat-o pe Angelique, întinsă în pat. Nu mișca, așa că Helen se 
uită în colțurile camerei și avansă. Când se apropie, îi deveni 
clar că ajunsese prea târziu. Angelique zăcea în costumul ei 
mulat, cu membrele legate de cele patru colţuri ale patului cu 
cordoane de bondage japoneze. Faţa ei era vineţie, iar când 
Helen se aplecă, văzu că nefericita dominatoare avea un câluș 
cu mingiuță în gură. Mai rău, întregul cap, de la bărbie la 
creștet, era învelit în folie de plastic. 

Helen avusese dreptate. Tocmai căzuse în capcană. 


103. 


— Spune-mi, ce s-a întâmplat cu colega ta? Detectiv-inspector 
McAndrew, nu-i așa? Îmi plăcea de ea. 

Sanderson zâmbi crispat, în timp ce Maurice Finnan îi oferea o 
ceașcă de ceai și o conducea în sufragerie. 

— Alte sarcini de serviciu, mă tem. 

— lar acum au trimis un sergent. Se pare că avansez în 
societate. 

Spusese asta pe un ton amuzat, dar Sanderson simţi 
întrebarea din spatele glumei lui. În mod evident, sub 
excentricitatea pe care o cultiva, Maurice avea o inteligenţă ca 
briciul. 

— Mă tem că nu e ceva foarte palpitant. Doar o continuare a 
vechilor demersuri. 

Maurice sorbi din ceai și nu spuse nimic. 

— Ne-ai fost de mare ajutor, oferindu-ne o listă a numerelor 


VP - 180 


de înmatriculare ale vehiculelor pe care le-ai văzut lângă 
apartamentul lui Jake Elder. 

— Așa e. 

— Am putea să ne uităm la câteva dintre ele acum...? 

El era foarte dispus să-i ajute, așa că Sanderson traversă 
încăperea și se așeză lângă el. Maurice își scoase ochelarii de 
citit din buzunarul de sus și aruncă un ochi pe lista cu numere 
de înmatriculare. 

— Ăsta, DE 59 VFB. Un Tranzit albastru. Îţi amintești cumva 
șoferul? 

Maurice se gândi o secundă, apoi răspunse: 

— Nu, mă tem că nu. În mod normal, am o memorie destul de 
bună la astfel de lucruri, dar... 

— Dar asta? BD 05 TRD - o Corsa. 

— Un tip scund. Cu pelerină și rucsac din ăla mic pentru 
laptop... 

— Geantă de laptop. 

— Exact. 

— Și VF 08 BHU. O Astra break... 

— Un tip solid, neras, muncitor sau ceva de genu' ăsta. 

— Foarte bine, dar ăsta - LB 52 TC? 

— Păi, asta era ceva neobișnuit - o motocicletă. 

— Bun. Și șoferul? 

— O femeie. Asta o scotea în evidenţă. Nu credeam că și lor le 
plac chestiile astea. 

— Ai putea s-o descrii? 

Sanderson își notă detaliile, nevenindu-i să creadă ceea ce 
auzea. La început nu voise s-o creadă pe Emilia și îi spusese să 
plimbe ursul. Dar când jurnalista îi pusese în faţa ochilor probe, 
în mintea lui Sanderson apăruseră întrebări neplăcute. Garanita 
avea probe fotografice vechi de mai mulţi ani, care sugerau că 
Helen folosise serviciile lui Jake Elder și părea să-l fi cunoscut și 
pe Max Paine. De ce nu spusese asta echipei sale? Ce avea de 
ascuns? La sfârșitul conversaţiei, lui Sanderson i se învârtea 
capul și se grăbise să vină aici, sperând cu disperare ca Maurice 
să contrazică povestea Emiliei, dar acesta n-o făcuse. 
Dimpotrivă. De fapt, Maurice îi oferise o descriere perfectă a lui 
Helen Grace. 


VP - 181 


104. 


Sunase să spună că nu vine la serviciu pentru că e bolnavă, 
dar în realitate se simţea mai bine ca oricând - minciuna ei avea 
doar scopul de a-i permite să lucreze acasă în liniște. In trecut, 
pe când învăţa meserie, o dăduse în bară pentru că fusese prea 
sinceră în privința articolelor ei. Îi fuseseră „împrumutate” 
informaţii importante, îi fuseseră șutiți martori și, dintr-odată, 
exclusivităţile ei deveniseră știri învechite. Nu se punea 
problema ca Emilia să facă iar aceeași greșeală. Nu în privinţa 
articolului care avea să-i determine cariera. 

Era clar din discuţia cu Sanderson că Helen Grace nu fusese 
încă vizată de vreo suspiciune. La început, loialul detectiv- 
sergent fusese sceptic, dar pe parcursul discuţiei Emilia sesiză o 
modificare importantă a percepţiei acesteia asupra șefei ei, dar 
și a părerii acesteia despre jurnalistă. Emilia simţi că Sanderson 
e nemulțumită profesional și se folosise de asta - subliniind 
șansele pe care le putea aduce demascarea lui Grace, în același 
timp făcând apel la simţul datoriei. Un măr putred poate să 
pună întreaga poliţie într-o lumină proastă, spusese ea, reușind 
cumva să facă asta cu o expresie serioasă. 

Sanderson mușcase și fugise să facă ce i se spusese, lăsând-o 
pe Emilia să-și scrie articolul. Schiţase deja prima pagină - o 
capodoperă de demascare plină de miez - și avea elementele 
constitutive ale paginilor doi și trei. Ce îi trebuia acum era un pic 
de context. 

Oamenii aveau impresia că o cunosc pe Helen Grace, dar 
aceasta avusese o viaţă atât de bogată și dificilă că era o 
poveste care merita oricând respusă. Portretul Emiliei de la 
mijlocul ziarului avea să fie adevăratul suflet al acestei povești - 
la urma urmei, nimeni nu avea acces mai bun la Grace sau un 
trecut mai apropiat de al ei decât Emilia. 

Pentru corectitudine, Emilia enumerase multele triumfuri ale 
lui Grace - demascarea Ellei Matthews, salvarea eroică a lui 
Ruby Sprackling, ca să nu mai amintim de prinderea a doi 
piromani în serie. Pe acest fundal venea înclinația lui Grace 
pentru violență - mai ales împușcarea mortală a propriei surori - 
și obsesia ei tenebroasă pentru sado-masochism. 

Ca și Emilia, Helen era o femeie cu două feţe. Privită dintr-o 


VP - 182 


parte, era cel mai bun poliţist în funcţie din Southampton. Privită 
din altă parte, era o femeie foarte tulburată, care părea să ducă 
la pierzanie toate obiectele și ființele pe care le atingea. Unii 
supravieţuiau acestui chin, precum loiala ei tovarășă Charlie 
Brooks, dar alţii nu aveau acest noroc. Mark Fuller se sinucisese 
în detenţie, nepotul ei, Robert Stonehill, trebuise să fugă după 
ce Helen îl demascase, și cel puţin trei polițiști în funcţie - doi 
dintre ei la nivel de detectiv-șef - trebuiseră să demisioneze 
după ce se duelaseră cu ea. Dezastrul, moartea și violenţa 
păreau să o urmărească pe Helen oriunde mergea. 

Întreaga ei viaţă părea să fi fost un preludiu al evenimentelor 
din ultimele câteva zile. Jake Eider fusese obsedat de ea - o 
pândise și fusese agresat drept consecinţă. Max Paine își forțase 
și el norocul cu ea și, după cum arăta fotografia pe care văduva 
lui i-o dăduse Emiliei, fusese atacat cu sălbăticie. Emilia 
întrebase lumea și descoperise că Paine avea o predilecție 
pentru avansuri nedorite. Emilia vedea foarte clar scena - Paine 
încercând să facă asta și primind o bătaie urâtă drept 
recompensă, în diferite moduri - unul emoţional, celălalt sexual 
- amândoi încercaseră s-o siluiască pe Helen Grace și plătiseră 
scump pentru îndrăzneala lor. 

Cum se ajunsese la asta? Oare drumurile lor se încrucișaseră 
din întâmplare sau intenţionat? O ameninţaseră pe Helen că o 
demască, așa cum făcuse mai demult Emilia, dacă nu e 
cooperantă? Sau furia lui Helen mocnise ani de zile, așteptând 
doar o scânteie ca să explodeze? 

Emilia avea poze mai vechi cu Grace vizitându-l pe Elder, plus 
o identificare sigură și o mărturie din partea lui David Simons, 
care confirma că aceștia avuseseră o relaţie turbulentă. Avea, 
de asemenea, probe solide și o identificare destul de bună din 
partea lui Dinah Carter - câte polițiste binecunoscute cu 
înclinaţie pentru sado-masochism existau? Emilia avea acum 
majoritatea răspunsurilor, dar piesa finală a puzzle-ului încă îi 
lipsea. 

De ce întrecuse măsura Helen Grace? Ce o împinsese până la 
urmă să se transforme într-o criminală? 


VP - 183 


105. 


Nu trebui să aștepte prea mult. Ușa de la intrare se deschise 
încet și, peste câteva clipe, ea apăru și porni grăbită pe trotuar, 
în direcţia din care venise. Din poziția lui de sus părea atât de 
mică și de vulnerabilă, încât pentru o clipă aproape că îi păru 
rău pentru ea. Dar fu doar o emoție trecătoare - furia care îl 
susținuse atât de mult timp devoră acest scurt acces de milă. 

La ce se gândea ea acum? Stătuse puţin la locul faptei, dar se 
alesese cu o recoltă amară. In schimb, el se bucurase enorm. 
Această crimă fusese cea mai plină de semnificaţie. Și cea mai 
satisfăcătoare. 

Angelique ceruse îndurare când își dăduse seama ce se 
întâmplă - atât cât poţi să ceri atunci când ai o mingiuţă de 
plastic înfiptă în gură. Dar el abia dacă o auzise, în timp ce își 
vedea de treabă - era atâta zgomot în fundal. Angelique era 
doar o ofrandă - o ofrandă depusă la picioarele lui Helen Grace. 

Helen aproape că ajunsese acum la capătul străzii. Işi lăsase 
motocicleta dosită ca să nu atragă atenţia asupra ei? Dacă da, 
își pierdea timpul. Toate acestea o vizau pe ea - de la bun 
început. 

Dintr-odată, Helen dispăru după colț, ieșind din câmpul lui 
vizual. Dar acum nu mai era mult până la întâlnirea lor. 

Poţi să fugi, Helen. Dar nu poți să te ascunzi. 


106. 


Biroul de anchetă era pustiu. Sanderson lăsase pe mai târziu 
întoarcerea la sediu, sperând că restul echipei pusese capăt zilei 
de lucru, dat fiind că nu existau alte indicii importante. Fu 
încântată când încercă clanţa și descoperi că e încuiat - nu voia 
să fie obligată să-și explice prezenţa aici. Intră rapid și încuie 
ușa în urma ei. Nu putea risca să fie deranjată, dat fiind ce era 
pe cale să facă. 

Își croi drum printre mese spre biroul lui Helen. Șefa ei aplica 
întotdeauna o regulă a ușilor deschise și nu se deranja niciodată 
să-și încuie biroul. Lui Helen îi plăcea să fie unul dintre soldații 


VP - 184 


de rând și se străduia să nu ridice false bariere între ea și 
echipă. Acest lucru se dovedea util acum, când Sanderson intră 
în biroul ei nestânjenită, dar făcea ca trădarea ei să fie cu atât 
mai gravă. Indiferent ce gândea acum despre Helen, aceasta 
fusese întotdeauna o sursă de inspiraţie în viaţa ei. 

Se duse la birou, deschise un sertar, apoi încă unul. Dar găsi 
ce căuta când deschise sertarul de jos. Helen avea păr lung și 
drept și ţinea întotdeauna o perie la birou, în caz că trebuia 
dintr-odată să dea ochii cu șefii cei mari sau, mai rău, cu presa. 
Sanderson își puse niște mănuși de latex, luă peria și extrase cu 
grijă dintre ţepii ei trei fire de păr. Aruncă firele într-o pungă 
mică pentru probe, își sigilă prada, puse peria la loc și închise 
bine sertarul. 

Peste 20 de minute, sună la interfonul clădirii Serviciilor 
Științifice ale Poliţiei. Urcă rapid la laboratorul de la etajul doi, 
unde o găsi pe Meredith Walker așteptând-o. 

_ — Sper să fie ceva care merită, spuse Meredith când o văzu. 
Imi pierd emisiunea ca să stau aici. 

— E o nouă pistă în cazul Elder. Sursă de ADN. Avem nevoie 
de ea... 

— Urgent, știu. 

Criminalista se întoarse, ca să se apuce de lucru. 

— Și, Meredith... 

Meredith se întoarse ca să se uite iar la Sanderson, intrigată 
de tonul ei grav. 

— Nu trebuie s-o vadă nimeni în afară de mine. 


107. 


Mâncară în tăcere. Jane era obișnuită cu dispoziţiile lui și își 
dădea seama dacă Jonathan avusese o zi grea la birou. În astfel 
de situaţii, tactica ei standard era să nu îl întrebe ce-i cu el sau 
să-l cicălească; în schimb, îi întindea un pahar cu vin alb rece și 
își vedea mai departe de gătitul cinei. 

Gătise una dintre mâncărurile lui preferate - spaghete cu 
scoici -, dar el abia dacă le gustă în seara asta. Era pe pilot 
automat, rotea pastele încet cu furculița, apoi le ducea la gură, 
abia dându-și seama ce mănâncă. Nu-i păsa niciun pic de 


VP - 185 


consecințele acțiunilor lui de astăzi - era încrezător că poate 
rezista unei plângeri formale pe care ar fi putut s-o depună 
Helen. Trădarea era cea care îl ardea. O dorise așa cum nu-și 
dorise nicio altă femeie de ani de zile, iar ea îl respinsese. De ce 
se jucase cu el, dacă nu era interesată? 

Gardam termină de mâncat și împinse bolul. Ridică ochii și o 
surprinse pe Jane privindu-l fix. Evident, ea fusese îngrijorată 
când el se întorsese acasă cu două zgărieturi adânci pe obraz, 
dar păruse să accepte povestea lui cu accidentul la jogging. 
Acum, însă, Gardam se întrebă dacă nu cumva Jane are îndoieli. 
Zgărieturile erau lungi, drepte și clare. Te-ai aștepta ca o 
creangă plecată să producă tipul ăsta de rană? Întrebarea era 
dacă ea avea să dea curs acestor îndoieli și să-i ceară o 
explicaţie. El ar fi vrut ca ea să întrebe. l-ar fi spus că nu se 
culcase cu altă femeie, dar își dorea asta. l-ar fi spus lui Jane că 
o găsea previzibilă, burgheză și plictisitoare - și în pat, și în 
afara lui. l-ar fi spus că au o căsnicie confortabilă și rutinieră, 
caracterizată de ambiția lui în carieră și de apetitul ei pentru un 
stil de viaţă plăcut, de clasă mijlocie, dar că atunci când 
reduceai totul la esenţă, când se ajunge la nevoile și dorințele 
primare, ea însemna prea puţin pentru el. Helen era femeia care 
îi ocupa acum gândurile. Deși îl respinsese sălbatic, ea continua 
să rămână acolo - în creierul lui, în stomacul lui, dar, cel mai 
rău, în inima lui. 


108. 


Se făcuse aproape miezul nopții și era un frig înţepător. Helen 
mergea energic printre copaci, croindu-și drum spre adâncul 
pădurii. Venise de multe ori pe această rută în alergările ei și o 
știa că pe propriul buzunar. Mergea pe o potecă pe care puţini o 
cunoșteau, ceea ce îi oferea o oarecare alinare, un răgaz faţă de 
paranoia care o copleșea acum. Aici cel puţin avea să fie în 
siguranţă. 

Angelique fusese lăsată acolo ca s-o descopere ea. Era o nouă 
fază a unui joc care era evident îndreptat spre ea. Toate trei 
victimele erau cunoscute de Helen - ea le folosise serviciile și le 
îngăduise să vadă o anumită parte a ei pe care nicio altă 


VP - 186 


persoană n-o vedea. Oare cineva era mânat de gelozie să-i 
distrugă pe acești oameni? Sau de altceva? Și ce sugera SMS-ul 
prin care ucigașul lui Angelique o chemase acolo? Că i se 
înscena ceva? Sau doar că trebuia să afle? Poate că ucigașul 
tocmai își pierduse răbdarea față de ţinta reală și decisese s-o 
implice și pe ea în joc. 

Avea să afle cu timpul, dar dacă voia să supravieţuiască, 
Helen trebuia să fie măcar acum deșteaptă. Scoase telefonul 
privat din geacă, deschise capacul și extrase cardul SIM. Se uită 
în jur în căutarea vreunui semn că e urmărită, dar nu văzu nimic 
așa că scoase bricheta din blugi și aprinse flacăra. Era o 
priveliște ciudat de frumoasă - plasticul care se topea încet, în 
timp ce cipul metalic al cardului SIM se înnegrea și se 
contorsiona. Helen îl ţinu în mâna înmănușată până când se 
distruse și îl aruncă într-o mică groapă pe care o săpase cu 
călcâiul ghetei. Împinse pământ peste groapă și apoi plecă 
rapid, cu telefonul strâns în mână. 

La marginea pădurii, ezită. Un cuplu se întorcea acasă prin 
parc, braţ la braţ. Helen aşteptă până când ei dispărură înainte 
să iasă în spaţiu deschis. Se simţise întotdeauna acasă aici, dar 
acum se simțea expusă și vulnerabilă. Grăbi pasul și se trezi 
curând că sprintează, nerăbdătoare să termine odată. 

În câteva minute, ajunse lângă lacul cimitirului. Se uită să 
vadă dacă nu e niciun pericol, scoase corpul telefonului din 
buzunar și îl aruncă cât de tare putu, urmărindu-l cum descrie 
un arc prin aer și aterizează în apă cu un pleoscăit. Zgomotul 
stârni un mic ecou, apoi se stinse. 

Helen făcuse deja stânga-mprejur și se îndrepta spre ieșirea 
sudică. Acum, trebuia să se refacă, ceea ce însemna să se 
întoarcă la apartamentul ei. Trebuia să cerceteze fiecare 
centimetru al acestuia și să asigure fiecare broască pentru a se 
putea simţi în siguranţă, dar avea să facă orice era necesar. Era 
casa ei, la urma urmei - singurul ei spaţiu sigur acum - și nu 
avea de gând să se lase alungată din ea. 


109. 


Charlie duse mâna la gură, îngreţoșată de priveliștea din faţa 


VP - 187 


ei. N-ar fi trebuit să conteze că a treia lor victimă era femeie, 
dar conta. Charlie văzu groaza absolută încremenită pe fața ei 
drăguță și îi simţi disperarea de a respira și de a trăi din clipa în 
care oxigenul din plămâni i se terminase. Avea nările dilatate și 
gura larg deschisă - aproape lăsa impresia că ar putea să tragă 
brusc aer în piept și să se trezească iar la viață. 

Pseudonimul profesional era Angelique, dar numele ei 
adevărat era Amy Fawcett. Apartamentul era înregistrat pe 
numele ei, iar amprenta vieţii sale reale se putea vedea în 
fotografiile înrămate, atârnate în spaţiul ei privat din camera din 
spate. Era o muziciană și artistă performativă care își plătea 
facturile prin munca suplimentară de noapte. Nu părea să fie 
prostituată - în apartament nu erau prezervative, nu avea 
arestări anterioare; de fapt, munca aceasta părea să fie 
secundară, ceea ce făcea ca moartea ei să fie cu atât mai 
tragică. Lângă pat era o fotografie cu Amy tânără, cu o vioară 
prinsă stângaci sub bărbie. Când o văzuse prima oară, lui 
Charlie îi dăduseră lacrimile, atât de mari erau nevinovăția și 
optimismul sincere din fotografie, și trebuise să părăsească 
echipa pentru câteva clipe. Avea nevoie de o pauză - își dădu 
seama de asta acum -, dar când și cum avea să primească una 
era altceva. 

Erau în continuare în mijlocul unei anchete importante, fără 
niciun suspect în minte. Charlie compilase datele cârdurilor și i 
le trimisese lui Helen, dar progresau mai degrabă gradual decât 
revelator, iar Charlie avea senzaţia neliniștitoare că lucrurile o 
luau razna. În mod normal, Helen ar fi fost foarte prezentă, ar fi 
cercetat locul faptei, ar fi tiranizat echipa criminalistică și ar fi 
coordonat polițiștii în uniformă din stradă. Dar, în dimineaţa 
aceasta, ea se remarca prin absenţă. Charlie nu reușise să dea 
de ea nici pe fix, nici pe mobil. Oare era bolnavă? Nu era posibil, 
Helen nu se îmbolnăvea niciodată. 

O sunase pe Sanderson, gândindu-se că poate ar fi înţelept să 
facă apel la mai marea ei experiență, dar nu reușise să dea nici 
de ea, iar una dintre fetele de la secţie îi spusese că detectivul- 
sergent e „indisponibil”, deoarece are „sarcini de serviciu”. 
Charlie nu putea să priceapă care sunt acestea - ce putea fi mai 
important decât o crimă triplă? 

Rămăsese în seama ei să conducă armata. Ar fi trebuit să fie 
ceva entuziasmant - să ia decizii la scena unei crime era 


VP - 188 


apogeul firesc al carierei ei de până atunci. Dar incertitudinea 
supărătoare că avea loc ceva mai important, din care ea era 
exclusă, îi submina energia și optimismul. La fel de tulburătoare 
era și priveliștea din faţa ei - un suflet minunat și talentat, a 
cărui viață fusese curmată în mod brutal. 


110. 


Helen n-ar fi vrut s-o abandoneze pe Angelique așa, dar nu 
avusese de ales. Nu putea să sune la secție, așa că lăsase în 
mod deliberat ușa de la intrare deschisă. Nu avea nicio îndoială 
că unul dintre vecinii lui Angelique avea să observe și să încerce 
să vadă despre ce era vorba. Nu era o situaţie ideală, ar fi putut 
să întârzie descoperirea cu câteva ore, dar nu exista nicio altă 
modalitate. Helen risca să fie incriminată chiar ea și, în plus, 
avea de lucru. 

Coborâse jaluzelele și îşi închisese telefonul. Întreaga masă 
din bucătărie era acoperită cu hârtii și dosare - suma muncii lor 
de până atunci la aceste crime. Avea puternica senzaţie că în 
tot acest timp priviseră lucrurile într-un mod greșit, împinși să 
facă asta de un ucigaș care era organizat, silitor și hotărât. 
Helen se învinovăţea pe sine - fusese în mod intenţionat oarbă 
faţă de probele tot mai numeroase din fața ei, îngropând 
legătura ei personală cu victimele pentru că era neconvenabilă 
și neliniștitoare. Prin recuperarea telefonului ei privat și prin 
chemarea ei la a treia crimă, ucigașul făcuse cunoscut că nu 
avea să îngăduie ca interacţiunea ei cu Jake, Max și nefericita 
Angelique să rămână ascunsă. 

Helen avea o impresie din ce în ce mai clară referitor la cine 
ar putea fi responsabil, dar refuza să-și lase gândirea îndrumată 
de paranoia. Trebuia să urmărească probele, să se concentreze 
asupra alegerii victimelor, a felului în care muriseră și a modului 
în care ucigașul organizase aceste crime. În aceste cazuri, 
diavolul se ascundea în detalii, iar Helen reveni încă o dată la 
căutările de date de cârduri ale lui Charlie. 

Asta era singurul punct slab al ucigașului, unica zonă în care 
era posibil să-și dea cărţile pe față. Acum, aveau o a treia 
victimă la care să lucreze și două noi instrumente de tortură - 


VP - 189 


legături de bondage japoneze din cordoane moi și un căluș cu 
mingiuță -, care probabil că fuseseră achiziționate special 
pentru această ocazie. 

Helen știa că făptașul lor preferă magazinele de bondage 
online, așa că se conectă la reţeaua poliţiei prin programul VPN 
și începu să verifice căutările. Evită lanţurile de magazine de 
jucării sexuale în favoarea celor de nișă. Și nu după mult timp 
găsi ceea ce căuta - articolele necesare achitate de un anume 
Geoffrey Plough, un fost profesor de 87 de ani, care acum locuia 
în Shirley. Era un destinatar improbabil al produselor sado- 
maso, dar și mai elocvent era faptul că adresa de livrare nu se 
potrivea cu cea a lui Plough. În schimb, articolele fuseseră 
livrate la un magazin abandonat din Woolston. 

Helen nu ezită, trimise un e-mail către banca lui Plough, iar în 
conversaţia telefonică de după aceea se folosi de numele și 
reputaţia ei ca să-l convingă pe manager să-i dea informaţiile 
necesare. Peste câteva clipe, imprimanta ei de acasă revărsa 
activitatea din ultimele trei luni a cardului lui Plough. 

Helen se însufleți când văzu că lista tranzacţiilor era destul de 
scurtă. Dacă celelalte două victime ale fraudei cu cardul 
fuseseră cumpărători împătimiţi, achiziţionând frecvent de la un 
mare număr de magazine și site-uri, Plough era econom. 
Probabil nu avea cine știe ce venit, date fiind cheltuielile lui 
reduse, și nu părea să cumpere de pe internet, preferând 
tranzacțiile față în faţă. De asemenea, nu-i plăcea să se 
îndepărteze prea mult. Majoritatea achiziţiilor lui fuseseră 
realizate pe plan local, în Shirley, și era evident un client 
regulat. Se remarca un anumit loc, pe care părea să-l viziteze 
zilnic - Wilkinson, de pe Strada Park. 

Helen știa că Wilkinson apăruse și pe listele de tranzacţii ale 
celorlalte victime ale fraudelor, pe care le scoase acum din 
dosare. Degetul ei trecu peste una, apoi peste cealaltă, și, fără 
îndoială, amândouă făcuseră cumpărături regulate la același 
magazin. 

Într-acolo se îndreptă acum Helen. Dacă avea dreptate, 
răspunsul la acest joc mortal al ghicitorilor o aștepta acolo. 


VP - 190 


111. 


Sanderson umbla într-o parte și-n alta, dorindu-și cu ardoare 
să fi avut obiceiul de a fuma sau de a-și roade unghiile. Dar nu 
avea asemenea obiceiuri - nu avusese niciodată -, așa că nu 
putea să facă altceva decât să aștepte. 

Scafandrii căutau în lac de aproape 20 de minute și 
Sanderson se obișnuise deja cu ritmul straniu și repetitiv al 
muncii lor. Scufundare, ieșire la suprafaţă, discuţie, scufundare, 
ieșire la suprafaţă, discuţie... De fiecare dată când se întorceau, 
ea era convinsă că avea să obţină breșa care le trebuia. Și de 
fiecare dată când vedea că n-au nimic, mai murea o mică parte 
din ea. 

Era un risc mare pe care și-l asuma. Trecuse peste capul lui 
Gardam și se dusese direct la comandantul poliţiei. Fusese 
destul de greu să-l facă să accepte supravegherea, dar încă și 
mai greu să-i facă să accepte cheltuiala scafandrilor. Dar, în cele 
din urmă, comandantul poliţiei fusese de acord că existau 
motive de îngrijorare și fermitatea lui Sanderson păruse să dea 
rezultate. Helen Grace avusese o echipă de cinci persoane pe 
urmele ei când traversase parcul din Southampton. La început, 
o pierduseră în adâncul pădurii, dar doi polițiști tineri care pozau 
în îndrăgostiţi o găsiseră din nou puţin mai târziu, atunci când 
ieșise în spaţiu deschis. 

Sanderson fusese extrem de ușurată când auzise această 
veste - se temuse că Helen îi descoperise și scăpase intenţionat 
de filaj - și transmisese prin staţia de emisie-recepţie unui alt 
membru al echipei s-o urmărească de la o distanţă sigură. Acest 
agent o văzuse clar pe Helen cum aruncă ceva în lac, iar de 
atunci încolo Sanderson nu avusese liniște, solicitându-i 
comandantului poliţiei scafandri, detașarea mai multor oameni 
pentru supraveghere și cooptarea în secret a detectivului- 
sergent McAndrew, pentru efectuarea unor verificări viitoare. 

Se întreba dacă făcuse o greșeală, în timp ce stătea la 
marginea lacului și vântul rece de toamnă șuiera în jurul ei. 
Dacă obiectul aruncat de Helen era cu totul altceva, ceva 
personal și fără legătură cu cazul său, mai rău, doar un gunoi? 
Se cutremură gândindu-se cum avea să le explice asta șefilor ei. 

Un strigăt o făcu să ridice privirea. Un scafandru făcea semn 


VP-191 


că găsise ceva și se întorcea la mal. Sanderson porni spre el și, 
peste câteva clipe, era în posesia unui telefon mobil, împachetat 
cu grijă într-o pungă pentru probe. Nu-l recunoscu, dar era 
posibil să fie al lui Helen - părea că există multe lucruri pe care 
nu le știau despre șefa lor. Își trase mănușile și deschise capacul 
telefonului, dar înăuntru nu era niciun card SIM. Sanderson 
închise punga, își scoase telefonul din buzunar și o sună pe 
McAndrew - chiar și fără SIM, puteau face multe chestii cu 
memoria telefonului, seria lui și așa mai departe. Puse capăt 
convorbirii, întinse punga unui coleg ca s-o ducă la Sediul 
Central și își reluă poziția pe malul lacului, sperând că ar putea 
urma și alte descoperiri. 

Avansau încet, dureros de încet, și Sanderson se întrebă cât 
avea să dureze până când Helen își dădea seama că ceva nu era 
în regulă. Erau contra cronometru și Sanderson știa că trebuia 
să aibă un caz blindat împotriva ei înainte de a acţiona. Dacă 
rasolea execuţia sau, mai rău, dacă se înșela pur și simplu, nu 
capul lui Helen avea să cadă -cialei. 


112. 


— Mai verifică o dată! 

Helen practic lătrase acest ordin către managerul uimit. Peter 
Banyard, noul manager al magazinului Wilkinson de pe Strada 
Park, nu era obișnuit să aibă de-a face cu polițiști, dar știa ce e 
grosolănia și se zbârli la cererea ei. 

— Mai verific odată cu mare plăcere, inspectore, dar pot să te 
asigur că asta e lista completă a angajaţilor noștri. 

Privirea lui Helen trecu iar peste ei. Jeff Armstrong, Terry 
Stater, Joanne Hinton, lan McGregor... Nu recunoștea pe nimeni, 
nimeni nu părea relevant. 

— E posibil să fie nume false? 

— Bineînţeles că nu, răspunse managerul ofensat. Le 
verificăm actul de identitate, numerele de asigurări sociale, 
datele bancare... 

— Ce perioadă acoperă lista asta? îl întrerupse Helen. 

— Un an și jumătate. 

— Bun, am nevoie de o listă care acoperă ultimii cinci ani, tot 


VP - 192 


ce ai. 

— Atunci am nevoie de un mandat. Cred că deja ne-am făcut 
cu prisosinţă datoria... 

— O să primești un mandat în cursul zilei. Mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

Helen era deja la ușă, îndreptându-se spre ieșirea din 
magazin. Toate victimele fraudelor cumpăraseră de aici timp de 
mai mulți ani, așa că era posibil ca datele cardurilor lor de debit 
și de credit să fi fost culese cu ceva timp în urmă. Și totuși... ea 
îl cunoștea pe Paine doar de un an și jumătate, iar pe Angelique 
de mult mai puţin. Părea ceva recent și Helen știa că îi scapă 
ceva important. Ucigașul lor era încă în libertate, gândea, urzea 
și aștepta momentul să lovească. 


113. 


— Cadavrul lui Amy Fawcett e în prezent la morgă. Jim Grieves 
încearcă să stabilească un moment al morții mai precis... 

— Dar..., o întrerupse Sanderson, dorindu-și ca McAndrew să 
treacă la esenţă. 

— Dar am folosit programul de recunoaștere automată a 
numerelor de înmatriculare și motocicleta inspectorului Grace a 
fost noaptea trecută în vecinătatea apartamentului lui Fawcett. 

— Ce vrei să spui prin „vecinătate”? 

— La trei intersecţii distanță. 

— La ce oră? 

— A intrat în zona docurilor în jurul orei nouă seara. Și a 
plecat pe aceeași rută puţin înainte de zece. 

— Bun, sună-l pe Grieves din oră în oră, până îţi dă un 
moment al morţii. N-o să-i placă, dar va trebui să suporte. 

— Sigur. 

Stăteau în biroul lui Helen. Era locul cel mai puţin suspect 
pentru o conferinţă privată, dar chiar și așa părea ceva foarte 
straniu să vorbească despre ea în spațiul ei. 

— Uite ce e, Ellie, dacă asta te face să te simţi inconfortabil, 
spuse Sanderson rapid, nu trebuie decât să-mi spui... 

— Nu-i nimic. E în regulă. Și poţi să te bazezi pe mine că o să 
fiu dis... 


VP - 193 


— Știu. De ce crezi că te-am rugat pe tine? 

Cuvintele ei îi smulseră lui McAndrew un zâmbet șugubăţ, așa 
că Sanderson continuă: 

— Știm deja ceva despre telefon? 

— Nu prea multe, dar continuăm cu verificările. Seria arată că 
telefonul a fost furat în urmă cu cinci ani. Îmi imaginez că de 
atunci a fost folosit cu un card SIM neînregistrat. Mă tem că 
istoricul telefonului a fost șters și băieţii nu sunt siguri dacă pot 
să-l recupereze. 

— Dar amprente? 

— Doar parțiale, din nefericire. Au fost șterse destul de bine. 

— Căcat. 

— Cu toate astea, adăugă McAndrew, telefonul lui Amy 
Fawcett era în geanta ei și băieţii au avut mai mult noroc aici. 
Fawcett a trimis aseară un SMS către un număr de mobil 
neînregistrat - 07768 038687 -, prin care cerea cuiva să vină la 
apartamentul ei. Ne-am uitat la agendele telefonice ale lui Jake 
Elder și Max Paine - e singurul număr care face legătura între 
toţi trei. Avem conținutul telefoanelor lui Elder și Paine pe mai 
mulți ani în urmă. Același utilizator neînregistrat al acestui 
număr a stabilit întâlniri cu ei - ca și cu Fawcett. 

Acum Sanderson zâmbi - prima oară după foarte mult timp. 

— Bun, hai să mergem pe asta. Du-te la compania telefonică - 
care e? 

— Lebara. E o cartelă preplătită. 

— Du-te la ei și caută locaţiile. Află la ce antene s-a conectat 
telefonul acesta în ultimele câteva săptămâni, luni. Vreau să 
aflu unde era persoana aia. 

McAndrew dădu din cap și plecă, lăsând-o pe Sanderson să se 
gândească la următoarea ei mișcare. Primise deja mai multe 
telefoane din partea Emiliei, care o întrebase ce progrese 
făcuseră, dar Emilia trebuia să mai aștepte. Incă nu aveau o 
probă decisivă, dar cazul avansa încet și, dacă urmau s-o 
aresteze pe Helen, Sanderson trebuia să facă ceva mai întâi. 


114. 


— Îmi pare rău, pur și simplu nu cred asta. 


VP - 194 


Charlie încercă să păstreze un ton calm, dar nu avea cum să 
ascundă emoția pe care o simţea. 

— Ce crezi tu nu e relevant, replică Sanderson. Trebuie să ne 
ghidăm după probe. 

— Detectivul-inspector Grace e un ofițer cu multe decorații - 
are mai multe aprecieri oficiale decât noi toți la un loc. 
Integritatea și profesionalismul ei nu au fost puse niciodată la 
îndoială... 

— Asta nu e adevărat. Era să fie dată afară din poliţie pentru 
că și-a împușcat propria soră. 

— În ziua aia mi-a salvat viaţa. 

— Și de atunci sunteți prietene la cataramă, nu-i așa? 

Charlie era pe punctul de a-i rupe capul lui Sanderson, dar 
Gardam interveni și ridică mâna ca s-o facă să tacă. O chemase 
pe Charlie în biroul lui imediat ce Sanderson îl informase despre 
ultimele evoluţii - Charlie avea același rang și trebuia și ea 
inclusă. 

Charlie îi era foarte recunoscătoare că făcuse asta - în mod 
evident, Sanderson nu avea să lupte pentru Helen. 

— E suficient de dificil și așa, spuse el calm. Haideţi să 
încercăm să lăsăm chestiunile personale la o parte. Deci ce 
știm? 

— Știm că avea o relaţie personală cu toate victimele..,, 
începu Sanderson. 

— Potrivit unei jurnaliste, replică Charlie. 

— Garanita are mai multe fotografii care îl înfățișează pe 
detectivul-inspector Grace vizitând apartamentul lui Elder, în 
plus, acum am o mărturie a unui vecin care a văzut-o acolo de 
mai multe ori. Max Paine a fost atacat brutal acum nouă luni de 
o polițistă - o clientă care s-a întors împotriva lui. Ce e 
interesant e că Paine i-a lăsat Emiliei Garanita un mesaj vocal cu 
câteva ore înainte să fie ucis, în care spunea că are informații 
importante referitoare la uciderea lui Jake Elder. 

De data asta, Charlie nu mai spuse nimic. 

— Putem să plasăm motocicleta lui Grace lângă scena ultimei 
crime, exact la momentul respectiv. Si credem că o putem pune 
în legătură cu toate victimele prin intermediul unui telefon mobil 
neînregistrat pe care a încercat să-l arunce în parcul 
Southampton noaptea trecută. 

— Haide acum, Sanderson, doar știi că asta e o speculație. 


VP-195 


— Vom vedea, spuse Sanderson plină de încredere. De 
asemenea, am găsit o urmă parţială de gheată lângă locul faptei 
din apartamentul lui Paine. E mărimea 39 - detectivul-inspector 
Grace poartă 39 -, iar modelul tălpii e cu linii adânci și ondulate, 
care amintesc de tălpile multor ghete de motociclist. După cum 
știți, detectivul-inspector Grace... 

— Am înţeles. Putem s-o plasăm pe Grace la scena primei 
crime? 

— Încă nu. 

— Dar la apartamentele lui Paine și Fawcett? 

— Încă procesăm probele, domnule, răspunse Sanderson, 
părând pentru prima oară că ezită ușor. Dar rămâne faptul că 
detectivul-inspector Grace a fost evazivă și secretoasă de la 
început. S-a comportat capricios și emoţional, luând decizii pe 
care probele nu le justificau. Folosirea foliei asupra celei de-a 
treia victime nu poate fi o coincidenţă, dat fiind trecutul ei. 
Poate s-a plictisit să mai aștepte ca noi să ne dăm seama. 

— Dar de ce? aproape că strigă Charlie. De ce să facă așa 
ceva? 

— Poate au șantajat-o și ea i-a ucis. Acum încearcă să-și 
șteargă urmele, să facă să pară că e vorba de un criminal în 
serie, când de fapt nu face decât să se protejeze pe ea. Sau 
poate că și-a pierdut controlul - face chestiile astea de atâta 
timp... Și nimeni nu are mai mare afinitate ca ea cu tipul ăsta de 
ucigaș. La urma urmei, e o trăsătură de fami... 

Chiar în acel moment, telefonul lui Sanderson sună, tare și 
ascuţit. Ea îi ceru scuze lui Gardam, răspunse și se retrase. 
Charlie consideră că asta e șansa ei și se repezi să profite de ea. 

— Cu cel mai mare respect faţă de colega mea, nu cred că 
arestarea detectivului-inspector Grace e ceea ce ar trebui să 
facem. Trebuie să evaluăm aceste piste, fără îndoială, dar nu 
cred că o arestare - cu toată publicitatea inerentă - e o mișcare 
inteligentă. 

Gardam se uită la ea, dar nu spuse nimic. 

— Uite ce, știu că intuiţiile și relațiile personale nu contează 
prea mult, recunoscu Charlie, dar eu o cunosc pe Helen Grace 
de mai mult timp decât oricine de aici și pur și simplu nu e 
capabilă de aceste crime. Prima și singura ei prioritate e să 
salveze vieţi, să servească obiectivelor justiţiei. Indiferent ce s-a 
întâmplat în viața ei personală, n-ar face așa ceva. N-ar omori 


VP - 196 


niciodată pe cineva cu sânge rece, așa că, pentru binele tuturor, 
să nu ne grăbim să facem ceva ce o să regretăm. E nevinovată, 
crede-mă, te rog. 

Charlie își încheie discursul plin de patos și își dădu seama 
acum că Sanderson era lângă ea. 

— Era Meredith de la laborator, spuse Sanderson, nereușind 
să ascundă nota de triumf din vocea ei. Se potrivește, domnule. 
Un chiștoc de ţigară găsit pe coridorul de lângă locul faptei de la 
Camerele de Tortură are pe el ADN-ul detectivului-inspector 
Grace. A fost acolo în noaptea aia. 

Charlie simţi pur și simplu că rămâne fără aer, șocată de 
această evoluție. lar disconfortul ei spori și mai mult când 
Gardam se întoarse spre ele și spuse: 

— Bun. Haideţi s-o aducem la secţie. 


115. 


Helen se uită în oglinzi, dar mașina era în continuare acolo. 
Observase prima oară că e urmărită când o luase spre nord, pe 
Kingsway. Ocolise în viteză sensul girator din Piaţa Charlotte, 
apoi făcuse la stânga pe The Avenue. Breakul gri ţinea pasul cu 
ea, fără să pară că accelerează sau încetinește. Helen 
recunoștea tactica, dar nu recunoștea mașina - ceea ce o 
neliniștea foarte mult. 

Trebuia să fie poliţia, dar cine și de ce? Dintr-odată, Helen avu 
senzația neplăcută că, până la urmă, nu plecase de la 
apartamentul lui Angelique nevăzută. Oare o urmăriseră atunci? 
Dacă da, aveau fotografii cu ea intrând și ieșind din clădire - 
fotografii care aveau să arate destul de acuzator, dacă li se 
dădea interpretarea potrivită. Dacă o urmăreau de la 
apartament, atunci o urmăriseră și în parc? 

Vedea acum la stânga marea întindere verde, în timp ce 
trecea rapid cu motocicleta, dar copacii ascundeau lacul privirii. 
Oare poliția era acum acolo? Căutând probe? Exista un scenariu 
alternativ - că începuseră s-o fileze doar din dimineaţa asta, 
urmărind-o la Wilkinson și mai departe. Dar asta nu o făcea să 
se simtă mult mai bine. În mod evident, mai aveau încă 
suspiciuni faţă de ea. In circumstanţe normale, Helen s-ar fi dus 


VP - 197 


imediat la șeful ei ca să afle care e treaba, dar cum ar fi putut să 
facă asta acum? Dacă nu, s-ar fi dus la echipa ei, la detectivii- 
sergenţi, dar poate chiar aceștia lucrau împotriva ei? Cineva 
trebuia să fi stârnit preocuparea șefilor cei mari. 

Helen trase de acceleraţie, gonind spre nord. Mașina de 
urmărire ţinea pasul. Helen ar fi putut s-o sune pe Charlie ca să 
încerce să-și dea seama care e situaţia, dar era o mișcare 
inerent riscantă. Era posibil să-i fie monitorizate comunicațiile și, 
chiar dacă Charlie era de partea ei - iar Helen spera cu ardoare 
că este -, asta ar fi pus-o într-o poziţie extrem de dificilă. In 
dimineața, asta nu o sunase nimeni, ceea ce era nemaiauzit. O 
țineau la distanță în mod deliberat, ceea ce însemna că se 
întâmpla ceva. 

Nu avea la cine să apeleze, așa că trebuia să rezolve ea 
însăși. Cineva era hotărât să-i însceneze ceva și depindea de ea 
să rezolve situaţia. Dar mai întâi trebuia să scape de filaj. 

Highfield Lane se apropia rapid. Helen reduse viteza, apoi 
trase brusc și puternic la dreapta, smucind iar acceleraţia. Roata 
din spate patină, scrâșnind puternic, apoi motocicleta ţâșni 
brusc în față. Cu câteva clipe mai devreme mergea spre nord, 
acum gonea spre vest, forțând limita de viteză în timp ce făcea 
asta. Se aștepta să se aprindă luminile de poliţie, însă mașina 
gri rămase la fel de discretă - dar insistentă - ca și până atunci. 
Helen acceleră - 65 de kilometri pe oră, apoi 80. Putea să fie 
oprită pentru depășirea vitezei, dar pe moment ăsta era ultimul 
lucru care o preocupa. Faptul că nu o opriseră însemna fie că 
era vorba doar de o misiune de supraveghere, fie că voiau să 
facă asta discret. 

Evident, aveau să transmită prin emisie-recepţie traseul ei și 
existau toate șansele ca Helen să se îndrepte spre o capcană. 
Se apropia Podul Cobden - era un loc bun pentru prinderea 
suspecţilor pe fuga și care nu aveau chef să înoate. Părea liber, 
dar... Helen spori viteza la 110 kilometri pe oră, depăși trei 
mașini și reintră pe banda ei. Se aștepta să apară în orice clipă 
mașini fără însemne de poliție care să blocheze celălalt capăt al 
podului. Dar calea rămase liberă, în timp ce ea înghiţea ultimii 
metri până acolo. Când ajunse la capătul podului se aplecă pe 
genunchiul drept și intră pe Bullar Road, cu roţile înfipte în 
asfalt. Goni pe șosea mugind, apoi frână puternic, neîndrăznind 
să traverseze Bitterne Way fără să se asigure. Astăzi era 


VP - 198 


aglomerat, camionete și camioane treceau într-o parte și-n alta, 
și în timp ce aștepta o ocazie, Helen aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare. 

Mașina gri încă era pe urmele ei, avansând rapid pe Bullar 
Road. Era la 50 de metri distanță, 40, 30... Helen renunţă la 
orice precauţie și ţâșni pe autostrada cu patru benzi, evitând de 
aproape altă motocicletă, apoi se îndepărtă în viteză. Mașina 
urmăritoare nu se grăbi, iar Helen văzu acum în față o mașină 
break roșie care părea să se apropie pe îndelete de Parcul 
Freemantle, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. 

Strada era destul de liniștită astăzi. Ar fi fost un loc excelent 
pentru atac și, într-adevăr, Astra opri acum de-a latul drumului, 
blocându-i calea. Acum, luminile albastre se aprinseseră și ușile 
se deschiseră, pregătindu-se pentru reţinere. Mașina gri era în 
spate, nu foarte departe, așa că Helen nu ezită. Reduse viteza, 
apoi apăsă tare acceleraţia ca să urce pe trotuar. Poliţiștii se 
suiau deja înapoi în mașină, așa că Helen goni pe trotuarul gol, 
după care reintră pe stradă și se îndepărtă rapid. 

Nu era nevoie să se furișeze nevăzută - acum era vorba doar 
de viteză. Goni prin cartierele Merry Oak și ltchen, acordând 
atenție doar spaţiului din faţa ei și ignorând semnele de 
circulaţie care încercau să-i blocheze înaintarea. lar când ajunse 
în Weston, în depărtare apăru cimitirul Abbey Hill. 

Asta fusese de la bun început destinaţia ei. Dacă putea să 
ajungă acolo, avea o șansă să scape. Mașinile urmăritoare nu 
erau mult în spatele ei, motoarele lor de mare capacitate 
ajutându-le să ţină pasul cu Kawasaki-ul. Helen ieși de pe strada 
principală și intră pe drumul cu o singură bandă spre cimitir. 
Acum nu mai avea pe unde să coboare - era încercuită -, așa că 
acceleră la maximum. Peste câteva clipe, în fața ei apărură 
porţile cimitirului. Helen apăsă pe frână și opri în faţa lor, 
derapând. Sări din șa, luând-o la fugă înainte ca motocicleta să 
se fi oprit de tot. 

Auzi mașinile oprind, în timp ce sărea peste porţi, dar nu ezită 
și ţâșni pe aleea principală spre celălalt capăt al cimitirului. Era 
terenul ei și avea de gând să se folosească de cunoașterea lui, 
în avantajul său. O tăie în diagonală pe aleile mai mici, folosind 
la maximum adăpostul oferit de morminte și statui. Auzea în 
spatele ei strigăte, dar păreau să fie departe - avea o păsuire de 
câteva minute, dar trebuia să le folosească înțelept. 


VP - 199 


Se trezi în cea mai izolată parte a cimitirului. Se abătuse pe 
aici în parte din instinctul de a rămâne ascunsă, dar și din 
obișnuinţă. Aici era locul de odihnă veșnică al surorii ei, 
Marianne, iar când se apropie de mormânt, Helen reduse 
dramatic ritmul. Nu pentru că ar fi crezut că e în siguranță, ci 
din cauza a ceea ce văzu în faţa ei. 

De mormântul lui Marianne era sprijinit un buchet simplu de 
flori. Dintr-odată, Helen știu exact cine voia s-o distrugă. Și, mai 
ales, știa de ce. 


116. 


Tocul ei se înfipse adânc în gazon, iar pământul păru să 
cedeze sub ea. Helen îi auzi pe urmăritorii ei apropiindu-se, sări 
peste gardul din spatele cimitirului și se năpusti pe deal în jos, 
sperând să nu mai poată fi văzută și să-i deruteze. Dar pământul 
era umed și alunecos și ea pierdu priza aproape imediat, 
alunecând pe deal în jos, pe spate, din ce în ce mai rapid. 

Pentru o clipă, Helen nu mai știu încotro e sus și jos. Apoi, 
dintr-odată, se opri brusc când cineva o lovi cu putere în coaste. 
Işi reveni și își dădu seama că era într-un tufiș ţepos, iar durerea 
ascuţită din lateral era o creangă groasă care îi intrase în 
coaste. Se înnoroiase și avea răsuflarea tăiată, dar cum încă 
purta costumul de piele și casca, era în mare nevătămată. 

Se ridică și privi în sus spre cimitir, care acum era la cel puţin 
20-25 de metri distanță. Încă auzea voci, dar nimeni nu privi 
peste gard în direcția ei. Dacă se mișca rapid, avea o șansă dea 
scăpa complet de urmăritorii ei, așa că ieși de la adăpost și 
alergă în jos pe coasta dealului. Trecea de la un tufiș la altul, 
aruncând din când în când câte o privire precaută în spate. 

Nu după mult timp, ajunse la poalele dealului, unde o luă peo 
potecă și ajunse din nou la civilizaţie. Merse grăbit pe o străduță 
laterală și zări Colegiul Chamberlayne, apoi făcu la stânga și se 
îndreptă în grabă spre Weston. Zări un container de gunoi și își 
aruncă geaca și casca în el. Apelul ajunsese acum cu siguranţă 
și la agenții în uniformă, și la alți polițiști de supraveghere, așa 
că trebuia să fie atentă. 

O dureau coastele, dar merse mai departe. Nu se putea duce 


VP - 200 


acasă, avea nevoie de un loc - un refugiu - în care să-și adune 
gândurile. Un loc public, dar nu prea public. În faţa ochilor îi 
apăru dintr-odată o agenţie de pariuri Ladbroke's. Helen intră. 
Erau câţiva clienţi, însă păreau mult mai interesaţi de cursele de 
câini și de automatele cu fructe decât de ea. Helen își cumpără 
o cafea și se așeză la tejgheaua pentru completat fișele, cu un 
exemplar din Racing Post deschis în faţa ei. Abia vedea textul de 
pe pagină, în creier îi zvâcneau gânduri urgente și neliniștitoare. 
De ce fusese atât de neglijentă? De ce ignorase probele care 
erau chiar sub nasul ei? Văzuse pe cineva în blocul abandonat 
de vizavi de ea, dar nesocotise această fantasmă spunându-și 
că e un drogat. Dar persoana de acolo o urmărise în tot acest 
timp, așteptând momentul să lovească. Cât timp o pândise de 
acolo? De câte ori o văzuse cum stă la fereastră? De câte luni se 
tot strecura în viața ei? 

De la moartea lui Max Paine încoace, Helen se temuse că 
omorurile ar putea avea legătură cu ea, dar își reprimase aceste 
gânduri. Discuţia cu Gardam o liniștise, dar cât de naiv și de 
prostesc i se părea asta acum. Faptul că fusese chemată la a 
treia crimă îi confirma ipoteza că i se înscena ceva, iar folosirea 
foliei îi confirma identitatea făptașului. Sora ei, Marianne, îi 
ucisese pe părinţii lor în același mod, legându-le membrele și 
apoi înfășurându-le capetele în folie. Și ea era acum moartă, dar 
fiul ei, Robert, era viu. Helen îi distrusese viaţa atunci când 
dezvăluise din greșeală faptul că e fiul unei criminale în serie. 
După acel moment devastator, Robert rămăsese ascuns mai 
mulţi ani, dar în cele din urmă ieșise din nou la suprafaţă. Helen 
voise să fie îngerul lui păzitor, dar atingerea ei blestemată îi 
adusese lui Robert doar nefericire, respingere și durere. 

Acum, el se întorsese ca să se răzbune. 


117. 


— O vede cineva? se răsti Sanderson, al cărei nivel de stres 
explodase. 

— Nu. 

— Aveţi idee unde s-ar fi putut duce? 

— Probabil a sărit gardul și a coborât dealul, dar n-aş putea 


VP - 201 


spune în ce direcţie. 

Sanderson înjură. Un alt membru al echipei ridică privirea, 
intrigat, așa că Sanderson închise ușa biroului lui Helen și cobori 
vocea. 

— Unde e cea mai apropiată stradă? Dacă voia să se întoarcă 
în oraș, pe unde ar fi luat-o? 

Tăcerea de la celălalt capăt al fiului se prelungi, în timp ce 
polițistul de supraveghere se sfătuia cu colegul lui, apoi acesta 
răspunse: 

— Probabil Weston sau Newton. 

— Bun, lasă un om la cimitir, în caz că se întoarce după 
motocicletă, dar ceilalți duceţi-vă în Weston și Newton și 
împrăștiaţi-vă de acolo. O să-i distribuim descrierea agenţilor în 
uniformă, dar cascaţți ochii. Dacă aţi pierdut-o, puteţi s-o și 
găsiţi, fir-ar a naibii. 

Sanderson închise, dându-și seama prea târziu că ridicase iar 
vocea, spre evidentul interes al colegilor ei. Nu era deloc 
surprinzător - în ciuda a tot ce trăise împreună cu echipa ei, nu 
se simţise niciodată atât de stresată ca în clipa asta. Fusese 
suficient de greu să-l facă pe Gardam să fie de acord cu 
arestarea, dar le scăpase printre degete... Se apropiaseră prea 
mult, se deconspiraseră, și Helen știa acum că e urmărită. După 
ce mai devreme fusese atât de optimistă, Sanderson se simţi 
dintr-odată profund neliniștită. Habar n-avea unde era Helen în 
clipa aceea și, mai important, habar n-avea ce ar putea să facă 
ea în continuare. 

Telefonul ei sună brusc și Sanderson privi nerăbdător spre 
ecran. Dar era doar Emilia Garanita - din nou. Sanderson 
respinse apelul și ieși cu pași mari din biroul lui Helen, trântind 
ușa în urma ei. 


118. 


Ce naiba avea de gând? 

Când apelul ei intră în căsuţa vocală, Emilia închise și aruncă 
telefonul pe birou cu furie. Ea și Sanderson făcuseră o înţelegere 
să păstreze legătura, dar avea senzaţia clară că e ţinută la 
distanţă. Sanderson nici nu ar fi avut acest caz, dacă Emilia nu i- 


VP - 202 


ar fi oferit povestea ei. Întreaga echipă - inclusiv Sanderson - 
fusese atât de încântată de Grace, încât nu se oprise niciodată 
să-și pună vreo întrebare despre ea. Fusese nevoie să le arate 
ea fărădelegile lui Grace și nu avea de gând să se lase eliminată 
de la momentul triumfului. 

Voia să aștepte ca ei să facă o arestare pentru a publica 
articolul. Cu un pont adecvat din partea lui Sanderson, Emilia 
avea posibilitatea de a obţine o poză cu Grace, dusă spre 
mașina de poliţie în cătușe sau transportată la arest pe ușa din 
spate. În după-amiaza asta, primise un SMS de patru cuvinte 
care sugera că mandatul de arestare era iminent, dar după 
aceea nu mai urmase nimic din partea lui Sanderson. 

Dintr-odată, Emilia se întrebă dacă pariase pe calul câștigător. 
Bineînţeles, n-ar fi putut-o aborda pe detectivul-sergent Brooks - 
știa cui îi era ea loială - și toți ceilalţi aveau un grad prea mic. 
Fusese convinsă că Sanderson e cea potrivită - era influenţabilă, 
frustrată și lipsită de încredere de sine -, dar, pe de altă parte, 
nu știi niciodată cum o să reacționeze oamenii când se ajunge la 
momentul hotărâtor. Poate că Sanderson pur și simplu nu avea 
experiență în jocul ăsta sau poate că era ceva mai puţin 
nevinovată decât lăsa să se creadă. Era oare posibil s-o fi păcălit 
pe Emilia? 

Ea spera sincer că nu. Pentru că Emilia avea posibilitatea de a 
produce daune serioase nu doar carierei lui Sanderson, ci și 
Poliţiei din Hampshire în general. Ea avea nevoie de ei și 
viceversa, dar ei o trataseră întotdeauna urât - în cel mai bun 
caz ca pe o persoană enervantă, dar cel mai adesea ca pe un 
rău necesar. Grace păcătuise foarte mult în privinţa asta - 
ostilitatea ei faţă de Emilia era foarte clară. Emilia se aflase 
adesea în defensivă în relaţia lor, dar acum, în sfârșit, era 
pregătită să atace. 

lar arma aleasă de ea avea să fie ziarul de a doua zi, cu titlul 
lui mare și șocant: E 5 

POLIȚTISTA TRANSFORMATA ÎN UCIGAȘA. 


119. 


Helen se îndreptă rapid spre partea din spate a magazinului, 


VP - 203 


cu capul plecat. Constituia o priveliște stranie pentru o seară 
rece de toamnă - ghete și pantaloni de piele pe jumătatea de 
jos a trupului, dar sus numai o bluză neagră și subțire, fără 
mâneci. Și mai curioase erau zgărieturile de pe faţa și brațele ei. 
Arăta de parcă ar fi fost târâtă pe spate printr-un tufiș, ceea ce, 
desigur, se și întâmplase. 

Era frig în secțiunea de produse congelate a supermarketului 
și Helen nu zăbovi acolo, se îndreptă spre biroul managerului 
din spate și intră. Peter Banyard era încă nervos din cauza 
primei lor întâlniri, iar acum păru absolut șocat de a doua ei 
apariţie pe ziua aceea. 

— Te simţi bine? spuse el în cele din urmă, cercetând 
înfățișarea ei stranie. 

— Sunt în regulă, dar trebuie să-ţi mai pun o întrebare. 

— Încă n-am pregătit documentaţia pentru tine, dar dacă... 

— Nu pentru asta am venit. Vreau să te uiţi la o fotografie și 
să-mi spui dacă-l recunoști pe bărbatul din ea. 

Ridică telefonul spre el, cu mâna tremurându-i ușor. Pe ecran 
era una dintre fotografiile pe care presa le folosise atunci când îl 
„demascase” pe Robert Stonehill, cu mai mulți ani în urmă. 

Managerul privi lung fotografia. 

— Îl cunoști? repetă Helen mai tare. 

— Păi, da. E Aaron West. 

— Lucrează pentru tine? continuă Helen insistent. 

— E unul dintre lucrătorii noștri temporari. li aducem de 
Halloween, de sărbătoarea lui Guy Fawkes și așa mai departe. 

— Lucrează la casă? 

— La casă, la raft, unde e nevoie. Are câteva ture pe 
săptămână - face asta deja de câteva luni. 

Suficient cât să planifice distrugerea lui Helen. Culesese 
datele cardurilor de credit ale clienţilor în timp ce lucra la casă, 
apoi le folosise ca să achiziţioneze echipament specializat 
pentru sado-maso - echipament care în cele din urmă ar fi 
condus poliţia către ea. 

— Avea scrisori de recomandare? l-ai verificat actul de 
identitate? 

— Da, răspunse Banyard, părând iritat, chiar dacă verificarea 
lucrătorilor temporari poate că nu e la fel de riguroasă ca în 
cazul angajaţilor permanenţi. 

— Sunt convinsă, mârâi Helen, abia stăpânindu-și furia. Ai 


VP - 204 


adresa lui? 

— Ar trebui s-o avem, răspunse managerul, dar nu sunt sigur 
că va fi necesar. 

— Ce vrei să spui? 

— Tocmai l-am văzut în spate. La vestiar. Pot să te du... 

Dar nu apucă să termine. Helen plecase deja. 


120. 


Sprintă prin magazin, împrăștiindu-i pe cumpărători din 
drumul ei. Ușa pe care scria „Rezervat pentru personal” era la 
15 metri distanţă, iar Helen se năpusti spre ea, privind în jur 
după cineva care s-o ajute s-o deschidă. Dar nu era nimeni în 
preajmă și nu putea amâna, așa că se aruncă spre ea. Umărul ei 
lovi puternic ușa ieftină, smulgând încuietoarea. 

Când intră, două feţe speriate o priviră fix - cei doi angajaţi pe 
punctul de a se întoarce la lucru fură consternaţi de intrarea 
dramatică a lui Helen. 

— Unde e vestiarul? 

Pentru o clipă, cei doi rămaseră muţi. 

— Vestiarul, se răsti Helen. 

Unul dintre lucrători arătă spre o ușă din stânga ei. Helen 
porni iar, înghițind metrii până la ușă și deschizând-o. Spre 
dezamăgirea ei, vestiarul ponosit era gol, dar Helen simți 
mișcare și apoi văzu cum ușa de incendiu din celălalt capăt al 
încăperii se închide încet. Oare o auzise că vine și fugise? Dacă 
da, avea doar câteva secunde în faţa ei. 

Helen se năpusti în seara de afară, căutând cu disperare în 
dreapta și în stânga semne ale prăzii ei. Și iată-l. La mai puţin de 
12 metri distanță de ea, pe o alee îngustă, sprintând ca și cum 
viaţa lui ar fi depins de asta. Helen porni în urmărirea lui, izbind 
cimentul cu tălpile în timp ce se forța să îngusteze intervalul 
dintre ei. 

Părea că aleea duce spre zona comercială centrală, unde se 
găseau toate magazinele mari. Asta era planul lui Robert? Să se 
piardă în mulţime? Helen nu putea să permită asta, așa că, deși 
plămânii o ardeau, spori din nou viteza. Nu-i scăpa ironia amară 
a urmării ei - îl căutase pe nepotul ei atât de mult timp, iar 


VP - 205 


acum iată-l, hotărât să fugă de ea. 

Acum, Robert ajunse la capătul aleii și ţâșni spre stânga. 
Helen nu-și putea permite să-l scape din ochi, dar acum era la 
doar cinci metri în urma lui. Ajunse la capătul aleii și dădu colțul 
în goană, în aceeași direcție ca Robert - și intră drept într-un 
bărbat de vârstă mijlocie, încărcat cu pungi de cumpărături. 
Ricoșă din el și căzu, izbindu-și cu putere trupul de pardoseala 
de ciment. Simţi cum o părjolește durerea, dar se ridică imediat 
în picioare. Intinse mâna a scuze și îi ocoli pe cumpărătorii 
îngrijoraţi care se grăbeau s-o ajute. 

Mătură cu privirea oceanul de cumpărători, dar nu-l văzu pe 
Robert. Oare profitase de accidentul ei ca să dispară în unul 
dintre magazinele principale? Nu, iată-l. Helen îi întrezări 
hanoracul roșu închis, care urca și cobora în timp ce Robert se 
grăbea spre ieșirea de nord a incintei. Helen se scutură și se 
năpusti în aceeași direcție. 

Urmărirea continua. 


121. 


— Tocmai am primit un telefon de la Wilkinson din Shirley. Se 
pare că detectivul-inspector Grace tocmai a plecat de acolo în 
grabă. 

Tonul lui McAndrew era tainic. În mod evident, era stânjenită 
să lucreze împotriva șefei lor, dar ordinele erau ordine, așa că le 
dusese imediat vestea lui Sanderson și Charlie. 

— Asta e adresa magazinului... 

— Știu unde e, o întrerupse Sanderson. Informează-i pe 
polițiștii în uniformă din zonă să fie vigilenţi - dacă vreunul o 
vede, vreau să transmită imediat. 

— O să-i anunţ și pe polițiștii din zonele învecinate să se 
îndrepte spre complex - pot forma o rețea mai largă, în cazul în 
care reușește să scape. 

— Era pe jos? 

— Cred că da. 

— Bun, atunci avem șanse bune s-o prindem. Mă duc cu 
mașina acolo acum. 

Charlie se uită la Sanderson cum pleacă, stăpânită de emoţii 


VP - 206 


violente. De când fusese finalizat mandatul de arestare, se 
simţea sfâșiată în două. O parte a ei ar fi vrut să-și facă datoria, 
asemenea lui McAndrew, dar cea mai mare parte a ei ar fi vrut 
s-o avertizeze pe Helen de pericolul în care se găsea acum. Nu 
avea cum s-o sune sau să-i trimită SMS, deoarece așa ceva 
putea fi urmărit cu ușurință, dar oare ar fi găsit un telefon public 
în vreo crâșmă din zonă? Charlie avea senzaţia că lațul se 
strânge acum în jurul lui Helen și că, dacă nu făcea ceva s-o 
ajute, Helen era condamnată. 

— Detectivul-sergent Brooks vine cu mine. Poţi să preiei 
iniţiativa aici. 

Spusese aceste cuvinte către McAndrew, dar ele îi erau 
adresate lui Charlie. Sanderson se uită la ea ca și cum i-ar fi 
putut citi gândurile și i-ar fi simţit lipsa de loialitate. Toţi ochii 
din încăpere erau acum asupra ei, așa că Charlie spuse 
întristată: 

— Sigur. Să mergem. 

Helen nu avea să primească nicio șansă azi. 


122. 


Helen se prinse de gardul de plasă și îl sări ușor dintr-o 
mișcare, aterizând lin de partea cealaltă. Nepotul ei se 
îndepărtase de centrul orașului cât mai repede posibil, căutând 
aleile și străduțele laterale care acum, la apropierea nopţii, ar fi 
fost pustii. Nu după mult timp, Robert ajunse la o grădină pe 
care acum o traversa, îndreptându-se spre sudul orașului. Helen 
era imediat în urma lui, alergând cât de repede putea peste 
pământul dur, cu făgașuri. 

Oare Robert plănuise dinainte această rută de fugă? Părea să 
știe ce să facă fără să gândească, evita locurile publice și 
posibilele obstacole. În mod normal, Helen ar fi anunţat la secţie 
urmărirea, pentru a-i bara drumul, dar acum asta nu era posibil. 

Când se întâlniseră prima oară, Helen ar fi fost sigură că iese 
victorioasă. Pe atunci, Robert era doar un tânăr - nu avea nici 
pregătirea ei fizică, nici experienţa ei. Acum părea să fie altfel. 
Era mai zvelt, mai în formă, și Helen vedea că are capul ras. Era 
o înfățișare armonioasă și militaristă, ca și cum el ar fi fost acum 


VP - 207 


cel care se antrena, pregătindu-se să se răzbune pe femeia care 
îi ucisese mama și îi distrusese viața. 

Robert era la doar șase-șapte metri în faţă, dar sări fără să 
ezite un gard despărțitor și sprintă mai departe. Nivelul 
pregătirii lui fizice era cu adevărat impresionant, și lui Helen îi 
veni dintr-odată gândul neplăcut că ea avea să fie cea care va 
obosi prima. Trecu de gard și ateriză dur, evitând de aproape o 
rădăcină de copac, apoi se năpusti din nou înainte. Dacă îl 
pierdea, cine știe când avea să aibă o nouă șansă de a-l 
înfrunta. Era acum sau niciodată. 

Alergau deja de zece minute, dar Helen știa că șansele ca 
Robert să scape se diminuau. Se apropiau de periferia docurilor. 
Erau multe depozite, funcţionale sau abandonate, în care el se 
putea ascunde, dar întreaga zonă a Docurilor de Vest era 
împrejmuită cu gard și, dacă nu cumva avea pregătit un șiretlic, 
Robert nu mai putea să avanseze spre sud. 

În fața ei, Robert se izbi de gardul împrejmuitor al docurilor și 
începu să-l urce. Helen văzu că poartă mănuși, dar când ajunse 
sus, Robert scânci de durere. In mod evident, sârma ghimpată 
își făcuse datoria. Dar el nu se opri și căzu pe pământ de partea 
cealaltă, obligând-o pe Helen să-l urmeze. Se căţără pe plasă, 
oprindu-se doar sus ca să se strecoare printre colacii de sârmă. 
Asta o costă secunde preţioase, dar ar fi fost un dezastru să se 
agaţe în ea, iar o mișcare greșită ar fi făcut-o franjuri. 

Dinţii de metal ai sârmei îi atinseră obrajii când își băgă capul 
printre ei, dar nu o tăiară. Helen se răsuci din nou și își strecură 
trunchiul prin deschizătură, simțind cum spatele bluzei se agaţă 
și se sfâșie ușor. Se prinse de gard de partea cealaltă, apoi își 
trase și picioarele și le lăsă rapid spre pământ - exact la timp ca 
să-l vadă pe Robert dispărând pe Cheiul 42. 

Helen porni împleticindu-se - picioarele îi erau din ce în ce 
mai obosite din cauza urmăririi -, dar se împinse înainte. Cheiul 
42 era un avanpost abandonat al Docurilor de Vest, un loc 
potrivit pentru finalul jocului lor. Helen vizitase ultima oară 
depozitele răzlețe scoase din funcțiune ca să recupereze una 
dintre victimele lui Marianne. Poate că atracţia asocierilor 
istorice fusese prea puternică - Helen nu putea să creadă că 
Robert se îndreptase încoace din întâmplare. 

Intră acum în zona docurilor - în toate părţile se ițeau 
depozite mari și goale. Se grăbi spre marginea apei, cercetând 


VP - 208 


umbrele dintr-o parte și alta, căutându-și prada. Oare se 
ascundea în semiîntuneric și aștepta s-o atace din spate sau 
venise aici ca să scape de ea? Helen privi spre apă și nu văzu 
nicio ambarcaţiune, niciun semn de mișcare. Se întoarse și 
aruncă o privire în josul cheiului, dar și acolo era pustiu. Fusese 
prea aproape în urma lui pentru ca Robert să fi fugit cu totul de 
pe chei, așa că era aici undeva. Oare o urmărea cu privirea chiar 
în clipa asta? 

În această parte a cheiului existau patru depozite principale, 
toate la fel de dărăpănate, cu ferestre sparte care ofereau o 
vedere parțială a întunericului dinăuntrul lor. Dacă Helen alegea 
greșit, Robert avea să scape. Acum nu mai exista loc de eroare. 
Era puţin probabil ca el să se ascundă în primul, dat fiind că 
virase la stânga pe lângă el atunci când intrase pe chei. 
Presupunând că nu se întorsese, asta însemna că mai rămâneau 
trei. Următorul era doar o carcasă, după ce acoperișul se 
prăbușise cu ceva timp în urmă. lnăuntru erau destule rămășițe 
care să ofere ascunzători, dar luna înălţată acum pe cer era 
plină și lumina bine interiorul. Ar fi fost riscant să te ascunzi 
acolo, la vedere, așa că Helen trecu la ultimele două. Amândouă 
erau în stare bună și ar fi fost inteligent să te ascunzi în ele - 
scările de incendiu care șerpuiau pe pereţi ofereau o posibilă 
cale de fugă, dacă era nevoie. Dacă Helen ar fi fost urmărită, |- 
ar fi ales pe unul dintre cele două. 

Helen deschise brusc ușa celui mai apropiat și privi înăuntru. 
Era un hangar imens, presărat cu lăzi abandonate și porumbei 
morți. Și aici erau destule ascunzători, dar niciun perete interior 
care să ofere adăpost, așa că privirea lui Helen se îndreptă spre 
ultimul depozit de la marginea apei. Era o clădire pe două 
niveluri - cu o serie de birouri și mici unităţi deasupra hangarului 
principal. Părea ceva mult mai promiţător, așa că Helen se 
decise și intră grăbit înăuntru. 

Hangarul principal era în faţa ei, dar scara de incendiu care 
ducea la etaj o atrăgea mai mult, deoarece nu se vedea deloc 
din locul prin care intrase în complexul de pe chei. Avansă cu 
hotărâre, apoi se opri brusc. Pe pământ, lângă trepte, era o pată 
întunecată. Helen se aplecă și băgă degetul în ea. Tinu degetul 
în lumină și văzu că e sânge proaspăt și umed, sclipind în 
lumina lunii. 

Acum, Helen urcă rapid pe trepte, iar când ajunse sus se opri. 


VP - 209 


Existau toate șansele ca Robert să fie înăuntru. Era pe cale să-l 
înfrunte neînarmată, fără altă protecție decât experiența și 
pregătirea ei. Dacă el voia să-i facă rău, chiar s-o ucidă, atunci 
cine ar fi aflat vreodată că ea fusese acolo? Că soluționase 
cazul? Pentru prima oară de când începuse această urmărire 
disperată, Helen se opri să-și tragă răsuflarea și scoase mobilul 
din buzunar. Trimise un SMS rapid, apoi puse telefonul pe mut și 
intră în întunericul dinăuntru. 

Imediat, ceva se repezi spre ea. Helen aruncă braţul în sus ca 
să se protejeze, apoi se uită alarmată cum porumbelul speriat 
se îndepărtează în zbor, în timp ce ecoul bătăilor lui din aripi 
răsuna în încăperile goale. Orice element al surprizei dispăruse 
acum, așa că Helen merse mai departe, avansând rapid pe 
coridorul din faţa ei, care parcurgea întreaga lungime a clădirii. 
De-a lungul lui erau înșirate mici birouri și Helen le verifică pe 
măsură ce trecea pe lângă ele. Nu voia să fie surprinsă în 
vreunul dintre ele - voia ca Robert să facă prima mișcare, în loc 
ca ea să cadă într-o capcană. 

Ochii ei cercetau spațiul din faţă, căutând semne de mișcare, 
apoi Helen văzu ceva în depărtare. Chiar în capătul coridorului 
era o încăpere, probabil cea mai mare din clădire. Dădea spre 
apă, avea lăţimea depozitului și toate drumurile duceau la ea. 
Și, spre deosebire de toate celelalte încăperi din acest edificiu 
descompus, emitea o lumină albastră-deschis. 

Intrigată, Helen avansă pe furiș. În timp ce făcea asta, zări 
câteva bucăţi abandonate de schele. Se aplecă, luă o ţeavă 
scurtă și merse mai departe, apropiindu-se tot mai mult de 
biroul din fată. Era la cinci metri de el, acum la trei, acum la doi. 
Helen se opri în prag, apoi deschise ușa, pregătindu-se să se 


apere. 
Dar nu veni niciun atac. Se afla oare Robert acolo? Era greu 
să distingi laturile încăperii - ochii lui Helen fură atrași de 


calculatorul a cărui lumină slabă o observase de pe coridor. 
Lângă el era o masă șubredă cu un felinar de tabără pe ea, iar 
Helen îl luă și îl ridică. Acum, camera deveni vizibilă - pahare 
goale de cafea, o scrumieră plină cu chiștoace, ambalaje de 
sandviș aruncate, un hanorac atârnat pe un scaun, dar și un 
iPhone 5 alb în apropiere. Helen bănui că era al lui Max Paine -, 
dar asta avea să se lămurească mai târziu. Pe pereţi erau prinse 
hărţi cu Southampton-ul, pe care erau încercuite Banister Park, 


VP - 210 


Bittern și docurile. 

Deci asta era ascunzătoarea lui Robert - perfectă pentru 
planificarea șirului său de crime. Când mai făcu un pas în față, 
întorcând lanterna ca să vadă mai bine încăperea, Helen îl văzu 
pe fundalul ferestrei mari din spatele lui. Lumina lunii îi decupa 
conturul, dar Helen se apropie și îi studie faţa. Părea palidă, 
impasibilă și straniu de efeminată - pe faţa, capul sau gâtul lui 
nu părea să existe niciun fir de păr. Helen nu-l mai văzuse de 
ani de zile, iar când Robert studie fața ei, ochii lui albaștri 
sclipiră răutăcios. 

— Mă bucur să te văd din nou, Helen. Nu ne-am întâlnit de 
foarte mult timp. 


123. 


Mașina fără însemne de poliţie se năpustea pe stradă, cu 
sirena urlând și luminile pâlpâind. Chiar dacă era legată cu 
centura de siguranţă, Charlie se ţinea strâns de braţul scaunului. 
Sanderson era foarte încordată în seara asta și conducea mult 
prea agresiv. Charlie nu îndrăznea să spună nimic, dar nici nu 
voia să devină victima disperării colegei sale de a o prinde pe 
șefa lor. 

Se îndreptau cu repeziciune spre Shirley, dar, când ajunseră 
la periferie, telefonul lui Charlie ţiui tare. Sanderson îi aruncă o 
privire acuzatoare, ca și cum Charlie ar fi făcut asta în mod 
deliberat ca să-i distragă atenţia, după care întoarse iar ochii 
spre drum. Charlie își scoase telefonul iritată. Dar, după ce făcu 
asta, degetul ei încremeni deasupra butonului „Citește”. Mesajul 
era de la Helen. 

Charlie privi lateral spre Sanderson, apoi apăsă pe buton. 
Mesajul era scurt și amical. 

„Docurile de Vest. Cheiul 42”. 

Fusese trimis cu trei minute în urmă. Oare Helen dăduse de 
necaz? Avea nevoie de ajutor? Era modul ei ocolit de a-l cere, 
prin trimiterea unui SMS în loc să sune? Charlie privi lung SMS- 
ul, neștiind ce să facă. Să-i răspundă? Probabil - asta ar fi făcut 
o bună prietenă și colegă -, dar dacă mai târziu avea să se 
descopere că comunicase cu un suspect aflat pe fugă, atunci 


VP - 211 


cariera ei era terminată. Îi datora lui Helen atât de multe - felul 
în care își câștiga existența, funcţia și chiar viaţa -, dar acum 
miza era prea mare și, dacă era să fie sinceră, existau prea 
multe întrebări fără răspuns. 

De aceea Charlie întoarse telefonul spre Sanderson, cu inima 
grea, și îi spuse: 

— Cred c-ar fi bine să citești asta. 


124. 


Stăteau complet nemișcaţi, măsurându-se unul pe celălalt. 
Robert nu dădea niciun semn că ar vrea s-o atace, dar nici nu se 
pregătea să fugă. Era prins la colţ, deoarece Helen îi bloca calea 
de ieșire din cameră, și totuși părea straniu de nepăsător. 

— Când ţi-ai dat seama? întrebă el brusc. 

Vocea lui era așa cum și-o amintea Helen - tânără și necoaptă 
-, dar căldura pe care o avusese Robert înainte dispăruse. Părea 
mai în vârstă, dar nu mai fericit. 

— După Paine, poate. Dar am sperat să mă înșel. 

— Așa ești tu, nu-i așa? Mereu refuzi să accepţi adevărul. 

— Despre ce? 

— Despre răul pe care l-ai produs. Durerea pe care ai 
provocat-o. 

— N-am vrut niciodată altceva decât să ajut oamenii. Te-am 
căutat luni de zile, am încercat să mă revanșez... 

— Dar nu m-ai găsit, nu-i așa? 

— Nu pentru că nu m-aș fi străduit. Știu că ţi-am întors viața 
cu susul în jos... 

— Așa preferi să spui? 

— Erai fericit, aveai niște părinţi draăguţi, un cămin bun, dar 
erai singura mea rudă de sânge. Voiam să am grijă de tine, să te 
ajut să iei deciziile corecte... 

— Atunci presupun că sunt încă o povară care o să-ţi apese 
conștiința, nu-i așa? 

De data asta, tonul lui era voios și zeflemitor. 

— Ai făcut toate lucrurile astea pentru că așa ai vrut, spuse 
Helen, arătând spre hărţi și telefon. Nu are nimic de-a face cu 
mine. 


VP - 212 


— Într-un fel, le-am făcut o favoare. Jake era obsedat de tine, 
Paine era chinuit de amărăciune... 

— Și Angelique? Ea ce naiba a mai făcut? 

— Nimic încă. Dar ai fi rănit-o, așa cum i-ai rănit pe ceilalți. 
Tot ce atingi tu moare, încă nu ţi-ai dat seama de asta, Helen? 

Helen îl privi lung. Robert o cunoștea mai bine ca oricine 
altcineva și era hotărât să se folosească de asta. 

— Inclusiv tu? spuse ea rapid. Nu despre asta e vorba aici? 

— Păi, ultima oară când te-ai confruntat cu o rudă de sânge, 
ai împușcat-o. Deci ar fi cumva poetic, nu-i așa? 

— N-am vrut niciodată s-o omor pe mama ta. M-a obligat să 
fac asta. 

— Nu e o coincidenţă că întotdeauna ajungi în poziţia în care 
ești obligată să faci rău oamenilor? Nu te întrebi niciodată dacă 
nu cumva îti place să provoci durere? 

— Nu e adevărat. 

— Nu? Ce simţeai când îl băteai pe Paine? Nu exista o parte 
din tine care n-ar fi vrut să se mai oprească? 

Helen ar fi vrut să nege, dar nu găsea cuvintele. 

— Vezi tu, Helen, nu ești cu nimic mai bună decât infractorii 
pe care îi vânezi. Consideră-mă subconștientul tău, care pune în 
practică fanteziile și dorinţele care zac în tine. 

— Spune-i asta judecătorului. 

— Nu o să existe niciun proces, Helen. Totul începe și se 
termină aici. 

Helen nu spuse nimic. Trimisese SMS-ul cu peste zece minute 
în urmă. S-ar fi așteptat să audă deja sirene îndepărtate, dar nu 
se auzea nimic. Robert stătea în fața ei, pe fundalul mării 
întunecate, părând relaxat și fericit. Helen nu avea habar ce are 
el de gând, dar această dispoziţie a lui o neliniștea foarte tare. 

— Cum ai aflat? întrebă ea brusc, întrerupând tăcerea. 

— N-a fost greu, Helen. Sunt umbra ta tăcută, de aproape un 
an. Băiatul pierdut care te urmărește în absolut fiecare zi. Te-am 
văzut când te-ai întâlnit cu Jake Elder în barul ăla din centru. L- 
am auzit cum se ceartă după aceea cu iubitul lui. Te-ai simţit 
singură după conversaţia aia, Helen? Te-am văzut cum stăteai la 
fereastra ta, frumoasă și tristă... 

— lar după o zi m-am dus la Max Paine, răspunse Helen, 
dându-și seama brusc cât de neglijentă fusese. 

— Te-am urmărit când l-ai vizitat și după aceea. Am văzut cât 


VP - 213 


de agitată erai după ce s-a ajuns la bătaie. lar a doua zi l-am 
văzut pe el. Purta șapcă și era plin de fard, dar băiatul era varză. 
Cred că chiar ţi-ai făcut de cap cu el. 

Helen se uită la Robert. Băiatul care plânsese cândva pe 
umărul ei o privea acum lung, cu un triumf care îl făcea 
detestabil. 

— Chiar merit eu toate astea? spuse ea în cele din urmă. 

— Nici nu-ţi dai seama. 

— M-ai pândit luni de zile, ai renunţat la viaţa ta... 

— Nu aveam nicio viață, mulţumită ţie. 

— Aiurea. Nu trebuie neapărat să joci cu cărţile pe care le 
primești. Poţi să alegi o altă cale, să iei decizii bune... 

— Ai omorât-o pe mama mea. Nu mi-a spus nimeni asta - ani 
de zile am primit doar jumătăţi de adevăr și eschive. Apoi apari 
tu și spui asta întregii lumi. 

— Nu asta a fost intenţia mea. 

— „Fiul unui monstru” - așa mi-au spus. „Progenitura unei 
diavolițe”. Eram un nimeni - nu înţelegi asta? - și dintr-odată am 
devenit celebru. 

Helen îl privi lung. Încă o bântuia amintirea haitei de jurnaliști 
abătându-se asupra casei liniștite din Aldershot a familiei lui. 

— După asta, nu mai puteam să merg nicăieri. Oamenii știau 
cine sunt, ce făcuse ea, și nu voiau să aibă de-a face cu mine. 
Ca și cum păcatele ei ar fi fost ale mele. Dar ce-a făcut ea? A 
ucis ca să te protejeze pe tine. Ca s-o salveze pe sora ei mai 
mică. 

— Știu că ea asta credea că face... 

— Am vrut să mă sinucid, o întrerupse Robert. Am vrut să te 
sun, să-ţi spun unde sunt și apoi să fac asta, înainte ca tu să poţi 
ajunge. Făcusem rost de pastile, găsisem o cameră de hotel, 
dar, când a venit momentul, n-am putut s-o fac. 

Helen se uită la el cum face un pas în faţă. 

— Nu pentru că mi-era frică, ci pentru că eram furios. Furia e 
cea care m-a ţinut în viaţă toate lunile astea. Furia și ura faţă de 
tine. 

Helen rămase unde era, refuzând să se lase intimidată. Acum 
auzea la mare depărtare sunetul sirenelor. Robert părea să-l 
ignore, continuând să vitupereze împotriva ei. 

— După ce-ai împușcat-o, ai dansat pe mormântul ei. 

— Am iubit-o pe mama ta, încă o iubesc. Dar a fost o 


VP - 214 


ucigașă... 

— Ai încercat să-ţi justifici propriile acţiuni denigrând-o pe ea. 

— Ce-a făcut ea era greșit. 

— Nu, ce a făcut ea era corect, se răsti Robert. Și de asta a și 
simţit că era corect. 

Helen își reprimă un fior. Marianne nu se căise deloc la 
proces, chiar mărturisise că îi făcuse plăcere să-și ucidă părinţii. 

— Ce a spus la proces? „Mi-a făcut plăcere să le văd feţele, 
când știam că nu mai pot să-mi facă rău”. Am citit 
stenogramele, am citit tot despre ea. Mărturia ei e singurul lucru 
care mi-a rămas de la ea. 

Helen simţi cum o copleșește emoția - Robert fusese 
nevinovat în toată povestea asta, și totuși fusese înghiţit și el de 
întuneric. 

— Nu ţi-a plăcut niciodată de ea. 

— Dar îmi place acum. Mulțumită ţie. 

— Și asta te face fericit? 

Robert o privi ciudat, ca și cum ar fi încercat să detecteze 
capcana din întrebarea ei. 

— Da. Cred că da. Îți dai seama că aș fi putut să te ucid în 
orice moment din ultimele 12 luni, dar am vrut să suferi. Să 
simţi durerea pe care am suportat-o eu după ce mi-ai distrus 
viaţa. Toate secretele tale murdare să fie dezvăluite, să se 
bucure întreaga lume. Jake, Max și sărmana Angelique... 

Sunetul sirenelor devenise deja inconfundabil. Ajutoarele erau 
la doar câteva minute distanţă. Nu putea exista niciun triumf 
pentru Helen; dar cel puţin putea să pună capăt acestei situaţii. 

— Înainte să intru aici, am luat legătura cu colegii mei, 
Robert, spuse ea încet. 

— Am presupus că o să faci asta, dar mă bucur că am 
petrecut puţin timp împreună. 

— Și ce urmează acum? Dacă vrei să-mi faci rău, mai ai 
câteva minute la dispoziţie. 

Robert o privi lung, cu mâinile pe lângă corp. 

— N-o să-ţi fac rău, Helen. Nu ăsta era planul. 

Totuși, Helen își adună puterile, pregătită pentru atacul lui. 
Dar Robert doar se întoarse și deschise ferestrele din spatele lui, 
trântindu-le zgomotos de peretele exterior. Din ferestrele sparte 
căzură cioburi. Un val de aer rece se repezi înăuntru, fluturând 
părul de pe umerii lui Helen. Dintr-odată, zgomotele de afară 


VP - 215 


părură să se intensifice, ecoul portierelor trântite răsunând pe 
cheiul pustiu. 

— Nu fi prost, Robert. O să-ți rupi picioarele. Și unde poţi fugi? 
Ne-am prins aici la colţ unul pe celălalt. 

Robert se întoarse cu spatele la ea. Iluminat de luna plină din 
spatele lui, părea încă și mai fantomatic ca înainte. 

— Vorbește în numele tău. 

Helen făcu un pas în faţă, înnebunită de neliniște. De ce era 
Robert atât de calm? Ce îi scăpa? Oare voia să fie prins? Helen 
auzi acum pași care urcau scara de incendiu metalică, grăbindu- 
se spre ei. 

— Cum am spus, e vorba de tine, nu de mine. 

Pașii se apropiau. Probabil mai erau doar câteva secunde 
până ce Robert avea să fie prins. 

— De-aia tot ce e în camera asta e al tău, Helen. Pahare de 
cafea, ţigări vechi, ambalaje de sandviș. Chiar și un hanorac 
vechi pe care ai crezut că l-ai pierdut. ADN-ul tău, amprentele 
tale. Mă tem că nu e nimic al meu aici. 

Acum, Helen știa exact ce are el de gând să facă și se repezi 
înainte, dar era prea târziu. Robert sări pe marginea pervazului 
și se aruncă în noapte. Helen se repezi spre el, dar cu o secundă 
prea târziu. Se izbi de perete - exact la timp ca să-l vadă pe 
Robert aterizând cu un pleoscăit în apa neagră de dedesubt. 
Adversarul lui alesese bine acest loc - o rampă de încărcare 
veche de deasupra docului. 

Acum, o copleși întreaga măsură a stupidităţii ei. Dar nu avu 
timp să reacționeze, deoarece simţi dintr-odată cum niște braţe 
o prind brutal și o trag de la fereastră. Helen încercă să 
vorbească, dar braţele o împinseră puternic cu faţa în podea, în 
timp ce mâinile îi erau smucite la spate și încătușate. Apoi 
polițiștii prea îmbătaţi de succesul lor ca să-i asculte rugăminţile 
începură să-i citească drepturile. 

Victoria lui Robert era deplină. 


125. 


Emilia își frecă mâinile, încercând zadarnic să se încălzească. 
Mai așteptase în spatele Sediului Central de multe ori, dar nu 


VP - 216 


găsise niciodată o modalitate eficientă de a se încălzi. Era o 
persoană friguroasă de la natură - oricâte haine ar fi purtat, nu 
se putea împiedica să clănţăne din dinți. 

Insă în seara asta n-o deranja deloc. Uitase de orice disconfort 
personal - seara asta era a ei, realizarea maximă a vieții ei 
profesionale de până atunci. Suportase multe de-a lungul anilor 
- părinţii care se purtaseră urât cu ea, un atac cu acid care îi 
lăsase cicatrici permanente, nesfârșitele zeflemisiri și jigniri -, 
dar în seara asta avea să le arate ea tuturor. Era pe cale să 
publice articolul anului - unul care avea să consolideze cariera 
ei, în timp ce punea capăt alteia. 

Ajunsese la secția centrală a poliţiei din Southampton în timp 
record. SMS-ul lui Sanderson era la obiect - „arestată. intrarea 
din spate. 20 min”. -, și Emilia nu pierduse timpul, își luase 
aparatul de fotografiat și ieșise pe ușă. Acolo, în spate, exista un 
intrând întunecos care constituia o ascunzătoare perfectă. În 
locul acela se postase Emilia, așteptând brekul cunoscut. Ar fi 
trebuit să fie o aducere la secţie discretă și neanunţată, dar 
graţie lui Sanderson avea să fie cu totul altceva. Poate că Emilia 
o judecase greșit - poate că putea să aibă încredere că 
Sanderson avea să respecte înțelegerea. 

Emilia verifică iar aparatul de fotografiat. Bateria aproape 
plină, setat pe expunere de noapte, modul repetiţie rapidă - 
apoi un sunet o făcu să ridice privirea. Era scăzut, dar insistent, 
sunetul unei mașini care avansa rapid, dar încet pe strada 
pustie. Emilia se pregăti. 

Acum, mașina intră pe aleea din spatele secţiei și, ca prin 
minune, porţile grele se deschiseră scârțâind. Mașina porni spre 
ele, încetinind ușor ca să aștepte formarea unui interval 
suficient. Acum, Emilia ieși în faţă și fotografie rapid, făcând cât 
mai multe poze posibil. Sincronizarea ei fusese bună, întrucât, 
după câteva secunde, mașina dispăru în interior și porțile se 
închiseră zăngănind în urma ei. 

Emilia se retrase la loc în penumbră. Articolul ei era gata 
pentru tipar, cu o mică adăugire. Dădu pe modul de vizionare și 
zâmbi. Avea ce îi trebuia, lovitura de graţie. 

O poză cu faţa pământie a lui Helen Grace, privind absent în 
noapte. 


VP - 217 


126, 


— Priveşte spre aparat, te rog. 

Helen privi drept în faţa ei și bliţul se declanșă - o dată, de 
două ori, de trei ori. Era orbitor și derutant, creierul îi fu 
străpuns de durere. Dar Helen știa că e doar începutul torturării 
ei. 

— Acum la stânga, te rog. 

Blit, blit, blit. 

— Acum la dreapta. 

Helen ştia procedura - urmărise acest proces de nenumărate 
ori -, dar acum trebuia să îl parcurgă împreună cu sergentul de 
la arest. Mișca din cap când i se spunea, dar nimic din toate 
astea nu i se părea real. Era încă în stare de șoc, mintea ei 
rumega ingeniozitatea planului lui Robert. O urmărise răbdător, 
adunând rămășițele vieţii ei și asamblând cu atenţie naraţiunea 
distrugerii ei. Își alesese bine victimele - alesese oameni care nu 
erau neapărat apropiaţi ai lui Helen, dar care făceau totuși parte 
din viața ei secretă. 

Demascarea lor prin moarte ridica întrebarea referitoare la 
cine ar fi vrut să-i reducă la tăcere, conducând poliţia direct 
către Helen. Acum, ea nu avea nicio îndoială că Robert plantase 
probe de ADN și în Camerele de Tortură și, poate, și acasă la 
Paine. Helen avea legătură cu toate victimele, așa că singura ei 
cale de scăpare era un alibi autentic. 

Helen își dădu seama, cu un fior, că și acesta avea să-i fie 
refuzat. În noaptea primei crime, fusese la jogging - oare o 
văzuse cineva alergând spre nord, ca și cum s-ar fi întors acasă 
de la Camerele de Tortură? În noaptea uciderii lui Paine, vizitase 
mormântul lui Marianne - drumul de la Sediul Central până 
acolo trecea pe lângă apartamentul lui Paine. Helen era sclava 
obișnuinţei și Robert profitase din plin de asta, știind în tot acest 
timp că acasă nu o așteaptă nimeni care să confirme versiunea 
ei asupra evenimentelor. 

— Bun. Acum va trebui să te percheziţionăm la piele. 

Helen simţi pe trup niște mâini, iar când ridică privirea, văzu o 
gardiană care îi scotea hainele. Bluza, pantalonii și ghetele fură 
înlăturate și băgate în pungi. Avea să i se permită să păstreze 
lenjeria, dar numai după ce era verificată. 


VP - 218 


Helen se supuse acestei umilințe, simțind în tot acest timp 
ochii sergentului asupra ei. Trupul lui Helen era plin de cicatrici - 
dovadă a unei îndelungate dependențe de sado-masochism, 
ceea ce, fără îndoială, avea să întărească pledoaria împotriva ei. 
Foarte puţini oameni o văzuseră astfel - goală și expusă - și 
Helen simţea judecata tăcută a sergentului. 

Însă asta era nimic în comparaţie cu ce avea să urmeze. 
Helen știa că viaţa ei era examinată acum, că fiecare abatere și 
nesiguranţă a ei era demascată, în timp ce ea era ţinută în 
așteptare. Era pe fundul puţului, fără niciun mijloc sau speranţă 
de a scăpa. 

Stătea așa, pe jumătate goală, în lumina slabă a unui neon 
pâlpâitor. Era complet singură. 


127. 


Avea impresia că e într-un coșmar. Charlie stătea în mijlocul 
încăperii, făcând prea puţine eforturi să-i ajute pe criminaliștii 
care se mișcau în jurul ei. Helen era nevinovată - trebuia să fie 
nevinovată -, și totuși, ea îi adusese aici. Telefonul părea să fie 
al lui Paine, hanoracul era al ei, iar ţigările pe jumătate fumate 
din scrumieră erau fără îndoială marca lui Helen. Paharele de 
cafea erau de la Costa, nu de la Starbucks, ambalajele de 
sandviș erau de la magazinul de lângă secţie... Până și mirosul 
era al lui Helen - parfumul ei definitoriu, Obsession, părea să 
plutească în aer. Era spaţiul ei și mintea ei, dar tot nu avea 
niciun sens. 

Sanderson se îndreptă rapid spre Meredith, atingând-o pe 
Charlie când trecu pe lângă ea. Era o modalitate subtilă de a-i 
aminti că aveau treabă de făcut, să strângă și să proceseze 
probele. Charlie își jucase rolul în prinderea lui Helen, dar 
insistența și instinctele lui Sanderson fuseseră cele care îi 
aduseseră în locul acesta și, în mod evident, Sanderson simţea 
că ea e la conducere. Oare colega ei fusese mânată de 
convingere sau de ambiţie? Probabil că nu conta - oricum ar fi 
fost, era bine plasată pentru a prelua rolul lui Helen dacă - sau 
când - aceasta era pusă sub acuzare pentru cele trei crime. 

Charlie sigur urma să aibă de suferit. Viaţa ei avea să devină 


VP - 219 


foarte dificilă și era convinsă că până la sfârșitul anului avea să 
ajungă în biroul lui Gardam, cerând un transfer. Poate că nu era 
ceva rău. Cum putea să meargă mai departe acum, când 
mentorul ei căzuse în dizgrație? Cum mai putea să privească pe 
cineva în ochi, când părea să-și fi investit complet greșit 
încrederea? Seara asta era punctul cel mai de jos pentru Helen, 
dar Charlie simţea că și viaţa ei se destramă. 

— O să verific zona, să văd dacă există vreun martor. 

Sanderson mormăi, dar nu ridică privirea. Știau amândouă că 
nu avea să găsească niciun martor pe cheiul pustiu și că era 
doar un pretext pentru ca Charlie să iasă din încăpere. Poate 
chiar era o polițistă incapabilă, poate că era orbită de loialitate, 
dar era totuși o ființă umană. Charlie ieși repede ca să ascundă 
lacrimile care amenințau să se reverse. Chiar dacă era vinovată, 
Helen fusese întotdeauna prietena și confidenta sa, și ea nu 
avea de gând să se uite la Sanderson cum dansează pe 
mormântul ei. 


128. 


Jonathan Gardam se uită prin oglinda transparentă, în timp ce 
asupra lui Helen ploua cu întrebări. Imediat ce arestarea ei 
fusese confirmată, îi chemase pe ofiţerii de la poliţia din Sussex 
să ţină interviurile. Nu se punea problema ca Sanderson sau 
Brooks să o interogheze pe Helen, dată fiind relaţia lor cu ea. 
Bineînţeles, Gardam ar fi putut să se ocupe el însuși de interviu, 
dar hotărâse să rămână în spate. 

Așa avea să aibă o imagine mult mai bună asupra a ceea ce 
se întâmpla. 

Helen părea palidă și obosită, dar încă nu era înfrântă. Le 
explica răbdător polițiștilor evenimentele acelei seri, încercând 
să-i convingă că ea era victima. Dar chiar și de aici, Gardam 
simțea scepticismul lor. Povestea lui Helen era coerentă și 
rezonabilă, dar detectivii de tipul ăsta nu erau înclinați să se 
lase purtaţi de fantezie - urmau probele. 

— Ascultă, am vrea să te credem pe cuvânt, dar nu era 
nimeni acolo. Am verificat clădirile din jur, cheiul... 

— A fost acolo. 


VP - 220 


— Atunci de ce nu putem găsi nicio urmă a lui? 

— Credeţi că l-am inventat? De ce mi-aş fi chemat colegii la 
docuri dacă eu eram responsabila? De ce aș fi făcut asta? 

— Spune-ne tu. 

Acum Helen începea să se înfurie, insistând asupra faptului că 
acţionase corect de-a lungul întregii anchete. Le spunea că nu 
ascunsese legătura cu primele două victime - discutase despre 
asta cu comandantul ei și i se ceruse să lucreze în continuare la 
caz. 

Ei promiseră să urmărească această informaţie, apoi începură 
o nouă serie de întrebări despre relaţia ei cu victimele. 

Helen respinse întrebările lor, cerându-le să verifice ceea ce le 
spunea ea, înainte de a o întreba altceva. Ei o atacară din nou, 
iar Gardam fu surprins să vadă că Helen se întoarce acum spre 
oglinda transparentă. 

— Nu mai spun niciun cuvânt până nu-l aduceţi aici, spunea 
ea. Întrebaţi-l sub jurământ dacă am ridicat această problemă. 

— Cu tot respectul, tu ești singura sub jurământ aici și eu aș 
vrea ca tu să răspunzi la întrebările mele... 

Helen îl ignoră pe interogatorul ei, privind drept spre Gardam. 
Era un gest îndrăzneţ, dar inutil. Nu vedea decât propriul ei chip 
care o privea din oglindă, în timp ce el vedea totul. Acum el era 
în avantaj, și așa voia să și fie. 

Bineînţeles că aveau să vină să-l întrebe dacă ce susținea ea 
era adevărat. El avea acum ocazia să-i întindă o mână... dar de 
ce-ar fi făcut asta, când i-o mușcase deja? Avea să respingă 
afirmaţiile ei. Avea să se arate surprins, năucit, chiar întristat că 
ea încearcă să atragă un coleg în depravarea ei. 

Helen îl fascinase - poate încă îl fascina -, dar își revărsase 
disprețul asupra lui. Și avea să plătească pentru asta. 


129. 


Ușa se închise în spatele ei și Helen auzi cum se învârte cheia 
în broască. Era straniu cât de diferit se auzea din interior. 
Dincolo, printre colegi și prieteni, rotirea cheii se auzise 
întotdeauna ca o treabă dusă la bun sfârșit. Aici, părea un 
dangăt funebru. 


VP - 221 


Helen se așeză pe pat, privind lung pereţii. Mintea ei rumega 
o mie de idei, căutând punctele slabe ale planului lui Robert, dar 
nu găsea niciunul. Ştia deja că din partea lui Gardam nu avea să 
vină niciun ajutor. Dacă ar fi vrut s-o salveze, ar fi făcut-o deja. 
Nu, asta era soluţia perfectă pentru el - dacă ea ar fi reclamat 
acum agresiunea lui, cine ar fi crezut-o? Totuși, Helen se întrebă 
dacă lui Gardam îi făcea plăcere distrugerea ei. Sau dacă îi 
durea, știind că nu avea s-o mai vadă niciodată? 

Auzi pași și ridică ochii. Ușa rămase închisă, dar prin fanta de 
sub ea fu strecurat un ziar. Pașii se îndepărtară și Helen îi auzi 
pe polițiștii de la arest râzând. Nu era greu de înțeles de ce. 
Cadoul primit de ea era un exemplar din Evening News. Helen îl 
luă și, trecând peste titlul senzaţional de pe prima pagină, îl 
deschise la paginile din interior. Bună parte din ziar era dedicată 
acestei povești, dar adevărata lui încununare era articolul 
biografic al Emiliei Garanita. Se intitula: Prăbușirea lui Grace. 

Helen aruncă ziarul la coșul de gunoi și se întinse pe pat. În 
sfârșit, nu mai simțea imboldul de a lupta. Acum nu mai putea 
să facă altceva decât să-și lingă rănile. 

Robert așteptase ocazia, apoi lovise cu un efect distrugător. 
Era un om posedat - singurătatea, înverșunarea și furia îl 
făcuseră de nerecunoscut. Rămăsese în viaţă doar ca s-o 
răzbune pe mama lui, și Helen plătise scump pentru păcatele ei. 
Robert îi luase tot ce era de preţ pentru ea. Reputația, slujba, 
prietenii. 

Și, mai rău decât orice altceva, libertatea. 


VP - 222 


Í iis 


BĂIATUL PIERDUT 


virtual-project.eu 


LIDGE 


Sy 


VP - 223 


Buc