M.J. Arlidge — [Helen Grace] 01 Ghici cine moare primul

id 


$ 


£ 


Serin: Reken Grace 


a 
i 

Shi 
| 

UN 
n 
Hi 
) 
A 
t 


fiq: 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 1 


GHICI CINE MOARE 
PRIMUL 


Original: Eeny Meeny (2014) 


Traducere din limba engleză și note de: 


LUCIAN NICULESCU 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2015 


VP - 


1. 


Sam doarme. Acum aș putea să-l omor. E întors cu spatele la 
mine - ar fi foarte simplu. Oare s-ar trezi dacă aș face vreo 
mișcare? Ar încerca să mă oprească? Ori s-ar bucura, pur și 
simplu, că se-ncheie coșmarul? 

Nu mă pot gândi așa. Trebuie să încerc să-mi amintesc ce-i 
adevărat și ce-i bine. Insă atunci când ești captiv, zilele par că 
nu se mai termină, iar speranţa moare cea dintâi. 

Îmi scotocesc creierii în căutarea unor amintiri fericite, să ţin 
gândurile negre la distanţă, dar mi-e din ce în ce mai greu să le- 
adun. 

Suntem aici de numai zece zile (sau să fie oare unsprezece?), 
însă viața normală pare deja o amintire îndepărtată. 

Făceam autostopul, după un concert la Londra, atunci când s- 
a întâmplat. Ploua cu găleata și trecuseră mai multe mașini pe 
lângă noi fără să oprească. Uzi până la piele, eram gata să 
renunţăm, când a frânat în cele din urmă o dubă. Înăuntru era 
cald și uscat. Ni s-a oferit cafea dintr-un termos. Aroma ei a fost 
de-ajuns ca să ne înveselim. Gustul era și mai grozav. Nu ne-am 
dat seama că aceea va fi ultima noastră gură de libertate. 

Când mi-am revenit în simţiri, îmi plesnea capul. Aveam gura 
năclăită de sânge. Nu mai eram în duba călduroasă, ci într-un 
loc întunecos și rece. Oare visam? Un zgomot din spatele meu 
m-a făcut să tresar. Dar nu era decât Sam, care se chinuia să se 
ridice. 

Am fost jefuiţi. Jefuiţi și abandonaţi. Am înaintat de-a bușilea, 
zgâriind pereţii care ne înconjurau. Niște plăci tari și reci. M-am 
ciocnit de Sam și l-am ţinut strâns pentru o clipă, inspirând 
mirosul lui care-mi place atât de mult. Apoi a trecut momentul și 
ne-am dat seama în ce situaţie îngrozitoare suntem. Ne aflam 
într-o piscină scoasă din uz. Părăsită, neprietenoasă, fără 
trambuline, fără indicatoare și chiar și fără trepte. Luaseră tot ce 
putea fi valorificat. Lăsând în urmă un bazin adânc și neted din 
care era cu neputinţă să ieși. 

Ticăloasa aia nemernică ne auzea oare ţipetele? Probabil. 
Fiindcă, atunci când în cele din urmă ne-am oprit, s-a întâmplat. 


VP -3 


Am auzit sunând un telefon mobil și, pentru o clipă scurtă și 
victorioasă, am crezut că era cineva pornit să ne salveze. Dar 
am văzut apoi ecranul telefonului licărind pe pardoseala 
piscinei. Sam n-a făcut nicio mișcare, așa că m-am repezit eu. 
De ce trebuia să fiu eu? De ce trebuie mereu să fiu eu? 

— Bună, Amy. 

Vocea de la capătul celălalt era distorsionată, neomenească. 
Aș fi vrut să cer îndurare, să le explic că făcuseră o greșeală 
enormă, însă faptul că-mi cunoșteau numele părea să-mi taie 
tot elanul. N-am spus nimic, iar vocea a continuat, neabătută și 
imperturbabilă: 

— Vrei să trăiești? 

— Cine ești? Ce-ai făcut cu no... 

— Vrei să trăiești? 

Preţ de un minut, n-am putut să răspund. Aveam limba 
încleștată. Și apoi: 

— Da. 

— Pe jos, lângă telefon, o să vezi un pistol. Are un singur 
glonț. Pentru Sam sau pentru tine. Acesta este prețul libertăţii 
tale. Trebuie să ucizi ca să trăieşti. Vrei să trăieşti, Amy? 

Nu pot vorbi. Îmi vine să vărs. 

— Ei, ce zici, vrei? 

Și pe urmă telefonul moare. lar atunci Sam întreabă: 

— Ce-a spus? 


Sam doarme lângă mine. Aș putea s-o fac chiar acum. 


2. 


Femeia a țipat de durere. Apoi a tăcut. Pe spate i se formau 
dungi vineţii. Jake a ridicat cravașa din nou și-a plesnit-o cu 
sete. Femeia s-a încovoiat, a scos un țipăt și a spus: 

— Mai vreau! 

Rareori zicea altceva. Nu era vorbăreaţă. Spre deosebire de 
alți clienţi de-ai lui. Administratorii, contabilii și funcţionarii 
blocaţi în relaţii lipsite de sex doreau cu disperare să vorbească 
- și să-i intre pe sub piele celui care-i bătea contra cost. Ea era 
diferită - ca o carte închisă. Niciodată nu pomenise vreo vorbă 


VP - 4 


despre cum dăduse de el. Sau de ce venea. l-a prezentat 
instrucţiunile - nevoile ei - clar, scurt și la obiect, după care l-a 
rugat să treacă la treabă. 

El începea de fiecare dată prin a-i fixa încheieturile mâinilor. 
Două curelușe de piele ghintuite trase strâns, care-i priponeau 
braţele de zid. Niște cătușe de fier în jurul gleznelor îi prindeau 
picioarele pe podea. Hainele și le împăturea cu grijă pe scaunul 
pus la îndemână și stătea acolo, înlănţuită, doar în lenjerie, 
așteptându-și pedeapsa. 

Nu exista niciun joc de roluri. Niciun „Te rog, nu mă bate, 
tăticule” sau „Sunt o fetiţă foarte rea”. Voia doar ca el s-o 
lovească. Pe undeva era o ușurare. Orice muncă se transformă 
în rutină după o vreme și câteodată era plăcut să nu fii nevoit să 
satisfaci fanteziile unor jalnici candidaţi la statutul de victimă. In 
același timp, era frustrant refuzul ei de a stabili o relație 
adecvată cu el. Încrederea este cel mai important element al 
oricărei ședințe sado-maso. Supușii au nevoie să știe că se află 
pe mâini sigure, că dominatorul le cunoaște personalitatea și 
necesităţile și le poate oferi o experienţă aducătoare de 
satisfacţii, în condiţii convenabile pentru ambele părți. Dacă 
asta nu există, atunci totul tinde să devină ultraj sau chiar abuz 
- iar pe Jake așa ceva chiar nu-l interesa. 

Drept care a luat-o treptat - azi o întrebare, mâine o remarcă. 
Și, cu timpul, ghicise ce era important: că ea nu era din 
Southampton la origine, că nu avea familie, că se apropia de 
patruzeci de ani și n-o deranja. Invăţase, de asemenea, din 
ședințele lor, că durerea era ceea ce conta pentru ea. Sexul nu 
juca niciun rol. Nu voia să fie stârnită sau aţâţată. O interesa 
pedeapsa. Bătăile nu mergeau niciodată prea departe, însă erau 
zdravene și constante. Corpul o ajuta să le îndure - era înaltă, 
voinică și serios antrenată - iar urmele cicatricelor mai vechi 
dovedeau că nu era novice în branșa sado-maso. 

Și totuși, în pofida tuturor tentativelor și întrebărilor lui atent 
formulate, Jake nu aflase decât un singur lucru sigur despre ea. 
Odată, când se îmbrăca, îi alunecase pe jos legitimaţia cu poză 
din buzunarul sacoului. Ea a înșfăcat-o cât ai zice pește, 
închipuindu-și că el n-apucase s-o vadă, însă el o văzuse. Avea 
impresia că se pricepe cât de cât la oameni, dar asta îl luase 
prin surprindere. Dacă nu i-ar fi văzut legitimaţia, n-ar fi ghicit 
niciodată că e polițistă. 


VP-5 


3. 


Amy se ghemuiește la câţiva metri de mine. Toată jena s-a 
topit între timp și ea urinează pe jos fără nicio rușine. Mă uit la 
șuvița subțire de pipi cum lovește plăcile de gresie, iar stropii 
mititei ricoșează și se depun pe chiloţii ei murdari. În urmă cu 
câteva săptămâni mi-aș fi întors privirea, dar acum n-o mai fac. 

Urina ei șerpuiește încetișor pe pantă și se adaugă la băltoaca 
stătută, plină cu dejecţii, care s-a format la capătul cel mai 
adânc al bazinului. Nu-mi pot dezlipi ochii de la ea, dar în cele 
din urmă dispar și ultimele picături și distracţia ia sfârșit. Amy se 
retrage în colţul ei. Fără vreo scuză, fără să mă bage în seamă. 
Am devenit animale - nu ne mai sinchisim de sine și de celălalt. 

N-a fost așa dintotdeauna. La început eram furioși, 
neîmblânziţi. Eram hotărâți să nu murim aici, să supravieţuim 
împreună. Amy se cocoţa pe umerii mei, zgăriind plăcile de 
faianţă până-i dădea sângele, căznindu-se să atingă marginea 
piscinei. lar când asta n-a mers, a încercat să sară în sus de pe 
umerii mei. Numai că piscina are vreo patru metri cincizeci 
adâncime, poate mai mult, și pare imposibil să ieșim vreodată 
de aici. 

A urmat apoi telefonul, dar era blocat cu un cod și, după ce 
am încercat câteva combinaţii, i s-a consumat bateria. Am 
zbierat și am urlat până ne-a luat gâtul foc. Ne-a răspuns doar 
ecoul, râzându-și de noi. Uneori avem senzaţia că suntem pe 
altă planetă, cu nicio altă ființă umană pe o rază de cine știe câți 
kilometri în jur. Se apropie Crăciunul, probabil că lumea ne 
caută, dar îţi vine greu să crezi așa ceva aici, înconjurat de 
această liniște sinistră și impenetrabilă. 

Evadarea este exclusă, prin urmare, supravieţuim pur și 
simplu. Ne-am ros unghiile până ne-au sângerat degetele, apoi 
ne-am supt cu lăcomie sângele. Am lins condensul de pe faianță 
în zori, dar continua să ne doară stomacul. Am luat în calcul să 
ne mâncăm hainele... dar ne-am răzgândit. Noaptea se face 
foarte frig și doar hainele subţiri și căldura pe care ne-o 
transmitem unul celuilalt ne împiedică să murim de hipotermie. 

Mi se pare mie sau îmbrăţișările noastre nu ne mai încălzesc? 
Și nu ne mai apără? De când s-a întâmplat, ne-am agăţat zi și 
noapte unul de altul, dorind să supraviețuim amândoi, disperaţi 

VP - 6 


să nu rămânem singuri în locul acesta cumplit. Am jucat tot felul 
de jocuri ca să treacă timpul, imaginându-ne ce vom face după 
ce va sosi cavaleria - ce-o să mâncăm, ce-o să le spunem 
rudelor, ce-o să primim de Crăciun. Insă aceste jocuri s-au 
terminat treptat, pe măsură ce am înţeles că am fost aduși aici 
cu un scop și că nu va exista un sfârșit fericit. 

— Amy? 

Tăcere. 

— Amy, te rog, spune ceva. 

Nu se uită la mine. Nu vorbește cu mine. Am pierdut-o oare 
de-a binelea? Incerc să-mi dau seama la ce se gândește, dar nu 
reușesc. 

Poate că nu mai e nimic de spus. Am încercat tot ce se putea, 
am explorat fiecare centimetru pătrat al închisorii noastre, 
căutând vreo modalitate de evadare. Pistolul este singurul 
obiect de care nu ne-am atins. Stă mut acolo și ne cheamă. 

Ridic capul și o văd pe Amy cum se uită la el. Ea îmi surprinde 
privirea și lasă ochii în jos. Ar fi în stare să-l ia? Acum două 
săptămâni aș fi zis că e cu neputinţă. Dar acum? Increderea e 
un lucru fragil - greu de câștigat și ușor de pierdut. Nu mai sunt 
sigur de nimic. 

Tot ceea ce știu este că unul dintre noi va muri. 


4. 


leșind în aerul răcoros al serii, Helen Grace se simţea relaxată 
și fericită. Încetinind pasul, a savurat acest moment de liniște, 
aruncând o privire amuzată gloatei de oameni ieșiți la 
cumpărături, care umpleau străzile. 

Se îndrepta spre târgul de Crăciun din Southampton. 
Organizat pe latura de sud a centrului comercial WestQuay, 
târgul era un eveniment anual - un prilej de a cumpăra cadouri 
originale, confecționate manual, pe care nu le-ai fi găsit pe nicio 
listă de pe Amazon. Helen ura Crăciunul, dar cumpăra an de an, 
fără excepţie, ceva pentru Anna și Marie. Era singurul ei răsfăţ 
de sărbători și profita de fiecare dată la maximum. A ales niște 
bijuterii, lumânări parfumate și alte nimicuri, dar nu s-a zgârcit 
nici la mâncare, luând de-a valma curmale, ciocolate, o budincă 


VP - 7 


de Crăciun indecent de scumpă și un pachetțel frumos de bezele 
de mentă - Marie se dădea în vânt după ele. 

Și-a recuperat motocicleta Kawasaki din parcarea de la 
WestQuay și a accelerat puternic prin traficul din centrul 
orașului, înspre sud-est, către Weston. Gonea cu viteză, 
îndepărtându-se de freamăt și abundență, spre lipsuri și 
deznădejde, atrasă implacabil de cele cinci blocuri-turn monolit 
care dominau orizontul. De atâţia ani îi întâmpinau pe cei ce 
veneau spre Southampton pe mare și-și îndepliniseră cu onoare 
datoria în trecut, impozante, futuriste și vesele. Dar acum se 
schimbaseră total. 

Melbourne Tower arăta de departe cel mai dărăpănat. Cu 
patru ani în urmă, o fabrică de droguri clandestină sărise-n aer 
la etajul șase. Pagubele fuseseră majore și clădirii îi fusese 
smulsă inima din piept. Consiliul local promisese s-o refacă, dar 
recesiunea le stricase planul. Incă era programată pentru 
restaurare, tehnic vorbind, dar acum nimeni nu mai credea că 
se va întâmpla asta. Și astfel clădirea rămânea în starea 
aceasta, rănită și neiubită, abandonată de marea majoritate a 
familiilor care locuiseră acolo. În prezent o luaseră în stăpânire 
drogații și cei care nu mai aveau unde se duce. Un loc părăsit și 
urât. 

Helen și-a lăsat motocicleta suficient de departe de turnuri și 
și-a continuat drumul pe jos. În general, femeile nu circulau 
singure noaptea prin cartier, dar pe Helen n-o preocupase 
niciodată propria ei siguranţă. Aici era cunoscută, iar oamenii, 
de obicei, n-o deranjau cu nimic, ceea ce ei îi convenea de 
minune. Era o seară foarte liniștită, exceptând niște câini care 
dădeau târcoale unei mașini incendiate, iar Helen s-a strecurat 
printre ace de seringă și prezervative și a intrat în Melbourne 
Tower. 

S-a oprit la etajul patru, în fața apartamentului 408. Odată 
fusese o locuinţă socială frumoasă și confortabilă, dar acum 
arăta ca Fort Knox. Ușa principală era plină de yale, dar și mai 
frapant era grilajul metalic - ferecat bine cu lacăte - care întărea 
intrarea. Inscripţiile abjecte - paralitic, retardat, mongoloid - 
care mânjeau peretele ofereau un indiciu despre motivul pentru 
care apartamentul era atât de baricadat. 

Aici locuiau Marie și Anna Storey. Anna avea un handicap 
sever, nu putea să vorbească, să se hrănească singură ori să 


VP-s 


meargă la toaletă. Ajunsă acum la paisprezece ani, Anna nu 
putea face nimic singură, mama ei făcea totul pentru ea, iar 
aceasta își dădea toată silinţa. Trăind din ajutoare și din pomeni, 
cumpărând alimente de la Lidl, economisind la încălzire. Le-ar fi 
mers bine așa - aceasta era soarta și Marie n-avea resentimente 
- dacă n-ar fi fost derbedeii cartierului. Faptul că n-aveau nicio 
ocupaţie și proveneau din familii destrămate nu putea constitui 
o scuză. Puștii ăștia erau pur și simplu niște golani scârboși, care 
se distrau insultând, intimidând și atacând o femeie și un copil 
vulnerabili. 

Helen cunoștea aceste lucruri fiindcă se ocupase de ei în mod 
special. Unul dintre derbedei - un înrăit cu mutra năpădită de 
acnee, care abandonase școala, pe nume Steven Green - 
încercase să le dea foc apartamentului. Pompierii sosiseră la 
timp și focul afectase doar holul și camera din faţă, însă efectul 
asupra Mariei și Annei fusese devastator. Erau absolut îngrozite 
atunci când Helen le-a luat declaraţiile. Fapta se încadra la 
tentativă de omor și cineva trebuia să plătească. Ea și-a dat 
toată osteneala, dar cazul n-a ajuns la tribunal din lipsă de 
martori. Helen a îndemnat-o insistent să se mute, dar Marie era 
încăpăţânată. Apartamentul reprezenta căsuţa lor și fusese 
special amenajat pentru a face faţă restricţiilor de mișcare ale 
Annei - de ce să fie silite să plece? Marie și-a vândut toate 
lucrurile de valoare rămase și a fortificat apartamentul. După 
patru ani, a sărit în aer fabrica de droguri. Inainte le mergea 
bine, iar apartamentul 408 fusese în principiu un cămin fericit. 
Acum se transformase într-o adevărată închisoare. 

Asistenţii sociali aveau datoria să treacă pe acolo, să le 
supravegheze, dar se fereau de acest loc ca de ciumă și vizitele 
erau în cel mai bun caz foarte scurte. Dar Helen, pe care mai 
nimic n-o reţinea noaptea acasă, venea când și când pe la ele. 
Așa se face că se nimerise acolo atunci când Steven Green și ai 
lui s-au întors ca să-și termine treaba. Era drogat, ca de obicei, 
și ținea strâns o sticlă cu benzină pe care încerca s-o aprindă cu 
un fitil artizanal. N-a mai apucat. Bastonul lui Helen l-a izbit 
peste cot, apoi peste gât, doborându-l la pământ. Ceilalţi au fost 
luaţi prin surprindere de apariţia bruscă a unei gaboriţe, au 
aruncat bombele cât colo și au dat s-o tulească. Unii au reușit, 
alţii nu. Helen fusese bine antrenată să oprească suspecți în 
plină alergare. Le-a zădărnicit atacul și, la scurtă vreme după 


VP-9 


aceea, a avut deosebita satisfacţie să-i vadă pe Steven Green și 
pe trei dintre prietenii săi cei mai buni primind ani grei de 
închisoare. Câteodată, slujba chiar îi oferea satisfacţii. 

Pe Helen a străbătut-o un frison. Coridoarele sordide, viețile 
distruse, inscripţiile de pe pereţi și jegul îi aminteau prea mult 
de propria ei copilărie ca să nu-i provoace o reacție. Trezeau 
amintiri pe care se luptase din greu să le reprime și cu care se 
răfuia acum din nou. Venise aici pentru Marie și pentru Anna - și 
nimic n-avea voie să-i afecteze dispoziția astăzi. 

A ciocănit de trei ori la ușă - codul lor special - și, după multe 
yale și lacăte, ușa s-a deschis. 

— Prânzul pe roţi? a glumit Helen. 

— Hai, du-te-ncolo, a urmat răspunsul previzibil. 

Helen i-a zâmbit lui Marie, care-i deschidea grilajul exterior. 
Gândurile ei negre deja dispăreau - „căldurosul” bun venit al 
Mariei avea acest efect asupra ei de fiecare dată. Odată intrată, 
Helen a împărţit cadourile, le-a primit pe-ale sale și s-a simţit 
complet împăcată. Pentru scurt timp, apartamentul 408 a fost 
sanctuarul ei, departe de lumea întunecată și violentă. 


5. 


Turna cu găleata, spălându-i lacrimile. Ar fi trebuit să simtă 
ploaia ca pe o purificare, dar nu era așa - trecuse de mult de 
pragul acela. Se afunda nebunește prin frunzișul încâlcit al 
pădurii, fără să dea vreo atenţie direcţiei în care mergea. 
Trebuia doar să-și continue drumul. Cât mai departe de aici. 

Spinii îi sfâșiau obrazul, pietrele îi sfârtecau tălpile. Dar 
continua să meargă. Ochii ei căutau cu disperare pe cineva sau 
ceva, dar vedea doar copaci în fața ochilor. A săgetat-o un gând 
terifiant - se mai afla în Anglia oare? Striga după ajutor, dar 
strigătele îi erau anemice și gâtul uscat. 

La Sampson's Winter Wonderland, familiile așteptau cu 
răbdare la coadă în faţa Peșterii lui Moș Crăciun. intreg 
amplasamentul se rezuma de fapt la câteva corturi ridicate în 
pripă pe un teren desfundat, însă copiilor părea să le placă. 
Freddie Williams, un tată cu patru copii, tocmai mușcase din 
prima lui plăcintă cu carne din sezonul acela, când a văzut-o. 


VP - 10 


Prin ploaia puternică, părea o apariţie fantomatică. Freddie a 
rămas cu plăcinta în aer în timp ce ea, șchiopătând, traversa 
terenul lent, dar hotărât, cu ochii ţintă la el. La o privire mai 
atentă, nu era fantomatică, ci deplorabilă - udă leoarcă, 
sângerândă, albă la faţă ca un mort. Freddy nu voia să aibă cu 
niciun chip de-a face cu ea - arăta ca o dementă -, însă 
picioarele refuzau să-l asculte, ţintuite locului de privirea ei 
feroce. Femeia a grăbit pasul pe ultimii metri și dintr-odată s-a 
aruncat asupra lui, mai-mai să-l răstoarne. Plăcinta lui cu carne 
a făcut o tumbă prin aer, aterizând cu un p/eosc de toată 
frumuseţea în mocirlă. 

În ghereta administratorului, înfășurată într-o pătură, arăta la 
fel de dementă. Refuza să spună unde fusese sau unde locuia. 
Nu părea să știe nici măcar ce zi este. De fapt, tot ce s-a putut 
scoate de la ea a fost că se numea Amy și că-și omorâse iubitul 
în acea dimineaţă. 

(J 

Helen a frânat brusc și s-a oprit în faţa sediului central al 
poliției din Southampton. Clădirea futuristă, din sticlă și 
marmură, se ridica în fața ei, oferind priveliști fantastice asupra 
orașului și a docurilor. N-avea decât un an sau doi de când 
fusese construită și, din toate punctele de vedere, era o secție 
impresionantă. Dotări de ultimă oră în celule, o unitate C.P.S.! 
La faţa locului, dispozitive de testare SmartWater?, tot ce-i 
trebuia unui poliţist modern. Și-a parcat motocicleta și a intrat. 

— Dormi în post, Jerry? 

Sergentul de la intrare s-a trezit brusc din visare și a încercat 
să-și ia un aer cât mai activ cu putinţă. Toţi se-ndreptau mereu 
de spate când o vedeau pe Helen. Nu doar din cauză că avea 
gradul de inspector-detectiv; era și ceva care avea legătură cu 
ținuta ei. Când intra în clădire îmbrăcată în costumul de 
motociclist din piele, părea un ditamai muntele de ambiţie și 
energie de un metru optzeci. Nu întârzia niciodată, nu era 
niciodată mahmură, nu era niciodată bolnavă. Se dedica trup și 
suflet serviciului, cu o înverșunare la care ceilalți nici măcar nu 
visau. 


1 Crown Prosecution Service - Serviciul de Procuratură al Coroanei. 
? Lichid special, conţinând un cod ce poate fi citit la lumină ultravioletă, care se aplică 
pe bunuri de valoare, astfel încât, atunci când sunt furate și recuperate apoi de 
poliție, se poate stabili cui au aparținut iniţial. 

VP - 11 


Helen s-a îndreptat direct spre birourile echipei de incidente 
majore. Poate că secția de top a Southamptonului era 
revoluţionară, însă orașul pe care-l veghea rămânea 
neschimbat. Trecând în revistă cazurile curente, a cam 
dezumflat-o faptul că erau atât de previzibile. O dispută 
conjugală sfârșită cu o crimă - două vieți distruse și un copilaș 
preluat de autorităţi. Nişte suporteri ai lui Leeds United, aflaţi în 
deplasare, acuzați de tentativă de omor asupra unui fan Saints 
și, cazul cel mai recent, uciderea violentă a unui bătrân de 82 de 
ani în urma unui jaf care se terminase prost. În timp ce fugea de 
la locul faptei, atacatorului îi căzuse portofelul furat, oferind 
polițiștilor o amprentă clară și o identificare rapidă. Făptașul era 
bine cunoscut poliţiei din Southampton - încă un nemernic care 
distrusese o familie nevinovată chiar înaintea Crăciunului. Helen 
urma să informeze unitatea C.P.S. asupra detaliilor în dimineața 
aceasta. A deschis dosarul, hotărâtă ca probele împotriva 
acestei brute să fie de necontestat. 

— Nu te lăsa prea tare pe tânjală. Avem de lucru. 

Mark Fuller, având gradul de sergent, subordonatul ei în 
momentul de faţă, s-a apropiat. Poliţist chipeș și talentat, Mark 
lucrase mână în mână cu Helen de-a lungul ultimilor cinci ani. 
Crime, răpiri de copii, violuri, trafic de persoane în scopuri 
sexuale - o ajutase să rezolve o sumedenie de cazuri neplăcute, 
iar ea ajunsese să se bazeze pe dăruirea, intuiţia și curajul lui. 
Un divorț urât își spusese însă cuvântul și în ultima vreme 
devenise capricios și nu te mai puteai baza pe el. Pe Helen a 
întristat-o să constate că mirosea a băutură din nou. 

— O fetișcană care zice că și-a ucis iubitul. 

Mark a scos o fotografie din dosar și i-a întins-o lui Helen. 
Purta ştampila caracteristică „Persoane dispărute” în colţul din 
dreapta sus. 

— Numele victimei este Sam Fisher. 

Helen a cercetat poza la minut a unui tânăr cu chip de copil. 
Tuns îngrijit, debordând de optimism, chiar un picuţ naiv. Mark i- 
a lăsat lui Helen răgazul necesar să studieze fotografia, înainte 
să-i înmâneze alta. 

— Și suspecta noastră. Amy Anderson. 

Helen nu și-a putut ascunde surprinderea la vederea pozei. O 
fată frumoasă - în vârstă de cel mult douăzeci și unu de ani. Cu 


VP - 12 


părul lung și mătăsos, ochi pătrunzători și buze delicate, era 
întruchiparea tinereţii și a inocenţei. Helen și-a luat geaca. 

— Să mergem atunci. 

— Vrei să conduci tu sau... 

— Conduc eu. 

Au coborât în parcare tăcuţi. Pe drum, Helen și-a preluat 
sergentul, care contactase departamentul Persoane Dispărute. 
Charlene „Charlie” Brooks, cea plină de o vioiciune debordantă, 
era o polițistă bună, sârguincioasă și isteață, care refuza cu 
hotărâre să se îmbrace ca o polițistă. Meniul zilei de azi 
cuprindea pantaloni de piele strâmţi pe picior. Nu era de 
competența lui Helen să-i facă observaţii referitoare la stilul 
vestimentar, chiar dacă se cam simțea tentată. 

În mașină damful de alcool din răsuflarea lui Mark se simţea și 
mai tare. Helen i-a aruncat o privire piezișă înainte să coboare 
geamul. 

— Ce avem, așadar? a întrebat ea. 

Charlie deschisese deja dosarul. 

— Amy Anderson. Dată dispărută acum mai bine de două 
săptămâni. Ultima oară a fost văzută la un concert în Londra. l-a 
trimis un e-mail maică-sii în seara de 2 decembrie, s-o anunţe că 
urma să facă autostopul cu Sam până acasă și că va ajunge 
înainte de miezul nopţii. Niciunul n-a mai dat vreun semn de 
atunci. Mama ei a raportat telefonic dispariţia. 

— Și pe urmă? 

— Apare la Sampson's azi dimineaţă. Zice că și-a ucis iubitul, 
după care se cufundă într-o muțenie totală. Acum nu mai suflă 
nimănui nicio vorbă. 

— Și unde a stat în toată perioada asta? 

Mark și Charlie s-au uitat unul la altul, înainte ca Mark să 
răspundă până la urmă: 

— Dumnezeu știe! 

e 

Au lăsat mașina în parcarea de la Winter Wonderland și s-au 
dus la biroul administratorului. Când au intrat în cabina 
modulară destul de urâtă, pe Helen a șocat-o priveliștea care i-a 
întâmpinat. Tânăra femeie cuibărită sub o pătură zdrenţăroasă 
părea sălbatică, ţicnită și era numai piele și os. 

— Bună, Amy. Sunt inspector-detectiv Helen Grace - poţi să- 
mi spui Helen. Îmi dai voie să iau loc? 


VP - 13 


Niciun răspuns. Helen s-a așezat cu grijă pe scaunul din fața 
fetei. 

— Aș vrea să vorbim despre Sam. E-n regulă? 

Fata a ridicat capul, cu trăsăturile schimonosite de groază. 
Helen i-a studiat cu atenţie chipul, comparând-o în minte cu 
fotografia văzută mai devreme. Dacă n-ar fi fost ochii albaștri 
pătrunzători și cicatricea veche de pe bărbie, cu greu ar fi putut 
s-o identifice. Părul ei odinioară strălucitor era lipit de cap, 
încâlcit și soios. Avea unghiile lungi și murdare. Faţa, braţele și 
picioarele te duceau cu gândul la o automutilare frenetică. Și 
mai era și mirosul. Mirosul te izbea primul. Dulceag. Inţepător. 
Insuportabil. 

— Trebuie să-l găsesc pe Sam. Poţi să-mi spui unde e? 

Amy a închis ochii. O singură lacrimă s-a desprins și i-a 
alunecat pe obraz. 

— Unde e, Amy? 

După o lungă tăcere, fata a șoptit: 

— În pădure. 

Amy a refuzat categoric să părăsească refugiul cabinei, așa 
că Helen a trebuit să apeleze la câine. A lăsat-o pe Charlie să se 
ocupe de Amy și i-a cerut lui Mark s-o însoțească. Simpson, 
retrieverul, și-a vârât nasul în zdrențele pline de sânge care 
fuseseră odată hainele lui Amy, după care a ţâșnit spre pădure. 

Nu era greu să-ți dai seama pe unde venise fata. Străbătuse 
pădurea atât de orbește și cu atâta hotărâre și forță, încât 
lăsase ditamai găurile în lăstărișul des. Bucăţele de haine și de 
piele presărau drumul pe care-l străbătuse. Simpson le amușina, 
sărind prin frunziș. Helen ţinea pasul urmându-l îndeaproape, iar 
Mark era hotărât să nu se lase mai prejos decât o femeie. Dar 
trudea din greu și elimina alcoolul prin toți porii. 

Clădirea singuratică le-a apărut în faţă. O piscină municipală, 
de multă vreme sortită demolării, tristă relicvă a unor vremuri 
vesele care s-au dus. Simpson a râcâit la ușa ferecată cu lacăt, 
apoi a luat-o brusc la fugă în jurul clădirii până când, la un 
moment dat, s-a oprit lângă un geam spart. Stropi de sânge 
proaspăt împodobeau ochiurile de sticlă făcută ţăndări. Găsiseră 
locul unde stătuse Amy. 

N-a fost ușor să pătrundă înăuntru. Chiar dacă era o clădire 
abandonată, cineva se îngrijise să astupe și să consolideze toate 
intrările și ieșirile posibile. Cu ce scop? Nu se aventura nimeni 


VP - 14 


pe-aici. Până la urmă au forțat lacătul și s-a pornit baletul 
obișnuit, cu pantofii în apărători sterile patinând pe podea. 

Și iată-l. Zăcea la patru metri și jumătate mai jos, în bazinul 
de sărituri. Au mai întârziat puţin, până s-a căutat o scară lungă, 
după care Helen a coborât în bazin, față în faţă cu „Sam” al lui 
Amy. Fusese un puștan de modă veche, destinat să ajungă într- 
un birou de avocatură, dar nu ţi-ai fi putut da seama privindu-l 
acum. Arăta precum hoitul unui vagabond bătrân oarecare de 
pe străzi. Hainele îi erau pătate de urină și de excremente, 
unghiile crăpate și murdare. Și ce față! Faţa lui suptă se 
schimonosise într-o mină hidoasă - frica, durerea și groaza i se 
întipăriseră în trăsăturile diforme. Viu, fusese șarmant și chipeș. 
Mort, stârnea doar repulsie. 


6. 


Vor înceta vreodată s-o tortureze? 

Amy își închipuise că o să fie în siguranță la spitalul 
Southampton General. Că va fi lăsată în pace să se vindece și să 
jelească. Însă o chinuiau cu intenţie. Nu i-au dat voie să 
mănânce și să bea, deși i-a implorat. | s-a spus că are limba 
umflată, stomacul prea contractat, iar intestinele i s-ar putea 
perfora dacă trecea hrană solidă prin ele. l-au pus în schimb o 
perfuzie. Poate că așa trebuia, dar nu asta voia ea. Când 
stătuseră ei ultima oară două săptămâni fără să mănânce? Ce 
știau ei? 

Avea și o perfuzie cu morfină, care o ajuta puţin, chiar dacă 
aveau mare grijă să n-o umple prea tare. Ea o manevra cu mâna 
stângă, apăsând pe buton atunci când durerea devenea 
insuportabilă. Mâna ei dreaptă era prinsă de pat. Infirmierele 
păreau al dracului de încântate și făceau presupuneri, șușotind 
teatral și tare, despre faptele ei. Și-o fi ucis copilașul? Sau soţul? 
Se distrau de minune. 

Și pe urmă - Doamne! - , pe urmă i-au dat voie mamei sale să 
intre. Pe ea au apucat-o toate pandaliile, a ţipat și-a zbierat 
până ce mama a trebuit să se retragă uluită la îndemnul 
medicilor. Ce dracu’ își închipuiseră? Nu putea s-o primească pe 
maică-sa. Nu acum. Nu așa. 


VP -15 


Dorea numai să fie lăsată în pace. Își concentra atenţia 
asupra obiectelor din jur, holbându-se la țesătura complicată a 
feței de pernă, privind în gol ore în șir filamentul strălucitor și 
hipnotic al becului veiozei. În felul acesta se putea detașa și 
reușea să ţină gândurile la distanţă. lar atunci când Sam se ivea 
totuși în chip de vedenie, de nicăieri, apăsa pe trăgaciul cu 
morfină și preţ de câteva clipe plutea înspre un loc mai fericit. 

Dar în adâncul sufletului știa că n-au s-o lase în pace prea 
mult. Tot felul de demoni îi dădeau târcoale, târând-o înapoi 
spre moartea vie pe care o lăsase în urmă. li vedea pe polițiști 
cum dădeau târcoale pe afară, așteptând să intre și s-o ia la 
întrebări. Nu pricepeau că ea nu dorise niciodată să răspundă la 
întrebările acelea? Nu suferise destul? 

— Spuneţi-le că nu pot să-i primesc. 

infirmiera care-i studia fișa medicală a ridicat privirea. 

— Spuneţi-le că am febră, a continuat Amy, că dorm... 

— Nu-i pot opri, iubito, a răspuns infirmiera cu o voce calmă. 
Cel mai bine e să scapi odată de asta, nu? 

Niciodată nu va putea suferi îndeajuns. Amy știa asta de fapt. 
Îl omorâse pe bărbatul pe care-l iubea și n-avea cum să mai dea 
timpul înapoi. 


7. 


— Spune-mi cum ai ieșit din bazin, Amy. 

— Pe o scară. 

— N-am văzut nicio scară acolo. 

Amy s-a încruntat și a întors capul. Trăgându-și pătura de 
spital până peste bărbie, s-a retras din nou în cochilia ei. Helen 
a privit-o intrigata. Dacă minţea cumva, era o actriţă a naibii de 
bună. l-a aruncat o privire lui Mark, apoi a continuat: 

— Ce fel de scară era? 

— O scară de frânghie. A fost coborâtă imediat după ce am... 

Pe Amy o usturau ochii din cauza lacrimilor și și-a lăsat capul 
în piept. Existau niște arsuri ușoare în palmele ei. Care ar fi 
putut rezulta de la căţărarea pe o scară de frânghie eventual? 
Helen și-a tras o palmă imaginară - cum de accepta și să ia în 
calcul o asemenea posibilitate? Povestea lui Amy era 


VP - 16 


nebunească. Potrivit spuselor ei, fuseseră culeși de pe 
autostradă, drogaţi, răpiți, înfometați - și obligaţi ulterior la 
crimă. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta? La prima 
vedere, Amy și Sam păreau să fie doi copii buni, însă cheia 
acestei crime odioase se găsea cu siguranţă undeva în propriile 
lor vieți. 

— Povestește-mi despre relaţia ta cu Sam. 

Pe Amy a podidit-o plânsul. 

— Poate că ar fi momentul să luăm o pauză, doamnă 
inspector-detectiv? 

Mama lui Amy insistase ca un avocat să fie de faţă. 

— Încă n-am terminat, a răspuns Helen tăios. 

— Dar vedeți bine că este epuizată. Fără îndoială că am... 

_ — Tot ce văd este un băiat care a murit, pe nume Sam Fisher. 
Impușcat în spate. De la mică distanţă. De clienta 
dumneavoastră. 

— Clienta mea nu neagă că a apăsat pe tr... 

— Dar refuză să ne spună din ce motiv. 

— V-am spus din ce motiv, a răbufnit Amy cu năduf. 

— Da, Amy, și recunosc că e o poveste grozavă. Însă nu are 
nicio noimă. 

Helen și-a lăsat vorbele plutind în aer. Fără să fie nevoie săi 
se spună ceva, Mark a înţeles că e cazul să preseze și el. 

— Nu v-a văzut nimeni. Și nici duba n-a văzut-o cineva, Amy. 
Nici camionagiii. Nici polițiștii de la circulaţie. Nici ceilalți puștani 
care făceau autostopul. Așa că lasă minciunile astea și spune-ne 
de ce ţi-ai ucis iubitul. Te bătea? Te ameninţa? De ce te-a dus în 
locul ăla oribil? 

Amy n-a zis nimic și nici măcar n-a ridicat ochii. Era ca și când 
Mark nici n-ar fi deschis gura. Helen a preluat ștafeta, îndulcind 
tonul. 

— Să nu crezi că tu ești prima, Amy, care se îndrăgostește de 
un tip drăguţ, iar el se dovedește a fi sadic și violent. Nu-i vina 
ta, nu te judecă nimeni și, dacă-mi povestești ce s-a întâmplat, 
ce n-a mers, îţi promit că am să te-ajut. Te-a agresat? Au mai 
fost și alţii implicaţi? De ce te-a dus acolo? 

In continuare nimic. Pentru prima dată, nerăbdarea a început 
să se simtă în vocea lui Helen. 

— Acum două ore am fost silită s-o anunţ pe mama lui Sam că 
băiatul ei a fost împușcat și a murit. lar ea, fraţii și surorile lui 


VP - 17 


mai mici așteaptă să fie tras cineva la răspundere pentru asta. 
Și deocamdată tu ești singura din peisaj. Așa că, pentru binele 
tău și al lor, termină cu tâmpeniile și spune-mi adevărul. De ce 
ai făcut-o, Amy? De ce? 

A urmat o lungă tăcere, iar apoi Amy a ridicat capul, cu ochii 
scăpărându-i de furie, și a spus printre lacrimi: 

— Ea m-a obligat s-o fac. 


8. 


— Deci ce părere ai, șefa? 

Pentru prima dată în viaţa ei, Helen n-a putut să răspundă. Da 
sau nu, vinovat sau nevinovat, Helen Grace avea mereu un 
răspuns. Dar nu și acum. Era ceva diferit. Toată experienţa ei îi 
spunea că Amy minţea. Povestea cu răpirea era deja aberantă, 
însă informaţia că făptașul ar fi fost o femeie singură reprezenta 
cireașa de pe tort. Criminalele își omoară soţii, copiii sau 
persoanele aflate în grijă. Nu se apucă să răpească străini și nici 
nu se dau în vânt după scenarii de mare risc, precum cel descris 
de Amy, în care se găsesc în inferioritate numerică faţă de 
victimele lor. Chiar dacă această femeie ar fi fost diferită, de 
unde să aibă forța să care doi adulţi dintr-o dubă până la un 
bazin de sărituri? Helen era extrem de tentată s-o pună pe Amy 
sub acuzare. Poate că, odată acuzată oficial de omor, avea să 
mărturisească, în sfârșit, adevărul. 

Și totuși, de ce ar fi născocit așa o poveste dacă n-ar fi fost 
adevărată? Amy era o fată inteligentă, cu capul pe umeri, fără 
antecedente de tulburări mentale. De la bun început, mărturia ei 
fusese clară și coerentă. Descrierea persoanei care o „răpise” 
era foarte precisă - păr blond murdar, ochelari de soare, unghii 
scurte și neîngrijite - și se ţinuse de ea cu sfințenie. Până la 
detaliile insignifiante despre cum supratura motorul dubei în 
primele trepte de viteză. Și se vedea limpede că-l iubise - cu 
adevărat îl iubise - pe Sam și că era devastată de moartea lui. 
Toată lumea îi descria ca inseparabili, două jumătăţi formând un 
întreg. Se cunoscuseră la Universitatea din Bristol, iar apoi 
aplicaseră amândoi pentru un masterat în științe la Warwick, ca 
să rămână împreună, amânându-și intrarea în câmpul muncii și 


VP - 18 


posibila separare. Nu-i prea dădeau banii afară din casă, dar cât 
fuseseră împreună se plimbaseră făcând autostopul prin toată 
țara și rareori își petreceau timpul liber cu alte persoane. 

Legiștii stabiliseră legătura dintre ea și pistol, așadar, nu 
exista niciun dubiu că ea o făcuse, dar îi confirmaseră, totodată, 
povestea despre captivitate. Starea lor fizică - părul, unghiile - 
plus excrementele din bazin sugerau că se aflau acolo de cel 
puţin două săptămâni în momentul în care ea îl omorâse. Și-or fi 
pierdut orice speranţă și au tras la sorți? Au căzut la învoială? 

— De ce el și nu tu? ` 

Amy se prăbușise din nou, însă Helen a repetat întrebarea. In 
cele din urmă, Amy a reușit să îngaime: 

— Pentru că el m-a rugat s-o fac. 

O manifestare a dragostei. O manifestare a jertfei de sine. Să 
ai așa ceva pe conștiință... dacă era adevărat. Și asta era 
chestia care nu-i dădea pace - faptul că Amy era distrusă de 
ceea ce se întâmplase. Nu doar traumatizată. Era distrusă, pe 
punctul de a se prăbuși complet sub povara vinovăţiei. O stare 
pe care Helen o cunoștea la perfecţie și, în ciuda tuturor celor 
întâmplate, s-a trezit că-i era milă de Amy. Poate că fusese prea 
aspră cu această tânără femeie vulnerabilă. 

Nu putea fi adevărat. Ce motiv ar fi avut cineva să facă așa 
ceva? Ce mama naibii ar fi avut de câștigat această „ea”? Nici 
măcar nu stătuse acolo să-i urmărească, deci ce sens avea? Nu 
putea fi adevărat, și totuși, atunci când Helen a răspuns 
întrebării directe puse de Mark în stilul său caracteristic, s-a 
pomenit zicând: 

— Cred că spune adevărul. 


9. 


Lui Ben Holland îi era silă de călătoria săptămânală la 
Bournemouth. După părerea lui n-avea niciun sens, era o zi 
irosită. Numai că firma ţinea foarte mult la contactul direct 
dintre angajaţii diverselor filiale și, ca urmare, o dată pe 
săptămână Ben și Peter (din Portsmouth) mâncau împreună 
sandvișuri și beau cafea cu Malcolm și Eleanor (din 
Bournemouth) și Hellie și Sarah (din Londra). Discutau chestiuni 


VP - 19 


de fineţe pe teme de legislație maritimă, litigii bancare și 
moștenire internaţională, după care ajungeau din nou să se 
plângă de clienţi. Câteodată era interesant într-o oarecare 
măsură, chiar distractiv, dar dacă puneai la socoteală și drumul 
de la Portsmouth și înapoi, totul se dovedea a fi doar o uriașă 
pierdere de vreme. 

De această dată părea să fie și mai rău ca de obicei. Așa 
obișnuia mereu, Ben îl luase cu mașina pe Peter și-l aducea 
înapoi acasă de la ședința din Bournemouth - permițându-i 
astfel colegului cu vechime mai mare în firmă să și bea la prânz. 
Peter era un partener cu mintea ascuţită și cu reputaţia unui om 
care obţine rezultate. Totodată, era bădaran, plictisitor și 
trăsnea a transpiraţie. Să te afli într-o sală de ședințe cu Peter 
era oricum nasol. Acum Ben trebuia să-l suporte și în mașină 
două ceasuri întregi. Sau cel puţin ar fi trebuit, dacă nu li s-ar fi 
terminat benzina. 

Ben și-a scos telefonul, înjurând în barbă. A făcut ochii mari, 
nevenindu-i să creadă. 

— N-am semnal. 

— Cum? a întrebat Peter. 

— N-am semnal. Al tău merge? 

Peter și-a verificat telefonul. 

— Mort. 

O lungă tăcere. 

Ben făcea mari eforturi să-și stăpânească furia. Pe cine 
omorâse de se pomenise aici, în mijlocul Pădurii Noi, cu Peter, la 
lăsarea întunericului? Ben umpluse rezervorul la benzinăria Esso 
de la ieșirea din Bournemouth - benzina era mai ieftină acolo - 
și uite că după nicio oră erau pe zero. Nu luase în seamă 
semnalul luminos de avertizare, dar fusese oricum convins că 
avea suficient combustibil cât să ajungă până la Southampton 
cel puţin. Insă la câteva clipe după ce piuise avertizarea, 
automobilul începuse să pârâie și se oprise. Câteodată viata îţi 
dă lovitură după lovitură. Aveau să fie siliţi să meargă pe jos 
până la vreo benzinărie? Să petreacă noaptea împreună? 

— Asigurare de platină la A.A.? Și la ce bun? a comentat Peter 
împăciuitor. 

Ben s-a uitat în susul și-n josul șoselei pustii care străbătea 
pădurea. Peter n-a zis nimic, dar fusese ideea lui Ben s-o taie 


3 Asociaţia Automobiliștilor. 
VP - 20 


prin Pădurea Nouă. Așa proceda de fiecare dată, evitând 
autostrada M27 din jurul Southamptonului și folosind o 
scurtătură secretă care-l scotea la Calmore, dar astăzi planul 
eșuase lamentabil. Ben avea o bănuială că se va aduce în 
discuţie acest lucru, însă numai după ce va fi luat sfârșit chinul. 
Peter urma să i-o scoată pe nas. Aștepta doar momentul 
potrivit. 

— Te duci tu sau merg eu? a întrebat Peter. 

Era o întrebare retorică. Vechimea în muncă avea prioritate și, 
în plus, pe Peter „îl supărau genunchii”. Prin urmare, sarcina îi 
revenea lui Ben. Cercetând harta, a văzut că erau niște case de 
vacanţă la doar doi sau trei kilometri distanţă. Poate că reușea 
să ajungă acolo până se lăsa noaptea de tot, dacă se grăbea. 
Ridicându-și gulerul ca să se apere de frig, a dat din cap spre 
Peter și a pornit pe șosea. 

— Ne-om întâlni din nou..., i-a cântat Peter. 

„Lăbarule”, i-a răspuns Ben în gând. 

Dar apoi, dintr-odată, un noroc neașteptat. În lumina slabă a 
asfinţitului, Ben a zărit două puncticele aprinse. A închis pe 
jumătate ochii. Mda, nu era niciun dubiu. Faruri. Pentru prima 
dată în ziua aceea, Ben a simţit că se destinde. lată că 
Dumnezeu exista totuși. A început să-și agite cu putere mâinile 
prin aer, dar duba încetinea deja, gata să ofere ajutor. 

Slavă Domnului, și-a zis Ben. Suntem salvaţi. 


10. 


Diane Anderson nu-și mai văzuse fiica de peste trei 
săptămâni. Și n-o vedea nici în clipa asta, cu toate că Amy se 
lipise de pieptul ei într-o îmbrăţișare sufocantă. O primeniseră la 
spital - putuse să facă un duș și să se spele pe cap - dar tot nu 
semăna cu Amy. 

Poliţista drăguță - Charlie - le-a condus acasă. Spunea că o 
face pentru Amy, să se simtă în siguranță odată revenită în 
lumea de afară, însă era o spioană. Diane n-avea nicio îndoială. 
Trimisă în misiune să aștepte, să urmărească și să dea raportul. 
Fiica ei nu scăpase încă. Cei doi polițiști în uniformă din faţa ușii 
constituiau dovada clară. Oare fuseseră puși acolo s-o apere sau 


VP - 21 


s-o împiedice să fugă? Măcar îngrădeau accesul presei. O 
ziaristă de la o fiţuică locală ajunsese să zbiere la ei prin fanta 
cutiei de scrisori, întrebând-o pe Amy în cei mai grosolani 
termeni cu putinţă de ce și-a omorât iubitul. Faptul că această 
ziaristă era o femeie tânără agrava și mai tare lucrurile - ce 
demoni îi posedau pe oamenii ăștia? 

— Amy l-a împușcat pe Sam. 

Asta afirmase poliţista cea severă - inspector-detectiv Grace. 
N-avea niciun sens. Amy n-ar fi împușcat pe nimeni și cu atât 
mai puţin pe Sam. Nici măcar nu ţinuse vreodată o armă în 
mână. Aici nu era America. 

Ea se întorsese spre soțul ei, Richard, așteptând să-i 
corecteze el pe polițiști și să clarifice situaţia, dar chipul lui îl 
reflecta pe-al ei ca-n oglindă - șoc total. Timp de o clipă a 
străbătut-o un fior de furie - pe Richard nu te puteai baza 
niciodată când aveai nevoie de el - înainte să-și vină în fire și să 
se confrunte din nou cu prezentul cel crud. Amy // iubea pe Sam. 
De multe ori, în clipe de visare, Diane se gândise cum le va fi 
atunci când - și dacă - se vor căsători. Presupusese mereu că 
Amy va proceda și ea așa cum se obișnuia mai nou, trăind 
alături de partener fără să se mărite. Însă Amy o surprinsese 
mărturisindu-i că avea intenţia clară să-și pună pirostriile la 
momentul potrivit. Totuși, tipic pentru Amy, avea să procedeze 
un picuţ diferit. Nici nu se punea problema să poarte rochie 
albă, și Diane urma s-o conducă la altar, nu tatăl ei. Avea să fie 
oare Richard de acord? Ceilalţi vor fi încântați sau vor considera 
că-i o ciudățenie? Tresărind, Diane și-a dat seama că visa iar. La 
o nuntă care nu va avea loc niciodată. 

Nimic din această poveste n-avea vreun sens. Sam nu era 
violent sau agresiv, așadar, nu putea să fi fost legitimă apărare. 
Inspector Grace se arătase enervant de reţinută cu explicațiile - 
„Mai bine să vă povestească Amy când va crede ea de cuviință”. 
Numai că Amy nu scotea nicio vorbă. Era mută. Diane a încercat 
s-o recâștige: i-a făcut cocteiluri cu malț, a deschis câteva cutii 
cu prăjiturele French Fancies (favoritele ei din copilărie), a 
umplut cu vechile ei jucării și cu tot felul de bibelouri drăgălașe 
camera pe care acum o împărțeau amândouă. Insă nimic din 
toate acestea nu dăduse vreun rezultat. lar acum stăteau acolo, 
un trio băţos. Charlie cocoțată pe braţul canapelei, străduindu- 
se să nu-și verse ceaiul, Diane aducând alte și alte platouri cu 


VP - 22 


prăjituri care nu trebuiau nimănui, iar Amy cu privirea pierdută 
în gol, o umbră a fetei pline de viaţă care fusese odată. 


11. 


Era o capcană. Femeia stătuse la pândă, iar atunci când Helen 
s-a dat jos din mașină, ea s-a și năpustit. 

— Ai câteva minute la dispoziţie, inspectore? 

Helen a simţit un gol în stomac. Deja începuseră. 

— Mă bucur să te văd, Emilia, dar, după cum poţi constata, 
sunt foarte ocupată. 

Helen a dat să treacă, însă un braţ s-a întins și a oprit-o. 
Helen a fulgerat-o cu privirea - îţi arde de glume? - iar 
adversara ei a priceput aluzia și a slăbit încet strânsoarea. 
Arogantă și sigură pe sine, Emilia Garanita a rânjit cu gura până 
la urechi. Înfăţișarea ei te frapa - tânără și zveltă, dar în același 
timp distrusă și desfigurată. În adolescenţă frângea inimi, dar la 
numai optsprezece ani fusese victima unui atac cumplit cu acid. 
Dacă o priveai din profil, din stânga, era frumoasă și 
atrăgătoare. Din partea dreaptă inspira numai milă, cu 
trăsăturile feţei deformate și ochiul ei de sticlă imobil. Pe plan 
local era cunoscută ca „Frumoasa și bestia” și era principalul 
redactor de investigații al ziarului Southampton Evening News. 

— Cazul Amy Anderson. Știm că ea l-a ucis, însă nu știm de 
ce. Oare ce-i făcea tipul? 

Helen a încercat să-și ascundă disprețul - era convinsă că 
Emilia fusese cea care zbierase prin cutia de scrisori a familiei 
Anderson mai devreme, dar n-ar fi fost o mișcare înțeleaptă să- 
și pună presa în cap în acest stadiu timpuriu al anchetei. 

— Era vreo chestie sexuală? O bătea? Aveţi și alți suspecți în 
vedere? a continuat Emilia tirul întrebărilor. 

— Ştii cum merge treaba, Emilia. Imediat ce vom avea ceva 
de declarat, biroul de presă o să vă stea la dispoziţie. Și acum 
dacă-mi dai vo... 

— Mi-a trezit curiozitatea faptul că i-aţi dat drumul. Nici măcar 
pe cauţiune. În mod normal îi perpeliţi un pic mai mult, nu? 


VP - 23 


— Nu „perpelim” pe nimeni, Emilia. Mie îmi place să fac 
treaba ca la carte - doar știi. De aceea toată comunicarea cu 
presa se va face pe căile uzuale, bine? 

Helen și-a afișat zâmbetul cel mai dulce și și-a continuat 
drumul. leșise victorioasă din prima ciocnire de trupe într-o 
campanie care avea cu siguranţă să se dovedească a fi foarte 
lungă. Emilia avea infracțiunile în sânge. Prima născută din șase 
fraţi, devenise celebră atunci când tatăl ei, traficant, fusese 
condamnat la optsprezece ani de închisoare pentru că-și folosise 
propriii copii pe post de cărăuși de droguri. Incă de când erau 
mici, Emilia și cei cinci fraţi și surori au fost siliți să înghită 
prezervative umplute cu cocaină pe drumul de întoarcere acasă, 
către portul Southampton, din desele lor croaziere prin Caraibe. 
După ce tatăl ei, de origine portugheză, intrase în pușcărie, șefii 
lui au încercat s-o oblige pe Emilia să-și reia cariera de cărăuș, 
pentru a-și mai recupera astfel din pagube. Pentru că ea a 
refuzat, au pedepsit-o - două glezne rupte și o jumătate de litru 
de acid sulfuric pe faţă. Ea a scris o carte despre incident și 
astfel a ajuns până la urmă în gazetărie. Cu toate că mai 
șchiopăta și azi, nu se temea de nimeni și urmărea neobosită 
orice știre. 

— Aştept un semn! a strigat Emilia după Helen, care apăsa 
butonul ușii de la morga poliţiei. 

Helen și-a dat seama că viaţa tocmai devenise un pic mai 
complicată. Însă nu era timp să mediteze la asta. 

Helen avea întâlnire cu un cadavru. 


12. 


Arăta ca un strigoi. Faţa plăcută și lipsită de griji care radia de 
pe pagina lui de Facebook nu semăna câtuși de puţin cu masca 
mortuară scofâlcită pe care o avea Helen acum înaintea ochilor. 
Trupul descărnat al lui Sam zăcea sub ochii ei pe o lespede la 
morgă, maimuţărindu-l pe tânărul fericit și plin de speranţă care 
fusese. Era o priveliște deosebit de tulburătoare. 

Helen a întors capul, abătându-și atenţia asupra medicului 
legist, Jim Grieves. Chiar și după treizeci de ani de serviciu, lui 
Jim tot îi luă o veșnicie să se curețe și să se echipeze pentru o 


VP - 24 


autopsie. Spălatul interminabil al mâinilor îi dădea un aer de 
Lady Macbeth modernă (deși una obeză), iar atunci când îi 
urmăreai încercările pline de stângăcie de a-și vâri mâinile în 
mănușile sterile, îţi venea să te duci și să-l ajuţi. Unii agenți 
chiar făcuseră asta. Alţii erau de părere că-i cam trecuse 
vremea, dar Helen știa cum merg lucrurile și nu-l grăbea. Merita 
să-l aștepți și aproape că ţinea de miracol transformarea lui 
lentă, dintr-un prostălău grăsun și supertatuat, într-un patolog 
percutant, care contribuise la elucidarea mai multor cazuri 
anchetate de Helen. 

— Ceea ce-ţi voi spune acum trebuie luat, ca de obicei, cu 
precauţie, fiindcă iarăși mi se impune să mă grăbesc... 

Helen a zâmbit - obișnuită cu bombănaelile lui Jim - și l-a lăsat 
să continue. Il grăbea, într-adevăr, dar chiar era necesar. Se 
simţise groaznic să-i dea mamei lui Sam vestea morţii lui, mai 
ales din cauză că nu putuse să-i spună decât atât de puţin. 
Olivia Taylor rămăsese văduvă în urmă cu câţiva ani și în clipa 
de faţă nu mai avea pe nimeni lângă ea care s-o sprijine. Cum- 
necum, de una singură, trebuia să-și ajute copiii să se împace cu 
moartea iubitului lor frate mai mare, iar Helen avea datoria să-i 
ofere mijloacele necesare. Așa că trebuia să confirme sau să 
spulbere cât mai iute povestea lui Amy. 

Jim isprăvise cu bombănitul. S-a răsucit spre cadavrul lui Sam 
și și-a început expozeul: 

— O singură împușcătură, în spate. Glonţul a intrat pe sub 
omoplatul drept și s-a oprit în cutia toracică. Folosesc termeni 
de specialitate și te rog să-mi spui dacă nu înţelegi ceva, bine? 

Helen a lăsat să treacă de la ea. Sarcasmul lui Jim era o 
particularitate a tuturor autopsiilor la care asistase ea vreodată. 
El a continuat fără să aștepte vreo reacție: 

— Cauza decesului: stop cardiac. Posibil provocat de 
pierderea de sânge, dar mai degrabă de șocul impactului. Era 
într-o stare foarte proastă încă dinainte de a fi fost împușcat. 
Semne de epuizare pe trunchi, membre și faţă - să observăm 
orbitele înfundate, sângele din zona gingiilor, căderea părului. 
Vezica și intestinele practic goale, stomacul conţinea bucățele 
de stofă, păr, chit de faianţă și, totodată, carne umană. 

Jim a înconjurat masa de autopsie și a ridicat braţul drept al 
lui Sam. 


VP - 25 


— Era carnea lui, mușcată de pe antebraţul drept. După cum 
arată, aș spune că a luat trei sau patru guri înainte de a 
renunţa. 

Helen a închis ochii - copleșită de grozăvia ultimelor zile din 
viaţa lui Sam - după care s-a silit să-i deschidă din nou. Jim ţinea 
ridicat braţul distrus al lui Sam ca ea să-l vadă bine, după care l- 
a lăsat la loc pe masă încet. 

— Aș aprecia că nu mâncase și nu se hidratase cum trebuie 
de cel puţin două săptămâni, poate mai mult. Corpul lui s-a 
hrănit din propriile rezerve de grăsime în tot acest timp, iar 
atunci când acestea s-au isprăvit, a început să extragă 
substanțele nutritive din organele sale interne. Era la un pas de 
colapsul total al organelor interne când a fost ucis. Din ceea ce 
mi s-a spus despre starea de sănătate a fetei, se afla în aceeași 
situaţie și ea. Încă două-trei zile și ar fi murit amândoi din cauze 
naturale. 

Jim s-a oprit din nou, ca să răsfoiască prin fişe. 

— Sângele. Așa cum e de așteptat în cazul unei persoane care 
suferea de o deshidratare extremă și se găsea la doi pași de 
colapsul organelor. Singurul component neobișnuit îl reprezintă 
niște urme de benzodiazepină. Presupun că le veţi găsi de 
asemenea în sângele ei și, în și mai mare măsură, în excreţiile 
lor. 

Helen a încuviințat din cap - laboratorul confirmase deja 
urmele puternicului sedativ aflat în excrementele recuperate din 
bazin. Helen și-a stăpânit îngrijorarea crescândă, dar totul ducea 
către o singură concluzie de-acum. Jim a continuat să vorbească 
încă zece minute, apoi Helen a pus punct. Avea tot ce-i trebuia. 

e 

În ciuda tuturor aşteptărilor, povestea lui Amy începea să 
capete consistență. Legiștii descoperiseră firicele de sfoară într- 
un colț al bazinului, ceea ce corespundea cu versiunea unei 
scări de frânghie ca mijloc de evadare pentru Amy. Mai mult 
decât atât, hainele lor erau foarte murdare de pământ, 
sugerând că Amy și Sam ar fi putut fi târâţi pe sol de la un 
vehicul până la piscina părăsită. Putea o femeie să-l fi cărat de 
una singură pe Sam - cu toate cele șaptezeci și cinci de 
kilograme ale lui - sau ar fi avut nevoie și de un complice? 

În timp ce se întorcea spre Southampton Central, Helen și-a 
dat seama că această poveste o va acapara total de-acum 


VP - 26 


înainte. Nu-și va găsi odihna până ce nu va fi rezolvat această 
crimă misterioasă. Intrând în sala unde se organizase centrul de 
comandă, i-a făcut plăcere să constate că Mark băgase viteză 
deja. O sumedenie de chestiuni practice și birocratice puteau 
obstrucţiona o astfel de investigaţie serioasă, iar Helen avea 
nevoie ca totul să meargă ceas. Mark era un sergent-detectiv 
tipic - o unealtă mai rudimentară, dar eficientă - specializat în a- 
i face pe toţi să vâslească la unison. Adunase o echipă bună de 
polițiști - sergenţii Bridges, Grounds, Sanderson și McAndrew - 
plus personalul auxiliar. Deja ancheta prindea viață în faţa 
ochilor ei. Mark a venit în fugă spre ea când a văzut-o intrând. 

— Ce declarăm presei, şefa? 

O întrebare bună, la care Helen rumega fără întrerupere din 
momentul în care se despărţise de Jim Grieves. Emilia Garanita 
nu avea să dispară și i se vor mai alătura și alţii. O tânără și-a 
ucis iubitul într-un loc părăsit. Era ceva abominabil și prin 
urmare o știre grozavă. 

— Cât mai puţin posibil. Până nu avem totul sub control nu ne 
permitem să lăsăm să se afle că mai este și o terță persoană 
implicată. Dă-le-o ca pe-o chestie conjugală, dar mai ușor cu 
detaliile. Presa va face tot felul de supoziţii despre Sam și 
despre motivele pentru care l-a omorât Amy... 

— Însă nu vrem să-i pătăm numele fără rost. 

— Exact. Nici el și nici mama lui nu merită așa ceva. 

— În regulă, să jucăm strâns deocamdată. 

Mark s-a întors la lucru. Cam necioplit, fără îndoială - 
mătăhălos, neras, colțuros - dar una peste alta Mark era un 
poliţist de nădejde, bun de avut în echipă. Helen nu putea decât 
să spere că așa va rămâne. 

Mulțumită că totul funcţionează cum trebuie, și-a permis cinci 
minute de pauză și o ceașcă de ceai. Era obosită - discuţia cu 
Amy fusese chinul de pe lume, iar vizita la morgă încă și mai și. 
Ar fi vrut să se detașeze complet pentru câteva momente, dar 
creierul nu-i dădea voie. O afectase moartea cumplită a lui Sam 
și nu mai putea scăpa de imaginea chipului său contorsionat și 
lipsit de viaţă. Cum trebuie să fi fost pentru mama lui să vadă 
așa ceva... 

Era atât de cufundată în gânduri, încât n-a observat-o pe 
Charlie care aproape că se urcase pe ea. 

— Şefa, trebuie să vezi asta. 


VP - 27 


Ziua îi oferise deja o sumedenie de surprize neplăcute, dar 
Helen a intuit că e pe cale de a avea parte de încă una. 

Charlie i-a întins două fotografii - doi tipi îmbrăcaţi la patru 
ace, genul corporatiști, unul la vreo treizeci și ceva de ani, 
celălalt puţin mai în vârstă. 

— Ben Holland și Peter Brightston. Daţi dispăruţi acum trei 
zile. Se întorceau cu mașina de la o paranghelie avocăţească din 
Bournemouth. N-au mai ajuns niciodată acasă. 

Un fior dezgustător a trecut-o pe Helen. 

— Mașina lor a fost găsită în Pădurea Nouă. Poliţia locală și 
pădurarii au scotocit pădurea pas cu pas. Nici urmă de ei. 

— Și? 

Helen a intuit că mai era ceva. 

— Hainele, genţile și portofelele au rămas în mașină. 
Telefoanele mobile au fost găsite în apropiere - cardurile SIM 
fuseseră distruse în mod deliberat. 

O nouă răpire, așadar. Încă și mai ciudată decât prima. Doi 
bărbaţi în toată firea, inteligenţi, puternici și capabili să-și poarte 
singuri de grijă se topiseră în văzduh. 


13. 


Cum poţi să te trezești atunci când visezi? Pierdut în toiul unui 
coșmar, cum faci să te caţări și să ieși din prăpastie? 

Ben Holland mesteca aceleași gânduri iar și iar. Cu siguranţă 
că visa. Visa sigur. Te pomenești că el și Jennie dăduseră o raită 
pe la magazinul de spirtoase după serviciu și luaseră o sticlă de 
Bison Grass? Poate că visa un vis indus de votcă în clipa asta? 
Din clipă în clipă avea să se trezească cu o durere cumplită de 
cap și cu un zâmbet prostesc pe figură... 

Ben a deschis ochii. Știuse, firește, de la bun început - 
duhoarea de-aici de jos te copleșea pur și simplu. Cum putea să- 
și închipuie că se află în altă parte? Și chiar dacă ar fi reușit, 
văicărelile neîntrerupte ale lui Peter l-ar fi trezit la realitate. Încă 
din momentul răpirii, Ben o ţinea într-o dezlănţuire de furie, fără 
să-i vină a crede. Însă Peter alesese să se lase pradă 
deznădejdii. 

— Peter, mai taci odată, pentru numele lui Dumnezeu... 

VP - 28 


— Du-te dracului, a venit răspunsul răstit. 

Unde îţi sunt calităţile de lider acuma, l-a întrebat Ben în 
gând, otrăvit. _ 

Erau prinși în cușcă. Părea ireal, dar era adevărat. In clipa 
asta urcaseră în dubă, ușurați și fericiţi, în următoarea se 
treziseră aici. Buimăciţi, plini de vânătăi și acoperiţi de o pulbere 
compactă și lipicioasă. Ben se ridicase, împleticindu-se, uluit, 
căscând ochii să distingă ceva prin beznă și să-și dea seama 
unde se află. Erau într-un soi de siloz sau depozit gigantic, cu 
podeaua acoperită cu cărbune. Asta aveau pe trupuri și pe 
haine, praf de cărbune care li se strecura prin urechi și prin ochi, 
le murdărea și le umfla limbile. Ben s-a târât instinctiv către 
margine. Înainta anevoie, cu podeaua mereu schimbătoare sub 
picioare, dar a ajuns până la urmă. Oțel rece și neted. 
Călăuzindu-se după perete, a tot bâjbâit, sperând zadarnic să 
găsească vreo ușă, o trapă, o ieșire. Insă pereţii erau netezi și, 
după ce a mers roată de două ori, s-a dat bătut. Și-a ridicat 
privirea și a observat cum se strecura lumina pe la îmbinările 
unui chepeng uriaș. Pe acolo se prăbușiseră în acest infern 
bizar. 

Acum și-a simţit Ben tăieturile și vânătăile care-i acopereau 
fața și pieptul. Să tot fi fost vreo șase metri de la chepeng până 
jos, iar stratul de cărbune tasat n-avea cum să fi asigurat o 
aterizare lină. Brusc a început să-l doară tot corpul. Efectul 
șocului aproape că dispăruse și trupul său bumbăcit protesta. 
Un zgomot l-a făcut să se întoarcă. Peter venea spre el, 
poticnindu-se - iar pe faţă i se citea o uimire prostească și ternă. 
Căuta explicaţii, dar n-avea să capete niciuna de la Ben. Și, în 
timp ce stăteau acolo deznădăjduiţi și sleiţi de puteri, a sunat 
telefonul. Amândoi au încremenit o secundă, după care s-au 
năpustit simultan, iar Ben a ajuns primul. 

Când au primit fatalul ultimatum, au izbucnit amândoi într-un 
râs nebunesc, de parcă ar fi fost vreun banc absurd. Însă, 
treptat, râsul s-a stins. 

— Hai să sunăm la birou. 

Ben a simţit brusc că trebuie să iasă neapărat din această 
groapă. 

— Bună idee. Sun-o pe Carol, ea o să știe ce-i de făcut, a zis 
Peter, molipsit de energia lui Ben. 


VP - 29 


Ben a tastat numărul bine cunoscut. Dar telefonul era blocat 
cu un cod. Patru cifre mititele care-i despărțeau de libertate. 

— Ce să încercăm? 

Ben remarcase deja indicatorul bateriei din dreapta sus pe 
ecran, pâlpâind aproape de zero. 

— Avem doar câteva șanse. Ce să încercăm? 

Vocea lui Ben era fermă și începeau să-și dea seama de 
imposibilitatea sarcinii lor. 

— Nu știu. 1, 2, 3,4. 

Lui Ben i-a cam căzut faţa. i 

— Păi nu știu, în pizda mă-sii, a zis Peter mânios. In ce an te-ai 
născut? 

Era o variantă disperată, dar la fel de bună ca oricare alta. 
Ben a încercat mai întâi anul nașterii lui Peter, pe urmă pe al 
său. Se afla la cea de-a treia combinaţie de cifre atunci când 
telefonul s-a stins în mâinile lor. 

— Căcat. 

Cuvântul a răsunat cu ecou în grotă. 

— Și-acum? 

Cei doi stăteau în tăcere, cu privirile pierdute aţintite spre 
chepengul ferecat de deasupra. Razele soarelui se strecurau 
prin crăpături, iluminând arma cuibărită discret pe jos între ei. 

— Nimic. Nu-i nimic de... 

Cuvintele lui Ben s-au stins în timp ce el întorcea spatele și se 
retrăgea în beznă. Prăvălindu-se peste cărbuni, l-a cuprins brusc 
o disperare nemărginită. De ce li se întâmpla una ca asta? Ce 
făcuseră oare? 

A aruncat un ochi spre Peter, care se tot plimba încoace și- 
ncolo, mormăind ceva doar pentru el. Lui Ben nu-i plăcuse Peter 
din capul locului, dar nici nu voia să-l ucidă, pentru numele lui 
Dumnezeu! Poate că arma nu era adevărată? S-a ridicat să se 
uite, dar privirea cu care l-a săgetat Peter l-a făcut să se așeze 
la loc. 

Ben stătea acolo și lupta cu propriul său infern. Nu se 
descurcase niciodată prea bine în spaţii închise. li plăcea să 
cunoască întotdeauna calea de ieșire din orice situaţie. Dar 
acum era prins în capcană și, ceea ce era și mai rău, sub 
pământ. Îngropat de viu. Deja începeau să-i tremure mâinile. Îi 
vâjâia capul, îl treceau toate transpiraţiile și vedea puncte 
luminoase. Nu mai suferise vreun atac de panică de ani de zile, 


VP - 30 


dar acum îl simțea cum se apropie. Lumea din jurul lui se făcea 
tot mai mică. 

— Trebuie să ies. 

Ben s-a ridicat împleticindu-se. Peter s-a întors, surprins și 
speriat. ci, ci 

— Peter, te rog, trebuie să ies. AJUTOR! CINEVA SA MA AJUTE, 
VA ROG! 

A ţipat și a urlat încercând să evite atacul de panică, dar era 
prea slăbit și a trebuit să înceteze. Cu siguranţă că cineva urma 
să-i găsească și să-i salveze. Weapărat aveau să-i salveze. 
Alternativă era de neimaginat. 


14. 


Mark Fuller a ieșit din clădire la puţin timp după ce detonase 
Charlie bomba. Se deschisese o nouă linie telefonică, însă 
deocamdată responsabilii cu bazele de date și polițiștii în 
uniformă urmau să ducă greul. Era în plină desfășurare o dublă 
și triplă verificare a informaţiilor pe scară largă și, numai după 
ce dispariţia celor doi bărbaţi avea să fie confirmată ca 
suspectă, urmau să intre în scenă ofițerii de la serviciul 
criminalistic. Ziua de mâine se anunţa lungă pentru Mark, 
Charlie și restul echipei, iar Helen le dăduse drumul să meargă 
acasă pentru un pui de somn. Insă Mark nu intenţiona să 
doarmă. 

S-a dus în schimb cu mașina până în cartierul Shirley și a 
parcat pe o stradă rezidenţială liniștită. Nu-și folosea niciodată 
automobilul personal, ca să nu se dea de gol. Golful paradit, cu 
geamurile opace, era menit să distragă atenţia de la adevăratul 
său scop și-și făcea bine treaba - trecătorii nici nu-l luau în 
seamă, considerând că este doar o tentativă a vreunui 
adolescent de a resuscita o rablă. Era punctul de observație 
perfect de unde să supraveghezi fără să fii detectat. 

O fetiță de șapte ani s-a ivit la fereastră, iar Mark s-a săltat în 
scaun cu ochii ţintă la ea. Fetiţa a cercetat strada, apoi a tras 
draperiile și s-a izolat de lumea de-afară. Mark și-a blestemat 
ghinionul - uneori Elsie stătea la geam câte douăzeci de minute 
sau chiar mai mult. Privirea îi fugea în toate direcţiile și, cu 


VP - 31 


timpul, Mark se convinsese că pe el îl căuta. Era o iluzie, însă îl 
hrănea spiritual. 

Un zgomot de tocuri pe caldarâm l-a făcut să se lase în jos pe 
scaun. O prostie, fiindcă oricum nu se vedea înăuntru. Dar 
rușinea te împinge să faci lucruri ciudate. Nu-și putea permite s- 
o lase să-l surprindă așa. S-a uitat după femeia cochetă de 
treizeci și doi de ani care urca treptele spre casă. Inainte să 
bage ea cheia în broască, ușa s-a deschis și a îmbrăţișat-o un 
bărbat înalt și bine făcut. S-au sărutat îndelung, cu pasiune. 

Asta era situaţia, pe scurt. Fosta lui soţie cu minţile sucite de 
un alt bărbat - iar Mark lăsat afară în frig. A simţit cum îl 
străbate un val de furie aprigă. El îi oferise totul acelei femei, iar 
ea îi călcase inima în picioare. Ce zisese atunci când a pus capăt 
scurtei lor căsnicii? Că nu-l iubea suficient. II lovise în punctul cel 
mai sensibil, îi frânsese inima, fără milă. El nu greșise cu nimic. 
Pur și simplu, nu fusese destul. 

Se căsătoriseră prea tineri. Copilul se născuse prea repede. 
Însă o vreme, toată harababura și emoția de a fi pentru prima 
oară părinţi îi ţinuseră strâns uniţi. Teama comună că bebelușul 
va înceta să respire dacă rămânea nesupravegheat, impresia 
paranoică, indusă de nesomn, că nu se descurcă așa cum ar 
trebui, dar, totodată, și bucuria fără margini de a-și vedea fetița 
crescând și înflorind. Însă pe Christina au obosit-o treptat 
rigorile poziţiei de mamă - rutina abrutizantă și privaţiunile de 
tot felul - și s-a refugiat din nou în muncă. Astfel că 
argumentaţia ei din timpul chinuitoarelor audieri pentru 
acordarea custodiei apărea cu atât mai nerușinată. A jucat rolul 
mamei până-n pânzele albe, opunând firea ei iubitoare, 
existența ordonată și slujba bine plătită vieţii periculoase și 
imprevizibile de polițai de Southampton a lui Mark - fără să uite 
să presare și câteva istorioare alese pe sprânceană despre 
problemele lui cu băutura. Și ce făcuse odată ce obținuse 
custodia unică a fetiţei? Își reluase imediat slujba cu normă 
întreagă și lăsase toată grija copilului în seama iubitului cu care 
locuia în prezent. Femeia, care odinioară pretindea că-l iubește 
pe Mark din tot sufletul, se dovedise a fi doar o pușlama 
necinstită și răzbunătoare. 

Christina și Stephen intraseră acum și nu se mai vedea nicio 
mișcare. Elsie urma să facă o baie și să se pregătească de 
somn. Îmbrăcată comod cu halatul ei cu Hello Kitty şi cu 


VP - 32 


papuceii dăruiţi de Mark, se va ghemui să se uite la povestea de 
noapte bună de pe CBeebies*. Era de fapt cam măricică pentru 
așa ceva, dar se atașase de această emisiune și n-o pierdea 
niciodată. Mark a simţit brusc cum îi slăbește mânia, înlocuită 
de o tristețe fără margini. Și lui i se păruse dificil să fie tată - 
interminabilul ciclu băiţă, pătuţ, poveste, jocuri și altele de felul 
ăsta - dar acum ar fi dat orice să se-ntoarcă acolo. 

Făcuse o prostie venind aici. Mark a pornit motorul și s-a 
îndepărtat în viteză, cu speranţa că-și va lăsa și necazurile în 
mijlocul străzii. Dar, în timp ce conducea, ele i se tot învârteau 
prin minte ca niște maimuțe, sâcâindu-l și reamintindu-i că era 
un ratat, un nimeni și mai ales cât de singur era. În drum spre 
casă, a schimbat dintr-odată direcția și a tăiat-o pe Castle Way. 
In apropierea portului era un pub care funcționa clandestin. 
Dacă ajungeai acolo înainte de miezul nopţii erai liber să bei 
până-n zori. Exact ceea ce intenţiona să și facă. 


15. 


Reședința Brightston era o casă victoriană semidetașată și 
impozantă din prosperul cartier Eastleigh. Helen se tot plimba 
prin faţa clădirii, furioasă și iritată. Stabilise să se întâlnească 
aici cu Mark la 9:30 dimineaţa. Acum era aproape ora 10 și nici 
urmă de el. Helen i-a lăsat un al treilea mesaj vocal pe telefon, 
iar apoi a decis să reducă pierderile și a sunat la ușă. De ce 
trebuia să fie omul ăsta așa o belea? 

l-a deschis Sarah Brightston, o femeie atrăgătoare trecută de 
patruzeci de ani. Imbrăcată luxos și machiată ireproșabil, n-a 
manifestat nicio emoție la vederea unei polițiste, invitând-o pe 
Helen înăuntru. 

(J 

— Când ați anunțat dispariția soțului dumneavoastră? 

Amabilităţile se isprăviseră, iar Helen a trecut la subiect. 

— Acum două zile. 

— Chiar dacă nu venise acasă în noaptea de dinainte? 

— Peter iubește viața. Uneori chiar prea mult. Acele drumuri 
la Bournemouth se mai lăsau câteodată cu chefuri și ar fi fost 


4 Canal TV pentru copii. 
VP - 33 


caracteristic pentru el să îmbete toată echipa, după care să 
meargă la culcare într-un motel din apropiere. Dar nu-i un om 
fără suflet, m-ar fi sunat a doua zi dimineaţă, să vorbim și să 
vorbească și cu băieții. 

— Și aveţi idee pe unde ar putea fi acum? 

— Prostănacul s-o fi rătăcit pesemne. Or fi făcut vreo pană și 
probabil au căutat vreun atelier de reparaţii auto. Sau poate că 
a băut prea mult și și-o fi scrântit vreo gleznă sau ceva - ar fi 
tipic pentru el. N-a fost niciodată prea îndemânatic. 

Femeia vorbea cu deplină convingere - pentru ea nu era nicio 
îndoială că soţul ei este viu și nevătămat. 

— Câţi oameni aveți pe teren care-i caută? a întrebat Sarah. 

— Toţi polițiștii disponibili. 

Măcar asta nu era o minciună. Căutarea era în toi, dar nu 
găsiseră nimic și, cu fiecare oră care trecea, Helen se temea tot 
mai mult pentru soarta lor. Șoseaua pe care se aflau cei doi 
bărbaţi i-ar fi scos din pădure la Calmore - o plimbare cam 
lungă, dar care n-ar fi necesitat mult efort. Vremea era rece, dar 
plăcută, așadar... 

În sufletul ei, Helen știa că torturile prin care trecuse Amy și 
dispariţia lui Peter aveau legătură, dar le interzisese tuturor să 
insinueze măcar așa ceva - oficial continua să fie o anchetă 
referitoare la persoane dispărute. Helen nu-i spusese lui Sarah 
că lucra la criminalistică. Avea timp s-o facă mai tărziu. 

— Peter avea ceva pe suflet? Il preocupa ceva? și-a reluat 
Helen întrebările. 

Sarah a clătinat din cap. Helen a cercetat din priviri interiorul 
frumos mobilat. Salariul lui Peter era generos, iar Sarah se 
ocupa cu comerțul de antichităţi, deci nu duceau lipsă de bani. 

— l-a cerut cineva bani de curând? Aţi observat vreo 
schimbare în situația dumneavoastră financiară în ultima 
vreme? Mai mulţi bani? Mai puţini? 

— Nu, totul era... normal. Avem o situaţie bună. Așa a fost de 
la început. 

— Și cum aţi descrie căsnicia dumneavoastră? 

— Tandră. Onestă. Durabilă. 

A pus accentul pe ultimul cuvânt, ca și când ar fi jignit-o 
întrebarea. 

— Ceva probleme pe la serviciu? a încercat Helen o altă 
abordare. 


VP - 34 


Peter și Ben lucrau într-o prestigioasă firmă de avocatură 
axată în mod special pe legislație maritimă. Se învârteau sume 
mari acolo în procesele de lungă durată, mai ales atunci când 
era vorba despre transporturi navale. Dispariţia lor putea fi în 
folosul cuiva. 

— S-a simţit vreodată presat în vreun caz? 

— Din câte știu eu, nu. 

— Lucra mai mult ca de obicei? 

Sarah a clătinat ușor din cap. 

— Discuta cu dumneavoastră despre cazurile de care se 
ocupa? 

Sarah susţinea că nu cunoaște sarcinile de serviciu ale lui 
Peter, iar Helen și-a notat în memorie să cerceteze acest lucru la 
firmă. Insă până una alta avea senzaţia neplăcută că se agaţă 
ca înecatul de-un pai. Cercetând pereţii în căutarea inspiraţiei, 
ochii i s-au oprit asupra unei fotografii înrămate cu Peter pe o 
plajă însorită, cap de familie surâzător în mijlocul unui grup 
estival. Sarah i-a urmarit privirea și i-a oferit și detaliile, 
continuând cu descrierea planurilor de viitor - o excursie cu 
copiii la Boston de Paște. Sarah părea ferm convinsă că Peter 
avea să-și facă apariţia curând și că lucrurile vor reintra în 
normal și de această dată. Helen ar fi vrut să creadă același 
lucru, dar nu putea. In adâncul sufletului, se temea că Sarah n- 
avea să-și mai vadă niciodată soțul. 


16. 


Era în toiul nopţii și Peter Brightston îngheţțase până-n 
măduva oaselor. Din cauză că transpira excesiv, purta mereu 
costume subţiri, chiar și iarna, - obicei pe care-l regreta amarnic 
acum. Undeva prin Pădurea Nouă se afla mașina lui Ben, iar 
înăuntru era paltonul căptușit pe care i-l cumpărase Sarah de 
ziua lui. Injurând cu năduf, și-a strâns sacoul un pic mai tare în 
jurul corpului. 

Sufla din greu și aburii respirației îngheţate îi dansau prin fața 
ochilor. Doar atât putea să distingă de fapt - acum era întuneric 
beznă afară. Îl simţea alături pe Ben, dar nu-l și vedea. El ce 
făcea oare? Ben era un tip de treabă în principiu, dar nu rezista 


VP - 35 


în spaţii închise. Aproape că-și pierduse cunoștința mai 
devreme, pradă unui soi de atac de panică, și striga prin somn. 
Pereții metalici care-i înconjurau amplificau spaimele nocturne 
ale lui Ben, dând întregii scene un aer de coșmar și îi băgau 
groaza în oase lui Peter. O să-i găsească oare cineva la timp? 
Sau îi aștepta moartea în hruba asta sinistră? 

Peter a aruncat o privire în direcţia unde se afla Ben, după 
care, profitând de întuneric, și-a strecurat mâna în buzunar. Nu 
pleca niciodată la drum fără un pacheţel de bomboane 
mentolate - nu se făcea să ajungi acasă duhnind a băutură - și 
ușurel, cu prudență, a desprins ultima bomboană din pachetul 
golit acum. A vârât-o în gură rapid. Mai avea o jumătate de 
pachet în buzunar atunci când se treziseră abandonaţi aici. Și îl 
ronțăise încetul cu încetul, fără să-i spună lui Ben. Putea să 
parieze că Ben ar fi procedat la fel, așa că de ce nu? Foamea 
care-i râcâia stomacul îi anihilase toate eventualele mustrări de 
conștiință. A tot plimbat bomboana prin gură, lăsând zahărul să 
se dizolve treptat și să-i alunece în jos pe gâtlej. Era dulce, 
călduț și mângâietor. 

Ce avea să facă de-acum încolo? Bietele lui provizii se 
isprăviseră. Și nu reușea să adoarmă, ceea ce nu făcea decât 
să-i amplifice foamea. Ce mama dracului avea - aveau - să 
mănânce acum? Cărbuni? A râs cu amărăciune și a înghiţit-o. 
Ecoul suna foarte ciudat, iar el era deja aproape secătuit. 
Trebuia să-și păstreze calmul. Suferise două infarcturi în ultimii 
cinci ani și nu-i mai trebuia încă unul - nu aici. 

Întemniţarea lor îl șocase în primul moment, dar fusese destul 
de activ de-atunci, străduindu-se din răsputeri să găsească 
vreun mijloc de evadare. Pereţii buncărului ruginiseră prin unele 
locuri și, după ce a tot tras zdravăn, a izbutit să desprindă o 
așchie metalică de vreo cinci centimetri lungime. Cu ea a bătut 
în pereți, a încercat să-i străpungă, ba chiar a căutat s-o 
folosească pe post de colţar și să se caţere spre ieșire. Dar totul 
a fost zadarnic și, în cele din urmă, Peter s-a prăbușit învins la 
podea. 

Dintr-odată au început să-i curgă lacrimi pe obraz. Gândul că 
va muri într-o hrubă împuţită, departe de fiii lui, îl umplea de o 
disperare de neconsolat. Dusese o viaţă bună. Făcuse fapte 
bune. Sau cel puțin încercase. Nu merita una ca asta. Nimeni nu 
merita așa ceva. Împingând furios cărbunele la o parte, Peter și- 


VP - 36 


a încropit un mic culcuș pentru noapte. Mai dormea oare Ben? 
Nu se auzea nimic și Peter nu putea ști sigur. Ar fi fost oare 
cazul să-l liniștească pe Ben când îl apucau spaimele noaptea? li 
purta pică Ben pentru că n-o făcuse? li va afecta acest lucru 
gândirea, acum că erau... Peter nu și-a lăsat ideea să meargă 
până la capăt - nu voia să ajungă acolo. Dar adevărul era că 
habar n-avea ce gândea și ce simţea Ben. Il cunoștea doar în 
calitate de coleg, nu de om. Ben fusese întotdeauna foarte 
reticent în privinţa trecutului său - oare de ce? Din cauza /ui se 
aflau aici? Impulsionat de această idee, Peter se pregătea să-l 
strige pe Ben, dar și-a mușcat limba deodată. Mai bine să nu-l 
acuze de nimic - cine știe cum ar putea reacţiona! 

Culcat pe patul său rece ca gheaţa, Peter și-a reproșat că nu 
s-a străduit niciodată să-l cunoască mai bine pe Ben. Dar 
adevărul gol-goluţ era că nu poţi să cunoști pe nimeni de fapt. 

lar acest gând avea să-l ţină treaz toată noaptea pe Peter. 


17. 


Centrul de comandă forfotea de activitate. Panoul era înțesat 
de fotografii cu Amy și Sam, laolaltă cu hărţi care indicau 
drumul lor de la Londra în Hampshire, diagrame și poze care 
prezentau planul piscinei abandonate, liste cu prieteni, rude și 
multe altele. Sanderson, McAndrew și Bridges înroșeau 
telefoanele în căutarea unor posibili martori, în vreme ce 
operatorii de la calculatoare introduceau datele relevante în 
HOLMES 2, comparând aspectele particulare ale acestei răpiri cu 
zecile de mii de crime stocate deja în gigantica bază de date a 
poliţiei. Sergentul Grounds stătea în spatele lor, urmărind atent 
rezultatele. 

Mark a rămas în pragul ușii, incapabil să intre. Îi plesnea capul 
și îl asaltau valuri succesive de greață - agitația din încăpere îi 
dădea ameţeală. A fost tentat să se-ntoarcă și s-o ia la fugă, dar 
știa că va trebui să înfrunte furtuna. A pășit înăuntru și s-a dus 
direct la biroul lui Charlie. 

— Exact la ţanc, a zis ea cu vioiciune. Şedinţa informativă 
începe în zece minute. Mă pregăteam să mă fofilez, dar acum, 
că ai venit... 


VP - 37 


Mark o aprecia mult pe Charlie în astfel de zile. În ciuda stării 
lui deplorabile și a atitudinii neserioase, Charlie nu-l judeca 
niciodată. Era mereu înțelegătoare și loială. Pe Mark l-a mustrat 
cugetul că o dezamăgise din nou. 

— Ce-ar fi să-ți aduc o cafea? O să te înviorezi numaidecât și- 
o să fii pregătit să spargi avioane, a adăugat ea. 

Charlie se ridica deja de pe scaun, gata să treacă la fapte, 
când s-a auzit vocea lui Helen, puternică și răspicată. 

— Sergent Fuller. Drăguţ din partea ta că ni te-ai alăturat. 

Lui Mark i-a pierit glasul. Perioada de graţie se terminase 
rapid. Făcând stânga-mprejur, a pornit pe lungul drum al rușinii 
spre biroul lui Helen. Echipa părea ocupată, dar toată lumea era 
cu ochii pe condamnat. 

e 

Mark a închis ușa după el și s-a întors să dea ochii cu Helen. 
De vreme ce ea nu i-a spus să stea jos, a rămas în picioare. Era 
clar că ea vrea să-l poată vedea și ceilalţi. Sentimentul de jenă 
s-a amplificat. 

— Imi cer scuze, şefa. 

Helen a ridicat ochii spre el. 

— Pentru ce îţi ceri scuze? 

— Că n-am ajuns la întâlnirea stabilită. Că nu m-am comportat 
ca un profesionist. Că... 

Mark își pregătise discursul în drum către secţie, dar acum îi 
scăpa. Şi-a stors creierii în căutarea cuvintelor, însă acestea 


fugeau de el, inaccesibile. Îi bubuia capul și mai tare, iar 
amețeala i se accentuase - ar fi vrut să fie undeva cât mai 
departe. 


Helen se uita fix la el, dar era dificil să-i interpreteze privirea. 
Era mânie? Dezamăgire? Sau doar plictiseală? 

O lungă tăcere. In cele din urmă, ea a deschis gura. 

— Vasăzică așa. 

Mark se holba, fără să priceapă ce voia de la el. 

— Imi spui și mie ce se petrece? Ai întârziat. Eşti beat. Om 
tânăr și arăţi ca dracu'! 

Mark n-o putea contrazice. A rămas mut. Știa din experienţă 
că nu trebuie s-o întrerupi pe Helen când se dezlănţuia potopul. 

— Știu că ai avut o perioadă dificilă, Mark, dar ţi-o spun verde- 
n faţă că mai ai doar - uite - cam atâtica până s-o dai de tot în 
bară aici. Whittaker ar fi teribil de încântat să aibă o scuză ca să 


VP - 38 


scape de tine, crede-mă. Eu nu vreau să se-ntâmple una ca 
asta, așa că spune-mi ce se petrece. Am pornit la luptă și am 
nevoie ca adjunctul meu să fie prezent aici trup și suflet. 

— Am ieșit și eu și am băut vreo două pahare... 

— Mai încearcă o dată. 

Lui Mark îi pulsa sângele în cap mai iute și mai puternic. 

— Bine, o mulţime de pahare, dar m-am întâlnit cu niște 
prieteni și... 

— Mai încearcă o dată. Și dacă iarăși mă minţi, pun mâna pe 
telefon și-l sun chiar eu pe Whittaker. 

Mark își ţinea ochii în pământ. Îi repugna teribil acest reflector 
necruţător ațintit asupra lui și simţea dezaprobarea ei. Toată 
lumea știa că Helen nu bea niciodată, prin urmare, cum să 
recunoști că te faci pulbere noapte de noapte fără să pari de-a 
dreptul jalnic? 

— Unde te-ai dus? 

— La /norog. 

— Doamne... Și? 

— Am băut acolo de la 8 seara până la 8 dimineaţa. Bere, 
whisky, votcă. 

Gata - o spusese. 

— De cât timp? 

— Două luni. Poate trei. 

— În fiecare noapte? 

Mark a ridicat din umeri. N-a putut să-și ia inima-n dinţi și să 
zică „da”, cu toate că răspunsul era evident. Apărea foarte clar 
acum - atât pentru Helen, cât și pentru Mark - că era pe cale să 
devină alcoolic. Și-a surprins reflexia în peretele de sticlă din 
spatele lui Helen. In mintea lui încă se considera bărbatul chipeș 
de-acum un an - înalt și zvelt, cu păr bogat și ondulat - dar 
acum pierduse controlul de-a binelea și se cunoștea. Pielea lui 
părea uscată, iar ochii, lipsiţi de orice strălucire. Nebărbierit, 
într-un hal fără de hal. 

— Nu cred că mai pot continua. 

Cuvintele îi ieșiseră pur și simplu. Nu avusese de gând să 
spună asta. Nu intenţionase s-o spună. Dar avea mare nevoie să 
stea de vorbă cu cineva. Helen fusese mereu cinstită cu el. li 
datora, la rândul lui, sinceritate. 

— Nu cred că e drept ca tu și echipa să trageţi o asemenea 
piatră de moară... 


VP - 39 


Helen s-a uitat la el. Era prima dată pe ziua de azi când Mark 
remarca o îndulcire a trăsăturilor ei. 

— Știu cum te simţi, Mark, iar dacă vrei un răgaz, foarte bine. 
Dar nu mă lași pe mine baltă. 

În glasul ei se simţea o hotărâre de otel. 

— Eşti prea bun ca să dai cu piciorul la toate. Eşti cel mai bun 
sergent cu care am colaborat vreodată. 

Mark nu știa ce să zică. Se așteptase să fie luat în tărbacă, 
dar Helen îi vorbea prietenește și mâna ei de ajutor părea 
autentică. Tot atât de adevărat era că trecuseră prin multe 
împreună - rezolvarea crimelor din Paget Street anul trecut 
reprezentase pentru Mark triumful carierei lui - și între ei se 
dezvoltase o puternică legătură profesională de-a lungul 
timpului. Din multe puncte de vedere, bunăvoința ei era mai rea 
decât o mustrare. 

— Vreau să te ajut, Mark, a continuat ea. Dar va trebui să 
contribui și tu. Ne aflăm în mijlocul unei investigaţii criminale și, 
dacă îţi spun că am nevoie să fii undeva la 9:30, să faci dracului 
bine să vii. Dacă nu ești în stare - sau dacă n-ai chef - atunci te 
transfer sau te suspend din funcţie de nu te vezi. M-ai înţeles? 

Mark a dat din cap. 

— Gata cu votca la micul dejun, a adăugat Helen. Gata cu 
drumurile la cârciumă în pauza de prânz. Și gata cu minciunile. 
Dacă ai încredere în mine, o să te-ajut și vom depăși această 
situaţie, dar trebuie să-mi acorzi încredere. Ești dispus s-o faci? 

Mark a ridicat privirea și a întâlnit-o pe a ei. 

— Sigur că da. 

— Bun, atunci să-i dăm drumul. Şedinţă de echipă în cinci 
minute. 

Și cu asta ea și-a reluat lucrul. Mark a ieșit din biroul ei, prins 
pe picior greșit, dar ușurat. Helen Grace nu înceta să-l 
surprindă. 


18. 


Întorcându-se acasă pe motocicletă la apartamentul ei din 
zona centrală, Helen derula încă o dată în minte discuţia cu 
Mark. Se arătase oare prea dură? Prea slabă? Repetase greșeli 


VP - 40 


făcute și altă dată? Încă mai rumega situaţia când a închis ușa 
apartamentului după ea. A pus și lanţul de siguranţă și s-a dus 
direct la duș. Era în activitate de patruzeci și opt de ore fără 
întrerupere și simţea nevoia unei purificări. 

A stat întâi cu faţa spre jetul de apă care-i biciuia gâtul și 
sânii, după care s-a răsucit. Apa clocotită a înţepat-o pe spate și 
durerea i s-a răspândit îndată prin tot corpul. La început a fost 
insuportabil, dar treptat pișcăturile s-au domolit și Helen s-a 
simţit din nou calmă. 

Înfășurată în prosop, a revenit în dormitor. După ce s-a uscat, 
a lăsat prosopul să cadă și s-a privit în oglinda înaltă. Arăta bine 
goală, însă puţini o văzuseră așa. Fiindcă era reticentă la 
intimităţi și se ferea de întrebările inevitabile, majoritatea 
relaţiilor ei fuseseră superficiale și de scurtă durată. lar 
bărbaţilor nici că le-a păsat - una peste alta, au părut teribil de 
încântați să dea peste o femeie dispusă să se culce cu ei, fără să 
mai zăbovească în peisaj ulterior. 

Deschizându-și dulapul, Helen a evitat rafturile cu blugi și 
cămăși și și-a îndreptat atenţia către pantalonii și bluzele de 
trening - avea programată o lecţie de kick-boxing mai târziu și 
nu vedea niciun sens să se schimbe de două ori. A aruncat în 
treacăt o privire uniformei de polițistă pe care o purta atunci 
când ieșea în patrulare, pusă frumos la păstrare pe umeraș, într- 
o husă impecabilă de plastic. În perioada aceea se formase ea. 
Prima zi când și-a prins părul la spate, și-a pus vesta de 
protecţie și a pornit-o pe străzi, a fost una dintre cele mai 
fericite trăite până atunci. Pentru prima dată, parcă simțea că-și 
găsise locul. Și că era importantă. Savurase din plin felul în care- 
i schimba aspectul și sentimentele - iubea anonimatul asexuat 
pe care i-l dădea uniforma, siguranţa și puterea pe care i le 
conferea. Era ca și când s-ar fi deghizat, dar într-o costumaţie 
recunoscută și apreciată de toţi. Intr-o mică măsură tânjea să 
se-ntoarcă acolo, însă era prea ambițioasă și agitată ca să fi 
rămas multă vreme un simplu agent. 

Lăsând nostalgia deoparte, și-a făcut o cană cu ceai și s-a dus 
în sufragerie. Era o încăpere spațioasă și spartană. Nu prea avea 
tablouri pe pereți și nici reviste abandonate peste tot. Ordine și 
curăţenie, toate la locul lor. 

Helen și-a ales o carte și s-a apucat să citească. Rafturile 
gemeau de cărți. Volume despre comportamentul criminal, 


VP - 41 


delicte în serie, o istorie a academiei de la Quantico - toate 
studiate temeinic. Nu se dădea în vânt după beletristică - 
fiindcă nu credea în poveștile cu sfârșit fericit - dar prețuia 
informaţia. Răsfoind unul dintre tomurile ei favorite despre 
psihologia criminală, și-a aprins o ţigară. Incercase de multe ori 
să se lase, dar de fiecare dată recidiva, astfel că, până la urmă, 
renunțase să mai încerce. Putea să îndure autocenzura pentru 
impulsul pe care încă i-l mai dădea. Toţi avem câte-un obicei 
urât, își spunea ea. 

Deodată i-a venit în minte Mark. Și-or fi atins scopul cuvintele 
ei, sau el o fi chiar în clipa asta la /norog, înecându-și 
necazurile? Năravul ăsta al lui îl putea costa slujba sau chiar 
viaţa - ea trăgea sincer speranţa că Mark va izbuti să se smulgă 
de pe marginea prăpastiei. Nu voia să-l piardă. 

Helen a încercat să se concentreze pe ce citea, dar parcurgea 
cuvintele fără să le deslușească sensul și în curând s-a pomenit 
că trebuia să reia mereu frazele de la început ca să le înțeleagă. 
Nu se pricepuse niciodată să piardă vremea - acesta era unul 
dintre motivele pentru care muncea din greu. Helen a tras mai 
tare din ţigară - simţea toate acele senzaţii neplăcute și 
familiare cum o asaltează din nou. Strivind chiștocul în 
scrumieră, a lăsat cartea pe măsuța de cafea, și-a luat geanta 
de sport și a coborât în fugă la motocicletă. Putea trece pe la 
centrul de comandă în drum către sala de sport - poate apăruse 
ceva nou. Oricum, va fi ocupată în următoarele două ceasuri și 
în felul acesta forțele întunericului nu vor avea câștig de cauză. 


19. 


Nu-mi amintesc când l-am văzut prima oară pe tata lovind-o 
pe mama. În general, nu prea-mi amintesc chestiile pe care le 
văd. Zgomotele le rețin cel mai bine. Zgomotul unui pumn în 
obraz. Al unui trup care se prăbușește peste masa din bucătărie. 
O țeastă care se izbește de zid. Scâncete. Urlete. Abuzuri care 
nu se mai termină. 

Nu te deprinzi niciodată cu ele. Dar ajungi să le aștepți. Și de 
fiecare dată când se întâmplă te-nfurii și mai tare. Și te simți și 
mai neajutorat. 


VP - 42 


Ea nu riposta niciodată. Asta era ceea ce mă scotea din sărite. 
Doar o încasa. Ca și când ar fi meritat-o. Asta credea oare cu 
adevărat? Fie ce-o fi, mi-am zis, dacă ea n-are de gând să opună 
rezistență, o voi face eu. Prima dată când se va mai lua de ea, 
voi interveni. 

N-am avut mult de așteptat. Cel mai bun prieten al tatii, 
Johnno, a murit din cauza unei supradoze de heroină și, după 
înmormântare, tata a băut timp de treizeci și șase de ore 
încontinuu. Când a încercat mama să-l oprească, el i-a băgat un 
cap în gură - i-a spart nasul, în pizda mă-sii. Nu puteam să 
accept una ca asta. Așa că i-am tras un șut în coaie lăbarului 
tâmpit. 

El mi-a rupt mâna, mi-a spart dinții din fată și m-a strâns de 
gât cu cureaua. Eram convinsă c-o să mă omoare. 

O psihologă a afirmat odată că de aici provenea incapacitatea 
mea de a lega relații serioase cu bărbații. M-am multumit să dau 
din cap, dar îmi venea de fapt s-o scuip în ochi. 


20. 


O fi oare posibil să mori de frică? Peter nu se mai mișcase de 
ore întregi. 

— Peter? 

În continuare niciun semn - Ben a simţit un fior de speranţă. 
Poate că i-o fi cedat inima, copleșită de-atâta văicăreală 
teatrală. Exact, asta trebuie să se fi-ntâmplat. Și ce grozav ar fi. 
Soluţia perfectă. Supravieţuirea celui mai bine adaptat. 

Ben s-a simţit prost imediat. Să dorești moartea cuiva. Era 
jenant să gândească așa ceva, având în vedere prin ce trecuse. 
Și chiar dacă ar fi murit, ar conta oare? | s-ar da lui drumul? 
Doar nu-l omorâse el. 

Lui Ben i-au fugit din nou gândurile către cea care-i răpise. El 
n-o cunoștea - sărea în ochi foarte tare cu pletele acelea negre 
și lungi și cu buzele roz și umflate - de ce i-o fi ales tocmai pe ei 
doi? Era oare vreo glumă proastă de show televizat? Urma să se 
arate cineva cât de curând și să dezvăluie că pistolul e încărcat 
cu gloanțe oarbe? Din tonul vocii ei la telefon reieșea altceva. 
Era însetată de sânge. 


VP - 43 


Ben a început să plângă. Cursese atâta sânge în viaţa lui 
până-n prezent, încât un astfel de sfârșit părea suprema 
cruzime. 

(J 

Bun. De ce nu? Doar ca să vadă dacă Peter murise sau ba. 
Părea mort, prin urmare nu era niciun rău. 

— Peter?... Peter? 

Ben s-a ridicat în picioare. Era imposibil să acționeze în liniște, 
așa că a făcut-o cu zgomot ostentativ. Întinzându-se și căscând, 
a anunţat: 

— Va trebui să mă cac, Peter. Îmi pare rău. 

Nimic. 

Ben a făcut un pas spre pistol. Apoi încă unul. 

— Ai auzit, Peter? 

Ben s-a aplecat încetișor. l-a trosnit glezna - zgomotul a 
răsunat cu ecou în tot buncărul, futu-i - și s-a oprit. Pe urmă, 
ușurel, pe tăcute, a ridicat pistolul de jos. l-a aruncat o privire lui 
Peter, așteptându-se să-l vadă ridicându-se panicat, dar nu s-a 
întâmplat așa. Și-ar fi dorit-o. Atunci ar fi fost o luptă măcar. 

Piedica armei se vedea bine. A ridicat-o. Apoi a îndreptat 
pistolul către spinarea lui Peter. Nu, nu așa. Ar putea să dea 
greș. Sau doar să-l rănească. Dracu' știe ce putea face un glonţ 
care ricoșa în cutia asta de metal. Să-i omoare pe amândoi? Da, 
aia chiar ar fi o glumă bună. 

Nu te mai eschiva, și-a zis, și a mai înaintat un pas. 

— Peter? 

Chiar că e mort. Ar trebui totuși s-o facă, să fie sigur. Să fie 
sigur că scapă de-aici. Și brusc i-a fugit gândul la Jennie. 
Logodnica lui. Care era distrusă. Pe care o va vedea curând. Și 
care îl va ierta. Desigur că-l va ierta. N-a făcut decât ceea ce 
trebuia să facă. Ce ar fi făcut oricine. 

Incă un pas. 

Ben a îndreptat arma în jos, astfel că ţeava aproape atingea 
ceafa lui Peter. Gata, asta-i, și-a zis, și a dat să apese trăgaciul. 
Și în clipa aceea Peter s-a ridicat pe neașteptate și i-a înfipt lui 
Ben o așchie de metal fix în ochiul stâng. 


VP - 44 


21. 


Helen n-a mai ajuns la antrenament. Imediat ce a intrat în 
centrul de comandă Charlie a și agăţat-o. Poliţista cea veselă 
avea acum o expresie serioasă pe chip. După o șușoteală 
rapidă, cele două au și ieșit din clădire. 

— Noaptea lesbienelor la sala de sport, a glumit sergentul 
Bridges, străduindu-se fără succes să ascundă ce tare i se 
aprinseseră călcâiele după Charlie cea complet heterosexuală. 

Helen și Charlie au pornit în grabă spre laborator prin traficul 
aglomerat din zona centrală. Drumul care dura în mod normal 
cinci minute putea să ia douăzeci și cinci la orele de vârf, iar 
astăzi, cu gloata chefiliilor și a celor ieșiţi la cumpărături de 
Crăciun inundând Southamptonul, se dovedea a fi o astfel de zi. 
Sezonul petrecerilor de la birouri era în toi. Helen mârâia scoasă 
din sărite de autocarele care blocau prima bandă. S-a ţinut 
numai pe banda a doua și pe cea de urgenţă și, în cele din 
urmă, i s-a făcut loc cu invidie. A accelerat, tăind direct printr-o 
băltoacă proaspătă de vomă și stropindu-l de sus până jos pe 
făptașul uimit. Charlie și-a reținut un zâmbet. 

Automobilul Lexus argintiu al lui Ben Holland fusese ridicat pe 
platformă și aștepta să fie studiat atunci când Helen și Charlie 
au intrat în clădirea laboratorului. Sally Stewart, stâlpul secţiei, 
le aștepta. 

— Charlie te-a pus deja la curent cu esenţialul, dar am fost de 
părere că trebuie să vezi cu ochii tăi. 

Au intrat sub mașină și au ridicat ochii. Sally a luminat cu 
stiloul-lanternă faţa interioară a roții din dreapta spate. 

— Destul de murdară, așa cum era de așteptat, având în 
vedere kilometrajul pe care-l parcurgea săptămânal șoferul 
vostru. Insă această faţă interioară arată - și miroase - mai urât 
decât celelalte trei. De ce? Pentru că a fost îmbibată cu benzină. 

Sally le-a făcut semn să iasă și a coborât după aceea mașina 
până aproape la nivelul ochiului. 

— lată de ce. 

Asistată de adjunctul ei, Sally a desprins cu grijă aripa dreaptă 
a vehiculului. Măruntaiele prestigiosului automobil au ieșit 
prompt la iveală, iar lanterna lui Sally s-a fixat pe rezervorul de 
combustibil. Helen a făcut ochii mari. 


VP - 45 


— Rezervorul a fost perforat. Nu-i o gaură de mari dimensiuni, 
însă fiind situată în partea inferioară urma să provoace golirea 
sa completă în timp. Judecând după depunerile de pe faţa 
interioară a roții, aș zice că rezervorul era aproape plin atunci 
când cei doi au plecat din Bournemouth. Avea să se golească 
rapid și constant - după estimările mele într-un ritm de 
aproximativ 1,5 litri pe minut - ceea ce înseamnă că șoferul a 
rămas fără combustibil undeva cam prin mijlocul Pădurii Noi. 
Chiar dacă nu pot să pricep din ce cauză a luat-o pe-acolo. 

Helen n-a spus nimic. Mintea îi lucra febril deja, procesând 
aceste noi elemente. 

— Probabil mă vei întreba dacă gaura a apărut întâmplător. 
Tot ce se poate, dar aș zice că nu. Străpungerea este prea 
îngrijită și prea circulară - de parcă ar fi bătut cineva un cuișor 
în burta rezervorului. Dacă a fost într-adevăr sabotaj, s-a 
procedat simplu și eficient. 

Cu aceasta ea a încheiat ce avea de spus. Nu era de 
competența ei să analizeze motivul - ea se afla acolo doar ca să 
ofere informaţiile. Helen și Charlie s-au privit - era evident că 
gândeau același lucru. Fiindcă abia umpluse rezervorul, Ben n- 
avea de ce să stea cu ochii pe indicatorul de combustibil și 
probabil că urma să-și dea seama că a rămas pe zero abia 
atunci când era deja prea târziu. lar în clipa în care lumina de 
avertizare se va fi aprins, Ben nu mai avea la dispoziţie decât 
unul sau două minute până ce rezervorul se golea complet. 

— Ea trebuie să fi știut, a gândit Helen cu voce tare. Trebuie 
să fi știut că Ben și Peter făceau drumul acela săptămânal. Că 
Ben alimenta de fiecare dată la benzinăria Esso. Și-a făcut cu 
siguranţă temele - volumul rezervorului, consumul de benzină, 
cât de mare trebuia să fie gaura... 

— Astfel încât ei să rămână în pană exact acolo unde-i 
convenea, a sfârșit Charlie gândul lui Helen. 

— Îi urmărea. De la asta trebuie să plecăm. Verifică la familia 
lui Amy - orice semn de atenţie nedorită, vreo pătrundere 
suspectă prin efracţie, orice. Același lucru e valabil și pentru 
familiile Holland și Brightston. 

Era mutarea lor de deschidere. Helen trăgea speranţă că va 
da rezultate, dar presimţea că jocul va fi îndelungat, înverșunat 
și fatal. Era limpede că aveau de-a face cu o persoană 
organizată, inteligentă și tipicară. Mobilul acestor crime 


VP - 46 


rămânea un mister, dar anvergura criminalei nu mai putea fi 
pusă la îndoială. Acum întrebarea numărul unu era unde se află 
Ben și Peter? Și dacă vreunul dintre ei va scăpa cu viaţă. 


22. 


Trecuseră câteva ore de la eveniment și adrenalina încă-i 
pompa în vene. Furia nu lăsase încă locul remușcărilor, iar Peter 
Brightston umbla de colo până colo acoperindu-și victima cu 
injurii. Individul se pregătea să-l împuște, să-i tragă un glonţ în 
moalele capului - păi ce pizda mă-sii își închipuia? 

A râs amar amintindu-și cum i-a oferit lui Ben slujba de la 
firmă - alegându-l pe el în detrimentul altor candidaţi mult mai 
calificaţi - pentru că-i plăcuseră tupeul și determinarea lui. Și el 
așa-l răsplătea? Tipul nici nu stătuse pe gânduri, fusese pe 
punctul de a-i zbura creierii. Jigodia. Dar își primise pedeapsa 
binemeritată - urlând de durere atunci când Peter i-a înfipt 
așchia în ochi. 

Mâna lui Peter ţinea strâns arma pe care se închega lent 
sângele lui Ben. Chiar dacă se isprăvise ce era mai rău, Peter n- 
avea de gând - nu putea - să-i dea drumul. 

A fost legitimă apărare. Sigur că da. Trebuia să și-o repete în 
continuare. Și totuși, își confecționase arma cu atâta grijă, atât 
de discret, se amăgea singur dacă susţinea că nu plănuise totul 
de la bun început. Știa că Ben nu-l înghite. Că nu-l respectă. Că 
glumește pe seama lui pe la spate. Mai încăpea vreo îndoială că 
Ben avea să se pună pe el însuși pe primul plan? Peter știa acest 
lucru și-și concepuse strategia în consecinţă. Era singura 
opţiune raţională. El avea soţie și copii. Ben ce avea? O 
logodnică bine cunoscută ca descreierată și hrăpăreaţă. Nunta 
lor promitea să rivalizeze în materie de prost gust cu cea alui 
Katie Price - caleașcă roz, rochii ca niște bezele, paji și ponei, o 
mizerie perfectă pentru revista He//o! despre care avea să se tot 
vor... 

Ben e mort. Îi curge sângele prin gaura din obraz. N-o să mai 
fie nicio nuntă. 


VP - 47 


Tăcere. Cea mai groaznică și apăsătoare tăcere de care Peter 
avusese parte vreodată. Un ucigaș singur cu victima sa. 
Doamne! 

lar apoi, o lumină orbitoare. Chepengul s-a deschis brusc și 
razele amiezii au pătruns înăuntru, arzându-i ochii. Ceva greu a 
căzut peste el. 

O scară de frânghie. 

e 

| s-au umplut plămânii cu aer proaspăt, cu oxigen, și tot 
corpul îi fremăta euforic. Era viu, era liber. Supraviețuise. 

Înainta șchiopătând pe drumul liniștit de ţară. Nu mai venea 
nimeni prin părțile astea, deci ce șanse avea să dea peste vreun 
salvator? Chiar dacă își câștigase libertatea, tot mai bănuia că i 
se joacă o festă. Că ea râdea privindu-l cum își târăște pe drum 
trupul chinuit. Că-l va găsi în cele din urmă. Peter se împăcase 
cu gândul că va muri în groapa aceea întunecată - oare ea chiar 
își respecta promisiunea făcută? Undeva în faţă a zărit semne 
de viaţă și a grăbit pasul. 

L-a pufnit râsul la vederea inscripţiei. „Bine aţi venit”, cu un 
corp de literă elegant, deasupra ușii micului magazin. Arăta așa 
de prietenos, încât i-au dat lacrimile. S-a năpustit înăuntru, 
întâmpinat de o mare de feţe speriate - pensionari și puști 
șocați de apariţia hidoasă. Cu chipul mânjit de sânge și duhnind 
a pișat, Peter s-a repezit spre tejghea. Și-a pierdut cunoștința 
înainte să ajungă acolo, prăbușindu-se peste un stand 
promoţional cu Doritos. Nimeni n-a făcut vreun pas să-l ajute. 
Arăta întocmai ca un cadavru. 


23. 


Uzina electrică Dunston trona mândră pe malul vestic al 
estuarului Southampton Water. În zilele ei de glorie, centrala, 
care funcţiona pe bază de cărbune, ajunsese să producă 
electricitate pentru toată coasta de sud și nu numai. Activitatea 
îi fusese însă suspendată în 2012 - o victimă a hotărârii 
guvernului de a regândi producţia britanică de energie. Dunston 
era veche, ineficientă și nu putea face concurenţă alternativelor 
cu conţinut scăzut de carbon care se construiau prin alte părți 


VP - 48 


din Regatul Unit. Personalul fusese relocat, iar incinta sigilată. 
Incă doi ani de acum încolo nu avea să fie dezafectată și, în 
prezent, mai era doar un monument pustiu comemorând un 
trecut glorios. Uriașul coș central, aruncând o umbră lungă 
asupra scenei crimei, i-a dat fiori lui Helen, care mergea spre 
cordonul poliţiei, scuturat cu putere de briza mării. 

Mark mergea în același ritm alert cu Helen traversând 
șantierul. Ținuse să o aducă el aici cu mașina de la secție. Nu 
băuse deloc și părea un pic mai odihnit. Poate că vorbele lui 
Helen contaseră totuși. Mergând umăr la umăr, ochii lui Helen 
zburau când într-o direcţie, când în alta, analizând posibilităţile. 

Șantierul fusese dotat cu un sistem de alarmă, dar după ce 
hoţii de cupru îl distruseseră pentru a nu știu câta oară, s-a luat 
decizia să se renunţe la el. Tot ce merita șparlit dispăruse deja. 
Prin urmare, „ea” nu avea altceva de făcut decât să dea lao 
parte lanțul de la poarta principală și să intre. Aveau să 
găsească urme de cauciucuri? De pași? La chepengul de 
deasupra depozitului subteran de cărbune ajungeai cu ușurință 
odată intrat în incintă și, chiar dacă era prea greu de ridicat 
pentru o singură persoană, o dubă dotată cu un lanţ l-ar fi putut 
lesne smulge din loc. Niște făgașuri adânci săpate de roţi în 
preajma depozitului dădeau de înţeles că tocmai asta se 
petrecuse. Mai rămânea problema transportului victimelor. 

— Cum i-o fi dus de la dubă la puț? a întrebat Mark, citindu-i 
gândurile. 

— Ben are aproape unu optzeci, dar e zvelt. Ce zici? Vreo 
șaptezeci și cinci de kile? 

— Cam așa. O femeie ar putea să târască de una singură 
greutatea asta, dar dacă te gândești la Peter... 

— Să tot aibă vreo nouăzeci de kile. Poate mai mult. 

Helen s-a aplecat să vadă mai bine. Pământul din jurul 
chepengului era într-adevăr foarte răvășit, dar se întâmplase 
asta atunci când fuseseră târâte înăuntru ambele victime sau 
când Peter se căţărase afară înspăimântat? 

Așa ceva era în mod evident treabă de mântuială. Un poliţist 
experimentat știe că nu trebuie să tragă niciodată concluzii 
pripite și instinctive despre natura crimei sau identitatea 
făptașului. Insă Helen stia că aceasta este cea de-a doua crimă. 
Chiar dacă ai fi scos din ecuaţie sabotarea mașinii lui Ben, 
povestea lui Peter Brightston semăna așa de tare cu a lui Amy, 


VP - 49 


încât n-aveai cum să nu faci legătura. Suferința, vinovăția și 
groaza întipărite pe fața lui Peter atunci când fusese salvat erau 
la fel ca în cazul lui Amy. Acești oameni erau niște cărți de vizită 
ambulante, mărturii în carne și oase ale sadismului cuiva. Asta 
să fi fost și ideea? 

Acum apărea limpede că aveau de-a face cu un criminal în 
serie. Helen își făcuse lecţiile, cercetase o mulţime de studii de 
caz, însă nimic n-o pregătise pentru așa ceva. În mod normal, 
motivul și legătura cu victima erau lesne de sesizat, dar nu și 
aici. Nu era vorba de vreo chestie misogină, nici de crime de 
natură sexuală, și nu părea să existe nicio legătură între victime 
în materie de vârstă, sex ori statut social. Helen s-a simţit atrasă 
într-un tunel întunecos și lung. A cuprins-o deznădejdea și a 
trebuit să se ciupească singură ca să iasă din starea aceasta. O 
să prindă făptașul. Negreșit. 

Helen și Mark s-au apropiat de gura puţului. Helen a cerut să 
fie adusă o scară - abia aștepta să coboare imediat acolo, 
pregătită de ce-i mai rău. Chepengul fusese deschis deja și a 
putut arunca o privire înăuntru. lar acolo în beznă zăcea 
cadavrul. Omul pe care-l ucisese Peter. Ben Holland. 

— Vrei să cobori sau mă duc eu? 

Intrebarea lui Mark era bine intenţionată și se străduise să nu 
sune condescendent. Dar Helen trebuia să vadă cu ochii ei. 

— E-n regulă. N-o să dureze mult. 

A coborât cu grijă pe scară în inima buncărului. Mirosea 
puternic înăuntru. Gaze combinate cu praf de cărbune și materii 
fecale. Laboratorul găsise urme consistente de benzodiazepină, 
un sedativ puternic, în excrementele lui Sam și Amy. Pesemne 
că aveau s-o găsească și aici. Helen și-a concentrat atenţia 
asupra cadavrului. Zăcea cu faţa în jos, cu capul într-o baltă de 
sânge închegat. Atentă să nu-l atingă, Helen a îngenuncheat, 
răsucindu-se ca să se uite la chipul victimei. 

Scârbă urmată de surpriză. Scârbă la vederea găurii 
însângerate aflate în locul ochiului lui stâng. Și surpriză când a 
constatat că acesta nu era Ben Holland. 


VP - 50 


24. 


Jake a rămas uluit s-o revadă așa de curând. Până în prezent 
se arătase destul de previzibilă: câte o ședință de-o oră lunar. 
Fusese cât pe-aci să nu răspundă când a sunat interfonul - 
trecuse de ora 23 și, din raţiuni de securitate, toate întâlnirile 
trebuiau programate dinainte. Dar vederea chipului ei pe ecran 
l-a îngrijorat. Îngrijorat și intrigat. 

Ceva era în neregulă. Ea nici nu l-a privit atunci când a intrat 
în apartament și n-a pomenit nimic despre ora târzie. De obicei 
se alegea și el cu un zâmbet sau măcar cu un salut. Dar nu și în 
seara aceasta. Părea tulburată, închisă în sine, încă și mai puţin 
comunicativă decât în mod normal. A pus banii pe masă și s-a 
dezbrăcat fără să se uite la el. Pe urmă și-a scos sutienul și 
chiloţii - rămânând în picioare goală în faţa lui! Asta nu se făcea 
- astfel de lucruri atrăgeau după sine probleme. El era un 
stăpân, nu o târfă. Oferea un serviciu, dar nu genul acela de 
serviciu. 

Avea discursul pregătit, numai că ea s-a îndreptat val-vârtej 
taman spre arsenalul lui cu jucării. Altă regulă nesocotită - el 
singur avea dreptul să aleagă metoda de pedeapsă. Asta făcea 
parte din contract - supușii nu știau exact în ce fel vor fi 
pedepsiţi. Dar Jake n-a zis nimic. Din gesturile ei reieșea că nu 
suferă argumente în seara aceasta. Pe Jake l-a trecut un mic fior 
de teamă și emoție. Era ca și când jocul s-ar fi întors împotriva 
lui și de data asta nu el era la conducere. 

Ea n-a băgat în seamă cravașele și s-a dus direct la bicele 
ghintuite. Le-a pipăit rând pe rând înainte să-l aleagă pe cel mai 
primejdios. Acesta era destinat exclusiv celor mai înrăiţi 
masochiști, nu prea era genul ei, însă i l-a înmânat și a trecut la 
perete. El i-a prins cătușele. Nu se rostise niciun cuvânt. 

Jake se simțea puţin încurcat, de parcă nu prea știa ce rol 
trebuie să joace. De aceea prima lovitură a fost cam anemică. 

— Mai tare. 

El i-a făcut pe plac, dar n-a fost suficient. 

— MAI TARE! 

Atunci a plesnit-o de-a binelea. lar de data asta i-a dat 
sângele. Corpul ei a tresărit de durere, după care a părut să se 
destindă, în timp ce un firicel de sânge i se prelingea pe spate. 


VP - 51 


— Mai! 
Unde avea să se termine? Greu de spus. Singurul lucru pe 
care-l știa sigur era că această femeie e hotărâtă să sângereze. 


25. 


— Mai povestește-mi o dată cum s-a petrecut. 

Amy a închis ochii și a lăsat capul în jos. Charlie părea o 
persoană cumsecade și se purtase cu ea cu mănuși, dar de ce 
trebuia să-i facă una ca asta? Încă de când ieșise din custodia 
poliţiei, ea se străduise din răsputeri să nu se mai gândească la 
cele-ntâmplate. Mama ei o urmase la început ca un câine peste 
tot, însă bătuse în retragere după ce Amy făcuse o criză de 
nervi. Eliberată momentan de umbra ei, Amy dăduse iama prin 
băutura rămasă de la bairamuri și prin proviziile „secrete” de 
Valium ale mamei și fiindcă acestea n-avuseseră efect trecuse 
la somniferele tatălui. Mare greșeală. În visele - coșmarurile - ei, 
Sam era omniprezent. Îi zâmbea. Râdea. Era ceva insuportabil, 
iar ea se trezea ţipând - se pomenea în fața ușii de la intrare, 
zgâlțâind lanţul, încercând disperată să scape. S-a hotărât 
atunci pe loc să rămână trează pentru tot restul vieţii - să nu 
mai capituleze niciodată în fața somnului - și să evite orice 
contact cu oamenii. Dar avea din nou poliţia pe cap, care-i 
amintea de trădarea ei abominabilă. 

— Făceaţi autostopul. Ploua. A oprit o dubă. 

Amy a încuviințat mutește din cap. 

— Descrie-mi duba. 

— Am dat deja o declaraţie, am... 

— Te rog. 

Un oftat din adâncul sufletului. Senzaţia că se sufocă. Și brusc 
au podidit-o lacrimile din nou - a făcut sforțări să și le 
stăvilească. 

— Era o dubă de tip Transit. 

— Ce marcă? 

— Ford? Vauxhall? Ceva de genul ăsta. Albă. 

— Ce v-a spus? Cuvintele exacte, te rog. 

Amy s-a oprit, întorcându-se fără voie înapoi în trecut. 


VP - 52 


— „Aveţi nevoie să vă salvez?” - asta a întrebat. „Aveţi nevoie 
să vă salvez?” Pe urmă a deschis ușa din faţă, unde era loc 
destul pentru trei persoane, și am urcat. In pizda mă-sii, cât îmi 
doresc să n-o fi făcut! 

De data aceasta a început să plângă de-a binelea. Charlie a 
lăsat-o câteva clipe, înainte să-i întindă un șervetțel. 

— Vorbea cu vreun accent? 

— Din sud. 

— Ceva mai precis de atât? 

Amy a clătinat din cap. 

— Și ce a spus după aceea? 

Amy a reluat iarăși totul, de-a fir a păr. Femeia zisese că-i 
ingineră de instalaţii termice și că se întorcea spre casă de la o 
lucrare urgentă. Amy nu ţinea minte să fi văzut vreo siglă sau 
vreun nume pe dubă. E posibil să fi existat. Nu se uitase. Femeia 
vorbea despre soțul ei - care nu se pricepea deloc la chestiunile 
practice - și despre copii - doi la număr. li întrebase unde 
mergeau într-o noapte rece de iarnă și le oferise pe urmă ceva 
de băut. 

— Ce cuvinte a folosit? 

— A observat că eu tremuram un pic și a zis: „Ti-ar prinde 
bine ceva care să te-ncălzească”. Asta a fost. Și apoi ne-a oferit 
termosul ei. 

— Era caldă băutura? A ce mirosea? 

— Mirosea a ceea ce era. A cafea. 

— Și ce gust avea? 

— Bun. 

— Ea cum arăta? 

Când aveau să se termine toate astea? 

— Avea părul blond tuns scurt. Purta niște ochelari de soare 
pe cap. Salopetă. Cercei cu șurub, mi se pare. Unghii scurte și 
murdare. Le-am remarcat pe volan. Mâini nespălate. Faţa i-am 
văzut-o doar din profil. Nas puternic, buze cărnoase. Nu era 
deloc machiată. De statură medie. Arăta normal. Complet 
normal, în pizda mă-sii, e bine? 

Și cu asta Amy a părăsit sufrageria și s-a dus direct la etaj, 
sufocată de lacrimi, căznindu-se să respire. Asaltată de cele mai 
cumplite remușcări, și-a permis o izbucnire de furie. Lui Sam îi 
fusese ușor. Era mort. Chinul /u; se terminase. Dar al ei dăinuia. 
Nu-i va fi permis niciodată să uite ce a făcut. Uitându-se la 


VP - 53 


pietrele de pavaj de la fereastra dormitorului ei din mansardă, 
Amy s-a întrebat dacă Sam ar întâmpina-o cu bucurie în cazul în 
care se hotăra să-l urmeze. Dominată brusc de această idee, a 
tras de mâner, dar fereastra era încuiată și cheia dispăruse. 
Până și propria familie o chinuia mai nou. 


26. 


— Cum arăta? 

Pe Peter Brightston l-au trecut fiorii. Tremura încă de când îl 
salvaseră. Dârdâia din tot corpul, de parcă-și bătea ritmul 
traumei trăite într-un mod ciudat, primitiv. Helen era convinsă 
că stă să se prăbușească dintr-o clipă într-alta. Însă medicii de la 
spital le dăduseră mână liberă să discute cu el, așadar... 

El nu se uita la ea. Își privea fix mâinile și trăgea de tuburile 
intravenoase care ieșeau din el ca niște tentacule. 

— Cum arăta, Peter? 

O lungă tăcere, după care, scrâșnind printre dinţi: 

— Era al dracului de frumoasă! 

Helen nu se aștepta la una ca asta. 

— Descrie-mi-o. 

Un oftat din rărunchi, după care: 

— Înaltă, voinică... părul negru... negru ca pana corbului. 
Lung. Până sub umeri. Tricou alb mulat. Ţâţe faine. 

— Fata? 

— Machiată. Buze cărnoase. N-am putut să-i văd ochii. 
Ochelari de soare - Prada erau. 

— Prada, ești sigur? 

— Mi-au plăcut. M-am străduit să ţin minte. Mă gândeam că i- 
aș putea cumpăra lui Sarah o pereche cu ocazia aniversă... 

Și l-a podidit plânsul. 

e 

Până la urmă au scos mai multe de la el. Femeia conducea un 
Vauxhall Movano roșu care-i aparținea soțului. Locuia cu omul ei 
și cu cei trei copii în Thornhill. Erau în plin proces de mutare la 
Bournemouth şi economiseau niște bani făcând ei înșiși 
transporturile - așa se explica duba. Era vorbăreață, degajată și 
maliţioasă, așa se face că le-a oferit sticla soțului său, ascunsă 


VP - 54 


prost, ca întotdeauna, sub harta rutieră din torpedou. Peter o 
acceptase, firește, după care i-a întins-o lui Ben. Ajuns aici cu 
relatarea, Peter a amuţit din nou. 

Helen l-a lăsat în grija lui Charlie. Charlie se pricepea la 
bărbaţi. Potrivit standardelor de frumuseţe, arăta mai bine decât 
Helen și avea o fire blândă, pașnică - nu era de mirare că 
bărbaţii roiau în jurul ei. Când era mai prost dispusă, Helen o 
considera anostă, însă fără îndoială că avea și ea calităţile ei și 
urma să devină o bună polițistă cu timpul. Dar în Mark își punea 
baza și de el avea nevoie acum. 

Ursul polar era bine ascuns pe o străduţță din spatele 
spitalului. Helen alesese în mod deliberat - și provocator - locul, 
ca o piatră de încercare, și deocamdată Mark se descurca bine, 
sorbind tacticos dintr-un suc fără zahăr. Era ciudat să se 
întâlnească într-un pub, aproape că semăna cu un rendez-vous 
și amândoi o simțeau. Dar aveau chestiuni importante de 
rezolvat. 

— Cu ce ne confruntăm, așadar? a deschis Mark conversaţia. 

Își dădea seama că mintea lui Helen lucra intens, străduindu- 
se să pună cap la cap elementele-surpriză recent apărute. 

— Ben Holland nu este Ben Holland. Numele lui adevărat e 
James Hawker. 

De fiecare dată când Helen se gândea la James, în minte îi 
venea mereu aceeași imagine - un tânăr mânijit de sânge care 
părea complet pierdut. In șoc catatonic. 

— Taică-su era un om de afaceri. Și, totodată, un închipuit și- 
un șarlatan. Joel Hawker a pierdut totul în urma unei tranzacţii 
ratate și a decis că e cazul să-ncheie conturile cu viaţa atât el, 
cât și familia, decât să-nfrunte consecinţele... A omorât întâi 
caii, pe urmă câinele familiei, înainte să dea foc la grajduri. 
Vecinii au sunat la 999, dar eu am ajuns prima acolo. 

Lui Helen îi tremura puţin vocea amintindu-și scena. Mark o 
privea concentrat. 

— Pe atunci eram o simplă agentă de patrulare. Când am 
văzut fumul și am auzit urletele din casă, am dat buzna 
înăuntru. Soţia era moartă, la fel ca fiica cea mare și iubitul ei, 
iar el tocmai se năpustea asupra lui James cu un cuţit de tranșat 
când am apărut eu. 

Helen s-a oprit puţin înainte de a continua: 


VP - 55 


— L-am pus la pământ. L-am bătut mai mult și mai rău decât 
era necesar. Am primit pentru asta elogii, dar și un avertisment, 
totodată, să fiu mai atentă la conduită pe viitor. 

Helen a schițat un zâmbet trist, iar Mark i-a răspuns cu 
aceeași monedă. 

— Dar nu mi-a păsat. Aș fi vrut să-l bat și mai rău. 

— Și deci James și-a schimbat numele? 

— Tu n-ai fi făcut la fel? Nu-și dorea o asemenea faimă care 
să-l urmărească tot restul vieţii. S-a dus la psihoterapie o scurtă 
vreme, a încercat să se împace cu situaţia, însă voia de fapt să 
se comporte ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Am încercat 
să păstrez legătura cu el, dar la un an sau doi de la aceste crime 
m-a lăsat baltă. Nu voia să i se amintească acele lucruri. Eu m- 
am întristat, dar l-am înțeles și mi-am dorit să-i meargă bine. Și 
i-a mers bine. 

Era adevărat. James se instruise, primise o slujbă bună și în 
cele din urmă își găsise o fată - blajină și nevinovată - dornică 
să se mărite cu el. După un asemenea start nefericit și 
problematic, reușise să-și construiască o situaţie. Până în 
momentul în care cineva îi silise colegul să-l înjunghie în ochi. 
Bineînţeles că era legitimă apărare, dar tocmai asta înrăutățea 
situaţia. James/Ben detesta violenţa - prin ce trebuie să fi trecut 
ca să ajungă să încerce să-l ucidă pe Peter? 

Era prea sinistru și prea tragic de exprimat în cuvinte. Dar cu 
asta se confruntau. 

— Crezi că există o legătură între ele? Crimele lui Joel Hawker 
și moartea lui Be... James? a intervenit Mark, întrerupând șirul 
gândurilor lui Helen. 

— Se poate. Dar Sam și Amy nu făceau parte din poveste. Ei 
unde ar intra? 

S-a așternut tăcerea. Posibil să fi existat legături, însă erau 
dificil de sesizat acum. 

Și ce le rămânea, așadar? Două crime sadice, fără motiv, care 
păreau să nu aibă nimic în comun și un autor care era ori o 
ingineră de instalaţii termice blondă și neîngrijită, ori o nevastă 
pieptoasă și maliţioasă, cu plete lungi și negre ca pana corbului. 
Le rămânea un haos și amândoi erau conștienți de acest lucru. 

Cercetând localul din priviri, Mark a simţit cum îi crește pofta. 
Peste tot în jur râdeau, glumeau și beau bărbaţi și femei. Vin, 
bere, spirtoase, shoturi, cocteiluri - date pe gât într-o veselie. 


VP - 56 


— Te descurci foarte bine, Mark. 

Cuvintele lui Helen l-au smuls din acea stare. A privit-o 
bănuitor. Mila era ultimul lucru de care avea nevoie. 

— Știu că ţi-e greu, dar e un sfârșit de drum. O să te facem 
bine. O s-o facem împreună. Da? 

Mark a dat din cap, recunoscător. 

— Poţi să mă dai dracului și să te duci în schimb la Alcoolicii 
Anonimi. Aș înțelege. Dar nu cred că ei te cunosc. Nu cunosc 
prin ce trecem noi zi de zi. Și cum ne afectează. De aceea te voi 
ajuta eu. Oricând o să ai nevoie de companie, oricând o să ai 
nevoie de ajutor, eu o să fiu acolo pentru tine. Vor fi momente - 
fără număr - când vei simți foarte foarte tare nevoia să bei. Nu-i 
nicio rușine - se va întâmpla, fie că vrei, fie că nu. Dar uite care- 
i șpilul. O să bei doar în prezența mea. lar atunci când îţi voi 
spune eu să te oprești, te oprești. Ne-am înţeles? 

Mark n-a contrazis-o. 

— Așa vom învinge chestia asta. Dar dacă aflu că ai încălcat 
regula, că m-ai minţit, te las să te duci învârtindu-te. Ne-am 
înțeles? Perfect. 

Ea s-a dus la bar și s-a întors cu o sticlă de bere în mână. A 
împins-o pe masă spre el. Lui Mark îi tremura ușor mâna când a 
luat-o. A dus-o la gură. Berea rece i-a alunecat pe gât. Dar ea i-a 
smuls-o din mână apoi. Pentru o clipă, Mark a simţit impulsul s-o 
lovească. Însă alcoolul i-a ajuns în stomac. Și pe moment totul 
era bine din nou. El și-a dat seama acum că ea încă-l ţinea de 
mână. Din instinct a început s-o mângâie cu degetul mare. Ea și- 
a retras mâna. 

— Hai să clarificăm o chestie, Mark. Aici nu e vorba de „noi”. E 
vorba de tine. 

El interpretase greșit situaţia. lar acum se simţea ca un prost. 
Să-ţi mângâi superiorul pe mână. Ce cretin! Au ieșit curând. 
Helen s-a uitat după el cum pleca cu mașina - pesemne ca să se 
asigure că nu se furișează înapoi în cârciumă. Caldul elan al 
după-amiezii se risipea acum, iar Mark s-a simţit gol și singur. 

(J 

Pe când se însera, Golful lui Mark s-a oprit în fața casei fostei 
lui familii. Elsie stătea sus în camera ei la ora asta, cu Sheepy, 
scăldată în lumina verzuie a lămpii de noapte. Nu putea s-o 
vadă, dar știa că ea se află acolo și asta îi umplea sufletul de 


VP - 57 


dragoste. Nu era suficient, dar trebuia să se mulţumească doar 
cu atât - deocamdată. 


27. 


Când Helen a ajuns înapoi la Southampton Central, o aștepta 
inspectorul-șef Michael Whittaker. Era un bărbat charismatic la 
45 de ani - genul sportiv, bronzat, în formă - favoritul 
personalului feminin din birouri, care visa să pună mâna pe 
acest celibatar puternic și realizat. Whittaker era destul de 
șmecher și avea un simţ dezvoltat pentru tot ceea ce-i putea 
ajuta sau dăuna în carieră. Pe vremuri se descurca excelent la 
prins hoţi - până când un schimb urât de focuri la o spargere de 
bancă ratată l-a ușurat de-o jumătate de plămân și l-a surghiunit 
într-un birou. Pentru că nu mai putea conduce operaţiunile din 
teren, avea tendinţa să facă pe șeful ori de câte ori i se părea că 
lucrurile se mișcă prea încet sau că scapă de sub control. 
Supraviețuise - și se bucurase de succes - atâta vreme fiindcă 
nu pierdea niciodată din vedere detaliile. 

— Cum procedează? a luat-o el tare pe Helen. Operează 
singură sau are vreun ajutor? 

— Greu de spus deocamdată, a răspuns Helen. Acţionează pe 
ascuns și nu lasă niciodată vreo urmă, ceea ce ar sugera că 
lucrează singură. E minuțioasă, precisă și mi se pare puţin 
probabil să implice pe altcineva în niște operaţiuni plănuite atât 
de atent. Folosește somniferele și nu forţa ca să-și supună 
victimele, ceea ce, de asemenea, presupune că nu-i trebuie sau 
că nu vrea ajutor. Următoarea întrebare evidentă care se pune 
este cum îi mută dintr-un loc în altul? Îi transportă la destinaţie 
cu o dubă de tip Transit, unde pot fi lesne ascunși, odată ce i-a 
îngenuncheat. Pe post de temnițe alege amplasamente izolate și 
părăsite - unde șansele de a fi surprinsă în timp ce-i mută din 
dubă sunt ca și nule. Are oare nevoie de ajutor ca să-i mute? 
Posibil, deși toate cele patru victime prezintă contuzii la glezne. 
Ceea ce ar putea însemna că li s-au legat picioarele, după care 
au fost târâte. Au răni deschise la cap, trunchi și picioare care ar 
putea fi cauzate de faptul că fuseseră târâte pe teren 
accidentat, însă ar fi o muncă foarte istovitoare. Chiar dacă să 


VP - 58 


zicem că-i prinzi gleznele lui Peter Brightston cu un cablu sau cu 
o funie, tot îţi rămân nouăzeci de kile de masă moartă de tras 
după tine. Posibil, dar dificil. 

— Și dubele? a întrebat Whittaker, fără să-i lase vreun răgaz 
lui Helen. 

— Nimic concret. Amy nu știe sigur ce marcă era duba ei și 
nici nu există camere de supraveghere în apropierea 
amplasamentului respectiv, care ne-ar putea fi de folos. Peter e 
convins că a fost răpit de un Vauxhall Movano, dar zeci de astfel 
de dube se fură lunar doar în Hampshire. E roșie, ceea ce ne 
ajută puţin, dar putea s-o vopsească. Fiindcă i-a luat din 
Pădurea Nouă și i-a dus pe drumuri de ţară până la Centrala 
Electrică Dunston, nu avem la dispoziţie imagini surprinse de 
camerele din trafic sau de CCTV. 

Whittaker a oftat. 

— Sper că nu-i o pălărie prea mare pentru tine, Helen. 

Avea o voce neutră. 

— Speram că într-o bună zi mi-ai putea prelua funcţia..., dar 
astfel de cazuri pot distruge cariere. Ne trebuie arestări, Helen. 

— Am înţeles, domnule. 

— Japiţa aia de Garanita și-a pus cortul în hol, stârnindu-i și pe 
ceilalți din presa locală. Vreo două publicaţii naţionale li s-au 
alăturat azi dimineaţă. Tâmpiţii ăia de la biroul de presă dau pe 
dinafară de fiecare dată când sună careva de la The Times și vin 
fuguţa direct la mine. Ce le spunem? 

— Considerăm că moartea lui Sam s-a produs în urma unui 
conflict conjugal. Nu avem în vedere alte persoane. Moartea lui 
Ben am dat-o ca pe un accident. Chipurile, el și Peter Brightston 
au fost trimiși în interes de serviciu la Dunston, s-a produs un 
accident și așa mai departe. Se pare că presa a înghiţit-o 
deocamdată. 

Whittaker tăcea. N-ar fi recunoscut niciodată că superiorii lui îl 
perpeleau la foc mic, însă Helen știa cum merge treaba. Rahatul 
crește ce crește și deodată vine-n jos cu putere în astfel de 
cazuri. 

— E posibil să se spargă buba la un moment dat și putem să 
ieşim cu declarații dacă ni se va părea că asta trebuie făcut. Să 
spunem presei că este implicată și o terță parte. Să solicităm 
sprijinul publicului... 


5 Closed-circuit television - camere de supraveghere aflate în diferite locuri publice. 
VP - 59 


— Prea devreme, a întrerupt-o Whittaker. N-avem suficiente 
date. Am părea niște idioţi. 

— Da, domnule. 

Helen îi simţea îngrijorarea - și nemultumirea - și era 
surprinsă. De obicei era mult mai calm. Ar fi vrut să-i potolească 
temerile - reușise mereu s-o facă în trecut - dar nu-i putea oferi 
nimic. Whittaker avea tendinţa de a reacționa pripit când se afla 
sub presiune. lar Helen n-avea nevoie de așa ceva acum. A 
făcut, așadar, tot posibilul să-l calmeze - vorbindu-i despre 
amplele eforturi de a-i da de urmă criminalei - și treptat el a 
început să se destindă. Avusese întotdeauna încredere în Helen 
și, dacă exista cineva capabil să ţină lucrurile sub control, ea era 
aceea. Chiar dacă cineva ca Whittaker n-ar fi recunoscut în 
ruptul capului, Helen era exact genul de poliţist după care se 
dau în vânt șefii cei mari. Femeie, complet abstinentă, obsedată 
de muncă, fără nicio intenţie să aibă copii. Niciun risc de 
alcoolism, mită, concediu de maternitate sau alte chestii 
nasoale în ceea ce o privea pe Helen. Muncea ca un generator și 
creștea de una singură procentajul de cazuri rezolvate din 
secţie. Prin urmare, chiar dacă mai dădea și chix uneori, i-o 
treceau cu vederea, pentru că ea făcea parte din cei mai buni 
dintre cei buni. 

Helen vorbise atât de meșteșugit, încât pentru o clipă se 
îmbătase cu propriile-i cuvinte. Insă pe drumul spre casă, pe 
motocicletă, acea convingere falsă a început să dispară. Mâine 
era Ajunul Crăciunului și întreg Southamptonul fusese cuprins de 
spiritul sărbătorilor. Părea că oamenii luaseră decizia colectivă 
de a ignora titlurile sinistre din Evening News și de a petrece pe 
săturate în schimb. Fanfarele Armatei Salvării intonau melodii 
de sezon, beculeţele ţipătoare sclipeau pe fațadele magazinelor 
și pretutindeni vedeai zâmbete entuziasmate pe chipurile 
copiilor. Dar pe Helen n-o atingea spiritul sărbătorilor. Totul i se 
părea o mascaradă vulgară și nepotrivită. Undeva, acolo, se afla 
o criminală care ucisese fără niciun fel de mustrări de conștiință 
și fără să lase vreo urmă. O fi ocupată acum să-și urmărească 
viitoarele victime? Erau acestea sechestrate deja și implorau 
milă? Helen nu se simţise niciodată așa de pierdută. Nu părea să 
existe nimic solid în cazul acesta, niciun fel de supoziţii sigure. 
Avea să curgă sânge din nou și deocamdată tot ce putea să facă 
Helen era să aștepte și să vadă cine urmează. 


VP - 60 


28. 


Ciudate chestii ne mai amintim, nu-i așa? De ce mi-o fi rămas 
în minte renul ăla? Era tare prăpădit chiar și pentru timpurile 
alea, un ren de fetru jigărit, cu niște ochi de bețivan. Arăta ca o 
mortăciune. Dar nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la el în 
timp ce așteptam la coada aia lungă. Probabil că mă atrage 
deznădejdea. Sau poate că nu. Tindem să despicăm prea mult 
firul în patru cu astfel de chestii. 

Venise Crăciunul și de data asta lucrurile stăteau bine. Tata îşi 
luase tălpășita - o mai fi avut vreo altă familie cu care-și 
petrecea sărbătorile? N-am aflat niciodată. Eram prin urmare 
acasă doar noi, fetele. Mama continua să bea, dar găsisem o 
stratagemă prin care s-o împiedic să se-mbete prea tare. Ca să 
nu se mai ostenească pe drumuri, m-am oferit să-i aduc eu 
băutura. Dădeam o fugă până la magazinul din colț, luam 
câteva cutii de bere, dar adăugam și ceva hrană solidă în coș. 
Pâine, chipsuri, orice. La întoarcere stăteam lângă mama în timp 
ce bea. Cred că se simțea destul de ciudat să bea cu mine de 
față și, fără tata care s-o încurajeze, a tot redus treptat 
cantitatea de alcool, până când aproape că n-a mai băut deloc. 
N-am fost niciodată apropiată de ea, dar de Crăciunul ăla ne-am 
simțit binișor. Așa se face că ne-a dus la mall. 

Muzică ambientală, decorații ieftine și mirosul fricii. Cât 
vedeai cu ochii, părinți intrați în panică, înghesuiți într-un 
colțișor de niște festivități care se întorseseră iarăși prea 
repede. Lista noastră de cumpărături era scurtă - scurtă de tot - 
dar tot ne-a luat foarte mult. Ne asiguram că agentul de pază 
din BHS era ocupat cu altceva, înainte ca mama să ne-ndese 
haine și bijuterii de prost gust pe sub puloverele groase. 
„Tratația” pentru noi era să ne ducă la Moș Crăciun pe urmă. 
Ținând cont că tipul care juca rolul ăsta era profesor la școala 
catolică din oraș, tratația era exclusiv de partea lui. 

Îmi amintesc perfect mutra lui. M-a așezat pe genunchi, și cu 
yo-ho-ho-ul lui cel mai bun, m-a întrebat ce-mi doream cel mai 
mult de Crăciun. l-am zâmbit, l-am privit în ochi și i-am spus: 
„AȘ vrea să moară tata”. 


ê British Home Stores - lanţ de magazine. 
VP - 61 


Am şters-o cam repejor după aceea. Moşul clevetea cu 
mamele consternate - niște târfe cărora le făcea mare plăcere 
să arunce cu insulte în niște coate-goale ca noi. Din fugă i-am 
tras renului ăluia jigărit un croșeu zdravăn de dreapta. N-am mai 
apucat să văd dezastrul - o tulisem pe ușă inainte să ne ajungă 
agenții de pază din urmă. 

Mă aşteptam ca mama să mă plesnească sau cel putin să urle 
la mine. Dar n-a făcut-o. Doar a vărsat niște lacrimi. S-a așezat 
pe o bancă în statia de autobuz și a plâns. Păcat - e una dintre 
amintirile mele cele mai plăcute. 


29. 


Vizita ei constituia o plăcere neașteptată. Aproape că nu 
primeau vizite niciodată - ce om întreg la minte ar veni aici? - 
iar cei care veneau n-aveau de obicei intenţii bune. Manglitori 
sau golani. Poliţia trecea rareori pe aici, cât despre Serviciile 
Sociale, puteai să uiţi de așa ceva. Erau o glumă. 

Mama ei a tresărit la auzul soneriei. Marie era așa de 
absorbită de Strict/y încât nu auzise zgomotul pașilor pe 
coridor. Dar Anna îi auzise. De fiecare dată când auzea zgomote 
afară, Annei începea să-i bată inima mai tare. Niciun alt 
apartament nu era locuit, prin urmare, dacă nu erau narcomani 
în căutarea vreunui cotlon liber sau ţigani veniţi la ciordit, nu 
putea să însemne decât că veneau la ele. Pașii au încetinit, apoi 
s-au oprit în fața ușii lor. Ea ar fi vrut să-și alerteze mama și a 
tot mormăit cât s-a priceput de bine, însă Flavia dansa foxtrot și 
Marie era fascinată. S-a auzit apoi soneria - limpede și plină de 
viaţă. Marie i-a aruncat o privire Annei - ezitând o clipă - după 
care s-a hotărât să n-o bage în seamă. 

Anna s-a bucurat. Nu-i plăceau oaspeţii. Nu-i plăceau 
surprizele. Și totuși era curioasă. Pentru că pașii de pe coridor 
erau ușori și făceau clic-clac. Ca și când persoana mergea pe 
tocuri. Asta a făcut-o pe Anna să chicotească în sinea ei. Nu mai 
auzise așa ceva de la plecarea prostituatelor. 

A sunat din nou. O singură dată - politicos, dar insistent. Și 
apoi s-a auzit vocea de femeie, care le striga pe nume, 


7 Strictly Come Dancing - show televizat la BBC. 
VP - 62 


întrebând dacă ar putea să stea de vorbă cu ele. Marie a dat 
televizorul mai încet - poate că, dacă nu le auzea, își va închipui 
că ieșiseră pe-afară și va pleca. N-avea niciun sens de fapt - 
lumina și zgomotul din apartamentul lor erau ca un far în beznă. 
Apoi a sunat pentru a treia oară și de data aceasta Marie s-a 
ridicat și s-a dus tiptil la ușă. Anna s-a uitat după ea - nu-i 
plăcea deloc să fie lăsată singură. Dacă se întâmpla ceva acolo? 

Dar apoi Marie s-a întors, urmată de o femeie frumoasă care 
ducea niște sacoșe de plastic. Arăta cam ca o asistentă socială, 
numai că nu era posomorâtă și purta haine normale. S-a uitat 
prin cameră, după care s-a dus la Anna și a îngenunchiat ca s-o 
privească în ochi. 

— Bună, Anna. Pe mine mă cheamă Ella. 

Zâmbea cu multă căldură. Annei i-a plăcut imediat de ea. 

— Tocmai îi spuneam mamei tale că lucrez pentru o 
organizaţie care se numește Stele căzătoare. Poate că ai văzut 
anunţurile noastre din ziarul local. Știu că mamei îi face plăcere 
să ţi-l citească. 

Mirosea încântător. A trandafiri. 

— În fiecare an dăruim coșuri de Crăciun familiilor ca a 
voastră, care se descurcă mai greu. Ce zici? E bine? 

— N-avem nevoie de milă în casa asta, a întrerupt-o Marie 
tăios. 

— Nu e vorba de milă, Marie, a spus Ella, ridicându-se. E doar 
o mână de ajutor. Și nu trebuie s-o accepti. Există mulţi alţii care 
ar fi încântați să dea iama în aceste bunătăţi, crede-mă! 

Cuvântul „bunătăţi” a părut să-și facă efectul. Marie a luat loc 
tăcută, în timp ce Ella scotea cutiile și pachetele din pungi. Era o 
adevărată comoară - rahat și bomboane de ciocolată cu 
ghimbir, alături de toate chestiile obișnuite - plus supe, spume 
și șerbet lichid pentru Anna. Intrase multă atenţie aici - Anna 
era surprinsă că-i păsa cuiva suficient de tare încât să-și dea 
atâta osteneală. Ella se arăta peste măsură de curtenitoare, 
copleșind-o pe Marie cu întrebări despre Anna: Ce-i place să i se 
citească? O admiră pe Tracy Beaker? Ce emisiuni urmărește la 
televizor? Anna se bucura să fie în centrul atenţiei. 

Anul acesta aveau noroc. Anul acesta cineva își amintise de 
ele. Marie era încântată, iar spiritul sărbătorilor a cuprins-o 
pentru o clipă în timp ce s-a dus să aducă vinul de Xeres. Anna 
se uita la vizitatoarea lor, care zâmbea și dădea din cap, însă 


VP - 63 


acum părea încordată. Anna s-a gândit că poate avea un 
program foarte încărcat, dar nu putea fi așa, pentru că, atunci 
când s-a întors Marie, Ella a insistat să scoată plăcintele cu 
carne. N-a luat și ea una, însă părea foarte dornică s-o vadă 
mușcând pe Marie. Erau proaspete - o plăcintărie de pe St 
Mary's Road făcuse gratis câteva zeci, cu ocazia Crăciunului. 

Ella părea mai destinsă după ce Marie a înghiţit repede una. 
lar atunci lucrurile au început s-o ia razna. Pe Marie a apucat-o o 
stare de rău - se simţea sfârșită și îi venea să vomite. A dat să 
se ridice, dar n-a reușit. Ella s-a repezit s-o ajute, însă brusc și 
pe neașteptate a împins-o pe covor pe Marie. Ce însemna asta? 
Anna ar fi vrut să ţipe, să urle și să lupte, dar nu putea decât să 
mormăie și să plângă. Acum Ella o ţintuise pe mama ei la podea, 
îi lega mâinile la spate cu o sârmă oribilă. Oprește-te, te rog, 
oprește-te! li îndesa ceva în gură, striga la ea. De ce? Cu ce 
greșise? Apoi „Ella” s-a uitat la Anna. Parcă era o cu totul altă 
persoană. Avea o privire de gheaţă și un surâs încă și mai 
îngheţat. S-a apropiat de Anna. Anna simţea că dă în clocot în 
interior, dar trupul ei inutil era înțepenit și neajutorat. Pe urmă 
femeia i-a pus fetei o pungă în cap și s-a făcut întuneric. 


30. 


Sandra Lawton. Vârsta: 33 de ani. Hărțuitoare. 

Helen a parcurs fișa. Sandra Lawton era o romantică 
obsedată, care devenea periculoasă atunci când întâmpina un 
refuz. Primise deja trei condamnări pentru intimidare de 
persoană prin hărțuire. Era limpede că tratamentul nu părea să 
dea rezultate, iar convingerea Sandrei că bărbaţii inteligenţi și 
educați aflați în posturi de conducere își doreau în secret să se 
culce cu ea rămăsese la fel de intensă ca întotdeauna. 

Helen a derulat la următoarea. Poate că Sandra n-avea toate 
țiglele pe casă, dar nu era violentă. 

Isobel Screed. Vârsta: 18 ani. Hărțuitoare cibernetică. Helen a 
dat-o și pe ea la o parte. Fătuca asta era un ţâști-bâști care-și 
petrecea timpul insultând actrițele de telenovele prin SMS-uri și 
pe Twitter. Ameninţa că le smulge uterul și alte astfel de chestii, 


VP - 64 


dar, din câte se părea, nu se dădea jos din pat niciodată, așadar, 
putea fi ștearsă de pe listă. Lașul cibernetic tipic. 

Alison Stedwell. Vârsta: 37 de ani. Posesie de armă de atac. 
Agresiune cu vătămare corporală. Multiple acuzații de hărțuire. 
Un caz mai promiţător. O infractoare în serie, experimentată, 
care încercase să tragă cu arbaleta într-un coleg de serviciu pe 
care-l hărțuise, înainte de a fi arestată și ulterior spitalizată. 
Revenise acum în societate, sub supraveghere pasămite, și nu 
mai comisese niciun delict de luni de zile. Ar fi fost oare capabilă 
să pună la cale așa ceva? Helen s-a lăsat într-o rână pe scaun. 
Cui încerca să-i vândă astfel de gogoși? Chiar dacă Alison era o 
adevărată pacoste, nu excela deloc prin subtilitate - hărţuia, cu 
bună știință, la modul vizibil - și nici nu-ţi lua ochii. Persoana 
descrisă de Peter Brightston, o frumuseţe cu părul ca pana 
corbului, nu avea nici în clin, nici în mânecă cu grăsuna pitică și 
cu strungăreaţă care o privea pe Helen de pe ecran. Încă una de 
tăiat de pe listă. 

Scotocea prin HOLMES 2 de două ceasuri deja, trecând în 
revistă toate hărțuitoarele britanice condamnate în ultimii zece 
ani. Insă zadarnic. Persoana pe care o vânau ei era 
excepţională, iar distanţa dintre ea și hărţuitoarele ageamii la 
care se uita Helen acum era ca de la cer la pământ. A lor își 
urmărise victimele săptămâni de-a rândul probabil, ca să 
descopere predilecţia lui Amy și Sam pentru autostop, precum și 
toate dedesubturile călătoriilor săptămânale făcute de Ben și 
Peter la Bournemouth. Felul în care plănuise răpirile, astfel încât 
să aibă loc pe drumuri izolate, în zone fără semnal la telefonul 
mobil, era impresionant. Dar, totodată, și găsirea unor locații 
care să-i adăpostească și unde să nu fie nici găsiţi, nici auziți, 
unde să-și piardă lent minţile de foame și de spaimă, reprezenta 
ceva ieșit din comun. O astfel de persoană n-ar zace îngropată 
în măruntaiele lui HOLMES 2, ci ar fi o legendă vie deja, subiect 
favorit al conferinţelor și romanelor polițiste. 

In urma a ceea ce descoperiseră despre mașina lui Ben, Helen 
și Charlie au discutat din nou cu Amy, Peter și familiile lor, 
căutând orice eventuale semne de hărțuire. Amy și Sam erau 
niște persoane relaxate, deloc vigilente, care locuiau într-un 
campus studenţesc aglomerat. Nimic - și nimeni - nu ieșise în 
evidenţă. Peter Brightston a spus că ar fi remarcat dacă-l 
urmărea vreo femeie atrăgătoare, dar asta suna a fanfaronadă 


VP - 65 


goală - n-avusese niciun motiv să fie bănuitor sau cu ochii în 
patru. Ben era o cu totul altă mâncare de pește. El fusese din 
fire precaut și atent, dar nu se mai afla prin preajmă ca să 
răspundă la întrebări, iar logodnica lui a insistat că față de ea 
nu-și exprimase niciun fel de temeri în perioada de dinaintea 
răpirii. 

Unicul mic pas înainte se datora mașinii lui Ben. Ucigașa 
avusese la dispoziție un interval de timp foarte scurt în care să 
dea gaura din rezervorul de combustibil al lui Ben. O chestiune 
de cel mult trei-patru ore, fiindcă reuniunea de grup de la biroul 
din Bournemouth durase mai puţin ca de obicei în ziua 
respectivă. Ben își lăsa de obicei mașina în parcarea firmei, dar 
aceasta fusese ocupată, din cauza unei mese oferite clienţilor, 
așa că a parcat în NCP&-ul de după colţ. Instinctul i-a spus lui 
Helen că tot ce ieșea din rutina normală a lui Ben ar fi putut să-i 
pună o problemă ucigașei și merita cercetat prin urmare. Pe 
înregistrările CCTV apăreau Ben și Peter parcând la etajul patru, 
nu departe de lifturi. Ei plecau, iar peste cinci minute a trecut 
pe-acolo o siluetă feminină într-o geacă de fâs verde ca lămâia 
și cu o șapcă albă Kappa. Se afla în recunoaștere oare? Tot ce se 
poate, căci după câteva clipe o mână înmănușată s-a ivit brusc 
în faţa camerei de supraveghere și a orbit-o cu un spray de 
vopsea. Helen a cerut să se analizeze înregistrarea și să fie 
îmbunătăţită dacă era cu putinţă, și l-a însărcinat pe Sanderson 
să cerceteze înregistrările CCTV din apropierea parcării, ca să 
afle cum intrase suspecta în clădire, dar deocamdată trebuia să 
se descurce cu ce aveau. Nu reprezenta mare lucru, dar era 
totuși o imagine fugară a criminalei și părea să confirme tot 
ceea ce le povestiseră Amy și Peter despre ea. Nu în ultimul 
rând faptul că era o ea. Câţiva membri din echipă - în special 
Grounds și Bridges - se cam îndoiseră că o femeie se află în 
spatele acestei povești. Dar acum își primiseră răspunsul. 

Helen a închis programul HOLMES 2, a ieșit și s-a dus după 
colţ la localul Papagalul și cei doi președinți. Secţia de poliţie 
sărbătorea astăzi Crăciunul și, chiar dacă lui Helen evenimentul i 
se părea cu totul nepotrivit, date fiind circumstantele, trebuia să 
ia parte la el. Nu se cădea ca ofițerii superiori să se eschiveze - 
o aiureală, fiindcă ultimul lucru pe care și-l doreau trupeţii 
atunci când lăsau garda jos era să-i aibă pe șefi prin preajmă. 


8 National Car Parks - cel mai mare operator de parcări private din Marea Britanie. 
VP - 66 


Helen și-a zărit oamenii și și-a croit drum prin mulţime până la 
ei. Nu se simțeau deloc în largul lor că lăsaseră baltă cazul câtă 
vreme mai erau așa de multe de făcut, dar se străduiau. Mai 
ales Mark era bine dispus, purtându-și mândru sucul fără zahăr 
ca pe un trofeu al sobrietății. Și chiar îi stătea bine - avea mai 
multă culoare în obrajii uscăţivi, iar ochii îi străluceau mai tare. 
A salutat-o călduros pe Helen și părea dornic s-o coopteze în 
zeflemeaua de grup despre coșmarul Anului Nou. Cam exagera, 
și-a zis Helen, și de mai multe ori a surprins câte o privire 
semnificativă de-a lui Charlie. 

— Și cui îi dau și eu un pupic sub ramura de vâsc? 

Whittaker. Era un alt om odată scos din birou. Îngrijorările și 
carierismul dispăruseră, înlocuite de o bonomie firească. 

— Prea multe fete frumoase și prea puţin timp, a zis el, 
aruncând priviri pretins lascive femeilor adunate în jur. 

— Cunosc, am mai făcut-o, a răspuns Helen strâmbându-se. 
Nu-i ceva de povestit nepoților. 

— Atunci Charlie, a continuat Whittaker. Fă-mi acest hatâr de 
Crăciun. 

Charlie s-a înroșit până în vârful urechilor, nesigură cum să 
răspundă avansurilor unui inspector-șef ușor ametit. 

— E măritată, domnule. Sau ca și când ar fi, a sărit Helen. 

— Am auzit că trăiește-n continuare în păcat, ceea ce 
înseamnă că ar mai exista o șansă, a zis Whittaker arogant. 

— Eu aș trece mai departe, domnule. Are balta pește. 

— Păcat. Dar trebuie să știi să-ţi recunoști înfrângerea. 

| s-au oprit ochii asupra tinerei și atrăgătoarei sergent 
McAndrew. 

— Dacă sunteţi într-o situaţie disperată, mă ofer eu cu 
plăcere, s-a băgat și Mark în discuţie. 

Helen a izbucnit în râs, ca și ceilalţi, dar pe Whittaker nu l-a 
distrat gluma. Nu se prea dăduse niciodată în vânt după cadrele 
de sex masculin - pe el femeile îl interesau. 

— Cred c-o să mă lipsesc. Daţi-mi voie... 

Și a pornit în căutarea altor victime. Dialogul s-a reluat, cu 
sergentul Sanderson care-i întreba pe toţi unde aveau să-și 
petreacă Crăciunul. Helen a considerat că venise momentul să 
plece. 

A fost surprinsă să constate că zăbovise în bar mai bine de un 
ceas. Fusese de fapt chiar relaxant - luase și creierul ei o pauză 


VP - 67 


- dar acum, în timp ce se-ntorcea pe jos la secţie prin aerul rece 
al serii, mintea îi era iarăși concentrată pe caz. Intenţiona să 
urmărească pista benzodiazepinei. De unde se aproviziona 
criminala? Puteau ajunge la ea pe această cale? 

Helen a intrat în centrul de comandă pustiu și a reluat 
căutarea ucigașei care nu se lăsa prinsă. 


31. 


Furia ei atinsese cote paroxistice și îi venea să urle până 
aveau să-i plesnească plămânii. Ultimele câteva zile fuseseră 
înspăimântătoare și derutante pentru Anna, dar acest refuz al 
mamei sale de a-i vorbi înrăutăţea situaţia de o mie de ori. 

După ce Ella îi pusese punga în cap, Anna s-a gândit iniţial că 
se va sufoca - nu putea să-și miște capul deloc, iar cu căile 
respiratorii blocate o aștepta o moarte lentă și sigură. Insă din 
fericire punga nu stătea fix și era făcută dintr-un soi de fibre 
naturale, așa că a putut respira prin ea. Cu sentinţa astfel 
comutată, ciulise urechile, făcând eforturi să audă ce se 
petrece. Era un jaf? O omora pe maică-sa? Dar nu se distingea 
nimic, absolut niciun sunet, doar ușa principală care s-a închis și 
zgomotul grilajului de siguranță. Era Ella care pleca? Mama ei 
care pleca? Doamne, te rog, nu mă lăsa așa singură aici, se ruga 
Anna. Dar nimeni n-a răspuns rugăciunilor ei și ea a continuat să 
aștepte acolo, o fetiță singurică de tot, cufundată într-o beznă 
cumplită. 

A stat așa ore în șir, după care brusc a urmat o lumină 
orbitoare când punga i-a fost trasă jos de pe cap. A închis ochii 
de durere, apoi i-a deschis încetișor, sforțându-se să se deprindă 
cu libertatea. Cât timp stătuse acolo își imaginase tot felul de 
scenarii cumplite - apartamentul devastat, mama ei ucisă - dar 
acum, uitându-se în jur, totul părea relativ... normal. Nu 
dispăruse nimic și erau din nou doar ea și cu mama ei acasă. La 
început, Anna s-a simţit ușurată, așteptând să-i explice Marie că 
nebuna șutise ceva și se cărase, iar ele sunt iarăși în siguranţă. 
Dar mama ei nu zicea nimic. Anna a tot mormăit și a icnit ca să 
fie luată în seamă, rotindu-și ochii în orbite și străduindu-se cu 
disperare să-i prindă privirea. Insă Marie nu se uita la ea. De ce 


VP - 68 


oare? Ce se putuse întâmpla încât să-i fie rușine să-și privească 
propria fiică? 

Anna a început iar să plângă. N-avea decât paisprezece ani - 
nu știa ce înseamnă toate astea. Dar mama ei nu-și ridica ochii 
din pământ și nici nu încerca s-o calmeze. A ieșit în schimb din 
cameră. Trecuseră trei sau poate patru zile de la vizita Ellei și în 
tot acest timp mama ei nu-i spusese nimic semnificativ. li citise, 
o dusese la toaletă, o îndemnase să doarmă, dar nu vorbise cu 
ea. Anna nu se mai simţise niciodată așa de neiubită. Și așa de 
pierdută. Ea fusese mereu o povară, știa asta, și-și iubise mama 
mereu, fără niciun fel de rezerve, pentru răbdarea, dragostea și 
blândeţea pe care i le arătase. Dar acum o ura. O ura din toată 
inima, pentru cruzimea cu care o trata. 

Era absolut lihnită de foame. O durea încontinuu stomacul, 
era ameţită, avea gura așa de uscată, încât simţea gust de 
sânge. lar mama ei refuza s-o hrănească. De ce? Și de ce nu 
mânca nici ea? Ce dracu' se întâmpla aici? 

zgomote din vestibul. Bubuieli și ţipete groaznice. Pumni care 
izbeau, mama ei hohotind. Marie a dat buzna înapoi în cameră. 
A trecut în goană pe lângă Anna, bezmetică și răvășită. 

Deschidea fereastra acum. Pentru că se aflau într-un bloc- 
turn, ferestrele erau articulate la jumătate și se deschideau 
foarte puţin, să nu te poţi arunca - o măsură înțeleaptă, dată 
fiind disperarea locatarilor. Dar puteai lua o gură de aer dacă 
asta-ți doreai. 

lar acum Marie striga după ajutor. Răcnind după cineva - 
oricine - care să vină și să le salveze. Și atunci a înțeles Anna. 
Erau prizoniere. Asta era ceea ce nu-i spunea mama ei. Ella le 
încuiase înăuntru, le întemniţase. Erau prinse-n cușcă. 

De aceea striga mama ei noaptea. Sperând, în pofida 
evidenţei, că cineva o să treacă pe-acolo și o s-o audă. Că-i va 
păsa cuiva. Dar Anna știa din experiență că nu trebuie să te 
bizui pe bunăvoința străinilor. Când mama ei s-a prăbușit 
învinsă pe podea, Anna și-a dat seama că erau îngropate de vii 
în propria lor casă. 


VP - 69 


32. 


E cazul să renunțăm la planurile de Crăciun? Aceasta a fost 
prima întrebare pusă de Sarah lui Peter după ce l-a adus acasă 
de la spital. Nu l-a întrebat de sănătate - putea și ea să vadă că 
progresează lent, dar constant - și nici nu dorea să discute 
despre cele întâmplate. Nimeni nu voia să vorbească despre 
asta. Dar pe ea o interesa să știe ce-i de făcut cu Crăciunul. Ar 
prefera Peter să-l sărbătorească acasă, ca de fiecare dată, cu 
garnitura obișnuită de părinţi și verișori? Un Crăciun de tip viața- 
merge-înainte, ne-bucurăm-că-trăiești. Sau era cazul să admită 
că viața lor devenise dintr-odată foarte sumbră și că nu aveau 
nimic de sărbătorit? 

În cele din urmă au hotărât să continue ca de obicei. Cu toată 
fiinţa lui, Peter ar fi vrut să-și evite prietenii și rudele. Nu putea 
suporta uguitul lor plin de solicitudine și întrebările nerostite 
care le umblau prin cap. Dar perspectiva de a petrece Crăciunul 
singur cu Sarah era și mai sinistră. Fiecare secundă de 
singurătate reprezenta o secundă în care gândurile negre și 
amintirile și mai negre puteau începe din nou să se amplifice. 
Trebuia să-și ţină mintea ocupată, să se axeze pe lucruri 
pozitive, chiar dacă totul nu era decât ipocrizie, plictiseală și 
anxietate. 

La început avusese tendința să-și urască soția. Ea era în mod 
evident dezorientată și nu știa cum să se comporte cu soțul 
ucigaș. Nu reușea să priceapă ce se întâmplase și, prin urmare, 
se tot agita și se risipea într-o mie de fleacuri ca să arate că-i 
pasă - și toate erau complet inutile. Dar pe măsură ce treceau 
zilele, Peter și-a dat seama că o iubește pentru toate micile ei 
amabilităţi și fiindcă în mod vădit nu-l considera pe el vinovat de 
evenimente. A și schițat un zâmbet când a realizat că ea 
interzisese petardele anul acesta. Sarah nu știa exact ce se 
petrecuse în hruba aia împuţită, dar simţea instinctiv că soţului 
ei nu-i trebuiau bubuituri zgomotoase acum. Avea dreptate, iar 
pentru asta - și pentru multe altele - Peter îi era recunoscător. 

Gașca și-a făcut apariţia ca întotdeauna și erau cu toţii veseli, 
nu glumă. S-au strecurat pe lângă polițiștii în uniformă care 
păzeau ușa principală de parcă nici n-ar fi fost acolo, emanând 
prin toţi porii o bună dispoziţie sărbătorească maniacală și 

VP - 70 


forţată. S-au oferit și s-au primit o sumedenie de sticle, ca și 
când se luase decizia colectivă că e nevoie de o băută zdravănă. 
Darurile curgeau fără întrerupere, de parcă orice scurtă pauză în 
toiul acțiunii s-ar fi putut dovedi fatală. Maldărele de cadouri 
nedesfăcute creșteau întruna, amenințând să pună stăpânire pe 
cameră. 

Peter a simţit deodată cum îl cuprinde claustrofobia. S-a 
ridicat brusc și s-a furișat afară din încăpere. A intrat în 
bucătărie și a încercat să descuie ușa din spate, dar i se 
împleticeau degetele. Cu o înjurătură, a reușit în cele din urmă, 
și a ieșit cu pași mari în grădina îngheţată. Aerul rece l-a calmat 
și s-a hotărât să fumeze o ţigară. După ieșirea din spital își 
reluase obiceiul abandonat de câţiva ani și evident că nimeni nu 
îndrăznise să spună ceva. O mică victorie. 

S-a trezit dintr-odată cu Ash lângă el. Nepotul lui cel mai 
mare. 

— Aveam nevoie de o pauză. Crezi c-aș putea și eu să-ţi cer 
una din asta? a întrebat el, arătând spre ţigările lui Peter. 

— Sigur că da, Ash. la de aici, a răspuns Peter, întinzându-i 
pachetul și bricheta. 

Peter l-a privit cum își aprindea cu stângăcie ţigara. Ash nu 
era cine știe ce fumător, iar la actorie nu se pricepea nici atât. 
Peter și-a dat imediat seama că Ash fusese trimis acolo ca să 
stea cu ochii pe el. La spital doctorii discutaseră cu Sarah mai 
bine de o oră despre starea mentală a lui Peter, și-i băgaseră o 
sumedenie de scenarii cumplite în capul deja peste măsură de 
plin de griji. lar asta însemna că Peter se cam afla sub 
observaţie, să nu-și pună capăt zilelor, chiar dacă nimeni nu se 
exprima în acești termeni. O prostie de fapt - lui îi lipsea 
deocamdată energia necesară pentru așa ceva, chiar dacă 
Dumnezeu știa că-i trecuse nu o dată prin minte. Ash continua 
să flecărească, iar Peter mai scotea câte un mormăit și zâmbea, 
dar la fel de bine ar fi putut vorbi chinezește. Lui Peter nu-i păsa 
nici cât o ceapă degerată ce îndruga el acolo. 

— Să ne întoarcem înăuntru? 

Ash nu părea să savureze ţigara, așa că Peter i-a curmat 
chinurile. Au intrat înapoi și s-au alăturat zarvei festive. Masa 
fusese strânsă și se trecuse la jocuri de societate. N-aveai cum 
să te fofilezi, și Peter a luat loc așteptând o nouă porţie de 
tortură lentă. Și-a dat toată silința să se arate vesel, însă 


VP - 71 


gândurile îi fugeau în altă parte. Undeva, prin oraș, logodnica lui 
Ben Holland avea parte de un Crăciun sumbru, urând viaţa - 
urând bărbatul - care-i ucisese iubitul cu numai câteva 
săptămâni înainte de nuntă. Cum mai putea merge mai 
departe? Cum mai puteau amândoi să meargă mai departe? 

Peter zâmbea și dădea cu zarul, dar agoniza pe dinăuntru. 
Cum să te bucuri de Crăciun cu mâinile pătate de sânge? 


33, 


Helen a inspirat adânc parfumul ametţitor al mirodeniilor. 
Singurul lucru care-i făcea cu adevărat plăcere de Crăciun era 
să înoate sfidător contra curentului. Nu se dăduse niciodată în 
vânt după curcan și considera că budinca de Crăciun era una 
dintre cele mai scârboase chestii din care gustase vreodată. Era 
de părere că, de vreme ce urăști sezonul sărbătorilor, trebuie 
să-ți urmezi sentimentele până la capăt și s-o apuci cu hotărâre 
în direcţia opusă. Așa se face că în timp ce toţi ceilalți dădeau 
lupte grele prin magazinele cu jucării și cheltuiau 80 de lire pe 
câte o pasăre crescută în aer liber, Helen a ales o altă cale, 
mergând cât mai departe posibil în cealaltă direcţie. lar 
mâncarea la pachet de la Mumraj Tandoori din ziua Crăciunului 
reprezenta punctul culminant al răzvrătirii ei anuale. 

— Murgh Zafrani, Peshwari Nan, Aloo Gobi, orez Pilau și două 
lipii poppadom cu mult coriandru tocat pe deasupra, a 
recapitulat Zameer Khan în timp ce împacheta comanda lui 
Helen. 

Era un respectat om de afaceri local, care-și conducea de 
douăzeci de ani restaurantul de succes. 

— Perfect. 

— Uitaţi, pentru că azi e Crăciunul și alea-alea, vă mai adaug 
și două After Eights. Ce ziceţi? 

— Sunteţi un erou, a spus Helen, adunându-și pachetele și 
multumind cu un zâmbet. 

Era o comandă zdravănă și Helen sfârșea mereu prin a mânca 
resturi în a doua zi de Crăciun, dar una dintre bucuriile zilei de 
sărbătoare era să întindă pe masa din bucătărie bucatele 
acestui ospăț indian și să-și umple încet și cu bună știință 


VP - 72 


farfuria. Ținându-și strâns prada, Helen a pornit către casă. 
Înăuntru nu se aflau nici decoraţii, nici felicitări - de fapt 
singurele noi elemente din apartament erau hârtiile din dosarul 
răpirilor lui Amy și Peter, pe care Helen le luase acasă cu ea să 
le studieze. Petrecuse aproape toată noaptea cufundată-n ele, 
fără o clipă de pauză, și brusc și-a dat seama că i se făcuse o 
foame de lup. A dat drumul cuptorului și s-a răsucit să ia o 
farfurie de pus la încălzit. În mișcare a agăţat cu mâna punga cu 
mâncare, răsturnând-o de pe blat. Punga a lovit în viteză 
pardoseala de gresie, iar caserolele din carton subţire s-au 
desfăcut, împroșcând în toate părţile mâncarea picantă. 

— Rahat, rahat, rahat! 

Abia ce făcuse curățenie dimineaţă și aroma de lămâie a 
soluţiei de spălat pe jos s-a amestecat cu uleiurile indiene, dând 
naștere unui miros urât și înțepător. Helen s-a uitat câteva clipe 
şocată, apoi au năpădit-o lacrimile. Era supărată și furioasă și îi 
venea să joace-n picioare toată porcăria, dar și-a stăpânit la 
limită impulsul violent și a dat fuga la baie în schimb. 

Aprinzându-și o ţigară, Helen s-a așezat pe marginea rece a 
căzii. Îi era necaz pe ea însăși din cauză că reacționase exagerat 
și trăgea adânc din ţigară. De obicei nicotina o liniștea, dar 
astăzi îi lăsa doar un gust amar. Și-a aruncat scârbită ţigara în 
vasul de toaletă, privind cum se stinge în apă scânteia. O 
imagine care se potrivea cu starea ei de spirit. În fiecare an 
dădea cu tifla Crăciunului și an de an încasa câte-un pumn în 
faţă. Vârtejuri de gânduri negre se-nvolburau în jurul ei ca niște 
furtuni nefaste de zăpadă, aducându-i aminte cât era de inutilă 
și de neiubită. Încetul cu încetul aceste gânduri au prins a pune 
stăpânire pe ea, depresia a început să-i macine creierul, iar 
Helen a aruncat o privire spre dulăpiorul din baie, înăuntrul 
căruia erau discret ascunse lamele de ras. 

e 

Lama cuțţitului a spintecat curcanul, dând la iveală zeama 
transparentă. Charlie, cu o pălărioară de hârtie pe cap, se 
simţea în elementul ei. lubea tot ce ţinea de Crăciun. Odată cu 
prima cădere a frunzelor începea să crească și emoția lui 
Charlie. Se organiza mereu foarte bine, cumpăra toate cadourile 
din octombrie, comanda din noiembrie curcanul, astfel că, 
atunci când sosea în sfârșit și decembrie, ea se putea bucura de 
fiecare clipă. Petreceri stropite cu băutură, cântat colinde, 


VP - 73 


cadouri împachetate lângă foc, cuibărit alături de persoana 
iubită la un film de sărbătoare - Crăciunul era momentul ei 
favorit din an. 

— Acum putem să desfacem cadourile? 

Mimi, nepoata lui Charlie. Nerăbdătoare ca întotdeauna. 

— Doar după masa de Crăciun. Știi care-s regulile. 

— Dar mai durează o veșnicie. 

— O să fie cu atât mai captivant când va veni momentul. 

Charlie n-avea de gând să cedeze în această privinţă - 
Crăciunul însemna să respecţi tradiţiile din familie. 

— Pe cine încerci să duci de nas? a intervenit Steve. Nu faci 
decât să amâni un fâs inevitabil. 

— Vorbește doar în numele tău, a zis Charlie, pălmuindu-și în 
joacă iubitul. Eu îmi dau toată silințţa la cumpărăturile de 
Crăciun. Dacă nu faci și tu la fel, e treaba ta. 

— O să-ţi înghiţi cuvintele astea mai târziu. Să vezi tu dacă 
nu, a venit replica îngâmfată a lui Steve. 

Charlie știa deja ce urma să primească de la Steve - lenjerie. 
EI îi tot făcuse aluzii în ultimul timp și, de altfel, viața lor sexuală 
era deosebit de activă în prezent. Mai mult decât orice altceva, 
Charlie își dorea un copil. Simţea că a venit vremea - de fapt, 
era singurul cadou pe care și-l dorea cu adevărat. Incă nu se 
întâmplase, cu toate că tot încercau de ceva timp, și Charlie 
începea să se îngrijoreze. Dacă era ceva în neregulă cu ea? 
Gândul că ar putea să nu aibă o familie o îngrozea - 
dintotdeauna își dorise cel puţin doi-trei copii. 

Totuși, era Crăciunul și ideile neplăcute nu-și aveau locul, așa 
că Charlie și-a înăbușit grijile. Era ziua Crăciunului, cea mai 
frumoasă zi din an, și în timp ce împărțea friptura de curcan a 
afișat cel mai larg zâmbet și s-a străduit să transmită și celor din 
jur cât mai mult spirit sărbătoresc cu putinţă. 

e 

Nu mai rămăsese mult de așteptat. Deja lui Mark începea să-i 
crească moralul la gândul că o va revedea pe Elsie. Anul acesta, 
Christina îi cedase lui cea de-a doua zi de Crăciun - și mâine, la 
prima oră, va veni să-și ia fetiţa ca să petreacă împreună o zi de 
sărbătoare cu distracţie berechet. Fusese un an de tot căcatul, 
dar cel puţin se încheia la înălțime. Rezervase bilete la patinoar 
și la cinema și o masă la Byron's pentru niște cheeseburgeri - 
avea să fie mama tuturor petrecerilor. 


VP - 74 


Perspectiva unei zile petrecute cu Elsie reușise să-l ţină în 
priză de-a lungul ultimelor treizeci și șase de ore. Ca de obicei, a 
lăsat cadourile pentru ea acasă la Christina, în seara de Ajun. 
Elsie nu era acolo - plecase cu mama ei la o serbare de advent 
la biserica locală - și l-a găsit în schimb pe Stephen acasă. 
Acesta a luat politicos cadourile, după care l-a poftit pe Mark 
înăuntru să bea ceva. Lui Mark i-a venit să-i tragă una-n bot - 
cum îndrăznea el să facă pe gazda în casa care fusese a lu? 
Despre ce să discute? Despre ce așteptau să le aducă Moș 
Crăciun? Nu știa dacă Stephen o făcuse dinadins - părea să fie 
sincer, dar poate că era un actor bun - însă Mark n-a mai rămas 
ca să afle. Când i s-a lăsat ceața roșiatică pe ochi, Mark a știut 
din experienţă că cel mai indicat ar fi s-o ia din loc. De-atunci îi 
clocotea sângele și se oţărâse de mai multe ori la limbile 
ceasului care se târau atât de lent, dar în cele din urmă sosise și 
clipa lui. Cu răbdarea treci marea. 

Gata cu Crăciunul și pe anul acesta. 


34. 


Marie stătea întinsă pe pat cu ochii țintă-n tavan. Acesta să fie 
ultimul lucru pe care-l va mai vedea? Caricatura asta decolorată 
și zgrunțuroasă de tavan. N-o deranjase înainte, dar acum se 
holba de o săptămână la el și trezea în ea o furie pe cât de 
feroce, pe atât de absurdă. Nici măcar n-ar trebui să zacă aici - 
ar trebui să fie în sufragerie cu Anna. Din clipa în care s-a 
întâmplat nenorocirea a știut că trebuie să-i spună adevărul, dar 
cum să exprimi așa ceva în cuvinte? Era atât de groaznic și de 
neverosimil - ce-ar fi putut să-i spună? Și-a ţinut gura. Crâncenă 
zi. Fiica ei nu știa nimic despre ultimatumul fatidic sau despre 
pistolul pe care-l ascunsese în noptieră. Anna era răvășită de 
suferință și perplexitate și așa avea să rămână, pentru că Marie 
nu intenţiona - nu putea - să-i spună adevărul. 

Era o mamă rea. O fiinţă rea. Negreșit trebuia să fi fost, ca să 
atragă așa o nenorocire asupra lor. Işi alesese soţul greșit și 
concepuse un copil care abia funcţiona. Fără să dea vreun motiv 
de jignire, instigase la nesfârșite abuzuri și nenumărate acte de 
violenţă. lar acum asta. Cea mai crudă lovitură, cea care avea 


VP - 75 


să pună capăt jalnicei lor povești. Renunţase să se mai întrebe 
de ce li se întâmpla așa ceva - asta era situaţia. Renunţase și să 
mai lupte. Telefonul era mort de la plecarea Ellei, ușile erau 
încuiate pe dinafară și nimeni nu răspundea la strigătele ei. 
Odată i se păruse că vede o siluetă - un copil pesemne - când 
zbiera la fereastră. Dar dispăruse degrabă. Poate că-și 
imaginase doar. Blocat într-un coșmar perpetuu, e dificil să-ţi 
dai seama ce e real și ce nu. 

Anna plângea din nou. Era una dintre puţinele funcţii pe care 
și le putea exercita cum trebuie, iar pe Marie o durea sufletul. 
Fiica ei stătea singură și speriată - exact așa cum își jurase 
Marie că n-o va lăsa niciodată să fie. 

Marie s-a pomenit în picioare. In drum spre ușă s-a oprit. Nu 
face asta. Dar era necesar. Ştia bine. Nu puteau rezista în fața 
lumii decât prin solidaritate și dragoste, pe care Marie le 
distrusese prostește din frică și lașitate. Era ceva deplorabil, 
vrednic de milă. Odată luată hotărârea să nu-i spună Annei 
adevărul despre ananghia la care se găseau, știa ce are de 
făcut. Era singura armă. Singura speranţă. 

Marie ezita încă. Străduindu-se să caute cuvintele capabile să- 
i justifice cruzimea și tăcerea. Dar nu era cu putinţă să găsească 
astfel de cuvinte, așa că și-a luat inima-n dinţi, a părăsit 
dormitorul și a intrat în sufragerie. Se așteptase s-o întâmpine 
privirea acuzatoare a Annei, dar graţie cine știe cărui miracol 
fata dormea. Plânsul o istovise și pentru scurtă vreme o scăpase 
de coșmar. Anna era împăcată. 

Cum ar fi să nu se mai trezească niciodată? Gândul acesta a 
înveselit-o brusc pe Marie. Ştia că nu și-ar împușca niciodată 
fiica - așa ceva era imposibil. Dar existau alte căi. De când 
fusese diagnosticată Anna, Marie citise despre numeroase 
cazuri în care, incapabile să facă faţă handicapului sever al 
copiilor, mamele lor le luaseră viaţa. Spuneau că au făcut-o ca 
să le curme suferințele, dar de fapt era vorba de propria lor 
suferinţă. Societatea le privea cu compasiune, și atunci de ce nu 
i-ar fi arătat aceeași compasiune și ei? Orice ar fi preferabil unei 
morţi lente prin înfometare. Trupurile aveau să nu le mai asculte 
oricum cât de curând, prin urmare, ce mai rămânea de făcut? 

Marie s-a pomenit înapoi în dormitor. S-a dus lângă pat, a luat 
perna subţire și a frământat-o cu mâinile. Mintea îi lucra febril 
acum. Avea curajul s-o facă? Sau îi lipsea sângele rece? Brusc i- 


VP - 76 


a venit să vomite - a căzut în genunchi și a vărsat intens în coș. 
Venindu-și în fire, a constatat că încă strângea cu putere perna 
în mâini. 

Mai bine să nu ezite. Mai bine să nu mai șovăie. Marie a ieșit 
din dormitor val-vârtej și s-a întors în camera unde fiica ei era 
cufundată într-un somn liniștit. 


35. 


N-ar fi trebuit s-o fac, dar nu m-am putut abtine. Zadarnic 
căutasem cum să-l fac să sufere. Niciodată nu mi-a ieșit. Și 
dintr-odată mi-a căzut pleașca pe cap... 

Mama îl găsise cotrobăind pe la pubelele din curte. Un 
maidanez caraghios cu o pată albă la un ochi. Drăguţ, deși cam 
jigărit. l-I dăduse lui taică-meu, cadou de ziua lui. Probabil se 
gândise că ar sta mai mult pe-acasă dac-ar avea ceva de care 
să-i pese. Un plan absolut, dar a cam funcţionat. Bine, el 
continua să dispară zile-ntregi, la băut, la cafteală și la futut de 
târfe prin împrejurimi, dar iubea cățelul ăla ca un nebun. II 
mângâia și nu se mai oprea, în vreme ce noi ceilalți ne uitam, 
nebăgați în seamă. 

E nostim, dar odată ce ţi-ai pus în cap să faci ceva rău, te 
simți de-ndată mai bine. Te ia ameteala, ești euforic și liber. Nu 
știe nimeni ce pui la cale. Nimeni nu te poate opri. E micul tău 
secret murdar. Zilele alea premergătoare au fost printre cele 
mai fericite din viața mea. 

Până la urmă am ales otrava. Administratorul blocului nostru 
se plângea întruna de șobolani - indiferent cât praf punea, nu 
reușea să scape de ei. Prin urmare, n-a fost cine știe ce filosofie 
să șutesc o jumătate de tub. Cutulache era un mic cerșetor 
lacom, care nu rezista niciodată când îl îmbiai cu haleală. Aşa că 
i-am făcut eu o portie specială. Cea mai ieftină și nasoală 
mâncare pentru câini ajustată cu otravă de șobolani. A hăpăit-o 
toată. 

M-am stricat de râs mai târziu când am văzut harababura. 
Rahat și vomă de câine pe toată pardoseala din bucătărie. Viata 
se scurgea din el pe la ambele capete și în nici două ceasuri a 
mierlit-o. Mama se speriase ca dracu”, ar fi vrut să-l arunce la 


VP - 77 


gunoi înainte să vină tata acasă, să pretindă c-a șters-o sau 
ceva de genul ăsta. Dar el o tăiase către casă mai devreme ca 
de obicei și a prins-o-n fapt. 

A luat-o razna ca la balamuc, a început să-i care pumni, 
răcnind. Însă și ea era la fel de contrariată ca el. Într-un târziu a 
găsit tubul gol de otravă afară în gunoi. O greșeală prostească, 
firește, dar eram încă tânără. S-a năpustit în cameră ca o 
explozie, cu tubul în mână, iar eu, ca o vacă tâmpită ce sunt, am 
zâmbit. Și cu asta chiar mi-am făcut-o. 

M-a călcat pe cap, mi-a tras șuturi în burtă, m-a izbit între 
picioare. După care m-a apucat de ceafă și m-a lipit cu capul de 
reșoul electric. lar și iar. N-am idee cât o fi durat. Am leșinat 
după douăzeci de minute. 


36. 


Ornamentele dispăreau și viața revenea la normal. Un birou 
încă împodobit cu beteală după ce a trecut Crăciunul reprezintă 
ceva deosebit de jalnic și deprimant. Unora le face plăcere să le 
păstreze așa până spre jumătatea lui ianuarie, dar Helen nu 
aparţinea acelei categorii și a însărcinat un agent serviabil să 
culeagă de-acolo până la ultimul glob și ultima panglică. Helen 
dorea să-și recapete centrul de comandă așa cum fusese. Dorea 
să-și poată concentra atenţia la treabă din nou. 

Evident că Whittaker voia să afle ultimele noutăţi, iar Helen s- 
a dus direct la el în birou. Valurile din presă pe marginea uciderii 
lui Sam păreau să se mai fi calmat puţin - o captură babană de 
cocaină la Portsmouth, în port, le distrăgea deocamdată atenţia 
reporterilor de investigaţii locali - ceea ce pe Whittaker avea 
darul să-l mulțumească, prin urmare discuţia n-a durat mult de 
această dată. 

Intoarsă în centrul de comandă, Helen și-a dat seama pe loc 
că se întâmplase ceva - se simţea tensiunea în aer și nimeni nu 
îndrăznea s-o privească în ochi. Charlie a venit grăbită spre ea, 
după care s-a oprit, nesigură cum să înceapă. Era prima dată 
când Helen o vedea rămasă fără glas. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Helen. 


VP - 78 


— Sanderson tocmai a vorbit la telefon cu o echipă de pe 
teren. 

— Și? 

— Sunt la Melbourne Tower. 

O, Doamne, nu! 

— O mamă și fiica ei găsite moarte în locuinţa lor. Marie și 
Anna Storey. Imi pare nespus de rău! 

Helen a privit-o de parcă-și pierduse minţile - ca și când se 
ținea de glume macabre cu ea - dar fața lui Charlie era așa de 
gravă și de îndurerată, încât Helen a știut imediat că spunea 
adevărul. 

— Când? 

— Apelul s-a primit acum o jumătate de oră. Dar erai înăuntru 
cu șeful și... 

— Trebuia să ne fi întrerupt. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Charlie, de ce n-ai venit să mă chemi? 

— Am vrut să aflu mai multe detalii mai întâi. 

— Ce detalii? De ce? 

— Am impresia... avem impresia că s-ar putea să fie vorba 
despre cea de a treia răpire. 

Cu toţi ochii membrilor echipei aţintiţi asupra ei, Helen s-a 
străduit din răsputeri să se arate calmă. A demarat procedurile 
uzuale, dar gândul îi era în cealaltă parte a orașului. Trebuia să 
se ducă și să vadă cu ochii ei dacă într-adevăr era posibil așa 
ceva. In drum spre Melbourne Tower, pe motocicletă, s-a gândit 
la toate - bune și rele - pe care le trăiseră împreună. Să fi fost 
oare acesta sfârșitul care le aștepta de la bun început? Așa erau 
răsplătite pentru toţi anii în care se chinuiseră s-o scoată la 
capăt? 

Sunt zile când viaţa te lovește în moalele capului. Lui Helen i 
s-a făcut rău atunci când Charlie i-a dat veștile. Işi dorea cu 
disperare să fie o greșeală și ar fi vrut din tot sufletul să dea 
timpul înapoi și să anuleze cumva. Dar n-avea cum - Marie și 
Anna erau moarte. Niște specialiști în demolări aflaţi în 
recunoaștere în zonă remarcaseră un mesaj S.O.S. bizar, pictat 
pe un cearșaf și atârnat la o fereastră de la etajul al patrulea. Au 
făcut cercetări, dar n-a răspuns nimeni, cu toate că televizorul și 
luminile erau aprinse, așa că au anunţat poliţia. Agenţii care s- 
au prezentat n-au prea fost încântați - le-a luat o eternitate 
până să demonteze grilajul, iar ușa apartamentului era atât de 


VP - 79 


ferecată, încât n-a cedat decât după lovituri de berbec repetate. 
Fuseseră convinși de la bun început că nu era decât o pierdere 
de vreme, că locatarii se ascundeau în mod voit, sau se drogau, 
ceva de genul ăsta. Dar odată ce au pătruns înăuntru, au găsit o 
mamă cu fiica ei, care zăceau împreună pe podeaua sufrageriei. 

S-au gândit iniţial la sinucidere. Te încui înăuntru și treci la 
fapte. Numai că, cercetând mai atent, n-au găsit nicio cheie - 
pentru lacătele sau zăvoarele care asigurau grilajul. Incă și mai 
ciudat, victimele dispuneau de un pistol încărcat. Stătea pe jos 
între ele, nefolosit. Nu se vedeau ligaturi, nici flacoane de 
medicamente goale sau decolorant - nicăieri niciun indiciu 
vizibil de sinucidere. O cercetare a exteriorului n-a relevat vreun 
semn de pătrundere forțată și nu părea să fi dispărut nimic 
dinăuntru. Totul era foarte bizar. Pur și simplu... muriseră. 
Muștele care se roteau deasupra cadavrelor lăsau să se 
înțeleagă că trecuse ceva vreme de la deces. 

Helen le-a spus agenţilor în uniformă să scotocească prin bloc 
și prin împrejurimi - „Căutăm un telefon mobi!” - în timp ce ea 
s-a alăturat legiștilor care se ocupau de cadavre. Niciodată nu-și 
pierduse cumpătul în faţa colegilor, dar i s-a întâmplat acum. 
Era absolut îngrozitor să le vadă așa pe cele două femei. 
Trecuseră prin atâtea, suferiseră enorm și totuși dragostea 
rezistase. Reușiseră mereu să zâmbească și să râdă împreună, 
chiar și atunci când nu mai conteneau injuriile și umilinţele 
zilnice. Chiar și gândindu-se doar la aceste lucruri, Helen era 
convinsă că n-a fost sinucidere, iar prezența armei făcea să nu 
mai existe niciun dubiu. 

Helen a intrat în bucătăria micuță ca să-și vină în fire puţin. A 
deschis într-o doară ușile bufetului și frigiderul. Nici urmă de 
hrană. Nici măcar conserve sau murături. Toată încăperea 
fusese golită de orice produs comestibil, dar cu toate acestea... 
coșul de gunoi era curat. Nu conţinea nici ambalaje și nici sticle 
goale. Odată cu gândul care a prins a i se cuibări în minte, Helen 
a simţit cum îi vine să vomite. S-a abținut și s-a dus la chiuvetă. 
A deschis robinetul. Nimic. După cum se așteptase. A ridicat 
receptorul. Mort. Helen s-a prăbușit pe scaunul cel mai apropiat. 

— Crezi că e mâna ei? 

Mark intrase în cameră. Helen a dat afirmativ din cap, după 
care a spus: 


VP - 80 


— Le-a încuiat înăuntru. Le-a luat mâncarea, le-a închis apa, 
le-a tăiat telefonul și le-a lăsat pistolul. N-o să găsim nicio cheie, 
fiindcă le-a luat pe toate cu ea... 

Mama și fiica prizoniere în propria lor casă, fără scăpare, fără 
să poată alerta pe cineva preocupat de soarta lor. Era cea mai 
singuratică moarte. Dacă exista vreo consolare, dată de faptul 
că „ea” nu câștigase, că nu izbutise s-o determine pe Marie să-și 
ucidă fiica, Helen n-o simţea în clipa aceasta. 


37. 


Astăzi fusese ziua cea mai neagră. Cea mai rea dintre toate. 
Azi era ziua înmormântării lui Ben. La început, Peter Brightston 
se ferise ca de dracu' de tot ce avea legătură cu victima lui - n-a 
vrut să știe prin ce suferinţe treceau logodnica și prietenii lui 
Ben sau la ce se gândeau. Dar pe măsură ce se scurgeau zilele, 
s-a pomenit că pierdea tot mai multă vreme online, accesând 
mereu pagina dedicată memoriei lui Ben, citind mesajele de pe 
contul lui de Facebook, insinuându-se în viaţa pe care o 
distrusese. 

Cu trei zile în urmă văzuse detaliile legate de înmormântare 
postate de prietenul cel mai bun al lui Ben. Nu se anunţa un 
mare tam-tam și Peter s-a întrebat cine avea să participe din 
partea firmei. Urmau să fie prezenţi asociaţii și aproape toți cei 
din echipa lui Ben, de bună seamă. Dar se vor duce și 
secretarele? El va fi singurul care va lipsi de-acolo? Pentru o 
clipă dementă s-a întrebat dacă ar fi cazul să meargă, înainte să 
respingă hotărât acest gând. Dacă-l vedeau amicii lui Ben, îl 
sfâșiau în bucăţi. Și cine-i putea acuza? Și totuși Peter ar fi vrut 
să se ducă. Să-și ia rămas-bun. Să-și ceară iertare. 

Se gândise să-i scrie logodnicei lui Ben, dar Sarah l-a convins 
să renunţe. Avea dreptate, firește. Într-o izbucnire de ciudă, i-a 
nesocotit totuși sfatul și s-a apucat să-i scrie lui Jenny - dar n-a 
fost în stare să pună pe hârtie nici măcar un cuvânt. Tot ce 
dorea să-i spună - n-am vrut s-o fac, mi-aș dori să dau timpul 
înapoi - totul suna atât de gol și de lipsit de sens. Ce voia și ce 
simţea el nu conta pentru ea. Pentru ea conta că-i înjunghiase 
logodnicul în ochi ca să-și scape lui pielea. 


VP - 81 


Meritase? Peter nu mai era așa sigur. Odată ce trecuseră 
adrenalina și șocul, nu mai simţea decât un gol pustiitor, de 
parcă-și pierduse gustul, mirosul și simțul tactil, iar în prezent 
nu mai trăia, ci doar fiinţa. 

Ce avea să facă acum cu viaţa lui? Putea reveni la serviciu? L- 
ar mai primi? Orice ar fi fost preferabil decât să-și piardă lent 
minţile acasă. 

Dacă ar fi apăsat Ben pe trăgaci. Ar fi putut-o face. Avea timp. 
Șovăise din lașitate sau pentru că avea principii morale? Dacă ar 
fi apăsat el pe trăgaci, s-ar îneca e/ acum într-un ocean de 
remușcări, în timp ce Peter ar fi bine mersi sub pământ. 

Egoist nemernic. 


38. 


Toată lumea trebuie să tragă o linie la un moment dat. lar 
pentru Jake venise timpul. Nu mai era plăcut sau amuzant și nici 
măcar relație profesională nu se mai putea numi. Era o situație 
nasoală care tindea să scape de sub control. Avea un client când 
apăruse ea, dar femeia nu părea să se sinchisească. Se așezase 
pe jos la ușa apartamentului, cu ochii-n pământ, așteptând ca 
Jake să-și încheie ședința. Însă toată atmosfera se dusese de 
râpă, iar el fusese nevoit să-i promită clientului o ședință 
gratuită ca să-l poată convinge să plece. Așa ceva nu făcea 
deloc bine afacerii - scena sado-maso de pe coasta de sudeo 
lume restrânsă, iar veștile se răspândesc foarte repede. 

Ea și-a cerut scuze, dar nu era sinceră. Vorbea incoerent, cu 
glasul gâtuit de emoție. Jake s-a gândit că poate băuse și a 
întrebat-o. Ei nu i-a picat bine și i-a reamintit că e dominator, nu 
doctor. Jake a lăsat să treacă de la el, fiindcă nu voia s-o 
provoace, și a propus o ședință scurtă și blândă de data asta, 
pentru a calma situaţia. După care puteau eventual să discute. 

Dar ea nici nu voia să audă. Dorea o oră plină, fără niciun fel 
de restricţii. Dorea toată durerea pe care era el capabil să i-o 
provoace. Și mai presus de orice dorea injurii - să-i spună că-i o 
pocitanie abjectă și un rahat cu ochi, care merită să-i sucești 
gâtul sau mai rău de-atât. Dorea ca el s-o distrugă. 


VP - 82 


Refuzul lui a scos-o din sărite, dar el simţea nevoia să fie 
cinstit. Ar fi înjosit cu mare plăcere anumite persoane - fiecare 
cu gusturile lui, la urma urmei - dar nu și pe ea. Nu doar pentru 
că o plăcea, ci mai ales fiindcă instinctul îi spunea că nu de asta 
avea ea nevoie. Se întrebase adesea dacă ea făcea și terapie pe 
altundeva - iar dacă nu, aproape că ar fi fost tentat să-i 
sugereze. Mai degrabă decât să escaladeze nivelul violenţei 
acestor ședințe cu încă o treaptă, Jake a simţit că venise vremea 
să tragă o linie și să-i propună alte căi de explorat. 

— Băi, tu îţi baţi joc de mine? a explodat Helen. Cum pizda 
mă-tii îndrăznești să-mi spui ce să fac? 

Pe Jake l-a năucit forța exploziei. 

— Era doar o propunere și, dacă ţi se pare deplasată, nu-i 
nicio supărare. Dar eu nu mă simt în largul meu să merg în 
această din... 

— Nu te simţi în largul tău! Păi tu ești doar o blestemată de 
curvă, pentru Dumnezeu! Să te simţi în largul tău indiferent 
pentru ce te plătesc eu să faci. 

Pornise spre el și pentru o clipă Jake a avut impresia că o să-l 
atace, așa de furioasă părea. Avea mereu un pistol cu 
electroșocuri ascuns bine prin preajmă, dar nu ajunsese 
niciodată să facă uz de el. Ar fi culmea ironiei să fie nevoit să-l 
folosească acum contra ei! Insă, din fericire, tocmai când Jake se 
trăgea spre pistol, ea a făcut stânga-mprejur și a ieșit din 
apartament, trântind violent ușa după ea. 

Jake a rezistat impulsului de a o urma. Nu erau prieteni. Era 
doar o clientă. Mai traversase el această graniţă mai demult și 
ajunsese să-i pară rău. Cel mai bine era s-o rupă cu ea în clipa 
asta și să nu privească înapoi. O simpatizase, dar nu într-atât 
încât să se lase insultat. Era uns cu toate alifiile și nu mai 
înghiţea astfel de chestii. A coborât cu un oftat draperiile și a 
îndepărtat-o definitiv din viaţa lui. 


39. 


Helen a accelerat până la 150 pe oră și a trecut duduind pe 
banda de viteză. Se făcuse târziu și șoseaua de centură era 
aproape pustie. Savura senzaţia de libertate din plin, apăsând 


VP - 83 


tot mai tare pedala. Viteza avea darul s-o liniștească - pe 
moment întâmplările groaznice și sfâșietoare din ultimele zile i 
s-au șters din minte. 

Mai avea doar câţiva kilometri. Gândul la ce urmează îi dădea 
puterea să se concentreze. Trebuia să-și facă datoria. Și trebuia 
s-o facă bine - erau în joc vieţi omenești. Pe trei dintre victime, 
Ben, Marie și Anna, le cunoscuse personal. Cu siguranţă că nu 
putea fi o simplă coincidenţă. Conta oare mult faptul că-i 
cunoscuse? Ori exista ceva în traumele din trecutul lor care 
atrăsese atenţia criminalei? 

Amy reprezenta piatra de încercare. Helen n-avusese de-a 
face cu ea niciodată și, din câte știa, Amy n-avea cazier. Același 
lucru era valabil și pentru Sam. Așadar, dacă legătura cu Helen 
era importantă, de ce îi alesese pe e? Se făcuse târziu și mama 
lui Amy nu va fi cu siguranţă încântată de vizită și de alte 
întrebări, dar n-avea încotro. 

Tatăl ei a deschis ușa, pregătit să lanseze un potop de 
înjurături. Emilia Garanita și colegii ei fuseseră o prezenţă 
constantă în viețile lor de la întoarcerea lui Amy acasă, iar 
familia Anderson ajunsese la capătul puterilor. Când a văzut că 
e Helen, și-a înghiţit insultele și i-a dat voie să intre. 

A fost invitată în sufragerie și lăsată să aștepte, în vreme ce 
Diane Anderson s-a dus să-și aducă fiica din camera ei. Helen a 
cercetat pereţii, în căutarea inspiraţiei. O serie de fotografii 
fericite de familie - tata, mama și odorul de fată - au privit-o la 
rândul lor, râzând parcă de ignoranţa ei. 

Amy părea întruchiparea ferocităţii, câtuși de puţin încântată 
să fie din nou adusă cu forţa în coșmar. Dormea și fusese trezită 
din somn - rareori putea închide un ochi - iar Helen a trebuit să 
trudească din greu ca s-o învioreze puţin. Încet-încet, pe măsură 
ce Amy și-a dat seama că nu e văzută ca fata cea rea, a început 
să-și revină și să răspundă sincer și deschis la întrebările lui 
Helen. Amy n-avusese niciodată probleme cu poliția și nu exista 
nicio îndoială că n-o cunoscuse pe Helen mai înainte. Avusese 
Sam ceva probleme vreodată? Nu, din câte știa ea. El își dorea 
să ajungă avocat și îi fusese foarte clar de la bun început că 
orice ciocnire cu legea putea să pună capăt carierei alese. Unii îl 
socoteau cam mărginit din pricina asta, dar Amy punea mare 
preţ pe statornicia și seriozitatea lui. El îi fusese mereu alături - 
până când ea l-a împușcat pe la spate. 


VP - 84 


Amy tindea să se închidă iarăși în carapace - sentimentul de 
vinovăţie o acapara din nou, trăgând-o încă o dată la fund. 
Mama lui Amy ar fi dorit s-o conducă în camera ei, dar Helen a 
insistat ca ea și soțul său să rămână și să răspundă la întrebări. 
Diane Anderson se arăta zgârcită cu răspunsurile și lui Helen i-a 
sărit ţandăra, amenințând c-o arestează dacă nu stă acolo și nu 
face ce i se spune. Ea s-a supus și în următoarele treizeci de 
minute Helen i-a bombardat pe cei doi cu întrebări despre viaţa 
lor. Avuseseră vreodată probleme cu legea? Se mai întâlniseră 
înainte cu Helen sub vreo formă sau alta? Însă cu excepţia 
soţului, Richard, prins la volan sub influenţa alcoolului cu trei ani 
în urmă, n-a ieșit nimic la iveală. Dar vreo legătură cu Ben? Sau 
cu Anna și Marie? Helen tot încerca, dar știa că este zadarnic - 
proveneau din medii complet diferite și se mișcau în lumi 
diferite. 

Richard Anderson a condus-o la ieșire. Îi deranjase la o oră 
târzie și-și umpluse agenda de mâzgăleli fără să obţină nimic 
concret. Trebuia să existe o legătură - Helen era convinsă de 
asta - dar deocamdată rămânea la fel de ambiguă ca până 
acum. 


40. 


Își punea lacătul de siguranţă la motocicletă în parcarea 
secției când a auzit pași care se apropiau din spate. S-a înfiorat 
simțind o mână pe umăr, dar nu era cazul, știa cine este. 

Mark îi lăsase nenumărate mesaje pe telefon. Era îngrijorat 
din cauza ei. 

— Ești bine? 

Greu să răspunzi la o astfel de întrebare. Helen s-a mulțumit 
să dea din cap afirmativ. 

— Ai dispărut în mare grabă din apartamentul lui Marie. Nici 
n-am apucat să discutăm. 

— Sunt bine, Mark. Atunci eram afectată, dar sunt OK acum. 
Aveam nevoie să fiu puţin singură. 

— Sigur, sigur. 

Dar el nu era sigur deloc. Helen părea foarte tensionată și, în 
același timp, extrem de distantă. La locul crimei îi dăduseră 


VP - 85 


lacrimile, uimind pe toată lumea, dar acum redevenise la fel de 
evazivă ca de obicei. Nu părea genul care să urmeze ședințe de 
psihoterapie, n-o văzuse niciodată la sala de sport, n-avea iubit, 
soț sau copii - cum se relaxa oare? Măcar la el era evident - 
băutura. Ea rămânea doar o enigmă blestemată, care refuza să 
se deschidă câtuși de puţin. lar acest lucru îl exaspera ca toţi 
dracii. 

— Mulţumesc, Mark. 

Ea l-a atins pe braţ, l-a strâns foarte rapid și a intrat apoi în 
sediu. Preţ de o clipă, Mark s-a simţit din nou ca un adolescent, 
entuziasmat prostește de un fleac. 

(J 

— Haideţi să vedem ce avem. 

Helen adunase toată echipa în centrul de comandă ca să 
evalueze situaţia. 

— Martori? 

— Nimic, deocamdată, a răspuns sergentul Bridges. Cercetăm 
încă la fața locului, dar e vorba mai degrabă de narcomani care 
așteaptă vreo recompensă ori de indivizi care cerșesc atenţie. 
Cutare a văzut o mașină neagră, cutărescu o motocicletă, 
cutăriței i s-a năzărit un OZN... Linia telefonică e mereu ocupată, 
dar în principiu sunt doar băbuţe și puștani puși pe caterincă. 

La ce se aștepta Helen? Marie și Anna zăcuseră probabil acolo 
aproape două săptămâni - cum să-și amintească cineva ceva 
după atâta vreme? 

— Bun, și raportul legistului? 

l-a răspuns Charlie - n-avea niciun rost să cosmetizeze 
lucrurile. 

— Ambele victime erau atrofiate și deshidratate sever. Anna 
Storey a murit prin asfixiere. S-a găsit lângă trupul ei o pernă cu 
urme de salivă și secreţii nazale care-i aparţineau. 

Helen s-a străduit să rămână impasibilă. Așadar, Marie își 
ucisese fiica totuși - chiar dacă o facuse cu delicateţe. Acest 
lucru înrăutăţea situaţia cumva. Charlie a continuat: 

— Marie Storey a murit din cauza unui stop cardiac în urma 
inaniţiei și a efectelor deshidratării. 

Mark a văzut cum o afectau aceste cuvinte simple pe Helen - 
și pe toți ceilalți din echipă - și s-a grăbit să le împărtășească 
bruma lui de vești bune. 


VP - 86 


— Nu mai există camere de supraveghere nicăieri prin cartier 
- au fost vandalizate demult. Laboratorul a puricat apartamentul 
de-a fir a păr fără vreun rezultat, dar s-a găsit o urmă parțială 
de picior pe marginea unui strat de flori de la intrarea în bloc. 
Pantof cu toc probabil de mărimea 39. Agenţii în uniformă 
umblă pe teren cu fotografia femeii în fâș verde-lămâie și șapcă, 
doar-doar cineva și-o aduce aminte ceva. 

— Bun. Cu pistolul cum stăm? a întrebat Helen. 

— Era încărcat când l-am găsit. Niciun indiciu că ar fi fost 
folosit, a zis sergentul McAndrew, preluând ștafeta. Este un 
Smith and Wesson, probabil de pe la începutul anilor '90. În 
cazul lui Ben Holland era un Glock, iar pistolul care l-a ucis pe 
Sam Taylor a fost un Taurus modificat. 

— De unde face rost de ele? a replicat Helen. O fi fost cadru 
militar? Sau polițistă? Să verificăm dacă lipsește vreuna dintre 
armele adunate la amnistia de anul trecut. 

McAndrew a dat fuga să îndeplinească ordinul lui Helen. Fără 
vreo probă materială propriu-zisă - sedativele folosite se 
eliberau fără rețetă, telefoanele proveneau din pachete 
preplătite - și mai nimic în materie de martori care s-o descrie 
pe această ucigașă cameleonică, nu le rămânea decât să 
urmărească modul și motivul. De ce făcea „ea” așa ceva? Își 
obliga victimele să joace un A/a-bala portocala diabolic, 
convinsă fiind că acela care ucide va suferi în ultimă instanţă 
mai mult decât victima. Trauma provocată supravieţuitorului să 
constituie oare motivaţia și plăcerea ei? Helen le-a cerut și 
celorlalţi părerea. Și dacă așa stăteau lucrurile, criminala 
revenea să dea târcoale victimelor acestei traume, ca să-și 
savureze victoria? Poate că nu strica să sporească efectivele și 
să-nteţească supravegherea lui Amy, Peter etc. Costurile ar 
exploda, dar era posibil să merite. 

— Cum poate ști care dintre ei va muri? a întrebat Charlie. 

— Bună întrebare. Oare chiar cunoaște așa de bine aceste 
perechi încât să poată prezice care va fi victima? a răspuns 
Helen. 

— Categoric, n-are cum, a intervenit sergentul Sanderson, iar 
Helen a fost de aceeași părere: 

— Pare greu de crezut. Nu poate să prevadă cum 
reacționează oamenii aflaţi sub asemenea presiune. Ceea ce 


VP - 87 


ridică și următoarea chestiune: își alege victimele absolut la 
întâmplare? 

Asta era mai probabil. Unii criminali în serie planifică și 
urmăresc, dar cei mai mulţi își aleg victimele mai degrabă în 
funcţie de momentul favorabil decât pe baza identităţii lor. Fred 
West lua autostopiști, lan Brady răpea copii fugiţi de-acasă, 
Spintecătorul din Yorkshire lovea la întâmplare... 

Și totuși. Helen cunoștea personal două dintre victime. Le-a 
spus-o și celorlalți, dar s-a ales doar cu tăcere. La ce se putea 
aștepta? Vreo teorie orbitoare care să arunce asupra ei toată 
vina, sau o dezminţire categorică și fermă că legătura ei cu 
victimele ar fi contat? N-a primit niciuna, nici alta, pentru că, așa 
cum a subliniat Mark, Helen n-o cunoscuse pe Amy. El avea 
dreptate, bineînţeles - era o teorie interesantă, dar nu stătea în 
picioare. Amy rămânea pe dinafară - nu exista un tipar. 

— Dar dacă i-a ales pentru că erau ţinte ușoare? a intervenit 
Charlie din nou. Pentru că erau mai retrași și vulnerabili? 

S-a auzit un murmur aprobator din partea echipei. 

— Amy și Sam erau o pereche liniștită. Ea nu e cine știe ce 
persoană sociabilă și nici el nu era. Trăiau mai izolaţi și aveau 
puţini prieteni apropiaţi. Ben Holland își vedea de treaba lui. 
Devenise mai încrezător în sine cu timpul, și se și logodise, dar 
continua să locuiască singur, chiar dacă urma să se însoare 
peste doar câteva săptămâni. Anna și Marie erau singure pe 
lume. Dacă ucigașa îi vizează pentru că poate? 

Helen s-a pomenit aprobând-o din cap, deși nu era totuși o 
teorie de necontrazis. Nu se putea spune că nu le-ar fi remarcat 
nimeni lipsa. Amy era foarte apropiată de mama ei, iar mama lui 
Sam se implica activ în viaţa lui. Ben se căsătorea în curând - 
fără îndoială că i s-ar fi simţit lipsa. Anna și Marie nu se aflau în 
atenţia nimănui, într-adevăr, dar Asistenţa Socială tot le-ar fi 
dibuit până la urmă. 

Cheia era să găsească o legătură între victime. Ori să 
demonstreze că fuseseră răpiți pur și simplu fiindcă erau câte 
doi. 

Helen a declarat închisă ședința. Sarcinile fuseseră împărţite - 
urmau să fie văzute bazele de date în căutarea tuturor 
persoanelor cu condamnări la activ, care i-ar putea purta pică lui 
Helen, și a criminalilor cu o predilecție aparte pentru acte 


VP - 88 


complexe de sadism sau tot felul de scheme - deși Helen nu se 
aștepta, în sinea ei, la niciun rezultat. 
Era o enigmă - pur și simplu. 


41. 


Toţi au fost surprinși atunci când Peter Brightston a anunţat 
pe neașteptate că se întoarce la serviciu. Asociaţii lui îl 
îndemnaseră să-și ia liber trei luni - chiar șase, eventual - 
îngrijoraţi pentru el, pe de o parte, dar mai cu seamă de reacţia 
celorlalți dacă-l primeau înapoi. Peter era cam bădăran, dar 
lumea îl aprecia în principiu, măcar și doar pentru că știa 
legislaţia ca pe apă. 

Dar îl înjunghiase pe Ben. Omorâse un coleg. lar manualul de 
Resurse Umane nu pomenea nimic despre cum trebuie procedat 
în astfel de cazuri. Se zvonea că nu va fi pus sub acuzare - 
poliţia fusese rezervată în declaraţii, dar lăsase să se înţeleagă 
că a fost un fel de accident groaznic. lar Peter s-a conformat și 
nu le-a oferit amănuntele pe care și le doreau și de care se 
temeau, totodată. 

Când a reapărut, după o pauză și o convalescenţă de câteva 
săptămâni, a făcut-o în ciuda sfaturilor doctorilor și 
psihoterapeuţilor săi. Dar Peter se hotărâse - ianuarie era de 
fiecare dată o lună de vârf pentru firmă - și ce puteau ei să 
facă? Să-l dea afară, când nu fusese acuzat de nimic? Să pună 
capăt parteneriatului de douăzeci de ani și să-i facă vânt din 
pricina unui accident? Adevărul era că nimeni nu știa ce-i de 
făcut și, prin urmare, după cum era de așteptat, nu s-a făcut 
nimic. 

El a sosit într-o zi de luni la prima oră. Punctual ca de obicei. 
Biroul era ciudat de liniștit în ziua aceea, în timp ce Peter a 
trimis câteva e-mailuri și și-a mai făcut câte o cafea. Dar nu 
avea nicio întâlnire programată - ia-o încetișor, Peter - iar 
colegii lui și-au găsit repede câte un pretext ca s-o taie până la 
filiala din Bournemouth sau să iasă cu vreun client la o masă 
prelungită. După toată agitația iscată de întoarcerea lui, 
întrebările politicoase despre sănătate și despre cum se simte n- 


VP - 89 


au durat decât o jumătate de oră, după care s-a revenit la 
normal. 

Cu excepţia scaunului gol. Postul lui Ben rămăsese liber - abia 
ce trecuse înmormântarea, la urma urmei - iar biroul și scaunul 
lui stăteau neocupate. Obiectele personale fuseseră adunate și 
returnate logodnicei sale, astfel că întreg spaţiul de lucru arăta 
despuiat. O gaură pustie acolo unde pulsa odată o viaţă. 

Se afla în raza vizuală a lui Peter. Era în raza vizuală a tuturor. 
Un stăruitor memento al celor întâmplate. Cu toţii - de la 
conducere și până la cei care lucrau la bufet - anticipaseră că-i 
va fi greu lui Peter. Ceea ce nu anticipase nimeni a fost că, la 
ora 15:30, în prima lui zi de lucru, Peter avea să se suie pe 
acoperișul clădirii, să strige numele soției sale și să sară apoi 
peste balustrada de protecţie, găsindu-și moartea. 


42. 


Japonia? Australia? Mexic? 

Aveam în copilărie un glob pământesc. Unul care se aprindea. 
Dumnezeu știe de ce sau de unde-l primisem. Nu eram deloc 
niște plozi instruiți, iar cunoștințele de geografie ale maică-mii 
se întindeau doar până la crâșma din colț. Dar îmi plăcea teribil 
globul ăla. Era sursa tuturor fanteziilor mele. Când îmi treceam 
mâna peste suprafața lui netedă și săream peste continente în 
câteva secunde, era ușor să-mi închipui că-s liberă. 

Îmi imaginam cum pornesc la drum către port, cu rucsacul 
plin de provizii - neapărat biscuiţi Jammie Dodgers - pentru o 
călătorie lungă. Mă cățăram pe lantul alunecos al ancorei, cu 
niște ditamai zalele cât mine de mari, ṣi odată ajunsă la bord mă 
strecuram în barca de salvare, sub prelată. Tot corpul mi-era 
cuprins de fiori simțind nava uriașă cum se desprinde de țărm, și 
mi-era cald și bine în micul meu ascunziș în timp ce traversam 
oceane și depășeam continente. 

În cele din urmă acostam pe un tărâm exotic, îndepărtat. Eu 
lunecam pe lant în jos și simțeam pământul cel nou sub 
picioare. Pământul meu nou. Începutul unei noi aventuri. 


VP - 90 


Câteodată fantezia vira periculos de tare spre realitate. Luam 
două pungi de plastic și îndesam în ele triunghiuri de brânză 
topită, biscuiţi Club și un sac de dormit cam mucegăit. 

Și mă furișam afară pe ușă, închizând-o ușurel după mine. Pe 
pasarela care duhnea a pișat, în jos către stradă. Libertate. 

Însă ceva - sau cineva - mă aducea mereu înapoi până să ies 
din cartier. 

Mă aduceai mereu înapoi. 


43. 


E ușor să-i acuzi pe spectatorii gură-cască, nu-i așa? Sunt 
niște vampiri care se hrănesc cu nenorocirile altora. Și totuși, 
poate afirma careva dintre noi că nu s-a holbat? Că n-a căscat 
ochii trecând cu viteza melcului pe lângă vreo ciocnire în lanţ de 
pe autostradă sau că n-a încetinit pasul în preajma unui cordon 
al poliţiei? Ce sperăm să vedem? Semne de viaţă? Sau semne 
de moarte? 

Peter Brightston adunase o ditamai gloata, foarte curioasă să 
vadă cum arată nouăzeci de kile de carne și oase după ce s-au 
ciocnit de caldarâm. Helen și echipa ei au sosit la doar câteva 
minute în urma ambulanţei. Dar, spre deosebire de bieţii oameni 
plătiţi să-i culeagă de pe jos rămășițele, pe Helen, Charlie și 
Mark nu-i interesa Peter. Îl văzuseră colegii lui sărind - nu putea 
fi vorba de vreo constrângere - era un caz de sinucidere cât se 
poate de clar. Nu, pe Helen o interesa mulţimea de gură-cască. 
Cei care veniseră să savureze măcelul. 

Ceva îi spunea lui Helen că ucigașa nu-și abandonează 
victimele odată ce le pune în mișcare. Sinuciderea lui Peter 
reprezenta cu siguranță împlinirea tuturor speranțelor și 
visurilor ei. Cartea de vizită vie, care n-a putut face față 
sentimentului de vinovăţie insuflat de către răpitor. Criminala n- 
a trebuit să miște niciun deget de această dată. Doar să stea 
liniștită și să se bucure de rezultatul muncii ei. Cu siguranţă că- 
și dorea să vadă cu ochii ei acest rezultat. 

Din această cauză au adus camerele de filmat. Din diverse 
poziţii discrete - unele aflate la înălțime, altele la nivelul străzii - 


VP - 91 


acestea au iscodit atent mulțimea, înregistrând interesul morbid 
al maselor pentru nenorocirea unui om între două vârste. 

A fost o sarcină deprimantă să revadă filmările mai târziu. 
Prinseseră în cadru momentul în care își făcuse apariţia soția 
victimei, Sarah. Era înnebunită. Încă nu digerase răpirea lui 
Peter și ciudata lui reapariţie. De atunci nu reușise să răzbată 
prin  mâhnirea lui  atotcuprinzătoare - încercase cu 
psihoterapeuţi, dar platoșa lui era prea solidă. Și acum, așa 
ceva. Toată lumea ei - și locul pe care-l ocupa - se prăbușise în 
câteva săptămâni. Înainte fusese o lume tihnită, cu școli private, 
excursii la schi și un sentiment de seninătate și mulțumire. 
Acum lumea părea un loc sumbru, un teritoriu al răului, 
sadismului și primejdiei. 

— Să derulăm înainte un pic, a propus Helen și au fost cu toții 
de acord. 

Imaginile au prins viteză câteva clipe, după care au revenit la 
normal. O succesiune nesfârșită de paramedici și gură-cască. 

— Căutăm o femeie de statură mijlocie, între 1,60 și 1,70, cu 
conformaţie suplă. Nas ferm, buze pline. Cu sânii medii spre 
mari. Piercinguri în urechi. 

Mark le-a reamintit oamenilor după ce trebuiau să se uite. Dar 
chiar în momentul în care rostea vorbele s-a întrebat dacă nu-și 
pierdeau timpul de pomană. Ar fi recunoscut-o pe criminală 
dacă o vedeau? Aveau pe panouri portretele-robot, întocmite pe 
baza discuţiilor dintre Amy și Charlie, dar acestea erau lucrate la 
repezeală, cu păr de diferite culori etc. Nu cumva riscau s-o 
privească în ochi pe ucigașă fără s-o recunoască? 

Curând după aceea materialul filmat s-a terminat. 

— Ce propui să facem acum, șefa? a întrebat Charlie. 

Urmăriseră înregistrarea de două ori, fără ca vreunul dintre ei 
să observe ceva care ar fi putut prezenta interes, însă era greu 
să stai cu ochii pe toți - se perindau o sumedenie de persoane 
pe ecran - și, după ce a șovăit câteva clipe, Helen a răspuns: 

— Hai să ne mai uităm încă o dată. 

S-au așezat comod la o nouă vizionare. Mark i-a servit pe 
ceilalţi cu biscuiţii săi Oreo - aveau cu toţii nevoie de ceva dulce 
și s-au bucurat să guste din sipetul lui secret cu bunătăți. Și-au 
fixat ochii din nou pe ecran și au încercat să se concentreze mai 
mult ca oricând. 

— Acolo. 


VP - 92 


Charlie a exclamat așa de tare, încât Mark și Helen aproape c- 
au sărit în sus. A derulat un pic înapoi, după care a reluat. Și a 
oprit cadrul brusc. 

— Uitaţi acolo. 

Arăta spre o femeie amestecată în mulțime, care se uita cum 
urcau paramedicii sacul cu cadavrul pe o targă. 

— Dacă măresc un pic, poate obţinem o imagine mai bună... 

— Cine este? a intervenit Helen. 

— Am mai văzut-o. La înmormântarea lui Ben Holland. Era 
singură și și-a luat tălpășița îndată ce s-a terminat slujba. Nu mi 
s-a părut atunci cine știe ce, dar nu cred că am văzut-o vorbind 
cu nimeni de-acolo. 

Chipul femeii apărea pe tot ecranul acum. Era oare prima 
imagine a criminalei în serie pe care o căutau? Au studiat-o în 
amănunt. Avea o față îngustă, cu un nas destul de proeminent, 
cu părul blond și o tunsoare bob, era îmbrăcată bine, cu un aer 
respectabil. Putea fi femeia din portretele-robot. Nu prea aveai 
cum să bagi mâna-n foc cu astfel de lucruri - așa de tare îţi 
doreai să corespundă, încât ochii te înșelau uneori. 

Pe drumul către reședința familiei Anderson, Helen a simţit o 
ușurare profundă. Și încă ceva - speranţă, în sfârșit, avea ceva 
de la care să plece. Privea ţintă la imaginea imprimată a 
suspectei, în vreme ce Mark conducea - cine era această 
femeie? 

Au fost invitați în casa Anderson cu proasta dispoziţie 
obișnuită. Ciudat cum ajung victimele să fie iritate de imixtiunea 
poliţiei, chiar și atunci când au nevoie de ajutor. Așezată în 
sufragerie, Helen n-a mai pierdut vremea și a trecut direct la 
subiect. 

— Avem imaginea unei suspecte, Amy. Și am dori să arunci 
un ochi asupra ei. 

Acum s-a văzut că prezenţa lor suscita interesul. Helen a 
remarcat privirile pe care le schimbau părinţii lui Amy - 
începeau oare să spere și ei? l-a întins lui Amy poza imprimată. 
Ea a studiat-o atent, după care a închis ochii, evocând amintirea 
celei care o răpise. Tăcere. A deschis ochii din nou. S-a uitat 
iarăși fix la imagine. 

O tăcere foarte, foarte lungă, apoi: 

— Ar putea să fie ea. 

Ar putea? 


VP - 93 


— Cât ești de sigură, Amy? 

— Greu de spus. Ar trebui s-o văd în carne și oase ca să fiu 
sigură, dar poate fi ea categoric. Părul, nasul... da, ar putea să 
fie ea. 

Nu era perfect, dar era suficient deocamdată. Amy le-a pasat 
poza părinţilor, care păreau extrem de interesaţi s-o vadă pe 
ticăloasa care le răpise fiica. Lui Helen îi venea să le smulgă 
fotografia - n-aveau timp de na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie. 

— O cunosc. 

Vocea Dianei Anderson a răsunat cât se poate de clar. 

O clipă nimeni n-a zis nimic. Apoi, Helen a întrebat: 

— Vreţi să spuneţi că aţi mai văzut-o? 

— M-am întâlnit cu ea. Am vorbit. Știu cine este. 

Helen s-a uitat la Mark - în sfârșit, o legătură între victime. Le 
luase mult timp - mult prea mult - ca să ajungă aici. Dar aveau 
în clipa de față un suspect principal. Helen a simţit o descărcare 
de adrenalină și pentru câteva clipe și-a amintit de ce se făcuse 
polițistă. 


44. 


Entuziasmul i s-a stins repede. leșind din casa Anderson, 
Helen a dat cu ochii de Fiatul roșu inconfundabil al Emiliei 
Garanita, parcat de-a curmezișul aleii, blocându-le calea. lar 
Emilia venea către ea, cu un zâmbet larg cât o zi de post pe 
figură. 

— Ştii ce riști pentru obstrucţionarea activităţii poliției, Emilia? 

— Dar altfel nu ajungem să discutăm niciodată, nu-i așa? a 
răspuns ea cu un glas inocent. Nu-mi răspundeţi la telefoane, iar 
oamenii voștri de la biroul de presă știu despre cazul ăsta încă și 
mai puţine decât mine, așa că ce-i mai rămâne de făcut unei 
biete fete? 

— Dă-o la o parte. 

Mark era pe cale să-și piardă răbdarea, însă nu s-a ales decât 
cu o privire sfidătoare. 

— AŞ vrea să discutăm despre Peter Brightston, a continuat 
Emilia. 

— O tragedie. 


VP - 94 


— Foarte ciudat cum s-a sinucis așa de iute după accidentul 
lui Ben. A fost doar un accident, nu? 

— Asta este opinia noastră. 

— Numai că unii colegi de-ai lui de la firmă au lansat zvonul 
că el l-a ucis pe Ben. Cum comentaţi asta, doamnă inspector? 

— Lumea va face mereu speculații, Emilia, știi bine. 

Helen refuza să joace după regulile altora. 

— Dacă apare vreo schimbare, te anunţ, dar nu e o pistă... 

— De la ce s-au certat? Dragoste? Bani? Erau homo? 

Helen a dat-o la o parte. 

— Mă faci să pierd timpul, Emilia. Și ultima oară când am 
verificat, asta era contravenţie. 

Helen și Mark s-au urcat în mașina fără însemne. Mark a 
ambalat demonstrativ motorul, aruncându-i priviri tăioase 
Emiliei. Ea l-a măsurat cu dispreț, după care s-a îndreptat cu 
pași lenți spre mașina ei. Helen era ușurată și mulțumită că 
Anna și Marie n-au fost aduse în discuţie - fuseseră prezentate 
ca decese din cauze naturale și nimeni nu părea să conteste 
acest lucru - deocamdată. 

În timp ce se îndepărtau, Helen s-a uitat în oglinda 
retrovizoare ca să se asigure că Emilia nu-i urmărea. De această 
dată, Emilia considerase că discreţia valorează mai mult și 
renunţase la urmărire. Helen a răsuflat ușurată. Pentru ceea ce 
se pregătea să facă nu-și putea permite să aibă spectatori. 


45. 


Hannah Mickery tocmai pregătea un dineu festiv atunci când 
s-a trezit cu Helen la ușă. Arăta absolut la fel de respectabilă și 
atrăgătoare precum era și pe site. Un exemplu strălucit de ce 
pot face banii pentru om. Sticlele de Clos Vougeot, decantate în 
așteptarea sosirii oaspeţilor, întregeau senzaţia generală de 
opulenţă. 

Având atâtea, Helen își imaginase că era o partidă extrem de 
potrivită pentru orice bărbat. Și totuși trăia singură. Acesta a 
fost primul lucru neobișnuit care a frapat-o pe Helen. Mai târziu, 
în camera de interogatoriu, Hannah Mickery a insistat că munca 
ei era de vină. Că se dăruia atât de tare clienţilor, încât rareori îi 


VP - 95 


mai rămânea timp să socializeze sau să-și dea întâlniri. Dineul 
festiv pe care-l stricase Helen se amânase deja de două ori din 
cauza slujbei sale imprevizibile. Resentimentele împotriva lui 
Helen erau aproape palpabile în încăpere. 

Avea avocatul alături. Și el era foarte dichisit. Mickery aștepta 
de fiecare dată intervenţia lui, și răspundea ea la întrebare doar 
dacă n-o făcea avocatul. Alcătuiau împreună o echipă puternică, 
chibzuită, credibilă. Ar fi fost greu de discreditat dacă se 
ajungea vreodată la proces. 

Ea susținea că se aflase la locul decesului lui Peter numai 
datorită legăturii sale cu Ben. Era psihoterapeută și lucrase cu 
Ben după oribilele întâmplări din copilăria lui. Crima reprezenta 
cel mai groaznic gen de caz, mai rău și decât sinuciderea - care 
cel puţin posedă o dimensiune tragică, în zădărnicia și 
disperarea ei absolută. Dar ce poţi să-i spui unui tânăr al cărui 
tată și-a distrus familia? Cum o scoţi la capăt atunci când cineva 
la care ţineai ţi-a făcut viaţa harcea-parcea și te-a lasat singur 
pe lume? 

Hannah simţea că face progrese cu tânărul Ben - sau James, 
așa cum i se zicea pe vremea aceea. lar atunci când el a încetat 
s-o mai frecventeze, trei ani mai târziu, ajunsese din nou pe 
picioarele lui. Funcţional. 

— Aţi păstrat legătura? a intervenit Helen, agasată deja de 
tonul duios al amintirilor lui Hannah. 

— Nu, dar am fost la curent cu viaţa lui. Prin Facebook și 
altele de genul ăsta. 

— De ce? 

— Pentru că-l îndrăgisem. Voiam să răzbească. Am fost teribil 
de emoţionată când am auzit că urma să se însoare. 

— Și cum v-aţi simţit când aţi „descoperit” că a fost omorât? 

— Am fost devastată. Firește. 

O afirmaţie lipsită de sentiment, în opinia lui Helen. 

— Și când am auzit de la un prieten că ucigașul lui s-a 
sinucis... ei bine, nu mi-a venit să cred. 

— Prin urmare a trebuit să vedeți cu ochii dumneavoastră. 

— Da, cred că da. Nu-i prea frumos, nici nu-i ceva cu care să 
mă laud, dar am vrut să văd. 

— E adevărat că v-aţi oferit serviciile lui Peter Brightston după 
ce a fost eliberat din captivitate? 


VP - 96 


S-a lăsat un scurt moment de tăcere. O privire piezișă spre 
avocat, urmată de un „Da”. 

— Cu toate că l-a ucis pe prietenul dumneavoastră Ben? 

— Peter traversa o perioadă foarte proastă. Și fusese pus în 
libertate fără să i se aducă nicio ac... 

— De unde știaţi că traversează o perioadă proastă? V-aţi 
întâlnit cu el după eliberare? 

Un moment mai lung de tăcere de data aceasta. Chiar foarte 
lung. lar apoi: 

— M-am dus odată la el acasă. Am sunat la ușă și am cerut să 
vorbesc cu el. Mi-am oferit serviciile, dar n-a fost interesat. 

— De unde știaţi unde locuiește? 

— N-a fost greu să aflu. Pe baza articolelor din presă. 

— L-aţi hârţuit acasă, așadar? 

— Nu cred că agreez această formulare, doamnă inspector, a 
intervenit avocatul. 

— Îmi cer scuze, Sandy. Habar n-aveam că ești așa de 
sensibil. Cât timp ați tratat-o pe Diane Anderson? a întrebat 
Helen, concentrându-se din nou asupra suspectei. , 

— Vreo două luni. Un coleg m-a pus în legătură cu ea. li 
murise pe neașteptate prietena cea mai bună și avea nevoie de 
sprijin. Însă nu punea suflet deloc. Am impresia că a frecventa 
un psihoterapeut i se părea o dovadă de slăbiciune. 

— Aţi cunoscut-o pe Amy în perioada aceea? 

— Nu. Deși firește că știam de existența ei. 

— Prin urmare, nu există niciun motiv ca Amy să vă 
recunoască? 

— Doamnă inspector..., a intervenit avocatul. Putea să vadă 
unde bate Helen. Dar ea a insistat să primească un răspuns. 

— Nu, nu ne-am întâlnit niciodată. 

S-a trecut la alibiuri. Hannah era acasă în noaptea când Amy 
fusese răpită - nu existau martori, pentru că lucrase de una 
singură la hârţoagele ei - dar pretindea că a fost cu un client în 
ziua dispariţiei lui Ben. Nu avea secretară sau asistentă, deci 
rămânea ca această informaţie să fie confirmată sau infirmată 
de către client. 

— Povestiţi-mi despre Marie Storey. 

Nu se așteptaseră la asta. 

— Aţi tratat-o acum câţiva ani, după sinuciderea soțului ei. 


VP - 97 


Mark făcuse această descoperire. Echipa începea să 
colaboreze bine în cazul acesta. 

S-a sfătuit din nou cu avocatul ei, după care azis: 

— Mi-a fost repartizată de către Asistenţa Socială din 
Hampshire. Soţul ei s-a sinucis cu clor, din câte-mi amintesc. N-a 
reușit să se împace cu situaţia. Mama, Marie, a fost mai 
puternică însă. Trebuia să fie, pentru Anna. 

— Vă amintiţi bine numele lor. 

— Am o memorie bună. 

Helen a lăsat să treacă de la ea. 

— Le-aţi revăzut recent? 

— Nu. 

— Aţi vorbit cu ele? 

— Nu. Am citit despre moartea lor, bineînțeles. Am presupus 
că, în cele din urmă, a fost prea mult pentru Marie. Ziarele s-au 
arătat destul de zgârcite cu amănuntele. 

— De ce aţi încetat s-o mai trataţi? 

— Taieri de fonduri la Ministerul Sănătăţii. N-a fost decizia 
mea. 

— Cum vă vedeţi clienţii? Doar atât - simpli clienţi? Sau ca pe 
niște pacienţi? Prieteni? 

— Îi văd ca pe niște clienţi. Oameni pe care-i pot ajuta. 

— Vi se întâmplă câteodată să vă inspire repulsie? 

— Niciodată. Pot fi frustranţi uneori, dar e ceva normal. 

— Chiar niciodată nu ajung să vă scoată din sărite slăbiciunile 
lor, văicăreala, toată atitudinea asta gen „vai mie”? 

— Niciodată. 

Para foarte bine loviturile - ca o profesionistă - și nu peste 
multă vreme avocatul ei a declarat discuţia închisă. Erau siliți s- 
o lase liberă. N-o puteau acuza de nimic. Însă lui Helen nu-i 
păsa. Cât timp o interogaseră pe Hannah, Mark solicitase și 
obținuse un mandat de percheziţie pentru casa și biroul ei. 
Aveau mai multe coarde la arc. 

O suspectă de sex feminin. Care avea legături cu trei victime 
complet diferite. Cineva care-i cunoștea - și le cunoștea 
punctele vulnerabile - îndeaproape. Tot ce le trebuia acum era 
dovada. Pentru prima oară de la începerea anchetei, Helen avea 
sentimentul că, în sfârșit, avansau. 


VP - 98 


46. 


Ciudat fel de a sărbători. Ea cu un J20* în mână și el trăgând 
de un tonic care se încălzea încet. Nu tocmai rock'n'roll. Dar era 
totuși plăcut. Niciunul dintre ei nu se mai confruntase cu un 
astfel de caz până acum. Crimele multiple erau rare, iar acelea 
puţine la număr tindeau să fie opera unor indivizi care-o luau 
razna din senin. Explozii de furie ce măturau totul în cale, dar se 
stingeau repede. Incredibila atenţie la detalii și organizarea din 
spatele acestor crime cu care aveau ei de-a face însemnau cu 
totul altceva. Chiar dacă niciun poliţist n-ar fi recunoscut-o, 
astfel de crime te dezumflau de tot. Te făceau să simţi că 
experienţa ta nu valorează două parale, că instinctele te-au 
înșelat, iar pregătirea ta a fost jenant de inadecvată. Astfel de 
crime îţi năruiau întregul sistem de valori. 

Dar în prezent aveau o pistă. Nimic foarte clar deocamdată, 
însă orice copoi se bucură atunci când a adulmecat un miros. Și 
are ceva - sau pe cineva - de urmărit. Mark își privea șefa 
vorbind cu însufleţire despre caz. Mereu fusese atrăgătoare, dar 
acum se mai adăuga ceva. O căldură, o încredere și o speranţă 
care nu ieșeau de obicei la suprafaţă. Zâmbetul ei constituia 
revelația majoră. Rareori văzut, însă deloc ușor de uitat. 

El se simţea tot mai atras de ea și era hotărât să se 
împotrivească. N-o să mai permită niciodată vreunei femei să 
aibă o asemenea putere asupra lui. Și totuși ar fi vrut să-i 
străpungă armura și să afle mai multe despre ea. La ce visa 
când era mică? O simpatizau colegii? Era bogată? Avea succes 
la băieţi? 

— Ai copilărit pe-aici? 

O deschidere slabă, dar Mark nu fusese niciodată bun de 
gură. Ea a clătinat din cap. 

— Sudul Londrei. Nu se vede? 

Flirta oare cu el? 

— N-ai nici urmă de accent. 

— M-am descotorosit de el. Un bun prieten din poliţie mi-a 
spus încă de la început că avansezi cu atât mai repede cu cât 


9 Băutură răcoritoare din sucuri de fructe. 
VP - 99 


vorbești mai distins. Nu-i decât o prejudecată, desigur, dar 
lumea te consideră mai inteligent. 

— Aici pare-se c-am greșit eu. 

— Dar nu ești rău deloc. 

Chiar că flirta cu el. 

— Habar n-am avut că ești așa iscusită. 

— Păi nici nu mă cunoști prea bine, nu? 

ÎI ispitea sau îi tăia macaroana? Se vede că mi-am pierdut 
antrenamentul, și-a zis Mark. Ea s-a dus la bar și s-a întors cu o 
halbă de bere. Mark a privit-o surescitat, stârnit, cu inima 
îndoită - pofta pe care i-o inspira ea concura cu pofta lui pentru 
alcool. Helen i-a întins halba. 

— Am avut o zi bună astăzi. Putem sărbători. Știi regulile - 
câtă vreme mă aflu aici, e OK. 

El a luat halba din mâna ei. Și a băut. Numai o gură însă - a 
vrut să-i demonstreze că se poate controla, că nu e slab. Se 
detestase pe sine și-și detestase propria viaţă atâta amar de 
vreme. Acum, când se cățăra și ieșea în sfârșit din prăpastie, 
intenţiona să se arate puternic. l-a întins halba înapoi. Ea l-a 
răsplătit cu un surâs - cald și încurajator. 

— De ce ai intrat în poliţie, Mark? 

Venise rândul ei să pună întrebări. 

— Pentru că nu m-ar fi primit nicăieri altundeva. 

Răspunsul lui a făcut-o să râdă. 

— Vorbesc serios. La școală am făcut-o de oaie complet. Era 
un liceu bun, dar pur și simplu n-am putut să mă obișnuiesc. Nu 
reușeam să fiu atent. Voiam doar să ies naibii din clasă. 

— Să umbli după fete? 

— Și tot restul. După doi ani de tras aurolac și incendiat 
cabine telefonice, ăl bătrân m-a dat pe ușă afară. Am dormit trei 
nopţi pe podea la soră-mea, după care mi-am zis: „lmi bag 
picioarele”. Și am intrat în poliţie. 

— Eroul meu. 

— Taică-meu a fost în pragul infarctului. Era convins că-i o 
glumă. Dar i-am surprins pe toţi. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut că 
fiecare zi era altfel. Că niciodată nu știai ce te așteaptă. Și mi-a 
plăcut caterinca cu băieţii. N-aveam șefi de sex feminin pe- 
atunci. 

Ea a ridicat o sprânceană. Pe urmă s-a dus până la bar, să mai 
ia un rând. Așadar, nu era vorba doar de una mică după 


VP - 100 


serviciu. Mark s-a întrebat ce carte să joace, dar era tot în ceaţă 
când s-a întors ea. Decolteul ei i-a făcut cu ochiul atunci când a 
pus băuturile pe masă. Imposibil să-ţi dai seama dacă era cu 
intenţie sau doar o întâmplare. 

— Dar tu? De ce ai intrat în poliţie? 

Un scurt moment de tăcere, apoi: 

— Ca să ajut oamenii. 

Scurt și la obiect. Asta era tot? Pe urmă: 

— Când am intrat atunci în casa lui Ben. Am văzut măcelul. Și 
l-am salvat pe băiatul pe care îl aștepta aceeași soartă. A fost 
momentul hotărâtor pentru mine. Nu m-am putut opri. N-am 
mai putut renunţa după aceea. 

— Te și pricepi. Să salvezi oamenii, vreau să zic. 

Ea l-a privit cu atenţie. El a șovăit puţin, după care a 
continuat: 

— AȘ fi renunţat deja, dacă nu erai tu. Nu ţi-am spus, dar îmi 
și scrisesem demisia. Mă pregăteam s-o înaintez. Să mă dau 
bătut. Însă tu m-ai salvat. M-ai salvat de mine însumi. 

Mark vorbea cu patos, din inimă - și pentru o clipă s-a rușinat 
de francheţea și goliciunea lui. Dar nu spusese decât adevărul - 
cine știe unde-ar fi fost acum fără ea? Helen l-a privit serios 
dintr-odată. Oare o dăduse-n bară? Apoi ea s-a întins peste 
masă și l-a sărutat. 

Afară el i-a zâmbit, servindu-i cea mai penibilă replică venită 
în cap. 

— La tine sau la mi... 

— La tine. 


47. 


Apartamentul lui Mark era vraiște. Nu plănuise să-și seducă 
şefa în ziua aceea, iar rămășițele ospăţului din seara precedentă 
se vedeau peste tot. Schimbase totuși așternuturile de 
dimineață și patul se simţea curat și răcoros la atingere. 

Ea nu fusese niciodată predispusă la taifas. lar acest lucru era 
valabil și acum. De obicei, bărbatul imprimă ritmul în astfel de 
situaţii - sau cel puţin încearcă - dar n-a fost cazul de data 


VP - 101 


aceasta. Pe Mark l-a uimit și l-a excitat fermitatea cu care șefa 
lui a preluat frâiele. 

— Ți-aş oferi ceva de băut, însă... 

Ea nu s-a obosit să răspundă. Doar a venit spre el și l-a 
sărutat. Apoi, lăsându-și haina să cadă direct pe podea, l-a 
întrebat unde e dormitorul. După ce au intrat amândoi, ea l-a 
împins pe pat și l-a apucat de curea. 

Mark făcuse dragoste de multe ori, dar și-a dat seama că 
acum era prima oară când se făcea dragoste cu el. Cuprins de 
ciudă că se lăsase supus, a încercat s-o răstoarne. Excitat cum 
era, a simţit brusc nevoia s-o domine - să i-o tragă, s-o agreseze 
- dar ea l-a pironit la loc, călărindu-l strâns. 

Făcea oare amor cu el sau doar își oferea plăcere folosindu-l? 
Mark a înțeles dintr-odată cât era de important să știe. In chiar 
această clipă când ea se-nșuruba în el și un fior dulce îi 
străbătea pe amândoi, lui i-ar fi plăcut ca acest lucru să însemne 
ceva, nu să fie doar o distracţie. Se spune despre bărbaţi că 
funcţionează disociat când vine vorba de sex. Reușesc să-și 
reprime sentimentele și să gândească cu penisul. Insă Mark nu 
fusese niciodată așa. 

Încă o dată a încercat s-o întoarcă și să treacă el deasupra, 
dar ea l-a împins agresivă la loc pe spate. Era limpede că nu era 
încă pregătită pentru asta, așa că Mark a hotărât să se supună. 
Odată bătălia încheiată, partida a devenit mai relaxată, mai 
duioasă. Helen a scăzut ritmul și în sfârșit corpurile li se mișcau 
în tandem. Spre surpriza lui Mark, ei părea să-i placă. Să-l placă 
pe e/. Trecându-și sfârcurile peste buzele lui, Helen și-a dus 
mâna între picioare ca să se satisfacă în timp ce se legăna 
înainte și-napoi călare pe el. 

Mark se chinuia acum cu disperare să-și amâne orgasmul. 
Una este să-ţi fuţi şefa și cu totul altceva s-o fuţi prost. Sau 
insuficient. Așa că se lupta, invocând tot felul de imagini banale 
și insipide care să-i taie avântul, dar odată ce Helen a accelerat 
ritmul din nou (simţindu-l pe el în pragul orgasmului) era evident 
că nu se putea termina decât într-un singur fel. 

Voia să-și ceară scuze. Dar nu știa dacă i se permite. L-a 
ajutat ea. 

— Ce frumos a fost! 


VP - 102 


Mark a simţit cum îi dispar toate îndoielile. A îmbrăţișat-o 
strâns și, spre surprinderea lui, ea nu s-a opus. S-a cuibărit la 
pieptul lui, savurând moleșeala plăcută de după. 

Cum stăteau întinși acolo, cu cearșaful care de-abia îi 
acoperea, Mark i-a cercetat trupul cu privirea. În focurile 
pasiunii, simţise niște zgârieturi pe spatele ei, dar nu le luase în 
seamă. Acum, mai puţin absorbit și mai curios, s-a uitat mai 
îndeaproape. A fost uluit. Restul corpului ei era așa de fin, de 
curat, de... perfect. 

Pesemne că ea i-a ghicit gândurile, pentru că și-a tras 
cearșaful pe spate. Discuţia s-a terminat înainte de a fi început. 
Au stat împreună în tăcere o vreme. După care ea s-a întors 
către el și i-a spus: 

— Asta rămâne între noi doi și nimeni altcineva. Da? 

Nu era un ordin și nici n-o spusese cu teamă. Nu, avea un ton 
rugător, aproape șovăielnic. Mark a fost încă o dată surprins în 
această zi a tuturor surprizelor. 

— Bineînţeles. Absolut. 

Pe urmă ea s-a dus la duș, lăsându-l pe Mark pradă unui noian 
de întrebări. 


48. 


Helen a traversat strada spre motocicleta ei. Ştia că Mark o 
privește de sus, de la fereastră, dar nu a ridicat capul. Nu era 
vorba de fiţe - pur și simplu nu era încă pregătită să facă veselă 
cu mâna sau să trimită sărutări. Dar se simţea bine știindu-l cu 
ochii aţintiţi asupra ei și a încetinit pasul dinadins, ca să mai 
savureze senzaţia câteva clipe în plus. 

S-a suit pe motocicleta ei Kawasaki și a pornit motorul. 
Costumul de piele și casca reprezentau și ele o armură, un 
spaţiu doar al ei, ferit de primejdii. Dar astăzi, după o veșnicie, a 
simţit că nu-i mai trebuie armura. Că nu mai este nevoie să se 
ascundă de lume. Ce se petrecuse cu Mark era spontan și 
neașteptat - probabil din această cauză și părea așa minunat. 
Atunci când Helen avea vreme să se gândească, lucrurile se 
complicau adesea excesiv și nu se mai întâmplau până la urmă 
deloc. Dar astăzi fusese perfect. S-a întrebat ce crede oare 


VP - 103 


Mark. Pesemne credea că-i ciudată - și n-ar fi fost primul. Sau 
poate c-o găsea uimitoare. Nu putea spera mai mult 
deocamdată și era mulţumită cu atât. 

Venise timpul s-o ia din loc. Prostănacul continua să se uite, 
iar draperiile îi ascundeau prea puţin goliciunea. De dragul lui și 
al ei, era mai bine să plece. Așa că a apăsat pedala și a demarat 
în goană pe stradă. În timp ce vântul îi șfichiuia trupul, și-a dat 
seama că astăzi se simţea cu totul special. 

Era fericită. 


49. 


Martina și-a scos sutienul și a îmbiat-o cu sânii pe cealaltă 
fată. Caroline - așa o chema? - a reacţionat, lingându-i sfârcurile 
cu o poftă febrilă și teatrală. Martina și-a lăsat gemând capul pe 
spate - și privirea i-a fost îndată atrasă de o crestătură în 
tavanul dubei. Cum o fi apărut acolo? 

Jucase de atâtea ori acest rol, încât îi era peste putință să se 
mai concentreze. În timp ce trupul se contorsiona și se 
zvârcolea pentru plăcerea altcuiva, creierul se deconecta și te 
pomeneai întrebându-te dacă reușești să ajungi la bar înainte de 
ora închiderii, sau dacă merită să pleci în vacanţă în Egipt, ori 
cât o fi plătit cealaltă tipă ca să-și mărească sânii. Era uimitor ce 
gânduri banale îți puteau trece prin cap, mai cu seamă atunci 
când gagica - poate c-o chema Carol, nu Caroline - îţi dădea 
limbi. Martina gemea la fix. Clienţii nu-și dau seama niciodată, 
firește. Sunt așa de fascinaţi de ceea ce văd - două femei cu 
ditamai sânii care se devorează reciproc - încât nu sesizează 
indiciile evidente ale plictisului. Nici dacă le-ar observa, tot nu s- 
ar sinchisi. 

Totuși misiunea aceasta se deosebea întrucâtva de 
majoritatea celorlalte. De obicei, acţiunea se desfășura în faţa 
vreunui om de afaceri singuratic care se masturba sorbindu-și 
din ochi fantezia lesbiană întruchipată sau, mai profitabil, în faţa 
a doi tipi bogaţi care abia așteptau să se implice. Momentul 
lesby nu era decât un amuse-bouche pentru ei - abia așteptau 
să se-nfigă în fete și să le călărească-n tandem, felicitându-se 
reciproc pe tăcute pentru averea, imaginaţia și depravarea lor. 


VP - 104 


Erau de fapt niște lăbari, dar plăteau generos, iar astfel de 
comenzi erau mereu bine-venite. 

Mult mai rar se întâmpla ca o femeie să angajeze două fete. 
Mai ales una așa de bine îmbrăcată ca Cyn. Și încă și mai rar să 
nu se implice și ea. Majoritatea femeilor care apelau la 
prostituate aveau căsnicii fericite, dar nu erau satisfăcute 
sexual. Le conveneau statutul și prerogativele unei vieţi tipice 
de familie, dar tânjeau după atingerea unei alte femei. Pentru 
ele nu conta spectacolul, ci contactul. Dar Cyn era diferită. Se 
vedeau pentru a patra oară acum și nici cu un deget nu le 
atinsese. Nu se atingea nici ea. Toate întâlnirile se desfășurau la 
fel - le lua în duba ei, conducea până-n Pădurea Nouă și apoi le 
privea cum se penetrau reciproc cu tot felul de chestii. Au fost 
un pic suspicioase la început - era vorba de vreo partidă de sex 
în public? - dar ea s-a dovedit a fi complet inofensivă. Martina se 
întreba adesea ce-i trece oare prin cap. Cu ce se alegea ea de 
pe urma acestor experiențe? 

Ciudăţenia care punea capac celorlalte era modalitatea de 
plată. Stabilise de la bun început că Martina se dă în vânt după 
chefuri și frecventează cluburile. Și n-o plătise de atunci 
niciodată cu bani peșin. În schimb, îi oferise droguri. Pesemne că 
avea niște relaţii de soi, pentru că ceea ce oferea ea depășea 
lejer ca valoare de piaţă tariful datorat. Cu siguranţă că făcea 
cumva rost de ele la prețuri scăzute - sau gratis, băftoasa naibii. 

Au terminat - într-un delir de orgasm reciproc mimat - și 
peste câteva clipe se îmbrăcau la loc. Martina avea un trup 
atletic și robust - era înaltă pentru o femeie - și Cyn a studiat-o 
din cap până-n picioare înainte să anunţe: 

— Ceva special pentru voi astăzi. 

Cyn i-a întins o punguţă transparentă cu niște pastile. Martina 
a luat-o s-o cerceteze mai îndeaproape. Era plină de pastile mari 
și albe, cu un vultur ștanțat pe ele. 

— Proaspăt sosite de la Odense. Cred c-o să vă placă. Nu-ţi 
mai trebuie nimic altceva după minunăţiile astea, credeţi-mă! 

Martina a vărsat jumătate din ele în palmele nerăbdătoare ale 
Carolinei, apoi, fără nicio ezitare, amândouă au dat câte una pe 
gât. Aveau un gust neobișnuit - ca de migdale, dulceag - și 
Caroline a întrebat unde urmau să meargă diseară. 

Martina se pregătea să scape de ea - intenţiona să treacă pe 
la sora ei mai târziu - dar nu-și găsea cuvintele. A simţit o 


VP - 105 


ameţeală bruscă. Martina s-a clătinat ca și când se ridicase prea 
iute, pierzându-și echilibrul și coerenţa. A izbucnit în râs și a dat 
să se-ndrepte. Cyn îi vorbea - se asigura că e-n regulă - dar deja 
vocea ei suna înfundat și părea să vină de foarte departe. O 
mână o ţinea de braţul pe care și-l simţea dintr-odată teribil de 
greu, de fapt își simţea greu tot trupul. Ce naiba se întâmpla? 
lar apoi a văzut-o pe Caroline prăbușită cu faţa-n jos pe podeaua 
dubei. Cum ajunsese acolo? Ce se... 
Și brusc s-a făcut întuneric. 


50. 


Helen a avut grijă să ajungă prima la serviciu. După ce se 
abandonase complet sentimentelor, alături de Mark, cu o zi 
înainte, o cuprinseseră ulterior îndoielile. Reticenţa ei uzuală - 
ca un cerc închis - îi dădea târcoale din nou. A încercat s-o 
respingă - hotărâtă să nu-i mai cedeze de data asta - dar nu era 
sigură ce mutră va face când îl va revedea prima oară pe Mark, 
drept care a venit devreme, ca să aibă răgaz să se pregătească. 

Mark a sosit la timp și a trecut direct la treabă. Majoritatea 
echipei se afla deja pe metereze. Helen i-a aruncat pe furiș o 
privire lui Mark, întrebându-se dacă mai remarcase și altcineva 
că arăta mult mai bine în aceste ultime zile. Slăbise, îi revenise 
culoarea în obraji și tot acel aspect de om bântuit dispăruse cu 
desăvârșire. Helen se întreba dacă se vor învârti politicos tot 
restul zilei pe vârful picioarelor în jurul schimbării subtile 
intervenite în relaţia lor, numai că Charlie a scos-o rapid din 
starea asta. S-a prezentat la prima oră, s-o pună pe Helen la 
curent cu ultimele noutăți. 

Helen apelase la vechiul ei truc - să-l ţii pe suspect în 
custodie până faci rost de un mandat de percheziţie - astfel 
încât Hannah Mickery să nu aibă timp să-și construiască 
apărarea ori să distrugă dovezi. li ridicaseră calculatorul - 
chestie care o scosese din pepeni - și mai toate agendele, 
jurnalele și alte hârtii. Nu se puteau atinge de dosarele ei, 
evident - acestea erau confidenţiale - dar existau modalități de 
a obţine informaţii despre pacienţi, dacă-ţi puneai mintea. Insă 
asta rămânea s-o facă mai târziu. 


VP - 106 


Un lucru apărea cât se poate de limpede de la bun început. 
Știa al dracului de multe despre aceste crime. Decupase toate 
articolele despre moartea lui Sam, Ben, Marie și Anna, însoțite 
de fotografii. Și nu doar acelea adunate din ziarele locale (care 
le preluaseră, la rândul lor, de pe Facebook, din albumele de 
absolvire etc.). Nu, era vorba de fotografii cu Amy și Peter pe 
care le făcuse ea însăși după crime. Helen a găsit, de 
asemenea, numărul de telefon al lui Amy mâzgălit în agenda ei. 
Cum se face că avea acest număr dacă nici n-o cunoscuse pe 
Amy și, potrivit mărturiei sale, nici nu avusese vreodată prilejul 
să discute cu ea? 

Deţinea detalii referitoare la slujba lui Peter, mai multe adrese 
de e-mail și, în mod cu totul surprinzător, programul său de 
lucru, deși, agasantă treabă, acesta se referea la perioada de 
după reîntoarcerea lui la serviciu și, prin urmare, nu putea fi pus 
nicicum în legătură cu răpirea lui. 

Computerul a fost o nucă mai tare. O rugaseră pe Hannah să 
le spună de bunăvoie parola, dar ea refuzase, și au fost astfel 
nevoiți să recurgă la artileria grea. Lumea își închipuie că toate 
chestiile astea sunt sigure, însă nu sunt, și chiar dacă ar fi 
trebuit teoretic să aștepte hârtiile oficiale, Helen a luat 
hotărârea să grăbească lucrurile, iar băieţii de la IT au pătruns 
rapid în sistemul ei. 

Charlie fusese responsabilă cu toată alergătura, iar acum s-a 
așezat lângă Helen, care naviga prin fișierele de pe laptopul 
MacBook Air al lui Hannah. Majoritatea erau chestii banale - de 
serviciu și de casă - dar o adevărată comoară stătea pitită în 
umbră. Departe de ochii iscoditori, în Finder-ul computerului se 
afla un fișier parolat, denumit pur și simplu „B”. Foarte ispititor - 
și nu le-a luat mult să-l deschidă. 

Helen a rămas înlemnită în scaun când a văzut ce conţinea. O 
transcriere cuvânt cu cuvânt a declaraţiei pe care i-o dăduse 
Amy atunci când se aflase în custodie. Lui Helen nu-i venea să-și 
creadă ochilor. A făcut click pe icon-ul RealPlayer care se găsea 
în același fișier „B” și cele mai negre presimţiri i s-au adeverit. 
Acolo era materialul video, filmat impecabil, cu Amy care-i 
dădea traumatizată declaraţia lui Helen. Indiferent cine era - 
indiferent ce era - Hannah avea fără îndoială un poliţist de 
partea ei. Un poliţist care-i furnizase această filmare. Dar cu ce 
scop? 


VP - 107 


Charlie a pufnit zgomotos. Ancheta tocmai făcuse un 
important, dar posibil devastator, pas înainte. Era vorba de 
corupţie? De o înțelegere secretă? Sau vreun ofițer de poliție era 
cumva implicat în aceste omoruri? 

— Închide-l. Și nicio vorbă nimănui. 

Charlie a dat afirmativ din cap, iar Helen s-a ridicat și s-a dus, 
în liniște, discret, să discute cu superiorul ei. 


51. 


Avea o ceață pe creier. S-a chinuit să se ridice în picioare, 
ameţită, dârdâind. Vederea îi era tulbure în continuare, dar 
simţea umezeala din jur, iar frigul îi pătrunsese direct în oase. 
Unde se afla? 

Încet-încet i-au apărut în minte imagini - dar fiecare din ele 
parcă o înjunghia asemenea durerilor de cap ale celei mai 
cumplite mahmureli și a trebuit să se așeze la loc. Podeaua era 
dură și nemiloasă. Își amintea duba, pe Cyn, pe Caroline... S-a 
uitat la ceas și nu i-a venit să creadă. Chiar dormise mai mult de 
douăzeci și patru de ore? 

Un zgomot de vărsătură a făcut-o să ridice capul. Și iat-o pe 
Caroline. Tocmai vomitase și acum plângea în propria ei vomă. 

Vino-ţi în fire! Trezește-te! Dar nu era un vis. Era ceva mult 
prea bizar ca să nu fie real. Cyn o adusese aici? Unde era Cyn? 
Martina a strigat, dar nu i-a răspuns decât ecoul surd. Se aflau 
într-un fel de beci - cu bolta de cărămidă luminată slab de un 
felinar vechi. Mizer și dărapănat - o pivniţă uitată a vreunei case 
bogate pesemne. N-avea nicio noimă. Nimic din toate acestea n- 
avea nicio noimă. 

Ușa era închisă pe dinafară. Solidă, metalică, dar a început 
totuși să bată în ea. A tot bătut până când a simţit că-i ard 
mâinile și-i crapă capul de durere - și s-a lăsat să cadă înfrântă 
la pământ. 

— Caroline? 

A strigat-o, dar n-a primit niciun răspuns. Atunci s-a ridicat de 
jos și s-a dus către ea. Indiferent ce se-ntâmpla, măcar erau 
împreună. În drum, Martina s-a împiedicat de ceva tare, care s-a 


VP - 108 


dus învârtindu-se pe podea. Ea a ţipat de durere, după care a 
sesizat că aproape călcase pe altceva - un telefon mobil. 

Martina l-a ridicat de pe jos. Nu era al ei și nu părea să-i 
aparţină nici Carolinei. A apăsat pe un buton și o licărire verzuie 
lugubră a însuflețit ecranul. Aveţi un mesaj nou. 

Din obișnuinţă, Martina a dat OK. 

Lângă acest telefon se găsește un pistol. Are un singur glonț. 
Pentru Martina sau pentru Caroline. Împreună trebuie să 
hotărâți cine trăiește și cine moare. Numai prin moarte vă veți 
câștiga libertatea. Nu există izbândă fără sacrificiu. 

Asta era tot. Privirea Martinei s-a îndreptat spre obiectul în 
care dăduse cu piciorul. Un pistol. Era chiar un blestemat de 
pistol. 

— Tu ai făcut asta? s-a răstit la Caroline. Asta consideri tu că-i 
o glumă bună? 

Dar Caroline doar a clătinat din cap și a zis pe un ton 
plângăretț: 

— Ce vrei să spui? Nu știu ce... 

Moment în care Martina i-a aruncat telefonul. 

— Asta. 

Caroline a luat agitată telefonul. Îi tremurau mâinile citind 
mesajul. Apoi telefonul i-a căzut din mână, zdrăngănind pe 
podea, iar ea și-a lăsat capul în piept și a început să plângă cu 
hohote. Martina era dezgustată - nu încăpea nicio îndoială, 
Caroline nu știa nimic. 

Martina vedea cum îi îngheaţă răsuflarea în faţa ochilor. Se va 
lăsa frigul și mai tare în acest mormânt? Aveau să moară 
congelate înainte să le găsească cineva? 

Viaţa ei nu trebuia să se încheie așa. Trecuse prin prea multe 
ca să moară în hruba asta umedă și plină de mucegai. 

Incet, în lumina chioară și tremurată, ochii Martinei s-au oprit 
asupra pistolului. 


52. 


Era ţinută sub observație. 
O dubă Transit stătea parcată în același loc de zile-n șir. Insă 
nu se vedea nicio mișcare prin preajmă. Avea sigla unor 


VP - 109 


instalatori pe o latură, dar nu zăreai picior de instalator pe-acolo 
și, de altminteri, ea căutase pe internet numele companiei, iar 
aceasta nu exista. Fusese nevoită să se folosească de noul 
telefon mobil inteligent, deoarece computerul ei se afla tot la 
poliție. 

Hannah Mickery studia cu atenţie duba printre draperii. Se 
uitau și ei la ea în clipa asta prin geamurile fumurii și făceau 
poze? Sau era ea paranoică doar? 

Se perindase atâta lume prin casă în timpul percheziţiei, încât 
era aproape cu neputinţă să stai cu ochii pe toţi. Ar fi avut 
vreme să instaleze microfoane? După plecarea lor, Hannah a 
cercetat toate ascunzătorile posibile. N-a gasit nimic. Așa ceva 
se practica pe vremea Războiului Rece, nu era stilul sticleţilor de 
rând. 

Dar merită să fii precaut atunci când sunt atâtea-n joc. 

La ora asta, vaca aia obraznică de Grace i-a devalizat deja 
laptopul. Probabil c-ar fi trebuit să le dea parola, dar de ce să 
nu-i facă să transpire un pic? Oricum, de-acum știau. Va fi greu 
să pretindă că-i vorba de interes profesional sau chiar să-și 
ceară scuze pentru curiozitatea macabră. Dar aveau ceva 
concret cu care s-o poată acuza? Sigur că nu. 

Insă trebuia să fie atentă. Miza crescuse foarte tare și o 
singură greșeală putea duce totul de râpă. Atâta gândire și plan 
intraseră în toată povestea asta. Ar fi o crimă s-o dea în bară 
acum. 

Se lăsa întunericul. Nu va mai dura mult. Erau oare capabili 
să-i intercepteze convorbirile telefonice? Dacă au putut s-o facă 
și cei de la News of the World... 

Spera că ascultaseră. Abia avea să-i fie mai ușor. Mai ușor să 
scape. Hannah a simţit un fior de emoție - când soarta partidei 
atârna în balanţă, toate mutările erau palpitante. 


53. 


Caroline și-a strâns genunchii la piept ca să se apere de frig, 
dar nu se putea opri din tremurat. De frig dârdâia oare? Sau de 
frică? Caroline nu reușea să-și mai dea seama. Toate-i 
scăpaseră de sub control. Habar n-avea dacă e noapte sau zi. 


VP - 110 


Nicio idee de cât timp stăteau închise. Nu știa cu ce greșiseră 
sau din ce cauză se află aici. Știa doar că e un chin insuportabil. 

O durea stomacul de foame, avea gâtlejul pârjolit și îngheţase 
până-n măduva oaselor. Când a închis ochii, forme ciudate au 
prins a dănţui în beznă - desene multicolore ce se preschimbau 
în fluturi, păsări și chiar curcubeie, începea să aibă halucinaţii. Îi 
ceda organismul? Dacă avea noroc. Poate că i se deșira mintea, 
o aștepta o lentă afundare în paranoia și demenţă. Doamne, ai 
milă, nu asta! 

La început, au încercat să ţină foamea la distanță mâncând 
furnici. Caroline fusese pe stop și sângele ei menstrual se 
închegase pe jos într-un colţ. Lipicios și dulceag, atrăsese 
insectele, iar ea și Martina se-mbulziseră să le culeagă. Cu o zi 
sau două înainte, înhățase un gândac, iar crănţănitul lui o 
înfiorase când l-a strivit în gură. Dar hrana se isprăvise acum. 
Nu le mai rămânea decât putoarea oribilă. Frigul îngrozitor. Și 
singurătatea. 

Oare le căuta într-adevăr cineva? Cine să simtă lipsa unor 
escorte? Martina trăia foarte retrasă și abia dacă avea câţiva 
prieteni. Caroline avea o colegă de apartament - o fată pe nume 
Sharon, venită din Macclesfield - dar n-o putea considera 
prietenă. l-o fi trecut prin cap să sune la poliţie sau s-o fi 
mulțumit să dea anunţ pentru o nouă colegă? Mai degrabă a 
doua variantă - Sharon nu era de acord cu ce făcea Caroline 
pentru bani și ar fi profitat bucuroasă de ocazia de a scăpa de 
ea. Probabil chiar acum îi elibera camera. Târfa! 

Martina avea o soră, dar or fi fost apropiate? Caroline habar n- 
avea. Pentru prima dată după ani de zile, îi era dor de familia ei. 
Fugise de-acasă din motive întemeiate - chiar dacă nimeni nu 
recunoscuse vreodată - dar regreta amarnic acum. Maică-sa era 
nepricepută, însă nu și rea, iar taică-su - ei bine, nu era el făcut 
să fie tată sau soț - dar nu-i voia nici el răul. De ce nu-i mai 
contactase? Trecuseră aniversările lor de șaizeci de ani, 
trecuseră Crăciunuri, Paști, o mulţime de prilejuri să le întindă o 
mână și să încerce o împăcare, dar ea nu mișcase nici măcar un 
deget. l-ar fi cerut părinţii socoteală pentru fuga din miez de 
noapte? Ar fi fost scârbiţi de stilul ei de viaţă actual? 

Caroline a simţit o undă de furie și a înţeles exact de ce nu-i 
mai căutase deloc. Pentru că-i considera vinovaţi. Că n-au băgat 
de seamă. Că n-au protejat-o. Neglijenţa lor continua s-o irite și 


VP - 111 


de aceea era singură pe lume. De aceea n-o căuta nimeni acum. 

Aveau oare ea și Martina ceva - sau pe cineva - pentru care 

merita să trăiască? Cât de apropiată era Martina de sora ei? Îi 

venea s-o întrebe, dar n-avea niciun rost. Nu era un concurs. 
Sau era? 


54. 


După cum era de așteptat, inspectorul-șef Whittaker n-a fost 
deloc încântat de vești. 

— Ce mama dracului vrei să spui? Că un politai i le-a dat? 

Natura macabră a crimelor necesitase un embargou absolut 
în materie de informaţii. Evening News și alte două ziare 
naţionale remarcaseră creșterea numărului deceselor din oraș și 
scotoceau după detalii noi, dar nimeni nu-l ghicise deocamdată 
pe nevăzutul păpușar care orchestra aceste crime teribile. 
Legiștii și restul personalului auxiliar nu știau de ultimatumul 
fatal care li se dădea victimelor. Accesul la acele informații - 
telefoanele, discuţiile filmate și transcrierile - fusese strict 
restricţionat. Evident că Whittaker și Helen știau, la fel ca Mark, 
Charlie și încă vreo doi polițiști din nucleul echipei, dar cam 
aceștia erau toţi. Prin urmare, dacă nu cumva vreun ofițer de la 
baza de date primise vreun pont cu privire la aceste informaţii, 
sau dăduse peste ele din întâmplare, sursa scurgerilor trebuia 
căutată printre cei foarte apropiaţi. Whittaker a fost cât se poate 
de clar. Trebuia ca toţi membrii echipei să fie luaţi la bani 
mărunți, în căutarea unor eventuale dovezi de corupţie sau 
complicitate. Treaba se cerea făcută la rece și cât mai repede 
posibil. 

Helen a avansat repede. In prezent, nu se mai foloseau benzi 
sau minidiscuri cu interviurile - toate aceste chestii perimate 
dispăruseră de mult. Materialul filmat se înregistra acum direct 
printr-o reţea digitală securizată. Odată încheiat interviul, 
fișierul digital era apoi criptat și încărcat pe serverul lor 
securizat. Inregistrările și transcrierile stocate puteau fi accesate 
numai de utilizatorii care aveau permisiunea. Nu exista decât o 
singură sursă - serverul - și oricine o accesa lăsa urme. 


VP - 112 


Interviul filmat fusese vizionat de nenumărate ori în cadrul 
anchetei și Helen a derulat o lungă listă a acestor vizionări 
odată ce a început să sape în istoricul accesărilor. Însă doar de 
trei ori se descărcase sau copiase materialul pe DVD sau pe 
vreun stick de memorie. lar la două dintre aceste ocazii luase 
parte și Helen - mai mult de-atât, încă avea în posesia ei 
materialele descărcate. Rămânea, așadar, o singură descărcare 
neautorizată. Era imposibil să-ţi ștergi urmele la astfel de chestii 
fără să distrugi fizic serverul, iar acolo apărea negru pe alb: 
„Miercuri, 11 ianuarie, ora 16:15". 

Era puţin probabil să fi fost vreun ofiţer de la baza de date, 
pentru că ei luaseră parte la o acţiune cu caracter industrial în 
ziua aceea, dar se prea poate ca asta să-l fi determinat pe hoţ 
să aleagă tocmai acea zi. Whittaker se afla în concediu, iar 
Helen petrecuse toată după-amiaza în laborator. Membrii mai 
puţin importanţi ai echipei umblaseră din casă-n casă în ziua 
aceea (Helen trebuia să verifice temeinic), așadar, rămâneau 
doi polițiști care erau la curent, care se aflau în clădire și aveau 
acces la serverul securizat: Mark și Charlie. 

e 

Helen își trăgea palme. Ar fi trebuit să anuleze prânzul cu 
Mark, să inventeze vreo scuză, dar el o prinsese pe picior greșit. 
Nu putea să dea înapoi fără să-l jignească sau să-i trezească 
suspiciuni prin comportamentul ei, așa că acceptase. El s-a 
referit, în glumă, la tot efortul depus ca s-o impresioneze, și 
atacau acum niște bucatini cu creveţi într-o tăcere totală. Helen 
sesiza perfect dezamăgirea și jena lui Mark - visul lui la o noapte 
de amor pasional se dusese pe apa sâmbetei - dar îi era peste 
puteri să se gândească la altceva. Afară de cazul în care lui 
Helen îi fila o lampă, era foarte probabil că ori Charlie, ori Mark 
își trădase colegii la modul cel mai dezgustător și dezvăluiseră 
informaţii despre anchetă cuiva din afară. Dacă un poliţist 
corupt voia bani, oferea informaţii presei. Prin urmare, aici era 
vorba de altceva. Şantaj. Sex. Sau ceva mai sinistru. 

Helen era sfâșiată în două. Ar fi vrut să-i vorbească pe șleau, 
dar asta ar fi însemnat să-și pună pielea-n joc. Acum era vorba 
de o anchetă internă și, dacă împărtășea informaţii unui 
„Suspect”, devenea ea însăși coruptă. Prin urmare, și-a mușcat 
limba și s-a rezumat la a face conversație politicoasă. 


VP - 113 


Au lăsat baltă mâncarea destul de repede și au trecut în 
sufragerie. Helen s-a dus lângă polita de deasupra căminului. 
Pozele cu familia fericită și cu fosta soţie dispăruseră de mult. 
Mai rămăseseră doar nenumărate fotografii înfățișând o fetiță 
blondă cu o tunsoare bob drăgălașă și un zâmbet larg. 

— Ea este Elsie. 

— Câţi ani are? 

— Șapte. Stă la maică-sa. Nu departe de aici. 

Dar evident prea departe în opinia lui Mark. Helen i-a mai pus 
câteva întrebări, arătându-se interesată, iar Mark a răspuns cum 
numai un părinte mândru o poate face. Povestea realizărilor și 
pasiunilor lui Elsie. Istorioare despre sensibilităţile și prostiile ei. 
Era greu să-l asculţi - se vedea foarte limpede ce tare îl afectase 
despărțirea de fiica lui. In urmă cu un an era un poliţist realizat, 
cu o soţie iubitoare și un îngeraș de fetiță care-l sorbeau din 
ochi. Acum pierduse totul în favoarea unui alt bărbat - iubitul 
soţiei sale, Stephen. Relaţia lor pusese capăt căsniciei și, cu 
toate acestea, Mark era cel care rămăsese pe dinafară. Fusese 
rănit - rănit adânc de tot - de cineva care tratase cu mare 
ușurință jurămintele de căsătorie. Ei îi revenise totul. El se 
alesese cu un apartament închiriat și cu vizite o dată la două 
săptămâni. 

Helen și-a dat toată silința să-l încurajeze, dar o voce 
interioară o îndemna în permanenţă să plece. Să fugă de acest 
bărbat care se vedea clar că este pe cale de a se îndrăgosti de 
ea. In cele din urmă, Mark s-a mai liniștit. Recunoscător că-i 
ascultase vorbăria, a mângâiat-o ușor pe obraz - o mulţumire 
mută și duioasă. A încercat apoi s-o sărute. 

Helen s-a pomenit îndreptându-se către ieșire. Mark a urmat-o 
în fugă, cerându-și iertare. Când ea a deschis ușa, dând să iasă, 
el a apucat-o de braț s-o tragă înăuntru. Helen s-a smucit de 
parcă ar fi ars-o. 

— Helen, te rog, dacă te-am jignit cumva..., s-a bâlbâit Mark. 

— Nu te milogi, Mark. Nu-i demn de tine. 

— Nu pricep ce se-ntâmplă. 

— Nu se-ntâmplă nimic. 

— Am crezut că eu și cu tine... că noi... 

— Te-ai înșelat. Am făcut sex. Asta-i tot. 

— Îmi dai papucii? 

— Nu fi așa copilăros. 


VP - 114 


— Cum rămâne atunci? Credeam că mă placi. 

Helen a ezitat, străduindu-se să-și aleagă cu grijă cuvintele. 

— Mark, ţi-o spun doar o dată și te rog să mă asculţi. Să nu te- 
ndrăgostești de mine, da? Nu-mi doresc așa ceva și nu ţi-o 
dorești nici tu. 

— Dar de ce? 

— Să n-o faci și gata. 

Și cu asta, Helen a plecat. Coborând scările, îi venea să-și dea 
cu pumnii în cap pentru că acționase așa de prostește. Primul 
instinct fusese cel bun - n-ar fi trebuit să vină aici niciodată. 


55. 


Charlie Brooks a căscat și s-a întins. Încheieturile i-au trosnit 
cu putere - șezuse în aceeași poziţie prea mult. Luase decizia să 
se miște mai des, să se întindă, să facă gimnastică... și în clipa 
următoare a dat cu capul de tavanul metalic scund. 

Charlie ura supravegherea. Spaţiu închis, mâncare pe sponci 
și proximitatea polițiștilor de sex masculin care ori o plăceau, ori 
erau certați cu igiena, ori amândouă. Câteodată dădea 
rezultate, dar aveai mereu senzaţia că adevărata și palpitanta 
viață de poliţist se petrece în altă parte. N-ar fi putut Helen să-și 
găsească vreun alt papiţoi pentru treaba asta? Moralul i-a scăzut 
și mai tare când s-a uitat la sergentul Grounds, care-și storcea 
cu naturaleţe un coș. 

Charlie avea impresia clară că e pedepsită - deși n-ar fi putut 
spune din ce cauză. Helen se arătase recent foarte rece cu ea. 
Charlie fusese tentată de mai multe ori s-o întrebe direct care 
era problema, însă dăduse înapoi în ultimul moment, temându- 
se să nu pară cumva paranoică. Dar senzaţia persista. Intr-un fel 
sau altul o călcase pe bătături pe Helen și probabil că trebuia 
să-și ispășească greșeala supraveghind casa lui Mickery. 

Hannah Mickery nu ieșise din casă aproape deloc după 
eliberarea din arest. Vreo două drumuri până la magazinul din 
colţ și la chioșcul de ziare, nimic altceva. Nu vorbise niciodată la 
telefonul fix, iar convorbirile ei pe mobil fuseseră scurte și 
banale. Era evident că nu voia să lase norul suspiciunii să-i 
perturbe viaţa profesională, așa se explica vizita unei cliente. 


VP - 115 


Stăteau înăuntru amândouă de vreo oră deja, iar Charlie se 
întreba oare despre ce încurcătură sentimentală, nesiguranţă 
sau păcat minor discutau. 

Apoi a observat dintr-odată mișcare. Charlie și-a îndreptat 
spatele și și-a poziţionat mai bine camera foto. Dar a fost 
dezamăgită. Era doar clienta care ieșea de la ședintă, 
adăpostindu-se de răpăitul ploii sub o umbrelă galbenă și 
„veselă”. Charlie s-a lăsat înapoi în scaun nemulțumită și a 
urmărit-o cu privirea. 

Trebuie să fii dus rău cu pluta ca să porţi așa o costumație, și- 
a zis Charlie tăioasă. Basc violet și manta de ploaie roșie - unde 
se credea, în vreun videoclip al lui Prince? Și tocurile. Alea erau 
tocuri de stripteuză, pur și sim... 

Atunci a observat Charlie că femeia care tocmai ieșise din 
casă nu purta tocuri. Avea niște balerini. 

Charlie a ieșit cât ai zice pește din dubă, trimițându-l în casă 
pe Grounds, în timp ce ea a pornit după clientă. S-a apropiat de 
ea cu pași rapizi, dar discreţi, însă, când le mai despărţeau doar 
vreo 35 de metri, femeia a întors puţin capul. A durat doar o 
fracțiune de secundă, dar suficient pentru ca Charlie să fie 
sigură că era Mickery îmbrăcată cu hainele clientei sale. Mickery 
a rupt-o la fugă și Charlie a pornit imediat după ea, cu gândul la 
Helen, care s-ar face foc și pară dacă ar pierde-o. 

Charlie avea impresia că va fi o urmărire ușoară, dar Mickery 
se pricepea, nu glumă. A traversat ca din pușcă strada 
aglomerată, fără să ezite, găsindu-și cumva un culoar printre 
mașinile care veneau cu viteză. Charlie o urmărea, hotărâtă să 
nu se lase, dar automobilele care frânau în faţa ei o încurcau la 
fiecare pas. 

Au cotit pe o străduță lăturalnică. Le despărțeau cam vreo 
sută de metri acum și, fiindcă nu se circula pe această stradă 
liniștită, Charlie a început încet-încet să-și ajungă din urmă 
prada. Optzeci de metri, șaizeci, cincizeci. Tot mai aproape. 

În faţă se zărea o arteră circulată. Hannah Mickery a ajuns 
prima și a traversat-o în viteză. Bascul îi zburase de pe cap și 
pletele șaten-roșcate îi fluturau în vânt. A ajuns pe celălalt 
trotuar și, fără să stea o clipă pe gânduri, a dispărut pe ușile 
primitoare ale centrului comercial Marlanas. Charlie a urmat-o 
după câteva secunde. 


VP - 116 


O mare de elevi, plictisiţi și cu chef de flirt. Un agent de pază 
care se scobea în dinţi. Doi băieți cam nătângi în tricouri cu 
Saints". Și nici urmă de Mickery. 

Apoi o sclipire șaten-roșcată. Pe scara rulantă din celălalt 
capăt. Charlie s-a lansat în urmărire din nou, ocolind în viteză 
jardiniere și copii mici. Sus, sus, tot mai sus - simţea cum îi iau 
foc plămânii de efort. Impingând la o parte un mocăit cam 
tomnatic, Charlie a ţâșnit la mezanin. 

Mantaua roșie. Dispărând în Topshop. Nu mai avea pe unde 
să iasă de-acolo. Charlie s-a năpustit înăuntru, cu legitimaţia de 
poliţist deja la vedere, iar agenţii de pază începeau să se 
dezmeticească. In sfârșit, Charlie avea s-o poată privi pe Helen 
în ochi - și să-i ofere un premiu substanţial. 

Numai că greșise mantaua roșie. Culoarea bună, purtătorul 
greșit. O femeie singură, ieșită la cumpărături, pomenindu-se 
înhăţată fără menajamente de o polițistă lac de sudoare. 

— Ce mama dracului înseamnă asta? 

— Futu-i! 

Charlie se îndepărta deja de victima sa uluită. L-a abordat pe 
agentul de pază cel mai apropiat. 

— Aţi văzut o femeie într-o manta roșie trecând în fugă pe- 
aici? A văzut CINEVA o femeie într-o manta roșie? 

Charlie s-a uitat la marea de chipuri lipsite de expresie, știind 
deja că-i zadarnic. 

Mickery scăpase. 


56. 


Nu se mai urniseră din loc de zile întregi. Erau frânte, zdrobite 
de disperare. Moartea prin inaniţie urma să le fie salvarea - era 
evident că n-aveau cum să scape. 

Caroline fusese slabă ca un ţăr de la bun început. Acum arăta 
ca o victimă a foametei, cu niște coaste care amenințau să-i 
iasă prin piele dintr-un moment în altul. Martina era mai bine 
făcută decât Caroline și, chiar dacă nu mai pusese nimic în gură 
de-atâta timp, s-a chinuit să se ridice totuși în picioare. 

— Hai să mai încercăm o dată. 


10 Porecla echipei de fotbal Southampton FC. 
VP - 117 


Martina s-a străduit să-și insufle energie și speranţă în glas, 
dar Caroline a scos doar un geamăt. 

— Te rog, Caroline, trebuie să mai încercăm o dată. 

Caroline a ridicat capul, să vadă dacă Martina vorbea serios. 
Totul era zadarnic, de ce să se mai chinuie? Ușa nu cedase 
niciun milimetru, cu toate loviturile lor. Aveau umerii plini de 
vânătăi și unghiile rupte. Nu mai rămăsese nimic de făcut. 

— Ne-ar putea auzi cineva. 

— Nu e nimeni acolo. 

— Trebuie  să-ncercăm. Te rog, Caroline, nu sunt încă 
pregătită să mor. 

O lungă tăcere, după care, încet, fără nicio tragere de inimă, 
Caroline și-a ridicat corpul chinuit de pe jos. Să disperi era mai 
la îndemână decât să speri. Speranţa era crudă - îi promitea 
Carolinei lucruri pe care ea se temea că nu le va mai trăi 
niciodată: dragoste, căldură, confort, fericire. Nimic din toate 
acestea nu era cu putinţă - doar visuri și nimic altceva - câtă 
vreme se afla îngropată de vie în acest mormânt. Tot ce-și 
dorea Caroline acum era să fie lăsată-n pace în deznădejdea ei, 
iar dacă putea să-i închidă gura Martinei atacând ușa preţ de 
câteva minute lipsite de sens, cu atât mai bine. 

Lăsându-se în voia sorții, s-a năpustit cu toată viteza spre ușă 
și s-a izbit de ea. Durerea era atroce - o senzaţie ca de arsură 
mistuitoare în umăr, care s-a transformat încet într-o durere 
surdă și sadică. S-a întors mânioasă. 

— Păi n-ai de gând să mă aj... 

Glasul i s-a frânt la vederea Martinei care ţinea pistolul 
îndreptat spre ea. Fusese trasă pe sfoară. Cățeaua asta 
prefăcută o trăsese pe sfoară. 

— Îmi pare sincer rău, a bâiguit Martina, după care a apăsat 
pe trăgaci, închizând ochii, ca să nu vadă oroarea. Zgomotul 
împușcăturii a răsunat cu ecou între pereţii de cărămidă. 

Dar nu s-a auzit niciun urlet. Niciun zgomot de carne 
sfârtecată. Doar bufnetul surd al glonţului care s-a-nfipt în ușă. 
Greșise ţinta. 

A apăsat pe trăgaci iar și iar, cu toate că știa bine că nu 
existase decât un singur glonţ. O singură șansă de salvare. 

Caroline a tăbărât pe ea, doborând-o la pământ. S-au luptat 
aprig pe jos, însă Martina fusese prinsă pe picior greșit și 
Caroline a trecut iute deasupra. Genunchii ei apăsau cu putere 


VP - 118 


pe pieptul Martinei, după care s-au distanțat ca să-i imobilizeze 
braţele. lar degetele însângerate și jupuite ale Carolinei se 
strângeau acum în jurul gâtului Martinei. 

Apăsa cu sălbăticie, scăpată de sub control. Dar era 
victorioasă. Și ţipa și urla de bucurie sugrumând-o pe tânăra 
prostituată. 

Câștigase. 


57. 


— Unde este? a strigat Charlie. 

Martha Reeves stătea calmă pe un scaun din sufragerie, 
îmbrăcată cu un capot de-al lui Mickery. Cu toate că risca să fie 
pusă sub acuzare, nu părea să regrete nimic. In opinia ei poliţia 
greșise și hărțuia pe nedrept o femeie nevinovată, iar dacă ea 
fusese-n măsură s-o ajute, de ce să n-o fi făcut? 

— E anchetată ca suspectă de crimă. Și isprava dumitale te 
face complice. Știi cât primești pentru așa ceva? Zece ani. Zece 
ani cu smardoaicele la Holloway”. 

Privire rece, tăioasă, sfidătoare. 

— Și aici ce cauţi, de fapt? 

— Ei, asta-i bună, doar nu vă aș... 

— Ce ești? Vreo perversă? Vreo dependentă? Care-i păcatul 
ăla care se cere așa de tare corectat, încât ești dispusă să-i 
plătești 300 de lire pe oră acestei impostoare? 

Sergentul Grounds a profitat de acest moment ca să iasă 
afară. Nu-i plăceau scenele și Brooks părea s-o ia razna complet. 
N-ar fi putut spune cui folosește. Orice-ar fi fost, n-avea să-i 
ducă nicăieri, așa că s-a folosit de prilej să se conecteze prin 
stație și să vadă dacă alţi colegi avuseseră mai multă baftă. 

Apelul se răspândise, toate echipajele libere dăduseră fuga în 
zonă, dar nici urmă de Mickery. Un voluntar cu ochi ageri găsise 
o manta roșie abandonată într-un tomberon chiar lângă centrul 
comercial Marlands, dar asta era tot. Dispăruse complet. 
Înjurând în barbă, Grounds s-a întors în casă. 

— Are dreptul să facă asta? s-a răstit Martha la Grounds. 

Charlie îi scotocea preocupată prin poșetă. 


11 închisoare londoneză pentru femei. 
VP - 119 


— Da, domnule. Când o apucă panadaliile, cel mai bine-i să nu 
te bagi. 

Ambele femei l-au privit încruntate. Telefon mobil, ruj, 
BlackBerry, un prezervativ, șerveţele, o legătură de chei cu o 
poză de familie surăzătoare înrămată în plastic ieftin, dulciuri, 
un alt prezervativ... 

— Măritată? 

Un prim moment de ezitare din partea Marthei. Însă Charlie îi 
umbla deja prin lista de contacte de pe telefon. 

— Adam? Nu? Atunci Chris? Colin? David? Graham? la să- 
ncercăm la Graham... 

Și a apăsat butonul de apel. 

— Tom. Îl cheamă... Tom. 

Charlie a anulat apelul. 

— Ştie că te afli aici, nu-i așa? 

Martha și-a privit pantofii. 

— Mda, mă gândeam eu. Bine. Hai să-l sunăm să vină să te ia 
și să te ducă așa... 

— Destul. 

— Sună. 

— Am spus DESTUL! 

— Hai, Tom, răspunde! 

— La Valley. 

— Poftim? 

— A zis că se duce... la Valley. 

Glasul nedumerit al lui Tom se auzea deja din difuzorul 
telefonului, dar Charlie a închis. 

— Continuă. 

— Nu știu exact unde - dara spus că se duce la Bevois Valley 
și că dă o fugă doar până acolo și-napoi. Că nu lipsește mai mult 
de o oră. 

Charlie a zbughit-o pe ușă direct la mașină. Grounds n-avea 
decât să nu fie de acord cu metodele ei, dar nimeni nu putea 
spune că nu dădeau rezultate. Urmărirea era pe cale să se reia 
și să se-ndrepte spre punctul culminant. Mickery plecase în 
Bevois Valley - acolo unde se găsea Empress Road, faimoasa 
zonă roșie a Southamptonului. 


VP - 120 


58. 


Caroline se afunda tot mai adânc în infern. lar trupul inert al 
Martinei era demonul ei personal care o călăuzea. Oricât s-ar fi 
străduit să închidă ochii, să-ntoarcă spatele, să ţipe, să urle, să 
plângă și să jelească, nu reușea să acopere vuietul acuzaţiei 
mute a Martinei. 

Încă și mai groaznic era hohotul de râs. Râsul ticăloasei care 
pusese totul la cale. Le făgăduise ceva. Zicea că dacă una dintre 
ele... Caroline a continuat să plângă, dar i se uscaseră lacrimile 
acum. Nu mai avea nimic de oferit. 

Toată treaba fusese o escrocherie. Femeia spălase puţina de 
mult. Și Caroline? Caroline omorâse o fată. O fată nevinovată. Și 
care-i era răsplata? Moartea. 

Dacă s-ar sinucide? A simţit instantaneu cum o cuprinde o 
exaltare ciudată. A început să umble prin beci în căutare de 
mijloace. S-ar putea spânzura cu hainele Martinei... numai că n- 
avea de ce să se agate. Tavanul era neted, iar spațiul, 
nemobilat. Nu existau muchii ascuţite și niciun obiect care să 
poată fi transformat într-o armă. S-a pomenit scormonind 
nebunește în gaura glonțului - ieși de-acolo, nemernicule! - dar 
a renunţat repede și s-a abandonat din nou deznădejdii. 

Apoi, pe neașteptate, o cheie s-a răsucit în broască și ușa s-a 
deschis brusc. 

— Bravo, Caroline! 

O auzea, dar nu putea s-o și vadă. Pentru o clipă, Caroline a 
rămas înlemnită. Torţionara ei revenise și teama a paralizat-o. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. Mai era acolo femeia? Părea că 
nu, iar ea n-o mai auzea. Caroline s-a ridicat brusc în picioare și 
a pornit spre ușă. Dacă mai era pe-acolo, o să-i rupă dracului 
gâtul. Păzea! Dar apoi, în plin iureș spre libertate, Caroline s-a 
oprit. Şi a întors capul. 

Martina. Zăcea acolo, neclintită și ţeapănă. Veniseră două, iar 
acum pleca una singură. Caroline a zăbovit în prag. Câtă vreme 
rămânea înăuntru, era o victimă. Odată ce pășea afară, devenea 
o criminală. 

Dar avea oare de ales? Ca să trăiască trebuia să-și asume 
crima. Așa că a ieșit împleticindu-se. 


VP - 121 


Se afla la baza unei scări. De sus se revărsa lumina - printr-un 
soi de chepeng - orbind-o temporar. A șovăit din nou. O aștepta 
acolo sus cea care o răpise? Încet și ferm a urcat treptele care 
scârțâiau și a ieșit într-o mare de lumină. 

Era singură. Singură în mijlocul unei case dărăpănate. O casă 
mare. Neglijată și nedorită, exact așa cum fusese mereu și 
Caroline. Și totuși în clipa de faţă ea iubea nespus această casă. 
Pentru că era așa de luminoasă, de goală și de liberă. Putea să 
se plimbe în orice direcţie, fără teamă și fără constrângere. Îşi 
luase din nou soarta în propriile mâini. 

A început să chicotească. Apoi imediat râdea din toată inima - 
un râs sălbatic, aspru, dement. Supraviețuise! 

Râzând în continuare, s-a dus spre ușa principală. A tras tare 
de ea și a deschis-o, apoi a străbătut mica alee din grădină și a 
ieșit pe poartă, înapoi pe străzile agitate ale orașului. 


59. 


Charlie a ajuns în Bevois Valley în fix cincisprezece minute. Ar 
fi putut ajunge în zece cu girofarul și sirena pornite, dar așa 
ceva era exclus. Nu intenționau s-o sperie pe Mickery. Sergentul 
Grounds rămăsese să se ocupe de Martha Reeves, care era 
nervoasă la culme - nu-și permiteau să scoată din calcul 
posibilitatea ca ea s-o contacteze și s-o prevină pe Mickery. 

O descriere a suspectei fusese trimisă agenților aflați în 
patrulare și Charlie a trecut îndată la coordonarea operaţiunilor. 
Bevois Valley este o alăturare sărăcăcioasă de supermarketuri 
ieftine, parcele industriale și magazii. Nu-i prea întins și mulți 
dintre polițiștii locali se au bine cu târfele și narcomanii care și- 
au găsit adăpost acolo, profitând de numeroasele clădiri 
abandonate care sluțesc străzile. Veștile se răspândesc 
surprinzător de repede în această comunitate închisă și se 
dăduse deja sfară-n ţară. Un pont bun putea acum să relanseze 
cazul. Aveau șanse s-o prindă pe Mickery în flagrant? Charlie a 
simțit cum îi crește pulsul - emoția urmăririi făcea mereu să-i 
bată inima mai tare. Insă de data asta era la mijloc și altceva. O 
răfuială personală - n-avea s-o lase pe Mickery să-i scape și a 
doua oară. 


VP - 122 


Cinci minute. Zece minute. Cincisprezece. Și tot niciun semn. 
Pe la garaje și ateliere mecanice. Prin supermarketuri și 
dispecerate de taxi. Dar pretutindeni la fel - o privire aruncată 
fotografiei și un clătinat politicos din cap. 

Și dintr-odată gălăgie pe stradă. Strigăte de ajutor. O femeie 
care zăcea lată pe caldarâm. Charlie a ajuns în câteva secunde 
acolo și a găsit o fetișcană aflată într-o stare foarte proastă. Cu 
privirea pierdută, cu sângele șiroindu-i din rănile de pe faţă. Dar 
n-avea nicio legătură cu ea. O fată din cartier, băută, victima 
nemulțumirii iubitului său violent. În timp ce polițiștii în uniformă 
îl preluau pe infractorul care vocifera, Charlie și-a reluat 
vânătoarea. 

Douăzeci de minute. Treizeci. Și stația radio rămânea mută. 
Charlie și-a blestemat neșansa. Cum reușea femeia asta să se 
facă pur și simplu nevăzută? Era convinsă că Reeves n-o minţise 
în privința locului - fusese silită să-i smulgă cu cleștele 
informaţia - deci unde naiba era Mickery? S-a hotărât să-și mai 
acorde încă treizeci de minute, poate și mai mult. Ceva trebuia 
să iasă la iveală. 

S-a pornit ploaia. Ușurel la început, apoi cu stropi mari și grei, 
după care a început brusc să cadă grindina. In timp ce bucăţile 
de gheaţă îi ricoșau din părul ud fleașcă, Charlie și-a blestemat 
ghinionul. Dar lucrurile aveau să ia o turnură mult mai proastă. 

— Contramandează operaţiunea de căutare. 

Charlie s-a răsucit. Sosise Helen. Și nu părea deloc încântată. 

e 

Nu și-au vorbit pe drumul către secţia de poliţie. Niciun fel de 
explicaţie despre motivul contramandării, și nici admonestarea 
așteptată pentru pierderea suspectei principale (de două ori). 
Charlie nu știa ce se petrece și nu-i convenea deloc. Pentru 
prima dată în viaţă a înțeles cum te simţi când te saltă poliţia. 
Cum e să fii considerat suspect. Charlie își dorea din tot sufletul 
să vorbească, să-și alunge nervozitatea și să afle ce se 
întâmplă. Dar se vedea clar că nu e posibil. A continuat prin 
urmare să stea și să sufere în tăcere, imaginându-și sute de 
scenarii sumbre. 

Au străbătut tăcute sediul. Helen a solicitat o cameră de 
interogatoriu și și-a închis mobilul. Cele două femei s-au privit 
ochi în ochi. 

— De ce te-ai făcut polițistă, Charlie? 


VP - 123 


Futu-i, era de rău! Dacă așa suna prima întrebare, se afla în 
mare bucluc. 

— Ca să-mi aduc contribuţia. Să-i bag pe ticăloși la zdup. 

— Și crezi că ești o polițistă bună? 

— Bineînţeles. 

O lungă tăcere, după care: 

— Povestește-mi despre Hannah Mickery. Și despre cum ai 
lăsat-o să-ţi scape. 

Charlie n-avea de gând să protesteze. Trebuia să-și păstreze 
calmul, indiferent ce acuzaţii i se aduceau. Totul putea să 
depindă de asta. l-a povestit lui Helen cum a păcălit-o Hannah. 
Cum le-a scăpat. N-avea niciun rost să-nflorească povestea când 
deja se afla într-o încurcătură serioasă. 

— De când o cunoști pe Hannah Mickery? 

— Cum adică o cunosc? 

— De când? 

— N-o cunosc. Am ridicat-o împreună, am interogat-o, am 
scotocit prin calculatorul ei... și asta e tot. O cunosc la fel de 
bine ca și tine. 

Din nou tăcere. 

— Te entuziasmează crimele ei? 

Situaţia devenea din ce în ce mai ciudată. 

— Sigur că nu. Sunt niște crime abjecte. Dezgustătoare. Dacă 
Mickery e vinovată, sper să ajungă la răcoare pentru totdeauna. 

— Va trebui mai întâi s-o găsim. 

Lovitură sub centură. Dar meritată de bună seamă. Charlie o 
făcuse de oaie cu Mickery, nu-ncăpea îndoială. Vor mai urma și 
alți morți? Și îi va avea ea pe conștiință de data aceasta? 

— Cum te-ai simţit când ai aflat că Peter Brightston s-a 
sinucis? 

— Cum m-am „Simţit”? 

— L-ai considerat un om slab? 

— Nu. Sigur că nu. Mi-a părut rău pentru el. Ar fi trebuit cu 
toţii să facem mai mu... 

— Dar Anna și Marie? Ţi-a părut rău după ele? Sau ele o 
meritau? Erau categoric slabe. Cum le ziceau băieţii din cartier? 
Mongoloidele? 

— NU. ABSOLUT DELOC. Nimeni nu merită să moară așa. Și cu 
tot respectul... 

— Ai nevoie de bani, Charlie? Ai datorii? 


VP - 124 


— Nu. 

— Îţi trebuie o casă mai mare? O mașină mai bună? 

— Nu. N-am nevoie de bani. 

— Toată lumea are nevoie de bani, Charlie. De ce ai fi tu mai 
altfel? Joci la pariuri? Bei? Împrumuţi bani de la indivizi dubioși? 

— Nu! De o sută de ori nu! 

— Atunci de ce ai făcut-o? 

Strivită, Charlie a ridicat ochii în cele din urmă. 

— Ce am făcut? 

— Dacă-mi spui în clipa asta, pot să te ajut. 

— Te rog, nu știu ce vrei să-ți spun... 

— N-am pretenţia să mă faci să-nţeleg de ce i-ai permis să te 
folosească așa. În cel mai fericit caz, te avea cu ceva la mână. În 
cel mai rău caz, ești la fel de strâmbă ca ea. Dar ascultă-mă 
bine, Charlie, dacă nu-mi spui adevărul acum - până-n cele mai 
mici detalii - o să te duci la pușcărie pentru tot restul vieţii. Știi 
ce păţesc gaborii mânjiţi la pârnaie? 

Și totul a devenit limpede dintr-odată. 

— Nu eu am făcut-o. 

Tăcere. 

— Știu că ai impresia că o ajută cineva. Cineva din această 
secţie. Cineva din echipă. Dar nu sunt eu. 

— Dar știu deja că tu ești. 

— Nu se poate. Am un alibi. Stii că am un alibi. Da, eram în 
sediu, însă discutam cu Jackie Tyler de la Persoane Dispărute în 
momentul acela. Am fost acolo și am stat cel puţin patruzeci de 
minute analizând cuplurile date dispărute... 

— Ea spune că n-ai fost. 

— Nu, nu, nu, se înșală. A dat și o declaraţie în care spunea... 

— Și-a retras-o. Zice că s-a înșelat asupra intervalului de timp. 

O tăcere grea, uluită. Pe Charlie au podidit-o pentru prima 
oară lacrimile. Helen a continuat: 

— Nu i s-a părut important iniţial, dar acum își amintește că ai 
venit la ea imediat după prânz... 

— Nu, nu, minte. Am fost acolo, am stat împreună la ora aia, 
poţi să-ţi dau numele fiecărui cuplu pe care l-am... 

— M-ai dezamăgit, Charlie. Și ne-ai trădat pe toţi. Dacă ţi-ar 
mai fi rămas o urmă de decenţă sau de bun-simţ, te-aș fi putut 
ajuta, dar acum au intrat pe fir cei de la Anticorupţie. Vor ajunge 
aici în cinci minute, așa că gândește-te bine ce spui... 


VP - 125 


Mâna lui Charlie a țâșnit și a apucat-o pe a lui Helen. 

— N-am fost eu. 

O lungă tăcere. 

— Știu că nu mă placi. Știu că nu mă apreciezi. Dar îţi jur că n- 
am fost eu. N-aș... 

Lacrimi mari îi curgeau acum una după alta. 

— N-aș face niciodată... n-aș putea... cum ai putut să crezi că 
aș face vreodată una ca asta? 

Vorbea cu patimă nestăpânită. Apoi a izbucnit în plâns - cu 
hohote guturale, adânci. 

— N-am fost eu. 

Helen a privit-o și i-a spus: 

— E-n regulă, Charlie. Te cred. 

Charlie a ridicat ochii, uimită. 

— Dar... 

— Nu vin cei de la Anticorupţie. Și Jackie nu și-a retras 
declaraţia niciodată - ţi-a oferit un alibi de nezdruncinat. Imi 
pare rău c-a trebuit să procedez așa, dar n-aveam de ales. 
Trebuie să știu cine este cel care face treaba asta. 

— Și-atunci? 

— Ai scăpat, Charlie. Nimeni nu trebuie să afle vreodată că 
am purtat această discuţie și n-o să-ţi apară nimic la dosar. Hai, 
aranjează-te și întoarce-te la lucru. 

Și cu asta a ieșit din încăpere. Charlie și-a lăsat capul în mâini. 
Ușurarea și epuizarea i se amestecau cu dezgustul - niciodată n- 
o urâse pe Helen Grace mai tare decât acum. 

Afară, Helen și-a tras sufletul. Simțea un gol în stomac. Nu din 
cauză că se comportase așa cu Charlie, ci pentru ceea ce 
însemna nevinovăția ei. Mai rămânea un singur făptaș posibil - 
Mark. 


60. 


Caroline avea tot corpul înțepenit și ciulea urechile la orice 
sunet. Trecuseră patru zile de când își recăpătase libertatea și 
abia dacă închisese un ochi. Vedenii cu Martina îi jucau prin cap 
- icnind, cu ochii ieșiţi din orbite - dar groaza o ţinea trează de 
fapt. Euforia supravieţuirii făcuse încet loc unei spaime 


VP - 126 


nimicitoare. De ce fusese eliberată? Ce soartă îngrozitoare o 
aștepta acum după ce dovedise că este o criminală? 

Caroline s-a externat din spital îndată ce i s-a dat voie și s-a 
grăbit să ajungă înapoi acasă. Avea nevoie să stea într-un loc 
familiar și sigur. Însă Sharon i-a aruncat o singură privire și a și 
zbughit-o la părinţii ei, deși Caroline a implorat-o să rămână. 
Privindu-se ulterior în oglindă, Caroline a înţeles de ce a dat 
colega ei de cameră bir cu fugiţii. Avea un aer dement și 
inuman, ca de moartă vie. Toată viaţa parcă se scursese din ea 
- era palidă, fantomatică și absolut incoerentă. Nu fusese 
capabilă să găsească vorbele cu care să-și descrie chinul - 
șuvoiul interminabil de obscenităţi și inadvertenţe nu părea să 
aibă cap și coadă. 

Rămasă singură, îndoielile și temerile n-au făcut decât să-i 
crească. După ce și-a tot stors creierii, a izbutit în cele din urmă 
să-și amintească de un tip care te putea servi cu orice-ţi doreai 
și a dat fuga spre bârlogul lui, aruncând priviri înfrigurate peste 
umăr la fiecare cinci secunde. Îi tremurau mâinile la bancomat, 
dar a făcut rost de ce-i trebuia. Cinci sute de lire ajungeau 
pentru un pistol și șase gloanţe. Venind către casă cu arma în 
poșetă, a respirat ușurată. Măcar avea să fie înarmată și 
pregătită dacă - sau atunci când - va urma momentul crucial. 

Zilele se scurgeau lent, dar fără incidente, și în scurt timp 
propria sa companie a ajuns s-o scoată din minţi în asemenea 
hal, încât a încercat să se-ntoarcă la lucru, înfățișarea ei îi 
tulbura vizibil pe clienţi, curioși să afle pe unde fusese, de ce era 
așa slabă și buimacă, dar ea le îndruga tot soiul de minciuni 
inofensive și se străduia să se concentreze la ce avea de făcut. 
Și în permanenţă bea. Bea fără-ncetare. Votcă, whisky, bere, 
orice. Nu-i ușor să i-o freci cuiva atunci când îţi tremură mâinile. 

Nu se prea mai simțea vinovată, ci doar se temea. Cyn era pe 
undeva, pe-acolo, în continuare. Atotputernica Cyn, care se 
jucase cu viața ei și o preschimbase într-o criminală, era în 
continuare pe-acolo. De câte ori scârțâia parchetul sau se 
trântea vreo ușă, Caroline tresărea. Cu o noapte înainte o 
speriase așa de tare o petardă, încât se pornise pe plâns în faţa 
clientului. Perplexitatea care se citea pe chipul lui în timp ce se 
retrăgea grăbit a făcut-o pe Caroline să ia decizia de a se 
întoarce fuguța acasă - fusese o greșeală să revină la lucru așa 
de curând. 


VP - 127 


Așa se face că acum stătea din nou în locuința ei, cu pătura 
trasă până la bărbie, dibuind cu mâna după pistolul aflat pe 
noptieră alături. Cineva încerca să pătrundă în casă. Era ora 5 
dimineaţa și încă nu se luminase de ziuă. Cyn pusese asta la 
cale? Să vină după ea la adăpostul întunericului? Caroline s-a 
dat tiptil jos din pat - o înspăimânta mult mai tare să rămână pe 
loc decât să facă totuși ceva. A deschis ușa dormitorului, 
aproape convinsă că va da acolo de Cyn, însă holul era pustiu. 

S-a furișat mai departe, blestemând fiecare scârțâit de 
parchet. Camera de zi era în regulă, holul era în regulă... dar se 
auzea iarăși ceva. Un hârșâit ușor, ca și când cineva folosea un 
șperaclu sau se strecura înăuntru. Caroline a strâns un pic mai 
tare arma. Zgomotul venea din bucătărie. Luându-și inima-n 
dinţi, a pășit într-acolo pe vârfuri și a deschis ușa încetișor cu 
piciorul. 

Incăperea era goală, dar s-a auzit dintr-odată ceva la 
fereastră. BANG. Caroline a tras fără ezitare. O dată, de două, 
de trei ori. Pe urmă s-a năpustit spre geamul făcut ţăndări. S-a 
uitat în jos, pe stradă, gata să-i dea lovitura de graţie torționarei 
sale... dar n-a văzut decât pisica vecinilor care fugea ca din 
pușcă. Fusese o pisică. Doar o blestemată de pisică tâmpită. 

Caroline s-a prăbușit pe podea, cu răsuflarea tăiată, 
conștientizându-și din plin situaţia disperată. Trăia doar cu 
numele, dar viaţa ei nu-i mai aparţinea. O strângea în gheare o 
spaimă neîncetată, care făcea ca victoria ei asupra Martinei să 
fie lipsită de valoare și goală de conținut. Aruncând pistolul la 
gunoi, a sunat la poliţie și și-a mărturisit crima. 

e 

Așezate față în față la masă, Helen o privea pe Caroline cum 
se poticnea recunoscându-și faptele oficial. Caroline se aștepta 
să fie pedepsită. /și dorea să fie pedepsită. Și aproape că s-a 
arătat dezamăgită când Helen a asigurat-o că e puţin probabil 
să fie pusă sub acuzare - dacă povestea ei avea să se confirme 
și dacă promitea să ţină sub tăcere chinurile îndurate. 

Caroline i-a condus la casa cu pricina. Cumpărată de un 
antreprenor care dăduse apoi faliment în timpul crizei, clădirea 
fusese lăsată să intre în descompunere. Ca și Martina, care 
atrăsese deja atenţia șobolanilor și muștelor. Putoarea - un 
cadavru în descompunere într-o pivniță umedă - te trăsnea 
efectiv, dar Helen trebuia să vadă cu ochii ei. 


VP - 128 


La ce se aștepta? S-o orbească vreun fulger? Spera și, în 
același timp, se temea că va recunoaște victima și va putea 
astfel să continue direcţia de anchetă începută, dar n-o mai 
văzuse în viaţa ei pe tânăra fată. La drept vorbind, arăta aidoma 
altor prostituate perfecţionate pe bază de silicon, care sfârșesc 
prin vreun șanț. De ce o alesese pe ea criminala? 

Caroline le-a vorbit despre Cyn. Care acum avea părul șaten- 
roșcat, din câte se părea. Le-a explicat cu amănunte elocvente 
toate scenele pe care ea și Martina le jucaseră pentru plăcerea 
clientei. Nu existase niciodată vreun contact fizic și întâlnirile lor 
se desfășurau în duba criminalei. 

— Cum v-a contactat? 

— Pe internet. Martina avea un site. l-a lăsat acolo un mesaj. 

Urma să verifice și să vadă dacă pe baza e-mailului puteau 
afla o adresă IP. Dar Helen nu-și făcea iluzii. Arsenalul acestei 
femei era prea complex ca să comită o astfel de greșeală. Și-a 
concentrat din nou atenţia asupra victimelor. 

Caroline nu prea ieșea cu nimic din comun. Fugise de acasă la 
șaisprezece ani, ca să scape de atenţiile unui bunic care nu 
accepta să fie refuzat. Începuse prin a stoarce de bani clienţii 
naivi fără să le livreze nimic la schimb - până când a dat peste 
cineva care fugea mai iute decât ea. Câteva zile după aceea nici 
nu s-a putut ţine pe picioare, dar imediat ce a putut a și întors 
spatele Manchesterului și s-a îndreptat către sud. Mai întâi 
Birmingham, pe urmă Londra. Și, în cele din urmă, 
Southampton. Din nefericire era o prostituată cât se poate de 
banală. Dezamăgită de familie, lovită de viaţă, bazându-se pe 
propria-i isteţime ca să supravieţuiască. O poveste tristă, dar cu 
nimic ieșită din comun. 

Martina să fi fost atunci cea care contase în acest joc? Sau le 
alesese pur și simplu la întâmplare? Dintre ele două, Martina era 
mai interesantă. Sau cel puţin ar fi fost, dacă s-ar fi știut ceva 
despre ea. Sosise cu doar două luni în urmă în Southampton. N- 
avea prieteni, n-avea familie, n-avea cod numeric personal. Era 
o pagină albă. Ceea ce în sine reprezenta ceva interesant. 

Helen a intervievat-o singură. Potrivit regulamentului, ar fi 
trebuit să mai asiste și altcineva, însă ea nu mai ţinea seama de 
asta acum. Nu-și mai putea permite alte scurgeri de informaţii. 
Dar chiar atunci când era pe terminate, au sosit vești care 


VP - 129 


schimbau totul. În sfârșit, aveau șansa să afle cu certitudine 
cine-i vânduse. 
Mickery ieșise la iveală din nou. 


61. 


Avea mare nevoie să bea ceva. Ultimele zile fuseseră curată 
tortură, iar corpul, creierul și sufletul lui ardeau după relaxarea 
pe care ţi-o dă alcoolul. Prima înghiţitură e mereu cea mai bună 
- nu trebuie să fii alcoolic ca s-o știi - și el își încorda în clipa de 
față toți mușchii încercând să reziste tentaţiei drumului scurt 
până la cârciumă. Rămăsese de căruţă și habar n-avea din ce 
cauză. Poate pentru că era slab? Să se deschidă așa în faţa lui 
Helen părea atunci ceva firesc - sincer, direct, autentic - dar 
pesemne că ea îl dispreţuia acum fiindcă se arătase vulnerabil. 
Îi părea rău că s-a culcat cu el? Sau era de fapt altceva? 

Nu le mai văzuse de zile-n șir pe Charlie și pe Helen. Mereu 
erau plecate, ori se închideau împreună prin camere de 
interogatoriu. Relaţia dintre ele părea și mai tensionată decât de 
obicei - Helen o cam trata oricum fără menajamente pe Charlie 
- se vedea clar că se petrece ceva. Insă Charlie cel puţin exista 
pentru Helen, ceea ce nu era valabil și în cazul lui Mark. 

Se făcuse târziu, dar Mark știa că Charlie nu lipsește niciodată 
de la ora de box la sala de sport a poliţiei. Fie ploaie, fie vânt, 
puteai fi sigur c-o găsești acolo, de aceea el se tot învârtea 
acum prin parcarea sălii, atrăgând privirile iscoditoare ale 
trecătorilor. 

Și iat-o. Mark a pornit grăbit spre ea, strigând-o pe nume. 
Charlie, care traversa parcarea în drum spre sală, a părut să- 
ncetinească pasul puţin. Intrase în panică și încerca să câștige 
câteva secunde, să-și facă un plan cum să se poarte cu el? Nu 
mai contează, și-a zis Mark, și a trecut direct la subiect. 

— Nu vreau să te pun într-o situaţie neplăcută, dar trebuie să 
aflu ce se-ntâmplă, Charlie. Ce am făcut? 

După o scurtă tăcere, ea i-a răspuns: 

— Nu știu, Mark. Mai nou ne tratează ca naiba pe toţi. Dacă aș 
ști, ţi-aș spune, crede-mă. 


VP - 130 


Se bâlbâia - vorbea mult, dar fără să spună mare lucru. Mark 
știa că minte. Nu fusese niciodată o actriţă bună. Dar de ce? Ei 
doi se-nțeleseseră bine mereu, fuseseră întotdeauna amici. Ce i- 
o fi spus Helen? 

— Te rog, Charlie. Indiferent cât e de rușinos ori de nasol, 
trebuie să știu ce-am făcut. Slujba asta reprezintă tot ce am. 
Dacă o pierd, pot să-mi iau adio de la Elsie și de la toate 
lucrurile bune din viaţa mea, așa că dacă ai cât de câto idee... 

Ea l-a minţit din nou, susținând că nu știe și ferindu-și ochii de 
privirea lui neîncrezătoare. Mark n-a mai insistat, raţiunea 
triumfând asupra furiei de data aceasta. S-a întors la sediu 
tulburat de-a binelea. Oriunde se ducea, parcă-i stăruia un nor 
negru deasupra capului, doar în secţie se afla mai la adăpost. 
Mai puţine ispite. Și cum stătea la birou, retușându-și CV-ul în 
minte, a sunat telefonul. Era Jim Grieves. 

— Mă gândeam c-ar trebui să afli că ea era de fapt un el. 

— Poftim? 

— Martina, prostituata. O fi fost ea bine dotată și alea, dar nu 
încape nicio îndoială c-a fost un gagiu. Probabil că s-a operat 
acum vreo doi ani și, după cum i se prezintă anusul, sunt șanse 
mari să fi activat în domeniul ăsta și mai înainte, chiar dacă 
pentru un alt soi de clientelă. Aș începe să fac săpături dac-aș fi 
în locul tău. 

Așadar, Martina era băiat. Mark s-a simţit dintr-odată plin de 
energie - o mică scânteie ce putea aprinde focul care s-o 
dezgheţe pe Helen. Mark revenise pe neașteptate în joc. 


62. 


— Un pachet de Marlboro Gold, vă rog. 

Helen fuma prea mult și era conștientă de asta. Dar voia să-și 
adune gândurile înainte de confruntarea cu Mickery și tutunul 
avea darul s-o liniștească. Se furișase până la tutungeria din 
colț. Proprietarul s-a întins și a extras reconfortantul pachet alb- 
auriu. L-a aruncat pe tejghea și, fără să i se clintească vreun 
mușchi de pe faţă, i-a comunicat prețul scandalos. 

— Dă-mi voie să fac eu cinste. 


VP - 131 


Emilia Garanita. O altă ambuscadă. Chiar trebuie să fiu mai 
atentă, și-a spus Helen, altfel i se urcă la cap dacă mă prinde 
așa des. 

— Nu-i nevoie, a zis Helen punând o bancnotă de zece lire în 
palma întinsă. 

Proprietarul se holba ostentativ la Emilia. O fi fost din cauză c- 
o recunoștea din ziar, sau din cauza chipului ei distrus? Pentru o 
clipă, Helen a resimţit o fărâmă de compasiune pentru rivala ei. 

— Ce mai faci, Emilia? Arăți bine. 

— Minunat. Pentru tine-mi fac griji. Cum reușești să te 
descurci cu trei crime deodată? 

— Așa cum ţi-am mai spus, moartea lui Ben Holland a fost un 
acci... 

— Sam Fisher, Ben Holland, Martina Robins. Cu toţii uc/și. Așa 
ceva nu s-a mai pomenit în Southampton. De fiecare dată în 
locuri izolate, și niște crime ieșite din comun. Cu ce avem de-a 
face aici? 

Se vedea reportofonul în mâna Emiliei, care spera pesemne 
să-nregistreze jena lui Helen - sau poate că trăgea speranţă s-o 
facă de rușine? 

— Speculaţii, Emilia. Dar nădăjduiesc să-ţi pot oferi ceva mai 
substanţial cât de curând. Avem chiar acum pe cineva în arest, 
care ne ajută să înaintăm cu investigaţiile. Poţi să publici asta 
dacă dorești. Nu e o speculație. E un fapt. Mai publicaţi și fapte, 
nu? 

Și cu asta a plecat. Pe drumul de întoarcere spre sediu, Helen 
pășea cu însufleţire. Era minunat să deţii superioritatea o dată. 
A tras adânc din ţigară, savurând în minte ce avea să urmeze. 


63. 


Mickery nu zicea nimic. Ea și Helen se tot studiau pe deasupra 
mesei din camera de interviu de mai bine de-o oră, și tot nu 
spunea unde fusese. 

— A fost ceva complet nevinovat, a spus Mickery, stăpânindu- 
și cu greu un zâmbet. 


VP - 132 


— Atunci la ce bun travestiul? Și urmărirea? Un agent de 
poliţie v-a ordonat să vă opriţi și n-aţi făcut-o. Ar trebui să vă 
arunc în pușcărie și numai pentru asta. 

— Mă întâlneam cu un client, a ripostat Mickery, și nu mi s-a 
părut c-ar fi drept să-i aduc poliţia locală pe cap. Are și-așa 
destule probleme, credeţi-mă. 

— Păi tocmai asta-i, că nu vă cred. 

Mickery s-a mulțumit să ridice din umeri - era evident că nu 
dă doi bani pe părerile lui Helen. O însoțea avocatul ei, cu o 
figură la fel de arogantă. Se auzeau bătăile ceasului. Un minut 
de tăcere. Două minute. Apoi: 

— S-o luăm din nou de la început. Unde aţi fost ieri după- 
amiază? Cu cine urma să vă-ntâlniţi și-n ce scop? s-a răstit 
Helen. 

— V-am spus tot ce-am avut de spus. Nu pot și nu vreau să 
încalc secretul profesional. 

Helen era deja enervată la culme. 

— Dumneavoastră vă daţi seama cât de serioasă e treaba 
asta? 

Cele două femei se măsurau din priviri. 

— Sunteţi suspecta principală într-un caz de crimă multiplă. 
Dacă vă arestez și vă pun sub acuzare, am să cer cinci 
condamnări pe viaţă. Fără eliberare condiţionată și fără nicio 
șansă de reducere a pedepsei. Vă veţi petrece tot restul zilelor 
în pușcărie și orice concesie mică și trecătoare de care aţi putea 
beneficia se va decide acum. Chiar aici, în această încăpere. 
Dacă îmi spuneţi de ce ați făcut-o - de ce i-aţi ucis pe Martina și 
pe ceilalţi - atunci voi fi în măsură să vă ajut. 

— Martina? a întrebat Mickery nedumerită. 

— Nu vă mai prefaceţi că nu știți nimic. Vreau răspunsuri, nu 
întrebări. Și dacă nu începeți să-mi oferiţi ceva în următoarele 
cinci secunde, vă arestez pentru cinci capete de acuzare de 
crimă. 

— N-o s-o faceți. 

— Poftim? 

— Nu mă veţi aresta. Nu mă veţi pune sub acuzare. De aceea 
n-am să vă spun absolut nimic. 

Helen s-a uitat fix la ea - femeia asta își dădea seama ce 
face? 


VP - 133 


— Nu mai există nimeni în cadru, Hannah. Dumneata ești 
suspecta principală. Și vei fi pusă sub acuzare. Nu mai ai 
scăpare de data asta. 

— Bănuiesc că nu jucaţi poker, doamnă inspector, fiindcă 
altfel v-aţi pricepe un pic mai bine să mergeţi la cacealma. Să vă 
ajut eu. 

Lui Helen îi venea să-i tragă un pumn în față și Mickery știa 
bine acest lucru. A continuat: 

— În clipa de față urmăriţi un criminal în serie. Să nu 
pretindem c-ar fi vorba de altceva. Dar, mai mult decât atât, 
urmăriţi o specie foarte rară de criminal în serie. O femeie. Câte 
femei criminale în serie îţi vin în cap? Eileen Wournos, Rose 
West, Myra Hindley. Nu-i o listă lungă. De aceea au succes la 
public. Toată lumea iubește criminalele în serie. Tabloidele, 
regizorii, omul de pe stradă - cu toţii sunt fascinaţi de femeile 
care ucid iar și iar. Însă aceasta... (şi aici a făcut o pauză de 
efect)... aceasta e cireașa de pe tort. De ce? Pentru că este așa 
de șireată, așa de organizată și în același timp extrem de 
subtilă. Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele 
persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să 
prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce 
tocmai acestea? Ce i-au făcut? Să fie oare prima criminală în 
serie din istorie care triumfă prin cei care supraviețuiesc 
crimelor sale și nu pe seama celor uciși? E unică și fără pereche. 
Și va fi o adevărată senzaţie. 

Helen n-a zis nimic. Știa că Mickery încearcă s-o momească și 
nu intenţiona să-i dea satisfacție reacționând. Mickery a zâmbit 
și a continuat: 

— Această poveste extraordinară se poate sfârși în mai multe 
feluri. Dar cel mai grozav - cel pe care și-l doresc toți gazetarii 
de scandal și toţi cititorii - este cel în care poliţista înverșunată 
pune gheara pe tipă în cele din urmă. Și apoi suntem cu toţii 
liberi să ne amuzăm studiindu-i atenţi moaca și citind 
suplimentul special de douăsprezece pagini, burdușit cu detalii 
sângeroase, opinii ale „specialiștilor” și concupiscenţă abia 
mascată. 

Pe Mickery o entuziasma tot mai tare propria sa disertaţie. 

— Finalul pe care nu-l dorește nimeni - și mai ales dumneata 
- începe cu o gafă. Arestarea unui profesionist (a accentuat 
acest cuvânt) nevinovat și respectat, care duce la izbucnirea 


VP - 134 


scandalului înainte de a fi prinsă criminala. Tabloidele tună și 
fulgeră, omul de pe stradă e îngrozit și te trezești dintr-odată cu 
milioane de ochi care scrutează milioane de chipuri și-o fac pe 
criminală să se dea la fund, iar centrul de comandă e asaltat de 
mii de apeluri false. Ucigașa s-a făcut nevăzută, dumitale ţi-este 
pusă pielea-n băț și eu mă aleg cu o compensație babană, din 
care-mi cumpăr iahtul pe care mi l-am dorit mereu. 

A făcut o nouă pauză de efect. 

— Intrebarea pe care trebuie să ţi-o pui, doamnă inspector, a 
continuat ea, este dacă ești absolut sigură că eu am făcut-o. Și 
dacă o poţi dovedi. Fiindcă, în caz contrar, dacă intuiești ce gafă 
uriașă ești pe cale să comiţi, încă mai ai vreme să te oprești. Și 
să faci mutarea bună. Să-mi dai drumul și să te-ntorci la ancheta 
ta. Sunt nevinovată, Helen. 

Niciodată nu-i mai sunase numele ca o înjurătură. Discursul 
era remarcabil, fără îndoială. Și ridica niște chestiuni pertinente. 
Putea oare Mickery să fie complet dezaxată, la modul patologic, 
și în același timp atât de convingătoare și de inteligentă? Era 
posibil ca o persoană cu o asemenea înțelegere a gândurilor și 
sentimentelor celorlalţi să fie, totodată, un sociopat? 

— Sunt liberă să plec? 

Mickery nu se putea abţine să învârtă cuțitul în rană. 

Helen s-a uitat la ea un minut, după care i-a spus: 

— N-am să te pun deocamdată sub acuzare pentru cele 
discutate aici - chestiuni care, presupun că nu-i cazul să-ţi mai 
reamintesc, trebuie să rămână confidenţiale câtă vreme 
ancheta continuă. 

Mickery a zâmbit și și-a strâns lucrurile, gata de plecare. 

— Insă ai refuzat să te oprești la cererea unui agent de poliţie 
și cred că asta-ţi dă dreptul la o noapte de arest cel puţin, nu? 

Și Helen a părăsit încăperea, lăsând-o pe Mickery fără replică 
de această dată. 


64. 


Mii de întrebări o asaltau pe Helen. Oare Mickery spunea 
adevărul? Poate că nu era ea criminala - poate că obsesia ei 
față de aceste crime avea o cu totul altă motivație: banii. 


VP - 135 


Mickery știa că povestea asta va face senzaţie la scară 
planetară odată ce va deveni publică și probabil că-și dorea cu 
disperare să se folosească de informaţii din interior ca să 
câștige un avans faţă de restul turmei. 

Helen era tot mai convinsă că așa stăteau lucrurile, cu cât 
reflecta mai mult. Probabil că Mickery schiţase deja un referat 
doct despre crime, completat cu observaţii de natură 
psihologică asupra concepţiilor criminalei și detalii autentice 
preluate din ancheta poliţiei. Legăturile ei norocoase cu două 
dintre victime o puseseră pe calea cea bună, dar era o femeie 
ambițioasă și-și dorea mai mult. Când l-o fi contactat prima oară 
pe Mark? Și de ce tocmai pe el? Și cum o fi avut nerușinarea să 
mituiască un poliţist pentru a obţine de la el informații 
amănunțite dintr-o anchetă aflată în derulare? Dacă se putea 
dovedi vreodată că influenţa ei corupătoare stânjenise eforturile 
poliţiei de a prinde criminalul, atunci era pasibilă de pușcărie. 
Măcar atâta consolare, și-a zis Helen îndârjită. 

Cu Hannah stând la răcoare într-o celulă, Helen avea spațiu 
de manevră. Dar trebuia să acţioneze cu grijă și conform 
regulamentelor. S-a dus mai întâi la Whittaker. In timp ce ea îi 
rezuma cazul, el o asculta cu o față posomorâtă. Era limpede că 
Mark trebuia înlăturat din această anchetă, dar se putea face 
asta fără să trezească suspiciuni din partea lui și a celorlalți? Nu, 
firește că nu. Prin urmare, va trebui să-l suspende din funcţie și 
să-l pună sub acuzare. El ar putea, bineînţeles, să se ducă direct 
la presă, din răzbunare și dorinţă de câștig. Dar în opinia lui 
Whittaker, o compensație sănătoasă, poate chiar cu păstrarea 
pensiei de poliţist și a plăţilor de serviciu, l-ar putea convinge 
să-și țină gura. În timp ce lui Helen i se părea inacceptabil ca 
trădarea lui Mark să fie astfel recompensată, Whittaker gândea 
mai pragmatic. 

— Vrei să mă ocup eu? a întrebat el. 

— Nu, am s-o fac eu. 

— De obicei ofițerul cu rang mai mare preia controlul în 
chestiunile de ordin disciplinar... 

— Da, știu și înțeleg că așa e normal, dar trebuie să aflu ce 
informaţii a dezvăluit și cui. Cred că am mai multe șanse să scot 
asta de la el dacă-l abordez între patru ochi. 

Whittaker a privit-o întrebător. 

— Ai vreo influenţă specială asupra lui? 


VP - 136 


— Nu, dar mă respectă, s-a grăbit să răspundă Helen. Ştie că 
nu umblu cu prostii și că orice învoială pe care i-aș propune-o 
este autentică și onestă. 

Whittaker a părut mulţumit, iar Helen a plecat. Nu ieșise 
niciodată mai bucuroasă din biroul lui. Pe de altă parte, fusese 
floare la ureche. Greul avea să-l constituie discuţia cu Mark. 

Helen s-a urcat în mașină și a închis portiera. Pentru câteva 
clipe, zgomotul lumii cu toate grijile ei a fost înăbușit. Un mic 
răgaz de pace din partea unei lumi care o bombarda fără 
încetare. De ce-i dăduse voie lui Mark să se apropie așa de tare 
de ea? De ce și-l alesese mâna ei dreaptă, când el în mod 
evident transmitea mai departe până-n cel mai mic detaliu toate 
informaţiile? S-a cutremurat amintindu-și dialogurile lor de la 
bar și din centrul de comandă, analizând ipoteze, luând în 
considerare suspecți. Cine știe, poate că o caricatură grotescă a 
ei - poliţista incompetentă și plină de ifose - prindea deja viaţă 
în cartea lui Mickery. O criminală spectrală și strălucită, cu niște 
tolomaci de gabori pe urme. 

Helen a ţipat de durere și a văzut că-și înfipsese unghiile în 
palmă până la sânge, de frustrare și furie. Blestemându-și 
prostia, s-a străduit să-și adune gândurile. Nu trebuia să-i abată 
nimic atenţia acum. Gata cu bătăliile imaginare. Purtase destule 
în trecut. Acum era timpul să fie calmă, puternică și hotărâtă. 
Acum era timpul să acţioneze. 


65. 


Într-o primă fază s-a simţit ușurat. Mark încercase toată ziua 
să dea de Helen ca să-i comunice noutăţile referitoare la 
Martina, însă fără succes. Și iat-o acum, sprijinită de ușa 
locuinței lui. Satisfacţia a lasat loc pentru ceva mai mult - 
speranţă? entuziasm? - fiindcă ea se întorsese la el aici, în loc 
să-l abordeze la serviciu. Poate că-i făcea plăcere să se arate 
misterioasă, fierbinte și rece în același timp, greu de manevrat. 
Dar ceva în expresia feței ei l-a făcut să priceapă că era vorba 
de altceva. 

Ea n-a zis nimic când el a deschis ușa și a invitat-o înăuntru. 
Mark n-avea încotro. Trebuia să colaboreze. Și să vadă cât de 


VP - 137 


rău stăteau de fapt lucrurile. Așa că și-a tras un scaun și s-a 
așezat în faţa ei. Cine urma să facă prima mutare? 

— S-ar putea să fie ultima dată când ne mai întâlnim așa. Am 
fost buni prieteni și ceva mai mult de-atât, deci hai să nu ţipăm 
și să nu ne dăm în spectacol, să nu ne aruncăm acuzaţii ori 
minciuni și să nu facem totul și mai dureros decât este. 

În timp ce vorbea, Helen îl privea îndeaproape pe Mark, 
pândindu-i reacţia. 

— Ne-ai trădat, Mark. N-am cum s-o spun altfel. M-ai trădat pe 
mine, echipa și instituția poliţiei care te-a făcut ce ești astăzi. 
Ba, mai rău, i-ai trădat pe nevinovaţii uciși de această 
ticăloasă... 

— Nu înțeleg ce... 

— Am discutat cu Whittaker, l-a întrerupt Helen, și n-are deci 
niciun rost să încerci să minţi ca să scapi. Suntem pe cale să 
demarăm procedura oficială care, după toate probabilitățile, va 
conduce la demiterea ta din poliţie. Biroul ţi-a fost eliberat, nu 
vei avea acces în nicio zonă restrânsă, și am fost însărcinată să- 
ţi ridic legitimaţia la sfârșitul acestei discuţii. 

Mark o privea fix. 

— l-ai văzut pe alţii trecând prin așa ceva și știi ce nasol poate 
fi. Dar îţi poţi ușura situaţia, Mark. Eu nu cred că ești un om rău, 
nu cred că ești putred pe dinăuntru și sunt convinsă că trebuie 
să fi existat motive - motive bine întemeiate - pentru care ai 
făcut ceva așa de îngrozitor. Dacă ești gata să-mi explici de-a fir 
a păr aceste motive și să cooperezi în toate privințele, putem 
cădea la o învoială. Nu trebuie să pleci cu mâinile goale. 

O lungă tăcere, după care: 

— De ce aici? 

Replica lui Mark a luat-o prin surprindere pe Helen. Nicio 
dezminţire pătimașă, doar o simplă mutare în joc. O spusese cu 
reală amărăciune, dar mai era și altceva la mijloc. Care era 
poziţia lui? 

— De ce ai venit aici să-mi spui... astea? 

Aproape că scuipase ultimul cuvânt. O provocare. Helen l-a 
cercetat cu privirea și apoi a răspuns: 

— Pentru că vreau să aflu eu înaintea tuturor. Vreau să-mi 
spui mie de ce ai făcut-o, înainte s-o declari oficial. Vreau ca tu 
să-mi spui mie. 


VP - 138 


Emoţia s-a simțit dintr-odată în glasul ei - se vedea clar acum 
că se simţise personal trădată. Mark se mulțumea s-o privească. 
Arăta buimac, ca și când i s-ar fi vorbit chinezește. 

— Ce crezi că am făcut, Helen? 

Tonul vocii lui era neutru, dar suna batjocoritor. 

— Nu fi așa, Mark. Chiar și acum poţi mai mult de-atât. 

— Spune-mi. Spune-mi ce am făcut. 

Trăsăturile lui Helen s-au înăsprit imediat ce a simţit că 
redevine furioasă. De ce i-o fi permis acestui nemernic arogant 
să se apropie de ea? 

— l-ai dat lui Mickery detaliile investigaţiei. Ne-ai vândut. 

Gata - o spusese pe șleau. 

— Și vreau să aflu de ce. 

— Du-te-n mă-ta! 

Helen a zâmbit compătimitor, chiar dacă n-avea niciun motiv. 
O izbucnire furioasă din partea lui Mark, care se ridicase, gata 
parcă să vină spre ea. Helen a tresărit, însă Mark deja 
schimbase direcţia și acum măsura încăperea în lung și-n lat în 
tăcere. Helen nu luase niciun moment în calcul posibilitatea ca 
el să reacționeze violent și să devină periculos. Cât de dezaxat 
era omul ăsta? Foarte probabil că nu-l cunoștea deloc. 

Atunci când a început să vorbească, era clar că Mark se luptă 
din greu să-și păstreze controlul. 

— Ce te face să crezi că aș fi făcut una ca asta? 

— Pentru că nu mai există altcineva, Mark. 

— Tu aveai acces, Whittaker, Charlie, băieţii de la IT... 

— Doar Charlie și cu tine eraţi în sediu atunci când a fost 
descărcată filmarea. Băieţii de la IT se aflau în grevă, Whittaker 
plecase în concediu și eu eram pe teren. 

— Și asta înseamnă că am fost eu? Dar cum rămâne cu 
Charlie? Te-ai gândit vreodată că ar putea... 

— Nu-i ea. 

— De unde stii? 

— Pentru că are un alibi. Și pentru că m-a privit în ochi și mi-a 
spus că n-a fost ea. Tu de ce n-ai făcut la fel, Mark? In loc să te 
tot eschivezi atâta, de ce nu mă priveşti în ochi să-mi spui că n- 
ai fost tu? 

O scurtă tăcere, iar apoi: 

— Fiindcă nu m-ai crede. 


VP - 139 


În glasul lui se simţea o tristeţe copleșitoare. Inexplicabil, lui 
Helen îi venea să se ridice și să meargă la el să-l liniștească. A 
rezistat tentaţiei înfigându-și unghiile în palma rănită. Durerea a 
săgetat-o prin tot corpul, calmând-o. 

Când a ridicat privirea, Mark își turna un pahar mare de vin. 

— Păi de ce nu, ce pizda mă-sii? și a dat paharul pe gât, 
trântindu-l pe masă în faţa ei. 

Cu ochii ţintă la ea, a trântit iar paharul. Și iar, și iar, până 
când i-a pocnit piciorul și sticla s-a spart. A măturat cioburile de 
pe masă cu palma, după care și-a trecut mâinile însângerate 
prin păr. Izbucnise ca o flacără, iar acum părea să i se stingă 
furia. 

— De ce n-ai putut să mă întrebi mai întâi, până să pui tot 
angrenajul ăsta în mișcare? 

— Ştii bine de ce. Dacă exista vreun indiciu că te-am tratat 
preferenţial din cauză că am... din cauză că ne-am... 

— Îţi vezi doar propriul interes, nu? 

— Nu-i așa. Și tu știi asta. 

— Auzi, mult timp chiar m-am gândit că am greșit cu ceva. Că 
te-am jignit. Că am comis cine știe ce pas teribil de greșit pe 
linie romantică. Pe urmă m-am întrebat dacă n-o fi vorba despre 
diferența de rang. Dacă nu cumva te-ai răzgândit. Insă nu mi se 
părea c-ar fi asta și mi-am zis că pesemne ești doar o ţicnită. O 
țicnită frumoasă și imprevizibilă. Și știi ce? M-aș fi bucurat să fie 
așa. Puteam să fac faţă. 

A izbucnit în râs, spre surprinderea lui Helen. Dar râsul lui 
avea un iz amar și s-a stins repede. Ea se pregătea să-i 
răspundă, dar el i-a luat-o înainte: 

— Dar nu mi-am închipuit absolut niciodată că ar fi vorba de 
așa ceva. Că din cauza asta mi-ai întors spatele. De unde ţi-a 
venit această convingere, această certitudine totală că aș da cu 
piciorul slujbei și viitorului meu, șanselor de a fi un tată bun și - 
la dracu' - de a mă-ndrăgosti din nou, pentru o șpagă? 

— Cine a pomenit de vreo şpagă? 

— Nu te face că nu pricepi. 

— N-am spus nimic despre plată. 

Mark a respirat zgomotos. Apoi și-a coborât privirea spre 
mâna care-i sângera. 

— Te-a plătit, Mark? 

A urmat o tăcere lungă. Pe urmă ela zis: 


VP - 140 


— Faci o mare greșeală. 

— Te-a plătit? 

— Și aș putea sta aici o zi și-o noapte să-ți explic că n-am 
discutat niciodată cu ea, că n-am pus nimic la cale împreună, că 
nu m-a mituit niciodată, că n-am greșit cu nimic, dar n-ar avea 
niciun rost, nu-i așa? Trenul a plecat din gară și nu mai există 
cale de-ntoarcere. Și probabil că n-am să știu niciodată exact de 
ce mi-ai făcut-o, de vreme ce n-aveai nicio dovadă concretă; 
dacă e o chestie de polițistă, sau de om nebun, sau... cine mai 
știe ce chestie. Un singur lucru vreau să-ţi spun. N-o să stau aici 
să mă las perpelit la foc mic acasă la mine în absenţa unui 
avocat. Ai procedat după regulament. Evident c-ai procedat 
după regulament. Te-ai dus deci la Whittaker, ai vorbit cu 
Charlie și le-ai trimis temutul formular galben celor de la 
Anticorupţie. O să urmez și eu regulamentul. N-o să mă las 
strivit ca orice... criminal oarecare. Mă voi așeza la masă cu 
avocatul meu și cu reprezentantul sindical și, încetul cu încetul, 
vom demonta cu grijă toate aceste dovezi pe care-ţi închipui că 
le ai împotriva mea, astfel încât până la urmă eu voi fi absolvit 
de orice vină și tu o să pici de fazan. 

Și-a tras scaunul brusc, s-a dus la ușă și a deschis-o larg. 
Helen n-avea încotro. Trebuia să se supună, mai ales că riscase 
de la bun început venind aici. 

— Să le spun că ne-am tras-o? i-a aruncat Mark. Ar da bine? 
Asta ar putea explica însă de ce-mi ruinezi cariera. N-oi fi fost 
bun la pat. Ți s-a părut că te-ai coborât prea tare pesemne. Te-ai 
temut că are să se afle. Ei bine, acum poţi să fii sigură că așa se 
va-ntâmpla. 

Helen ajunsese la ușă. Nu mai voia decât să plece de-acolo, 
dar Mark nu terminase încă. 

— Știi, ar trebui să te urăsc. Dar nu-i așa. Mi-e milă de tine. 

Helen și-a făcut loc aproape cu forţa și a luat-o repede pe 
trepte-n jos. De ce o afecta mila lui? Nu-i decât un poliţai corupt, 
un măr putred - cui îi pasă ce zice? Incerca să se convingă 
singură, dar nu ţinea figura deloc. Chiar așa furioasă și jignită 
cum era, simţea că Mark îi cam clătinase certitudinile. Părea așa 
de indignat, de ofensat, de sigur pe nevinovăția lui. Toate 
dovezile duceau la el. Nu se putea ca ea să fi greșit atât de 
grav. 

Sau se putea? 


VP - 141 


66. 


Îmi amintesc așa de bine ziua aia. Tot ce a urmat mai apoi - 
nenorocirile, violența, dezolarea - îşi au originea în acea zi. 
Lucrurile nu fuseseră deloc roz nici mai înainte, dar știam mereu 
la ce să mă aștept. Nu m-am așteptat însă la una ca asta. 

Fusese un soi de chef la noi acasă - ziua de naștere a 
unchiului Jimmy. O tinuseră pe băutură toată ziua - cineva 
câștigase la pariuri - și toată lumea se machise și mai tare ca de 
obicei. Vecinii deja veniseră de două ori, înjurându-ne din pricina 
gălăgiei, dar pe ai mei îi durea fix în cur. Au dat muzica și mai 
tare - „Enjoy yourself' al lui The Specials la volum maxim. Ne 
învârteam și noi pe acolo cerșind câte o țigară sau o cutie de 
bere, însă fără succes. Până la urmă nu-i nimic mai deprimant 
ca o șleahtă de labagii de vârstă mijlocie care dansează și se 
freacă unul de altul, așa că m-am cărat la culcare. Mama își 
pierduse cunostinta deja, iar tata și „amicii' lui profitau adesea 
în astfel de cazuri și-i jucau tot felul de renghiuri cretine. Odată 
s-au pișat pe ea când dormea - și el, și ceilalți - iar mie nu-mi 
plăcea să văd chestii din astea, așa că mai bine am tăiat-o. 

Am crezut în primul moment că greșise camera. Că era așa de 
matolit de nu mai știa de el. Pe urmă mi-a sărit tandăra - abia 
ațipisem un pic. Ce șanse mai aveam să adorm la loc cu ăsta 
prăbușit lângă mine? Dar nu dormea. Și nici nu-l interesa să 
doarmă. 

La început n-am făcut nicio mișcare. Eram prea şocată. Mâna 
lui dreaptă mă strângea de sânul drept. Pe urmă am încercat să 
i-o dau la o parte, dar n-am reușit. M-a apucat și mai strâns. Imi 
amintesc că mă durea de-a binelea, iar el strângea tot mai tare. 
Deja mă luptam. Speram să fie doar o glumă tâmpită, dar 
pesemne că-nțelegeam deja că nu era. Se suise pe mine, 
tintuindu-mă de patul cel strâmt. 

Pare-mi-se că am început să mă rog de el, implorându-l să se 
oprească, dar degetele lui îmi cotrobăiau pe sub cămașa de 
noapte, căutând o intrare. Avea niște mâini aspre și păroase și 
tin minte cum m-am înfiorat de durere când m-a pătruns cu 
pumnul. Eram încă virgină - aveam doar treisprezece ani - și nu- 
i puteam face fată unuia ca el. Cu cealaltă mână îmi apăsa capul 


VP - 142 


în pernă. Am închis ochii ṣi-am sperat c-o să mor. Că se va opri. 
Dar nici vorbă - continua, era stăruitor și grohăia ca un porc. 

În cele din urmă s-a plictisit ori i-a pierit suflul. Ștergându-și 
mâinile pe blugi, s-a dat jos din pat și s-a dus către ușă. M-am 
întors ca să mă asigur că pleca într-adevăr și abia atunci am 
remarcat că aveam spectatori. Jimmy și cu vreo doi amici se 
uitau, rânjeau și se hihăiau împreună. Tata a ieșit pe hol 
împleticindu-se printre ei. Jimmy l-a lăsat să se ducă, după care 
a început să-și descheie cureaua. 

Și mi-am dat seama că acum venise rândul lui și că era abia 
începutul. 


67. 


Îmi cer iertare. Nu trebuia să-ţi vorbesc așa. N-am vrut să zic 
tot ce-am zis atunci, n-am vrut să te jignesc și îmi pare rău c-am 
făcut-o. 

Cuvintele se revărsau ca un șuvoi și Jake i-a acceptat scuzele, 
dând ușurel din cap în semn de iertare. Când apăruse la ușă, el 
nu s-a grăbit să-i deschidă, dar după o clipă de ezitare s-a 
înduplecat. E foarte simplu în principiu să zici că nu mai vrei să 
ai niciodată de-a face cu cineva, dar atunci când persoana se 
află acolo la tine în prag și-ţi cere ajutorul, nu prea ai cum să-i 
faci vânt. 

— Am putea să revenim la normal? 

Se exprimase destul de neconcludent, dar cu sinceritate, iar 
pe Jake l-a frapat în momentul acela gândul că fiecare om avea 
propria lui idee de ce-nseamnă „norma!”, și definiţia fiecăruia 
era la fel de ciudată și de confuză ca toate celelalte. Greșise 
judecând-o atât de repede, chiar dacă furia și excesele ei 
verbale erau josnice și nemeritate. Ea suferise, fără-ndoială - nu 
se știa când și de ce - și dacă el reușea s-o ajute, cu atât mai 
bine. Chiar propria lui ascensiune către viaţa pe care o ducea în 
prezent fusese ceva imprevizibil și singular. Născut într-o familie 
care nu-și dorise niciodată copii, Jake trecuse pe la nenumărate 
bunicuţe și mătușici, una mai indiferentă ca alta, înainte de a 
intra în caruselul centrelor de plasament. Suferise pe parcurs - 
nu foarte tare - însă n-are cum să nu te doară atunci când îţi 


VP - 143 


lipsește dragostea. S-a format învățând să controleze și să se 
folosească de acea durere, ca o modalitate de a-și gestiona 
angoasele și a-și învinge demonii, în feluri care-l incitau atât pe 
el cât și pe alţii. A încercat calea supunerii și, odată depășită 
teama iniţială, i-a plăcut destul de mult, însă în adâncul inimii își 
dorea să deţină el controlul. Știa că, de fapt, lipsa lui de 
încredere în sine făcuse alegerea pentru el, dar putea să 
accepte situaţia. Acum comanda el și asta era tot ce conta. 

Ajunsese într-o etapă a vieții în care totul era ordonat și 
corect. De aceea a știut că o va primi înapoi. Ea îl rănise, dar se 
căia pentru asta. Mai avea oare pe altcineva? Jake înclina să 
creadă că nu și a înţeles pentru prima oară că ea are nevoie de 
el. Ar fi fost crud și primejdios s-o respingă. 

— Da, putem să revenim la normal. Dar peste cinci minute 
aștept un client, deci... 

Ea a priceput aluzia și a plecat, dar nu înainte de a veni la el 
să-l îmbrăţișeze. O altă încălcare a protocolului, însă Jake a lăsat 
să treacă de la el, fiindcă se simțea bine. A privit-o cum se 
îndepărtează, surprins cât de ușurat se simţea. Fără îndoială că 
ea avea nevoie de el, dar părea că începe să conștientizeze că 
avea la rândul lui nevoie de ea. 


68. 


Hannah Mickery n-avusese o noapte bună deloc. Vizitase în 
repetate rânduri diverse închisori, în interes de serviciu, iar 
aceste experienţe o indignaseră de fiecare dată. Așa se face că 
perspectiva unei nopţi într-o celulă o umpluse de groază. Până 
la urmă nu i se întâmplase nimic rău. Dar fusese o noapte lungă, 
rece și deprimantă, cu o narcomană de șaptesprezece ani ca 
singură companie - o narcomană care se pișase pe ea de frică în 
toiul nopţii. Urina s-a prelins într-un colț al celulei și a rămas 
acolo, împuţind încăperea pentru tot restul nopţii. 

Nu voia decât să meargă acasă, să facă un duș și să doarmă. 
Își păstrase permanent calmul, dar acum se simţea sleită și 
umilită. La sosirea lui Sandy, avocatul său, venit s-o preia, a 
răsuflat ușurată. L-a sărutat - ceea ce nu mai făcuse niciodată - 
și l-a rugat s-o ducă acasă. Sandy însă avea altceva în minte. 


VP - 144 


— Trebuie să te întâlnești cu cineva. 

— Ei bine, indiferent cine-ar fi, va trebui să aștepte. Mă duc 
direct acasă și mă bag în pat. 

— E o ofertă singulară, Hannah. Aș zice că trebuie să-mi 
urmezi sfatul de data asta. 

Hannah a încetinit pasul și s-a întors către Sandy. 

— O oră din timpul tău este tot ce-ţi cer. Ti-am adus niște 
haine de casă. Poţi face un duș la mine dacă te grăbești. 
Întrevederea începe în mai puţin de-un ceas. Crede-mă, Hannah, 
este exact ceea ce ţi-ai dorit de mult. 

Apa șiroia pe trupul lui Hannah, acasă la Sandy, înviorând-o 
mai repede decât se aștepta. Senzaţia ar fi trebuit s-o 
liniștească, dar Hannah era prea surescitată. O mulţime de 
întrebări îi treceau prin minte, dar dincolo de orice altceva era 
entuziasmată ca un copil. Trăsese lozul cel mare. Ea și Sandy 
dăduseră lovitura. 

Pe drum el îi rezumase propunerea. Era mai generoasă decât 
ar fi putut spera vreodată. Cereau mult în schimb, dar ea se 
pregătise minuţios și avea la dispoziţie tot materialul necesar. 
După înţelegerea cu ziarul, urmau să-ncheie târgul cu o editură, 
ceea ce avea să ducă la apariţii televizate și la cine mai știe ce 
altceva. Ea avea să-și facă un nume, să se-mbogăţească, iar 
apoi, de ce nu, să plece în America. Acolo existau suficiente 
crime dubioase cât să-i dea de lucru pentru tot restul vieții. 

Nu se așteptase să fie o femeie. Și mai ales nu una așa de 
atrăgătoare. Prejudecăţile astea - ai senzaţia că toți reporterii 
de tabloide sunt niște tipi. Însă părea incredibil de bine pusă la 
punct, impresionând-o pe Hannah cu munca ei de detectiv și cu 
modul în care obținuse aceste rezultate. Totul era să le-o iei 
înainte celorlalți. Înțelegerea s-a parafat rapid și cu 
generozitate, iar cei trei au bătut palma acolo pe loc. lar femeia 
a scos o sticlă de șampanie pe care o luase cu ea pentru orice 
eventualitate. Pe Hannah a uimit-o încă o dată îndrăzneala ei. 

Dar era marfă de calitate. Și-și făcea efectul pe loc. Hannah 
rezista de obicei la băutură, prin urmare succesul și adrenalina i 
se urcaseră probabil la cap și-i dădeau ameteli. Din câte putea 
constata, aceleași senzații le trăia și Sandy. 


VP - 145 


69. 


Helen stătea în faţa lui Whittaker ca o elevă prinsă chiulind. 
Știa de ce fusese chemată. lar el știa că ea știe. Dar nu s-a 
grăbit deloc, răsfoind Evening News pagină cu pagină, înainte 
să-l împăturească la loc și să-l pună tacticos pe masă, cu 
articolul de fond deasupra. 

„ÎN CEAȚĂ TOTALĂ!” 

Titlul ţipa în gura mare la ea. Citise articolul Emiliei Garanita 
la prima oră a dimineții și și-a dat seama imediat că are să 
provoace valuri. Conţinea câteva amănunte picante despre Amy 
și Sam, despre Ben și Peter, plus niște detalii vagi referitoare la 
Martina. Dar se încheia cu eliberarea lui Mickery și suspendarea 
unui „ofițer superior implicat în anchetă”. Așa ceva nu dădea 
bine deloc. Helen a priceput că superiorii îi trăseseră deja un 
perdaf zdravăn lui Whittaker, după privirea cruntă cu care o 
întâmpinase la intrarea în birou. 

— O sun, s-a trezit Helen spunând. Să văd dac-o pot convinge 
s-o lase mai moale. 

— Cam târziu pentru asta, nu? Și de altfel nu e nevoie. Am 
sunat-o chiar eu. Va fi aici în cinci minute. 

Emilia a intrat în încăpere cu o mutră de pisic care dăduse de 
oala cu smântână. Nu s-a grăbit să aleagă între ceai și cafea, 
avea chef de stat la taifas, se răsfăţa în fel și chip. Era aleasă, 
invitată și hotărâtă să se distreze de minune. 

— Doriţi să mai adăugaţi ceva, domnule inspector-șef? 
Continuaţi să-i acordaţi credit doamnei inspector Grace în 
conducerea anchetei? S-au mai făcut progrese? 

— Eu nu mă aflu aici ca să discut despre caz. Mă aflu aici ca 
să discut despre dumneata, a ripostat Whittaker pe neașteptate. 

— Nu cred că înțeleg... 

— E timpul să te retragi din povestea asta. Intervenţiile 
dumitale induc în eroare opinia publică și nu servesc la nimic, 
iar eu vreau să se termine. Gata cu articolele până când va fi 
ceva adevărat de relatat. M-ai înţeles? 

Pe Helen a amuzat-o modul lui îndrăzneţ de abordare - nimeni 
nu se putea pune între Whittaker și promovare. 

— Trag speranţă că nu încercaţi să impuneţți presei... 


VP - 146 


— Ba exact asta fac, pe toţi dracii! Și dac-aș fi în locul 
dumitale aș ține seama de spusele mele. 

Emilia a rămas năucită, dar s-a repliat repede. 

— Cu tot respectul... 

— Ce știi dumneata despre respect? a întrerupt-o răstit 
Whittaker. Ce respect ai arătat familiei Anderson când suferea? 
Zbierete prin fanta cutiei de scrisori, telefoane la orice oră din zi 
și din noapte, patrulat prin faţa casei ceas de ceas, cotrobăit 
prin tomberoanele de gunoi. 

— Exageraţi. Am datoria să... 

— Zău? Am aici un raport detaliat în care se vede de câte ori 
a stat parcat Fiatul dumitale roșu, cu numărul BD 50 JKR, în fața 
casei lor. Raportul a fost întocmit de tatăl lui Amy și se întinde 
pe două pagini. Apari acolo la miezul nopţii, la două și la trei 
dimineața. Rând după rând, nu se mai termină. Asta e hărțuire. 
E urmărire. Trebuie să-ți reamintesc oare de cazul Leveson? Și 
de codul deontologic pe care toţi jurnaliștii, fie ei de la vreun 
ziar naţional sau local - a pronunţat ultimul cuvânt cu un 
profund dispreţ - au căzut de acord să-l respecte? 

Emilia n-a mai avut replică. lar Whittaker a continuat: 

— AŞ putea cere să publicaţi scuze familiei pe prima pagină. 
Aș putea să te amendez. Ce mama dracului, probabil că aș 
putea chiar să trag niște sfori și să zbori de-acolo dacă-mi pun 
mintea. Dar fiindcă sunt un om bun, mă voi arăta îngăduitor. 
Păstrează-ţi însă opiniile greșite pentru dumneata, sau ai 
terminat-o cu presa locală. lar ăla-i un drum fără întoarcere, nu? 

Emilia n-a mai stat mult și a ieșit, clocotind de furie 
neputincioasă. Helen era impresionată și mută de uimire. 

— Chiar aveţi un desfășurător cu vizitele ei? l-a întrebat. 

— Evident că nu, a venit răspunsul. Întoarce-te la lucru acum 
și, te rog, Helen, fă naibii ceva progrese. Tocmai ţi-am cumpărat 
niște timp. Folosește-l cum se cuvine. 

Și cu asta a fost liberă să plece. Helen se minuna de 
îndrăzneala lui și o impresiona loialitatea lui faţă de echipă - și 
faţă de ea. Dar în timp ce mergea pe coridor nu-și putea stăpâni 
presimţirea că acest atac fățiș contra ziaristei îndârjite avea să 
se întoarcă împotriva lor. Emilia trecuse prin situaţii mult mai 
nefavorabile și reluase de fiecare dată lupta. 


VP - 147 


70. 


Imediat ce a intrat în centrul de comandă, pe Charlie a frapat- 
o atmosfera care domnea acolo. La investigaţiile aflate în plină 
desfășurare, centrele de comandă sunt niște locuri zgomotoase, 
agresive, aglomerate. Dar astăzi domnea o liniște mohorâtă și 
motivul era lesne de observat. Biroul lui Mark era pustiu, iar 
dulăpiorul lui fusese golit de fotografiile și obiectele personale. 
Parcă n-ar fi existat niciodată. 

Însă Mark fusese un coechipier foarte simpatizat și toţi îi 
simțeau lipsa. Poate că era vulnerabil și distrat, dar asta 
contribuia la farmecul lui, mai cu seamă pentru fete. Băieţelul 
pierdut. Putea fi, totodată, sclipitor și amuzant, iar atunci când 
își dădea silinţa era un bun poliţist. În clipa de faţă fiecare își 
punea în sinea lui întrebarea dacă Mark acela pe care-l știau era 
cel adevărat. Chiar fusese-n stare să-i vândă? Și toată munca lor 
se irosise, oferită altcuiva pe tavă? Să fi fost chiar așa de 
strâmtorat financiar încât să-i trădeze într-un asemenea hal? 
Charlie era tulburată - dintotdeauna îl plăcuse pe Mark - și și-a 
notat în minte să se intereseze ce s-a întâmplat cu obiectele lui 
personale. Continua să lucreze, dar vedea permanent cu coada 
ochiului scaunul gol. 

Helen a intrat puţin după ora 9 și toţi au făcut eforturi 
supraomenești să pară bine dispuși și să se poarte ca și când nu 
s-ar fi întâmplat nimic ieșit din comun. După cum îi era obiceiul, 
Helen n-a pierdut vremea și a chemat-o pe Charlie ca să-i dea 
raportul. Părea iritată și nerăbdătoare să afle vești. 

— Spune-mi despre Martina. 

— Ei bine, s-a născut bărbat și și-a făcut operaţia la un 
moment dat în ultimii trei-cinci ani. Cicatricele arată că acest 
lucru nu s-a întâmplat mai devreme. 

— Și-și făcea reclamă ca transsexual operat? 

— Nu. Deviza ei era că-i place să se distreze și se pricepe să 
ofere plăcere. O târfă nostimă, ceva de genul ăsta. 

— De ce? Ca transsexuală poţi face rost de mai mulţi clienţi. E 
mai exotic, mai special. De ce să nu-ţi faci reclamă cu asta? 

— Poate că nu-i convenea publicul pe care l-ar fi atras? 

— Sau poate că avea ceva de ascuns? 

Întrebarea a rămas plutind în aer. Pe urmă Helen a continuat: 


VP - 148 


— Era de prin partea locului? 

— Se pare că nu. Celelalte fete spun că a început să lucreze 
aici acum vreo două luni. Site-ul ei confirmă informaţia - are o 
adresă IP locală creată acum opt săptămâni. 

— Dar vreo adresă reală? 

Charlie a clătinat din cap. 

— Nimic deocamdată. Era un fel de enigmă pentru fetele 
celelalte, trăia foarte retrasă. 

— Și pista banilor? 

— Discutăm cu băncile locale, dar deocamdată n-am găsit 
niciun cont pe numele ei. 

Helen a pufnit. Nimic din cazul acesta nu era ușor. 

— Bun, păi clinicile rămân atunci cea mai bună variantă. Câte 
clinici locale fac genul ăsta de operaţii? 

— Cincisprezece. Le-am contactat pe toate, chiar dacă 
majoritatea sunt cam circumspecte atunci când vine vorba să 
dea informaţii despre clienţii lor. 

— Păi fă-le să nu mai fie circumspecte. Spune-le ce s-a 
întâmplat cu Martina, arată-le fotografiile. Trebuie să aflăm cine 
era de fapt. El adică. 

Charlie nu și-a putut stăpâni un zâmbet strâmb și a imitat-o 
de data asta și Helen. Oare se amăgea Charlie singură sau 
relaţia lor se ameliorase după ce o trecuse Helen prin ciur și prin 
dârmon? Charlie fusese turbată de furie după confruntare - să-ţi 
pună cineva la îndoială integritatea în felul acesta - și chiar se 
gândise să-și ceară transferul. Cu toate acestea, încă-și dorea s- 
o placă Helen, încă-și dorea să-i câștige respectul. La drept 
vorbind, majoritatea femeilor din poliţie voiau să fie ca Helen. 
Era cea mai tânără femeie detectiv-inspector din poliţia din 
Hampshire și avansase fabulos în ierarhie. N-avea nici soț, nici 
familie, ceea ce în ochii multor femei îi conferea un avantaj 
nedrept, dar se descurcase oricum uluitor de bine. Era un model 
pentru toate. 

Helen s-a întors cu faţa spre membrii echipei. 

— Sergentul Brooks va conduce operaţiunile astăzi. Prioritatea 
numărul unu sunt clinicile. Știu că numărăm cu un om mai puțin 
și că aveți cu toții întrebări despre asta. La momentul potrivit 
am să vă spun mai multe. Insă deocamdată trebuie să vă 
concentrați. Avem o criminală de prins. 


VP - 149 


După ce a spus ce avea de spus, a plecat. Charlie a început 
îndată să le delege sarcini lui Sanderson, McAndrew și celorlalţi, 
care le-au primit fără să crâcnească, deși mulţi aveau același 
grad ca și Charlie. Hotărâtă să se remarce prin seriozitate și 
profesionalism, Charlie se comporta energic și eficient, dar 
zâmbea în sinea ei ștrengărește. Era pentru prima dată când 
Helen Grace lăsa cârma corăbiei pe mâna altcuiva. 


71. 


A trebuit să cheme poliţia în cele din urmă - nu voia s-o facă, 
dar n-a mai avut de ales. Se speriase la început - Stephen lipsea 
de acasă în noaptea aceasta și derbedeii beţi care bubuiau în 
ușă o băgaseră efectiv în sperieţi - dar atunci când a descoperit 
ce se petrecea de fapt, dezgustul a luat locul spaimei. 

Nu-l mai văzuse beat pe Mark de luni de zile. Și-a închipuit că 
se lăsase, că-și venise în fire. Dar acum arăta jalnic. Avea 
hainele pătate, părul vâlvoi și i se-mpleticea limba-n gură. 
Împroșca cu sudalme patetice și își blestema soarta potrivnică, 
făcând cunoscut străzii întregi cum nu fusese-n stare Christina 
să-și ţină picioarele strânse, și că Stephen nu era decât un penis 
ambulant și fără creier. Bătea din ce în ce mai tare în ușă - avea 
s-o trezească pe Elsie cât de curând - și Christina trebuia să 
facă ceva. 

A crăpat ușa puţin, cu lanţul pus, încercând să-l potolească. 
Voia să stea de vorbă cu el, dar asta n-a făcut decât să-l întărâte 
și mai mult. Urla la ea. Cu ce drept îl împiedica să intre? Când 
nu voia decât să-și vadă fiica. Fiica pe care i-o furase ea. 
Christina a încercat să împingă ușa la loc, dar el a reușit să-și 
strecoare brațul înăuntru, dând-o la o parte, și a smuls lanţul din 
montura lui. 

A intrat cu forţa și a urcat scările spre camera lui Elsie. 
Christina a pus mâna pe telefon și a sunat la 999. Mai citise 
despre indivizi care se ţăcăniseră și-și omorâseră copiii după 
divorţ. Era și Mark în stare de așa ceva? Ea nu credea, însă nici 
nu voia să riște. l-a prezentat operatorului situaţia, și-a dat 
adresa și s-a năpustit pe scări în sus. 


VP - 150 


Nu știa peste ce va da la intrarea în cameră și din multe 
puncte de vedere era mai rău decât și-ar fi imaginat. Elsie 
stătea în picioare pe pat. Dârdâia de frică și plângea fără 
zgomot, pradă șocului și groazei. lar Mark zăcea prăbușit pe 
podea, zguduit de hohote de plâns. Ce începuse Christina 
terminase Elsie. Chipul ei transfigurat de groază fusese suficient 
ca să-l trezească. Băutura îl învinsese în cele din urmă și-i luase 
tot ce avea mai bun. 

Era întruchiparea omului distrus - pe care nu-l mai aștepta 
decât o viaţă întreagă de autoacuzaţii și plâns de milă. Și pentru 
prima oară după foarte multă vreme, Christina s-a simţit așa 
cum își interzisese mereu să se simtă. 

Vinovată. 


72. 


Trebuia să fie sigură. Deja îi distrusese cariera lui Mark și 
probabil nu doar atât, iar dovezile împotriva lui erau indubitabil 
solide, însă... pe Helen o cam chinuiau îndoielile. Păruse așa de 
rănit și de indignat, așa de sfidător - doar nu putea să joace 
teatru, nu? Uluită într-o primă fază de existența unei cârtiţe în 
interiorul echipei, Helen începuse mai apoi să spere că 
turnătorul îi va conduce direct la criminal. Când colo, îi abătuse 
pe o altă linie, distrăgându-le atenţia de la ţintă. Helen era 
tentată s-o lase baltă. Să facă stânga-mprejur și să se-ntoarcă în 
camera de interogatoriu, numai că acum era prea târziu pentru 


asta. Îi prezentase osânditului sentinţa și se declanșase o 
procedură. Dar cu securea suspendată în aer, Helen trebuia să 
fie sigură. 


Pe când studia încă o dată dosarele personalului, a dat peste 
ceva ciudat. Helen se afla la laborator în ziua în care depoziţia 
lui Amy fusese descărcată ilegal, Whittaker se plimba cu iahtul 
la Poole, iar Charlie avea o justificare - cel puţin în mintea lui 
Helen. Rămâneau deci Mark și băieţii de la tehnic: Peter 
Johnson, Simon Ashworth și Jeremy Laing. Erau cu toţii în grevă 
în ziua aceea, deci nu putea fi unul dintre ei... numai că se- 
ntâmpla ceva curios cu Simon Ashworth. Ceva ce Helen trecuse 
cu vederea mai înainte. Venise în poliţia din Hampshire de la 


VP - 151 


National Crime Unit din Londra, unde contribuise la crearea noii 
baze de date și astfel obținuse o promovare. Se integrase bine, 
își făcea treaba, însă acum intenţiona să se transfere înapoi la 
Londra. După numai patru luni petrecute aici. Era o mutare 
aiurea și bizară, mai ales că închiriase un apartament la 
Portsmouth pe un an întreg. Se-ntâmplase ceva. Dar nu la 
modul oficial. Ceva neștiut și tulburător îl determina să se- 
ntoarcă pe nepusă masă la Londra. 

Odată ce adulmecase urma, bănuielile au continuat să-i 
crească, pentru că Ashworth nu era de găsit nicăieri. Concediu 
medical - deși nimeni nu părea să aibă idee ce problemă avea. 
Nu, asta nu prea era adevărat. Se știa care-i problema lui, nu se 
știa doar dacă este bolnav sau nu. li luase ceva timp lui Helen 
să-l facă pe Peter Johnson să vorbească deschis despre colegii 
lui, dar odată ce reușise a aflat repede că Simon Ashworth nu se 
bucura de simpatia celorlalți. 

Spărsese greva. Helen a simţit că i se zbăârlește părul pe 
spinare la auzul acestei vești. Ashworth nu era membru de 
sindicat, dar se așteptaseră de la el să urmeze exemplul șefului 
și colegilor săi și să respecte greva de o zi. Numai că el n-o 
făcuse. Era singuratic din fire, neadaptat social și călca adesea 
oamenii pe bătături. Asta-l făcea să nu funcţioneze bine în 
echipă și eventual să fie o pradă ușoară pentru cineva ca 
Mickery. Peter Johnson nu și-a ascuns deloc antipatia faţă de 
Ashworth, dar a negat că l-ar fi împins să se transfere. Era foarte 
posibil ca el și colegii lui să-l fi făcut să se simtă nedorit - așa te 
porţi în mod normal cu un spărgător de grevă - însă nu dorea să 
spună mai multe, de teamă să nu fie acuzat de hărţuire sau 
intimidare. Transferul trebuie să fi fost ideea lui Ashworth. 

— Sau ar trebui să-l întrebaţi chiar dumneavoastră, a conchis 
Johnson. 

Chiar asta intenţiona Helen să și facă. Dar trebuia mai întâi 
să-l găsească. Nimeni nu mai știa unde era de săptămâni 
întregi. 


VP - 152 


73. 


Simțea doar gust de vomă. Vomă și sânge închegat. Avea 
gura uscată, gâtul crăpat, iar în cap îi pulsa o durere surdă și 
sâcâitoare. Nu mai mâncase de zile-n șir și simţea ulceraţii în 
stomac. Dar nu asta o preocupa - ceea ce-i lipsea și fi trebuia cu 
adevărat era apa. Obișnuia să bea mai mulţi litri pe zi și 
devenea cam agitată când se trezea departe de rezerva 
necesară. Ce glume păreau acele mici privaţiuni acum când 
murea de sete cu adevărat! Nu reflectase niciodată până atunci 
la aceste cuvinte, dar în prezent știa ce va să zică și cum te 
simţi. Disperarea îi dădea târcoale - înțelegea instinctiv că nu 
există nicio scăpare. 

Sandy zăcea inert vizavi, sperând probabil să piară în somn. O 
moarte liniștită care să pună capăt coșmarului. Halal speranţă. 
Erau prinși în capcană. Și cu asta basta. Lui Mickery i-a fugit 
privirea spre stânga, înregistrând muștele care dădeau în zbor 
târcoale reziduurilor adunate în colț. Muștele nu fuseseră acolo 
la început. Cum reușiseră să pătrundă? Prin ce crăpătură 
minusculă a acestei cutii de tablă și-au făcut loc? Micile 
ticăloase puteau probabil să vină și să plece după cum aveau 
chef. 

Când își revenise prima oară din amorţeală, Mickery fusese 
năucită și confuză. Era întuneric beznă și ea habar n-avea ce oră 
este, unde se află și ce s-a-ntâmplat cu ea. A tras cea mai mare 
spaimă a vieţii când l-a auzit pe Sandy mișcându-se. Până atunci 
crezuse că visează, dar vaietele animalice ale lui Sandy au 
trezit-o la realitatea cea cruntă. 

Au început numaidecât să-și exploreze graniţele, ciocănind în 
pereţi, urmărind îmbinările plăcilor de metal, ajungând încet la 
concluzia copleșitoare că se aflau într-un soi de cutie metalică 
uriașă. Să fi fost vreun container de mărfuri? Posibil, dar mai 
conta? Era solid, trainic și fără nicio ieșire. Nici nu mai trebuiau 
să știe altceva. Puțin mai târziu au dat de pistol și de telefon. lar 
atunci s-au prăbușit în cele din urmă și curajoasele tentative de 
negare ale lui Mickery. 

— Ne-a tras-o, Sandy! 

— Nu. Nu, nu, nu, nu. Trebuie să existe o altă explicaţie. 
Trebuie să existe. 


VP - 153 


— Citește mesajul de pe telefon, în pizda mă-sii. Ne-a tras-o! 

Sandy nu voia să se uite la telefon. Nu voia să se implice 
deloc. Dar mai rămânea ceva de zis? Era limpede că nu exista 
nicio scăpare ușoară - aveau de ales între inaniţie și crimă. 
Mickery a fost cea care a pus pe masă aceste două opţiuni 
îngrozitoare. Sandy se dovedea a fi un laș, un om slab, incapabil 
să facă faţă situaţiei. Dar Mickery l-a obligat. 

Au ales să acţioneze. Așteptarea era insuportabilă. 
Deznădejdea mult prea copleșitoare. Viaţa lor actuală era o 
lentă tortură și venise vremea să facă ceva. Au decis astfel să 
tragă la sorţi - sau mai degrabă la muște, căci asta a fost tot ce 
au putut găsi. lar Mickery ţinea acum braţele întinse în faţa lui 
Sandy. Într-o mână avea o muscă moartă. Cealaltă mână era 
goală. Dacă Sandy alegea musca, rămânea în viață. Dacă nu, 
avea să fie ucis. 

Sandy șovăia, dorindu-și ca privirea lui să pătrundă prin piele 
și să dea la iveală comoara din palmele lui Mickery. Stânga sau 
dreapta? Moartea sau viața? 

— Haide, Sandy! Să terminăm odată, în pizda mă-sii! 

Vocea lui Mickery era disperată, rugătoare. Dar Sandy nu 
simţea nicio milă, nu putea simţi nicio milă. Era încremenit în 
prezent și incapabil să-și miște vreun mușchi. 

— Nu pot s-o fac. 

— Fă-o odată, Sandy. Sau jur pe ce-am mai sfânt că iau eu 
decizia pentru tine. 

Din tonul vocii se vedea că Mickery își ieșise din pepeni, iar 
asta l-a smuls pe Sandy din paralizie. Bolborosind Tatăl Nostru, 
a întins încet braţul și i-a atins hotărât mâna stângă lui Mickery. 

O clipă lungă și groaznică. După care Mickery și-a răsucit 
mâna lent și a deschis-o, ca să poată vedea amândoi. 


74. 


Se încheia o zi extrem de ciudată. Cea mai bună și cea mai 
rea dintre zile. Charlie stătea întinsă în pat și încerca să pună 
cap la cap cele întâmplate. 

După plecarea lui Helen, echipa trecuse imediat la treabă, 
impulsionată de energia și de zelul lui Charlie. Incurajaţi să-i 


VP - 154 


trateze fără menajamente pe directorii de clinici care se arătau 
evazivi, ascunzându-se în spatele confidenţialităţii clienţilor, 
membrii echipei  înregistraseră progrese remarcabile, 
parcurgând întreaga listă punct cu punct, pe urmele chirurgilor 
din zona Hampshire calificaţi să facă operaţii de schimbare de 
sex. La final nu se aleseseră însă cu nimic. Îi chestionaseră pe 
toți, dar nimeni n-a recunoscut-o pe Martina și n-a putut arunca 
vreo lumină asupra posibilei sale identități de pe vremea când 
fusese bărbat. 

Era deci timpul să lărgească aria cercetărilor. Existau câteva 
zeci de astfel de clinici în toată ţara și trebuia să le contacteze 
pe toate. Dă, Doamne, să nu se fi operat în străinătate - așa 
ceva ar fi depășit resursele lor limitate și aveau o nevoie 
disperată de orice indiciu, de ceva care să-i readucă pe pista 
cea bună. Charlie i-a lăsat pe băieţi să se ocupe. Era ruptă de 
oboseală și îi trebuia un moment de răgaz. În mașină, pe drumul 
spre casă, i-a crescut moralul la gândul că va putea petrece 
câteva clipe preţioase alături de iubitul și de motanul ei, că o 
aștepta o mâncare bună și mai ales un pui de somn. 

Stradă în lucru. Cu ocolire. Neplăcut, dar nu cine știe ce. 
Însemna însă că Charlie trebuia s-o ia pe un alt traseu spre casă. 
Un traseu care o purta fix prin fața locuinţei lui Mark. Săgetată 
brusc de un sentiment de vinovăţie, și-a dat seama că uitase de 
el în vâltoarea evenimentelor. O absorbise complet ambiția să-și 
dovedească ei însăși (și, evident, lui Helen) că e capabilă să 
coordoneze echipa. Și prin urmare se dovedise a fi un prost 
conducător și un prieten nevrednic - n-ai dreptul să uiţi de răniți 
în disperarea de a câștiga bătălia. 

Dându-și cu pumnii în cap pentru lipsa ei de omenie, a parcat 
mașina și s-a dat jos. Era o idee bună? Probabil că nu, dar voia 
să poată dormi la noapte și nu putea avea conștiința împăcată 
decât dacă trecea să vadă ce-i cu Mark. Nimeni altcineva din 
poliţie n-avea s-o facă, asta era clar. 

La ce se așteptase? Că el va face față surprinzător de bine 
situaţiei? Era în ultimul hal - duhnea a transpiraţie și a băutură. 

— Tu o crezi? 

Întrebarea directă a luat-o prin surprindere pe Charlie. 

— Pe cine să cred? 

— Pe ea. Crezi că eu v-am vândut? 


VP - 155 


S-a lăsat o lungă tăcere. Exista răspunsul oficial și răspunsul 
onest. În cele din urmă, a învins cel de-al doilea. 

— Nu. 

Mark a expirat aerul cu putere, ca și când își ţinuse respiraţia. 
Stătea cu ochii în pământ ca să-și ascundă emoția. 

— Mulţumesc, a bâiguit el fără să ridice capul, însă vocea îi 
trăda intensitatea sentimentelor. 

Charlie s-a dus spre el cu naturalețe. Așezându-se alături, l-a 
cuprins cu braţul. El s-a rezemat de ea, bucuros de susținere. 

— Mai trist este că am avut impresia că-s pe cale să mă- 
ndrăgostesc de ea. 

Uau! Charlie nu se așteptase la una ca asta. 

— Și aţi...? 

Mark a dat afirmativ din cap. 

— Și ca un prostănac ce sunt, mi s-a părut că poate fi ceva 
minunat. Și acum, uite... 

— Poate că n-a avut de ales. Poate chiar a crezut că... 

Charlie a ezitat. Nu se putea încheia frumos o asemenea 
propoziţie. E cel mai grav lucru să-l acuzi pe un poliţist de 
corupţie. 

— Îmi dau seama cam ce se vorbește prin secţie. Dar sunt 
nevinovat, Charlie. N-am făcut nimic rău. Și vreau să mă-ntorc. 
Îmi doresc foarte tare să mă-ntorc... Așa că... dacă poţi face 
ceva, orice... s-o influenţezi și s-o determini să pună capăt... 

Glasul lui Mark s-a stins. Charlie habar n-avea ce să spună. 
Știau amândoi că nu mai exista cale de întoarcere acum. Chiar 
dacă ar fi fost absolvit de vină, cine l-ar mai fi primit, având în 
vedere trecutul său plin de rateuri și de probleme? In aceste 
vremuri în care nimeni nu mai făcea angajări, nu mizezi pe 
potenţial, mai ales dacă există o bănuială de neseriozitate sau 
necinste. Ce putea spune Charlie, ca să se arate împăciuitoare și 
corectă totodată? 

— O s-o scoţi tu la capăt, Mark. Sunt convinsă. 

Dar nu era deloc sigură că și crede ce spune. Și nici că Mark 
crede vorbele ei. 

L-a lăsat, cu promisiunea că va reveni cât de curând. Mark n-a 
prea sesizat plecarea ei, cufundat din nou în propriile-i gânduri. 

În drum spre casă, pe Charlie au cuprins-o îndoielile. Mark nu 
era genul care să facă vreo prostie. Așa considera ea, dar cine 
poate ști sigur? Era evident foarte afectat. Fără nevastă sau 


VP - 156 


copil acasă, fără serviciu, predispus la băutură... Toate aceste 
gânduri au năpădit-o deodată pe Charlie. O durea capul și 
stomacul i se revolta. A lovit-o un val de greață și a virat cu 
mașina pe un refugiu, deschizând portiera exact la timp ca să-și 
verse prânzul pe asfalt. A vomitat din greu o dată, de două ori, 
și s-a liniștit. 

Mai târziu, acasă, cuibărită în brațele calde ale iubitului ei, 

Steve, au asaltat-o alt gen de suspiciuni. Desprinzându-se ușurel 
din îmbrăţișarea somnoroasă, s-a furișat pe vârfuri la baie și a 
deschis dulăpiorul. Speranţa se împletea cu agitația în timp ce 
desfăcea micul tub de carton. 
__ Cinci minute mai târziu, avea răspunsul. Era însărcinată. 
Incercau fără cine știe ce tragere de inimă de o veșnicie parcă, 
și iat-o acum. O cruciuliţă albastră. Un al doilea test a dat 
același răspuns. Mici detalii care-ţi schimbă radical viața. 
Cufundat în somn, Steve n-avea idee ce se-ntâmplă, în timp ce 
Charlie rămăsese cocoţțată pe vasul de toaletă, şocată încă. Nu 
era prima oară pe ziua de azi când ochii i se umpleau de lacrimi. 
Dar acestea nu erau lacrimi triste, ci lacrimi de bucurie. 


75. 


Pentru o clipă ea i-a privit pupila. Care apoi s-a făcut 
nevăzută. Helen depistase apartamentul lui Simon Ashworth, 
aflat în centrul orașului, și a sunat cuviincios - o dovadă de 
cumpătare, având în vedere că-i venea de fapt să răpăie cu 
pumnii în ușă. O lungă tăcere și nicio mișcare. A sunat atunci din 
nou. Și încă o dată. S-a oprit, ascultând. Să fie oare parchetul 
care scârțâia sub pași? Și după aceea pupila s-a ivit în vizor. 
Helen se așteptase - și sperase - să apară, prin urmare pândea 
și ea cu ochiul lipit de ușă. Pupila s-a speriat și s-a făcut pe loc 
nevăzută. Zgomotul pașilor care se îndepărtau l-a dat de gol și a 
făcut-o pe Helen să zâmbească - la ce bun să mai calci pe 
vârfuri, odată prins? 

Ca poliţist, ai mai multe variante la dispoziţie într-o astfel de 
situaţie. Poţi merge pe calea oficială, să ceri un mandat etc., dar 
dacă lucrezi de unul singur asta înseamnă aproape sigur că-ţi va 
scăpa prada în timp ce tu completezi formulare prin alte părți. 


VP - 157 


Poţi alege calea răbdării și simula plecarea, doar ca să te 
instalezi într-un post de observaţie pe stradă. Varianta aceasta 
de obicei dă rezultate, căci fugarul e disperat să-și părăsească 
vizuina odată ce-a fost dibuit, și iese adesea în mai puţin de-un 
ceas. Insă Helen nu stătuse niciodată bine cu răbdarea. De 
aceea s-a dus direct în biroul administratorului clădirii - 
deranjându-l în timp ce-și lua gustarea de la ora 11 - și i-a cerut 
să deschidă ușa apartamentului de la numărul 21. 

Acesta ar fi fost pe deplin îndreptăţit să-i solicite oficial un 
mandat de percheziţie, dar multora parcă încetează să le mai 
funcţioneze creierul atunci când văd o legitimaţie. Temându-se 
de admonestări sau captivaţi de dramatismul momentului, se 
supun aproape de fiecare dată. La fel s-a întâmplat și acum: 
administratorul nedumerit a deschis ușa de la apartamentul 21 
fără nicio ezitare. A părut întrucâtva surprins și dezamăgit când 
Helen i-a trântit apoi ușa-n nas - nu s-a ales decât cu un zâmbet 
scurt de multumire pentru toată osteneala depusă. 

Ashworth se pregătea să-și ia tălpășiţa. O dovedeau valizele 
făcute și cheile de la mașină - era pe picior de plecare. Dar 
rămăsese țintuit locului acum când Helen venea spre el. | se 
citea frica pe chip și vocifera despre ilegalitatea comisă de 
Helen - dar nu prea convingător și amenințător. Punându-și 
legitimaţia deoparte, Helen i-a făcut semn să se așeze pe un 
scaun gol de metal. După un scurt moment în care a părut s-o 
evalueze atât pe Helen cât și situaţia, Ashworth s-a supus. 

— De ce ai făcut-o, Simon? 

Cum nu se pricepuse niciodată la eschivări, Helen a optat 
pentru un atac frontal. A pus pe masă acuzaţiile - descărcarea 
ilegală a unor materiale confidenţiale, compromiterea unei 
anchete în curs pentru obținerea de foloase materiale - iute și 
precis, ca să nu-i dea timp lui Ashworth să vină cu scuze sau 
ocolișuri. Spre surprinderea ei, el s-a apărat curajos. 

— Nu puteam să fiu eu. 

— De ce nu? 

— Pentru că toți consultanțţii tehnici implicaţi în treburi din 
astea au propriul cod unic de acces. Doar așa putem intra sau 
ieși, și se poate vedea la orice oră când am accesat serverul și 
ce operaţiuni am făcut. 

— Trebuie să existe și modalităţi de a fenta sistemul. 


VP - 158 


— Pentru noi nu. Cei de la asistenţa tehnică se află mereu în 
alertă, uneori în cadrul poliţiei, alteori, în afară. Sistemul de 
acces a fost creat tocmai pentru a nu fi periclitate anchetele și 
pentru a face față fluctuației personalului tehnic. Dacă vă 
uitaţi... 

— Și-atunci de ce-ai minţit? l-a întrerupt Helen. 

Nu era pregătită să asculte prelegeri. 

— Cum adică am minţit? 

— Le-am cerut tuturor celor care aveau acces la materialele 
anchetei să prezinte un raport despre ce au făcut în ziua aceea, 
iar tu, împreună cu ceilalți din stafful tehnic, ai pretins c-ai fost 
în grevă. Însă n-ai fost. Ai spart greva. 

— Și ce-i cu asta? Nu eram de acord cu greva și am dat o fugă 
la lucru. N-am stat mult acolo, iar când am fost întrebat, m-am 
gândit că e mai bine să îndrug o minciună și să nu afle ceilalți. 

— N-a prea funcţionat, nu-i așa? Cine le-a spus? 

Pentru prima oară, Ashworth a părut buimăcit. Până la urmă 
facem progrese, și-a zis Helen. 

— Nu știu cum au aflat, a bâiguit el, privindu-și pantofii. 

— Eşti ambițios, Simon? 

— Cred că da. 

— Crezi? Eşti foarte tânăr pentru această treaptă din grila de 
salarizare și foarte apreciat. Chiar ai putea ajunge departe. De 
fapt, transferul tău la poliția din Hampshire a fost o promovare 
serioasă, nu? 

Ashworth a încuviințat din cap. 

— Și totuși, după numai patru luni în postul cel nou și elegant, 
te întorci la vechiul tău loc de muncă. Loc de muncă pe care, 
dacă este să dăm crezare cererii depuse pentru poziţia din 
Hampshire, simţeai că îl cunoști ca pe propriul tău buzunar și că 
nu-ți mai oferea nicio provocare. 

— Toată lumea spune astfel de lucruri la interviurile de 
angajare. 

Continua să-și ţină ochii în pământ. 

— Ce s-a întâmplat? 

O lungă tăcere. Pe urmă: 

— M-am răzgândit. N-am reușit să mă adaptez cu adevărat în 
Southampton, nu mi-am făcut niciun prieten, iar mai apoi... când 
băieții au început să mă excludă din cercul lor fiindcă n-am 


VP - 159 


acţionat ca o marionetă de sindicat, m-am gândit că mi-ar fi mai 
bine în altă parte. 

— Numai că ţi-ai depus cererea de transfer înainte ca băieţii 
să prindă de veste că le-ai trădat cauza. Ceilalţi au spus-o cât se 
poate de clar. La o băută cu toată secţia, la Mie/u/ și drapelul, în 
data de optsprezece, ai fost silit să recunoști că ai spart greva. 
lar cererea să te-ntorci la vechiul loc de muncă ai făcut-o pe 
șaisprezece. 

— Probabil că s-au înșelat... 

— Au fost de față mai mulți martori la conversaţia din 
cârciumă. Nu-i posibil să mintă toți. 

O tăcere și mai lungă. 

— Adevărul este... Adevărul este că pur și simplu nu-mi place 
aici. Nu-mi plac oamenii și nu-mi place serviciul. Vreau să plec. 

— Curioasă treabă, Simon. Fiindcă la evaluarea ta după trei 
luni ai afirmat că ești pe deplin mulţumit. Și că te încântă 
răspunderea mai mare. Și ai primit calificative maxime, ba chiar 
ţi s-a sugerat că poate urma o avansare dacă o ţii tot așa timp 
de un an sau mai mult. Am aici o copie a raportului tău de 
evaluare, dacă vrei să arunci un ochi. 

Helen i l-a întins, dar Ashworth n-a zis nimic. Arăta teribil de 
nefericit. Ceea ce o încânta pe Helen. Începeau să se vadă 
fisurile. Ea a decis să pună piciorul în prag. 

— ŢI s-a făcut instructajul, Simon, așa că n-o să mă apuc să-ţi 
înșir cum ţi-ar putea fi afectată cariera dacă ai fi silit să 
recunoști că ai minţit cu bună știință un ofiţer de poliţie care 
anchetează o crimă. Dacă ar trebui să recunoști c-ai fost plătit 
pentru a lasa să transpire informaţii secrete ale poliţiei... 

Ashworth stătea neclintit, dar îi tremurau mâinile. 

— Cariera ta ar lua sfârșit. Definitiv. Și știu cât de mult 
contează pentru tine. 

Helen și-a îndulcit tonul. 

— Știu că ești un tip capabil, Simon. Și știu că ai putea ajunge 
departe. Dar dacă mă minţi acum, am să te distrug. Și nu mai 
există cale de-ntors. 

Ashworth și-a băgat capul între umeri și a început să tremure. 
Oare plângea? 

— De ce faceţi asta? 


VP - 160 


— Pentru că trebuie să știu adevărul. Tu i-ai pasat interviul lui 
Mickery? Și dacă da, din ce motiv? Te pot ajuta doar dacă mă 
ajuţi și tu. 

O lungă tăcere, după care: 

— Credeam că știți. 

Vocea îi era sugrumată, dogită. 

— Mie mi-a spus că știți. 

— Cine ţi-a spus? 

— Whittaker. 

Whittaker. Numele a rămas plutind în aer, dar lui Helen încă 
nu-i venea să creadă. 

— Ce ţi-a spus? Și ce-ar fi trebuit să știu eu? 

Ashworth a clătinat din cap, însă Helen n-avea de gând să 
lase lucrurile așa. 

— Spune-mi! Spune-mi acum sau te arestez pentru tentativă 
de obstrucționare... 

— Whittaker a descărcat interviul. 

— Dar se afla în concediu în ziua aceea. 

— L-am văzut eu. Am intrat în birou. Din cauza grevei nu era 
nimeni pe-acolo. Doar Whittaker. Singur. Spunea că mai 
studiase o dată tot materialul legat de caz, iar atunci când m-am 
uitat, mai târziu, am văzut că a descărcat interviul. Nu mi s-a 
părut nimic ciudat. Doar el e șeful, nu? Dar când am aflat 
ulterior că vă interesaţi de mișcările oamenilor, mi-am dat 
seama că Whittaker făcuse o greșeală. Confundase zilele. M-am 
dus să vorbesc cu el. Era păcat să fie tras la răspundere pentru 
o greșeală minoră. 

— Voiai să te dai bine pe lângă el. 

— Cam așa ceva. Whittaker mă plăcea și-mi prevedea un 
viitor strălucit. Așa că am pomenit în treacăt și de chestia asta - 
știți cum e, mai bine să previi decât să vindeci. Și ce să vezi, nu 
i-a picat bine. Câtuși de puţin. A zis că mă-nșel, dar eu știam că 
nu-i așa. 

S-a oprit, temându-se să mai continue. 

— Povestește mai departe. Ce s-a întâmplat după aceea? 

— A zis că poate să-mi distrugă cariera cu un simplu telefon. 
Că nu-mi dau seama în ce mă bag. Am... adică el a hotărât acolo 
pe loc că mă voi transfera înapoi la Londra cât mai curând 
posibil. Probabil că el a dat în vileag povestea cu greva. Ca 


VP - 161 


motiv al plecării mele. Mi-a spus că sunteţi la curent cu toate 
aceste lucruri. Și că a fost ideea dumneavoastră. 

Helen era gata să ia foc, dar s-a stăpânit la limită. Trebuia să 
rămână calmă, să-și păstreze concentrarea. Chiar erau 
adevărate toate aceste lucruri? 

— A zis el că sunt și eu implicată? 

— Da, că dumneavoastră coordonaţi totul și că n-are niciun 
sens să vă spun ceva. 

— Și ce ai făcut pe urmă? 

— Am încercat să-mi văd de treabă, dar nu mai puteam, mai 
ales cu băieţii pe capul meu. Așa că mi-am luat concediu 
medical. Și m-am ascuns aici de-atunci, așteptând să treacă 
vremea până vine momentul transferului... 

Glasul i s-a stins treptat, pe măsură ce și-a conștientizat încă 
o dată situaţia. Pentru prima oară în ziua aceea, Helen s-a arătat 
împăciuitoare. 

— Nu e nevoie ca povestea asta să se termine prost, Simon. 
Dacă ceea ce mi-ai povestit astăzi e adevărat, pot să-ndrept 
lucrurile pentru tine. Te vei putea transfera, îţi vei învăța lecţia 
și o vei lua de la capăt fără nicio pată la dosar. O să poţi face tot 
ce ţi-a fost scris să faci și să realizezi tot ce ţi-ai pus în cap să 
realizezi. 

Ashworth a ridicat capul, cu speranţă și neîncredere. 

— Dar trebuie să faci ceva pentru mine în schimb. Ai să vii la 
mine acasă acum. Și când vei ajunge acolo, o să scrii o 
declaraţie și o să treci acolo tot ce mi-ai spus adineauri. Pe urmă 
vei aștepta. N-o să primești și nici n-o să dai telefoane. Nu vei 
trimite e-mailuri, SMS-uri sau mesaje pe Twitter. O să stai calm 
și liniștit, iar restul lumii nu va trebui să știe că am discutat, 
până ce n-am să spun eu c-a venit momentul potrivit. Ne-am 
înțeles? 

Ashworth a dat din cap afirmativ. Era gata să facă orice-i 
spunea ea. 

— Bun. Atunci, hai să mergem! 


VP - 162 


76. 


Acum nu se mai putea da înapoi. Înțelegerea fusese parafată. 
Trebuia s-o ducă la capăt, n-aveau încotro. 

Atunci când Mickery și-a desfăcut palma stângă, știind bine că 
era goală, Sandy s-a prăbușit pe jos suspinând. Mickery s-a 
uitat, răscolită de un vârtej de emoţii. Pe de o parte exaltare, pe 
de altă parte groază, dar în ansamblu... ușurare. Avea să 
trăiască. 

Puțin după aceea, Sandy a început să se milogească. Zicea că 
nu vorbise serios, că era o nebunie, că trebuia să stea împreună 
și să n-o lase pe ea să învingă. 

— Ce-ai fi făcut dac-ai fi câștigat? M-ai fi cruțat? i-a replicat 
Mickery. 

Sandy n-a putut răspunde - iar tăcerea lui era cât se poate de 
elocventă. Ar fi apăsat pe trăgaci și și-ar fi salvat pielea. In 
esență, nu era decât un egoist prăpădit. 

— Te rog, Hannah. Am o soție. Am două fiice. Le cunoști, le-ai 
întâlnit. Te rog, nu le face una ca asta. 

— N-avem de ales, Sandy. 

— Ba cum să nu. Întotdeauna avem de ales. 

— Să murim de foame? Asta vrei? 

— Poate că putem ieși. Să forțăm ușa... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sandy, nu înrăutăţi și mai 
tare situația. Nu există ieșire. Nu există scăpare. Nu există altă 
soluţie. _ 

La auzul acestor cuvinte, bărbatul s-a pus pe bocit. Insă 
Mickery nu mai simţea nicio milă. Dacă ar fi câștigat Sandy, ea 
ar fi fost deja moartă acum, nu-ncăpea nicio îndoială. A cuprins- 
o dintr-odată ura - cum îndrăznea el să ceară îndurarea pe care 
n-ar fi arătat-o - se tot agăța de ea și ea l-a împins brusc. El s-a 
împiedicat și a căzut, aterizând greoi pe pardoseala metalică 
murdară. 

— Te implor, Hannah, nu face asta... 

Dar Mickery luase pistolul deja. Nu mai trăsese niciodată cu o 
armă și niciodată nu-i trecuse prin cap să rănească pe cineva, 
dar se pregătea acum cu calm și sânge rece să execute un om 
pe care-l considera odinioară prieten. 

— Îmi pare nespus de rău, Sandy. 


VP - 163 


Și a apăsat pe trăgaci. 

Clic! 

Camera cartușului era goală. La dracu'! Sandy, care cu câteva 
clipe înainte își tot agita brațele prin faţă într-o zadarnică 
tentativă de a se apăra de durerea care avea să vină, a încetat 
să mai dea din mâini. Și s-a ridicat brusc în picioare. 

Clic! Clic! 

Încă două camere goale - probabil că pistolul fusese forțat la 
un moment dat. Acum Sandy trecuse la atac. 

Clic! Clic! S-a năpustit spre ea și i-a zburat pistolul rece din 
mâini. Mickery a fost proiectată în spate și s-a lovit cu capul de 
podeaua dură. Când a ridicat privirea, pistolul era în mâna lui 
Sandy. Se așteptase să vadă ranchiună pe chipul lui, dar el era 
doar uluit. 

— E gol. E gol, în pizda mă-sii! 

l-a aruncat ei pistolul. Ce zicea? Creierul ei parcă nu reușea să 
țină pasul cu evenimentele. Dar el avea dreptate. Camerele 
erau goale. Nu existase niciodată vreun glonț înăuntru. 

Ceva ca un țipăt în stânga ei a speriat-o pe Mickery. Dar nu 
era decât Sandy care se tăvălea pe jos, cu lacrimi de râs 
șiroindu-i pe obraz. Vocea îi suna nebunește. Nebun de fericire. 
Mamă, ce poantă bună! 

Mickery a scos un urlet. Un urlet care parcă-i sfâșia gâtlejul și- 
ți îngheţa sângele-n vine. Prelung, puternic și chinuitor. Totul 
fusese în zadar. Îi trăsese pe sfoară, îi făcuse să se comporte ca 
niște animale, dar apoi îi refuzase victoria lui Mickery. Nu astea 
erau regulile jocului. Nu așa trebuia să fie. Ea trebuia să 
trăiască. Își dorea să trăiască. 

Mickery s-a prăbușit în genunchi și simţea cum i se scurgea 
toată energia din ea. Era învinsă, distrusă. Râsul batjocoritor și 
hidos al lui Sandy răsuna ca un clopot funebru. 


77. 


Helen revenise la cârmă când Charlie a intrat a doua zi 
dimineaţa în centrul de comandă. Charlie a simţit o ușoară 
iritare - rolul ei de conducător al echipei nu durase decât o 


VP - 164 


singură zi - dar s-a molipsit îndată de emoția și entuziasmul din 
încăpere și i-a dispărut orice resentiment. Se întâmplase ceva. 

Două lucruri, de fapt. Unul bun, celălalt rău. O găsiseră pe 
„Martina” - la o clinică din Essex care făcea operaţii de 
schimbare de sex. Dar o pierduseră pe Hannah Mickery. Ea și 
avocatul său personal, Sandy Morten, lipseau de câteva zile 
deja. 

— De ce n-am fost anunţată? a întrebat mânioasă Helen. 

— Nu s-a știut, a răspuns Charlie. Morten a fost dat dispărut 
acum câteva zile, dar nimeni n-a anunţat nimic despre Mickery. 
Doar atunci când ne-am uitat prin e-mailurile lui Morten am 
descoperit că aranjase o întâlnire în trei, cu el, Mickery și o 
femeie pe nume Katherine Constable. Aceasta pretindea că este 
ziaristă și lucrează pentru Sunday Sun, dar am verificat acolo și 
nu există nimeni cu acest nume printre angajaţii lor. 

— Constable??? Își bate joc de noi. 

Helen spumega. li era necaz pe ea însăși și pe întreaga 
situaţie. Fusese așa de absorbită să meargă pe urmele cârtiţei și 
să depisteze sursa scurgerii, încât o pierduse din vedere pe 
Mickery. Dacă s-ar fi ţinut după ea, poate că s-ar fi pomenit în 
sfârșit faţă în faţă cu criminala. 

l-a trimis pe Charlie și restul echipei la locuinţa lui Morten. 
Probabil că exagera, însă acolo se întâlnise „Katherine” cu 
Mickery și cu Morten - și poate dacă se duceau toţi izbuteau să 
dea de vreo urmă, vreun indiciu medico-legal, o declaraţie de-a 
unui martor, ceva. Între timp, Helen a pornit în grabă spre est, în 
Essex. 

li făcea bine să se întoarcă la vânătoare. Și să se mai 
desprindă de sediul din Southampton - avea nevoie de timp ca 
să reflecteze. Ashworth hiberna acum în apartamentul ei, în 
afara oricărui pericol, iar declaraţia lui era scrisă și semnată. 
După discuţia lor explozivă, ea mai făcuse niște verificări. Nu 
pusese nicio clipă la îndoială alibiul lui Whittaker mai înainte și 
regreta amarnic acum, fiindcă luat la bani mărunți, nu stătea 
deloc în picioare. Deși condiţiile de navigare la Poole au fost 
favorabile în ziua aceea - era vreme frumoasă și cele mai multe 
ambarcaţiuni ieșiseră din port - câteva rămăseseră totuși pe loc, 
iar printre acestea se număra și Green Pepper, iahtul lui 
Whittaker, cu care era foarte grijuliu și atent. 


12 Agent de poliţie. 
VP - 165 


Așadar, Whittaker o minţise în privinţa locului unde se afla, și 
un alt ofițer îl plasase la locul faptei. În plus, Ashworth îl acuzase 
mai departe pe Whittaker de intimidare, constrângere și 
obstrucţionare a justiţiei. Whittaker nu făcuse decât să-și 
urmărească permanent propriile interese. O pusese la respect 
pe Garanita ca s-o împiedice să dea publicităţii știrea despre 
criminalul în serie - nu ca s-o protejeze pe Helen sau echipa. 

Era o situație incendiară, pe care Helen trebuia într-adevăr s-o 
trateze cu mare atenţie. Succesul anchetei - fără a menţiona 
viitorul profesional al lui Helen - depindea de o mutare corectă a 
ei. 

Clinica Porterhouse din Loughton era  fastuoasă și 
profesionistă. Holul de la intrare arăta impecabil, personalul la 
fel, și pretutindeni domnea o senzaţie de liniște și calm. La 
clinică se efectuau mai multe tipuri de operaţii, dar specialitatea 
principală o constituia rezolvarea tulburărilor de identitate 
sexuală. Terapia reprezenta primul stadiu al unui parcurs care, 
în nouă cazuri din zece, se încheia prin chirurgie și schimbare 
totală de sex. 

Echipa furnizase informaţii detaliate despre Martina în cadrul 
operaţiunii de căutare. Intervalul de timp era destul de mare ca 
să complice lucrurile - ei se gândiseră că operaţia fusese făcută 
în urmă cu trei până la cinci ani, eliminând astfel un număr 
mare de candidaţi posibili. Și totuși, schimbările de sex nu se 
întâlneau chiar pe toate drumurile. lar șansele de succes erau 
măricele, mai ales că puteau furniza înălţimea, grupa de sânge, 
culoarea ochilor și o anamneză aproximativă a „pacientei”. Cu 
toate acestea, Helen se simţea agitată când a fost invitată să 
intre la directorul clinicii. Foarte multe lucruri depindeau de ceea 
ce avea să se întâmple aici. 

Directorul, un chirurg rafinat cu niște mâini surprinzător de 
păroase, dorea să primească garanţii că spitalul nu se va alege 
cu o publicitate nedorită prin asocierea cu „uciderea acestei 
prostituate”, după cum s-a exprimat el, iar Helen a fost nevoită 
să depună mari eforturi ca să-l facă să coopereze, însă atunci 
când i-a reamintit politicos că într-un caz atât de serios precum 
acesta, el putea fi constrâns să-i ajute, atitudinea lui s-a 
schimbat. 

— Cred că am putea să vă fim de folos, a spus el extrăgând 
un dosar. Un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani a venit la noi 


VP - 166 


acum cinci ani. Se cunoștea că traversează o perioadă proastă 
atât fizic, cât și mental. Noi i-am recomandat niște ședințe de 
consiliere psihologică înainte să ia decizia schimbării de sex și i- 
am sugerat ca măcar să renunțe la o parte a tratamentelor 
auxiliare. În cele din urmă am reușit să-l convingem să 
abandoneze vreo două proceduri, dar asta a fost tot. Era absolut 
hotărât să-și facă o reconstrucție extinsă. Pe lângă schimbarea 
propriu-zisă de sex, a suferit o lărgire a feselor, tonifierea 
membrelor și o sumedenie de intervenţii la faţă. 

— Ce fel de intervenţii? 

— Remodelarea maxilarului și a mandibulei, îngroșarea 
buzelor, îndreptarea nasului, pigmentarea pielii, umpluturi... 

— Cât l-a costat? 

— O groază de bani. 

— Aveţi idee ce l-a determinat să meargă atât de departe cu 
schimbările? 

— L-am întrebat și noi, firește. Întotdeauna discutăm fiecare 
etapă ca să vedem dacă este într-adevăr... necesară. Dar el nu 
dorea să vorbească. Și noi nu l-am putut forța. 

O notă defensivă i se strecurase acum în glas, așa că Helen a 
hotărât să treacă direct la subiect. A făcut un semn spre dosar: 

— Pot să mă uit? 

El i l-a întins. Îndată ce i-a văzut numele, Helen a simţit un 
nod în stomac. Fotografia lui - tânăr, promiţător, plin de viaţă - 
i-a adus confirmarea. Cele mai negre temeri i se adevereau. 

Avea legătură cu ea. De la bun început avusese legătură cu 
ea. 


78. 


Murise. Probabil că era moartă. Aici nu exista suficient oxigen 
nici pentru o muscă, darămite pentru un om. Nu-i mai rămăsese 
nici pic de energie și de viață în corp și abia dacă mai 
conștientiza ce se află în jur. O înghiţea întunericul. Căldura era 
insuportabilă. N-avea pic de aer. 

Hannah încerca să se convingă singură, dar știa că n-a 
murit... încă. Moartea avea să fie o dulce eliberare din aceste 
chinuri lente. Și nu se-ntrevedea nicio alinare, niciun răgaz în 


VP - 167 


suferinţa ei. Fusese redusă la stadiul de animal, cufundată în 
propria nefericire și în propriile murdării. 

Cât timp trecuse de când îl auzise ultima dată pe Sandy? Nu- 
și putea aminti. Doamne Dumnezeule, ce duhoare o să fie aici 
după moartea lui! Excrementele în putrefacție erau o treabă, 
dar un cadavru în descompunere? Dacă Mickery ar mai fi avut 
lacrimi, le-ar fi vărsat acum. Dar se topiseră de mult. Nu mai 
rămăsese din ea decât învelișul. Și zăcea acolo, dorindu-și 
moartea. 

lar apoi, fără niciun avertisment, o lumină orbitoare i-a aprins 
ochii lui Mickery. A scos un urlet de durere - parcă îi 
străpunseseră niște lasere creierul - și și-a strâns fața în mâini. 
O adiere bruscă de aer rece, dar, binecuvântat, i s-a revărsat 
peste trup. Dar alinarea era doar temporară. 

O târa cineva. l-a trebuit o vreme să priceapă ce se petrece, 
dar cu certitudine o târa cineva. li strângea braţul ca într-o 
menghină și o târa pe podea afară, la lumină. Venise cineva s-o 
elibereze? Era oare Grace? 

S-a izbit de ceva metalic și a scheunat. Mâinile erau acum sub 
ea și o ridicau. Și-a dat instinctiv seama că nu era vorba de 
eliberare și că nu putea exista nicio salvare de-aici. A aterizat cu 
o bufnitură într-un spaţiu mic și închis. Degetele ei pipăiau prin 
jur și, încet-încet, cu băgare de seamă, a prins a deschide ochii. 

Lumina continua s-o chinuie teribil, dar o acoperea acum 
umbra cuiva, astfel că i se părea aproape suportabil dacă 
arunca doar scurte priviri. Se afla într-un portbagaj. Neajutorată 
și turtită într-un portbagaj. 

— Bună, Hannah. Te surprinde să mă vezi? 

Era vocea lui Katherine - torţionara și temnicera ei. 

— Nu trebuie. Nu sunt o sadică și am hotărât să te cruț. 

Mickery a ridicat ochii spre ea, incapabilă să priceapă vorbele 
auzite. 

— Însă va trebui să-mi faci un mic serviciu mai întâi. 

Hannah aștepta. Chiar așa ameţită cum era, a știut din primul 
moment că va face orice i-ar cere Katherine. Voia să trăiască 
mai mult decât își dorise orice altceva înainte. 

Când a demarat mașina, Hannah s-a pomenit zâmbind. Ceva - 
nu știa ce - se-ntâmplase. lar ea ieșise din purgatoriu. Orice preţ 
- oricare-ar fi fost - merita plătit pentru asta. 


VP - 168 


Nici măcar nu i-a dat prin cap să-și pună problema ce se- 
ntâmplase cu Sandy. In ceea ce o privea, el nu mai exista. 


79. 


Va înceta oare vreodată să-și râdă de ei? Mickery și Morten 
reprezentau a cincea pereche răpită și criminala nu făcuse încă 
niciun pas greșit. Sanderson, Grounds și McAndrew întrebaseră 
cu sârguinţă din casă în casă, cu speranţa de a găsi vreun 
martor al acestei ultime răpiri. Whittaker le repartizase un 
număr suplimentar de agenți în uniformă - dar totul fusese în 
zadar. Charlie și Bridges petrecuseră o zi întreagă la locuinţa 
familiei Morten, însă nu se găsise nicio urmă, cât de mică, de 
probă medico-legală. Era limpede că cei trei au băut șampanie - 
două pahare înalte cu urme de sedativ zăceau pe podea, acolo 
unde căzuseră, iar urma unui alt pahar a fost prelevată de pe 
măsuţa de cafea - dar acesta din urmă și sticla dispăruseră. Pe 
Charlie a sunat-o arțăgos Whittaker și ea a trebuit să 
recunoască faptul că nu-i poate oferi niciun fel de vești bune. 

Mare îndrăzneală s-o facă în locuinţa victimei. Soţia lui Sandy 
fusese plecată din ţară, în vizită la niște rude, dar chiar și-așa. 
Să fie oare criminala imposibil de atins? Așa începea să pară. 
Casa Morten era un loc zgomotos și stresant - venise circul 
medico-legal, iar în fundal era și soţia, Sheila, care nu accepta 
să meargă să stea pe la prieteni, considerând de bună seamă că 
prezenţa ei tardivă acolo sau, cel puţin, refuzul de a părăsi 
domiciliul conjugal avea să garanteze cumva întoarcerea lui 
Sandy viu și nevătămat. Însă n-avea să fie așa, Charlie știa bine, 
chiar dacă nu putea, firește, să-i spună nimic soţiei. Sandy urma 
să revină într-un sac funerar ori sub formă de epavă 
traumatizată, care bolborosește vorbe fără șir. Atmosfera era 
apăsătoare și, cuprinsă de un nou val de greață, Charlie a ieșit 
val-vârtej pe ușă. 

Abia a reușit să ajungă într-un loc mai ferit și s-a și pornit 
șuvoiul. Micul dejun într-o revărsare majoră și hotărâtă. Charlie 
se simţise rău toată ziua, din mai multe puncte de vedere. Să 
dai naștere unei noi vieţi în această lume sinistră avea ceva 
foarte straniu și neliniștitor. Ea și Steve fuseseră atât de 


VP - 169 


nerăbdători să-și întemeieze o familie, dar Charlie era plină de 
îndoieli acum. Ce drept avea ea să aducă un copil aici? Cu atâta 
violență, cruzime și răutate în jur. Era un gând deosebit de 
deprimant, care a făcut-o să verse din nou. 

Tocmai când se ștergea, i-a sunat telefonul. Vesel și 
nepotrivit. S-a grăbit să răspundă. 

— Charlene Brooks. 

— Ajută-mă! 

— Cine e? 

O lungă tăcere, zgomotul unei răsuflări ca și când 
interlocutorul își aduna energia ca să vorbească, după care: 

— Sunt... Hannah Mickery. 

Charlie s-a îndreptat dintr-odată. Aducea puţin cu vocea ei, 
într-adevăr. Să fie chiar ea? 

— Unde ești, Hannah? 

— Sunt lângă restaurantul pompierilor de pe Sutton Street. Te 
rog, vino imediat! 

Și a închis. 

Charlie a pornit în câteva minute. Bridges, Sanderson și 
Grounds se îndreptau și ei într-acolo, urmaţi îndeaproape de 
trupele speciale. Tuturor le era clar că putea fi o capcană. Insă 
gravidă sau ba, Charlie era hotărâtă să intre în joc. Când s-au 
apropiat de Sutton Street, sirenele și girofarurile s-au oprit, iar 
trupele speciale s-au strecurat prin spate să supravegheze 
discret, ca de obicei. 

Mickery de-abia se putea ţine pe picioare. Avea părul încâlcit, 
paltonul ei roșu contrasta ţipător cu paloarea extremă a feţei și 
părea că se sprijină de zid. Pe Charlie a șocat-o transformarea 
ei. S-a repezit la ea, aruncând scurte priviri în stânga și-n 
dreapta, în căutarea unor eventuale semne de primejdie. Curios 
lucru, acum, că se afla aici faţă-n faţă cu Mickery, se simţea mai 
vulnerabilă decât s-ar fi așteptat. Imagini ale copilașului care 
creștea înăuntrul ei îi tot apăreau în minte și se chinuia să le 
alunge. Trebuia să se concentreze. 

Mickery s-a prăbușit în braţele ei. Charlie a susţinut-o câteva 
clipe, cercetând-o din priviri. Era într-o stare jalnică. Prin ce 
trecuse oare de ajunsese așa? 

Charlie a chemat o ambulanţă și, în timp ce-o așteptau să 
vină, a încercat să afle tot ce se putea de la terapeuta 
înspăimântată. Dar Mickery nu vorbea cu ea. Părea să fi primit 


VP - 170 


instrucţiuni și era hotărâtă să le respecte la liniuţă. Mickery, 
care părea așa de obraznică odinioară, era înfricoșată acum. 

— Grace. 

Vocea lui Mickery era dogită și slabă. 

— Poftim? 

— Nu discut decât cu Helen Grace. 

Și astfel a luat sfârșit conversaţia. 


80. 


Își închisese telefonul, încuiase ușa, era complet singură. 
Protocolul nu permitea ofițerului aflat la conducere să întrerupă 
orice legătură cu echipa în timpul unei investigaţii atât de 
importante, dar Helen avea nevoie să fie singură o vreme. 
Trebuia să se gândească. 

Işi luase propriul dosar de la Resurse Umane, frunzărea 
paginile care conţineau trecutul ei profesional și, în același timp, 
cerceta pe internet arhivele lui Southampton Evening News și 
Frontline, publicaţia lunară a poliţiei din Hampshire. Căuta 
veriga lipsă - indiciul care putea dovedi odată pentru totdeauna 
că pe ea o urmărește criminala. 

Nu mai exista niciun dubiu că alegerea victimelor era 
determinată de vechile succese ale lui Helen ca ofițer de poliție. 
II scăpase de la moarte sigură pe James Hawker (ulterior Ben 
Holland) doborându-l pe dementul de taică-său. Criminala se 
asigurase însă că James/Ben n-avea să sfârșească bine. Helen le 
salvase pe Anna și Marie de adolescenţii piromani, dar criminala 
se ocupase și de ele. Martina se născuse Matty Armstrong și se 
prostitua în Brighton când viaţa lui a luat o turnură foarte 
nefericită. Fusese prins, torturat și abuzat de o gașcă de tipi într- 
un subsol, până când Helen și un coleg al ei îi auziseră 
întâmplător ţipetele și spărseseră ușa, punând capăt chinurilor 
sale. Criminala s-a asigurat că nu va supraviețui nici el. Mickery 
reprezenta pesemne doar un supliment, o glumiţă pe socoteala 
lui Helen - timpul avea să clarifice lucrurile - așadar, mai 
rămâneau numai Amy și Sam. Ei reprezentau veriga lipsă. Ce-i 
lega oare de Helen? Ce făcuseră ca să atragă atenţia criminalei? 


VP - 171 


Helen fusese lăudată în mod oficial pentru felul cum acționase 
în cazurile lui James și Martina. Exista și o fotografie cu ea în 
timp ce-și primea diploma, într-un număr mai vechi din Frontline 
- ușor accesibilă oricui avea calculator. Nu existaseră felicitări 
pentru modul în care le ajutase pe Anna și Marie, dar povestea 
ajunsese în ziarul Echo, care menţiona și numele lui Helen. Din 
nou, ușor de găsit pe internet de către oricine. Dar unde se 
încadrau Amy și Sam? Helen nu reușea să-și amintească niciun 
eveniment major din cariera ei în care să fi fost implicaţi tineri 
de vârsta lor. N-avea niciun sens. 

Helen mai primise alte două recomandări, dintre care cea mai 
de seamă se datora reacției sale rapide din timpul unui accident 
rutier grav. Dar asta se petrecuse cu mai bine de douăzeci de 
ani în urmă, înainte să se nască Amy și Sam. Frustrată, Helen a 
derulat până la numerele din acel an ale revistei Frontline. Avea 
detaliile încă proaspete în minte, dar le-a sorbit din ochi încă o 
dată acum. Pe drumul de întoarcere de la Thorpe Park, un șofer 
de autocar aţipise la volan. Vehiculul pierduse direcţia, 
străpunsese balustrada de protecţie aflată pe mijlocul 
autostrăzii cu patru benzi, în apropiere de Portsmouth și intrase 
pe contrasens. Șoferul decedase pe loc, la fel ca mai mulți alţi 
șoferi și pasageri aflaţi în alte mașini. În carambolul rezultat 
izbucnise un incendiu și ar fi pierit mulţi alţi automobiliști răniți, 
dacă două agente de circulaţie, ajunse primele la faţa locului, nu 
s-ar fi comportat eroic. Una dintre aceste două polițiste era 
tânăra Helen. Făcea de trei luni această muncă atunci când s-a 
întâmplat accidentul. Nu-i plăcea serviciul și cerea în gura mare 
să fie mutată, dar regulamentul era regulament și trebuia să 
parcurgă și această rotaţie. Așa că își făcea treaba cât putea de 
bine, confruntându-se și cu câteva chestii oribile în toată 
această perioadă, și niciodată nu și-a demonstrat mai bine 
iscusința și vitejia decât în momentul accidentului. Alături de 
colega ei Louise Tanner, scosese o mulţime de oameni răniți și 
șocați dintre fiare, în vreme ce focul se înteţea. Curând după 
aceea au ajuns pompierii și a fost stins incendiul. Dar era clar 
pentru toți cei prezenți la faţa locului că viteza de reacţie a lui 
Helen și a colegei sale Louise salvase zeci de vieți. 

Helen și Louise fuseseră menţionate în Frontline, iar lista cu 
numele victimelor se publicase în Southampton Evening News și 
Portsmouth Echo, dar nu apăreau amănunte despre 


VP - 172 


supraviețuitori. Toată lumea era mai interesată de tragedia 
celor care pieriseră. Helen s-a lăsat să cadă înapoi în scaun. O 
altă fundătură. Să fi fost Amy și Sam doar niște victime 
aleatorii? Era posibil, însă criminala făcuse totuși atâtea eforturi 
să le dea de urmă celorlalţi, încât trebuia să existe o legătură. 

Helen s-a hotărât să caute prin arhivele ziarelor naţionale, 
având în vedere că mulți dintre cei implicaţi în ciocnirea în lanţ 
se îndreptau spre feribotul din Portsmouth ca să-și înceapă 
vacanţa. A parcurs reportajele din Guardian, The Times, Mail, 
Express, Sun, Mirror, Star... nimic interesant. 

Era gata să se dea bătută, dar s-a gândit să mai facă o ultimă 
încercare. Cotidianul Today era un fel de tabloid și se dădea în 
vânt după genul ăsta de știri în perioada scurtei sale apariţii 
naţionale, așa că a decis să se uite puţin și cum reflectaseră ei 
acea zi îngrozitoare. 

Și atunci a gasit-o. Articolul care relata măcelul, desfășurat pe 
două pagini, era însoţit de fotografia unei tinere agente de 
circulaţie care conducea o femeie la adăpost. Poza fusese 
probabil făcută de vreun gură-cască nimerit pe-acolo și vândută 
ziarului, pentru că nu apărea dedesubtul ei niciun nume de 
autor. Din această cauză n-o mai preluase vreun alt ziar și nu 
mai dăduse Helen de ea până acum. 

Era o fotografie bună și a lămurit-o întrutotul pe Helen. Chipul 
ei se vedea clar, la fel ca și cel al tinerei femei pe care o ajuta să 
iasă dintre mașinile distruse. Dintr-odată totul căpăta sens. 


81. 


Helen a apăsat pe buton și a sunat prelung. Era târziu și nu se 
putea aștepta la o primire călduroasă - dar trebuia să insiste. 
Diane Anderson, ostilă iniţial, a invitat-o înăuntru pe Helen când 
a înţeles că nu renunţă. Atât ea, cât și familia se săturaseră de 
vecinii care se tot holbau la straniul du-te-vino din faţa casei lor. 
N-avea de gând să le mai ofere încă un motiv de distracţie. 

— Mă duc să-l chem pe Richard, a aruncat Diane peste umăr, 
pornind spre scară. 

Nu se simțea capabilă să mai facă faţă unei noi runde de 
întrebări de una singură. 


VP - 173 


— Mai înainte, v-aș ruga să vă uitaţi puţin aici. 

Helen i-a întins o copie a fotografiei din Today pe care o 
scosese la imprimantă mai devreme, la sediu. Diane s-a oprit, 
vizibil agasată, și s-a întors în sufragerie, smulgând hârtia din 
mâna lui Helen. Când s-a uitat la ea, șocul a luat locul iritării. 

— Recunoaște-ți persoanele din fotografie? a întrebat Helen - 
nu mai era vreme de bătut câmpii acum. 

Nicio reacție din partea Dianei. Șocul făcea loc neliniștii. 
Richard se afla la etaj și putea să coboare din clipă-n clipă. 

— Ei bine? 

— Eu sunt, a venit răspunsul bâiguit. 

— Deci ne-am mai întâlnit totuși până acum. 

Diane a dat afirmativ din cap, cu ochii-n pământ. 

— Știaţi acest lucru? Când am discutat atunci, după ce Amy... 
după moartea lui Sam, știaţi că ne mai întâlniserăm înainte? 

— La început nu. Se întâmplau prea multe deodată. Dar mai 
târziu... mi-am pus întrebarea... nu eram sigură. 

— Și de ce mama dracului n-aţi zis nimic? 

Furia lui Helen răzbătea la suprafaţă deja. 

— Ce mai contează, pentru numele lui Dumnezeu? Ce treabă 
are asta cu tot restul? 

— Contează, deoarece stabilește o legătură a dumneavoastră 
cu poliţia... și în special cu mine. De ce n-aţi spus nimic? 

Diane a clătinat din cap, deranjată de subiect. 

— Trebuie să știu, Diane. Dacă mă ajuţi cu asta, îţi promit că 
o vom găsi pe ucigașa lui Sam, dar, în caz contrar... 

Diane și-a stăpânit plânsul, după care a aruncat o privire spre 
scări. Richard nu se vedea - deocamdată. 

— Nu eram cu Richard în ziua aceea. Mă întorceam cu 
altcineva de la Salisbury. 

Helen a înţeles acum. 

— Amantul tău? 

Diane a dat din cap - îi curgeau lacrimi compacte și repezi. 

— Am fost să mă-ntâlnesc cu el... pentru că rămăsesem 
gravidă. Era copilul lui. Amy era... este a lui. Mi-a cerut să-l 
părăsesc pe Richard și să fiu cu el... dar... am făcut accident pe 
drum la întoarcere. El a murit. Iniţial n-am putut ieși, aveam 
picioarele blocate, credeam că voi arde acolo, însă... 

— Te-am scos eu afară. 


VP - 174 


Helen a aruncat o privire fotografiei. Dacă te uitai cu atenţie, 
se vedea că Diane avea abdomenul puţin umflat. Helen îi 
salvase viața Dianei, dar încă și mai important era faptul că 
salvase viaţa lui Amy. Gândul acesta i-a produs un gol în stomac 
- criminala cu care se confruntau avea o minte încă mai 
diabolică și mai bolnavă decât crezuse iniţial. 

— Ce înseamnă toate astea? De ce vă interesează ziua 
aceea? 

Întrebare de un milion de dolari. 

— Nu-ţi pot spune în momentul acesta, Diane, dar ne aflăm 
mult mai aproape de a înțelege motivul răpirii lui Amy. Am să-ţi 
dau mai multe informaţii în clipa în care la voi avea. Dar trebuie 
să te rog ca această conversaţie să rămână între noi două 
deocamdată. 

Diane a încuviinţat din cap - era întrutotul de acord. 

— O vom prinde pe ucigașa lui Sam, a continuat Helen, iar lui 
Amy i se va face dreptate. Îţi dau cuvântul meu de onoare. Cât 
privește restul, depinde de tine. Eu nu ţin să stric căsnicia 
nimănui. 

Diane a condus-o la ușă. Primul lucru pe care l-a făcut Helen a 
fost să-și verifice telefonul. Avea mai multe mesaje de la 
Charlie, care, atunci când a sunat-o, a pus-o rapid la curent cu 
situaţia lui Mickery. Jocul devenea cu fiecare mutare tot mai 
bizar, iar Helen avea senzaţia neplăcută că totul conducea spre 
un punct culminant perfect gândit. Avusese de-a face cu o 
mulțime de persoane dezagreabile de-a lungul carierei sale de 
polițistă și le trecea mental în revistă acum, căutând cu 
disperare vinovata. 

— Ajung imediat, Charlie, dar te-aș ruga să faci ceva pentru 
mine mai întâi. 

— Da, șefa? 

— Te rog să afli tot ce poţi despre Louise Tanner. 


82. 


Hannah Mickery nu fusese niciodată genul de om care-și 
roade unghiile. Dar acum avea degetele mâncate complet. Ce 
ironie! Mare parte din munca ei consta în a-i transforma pe cei 


VP - 175 


care-și smulg părul din cap și-și rod unghiile în niște ființe 
raționale și echilibrate. Și acum, iat-o: o ruină care scotea 
sunete nearticulate, cu toată stăpânirea de sine făcută bucăţi de 
îngrozitoarea încercare prin care trecuse. 

Unde era Grace? Această așteptare era o tortură lentă. Când 
căzuse la învoială cu cea care o răpise, totul părea foarte 
simplu. Ea urma să facă ce i se cerea și pe urmă era liberă. Era 
amuzant că, în acele prime clipe euforice de după încheierea 
târgului, avusese o viziune fulger a unei vieţi dincolo de teamă 
și disperare... O viaţă în care putea să folosească această 
încercare trăită și, mai exact, recuperarea de după, în scopuri 
constructive. Să-i ajute pe alţii. Să se ajute pe ea însăși. 

În prezent, toate acestea păreau niște absurdităţi fără 
seamăn. Produsul imaginaţiei și al unei minţi tulburate. Și dacă 
nici n-avea s-o vadă pe Grace? Dacă dădea greș? Tortura nu se 
isprăvise încă. 

Pe urmă, Grace a intrat brusc în încăpere. Mickery s-a 
însuflețit pe loc, chiar dacă Grace se arăta vizibil surprinsă de 
înfățișarea ei. Poliţista a încercat să-și ia o  mutră 
compătimitoare, dar Mickery s-a simţit ca o creatură exotică și 
hidoasă din pavilionul reptilelor, la care se holbează vizitatorii. 

Cât despre Helen, era stupefiată de ceea ce vedea. Mickery, 
atât de rece și de calculată la discuţiile de până acum, semăna 
cu nebunele pe care le vezi în fiecare zi pe la cantinele săracilor. 
Femei fără adăpost, pe care viaţa le-a lovit așa de tare, încât 
par scoase complet din ţâţâni. 

— Nu vreau ca ea să stea aici, a izbucnit Mickery, aruncându-i 
o privire acuzatoare lui Charlie. 

— Sergentul Brooks trebuie să asiste, fiindcă așa prevede 
proce... 

— Nu, nu se poate. Te rog. 

Spusese toate astea pe un ton plângăcios, iar lacrimile îi erau 
amenințătoare. Părea să tremure din tot corpul. La un semn al 
lui Helen, Charlie a părăsit încăperea. 

— Ce-ai păţit, Hannah? Poţi să-mi spui? 

— Ştii bine ce-am păţit. 

— Pot să ghicesc, dar aș vrea să aud de la tine. 

Mickery a clătinat din cap și a rămas cu ochii pironiţi în podea. 


VP - 176 


— Nu ești arestată și nici n-am vreo intenţie să te pun sub 
acuzare pentru ceea ce ai fost silită să faci. Dacă l-ai omorât pe 
Sandy... spune-mi atunci unde... 

— Sandy nu-i mort, a întrerupt-o Mickery, sau cel puţin nu 
cred că este. Și nu i-am făcut nimic. 

— Atunci unde e? Dacă-l putem ajuta... 

— Nu știu. Am stat într-un container metalic, un container de 
transport de prin zona docurilor, presupun. Am simţit mirosul 
mării când m-a târât afară. 

— Cine te-a târât afară? 

— Ea. Katherine. 

— Stai puţin să văd dacă am înțeles bine. Ea te-a târât afară 
și ţi-a dat drumul, în ciuda faptului că Sandy era viu și 
nevătămat? 

Mickery a dat afirmativ din cap. 

— Pistolul nu era încărcat. N-a avut nicio clipă intenţia să 
murim. Totul n-a fost decât o mare farsă blestemată. 

Helen s-a așezat la loc pe scaun, rumegând aceste date noi. 

— De ce, Hannah? De ce te-a cruțat? 

— Pentru că a vrut să-ți transmit un mesaj. 

— Un mesaj? 

— Trebuia să iau legătura cu Brooks, dar să vorbesc cu tine. 
Numai cu tine. 

— Și care este mesajul? 

— Te recomand. 

Helen a așteptat să mai urmeze ceva, dar Mickery n-a mai zis 
nimic. 

— Asta-i tot? 

Mickery a încuviinţat din cap. 

— Te recomand, a repetat ea. 

Era exclus să nu transmită mesajul, și-a spus Helen. 

— Ce înseamnă? 

Întrebarea lui Hannah Mickery era disperată. De parcă 
răspunsul lui Helen ar fi putut da un sens teribilelor sale 
experienţe. 

— Înseamnă că ne apropiem de criminală. 

— Cine este? 

Helen a șovăit. Ce să-i spună? 

— Nu sunt chiar sigură, Hannah. Nu încă. 

Hannah a fornăit zgomotos - neîncrederea i se citea pe faţă. 


VP - 177 


— Și eu ce-ar trebui să fac până te joci tu de-a hoţii și 
vardiștii? 

— Putem să-ţi oferim un domiciliu sigur și protecţie personală 
dacă asta este ceea ce... 

— Nu te obosi. 

— Vorbesc serios, Hannah, te putem prote... 

— Ai impresia că o poate opri ceva din tot ce faci? Nu va fi 
învinsă. Va câștiga. Nu-ţi dai seama? 

Ochii lui Mickery sticleau. Avea o figură absolut dementă. 

— Dă-mi voie să-ţi chem un doctor, Hannah. Chiar sunt de 
părere că... 

— Sper să poţi dormi la noapte. 

Mickery a apucat-o de braț și a ciupit-o cu putere. 

— Indiferent ce-ai făcut, sper să poţi dormi la noapte. 

e 

Helen a plecat în căutarea medicului secției, cu vorbele lui 
Mickery răsunându-i încă în urechi. Acuzaţia ei era profetică și 
tulburătoare. Helen se cufundase așa de tare în propriile-i 
gânduri, încât n-a auzit că o striga cineva. 

Whittaker. Ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva. Helen a tras 
o înjurătură în sinea ei fiindcă nu-și pregătise un plan de bătaie 
pentru această situaţie delicată. 

— Cum se simte? Ai reușit să scoţi ceva de la ea? 

Tonul vocii lui era neutru și profesional, dar Helen își dădea 
seama că stă ca pe ace. Era un bun politician și un bun actor, 
dar își cam pierduse capul. Habar n-avea în ce stare se găsește 
Mickery și ce spune. Putea să-i facă praf cariera din două fraze. 

— Se simte rău, domnule. Dar face față și cooperează. 

— Bun, bun. 

Nu prea convingător, și-a zis Helen. 

— Și avocatul? L-a... 

— Nu știm exact deocamdată. Se pare că i-ar fi eliberat pe 
amândoi. 

Această informaţie l-a deranjat în mod evident. 

— Păi, să mă ţii la curent. Nu vom putea să mai păstrăm 
secretul multă vreme, vezi bine... 

Cu aceste vorbe a plecat. Ce era de făcut acum? Helen știa că 
nu prea are de ales. Era foarte greu de găsit un locșor retras în 
sediu, undeva unde să poţi vorbi nestingherit. Dar în spatele 


VP - 178 


tomberoanelor de la cantină exista un astfel de loc. S-a dus 
acolo și a sunat la departamentul Anticorupţie. 
e 

— Ceea ce am să vă spun acum rămâne în această încăpere, 
s-a-nţeles? 

Helen revenise la centrul de comandă. Charlie, Bridges, 
Grounds, Sanderson și McAndrew fuseseră cu toții convocați la o 
ședință de echipă și o ascultau tensionaţi, în expectativă. l-au 
răspuns afirmativ din cap toţi în același timp lui Helen și au 
așteptat continuarea. 

— Până în momentul de faţă, ucigașa a vizat cinci cupluri. 
Fiecare dintre ele are o legătură cu mine într-un fel sau altul. 

Echipa a reacţionat vizibil, dar nimeni nu era pregătit s-o 
întrerupă deocamdată pe Helen, care a continuat. 

— Marie și Anna Storey. Le-am salvat de o gașcă de golani. 
Ben Holland, pe numele real James Hawker, era pe cale să fie 
ucis de către tatăl său care o luase razna, atunci când am 
intervenit eu. Martina, prostituata noastră, se numea de fapt 
Matty Armstrong, un băiat care-și vindea trupul și care a fost 
torturat și abuzat în grup până când am intervenit eu și colegul 
meu. 

Din nou un murmur de voci din partea echipei. 

— Diane Anderson, însărcinată pe-atunci, a fost implicată într- 
un accident în lanț lângă Portsmouth. Eu și Louise Tanner 
lucram la Circulaţie în vremea aceea și am contribuit la salvarea 
ei și a copilului ei, Amy. Diane n-a menţionat niciodată acest 
lucru, fiindcă nu călătorea cu soţul ei în ziua aceea... dar a 
recunoscut acum. 

— Și Mickery? a îndrăznit în sfârșit cineva să pună o întrebare. 
McAndrew a fost de data aceasta cea curajoasă. 

— Mickery și Sandy au fost un supliment. O glumă pe 
socoteala lor și a noastră. Criminala a avut pesemne impresia că 
nu ne prindem suficient de repede și s-a hotărât să ne trimită un 
mesaj. Mickery a fost eliberată cu condiţia să mă caute și să-mi 
transmită următoarea propoziţie: „Te recomand”. 

Vorbele ei au rămas plutind grele în aer. Nimeni nu s-a 
aventurat să intervină. 

— Am primit recomandări oficiale pentru toate aceste 
evenimente, cu excepţia unuia singur. Criminala noastră a vizat 
dinadins persoane pe care eu le-am ajutat și s-a străduit să le 


VP - 179 


distrugă. Pentru ea nu contează dacă sunt ucise sau dacă ucid. 
Oricum vor fi distruse. Ba chiar o încântă această doză de 
necunoscut, care conferă spectacolului un element de surpriză. 

Întrebarea evidentă era „Cine este criminala?” și, prin urmare, 
Helen a fost plăcut impresionată de intervenţia lui Charlie. 

— Ai primit și alte recomandări? 

Din nou un murmur din partea echipei, după care Helen a 
răspuns: 

— Da, încă una. O tânără australiancă pe nume Stephanie 
Bines. Lucra ca barmaniţă în Southampton. A asistat la niște 
împușcături din zona portului, a ales să depună mărturie și au 
încercat s-o mătrășească. Am protejat-o în ziua aceea, iar 
arestările făcute au băgat o întreagă bandă la zdup. Deja am 
trimis agenţi în uniformă la ultima ei adresă cunoscută, dar aș 
vrea să meargă încă doi dintre voi. Nu tu, Charlie. 

Charlie s-a așezat la loc, în timp ce Helen a numit alți doi 
membri ai echipei. Pe urmă Helen a tras-o deoparte. 

— Aș vrea să faci altceva pentru mine și s-o faci cât se poate 
de discret și de atent. Ne-am înţeles? 

Charlie a dat din cap. 

— Louise Tanner lucra cu mine în ziua în care i-am scos pe 
Diane și pe ceilalţi din flăcări. 

Helen a șovăit o clipă - proceda oare bine? - după care a 
adăugat: 

— Nu a... n-a prea făcut faţă cum trebuie după aceea. Nu s-a 
mai întors niciodată la muncă cu normă întreagă și s-a pierdut 
cu totul puţin mai târziu. Aș vrea să afli tot ce poţi despre ce-a 
făcut și pe unde a fost și să-mi dai raportul mie și numai mie, 
bine? 

— Sigur că da, șefa. Acum pornesc pe urmele ei. 

— Dar, înainte să pleci, trebuie să stăm un pic de vorbă 
despre altceva. O să ne confruntăm în curând aici cu o situaţie 
absolut imposibilă și va fi nevoie să mă ajuţi s-o ţin sub control. 

— Ce vrei să spui? 

— Mark e nevinovat. Nu el ne-a vândut. 

Charlie s-a uitat la ea cu ochi mari. Îi distrusese viaţa și se- 
nșelase? 

— Știu cine ne-a vândut. lar acest loc va fi zdruncinat din 
temelii. O să am nevoie de tine să-mi fii alături, ca să-i păstrăm 
pe toţi calmi și concentrați. Corupţia e corupţie, dar trebuie să 


VP - 180 


prindem o criminală. Indiferent ce se petrece aici, vreau să 
continuăm până la capăt. Pot conta pe tine? 

— Sută la sută. 

Și Helen era încredinţată că poate. Această investigaţie se 
dovedise un coșmar și ce era mai rău abia urma. Insă Charlie își 
dovedise calitățile de vânător, iar Helen se bucura că o s-o aibă 
alături sau prin preajmă și la final. 

Din acest motiv se simţea așa de prost că o inducea deliberat 
în eroare acum. 


83. 


Cravașa a șfichiuit prin aer, mușcând din carnea fermă de 
femeie când și-a atins ţinta. Ea s-a cabrat, arcuindu-se și 
primind durerea, lăsând-o să i se scurgă prin corp. A urmat apoi 
înțepătura ascuțită și inevitabilă, după care trupul ei a început 
să se relaxeze. Avea deja cincisprezece lovituri la activ și 
începea să obosească, dar tot a zis: 

— Mai! 

Jake i-a făcut pe plac, dar știa că ar fi cazul să declare 
încheiată ședința deja. Fusese o întrevedere plăcută - aproape 
ca pe vremuri - și, dacă erau oameni deștepţi, renunţau acum 
cât erau încă pe val. 

— Incă una. 

Jake a ridicat ușurat cravașa și a lovit puţin mai iute și mai 
tare ca de obicei. Ea a gemut - un geamăt fericit, de saturație. 
Jake s-a pomenit întrebându-se dacă se petrecea vreo 
schimbare. Începea ea oare să resimtă plăcere sexuală de pe 
urma pedepsei? Multe dintre femeile pe care le bătea își dădeau 
drumul în faţa lui fără pic de rușine, aduse pe buza orgasmului 
de loviturile crude, dar savuroase pe care li le administra. Oare 
se va lăsa și ea purtată-ntr-acolo? Putea el s-o aducă acolo? 

Jake începuse să petreacă tot mai multă vreme cu gândul la 
ea. Mereu fusese curios, dar din momentul rupturii și împăcării 
lor constatase că era tot mai tentat să-ncerce să-i sondeze 
sufletul. De ce se detesta ea așa de tare? Repetase în minte 
vreo zece variante diferite de a deschide acest subiect dar, în 


VP - 181 


cele din urmă, întrebarea s-a ivit pur și simplu pe neașteptate, 
luându-i pe amândoi prin surprindere. 

— Înainte să pleci, n-ai dori să stăm puţin de vorbă? 

Ea s-a oprit, privindu-l cu interes. 

— Adică... știi că tot ce se petrece între noi e privat și secret, 
deci nu-i nevoie să-ţi faci griji dacă vrei să vorbim. Ce se spune 
aici rămâne aici. 

— Despre ce să vorbim? 

Replica ei trăda curiozitate, dar era rostită pe un ton neutru. 

— Păi despre tine. 

— Și de ce să facem așa ceva? 

— Poate pentru că asta-ţi dorești. Pentru că te simţi 
confortabil aici. Poate că acesta este pentru tine locul ideal în 
care sa-mi spui cum te simţi. 

— Cum mă simt? 

— Da. Cum te simţi când vii aici? Și cum te simţi la plecare? 

Ea l-a privit ciudat, după care i-a spus, strângându-și lucrurile: 

— Îmi pare rău, n-am timp de chestii din astea. 

Și se îndrepta deja către ușă. Jake i-a luat-o înainte, blocându- 
i drumul cu blândeţe, dar ferm. 

— Te rog să nu mă-nțelegi greșit. Nu ţin să-mi bag nasul unde 
nu-mi fierbe oala și nici nu vreau să te jignesc. Mi-ar plăcea doar 
să știu cum te pot ajuta. 

— Să mă ajuţi? 

— Da, să te ajut. Eşti o femeie puternică și bună, care are 
atâtea de oferit, dar se urăște pe sine degeaba. Te rog, dă-mi 
voie să te ajut. N-ai niciun motiv să te lași terfelită așa și poate 
că dacă ai accepta să stăm de vorbă... 

l-a pierit glasul, într-atât de feroce îl privea ea în acest 
moment. Era un amestec toxic de furie, fiere și dezamăgire. 

— Du-te dracului, Jake! 

Odată ce i-a spus-o, l-a și dat la o parte și a ieșit. Jake s-a 
lăsat să cadă pe scaun - își jucase cartea complet greșit și 
pentru asta avea să plătească. Era absolut convins că n-avea s-o 
mai vadă niciodată pe Helen Grace. 


VP - 182 


84. 


Fiecare om are o limită. O linie peste care nu se trece. Nici eu 
nu eram altfel. Dacă nemernicul ordinar se comporta rezonabil, 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar era tâmpit și hrăpăret și de-aia m- 
am hotărât să-l omor. 

Devenisem o epavă deja. Renunțasem la viață - știam că sunt 
sortită să fiu folosită și aruncată la gunoi. Mă împăcasem cu 
gândul ăsta - în definitiv, la fel pățeau toate fetele pe care le 
cunoșteam. Niciuna nu reușise să răzbată. S-o luăm de pildă pe 
maică-mea - o imitație jalnică a unei ființe umane. Era un pres 
de șters picioarele, un sac de box, dar și mai rău încă, era 
complice. Știa ce-mi face el. Ce-mi fac Jimmy și toti ceilalți. Dar 
nu mişca nimic. Închidea ochii si îşi vedea de treabă. Dacă el ar 
fi dat-o afară, ar fi murit probabil pe străzi, nimeni altcineva n-ar 
fi vrut-o. Așa că mergea la minima rezistență. La drept vorbind, 
pe ea o uram și mai tare decât pe el. 

Cel puțin așa am avut impresia până-n ziua aia. Când l-am 
văzut că intră în camera noastră și șovălie. De obicei, dădea 
atacul și se servea - îi plăcea să acționeze rapid și brutal. Dar 
atunci s-a oprit și, pentru prima oară, i-a fugit privirea spre patul 
de sus. 

Știam ce-nseamnă privirea aia și ce gânduri mârșave îi trec 
prin cap. Curios lucru, a dat înapoi, a ieșit din cameră. Poate că 
nu era chiar pregătit s-o facă. Insă eu știam că-i doar o 
chestiune de timp. Și-n clipa aia am luat decizia. 

M-am hotărât acolo pe loc să-l omor pe netrebnic. 

Ba, mai mult, să și savurez momentul. 


85. 


— Nu e greu de făcut. Vreţi să vă arăt cum? 

Lui Simon Ashworth îi revenise culoarea în obraji pentru prima 
oară după zile întregi. Ascuns în apartamentul lui Helen, se 
transformase într-o fiinţă neliniștită și agitată, care abia ciugulea 
câte ceva și fuma foarte mult. Insă acum, când Helen avea o 
misiune pentru el - și încă una de detectiv veritabil - se 


VP - 183 


înviorase. Îi făcea mare plăcere să-și demonstreze abilităţile 
tehnice, iar Helen îi oferise prilejul pe tavă. 

Fusese surprins de sosirea ei bruscă. A dat buzna și s-a pornit 
să-l bombardeze cu întrebări, fără să-l întrebe ce mai face sau 
să se obosească să-i dea ultimele vești despre Whittaker. Părea 
tulburată, zăpăcită și, odată ce l-a pus la curent cu detaliile 
investigaţiei, el a înțeles de ce. Era o poveste șocantă. Se 
făcuseră însă progrese evidente. Inspectorul-detectiv Grace 
înţelesese care era motivul pentru care erau vizate victimele, iar 
acum dorea să afle cum proceda criminala. Cum de cunoștea 
atât de bine unde mergeau victimele, încât reușea să apară la 
momentul potrivit să le ia în mașină și să le răpească? 

Unele dintre acestea, ca de pildă, reuniunea săptămânală a 
lui Ben Holland, erau lesne de dibuit pentru oricine. lar Marie și 
Anna nu-și părăseau locuinţa niciodată. Dar cum stătuse treaba 
cu Amy? Sau Martina? Erau impulsive și imprevizibile, nu era 
ușor de știut unde mergeau. Cum puteai să afli ce le trece prin 
cap? 

— Presupunând că nu-și anunţă dinainte călătoriile pe site- 
urile de socializare, cea mai bună metodă ca să urmărești 
activitatea cuiva este să pui stăpânire pe mijloacele lui de 
comunicaţie, a început Simon. 

De data aceasta Helen tăcea, iar Simon a savurat scurtul 
transfer de putere. 

— Să-i asculţi convorbirile telefonice e mai complicat, 
deoarece presupune să ai acces la telefonul persoanei și să 
înserezi un cip. Posibil, dar riscant. Mult mai ușor este să-i spargi 
contul de e-mail. 

— Cum? 

— Primul pas este să intri pe pagina sa de Facebook, sau 
altceva similar, care conţine informaţii personale. În mod normal 
poţi afla de acolo adresele de e-mail - gmail, hotmail, indiferent 
- plus o grămadă de informaţii despre familie, data nașterii, 
destinaţii de vacanţă preferate și așa mai departe. Pe urmă suni 
furnizorul de servicii internet și spui că nu mai poţi accesa 
căsuţa de e-mail fiindcă ţi-ai uitat parola. Ti se vor pune câteva 
întrebări de siguranță standard - numele de fată al mamei, un 
nume de animal, vreo dată semnificativă, un loc preferat - la 
care ar trebui să poţi răspunde dacă ţi-ai făcut temele cum 
trebuie. Apoi îți vor comunica vechea parolă și vei fi întrebat 


VP - 184 


dacă dorești s-o păstrezi sau s-o schimbi. Le spui s-o lase așa 
cum e, și astfel adevăratul deținător al contului nu va ști nimic, 
iar tu îi poţi citi toate mesajele de e-mail de pe propriul tău 
calculator. Simplu ca bună ziua. 

— Și am putea să vedem dacă s-a accesat contul cuiva de pe 
mai multe calculatoare? 

— Sigur. Furnizorul de servicii internet poate da această 
informaţie dacă-l determini s-o facă. Sunt cam reticenţi în 
această privinţă, dar dacă le spui că este vorba de o anchetă 
într-un caz de crimă, probabil că se vor conforma. 

Helen i-a mulţumit lui Simon și a plecat din nou spre sediu. 
Rolul său se dovedise decisiv în acest caz, în privințe pe care ea 
nu le-ar fi putut prevedea niciodată. Amy îi trimisese mamei sale 
niște e-mailuri în care-i spunea, cu detalii precise, când urma să 
facă autostopul spre casă. Citise oare criminala aceste mesaje și 
stătuse la pândă? Martina, de asemenea, îi scrisese surorii sale - 
singura persoană din viața ei anterioară cu care încă mai păstra 
legătura - întrebând-o dacă i-ar putea face o vizită, cu gândul să 
părăsească Southamptonul. Așa îi luase criminala urma lui 
Matty? Și acesta să fi fost motivul pentru care „Cyn” le răpise 
atunci, temându-se că pierde orice șansă dacă Matty/Martina 
pleacă la Londra, la sora ei? 

Mai multe întrebări decât răspunsuri, dar Helen avea în sfârșit 
senzația că se apropie de adevăr. 


86. 


— Nu te apropia de mine. 

Mickery a șuierat cuvintele printre dinţi, dar Whittaker n-a 
luat-o în seamă și a continuat să vină spre ea. 

— Dacă mă atingi fie și cu un deget o să ţip de-o să dărâm 
toată șandramaua asta. 

Fusese internată peste noapte la infirmeria secţiei. Acolo se 
putea odihni și era protejată non-stop. Novicelui care stătea de 
pază în ultimul schimb nu i s-a părut nimic ciudat că șeful secţiei 
îi dăduse o pauză de ţigară. Asta nu făcea decât să dovedească 
o dată în plus ce băiat bun era. Whittaker știa că are cel mult 


VP - 185 


cinci minute la dispoziţie și intenţiona să profite de ele la 
maximum. 

— Trebuie să știu ce intenții ai. 

— Vorbesc serios. Nu veni mai aproape. 

— Pentru Dumnezeu, Hannah, nu-ţi fac niciun rău. Sunt eu, 
Michael. 

El a încercat să-ntindă o mână, s-o mângâie, dar ea s-a tras 
brusc într-o parte. 

— E vina ta. Totul este din vi... 

— Nu fi caraghioasă. Tu ai venit la mine. 

— De ce nu m-aţi găsit? 

Tremurul din vocea ei l-a șocat. 

— Am fost în iad, Mike. De ce nu m-aţi găsit? 

Deodată, supărarea lui s-a risipit complet și l-a cuprins mila. | 
s-a pus un nod în gât, a simţit cum îl inundă tristeţea. O 
cunoscuse pe Hannah după schimbul acela de focuri care se 
terminase prost și îi curmase cariera din linia întâi. Ea îl sfătuise, 
îl vindecase și se îndrăgostiseră unul de celălalt. El ţinuse 
secretă existenta ei, fiindcă nu voia ca lumea să știe că merge 
la psihiatru, dar sentimentele lui pentru ea erau sincere. 

— Am încercat, Hannah, Doamne, cât am încercat. Am pus 
totul la bătaie. Toţi agenţii în uniformă pe care i-am putut 
delega fără să stârnesc... 

Hannah i-a aruncat o privire tăioasă. 

— Fără să te dai de gol? 

O spusese cu amărăciune evidentă. 

— Am încercat, crede-mă. M-am străduit din răsputeri. Dar nu 
dădeam nicăieri de tine. Ori de Sandy. Dispăruserăţi de pe fața 
pământului. Nu știu dacă această criminală e ființă umană... sau 
vreo stafie, dracului! Dar nu i-am putut da de urmă. Îmi pare 
foarte, foarte rău. Dacă aș fi putut face schimb de locuri cu tine, 
aș fi făcut-o, crede-mă... 

— Nu spune asta. Să nu-ndrăznești să spui asta. 

— Ce vrei să-ți spun? 

Întrebarea a rămas în aer. Whittaker știa că mai are doar 
câteva clipe la dispoziţie - totul îl îndemna să plece. 

— Aș vrea să-mi spui că toate astea nu s-au întâmplat 
niciodată. Aș vrea să nu te fi cunoscut deloc. Aș vrea să nu mă 
fi-ndrăgostit. Aș vrea să-ţi fi păstrat criminala asta doar pentru 


VP - 186 


tine. Vreau să dispară totul. Să nu mai fiu aici. Aș vrea să nu mai 
exist. 

Whittaker nu-și putea lua ochii de la ea, mut în faţa disperării 
ei profunde. 

— Dar nu-i nevoie să-ţi faci griji. N-o să le spun nimic despre 
tine. O să-mi ţin gura. O să fac ce mi se spune și poate că așa 
voi supraviețui. 

S-a întors în patul ei și s-a întins cu faţa la perete. 

— Mulţumesc, Hannah. 

Suna nepotrivit, ba chiar ca nuca-n perete, dar Whittaker era 
presat de timp și a ieșit tiptil. Peste câteva clipe, polițistul cel 
tânăr și-a făcut din nou apariţia, duhnind a tutun ieftin, iar 
Whittaker l-a bătut pe umăr și a plecat. Întors în biroul său, 
Whittaker a răsuflat ușurat. Planul iniţial prevedea să iasă 
împreună la pensie cu câteva milioane în conturi. Acum se 
dusese de râpă, dar cel puţin el se afla la adăpost. Totul ieșise 
îngrozitor de prost, însă el avea să fie în regulă. Stătuse treaz 
toată noaptea și era rupt de oboseală, dar odată cu răsăritul 
soarelui, Whittaker a simţit o undă de energie și optimism. 

Și atunci s-a auzit un ciocănit puternic în ușă. Inainte ca el să 
răspundă, a intrat Helen - flancată de doi ofițeri de la 
Anticorupţie. 


87. 


Stephanie Bines nu era de găsit nicăieri. Lucrătorii cu ziua 
sunt deosebit de greu de localizat, mai ales aceia care muncesc 
prin baruri. E o profesie infamă, în care oamenii sar mereu dintr- 
o barcă în alta, atrași de promisiunea câtorva bănuţi în plus. 
Stephanie  Bines lucrase în majoritatea barurilor din 
Southampton - arăta bine și era amuzantă, dar, totodată, 
capricioasă și temperamentală - și nimeni n-o mai văzuse în 
ultima vreme. 

După proces se gândise să se-ntoarcă acasă, dar părăsise 
Australia cu un motiv întemeiat, iar ideea de a reveni acolo cu 
coada între picioare - tot lefteră și singură - n-o încânta deloc. 
S-a mutat din Southampton în Portsmouth și a continuat la fel ca 


VP - 187 


înainte - muncă, băutură, sex și somn. Era ca o bucată de lemn 
plutitor aruncată pe Coasta de Sud. 

Nu răspundea nimeni la ultima ei adresă cunoscută. 
Sanderson trecuse pe-acolo, dar era un loc pe unde se perinda 
foarte multă lume și unde se plătea pe săptămână, iar ea nu 
mai dăduse pe-acolo de-o veșnicie. Proprietarul, reticent cu 
poliția și temându-se că cine știe cine sau ce s-ar mai putea 
descoperi prin camerele sale ieftine, nu era dornic să coopereze 
și a cerut să vadă un mandat înainte să deschidă vreo ușă. 
Echipa a solicitat imediat unul, dar avea să dureze. Și-au reluat 
căutările prin cluburile și barurile din centrul orașului, pe la 
spitalele din zonă, la firmele de taxi și altele. Dar tot nu se 
întrevedea nicio urmă. 

Stephanie dispăruse. 


88. 


Whittaker a cântărit-o din priviri pe Helen. Niciunul dintre ei 
nu vorbea - cei de la Anticorupţie prezentau oficial acuzațiile - 
și, cu toate acestea, Helen se simțea ca la un interogatoriu. 
Căutătura cruntă a lui Whittaker îi sfredelea țeasta, ca și când el 
ar fi încercat să-i citească gândurile. 

— Trebuie să-ţi spun că m-ai surprins, Helen. Credeam că ai 
mai multă minte. 

Sergentul Lethbridge de la Anticorupţie s-a oprit brusc, 
nedumerit de întreruperea neașteptată. 

— Credeam că am lămurit chestiunea asta, a adăugat 
Whittaker, și uite că mă pomenesc din nou cu ea pe cap. Nu 
cred că mai e nevoie să-ţi reamintesc că există o investigaţie în 
plină derulare, căreia ar trebui să-i dedici întreaga atenţie. 

Helen nu și-a coborât privirea și nu s-a lăsat intimidată. 
Lethbridge și-a reluat discursul, dar Whittaker vorbea peste el. 

— Nu pot decât să presupun că ţine de ambiţie. Poate ţi s-a 
părut că nu avansezi suficient de rapid. Faptul că te-am 
promovat și te-am făcut cea mai tânără femeie inspector- 
detectiv pe care a avut-o vreodată această secție nu ţi s-o fi 
părut o recompensă suficientă. Însă dă-mi voie să-ţi spun ceva - 


VP - 188 


n-o să ajungi prea departe înjunghiindu-ţi superiorii pe la spate. 
După cum vei afla cât de curând. 

Nu și-a luat nicio clipă ochii de la ea. Helen a coborât privirea 
prima - mustrare de conștiință, vinovăţie - deși n-ar fi putut 
spune în ruptul capului pentru ce trebuia să se simtă ea 
vinovată. Tipic pentru Whittaker - îi aducea aminte ce-i 
datorează și, în același timp, lansa o ameninţare voalată. Se 
pricepea de minune să nu sară peste cal și în același timp să 
intimideze și să neutralizeze pe oricine i-ar fi ameninţat poziţia. 
Era adevărat că Whittaker o remarcase, o alesese pe vremea 
când era o polițistă care promitea, la început de carieră în 
criminalistică, și o ajutase să urce pe scara ierarhică până la 
gradul de inspector. lar acum ea se întorcea împotriva lui. Dar 
ceea ce făcuse el era așa de reprobabil - nu doar relația lui cu 
Mickery și dezvăluirea unor informaţii cruciale, ci și faptul că-i 
scosese pe Mark și pe Simon ca ţapi ispășitori - încât, de fapt, 
ea n-ar fi trebuit să simtă decât dispreţ. 

Lui Helen i-a părut bine că interviul s-a încheiat după doar 
douăzeci de minute. Urmau să se întrunească din nou cu 
reprezentantul din poliţie al lui Whittaker și cu avocatul său, iar 
Helen n-avea să mai ia parte la operaţiuni de-acum încolo. Așa 
cum era de așteptat, Whittaker nu spusese mare lucru și negase 
toate acuzaţiile. Oare avea să clacheze în cele din urmă? 

Se iscase pur și simplu prea mult fum ca să nu fie foc. Charlie 
părea nevinovată. Cu mâna pe inimă, Mark își construise și el o 
apărare credibilă. lar Simon Ashworth se dovedise atât de 
convingător în relatarea sa. Toate îl desemnau ca vinovat pe 
Whittaker. Însă Helen știa bine că ofiţerii superiori erau foarte 
rar trași la răspundere public. lar în cazul acesta era și mai puţin 
probabil să se-ntâmple una ca asta, având în vedere că ancheta 
pe care o compromisese Whittaker era absolut senzaţională. 
Aceste cazuri de corupție aveau tendinţa să treneze prin spatele 
ușilor bine ferecate luni de zile sau chiar ani întregi. Și aproape 
puteai paria că la sfârșit va fi scos la pensie fără niciun fel de 
sancționare sau pedeapsă reală. Helen detesta toată această 
realpolitik. 

Procesul avea să dureze, dar două lucruri erau cât se poate 
de clare. Primul era că Helen avea să preia rolul efectiv al lui 
Whittaker. Şi al doilea, că și-l dorea pe Mark înapoi în echipă. 


VP - 189 


Helen a tras adânc aer în piept și a apăsat butonul soneriei. N- 
avea să fie ușor, dar nu era timp pentru bâlbăieli. Charlie 
continua s-o caute pe Louise Tanner, nu se zărea nici urmă de 
Stephanie Bines și încă se aflau departe de sfârșitul acestui 
coșmar. Helen avea nevoie de oamenii ei cei mai buni lângă ea. 

— Haide, haide, a murmurat Helen, ascultând dacă se aude 
ceva. S-a scurs un minut. Apoi încă unul. Se pregătea să accepte 
situația și să plece, când a auzit cum bâjbâia cineva la zăvor. S- 
a întors chiar în momentul în care ușa s-a deschis larg, dându-l 
la iveală pe Mark. Sau mai degrabă ce mai rămăsese din el. 

Arăta jalnic. Nebărbierit, cu ochii injectaţi și clătinându-se pe 
picioare. Un beţivan care o lua pe ulei încă de dimineaţă și pe 
care nimic - sau nimeni - nu-l mai oprea. Era îmbrăcat în 
trening, dar sportul nu făcea parte din meniu. Mark ieșise 
complet din funcţiune. Helen a simţit un junghi de regret. Se 
oferise să-l salveze pe Mark și pe urmă îl împinsese din nou în 
braţele băuturii. El o privea cu un amestec de surprindere și 
dispreț, iar Helen l-a abordat direct: 

— Mark, am trecut prin prea multe amândoi ca s-o mai scald 
sau să încerc să umblu cu zorzoane, așa că am s-o spun în față. 
Știu că nu te faci vinovat de niciuna dintre acuzaţiile pe care ţi 
le-am aruncat în faţă. Știu că am dat-o-n bară nasol de tot. Și aș 
vrea să te-ntorci chiar acum în echipă. Dacă n-ai energia sau nu 
suporţi să stai în aceeași încăpere cu mine, te înțeleg, dar aș 
vrea să găsesc o cale să te aduc înapoi - ești un poliţist prea 
talentat ca să zaci la groapa de gunoi. Am greșit. Dar acum l-am 
prins pe adevăratul vinovat și vreau să-mi repar greșeala. 

O lungă tăcere. Mark părea stupefiat. Apoi: 

— Cine? 

— Whittaker. 

Mark a scos un fluierat, apoi a izbucnit în râs. Nu-i venea să 
creadă. 

— Nu știm încă dacă avea o relaţie financiară cu Mickery sau 
una romantică, dar sunt absolut convinsă că el a fost. A minţit în 
privinţa alibiului, a exercitat presiuni asupra altor ofițeri, 
obligându-i să mintă... e o ditamai harababura. 

— Și cine va prelua conducerea? 

— Eu. 

— Păi, atunci, felicitările mele. 


VP - 190 


Vorbise politicos până acum, dar primele semne ale 
sarcasmului își făceau apariţia. 

— Îmi dau seama că te-am dat peste cap, Mark. Știu că am 
trădat... prietenia noastră. N-am vrut să te rănesc, dar tot ce-am 
făcut a fost cu bună intenţie. Numai că am greșit. Am greșit rău, 
rău de tot. 

A inspirat adânc, după care a continuat imediat. 

— Dar am avansat cu ancheta și am nevoie de tine. Acum știu 
că pe criminală o motivează ura personală faţă de mine. Ne 
apropiem, Mark, însă am nevoie de ajutorul tău ca să trec linia 
de sosire. 

l-a explicat prompt situaţia - victimele, recomandările. Mark a 
înregistrat toate aceste informaţii, la început pasiv, dar apoi 
încetul cu încetul a îndrăznit să pună întrebări, iar povestea îl 
prindea tot mai tare. | se trezesc vechile instincte, și-a zis Helen. 

— Le-ai spus celorlalţi din echipă? Că sunt nevinovat, a 
ripostat Mark, preluând frâiele de la Helen. 

— Charlie știe și chiar azi îi voi informa și pe ceilalți. 

— Acesta este minimul absolut care trebuie să se întâmple 
înainte ca măcar să mă gândesc la ce mi-ai spus azi. 

— Bineînţeles. 

— Și vreau să-ți ceri scuze. Știu că nu prea te pricepi la as... 

— Îmi pare rău, Mark. Foarte, foarte rău. N-ar fi trebuit să mă 
îndoiesc de tine niciodată. Ar fi trebuit să-mi ascult instinctele. 
Dar n-am făcut-o. 

Mark se uita fix la ea, surprins de cât de departe mersese cu 
scuzele. 

— Știu că eu te-am împins aici, dar vreau să-mi răscumpăr 
greșeala. Pune-te pe picioare și ajută-ne s-o prindem. Te rog! 

e 

Lui nici prin cap nu-i trecea să se declare de acord în acel 
moment. Helen știa că n-are s-o facă, chiar dacă tragea 
speranţe. lertarea imediată e întotdeauna de dorit, deși este 
destul de puţin plauzibilă. Helen l-a lăsat să se gândească și s-a 
întors la serviciu. Amânase oare prea mult ca să mai poată 
repara pagubele? Timpul urma să decidă. 


VP - 191 


89. 


Lui Charlie Brooks nu-i plăcea alcoolul. Niciodată nu-i plăcuse. 
lar barurile care se deschideau la ora 9 dimineaţa nu constituiau 
nici pe departe mediul ei natural de viaţă. Dar astăzi le luase la 
puricat, pășind într-o lume diferită și sumbră. Există localuri 
unde te duci să stai bot în bot cu iubitul sau iubita. Există altele 
unde mergi ca să te sui pe mese și să cânţi. Și sunt și unele în 
care vii să-ţi bei minţile. Era încă dimineaţă devreme, dar 
Ancora deja se umpluse de pensionari, de alcoolici și de genul 
de oameni care preferă să se ducă oriunde, numai să nu stea 
singuri. 

Chiar dacă fumatul era interzis, duhnea puternic a fum de 
țigară. Charlie s-a întrebat la ce alte infracțiuni mai închideau 
ochii proprietarii acestui stabiliment insalubru. De ani de zile, 
consiliul local făcea eforturi să închidă aceste baruri din zona 
portului, dar influenţa fabricilor de bere era foarte puternică, iar 
localurile care vând bere tare cu 1,99 lire halba n-au cum să 
ducă vreodată lipsă de clienţi. 

Căutările o epuizaseră deja. Era plin de crâșme de cea mai 
joasă speță pe lângă docurile din Southampton, iar Charlie 
trebuia să le viziteze pe toate. Fulgerau priviri și se ciuleau 
urechi la apariţia ei. Chiar dacă se îmbrăcase cât mai neutru, tot 
era prea atrăgătoare și prea proaspătă pentru astfel de locuri, și 
imediat trezea suspiciuni clientelei, care uneori intra în alertă. 
Nicăieri nu fusese întâmpinată călduros și începea să-și cam 
piardă curajul când a dat, în sfârșit, de o breșă. 

Louise Tanner, sau Louie, cum era cunoscută prin partea 
locului, era clientă veche la Ancora. Avea să apară negreșit. Nu 
trebuia decât să stai și să aștepți. 

Putea fi considerat un progres? Era oricum mai bine decât 
nimic, iar Charlie și-a comandat ceva de băut și s-a așezat într- 
un colț mai în spate. De acolo avea o bună vizibilitate asupra 
intrării, fără să se dea de gol, un punct de observaţie perfect. 

A încercat să-și imagineze cam cum arată Louise. Nu aveau la 
dispoziție decât fotografia ei oficială de la Asociaţia Poliţiștilor, 
care data de acum câţiva ani. Pe atunci era o polițistă vânjoasă, 
cu părul blond prins într-o coadă la spate și cu o mică 
strungăreață. N-ar fi putut fi considerată chiar frumoasă, însă 


VP - 192 


era totuși o persoană impunătoare, care producea o impresie 
puternică. Forța ei fizică picase la ţanc atunci când ea și Helen îi 
salvaseră pe toţi acei oameni, dar Louise dovedise ulterior o 
slăbiciune de caracter surprinzătoare. Niciodată nu poţi să știi 
dinainte cum va reacţiona cineva la o experienţă traumatizantă, 
dar în timp ce Helen Grace izbutise s-o depășească, s-o ţină sub 
control sau să-i facă față cumva, nu același lucru se întâmplase 
și cu Louise Tanner. Să fi fost vorba de arsurile unora dintre 
victimele cu vârste mai fragede? Să fi fost șoferul strivit între 
stâlp și autocar? Sau fierbinţeala, mirosul, teama și întunericul? 
Indiferent ce era, Louise s-a străduit din răsputeri să se 
debaraseze de efectele care persistau. A făcut terapie, și-a 
redus orele de muncă la jumătate și a primit tot sprijinul posibil, 
însă după un an și-a dat demisia. 

Colegii și prietenii au încercat să păstreze legătura cu ea, dar 
Louise devenea tot mai agresivă și mai ursuză. Se zvonea că 
bea prea mult, ba chiar se făceau speculaţii că ar putea fi 
amestecată în tot soiul de găinării. Și, rând pe rând, au rupt toți 
relațiile cu ea, până ce la sfârșit nu mai rămăsese nimeni, nici 
măcar vreo rubedenie, care să se poată pune chezaș pentru ea. 
Viaţa ei contrasta în modul cel mai nefast cu putinţă cu cea a lui 
Helen, care ajunsese la apogeul carierei și se bucura în prezent 
de salariul și prestigiul oferite de gradul de inspector-detectiv. 
Tanner dădea într-un fel vina pe Helen pentru toate necazurile 
ei, așa se explicau scrisorile pline de ură pe care i le trimitea din 
când în când pe adresa sediului din Southampton. Helen lăsase 
să treacă de la ea, dar acum se dovediseră folositoare, ștampila 
poștei din oraș dezvăluind faptul că Tanner continua să 
locuiască prin zonă. Mai fusese văzută întâmplător uneori prin 
Southampton, iar instinctul îi spunea lui Helen că Louise nu s-ar 
îndepărta prea mult de locurile cunoscute. Acesta era motivul 
pentru care Charlie ţinea strâns în mână acum un suc călduț de 
portocale, într-un colţ al uneia dintre cele mai ordinare bombe în 
care călcase vreodată. 

Timpul de-abia se târa. Charlie a început să se întrebe dacă 
nu cumva se confruntă cu un renghi pus la cale minuţios de 
cineva. O avertizase cumva proprietarul pe Louise? Te 
pomenești că se hlizeau amândoi în clipa asta pe socoteala 
tâmpitei de gaboriţe care-și pierdea vremea într-o operaţiune de 
filaj fără sens. 


VP - 193 


Dar, dintr-odată, a observat ceva agitaţie la intrare. O femeie 
într-o geacă de fâș și pantaloni de trening care intra în local cu 
un mers legănat, ca de proxenet. Fără îndoială o clientă fidelă. A 
zărit din fugă un chip și o șuviţă de păr blond și neted. Putea fi 
Louise? 

Femeia s-a îndreptat arogantă către bar și l-a salutat pe 
proprietar cu o glumă. El i-a răspuns în câteva cuvinte și ea a 
întors imediat capul spre Charlie. Era clar că proprietarul o 
pusese în gardă și, văzând-o cum se uita iscoditor prin lumina 
chioară către fundul barului, unde stătea ea, Charlie n-a mai 
avut nicio îndoială că era chiar Louise. Privirea ei a întâlnit-o pe 
a lui Charlie, estimând într-o fracțiune de secundă situația, după 
care Louise Tanner s-a răsucit și a șters-o. 

Charlie s-a luat imediat după ea. Louise avea un avans de 
vreo treizeci de pași și fugea mâncând pământul. In jos, pe 
străduțele înguste și pietruite ce străbăteau de-a curmezișul 
această zonă, care odinioară aparținuse orașului medieval, pe 
urmă dincolo de șosea către depozitele de mărfuri de pe cheiul 
de vest. Charlie s-a străduit să alerge mai repede, simțind că 
încep să-i ardă plămânii. Era clar că Louise nu e-n formă - alerga 
rostogolindu-se parcă, într-un fel ciudat, ca și când o jena o rană 
mai veche - și totuși era foarte rapidă, mânată de disperare. 

Charlie era la doar zece metri în spatele ei când Louise a cotit 
brusc spre dreapta, intrând în Depozitul 24, o magazie de 
mărfuri de import din Polonia unde containerele stăteau așezate 
unul peste altul până la mare înălțime. A schimbat și Charlie 
direcţia, năpustindu-se înăuntru. Dar Louise nu se vedea 
nicăieri. 

Charlie a tras o înjurătură. Probabil că n-o despărțeau de ea 
nici câțiva pași, dar cu atâtea mici coridoare înguste printre 
containere și atâtea cotloane în care se putea ascunde, de unde 
naiba să începi? S-a aruncat în stânga, apoi s-a oprit brusc. A 
tras cu urechea. Da, se auzea din nou. O tuse înăbușită. Louise 
era o fumătoare înrăită și un asemenea sprint n-avea cum să 
facă bine plămânilor ei tabagici. Furișându-se prin spatele 
containerului celui mai apropiat, Charlie călca ușor, ghidată de 
tusea camuflată, dar persistentă. Și iat-o, cu spatele la ea, fără 
ieșire, cu condiţia să ajungă la ea. 

Charlie se afla la zece pași distanţă când Louise s-a răsucit, cu 
o privire rătăcită în care se citea disperarea. Și atunci a văzut 


VP - 194 


Charlie cuțitul - o chestie ca un ciot, dar care părea foarte 
periculoasă, cu care Louise a dat s-o împungă. Charlie s-a tras 
instinctiv înapoi, dându-și abia acum seama de pericolul la care 
se expusese - pe ea și copilul ei nenăscut. 

Louise înainta spre ea. Charlie s-a grăbit să se retragă, dându- 
se hotărât înapoi în timp ce făcea apel la calm. 

— Vreau doar să vorbim, Louise. 

Însă prada ei n-a scos o vorbă și și-a tras gluga pe cap, ca și 
când încerca să-și ascundă identitatea de urmăritoarea ei. Mai 
aproape, și mai aproape, ochii lui Charlie erau aţintiţi asupra 
lamei care se apropia de ea. 

Bang! Charlie s-a izbit de peretele metalic al unui container. 
S-a răsucit și a constatat prea târziu că intrase într-o fundătură. 
N-a mai avut timp decât să se întoarcă și să-și ridice braţele într- 
un gest de capitulare, în timp ce Louise a apucat-o de guler și a 
împins-o în spate. Cu cuțitul la gâtul ei, Louise a început s-o 
caute pe Charlie de obiecte de valoare. Agresivitatea din priviri i 
s-a preschimbat în dezgust când a găsit insigna de polițistă și 
staţia de emisie-recepţie. A dat cu ele de pământ și le-a scuipat. 

— Cine te-a trimis? a întrebat-o Louise cu voce răstită. 

— Desfășurăm o anchetă... 

— CINE te-a trimis? 

— Helen Grace... Inspectorul Grace. 

A urmat o clipă de tăcere, după care Louise a rânjit lăsând să 
se vadă toată strungăreaţa. 

— Păi, vrei să-i transmiţi un mesaj din partea mea? 

— Desigur. 

Moment în care Louise i-a crestat pieptul lui Charlie cu cuțitul 
și puţin a lipsit să nu-i atingă beregata. Sângele a ieșit la 
suprafață prin rana prelungă aflată imediat deasupra sânilor. 
Charlie a rămas ţintuită de șoc, înainte s-o aducă înapoi cu 
picioarele pe pământ chicotitul scârbos al Louisei. 

— Nu-i de-ajuns? 

Dintr-odată, o uriașă rafală de pârâituri a izbucnit din staţia 
de emisie-recepţie a lui Charlie, aruncată pe jos. Louise s-a uitat 
scurt într-o parte, temându-se de această întrerupere, iar 
Charlie a ridicat brusc brațul stâng și i-a zburat cuțitul din mână. 
Apoi s-a năpustit înainte, dar Louise a lovit-o cu pumnul în gât. 
Pentru o clipă, Charlie a avut senzaţia că i-a fost zdrobit 
laringele. S-a înecat, n-a mai putut respira și a trebuit să se 


VP - 195 


sprijine de perete. Când a ridicat ochii, Louise deja ieșea din 
depozit, fugind spre libertate. Charlie a dat să pornească după 
ea, dar s-a oprit aproape imediat și a vomitat. Nu mai putea să 
facă niciun pas. 

A cerut ajutor prin staţie, apoi s-a îndreptat spre ieșire. Șocul 
își arăta efectele și ea simţea nevoia de aer curat. A inspirat 
adânc, umplându-și plămânii cu briza mării, și s-a simţit pentru 
o clipă mai bine. Pe urmă a ridicat capul și a fost surprinsă la 
vederea unor polițiști în uniformă care veneau deja în grabă 
spre ea. In spatele lor a zărit un perimetru delimitat cu cordon 
de poliţie, în apropierea Depozitului 1. Nu mai fusese folosit de 
ani de zile sau, cel puţin, așa se credea. Ceva se întâmplase 
acolo și, în timp ce se ocupau de Charlie, agenţii i-au făcut un 
scurt rezumat. Niște elevi care chiuleau de la ore dăduseră 
peste un bărbat de vârstă mijlocie în cursul dimineţii - nu mort, 
dar aproape - care zăcea în comă într-un container de transport 
mânjit de ape reziduale. 

II găsiseră pe Sandy Morten. 


90. 


Biroul local pentru eliberări condiţionate se afla pe Southam 
Street într-o fostă scoală. Sarah Miles, o veche colegă de pe 
vremea academiei de poliţie din Netley, lucra acolo, și la ea se 
ducea Helen acum în mare grabă. Nu-i făcea nicio plăcere să 
păcălească o bună prietenă, dar n-avea încotro. Nu-și putea 
exprima bănuielile pe faţă până ce nu era absolut sigură. Avea 
să fie destul timp pentru explicaţii mai târziu. Dacă va exista un 
mai târziu. 

O rugase să-i arate ce informaţii aveau despre Lee Jarrot, un 
pungaș recidivist, despre care Helen pretindea că și-ar fi 
încălcat termenii eliberării condiţionate. Îi făcea o măgărie lui 
Sarah și probabil că și lui Lee, fiindcă, după câte știa ea, acesta 
nu făcuse absolut nimic rău, dar asta era situaţia. Sarah a 
coborât în secția dosarelor de la subsol, iar Helen a urmat-o. 
Ofiţerilor de la alte secţii le era interzis accesul acolo, însă Helen 
o însoțea adesea pe Sarah ca să mai stea la taclale. Se aflau la 
jumătatea drumului către litera J, trecând printre șirurile 


VP - 196 


nesfârșite de dosare, când Helen și-a dat seama că-și uitase 
telefonul în mașină. 

— Le-am spus că mă pot contacta la orice oră. Ai putea, te 
rog, să aduci tu sus dosarul? 

Sarah și-a dat ochii peste cap și și-a continuat drumul. Era o 
femeie energică și nu-i plăcea să piardă vremea. 

Ceea ce însemna că Helen trebuia să acţioneze repede. 
Întorcându-se spre intrare, a cotit brusc la stânga. Ochii ei 
cercetau febril - unde mama dracului era litera C? Se auzeau 
tocurile lui Sarah încetinind. Probabil că ajunsese lângă dosarul 
lui Jarrot. 

C. lată-le. Mai repede, mai repede, Helen răsfoia grăbită 
dosarele. Casper, Cottrill, Crawley... Sarah se întorcea deja. 
Helen mai avea doar câteva secunde la dispoziție când... uite-l. 
În orice alte condiţii ar fi ezitat să-l atingă. Până și gândul la așa 
ceva i-ar fi repugnat, însă acum Helen l-a înșfăcat și l-a vârât în 
poșetă. 

Când Sarah a ajuns înapoi la intrare, Helen o aștepta. 

— L-am avut în poșetă de la bun început. Zău că mi-aş uita și 
capul dacă n-ar fi bine înșurubat. 

Sarah Miles și-a mai dat o dată ochii peste cap și au ieșit 
împreună, iar Helen a scos un scurt și secret oftat de ușurare. 


91. 


Rana lui Charlie s-a dovedit a fi superficială, însă, deoarece 
aștepta un copil, medicii au reţinut-o mai mult decât se 
obișnuia, ca s-o supravegheze îndeaproape. Drept urmare, 
acum știa aproape toată secţia că e gravidă. Când a intrat în 
centrul de comandă, membrii echipei s-au adunat în jurul ei, 
întrebând-o cum se simte, sfătuind-o să se ducă acasă - dar 
Charlie era hotărâtă să rămână pe baricade și să ajute echipa. 

Lumea era impresionată de rigoarea ei, dar, în realitate, o 
zdruncinase rău atacul lui Tanner. Se gândea numai la copilașul 
pe care-l pusese în primejdie cu atâta nonșalanţă. Cum ar mai fi 
putut da ochii cu Steve dacă pierdea copilul pe care amândoi și-l 
doriseră cu atâta ardoare de-atâta timp? Nu voia decât să 
meargă acasă, să se cuibărească lângă Steve și să plângă pe 


VP - 197 


săturate. Și totuși Charlie știa că poliţia rămânea o instituţie 
profund misogină și că orice semn de slăbiciune din partea unei 
femei - chiar dacă era justificat - ar fi fost imediat speculat de 
colegii ei de sex masculin. Te alegeai cu eticheta de verigă 
slabă și erai tratată în consecinţă. Și numai Dumnezeu te mai 
putea ajuta dacă puneai cumva copiii înaintea serviciului. Odată 
ce-ţi câștigai reputaţia de cloșcă, te și ștergeau de pe listă. Dacă 
doreai concediu de maternitate prelungit sau să lucrezi cu 
program redus, puteai la fel de bine să-ţi ceri transferul la 
serviciul administrativ. Nimeni n-avea nevoie de angajaţi cu 
jumătate de normă în linia întâi. 

Sentimentele nu-și aveau locul aici - ori totul, ori nimic. De 
aceea toţi o respectau pe Helen Grace, fiindcă ea nu-și lua liber 
niciodată, nu lăsa vreodată viaţa personală să intervină, era 
poliţista perfectă. Le făcea viața al naibii de grea celorlalte, 
ridicând așa de sus ștacheta, dar asta era situaţia. Așa că 
Charlie a rămas la serviciu. Deși era serios zdruncinată, n-avea 
să le permită altora s-o dea deoparte după ce trudise atât de 
mult ca să ajungă aici. 

Mark a stat și a așteptat să se împrăștie ceilalți înainte să vină 
și s-o îmbrăţișeze călduros pe Charlie. Ea înțelegea de ce se ţine 
el mai deoparte - existau destui sceptici prin preajmă, persoane 
cărora avea să le ia ceva timp până să-i acorde din nou 
încredere lui Mark, așadar, nu se cădea ca el să se bage în față. 
Să-i ia dracu’, și-a zis Charlie, ţinându-l strâns în braţe pe Mark 
mai mult decât era strict necesar. Voia să-și afirme punctul de 
vedere în faţa celorlalţi din echipă. Poate că un pic din sfinţenia 
ei avea să i se transmită și lui și să-i grăbească izbăvirea. 

Curând vor fi siliți să-și înghită suspiciunile referitoare la Mark 
și să renunțe la aluzii - Mickery începuse să vorbească. Charlie 
n-ar fi trebuit să afle, desigur, însă pereţii au urechi, iar Mickery 
abia dacă părăsise infirmeria poliţiei din momentul în care o 
recuperaseră. Era sanctuarul ei și acolo se purtau toate 
discuţiile cu cei de la Anticorupţie. Charlie avea destule prietene 
printre agentele în uniformă plictisite și cu chef de bârfă care 
trebuiau s-o păzească pe Mickery. Ele transmiteau mai departe 
ce le ajungea la urechi și umbla vorba că Mickery a avut și o 
relație de dragoste cu Whittaker, după ce el apelase mai întâi la 
serviciile ei profesionale. Mai continuaseră să facă dragoste și 
după ce se porniseră crimele? Și care dintre ei ticluise acest 


VP - 198 


plan de îmbogăţire? Nici nu conta de fapt. Mark urma să fie 
absolvit de orice acuzații - asta conta. 

Întrebarea-cheie era cum va reacţiona Mark la prezenta lui 
Helen în aceeași încăpere. Dacă reușeau să găsească o 
modalitate de convieţuire, renașterea lui avea să fie asigurată. 
lar dacă nu, se găsea într-un mare bucluc. 

[] 

Tocmai atunci a intrat Helen. Nu a comentat întoarcerea lui 
Mark, ci i-a adunat pe toţi laolaltă ca să le repartizeze diferite 
sarcini. 

— Știm acum că Sandy Morten a suferit un atac cerebral, a 
început ea. Mickery nu i-a făcut niciun rău - pur și simplu, 
organismul lui n-a rezistat în acele condiţii. Se află la terapie 
intensivă și se luptă din greu, dar, orice s-ar spune, a fost 
norocos. Dacă băieţii aceia nu l-ar fi găsit atunci, am fi avut încă 
un cadavru. Doctorii sunt de părere că va scăpa. Ce concluzie 
tragem de-aici? 

— Că nu făcea parte din plan, a răspuns sergentul Bridges. 

— Întocmai. Pe Mickery și pe Morten i-a cruțat. N-a avut nicio 
clipă intenţia să-i omoare. Reprezentau doar o glumă. Felul ei de 
a grăbi jocul. 

Helen și-a privit echipa cu atenţie și a fost încântată să 
citească pe feţele lor un amestec de furie și determinare. 
Poliţiștilor nu le place deloc să-i întărâţi. 

— Deci a venit vremea să ne grăbim puţin și de această dată 
să i-o luăm noi cu un pas înainte. Prioritatea numărul unu este 
să dăm de Stephanie Bines. E clar că ea va fi următoarea 
victimă și n-aș vrea s-o avem pe conștiință. Charlie, ai putea să 
coordonezi tu această operaţiune? Folosește pe oricine și orice 
consideri necesar - trebuie s-o găsim. Mark, pe tine te rog să te 
concentrezi și s-o găseşti pe Louise Tanner. E deosebit de 
periculoasă, îmi poartă o dușmănie aparte și a încercat deja să 
ucidă pe unul dintre ai noștri. Alege-ţi deci vreo doi băieți și 
ocupă-te de ea, bine? 

Mark a dat afirmativ din cap, iar ochii tuturor erau aţintiţi 
asupra lui. Se prezenta exact cum trebuie, și-a zis Helen - 
direct, fără să se jeneze, plin de hotărâre. Făcea eforturi 
supraomenești - cu colegii, cu propria înfățișare (e adevărat, 
încă arăta ca naiba, dar era curat și treaz) și cu ea. Helen îi era 


VP - 199 


extrem de recunoscătoare și încântată că luase decizia să aibă 
iarăși încredere în ea. 

Echipa s-a însufleţit. Acum, că Helen acţiona în calitate de 
comandant al unităţii, ofițerii din subordinea ei erau încă și mai 
motivaţi să-i intre pe sub piele, și se părea că cel sau cea care 
va pune mâna pe criminală se va afla în poziţia cea mai 
favorabilă ca să-i urmeze lui Helen în funcţia de inspector- 
detectiv. Astfel că toţi își intensificau eforturile, adulmecând 
gloria. 

Helen s-a retras în biroul lui Whittaker. Chiar dacă el fusese 
suspendat și la drept vorbind n-avea să se mai întoarcă 
niciodată în această secţie de poliţie, lăsa încă senzaţia că este 
biroul /ui. Helen s-a ferit să se așeze deocamdată pe scaunul lui 
și s-a oprit în picioare lângă birou, răsfoind încă o dată dosarul 
pe care abia ce-l furase. 

A ridicat receptorul, a sunat la Asistenţa Socială și, în scurt 
timp, a obţinut adresa care-i trebuia. 

e 

Restul echipei se afla pe teren, pe urmele lui Bines și Tanner, 
deci Helen beneficia de câteva ore de graţie. Insă tot nu-i erau 
de-ajuns și avea un drum lung de făcut, așa că a apăsat pe 
acceleraţie și a pornit în viteză. Pe autostrada M25 se formaseră 
ambuteiaje, ca de obicei, și a respirat mai ușurată odată ce a 
trecut pe M11. În scurt timp se afla pe A11 și se-ndrepta spre 
Norfolk. 

Atentă la indicatoarele către Bury St. Edmunds, Helen s-a 
pomenit pe un teritoriu necunoscut. Apropiindu-se de ţinta 
călătoriei, și-a dat seama că era agitată. Locul acesta îi trezea 
amintiri neliniștitoare și întoarcerea aici parcă deschidea o cutie 
a Pandorei. 

Clădirea centrului era o casă încântătoare cu bovindouri la 
fațadă și niște grădini bine întreţinute. Din punct de vedere 
tehnic era un hostel, dar arăta mult mai bine de-atât. Localnicii 
învățaseră să se ferească de ea, dar cineva aflat în trecere ar fi 
luat-o drept un loc drăguţ și primitor. 

Helen sunase dinainte, așa că a fost invitată prompt să intre 
la director. Și-a confirmat identitatea, a scos fotografia cea mai 
recentă și și-a prezentat falsa poveste cu convingere. Știa că 
șansele de reușită sunt mici, dar s-a cam dezumflat când 
directorul i-a spus că Suzanne Cooke nu mai călcase pe-acolo de 


VP - 200 


mai bine de-un an. Nu se integrase niciodată cu adevărat, a 
mărturisit directorul, niciodată n-a părut interesată să se implice 
în programele centrului. Ei alertaseră, firește, serviciile de 
eliberări condiţionate după dispariţia ei, însă, din pricina 
reducerilor de personal și a reorganizărilor, nu stăteau niciodată 
de vorbă de două ori cu aceeași persoană, iar cazul ei n- 
ajunsese să fie urmărit până la capăt. 

— Ne-am dori să avem mai multe rezultate, dar nu le poţi face 
pe toate. Suntem deja ocupați până peste cap, a conchis 
directorul. 

— Îmi dau seama - e greu. Mai povestiţi-mi un pic despre 
Suzanne. Cu ce se-ndeletnicea când stătea aici? Avea vreun 
prieten? Pe cineva de încredere? 

— Din câte știu eu, nu. Nu s-a prea integrat. Se cam ţinea 
departe de ceilalţi. Cel mai mult îi plăcea să facă sport. E foarte 
voinică, musculoasă, atletică. Ridica adesea greutăţi, iar atunci 
când nu se ducea la sală dădea o mână de ajutor la sacrificări. 
Era mai puternică decât majoritatea tipilor, așa umbla vorba. 

— Sacrificări? 

— În pădurea Thetford. Nu-s decât vreo trei kilometri până 
acolo și în fiecare an le permitem unora dintre rezidenții noștri 
să dea o mână de ajutor la sacrificările de vară dacă vor. Se 
desfășoară sub strictă supraveghere, bineînţeles, având în 
vedere armele de foc, dar sunt unii cărora le face plăcere - e 
muncă manuală grea și ai parte de o zi întreagă la aer curat. 

— Cum așa? 

— Cerbii reprezintă majoritatea vânatului în Thetford. Se 
împușcă dimineaţa devreme, de obicei în zone mai retrase din 
pădure. Accesul vehiculelor e aproape imposibil, astfel că 
angajaţii cu ziua trebuie să-i aducă până la cea mai apropiată 
potecă, de unde să poată fi încărcaţi. 

— Cum? 

— Folosind un harnașament pentru cerbi. Se leagă picioarele 
animalului, după care se prinde o frânghie de cânepă în jurul 
legăturii. Frânghia se agaţă de un harnașament - cam ca 
harnașamentele alpiniștilor - pe care ţi-l prinzi după umeri. lar 
apoi tragi cerbul după tine. Mult mai ușor decât să-ncerci să-l 
cari. 

Încă o enigmă își găsise răspunsul. 


VP - 201 


92. 


Charlie se uita fix la ecranul calculatorului, cu stomacul strâns 
de emoție. Suna pe Skype, iar Charlie se ruga să răspundă 
cineva. Era în joc soarta lui Stephanie Bines. 

Căutarea fusese epuizantă, dar Charlie nu-și pierduse nicio 
clipă speranţa. Răscolise toate barurile ieftine, cafenelele și 
cluburile de noapte din Southampton și din împrejurimi, 
împreună cu detectivii Bridges și Grounds. Dialogul era de 
fiecare dată același: 

— Da, o știm pe Stephanie. A lucrat aici acum câteva luni. Se 
bucura de mare succes, mai ales printre ţipi. 

— Și nu știți unde este acum? 

— Habar n-am. Pur și simplu, într-o zi, nu s-a mai prezentat la 
serviciu. 

La început toate acestea o neliniștiseră foarte tare pe Charlie. 
Orice referire la dispariţii subite avea darul să suscite o astfel de 
reacţie în cazul acesta, dar, treptat, în mintea lui Charlie s-a 
conturat tot mai tare imaginea unei tinere femei hoinare din 
fire, care nu se simțea bine în propria-i piele și nu se prea atașa 
de oameni și locuri. Era o aventurieră care aruncase ancora pe 
Coasta de Sud, însă ceva îi spunea lui Charlie că acostarea 
aceasta era doar provizorie. A încetat atunci să mai colinde 
străzile și s-a întors la centrul de comandă pentru a verifica 
rutele de călătorie internaţionale. Ultima oară fusese văzută în 
Southampton prin septembrie, așa că a început de acolo. Cu 
sprijinul subalternilor a înroșit telefoanele la Qantas, British 
Airways și Emirates, pentru ca, în cele din urmă, să dea lovitura 
la Singapore Airlines. 16 octombrie, Stephanie Bines, un bilet 
numai dus către Melbourne. Verificările ulterioare au scos la 
iveală că Stephanie avea o soră care locuia într-o suburbie a 
orașului Melbourne și li s-a confirmat că Stephanie se afla acolo 
în prezent - vie și nevătămată din câte se părea. 

Însă Charlie nu era dispusă să riște, de aceea o contacta 
acum prin Skype. Ucigașa avea o asemenea capacitate de a-i 
amăgi și a-i induce în eroare, încât Charlie nu voia și nu putea să 
se destindă până n-avea s-o vadă cu ochii ei pe Stephanie. 

Și iat-o. Mai bronzată, mai blondă, dar categoric era 
Stephanie. O mică victorie pentru Charlie, Helen și echipă. 


VP - 202 


Salvaseră măcar o persoană. Oare decizia bruscă a lui 
Stephanie de a se întoarce acasă încurcase planurile atât de 
bine urzite ale criminalei? 

N-a fost nevoie de cine știe ce eforturi ca s-o convingă pe 
Stephanie să pornească iarăși la drum. Trecuseră doar câteva 
săptămâni de când venise acasă, dar simțea deja că se sufocă și 
că nu e apreciată la justa valoare. Charlie a trebuit să 
reacționeze rapid și să inventeze un risc minor de securitate 
legat de acel proces la care-și dăduse Stephanie concursul, 
unde erau implicaţi membrii unor bande. Pe un ton calm și 
liniștitor, a sugerat că lui Stephanie și familiei sale le-ar putea fi 
mai bine dacă ar pleca o vreme într-o excursie - prin 
Queensland, prin Red Centre, oriunde - până dădeau ei de cap 
situaţiei de-aici. 

Charlie a încheiat convorbirea prin Skype într-o notă optimistă 
- poate că ucigașa nu era chiar invincibilă, de fapt. 

Atenţia i-a fost atrasă de Mark, care-i făcea semne din centrul 
de comandă. S-a dus imediat la el. 

— Tocmai s-a primit un telefon. Tanner a fost văzută cerșind 
în apropierea vechiului spital de copii de pe Spire Street. 

— Când? 

— Acum cinci minute. O mamă cu cărucior a sunat. l-a dat o 
liră lui Tanner și era să rămână fără poșetă când făcea asta. 

Au ieșit și s-au îndreptat spre centrul orașului. Tanner să fi 
fost criminala căutată? Aveau să afle curând. Charlie a simțit 
cum îi crește pulsul, în timp ce se grăbea alături de Mark să 
ajungă la locul acţiunii. Era minunat să fie din nou împreună, 
gata să dea lovitura de graţie. 


93. 


Există o sumedenie de momente într-o viată de om când 
trebuie să alegi dacă te deschizi ori te ascunzi adânc. În 
dragoste, la serviciu, în familie, cu prietenii, sunt clipe când 
trebuie să decizi dacă ești pregatit să-ți arăţi adevărata fire. 

Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o 
carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea - 
solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea 


VP - 203 


bine cât de departe de realitate era această imagine, dar 
uimitor de multă lume o lua de bună. Intotdeauna ne punem 
mai degrabă la îndoială pe noi înșine decât ne îndoim de ceilalți, 
iar majoritatea colegilor și iubiţilor ei de ocazie păreau să creadă 
în imaginea de polițistă dură și dedicată carierei, pe care n-o 
puteai șoca, speria sau intimida. Cu cât trecea mai multă vreme 
de când juca acest rol, cu atât o luau ceilalți mai tare în serios 
și, astfel, căpătase o aură aproape supranaturală, mai ales 
printre polițiștii în uniformă. 

Helen știa toate acestea și s-a oprit acum să-și tragă puţin 
răsuflarea, aflată pe punctul de a distruge acest obiect al 
idolatriei pe care-l crease chiar ea. Să se deschidă față de alţii în 
clipa aceasta era alegerea corectă, care putea salva vieţi, dar 
reprezenta un sacrificiu pentru Helen, fiindcă scotea la iveală 
întâmplări și decizii adânc îngropate. 

A intrat sergentul Bridges, punând capăt transei introspective 
a lui Helen. Aducea cu el dosarele cazului pe care i le ceruse. In 
timp ce se uitau amândoi peste pagini, ascunși discret în biroul 
ei, Helen evalua permanent orice verigă a lanţului, verificând de 
câte două sau trei ori fiecare ipoteză. Nu trebuia să existe nici 
cea mai mică îndoială. 

Și, dintr-odată, i-a stat inima-n loc. 

— Dă înapoi. 

— La efectele personale? Sau... 

— Raportul medico-legal. De la locuinţa lui Morten. 

După dispariţia lui Sandy Morten, legiștii îi cercetaseră casa. 
Știau că ucigașa fusese acolo și băuse șampanie cu Morten și 
Mickery, de aceea au căutat îndelung și din greu vreo eventuală 
urmă a ei. 

— Nu-i nimic aici, șefa. Legiștii au găsit ADN berechet de la 
Mickery, Morten, soţia lui, toţi cei care... 

— A doua pagină. 

— Sunt doar mostrele incomplete, la majoritatea cărora am 
renunţat... 

Helen a înșfăcat raportul din mâna lui și a rămas cu ochii 
pironiţi pe pagină. Nu mai încăpea nicio îndoială acum. Ştia cine 
era criminala și ce o făcea să ucidă. 

e 

Tanner nu se zărea nicăieri. Însă o poșetă abandonată în 

apropierea spitalului de pediatrie dezafectat indica faptul că 


VP - 204 


fusese de curând pe-acolo și umflase pesemne prada urmărită. 
Se pregăteau să plece, când au auzit ceva care i-a făcut să se 
oprească brusc. O bufnitură metalică ascuțită din interiorul 
clădirii părăsite, ca și când căzuse ceva pe jos. 

Mark i-a făcut un semn lui Charlie. Amândoi și-au închis 
instinctiv staţiile și telefoanele, după care s-au furișat spre 
clădire. Unul dintre panourile care astupau ferestrele era 
desprins - putea să fie ascunzătoarea perfectă pentru cineva 
care intenţiona să vină și să plece fără să fie văzut. 

Charlie și Mark au pătruns înăuntru, pășind cât mai silențios 
cu putinţă peste pervazul putrezit. Interiorul era pustiu și 
descompus, o rămășiță a locului vibrant și plin de viaţă care 
fusese odată, înainte ca noul spital din centrul orașului să-i 
pecetluiască soarta. Charlie și-a scos bastonul de la centură și s- 
a pregătit de luptă. Îi tremura mâna - era pregătită pentru așa 
ceva? Prea târziu să-și mai pună întrebări. Au înaintat în vârful 
picioarelor, așteptându-se să fie atacați în orice clipă. 

Ceva s-a mișcat brusc. Tanner, într-un hanorac cu glugă și 
pantaloni de trening, ţâșnind din ascunzătoarea ei prin niște uși 
batante. Mark și Charlie au pornit mâncând pământul spre 
culoar, pe urmele trofeului. Bang! Au trecut cu zgomot prin uși, 
dar Tanner avea deja un avans de vreo douăzeci de metri. 

Năpustindu-se pe casa scării, au ridicat privirea și au văzut-o 
pe Tanner cum urca treptele câte trei. Au sprintat după ea, Mark 
depășindu-se pe sine, hotărât s-o înhațe. Mai sus, mai sus, mai 
sus. Și iarăși uși care-au trosnit. 

S-au regrupat la etajul patru. O luase la stânga sau la 
dreapta? Ușile batante din stânga se balansau ușurel. Stânga 
deci. Mark a împins încet ușile și s-au strecurat înăuntru. 

Pustiu. Dar mai existau uși și în celălalt capăt - nu se mișca 
niciuna - și patru alte încăperi în jur. Putea să fie în oricare 
dintre ele. Dacă așa stăteau lucrurile, era a lor acum. Au 
încercat în prima, apoi într-a doua. Și a treia. Mai rămăsese una 
singură. 

Bang! Totul s-a petrecut atât de rapid, încât creierul lui 
Charlie abia a reușit să proceseze. O ţeavă metalică l-a pocnit 
pe Mark în moalele capului și el s-a prăbușit la pământ. Charlie 
s-a repezit s-o atace pe Tanner - dar bastonul ei s-a izbit cu un 
dangăt strident de țeava metalică. A lovit iar și iar, dar Tanner 
para loviturile. 


VP - 205 


Numai că nu era Tanner. Ar fi trebuit să-și dea seama după 
cum zbura pe trepte în timpul urmăririi. Și după iscusinţa de 
care dăduse dovadă făcându-i să aleagă coridorul greșit, ca să 
se strecoare prin spatele lor. Nu era Tanner, ci criminala pe care 
o căutau, iar Charlie se găsea acum fată în față cu ea. 

e 

Venise vremea să mute lupta pe teritoriul dușmanului. După 
ce i-a ordonat lui Bridges cel uimit să adune echipa, Helen și-a 
scos telefonul mobil și a format numărul lui Charlie. Mesagerie 
vocală. Înjurând, l-a sunat pe Mark. Mesagerie vocală și aici. Ce 
mama dracului făceau oamenii ăștia? Helen a lăsat un mesaj 
grăbit, după care s-a îndreptat spre centrul de comandă. 

Nu-i convenea să pornească la drum fără doi dintre cei mai 
buni ofițeri ai săi, dar nu avea de ales. Chiar și în absenţa lor 
dispunea de douăzeci de inși puternici și putea conta pe 
McAndrew, Sanderson și Bridges să dirijeze eficient munca 
echipei. 

Helen voia să dea cărțile pe faţă cât mai rapid cu putinţă și a 
trecut direct la subiect. 

— Femeia pe care o căutăm se numește Suzanne Cooke. 

Membrii echipei și-au trecut fotografiile cu Suzanne de la unul 
la altul, până ce toată lumea avea câte una. 

— La spate aveţi anexat cazierul ei. Este o dublă ucigașă 
condamnată, care a executat douăzeci și cinci de ani de 
temniţă. A dispărut acum un an de la hostelul unde fusese 
trimisă după eliberarea condiţionată. Era prin Norfolk, dar cred 
că, în prezent, se află în Hampshire și că e posibil să fie 
responsabilă pentru aceste crime. 

Un murmur a străbătut încăperea. Helen s-a oprit câteva 
clipe, apoi a continuat: 

— Cred că mă vizează dinadins pe mine prin alegerea 
victimelor. Stephanie Bines pare să fie în siguranţă deocamdată, 
dar vreau să păstrăm permanent legătura cu omologii noștri 
australieni ca să-i putem asigura protecţia. Ea este ultima 
persoană posibilă de pe listă, dar, așa cum ne-a demonstrat 
rapirea lui Mickery, Suzanne nu duce lipsă de imaginaţie și e 
posibil să se abată de la plan. Prin urmare, am nevoie de toți 
oamenii disponibili. O să mă ocup eu de presă - pe voi vă rog să 
vă concentrați eforturile și s-o găsiţi. Sergent Bridges, te-aș ruga 
să-i informezi pe agenţii în uniformă, vreau să iasă toată lumea 


VP - 206 


în stradă și să pună întrebări. Suzanne Cooke este în prezent 
suspecta noastră principală și vreau ca toţi ochii districtului să 
fie pe ea. S-a înţeles? 

— De ce pe dumneavoastră, şefa? a replicat sergentul 
Grounds, formulând întrebarea care stătea pe buzele tuturor. De 
ce vă vizează dinadins pe dumneavoastră? 

Helen a șovăit. Vremea secretelor se isprăvise, dar tot a avut 
nevoie să inspire adânc înainte să răspundă: 

— Pentru că este sora mea. 

e 

Charlie s-a încordat, pregătită de luptă pe viață și pe moarte. 
Dar adversară ei n-a atacat-o, ci a lăsat în schimb să-i cadă 
țeava metalică din mână. Aceasta a zăngănit pe podea, iar 
ecoul a amplificat sunetul în clădirea abandonată. Charlie a 
încremenit, așteptându-se la vreo șmecherie. Însă ucigașa n-a 
făcut decât să-și scoată gluga, dând la iveală o faţă aspră, dar 
atrăgătoare. O bizară senzaţie că o cunoaște a străfulgerat-o pe 
Charlie. Dar s-a stins la fel de iute cum apăruse. Cine era 
această femeie? Era solidă, cu umeri proeminenţi, însă avea o 
față îngustă și frumoasă, chiar dacă nu se fardase deloc. 
Pesemne încerca să semene cu Tanner cât mai mult cu putință. 

— Nu știu de ce ne-ai adus aici, dar putem să încheiem pașnic 
această poveste. Intoarce-te cu mâinile la perete. 

— N-am de gând să mă bat cu tine, Charlie. Nu acesta este 
motivul pentru care ne aflăm aici. 

Să-și audă numele rostit de gura acestei criminale o tulbura 
profund. Dar ce era mai rău abia urma. Cu zâmbetul pe buze, 
ucigașa a scos acum nonșalant un pistol din buzunar și l-a 
îndreptat către Charlie. 

— Ştii de ce e capabil unul din ăsta, nu? Dacă îmi amintesc 
bine, ţi-ai făcut ucenicia cu un Smith and Wesson, așa e? 

Charlie a încuviinţat inexplicabil din cap. Femeia aceasta avea 
o putere stranie - ţinea oare de personalitatea ei sau pur și 
simplu de faptul că știa totul despre tine? 

— Atunci pune bastonul jos și scoate-ţi centura. Dacă o să-l 
tragi pe colegul tău până jos la parter, e bine să fii cât mai 
lejeră. 

Ucigașa i-a aruncat un soi de harnașament și i-a făcut semn 
să și-l prinda. Charlie se holba la ea. Nu putea să se miște. 

— Acum! a urlat ucigașa, trecând de la bunăvoință la mânie. 


VP - 207 


Charlie și-a aruncat bastonul pe podea. Nimeriseră într-o 
capcană de zile mari. Probabil că ea fusese cea care sunase la 
secție „semnalând-o” pe Tanner. lar ei s-au lăsat duși de nas. Să 
aibă de-a face cu Tanner nu fusese deloc plăcut, dar se 
confruntau acum cu ceva infinit mai rău. 

e 

Echipa a asaltat-o pe Helen cu întrebări - unii erau supăraţi, 
alţii doar curioși - iar Helen s-a ţinut pe poziţie, răspunzând cât 
putea de sincer și de calm. 

— De când aţi început să bănuiți? 

— De când știți? 

— Ce urmărește? 

— Vă va viza pe dumneavoastră direct? 

Dar Helen continua să aibă numeroase necunoscute, iar 
presupunerile nu puteau merge decât până la un anumit punct. 
Astfel că după o jumătate de oră tumultuoasă, ea a declarat 
discuţia încheiată. Avea nevoie de ei pe teren, s-o caute pe 
Suzanne. 

Pășind pe culoar spre ziariștii care o așteptau, Helen a 
observat că-i tremura mâna. Își îngropase trecutul atâta vreme, 
încât să-l dezvăluie acum era ca și când redeschidea o rană 
veche. O vor mai urma oamenii din subordine? Vor continua să 
creadă în ea? Helen s-a rugat să fie așa - avea un sentiment 
neplăcut că răul abia urmează. 


94. 


— Oamenii sunt în primejdie, inspectore? 

Emilia Garanita s-a asigurat că pune ea prima întrebare. Cu 
atâția jurnaliști prezenți, din toată presa națională, nu putea 
lăsa să-i scape ocazia de a răsuci cuțitul în rană. Încă avea 
foarte proaspăt în minte cum o atacase Whittaker. 

— Nu credem că publicul este în pericol, dar îndemnăm lumea 
să nu se apropie de suspectă. Ar putea fi înarmată, iar 
comportamentul său este imprevizibil. Oricine o vede pe 
Suzanne Cooke trebuie să sune imediat la 999. 

— Ce legătură are ea cu recentele decese din Southampton? 

Intrebare de o sută de puncte de la The Times. 


VP - 208 


— Încă ne străduim să punem cap la cap toate elementele, a 
răspuns Helen, observând-o pe Emilia cum ridica sarcastic din 
sprâncene, dar credem că e posibil să fi avut o contribuţie 
activă, incitând la uciderea lui Sam Fisher și Martina Robbins. 

Helen a făcut o pauză. li fusese greu să decidă dacă s-o 
menţioneze sau nu pe Martina la conferința de presă. Dacă 
ziarele dibuiau șmecheria și mergeau pe urmele lui Caroline, 
jocul lua sfârșit. Nu mai putea evita nicicum să le povestească 
de-a fir a păr despre rolul diabolic jucat de Suzanne în aceste 
crime. 

— E adevărat că ați fost promovată, inspectore? 

Garanita s-a băgat din nou în discuţie. 

— Umblă zvonul că inspectorul-șef Whittaker a fost suspendat 
și riscă să fie acuzat de corupție. 

În acest moment s-a dezlănţuit toată sala - ploua cu întrebări 
peste Helen. Era un asalt concertat, însă Helen n-avea încotro și 
trebuia să-l înfrunte, indiferent cât de distructive sau 
provocatoare erau întrebările. Avea nevoie ca publicul să fie 
vigilent și, prin urmare, să câștige presa de partea ei. Hapul pe 
care trebuia să-l înghită era amar, dar, în prezent, situaţia 
devenise critică. Uneori, în viață, ești silit să muști mâna care te 
hrănește. 


95. 


Durerea l-a săgetat ca un fier roșu. Mark a închis ochii, 
cuprins de chinuri cumplite, și s-a prăbușit la pământ. Ce mama 
dracului i se întâmplase? Și-a dus instinctiv mâna la cap și s-a 
cutremurat când degetele au dat de rana adâncă și însângerată. 
Îl durea îngrozitor capul, dar același lucru era valabil și pentru 
restul corpului - se simțea ca și când ar fi încasat o mamă de 
bătaie crâncenă și prelungită. 

Încetul cu încetul, și-a adus aminte ce se întâmplase. Goana 
după Tanner, urmărirea prin spital, iar apoi... o lacună 
scârboasă. Și-a adus vag aminte o nanosecundă de alarmă, 
senzația că ceva sau cineva se află-n spatele lui. Ce tâmpit! 
Pesemne că-i întorsese spatele lui Tanner și plătise greșeala. 


VP - 209 


A cercetat împrejurimile. În încăpere mirosea a dezinfectant 
și, în același timp, a mucegai. A încercat din nou să ridice capul, 
adaptându-și ochii la întuneric. Se afla într-un soi de centrală 
termică. O fi fost subsolul spitalului? Și, dacă așa stăteau 
lucrurile, cum ajunsese aici? 

— Mark! 

Charlie. Slavă Domnului! Mark și-a răsucit gâtul încet de tot, 
fără să ţină seama de durerile atroce care-i însoțeau fiecare 
mișcare, și a zărit-o pe Charlie ghemuită în colţ. Tinea în braţe o 
lanternă turtită care era singura lor sursă de lumină. 

Pe măsură ce procesa această imagine stranie, începeau să-i 
sune clopote de alarmă în minte. 

— A pus mâna pe noi, Mark. 

— Tanner? 

Dar Charlie a clătinat din cap doar, și și-a îngropat faţa în 
mâini. În cele din urmă a murmurat: 

— Era o cursă. Ea a pus mâna pe noi. 

Mark s-a săltat brusc în picioare, studiind încăperea. Dar se 
ridicase prea repede, a văzut stele verzi și a simţit cum cade cu 
un bufnet pe podea. 

Când și-a revenit în simţiri, avea capul în poala lui Charlie și 
ea îi sufla în obraz. Îi era cald și frig deopotrivă, îl treceau apele, 
iar gâtul i se inflamase teribil. S-a bucurat de alinarea pe care i- 
o dădea atingerea lui Charlie. A ridicat privirea spre ea, să-i 
mulțumească, dar a văzut-o că plânge. 

— A pus mâna pe noi, Mark. 

Fusese o iluzie. Nu exista nicio alinare aici. 


96. 


Pistolul Glock se simțea foarte plăcut în palmă. Trecuse ceva 
vreme de când Helen nu mai ţinuse o armă, dar îi dădea un 
sentiment de putere și calm să o strângă în mână acum. A 
semnat pentru pistol și s-a dus să-și ridice muniţia alocată. 
Motivul pe care l-a trecut pe formularul cererii era protecţia 
personală, având în vedere probabilitatea ca viaţa să-i fie în 
primejdie. Dar așa era? Sau o nevoie mai tainică o împingea să 
se înarmeze acum? 


VP - 210 


Protocolul prevedea că nu trebuie să mai lucreze singură, 
având în vedere nivelul amenințării, dar aceasta nu era o 
călătorie pe care s-o poată face cu altcineva, prin urmare a 
minţit, pretinzând că fusese solicitată la comandamentul 
regional să dea raportul despre investigația aflată în derulare. 
Echipa a crezut-o, dar alţii nu s-au lăsat așa de ușor păcăliţi - 
gonind spre nord, Helen a observat Fiatul roșu al Emiliei 
Garanita cum torcea pe urmele ei. Nu foarte evident - căci nu 
era o amatoare - dar suficient de evident. Helen a simţit că-i 
sare muștarul și a apăsat puternic pedala de acceleraţie. A 
țâșnit cu peste 100 la oră prin zona cu limită de 60, provocându- 
și urmăritoarea civilă să se ţină după ea. Din fericire, Emilia și-a 
dat seama că n-avea niciun sens să încalce legea urmărind o 
gaboriţă, și s-a dat bătută. Odată ce a ieșit din câmpul ei vizual, 
Helen a întors și s-a îndreptat spre șoseaua de centură, iar de 
acolo spre Londra. 

Lista locurilor pe care le frecventa Helen în copilărie era 
scurtă și, după ce a aflat că Chatham Tower urmează să fie 
demolat, s-a hotărât să meargă acolo mai întâi. Având în vedere 
modul de operare al  Suzannei, acesta reprezenta 
amplasamentul perfect. Trebuia să aibă o semnificaţie. Era 
ciudat cum se tot gândea la ea ca Suzanne, de parcă așa ar fi 
fost mai puţin dureros decât dacă-i folosea numele real. De 
altfel, Helen însăși sălășluia confortabil în noua sa identitate - 
alesese numele Grace pentru valenţele sale mântuitoare și 
Helen în amintirea bunicii din partea mamei - și s-ar fi simţit 
deosebit de ciudat și de tulburată dacă în prezent ar fi strigat-o 
cineva pe numele adevărat. 

Helen a observat că merge cu 150 pe oră și a lăsat-o mai 
ușor. Trebuia să încerce să rămână calmă. Nu-și putea da 
seama cum era menit să se încheie jocul acesta, dar trebuia să- 
și păstreze cumpătul, dacă ţinea să-l termine în condiţiile 
stabilite de ea. 

A înţeles acum că se refugiase în negare foarte mult timp, 
respingând în repetate rânduri gândul că sora ei ar putea avea 
vreun amestec în aceste crime. Nu mai păstra legătura cu ea de 
peste douăzeci și cinci de ani, și se simţea foarte bine așa. Ochii 
care nu se văd se uită. Dar în faţa raportului medico-legal 
întocmit la locuinţa lui Morten n-a mai putut să nege. Legiștii 
găsiseră o mostră incompletă de ADN, o porţiune de amprentă. 


VP - 211 


Reușiseră s-o preleveze parțial și, pentru că părea să 
corespundă secvenței ADN a lui Helen, o eliminaseră din calcul, 
considerând-o a ei. Mereu se procedează așa, pentru a evita 
goana după cai verzi pe pereţi determinată de neglijența 
polițiștilor la locul crimei. Numai că exista o problemă. Helen nu 
călcase niciodată în casa lui Sandy Morten. Această anomalie 
fusese trecută cu vederea - dar lui Helen îi sărise în ochi, 
confirmându-i cele mai negre temeri. 

Intra acum în cartierele mărginașe și sărăcăcioase din sudul 
Londrei. In scurt timp i-a apărut în faţa ochilor și Chatham 
Tower. Fusese proiectat ca o utopie în anii șaizeci, dar în 
prezent era sortit demolării. Visul se dovedise a fi un coșmar. 
Arrow Security, care păzea șantierul, fusese contactată în 
prealabil, dar chiar și așa Helen a fost nevoită să aștepte să vină 
cineva cu cheia. Paznicul ţâfnos a descuiat poarta de lemn a 
șantierului, în timp ce Helen îi punea întrebări despre eventuale 
spărturi în panourile care înconjurau clădirea părăsită. El a 
insistat că nu exista niciuna - puștanii erau prea ocupați să se 
înjunghie unii pe alţii la centrul comercial din apropiere, ca să se 
mai obosească să vină până aici - însă Helen a dat cu toate 
acestea un ocol complet incintei, în căutare de găuri sau puncte 
slabe. In cele din urmă a recunoscut că nu prezenta riscuri și au 
intrat înăuntru. Putea să sară cineva peste gard cu o scară? 
Posibil. 

Ascensorul fusese scos din funcţiune și au urcat pe scări până 
la etajul unsprezece, Helen în pas vioi, iar însoţitorul ei târându- 
se după ea. Cât ai zice pește, Helen a ajuns în fața numărului 
112. S-a sprijinit cu o mână de perete, ca să-și tragă sufletul, în 
vreme ce paznicul încerca ușa. Aceasta nu era încuiată și s-a 
deschis ușurel. Se pregătea să intre, dar Helen l-a oprit. 

— Așteaptă aici. 

Paznicul a privit-o surprins, dar s-a conformat: 

— Vă rog, simţiţi-vă ca acasă. 

Fără să mai spună ceva, Helen a pășit în apartament și s-a 
făcut nevăzută, înghițită de bezna dinăuntru. 


VP - 212 


97. 


— Trebuie să ne ţinem tari, Mark. Dacă ne ţinem tari și dacă 
suntem uniţi, n-are cum să câștige. 

Mark a dat afirmativ din cap. 

— N-o să ne-nvingă. N-o las eu, a adăugat Charlie. 

Mark s-a ridicat cu greu în picioare, ajutat de Charlie, și au 
explorat împreună spaţiul din jur. Dacă se aflau la spital, n-avea 
cum să-i audă cineva. Consiliul municipal încerca de ani de zile 
să paseze clădirea vreunui dezvoltator, fără niciun succes însă. 
Se înălța acolo singuratică într-o zonă decăzută și uitată a 
orașului. 

Erau înconjurați de ziduri de beton. Nu existau ferestre, iar 
ușa fusese recent consolidată serios - o reparaţie care se 
potrivea ca nuca-n perete cu încăperea altfel complet 
dărăpănată. Au încercat să ajungă la balamale, dar fără vreo 
unealtă era dificil să le apuce cum trebuie. Rămânea totuși ceva 
de făcut. Dacă izbuteau cumva să slăbească balamalele, 
atunci... 

Mark a încercat să facă abstracţie de capul care-i vâjâia și de 
febra tot mai mare și a continuat să muncească la balamale, în 
vreme ce Charlie lovea cu pumnii în ușă. Izbea iar și iar. Tot mai 
puternic, strigând întruna cât o ţinea gura, cerând ajutor. Făcea 
atâta zgomot, încât ar fi sculat și morţii - dar auzea oare cineva? 

Deja se ridicau vălătuci uriași de praf, învăluindu-i pe 
amândoi, pătrunzându-le în urechi, în ochi și-n gâtlej. Charlie 
răgușise, dar nu renunţa. Au continuat, îndemnându-se unul pe 
celălalt să nu se dea bătuţi, însă după mai bine de un ceas de 
străduințe deșarte s-au prăbușit epuizați la pământ. 

Charlie refuza să plângă. Erau prinși în miezul celui mai 
groaznic coșmar pe care și-l puteau imagina, dar trebuiau să-și 
păstreze optimismul. Acest lucru era decisiv, dacă voiau să aibă 
vreo șansă de a rămâne în viață. 

— Ti-l amintești pe Andy Founding? a întrebat Charlie pe tonul 
cel mai vesel din lume, glasul ei răgușit contrazicând tonul plin 
de vioiciune. 

— Sigur că da, a răspuns Mark nedumerit. 


VP - 213 


— Umblă vorba că dă în judecată poliţia din Hampshire. 
Pretinzând că a fost o victimă a hărțuirii sexuale din partea 
ofițerilor de sex feminin. 

Pe Mark l-a pufnit râsul. Andy Fondling”, după cum i se 
spunea afectuos, era un sergent de birou din Portsmouth ale 
cărui mâini plimbărețe deveniseră legendare, mai cu seamă 
atunci când era vorba de polițiste tinere. Charlie și-a continuat 
istorisirea și, chiar dacă tânjea după somn și puţină liniște, Mark 
a răspuns ofertei lui Charlie, conștient la rândul său că trebuie 
să țină disperarea la distanţă. 

În timp ce-și spuneau povești unul altuia, niciunul n-a pomenit 
ceva despre pistolul care zăcea pe jos între ei. 


98. 


Eram sigură că se vor trezi și-mi vor întrerupe distracţia, dar e 
uimitor ce pot face șapte halbe de cidru. Tata băuse 
dintotdeauna la greu - bere, cidru, tot ce-i cădea în mână - iar 
mama îi urmase exemplul. Asta făcea bătăile mai suportabile și 
o împiedica să mai gândească. Dacă rămânea trează o perioadă 
suficient de lungă, și-ar fi dat seama ce cloacă era viata ei și ṣi- 
ar fi băgat capul în cuptor. Din anumite puncte de vedere mi-aș 
fi dorit s-o facă. _ 

Plănuisem clipa asta într-o mulțime de feluri diferite. In visele 
mele mă foloseam mereu de cuțit. Mă încântau ca idee arterele 
secționate, sângele improșcat pe pereți, dar, în realitate, îmi 
lipsea curajul. Mă temeam că dau greș. Că n-aș lovi suficient de 
tare și n-aş nimeri artera. Atunci când treceam la treabă, eram 
silită s-o fac cum trebuie, altminteri o mierleam fără doar și 
poate. Nemernicul nici măcar nu s-ar fi grăbit - Dumnezeu știe 
ce mi-ar fi făcut - deci era cazul să-mi iasă la fix. 

Am găsit niște bandă izolatoare depozitată în magazia 
îngrijitorului și am luat trei role. Până la urmă am folosit una 
singură, dar eram agitată și voiam să fiu sigură că am 
suficientă. Am început cu el. L-am apucat de încheietura mâinii 
și am înfășurat ușurel banda izolatoare împrejur. Aproape că 
încercam un sentiment de duioșie, de parcă aș fi bandajat o 


13 joc de cuvinte: to fondle = a mângâia, a dezmierda. 
VP - 214 


rană. Am răsucit-o bine de jur-imprejur, după care i-am ridicat 
brațul și l-am adus lângă tăblia de fier a patului, înfășurând de 
mai multe ori banda pe după pilonul metalic, până ce i-am 
priponit mâna bine de tot. Pe urmă am procedat la fel și cu 
celălalt braț. 

Inima îmi bătea gata să sară din piept. Tata se cam zvârcolea 
deja, incomoaat, așadar, trebuia să lucrez repede. 

Am isprăvit iute cu brațul stâng al mamei, dar când lucram la 
dreptul s-a trezit. Sau cel puțin așa mi s-a părut. A deschis ochii 
și s-a uitat direct la mine. Imi place să cred că a văzut ce se 
petrece și s-a supus. A fost de acord cu mine. Oricum, a închis 
repede ochii la loc și n-am mai avut nicio neplăcere cu ea. 

Amândoi erau în siguranță acum, așa că am dat fuga la 
bucătărie. Nu mai conta dacă făceam gălăgie. Era o chestiune 
de viteză. Am înșfăcat folia transparentă și am alergat înapoi în 
camera lor. Văzusem chestia asta într-un film și mă întrebam 
cum ar fi în realitate. Am rupt o bucată mare, apoi am pus-o în 
două și-n trei ca s-o rigidizez. Pe urmă m-am suit în pat, 
încălecând pe pieptul lui taică-meu care dormea și i-am ridicat 
încetișor capul. l-am trecut folia peste față, după care am băgat- 
o iute pe sub cap, de mai multe ori, până ce ochii, nasul și gura 
au fost împachetate complet în plasticul flexibil și perfect întins. 

lar acum a început să se zbată ca dracu’. A deschis ochii și se 
holba la mine de parc-aș fi înnebunit. A încercat să strige, a 
încercat să-și elibereze mâinile din strânsoare. Am fost nevoită 
să mă lupt din greu ca să-mi păstrez echilibrul în timp ce trupul 
lui sălta spasmodic, dar nu acceptam să mi se refuze triumful. 
Am apăsat mai tare. Ochii îi ieșeau acum din orbite, mutra i se 
făcuse  stacojiu-maronie. Lângă el, mama începea să se 
dezmeticească, irascibilă și somnoroasă. 

Acum i se scurgea vlaga din el. Am apăsat și mai tare. 
Trăgeam cu atâta putere de margini, încât mă dureau mâinile. 
Dar trebuia să mă asigur că nu era nicio păcăleală. Trebuia să 
închei socotelile cu bătrânul. 

o 

Și dintr-odat n-a mai mișcat. Mama se trezise și mă privea 
complet buimacă. l-am zâmbit, după care i-am apăsat folia pe 
față. Un singur strat de data asta. Nu mă aşteptam la cine știe 
ce rezistență. 


VP - 215 


S-a terminat destul de repede. M-am ridicat și am constatat 
că sunt leoarcă de sudoare. Am început să tremur. Nu eram 
fericită, iar asta reprezenta o mare dezamăgire - aș fi crezut că 
voi fi. Dar o făcusem. Asta a fost tot. 


99, 


Stătea în dormitor, privind dezastrul din jur. Posterele jerpelite 
și mobilierul la mâna a doua care se aflau aici dispăruseră 
demult - în clipa de faţă se mai vedeau doar resturile lăsate de 
vagabonzii și drogaţii care trecuseră pe aici de când fusese 
condamnată clădirea. 

Avea atâtea amintiri din camera asta. Bune, rele, oribile. De 
fiecare dată când o revedea cu ochii minţii, Helen își aducea 
aminte frica, zăpăceala, sentimentul de neputinţă pe care le 
încerca atunci când stătea neclintită, ascultând cum era violată 
sora ei în patul de dedesubt. Gândurile acestea nu-i dădeau 
pace lui Helen. Fusese atât de slabă și de neajutorată în 
copilărie, încât acum se simţea deosebit de ciudat să stea aici 
ca femeie în toată firea - o femeie adultă cu un pistol în mână. 
Cum ar fi fost nevoie atunci. Cineva care să facă ordine, să aline 
suferinţele și să împartă dreptatea. Poate că toate acestea ar fi 
putut fi evitate dacă cineva - oricine - ar fi plecat urechea la 
strigătele ei de ajutor. 

Patul etajat fusese surghiunit în colțul cel mai depărtat de 
ușă. Acum nu mai exista nimic acolo, doar un poster vechi cu 
Britney Spears, mâzgălit de curând cu un marker. Helen a 
traversat încăperea și a smuls de pe perete posterul cu colțuri 
îndoite. Trecându-și mâna peste mortarul zgrunţuros din spatele 
lui, a găsit ceea ce căuta. „J.H”. Iniţialele ei. Le scrijelise pe 
perete cu un compas școlar în anii aceia de demult. Era un gest 
definitoriu al copilăriei sale groaznic de disperate - o speranţă 
că literele aveau să dăinuie acolo chiar dacă ea va dispărea. 

O asaltau gândurile negre și s-a grăbit să iasă din dormitor. A 
trecut repede prin celălalt dormitor, prin bucătăria fetidă și 
salonul mucegăit. Dar era deja evident că n-avea nimic de făcut 
aici. Fusese atât de sigură că vizita va da rezultate și pleca 
acum cu mâinile goale. 


VP - 216 


Vedea acest loc pentru ultima dată. S-a oprit o clipă ca să 
măsoare totul cu privirea. Ciudat cum nu întâmpinaseră nicio 
problemă să închirieze altora apartamentul, în pofida celor 
întâmplate în noaptea aceea. Oamenii săraci nu-și pot permite 
să fie mofturoși sau superstiţioși. In aceeași săptămână s-a 
mutat o altă familie. Și, încetul cu încetul, de-a lungul anilor, 
țesătura acestei locuinţe s-a tocit și s-a rupt, până ce n-a mai 
fost potrivită decât pentru animale. Un sfârșit pe măsură 
probabil. 

Helen a ieșit grăbită din bloc, iar paznicul s-a întors 
morocănos, târșindu-și picioarele, la cana lui de ceai rece. Ea a 
rămas câteva clipe în șaua motocicletei, chibzuind ce-i de făcut. 
Instinctele îi fuseseră mereu de folos, însă aici o lăsaseră baltă. 
Nu-i rămânea decât să cerceteze și celelalte variante. Să 
urmărească fiecare pistă. 

Și-a deschis telefonul și a intrat în alertă văzând numărul 
mare de apeluri pierdute. Neliniștea s-a preschimbat în groază 
când a citit primul dintre numeroasele mesaje de la sergentul 
Bridges. 

Mark și Charlie dispăruseră. 


100. 


Pentru scurtă vreme a fost liberă. Se afla într-un mall și alerga 
spre scara rulantă. Mama ei stătea la capătul scării, de vorbă cu 
un agent de pază, dăscălindu-l despre responsabilităţile lui. 
Niciodată nu se bucurase mai tare să-și vadă mama și fugea 
spre ea cât o ţineau picioarele. Când a ajuns lângă ei, agentul 
de pază s-a întors cu faţa la ea, însă, curios lucru, nu putea să 
vorbească, doar o privea și gemea, și gemea... 

Charlie s-a trezit cutremurându-se, izbită de realitatea 
cumplită. Mark zăcea pe jos alături și gemea, și gemea... Charlie 
și-a înăbușit o scânteie de furie - nu era vina lui. Avea o rană 
urâtă la cap și nu reușiseră s-o trateze. La început, Charlie a 
încercat s-o curețe cu salivă și cu o mânecă a cămășii, dar acum 
se temea că nu făcuse decât s-o murdărească și mai tare. Mark 
era într-o formă proastă încă dinainte să fie răpiți - prea multă 
băutură, prea multe nopţi nedormite - iar pierderea de sânge îl 


VP - 217 


slăbise și mai rău. Avea o rană urâtă, pe cale de a se infecta de- 
a binelea. Febra părea să fi pus stăpânire pe el. Ce-avea să se- 
ntâmple cu ea dacă el se îmbolnăvea grav? 

Alungând acest gând, Charlie s-a uitat la ceas. Cât timp 
dormise? Nu suficient. Timpul trece foarte încet atunci când ai 
lăsat deoparte orice speranţă. În acea primă dimineaţă fuseseră 
activi amândoi, chiar încrezători, hotărâți să-și croiască o cale 
de ieșire din mormântul acesta. Luaseră decizia să doarmă 
noaptea și să muncească ziua. În cea de-a doua dimineaţă s-au 
folosit de cataramele centurilor, încercând să miște din loc 
balamalele grele ale ușii. Însă e greu să continui atunci când 
toate eforturile îți sunt zadarnice. Până la urmă, cataramele au 
plesnit, iar din a doua după-amiază a captivităţii, apatia și 
deznădejdea au început să pună stăpânire pe ei. 

Charlie nu se mai simţise niciodată așa murdară, 
respingătoare și complet neajutorată. Spaţiul restrâns ale 
pușcăriei lor începea s-o dezguste. Făcuseră un pact să-și 
golească intestinele și (în ceea ce o privea) să vomite în colțul 
cel mai depărtat al încăperii, și Charlie l-a respectat cu sfințenie, 
dând fuga să-și golească maţele pe podeaua împuţită când o 
apuca starea de rău dimineaţa. Mark, din câte se părea, era deja 
prea slăbit sau prea neglijent ca să mai respecte înțelegerea. 
Tocmai se scăpase pe el și putoarea îi muta nasul lui Charlie. 

Îndată a cuprins-o greaţa și s-a năpustit spre colţul spurcat, 
vărsând ditamai șuvoiul de fiere. Stomacul i s-a zguduit din nou, 
și din nou, până să se liniștească în cele din urmă. O ardea 
năprasnic în gât - o sete crâncenă, devastatoare. Charlie a 
început să umble de colo până colo, uitându-se după vreo sursă 
de umezeală și, în tot acest timp, își schimonosea ochii 
străduindu-se să plângă, ca să poată lipăi lacrimile sărate. Și 
nimic - ochii i se uscaseră de-atâta plâns. Totul era pier... 

O mișcare. Cu coada ochiului a sesizat o mișcare. Temându-se 
să se uite - îi era frică de ce ar putea descoperi - și-a răsucit 
lent gâtul, centimetru cu centimetru. Și l-a văzut. Un șobolan 
mare și gras. 

Apăruse de nicăieri. Pentru Charlie reprezenta o imagine 
miraculoasă a speranței - precum o oază într-un deșert. Hrană. 
Își înfigea deja mental dinţii în el, smulgând carnea de pe oase, 
potolindu-și stomacul care se zbătea și icnea. Ar putea fi destul 
pentru amândoi, la cât era de mare. 


VP - 218 


Cu grijă. Fără grabă. Putea să-nsemne diferenţa dintre viaţă și 
moarte. Charlie și-a scos încet geaca - nu era un năvod prea 
grozav, dar trebuia să se mulțumească cu ea. 

Un pas înainte. Șobolanul a ridicat ochii deodată, privind 
încordat în lumina slabă. Charlie a încremenit. Apoi, după ce a 
adulmecat repede, șobolanul și-a reluat ronţăitul, lăcomia având 
câștig de cauză. 

Incă un pas înainte. De această dată șobolanul n-a făcut nicio 
mișcare. 

Incă un pas. Charlie era aproape acum. 

Și-ncă unul. Acum stătea practic deasupra lui. 

Charlie s-a repezit și l-a acoperit fulgerător cu haina. Animalul 
se zbătea furios în vreme ce ea revărsa o ploaie de lovituri 
asupra umflăturii care se zvârcolea. În cele din urmă n-a mai 
mișcat. Reușise? l-a mai tras un pumn, să fie sigură, după care a 
slăbit puţin strânsoarea ca să verifice. Șobolanul a țâșnit de sub 
haină într-o tentativă disperată de evadare. Charlie a dat să-l 
înhaţe de coadă și aproape l-a agăţat, dar animalul i-a alunecat 
printre degete și dus a fost. Printr-o crăpătură din zid, a ieșit la 
liman. 

Charlie s-a ridicat cu greu în picioare. Dacă situaţia n-ar fi fost 
așa disperată, aproape c-ar fi fost amuzant. O râcâia stomacul 
de foame, iar gâtul parcă-i luase foc. Avea nevoie de ceva. O 
mângâiere. Un sprijin. 

A cedat și a făcut ceea ce-și jurase că nu se va înjosi să facă. 
Dându-și chiloţii jos, a urinat în mâna ţinută căuș, după care a 
băut dintr-o sorbire lichidul călduț. 


101. 


| se părea doar sau o considerau pe ea vinovată? Charlie și 
Mark lipseau de peste patruzeci și opt de ore, iar neliniștea 
echipei se preschimba în șoc și suferință. Dirijând acum 
căutările colegilor dispăruţi, Helen începea să observe priviri 
acuzatoare peste tot, de parcă ei ar fi hotărât cu toţii că numai 
ea e de vină. 

Rețeaua de triangulaţie localizase ultima oară telefoanele lui 
Mark și pe Charlie pe Spire Street. Acest detaliu corespundea cu 


VP - 219 


pontul anonim despre Tanner care-i îndreptase într-acolo. Dar 
după aceea urma se pierdea. Işi închiseseră mobilele și staţiile, 
iar colegii lor pierduseră contactul cu ei. Echipa sperase iniţial 
că informaţia despre Tanner era adevărată și că, într-un fel sau 
altul - undeva -, Charlie și Mark continuau să lucreze la caz. Insă 
treptat le devenise clar tuturor că telefonul acela fusese un fals. 
Nu existase nicio tentativă de jaf - Mark și Charlie fuseseră 
trimiși deliberat în acea zonă. Mirosea a capcană. Toţi își puneau 
aceeași întrebare - îi capturase ea? 

Împrăștiindu-se în toate direcţiile pe Spire Street, au cercetat 
clădire cu clădire, au stat de vorbă cu toți trecătorii și 
proprietarii de magazine și, când au înconjurat a doua oară 
fostul spital de copii, un agent cu ochii ageri a reperat un panou 
desprins la una dintre ferestre. Pervazul era murdar de noroi 
proaspăt, ca și când se căţărase cineva pe-acolo de curând. 
Helen a vrut să trimită imediat niște polițiști înăuntru, dar 
superiorii nu i-au acordat permisiunea s-o facă în absenţa unei 
echipe de intervenţie. 

A fost nevoie să treacă frustrant de mult timp până să se 
mobilizeze o unitate de luptă, dar Helen a făcut pe dracu-n patru 
și în clipa de față gonea spre vechiul spital cu S019!'* după ea. 
Era o clădire mare, cu nenumărate ieșiri, și nu intenţiona s-o 
lase pe Suzanne să le scape printre degete. Bineînţeles, dacă 
era acolo. 

Au pătruns fără zgomot și cu maximă precauție. 
Detașamentul S019 și-a ocupat poziţiile, cu Helen, sergentul 
Bridges și vreo doisprezece agenţi aflaţi imediat în spatele lor. 
Aveau de cercetat o suprafaţă foarte vastă, dar, răspândiţi în 
evantai, puteau s-o acopere destul de repede, păstrând mereu 
legătura prin staţie. 

Toţi mușchii lui Helen erau încordați. Știa că trebuie să-ncerce 
să-și controleze nervii - nervozitatea excesivă atrăgea după sine 
decizii greșite, mai ales când aveai și un pistol Glock în mână. 
Se apropia furtuna și vântul care șuiera prin geamurile sparte 
dădea clădirii un aer nefiresc, de loc bântuit. Vino-ţi în fire, și-a 
zis - nu era cazul să vadă umbre și spectre acolo unde nu 
existau. 

Dar cum să te destinzi cu o asemenea miză? Chiar era vina ei. 
Nu numai fiindcă inspirase crimele, ci și pentru că insistase pe 


14 Specialist Crime and Operations Specialist Firearms Comand - trupe de asalt. 
VP - 220 


lângă Mark să se-ntoarcă la slujbă. Dacă l-ar fi lăsat în pace, 
acum ar fi fost un ratat jalnic, dar ferit de primejdii. El revenise 
la serviciu fără pic de resentiment sau supărare. Deoarece 
credea în munca lui și pentru că - în pofida tuturor celor 
întâmplate - credea în ea. Și ce răsplată crudă primise pentru 
abnegatția lui! 

Helen s-a furișat la etaj, desprinzându-se de grup și 
nesocotind astfel regulamentul. S-a uitat în prima încăpere. Era 
pustie, un loc întunecat și prăfos. A ridicat piedica armei. 
Instinctul îi spunea că sora ei nu putea fi atât de neglijentă încât 
să dea nas în nas cu un detașament S019. Cu Helen avea ea 
ceva de-mpărţit. Și-a ridicat pistolul, năpustindu-se cu capul în 
cadrul ușii următoare - convinsă că se va afla curând faţă în faţă 
cu rivala ei. 

Staţia a cârâit pe neașteptate. Era sergentul Bridges. Părea 
mai degrabă surescitat decât alarmat. Auzise niște zgomote. 
Care veneau de la parter. Mergea într-acolo să cerceteze. Helen 
a făcut pe loc cale-ntoarsă și a luat-o la fugă-n jos pe scări. 

Gonind în direcţia zgomotului, sergentul Bridges a fost mirat 
s-o vadă pe Helen depășindu-l. Se mândrise întotdeauna cu 
viteza lui, dar inspectoarea asta parcă era posedată. Ea încerca 
să-și păstreze controlul, însă Bridges putea să vadă că era ca un 
resort comprimat. In clipa de faţă, mânată de teamă, de neliniști 
și de furie, își însușea această poveste. Voia să pună ea 
personal capăt coșmarului. 

Când au ajuns la baza scărilor, coridoarele se despărțeau în 
patru direcţii. Staţia a cârâit din nou, iar Bridges a închis-o, pus 
la respect de o privire otrăvită a lui Helen. Au ciulit urechile să 
audă mai bine. 

Drept înainte. Zgomotul venea fără niciun dubiu de pe 
coridorul aflat chiar în faţa lor. S-au repezit într-acolo. Prima ușă 
era încuiată, dar sunetul venea de mai departe. Au pornit din 
nou. Se auzea sunetul, repetitiv și insistent - bang, bang, bang. 
Din încăperea alăturată. Ușa era încuiată. Dar aveau să răzbată. 
Trebuiau să răzbată. 

In timp ce Helen striga prin ușă, în speranţa unui răspuns, un 
agent de poliţie a dat fuga după o rangă. S-a întors în mai puţin 
de un minut, aducând cu el și alți polițiști. Proptit cu umărul, 
trudea la lacătul de pe ușa metalică solidă. Înainte și-napoi, 
înainte și-napoi, până când ușa a cedat în sfârșit, cu un pocnet 


VP - 221 


de protest. Dându-l la o parte, Helen și Bridges au dat buzna 
înăuntru. 

Nu era decât o cameră goală. 

Un geam stricat, pe jumătate scos din țâțâni, răpăia insistent 
în cadrul de metal al ferestrei, zbătându-se furios în bătaia 
vântului. 


102. 


Își dorea să moară. 

Moartea ar fi fost acum o binecuvântare pentru Mark, o 
izbăvire de durerea care-i supunea permanent trupul la cazne. 
încercase să lupte cu febra, să se concentreze asupra 
prezentului, să caute o cale prin care el și Charlie să scape 
cumva, dar toate acestea îi chinuiau mintea și mai tare, așa că 
s-a lăsat pradă apatiei. 

Cât timp durează până mori de inaniţie? Prea mult. Pierduse 
noţiunea timpului, dar era sigur că trecuseră cel puţin trei zile 
de când stăteau închiși. Crampele din stomac nu încetau nicio 
clipă, avea gâtul uscat și umflat, de-abia mai găsea energia să 
se ridice. Ca să treacă vremea a încercat să se gândească la 
copilărie, dar scenele de la școală se transformau în tablouri din 
Paradisul pierdut, poemul pe care-l studiase (în silă) la liceu. Se 
simţea acum ca un personaj din acea viziune de coșmar, 
torturat la nesfârșit de gerul nopţii și de transpiraţiile 
îngrozitoare din timpul zilelor interminabile. Nu exista nicio 
alinare. 

Simţea cum febra îi dădea bătaie de cap. Avea momente mai 
bune și momente proaste. Clipe când era lucid și putea sta de 
vorbă cu Charlie, și altele în care își dădea și el seama că 
bolborosește incoerent. Avea să i se taie filmul de tot până la 
urmă? A alungat acest gând din minte. 

A dus mâna la ceafă să-și cerceteze rana. Degetele lui pipăiau 
acum despicătura adâncă și lată. 

— Las-o în pace, Mark! 

Vocea lui Charlie a răsunat în semiîntuneric. Chiar și după trei 
zile de purgatoriu, ea continua să aibă grijă de el. 

— O agravezi și mai tare. 


VP - 222 


Însă Mark n-a ţinut seama de vorbele ei, fiindcă i se mișca 
ceva pe sub degete. Rana lui se trezise la viaţă. Și-a retras 
degetele de-acolo și le-a dus la nas. Viermi. Rana i se infestase 
cu viermi. 

Și-a ținut mâna la gură și a cules viermișorii cu limba. Era o 
senzaţie ciudată să-i simtă cum alunecă pe gât. Ciudată, dar 
plăcută. A mai cules câţiva din rană și i-a îndesat în gură. 

Charlie venea deja către el. S-a ghemuit pe jos alături. Mark a 
ezitat - prietenia lor și buna cuviinţă erau din nou mai puternice. 
A făcut un efort și a întors capul, oferindu-se ei. Charlie a cules 
șovăielnică din rana lui două degete pline de viermi și le-a băgat 
în gură. l-a savurat, lăsându-i să se dizolve pe limbă, după care 
a mai luat un deget. 

S-a terminat mult prea repede. Ospăţul cu viermi se isprăvise. 
lar acum stomacul le zvâcnea de foame - porțiile minuscule 
consumate nu făcuseră decât să reamintească măruntaielor cât 
de goale erau. Mai! Mai! Mai! Stomacul mai cerea. Stomacului îi 
mai trebuia. 

Însă ei nu mai aveau ce să-i ofere. 


103. 


Scotociseră fiecare centimetru pătrat de teren pe o rază de 
trei kilometri în jurul vechiului spital și, în continuare, nici urmă 
de Mark sau de Charlie. Găsiseră doar sânge proaspăt, pe un 
coridor de la etajul patru al spitalului. Testele au confirmat 
ulterior că era al lui Mark. Sergentul McAndrew avea ochii în 
lacrimi și nu era singura membră a echipei îndurerată vizibil. 
Helen nu-și dăduse până acum seama cât de mult îl apreciau 
colegii pe Mark. Nici nu era de mirare că o detestau. 

Așadar, Mark și Charlie fuseseră ademeniţi la spital, atacați și 
duși pe urmă în altă parte. Nu existau camere de supraveghere 
în imediata apropiere a spitalului. Camerele de pe străzile 
aglomerate aflate nu departe surprinseseră mai multe dube tip 
Tranzit în zonă în momentul respectiv, dar care dintre ele să fi 
fost a /or? Unde-i dusese? Prin zonă se aflau clădiri abandonate 
și depozite din belșug. Poliţiștii în uniformă le parcurgeau deja, 
ajutaţi de câinii pe care-i ceruse Helen. Examinau atent fiecare 


VP - 223 


martor potenţial și fiecare trecător, și întrebau în amănunt din 
casă-n casă. Locuinţele tuturor celor care scoteau în evidenţă un 
comportament suspect urmau să fie răscolite de sus până jos - 
și chiar demolate dacă era cazul. Trebuia să-i găsească. 

Helen miza totul pe ipoteza că se aflau în continuare undeva 
prin apropiere. Suzanne i-o fi mutat în altă parte probabil, dar 
avea de-a face cu niște ofiţeri de poliţie vigilenţi, o situaţie mai 
problematică decât în cazul celorlalte victime ale sale. Nu-și 
putea permite să lucreze de mântuială - negreșit juca mai 
prudent de această dată. Aveau nevoie de ochi și urechi - cât 
mai numeroase cu putinţă - care să cutreiere prin Southampton, 
Portsmouth și împrejurimi. Helen ceruse deja un număr 
suplimentar de ofițeri de la secțiile învecinate, chemase alţi 
voluntari și anulase toate învoirile la Southampton Central. Dar 
tot nu era suficient. 

Mai rămânea o mutare evidentă de făcut. Emilia Garanita 
prinsese de veste despre descinderea eșuată de la fostul spital 
pediatric. lritată că nu primise niciun pont din vreme, o asalta cu 
telefoane pe Helen, disperată să afle care fusese scopul 
descinderii și ce era cu toată forfota asta ulterioară. O căutau pe 
Suzanne? Sau noi victime? 

Era o mutare riscantă, dar Helen n-avea încotro. Erau în a 
patra zi de căutări și n-aveau încă nimic. Prin urmare, a pus 
mâna pe telefon și a format numărul ei. 


104. 


Emilia Garanita își iubea meseria. Lucrai până târziu, leafa era 
mizerabilă, și mulţi dintre cei aflaţi în poziţii-cheie se comportau 
de-a dreptul mitocănește cu reporterii de la fiţuica locală, dar 
nimic din toate acestea nu conta pentru Emilia. Ea era 
dependentă de adrenalina, de neprevăzutul și de emoţiile pe 
care i le oferea slujba ei zi de zi. 

Și mai era apoi și puterea. Oricâtă desconsiderare le-ar fi 
arătat politicienii, gaborii și consilierii, cu toţii se temeau de 
reporteri. Depindeau în foarte mare măsură de bunăvoința 
publicului ca să avanseze în carieră, iar reporterii ca Emilia îi 
spuneau publicului ce să gândească. Emilia simţea această 


VP - 224 


putere acum, când stătea faţă-n faţă cu Helen Grace. Emilia 
alesese locul de întâlnire - nu Grace - și ea era cea care stabilea 
agenda acum. Grace avea nevoie de ajutorul ei, prin urmare, nu 
mai încăpea loc de minciuni și tertipuri. 

— Ne lipsesc doi ofițeri, a început Grace abrupt. Charlie 
Brooks și Mark Fuller - am impresia că-i cunoşti. E posibil să fi 
fost răpiți și avem nevoie de ajutorul vostru - al cititorilor voştri 
- ca să-i găsim. 

În timp ce Grace continua să vorbească, Emilia simţea acel 
fior familiar. Acesta reprezenta celălalt mare avantaj al meseriei 
de ziarist - oricând putea să-ţi cadă în braţe vreo poveste 
suculentă, o ditamai pleașca. Pentru astfel de zile merita să 
trudești pe rupte. Toate acele ore pierdute relatând despre 
procesele de la tribunal - acte de vandalism, încăierări, spargeri 
- constituiau prețul pe care trebuia să-l plătești ca să-ţi câştigi o 
poveste adevărată. lar atunci când se ivea vreuna, era cazul să 
fii pregătit. Prin astfel de povești îți construiai un nume. 

Emilia nu reușea să-și noteze suficient de rapid, cu toate că 
stenografia. Evoluţia acestui caz era uluitoare, iar ea putea deja 
să vadă în minte paginile tipărite. S-o iei înaintea publicaţiilor 
naţionale într-un astfel de caz era aur curat. 

Emilia a promis că va face tot posibilul și Grace a plecat. 
Inspectoarea afirmase că e mulțumită de rezultatul „discuţiei” 
lor, dar arăta cam verde la faţă, și-a zis Emilia. Nu era genul de 
femeie care să se simtă-n largul ei când cerea ajutor sau juca un 
rol secundar pe lângă vreo altă fată. Halal solidaritate feminină! 

Emilia s-a grăbit să se-ntoarcă la birou. Exaltarea nervoasă pe 
care o simţise mai devreme se risipise acum și se simţea ciudat 
de liniștită. Știa exact ce are de făcut. 

De-a lungul carierei, folosise gazetăria pe post de armă - să-i 
demaște, să-i rănească sau să-i distrugă pe cei care-o meritau. 

Și n-avea să fie altfel nici de data aceasta. 


105. 


Era ora 6:30 dimineaţa și soarele refuza să răsară. O ceaţă 
deasă și umedă sufoca Southamptonul - întruchiparea perfectă 
a dispoziţiei lui Helen. A trântit ușa apartamentului după ea, s-a 


VP - 225 


suit pe motocicletă și a demarat în viteză spre centrul orașului, 
apăsând pedala exagerat de tare. 

Mai trecuseră treizeci și șase de ore și tot nu aveau noutăți. 
Nu, nu era adevărat, apăruseră o mulţime de „noutăţi”, dar 
niciuna de folos. Din clipa în care se despărțise de Emilia, Helen 
se temuse întruna că făcuse o mare greșeală. Nu prea avea 
încotro, presa trebuia informată, însă nu reușise decât să 
înrăutățească situaţia. Se întâlnise cu Emilia seara târziu, astfel 
că articolul din dimineața următoare era senzaţional, dar sărac 
în detalii. Oferta Evening News de azi promitea să fie cu totul 
altceva. 

Un exemplar al ziarului o aștepta pe Helen pe birou. Vreun 
membru îndatoritor al echipei sau cineva care încerca să scoată 
în evidență ceva? Helen a trecut peste titlul sinistru și s-a dus 
direct la amănuntele din interior. Era ceva îngrozitor. 
Pornografie  sado-maso pe față. Cu detalii complete și 
libidinoase, înfățișau cititorilor stadiile succesive ale inaniţiei și 
deshidratării, speculând care dintre cei doi ofițeri va rezista mai 
mult și care ar putea fi cauzele morții. Pentru cititorii mai grei de 
cap aveau chiar și un grafic util - un desfășurător al epuizării 
fizice și mentale - care descria cum se simțeau Charlie și Mark 
în Prima Zi. Și Ziua a Doua. A Treia. A Patra. A Cincea. Un mare 
semn de întrebare atârna deasupra zilelor care urmau după 
aceea, ceea ce nu putea însemna decât un singur lucru. 

Îngropat sub toată această concupiscenţă se găsea și un 
număr de telefon special al poliţiei, pretinsul scop al reportajului 
amplu. Așa cum era de așteptat, suna fără încetare. Reacţia era 
garantată de emoția pe care o stârnise această poveste 
extraordinară. Majoritatea celor care telefonau erau oameni 
disperaţi, care aveau nevoie să li se dea atenţie - ceea ce o 
scotea din sărite pe Helen. Când a luat loc alături de iubitul lui 
Charlie și părinţii lui Mark, Helen n-a putut să le ofere cine știe 
ce alinare. Relatările de senzaţie din Evening News îi 
îngrijoraseră la culme și acum își descărcau nervii pe Helen. Ea 
a fost nevoită să le vorbească deschis despre șansele de 
supraviețuire ale celor dragi, promițând, totodată, că va face tot 
posibilul să-i aducă înapoi acasă. Erau în stare de șoc, nu puteau 
să priceapă, li se părea că-i un coșmar sinistru din care aveau să 
se trezească în curând. 


VP - 226 


Helen își dorea din tot sufletul să le ofere ceva, vreo veste 
bună care să le curme suferinţa, dar n-avea niciun rost să mintă. 
Știa că Mark și Charlie sunt puternici, însă nimeni nu le dădea de 
urmă de aproape o săptămână. Cine putea ști în ce situaţie se 
aflau? Sau cât mai puteau rezista. Suntem cu toţii oameni, în 
definitiv. 

Timpul se scurgea și fiecare minut era preţios. 


106. 


Charlie a încercat să se ridice. Dar îi vâjâia capul. Se simţea 
sleită de puteri, parcă era beată, și a căzut la loc în fund. Cu 
capul întors într-o parte, a vomitat din nou. Dar nu mai avea ce - 
nu mai ieșea nimic de două zile deja. 

Murea de foame. Folosise de atâtea ori cu nonșalantă această 
expresie - acum îi înțelegea adevăratul și cumplitul sens. 
Accese repetate de diaree, spasme articulare, pete roșiatice pe 
tot pieptul și pielea enervant de crăpată în jurul gurii, pe coate 
și genunchi. Părea că se topește, că se dezintegrează. Nu peste 
multă vreme avea să mai rămână doar scheletul din ea. Viermii 
dispăruseră de mult. Probabil că Mark va fi mort înainte de 
întoarcerea lor. 

În altă parte a încăperii, Mark a început să fredoneze „Am 
avut un nuculeţ”, ca să-și ţină companie. De câteva zile masacra 
cântece de leagăn - auzite de la mama lui său, poate, cântate 
de el fiicei sale. 

Indiferent cum ar fi fost, greșea complet cuvintele, iar 
melodiile erau un talmeș-balmeș. Scotea doar niște zgomote de 
fapt, ca să-și dovedească lui însuși că mai trăiește. Pe cine 
credea că păcălește? 

Charlie a cercetat din priviri închisoarea lor pentru a cine știe 
câta oară. Și aceiași patru pereţi au privit-o la rândul lor. 
Duhoarea devenise de nesuportat, excrementele, sudoarea și 
voma de pe parcursul a șase zile combinându-se într-un cocteil 
cât se poate de greţos. Și sufereau teribil de frig. Charlie 
încercase să-l învelească cu vată de sticlă pe Mark, căruia îi 
clănţăneau dinţii de febră, dar vata îl pișca și-l scotea din sărite 
și oricum aluneca de pe el. 


VP - 227 


Lui Charlie îi trecuse prin cap s-o mănânce, dar știa că 
stomacul n-o va suporta și nu mai putea face faţă și altor reprize 
de vomă. Așa că s-a mulțumit doar să șadă și să-și lase mintea 
pradă gândurilor negre. 

Stătea cu capul rezemat de zidul rece și dur. Pentru o clipă a 
simţit răceala pietrei ca pe o mângâiere. Deci acesta avea să-i 
fie mormântul. Nu-l va mai vedea niciodată pe Steve. Nu-și va 
mai vedea vreodată părinții. Și, cel mai groaznic, nu-și va vedea 
niciodată copilul. 

N-avea să mai urmeze nicio izbăvire acum. Nu mai nădăjduia 
să apară vreo echipă de salvare. Le mai rămăsese doar să 
aștepte moartea. 

Doar dacă... Charlie stătea cu capul lipit de zid, cu ochii strâns 
închiși. Ştia că pistolul e aproape, dar refuza să se uite la el. Ar fi 
așa de simplu să se ducă să-l ia. Mark n-ar putea s-o împiedice, 
totul s-ar isprăvi foarte repede. 

Și-a mușcat buza tare de tot. Orice, numai să-i alunge acest 
gând. N-avea s-o facă. Nu putea s-o facă. 

Insă, dintr-odată, nu se mai putea gândi la nimic altceva. 


107. 


Era o înfrângere totală. Alţi ofițeri de poliţie ar fi dat înapoi din 
fața acestei sarcini și ar fi trimis la înaintare vreun țap ispăşitor 
care să încaseze loviturile. Însă Helen era conștientă că ea 
crease această situaţie și, prin urmare, n-avea de ales și trebuia 
să fie mielul de sacrificiu. 

Flancată de două panouri uriașe cu Mark și Charlie, Helen a 
informat presa naţională, apelând la toţi cei care aveau vreo 
idee să contacteze poliția. Reportajul Emiliei din Evening News 
făcuse valuri. Toate ziarele importante din Marea Britanie erau 
reprezentate în sala în care se ţinea conferința de presă, 
împreună cu ziariști din Europa, din Statele Unite și de peste 
mări și ţări. 

Se terminase cu secretele. Urmăreau un criminal în serie. 
Aceasta era recunoașterea publică pe care o așteptase Emilia 
Garanita, care turna acum gaz peste foc, cerându-i demisia lui 
Helen. A solicitat o anchetă oficială privind modul în care 


VP - 228 


condusese Helen operaţiunile. Evening News publicase un alt 
material amplu, inventariind minciunile, jumătăţile de adevăr, 
eschivările şi  incompetenţa care, în opinia ziarului, 
caracterizaseră investigația până în clipa de față. Helen s-a lăsat 
călcată în picioare - câtă vreme putea să-și transmită mesajul, 
costurile profesionale aproape că nu mai contau. 

Intenţionase să-și petreacă toată noaptea la serviciu, să scape 
de furie și de frustrare muncind, dar echipa îngrijorată a 
convins-o într-un târziu să se ducă acasă - măcar pentru o oră 
sau două. Cu toţii trudiseră de le ieșeau ochii din cap, dar ea își 
epuizase toată energia. 

Helen a pornit pe motocicletă spre casă, cu viteză redusă - 
era încă slăbită și copleșită de emoţii. Ajunsă în apartament, a 
făcut un duș și s-a schimbat. Era o senzaţie foarte plăcută să fie 
curată și a cuprins-o pe loc o undă de energie ba, și mai ridicol, 
de speranţă. 

Insuflețită preț de câteva clipe, a fost convinsă că-i va găsi vii 
și nevătămaţi. 

Dar când s-a uitat pe fereastră la întunecatul peisaj al nopţii, 
acest scurt acces de optimism a început să cam piară. 
Căutaseră pretutindeni și nu se aleseseră cu nimic. In vreme ce 
poliţia din Hampshire întorcea Southamptonul pe dos în goana 
după ofițerii dispăruţi, Helen luase legătura cu colegii ei de la 
poliția londoneză. Poate că alegerea locului ţinea de vreo 
preferinţă personală a surorii sale? Poate că alesese unul 
„amuzant” unde să râdă la urmă? Să fi fost depozitele părăsite 
în care mergeau să spargă geamuri, cimitirul unde se îmbătau, 
școlile de la care chiuleau, pasajele subterane unde se uitau la 
băieţii care săreau cu placa? li rugase să le verifice pe toate, 
însă fără niciun rezultat deocamdată. Aceeași liniște asurzitoare. 
Aceeași iritare epuizantă. Mark și Charlie se aflau undeva acolo, 
iar Helen nu-i putea ajuta cu nimic. 

N-a rezistat decât zece minute acasă, după care a ieșit și s-a 
întors cât a putut de repede la centrul de comandă. Trebuia să 
existe un indiciu pe undeva. lar Helen trebuia să-l găsească. 


VP - 229 


108. 


Copilașul ţipa fără încetare. 

Charlie și-l imagina mereu înăuntrul ei. Cumva știa că e fetiță. 
lar în imaginaţia ei vedea deja o ființă omenească, cu 
personalitate și cu nevoi, nu doar o aglomerare de celule. Işi 
imagina fetița cum strigă după mâncare, contrariată și necăjită 
că nu primea nimic de la mama ei. Nu așa trebuia să fie. O 
ardea și pe ea stomăcelul de foame ca pe Charlie? Poate că nici 
n-are deocamdată stomac, și-a zis Charlie, însă nu-și putea 
alunga din minte această imagine. Îmi înfometez copilașul. Îmi 
înfometez copilașul. 

Mark și Charlie intraseră singuri în această situaţie. Ei erau 
vinovați. Dar copilașul era nevinovat. Pur și nevinovat. De ce să 
plătească preţul acesta? Enervată pe propria-i prostie, a simţit 
cum i se înviorează mintea. Măcar voinţa nu-i slăbise, spre 
deosebire de trupul descărnat și inutil. 

A încercat să-și înăbușe furia. A încercat să se culce. Dar 
noaptea era lungă. Și rece. Și tăcută. Charlie se străduia să 
doarmă, dar copilașul ţipa fără încetare. 

Țipa la ea să pună mâna pe pistol. 


109. 


Echipa fusese informată și se afla pe teren. În timp ce 
Bridges, Sanderson și ceilalți se răspândiseră de-a lungul și de-a 
latul districtului, Helen a rămas în spatele lor la centrul de 
comandă. Cineva trebuia să coordoneze operaţiunea masivă de 
căutare, iar Helen avea în același timp senzaţia neplăcută că-i 
scapă ceva și dorea să revadă dosarele. 

Urmărise fiecare pistă cât de mică. Toate consiliile locale din 
sudul Angliei fuseseră contactate, iar funcţionarii luau acum la 
bani mărunți listele de clădiri abandonate, care urmau să fie 
restaurate sau demolate. Intraseră în legătură și cu autorităţile 
portuare - acolo se întocmea o listă cu depozite și ambarcaţiuni 
scoase din uz. Erau urmărite și proprietăţile de închiriat, însă n- 


VP - 230 


aveau acces decât la cele mai recente tranzacţii și nu era exclus 
ca Suzanne să fi închiriat ceva cu săptămâni în urmă. 

Căutarea se desfășura la scară foarte largă și pe toate 
planurile, dar, cu toate acestea, pe Helen o încerca un 
sentiment de zădărnicie. Dacă locul unde-i ţinea fusese ales la 
întâmplare, ce șanse aveau să-i găsească? Sub imboldul spaimei 
de eșec și stăpânită de sentimentul că răspunsul se află sub 
nasul ei, Helen a trecut încă o dată în revistă amplasamentele- 
cheie din copilăria petrecută alături de sora ei. O admirase 
dintotdeauna pe Marianne, care era mai puternică, și se ţinea 
peste tot după ea ca o umbră. Dacă știi unde e Marianne, știi și 
unde e Jodie, așa spunea lumea. Schimbându-și numele și viața, 
Helen încercase să se desprindă de umbra aceea, dar, în 
prezent, se așternea din nou deasupra ei, aducând cu ea 
întuneric și disperare. 

În timp ce parcurgea dosarul referitor la Arrow Security, Helen 
a simţit acel prim fior de emoție și exaltare care anunţă o nouă 
descoperire. În epoca aceasta dominată de egalitatea între 
sexe, prezența unui agent de pază femeie pe listele lor n-ar fi 
trebuit să iasă în evidenţă. Dar câte agente de pază vedeai de 
fapt? Mai important decât atât, această femeie-paznic se 
angajase la Arrow abia acum două luni. Primise misiunea să ţină 
sub observaţie proprietăţile din zona Croydon și Bromley, fiindcă 
acolo își avea domiciliul. Numai că referinţele ei păreau 
dubioase - falsificate - și o verificare rapidă făcută la secretariat 
a scos la iveală că adresa ei de domiciliu nu exista. 

Helen a trimis prin fax la Arrow fotografia originală de la 
poliție a  Mariannei și o imagine creată pe computer 
reprezentând o Marianne „îmbătrânită”, iar firma, alarmată, a 
răspuns imediat. Femeia din imagini părea să fie noua lor 
angajată, cunoscută sub numele de Grace Shields”. 

Grace. Nu mai încăpea nicio îndoială. Dar era oare un „du-te 
dracului” sau un „vino-ncoace”? Helen a optat pentru a doua 
variantă și a pornit din nou în viteză spre Chatham Tower. Nu 
putea fi sigură dacă - sau în ce moment - sora ei intenţionase 
ca ea să găsească legătura, dar nu mai avea niciun dubiu. Ori 
Marianne se afla undeva în Chatham Tower, ori Mark și Charlie 
erau acolo, iar ea avea să-i găsească. 


15 De la „to shield” = a proteja, a apăra. 
VP - 231 


__ Helen a simţit un val de speranţă în timp ce gonea spre nord. 
Incepuse bătălia finală. 


110. 


Ploua când m-au luat de-acolo. 

Nu băgasem de seamă în timp ce mă târau la mașina 
gaborilor, dar așezată pe bancheta din spate, ca un criminal 
oarecare, am remarcat cum pulsau și se reflectau luminile 
albastre în bălțile de pe stradă. 

Eram amortit. Psihologii ar fi spus că e vorba de starea de 
șoc de după crime, dar eu n-am crezut niciodată așa ceva. Eram 
șocată, desigur, dar nu din cauza asta. Incercaseră să mă facă 
să vorbesc, dar n-am vrut - n-am putut - să le zic niciun cuvânt. 
Deja mă închideam. Era începutul sfârșitului pentru mine. 

Am ridicat capul și am văzut-o cum mă privea fix din ușă. Era 
înfășurată cu o pătură și o asistentă socială se agita prin 
preajma ei, însă ea doar privea drept înainte, de parcă nu-i 
venea să creadă ce se întâmplă. Dar se întâmpla, și se întâmpla 
din pricina ei. Ea dezbinase familia, nu eu. 

Eu m-am ales cu reputația distrusă, pe mine m-au băgat la 
pârnaie, m-au scuipat și m-au ocărât. Insă ea a comis adevărata 
crimă și era conștientă de asta. 

Puteam s-o citesc în ochii ei când m-au luat de-acolo. Era o 
ludă, nu, era mai rea decât luda. EI și-a trădat doar prietenul. Ea 
și-a trădat surioara. 


111. 


Dă-i drumul repede. Isprăvește odată. 

Mark făcea sforțări să se miște, să-și adune ultimele puteri și 
să treacă la fapte. Insă febra făcea ravagii, îl durea tot corpul și 
de-abia putea să-și miște picioarele. Dar era nevoit, trebuia să 
acționeze. 

Charlie zăcea în partea cealaltă a încăperii. Plângea și ţipa. 
Era oare pe cale să-și piardă minţile? Extrem de calmă și de 


VP - 232 


prietenoasă în mod normal, în clipa de faţă exploda de furie și 
de violență, ca o scorpie aflată în pragul nebuniei. Cine putea să 
știe ce-i trecea prin cap? 

Pistolul se afla la jumătatea distanței dintre ei. Mark nu-și 
putea lua ochii de la el. Acum, după ce epuizaseră toate 
încercările de evadare, pistolul reprezenta ultima lor soluţie. 

S-a ridicat pe coate. Nu s-a putut ţine pe ele și a căzut la 
podea, cu bărbia izbindu-se puternic de piatra rece. Inverșunat, 
a mai făcut o încercare, încordându-și toți mușchii ca să-și 
desprindă corpul scheletic de la sol. De data aceasta a reușit și 
și-a consolidat poziţia, ridicând genunchii și îndoindu-i la piept. ÎI 
săgetau dureri ascuţite în piept, în picioare și braţe - trupul său 
se revolta împotriva lui, dar n-avea să-l lase să facă ce voia el. 

A mai aruncat o privire pistolului. Ușurel, fără mișcări bruște. 
S-a tras încet în sus pe fund, până a ajuns să stea din nou. 
Odată ridicat, a început brusc să-i bubuie capul și s-a înfiripat pe 
neașteptate o amintire - Elsie care îi punea o compresă rece pe 
tâmple ca să-i calmeze mahmureala de după un revelion. Mereu 
fusese un îngeraș. Ingerașul lui. 

Pistolul se găsea la nici doi metri de el. Cât de rapid putea 
parcurge această distanţă? Odată luată decizia, nu trebuia să 
mai dea înapoi. Era de-ajuns o ezitare de-o clipă ca să-i 
slăbească decizia. O șovăială de-o clipă ca propriul trup să-l 
trădeze. Acum se hotărâse și nu trebuia să mai permită niciunei 
îndoieli de ultim moment să-l oprească. 

A pornit în patru labe pe podea. Durerea era înfiorătoare, dar 
izbutea să înainteze. Charlie l-a auzit și s-a răsucit repede, însă 
era prea târziu, Mark ajunsese deja. A înhățat pistolul și i-a 
îndepărtat piedica. Venise vremea să ucidă. 


112. 


Ploua tare acum - izbucnise furtuna, iar rafalele o biciuiau pe 
Helen care gonea spre turn. Vremea părea să fie stăpânită de 
aceeași patimă care o mâna pe ea înainte. 

Apa care se scurgea pe vizieră îi înceţoșa vederea, iar atunci 
când Helen a dat cu ochii de ea, părea o apariţie fantomatică, 
un soi de vedenie. Inițial a crezut că este reprezentantul 


VP - 233 


societăţii Arrow venit s-o întâmpine - dar și-a dat apoi seama că 
era o femeie. S-a încordat pe loc, reducând viteza motocicletei 
și ducând mâna la armă. 

Și deodată i s-a tăiat respiraţia. A închis ochii strâns, după 
care i-a deschis din nou, sperând să se înșele. Dar nu se 
înșelase. A frânat în derapaj, a sărit de pe motocicletă și s-a 
repezit la silueta udă leoarcă și aproape goală. 

Charlie a trecut împleticindu-se pe lângă ea, ca și când n-ar fi 
recunoscut-o. Helen a apucat-o de braţ și a tras-o înapoi. Charlie 
s-a răsucit și, cu o furie sălbatică în ochi, a încercat s-o muște pe 
Helen de obraz. Helen a îndepărtat-o cu o palmă zdravănă. 
Lovitura părea s-o fi buimăcit pe Charlie, care a căzut în 
genunchi. Mânjită și în zdrenţe, era o versiune de coșmar a 
poliţistei pline de viaţă pe care o cunoscuse odată Helen. 

— Unde? 

Întrebarea lui Helen era directă și rece. 

Charlie nu se putea uita la ea. 

— Ela făcut-o. Nu eu. A făcut-o ca să mă salveze pe mine... 

— UNDE? a urlat Helen. 

Lui Charlie îi curgeau acum lacrimi pe faţă. A ridicat braţul 
drept și a arătat spre Chatham Tower. 

— La subsol, a spus, cu o voce răgușită și slabă. 

Helen a lăsat-o acolo îngenuncheată și a luat-o la fugă spre 
turn. A ridicat piedica armei în timp ce pătrundea pe poarta 
deschisă a șantierului. Nu mai era loc pentru strategii și 
prudenţă. Trebuia să-l găsească pe Mark. 

A înlăturat din minte posibilitatea ca el să fi murit deja. Fără 
îndoială că mai avea timp să-l salveze. Trebuia să aibă. Helen a 
înţeles dintr-odată că avusese niște sentimente faţă de Mark. Nu 
tocmai dragoste, dar ceva cald și bun care ar fi putut evolua. 
Poate că soarta îi reunise cu un scop. Poate că erau meniți să se 
salveze reciproc și să repare răul din trecut. 

S-a năpustit în clădire și și-a rotit frenetic privirea în toate 
direcțiile. Apoi a traversat în fugă holul și a izbit de perete ușa 
de lângă lifturi. A apucat-o în jos, coborând câte trei trepte o 
dată. 

Se afla la subsol acum. A izbit puternic prima ușă, ca să dea 
de... o debara goală. Nu, n-ar fi fost potrivită, ușa nu era destul 
de solidă ca să ţină pe cineva blocat înăuntru; ar fi avut nevoie 


VP - 234 


de... Și apoi Helen a văzut-o - o ușă de metal consolidată care 
se clătina din balamale. Helen s-a repezit și a ţâșnit înăuntru. 

La intrare i s-au înmuiat genunchii și s-a prăbușit la pământ. Îl 
văzuse pe Mark. Și văzuse ce era mai rău. A ridicat încet capul, 
dar continua să fie la fel de rău. Mark zăcea într-o baltă de 
sânge. Era mort și încă ţinea strâns în mână pistolul care-l 
ucisese. Helen a mers de-a bușilea până la el pe podeaua 
murdară și i-a cuprins capul în mâini. Dar el era inert și rece. 

S-a auzit o izbitură puternică și Helen a ridicat privirea. Pe 
cine aștepta? Pe Charlie? Pe Bridges? Era Marianne, așa cum 
știa că va fi. 

— Bună, Jodie. 

l-a zâmbit și a încuiat ușa în urma ei. 

— Nu ne-am mai văzut de multișor. 


113. 


Nu era nicio victorie. Nicio fericire. Nici cel puţin vreun 
sentiment de ușurare. Charlie scăpase cu viaţă. Avea să 
trăiască. Copilașul ei avea să trăiască. Dar vechea Charlie era 
moartă și-ngropată. Nu mai exista cale de-ntoarcere după așa 
ceva. 

Zăcea pe asfalt și turna peste ea cu găleata. Îi vâjâia capul. 
Șocul se împletea cu dezgustul. Epuizarea punea treptat 
stăpânire pe ea. A închis ochii și a deschis gura. Ploaia îi cădea 
în gura sângerândă. O senzaţie efemeră de calm, de viaţă care-i 
curgea iarăși prin vene, și apoi cufundarea în uitare. Cu ochii 
închiși și mintea alunecând în derivă, simțea cum se duce la 
fund, atrasă de o beznă deopotrivă mângâietoare și epuizantă. 

Pe urmă s-a auzit o voce. O voce bizară, robotică, depărtată. 
Charlie a încercat să iasă la suprafaţă, dar extenuarea o ţinea 
pe loc. S-a auzit din nou. Aceeași voce, presantă și insistentă. A 
izbutit să deschidă un ochi. Dar n-a văzut pe nimeni acolo. 

— Unde sunteţi? Răspundeţi, vă rog. 

Vocea disperată se auzea limpede acum. 

Charlie a deschis și celălalt ochi, reușind chiar să-și ridice 
capul. 


VP - 235 


Staţia de emisie-recepţie a lui Helen, căzută pe jos, lângă 
motocicleta ei abandonată. lar vocea... vocea era a lui Bridges. 
Care o căuta. 

Poate că nu se terminase. Poate că Charlie avea totuși o 
șansă de mântuire. Ştia că trebuie să încerce. S-a adunat de pe 
jos, dar s-a prăbușit în genunchi. Tremura din tot corpul și îi 
clănțăneau dinţii. Vedea dublu. Dar trebuia să ajungă la staţie 
cu orice preţ. 


114. 


— Cum ai putut? 

Marianne a izbucnit în râs. Ce splendidă ironie! Era exact 
reproșul pe care Marianne i-l adresase e; cu atâţia ani în urmă. 
Un rânjet larg s-a așternut pe chipul Mariannei - cine ar fi putut 
să prevadă că totul va ieși atât de bine? 

— A fost mai simplu decât ţi-ai închipui. Bărbaţii au fost o 
pradă ușoară - doar îi știi cum fac când văd un chip frumos. lar 
fetele, ce să zic, s-au dovedit foarte... încrezătoare. Mi-ar plăcea 
să-ţi spun că m-am spetit, dar după cum poţi vedea, i-am pus pe 
alții la munca de jos. 

A aruncat o privire spre cadavrul lui Mark. 

— Apropo, ai văzut-o pe Charlie? a continuat ea. Ce face? A 
zbughit-o pe lângă mine când am deschis ușa, nici n-am apucat 
să mă uit bine la ea. 

— Ai distrus-o... 

— Ei, hai, nu mai fi așa melodramatică. Va fi bine. O să-și 
revină, o să se-ntoarcă la iubitul ei, o să nască. Bine, că va 
putea sau nu să se uite-n ochii copilului, asta e partea a doua, 
dar a câștigat. A rămas în viață. Credeam că ea o va face, însă 
Mark a scăpat-o. 

— De ce n-ai venit pur și simplu la mine? a întrebat-o Helen. 

— Pentru că am vrut să suferi. 

O spusese - direct și pe faţă. 

— Eu n-am făcut decât ce trebuia. Și aș face la fel încă o dată. 

Vocea lui Helen creștea în intensitate pe măsură ce se 
enerva. Și, pentru prima oară, a sesizat o sclipire - de mânie? - 
în ochii lui Marianne. 


VP - 236 


— Niciodată nu ţi-a păsat cât de mult am suferit eu, nu-i așa? 
a scuipat ea drept răspuns. 

— Nu-i adevărat. 

— Nu că ai fi vrut tu să sufăr. Doar că nu te interesa, ceea ce 
e și mai rău. 

— Nu, niciodată n-am simţit și nici n-am dorit așa ce... 

— Am stat închisă douăzeci și cinci de ani. Au încercat să mă 
termine la școala de corecție și pe urmă au mai încercat o dată 
și la Holloway. Ti-am scris, așa că nu te face că nu știi ce zic. 
Sticlele sparte-n cap, abuzurile, bătăile. Ti-am povestit totul 
despre astea și cum le-am făcut să mi-o plătească. l-am scos în 
pizda mă-sii ochiul uneia acolo la Holloway - îți amintești? Păi, 
sigur că da. Și tot nu mi-ai scris, tot nu m-ai căutat. Nu m-ai 
ajutat absolut deloc, fiindcă voiai să putrezesc acolo. Să mă 
zbârcesc și să mor. Propria ta soră. 

— Ai încetat să mai fi sora mea cu mult timp în urmă. 

— Pentru că le-am făcut ce le-am făcut? Păi, cel puţin eu am 
avut coaie, în pula mea, cățea nerecunoscătoare ce ești! 

Veninul ieșea, în sfârșit, la suprafaţă. 

— Te-am salvat. Tu urmai la rând. Praful s-ar fi ales dintr-o 
fetiţă ca tine. 

Adevărul din acuzaţia Mariannei tăia ca o coasă în conștiința 
lui Helen. 

— Știu asta. Știu că tu ţi-ai închipuit că mă ajuţi pe mine... 

— Am fi putut trăi fericite, tu și cu mine. Ne-am fi putut duce 
undeva, stăteam pe străzi, înjghebam noi ceva. Nu ne-ar fi găsit 
niciodată. Dacă rămâneam unite, am fi dus-o minunat și-n clipa 
de față. 

— Chiar crezi asta, Marianne? Pentru că, dacă-i așa, înseamnă 
că ești mult mai dusă decât mi-am imaginat... 

Marianne a pornit brusc spre Helen, cu scântei în priviri. Helen 
a ridicat imediat pistolul Glock și Marianne s-a oprit. Un singur 
metru le mai despărţea. 

Helen studia chipul surorii sale. Atât de familiar ca formă și 
trăsături, dar atât de străin ca expresie. Ca și când un monstru 
se cuibărise în ea și o devora pe dinăuntru acum. 

— Să nu-ndrăznești să mă desconsideri, a șuierat Marianne. 
să nu-ndrăznești... să mă judeci. Tu ești aici la judecată, nu eu. 

— Pentru că am făcut ce trebuia? Ce se cuvenea să fac? l-ai 
omorât pe părinţii noștri, Marianne. l-ai omorât cu sânge rece. 


VP - 237 


— Și ţi-a fost dor de ei? Mai târziu? Ţi-a fost dor de violatorii 
ăia? 

O clipă, Helen a rămas fără replică. Nu-și pusese niciodată 
această întrebare. Fusese așa de absorbită de povestea cu 
Marianne după aceea, și așa de prinsă în propriul ei periplu 
tulburător pe la orfelinate și servicii sociale, încât n-apucase 
niciodată cu adevărat să-i jelească. 

— Ei, ţi-a fost? a întrebat Marianne. 

A urmat o lungă tăcere, după care: 

— Nu. 

Marianne a zâmbit. Un zâmbet victorios. 

— Păi, vezi? Erau niște neica nimeni, mai rău decât niște 
neica nimeni. Și meritau o soartă mult mai nasoală decât asta 
de care au avut parte. Am fost drăguță cu ei. Sau te pomenești 
c-ai uitat ce făceau? 

Și-a scos peruca blondă pe care o purta și a dat la iveală 
pielea capului. Părul nu mai crescuse niciodată la loc acolo unde 
o ținuse tatăl ei cu capul lipit de reșou și îi rămăsese pe creștet 
un petic de chelie bizar și respingător. 

— Astea sunt doar cicatricele care se văd. Ne-ar fi omorât 
până la urmă. Așa că am făcut ce trebuia să fac. Ar trebui să-mi 
fii dracului recunoscătoare! 

Helen și-a privit sora - aceeași atitudine sfidătoare, aceeași 
mânie pe care o arătase la proces erau prezente și după toți 
acești ani. Spusele ei conţineau și ceva adevăr, însă chiar și-așa 
tot sunau ca aiurelile unei nebune. Helen a simţit brusc o 
dorinţă puternică să fie departe de această încăpere oribilă și de 
această ură mistuitoare. 

— Și cum se termină chestia asta, Marianne? 

Marianne a zâmbit, de parcă-i aștepta întrebarea, și a spus: 

— Se termină așa cum a-nceput. Cu o alegere. 

Și totul a început să capete sens. 

— Ai făcut o alegere atunci, demult, a continuat Marianne. Ai 
ales să-ţi trădezi sora. Sora ta care te-a ajutat. Care a ucis 
pentru tine. Ai ales să te salvezi și să mă dai pe mine la fiare. 

— Și toate victimele tale au avut de ales, a replicat Helen, 
care acum înțelegea pe deplin sinistrul plan al Mariannei. 

— Tu ai impresia că oamenii sunt buni, Jodie. Faci parte din 
categoria optimiștilor. Dar ei nu sunt așa. Sunt răi, egoiști și 
cruzi. Ai dovedit-o și tu. Și toţi prăpadiţii ăştia meschini pe care 


VP - 238 


i-am răpit. Până la urmă, nu suntem cu toţii decât niște animale 
care ne hăcuim reciproc ca să supraviețuim. 

Marianne a mai făcut un pas - iar Helen și-a încleștat 
instinctiv degetul pe trăgaciul pistolului. Marianne s-a oprit cu 
un zâmbet, apoi a ridicat un Smith and Wesson la nivelul ochilor 
lui Helen. 

— lar acum trebuie să alegi din nou, Helen. Ucizi sau vei fi 
ucisă? 

Deci asta era. Helen și Marianne erau desemnate să fie 
ultimele jucătoare în partida ei mortală. 


115. 


Sergentul Bridges a lăsat-o pe Charlie să zacă acolo și a fugit 
spre clădire. Cei de la S019 erau pe drum, echipați de asalt, iar 
paramedicii veneau la rândul lor în viteză, dar el n-avea timp să- 
i aștepte. Helen se afla acolo înăuntru cu ucigașa - Suzanne, 
Marianne, indiferent cum dracu-i zicea -, iar lui nu-i suna bine 
deloc. Era o situaţie menită să sfârșească de fiecare dată cu 
vărsare de sânge. 

S-a năpustit în holul clădirii. Lifturile nu mai funcționau, dar 
ușa care dădea spre subsol era întredeschisă, și a alergat într- 
acolo. A coborât scările și a luat-o pe coridor. Nu era înarmat, 
dar ce mama dracului! Fiecare secundă era vitală în acest 
moment. 

Și a văzut-o. Ușa metalică încuiată. A început s-o lovească cu 
pumnii și s-a auzit limpede vocea lui Helen, care-i spunea să 
stea deoparte. „Hai să fim serioși”, i-a răspuns în gând, căutând 
disperat din priviri ceva de spart ușa. 

Coridorul era pustiu, dar ușa din capăt dădea spre o 
cămăruță-depozit, încă înțesată de sticle de înălbitor și 
dezinfectant pe jumătate folosite. Pe podea zăcea un extinctor 
abandonat. Unul din acelea de modă veche, din anii șaptezeci, 
gros și greu. Bridges l-a ridicat de pe jos. 

S-a întors în fugă la ușa metalică în câteva secunde. A ezitat o 
clipă, scrâșnind din dinţi, apoi a izbit încuietoarea cu extinctorul. 


VP - 239 


116. 


Ușa s-a cutremurat sub lovitură, iar scrâșnetul metalic violent 
a răsunat pe coridor, dar Marianne nici n-a clipit. Avea ochii 
ațintiți asupra surorii sale și gâdila cu degetul trăgaciul 
pistolului. 

Bang! Încă o izbitură zdravănă de tot. Se vedea clar că 
persoana de-afară era hotărâtă, nu glumă. Ușa gemea sub 
atacul susţinut. 

— A venit vremea să iei decizia, Jodie. 

Marianne îi vorbea zâmbind. 

— În clipa în care se deschide ușa, trag. 

— Nu face asta, Marianne. Nu trebuie să se termine așa. 

— E prea târziu să-ți mai retragi gorilele. Vor sparge ușa. 
Alege deci. 

Ușa începea să se-ndoaie. Bridges făcea progrese. 

— Nu vreau să te omor, Marianne. 

— Atunci, alegerea e deja făcută. Păcat, zău - credeam că n-o 
să lași să-ţi scape ocazia. 

Ușa scârțâia ameninţător - era doar o chestiune de secunde. 

— Vreau să te-ajut. Lasă jos pistolul. 

— Ai avut șansa, Jodie. Și te-ai spălat pe mâini în privința 
mea. l-ai salvat pe toţi oamenii ăia. Toţi stră/nii ăia, dar nu ţi-a 
păsat de mine. 

— Și crezi că nu m-am simţit vinovată din cauza asta? Uite ce 
mi-ai făcut. Ce continui să-mi faci. 

Helen și-a sfâșiat cămașa, dând la iveală cicatricele de pe 
spate. Marianne a avut un moment de ezitare, șocată de ceea 
ce vedea. 

— Mă mănâncă de vie vinovăția asta, minut de minut, zi de zi. 
Bineînțeles că mă simt vinovată. Dar aveam doar treisprezece 
ani. Tu omorâseși doi oameni. l-ai omorât pe mama și pe tata 
chiar în patul lor, pentru numele lui Dumnezeu! l-ai ucis pe 
părinţii noștri. Ce așteptai de la mine? 

— Așteptam să-mi iei apărarea. Așteptam să fii mulțumită. 

— Dar nu ţi-am cerut niciodată să-i omori. Niciodată n-am vrut 
să-i omori. N-am vrut nimic din toate astea. Nu-ţi dai seama? 
Singură ţi-ai făcut-o. 

— Chiar crezi asta? Crezi sincer asta? 

VP - 240 


— Da. 

— Atunci n-a mai rămas nimic de zis. Adio, Jodie! 

Chiar în clipa aceea Bridges a năvălit înăuntru și s-a auzit o 
singură împușcătură. 


117. 


Prin ploaia crâncenă, Charlie a zărit două siluete. Un bărbat și 
o femeie care veneau dinspre turn. Charlie nu fusese niciodată 
credincioasă, dar se ruga fără-ncetare de zece minute, 
nădăjduind într-un miracol. lar acum avea să capete răspunsul. 

Îmbrâncindu-l pe paramedicul care avea grijă de ea, s-a 
năpustit înainte. A apucat să parcurgă numai zece metri înainte 
s-o lase picioarele. A căzut în genunchi pe pământul îmbibat cu 
apă. Și-a dus mâna la ochi să se apere de ploaie și s-a căznit să 
vadă în lumina slabă - Bridges o susţinea oare pe femeie sau o 
escorta? 

Și, deodată, a ieșit soarele, iar negura s-a risipit câteva clipe. 

Era Helen. Supravieţuise. Paramedicii se repezeau deja spre 
ea, colegii o-nconjurau. Insă ea i-a dat la o parte. Charlie a 
strigat-o, dar Helen a trecut fără s-o audă. 

Lăsându-l în urmă pe Bridges, inspectorul-detectiv Helen 
Grace și-a continuat singură drumul prin ploaie. Se terminase. 
Era vie. Dar nu câștigase. Chinul ei abia începea. Fiindcă, așa 
cum știa prea bine Marianne, cei ce varsă sângele apropiaților 
lor nu vor cunoaște niciodată odihna. Venise rândul lui Helen să 
trăiască cu stigmatul acesta. 


VP - 241 


virtual-project.eu 


Va urma: _ 
Volumul 2: GHICI CE-I IN CUTIE 


VP - 242