M.J. Arlidge — [Helen Grace] 07 Ma iubeste, nu ma iubeste

t 


LLJ 
O 
a 
T 
n 2 
< 
n 


M.J. ARLIDGE 


Seria: Helen Grace 
Volumul 7 


MĂ IUBEȘTE, 
NU MĂ IUBEȘTE... 


Original: Love Me Not (2017) 


Traducere din limba engleză și note de: 


CIPRIAN ȘIULEA 


virtual-project.eu 


TREI 
2020 


VP - 


07:05 


Southampton licărea roșu ca sângele. Era o dimineaţă 
răcoroasă de toamnă, cu pământul încă acoperit de chiciură 
casantă, dar soarele se ridica încet la orizont și o lumină caldă 
se strecura deasupra orașului. Era o priveliște uimitor de 
frumoasă, iar Sonia Smalling zâmbea în timp ce conducea 
mașina pe drumul de ţară. Astfel de zile te făceau să te bucuri 
că ești în viață. 

Sonia lucra în Southampton de aproape zece ani, dar nu 
alesese să trăiască aici, preferând ritmul calm și domol ale vieții 
rurale. Locuia lângă Ashurst, la marginea Pădurii Noi, unde îi 
plăcea enorm să iasă cu câinii la plimbare în zori. Soţul ei, Peter, 
o însoțea adesea, uneori și băieţii, când puteau fi convinși să se 
dea jos din pat. Ar fi fost o zi splendidă în care să alerge pe 
cărările împădurite împreună cu cei doi setteri roșcați, cu 
soarele abia înălțat pe cer, dar astăzi Sonia trebuise să renunțe 
la această plăcere. Venea un nou lot de copii și ea voia să 
ajungă devreme la birou, ca să se asigure că totul decurge fără 
probleme. 

Nu era o navetă dificilă, în ciuda traficului inevitabil de pe 
A336, iar când zbura așa pe drumurile de ţară, Sonia era chiar 
fericită. Găsise postul de radio preferat, căldura era dată la 
maximum și ea savura mugetul noului ei Audi. În mod 
neobișnuit pentru ea, nu alesese modelul de bază, ci își golise 
contul de economii pentru a cumpăra versiunea sport. „Trebuie 
să te bucuri puţin de viaţă”, își argumentase decizia în faţa 
soțului uimit. 

Drumul era liber, așa că Sonia apăsă pe acceleraţie. În ciuda 
chiciurii, cauciucurile făceau priză la drum și mașina gonea. 
Sonia se uită la ceas - 7:05 - și își dădu seama că avea să 
ajungă la muncă mai devreme decât de obicei. Asta ar fi trebuit 
să-l calmeze pe șeful ei. 

Ridică ochii și încremeni instantaneu. Pe drum, exact în fața 
ei, era o femeie care striga și își agita brațele. Sonia călcă 


VP-3 


instinctiv frâna, dar știa deja că e prea târziu - avea s-o 
lovească pe femeie și avea să fie vina ei, pentru că mergea prea 
repede. În acele câteva secunde preţioase Sonia văzu totul - 
impactul oribil, trupul zdrobit -, dar, spre imensa ei surpriză, 
mașina se opri brusc la câţiva centimetri de femeia îngrozită. 

Sonia rămase nemișcată, cu inima bubuind și capul zvăcnind. 
Dar femeia ocolise deja mașina și bătea în geam. 

— Te rog, ajută-mă... Trebuie să mă ajuţi. 

Sonia se întoarse spre ea, încercând să priceapă ce se 
întâmpla. Femeia purta niște pantaloni cu buzunare aplicate și 
un trenci. Sonia văzu, prin viziera deschisă a câștii femeii, că pe 
tâmplă îi curge puţin sânge. 

— Prietenul meu a căzut de pe motocicletă. Nu se mișcă... 

Sonia aruncă o privire de-a lungul drumului și avu al doilea 
șoc al dimineţii: în faţă era o motocicletă strivită, lângă care 
zăcea o siluetă inertă. 

Femeia plângea disperată, cu suspine, așa că Sonia îi făcu 
semn să se îndepărteze de mașină, își desfăcu centura de 
siguranţă și deschise portiera. Era încă destul de zguduită, dar, 
după cum învățase la cursul de prim-ajutor, era datoria ei să 
ajute. Aruncă o privire în spate, să se asigure că drumul e liber, 
și se grăbi spre bărbat, rugându-se ca rănile acestuia să nu fie 
grave. Văzuse multe la viaţa ei, dar încă nu-i murise nimeni în 
braţe. 

— Mă auzi? 

Sonia îngenunche pe asfaltul rece și îl rostogoli încet pe 
spate. Bărbatul avea viziera crăpată și ţinea ochii închiși. Sonia 
se temea deja de ce e mai rău. 

— E bine? O să fie bine? 

Sonia o ignoră pe prietena agitată a bărbatului și ridică puţin 
capul acestuia. Era cald încă, ceea ce însemna ceva, dar 
bărbatul nu reacţiona deloc, iar capul lui îi atârna greoi pe 
mână. 

— Totul o să fie în regulă, îi spuse ea rănitului. Dar trebuie să 
vorbești cu mine. 

Nicio reacţie. Sonia încercă să-i ridice viziera, dar aceasta nu 
se clintea. 

— Auzi ce spun? 

Nici acum nimic, așa că Sonia încercă iar, mai tare. 

— Auzi ce spun...? 


VP -4 


Ochii bărbatului se deschiseră brusc, aţintindu-se asupra ei. 
— Te aud foarte clar, scumpo. 
Apoi o izbi cu pumnul în faţă. 


2. 


07:08 


Parcarea subterană era întunecoasă și mohorâtă. Nu peste 
mult timp avea să fie plină de angajaţi tineri grăbiţi spre 
mașinile lor, dar la ora aceasta era neînsuflețită și inospitalieră, 
luminată doar de neoanele pâlpâitoare. Helen Grace era silueta 
solitară care parcurgea betonul pătat cu ulei, cu luminile 
fluorescente dansând deasupra costumului ei de motociclist. 

Se îndreptă rapid spre noua ei motocicletă, care stătea 

mândră în spaţiul 26. Helen nu era înclinată spre extravaganțţă, 
dar în urma problemelor recente decisese să se răsfeţe. Primise 
o sumă consistentă ca despăgubire în urma arestării sale 
nedrepte și a încarcerării și decisese să folosească toţi banii. 
Donase majoritatea unei organizaţii de caritate pentru copii, dar 
restul îi făcuse praf dintr-o singură achiziţie - un Kawasaki Ninja 
nou. 
__In această dimineaţă se bucura de compania motocicletei. 
Inchisoarea nu o frânsese, dar lăsase o cicatrice adâncă. Helen 
se chinuia să doarmă, tăcerea din apartamentul ei de la ultimul 
etaj i se părea sufocantă, iar când reușea să aţipească, era 
chinuită de coșmaruri groaznice, în care era iar în celulă, 
speriată și disperată. Uneori, prin faţa ei defilau fantomele de la 
Holloway - deţinutele ucise care o dojeneau pentru că nu 
reușise să le salveze. Alteori apărea sora ei Marianne, care 
venea să o cheme să i se alăture în moarte. Marianne apărea nu 
așa cum îi plăcea lui Helen să și-o amintească, ci hidos, ca în 
ultimele ei clipe - cu o gaură de glonţ în fruntea umedă și 
sclipitoare. 

Helen se trezea dezorientată și transpirată, iar frica persista și 
după ce aceste viziuni groaznice dispăreau. Își iubise 
întotdeauna micul apartament, dar la nouă luni după eliberare i 
se părea mic, claustrofobic. Știa că totul e doar în imaginaţia ei, 


VP-5 


că locuința aceasta confortabilă îi fusese întotdeauna refugiu, 
dar nu putea să nege respiraţia rapidă sau bătăile furioase ale 
inimii, când se trezea tresărind din aceste vise febrile. Helen nu 
avusese încă un atac de panică în toată regula, dar își dădea 
seama că urmează unul, așa că de fiecare dată când simţea că îi 
crește nivelul de anxietate, evada. Cobora la subsol și se urca 
pe motocicletă. Doar când era pe motocicletă sentimentele ei 
tenebroase începeau să se estompeze. 

Nu mai era deţinută, dar uneori simţea nevoia imperioasă de 
a merge afară. Şi de aceea abia aștepta zorile, când ziua era 
proaspătă și urma să fie cucerită. Cobora de pe suport, aștepta 
ca bariera să se ridice și apoi strângea acceleraţia și ieșea în 
trombă la lumină. 


3. 


07:09 


Sonia se trase înapoi cât de repede putu, târându-se pe asfalt. 
Își zgârie picioarele și își plesni unghiile, dar merse mai departe, 
în timp ce atacatorul avansa spre ea. Simţea că i se învârte 
capul și ochii îi erau plini de lacrimi. De pe bărbie îi picura 
sânge. Nu voia decât să se întindă pe jos și să plângă - dar 
instinctul o mâna mai departe. Trebuia să se îndepărteze de el. 

Fusese atât de șocată când bărbatul deschisese ochii, că nu 
văzuse cum pumnul lui se repede spre ea. Își dăduse seama 
prea târziu de pericol și, în câteva clipe, simţea cum cade pe 
spate. Avea nasul rupt, cu siguranţă, iar ceafa, unde se lovise de 
asfalt, era și ea lipicioasă. | se făcu rău și simţi cum voma îi urcă 
pe gât, dar se forţă s-o reprime, în timp ce se străduia să fugă. 

încercă să se întoarcă, să se ridice în patru labe, dar gheata 
lui o lovi cu putere în piept, forțând-o să rămână pe spate. Sonia 
continuă să avanseze, dar dintr-odată capul i se umplu cu 
imagini ale lucrurilor pe care ar fi putut să i le facă el pe acest 
drum liniștit de ţară - lucruri despre care citise în ziare, lucruri 
pe care le întâlnise în meseria ei. Cunoscuse atât de multe 
victime, dar nu crezuse niciodată că o să fie și ea una dintre ele. 


VP-6 


Acum bărbatul râdea, femeia - la fel. În interiorul Soniei 
izbucni ura. Nu aveau niciun drept să-i facă așa ceva. Să o 
momească afară din mașină. Să o bată. Să o terorizeze. Era o 
femeie matură, care avea o slujbă responsabilă - o slujbă în 
care îi ajuta pe alţii. Era și soție, mamă... 

Spinarea i se izbi tăios de ceva din spatele ei, scoţând-o din 
gândurile amare. Se întoarse și își dădu seama că se lovise de 
propria mașină, care îi bloca rută de fugă. Se întoarse iar, 
îngrozită, să-și privească atacatorul, care se oprise la un metru 
de ea. Părea perfect calm, chiar relaxat. Deodată, Sonia îngheță. 
Stăpânirea lui de sine părea să vestească doar lucruri rele. 

— Pot să vă dau bani..., se trezi ea că spune. Am bani, 
carduri... Luaţi mașina, dacă vreți... 

Arătă spre Audiul din spatele ei, cu un zâmbet slab și 
implorator. Dar bărbatul nu avea nicio reacţie, continuând să o 
privească concentrat. 

— Am bijuterii, un inel cu diamante, un colier. Luaţi-le, puteţi 
să le vindeți, vă rog... vă rog, luaţi-le, dar lăsaţi-mă să plec... 

Bărbatul se uită la ea o clipă, apoi clătină încet din cap. 

— Mă tem că nu se poate... 

În timp ce vorbea, scoase de sub haină un obiect pe care îl 
îndreptă spre ea. Sonia își dădu seama, îngrozită, că are în fața 
ochilor ţeava retezată a unei arme. Încercă să vorbească, dar 
rămăsese fără suflare și putu doar să asculte, neajutorată, în 
timp ce el încheia: 

— Ai ajuns la capătul drumului, scumpo. 


4. 


7:17 


Vântul o șfichiuia, izbindu-i trupul. Helen depășise lejer limita 
de viteză, dar tot nu încetinea. Drumul era liber și deţinea 
controlul, al motorului, al ei înseși. 

Viaţa îi era atât de complicată, slujba atât de solicitantă, încât 
aceste momente de la începutul zilei erau singurele care erau 
doar ale ei. Fostul său șef, detectivul-șef Jonathan Gardam, 
părăsise poliția imediat după eliberarea ei din închisoare. Fusese 


VP -7 


o imensă ușurare pentru Helen, care nu dorea deloc să dea ochii 
cu el, dar asta produsese unele complicaţii pe care nu le 
prevăzuse. După nouă luni, superiorii încă nu numiseră un 
succesor al acestuia, lăsând-o pe Helen să facă și munca lui. 

În trecut poate că nu ar fi dat importanţă acestui lucru și s-ar 
fi bazat pe cei din subordine ca s-o ajute să ducă povara. Helen 
fusese întotdeauna un lider popular și eficient, dar după 
perioada petrecută în închisoare totul se schimbase. Cu un an în 
urmă, Helen fusese anchetată și arestată de propria echipă, 
detectivul-sergent Sanderson promovând atacul care s-o tragă 
la răspundere pentru o triplă crimă. Poate că în spatele acestui 
lucru stătuseră cele mai bune intenţii, dar el o zdruncinase din 
temelii pe Helen. Echipa - pe care ea o inspirase, o încurajase și, 
în unele cazuri, promovase - se întorsese împotriva ei. Mulți 
dintre cei implicaţi continuau să lucreze la Southampton Central, 
dar acum făceau eforturi s-o privească în ochi pe Helen. Charlie 
Brooks era excepţia notabilă - credinţa lui Charlie în prietena ei 
nu se clintise nicio clipă -, însă lui Helen îi era foarte greu să 
lucreze cu restul echipei. Erau respectuoși, activi și chiar loiali -, 
dar lui Helen îi venea greu să aibă încredere în ei, sentimentul 
de trădare fiind încă puternic. Poate că ar fi trebuit să se ducă în 
altă parte, dar Southampton era casa ei, așa că decisese să 
rămână. Acum punea din ce în ce mai mult la îndoială 
înţelepciunea acestei decizii. 

Momentele acestea o ajutau să-și păstreze sănătatea 
mentală. Când putea să gonească pe drumurile de ţară, când 
era doar ea și natura. Viteza fusese întotdeauna prietena ei, 
viteza părea să modifice lumea din jur, să-i diminueze 
importanţa. Îi plăcea la nebunie senzaţia pe care i-o oferea 
motocicleta, de parcă ar fi plutit pe... 

Un break negru apăru de nicăieri și se năpusti mugind spre 
ea, fără nicio intenţie de a opri. Helen avu doar o secundă ca să 
reacționeze, dar își lăsă corpul jos, trase de ghidon spre dreapta 
și reuși să evite ciocnirea la mustață. Mașina trecu pe lângă ea, 
iar curentul de aer o dezechilibră și mai tare pe Helen, a cărei 
motocicletă viră spre acostament. Acum era la doar câteva 
secunde distanţă de impact, dar strânse frâna și apăsă puternic 
cu piciorul stâng, mai degrabă sperând decât așteptând un 
rezultat. Motocicleta se cabră și se cutremură, iar cauciucurile 


VP-8 


patinară pe asfalt, dar în cele din urmă se opri la mică distanţă 
de malul înierbat. 

Helen aruncă o privire furioasă spre mașina care se îndepărta, 
al cărei șofer nu păruse deloc preocupat de potenţiala lor 
ciocnire. Intoarse motocicleta și se pregăti să gonească în urma 
contravenientului, hotărâtă să-l tragă la răspundere. Dar, în 
timp ce se întorcea, ceva o făcu să se oprească. Cu coada 
ochiului percepu o formă pe drumul din faţă. Prima ei intuiţie fu 
că era un viezure sau o vulpe secerată de șoferul nesăbuit, dar 
când se întoarse ca să privească mai bine își dădu seama că era 
o femeie care zăcea pe spate în mijlocul drumului. 

Fără să ezite, Helen goni spre ea. Parcurse distanţa în câteva 
secunde, sări de pe motocicletă și alergă spre silueta întinsă. Își 
scoase casca și se aplecă să se ocupe de femeia rănită, a cărei 
față era mânjită din abundență cu sânge. 

— E în regulă, spuse Helen încet. Sunt polițistă. Am venit să te 
ajut. 

Cu o mână înălță capul femeii, iar cu cealaltă își scoase staţia 
de emisie-recepţie. Femeia încercă să răspundă, dar din gură i 
se revărsă un val de sânge. Acum se îneca și Helen încercă să o 
ridice, să-i ușureze presiunea de pe căile respiratorii, dar când 
făcu asta simţi că i se oprește inima. Privi pentru prima oară cu 
atenţie rănile femeii și văzu că în pieptul ei era o gaură imensă. 
Nici vorbă de accident de mașină. 

Ceru ajutor prin staţie, continuând să o ţină cu blândete, dar 
știa deja că e inutil. Rănile femeii erau prea grave - Helen 
ajunsese prea târziu. Femeia se agăța de viaţă și încerca să-i 
șoptească ceva. lnălță capul, iar buzele ei însângerate mimară 
un cuvânt gâfâit și incomprehensibil, apoi căzu brusc pe spate și 
se pierdu. Helen continuă să o ţină, dar lupta se terminase. 

Femeia era moartă. 


5. 


07:21 


Cafeaua ei era rece, iar cariera și mai rece. Emilia Garanita 
stătea aplecată deasupra biroului și privea în gol monitorul, 


VP-9 


incapabilă să adune energia necesară terminării articolului 
plictisitor la care lucra. Era devreme, dar birourile Southampton 
Evening News începeau să se umple rapid, iar nivelul 
zgomotului creștea pe măsură ce jurnaliștii se apucau de lucru. 
Celor mai mulți li se părea o atmosferă prietenoasă, chiar 
însuflețitoare, dar nu și Emiliei. Dacă în urmă cu un an i-ar fi 
spus cineva că avea să revină în acest loc, Emilia i-ar fi râs în 
față. In urma subiectului senzaţional al infamelor crime S&M, 
care duseseră direct la încarcerarea lui Helen Grace, Emilia 
plecase la Londra ca să-și facă un nume. O aștepta un viitor 
splendid... până când se dovedise că mizase pe cartea greșită. 
Uneori, Emilia își dorea sincer să n-o fi întâlnit niciodată pe 
nestăpânita inspectoare. 

La început secaseră comenzile de la ziarele mari, iar la puţin 
timp după aceea și tabloidele se săturaseră de ea. Când 
avusese informaţii privilegiate despre viaţa din închisoare a lui 
Helen Grace, toţi voiseră să vorbească cu ea și tipăriseră cu 
aviditate articolele care îi distrugeau reputaţia lui Grace. Când 
se aflase că poliţista era complet nevinovată, se grăbiseră din 
răsputeri să se lepede de Emilia. 

Emilia rămăsese în capitală cât îi permiseseră fondurile, dar 
cum numeroșii ei fraţi locuiau încă în Southampton și se bazau 
pe sprijinul ei financiar, fusese forțată să se întoarcă acasă și să- 
| implore pe fostul redactor-șef să o angajeze la loc. 

— Cum merge articolul? 

Emilia se întoarse și descoperi că șeful ei stătea în ușa 
biroului lui și o privea lung. 

— Nu mai durează mult, răspunse Emilia, blestemându-l în 
gând. 

Bineînţeles, redactorul-șef nu îi dăduse înapoi fostul post, care 
fusese deja ocupat. Dar găsise altceva pentru ea - un post 
amărât de stagiar -, astfel încât jurnalista să-și poată savura 
căderea în dizgrație. Succesorul Emiliei primea toate subiectele 
grase despre infracţiuni, în timp ce ea trebuia să se 
mulţumească cu articole despre Gardienii Cartierelor sau 
demouri despre siguranţa caselor. Textul din faţa ei se referea 
la o serie recentă de graffitiuri din Southampton; nu era ceva 
care să facă inima cititorului - sau a Emiliei - să bată mai 
repede. 


VP - 10 


Redactorul-șef bătu dramatic cu degetul în ceas și se retrase 
în biroul său. Știa că Emilia are probleme cu articolul ei și voia 
să-i dea de înţeles că știe asta. Emilia așteptă până se închise 
ușa, apoi își puse iar căștile în urechi. Nu doar pentru a-și 
descuraja colegii să iniţieze conversații; era distracţia ei. Cu 
puţin timp în urmă depistase frecvenţa locală de emisie-recepţie 
a poliţiei și își petrecea timpul ascultând-o, străduindu-se să 
găsească acele cuvinte cu care să-și încheie insipidele articole. 
Nu o ajuta prea mult, pentru că n-ar fi putut urmări pistele 
interesante pe care le-ar fi auzit, dar îi dădea posibilitatea de a- 
și scoate din minţi succesorul când vorbea despre subiecte de 
senzație de care el nu avea habar. 

In dimineaţa asta staţia de emisie-recepţie era din nou 
liniștită. În ultima vreme, zona Southampton părea complet 
letargică din punctul de vedere al știrilor, iar Emilia se gândea 
dacă să-și facă sau nu a treia cană de cafea, când auzi ceva 
care îi deturnă planurile. 

— Toate unităţile pe Barton Lane. Foc de armă mortal. Autor 
necunoscut în libertate... 

Emilia nu se mai obosi să închidă radioul - aruncă pur și 
simplu câștile și fugi. 


6. 


07:44 


— E căsătorită. 

Detectivul-sergent Charlie Brooks privea cadavrul brutalizat. 
Gonise tot orașul ca să i se alăture lui Helen și se apucase 
imediat să izoleze locul faptei. Munca de poliţie neglijentă putea 
să ducă la pierderea unor probe importante, așa că Charlie se 
apropiase cu grijă de cadavru, remarcând imediat privirea 
asupra verighetei groase de aur de pe al patrulea deget al 
acestuia. 

— O cheamă Sonia Smalling. 

Helen veni lângă ea și îi întinse o pungă transparentă pentru 
probe. Ilnăuntru era un portofel, un telefon și legitimaţia de 
serviciu a victimei. 


VP -11 


— E căsătorită, mamă a doi copii, lucrează pentru serviciul de 
probaţiune din Totton. 

În mintea lui Charlie apăru imediat imaginea propriului copil - 
micuța și încăpăţânata Jessica -, dar o alungă. Imaginea trupului 
sărmanei femei o tulburase profund, dar trebuia să se 
concentreze asupra misiunii. 

— Cum a ajuns aici? 

— Potrivit Direcţiei de Permise de Conducere și înmatricularea 
Vehiculelor, are un Audi A3 negru. Nu se vede nicăieri, iar eu era 
să mă ciocnesc cu unul care se îndepărta în viteză. Am anunţat 
biroul de anchetă, să vedem ce o să afle. 

— Unde locuiește? 

— În Ashurst. 

— Deci era în drum spre serviciu, răspunse Charlie, gândindu- 
se la traseul femeii. 

— Probabil. 

— Atunci ce naiba s-a întâmplat? 

Helen se întoarse și se îndepărtă, făcându-i semn să o 
însoțească. Charlie mai privi o clipă cadavrul, apoi o urmă. 
Helen arătă spre o echipă de criminaliști îngrămădiţi în jurul 
unei motociclete ascunse în frunziș, la un metru de drum. 

— A fost furată din centrul orașului noaptea trecută și pare să 
fi suferit unele avarii. 

— Și tu ce crezi? Un accident? Un fel de altercaţie? 

— Poate..., răspunse Helen, fără convingere. 

— Jaf, atunci? 

— Dacă a fost jaf, au fost cam amatori. Au lăsat banii, 
telefonul, cardurile... 

— Furt de mașină? 

Cele două femei se priviră. Era cea mai probabilă explicaţie, 
dar în Southampton furturile de autoturisme erau, practic, 
inexistente. 

— Poate a fost un atac personal, continuă Charlie. Dacă 
lucrează la serviciul de probaţiune... 

— E o posibilitate, dar lucra cu hoți de buzunare și vagabonzi, 
nu cu criminali înarmați. 

Charlie se îndepărtă de Helen ca să privească iar cadavrul, ca 
și cum Sonia Smalling însăși ar fi putut să-i ofere răspunsul, dar 
acesta era acum ascuns vederii de un cort ridicat în grabă. 
Motivele acestei crime violente erau la fel de bine ascunse - un 


VP - 12 


asasinat atât de brutal pe un drum de ţară liniștit sfida logica și 
practica. De asemenea, ridica unele întrebări tulburătoare 
pentru Charlie și restul echipei. 

De unde făcuse ucigașul rost de armă? Care era mobilul lui? 
Și, cel mai important, unde era acum? 


7. 


07:59 


Bătea darabana în volan, în timp ce aștepta verdele la 
semafor. Avansaseră bine în Southampton, dar se loviseră de 
ora de vârf de dimineaţă și acum erau blocaţi la sensul giratoriu 
din Charlotte Place de o coloană de corporatiști și mămici 
atrăgătoare. Bărbatul purta mănuși și savura atingerea dintre 
piele și piele, în timp ce bătea ritmic cu degetele în volanul cu 
husă cusută manual, dar tot ar fi vrut să plece. Nu fusese 
niciodată renumit pentru răbdarea lui. 

— Uită-te la ciudații ăştia. 

Un SUV argintiu imens oprise alături. La volan era o femeie cu 
aspect slav, abia trecută de adolescenţă. Pe bancheta din spate 
erau cei doi băieți de care avea grijă. Băieţii se uitau la niște 
ecrane de televizor, cu urechile acoperite de căști. 

— Zombi nenorociti... 

Ca și cum i-ar fi simțit dezaprobarea, unul dintre băieți se 
întoarse și îl privi direct. Bărbatul se holbă la el și băiatul 
întoarse imediat privirea, alarmat de expresia ostilă. Bărbatul 
chicoti și își îndreptă atenţia spre ceilalți oameni din coloană. 
Bărbaţi la costum, femei la costum, mame stresate, bone pe 
care le durea în fund - cu toţii blocaţi în corvoada zilnică, 
ignorându-i complet pe cei din jur. Ce ar fi crezut dacă ar fi 
putut să vadă ce vedea el? Avea la picioare o pereche de puști 
cu ţevile retezate cu pricepere, armate și gata de acțiune. Ar fi 
tipat? Ar fi fugit? Sau le-ar fi cerut să facă un selfie? 

— Maimuţoi..., aprobă însoţitoarea lui. 

Apoi scormoni în torpedo, de unde scoase un pachet pe 
jumătate consumat de dropsuri cu mentă și o hartă uzată. 


VP - 13 


Deschise geamul și le aruncă, spre evidenta dezaprobare a 
pensionarului din mașina vecină. 

Bărbatul întoarse privirea dinspre ea și atenţia îi fu atrasă de 
ceva de pe marginea drumului. Pe un stâlp de iluminat din 
apropiere era montată o cameră de supraveghere a traficului, 
orientată spre acea porțiune aglomerată de drum. Părea 
îndreptată fix spre el, ca și cum doar ea și-ar fi dat seama cine 
așteaptă răbdător în coloană. Bărbatul o fixă insistent, 
întrebându-se ce vedea camera. Putea să-i distingă trăsăturile? 
Să o vadă pe ea? Cât de bune erau de fapt camerele astea? 

Nu era unul dintre cei care tânjeau să se afle în lumina 
reflectoarelor. Știa că mulţi oameni, mai ales fetele, își doreau 
asta, dar lui nu îi plăcuse niciodată. In trecut apăruse pe radarul 
celorlalți doar când ceva mergea prost, când el punea ceva la 
cale. Dar acum, pentru prima oară, atenţia îi făcea plăcere. 

Se aplecă în faţă ca să se vadă mai bine și privi spre cameră, 
apoi ridică încet braţul și întinse degetul mijlociu, aţintindu-l 
direct spre lentilă. Trăise prea mult în penumbră, ignorat de o 
lume insensibilă și limitată, dar toate acestea erau pe cale să se 
schimbe. 

În curând, toată lumea avea să-i cunoască numele. 


8. 


08:01 


— Am aflat ceva? 

Vocea detectivului-sergent Sanderson răsună în biroul de 
anchetă, făcându-l pe detectivul-agent Edwards să ridice 
privirea de la monitor. 

— Încă nu, răspunse el jalnic. 

— Poliţiştii din patrule n-au văzut nimic? 

— O grămadă de mașini Audi, dar până acum nu și pe-a 
noastră. Suntem siguri că făptașul a intrat în oraș? Că n-a 
abandonat mașina și a fugit? 

— Speram ca tu să-mi spui asta, replică Sanderson, 
îndreptându-se spre biroul lui Helen. 


VP - 14 


Apelul lui Helen venise puţin după ora 7:20 dimineaţa. 
Sanderson era încă în apartamentul ei, dar ajunsese la 
Southampton Central în timp-record. Helen era deja la locul 
faptei și Charlie se dusese direct acolo, astfel că Sanderson era 
ofițerul cel mai mare în grad de la Anchete Majore din clădire. În 
consecinţă, se grăbise spre sediul de la etajul șapte ca să 
organizeze un birou de anchetă - procedura standard în cazul 
infracţiunilor atât de grave. 

Edwards era deja acolo, la fel și McAndrew, iar alți polițiști 
apăreau în fiecare clipă. Toţi simțeau că avea să fie un caz 
important - dacă nu de altceva, măcar din cauză că trăgătorul 
era încă în libertate. Criminalistica, declaraţiile martorilor și 
camerele cu circuit închis din zonă cădeau în sarcina lui Helen și 
a celorlalţi polițiști de la locul faptei. Misiunea lui Sanderson era 
să-l depisteze pe fugar, ceea ce, pe termen scurt, însemna 
găsirea mașinii Audi dispărute. 

Sanderson inițiase imediat procedura de Căutare Automată a 
Numărului de  Înmatriculare. Imediat ce o cameră de 
supraveghere din trafic obținea o perspectivă bună asupra 
numărului de înmatriculare al Audiului, sistemul îi anunța. Nu 
era infailibil, deoarece exista o ușoară întârziere, iar dacă 
vehiculul mergea cu viteză era dificil ca poziţia să-i fie precizată 
exact, dar le-ar fi spus cam pe unde e și în ce direcție se 
îndreaptă. Atunci puteau trimite polițiști pe teren, împreună cu 
elicopterul și Unităţile de Reacție Armată, pentru a-l aresta pe 
fugar. 

Cel puţin asta era teoria. Dar deocamdată nu fusese reperat 
nimic și nu venise niciun anunţ. Sanderson întrebase dacă nu ar 
trebui să dea o alertă generală, dar Helen replicase dur că nu 
voia ca publicul să fie implicat, în condiţiile în care pericolul era 
atât de mare. Era un argument îndreptăţit, bineînţeles, dar 
energia cu care fusese enunțat o tulburase pe Sanderson. 

Adevărul era că lucrurile nu stătuseră prea bine între ea și 
Helen, după ce aceasta fusese eliberată din închisoare. 
Sanderson jucase un rol esenţial în a o ajuta pe Charlie să-l 
tragă la răspundere pe nepotul lui Helen, asigurând astfel 
eliberarea ei, dar asta nu putea să ascundă faptul că până 
atunci o crezuse pe șefa ei capabilă de crimă cu sânge rece. În 
timpul anchetării crimelor S&M, suspiciunea căzuse asupra lui 
Helen și Sanderson se grăbise să creadă asta, nereușind să-și 


VP -15 


dea seama că acuzarea șefei sale e o punere în scenă. Ajutase, 
fără să vrea, la condamnarea unei femei nevinovate la trei luni 
de iad în penitenciarul Holloway. Instrumentase cazul cu 
onestitate și profesionalism, fusese promovată pe seama lui și 
ocupase temporar postul lui Helen. Mai mult, faptul acesta 
implica o minimă lipsă de încredere în Helen care era greu de 
șters din memoria colectivă. 

O echipă de Omucideri e o unitate foarte compactă și, chiar 
dacă, din punct de vedere logic, Helen ar fi trebuit să aplaude 
faptul că poliţista de rang inferior urmase probele, din punct de 
vedere emoţional lucrurile erau mai complicate. În ochii lui 
Sanderson, Helen coaliza acum și mai mult cu Charlie, 
excluzându-i pe ceilalţi, cel mai evident chiar pe ea. Sanderson 
nu era genul paranoic și era sigură că nu își imaginează 
desconsiderarea constantă și  subaprecierea evidentă a 
capacităţii sale. Era izolată, pedepsită pentru neloialitate. 

Echipa părea complet prinsă de sarcini, așa că Sanderson se 
strecură în biroul lui Helen. Timp de câteva luni fusese al ei, dar 
acum îi aparţinea din nou lui Helen, după ce semnele scurtei 
ocupări de către Sanderson fuseseră înlăturate. Sanderson 
bănuia că era posibil ca și ea să fie înlăturată nu peste mult 
timp din echipă, poate chiar din Poliţia Hampshire. Și de aceea 
scoase un plic din interiorul hainei și îl așeză cu grijă în tava de 
corespondenţă a lui Helen. li plăcea echipa de aici, îi plăcea 
Southamptonul și cu câteva luni în urmă nu și-ar fi imaginat că 
va face o cerere oficială de transfer. Dar circumstanțele se 
schimbaseră și știa că, dacă voia să avanseze, trebuia să 
părăsească dragul ei Southampton Central. Nu își dorea asta, 
dar nu mai era nimic de făcut. Cu inima grea, Sanderson se 
întoarse și ieși din biroul lui Helen, închizând încet ușa în urma 
ei. 


9. 


08:13 


— Nu cer tratament preferenţial. Dar am nevoie de cinci 
minute... 


VP - 16 


— Exact asta ceri. Și nu o să se întâmple. 

— O să fiu discretă. Câteva fotografii cu locul faptei și apoi... 

— Eşti nebună? Ai văzut câţi polițiști sunt acolo? O să-ți pună 
cătușele înainte să te apropii măcar de... 

— Lasă-mă pe mine să-mi asum riscul ăsta. 

— Și să mi se spargă mie în cap? Nu, mulţumesc. 

Emilia își reprimă o grimasă, prefăcându-se în schimb că 
zâmbește. Când ajunsese la cordonul de poliţie fusese încântată 
să îl găsească pe agentul Alan Stark. O ajutase mult în timpul 
unor anchete anterioare, întotdeauna dispus să ofere informaţii 
în schimbul banilor. Astăzi însă, era surprinzător de 
necooperant. 

— Putem să revenim asupra acestui lucru, continuă Emilia 
relaxată. Deocamdată hai să stabilim faptele elementare. Știu 
că avem o victimă prin împușcare... 

— De unde naiba știi asta? 

— Ce îmi lipsește e numele... 

— Ai de gând să suni familia, nu-i așa? Să le transmiţi 
condoleanţe? 

Emilia îl privi lung. Nu-i plăcea disprețul care se strecurase în 
tonul lui Stark - până atunci nu se purtase niciodată așa cu ea. 
Faptul că exact asta intenţiona să facă nu avea nicio 
importanţă. 

— Uite ce e, Alan, e un rău necesar. Așa că hai să nu facem 
lucrurile mai dificile decât trebuie să fie. Am bani și - doar de 
data asta - pot să-ţi cresc tariful ca să profităm amândoi de... 

— Nu-mi trebuie banii tăi. 

— Serios? Ai început să ai noroc? În sfârșit, caii au început să- 
ţi surâdă...? 

— M-am lăsat. 

Emilia amuţi. Alan Stark era un jucător inveterat, mereu dator 
agenţilor de pariuri. Era șocată că el îi refuza acum banii care în 
trecut îl scoseseră de multe ori din situaţii dificile. 

— Haide, Alan, știu că nu ne-am văzut de ceva timp, dar nu 
trebuie să fii așa. Cât vrei - două sute, trei sute? Am nevoie de 
numele ăla. 

Emilia băgă mâna în geantă să-și caute portofelul, dar Stark o 
prinse de încheietură ca s-o oprească și o trase spre el. 

— De ce nu mă asculţi? șopti el aspru, cu o voce tremurând 
de furie. Nu mai fac asta. Le-am promis... soției, fiicei... și n-o 


VP - 17 


să-mi calc cuvântul nici pentru tine, nici pentru altcineva. Așa că 
du-te naibii și lasă-mă în pace! 

După asta, Stark o împinse cu putere la o parte. Emilia văzu 
lacrimile care i se adunaseră în ochi și își dădu seama dintr- 
odată cât de greșit înţelesese situaţia și cât de hotărât era Stark 
să-și învingă dependenţa. Ridică mâinile în semn că renunţă și 
merse mai departe de-a lungul cordonului, dispărând în 
mulțimea din ce în ce mai numeroasă de jurnaliști, automobiliști 
și gură-cască. Privi lung pe drum, iritată că locul faptei era 
imediat după colț și frustrată că nu avansase deloc. Avusese 
așteptări mari de la subiectul ăsta, dar din cauza intransigenței 
lui Stark pleca cu mâna goală. În mod evident, situaţia lui se 
schimbase - ca și a ei. Înainte, când era vedeta în ascensiune a 
jurnalismului de investigaţie, polițiștii fuseseră bucuroși să 
primească mita ei. Acum, când era doar o stagiară amărâtă, 
nimeni nu-i spunea nici cât e ceasul. 

Deocamdată, rămânea pe margine, căutând. 


10. 


08:20 


Helen închise prelata de acces a cortului, izolându-l de lumea 
exterioară. Drumul gemea de criminaliști care cercetau 
acostamentele în căutare de probe și examinau tiparul urmelor 
de cauciucuri de pe drum, încercând să compună o naraţiune a 
groaznicelor evenimente ale dimineţii. În cort, lucrurile erau mai 
liniștite. Criminaliștii terminaseră prima examinare a cadavrului 
și acum împachetau probele pentru analiză, lăsând-o pe șefa lor 
singură. 

Helen se duse lângă Meredith Walker, care îi oferi două 
cartușe de pușcă sigilate într-o pungă pentru probe. 

— Sunt de la o pușcă Webley de calibru 12, spuse ea, în timp 
ce Helen lua punga. 

— Cât de răspândite sunt? întrebă ea, temându-se că știa 
răspunsul. 


VP-18 


— Foarte. Sunt folosite de fermieri, la trageri, la cluburile de 
arme. E o marcă britanică fiabilă, nu foarte scumpă. Probabil că 
doar în Hampshire sunt înregistrate peste 20 000. 

— Bun, răspunse Helen, încercând să nu pară descurajată. 

— Dacă îmi aduci pușca, probabil că aș putea să stabilesc 
legătura cu cartușele trase, dar mă tem că nu am cum să 
găsesc pușca după cartușe. 

— Ai găsit amprente pe cartușe? 

— Până acum nimic, dar o să mai verificăm o dată la 
laborator. 

Meredith se întoarse dinspre Helen ca să privească trupul 
distrus. 

— A fost împușcată de două ori, de aproape. Făptașul stătea 
la cel mult un metru și jumătate de ea. 

Meredith se postă în fața cadavrului, ridicând brațele și 
îndreptându-le spre victimă, ca și cum ar fi tras cu o pușcă. 

— A tras direct spre ea, focurile au nimerit-o o dată, de două 
ori în piept, aproximativ în același loc. Impactul trebuie să fi fost 
extraordinar - dacă nu a ucis-o șocul, a ucis-o hemoragia 
internă. A murit rapid. 

Poate că asta ar fi trebuit să o reconforteze pe Helen, dar nu 
se întâmplă așa. Îi mulţumi lui Meredith, ieși din cort și o luă pe 
drum. Nu prea mai avea ce să facă, era timpul să se întoarcă la 
bază, dar continua să ezite. Soarele strălucea deasupra 
Southamptonului și în mod normal ar fi fost o scenă minunată, 
cu frunzele toamnei scânteind în lumina caldă. In schimb, acest 
loc liniștit fusese scena a... ce? Un atac ad-hoc? Un jaf brutal? O 
ambuscadă? Decorul izolat, folosirea unei puști... îi aminteau lui 
Helen de crimele de demult - un tâlhar așteaptă, ascuns, pe un 
drum puţin circulat. Dar era posibil așa ceva în secolul XXI? Mai 
mult, dacă mobilul fusese jaful, de ce lasase atacatorul banii și 
bijuteriile? Poate că Sonia Smalling auzise sau văzuse ceva și 
asta însemna că trebuia redusă la tăcere? Reciproc, dacă fusese 
un atac personal - o răzbunare de un tip sau altul - de ce să-i 
fure mașina? O mașină care, în mod inevitabil, avea să fie 
depistată? 

Existau foarte multe întrebări fără răspuns, dar una era cea 
mai proeminentă în mintea lui Helen. Criminalul o ucisese în 
mod deliberat pe Sonia Smalling de dimineaţă sau o ucisese 
doar pentru că putuse? Crima aceasta brutală părea o execuţie, 


VP-19 


ceea ce o agasa pe Helen. Southamptonul fusese liniștit în 
ultima vreme, dar în timp ce stătea singură pe acel drum de 
țară cândva liniștit, Helen avu senzaţia clară că pacea urma să 
fie sfărâmată cu brutalitate. 


11. 


08:46 


Radioul continua să cânte în timp ce intrau într-o parcare din 
centrul orașului. În mod evident, fostei proprietare a Audiului îi 
plăceau șlagărele vechi - postul de radio ales de ea revărsa un 
șir nesfârșit de hituri „clasice” din anii '70 și '80. In mașină 
începu să răsune vocea lui Bob Geldof, făcând ca melodia / 
Don't Like Mondays să reverbereze în geamuri. Şoferul se opri o 
clipă ca să savureze melodia, privind-o pe însoţitoarea lui cum 
dansează pe scaunul de alături, apoi opri brusc radioul. 

— Imi plăcea, protestă ea. 

Şoferul clătină amuzat din cap, apoi deschise portiera și se 
dădu jos. Se îndreptă spre spatele mașinii, contemplându-i pe 
cei care treceau pe lângă. Soarele urca pe cer și ziua care la 
început fusese rece devenea acum călduroasă. Majoritatea 
oamenilor se dezbrăcaseră deja la veste sau pulovere, iar 
bărbatul își dădu seama că ei doi riscau să iasă în evidență cu 
hainele lor lungi și groase, așa că nu zăbovi și deschise 
portbagajul. Tovarășa lui i se alătură, tăcută. Simţea că 
dispoziţia lui se schimbase. 

Bărbatul aruncă o privire rapidă în stânga și în dreapta, ca să 
se asigure că nu e nimeni în apropiere, și luă pledul care 
ascundea conţinutul portbagajului, aruncându-l nonșalant pe 
jos. Apoi băgă mâna înăuntru, luă un pumn de cartușe și le băgă 
în buzunar. Femeia făcu la fel, până când înăuntru mai rămase 
doar un cuţit de vânătoare mare. Bărbatul îl înhăță rapid și și-l 
prinse la piept, apoi încheie nasturii hainei, astfel ca arma să nu 
se vadă. 

— Arăţi ca într-un joc video, spuse ea cu accentul gutural din 
zonă, chiar dacă încerca să vorbească în stil american. 


VP - 20 


__El ridică din umeri, dar era încântat de compliment. 
Intotdeauna se imaginase războinic și acum părea făcut pentru 
acest rol. Aruncă cheile mașinii în portbagaj, trânti capacul și se 
întoarse spre ea. 

— Gata? 

Ea încuviinţă încet. 

— Mai e ceva ce trebuie să facem..., îl tachină ea. 

Scoase din buzunarul hainei un flacon, îi desfăcu capacul, 
depuse în palma lui două pastile de amfetamină și se uită cum 
și le aruncă nepăsător în gură. Făcu și ea la fel, apoi scutură oa 
treia pastilă din flaconul pe jumătate plin. 

— Incă una pentru noroc. 

Femeia își așeză cu atenţie pastila mică și albă pe vârful 
limbii. Apoi îl înconjură cu brațele pe însoţitorul ei și îl trase în 
jos spre ea. El deschise gura și ea își strecură limba înăuntru. Se 
sărutară îndelung și pasional, lăsând pastila să se dizolve încet. 
Simţeau deja efectele primelor două și se strângeau cu putere în 
brațe, pierduţi în euforia lor. Apoi se despărţiră, încet și fără 
tragere de inimă. El se opri ca să-i așeze o șuviţă rebelă și 
cobori cu degetul peste nasul ei, apoi se întoarse și răpăi cu 
nodurile degetelor în portbagajul mașinii. 

— Haide, scumpo, avem treabă. 

Deja pornise cu pași mari, plin de energie și hotărâre. Femeia 
îl privi o clipă, apoi se îndepărtă rapid de vehicul, urmându-și 
iubitul spre esplanada cu magazine. 


12. 


08:57 


Nu știuse prea bine la ce să se aștepte, dar nu la asta. 

Fotografiile care tocmai îi fuseseră împinse în mână înfățișau 
o femeie goală, întinsă pe o masă de oţel inoxidabil. Nu erau 
niște fotografii banale, ci de tipul celor pe care Emilia le văzuse 
suficient de des graţie relaţiilor cultivate cu grijă la morga 
poliţiei din Southampton. Insă aceste fotografii erau aparte. 
Pielea femeii era albicioasă și ochii închiși, iar imaginea ar fi 
putut să pară aproape pașnică dacă n-ar fi fost gaura stacojie 


VP -21 


imensă din mijlocul pieptului. Arăta ca și cum ar fi fost tăiată 
pentru operaţie, nu pur și simplu omorâtă, atât de mare fusese 
impactul. 

— Pușcă? întrebă Emilia. 

David Spivack aprobă cu un gest. Era un bărbat slab și chel, 
îmbrăcat în halatul de morgă. Era asistentul legistului-șef Jim 
Grieves și avea acces deplin la întregul lot de cadavre - de fapt, 
el le cususe pe cele mai multe -, dar poseda prea puţin din 
moralitatea și discreţia șefului său. 

— De foarte aproape, detalie el în cele din urmă, privind peste 
umăr la ieșirea de incendiu a morgii. 

Stătea cu jurnalista pe scara metalică și, chiar dacă nu putea 
fi văzut, nu era sigur că nu poate fi auzit. 

— Un foc sau două? 

— Două. Aproape că au ieșit pe partea cealaltă. 

Emilia zâmbi ca pentru sine. Spivack nu era genul care 
irosește cuvintele pe emoţii. Emilia nu era sigură dacă asta se 
datora faptului că e insensibil sau doar grăbit. 

— Există vreo agresiune sexuală sau post-mortem? 

— E prea devreme să spunem asta. 

— Cadavrul era îmbrăcat? 

— Sigur. Și au lăsat verigheta și alte lucruri de valoare asupra 
ei. 

— Cine a găsit-o? 

— Detectivul-inspector Grace. Se pare că asasinul a trecut 
chiar pe lângă ea cu mașina... 

Incă un detaliu frapant pe care Emilia spera să îl valorifice la 
maximum. 

— Și știm cine e? 

Spivack îi oferi rapid detaliile, în timp ce Emilia îl oprea din 
când în când ca să verifice dacă auzise bine. O mamă căsătorită 
care avea o slujbă cu responsabilitate socială, ucisă pe un drum 
liniștit de ţară - dacă exista ceva care putea să bage frica în 
oamenii din Southampton, asta era. Și mai bine, criminalul era 
încă în libertate... 

— Doar atât știu, conchise Spivack. Dar, dacă vrei, pot să-ți 
dau datele familiei. 

Ochii lui căzură asupra portofelului ei și Emilia nu ezită să-l 
deschidă iar. Era de atât de mult timp în criză, atât de izolată și 
umilită, că începuse să se întrebe dacă avea să mai primească 


VP - 22 


vreodată a doua șansă. Dar Sonia Smalling, un dement cu pușcă 
și un angajat al morgii slobod la gură i-o ofereau acum. 

În timp ce strecura încă o sută de lire în mâna lui Spivack, 
Emilia rosti o rugăciune mută pentru bărbaţii vulnerabili de 
pretutindeni. 


13. 


09:11 


Părea pe punctul de a se prăbuși. Charlie tocmai îi dăduse 
vestea lui Peter Smalling și acum erau în sufrageria lui 
confortabilă, holbându-se unul la celălalt în tăcere. Mâinile 
bărbatului tremurau și părea că îi e greu să respire, așa că 
Charlie îi făcu semn ofițerului de legătură cu familiile să o ajute, 
îl luă de braț și îl conduse pe soțul șocat al Soniei spre cea mai 
apropiată canapea. 

De la sosirea lor, Peter nu rostise niciun cuvânt. Imediat ce le 
văzuse legitimaţiile, păruse să știe ce urmau să-i spună. Charlie 
mai făcuse asta de multe ori și trecu direct la subiect, 
informându-l asupra detaliilor principale și omiţând elementele 
mai neplăcute. Peter ascultase, dăduse din cap și apoi se 
dusese în sufragerie. Charlie îl urmase și îl găsise în mijlocul 
camerei, aparent consternat și neștiind ce să facă în continuare. 
Ofițerul de legătură încercase să-l facă să reacționeze, 
întrebându-l unde erau băieţii și dacă ar fi vrut să ia legătura cu 
cineva, dar el o privise de parcă ea vorbise păsăreasca. Părea 
pe punctul de a intra în hiperventilaţie, așa că, după ce îl duse 
pe canapea, Charlie trimise ofițerul de legătură să facă niște 
ceai. Peter Smalling avea nevoie de puţin spaţiu ca să respire. 

Peste zece minute, cu ceașca de ceai pe jumătate băută în 
mână, părea să-și fi recuperat vocea. Era în mod evident un 
bărbat timid, un jurnalist de tehnologie care își petrecea 
majoritatea zilei în biroul lui de acasă, dar Charlie trebuia să-l 
facă să vorbească și îl scoase cu blândeţe din starea de șoc. 

— Știu cât de greu e. Înţeleg că probabil ultimul lucru pe care 
ai vrea să-l faci e să vorbeşti cu mine, dar trebuie să-ţi pun niște 
întrebări, Peter. E în regulă? 


VP - 23 


— Da, șopti el în cele din urmă, privindu-și lung ceaiul. 

— Cum era Sonia în dimineaţa asta? O preocupa ceva, era 
distrată? 

— Nu, nu... Voia să ajungă devreme la slujbă, nu a avut timp 
să scoată câinii, dar în afară de asta... 

— Băieţii erau aici? 

— Da, ea i-a trezit, ca de obicei. Durează ceva zilele astea... 


— Și apoi? 

— A făcut un duș, a luat un mic dejun frugal și a plecat. 

— Și tu? 

— Eu... l-am dus pe băieţi la școală, apoi am scos câinii la 
plimbare... 


Ca la un semn, doi setteri roșcaţi năvăliră în sufragerie, 
urmaţi de colega agitată a lui Charlie. 

— Scuze, am încercat să-i ţin în bucătărie, dar... 

— E în regulă, îi spuse Charlie. E bine cu ei aici. 

Câinii săltară spre Peter, înăbușindu-l cu afecțiunea lor. El îi 
ciufuli și le mângâie urechile lungi, iar Charlie fu mișcată să 
vadă cum în ochii lui apar lacrimi. Devotamentul și iubirea 
necomplicată a câinilor reușeau să îi străpungă șocul, lăsând să 
se vadă adevărata amploare a suferinţei lui. 

— lar drumul pe care a luat-o Sonia în dimineaţa asta e 
traseul ei obișnuit? spuse Charlie, știind că acum trebuia să 
insiste, înainte de a-l pierde de tot. 

— Da, răspunse Peter, ștergându-se la ochi. Sonia jura că e 
cea mai rapidă cale. 

— Dar de ce dorea atât de mult să ajungă devreme? 

— Astăzi venea un nou lot de copii la Reintegrare Comunitară. 

— Sunt delincvenţi tineri, nu-i așa? 

— Da, Sonia e ofițerul lor de probaţiune. Lucrează cu tineri 
care au făcut alegeri greșite, îi ajută să revină la normal. 

— Și a avut vreodată probleme la muncă? A primit 
amenințări? A fost supusă vreunei violenţe...? 

Peter ridică privirea spre ea, surprins de întrebare. 

— Crezi că cineva a făcut-o... în mod deliberat? spuse el, ca și 
cum până atunci nu s-ar fi gândit la asta. 

— Asta încercăm să aflăm. Ţi-a vorbit recent despre munca ei, 
ţi-a împărtășit vreo îngrijorare? 

— Nu, nimic de felul ăsta. Copiii sunt nestatornici și uneori 
agresivi, dar... sunt doar copii. După ce vorbești cu ei și le acorzi 


VP - 24 


puţină atenţie, un scop... Știu că oamenii cred că ei sunt oile 
negre, dar nu e așa. 

— Atunci în trecut? În urmă cu luni, chiar ani? 

Peter clătină iar din cap. 

— Unii copii erau mai buni decât alţii, dar o respectau pe 
Sonia. Ea îi însoțea când trebuiau să-și repare greșelile față de 
victimele lor, îi ajuta să înveţe noi deprinderi în timp ce își 
îndeplineau serviciul comunitar. Le plăcea de ea... și ei îi plăcea 
de copii. 

— Dar situaţia ei domestică? Exista vreo problemă de familie? 
Cu vecinii? 

— Nu, nu... reacţionă Peter, părând mai năucit decât oricând. 

— Și căsnicia voastră era fericită? 

— Bineînţeles. 

— Nicio problemă, nicio tensiune? i 

— Nu, ea mă iubea, îi iubea pe copii. li era dor de familia din 
Polonia, mai ales de mama ei... 

— Deci soţia ta nu era de aici? 

— Nu, dar ce-i cu asta? De ce mă întrebi toate astea? Trebuie 
să fi fost un accident. O confuzie cu altcineva sau un șofer 
furios. Citești tot timpul în ziare despre treburi de genul ăsta. 

Apoi se prăbuși, cu fața ascunsă în palme. Imaginea soţiei lui, 
moartă pe un drum de ţară, îi pătrunsese în conștiință și groaza 
îl copleșise. Câinii începuseră să-i simtă dispoziţia și se 
învârteau agitaţi în cerc, dorindu-și atenţia lui, dar dându-și 
seama că ceva nu era în regulă. Peter plângea în tăcere, cu 
partea de sus a trupului zguduindu-se. Charlie nu putea să facă 
altceva decât să privească cum viaţa lui plăcută și ordonată se 
prăbușea în ruine. Ar fi vrut să-l consoleze, dar ce-ar fi putut să 
facă? Soţia lui murise, fiii lui își pierduseră mama și motivele și 
rațiunile acestei crime brutale rămâneau mai obscure decât 
oricând. 


14. 


09:12 


— Nu se vede clar. Nu avem ceva mai bun? 
VP - 25 


Helen revenise în biroul de anchetă de la Southampton 
Central. Pe ecran era o imagine alb-negru în mișcare, de la o 
cameră de supraveghere a traficului, dar era înceţoșată și 
neclară. 

— Băieţii de la tehnic lucrează la ea, dar deocamdată asta e 
tot ce putem să facem, răspunse precaut detectivul-agent 
McAndrew. 

Helen își îndreptă din nou atenţia către imagine. Fusese luată 
de o cameră de supraveghere de la giratoriul din Charlotte 
Place, în nordul orașului, iar cadrele mai largi arătau clar cum 
Audiul dispărut așteaptă la semafor și apoi o ia spre nord, spre 
Bevois Mount și Portswood. Acest prim-plan mărit părea să îl 
înfățișeze pe șofer gesticulând spre cameră. Doar atât putea fi 
spus cu certitudine, deoarece imaginea era dificil de descifrat și, 
din cauza reflexiei orbitoare a parbrizului, era greu să-i distingi 
trăsăturile. 

— Suntem siguri că e un tip? interveni Edwards. 

— Așa pare, răspunse Helen rapid. După constituţie, lungimea 
mâinii și, uite, semnul ăsta de pe gât, când se apleacă în față... 

— Mărul lui Adam, adăugă detectivul-agent Reid. 

— Exact. Putem focaliza pe porţiunea întunecată de acolo? 

Helen arătă o pată neagră mică de la baza gâtului șoferului. 
McAndrew făcu întocmai, dar imaginea rămânea neclară. 

— Ce e? întrebă Helen. Un tatuaj? 

— Sau o cicatrice? 

— E prea întunecat să fie cicatrice. 

— Atunci o rană? sugeră Sanderson. Sângerează? 

Se bucura că poate să contribuie cu ceva la dezbatere. 

— Nu există nicio probă că ucigașul Soniei Smalling a fost 
rănit în timpul atacului, răspunse Helen. Eu aș spune că e un fel 
de tatuaj. Să facem o listă cu infractorii cu care lucra Sonia, 
concentrându-ne asupra bărbaţilor. Uitaţi-vă la pozele lor, vedeți 
dacă vreunii au tatuaje pe gât. 

Helen știa că șansele sunt mici, dar se agăţau de orice și 
urmau toate pistele. 

McAndrew focaliză imaginea și Helen era pe punctul de a 
continua ședința, când Reid spuse dintr-odată: 

— Ce-i aia? 

— Ce? 


VP - 26 


— Aia, insistă Reid, apropiindu-se de imagine și arătând spre 
o umbră din stânga șoferului. 

Helen și echipa se strânseră în jur. Reid avea dreptate, pe 
bord, lângă locul din stânga, exista o formă mică și întunecată. 

— Focalizează acolo. 

McAndrew făcu întocmai și imaginea deveni puţin mai clară. 
Era prea întunecată ca să fie piele, prea mată, și totuși forma 
aducea cu niște... degete. Cinci degete înmănușate care se 
sprijineau de bord în dreptul pasagerului. 

— Ar fi bine să le zici polițiștilor din teren că suntem în 
căutarea a doi suspecți, spuse Helen hotărât, întorcându-se spre 
Sanderson. Și amintește-le să procedeze cu extremă precauţie. 

Sanderson plecă în grabă ca să facă ce i se spusese, în timp 
ce McAndrew strângea oamenii ca să treacă în revistă pistele 
legate de munca Soniei Smalling. Făceau unele progrese - Helen 
îi trimisese pe toţi polițiștii de patrulare spre nordul orașului, iar 
Unităţile de Reacţie Armată patrulau prin Portswood, St Denys, 
Bevois Mount și dincolo de ele -, dar făptașii rămâneau în 
libertate, întrebarea era ce aveau să facă ei în continuare? 

Aveau să fugă? Sau să se ascundă? 


15. 


09:13 


Alan Sansom lucrase în Portswood mai bine de 30 de ani. Își 
ajutase cu sârguință tatăl să conducă farmacia familiei și, în cele 
din urmă, când gestionarea ei devenise prea mult pentru 
acesta, o preluase el. În tinereţe își imaginase extinderea 
afacerii, deschiderea mai multor locaţii, într-o mare reţea a 
sudului. Nu ieșise așa, dar el nu era genul care se plânge și 
continua să simtă un mic fior de încântare când vedea numele 
familiei deasupra ușii. 

Zi după zi, an după an, cumpărătorii din Portswood se 
apropiaseră de Alan, care stătea în spatele tejghelei farmaciei în 
halatul său alb, și în tot timpul acesta el le văzuse pe toate. 
Portswood se gentrifica încet, dar continua să fie o atracție 
majoră pentru studenţi, imigranţi și așa mai departe. Exista în 


VP - 27 


oraș o ofertă de locuinţe de închiriat, iar tinerii stăteau 
înghesuiți în case transformate în grabă. Existau, bineînțeles, și 
unii mai brutali și mulţi dintre ei ajunseseră, la un moment sau 
altul, în farmacia lui Alan. Dependenţi care cerșeau droguri, 
genul proaspăt ieșit din instituţii care blestema întruna și școlari 
care își umpleau buzunarele cu dulciuri, lista era nesfârșită. Era 
vocaţia lui Alan să facă bine, dar în unele zile umanitatea îl 
dispera de-a dreptul. 

În dimineaţa asta nu își dezlipea ochii de un cuplu care oscila 
în jurul intrării. Erau deja în farmacie de o vreme, dar nu păreau 
să se grăbească să cumpere ceva. Femeia stătea cu spatele la 
el și zăbovea lângă stativul cu ochelari de soare, învârtindu-l și 
chicotind în timp ce încerca diferite perechi. Părea că vrea doar 
să-și omoare timpul... dar Alan nu era la fel de sigur în privinţa 
bărbatului, care era ascuns vederii. Nu vedea ce pune acesta la 
cale, iar asta îl neliniștea. Avea un simţ destul de bun pentru 
astfel de situaţii și instinctul îi spunea că ceva nu era în regulă 
cu perechea asta. Era o zi frumoasă, dar amândoi purtau haine 
groase până la genunchi - un truc obișnuit al hotilor din întreaga 
lume. 

În mod normal, Alan i-ar fi observat puţin mai mult înainte să 
acționeze, dar astăzi era obosit și iritat, dormise prost din nou. 
Așa că ridică porțiunea batantă a tejghelei și traversă farmacia 
cu pași energici. Era un spaţiu mare, în general popular și plin 
de clienţi, dar era prea devreme pentru ora de vârf de 
dimineaţă, iar Alan spera să se ocupe rapid și discret de acea 
pereche. Era farmacia lui și nu avea de gând să se lase 
batjocorit. 

— Voi doi, trebuie să vă rog să cumpăraţi ceva sau să ieșiți. 
Aici nu e sală de jocuri. 

Mai folosise replica asta și de obicei avea efectul dorit. De 
data asta însă nu păru să reușească, de fapt bărbatul nu făcu 
decât să zâmbească. Sansom îl privi pentru prima oară cu 
atenţie. Era o brută: solid, neras și cu un tatuaj pe gât. 

— Plecaţi. Aici nu e azil sau organizaţie de binefacere și eu am 
lucruri mai bune de făcut decât să... 

— la-o încet, prietene, răspunse bărbatul scoțând de sub 
haină o pușcă și îndreptând-o direct spre farmacistul stupefiat. 
Astăzi închizi mai devreme. 


VP - 28 


Alan încremeni, prea șocat ca să reacționeze. Tânăra se 
pusese deja în mișcare și Alan văzu, spre groaza lui, cum 
aceasta întinde mâna și întoarce cheia în mecanismul de 
siguranţă de deasupra intrării. Obloanele începură să coboare 
cu un geamăt metalic profund, oprindu-se cu o smucitură când 
ajunseră la podea. 


16. 


09:35 


Ochii lui erau ațintiți asupra ecranului. Câinii începeau să se 
agite, nedumeriţi de lipsa de activitate, dar el îi ignoră. 
Imaginea de pe ecranul din faţa lui îi solicita atenţia, oricât de 
revoltătoare era. Un elicopter al presei reușise să ajungă 
deasupra locului „incidentului de poliţie” și transmitea în direct. 
Peter Smalling contemplă cortul alb, echipa criminalistică și 
polițiștii în uniformă care păzeau zona, plini de hotărâre și 
importanţă. Acum e al naibii de târziu, se gândi el cu 
amărăciune. 

Abia trecuse de 9 și jumătate. Cât de mult se poate schimba 
viața cuiva în doar două ore. Fusese atât de multumit mai 
devreme, el și cu câinii săltând prin pădure. Plin de idei, plin de 
planuri, gândindu-se cum weekendul următor ar fi putut să-i 
ducă pe copii la sora lui, pentru ca el și Sonia să poată pleca 
undeva pentru aniversarea lor. Rezolvase totul în mintea lui, se 
gândea la câteva pensiuni drăguţe - acum i se părea complet 
neverosimil că ei doi nu aveau să-și sărbătorească și următorul 
reper important. 

Urmărea știrile de când plecaseră poliţistele. Nu sunase pe 
nimeni, deși ele îl îndemnaseră s-o facă. Spuseseră că oamenilor 
le e greu să se concentreze când sunt în stare de șoc, că e 
periculos să conducă și îi sugeraseră cu blândeţe că sora lui ar fi 
putut să-i ia pe băieți în ziua aceea. Dar nici nu se punea 
problema să permită așa ceva. Era responsabilitatea lui să le 
dea vestea, chiar dacă nu avea habar ce-o să le spună. Ce ar 
putea să le spună? 


VP - 29 


Prezentatorul spunea că fusese un jaf, chiar dacă poliţista - 
detectivul-sergent Brooks - evitase în mod deliberat să 
confirme. Ea bănuia că e altceva - ceva mai ţintit -, dar nu voise 
să spună ce anume. Precauţia ei îl iritase, pentru că sugera niște 
motive tenebroase. li luaseră mașina - poate că se plimbau 
chiar acum cu ea prin Southampton - trebuie să fi fost un jaf, 
nu-i așa? Și totuși îi lăsaseră portofelul, bijuteriile... 

Pe mână îi căzu o lacrimă și Peter își dădu seama că plânge 
iar. Soniei nu-i plăcuseră niciodată bijuteriile ostentative, dar își 
prețuise verigheta. Găsiseră o mică bijuterie în Portsmouth și își 
făcuseră verighetele acolo. Identice, din aur alb, ușor pătrate ca 
formă, ca să fie mai distinctive, cu inițialele lor împletite gravate 
înăuntru, ca să poată fi unul cu celălalt chiar și când erau 
despărțiți. 

Verighetele fuseseră foarte speciale pentru ei, simboluri ale 
angajamentului nerostit pe care îl făcuseră unul faţă de celălalt. 
Avuseseră de gând să îmbătrânească și să se îngrașe împreună, 
dar acum femeia pe care el o iubise mai mult decât viaţa însăși 
zăcea moartă într-o morgă a poliţiei. lar verigheta pe care ea o 
preţuise atât de mult îi era trasă de pe deget de un angajat 
anonim. 

Era o imagine care îl lovea drept în inimă. Peter își lăsă capul 
în jos și plânse. 


17. 


09:40 


— Avem vreun reper, știm în ce direcţie au luat-o? 

Helen stătea lângă Audiul Soniei Smalling, flancată de Charlie 
și Sanderson. Un agent cu ochi de vultur zărise vehiculul 
abandonat pe un loc de parcare pentru persoane cu handicap 
din centrul Portswoodului și raportase imediat. 

— Până acum nimic, răspunse agentul. Am întrebat la 
supermarket, la câteva standuri de presă și magazine de 
băutură, dar nimeni nu a văzut nimic... 


VP - 30 


Helen îi mulţumi agentului și se întoarse spre superiorul lui, 
sergentul MacDonald, care stătea în apropiere, flancat de o 
grămadă de uniforme albastre. 

— Vreau ca agenţii dumitale să meargă în fiecare magazin, 
afacere și locuinţă de pe o rază de un kilometru în jurul mașinii 
abandonate. Căutăm doi suspecți - trebuie să fie montați și 
dispuși la acţiuni agresive. Spune-le agenţilor să procedeze cu 
precauţie. Unul dintre ei sau amândoi sunt înarmați. 

În timp ce sergentul organiza echipa de căutare, Helen se 
întoarse spre Charlie. 

— Există vreun serviciu de probaţiune prin preajmă? 

— Nu, toate sunt în Totton. 

— Vreunii dintre cei de care s-a ocupat Smalling - acum sau în 
trecut - e de pe aici? 

— Nu, ea lucrează cu cei din sudul orașului. 

— Atunci de ce au venit aic? 

Charlie dădu din umeri, în timp ce Helen se uita încă o dată la 
mașină. Locul de parcare pe care fusese abandonată era menit 
să le ofere cumpărătorilor cu handicap acces facil la zona 
pietonală din apropiere, iar privirea lui Helen pluti în acea 
direcție. Era încă devreme, dar magazinele erau deja 
aglomerate, iar aleea centrală era plină de pensionari, mame și 
corporatiști tineri. 

— Tu și cu mine luăm incinta, îi spuse Helen lui Charlie. E un 
loc bun în care să te pierzi în mulţime, plus că sunt o grămadă 
de magazine, dacă trebuie să se aprovizioneze cu ceva... 

— Și o grămadă de potenţiali ostatici. : 

— Exact, spuse Helen, întorcându-se spre Sanderson. Intre 
timp, aş vrea ca tu să găseşti camerele cu circuit închis. 
Încearcă să nu îi calci pe bătături pe polițiștii în uniformă, dar 
unele dintre magazinele de aici trebuie să aibă camere. Vreau o 
imagine bună cu suspecții noștri. 

— N-aș fi mai utilă dacă v-aș aju... 

— Imediat, te rog. 

Sanderson se retrase, fără niciun chef. Helen își dădea seama 
că nu e mulțumită, dar nu avea timp să se gândească la 
sentimentele ei - nu acum, când miza era atât de mare. li făcu 
semn lui Charlie s-o urmeze și traversă grăbită aleea spre 
incinta cu magazine. În loc să plece pur și simplu din 


VP - 31 


Southampton, fugarii se îndreptaseră spre o zonă de locuinţe 
dens populată și Helen voia să afle de ce. 


18. 


09:41 


Transpiraţia i se prelingea pe tâmple și inima îi bătea într-un 
ritm furios, dar Alan Sansom își spuse să rămână calm. Fusese 
pregătit pentru asta și cunoștea procedura - în caz de jaf, faci ce 
ţi se spune și aștepți ca făptașii să fi plecat de mult ca să chemi 
poliţia. Insă pregătirea era una și realitatea, alta. Până acum nu 
mai fusese ameninţat niciodată cu o armă adevărată. 

Stătea în genunchi, cu mâinile legate la spate. Bruta imensă îl 
mânase, sub ameninţarea armei, în biroul din spate și îl obligase 
să deschidă seiful. Acesta fusese golit, iar acum bărbatul 
scotocea printre medicamentele depozitate. Lui Alan i se 
ordonase să stea cu fața la perete, care era la doar cinci 
centimetri de nasul lui, dar vedea cu coada ochiului cum 
lucrează bărbatul. În mod previzibil, acesta ignora toate 
produsele banale - ibuprofen, descongestionare, energizante - 
în favoarea celor mai valoroase. Părea să se fi concentrat 
asupra metadonei, amfetaminelor și tabletelor de codeină cu 
concentrație maximă, din care băga pachete întregi într-o 
geantă de voiaj din pânză. 

Femeia stătea lângă ușă, cu spatele la ei, supraveghind 
farmacia. Dintre cei doi, ea părea nerăbdătoare să plece, în timp 
ce bărbatul, în mod evident, se simţea bine. Părea un copil într- 
un magazin cu dulciuri, lua cutii de medicamente și le pupa, 
după care le arunca în geantă. 

— Grăbește-te, scumpule, îi șuieră ea complicelui, nu avem 
toată ziua la dispoziție. 

Alan știa că e neputincios, dar chiar și așa simţea că-i fierbe 
sângele. Asta era farmacia lui, afacerea lui. Ce drept aveau să 
intre, să-l imobilizeze și să-i dea ordine? El era un om de afaceri 
respectabil, contribuise la societate, iar ei ce erau? Doi golani. 

Dintr-odată, pe Alan îl cuprinse dorința de a le cere socoteală 
celor doi, de a-i trage la răspundere când avea să vină 


VP - 32 


momentul. Avea o idee destul de bună cum arată bărbatul, dar 
nu se uitase bine la femeie. Aceasta rechiziţionase de pe stativ 
o pereche de ochelari de soare stil pilot de avion, 
contrabalansaţi de o șapcă de baseball roz-bombon. Era un mod 
foarte colorat de a-ţi ascunde identitatea, dar funcţiona. Dacă i 
s-ar fi cerut să o identifice, Alan n-ar fi putut să ofere niciun 
detaliu ieșit din comun, în afara părului ei lung și blond, 
bineînţeles. 

Femeia continua să stea cu spatele la el, așa că Alan decise 
să-și încerce norocul. Era mai bine decât să stea ca momâia, în 
timp ce farmacia lui era prădată. Dar n-ar fi fost indicat să fie 
prins că se uită, așa că începu să-și învârtă capul foarte ușor, 
centimetru cu centimetru. Dacă executa doar un sfert de 
rotație, femeia ar fi ajuns în câmpul lui vizual. Ar fi putut să-i 
observe trăsăturile, în timp ce ea era ocupată cu cercetarea 
farmaciei, apoi să revină cu privirea la perete până când acest 
chin îngrozitor avea să se încheie. 

Femeia devenise foarte tăcută, așa că Alan se opri scurt timp, 
temându-se să nu fie depistat. Dar văzând că nu e agresat în 
niciun fel, își continuă mișcarea. 

Și acum o văzu. Dar, spre surpriza lui, femeia nu supraveghea 
farmacia. In schimb, se uita drept spre el. 

Femeia zâmbi, îl privi pe deasupra ochelarilor de pilot și 
spuse: 

— La mine te uitai, scumpule? 


19. 


09:43 


— Dumnezeule mare! 

Martin Gardener aproape că își scuipă cafeaua pe birou când 
se uită la fotografiile preautopsie pe care Emilia le pusese în 
faţa lui. 

— De unde naiba ai făcut rost de astea? întrebă el. 

— Un jurnalist inventiv are metodele lui..., răspunse Emilia, 
străduindu-se să nu pară prea arogantă. 

— Nu le putem publica. 


VP - 33 


— Evident, dar m-am gândit că o să vrei să le vezi oricum. 
Sonia Smalling era căsătorită, avea doi copii și o slujbă 
respectabilă... și cineva i-a făcut gaura aia mare și însângerată 
în piept. Două găuri, mai exact, dar pare una singură, pentru 
că... 

— Bine, bine... 

Gardener era un bou, dar avea soţie și doi copii, așa că era în 
mod clar afectat de imaginile din faţa lui - tocmai pe asta 
contase Emilia. 

— Ai ceva de la soţ? 

— Nu răspunde la telefon și în faţa și în spatele casei lui sunt 
polițiști. 

— Credeam că ai toată povestea la degetul mic, comentă 
Gardener, puţin prea sarcastic pentru gustul Emiliei. 

— Dar va trebui să-i ia pe băieți de la Școala St George, spuse 
Emilia, ignorând împunsătura lui. Așa că sper să vorbesc cu el 
acolo. 

— Să faci neapărat fotografii. 

— Drept cine mă iei? 

Gardener refuză să răspundă, așa că Emilia continuă: 

— Am schiţat o formă a textului, dar o să am nevoie de 
primele trei pagini. În faţă, aș vrea să insist pe drumul de ţară 
liniștit, femeia singură, atacul armat brutal, moartea într-o zi 
calmă de toamnă. Pe paginile din interior o să ne concentrăm 
asupra ei și a familiei. Obţinem descrieri din partea oamenilor 
pe care i-a ajutat, a colegilor și prietenilor și apoi un paragraf 
despre cei pe care i-a lăsat în urmă, băieţii care vor crește fără 
mamă. Soţul pare curat - n-a avut nici măcar o amendă pentru 
parcare. Nu știu dacă o să obţinem prea mult din perspectiva 
asta, așa că o să ne concentrăm pe familia devastată, 
sentimentul de șoc din satul ei... 

— O să „ne”? 

— Da, „ne”, răspunse imediat Emilia, usturată de sugestia lui. 
Eu am ajuns prima la locul faptei, e subiectul meu. 

— lar ăsta e ziarul meu. 

— Haide, Martin, încercă ea să-l lingușească, îndulcindu-și 
tonul. Știu că mai demult am fost o tâmpită, dar sunt deasupra 
chestiilor care mi se dau de făcut. Jonathan nici măcar nu știa de 
subiectul ăsta până când i-am spus eu. Cred că am dreptul ca 


VP - 34 


numele meu să apară sub titlu. Dacă trebuie să împart asta cu 
cineva, atunci fie, dar... 

— Nu împarţi nimic, se răsti Gardener. Numele tău n-o să 
apară sub titlu. 

— Dar... 

— Nu mai ești jurnalista noastră principală de investigaţie. 
Postul ăsta e al lui Jonathan Simmons. Și de aia e/o să scrie 
articolul. 

— Nu e corect, gemu Emilia, pe deplin conștientă că vorbea 
ca un copil de cinci ani. 

— E foarte corect, dată fiind neloialitatea ta faţă de ziarul 
ăsta. Și chiar așa o să se întâmple. 

Gardener își ocoli biroul și împinse fotografiile înapoi în 
mâinile Emiliei, invadându-i spaţiul personal. 

— Poate te crezi foarte tare, Emilia, dar să-ţi spun ceva. Va 
trebui să-mi aduci un sac de subiecte de-astea până să revii în 
grațiile mele... 

Gardener făcu o pauză înainte de poantă: 

— Nicio aluzie la inspectoarea ta. 


20. 


09:44 


Helen șerpuia prin mulţimea de cumpărători, cercetând aleea 
pietonală. Charlie venea imediat în urma ei, dar îi era greu să 
țină pasul din cauza nenumăratelor obstacole din cale. 
Pensionarii se opreau să discute, copiii mici țâșneau într-o parte 
și-n alta și elevele aproape că intrau direct în ea, abia ridicând 
privirea din telefoanele lor. În mijlocul tuturor acestora era 
Helen, înaltă și întinzându-și gâtul ca să se uite la fețele 
trecătorilor. 

Totul părea calm, chiar relaxat. Dar la ce se așteptase? O 
luptă cu pistoale? Un șir de magazine distruse? La drept 
vorbind, nici măcar nu știau ce caută. Doi bărbaţi? Un bărbat și 
o femeie? Nu aveau nicio descriere fizică, nicio idee clară despre 
hainele purtate de făptași. 

— Vezi ceva? 


VP - 35 


— Nimic, răspunse Charlie de lângă ea. Tu? 

Helen clătină din cap. Scena din faţa ei era atât de normală, 
atât de prozaică, încât începea să se întrebe dacă criminalii 
veniseră aici ca să se facă pierduţi. Poate aveau prieteni care 
locuiau în zonă sau închiriaseră o locuinţă, știind că le trebuia o 
ascunzătoare? Poate că intuiţia ei de mai devreme fusese 
greșită, poate că crima din dimineaţa asta fusese neplanificată - 
un moment de furie sau o rătăcire groaznică -, iar acum 
suspecții voiau doar să dispară, să se liniștească în timp ce se 
gândeau ce să facă în continuare. 

Dar în timp ce examina scena, Helen văzu ceva. Era o incintă 
populară, în care toate magazinele făceau comerț bun. Și de aia 
i se păru ciudat că una dintre cele mai centrale locaţii era 
închisă. Magazinele care o flancau păreau calde și primitoare, 
cât se poate de deschise, dar obloanele murdare ale farmaciei 
Sansom erau ferecate. Părea ceva ciudat și nelalocul lui, ca un 
prim dinte în gura unui bebeluș. În faţa farmaciei era un cuplu 
de cumpărători nedumeriţi care discutau, evident surprinși că 
planurile le fuseseră perturbate. 

Helen schimbă abrupt ruta și se îndreptă spre farmacie. Acum 
era ghidată de instinct, de senzaţia că ceva e în neregulă. Spera 
să se înșele, să existe o explicaţie lumească și logică pentru 
închiderea farmaciei. Dar când se apropie de vitrina acesteia, 
speranţele ei fură nimicite. Se auzi o bubuitură puternică, 
înăbușită de obloane, dar clar sesizabilă. Apoi încă o bubuitură 
aspră și penetrantă. Cumpărătorii se îndepărtau deja, alarmaţi și 
derutați de zgomotul straniu, dar Helen trecu pe lângă ei și 
sprintă în direcția opusă. 

Ştia exact ce e. 


21. 


09:46 


Melissa Hill se ghemui în spatele raftului, abia îndrăznind să 
privească. 

Se ascundea aici de când începuse totul. Se dusese la 
farmacie imediat după micul dejun, pentru că rămăseseră fără 


VP - 36 


lapte praf și scutece. Secţiunea pentru copii era în spatele 
magazinului, după un colţ în formă de L, și la început Melissa nu 
observase confruntarea de lângă intrare. Apoi auzise strigătele 
și, spre groaza ei, văzuse cum proprietarul farmaciei e mânat 
sub ameninţarea armei spre spatele magazinului. 

După asta, o vreme fusese liniște. Melissa nu avea habar ce 
se întâmplă în spate - nici nu voia să știe -, dar voia să iasă din 
farmacie. Însă obloanele de siguranţă erau trase și ea se întrebă 
dacă cheia era la cei care jefuiau farmacia. În oricare dintre 
variante, părea că are puţine șanse de a ajunge în faţă 
neobservată - femeia supraveghea cu atenţie interiorul 
farmaciei. 

Fusese o tortură lentă să stea acolo fără să facă nimic, dar nu 
avea de ales. Încerca să rămână ascunsă, legănând-o încet pe 
Isla, ca să rămână adormită. În spate lucrurile păreau relativ 
calme și pentru o clipă Melissa se întrebă dacă nu cumva 
situaţia se liniștise puţin. Apoi, dintr-odată, auzi voci ridicate și, 
peste câteva secunde, un bubuit asurzitor, apoi încă unul, urmat 
de o liniște terifiantă. 

Peste câteva clipe, cele două siluete ţâșniseră din biroul din 
spate, răsturnând din mers un stativ cu DVD-uri, care se prăbuși 
la pământ cu un bufnet puternic. Atunci, în timp ce Melissa se 
trăgea în spate încă și mai aproape de vitrină, Isla începu să 
miște. 

— Nu, nu, nu..., șopti Melissa, legănând bebelușul. 

Dar reverberaţiile stativului căzut păreau să umple încăperea 
și Isla își strâmbă faţa, supărată și furioasă că fusese tulburată. 
Melissa căută o suzetă. Știa că are una undeva și își scormoni 
buzunarele după ea. Dacă putea să o facă pe Isla să tacă, poate 
că nu aveau s-o observe, poate că aveau să plece pur și 
simplu... 

Acum Isla gemea încet, așa că Melissa începu să caute din ce 
în ce mai frenetic. Nenorocita de suzetă nu era în buzunarul 
hainei, așa că încercă în blugi, apoi își aminti că o băgase în 
buzunarul lateral al rucsacului. Își aruncă mâna în spate, o 
înfipse prin plasă și oftă ușurată atunci când degetele ei găsiră 
suzeta gumată. O smulse și o duse spre gura bebelușului. 

Dar ajunsese cu o secundă prea târziu, așa că Isla scoase un 
țipăt pătrunzător și îndurerat. 


VP - 37 


22. 


09:48 


Emilia se întoarse ca o furtună la biroul ei, blestemându-și 
viaţa. Știa că uneori fusese nesăbuită și egoistă, dar chiar 
merita asta? Să trudească sub jugul unui redactor-șef mediocru 
la un ziar regional? Avea mai mult instinct jurnalistic în degetul 
ei mic decât avea el în tot trupul. 

Ce realizase el? Sporise veniturile din publicitate? Era un 
reporter ratat care făcea pe redactorul-șef, iar asta o îngrețoșa 
pe Emilia. Poate că era timpul să părăsească jurnalismul de tot - 
nu avea de gând să se înjosească într-un post acordat de obicei 
absolvenţilor, care, din experienţa ei, nu se pricepeau la nimic. 

Restul redacţiei era conștient atât de progresul Emiliei, cât și 
de dispoziţia ei. Se întoarse la biroul ei bocănind, ridică ochii și îi 
prinse pe cei ai lui Jonathan Simmons, dar acesta plecă înţelept 
privirea spre monitor. Oficial, era șeful ei direct, dar după prima 
lui tentativă de a se impune - respinsă ferm și obscen - o 
aborda mai mieros. De fapt, acum o evita pe Emilia, hrănindu-se 
cu resturile de subiecte pe care i le dădeau poliţia și alte agenții, 
lăsând-o pe ea să facă ce vrea. Emilia bănuia că strategia lui era 
să o înfometeze - și funcţiona. Ea începea să-și piardă răbdarea 
și era extrem de aproape de a lăsa totul baltă. 

Se prăbuși pe scaun cu un bufnet și își deschise laptopul. Era 
tentată să facă asta pe loc - să scrie o demisie scurtă și tăioasă. 
Visase momentul de multe ori și doar gândul la familia ei o 
oprise. 

Pe vremuri duseseră o viaţă îndestulată, mai ales când ea 
primea onorarii decente de la ziarele naţionale, dar acum, când 
avea salariu de stagiar, viaţa le era mult mai grea. Avea mai 
mulţi fraţi mai mici și toți ajunseseră să depindă de ea după ce 
tatăl lor intrase la închisoare. Era un preţ care merita plătit, din 
punctul de vedere al Emiliei - îl detesta pe acel nemernic inutil 
-, dar uneori responsabilitatea aceasta o strivea. Își iubea fraţii 
și surorile, dar aceștia erau niște paraziți, părând incapabili să 
păstreze o slujbă sau să contribuie la cheltuielile casnice. 


VP - 38 


Își închise laptopul, știind foarte bine că nu avea să-și scrie 
demisia. Trase nervoasă un șut în coșul de gunoi și se lăsă să 
alunece pe scaun, înfrântă. Trebuia să își termine articolul, dar 
cumva nu era în stare să dea piept cu el. Poate avea nevoie de 
o ţigară? Sau de încă o cafea? Până și aceste opţiuni o 
plictiseau, așa că luă căștile și își dădu seama că acestea 
bolboroseau în continuare de unele singure. Le băgă în urechi, 
se lăsă pe spate și închise ochii, dorindu-și să se piardă în drama 
sacadată a mesajelor lor. 

— Focuri de armă la farmacia Sansom. Toate Unităţile de 
Reacţie Armată să se deplaseze către zona comercială Folly 
Lane. Au fost anunțate două focuri de armă... 

Emilia se îndreptă de spate. De partea cealaltă a culoarului, 
Jonathan Simmons scria articolul eí, dar dintr-odată Emiliei nu-i 
mai păsa. Își culese laptopul, opri transmisia poliţiei și se 
îndepărtă pe furiș de birou, cât de repede putu. 


23. 


09:49 


Helen trase din toate puterile de obloane, dar acestea refuzau 
să se clintească. În mod evident, proprietarul era tipicar în 
privinţa siguranței - ceea ce probabil că îl liniștise în trecut, dar 
cât avea să-l coste acum? Helen trase iar, dar mecanismul de 
siguranţă încăpățânat refuza să cedeze. 

Auzi pași în spatele ei, iar doi polițiști în uniformă, cu 
răsuflarea tăiată și surescitați, li se alăturară ei și lui Charlie. 

— Ajutaţi-ne să deschidem asta. 

Poliţiștii făcură ce li se spusese și acum obloanele gemură, 
dar continuară să se opună, ca și cum ar fi fost hotărâte să lupte 
până la capăt. Helen forță și mai tare, înjurând, și obloanele 
începură încet să se deschidă câţiva centimetri. Nu era suficient, 
așa că Helen îi îmboldi să se opintească și mai tare. Doar câţiva 
centimetri și unul dintre ei ar fi putut să se strecoare pe 
dedesubt. 

În timp ce se opinteau, Helen asculta cu atenţie sunetele din 
interior. Dar nu auzea nimic. Era un semn bun sau rău? 


VP - 39 


Ajunseseră prea târziu? Trăgătorii plecaseră? Sau așteptau 
ascunși, pregătindu-le o ambuscadă? Helen zări o mașină a 
Unităţilor de Reacţie Armată oprind pe stradă și le făcu semn să 
vină. li păsa prea puţin de propria siguranță, dar până și ea 
evita să se confrunte cu doi atacatori înarmaţi fără altceva decât 
staţia de emisie-recepţie și un baston. Era mai bine să lase 
profesioniștii să ocupe prima poziţie - avea senzaţia clară că 
avea să fie nevoie să se ocupe de consecințe. 

Patru polițiști înarmaţi se apropiară în fugă, cu carabine în 
mâini. Erau pregătiţi să intre înăuntru, dar în continuare 
obloanele refuzau să se ridice suficient, hotărâte să-i protejeze 
pe cei ascunși vederii. Fiecare secundă conta, așa că Helen se 
dădu la o parte și le ordonă polițiștilor solizi să se apuce de 
treabă. 

— Preluaţi voi, se răsti ea. Vreau ca ușa asta să fie deschisă 
ACUM. 


24. 


09:50 


— Vă rog, nu ne faceţi rău. Vă rog, nu ne faceţi rău... 

Melissa nu se putea opri, pleda pentru viaţa ei și a bebelușului 
ei, în timp ce ucigașii o dominau cu înălțimea lor. Imediat ce Isla 
începuse să plângă, Melissa se panicase, scăpase suzeta și 
pusese mâna pe gura micuță a copilului. Asta nu făcuse decât 
să o sperie și mai tare pe fiica ei, iar apoi fusese imposibil să o 
facă să tacă. Isla ţipa necontrolat, din ce în ce mai stacojie la 
față, și în cele din urmă Melissa renunțase să mai încerce s-o 
oprească și începuse să plângă și ea. 

Incetase doar când auzise pași, iar frica o forțase să-și înghită 
suspinele. Bărbatul și femeia ocoliseră încet și nonșalant raftul și 
se opriseră în faţa ei. 

— Ce avem noi aici? 

Bărbatul - peste 1,80 metri, cu ochi albaștri pătrunzători și 
expresie batjocoritoare - părea să se simtă bine, în ciuda 
sângelui pe care tocmai îl vărsase. Părea îmbătat de putere și 
hotărât să stoarcă tot ce se putea din acea experienţă. Femeia, 


VP - 40 


considerabil mai scundă și în același timp slabă, se agăța de 
umărul lui. 

— O pasageră clandestină, continuă bărbatul, zâmbind. Am 
trezit copilul? 

Melissa îl privi lung, cu obrajii pătaţi de lacrimi. Era prea 
șocată, prea îngrozită ca să răspundă. 

— Bum! 

Bărbatul răcni spre ele, făcând-o pe Isla să ţipe iar. 

— Sst, micuţo, totul o să fie bine, șopti Melissa. 

Lipi faţa Islei de gâtul ei, furioasă că acest bărbat își bătea joc 
de copil. Cât de animal putea să fie? 

— la-i portofelul, ordonă bărbatul. 

Femeia făcu întocmai, smulgându-i Melissei rucsacul și 
scormonind înăuntru până când găsi portofelul. Se strâmbă la 
vederea  firavului conţinut al portofelului, dar chiar și așa îl 
aruncă în geantă. 

— Ei, acum am terminat, reluă bărbatul, aruncând o privire 
spre obloanele de siguranţă. 

Atunci Melissa începu să conștientizeze zgomotele de afară. 
După explozia celor două focuri de armă, în farmacie fusese o 
tăcere de mormânt, dar acum se auzeau voci. Și, odată cu ele, 
zgomotul forţării obloanelor de siguranţă. Echipa de salvare 
sosise. Melissa se întoarse dinspre obloane și își dădu seama că 
bărbatul o privește lung. În timp ce o studia, peste fața lui trecu 
umbra unui zâmbet. Părea să se hrănească cu frica ei, să-i 
savureze teroarea. 

— Acum..., spuse el languros. Care din voi vrea să moară 
prima? 

Melissa îl privi fix. Ar fi trebuit să fugă, de ce mai întârzia? 

— Te rog, nu face asta. Nu e nevoie să faci asta... 

Dar bărbatul nu păru să o audă și înălţă pușca la nivelul 
ochilor Melissei. Melissa se ghemui, cu mâinile încrucișate pe 
piept, hotărâtă să protejeze copilul de împușcătură. Dar ţevile 
puștii coborâră mai jos, îndreptându-se direct spre Isla. 

— Nu, nu... e doar un copil... nu poate să spună nimic 
nimănui... 

Ţevile se ridicară iar spre faţa Melissei. O clipă de ușurare, 
apoi bărbatul le îndreptă din nou spre copil. 

— Faceţi ce vreţi cu mine, dar lăsaţi-o pe ea în pace. 


VP - 41 


Acum Melissa era disperată și se ruga ca echipa de salvare să 
dea buzna înăuntru și s-o salveze, dar ei nu veneau încă. 

— Poate o las, poate că nu, spuse bărbatul, ridicând iar ţevile 
în dreptul ochilor Melissei și făcând un pas spre ea. 

Melissa scânci, tremurând din tot corpul. Își dorea cu 
disperare să trăiască, dar era prinsă la colț. Așa că închise ochii, 
ocrotind copilul, și se pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. 


25. 


09:58 


— Daţi-vă înapoi. Vreţi, vă rog, să vă daţi înapoi?! 

Vocea lui Sanderson răgușise de atâta strigat, dar ea își reluă 
eforturile, străduindu-se să îi ţină pe gură-cască la distanţă de 
farmacie. Unitatea de Reacţie Armată încă nu intrase înăuntru și 
situaţia era în desfășurare, dar chiar și așa cumpărătorii aflaţi în 
trecere nu se puteau abţine să se implice. Unii dintre ei 
scoseseră deja telefoanele, gata să filmeze, chiar dacă nu aveau 
habar ce se întâmplă. 

Afară situația era încă haotică. Din diverse părţi ale orașului 
veneau polițiști spre incintă, iar cum Helen și Charlie erau în 
linia întâi, rămânea în sarcina lui Sanderson să organizeze 
întăririle cât de bine putea. Trimisese o parte a lor să-i sprijine 
pe polițiștii înarmaţi, dar pe ceilalţi îi desfășurase sub forma 
unui cordon uman în jurul farmaciei, pentru a ţine publicul la o 
distanţă sigură. Erau puţini și linia era răzleaţă, dar, spre 
ușurarea ei, Sanderson văzu încă un grup de polițiști în uniformă 
care se grăbeau spre ea. 

— Ocupaţi poziţie aici și daţi-i pe oamenii ăștia în spate, le 
ordonă ea. 

Poliţiștii făcură întocmai și, în sfârșit, începură să aibă un 
oarecare efect, împingând mulţimea din ce în ce mai numeroasă 
în afara pericolului. 

— Hei, ai grijă! 

— Mai încet! 

— Ce faci? E o ţară liberă... 


VP - 42 


Nemulțumirile obișnuite, însoţite de insultele de rigoare. Pe 
Sanderson o înfuria că oamenii ăștia nu înțelegeau - ea încerca 
să-i protejeze -, dar ei erau îngrijoraţi doar să nu piardă ceva. 
Vieţile lor erau chiar atât de sărace încât erau dispuși să se 
expună pericolului doar ca să apară la știri? Era o trăsătură a 
vieţii moderne pe care Sanderson o detesta - toți credeau acum 
că sunt martori, toţi erau jurnaliști. Zilele astea, când oamenii ar 
trebui să intervină pentru a împiedica o infracţiune sau, în cazul 
ăsta, să se dea naibii la o parte, ei nu voiau decât să 
înregistreze, de parcă totul ar fi fost un divertisment produs 
pentru plăcerea lor. 

Unul dintre polițiști găsise o rolă cu bandă de semnalizare și o 
dăduseră de la unul la celălalt. Sanderson o luă, recunoscătoare, 
și o dădu mai departe. Peste câteva minute, misiunea fusese 
îndeplinită - locul fusese izolat cu adevărat. Exact la timp, 
pentru că obloanele de siguranţă renunţară în sfârșit la luptă cu 
un geamăt metalic și o ploaie de scântei. Echipa decisese să le 
taie cu un instrument specializat, iar Sanderson se întoarse și 
văzu polițiștii de la Reacție Armată pregătindu-se să intre. 

— Ce se întâmplă acolo? 

Sanderson se întoarse și descoperi că un cumpărător în vârstă 
o prinsese de braţ. 

— Alea din mâinile lor sunt puști? 

— Nu vă pot spune nimic în acest mo... 

— A fost cineva rănit? 

— Ce se întâmplă? 

— E vorba de domnul Sansom? 

Asupra lui Sanderson ploua cu întrebări. Le evită cât de bine 
putu și nu spuse nimic, deoarece nici nu știa nimic. Incerca - 
fără succes - să găsească imagini cu fugarii la televiziunile cu 
circuit închis, când Helen ordonase prin emisie-recepţie ca toţi 
polițiștii de la Omucideri să se îndrepte spre farmacie. 
Sanderson primise imediat sarcina controlării mulţimii, o 
misiune de agent, de fapt, și de atunci încolo rămăsese pe 
margine. Își dăduse seama că se trag focuri de armă - chiar 
dacă nu era sigură câte și cu ce efect. 

Fiecare întrebare părea să-i accentueze senzația de neputinţă 
și ignoranță, amintindu-i cât de jos căzuse în ierarhie. Cândva se 
bucurase de încrederea lui Helen, dar își distrusese, prin 


VP - 43 


acțiunile ei pripite, toată munca de valoare și nimic din ce ar fi 
făcut - nimic - nu părea să amelioreze în vreun fel situația. 
Avea să rămână în exil pentru totdeauna. 


26. 


10:00 


Inspectorul Sean O'Neill se aplecă, trecu prin gaura căscată și 
alergă la cea mai apropiată vitrină. Se ghemui în spatele ei, se 
opri și numără până la zece, apoi ocoli vitrina și înaintă încet. 
Când ajunse în capătul ei întinse o oglindă ca să privească după 
colț, apoi, mulţumit că nu e nicio mișcare, se uită împrejur. 

Totul era încremenit, o atmosferă tăcută și apăsătoare. O'Neill 
se întoarse și îi făcu semn adjunctului său să îl urmeze. 
Sergentul Ed McGarvey ţâșni înăuntru și se îndreptă rapid spre 
colegul lui, după care le făcu semn altor doi membri ai Echipei 
Roșii să li se alăture. O'Neill se uită satisfăcut cum aceștia se 
îndreaptă spre el rapid, dar precaut, profitând de paravanul 
oferit. Lucrau împreună în acea unitate de peste un an deja și, în 
acest timp, luaseră parte la suficiente lupte. Niciunul dintre ei 
nu fusese silit să tragă - din fericire, dată fiind cantitatea de 
hârţoage pe care le genera acest lucru -, dar fuseseră în 
suficient de multe situații tensionate: dezarmarea unui bărbat 
cu macetă, capturarea unui transport de arme, arestarea unei 
întregi bande la un moment dat. Experiențele acestea îi 
legaseră, erau o unitate abilă și eficientă. 

O'Neill se întoarse iar spre farmacie și se gândi la următoarea 
acţiune. În mod normal, ar fi anunţat prezenţa unor polițiști 
înarmaţi și ar fi cerut tuturor celor prezenţi să iasă în faţă cu 
mâinile ridicate. Dar aici ameninţarea unei ambuscade era prea 
mare, iar probele dispreţului trăgătorilor faţă de viaţa umană 
prea evidente pentru a face asta. Trădarea poziţiei lor nu putea 
să le aducă prea mari avantaje. 

O'Neill mai cercetă o dată spatele farmaciei, apoi le făcu 
semn colegilor să se împrăștie. El avea să meargă primul, ca de 
obicei, dar ei aveau să ocupe poziţii defensive de o parte și de 
alta a sa și să răspundă focurilor de armă, dacă era necesar. Se 


VP - 44 


antrenaseră ani mulţi pentru asta și O'Neill știa că ei nu aveau 
să se panicheze dacă dintr-odată ar fi rasunat un foc de pușcă. 

Trase siguranța armei și făcu un pas în faţă. Apoi încă unul și 
încă unul. Acum era în dreptul altei vitrine și, după ce se lăsă pe 
vine, ocoli capătul acesteia. Ținea arma ridicată și pregătită... 
dar acolo nu era nimeni. Acum înaintă mai rapid, urmat 
îndeaproape de echipa lui. În spatele farmaciei era o magazie pe 
care ar fi vrut s-o verifice, dar pentru a ajunge la ea trebuia să 
treacă de ultimele vitrine, care în același timp ofereau un 
adăpost bun. 

Avansă cu prudenţă, apoi se opri brusc. Nu văzuse nimic, dar 
simţise mișcare înspre spatele magazinului, la stânga. Cineva 
înălța o armă? Se pregătea să atace? Inaintă foarte încet, 
privind rapid într-o parte și-n alta, calculând unde și când ar fi 
putut să apară trăgătorii. Ținea pistolul la nivelul ochilor și 
privea prin cătare, gata să apese pe trăgaci, încrezător că putea 
să-i doboare dacă era cazul. Până la acel moment al carierei lui 
avusese noroc. 

Fără niciun cuvânt, cuartetul avansă sincronizat, tot mai 
aproape de ultima vitrină. Acum se auzea un zgomot foarte ușor 
în faţă - poate ceva care era împins și deplasat - și inspectorul 
O'Neill nu ezită. Avansă cu viteză fulgerătoare și ocoli capătul 
vitrinei. 

— Poliţia arma... 

Fu întrerupt de un țipăt ascuţit. În fața lui era o femeie care 
tremura, cu un deget băgat în gura unui bebeluș pe care îl 
legăna înainte și înapoi pe podea. 

— Nu trage, strigă ea. Te rog, nu trage... 

O'Neill privi insistent spre spatele farmaciei, ca să se asigure 
că e liber, avansă și o ridică pe femeia care se prăbuși în braţele 
lui, continuând să ţină copilul. 

— Eşti bine? Sunteţi răniţi, tu sau copilul tău? 

Femeia nu spuse nimic. 

— Poţi să-mi spui unde sunt trăgătorii? continuă el. 

Dar femeia se lipi mai tare de el, iar când vorbi o făcu doar ca 
să șoptească: 

— Te rog, nu trage... 


VP - 45 


27. 


10:07 


— Ai grijă! Ce crezi că faci? 

Emilia se întoarse spre nătărăul greoi de lângă ea și îi aruncă 
cea mai ucigătoare privire, arătându-i legitimaţia de presă. 
Acesta se trase reticent în spate, dându-se la o parte câţiva 
centimetri pentru a-i permite să treacă spre cordon. 

Gonise spre Portsmouth cât de repede putuse și descoperi 
agasată că o mulţime numeroasă se strânsese deja în faţa 
farmaciei. Reușise să treacă în forţă de pensionari și de 
cărucioarele pentru copii, lăsând capul în jos și scoțând coatele 
în afară, dar când ajunse în faţă își dădu seama că fusese un 
demers inutil. Cordonul era la o distanţă bună de farmacie, un 
șir de polițiști în uniformă plasat strategic, care ascundea 
vederii vitrina magazinului. Oricât s-ar fi zbătut, nu putea să 
vadă nimic din poziţia ei. 

Strânse aparatul de fotografiat la piept și se îndepărtă de 
cordon. Trecu de aceiași oameni pe care îi împinsese cu câteva 
secunde în urmă, cu rezultatele previzibile. Pe tot parcursul fu 
însoţită de remarcile și jignirile lor, dar le ignoră veninul. 
Părăsise redacţia, își lăsase articolul neterminat și știa că 
trebuie să se întoarcă cu ceva mai mult decât o relatare la mâna 
a treia, dacă voia să-l îmbuneze pe Gardener. 

Se desprinse din mulţime și privi scena. Șirul de polițiști care 
se ţineau de braţ se strânsese, făcând și mai opac „ecranul”. 
Emilia distingea mișcare în spatele lor, dar n-ar fi putut să spună 
ce se întâmplă sau cine e implicat. Date fiind reacţiile polițiștilor, 
simţea că e vorba de ceva important, așa că se uită în jur după 
o modalitate de a obţine o panoramă mai bună asupra 
evenimentelor. Dar nu exista nicio soluţie evidentă, șirul de 
polițiști plus vehiculele parcate ale poliţiei furnizau o barieră 
naturală în calea... 

Acum Emilia se puse în mișcare, observând că cel mai 
apropiat vehicul, o camionetă de poliţie înaltă, era 
nesupravegheată și, încă și mai bine, neîncuiată. Probabil că, în 
graba lui de a-i prinde pe făptași, șoferul uitase să încuie. Emilia 


VP - 46 


se duse cu pași mari spre ea și deschise portiera. Intră înăuntru, 
se agăţă cu o mână de partea de sus a portierei deschise, se 
urcă cu ambele picioare pe locul șoferului și se ridică. Iși înfipse 
ambele mâini în trapa acoperișului, apoi puse piciorul pe bord și 
împinse cu putere. 

In câteva clipe ajunse pe acoperișul mașinii. Cei de dedesubt 
o puteau vedea clar, dacă s-ar fi uitat în direcţia aceea, așa că 
se lăsă pe burtă și avansă târâș. Când ajunse la marginea 
acoperișului privi pe deasupra lui și fu încântată să constate că 
vederea intrării magazinului nu era obstrucţionată de nimic. 
Acolo era Helen Grace, învârtindu-se în jurul unei găuri tăiate în 
obloanele metalice, dar Emilia se trase rapid înapoi când 
dinăuntru începură să iasă polițiști înarmaţi. Işi scoase aparatul 
de fotografiat din geantă, înlătură capacul lentilei și se pregăti 
să fotografieze. Se aștepta ca vinovaţii să fie scoși în cătușe, 
dar, spre surpriza ei, apăru o femeie tânără, sprijinită de 
polițiștii înarmați. 

Clic, clic, clic. 

Emilia făcea poze, încântată să vadă că femeia avea la piept 
un portbebe cu un copil. Femeia nu spunea nimic, strângea doar 
în braţe copilul, dar imaginea vorbea de la sine și Emilia 
continuă să facă poze, mulțumită. Femeia era lividă și părea 
foarte, foarte speriată. 


28. 


10:15 


Era o priveliște revoltătoare. 

Unitatea de Reacţie Armată declarase clădirea sigură - fugarii 
plecaseră de mult -, așa că Helen intrase rapid în farmacie. | se 
spusese să se ducă direct în biroul din spate, așa că o luă 
imediat într-acolo, conștientă că o așteaptă o descoperire 
tulburătoare. Anii de meserie o căliseră, dar chiar și așa duse 
mâna la gură când intră în încăperea mică. Un bărbat de vârstă 
mijlocie stătea în genunchi, prăbușit înainte, cu mandibula și 
jumătate de față spulberate și sângele și creierii pe podea, în 
jurul lui. Helen contemplă detaliile înfiorătoare - arsura 


VP - 47 


impactului, părul năclăit, sângele impregnat în stofa pantalonilor 
- după care ridică privirea spre seiful gol. De ce făcuseră asta 
atacatorii când, în mod evident, ostaticul cooperase? 

— Au ieșit prin spate. 

Helen se întoarse și o descoperi în ușă pe Charlie. 

— Au pus laolaltă câteva lăzi de ambalaj din curte și au sărit 
peste zidul din spate, explică poliţista. Acolo e Sanderson cu 
polițiștii în uniformă, dar... 

Helen dădu din cap și se întoarse iar spre scena din faţa ei. 

— Nu pleacă cu mâna goală, spuse ea în cele din urmă. Au 
golit seiful și au luat mare parte din marfa cea bună. 

— Atunci ce sunt? întrebă Charlie. Amatori de senzaţii tari? 
Drogaţi? 

Studie pachetele de amfetamine împrăștiate pe podea, în 
jurul cadavrului proprietarului. 

— Cu siguranţă le plac drogurile, dar nu asta îi motivează. Tot 
ce s-a întâmplat până acum a fost foarte bine plănuit. O 
așteaptă pe Sonia Smalling, o ambuschează. Vin aici, se închid 
înăuntru și își văd liniștiți de treabă. Ucid un om cu sânge rece, 
chiar dacă pare că a cooperat cu ei... 

— Crezi că au mai ucis? Că au experienţă cu lucruri de felul 
ăsta? 

— Zilele astea e plină lumea de oameni care iau inițiativa, 
replică Helen. Oameni care vor să fie celebri, oameni care cred 
într-o cauză. În mod normal aş chema acum antitero, dar 
elementul de jaf contrazice acest lucru... 

— Dar trebuie să existe modalități mai uşoare de a jefui 
oamenii, nu-i așa? interveni Charlie. Așa riscă o condamnare pe 
viaţă. 

— Atunci poate chiar a fost ceva personal, continuă Helen, 
privind încă o dată spre cadavru. Numele victimei e Alan 
Sansom. Ce îl leagă de Sonia Smalling? Ea avea de-a face tot 
timpul cu drogați și hoţi. Asta să fie legătura? A fost farmacia lui 
Sansom spartă la un moment dat, a concediat vreun angajat, 
avea cineva pică pe el? Locul ăsta e la mare distanţă de cel al 
uciderii lui Smalling, așa că e ciudat să se îndrepte încoace. 

— Dar dacă l-au văzut pur și simplu din drum? Dacă fugeau 
de prima crimă și au sesizat ocazia de a se aproviziona cu 
droguri și bani? O șansă de a se distra puţin... 


VP - 48 


— Dacă e așa, va trebui să acceptăm acest lucru, dar 
deocamdată aș vrea să căutăm /egături. Între timp, ne trebuie o 
descriere mai bună a criminalilor. Televiziunea cu circuit închis 
de aici e distrusă - a fost tăiat cablul -, așa că va trebui să 
sperăm că supraviețuitoarea noastră ne va lămuri. 

Charlie se îndepărtă, dând din cap, dar Helen mai zăbovi o 
clipă, contemplând cadavrul brutalizat din faţa ei. Sperase - se 
rugase - ca omorul din dimineaţa aceasta să fie un eveniment 
unic. Dar iată dovada că avea de-a face cu ceva mai tenebros, 
mai amplu. Nu era pregătită pentru așa ceva, nu avea puterea 
necesară, dar era absorbită iar într-un coșmar. Criminalii aceștia 
erau insensibili, reci și complet nemiloși. 

Chiar dacă poate că nu-și dădea seama încă, Melissa Hill 
tocmai scăpase dintr-o situaţie teribilă. 


29. 


10:18 


— Sunt sora ei! Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să 
trec... 

Agentul de poliție care îi bara calea avea 18, cel mult 19 ani și 
arăta ca un iepure prins în lumina farurilor. 

— N-ar trebui să... 

— Uită-te la ea, pentru numele lui Dumnezeu, insistă Emilia, 
arătând spre tânăra mamă care stătea în spatele ambulanţei, 
continuând să strângă copilul la piept. Are nevoie de mine. 

Agentul se uită lung la femeia învelită într-o pătură a poliţiei, 
apoi din nou la Emilia. 

— Bun, spune-mi numele, rangul și codul tău. O să fac 
plângere la comandantul poliţiei. Am fugit până aici, mi-am ieșit 
din minţi de îngrijorare, vreau doar să mă asigur că e bine. 

— Bine, bine, cedă polițistul, lăsând-o să treacă prin cordon. 
Dar, dacă întreabă cineva, n-am fost eu... 

Emilia abia îl auzi. Mergea deja cu pași mari spre ambulanţă, 
nerăbdătoare să ajungă acolo înainte ca cineva mai 
experimentat s-o recunoască. Urcă înăuntru și se așeză pe 
banchetă - însă femeia nu ridică privirea. 


VP - 49 


— Cum te simţi? întrebă Emilia pe un ton plin de preocupare. 

— Bine... suntem bine..., răspunse Melissa, puţin derutată. 

— Mă bucur foarte mult să aud asta. Aţi trecut printr-un chin 
groaznic. 

Femeia aprobă din cap, dar nu spuse nimic, îndreptându-și iar 
atenţia spre bebelușul ei, care în sfârșit se liniștise. 

— Câţi erau înăuntru? 

— Doi, răspunse Melissa ezitant, părând prinsă pe picior greșit 
de întrebare. 

— Doi bărbaţi? Un bărbat și o femeie? 

— Cine ești? 

Emilia scoase o carte de vizită din geantă - era una dintre 
vechile ei cărți de vizită, imprimată în relief cu Jurnalist de 
investigație-șef - și i-o dădu Melissei. 

— Sunt jurnalistă la Mews - tu ai trecut prin iad, dar ești 
singura martoră a unei tragedii cumplite, spuse Emilia rapid, pe 
deplin conștientă că acum improvizează. lar cititorii noștri o să 
fie foarte nerăbdători să afle experienţa ta. Nu e nevoie să 
amintim numele copilului, dacă nu vrei, dar vor dori să afle cum 
ai salvat viaţa fetiţei tale, cât de curajoasă ai fost... 

— Uite ce e, nu sunt pregătită să discut cu nimeni... 

— Cinci minute, doar atât e... 

— Încă nici nu am vorbit cu adevărat cu poliţia, nu pot să 
vorbesc cu presa. 

— Înţeleg asta, și categoric putem să discutăm despre asta 
mai târziu. Ce-ai zice să vă fac amândurora o poză rapidă și 
apoi... 

— AFARĂ! 

Emilia se întoarse și descoperi că Charlie Brooks, furioasă, se 
îndrepta cu pași mari spre ea. 

— Charlie. Ce plăcere să ne vedem ia... 

— Nu știu cum ai intrat aici, dar pleci! 

Charlie o prinse pe Emilia de mânecă și o trase jos din 
ambulanţă. 

— Încetișor... 

— Îmi pare rău, îi spuse Charlie Melissei. Nu o să mai existe 
astfel de intruziuni. 

Emilia ar fi vrut să-i spună Melissei unde să meargă, dar în loc 
de asta zâmbi dulce, în timp ce Charlie se întorcea spre ea, 
mânioasă. 


VP - 50 


— E adevărat că detectivul-inspector Grace a lăsat făptașii să 
treacă pe lângă ea cu mașina? După uciderea Soniei Smalling? 

— Piei din ochii mei. 

— Ai vreun comentariu? Înţeleg că au fost doi făpta... 

Charlie o prinse brutal de guler, iar Emilia simţi că e 
propulsată spre cordonul de poliţie. 

— Dacă te mai văd o dată lângă un martor, pun să te 
aresteze! șuieră Charlie, dându-i drumul brusc. 

Jurnalista se poticni puţin, apoi își redobândi echilibrul și 
stăpânirea de sine. Işi netezi haina și răspunse: 

— Nu mă evita, Charlie. Sunt mai multe lucrurile care ne 
unesc decât cele care ne dezbină. 

Charlie era pe punctul de a răspunde - energic -, dar Emilia 
se întorsese deja și plecase. Fie că pierdea sau câștiga, îi plăcea 
să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. 


30. 


10:28 


E uimitor ce pot să facă unii oameni. 

Matthew Pritchard se trezise târziu, după o noapte cu multă 
băutură. Era student la psihologie în anul trei, la Universitatea 
din Southampton și noaptea trecută fusese iniţierea bobocilor. 
De regulă, asta le oferea o grămadă de posibilităţi studenţilor 
din anii mai mari, care păreau mai sofisticaţi și mai versaţi în 
ochii tinerelor plecate pentru prima dată de acasă. Mulţi dintre 
colegii lui se întorseseră acasă însoţiţi, dar nu și el - din motive 
pe care nu putea să le priceapă. Drept rezultat, intrase tare în 
whisky, înecându-și amarul, și se trezise deshidratat, letargic și 
irascibil. Trei cești de ceai de chimen dulce și un duș lung îl 
ajutaseră puţin, dar se simţea în continuare terminat. Acum 
stătea cocoțat pe pervazul lui de la parter, privind cum trece 
lumea. 

Era un lucru care îi făcea plăcere. Tot felul de oameni treceau 
pe strada de dedesubt - mame, pensionari, studenţi, escroci, 
politai, uneori drogati sau prostituate care se întorceau acasă 
după o noapte plină. Îți puteai da seama de atât de multe lucruri 


VP -51 


despre cineva doar după felul în care arăta, cum se mișca, iar lui 
Matthew îi plăcea să  născocească povești despre «i, 
imaginându-și cum le erau vieţile. Işi imagina unde locuiesc, 
cum sunt familiile lor și inventa locuri în care merg, lucruri pe 
care încearcă să le realizeze. Uneori, oamenii îl surprindeau și 
făceau ceva interesant - vomau, ţipau de râs, chiar încercau să 
smulgă o poșetă -, dar cei doi din fața lui chiar puneau capac la 
toate. 

li zărise când erau încă la 50 de metri distanţă. | se păruse că 
au ceva ciudat - poate hainele lungi pe care le purtau sau 
combinaţia ei bizară de ochelari de soare opaci de pilot și șapcă 
de baseball roz. Arătau de parcă în ziua aceea s-ar fi îmbrăcat în 
costume deloc potrivite ocaziei. 

In mod cert, păreau că pot să creeze necazuri, cum mergeau 
repede pe stradă, aruncând din când în când câte o privire în 
urma lor. La un moment dat, lui Matthew i se păru că se uitaseră 
drept spre el, dar cei doi merseseră mai departe netulburaţi, sau 
poate că își imaginase el. Se așteptase ca ei să depășească 
clădirea, dar, spre surpriza lui, se opriseră brusc să verifice dacă 
nu-i vede nimeni, apoi se apucaseră să spargă un Fiat mic 
parcat chiar în faţa ușii lui Matthew. Tupeu absolut. Nereușind 
să descuie broasca, tipul cu aspect solid prinse marginea de sus 
a portierei din stânga și începu s-o îndoaie. Aceasta păru să 
cedeze relativ ușor și, în curând, bărbatul putu să bage mâna 
înăuntru și să descuie portiera din interior. l-ar fi fost mai greu 
dacă mașina ar fi avut alarmă, dar bineînțeles că toate mașinile 
din zonă aparţineau studenţilor. 

Totul se întâmplă atât de rapid, că Matthew se gândi abia 
acum să ia telefonul. Îl înșfăcă, deschise aplicaţia de fotografiat, 
dădu pe „video” și apăsă pe „înregistrează”. li avea pe cei doi în 
vizor și privi în continuare cum aceștia deschid portiera. Se 
opriră scurt ca să se sărute, apoi intrară înăuntru și tipul încercă 
imediat să pornească mașina fără cheie. 

In mai puţin de două minute plecaseră. Matthew opri 
înregistrarea, deopotrivă șocat și impresionat. Asistase la mai 
multe infracțiuni în acest cartier, dar puţine fuseseră executate 
cu o lejeritate atât de... experimentată. În mod evident, hoţii nu 
erau amatori și probabil că știau ce străzi să vizeze. lar asta nu 
făcea decât să confirme ceea ce Matthew suspecta de mult - în 
partea asta a orașului nu puteai să ai încredere în nimeni. 


VP - 52 


31. 


10:31 


— Spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

Stând în spatele ambulanţei împreună cu Helen, Melissa Hill 
ținea în mâini o ceașcă de ceai. De copilul ei avea acum grijă un 
paramedic, care o legăna pe fetiță pe genunchi. 

Bebelușul părea să fi uitat de momentul terifiant, gângurea și 
îi zâmbea tovarășei ei de joacă, ceea ce o mișcă și o surprinse 
pe Helen în egală măsură. 

— Am... am intrat doar să iau niște lucruri pentru Isla. Lapte, 
scutece, știi... 

Vocea Melissei se frânse. 

— Nici măcar nu luasem ceva, tocmai intrasem când 
proprietarul a trecut în direcția cealaltă. Nu m-a văzut, voia să 
discute cu cei doi care își făceau de lucru cu ochelarii de soare. 

— Descrie-i. 

Melissa închise ochii o clipă, cu trupul tremurând ușor. Helen 
își dădea seama că era din nou în farmacie împreună cu cei doi 
și puse mâna pe braţul ei, să o liniștească. 

— Nu te grăbi... 

Melissa expiră - prelung și încet. 

— Un bărbat și o femeie. El e înalt, are 1,80 sau mai mult, ea 
e mai scundă, 1,55 - 1,60... 

— Albi, negri, asiatici...? 

— Amândoi albi. El are păr scurt castaniu, ea are păr blond 
până la umeri. 

Helen dădu din cap și îi aruncă o privire lui Charlie. Acum era 
mai bine. 

— Câţi ani au? 

— El probabil 20 și ceva, ea puţin sub 20. 

— Și ce purtau? 

— Amândoi purtau câte un trenci până la genunchi, de 
culoare kaki. El avea capul dezgolit, ea purta o șapcă de 
baseball roz și ochelari de soare de pilot. lar el are un cuțit... un 
fel de cuţit de vânătoare prins la piept. 


VP-53 


În ochii Melissei apărură lacrimi când teroarea o cuprinse iar. 
Helen o mângâie pe braț, alinând-o cât de bine putea. 

— Te descurci foarte bine, Melissa. 

Melissa zâmbi recunoscător și încercă să se adune. 

— Amândoi erau înarmați? 

Melissa aprobă din cap. 

— Cu puști? 

— Da, dar retezate. 

— V-au ameninţat, pe tine și pe Isla? 

Melissa dădu iar din cap, strângând puţin mai tare mâna lui 
Helen. 

— Au... el a vrut să mă ucidă, continuă ea, cu voce 
tremurătoare. Glumea... glumea pe cine să împuște mai întâi, 
pe mine sau pe Isla. 

— De ce crezi că n-a făcut-o? A fost întrerupt? L-am speriat 
noi? 

Melissa scutură energic din cap. 

— Eu auzeam cum încercaţi să intraţi înăuntru, și ei auzeau, 
dar părea că nu le pasă. Urma să ne împuște, dar eal-a oprit. 

Helen dădu din cap. 

— Cum a făcut asta? 

— L-a prins de braţ și i-a spus să nu se obosească. 

— Cuvintele exacte, te rog, Melissa. 

Melissa închise iar ochii, întorcându-se fără să vrea la trauma 


ei. 
— l-a pus mâna pe braţ și a spus „Haide, J, nu merită”. 
Și, odată cu asta, Melissa Hill se prăbuși. 
32. 
10:35 


Helen se îndepărtă cu pași mari de ambulanţă, însoţită de 
Charlie. Melissa le spusese tot ce putea, așa că Helen aranjase 
ca ea să se întâlnească cu soțul și să se întoarcă acasă sub paza 
poliţiei. La momentul potrivit trebuiau să discute din nou - ca 
să-i ia o declaraţie formală -, dar deocamdată Melissa făcuse 
mai mult decât suficient. 


VP - 54 


Când ajunseră la capătul zonei comerciale, cele două o luară 
la dreapta și imediat după aceea cotiră la dreapta din nou, 
ajungând în spatele farmaciei. Partea din spate a acesteia 
dădea spre o stradă liniștită, mărginită de case victoriene cu 
aspect mai degrabă obosit și mașini ieftine, răzlețe. Helen 
presupuse că în mod normal strada aceasta era moartă, dar 
astăzi era plină de polițiști în uniformă care băteau la uși și 
opreau trecătorii. 

În mijlocul străzii era Sanderson, organizând eforturile 
acestora. Fără a mai pierde vremea, Helen se duse drept spre 
ea. 

— Ce am aflat? întrebă ea. 

— O pensionară de la numărul 21 a văzut în urmă cu 
aproximativ jumătate de oră un bărbat care mergea grăbit pe 
drum, dar jură că era singur. Așa că e posibil să se fi despărțit. 

— l-a descris hainele? 

— Tricou și blugi, așa a spus. 

— Ducea ceva? 

— Din câte își amintea ea, nu. 

— Pare o fundătură. Oamenii noștri sunt dotați, poartă haine 
lungi și cară lucrurile pe care le-au luat din farmacie... In plus, 
nu cred că perechea noastră s-ar despărţi de bunăvoie. Probabil 
era altcineva care a auzit împușcăturile sau sirenele. A fost luat 
vreun vehicul? 

— O studentă de la numărul 5 spune că a văzut o berlină 
întunecată demarând brusc. Ar fi în jurul momentului potrivit, 
dar nu a putut să vadă cine era în vehicul... 

— Marcă? Model? 

— Nu e sigură și nu a văzut numărul... 

— Ce altceva? 

— Incă batem la uși... 

— Deci nu avem habar în ce direcţie au luat-o și nici dacă 
sunt într-un vehicul sau pe jos? 

— Incă nu. Dar dacă ne mai dai timp... 

— Nu avem timp, replică Helen. Perechea asta a ucis de două 
ori în decurs de câteva ore și bănuiala mea e că Încă nu a 
terminat. Adu-mi niște informaţii concrete, ceva cu care să pot 
lucra... 

Sanderson dădu din cap și se îndepărtă în grabă ca să discute 
cu colegii în uniformă. Helen se uită la ea, spumegând de 


VP-55 


frustrare faţă de lipsa lor de progres. O pereche de criminali era 
în libertate în Southampton, comiţând crime fără remușcare, și 
nimeni nu văzuse nimic. Oare făptașii erau norocoși sau vicleni? 
Timpul avea să-i lămurească, dar deocamdată cei doi păreau să 
fie capabili să se strecoare în vieţile oamenilor, să ucidă și apoi 
să dispară fără urmă. 


33, 


10:57 


Bărbatul frână lin și apoi opri motorul. Acum, când parcaseră 
pe o alee de lângă spitalul South Hants, nu se mai vedeau. Deo 
parte și de alta a lor erau spaţii de depozitare rar vizitate - era 
locul perfect în care să se ascundă vreo oră, până ce situaţia se 
mai liniștea puţin. 

Ascultaseră radioul în timp ce mergeau cu mașina. Erau 
relatări despre un „incident major” din Portsmouth - lui îi plăcea 
asta la nebunie -, iar jurnaliștii locali începeau să facă legătura 
cu blocarea drumului mai devreme, lângă Ashurst. Informaţiile 
de pe teren erau puţine, dar simţeai senzaţia de teamă și 
însufleţire din vocile prezentatorilor - începea ceva important. 

Bărbatul închise radioul și se dădu jos din mașină. Tovarășa 
lui făcu întocmai, după care ocoli rapid mașina spre el. Îl luă de 
guler și îl sărută aprig. Bărbatul făcu la fel, trăgând-o spre el în 
timp ce mâinile lui rătăceau spre fundul ei, când un zgomot 
brusc îi făcu să înceteze. 

Era un zgomot profund și monoton, puternic și repetitiv. Buf, 
buf, buf. La început bărbatul fu nedumerit - simțind primul 
acces brusc de frică -, apoi începu să ridice încet privirea, în 
direcția sunetului. 

— Uită-te, scumpule... 

Femeia îl zărise, iar acum îl zări și el. lar vederea lui îl făcu să 
zâmbească larg. 

— Au trimis un elicopter după noi... 

Elicopterele nu erau o priveliște neobișnuită în Southampton. 
Existau cei câţiva idioţi bogaţi care zburau către debarcader și 
existau inevitabilele elicoptere pentru supravegherea traficului. 


VP - 56 


Dar acelea se mișcau rapid, pe rute bine stabilite - ăsta nu se 
grăbea, dădea ocol orașului, căutând întruna... 

Zgomotul păru să devină mai puternic, așa că bărbatul se 
retrase instinctiv, trăgând-o și pe ea după el. Se ascunseră sub 
buza acoperișului unui spaţiu de depozitare, rămânând perfect 
nemișcați în timp ce urmăreau mișcarea lentă și măsurată a 
elicopterului. Acesta păru să zăbovească deasupra lor, rotindu- 
se în cerc, apoi o luă spre vest, îndepărtându-se de zona 
spitalului. Rămaseră nemișcaţi până când huruitul deveni din 
nou un zgomot îndepărtat. 

Femeia chicoti, iar el făcu la fel. Părea o nebunie că un 
elicopter fusese ridicat în aer pentru a-i căuta - era mai mult 
decât speraseră - și era incitant să se gândească la faptul că 
acum erau obiectul unei operaţiuni de căutare a poliţiei. Oare 
polițiștii difuzaseră descrierile lor? Ce știau? La început bărbatul 
regretase că lăsaseră un martor în viaţă, dar asta mărise cu 
siguranță miza. Acum, când aveau cu ce să joace, polițiștii 
urmau să-i prindă? Sau ei doi li se vor strecura în continuare 
printre degete? 

Dintr-odată, bărbatul fu copleșit de o senzaţie de putere, de 
siguranţă. Ca și cum el și partenera lui ar fi de neatins. Capabili 
să facă orice voiau, oricând voiau. Se întoarse spre ea și o luă în 
braţe. Ea părea să simtă la fel. Poate era din cauza drogurilor. 
Sau a adrenalinei. Amândoi erau exuberanțţi și liberi. 

Ea îl sărută iar și de data asta el nu se mai abţinu. Limbile li 
se împletiră și, în timp ce cobora cu mâna pe spatele ei, 
bărbatul simţi cum excitaţia lui crește. O împinse pe capotă, îi 
dădu jos haina, îi desfăcu nasturii bluzei și își băgă mâna 
înăuntru. Drept răspuns, ea îl mușcă de ureche. Era lacomă ca 
el și nestăpânită. Apoi femeia preluă controlul, împingându-și 
pantalonii și chiloţii în jos dintr-o singură mișcare, după care îl 
trase pe iubitul ei spre ea. 


34. 


11:01 


VP - 57 


Când elicopterul trecu pe deasupra ei, simţi că vibraţiile 
acestuia o străbat. Anna Sansom era la volan, prinsă într-un 
ambuteiaj, și simţise apropierea elicopterului înainte de a-l 
vedea. Aparatul zbura foarte jos, cu elicele bătând furios, și 
întreaga mașină păru să se zguduie când el trecu pe deasupra și 
se îndepărtă. Nervii Annei erau și așa suficient de întinși, iar 
elicopterul îi lăsase o senzaţie de zdruncinare și neliniște. 

Incerca deja de aproape o oră să dea de Alan, dar apelurile ei 
intrau în căsuţa lui vocală. Asta nu-i stătea în fire lui Alan, 
telefonul lui era mereu încărcat și la îndemână, în caz că încerca 
să-l contacteze vreun furnizor sau vreun client. Anna spera că 
pur și simplu nu are semnal, dar începuse să-și pună întrebări. O 
vecină trecuse pe acolo ca să-i spună că în zona comercială 
fusese „un incident” și întrebase dacă Alan e bine. Anna nu 
asculta prea mult radioul și la început fusese nedumerită, abia 
percepând ce îi spunea Joan. Vecina ei avea tendinţa de a 
exagera, de a crea drame din nimic, iar Anna fusese convinsă că 
un apel telefonic rapid către soțul ei avea să lămurească 
lucrurile. Dar după o duzină de apeluri nu aflase nimic. Era oare 
posibil ca rețelele mobile să fi căzut, așa cum se întâmplase în 
Londra în timpul atacurilor teroriste din 2005? Gândul acesta o 
făcu să se înfioare. Cu siguranță nu putea fi vorba de așa ceva. 

Dar prezenţa unui elicopter al poliţiei nu era deloc liniștitoare. 
Elicopterul părea să vină dinspre centrul Portsmouth-ului, 
zburând în cercuri din ce în ce mai largi, îndepărtându-se de 
Anna și apoi revenind spre ea. 

Chiar dacă Anna nu suporta să zboare, o parte a ei ar fi vrut 
să fie acolo, sus, nu blocată jos. Cel puţin atunci ar fi știut ce se 
întâmplă. Schimbase postul de radio de la jazzul obișnuit al lui 
Alan la știrile locale, dar existau puţine detalii în relatări. Poliţia 
nu ţinuse o conferinţă de presă și nu furnizase informaţii 
concrete, dar esenţa situaţiei părea să fie că la un magazin din 
Portsmouth se trăseseră focuri de armă și existau victime. În 
rest, doar speculații. 

Poate că Alan își oferise ajutorul și îi îngrijea pe răniţi - era 
exact stilul lui. El avusese întotdeauna un simţ al vocației - și, în 
același timp, cap bun pentru comerț - și voise să contribuie cu 
ce știa. Da, probabil că despre asta era vorba. Anna spera ca 
Alan să nu fie prea zguduit din cauza acestui lucru - era mult 
mai sensibil decât lăsa să se vadă. 


VP -58 


Stătea cu ochii aţintiţi asupra elicopterului care se întorcea și 
tresări puternic când telefonul începu să sune. Il înșfăcă și 
răspunse imediat, dar fu surprinsă să audă la celălalt capăt al 
firului o femeie. 

— Doamnă Sansom? 

— Cine sunteți? 

— Mă cheamă Emilia Garanita. Sunt... 

— Indiferent despre ce e vorba, va trebui să așteptați. Vreau 
să păstrez liberă această linie în caz că mă sună soțul. 

În general, invocarea numelui soţului ei avea rezultatul dorit, 
dar femeia de la celălalt capăt al firului nu părea descurajată. 

— Presupun că aţi auzit despre incidentul din Portswood? 

— Și ce-i cu asta? spuse Anna grăbită, nerăbdătoare să scape 
de această femeie. 

— Uitaţi, doamnă Sansom, eu sunt jurnalistă la Mews și e 
datoria mea să transmit mai departe informaţiile pe care le am. 

Dintr-odată, Anna Sansom simţi cum un fior îi străbate șira 
spinării. 

— Despre ce vorbiţi? V-am spus că aştept... 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar soțul 
dumneavoastră a fost implicat în incidentul din dimineaţa 
aceasta... În atacul armat, vreau să spun. 

— Nu vreau să port această discuţie. 

— Nu încerc să obţin un comentariu, continuă, oarecum 
neconvingător, vocea de la celălalt capăt al firului, dar m-am 
gândit că ar trebui să știți. Poliţia se descurcă foarte prost când 
trebuie să ia legătura cu famili... 

— Nu e adevărat. 

— Credeţi-mă, aș vrea să nu fie așa, dar... 

Anna puse capăt convorbirii. Peste câteva secunde, telefonul 
sună iar, dar ea îl ignoră. „Număr ascuns”. Cine erau oamenii 
ăștia care te sunau din senin ca să-ţi sugereze tot felul de 
lucruri...? 

Anna strânse cu putere volanul, privind drept în față. Acum 
traficul începea să se miște, iar polițiști în uniformă deviau 
mașinile care se îndreptau spre Portsmouth. În ce direcţie? 
Capul Annei fu inundat de imagini oribile, dar ea le alungă. Alan 
era bine. Ar fi știut dacă nu era așa. Cumva, ar fi știut. 

Nu-i așa? 


VP -59 


35. 


11:15 


Se grăbeau pe coridor către biroul de anchetă. Charlie 
meditase la cea mai bună modalitate de a deschide subiectul - 
dacă să vorbească despre asta sau nu -, dar încă nu găsise o 
abordare subtilă sau inteligentă. Dar simţea că trebuie să spună 
ceva, aşa că, atunci când biroul de anchetă apăru în câmpul lor 
vizual, Charlie făcu pasul decisiv. 

— Inainte de începerea ședinței, pot să discut cu tine despre 
Sanderson? spuse ea cu voce scăzută. 

— Ce-i cu ea? replică Helen, abia încetinind pasul. 

— Cred că se simte puţin expusă acum, puţin izolată... 

— De cine? 

— De tine, replică Charlie rapid, nerăbdătoare să o spună 
direct, înainte de a intra în birou. 

— De ce să se simtă astfel? răspunse Helen scurt, încetinind 
în sfârșit și întorcându-se spre Charlie. 

— Din cauza a tot ce s-a întâmplat, ancheta Robert Stonehill, 
rolul ei în arestarea ta... 

— Am discutat despre asta. Am chemat-o și am vorbit 
despre... 

— Dar nu ai iertat-o, o întrerupse Charlie cu o fermitate care o 
surprinse și pe ea. 

Helen o privi lung, în tăcere. Charlie știa că șefei nu-i place să 
i se amintească de arestare și încarcerare - în mod firesc, voia 
să treacă peste asta, să înceapă un nou capitol al vieţii ei -, însă 
avea senzaţia clară că Helen o pedepsește pe Sanderson. 

— Știu că trebuie să-ţi fie greu să ai din nou încredere în ea - 
înțeleg asta, chiar înțeleg -, dar e o polițistă bună și în ultimul 
an a fost și o bună prietenă pentru mine, continuă Charlie. 

— De aceea îmi spui lucrurile astea? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar cred că am putea s-o folosim mai 
mult... 

— lar asta e decizia ta, nu-i așa? Cum îmi conduc eu echipa? 

— Ar trebui să vorbești cu ea. Dacă există vreo problemă între 
voi, ar trebui să vă ocupați de ea. Pentru binele tuturor. 


VP - 60 


Charlie sperase să prezinte lucrurile ca pe un proces în 
beneficiul tuturor. Și era adevărat - se gândea la Sanderson, dar 
și la Helen. Nu voia ca vechea ei prietenă și aliată să devină 
încrâncenată, să rămână afectată pentru totdeauna de 
experienţele traumatice. 

— Uite ce e, Charlie, răspunse Helen prudent, străduindu-se 
să-și controleze emoţiile, știu că încerci să fii de ajutor, dar nu e 
nici momentul, nici locul potrivit. Poate că există un sâmbure de 
adevăr în ce spui, poate că vă presez prea tare, dar suntem în 
mijlocul unei anchete majore... 

— Și de asta avem nevoie de cei mai buni oameni. 

— Eu o să decid pe cine folosesc și pe cine... 

— Nu o îndepărta, Helen. Doar asta vreau să spun... 

— În dimineaţa asta mi-a murit o femeie în braţe, o întrerupse 
Helen fără menajamente, ridicând vocea. Am încercat s-o 
salvez, dar nu puteam să fac nimic. A trebuit să o văd cum se 
stinge în fața mea... 

Charlie o privi lung, redusă la tăcere de această izbucnire 
subită. 

— Prima mea responsabilitate, acum - singura mea 
responsabilitate -, e să-i prind pe cei care au ucis-o. Până când 
facem asta, toate chestiunile referitoare la... personal vor trebui 
să aștepte. E clar? 

Intimidată de tonul aspru al lui Helen, Charlie nu spuse nimic. 

— E clar? repetă aceasta, mai tare. 

Helen o privea drept în ochi, provocând-o pe Charlie să o 
sfideze. Dar Charlie nu făcu asta, ci dădu din cap în tăcere. 

— Atunci să continuăm, conchise Helen, deschizând ușa 
biroului de anchetă și intrând cu pași mari. 

Charlie o privi cum pleacă și apoi, furioasă și iritată, o urmă. 


36. 


11:21 


— Prima noastră sarcină e să ne dăm seama cine este acest 


LU 
LI id 


VP-61 


Biroul de anchetă era mai aglomerat decât de obicei, 
deoarece polițiștii aflați în concediu fuseseră chemaţi și ei. 

Charlie li se alătură detectivilor-agenţi Edwards și Reid în fața 
grupului și examină feţele polițiștilor, în timp ce Helen începea 
ședința. Atmosfera din Departamentul de Anchete Majore fusese 
ciudată în ultima vreme, dar astăzi toți erau atenți. 

— Cum stăm cu lista de infractori a Soniei Smalling? 

— Există 34 de bărbaţi sau băieți ale căror prenume încep cu 
litera „|”, răspunse Reid, afișând numele pe ecranul cel mare. 

— Sunt prea mulţi, îi spuse Helen. Să îi reducem la bărbaţii de 
20 și ceva de ani care au intrat în contact cu ea în ultimele 18 
luni. 

Reid tastă ceva și lista se comprimă rapid. 

— Așa rămânem cu opt nume. 

— Acum scoate-i pe cei care au antecedente de abuz de 
droguri. 

— Bun, răspunse Reid scriind. 

— Și haideţi să-i prioritizăm pe cei care au fost acuzaţi sau 
condamnaţi pentru agresiune, spargere de locuinţe cu 
circumstanţe agravante sau posesie de arme. 

— Trei nume, conchise Reid. John MacDonald, Jason Swift și 
James Bennett. 

— Mulţumesc, spuse Helen întorcându-se spre McAndrew. 
Detectiv-agent McAndrew, vreau să te duci cu pozele lor la 
Melissa Hill. Întreab-o dacă îl recunoaște pe vreunul dintre acești 
bărbați. 

— Imediat, confirmă McAndrew, strângându-și lucrurile. 

— Ceilalţi o să-i verificaţi pe acești trei suspecți, continuă 
Helen, revenind la grupul mai larg. Trecut medical, cazier, 
proveniență familială, localuri preferate și, bineînțeles, orice 
legătură cu Sonia Smalling sau Alan Sansom. Să intrăm în vieţile 
lor și să vedem dacă putem să ne dăm seama ce a provocat 
această explozie subită de violenţă. 

Încăperea amuţise. Poliţiştii își dădeau seama că Helen nu 
terminase încă. 

— Trebuie să fi existat semne că urmează asta. Elementul de 
jaf al acestor crime pare un mijloc în vederea unui scop - furtul 
unei mașini care să-i ducă în Portswood, amfetamine care să-i 
țină în funcţiune. Aceste crime se referă la altceva. Făptașii 
noștri sunt furioși - pe familiile lor, angajatorii lor, comunitatea 


VP - 62 


în care trăiesc, din cauza ofenselor și nedreptăţilor pe care le-au 
suportat... 

— Asta înseamnă că nu o să se oprească? întrebă Edwards. 

— Probabil că nu, continuă Helen. Acum sunt pe val - au mers 
prea departe ca să mai dea înapoi, probabil vor merge mai 
departe până o să fie arestaţi ori uciși sau o să rămână fără 
muniţie. Par să fie bine înarmați și dotați, așa că trebuie găsiți și 
neutralizați cât mai curând posibil. 

În cameră se așternu o atmosferă sumbră, în timp ce Helen 
continuă: 

— Când le verificaţi dosarele medicale, căutaţi antecedente 
de autovătămare sau tentative de sinucidere. E posibil să avem 
de-a face cu o pereche de criminali orgiastici - oameni care vor 
să creeze un carnaj cât mai grav în cel mai scurt timp posibil. 
Dacă e așa, atunci e probabil ca lumile lor să se fi prăbușit 
recent, dintr-un motiv sau altul. Poate sunt deprimaţi, e posibil 
să se afle sub medicaţie ori să fi încercat să-și ia viaţa în trecut. 
Nu au nicio speranţă și crimele lor ar putea fi un caz de 
sinucidere transformată în omucidere. Trebuie să existe o urmă 
medicală care să ne îndrume în direcţia lor. Dacă cineva iese în 
evidenţă, cercetaţi-i trecutul apropiat. Vizitaţi-le casa familială, 
vorbiți cu vecinii și prietenii, în nouă cazuri din zece, există un 
incident declanșator specific - comiterea unei crime, o ceartă în 
familie, decesul cuiva apropiat, ceva care înseamnă că nu mai 
există cale de întoarcere. Găsiţi acest lucru. Găsiţi pe cine sunt 
furioși și poate că... 

— ... putem să ne dăm seama unde o să lovească data 
viitoare, interveni detectivul-agent Osbourne. 

— Exact. Evident, avem polițiști pe stradă, dar e misiunea 
noastră să le prevedem mișcările și să încercăm să le-o luăm 
înainte. Dacă putem face asta, avem șanse destul de bune să-i 
putem aresta în siguranţă. E posibil să fi comis acte de 
vandalism împotriva oamenilor sau instituțiilor care le 
displăceau - trecând apoi la ceva mai grav -, așa că examinati- 
le cazierele. De regulă, criminalii de tipul ăsta manifestă 
ostilitate față de orice formă de autoritate. Deci pe cine au 
atacat și de ce? O să revină ca să-și ducă atacul la capăt? 

— Dar dacă ţintele lor sunt aleatoare? întrebă Edwards, 
părând sincer preocupat. Dacă nu au niciun plan real? 


VP - 63 


— Atunci misiunea noastră devine mult mai grea. Dar dacă 
ucid la întâmplare, de ce se mișcă încontinuu? In astfel de 
cazuri, crimele tind să fie clar localizate - o anumită clădire, un 
anumit sat -, dar tipii ăștia se duc în diverse zone ale orașului și 
sunt atenti. Criminaliștii nu au ridicat nici o singură amprentă 
sau urmă de ADN din Audi, făptașii noștri poartă mănuși și nu 
lasă fire de păr să le cadă. Eu cred că au un plan pe care vor să-l 
ducă la capăt. 

— Și suntem siguri că Sonia Smalling e o legătură importantă? 
interveni iar curajos Osbourne. Că putem stabili o legătură clară 
între criminalii noștri și ea? 

— Nu, dar ai o idee mai bună? răspunse Helen, stârnind 
câteva zâmbete crispate. Prima crimă poate să fi fost aleatoare, 
dar au așteptat-o și au ambuscat-o, iar instinctul îmi spune că 
nu a fost aleasă la întâmplare. La prima vedere, cele două 
victime sunt foarte diferite - Sonia era căsătorită și avea copii, 
locuia la ţară, în timp ce Alan Sansom nu are copii și locuiește 
aproape de centrul orașului. Vieţile lor sociale nu se suprapun, 
nu au aceleași hobby-uri, el s-a născut în Marea Britanie, ea nu, 
dar... eu cred că cele două crime sunt legate. Așa că hai să 
găsim legătura. 

Helen spusese suficient, iar echipa se apucă de lucru. Charlie 
îi organiză, împărțind polițiștii în trei echipe distincte și 
direcţionând energiile și căutările lor cât mai bine posibil. Între 
timp, Helen se întoarse în biroul ei, întorcând pe toate părțile 
evenimentele acelei dimineţi. Îl văzu pe Reid că se apropie rapid 
și își dădu seama după atitudinea lui că are vești. 

— Tocmai am primit asta, spuse el cu răsuflarea tăiată, 
ridicând un iPad pentru ca Helen să poată vedea. A fost trimisă 
de un student din Portswood care a auzit știrile la radio. 

Helen luă iPad-ul și privi imaginea de pe ecran, care înfățișa 
două siluete - un bărbat înalt și o femeie tânără - în timp ce 
furau un Fiat vechi. Erau îmbrăcaţi în haine kaki și ochii lui Helen 
fură atrași de tânăra femeie - avea părul blond, o șapcă roz și 
ochelari de soare de pilot. 

În sfârșit, aveau o imagine cu criminalii lor fantomatici. 


VP - 64 


37. 


11:59 


— Ei sunt cei pe care îi căutăm. 

Vocea lui Helen răsună puternic și clar în biroul pentru relația 
cu media. Imaginea neclară cu cele două siluete umplu ecranul 
de deasupra capului ei. 

— El are peste 1,80 metri și păr castaniu-deschis. Ea are 1,50- 
1,60 metri și păr blond până la umeri. Amândoi poartă trenciuri 
kaki până la genunchi. Au fost văzuţi ultima oară pe Alma Road 
din Portswood, azi, în jurul orei 10:30. Credem că se află acum 
în posesia unui vehicul - un Fiat maro cu numărul LBO5THX. Cei 
care cred că au văzut acest vehicul sau acești indivizi trebuie să 
ia legătura cu poliţia imediat. Subliniez că suspecții nu trebuie 
abordaţi. 

— Îi puneţi în legătură pe acești doi indivizi cu incidentul din 
Ashurst și atacul armat din Portswood? strigă un jurnalist local. 

— Da. 

— Și despre câte victime e vorba? 

— Nu o să dau detalii despre asta. 

— Există și morți? 

— Cum am spus, nu o să... 

— E vorba de terorism? IS sau Daesh sau cum se mai cheamă 
acum? 

În încăpere se auziră câteva chicote înăbușite și Helen își 
aminti cât de mult detesta aceste întâlniri. De obicei evita 
conferințele de presă, dar pe moment nu avea un șef care să se 
ocupe de ele și, în plus, era prea important ca să lase pe 
altcineva să se ocupe de asta. 

— Nu, nu e o direcţie importantă a anchetei. 

— Atunci despre ce e vorba? Doi copii demenţi? Un fel de 
vendetă? 

— Nu i-aș numi copii, replică Helen imediat. Suspectul are 20 
și ceva de ani, ea puţin sub 20. Sunt tineri adulţi care, din 
motive pe care nu le știm încă... 

— Dar ce știți cu certitudine? o interpelă fără menajamente 
corespondentul local BBC. 


VP - 65 


— Avem mai multe direcţii de anchetă, dar cea mai prețioasă 
resursă a noastră sunt ochii și urechile publicului, de aceea... 

— Deci vreţi ca oamenii din Southampton să vă facă treaba? 

— Nu, vreau ca ei să ne ajute... 

— Aveţi idee unde sunt acum suspecții? 

— Au fost văzuţi ultima oară în Portswood... 

— Unde sunt acum? insistă un jurnalist de la The Times. 

— Nu știm, dar avem zeci de polițiști care piaptănă orașul, 
plus mai multe Unităţi de Reacţie Armată mobile... 

— Ne spuneţi că aveţi doi trăgători în libertate - interveni alt 
jurnalist - și nicio idee despre locul în care sunt sau când ar 
putea să lovească data următoare? 

— E o situaţie în desfășurare. 

— Ce o să faceţi efectiv pentru a asigura siguranţa oamenilor 
din Southampton? 

— Ar trebui să impuneţi o interdicţie de circulaţie? Să implicaţi 
armata? 

— Cred că ar fi prematur, răspunse Helen energic, ridicând 
vocea ca să se facă auzită. Toţi polițiștii acestei unităţi au fost 
rechemaţi la datorie. Avem două duzini de polițiști înarmaţi, 
bine pregătiţi, care pot fi mobilizați în orice clipă, ca să nu mai 
amintim sprijinul elicopterului poliţiei și al colegilor noștri de la 
Poliţia Transporturilor din Hampshire. Facem tot ce ne stă în 
putere și nu vom avea odihnă până când făptașii sunt arestați. 
Dar cea mai eficientă armă a noastră este vigilenţa oamenilor, 
de aceea vă solicit ajutorul pentru a difuza această imagine 
crucială și a alerta publicul despre aceste crime. 

Helen zări un jurnalist care se pregătea să intervină, dar i-o 
luă înainte: 

— Asta e tot, deocamdată. Sunt convinsă că vă daţi seama, e 
nevoie de mine în biroul de anchetă. 

Bineînţeles, asta nu opri întrebările care acum se revărsau din 
toate părţile asupra ei. Dar nu mai așteptă să le audă, se ridică 
și o luă spre ușă. Nu avea nevoie să fie dăscălită sau mustrată - 
avea destule de făcut și fără o crucificare publică. In timp ce își 
croia drum prin mulţime, nivelul furiei începu încet să-i crească. 
Faţă de șefi, pentru că lăsaseră aceste sarcini media în seama ei 
și faţă de jurnaliști, care veneau aici ca să arate cu degetul, și 
nu să relateze știrile. Tonul panicat, indignarea, acuzaţiile lor 
agresive - totul era atât de deprimant, familiar și previzibil. De 


VP - 66 


fapt, singurul aspect al acestui linșaj public care o surprinsese 
era absenţa criticului vechi și insistent. 
Emilia Garanita. 


38. 


12:04 


Telefonul ei zumzăia insistent, dar Emilia îl ignoră. Gardener 
încercase deja să o contacteze de trei ori, dar ea lăsase 
apelurile să intre în căsuţa vocală. Fie voia s-o bălăcărească 
pentru că părăsise redacţia, fie s-o întrebe ce pune la cale. În 
oricare dintre variante, Emilia decisese să-l mai lase puțin să 
fiarbă. Avusese întotdeauna un fler pentru situațiile dramatice și 
avea să-l lase să ajungă în culmea agitaţiei înainte de a-i livra 
subiectul senzaţional și a-l amuţi, o dată pentru totdeauna. 

Înlocuitorul ei de la biroul de investigaţii era un mofluz. 
Probabil că Simmons era acum la informarea poliţiei, luând 
conştiincios note, în timp ce ea avea subiectul în față. Avea 
informaţii certe despre numărul victimelor, plus un interviu 
(chiar dacă scurt) cu singura supraviețuitoare și fotografii 
dramatice cu tânăra mamă și copilul ei în timp ce erau duși la 
adăpost de polițiștii înarmaţi. În epoca știrilor non-stop, în care 
toţi cei care aveau un telefon cu cameră erau jurnaliști, 
exclusivitatea era importantă. Și nimeni altcineva nu avea 
imagini cu salvarea dramatică a Melissei Hill. 

Aveau să apară ele pe prima pagină a ediţiei Southampton 
Evening News? Emilia nu se hotărâse încă. Intuiţia îi spunea să 
ia legătura cu ziarele naţionale, dat fiind că acest subiect avea 
să devină o știre importantă. Dar se mai arsese odată cu ziarele 
din Londra și reputaţia ei era încă pătată, în urma demolării lui 
Helen Grace. De data asta instinctul îi spunea să rămână la nivel 
local și să mulgă știrea la maximum. Dar putea să se asigure de 
cooperarea lui Gardener? El nu o băga în seamă - de fapt, Emilia 
suspecta că are prea puţin interes faţă de femei în general și se 
știa că e încăpățânat și agresiv. Avea să aprobe vreodată 
promovarea ei peste Simmons sau chiar să-l concedieze pe 


VP - 67 


înlocuitor, dat fiind că asta ar fi făcut ca deciziile lui anterioare 
să pară suspecte? Avea să recunoască vreodată că greșise? 

Dar Emilia se grăbea. Cel mai important era să-și scrie 
articolul. Stătea ascunsă într-o cafenea cu vedere asupra zonei 
comerciale pietonale din Portswood. Din unghiul ei de 
observaţie vedea cum Meredith Walker și echipa criminalistică 
își fac meseria înăuntrul și în jurul farmaciei - făcuse și câteva 
fotografii cu echipa aflată la lucru, ca să dea și mai multă 
culoare articolului. Deschise laptopul și începu să compună în 
cap primele câteva paragrafe, în timp ce aștepta deschiderea 
sistemului de operare. Spre surpriza ei, pe ecran apăru vechiul 
articol, iar Emilia își dădu seama prea târziu că uitase să închidă 
laptopul înainte să plece din redacţie. Se blestemă pentru 
prostia ei - acum bateria era pe sfârșite și în cafenea nu era 
nicio priză la distanța potrivită - și era pe cale să minimizeze 
furioasă articolul, când dintr-odată se opri. 

Articolul ei scris pe jumătate era un exemplu clasic de 
moralism de clasă mijlocie care deplângea explozia recentă de 
graffitiuri din Southampton. Nu era deosebit de interesant sau 
nou, dar i-ar fi băgat în priză pe mămicile și tăticii din oraș. 
Acum însă, Emilia își privea articolul cu alți ochi, pentru că la 
marginea textului erau anexate câteva fotografii cu graffitiurile 
în chestiune. Unul dintre ele, o imagine frapantă cu un șarpe 
care își devora propria coadă, pictată pe o clădire de birouri 
mohorâtă, îi sări în ochi. 

Pentru că tocmai văzuse exact aceeași imagine vopsită cu 
spray-ul pe zidul din spate al farmaciei Sansom. 


39. 


12:37 


— O să-ți arăt cinci fețe. Aș vrea să le examinezi atent și apoi 
să-mi spui dacă îl recunoști pe bărbatul care v-a ameninţat în 
dimineaţa asta. 

Melissa Hill stătea la masa din bucătăria ei, ţinând copilul pe 
braţ. Soţul ei, Gary, era de față, după ce se grăbise să se 
întoarcă acasă de la muncă. Acesta o îndemnase de mai multe 


VP - 68 


ori să-l lase s-o ţină el pe Isla o vreme, dar Melissa nu accepta, 
agăţându-se din răsputeri de copilă, chiar și când în faţa ei se 
afla detectivul-agent McAndrew cu o misiune oficială a poliţiei. 

Gary stătea în fundal, privind agitat cum McAndrew scoate 
cinci fotografii dintr-un dosar subţire și le așază pe masă. 
McAndrew puse și ultima fotografie pe masă, înălță capul și 
descoperi că Melissa își privea insistent copilul. 

— Va trebui să te uiţi la ele, Melissa. Inţeleg că e tulburător 
pentru tine, dar acum ești în siguranță, nu o să ţi se mai 
întâmple nimic. 

Melissa ridică privirea și o studie pe McAndrew, evitând 
fotografiile de pe masă. Din câte își dădea seama McAndrew, 
era evident că Melissa e încă în stare de șoc. Ar fi trebuit să se 
odihnească, poate chiar să fie sedată, dar ea refuza să se 
relaxeze, refuza să lase garda jos. 

— Te rog, Melissa. Avem cele mai mari șanse să-l prindem pe 
tipul ăsta dacă cineva îl identifică clar. Fără asta, e foarte greu 
să ne dăm seama unde să căutăm. După ce aflăm cine e, putem 
să-i dăm numele în presă, la fel și fotografia... 

— Bine, bine, nu e nevoie de intimidare, o întrerupse Melissa 
repezit, cu vocea tremurând. . 

Apoi își cobori încet privirea asupra fotografiilor. In timp ce 
Melissa examina cele cinci fețe, McAndrew se uită și ea la ele. 
Trei dintre fotografii aparţineau celor cu „J”, celelalte două erau 
fotografii de control scoase din arhivă. Doi dintre bărbaţii cu „J” 
aveau tatuaje, iar Melissa părea să-i cerceteze. McAndrew se 
uită atent cum își mută privirea de la unul la celălalt. 

În cele din urmă, Melissa expiră lung, din toată inima, apoi 
întinse mâna și arătă spre unul dintre ei. 

— Ele. 

McAndrew dădu din cap. 

— Cât de sigură ești? 

— Sută la sută. 

— De ce ești atât de sigură? 

— Tatuajul de pe gât. Îmi amintesc... parcă se umfla când îmi 
vorbea. Aș recunoaște chestia aia dezgustătoare oriunde. 

McAndrew îi mulţumi călduros, apoi ieși din casă în grabă, 
scoțându-și telefonul din buzunar. 

În sfârșit, aveau un nume. 


VP - 69 


40. 


12:48 


— Principalul nostru suspect e Jason Swift. 

Imediat ce primise apelul lui McAndrew, Helen îi oprise pe toţi 
de la sarcinile lor și îi strânsese în sala de ședințe. McAndrew 
era singura absentă - toți ceilalți erau îngrămădiţi în încăperea 
strâmtă, lacomi să afle noile informaţii. Helen puse pe ecran 
fotografia lui Swift - neras, cu păr nisipiu și un tatuaj distinctiv 
cu un craniu pe partea dreaptă a gâtului - împreună cu cazierul 
lui. 

— Are 24 de ani. O grămadă de avertismente pentru 
vandalism, furt din magazine și scandal, dar o singură 
condamnare - pentru agresiune armată cu circumstanţe 
agravante. A fost interogat pentru mai multe incidente în care 
au fost ameninţaţi sau atacați străini sau membri ai unor 
minorităţi etnice. In ultima vreme Southamptonul a avut destul 
de multe infracţiuni motivate de ură și Jason Swift pare să fie în 
prim-planul acestor atacuri. E șomer, are legături cu alţi 
scandalagii și a fost interogat direct în legătură cu trei atacuri - 
unul asupra unui proprietar de magazin asiatic, unul asupra unui 
tânăr negru și unul asupra unui chelner polonez... 

— Deci e vorba de rasism, de ură? întrebă Edwards. 

— Posibil. Sonia Smalling avea la naștere numele Sonia 
Wojcik. Era din Polonia și a venit în ţara aceasta acum zece ani. 
Deși s-a căsătorit și a avut copii aici, nu și-a pierdut niciodată 
accentul și era mândră de originile sale. Alan Sansom s-a născut 
și a crescut aici, după ce părinţii lui s-au refugiat din Germania 
în Anglia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. E un 
membru foarte proeminent al comunităţii evreiești din 
Southampton și de orientare religioasă ortodoxă. Știm cu toţii că 
atacurile asupra sinagogilor s-au înmulţit după referendum... 

— Pentru că, bineînțeles, știm cu toţii că ej au fost de vină 
pentru Brexit..., spuse Edwards sec și tărăgănat, clătinând din 
cap. 


VP - 70 


— Organizațiile precum Britain First și English Defence League 
și-au întețit discursul împotriva musulmanilor, evreilor și a 
altora, cu consecinţe destul de previzibile, continuă Helen. 

— Atunci de ce n-a fost acuzat? Dacă a fost pus în legătură cu 
trei atacuri... 

— Pentru că victimele n-au vrut să formuleze acuzaţii. Erau 
oameni speriaţi, nu voiau probleme... 

Cuvintele ei îi făcură pe toţi să amuţească - răspunsul lui 
Helen era pe cât de previzibil, pe atât de deprimant. Simţind că 
nivelul energiei din încăpere scade, ea continuă: 

— Acum trei luni, Swift și-a ameninţat asistentul social cu un 
pistol pneumatic. Locuiește cu mama lui, trăiește din ajutorul 
social și, în mod evident, asistentul lui social l-a prins într-o 
dispoziție proastă. Ar fi trebuit să facă închisoare pentru asta, 
dar avocatul a reușit să smulgă o sentință cu Reintegrare 
Comunitară - unde a intrat în contact cu Sonia Smalling. În stilul 
lui, Jason a încetat să mai apară după primele câteva zile. 

— Și - lasă-mă să ghicesc - nimeni n-a urmărit cazul? 
interveni Edwards. 

— Se pare că nu. Are domiciliul legal în Woolston. Am trimis-o 
pe McAndrew acolo, cu o unitate armată, dar mă îndoiesc că a 
ales o ascunzătoare atât de evidentă. Am încercat să luăm 
legătura cu mama lui, dar nu răspunde. 

— E posibil să fie și ea victimă? întrebă Osbourne. Factorul 
declanșator al tuturor acestor lucruri? 

Helen își ignoră senzaţia chinuitoare din stomac: 

— Să sperăm că nu. O să încercăm în continuare să dăm de 
ea, dar deocamdată nu am avut succes. Am cerut ofițerului de 
legătură cu presa să dea jurnaliștilor numele lui Jason Swift, să 
sperăm că mama sa va afla și ne va contacta. Am recrutat 
efectiv suplimentar pentru biroul de comunicații - fiți pregătiți 
să preluaţi o grămadă de piste în următoarele câteva ore. Unele 
o să fie farse, altele eronate, dar unele s-ar putea dovedi utile, 
așa că va trebui să le verificăm pe toate. 

Apoi Helen se ridică și împărţi polițiștilor dosare fotocopiate 
despre Swift; ei le deschiseră și începură să citească cu 
aviditate conţinutul. 

— Există anumite zone pe care ar trebui să ne concentrăm? 
întrebă detectivul-agent Bentham. 


VP -71 


— Nu avem alte adrese decât cea a mamei lui, așa că 
verificaţi-i prietenii, familia, dar și pe fată. E prietena lui? Colegă 
de școală? E posibil să îl ascundă? Jason Swift nu are loc de 
muncă, doar își ridică ajutorul social o dată pe săptămână, așa 
că trebuie s-o luăm de la zero. 

Helen făcu o pauză scurtă, după care încheie: 

— Trebuie să-l găsim pe Jason Swift. 


41. 


13:01 


Stătea pe scaunul ieftin de plastic, cu ochii aţintiţi asupra 
ecranului din colţul încăperii. La televizor era Sky News, care se 
concentra pe crimele din Southampton. Pe vremuri, ecranul ar fi 
fost umplut de un reporter cu răsuflarea tăiată care îi dădea 
înainte cu detalii, dar în ziua de azi telespectatorii voiau imagini, 
nu oameni. Așa că era difuzat un montaj de cadre cu drumul de 
țară liniștit și farmacia din suburbie, în timp ce în partea de jos 
se derula o burtieră cu titluri. Urmau imagini cu polițiști hărțuiți 
și oameni înlăcrimaţi din public, după care punctul culminant - o 
înregistrare neclară cu un sac de cadavre scos pe targă din 
farmacie spre ambulanţa care aștepta. 

Imaginile erau ca un nectar pentru el. Mai mult decât sperase. 
Îi plăceau la nebunie frica, suferinţa, simplul haos. 
Southamptonul nu mai cunoscuse așa ceva. 

— Fir-ar a dracu”... 

Însoţitoarea lui ridicase privirea de la burgerul ei, iar Jason o 
auzi cum înjură încet în timp ce contempla o nouă imagine de la 
televizor. Un prim-plan cu fotografia lui de cazier umplu ecranul, 
rânjind la ceilalţi clienţi ai cafenelei soioase. Jason arăta tras la 
față, puţin nebun... dar cumva mişto. Dumnezeule mare, 
ajunsese la știri... 

În timp ce privea fix ecranul, Jason se gândi la lucrurile care îl 
aduseseră aici. Batjocura, acuzaţiile, hărţuirea. Şi-i aminti pe toți 
cei care spuseseră că nu o să se aleagă nimic de el - profesorii, 
copiii, propria lui mamă, fir-ar a dracu’. Ce aveau să creadă 
acum? Totuși măcar mama lui fusese prezentă, ceea ce nu s-ar 


VP- 72 


fi putut spune despre tatăl lui. Ce avea să creadă nemernicul 
ăla? Ce avea să spună e/când va afla că îl zămislise pe diavol? 
Dintr-odată, Jason își dori să-i poată vizita pe rând pe toţi 
torționarii lui și să-i facă să-și înghită insultele, să le scoată pe 
nas tot. In câteva ore făcuse mai mult decât aveau să facă ei în 
toată viaţa. 

— Ar fi bine să plecăm, Jason. A 

— Vrei să taci? răspunse el distrat și irascibil. Incercam să 
ascult ce spune... 

— Trebuie să plecăm, insistă ea, ridicându-se brusc și 
abandonându-și burgerul. N-ar fi trebuit să venim aici. 

Jason se întoarse spre ea, pregătit să continue cearta, dar 
expresia ei neliniștită îl reduse la tăcere. Avea dreptate. Oricât 
de bine s-ar fi distrat, nu era bine să zăbovească. Așa că se 
ridică fără niciun chef și o urmă spre ușă, întârziind doar cât să 
arunce o ultimă privire la ecran. Își văzu propria faţă privind 
spre el și își înăbuși un zâmbet. Fără îndoială, era cea mai 
fericită zi din viaţa lui. 

Și avea de gând să o savureze la maximum. 


42. 


13:16 


McAndrew stătea în camera mică, trăgând în piept mirosul 
eșecului. 

Jason Swift locuia cu mama lui într-un apartament de trei 
camere din Woolston. Stăteau la ultimul etaj al unui bloc turn 
care lăsa să se vadă toate semnele recentelor măsuri de 
austeritate. Era expresia clară a Britaniei sărăcite - vopsea 
scorojită, ferestre crăpate și graffitiuri cât peretele. Nimeni nu 
se mai prefăcea că are grijă de clădire. Singurul lucru bun era că 
liftul funcţiona, scutind-o de opt etaje pe scări. 

În mod previzibil, liftul puţea îngrozitor, iar apartamentul nu 
stătea mult mai bine. Nu că ar fi fost un dezastru - rufele 
fuseseră spălate și erau la uscat pe un suport -, dar plutea un 
miros profund și persistent, greu de identificat, neplăcut. Mizerie 
întipărită adânc? Canalizare defectă? Orice ar fi fost, avea un 


VP-73 


efect profund deprimant asupra lui McAndrew, care mulțumi 
Domnului că reușise să se ridice deasupra originii ei modeste. 

Poliţiștii înarmaţi deschiseseră ușa cu berbecele, dar ieșiseră 
cu mâna goală la puţin timp după aceea, după ce verificaseră 
apartamentul de la un capăt la altul. Acum își împachetau 
echipamentul în parcarea de dedesubt, lăsând-o pe McAndrew 
să cearnă probele. Ea nu era temătoare sau superstiţioasă din 
fire, însă și-ar fi dorit ca ei să mai rămână puţin. Nu că s-ar fi 
simţit în pericol, dar atmosfera acelei locuinţe avea ceva care o 
neliniștea. Simțea că între acei patru pereţi existase foarte 
multă nefericire. 

McAndrew încercă să se adune și continuă examinarea 
apartamentului. Explorase sufrageria și bucătăria, dar nu găsise 
nimic interesant, nimic nelalocul lui, așa că trecuse la dormitor. 
Nici aici nu părea să fie nimic ieșit din comun - un pat dublu cu 
o plapumă veche și obosită, un dulap plin cu blugi și geci ieftine, 
câteva articole de machiaj, pastile de durere de cap și o carte 
roasă de la bibliotecă. Era probabil camera mamei, iar 
McAndrew fu impresionată de goliciunea ei, care părea să ateste 
o viaţă abia trăită, o femeie care se descurca greu. 

Camera lui Jason era de mai mare interes și McAndrew se 
grăbi într-acolo. Mirosul de canabis era puternic, dar în afară de 
asta ar fi putut să fie camera oricărui tânăr - rufe murdare pe 
podea, patul nefăcut și o scrumieră cu mucuri de ţigară. Lângă 
pat însă era o mică bibliotecă plină cu cărți vechi și noi. 
McAndrew examină titlurile, din ce în ce mai deprimată pe 
măsură ce citea cotoarele. Erau cărţi despre supremaţia albilor, 
volume groase ale unor negaţioniști cunoscuţi ai Holocaustului, 
biografii ale lui Hitler și Anders Brevik, chiar și o carte a unui fost 
ofițer SS despre teoria rasei și selectarea perechii. Ascunse 
printre toate acestea erau diverse broșuri și fascicule artizanale 
care anunțau demonstraţii și marșuri, iar una dintre ele sublinia 
ameninţarea reprezentată de Islamul militant. 

McAndrew se îndepărtă de bibliotecă și se apropie de micul 
birou de lângă fereastră. Pe el era un laptop ponosit pe care ÎI 
deschise după ce își luă niște mănuși de latex. Spre surpriza ei, 
laptopul nu era parolat, de fapt chiar rula un video. McAndrew 
se așeză la birou și studie imaginile - era un clip de pe YouTube 
care rula în buclă. McAndrew îl recunoscu imediat pe Swift, care 
poza pentru cameră. Era încadrat de copaci și câmpuri și 


VP - 74 


manevra o pușcă cu țeava retezată pe care o ducea la umăr, 
apoi trăgea o dată, de două ori și o îndrepta direct spre 
însoţitorul lui necunoscut, aţintind ţevile direct spre lentilă. 
McAndrew dădu volumul mai tare și auzi cum o tânără femeie 
protestează și îi spune să nu îndrepte pușca spre ea. 

Asta păru să-l amuze pe Swift. În cele din urmă, întoarse 
pușca dinspre ea, o reîncărcă rapid și trase spre niște păsări 
aflate în trecere. 

— Floare la ureche, râse el în timp ce se prefăcea că e 
aruncat în spate de recul, apoi se întorcea iar spre cameră. O, 
da. Cineva o s-o păţească... 

Vocea lui dogită umplu camera, făcând-o pe McAndrew să se 
înfioare. Videoul o luă iar de la început și ea închise laptopul, 
scoase o pungă pentru probe din buzunar și îl băgă înăuntru. 
Închise punga și își scoase telefonul ca să cheme echipa 
criminalistică, dar în timp ce făcea asta ezită. Camera aceasta 
fusese cândva o cameră obișnuită a unui tânăr, dar la un 
moment dat fusese coruptă. 

Acum era un altar al urii. 


43. 


13:22 


— Joanne! 

Imediat ce Sanderson intră în biroul de anchetă, numele ei 
răsună tare. Simți cum îi piere inima. Tocmai petrecuse câteva 
ore complet demoralizante vânând martori inexistenți în 
vecinătatea farmaciei. Nu găsise absolut nimic, iar eforturile ei 
fuseseră întrecute de filmarea cu telefonul a unui student, care 
furnizase poliției detaliile pe care ea fusese însărcinată să le 
descopere. Ratase ședința și pierduse ritmul, iar acum Helen o 
chema în biroul ei. 

Sanderson traversă încăperea ca o condamnată - își dorea cu 
disperare să fie de folos, dar astăzi sorții păreau să conspire 
împotriva ei. 

Imediat cum intră în biroul lui Helen, zări cererea ei de 
transfer deschisă și cu faţa în sus, pe masă. 


VP -75 


— Ce naiba e asta? întrebă Helen. 

— E o cerere de transfer, răspunse Sanderson inexpresiv, 
sperând ca tonul ei să nu pară batjocoritor. 

— Știu să citesc, Joanne. Ce caută în tava mea de 
corespondenţă? 

— Am pus-o azi-dimineaţă. Cred că ar fi mai bine pentru toată 
lumea dacă m-aș duce altundeva. Mă gândisem să mă mut la alt 
departament, dar acum cred că o nouă unitate, un nou început, 
ar fi mai bine... 

— Tu vorbești serios? 

— Păi, se pare că nu sunt de mare folos aici și... 

— Tu chiar vrei să faci asta acum? Tocmai azi... 

— Nu, adică am pus cererea acolo azi-dimineaţă, înainte să 
înceapă totul. Evident, n-aveam de gând să vorbesc despre 
asta, dar... 

— Ești incredibilă, știai? Oamenii mor și tu vrei să discutăm 
despre cariera ta? 

— Nu, nu, dar deja de ceva timp mă simt exclusă și... 

— Ei bine, îmi pare rău dacă te-am făcut să te simţi prost, 
detectiv-sergent Sanderson, dar dă-mi voie să-ţi spun un mic 
secret. Lumea nu se învârte în jurul tău. 

— Știu asta... 

— Faci parte dintr-o echipă. O echipă care poate să 
funcţioneze doar dacă fiecare membru al ei își îndeplinește rolul. 
Și tu nu ai mai făcut asta de foarte mult timp. 

Sanderson nu spuse nimic, rușinată de această acuzație. 

— Eu am acceptat acest comportament din cauza a tot ce s-a 
întâmplat, dar astăzi nu am de gând să-l scuz. Avem doi 
criminali în libertate care probabil vor ataca din nou, așa că 
rabdă și fă ce trebuie să faci. 

Helen îi dădu înapoi cererea, pe care Sanderson o primi cu 
reticență. Helen fu şocată să vadă că îi tremură mâna - atât de 
mare îi era furia - și era pe cale să o verse pe Sanderson, când 
Charlie bătu și intră în birou. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Charlie, nu vezi că sunt 
ocupată cu... 

— Cred că vrei să vezi asta, replică Charlie, încăpăţânată. 

Îi întinse un exemplar al dosarului complet al lui Swift. Helen 
era conștientă că Sanderson zăbovește în birou, neștiind dacă 
să plece sau să rămână, dar deschise dosarul. 


VP - 76 


— Pagina 17, spre sfârșit, continuă Charlie. 

Helen răsfoi dosarul, nerăbdătoare să ajungă la pagina 
relevantă, dar ofițerul de rang inferior i-o luă înainte. 

— E urmărit. 

Helen se opri și ridică privirea spre ea. 

— Jason Swift a primit o sentinţă pentru Reintegrare 
Comunitară în urmă cu câteva săptămâni, dar din cauză că avea 
antecedente de neprezentare... 

Charlie arătă cu însufleţire spre un paragraf de la sfârșitul foii. 

— ... l-au marcat. 


44. 


13:28 


— Familiarizaţi-vă cu armele voastre - asiguraţi-vă că sunt 
gata să fie folosite, dacă e necesar -, dar nu uitati că Unităţile 
de Reacţie Armată sunt la conducerea oricărui incident care 
necesită reacţie armată. Armele acestea sunt pentru protecţia 
voastră și a publicului: lăsaţi eroismele în seama tipilor cu căști. 

Helen, Charlie și câţiva detectivi-agenţi experimentați erau în 
arsenalul lui Southampton Central, unde își preluau pistoalele 
Heckler&Koch. Sanderson se remarca prin absenţă - îi fusese 
repartizată o sarcină prozaică de verificare -, dar niciunul dintre 
colegii inferiori în grad nu părea să-i ducă dorul. Se întâmpla 
extrem de rar ca echipa să primească arme de foc și nivelul 
însufleţirii și al adrenalinei din încăpere era palpabil. 

In urma revelaţiei lui Charlie, Helen alergase la biroul de 
comunicaţii al secţiei, urmată de adjuncta ei. Fiecare dispozitiv 
de urmărire conţinea un GPS cu raza de mai mulţi kilometri și 
găsiseră imediat semnalul. După cum se așteptau, acesta nu 
era în Woolston - lângă locuinţa familiei Swift -, ci venea din 
centrul Southamptonului, la aproximativ doi kilometri sud de 
Portswood. 

— Dar nu s-o fi debarasat de el? sugeră Charlie, în timp ce se 
grăbeau spre arsenal. 

— Poate, dar sunt al naibii de greu de dat jos și, în plus, poate 
că face parte din planul lui. 


VP - 77 


— Crezi că vrea să-l găsim? 

— Nouăzeci la sută din incidentele de felul ăsta sfârșesc prin 
moartea făptașului. Fie se sinucide, fie îi obligă pe polițiști să-l 
împuște. Așa că, da, aș zice că e o posibilitate clară. 

Charlie se înfioră, tulburată de această idee. 

— Primul meu gând a fost că Swift a aruncat dispozitivul în 
primul coș de gunoi, continuă Helen. Dar semnalul arată că e în 
mișcare. Întrebarea e încotro merge și de ce? 

— Nu crezi că o să se ascundă? 

— Nu dă semne că ar încetini. Presupun că e îmbătat de 
putere, incitat de locul în care va lovi data viitoare. Aș vrea să-l 
așteptăm când va face asta. Tuturor le e clar protocolul? 

Poliţiștii dădură din cap. 

— Bun, atunci să mergem. 

Echipa cobori scările din spate către parcare. Helen avea să 
meargă în faţă, îndrumată de biroul de comunicaţii, în timp ce 
Charlie și ceilalţi aveau s-o urmeze în mașini fără însemne. Nu 
aveau să folosească lumini sau sirene, Helen voia să conserve 
avantajul pe care îl aveau. 

Helen urcă pe Kawasaki și porni motorul. Simţea cum forma 
tare și inconfortabilă a tocului de pistol o împunge în coaste, 
amintindu-i de ultima oară când trăsese furioasă. Dintr-odată, 
mintea îi fu asediată de imagini oribile - Marianne ţipând, 
degetul ei apăsând pe trăgaci, urmarea îngrozitoare... 

Își simţi pulsul accelerat și respiraţia rapidă și alungă rapid 
aceste gânduri, ieșind în trombă din parcarea secţiei. Nu era 
timp pentru introspecții morbide, nici loc pentru slăbiciune, în 
ciuda nervilor ei întinși la maximum. Fusese zguduită de cearta 
cu Charlie și de confruntarea cu Sanderson - șocată de 
intensitatea emoției ei -, dar trebuia să se stăpânească. 

Avea de prins o pereche de criminali. 


45. 


13:31 


Urmărea oamenii care treceau pe lângă el, încercând să le 
prindă privirile, dar fața fiecărui trecător era la fel de 


VP - 78 


inexpresivă ca a predecesorului. Cei mai mulţi aveau căşti și 
erau complet izolaţi de lume. Cei care nu aveau căşti erau 
aproape la fel de pasivi, privind inert în faţa lor în timp ce 
mergeau grăbit pe trotuar, fără să-și dea seama de trecătoarea 
lor întâlnire cu celebritatea. Era ora prânzului și erau 
nerăbdători să ajungă la Pret, Boots și ce-o mai fi fost, virând de 
la ruta lor de fiecare dată când cineva avea temeritatea de a le 
ieși în cale. Ar fi fost amuzant, dacă n-ar fi fost atât de tragic. 

Swift părea să meargă împotriva curentului. Poate își imagina 
el și își exagera importanţa, dar astăzi toţi păreau să meargă în 
direcţia opusă. Era o senzaţie plăcută. Acum putea să vadă 
lucrurile mai clar - acești trecători nu făceau altceva decât să 
urmeze turma, să facă ceea ce făcea și persoana din faţa lor. 
Poate că așa câștigau bani aceste restaurante - vânzând 
sandvișuri mediocre unor oameni care nu își puteau imagina un 
loc mai bun în care să meargă. 

El era altfel. Ei erau altfel. De ce? Pentru că nu le era frică. Nu 
fusese întotdeauna așa - suportaseră nesfârșite umilinţe și 
respingeri, care lăsaseră urme adânci. Dar acum toate acestea 
erau în urma lor. Odată ce înceta să-ți mai pese, totul era mai 
bine. 

O femeie țâțâi când el trecu pe lângă ea și o atinse, obligând- 
o să cotească. Era una dintre acele angajate tinere și constipate 
care se convingeau singure că fiecare secundă a timpului lor era 
prețioasă. În primul moment, femeia păru că e pe punctul de a-i 
spune ceva. Dar apoi îl studie - bărbia nerasă, părul neîngrijit, 
statura lui - și își pierdu curajul, trecând în grabă mai departe. El 
îi zâmbi larg. Femeia avea să-l recunoască mai târziu, în timp ce 
citea ziarul sau se uita la știri, dar deocamdată era ocupată să 
se întrebe dacă să-și ia un sandviș cu ton și maioneză sau cu 
brânză și murături... 

Întreaga lume e în lanţuri, înfricoșată și neputincioasă. 
Oamenii obișnuiți - oamenii de rând - sunt într-o stare de... cum 
spusese ea? Toropeală. Sunt într-o stare de toropeală, prea 
îngroziţi ca să acţioneze, să facă ceva, deoarece se tem de 
consecinţe. Poate că aveau să fie mustraţi? Arestaţi? Să-și 
piardă slujba? Poate că prietenii lor i-ar fi dezaprobat, le-ar fi 
făcut semn cu degetul mare în jos pe Facebook? Sunt 
încremeniţi, incapacităţi de gândul la judecata care ar putea să 
vină. 


VP - 79 


Dar dacă nu existau niciun fel de consecinţe? Dacă nu exista 
ripostă? Ei doi deja nu își mai făceau griji pentru consecințele 
acțiunilor lor, pentru ei doar prezentul era real. Și era 
entuziasmant. Puteau să facă exact ce voiau, să îi trateze pe 
oameni așa cum meritau să fie trataţi. Acţiunile lor aveau o 
anumită onestitate și, de asemenea, un strop de milă. 
Nemernicii aceia îi omorau pe oameni încet, de-a lungul multor 
ani, dar ei le curmau rapid suferinţa. Era singurul lucru bun pe 
care îl făcuse vreodată în viața lui și era mai mult decât ar fi 
meritat ei. 

Swift simţi cum sângele începe iar să-i fiarbă, își strecură 
mâna în interiorul hainei și prinse mânerul pistolului. Era plăcut. 
Fusese dezamăgit de atât de multe ori, dar un pistol nu te 
dezamăgește. Un pistol e prietenul tău. Și era timpul să-l 
folosească iar. 

Era timpul să elibereze fiara. 


46. 


13:33 


Emilia Garanita scoase aparatul de fotografiat, studiind 
clădirea decrepită din faţa ei. Nu prea avea rost să fotografieze 
farmacia lui Sansom - mai întâi trebuia să aștepte să se încheie 
circul poliţiei -, așa că se urcase în mașina ei și se dusese rapid 
în Totton. 

Nu era cea mai încântătoare parte a Southamptonului, dar 
aici se afla serviciul de probaţiune din oraș. Mulţi infractori tineri 
- și chiar mai maturi, care ar fi trebuit să fie mai înţelepţi - 
veniseră aici ca să-și înceapă Reintegrarea Comunitară. Unii 
veneau cu autobuzul 38 - exista o glumă că puţini șoferi de 
autobuz își doreau să meargă pe ruta aceea -, în timp ce alţii 
erau aduși cu mașina de părinţi neliniștiţi care sperau, în mod 
absurd, că progenitura lor avea să înceapă dintr-odată o viaţă 
nouă. Puţini făceau asta și, drept rezultat, vizitau în mod repetat 
serviciul. Emilia se putea considera deja unul dintre ei - vizitase 
de curând această agenţie ca să verifice graffitiul care îi 
profanase pereții. 


VP - 80 


Agenţia avea mare nevoie de renovare, iar asistenții sociali pe 
care Emilia îi văzu trudind păreau frânţi și deprimaţi. Poate că 
asta era atitudinea lor obișnuită sau poate că auziseră știrea 
despre colega lor moartă. În timp ce stătea afară, Emilia 
întrebase câteva persoane aflate în trecere despre Sonia 
Smalling - dar nimeni nu voia să-i răspundă și, în plus, nu pentru 
asta venise aici, așa că își abandonă poziţia, înainte ca agenţii 
de pază să o remarce, și ocoli clădirea. Cândva fusese zugrăvită 
într-o culoare gri mohorâtă, despre care psihologii crezuseră că 
i-ar „incita” cel mai puţin pe tinerii infractori. De fapt, toţi acei 
neghiobi bine intenţionaţi nu reușiseră decât să creeze o pânză 
goală pentru nenumăraţii graffitiști tineri care intrau zilnic pe 
ușile agenţiei. Drept rezultat, aproape fiecare suprafaţă era 
acum decorată cu tagurile repetate ale vizitatorilor nepocăiţi. 
Emilia chicoti din cauza prostiei psihologilor și a șefilor lor atât 
de corecți politic. Meritau tot ce li se întâmpla. 

Dar Sonia Smalling nu-și meritase soarta, așa că Emilia 
alungă aceste gânduri și își continuă turul, inspectând cu atenţie 
numeroasele desene de pe ziduri. Abia când ajunse în spatele 
clădirii găsi ceea ce căuta. Un șarpe mare, verde-smarald, care 
părea să-și înghită propria coadă. 

Il mai văzuse în timp ce se documenta pentru articolul ei, dar 
nu îi dăduse prea multă atenţie, în afara observaţiei că era mai 
bine executat decât majoritatea celorlalte desene. Acum Emilia 
îl studie îndeaproape, făcându-i numeroase fotografii, apoi se 
dădu în spate, să observe scena. O cameră cu circuit închis 
atârna inertă și stricată pe stâlpul unui gard din apropiere. 
judecând după pânzele de păianjen care o acopereau, era 
scoasă din uz de ceva timp. Gardul din plasă de sârmă era 
decrepit și găurit. Emilia înţelegea motivul pentru care făptașii 
aleseseră acest loc ca să-și vopsească tagul - nu erau 
supravegheați și nu existau șanse să fie depistaţi. Puteau să-și 
pună semnătura și să dispară înainte ca cei dinăuntru să-și dea 
seama. 

Emilia lăsă jos aparatul de fotografiat și privi lung șarpele de 
culoarea smaraldului. Cei care intrau și ieșeau din clădire nu l-ar 
fi zărit, dar poate că tocmai asta era ideea. Era oare o glumă 
personală, menită să fie descoperită de ceilalți după 
evenimentele de astăzi? Locul de muncă al Soniei Smalling 
fusese profanat, ca și cel al lui Alan Sansom. Era oare posibil ca 


VP - 81 


ucigașii să își marcheze teritoriul? Să semnaleze dinainte pe 
cine aveau de gând să atace? 

Un gând care o făcu pe Emilia să se înfioare și să se întrebe 
cât de organizată era de fapt această explozie de furie. Și, încă 
și mai important, unde avea ea să sfârșească? 


47. 


13:35 


Helen gonea pe străzile orașului, șerpuind prin trafic. Luase 
decizia de a se dispensa de girofaruri, dar deja o regreta. Astăzi 
traficul era deosebit de aglomerat și restul echipei se chinuia să 
țină pasul cu ea. Avea să fie în avangarda luptei - spera doar ca 
Unităţile de Reacţie Armată care veneau din sudul orașului să i 
se alăture la timp. 

O persoană care nu avea să fie cu ei era Joanne. Era din nou 
la bază, îndeplinind sarcini care nu erau pe potriva gradului sau 
experienţei sale. Acum, când emoţiile i se mai potoliseră, Helen 
își dădea seama că Charlie avusese dreptate s-o ia la rost. Intr- 
adevăr, o pedepsea pe Joanne, subliniindu-i orice greșeală 
minoră și savurându-i cu încrâncenare umilirea. Dar în ce scop? 
Nu voia s-o alunge de la Southampton Central - de fapt, nu 
intenționase să facă nimic din toate acestea. Comportamentul 
nesuferit faţă de detectivul-sergent era instinctiv, spunea mai 
multe despre propria stare de spirit decât despre cea a lui 
Sanderson. Condamnând o colegă care doar își făcuse datoria, 
Helen o demoralizase pe aceasta și lipsise echipa de un poliţist 
valoros și talentat. Nu era deloc o situaţie ideală, dată fiind 
operaţiunea în care erau implicaţi astăzi. 

— Noutăţi despre locaţie? se răsti Helen, furioasă și frustrată. 

— Așteaptă puţin, răspunse o voce imaterială. 

Casca lui Helen avea Bluetooth încorporat, care se conecta 
ușor la staţia de emisie-recepţie prinsă la pieptul ei. Comunica 
cu Southampton Central din clipa în care părăsise parcarea, 
cerând noutăți. 

— Pare să se fi oprit pe sau pe lângă Walton Road, spuse 
operatorul. 


VP - 82 


Helen începu imediat să listeze în minte posibilele destinații. 

— Acum s-a pus iar în mișcare, se îndreaptă spre vest, pare 
să accelereze. 

Cuvintele acestea fură ca un semnal de alarmă pentru Helen. 
Oare din cauză că Swift se mișca iar rapid, ca și cum s-ar fi 
pregătit pentru un nou atac? Nu, era vorba de altceva, ceva ce 
își amintea că citise mai devreme... Helen vizualiză în minte 
cazierul, parcurgând mental  delictele, unul câte unul. 
Avertismente pentru scandal, ameninţare și comportament 
agresiv, furt din magazine... 

Apoi își dădu seama. 

— Cred că se îndreaptă spre WestQuay. 

De partea cealaltă se așternu tăcerea. WestQuay era cel mai 
important centru comercial din Southampton - trei etaje de 
magazine și restaurante. De asemenea, era înţesat de oameni, 
mai ales la prânz. 

— A fost arestat pentru furt la WestQuay, continuă Helen. 
Cred că de la H&M. 

Helen auzea cum operatorul tastează furios. 

— Da, a fost arestat acolo, dar magazinul a decis să nu dea 
curs cazului. Aici spune că Swift s-a încăierat cu agentul de 
pază, a vrut să-l acuze de agresiune. 

— De unde e agentul de pază? 

— Să mă uit... 

Helen își tinu răsuflarea, în timp ce operatorul căuta detalii. 

— Cred că Somalia... Da, e un student somalez aflat aici cu 
viză de muncă. Îl cheamă Yusuf Muhamud. 

Helen își aminti detaliile. După ce fusese surprins la furat, 
Swift încercase să fugă din magazin și fusese doborât, 
învineţindu-și fața din cauza asta. Magazinul decisese că e mai 
bine să mușamalizeze toată chestiunea. Evident, Jason Swift nu 
fusese de acord. 

— Alertează toate unităţile, spuse Helen, cu răsuflarea tăiată. 
Spune-le că vreau ca toate intrările și ieșirile să fie păzite. Eu o 
să-i coordonez din atriumul principal. 

— Am înţeles. 

Operatorul închise şi Helen apăsă pe accelerație, 
îndepărtându-se în trombă de trafic. Până acum atacatorii 
fuseseră cu un pas înaintea ei, dar acum îi avea în sfârșit în 
cătare și era hotărâtă să profite de asta. 


VP - 83 


48. 


13:37 


Magazinele erau deosebit de aglomerate. Margaret era în 
criză de timp - pauza ei de prânz era pauză doar cu numele - și 
mulțimea de oameni de la WestQuay o irita la fiecare pas. 
Coada de la Boots era atât de mare că își abandonase 
cumpărăturile și se repezise la Superdrug. Inhăţase un sandviș 
de acolo - cu șuncă și salată, credea, dar nu se uitase prea 
atent - și apoi se grăbise la H&M. 

Calculase că are cel mult 10 minute la dispoziţie, după care 
răbdarea șefului ei avea să se epuizeze. Putea să se poarte 
foarte mizerabil dacă i se părea că îl iei peste picior și Margaret 
nu se simţea în stare să îndure o după-amiază de comentarii 
tăioase, așa că înaintă grăbită pe culoarul cu haine. Trebuia să 
ia câteva lucruri pentru băiatul ei și ar fi putut chiar să-și încerce 
norocul cu ceva pentru ea - dacă exista ceva pe măsură la raftul 
cu reduceri. 

Se îndreptă spre raionul de bărbaţi din spatele magazinului. 
Ca de obicei, mulţimea modelelor expuse era năucitoare și, 
chiar dacă ar fi găsit unul care îi plăcea, era un chin să găsească 
mărimea potrivită. De ce trebuiau să facă totul atât de al naibii 
de dificil? Nu era viaţa suficient de grea și așa? Margaret aruncă 
o privire furișă spre ceas și își dădu seama că nu îi mai rămânea 
timp pentru ea. li trebuia noroc ca să reușească să cumpere 
ceva, după ce eșuase în mod curios să găsească mărimea L, gri- 
deschis. 

Schimbă abordarea și smulse un L, gri-închis. Nu era exact 
ceea ce căuta, dar trebuia să se mulţumească cu asta. Se 
întoarse dinspre stative și se grăbi spre casă, doar ca să 
descopere că acestea erau pustii. 

— Ce naiba...? murmură Margaret în șoaptă, surprinsă că 
personalul poate să abandoneze așa casele de marcat. 

Se uită în jur după manager, dar nu era nimeni. Nu mai 
văzuse niciodată așa ceva - era ca pe Mary Celeste. Ce se 
întâmpla? 


VP - 84 


Apoi îi zări. La intrarea în magazin era oarecare agitaţie, iar 
angajaţii tulburaţi și încordaţi, strânși la un loc, îi conduceau pe 
cumpărători afară din magazin, discutând grăbit cu agentul de 
pază care ieși apoi rapid pe holul principal. In însuflețirea lor, 
păreau să n-o fi observat pe Margaret, care pentru o clipă fu 
tentată să strige la ei pentru a le aminti că mai există și ea. Dar 
apoi îi veni altă idee. 

Se asigură că angajaţii sunt în continuare ocupați, se aplecă 
peste tejghea și strecură discul de protecţie în fanta de plastic 
mică de lângă casă. Discul se desprinse ușor și, cu o mișcare 
neîntreruptă, Margaret își îndesă „achiziţia” în punga de la 
Superdrug. 

Până acum fusese o zi destul de deprimantă, dar dintr-odată 
lucrurile începeau să pară mult mai luminoase. 


49. 


13:40 


Helen se furișă pe holul de la etajul trei, examinând nivelurile 
de dedesubt. După ce își abandonase motocicleta și luase 
legătura cu o Unitate de Reacţie Armată, se grăbise să intre în 
WestQuay. Restul echipei pornise sirenele și ajungea acum, dar 
Helen nu voia să aștepte. Ceva îi spunea că fiecare secundă 
contează. 

Era o siluetă aparte, îmbrăcată în costumul de motociclist și 
încadrată de un cuartet de bărbaţi cu armuri corporale, toți cu 
carabine în mână. Aceștia avansaseră rapid, atenţi la orice 
pericol, și se îndreptaseră imediat spre biroul central de 
informaţii. Helen preluase controlul și îi arătase legitimaţia 
managerului năuc al WestQuay, informându-l că aveau să 
evacueze centrul comercial. Îi ceruse să înceapă să sune 
magazinele ca să le informeze, apoi, după ce se asigurase că 
intrarea principală e păzită, se îndreptase către scările rulante, 
în timp ce polițiștii înarmați intrau în magazine unul după altul, 
căutându-l pe Jason Swift și pe complicea lui. 

Echipa ei începea să apară - doi la ieșirea din spate, doi la 
intrarea principală - și Helen se grăbi pe culoarul etajului trei. 


VP - 85 


Zumzăiala de la parter ar fi putut să-i alerteze pe suspecții 
poziționaţi mai sus și Helen voia să evite asta cu orice preţ. Într- 
un mediu atât de aglomerat, posibilitatea luării de ostatici era 
extrem de mare, așa că era crucial să păstreze cât mai mult 
posibil elementul-surpriză. In plus, H&M era la ultimul etaj și ea 
avea senzaţia că suspecţii vor merge direct acolo. 

Mersul ei se transformă în alergare. Își scoase arma din toc și 
trase cu atenție siguranţa. Se rugă să nu fie nevoie să o 
folosească, chiar dacă intuiţia îi spunea că există această 
posibilitate. Nu și-l putea imagina pe Swift predându-se fără 
probleme. 

Se mișcă rapid pe culoar și literele roșii ţipătoare ale 
magazinului intrară în câmpul ei vizual. În faţa magazinului era o 
mulțime de cumpărători derutaţi care păreau că nu vor să plece, 
în ciuda îndemnurilor tinerilor angajaţi. Nu vedea agentul de 
pază și nici pe cineva îmbrăcat în trenci lung. Helen își deschise 
imediat staţia de emisie-recepţie, luând iar legătura cu biroul de 
comunicații de la Southampton Central. 

— Unde sunt? 

— S-au oprit, se auzi imediat operatorul panicat. 

— Unde? 

— Sunt undeva în WestQuay, poziţia ta se suprapune destul 
de bine cu a lor, sunt surprins că nu-i vezi. 

Helen se uită pe hol, căutând trenduri kaki, silueta înaltă a lui 
Swift sau orice alt lucru ieșit din comun, dar nu era nimic. 

Unde naiba erau? 


50. 


13:42 


Charlie se mișca de colo-colo, încercând să-și potolească 
nervii. Era postată în spatele clădirii WestQuay, cu arma 
ascunsă discret în mână, privind și așteptând. Tinea legătura cu 
restul echipei prin emisie-recepţie și știa că evacuarea centrului 
comercial începuse. Majoritatea celor dinăuntru ieșeau prin faţă 
spre zona pietonală, dar cei care voiau să ajungă la chei sau în 
sudul orașului ieșeau prin spatele clădirii. Misiunea ei era să-i 


VP - 86 


grăbească, în același timp uitându-se atent după Jason Swift și 
complicea lui. 

Charlie sărea de pe un picior pe altul, încercând să se 
încălzească, după ce soarele dispăruse. Detectivul-agent 
Osbourne fusese trimis să-i țină companie, dar acesta zărise o 
scară de incendiu pe care nu o păzea nimeni și, după ce Îi 
ceruse permisiunea lui Charlie, se dusese să investigheze. 
Charlie nu putea să-i blameze nici curajul, nici raționamentul - 
dacă voiau să fugă, suspecţii puteau foarte bine să se ascundă 
în valul de cumpărători, dar puteau să încerce să facă asta și pe 
cont propriu. Atacul bine executat asupra farmaciei sugera că ei 
cercetaseră magazinul înainte și avuseseră întotdeauna în minte 
o cale de scăpare. Aici era infinit mai ușor să găsească o 
modalitate de a se strecura afară, dată fiind mărimea și 
complexitatea centrului comercial. Oare cei doi se furișaseră pe 
culoarele acestuia în zilele, poate chiar săptămânile dinainte? 
Gândul o făcu pe Charlie să se cutremure. Acum regreta că îl 
trimisese de acolo pe Osbourne - un singur poliţist înarmat 
împotriva a doi ucigași nemiloși nu părea o luptă corectă. 

Era pe punctul de a lua legătura cu colegul ei, când un 
zgomot puternic o făcu să ridice privirea. Ușile ieșirii din spate 
se deschiseseră brusc și cumpărătorii începeau să apară. Aveau 
expresii derutate și preocupate și păreau tulburaţi de vederea 
numeroșilor polițiști cu armură corporală. Mai văzuseră așa ceva 
la știri, în Paris și Londra, dar nu în Southampton. Era evident că 
vor să se îndepărteze de pericol, să plece imediat. 

Micul șuvoi de oameni se transformă într-un curent constant, 
apoi într-un torent. Cumpărătorii ieșeau pe câte patru rânduri, 
înghiontindu-se și schimbând replici aprinse, după ce orice 
aparenţă de calm se evaporase. Și se mișcau rapid, îngreunând 
sarcina lui Charlie de a-i studia pe toți în timp ce se repezeau pe 
lângă ea. Soarele era deja ascuns de nori cenușii ca metalul de 
pistol. Stătea să plouă și cumpărătorii erau stropiţi răutăcios. Se 
desfăceau umbrele și se ridicau glugi - era practic imposibil să 
urmărești cine care e. 

Jason Swift era înalt, așa că Charlie își ţinea privirea sus, 
ignorându-i pe toţi cei care aveau sub o anumită înălțime. Era 
alertă și agitată, dar deocamdată nu vedea nici urmă de 
suspecți. Dintr-odată, Charlie se întrebă cum se descurcă 
Osbourne. Fusese atât de absorbită de situaţia ei, încât nu 


VP - 87 


observase că acesta amuţise. Îi dăduse instrucţiuni stricte să 
țină legătura, iar tăcerea lui la emisie-recepţie o neliniștea. 

Scoase din buzunar staţia, dar în timp ce o ducea la gură 
încremeni. În mijlocul mării unduitoare a oamenilor din faţa ei, 
Charlie întrezări o străfulgerare kaki, fluturarea poalelor unei 
haine. Lăsă staţia jos și înaintă, întinzând gâtul ca să vadă mai 
bine. Cineva tocmai ieșise din centrul comercial în viteză - era la 
vreo 15 metri depărtare de ea, prins între cumpărători, așa că 
nu putea să-l vadă bine -, dar acum își dădu seama că erau doi, 
un bărbat și o femeie. Charlie avansă, ascunzându-și arma pe 
lângă trup și retrăgându-se la marginea curentului uman, ca să- 
și mascheze apropierea. În timp ce avansa în tăcere, duse staţia 
la gură, gata să ceară ajutor. 

Acum erau la doar șase metri distanţă, dar în faţa ei apăreau 
capete care o împiedicau să vadă. Cei doi păreau să privească 
în jos, dar vorbeau unul cu celălalt întruna. Amândoi purtau 
haine lungi și aveau tatuaje, amândoi păreau hotărâți să se 
îndepărteze cât mai rapid posibil. 

Acum erau aproape în dreptul ei, așa că Charlie decise să 
acţioneze și zvâcni prin șirul de cumpărători. Așteptă până în 
ultima clipă ca să ridice pistolul, apoi păși în faţă și strigă: 

— Poliţia înarmată! În genunchi! 

Efectul fu instantaneu. Cumpărătorii fugiră, o femeie ţipă și 
doi adolescenți goth cu trenduri se lăsară în genunchi. Charlie își 
înțelese imediat greșeala. Aveau înălțimea potrivită și sexul 
potrivit, dar erau mult prea tineri - aveau cel mult 15 ani. 
Charlie își băgă pistolul în toc, blestemând. 

Criminalii erau în continuare în libertate. 


51. 


13:43 


Helen cercetă magazinul. Ochii ei zvâcneau către flecare colț, 
unul după altul, în căutarea unor urme de viață. Zona principală 
de expunere era mare, dar plină cu stative înţesate cu haine - 
paravanul perfect pentru o ambuscadă. Nu auzise niciun foc de 


VP - 88 


armă și nimeni nu raportase vreun incident, dar era sigura că 
ceva era pe punctul de a se întâmpla. 

Helen o luă în faţă, în timp ce ceilalți polițiști înarmaţi se 
răsfirau, verificând stativele de lângă pereţi. Helen își 
desconsiderase întotdeauna propria siguranţă, dar chiar și ea 
era precaută acum, având încă în amintire cadavrul Soniei 
Smalling. Se aștepta ca în orice clipă să audă zgomotul unei 
puști și avansa încet, pregătită să se arunce la adăpost la primul 
semn de probleme. 

Se apropia de partea din spate a magazinului. Mai erau doar 
câteva stative cu haine de verificat și Helen privi pe furiș după 
ele, lăsându-se pe vine. Era liber, așa că se ridică rapid în 
picioare. Cabinele de probă erau toate goale, ceea ce însemna 
că mai rămânea doar zona caselor de marcat. Tejgheaua era 
lată și înaltă, așa că Helen se îndreptă spre ea precaut, cu 
pistolul ridicat. Atunci observă că sertarul uneia dintre case era 
deschis și gol. 

Le făcu semn colegilor, care înaintară spre acea zonă, pășind 
încet, dar hotărât pe podeaua de lemn lustruit. Helen strigă: 

— Poliţia înarmată! 

Tăcere. 

— Poliţia înarmată! repetă ea, de data asta mai tare. leșiți 
încet, cu mâinile deasupra... 

Acum se produse o mișcare. Degetul lui Helen de pe trăgaci 
se încordă, dar, spre surpriza ei, de sub tejghea ieși o femeie de 
vârstă mijlocie, cu o pelerină zdrenţuită. Îi tremurau mâinile pe 
care le ţinea în sus, iar fața ei era congestionată. 

— Mai e cineva cu tine? se răsti Helen, preocupată imediat de 
faptul că era posibil să aibă în faţa ei o ostatică. 

— Nu, nu... sunt doar eu, răspunse bâlbâit femeia. 

— Ești sigură? întrebă Helen, cercetând cu privirea zona din 
spatele caselor. 

— Bineînţeles. Vino aici, dacă nu mă crezi. 

Helen ocoli încet marginea tejghelei, în timp ce restul echipei 
își îndrepta armele asupra acesteia, gata pentru orice posibilă 
ameninţare. Spre surpriza lui Helen, femeia părea să fi spus 
adevărul. 

— Ai văzut un bărbat și o femeie? El are 20 și ceva de ani, ea 
puţin sub 20. 

— Nu... 


VP - 89 


— Sunt în magazin, suntem siguri că sunt în magazin... 

Dar chiar și Helen începea acum să se îndoiască de asta. 

— Sunt doar eu, v-am spus, toţi ceilalți au plecat. M-am 
speriat, așa că m-am ascuns. 

Helen se îndoia de asta - în punga femeii era îndesat un 
hanorac nou-nouţ și ea părea să-și ascundă geanta, în care, 
bănuia Helen, se afla conţinutul casei de marcat -, dar o lăsă 
așa. 

— L-ai văzut pe bărbatul acesta? spuse ea, oferindu-i femeii 
telefonul ei. 

Pe ecran era un prim-plan cu poza de cazier a lui Jason Swift, 
pe care femeia o privi inexpresiv. 

— L-ai văzut? 

Femeia privi fix imaginea, apoi faţa ei începu încet să se 
boțească. Helen bănuia ce avea să urmeze, dar tot fu surprinsă 
când femeia icni în sfârșit: 

— De ce-l căutaţi pe Jason al meu? 


52. 


13:46 


Helen se îndepărtă cu pași mari de WestQuay, furioasă pe 
sine, furioasă pe Margaret Swift. Charlie o aștepta cu o expresie 
aproape la fel de abătută. Helen îi aruncă o pungă de probe, pe 
care Charlie reuși cu greu să o prindă. 

— A plecat, spuse Helen sumbru. 

Charlie privi dispozitivul GPS, acum băgat în punga de probe. 

— A reușit cumva să și-l scoată, continuă Helen. Apoi l-a 
băgat în geanta maică-sii, sub o grămadă de chitanţe, farduri, 
ciorapi, tot tacâmul... 

Charlie privi lung dispozitivul, foarte dezamăgită că avusese 
dreptate. 

— Am mobilizat aici practic toată echipa... ca să aresteze o 
duduie. 

— Ai procedat corect, trebuia să urmărim pista. 

Charlie văzu, în fundal, cum Edwards o conduce pe Margaret 
Swift, cu fața pământie, spre o mașină de poliţie. 


VP - 90 


— Ce se va întâmpla acum? întrebă ea. 

— Va trebui să-i luăm o declaraţie, dar nu știe nimic. Din câte 
îmi dau seama, ea și Jason abia își vorbesc. 

— Ştie unde s-ar putea afla? Incotro se îndreaptă? 

Helen scutură din cap. 

— Se pare că Jason s-a mutat acum două săptămâni. A pus 
câteva lucruri într-o geantă și a plecat. Ea nu a dat prea multă 
importanță faptului, se mai întâmplase și înainte. Aseară Jason 
s-a întors, dar a stat cel mult o oră... 

— Ca să-i bage dispozitivul în geantă... 

— Evident. 

— Atunci stă cu fata? Într-un squat, poate? Dorm pe stradă? 

— Ea spune că știa că Jason umblă cu o fată, dar n-a văzut-o 
niciodată. Se pare că Jason nu voia s-o aducă în apartament, îi 
era rușine de cum arăta locul, de mama lui... 

Helen privi spre mașina de poliţie care pornea. Îi era imposibil 
să nu simtă o anumită compasiune față de Margaret Swift - nu 
avusese prea mult noroc în viaţă, cu siguranță, nu se așteptase 
la asta -, dar, chiar și așa, femeia le încurcase fără să vrea 
ancheta, ceea ce o făcea pe Helen să fiarbă de mânie. 

— Swift a vrut ca noi să venim aici, spuse ea mâhnită, 
întorcându-se iar spre Charlie. 

— Crezi că și-a dat seama că o să aflăm cine e, o să-l 
urmărim... 

— judecând după reprezentaţia pe care a dat-o pentru 
camera de supraveghere, nu îl deranjează să fie fotografiat. 
Trebuie să-și fi dat seama că în cele din urmă o să descoperim 
legătura cu el. 

— Atunci de ce să-i ascundă dispozitivul în geantă? Dacă nu 
are de gând să fugă cu el, de ce și-ar face griji că îl urmărim... 

— Ca să obţină un răgaz pentru un nou atac, spuse Helen 
încet, reducându-și colega la tăcere. A vrut să ne atragă aici în 
mod deliberat... 

Helen ridică privirea, fixând-o pe Charlie cu o privire 
angoasată. 

— ... iar noi am înghiţit momeala cu tot cu fir. 


VP - 91 


53. 


13:47 


Sanderson privea fix ecranul, abia reușind să mai respire. Era 
închisă în biroul înăbușitor de peste o oră deja, ignorând 
ostentativ privirile cu înțeles ale operatorilor de date. Era 
evident că vestea muștruluirii ei se răspândise în toată secţia. 
Existaseră câteva comentarii șoptite și unele chicote reprimate, 
dar cea mai rea fusese cana de ceai compătimitoare pe care i-o 
adusese un membru mai tânăr al echipei. Acest act de milă o 
afectase cel mai profund pe Sanderson - nu fusese în viaţa ei 
atât de demoralizată -, iar cana cu ceai rămase neatinsă pe 
birou. 

Primise misiunea de a depista mașina făptașilor. În timp ce 

Charlie, Osbourne, Bentham și ceilalți goneau prin oraș în 
urmărirea suspecţilor, ea se trezise cu o sarcină investigativă 
prozaică. Dacă s-ar fi aflat într-o poziţie mai bună ar fi obiectat 
sau, în cel mai rău caz, ar fi încercat să delege o asemenea 
corvoadă către un coleg de rang inferior. Dar cum Helen îi 
dăduse ei, în mod specific, această sarcină, nu se punea 
problema să facă asta. Era penitenţa ei și trebuia să rabde. 
_ Sistemul de Recunoaștere Automată a Numărului de 
Inmatriculare găsise Fiatul furat în drum spre ltchen, dar după 
aceasta mașina dispăruse. Poate că făptașii o ascunseseră, 
poate camerele de supraveghere a traficului nu mai avuseseră o 
perspectivă bună asupra numărului de înmatriculare, dar 
mașina dispăruse. Ceea ce nu îi lăsa lui Sanderson altceva de 
făcut decât să verifice înregistrările camerelor de supraveghere 
a traficului din zonă, sperând în mod absurd să zărească 
vehiculul dispărut. 

Păruse o sarcină deprimantă și fără sens, dar exact când ochii 
ei se pregăteau să treacă mai departe, o zări. Manevră 
butoanele și dădu înregistrarea înainte și înapoi de mai multe 
ori, privind cum mașina dispare în intrândul unei străzi liniștite 
de suburbie. Sanderson nu distingea întregul număr de 
înmatriculare - doar ultimele patru cifre -, dar era suficient. 
Parcurse cu arătătorul lista din faţa ei și descoperi rapid că în 


VP - 92 


Southampton nu era înmatriculată nicio altă mașină de această 
marcă și culoare cu acele patru cifre în număr. Trebuia să fie 
Puntoul dispărut, nu-i așa? 

Sanderson expiră încet și reflectă la următoarea ei acțiune. Ar 
fi trebuit să anunţe imediat. La urma urmei, dacă avea dreptate, 
atunci întreaga echipă fusese mobilizată într-o parte greșită a 
orașului. Dar dacă se înșela și stânjenea în orice fel ancheta... 

Dată fiind natura riscantă a poziţiei sale, nu avea altceva de 
făcut decât să verifice ea mai întâi. Așa că se ridică rapid, își 
înșfăcă geaca și ieși în grabă. 


54. 


13:58 


Helen își scoase geaca și o aruncă pe podea. Dădu drumul la 
robinet, își făcu mâinile căuș sub jet și își aruncă pe față apa 
rece. 

Se întorsese în goană la Southampton Central și chemase 
restul Departamentului de Anchete Majore pentru o ședință de 
urgență. Dar, când ajunsese înapoi la bază, intrase mai întâi la 
arsenal, ca să predea arma de foc, apoi la toaletă pentru femei 
de la etajul 10. Trebuia să se calmeze înainte de sosirea 
celorlalți și puţini veneau în această anexă izolată. Helen fugea 
aici adesea, când voia să fie singură. 

Își simţea gâtul uscat și faţa arzând. Apa părea să aibă prea 
puțin efect, ceea ce o înfurie și mai tare. Ce era în neregulă cu 
ea? De ce tot ce atingea se transforma în rahat? Inchise 
robinetul, trase un șut puternic în chiuvetă și ridică ochii spre 
oglindă, de unde o privea o femeie dărâmată și înfrântă. Fără să 
ezite, Helen izbi sticla cu pumnul. O dată, de două ori, de trei 
ori... y 

Fu străbătută de durere și încetă brusc. Işi cobori privirea și 
văzu că mâna ei e distrusă și nodurile degetelor sfâșiate. Helen 
se blestemă, luă un prosop de hârtie și începu să-și tamponeze 
agresiv tăieturile. În timp ce făcea asta, ridică iar privirea spre 
oglindă. În mijlocul acesteia era o crăpătură groasă care îi 
distorsiona imaginea, transformând-o într-o ciudăţenie sinistră. 


VP - 93 


Oglinda nu mințea. Helen chiar era o parodie grosolană a 
poliţistei de succes care fusese cândva. Era scăpată de sub 
control - suspicioasă, răzbunătoare și izolată - și conducea 
echipa ezitant, de la un dezastru la altul, în timp ce doi criminali 
dementi atacau în voie. Deci asta era? O luase razna definitiv? 
Ar fi trebuit să fie lidera echipei, dar ce om întreg la minte ar 
mai fi urmat-o acum? Furia - senzaţia intensă de trădare 
personală - îi întuneca judecata într-un moment în care trebuia 
să aibă mintea limpede, dar nu vedea nicio modalitate prin care 
ar fi putut să scape de aceste gânduri stupide și autodistructive. 
Nu se îndoise niciodată de sine în asemenea măsură și se 
întrebă, privindu-se în oglindă, dacă ea era problema. In 
ultimele luni se tot gândise dacă poate să aibă încredere în 
colegii ei. 

Acum se întreba dacă mai are încredere în sine. 


55. 


14:00 


Jason Swift își flutura pistolul, râzând în timp ce trăgea cu el în 
aer. 

Videoul lui de pe YouTube se derula în tăcere pe ecranul cel 
mare din biroul de anchetă, dar fără sonor, deoarece echipa îl 
văzuse deja de două ori, simplu fundal neplăcut al discuţiilor. 
Era încadrat de o selecție sinistră de imagini de pe panoul de 
anchetă - fotografii de cadavre și locuri ale crimelor - ca și hărți 
ale acelor locuri, apartamentul lui Swift, adrese ale organizațiilor 
rasiste din oraș și locaţiile atacurilor lui trecute. 

— Ce știm despre ţintele lui anterioare? întrebă Charlie, 
nerăbdătoare să avanseze cumva. Chelnerul polonez, tânărul 
negru. 

— Am luat legătura cu cei care sunt încă în Southampton, 
răspunse McAndrew. Toţi sunt bine și au fost sfătuiţi să nu stea 
în oraș până când Swift va fi prins. 

— Dar arestările și avertismentele lui anterioare? continuă 
Charlie. Mă gândesc mai ales la vandalism și la comportamentul 
antisocial. 


VP - 94 


— E priceput cu spray-ul și nu se dă în lături să spargă lucruri. 

— Ce a atacat? 

— Mai ales locuinţe din apropierea casei lui, câteva mașini, 
cabine telefonice... 

— Vreo instituţie? insistă Charlie. Servicii de probaţiune? 
Clădiri ale municipalităţii? 

— La dosar nu e nimic, spuse Reid pe un ton puţin dezumflat. 

— Câte avertismente are pentru deţinere de droguri? 

— Mai multe. Îi place să consume... 

— A manifestat vreodată semne de paranoia? întrebă 
Osbourne. Poate fi unul dintre efectele abuzului de canabis pe 
termen lung. E posibil să creadă că unii oameni sau agenţii sunt 
împotriva lui. 

Charlie îi aruncă o privire lui Helen, ca să vadă dacă vrea să 
răspundă ea, deoarece era mult mai informată în domeniu. Dar 
Helen părea ciudat de distrată și se holba în tăcere la 
fotografiile cu locurile crimelor, abia urmărind discuţia. In mod 
normal, ar fi condus ea ședința, dar era retrasă și distantă și își 
oblojea mâna dreaptă, care părea să fi fost rănită. Charlie se 
întrebă dacă era furioasă pe sine sau poate pe ea, în urma 
discuţiei lor, dar știa că e mai bine să nu întrebe, așa că 
preluase în tăcere conducerea ședinței. 

— Dosarul lui medical e destul de subţire, explică Charlie, 
probabil că nu crede în doctori. Maică-sa a spus că l-a dus de 
câteva ori la medic pentru depresie, dar el nu s-a ţinut de 
tratament niciodată. 

— Dar e posibil, insistă Osbourne. Poate că avea probleme 
psihice care nu au fost tratate. A ajuns să creadă că are 
dreptate, că unii oameni l-au nedreptăţit. Știu cu certitudine că 
Sonia Smalling îi punea pe delincvenţi să-și ceară scuze 
victimelor. Poate că l-a obligat să facă asta și el s-a simţit înjosit, 
umilit... 

— E o teorie bună, recunoscu Charlie. Dar cum rămâne cu 
Alan Sansom? 

— Nu știu, poate că doar aveau nevoie de amfetamine. Din 
câte se pare, au furat destule cât să le ajungă o săptămână 
întreagă. Acum au bani, droguri... 

— Dar de ce această violență extremă? interveni McAndrew. 

— Poate sunt drogaţi? Poate asta îi excită? 


VP - 95 


— Nu mă convinge, spuse Charlie, afirmându-și autoritatea. 
De la Ashurst la Portswood e un drum lung, și-au abandonat 
mașina, aveau o rută de fugă planificată dinainte... 

— Credem că aveau o rută de fugă planificată dinainte, o 
corectă Osbourne. 

— Bun, credem că au studiat locul dinainte, dar mie mi se 
pare deliberat. Dacă erau interesaţi să tragă la întâmplare în 
niște cumpărători, puteau să facă asta în drum spre 
Southampton. 

— Poate că nu vor să se irosească prea devreme. Vor să ne 
facă viaţa cât mai grea. 

— Ei, măcar cu asta putem fi de acord..., spuse Charlie cu 
mâhnire. 

In încăpere se așternu tăcerea. Charlie era pe punctul de a 
continua, conștientă de nevoia de a mobiliza oamenii, când 
Helen începu brusc să vorbească. 

— Care e factorul declanșator? 

Osbourne fu pe cale să spună ceva hazliu, dar apoi se 
răzgândi. Din fericire, pentru că Helen se întoarse apoi și privi 
direct spre el. 

— Noi spunem că Jason Swift e instigatorul, dar, dacă e așa, 
ce îl motivează pe el? continuă Helen. Sigur, e un rasist convins, 
un susţinător al supremaţiei albilor. Dar acesta nu este un atac 
izolat sau o declarație politică. E o... explozie de violenţă. De ce 
e atât de furios? Lucrurile astea sunt aproape întotdeauna 
provocate de o criză din viaţa personală, deci care e criza? 

Poliţiștii o priveau cu atenţie pe Helen, neștiind dacă vrea ca 
ei să răspundă sau nu. 

— McAndrew, tu te-ai dus la apartamentul lui. Era ceva 
nelalocul lui? 

— Nu, nimic. Apartamentul era îngrijit și ordonat, nu se vedea 
vreo urmă de ceartă... 

— lar Margaret Swift se jură pe viaţa ei că nu au avut niciun 
scandal, continuă Helen. Intr-o zi, Jason a plecat pur și simplu... 

— Dar pistolul? replică Charlie. Echipa tehnică încă îi 
analizează activitatea online, dar se pare că Swift încerca să 
cumpere arme de pe dark web, plus că avea descărcate multe 
videoclipuri americane cu adepții supremației albilor 
antrenându-se cu arme de foc... 


VP - 96 


— Nu are nicio condamnare anterioară pentru posesie sau 
achiziție de arme de foc, interveni Helen. De fapt, infracțiunile 
lui implică rareori sau niciodată violenţa, iar când chiar l-a 
ameninţat pe asistentul social, a folosit ceva la îndemână, un 
pistol pneumatic casnic... 

— Nu e tocmai un Don Corleone, nu-i așa? spuse Reid. 

— De fapt, dacă te uiţi la principalele caracteristici ale acestor 
crime, ele prezintă un nivel evident superior pentru Jason. Poate 
că e bătăuș și rasist, dar crimă, posesia unei arme de foc, jaf... 
nu prea sunt stilul lui, nu-i așa? 

— Nu știu prea bine ce spunem aici, interveni Charlie. 
Rămâne cel mai bun suspect pe care îl avem... 

— Uitaţi-vă la fotografiile cu locul faptei. 

Helen trecu rapid pe lângă Charlie înspre panoul de anchetă și 
fotografiile explicite. Echipa se apropie instinctiv, uitându-se 
cum Helen își trece degetul peste suprafeţele lucioase ale 
acestora, urmărind contururile groaznicelor răni. 

— Unghiurile sunt complet greșite. 

Vorbea rapid, dar vocea ei avea o energie stranie. 

— Nu înţeleg, spuse Reid întrebător. 

— Atât Sonia Smalling, cât și Alan Sansom erau în genunchi 
atunci când au fost uciși. Acum, e evident că tipul ăsta știe ce 
face... 

Helen arătă spre ecranul cel mare, unde Swift își fixase patul 
puștii în umărul drept și trăgea cu o precizie măsurată. 

— ... e un trăgător experimentat. 

— Fără îndoială. 

— Și e înalt. Foarte înalt, de fapt. Ambele victime sunt 
împușcate de foarte aproape, iar impactul a fost doar puţin 
înclinat. E aproape frontal. Dacă i-ar fi împușcat un tip care are 
1,85 metri și ține pușca la umăr, atunci unghiul impactului ar fi 
trebuit să fie mult mai ascuţit, mai diagonal. Dar dacă ești mai 
scund, considerabil mai scund... 

— Deci spunem că nu el i-a ucis pe oamenii ăștia? 

Helen aprobă din cap, se duse la ecranul cel mare și porni 
sonorul. Accentul tărăgănat de Southampton al lui Swift răsună 
puternic și clar. 

— La umăr, ochește și... bum. 

Pușca explodă, iar sunetul ei umplu încăperea. 

— Floare la ureche..., râse Swift. 


VP - 97 


Acum Charlie înţelese. 

— O învăţa pe ea să tragă. 

— Exact, exclamă Helen. Cred că ea i-a împușcat pe Sonia 
Smalling și Alan Sansom. 

Helen se întoarse și își aţinti privirea asupra echipei uimite. 

— Cred că ea e cheia. 


56. 


14:05 


— Mai vrei? 

Jason ridică privirea de la portbagajul deschis al mașinii, 
îndreptând-o spre însoţitoarea lui. Femeia era aproape de el, dar 
cu faţa întoarsă în jos. Fusese distantă și distrată după cafenea - 
fără îndoială, enervată că el avea parte de toată gloria - și Jason 
ar fi vrut să îi schimbe starea. Luă un pumn de cartușe din 
portbagaj și le îndesă în buzunarul hainei. 

— Nu cred că vrei să intri în chestia asta nepregătită. O să fie 
o grămadă de oameni în jur. Și dacă trebuie să tragem ca să 
scăpăm... 

— Sunt în regulă. 

— Asta e părerea ta, murmură el ca pentru sine, luând încă un 
pumn de cartușe. 

începea deja să-l irite. Lucrurile mergeau exact conform 
planului - mai bine, de fapt -, dar ea refuza în continuare să 
zâmbească. 

La dracu’, e/ se distra. Ar fi fost așa de greu să se simtă bine 
și ea? Îi venea să strige la ea, să facă scandal, dar știa că nu ar 
fi funcţionat. Ea nu reacționa niciodată la asta. Avea nevoie ca 
ea să fie într-o dispoziţie calmă, așa că nu avea altceva de făcut 
decât să încerce s-o aducă într-o stare de spirit mai bună. Işi 
înghiţi iritarea și se întoarse iar cu faţa spre ea. 

— Haide, iubito, nu te descuraja acum. 

— Nu mă descurajez. 

— Bun, deci îmi știu numele, dar polițiștii... polițiștii nu au 
habar ce avem noi de gând, despre ce e vorba. 


VP - 98 


Ea nu se uită la el nici acum, așa că el întinse mâna și îi ridică 
bărbia. 

— Nu pot să ne atingă, continuă Jason. Nu pot să ne oprească. 
Azi o să facem ordine în lume, tu și cu mine, exact cum am 
plănuit. 

Ea îl privi în ochi, ca și cum ar fi căutat încurajare. Spre 
surpriza lui, părea ezitantă, chiar puţin temătoare. 

— Așa că zâmbește puţin și hai s-o facem... 

Jason se aplecă și o sărută ușor pe buze, provocându-i un 
zâmbet ușor și rapid. 

— Așa e mai bine, spuse el, întorcându-se iar spre portbagaj 
ca să ia un ultim pumn de cartușe. Bonnie și Clyde s-au distrat, 
așa că noi de ce nu ne-am... 

Jason fu zguduit de o explozie violentă, care îi izbi corpul de 
mașină. Se prăbuși, poticnit, în portbagaj, asaltat instantaneu de 
cea mai incredibilă durere. Avea ochii plini de lacrimi și îi era 
greu să respire, dar, chiar și în mijlocul acestei agonii, încercă să 
se îndrepte. Reuși cumva să se prindă de cadrul mașinii și, cu 
toată puterea de care era în stare, se trase în sus ca să-și 
înfrunte atacatoarea. 

Daisy stătea la doi metri de el, cu pușca ridicată și fumegând. 
O grimasă îi desfigura faţa. 

— Ce dracu'? icni Jason. 

Dar în timp ce spunea asta, din gură i se prelinse un șiroi 
subţire de sânge. 

— Îmi pare foarte rău, scumpule... 

Rostise cuvintele murmurat, iar Jason fu surprins să vadă că și 
în ochii ei erau lacrimi. 

— Te rog, o imploră el. Știi că te iubesc. Că aș face orice 
pentru ti... 

Ea apăsă iar pe trăgaci și pușca urlă. Trupul lui Jason se smuci 
violent, după care căzu pe spate în portbagaj. De data asta îi 
nimerise în piept și Jason rămase nemișcat, în timp ce bubuitul 
puștii reverbera între zidurile din apropiere. Daisy nu zăbovi, ci îi 
îndesă trupul cald încă în portbagaj și trânti capacul, după care 
se îndepărtă în grabă, examinând aleea în căutare de martori 
sau, și mai rău, de polițiști. 

Dar nu era nimeni. 


VP - 99 


57. 


14:07 


Anna Sansom stătea singură în camera pentru vizitatori, 
aruncând priviri neliniștite spre ușă. Era acolo de 20 de minute, 
în ciuda promisiunilor Ofiţerului de Legătură cu Familiile. 

Se luptase cu traficul și în cele din urmă ajunsese în zona 
comercială. Era plin de polițiști, jurnaliști și cumpărători și Anna 
se luptase să-și croiască drum către magazin, doar ca să 
descopere că acesta era izolat cu bandă și complet inaccesibil. 
Unul dintre polițiști încercase să o facă să se dea în spate și ea 
țipase la el, chiar ţipase la el. In cele din urmă, el își dăduse 
seama cine e Anna și își chemase imediat superiorul. După asta, 
Anna fusese plimbată de la unul la altul, fără să-i dea nimeni 
vreo informaţie concretă, în ciuda întrebărilor sale disperate, iar 
apoi fusese dusă cu mașina la Southampton Central. 

Acolo, în camera aia decrepită pentru vizitatori, îi dăduseră 
vestea. Nici măcar nu reţinuse numele polițiștilor și abia 
înţelegea ce-i spun. Alan fusese împușcat, ucis. Ea își dăduse 
seama că e ceva grav, dar nu se așteptase la asta. Impușcat? 
Ucis? Alan era un om bun, amabil... li întrebase dacă fusese 
vorba de un jaf - de parcă așa ar fi fost cu ceva mai bine -, iar 
după aceea ei nu îi mai spuseseră nimic, promițând să găsească 
un ofițer superior care să o informeze despre anchetă. In mod 
evident, nu reușiseră, de unde și absența lor prelungită. Anna 
presupunea că își dau toată silința, dar nu era în regulă să o lase 
așa, singură și în stare de șoc... 

Ușa se deschise și Anna ridică imediat privirea. Două polițiste 
se apropiară și se așezară în faţa ei. 

— Era și timpul. Aștept de o veșnicie să-mi spună cineva ce 
naiba se... 

— Imi pare extrem de rău pentru asta, spuse poliţista mai 
înaltă. Și ne pare foarte rău pentru pierderea pe care aţi suferit- 
o. Nici nu-mi pot imagina prin ce treceţi. 

Evidenta ei sinceritate o mișcă pe Anna. Toată furia i se risipi 
brusc, iar în ochi îi apărură lacrimi. 


VP - 100 


— Sunt detectiv-inspector Helen Grace, continuă poliţista, iar 
ea este detectiv-sergent Brooks. Noi conducem ancheta despre 
uciderea soțului dumneavoastră. 

Anna dădu din cap în tăcere, neștiind sigur dacă e în stare să 
vorbească. 

— Lucrurile avansează destul de rapid, dar avem o imagine a 
celor doi indivizi pe care îi credem responsabili pentru asta. Știu 
că e greu, dar va trebui să vă rog să vă uitaţi la fotografia 
aceasta și să-mi spuneţi dacă îi recunoașteţi, mai ales pe tânăra 
femeie. 

— O femeie? întrebă Anna încet, uluită. 

Helen luă un print al imaginii făcute de student cu telefonul și 
îl puse în mâna Annei. Văduva pământie la față continuă să o 
privească fix pe Helen, străduindu-se să înţeleagă evenimentele. 

— Vă rog, doamnă Sansom. Avem mare nevoie de ajutorul 
dumneavoastră... 

Acum Anna își cobori privirea spre imagine. Poliţistele o 
priveau intens, așa că încercă să se concentreze asupra celor 
două siluete din faţa ei. Nu-l recunoscu pe bărbat, dar fața 
tinerei femei avea ceva familiar. 

— Seamănă... 

— Da? 

Anna examină imaginea. Știa că trebuie să fie sigură. 

— Seamănă puţin cu... Daisy. 

Anna ridică privirea, ca să descopere că ambele polițiste o 
privesc fix. 

— A lucrat la farmacie cu soțul dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Anna absent, evident examinând în minte 
posibilităţile. Nu, am avut grijă de ea o vreme. Alan și cu mine... 
nu am putut avea copii, așa că primeam în plasament. Daisy a 
avut o viaţă de familie destul de rea, mama ei plecase de mult 
timp și tatăl era un nemernic, așa că am ţinut-o câteva luni, 
dar... 

Apoi se opri, începând să priceapă oroarea situaţiei. 

— ... era foarte imprevizibilă. Îi sărea ţandăra ușor, era uneori 
agresivă. Eu aș fi continuat s-o susţin, dar Alan... el a spus că 
trebuie să tragem o linie undeva, trebuie să ne gândim la ceilalti 
copii în plasament... 

Anna o fixă pe Helen, uluită. 

— Ea... eaa făcut asta? 


VP - 101 


Poliţistele nu spuseră nimic. Și în clipa aceea Anna Sansom își 
primi răspunsul. 


58. 


14:09 


Sanderson trânti portiera și se îndepărtă rapid de mașină. 
Gonise prin oraș spre ltchen și zărise un loc de parcare lângă 
intrarea aleii. Cunoștea Southamptonul ca pe propriul buzunar și 
își  închisese navigația prin satelit, folosind în schimb 
numeroasele scurtături pe care le descoperise în anii în care 
patrulase prin oraș. 

Pe drum pusese la îndoială înțelepciunea deciziei de a urmări 
de una singură această pistă. Dacă făptașii erau încă la mașină? 
Rămânând ascunși până se linișteau lucrurile? Işi spusese că 
imediat ce găsea mașina - imediat ce avea o pistă concretă - 
avea să ceară întăriri de la secţie. Dar acum, când zări în faţa ei 
Puntoul cafeniu, ezită. Nu se vedea nicio mișcare înăuntrul sau 
în apropierea mașinii - părea să fi fost abandonată. Să aștepte 
întăriri ar fi fost pierdere de timp, așa că... 

Mai verifică o dată că nu e niciun civil în apropiere și se grăbi 
pe alee. Ochii ei măsurau pasajul îngust, căutând vreun semn 
de ambuscadă, dar existau puţine ascunzișuri și niciun pericol 
evident, așa că merse mai departe. Acum nu-și dorea decât să 
termine odată cu asta. In mai puţin de un minut ajunse lângă 
mașină. Spre imensa ei ușurare, era într-adevăr goală. Mai mult, 
era descuiată. 

Deschise încet portiera din dreapta și privi înăuntru. Sperase 
să găsească un sistem de navigare prin satelit, ceva care să-i 
spună ce ţinte cercetaseră criminalii înaintea băii de sânge de 
azi, dar interiorul era gol, în afara unei reviste boţite de pe 
bancheta din spate și a unei sticle de Coca-Cola Light. Trebuia 
să le ceară criminaliștilor să se uite la ele, bineînțeles, dar nu 
aveai cum să-ţi dai seama dacă aceste articole fuseseră lăsate 
de suspecți sau de proprietarul mașinii. 

Sanderson închise portiera și se îndreptă, întinzându-și 
spatele dureros - petrecuse prea multă vreme aplecată asupra 


VP - 102 


calculatorului în ultima vreme. În timp ce făcea asta, își scoase 
mobilul din buzunar. Formă numărul biroului de anchetă și era 
pe punctul de a apela, când se opri brusc. Încă nu cercetase 
portbagajul. Zări ceva acolo, o bucată de stofă care se ițea de 
sub marginea acestuia. 

Stofa avea o culoare kaki ștearsă. Tivul unui trenci poate, 
prins după ce fusese aruncat de suspecți? Părea o decizie 
ciudată să-și abandoneze hainele, dat fiind cât de utile fuseseră 
acestea pentru ascunderea armelor voluminoase. Dintr-odată, în 
mintea lui Sanderson apărură o mulţime de întrebări. Ce avea 
de gând în continuare această pereche? Işi schimbau modul de 
operare? Se debarasau de haine, înainte de a încerca să fugă? 

Și mai observă ceva. Sânge proaspăt pe jos, împroșcat sub 
partea din spate a mașinii. Era o nouă victimă sau...? 

Sanderson simţi cum o părăsește curajul, în timp ce 
anxietatea îi sporea constant. Păși hotărât în faţă, prinse 
mânerul portbagajului și îl smuci. 


59. 


14:10 


Daisy mergea cu pași mari pe trotuar, aruncând priviri agitate 
spre ceas. Întregul trup îi tremura și îi era frig, în ciuda hainei 
groase pe care o purta. Acum era în întârziere, riscând să-și 
piardă șansa, așa că grăbi pasul, aproape poticnindu-se în timp 
ce se grăbea pe stradă. _ 

Nu voise să facă asta. Dar ce altă variantă avusese? și 
începuseră operaţiunea de doar câteva ore și identitatea unuia 
dintre ei fusese deja descoperită. Nu avea habar cum își dăduse 
seama poliţia cine era Jason. Oare din cauza a ceea ce lăsaseră 
la unul dintre locurile faptei? Ceva ce spuseseră? Îi recunoscuse 
cineva și luase legătura cu poliția? Nu, asta era imposibil... 

După ce își dăduseră seama că poliţia îl caută pe Jason, 
avuseseră în faţa lor o alegere grea: să continue așa sau să 
pună capăt operaţiunii? Daisy respinsese instantaneu ultima 
variantă. Fusese nevoie de atât de multă planificare - și totul 
părea perfect -, nu se punea problema să dea înapoi. Trebuia să 


VP - 103 


meargă mai departe, dar ea își dădea seama că lui Jason îi este 
distrasă atenţia, că e sedus de brusca lui celebritate, că 
încearcă să prindă privirile trecătorilor. Era de neiertat - aveau 
un plan, un plan asupra căruia conveniseră amândoi... 

Daisy refuza să plângă pentru el, în ciuda lacrimilor care o 
amenințau acum. Îl iubise? Nu, dar îi fusese foarte drag. EI 
fusese stânca ei, singura persoană care îi luase vreodată 
apărarea, /oial. Loial ca un câine și la fel de entuziast. Nu fusese 
nevoie să-l convingă de planul ei - și el voia la fel de mult să 
facă rău oamenilor. Sentimentele faţă de el îi sporiseră de-a 
lungul scurtei lor relaţii, chiar dacă bănuia că el o iubise mai 
mult decât îl iubise ea. Erau niște naufragiaţi care se agăţau 
unul de celălalt pe epavă... însă nu mai mult de atât. Imediat ce 
Jason  periclitase complet obiectivul pentru care lucraseră 
împreună - mergând ţanţoș pe stradă de parcă ar fi fost un rege 
- practic luase decizia în locul ei. 

Asta nu însemna că fusese mai ușor. Daisy respira și expira 
încet, încercând să-și calmeze starea de agitaţie. Aruncă încă o 
privire spre ceas - 14:10. Avea să ajungă exact la timp. Acum 
vedea în fața ei mulţimea și se grăbi spre ea, încheindu-și 
nasturii hainei ca să ascundă umflătura mare din buzunarul 
interior, după care verifică încă o dată că are cartușe 
suplimentare. Le răsuci nervoasă între degete în buzunarul 
lateral, rugându-se să aibă noroc. 

Deci asta era. Nu plănuise să facă asta singură, dar nu avea 
de ales. Se debarasă de șapcă și ochelari, își scoase peruca 
blondă și o aruncă într-un coș de gunoi din apropiere. Deschise 
rucsacul, scoase o perucă cu păr negru tuns scurt și și-o trase 
pe cap, potrivind-o cu grijă. Acum precauţia era esenţială. 
Vedea deja câteva feţe familiare și deocamdată nu avea nicio 
intenţie de a-și face cunoscută prezența. Mulțimea începu să se 
miște, așa că Daisy se strecură printre trupuri, cu capul în jos, 
avansând în ritmul lor spre clădire. Când ajunseră la ușă, 
aşteptă răbdătoare, apoi își trecu legitimaţia prin cititorul de 
carduri. Se aprinse luminița verde, cum se întâmplase și în 
timpul recunoașterii, și ușa se deschise. 

Daisy se strecură înăuntru, recunoscătoare. 


VP - 104 


60. 


14:12 


— Numele suspectei noastre e Daisy Anderson. 

Vocea lui Helen răsună tare și clar. Acum era puţin mai calmă, 
chiar dacă încă șocată de viteza evoluţiei acestui caz extrem de 
complex. Împărţi fotocopii ale cazierului și rapoartelor serviciilor 
sociale despre Daisy, în timp ce continuă: 

— Are 18 ani și e o delincventă juvenilă cu o serie de 
condamnări și avertismente pentru furt din magazine, beţie și 
huliganism, vandalism, scandal. Credem că l-a cunoscut pe Swift 
în timpul ultimei ei ture de Reintegrare Comunitară. 

— Și o considerăm responsabilă pentru...? 

Nu era necesar ca detectivul-agent Bentham să continue. Cu 
câteva clipe în urmă, Sanderson sunase, agitată, și le dăduse 
vestea macabrei descoperiri - cadavrul însângerat al lui Swift, 
înfășurat în haină și îndesat în portbagajul Puntoului pe care ea 
îl depistase pe o alee din ltchen. Helen vorbise cu ea personal și 
îi multțumise pentru activitatea meritorie, după care trimisese 
acolo o echipă de criminaliști. Helen fusese tentată să li se 
alăture, dar decisese aproape imediat că era mai bine să 
strângă echipa și să proceseze ultimele evoluţii. 

— Meredith Walker ne va spune mai multe, după ce va 
examina cadavrul, dar pare foarte probabil. Sanderson spune că 
Swift a fost împușcat de la mică distanță, cu o pușcă. 

— Dar de ce să facă așa ceva? E evident că ea și Swift sunt 
împreună de ceva timp, el a contribuit la comiterea acestor 
crime. 

— Asta va trebui s-o întrebăm pe Daisy, când o prindem, 
răspunse energic Helen. Poate că s-au certat, nu s-au înţeles ce 
trebuie să facă în continuare... 

— Sau poate că pur și simplu s-a enervat? interveni Charlie. 
Numele lui Jason Swift e peste tot la televizor, la radio... 

— Indiferent care ar fi motivele, Swift nu ne mai poate spune 
nimic acum. Sanderson a examinat sumar cadavrul - nu are 
nimic asupra lui în afară de muniţie, iar în mașină nu e nimic 
important. 


VP - 105 


— De cât timp se știau, de fapt? întrebă Reid. 

— În jur de șase luni, răspunse Helen. Cred că rolul lui a fost 
de facilitator. Probabil că el a făcut rost de arme de pe dark 
web, a ajutat-o să planifice atacurile... 

— Dar ea a ales ţintele? întrebă Osbourne. 

Helen se întoarse către Charlie. Oare vârsta, înălţimea sau 
genul lui îi făcuse să presupună că Jason Swift era liderul? 
Indiferent de răspuns, se înșelaseră complet și irosiseră timp 
preţios. 

— Asta este teoria noastră de lucru, continuă ea. Probabil că 
Daisy Anderson simţea înverșunare și ranchiună faţă de Alan 
Sansom, iar colegii Soniei Smalling au confirmat că aceasta a 
„ratat” de curând cu Daisy, din cauza absenţelor ei frecvente de 
la programul de Reintegrare Comunitară. Pe Daisy o aștepta 
probabil o arestare... 

— Și, în furia ei, a apelat la Swift. Care era deja și el destul de 
furios... 

Helen aprobă - era o combinaţie destul de toxică. Un tânăr 
defavorizat care avea o furie mocnită faţă de societate și un 
interes evident faţă de arme, și Daisy, o tânără care, în mod 
evident, se simţea nedreptăţită. Se folosise oare Daisy de el ca 
să-și ascundă urmele, punându-l să facă rost de arme în timp ce 
ea se ţinea la distanţă? Sau avusese sentimente sincere faţă de 
complicele ei? 

— Daisy e produsul unei familii destrămate și locuiește 
împreună cu tatăl ei la o fermă din Hedge End. Puntoul a fost 
abandonat la câţiva kilometri de acolo, dar nu cred că se duce 
acasă - e prea departe ca să încerce să meargă pe jos. O să 
trimitem unităţi la fermă, dar aș vrea să ne concentrăm asupra 
condamnărilor ei trecute, locuri de muncă, școală, prieteni, 
rude. Există cineva faţă de care ea are ranchiună și care 
locuiește sau lucrează în ltchen? 

— A fost arestată la Topshop, dar ăsta e mai în centru, spuse 
Osbourne, răsfoind cazierul lui Anderson. 

— Există o acuzaţie de scandal din Woolston, sugeră 
Bentham. Destul de aproape. O agresiune asupra altui 
adolescent... 

— Cineva cunoscut ei? întrebă Helen. 

— Nu pare... 


VP - 106 


Poliţiștii căutau disperaţi prin documente. Helen făcea la fel, 
studiind paginile, când se opri brusc și ridică privirea. 

— Liceul Meadow Hall. Unde e? 

Poliţiștii surprinși se repeziră să caute pe Google. 

— În ltchen, spuse repede Osbourne, întinzându-i telefonul. 

Helen îl luă și se uită la poziția pe hartă a școlii. Era la câteva 
sute de metri de locul în care fusese abandonată mașina. 

— Ce știm despre liceu? Daisy merge în continuare acolo? A 
existat vreo proble... 

— A fost dată afară, spuse Charlie solemn, consultând 
dosarul. A fost exmatriculată. 

— Când? întrebă Helen. 

Charlie făcu o scurtă pauză, după care răspunse: 

— Acum șase săptămâni. 


61. 


14: 14 


Scârț, scârţ, scârt. 

Daisy mergea pe podeaua de lemn lustruit, iar tenișii ei 
scoteau un sunet enervant. În urmă cu câteva clipe coridorul 
fusese plin de elevi care râdeau și glumeau în timp ce se 
îndreptau spre orele lor de după-amiază. Acum era aproape 
pustiu, iar ecoul tenișilor ei răsuna în spaţiul gol. 

Mergea încet, aruncând priviri în stânga și în dreapta ca să 
vadă dacă sesizase cineva sosirea ei. Până acum nu o observase 
nimeni, înaintase nestingherită pe hol. Din când în când, câte un 
elev ridica privirea la trecerea ei, ușor curios, după care își 
reîndrepta atenţia asupra tablei. Nu era de mirare că școala asta 
avea rezultate atât de bune. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Daisy se opri brusc și se întoarse ca să descopere că un 
bărbat corpolent în salopetă se îndreaptă grăbit spre ea. 

— Poftim? răspunse ea. 

— Asta e o școală. Nu poţi să intri așa, pur și simplu... 

— Sunt elevă. 


VP - 107 


— Nu, nu ești. Îi știu pe toţi care intră și ies pe porţile astea și 
nu te recunosc... 

Bărbatul se opri în faţa ei. Acum o examina mai atent - iar lui 
Daisy i se păru că vede în ochii lui un ușor licăr de recunoaștere. 

— Cum te cheamă? 

Daisy păși în faţă, zâmbind, și îl lovi cu genunchiul stâng în 
vintre. Îngrijitorul șocat icni, îndurerat, dar agonia lui fu de 
scurtă durată, căci patul puștii lui Daisy îl izbi în faţă. In urma 
impactului brutal picioarele victimei cedară, iar bărbatul se 
prăbuși la pământ. 

Daisy își strecură arma la loc sub haină și văzu cum câţiva 
elevi vin la geamul unei săli de clasă din apropiere și se uită la 
îngrijitorul întins pe jos, apoi din nou la ea. Dar ea se îndepărta. 
Nu merita să se lase deturnată de la plan, care nu includea 
stricarea distracţiei bărbatului gras. 

Avea treabă. 


62. 


14:15 


Campusul școlii era impresionant. Emilia se minună de 
mărimea lui - liceul ei fusese mult mai mic și mult mai prost 
finanțat. Din locul în care stătea vedea un teren cu iarbă 
artificială, o piscină și un teren de tenis, asta pe lângă 
laboratoarele elegante. Emilia nu mersese prea mult la școală, 
graţie găinăriilor tatălui ei, dar la o școală ca asta i-ar fi plăcut 
să meargă. 

După ce investigase graffitiul de la serviciul de probaţiune din 
Totton, se întorsese la documentarea ei și cercetase 
numeroasele fotografii din laptop, uitându-se la diversele 
instituţii care avuseseră de suferit în timpul ultimei explozii de 
desene pe pereți. O sarcină plictisitoare și iritantă, dar în cele 
din urmă îi adusese rezultate. Emilia era sigură că mai există cel 
puţin un loc vizitat de ea care fusese însemnat cu șarpele acela 
distinctiv și, după jumătate de oră de căutare răbdătoare, își 
aminti care este. 


VP - 108 


Avusese nevoie de ceva vreme ca să localizeze graffitiul din 
memorie, dar pe peretele din spate al școlii, ascuns lângă 
muntele de steril al orașului, descoperi șarpele autodevorant 
vopsit proaspăt. Era suficient de recent pentru ca Emilia să 
poată trage în piept vaporii de vopsea - miros pe care îl iubise 
întotdeauna. Inhală mirosul chimic intens și simţi cum o străbate 
un fior de plăcere. 

În faţa ei, terenurile de sport și zonele de recreere erau 
aproape goale, elevii se întorseseră la ore. După ce escaladă 
gardul de sârmă din spatele școlii, stând într-o poziție comică pe 
Vauxhallul ei lor să pentru asta, Emilia se orientă către clădirile 
principale. Nu părea să existe cine știe ce pază și grădinarul 
tocmai se dusese să arunce iarba tunsă. 

Era oare corect ce facea? Ar fi trebuit să cheme poliţia? 
Coincidenţa graffitiului era frapantă, dar era posibil să fie doar 
atât - o coincidenţă. În plus, ar fi luat-o cineva în serios acum, 
când credibilitatea ei ajunsese aproape zero? Nu, avea nevoie 
de mai mult înainte de a-și arăta cărțile. Așa că începu să 
traverseze iarba spre clădirile școlii, uitându-se atentă după 
grădinar. 


63. 


14:21 


Helen urcă scările în fugă și intră în holul școlii. Era flancată 
de o unitate înarmată, dar nici restul echipei nu era departe. 
Aceștia aveau misiunea de a asigura protecţia locației până 
aflau cu certitudine dacă Daisy intenţiona sau nu să vină aici. 

Imediat ce ajunse în zona amplă a recepţiei îi văzu - un grup 
de elevi uimiţi adunați în jurul unei siluete întinse pe jos. Helen 
își ridică legitimaţia și alergă spre ei. 

Mulțimea se dădu la o parte, lăsând să se vadă un bărbat de 
vârstă mijlocie întins pe jos. Faţa și salopeta îi erau năclăite de 
sânge, dar Helen fu ușurată să vadă că rănile lui erau relativ 
minore. Bărbatul ţinea o batistă udă leoarcă la tăietura urâtă de 
la tâmplă. 

— A chemat cineva ambulanţa? întrebă ea. 


VP - 109 


Unul dintre elevi aprobă mut, așa că Helen se întoarse spre 
bărbatul rănit. 

— Poţi să-mi spui unde e? 

Bărbatul ridică privirea spre ea, dar părea că îi e greu să se 
concentreze. 

— Trebuie să o găsesc pe Daisy Anderson. Poţi să-mi spui în 
ce direcție a luat-o? 

Acum bărbatul păru că începe să se dezmeticească. Se 
strâmbă de durere, ridică un deget și arătă spre coridorul 
principal, care dădea spre mai multe săli de clasă și niște scări 
largi. Helen îi mulțumi, se ridică și făcu semn unităţii armate să 
avanseze. Poliţiștii cu carabinele pregătite o luară pe coridor cu 
atenţie și hotărâre. Elevii șocați îi priviră cum pleacă, evident 
alarmaţi de armamentul acestora. Unii păreau pe punctul de a 
izbucni în plâns - școala lor fusese întotdeauna un mediu sigur și 
plăcut, dar astăzi teroarea îi încălcase granița. 

Helen îi făcu semn lui Charlie să i se alăture și se grăbi pe 
coridor. Poliţiştii înarmaţi se mișcau rapid, intrând și ieșind din 
clasele de la parter. Helen le făcu semn din cap și ei merseră 
mai departe, urcând scările cu precauţie. Helen le lăsă un mic 
avans și apoi îi urmă. 

Erau doar cu câteva minute în urma lui Daisy Anderson. 


64. 


14:22 


Ușa se dădu de perete și Daisy intră cu pași mari în sala de 
clasă. 

Sarah Grant ridică privirea, cu o mișcare ușor ezitantă. Deși 
era directoare adjunctă, continua să predea o normă întreagă, 
mândrindu-se cu rezultatele la franceză și germană ale școlii. 
Era ușor îndrăgostită de sunetul vocii ei și putea fi găsită adesea 
citind cu voce tare elevilor. Așa se întâmpla și acum, dar Grant 
se poticni din citit și apoi se opri complet când intrusa se 
apropie de catedră. 

— Pot să te ajut cu ceva? spuse ea, străduindu-se să rămână 
calmă. 


VP - 110 


— Voi m-aţi putea ajuta..., răspunse Daisy, întorcându-se spre 
clasă, dacă aţi întinde-o dracului de aici. 

In timp ce vorbea, scoase pușca retezată de sub haină. Elevii 
traseră aer în piept zgomotos. 

— Acum! mugi Daisy. 

Fetele și băieţii se ridicară din bănci, hârșâindu-și scaunele de 
podea, și se îndreptară grăbit spre ușă. Daisy îi privi cum 
pleacă. După ce ieși ultimul, trânti ușa și împinse în dreptul ei o 
bancă, baricadându-se înăuntru. 

— Acum suntem doar noi două, spuse ea, întorcându-se spre 
profesoara uimită. 

— Uite ce e, dacă vrei bani, telefo... 

— În genunchi. 

— Ce... ce vrei să spui? bolborosi profesoara. 

— Acum, răspunse Daisy, înălțând pușca la nivelul ochilor. 

Grant se conformă imediat, simțind că îi cedează picioarele. 

— De ce faci asta? Nu ţi-am făcut nimic... 

— Nu mă recunoști, Sarah? 

Profesoara își privi fix atacatoarea, studiindu-i atent 
trăsăturile pentru prima oară. 

— Daisy? Tu ești...? 

— Du-te în fața clasei. 

— Uite, nu știu despre ce e vorba, dar... te rog... 

Căuta ezitant cuvintele, îngrozită de cele două ţevi îndreptate 
spre ea. 

— Am familie, continuă ea șovăitor. 

— Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să... 

— Să ce? Ce-am făcut? 

— Ești o vacă și vacile trebuie eliminate. 

— Nu, Daisy, nu... Nu sunt un animal, sunt o ființă umană. 

Dar răpitoarea ei se mulţumi să dea din cap, respingându-i 
pledoaria pentru clemenţă. 

— Uite, dacă fugi acum s-ar putea să nu te prindă. Elevii mei 
o să cheme poliţia, trebuie să știi asta, așa că nu rămâne aici ca 
să fii prinsă... 

Dar chiar în timp ce spunea asta, Sarah se gândi dintr-odată 
că poate Daisy nu voia să scape. Citise despre atacurile armate 
din școlile din SUA și știa cum se termină acestea de obicei. 

— Spune-mi ce pot să fac ca să îndrept lucrurile, spuse ea, 
schimbând abrupt abordarea. 


VP - 111 


— Nu am venit aici ca să explic, replică Daisy, pregătindu-și 
arma. 

Grant își privi fosta elevă. În mod evident, lui Daisy îi făcea 
plăcere să deţină putere de viaţă și moarte asupra ei. 

— Nu vreau să mor, pledă ea. Știu că pot fi uneori... o vacă. ȘI 
dacă am făcut ceva care te-a supărat, atunci îmi pare foarte, 
foarte rău... 

Acum în ochii ei apărură lacrimi, iar vocea i se sugrumă. 

— O să fac orice vrei tu, spune-mi ce vrei să fac, dar te rog nu 
mă omorî. Familia mea nu o să se descurce fără mine - știu 
asta, așa că te rog... 

O privi pe Daisy direct în ochi, în timp ce se lupta să-și 
stăpânească lacrimile. 

— ... te rog nu mă omori. 

Dar în timp ce ea rostea aceste cuvinte, pe faţa tinerei înflori 
un zâmbet răutăcios. 


65. 


14: 24 


Coborau tropăind scările, trecând pe lângă ea ca și cum n-ar fi 
fost acolo. 

Helen ajunsese la palierul primului etaj și desfășurase 
unităţile armate, să verifice sălile de clasă. Ea și cu Charlie 
rămăseseră în casa scărilor, dirijând echipa prin emisie-receptie 
și căutând cu disperare indicii despre locul unde ar putea fi 
Daisy în acest imens complex școlar. 

Bum! Zgomotul puternic le făcuse pe Helen și Charlie să 
tresară. Dar era doar ușa casei scărilor trântită de perete, la 
unul dintre etajele de deasupra. Peste câteva clipe apărură 30 
de elevi panicaţi care alergau ca să scape cu viaţă. Hărmălaia 
era înspăimântătoare. Se năpusteau pe lângă ele, ignorând 
orice obstacol, dar Helen întinse brațul și îl trase spre ea pe unul 
dintre elevii îngroziţi. 

— Unde e? 

Elevul se zbătu în braţele ei, disperat să fugă. 

— Unde e? repetă Helen, de data asta mai tare. 


VP - 112 


— Laboratorul de limbi, etajul trei, răspunse elevul terifiat. 

Apoi se smulse, iar Helen îi dădu drumul. Îi făcu semn lui 
Charlie și urcă scările spre etajul următor, pornindu-și din mers 
staţia de emisie-recepţie. 

— Toate unităţile înarmate la etajul trei. Repet, toate unităţile 
înarmate la etajul trei. 

Inchise stația și se grăbi, urcând câte trei trepte deodată. 
Peste câteva clipe, ea și Charlie ajunseră pe palierul etajului trei. 
Helen inspiră adânc, deschise ușa și intră pe coridor. 


66. 


14:25 


Coridorul era plin de oameni. Elevii și profesorii ieșiseră din 
clase, tulburaţi de zgomot. Se uitau unul la celălalt, nedumeriți 
și preocupați. 

— Ar fi bine să plecaţi, spuse Helen în timp ce se îndrepta 
spre ei. 

— De ce? întrebă cea mai apropiată profesoară. Ce se 
întâmplă? 

— Dacă aţi auzit vreuna din relatările de astăzi de la radio... 
Eu aș pleca. 

Acum profesorii șocați părură să priceapă aluzia și se grăbiră 
să conducă elevii spre scări. Cu câteva secunde în urmă erau 
dezorientaţi și nedumeriţi, dar acum se puseră în mișcare și 
începură să bată la uși, să-i alerteze pe ceilalţi, ca să elibereze 
etajul. Helen fu surprinsă și impresionată de calmul și 
autoritatea lor și se trezi că participă și ea, direcţionând elevii 
spre scara de incendiu din celălalt capăt al coridorului și 
îndemnându-i să se grăbească. 

Acum se apropiară și polițiștii înarmaţi, mergând împotriva 
curentului. Un afiș de pe perete îi îndrumă spre laboratorul de 
limbi străine, așa că se îndreptară în grabă într-acolo. Spre 
capătul coridorului erau patru săli care compuneau 
departamentul de limbi străine. Trei dintre uși erau deschise, 
dar a patra era închisă, iar geamul ei avea jaluzeaua trasă. 


VP - 113 


Helen rămase în urmă și se uită cum polițiștii înarmaţi se 
ocupă rând pe rând de fiecare ușă deschisă. Verificară sălile de 
clasă cu ajutorul oglinzilor, după care intrară silențios înăuntru. 
Helen aşteptă, încordată, dar peste câteva clipe ieșiră toți trei, 
clătinând în tăcere din cap. 

Se mișcară pe lângă perete, cu Helen imediat în spatele lor. 
Se așteptau ca geamul cu jaluzea să explodeze în orice clipă, 
dar ajunseră cu bine la ultima ușă. Unul dintre polițiști întinse 
mâna spre clanţă, atent și silențios, la adăpostul peretelui. 
Prinse clanța și o roti. Clanţa se mișcă, dar când polițistul 
încercă să deschidă ușa cu umărul, aceasta opuse rezistenţă. Se 
deschise câţiva centimetri, dar nu mai mult. 

De asta se temuse Helen. Nu știa câți oameni erau înăuntru 
cu Daisy, nici ce avea de gând ea să facă. 

— Daisy, sunt detectivul-inspector Helen Grace, strigă ea cu o 
voce clară și concisă. Aș vrea să vorbesc cu tine. 

Dinăuntru nu răspunse nimeni. 

— Daisy, nu pot să te ajut dacă nu vorbești cu mine. 

Helen își încordă auzul, sperând să primească un răspuns. Nu 
veni niciunul, dar ea auzea altceva. Un geamăt jalnic și grav, ca 
de animal în suferinţă... Helen îi aruncă liderului unităţii o privire 
întrebătoare. 

— Grenadă de diversiune? șopti el. 

Helen trebui să ia o decizie fulgerătoare - dacă să încerce să 
intre în dialog sau să acţioneze. Nu credea că Daisy e genul care 
se lasă prins ușor și, dacă erau deja oameni răniţi, nu prea avea 
de ales. 

Ridică două degete. Imediat, doi polițiști își scoaseră 
grenadele, în timp ce alți doi se pregăteau să atace. Numărară 
până la trei și se aruncară în ușă, care se mișcă puţin, atât cât 
să le permită să arunce înăuntru grenadele. Peste o clipă se auzi 
un zgomot asurzitor și se produse o explozie de lumină albă. 
Fără să ezite, polițiștii izbiră din nou ușa cu putere și intrară în 
încăpere, cu armele ridicate. 

— Poliția înarmată! 

__ Helen aşteptă până când ultimul poliţist intră, apoi îi urmă. 
Incălca protocolul și spera ca Charlie să n-o urmeze, dar trebuia 
să afle cu ce aveau de-a face. Intră rapid în sala de clasă, 
ținându-se jos și privind cu disperare în jur după prada lor. Dar 


VP - 114 


imediat ce intră, își dădu seama că ajunseseră prea târziu. Daisy 
fugise, iar baricada care bloca ușa nu era deloc o baricadă. 

Era o femeie de vârstă mijlocie, care zăcea într-o baltă de 
sânge. 


67. 


14:32 


Emilia Garanita era mai curajoasă decât majoritatea 
oamenilor. Se mândrea cu asta și nu ezita să meargă acolo unde 
cei prudenţi evitau să calce. Cât fusese jurnalistă pe Coasta de 
Sud își pusese mereu viața în pericol în căutarea unui subiect 
bun, dar astăzi era pregătită să facă o excepţie. Nu-i era rușine 
să recunoască faptul că o alarmase torentul de elevi care se 
revărsa din școală. Trebuise să ia o decizie instantanee și, de 
data asta, decisese să se retragă. 

O luase împotriva curentului, din instinct, și se îndreptase 
spre scara de incendiu care o dusese în spatele școlii. În parte 
din cauză că nu voia să fie prinsă în îmbulzeală, dar mai ales 
pentru că primul ei impuls fusese să se întoarcă la mașină. 
Fusese o senzaţie plăcută să sprinteze pe scări în jos, 
îndepărtându-se de pericol și, încă și mai bine, să iasă la lumina 
soarelui. 

Continuase să alerge, răpăind pe asfaltul zonei de recreere cu 
cizmele ei cu tocuri, și, în sfârșit, se ascunse după o magazie 
aflată la oarecare distanţă de clădirea principală. Era o magazie 
mică - Emilia vedea că înăuntru se află o mașină de tuns iarba 
tip tractor și câteva unelte de grădinărit -, dar oferea un 
adăpost bun. Ascunsă vederii, Emilia se oprise să-și tragă 
răsuflarea, ștergându-și transpiraţia de pe faţă cu mâneca. Nu 
se omora cu sportul și se simţea, brusc, complet epuizată. 

Sprijinită de lemnul cald al magaziei, Emilia începu să se mai 
liniștească puţin. Fusese nesăbuită să se întoarcă și să fugă? Ar 
fi fost riscant să rămână, dată fiind panica evidentă de pe feţele 
elevilor, dar nu venise aici după un subiect? Deocamdată nu 
avea decât o teorie - care, într-adevăr, fusese confirmată -, dar 


VP - 115 


prea puţin material real. Putea oare să se întoarcă la Gardener 
cu mâna goală? 

Işi adună curajul, ocoli iar magazia și aruncă o privire spre 
școală. Se trase înapoi imediat. O femeie tânără cu trenci kaki 
străbătea în grabă terenurile de joc. Nu mergea exact în direcţia 
Emiliei, dar avea să treacă prin apropierea magaziei. Emilia nu 
avea habar unde era partenerul tinerei. Fugea de la școală pe 
altă cale? Sau i se întâmplase ceva? 

Emilia se duse pe partea cealaltă a magaziei, îndepărtându-se 
de silueta care se apropia. Geanta aparatului de fotografiat îi 
sălta pe șold, îmboldind-o cu blândeţe să facă ceva. Emilia 
deschise silențios fermoarul genţii și scoase devotatul ei Nikon. 
Ajunse în celălalt colț al magaziei și se ascunse după el. Femeia 
era la 50, poate 60 de metri distanţă și mergea repede. În 
câteva secunde avea să treacă de magazie și ocazia avea să fie 
pierdută, așa că Emilia ridică aparatul de fotografiat și focaliză 
pe silueta care acum deja alerga. Era o femeie tânără, doar atât 
se putea spune cu certitudine, dar nu era momentul pentru 
detalii. Apăsă pe buton, fotografiind cu repeziciune. Simţi un val 
de însufleţire, chiar mândrie, fericită din nou că era înaintea 
tuturor. 

Făcu 10, 11, 12 cadre. Apoi, dintr-odată, femeia ridică 
privirea. Emilia o văzu în vizorul aparatului cum privește în 
direcția ei. Se trase imediat înapoi după magazie. Oare tânăra 
auzise ceva? Nu, era puţin probabil la distanţa asta. Atunci 
poate văzuse ceva? Reflectase obiectivul Emiliei lumina soarelui 
și îi trădase prezenţa? Sau doar își imagina? Poate femeia nu 
făcea decât să se orienteze în timp ce fugea de la școală? 

Emilia încercă să se stăpânească și întinse iar gâtul, încet, pe 
după colțul magaziei. Spre surpriza ei, femeia nu se vedea 
nicăieri. Dispăruse. 

Acum Emilia începu să se panicheze. Băgă aparatul de 
fotografiat în geantă și ocoli în grabă magazia, hotărâtă să o ia 
la fugă. Dar descoperi că femeia îi bloca drumul, cu pușca 
ațintită către ea. 


VP - 116 


68. 


14:35 


— Îi vede cineva? 

Helen o lăsase pe Charlie în clasa de la etajul trei, ca să îi 
acorde îngrijiri femeii grav rănite, apoi ieșise afară pe scara de 
incendiu. Era evident că Daisy nu fugise pe scara principală - s- 
ar fi întâlnit cu ea -, așa că trebuie să fi folosit scara aceasta 
pentru fugă. In loc să coboare, Helen urcase, sărise peste 
bariera din capătul scării și aterizase ușor pe acoperișul asfaltat. 
Se dusese cu pași mari către o latură, se căţărase pe marginea 
acestuia și îl apelase prin staţie pe Edwards, care coordona 
căutările din campus. 

— Nimic deocamdată, veni răspunsul hârâit al acestuia. 

— Absolut nimic? replică Helen, nevenindu-i să creadă că o 
pierduseră iar. 

— Aici e haos. Au început să apară părinţii, presa, asta pe 
lângă șapte sute de elevi. Incercăm să asigurăm perimetrul, 
dar... 

— Unde e elicopterul? 

— Pe drum. Ar trebui să-l vezi dintr-o clipă în alta. 

— Bine. Ţinem legătura. Între timp, vreau să difuzăm presei 
poza lui Daisy. Trebuie să emitem un avertisment general și 
vreau baraje rutiere pe fiecare drum care pleacă din ltchen. 

— Da, șefa. 

Edwards închise și acum Helen începu să audă. Se întoarse și 
văzu pe cer un punct negru care se îndrepta spre ea, devenind 
tot mai mare cu fiecare clipă. Peste câteva secunde, elicopterul 
poliţiei era deasupra lor, mugind furios pe cer, apoi începu să 
survoleze campusul. 

Prezenţa lui ar fi trebuit s-o liniștească pe Helen, dar nu era 
așa. Nu mai lucrase niciodată la un astfel de caz - criminala 
lovea rapid și energic, mișcându-se nestingherit. Patru victime 
în câteva ore și părea să nu se fi oprit încă. Helen și echipa sa 
erau pe urmele ei, dar deocamdată strădaniile lor nu duseseră 
nicăieri și Daisy Anderson rămânea în libertate. 

Se apropiaseră, dar nu suficient. 


VP - 117 


69. 


14:36 


Tânăra femeie ridică neliniștită privirea spre cer. Emilia era 
puţin în faţa ei, dar încerca să vadă cât mai bine cu coada 
ochiului, temându-se că femeia ar fi putut în orice clipă să ridice 
pușca și să apese pe trăgaci. Când începu să se audă zgomotul 
elicopterului, văzu pe faţa femeii o străfulgerare îngrijorată. 

Cerceta cerul în căutarea unor semne de pericol. Emilia făcu 
la fel, riscând o privire rapidă în timp ce răpitoarea ei nu era 
atentă. În mod frustrant, elicopterul care păruse că vine drept 
spre ele își schimbase direcţia, pentru a survola clădirile școlii. 

Femeia se întoarse și Emilia își răsuci iar capul în faţă. 
Ajunseseră la gardul împrejmuitor, granița terenului școlii, dar 
erau încă la o anumită distanţă de locul prin care intrase Emilia. 
Încetini pasul și se opri, întrebându-se ce avea să urmeze. 

Spre surpriza ei, femeia îi înșfăcă aparatul de fotografiat, îl 
aruncă într-o parte și se răsti la ea: 

— Sari gardul. 

Emilia făcu întocmai, prinzându-se de gardul din plasă de 
sârmă, urcând pe el și sărindu-l. Ateriză stângaci de partea 
cealaltă și căzu pe spate în fund, spre amuzamentul răpitoarei, 
care peste câteva clipe ateriza agil lângă ea. 

Zâmbind, femeia îi oferi mâna ca să o ajute să se ridice. 
Emilia o acceptă, surprinsă, sperând că acest tratament politicos 
ar putea fi preludiul eliberării ei, acum când ieșiseră din incinta 
școlii. 

Dar ușurarea ei nu dură prea mult, deoarece tânăra se 
întoarse spre ea și o chestionă: 

— Ai mașină? 


70. 


14:52 


VP - 118 


Sanderson studie rândul de mașini din faţa ei. În jurul 
centrului ltchenului era creată o reţea imensă de baraje rutiere, 
în încercarea de a tăia toate rutele de fugă posibile. Zeci de 
polițiști, inclusiv de la circulaţie, erau implicaţi în această 
operaţiune, dar coordonarea eforturilor lor revenise lui 
Sanderson și detectivului-agent Reid. Sanderson nu era 
nerecunoscătoare - era plăcut să primească iar o sarcină 
importantă -, dar era un demers amplu. Spre ușurarea ei, 
polițiștii în uniformă aflați sub conducerea ei temporară erau 
activi, iar barajul fusese instalat în timp record. 

Bineînţeles, locuitorii ltchenului nu îi mulțumeau - toate 
arterele importante de ieșire și intrare în acea zonă erau acum 
blocate de mașini -, însă Sanderson nu-și făcea griji. Ultimele 
noutăți de la Liceul Meadow Hall sugerau că Daisy Anderson e în 
continuare în libertate - nimeni nu o văzuse. Juca riscant - 
probabil că Helen o ratase doar cu câteva minute -, dar până 
acum avusese noroc. 

Daisy nu se culcase pe lauri. Era abia începutul după-amiezii, 
dar ea lovise deja de patru ori. In mod elocvent, după fiecare 
atac trecuse rapid mai departe, traversând distanţe 
considerabile înainte de a lovi iar. În cel puţin două ocazii furase 
un vehicul pentru a se deplasa nedescoperită, de unde și 
importanţa unui baraj rutier minuţios. 

Reid era postat la marginea de vest a suburbiei, unde 
supraveghea drumul spre Podul ltchen. Dacă Daisy voia să se 
întoarcă în centrul Southamptonului, trebuia să o ia pe acolo. 
Sanderson era spre est, unde Portsmouth Road se întâlnea cu 
Spring Road. Era o rută probabilă dacă Daisy voia să ajungă la 
casa ei din Hedge End sau să fugă spre M27. De acolo ar fi putut 
s-o ia către nord-est, spre Londra, ori către sud-est, spre 
Portsmouth. Oricare variantă i-ar fi fost utilă, dacă voia să 
dispară. 

Asta plănuise oare? Frecvența și brutalitatea atacurilor 
sugerau că Daisy nu-și făcea griji că o să fie prinsă - poate chiar 
își dorea asta. Dar jaful comis la farmacie sugera că strânge 
bani și bunuri. În ce scop? Ca să-și plătească fuga? Ca să aibă 
din ce trăi în vreo ascunzătoare? 

Oricare ar fi fost intenţiile ei, mai întâi trebuia să fugă. 
Elicopterul poliției din Hampshire dădea ocol cartierului, 
cercetând străzile de sus, și încă un elicopter fusese solicitat de 


VP - 119 


la poliţia din West Sussex. Toate drumurile din zonă erau supuse 
acum filtrelor poliţiei și, dată fiind cronologia probabilă a celui 
mai recent atac armat, era evident că Daisy e undeva aproape. 

Era posibil ca ea să fie în coada de mașini din faţa lui 
Sanderson? Cu pușca în brațe? Cântărindu-și opţiunile? 
Sanderson umbla într-o parte și-n alta, încercând să-și 
liniștească nervii. Pe vremuri, când era mai tânără, o astfel de 
situație ar fi exaltat-o. Acum însă, îi era puţin frică. 


71. 


14:54 


Traficul era infernal, așa că Nick Dean opri pe marginea 
drumului. Se luptase ca să străbată ltchenul și să ajungă până 
aici, dar era blocat de aproape 10 minute deja, așa că își 
abandonă mașina într-un loc de parcare și o zbughi pe stradă. 
Nu se deranjă să o încuie, nici măcar nu-și dădu seama dacă 
închisese cum trebuie portiera din dreapta, dar nici nu privi 
înapoi în timp ce șerpuia printre trupurile de pe trotuarul 
congestionat. 

Era în ședință când venise apelul. N-ar fi trebuit să răspundă 
în timpul informării săptămânale a echipei și la început lăsase 
telefonul să sune. Când începuse să sune a doua oară - încă o 
mamă de la școală - înșfăcase telefonul și ieșise în grabă din 
încăpere, ignorând privirile dezaprobatoare ale șefului său. 

— A avut loc un incident la școală, Nick. La radio spun... spun 
că e un atac armat. 

Cuvintele îl șocaseră. Părea imposibil. Asta se întâmpla în 
America, nu aici. Nick încheiase apelul și se grăbise spre 
parcare, deschizând site-ul de știri locale pe telefon. Simţi cum îl 
cuprinde vertijul în timp ce citea relatările despre incidentul în 
desfășurare de la Meadow Hall, despre barajele rutiere instalate 
în Itchen. Într-adevăr, se întâmpla... 

Ajunsese în mașină în mai puţin de un minut. Știa că ar fi 
trebuit să urmeze bunul exemplu al lui Mandy și să sune alţi 
părinţi, ca să se asigure că aceștia înțelegeau ce se întâmplă. 
Dar în clipa aceea un asemenea spirit generos părea să fie prea 


VP - 120 


mult pentru el, așa că fugi de la birou, îndreptându-se spre 
școală. Gonea spre Meadow Lane cu mintea plină de zeci de 
scenarii groaznice. Auzise că în dimineaţa aceea avusese loc un 
atac armat lângă Ashurst, dar, prins cu munca, nu prea dăduse 
atenţie faptului. Acum radioul spunea că atacul armat de la 
școală era al treilea din ziua aceea. 

— O, Doamne, nu Jeannie. Nu fetița mea... 

Murmura încrâncenat, dar asta nu îl ajută prea mult. Se 
simțea atât de neputincios, de dezinformat. Dacă era o 
problemă, nu l-ar fi sunat deja cineva? Probabil că nu, dat fiind 
că evenimentul părea să fie încă în desfășurare, iar făptașii încă 
în libertate. Frustrat, Nick apăsa întruna pe claxon - faţă de 
mașinile care se mișcau încet, față de lipsa lui de informare - 
până a renunţat la mașină. Se avansa încet, cei care se 
îndreptau spre școală păreau să fie la fel de numeroși ca cei 
care încercau să se îndepărteze de ea. Nick recunoscu câteva 
fețe - alți părinţi pe care îi văzuse aducându-și copiii la școală - 
și își dădu seama dintr-odată că și el avea o expresie la fel de 
chinuită. Erau pământii, supţi la faţă și năuci - dintr-odată, 
oamenii voioși pe care el îi salutase la poarta școlii arătau de 
parcă îmbătrâniseră zece ani într-o zi. 

Grăbi pasul, repezindu-se pe lângă câţiva părinţi care 
protestau. Nu era frumos, nu era corect, dar simţi subit nevoia 
să afle. Aveau un singur copil, care însemna totul pentru ei... 

— Jeannie? 

Îi urla numele, în timp ce se apropia de șirurile de oameni 
îngrămădiţi lângă cordonul de poliţie din faţa școlii. Mulțimea 
stătea pe zece rânduri sau mai mult și părea compusă aproape 
în întregime din elevi înlăcrimaţi care se agăţau de părinţii și 
prietenii lor, în unele cazuri de polițiști și paramedici. Era o 
priveliște profund tulburătoare, care nu făcu decât să-l alarmeze 
și mai tare. 

— JEANNIE? 

Strigătul lui se stinse în vânt, așa că Nick renunţă și prinse o 
elevă care se îndepărta grăbită de îmbulzeală. | se păru că o 
recunoaște și că ar putea fi în clasă cu Jeannie. 

— Ai văzut-o pe fiica mea? 

Eleva îl privi inexpresiv. 

— Ai văzut-o pe Jeannie? insistă el, de data asta mai tare. 


VP - 121 


— Nu, nu, răspunse în sfârșit eleva. N-am văzut pe nimeni, am 
fugit... 

Nick o abandonă și merse mai departe, alergând de-a lungul 
mulţimii. 

— Jeannie? 

Îi striga numele din toți rărunchii, dar era foarte greu să te 
faci auzit printre toate acele strigăte și gemete. 

— Jeann... 

— Tată? 

Nick se opri brusc și se roti. Păruse vocea ei, dar nu putea fi 
sigur. 

— Jeannie? 

Apoi o văzu dintr-odată cum sare spre el și i se aruncă în 
braţe. Era scăldată în lacrimi, ca și el, dar părea să fie bine. Era 
evident însă că e zguduită și Nick o lăsă să plângă câteva 
minute bune, strângând-o în braţe. În cele din urmă o desprinse 
de el, îi șterse lacrimile, o sărută de mai multe ori și când 
Jeannie se calmă, în sfârșit, o întrebă: 

— Ai văzut-o undeva pe mama? 


72. 


14:56 


Helen privi spre cadavrul femeii. Paramedicii se străduiseră 
neobosiți să-i salveze viața, dar rănile ei fuseseră prea grave. 
Cea de-a patra victimă a lui Daisy fusese împuşcată de la mică 
distanță - o dată în piept și o dată în partea de jos a feței. 
Sângele încă lipit de peretele din spate al încăperii dezvăluia 
locul precis al focurilor de armă - Daisy o împinsese pe Sarah 
Grant într-un colț și apoi trăsese. Cantitatea de sânge era 
semnificativă, ca și faptul că o parte a mandibulei și obrazului ei 
fuseseră smulse de impact. 

În mod uimitor, femeia reușise să traverseze sala de clasă. 
Poate că Daisy plecase crezând că misiunea ei era îndeplinită. 
Indiferent cum ar fi stat lucrurile, Sarah Grant voise să trăiască 
și se târâse până la ușă. Dâra lungă de sânge de pe podea, ca și 
amprentele însângerate de pe clanţă, demonstrau că ajunsese 

VP - 122 


până acolo. Dar sărmana femeie nu reușise decât să se închidă 
pe dinăuntru, probabil prăbușindu-se lângă ușă. Helen era 
revoltată de gândul că trupul lui Sarah Grant fusese obstacolul - 
baricada - cu care se luptaseră în timp ce se străduiau să 
pătrundă în clasă. 

Sarah Grant era soție și mamă - Helen reușise să-și dea 
seama de asta deja -, dar sângerase până la moarte pe 
podeaua rece. De ce? Pentru că Helen se lăsase înșelată, 
păcălită să alerge la WestQuay, în timp ce Daisy Anderson se 
îndrepta spre școală cu gânduri ucigașe. 

Helen eșuase faţă de Sarah, la fel cum eșuase și faţă de 
celelalte victime. Moartea lui Sarah se adăuga celor care îi 
împovărau sufletul, încă o fantomă care avea să defileze în faţa 
conștiinței ei vinovate. Ştia că trebuie să rămână puternică 
pentru a o prinde pe această ucigașă neîndurătoare, dar simţea 
cum asupra ei se lasă acea întunecime familiară - și, odată cu 
ea, o furie cotropitoare pe care se chinuia s-o controleze. 


73. 


15:02 


— La dracu'! 

Emilia zărise barajul rutier cu 30 de secunde în urmă, dar 
însoţitoarea ei îl văzu abia acum. Fusese distrată, dusă pe 
gânduri, jucându-se nervos cu nasturii hainei. Dar ridică privirea 
când Vauxhallul opri în spatele unui lung șir de mașini. In mod 
evident, luminile albastre intermitente și numărul oamenilor în 
uniformă de pe drumul din fața lor o alarmau. Daisy se uită în 
spate, dar erau blocate de mașinile care așteptau - nu mai 
aveau cum să se întoarcă. 

Filtrul rutier era la cincizeci de metri distanță. Poliţiștii nu 
păreau să se grăbească și chestionau pe îndelete fiecare șofer. 
Emilia nu avea o poveste cu care să-i amăgească - ea și 
răpitoarea ei nu vorbiseră aproape deloc de când urcaseră în 
mașină - și se întrebă ce avea să spună. Unde fusese? Cine era 
însoţitoarea ei? Văzuse ceva? Probabil că cel mai bine era să 
rămână cât mai aproape de adevăr. Avea să le arate polițiștilor 


VP - 123 


legitimaţia ei de presă și să le spună că femeia o ajuta la un 
articol despre graffitiști. Emilia era o mincinoasă abilă din fire, 
dar dintr-odată se simţi neliniștită, ca și cum poliţia avea să-și 
dea seama imediat de neadevărul poveștii ei. 

Exista o mică șansă să treacă de cordon, dar apoi? Emilia 
simţi brusc junghiul rece al fricii. Făcea oare ce trebuie? Mașina 
avansa și acum erau la doar douăzeci de metri de cordon. Ar fi 
trebuit să riște? Să le spună ceva polițiștilor? Dacă ar fi deschis 
pur și simplu portiera și ar fi încercat să fugă? Probabil că s-ar fi 
ajuns la împușcături, dar ea ar fi fost liberă... 

Emilia simţi o împunsătură ascuţită în coapsă. Se uită în jos și 
își dădu seama că femeia îi lipise ţevile puștii de picior. 

— Poartă-te firesc. Răspunde la întrebări și nimeni nu o să 
aibă de suferit, bine? 

Oare simţise ce gândea Emilia? Vocea femeii avea o răceală 
pe care Emilia nu o mai auzise, iar acțiunile ei, mult calm, când 
își dădu jos haina și o așeză deasupra armei, ascunzând-o 
vederii. Emiliei îi era clar că femeia nu avea deloc intenţia ca 
aventura ei să se sfârșească acolo. Dacă nu voia să-i zboare 
creierii, probabil că era mai înțelept să se supună. 

Încercă să-și calmeze respiraţia și, cu un zâmbet pe faţă, 
înaintă cu mașina spre polițiștii care așteptau. 


74. 


15:16 


— Sunteţi siguri? Sunteţi absolut s/guri că e ea? 

Charlie, Nick Dean și Jeannie stăteau îngrămădiţi într-un 
vehicul al poliţiei parcat lângă intrarea școlii, prin ale cărui 
geamuri mici și pătrate se vedea clădirea acum pustie. 

Sarah Grant nu luase numele soţului la căsătorie, dar după ce 
se stabilise că este soţia lui Nick și mama lui Jeannie, Charlie le 
dăduse teribila veste. Sugerase că fiicei lui adolescente i-ar fi 
fost mai bine dacă ar fi stat cu prietenii sau rudele, dar Nick 
Dean insistase ca ea să rămână. În mod evident, nu voia s-o 
piardă din ochi, chiar și când devenise evident că Charlie are să 
le comunice vești foarte proaste. 


VP - 124 


— Mă tem că da. Unul dintre colegii ei a identificat-o deja, 
chiar dacă, bineînţeles, o să vă rugăm să... 

— Cum a murit? spuse repede Nick. Cum... 

Părea să fi rămas fără cuvinte, așa că Charlie interveni. 

— A murit din cauza unei răni provocate de o împușcătură. 

— A mai fost rănit cineva? Vreunul dintre elevii ei...? 

— Nu, doar ea. 

Nick Dean era complet șocat de răspunsurile lui Charlie. 

— Dar de ce? De ce ar vrea cineva să facă una ca asta? 

O privea fix pe Charlie, în timp ce ochii înlăcrimaţi ai fiicei lui 
erau îndreptaţi în jos. In moduri diferite, erau năuciţi de tragedia 
neașteptată, iar Charlie și-ar fi dorit sincer să le poată spune 
ceva care să le ușureze povara. Dar mintea îi era încă asediată 
de imaginile asasinării brutale a lui Sarah și îi era greu să 
găsească vorbe de alinare. 

— Incă nu știm, recunoscu ea. Probabil aţi aflat că astăzi au 
avut loc mai multe atacuri armate și credem că e posibil să 
existe un tipar... 

— Deci știți cine e responsabil? 

— Avem o idee despre cine ar putea fi resp... 

— Atunci de ce nu i-aţi prins? Știţi cine sunt autorii, au mai 
făcut-o de două ori, de ce nu i-aţi prins? 

— Credeţi-mă, facem tot ce putem. Mobilizăm toate 
resursele... 

— Așa spuneţi de fiecare dată, răspunse înverșunat bărbatul. 

Se întoarse și o trase mai aproape pe fiica lui, care nu se 
oprise din plâns și care acum își ascunse fața la pieptul tatălui. 

— Sper că puteți dormi la noapte, continuă el, reluându-și 
împunsăturile la adresa lui Charlie. Pentru că noi suntem cei 
care suportăm consecințele. 

Își îmbrăţișă mai strâns copila, îngropându-și fața în părul ei și 
șoptindu-i vorbe de alinare. In ciuda furiei și a înverșunării sale, 
dădea dovadă de o putere admirabilă, refuzând să se 
prăbușească în fața fiicei lui. Cuvintele lui dureau, dar Charlie 
spera că ostilitatea și hotărârea lui aveau s-o ajute pe Jeannie să 
treacă prin acest chin îngrozitor. Tatăl și copila se agăţau unul 
de celălalt și se sprijineau reciproc, iar Charlie știa din 
experienţă că această iubire aprigă și disperată era singurul 
lucru care avea să-i susțină în perioada neagră care îi aștepta. 


VP-125 


75. 


15:18 


— Vorbește-mi despre Daisy Anderson. 

Timpul lui Helen era limitat, așa că trecu direct la subiect. 
Simon Henshaw, directorul școlii, stătea în faţa ei. În sala de 
clasă abandonată, epuizat și aruncând din când în când priviri 
spre mulţimea de afară. În mod evident, ar fi vrut să fie cu elevii 
lui ca să-i ajute atât cât putea, dar Helen avea nevoie de 
informații. 

— Daisy era... dificilă, răspunse Henshaw ezitant, evident 
străduindu-se să accepte că o fostă elevă putea fi responsabilă 
pentru uciderea unuia dintre profesori. Cred că era, de fapt, un 
copil bun care a dus-o foarte greu. 

— În ce fel? 

Henshaw păru ușor surprins de tonul abrupt al lui Helen. 

— Mama ei nu mai e prezentă, reluă directorul șovăitor, așa 
că Daisy locuiește cu tatăl ei. E un părinte iubitor, dar capricios. 
Nu vine niciodată la ședințele cu părinţii și nu are niciun fel de 
interes față de activitatea ei școlară. Cred că vrea să o protejeze 
de noi, ceea ce evident că face totul mai dificil. Și cred că e 
alcoolic. 

— Daisy bea? 

Henshaw încuviință. 

— Am prins-o de câteva ori cu sticle în dulapul ei. 

— Droguri? 

— Da. Lua droguri, dar le și folosea ca monedă de schimb, 
cred. 

— Ca să impresioneze oamenii, să-și facă prieteni? 

— Da, nu că ar fi funcţionat prea bine. 

— De ce? 

— Pentru că ea era altfel. Tatăl ei... tatăl ei i-a oferit un fel 
de... neglijare benignă. Nu i-a cumpărat niciodată haine sau 
machiaj. Daisy venea mereu la școală cu cărțile într-o pungă de 
plastic. Personalul avea impresia că nu se prea spală, era 
adesea vizibil murdară... 

— Și ceilalţi copii își băteau joc de ea din cauza asta? 


VP - 126 


— Am încercat să-i disciplinăm, dar știți cum sunt 
adolescenţii. Arăta... arăta ca o fiică de țăran, și încă unul sărac. 

— A fost hărţuită? 

— Da, spuse Henshaw, rușinat. Riposta, credeți-mă, dar apoi 
notele ei au început s-o ia la vale. Am încercat să remediem 
acest lucru, dar Daisy avea impresia că profesorii ei o persecută, 
că încearcă s-o umilească, așa că a încetat să mai vină la 
școală. l-am oferit mai multe șanse de a se reintegra, dar, dacă 
un copil refuză să vină, trebuie să-l excludem. Avem o listă de 
așteptare lungă și... 

— lar Sarah Grant a fost unul dintre cei care au exmatriculat- 
0? 

— Care au exclus-o, da. Rolul meu e mai mult de îndrumare, 
Sarah e cu disciplina, așa că ea s-a ocupat. Dar nu a vrut decât 
s-o ajute pe Daisy, a făcut mari eforturi ca să se asigure că 
Daisy face progrese, că are sprijinul necesar... 

— Dar Daisy avea impresia că Sarah Grant se ia de ea? 

— E posibil, recunoscu Henshaw, cu expresia celui care ar 
vrea să dea timpul înapoi. : 

Helen privi pe fereastra la elevii de jos. Incepea să se 
contureze imaginea unei tinere care nu avusese prea mult noroc 
şi acum se răzbună pe cei despre care credea că o respinseseră 
și umiliseră. Toate victimele ei - Smalling, Sansom și acum 
Sarah Grant - încercaseră s-o ajute în diferite moduri, dar fără 
să vrea o înfuriaseră. 

Avea prieteni la școală? spuse Helen, alungând aceste 
gânduri. 

— Prieteni? 

— A părăsit școala abia de câteva săptămâni, poate e cineva 
la care să apeleze, la care să se ascundă? Cineva care poate nu 
a venit la școală astăzi? 

Henshaw se gândi îndelung, după care răspunse: 

— Astăzi a venit cam toată lumea și, nu, nu există nimeni care 
să riște pentru ea de bunăvoie. Îmi e rușine să spun, dar 
adevărul e că... 

Directorul făcu o pauză, după care încheie: 

— ... Daisy nu avea absolut niciun prieten. 


VP - 127 


76. 


15:23 


— Cu ce treburi mergeţi în ltchen? 

Polițistul vorbea scurt și la obiect. Se uită în interiorul mașinii, 
studiindu-le pe cele două femei. 

— Lucrez la un articol, spuse Emilia senin, întinzându-i actele. 

Polițistul, un personaj înalt și concis, se uită la legitimaţia ei 
de presă, apoi îi examină faţa cu cicatrice și îi înapoie 
documentele. Emiliei i se păru că sesizează în expresia lui un 
licăr de recunoaștere. 

— Ce fel de articol? întrebă el sever. 

— Graffitiurile adolescenților. A existat o explozie de graffitiuri 
în ultimul timp și locuitorii Southamptonului nu sunt foarte 
mulțumiți de acest lucru... 

Incerca să pară voioasă, dar știa că vocea ei sună forțat. 

— Dumneata cine ești? spuse polițistul, îndreptându-și atenţia 
spre Daisy. 7 

— Alice Baines, răspunse ea posac. li arăt care e treaba. 

— Eşti graffitistă? 

— Una dintre cele mai bune, replică ea sfidător. 

Fără să vrea, Emilia era impresionată. Tânăra femeie nu lăsa 
să i se vadă agitația, iar atitudinea ei arogantă era un paravan 
bun. Polițistul o studie cu atenţie, contemplându-i ochii, 
trăsăturile și culoarea părului. Emilia își dăduse seama de ceva 
vreme că părul negru tuns scurt al acesteia e o perucă, dar îi 
venea bine și era destul de convingător. 

Polițistul o mai privi fix ceva vreme, apoi se întoarse spre 
Emilia. 

— Aţi văzut vreuna dintre voi o tânără care pare suspectă? 
Poate chiar agresivă? Are păr blond și aproximativ 1,55... 

Cele două femei clătinară din cap. Polițistul privi lungul șir de 
mașini din spatele lor, apoi continuă: 

— V-a cerut cineva ajutorul, într-un fel sau altul? 

Cele două clătinară din cap. 

— Sunteţi dispuse să acceptați o percheziţionare a 
vehiculului, dacă e necesar? 


VP - 128 


Emilia nu se aștepta la această întrebare și nu știa cum să 
răspundă, așa că Daisy interveni. 

— Bineînţeles. Nu avem nimic de ascuns. 

Spusese asta încrezător, zâmbind, și acum polițistul se 
înduplecă. Se întoarse ca să strige la un coleg, făcându-le semn 
să avanseze. 

Trecuseră testul. 


77. 


15:26 


Helen abia intrase în holul școlii, când McAndrew se repezi 
spre ea. 

— Şefa, trebuie să vezi asta... 

McAndrew purta mănuși de latex și îi întindea un aparat de 
fotografiat Nikon SLR. Helen luă o nouă pereche de mănuși, și le 
trase și luă aparatul. 

— Examinam incinta și am găsit asta lângă gardul 
împrejmuitor. 

Helen examină partea din spate a aparatului de fotografiat și 
apăsă pe „Play”. Apăru imediat o fotografie - o femeie tânără cu 
trend kaki lung, care străbătea terenurile de sport. Cu inima 
bubuind, Helen parcurse fotografiile făcute, în mod evident, 
foarte recent. 

— M-am gândit că vrei să le vezi imediat, pentru că... 

— Are păr negru, remarcă Helen. 

— Exact, oamenii noștri caută o blondă și... 

Fără să mai aștepte ca McAndrew să termine, Helen sprintă 
spre ieșire. 


78. 


15:27 


VP - 129 


Sanderson stătea cu ochii aţintiţi asupra mașinii. Era în partea 
din spate a cordonului, unde făcea o ultimă verificare a 
vehiculelor care treceau, și o zărise imediat pe Emilia Garanita, 
a cărei faţă era greu de ratat. _ 

Două lucruri i se păreau ciudate la mașina ce avansa încet. În 
primul rând, Garanita privea drept în faţă, întorcându-se din 
când în când ca să discute cu pasagera ei. Sanderson era la 
doar un metru și, în mod normal, Garanita nu ar fi ratat ocazia 
de a o aborda pe ea - o privire acidă, câteva cuvinte alese. De 
data asta însă, o ignorase ostentativ, părând mai interesată de 
însoţitoarea ei brunetă. 

Al doilea lucru ciudat era că Emilia se îndepărta în mod 
deliberat de un subiect important. Mașina ei era acum la 50 de 
metri, semnalizând ca să vireze și îndepărtându-se de Liceul 
Meadow Hall. Știrile erau totul pentru Emilia Garanita - și nu se 
punea problema să nu fi auzit de ultimele atacuri armate. 
Sanderson ar fi pariat orice că experimentata reporteriță de 
investigaţii s-ar duce direct la Meadow Hall ca să vorbească cu 
elevii și să-i hărțuiască pe polițiști - în unicul scop de a-și 
resuscita cariera în declin. Dar în realitate decisese să meargă în 
direcția opusă, cotind acum și îndepărtându-se de scena 
primului atac armat la o școală din Southampton. Asta o tulbură 
pe Sanderson - tot restul presei naţionale se grăbea să ajungă 
la Liceul Meadow Hall, de ce nu și ea? 

Sanderson se întoarse iar spre cordon, continuând să se 
gândească la asta, în timp ce pe lângă ea trecea un break 
verde. Reveria îi fu întreruptă de staţia de emisie-recepţie. 

— Vă rog comunicaţi tuturor agenţilor... 

Era vocea lui Helen și Sanderson fu alarmată imediat de tonul 
ei tensionat. 

— ... că suspecta noastră are acum păr negru și scurt. Nu mai 
e blondă, are păr negru și strălucitor, tuns scurt... 

Sanderson  încremeni. Helen o  descrisese perfect pe 
misterioasa însoţitoare a Emiliei. 


79. 


15:33 


VP - 130 


— la-o la dreapta. 

Emilia făcu întocmai, luând cu atenţie curba și mergând apoi 
mai departe. De când trecuseră de cordon, viraseră întruna - la 
dreapta, la stânga, din nou la dreapta, o serie de mișcări 
derutante menite să-i păcălească pe cei care le-ar fi urmărit. 
Emilia era sigură că nu îi filează nimeni, dar cu toate acestea 
arunca întruna priviri pline de speranţă în oglinda retrovizoare. 

— Acum la stânga. 

Emilia nu avea habar încotro merg, doar că se îndepărtează 
de cartierele rezidenţiale spre marginea izolată a orașului, 
ținutul pustiu dintre Southampton și Eastleigh. Pe măsură ce 
neliniștea îi sporea, își dădea seama că trebuie să încerce să 
converseze cu tânăra, dacă voia să supravieţuiască acestei 
agonii. 

— Pot să te întreb ceva? spuse ea, încercând să pară cât mai 
pașnică posibil. 

Ochii tinerei rămaseră aţintiți asupra drumului, abia dând 
atenţie întrebării. 

— Știu că nu e treaba mea..., continuă Emilia curajos, dar de 
ce faci asta? 

Femeia nu răspunse nici acum. 

— Uite, îmi dau seama că ai motivele tale. Sunt sigură că o 
grămadă din oamenii ăștia te-au nedreptăţit... dar nu poţi fugi la 
nesfârșit. În cele din urmă o să te prindă. 

Treceau pe lângă Parcul Westwood Woodland - nu se vedea 
nicăieri nicio casă, niciun om, iar sugestia Emiliei că plasa se 
strângea în jurul lor părea mai degrabă neconvingătoare, dar 
trebuia să insiste. 

— Eşti o femeie inteligentă, e evident că știi ce faci. Și nu e 
nevoie ca toate astea să se termine cu o baie de sânge. Te-ai 
remarcat, o să intri în istorie, chiar în folclor... mai ales dacă tu 
alegi cum se va sfârși. Dacă arăţi lumii că ej n-au putut să te 
prindă, că tot timpul tu ai deținut controlul. 

Emilia își dădea seama că tânăra o ascultă, așa că se folosi de 
avantajul ei. 

— Eu pot să spun lumii ce ai făcut. Că ai pus poliţia să se 
învârtă în jurul cozii, că ai fost autoarea acestei povești, că te-ai 
răzbunat pe drept pe cei care meritau asta, că totul a fost 
conceput și condus de tine. Gândește-te. E șansa ta de a deveni 
vedetă. Lasă-mă să te ajut... 


VP - 131 


Femeia se gândi o clipă, apoi ridică încet arma și arătă spre o 
zonă împădurită din faţă. 
— Oprește acolo. 


80. 


15:46 


— Spune-mi ce vezi. 

Helen urcă pe motocicletă, cu staţia lipită de ureche. O lungă 
vreme se auzi zgomotul de fond, apoi pilotul elicopterului 
răspunse. 

— Incă nu se vede Corsa. 

— Se îndreaptă spre est, poate spre M27. Lărgiţi aria și 
spuneți-mi ce vedeți. 

Se auzi din nou zgomotul de fond, apoi pilotul confirmă 
recepţionarea ordinului. Helen stătea pe motocicletă, 
neputincioasă și frustrată. Ar fi vrut să se îndrepte și ea spre est, 
dar nu putea să comunice prin Bluetooth cu elicopterul, așa că 
trebuia să stea pe loc. Blestemă iar faptul că nu avea un șef 
care să coordoneze în locul ei activitatea - mai mult ca oricând, 
evenimentele acelei zile începeau să pară o combinaţie perfectă 
de circumstanţe nefericite. 

— Nimic? întrebă ea nerăbdător. 


— Suntem deasupra Portsmouth Road acum... nimic 
important, destul de puţin trafic. Intoarcem când ajungem la 
Netley... 


Era clar deja că Daisy pusese stăpânire pe mașina Emiliei 
Garanita, dar încotro se îndreptau? M27 ar fi fost o cale rapidă 
de scăpare, dar acolo poliţiei i-ar fi fost mai ușor să le găsească, 
graţie multitudinii de camere de supraveghere de pe acea 
arteră importantă. Cumva, Helen se îndoia că aceea le e 
destinaţia - Daisy își petrecuse întreaga viaţă în și în jurul 
Southamptonului, unde altundeva ar fi putut să se ducă? Nu 
avea rude, prieteni - cu siguranţă că și-ar fi folosit cunoștințele 
despre oraș ca să reziste cât mai mult posibil. Se îndrepta către 
ferma familiei ei, dar oare chiar și-ar fi asumat acel risc? Dacă 
da, acolo o așteptau polițiștii, dar Helen se întrebă deodată dacă 


VP - 132 


Daisy chiar părăsise acel cartier. Ca să ieși din ltchen spre est 
trebuia să ajungi pe o autostradă expusă, perfect vizibilă din 
aer. Era mult mai bine să te ascunzi la marginea ltchenului sau 
să o iei spre sud-est, către Butlocks Head, unde pădurea se 
contopește cu zona urbană. 

— Unde ești acum? îl întrebă ea iar pe pilot. 

— Ne întoarcem pe Woolston Road. Deocamdată nimic... 

Helen își pierdu răbdarea. O văzu pe McAndrew că se apropie 
și îi aruncă staţia, pe care poliţista uimită o prinse din aer. 

— Să-mi spui dacă văd ceva interesant. 

Inainte ca McAndrew să apuce să răspundă, Helen porni 
motorul. O ucidea statul degeaba, așa că apăsă pe acceleraţie și 
porni în trombă, hotărâtă să-și îndeplinească misiunea. 


81. 


15:58 


Examină drumul din fața ei, strângând în mâini volanul. 
Luminile erau aprinse și sirena urla, dar ea abia le băga în 
seamă. Ochii îi erau aţintiţi asupra orizontului, căutând o 
strălucire roșie, ceva, orice. O lăsase pe Daisy să treacă pe 
lângă ea și acum se ruga să aibă puţin noroc, ca să-și poată 
îndrepta greșeala. 

Sanderson se blestemă. De atâta vreme era ignorată de 
Helen, dar cu câteva ore în urmă zărise primele semne ale unui 
dezgheț al relaţiei lor, după ce descoperise Puntoul dispărut. 
„Bine lucrat, Joanne”, îi spusese Helen. Nu era cine știe ce, dar Îi 
luminase imediat starea. Pentru că, oricât ar fi blamat-o în sinea 
ei pe Helen pentru modul în care se comporta, în același timp 
reflectase foarte mult la comportamentul propriu, punându-și la 
îndoială capacitatea și aptitudinea de polițistă într-un mod în 
care nu o mai făcuse niciodată. Micul progres pe care îl oferise 
astăzi anchetei fusese un stimulent real pentru ea, dar acum 
revenise la rolul de incompetentă a echipei. Cu siguranţă ceilalți 
o blestemau aprig și și-o imaginau făcând mașinii roșii semn să 
treacă de baraj, cu un zâmbet stupid pe față... 


VP - 133 


În faţa ei ieși o mașină și Sanderson trebui să reacționeze 
rapid, virând la stânga. Reveni pe banda ei, mustrându-se 
pentru neatenție, și se concentră din nou asupra sarcinii. De 
când trecuseră prin cordon, nici Daisy, nici Emilia nu mai 
fuseseră văzute, dar ceva îi spunea lui Sanderson că erau prin 
apropiere. Trecuse de Sholing și se îndrepta spre Newton. La 
stânga avea Valea Tickleford, iar dincolo de ea, staţia de 
reciclare a deșeurilor - o grămadă de locuri în care să te ascunzi 
la nevoie. 

Oare acesta era planul lui Daisy? Fusese cât pe ce să se lase 
prinsă, obligată să joace la cacealma ca să treacă de un filtru 
rutier. Avea să ezite înainte de a-și duce mai departe furia? Sau 
era un scenariu iluzoriu? 

Sanderson se trezi că gândurile îi revin la Emilia. De ce o 
luase Daisy ostatică? Doar pentru a-i garanta trecerea prin 
cordon sau avea și o altă intenţie? O s-o folosească pe Emilia ca 
să încerce să evadeze? Sanderson se cutremură la gândul 
chinului prin care trecea jurnalista. De asta avusese figura atât 
de încrâncenată când trecuse pe lângă ea? Era o imagine pe 
care Sanderson încerca s-o alunge, dar îi revenea întruna în 
minte. Nu o văzuse niciodată atât de palidă pe Emilia, arăta ca o 
femeie condamnată. 


82. 


16:08 


Mergeau prin pădure, frunzele foșneau sub pașii lor. Tânăra îi 
ceruse Emiliei să parcheze pe un drum forestier de lângă 
crângul Priors Hill, să abandoneze mașina și să arunce cheile în 
tufărișul des, apoi îi spusese să pornească. 

Mergeau în șir, cu Emilia în faţă și femeia cu pușca în urma ei. 
Emilia nu avea habar unde se duc și din când în când femeia se 
răstea la ea să schimbe direcţia, să iasă de pe potecă, să 
ocolească un deal. Ştia încotro se îndreaptă sau doar căuta un 
loc îndepărtat și izolat? Emilia spera cu ardoare că știe. 

Își dorise cu disperare să publice această știre, dar acum era 
din ce în ce mai îngrijorată că avea să devină parte a ei. Se 


VP - 134 


străduise din răsputeri să comunice cu răpitoarea ei, dar 
eforturile îi fuseseră respinse. Așa că se retrăsese, supunându- 
se ordinelor femeii și ţinând capul plecat. Dar tăcerea era 
sinistră - Emilia nu avea habar ce face femeia în spatele ei, ce 
pune la cale - și era cu nervii la pământ. 

— Ajunge. 

Erau chiar în inima pădurii, înconjurate de copaci din toate 
părţile. 

— Așază-te în genunchi. 

— Te rog, nu trebuie să faci asta... 

— În genunchi! 

Emilia simţi cum ţevile reci ale puștii o izbesc în partea din 
spate a capului, se împletici și căzu în genunchi. 

— Uită-te în jos. 

— N-o să spun nimic poliţiei, promit. O să pretind că nu s-a 
întâmplat nimic... 

— Eu zic că am trecut de punctul ăsta, nu crezi? 

Emilia lăsă capul în jos, suspinând. Toată anxietatea pe care o 
acumulase ieși la suprafaţă și ea începu să plângă fără reţinere, 
cu faţa șiroindu-i de lacrimi. 

— Te rog... te implor, bolborosi ea. Am fraţi... și surori... 

Nu-și putea găsi cuvintele. Fusese întotdeauna sigură pe ea, 
vorbăreaţă și convingătoare, dar în acest moment pur și simplu 
nu-și găsea cuvintele. Mintea îi era plină cu imagini ale fraţilor 
ei, cum se agitau când Emilia se întorcea acasă, cerându-i bani, 
transmițându-i nemulţumirile lor, tachinând-o și lingușind-o. 
Erau enervanţi, dar după ce le fusese mamă și tată atâta vreme, 
Emilia îi iubea din suflet. Cum ar fi putut să pună în cuvinte 
această iubire? Era prea mult, era copleșitor. 

— Te rog... tatăl meu e la închisoare, mama nu mai e de mult, 
iar eu... eu sunt totul pentru copiii ăștia... 

Emilia știa că spusele ei nu au prea multă logică, dar părea 
să-și fi pierdut capacitatea de a vorbi coerent. Sporovăia cu 
aviditate, așteptându-se în fiecare clipă ca un foc de armă să o 
străpungă și să o doboare. 

— Nu vreau să mor..., murmură ea jalnic, chiar dacă știa că e 
în zadar. Nu vreau să mor... 

Închise ochii și plânse. Simţea sub genunchi iarba udă, auzea 
ciripitul păsărilor de deasupra. Dintr-odată, simțurile ei păreau 
să se fi ascuțit, ca și cum s-ar fi lăsat îmbătată de lume pentru o 


VP-135 


ultimă oară, absorbind ultimele câteva secunde de viaţă 
dinaintea sfârșitului inevitabil și violent. 


83. 


16:30 


Helen gonea pe Grange Road, depășind în trombă spre nord 
mașinile lente. Trecuse de Woolston, acum ieșea din Netley. 
Acolo erau o casă parohială veche și o casă de pe malul lacului 
pe care le investigă rapid; erau amândouă încuiate și pustii. Se 
îndreptă spre Butlocks Heath, unde erau câteva școli cu terenuri 
de sport mari, plus un cimitir uriaș, toate având un bun potenţial 
pentru o fugară care ar fi vrut să dispară o vreme. 

Când ajunse la intersecţia de lângă Abbey Fruit Park, Helen 
încetini și viră la dreapta, pe Woolston Road. Drumul din faţa ei 
era liber și spori viteza, zburând pe deasupra asfaltului. 
Motocicleta se deplasa lin, manevrată cu precizie - în oricare 
altă situaţie, Helen ar fi fost încântată de goana asta pe drumul 
liniștit de ţară. Dar mândria pe care o simţise în zori faţă de 
noua ei motocicletă părea foarte departe acum. De atunci se 
întâmplaseră multe lucruri sângeroase. 

Sanderson era pe lângă Netley, elicopterul dăduse un ocol 
complet pe deasupra West Common, iar McAndrew coordona 
eforturile restului echipei de a o depista pe fugară. Dar ea 
continua să le scape. Care îi era secretul? Avea pur și simplu 
noroc sau era vorba despre o operaţiune de tip militar? Părea 
puţin probabil - Daisy era atât de tânără - și totuși ce altă 
explicaţie posibilă exista pentru capacitatea ei de a evita cu 
atâta succes să fie prinsă? 

Helen se îndepărta de zona de case din Butlocks Heath, era 
pe drumul care traversa pădurea, iar când acesta coti spre sud, 
către țărm, Helen văzu deodată mișcare în faţă. Încetini brusc și 
văzu două mașini oprite. Niciuna nu era Corsa roșie pe care o 
căutau, dar se întâmpla ceva, iar instinctul îi spunea că era 
important. 

Când se apropie de obstacol, Helen își dădu seama că șoferii 
își abandonaseră mașinile și erau strânși în jurul a ceva. Porni 


VP - 136 


sirena ca să-și anunţe prezenţa, opri brusc și se dădu jos de pe 
motocicletă. Alergă spre șoferii în vârstă care ridicau privirea, își 
scoase casca și le arătă legitimaţia, rugându-se la Dumnezeu să 
nu vadă o nouă vărsare de sânge. Dar trebuia să afle, indiferent 
ce ar fi fost. 

Mica mulţime se dădu la o parte și Helen fu surprinsă să o 
vadă pe Emilia Garanita, mânjită toată, prăbușită în mijlocul 
drumului. Hainele îi erau pline de noroi, tremura și în părul 
încâlcit avea frunze - dar era vie. 

— Ești bine? 

Helen se apropie și îi întinse mâna. 

— Emilia, ești bine? 

Dar jurnalista nu spuse nimic, mulțumindu-se să se întoarcă 
spre Helen și să izbucnească în lacrimi. 


84. 


16:31 


— A spus ceva? Orice? 

Emilia stătea în spatele ambulanţei, cu o pătură înfășurată în 
jurul trupului. Era încă în stare de șoc, incapabilă să ţină ţigara 
la care în mod evident tânjea. Nu era clar dacă asta se datora 
răpirii sau izbiturii suferite când căzuse pe drum. Şoferii îi 
relataseră lui Helen că Emilia apăruse din senin, coborând în 
goană malul de pământ de lângă drum și ieșindu-le în față. 
Poate că altcândva ar fi călcat-o, dar, la sfârșitul chinului ei, 
jurnalista avusese și puţin noroc. 

Paramedicii o examinaseră sumar pe Emilia și, chiar dacă 
insistau să o ducă la spital, Helen trebuia să o interogheze mai 
întâi. În mod firesc, Emilia era neobișnuit de taciturnă, privind în 
jos în timp ce bătea cu degetele de la picioare în podeaua 
ambulanţei. 

— Emilia, ţi-a spus Daisy ceva despre direcţia în care se 
îndreaptă? 

Acum li se alăturase și Charlie, dar cuvintele lui Helen nu 
păreau să fi răzbătut prin tăcerea Emiliei. Charlie se grăbise să 


VP - 137 


ajungă la faţa locului imediat ce primise apelul lui Helen și acum 
stăteau împreună în ambulanţa înghesuită. 

— Nu, abia dacă mi-a vorbit. 

— Cât timp ai fost cu ea? insistă Charlie. 

— Cam o oră și jumătate, nu mai mult, răspunse Emilia. Cum 
am spus, m-am dus la școală să verific graffitiul, dar ea m-a 
găsit lângă terenul de sport și m-a obligat să o însoțesc, mi-a zis 
că are nevoie de o mașină. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? insistă Helen. 

— Nimic, îmi zicea în ce direcţie s-o iau, striga la mine când 
greșeam. 

— Și de ce crezi că te-a cruțat? 

Emilia făcu o pauză, derutată de întrebarea lui Charlie. 

— Nu știu... mi-a spus să îngenunchez și eu am crezut... am 
crezut că o să mă împuște... apoi nu s-a întâmplat nimic. M-am 
întors și dispăruse. 

— Crezi că n-a avut curaj? întrebă Helen, dornică să obţină o 
imagine - oricare - despre mintea tinerei. 

— Poate... 

— Sau doar se juca cu tine? l-a plăcut să te sperie? 

— Probabil... nu știu. 

— Și n-ai auzit nimic în timp ce pleca? Nu ai idee în ce direcție 
ar fi putut să fugă? 

Dar Emilia nu o mai asculta. Întregul trup îi tremura iar - 
revenise în miezul traumei -, iar când ridică privirea arăta 
înspăimântată și tulburată. 

— Vă rog... pot să mă duc acasă acum? Pot... să mă duc pur și 
simplu acasă? 

Privea direct spre Helen, cerând clemenţă cu ochii înroșiți de 
plâns. Și, în clipa aceea, Helen simţi fată de dușmanca ei de 
moarte ceva ce nu mai simţise niciodată. 

Milă. 


85. 


16:35 


— Au găsit ceva în mașină? 
VP - 138 


Helen și Charlie se îndepărtau cu pași mari de ambulanţă, 
spre motocicleta lui Helen. Mașina Emiliei fusese depistată de 
elicopter pe un drum de lângă crângul Priors Hill și McAndrew se 
dusese imediat acolo, în timp ce Helen și Charlie discutau cu 
Emilia. 

— Deocamdată nimic, îi spuse Charlie. Criminaliștii o perie 
acum, dar nu e nimic evident. O să găsească ADN-ul lui Daisy, 
presupun. 

— Asta nu o să ne ajute cu nimic. Acuzaţia de răpire e cea 
mai mică dintre grijile ei. 

— De ce să abandoneze mașina? 

Helen tăcu. Întrebarea lui Charlie era bună, se gândise și ea la 
același lucru. 

— A crezut că o să fie localizată, că noi căutăm o Corsa? 
sugeră Charlie. 

— Nu avea cum să știe asta, răspunse Helen. Trebuie să fi 
presupus că noi nu știm cine e ostaticul ei sau nici măcar nu 
știm că are unul. 

— Poate că din prudenţă schimbă vehiculele cât mai des 
posibil. La urma urmei, a lăsat mașina într-un loc destul de 
izolat. 

— Și apoi? Trebuia să meargă destul de mult ca să găsească 
alta. Pe aici nu trec prea des mașini, iar când trec merg cu 
viteză. 

— Își face singură viaţa grea, asta e sigur. 

— Atunci care e motivul? 

Urmă o scurtă tăcere, după care Charlie răspunse: 

— Poate că acum improvizează, inventează din mers...? 

— Nu cred. Ai auzit ce-a spus Garanita - și-a marcat teritoriul 
dinainte prin graffitiul cu șarpele, a depistat punctele de intrare 
și căile de ieșire ale locurilor pe care voia să le atace... Cred că a 
planificat fiecare etapă, astfel încât totul să decurgă exact cum 
vrea ea. 

— Dar nu putea să știe că avea să dea peste Garanita și s-o ia 
ostatică... 

Cuvintele lui Charlie se stinseră iar. Helen stătea cu mâinile în 
șolduri, examinând drumul ca și cum acesta ar fi putut să-i ofere 
răspunsurile după care bâjbâia. 

— Prin abandonarea mașinii pierde din mobilitate, continuă 
Helen, așadar ce are de câștigat? 


VP - 139 


— Păi, după ce se află că a luat o ostatică, atunci, evident, 
căutăm mașina acesteia. 

— Dar dacă merge mai departe pe jos devine foarte vizibilă, 
în afara cazului în care găsește altă modalitate... 

Helen se întrerupse, privind de-a lungul drumului înspre 
Netley. 

— Cât timp ar dura să mergi pe jos din crângul Priors Hill la 
Netley? 

— Cam cinci minute. 

— Și dacă vrei s-o întinzi fără să dai de blocaje rutiere și fără 
ca mișcările tale să fie văzute din aer... 

— Atunci iei trenul. 

— Gara din Netley e la cinci minute de mers pe jos. De acolo 
poate s-o ia spre Portsmouth sau să se întoarcă, practic, 
nevăzută în Southampton... 

Charlie scosese deja staţia de emisie-recepţie. 

— Alertează poliția transporturilor, spuse Helen. Fă în așa fel 
încât să primească fotografiile făcute de Emilia și descrierea 
culorii părului, hainele și trăsăturile lui Daisy. Vreau să fie 
polițiști în fiecare gară de pe linia aceea. Dacă Daisy a fost 
acolo, să aflăm în ce direcţie a luat-o, apoi s-o căutăm pe 
camerele cu circuit închis ale gărilor. De asemenea, toate 
canalele media să primească o imagine cu graffitiul cu șarpele. 
Dacă cineva a zărit ceva similar pe o clădire din apropiere, 
trebuie să aflăm urgent. 

Helen vorbea în timp ce mergea și deja ajunse la motocicletă. 
Se urcă pe ea și își luă casca. 

— Unde te duci? întrebă Charlie, cu staţia lângă gură. 

Helen tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Să stau puţin de vorbă cu tatăl. 


86. 


16:44 


Daisy privea lumea care defila prin faţa ei. Trenul trecuse prin 
Sholing și huruia spre gara din ltchen. Vedea la o distanță medie 
luminile albastre intermitente, chiar dacă nu și Liceul Meadow 


VP - 140 


Hall. Se întrebă cum era acolo acum, ce se întâmpla. Putea să-și 
imagineze scenele - elevii suspinând, buchetele de flori și șocul 
pur, dar simţi brusc dorința să și vadă asta. Poate că mai târziu 
avea să poată urmări totul la știri, dar n-ar fi fost același lucru. 

Era singură în vagon, așa că își scoase ţigările. Le cumpărase 
cu o zi în urmă și, cum cerea superstiția, o aruncase imediat pe 
prima. Se uită la pachetul din mâna ei - era strivit și ușor îndoit. 
Nu-i plăcea să se gândească prea mult la ce însemna asta, așa 
că scoase o ţigară și o aprinse. Trase adânc în piept, apoi suflă 
fumul în vagonul pustiu. 

În timp ce făcea asta, observă că mâna îi tremură. Cele cinci 
minute petrecute pe peron în așteptarea trenului de suburbie 
păruseră o eternitate. Își aruncase trenciul ca să nu atragă 
atenţia asupra ei, după ce ascunsese bine pușca în rucsac, dar 
știa că arată în continuare ciudat, doar cu un tricou subțire într-o 
seară de toamnă care devenise deja răcoroasă. Se așteptase ca 
oamenii să o arate cu degetul, s-o recunoască, să anunţe 
poliția... 

Trase iar prelung din ţigară, lăsând fumul să i se 
rostogolească în gură. Trebuia să-și păstreze calmul, să rămână 
concentrată. Scăpase ca prin urechile acului și trebuise să 
gândească din mers, dar trecuse și nu avea niciun rost să-și 
piardă stăpânirea de sine. Acum îi era rușine când se gândea 
cât de agitată se simţise cu câteva clipe în urmă. Când trenul 
intrase în sfârșit în gară, pentru o clipă Daisy fusese tentată să 
sară pe șine, să simtă impactul metalului asupra osului... 
Bineînţeles, se mai gândise de multe ori la asta - încă de când 
fusese suficient de mare ca să iasă afară singură, de fapt - și 
totul ar fi fost rapid și ușor. Un sfârșit simplu pentru o zi dificilă, 
mai ales acum, când lucrurile se complicaseră... 

Își strivi cu furie ţigara pe mână, încleștându-și dinţii în timp 
ce pielea sfârâia, făcând să apară o bășică mare. Trebuia să fie 
puternică, n-o să-i lase pe nemernicii aceia să câștige. Aruncă 
chiștocul în coșul de gunoi, băgă mâna în buzunarul de la 
pantaloni și scoase o sticluță cu amfetamine. Trăia cu ele de 
când se știa. Era unul dintre motivele pentru care era atât de 
atrăgător de slabă. Deșurubă capacul și își vărsă în palmă trei 
pastile mici pe care le aruncă în gură, după care puse sticluța la 
loc în buzunar. 


VP - 141 


Lăsă pastilele efervescente să se dizolve încet, savurând 
senzaţia pe măsură ce ele se topeau. Simţi cum, încet-încet, 
dispoziția începe să i se amelioreze și optimismul și energia îi 
revin, pe măsură ce pastilele își făceau efectul. Nu mai era loc 
pentru slăbiciune. Avea să strângă din dinţi și să ducă totul la 
capăt... 

Se lăsă pe spătarul banchetei și privi iar pe geam, simțindu-se 
ciudat de calmă. Ultimele raze ale soarelui de toamnă jucau pe 
faţa ei, în timp ce trenul huruia spre centrul orașului. Era încă în 
viață, era bine înarmată și convinsă că totul avea să fie bine. 
Trenul accelera, purtând-o către destinul ei. Un zâmbet îi înflori 
pe faţă, în timp ce privea lung pe geam. 

Acum soarele începea să coboare, în curând avea să se lase 
întunericul. 


87. 


17:01 


Opriră pe marginea drumului și rămaseră o clipă în tăcere. 
Sanderson opri motorul și ridică privirea spre imobil. Era o casă 
victoriană, de un șic demodat - pervazurile aveau nevoie de un 
strat de vopsea și aleea era plină de buruieni -, dar era plină de 
viață. Luminile erau aprinse și Sanderson văzu, trecând cu 
privirea de la o fereastră la alta, cum locuitorii ei se mișcă, 
râzând și glumind. Era o scenă mișcătoare de la sfârșitul unei 
zile foarte dure. 

— Vrei să intru și eu cu tine? 

În timp ce spunea asta se întoarse spre Emilia, care stătea 
lângă ea în mașină. 

— Dacă ai nevoie de odihnă, pot să vorbesc eu cu frații și 
surorile tale, să le spun ce s-a întâmplat... 

— Le spun eu. 

— Nu e niciun deranj... 

— Sunt familia mea. Le spun eu. 

Tonul Emiliei era ferm, dar nu neprietenos. Sanderson decise 
să nu insiste, încuviințând și scoțându-și cartea de vizită. 


VP - 142 


— Pe ea sunt numerele mele, spuse ea, întinzându-i-o. Dacă 
îți amintești ceva util... sau dacă ai nevoie de ajutor... nu ezita 
să mă suni. 

Sanderson se așteptase ca Emilia să-i respingă propunerea, 
dar aceasta luă cartea de vizită în timp ce se apleca să deschidă 
portiera. Apoi se întoarse spre Sanderson, zăbovind cu mâna pe 
mâner. 

— Mulţumesc... că m-ai adus acasă. 

— Era cel mai mic lucru pe care puteam... 

— Știu că nu erai obligată și îţi sunt recunoscătoare, Joanne. 

Emilia se dădu jos din mașină și se îndreptă spre casă. 
Sanderson o privi cum se îndepărtează, impresionată de postura 
și demnitatea ei. Emilia fusese în ultimul hal mai devreme, 
tremurând din cauza șocului, însă jumătate de oră mai târziu se 
adunase și își redobândise stăpânirea de sine. Sanderson o 
vedea cum se îmbărbătează pentru asediul familiei, pregătindu- 
se să răspundă la întrebările fraţilor și să le aline grijile. Părea 
fermă și hotărâtă, dar mai presus de orice, puternică. 

Sanderson fusese întotdeauna suspicioasă și uneori de-a 
dreptul ostilă față de Emilia Garanita. Dar în seara aceasta avea 
faţă de ea un alt fel de respect. Oare ea ar fi dat dovadă deo 
putere similară, dacă rolurile ar fi fost inversate? Cine putea ști, 
dar exemplul jurnalistei n-o să fie uitat. De acum înainte, 
Sanderson n-o să mai fie niciodată paranoică sau slabă. 


88. 


17:08 


Noroiul plescăi sub cauciucurile motocicletei când Helen opri 
abrupt în curte. Două mașini de patrulare erau parcate lângă 
ferma dărăpănată, iar polițiștii se grăbiră s-o întâmpine. 
Fuseseră trimiși s-o intercepteze pe Daisy, în caz că încerca să 
se întoarcă acasă, dar găsiseră vechea fermă pustie. 

— Am intrat deja înăuntru, doamnă, spuse gâfâit unul dintre 
ei, avansând cu greutate prin noroi spre ea. Cred că ar fi mai 
bine să vă uitaţi... 


VP - 143 


Alarmată de tonul lui sumbru, Helen dădu din cap în semn de 
multumire și se îndreptă spre casă. Cândva fusese o clădire 
frumoasă, dar acum era în stare avansată de degradare. 
Zugrăveala era scorojită, lipseau țigle și unul dintre obloane 
atârna leneș într-o singură balama, întreaga fermă părea 
singuratică și neiubită. 

Helen studie restul proprietăţii, în timp ce înainta cu hotărâre. 
Dincolo de anexele pline de utilaje agricole ruginite era câmp 
deschis. Pe aici terenurile nu erau imense, graţie graniţei 
naturale a râului Hamble de o parte și a autostrăzii M27 de 
cealaltă, dar pe vremuri fuseseră prospere, furnizând lapte și 
carne pentru Southampton, Portsmouth și alte pieţe ale Coastei 
de Sud. Dar câmpurile acestei ferme erau acum pustii. Casa 
singuratică emana înfrângere. Helen nu știa dacă asta se datora 
unor cauze economice sau altor necazuri, mai personale. 

Casa era încadrată de câmpuri maro-roșcat și stejari înalţi 
care aveau un aspect ameninţător și rău prevestitor în lumina 
slabă a înserării. Helen îi studie și avu o senzaţie bruscă de 
recunoaștere. Fundalul rural, câmpurile goale, păsările care 
dădeau ocol pe cer... era sigură că acesta era fundalul din 
înregistrările lui Jason Swift. Aici o învățase pe Daisy să tragă, 
aici plănuiseră și se antrenaseră pentru excursia lor criminală. 
Era un loc de o izolare atrăgătoare, fără vecini curioși care să se 
amestece sau să pună întrebări stânjenitoare. De ce nu 
intervenise tatăl lui Daisy? Poate că era neglijent, chiar bețiv. 
Dar nu avea cazier și cu siguranţă simţise că se întâmplă ceva în 
neregulă. i 

Helen merse mai departe către ușa de la intrare. Incepu să 
urce spre verandă, în timp ce scândurile de sub picioarele ei 
scârțâiau prevenitor. Privi în jos și își dădu seama că trebuia să- 
și aleagă cu grijă drumul spre ușă - măcar carii se distraseră la 
ferma asta. Ușa spartă de polițiști cu berbecele se legăna într-o 
parte și în alta în briza din ce în ce mai puternică. 

Interiorul era întunecos, așa că Helen scoase o lanternă din 
buzunarul gecii. Avea acces liber, așa că își trase niște învelitori 
sterile peste ghetele pline de noroi și se strecură silențios 
înăuntru. 


VP - 144 


89. 


17:10 


Helen înainta prudent, testând din mers fiecare scândură a 
podelei, cu simțurile vigilente. Intră în hol și fu surprinsă să 
descopere că totul părea destul de normal. Un scaun fusese 
răsturnat, dar în afară de asta scena care o întâmpină nu avea 
nimic alarmant. Se mișcă rapid și făcu ocolul bucătăriei, pe a 
cărei masă era o cutie de lapte, apoi traversă holul înspre un 
mic birou. 

In mod evident, această încăpere fusese centrul administrativ 
al fermei - Helen văzu pe raft un șir de dosare pe care scria 
„Conturi”, „Administrare”, „Declaraţii” și așa mai departe. Dar 
acum încăperea ajunsese o biată magazie plină de mobilă 
stricată, cutii de alimente goale și teancuri de scrisori 
nedeschise. Helen răsfoi rapid scrisorile, continuând să 
supravegheze cu un ochi coridorul. Nu fu surprinsă să vadă pe 
mai multe dintre ele sigla unei bănci, în timp ce altele fuseseră 
trimise de Liceul Meadow Hall. Toate fuseseră considerate 
nedemne de interes. 

Abandonând scrisorile, Helen observă fotografiile înrămate de 
pe birou. Erau trei - toate cu Daisy la diferite vârste. Un bebeluș 
care râdea, întins pe spate, un copil de șapte sau opt ani cu 
strungăreață care îi zâmbea călduros fotografului și o 
adolescentă posomorâtă, cu o expresie nefericită și inhibată, 
într-o rochie frumoasă de vară. Efectul fotografiilor asupra lui 
Helen fu surprinzător și puternic. Acolo era iubire - nu exista alt 
termen pentru asta. lubirea unui părinte pentru fetița lui. Helen 
se gândi imediat la tatăl ei, care avusese doar un interes 
pervers faţă de copiii lui. Indiferent ce se întâmplase în familia 
aceasta în ultimele câteva săptămâni sau luni, nu puteai să te 
îndoiești că Michael Anderson își iubise fiica din suflet. Era oare 
acesta motivul pentru care ignorase scrisorile școlii și trecuse cu 
vederea infracțiunile ei? În arhive nu existau informaţii că s-ar fi 
recăsătorit și nici fotografii ale vreunei prietene sau partenere - 
probabil că Daisy era singura fiinţă importantă din viaţa lui. 


VP - 145 


Helen ieși din birou și urcă scările spre primul etaj. Peretele 
era împodobit cu alte fotografii înrămate cu Daisy în copilărie, 
zâmbitoare, iar în capul scărilor Helen descoperi camera 
adolescentei. Înăuntru era dezordine - dulapul rămăsese 
deschis, erau haine împrăștiate -, dar nu mai rău decât în 
camerele multor adolescenţi, și încă se vedea că încăperea 
fusese amenajată frumos, chiar dacă ieftin. Patul era nefăcut și 
lângă el era un teanc de reviste. Aici putea să întreprindă o 
explorare edificatoare, dar nu încă. 

Merse pe coridor spre altă cameră și deschise încet ușa care 
scârțâi în timp ce se rotea pe balamale. Mobila dinăuntru era 
stricată și perdelele smulse de pe galerii, iar în mijlocul patului 
dublu era un cadavru. 

Helen se strecură spre el, atentă să nu perturbe locul faptei. 
Trupul era palid, în stare avansată de rigor mortis. Sângele de 
pe victimă și mare parte a patului era uscat, dar corpul încă nu 
începuse să se descompună. Prin urmare, era mort de 
aproximativ două zile, dar nu mai mult. Victima fusese 
împușcată de mai multe ori în piept și gât. Drept rezultat, pielea 
de pe faţă era sfâșiată, dar Helen era destul de sigură că sub 
ochii ei se afla Michael Anderson, tatăl lui Daisy. Fusese ucis în 
propriul pat, împușcat de la mică distanţă. 

Atunci acesta fusese factorul declanșator? Asta precipitase 
teribilul carnaj? Helen bănuia că așa e, nu doar din cauză că 
precedase celelalte crime, ci și din cauza a ceea ce însemna. 
Bărbatul acesta avusese grijă de Daisy cum știuse el și poate că 
fusese singura legătură a adolescentei cu viaţa reală - cu 
familia, iubirea, compasiunea. lar ea îl ucisese - nu, îl nimicise. 
Helen numără cel puţin cinci răni de glonţ - nu fusese un atac 
rece și calculat, ci o explozie de furie. Daisy măcelărise un 
bărbat care o iubise, îţi retezase ultima legătură cu 
normalitatea, iar după asta nu mai avusese cale de întoarcere. 
Nimic care să o oprească să-și lanseze teribila răzbunare 
împotriva lumii. 

Oare ea și Swift stătuseră după aceea la parter, făcându-și 
ultimele pregătiri, în timp ce Michael Anderson zăcea mort la 
etaj? Era un gând sinistru, care ar fi trebuit să-i servească drept 
avertisment lui Jason Swift, partenerul secund al acestui 
masacru. El credea că e iubitul lui Daisy, mâna ei dreaptă, 
destinat să intre în istorie drept coarhitect al acestui infam șir de 


VP - 146 


crime. Dar se amăgea dacă credea că Daisy îi datorează ceva, 
pentru că, așa cum demonstra cadavrul din pat, era absolut 
necruțătoare. Era mânată de forțe superioare - deși nu tulburată 
mintal, era psihotică, obsedată și complet dedicată distrugerii. 
Dacă acțiunile ei anterioare nu dovediseră deja asta, 
descoperirea cadavrului lui Michael Anderson confirma că Daisy 
nu avea să se oprească decât atunci când ceva - sau cineva - 
avea să-i blocheze calea. 


90. 


17:16 


Dintr-odată, avea senzaţia că ochii lumii sunt ațintiţi asupra 
ei. 

Gara era înţesată de navetiști, iar lui Daisy nu-i fu greu să se 
strecoare în spatele unuia dintre ei, când acesta trecu printre 
turnichete. Era bine dispusă în timp ce se îndrepta grăbită spre 
ieșire - se simţea lipsită de griji, chiar puţin luată -, dar dintr- 
odată zări ceva care o făcu să se oprească brusc. 

Vânzătorul de la standul unde se vindea Southampton 
Evening News făcea afaceri bune. În mod previzibil, ziarul insista 
pe evenimentele șocante ale zilei, promițând cititorilor ultimele 
știri despre crime. Lucrul la care nu se așteptase Daisy era titlul 
foarte sigur pe el: „O elevă este considerată suspectă”. Nu era 
suficient de aproape pentru a citi textul de dedesubt, dar chiar 
și de la distanţa aceea sigură putea să-și distingă faţa întinsă pe 
toată prima pagină - o fotografie nemăgulitoare făcută anul 
trecut la școală, pe care, în mod previzibil, tatăl ei nu fusese 
deloc interesat s-o cumpere. 

Cum își dăduseră seama cine era? Din cauza asistentei 
sociale? A ostaticei? Daisy presupusese că în cele din urmă 
aveau să-i descopere identitatea, dar nu se gândise că numele 
ei avea să apară în știrile de prima pagină din seara aceasta. 
Acum, în timp ce stătea complet nemișcată, studiind șirul de 
navetiști care făcuseră coadă ca să cumpere ziarul, își dădu 
seama de altceva. Erau foarte mulți polițiști. Unii polițiști 
obișnuiți de patrulare, alţii de la Poliţia Transporturilor din 


VP - 147 


Hampshire, ușor de recunoscut după tunicile fluorescente, dar 
cu toţii angajaţi în aceeași sarcină de examinare a feţelor 
navetiștilor de pe peroane, căutându-și la nesfârșit prada... 

Până acum Daisy, protejată de costume, reușise să le eludeze 
atenţia, dar brusc se simţi expusă și încercă să scape, ţinând 
capul plecat în timp ce șerpuia prin mulţime spre ieșire. 
Bineînţeles, și acolo erau polițiști care examinau cu seriozitate 
fețele celor care treceau, așa că își smulse peruca neagră și o 
aruncă într-o parte. g 

Işi trecu mâna peste capul ras și înaintă rapid și încrezător. Işi 
tunsese șuvițele blonde cu trei zile în urmă, în timpul pregătirii 
pentru luptă, și acum era bucuroasă că o făcuse. Părul periuţă o 
făcea să pară mai în vârstă, mai agresivă - departe de blonda 
bleagă din fotografia de la școală sau de adolescenta răvășită 
din pozele de cazier. 

Acum era aproape de ieșire și un poliţist privea direct spre ea. 
Daisy spera ca tunsoarea și rimelul negru să fie de ajuns, însă, 
doar ca să fie sigură, îi făcu obraznic cu ochiul poliţistului și își 
trecu brusc limba peste buze, într-un mod sugestiv. Stânjenit, 
polițistul întoarse privirea, iar Daisy trecu ţanţoș pe lângă el, cu 
capul sus, și-i mai făcu odată cu ochiul. 

După ce ieși din gară, se îndepărtă în grabă de artera 
principală, evitându-i pe localnicii care păreau cufundaţi în 
ziarele lor. Oriunde s-ar fi uitat, oamenii fie sorbeau știrile, fie 
discutau preocupaţi despre ele. Oare chiar întreaga lume o 
căuta? Așa păreau să stea lucrurile, astfel că Daisy se îndepărtă 
rapid de agitația gării, luând-o pe o stradă laterală. 

Apoi încetini. Inima îi bătea foarte repede și, chiar dacă era 
îmbrăcată ușor, transpira. Işi șterse fața cu braţul, își trase 
răsuflarea și își analiză variantele. Trecuse de un poliţist, dar 
când întregul oraș avea să fie scotocit în căutarea ei, avea s-o 
mai salveze norocul? Trebuia să ajungă departe și nu-i mai 
plăcea deloc - mersul pe jos pe străzile largi, privind întruna 
peste umăr... 

Cercetă strada și fu încântată să vadă că e singură. Se 
apropie de șirul de mașini parcate și le examină broaștele, dar 
nu văzu altceva decât luminiţe roșii care pâlpâiau, anunţțându-și 
cu mândrie alarmele. Apoi, chiar când era pe punctul de a 
renunţa, găsi ceea ce căuta. Un Peugeot 205 vechi, fără alarmă. 
De fapt, era domeniul lui Jason - nimeni nu putea să deschidă o 


VP - 148 


broască mai ușor -, dar Daisy nu avea nici timpul, nici dispoziţia 
de a tânaăli, așa că izbi cu patul puștii geamul, care se sparse 
ușor. Trase siguranța, deschise portiera și urcă înăuntru, 
măturând cioburile de pe scaun. 

Işi aruncă rucsacul pe locul din stânga și se apucă de lucru. 
Strecură mâinile sub carcasa de plastic ieftin de sub volan și o 
smulse, scoțând la iveală firele de dedesubt. Degetele ei 
delicate depistară rapid conectorul de cablare și desprinseră 
fasciculul de fire al bateriei, aprinderii și demarorului. Acum 
ajunsese la cea mai sensibilă etapă a procesului și, fără să se 
grăbească, smulse câţiva centimetri din izolaţie, după care legă 
laolaltă sârmele bateriei. 

Aprinderea se puse în funcţiune și motorul mugi când Daisy 
apăsă pe acceleraţie. Slăbi acceleraţia și ascultă torsul 
motorului, zâmbind mulţumită. Avusese o relaţie scurtă, aprigă 
și în cele din urmă nefericită cu Jason, dar o învățase câteva 
lucruri. Nu în ultimul rând, cum să pornească o mașină fără 
cheie. Era darul pe care i-l oferise, moștenirea lui. 

Și poate că așa Daisy avea să ajungă acasă. 


91. 


17:29 


— N-ai dreptul să faci asta, n-ai niciun drept. Nu ești cu nimic 
mai bun ca ceilalți... 

Charlie stătea în biroul înghesuit, cu telefonul mobil în mâna 
înmănușată. Sosise la fermă la puţin timp după echipa 
criminalistică și, în timp ce specialiștii lucrau în dormitorul 
principal, ea începuse să cerceteze parterul. 

Găsise telefonul mobil al lui Michael Anderson în haina de pe 
un scaun din birou și îi inspectase imediat istoricul apelurilor. 
Erau câteva numere ascunse, dar imensa majoritate erau 
apeluri din partea unui număr care în contacte apărea drept 
Daisy, toate din ultimele câteva zile. Obţinerea de informaţii de 
la compania telefonică avea să dureze, așa că se dusese 
imediat la căsuţa vocală. Telefonul era un model foarte vechi, 


VP - 149 


fără solicitare de parolă sau alte măsuri de siguranţă, așa că 
peste câteva clipe Charlie asculta la difuzor mesajele. 

— Tu spui că mă iubești și apoi îmi faci asta? Uită-te în 
dicţionar ce înseamnă iubirea, fir-ar a dracu’... 

Cuvintele lui Daisy răsunau în încăperea mică. Daisy era 
furioasă, dar și tulburată, iar vocea ei tremura în timp ce perora 
împotriva tatălui. Era evident că exista încă o anumită dragoste, 
o anumită afecțiune față de el. Din când în când, tonul i se 
înmuia între aceste izbucniri. Dar apoi se înfuria și următoarea 
explozie de indignare moralizatoare nu se lăsa așteptată. 

— Eu am avut întotdeauna grijă de tine, te-am susţinut... și tu 
mă tratezi așa? 

Charlie era la al treilea mesaj, dar fiecare avea același 
caracter, aceeași acuzaţie centrală. 

— Jason e un tip cumsecade. Trebuie să-i acorzi o șansă, 
tată... 

Alţi membri ai echipei de căutare descoperiseră probe ale 
prezenței lui Jason în casă - un card bancar în camera lui Daisy, 
prezervative folosite în coșul de gunoi -, iar mesajele telefonice 
arătau clar că acesta era motivul dezastrului din relaţia tată - 
fiică. Chiar dacă trebuiau să acceseze toate mesajele lui Daisy 
ca să obţină o imagine completă, era clar că Michael Anderson îi 
spusese lui Jason Swift să se mute de acolo. Cu alte cuvinte, îi 
ceruse fiicei să aleagă între ei doi. 

Charlie își putea imagina rezultatul, care i se părea 
deprimant. În mod evident, Michael Anderson fusese un părinte 
neglijent și indulgent, care îi permisese fiicei să alunece pe 
panta unor obiceiuri rele. Toate probele din jur sugerau că el 
cedase, de la starea părăginită a fermei până la facturile 
neplătite și numeroasele sticle de whisky goale din coșurile de 
gunoi, dar în mod clar nu renunţțase niciodată la iubirea față de 
fiica sa. Până în ultima clipă, nici ea nu renunţase la el, 
implorându-l în al patrulea și ultimul mesaj să revină la rațiune. 

— Nu trebuie neapărat să fie așa... tu transformi totul în ceva 
mai rău decât e. Jason e de nădejde, te rog să mă crezi, nu mă 
obliga să aleg... 

Mesajele erau formulate în termeni conciliatori, dar aveau o 
tonalitate ascunsă tenebroasă, plină de amenințare și scăldată 
în înverșunare. Omul pe care Daisy crezuse că poate să se 
bazeze se întorsese împotriva ei. Poate că spera să o șocheze și 


VP - 150 


să o facă să-și schimbe obiceiurile, să-și pună viaţa la punct și 
să renunțe la iubitul bătăuș și violent. Dacă asta fusese intenţia 
lui Michael Anderson, atunci eșuase spectaculos. 

Încolţită, Daisy luase o decizie. 


92. 


17:42 


Camera era plină de ură. Majoritatea agenților lui Helen se 
concentrau asupra locului faptei, dar ea explora camera 
adolescentei. Ştia, din experiență, că adolescentele își păzesc cu 
grijă secretele și nu avea nicio îndoială că, dacă voia să 
pătrundă în mintea lui Daisy Anderson, acesta era locul de unde 
trebuia să înceapă. 

Răsfoise teancul de reviste de lângă pat - Arme și munifii, 
Soldatul modern -, după care începu să cerceteze sertarul 
noptierei ieftine. Era plin de farduri, brichete, cuțite de 
vânătoare și zorzoane ale frondei adolescentine, dar sub toate 
acestea Helen găsise un mic jurnal. Îl deschise și nu fu surprinsă 
să găsească pe prima pagină un șarpe mare care se devora 
singur, desenat cu grijă. Noi probe, dacă mai era nevoie, ale 
legăturii lui Daisy cu atrocitățile acelei zile. 

Helen dădu pagina cu desenul și inspectă conţinutul 
jurnalului. Daisy nu era o scriitoare constantă - însemnările 
erau, în cel mai bun caz, intermitente -, dar mărturiile scurte și 
furioase din el ofereau o imagine clară a unei tinere care era 
prea încrâncenată și alienată pentru vârsta ei fragedă. Işi ura 
școala, colegii, profesorii, îi bălăcărea pe cei care se luau de ea, 
dar rezerva o ură specială pentru cei pe care îi percepea ca 
respingând-o sau înjosind-o. Helen nu fu surprinsă să descopere 
că mai multe însemnări îi pomeneau nominal pe Sonia Smalling, 
Alan Sansom și Sarah Grant. 

Din toate însemnările răzbătea o temă clară - o neîncredere 
manifestă în instituţii, în motivele indivizilor care se presupunea 
că încearcă s-o ajute. Nu reușise să-și termine Reintegrarea 
Comunitară și chiulea în mod regulat de la școală, retrăgându-se 
adesea la ferma care era căminul ei de când se știa. judecând 


VP - 151 


după unele fotografii înrămate din cameră, Daisy se simţise bine 
aici în copilărie - vânase, pescuise și se jucase cu tatăl ei. Dar 
de curând celor doi li se adăugase și un al treilea, cu consecințe 
dezastruoase. 

Scurtul jurnal al lui Daisy era presărat cu incidente și acuzaţii, 
dar anumite cuvinte reveneau constant. Fals era folosit foarte 
mult, ca și ipocrit. Dar cuvântul care apărea cel mai des era 
răzbunare. Daisy devenise o fată foarte furioasă, dependentă de 
băutură și droguri și fierbând de paranoia și ranchiună, hotărâtă 
să se răzbune pe torționarii săi. Aceste crime erau într-adevăr 
motivate de ură, cum bănuise Helen de la început, dar 
justificate de o furie pur personală, nu de rasism sau de 
ideologie. 

„lmi văd inima cum se înnegrește de ură sub ochii mei”. 

„M-au ucis cu încetinitorul. Eu o să fiu mai bună, o să-i ucid 
rapid”. 

„M-aţi prins la colţ și mi-aţi lăsat o singură variantă... V-a 
plăcut la nebunie să mă crucificaţi”. 

Una după alta, însemnările îi inventariau furia criminală, 
indignarea împotriva lumii. Helen răsfoi mai departe, grăbindu- 
se să ajungă la sfârșitul jurnalului, nerăbdătoare să găsească 
indicii despre ce gândea sau unde se afla Daisy. Dar majoritatea 
mâăzgălelilor ei se concentrau asupra reflecţiilor suicidare, iar 
ultima însemnare inventaria o nouă ceartă cu tatăl ei. Helen 
strecură jurnalul subţire într-o pungă pentru probe și reluă 
cercetarea sertarului, în care erau filmele și cărțile asortate 
atitudinii nihiliste a unui adolescent - De veghe în lanul de 
secară, Man Bites Dog, Donnie Darko -, dar și altele, mai 
specializate. Cărți despre Războiul din Irak, despre 
„mușamalizarea” ulterioară a lui Blair și, cel mai puţin obișnuit, 
un DVD piratat care susținea că ar conţine înregistrări autentice 
ale luptelor militare din Afganistan și Irak. 

Sub toate acestea se afla o scrisoare care îi atrase atenţia lui 
Helen, deoarece plicul era maro și neîndoit, ceea ce sugera o 
scrisoare oficială trimisă relativ recent. Helen strecură în sertar 
mâna înmănușată și scoase scrisoarea. Plicul adresat lui Daisy 
fusese deschis cu grijă - poate tăiat cu un cuţit -, dar scrisoarea 
fusese îndesată la loc, destul de mototolită. Helen o netezi pe 
masă și o citi, simțind cum neliniștea îi sporește la fiecare 
cuvânt. 


VP - 152 


Era o scrisoare de răspuns la o cerere recentă a lui Daisy de 
înrolare în armata britanică. În mod îngrijorător, era o scrisoare 
de respingere care invoca o problemă în evaluarea ei 
psihologică. Textul era formulat cu pricepere, dar implicaţția era 
clară - Daisy nu avea să fie acceptată niciodată în forțele 
armate și era descurajată să facă o nouă cerere. Dat fiind 
evidentul ei interes faţă de arme și război, cu siguranță că 
fusese o lovitură crâncenă. 

Încă și mai rău, era o lovitură recentă. Scrisoarea fusese 
trimisă cu trei zile în urmă. 


93, 


17:48 


Fusese o zi lungă și solicitantă, dar din fericire se apropia de 
final. 

Sergentul Geoffrey Clarkson își stinse laptopul și se duse în 
biroul din spate, ca să îl depună în seif. Era primul moment de 
liniște pe care îl avusese toată ziua. Asta era problema în 
meseria lui - era imprevizibilă. Uneori stăteai ore întregi și 
așteptai să se deschidă ușa, alteori erai absolut copleșit, iar de 
la biroul tău șerpuia o coadă imensă, în timp ce îi explicai 
fiecărui aspirant la statutul de soldat diferitele opţiuni pe care le 
avea. Ca lider al echipei, era misiunea lui să organizeze turele 
personalului, dar rareori Geoffrey găsea cea mai bună 
combinaţie. Și acesta era motivul pentru care astăzi trebuiseră 
să facă faţă la 70 de solicitanti. 

Toamna era întotdeauna aglomerată, deoarece tinerii care nu 
reușiseră să intre la universitatea preferată luau în considerare 
și alte variante. Chiar și așa, de regulă se așteptau să se ocupe 
de aproximativ 40 de cereri, iar Geoffrey se întrebă ce 
provocase acest val subit de interes pentru armată. Poate că 
selecția universităţii luase sfârșit, poate că recentele reclame 
din cinematografe avuseseră efect. În oricare dintre variante, 
ceva stârnise interesul publicului, iar Geoffrey putea să 
reflecteze la o treabă bine făcută - astăzi veniseră mai mulţi 
oameni care păreau foarte promiţători. Experienţa îl învățase să 


VP - 153 


distingă între cei cu adevărat interesaţi să se înroleze și cei care 
făceau asta doar ca să scape de părinţi. Aceștia erau foarte 
mulţi - mame și taţi nerăbdători ca Jack sau Jill să plece din 
locuinţa familială -, dar majoritatea celor cu care vorbise păreau 
să aibă motivații personale și să fie capabili să reușească. 

Geoffrey nu îndulcea niciodată pastila și zugrăvea o imagine 
fidelă a vieţii din Armata Britanică. Luptase în Provincia 
Helmand în timpul Operațiunii Panther's Claw, văzând cum sunt 
uciși prieteni și colegi care luptau alături de el. El însuși evitase 
de puţin să cadă victimă unei bombe artizanale și considera că e 
datoria lui să le descrie potenţialilor recruți care sunt pericolele 
cu care aveau să se confrunte - atât în timpul conflictului, cât și 
după. Cei mai promiţători recruți înțeleseseră acest lucru, voiau 
să afle mai multe. Asta îl făcea să se simtă bine, chiar mândru - 
în ciuda tuturor dificultăţilor prin care trecuse, continua să 
creadă cu pasiune în Armata Britanică și în rolul vital pe care îl 
juca în lume. 

Clarkson încuie laptopul și se apucă să verifice turele de a 
doua zi, listate pe biroul de lângă el. Radioul continua să 
bolborosească - îi dăduse drumul dimineaţă, dar nu avusese 
nicio clipă liberă să-l asculte - și acum își dădu seama de tonul 
funest al prezentatorului. 

— Până acum a fost confirmată moartea a cinci persoane în 
cinci locaţii diferite, iar poliția îndeamnă oamenii din zona 
Southampton să rămână vigilenţi... 

Clarkson rămase nemișcat o clipă, surprins de ceea ce auzea. 
Southampton era un oraș sigur - aproape că nu părea credibil că 
avusese parte de primul lui atac armat în masă. Mai grav, 
făptașul era încă în libertate. Și bineînțeles că poliţia ajunsese 
prea târziu ca să mai facă ceva. Ar fi trebuit să cheme armata 
de cum aflaseră cu ce au de-a face, dar Clarkson bănuia că nu o 
făcuseră. Poliţiștii înarmaţi își protejau cu grijă teritoriul - 
probabil din cauză că cei mai mulţi erau soldaţi eșuaţi. Era 
revoltător că din cauza politicii erau puse în pericol vieţi, dar 
oamenii erau slabi - Clarkson știa asta din amara lui experienţă. 

Era tentat să asculte mai mult, dar trebuia să se schimbe și 
timpul trecea, așa că închise radioul și puse turele personalului 
în tava de corespondenţă. In seara asta Southampton juca cu 
West Ham și el îi promisese lui Sammy că aveau să mănânce un 
burger înainte de a se duce spre St Mary. Știrile erau 


VP - 154 


neliniștitoare, dar așa erau întotdeauna zilele acestea și familia 
avea prioritate. Southampton avusese de suferit, mai multe 
familii erau îndoliate, dar, cum obișnuia să spună tatăl lui, viaţa 
merge înainte. 


94. 


17:50 


— Toate unitățile să se deplaseze pe Bray Road, Ocean 
Village. Toate unitățile să se deplaseze pe Bray Road... 

Helen gonea pe drumul liniştit de țară. Era conectată prin 
Bluetooth la o frecvență liberă și comunica cu duzina de Unități 
de Reacție Armată care patrulau prin Southampton. 

— Centrul de Recrutare al Armatei e la numărul 20. Vreau 
polițiști înarmaţi în fața și în spatele lui, dar nu vă faceți 
cunoscută prezenţa decât dacă e un incident în desfășurare. Am 
reușit să-l contactăm pe Geoffrey Clarkson? 

Lui îi aparţinea semnătura de pe scrisoarea lui Daisy - potrivit 
biografiei oficiale de pe site-ul forțelor armate, Clarkson 
conducea biroul de recrutare din Southampton de aproape trei 
ani. 

— Nu răspunde la mobil. Soţia lui a spus că trebuia să se 
întâlnească cu fiul lor ca să meargă la meci, dar nu am putut să 
luăm legătura nici cu el. 

— Încercaţi în continuare. Anunţaţi-mă imediat ce daţi de ei. 

— Bine. 

Helen închise și acceleră. Deplasarea la fermă fusese utilă, 
dar o îndepărtase de Southampton și acum era nerăbdătoare să 
revină în miezul lucrurilor. Ocean Village era în sudul orașului, 
un cartier elegant de apartamente la modă care dădea spre 
apă. Și cu luminile aprinse, lui Helen avea să-i ia ceva timp ca să 
ajungă acolo, de unde și viteza ei agresivă. Drumul din faţă era 
liber și voia să profite de asta. 

Nu avea nicio dovadă că Daisy s-ar îndrepta spre Centrul de 
Recrutare - era condusă doar de instinct. Până acum se agățase 
de orice fir de păr, nedumerită de aceste crime brutale lipsite de 
motivaţie, dar acum i se părea că înţelege ce alimentase acest 


VP - 155 


masacru în lanţ. Daisy fusese respinsă de prea multe ori. 
Abandonată de mama ei, neglijată de tată, nu își găsise 
niciodată locul în lume și îi lipsiseră încrederea de sine, 
stabilitatea emoţională sau resursele cu care să se ancoreze în 
realitate. Fusese batjocorită la școală, etichetată drept oaie 
neagră de sistemul de justiţie și în general ridiculizată de o lume 
care ar fi trebuit să o îngrijească mai bine. În cele din urmă 
cedase și îi lovise pe cei care o înjosiseră sau o umiliseră. Acesta 
era motivul pentru care scrisoarea de respingere a lui Clarkson 
o alarma atât de tare pe Helen. 

Nonșalanța cu care Clarkson i-a strivit visurile trebuie să fi 
aprins din nou furia lui Daisy - ultima lovitură dintr-un lung șir - 
și Helen se întrebă dacă aceasta fusese cauza originară a cerții 
violente cu tatăl ei. Indiferent de motiv, era evident că Daisy 
simţea că întrecuse o anumită măsură și nu avea să ezite să mai 
regleze niște conturi înainte de a fi prinsă. 

Centrul de Recrutare al Armatei trebuia să se închidă la 
18:30. Nu era departe. Poate că Daisy așteptase în mod 
deliberat această oră la care erau mai puţini civili care să o 
încurce. Pe Helen o irita că echipa sa încă nu reușise să o 
depisteze - nimeni nu văzuse nimic legat de fugară timp de 
aproape două ore, o adevărată realizare în condiţiile unei 
operaţiuni masive de căutare. 

Helen ajunse la periferia orașului și o luă imediat pe șoseaua 
de centură spre est. Elicopterul poliţiei hurui deasupra ei, gonind 
spre Ocean Village. Toţi se îndreptau spre același loc acum și, 
dacă Helen avea dreptate, în curând avea să ajungă faţă în față 
cu Daisy Anderson. 


95. 


17:55 


Sanderson băgă în marșarier, căci, după ce o dusese pe 
Emilia Garanita acasă, decisese să se ducă la fermă ca să-i ajute 
pe polițiștii care lucrau acolo. Dar apăruse anunţul de deplasare 
la o adresă din Ocean Village, așa că întoarse din trei mișcări pe 
o stradă îngustă și porni în trombă înapoi spre centrul orașului. 


VP - 156 


Ar fi fost foarte mulţumită să îi ajute pe Charlie și restul 
echipei de căutare de la fermă - orice ca să-și recupereze 
greșeala anterioară -, dar misiunea aceasta era mult mai 
incitantă. Nu avea habar de ce ar viza Daisy Anderson Centrul 
de Recrutare al Armatei, dar convingerea din vocea lui Helen 
sugera că, în sfârșit, erau în faţa făptașei lor și puteau să 
prevadă că acela e locul în care urma să lovească. Dacă așa 
stăteau lucrurile, atunci aveau în sfârșit șansa de a pune capăt 
acestei situaţii. 

Sanderson fusese implicată în multe operaţiuni complexe, dar 
puţine atât de rapide și șocante precum aceasta. Simplul număr 
al victimelor era aiuritor - Sanderson știa că Jim Grieves să 
străduie să facă față cadavrelor strânse la morgă și că mulţi 
polițiști tineri de la Anchete Majore fuseseră profund afectaţi de 
ceea ce văzuseră. Găsise timp să-i îmbărbăteze pe câţiva, între 
reprizele de vizionare a imaginilor cu circuit închis. Alinarea pe 
care le-o adusese îi amintise că ea era o polițistă experimentată 
și competentă, care putea să ofere ceva palpabil echipei. După 
ce se îndoise atâta de sine, acest lucru îi ridică moralul, 
întărindu-i dorința de a se dovedi demnă de încrederea lui 
Helen. 

Era la doar câteva minute de Ocean Village. Nu era o zonă pe 
care o frecventa - apartamentul ei minuscul se afla într-o zonă 
mult mai ieftină a orașului -, dar circulase suficient cu mașina 
prin Southampton ca să știe cum să ajungă acolo. Sirena îi era 
oprită, dar luminile pâlpâiau și mașinile din faţa ei păreau să se 
topească. Uneori norocul era de partea ta, și Sanderson era 
convinsă că avea să ajungă la timp ca să împiedice o nouă 
vărsare de sânge, poate chiar să ajute la arestarea făptașei. Se 
simţea energică, însuflețită. 

După ce fusese dată la o parte atât de mult timp, era plăcut 
să fie din nou în acţiune. 


96. 


18:21 


VP - 157 


Daisy conducea pe străduţța liniștită, strângând cu putere 
volanul. Traficul din centrul orașului fusese groaznic și, în ciuda 
strădaniilor ei, rămăsese iar în urma programului. Sperase să 
ajungă la Centrul de Recrutare cu jumătate de oră înaintea 
închiderii - acum dacă ajungea la timp avea noroc. Gândul 
acesta o înfurie - tipul ăsta își merita soarta la fel de mult ca și 
ceilalți, poate chiar mai mult. 

Ea și Jason pândiseră Centrul de Recrutare în cele două seri 
anterioare, savurând cum Clarkson le ignora complet prezenţa și 
planul. În ciuda timpului scurt, ajunseseră să-și cunoască ţinta 
destul de bine, chiar dacă doar de la distanţă, și râseseră de 
obișnuinţele și ticurile lui. În ambele seri, Clarkson închisese 
exact în același mod - stinsese luminile din clădire în aceeași 
ordine pedantă, verificase și reverificase zăvoarele înainte de a 
trage obloanele. Cu o seară în urmă, ea și Jason profanaseră 
acele obloane cu cel mai frumos șarpe al lor de până atunci - o 
bestie imensă de smarald care încerca să se autodevoreze, 
înecându-se vizibil. Se amuzaseră mai târziu, speculând în 
privința reacției lui Clarkson la acest „scandal”. 

De ce era atât de scrupulos Clarkson cu măsurile de 
securitate? Centrul era o magherniţă, iar laptopurile vechi 
folosite acolo nu meritau furate. Oare această pradă măruntă 
chiar necesita atâtea măsuri de securitate stricte? Daisy bănuia 
că e vorba de puterea obișnuinţei, ceea ce spunea foarte multe 
despre bărbat. Plin de importanţă, când nu avea niciun motiv să 
se simtă important. Clarkson îi displăcuse lui Daisy din clipa în 
care îl cunoscuse - îi simţise suspiciunea -, iar aceste 
sentimente nu făcuseră decât să sporească în timpul scurtei lor 
întâlniri. 

Ce spusese în scrisoarea pe care i-o trimisese? Că „evaluarea 
lor psihologică” arătase că Daisy nu era potrivită pentru o 
carieră în forțele armate. De ce? Pentru că avea personalitate? 
Pentru că avea capacitatea de a gândi pe cont propriu? În mod 
evident, armata voia prostănaci pe care să-i poată transforma în 
supuși. Nu conta că Daisy era mai dură decât oricare dintre ei. 
Probabil și trăgea mai bine. Ar fi putut să fie un soldat minunat - 
ar fi trecut prin zid - dacă i s-ar fi oferit această șansă. Dar cu 
cinci propoziţii scurte ei îi distruseseră acest vis. Mai exact, 
Geoffrey Clarkson făcuse asta. 


VP - 158 


La ferma aceea trăise doar pe jumătate, ca un zombi care se 
împleticea de la un dezastru la altul. Tatăl ei, minunatul și 
prostul ei tată, nu-i oferise prea multe, dar încercase să-i dea 
libertate. Daisy băuse primul pahar la 10 ani, fumase primul cui 
la puţin timp după aceea și de atunci încolo își petrecuse mare 
parte a copilăriei făcându-și praf viaţa. infracţiuni minore, 
violenţă, avertismente și condamnări - tatăl ei abia dacă se 
implica, nu încercase niciodată să-i îndrume viaţa, dar chiar și 
lui i se păruse că înrolarea în armată ar fi putut să fie un punct 
de cotitură pentru Daisy, o ultimă aruncare de zaruri. Poate 
crezuse că disciplina avea să-i facă bine. Poate voise doar să 
scape de ea. Acum Daisy nu mai era sigură despre ce anume 
fusese vorba. 

Pe drumul spre Ocean Village auzise la radio primele relatări 
despre o nouă crimă legată de „incidentele” acelei zile. Un 
bărbat de vârstă mijlocie găsit mort la o fermă de lângă râul 
Hamble. Daisy închisese radioul, nu voia să audă. Făcuse ceea 
ce trebuie, dar nu voia să i se scoată asta pe nas. În ultimii ani 
își primise portia cu vârf și îndesat. 

Intră pe Bray Road și reduse viteza. Nu avea timp pentru 
ultimele verificări, pentru a-și urmări ţinta, așa cum plănuise 
inițial. Dacă Clarkson era încă acolo - și ea se ruga fierbinte să 
fie - trebuia să-l termine, pur și simplu. Dacă îi scăpa sau nu îl 
nimerea, poate că n-o să mai aibă niciodată șansa de a-și regla 
conturile cu el. 

Daisy parcă în faţa biroului și opri motorul. Scoase pușca din 
rucsac, dar încremeni când ridică privirea spre clădire. În faţă 
era parcată o motocicletă - un Kawasaki care părea scump - și 
Daisy văzu prin fereastra mare că Clarkson discută cu o femeie 
înaltă, în costum de motociclist. Era evident că nu e vorba deo 
cerere de recrutare - femeia îi vorbea cu seriozitate, 
implorându-l să facă ceva și, chiar și de la distanţă, Daisy își 
dădea seama că Clarkson e șocat de ceea ce află. Nu trebuia să 
fii geniu ca să-ţi dai seama ce se întâmpla în biroul înghesuit. 
Daisy înjură amarnic, ajunsese prea târziu. 


VP - 159 


97. 


18:28 


Camera lui Daisy Anderson era plină de lădițe de plastic în 
care era strânsă și împachetată în pungi întreaga ei lume, 
pentru a fi cercetată mai târziu. În mijlocul lor, Charlie, 
îmbrăcată în costum criminalistic, examina fiecare articol care îi 
era înmânat, căutând alte indicii despre intenţiile lui Daisy. 

Fusese iritată când Helen îi ceruse să rămână la fermă. În 
ciuda nemulțumirilor constante ale lui Steve, partenerul ei, 
Charlie voia întotdeauna să fie în miezul evenimentelor și se 
simţise dată la o parte când Helen îi ceruse să continue 
inspectarea casei lui Michael Anderson. 

Fusese tentată să încerce să-și transfere sarcinile unui 
detectiv-agent, dar Helen luase o decizie clară și se grăbea, așa 
că Charlie lăsase de la ea. Lucrau bine împreună - prea bine, în 
anumite moduri -, așa că nu se punea problema ca Helen să-i 
pună la îndoială capacitatea. Atunci poate că o proteja? O ferea 
de pericol? Dacă așa stăteau lucrurile, atunci Charlie nu știa 
dacă ar fi trebuit să fie flatată sau supărată. Era femeie în toată 
firea, chiar dacă avea mai mult de pierdut decât Helen, cum îi 
amintea adesea superioara ei. 

Charlie știa că fiecare parte a anchetei e crucială și că Helen 
se aștepta ca ea să se comporte profesionist, așa că își înăbuși 
sentimentele rănite și continuă să se ocupe de sarcină. Asta nu 
îi amelioră dispoziţia - de fapt, împachetarea vieţii lui Daisy era 
o misiune extrem de deprimantă. Probabil că era în mijlocul unui 
fel de cădere nervoasă, se gândi Charlie, pentru că fata asta nu 
era în mod inerent rea. Era plină de furie, ostilitate faţă de 
autoritate și dezgust de sine, dar nimic din ce se întâmplase 
astăzi nu fusese inevitabil. Daisy ar fi putut să urmeze o altă 
cale dacă cineva ar fi ajutat-o. Adevărul era că Daisy voia să se 
integreze. Zorzoanele, scrisorile vechi și ecusoanele din partea 
cluburilor sugerau că voise să găsească oameni cu care să fie 
împreună, poate un surogat de familie. Erau acolo brățări din 
partea prietenelor, acum rupte și aruncate. Era un costum de 
cercetaș, mult prea mic pentru ea și puţin purtat, cereri 


VP - 160 


completate pe jumătate de înscriere în Tineri Fermieri, un cor 
din zonă, într-un grup de paintball... 

Toate acestea trebuiseră să fie excavate - aparțineau unei 
perioade în care Daisy credea că fericirea e posibilă, că lumea 
avea s-o recompenseze. Erau îngropate sub multe straturi, 
înghesuite în dulapuri sub numeroase perechi de pantaloni de 
camuflaj și ascunse sub numere vechi din Arme și muniții. Dar 
aruncau o lumină asupra singurătăţii tinerei Daisy și a dorinţei ei 
de a găsi undeva sprijin emoţional. De fiecare dată când dădea 
peste astfel de lucruri, Charlie se gândea cât de norocoasă e 
fetița ei că e atât de iubită și protejată. Nu aflai despre oamenii 
aceștia decât prea târziu și Charlie și-ar fi dorit din suflet să se 
poată întoarce în timp ca să-i acorde lui Daisy ajutorul de care 
ar fi avut nevoie. 

Dar era prea târziu pentru asta. Daisy depășise măsura când 
își ucisese tatăl, apoi alţi oameni. La început fuseseră convinși 
că Jason Swift e vinovat, dar acum știau că Daisy apăsase pe 
trăgaci, simțind o plăcere personală când îi măcelărise pe cei 
care o făcuseră să se simtă lipsită de valoare. După ce îndurase 
ani de lovituri, Daisy riposta și Charlie era convinsă că nimic n-ar 
putea s-o oprească. 


98. 


18:29 


— Eşti sigură că vine aici? 

Geoffrey Clarkson se străduia să asimileze vestea șocantă a 
lui Helen. În ciuda gravelor ei îndemnuri, încă nu se mișcase, 
năucit de gândul că ar fi putut să fie următorul pe lista neagră a 
lui Daisy Anderson. 

— Când ai descoperit graffitiul de pe obloane? 

— Azi-dimineaţă. 

— Atunci vine. Trebuie să pleci. 

În sfârșit, Clarkson păru să simtă urgenţa din tonul lui Helen. 
Se întoarse și își luă cheile și telefonul. 

— Trebuie să-l sun pe fiul meu... trebuia să ne întâlnim. 


VP - 161 


— Putem să facem asta la secţia de poliţie, prioritară e 
siguranţa dumitale. Tot restul poate să aștepte. 

— Trebuie să fie nebună, izbucni Clarkson, întorcându-se spre 
Helen. Mulţi nu reușesc să fie admiși, e perfect normal... 

— Daisy are o cădere nervoasă, nu vede lumea cum ar 
trebui... 

— Dumnezeule, n-am avut de ales, vociferă Clarkson, e 
complet nepotrivită pentru armată. E labilă, emotivă, p/us că are 
un șir de condamnări penale. Nici n-ar fi trebuit să-mi bat capul 
să procesez cererea, dar am făcut-o pentru că i-am promis. 

Acum sergentul părea tulburat, ca și cum s-ar fi îngrijorat 
brusc că e/provocase vărsarea de sânge a acelei zile. 

— Părea disperată, chiar puţin jalnică. Dacă aș fi știut cât de 
furioasă e... 

— Păstrează pentru mai târziu ce-ar fi fost dacă, domnule 
Clarkson. Acum gândește-te la familia dumitale și vino cu mine. 

In sfârșit, Clarkson înţelese mesajul, își luă haina de pe 
spătarul scaunului și stinse lampa de birou. Helen îl privea 
iritată, îndemnându-l să se grăbească. Daisy era undeva afară 
și, până când aveau să ajungă în siguranţă la Southampton 
Central, nu putea sta liniștită. După ce își strânse lucrurile, 
Clarkson se întoarse încă o dată către Helen. Spre surpriza ei, 
părea pierdut, ca și cum nu s-ar fi așteptat să se confrunte 
vreodată cu un pericol mortal la el în curte. Helen mai văzuse 
asta, așa că întinse braţul ca să-l conducă spre ușă. 

Celelalte patrule aveau să ajungă dintr-o clipă în alta, iar 
Helen se gândea deja la următoarea mișcare. Puteau să-i întindă 
o capcană lui Daisy? Să folosească o sosie a lui Clarkson ca 
momeală pentru adolescenta obsedată? Care ar fi fost cea mai 
bună - și sigură - modalitate de a o aresta pe Daisy, ca să 
răspundă pentru crimele comise? 

Aproape ajunseseră la ușă, când un zgomot straniu o opri 
brusc. La început nu-și dădu seama ce era - părea un mărâit 
aspru și răgușit -, dar apoi înțelese. Era o mașină ambalată 
violent. Dintr-odată zgomotul încetă, înlocuit acum de un țipăt 
ascuţit care creștea întruna în intensitate... 

Prea târziu, Helen își dădu seama ce se întâmplă. Avu doar 
timp să-l împingă cu putere pe Clarkson din calea pericolului, 
după care mașina spulberă geamul ferestrei, îndreptându-se 
direct spre ea. 


VP - 162 


99, 


18:31 


Mașina se izbi tare de ceva și se opri complet, aruncând-o pe 
Daisy în faţă. Purta centura de siguranță, dar forța impactului fu 
atât de mare, încât capul ei se lovi cu putere de volan. Rămase 
așa o clipă, ameţită și cu răsuflarea tăiată, ascultând clinchetul 
geamului spart al ferestrei din spatele ei, care își dădea duhul. 
Fusese o acţiune nesăbuită, născută din furie, să treacă prin el 
cu mașina, dar avea o strategie. Nu-i plăcea ce șanse ar fi avut 
împotriva a doi indivizi bine antrenați, chiar și cu o armă la 
dispoziţie, așa că decisese să le egalizeze puţin. 

Daisy se dezmetici, își recuperă pușca din spaţiul pentru 
picioare și deschise portiera din dreapta. Intâmpină imediat 
rezistență - sub ea era prins un scaun răsturnat - așa că izbi 
aprig portiera cu umărul, împingând-o suficient ca să se poată 
strecura afară. Ghetele ei scrâșniră zgomotos pe cioburile de 
sticlă și Daisy ocoli partea din față a mașinii, ca să evalueze 
distrugerile. Scaunele fuseseră împrăștiate și birourile 
răsturnate, în încăpere plutea un nor gros de praf. 

Daisy înaintă, cu pușca ridicată. Se aștepta la o luptă, dar se 
înveseli când văzu că femeia zace cu fața în jos pe sticlă, la 
peste trei metri de mașină. Era sigură că îl lovise pe unul dintre 
ei când trecuse prin fereastră și, judecând după poziţie, ea 
fusese. Daisy se duse spre femeie și o împunse cu ţevile puștii 
în coaste, dar ea nu mișcă. Apoi se întoarse - moartă sau fără 
cunoștință, pentru ea era totuna. 

Ocoli iar mașina și se îndreptă spre partea din spate a 
biroului, croindu-și drum cu grijă printre ruine. Auzea ceva -un 
geamăt monoton - și se furișă în direcţia aceea. Părea să fie un 
bărbat. Părea să fie e/. 

Și, dintr-odată, iată-l. Era conștient și evitase cumva să fie 
lovit de mașină, dar asta nu-i făcuse soarta mult mai ușoară. 
Forţa impactului catapultase un birou în spate și acum militarul 
era țintuit sub acesta, neajutorat ca un miel nou-născut. Clipea 
furios, străduindu-se să înţeleagă ce se întâmplă, dar când o 
văzu pe Daisy apropiindu-se începu să se zvârcolească disperat, 


VP - 163 


ca să se elibereze. Încet și deliberat, Daisy își puse gheata pe 
biroul înclinat și apăsă. Clarkson strigă de durere și încetă să se 
mai zbată, fixând-o cu o privire pe jumătate furioasă, pe 
jumătate temătoare. 

— Bună, Geoffrey. Îţi mai amintești de mine? 

— Da, te cheamă Daisy, nu-i așa? 

— Foarte bine. Ţi-ai amintit asta singur sau ţi-a spus prietena 
ta? 

— Mi-am amintit eu... te ţin minte... 

— Bineînţeles... 

În timp ce vorbea, Daisy duse pușca la umăr, lipindu-i patul 
de carnea ei. 

— Uite ce e, îmi... îmi... pare rău pentru cererea ta, bâigui 
Clarkson, șocat de apariţia bruscă a armei. 

— Da, o să-ţi pară rău. 

— Hai să vorbim despre asta... Putem să o refa... 

— În timp ce așteptăm să apară întăririle? Nu prea cred. 

Daisy făcu încă un pas spre el. 

— Te rog, Daisy... nu face o nebunie... știu că ești într-o stare 
proastă, dar eu am soţie, am un fiu... 

— Ar fi trebuit să te gândești la ei înainte să faci ce-ai făcut. 

— Mi-am făcut doar datoria. 

— Asta spuneau și naziștii, nu? răspunse Daisy, zâmbind 
afectat. Dar asta nu schimbă nimic. Mi-ai distrus viitorul și acum 
ești pe cale să afli... 

În timp ce vorbea, Daisy aţinti arma spre capul lui. 

— ... că acţiunile au consecințe. 

— Te rog, Daisy, pledă Clarkson iar, disperat. Eu nu sunt un 
monstru. Sunt un tip obișnuit. Nu sunt un om special sau 
important. Nu știu ce crezi tu că sunt, dar, crede-mă, nu merit 
să mergi la închisoare pentru mine. 

— A, cred că trenul ăsta a plecat deja, răspunse Daisy râzând. 
Îmi pare rău să-ţi spun, Geoffrey, dar nu ești primul pe ziua de 
azi. Dar poate că știi deja asta? 

— Câţi... câţi oameni ai omorât? se bâlbâi Clarkson. 

— Cinci. Dar nu suntem aici ca să vorbim despre mine, nu-i 
așa? 

Daisy auzi în depărtare sirene, ceea ce o îmboldi să acţioneze. 
Ținti iar - victima ei ridică instinctiv braţele ca să se apere. 

— Asta este, Geoffrey. Ai ceva de spus? 


VP - 164 


Militarul nu putea vorbi - gesticula disperat, cerând frenetic o 
clemenţă la care știa că nu are prea multe șanse. 

— Nu foarte înălţător. Mă rog, cum prefe... 

Daisy nu apucă să termine. Dintr-odată, se trezi că zboară 
într-o parte. Își dădu seama, prea târziu, că femeia se ridicase în 
picioare, se furișase și se aruncase asupra ei exact în clipa în 
care era pe punctul de a trage. Cele două se prăbușiră pe 
podea, tăindu-se în cioburile de sticlă, dar Daisy sări în picioare, 
continuând să strângă arma în mâini. O orientă spre adversară 
ei, dar femeia era prea rapidă, astfel că prinse ţevile și îndreptă 
arma spre tavan. Daisy se cabră cu furie, dar, spre surpriza ei, 
femeia își apăsă mâna pe degetul ei de pe trăgaci. Pușca urlă o 
dată, de două ori - inofensiv, în tavan, făcând să cadă o ploaie 
de rigips sfârtecat. 

Daisy simţi cum un genunchi o izbește puternic în burtă, 
lăsând-o fără răsuflare. Adversară ei trase tare de pușcă, 
încercând să i-o smulgă, dar Daisy se agăță de ea din toate 
puterile. Se încăierară cu furie, balansându-se într-o parte și-n 
alta, apoi Daisy simţi dintr-odată cum cade pe spate. Oponenta 
ei își strecurase piciorul în spatele piciorului ei și o împinsese. 
Daisy se izbi tare de podea, continuând să ţină pușca, iar 
oponenta ei căzu peste ea. Dar în timp ce ea făcea asta, Daisy 
se răsuci cu putere, făcând-o pe femeie să se rostogolească și 
folosind și ea acel elan, astfel că acum ea era deasupra. Femeia 
rămăsese fără răsuflare, iar când privi în jos Daisy își dădu 
seama că e rănită, așa că își exploată avantajul și o izbi în gât 
cu ţevile metalice, împingând cu toată puterea. Femeia se 
opuse aprig, dar nu putea să respire, icnind și sufocându-se. Se 
legănară înainte și înapoi, dar Daisy menținea presiunea, 
hotărâtă să pună capăt vieţii acelei vaci nenorocite. În acest 
timp, oponenta ei se trase în spate, apoi, fără niciun 
avertisment, se aruncă în față, lovind-o pe Daisy cu fruntea în 
nas. 

Se auzi un trosnet groaznic și Daisy căzu pe spate. Se prăbuși 
pe cioburile de sticlă, ameţită și derutată. Vedea stele și îi venea 
să vomite, dar văzând că adversară ei era în patru labe, gâfâind, 
se ridică în picioare. Avea în continuare arma și dacă putea să o 
reîncarce la timp... 

Scoase cartușele din buzunar, dar acestea îi căzură pe jos din 
mâinile tremurânde. Adversara ei se ridica în picioare, așa că 


VP - 165 


Daisy se repezi după cartușe, printre cioburi. Reuși să găsească 
unul și îl împinse în culată, apoi luă încă unul și îl plimbă bâjbâit 
până intră și el. Inchise pușca, se ridică și se întoarse ca să 
ucidă. 

Dar după ce făcu asta începu brusc să clipească. O lumină 
albă tăioasă umplu întregul birou și Daisy auzi pe cineva 
strigând: 

— Poliţia înarmată! 

Fără să ezite, Daisy se învârti pe călcâie și începu să alerge 
cât putea de tare. Peste câteva secunde, ieșea afară pe ușa din 
spate. 


100. 


18:37 


Aerul răcoros și înviorător șfichiuia faţa transpirată a lui Daisy, 
care sprinta pe alee, străduindu-se să se îndepărteze cât mai 
mult de poliție. Știa că adversara ei încă nu terminase - auzea 
pași în spate, în timp ce alerga. Coridorul îngust cotea după 
spatele clădirii, oferindu-i un paravan faţă de urmăritori, dar era 
suficient? Continuă să alerge, forțându-și fiecare tendon, 
hotărâtă să nu se lase prinsă. 

Era conștientă de zgomotele din jur. Strigăte, sirene și 
zumzetul atotprezent al elicopterului poliţiei, care mătura zona 
cu reflectorul lui. Se aștepta în orice clipă ca lumina să cadă pe 
ea. Şi apoi? Daisy nu avea habar dacă ruta de fugă îi era blocată 
de polițiști sau nu, dar cât mai avea un gram de energie în corp 
va continua să alerge. Trebuia să termine chestia asta în 
termenii ei. 

Acum ajungea la capătul aleii, unde coridorul de cărămidă se 
îngusta și se transforma într-o intrare. Era nevoie de prudenţă, 
dar disperarea o îndemna înainte și Daisy se năpusti de pe alee 
pe strada liniștită. Stătea cu pușca ridicată, dar, spre surpriza ei, 
acolo nu era nimeni care s-o oprească. Se opri o clipă să-și tragă 
răsuflarea, râzând pentru norocul ei desăvârșit. Dar ușurarea îi 
fu de scurtă durată. Simţi brusc pericolul și se roti să vadă cum 
o mașină se apropie rapid și urcă pe trotuar, ca să-i taie calea. 


VP - 166 


Fără să ezite, întoarse pușca spre mașină și apăsă pe trăgaci, 
după care traversă strada în fugă. Se aștepta să audă gloanţe 
șuierându-i pe la urechi, dar nu răspunse nimeni la focul ei de 
armă, așa că atunci când ajunse vizavi se repezi pe altă alee. In 
ciuda tuturor așteptărilor, era încă în viaţă. 


101. 


18:39 


Helen dădu buzna pe drum, exact când silueta fugară 
dispărea pe alee. Fără ezitare, se repezi de-a latul străzii în 
urmărirea ei. O dureau toate - fusese prinsă de mașină în timp 
ce se arunca la o parte din calea ei și fusese rănită din nou în 
luptă -, dar știa că nu poate s-o lase pe Daisy să scape. 
Adolescenta se dovedise a fi o ucigașă expertă și necruțătoare. 

Dar în timp ce traversa strada în salturi, văzu o lumină 
orbitoare stranie, care venea nu de la unităţile ei armate, ci de 
la farurile unei mașini abandonate pe trotuar într-un unghi 
ciudat. În spatele farurilor văzu o siluetă mișcându-se frenetic și 
spasmodic, care o alarmă imediat. 

Avu doar o fracțiune de secundă ca să ia o decizie, dar își 
schimbă traiectoria și se repezi dinspre intrarea aleii înapoi spre 
mașină. Ştia că e o mașină de serviciu, iar când se apropie de 
ea văzu, spre groaza ei, că parbrizul sfărâmat avea o gaură 
mare. Motorul continua să meargă, ambalat ușor din cauza 
accelerației slăbite, dar, în mod straniu, mașina nu mergea 
nicăieri. Și nici polițistul dinăuntru. 

Helen ocoli mașina, apucă portiera din dreapta și o deschise. 
Interiorul fu iluminat imediat și ea văzu ceva ce aproape îi opri 
inima în loc. Pe scaunul din dreapta era prăbușită Joanne 
Sanderson. 

Cu fața pământie și ochii umezi, Joanne își apăsa mâna peste 
gaura imensă din piept. 


VP - 167 


102. 


18:41 


— Poliţist rănit! 

Vocea strangulată a lui Helen se auzi clar, puternic și primul 
impuls al lui Charlie fu să ia staţia și să răspundă. Dar Helen i-o 
luă înainte. 

— E nevoie urgent de asistenţă medicală pe Garnet Road... 
rană de foc de armă... pierdere de sânge masivă... 

Alţi polițiști care erau mai aproape răspunseră, după care 
interveni o Unitate de Reacţie Armată, care ceru noutăți despre 
amplasamentul trăgătoarei. 

— Avansează pe o alee dintre Garnet Road și... Sandowne 
Road. Ordonați elicopterului să o urmărească de sus și blocați 
drumurile din jurul Sandowne Road... 

După ultimele cuvinte icnite, vocea lui Helen se stinse. Charlie 
trebui să facă un efort ca să-și menţină concentrarea. Se 
întorcea la bază cu probele de la fermă, dar tulburarea din 
vocea lui Helen o destabilizase, abătându-i atenţia de la sarcina 
ei. Helen nu-și pierdea niciodată stăpânirea de sine - niciodată 
-, dar acum era evident că e zguduită puternic. Ceva mersese 
foarte, foarte prost. 

Mâna lui Charlie plutea deasupra staţiei - era puternic tentată 
să o ridice și să ia legătura cu superioara ei. Inima îi bătea rapid, 
iar mintea ei imagina tot felul de scenarii tenebroase. Dar, din 
nou, Helen vorbi prima. 

— Vă rog, grăbiţi-vă. E de-a noastră. E... 

Vocea ei se stinse iar, chinuită și înfrântă. Și în clipa aceea 
Charlie știu. 


103. 


18:43 


— Uită-te la mine, Joanne. 


VP - 168 


Helen ar fi vrut ca tonul ei să fie liniștitor, dar cuvintele îi 
sunau spart și nefiresc. 

— Eu sunt, Helen. O să fii bine, dar vreau să te concentrezi... 

Sanderson clipi de mai multe ori, rostogolindu-și ochii în 
orbite, ca și cum ar fi încercat, fără să reușească, să găsească 
un punct fix pe plafonul mașinii. Era încă în stare de șoc, cu 
organismul paralizat de impactul focului de armă. 

— Joanne, te rog, uită-te la mine, se răsti Helen, încercând cu 
disperare să-i atragă atenţia. 

Clipitul încetă pentru o clipă. Ochii lui Sanderson părură să se 
fixeze asupra privirii lui Helen, iar ea încercă să spună ceva. 

— Te ro... 

Din gură i se prelinse un fir subţire de sânge. 

— Nu vorbi, păstrează-ţi puterea, o îndemnă Helen. 
Ambulanţa o să ajungă în două minute. 

În timp ce vorbea, își ciuli urechile după sunetul sirenelor, dar 
nu auzi nimic. 

— Te ducem la spital și o să fii în regulă. 

Clipitul începu iar, de data asta mai repede. Sanderson părea 
să-și piardă cunoștința, așa că Helen îi pălmui ușor fața. 

— Nu-ţi pierde cunoștința, Joanne. Trebuie să... 

Dar aceasta nu mai reacţiona și, dintr-odată, trupul din 
braţele din Helen deveni mai greu. 

— Joanne, te rog... 

Sanderson își dădu ochii peste cap. 

Helen șopti, înlăcrimată: 

— Te rog... 

Dar era prea târziu. Detectivul-sergent Joanne Sanderson 
murise. 


104. 


18:47 


Daisy alerga din toate puterile. 

Reușise să scape din Centrul de Recrutare, dar căutarea ei 
continua. Auzea peste tot în jur sirene, dar ceea ce o îngrijora cu 
adevărat era huruitul elicopterului de poliţie. Chiar dacă nu o 


VP - 169 


localizase încă, reflectorul nemilos părea să-i urmărească 
mișcările, călcându-i pe urme în timp ce ea fugea dinspre Ocean 
Village spre nord. 

Planul ei inițial fusese să fure o nouă mașină înainte de a 
merge mai departe. Dar era prea riscant cu elicopterul de 
deasupra - ar fi atras prea mult atenţia asupra ei -, așa că Daisy 
trebuia să gândească din mers. Dacă o lua la dreapta ajungea la 
râu, dar era o parte a orașului pe care nu o cunoștea bine și se 
temea să nu intre într-o fundătură care să o izoleze de apă. Și 
chiar dacă ajungea la marginea râului, ar fi sărit în apă? Nu era 
cea mai bună înotătoare și și-ar fi distrus pușca, așa că preferă 
să fugă spre nord, către Podul ltchen. 

Asta o expunea destul de mult, pentru că pe această sosea 
treceau mașini întruna, dar dacă acţiona cu calm putea să 
scape. Pușca de-abia dacă era ascunsă, băgată în pantaloni la 
spate, și, chiar dacă bluza ei era sfâșiată și pătată, putea să 
treacă neobservată, pentru că oricum arăta destul de punk. 
Problema era fața ei. Avea nasul umflat și simțea sânge 
închegat pe obraji. Oricine s-ar fi intersectat cu ea probabil s-ar 
fi oprit s-o întrebe dacă e în regulă și ăsta era ultimul lucru de 
care avea nevoie. 

Huruitul elicelor devenise asurzitor, iar când ridică privirea 
Daisy fu șocată să vadă că elicopterul era chiar deasupra ei. 
Ajunsese abia la Salt Marsh Road, la aproximativ o sută de metri 
de Podul ltchen. Cu siguranță avea să fie descoperită, și apoi? 
Mai văzuse lucruri de felul ăsta la televizor - hoţi de mașini sau 
spărgători care fugeau sub reflector ca niște găini fără cap, 
pentru a cădea în cele din urmă într-o capcană întinsă de ochiul 
atotvăzător de deasupra. 

Raza de lumină a elicopterului trecu pe deasupra ei, părând 
să-i prindă călcâiele. Daisy era hotărâtă să meargă mai departe, 
dar își pierdea puterea pe măsură ce epuizarea lua locul 
adrenalinei. La următoarea trecere aveau s-o vadă cu siguranţă. 
Și asta avea să fie tot. 

Acum elicopterul stătea nemișcat și Daisy văzu cu coada 
ochiului cum cercul larg de lumină revine încet și neîndurător 
spre ea. Avea cel mult câteva secunde ca să reacționeze și 
schimbă brusc traiectoria, țâșnind la dreapta spre parapetul de 
la marginea bretelei care urca pe pod. Lumina continuă să 


VP - 170 


avanseze spre ea, din ce în ce mai aproape. Daisy ajunse dintr-o 
ultimă zvâcnire la balustradă și sări fără nicio ezitare peste ea. 

Simţi cum o șfichiuiește aerul, apoi ateriză dur, cu un bufnet, 
pe asfalt. Glezna i se răsuci la impact și Daisy ţipă de durere. 
Dar chiar înainte ca strigătul ei să se înăbușe, începu să 
traverseze drumul. Lumina care plutea deasupra aproape că o 
prinse, dar se repezi în spaţiul întunecos de sub pasaj, plin de 
gunoaie și duhnind a urină, dar perfect pentru intenţiile ei. Se 
ghemui și încercă să rămână cât mai nemișcată, ignorând 
senzaţia arzătoare de la gleznă. Următoarele câteva secunde 
fură insuportabil de tensionate, dar apoi - în mod incredibil - 
reflectorul începu să se îndepărteze, luând-o iar spre nord și 
lăsând-o pe Daisy în pace. 

Încă nu ieșise la liman - probabil că străzile din jur erau 
înţesate de zeci de polițiști care o căutau. Deocamdată, cel 
puţin, era la adăpost. 


105. 


18:49 


Dintr-odată, toată lumea voia să aibă de-a face cu ea. 

Emilia Garanita aproape că uitase cum e să fii foarte căutată. 
De luni bune călca apa, blocată într-o slujbă penibilă de 
absolvent de la un ziar regional. Știa că are tendinţa de a fi 
dificilă, dar de-a lungul anevoioasei ei vieţi Emilia afișase 
întotdeauna o imagine îndrăzneață și autoritară. O parte a 
acestei imagini era fanfaronadă și o parte, reală, dar funcţionase 
- în general oamenii credeau că Emilia e o forță de temut. Dar în 
ultimul timp se obișnuise să recunoască dreptatea celuilalt, să 
cedeze, în parte din cauză că știa că în trecut se comportase 
egoist - lipsită de respect atât față de colegi, cât și faţă de 
familie, în urmărirea ambițiilor ei de carieră -, dar și pentru că 
încrederea în sine îi fusese dărâmată de experienţa îmbrăţișării 
și apoi scuipării ei de către ziarele naţionale. 

Acum voiau să vorbească cu ea. Emilia era nu doar cel mai 
bun martor al masacrului, fusese și ostatica criminalei, ajutând-o 
să pună în practică o evadare complexă de la Liceul Meadow 


VP - 171 


Hall și să treacă de filtrul rutier. Asta chiar era o poveste care 
merita spusă, așa că Emilia ignorase numeroasele apeluri ale lui 
Gardener și își sunase contactul de la Sky News, care acum se 
îndrepta spre casa ei. Interviul urma să fie scurt, dar bine plătit. 
Emilia avea să se asigure de asta. 

Cât îi aștepta sosirea, trimisese prin e-mail scurte detalii ale 
aventurii fostelor contacte de la The Times și Telegraph. Nu 
avea să-şi încalce promisiunea de exclusivitate făcută 
jurnaliștilor TV, dar voia să aibă și alte canale media pe care să 
le poată exploata, după ce interviul era difuzat. Contactele de la 
ziarele mari îi răspunseseră imediat, dar le ignorase deliberat, 
așa cum își ignora și mobilul care vibra pe masa din bucătărie. 
Cu cât îi lăsa mai mult, cu atât mai înfometați și mai generoși 
aveau să fie. 

— Nu răspunzi? 

Claudia, mezina, trecu pe lângă ea și își luă o bere din 
frigider. 

— Încă nu, scumpo. 

Emilia decisese deja să facă ceva frumos pentru familia ei din 
banii ăștia. Când plecase la Londra, Claudia umpluse golul lăsat 
și, știind că-i mai păstra o anumită ranchiună, Emilia era 
hotărâtă să se recompenseze față de ea - faţă de toţi - și visa 
deja la o vacanţă de familie. Poate Florida? Los Angeles? Rareori 
fuseseră plecaţi, era timpul pentru răsfăţ. 

Claudia puse o bere pe masă și se așeză alături, acoperindu-i 
mâna cu un gest afectuos. Emilia era recunoscătoare, dar nu 
avea nevoie de asta. Mai devreme fusese puternic zguduită, dar 
acum vedea doar urmările pozitive ale evenimentelor: vremuri 
mai bune, un loc la masă și pentru ea și o seară plăcută în care 
avea să se uite cum telefonul ei vibrează ignorat pe masa din 
bucătărie. 


106. 


18:52 
— Ești bine, Helen? 


VP - 172 


Era o întrebare stupidă, dar Charlie nu știa ce altceva să 
spună. Se îndreptase imediat spre Ocean Village când auzise 
SOS-ul lui Helen și își găsise șefa singură în mijlocul străzii, în 
timp ce paramedicii se ocupau de Joanne. Oricât ar fi fost de 
groaznic, după ce ei o declarau moartă, urmau criminaliștii, 
pentru strângerea probelor de la locul faptei. Abia după încă o 
oră cadavrul lui Joanne avea să fie luat, în sfârșit, din văzul 
tuturor. 

Doi paramedici stăteau în mașina de serviciu, căutând un puls 
pe trupul rece și livid. Charlie întoarse privirea, după ce verifică 
rapid că înăuntru era într-adevăr Joanne. Dar Helen nu-și putea 
dezlipi ochii de la eforturile disperate ale paramedicilor de a 
învia morţii. Charlie putea să-și imagineze ce îi trece prin cap lui 
Helen. 

Recentele probleme cu detectivul-sergent, evident, dar și 
amintiri mai îndepărtate, cum ar fi Joanne încercând s-o 
împiedice să intre într-o casă în flăcări, pentru a o salva pe Ruby 
Sprackling. Erau nenumărate alte exemple în care ele avuseseră 
grijă una de cealaltă, când își ţinuseră spatele împotriva unor 
pericole profesionale sau criminale, dar acum, când contase mai 
mult, Joanne fusese singură. Neprotejată, împușcată de o 
criminală crudă. 

Murise la datorie, încercând să oprească fugara. Asta însemna 
ceva de care părinţii, prietenii și colegii puteau să se agaţe în 
suferința lor. 

— E vina mea. 

Charlie ridică privirea, surprinsă de exclamaţia lui Helen. 

— E vina lui Daisy Anderson, a nimănui altcuiva, zise ea 
imediat. 

— Am fost prea dură, continuă Helen, părând să nu audă ce 
spusese Charlie. Am fost furioasă pe ea și am forţat-o prea tare. 

— Nu, nu e deloc vina ta, Helen. Daisy încerca să ucidă pe 
cineva și tu ai cerut intervenția unităţilor. A fost decizia corectă, 
Joanne încerca să-și facă datoria, îi bloca ruta de fugă... 

— Nici măcar nu avea pistol. Nu era o amenințare pentru... 

— Tu chiar crezi că lui Daisy Anderson îi păsa de asta? Voia 
doar să fugă. În lumea ei dementă are voie să facă orice pentru 
asta. Poate să împuște cu sânge rece o persoană nevinovată... 

Vocea lui Charlie șovăi, dar continuă: 


VP - 173 


— Și e responsabilitatea ei, vina ei. Nimeni nu a ob/igat-o să 
apese pe trăgaci, a fost decizia ei... 

— Dar de ce era Joanne aici? Asta vreau să spun... 

— Pentru că ai transmis tuturor unităţilor să se depla... 

— Era aici pentru că încerca să mă impresioneze. Am dat-o la 
o parte și voia să-mi reintre în graţii. 

— N-ai de unde să știi, replică Charlie, în ciuda faptului că în 
spusele lui Helen era mai mult de un grăunte de adevăr. 

— O unitate înarmată trebuia să ocupe prima poziţie, Joanne 
știa. Dar nu i-a așteptat, voia să fie ea cea care o arestează pe 
Daisy... 

— Nu face din asta ceva ce nu e, Helen. A acţionat instinctiv. 
A văzut suspecta fugind și a intervenit... 

— Ești amabilă, Charlie, dar nu e nevoie să cosmetizezi 
lucrurile. Știu cum am tratat-o, știu ce simţea, știu ce încerca să 
facă. Am împins-o la limită și apoi i-am oferit o cale de 
întoarcere, iar rezultatul e ăsta... 

Ochii lui Helen erau în continuare aţintiţi asupra mașinii, dar 
Charlie refuza să facă la fel. Își îndreptă atenţia spre cealaltă 
parte a străzii, unde erau mai mulţi polițiști de la Anchete 
Majore care le urmăreau dialogul. Toţi erau prea speriaţi să se 
apropie de șefa lor, mai ales când era atât de tulburată. Charlie 
era bucuroasă că venise să-și ofere ajutorul, oricât de dificilă ar 
fi fost discuţia. 

— Avea asupra ei asta... 

Acum tonul lui Helen era mai liniștit, dar mai sec. Scoase din 
buzunar o bucată de hârtie pe care i-o întinse lui Charlie. 

— Am văzut-o în buzunarul hainei, când încercam s-o alin în 
mașină. 

Charlie luă foaia de hârtie, dându-și seama că e împroșcată cu 
sânge. Ezită, descurajată, apoi o desfăcu rapid și o citi. Era o 
cerere de transfer, scrisă și semnată de Joanne. Charlie digeră 
uluită cererea, apoi i-o înapoie lui Helen. Nu știa ce să spună, 
dar Helen o făcu în locul ei: 

— E vina mea. 


VP - 174 


107. 


19:18 


Daisy se examină îndelung în oglinda crăpată. Își spălase 
sângele de pe faţă, privind cum se colorează apa care se grăbea 
prin scurgere, iar acum arăta ceva mai uman. Avea în 
continuare nasul umflat și ușor strâmb, vânătăile din jur 
începeau să se întindă, dar acum nu avea să mai șocheze. 

Obţinuse un răgaz. Poliţia continua să o caute, dar încă nu o 
prinsese în bătaia puștii. Rămăsese sub pasajul rutier cât 
putuse, sperând în mod absurd ca sunetul sirenelor să se stingă, 
ca echipele de căutare să se împrăștie. Păruse o eternitate, dar 
probabil că nu trecuseră mai mult de 10 minute. In cele din 
urmă, Daisy auzise pași apropiindu-se dinspre râu. Nu știa dacă 
era un poliţai, un vagabond sau un drogat care venea să se 
injecteze în liniște - pur și simplu fugise, ieșind pe furiș din 
penumbră și șchiopătând pe drum, încercând pe cât posibil să 
rămână ascunsă. 

Auzise zgomote pe drumul de deasupra și se aștepta ca 
polițiștii înarmaţi să sară asupra ei, dar mersese mai departe. 
Ocean Village avea zonele lui șic - blocurile-turn cu vedere la 
mare -, dar Daisy trecea pe sub ele, prin canalele de scurgere, 
străduțele laterale și terenurile abandonate care încă așteptau 
să fie construite. Încet-încet se îndepărtase destul de mult de 
Bray Road, apoi, când pornise înapoi spre St Mary's, văzuse Red 
Lion, o crâșmă sinistră, de moși, în care ea încercase cândva să 
vândă niște telefoane mobile furate. O expediaseră rapid atunci, 
dar acum ar fi putut să-i facă un serviciu. 

Era prea frig ca să fie cineva pe terasă, așa că traversase în 
grabă drumul și se căţărase pe gardul din sârmă. Glezna 
protestase, dar Daisy continuase să urce, sărind ușor pe partea 
cealaltă. Deschisese ușa din spate și intrase șontâc înăuntru. 
Toaletele erau în spatele crâșmei și ea se strecurase la Femei. 
Era un risc să intre într-un loc public, dar nicio femeie care se 
respecta n-ar fi pus piciorul acolo, așa că Daisy era sigură că 
avea câteva minute ca să se adune. 


VP - 175 


Progresele fuseseră lente și minuţțioase. Simţea că are nasul 
rupt - de fiecare dată când îl atingea i se făcea rău, dar știa că 
trebuie să facă asta dacă voia să arate „respectabil”. Așa că se 
tamponase cu ghemotoace de hârtie igienică ude, reprimându-și 
greata, și ștersese urmele luptei. Pantalonii erau în mare OK, 
după ce îi scuturase de ultimele așchii de sticlă spartă, dar pe 
bluza verde-închis avea stropi de sânge. Nu știa dacă era 
sângele poliţistei sau al ei - indiferent al cui era, n-ar fi fost bine 
să apară în public. O scoase, o întoarse rapid pe dos și și-o puse 
la loc. Nu era perfect, dar trebuia să se mulţumească cu atât. 

Daisy se privi trecându-și mâna peste capul ras și simţi un val 
subit de încredere de sine. Chiar îi plăcea noul ei look - nu mai 
avusese niciodată o tunsoare periuţă -, o prinde mai bine decât 
oricare altă tunsoare din trecut. Arăta ca o războinică. Arăta ca 
o amazoană. 

Arăta ca adevărata Daisy Anderson. 


108. 


19:28 


— Oare sunt blestemată, Charlie? 

Era o întrebare stranie și, o clipă, Charlie nu știu cum să 
răspundă. În cele din urmă, o convinsese pe Helen să se 
întoarcă la Southampton Central, explicându-i că era nevoie de 
ea acolo ca să coordoneze eforturile echipelor de căutare și să 
cearnă probele disponibile, în căutare de indicii despre locul 
spre care s-ar fi putut îndrepta Daisy. 

Se întorseseră fără să rostească vreun cuvânt în timp ce 
treceau pe coridoarele familiare și urcau la etajul șapte. Abia 
când se instalară din nou în biroul lui Helen, aceasta decise să 
vorbească. 

— Ştii că eu nu cred asta, răspunse Charlie ducându-se la ușă 
și închizând-o încet. 

— Eu asta cred uneori, continuă Helen încet. Mi se pare că 
oricine se apropie de mine - oricine pe care eu încerc să-l ajut - 
are de suferit. 

— Dar eu sunt încă aici, nu-i așa? o contrazise Charlie. 


VP - 176 


Helen zâmbi fără convingere, apoi spuse: 

— Ai avut și tu momentele tale. Lucruri care n-ar fi trebuit să 
se întâmple... 

Charlie privi fix în podea, zguduită de aluzia lui Helen la 
copilul pe care îl pierduse când fusese captivă, cu mulţi ani în 
urmă. 

— Adică de ce nu mi se întâmplă niciodată mie? se întrebă 
Helen. Știu că sună morbid și egoist... dar de ce glonţul nu mă 
nimerește niciodată pe mine? Mă simt... mă simt ca și cum aș fi 
indestructibilă și nu suport asta. 

— Eu nu m-aș plânge din cauza asta. Lui Joanne i-ar fi prins 
bine astăzi. 

Nu voise să fie tăioasă, era doar o observaţie, dar păru s-o 
atingă pe Helen. 

— Ai dreptate, știu. Doar că mi-aș dori... ca oamenii să nu 
sufere din cauza mea. Le cer prea mult... 

— Nu mai mult decât îţi ceri ţie însăți. 

— Dar de ce? întrebă Helen, pierzându-și din nou stăpânirea 
de sine. De ce să sufere? 

Charlie reflectă cu grijă la răspunsul ei: 

— Pentru că tu mergi înspre pericol, Helen. În timp ce ceilalţi 
privesc în jur, în căutarea cuiva care să preia conducerea, tu 
mergi de bunăvoie înspre pericol. E ceva instinctiv. Pentru că 
vrei să salvezi vieţi, pentru că vrei să-ţi faci datoria. Da, îi inspiri 
și pe alţii să te urmeze și, da, uneori au de suferit. Dar asta 
numai pentru că fac ceea ce trebuie. lar tu nu trebuie să 
încetezi niciodată să faci asta, Helen. Niciodată. Ești singura 
persoană care poate să facă asta... 

Helen dădu din cap spre podea, apoi ridică încet privirea și se 
uită iar la Charlie. Ochii ei erau uscați, chiar dacă faţa îi era încă 
pământie. 

— Și asta aș vrea să faci acum, continuă Charlie energic. Eu o 
să mă duc să vorbesc cu mama lui Joanne... 

Helen încercă să intervină, dar Charlie nu o lăsă și continuă să 
vorbească peste șefa ei. 

— Eu o să vorbesc cu mama lui Joanne. Sunt bună la asta și 
vreau să fiu cea care îi dă vestea. lar tu trebuie să faci ce știi tu 
să faci mai bine... 

Helen tăcea acum, iar ochii ei se întâlniră cu cei ai lui Charlie. 

— Du-te și aresteaz-o pe Daisy. 


VP - 177 


109. 


19:42 


— Detectivul-sergent Joanne Sanderson... 

Vocea lui Helen ezită ușor, dar ea continuă. 

— ... şi Michael Anderson. 

Helen deschise fotografiile lor pe ecran. 

— Ei sunt victimele cinci și șase. 

Helen se întoarse cu fața spre echipă. Numărul polițiștilor care 
lucrau la caz era acum atât de mare, că fuseseră nevoiţi să se 
mute din sala de ședințe în corpul principal al biroului de 
anchetă. Era unul din avantajele de a nu avea șef - Helen 
semnase pentru resursele necesare muncii non-stop ale imensei 
echipe. Voia să folosească orice stătea în puterea lor. Și, după 
expresia celor de faţă, polițiștii furioși și îndureraţi erau pregătiţi 
să răspundă chemării ei. 

Helen vedea acum o coeziune care lipsise până atunci. Poate 
că își imaginase ea fractura, lipsa de solidaritate a echipei? 
Oricare ar fi fost adevărul, întregul Departament de Anchete 
Majore era pregătit s-o urmeze. Și ea era pregătită să-i conducă. 

— Ea a fost ucisă pe Bray Road, în timp ce lua parte la un 
incident, iar el, la ferma sa din Hedge End. Cadavrul lui este 
examinat acum de Jim Grieves, dar e destul de clar că a fost 
prima victimă a lui Daisy Anderson. 

— De ce l-a ucis? întrebă repede Osbourne. 

— Pentru că el i-a cerut să se mute. Nu-i plăcea de Jason 
Swift, credea că e un golan. Și i se părea că acesta intervenise 
între el și fiica sa... 

— Și ea a fost furioasă că tatăl i s-a întors împotrivă? speculă 
Reed. 

— Asta se vede destul de clar din mesajele din căsuţa lui 
vocală. Existau probe de iubire în familia aceea. In modul lui 
ciudat, Michael Anderson ţinea foarte mult la fiica lui. Și de asta 
a fost atât de dureros când a obligat-o să aleagă. Crimele 
acestea au legătură cu respingerea... 

— Nu putem să știm cu certitudine. Uitaţi-vă la Jason Swift și 
la Sanderson... 


VP - 178 


— Daisy nu a plănuit să-i ucidă pe Jason sau pe Joanne, 
replică Helen. Au fost crime din necesitate, ca să poată 
continua. Trebuie să rămânem concentrați asupra cauzei 
originare a masacrului de azi. Daisy nu are rezilienţă emoţională 
și reacționează prin furie când e îndepărtată sau respinsă... 

— Deci tată/ e cauza originară, a iubit-o, dar s-a întors 
împotriva ei... 

— Posibil, dar _ uitaţi-vă la cazierul ei. Problemele de 
comportament au început acum mulți ani... 

Helen se întoarse spre panoul de anchetă. Cazierul lui Daisy 
scosese la lumină un inventar de delicte care începea mult 
dinaintea vârstei culpabilităţii penale. Probele formale, în alb și 
negru, ale comportamentului ei greșit păreau să se afle într-un 
dezacord curios cu fotografiile drăguţe ale lui Daisy, la care 
Helen privise lung cu doar câteva ore mai devreme. 

— A primit primul avertisment la zece ani. Înainte pare să fi 
fost un copil destul de normal... 

— Asta trebuie să fi fost după ce a plecat mama ei, interveni 
dintr-odată McAndrew. 

— Ce știm despre ea? 

— Am scormonit prin rapoartele serviciilor sociale de la acel 
moment, cererea de divorț... 

— Și? o întrerupse Helen, nerăbdătoare să afle detalii. 

— Păi, se pare că Karen Anderson avea o aventură. A rămas 
gravidă, fisura din căsătoria ei era prea mare, așa că și-a părăsit 
soțul, înainte să se nască băieţii ei gemeni... 

— Și Daisy? 

— Daisy a continuat să meargă la aceeași școală, avea 
aceeași adresă oficială... 

— A lăsat-o acolo, spuse Helen, înțelegând dintr-odată. Karen 
Anderson și-a abandonat fiica și a plecat. 

— Așa se pare. Nu există nicio probă că Daisy ar fi locuit 
vreodată cu mama ei. Custodia, ferma i-au rămas doar tatălui ei. 
Karen a fost de acord să renunţe la tot în schimbul noii ei vieți. 

— Și Daisy avea zece ani când s-a întâmplat asta? 

— Aproape. Maică-sa a plecat cu două săptămâni înainte de 
aniversarea ei. 

Mai mulţi membri ai echipei avură o reacţie audibilă. Helen 
simţi același lucru - îi apăru brusc în minte imaginea unei fete 
de zece ani care se uită cum mama ei pleacă din casa familiei, 


VP - 179 


pentru că a decis să acorde prioritate gemenilor săi nenăscuţi în 
defavoarea fiicei. Ce simţise Daisy atunci? Confuzie, suferință, 
singurătate... dar mai târziu și furie și înverșunare? Acum Helen 
își aminti ferma din Hedge End și absenţa totală a fotografiilor 
cu mama. Era ca și cum Karen Anderson ar fi fost ștearsă din 
memoria lor. 

— Nu merită... 

— Poftim, șefa? 

Helen își dădu seama că gândise cu voce tare. 

— „Nu merită”. Asta a spus Daisy Anderson despre Melissa 
Hill când i-a cruțat, la farmacie, pe tânăra mamă și copilul ei. 
Atunci am crezut că imaginea unei mame care își apără copilul 
ar fi putut să aibă ceva care a tulburat echilibrul lui Daisy, i-a 
provocat anumite sentimente de milă... dar acum cred că a vrut 
să spună chiar asta. Pentru Daisy, tânăra mamă era o pată de 
rahat, nedemnă de disprețul ei, cu siguranţă nedemnă de un 
glonț. 

— Karen Anderson trebuie să fie următoarea victimă, dacă 
toată povestea asta se referă la respingere, spuse Bentham, 
preluând firul lui Helen. 

— Poate, dar nu suntem siguri că Daisy știe măcar unde 
locuiește, răspunse rapid Osbourne. Nu a luat legătura cu ea în 
niciun fel. 

— Plus că toate victimele au fost până acum oameni care au 
respins-o recent, adăugă Edwards. 

— Dar gândiţi-vă de unde vin toate astea, insistă Bentham. 
Maică-sa a decis să n-o ia cu ea. Asta trebuie să fi distrus un 
copil de zece ani și probabil că de-asta a răsfăţat-o atât de mult 
taică-său, de asta i-a luat întotdeauna partea. Dar n-a funcţionat 
- problemele lui Daisy de la școală, cu poliţia au început imediat 
după ce maică-sa a plecat. E o legătură clară. 

Helen tăcea în timp ce polițiștii continuau să dezbată 
chestiunea. Mintea ei se îndreptă spre Daisy, spre furia rece de 
care era condusă. Abandonată de mamă, devenise nesigură pe 
ea, paranoică și ostilă, înfuriindu-se cu ușurință pe cei care o 
răneau sau o nedreptăţțeau. Chiar dacă o detesta pe Daisy 
pentru ceea ce făcuse, lui Helen i se păru dintr-odată că înţelege 
ce o anima. Daisy își iubise mama, avusese încredere în ea, iar 
mama ei plecase fără să privească în urmă. Cum ar putea orice 
copil să depășească vreodată așa ceva? Trebuia să fi fost 


VP - 180 


terifiant, năucitor și derutant, dar nu era ceva neobișnuit. Helen 
trăise ceva similar în copilărie, când propria mamă se făcuse că 
nu vede agresiunea și violența la care îi erau supuși copiii. Și 
simţise asta și mai recent. Neloialitatea lui Sanderson faţă de ea 
distrusese încrederea dintre ele, făcând-o pe Helen furioasă, 
răzbunătoare și instabilă. Asta era ceea ce o conducea pe Daisy. 
Amărăciunea trădării. 

— Ce adresă a ei avem? 

Poliţiștii amuţiră brusc, întorcându-se spre ea. 

— Unde locuiește Karen Anderson? insistă Helen. 

— După ce și-a părăsit soţul, s-a mutat cu un anume Bryan 
Nash, răspunse repede McAndrew, răsfoind dosarul. El e tatăl 
gemenilor. Nash a avut câteva afaceri care au mers prost și 
pare că familia s-a mutat destul de mult... dar ultima adresă pe 
care o avem e asta. 

McAndrew mâzgăli adresa pe o foaie de hârtie și i-o întinse lui 
Helen. Era la marginea Portsmouth-ului, la mai puţin de 
jumătate de oră cu mașina de Southampton. 

— Mă duc acolo acum, spuse Helen rapid. Încercaţi să daţi de 
ei, recomandaţi-le să stea la prieteni sau vecini până ajung. 

Spusese asta peste umăr, în timp ce se îndrepta cu pași mari 
spre ieșire. Ajunse rapid în parcare, apoi demară spre 
Portsmouth. Nu putea ști sigur că e pe drumul cel bun, dar nici 
nu mai scăpa de imaginea din mintea ei - o tânără familie pe 
punctul de a fi sfârtecată cu brutalitate. 


110. 


19:48 


Vântul îngheţat șuiera pe lângă ea. Daisy tremura în timp ce 
șchiopăta pe stradă, pe braţe i se făcuse pielea găinii, în 
încercarea de a conserva puţină căldură. Nu suporta frigul, dar 
ce putea să facă? Trebuia să meargă mai departe. 

Cât de mult regreta acum că își aruncase trenciul gros. Era o 
haină adevărată de armată, cu o grosime confortabilă și 
căptușeală care îi ţinea de cald. La acel moment fusese decizia 
corectă să o arunce - probabil că așa câștigase câteva minute 


VP - 181 


prețioase și îi derutase pe urmăritori -, dar absenţa ei o făcea să 
se simtă vulnerabilă. Își pierduse armura, protecţia, acum mai 
avea doar bluza subţire ca s-o apere de frig. Spera ca, dacă o 
vede cineva, să o considere o elevă care nu avea mintea sau 
banii de a-și cumpăra o haină bună, dar asta nu o făcea să se 
simtă mai bine. Îngheţase până în măduva oaselor. 

Puse mâna pe patul armei, în continuare ascunsă în pantalonii 
de camuflaj, dar asta nu o liniști. Era obosită, înfometată și 
înfrigurată. Dacă Jason ar fi fost aici, ar fi tinut-o în braţe. Cât de 
mult i-ar fi plăcut asta lui Daisy. Jason era de felul lui călduros, 
împingea mereu plapuma cu picioarele, plângându-se că se 
încinge. Ea, nu. Resimţea ușor frigul, acum mai mult decât 
oricând, și îi era groaznic de dor de el. Ea și Jason voiseră să 
facă asta împreună, să fie fraţi de arme până la sfârșit. Daisy 
ajunsese să se bazeze pe buna lui dispoziţie, pe optimismul lui 
în alb și negru, pe hotărârea lui energică. Și totuși... cumva, 
Daisy știuse întotdeauna că va veni un moment când ea trebuia 
să preia conducerea. Să înceteze să se mai bazeze pe sprijinul și 
pe hotărârea lui și să ia totul în mâinile ei. 

La urma urmei, fusese ideea ei - lupta ei -, așa că, dacă 
cineva trebuia să cadă în timpul acţiunii, acela trebuia să fie 
Jason. Jason îi stătuse alături mereu, dar nu fusese niciodată 
vorba despre el. Era povestea ei, răzbunarea ei și poate că era 
potrivit ca la sfârșit Daisy să se confrunte singură cu dușmanii 
săi. 


111. 


19:52 


Stăteau împreună în sufragerie, prizoniere ale unei tăceri 
teribile. Charlie mai făcuse asta de multe ori - oamenilor li se 
părea că are căldura și sensibilitatea necesare pentru a da 
vestea unei morţi subite -, dar acum fusese, de departe, mai rău 
decât oricând. O cunoscuse bine pe Joanne Sanderson, desigur, 
dar, mai mult, o cunoscuse și pe mama ei. Se întâlniseră de 
multe ori, așa că atunci când Nicola Sanderson îi deschisese 
ușa, la început fusese relaxată, chiar primitoare. 


VP - 182 


Dar ezitarea lui Charlie de a intra în casă și atitudinea 
stingheră o tulburaseră evident pe femeia de 60 de ani. Charlie 
nu știa prea bine cum să procedeze - soţul Nicolei, Eddie, era 
plecat să joace cărţi -, dar când îi sugeră să-l cheme acasă, 
Nicola ceru să afle ce se întâmplă. Charlie nu avusese altceva 
de făcut decât să-i spună, străduindu-se să-i explice că fiica ei 
murise eroic și nu suferise deloc. Prima parte, cel puţin, era 
adevărată. 

La început Nicola nu reacţionase. O privise fix pe Charlie 
câteva secunde, apoi ceruse să audă totul din nou. Charlie 
bănuise că nu înţelesese vreun detaliu, deoarece mintea i se 
desprinsese imediat de relatarea ei, pentru a evita să se 
confrunte cu realitatea îngrozitoare a informaţiei. Așa că 
repetase crâncena veste. La puţin timp după aceea sosise un 
Ofiţer de Legătură cu Familiile și, în timp ce aceasta îi făcea o 
ceașcă de ceai lui Nicola, rostind un șir constant de cuvinte 
alinătoare, Charlie încercase să ia legătura cu Eddie Sanderson. 
Apelul intrase în căsuţa vocală, așa că lăsase un scurt mesaj 
prin care îi cerea să se întoarcă acasă cât mai curând posibil. 
Era prea puţin, Charlie se simţea groaznic - părea atât de crud 
ca el să fie undeva unde râdea și glumea cu prietenii, neștiind 
ce calamitate urma să se abată asupra sa. 

Trecuseră 30 de minute fără nicio veste din partea lui, așa că 
în cele din urmă Charlie trimisese Ofiţerul de Legătură să-l 
aducă, promițând să stea cu Nicola până la întoarcerea lor. De 
fapt, Charlie știa că avea să stea mult mai mult, deși prezența ei 
era imperios cerută altundeva. O operaţiune majoră era în 
desfășurare, dar Joanne fusese o prietenă loială cu care Charlie 
împărţise multe, în vremuri bune sau proaste. Se gândi la 
propria ei mamă, care își făcea mereu griji pentru ea, și își dădu 
seama instinctiv că Joanne ar fi făcut la fel pentru ea, dacă 
rolurile ar fi fost inversate. Joanne Sanderson făcuse unele 
greșeli de-a lungul anilor, dar fusese o bună polițistă, cu o inimă 
mare. 

Charlie știa că acesta e doar începutul. Nicola și Eddie 
trebuiau să identifice cadavrul fiicei, să-și anunţe rudele și 
prietenii, să organizeze înmormântarea și să se ocupe de 
inevitabilele întrebări ale presei. Fără îndoială, Joanne avea să 
fie elogiată post-mortem și avea să primească o medalie pentru 
curaj, dar asta avea să însemne prea puţin pentru părinţii ei. In 


VP - 183 


ciuda neliniștii față de cariera aleasă de fiica lor, Charlie știa că 
aceștia erau foarte mândri de ea și o iubeau din inimă. 
Următoarele câteva ore aveau să fie cele mai sumbre din viața 
lor și de aceea Charlie era cât se poate de dispusă să le rămână 
alături, pe canapeaua din casa modestă a Nicolei, ţinând de 
mână o mamă mută, care se chinuia să accepte faptul că viața 
putea să fie de o cruzime catastrofală. 


112. 


19:53 


Acul bătea spre 200 de kilometri pe oră, dar Helen nu încetini. 
Fiecare secundă conta, dar sorții erau împotriva ei. Arhipelagul 
Portsmouth aproape atingea Insula Hayling, dar cum nu exista 
niciun pod care să le lege, cei care voiau să ajungă pe insulă 
erau obligaţi să o ia spre nord. Helen gonea pe A27 spre 
trecerea de la Bridge Lake. Era o rută ocolitoare incomodă, care 
avea să o coste un timp preţios. 

Acum principalul era viteza. Karen Anderson avea să fie 
ultima oprire a lui Daisy - Helen era convinsă și era hotărâtă să 
fie de faţă la final. Izbucnirea criminală a lui Daisy durase doar o 
Zi, dar lui Helen i se păruse o eternitate. Acum, pentru prima 
oară, știau ce anume stă la baza furiei lui Daisy și aveau șansa 
de a o intercepta, înainte ca ea să-și încheie ciclul răzbunării. 

Cu luminile aprinse și sirena urlând, Helen renunţase la orice 
reținere. Motocicleta ei șerpuia printre mașini, destule chiar și la 
ora relativ târzie. În mod normal ar fi așteptat răbdătoare ca 
mașinile și camioanele să treacă, dar timpul era esenţial și nu 
avea voie să ezite. Daisy Anderson era o femeie cu o misiune, 
hotărâtă să eviscereze familia din care fusese exclusă, să se 
răzbune pe femeia pe care o ura. 

Helen văzuse această ură în mod nemijlocit la sora ei, 
Marianne. Sora ei mai mare suportase o agresiune teribilă și 
prelungită din partea tatălui lor. Îndurase în tăcere, fiindu-i 
rușine să vorbească, dar hotărâtă să înăbușe acea durere și 
umilință, astfel ca sora ei mai mică să nu aibă de suferit. In cele 
din urmă povara se dovedise a fi prea mult pentru Marianne, 


VP - 184 


care cedase, omorându-și mama și tatăl. Daisy trăise ceva 
similar și le răspundea cu o violenţă înfricoșătoare celor 
apropiaţi. Helen nu aproba acest lucru, dar îl înțelegea. Rănile 
pe care ţi le fac cei de-un sânge cu tine dor cel mai tare. 

Atât lui Marianne, cât și lui Daisy le fusese furată copilăria. 
Rămăseseră dezgustate de lume și rănite de luptele prin care 
trecuseră, incapabile să accepte posibilitatea speranței, 
ajungând niște tinere transformate în îngeri ai răzbunării. Acum 
paralelele îi erau cât se poate de clare lui Helen, care se mustră 
amarnic pentru că nu-și dăduse seama mai devreme. 

Când ajunse în capătul Insulei Hayling, drumul se deschise 
liber în faţa ei și Helen acceleră din nou. Începea să cadă ploaia, 
care reducea vizibilitatea și făcea ca asfaltul să fie alunecos. Pe 
viziera căștii se prelingeau stropi care surprindeau strălucirea 
gălbuie a iluminatului stradal, producând efecte fantastice, 
stranii. În timp ce avansa pe strada întunecată, lui Helen i se 
păru că vede în faţa ei siluete, fețe pe care le recunoștea. Fetele 
măcelărite de la Holloway, Ella Matthews zăcând moartă pe 
patul murdar, silueta lui Ethan Harris pe șinele de cale ferată, 
dar deasupra tuturor plutea Marianne. Intotdeauna Marianne, 
privind drept spre Helen, cu zâmbetul acela curios, enigmatic. 

Helen strânse ochii o clipă, disperată să alunge aceste viziuni 
macabre. Avea o misiune de îndeplinit, o familie de salvat. 
Reduse viteza și încercă să-și încetinească bătăile inimii, să se 
stăpânească. Trebuia să rămână concentrată. 

Viziunile începură să se retragă. Ploaia continua să se 
reverse, dar Helen goni mai departe, energizată. Era în cursa 
finală. 


113. 


20:22 


Tremura și își strânse mai bine halatul în jurul trupului. 
Dormitorul principal era întotdeauna rece, din cauza ferestrelor 
prost montate și a caloriferelor șubrede, dar în seara asta părea 
deosebit de glacial. Oare chiar așa era, se întrebă ea, sau îi juca 
mintea feste? Vântul care urla afară făcuse temperatura să se 


VP - 185 


prăbușească? Sau știrile de la radio o înfriguraseră până în 
măduva oaselor? 

Karen Anderson se așeză pe pat, înconjurată de o tăcere 
groaznică. Ascultase întotdeauna radioul când se pregătea de 
culcare - rareori putea să facă asta în timpul zilei -, dar în seara 
asta închisese aparatul îngrozită, uluită. Auzise că îi vibrează 
telefonul în geantă după-amiază, dar avea destule pe cap, să-și 
termine lucrul, să-i ia pe gemeni și să-i pună să-și facă temele 
înainte de culcare, așa că nu se deranjase să răspundă. Abia la 
cină scosese telefonul și își dăduse seama că apelurile erau de 
la mai mulţi prieteni. Mesajele lor ușor stângace explicau clar de 
ce încercaseră să dea de ea cu atâta urgență. 

Trebuie să fie mai multe Daisy Anderson. Asta își spusese 
Karen, după ce șterse și ultimul mesaj. Putea fi oricine, nu 
neapărat fiica e;. Dar faptul că focurile de armă avuseseră loc în 
Southampton era tulburător, așa că se apucase imediat să caute 
incidentul pe Google. Erau puţine detalii - poliţia își ţinea cărţile 
ascunse -, așa că, frustrată, Karen închisese calculatorul și 
dăduse drumul la radio. Staţia locală BBC părea să fi abandonat 
programul obișnuit pentru a-și concentra întreaga atenţie 
asupra acestei calamităţi neașteptate și, pe măsură ce Karen 
asculta, tot mai multe detalii ieșeau la lumină. Daisy Anderson 
era într-adevăr o fată din oraș, care până de curând învățase la 
Liceul Meadow Hall și care locuia împreună cu tatăl ei la o fermă 
de lângă râul Hamble. 

Karen asculta uluită. Reporterii păreau să sugereze că 
proprietarul fermei fusese una dintre victimele lui Daisy. Dar nu 
era posibil. Michael ţinuse enorm la Daisy și Daisy la el, până la 
excluderea tuturor celorlalţi. Cu siguranţă că ea nu l-ar fi atacat. 

Primul impuls al lui Karen fusese să-și ia mobilul și să-l sune. 
Din câte știa, Michael nu-și schimbase numărul de telefon, așa 
că... Dar apoi i se făcuse frică. Nu îl mai sunase de ani întregi și 
părea cumva greșit să-l sune acum doar pentru că auzise niște 
știri tulburătoare la radio. Era macabru și neplăcut, așa că își 
închisese telefonul, temându-se de jurnaliștii care aveau să sune 
inevitabil în curând, preferând să asculte teribilele știri la radio. 

Fiica ei era căutată de poliţie. Daisy era o fugară. in 
continuare, Karen nu reușea să asimileze acest lucru. Ştia că 
Daisy mai avusese probleme, comisese diverse delicte minore, 


VP - 186 


dar nimic de genul ăsta. În câteva ore devenise faimoasă. Nu, 
devenise infamă... 

Karen închisese radioul, preferând să stea în tăcere pe 
marginea patului. Gemenii dormeau, ceea ce era bine, dar știa 
că a doua zi dimineaţă trebuia să le spună ceva. Dar cum le 
explici unor copii de opt ani că înstrăinata lor soră vitregă a 
omorât cu sânge rece șase oameni? Cum Dumnezeu formulezi 
asta în cuvinte? Cât și-ar fi dorit ca Bryan să fie acum aici. Era 
exact stilul lui, să fie plecat când avea mai mare nevoie de el... 

Dintr-odată, Karen tresări violent. De la parter se auzea un 
zgomot. Un zgomot oribil, repetitiv și insistent. leși rapid pe 
palier, ascultă concentrată și îl auzi din nou - cineva bătea la 
ușa de la intrare, cerând să fie lăsat să intre. Karen cobori tiptil 
câteva trepte și aruncă o privire precaută spre ușă. Partea de 
sus a acesteia era din sticlă mată, și Karen distinse cu greu o 
siluetă neclară care bătea la nesfârșit în ușă... 

Primul ei gând fu să se întoarcă și să fugă. Să sune la poliţie și 
să se încuie cu copiii în baie. Dar ceva o opri. Silueta din spatele 
ușii părea prea înaltă, prea impunătoare ca să fie Daisy. Daisy 
avusese un complice, dar părea că acesta fusese împușcat și 
murise. 

Era Bryan. Trebuia să fie Bryan. Probabil că auzise știrile și se 
grăbise să ajungă acasă. Poate că o sunase, dar ea, ca o 
neghioabă ce era, își închisese telefonul. Da, el trebuia să fie... 

Fără să mai ezite, Karen cobori în fugă treptele rămase și se 
repezi la ușă. Dar nu era Bryan. Și nici Daisy. 

Era o femeie înaltă în costum de motociclist. 


114. 


20:29 


— Eşti sigură, Karen? Eşti absolut sigură? 

Helen și Karen șușoteau în bucătărie, ca să nu-i deranjeze pe 
băieţii de la etaj. 

— Bineînţeles că sunt sigură. Cred că aș observa dacă cineva 
mi-ar vopsi un graffiti pe casă... 


VP - 187 


Avea o voce ascuţită și frica o făcea să fie agitată, așa că 
Helen, cu răsuflarea tăiată, își îndulci tonul. 

— Niciun graffiti? Nici pe mașină, la locul de muncă, la biroul 
lui Bryan... 

— Nu, nimic de genul ăsta. 

— Și n-ai primit niciun mesaj agresiv și n-ai văzut pe nimeni 
care să dea târcoale prin apropiere? 

— Nu, am fi sunat la poliţie dacă am fi avut de-a face cu ceva 
de genul ăsta... 

— Și nu ai luat legătura cu Daisy în ultima vreme? 

— Deloc, răspunse Karen rușinată. 

Helen expiră, încercând să înțeleagă această evoluţie 
neașteptată. Imediat ce Karen o lăsase să intre, făcuse turul 
casei, verificând pe rând fiecare cameră. Dormitorul lui Karen 
era liber, la fel camera de oaspeţi, baia, camera băieților... 
Gemenii dormeau liniștiți și, asemenea lui Karen, complet 
nevătamați. 

— Bun, aș vrea ca tu să stai aici. Nu deschizi ușa decât dacă 
ești sigură că sunt eu, nici măcar soţului tău. O să dau o tură 
curții. După asta, aș vrea să vă duc de aici, pe tine și pe băieţi. 
O unitate de protecţie vă va fi repartizată până când Daisy e 
prinsă. Înţelegi? 

Karen aprobă mut. 

— Bun, acum du-te la etaj și așteaptă-mă acolo. 

Karen făcu întocmai, așa că Helen o luă spre ușa de la intrare, 
scoțându-și mobilul din buzunar. Mintea ei lucra, încercând să 
înţeleagă ce anume îi scapă. Toate probele indicau în direcţia lui 
Karen - nu era posibil să fi ales din nou ţinta greșită. 

Sau era? 


115. 


20:32 


McAndrew stătea lângă el, implorându-l să lucreze mai 
repede. Imediat ce primise apelul lui Helen, alergase la 
departamentul tehnic, pe care ea și colegii îl numeau afectuos 
„Vestiarul”, din cauză că era plin de bărbaţi și avea un miros 


VP - 188 


distinctiv, dar era locul în care trebuia să mergi dacă voiai să 
găsești amprenta digitală a cuiva. 

Majoritatea probelor de la fermă erau la Southampton 
Central. Băieţii avuseseră nevoie de ceva timp ca să spargă 
parola care proteja laptopul lui Daisy, dar acum intraseră - îi 
cerneau fișierele personale, istoricul de navigare pe net și 
profilul din social media, îndrumați de nerăbdătoarea McAndrew. 

— Ignoră chestiile legate de Armata Britanică, grupurile 
rasiste, Serviciul de Probaţiune. Concentrează-te pe e-mailuri 
recente, căutări recente... 

— Să-mi zici când să mă opresc, răspunse operatorul de date 
deschizând browserul lui Daisy și parcurgând căutările în ordine 
cronologică inversă. 

Apărură site-uri legate de explozivi făcuţi în casă, cum să 
devii mercenar și atacurile armate din Statele Unite, ca și 
articole ale site-urilor de știri despre asasinarea lui Jo Cox și 
procesul lui Anders Brevik. Printre acestea erau căutări mai 
lumești, detalii despre rutele de navetă spre și dinspre Ashurst 
și orarul farmaciei Sansom. 

— Asta e cam pe zece zile. Vrei să continui? 

— Dar browserul Tor? Ceva cu care să acceseze dark webul? 

— Nu e nimic de genul ăsta. Sunt doar chestii destul de 
simple. 

— Urmărește pe cineva pe Twitter? 

— Pe nimeni interesant. Sau, oricum, pe nimeni care să fie o 
țintă realistă. 

— Dar pe Facebook? 

— Nu. A postat de câteva ori, dar asta a fost acum mai multe 
luni și oricum nu are niciun prieten, așa că n-a citit nimeni. 

— Dar e-mailul? 

Scormoniră prin e-mailurile de câteva săptămâni, dar Daisy 
nu prea folosea e-mailul și majoritatea mesajelor din inbox erau 
spam. Frustrată, McAndrew privi lung ecranul, încercând să-l 
forțeze să-i dea ceva - orice. Dacă se înșelau în privinţa țintei 
alese de Daisy Anderson, atunci era sigură că în laptopul ei erau 
indicii importante. Era singurul obiect scump deținut de ea, iar 
Daisy îl folosea aproape zilnic. 

— Dar căutările? spuse ea dintr-odată. 

— Am parcurs căutările ei în browser... 

— Vreau să spun căutările ei pe Facebook. 


VP - 189 


— Păi, nu are niciun prieten, așa că nu văd... 

— Uită-te oricum. 

Operatorul dădu din umeri și deschise Facebookul. 

— După cum vezi, pagina ei nu are prea multe lucruri, așa 
că... 

Operatorul deschise căsuţa de căutare. 

— Bagă Karen Anderson. 

Operatorul făcu întocmai, dar ajunsese abia la „Kar” când 
căsuţa îi sugeră automat „Karen Anderson”. McAndrew își ţinu 
răsuflarea în timp ce apărea poza de profil a paginii acesteia. 
Era o poză de vacanţă în care Karen, Bryan și băieţii zâmbeau 
spre aparatul de fotografiat. 

— Nu ne lasă să trecem de pagina de profil, deoarece Daisy 
nu era prietenă pe Facebook cu Karen, adăugă operatorul. 

— Putem să ne dăm seama cât de des a căutat ea pagina 
asta de profil? 

— Sigur, lasă-mă câteva minute, răspunse operatorul, 
începând iar să scrie. 

McAndrew își primi răspunsul în mai puţin de un minut, și 
acesta nu o înveseli. Daisy căutase profilul lui Karen Anderson în 
mod regulat - de două sau trei ori pe săptămână în ultimii câţiva 
ani. Karen era o utilizatoare de Facebook constantă și în această 
perioadă își schimbase în mod regulat poza de profil. Așa că, 
deși nu avea acces deplin la pagina ei, de-a lungul anilor Daisy 
reușise să vadă pozele de vacanţă și fotografiile personale ale 
lui Karen și ale noii sale familii - o familie din care ea fusese 
exclusă ostentativ. 


116. 


20:37 


Karen se privi în oglindă. În urma discuţiei cu detectivul- 
inspector Grace, urcase la etaj, verificase de două-trei ori că 
băieții sunt în regulă, după care se dusese în dormitorul ei. Era 
în continuare foarte frig, așa că se grăbise să se ducă în 
sanctuarul băii confortabile în care se intra din dormitorul ei. 


VP - 190 


Acesta fusese întotdeauna spaţiul ei. Bryan obișnuia să 
folosească baia familiei, lăsându-i-o ei pe aceasta. Vieţile lor 
erau atât de ocupate - amândoi lucrau și copiii le dădeau atâta 
bătaie de cap -, încât Karen se bucura întotdeauna că se poate 
retrage aici să facă baie, să-și aplice loţiunile, să aibă puţin timp 
doar pentru ea. În seara asta însă, baia nu îi oferi niciun răgaz - 
când se privi în oglindă Karen văzu o femeie neliniștită și 
vinovată. 

Își scoase halatul și apucă robinetul de apă caldă. Apoi ezită, 
cu mâna încremenită brusc. Acum era în cămașa de noapte, cu 
umerii și braţele expuse, iar ochii i se abătură imediat spre 
tatuajele care îi aminteau neplăcut de tinerețea dezlănțuită. Se 
cuplase cu Michael Anderson în adolescenţă - era tânără, rebelă 
și disperată să scape de părinţii ei. El îi făcuse cunoștință cu 
alcoolul și drogurile și, o vreme, trăiseră sălbatic... până când 
apăruse Daisy și schimbase totul - nu plănuiseră și nu îi 
apropiase mai mult unul de celălalt. Din cauza acestui lucru, 
tatuajele pe care și le făcuseră împreună începuseră să pară 
juvenile, chiar puţin obscene. Acum aceleași tatuaje o 
îngrețoșau pe Karen - mai ales cel cu un șarpe care se 
autodevora, de pe partea interioară a antebraţului. 

Imediat ce detectivul-inspector Grace amintise de graffitiul cu 
șarpele, Karen se întrebase dacă asta era imaginea la care se 
referea. Nu insistase ca poliţista să-i dea detalii - nu voia de fapt 
să afle -, dar lui Daisy îi plăcuse la nebunie tatuajul acela când 
era mică. Chiar voise și ea unul la fel și o implorase pe mama ei 
s-o lase să meargă la salonul de tatuaje, dar Karen nu fusese 
niciodată de acord. 

Atunci totul era vina ei? Era acest semn distinctiv al șarpelui 
modul prin care Daisy anunţa lumea că ea e responsabilă? Că 
șase oameni muriseră din cauza e? Nu o văzuse pe Daisy și nu-i 
vorbise de mai bine de opt ani, nu avea idee cine sau ce 
devenise ea. Părea cumva imposibil ca acea fetiță dulce cu 
codițe să fi devenit o ucigașă nemiloasă, dar de unde ar fi putut 
Karen să știe? 

Karen simţea cum lumea ei își schimbă sensul, cum păcatele 
o ajung din urmă. Nu se temea pentru ea însăși - detectivul- 
inspector Grace dădea un ocol al casei și în curând aveau să fie 
sub protecţia poliţiei -, dar își făcea griji pentru băieţi. Vieţile lor 
aveau să fie perturbate, viziunea lor roză asupra lumii avea să 


VP-191 


fie distrusă și era posibil ca ei înșiși să fie în pericol - din partea 
unei surori vitrege răzbunătoare, pe care nu o cunoscuseră 
niciodată. Gândul acesta o făcea pe Karen să-i vină să vomite. 
Cum putuse să-și joace atât de prost cărțile? Cum putuse să 
procedeze atât de greșit în viață? 

Se aplecă și deschise robinetul. Se simţea ameţită și obosită. 
Apa se încălzea încet și Karen începu să și-o arunce pe faţă din 
abundență, savurând mângâierea ei alinătoare. Pentru o clipă se 
simţi mai calmă, abandonându-se acestui lux simplu, după care 
realitatea interveni iar în gândurile ei și închise robinetul. 

Bâjbâi după un prosop, se îndreptă de spate de la chiuvetă și 
încremeni imediat. Işi dăduse seama, privind în oglindă, că nu e 
singură în încăpere. Imediat în spatele ei era o siluetă. 

Intrusul era slab și ras în cap, cu vânătăi mari în jurul nasului 
umflat și însângerat. Karen avu nevoie de o clipă ca să-și dea 
seama că era o femeie și de încă una ca să recunoască ochii 
căprui, genele lungi și mica gropiţă din bărbie. Era Daisy, dar nu 
fiica pe care și-o amintea. Fantoma slabă ca un băț care o 
privea lung era cu totul altcineva. 

Era ca o imagine din cel mai urât coșmar al ei, iar când 
aceasta vorbi în sfârșit, Karen simţi că i se oprește inima. 

— Bună, mamă. 


117. 


20:41 


Se furișa prin întuneric, examinând penumbra în căutarea 
pericolului. 

Mintea lui Helen reflecta încă la strania turnură a 
evenimentelor, dar ea era hotărâtă să nu aibă odihnă până când 
nu era sigură. Verificase partea din față a casei, acum o luă spre 
spatele proprietăţii, strecurându-se printr-un coridor lateral. 
Casa avea o grădină mare: gardul din spate era la aproximativ 
30 de metri distanţă, iar cei mai apropiaţi vecini erau și ei destul 
de departe. În mod normal, o astfel de retragere ar fi fost 
atrăgătoare, dar în seara aceasta, în semiîntuneric, izolarea 
casei o făcea pe Helen să se înfioare. 


VP - 192 


Dădu colțul casei, pășind încet pe beton, și se grăbi spre ușa 
din spate. Și ea era asigurată - încuiată și zăvorâtă din interior -, 
așa că își continuă circuitul. Dar nu era nimic alarmant. Nici 
urmă de Daisy, nici urmă a graffitiului cu șarpele... pur și simplu 
nimic. 

Helen expiră brusc, se întoarse rapid și se îndreptă spre 
spatele grădinii. Se lipi de gardul despărțitor, căutând semne că 
ar fi fost penetrat, dar și el era intact. Chiar dacă ușor de 
escaladat, poarta din spate era încuiată cu lacăt. 

Se duse înapoi spre casă. Acum nu mai avea altceva de făcut 
decât să aștepte întăririle, apoi să se întoarcă la bază și să pună 
în mișcare noi căutări ale lui Daisy. Dar ezita încă - fusese atât 
de convinsă că Daisy avea să vină aici, era concluzia logică a 
campaniei ei de violenţă. Se înșelase oare, nefăcând altceva 
decât să-și proiecteze propriile sentimente, propriile emoţii 
asupra nebuniei altcuiva? 

Psihanaliza trebuia să mai aștepte. Helen încercă să iasă din 
această stare și începu să alerge, nerăbdătoare să facă ceva 
util. Dar când se apropie de spatele casei încetini. Ceva era 
nelalocul lui. Avu nevoie de o clipă ca să-și dea seama ce 
anume, dar apoi înţelese. Una dintre ferestrele dormitorului 
principal era deschisă - doar o idee, dar era clar deschisă. Era o 
noapte prea rece și nebună ca să aerisești camera și Helen se 
apropie în grabă, întinzând gâtul în sus. 

Fereastra nu era prinsă de nimic, legănându-se ușor pe 
măsură ce briza se înteţea, ceea ce o alarmă și mai tare pe 
Helen. Era posibil ca cineva să se fi strecurat prin ea? Işi miji 
ochii, străduindu-se să vadă urme de frecare pe perete sau 
pervaz, dar de la distanţa asta era imposibil să vezi. Exista însă 
un burlan de scurgere în apropiere, pe care un intrus ar fi putut 
să se urce; când îl examină, Helen descoperi pe el noroi 
proaspăt. Asta nu dovedea nimic în sine, dar mintea începuse 
să-i zbârnâie, iar când întoarse capul dinspre burlan, privirea i 
se aţinti asupra unui lucru care îi confirma cele mai rele temeri. 

Pe pervazul de la parter, drept sub dormitorul principal, era o 
singură picătură de sânge. 


VP - 193 


118. 


20:43 


— Ai nevoie de doctor, scumpo? Te doare? 

Daisy nu spusese practic nimic de la apariţia ei intempestivă. 
Părea să savureze flecăreala îngrozită a mamei ei. 

— Daisy, iubito, vino și stai jos. |ţi sângerează nasul... Pot să 
aduc niște gheaţă pentru vânătăile alea, să te curăţăm... 

— lubito, răspunse în cele din urmă Daisy, rostind cuvântul 
tărăgănat. Nu e ceva ce te-am auzit să spui prea des. Știi măcar 
ce înseamnă acest cuvânt? 

— Nu... nu... fi așa, spuse Karen mieros, bâlbâindu-se puţin. 
Vreau doar să te ajut. Știu ce se întâmplă, prin ce ai trecut 
astăzi. Nu ești într-o stare bună. 

— Cred că ăsta e un mic eufemism, nu-i așa? râse tare Daisy. 
Eufemismul anului, fir-ar al dracu'! 

Reacţia instinctivă a lui Karen fu să-i spună să vorbească mai 
încet, să nu-i trezească pe băieți, dar își reprimă acel gând. 

Privindu-și primul copil, își dădu seama că fiica ei avea o 
pușcă atârnată pe lângă corp. Karen se chinuia încă să asimileze 
această transformare - de la fetiţa pe care o cunoscuse ea la 
monstrul ras în cap -, dar nu exista nicio îndoială că această 
încarnare agresivă a fiicei ei se află acum la putere. Părea ostilă, 
calmă și absolut neînfricată. 

— Uite, știu că ești furioasă pe mine, continuă Karen, reușind 
cu greu să vorbească coerent. Și înţeleg de ce... 

— Serios? replică Daisy. Spune-mi, mamă, de ce crezi că sunt 
„furioasă”? 

Karen șovăi ușor, şocată de vehementa întrebării. 

— Pentru că n-am fost alături de tine, răspunse ea în cele din 
urmă, cu vocea tremurând de emoție. Pentru că te-am lăsat cu 
el... 

— Să nu îndrăznești să-l târăști pe tata în chestia asta. El a 
fost părintele bun, a avut grijă de mine... 

— Era un beţiv, Daisy, se înfurie dintr-odată Karen. Poţi să 
spui ce vrei despre mine, dar nu pretinde că omul acela era un 
sfânt. Era violent, agresiv... 


VP - 194 


— Taci dracu' din gură! se răsti Daisy, făcând un pas spre 
mama ei. 

— Știu că tu crezi că a avut grijă de tine, dar uită-te puţin, 
Daisy, uită-te ce ai devenit. 

— Mi-a oferit un acoperiș deasupra capului, m-a hrănit, m-a 
îmbrăcat... 

— Da? De câte ori a trebuit să-ţi faci singură micul dejun în 
copilărie? Să-ţi găsești singură haine pe care să le porţi? De câte 
ori a trebuit să-l îmbraci pe el, pentru că era prea beat ca să o 
facă singur? 

Daisy tăcu. Karen văzu că vorbele ei avuseseră efect. 

— Uite, iubito, îmi dau seama că mă urăști... că tu crezi că mă 
urăști... dar, te rog, înţelege că eu nu te-am părăsit niciodată pe 
tine. 

— Aiurea! 

— N-am mai suportat. Băutura, agresiunea... 

— Erai însărcinată, curvo! Nu mă minţi! 

— Da, am avut o aventură, da, eram însărcinată, dar de ce 
crezi că s-a întâmplat? Pentru că soţul meu a renunţat la mine, a 
renunţat la viață, nu îl interesa altceva decât de unde venea 
următoarea sticlă, asta în timp ce ferma se prăbușea încet în 
jurul nostru. 

— Minti. 

— Bryan mi-a oferit iubire, o cale de scăpare... 

— Atunci de ce nu m-ai luat și pe mine? 

Acum Karen ezită. Se simțea brusc strivită de vinovăţie, 
copleșită de rușine. Anii de tristețe reprimată o ajungeau din 
urmă. 

— Am... am vrut să fac asta, crede-mă, am vrut... 

Daisy o privea fix, furioasă și neconvinsă. 

— Dar Bryan, el... el nu voia copilul altcuiva. Eu eram deja 
însărcinată cu gemeni și, la momentul acela, el nu avea prea 
mulți bani. Avea un apartament mic cu două camere, în timp ce 
ferma era atât de mare, tu erai deja stabilită acolo. 

— M-ai abandonat. 

— Știu, știu, răspunse Karen, cu lacrimile prelingându-i-se pe 
obraji. Și aș vrea să nu fi făcut asta, să fi avut puterea de a-l 
înfrunta, dar eram într-o stare proastă. Trebuia să scap de acolo 
și, la momentul ăla... 

— A fost un preţ care merita plătit. 


VP - 195 


Intervenţia lui Daisy îi dezvăluia furia crâncenă și Karen lăsă 
capul în jos. 

— Da, murmură ea în cele din urmă. Dar am regretat mereu. 
Aș vrea foarte, foarte mult să pot da timpul înapoi, să fiu mama 
care ar fi trebuit să fiu. 

— N-ai decât să-ţi spui asta. Dar știm amândouă adevărul. Te- 
am privit cum plecai de acasă, te-am privit până la capătul 
drumului. Și n-ai întors capul nici măcar o dată. 

— Te rog, iubito, pune-te în locul meu... 

— Nu te-a durut în cur de nimeni în afară de tine. 

— Nu e adevărat. 

— Te-ai prefăcut că nici nu exist. Eu eram micul tău secret 
murdar. 

— Nu, nu, m-am gândit adesea la tine... 

— Dar eu nu apar în profilul tău de Facebook. „Mamă a doi 
băieţi minunaţi”, scrie acolo. 

Karen păru din nou rușinată. 

— A fost ideea lui Bryan, s-a gândit că ar fi derutant... 

— Bryan, Bryan, Bryan. Când o să-ţi dai seama că e vorba 
doar de tine, Karen? Poţi să dai vina pe el dacă vrei, dar 
problema e sufletul tău negru. 

— Te rog, Daisy, nu face asta! 

— Interesant cum acum vrei să vorbești cu mine, nu-i așa? 
Daisy în sus, Daisy în jos. De câte ori mi-ai rostit numele în 
ultimii zece ani? 

— De multe ori. Am vorbit adesea de tine, m-am rugat pentru 
tine și... 

Daisy chicoti, clătinând din cap a uimire amuzată. 

— Și n-am încetat niciodată să te iubesc. Niciodată. 

Tonul lui Karen era trist, dar insistent. 

— Ți-am Scris. 

— Mi-ai scris pe naiba! 

— Ti-am scris de fiecare zi de naștere a ta, de Crăciun. Bryan 
nu mă lăsa să te vizitez, dar eu voiam să-ți spun că mă gândesc 
la tine... 

— N-am văzut nicio felicitare. 

— Și ţi-am trimis bani. Ştiam că ferma are probleme și nu 
voiam să suferi, așa că ţi-am trimis 50 de lire săptămânal, 
pentru haine, cărți... 

— Nu mă minţi. 


VP - 196 


— Noi aveam atât de mult și tu atât de puţin, dar bănuiesc că 
tatăl tău a cheltuit banii pe băutură, în loc să ţi-i dea ţie... 

— Taci din gură, curvo! Taci dracu' din gură! 

Daisy ridică pușca, înfuriată, îndreptând-o direct spre Karen. 
Dar în timp ce începea să apese pe trăgaci... 

— Nu face asta, Daisy. 

Daisy se întoarse și o văzu în dormitor pe Helen, cu răsuflarea 
tăiată. Se năpusti imediat afară din baie, îndreptându-se spre 
intrusă. 

— Ar fi trebuit să te ucid prima oară când te-am întâlnit, 
șuieră tânăra, ridicând arma. 

— Ai avut ocazia, dar acum s-a terminat. Ai ajuns la capătul 
drumului, Daisy. 

— Pe naiba! 

— Vino aici, Karen, spuse Helen ferm, întorcându-se spre 
mama îngrozită. 

Karen se duse imediat în dormitor, apoi încremeni brusc când 
arma lui Daisy se întoarse iar în direcţia ei. 

— Nu are niciun rost, Daisy. N-o să scapi, așa că, te rog, dă-mi 
arma. 

Ca la un semn, se auziră din ce în ce mai tare sirenele poliţiei, 
apropiindu-se. 

— Aiurea! O să vă omor pe amândouă și o să fug înainte ca ei 
să-mi ia urma. 

— O să fie cam greu, mai ales că mai ai doar un foc. 

Pentru prima oară, Daisy ezită. 

— Ţi-ai lăsat restul cartușelor pe Bray Road și ai tras deja o 
dată, așa că... 

Ochii lui Daisy zvâcniră de la polițistă la mama ei și înapoi. 

— Atunci presupun că va trebui să aleg, nu-i așa? 

Ridică arma în timp ce vorbea, îndreptând-o din nou spre faţa 
lui Helen. 

— Din... 

Daisy roti arma spre mama ei. 

— Oceanul... 

Apoi din nou spre Helen. 

— Pacific... 

Karen Anderson se ghemui când ţevile armei se rotiră din nou 
spre ea. 

— A ieșit... 


VP - 197 


Helen nu se clinti când arma se îndreptă din nou spre ea. 

— Un pește... ah, dă-o dracu’... 

Daisy ţintea acum spre capul lui Karen, dar în timp ce făcea 
asta, Helen traversă rapid încăperea și se puse între mamă și 
fiică. 

— Dă-te la o parte! 

— Nu pot să fac asta, Daisy. 

— E vorba de ea, nu de tine. Ea merită să moară... 

— Nu, nu merită. 

— Merită să sufere, să implore, să se roage pentru viaţa ei și 
apoi să moară. Vreau să știe ce mi-a făcut... 

— Ştie, Daisy, crede-mă, știe, nu trebuie s-o pedepsești și mai 
mult. 

— Cineva trebuie să plătească pentru viața mea de căcat, 
pentru toate dăţile când am fost lovită și iar lovită... 

— Atunci împușcă-mă pe mine. 

— Dă-te la o pa... 

— Vorbesc serios. Împușcă-mă pe mine. 


119. 


20:53 


Simţi cum o străpunge ţipătul sirenei. Charlie era deja la 
limită, din ce în ce mai neliniștită, iar urletul pătrunzător nu 
făcea decât să înrăutățească lucrurile. În trecut îi plăcuse să 
folosească sirena - luminile intermitente și acel zgomot groaznic 
și insistent care intimida șoferii, făcându-i să se dea la o parte -, 
dar în seara asta ţipătul familiar o făcea să se cutremure. Părea 
tulburat, chiar jalnic, ca și cum ar fi prevestit lucruri rele. 

Goni mai departe, rareori coborând sub 130 de kilometri pe 
oră, în ciuda condiţiilor neprielnice pentru condus. Era în fruntea 
unui convoi de mașini ale poliţiei care se grăbeau spre casa lui 
Karen Anderson. Descoperirile lui McAndrew fuseseră suficiente 
pentru a o convinge pe Charlie că Helen avusese într-adevăr 
dreptate în privința destinaţiei finale a lui Daisy, așa că 
ordonase ca toate vehiculele disponibile să se îndrepte spre 


VP - 198 


acea locaţie izolată. Era sigură că sfârșitul e aproape și nu voia 
ca Helen să se confrunte singură cu o criminală necruțătoare. 

Până acum se deplasaseră rapid și continuu, dar acum Charlie 
văzu în faţa ei stopurile înălțate ale unui tractor. Părăsise 
străzile secundare în favoarea unui drum de ţară cu o singură 
bandă. Pe hartă părea cea mai rapidă rută către casa lui 
Anderson - dar nu și dacă erai blocată în spatele unui vehicul 
agricol mătăhălos. Charlie apăsă violent pe claxon, sporind 
cacofonia, iar șoferul ridică mâna ca să arate că înțelesese și 
spori puţin viteza. Era prea încet - mult prea încet -, însă, în 
ciuda furiei ei, Charlie știa că acesta nu prea are ce altceva să 
facă. Nu avea unde să oprească, așa că trebuia să meargă mai 
departe, forțând limitele vechiului său tractor, în timp ce 
mașinile de poliţie se strângeau în spatele lui. 

Charlie înjură cu sete, izbind frustrată în volan. Dacă Daisy 
ajunsese deja la casa lui Karen? Nu era în firea lui Helen să stea 
deoparte și să aștepte ajutor. Dacă Karen sau băieţii erau în 
pericol, ea trebuia să acţioneze pentru a-i proteja. Avea s-o 
înfrunte pe criminală, singură și neînarmată. Și apoi? 

Tractorul se hurducă mai departe, dar acum Charlie, 
disperată, sesiză o șansă. În faţă, un drum micuţ ducea la un 
câmp închis cu o poartă. Era doar o porțiune scurtă de noroi 
plină de făgașe, dar lărgea drumul pe câţiva metri. Charlie 
ambală motorul, așteptă la nesfârșit și apoi se repezi brusc 
înainte, țâșnind prin dreapta vehiculului lat și depășindu-l pentru 
a reveni pe drum. Trecu pe lângă el la câţiva centimetri, 
împroșcându-l pe fermierul uimit cu noroi și pietricele, și 
acceleră mai departe pe drum. 

Fu convinsă că îl aude pe acesta cum blestemă atât șofatul, 
cât și femeile, dar nu-i păsa. În sfârșit, era liberă - și goni spre 
Helen. 


120. 


20:54 
— Nu glumesc. O să trag... 


VP - 199 


Daisy împunse cu arma spre faţa ei. Dar Helen nu clipi, cu 
ochii aţintiţi asupra ochilor lui Daisy. Avea acum o expresie de 
un calm straniu. 

— Bine, răspunse ea. Asta și vreau. 

— Aiurea! Nu vrei ca eu să te 0... 

— Ba da, vreau. 

— Fii serioasă... 

— Crezi că e o cacealma, dar... nu ai habar cum e viața mea... 

În timp ce vorbea, vocea lui Helen începu să tremure. Daisy o 
privi fix, tulburată de această manifestare bruscă de emoție. 

— ... Și poate că nici nu-ţi pasă. Dar viaţa mea a dus la acest 
moment. M-a dus la tine. 

— Eşti nebună? Nici măcar nu mă cuno... 

— Am văzut lucruri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Am făcut 
lucruri care ţi-ar putea înnegri sufletul. Și asta m-a îmbolnăvit, 
Daisy, în minte și în suflet. Așa că, te rog, fă-mi un serviciu. 
Apasă pe trăgaci. 

Daisy aruncă o privire spre mama ei, apoi iar spre Helen și își 
strecură încet degetul în jurul trăgaciului. 

— O merit, continuă repede Helen. Merit să fiu pedepsită 
pentru ce am făcut. Mai mult, vreau să fiu pedepsită. M-am 
săturat. Nu mai suport să mă privesc în oglindă, am nevoie de 
puţină... liniște. Așa că nu te rog, Daisy, te implor. 

— E înmormântarea ta, șuieră aceasta. 

— E decizia mesa, răspunse Helen încet. Așa că hai, fă-o! 

Daisy își îngustă ochii și începu să apese pe trăgaci. 

— Fă-o! urlă Helen. 


121. 


20:56 


Charlie luă curba cu 80 de kilometri la oră. Mașina alunecă pe 
partea greșită a drumului, înainte de a se redresa pe traiectoria 
ei. Casa lui Karen Anderson era imediat în față și Charlie 
acceleră pentru ultima sută de metri, apoi opri brusc în capătul 
aleii. 


VP - 200 


Deschise portiera, sări afară și porni spre casă. Helen 
dispăruse de ceva vreme din emisie-recepţie și, în timp ce se 
apropia de casă, Charlie observă că ușa de la intrare e deschisă. 

Știu instinctiv că ceva mersese foarte prost și începu să 
alerge. Dar în timp ce făcea asta, auzi un zgomot care îi opri 
inima în piept. 

Un singur foc de armă răsună. 


122. 


20:57 


Explozia umplu încăperea, ricoșând din pereți. Dar acum 
începu să se audă un nou zgomot - un țipăt prelung, lent și 
agonizant. Karen Anderson se dădu în spate împleticit, 
încercând să se sprijine de pereţi. Era îngrozită, șocată și plină 
de stropi groși de sânge care i se lipeau de faţă și trup. Se izbi 
de o comodă și se agăţă din toate puterile de ea, incapabilă să 
înțeleagă scena înfiorătoare din faţa sa. 

Helen era pe podea, la mai puţin de doi metri de ea. Avea fața 
schimonosită și era plină de sânge, strângând cu mâinile gaura 
imensă din gâtul lui Daisy. Timpul păruse să se oprească atunci 
când cea care le ţinea prizoniere apăsase pe trăgaci și Helen se 
pregătise pentru impact. Dar în ultima clipă Daisy smucise ţevile 
în sus, împingându-le în carnea moale de sub bărbia ei. Helen se 
aruncase spre ea, disperată să o salveze, dar ajunse cu o 
secundă prea târziu. Pușca erupsese și Daisy se prăbușise pe 
podea. 

Timp de o clipă, Helen fusese dezorientată și ameţită, 
aruncată în spate de forța și volumul exploziei. Dar își reveni și 
se năpusti lângă femeia rănită. Din rana de glonţ curgea sânge, 
iar carnea era sfârtecată și arsă de explozia fierbinte. Helen își 
lipise mâinile de rană, într-o tentativă disperată de a opri 
sângerarea. Dar când studie corpul brutalizat din faţa ei, 
privirea i se opri asupra rănii groaznice de ieșire din creștetul lui 
Daisy. Jumătate din craniul acesteia și o parte importantă a 
creierului se desprinseseră, catapultate în celălalt capăt al 
încăperii. 

VP - 201 


Helen continuă să apese, nevrând să renunţe, chiar dacă era 
evident inutil. Tânăra nu mai putea fi salvată - de fapt, probabil 
că murise înainte să atingă podeaua. 

Daisy vorbise adesea în jurnalul ei despre dorinţa de 
autodistrugere, de nevoia de a pune capăt existenței sale 
dureroase, lipsite de iubire. Acum își împlinise dorinţa. 


123. 


21:02 


Helen se îndepărtă de casă. Aleea modestă a acesteia era 
plină de polițiști și paramedici, care se grăbiră s-o ajute. 
Urechile îi ţiuiau în continuare, capul îi zvâcnea și, deși știa că 
trebuie să arate groaznic, Helen îi dădu la o parte. Charlie nu 
reușise s-o facă să se lase consultată, așa că probabil n-ar fi 
reușit s-o convingă nici ei. 

Helen nu voia să rămână acolo nicio secundă mai mult decât 
era necesar. Avea să-și facă datoria și să vorbească cu polițiștii 
prezenți, dar misiunea ei luase sfârșit. Karen Anderson era 
tratată pentru starea de șoc, băieţii erau duși la tatăl lor și 
Charlie putea să se ocupe de operaţiunea de curățare. Helen nu 
voia să zăbovească - voia să se curețe, să spele de pe ea 
sângele lui Daisy, chiar dacă știa că avea să păstreze mulţi ani 
pata acelei nopți. 

O salvase pe Karen Anderson, dar nu reușise să o împiedice 
pe Daisy să pună capăt scurtei și dificilei ei vieţi. Fusese Daisy 
imposibil de salvat, de ajutat? Helen nu credea asta și voise să-i 
ofere o șansă de a se căi, poate chiar de a se vindeca. Dar în 
acea fracțiune de secundă Daisy luase o decizie, alegând 
anihilarea în locul arestării. Și prin asta o cruţase pe Helen. 

Vorbise serios Helen când îi spusese acele lucruri? În clipa 
aceea, cuvintele îi veniseră de la sine și, cu certitudine, i se 
păruseră îndreptăţite. In timp ce le rostea, Helen se întorsese în 
alt spaţiu - transportată în urmă cu niște ani în care altcineva îi 
pusese la cap o armă - și de data aceasta ea se așteptase la un 
rezultat diferit. Cu certitudine, crezuse că Daisy avea să tragă și 


VP - 202 


privise în ţevile puștii cu încrâncenare, sfidătoare și hotărâtă, 
dar oare chiar voise ca tânăra să apese pe trăgaci? 

Era o întrebare la care era imposibil de răspuns. Poate că nu 
avea să afle niciodată. Singurul lucru clar era că Daisy luase 
decizia în locul ei. lar Helen trebuia să suporte consecinţele. 


124. 


10:02 


Era o zi foarte friguroasă. Toamna cedase în faţa iernii - 
frunzele erau acum moarte și dispărute -, iar temperatura se 
prăbușise. Helen stătea la colţul străzii, expusă și înfrigurată, 
trăgând inhibată de fustă. Purta întotdeauna pantaloni, dar 
astăzi hainele de lucru n-ar fi fost potrivite, așa că făcuse o 
excepție, deși o preocupa modul în care arăta. Era încă și mai 
îngrijorată din cauza machiajului și scoase din geantă o 
pudrieră, în a cărei oglindă micuță își verifică fața. Două 
săptămâni se scurseseră de la acea zi teribilă și majoritatea 
cucuielor și zgârieturilor îi trecuseră. În ciuda tuturor 
strădaniilor, vânătăile de pe faţa ei erau mai greu de ascuns, iar 
Helen își contemplă resemnată imaginea. Sperase să arate puţin 
mai bine pentru înmormântarea lui Joanne. 

Deși știuse că va veni, ziua aceasta rămânea una terifiantă. 
Dorise să revină imediat la lucru, să ajute la investigaţie. Dar 
intervenise șeful Poliţiei, care îi ordonase să-și ia liber câteva 
săptămâni. Drept rezultat, Helen abia se văzuse cu echipa după 
moartea lui Joanne și nu avusese ocazia să le evalueze reacţia la 
evenimentele traumatice ale acelei zile. Bineînțeles, Charlie o 
vizitase în mod regulat, asigurând-o că echipa e zguduită, dar 
rezilientă și hotărâtă să facă treabă bună în continuare, în 
numele lui Joanne. Helen fusese foarte recunoscătoare pentru 
sprijinul lui Charlie, cum era și acum, când o văzu oprind lângă 
trotuar. Decisese să renunțe o vreme la motocicletă și o rugase 
pe vechea ei prietenă s-o ia. 

— Arăţi bine, remarcă Charlie, când Helen se așeză lângă ea. 

— Nu e nevoie să minţi, Charlie. Arăt ca un boxer în fustă. 


VP - 203 


— Un boxer foarte bine îmbrăcat, replică Charlie jovial, în timp 
ce pornea. 

In drum spre biserică au discutat, Charlie curioasă despre 
recuperare și, la rândul ei, interogată cu blândeţe referitor la 
starea anchetei. Helen îi auzea răspunsurile, dar nu putea să le 
asimileze complet, deoarece mintea îi era la ceea ce o aștepta 
în viitor. Acceptase fără nicio ezitare să vorbească la 
înmormântare, dar acum se întreba dacă fusese o decizie bună. 
Fusese superioara lui Joanne, așa că ar fi trebuit să facă asta, 
dar cum avea să pară elogiul ei familiei, prietenilor și colegilor 
lui Joanne, majoritatea știind despre asperităţile recente dintre 
ele? Aveau să creadă că Helen e ipocrită? Nu se punea 
problema să dea înapoi acum - ar fi fost absolut groaznic -, dar 
Helen se întreba de ce nu o rugase pe Charlie să facă asta. 
Charlie o cunoscuse pe Joanne mult mai bine. 

Pe măsură ce se apropiau de biserică, tăcerea luă locul 
conversaţiei. Oamenii stăteau pe trotuar pe trei rânduri, dorind 
să aducă un ultim omagiu la trecerea sicriului. Helen recunoscu 
câteva fețe - personal administrativ și social de la Southampton 
Central -, dar mulţi alţii erau doar cetățeni obișnuiți care 
veniseră să cinstească un poliţist căzut la datorie. Era o 
priveliște impresionantă și Helen simţi că aceasta o afectează 
pe Charlie la fel de mult ca pe ea. 

Cele două opriră într-o parcare din apropiere și se îndreptară 
cu hotărâre spre biserică. Experienţa o învățase pe Helen că cel 
mai bine e să abordezi frontal situaţiile inconfortabile, așa că 
merse cu pași energici până la treptele bisericii. Atunci încetiniră 
și Charlie puse mâna pe braţul lui Helen, în semn de sprijin, în 
același timp trăgându-se în spate ca să-i lase loc superioarei ei 
să urce. Helen luă un program al slujbei și intră în biserica gotică 
impresionantă. 

Antipatia ei față de religie era bine cunoscută, dar până și ea 
fu uimită de cât de frumos arăta biserica în dimineaţa aceasta. 
Costumele celor îndoliați erau pline de culoare (așa cum ceruse 
familia), lumânările numeroase și pretutindeni erau crini roz și 
albi. Fuseseră florile preferate ale lui Joanne, iar mirosul și 
frumuseţea lor aveau un efect liniștitor asupra lui Helen. Acum, 
când se îndreptă spre locul ei din partea din faţă a bisericii, fu 
surprinsă să vadă mai multe fețe prietenoase întorcându-se spre 
ea. Aproape întreaga secție Southampton Central era de faţă, ca 


VP - 204 


și primarul și alți demnitari locali. O zări până și pe Emilia 
Garanita, care părea mohorâtă și respectuoasă în taiorul închis, 
fără îndoială reflectând la cât de aproape de moarte ajunsese ea 
însăși. 

Spre surpriza lui Helen, oamenii o priveau nu cu ostilitate, ci 
cu ușurare, chiar fericire. Păreau încântați că își revenise după 
rănile suferite și dorea să fie prima care o omagiază pe colega 
lor căzută la datorie. Bunăvoinţa se extindea până și asupra 
familiei lui Joanne - tatăl acesteia dădu din cap amabil către 
Helen, în timp ce aceasta își ocupa locul din rândul al doilea. 
Helen era mai mișcată decât ar fi putut să spună, zâmbind 
trecător și apoi îngropându-și capul în programul slujbei. 

Printre tradiţionalele imnuri și rugăciuni erau presărate 
nenumărate intervenţii, deoarece mulți dintre prietenii, colegii și 
rudele lui Joanne doreau să celebreze o viaţă trăită cu pasiune și 
hotărâre, cu un ţel clar. Când le studie și se întoarse să 
privească șirurile de oameni îndureraţi, dar demni din spatele ei, 
Helen nu se putu abţine să nu reflecteze la iubirea și afecțiunea 
inspirate de Joanne. În momentele ei mai sumbre, Helen se 
gândise uneori cum ar fi arătat propria înmormântare. Dacă ar fi 
reușit să adune măcar jumătate din îndoliaţii pe care îi adunase 
Joanne ar fi fost foarte mulţumită, căci în biserică nu mai era loc 
să arunci un ac. lată dovada, dacă mai era nevoie, a uimitoarei 
contribuţii pe care Joanne o adusese în viaţa ei relativ scurtă. 
Fusese o femeie care trăise, iubise, luptase și îndurase fără să-și 
piardă vreodată fermitatea. 

O femeie care contase. 


125. 


10:48 


Femeia solitară în haine cernite stătea lângă mormânt, privind 
la sicriele de dedesubt. Cimitirul Parohiei Botley era la o 
aruncătură de băț de ferma în care trăiseră Daisy și Michael, 
ceea ce convenea tuturor, fiindcă era mic, discret și retras. La 
început preotul se opusese ideii de a îngropa o criminală în 
masă împreună cu una dintre victimele ei, dar în cele din urmă 


VP - 205 


fusese convins de rugăminţile pasionate ale lui Karen Anderson. 
Nu se punea problema de a o ierta pe Daisy sau de a-i aproba 
crimele. Karen argumentase energic că puţina iubire pe care 
Daisy o primise în tulburata sa viață venise aproape exclusiv din 
partea tatălui și era potrivit ca ei doi să se odihnească 
împreună. Ignorase orice drept pe care l-ar fi putut avea Jason 
Swift asupra fiicei ei - nici nu voia să se gândească la el. Pentru 
ea, Jason era problema altora. 

Gemenii erau la școală, ignorând înmormântarea de astăzi. 
Știau prea puţine despre Daisy - culeseseră din ziare mai multe 
despre sora lor vitregă decât aflaseră în precedenţii opt ani - și, 
în plus, Karen nu voia public pentru îndeplinirea acestei datorii 
personale. Știa că mulţi o urau și credeau că întreaga tragedie e 
din vina ei. In mare măsură, era de acord cu aceștia și fusese 
tentată să se eschiveze de la datoria ei, dureros de conștientă 
de ipocrizia de a juca rolul de soţie și mamă iubitoare după 
acest eveniment. Dar, până la urmă, acesta era motivul pentru 
care trebuia să fie aici - păcatul omisiunii, absenţa sa din casa 
familiei fusese catalizatorul acestor evenimente teribile, așa că 
era responsabilitatea ei să îi cinstească pe cei care își 
pierduseră viaţa, inclusiv pe Daisy. 

Alesese o piatră de mormânt obișnuită, având inscripţionate 
doar numele și datele, pentru a-i descuraja pe oameni s-o 
vandalizeze. Niciun citat din Biblie, niciun mesaj, doar 
consemnarea simplă a doi oameni care trăiseră și muriseră. 

Slujba fusese tăios de scurtă, dar preotului nu îi lipsise 
complet empatia. Karen fusese recunoscătoare mai ales pentru 
discreţia lui referitoare la momentul și locul slujbei și fermitatea 
cu care se ocupase de cei câţiva reporteri care apăruseră 
nepoftiţi la eveniment. O așteptau în faţa porţilor și Karen știa 
că trebuia să-i înfrunte în curând. Dar mai puteau să aștepte 
puţin. 

Deocamdată era nevoie de ea aici, ca să înalțe rugăciuni 
pentru o fiică și un soţ care ar fi meritat o soartă mai bună. 


126. 


11:16 


VP - 206 


— Detectivul-sergent Joanne Sanderson și-a dat viaţa pentru 
a o salva pe a altora. 

Helen vorbea cu o voce susținută și clară, conștientă că multe 
fețe erau întoarse spre ea. Işi începuse alocuţiunea printr-un 
mesaj personal pentru familia lui Joanne, dar acum, când se 
apropia de încheiere, privirea ei era aţintită asupra părții din 
spate a bisericii. 

— Nu a făcut asta pentru gloria personală, ci pentru că era 
datoria ei. Joanne nu era lipsită de ambiţie - cine ar putea să 
pretindă că este? -, dar nu era niciodată condusă de ea. Pentru 
ea era important să-și îndeplinească misiunea. Era hotărâtă să 
se ridice la înălţimea așteptărilor, să privească în ochi fiecare 
criză și pericol fără a șovâi, sa apere viaţa și libertatea celor a 
căror protecţie îi fusese încredinţată. Nu s-a sustras niciodată de 
la datoria ei, nu a pus niciodată pe primul loc interesele 
personale - era altruistă, curajoasă și dedicată. Reprezenta ce e 
mai bun în fiecare dintre noi și, chiar dacă o regretăm adânc, va 
continua să ne inspire, să le amintească celor care vor urma că 
prima noastră responsabilitate în viață e întotdeauna faţă de 
alții, niciodată faţă de noi înșine. 

La puţin timp după aceea, când se alătură celorlalţi lângă 
mormântul lui Joanne, Helen reflectă la aceste cuvinte. Ultimele 
câteva luni fuseseră unele dintre cele mai sumbre din viaţa ei și 
la un moment dat devenise neîncrezătoare, suspicioasă și 
furioasă. Drept rezultat, greșise faţă de Joanne, iar asta poate a 
costat-o viaţa. Nimeni altcineva nu vedea lucrurile astfel, dar 
pentru Helen testamentul personal al lui Joanne era clar. Dacă 
era să continue să-și îndeplinească datoria ei, ca poliţist și om, 
Helen trebuia să reînveţe să aibă încredere. Doar așa putea să 
redevină un adevărat lider. 

Era timpul să se întoarcă dinspre întuneric spre lumină, să 
îmbrăţișeze tot ce era bun în ceilalți și în ea. A face orice altceva 
ar fi fost cea mai mare trădare și de aceea Helen hotărâse să 
devină un om mai bun, să se pună din nou în slujba celorlalţi, să 
lupte pentru bine. Avea să continue să meargă către pericol. 


VP - 207 


© 
es, d i 
virtual-project.eu 


>, 
Y 


VP - 208