Chelsea Cain — [Sheridan & Lowell] 01 In inima raului

adi 
ete, i 


D [A | ȘI IFR F 
NT Ad SA) 
w . 1 JI] SS 
\ TO Tei Nat \ j 


CHELSEA CAIN 


Seria: Archie Sheridan și Gretchen Lowell 
Volumul 1 


ÎN INIMA RĂULUI 


Original: Heartsick (2007) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ONOFRE BOUVILA 


y 


virtual-project.eu 


PARALELA 


EDITURA 


2007 


VP - 


2 


Capitolul 1 


ARCHIE N-A ȘTIUT SIGUR CĂ EA E, până în chiar acel moment. 
Întâi simte o fierbinţeală leneșă încolţindu-i pe șira spinării, 
privirea i se încețoșează, apoi știe că Gretchen Lowell e 
criminalul. Își dă seama că a fost drogat, însă prea târziu. 
Bâjbâie după pistol, însă mâinile-i sunt greoaie și nu reușește 
decât să și-l scoată din teaca prinsă la curea, cu un gest așa de 
straniu - îl ţine de parcă i l-ar face cadou. Gretchen i-l ia 
zâmbind și-l sărută delicat pe frunte. Apoi îl caută în buzunarele 
hainei și-i ia mobilul, îl închide și-l lasă să cadă în geanta ei. 
Archie e aproape înţepenit de-acum, prăbușit într-un fotoliu de 
piele din biroul ei de acasă. Însă mintea lui rămâne prizoniera 
lucidităţii. Ea îngenunchează lângă el, așa cum ar face cineva 
lângă un copil, și-și pune buzele atât de aproape de ale lui că 
aproape se sărută. Archie își simte pulsul palpitând în gâtlej. Nu 
poate înghiţi. Gretchen miroase a flori de liliac. 

— E timpul să plecăm, dragule, îi șoptește. 

Ea se ridică în picioare, iar el e luat pe sus, de cineva din 
spate, pe sub subsuori. Înaintea lui, un tip cu faţa roșie, masiv, îl 
apucă de picioare și-l poartă așa până în garaj unde îl întind pe 
bancheta din spate a unui Voyager verde - autovehiculul pe 
care Archie și echipa lui l-au tot căutat, luni întregi -, iar 
Gretchen se așază deasupra lui. Atunci își dă seama că mai e 
cineva în dubă, că nu ea îl apucase din spate, dar n-are timp să 
se gândească prea mult la asta, căci acum ea îl încalecă peste 
tors, cu câte un genunchi strângându-l de fiecare parte a 
mijlocului. Nu-și mai poate mișca nici ochii, așa că ea îi 
povestește ce se-ntâmplă. 

— Îți suflec mâneca de la mâna dreaptă. Caut vena. 

Apoi Gretchen ridică o seringă hipodermică astfel încât el s-o 
vadă. Pregătire medicală, își zice. Optsprezece la sută dintre 
femeile care comit crime în serie sunt asistente medicale. El se 
holbează la plafonul dubei. Cenușiu metalic. Stai treaz, își zice. 
Memorează tot, fiecare detaliu; o să fie important. Işi zice: Dacă 
supraviețuiesc. 

— Te las să te odihnești puţin. 


VP-3 


Gretchen zâmbește și își apropie fața frumoasă, cu trăsături 
regulate de-a lui, ca s-o vadă. E așa de aproape că părul ei 
blond îi atinge obrazul, însă el nu simte. 

— O s-avem destul timp pentru distracţie mai târziu. 

El nu poate răspunde, nu mai poate nici măcar să clipească 
de-acum. Nu poate respira decât cu un horcăit ușor, prelung. N- 
o poate vedea băgându-i acul în braţ, dar presupune că asta 
face, pentru că nu mult după aceea nu mai e decât întunericul. 

* 


ARCHIE SE TREZEȘTE ÎNTINS pe spate. Încă e ametit bine și-i 
ia ceva timp până să-și dea seama că tipul cu faţa roșie e lungit 
peste el. În exact acest moment, cel dintâi în care este 
conștient, capul tipului explodează. Archie se smucește simțind 
sângele și creierii individului împrăștiindu-se, împroșcându-i fața 
și pieptul, o vomă caldă, vâscoasă. Încearcă să se miște, dar 
mâinile și picioarele îi sunt legate de o masă. Simte o bucată de 
ceva cald prelingându-i-se pe faţă, apoi cade plescăind pe 
pardoseală. Archie trage tare de legături până când îi plesnește 
pielea la încheieturi, dar fără să le slăbească vreun pic. Se 
îneacă, însă o bucată de bandă îi astupă gura, iar fierea i se 
întoarce înapoi pe gâtlej și-l face să se înece iar. Îşi simte ochii 
arzând. Apoi o vede pe ea stând dincolo de trupul prăvălit al 
bărbatului, încă ţinând în mână pistolul cu care l-a executat. 

— Am vrut să înţelegi imediat cât îți sunt de devotată. Că tu 
ești alesul, spune Gretchen. Apoi îi întoarce spatele și pleacă. 

Archie are timp să reflecteze la cele abia întâmplate, înghite 
cu greutate, încercând să rămână calm, să fie atent la cele din 
jur. E singur. Tipul, mort pe dușumea. Gretchen s-a dus. Șoferul 
dubei s-a dus și el. Archie își simte sângele pulsând cu atâta 
violenţă, încât nu mai simte nimic altceva. Timpul trece. Întâi i 
se pare că e într-o sală de operaţii. O încăpere mare, cu pereţii 
acoperiți de faianță albă, bine luminată de neoane fluorescente. 
Işi întoarce capul dintr-o parte într-alta și zărește mai multe 
tăvițe pentru ustensile, aparatură de uz medical, s-ar părea, și 
un canal de scurgere în pardoseală. Trage iar de legături și-și dă 
seama că e imobilizat cu niște curelușe de o targă pe rotile. Din 
el și în el, ies și intră tot felul de tuburi: un cateter, o sondă 
pentru terapie intravenoasă. Incăperea nu are ferestre; un miros 
de pământ abia simţit îi zgândărește fărâma de conștienţă. 
Mucegai. Un subsol. 


VP -4 


Acum începe să gândească așa cum gândește un poliţist. 
Ceilalţi au fost torturați câteva zile înainte să le fie abandonate 
cadavrele. Asta înseamnă că mai are timp. Două zile. Poate trei. 
In timpul acesta ar putea fi găsit. l-a spus lui Henry unde se 
duce, i-a spus că avea o întâlnire cu psihiatrul referitoare la 
ultimul cadavru. A vrut să se-ntâlnească cu ea, să-i ceară sfatul. 
Nu era pregătit pentru așa ceva. Dar ei vor face legătura. Henry 
va face legătura. Ar fi ultimul loc în care i s-ar putea lua urma. 
Pe drum într-acolo, o sunase pe Debbie, soţia lui. Ar fi ultimul 
contact pe care l-a avut. Cât timp să fi trecut de când îl luaseră? 

Ea e iar aici. De cealaltă parte a mesei, nu pe partea unde 
încă mai zace cadavrul din care, întunecat, vâscos, sângele se 
scurge pe dușumeaua cenușie. Archie își amintește când i-a fost 
prima dată prezentată - psihiatrul ce renunţase să mai practice 
ca să scrie o carte. Citise despre unitatea operativă și-l sunase 
să-ntrebe dacă nu putea fi de folos. Se prăvălise iadul peste ei, 
cei din unitatea operativă. Ea s-a oferit să li se alăture. Nu să-i 
consilieze, spusese. Doar să vorbească cu ei. Lucraseră aproape 
zece ani la cazul acesta. Douăzeci și trei de cadavre în trei state. 
O adevărată catastrofă. Ea i-a invitat pe cei interesaţi la o 
ședință de grup. Doar să vorbească cu ei. Archie fusese surprins 
să vadă cât de mulți dintre detectivi veniseră. S-ar putea să fi 
fost datorită faptului că era frumoasă. Mai ciudat era că fusese 
de folos. Tipa era foarte bună. 

Ea trage de cearșaful ce-l acoperă, dezvelindu-i pieptul, iar el 
își dă seama că e complet gol. E doar un fapt, neconștientizat. 
Işi pune palma pe sternul lui. Archie știe ce-nseamnă asta. Ştie 
pe dinafară fotografiile cadavrelor, rănile scrijelite și arsurile de 
pe toracele celor uciși. E una din caracteristicile menţionate în 
expertiză, e una din semnăturile ei. 

— Ştii ce urmează? îl întreabă, știind prea bine că el știe. 

Trebuie să vorbească cu ea. Să câștige timp. Scoate un sunet 
de neînțeles, deformat de banda adezivă de pe gura sa și mișcă 
din cap încercând să-i dea de-nţeles să i-o scoată. Ea îi pune un 
deget în dreptul buzelor și dă din cap. 

— Nu încă, îi spune dulce. 

Și-ntreabă iar. Ceva mai aspru. 

— Ştii ce urmează? 

El dă din cap. 


VP-5 


— Uite de-aceea am pregătit ceva special pentru tine, 
dragule, îi zâmbește satisfăcută. 

Lângă ea e una din tăvițele acelea pentru instrumente, iar ea 
se-ntoarce și ia ceva de-acolo. Un ciocan și-un piron. /nteresant, 
își zice el, uimit de puterea de a se detașa de sine, de a rămâne 
lucid. Din câte se părea, până atunci, victimele fuseseră luate la 
întâmplare - bărbaţi, femei, tineri, bătrâni -, însă rana de pe 
torace, deși se schimbase în timp, apărea cu o remarcabilă 
constanţă. Dar piroane nu mai folosise. 

— Mă gândeam eu că vei aprecia un pic de schimbare, spune 
încântată. 

Își trece jucăuș degetele peste cutia toracică până dă de 
coasta pe care o căuta, apoi fixează vârful pironului pe piele în 
acel loc și lovește zdravăn cu ciocanul. Archie simte explozia 
coastei care se rupe și se sufocă din nou. Pieptul îi e străpuns de 
durere. Se chinuie să respire. Ochii i se umplu de lacrimi. Ea îi 
șterge o lacrimă de pe obrazul ud și-i mângâie părul, apoi 
găsește altă coastă și-i aplică același tratament. Și-apoi încă 
una. Când se oprește, i-a rupt șase. Pironul e ud de sânge. Îl lasă 
să cadă în tăviţă - un zornăit abia auzit, inofensiv. Archie nu 
poate face nici cea mai mică mișcare fără să-l năpădească o 
durere cruntă, cum n-a mai simţit în viaţa lui. Căile respiratorii îi 
sunt înfundate de mucozităţi, nu poate respira nici pe gură, 
trebuie să-și mobilizeze toate puterile pentru agonia ce i-o 
stârnește fiecare dilatare a pieptului, și tot nu poate respira nici 
măcar superficial, nu-și poate controla gâfâielile răsunătoare, 
înspăimântate, ce seamănă mai mult cu niște sughiţuri. Poate 
că două zile e un termen optimist, îşi zice. Poate că va muri pe 
dată, chiar acum. 


VP-6 


Capitolul 2 


CICATRICEA DE PE PIEPTUL LUI se reliefa abia simţit, țesutul 
fibros nefiind mai lat decât un fir de urzeală. Pornea câţiva 
centimetri mai jos de sfârcul stâng și tăia o cărăruie golașă prin 
părul negru de pe piept, se curba, o dată și încă o dată, înapoi, 
în punctul de unde începea. 

Archie era mereu conștient de ea, de rana aceea proeminentă 
ce-i atingea țesătura cămășii. Avea multe cicatrici, însă asta era 
singura ce părea să-l mai doară. O durere închipuită, știa asta. O 
coastă ruptă care nu se vindecase niciodată chiar cum trebuie, 
chinuindu-l încă, acolo, sub piele. O cicatrice n-ar trebui să 
doară. Nu după atâta timp. 

Sună telefonul. Archie se-ntoarse încet să se uite, știind ce- 
nseamnă. Încă o victimă. 

Nu primea telefoane decât de la doi oameni: fosta lui soţie și 
fostul lui partener. Deja vorbise cu Debbie în ziua aceea. Așa că 
nu rămânea decât Henry. Trase cu ochiul la ID-ul celui ce suna și 
bănuielile i se confirmară. Era un prefix al Departamentului de 
Poliţie. 

Ridică telefonul. 

— Mda, făcu în receptor. 

Stătea în sufragerie pe întuneric. Nu intenţionase asta. Se 
așezase acolo câteva ore mai înainte, soarele apusese, iar el nu 
se deranjase să aprindă lumina. Și apoi, apartamentul mizer, 
prăfuit, cu mobilă puţină și așezată alandala, cu covorul pătat, 
părea mai puţin deprimant învăluit de întuneric. 

De la celălalt capăt al liniei se auzi vocea morocănoasă a lui 
Henry. 

— A mai luat o fată, zise. 

Exact ce se aștepta. 

Ceasul digital de pe raftul gol clipea insistent în obscuritatea 
camerei. Era în urmă cu o oră și treizeci și cinci de minute, dar 
Archie nu-și bătea capul să-l fixeze. Ca să afle cât e ceasul, 
făcea socoteala. 

— Deci vor să reunească unitatea operativă, spuse Archie. 


VP -7 


Îi spusese deja lui Henry că se va întoarce doar dacă erau de 
acord cu condiţiile lui. Puse mâna pe dosarele pe care i le 
dăduse Henry cu câteva săptămâni înainte. Le avea pe 
genunchi; înăuntru erau fotografiile fetelor moarte, luate la faţa 
locului, ordonate cu atenţie. 

— Au trecut doi ani deja. Le-am zis că ţi-ai revenit. Că ești 
gata să te-ntorci și să lucrezi cu normă întreagă. 

Archie zâmbi în beznă. 

— Deci ai minţit. 

— Puterea gândirii pozitive. Ai prins-o pe Gretchen Lowell, cea 
care i-a băgat pe toți în sperieţi. Tipul ăsta nou? Deja a omorât 
două fete. Și-a mai răpit una. 

— Gretchen m-a prins pe mine. 

Pe masa de cafea era o cutiuță pătrată din alamă, lângă un 
pahar cu apă. Archie nu se complica cu suporturi pentru pahare. 
Masa din lemn de stejar, cu tăblia zgâriată, era în apartament 
când s-a mutat acolo. Toate lucrurile din apartamentul lui Archie 
aveau zgârieturi și cicatrici. _ 

— Dar ai supraviețuit, zise Henry și apoi tăcu o clipă. Iti 
amintești? 

Archie deschise cutiuța de pastile dintr-un bobârnac al 
degetului mare în capac și scoase trei tablete albe, ovale pe 
care și le băgă grijuliu în gură. 

— Vechea mea slujbă? 

Luă o înghiţitură de apă și se relaxă simțind comprimatele 
alunecând în jos pe gât. Chiar și paharul acela era acolo când s- 
a mutat. 

— Coordonatorul unităţii operative. 

Mai era o condiţie pe care o pusese. Cea mai importantă. 

— Și reporterul? 

— Nu-mi place treaba asta, spuse Henry. 

Archie așteptă. Erau prea multe în joc. Henry n-avea să-i 
refuze tocmai asta. Și-apoi știa că Henry ar fi făcut aproape 
orice pentru el. 

— Tipa-i perfectă, zise Henry, înduplecându-se. l-am văzut 
fotografia. O să-ţi placă. Are păr roz. 

Archie se uită la dosarele de pe genunchi. Era în stare de 
treaba asta. Tot ce trebuia să facă era să se stăpânească 
suficient de mult ca să-i iasă planul. Deschise dosarul de 
deasupra. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul și putea să 


VP-8 


distingă imaginea difuză a unui cadavru fantomatic cufundat în 
noroi: prima victimă. În minte, Archie adăugă culorile: urma 
strangulării pe gât de culoarea căpșunii, pielea bășicată, 
înroșită. 

— Ce vârstă are fata? 

— Cincisprezece. Dispărută pe drumul de la școală spre casă. 
Cu tot cu bicicletă. 

Henry tăcu. În tăcerea lui se ghicea frustrarea, își zise Archie. 

— N-avem niciun indiciu. 

— Alarmă generală? întrebă Archie. 

— S-a anunţat acum o jumătate de oră. 

— Scotocește tot cartierul: cu câini, tot ce trebuie. Trimite 
polițiști în uniformă din ușă-n ușă. Află dacă n-a văzut cineva 
ceva pe drumul pe care l-a făcut. 

— Archie, teoretic nu ești angajat decât de mâine dimineaţă. 

— Fă ce ţi-am spus, oricum, răspunse Archie. 

Henry întrebă ezitant: 

— Eşti în stare de asta, nu? 

— De când e dispărută? 

— De la șase și un sfert. 

E moartă, se gândi Archie. 

— Vino după mine într-o jumătate de oră, mai spuse Archie. 

— O oră, răspunse Henry după un moment de tăcere. Bea o 
cafea. Trimit o mașină să te ia. 

După ce închise telefonul, Archie rămase în întuneric câteva 
minute. Nu se auzea nici sonorul televizorului, nici zgomot de 
pași din apartamentul de deasupra, doar ritmul traficului de- 
afară, prin ploaie, răsuflarea constantă a instalaţiei de încălzire 
și zuruitul motorului muribund al frigiderului. Se uită la ceas și 
făcu socoteala. Era puţin peste nouă seara. Fata era dispărută 
de aproape trei ore. Archie era încălzit și năucit din pricina 
pastilelor. în trei ore poti face pe cineva să sufere foarte mult. 
Se ridică, își desfăcu cei câţiva nasturi de sus ai cămășii și-și 
strecură mâna sub material, pe coaste, trecându-și degetele 
peste cicatricile pregnante ce-i împânzeau pielea, până găsi 
inima pe care Gretchen o scrijelise în el. 

Lucrase zece ani în unitatea operativă constituită pentru cazul 
„Frumuseţe criminală”!, luând urma celui mai prolific criminal în 


1 În original, Beauty Killer, ceea ce se poate traduce și prin O minunăţie de criminal 
(n.t.). 


VP-9 


serie din tot nord-vestul Statelor Unite. Îi trecuse un sfert din 
viață tot aplecându-se deasupra cadavrelor la locul crimei, 
răsfoind rapoartele autopsiilor, selectând și examinând indiciile. 
Și, după toată munca aceea, Gretchen îl trăsese pe sfoară, iar el 
intrase drept în capcana pe care i-o întinsese. Acum Gretchen 
era la închisoare. lar Archie era liber. 

Ciudat. Câteodată, încă i se mai părea că-i tocmai invers. 


VP - 10 


Capitolul 3 


SUSAN N-AR FI VRUT Să FIE ACOLO. Casa în care copilărise 
era în dezordine, iar camerele ei strâmte duhneau a fum de 
țigări și de santal. Stătea picior peste picior în camera de zi, pe 
canapeaua aurie luată dintr-un magazin de lucruri la mâna a 
doua, uitându-se când și când la ceasul de pe mână, răsucindu- 
și părul pe degete. 

— N-ai terminat încă? o întrebă în cele din urmă pe maică-sa. 

Bliss, mama lui Susan, își luă privirea de la minunăţia la care 
meșterea, pe care o întinsese pe bobina din lemn ce ţinea loc de 
măsuță de cafea. 

— Imediat, zise Bliss. 

În aceeași seară a fiecărui an, Bliss ardea o efigie a tatălui lui 
Susan. Susan știa că-i o nebunie. Însă cu Bliss era mai bine să 
nu te pui. Bliss plăsmuia efigia înaltă de vreo treizeci de 
centimetri din șomoioage de paie, înfășurând-o de jur-împrejur 
cu sfoară maro de împachetat. Fusese un proces în continuă 
evoluţie. În primul an, folosise iarba ursului smulsă din curte, 
însă era prea verde și n-a ars. Avusese nevoie de benzină să-i 
dea foc, dar scânteile aprinseseră grămada de îngrășământ 
natural, iar vecinii au chemat pompierii. Acum Bliss cumpăra 
paie ambalate de la un magazin de hrană pentru animale de 
casă. Erau împachetate într-o pungă de plastic cu un iepure pe 
ea. 

Susan zisese că n-avea să vină în anul acela, dar uite că era 
acolo, uitându-se la maică-sa cum învârtea sfoara de 
împachetat tot mai strâns împrejurul coapselor omuleţului de 
paie. 

Bliss tăie sfoara, o legă cu un nod în dreptul genunchiului 
omului de paie și trase un fum din ţigară. Asta era Bliss: bea 
alge verzi în fiecare zi și fuma ţigări mentolate. lubea 
contradicţiile. Nu se machia, însă nu trecea o zi fără să-și dea cu 
rujul acela de culoarea sângelui. Refuza să poarte blănuri, cu 
excepţia vechii ei haine din piele de leopard. Era o vegetariană 
extremistă, însă nu se lipsea de ciocolată cu lapte. In 


VP -11 


comparaţie cu ea, Susan se simţise întotdeauna mai puţin 
frumoasă, mai puțin strălucitoare, mai puţin nebună. 

Susan admitea că ea și Bliss aveau două lucruri în comun: o 
credință împărtășită în potenţialul artistic al părului și gusturi 
proaste la bărbaţi. Bliss trăia din tunsul părului, iar pe-al ei îl 
purta în șuviţe platinate lungi până-n talie. Susan își vopsea 
singură părul ce-i venea până la bărbie în culori gen lInvidie 
verde, Ultra violet sau, mai recent, Roz bombon de pluș. 

Bliss își cântări din ochi lucrarea și dădu satisfăcută din cap. 

— la uite, zise ea. 

Se ridică de pe dușumeaua unde stătuse turcește și se repezi 
în bucătărie, șuvițele fluturând în urma ei. O clipă mai târziu, se 
întoarse cu o fotografie în mână. 

— Mă gândeam că vrei tu asta, zise. 

Susan luă instantaneul color. Era o fotografie de-a ei, de pe 
când era abia o copilă - se afla în curte împreună cu tatăl ei. El 
încă mai avea barba aceea deasă și stătea aplecat peste ea ca 
să o poată ţine de mână. Susan se uita în sus la el, fericită, cu 
obrajii rotunjori și dinţișori mărunţei. Părul ei castaniu era prins 
în niște codițe cam aiurea, iar rochiţa roșie îi era murdară. El 
purta tricou și blugi găuriţi. Erau arşi de soare și desculți și 
păreau amândoi extrem de fericiţi. Susan nu mai văzuse 
fotografia aceea înainte. Simţi că o năpădesc amintiri dureroase. 

— Unde-ai găsit asta? întrebă. 

— Era într-o cutie cu alte hârtii de-ale lui. 

Tatăl lui Susan murise pe când ea avea paisprezece ani. 
Acum, gândindu-se la el, Susan și-l reamintea mereu bun și 
înţelept, încarnarea tatălui perfect. Știa totuși că nu era chiar 
așa. Însă după ce a dispărut, ea și Bliss s-au îndepărtat una de 
cealaltă. Mai mult ca sigur că el reușea să le mai tempereze. 

— Te-a iubit așa de mult, zise Bliss în șoaptă. 

Susan ar fi vrut o ţigară, dar, după ce toată copilăria o bătuse 
pe maică-sa la cap cu cancerul pulmonar, nu-i plăcea să fumeze 
în preajma ei. Ar fi fost ca și cum și-ar fi recunoscut înfrângerea. 

Bliss arăta de parc-ar fi vrut să spună ceva ce-ar fi trebuit să 
spună o mamă. Se întinse și-i mângâie tandru lui Susan o șuviţă 
din părul ei roz. 

— A cam ieșit culoarea. Să treci pe la salon să te mai aranjez 
puţin. Rozul te prinde așa de bine. Eşti tare drăguță. 


VP - 12 


— Nu sunt drăguță, zise Susan, smucindu-se. Sunt izbitoare. 
E-o diferenţă. 

Bliss își retrase mâna. 

În curtea din spatele casei era întuneric și umed. Becul de pe 
verandă decupa un cerc de lumină în iarba noroioasă și-n 
șărpărița răsădită prea aproape de casă. Omul de paie era în 
mangalul de alamă. Bliss se aplecă și dădu foc paielor cu o 
brichetă de plastic, apoi se îndreptă de șale. Paiele ardeau 
pocnind, iar flăcările se întinseră în sus, pe pieptul omuleţului de 
paie, până-l înghiţiră cu totul. Braţele lui micuţe erau întinse în 
lături, de parcă l-ar fi cuprins panica. Nu mult după aceea orice 
asemănare umană dispăru într-o pălălaie portocalie. Susan și 
Bliss ardeau în fiecare an efigia tatălui ei ca să-l elibereze, 
pentru ca ele să poată să meargă mai departe. Cel puțin asta 
era ideea. Probabil c-aveau să se oprească odată și-odată. 

Ochii lui Susan se umplură de lacrimi și se întoarse cu spatele. 
Crezi că ești restabilită emoţional și-atunci tatăl tău cel mort își 
sărbătorește ziua de naștere, iar mama ta cea nebună aprinde o 
păpușă de paie în amintirea lui. 

— Trebuie să plec, zise Susan. Trebuie să mă întâlnesc cu 
cineva. 


VP - 13 


Capitolul 4 


CLUBUL ERA ÎNECAT în fum de ţigară. Pe Susan o înţepau 
ochii din pricina lui. Scoase încă o ţigară din pachetul ei de pe 
bar, o aprinse și trase un fum. Muzica bubuia prin pardoseală, se 
scurgea pe lângă ziduri și prin scaune, făcea să vibreze 
suprafaţa de aramă a barului, urca prin picioarele ei. Susan se 
uita la pachetul galben de ţigări ce dănţuia pe bar. Era întuneric. 
Întotdeauna era întuneric în clubul acela. Îi plăcea că acolo poţi 
fi prezent și totuși nevăzut de persoana ce stă chiar lângă tine. 
Susan ţinea la băutură. Dar băuse un pahar prea mult, socoti ea. 
Probabil că martiniul de coacăze era problema. Sau poate berea 
Pabst. Mintea i se încețoșă de la băutură și-și puse palma 
desfăcută pe bar până când senzaţia aceea se mai domoli. 

— les să iau un pic de aer, îi spuse bărbatului de lângă ea. 

Strigase să fie auzită peste muzică, însă pulsaţia bașilor din 
club făcea orice alt sunet să pară lipsit de vlagă. Intrarea din 
față era de cealaltă parte a ringului de dans și, în timp ce-și 
croia drum prin mulţimea strânsă în fața DJ-ului, încerca să 
compenseze efectele alcoolului pășind cu multă precauţie, 
ținând capul sus, drept, cu braţele ușor depărtate de șolduri, cu 
ochii ţintă înainte și cu ţigara arzând între buze. Nimeni nu 
dansa în clubul acela. Toţi stăteau grămadă, umăr lângă umăr, 
dând din cap pe ritmul muzicii. Susan trebuia să-i atingă pe cei 
care îi ieșeau înainte ca să se dea în lături - pe umăr, pe braţ iar 
ei se retrăgeau nu mai mult de câţiva centimetri s-o lase să 
treacă. Le simţea privirile urmărind-o. Susan știa că atrăgea 
atenţia. Nu că ar fi fost cu adevărat drăguță. Infăţișarea ei era 
aceea a femeilor din anii '20: deasupra feţei rotunde ce se 
ascuţea pe măsură ce cobora spre bărbie era fruntea înaltă, 
buzele îi erau ca un boboc de trandafir, membrele osoase, iar 
pieptul plat. Bretonul foarte scurt și părul ce cobora de-o parte 
și de alta a feţei până în dreptul bărbiei întăreau aparenţa aceea 
de fetișcană sărită de pe fix. In mod cert, „izbitoare” era 
cuvântul ce descria cel mai bine înfățișarea ei. De n-ar fi fost 
părul roz, ar fi putut fi considerată chiar frumoasă. Însă culoarea 


VP - 14 


avea darul să facă să treacă neobservată fineţea trăsăturilor, 
făcând-o să pară mai dură. Ceea ce și urmărea ea, oarecum. 

A ajuns la ușă, s-a strecurat pe lângă namila de paznic și simţi 
de-ndată prospetimea aerului rece spălându-i faţa. Clubul era în 
Orașul vechi, căruia până nu de mult i se zicea Cartierul sordid. 
Pe vremea când Portlandului încă i se mai spunea Orașul 
Butucilor, în acea parte a orașului prospera o afacere de 
„recrutare” a marinarilor și mii de nătarăi și de marinari intrau 
într-un bar ori într-un bordel și se trezeau a doua zi în cala unui 
vas. Astăzi, cele mai importante industrii ale Portlandului sunt 
turismul și tehnologiile de vârf, iar multe din clădirile de 
cărămidă de la începutul secolului douăzeci, bătute de vreme, 
erau restaurate și mansardate, iar pentru doisprezece dolari 
puteai vizita catacombele firmei de „recrutare”. 

In cele din urmă toate se schimbă. 

Susan aruncă chiștocul pe asfaltul ud și-l strivi cu tocul 
bocancului. Se lăsă pe zidul de cărămidă al clubului și închise 
ochii. 

— Vrei să fumezi un joint? 

— Futu-i, Ethan, zise Susan deschizând ochii. M-am căcat pe 
mine de frică. Nu credeam că m-ai auzit înăuntru. 

— Eram chiar în urma ta, rânji Ethan. 

— Ascultam răpăitul ploii, spuse ea arătând cu bărbia către 
aleea neagră și strălucitoare. 

li zâmbi moale lui Ethan. Il cunoștea doar de vreo două ore, 
dar deja bănuia că tipul era îndrăgostit lulea. Nu era genul ei. Se 
apropia de treizeci de ani în felul acela aparte al unui fan de 
punk-rock. Probabil că purta pantaloni cu șnur și tricouri cu 
mânecă lungă și glugă în fiecare zi. Trăia cu alţi cinci gagii într-o 
casă de rahat în vreun cartier ieftin al orașului. Lucra într-un 
magazin de discuri de opt ani, cântase în trei trupe și asculta 
Iggy Pop și Velvet Underground. Fuma iarbă și bea bere, însă nu 
se încurca cu lucruri ieftine. 

— Ai o pipă? 

El dădu bucuros din cap. 

— Hai după colţ, zise Susan, luându-l de mână, legănându-și 
braţul, și-l trase după ea în bura insistentă a Portlandului. 

Ethan umplu pipa în timp ce mergeau și i-o întinse lui Susan 
să tragă ea primul fum. Ea trase un fum, simțind plăcuta arsură 
în plămânii ei înainte să expire. Îi puse pipa între buze și-l 


VP -15 


conduse după colţul clădirii pe lângă care treceau. Noaptea nu 
prea era cine știe ce trafic în acea parte a orașului. Işi băgă 
obrazul chiar în fața lui. Era mai înalt, așa că trebuia să se uite 
în sus. 

— Vrei să ţi-o sug? întrebă serioasă. 

Ethan schiţă un zâmbet tâmpit, genul de zâmbet al gagiilor 
când nu le vine să creadă ce noroc chior au. 

— Aăă, sigur. 

Susan îi zâmbi și ea. O luase prima oară în cioc când avea 
paisprezece ani. Avusese un profesor bun. 

— Zău? Își lăsă capul pe spate într-o exagerată reacţie de 
neîncredere. Foarte ciudat. Mai ales că nu mi-ai răspuns la 
telefon. 

— Ce? 

Aproape că li se atingeau nasurile. 

— Ți-am lăsat unsprezece mesaje, Ethan. Referitoare la Molly 
Palmer. 

Îi pierise zâmbetul și o cută adâncă, verticală îi apăru între 
sprâncene. 

— Poftim? 

— În facultate era iubita ta, nu? Ţi-a spus vreodată despre 
relaţia ei cu senatorul? 

Ethan încercă să se dea înapoi, dar își dădu seama că e cu 
spatele la perete și tot ce-a putut face a fost să se răsucească 
într-un mod ciudat și să-și încrucișeze braţele. 

— Cine ești tu? 

— Ani întregi s-a tot zvonit că senatorul le-o trăgea 
adolescentelor ce-i îngrijeau copiii, zise Susan. 

Stătea chiar în faţa lui fără să se dea înapoi, era așa de 
aproape de el că printre buzele întredeschise îi putea vedea 
saliva băltind pe limbă. 

— E-adevărat, Ethan? Ti-a pomenit vreodată ceva despre 
asta? 

—)Jur că nu știu nimic despre așa ceva, zise Ethan, 
accentuând fiecare silabă, uitându-se oriîncotro, numai la Susan 
nu. 

Sună un telefon. Susan nu se mișcă. 

— E-al tău sau al meu? întrebă ea. 

— Eu n-am mobil, bâigui Ethan. 

Susan își ridică o sprânceană. 


VP - 16 


— Trebuie că-i al meu, zise ea dând din umeri. 

Băgă mâna în gentuţă, scoase mobilul și răspunse. 

— Alo? 

— Am o treabă pentru tine. 

Se întoarse cu spatele la Ethan și făcu câţiva pași. 

— lan? Tu ești? E trecut de miezul nopții. 

— E important, spuse lan, apoi tăcu o clipă. Știi de fetele 
acelea dispărute? 

— Da...? 

— Mai e una. Primarul a avut o întrunire de urgenţă în seara 
asta. Au de gând să reconvoace unitatea operativă „Frumuseţe 
criminală”. Clay și cu mine suntem la birou deja. Cred că-i o 
poveste tare, Susan. Vrem s-o scrii tu. 

Susan trase cu ochiul la Ethan. Tipul se uita la pipa pe care-o 
ținea în mână, părând destul de confuz. 

— Poliţiști și criminali în serie? întrebă ea. 

— Primarul are de gând să ne lase să ţinem un om de presă în 
miezul acțiunii, în unitatea operativă. Nu vor să se mai repete 
chestia cu „Frumuseţea criminală”. Poţi să vii mâine dimineaţă 
devreme - să zicem pe la șase - să vorbim despre treaba asta? 

Susan își verifică ceasul. 

— Mda. 

Se uită iarăși la Ethan. 

— Păi, treaba-i că lucrez la altceva, îi șopti lui lan. 

— Orice-ar fi, nu-i mai important decât asta. Vorbim mâine 
dimineață. 

Mintea ei era înceţoșată de băutură. O să vorbească 
dimineață. 

— Bine, acceptă ea. 

Inchise telefonul cu o pocnitură și-și mușcă buza, apoi se- 
ntoarse spre Ethan. l-au trebuit câteva luni până să-i dea tipului 
de urmă. Nici măcar nu știa dacă mai ţinea legătura cu Molly. 
Dar asta era tot ce avea. 

— Uite care-i treaba, îi zise, presa a ignorat destul zvonurile 
astea. Acuma o să aflu ce s-a întâmplat. Și-o să scriu despre 
asta. 

II privi drept în ochi, cu insistenţă, vrând ca el să-i vadă faţa, 
să vadă dincolo de părul roz, să vadă cât era de hotărâtă. 


VP - 17 


— Spune-i lui Molly așa. Spune-i că am s-o protejez. Și că 
vreau să aflu adevărul. Spune-i că am s-o ascult când e 
pregătită să vorbească despre ce s-a întâmplat. 

Burniţa se transformase într-o ploaie măruntă. Susan îi băgă 
lui Ethan o carte de vizită în mână. 

— Numele meu e Susan Ward. Lucrez pentru Herald. 


VP-18 


Capitolul 5 


HOLUL DE LA OREGON HERALD nu se deschidea până la șapte 
treizeci, așa că Susan trebui să folosească intrarea de serviciu 
din partea de sud a clădirii. Dormise pe apucate vreo patru ore. 
Își petrecuse o oră pe net în dimineaţa aceea, încercând să se 
pună rapid la curent cu ce se știa despre ultima fată dispărută; 
renunțase la duș, așa că părul încă-i mai mirosea vag a fum de 
ţigară și-a bere. Îl prinse la spate și se îmbrăcă simplu cu 
pantaloni negri și o bluză neagră cu mâneci lungi. Apoi își trase 
niște adidași galbeni. N-avea niciun rost să pară cu totul 
neinteresantă. 

Își flutură legitimatia de presă spre paznicul de noapte, un 
puști afro-american rotofei care reușise în sfârșit să termine de 
citit Cele două turnuri şi abia începuse Întoarcerea regelui. 

— Cum e cartea? îl întrebă. 

El dădu din umeri și-i deschise intrarea înspre subsol, abia 
aruncându-i o privire. Erau trei lifturi în clădirea ziarului Herald. 
Dar nu funcționau decât pe rând. Urcă până la etajul cinci. 

Herald se afla în partea de sud a orașului Portland. Era un 
cartier frumos, plin de clădiri impunătoare ce dăinuiau de pe 
vremea când Portlandul era cel mai mare port comercial din 
nord-vestul Statelor Unite. Toate străzile erau mărginite de 
copaci și aveau benzi pentru bicicliști. Parcurile erau la tot pasul 
și la fiecare cvartal se vedeau sculpturi sau alte lucrări publice 
de artă. Funcţionarii își luau gustarea lângă indivizii fără adăpost 
ce jucau șah în Pioneer Square, muzicanți de stradă le cântau 
celor ce-și făceau cumpărăturile, în plus, Portlandul fiind totuși 
Portland, mai mereu se găsea cineva acolo să protesteze 
împotriva a ceva. În miezul eleganţei și aglomerației aceleia se 
găsea clădirea ziarului Hera/d, o monstruozitate de opt etaje din 
cărămidă și gresie, pe care bunii cetățeni ai Portlandului o 
consideraseră antipatică încă de când fusese construită, în 
1920, și-o găseau tot astfel de-atunci încoace. Orice urmă de 
eleganţă a interioarelor fusese devastată în timpul unei renovări 
prost gândite de prin anii '70, cea mai rea perioadă pentru a 
renova indiferent ce. Mochetă industrială gri, pereţi albi, tavane 


VP -19 


false joase, lumini fluorescente. De n-ar fi fost articolele din 
Herald, înrămate și aliniate pe pereţii culoarelor, și birourile 
neobișnuit de dezordonate ale angajaţilor, ai fi zis că e o agenţie 
de asigurări. Când se gândise cum ar fi să lucreze în birourile 
unui ziar, Susan se imaginase în mijlocul unui haos fremătător, 
cu colegi ce vorbeau repede și bombastic. Însă birourile de la 
Herald erau cufundate în muțenie și formalism. Ajungea un 
strănut și toată lumea se întorcea să vadă cine fusese. 

Ziarul era independent, ceea ce însemna că era unul din 
puţinele cotidiane din ţară care nu erau parte dintr-un lanţ 
corporativ. O familie de moguli ai cherestelei îl aveau în 
proprietate de prin anii '60, când cumpăraseră ziarul de la o altă 
familie de baroni ai cherestelei. Cu câţiva ani înainte, noii 
proprietari aduseseră un alt editor la conducerea ziarului, un 
fost director de relaţii publice din New York, pe nume Howard 
Jenkins, și de-atunci Herald câștigase trei premii Pullitzer. Susan 
își dădu seama că fusese o mișcare bună, căci, lăsând la o parte 
hârtia de ziar, afacerile cu cherestea nu mai aduceau prea mulţi 
bani. 

Etajul cinci era atât de liniștit, că Susan putea auzi până și 
bâzâitul răcitoarelor de apă. Aruncă o privire rapidă spre sala 
principală, unde erau șirurile de birouașe cu pereți joși ale 
personalului din Departamentul de știri și articole de fond. 
Câţiva dintre redactori stăteau aplecaţi peste birourile lor, 
clipind trişti către ecranele computerelor. Susan o văzu pe 
Nedda Carson, secretara redactorului-șef de știri, trecând pe 
coridor, ţinând în mână obișnuita ei cană de ceai indian. Era o 
cană mare, de voiaj. 

— Sunt înăuntru, zise Nedda, arătând cu o mișcare smucită a 
capului către una din sălile mici de întruniri. 

— Mersi, zise Susan. 

Prin peretele de sticlă de lângă ușă îl putea vedea pe lan 
Harper. lan fusese unul din primii angajaţi aduși de Jenkins, 
direct de la New York Times, și era unul din redactorii vedetă ai 
ziarului. Susan se duse într-acolo și bătu o singură dată în 
panoul de sticlă. lan ridică capul și-i făcu semn să intre. Camera 
era mică și zugrăvită în alb, cu o masă de ședințe, patru scaune 
și un afiș ce-i încuraja pe angajaţii ziarului să recicleze. lan era 
cocoţat pe spătarul unui scaun. Mereu se cocoța în felul acesta. 
Susan se gândea că poate era din pricină că se simțea mai 


VP - 20 


puternic dacă era mai sus. Dar poate că pur și simplu îi era mai 
confortabil așa. Redactorul de știri, Clay Lo, stătea de cealaltă 
parte a mesei, faţă în faţă cu lan, cu capul lui buhăit sprijinit în 
palmă și cu ochelarii puși strâmb pe nas. Pentru o clipă, Susan a 
crezut că adormise. 

— Doamne, zise Susan, nu-mi spuneţi c-ați stat aici toată 
noaptea! 

— Am avut ședință de redacţie la cinci, zise lan. 

Își flutură mâna spre un scaun. 

— la loc. 

lan purta pantaloni negri, teniși negri marca Converse și un 
sacou, tot negru, peste tricoul decolorat cu John Lennon în faţa 
Statuii Libertăţii. Majoritatea tricourilor lui lan aveau scopul de-a 
face cunoscut faptul că era newyorkez. 

Clay ridică şi el privirea și-o salută cu o înclinare a capului, cu 
ochii cețoși. In faţa lui era o ceașcă de cafea de la bufetul 
angajaţilor din hol. Erau rămășițele de pe fundul termosului. 
Susan remarcă zațul de pe buza ceștii de polistiren. 

Se așeză, scoase din geanta ei un blocnotes și un pix, le puse 
pe masă și întrebă: 

— Care-i treaba? 

lan oftă și își atinse tâmplele. Era un gest menit să arate că 
meditează, însă Susan știa că îl făcea doar ca să verifice dacă 
părul îi e strâns pe ceafă în coada scurtă și bine întreținută. 

— Kristy Mathers, zise lan, netezindu-și părul de pe-o parte și 
de pe alta a capului. Cincisprezece ani. Locuiește cu tatăl ei. El e 
șofer de taxi. N-a știut că a dispărut decât atunci când a ajuns 
acasă, noaptea trecută. Ultima oară a fost văzută plecând de la 
școală spre casă. 

Susan știa toate astea din ziarele de dimineață. 

— De la liceul Jefferson, spuse ea. 

— Mda, zise lan. 

În faţa lui era o cană cu numele ziarului imprimat pe ea. lan o 
luă în mână, o ţinu un timp, apoi o puse la loc pe masă fără să fi 
băut din ea. 

— Trei fete. Trei licee. Pentru siguranță au suplimentat paza 
școlilor cu câte un poliţist. 


VP -21 


— E sigur că fata nu s-a dus pur și simplu să se întâlnească cu 
prietenul ei sau la vreo reducere la Hot Topic? ori așa ceva? 
întrebă Susan. 

lan clătină din cap. 

— Trebuia să aibă grijă de copilul unui vecin. N-a mai ajuns. 
N-a sunat. Au luat-o foarte în serios. Ce știi despre unitatea 
operativă „Frumuseţe criminală”? 

Susan simțea că i se face pielea ca de găină pe braţe numai 
la pomenirea abominabilului criminal în serie. Se uită de la lan la 
Clay și apoi iar la lan. 

— Ce-are a face „Frumusetea criminală” cu povestea de- 
acum? 

— Ce știi despre unitatea operativă? întrebă iar lan. 

— Gretchen Lowell a ucis o mulțime de oameni, spuse Susan. 
Unitatea operativă „Frumuseţea criminală” s-a străduit zece ani 
să-i dea de urmă. Apoi Gretchen l-a răpit pe detectivul care 
conducea unitatea. Asta se-ntâmpla acum doi ani. Toată lumea 
a crezut că e mort. Pe-atunci îmi făceam doctoratul, însă eram 
acasă în vacanţă de Ziua Recunoștinței când s-a întâmplat. Tipa 
s-a predat. Pur și simplu. Detectivul era aproape să moară. Eaa 
ajuns la închisoare. Eu m-am întors la universitate. 

Susan se-ntoarse spre Clay. 

— Totuși, încă se mai află despre crime în care a fost 
implicată, nu? Cred că au făcut-o să dezvăluie alte vreo 
douăzeci în primul an de la arestare. O dată la o lună sau la 
două, mai recunoaște o crimă. A fost poate cea mai remarcabilă 
psihopată din oraș. 

Susan chicoti iritată. 

— Remarcabilă, adică înfricoșătoare, brutală și vicleană, nu 
extraordinară. 

Clay își încrucișă mâinile pe masă și se uită la Susan cu 
înțeles. 

— Le-am cam făcut viaţă grea polițiștilor, noi, cei din presă. 

Susan încuviinţă din cap. 

— Imi aduc aminte. Au avut parte de presă negativă cu 
duiumul. Era multă teamă și multă frustrare. Câteva editoriale 
foarte răutăcioase. Dar la sfârșit, au fost eroi. Apoi a fost cartea 


2 Numele unui lanţ de magazine destinate adolescenților și tinerilor, ce 


comercializează îmbrăcăminte, bijuterii, discuri etc. (n.t.). 
VP - 22 


aceea, nu? Și vreo mie de interviuri și articole despre soarta lui 
Archie Sheridan, poliţist-erou. 

— S-a întors, zise lan. 

Susan se aplecă înainte. 

— Ei, nu mai spune. Credeam că s-a retras din motive de 
sănătate. 

— Așa e: s-a retras. Dar l-au convins să se întoarcă la 
conducerea noii unităţi operative. Primarul crede că poate să-l 
prindă pe tipul ăsta. 

— Cum a prins-o pe Gretchen Lowell? 

— Mda, numai că fără partea aia cu „aproape să moară”. 

— Sau fără editoriale? întrebă Susan. 

— Ei, tocmai aici e treaba ta, zise lan. Ultima dată n-am avut 
acces la acţiunile poliţiei. Ei cred că dacă ne lasă să luăm parte 
la investigaţie, vom fi mai puţin porniţi să-i arătăm cu degetul și 
să-i facem de râs. Așa că ni se permite să urmărim activitatea 
lui Sheridan. 

— Și de ce tocmai eu? întrebă ea sceptică. 

lan dădu din umeri. 

— Te-au cerut anume pe tine. Nu erai aici când s-a întâmplat 
ultima oară. Și ești scriitoare. Un doctorat în arte îi face mai 
puţin suspicioși decât o diplomă în jurnalism. 

lan își atinse iar tâmplele, de data asta găsind o șuviţă de păr 
răzlețită pe care o puse cu grijă la locul ei. 

— Nu vor un reporter. Nu vor ca cineva să scotocească în 
treburile lor. Vor un articol despre viaţa unui individ. In plus, tu 
ai fost la liceul Cleveland. 

— Acum zece ani, îi atrase Susan atenţia. 

— De-acolo a dispărut prima fată, replică lan. Cunoști 
atmosfera locului. Și-apoi ești o autoare grozavă de articole de 
fond. Te pricepi foarte bine la foiletoane. Ai talent pentru asta. 
Jenkins e convins că ăsta e drumul către un nou Pullitzer. 

— Nu scriu decât articole șmechere despre victimele 
incendiilor și despre salvarea animalelor de casă. 

— Tu voiai să faci ceva serios, zise lan. 

Oare ar trebui să le spună? Susan bătea cu pixul în blocnotes, 
apoi îl puse cu grijă pe masă. 

— M-am cam interesat de chestia aia cu senatorul Castle, 
spuse Susan. 


VP - 23 


Parcă ar fi început să se masturbeze chiar acolo pe masă - 
preț de-o clipă, tăcerea a fost absolută. 

Apoi Clay se îndreptă încet pe scaun. Trase cu ochiul la lan, 
care stătea pe spătarul scaunului cu mâinile pe genunchi și cu 
spatele drept. 

— Alea nu sunt altceva decât zvonuri, zise lan. Nimic altceva. 
Molly Palmer avea o mulţime de probleme psihice. Nu-i nimic de 
aflat. E-o încercare de defăimare a senatorului. Crede-mă. Nu 
merită să-ţi pierzi vremea. Nu-i domeniul tău. 

— Avea paișpe ani, zise Susan. 

lan își luă cana de pe masă, dartot nu bău din ea. 

— Ai vorbit cu ea? 

Susan se înfundă în scaunul ei. 

— Nu reușesc să dau de ea. 

lan scoase un pufnit de reproș și puse iar cana pe masă. 

— Asta pentru că nu vrea să fie găsită. A fost sub 
supravegherea poliţiei, și nu o dată. A fost și la dezintoxicare de 
câteva ori. Crezi că eu nu m-am interesat de povestea asta de 
cum am ajuns în orașul ăsta? Fata nu-i normală. Era în liceu și s- 
a apucat să le toarne gogoși unor amici, după care gogoșile s-au 
umflat și-au crescut. Și cu asta basta! 

lan se-ncruntă. 

— Deci, vrei articolul mult visat despre unitatea operativă 
pentru crime în serie sau ar trebui să i-l dau lui Derek? 

Susan tresări. Derek Rogers fusese angajat odată cu ea și 
fusese pregătit să se ocupe de crime. Işi încrucișă brațele și luă 
în considerare posibilitatea cât se poate de ispititoare de a nu 
mai trebui să scrie încă un articol despre vreun câine de poliţie. 
Însă avea reticenţe. Era ceva important. Era o chestiune de 
viaţă și de moarte. Și, cu toate că n-ar fi recunoscut una ca asta 
faţă de niciunul din cei prezenţi în încăpere, trata propunerea cu 
toată seriozitatea. Numai că nu voia să fie ea cea care să dea 
chix. 

— Ne gândeam să-l facem în patru părţi, continuă lan. Fiecare 
articol va începe pe pagina-ntâi. Tu te ţii după Archie Sheridan. 
Scrii ce vezi. Asta-i toată treaba ta. Dacă vrei articolul. 

Pagina întâi. 

— MI-l dai pentru că sunt fată, așa-i? 

— O prea delicată floare, zise lan. 


VP - 24 


lan câștigase un Pullitzer pe când lucra la Times. O lăsase pe 
Susan să ţină medalia în mână odată. Stând acolo pe scaun, 
Susan aproape că-i putea simţi greutatea în palmă. 

— Mada, zise ea, simțind că-i crește pulsul, îl vreau. 

lan zâmbi. Era chipeș când zâmbea și el o știa prea bine. 

— Bine. 

— Deci? întrebă Susan, închizând cu zgomot blocnotesul, gata 
să se ridice în picioare. Unde ar trebui să-l găsesc? 

— Te duc eu acolo la trei, zise lan. Au conferinţă de presă. 

Susan înţepeni. Acum că se angajase să scrie foiletonul, abia 
aștepta să-nceapă. 

— Dar trebuie să-l văd la treabă. 

— Vrea puţin timp până se organizează, zise lan, iar expresia 
feței lui nu prea lăsa loc de alte discuţii. 

Jumătate de zi. Într-un caz de persoane dispărute era cât o 
viaţă de om. 

— Și ce-ar trebui să fac până atunci? întrebă Susan. 

— Termină-ţi celelalte articole, zise lan. Și află tot ce poți 
despre acest caz. 

Ridică receptorul telefonului cafeniu imprimat cu litere de ziar 
ce stătea pe masă și apăsă câteva butoane. 

— Derek, zise lan, poţi să vii încoace? 

Lui Derek Rogers îi luă cam o nanosecundă să se arate în ușa 
sălii de ședințe. Derek era de vârsta lui Susan, fapt care, 
recunoștea ea în momentele ei mai meditative, îi stârnea 
instinctele de competiție. Derek făcuse facultatea în Dakota de 
Sud cu o bursă de fotbal și se decisese să facă jurnalism după 
ce o accidentare îl scosese din echipă. Acum își împărțea timpul 
între Departamentul investigațiilor de infracțiuni și cel de știri 
locale de la Hera/d. Încă mai arăta ca un sportiv, cu bărbie 
pătrăţoasă și trăsături proeminente și cu mersul acela ușor 
crăcănat, de cowboy. Susan bănuia că-și usucă părul cu foenul. 
Derek nu purta sacou în dimineaţa aceea, iar ochii îi erau cam 
cețoși. Susan se gândi că probabil Derek ducea o viaţă mult mai 
interesantă decât ar fi fost ea dispusă să creadă. El îi zâmbi, 
încercând să o privească drept în ochi. Întotdeauna făcea asta. 
Susan rămase însă circumspectă. 

Derek aducea un proiector, un laptop și o cutie cu gogoși. 
Puse cutia pe masă și o deschise. Un miros greţos de dulceag 
umplu de îndată încăperea. 


VP -25 


— Sunt gogoși de la Krispy Kreme, zise. Am făcut ceva drum 
din Beaverton. 

O fată era dată dispărută și Derek cumpăra gogoși. Faină 
treabă. Susan trase cu ochiul la Clay. Dar el nici gând să se 
lanseze într-o peroraţie despre natura gravă a situaţiei. Luă 
două gogoși și mușcă dintr-una din ele. 

— Sunt bune cât sunt proaspete, anunţă Clay. 

lan luă o clătită cu mere. 

— Nu vrei și tu una? o întrebă pe Susan. 

Susan ar fi vrut, dar nu voia să-l pună pe Derek într-o lumină 
bună. 

— Nu, mersi, zise ea. 

Derek instala echipamentul pe masă. 

— Sunt gata-ntr-o clipă, zise el. 

Deschise laptopul și porni proiectorul, iar pe peretele alb 
apăru un pătrat de culoare. Susan privi cum se limpezește 
imaginea neclară până când se văzu o pagină de titlu în Power 
Point. Pe un fundal sângeriu, cu caractere Halloween se putea 
citi: UCIGAŞUL DE ȘCOLĂRIȚE. 

— Ucigaşul de școlărițe? întrebă Clay sceptic. 

Cocoloașe albe din glazura gogoșilor i se lipiseră de jur- 
împrejurul gurii. Vocea-i era năclăită de-atâta zahăr înghiţit. 

Derek privea rușinat în pământ. 

— M-am tot gândit la un nume. 

— Prea literal, zise Clay. Ne trebuie ceva mai tare, mai 
interesant. 

— Ce ziceţi de Strangulatorul din Willamette? întrebă Derek. 

lan dădu din umeri. 

— Nu-i mare diferenţă. 

— Păcat că nu le mănâncă, zise Clay sec. Atunci am putea 
scorni ceva chiar inteligent. 

— Deci, de cât timp lipsește a treia fată? întrebă Susan. 

Derek își drese vocea. 

— Așa-i, îmi cer scuze. 

Stătea în faţa celorlalţi serios, cu pumnii strânși pe masă. 

— Hai să-ncepem cu Lee Robinson, de la liceul Cleveland. A 
dispărut în octombrie. Fusese la repetițiile orchestrei de jazz, 
după ore. Când s-au terminat repetițiile, a plecat din sala de 
sport unde se ţineau, spunându-le prietenelor ei că se duce 
acasă pe jos. Locuia la vreo zece blocuri distanţă de școală. 


VP - 26 


— Era întuneric? întrebă Susan, deschizându-și carnetul de 
notițe. 

— Nu tocmai, zise Derek. Lee n-a mai ajuns niciodată acasă. 
Când întârziase deja o oră pentru cină, mama ei a început să 
dea telefoane pe la prietene. Apoi, la nouă și jumătate, a sunat 
la poliție. Nu se gândeau încă la ce era mai rău. 

Derek plesni un buton de la laptop și pagina de titlu se topi în 
imaginea unui articol scanat din Herald. 

— Ăsta e primul articol pe care l-am publicat noi, pe prima 
pagină a secțiunii metropolitane, pe 29 octombrie, patruzeci și 
opt de ore după dispariţia lui Lee. 

Pe Susan o lovi tristeţea de cum văzu fotografia fetei, făcută 
la școală: părul brunet, lins, aparatul dentar, bluza orchestrei de 
jazz, coșurile pe obraz, rimelul albastru și luciul de buze. Derek 
continuă: 

— Poliţia le-a cerut tuturor celor ce aveau informaţii să sune 
la un număr de urgență. Au primit mai mult de o mie de apeluri. 
Nimic important. Niciun rezultat. 

— Ești sigură că nu vrei o clătită cu mere? o întrebă lan pe 
Susan. 

— Da, zise Susan. 

Derek lovi iar o tastă. Articolul se dizolvă într-o altă imagine: 
prima pagină. 

— Primul articol din noiembrie era deja de prima pagină a 
ziarului. Elevă dată dispărută. 

Fotografia de școală a fetei apărea iar, de data aceasta lângă 
o alta cu mama, tatăl și fratele ei la un priveghi împreună cu 
vecinii. 

— După asta au mai urmat alte două articole, cu foarte puţine 
informaţii noi, zise Derek, și pe perete apăru o altă imagine. 

Articolul acesta era din 7 noiembrie, tot de pe prima pagină, 
cu titlul cu litere de-o șchioapă: FATA DISPARUTA A FOST 
GĂSITĂ MOARTĂ. 

— Un voluntar al operaţiunii de căutare și salvare a găsit-o în 
noroiul de pe malul insulei Ross. Fusese violată și strangulată. 
Medicul legist aprecia că a stat în noroi o săptămână. 

În următoarea săptămână au apărut articole în fiecare zi: 
despre zvonuri și ponturi, despre vecinii ce-și aminteau cât de 
simpatică era Lee, despre priveghiuri ale colegilor de clasă și 
slujbe la biserică și despre recompensa, ce creștea continuu, 


VP - 27 


pentru cei ce ar putea oferi informaţii care să ducă la 
descoperirea criminalului. 

— Pe 2 februarie, Dana Stamp termina repetițiile cu grupul de 
dans de la liceul Lincoln, spuse Derek. A făcut duș, și-a luat la 
revedere de la colege și s-a îndreptat spre mașina ei din 
parcarea elevilor. N-a ajuns niciodată acasă. Mama ei, de 
profesie agent imobiliar, era la prezentarea unei case în partea 
de est a orașului și n-a ajuns acasă decât la nouă seara. A sunat 
la poliţie cu puţin înainte de miezul nopții. 

Un alt diapozitiv. ÎNCĂ O FATĂ DATĂ DISPĂRUTĂ urla prima 
pagină a Heraldului din 3 februarie. 

Altă fotografie de școală. Susan se aplecă puţin înainte și privi 
cu atenţie imaginea de pe perete a fetei. Asemănarea cu cea 
dintâi era izbitoare. Dana nu purta aparat dentar și nici n-avea 
acnee, așa că la prima vedere părea mai drăguță decât Lee, 
dar, privită cu atenţie, s-ar fi putut spune că sunt rude. Dana era 
fata ce avea să fie și Lee după ce și-ar fi scos aparatul dentar și 
ar fi dispărut coșurile. Aveau același obraz oval, ochii depărtaţi, 
nasul mic și părul brunet. Amândouă erau slăbuțe și 
amândurora abia începeau să le crească sânii. In fotografie, 
Dana zâmbea. Lee nu. 

Susan era la curent cu această tragedie. Nu se putea să 
locuiești în Portland și să nu fi auzit de ea. Cum zilele se 
scurgeau fără niciun indiciu care să ducă la descoperirea lui 
Dana, fetele s-au amestecat într-o singură imagine: DanașiLee. 
O mantră repetată cu gravitate, iar și iar, de posturile locale de 
radio. Asta era povestea numărul unu, fără a ţine seama de ce 
se întâmpla în ţară sau în lume. Poliţia nu putea declara public 
altceva decât că se ia în calcul posibilitatea ca cele două cazuri 
să fie legate unul de celălalt, dar în minţile tuturor nu mai era 
niciun dubiu. Celor două dispărute nu li se mai spunea decât 
„fetele”, iar fotografiile lor apăreau mereu una lângă alta. 

Derek se uită teatral la cei prezenţi, când la unul, când la 
altul. 

— Un caiacist a găsit cadavrul pe jumătate ascuns de tufișuri 
pe malul Esplanadei în 14 februarie. Mișto, nu? Fusese violată și 
strangulată. 

Diapozitivul se transformă în pagina întâi a ziarului din ziua 
aceea, 8 martie. A TREIA FATĂ DISPĂRUTĂ: PRIMĂRIA REUNEȘTE 


VP - 28 


UNITATEA OPERATIVĂ „FRUMUSEȚEA CRIMINALĂ”. Derek făcu 
rapid sumarul. 

— Kristy Mathers a plecat de la școală ieri la șase și un sfert 
după-amiază, după repetițiile cu trupa de teatru. Era de 
presupus că pleacă direct acasă cu bicicleta. Tatăl ei e 
taximetrist. Lucrează până târziu. N-a reușit să dea de ea la 
telefon, așa că pe la șapte seara a trecut pe-acasă. A sunat la 
poliţie la șapte jumătate. Incă e dispărută. 

Susan se uită lung la fotografia fetei. Era mai plinuţă decât 
Lee sau Dana, însă avea același păr brunet și ochii la fel de 
depărtaţi. Apoi se uită iute la ceasul rotund și alb de pe cel mai 
îndepărtat perete, chiar deasupra ușii. Minutarul negru sări 
înainte. Era aproape șase și jumătate. Kristy Mathers dispăruse 
de mai bine de douăsprezece ore. Un fior rece îi traversă șira 
spinării, dându-și seama că probabil n-o să fie nicio reunire 
fericită când povestea asta o să se termine. 

lan se întoarse spre Susan. 

— Subiectul tău e Archie Sheridan, nu fetele. Fetele sunt - își 
trecu mâna peste păr, înapoi, înspre coadă - doar fundalul 
poveștii. Scrie povestea asta cum trebuie și-o să faci carieră. 

Derek părea confuz. 

— Ce vrei să spui!? Parcă ziceai că asta-i povestea mea. Am 
stat treaz aproape toată noaptea să fac prezentarea asta. 

— S-au schimbat planurile, lan îi aruncă lui Derek unul din 
zâmbetele lui șarmante. Oricum, bună prezentarea asta în 
Power Point. 

Fruntea lui Derek se încreţi toată. 

— Hai, calmează-te, zise lan oftând. Tu o să ţii la zi pagina 
web. O să facem un blog. 

Două pete perfect roșii apărură pe obrajii lui Derek, iar Susan 
văzu cum i se încleștează fălcile. El se uita de la lan la Clay, care 
părea cu totul preocupat de o altă gogoașă. Derek se uită 
încruntat și răutăcios la Susan. Ea dădu din umeri și-i întoarse o 
jumătate de zâmbet. Își permitea. 

— Bine, zise Derek dând ușor din cap, resemnat. 

Trânti capacul laptopului și începu să-i înfășoare cablul de 
alimentare pe mână. Apoi se opri, cu cablul strâns împrejurul 
pumnului. 

— Strangulatorul de după ore, zise. 


VP - 29 


Toţi ceilalți întoarseră capul spre el. Derek rânjea foarte 
încântat de sine. 

— Numele criminalului. Acuma mi-a trecut prin cap. 

lan se uită la Clay, ridicând capul întrebător. Nu, se gândi 
Susan. Nu-l lăsa pe nătărăul ăsta să dea numele criminalului. Nu 
pe Derek-Cap-Pătrat. 

Clay dădu de câteva ori din cap. 

— Strangulatorul de după ore, chicoti amar. E cam răsuflat, 
dar îmi place. 

Râsul i se stinse și câteva clipe rămase complet nemișcat. 
Apoi își drese vocea. 

— Cineva ar trebui să scrie un necrolog, zise încetișor, în caz 
că... 
Apoi își ridică ceașca cu cafea rece și se holbă mohorât în ea. 
Derek își privea mâinile, în vreme ce lan se-ngrijea de coada lui. 
Susan privi iar la ceasul de pe perete. Acul sări iar înainte - alt 
minut -, iar zgomotul pe care-l făcu stârni ecouri în mica 
încăpere, dintr-odată foarte liniștită. 


VP - 30 


Capitolul 6 


ARCHIE NUMĂRĂ PASTILELE DE VICODIN. Treisprezece. Lăsă 
două din pilulele ovale pe marginea lavoarului, iar pe celelalte 
unsprezece le puse binișor în cutiuţă, acoperindu-le atent cu 
vată ca să nu zornăie. Apoi puse cutiuța în buzunarul jachetei 
sale. Treisprezece pilule de Vicodin forte. Ar trebui s-ajungă. 
Oftă, scoase cutiuţa din buzunar, mai numără încă cinci pastile 
dintr-o altă cutie, mai mare, de culoarea chihlimbarului - 
optsprezece -, și le adăugă și pe acestea în cutiuţa pe care o 
puse iar în buzunar. Optsprezece pastile de Vicodin. Zece 
miligrame de codeină și 750 de miligrame de acetaminofen în 
fiecare doză. Cantitatea maximă de acetaminofen pe care o pot 
procesa rinichii unui adult este de patru mii de miligrame în 
douăzeci și patru de ore. Archie își făcuse calculele: asta 
însemna 5,33 de pastile pe zi. Nici pe departe suficient pentru 
nevoile lui. Așa că se juca de-a controlul dependenței lui. La 
câteva zile, își îngăduia câte una în plus. Până la douăzeci și 
cinci de pastile. Apoi își tăia raţia, rupea tabletele în două și se- 
ntorcea la doza recomandată de patru-cinci pe zi. Apoi iar își 
mărea dozele. Era un joc. King of the Hill?. La toate le venea 
rândul. Vicodin pentru dureri. Xanax pentru atacurile de panică. 
Zantac pentru stomac. Ambien să poată dormi. Toate ajungeau 
în cutia lui de pastile. 

Archie își pipăi cu degetele linia bărbiei. Niciodată nu se 
răsese ca lumea, dar în ultimul timp era aproape periculos să se 
bărbierească. Trase de bucăţica de hârtie igienică ce era lipită 
de-o mică tăietură pe care și-o făcuse cu lama de ras. De cum 
se desprinse hârtia, rana începu să sângereze iar. Işi împroșcă 
cu apă rece faţa, rupse alt pătrăţel de hârtie igienică, îl lipi de 
bărbie și se uită în oglindă. Archie n-a știut niciodată să-și 
evalueze propria înfățișare. Talentele lui îl ajutau să o aprecieze 
pe-a altora: empatie, memorie și o încăpăţânată, obsesivă 
hotărâre ce-l făceau să urmărească fiecare pistă posibilă până 
când, ca o piele năpărlită, adevărul ieșea la iveală. Arareori îi 


3 Joc pentru copii, în care unul dintre participanţi este regele (king) unei movile (hill), 
iar ceilalți trebuie să-l dea jos (n.t.). 


VP - 31 


dăduse prin cap, de-a lungul straniei sale cariere de criminalist, 
să ia aminte la felul în care trebuia să se înfăţișeze altora. Acum 
se uita în detaliu la propria sa reflexie. Avea ochi triști, 
întunecațţi. Avusese ochi trişti cu mult înainte să fi auzit de 
Gretchen Lowell, cu mult înainte să fi ajuns poliţist. Erau ochii 
bunicului său, un preot răspopit ce emigrase din Irlanda: în ochi 
i se citea nostalgia chiar și când era în mijlocul familiei. Archie 
avusese dintotdeauna ochi trişti, însă în ultimii câţiva ani 
celelalte trăsături parcă se retrăseseră, iar ochii îi ieșeau și mai 
mult în evidenţă. Avea bărbia puternică moștenită pe linie 
maternă, nasul și-l spărsese într-un accident de mașină, iar 
obrajii i se scofâlceau când își mai permitea câte un zâmbet 
strâmb. Nu era chipeș, dar nici nu se putea zice că nu era 
arătos, dacă îţi place genul acela de indivizi cu o înfățișare 
obișnuită și deprimată. 

Zâmbi reflexiei din oglindă, însă de îndată își luă seama. Oare 
pe cine mai putea păcăli? Dar trebuia să facă un efort. Se 
strădui să-și îndrepte șuviţa nărăvașă de păr creţ și brunet de 
deasupra frunţii și să-și aranjeze sprâncenele zbârlite. Purta ca 
de obicei un sacou de catifea cafenie, ridicol de profesoral, și o 
cravată de mătase maro cu argintiu pe care i-o cumpărase fosta 
lui soţie - știa că e de bun-gust numai pentru că-i auzise pe unii 
și pe alţii apreciind-o. Sacoul, care odată îi venea ca turnat, 
acum îi atârna lălâu pe umeri. Bine măcar că ciorapii îi erau 
curați. Părea, cel puţin în propriii ochi, un tip aproape normal. 
Nu se mai simţise odihnit de doi ani. Avea patruzeci de ani, însă 
i-ai fi dat cu cel puţin cinci mai mulţi. Ducea o luptă împotriva 
dependenței de pastile, o luptă pe cale s-o piardă. Nu suporta 
să-și atingă propriii copii. Dar părea aproape normal. Mda. Putea 
s-o scoată la capăt. Era poliţist, își reaminti. Pot să prostesc pe 
oricine și încă frumos de tot. 

Smulse hârtia igienică de pe obraz și-o îndesă în coșul de 
gunoi de sub chiuvetă. Apoi, sprijinit de marginile chiuvetei, își 
examină iar imaginea din oglindă. Tăietura abia se vedea. 
Zâmbi. Işi ridică sprâncenele groase. Salut! Mă bucur să vă 
revăd! Da, da! Mă simt bine! Mult mai bine! Oftă și-și luă iar 
expresia obișnuită, vlăguită, stoarsă, și, cu gândul aiurea, luă 
cele două pastile de pe chiuvetă și le înghiţi fără apă. Era șase și 
jumătate. Trecuseră mai mult de douăsprezece ore de când 
Kristy Mathers fusese văzută ultima oară. 


VP - 32 


* 


S-A DOVEDIT CĂ BIROURILE NOII UNITĂȚI operative se aflau în 
clădirea unde înainte fusese o bancă și pe care primăria o luase 
în chirie cu câteva luni înainte din pricina aglomerării birourilor 
deja existente. Clădirea era un paralelipiped de ciment cu un 
singur etaj cu câteva ferestre și înconjurată din toate părțile de 
spaţii de parcare. ATM-ul de unde puteai scoate bani stând în 
mașină încă mai funcţiona. 

Archie se uită scurt la ceas: aproape șapte. 

Investigația din ușă în ușă pe care o făcuseră polițiștii în 
timpul nopţii nu dusese decât la iritarea și înspăimântarea 
vecinilor fetei. Henry îl lăsase pe Archie acasă pe la trei 
noaptea, dându-i adresa noilor birouri ale unităţii operative. 

— Trage un somn bun, îi spusese Henry și-au râs amândoi. 

Acum Archie stătea peste drum de birouri, cu mâinile 
îndesate adânc în buzunare, urmărind spectacolul. Il lăsase 
acolo un taxi - compromisul pe care-l făcuse consumului de 
pilule. Era dependent, însă era un dependent responsabil. Un 
zâmbet îi trecu pe buze. O bancă împuţită. Deja erau trei dubiţe 
ale posturilor de știri locale trase în parcarea din jurul clădirii. 
ȘTIRILE PE CARE MERITĂ SĂ LE AFLI, citi sloganul de pe una din 
ele. Niciun post naţional încă, observă Archie. Insă, dacă avea 
dreptate, nu era decât o chestiune de timp. Privi la reporterii 
încotoșmănaţi în impermeabile exagerat de călduroase, 
sporovăind cu cameramanii lor, toţi bărboși. Se aplecau înainte, 
în așteptare, de fiecare dată când oprea o mașină, apoi, după ce 
identificau ocupantul mașinii, se întorceau iar la ţigările lor și la 
termosurile de cafea. Își dădu seama că pe el îl așteptau. Nu pe 
fete. Nu pe cei din unitatea operativă. „Ca să fim ai naibii de 
preciși, nu un articol”. Pe el îl voiau. Ultima victimă a Frumuseţii 
criminale. Îi îngheţară oasele-n degete. Își trecu mâna prin păr 
și-și dădu seama că-i era ud. Stătea în ploaia molcomă de vreo 
zece minute. Poţi să mori din asta, își zise. Însă cuvintele nu le 
auzi rostite de vocea lui, ci de-a ei. Pe un ton vioi, de tachinare. 
Poti să mori din asta, dragule. Inspiră adânc și și-o scoase din 
minte, pentru moment, apoi se-ndreptă spre noile birouri. 

Gașca de reporteri se năpusti asupra lui de cum puse piciorul 
pe asfaltul ud al parcării. Nu luă în seamă nici întrebările, nici 
camerele video, mergând cât putea de repede, ignorând 
provocările, cu umerii adunaţi de ploaie. Cum te simti, acum, că 


VP - 33 


te-ai întors? Cum stai cu sănătatea? Ai ținut legătura cu 
Gretchen Lowell? 

Nu te lăsa distras, își zise. Pipăi cutiuţa de pastile din buzunar, 
iar prezenţa ei îl liniști. Hai, nu te opri. 

Îi arătă insigna ofițerului în uniformă de la intrare și se 
strecură înăuntru printre reporterii ce erau ţinuţi afară cu 
fermitate. Banca era plină de oameni ce trebăluiau - curățau, 
demontau ghișeul de tranzacţii, mutau mobila. Aerul era 
încărcat de praful iscat de dărâmarea zidurilor și de bâzâitul 
sculelor electrice. Archie simţea că-l ustură ochii privind încoace 
și-ncolo prin încăpere. Henry stătea chiar în pragul ușii, îl 
aștepta. El îi arătase cum stă treaba când Archie ajunsese 
detectiv și de-atunci și până acum avusese grijă de el. Spătos, 
cu capul lucios, ras și cu mustaţa grizonantă, Henry putea să 
pară impunător când voia, dar surâsul cam boţit și ochii albaștri 
și blânzi îi trădau firea prietenoasă. Henry își cunoștea însă 
ambele fațete și le schimba după cum îi venea la socoteală. In 
ziua aceea era îmbrăcat într-o helancă neagră pe gât, peste 
care purta o jachetă tot neagră, de piele. Pantalonii negri îi erau 
prinși cu o curea lucrată manual din piele neagră cu cataramă 
argintie având încrustaţii turcoaz. Aceasta era ţinuta lui 
obișnuită la care Henry făcea doar puţine schimbări. 

Henry tocmai își scutura cu atenţie praful alb de pe pantaloni, 
când îl zări pe Archie. 

— Ai reușit să treci de știriști? îl întrebă amuzat pe Archie. 

Archie fusese subiectul atenţiei devoratoare a presei și 
înainte, iar Henry știa asta prea bine. 

— Asta-i nimica toată, zise Archie. 

— Tu știi mai bine, încuviință Henry. Eşti gata? 

— Ca-ntotdeauna. Archie se uită împrejur: Asta-i o bancă. 

— Sper că nu ești sensibil la azbest. 

— Asta ţi se pare ţie ciudat? întrebă Archie. 

— Întotdeauna mi-au plăcut băncile, zise Henry. Îmi aduc 
aminte de bani. 

— Sunt toţi aici? 

— Da, s-au îngrămădit toţi în vistierie, te așteaptă. 

— În vistierie? 

— Glumeam, adăugă Henry. E un oficiu pentru pauza de 
gustare. Are și un cuptor cu microunde și un frigider mic. 

— Bineînţeles. Doar a fost bancă. Și atmosfera? 


VP - 34 


— Ca și cum s-ar aștepta să vadă o fantomă, zise Henry. 

— Bu-hu-hu, făcu Archie fluturându-și degetele pe sub nasul 
prietenului său. 

Unul din pereţii oficiului era ocupat de o chiuvetă, un frigider 
și un dulap de bucătărie cu fel de fel de sertare. Mai multe 
măsuțe pătrate fuseseră puse laolaltă astfel încât să formeze o 
masă de ședințe ad-hoc. Toţi cei șapte detectivi stăteau în 
picioare sau așezați de jur-împrejurul ei, cei mai mulţi din ei cu 
căni de plastic pline cu cafea. Când a intrat Archie, s-a curmat 
orice discuție. 

— Bună dimineaţa, zise Archie și se uită roată la cei din grup. 

Cu cinci dintre ei mai lucrase în unitatea operativă 
„Frumuseţea criminală”. Doi erau noi. 

— Eu sunt Archie Sheridan, spuse tare. 

Cu toții știau prea bine cine este, chiar și cei doi pe care nu-i 
cunoștea. Insă era un punct de pornire. 

Cei doi nou-veniţi, Mike Flannigan și Jeff Heil, erau amândoi 
bărbaţi de talie mijlocie, dar bine clădiţi, unul cu părul negru, 
celălalt cu părul șaten. Archie îi boteză pe dată în mintea sa: 
Băieţii duri. Ceilalţi cinci erau Claire Masland, Martin Nguyn, 
Greg Fremont, Anne Boyd și Josh Levy. Cu unii dintre ei lucrase 
ani întregi, zi și noapte, și, cu excepţia lui Henry, nu-i mai 
văzuse pe niciunul de când fusese externat din spital. Nici n-a 
vrut să se vadă cu vreunul din ei. Acum se uitau la el cu un 
amestec de afecțiune și de neliniște în priviri. Lui Archie îi era 
milă de ei. Intotdeauna simțea milă pentru cei care știau prin ce 
trecuse el. Îi făcea să se simtă nelalocul lor. Dar mai știa că 
depindea de el să-i facă să se simtă în largul lor, în așa fel încât 
să lucreze pentru el fără să fie distrași de la muncă de 
compasiune. Cea mai bună strategie, știa asta, era să se poarte 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum n-ar fi trecut atâta 
timp de când nu se mai văzuseră. Pur și simplu s-a reîntors la 
muncă. Fără discursuri sentimentale. Să le arate că-și revenise 
și încă repede, că era stăpân pe situaţie. 

— Claire, spuse întorcându-se către detectiva minionă, ce se- 
aude cu măsurile de siguranţă la celelalte școli? 

Claire și Henry lucraseră la caz de la bun început, ceilalți li se 
alăturaseră doar în acea dimineaţă. Claire se ridică puţin, 
surprinsă, însă încântată să fie scoasă în evidenţă în felul acela, 
așa cum Archie știa că va fi. 


VP - 35 


— Toate activităţile extraşcolare au fost suspendate până la 
noi ordine. Avem patru polițiști în uniformă la fiecare școală și 
șase unităţi mobile care patrulează împrejurul fiecăreia între 
cinci și șapte, intervalul în care se pare că au fost răpite. Chiar 
astăzi, fiecare școală găzduiește întruniri de urgenţă în care se 
vor discuta probleme de siguranţă. Se vor trimite scrisori 
părinţilor cu sugestia să nu-și lase fetele să meargă sau să vină 
de la școală pe jos sau pe bicicletă. 

— Bine, zise Archie. Echipa de căutare și salvare? 

Martin Nguyn se aplecă înainte. Purta șapca cu cozoroc a 
echipei Portland Trail Blazers. Archie nu-și amintea să-l fi văzut 
vreodată fără ea. 

— Tocmai am primit ultimele informaţii în privinţa asta. 
Noaptea trecută nu s-a aflat nimic nou. Aproape cincizeci de 
oameni de-ai noștri și zece câini au cercetat ieri bloc cu bloc o 
suprafață de o milă pătrată de jur-împrejurul casei. Plus încă o 
sută de voluntari. Până acum, degeaba. 

— Vreau un baraj rutier lângă liceul Jefferson azi, între orele 
cinci și șapte. Opriţi pe oricine trece pe-acolo. Intrebați-i dac-au 
văzut ceva, orice. Dacă trec pe-acolo astăzi, sunt șanse să fi 
făcut același drum și ieri. Lee Robinson avea telefon mobil, nu? 
Vreau să văd înregistrările ei telefonice și e-mailurile celor trei 
fete pe biroul meu. 

Se întoarse spre Anne Boyd. Ea fusese cel de-al treilea 
psiholog pe care FBl-ul îl delegase să lucreze la cazul 
„Frumuseţea criminală” și singura care nu fusese o scârbă 
nesuferită. Lui Archie îi plăcuse întotdeauna, dar, în ciuda 
acestui fapt, tot nu răspunsese la scrisorile pe care ea i le 
trimisese cu o ocazie sau alta în ultimii doi ani. 

— Când primim expertiza? 

Anne termină de băut o cutie de Coca Cola dietetică și o puse 
pe masă iscând un ușor zornăit. Ultima dată când o văzuse 
Archie avea o frizură afro, acum părul ei negru era împletit într-o 
mie de mici șuvițe, care se legănară când își ridică capul. 

— În cel mult douăzeci și patru de ore. 

— O schiță? 

— Bărbat, între treizeci și cincizeci. Și ceea ce e absolut 
evident. 

— Adică? 


VP - 36 


— Se muncește să înapoieze cadavrele. Ridică din umerii ei 
împliniţi: îi pare rău. 

— Deci căutăm un bărbat cu vârsta cuprinsă între treizeci și 
cincizeci de ani și căruia-i pare rău, rezumă Archie. fti sună 
cunoscut? Dacă-i pare rău, peroră cu voce tare către Anne, 
înseamnă că e vulnerabil, nu? 

— Ştie că ce a făcut e rău. Așa că, da, ar putea fi intimidat. 

Archie se sprijini cu mâinile de masă și se aplecă înainte, 
uitându-se la cei din faţa lui. Toţi îl priveau, așteptând să audă 
ce avea să spună. Archie era sigur că majoritatea dintre ei 
stătuseră treji toată noaptea, lucrând la caz, și că fiecare minut 
care trecea le măcina moralul. Aveau să mănânce mai puţin, să 
doarmă mai puţin și să se îngrijoreze tot mai mult. Echipa lui. 
Responsabilitatea lui. Archie nu era un bun organizator. Știa 
asta. Punea oamenii care lucrau pentru el mai presus decât 
oamenii pentru care lucra el însuși. Asta-l făcea un bun 
conducător. De vreme ce avea rezultate, cei de sus erau dispuși 
să treacă cu vederea partea asta cu organizarea. Lucrase în 
unitatea operativă „Frumusețea criminală” vreme de zece ani, o 
condusese patru ani până să o prindă pe Gretchen Lowell. 
Simţise sabia lui Damocles deasupra capului în tot timpul cât 
ocupase funcţia de conducere a unităţii operative. Pusese osul 
la muncă și aproape că fusese ucis în timpul investigaţiilor. Și 
din această pricină avea acum încrederea tuturor oamenilor din 
acea încăpere. Tocmai de aceea îi era cu atât mai silă să facă 
anunțul pe care totuși trebuia să-l facă. 

— Inainte să mergem mai departe, trebuie să vă spun că o 
ziaristă de la Herald, Susan Ward, mă va însoți... 

Atitudinea celorlalţi trăda circumspecţia. 

— Da, știu, zise Archie oftând, e destul de neobișnuit. Dar 
trebuie s-o fac, și pur și simplu trebuie să mă credeţi pe cuvânt 
când vă spun că am un motiv foarte bun. M-aș bucura să 
colaboraţi, atât cât puteți fiecare fără a vă simţi inconfortabil. 

Uitându-se prin încăpere, se întrebă ce credeau ei despre 
treaba asta. O gagică ce căuta celebritatea cu orice preț? Sau 
una care vâna o promovare? Sau poate se făcuse un troc: li se 
acordase exclusivitatea celor de la Hera/d pentru a ascunde 
niște informaţii dăunătoare? Wici măcar pe-aproape, se gândi 
Archie. 

— Întrebări? Nelămuriri? întrebă. 


VP - 37 


Șase mâini se ridicară sus. 


VP - 38 


Capitolul 7 


— SPUNE-MI CEVA DESPRE Archie Sheridan. 

Era pe la jumătatea după-amiezii și Susan deja parcursese 
toate informaţiile din dosarul anchetei pe care lan îl scosese din 
arhiva ziarului și i-l înmânase laolaltă cu o clătită cu mere 
împachetată în folie de aluminiu. Oare i se părea amuzant? 
Acum stătea cocoțată pe marginea biroului lui Quentin Parker cu 
carnetul de notițe în mână. 

Parker era reporterul ale cărui articole despre crime erau 
noutăţi absolute. Era gras și chelea și nu prea îi avea la inimă pe 
cei cu licenţă în jurnalism, cu atât mai puţin dacă mai aveau și 
un masterat în arte frumoase. Era de modă veche. Era belicos. 
Era condescendent. Și probabil că era alcoolic. Insă era deștept, 
iar lui Susan îi plăcea. 

Parker se lăsă pe spate, apucându-se de brațele scaunului cu 
mâinile lui cărnoase. Rânji. 

— Ce ţi-a luat așa mult? 

— Ți-au spus despre seria de articole ce-mi va aduce un 
premiu Pullitzer? 

El râse și respiră zgomotos. 

— Ți-au spus că vaginului tău îi datorezi articolele? 

Ea zâmbi foarte dulce. 

— Vaginul meu e cel mai neobosit avocat al meu. 

Parker râse iar din toată inima și o privi afectuos din cap 
până-n picioare. 

— Ești sigură că nu ești fata mea? 

— Fata ta ar avea păr roz? 

El dădu din cap, făcând să i se legene gușa. 

— Numai peste cadavrul meu. 

Se uită roată prin redacţia știrilor, la șirurile de indivizi ce se 
holbau la ecranele computerelor sau vorbeau la telefon. 

— la uită-te la locul ăsta, zise, încruntându-se trist și arătând 
spre încăperea în care domneau tăcerea și o atmosferă gravă, 
toată mochetată și compartimentată în mici birouri. Parc-am 
lucra în nu știu ce naiba instituţie. Haide, zise muncindu-se să se 


VP - 39 


extragă din scaun și să se ridice în picioare, o să-ţi iau o porcărie 
de sandviș de la bufet și ne putem juca de-a reporterii. 

Bufetul era la subsolul clădirii. Mâncarea era ca în orice altă 
instituţie: zoaie ţinute sub lămpile de încălzit, salată de lăptuci 
înghețată, cartofi copţi zbârciți. Un perete întreg de automate 
din oţel și sticlă, ce erau probabil de treizeci de ani în clădire, 
etalau o ofertă de mere roșii de dimensiunile unor mandarine, 
sandvișuri triunghiulare, felii de plăcintă și banane ușor lovite. 
Parker cumpără două sandvișuri cu şuncă și brânză dintr-un 
automat și-i dădu unul lui Susan. 

Din pricină că mâncarea era infectă, puţini dintre angajaţii 
ziarului se duceau la bufet, cu atât mai puţin să stea și să se 
bucure de atmosferă. Așa că Parker și Susan gasiră cu ușurință 
o masă liberă, din plastic bej. 

Duhoarea de fum vechi de ţigară se ţinea scai de Parker ca o 
aură. Intotdeauna mirosea de parcă tocmai se întorsese din 
pauza de ţigară, deși Susan nu-l văzuse niciodată părăsindu-și 
biroul. Parker luă o mușcătură mare din sandviș și-și șterse o 
dâră de maioneză de pe bărbie cu dosul palmei. 

— Așa, dă-i bătaie, îi zise el. 

Susan își deschise carnețelul și-i zâmbi cu toţi dinţii ei 
strălucitori. 

— Susan Ward, zise ea ca o mâţă care toarce, de la Oregon 
Herald. Vă deranjează dacă vă pun câteva întrebări, domnule? 

— Da deloc. Bun ziar. Da, da, bun ziar. 

— Detectivul Archie Sheridan. A lucrat în unitatea operativă 
„Frumuseţea criminală” de la bun început, nu-i așa? El și 
partenerul său au făcut investigația în cazul primei victime? 

Parker dădu din cap și gușa i se încreţi. 

— Mda. Era poliţist la Departamentul de omoruri de câteva 
săptămâni. Partenerul era Henry Sobol. A fost primul caz al lui 
Sheridan. Futu-i, îţi vine să crezi? Primul caz și dă peste un 
criminal în serie? Ce noroc de căcat. Bineînţeles, atunci nu știau 
asta. Nu era decât o târfă moartă. A găsit-o un tip care alerga 
prin Forest Park. Goală. Torturată. O chestie perversă. Frecţie pe 
lângă ce avea să urmeze, dar destul de perversă cât să atragă 
puţin atenţia. Pentru un caz cu o boarfă, vreau să zic. Asta se- 
ntâmpla în 1994, în mai. 

Susan își verifică notele. 


VP - 40 


— Apoi, în cursul aceleiași veri, au găsit și celelalte cadavre, 
nu? În statele Idaho și Washington? 

— Da. A fost puştiul ăla din Boise. Un băiat de zece ani. Dat 
dispărut, l-au găsit dup-aia, mort, într-o rigolă. Un bătrân din 
Olympia a fost găsit în curtea din spatele casei lui, ucis. A urmat 
apoi o chelneriţă din Salem. Cineva i-a aruncat cadavrul dintr-o 
mașină în mișcare, pe autostradă. A produs un carambol în care- 
au fost implicate patru automobile. A blocat traficul pentru vreo 
patru ore. Cetăţenii erau tare supăraţi. 

— lar Sheridan a fost cel care-a remarcat semnătura, nu? 
Semnele pe torace. 

— Mda. Așa le ziceam la ziar: „semne pe torace”. 

Se lăsă în faţă, burdihanul luându-i-o înainte până se propti în 
masă. 

— Ştii ce-i ăla un cuţit X-Acto? Un fel de stilou cu o lamă în 
capăt. 

Susan dădu din cap. 

— Toţi au fost tăiaţi cu un cuţit din ăla. Fiecare din ei. Răni cu 
totul speciale făcute cât încă nenorociţii mai erau în viaţă. 

— Cum adică speciale? 

— Și-a semnat opera. A săpat o inimă în fiecare din ei. Mai 
aveau multe alte leziuni pe piept, așa că inimile erau destul de 
greu de văzut, cam așa cum nu se vede pădurea de copaci. 
Cineva tot le-ar fi văzut până la urmă. Însă Sheridan le-a bunghit 
înaintea multora. Știi, târfa moartă a fost primul lui caz. Te 
asigur că nu era cea mai mare prioritate pentru poliţie. Vreau să 
spun că nici măcar n-au dat de vreo familie, să returneze 
cadavrul. Nu era decât o fetișcană fugită de la orfelinat. Dar el 
n-avea de gând s-o lase așa. lar când cei de sus și-au dat seama 
că au de-a face cu un criminal în serie care tortura și ucidea 
plătitorii de taxe la întâmplare, au și constituit unitatea 
operativă, mai repede decât poţi spune „jurnal de seară”. 

Parker mai mușcă o dată din sanaviș, mestecă de două ori, 
apoi vorbi iar. 

— Trebuie să înţelegi că Gretchen i-a încurcat al naibii pe 
investigatori. Sunt anumite lucruri pe care le știm despre 
criminalii în serie. Gretchen Lowell nu prea se potrivea. 
Victimele ei nu aveau un profil anume. Numai leziunea toracelui 
era aceeași, îi tăia, îi înjunghia, le săpa inimile pe piept, ba chiar 
îi ardea uneori. Pe deasupra mai era un talmeș-balmeș de alte 


VP - 41 


porcării perverse pe care le făcea. Câteodată le turna pe gât 
soluţie de desfundat ţevile. Câteodată diseca cadavrele. Le 
extirpa splina. Le scotea apendicele. Limbile. Câţiva au fost 
practic tăiaţi felii. Mai mult, avea complici. Și era femeie. 

Înghiţi dumicatul și puse sandvișul pe masă. 

— Tu nu mănânci? o întrebă. 

Susan se întrerupse din scris și privi sceptică la sandvișul 
împachetat în celofan. Se simţea ușor scârbită, iar chestia aia 
zăcea pe masă ca ceva mort de-o vreme. Se uită la Parker. El își 
ridică sprâncenele în așteptare. Ea desfăcu sandvișul și luă o 
mușcătură mică dintr-un colț. Era cu şuncă, dar avea gust de 
pește. Parker părea satisfăcut. Susan puse sandvișul pe masă și 
își reluă întrebările. 

— Bun, spune-mi ceva despre complici. Erau cu toţii bărbaţi, 
nu? 

— Sărmani labagii. Se crede că, pe cei mai mulţi, i-a găsit mai 
ales prin anunţurile din ziare sau, mai târziu, prin site-urile 
matrimoniale de pe Internet. Folosea informaţii false pentru 
înregistrare, apoi își pândea prada. Se pare că era foarte 
pricepută să găsească tipi pe care-i putea manipula. li izola de 
prieteni. Le găsea punctele slabe. Și apoi îi presa până cedau. 

Zâmbi strâmb și un strop de maioneză îi ţâșni prin colțul gurii. 

— De fapt, are destul de multe în comun cu nevastă-mea. 

— Am avut un prieten odată care-și cunoscuse fosta nevastă 
prin anunţurile matrimoniale. Într-o zi când el era la muncă, tipa 
i-a golit contul din bancă și s-a mutat în Canada. 

— Mda, făcu Parker zâmbind și tamponându-și gura cu un 
șerveţel de hârtie. Nu prea merge de multe ori, nu? 

— Ce credeai atunci despre unitatea operativă? Ti s-a părut 
că funcţiona? Ai scris multe din articolele acelea. 

Parker dădu din mână, ca pentru a alunga gânduri negre. 

— Ei, erau o mulţime de porcării politice. Se făceau presiuni 
mari din partea familiilor, a presei, a politicienilor. N-am mai 
văzut atâta rea-voinţă de când fiicele mele erau puștoaice. FBI- 
ul a trimis trei psihologi. Și au schimbat trei șefi la unitatea 
operativă până l-au numit pe Sheridan. Detectivii plecau 
extenuați după numai câţiva ani. Vreau să zic că urmau piste zi- 
lumină, în fiecare zi, și nu găseau nimic. Nada. Aveau o bază de 
date cu vreo zece mii de indicii primite de la tot felul de indivizi. 
Profilul pe care-l făcuseră cei de la FBI era complet aiurea. Intr- 


VP - 42 


un an erau patruzeci și opt de polițiști care lucrau la caz, apoi 
mai trecea unul fără să se descopere vreun alt cadavru, iar 
opinia publică făcea spume că nu aveau nimic concret și că 
iroseau banii contribuabililor. Anul următor unitatea operativă 
era redusă la trei persoane. Alt cadavru ieșea la iveală și iar se 
înmulţea personalul. Sheridan a fost singurul poliţist care a făcut 
parte din unitatea operativă în toţi cei zece ani. A fost singurul 
care n-a cerut niciodată să fie transferat. 

Susan își întrerupse însemnările. 

— Îl cunoști? 

— Sigur. 

— În ce fel? Gen „Lasă-mă să-ţi pun câteva întrebări aci-n hol 
în timp ce fugi de mine” sau gen „Hai să vorbim despre chestia 
asta la un pahar”? 

— Primul. Avea o soţie și doi copilași. Complet îndrăgostit de 
ei. Nevastă-sa era iubita lui din facultate. Am întâlnit-o odată. 
Frumoasă femeie. Din ce știu eu, era Frumuseţea criminală de-o 
parte și familia de alta, și între, mai nimic. 

— Ce spui despre el? întrebă Susan. 

— Un poliţist bun. Tip deștept. Din asta i s-ar fi putut trage o 
grămadă de mizerii. Are o licenţă în criminologie sau vreo altă 
porcărie de-asta. Băiat școlit. Insă colegii l-au plăcut. Corect, 
bine pregătit și, în plus, adăugă Parker fluturându-și mâna în 
aer, era puţin dus. 

— Cum adică dus? întrebă Susan, care-și lăsase pixul pe 
masă, lângă sanadviș. 

Parker dădu din umeri. 

— Hai să zicem că era foarte concentrat, foarte absorbit de 
ceea ce făcea. Doar a lucrat zece ani la același caz. 

— Unde a fost în ultimii doi ani, știi? 

— Din câte știu eu, aici, în oraș, zise Parker. Pensionat pe 
motiv de invaliditate. Gretchen și-a făcut numărul și cu el. A stat 
în spital o lună. După aceea a fost la recuperare. Dar am auzit 
că a lucrat cu procuratura la înțelegerea pe care au făcut-o cu 
ea, așa că nu se poate chiar spune că l-a înghiţit pământul. 

— S-a recunoscut vinovată de cinci crime în statul Oregon și 
de alte șase în Washington și Idaho, de răpire și de tentativă de 
omor, dar a mai dat la iveală alte douăzeci de cadavre, așa-i? 

— Pentru închisoare pe viaţă, mda. Mulţi au spus că ar fi 
trebuit să capete condamnarea la moarte prin injecție letală. 


VP - 43 


— Dar tu ce crezi? 

— Aș fi vrut să fie un proces. Îmi place la nebunie o dramă 
sentimentală într-un tribunal și-aș fi plătit oricât să-l văd pe 
Archie Sheridan în boxa martorilor. 

Susan își mușcă buza. 

— Şi totuși de ce l-a urmărit? N-are nicio logică! 

— El conducea unitatea operativă. In zilele acelea fotografia 
lui era tot timpul în ziare. Gretchen a simţit nevoia să i se 
prezinte. A mers direct la biroul lui și și-a oferit presupusa 
calificare pseudopsihiatrică. Poate că i s-a părut o provocare. Și- 
apoi e lucru dovedit: e complet țăcănită. 

Își aruncă ultimul dumicat din sandviș în gură, punând astfel 
un semn de exclamare. 

— De ce i-au spus „Frumuseţea criminală”? întrebă Susan. 

— Asta a fost găselnița mea, zise Parker cu mândrie. L-am 
întrebat pe medicul legist care examinase cadavrul târfei lui 
Sheridan cum ar caracteriza starea în care a fost găsită. Fusese 
tăiată destul de rău. Tipul a fluierat și a zis: „E o frumuseţe!” 
Cea mai interesantă autopsie pe care o făcuse în anul acela. 
Ultima sa slujbă fusese undeva în Newport. Numai înecuri și 
sinucideri. Era de-a dreptul încântat. N-a fost decât o 
coincidenţă ca Gretchen Lowell s-a dovedit a fi o frumuseţe de 
femeie. 

Lui Susan tot nu-i pică fisa. Gretchen trebuie că era o femeie 
cu un foarte puternic instinct de supraviețuire. Fusese într-o 
orgie de crime timp de zece ani. Cel puţin. A-I răpi pe polițistul 
care o urmărea nu era chiar în interesul ei. 

— Ce părere ai despre teoriile care spun că ar fi vrut să fie 
oprită? Să fie prinsă? Un fel de sinucidere cu ajutorul poliţiei. 

— Porcării, zise Parker. Gretchen Lowell e o psihopată. Nu e 
ca noi. Nu-i trebuie motive să facă anumite lucruri. li plăcea să 
ucidă oameni. Măcar atâta a mărturisit de când e în închisoare. 
L-a răpit pe Archie Sheridan, l-a drogat, l-a torturat zece zile și l- 
ar fi ucis dacă n-ar fi convins-o el să n-o facă. 

— A convins-o să n-o facă!? Pur și simplu. 

— Ea a sunat la 911. Dacă n-ar fi avut pregătire medicală, el 
ar fi fost mort. Unul dintre asistenții unităţii medicale de urgență 
mi-a spus că ea l-a ţinut în viaţă vreo treizeci de minute, 
aplicându-i procedurile de resuscitare cardio-pulmonară, înainte 
să ajungă ei acolo. 


VP - 44 


— l-a salvat viața. 

— Îhî. 

— Dumnezeule, înseamnă că-i dusă rău. 
Buzele lui Parker străluceau de unse ce erau. 
— Așa Zic și eu. 


VP -45 


Capitolul 8 


Primarul Portlandului, Bob „Buddy” Anderson, avea să anunţe 
constituirea noii unităţi operative într-o conferință de presă ce 
urma să aibă loc la prânz la noul sediu. Acolo se presupunea că 
Susan își va întâlni în cele din urmă subiectul. Susan era 
scârbită de conferințele de presă. Erau artificiale și telegrafice și 
aproape niciodată nu se dădea la iveală ceva adevărat, în așa 
fel încât să-i folosească pentru a scrie un articol bun. E adevărat 
că informaţiile făcute publice erau precise. Dar niciodată 
adevărate. 

lan insistă să conducă el, ceea ce lui Susan îi convenea, căci 
Saabul ei zdruncinat era mereu burdușit cu fel de fel de boarfe 
strânse parcă de-o viaţă: reviste, sticle goale de apă, ambalaje 
lepădate, carnețele și pixuri - zeci de pixuri. A descoperit că cei 
pe care-i lua uneori în mașina ei nu reușeau să înțeleagă totala 
ei lipsă de interes când venea vorba să ridice cartofii prăjiți de 
pe podeaua mașinii, ca să nu mai zicem de șters praful de pe 
bord. Parker, care trebuia să scrie articolul despre conferinţa de 
presă și care nu-l plăcea pe lan numai din pricina faptului că 
acesta absolvise o facultate de jurnalism în 1986, luă o altă 
mașină. 

Încă mai ploua. Cerul era complet alb, iar colinele ce 
împrejmuiau orașul arătau ca niște umbre lăptoase și crestate. 
Pe când treceau podul, Susan își lipi palma de geamul de pe 
partea ei, urmărind cu privirea pârâiașele de apă ce-și găseau 
cărări sinuoase pe sticlă. 

Foarte mulţi oameni veniseră în Portland atrași de calitatea 
vieţii și de politica progresistă a autorităţilor. Și-au cumpărat 
biciclete și case vechi, solide, din lemn, și espresoare, iar apoi, 
după prima iarnă mohorâtă, s-au mutat înapoi în L.A. Insă lui 
Susan îi plăceau felul în care căderea iute a ploii deforma 
imaginile ce se zăreau prin orice parbriz sau fereastră și 
halourile cețoase de lumină dimprejurul lămpilor de frână ce se 
reflectau în asfaltul ud și dârele lăsate de ștergătoare pe 
parbriz. 


VP - 46 


— Faptul că mi-ai dat șansa asta, zise Susan tot uitându-se 
prin geamul de pe partea sa, și bătând darabana pe geamul tare 
și rece, n-are nimic de-a face cu scula ta, nu-i așa, lan? 

Trebuia să pună întrebarea asta. 

lan arăta realmente surprins. 

— Doamne, nu. Nu, Susan. Howard te-a cerut pe tine. N-am 
făcut decât să fiu de acord. Eu, niciodată, n-aș... însă lăsă baltă 
urmarea. 

— Foarte bine, zise Susan. Pentru că dacă vreodată numai mi- 
ar trece prin minte că influenţează relaţia noastră profesională, 
s-a zis cu futaiul. 

Se întoarse spre el, aţintindu-l cu privirea ei dură și verde. 

— Intelegi despre ce-i vorba, nu? 

EI își drese vocea, iar faţa și gâtul i se înroșiră. 

— Da. 

Distrată, Susan își întoarse iar privirea spre cartierul prin care 
treceau, Williamette. 

— Nu-ţi place ploaia? Eu o ador. 

* 

ANNE BOYD ȘI CLAIRE MASLAND stăteau faţă în față în oficiul 
pătrat din fosta bancă. Claire era cea mai mărunțică femeie albă 
pe care o întâlnise vreodată Anne. Era așa de puțină la trup și 
de costelivă, că pur și simplu părea mai mică decât era. Însă lui 
Anne îi plăcea Claire. Arăta ca un băiat la vârsta adolescenţei, 
însă era una din cele mai tenace polițiste cu care lucrase 
vreodată. Era precum un cățeluș drăguţ de salon care-și înfige 
dinţii în braţul cuiva și își încleștează fălcile în așa hal că nu 
poate fi desprins decât cu tranchilizante. Ajunseseră bune 
prietene în timpul cât lucraseră la cazul „Frumuseţe criminală”. 
Ceilalţi detectivi credeau că-i din pricină că erau femei. Și într- 
un fel, așa era. Știau câte ceva una despre cealaltă. În ciuda 
faptului că una era albă și alta neagră, una grasă și alta slabă, în 
ciuda acestor lucruri, recunoșteau una la cealaltă acel ceva 
care, ca femei, le făcea suficient de diferite și le călăuzea într-o 
lume violentă încă stăpânită de bărbaţi. Înţelegeau ce înseamnă 
să fii, într-un fel, atrasă de moarte. 

— Vrei să revedem tot materialul încă o dată? întrebă Claire. 

Deja îi spusese de două ori lui Anne tot ce știa despre caz, iar 
acum se foia pe scaun, cu privirea aţintită la cuptorul cu 
microunde, unde tocmai își pusese mâncarea la încălzit. Fusese 


VP - 47 


la liceul Jefferson, interogându-i pe copiii care-o știau pe Kristy, 
iar Anne știa că ea abia aștepta să se-ntoarcă iar acolo. Cazurile 
de persoane dispărute erau și așa destul de dificile, dar, dacă 
dispăreau copii, toți munceau de două ori mai mult și se simțeau 
de două ori mai vinovați. 

— Deocamdată cred că am scos de la tine tot ce-mi trebuia, 
zise Anne. 

Puse copiile însemnărilor pe care i le adusese Claire lângă 
celelalte făcute de Henry și Martin. Însemnările pe care și le 
făceau polițiștii la locul faptei erau adesea mult mai consistente 
decât informaţiile ce ajungeau în rapoartele lor, iar Anne 
învățase de mult că până și cel mai mic detaliu putea să facă 
diferenţa între expertiza temeinică și cea făcută pe ghicite, deci 
defectuoasă. 

— Ce crezi, cum arăta Archie azi-dimineaţă? întrebă încercând 
să-și păstreze tonul obișnuit. 

Claire dădu din umeri, cu ochii tot la cronometrul cuptorului. 
Oamenii slabi, observă Anne, par că nu se opresc niciodată din 
mâncat. 

— Bine, zise Claire, ducându-și mâna la buze și smulgându-și 
o pieliţă. 

— Bine? 

Ochii cenușii ai lui Claire se întunecară, iar o mână îi tremura 
ușor în poală. 

— Da, Anne, bine. Ţi s-a cerut să fii cu ochii pe el? 

— Sunt doar îngrijorată de starea unui prieten, răspunse 
Anne. 

O privi cu luare-aminte pe Claire: cearcăne vineţii sub ochi, 
buze mușcate și zdrenţuite. Stresul își spunea deja cuvântul. 

— Cel mai bun lucru pentru el e munca, zise Claire tocmai 
când cuptorul scoase un clinchet, iar ea își împinse repede 
scaunul înapoi și se ridică. Și-apoi, Henry zice că e bine. 

— Henry e prietenul lui Archie. 

— Exact, deci îl va proteja, nu? Pe de altă parte, nu l-ar fi 
chemat înapoi dacă n-ar fi bine. 

— Ştii prea bine că nu-i adevărat ce spui. 

— Ai venit cu avionul de noapte? schimbă Claire vorba. 

— Cum ţi se pare Archie? întrebă Anne aplecându-se peste 
masă. 

Claire se gândi o clipă, frecându-și fruntea cu vârful degetelor. 


VP - 48 


— Vocea lui sună altfel. 

— E de la soluția de desfundat ţevi pe care ea l-a silit s-o bea. 
Mai mult ca sigur că i-a distrus corzile vocale. 

— O, Doamne, zise Claire închizând ochii și întorcând capul. 

Anne ezită, însă simţea că trebuie să spună ce avea de spus. 

— Criminalul ăsta. O să fie din ce în ce mai rău, Claire. A mărit 
ritmul. Nu prea mai aveţi timp. 

Claire se întoarse și se îndreptă spre cuptorul cu microunde. 

— Mi-am petrecut noaptea trecută cu familia lui Kristy, zise 
ea. Taică-său, bunică-sa, mătușile ei. 

Deschise cuptorul și scoase de-acolo un burrito scofâlcit și 
uscat pe-o farfurie de plastic. 

— Și tot timpul cât am stat acolo nu m-am gândit la ea, ci la 
următoarea fetiță. Fetiţa care acum e în siguranţă, în patul ei, 
dar urmează să dispară. Și să fie violată. Și să fie ucisă. 

Cu o mină tristă, Claire împunse în burrito cu furculița albă de 
plastic. Unul din dinţii furculiței se rupse și rămase înfipt în lipie. 
Claire dădu din cap scârbită. 

— Cuptorul ăsta-i așa o porcărie. 

* 


PLOAIA CONTINUA SĂ CADĂ ÎNDÂRJIT, mocănește, așa că 
estrada cu tot cu mănunchiul de microfoane a fost instalată sub 
porticul de la bancomat. Presa era deja pe poziții când au sosit 
Susan și lan, așezați cu toții pe scaune pliante gri. Presa din 
Portland, Oregon, înseamnă cotidianul Herald, trei săptămânale 
și vreo jumătate de duzină de ziare de mai mică importanţă, o 
stație a Radioului Public Naţional, un post de radio al Consiliului 
local și încă patru comerciale, un corespondent regional al 
agenţiei Associated Press și echipele de știri a patru posturi 
locale de televiziune. Date fiind amploarea pe care părea să o ia 
cazul, precum și mediul din care proveneau victimele, mai multe 
ziare și posturi de televiziune din Seattle își trimiseseră și ele 
reporteri la fața locului. Dubele lor erau doar cu puţin mai 
șmechere decât ale echipelor locale de știri. 

Primarul își compusese o morgă hotărâtă și prezidențială și, 
pe un ton răspicat, dădea asigurări că ancheta se va încheia 
repede, făcând în mod repetat aceleași gesturi menite a-i 
accentua fermitatea și seriozitatea. 

— Suntem hotărâți să folosim toate resursele pentru a-l 
captura pe acest monstru care face victime în rândul fetelor 


VP - 49 


tinere din orașul nostru. Le recomand cu insistenţă cetățenilor 
să-și ia măsuri de precauţie, dar să nu intre în panică. Prin 
reconvocarea unităţii operative „Frumuseţea criminală” am 
mare încredere că vom putea să punem capăt acestei nebunii. 

Susan își deschise carnetul de însemnări și scrise doar atât: 
„campanie electorală”. Închise carnetul și ridică ochii - exact 
atunci îl zări pe Archie Sheridan. Stătea în spatele primarului, 
sprijinit de zidul din ciment al băncii, cu mâinile îndesate în 
buzunarele sacoului. Nu se uita la primar. Se uita la ei, la cei din 
presă. Işi muta privirea de la unul la altul, analizându-l pe 
fiecare în parte. Fără nicio expresie pe chip. Doar se uita, atât. 
Susan băgă de seamă că părea mai subţire decât în fotografii. Și 
că părul brunet îi era ceva mai lung. Dar nu arăta deloc sărit sau 
bolnav sau nebun. Arăta ca cineva care așteaptă să se întâmple 
ceva. Un călător pe peronul metroului, așteptând să vadă 
lumina izbăvitoare ivindu-se din întuneric. Susan se înfioră 
dându-și seama că el se uita la ea. Privirile li se întâlniră pentru 
o clipă și ea simţi că ceva trece de la unul la altul. Archie îi 
zâmbi iute, strâmb, iar ea îi răspunse tot zâmbind. Apoi el 
continuă să analizeze audiența. Corpul lui rămăsese complet 
nemișcat. 

— In această ordine de idei, îmi face plăcere să-l chem la 
microfon pe bunul meu prieten, detectivul Archie Sheridan, 
anunţă primarul. 

Archie se uită înspre el, puţin nedumerit, își reveni și se 
îndreptă spre estradă. Işi scoase mâinile din buzunare și le 
sprijini ușor de polita pupitrului. Își potrivi microfonul, apoi își 
trecu mâna prin păr. 

— Dacă pot să vă răspund la întrebări..., spuse. 

* 


KRISTY MATHERS LIPSEA DE APROAPE douăzeci și una de ore. 
Archie își petrecuse toată ziua interogând persoanele care o 
văzuseră la liceul Jefferson înainte de dispariţie, prieteni, 
profesori, părinţi. A parcurs traseul pe care l-ar fi făcut ea spre 
casă. S-a întâlnit cu cei din echipa de anchetă de la faţa locului, 
care cercetaseră toată zona în noaptea precedentă fără să 
găsească nimic. Aprobase distribuirea de fluturași la școli și în 
cartierele învecinate cu acestea. Se întâlnise cu șeful poliţiei și 
cu primarul. Purtase discuţii cu poliția rutieră din statele 
Washington, Idaho și California, condusese o conferinţă 


VP - 50 


telefonică cu grănicerii americani și canadieni, se consultase cu 
firmele private de securitate care fuseseră angajate să asigure 
paza școlilor. Și, personal, trecuse în revistă cele peste patru 
sute de indicii primite deja la numărul de urgenţă. Și tot ar mai fi 
fost foarte multe lucruri utile pe care ar fi putut să le facă în loc 
să apară la o conferinţă de presă. 

Însă era hotărât să facă tot ce-i stătea în putinţă. 

Pe vremea când ocupase funcţia de șef al unităţii operative 
„Frumuseţea criminală” ţinuse sute de conferințe de presă, dar 
asta era prima de când cu Gretchen. Privi cu atenţie la fețele 
neliniștite din audienţă. Mulţi se schimbaseră în ultimii doi ani, 
dar erau și chipuri familiare acolo. Căută din ochi persoana care 
avea să-i pună exact întrebarea la care dorea să răspundă, cea 
pe care o dorea difuzată la știrile de seară. Cu toţii își ridicaseră 
mâinile cât puteau de sus, iar feţele încruntate le trădau 
hotărârea. Ar fi vrut să nu-și simtă stomacul strâns și îi făcu 
semn unei tinere asiatice din primul rând ce-și ţinea carnetul de 
note în echilibru pe genunchi. 

— Domnule detectiv, credeți că sunteţi fizic și psihic pregătit 
să conduceţi unitatea operativă „Strangulatorul de după ore”? 

— „Strangulatorul de după ore”? 

— Așa l-au botezat cei de la Herald pe asasin, pe site-ul lor. 

Archie se înfioră. Nici nu le-a luat mult. 

— Aha. Nu m-am simțit mai bine niciodată, minţi el. 

— Mai resimţiţi tulburări fizice datorate perioadei captivităţii? 

— Nişte probleme la stomac. Mai mult ca sigur nu mai mari 
decât ulcerul domnului primar. 

Din audienţă primi câteva zâmbete de apreciere pentru 
această ultimă remarcă. Alese un alt reporter care-ntindea 
mâna. 

— Credeţi că procurorul-șef ar fi trebuit să ceară pedeapsa cu 
moartea pentru Gretchen Lowell? 

Archie oftă și recită poezia. 

— Înțelegerea pe care am făcut-o cu ea stipulează că e 
responsabilă pentru toate persoanele pe care le-a ucis, nu doar 
pentru cele unsprezece pentru care aveam destule dovezi să 
putem începe urmărirea penală. Familiile victimelor ei merită să 
știe cum au sfârșit cei dragi. 

Archie încercă să pară relaxat, stăpân pe sine. 


VP -51 


— Ce-ar fi să discutăm despre cazul de acum? Câte un 
criminal în serie, pe rând, doamnelor și domnilor. 

Îl indică pe Quentin Parker. 

— Credeţi că Kristy Mathers e încă în viață? 

— Da, ne păstrăm speranţa că e în viață. 

O altă mână ridicată. 

— Câţi polițiști de investigaţie veţi avea în unitatea operativă? 

— Cu normă întreagă? Nouă, plus personalul de serviciu. 
Șapte dintre ei au lucrat la cazul „Frumuseţe criminală”. Pe 
lângă asta, vom coopera strâns cu alte agenţii și vom aduce mai 
mult personal dacă e nevoie. 

Primarul făcu un pas aproape neobservat spre podium. Archie 
se încordă. Tot nu i se pusese întrebarea pe care voia s-o audă. 
Mai trecu o dată în revistă audiența. Haideţi. Unul din voi să 
întrebe. E evident. E întrebarea la care vă gândiţi cu toții. 
Trebuie ca unul din voi să-mi pună întrebarea aceea. Ochii lui 
ajunseră la Susan, care nu pierduse niciun minut să se și apuce 
de scris articolul. Ambiţie - ăsta-i un semn bun. Archie o 
remarcase în mulțimea aceea de la bun început. Era ceva 
grăitor în felul cum îl privea ea. Și mai era părul ei roz, desigur. 
Henry pomenise ceva despre părul ei, dar Archie era convins că 
glumește. Susan trase cu ochiul împrejur, la ceilalți reporteri, 
apoi se uită la Archie. El ridică o sprânceană. Susan ezită, dar își 
înălță mâna, iar Archie îi dădu cuvântul. 

— Cum veţi proceda să-l prindeţi pe asasin? întrebă ea. 

Archie își drese vocea, apoi se uită drept în obiectivele 
camerelor de filmat. 

— Vom împânzi toate cartierele cu patrule. Vom interoga 
fiecare martor. Vom cerceta fiecare posibilă legătură a acestor 
fete cu asasinul. Vom folosi toate metodele științifice de care 
dispunem pentru a găsi acele elemente care ne vor permite să 
stabilim identitatea criminalului. 

Se aplecă înainte, sperând că atitudinea lui emana convingere 
și forţă. 

— Te vom prinde. 

Păși înapoi și așteptă o clipă, apoi spuse: 

— Vă mulțumesc. 

* 

CONFERINȚA DE PRESĂ SE ÎNCHEIE, iar lan o conduse pe 

Susan în sediul unității operative. Reporterii care fuseseră 


VP - 52 


prezenţi o șterseseră deja să-și scrie articolele și să-și monteze 
înregistrările video. Susan văzu imediat de ce conferința se 
ținuse afară. Înăuntru era un haos general. Peste tot erau cutii 
care nu fuseseră complet despachetate încă. Ghișeul de 
tranzacții fusese demontat astfel încât se obținuse un spațiu 
foarte larg cu câteva birouri în fund și cu ceea ce Susan 
presupunea că fusese vechiul seif. Mobila era cea obișnuită în 
bănci - fotolii de-un mov ponosit cu brațe din lemn de stejar, 
birouri placate cu furnir de cireș, încărcate de aparatură 
electronică cu carcase nou-nouţe, strălucitoare, canapele și 
scaune de birou tapiţate cu pânză. Deasupra capului bâzâiau 
neoane. Mocheta era gri și se mai vedea încă în ea o cărare 
trasată spre locul unde înainte fusese ghișeul. Pereţii erau 
zugrăviți într-un roz pal. Detectivi și personal de serviciu, cu toţii 
despachetau cutii, agăţau table de scris mari pe pereţi, 
conectau computere, în încercarea de a transforma locul acela 
într-o secţie de poliție. Susan se întrebă cât timp pierdeau cu 
toate aceste pregătiri, timp ce ar fi putut fi folosit s-o găsească 
pe Kristy Mathers înainte să fie ucisă. Feţele tuturor erau 
posace, nu era vreme de discuţii inutile. 

Primarul își încheie monologul pe care-l ţinuse unui grup de 
voluntari, iar lan păși spre el s-o prezinte pe Susan. 

— Domnule primar, v-o prezint pe Susan Ward, autoarea care 
va scrie foiletonul despre unitatea operativă, zise lan, iar Susan 
băgă de seamă că lan spusese „autoare” și nu „reporter”. 

Ochii primarului se bulbucară la vederea lui Susan, însă îi 
zâmbi și-i strânse mâna ferm, punându-și mâna stângă pe brațul 
ei. Era înalt, cu păr prematur încărunţit și pe care se vedea cât 
de colo că se străduise să-l aranjeze cu mare grijă. Mâinile lui 
erau genul acela de mâini care sunt mereu calde. Unghiile îi 
erau atât de lustruite că străluceau, iar costumul gri pe care-l 
purta era la fel de lucios. Susan se gândi că primarul arată ca 
Robert Young în Father Knows Best, un serial TV care-o scârbea 
pentru că propria ei viață părea așa de mediocră în comparaţie 
cu ce vedea acolo. Făcu un pariu cu ea însăși că în cinci ani 
primarul avea să ajungă senator. Presupunând că era suficient 
de bogat. 

— Încântat să vă cunosc, spuse primarul cu ochii plini de-o 
amabilitate paternă. Am auzit lucruri frumoase despre 
dumneata. Abia aștept să citesc articolele. 


VP-53 


Susan deveni dintr-odată ciudat de conștientă de propria ei 
persoană. Și nu-i plăcea. 

— Vă mulţumesc, domnule, îi răspunse primarului. 

— Vreau să vă prezint lui Archie Sheridan, zise primarul. Știţi, 
am lucrat împreună cu el la cazul „Frumuseţea criminală”. Cu 
ani în urmă. Înainte de-a ajunge șeful poliţiei. De fapt, am fost 
primul detectiv care a condus unitatea operativă. La vremea 
aceea Archie nu avea gradul necesar. A fost primul lui caz. Eu 
eram un fel de copil teribil al departamentului, așa că m-au 
numit pe mine la șefia unității. Am rămas trei ani în funcţie. A 
naibii treabă. Dar tot n-aș lucra cu nimeni altcineva decât cu 
Archie Sheridan. În nimeni altcineva nu mi-aş pune încrederea 
de-ar fi vorba de viața fiicei mele. 

Așteptă o clipă și, cum Susan nu-și deschisese carnetul de 
însemnări, primarul adăugă: 

— Poţi să scrii asta. 

— Nu aveţi nicio fiică, îi răspunse Susan. 

Primarul își drese vocea. 

— Era o figură de stil. V-aţi uitat ce-i pe-aici? reluă primarul și 
o conduse spre interiorul băncii, ţinându-și mâna puţin mai sus 
de șalele ei. Cum puteţi vedea, încă mai instalăm echipamentele 
necesare într-o secţie de poliţie. Când vom isprăvi cu astea, vom 
aduce o echipă de lucrători: o să avem o cameră pentru 
interogatorii, o sală de conferinţe, sisteme electronice de ultimul 
nivel și așa mai departe. 

Au ajuns în faţa unui birou cu un perete de sticlă ce dădea 
spre încăperea în care se aflau. Transperantele erau trase. 

— Acesta e fostul birou al directorului băncii, explică primarul. 
Dar din câte se pare actualul șef al băncii nu e aici. 

Se întoarse spre o femeie mărunţică cu părul brunet ce trecea 
pe-acolo cu o insignă prinsă de talia pantalonilor. Mesteca la o 
jumătate de burrito învârtit într-un șervețel de hârtie, iar buzele 
îi erau unse de sos picant. 

— Detectiv Masland. Unde e Sheridan? 

Femeia fu prinsă cu îmbucătura în gură, așa că au trebuit să 
aștepte până a terminat de mestecat și a înghiţit dumicatul. 

— La școală. Tocmai a plecat. S-a dus să ia câteva 
interogatorii și să instaleze un punct de control. Mă duc într- 
acolo acum. 

Pe fața primarului trecu o umbră de neliniște. 


VP - 54 


— Îmi pare rău, îi spuse lui Susan. l-am spus că voiam să se 
întâlnească cu dumneata. 

— Îmi pot da seama că e foarte ocupat, răspunse Susan. Dar 
până la urmă va trebui să mă întâlnesc cu el. Nu pot să scriu 
articolul fără să vorbesc cu el. 

— Treci pe-aici mâine dimineaţă la nouă. O să mă asigur că va 
fi aici. 

Pot să pariez că așa o să faci, își zise Susan. 

* 

IAN ȘI SUSAN S-AU ÎNTORS LA ZIAR și tot drumul l-au făcut în 
tăcere. Când intră în parcare, lan o întrebă înghiţindu-și nodul ce 
i se pusese în gât: 

— Pot să vin la tine diseară? 

Susan trase de-o șuviţă de păr roz decolorat. 

— Unde-i nevastă-ta? 

lan se uită la mâinile lui ce mai ţineau încă de volan. 

— A plecat în Seattle. 

Susan ezită înainte să răspundă. 

— Să vii târziu, îi spuse lui lan, simțind o împunsătură de 
vinovăţie, însă își mușcă buza și deschise portiera mașinii. O să- 
ţi dai seama că e mai ușor de digerat chestia asta cu adulterul 
dacă nu petrecem prea mult timp împreună. 


VP-55 


Capitolul 9 


DAR MAI ERA UN MOTIV PENTRU care Susan voia ca lan să 
vină târziu. De cum au ajuns la etajul cinci, Susan s-a scuzat 
faţă de lan, pretextând că trebuie să meargă la toaletă, apoi a 
luat-o pe scări în jos până la mașina ei din garaj și s-a îndreptat 
către liceul Jefferson, dincolo de râu. Doar nu avea să lase să 
mai treacă o noapte fără să se întâlnească cu Archie Sheridan!? 

Portland e un oraș împărţit în patru zone sau cuadrante: Nord- 
vest, Sud-est, Sud-vest și Nord-est, iar zona în care locuiești 
spune multe despre cine ești de fapt. Dacă stai în Sud-vest, 
înseamnă că locuiești în suburbii, pe dealuri și că ai bani. Dacă 
ești din Sud-est, atunci ești liberal și probabil vegetarian. Dacă 
ești din Nord-vest, ești tânăr și dai o groază de bani pe haine. 
Dacă ești din Nord-est, ai ceva bănuţi, un câine și conduci o 
camionetă Subaru. Dar pe lângă cele patru zone, mai e și un 
așa-zis al cincilea sfert al orașului: North Portland, înghesuit 
între zona de Nord-est și râul Williamette. Numai doi la sută din 
populaţia Portlandului e de culoare, însă nu ţi-ai da seama de 
asta dacă ai ieși la plimbare pe străzile din North Portland. 

Liceul Jefferson era în acest al cincilea cuadrant, căruia i se 
mai zice de puţină vreme și NoPo. Zona încă încerca să-și revină 
după anii '90, când găștile de cartier fuseseră foarte active. Incă 
mai erau împușcați adolescenți pe străzi, însă parcelele pustii de 
pământ, ticsite cu grămezi de iarbă uscată, ce înconjurau multe 
blocuri erau acum îngrădite cu garduri și transformate în spații 
cu funcţii multiple. Sigur că se dădea vina pe populaţia cu dare 
de mână care cumpăra loturile de la proprietarii aflaţi la 
ananghie, însă, de fapt, erau tineri albi în pas cu moda care 
cumpărau sau închiriau casele pentru că erau ieftine și aproape 
de centru. Cam toate casele aveau verande cu lemnăria 
măcinată de cari, însă nu trebuia să te temi că vecinii vor chema 
poliţia pentru că, în subsolul casei, trupa cântă prea tare la 
petrecere. Avantajele acestei renașteri - o puzderie de 
restaurante, buticuri și terenuri vechi de sport renovate - n-au 
prea avut efect asupra școlilor din zonă, elevii acestora luând 
cam cele mai mici note din tot statul. Majoritatea copiilor care 


VP - 56 


mergeau la liceul Jefferson erau negri și proveneau din familii 
sărace, iar mulţi dintre ei nu erau străini de actele de violență 
care aveau loc în zonă. 

Susan observă că mașinile și motocicletele de patrulare ale 
poliţiei erau parcate chiar în faţa clădirii din cărămidă a școlii. 
Găsi repede un loc unde să-și parcheze mașina pe o stradă 
laterală și făcu cale întoarsă pe jos, înspre campus, cu agenda în 
mână. Câţiva reporteri de pe la posturile locale de știri își făceau 
de lucru pe-acolo. Charlene Wood, de la Canalul 8, era și ea 
acolo, într-un colț, luând interviuri unui cârd de puștoaice în 
blugi mulati și scurte umplute cu puf. Ceva mai în spatele ei, un 
tip într-un impermeabil de un portocaliu strălucitor urla într-un 
alt microfon. Mai mulţi adolescenți, probabil abia ieșiţi de la tot 
felul de activităţi extracurriculare, zăboveau pe treptele școlii, o 
anume nervozitate răzbătând totuși prin bine exersata lor 
nepăsare. Un poliţist în uniformă și alţi doi din forțele de patrulă 
așteptau împreună cu ei să apară părinţii sau prietenii sau 
autobuzele ori alte autovehicule care să-i transporte acasă în 
siguranţă. De cealaltă parte a râului, cerul deasupra dealurilor 
de vest era incendiat de nuanțe de roz și portocaliu, însă pe 
malul estic era pur și simplu gri. 

Susan merse pe lângă un șir de mașini până în punctul de 
control al poliţiei instalat la prima intersecţie dincolo de școală. 
Un poliţist în uniformă vorbea cu șoferul primei mașini din rând. 
Apoi polițistul îi făcu șoferului un semn cu mâna și prima mașină 
lăsă locul următoarei. O pancartă mare era prinsă pe o capră 
metalică chiar lângă punctul de control. Susan abia de zări pe 
ea o fotografie a lui Kristy Mathers și cuvintele: A7/ VAZUT-O? 

— Mersi de întrebare. 

Susan se întoarse. Archie Sheridan stătea la câţiva pași 
înapoia ei. Insigna îi era prinsă de buzunarul de la piept al 
sacoului său de catifea. In mână avea un carnet cu spirală și un 
pahar de carton cu cafea. Se îndrepta spre punctul de control. 

— Cred că ai fost foarte convingător, îi zise ea. Vorbesc de 
scurta cuvântare de la urmă. Foarte... intimidantă. 

Archie se opri și luă o înghiţitură de cafea. 

— N-avea cum să strice să pozez puţin. 

— Crezi că o să vadă? 

Archie ridică ușor din umeri. 


VP - 57 


— Probabil. Se-ntâmplă o chestie foarte nostimă cu criminalii 
ăștia în serie. De obicei se bucură de foarte multă atenţie din 
partea celor din tagma ta. 

Trei adolescenţi înalţi trecură pe lângă ei, iar Susan și Archie 
s-au dat într-o parte să le facă loc. Cei trei duhneau a marijuana. 
Susan se uită la Archie să vadă ce reacţie o să aiba. Nimic. 

— Nu-mi amintesc că iarba pe care-o fumam în liceu să fi fost 
atât de bună, zise ea. 

— Probabil că nici nu era. 

— Îi arestezi? 

— De ce? Pentru că duhnesc a substanţe interzise? Nu. 

Susan îl studie cu o privire amuzată. 

— Care e filmul tău preferat? 

— Gașca începătorilor, de Godard’. 

— Hai taci. Asta-i film franțuzesc. Filmul tău preferat e un film 
franțuzesc? 

— E prea snob? 

— Puțin, da, zise Susan. 

— O să găsesc ceva mai bun până mâine. 

— E moartă, așa-i? 

Dacă se aștepta să-l surprindă și să-i stârnească vreo reacţie 
de orice fel, Susan trebuia să admită că n-a mers deloc. Însă o 
mică crăpătură în masca aceea impenetrabilă tot a fost. Archie 
se uită în jos, la pantofii lui, atât de rapid că Susan nici n-ar fi 
băgat de seamă, de nu s-ar fi uitat atât de atentă la ochii lui. El 
își reveni și-i zâmbi șters. 

— Sperăm că e încă în viaţă, îi răspunse fără prea multă 
convingere. 

Susan arătă din cap spre agitația din intersecţie. 

— Ce e cu bariera? 

— E șase și un sfert după-amiaza. Prietenele lui Kristy spun că 
ieri a plecat de la repetiţii pe la ora asta. O să-i oprim pe toţi cei 
care trec cu mașina pe-aici între cinci și șapte. Dacă azi trec pe- 
aici la ora asta, sunt șanse să fi trecut și ieri tot pe la ora asta. Și 
poate c-au văzut ceva. Apropo, am primit un telefon de la 
Buddy. Îmi pare rău c-am ratat momentul prezentărilor oficiale. 

— Buddy? Tu și cu primarul, sunteți, ăăă, prieteni”? 


+ Bande à part, filmul regizorului francez Jean-Luc Godard, apărut în 1964 (n.t.). 
5 Joc de cuvinte intraductibil între numele propriu, diminutivat, Buddy, și substantivul 
buddy, care înseamnă amic sau prieten (n.t.). 


VP -58 


— Am lucrat împreună, răspunse Archie. Dar știi asta deja. 

— Asta e motivul pentru care ai acceptat să se facă 
foiletonul? Vreau să spun că știu de ce a fost de acord Buddy. 
Vrea să ajungă vicepreședinte într-o bună zi. Dar tu trebuie că ai 
fost sunat de toți jurnaliștii din ţară și toţi sunt gata să-ți scrie 
povestea. Poliţist-erou salvat din ghearele morții. 

Archie mai luă o înghiţitură de cafea. 

— Deja te gândești la un titlu? Îmi place. 

— De ce ai acceptat acum? 

— Pentru că tu o să mă ajuţi să-mi fac meseria. 

— Chiar crezi asta? 

— Mda. Dar putem discuta despre asta la întâlnirea aia de la 
ora nouă la care am fost instruit să nu lipsesc. Trebuie să mă- 
ntorc la treabă, spuse Archie, apoi făcu câţiva pași. Susan, așa 
te cheamă, nu? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Poţi să-mi spui Archie, mai puţin în situaţiile în care 
„domnule detectiv” pare mai potrivit. Te trezești devreme de 
felul tău? 

— Nu. 

— Bine, zise Archie și se îndepărtă în direcţia punctului de 
control, aruncând paharul de cafea într-un coș de gunoi. Ne 
vedem mâine, îi spuse peste umăr. 


VP -59 


Capitolul 10 


ERA APROAPE ȘAPTE SEARA și era întuneric. Pe Archie îl 
dureau coastele. Stătuse prea mult în picioare. Ori poate era din 
cauza umezelii. Ori poate doar din cauza plictiselii ce-i amorţise 
mintea. Kristy Mathers dispăruse de mai bine de douăzeci și 
patru de ore. Și după o zi întreagă de interogatorii, de cercetări 
și de fundături, nu aveau alt rezultat decât acesta: cel mai bun 
mod de investigaţie era să stea acolo și să aștepte să se 
întâmple ceva. Era greu de suportat acest copleșitor sentiment 
de neputinţă. 

Archie se folosi de degetul mare și de index să deschidă 
cutiuța cu pastile, fără să o scoată din buzunar, și luă un 
Vicodin. ÎI deosebea de celelalte tablete doar pe pipăite: le știa 
forma, mărimea, crestătura cu care erau însemnate. De l-ar fi 
văzut cineva, ar fi putut crede că ia o bomboană de mentă. Sau 
o aspirină. Ori o scamă din buzunar. Dar oricum nu-i păsa. 
Gustul amar al cafelei stătute îi persista în partea dinapoi a 
limbii. Tocmai își zicea că ar fi vrut încă o cafea, când Chuck 
Whatley, un biban din patrulă cu o faţă plină de pistrui și cu o 
claie de păr nefiresc de portocaliu, îi făcu semn cu lanterna să 
se apropie. Se lăsase seara, iar aerul era răcoros în ciuda 
plafonului de nori. Archie o luă repejor spre învălmășeala care 
se formase de-o parte și de alta a punctului de control. Se 
simţea pătruns de umezeală, deși nu era cine știe ce ceaţă. Așa 
era mereu în Nord-vest: ploua numai cât să te ude, și totuși 
parcă niciodată destul cât să te facă să iei un impermeabil sau 
umbrela. Sergentul Whatley stătea lângă o Honda de culoarea 
castanei. Aripile mașinii erau ruginite, iar lustrul se uzase ici și 
colo, așa că părea pătată. Whatley stătea cum stau toți polițiștii 
de patrulă, cu degetul mare băgat pe după curea, aplecat înspre 
portieră, vorbind cu șoferul, uitându-se incitat din când în când 
spre Archie care se apropia. 

În lumina lămpilor de pe stradă, Honda arăta ca împestriţată 
de paiete. Sergentul Whatley se uita la Archie cu ochi 
strălucitori. 

— Domnule detectiv, dumneaei crede că a văzut ceva, zise. 


VP - 60 


Archie își stăpâni tonul vocii. 

— Spune-i să tragă pe dreapta să poată trece ceilalţi, îi spuse 
Archie sergentului. 

Whatley dădu din cap și se aplecă iar spre femeia de la volan, 
iar Honda ieși din șir și parcă lângă una din mașinile poliţiei. 
Portiera din stânga se deschise și din mașină cobori prudentă o 
tânără afro-americană. Un halat de spital bine scrobit atârna 
șleampăt pe corpul ei osos, părul și-l împletise într-o mulțime de 
codițe strânse toate la spate. 

— Despre ce e vorba? îl întrebă încet pe Archie. 

— A dispărut o fată ieri seară, îi răspunse Archie. N-aţi auzit? 

Pielea de pe chipul femeii părea foarte întinsă, astfel încât 
liniile craniului ei erau foarte pregnante. Trase de degete până 
când acestea pocniră și spuse: 

— Sunt asistentă la spitalul Emanuel. Lucrez în schimburile de 
noapte, iar ziua dorm. Nu prea sunt la curent cu știrile. Are 
legătură cu celelalte fete? 

Whatley, nemaiputându-se stăpâni, o întrerupse: 

— A văzut-o pe Kristy Mathers seara trecută. 

— Mulţumesc, sergent, îi răspunse Archie aruncându-i o 
privire severă. Acum mergi la muncă? o întrebă pe tânără, 
deschizându-și carnetul. 

— Mda, zise ea, privindu-i încă neliniștită. 

— Ai lucrat în același schimb și ieri? 

Ea își mută greutatea de pe un picior pe altul. Saboţii ei albi și 
zgâriaţi plesniră pe asfaltul ud. 

— Mda. 

Câţiva polițiști se adunaseră împrejurul lor, curioși și excitați 
că au de-a face cu un posibil martor. Stăteau pe bombeuri, 
aplecându-se unul spre celălalt, așteptând. Archie aproape că o 
simţi pe femeie făcându-se mică de prea multă atenţie ce i se 
dădea. Își puse delicat o mână pe umărul ei și o conduse câţiva 
pași mai departe de acea mică adunare. Își apropie capul de al 
ei și-i spuse pe un ton calm și politicos: 

— Și ai trecut pe-aici cam pe la aceeași oră? N-ai întârziat și 
nici n-ai mers cumva mai devreme? 

— Nu. Niciodată nu mă duc la muncă mai târziu sau mai 
devreme. Sunt punctuală. 

— N-o să te reținem prea mult, o asigură Archie. Și crezi că ai 
văzut-o pe Kristy Mathers? 


VP -61 


— Fata din fotografie? Da, am văzut-o. Ceva mai sus, la 
intersecţia dintre Killingsworth şi Albina. Am așteptat să 
traverseze strada. Mergea pe lângă bicicletă. 

Archie nu-și îngădui nicio reacție. Nu voia s-o înspăimânte sau 
să o pună sub presiune. Vorbise cu sute de martori și știa că 
dacă vreunul se simţea strâns cu ușa, s-ar fi străduit mai mult 
decât era cazul; imaginaţia lor o lua razna și umplea golurile pe 
care memoria nu le putea umple. Mâna lui rămăsese sprijinită 
ușor pe umărul femeii. El era polițistul bun, serios și 
imperturbabil. 

— Mergea pe lângă ea? Nu pe ea? 

— Nu, de aceea am și observat-o. Maică-mea ne-a învăţat să 
facem la fel pe mine și pe surorile mele - să mergem pe lângă 
biciclete când traversăm străzi aglomerate. E mai sigur așa. Mai 
ales în cartierele astea, oamenii conduc ca nebunii pe-aici. 

— Deci bicicleta nu era stricată. Nu avea vreun cauciuc spart 
sau așa ceva? 

Tânăra își pocni iar degetele. 

— Nu știu. Nu din câte am văzut eu. A răpit-o cineva? A răpit- 
o cineva pe fata asta? 

Archie ignoră întrebarea ei. 

— Ai mai văzut ceva? O urmărea cineva? Sau cineva suspect 
pe stradă? Sau vreo mașină? 

Dădu tristă din cap și mâinile-i căzură pe lângă corp. 

— Mergeam la muncă. 

Archie îi notă numărul la care poate fi contactată și seria 
carnetului de șofer și o lăsă să plece în drumul ei. O clipă mai 
târziu, detectivii Henry Sobol și Claire Masland veneau spre el, 
din spate. Claire aducea două pahare de carton alb cu dungi 
negre cu cafea. Archie observă că atât Henry, cât și Claire 
purtau impermeabile. 

— Ei, ai aflat ceva? întrebă Henry. 

— Martora a văzut-o pe Kristy Mathers mergând pe lângă 
bicicletă la vreo trei cvartale mai sus de-aici, pe la - își verifică 
ceasul - 6 și 55 de minute. Prietenii ei spun că a plecat de la 
repetiţii la șase și un sfert. Ceea ce ridică următoarea întrebare: 
unde a fost în aceste patruzeci de minute? 

— Nu-ţi ia așa de mult să faci trei cvartale, chiar și dacă 
trebuie să-ţi cari bicicleta, observă Henry. Nici chiar dacă mergi 
foarte încet. 


VP - 62 


Claire îi întinse lui Archie unul din cele două pahare de cafea. 

— Atunci să-i mai interogăm o dată prietenele, zise ea. 

Archie se uită la paharul din mâna lui. 

— Ce-i asta? 

— Cafeaua pe care mi-ai cerut să ţi-o aduc. 

Archie se uită la cafea fără prea mare chef. Nu-i mai trebuia 
cafea. Se simţea destul de bine. 

— Nu, zise Claire, a trebuit să merg unsprezece cvartale să-ți 
aduc cafeaua asta. Trebuie s-o bei. 

— Sunt aproape sigur că ţi-am cerut o cafea cu lapte 
degresat, îi zise el. 

— Pe mă-ta, îi răspunse ea. 


VP - 63 


Capitolul 11 


PRIETENELE LUI KRISTY MATHERS de care vorbea Claire erau 
Maria Viello și Jennifer Washington. Maria, Jen și Kristy au fost 
nedespărţite încă din clasele primare, iar liceul nu le stricase 
încă prietenia. Casa unde locuia Maria era la doar câteva blocuri 
de liceul Jefferson, așa că acolo s-au dus întâi detectivii. Locuia 
într-un bungalow din lemn de prin anii '20, luat cu chirie, 
înconjurat de un gard din plasă de sârmă. Casa trebuia 
zugrăvită, însă curtea era bine îngrijită, iar pe trotuarul din fața 
casei nu se vedeau omniprezentele hârtii și alte gunoaie ce 
împânzeau întreg cartierul. Tatăl fetei, Armando Viello, deschise 
ușa. Era mai scund decât Archie, cu un torace pătrăţos și cu 
mâini muncite. Faţa îi era răvășită de urme de acnee. Vorbea 
engleza fluent, deși cu un puternic accent. Nevastă-sa, din câte 
știa Archie, nu vorbea engleză deloc. Mai mult ca sigur că erau 
imigranţi ilegali, lucru care nu scăpase niciunuia din polițiștii 
care sunaseră la ușa casei lor în ultimele douăzeci și patru de 
ore, dar pe care nu-l trecuseră în niciunul din rapoartele lor. 

Armando Viello se zgâia sumbru la Archie și la ceilalţi prin 
geamul ușii uzate cu cadru de aluminiu. Lumina de pe verandă 
pâlpâi, apoi se stinse. 

— Aţi fost aici azi-dimineaţă, zise Viello. 

— Avem de pus alte câteva întrebări, îi explică Archie. 

Armando deschise ușa și detectivii intrară. Archie se gândi că 
era un lucru de lăudat să știi că ai putea fi expulzat și totuși să 
lași polițiștii unul după altul în casa ta, cu speranţa că ar putea 
să-i ajute să găsească copilul dispărut al altcuiva. 

— Maria e în camera ei, zise Armando, luându-le-o înainte pe 
coridorul scurt. _ 

În picioare n-avea decât ciorapii. În bucătărie se gătea cina, 
mai mult ca sigur ceva picant. 

— Vreţi să discutaţi și cu Jennifer? îi întrebă el. 

— Jennifer e aici? întrebă Claire. 

— Învață împreună. Azi n-au mers la școală. 

Armando răpăi cu degetele în ușa camerei Mariei și spuse 
ceva în spaniolă. Ușa se deschise într-o clipă. Părul Mariei lins, 


VP - 64 


negru și lung până la coate era prins la spate într-o coadă. Purta 
aceiași pantaloni de trening de culoare roșu închis și bluza 
galbenă pe care le purta și în dimineaţa aceea când o 
interogase Archie, după întâlnirea prea puţin încurajatoare pe 
care o avusese cu echipa sa. 

— Aţi găsit-o? întrebă Maria repede. 

— Nu încă, răspunse Archie cu blândețe. 

Copiii erau adesea trecuţi cu vederea în investigaţiile poliţiei. 
Se credea că nu sunt niște martori prea buni, dar Archie aflase 
că ei observă lucruri pe care adulţii nu le iau în seamă. Atâta 
timp cât erau interogaţi cum trebuia și li se dădeau asigurări că 
nu era obligatoriu să știe răspunsurile și că n-avea rost să 
inventeze ceea ce credeau ei că dorea să audă cel care-i 
interoga, copii chiar și de numai șase ani puteau să furnizeze 
informaţii foarte utile. Dar Maria avea cincisprezece ani. lar 
adolescentele erau imprevizibile. Archie nu comunicase prea 
bine cu ele. Işi petrecuse aproape întreaga adolescenţă 
încercând să lege discuţii cu fetele și zbârcind-o lamentabil. Nici 
acum nu se descurca mai bine. 

— Se poate să mai vorbim puţin cu tine? o întrebă el. 

Maria se uită la el și ochii i se umplură de lacrimi. Ei, uite că 
încă mai ai acea atingere magică, se gândi Archie. 

Maria își trase nasul și dădu din cap. Archie se uită la Claire și 
la Henry și apoi toţi trei o urmară pe Maria în cameră. 

Era o odaie pătrată și galbenă, cu o fereastră având un singur 
ochi de geam ce dădea spre fereastra bungalow-ului vecin. O 
țesătură de lână de vreun metru pe doi era prinsă sus în cuie în 
loc de draperie. 

Jen Washington stătea pe pat, chiar sub fereastră, ţinând în 
poală un aligator de pluș, vechi, o relicvă a copilăriei. Era tunsă 
scurt, afro, și purta o cămașă indiană și blugi cu manșetele 
franjurate. Era o fată frumoasă, însă faptul că-i lipsea o scânteie 
de vioiciune din priviri îi scădea din frumusețe. 

Toate trei fuseseră în sala de festivități a liceului. Jen picta 
decorurile pentru piesa de teatru. Maria era responsabilă cu 
materialele necesare. Toate trei fuseseră la audiții, însă numai 
Kristy fusese selectată în trupă. De aceea fusese ea cea care 
plecase mai devreme. Și cea care, acum, era mai mult ca sigur 
moartă. Insă Archie nu voia să se gândească la așa ceva acum. 
Nu voia ca fetele să-i citească asta pe chip. 


VP - 65 


Maria se duse spre pat și se aruncă pe pătura mexicană lângă 
Jen, care-și puse protector o mână pe piciorul ei. Archie se duse 
la biroul de lemn de lângă pat, întoarse scaunul spre fete și se 
așeză. Henry se lăsă pe spate, sprijinindu-se de ușă, cu brațele 
încrucișate pe piept. Claire se puse și ea pe-un colț al patului. 

Archie își deschise carnețelul roșu. 

— Kristy avea un prieten? întrebă el cu blândeţe. 

— Ne-ai mai întrebat asta, zise Jen, sucind aligatorul din poala 
ei. 

Se uita încruntată și sfidătoare la Archie, însă n-o putea 
condamna pentru asta. La cincisprezece ani era mult prea 
devreme să afli cât de împuţită era lumea. 

— Mai spuneţi-mi o dată. 

Jen îi aruncă o privire fioroasă. Aligatorul părea plictisit. Maria 
se așeză mai confortabil cu picioarele încrucișate, își trase 
coada lungă peste umăr și, absentă, își răsucea părul pe degete. 

— Nu, zise Maria în cele din urmă, nu avea pe nimeni. 

Spre deosebire de tatăl ei, nu avea nicio urmă de accent 
mexican. 

Claire le zâmbi complice fetelor și întrebă: 

— Chiar nimeni? Nici măcar vreunul cu care părinţii ei n-ar fi 
fost de acord? Un iubit secret. 

Jen își dădu ochii peste cap. 

— Nimeni înseamnă nimeni. 

— Și sunteţi sigure că a plecat de la repetiţii la șase și un 
sfert? întrebă Archie. 

Maria renunţă să-și mai învârtă părul pe degete și se uită la 
Archie. În ochii ei întunecaţi strălucea siguranţa de sine. 

— Da, spuse, de ce? 

— Cineva a văzut-o pe Kristy, la doar câteva blocuri 
depărtare, patruzeci de minute mai târziu, explică Archie. Aveţi 
vreo idee ce-ar fi putut să facă în acest timp? 

Jen își luă mâna de pe piciorul Mariei, se ridică și dădu din 
cap. 

— N-are nicio logică. 

— Dar n-aţi văzut-o plecând pe bicicletă, nu-i așa? întrebă 
Claire. Doar aţi văzut-o ieșind din sala de festivități. 

— Așa-i, răspunse Maria. Au terminat de repetat scenele în 
care juca ea. Doamna Sanders a lăsat-o să plece. 

— Și n-a plecat nimeni deodată cu ea? întrebă Archie. 


VP - 66 


Maria dădu din cap. 

— Cum am mai spus. Toţi cei care jucau în piesă trebuiau să 
plece doar după ce-și pregăteau scenele în care apăreau. Kristy 
a plecat prima. Cei mai mulți dintre noi am stat până la șapte și 
jumătate. Dar aţi vorbit cu toţi, nu? 

— N-a văzut-o nimeni, zise Archie. 

— Dar ce-a făcut în tot acest timp? întrebă Jen, uitându-se 
concentrată la pereţii galbeni. N-are nicio logică. 

— Fumează? întrebă Claire. 

— Nu, zise Maria. Urăște fumatul. 

Jen se uita la ochii de plastic ai aligatorului de pluș, râcâind o 
zgârietură de nevăzut de pe pupila neagră a acestuia. 

— Poate a avut probleme cu bicicleta, zise dând din umeri și 
fără să ridice ochii. 

Archie se aplecă înainte. 

— De ce spui asta, Jen? 

Jen mângăia plușul verde spălăcit al aligatorului. 

— Tot avea probleme cu lanţul de la bicicletă. Îi tot cădea. Era 
o bicicletă cam nașpa. A trebuit s-o târască până acasă de 
câteva ori. 

O singură lacrimă îi curse pe obrazul ciocolatiu, pe care și-o 
șterse cu mâneca și dădu din cap. 

— Nu știu. Probabil că-i un răspuns prostesc. 

Archie se întinse și-și puse mâna pe a ei cu delicateţe. 

Ea își ridică ochii, iar el văzu în privirea dură o fisură și- 
ndărătul ei, o urmă firavă de speranţă. 

— Eu cred că-i o remarcă chiar inteligentă, îi zise el, 
strângându-i mâna. Mulţumesc. 

* 

— DECI BICICLETA ERA STRICATĂ, zise Claire când s-au întors 
la maşină. 

Era întuneric, iar parbrizul era acoperit cu picuri de ploaie. 

— Încearcă s-o repare o vreme, apoi renunţă și decide să 
meargă pe lângă ea până acasă. Individul nostru opreşte, se 
oferă s-o ducă el sau s-o ajute să-și repare bicicleta și o răpește. 

— Dar atunci ar fi o crimă comisă nu cu premeditare, ci din 
oportunitate, zise Henry. 

Era la volanul mașinii de serviciu ce nu avea însemnele 
poliţiei. Era un Crown Vic. Henry detesta mașinile astea, dar ca 
un făcut mereu se căpătuia cu câte un Crown Vic. 


VP - 67 


— Trebuie că ea corespunde profilului lui. Sau crezi că pur și 
simplu se-nvârte pe-aici în mașină, căutând fete de liceu 
vulnerabile? Vrei să spui că pur și simplu a fost norocos? 

— El a stricat bicicleta, zise Archie încetișor de pe bancheta 
din spate. 

Fără să-și dea seama, își scosese cutiuţa din buzunar și o 
învârtea absent între policar și index. 

— Da, el a stricat bicicleta, accentuă Henry, dând din cap. 
Ceea ce înseamnă că a ales-o anume pe ea. Ştia că are o 
bicicletă. Ştia care e bicicleta ei. Poate știa și că e nasoală. Că o 
va târî până acasă ca de obicei. Le urmărește. 

— Dar tot nu putem explica ce-a făcut o parte din timp, zise 
Claire. Următorul puști care a ieșit de la repetiţii a plecat la șase 
și jumătate și n-a văzut-o. Rastelul pentru biciclete e chiar lângă 
ieșire. 

Lui Archie îi pulsau tâmplele. 

— Mâine o să punem iar bariera. Poate a mai văzut cineva 
ceva. 

Scoase trei pilule din cutie și le puse în gură una câte una. 

— Eşti bine, șefu'? întrebă Henry, uitându-se la Archie în 
oglinda retrovizoare. 

— Zantac, minţi Archie. Pentru stomac. 

Își lăsă capul pe spătarul scaunului și închise ochii. Dacă 
criminalul o pândise pe Kristy, atunci în curând va începe să 
caute o altă fată. 

— Sunteţi siguri că celelalte școli sunt în siguranță? întrebă 
Archie, tot cu ochii închiși. 

— Mai ceva ca Fort Knox, zise Claire. 

— Mâine vreau să le supravegheați pe toate patru, le zise 
Archie. Verificaţi numerele tuturor mașinilor ce trec pe lângă 
Jefferson între cinci și șapte. 

Deschise ochii, își frecă obrazul cu palma și se aplecă înainte 
între cele două scaune din faţă. 

— Vreau să mai văd o dată rapoartele autopsiilor. lar în 
noaptea asta să mai facem încă o cercetare din ușă-n ușă. Poate 
și-a amintit cineva ceva. 

Henry trase cu ochiul spre el. 

— Noi toţi ar trebui să dormim. Avem oameni care să lucreze 
în noaptea asta. Oameni deștepţi. Oameni treji. Am să le cer să 
ne sune dacă apare ceva. 


VP - 68 


Archie era prea obosit să se mai contrazică cu Henry. Putea 
să lucreze și în apartamentul său. 

— Mă duc acasă, zise. Dacă mă duci întâi pe la birou să iau 
rapoartele. 

— Fata e încă pe undeva pe-acolo, vie, nu? întrebă Claire. Nu 
facem toate astea degeaba. Mai sunt șanse, așa-i? 

Urmă o lungă tăcere după care Henry răspunse: 

— Așa-i. 

* 

TELEFONUL SUNA CÂND ARCHIE INTRĂ în apartament. Avea 
un braţ de dosare cu rapoarte de-ale poliției și ponturi primite 
de la cetățeni pe care avea de gând să le citească în noaptea 
aceea. Le aruncă pe măsuța din hol. Ridică telefonul fără fir și-și 
puse cheile pe masă, lângă încărcătorul acestuia. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

— Hei, Debbie, îi răspunse Archie fostei lui soții, mulțumit de 
această scurtă diversiune de la problemele sale. 

Se duse în bucătărie, scoase o bere din frigider și-o deschise. 

— Cum a fost prima zi? 

— Banală, zise Archie, desfăcând teaca pistolului de pe curea 
și punând-o pe masa de cafea, apoi se așeză pe canapea. 

— Te-am văzut la televizor. Ai fost foarte intimidant. 

— Am purtat cravata pe care mi-ai luat-o tu. 

— Da, am văzut. Debbie făcu o pauză. Vii duminică să-l vezi 
pe Ben? 

Archie înghiţi greu. 

— Ştii că nu pot. 

Auzi suspinul din vocea ei. 

— Pentru că o să fii cu ea. 

Mai discutaseră chestia asta și înainte. Nu mai era nimic de 
zis. Își lăsă telefonul să alunece pe obraz, apoi pe gât, până 
când marginea de jos a telefonului ajunse pe osul sternului. Il 
apăsă tare acolo până când începu să-l doară. O mai putea auzi, 
înfundat și de departe, ca și cum ar fi vorbit de sub apă. 

— Ştii, nu, că-i o nebunie? 

Vocea ei vibră până-n adâncul pieptului său și-l făcu să se 
simtă mai bine, ca și cum ar fi avut ceva viu înăuntru. 

— Despre ce vorbiţi voi doi? 


VP - 69 


Mai pusese întrebarea asta. Însă el nu-i spusese niciodată, și 
nici n-avea să-i spună. Își ridică iar telefonul la ureche. Îi auzea 
respiraţia. Ea spunea: 

— Nu văd cum ai putea să te faci bine până n-o elimini din 
viaţa ta. 

N-o să mă fac niciodată bine, se gândi el. 

— Incă nu se poate. 

— Te iubesc, Archie. Ben te iubește. Sara te iubește. 

Archie încercă să spună ceva. Știu. Dar ar fi vrut să spună 
ceva mai mult și nu putea, așa că nu spuse nimic. 

— Ai de gând să vii să ne vezi? 

— De îndată ce-am să pot. 

Amândoi știau ce înseamnă asta. Archie simţea că-l ia iarăși 
una din durerile acelea care-i făceau capul ţăndări. 

— Ar mai fi ceva, Debbie. E vorba de jurnalista asta. Susan 
Ward. Scrie un foileton despre mine pentru Hera/d. Probabil că 
te va suna. 

— Ce-ar trebui să-i spun? 

— Spune-i că nu vrei să vorbești. Apoi, când va reveni, spune- 
itot ce vrea să știe. 

— Vrei să-i spun adevărul? 

Archie își trecu degetele peste tapiseria uzată a canapelei 
ăleia urâte. Și-o imagină pe Debbie stând pe canapeaua lor din 
casa lor, din vechea lor viaţă. 

— Mda. 

— Vrei să apară în Herald? 

— Mda. 

— Ce ai de gând, Archie? 

Trase o dușcă din cutia de bere. 

— Să-i pun capăt, spuse râzând găunos. 


VP - 70 


Capitolul 12 


GRETCHEN NU L-A LĂSAT să doarmă în acea primă noapte, 
așa că încetul cu încetul a pierdut noţiunea timpului. l-a injectat 
un fel de amfetamină și apoi a plecat pentru câteva ore bune. 
Inima îi bate să-i spargă pieptul și nu poate face nimic altceva 
decât să se holbeze la tavanul alb, simţindu-și pulsul crescând, 
bubuind în gât, și mâinile tremurând. Sângele i s-a uscat pe 
piept și acum îl mănâncă pielea în locul acela. Dureri 
insuportabile îl asaltează la fiecare inspiraţie, însă mâncărimea îl 
scoate din minţi. O vreme încearcă să ţină măsura timpului 
numărând, însă mintea lui o ia razna și pierde șirul numărătorii. 
judecând după putoarea cadavrului de pe dușumea, Archie e 
acolo de cel puţin douăzeci și patru de ore. Dar dacă e de mai 
mult timp, asta nu poate să spună. Așa că Archie se holbează. Și 
clipește. Și respiră. Și așteaptă. 

N-o aude intrând, dar dintr-odată Gretchen e acolo, lângă el, 
zâmbind. Îi mângâie părul, ud de sudoare. 

— E timpul să-ţi iei medicamentele, dragule, spune ea ca o 
pisică ce toarce. A 

Cu o mișcare iute, îi smulge banda adezivă de pe gură. li 
împinge tubul pe gât cu delicateţe, dar tot îl face să se înece. 
Archie se zbate, clătinând din cap într-o parte și-n alta, 
încercând să se ridice în coate, însă ea îi bagă mâna în păr și îi 
ține ferm capul. 

— Acuma, acuma, îl dojenește ea. 

Are un pumn de pastile și i le bagă pe gât una câte una. El se 
îneacă și încearcă să le scuipe, însă ea extrage tubul și-i închide 
fălcile. li masează gâtul, forțându-l să le înghită, cum ai face cu 
un câine. 

— Ce-s astea? întreabă el răgușit. 

— N-ai voie să vorbești încă, spune ea. 

Gretchen îi lipește delicat altă bucată de bandă pe gură, iar el 
aproape că-i este recunoscător. Ce-ar fi de zis? 

— Ce vrei să faci astăzi? îl întreabă. 

Archie se holbează la plafon, cu ochii arși de nesomn. 

— Vită-te la mine, îi zice ea, scrâșnind din dinţi. 


VP -71 


Se uită la ea. 

— Ce vrei să faci astăzi? 

El ridică sprâncenele într-o expresie de nehotărâre. 

— Mai vrei chestia aia cu pironul? 

El nu-și poate stăpâni o tresărire. 

Gretchen radiază. E limpede că durerea lui o mulțumește. 

— Te caută, spune ea șăgalnic. Dar n-au să te găsească. 

Orice-ar pune ei la cale, ea află din ziare, de la televizor, se 
gândește el. 

Își apropie faţa de-a lui atât de mult, încât îi poate vedea 
pielea de alabastru, delicată, și pupilele mult mărite. 

— Vreau să te gândești la ce le vom trimite, spune ea pe un 
ton cât se poate de banal și își trece ușor degetele de-a lungul 
brațului lui, până la încheietură. O mână, un picior, așa ceva. 
Ceva drăguţ ca ei să știe că ne gândim la ei. Te las pe tine să 
alegi. 

Archie își închide ochii. Nu sunt aici. Nu mi se-ntâmplă mie 
una ca asta. Încearcă disperat să evoce imaginea lui Debbie pe 
canavaua neagră a pleoapelor sale. O vede așa cum era în acea 
ultimă dimineaţă. Deja, în minte, a inventariat fiecare articol de 
îmbrăcăminte pe care-l purta. Puloverul gros, verde, împletit din 
lână. Fusta gri. Pardesiul lung care o făcea să arate ca un soldat 
rus. Își amintește fiecare pistrui de pe chipul ei. Cerceii mici cu 
diamant. Aluniţa de pe gât, chiar deasupra claviculei. 

— Vită-te la mine, îi poruncește Gretchen. 

El își strânge și mai tare ochii deja închiși. Verigheta ei. 
Genunchii rotunzi. Pistruii de pe pielea albă a coapselor. 

— Uită-te la mine, spune Gretchen iar, pe un ton calm. 

Du-te dracului, se gândește el. 

Gretchen îl împunge în partea dreaptă, chiar sub coaste. 
Archie urlă și se zvârcolește de durere, iar ochii i se deschid 
reflex. Ea îi ţine ferm capul de-un smoc de păr și se apleacă 
peste el până când sânii ei sunt doar la câţiva centimetri de 
pieptul lui. Îi răsucește scalpelul mai adânc în carne. lar el simte 
o dâră de parfum de-al ei - amestec de liliac, sudoare dulce, 
pudră de talc -, o ușurare pe lângă putoarea grea a cadavrului 
de pe dușumea. 

— Nu-mi place când nu sunt băgată în seamă, îi spune cu o 
voce doar cu ceva mai tare decât o șoaptă. Ai priceput? 

El dă din cap, chircit de durerea pe care i-o provoacă. 


VP- 72 


— Bine, spune Gretchen, îi scoate scalpelul din rană și-l 
aruncă într-o tăviță. 


VP-73 


Capitolul 13 


SUSAN ȘI-A TRAS MAȘINA PE UNUL din locurile destinate 
vizitatorilor din parcarea unităţii operative. A ajuns cu o 
jumătate de oră mai devreme. Tocmai ea, care n-ajungea 
niciodată mai devreme. Nici măcar nu-i plăceau indivizii care 
ajungeau prea devreme. Dar se trezise la răsăritul soarelui cu 
agitația aceea arzătoare în stomac pe care o avea de fiecare 
dată când era pe cale să scrie un articol bun. La ora aceea, lan 
plecase deja. Dacă a trezit-o să-și ia la revedere, Susan nu-și 
amintea. 

Peste noapte se lăsase ceața peste oraș, iar aerul era greu și 
umed. Umezeala rece insidioasă părea că se poate strecura 
oriunde. Chiar și stând în mașină, lui Susan i se părea că nu mai 
e mult și va mucegăi. 

Ca să-și omoare timpul cu ceva, Susan își deschise telefonul și 
formă iute un număr pe care-l știa pe dinafară. Lăsă un mesaj la 
căsuța vocală. 

— Salut, Ethan. Susan Ward. Tipa de pe alee. 

Tipa de pe alee!? Măiculiță! 

— Vreau să zic de la Herald. Mă-ntrebam dacă ai apucat să 
vorbești cu Molly despre mine. Chiar cred că povestea ei trebuie 
spusă. Oricum, dă-mi un telefon, bine? 

lan îi spusese că investigația asta nu trebuia continuată. Că 
era pierdere de vreme. Oricum avea timp berechet de pierdut, 
așa că de ce să nu tatoneze terenul? Tatonarea nu era chiar 
investigație. De fapt, nu era deloc. 

Mai așteptă în mașină câteva minute, fumând și urmărind 
oamenii ce intrau și ieșeau din clădire. Fuma când ieșea în oraș. 
Când bea ceva. Și câteodată și când era agitată. Detesta să fie 
agitată. Aruncă ţigara pe geam, privind jerba de scântei ce țâșni 
când mucul izbi asfaltul. Se mai privi o dată în oglinda 
retrovizoare. Se îmbrăcase în negru din cap până-n picioare, iar 
părul roz și-l adunase într-o singură coadă la spate, pe ceafă. 
Măiculiță, își zise, arăt ca un ninja punkist. Dar ce mai putea 
face? Își luă inima în dinţi și intră în sediul unităţii operative. 


VP - 74 


Peste noapte se lucrase din greu la transformarea băncii în 
secție de poliţie. Cutiile care cu o zi înainte erau pe jumătate 
nedesfăcute, acum erau împachetate și stivuite lângă intrare, 
gata să fie luate de-acolo. Birourile erau puse două câte două 
față în faţă. Pe fiecare era câte un computer având monitor 
negru cu ecran plat. Nici nu era de mirare că la bugetul 
educaţiei ajungeau mereu atât de puţini bani. Fotografiile mărite 
ale fiecăreia din fete, laolaltă cu alte zeci de instantanee, erau 
prinse cu ace de gămălie pe o tablă cât un perete. Mai multe 
hărţi ale orașului atârnau lângă tablă, împestriţate cu pioneze 
colorate. Un copiator scuipa zgomotos coli de hârtie. Cești de 
cafea și sticle de apă erau pe fiecare birou. Undeva tocmai se 
prepara cafea, iar Susan îi simţi aroma. Numără șapte detectivi, 
toți vorbeau la telefon. O femeie în uniformă, în spatele unui 
birou lung chiar lângă intrare, ridică ochii spre ea. 

— Am întâlnire cu Archie Sheridan. Sunt Susan Ward, zise ea 
și-și scoase legitimaţia de presă din geantă, pe care, ţinând-o de 
șnur, o lăsă să se legene la câţiva centimetri deasupra biroului. 

Ofiţerul se uită la legitimaţie, ridică receptorul, formă un 
număr de interior și anunţă sosirea lui Susan. 

— Puteţi intra, spuse femeia deja întoarsă spre monitorul din 
faţa ei. 

Susan o luă spre biroul lui Archie. Veneţienele erau ridicate și 
Susan îl văzu pe Archie stând la biroul lui și citind documente 
din niște dosare. Ușa era întredeschisă, iar Susan bătu ușurel, 
simțind un fior de emoție în stomac. 

— Bună dimineața, spuse Archie, ridicându-se de la birou. 

Susan se îndreptă spre el și-i strânse mâna pe care i-o 
întinsese. 

— Bună dimineaţa. Îmi cer scuze c-am venit mai devreme. 

EI își arcui sprâncenele a mirare, șugubăţ. 

— Chiar ai venit mai devreme? 

— Cu vreo jumătate de oră. 

El dădu din umeri și rămase așa cum era, în picioare. Susan 
văzu patru cești de cafea goale pe birou. Măiculiță. El aștepta să 
se așeze ea întâi. Se aruncă repede într-unul din fotoliile cu 
învelitoare de vinil din faţa biroului lui. 

Archie se așeză și el. Încăperea era mică, însă suficient de 
mare cât să încapă acolo un enorm birou furniruit cu lemn de 
cireș, un corp de bibliotecă încastrat în perete în spatele lui și 


VP-75 


cele două fotolii din faţa lui. O fereastră mică dădea în stradă, 
pe unde treceau mașini în viteză, cu regularitate. 

Avea același sacou de catifea ca și în ziua precedentă, însă 
cămașa pe care o purta în ziua aceea era albastră. Susan se 
simţea de parcă venise să ceară un împrumut. 

— Deci cum o să procedăm? 

Archie își puse mâinile pe birou cu palmele în jos. 

— Tu să-mi spui, zise el, privind-o prietenos, binevoitor. 

— Păi, începu ea, îmi trebuie permisiunea de a te vedea la 
lucru. Pe tine. 

Archie încuviință dând din cap. 

— Sigur, atâta timp cât nu mă va împiedica să-mi fac treaba. 

— Deci n-ai nicio problemă cu asta? Să te urmăresc peste tot 
în timp ce încerci să-ți duci munca la bun sfârșit? 

— Nu. 

— Și o să trebuiască să vorbesc cu apropiații tăi, îi spuse 
Susan pândind vreo schimbare pe chipul lui, însă faţa lui rămase 
liniștită, fără să arate nicio urmă de îngrijorare. De exemplu, cu 
soția ta. 

El nici măcar n-a clipit. 

— Bine. Nu știu dacă ea va vrea să vorbească cu tine, dar cel 
mai bine e s-o întrebi chiar pe ea. 

— Și cu Gretchen Lowell. 

Chipul lui se tensionă, dar foarte puţin. Deschise gura, dar o 
închise fără să spună ceva. Apoi o deschise iar, ca să spună: 

— Gretchen nu vorbește cu reporterii. 

— Pot să fiu foarte convingătoare. 

Archie trasă un cerc imaginar cu palma pe birou. 

— E într-o închisoare federală. De maximă securitate. Nu are 
dreptul să se întâlnească decât cu avocaţii ei, cu polițiști și cu 
membrii familiei. Însă ea n-are familie. lar tu nu ești poliţist. 

— Am putea închega o corespondenţă. Ca-n vremurile de altă 
dată. 

Se lăsă în scaunul său încet și o examină din priviri. 

— Nu. 

— Nu? făcu Susan. 

— Poţi să te ţii după mine. Poţi să vorbești cu Debbie și cu cei 
cu care lucrez. Am să discut cu tine despre așa-numitul caz 
„Strangulatorul de după ore”. Am să discut cu tine despre cazul 
„Frumuseţe criminală”. Poţi să-mi iei la întrebări chiar și doctorul 


VP - 76 


dacă vrei. Dar nu pe Gretchen Lowell. Ea încă mai este obiectul 
unei investigaţii a poliţiei, iar să-i iei interviuri ar fi o pierdere de 
vreme. Ar fi o încălcare a înțelegerii. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv, dar ce vă face să credeţi că, 
dacă am să-i scriu eu, veţi afla vreodată? 

Archie zâmbi îngăduitor. 

— Crede-mă. Aș afla. 

Susan se uită la el cu ochi mari. Nu faptul că el nu voia ca ea 
să vorbească cu Gretchen o deranja. Archie trecuse printr-un 
iad. Era de la sine înțeles că nu-și dorea torționara intervievată 
pentru un nenorocit de articol. Ceea ce o sâcâia pe Susan era 
certitudinea că foiletonul nu fusese o idee prea bună din punctul 
de vedere al lui Archie Sheridan, certitudine ce sporea de la o 
clipă la alta. Archie avea lucruri pe care voia să le tăinuiască, iar 
ea avea să le descopere. El n-ar fi trebuit să fie de acord cu așa 
ceva. lar dacă ea putea să-și dea seama de asta, atunci era 
destul de sigură că și acest inteligent detectiv pe nume Archie 
Sheridan își dădea seama. Atunci întrebarea era de ce o lăsa să 
scrie foiletonul? 

— Mai sunt și alte derogări de la înţelegere? întrebă ea. 

— Una. 

Ei na, poftim. 

— Spune. 

— Duminica nu te ţii după mine. 

— Atunci te întâlnești cu copiii tăi? 

Archie se uită dincolo de umărul ei, pe geam. 

— Nu. 

— Mergi la biserică? 

Niciun răspuns. 

— Joci golf? încercă Susan să ghicească. Mergi la cercul de 
împăiat animale? 

— O singură zi de intimitate, spuse Archie ferm, îndreptându- 
și iar atenţia către ea, acum cu mâinile încleștate în poală. 
Pentru celelalte șase. 

Susan dădu din cap de câteva ori. Putea scrie foiletonul și 
putea să-l scrie chiar bine. Adică, de ce să-și fure singură 
căciula? Putea să-l scrie excelent. Era al ei. Motivele pentru care 
ea era cea care îl scria aveau să se vădească mai târziu. 

— Bine, acceptă ea. Cu ce începem? 

— Cu începutul, răspunse el. Liceul Cleveland. Lee Robinson. 


VP - 77 


Archie ridică receptorul și formă un număr de interior. 

— Sunteţi gata? zise în telefon, apoi închise și se uită la 
Susan. 

— Detectivul Sobol vine cu noi. 

Susan încercă să-și ascundă dezamăgirea. Sperase că îl va 
avea pe Archie Sheridan doar pentru ea, numai bine să afle ce 
gândește. 

— A fost partenerul tău, nu? La prima crimă din cazul 
„Frumuseţe criminală”? 

Înainte să apuce Archie să răspundă, Henry apăru în ușa 
biroului trăgându-și haina de piele pe umerii săi largi, întinse o 
mână mare către Susan. 

— Henry Sobol, zise. 

Nu-i decât un ursulet mare de pluș. 

Susan i-o scutură cu convingere, încercând să fie pe măsura 
strânsorii lui. 

— Susan Ward, de la Oregon Herald. Scriu un articol despre... 

— Ai venit devreme, zise Henry. 


VP - 78 


Capitolul 14 


FRED DOUD FUMA IARBĂ dintr-o pipă pe plajă. Stătea ghemuit 
lângă un buștean imens și scorțos ce fusese scos pe mal iarna 
trecută. Nu că precauţiile sale ar fi avut vreun rost. Nu văzuse 
nici ţipenie cale de o milă cât se plimbase pe țărm. De obicei 
venea după-amiaza, însă în ziua aceea trebuia să se prezinte la 
tribunal ceva mai târziu. Mai trase un fum prelung din pipa mică 
de sticlă, apoi o puse înapoi în punguliţa ei de piele. Legă 
punguţa, degetele lui lungi și osoase tremurau puţin de frig, 
apoi și-o atârnă iar la gât. Își examină pielea de pe braţe, de pe 
coapse, de pe pântec și de pe genunchi. | se înroșise, însă nu 
mai simţea frigul. Îi plăcea iarna pe plajă. În restul timpului era 
chiar aglomerată, însă cât era iarna de lungă, cel mai adesea 
era singur acolo. Locuia pe insulă cu câţiva amici de la facultate, 
la doar câteva mile depărtare, așa că îi era ușor să ajungă pe 
plajă. Datorită regulilor plajei trebuia să vină în halat din parcare 
pe cărarea ce trecea printre tufele de mur. Dar, de îndată ce 
ajungea pe plajă, lăsa halatul să-i cadă de pe umerii osoși și se 
plimba așa cum îl făcuse mama natură. Nicicând nu se simţea 
mai liber. 

Adevărul e că mai mereu se întorcea înapoi de la buștean, 
însă erau și zile când se hotăra să meargă și mai departe, până 
acolo unde plaja făcea o cotitură și de unde putea să vadă farul 
drept în faţă. În ziua aceea, când s-a ridicat, dând la iveală 
trupul său gol și înțepenit, Fred știu că era una din acele zile. 

De obicei se plimba ceva mai departe de apă, pe unde nisipul 
era mai fin și se simţea foarte plăcut sub tălpile goale. Dar când 
o lua pe drumul mai lung, adesea mergea chiar pe linia apei prin 
straturile de argilă, unde odată găsise un vârf de săgeată și 
spera să mai găsească și altele. Atmosfera era destul de 
limpede. Ceaţa fusese deasă când se pornise într-acolo, însă 
acum nu mai rămăseseră decât fuioare groase de alb ce pluteau 
tremurând deasupra râului. Lutul rece era alunecos, iar plaja era 
acoperită cu fel de fel de resturi împuţite, cum era mai mereu. 
Apa scotea, când și când, pești morţi la mal, ce rămâneau să 
putrezească acolo, laolaltă cu grămezile de alge ce forfoteau de 


VP - 79 


fel de fel de insecte. Mai erau și păsările care eviscerau crabi, 
iar carcasele acestora rămâneau acolo să putrezească. 

Fred mergea prin mâlul acela, cu o mină concentrată, cu ochii 
roșii iscodind încoace și-ncolo, ignorând cu bună știință 
duhoarea ce parcă sporea cu fiecare pas pe care-l făcea. Apoi 
dădu de Kristy Mathers. Îi văzu întâi partea de jos a piciorului, 
pe jumătate îngropat în argilă, apoi urmă cu privirea linia 
piciorului până la coapsă și mai sus până la tors. De nu și-ar fi 
imaginat de atâtea ori că avea să dea peste un cadavru pe plaja 
aceea, i-ar fi venit să-și creadă ochilor mai curând. Cumva, 
întotdeauna i se păruse că o astfel de întâmplare este cu 
putinţă. Acum, uitându-se la corpul palid, aproape de 
nerecunoscut, aflat la picioarele sale, un sentiment nou, oribil îl 
cutremură: sobrietatea. Fred Doud nu se simţise niciodată atât 
de dezbrăcat. 

Cu inima bubuind și dintr-odată înfrigurat, se întoarse și se 
uită de-a lungul plajei, pe unde venise, apoi înspre far. Izolarea 
ce-l făcuse să se simtă atât de bine cu doar câteva minute mai 
înainte acum îl umplea de groază. Trebuia să caute ajutor. 
Trebuia să se întoarcă la camioneta lui. Fred o rupse la fugă. 


VP - 80 


Capitolul 15 


HENRY, ARCHIE ȘI SUSAN O LUARĂ spre liceul Cleveland într-o 
mașină ce nu avea însemnele poliţiei. Henry era la volan, Archie 
era pe scaunul din dreapta, iar Susan în spate făcându-și 
sârguincioasă însemnări. Au parcat pe strada din faţa liceului. 
Clădirea acestuia era din cărămidă și avea trei nivele. Au ieșit 
din mașină. Henry le făcu semn cu mâna unor polițiști ce 
stăteau într-o mașină de patrulare trasă chiar în faţa școlii. Unul 
din ei îi răspunse tot fluturând din mână. 

Vremea se schimbase. Ceaţa rece și umedă de dimineață 
lăsase să se vadă un cer albastru, destul de senin, iar soarele 
chiar strălucea puţin. Să fi fost vreo 13* C. În lumina aceea 
strălucitoare de dimineaţă târzie, liceul Cleveland părea 
impunător, numai bun de pus pe cărți poștale. Dacă Jefferson îţi 
lăsa impresia unei case de corecție, Cleveland avea o 
arhitectură destul de elegantă, înconjurat fiind de coloane, cu 
bolți deasupra intrărilor și cu o fâșie de gazon în faţă. Însă pe 
Susan tot la o închisoare o făcea să se gândească. 

— Haideţi pe-aici. 

Susan își întoarse privirea de la fațada clădirii. Archie și Henry 
erau pe trotuar, la doar câţiva pași depărtare de ea. Archie o 
privea peste umăr. Susan rămăsese întoarsă spre școală, 
pierdută în propriile ei amintiri. 

— Scuze, zise ea. Aici am fost la liceu. 

Archie ridică sprâncenele. 

— Ai fost la Cleveland? 

— Mda. Acum zece ani. 

Ajunse lângă ei. 

— Încă mai încerc să-mi revin. 

— Deci n-ai fost tu regina balului? întrebă Henry. 

— Ba dimpotrivă, răspunse Susan. 

Fusese o adolescentă dificilă, isterică o bună parte din timp. 
Nu putea înţelege cum o scoteau unii părinţi la capăt cu copiii 
lor. 

— Ai copii? îl întrebă pe Henry. 

— Unul, răspunse el. A crescut cu maică-sa. În Alaska. 


VP - 81 


— Acolo te-ai născut? 

— Neee, făcu el. Acolo am sfârșit. 

Archie rânji. 

— Erau anii '70. Pe-atunci locuia într-o rulotă. Și avea păr. 

Susan râse și scrise ceva în carnețelul ei. Faţa voioasă a lui 
Henry deveni de-ndată gravă. 

— Nu, zise el, uitându-se printre Archie și Susan, viaţa mea 
nu-i o știre de presă. Să fie clar. 

Susan închise carnetul. 

— Henry nu vrea să fie intervievat, zise Archie. 

— Am înţeles asta, răspunse Susan. 

Și-au continuat drumul, luând-o pe lângă clădirea școlii și 
cotind pe după ea. Susan putea vedea înăuntru prin ferestrele 
mari, ce fuseseră înlocuite cu altele noi de când fusese ea elevă. 
Puști, în tot felul de poziții confortabile, stăteau cu ochii ațintiți 
spre partea din faţă a clasei. Doamne, cum mai urâse liceul! 

— Nu-i așa că lui Lee Robinson nu-i plăcea deloc aici? 

— De ce spui asta? întrebă Archie, privind atent la școală. 

— l-am văzut fotografia de pe legitimaţia de școală, îmi aduc 
aminte cum era să fii o fată ca ea. 

— Uite-acolo-i intrarea, zise Henry, arătând spre porțile 
metalice dintr-o parte a clădirii. Repetiţiile orchestrei se ţin la 
primul etaj. Pe-aici a ieșit la plecare. 

Archie rămase cu mâinile-n șolduri uitându-se la ușa de la 
intrare. Susan îi zări pistolul în teaca de piele prinsă de talia 
pantalonului. El se uită lung la școală, întorcându-se când și 
când pe călcâie, înregistrând fiecare detaliu. Apoi dădu din cap: 

— Bine. 

Henry îi conduse mai departe de trotuar. 

— A luat-o pe aici. 

Susan îl urma pe Archie, care-l urma pe Henry. Mergeau 
tăcuţi. Susan trecu pe lângă o băltoacă ce strălucea în lumina 
soarelui. Trecuseră săptămâni bune de când nu se mai arătase 
soarele. Sub obișnuitul plafon de nori, lumea părea nivelată în 
lumina egală, monotonă. Însă de cum se dădeau norii la o parte, 
toate culorile prindeau viaţă. Pădurile de conifere de pe dealuri 
erau de un verde mai întunecat și mai bogat; mugurii prunilor 
păreau mai strălucitori și mai cruzi, promițând primăvară și 
trandafiri și festivaluri pe malul râului. Chiar și trotuarul gri, 


VP - 82 


umflat ici, colo de rădăcinile cioturoase ale copacilor plantați cu 
o sută de ani în urmă, părea cumva mai viu. 

Susan ocoli încă o băltoacă și se uită iute spre cer. Aproape că 
nu se mai pomenise ca în Portland, Oregon, să se arate soarele 
într-o zi de martie. Ar fi trebuit să fie înnorat și mohorât. Ar fi 
trebuit să plouă. 

Când au ajuns cam pe la jumătatea celui de-al cincilea bloc 
depărtare de liceu, Henry se opri. 

— Aici e, zise el. Aici au pierdut câinii urma. 

— Deci a urcat într-o mașină? întrebă Susan. 

— Probabil, răspunse Henry. Sau pe bicicletă. Sau pe o 
motocicletă. Sau a făcut semn unui autobuz să oprească. Sau 
ploaia a spălat urmele. Sau poate că pur și simplu în ziua aceea 
câinii nu luau urma cum trebuie. 

Și iarăși Archie se învărti încetișor de jur-împrejur. După 
câteva minute, se întoarse spre Henry. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că tipul era pe jos. 

Henry arătă spre gardul des de dafin ce înconjura curtea unei 
case aflate ceva mai departe de locul în care câinii pierduseră 
urma lui Lee Robinson. 

— Cred că o aștepta în spatele acelui gard. 

— Ar fi fost riscant, zise Archie cu îndoială și se duse îndărătul 
gardului. Atât de des să fi fost frunzișul și-atunci? 

— E verde tot timpul. 

Archie se gândi la ce-i spusese Henry. 

— Așadar a așteptat-o în spatele gardului, repetă trecându-și 
mâna peste frunzișul des al tufelor din gard. Fata apare. Și apoi? 
Ce? O convinge să urce într-un autovehicul parcat în apropiere? 

— Adică sare un tip din spatele unui tufiș și fata urcă-n 
mașina lui? In orice caz, când eram eu elevă așa ceva era 
imposibil, zise Susan. 

— Nu, spuse Henry. Nu sare pur și simplu. 

Archie dădea din cap gânditor. 

— O vede. Vine de partea asta a gardului. Așa, zise luând-o pe 
lângă gard până la cel mai îndepărtat capăt al acestuia, chiar 
aproape de un colț de stradă. Apoi se preface că tocmai a luat 
colțul, continuă Archie punând fiecare acţiune în scenă. Ca și 
cum ar fi dat de ea din întâmplare. 

— O cunoaște, zise Henry. 


VP - 83 


— O cunoaște, încuviinţă Archie. 

O clipă au tăcut amândoi. 

— Sau, zise Archie dând din umeri, poate că s-a ivit de după 
gard, i-a pus un cuţit în gât și a forțat-o să urce în partea din 
spate a unei dubiţe. 

— Mda... sau așa, zise Henry. 

— Ai căutat fibre textile pe frunze? 

— Cu patru zile de ploaie prea târziu. 

Archie se întoarse spre Susan. 

— Tu plecai pe jos de la școală? 

— Numai în primii doi ani. Pân-am primit mașină. 

— Mda, făcu Archie meditând, cu ochii la gardul viu. Asta-i 
perioada în care mergi la școală pe jos, nu? Primii doi ani. Apoi 
ridică capul: Ţi-a plăcut la Cleveland? 

— Ti-am mai spus, uram Cleveland, zise Susan. 

— Nu, mi-ai spus că urai liceul. L-ai fi urât oriunde ai fi fost 
sau e ceva ce ţine de Cleveland? 

Susan mormăi. 

— Nu știu. Au fost și lucruri care mi-au plăcut. Am fost în 
cercul de teatru. Și, dacă vrei să știi, am fost în echipa care 
participa la Cupa Cunoașterii. Însă numai în primul an. Până am 
renunţat să mai fiu tocilară. 

— Profesorul de actorie e de ceva vreme în funcţie, zise 
Henry. Reston îl cheamă. 

— Mda, zise Susan. Cu el am făcut și eu teatru. 

— Mai treci din când în când pe-aici? întrebă Henry. Să-i saluți 
măcar? 

— Să trec să-mi văd foștii profesori din liceu? întrebă Susan 
nevenindu-i să-și creadă urechilor. Nu, mersi. Am și io viaţa 
mea. 

Apoi, un gând cutremurător îi veni în minte. 

— Doar nu e unul din suspecți? 

Henry dădu din cap. 

— Nu, doar dacă nu are de partea sa nouă puști care mint 
pentru el. In fiecare seară când a fost răpită o fată, repeta o 
piesă la școală. Ar fi fost o ipoteză tentantă. Ce zici de 
profesorul de fizică, Dan McCallum? L-ai avut și pe el la clasă? 

Susan era gata să răspundă, însă o întrerupse ţărâitul 
mobilului lui Archie. Îl scoase din buzunarul sacoului, îl deschise, 
se întoarse și se îndepărtă câţiva pași. 


VP - 84 


— Mda, făcu și apoi ascultă aproape un minut ce i se spunea 
de la celălalt capăt al liniei. 

Susan și Henry îl priveau cu atenţie sporită. Susan simţea că 
ceva se schimbase la Archie aproape pe nevăzute. Nu era sigură 
dacă era ceva în ţinuta lui sau o încărcătură electrică în aer sau 
pur și simplu o proiecție a minţii ei, dar știa cu certitudine că 
ceva se schimbase. Archie dădu din cap de mai multe ori. 

— Bine, pornim imediat, zise și închise mobilul pe care-l lăsă 
cu grijă înapoi în buzunar, apoi se întoarse spre ei. 

— Au găsit-o? întrebă Henry cu o mină de nepătruns. 

Archie încuviință dând din cap. 

— Unde? întrebă iar Henry. 

— Pe insula Sawvie. 

Henry îi făcu lui Archie un semn din ochi spre Susan. 

— Vrei să trecem pe la bancă, s-o lăsăm pe Susan? 

Susan se uita la Archie, sperând ca el s-o lase și pe ea să 
meargă cu ei. Poate să vină și ea. Poate să vină și ea. Poate să 
vină și ea. Spera din toată fiinţa ei ca buzele lui să rostească 
cuvintele astea. Pentru ea ar fi fost prima oară când ar fi fost la 
locul faptei. Ar fi fost o relatare de la faţa locului, fără 
intermediari. Ar fi fost un mod excepţional de a-și deschide 
foiletonul. Oare cum era să fii în preajma unui cadavru? 
Duhoarea leșului, liota de investigatori răscolind locul crimei. Și 
banda galbenă de jur-împrejur. Susan zâmbi, simțind iar acel 
zumzet familiar din pântecul ei. Apoi se controlă și-și alungă 
expresia de plăcere de pe chip. Insă Archie o observase deja. 

Se uită la el, rugându-l din ochi, însă pe fața lui nu se citea 
nimic. 

Archie se îndreptă spre mașină. Futu-i. O zbârcise. Prima zi cu 
el și deja-i făcuse impresia că era o scorpie setoasă de sânge. 

— Poate să vină și ea, zise Archie fără să se oprească. Apoi se 
întoarse și se uită cu înţeles la Susan: Dar să nu te-aștepţi să 
arate ca-n fotografie. 


VP - 85 


Capitolul 16 


— ȘTIŢI, SE ZICE Că DE FAPT sunt grămezi întregi de cadavre 
pe insula Sauvie, zise Susan din spate. Mulţi dintre homosexualii 
care obișnuiau să meargă la plaja de nudiști și-au murit de SIDA 
au cerut să le fie împrăștiată cenușa acolo. Plaja de sus, de 
deasupra liniei valurilor? Toată e plină de așchii de oase și de 
cenușă. 

Se strâmbă de dezgust și continuă: 

— Cei ce stau la plajă și se dau cu uleiuri și se-ntind acolo își 
umplu toţi porii de fragmente de gagii morţi, mai zise și așteptă 
o reacţie. Am scris un articol pe chestia asta. Poate l-aţi citit? 

Nu primi niciun răspuns. Henry, își dădu ea seama, nici n-o 
mai asculta de vreo zece mile încoace. Archie vorbea la telefon. 

iși încrucișă braţele pe piept și se strădui să nu mai 
trăncănească. Asta era blestemul ei de reporter. Nu se ocupa 
decât de chestii ce nu interesau pe nimeni. Și făcuse o mulțime 
de reportaje despre insula Sauvie: despre fermierii ce foloseau 
sămânță modificată genetic, despre labirinturile din lanurile de 
porumb, despre plaja nudiștilor, despre găștile de bicicliști și de 
naturiști, despre plantațiile de fructe de pădure de unde puteai 
să culegi oricât, în voie. Cititorilor ziarului le plăceau chestiile 
astea. Ca urmare, Susan știa mai multe porcării despre insula 
Sauvie chiar și decât cei mai mulți dintre cei ce locuiau acolo. 
Avea o suprafaţă de 24.000 de acri. O așa-numită oază agricolă 
mărginită de râul Columbia și de poluatul canal Multnomah, 
aflată la vreo douăzeci de minute de mers cu mașina de oraș. 
Pentru a păstra neatinsă sălbăticia insulei, administraţia statului 
declarase rezervaţie naturală o suprafaţă de vreo douăsprezece 
mii de acri. Și tocmai acolo, departe de casele fermierilor ce 
făceau insula să pară o felie din lowa, fusese găsită, moartă, 
fata. Lui Susan nu-i plăcuse niciodată zona aceea. Din punctul ei 
de vedere, erau prea multe spaţii deschise. 

Șoseaua devenise acum un drum pietruit. 

— Da, zise Archie în telefon. Când?... Unde?... Da. 

Nimic senzațional de notat pentru Susan. 

— Nu... nu știm încă... Am să aflu. 


VP - 86 


Mergeau chinuitor de încet pe pietrișul drumeagului acela. 
Răpăitul constant al zgurii era punctat când și când de zgomotul 
sec al unei pietricele mai mari ce lovea tabla caroseriei. Archie 
tot mai vorbea la telefon. 

— Sunteţi acolo, acum?... În aproximativ cinci minute. 

De cum îl închidea, începea iar să sune. Susan urmărea 
imaginile ce se succedau, ca niște diapozitive, de-o parte și de 
alta a drumului: zidul des de tufe de muri, stejarii de plută 
dindărătul lor. În cele din urmă, văzu în faţă vreo câteva mașini 
de poliție, o dubă veche și o ambulanţă parcate de-o parte și de 
alta a drumului. Un autovehicul de la departamentul șerifului 
bloca accesul, iar un poliţist tânăr dirija traficul. Susan își întinse 
gâtul să vadă mai bine cu carneţelul deja deschis în poală. 
Henry opri la un semn al poliţistului și-i arătă legitimaţia. 
Tânărul dădu din cap și le făcu semn să treacă mai departe. 

Henry parcă lângă o motocicletă de patrulare și, într-o singură 
mișcare foarte fluidă, și el, și Archie ieșiră din mașină, lăsând-o 
pe Susan să se precipite în urma lor. Se gândea că n-ar fi fost 
rău să-și fi luat niște încălțări mai potrivite cu terenul acela. 
Scotoci în geantă și scoase rujul. Nimic foarte șocant - folosea 
un ton foarte apropiat de cel natural. Își dădu pe buze în timp ce 
mergea și de-ndată se simţi foarte aiurea din pricina asta. De 
cealaltă parte a motocicletei, un tânăr cu barbă într-un halat 
plușat stătea lângă un poliţist. Era descult. Susan zâmbi, iar el o 
salută cu indexul și mijlociul desfăcute în V. 

* 


ÎN TIMP, FUSESE CROITĂ O CĂRARE printre rugi ce tăia pieziș 
prin iarba uscată și înaltă până jos, la plajă. Nisipul era uscat, iar 
Archie trebuia să calce cu mare băgare de seamă. Numai așchii 
de oase și cenușă. Inainte, liniștit și tulbure, era râul Columbia, 
iar pe celălalt mal, statul Washington. Archie zări un grup de 
polițiști de patrulă ce stăteau în picioare la vreun sfert de milă 
mai jos, pe plajă, acolo unde începea stratul de argilă. 

Claire Masland îi aștepta și ea pe plajă. Purta pantaloni și o 
bluză groasă roșie. Işi scosese impermeabilul marca North Face 
și-i legase mânecile de jur-împrejurul taliei. Archie n-o întrebase 
niciodată, dar își închipuia că femeia asta face autostopul cu 
plăcere și merge în drumeţii cu cortul. Poate că și schia. La 
naiba, te pomenești că mersese pe jos până la Polul Nord! 
Insigna îi era prinsă în brâu, de curea. La subsuori avea pete de 


VP - 87 


sudoare. Claire își potrivi pașii cu ai lor urmându-i în drum spre 
cadavru. 

— A găsit-o un nudist pe la vreo zece, zise ea. A trebuit să se- 
ntoarcă la mașină și apoi acasă ca să ne poată suna, așa că n- 
am fost anunţaţi decât la zece și douăzeci și opt de minute. 

— Fata era în aceeași stare ca celelalte? 

— Identică. 

Archie își frământa mintea. Cursul evenimentelor era prea 
rapid. N-avea logică. Criminalului îi plăcea să ţină mai mult timp 
trupurile fetelor. De ce n-ar fi vrut s-o ţină și pe asta mai mult? A 
crezut că trebuie să se descotorosească de ea? 

— E speriat, zise Archie. L-am speriat. 

— inseamnă că se uită la știrile de seară, spuse Henry. 

Il băgaseră în sperieţi. II băgaseră în sperieţi în așa hal că se 
debarasase de cadavru. Și-acum ce urmează? Va răpi alta. 
Trebuie să răpească alta. Lui Archie îi urcă în gât acidul din 
stomac. Băgă mâna în buzunar și pescui o pastilă pentru 
gastrită pe care începu s-o mestece nervos. Îl grăbiseră, iar 
acum va trebui să ucidă o altă fată. 

— Cine-i aici? întrebă Archie. 

— Greg, Josh și Martin. Anne a pornit la vreo zece minute 
după voi. Trebuie să sosească dintr-o clipă-ntr-alta. 

— Bine, răspunse Archie. Vreau să vorbesc cu ea. 

Se opri brusc și toţi ceilalţi se opriră și ei. Erau la vreo 
cincisprezece metri de locul unde fusese găsit cadavrul. Archie 
trăgea cu urechea. 

— Ce-i? întrebă Claire. 

— Elicopterele echipelor de știri, răspunse Archie uitându-se 
în sus, cu o grimasă de mâhnire pe chip, la cele două elicoptere 
ce se iviră de după coroanele copacilor. Ar trebui să întindem un 
cort. 

Claire dădu din cap și o luă repede înapoi spre drumeagul de 
unde veniseră. Archie se întoarse spre Susan, care scria în 
carneţel, întorcând repede paginile pe măsură ce le umplea cu 
lungi și spontane însemnări. Archie îi simţea frenezia și-și aminti 
de propriul lui freamăt atunci când el și Henry au preluat acel 
prim caz din dosarul „Frumuseţe criminală”. Acum el nu mai era 
deloc așa. 

— Susan, zise. 


VP - 88 


Ea lucra frenetic să-și termine însemnările și-i făcu semn cu 
un deget să aștepte o clipă. 

— Uită-te la mine, spuse Archie iar. 

Ea - și ridică ochii mari și verzi din carnețel. Archie se simţi, 
dintr-odată, răspunzător faţă de această ciudată fetiță cu păr 
roz care pretindea să fie mult mai tare decât credea el că este 
cu adevărat și-n același timp i se păru ridicol să se simtă așa. O 
privi drept în ochi o secundă până când toată atenţia ei era 
fixată asupra lui. 

— Orice-ai crede tu că o să găsești acolo, zise Archie, arătând 
spre locul unde Kristy Mathers zăcea goală în noroi, o să fie și 
mai rău de-ataât. 

— Știu, zise Susan dând din cap. 

— Ai mai fost vreodată lângă un cadavru? o întrebă Archie. 

Ea dădu iar din cap. 

— Taică-meu. A murit când eram doar un copil. Avea cancer. 

— Acuma o să fie cu totul altfel, zise Archie cu blândeţe. 

— O s-o scot eu cumva la capăt. 

Ridică capul și adulmecă aerul. 

— Simţi mirosul ăsta? întrebă ea. E Clorox? 

Archie și Henry schimbară iute o privire. Apoi Henry scoase 
două perechi de mănuși de cauciuc din buzunarul hainei și-i 
întinse o pereche lui Archie, care se mai uită o dată la 
strălucirea calmă a apei râului în lumina soarelui de dimineaţă 
târzie. Inspiră adânc pe gură și expiră. 

— Nu respira pe nas, îi zise el lui Susan. Și nu-mi sta-n drum. 

* 

LĂSÂNDU-SE PE VINE LÂNGĂ CADAVRUL lui Kristy Mathers, 
Archie își simţea mintea perfect lucidă. Capul i se limpezise. 
Stomacul i se relaxă. Era complet concentrat. Își dădu seama că 
trăise câteva minute în care nu se gândise deloc la Gretchen 
Lowell. Îi lipsise senzaţia asta. 

Fata fusese strangulată și apoi cufundată în înălbitor de rufe, 
ca toate celelalte. Zăcea la vreo trei metri de malul apei, pe 
spate, cu capul căzut într-o parte, cu unul din braţele ei durdulii 
răsucit la spate. Pielea și părul îi erau pline de nisip, de parcă ar 
fi fost rostogolită vreo câţiva metri. Celălalt braţ îi era ușor 
îndoit din cot, iar mâna cu pielea încreţită era chiar sub bărbie. 
Pe unghiile pe care fata mai mult ca sigur că și le rodea, se mai 
vedeau ici, colo pete de lac. Braţul acela îndoit o făcea să pară 


VP - 89 


aproape umană. Archie continuă să o analizeze de la cap înspre 
vârful degetelor de la picioare, memorând fiecare detaliu. Un 
picior era ușor îndoit, celălalt, drept, era încâlcit în plante de 
apă. Luă seama la sângele de la nas și de pe buze, la limba 
ridicol de umflată, la urma aceea orizontală din partea de jos a 
gâtului, aceeași ca la celelalte două fete, și care, bănuiau ei, 
provenea de la o curea, folosită să le stranguleze. După cum 
arăta zona dintre gât și umeri, acoperită de pete de nuanţă 
purpurie ce trădau /ivor mortis, acela era locul unde se oprise 
sângele după ce fata murise. De jur-împrejurul abdomenului ei 
începuse să se întindă o culoare incertă, ceva între verde și 
roșu, iar gura, nasul, vulva și urechile îi erau negre. Înălbitorul 
încetinise descompunerea, omorând unele din bacteriile ce 
produceau umflarea și spargerea ţesuturilor moi, așa că asasinul 
mai putea vedea ceva din Kristy în acel cadavru. Încă se putea 
recunoaște chipul, profilul ei. Însă înălbitorul nu eliminase 
gângăniile. Insecte minuscule mișunau împrejurul gurii și al 
ochilor și viermuiau în organele genitale. Crabi i se încâlciseră în 
păr. O peltea întunecată era tot ce rămăsese dintr-unul din 
globii oculari; pielea de pe frunte și de pe obraji era sfâșiată 
acolo unde cine știe ce pasăre își înfipsese ghearele în carne. 
Archie își ridică ochii de la cadavru și zări un pescăruș ce stătea 
la câţiva metri depărtare, pândind. Privirea lui o întâlni pe a lui 
Archie și făcu câţiva pași dând din aripi speriat, până ajunse la o 
distanţă sigură. 

Henry își drese vocea. 

— A abandonat-o pe plajă, începu el să teoretizeze, nu în apă. 

Archie aprobă, dând din cap. 

— De unde știi? întrebă Susan. 

Archie se uită la ea. Faţa ei era palidă, doar buzele date cu ruj 
și pistruii mai erau evidente, dar se ţinea dârză, mai bine decât 
o făcuse el prima dată. 

— Altfel ar fi încă în apă, îi răspunse el. 

— Cadavrele se duc la fund, zise Henry. les la suprafaţă cam 
după trei zile, cel mult o săptămână mai târziu din cauza gazelor 
ce se acumulează în corp. Or n-au trecut decât trei zile de când 
a fost dată dispărută. 

Archie se uită în susul și-n josul plajei. Elicopterele se 
învârteau pe deasupra capetelor lor. | se păru că vede sclipind 
lentila unei camere foto telescopică. 


VP - 90 


— Mai mult ca sigur că s-a debarasat de cadavru noaptea 
trecută, pe ploaie. Suficient de devreme ca ploaia și valurile să 
spele orice urmă pe care-ar fi putut-o lăsa pe promenadă. 

— A vrut s-o găsim, zise Henry. 

— De ce e în halul ăsta? întrebă Susan, iar vocea ei tremură 
prima oară de când erau acolo. 

Archie se uită în jos spre cadavrul fetei. Părul ei brunet avea 
acum o nuanţă de portocaliu deschis, iar pielea îi era arsă. 
Semne identice cu cele din fotografiile cadavrelor lui Lee 
Robinson și al lui Dana Stamp. 

— Le spală în înălbitor, zise Archie simplu, cu calm. Le ucide. 
Le abuzează sexual. Apoi le scufundă într-o cadă plină de 
înălbitor până vine vremea să se debaraseze de ele. 

Putea să-i simtă gustul în gură; izul ce-ţi arde ochii al clorului 
amestecat cu miasma cărnii și a mușchilor în descompunere. 

Uitându-se la Susan, o văzu ezitând, observă o măruntă 
schimbare în atitudinea ei, ca și cum prinsese șpilul. 

— N-ai spus nimic despre asta pân-acum, zise ea. 

Archie îi răspunse cu un zâmbet ostenit: 

— Tocmai am spus-o. 

— Așadar le ucide imediat, spuse Susan mai mult pentru ea. 
Până să-și dea seama cineva c-au dispărut, sunt deja moarte. 

— Mda. 

Susan se uită la el printre gene. 

— l-ai lăsat pe toţi să spere. Deși știai că e moartă deja. 

Apoi își mușcă buza și scrise ceva în carneţel. 

— Ce psihopat nemernic, murmură. 

Archie nu era sigur dacă Susan se referea la criminal sau la el 
însuși. Nu prea conta totuși. 

— Cred că asta e o afirmaţie corectă, zise el. 

— Dacă a abandonat-o aici, începu Henry să-i spună lui 
Archie, mai mult ca sigur și-a parcat mașina unde am parcat și 
noi. Şi a folosit același drum. Nu putea s-o care până aici venind 
din altă parte. Doar dacă nu i-a dat drumul în noroi dintr-o 
barcă. 

— Pune oameni să-ntrebe din ușă-n ușă. Să-ntrebe dacă n-a 
trecut cineva cu mașina pe-aici și dacă nu cumva au observat 
vreun vehicul tras pe-aproape. Chiar și o barcă. Și mai pune-i pe 
băieţii duri să  scotocească zona. Poate găsesc vreun 
prezervativ. Nu cred c-a fost în stare să se abţină. 


VP - 91 


— Vrei să caute prezervative pe o plajă de nudiști? întrebă 
Henry cu îndoială. Păi ce-ar fi, până una-alta, să caute și niscai 
pipe de ganja prin căminele de studenți!? 

Archie zâmbi. 

— Trimite orice-ai găsi la laborator. Apoi pune băieţii să 
introducă rezultatele analizelor ADN în baza de date. Poate 
avem noroc. 

Archie își vâri altă tabletă de Vicodin în gură. 

— Alt Zantac? întrebă Henry. 

Archie întoarse capul, uitându-se în altă parte. 

— Aspirină, zise el. 


VP - 92 


Capitolul 17 


ÎN CEA DE-A TREIA ZI, după câte poate el să-și dea seama, 
când Gretchen îi îndeasă tubul și-i toarnă pastilele în gâtlej, 
Archie le înghite fără să se mai opună. Ea lasă tubul deoparte și 
repede îi lipește pe gură o altă bucată de bandă adezivă pe care 
o avea deja pregătită. N-a spus niciun cuvânt în ziua aceea. 
Gretchen se folosește de un prosop alb să-i șteargă lui Archie 
saliva ce i se scursese pe obraji. După care pleacă. El așteaptă 
ca pastilele să-și facă efectul, fiecare celulă a trupului său în 
alertă, gata să înregistreze orice schimbare. Acesta e un alt fel 
de a măsura scurgerea timpului. Nu știe ce sunt exact pastilele 
acelea, dar presupune că e speed sau un analgezic sau vreun 
halucinogen. Furnicăturile încep de la nas, apoi se întind alene 
până în creștetul capului. Se străduiește din răsputeri să se 
abandoneze acestei senzaţii. 

Mintea lui începe s-o ia razna. | se pare că vede un tip brunet 
acolo, în subsol, cu ei. Nu e decât o umbră individul ăsta. Trece 
iute pe dinapoia lui Gretchen și dispare. Archie se întreabă dacă 
nu cumva a înviat cadavrul acela - un mort viu din carne și oase 
puhave și putrede. Apoi își spune că toate astea nu sunt decât 
halucinaţii. Nimic nu-i real. 

Își închipuie locul unde începe investigația. Și-i imaginează pe 
Claire și pe Henry. Mai mult ca sigur că i-au luat urma până la 
casa mare vopsită în galben pe care Gretchen o închiriase 
printr-o agenţie imobiliară on-line. Banda galbenă ce înconjoară 
locul faptei. Presa. Criminaliștii. Etichetele probelor. Se mișcă 
prin spaţiul acela al infracţiunii, ca și cum el însuși ar fi doar o 
altă victimă a Frumuseții criminale. 

— A trecut deja prea mult timp, îi spune lui Claire. Sunt mort. 

Toţi par îndăriiţi, încruntaţi, disperaţi. 

— Hai, relaxaţi-vă. E-n regulă. Măcar știm în sfârșit cine mă- 
sa-i Frumuseţea criminală. Nu? Nu-i așa? 

Ei se uită la el cu priviri goale, absente. Claire plânge. 

— Trebuie să înțelegeţi că povestea asta e direct legată de 
cazul nostru, le spune Archie cu nervozitate în glas. Nu e o 
coincidenţă. 


VP - 93 


Toată casa și curtea sunt cercetate cu atenţie în căutarea 
indiciilor. 

— Puneţi-le cap la cap, insistă Archie. 

Acum ar trebui să aibă numele lui Gretchen și fotografia tip 
buletin de pe legitimaţie. În mintea lui pune în scenă vizita sa 
acolo și scormonește în memorie în încercarea de a-și aminti 
fiecare suprafaţă pe care a atins-o, fibrele textile sau firele de 
păr ce-ar fi putut rămâne în urma lui, fiecare urmă ce-ar fi putut 
să dovedească că el a fost acolo. Cafeaua. O vărsase pe 
covoraș. Archie arată spre pata întunecată. 

— O vezi? îi strigă lui Henry. 

Henry se oprește. Se lasă pe vine. Îi face semn unuia din cei 
ce ridică probele. Cei de la laborator vor depista urmele 
substanţei pe care i-o pusese în cafea, oricare ar fi aceea. Le va 
confirma bănuielile. L-a văzut cineva intrând în casa aceea? Ce 
s-a întâmplat cu mașina lui? Archie se lasă pe vine lângă Henry. 

— Când îţi vin rezultatele de la laborator trebuie să faci tot ce- 
ți stă-n puteri să legi celelalte crime de Gretchen. Fă publică 
fotografia ei. Trimite-o peste tot. Când voi fi mort, va ieși din 
casă. lar când va părăsi casa, ai să poţi pune mâna pe ea. 

* 


— HALUCINEZI, îi spune Gretchen. 

E smuls brutal din reveria sa și adus înapoi în realitatea 
subsolului acela. Gretchen e iar acolo, tamponându-i fruntea cu 
o bucată de pânză ce-i pare rece. Nu se simte febril, însă își dă 
seama că transpiră. 

— Bălmăjeai ceva, spune Gretchen. 

Archie e mulțumit că banda adezivă îi acoperă gura; e 
multumit că ea nu-i poate auzi bâiguielile incoerente. 

— Nu înțeleg cum poţi să suporţi putoarea de-aici, spune 
Gretchen, întorcând ochii spre locul unde încă mai zace 
cadavrul. 

Apoi ea începe să mai spună ceva, dar el e așa de obosit de 
ea încât se întoarce la lumea din mintea lui. 

Se întoarce s-o vadă pe Debbie. 

Stă pe canapea, înfășurată într-o pătură de lână, cu ochii roșii 


de plâns. 
— L-aţi găsit? întreabă repede când intră Archie. 
— Nu, zice el. 


VP - 94 


Archie își ia o bere din frigider și se așază lângă ea. Faţa ei e 
calmă și golită de orice emoție. Mâinile-i tremură pe pătura pe 
care și-o ţine înfășurată pe ea până sub bărbie. 

— Trăiește încă, spune Debbie neînduplecată, iar optimismul 
dur din vocea ei îi frânge inima lui Archie. Știu asta. 

Archie cugetă la ce a spus ea. Vrea să fie blând cu ea. Dar nu 
poate să mintă. 

— De fapt, se prea poate să fiu mort, îi spune. Trebuie să te 
pregătești pentru așa ceva. 

Debbie se uită la el îngrozită, tot trupul ei a devenit rigid. 
Încurcat, încearcă iar s-o îmbărbăteze. 

— E mai bine așa, spune el. Cu cât mă ucide mai curând, cu 
atât mai bine. Crede-mă. 

Ochii lui Debbie se umplu de lacrimi și buzele i se strâng. 

— Ar fi mai bine să pleci acum, îi spune. 

* 


— UITĂ-TE LA MINE. 

E Gretchen, iar el e din nou în subsolul acela. La marginea 
câmpului său vizual realitatea începe să prindă contur, să se 
închege cu repeziciune. Nu vrea să-i cedeze lui Gretchen, dar și- 
a învățat lecţia, așa că își întoarce capul spre ea și se 
concentrează asupra ei. 

Pe chipul ei nu e nimic, nicio emoție. Nici mânie. Nici plăcere. 
Mai ales nu milă. Nimic. 

— Ți-e frică? întreabă ea, tamponându-i cu o cârpă fruntea, 
obrajii, gâtul, claviculele. 

| se pare că vede o urmă de emoție în ochii ei. Să fie 
simpatie? O urmă de emoție ce dispare imediat. 

— Oricât de rău ai crede că va fi ce urmează, îi șoptește ea, 
va fi mai rău de-atăt. 


VP - 95 


Capitolul 18 


PRIMUL LUCRU PE CARE l-a făcut Susan când s-a întors acasă 
din insula Savwvie a fost să-și desfacă fermoarul cizmelor înalte 
din piele, negre, să și le scoată din picioare și să le azvârle peste 
grămada de pantofi abandonaţi lângă ușa de la intrare. Pătate și 
duhnind a înălbitor, cizmele alea erau distruse. 

Susan locuia în ceea ce-i plăcea să numească apartament, 
însă nu era decât o garsonieră spațioasă în districtul Pearl din 
partea de vest a orașului, chiar în nordul centrului. Clădirea, ce 
fusese la începutul secolului XX o distilerie, fusese 
recondiționată cu câţiva ani înainte. Fațada și coșul - masive, 
din cărămidă - erau tot ce mai rămăsese neschimbat din vechea 
clădire, însă restul structurii fusese reamenajat în întregime 
pentru a le asigura locatarilor cele mai moderne facilităţi. 
Apartamentul lui Susan era la al treilea nivel. De fapt aparţinea 
unuia din foștii ei profesori care plecase în Europa cu soţia lui 
să-și petreacă acolo anul sabatic de care beneficia să-și scrie o 
altă carte. Profesorul trăia în Eugene, unde era șeful foarte bine 
văzut al Catedrei de creaţie literară a Universităţii din Oregon, 
însă păstra acel apartament în Portland cu titlu de refugiu de 
creație, deși rareori era folosit în scopuri literare. Susan și-a 
dorit să fie al ei încă din primul weekend pe care l-a petrecut 
acolo. Bucătăria n-avea pereţi și era dotată cu cele mai 
moderne utilităţi, printre care un frigider din oţel inox și un 
aragaz cu mai multe ochiuri, impresionant și strălucitor. 
Garsoniera era exact ce nu era casa în care crescuse ea. Sigur, 
polițele erau din polimeri și aluminiu, nu din granit, iar aragazul 
era o imitație a celor de la Frigidaire după un model Viking, însă 
dacă nu te uitai prea atent locul arăta șic și modern. Îi plăcea 
mai ales biroul albastru al Marelui Scriitor. Și-i plăcea biblioteca 
fixată într-un perete pe care îl acoperea în întregime, burdușită 
de cărţile Marelui Scriitor pe câte două rânduri, unul în faţă și 
încă unul în spate. li plăceau fotografiile înrămate ce-l 
surprindeau pe Marele Scriitor alături de alţi mari scriitori. Patul 
era înconjurat de un paravan japonez, ceea ce făcea din restul 
încăperii un spaţiu de locuit, mobilat cu o sofa tapiţată cu 


VP - 96 


catifea albastră, un fotoliu de club din piele roșie, o măsuță de 
cafea și un televizor micuţ. De fapt, tot ce-i aparţinea ei în 
apartamentul acela încăpea în două valize. 

Își trase cămașa peste cap fără să-i mai descheie nasturii, îşi 
scoase pantalonii negri, ciorapii, chiloţeii și sutienul. Și tot mai 
putea să simtă izul înălbitorului. Era peste tot, se impregnase în 
toate lucrurile cu care fusese acolo. Doamne și cât îi plăcuseră 
cizmele alea. A rămas goală o clipă, tremurând, cu toate hainele 
grămadă la picioare. Apoi se înfășură în chimonoul ce atârna pe 
un umeraș de alamă pe ușa băii. Strânse toate hainele pe care 
le avusese pe ea și cizmele scumpe și faine și se duse desculţă 
pe coridor până la chepengul mic și pătrat pe care scria GUNOI, 
chiar lângă lift, îl deschise și aruncă tot maldărul înăuntru. N-a 
mai așteptat, cum făcea de obicei, să audă cum cad boarfele 
alea la capătul toboganului; s-a întors în apartament și s-a dus 
drept în baie, a dat drumul la apă în cadă și a lăsat să-i alunece 
chimonoul de pe umeri, în colț, lângă ușă. Nu cursese apă decât 
de două degete, dar Susan păși în cadă, ghemuindu-se în apa 
fierbinte și uitându-se cum i se înroșesc degetele de la picioare. 
Se așeză încetișor, cu mușchii contractaţi, apoi se lăsă pe spate 
puțin câte puţin și își întinse înainte picioarele subțirele. Corpul 
ei gol n-o făcea să se gândească decât la fetele acelea. Oare /e 
bagă în înălbitor într-o cadă ca asta? Apa-i ajunsese până la 
șolduri, iar ea își lipi spatele de porţelanul rece, apăsându-se pe 
el până când îl încălzi la temperatura corpului ei. | se făcuse 
pielea ca de găină pe brațe și orice-ar fi făcut i se părea că nu se 
mai poate opri din tremurat. Drăcia dracului! Închise robinetul 
cu degetele de la picior, închise ochii și încercă să-și scoată din 
cap chestia aceea palidă și învineţită ce fusese cândva Kristy 
Mathers. 

* 

ARCHIE STĂTEA LA BIROUL SĂU, ascultând înregistrarea 
interogatoriului pe care i-l luase lui Fred Doud. Kristy Mathers 
era moartă. Și-acum începuse iar cursa contra cronometru. 
Criminalul avea să răpească o altă fetiţă. Nu era decât o 
chestiune de timp. Întotdeauna era doar o chestiune de timp. 

În birou era aproape întuneric, căci Archie decuplase 
neoanele și lumina venea prin ușa deschisă din cealaltă 
încăpere. În cele din urmă îl trimisese pe Henry să o conducă pe 
Susan înapoi la mașina ei, iar el și Claire Masland au urmat 


VP - 97 


mașina legistului până la morgă, unde s-au întâlnit cu tatăl lui 
Kristy, care a identificat cadavrul. Archie ajunsese un expert în a 
da știri proaste familiilor celor dispăruţi. Câteodată nu trebuia să 
spună absolut nimic. Doar se uitau la el și știau. Alteori, trebuia 
să repete o dată și încă o dată, iar ei tot îl mai priveau zăpăciţi, 
dând neîncrezători din cap, cu ochii aprinși, negând cu 
încăpățânare. lar apoi, ca loviți de un val uriaș, aveau să 
cedeze, iar adevărul avea să-i pustiască. Işi amintea cu multă 
trudă că nu el era cauza suferinţei lor. 

însă pe Archie nu-l mai incomoda să fie în preajma celor în 
doliu. Chiar și cei mai ticăloși dintre ticăloși păreau atinși de o 
stare de graţie când trebuiau să suporte pierderea violentă a 
cuiva drag. Se mișcau prin lume altfel decât ceilalţi oameni. lar 
când te priveau, aveai senzația pregnantă că într-adevăr te văd. 
Întregul lor univers era numai și numai acel lucru, acel 
eveniment, acea pierdere. Pentru câteva săptămâni, păreau să 
vadă lucrurile în profunzime. Apoi toate porcăriile lipsite de 
importanţă începeau să se infiltreze înapoi în vieţile lor. 

Ridică ochii către Anne Boyd ce stătea sprijinită în pragul ușii, 
privindu-l în felul acela foarte caracteristic, ca un părinte ce se 
așteaptă să audă o mărturisire. 

Își frecă ochii, zâmbi ostenit și-i făcu semn să intre. Anne era 
o femeie inteligentă. Archie se întreba dacă nu cumva 
pregătirea ei de psiholog nu-i permitea să vadă dincolo de 
pretinsa lui sănătate mentală. 

— Scuză-mă. Visam cu ochii deschişi. 

Opri reportofonul. 

— Poţi să aprinzi luminile, adăugă el. 

Și ea exact asta și făcu, iar încăperea fu pe loc inundată de 
lumina albă și tremurândă a neoanelor, făcând menghina durerii 
de cap ce-l ţinea pe Archie să se mai strângă cu un tur de spiră. 
El se îndreptă de spate și-și întinse gâtul până când auzi un 
pocnet ce-i relaxă tensiunea din mușchi. 

Anne se trânti într-unul din cele două scaune ce stăteau 
întoarse spre biroul lui, își încrucișă picioarele și-i aruncă un 
dosar înainte. Era una din puţinele femei psiholog ale FBl-ului și 
singura de culoare. Archie o cunoștea de șase ani, din ziua în 
care FBl-ul o trimisese să asigure expertiza psihologică în cazul 
„Frumuseţe criminală”. Petrecuseră împreună sute de ore, 
revăzând locurile crimelor, în ploaie, sau holbându-se la 


VP - 98 


fotografiile cu modelul rănilor la patru dimineaţa, încercând să 
pătrundă în mintea lui Gretchen Lowell. Archie știa că Anne are 
copii. O auzise vorbind cu ei la telefon. Dar, își dădu seama, nici 
măcar o dată în tot timpul de când lucrau împreună nu 
discutaseră despre copiii lor. Viaţa lor profesională era mult prea 
urâtă. Ar fi fost crud să vorbească despre copiii lor. 

— Asta e? întrebă el, arătând cu bărbia spre dosar. 

— Rodul trudei mele, răspunse Anne. 

De-atâta stat pe scaun, pe Archie îl dureau coastele, iar acidul 
gastric îi ardea stomacul. Uneori se trezea în creierii nopţii și-și 
dădea seama că dormise în poziţia corectă și că nu-l durea 
nimic. Incerca atunci să rămână nemișcat, să prelungească 
acest interludiu binecuvântat, însă în cele din urmă trebuia să se 
întoarcă de pe o parte pe alta sau să-și îndoiască un genunchi 
sau să-și destindă un braţ: exact acela era momentul în care 
atât de bine știutele junghiuri sau arsuri stomacale sau dureri de 
cap îi reveneau. Pastilele îl ajutau și câteodată își zicea că 
aproape ajunsese să se obișnuiască cu toate astea. Insă corpul 
său încă îl mai distrăgea de la ceea ce avea de făcut. lar dacă 
trebuia să se concentreze la expertiza pe care i-o adusese Anne 
trebuia să ia puţin aer întâi. 

— Hai să ne plimbăm puţin. Mă pui la curent cu chestiile 
importante. 

— Sigur, aprobă ea. 

Au traversat sala pustie a birourilor personalului, unde mai 
era doar un om de serviciu care desfășura cablul unui aspirator. 
Archie tinu deschisă masiva ușă de sticlă a băncii s-o lase pe 
Anne să iasă, apoi o urmă în stradă. Au luat-o spre nord. Era 
frig, iar Archie își îndesă mâinile în buzunarele sacoului, și-acolo 
dădu de pastile. Ca de obicei, era îmbrăcat total nepotrivit 
pentru vremea aceea. Stâlpii de iluminat aruncau o lumină 
cetțoasă pe asfalt, o lumină plată, gălbuie ce făcea ca orașul să 
pară mizerabil. O mașină trecu pe lângă ei, cu vreo douăzeci de 
kilometri peste limita de viteză. 

— Cred că avem de-a face cu un sociopat în devenire, spuse 
ea. 

Anne purta o haină lungă de piele, de culoarea ciocolatei și 
cizme din imitație de piele de leopard - știa întotdeauna cum să 
asorteze lucrurile cu care se îmbrăca. 


VP - 99 


— Îți plac? îl întrebă ea, observând că Archie se uită la 
picioarele ei. 

Se opri și își ridică câţiva centimetri fusta lungă, tricotată ca 
să i se vadă mai bine cizmele. 

— Le-am luat de la raionul pentru grăsane. Pentru labele mele 
uriașe. 

Archie își drese glasul. 

— Zici că e un sociopat în devenire. 

— Nu vrei să vorbim despre labele mele? întrebă Anne. 

Archie zâmbi. 

— Nu fac decât să evit un proces de hărțuire sexuală. 

Anne rânji și lăsă să-i cadă poalele fustei peste cizme. 

— Cred că e prima oară când te văd zâmbind în astea două 
zile. 

Și-au reluat plimbarea și Anne își continuă analiza 
criminalului. 

— Le-a violat și le-a ucis pe fetele astea, dar are remușcări, 
spuse cu o figură din nou serioasă. Le curăţă. Le returnează. 

— Și ucide iar. 

— Nevoia asta îl copleșește. Dar esenţial e violul. Nu crima. 
Tipul e un violator care ucide, nu un criminal care violează. Nu 
omorul îl stârnește pe tip. Nu e necrofil. Le ucide ca să le 
scutească de suferința provocată de viol. 

— Ce tip cumsecade, zise Archie. 

Au trecut pe lângă un magazin de vopsele cufundat în 
întuneric, apoi pe lângă un chioșc cu storurile trase de unde se 
puteau lua cafele din mașină și pe lângă o bombă de 
șmecherași. Vitrina barului era doldora de reclame de neon la 
mărci de bere: POR, RAINIER, SIERRA NEVADA. Deasupra intrării 
o reclamă nu prea convingătoare anunța concertul unei trupe 
numite Missing Persons Reports. Mișto. Archie trase cu ochiul 
înăuntru când treceau prin dreptul intrării și zări o grămadă de 
indivizi cu gurile până la urechi, râzând, și prinse rumoarea 
obișnuitei veselii bahice. 

Anne continuă. 

— Nu cred că omorul în sine îi produce vreo plăcere. Nu-i ia 
prea mult s-o facă. Nu-și folosește mâinile. Cred că trebuie să-i 
verificăm antecedentele. Cred că a comis violuri și înainte. lar 


ê Raport de persoane dispărute (n.t.). 
VP - 100 


dacă s-a întâmplat într-adevăr, s-ar putea ca profilul victimelor 
să se potrivească. 

Archie clătină din cap. 

— Am verificat toate cazurile nerezolvate de viol din ultimii 
douăzeci de ani. Nimic nu se potrivește. 

Au ajuns la o intersecţie. Dac-ar fi fost singur, Archie ar fi 
trecut pe roșu, dar pentru că era Anne cu el, apăsă pe butonul 
semaforului și aşteptă. 

— Verifică și cazurile din alte state. Dacă tot nu găsești nimic, 
înseamnă că violurile n-au fost raportate, nu s-au depus 
plângeri, ceea ce e o informaţie chiar utilă. 

Archie se gândi la ce-i spusese Anne. 

— Are trecere la femei. 

— Sau avea, adăugă Anne. 

— Și-a pierdut șarmul; recurge la violenţă. 

Anne dădu din cap de câteva ori, încleștând dinţii repetat. 

— Mă gândesc că s-ar putea să avem de-a face cu o progresie 
a atacurilor sexuale pe care le-a comis și probabil că a apărut un 
factor de stres acasă sau la serviciu. Probabil că a avut fantezii 
sexuale ce implicau violenţă încă din copilărie, însă a reușit să și 
le ţină în frâu pân-acum recurgând la pornografie și la violurile 
anterioare. Apoi abia s-a hotărât să ducă lucrurile mai departe. 
Și-a făcut planurile. Le pune-n aplicare. Și nu e prins. 

— Așa că ucide iar, oftă Archie. 

Culoarea semaforului s-a schimbat, iar cei doi au trecut de 
cealaltă parte a străzii și au luat-o înapoi, spre sud. 

Nu a fost cine știe ce plimbare, dar lui Archie i-a prins bine să 
se miște. 

— Da, și iar nu e prins. Așa că de-acum limitele impuse de 
societate, cu care nu s-a acomodat niciodată, sunt serios 
afectate din punctul lui de vedere. Cred că o parte din el, după 
cel dintâi omor, chiar se aștepta să fie prins. Poate chiar voia să 
fie prins și să fie pedepsit pentru fanteziile lui aberante. Dar n-a 
fost și acum se gândește că legea e ceva ce nu i se aplică și lui. 
Și se simte cu totul deosebit de ceilalți. 

— Dar înălbitorul? Ce-nseamnă? E vreun ritual de purificare 
sau e vorba doar de îndepărtarea meticuloasă a indiciilor 
necesare investigaţiei criminaliștilor? 

Archie o văzu pe Anne mușcându-și buza. 


VP - 101 


— Nu știu. E ceva ce nu se potrivește aici. Dacă-i pasă de ele 
suficient cât să le omoare, de ce să le îmbăieze în substanțe 
chimice cu acţiune corozivă? Ca agent de purificare înălbitorul e 
mai mult decât ce-i trebuie. Și cred că individul acesta e 
suficient de meticulos încât să-și dea seama de acest fapt. Ar 
trebui să știe exact cât de mult să folosească, niciun strop în 
plus. 

— A abandonat unul din cadavre cu o zi înainte de ziua 
Sfântului Valentin, adăugă Archie. 

— Nu-i o coincidenţă. 

— Crimele sunt acte intime pentru el, zise Archie moale. Și 
alege fetele pentru asta. 

— Individul ăsta e deștept, spuse Anne. Are studii superioare. 
Are o slujbă. Transportă cadavrele la locul unde le abandonează, 
deci are acces la vehiculul de care are nevoie. Probabil chiar și 
la o barcă sau așa ceva. După cum arată intervalul orar în care 
le răpește, aș zice că programul lui de muncă seamănă cu cel al 
unui angajat de bancă. E bărbat și e alb. Ar trebui să aibă o 
alură comună. Insă îngrijită, prezentabilă. Dacă într-adevăr a 
trecut printr-o evoluţie a atacurilor, are probabil treizeci și ceva 
de ani, poate chiar patruzeci. E foarte atent la detalii și știe 
foarte bine cum să manipuleze pe cineva. Işi asumă riscuri 
enorme să răpească fetele astea de pe străzi. E plin de 
încredere în sine, până la aroganță. Și cunoaște șmecheria. Are 
ceva cu care le face pe fetele astea să îl urmeze. 

— Ca șarmul lui Bundy? 

— Sau ca felul în care Bianchi știa să facă pe polițistul. Sau 
pretinde că are probleme cu mașina, ori că e descoperitorul de 
talente al unei agenţii de fotomodele, sau chiar că părinţii fetei 
au fost implicaţi într-un accident de mașină și se oferă să le 
ducă la spital. 

Anne dădu din cap nu foarte convinsă. 

— Dar cred că e ceva mai bun de-atât. E ceva genial. Pentru 
că indiferent care i-ar fi trucul, a reușit s-o facă pe Kristy 
Mathers să meargă cu el după ce alte două fete fuseseră deja 
ucise. 

Archie se gândi la Kristy Mathers, fata durdulie și cu păr 
brunet, traversând strada și târând bicicleta stricată după ea, la 
doar câteva blocuri depărtare de casă. Unde o fi bicicleta? Dacă 
a răpit fata, de ce a luat și bicicleta? Dar dacă într-adevăr a luat 


VP - 102 


bicicleta, înseamnă că mașina lui e destul de încăpătoare ca s-o 
bage repede înăuntru. 

— Dacă s-a dus cu el de bunăvoie, atunci trebuie că-l 
cunoștea. 

— Da, dacă acceptăm premisa ta, atunci îl cunoștea. 

Ajunseseră în parcarea băncii și se opriră. 

— Asta-i mașina mea, zise Anne punând mâna pe capota unui 
Mustang vișiniu, închiriat. 

— Mâine am să interoghez iar profesorii și oamenii de 
serviciu, și pe cei din administraţie, spuse Archie. Doar bărbații 
care se potrivesc cu expertiza. 

Durerea de cap se întețea. Se simţea de parcă era mereu 
mahmur. 

— Te duci acasă în seara asta... Sau o să dormi în scaunul de 
la birou? 

Archie se uită scurt la ceas și fu uimit să vadă că era deja 
unsprezece în noapte. 

— Nu-mi mai ia decât vreo două ore să termin ce am de făcut, 
răspunse. 

Anne apăsă pe butonul telecomenzii de la portiere, o deschise 
pe cea din dreptul șoferului și-și aruncă geanta pe scaunul din 
dreapta, apoi se întoarse iar spre Archie. 

— Dacă vreodată simţi nevoia să vorbești, îi spuse dând din 
umeri neputincioasă, sunt psihiatru. 

— Specializată în nebuni periculoși, zise el schițând un 
zâmbet obosit. O să-ncerc să nu înțeleg ce-nseamnă asta. 

Apoi, în lumina necruțătoare a reflectoarelor din parcare, 
Archie văzu cât de mult îmbătrânise Anne în cei câţiva ani de 
când n-o mai văzuse. Avea riduri împrejurul ochilor și câteva 
foarte delicate fire cărunte în păr. Dar tot arăta mai bine decât 
el. 

— S-a potrivit cât de cât cu expertiza? întrebă ea. 

Archie știu pe dată la cine se referea. 

— A jonglat cu expertiza, Anne. Știi prea bine. 

Anne zâmbi amar. 

— Am fost convinsă că asasinul e un bărbat. Și că acţiona de 
unul singur. Nici măcar n-am luat în calcul posibilitatea să fie o 
femeie. Și totuși tu ai bănuit-o. În ciuda expertizei defectuoase. 
Și totuși... felul cum a știut să se infiltreze în echipa de 


VP - 103 


investigaţie, comportamentul ei de psihopată, ca la manual. Nu 
pot crede că nu mi-am dat seama. 

— Mi-a dat exact atâtea informaţii cât să trebuiască să merg 
la ea și totuși nu destule cât să-mi iau precauţii. A fost o cursă. 
Am ajuns acolo pentru că m-a jucat pe degete. Nu datorită 
priceperii mele detectivistice. 

— Ştia că-ţi dorești să rezolvi cazul acela mai mult decât orice 
pe lume. Psihopaţii sunt foarte buni când vine vorba să 
înțeleagă ce-i în mintea celorlalți. 

Nici nu-ți dai seama cât e de adevărat, se gândi Archie. 

— Oricum, zise Anne oftând, sunt la hotelul Heathman. Dacă 
te răzgândești în privinţa discuţiei. 

— Anne? 

Se întoarse iar spre el. 

— Da? 

— Mulţumesc pentru propunere. 

A mai rămas o clipă așa, în cizmele ei din imitație de piele de 
leopard, ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva. Ceva gen: „lmi 
pare rău că viața ta s-a dus dracului” sau „Știu ce ai de gând să 
faci” sau „Spune-mi dacă ai nevoie de o recomandare pentru un 
ospiciu bun și liniștit”. Sau poate că se gândea pur și simplu să 
se întoarcă la hotel și să-și sune copiii. Nu prea avea importanţă. 
Archie așteptă până când mașina ieși din parcare, apoi se 
întoarse în biroul său, dădu iar drumul reportofonului, închise 
ochii și-l ascultă pe Fred Doud vorbind despre starea cumplită în 
care găsise cadavrul lui Kristy Mathers. 


VP - 104 


Capitolul 19 


ARCHIE SE TREZI dintr-un somn aiuritor, deloc odihnitor și-l 
găsi pe Henry stând aplecat peste el. Luminile în birou erau 
aprinse. Archie era tot în scaunul biroului său. 

— Ai stat toată noaptea aici, zise Henry. 

Archie clipea dezorientat. 

— Cât e ceasul? 

— Cinci, răspunse Henry și puse un pahar de cafea de la 
automatul din oficiu pe biroul lui Archie. 

ÎI chinuiau junghiuri în coaste, tâmplele îi pulsau de durere, 
până și dinţii-l dureau. Își suci gâtul într-o parte până-l auzi 
trosnind. Henry purta în dimineaţa aceea pantaloni negri și un 
tricou negru proaspăt spălat. Mirosea a loţiune după ras. Archie 
luă paharul de plastic și bău o înghiţitură de cafea. Era foarte 
tare și se înfioră simţind-o alunecându-i pe gâtlej. 

— Ai venit devreme, îi spuse Archie. 

— Am primit un telefon de la Martin, răspunse Henry, 
așezându-se pe un scaun din faţa biroului. l-a luat la puricat pe 
cei care întreţin curăţenia în școală. Lucrează pentru o 
companie numită Amcorp care are afaceri în cartierul acela. 
Consiliul administrativ al școlii a concediat toţi oamenii de 
serviciu în timpul crizei bugetare de anul trecut. Apoi i-a adus pe 
cei de la Amcorp, pentru că erau mai ieftini. Se presupunea că 
tuturor angajaţilor lor li s-a verificat cazierul. 

— Dar? 

— l-au prins cu ceva, pentru câţiva din ei s-au certificat 
abateri rutiere, continuă Henry. Acuma sunt peste tot și-s 
dubioși. Martin a tot verificat numele angajaţilor. Unul din ele se 
tot repeta. Condamnat pentru exhibiţionism. 

— La ce școală lucrează? întrebă Archie. 

— La Jefferson dimineaţa și la Cleveland după-amiaza, 
răspunse Henry ridicând o sprânceană. A lucrat și la liceul 
Lincoln. 

Individul acesta ar fi putut avea o mulţime de oportunităţi. 
Însă erau o mulţime de indivizi cu o grămadă de oportunităţi. 

— A vorbit cineva cu el până acuma? întrebă Archie. 


VP - 105 


— Claire, după ce s-a dovedit că prima fată e moartă. Tipul 
zicea că la ora aia el muncea. Câţiva puști au spus că l-au văzut 
prin zonă după ore. Angajatorul zicea că e curat. 

Archie citise toate rapoartele. Echipa de investigaţii 
interogase nouă sute șaptezeci și trei de persoane de când 
dispăruse prima fată. Numai Claire audiase trei sute paisprezece 
din ei. Poate că-l eliminase pe omul de serviciu de pe lista 
suspecților prea repede. 

— Și era la Cleveland când a dispărut Lee? 

— Exact, răspunse Henry. 

Archie se prinse cu mâinile de marginea biroului și se ridică. 

— Păi, de ce mai stăm pe-aici? 

— Mașina e afară, la intrare. 

Henry se uită la cămașa boţită a lui Archie. 

— Vrei să trecem pe la tine să te schimbi? 

Archie dădu din cap. 

— Nu-i vreme. 

Își apucă cafeaua cu o mână și sacoul cu cealaltă și-l lăsă pe 
Henry să iasă primul din birou să poată înghiţi trei pastile de 
Vicodin. Nu-i plăcea să le ia pe stomacul gol, însă nu se 
întrezărea vreun mic dejun prea curând. 

Martin, Josh și Claire erau deja la birourile lor din sala comună 
a unităţii operative. Aveau destule de făcut: de cercetat indicii 
primite de la voluntari, de coordonat patrule, alibiuri de verificat 
și răsverificat. Cursurile școlilor începeau în câteva ore, iar 
criminalul pe care-l căutau era încă liber. Pe peretele sălii atârna 
un ceas, rămas de pe vremea când acolo mai era bancă. Un 
abțibild lipit pe cadranul lui spunea: E TIMPUL SA INVESTIȚI CU 
PRIETENII. Chiar lângă ceas cineva lipise o hârtie de copiator pe 
care scrisese în grabă: AMINTIȚI-VĂ: TIMPUL E DUȘMANUL 
NOSTRU. 

— Cum de-ai știut că sunt aici? îl întrebă Archie pe Henry 
ieșind din bancă și îndreptându-se spre parcare. 

Tocmai se crăpa de ziuă, iar aerul era cenușiu și rece. 

— Am trecut pe la tine, zise Henry. Unde altundeva ai fi putut 
fi, dacă acasă nu erai? 

Henry a urcat pe partea șoferului în mașină, Archie i-a dat 
ocol și s-a așezat pe locul din dreapta. Henry n-a pornit mașina, 
pur și simplu stătea. 


VP - 106 


— Câte iei? întrebă Henry cu mâinile strânse pe volan și cu 
ochii aţintiţi drept înainte. 

— Nu câte aș vrea. 

— Credeam că mai reduci din ele, zise Henry cu blândeţe. 

Henry râse amintindu-și de cele mai proaste zile ale lui, 
scufundate într-o ceaţă de codeină atât de densă, de credea că 
s-ar putea îneca în ea. 

— Le-am redus. 

Henry strânse și mai tare pumnii pe volan până când i se 
albiră. Archie observă un început de roșeață ce îi urca pe gât. 
Henry își încleștă fălcile o clipă, privirea-i era tăioasă. 

— Să nu cumva să crezi că prietenia noastră mă va împiedica 
să te trimit în concediu medical dacă o să cred că ești prea 
drogat să poţi lucra la caz, apoi s-a întors spre Archie și l-a privit 
pentru prima oară de când urcaseră în mașină. Deja am făcut 
mult mai mult decât ar fi trebuit pentru tine. 

— Știu, zise Archie, aprobându-și prietenul cu o clătinare a 
capului. 

Henry ridică din sprâncene. 

— Știu, repetă Archie. 

— Și chestia asta cu Gretchen, reluă Henry printre dinţi. 
Întâlnirile astea săptămânale. Sunt niște porcării, prietene. Mă 
doare undeva că ne indică locurile din care dezgropăm alte și 
alte cadavre. La un moment dat, zise privindu-l pe Archie drept 
în ochi, va trebui să renunți. 

Archie înțepeni, de teamă să nu se dea de gol, de teamă ca 
nu cumva Henry să-și dea seama cât de mult ţinea la asta. 
Henry era și așa destul de îngrijorat pentru starea lui, iar Archie 
nu putea să-l lase să înțeleagă cât de importante deveniseră 
pentru el întâlnirile acestea săptămânale. Archie avea nevoie de 
Gretchen. Cel puţin până își dădea seama ce voia ea de la el. 

— Îmi mai trebuie timp, spuse precaut. Dar totul e sub 
control. 

Henry își scoase ochelarii de soare dintr-unul din buzunarele 
hainei de piele, îi desfăcu cu un gest nervos și porni mașina. 

— Păi, așa ar și trebui să fie, ce dracu'. 

* 


NUMELE OMULUI DE SERVICIU pe care-l căutau era Evan Kent. 
Archie și Henry îl găsiră dând cu vopsea peste mâzgălelile de pe 
zidul de nord al clădirii centrale a liceului Jefferson. Vopseaua nu 


VP - 107 


se potrivea cu restul, iar pătratul de un roșu asemănător cu cel 
al mașinilor de pompieri sărea în ochi, contrastând cu cărămida 
decolorată. De fapt, zidul fusese zugrăvit de-a lungul anilor de 
mai multe ori și era acoperit de zeci de suprafețe inegale de 
vopsea de diferite nuanţe ce formau un fel de pictură abstractă 
ad-hoc. Kent părea să fie de vreo 34-35 de ani și era un tip în 
formă, brunet și cu un barbișon atent îngrijit. 

Mai era o oră până să înceapă cursurile. Campusul era liniștit. 

La gardul de lanţ din faţa școlii se încropise un monument 
funerar ad-hoc. În zalele lanţului erau prinse buchete de flori, 
panglici ce atârnau pleoștite, animăluțe de pluș zăceau 
abandonate. Pe cartoane era lipite fotografii de-ale lui Kristy și 
toate erau decorate cu abțibilduri lucioase și colorate cu vopsea 
din spray. TE IUBIM. VEI FI MEREU ÎNGERUL NOSTRU. 
DUMNEZEU SĂ TE AIBĂ-N PAZĂ. 

Spre est, cerul era de un roz ca de gumă de mestecat. 
Primele păsări de primăvară stăteau dodoloaţe și negre pe liniile 
de telefon, iar ciripitul lor părea o muzică venită de departe. 

De fiecare parte a școlii era parcată câte o mașină de patrulă, 
iar paznicii unei firme de pază supravegheau fiecare intrare. 
Luminile autovehiculelor erau pornite ca să facă evidentă 
prezenţa lor la faţa locului. Tot ce făceau însă era să sporească 
impresia că acolo avusese loc o crimă. Or asta se întâmplă în 
fiecare zi în sistemul public de învățământ. 

— Tocmai mă pișam, spuse Kent când Archie și Henry se 
apropiară de el. 

— Poftim? făcu Henry. 

Kent continuă să zugrăvească. Bidineaua plină de vopsea se 
freca de cărămizi cu un plesnit sec. Archie băgă de seamă că pe 
antebraţ Kent avea un tatuaj cu Fecioara Maria. Era nou, 
cerneala era proaspătă. 

— Cioaca aia cu acuzaţia de exhibiţionism? Mă pișam după 
ce-am ieșit de la un concert undeva-n centru, explică el. N-a fost 
chiar cel mai inteligent lucru, cred. Dar trebuia să mă piș. Am 
plătit amenda. 

— Dar n-ai pomenit nimic de asta în formularul de angajare, 
spuse Archie. 

— Aveam nevoie de slujba asta, răspunse Kent. 

Făcu un pas înapoi și evaluă treaba pe care o făcuse. Nu se 
mai vedea nici urmă din ceea ce fusese scris pe perete, mai 


VP - 108 


rămăsese doar mirosul vopselei proaspete și un patrulater de un 
strălucitor roșu sângeriu. 

— Am o diplomă în filosofie, așa că oportunităţile de angajare 
nu-s chiar strălucite. Și sunt diabetic. Fără asigurare medicală, 
cheltui optzeci de dolari pe săptămână numai pe insulină și ace. 

— Nu zău, făcu Henry. 

Kent luă o atitudine vizibil defensivă, tot corpul parcă 
înțepenindu-i-se. Se uită la Henry. 

— Măi omule, asigurările de sănătate-s o problemă reală-n 
tara asta! 

Archie făcu o jumătate de pas înainte și-l întrebă: 

— Unde-ai fost între orele cinci și șapte pe doi februarie și pe 
șapte martie? 

Kent se întoarse spre Archie, cu umerii căzuți. 

— Munceam. După-amiezile lucrez la Cleveland. De obicei 
până pe la șase. 

— Și după aceea ce faci? întrebă Archie. 

Kent dădu din umeri. 

— Mă duc acasă. Sau la repetiţii cu trupa. Sau la un bar. 

— Bei? întrebă Henry. Mi s-a părut c-ai zis că ești diabetic. 

— Chiar sunt, dar beau, zise Kent. De aceea îmi trebuie 
insulina. Uite care-i treaba, în ziua în care a dispărut fata de la 
Jefferson, mi s-a stricat Dartul. A trebuit să-l chem pe colegul de 
apartament să mă ia cu mașina lui. Întreabă-l. 

Îi dădu numele și numărul de telefon ale colegului de 
apartament, iar Archie și le notă în carnețelul lui. 

— Da’ de ce nu faceți mai bine ceva cu nenorociţii ăia din 
presă care dau buzna în fiecare zi la școală? Nu fac decât să-i 
ațâţe pe puști! Și mai și răstălmăcesc informaţiile pe care le 
obţin. 

Henry și Archie schimbară iute o privire. Știa oare Kent ce 
informaţii erau răstălmacite? 

Kent se înroși la faţă, încurcat, și întrebă: 

— O să le spuneţi celor de la Amcorp despre cazierul meu? 

— Așa ar face niște polițiști adevărați, nu? zise Henry. 

Kent rânji șmecher. 

— Oare unde erau polițiștii ăia când fetele alea două au fost 
răpite de un psihopat din stradă? 

Henry se întoarse spre Archie și spuse suficient de tare s-audă 
și Kent. 


VP - 109 


— Ei, ce zici de asta? Le știe pe toate gagiu ăsta! 

Archie începu să-l analizeze cu atenţie pe Kent, care își muta 
greutatea de pe un picior pe altul foarte incomodat de privirea 
lui grea de semnificații. 

— Arată bine, zise Archie aprobator. Din câte văd, pot să-mi 
dau seama că fetele ar merge cu el. lar vârsta lui se potrivește 
cu expertiza psihologică. 

Obrajii lui Kent deveniră purpurii. 

Henry făcu niște ochi mari de uimire. 

— Chiar crezi că arată bine? 

— Ei, nu chiar ca tine, îl asigură Archie. 

— Am treabă, zise Kent, luându-și găleata de vopsea și 
bidineaua. 

— Încă un lucru, zise Archie. 

— Ce? făcu Kent. 

— Pe graffiti ce scria? 

Kent se uită când la unul, când la altul, vreme de un minut 
întreg. 

— Toţi murim, zise într-un târziu. 

Se holba în pământ și clătina din cap. Apoi râse și ridică iar 
privirea, ochii îi erau negri, strălucitori. 

— Și lângă, era desenată o mutră zâmbitoare. 


VP - 110 


Capitolul 20 


SUSAN STĂTEA LA BIROUL Marelui Scriitor, chiar lângă 
fereastră, și privea la afluenţa de consumatori, obișnuită la 
vremea prânzului, ce intrau și ieșeau de la Whole Foods, care se 
afla de cealaltă parte a străzii, pe diagonală de clădirea în care 
locuia ea. Primul articol era deja scris și trimis la ziar. Era exact 
momentul pe care-l ura cel mai tare. Ura să aștepte aprobarea 
lui lan, însă și-o dorea cu disperare. Apăsă butonul de 
reîmprospătare al e-mailului. Nimic. Și dintr-odată a știut cu o 
copleșitoare certitudine că lui lan nu-i plăcea articolul. Că 
detesta încercarea ei jalnică de a face jurnalism literar. Că 
pierduse singura ei șansă de a scrie ceva cu adevărat important. 
Probabil că aveau s-o dea afară. Nici măcar nu se putea hotări 
să-l recitească - ar fi văzut fiecare greșeală de literă și fiecare 
repetiție supărătoare și toate justificările neconvingătoare 
pentru care scrisese ce și cum scrisese. Și din nou apăsă 
butonul de reîmprospătare. Și tot nimic. Trase cu ochiul la oră 
pe monitor și se aruncă pe sofaua de catifea a Marelui Scriitor, 
se încolăci acolo și puse televizorul pe știrile de prânz. Figura lui 
Archie Sheridan umplu tot ecranul, iar în josul acestuia, pe bară, 
se spunea că e o ediţie specială. Archie arăta obosit. Ori poate 
că cel mai bun termen era epuizat/trudit? Se bărbierise și își 
pieptănase părul brunet, însă în ciuda feţei lui de câine bătut, 
brăzdată de cute, păstra o urmă de autoritate. Susan ar fi vrut 
să se simtă și ea atât de stăpână pe sine. 

L-a urmărit pe Archie, îndârijit și sumbru, confirmând moartea 
lui Kristy Mathers. Apoi pe ecran a apărut un cuplu de 
prezentatori de știri locale care vorbeau vrute și nevrute despre 
monstrul cu față umană ce încă era liber, după care, fără nicio 
trecere, au prezentat un raport special despre neașteptata lipsă 
a ploii în valea râului Williamette. Conferinţa de presă începuse 
la ora zece, ceea ce însemna că era gata de aproape două ore. 
Susan se întrebă ce făcea Archie Sheridan la ora aceea. 

Sună telefonul și Susan aproape că se împiedică în graba 
mare de-a ajunge la el înainte să sune a treia oară, moment în 


VP - 111 


care intra căsuţa vocală. Văzu ID-ul celui care suna și pe dată 
știu cine era. 

— Îmi place foarte mult, zise de-a dreptul lan. 

Susan simţi cum toată presiunea acumulată în dimineața 
aceea se ridică într-o clipită de pe umerii ei. 

— Chiar? 

— E grozav. Juxtapunerea urmăririi pas cu pas a acţiunilor 
fetei moarte și a găsirii cadavrului lui Kristy Mathers e exact ce 
ne trebuia, drăguță. Nu-i cine știe ce despre Sheridan aici: dar 
ne-ai captat atenţia. Acuma trebuie să mi-l dai pe Sheridan pe 
bucăţi: vreau să-i văd inima pulsând. 

— Asta abia săptămâna viitoare, zise Susan fericită, turnându- 
și o ceașcă de cafea rece pe care o băgă în cuptorul cu 
microunde. Lasă-i pe nenorociţi să mai aștepte, nu-i așa? 

— Care nenorociţi? 

— Cititorii, zise Susan râzând. 

— Ah, făcu lan. Corect. 

x 

ÎN ZIUA ACEEA, SUSAN TRASE pe ea niște blugi, un tricou cu 
Pixies, un blazer din catifea roșie și cizme de cowboy în picioare. 
Își puse carneţelul de reporter în buzunarul din dreapta al 
blazerului, iar în cel din stânga, două pixuri Bic albastre. 

Când fu gata de plecare, își deschise carneţelul la o listă de 
nume și numere de telefon măzgălite în grabă. Le primise de la 
Archie Sheridan. Se gândi o clipită la ce va spune el despre 
primul ei articol când avea să fie publicat, apoi își înăbuși 
neliniștea, spunându-și că el era subiectul ei și că ea trebuia să 
scrie despre el. Un articol era gata. Mai rămâneau trei. Formă un 
număr de telefon. 

— Bună, spuse Susan cu voioșie. Sunteţi Debbie Sheridan? 

— Da? spuse femeia de la capătul firului după o foarte scurtă 
ezitare. 

— Sunt Susan Ward. De la Hera/d. V-a spus cumva soţul 
dumneavoastră că s-ar putea să sun? 

— Parcă a pomenit ceva. 

Susan se gândi că nu fusese corectată în privinţa „soțului”. N- 
a spus: Vrei să spui fostul meu sot. Suntem divorțati. De-aș 
putea, aș anula și căsătoria, tâmpitu' dracului! Susan scrise 
cuvântul soț în carneţelul ei, urmat de un semn de întrebare. 


VP - 112 


Se forţă să zâmbească larg, sperând că Debbie îl va auzi 
cumva în glasul ei. Era unul din vechile trucuri ale interviului 
telefonic pe care îl învățase de la Parker. 

— Scriu un foileton despre el și speram să vă pot pune câteva 
întrebări. Doar cât să-i recapitulăm puţin trecutul, pentru cititorii 
noștri. Să dăm puţină culoare articolelor. 

— Puteţi... se poate să sunaţi iar ceva mai târziu? întrebă 
Debbie. 

— A, mă scuzaţi. Sunteţi la muncă, nu? Și la ce oră ar fi mai 
potrivit să vă sun? 

Urmă o pauză, apoi Debbie răspunse: 

— Nu. Doar că-mi trebuie un răgaz de gândire. 

— Vreţi să spuneţi că doriţi să discutaţi cu Archie? Că, dacă-i 
așa, am vorbit deja cu el despre asta și mi-a spus că nu are 
nimic împotrivă să discut cu dumneavoastră. 

— Nu, nu e asta. Doar că nu-mi place să-mi reamintesc zilele 
acelea. Lăsaţi-mă să mă gândesc un timp, după care vocea lui 
Debbie se mai muie și spuse: Sunaţi-mă peste câteva zile, bine? 

— În regulă, încuviinţă Susan mâhnită. 

A închis și imediat formă următorul număr de pe lista ei, 
înainte să-i piară cheful. Medicul lui Archie nu era disponibil, așa 
că Susan își lăsă numele și numărul de telefon la secretara 
acestuia. 

Oftă din rărunchi și se lăsă mai adânc în fotoliul Marelui 
Scriitor. Căută pe Google numele lui Gretchen Lowell. Se 
deschiseră mai mult de optzeci de mii de linkuri. Petrecu o 
jumătate de oră aruncând câte-o privire la cele mai interesante 
dintre acestea. | se părea de necrezut cât de multe site-uri erau 
dedicate isprăvilor criminalilor în serie. 

Susan se holba la un studiu on-line ce repovestea cercetările 
întreprinse în cazul „Frumuseţe criminală”, când ceva îi atrase 
atenţia. Gretchen Lowell a sunat la 911 ca să se predea și apoi a 
chemat o ambulanță. 

Susan ridică telefonul și-l sună pe lan pe mobil. 

— Sunt într-o ședință cu Departamentul de știri, spuse el. 

— Cum pot face rost de o casetă cu apeluri către 911? întrebă 
Susan. 

— Care anume? 

— A lui Gretchen Lowell, zise Susan. Ai ascultat-o? 

— N-au scos-o din arhive. Am publicat o transcriere. 


VP - 113 


— Vreau înregistrarea. Poţi să-mi faci rost de ea? 

lan emise un sunet ca un cloncănit și zise: 

— Să-ncerc! 

Susan închise, apoi căută pe Google Penitenciarul de Stat 
Oregon. Copie adresa închisorii pe o bucăţică de hârtie pe care o 
avea la îndemână și apoi deschise un document Word. 

„Dragă domnişoară Lowell. 

Scriu un foileton despre detectivul Archie Sheridan și sper să 
vă pot pune câteva întrebări”. Lucră la scrisoarea aceea 
aproape douăzeci de minute. Când o încheie o puse într-un plic 
pe care lipi un timbru și scrise adresa destinatarului. 

Plăti on-line câteva facturi, după care merse cu mașina până 
la poștă să trimită scrisoarea câtre Frumusețea criminală. Apoi o 
luă spre liceul Cleveland. Se gândi că întorcându-se acolo și-ar fi 
putut reaminti niște amănunte pe care să le insereze în articole. 
Însă adevărul era că evitase să se întoarcă acolo. 

Ultimul sunet de clopoțel tocmai sunase și poarta principală, 
largă, se umplu de puzderia de elevi, care mai de care îndesând 
în ghiozdane tot felul de lucruri scoase din dulăpioarele lor. Unii 
stăteau ciorchine, alţii se rezemau de ziduri, dând pe gât băuturi 
slab alcoolizate, vorbind tare sau înghiontindu-se să-și facă 
drum dinlăuntrul clădirii înspre lumină. Se mișcau cu degajarea 
aceea a adolescenților aflaţi în mediul lor „natural”, așa cum 
Susan nu-și amintea s-o fi făcut vreodată. Diferenţa dintre 
boboci și cei din anii mai mari era izbitoare. Bobocii păreau atât 
de necopţi, ceea ce lui Susan i se părea foarte amuzant pentru 
că ea, la paișpe ani, se considera adultă în toată regula. 

Câţiva puști îi aruncară în treacăt o privire lui Susan, însă cei 
mai mulţi nici măcar nu clipeau când treceau pe lângă ea. In 
lumea lor, părul roz era ceva cât se poate de firesc. Susan își 
făcu câteva însemnări pentru articolele ei, înregistrând detalii și 
impresii despre școală. Așa, de atmosferă. 

Când a ajuns la ușa dublă, de un maro închis, ce dădea în sala 
de festivități, se opri o clipă, cu mâna pe clanţă, năpădită de 
amintiri din vremea adolescenţei ei. Lăsase toate astea în urmă 
de așa de mult timp că-i părea uimitor ce amintiri contradictorii 
îi readucea în minte acest loc. Își trecu o mână prin păr, își luă 
cea mai adultă expresie de care era în stare și împinse ușa. 

Mirosea la fel. A vopsea și a rumeguș și a portocale, de la 
soluția de curăţat covoarele. 


VP - 114 


Sala avea două sute cincizeci de scaune îmbrăcate în vinil ce 
urcau în pantă domoală de la o scenă mică și neagră. 
Reflectoarele erau aprinse, iar decorul parţial terminat, 
asamblat din placaj și pânză, închipuia vag un salon de la 
începutul secolului XX. Recunoscu sofaua stil regina Ana pe care 
o folosiseră pe vremea ei în Arsenic și dantelă veche' și în Cu 
duzina e mai ieftin? și sfeșnicele din Crimă la vicariat. Şi 
aceleași scări. Mereu și mereu aceleași scări. Doar că acum le 
vedea din sală. 

Urâse liceul, dar locul acesta îi plăcuse foarte mult. Acum o 
stânjenea să se gândească la tot timpul petrecut acolo, ore și 
ore de repetiţii după cursuri, piesă după piesă. Aceea fusese 
toată lumea ei, mai ales după ce tatăl ei murise. 

In ziua aceea nu era nimeni în sală. Pustietatea încăperii o 
întristă puţin. Se duse la ultimul rând de scaune și îngenunche 
să verifice fundul celui de-al doilea scaun de la intervalul dintre 
cele două jumătăţi ale sălii. Acolo, zgâriate în metal, erau 
inițialele ei: S.W. După toţi acei ani, numele ei încă era scrijelit 
în acel loc. Își luă brusc seama și se ridică în picioare: nu voia să 
intre cineva și să o găsească acolo. N-avea nevoie de întâlniri cu 
foștii colegi sau profesori. Fusese o greșeală chiar și să vină la 
Cleveland. Articolele trebuiau să fie despre Archie, nu despre 
ea. Se mai uită o dată împrejur, apoi se întoarse și ieși iute în 
hol. 

Auzi o voce chemând-o pe nume: 

— Dra Ward. 

Recunoscu vocea de îndată: era vocea care emisese pedepse 
cu consemnarea de nenumărate ori. 

— D-le McCallum, îi răspunse. 

Părea neschimbat. Era un bărbat scurt și îndesat ca un 
poloboc, cu o mustață enormă și cu o legătură de chei ce 
atârnau la brâul pantalonilor, motiv care-l făcea să și-i tragă 
constant în sus. 

— Faceţi câțiva pași cu noi, îi spuse. Tocmai îl conduc pe dl 
Schmidt la sala de consemnare. 


7 Piesă a dramaturgului american Joseph Kesselring, scrisă în 1939, ecranizată în 1941 
(n.t.). 

5 Titlul unei cărţi a cuplului Frank Gilbreth Jr. și Ernstine Gilbreth Carey apărută în 
1946 și ecranizată de două ori (n.t.). 

? Titlul primului roman de Agatha Christie din seria celor a căror eroină este Miss 
Marple (n.t.). 


VP - 115 


Abia atunci îl observă Susan pe băiatul ce mergea în urma lui 
McCallum. El îi zâmbi timid; o spuză de acnee juvenilă îi umplea 
tot obrazul și gâtul. 

Susan se grăbi să ţină pasul. Puzderia de puști se dădeau la o 
parte să-i facă loc lui McCallum, care nu slăbea deloc pasul. 

— Ți-am văzut articolele în ziar, îi spuse lui Susan. 

Susan încremeni. 

— Ah, da? făcu ea. 

— Ești aici în legătură cu Lee Robinson? 

Susan se relaxă și-și deschise carnețelul. 

— Aţi cunoscut-o? 

— N-am văzut-o niciodată, zise McCallum. 

Susan se întoarse plină de speranţă către puști. 

— Dar tu? 

Băiatul dădu din umeri. 

— Nu chiar. Adică, vreau să spun că o știam din vedere. 

Vocea lui McCallum sună ca un plesnet de bici. 

— Ce ţi-am spus eu, domnule Schmidt? 

— Niciun cuvânt? întrebă băiatul înroșindu-se tot. 

— Să nu te prind că deschizi gura ori c-aud cuvinte venind din 
direcția feței tale până mâine la a șasea oră, zise McCallum, 
apoi se întoarse spre Susan și continuă: Domnul Schmidt are 
mari probleme cu vorbitul. 

Susan era gata să cadă și ea în păcatul vorbitului, când 
atenţia îi fu atrasă de o vitrină din hol. 

— la te uită, zise ea, punând degetul pe sticlă. Toate trofeele 
de la Cupa Cunoașterii. 

McCallum dădu mândru din cap, astfel că bărbia și gâtul i se 
contopiră. 

— Anul trecut am câștigat faza pe statul Oregon. Așa că a 
trebuit să dea la o parte câteva trofee câștigate la fotbal și să-i 
facă loc în vitrină. 

Vitrina era plină de trofee, cea mai mare din ele fiind o cupă 
de argint cu numele școlii și anul gravate cu o caligrafie 
elegantă. 

— Mi-a plăcut teribil Cupa Cunoașterii, spuse Susan ca pentru 
sine. 

— Ai părăsit echipa, zise McCallum. 

Susan își înghiţi amara melancolie. 

— Erau multe pe capul meu atunci. 


VP - 116 


— E foarte greu să-ţi pierzi unul din părinţi la o vârstă așa de 
fragedă. 

Susan își puse toată palma pe sticla vitrinei. Cupele și trofeele 
erau atât de lustruite că străluceau, iar propria ei reflexie 
distorsionată se holba din ele înapoi spre ea. Când își luă mâna 
de pe sticlă, amprenta unsuroasă a palmei ei rămase indicând 
locul unde-o ţinuse câteva clipe înainte. 

— Mda. 

— Foarte nașpa, zise puștiul. 

McCallum se uită la el și-și puse un deget în dreptul buzelor. 

— Nicio vorbă, îi zise. 

Profesorul de fizică se întoarse spre Susan și scurt, repezit, 
arătă cu degetul o ușă maronie de cealaltă parte a holului. 

— Noi rămânem aici, spuse și-i întinse o mână zdravănă și 
păroasă. 

Susan i-o strânse. 

— Dra Ward, continuă el, vă doresc numai succes în toate 
viitoarele dumneavoastră proiecte. 

— Vă mulțumesc, domnule McCallum, răspunse Susan. 

McCallum îl conduse pe puști până la ușa aceea și o deschise 
lăsându-l să treacă primul. Trecând dincolo, băiatul îi făcu un 
semn de rămas-bun lui Susan, dar fără convingere. 

— Imi pare rău că v-am lăsat baltă la Cupa Cunoașterii, strigă 
ea în urma lor, dar ușa se închisese deja. 

* 


— NU POT SĂ CRED! 

Susan își puse mâinile-n șolduri, uitându-se la Saabul ei. l-l 
încălțaseră. Un dispozitiv metalic era prins solid de roata din 
stânga-faţă. Işi strânse ochii și mârâi încet în barbă. Sigur că 
parcase pe locul rezervat profesorilor. Dar cursurile se- 
ncheiaseră. Și nu trecuseră nici cincisprezece minute. Se tot 
fâțâi vreo câteva minute încoace și-ncolo, încercând să se 
adune. 

— Te-au încălţat, nu? 

Susan tresări și ridică ochii. Un puști stătea rezemat de 
capota unui BMW cam pătrăţos și portocaliu, parcat câteva 
locuri înapoia Saabului ei. Puștiul arăta bine: înalt, cu pielea 
proaspătă și cu un smoc de păr ceva mai lung decât celelalte. 
Mașina însă era splendidă: un model reciclat din anii '70. Era de 
culoarea unei mandarine strălucitoare, fără nicio pată, iar 


VP - 117 


decorațiunile de crom sclipeau elegant. Pe tăblița de 
înmatriculare era scris: JAY2. 

— E fain, nu? întrebă el. Îl am de la tata. Ca să mă-mpace c-a 
părăsit-o pe mama pentru tipa de la agenţia imobiliară. 

— A folosit la ceva? 

— Lui da, apoi făcu un semn din cap către mașina ei. Trebuie 
să mergi la administraţie și să plătești o amendă. Cei de-acolo o 
să cheme un om de serviciu să-ţi deblocheze mașina. Ar fi bine 
să te grăbești. Stă să-nceapă un meci de baschet, așa că 
birourile se-nchid mai devreme. 

Se îndepărtă de mașina lui și făcu câţiva pași spre ea. Se uită 
în jos, apoi se uită iar la ea. O privi pe sub sprâncene. 

— la ascultă, vrei să cumperi niște iarbă? 

Susan se dădu puţin înapoi și se uită împrejur să vadă dacă 
nu era cineva prin preajmă care i-ar fi putut auzi. Erau polițiști 
peste tot. Două mașini de patrulă erau parcate de-o parte și de 
alta a școlii. Pe lângă asta, Susan mai remarcase un tip într-un 
sedan, chiar în faţa școlii, la nici treizeci de pași de unde stătea 
ea. Să fi fost polițist? Sau vreun părinte așteptându-și copilul să 
iasă de la școală? Asta era exact genul de situaţie în care un 
reporter nevinovat reușește să se facă arestat. 

— Nu mai sunt elevă, șopti suficient de tare cât să fie bine 
auzită. 

Puștiul o măsură din cap până-n picioare. Se uită întâi la părul 
ei roz, apoi la tricoul cu Pixies, la cizmele de cowboy și chiar la 
mașina blocată din spatele ei. 

— Ești sigură? E mexicană. 

— Mda, zise, apoi repetă ceva mai decisă: Da. 

Se uită la dispozitivul de blocare de pe roata mașinii ei. De ce 
trebuia să i se întâmple mereu astfel de lucruri? 

— La administraţie zici? întrebă. 

Puștiul încuviinţă din cap. 

— Mersi. 

Susan se răsuci pe călcâie și o luă înspre clădirea școlii, 
trecând pe lângă bărbatul din sedan, care scosese un număr din 
Herald de undeva, dintr-odată foarte captivat de lectură. Susan 
fu definitiv convinsă că e poliţist. Urcă scările largi din față, 
deschise una din ușile de la intrare, o coti pe hol și găsi biroul 
administraţiei. Ușa era însă închisă. 


VP - 118 


— Serios? strigă ea tare. Chiar e închis? repetă lovind ușa cu 
palma desfăcută. 

Impactul cu ușa îi produse o usturime difuză, însă intensă. 
Țipă scurt de durere și-și strânse mâna suferindă la piept. 

— Pot să te ajut? 

Se răsuci și dădu ochii cu un om de serviciu care împingea o 
imensă ghenă de gunoi din plastic verde pe rotile. 

— Ai putea să iei porcăria aia de pe mașina mea, îi zise. 

Tipul avea părul brunet lins și barbișon, părea a fi genul cu 
care ai chef să faci sex și după-amiaza. Oamenii de serviciu de 
la Cleveland nu arătau așa bine pe vremea când fusese ea în 
liceu. De fapt, tipul arăta atât de bine că aproape o făcu să-și 
uite supărarea. Aproape. 

Ochii lui întunecaţi se făcură mari. 

— Al tău e Saabul ăla din parcarea pentru profesori? 

— Mda, făcu Susan. 

— O, îmi pare rău, zise el dând din umeri în chip de scuză. 
Credeam că-i al vreunui elev. 

— Pentru că-i cam de căcat. 

Tipul rânji. 

— Asta și abţibildul ăla cu Blink 182 de pe bara de protecţie. 

Susan se uită la dușumea. 

— Ala era acolo când am cumpărat mașina. 

— Oricum nu tolerăm în niciun fel parcarea pe locurile 
rezervate profesorilor. Altfel toţi elevii ar parca acolo. 

Individul încă mai rânjea. 

— Cred că totuși pot să-ţi dau drumul, zise și scoase cel mai 
mare mănunchi de chei pe care-l văzuse Susan vreodată. Hai, îi 
spuse el și o apucă înainte pe coridor înspre intrarea principală a 
clădirii, lăsând ghena de gunoi lângă un perete. 

Se opri în fața vitrinei în care se afla Cupa Cunoașterii, scoase 
o cârpă albă din buzunar și șterse sticla cu ea. Dintr-o ochire 
Susan observă tatuajul foarte colorat de pe mâna tipului: 
Fecioara Maria. El îi zâmbi și dădu din cap. 

— Amprenta unei mâini. Câteodată mă simt de parc-aș curăța 
după niște prunci care abia învaţă să meargă. 

Susan își trecu iute mâna prin păr, de parcă ar fi existat 
posibilitatea ca el să fie în stare să-și dea seama că urma aceea 
de sebum se potrivește cu palma ei. Apoi se grăbi să-l ajungă 
din urmă. 


VP - 119 


— Ei, și-ţi place să fii om de serviciu? întrebă ea, regretând de 
îndată ce întrebarea îi ieși pe gură. 

— Și-ncă cum, răspunse tipul impasibil. Deși o fac doar până- 
mi termin doctoratul în literatură franceză. 

— Chiar? făcu Susan ușurată. 

— Nu, zise el, deschizându-i ușa de la intrare să o lase să iasă. 

Un vânt rece îi ciupi mâinile și Susan se strădui să și le îndese 
în buzunarele mici ale blazerului ei de catifea. 

— O știai pe Lee Robinson? 

Parcă-l înţepase cu ceva. 

— De-aia ești aici? 

— Scriu un articol pentru Hera/d. O cunoșteai? 

— Odată am curăţat în cabinetul medical după ea. Vomase. 

— Chiar? 

— Maa, făcu tipul. Și odată mi-a adus o felicitare Hallmark de 
ziua aprecierii muncii oamenilor de serviciu. 

— Zău? 

Au ajuns în parcare. Puștiul și BMW-ul portocaliu dispăruseră. 
Tipul în sedan plecase și el. Chipeșul om de serviciu îngenunche 
lângă mașina ei. 

— Nu, făcu el. 

— Eşti un tip amuzant. 

— Mersi. 

Se aplecă peste dispozitivul de blocare, îl debloca și cu o 
răsucire, cu o mișcare aproape violentă, îl smulse de pe roată. 
Apoi se ridică în picioare, ţinând dispozitivul greu sub braţ, și 
așteptă. 

Susan își făcu timidă de lucru cu geanta ei. 

— Cât îţi datorez? îl întrebă. 

— Îți spun cum facem, îi răspunse el cu o privire rece. Te las 
să pleci fără să plătești nimic, dacă ești de acord să nu 
exploatezi moartea unei puștoaice într-un articol de ziar. 

Susan se simţi de parcă ar fi plesnit-o peste obraz. Rămase 
mută. Individul rămase acolo arătând la fel de bine în salopeta 
lui. 

— Bine, da' nu-i chiar așa, nu exploatez povestea asta, se 
bâlbâi Susan. 

Încerca să se apere, să explice că ce face ea e important, că 
publicul are dreptul să știe, că există ceva frumos în a împărtăși 
suferinţa cuiva, că și acesta e un rol important, să fii martor la 


VP - 120 


așa ceva. Dar deodată, trebui să recunoască faţă de ea însăși că 
toate argumentele astea erau cam jalnice. 

Tipul scoase un bilet de amendă dintr-unul din multele lui 
buzunare și i-l întinse. Susan îl luă și-l învârti în mână. Cincizeci 
de dolari! Și probabil că vor fi vărsaţi în contul echipei de fotbal 
sau așa ceva. 

Ar fi vrut să spună ceva inteligent. Ceva care s-o facă să nu se 
simtă chiar ca un mâncător de rahat. Dar înainte să apuce să 
spună ceva, se auzi de undeva muzica celor de la Kiss. Ascultă, 
fără să mai spună ceva. Era piesa Calling Dr. Love. Zări o urmă 
de stânjeneală pe chipul omului de serviciu, în timp ce se 
scotocea prin buzunarele pantalonilor. Era soneria mobilului lui. 

Și mai zicea despre ea că-i o puștoaică! 

Tipul scoase mobilul din buzunar și se uită la ID-ul celui ce 
suna. 

— Ar trebui să răspund, îi spuse lui Susan. E șeful meu, mă 
sună să mă dea afară. 

Apoi duse mobilul la ureche, și se îndepărtă. Susan îl privi 
plecând, nedumerită, apoi se urcă în mașină. Piesa celor de la 
Kiss răsuna încă în mintea ei: Even though I'm full of sin,/In the 
end you'll let me in... 

Scoțând mașina din parcare, îi trecu prin cap un gând cam 
prostesc: oamenii de serviciu au înălbitor la îndemână, și încă 
destul. 

* 

— DAR CE AU ÎN COMUN? ÎI întrebă Archie pe Henry. 

Erau iar pe plaja insulei Sauvie unde fusese găsită Kristy 
Mathers. Aşa ştia Archie să lucreze. N-ai niciun indiciu? Nicio 
cale cât de cât de urmat? Înapoi la locul crimei. Petrecuse ani 
întregi pe urmele lui Gretchen Lowell. Și ajunsese exact unde 
trebuia. Și apoi exista posibilitatea să găsească un indiciu. Avea 
nevoie de un singur indiciu. Doar unul. 

Râul clipocea leneș de-a lungul malului; dâre de spumă și 
noroi indicau cel mai înalt nivel până la care urcau valurile. O 
barjă cu caractere asiatice pe-o parte alunecă la ceva depărtare. 
Deasupra caracterelor asiatice era pictată traducerea: Victoria 
soarelui. Plaja era pustie. Ziua era pe terminate, se însera. Cerul 
de iarnă dinspre nord-vest avea însă darul de-a păstra lumina în 
așa fel că indiferent cât de târziu era în noapte, ai fi zis că 
soarele tocmai apusese. Oricum, în curând avea să fie prea 


VP - 121 


întuneric să mai stea pe-acolo. Archie luase o lanternă cu el să 
găsească drumul înapoi la mașină. 

— Toate seamănă una cu alta, răspunse Henry. 

— Să fie atât de simplu? Pândește pe la școli și alege fetele 
care corespund unui anume tip? 

După ce plecat de la liceul Jefferson, își petrecură întreaga 
dimineaţă interogând profesorii și pe toţi membrii personalului 
de la Cleveland care se potriveau profilului. Erau zece toţi. Fără 
niciun rezultat. Claire dăduse de colegul de apartament al lui 
Evan Kent, care confirmă povestea cu Dartul stricat și că îl luase 
cu mașina. Însă după spusele acestuia, totul se întâmplase mai 
devreme, pe la 17:30, nu așa cum spusese Kent. Ceea ce-i lăsa 
suficient timp să ajungă în nord la Jefferson. 

— Toate erau în al doilea an de liceu. _ 

— Și ce au în comun fetele din anul al doilea de liceu? intrebă 
Archie. 

Șapte dintre cei interogaţi de la Cleveland aveau alibiuri. 
Patru n-aveau. Archie mai modifică o dată alibiurile și nu găsi 
nimic suspect. Asta mai lăsa trei suspecți de la Cleveland: un 
șofer al autobuzului școlii, un profesor de fizică și unul de 
matematică, care mai era și antrenorul echipei de volei. Plus 
Kent care lucra și el la Cleveland, și la Jefferson. Plus cei zece 
mii de perverși liberi prin oraș. Aveau să-l urmărească pe Kent și 
să-i verifice pe ceilalţi trei. Cei zece mii de perverși erau pe cont 
propriu. 

— Au fost toate trei boboci în anul dinainte, își dădu cu 
presupusul Henry. 

Archie se opri în loc. Putea oare să fie atât de simplu? Pocni 
din degete. 

— Ai dreptate, spuse. 

Henry își scărpină capul chel. La vremea aceea din zi, începea 
să semene cu o miriște sură. 

— Glumeam, răspunse el. 

— Spune-mi că cineva a verificat dacă nu cumva s-au 
transferat toate din aceeași clasă de anul întâi de liceu. 

— Toate trei au fost la școli diferite în primul an, zise Henry. 

— Și este vreun test pe care-l dau toţi cei din anul întâi? 
Întrebă Archie. 

— Vrei să verific dacă nu cumva le ucide un supraveghetor 
sucit? 


VP - 122 


Archie pescui din buzunar o tabletă de antiacid și și-o puse pe 
limbă. Avea gust de cretă cu aromă de lămâie. 

— Nu știu, zise. 

Se strădui să mestece tableta și s-o înghită. Porni lanterna și o 
tinu în așa fel încât fasciculul de lumină să cadă oblic pe nisip. 
Mai mulţi crabi pitici o tuliră din lumină. 

— Vreau doar să-l prind dracului pe nenorocitul ăsta! 

Archie obișnuia să folosească o lanternă la locul crimei chiar și 
în plină zi. Îi focaliza atenţia, îl făcea să se concentreze la câte 
un centimetru pătrat din ce era înaintea lui. 

— Vreau să marim și mai mult numărul agenţilor care 
supraveghează școlile. Nu-mi pasă dacă trebuie să conducem 
fiecare copil acasă. 

Henry își agăţă degetele mari chiar lângă catarama turcoaz a 
curelei, se lăsă ușor pe spate și se uită la cerul întunecat. 

— N-ar trebui să o luăm înapoi? întrebă plin de speranţă. 

— Ai pe cineva care te așteaptă acasă? îl întrebă Archie. 

— la stai așa, făcu Henry, apartamentul meu deprimant e 
totuși mai drăguţ decât al tău. 

— Touché, zise Archie. Dar reamintește-mi, te rog, decât ori ai 
fost căsătorit? 

Henry rânji. 

— De trei ori. De patru, dacă pui la socoteală și căsătoria 
anulată. Ba chiar de cinci, dacă o mai pui și pe cea consumată în 
rulotă. 

— Mda, mă gândeam io că-i mai bine să te ţin ocupat, 
răspunse Archie plimbând fasciculul de lumină al lanternei 
încoace și încolo și privind crabii împrăștiindu-se care-ncotro. Și- 
apoi, nici măcar n-am cercetat locul crimei încă. 

— Criminaliștii au făcut asta deja, zise Henry. 

— Atunci o să vedem dacă le-a scăpat ceva. 

— E întuneric. 

Archie își puse lanterna aprinsă sub bărbie. Arăta ca un 
vârcolac din filmele din groază. 

— Uite de-aia avem lanterna. 


VP - 123 


Capitolul 21 


SUSAN SE TREZI, TRASE PE EA vechiul ei chimono, luă liftul 
până la parter și cu răbdare căută în maldărul de ziare de pe 
pardoseala de granit a holului până ce-l găsi pe cel cu numele ei 
pe el. Işi păstră cumpătul până ajunse înapoi în apartament și 
abia atunci scoase ziarul din ţipla de plastic în care era ambalat. 
Mereu simțea fluturi în stomac când căuta câte un articol pe 
care-l scrisese ea. Era un amestec de anticipare și teamă, 
mândrie și stânjeneală. De cele mai multe ori nici măcar nu 
suporta să citească ce scrisese, odată ce apăruse în ziar. Dar 
după ce chipeșul om de serviciu o făcuse knockout, i se mai 
potolise atât de obișnuita neîncredere în sine, nu-i mai simţea 
pârjolul. Adevărul era că uneori chiar se simţea de parcă tot ce 
scria era o făcătură. Și uneori se simţea de parcă îi exploata pe 
cei despre care scria. Il enervase la culme pe un consilier odată, 
pe care l-a descris „arătând ca un gnom și chelbos”. (Dar așa 
era.) Insă acum era cu totul altceva. 

Articolul despre unitatea operativă era cel dintâi care-i apărea 
pe prima pagină. Se puse pe pat și, după ce răsuflă o dată, greu 
și zgomotos, desfăcu ziarul, cumva așteptându-se ca articolul să 
nu fi fost publicat. Insă era acolo, chiar sub îndoitura de la mijloc 
a ziarului, cu indicaţia că urmarea poate fi citită la pagina de 
actualități locale. Prima pagină. A-1. O fotografie aeriană de la 
fața locului, din insula Sauvie, însoțea articolul. Cu un râs 
neîncrezător se recunoscu pe sine, un omuleț mic acolo, și lângă 
ea, printre ceilalți detectivi, era Archie Sheridan. Mai dă-l încolo 
de om de serviciu. Susan era încântată. 

Se pomeni că-și dorește să aibă pe cineva alături cu care să 
împărtășească acest mic triumf jurnalistic. Bliss, maică-sa, 
renunţase la abonamentul ei la Herald cu ani în urmă, asta după 
ce proprietarii ziarului defrișaseră nu știu ce pădure foarte 
bătrână, iscând la vremea aceea un întreg scandal. Totuși ar fi 
cumpărat un ziar. Dac-ar fi știut. Dar Susan nu-i spusese nimic 
despre seria de articole pe care avea s-o scrie. Și nici nu i-ar fi 
spus. Cu degetele urmă conturul imaginii lui Archie din ziar și se 


VP - 124 


pomeni întrebându-se dacă el a văzut deja articolul sau nu. 
Gândul acesta o făcu să-și ia seama și și-l scoase din minte. 

Se ridică și își făcu cafea, apoi se așeză iar și răsfoi ziarul 
până ce ajunse la pagina de actualități locale, unde continua 
articolul. Un plic căzu pe covor. Întâi se gândi că e vreun pachet 
de cupoane de reduceri sau vreun alt fel de prostioară de 
material promoţional pe care ziarul acceptase s-o distribuie în 
schimbul banilor pentru publicitate. Dar apoi văzu că pe plic era 
dactilografiat numele ei. Nu pe o etichetă. Ci chiar pe plic. Susan 
Ward. Cine ar fi putut face asta? Ridică plicul. 

Era un plic mare, obișnuit, alb. ÎI suci și răsuci o vreme în 
mână, apoi îl desfăcu. Înăuntru era împăturită cu mare grijă o 
coală albă de hârtie de copiator. Pe mijlocul paginii era imprimat 
un singur rând: Justin Johnson - 031038299. 

Dar cine naiba era Justin Johnson? 

Pe bune. Cine era tipul? Și de ce, dacă ea nu știa cine-i tipul, 
de ce să-i pună cineva în ziar o bucată de hârtie așa de 
misterioasă cu numele individului și cu o serie de numere? 

Își dădu dintr-odată seama că inima îi bătea mult mai iute. Își 
notă cifrele pe manșeta ziarului cu speranţa că scriindu-le va 
reuși să-și dea seama ce-i cu ele. Erau nouă cifre. Nu era un 
număr de telefon. Oare codul asigurărilor sociale poate să 
înceapă cu 0? Se mai uită o vreme la ele, apoi își luă mobilul și 
sună pe numărul direct al lui Quentin Parker, la Herald. 

— Parker, lătră el în receptor. 

— Aici Susan. O să-ți citesc niște cifre și te-aș ruga să-mi spui 
ce crezi că sunt, zise ea, apoi citi cifrele. 

— E numărul unui dosar penal, zise Parker pe dată. Primele 
două cifre semnifică anul procesului - 2003. 

Susan îi povesti lui Parker cum ajunsese în posesia 
misteriosului plic. 

— Pare-se că cineva și-a găsit un informator anonim, o 
tachină el. Dă-mi un pic de timp să-mi sun omul de la tribunal, 
să văd ce pot afla despre dosarul ăsta al tău. 

Laptopul era pe măsuţa de cafea. Il deschise și căută pe 
Google Justin Johnson. Rezultatele căutării erau peste 150.000. 
Mai dădu o căutare: Justin Johnson, Portland. De data asta 
rezultatele erau doar o mie o sută. Incepu să caute printre ele. 

Sună mobilul. Susan răspunse. 

— E un dosar de minori, zise Parker. Închis. Îmi pare rău. 


VP-125 


— Un dosar de minori, făcu Susan. Care-i infracţiunea? 

— Închis înseamnă că nu poate fi deschis. 

— Aha. 

Închise și se uită iar la nume și la numerele acelea. Luă o 
înghiţitură de cafea. Se uită iar la cifre. Un dosar de minori. Și de 
ce-ar vrea cineva să aibă ea știre de dosarul de minori în care a 
fost implicat Justin Johnson? Să fi avut vreo legătură cu 
Strangulatorul de după ore? Ar trebui oare să-l sune pe Archie? 
Și ce să-i spună? Că a găsit un plic suspect în ziar? Ar putea fi 
vorba despre orice. Ar putea fi o farsă. Nici măcar nu auzise de 
vreun Justin vreodată. Apoi și-l aminti pe elevul traficant de 
iarbă din parcarea de la liceul Cleveland. Pe tăblița de 
înmatriculare a mașinii lui scria JAY2. Litera J la pătrat!%? Merita 
să verifice. Formă numărul de la biroul administraţiei liceului 
Cleveland. 

— Bună, zise Susan, sunt doamna Johnson. Fiul meu Justin a 
avut probleme cu absențele și v-aș ruga, dacă puteţi, să-mi 
spuneţi dacă a ajuns azi la școală. 

Funcţionara de la biroul administraţiei îi spuse să aștepte un 
minut, apoi, după o pauză, se întoarse iar la aparat. 

— Dna Johnson, spuse femeia, nu vă faceţi nicio problemă. 
Justin e la școală azi. 

la te uită, își zise Susan, Justin Johnson urmează liceul 
Cleveland și are dosar penal. 

Formă numărul mobilului lui Archie, care răspunse la al doilea 
apel. 

— O să ţi se pară ciudat, îi spuse ea, după care-i povesti 
tărășenia cu puștiul din parcare și cu plicul. 

— Are alibi, spuse Archie. 

— Ai visat tu că are? 

— Am verificat ce-a făcut în cele trei zile în discuţie, răspunse 
Archie. A fost închis. Există acte doveditoare. 

— Nu-ţi trebuie numărul de dosar? 

— Știu despre dosarul lui de minori. 

— Ştii? 

— Susan, sunt poliţist. 

Ea nu se putu abţine. 

— Mi-ai văzut articolul? 


10 În limba engleză, litera J se pronunţă identic cu „Jay”; numele elevului fiind Justin 
Johnson, numărul de înmatriculare trimite la inițialele acestuia (n. t.). 


VP - 126 


— Mi-a plăcut foarte mult. 

Susan închise, dar nu-și mai găsea locul de bucurie. Lui Archie 
îi plăcuse articolul. Puse plicul pe o grămadă de alte chestii 
primite prin poștă de pe măsuţa de cafea. Era puţin înainte de 
10:00 dimineaţa. Justin Johnson avea să iasă de la cursuri în 
aproximativ cinci ore și jumătate. lar ea avea să-l aștepte la 
ieșire. Până una-alta, era mult mai interesată de Archie 
Sheridan. Își mai turnă puţină cafea și o sună iar pe Debbie la 
numărul de acasă. Era vineri, dar Archie spusese că fosta lui 
soţie lucrează acasă vinerea. Cum era de așteptat, Debbie 
răspunse. 

— Bună, spuse Susan. Susan Ward, din nou. Spuneaţi să 
revin? 

— Ah, bună, răspunse Debbie. 

— Acum e un moment mai potrivit? Chiar mi-ar plăcea să ne 
întâlnim să discutăm. 

Urmă o scurtă pauză. Apoi Debbie oftă. 

— Puteţi veni acum? Copiii sunt la școală. 

Susan nu mai putea de bucurie. 

— Excelent. Unde locuiţi? 

Primi indicațiile, trase pe ea niște pantaloni mulaţi, un tricou 
în dungi roșii și albastre și niște cizme roșii până la genunchi. 
Apucă haina din piele neagră și luă liftul - era incredibil de mișto 
liftul acela, numai sticlă și oţel. Susan urmări licărirea numerelor 
etajelor de la 6 până la subsol, unde era garajul, apoi, în ultimul 
moment, îi veni o idee și apăsă pe butonul inscripţionat cu P. 
Ușile alunecară într-o parte și-n alta și Susan ieși în holul de la 
parter, apoi se îndreptă spre biroul administrativ și de închirieri 
al clădirii, un birou foarte șic. Monica era de serviciu, ceea ce 
era bine. 

Susan își luă faţa de gagică sclifosită - în ciuda părului ei roz, 
îi ieșea destul de bine - și se apropie de tejgheaua din lemn de 
bambus, în spatele căreia Monica se încrunta deasupra unei 
reviste de modă. 

— Bună, spuse Susan rostind cuvântul de parcă ar fi avut cel 
puţin patru silabe. 

Monica ridică ochii din revistă. Era o blondă platinată dedicată 
trup și suflet acestei nuanțe de păr. Și desigur nu avea 
rădăcinile nevopsite. Niciodată. Afișa mereu acel gen de zâmbet 
mecanic care devine lipsit de semnificaţie de la o vreme. Susan 


VP - 127 


nu prea știa ce face Monica în afara faptului că citește reviste. 
Părea să fie mai degrabă momeala celor din echipa de vânzări a 
proprietarilor clădirii. Așa cum ai pompa mireasma ce iese din 
cuptor când se coc prăjituri într-o casă model. Susan bănuia că 
Monica are vreo 24-25 de ani, însă din pricina cantităţii de 
farduri nu putea fi sigură. Pe lângă asta, își mai dădea seama că 
Monica nu prea știa cum să trateze cu ea. Mai mult ca sigur că 
părul ei roz o bulversa teribil. Pentru Monica, trebuie că Susan 
încerca să se automutileze. Însă asta o făcea să se străduiască 
să fie cu atât mai drăguță cu Susan. 

— Ascultă, făcu Susan, am un admirator secret. 

— Nu se poate, răspunse Monica ciulind urechea, brusc 
interesată. 

— Ba da, așa cum îţi zic. Și mi-a lăsat o scrisorică de amor în 
ziar azi-dimineaţă. 

— O, Doamne. Ce drăguţ! 

— Da, știu. Așa, și mă întrebam dacă n-ai putea să te uiţi prin 
înregistrările camerei de supraveghere din dimineaţa asta să 
văd cine-o fi! 

Monica își plesni palmele încântată și se învârti în scaunul ei 
tapițat cu imitație de piele de zebră spre monitorul scintilant și 
alb al unui computer. Era exact genul de treabă care dădea 
serviciului ei un sens. Alese una din camerele care părea să fi 
surprins situația din hol cel mai bine și ecranul începu să 
deruleze înapoi imaginile alb-negru. Câteva minute au urmărit 
tot felul de indivizi ce intrau cu spatele în lift, până când holul se 
liniști, iar teancul de ziare era sub cutiile poștale. Un bărbat 
intră cu spatele în clădire și se aplecă peste ziare. 

— Uite, zise Susan. 

Monica dădu înregistrarea puţin mai înainte astfel că au putut 
vedea o femeie cu o cană de voiaj de cafea apărând din lift, 
traversând holul și ieșind din clădire. Pe când ieșea femeia 
aceea, intră un bărbat într-un costum închis la culoare, se 
aplecă peste teancul de jurnale, scotoci printre ele și în mod 
evident strecură ceva înăuntru. Mai mult ca sigur așteptase în 
faţa intrării să iasă cineva ca să se poată strecura înăuntru. 

— E drăguţ, chițăi Monica. 

— Da cum poţi să-ţi dai seama? făcu Susan dezamăgită. Nu i 
se vede fața. 


VP - 128 


— Poartă un costum frumos. Pun pariu că e avocat. Unul 
bogat. 

— Poţi să-mi imprimi imaginea asta? 

— Clar, zise Monica teribil de încântată. 

Apăsă butonul de imprimare și se-mpinse cu tot cu scaun spre 
imprimantă, unde așteptă până ieși pagina cu imaginea, apoi i-o 
întinse lui Susan, care se mai uită o dată la ea. Nu, era absolut 
imposibil de identificat individul. Totuși, avea să i-o arate lui 
Justin Johnson, să vadă dacă nu cumva avea să iasă o discuţie 
interesantă din asta. Susan împături pagina și-o lăsă să cadă în 
geantă. 

— Mersi, zise Susan gata să plece. 

— Ştii, făcu Monica, afișând expresia cuiva gata să dea o 
mână de ajutor, ar trebui să-ţi vopsești părul blond. Ai fi așa de 
drăguță. 

Susan se uită la Monica un minut încheiat pe ceas. Monica se 
uita și ea, ingenuă. 

— M-am gândit la asta, răspunse Susan în cele din urmă. Dar 
apoi am auzit povestea aia la știri, că vopseaua asta pentru 
blond platinat a dus la apariţia cancerului la pisicile pe care s-au 
făcut experimente. 

— S-au făcut experimente pe pisici? făcu Monica bulbucând 
ochii. 

Susan dădu din umeri. 

— Trebuie să plec. 


VP - 129 


Capitolul 22 


DEBBIE SHERIDAN LOCUIA într-o casă de stuc construită în 
stilul unui ranch, în Hillsboro, la câteva minute de autostradă. 
Deși locuise toată viața în Portland, Susan putea să numere pe 
degete de câte ori fusese în Hillsboro. Era doar o suburbie prin 
care Susan trecea în drum spre coastă, nu se gândise niciodată 
că asta ar putea fi o destinaţie. Numai la gândul că trecea prin 
suburbii devenea nervoasă. Casa lui Debbie Sheridan era 
aidoma cu cele din vecinătate. Pajiștea din faţă era verde și bine 
îngrijită, se vedeau urmele lăsate de mașina de tuns, iar 
buruieni nu erau deloc, toate dovedind o mână de profesionist. 
Gardul viu des era tuns rectangular, iar ici, colo erau câteva 
straturi de plante ornamentale, sub umbra unui arțar japonez și 
a unui molid. Un garaj pentru două mașini era lipit de casă. 
Toate la un loc dădeau imaginea unei armonii domestice pe care 
Susan nici nu concepea că va ajunge vreodată să o trăiască. 

Işi încuie mașina, o luă spre ușa cu aspect medieval din faţă și 
sună. 

Debbie Sheridan îi deschise și îi întinse o mână, încrezătoare 
și afabilă, în semn de bun venit. Debbie nu era deloc ce-și 
imaginase Susan. Se apropia de patruzeci de ani, avea părul 
brunet tuns scurt, dar cu stil, iar corpul îi era bine proporţionat și 
atletic. Purta jambiere negre, un tricou și niște pantofi sport. Nu 
era deloc tipul de femeie din suburbii: dimpotrivă, era 
atrăgătoare și elegantă. Susan o urmă înăuntru. Casa era 
doldora de obiecte de artă. Pânze mari cu picturi abstracte erau 
aliniate pe pereţi. Dușumelele erau acoperite de covorașe 
orientale, iar grămezi întregi de cărţi acopereau toate 
suprafețele plane. Totul arăta foarte cosmopolit, de parcă acolo 
locuia cineva care bătuse lumea în lung și-n lat. Totul arăta 
foarte cum nu se așteptase Susan să arate. 

— Imi plac toate astea, zise Susan arătând spre lucrurile din 
jur. 

Nu se simţea niciodată prea în largul ei în preajma femeilor 
care se dovedeau a fi mai sofisticate decât ea. 


VP - 130 


— Mersi, răspunse prietenos Debbie. Sunt designer la Nike. Ce 
se vede fac atunci când vreau să mă simt iar artistă. 

Abia atunci remarcă Susan acel D. Sheridan mâzgălit în 
colțurile pânzelor. 

— Sunt incredibile. 

— Îmi dau o ocupaţie. Uneori mi se pare că sunt mult mai 
talentaţi copiii mei. 

Debbie o conduse printr-un hol, unde erau înrămate fotografii 
alb-negru ale unor copii bruneţi foarte frumoși. În unele erau 
doar copiii, în altele erau Archie, Debbie și copiii. Toţi păreau 
extrem de fericiţi și foarte încântați să fie împreună. 

Au ajuns într-o bucătărie foarte modernă și luminoasă cu 
glasvanduri ce dădeau spre curtea din spate, unde era 
amenajată o grădină englezească cu un chioșc. 

— Vrei o ceașcă de cafea? întrebă Debbie. 

— Sigur, răspunse Susan și primi o ceașcă de cafea făcută la 
cafetieră, apoi se așeză pe unul din scaunele înalte de la barul 
bucătăriei. Pe tejghea remarcă un număr din New York Times. 
Era deschis la pagina cu careul de cuvinte încrucișate, care era 
completat. 

Debbie rămase în picioare. De cealaltă parte a barului era 
camera de zi - tot cu uși cu glasvand și tot spre grădină dădeau. 
judecând după masa de lucru și după schiţele prinse cu ace pe 
perete, Debbie folosea camera ca pe biroul de la domiciliu. Insă 
pe pardoseală erau împrăștiate jucării. Debbie observă că Susan 
se uită la schiţe și zâmbi cu sfială. 

— Proiectez un tip de încălțăminte pentru exerciţiile de yoga, 
explică ea. 

— Da’ yoga nu se face descult? 

Debbie râse mânzește. 

— Hai să zicem că e o piaţă virgină. 

— Asta faci tu de obicei? Design de încălțăminte? 

— Da, dar nu partea de structură. Eu doar primesc ce-mi dau 
cei de la cercetare și încerc să fac ceva care să arate bine. Ti- 
am citit articolul de azi. Interesant. Bine scris. 

— Mersi, răspunse Susan stânjenită. N-am făcut decât să 
schițez fundalul. În următoarele vreau să intru mai mult în 
subiect. Nu vrei să te așezi? 

Debbie puse o mână nesigură pe un scaun, ezită, apoi și-o 
retrase. Se uită în camera de zi, la jucăriile de pe covor. 


VP - 131 


— Ar trebui să strâng după copii, spuse și trecu prin spatele 
lui Susan, pe lângă bar, în camera de zi, se aplecă și culese de 
pe dușumea o gorilă de pluș. Ce-ai vrea să știi? o întrebă pe 
Susan. 

Susan scoase un reportofon digital din geantă. 

— Te deranjează dacă înregistrez conversaţia noastră? Mi-e 
mai ușor așa decât să-mi fac notițe. 

— Nu, dă-i drumul, răspunse Debbie continuând ce începuse, 
adunând o pisică, un iepure și un ursuleţ Panda, toate de pluș. 

— Așadar, zise Susan. Direct în subiect. Cu toată viteza. 
Trebuie să fi fost foarte greu. 

Debbie se ridică cu brațele pline de animale de pluș și oftă. 

— Cât a lipsit el? Da. 

Se duse către o măsuţă roșie cu două scaune roșii pentru 
copii și puse jucăriile pe tăblia mesei una câte una. 

— M-a sunat, știi, chiar înainte să plece s-o vadă. Apoi n-a mai 
venit acasă. 

Se opri și se uită la gorila pe care o avea încă în mână. Era de 
dimensiunile unui bebeluș. Debbie vorbea cu prudenţă. 

— Întâi am crezut c-o fi din pricina traficului. Suntem destul 
de aproape de Nike aici, dar să treci din autostrada 26 încoace 
poate fi criminal. L-am sunat pe mobil de vreo sută de ori. Nu 
răspundea, zise uitându-se la Susan și încercând să zâmbească. 
Asta nu era chiar așa de neobișnuit. M-am gândit c-au mai 
descoperit un cadavru. Dar apoi... 

Se opri și respiră adânc, răsuflarea i se opri în gâtlej pentru o 
clipă infimă. 

— In cele din urmă l-am sunat pe Henry. Henry se dusese la 
locuința ei. Au găsit mașina lui Archie parcată în faţă. Casa era 
pustie. Atunci a început să se năruiască tot. 

Se mai uită o dată la gorilă și apoi, încetișor, o puse pe masă, 
așezând-o confortabil între Panda și pisică. 

— Nimeni nu știa ce se-ntâmplase, bineînțeles. Dacă avea sau 
nu vreo legătură cu Gretchen Lowell. Insă încetul cu încetul au 
reușit să pună cap la cap ce știau. Debbie continuă cu voce 
înăbușită: Dar nu l-au putut găsi. 

— Zece zile e foarte mult. 

Debbie se așeză turcește pe covor și trase înspre ea un puzzle 
mare cu piese de lemn. 

— Se presupunea că e mort, spuse Debbie neutru. 


VP - 132 


— Dar tu? Tu ce credeai? 

Debbie respiră de două ori prelung, egal, apoi întoarse faţa 
spunând: 

— Da, și eu. 

Pe furiș, Susan împinse reportofonul câţiva centimetri mai 
spre Debbie. 

— Unde erai când ai fost anunţată că l-au găsit? 

Debbie începu să facă puzzle-ul cu piesele ce erau împrăștiate 
în jurul ei. 

— Eram aici, rosti uitându-se împrejur. Chiar aici, adăugă 
râzând amar, în camera de zi. 

Fiecare piesă din puzzle era un alt fel de autovehicul, Debbie 
luă o mașină de pompieri și-o puse la locul ei. 

— Era o canapea aici pe-atunci. Cafea pregătită pentru o 
mulțime de polițiști, era și Claire Masland, apoi îngheță cu o 
piesă în mână. Și flori. Lumea începuse să lase flori la ușă. Casa 
noastră apăruse într-un jurnal de știri. Veneau oameni de peste 
tot să lase buchete de flori la ușă și-n curte. 

Ridică privirea spre Susan. Neputinţă, neatenţie, zăpăceală, 
toate i se citeau pe chip, în același timp. 

— Și erau și animale de pluș, panglici, bileţele cu mesaje de 
condoleanţe. 

Se uită la piesa de puzzle din mâna ei: o mașină de poliţie. 

— Și flori. Toată partea din faţă a casei era pur și simplu 
îngropată sub mulţimea florilor ce se veștejeau. 

Debbie strânse mașina de poliţie în pumn, iar fruntea i se 
încreți. 

— Și toate porcăriile alea de bileţele scrise ba pe bucățele de 
hârtie, ba pe cărţi poștale. „Suntem alături de dvs. În crâncena 
încercare”. „Sincere condoleanţe”. Îmi amintesc că mă uitam la 
toate aranjamentele acelea funerare din grădină. Simţeam din 
casă miasma florilor ce putrezeau. 

Puse piesa cu mașina de poliţie în puzzle, ridică mâna și se 
uită la rezultat. 

— lar eu știam că murise. 

Se uită iar la Susan. 

— Se spune că trebuie să simţi, știi? Când cineva pe care-l 
iubeşti atât de mult moare. Eu am simţit, i-am simţit absenţa. 
Ştiam că s-a sfârșit. Ştiam cu tot trupul meu că Archie a murit. 
Apoi a sunat Henry. L-au găsit. Și era viu. Toată lumea se 


VP - 133 


bucura. Claire m-a dus cu mașina la spitalul Emanuel. Și n-am 
mai plecat din spital vreme de cinci zile. 

— Cum era el? 

Debbie inspiră adânc și păru că se gândește bine la întrebare. 

— Când s-a trezit? Ne-a luat mult timp să-l convingem că nu 
mai era în subsolul acela, răspunse Debbie apoi făcu o mică 
pauză. Uneori mă întreb dacă într-adevăr am reușit. 

— A vorbit cu tine despre ce i s-a întâmplat? întrebă Susan. 

— Nu, răspunse Debbie. 

— Dar nu se poate să nu știi câte ceva despre ce s-a 
întâmplat acolo! 

Ochii lui Debbie se întunecară, reci. 

— L-a ucis. Mi-a ucis soţul. Cred totuși că oricine poate ști. Eu 
știu ce-am simţit, se uită la Susan cu înțeles. Și știu cum s-a 
întors de-acolo. 

Susan trase cu ochiul la reportofon. Oare înregistra? Lumina 
roșie de deasupra microfonului scânteia, era semn că 
funcționează. 

— De ce a făcut-o, ea... de ce a făcut-o? Ce crezi? 

Debbie rămase perfect liniștită o clipă. 

— Nu știu. Dar cred că orice ar fi încercat să facă, i-a reușit. 
Nu i-ar fi pus capăt de n-ar fi ajuns la capăt. Nu e genul acela de 
persoană. 

— Și la cât timp după ce s-a terminat v-aţi despărțit tu și 
Archie? întrebă Susan. 

— L-a răpit cam de Ziua Recunoștinței. Când dădea primăvara 
ne-am despărțit. 

Își întoarse ochii de la Susan și privi în curtea din spate: 
gardul viu, un balansoar, un copac. 

— Știu că sună teribil. Dar el era la pământ. Nu putea dormi. 
Avea atacuri de panică. Scuză-mă, mai vrei cafea? 

— Poftim? făcu Susan, uitându-se la ceașca neatinsă de cafea 
din faţa ei. Nu, e în regulă. 

— Eşti sigură? Nu-i niciun deranj. 

— Da, e OK. 

Debbie clătină din cap de câteva ori, apoi se ridică și duse 
puzzle-ul la un corp de bibliotecă cu patru rafturi, chiar lângă 
măsuța roșie. Era plin de cărțile copiilor și de cutii de jocuri și de 
puzzle. Puse cu grijă puzzle-ul cu mașini deasupra celorlalte. 


VP - 134 


Apoi se întoarse și se uită prin cameră. Totul era în ordine, 
fiecare lucru la locul său. Își lăsă mâinile să-i cadă pe lângă corp. 

— Nu-i plăcea să plece din casă. Nu se simţea bine în preajma 
copiilor. Şi lua toate tabletele acelea. Zăcea ceasuri întregi fără 
să facă absolut nimic. Mi-era teamă c-ar putea face ceva 
nebunesc, c-ar fi putut să-și facă ceva rău. 

Vreme de un minut niciuna nu mai spuse nimic, apoi Debbie 
nu mai rezistă și toată durerea începu să i se reverse pe chip. Işi 
duse o mână la gură și întoarse capul într-o parte, cealaltă mână 
și-o strânse pe abdomen. Susan se ridică în picioare, însă 
Debbie dădu din cap. 

— Sunt bine. 

Mai trecu un minut, apoi Debbie își șterse lacrimile din colțul 
ochilor cu degetele, îi zâmbi lui Susan în chip de scuză și se 
întoarse în bucătărie. Luă cafetiera, îi scoase capacul și vărsă 
toată cafeaua în chiuvetă. Deschise robinetul. 

— La trei luni după ce a fost găsit Archie, Henry a venit să ne 
viziteze, continuă ea. l-a spus lui Archie că Gretchen Lowell era 
de acord să destăinuiască locurile unde se aflau alte zece 
cadavre. Persoane care încă erau date dispărute. Era parte din 
înţelegerea cu procuratura. Însă pusese o singură condiţie: 
numai lui Archie îi va spune unde se găsesc cadavrele. Ori lui, 
ori deloc. 

Debbie clăti carafa cafetierei, deschise mașina de spălat vase 
și o puse pe raftul de sus al acesteia. Apoi ţinu capacul sub un 
jet de apă rece, cu capul ușor plecat, urmărind cum apa spală 
zațul. 

— Are o manie a controlului. Cred că-i place la nebunie ideea 
că-l are sub control chiar și din închisoare. Dar nu era obligat să 
facă asta. Henry i-a și spus. Toată lumea ar fi înţeles. Însă Archie 
era hotărât. 

Capacul era curat, însă Debbie tot îl mai ţinea acolo, 
învârtindu-l sub jetul de apă. 

— Lucrase atât de mult la cazul acesta. Trebuia să le aducă 
ușurare familiilor victimelor. Cred că Gretchen știa asta. Ştia că 
el va fi de acord. Însă mai era ceva, era ceva mai mult de atât. 
Henry l-a dus cu mașina să se întâlnească cu ea la închisoarea 
Salem, o săptămână mai târziu. Și-a ţinut promisiunea. Le-a zis 
exact unde s-o găsească pe o tânără de șaptesprezece ani pe 
care o ucisese în Seattle. Le-a spus că le va spune și despre alte 


VP-135 


cadavre, dacă el vine să o viziteze în fiecare săptămână, 
duminica. Henry l-a adus acasă ceva mai târziu în ziua aceea. 
lar Archie a adormit. A dormit aproape zece ore. Și n-a avut 
coșmaruri. 

li aruncă lui Susan o privire necruțătoare. 

— A dormit ca un prunc căcăcios. Când s-a trezit, era mai 
calm decât îl mai văzusem vreodată de când începuse povestea 
asta. De parcă văzând-o se simţea mai bine. Și cu cât o vedea 
mai des, cu atât era mai puţin prezent printre noi. N-am mai 
vrut să continue să meargă s-o vadă. Nu era normal. Așa că i- 
am spus să aleagă. Eu sau ea. 

Râsul înecat al lui Debbie nu era deloc vesel. 

— Și-a ales-o pe ea. 

Susan nu știa ce-ar putea spune. 

— Îmi pare rău. 

Capacul era în chiuvetă. Debbie se uita pe fereastră, iar ochii-i 
erau umezi și strălucitori de lacrimi. 

— Mi-a trimis flori. Ea. Printr-un serviciu din acela on-line. 
Probabil le comandase înainte să fie arestată. O duzină de flori 
de soare. 

Buzele i se schimonosiră de durere. 

— Condoleanţele mele în aceste triste împrejurări. Cu cele 
mai calde gânduri, Gretchen Lowell. Au venit acasă când el era 
încă în spital. Nu i-am spus niciodată. Flori de soare. Florile mele 
preferate. Cândva eram chiar pricepută la grădinărit. Acum 
trebuie să apelez la o firmă pentru asta. Nu-mi mai plac florile, 
spuse zâmbind amar. Nu le suport mirosul. 

— Mai vorbești cu el? 

— În fiecare zi, la telefon. Întreabă-mă cât de des ne vedem... 

— Cât de des? întrebă Susan. 

— O dată la câteva săptămâni. Niciodată mai des. Uneori, 
când e cu noi - cu mine, cu Sara și cu Ben -, mi se pare c-ar 
vrea să-și scoată ochii. 

Debbie se uită împrejur: la animalele de pluș, la chiuvetă, la 
tejghea. 

— De obicei nu sunt atât de ordonată, spuse ea. 

Susan inspiră adânc. Trebuia să întrebe. 

— De ce-mi spui toate astea, Debbie? 

Debbie se încruntă, gânditoare. 

— Pentru că așa mi-a cerut Archie. 


VP - 136 


* 


CÂND S-A ÎNTORS ÎN MAȘINA EI, primul lucru pe care l-a făcut 
Susan a fost să ruleze înapoi câteva secunde caseta minusculă 
din reportofon, apoi apăsă pe PLAY. Voia să se asigure că s-a 
înregistrat interviul. De-ndată se auzi vocea lui Debbie: „Uneori, 
când e cu noi - cu mine, cu Sara și cu Ben -, mi se pare c-ar 
vrea să-și scoată ochii”. 

Slavă Domnului, își zise Susan. Rămase neclintită câteva 
minute, simţindu-și inima bubuind în piept. Un tată și fetița lui 
trecură pe trotuar pe lângă mașina ei, ţinându-se de mână. 
Fetița s-a oprit, iar tatăl ei a ridicat-o în brațe și a dus-o în casa 
de vizavi de cea a lui Debbie. Susan lăsă geamul în jos și își 
aprinse o ţigară. 

Am făcut asta pentru o cauză nobilă, da? 

— Da, își răspunse cu voce tare. 

Importanța de a fi martor la evenimente. De a arăta 
compasiune. Da. 

Își folosi mobilul să-și verifice mesajele vocale de pe telefonul 
de la slujbă. Avea un mesaj de la lan care-i spunea cât de bine 
fusese primit articolul ei printre cei de la ziar, că se străduia să-i 
facă rost de înregistrarea aceea de la apelurile de urgenţă și că 
va afla ceva săptămâna ce urmează. Susan se uita pierdută la 
reportofonul din palma ei. Al doilea articol din foileton se scria 
de la sine deja. Dar nu primise încă niciun mesaj de la cabinetul 
doctorului lui Archie. Tipul probabil că era ocupat să salveze 
vieți sau să încarce facturile celor de la Asigurările de sănătate. 
Sau așa ceva. Își deschise agenda, găsi numărul și-l formă. 

— Alo, rosti în receptor, aș vrea să vorbesc cu doctorul 
Fergus. Sunt Susan Ward. Sun în legătură cu un pacient de-al 
dumnealui, Archie Sheridan. 

La urma urmei, intrase deja în horă. 


VP - 137 


Capitolul 23 


— VEZI CEVA? întrebă Anne. 

Era cu Claire Masland pe aleea de ciment ce traversa 
esplanada malului estic al râului Williamette. Acolo fusese găsită 
Dana Stamp. Claire avea o șapcă cu cozoroc îndesată peste 
părul scurt și privea în depărtare, spre celălalt mal al râului, în 
partea de vest a orașului. Parcul Waterfront forma acolo o 
bandă circulară de verdeață de jur-împrejurul amestecului de 
clădiri noi sau istorice ce marcau coridorul centrului 
Portlandului. 

— Nu, răspunse Claire. Doar adulmec râul. Dejecţiile au un 
miros cu totul specific, nu-i așa? 

Anne îi ceruse lui Claire s-o ducă la locurile unde fuseseră 
găsite cadavrele. Era o chestie învățată de la Archie pe când 
lucrau împreună la cazul „Frumuseţe criminală”. Să mergi la 
faţa locului. Fuseseră în insula Ross și în insula Savwvie, iar acum, 
în dimineaţa aceea târzie, cizmele lui Anne erau ude, iar 
picioarele îi erau reci. Și mai și stătea să plouă. Oftă și își 
strânse mai bine haina de piele pe trup. Un individ care făcea 
jogging trecu pe lângă cele două femei fără să le privească și-a 
doua oară. Ceva mai jos de locul unde stăteau ele, doi pescăruși 
imenși și murdari lipăiau în cercuri în apele tulburi și mocirloase. 

— Ce au toate aceste locuri în comun? se întrebă Anne cu 
voce tare. 

Claire oftă. 

— Sunt toate pe malul râului, Anne. Tipul are o ambarcaţiune. 
Știm asta. 

— Dar nu e prea convenabil. Insula Ross. Esplanada. Insula 
Sauvie. Se îndreaptă spre nord. Dar de ce? Criminalii se 
debarasează de cadavre în locuri care le par sigure. Insulele or fi 
fiind noaptea puţin umblate, dar locul ăsta nu e. 

Cu coada ochiului se uită înapoia ei, la pasajul autostrăzii ce 
trecea binișor pe deasupra esplanadei și la stâlpii de iluminat de 
epocă ce mărgineau aleea. Zgomotul traficului de pe autostradă 
era asurzitor. 


VP - 138 


— De aici nu se vede malul râului, spuse Claire. Dacă a venit 
cu o ambarcațiune ceva mai mică, nu l-ar fi putut vedea niciunul 
din cei ce s-ar fi putut plimba pe-aici la orele alea. Așa că nimeni 
aflat pe partea asta a râului nu l-ar fi putut vedea 
descotorosindu-se de cadavru. Și ar fi fost prea departe de 
oricine l-ar fi văzut de pe partea cealaltă ca să-și poată da 
seama ce face el aici. 

— Dar de ce să riște? întrebă Anne. Dacă tot avea o 
ambarcaţiune. De ce să nu lase cadavrul într-un loc sigur cum a 
făcut cu celelalte două? 

Claire dădu din umeri. 

— A vrut să fie găsită mai devreme decât Lee Robinson? 

— Poate. Dar n-are nicio logică. Individul acesta este mai mult 
ca sigur un criminal organizat. Poate că primul loc l-a ales la 
întâmplare, dar după aceea trebuie că a procedat cu metodă. Să 
te descotorosești de un cadavru într-un loc deschis ca acesta? E 
riscant. Așa ceva n-ar fi făcut decât dacă ar fi fost destul de 
familiarizat cu zona, astfel încât să fie convins că poate scăpa 
nevăzut. Trebuie să fie ceva legat de metoda lui aici. 

Deodată, unul dintre pescăruși cârâi și se ridică în zbor 
îndreptându-se spre Steel Bridge. Celălalt se uita cu ochii lui 
mici ca mărgelele către Anne. 

— Cât timp mai avem, ce crezi? întrebă Claire. 

— Până să răpească o altă fată? O săptămână. Două, dacă 
avem noroc. 

Anne își încheie nasturii de la haină, cuprinsă de fiori reci 
dintr-odată. 

— Ar putea fi și mai devreme. 

* 

ARCHIE CITI ARTICOLUL LUI SUSAN de cum se trezi. Nu era 
rău. Reflecta un anume punct de vedere asupra investigației, al 
cuiva din afară. Fotografia era bună. Dar în ciuda a ceea ce-i 
spusese lui Susan la telefon, articolul nu era ce-ar fi vrut el să 
fie. 

Cât despre Justin Johnson? Aici era ceva interesant. Fusese 
arestat pe când avea treisprezece ani pentru că-i vânduse iarbă 
unui polițist sub acoperire. Aproape o jumătate de kilogram. Și 
scăpase numai cu supraveghere, ceea ce era de-a dreptul 
interesant. Aşa că l-au verificat. Alibiul lui era beton. Deci nu 
bilețelul îl preocupa atât de mult pe Archie, cât îl preocupa 


VP - 139 


identitatea celui care-l lăsase. Cineva încerca să o manipuleze 
pe Susan sau să influențeze investigația. Cineva care avea 
acces la dosarele penale ale minorilor. Archie sună și ceru unei 
patrule ca în nopţile următoare să facă vreo câteva ture și pe 
lângă clădirea în care locuia Susan. Probabil că era o reacţie 
neadecvată, însă îl făcea să se simtă mai bine. Acum era în 
biroul lui din clădirea ocupată de unitatea operativă, înconjurat 
de fotografiile fetelor moarte, destul de puţin conștient de 
freamătul din jur. Echipa lui era din ce în ce mai epuizată și cu 
moralul la pământ. Nu găsiseră niciun indiciu nou. Kent fusese 
concediat pentru că minţise în privința cazierului în formularul 
de angajare și, după cum spuneau polițiștii care erau pe urmele 
lui, în ultimele douăzeci și patru de ore cântase la chitară. Cei 
de la punctul de control de la liceul Jefferson nu mai primiseră 
nicio informaţie în plus. Nici în afara statului nu dăduseră de 
vreun viol care să corespundă felului în care acţiona criminalul 
lor. lar până în momentul acela nici prezervativele găsite în 
insula Sauvie nu duseseră la vreo potrivire a ADN-urilor cu 
vreunul din baza de date a Poliţiei. Telefonul de pe birou sună. 
Archie trase cu ochiul la ID-ul celui ce suna și îl recunoscu pe-al 
lui Debbie. 

— Alo. 

— Biografa ta tocmai a plecat. Mă gândeam că vrei să știi. 

— l-ai spus cât sunt de ţicnit? 

— Da, i-am spus. 

— Bine. 

— Te sun diseară. 

— Da. 

Archie închise. Luase șase tablete de Vicodin care-i dădeau o 
senzaţie inconstantă de plutire și de vioiciune, în braţe și în 
ceafă. Acesta era primul efect al codeinei și era cel mai tare. 
Făcea ca tot ce era dur și contondent să poată fi luat mai ușor. 
Pe când era poliţist de patrulă, avusese de-a face cu nenumărați 
dependenți de droguri. Mereu spărgeau mașini să fure monede 
sau ce alte porcării mai găseau pe bancheta din spate - cărţi, 
haine vechi, sticle ce puteau fi reciclate contra cost. Spărgeau 
parbrizele și riscau să fie arestaţi pentru 35 de cenți. Unul dintre 
primele lucruri pe care le învață un poliţist e că dependenţii au o 
logică a lor, cu totul aparte. Își asumau riscuri cu consecinţe 
disproporţionate, fie și pentru cea mai măruntă șansă de a-și 


VP - 140 


face rost de o doză. lar acest lucru îi făcea cu totul imprevizibili. 
Archie nu înţelesese niciodată fixaţiile de felul acesta. Insă acum 
credea că e din ce în ce mai aproape să priceapă. 

Băieţii duri s-au înfiinţat în ușa biroului lui, făcându-l pe Archie 
să-și golească mintea de gândurile de-adineauri și să-și ia 
atitudinea de polițist. Amândoi erau vizibil surescitaţi. Heil făcu 
câţiva pași ezitanţi în direcţia lui Archie. Pe el prefera Archie să-l 
audă vorbind. Și avea dreptate. 

— Am verificat lista personalului de pe la școli pe care ne-ai 
dat-o ieri. Unul din cei de pe listă pare să fie omul nostru, spuse 
Heil dintr-o suflare. 

— Kent? întrebă mașina! Archie. 

Era ceva neliniștitor la îngrijitorul acesta. 

— McCallum, profesorul de fizică de la Cleveland. Se pare că 
ambarcaţiunea lui nu e unde ar trebui să fie. 

— Și unde e? 

— A ars ieri în incendiul de la docurile de lângă insula Sawvie. 

Archie ridică din sprâncene. 

— Mda, făcu Heil. Bănuiam eu că ăsta ar fi un pont. 

* 

SPITALUL EMANUEL ERA UNUL din cele două centre regionale 
pentru traumatisme severe. Acolo fusese dus Archie cu un 
elicopter după ce l-au scos din subsolul unde-l ținuse Gretchen 
Lowell. Era spitalul preferat de toți asistenții de urgențe din oraș 
și se zvonea că mulți dintre ei purtau tricouri inscripționate cu 
DUCEȚI-MA LA EMANUEL în caz că ajungeau să scuipe un cheag 
de sânge. Clădirea principală a spitalului fusese construită în 
1915, însă mai multe anexe făcuseră ca acea clădire iniţială să 
fie aproape în întregime mascată de sticlă și oțel. Acolo murise 
tatăl lui Susan de limfom Hodgkins cu o săptămână înainte ca 
ea să-și scoată aparatul dentar. Susan trase mașina în parcarea 
vizitatorilor și își croi drum spre clădirea de birouri a spitalului 
unde acceptase doctorul lui Archie să se întâlnească. Luă liftul 
până la etajul patru, având grijă să apese butonul cu cotul, și nu 
cu degetele. Germenii celor bolnavi erau peste tot mai mult ca 
sigur - niciodată nu poți fi suficient de prevăzător în privinţa 
asta. 

Doctorul Fergus o lăsă să aștepte treizeci și cinci de minute. 
Sala de așteptare nu era deloc nepotrivită pentru așa ceva: 
avea vedere înspre dealurile din vest, spre Muntele Hood și spre 


VP - 141 


meandrele râului Williamette. Dar totuși mirosea ca toate sălile 
de așteptare pe care Susan și le amintea de pe vremea când 
tatăl ei mergea la controale. Mirosea a garoafe și a tinctură de 
iod. Era parfumul săpunului pe care-l foloseau să acopere 
duhoarea muribunzilor. 

Pe o măsuţă joasă, foarte ispititoare, erau desfăcute în 
evantai un teanc întreg de reviste /nSty/e!?, dar Susan rezistă 
impulsului de-a pierde vremea și următoarele vreo douăzeci de 
minute și le petrecu scriind în agendă și apoi rescriind 
introducerea la noul ei articol. Apoi își verifică mesajele. Nu avea 
niciunul. Apăsă tasta rapidă să-l sune pe Ethan Poole. Să-i lase 
un mesaj vocal. 

— Ethan, spuse în aparat, e moi. Am sunat doar să văd dac-ai 
mai avut ocazia să vorbești cu Molly Palmer. Nu de alta, da am 
început s-o iau personal. 

Băgă de seamă că recepţionera îi arunca priviri mânioase și-i 
arăta cu degetul un semn pe perete ce interzicea convorbirile la 
telefoanele mobile. 

— Sună-mă, spuse în telefon, apoi închise și-și aruncă 
telefonul în geantă. 

Pe masa de cafea văzu un număr din Hera/d peste o grămadă 
de U.S. News & World Reports. Tocmai când Susan scotea 
pagina întâi a ziarului de sub fasciculul cu actualități locale și-o 
punea deasupra, astfel încât articolul ei să fie ușor de văzut de 
oricine-ar fi fost interesat, apăru doctorul Fergus, făcând un gest 
de scuză și întinzându-i o mână umedă. Apoi o conduse înspre 
biroul lui trecând pe lângă saloane și cabinete de consultaţii. 
Doctorul, să tot fi avut vreo cincizeci și cinci de ani, își purta 
părul cărunt tuns perie, de parcă era antrenorul vreunei echipe 
de fotbal de liceu undeva, în Texas. Mergea iute, ușor aplecat 
într-o parte, cu stetoscopul legănându-i-se pe piept. Umerii-i 
erau căzuţi, iar pumnii și-i ţinea în buzunarele halatului alb. 
Susan se străduia să ţină pasul. 

Biroul său era aranjat cu atenţia și cu eleganța specifică celor 
din prima generaţie de nou-născuţi de după al Doilea Război 
Mondial!?. Ferestrele dădeau înspre blocurile din centru, din 


11 Revistă destinată publicului feminin și care are ca principal obiect stilul de viaţă 
privat al personalităţilor marcante din cele mai variate domenii (n.t.). 
12 Baby Boomer, în original, se referă la persoanele născute imediat după încheierea 
celui de-al Doilea Război Mondial în SUA, Marea Britanie, Canada și Australia, unde 
între 1946 și 1964 s-au înregistrat sporuri demografice imense (n.t.). 


VP - 142 


vestul orașului, și spre facilităţile industriale cam dărăpănate din 
est, iar între ele se zărea râul tulbure, șerpuind între cele două 
maluri. Într-o zi senină, din Portland se puteau vedea trei munţi: 
Muntele Hood, Muntele Sfânta Elena și Muntele Adams. Dar 
când cei din oraș vorbeau de „munte”, se refereau la Muntele 
Hood, și tocmai acesta se vedea de la fereastra cabinetului 
doctorului Fergus. Era un amănunt deloc de neglijat. Incă alb de 
zăpezi, muntele-i părea lui Susan asemenea unui colț de rechin 
înfipt în cerul albastru. Oricum, niciodată nu fusese o schioare 
prea bună. 

Peste mochetă era întins un covor scump, oriental, lucrat 
manual; o bibliotecă acoperea un perete întreg și era burdușită 
cu texte medicale, dar și cu literatură contemporană și volume 
despre religii orientale. Pe un alt perete se afla o fotografie 
mare, alb-negru, în care doctorul Fergus se sprijinea de o 
motocicletă Harley-Davidson, făcând  nelipsitele diplome 
medicale ce erau agăţate lângă ea să pară neimportante. Măcar 
omul își cunoștea priorităţile. Pe unul din rafturi, Susan observă 
un radio foarte scump și era gata să parieze că era fixat pe un 
post ce difuza rock clasic. 

— Mda, deci Archie Sheridan, spuse doctorul Fergus, 
deschizând un dosar albastru ce se afla în fața lui. 

Susan zâmbi. 

— Presupun că aţi vorbit cu el. 

— Da. Mi-a trimis prin fax o declaraţie de renunțare la 
confidenţialitatea datelor sale medicale, spuse Fergus punând 
mâna pe unul din documentele din fața lui. In ziua de azi trebuie 
să fii foarte precaut în ceea ce privește viaţa privată a cuiva. 
Companiile de asigurări ajung să cunoască absolut totul despre 
tine. Dar un prieten sau un membru al familiei? Nu, fără 
documentele adecvate. 

Susan puse reportofonul digital pe birou, ridicând întrebător 
din sprâncene înspre Fergus. El aprobă cu un gest al capului, iar 
Susan apăsă butonul de înregistrare. 

— Așadar, pot să vă întreb orice? întrebă ea. 

— Vreau să vorbesc cu dumneata pe scurt despre 
traumatismele pe care detectivul Sheridan le-a suferit în 
exerciţiul funcţiunii în luna noiembrie a anului 2004. 

— Daţi-i drumul, zise Susan, deschizându-și carnetul și 
zâmbind încurajator. 


VP - 143 


Fergus căută informaţiile în dosarul lui Sheridan. Tonul era 
repezit, de parcă ar fi discutat afaceri. 

— A ajuns la camera de urgenţe pe cale aeriană la ora nouă 
patruzeci și trei p.m. Era în stare gravă. Şase coaste rupte, 
laceraţii la nivelul toracelui, o leziune produsă prin înjunghiere la 
nivelul abdomenului. Șase dintre nivelurile toxinelor erau 
depășite. A trebuit să-l operăm de urgenţă ca să refacem peretii 
esofagului și ai stomacului care fuseseră serios afectaţi. Odată 
intraţi acolo, am descoperit că esofagul era într-o așa mare 
măsură distrus, încât a trebuit să-l refacem folosind o grefă din 
intestine. Și, desigur, îi scosese splina. 

Susan scria întruna, grăbită, până când ajunse să pună pe 
hârtie cea din urmă parte a spuselor doctorului. Se opri din scris 
și se uită la el. 

— Splina? 

— Exact! La început nu și-au dat seama de asta. Tipa făcuse o 
treabă bună, îi separase arterele ce alimentau splina cu sânge și 
le suturase. Dar a avut o hemoragie ușoară și a trebuit să-l 
deschidem și s-o curățăm. 

Vârful pixului lui Susan rămase nemișcat, înfipt în foaia 
carnețelului. 

— Se poate așa ceva? Se poate pur și simplu scoate splina 
cuiva? 

— Da, dacă ai mai făcut așa ceva înainte, răspunse Fergus. 
Nu e un organ vital. 

— Și ce-a făcut cu ea? întrebă Susan, bătând agitată cu pixul 
în pagina carneţelului. 

Fergus expiră lent. 

— Cred că a fost trimisă la sediul poliţiei. Împreună cu 
portofelul lui. 

Susan făcu ochii mari a neîncredere și mâzgăli la repezeală o 
propoziţie în carneţel. 

— Asta-i cea mai mare porcărie de care am auzit vreodată, 
zise scuturând din cap. 

— Mda, spuse Fergus, lăsându-se înainte; era evident că-i 
fusese ațâțat interesul profesional. Ne-a surprins și pe noi. Este 
o operaţie complicată. Ar fi putut face un șoc septic, iar 
organele lui ar fi putut ceda. Dacă nu l-ar fi tratat la faţa locului, 
ar fi murit. 


VP - 144 


— Am auzit că i-a aplicat măsurile de resuscitare cardio- 
pulmonară, spuse Susan. 

Fergus o examină atent pentru o clipă. 

— Așa au spus asistenții de la urgenţe. Dar i-a mai injectat și 
digitalină să-i oprească inima și lidocaină ca să-l resusciteze. 

Parcă din aceeași mișcare Susan se dădu înapoi în scaun și se 
înălță, aplecându-se înainte. 

— De ce? 

— Habar n-am. Asta s-a întâmplat cu câteva zile înainte să 
ajungem la el. Probabil cam pe când i-a cusut rănile. A avut 
mare grijă de el. 

Făcu o scurtă pauză, încercând să-și revină și-și trecu o mână 
peste frunte. 

— Adică, începând din acel moment. Bandaje curate. l-a cusut 
fiecare rană. l-a administrat intravenos fluide și sânge, dar în ce 
privește infecția, la momentul acela, n-a mai putut face nimic. 
N-a avut nici antibioticele care-i trebuiau și nici aparatura 
necesară ca să-i țină organele în stare de funcţionare. 

— De unde a avut ea sângele? 

Fergus făcu un gest de neștiinţă din umeri și dădu din cap. 

— N-avem nici cea mai vagă idee. Era grupa 0 negativ, 
donatorul universal și era proaspăt, dar nu era al ei. lar tipul pe 
care l-a ucis în faţa lui Sheridan avea grupa AB. 

Susan scrise sânge în carnețelul ei, cuvânt urmat de un semn 
de întrebare. 

— Spuneaţi că nivelul toxinelor din sânge era foarte mare. 
Dar ce anume i se administrase? 

— Păi, un adevărat cocteil, spuse Fergus trăgând cu ochiul la 
o filă din dosar. Morfină, amfetamine, succinylcholină, 
bufotenină, benzilpiperazină. Și astea sunt doar cele care încă 
mai erau în organismul lui. 

Susan încerca să-și dea seama cum se scrie succinylcholină 
fonetic. 

— Și care erau efectele tuturor acestor droguri? 

— Dacă nu cunosc ordinea în care i-au fost administrate, n-am 
cum să știu. Diferite stări de insomnie, agitaţie, paralizie, 
halucinaţii și probabil o stare de beţie strașnică. 

Susan încercă să-și imagineze cam cum ar fi putut fi. Singur, 
în suferințe. Și atât de drogat că mintea nu-i mai funcţiona. 
Complet dependent de chiar persoana care-l ucidea. Se uită 


VP - 145 


lung la Fergus. Nu era deloc vorbăreţ. Însă ei îi plăcea pentru că 
era atât de precaut și de protector în ce-l privea pe Archie. Și 
Doamne, chiar trebuia să fie cineva. Susan își ridică ochii și îi 
adresă cel mai „spune-mi orice, spune-mi ceva” zâmbet al ei. 

— Vă place de el? De Archie? 

Fergus își strânse buzele. 

— Nu sunt sigur că Archie mai are prieteni. Dar dac-ar avea, 
cred că m-ar număra printre ei. 

— Ce credeţi despre mine acum că scriu articolul acesta? Că 
scriu despre ce i s-a întâmplat lui? 

_ Fergus se lăsă pe spate în scaun și se puse picior peste picior. 
Inapoia lui, muntele scânteia în lumina vie a soarelui. După un 
timp, probabil că nici nu-l mai luai în seamă. 

— Am încercat să-l conving să n-o facă. 

— Și cum a reacţionat? întrebă Susan. 

— N-am reușit să-l fac să se clintească din hotărârea lui, 
răspunse Fergus. 

— Dar nici nu sunteți întru totul deschis cu mine, nu-i așa? 

— Nu mi-a spus că trebuie să-ți spun absolut totul. Archie e 
pacientul meu. Și am să aleg întotdeauna sănătatea lui înaintea 
articolului dumitale. Indiferent de ce-ar crede el că vrea. Am 
avut parte de puhoi de jurnaliști, mișunând prin tot spitalul, în 
săptămânile ce au urmat după ce a fost găsit Archie. Cei din 
echipa mea i-au trimis pe toţi la serviciul de relaţii cu publicul al 
spitalului. Și știi de ce? 

O, stai, se gândi Susan, pe-asta o știu! 

— Pentru că reporterii sunt niște vulturi care-ar publica orice 
informaţie fără să se întrebe nicio clipă ce relevanţă are, ce 
semnificație, ori dacă-i adevărată sau nu. 

— Exact, spuse Fergus și se uită discret la ceasul lui de cinci 
sute de dolari. Dacă vrei să afli mai multe, de ce nu-l întrebi 
chiar pe el? Acum trebuie să plec. Sunt medic și am pacienți. Și 
trebuie să am grijă să-i tratez. Cei din conducerea spitalului se 
supără repede dacă nu încerc măcar. 

— Sigur, răspunse repede Susan. Mai am doar câteva 
întrebări. Detectivul Sheridan mai e sub tratament 
medicamentos? 

Fergus o privi drept în ochi. 

— Nimic ce-ar putea să-i influențeze capacitatea de a-și face 
meseria. 


VP - 146 


— Excelent. Și, doar ca să-nțeleg mai bine, îmi spuneţi că 
Gretchen Lowell l-a torturat pe Sheridan, l-a ucis, iar apoi l-a 
readus la viaţă și l-a îngrijit câteva zile înainte să sune la 
urgențe? 

— Exact asta spun, răspunse Fergus. 

— lar Sheridan a confirmat povestea asta? 

Fergus se lăsă și mai mult în spătarul scaunului său și-și 
împleti degetele mâinilor în dreptul pieptului. 

— Nu vorbește prea mult despre ce i s-a întâmplat. Pretinde 
că nu-și amintește mare lucru. 

— Și nu-l credeţi? 

Fergus se uită ţintă la ea ca pentru a-și întări spusele. 

— E-o porcărie. l-am spus-o în faţă. 

— Care este filmul dumneavoastră preferat? întrebă Susan. 

— Poftim? 

Susan zâmbi gingaș, ca și cum n-ar fi fost deloc o întrebare 
deplasată. 

— Filmul dumneavoastră preferat. 

Bietul doctor părea niţel zăpăcit. 

— Nu prea am timp să mă uit la filme, spuse într-un târziu. 
Schiez. 

— Cel puţin n-aţi inventat nimic, spuse Susan înclinând 
satisfăcută capul. 

Toată lumea minte în legătură cu filmele preferate. Susan 
spunea tuturor că filmul ei favorit e Annie Hall și nici măcar nu-l 
văzuse. 

— Vă mulțumesc pentru timpul acordat, doctore. 

— Plăcerea a fost de partea mea, răspunse Fergus, oftând. 


VP - 147 


Capitolul 24 


Era 3:30 ȘI SUSAN ERA DIN NOU la liceul Cleveland. Nici când 
fusese înscrisă în evidenţele școlii n-o frecventase cu atâta 
asiduitate. Își făcuse planul să-l prindă pe Justin la mașina lui. 
Acum Susan era în parcare, dar Beemerul portocaliu al puștiului 
nu se vedea pe nicăieri. Minunat, își zise Susan. Și acum chiar 
nu mai putea pretinde că era maică-sa. Unde mai pui că nici nu 
voia să intre în școală! Nu mai voia să dea ochii cu vreunul din 
foștii ei profesori. Și cu siguranţă nu simţea nevoia să mai 
primească lecţii de la omul de serviciu. 

Ei, acum ce era de făcut? Și avea atâtea să-l întrebe de JAY2: 
cum de ajunsese să aibă dosar penal și de ce ar trebui ei să-i 
pese și, cel mai important, de ce-ar crede altcineva că ei ar 
trebui să-i pese și cine-ar putea fi acea persoană? 

Și uite că acum nu dădea de el. 

Țâncii erau îmbrăcaţi de vară - tricouri, pantaloni scurți, fuste 
mini, sandale. Soarele era strălucitor și chiar și cele mai mari 
băltoace se zvântaseră, totuși nu erau încă decât 10°. Mai toți 
copacii erau desfrunziţi. Puștii se învălmășeau pe lângă Susan 
mergând spre mașinile lor, cărând cu ei rucsaci și genţi 
burdușite de cărți. 

Apoi Susan văzu un puști ce aducea cu Justin. Aceeași frizură 
de surfist, haine asemănătoare, cam de-aceeași vârstă. Se 
îndrepta spre un Ford Bronco, tastând un mesaj pe mobil. 

Amintindu-și de mentalitatea de gașcă pe care o avea în liceu, 
miză pe varianta că puștii care seamănă sunt de obicei amici. 

— Ştii unde îl pot găsi pe Justin Johnson? îl întrebă pe puști, 
încercând să nu pară nici periculoasă, nici vreo ciudată. 

Puștiul se încruntă. 

— J.J. a plecat, răspunse. 

— A plecat? 

— L-au luat de la a șasea oră. l-a murit bunicul sau așa ceva. 
S-a dus direct la aeroport să ia o cursă spre Palm Springs. 

— Și când se întoarce? întrebă Susan. 

Puștiul dădu din umeri. 


VP - 148 


— Trebuie să-i iau temele toată săptămâna următoare. 
McCallum era enervat. Zicea că-i o înșelătorie. Că bunicu-său a 
murit deja pe când Justin era în primul an de liceu. A amenințat 
că-l consemnează iar. 

O privi cu atenţie pe Susan, păru să ajungă la o concluzie 
pozitivă. 

— Îţi trebuie marfă? 

— Da, răspunse Susan, și-am pierdut numărul lui J.J. Poţi să 
mi-l dai și mie? 

x 

ARCHIE ERA ÎN FAȚA LUI MCCALLUM, de cealaltă parte a 
mesei. Înaintea lui era raportul brigăzii de incendii. McCallum 
era un individ mic de statură, cu o claie de păr brunet și des și 
cu o mustăţoaie de focă ce nu mai era la modă de când se 
născuse. Braţele și picioarele păreau prea scurte pentru 
trunchiul său bine legat, mâinile-i erau mici și curate. Purta o 
cămașă încheiată până la ultimul nasture, băgată în pantalonii 
kaki, susținuți de o curea lată din piele. Catarama acesteia 
reprezenta un cap de puma din alamă. Se aflau în camera de 
interogatorii, fostul seif al băncii unde-și avea acum unitatea 
operativă sediul. Claire Masland, cu brațele încrucișate, se 
rezema de ușa groasă de două picioare. 

McCallum corecta niște extemporale. Degetele lui aveau 
bătături de la scris. Nu prea vezi des așa ceva, se gândi Archie. 

— Pot să vă întrerup un minut? îl întrebă Archie pe McCallum. 

McCallum nici nu-și ridică privirea. Genele lui arătau ca alte 
două mustăți. 

— Am de corectat o sută trei extemporale la fizică, până 
mâine. Sunt profesor de cincisprezece ani. Primesc un salariu de 
patruzeci și două de mii de dolari pe an, fără beneficii. Adică cu 
cinci mii mai puţin decât anul trecut. Vreţi să știți de ce? 

— De ce, Dan? 

— Pentru că statul a redus bugetul școlii cu cincisprezece la 
sută și n-au fost destui oameni de serviciu și asistente de pus pe 
liber. 

McCallum așeză pixul roșu cu grijă de-a curmezișul peste 
teancul de lucrări și se uită la Archie. Işi ridicase genele dese. 

— Aveţi copii, domnule detectiv? 

Archie tresări. 

— Doi. 


VP - 149 


— Trimiteţi-i la o școală particulară. 

— Ce s-a întâmplat cu ambarcaţiunea ta, Dan? 

McCallum luă iar pixul și scrise „B -” pe unul din teste, apoi îl 
încercui. 

— A fost un incendiu la docuri. Au ars trei ambarcaţiuni, 
inclusiv a mea. Dar presupun că știți asta. 

— De fapt, se pare că incendiul a pornit de la barca ta. 

Această informaţie îi captă atenţia lui McCallum. 

— Indiciile de la fața locului despre felul cum s-a dezvoltat 
incendiul arată că la originea acestuia a fost ambarcaţiunea ta. 
Și mai arată că a fost grăbit de prezenţa unui combustibil ușor 
inflamabil. Benzină, mai precis. 

— Cineva a dat foc bărcii mele? 

— Cineva a dat foc bărcii tale, Dan. 

Una din genele lui stufoase începu să se zbată. McCallum 
strânse mâna păroasă pe pixul roșu. 

— Uite care-i treaba, spuse, ridicând vocea cu o octavă. Le- 
am spus detectivilor unde mă aflam când au dispărut acele fete. 
Nu am nimic de-a face cu răpirile. Fac și proba ADN dacă vreți. 
Nu predau biologie pentru că nu-mi plac disecţiile pe broaște. 
Oricine-ar fi cel pe care-l căutaţi, nu sunt eu acela. Nu știu de ce 
ar fi vrut cineva să dea foc ambarcaţiunii mele. Dar n-are nicio 
legătură cu fetele acelea. 

Archie se ridică și se aplecă peste masă, sprijinindu-se în 
pumni, înălțându-se deasupra profesorului. 

— Treaba-i că, începu Archie, incendiul a început din cabină, 
Dan. Ceea ce ne face să credem că cineva avea cheia. Altfel de 
ce să intre prin efracție? Doar ca să-i dea foc? De ce să n-o 
stropească cu niţică benzină pe punte și să-i dea foc chiar 
acolo? 

Faţa lui McCallum se mai întunecă cu un ton. Se uita pieziș 
când la Claire, când la Archie, disperarea crescândă citindu-i-se 
în ochi. 

— Nu știu. Dar dacă focul a început din cabină, atunci cineva 
a spart-o. Nu știu de ce. Dar trebuie că așa s-a întâmplat. 

— Când ai fost ultima dată la ambarcaţiune? întrebă Archie. 

— Acum o săptămână, luni. A fost prima oară când am ieșit cu 
ea în sezonul acesta. Câteva mile în aval pe Williamette. 

— Era ceva în neregulă? 


VP - 150 


— Nu, răspunse McCallum. Era exact așa cum o lăsasem. Cel 
puţin din câte mi-am putut da seama. 

— Cine știe că ai o barcă? întrebă Archie. 

— Păi, o am de nouă ani. Înmulţiţi cu o sută de elevi pe an. 
Face nouă sute numai de foști elevi de la Cleveland. Uite ce e. 
Nu sunt cel mai popular profesor. Sunt dur. 

Ridică mâna ţinând câteva extemporale, ca pentru a-și 
demonstra spusele. 

— N-am dat nici măcar un singur A la cursul de fizică pentru 
avansați de semestrul trecut. Poate că unul dintre puști o fi 
fumat ceva și-a decis să mă pedepsească. Imi plăcea la nebunie 
barca aia. Toţi știu asta. Dacă cineva voia să mă pedepsească, 
de-acolo trebuia să înceapă. 

Archie îl sfredeli cu privirea pe McCallum, ce părea tot mai 
transpirat cu fiecare minut care trecea. Nu-i plăcea tipul, dar 
Archie învățase de mult că dacă nu-i plăcea vreun individ nu- 
nsemna că acela minte. 

— Bine, Dan. Poţi să pleci. O să-ţi luăm proba aceea de ADN. 
Claire o să-ţi arate unde să mergi. 

McCallum se ridică și strânse testele pe care le băgă într-o 
servietă zgâriată de piele. Claire deschise ușa. 

— Așteaptă-mă pe coridor un minut, Dan, bine? spuse ea. 

Dan încuviinţă din cap și ieși afară ezitând. Claire se întoarse 
spre Archie. 

— Nu avem nicio probă de ADN pe care s-o comparăm cu a 
lui, îi spuse ea. 

— Dar el nu știe asta, răspunse Archie. Să-i preleveze proba și 
să te asiguri că avem o mașină pe urmele lui din clipa-n care 
iese de la cursuri și până se bagă-n pat. 

— N-a fost decât un incendiu în docuri, Archie. 

— Asta-i tot ce avem. 


VP - 151 


Capitolul 25 


PÂNĂ S-O APUCE SPRE APARTAMENTUL lui Archie, Susan 
schimbă trei rânduri de haine. Acum stătea față-n faţă cu el, în 
pragul ușii, și-ar fi vrut să fi fost cu totul altfel îmbrăcată. Insă 
Archie o văzuse deja și era cam târziu să se întoarcă la mașină. 

— Salut, îi spuse ea. Mersi că m-ai primit. 

Era puţin după opt. Archie mai era încă în ceea ce Susan 
presupunea că sunt hainele lui de serviciu: pantofi trainici din 
piele maro, pantaloni reiaţi, foarte largi, de culoare verde închis 
și o cămașă de un albastru foarte deschis peste un tricou. 
Nasturii de sus erau descheiați. Susan se uită iute la propria ei 
vestimentaţie: blugi negri, un tricou cu Aerosmith tras peste o 
bluză cu mâneci lungi și bocanci de motociclist. Işi prinsese 
părul roz în două codițe de-o parte și de alta a capului. Când le-a 
luat interviul celor de la Metalica la Coliseum, înfățișarea asta 
dăduse roade, însă nu era deloc potrivită pentru întâlnirea de 
faţă. Ar fi trebuit să ia ceva care s-o facă să arate mai 
intelectual. Un jerseu, poate. 

Archie deschise larg ușa și se dădu într-o parte, făcându-i loc 
să intre. Ce-i spusese ea la telefon era foarte adevărat: avea 
mare nevoie de interviul acesta. Al doilea articol al foiletonului 
trebuia să apară a doua zi și avea multe întrebări pentru Archie 
Sheridan. Dar voia să vadă unde locuiește. Cine era. Se strădui 
să nu pară deloc dezamăgită când văzu tot acel spaţiu gol în 
care trăia el. Cărţi n-avea. Pe pereţi, nimic. Nici fotografii de 
familie, nici instantanee de vacanţă. CD-uri sau reviste vechi 
bune numai de dat la reciclare nici atât. După cât de dezolant 
arătau canapeaua cafenie și fotoliul rabatabil cu tapiserie de 
catifea era clar că apartamentul fusese închiriat gata mobilat. N- 
avea niciun strop de personalitate. Deloc. Ce fel de tată, chiar 
divorțat, e acela care n-are la vedere fotografiile copiilor săi? 

— De când locuiești aici? îl întrebă ea plină de speranţă. 

— De aproape doi ani, răspunse el. Imi pare rău, știu, nu e 
prea mare lucru pe-aici. 

— Spune-mi că ai televizor măcar. 

Archie râse. 


VP - 152 


— E în dormitor. 

Pun pariu că n-ai cablu, se gândi Susan. Se uită împrejur într- 
un fel foarte grăitor. 

— Și unde-ţi ţii lucrurile? Trebuie să ai ceva lucruri inutile. 
Toată lumea are. 

— Majoritatea sunt la Debbie. 

O pofti cu un gest elegant să se așeze pe canapea. 

— la loc. Ai voie să bei în timpul interviurilor? 

— Da, da, am voie, îl asigură ea. 

Măsuţa de cafea, băgă ea de seamă, era încărcată de dosare 
de poliţie. Puse în două teancuri frumos ordonate. Susan se 
întrebă dacă Archie era așa de ordonat în mod normal sau dacă 
nu cumva încerca să supracompenseze un defect. Se așeză pe 
canapea. Scotoci în geantă de unde scoase un exemplar cu 
coperte îndoite la colțuri din Ultima victimă. Așeză cartea lângă 
teancurile de dosare. 

— Nu am decât bere, o informă Archie din bucătărie. 

Susan n-a cumpărat Ultima victimă când a apărut, doar o 
răsfoise. Povestea reală, spusă pe gustul publicului larg, a răpirii 
lui Archie Sheridan se găsea pe rafturile tuturor 
supermarketurilor. Pe copertă era fotografia lui Gretchen Lowell. 
Dacă frumuseţea vindea cărţi, atunci criminalii în serie arătoși 
făceau recorduri de vânzări. 

Archie îi dădu o sticlă de bere de producţie locală, nu de cea 
mai bună calitate, dar nici proastă, apoi se așeză în fotoliu. 
Susan îl scrută atentă. Archie se uită iute la carte, apoi își luă 
ochii de la ea. 

— Doamne, glumi Susan, ce alegere particulară. Fii atent. S-ar 
putea să lași pe cineva chiar să-și facă o imagine asupra 
personalităţii tale. 

— Îmi cer scuze. Îmi place și vinul. Și tăriile. Dar așa s-a 
potrivit de data asta să am doar bere. Dar nu, nu am o marcă 
preferată. lau ce se găsește la vânzare numai să nu fie poșircă. 

— Ştii că Portlandul are mai multe berării locale și de familie 
decât orice alt oraș din ţară? 

— Nu știam asta, recunoscu el. 

Susan își duse mâna la gură. 

— Scuză-mă, spuse ea, sunt o palavragioaică plină de 
informaţii de felul ăsta. Defect profesional. 

Ridică sticla cu un gest de toast. Archie, remarcă ea, nu bea. 


VP - 153 


— Pentru Portland. Înființat în 1851. Populaţie: 545.140. Clipi 
din ochi și adăugă: Două milioane, dacă pui la socoteală și 
suburbiile. 

Archie schiță un zâmbet. 

— Sunt impresionat. 

Susan scoase din gentuţă reportofonul și-l așeză pe masă, 
lângă carte, la jumătatea distanţei dintre ei. 

— Te deranjează dacă înregistrez discuţia asta? 

— Ce pasăre e simbolul statului? 

— Bâtlanul albastru. 

— Dă-i drumul. 

Ea aștepta ca el să spună ceva despre carte. El aștepta ca ea 
să-l întrebe ceva. Cartea era tot acolo, pe măsuţă. 

Gretchen Lowell privea sfidătoare de sub literele aurii, în 
relief, ale titlului. Lui Susan îi trecu prin minte să-i ceară lui 
Archie permisiunea să dea o fugă până acasă să se schimbe. 

La naiba cu asta. Apăsă butonul de înregistrare și deschise 
carnețelul. Sperase că vederea cărţii avea să-l scoată din 
răbdări pe Archie, să-i stârnească un fel de reacţie, orice fel. Era 
timpul să treacă la planul B. 

— Am vorbit cu soţia ta azi. 

— Fosta soție. 

Ei poftim, se gândi Susan, n-a mușcat momeala. Trebuia să 
încerce ceva mai direct. Se uită la el. 

— Te mai iubește încă. 

Expresia feţei lui nu se schimbă. 

— Și eu o iubesc pe ea, răspunse Archie fără ezitare. 

— Ha, am o idee, făcu Susan cu falsă voioșie. De ce nu vă 
căsătoriţi voi doi? 

Archie oftă. 

— Relaţia noastră e un pic mai complicată din cauză că eu 
sunt un fel de retardat emoţional. 

— Ţi-a spus despre interviul pe care i l-am luat? 

— Mda. 

— Ce-a spus? 

— Se temea c-a fost prea onestă în privinţa... - căută cuvântul 
potrivit - relaţiei mele cu Gretchen. 

— Relaţie, repetă Susan încet. Ciudat cuvânt, foarte amuzant. 

Archie clătină din cap. 


VP - 154 


— Nu chiar. Criminal/poliţist. Răpitor/ostatic. Asasin/ victimă. 
Toate astea sunt relaţii. 

Strâmbă din buze. 

— Nu vreau să spun că avem întâlniri amoroase. 

Archie stătea în fotoliu lăsat pe spate, cu picioarele depărtate, 
genunchii depărtaţi spre exterior, tălpile așezate pe covor, iar 
coatele pe braţele fotoliului. Dar oricât de informal ar fi încercat 
el să pară, nu era deloc relaxat. Susan se strădui să-l observe 
fără să se holbeze la el, luând aminte la felul în care își ţinea 
capul înclinat, la cât de bine i se potrivea cămașa, la cearcănele 
de sub ochi. Părul lui des și brunet era tot numai ondulări și 
cârlionți. 

Adevărul era că Archie o făcea să se simtă de parcă era 
goală. Și cu senzaţia asta Susan nu era deloc obișnuită. De 
obicei, când lua interviuri, ea era cea care deţinea controlul, dar, 
din ce în ce mai des, când își petrecea ceva timp în preajma lui 
Archie, se simţea de parcă i-ar fi trebuit o ţigară. Sau cam așa 
ceva. 

Archie se uita la ea. Așa era mereu cu interviurile: fiecare 
interlocutor aștepta ca celălalt să spună ceva. Era ca o primă 
foarte lungă întâlnire între îndrăgostiţi. Ei, și de unde ești? În ce 
ești licențiat? Ai vreun Huntigton în familie? Sau în cazul de faţă: 

— De ce te-a răpit Gretchen Lowell, ce crezi? 

— E o criminală în serie. A vrut să mă ucidă. 

Tonul vocii lui era neutru. Ar fi putut foarte bine să discute 
despre ploaie. 

— Dar n-a făcut-o, punctă Susan. 

Archie ridică din umeri. 

— S-a răzgândit. 

— De ce? 

Archie zâmbi neconvingător. 

— Dreptul femeilor? 

— Eu vorbesc serios. 

Faţa lui deveni iar inexpresivă. Culese o scamă nevăzută de 
pe pantalonii săi. 

— Nu cunosc răspunsul la întrebarea asta. A 

— N-ai întrebat-o niciodată? întrebă Susan neîncrezătoare. In 
niciuna din duminicile acelea? 

— N-a venit vorba. 

— Despre ce vorbiţi? 


VP - 155 


Ochii lui îi întâlniră pe-ai ei. 

— Despre crime. 

— Nu prea ești cooperant. 

— Nu pui întrebările potrivite. 

Susan auzi un copil alergând în apartamentul de sus, făcând 
să răsune tavanul de polistiren de deasupra capetelor lor. Archie 
nici nu părea să fi băgat de seamă. 

— Bine, spuse ea rar. Cred că mă interesează să aflu motivele 
pentru care a fost altfel cu tine. Vreau să spun, felul în care te-a 
torturat a fost diferit, nu? Pe toţi ceilalţi i-a ucis după câteva zile, 
nu-i așa? Pe tine te-a ţinut în viaţă. Așadar, cu tine a fost altfel. 
De la bun început. Pentru ea. 

— Am fost șeful echipei de detectivi care se ocupau de cazul 
ei. Celelalte victime au fost luate la întâmplare. Din câte știm 
până acum, cu excepţia complicilor pe care i-a asasinat, nu 
cunoștea personal pe niciuna dintre victime. Ea și cu mine ne 
cunoșteam. Aveam o relaţie. 

Susan sublinie cuvântul „relaţie” în carneţelul ei. 

— Dar s-a infiltrat în echipa de investigaţie ca să ajungă la 
tine. Adică, de aceea a venit în Portland, de aceea s-a prezentat 
la unitatea operativă, nu? Era pe urmele tale. 

Archie își luase mâinile de pe braţele fotoliului, iar acum le 
frământa în poală. Se uita la exemplarul din Ultima victimă. La 
Gretchen Lowell. Fără să clipească, cu ochii înneguraţi. Susan se 
uită pe furiș la carte, apoi la Archie. Parcă odată ce o vedea, nu- 
și mai putea lua ochii de la ea. 

— Nu e atât de neobișnuit ca psihopaţii să se apropie de 
investigatori, spuse el cu privirea aţintită la volumul gros. 
Savurează desfășurarea dramei. Le dă un sentiment de 
superioritate. 

Susan se aplecă înainte, rezemându-și antebraţele de 
picioarele încrucișate acum, apropiindu-se mai mult de Archie. 
La primele întâlniri, ea era întotdeauna cea care făcea prima 
mișcare. 

— Dar risca enorm de mult, spuse ea moale, să ajungă la tine. 
lar apoi nu te-a omorât. 

Archie încă se mai uita la carte. Pe Susan o năpădi dintr-odată 
dorinţa de a se întinde după carte și de-a o azvârli cât colo de 
pe măsuţă. Ca să vadă ce reacţie ar fi avut el. 

— Asta mă nedumerește. Nu se prea potrivește cu personajul. 


mA 
| 


VP - 156 


— Scuză-mă, făcu Archie. 

Se ridică precipitat în picioare și se duse în bucătărie. Susan 
se suci în locul ei ca să-l poată vedea. Nu putea desluși ce era 
pe chipul lui, stătea cu spatele la ea, cu mâinile în șolduri, cu 
fața spre dulăpioarele urâte din plastic. Archie oftă și spuse: 

— Poţi să-mi faci o favoare și să iei cartea de-acolo? 

Cartea era deci. Să-l fi deranjat coperta cărții cu fotografia lui 
Gretchen Lowell, în care arăta ca una din fetele reclamelor la 
șamponul Breck”, sau conţinutul acesteia? 

— Scuze, spuse Susan, îndesând cartea în geantă. 

Işi băgase capul între umeri, simțindu-se ca o jigodie. 

— Era doar un pretext de a începe interviul... 

Archie nu răspunse. Işi luă o mână de pe șold și și-o duse la 
ceafă. Susan ar fi vrut să se întoarcă să-i vadă expresia feţei, să 
vadă ce gândește. Și-ar fi dorit să facă altceva decât să se uite 
dezolată la ceafa lui acoperită de cârlionţi, așa că începu să 
scrie în agendă. Ce nu-mi spune despre Gretchen Lowell? 
Incercui întrebarea de mai multe ori, până când pixul lăsă urme 
adânci în hârtie. De jur-împrejurul întrebării era doar albul 
hârtiei. 

Archie spuse ceva. Ea ridică privirea spre el, pierită. Era în 
picioare lângă frigider acum, privind-o, cu o sticlă de bere în 
mână. Mai mult ca sigur că spusese ceva. 

— lartă-mă, ce-ai spus? făcu Susan, bătând cu pixul în pagina 
pe care scrisese atât de repede înainte, că se rupsese puţin din 
spirală. 

— Am spus: tu crezi că i-a fost milă de mine. 

Susan se suci iar să-l poată privi în faţă. Își ridicase picioarele 
pe canapea, strânse sub ea, iar bocancii ei lăsau adâncituri în 
perna umplută cu burete a canapelei. 

— La urma urmei, i-a omorât pe toţi cei pe care i-a răpit. Te-a 
ucis și pe tine. Dar te-a resuscitat. Chiar ţi-a salvat viaţa. 

Archie rămăsese în bucătărie, singur. Luă o înghiţitură de 
bere. Susan nu era sigură că el o auzise. Apoi se întoarse în 
camera de zi și se așeză, punând cu grijă sticla pe măsuţă, în 
faţa lui. Tot ce făcea, făcea cu grijă. Asemenea cuiva care se 
aștepta mereu să strice sau să spargă lucrurile pe care le avea 


13 Breck Girls, în original, cu referire la desenele folosite pentru reclamele 


șampoanelor Breck lansate în 1930, care promovau o imagine idealizată și pură a 
femeilor (n.t.). 


VP - 157 


în grijă. Se uita la propriile mâini, zdravene, străbătute de vene, 
adunate în poală. Apoi ridică ochii și se uită la Susan. 

— Dacă Gretchen ar fi fost câtuși de puţin miloasă, m-ar fi 
lăsat să mor, spuse pe un ton de constatare. Am vrut să mor. 
Eram pregătit să mor. Dacă mi-ar fi pus un bisturiu în mână, mi- 
aș fi tăiat gâtul și-aș fi așteptat liniștit, fericit să sângerez de 
moarte, chiar acolo, în subsolul acela. Nu mi-a făcut niciun bine 
că nu m-a ucis. Gretchen se bucură când alţii suferă. A găsit 
calea de a-mi prelungi mie suferinţa, iar sieși plăcerea. Crede- 
mă, e cel mai crud lucru pe care mi-l putea face. Dacă i-ar fi dat 
prin minte ceva și mai atroce, ar fi făcut-o. Gretchen nu știe ce-i 
aia milă faţă de semeni. 

Se porni instalaţia de încălzire. Întâi se auzi un huruit, urmat 
de o răsuflare leneșă de aer fierbinte ce venea dintr-un ventil 
nevăzut de Susan. | se uscase gura. Copilul de deasupra încă se 
mai zbenguia. Dac-ar fi locuit ea acolo, până acum l-ar fi omorât 
pe pruncul acela. 

— Insă a ajuns la închisoare. Asta nu cred că făcea parte din 
planurile ei. 

— Tuturor ne trebuie o strategie pentru momentul retragerii 
din activitate. 

— Dar risca să fie condamnată la moarte. 

— Nu, avea prea multe de negociat. 

— Vrei să spui cadavre? întrebă Susan. 

Archie mai luă o înghiţitură de bere. 

— Da. 

— De ce crezi că n-a acceptat să vorbească cu nimeni 
altcineva decât cu tine? 

— Pentru că știa că voi fi de acord, răspunse el sec. 

— Dar de ce ai fost de acord? După ce soţia ta ţi-a dat de 
înţeles că trebuia să alegi? De ce ai ales-o pe Gretchen? 

— Fosta mea soție. Am făcut-o pentru familiile celor uciși. 
Pentru că trebuie să afle cum s-a sfârșit. Și pentru că asta mi-e 
meseria. 

— Și? făcu Susan. 

Archie își lipi sticla rece de obraz și își strânse pleoapele. 

— E complicat. 

Susan se uită în geanta ei. Putea vedea cotorul cărții pe care 
o îndesase în compartimentul mare, lângă niște tampoane ieșite 


VP - 158 


din pachet, portofelul marca Frank, un blister de 
anticoncepționale și vreo treizeci de pixuri. 

— Şi, ai citit Ultima victimă? 

— Dumnezeule mare, nu, gemu Archie. 

Susan roși. 

— Nu-i rea. În fine, nu-i rea pentru o relatare a unui caz 
adevărat. Nu e scrisă în stilul jurnalistic actual. Am sunat-o pe 
autoare. Mi-a spus c-ai refuzat să vorbești cu ea. Cei de la 
Departamentul de poliţie, la fel, n-au vrut să vorbească cu ea. 
Și-a scris cartea bazându-se mai mult pe reportajele din presă și 
pe dosarul oficial, adăugând restul din imaginaţia ei 
înfierbântată. La final, e o scenă în care tu o convingi pe 
Gretchen să se predea. O convingi că poate fi o persoană mai 
bună, iar ea este copleșită de bunătatea ta și de harul tău. 

Archie râse zgomotos. 

— Nu s-a întâmplat așa? 

— Nu. 

— Ce-ţi amintești? 

Archie tresări. 

— Nu ţi-e bine? întrebă Susan. 

— Dureri de cap, o lămuri el. 

Archie băgă mâna în buzunar și scoase o cutie de alamă din 
care luă trei tablete ovale și le dădu pe gât cu o dușcă de bere. 

— Ce-s alea? întrebă iar Susan. 

— Pastile pentru dureri de cap. 

Ea îi întoarse o privire suspicioasă. 

— Și chiar nu-ţi amintești acele zece zile? 

Archie clipi alene, iar ochii lui o aţintiră pe Susan. Se uită 
îndelung la ea. Apoi întoarse încet privirea către ceasul digital 
de pe raft. Nu era fixat, însă lui nu părea să-i pese. 

— Îmi amintesc acele zece zile mai bine decât îmi pot aminti 
zilele în care s-au născut copiii mei. 

Instalaţia de încălzire se opri, iar camera se cufundă în tăcere. 

— Spune-mi ce-ţi amintești, zise Susan. 

Vocea ei suna altfel decât de obicei, mai subţire, ca a unui 
băiat de vârsta adolescenţei. Îl simțea pe Archie evaluând-o. 
Afișă cel mai bun zâmbet al ei, pe care învățase de multă vreme 
să-l folosească, cel care-i făcea pe toţi bărbaţii să înţeleagă că, 
oricare le-ar fi problemele, ea putea să-i facă să se simtă mai 
bine. Cu Archie nu avu succes însă. 


VP - 159 


— Nu încă, spuse el într-un târziu. Mai ai trei articole de scris, 
nu? Nu vrem să stricăm suspansul, nu-i așa? 

Dar Susan nu era încă dispusă să renunțe. 

— Și cu teoria aceea despre un al doilea individ cum e? Unele 
rapoarte de presă spun că ai declarat că mai era un individ 
acolo. Cineva care n-a fost prins. Asta-ţi amintești? 

Archie închise ochii. 

— Gretchen a negat mereu. Eu nu l-am văzut niciodată. A fost 
mai mult o impresie pe care am avut-o la un moment dat. Dar 
nu eram totuși în cea mai bună stare psihică. 

Se ridică din fotoliu și își frecă iar ceafa, uitându-se la Susan. 

— Am obosit. Hai să continuăm altă dată. 

Susan își lăsă capul în palme, prefăcându-se nemulțumită. 

— O să ajungem și acolo, spuse el. Promit. 

Ea închise reportofonul. 

— Pot să merg la baie? 

— E pe hol... 

Susan s-a ridicat de pe canapea și-a luat-o pe hol spre baie, 
care se dovedi la fel de puţin pretențioasă ca restul 
apartamentului. O cadă din fibră de sticlă și o cabină de duș din 
sticlă jivrată cu o ușă glisantă. Chiuveta banală avea robinete 
din plastic și era încastrată într-un lavoar de preșpan. Două 
prosoape gri, nu de foarte bună calitate atârnau moale pe niște 
spaliere din lemn de stejar. Alte două, proaspăt spălate și 
împachetate, erau puse pe capacul de la toaletă. Baia era 
curată, dar nu foarte curată, în orice caz nu strălucitor de 
curată. Susan se postă în fața chiuvetei, uitându-se în oglindă. 
La dracu'. Era aproape să scrie cel mai important articol din 
întreaga ei carieră. Şi-atunci de ce se simţea așa de nasol? Și ce 
naiba a fost în capul ei de și-a făcut codițe? Le desfăcu, își 
aranjă părul cu degetele și-l prinse într-o coadă la spate. Lumina 
din baie îi făcea pielea să pară ca de pui congelat. Se întrebă 
cum putea Archie Sheridan să se privească în fiecare dimineaţă 
în oglinda aceea, cu obrazul pământiu, cu fiecare zbârcitură a 
pielii umbrită? Nu era de mirare că avea probleme la cap. Băgă 
mâna în buzunar de unde scoase un luciu de buze cu care-și 
dădu din belșug. Oare Archie voia să fie trimis din nou în 
concediu medical? Oare despre asta era vorba? 

Trase apa la toaletă și, profitând de zgomot, deschise 
dulăpiorul cu cosmeticale. Cremă de ras, aparate de ras, perie și 


VP - 160 


pastă de dinţi, deodorant. Și două policioare cu cutii de plastic 
chihlimbarii, de medicamente. Învârtindu-le de capace, le 
întoarse spre ea să poată citi ce scria pe etichete. VICODIN. 
COLACE. PERCOLET. ZANTAC. AMBIEN. XANAX. PROZAC. În cutii 
mari, mici. Nimic care să-i diminueze capacitatea de muncă, așa 
zisese Fergus. Aha. În dulăpiorul acela erau destule 
medicamente cât pentru tratamentul unui elefant. Și toate erau 
eliberate pe numele lui Archie Sheridan. Futu-i. Dacă avea 
nevoie de toate tabletele astea ca să funcţioneze, atunci era 
într-o stare mai rea decât crezuse ea. Dar și un actor mult mai 
bun. 

Le memoră denumirile, răsuci cu atenţie cutiile așa cum 
fuseseră, închise dulăpiorul și se întoarse în camera de zi. 

Archie nici măcar nu se uită la ea. 

— Dacă n-aș fi vrut să vezi pastilele, le-aș fi putut ascunde. 

Susan se întrebă ce-ar putea să spună. Care tablete? Din cine 
știe ce motiv însă, nu se simți în stare să mintă. 

— lei foarte multe medicamente. 

Numai ochii lui o urmăreau mișcându-se prin cameră, el 
rămase însă nemișcat ca un cadavru. 

— Nu mă simt bine. 

Subit, Susan avu impresia sâcâitoare că tot ce aflase până 
atunci despre el fusese numai ce-a vrut el ca ea să afle. Fiecare 
interviu și fiecare pont. Care să fi fost scopul? Poate că se 
săturase să mintă. Poate că pur și simplu avea nevoie de cineva 
care să-i afle toate secretele, să nu mai trebuiască să se zbată 
atâta să le ţină ascunse. Poate fi extrem de obositor să inventezi 
întruna subterfugii. 

Își strânse reportofonul și carnețelul și le puse în geantă, de 
unde scoase un pachet de țigări. 

— Mi-o trag cu șeful meu. El e căsătorit, îi zise ea. Archie 
rămase tăcut o vreme cu gura ușor căscată. 

— Nu cred că trebuia să știu asta. 

Susan își aprinse ţigara și trase un fum. 

— Mda, dar dacă tot suntem la capitolul confesiuni... 

— O.K. 


VP - 161 


Capitolul 26 


ANNE BOYD MÂNCASE TOATĂ ciocolata din minibarul camerei 
ei de hotel. A început cu M&M's simplă, a continuat cu 
Toblerone, apoi cu M&M's cu alune. Când a terminat, a mototolit 
ambalajele și le-a pus lângă fotografiile fetelor moarte ce erau 
răsfirate pe pat. Dulciurile o ajutau să gândească mai bine. Va 
veni și vremea pentru cura de slăbire, atunci când oamenii or să 
renunţe să se mai omoare unii pe alţii. Memorase chipurile 
fetelor și vii, și moarte, dar mereu se dovedea util să le vadă 
unele lângă altele. Fotografiile de pe legitimaţiile de liceu. 
Fotografiile de la site-urile unde fuseseră găsite. Instantanee de 
familie. În raportul pe care îl înaintase lui Archie, schiţase un 
profil al victimelor. Criminalul căuta un anumit tip de fete: albe, 
cu părul brunet, aflate în perioada dură a trecerii de la 
pubertate la adolescenţă. Și toate erau de la licee diferite. Care 
e fantezia ta? întrebă Anne în gând. Ucidea aceeași fată, iar și 
iar. Apoi o viola în cel mai calculat mod cu putinţă. Așadar, cine 
era cea pe care o tot ucidea? Vreo iubită din adolescenţă? 
Maică-sa? O fetișcană ce-i frânsese inima fără ca ea să știe 
măcar? Oricine ar fi fost, era vorba de cineva pe care nu o 
putuse deloc ţine în frâu. Anne era din ce în ce mai sigură că 
acesta era elementul-cheie în identificarea celui pe urmele 
căruia erau. 

Se rostogoli din pat, deschise minibarul și își luă o Cola 
dietetică. Era ultima cutie. Copiii ei o întrebau deja când se 
întoarce acasă. Ce voiau ei, de fapt, era să pună mâna pe prada 
pe care promisese că le-o va aduce de la magazinul fabricii 
Nike. Dar Anne nu știa când va avea timp să treacă pe acolo. 

Adevărul era că nu mai călătorea atât de mult în interes de 
serviciu. Însă ceruse în mod expres să fie convocată pentru 
cazul acesta. După turnura pe care o luase cazul „Frumuseţe 
criminală” s-a simţit de parcă dăduse bir cu fugiţii. Expertiza 
psihologică pe care o făcuse s-a dovedit atunci greșită și asta 
aproape că-l costase viaţa pe Archie Sheridan. A fost foarte 
convinsă că asasinul era bărbat și că lucra singur. Toate 
semnele erau ca la manual. Pentru că Gretchen Lowell citise 


VP - 162 


manualele. Anne fusese magistral păcălită și nu se învinovăţea 
decât pe sine pentru asta. Era un psiholog bun, unul dintre cei 
mai buni pe care îi avea FBl-ul, unde lucrau cei mai buni 
psihologi din lume. Insă încrederea în sine îi fusese serios 
zdruncinată de Gretchen Lowell. lar încrederea în sine era 
extrem de importantă în realizarea unei expertize psihologice. 
Trebuia să ai deplină încredere în propriile forțe și cunoștințe ca 
să îndrăznești să faci inducţiile necesare, decisive. 

Așa că acum trebuia să ajungă la acea inducţie. Tipul punea 
în scenă o fantezie personală, una care apăruse cu mult timp în 
urmă. Dar oare ce-l împinsese să treacă la fapte? Există fel de 
fel de motive care declanșează acțiunile criminale: financiare, 
probleme în familie sau în relaţii, probleme la locul de muncă, 
moartea sau nașterea cuiva, o umilință adânc resimţită. Apoi, el 
era cel care lua contactul cu victimele. Le alegea. Crimele erau 
bine planificate. Işi dădea toată silinţa să elimine urmele, dar 
returna cadavrele. De ce? De ce le înapoia? Nu, de data asta nu 
avea s-o mai zbârcească. Nu putea să facă să dispară tragedia 
prin care trecuse Archie Sheridan. Dar putea să-l ajute de data 
asta. lar el avea nevoie de ajutor. De acest din urmă lucru era 
chiar foarte sigură. 

Făcea de prea mult timp meseria asta, ca să nu știe că 
singurul mod în care puteai să reziști era să poţi să te detașezi, 
să uiţi de violență. Dar trebuia să ai ceva care să te distragă, să 
te destindă, vreo altă pasiune. Dacă nu aveai așa ceva, dacă 
erai singur, era mult mai greu să treci de la o stare la alta. Își 
dădea seama că Archie se îndepărta de toţi cei care îl puteau 
ajuta. Nu-și dădea seama însă ce-ar putea face ea în privinţa 
asta. 

Se ridică din pat, se duse la fereastră, trase draperiile și se 
uită la Broadway. Traficul de vineri seara era intens, iar coloane 
de trecători în haine de seară își croiau drum spre centru, ieșind 
de la cine știe ce sindrofie ce avusese loc într-o sală de concerte 
din apropiere. Dacă erau și oameni de culoare printre ei, Anne 
nu-i putea distinge de ceilalți. 

Lăsă draperia să cadă și se întinse iar pe pat, unde se mai 
uită o dată, îndelung, la fotografiile fetelor moarte, apoi le 
întoarse cu faţa în jos, una câte una. Cadavrul lui Lee Robinson 
la o săptămână după ce murise, un boţ de carne gălbejită și 
înnegrită, cufundată în noroi; Dana Stamp cu faţa în jos într-o 


VP - 163 


grămadă de buruieni; Kristy Mathers acoperită de nisip ud, atât 
de ciudat contorsionată. Portretele de la școală și instantaneele 
de la zilele de naștere. Când le întoarse pe toate, scoase din 
portofel o altă fotografie. Era imaginea unui bărbat negru, foarte 
chipeș, cu mâinile împrejurul a doi băieţi negri de vârsta 
adolescenţei, foarte frumoşi. Zâmbi la vederea fetelor 
surâzătoare. Apoi luă mobilul și sună acasă. 

— Mamă, răspunse fiul ei mai mare, Anthony. Nu trebuie să 
suni în fiecare zi. 

— Mda, puiule, făcu Anne. 

Intotdeauna slujba asta fusese mai greu de suportat seara. 
Când rămânea singură. 

— Ba da, trebuie. 

— Ne-ai luat adidașii ăia? 

Anne râse. 

— l-am pus pe lista cu ce trebuie să cumpăr și să fac. 

— Și pe ce loc sunt? întrebă fiul ei. 

Anne trase cu ochiul la fotografiile de pe pat, apoi întoarse 
privirea spre fereastră, de cealaltă parte a camerei, ce dădea 
spre centrul orașului, atât de agitat la acea oră. Criminalul era 
acolo, afară. 

— Pe doi. 

* 

DUPĂ CE PLECĂ Susan, Archie își bău berea și se apucă iar de 
treabă. Intâi răsfiră filele dosarelor pe măsuța de cafea. Le 
adunase în grabă în două teancuri perfect egale înainte să 
sosească ea. Nu că ar fi făcut ordine în vederea sosirii ei, doar 
că nu credea că e necesar ca Susan să vadă fotografiile făcute 
la autopsiile celor trei fete moarte. Mai luă trei pastile de Vicodin 
și se așeză lângă măsuţă, direct pe covorul bej. Il ajutase să se 
holbeze așa la fotografii înainte, așa remarcase semnătura lui 
Gretchen Lowell. Nici de data asta nu era sigur ce caută, dar, 
dacă era ceva acolo, el nu vedea ce anume era. Puștoaica de 
deasupra cânta. Archie nu distingea cuvintele, dar i se păru că 
recunoaște melodia pe care o auzise pe când copiii lui erau 
țânci. 

Se uită la ceas. Făcu socoteala. Era puţin peste ora nouă 
seara. Gretchen era în celula ei, gata pentru noaptea ce urma. 
La zece se dădea stingerea. Acum era ora la care Gretchen 
citea. Archie știa că împrumuta cărți de la biblioteca închisorii, 


VP - 164 


pentru că primea lunar rapoartele inspecțiilor făcute în celula ei. 
Gretchen citea volume de psihanaliză, de la Freud la manuale și 
cărţi de popularizare a problemelor cotidiene. Citea literatură 
contemporană serioasă, genul de cărți care câștigau premii și 
pe care lumea le citea doar ca să poată spune pe la dineuri că le 
citise. Citea relatări despre crime adevărate. De ce nu? se gândi 
Archie. Erau publicaţiile de specialitate ale branșei ei. Luna 
trecută împrumutase Ultima victimă. Archie nu-i spusese lui 
Henry chestia asta. Faptul că Gretchen citea povestirea sordidă 
a captivităţii lui, scrisă într-un stil facil și împănată cu fotografiile 
oribile ale cadavrelor, a lui Archie și ale lor, ale tuturor celor 
implicaţi în acel caz, ar fi fost mai mult decât putea Henry 
suporta. Ar fi făcut să-i fie confiscată cartea și scoasă din 
inventarul bibliotecii. Ba ar fi mers și mai departe cu 
amenințările de a-i interzice lui Archie să o mai vadă pe 
Gretchen. Nici nu i-ar fi fost greu, ar fi fost de ajuns o discuţie 
față în faţă cu Buddy. Ori Archie abia dacă reușea să-i convingă 
că s-a pus pe picioare. Numai insistența sa și sentimentul lor de 
vinovăţie faţă de ce suferise el îl mai păstrau într-o poziţie din 
care putea negocia. Dar știa că umblă pe nisipuri mișcătoare. 

Se uită la trupurile palide ale fetelor, desfăcute pe masa de la 
morgă, fiecare având semnul strangulării: o crestătură purpurie 
dintr-o parte în alta a gâtului. Archie își zise că acesta era 
singurul lucru bun: individul le ucidea pe dată. Erau moduri mai 
rele de a muri decât prin strangulare. 

Puștoaica de deasupra se zbenguia întruna, până când veni 
un adult la ea și o ridică pe sus. Archie o auzi pe fetiță ţipând de 
plăcere și chicotind. 


VP - 165 


Capitolul 27 


ÎN ZIUA ACEEA, CÂND GRETCHEN vine cu pastilele, Archie 
reușește să rostească o propoziţie când îi dezlipește banda de 
pe gură. 

— Le înghit, spune el. 

Gretchen lăsă tubul deoparte, pe tavă, iar Archie deschide 
gura și-și scoate limba, ca un bun pacient. Ea îi pune o pastilă 
pe limbă și-i ţine un pahar cu apă lipit de buzele 
pergamentoase, să poată bea. E prima dată când bea apă de 
când a fost adus acolo și-i dă o senzaţie așa de plăcută în gură 
și în gâtlej. Ea verifică să se asigure că a înghiţit pilula. Repetă 
această operaţiune de patru ori. 

După ce au terminat cu pastilele, Archie întreabă: 

— De când sunt aici? 

— Nu contează, îi răspunde ea. 

El aude un bâzâit. La început crede că-i doar în capul său, 
apoi însă recunoaște zgomotul: muște. Se făcuseră în cadavrul 
în descompunere de pe podea. Asta îi amintește de celălalt 
individ și pentru o clipă e iarăși poliţist. 

— Celălalt tip, care m-a cărat în dubă, spune el. Unde e? L-ai 
ucis și pe el? 

Gretchen ridică o sprânceană, zăpăcită. 

— Dragule, vorbești ca un nebun în delir. 

— A fost aici, spune Archie cu minţile înceţoșate, înainte. 

— Nu suntem decât noi doi, spune ea iritată. 

Însă el vrea s-o facă să vorbească, să stoarcă cât mai multe 
informaţii. Trage cu ochiul prin încăperea fără ferestre. Plăci de 
faianţă, ca la metrou. Aparatură medicală. 

— Unde suntem? 

Ea s-a săturat de întrebările lui. 

— Te-ai gândit la ce ţi-am spus? îl întreabă. 

Archie habar n-are despre ce vorbește. 

— La ce? 

— Ce vrei să le trimitem, și-o spune cu o iritare prost 
mascată. Sunt îngrijoraţi de soarta ta, dragule. 


VP - 166 


Își poartă degetele ușurel de-a lungul braţului său până la 
încheietura imobilizată de targă în chinga de piele. 

— Eşti dreptaci, așa-i? 

Archie trebuie să gândească repede, cât mai e încă lucid, 
înainte să-și facă pastilele efectul. 

— De ce, Gretchen? Niciodată n-ai trimis ceva de la celelalte 
cadavre. 

Apoi, îl izbește: victimele ei... toate au fost ucise în cel mult 
trei zile de la răpirea lor. 

— Sunt patru zile, spune el. Ei înclină să creadă că sunt mort. 
lar tu vrei să-i asiguri că sunt în viaţă. 

— Te las să alegi. Dar trebuie s-o facem acum. 

Îl cuprinde groaza, însă știe că nu poate fi de acord cu ea. 
Dacă ar face-o, ar deveni complicele ei. 

— Nu. 

— Am extras zeci de spline, murmură ea. Dar numai post- 
mortem. Crezi că poţi rămâne nemișcat? 

Archie începe să se piardă cu firea. 

— Gretchen, nu face asta. 

— Desigur, rămâne stabilit. 

Ea ridică o seringă dintr-o tavă. 

— Asta este succynilcholină. E o substanţă paralizantă, 
folosită în operaţiile chirurgicale. N-o să te poți mișca deloc. Dar 
vei rămâne conștient. Ai să simţi absolut totul. 

Gretchen îl privește cu subiînţeles. 

— Cred că asta este esenţial, nu ţi se pare? Dacă tot ai să-ţi 
pierzi o parte din corp, trebuie să simţi cum se întâmplă acest 
lucru. Dacă doar te trezești și chestia aia nu-i acolo, cum poţi 
spune dacă te simţi altfel? 

Archie nu o poate opri. Știe că nu are cum să o convingă 
rațional. Nu poate decât să-i protejeze pe cei rămași în urma lui. 

— Și cui ai s-o trimiţi? o întreabă. 

— Mă gândeam la Debbie. 

Lui Archie i se întunecă mintea, numai imaginându-și chipul 
lui Debbie. 

— Trimite-i-o lui Henry, o roagă el. Te rog, Gretchen. Trimite-i- 
o lui Henry Sobol. 

Gretchen se întrerupe din pregătirile pentru operaţie și 
zâmbește. 


VP - 167 


— Dacă am s-o fac, s-o trimit lui Henry adică, atunci ai să fii 
cuminte? 

— Fac ce vrei, spune Archie. Am să fiu cuminte. 

— Problema cu succinylcholina e că îţi va paraliza inclusiv 
diafragma. 

li arată un tub de plastic ce intră într-un aparat aflat în spatele 
ei. 

— De aceea trebuie să te intubez mai întăi. 

Inainte ca Archie să poată face ceva, Gretchen îi bagă o 
spatulă de oţel în gură, îi apasă limba și-i vâră tubul după ea. 
Tubul e larg, îi umple tot gâtlejul, iar Archie se îneacă, are 
spasme violente și se luptă să scape de el. 

— Inghite, spune ea și își apasă mâna pe fruntea lui, 
țintuindu-i capul pe targă. 

Archie simte că i se dezarticulează degetele, își simte fiecare 
mușchi contractat în zbaterea de a scăpa de tubul acela. Ea se 
apleacă mai mult deasupra lui, gingaș, cu mâna încă pe fruntea 
lui. 

— Înghite-l, repetă ea. Dacă te opui, n-o să fie decât și mai 
rău. 

El închide ochii și se sforțează să-și controleze spasmul de 
vomă, și înghite tubul pe măsură ce ea i-l vâră tot mai adânc în 
grumaz, adică în corpul lui. 

Apoi... gata. Aerul îi umple plămânii. Îl calmează de fapt. Îi 
face respiraţia egală, îi domolește bătăile inimii. Deschide ochii 
și o vede punând acul hipodermic în dispozitivul de terapie 
intensivă. Apoi îi bagă perfuzia în braţ. 

Dintr-odată se simte năucitor de calm. E exact resemnarea pe 
care a văzut-o pe feţele condamnaților la moarte. Nu are niciun 
control asupra a ceea ce i se întâmplă, așa că nu are niciun rost 
să se opună. Orice senzaţie se scurge din trupul său până când 
el nu mai este decât o masă inertă, încearcă pe rând să-și miște 
degetele, capul, umerii, dar nimic nu se supune voinței sale. In 
fapt, asta e chiar o ușurare. S-a luptat atât de mult în minuscula 
sa carieră să aducă ordine în haos, să descurajeze violența, să 
prevină crimele. Acum poate pur și simplu să lase să se 
întâmple ce-o fi să se întâmple. 

Ea îi zâmbește, iar el știe din acel zâmbet c-a fost tras pe 
sfoară. A cerut și i s-a făcut o favoare chiar de către asasina lui. 


VP - 168 


Ba mai mult decât atât, își dă seama, cu o rece detașare, e chiar 
mulțumit, recunoscător pentru asta. 

Nu poate decât să se zgâiască la neoanele fluorescente și la 
ţevile din tavanul alb, atât de familiare de acum. Abia dacă e 
conștient de mișcările ei: își spală mâinile, pregătește o tavă cu 
instrumente chirurgicale, îi rade părul de pe abdomen. Archie 
simte iodura rece pe piele, apoi Gretchen apasă bisturiul în 
carnea lui, care se deschide cu ușurință sub lama tăioasă din 
mâinile ei, o spintecare, urmată de un plesnet ușor, asta-i tot ce 
se aude când scalpelul îi intră în mușchi. Archie încearcă să se 
distanţeze de ceea ce i se întâmplă; să-și vorbească și să uite de 
durere. Pentru o clipă chiar i se pare că o să fie în regulă. Că va 
putea suporta. Nu e mai rău decât treaba cu piroanele. Apoi 
Gretchen bagă o clamă înăuntrul inciziei pe care a făcut-o în el 
și o desface. Durerea e sfâșietoare, chinuitoare, o durere ce-i 
stârnește o imensă greață și-l face să urle. Atâta că el nu poate 
nici vorbi, nu poate nici să-și miște gura, nu poate nici să-și 
ridice capul. Reușește totuși, cumva, să urle și să plângă 
înăuntrul său; un horcăit sugrumat care îl transportă în 
inconștiență. 

Ea îl lasă să doarmă. Ar zice că au trecut zile întregi, căci 
atunci când se trezește, mintea lui a construit deja un tunel de 
claritate. Își întoarce capul într-o parte și Gretchen e chiar acolo, 
lângă el, cu bărbia pe pumnii puși unul peste altul pe targă. Nu 
sunt decât câțiva centimetri între ei, sunt aproape nas în nas. 
Tubul nu mai este împlântat în el, însă gâtul îl mai doare încă. 
Gretchen n-a dormit deloc și se vede asta. Îi vede venele fine 
sub pielea palidă a tâmplelor. li cunoaște expresiile feţei. A 
început să-i cunoască chipul la fel de bine ca pe al lui Debbie. 

— Ce-ai visat? îl întreabă. 

Imagini pline de culoare îi revin fulgerător în minte. 

— Eram într-o mașină... într-un oraș... îmi căutam casa, spune 
el. 

Vocea lui e răgușită, abia un susur întretăiat. 

— N-o puteam nicicum găsi. Uitasem adresa. Așa că mă tot 
învârteam. 

Un zâmbet trist de compătimire îi crăpă buzele uscate. Un 
ghem dur de durere îi stă în piept. 

— Mă întreb ce înseamnă? 

Gretchen nu se clintește. 


VP - 169 


— N-ai s-o mai vezi niciodată, știi? 

— Știu. 

Se uită în jos, la bandajul de pe abdomen. În comparaţie cu 
durerile din coaste celelalte sunt palide. Tot pieptul său este 
acoperit de răni, pielea are culoarea unui fruct putred. Işi simte 
trupul de parcă ar fi de nisip ud. Abia de mai percepe miasma 
cărnii în descompunere. | se pare ciudat să fie în viaţă. Insă e 
din ce în ce mai puţin legat de ideea asta. 

— Au primit pachetul? 

— | l-am trimis lui Henry, îi răspunde ea. Dar încă n-au făcut 
publică această informație. 

— Nu, nici n-au s-o facă. 

— De ce? 

— Vor verifica întâi dacă-i a mea, îi explică el. 

Gretchen e uimită. 

— Am trimis și portofelul tău cu ea. 

— Vor compara ADN-ul, o asigură el. O să le ia vreo câteva 
zile. 

Ea își coboară faţa perfectă aproape de a lui. 

— Vor ști că am scos-o din tine cât erai viu. Și vor depista 
urmele substanțelor pe care ţi le-am administrat. 

— E important pentru tine, nu? Ca ei să știe ce îmi faci. 

— Da. 

— De ce? 

— Vreau să știe că te fac să suferi. Vreau să știe asta și să nu 
fie în stare să te găsească. lar apoi vreau să te ucid. 

Îi pune mâna pe frunte și o ţine acolo ca o mamă care verifică 
dacă nu cumva copilul ei are febră. 

— Dar nu cred că am să te trimit înapoi, dragule. Am să-i las 
să se tot întrebe. O să-mi facă plăcere să-i las să se întrebe din 
când în când. Viaţa n-ar trebui să fie atât de lipsită de 
neprevăzut. 

Archie se ghemuise în ploaie lângă nenumărate cadavre, 
văzuse destul moartea. Mereu se întrebase câţi o mai fi omorât 
ea. Adesea criminalii în serie comit asasinate ani întregi până să 
se descopere un model specific. El voise să știe. Trăise zece ani 
doar cu dorinţa de a afla răspunsul la două întrebări: Cine era 
Frumusețea criminală? și Câţi fuseseră uciși? Acum știe 
răspunsul la prima întrebare. lar o parte din el știe că de-ar fi 
aflat și cel de-al doilea răspuns, cel care fusese el atât de mult 


VP - 170 


timp putea să dispară. Era de parcă cu cât ea îi împărtășea mai 
multe, cu atât el îi aparținea tot mai mult ei. 

Gretchen deveni agitată, nerăbdătoare. 

— Hai, întreabă-mă câţi am ucis! Vreau să-ţi spun. 

Archie oftează. Efortul acesta îi stârnește iar junghiuri în 
coaste și se cutremură de durere. Ea așteaptă încă, aproape că-i 
poate simţi nerăbdarea. E ca un copil insistent căruia trebuie să 
i se facă pe plac. Era singurul fel în care putea să scape de ea. 

— Câţi oameni ai ucis, Gretchen? 

— Tu vei fi numărul două sute. 

Archie înghite cu greu. Doamne Dumnezeule, își zice. Paștele 
mă-sii. 

— Sunt foarte mulţi, spune el. 

— Amanţii mei au ucis pentru mine câteodată. Dar eu am ales 
întotdeauna victima. Întotdeauna a fost la porunca mea. Așa că 
trebuie să le pun și pe acelea la socoteală, nu crezi? 

— Mda, cred că le poţi socoti și pe acelea. 

— Te doare? 

Chipul ei radiază de bucurie. Archie înghite cu greu. 

— Spune-mi, îl îndeamnă ea. 

lar el exact asta și face. Îi spune pentru că știe că asta o 
satisface, iar dacă e satisfăcută, poate îl lasă în pace. Poate îl 
lasă să se odihnească. lar dacă îl lasă să se odihnească, 
înseamnă că-și primește pastilele. 

— Nu pot respira. Nu pot inspira complet fără să simt o durere 
răscolitoare în coaste. 

— Și cum e durerea asta? 

Ochii ei licăresc. 

Archie caută cuvintele potrivite. 

— Ca sârma ghimpată. Ca și cum plămânii mi-ar fi înfășurați 
în sârmă ghimpată. lar când respir taie în carne vie. 

— Dar incizia? 

— Începe să palpite. E alt fel de durere. Mai mult ca o arsură. 
Dacă nu mă mișc e bine. Mă doare capul. Mai ales îndărătul 
ochilor. Rana pe care mi-ai făcut-o când m-ai înjunghiat o simt 
de parcă a început să se infecteze. Și mă mănâncă toată pielea. 
Peste tot. Cred că-mi sunt amorțţite mâinile. Nu mi le mai simt. 

— Vrei să-ţi iei medicamentele? 


VP - 171 


Archie  zâmbește, anticipând valul de ceaţă tulbure, 
furnicătoare ce-l învăluie după ce înghite pastilele. Gura i se 
umple de salivă numai gândindu-se. 

— Da. 

— Toate? 

— Nu, îi spune el. Nu vreau halucinaţii. Îmi văd viaţa dacă mi 
le dai și pe acelea. Îi văd căutându-mă. O văd pe Debbie. 

— Atunci doar amfetamină și codeină! 

— Da. 

— Mai multă codeină? 

— Da, zice el chicotind. 

— Cere-mi! 

— Pot să primesc mai multă codeină? 

Ea zâmbește. 

— Da. 

la pastilele din sticluţe aflate într-un dulap de lângă perete. 
Când se întoarce lângă el, aduce și apă. li pune pastile în gură 
și-i dă să bea. Nici nu mai verifică să vadă dacă le-a înghiţit ori 
nu, știe că nu mai e nevoie. 

Vor trece cincisprezece minute până să-și facă pastilele 
efectul, așa că Archie încearcă să se rupă de moartea lentă a 
trupului său. Ea stă într-un scaun de lângă patul lui, privindu-l, 
cu mâinile adunate în poală. 

— De ce te-ai făcut psihiatru? o întreabă. 

— Dar nu sunt psihiatru, spune ea. Doar am citit niște cărți. 

— Dar ai pregătire medicală. 

— Am fost asistentă la urgenţe. Am început medicina, dar am 
renunţat, apoi zâmbește și spune: Aș fi fost totuși un medic 
excelent, nu crezi? 

— Nu cred că sunt cea mai potrivită persoană care să 
răspundă la întrebarea asta. 

Apoi, o vreme, stau amândoi în tăcere, însă Gretchen pare 
agitată. 

— Vrei să știi totul despre copilăria mea de căcat? întreabă 
ea. Incesturi? Bătăi? 

El clatină din cap. 

— Nu, spune cu voce răgușită. Poate mai târziu. 

Archie simte primele furnicături provocate de codeină, încep 
în mijlocul feţei și curg în valuri împânzindu-i întregul corp. 


VP - 172 


Rămâi aici, în camera asta. Atât, îşi spune. Nu te gândi la 
Debbie, nici la copii. Nu gândi deloc. Rămâi aici. Atât. 

Gretchen se uită la el admirativ. Se întinde și îi atinge obrazul. 
E un gest tandru, afectuos despre care el a învăţat deja că 
prevestește adeseori ceva groaznic. 

— Vreau să te ucid, Archie, spune ea cu o voce dulce și 
blândă și calmă. M-am tot gândit la asta. Tot visez la clipa asta 
de ani întregi. 

Degetele ei urmăresc conturul lobului urechii lui. E o senzaţie 
plăcută. Respirația i se domolește pe măsură ce codeina 
înmoaie durerile oaselor zdrobite, ale cărnii spintecate. 

— Atunci fă-o. 

— Vreau să folosesc soluţie de desfundat ţevi, îi spune ea pe 
tonul cu care ar vorbi despre vinul pe care-l alege pentru o 
serată. Până acum, întotdeauna am făcut-o repede. La sfârșit le- 
am dat să bea mult, dintr-odată. Moartea survine subit. 

Chipul ei se animă brusc. 

— Cu tine însă vreau s-o facem încet. Vreau să te văd trecând 
prin experienţa morții. Vreau să bei soluţia asta puțin câte puţin. 
O lingură pe zi. Vreau să văd cât durează. Ce ţi se întâmplă. 
Vreau să mă bucur de momentele astea. 

Ochii lui îi întâlnesc pe-ai ei. Incredibil, își spune, ce grozăvie 
de psihopată trăiește în trupul acesta frumos și delicat. 

— Aștepţi binecuvântarea mea? o întreabă el. 

— Ai spus c-ai să fii cuminte. l-am trimis pachetul lui Henry. 
Așa cum mi-ai cerut. 

— Și asta-i o parte din visurile tale? Trebuie să iau otrava de 
bunăvoie? 

Ea dă din cap, mușcându-și buza. 

— Am să te omor, Archie, spune ea absolut sigură de spusele 
sale. Pot să te tai felii și să le trimit copiilor tăi. Sau putem s-o 
facem așa cum spun eu. 

El cântărește alternativele. Ştie că e pus în faţa unei alegeri 
imposibile și-și dă pe de-a întregul seama că nu are de ales 
decât o singură variantă. Ea vrea ca el să fie cu totul în puterea 
sa. Singura lui apărare e să-și păstreze pentru sine măcar o 
părere de control asupra situaţiei. 

— Bine, acceptă el. Cu o singură condiţie. 

— Care? 


VP - 173 


— Încă patru zile. Atât mai pot rezista. Dacă nu mor în patru 
zile din cauza soluției, atunci trebuie să găsești alt mod de-a mă 
ucide. 

— Patru zile, își dă ea acordul, iar ochii ei albaștri strălucesc 
de satisfacție. Putem începe acuma? 

Archie observă că întreg limbajul ei corporal s-a schimbat 
deodată, entuziasmul fiind evident. Dă din cap resemnat, iar ea 
sare imediat de pe scaun și se duce la dulapul de lângă perete. 
Scoate de-acolo un pahar de laborator, conţinând un lichid auriu 
transparent. Într-un alt pahar pune apă, apoi se întoarce lângă 
el. 

— O să te ardă, îl instruiește ea. Va trebui să-ți înfrângi 
reflexul de regurgitare. Am să te ţin de nas și-am să-ţi torn apă 
în gură, după soluţie, să alunece pe gât în jos. 

Într-o lingură toarnă soluţie din pahar și i-o pune în dreptul 
bărbiei. Mirosul cunoscut îi provoacă greațţa. 

— Ești gata? îl întreabă. 

Archie habar n-are ce va urma. Nu el este în acel subsol, cu 
Gretchen Lowell. E altcineva. Deschide gura, iar ea îl apucă de 
nas și-i împinge lingura adânc în gâtlej unde îi varsă otrava. 
Înghite. Ea îi ţine paharul cu apă la buze, iar Archie bea hulpav 
cât de multă poate. Arsura e insuportabilă. O simte pârjolindu-i 
grumazul, apoi flacăra aceea i se deplasează spre esofag și, 
pentru o secundă, e foarte conștient de trupul său, iar sistemul 
său nervos intră în panică, își încordează toţi mușchii feţei și își 
mușcă limba să nu vomite. Apoi, după o vreme, senzaţia aceea 
trece, iar el zace răsuflând greu pe targă. 

Gretchen îi ţine capul în palme. 

— Ssst, face ea încercând să-l liniștească. Te-ai descurcat 
bine. 

Îi netezește părul și-l sărută pe frunte de câteva ori. Apoi 
bagă mâna în buzunar și scoate șase pastile mari, albe, ovale. 

— Codeină, îl lămurește ea. De-acum înainte, poţi să iei câte 
vrei. 


VP - 174 


Capitolul 28 


SUSAN A SCRIS TOATĂ ZIUA de sâmbătă, iar acum al doilea ei 
articol era în ziar, așa că sărbătorea cu o baie cu spumă. Marele 
Scriitor avea un radio în baie, dar ei nu-i plăcea să-l asculte când 
era în cadă. Astea erau momentele ei de meditație. Muzica 
putea să-i distragă cu ușurință atenţia. Stătuse în cadă mai bine 
de o jumătate de oră, iar apa se răcise, învârti robinetul de apă 
caldă cu degetele piciorului și-o lăsă să curgă până când apa fu 
atât de fierbinte cât putea ea suporta. Pielea i se înroșise și își 
simțea obrajii arzând. Exact așa cum îi plăcea: fierbințeala să 
rămână singura senzaţie perceptibilă. 

Tresări când sună telefonul. Niciodată nu făcea baie fără să ia 
aproape telefonul de cameră fără cablu, la o lungime de braţ 
distanță, însă se relaxa suficient de mult în apa caldă încât să fie 
de fiecare dată surprinsă când suna. 

Întinzându-se să apuce telefonul cocoţat pe chiuvetă, lovi 
paharul de pinot roșu pe jumătate plin, care căzu și se făcu 
țăndări de dalele dușumelei, împroșcând vin în toate părțile. 

— Futu-i, zise cu glas tare ridicând receptorul. 

Deja spărsese cinci din setul de opt pahare de vin al Marelui 
Scriitor. Acesta era al șaselea. Ceva din felul ei de a se mișca în 
lume nu se potrivea cu grija cu care trebuiau manipulate 
obiectele fragile. Mâna îi alunecă pe receptor și, străduindu-se 
să-l apuce ferm, era gata-gata să-l scape în apa uleioasă. Se 
lăsă iar pe spate în cadă. 

— lan? 

— Nu, draga mea, eu sunt. 

— Ah, făcu Susan încercând să-și ascundă dezamăgirea. 
Bună, Bliss. 

— Ți-am citit articolul. 

Susan își îndreptă spatele în cadă, cu genunchii adunaţi către 
piept. 

— Chiar l-ai citit? 

— Leaf, de la supermarket, mi-a dat un ziar. 

Tot corpul lui Susan se înfioră de plăcere. Nu-i plăcea să-i 
atragă maică-sii atenţia la ce făcea ea. Nu-i placea să 


VP - 175 


recunoască cât ar fi fost de important pentru ea ca maică-sa să 
știe. 

— Ascultă, scumpa mea. Știu că știi cum să-ţi faci treaba, zise 
Bliss, după care făcu o scurtă pauză: Dar nu crezi că exploatezi 
povestea fetelor alea? 

Fiorul de plăcere dispăru. Susan își simţi dinţii încleștați, 
molarii râșnind unii peste alţii, încă un strat de smalţ spărgându- 
se. Era absolut incredibil cât de bine știa maică-sa să spună 
exact ce nu trebuia. 

— Bliss, trebuie să închid. Sunt în cadă. 

— Chiar acum? 

— Mda, și făcu apa să pleoscăie. Auzi? 

— Bine. Vorbim mai târziu. 

— Sigur. 

Închise și se lăsă iar pe spate, până când apa fierbinte îi trecu 
peste urechi, așteptând să i se domolească pulsul. Ea și Bliss 
fuseseră foarte apropiate până în anul în care tatăl ei a murit, 
moment în care Bliss a devenit insuportabilă. Sau poate că 
Susan a devenit insuportabilă. Greu de spus. Se certau cel mai 
adesea din pricina căzii de baie. Pe-atunci lui Susan îi plăcea să 
facă baie și de câte două, trei ori pe zi. Era singurul loc unde nu 
îi era frig. 

Susan zâmbi ca pentru sine. Archie Sheridan. Trebuia să 
recunoască că în adâncul sufletului ei sperase să fie el la 
telefon. La urma urmei, era exact pe gustul ei. Nu era căsătorit, 
ce-i drept, însă absolut inaccesibil. La dracu'. Nu era bună de 
nimic. Bine cel puţin că știa că e o romantică incurabilă, altfel 
spus o catastrofă predictibilă, însă inevitabilă. Așa era încă de la 
paisprezece ani. Bună și cunoașterea de sine la ceva, nu? Când, 
zece minute mai târziu, ieși din cadă și adună cioburile 
împrăștiate pe dușumea, era atât de adâncită în gânduri că se 
tăie la un deget. Apucă unul din prosoapele de mână ale Marelui 
Scriitor și îl strânse împrejurul micii tăieturi. Cât așteptă să i se 
oprească sângerarea, îl sună pe Archie și îl întrebă cum merge 
cazul. El n-o invită să iasă și să se întâlnească. Când a închis, 
prosopelul alb era pătat de sânge - alt lucru pe care reușise să îl 
strice. 

* 

PRUNII DIN FAȚA VECHII CASE ÎN CARE locuise Gretchen 

înfloriseră. Așa se întâmplă mereu. Într-o zi par morţi, scheletici, 


VP - 176 


asemenea unor lucruri abandonate în curte după un incendiu, 
apoi, a doua zi sunt grei de flori de un roz pal, parcă infatuaţi de 
propria frumusețe. 

— Doar vreţi să staţi așa, aici? întrebă taximetristul. 

Archie își puse mobilul în buzunar și se uită la șofer. 

— Numai puţin. 

Soarele strălucea cald dincolo de parbriz, iar Archie își lipi 
fruntea de geam, bucurându-se de senzaţia de căldură ce îi 
mângâia pielea. Casa fusese construită într-un stil asemănător 
cu cel georgian și era vopsită într-un galben ce se decolorase; 
părea un conac în mijlocul unei plantaţii, doar că la scară 
redusă. Ferestrele erau acoperite de obloane înalte și albe. Din 
stradă, o alee de pavele ducea la câteva trepte de cărămidă și 
apoi, mai departe, urca o pantă domoală până la casă. Era o 
locuinţă frumoasă. Întotdeauna i se păruse frumoasă lui Archie. 

Sigur, nu-i aparținuse niciodată lui Gretchen. Ea n-a spus 
decât adevărul când i-a povestit lui Archie că a închiriat-o pentru 
toamna aceea de la o familie care plecase în Italia pentru un 
sezon. Apelase la un serviciu on-line unde se înregistrase sub 
nume fals, tot așa cum făcuse și cu casa din Gresham. 

— Eşti voyeurist? întrebă iar taximetristul, privindu-l în 
oglinda retrovizoare. 

— Poliţist. 

Taximetristul pufni, lăsând să se înțeleagă că nu e mare 
diferență. 

Toată dimineaţa aceea, Archie și Henry analizaseră încă o 
dată muntele de hărtii cu indiciile primite de la cetăţeni. Erau 
câteva mii: scrisori, transcrieri ale unor convorbiri telefonice la 
linia de urgenţă, chiar și cărţi poștale. Fusese o muncă 
obositoare și plictisitoare, iar Archie ar fi putut pune pe altcineva 
s-o facă în locul lui. N-o făcuse însă, pentru că îi dădea o 
ocupaţie. Și apoi, era o șansă, o amărâtă de șansă ca, undeva, 
pe vreo hârtiuță din maldărul acela, să fie exact informaţia de 
care aveau atâta nevoie. 

După șase ore văzuseră două mii de ponturi. Și nu erau deloc 
mai aproape de capturarea Strangulatorului de după ore. 

— E sâmbătă, zise Henry. Du-te acasă vreo câteva ore. 

Archie acceptă propunerea. Nu i-a spus lui Henry că, de cum 
se apropia duminica, avea mari dificultăţi să se concentreze la 
altceva decât la întâlnirea cu Gretchen. 


VP - 177 


Dar când taximetristul i-a cerut adresa la care să-l ducă, s-a 
pomenit că în loc s-o dea pe cea unde locuia el, îi spusese să-l 
aducă acolo. lar acum Archie se uita lung la casă, ca și cum 
ceva din ce vedea ar fi putut să-l ajute să dea un rost tuturor 
evenimentelor petrecute de când intrase ultima oară acolo, pe 
ușa din față. 

Un Audi brec negru, lucios intră pe aleea casei și parcă în faţa 
garajului. O femeie brunetă ieși din mașină urmată de doi băieți, 
tot bruneţi. Femeia merse în spatele mașinii, ridică trapa și-i 
dădu celui mai mare dintre băieți o pungă de hârtie cu 
cumpărături, iar el intră în casă cu cel mai mic pe urmele lui. 
Apoi femeia scoase o altă pungă din portbagaj, se întoarse și se 
îndreptă spre taxi. 

— Pe ea o urmărești? întrebă taximetristul. 

— Nu urmăresc pe nimeni, spuse Archie. 

Femeia cu punga în braţe venea direct spre ei, pusă pe 
ceartă, probabil cam așa: „De ce dracu’ stai în faţa casei mele?” 
Archie se gândi să-i spună șoferului s-o ia din loc, dar femeia 
deja cobora panta spre ei, iar el nu voia să o năucească și mai 
mult și s-o șteargă lăsând în urmă doar un nor de praf. Așa că a 
rămas în taxiul din fața casei ei, de pe o stradă rezidenţială. 
Existau destule explicaţii pentru asta. Nu avea decât să se 
servească de una din ele. Făcând tot ce-i stătea în putință să 
pară demn, respectabil, lăsă geamul jos chiar când femeia făcea 
ultimii pași în direcţia taxiului. Era gata să înceapă. 

— Eşti Archie Sheridan, spuse ea. 

ÎI recunoscuse, iar asta nu prea îi mai lăsa multe opţiuni. 

Femeia îi zâmbi cumva îngrijorată. Purta jambiere negre și o 
bluză neagră, largă căreia îi suflecase mânecile până la coate. 
Bluza avea un simbol sanskrit pe ea. Era echipamentul pentru 
cursurile de yoga. Părul ondulat, brunet îi era adunat într-o 
coadă la spate. Părea să aibă vreo patruzeci de ani, dar arăta 
mai tânără; ridurile fine dimprejurul gurii și al ochilor probabil că 
nu se vedeau decât în lumina crudă a soarelui. 

El încuviinţă din cap. Archie Sheridan. Cel fără de speranţă. 
Cel fără de odihnă. La ordinele dumneavoastră. 

Ea întinse mâna spre el. Antebraţele îi erau suple, însă 
puternice. 

— Mă numesc Sarah Rosenberg. Ce-ai zice dacă mi-ai da o 
mână de ajutor cu cumpărăturile astea? 


VP - 178 


* 


O URMĂ PÂNĂ ÎN BUCĂTĂRIE cărând în braţe târguielile făcute 
la Whole Foods. Nici nu-și mai amintea de când nu mai cărase 
cumpărături în brațe; îi amintea de familia lui, de plăcerile unei 
vieți normale. Dar casa aceea era tot acolo. Și arăta exact la fel. 
Intrarea, holul, bucătăria. Archie se simţea de parcă ar fi pășit 
într-un vis. Băiatul mai mare, un adolescent, începuse deja să 
scoată ce era prin pungi, iar conţinutul lor era întins pe o masă 
mare din mijlocul bucătăriei - lalele proaspete, praz, mere, 
brânzeturi scumpe. 

— Dumnealui e detectivul Sheridan, spuse Sarah. 

Băiatul luă punga din braţele lui Archie. 

— Fiul meu, Noah, adăugă Sarah. 

Băiatul îl salută pe Archie dintr-o înclinare a capului. 

— Unii dintre prietenii fratelui meu nu mai vor să vină pe-aici, 
spuse el. Le e frică de femeia aceea. De parcă ar fi tot aici. Ca și 
cum o să-i ia și pe ei. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Archie. 

O simţea pe Gretchen peste tot împrejur, de parcă ar fi fost 
lângă el, de parcă-i simţea respiraţia pe gât. Camera pe care o 
folosise ea ca birou era de cealaltă parte a bucătăriei, dădea 
spre partea din spate a casei. Archie realiză că strânge în pumn 
cutia de pastile din buzunar și se munci să-și relaxeze mâna. 

— Arată cam la fel, spuse Sarah, băgând alimentele într-un 
frigider mare din inox. Cei de la poliţie spuneau că totul s-a 
petrecut în biroul meu, așa e? Mutase câteva din lucruri de la 
locul lor, dar în mare e cam cum era atunci când ai fost ultima 
oară aici. 

Se uită la el cu o privire grea de înţelesuri. 

— Nu te jena, dacă vrei să arunci o privire... 

— Mda, făcu Archie fără să-și dea prea bine seama ce spune. 
Mi-ar face plăcere. 

Sarah îi făcu semn cu capul că poate intra singur. Archie îi era 
recunoscător pentru asta. Îi lăsă în bucătărie pe Sarah și pe 
Noah și păși în camera unde îl drogase Gretchen. 

Draperiile grele din catifea verde erau trase, însă nu chiar de 
tot, iar prin fanta dintre ele lumina soarelui răzbătea tăioasă ca 
o lamă de cuţit în penumbra dinăuntru. Archie aprinse lustra, își 
puse două tablete pe limbă și le înghiţi. 


VP - 179 


Covorul era altul. Schimbaseră covorul. Poate că cei de la 
laboratorul de criminalistică decupaseră pata de cafea; poate 
prea mulţi polițiști călcaseră în prea mult noroi și-l aduseseră pe 
covor; poate că pur și simplu reamenajaseră camera. Biroul 
mare din lemn era de cealaltă parte a camerei, mai spre perete, 
și nu cu spatele la fereastră cum îl pusese Gretchen. În afară de 
asta, totul era la fel: rafturile bibliotecii unde cărțile erau 
aranjate pe două rânduri, orologiul vechi cu acele înțepenite tot 
la trei și treizeci de minute, scaunele cu perne foarte moi cu 
dungi. Se lăsă în scaunul în care stătuse și în ziua aceea când 
venise să o vadă pe Gretchen. Acum își putea aminti tot. Rochia 
neagră cu mâneci lungi pe care o purta, jacheta din cașmir de 
culoarea untului. Când s-a așezat, Archie s-a uitat la picioarele 
ei plăcut impresionat. Era o observaţie inofensivă și firească. La 
urma urmei, era bărbat, iar ea era splendidă, putea fi iertat că 
băgase de seamă. 

— Te-am mai văzut în fața casei de câteva ori. 

Era Sarah, stătea în pragul ușii. 

— Îmi cer scuze, spuse Archie. Doar că acesta e ultimul loc 
unde îmi amintesc că m-am simţit bine, casa dumneavoastră. 

— Ai trecut printr-o încercare groaznică, spuse ea. Vorbești cu 
cineva? 

Archie închise ochii și își lăsă capul pe spătarul scaunului. 

— Doamne, spuse el zâmbind, sunteţi psihiatru. 

— De fapt, sunt psiholog, răspunse ea, dând din umeri. Dar 
predau și la „Lewis & Clark”. Așa a dat de noi Gretchen Lowell. 
Am postat un anunţ la facultate că închiriem casa. Dar încă mai 
practic psihologia. Se opri, apoi continuă: Dacă ești interesat, 
mi-ar plăcea foarte mult să te am pacient. 

Așadar acesta era motivul pentru care îl invitase în casă. Un 
pacient care a trecut prin ce a trecut el ar stârni în permanenţă 
interesul unui psiholog. 

— Da, vorbesc cu cineva, răspunse Archie. 

Se zgâia la locul unde căzuse, incapabil să mai facă vreo 
mișcare, locul unde dintr-odată totul devenise oribil de limpede. 

— În fiecare duminică. 

— Te ajută? 

El se gândi ce să răspundă. 

— Metodele ei sunt cam neortodoxe, spuse încet. Dar cred că 
ea v-ar spune că merge. 


VP - 180 


— Mă bucur, spuse Sarah. 

Archie se mai uită o dată roată prin cameră, apoi se uită la 
ceas. 

— Ar cam trebui să plec. Mulţumesc că m-aţi invitat înăuntru. 
A fost foarte drăguţ din partea dumneavoastră. 

— Întotdeauna mi-a plăcut camera asta, zise Sarah, uitându- 
se la fereastra înaltă. Când nu sunt trase draperiile se văd 
prunii. 

— Mda, făcu Archie, iar apoi de parcă ar fi vorbit despre un 
prieten comun, adăugă: Și lui Gretchen îi plăceau. 


VP - 181 


Capitolul 29 


ARCHIE ȘTIA CĂ DEBBIE AVEA să-l sune după ce va citi cel de- 
al doilea articol din foiletonul lui Susan. N-avea importanţă că-l 
suna la șapte dimineaţa într-o zi de duminică. Știa că-l găsește 
treaz. Un criminal era încă în libertate, iar timpul trecea. Chiar 
dacă, de fapt, nu prea era altceva de făcut decât să aștepte să 
se întâmple ceva, să doarmă i s-ar fi părut că se recunoaște 
înfrânt. La ora aceea, stătea pe canapea și citea scrisoricile 
electronice de amor ale lui Lee Robinson. Le listase pe hârtie. 
Nimic altceva nu îl putea face să se simtă ca un porc voyeurist 
decât să citească gândurile intime ale unei adolescente moarte. 
Se trezise de destul timp: își băuse deja cafeaua și mâncase 
două ouă moi. Mâncase doar ca să aibă ceva în stomac, să 
poată lua Vicodin. Duminica întotdeauna își îngăduia câteva 
pastile în plus. 

— L-ai citit? întrebă Debbie. 

Archie se lăsă pe spate și închise ochii. 

— Nu. Spune-mi tu despre ce-i vorba. 

— Scrie despre Gretchen. Și despre ce ţi-a făcut. 

Nu știți nici măcar jumătate din ce mi-a făcut ea mie, se gândi 
Archie. 

— Bun. Sunt și fotografii? 

— Una atașiunaaei. 

Archie deschise ochii. Pe măsuţă erau tabletele de Vicodin. Le 
aliniase într-un șir, ca pe niște dinţi. 

— Care din fotografiile lui Gretchen? 

— Cea în care se strâmbă. 

Archie știa prea bine despre care era vorba. Fusese prima 
oară când Gretchen a fost arestată. O săltaseră pentru că 
semnase un cec fals în Salt Lake City, în 1992. Atunci avea 
nouăsprezece ani, părul tapat îi ajungea până pe umeri. Avea o 
expresie de uimire pe chip, iar obrajii îi erau supţi și trişti. Archie 
își îngădui să zâmbească. 

— Bun. Urâște fotografia aia. O să fie iritată. Altceva? 

Luă o pastilă și o învârti între degete. 


VP - 182 


— Susan Ward face aluzii la alte dezvăluiri sordide pe care 
urmează să le facă. Detalii despre captivitatea ta despre care s- 
a speculat atâta. 

Archie își puse tableta în gură, lăsând gustul ca de cretă, 
amar, să-i zăbovească pe limbă puţin, înainte să-l spele cu o 
înghiţitură de cafea neagră călâie. 

— Te folosești de ea. 

Vocea lui Debbie era înceată, iar Archie aproape că putea să-i 
simtă răsuflarea caldă pe gât. 

— Nu-i cinstit să-i faci asta. 

— Mă folosesc pe mine. Ea e doar un mediu. 

— Și cu copiii cum rămâne? 

Efectele opiaceelor îl făceau să-și simtă ţeasta moale, precum 
cea a nou-născuţilor. Işi puse mâna pe ceafă, pipăindu-și firele 
de păr cu buricele degetelor. Ben căzuse de pe masa pe care ÎI 
schimbau pe când avea doar zece luni și-și crăpase căpșorul. El 
și Debbie au stat toată noaptea la urgențe. Nu, își aminti Archie, 
corectându-se, Debbie își petrecuse acolo toată noaptea. El 
plecase de la spital dimineața devreme. Primiseră un telefon la 
secție. Se găsise cadavrul unei noi victime de-a Frumuseţii 
Criminale. Doar una din zecile de împrejurări în care o lăsase 
baltă pe Debbie pentru Gretchen. Își putea aminti fiecare dintre 
locurile unde găsiseră cadavre. Până în cele mai mici detalii. Dar 
nu-și mai amintea cât l-au ţinut pe Ben în spital. Sau unde 
fusese fractura exact. 

— Mai ești? auzi vocea dematerializată a lui Debbie venind 
din receptor. 

— Citește-le și lor. O să-i ajute să înțeleagă. 

— O să-i sperie cumplit, apoi Debbie făcu o pauză. Pari foarte 
sedat. 

Capul lui Archie părea să fie din apă caldă și bumbac și sânge. 

— Sunt bine. 

Mai luă o tabletă de Vicodin și-o răsuci între degete. 

— E duminică. Doar nu vrei să fii drogat când mergi s-o vezi. 

Archie îi zâmbi pastilei. 

— Îi place când sunt drogat. 

Acesta era adevărul. Il regretă din clipa în care cuvintele îi 
ieșiră din gură. Urmă o tăcere grea, iar Archie simţi că Debbie se 
îndepărtează și mai mult de el acum. 

— O să închid, spuse ea. 


VP - 183 


— Îmi pare rău, spuse Archie, însă ea închisese deja. 
* 


CÂTEVA MINUTE MAI TÂRZIU, când sună iar telefonul, Archie 
crezu că e tot Debbie și ridică receptorul după primul ţărâit. Dar 
nici pomeneală să fie Debbie. 

— Sunt Ken, din Salem. Am un mesaj pentru tine. De la 
Gretchen Lowell. 


VP - 184 


Capitolul 30 


ERA APROAPE NOUĂ când se trezi Susan cu o năucitoare 
durere de cap și cu o senzaţie de greață ce-i întorcea stomacul 
pe dos. Băuse toată sticla de pinot pe stomacul gol. Oare de ce 
își făcuse sieși una ca asta? Se ridică cu precauţie pe marginea 
patului, apoi se duse clătinându-se la baie, unde își umplu un 
pahar mare de apă, luă trei pastile de ibuprofen și se spălă pe 
dinţi. Leucoplastul de pe deget îi căzuse peste noapte, iar Susan 
examină tăietura care făcuse o crustă urâtă și roșie, în formă de 
semilună. Işi supse degetul vreun minut, simțind în gură gustul 
de cupru al sângelui, până când tăietura deveni aproape 
invizibilă. 

Apoi, goală, se duse în bucătărie unde porni cafetiera, după 
care se așeză pe canapeaua albastră a Marelui Scriitor. Era încă 
prea devreme ca lumina să ajungă în fereastra ei aflată pe 
partea de nord a blocului, însă putea deja vedea cerul albastru 
pe deasupra clădirii de vizavi. Umbre lungi se desenau 
întunecate pe stradă și pe trotuarul de sub fereastra ei. Mereu i 
se păruse că lumina soarelui e rău-prevestitoare. 

Băuse deja și a doua ceașcă de cafea când sună la ușă. 

Susan trase chimonoul pe ea și-l strânse pe lângă trup, apoi 
deschise ușa ca să dea ochii cu detectivul Henry Sobol care 
stătea în prag. Capul lui chel, proaspăt ras, strălucea, nu alta. 

— Dra Ward, aveți câteva ore la dispoziție? o întrebă el. 

— Pentru ce? 

— Vă va spune Archie. E jos, în mașină. N-am putut găsi un 
afurisit de loc de parcare. După câte se pare, cartierul dumitale 
e plin de funcţionari tineri și prosperi care nu se grăbesc 
nicăieri. 

— Mda, sunt cruzi. Mă îmbrac în câteva minute. 

El făcu o plecăciune plină de demnitate. 

— Am să aștept aici. _ 

Susan închise ușa și se întoarse în dormitor. iși dădu seama 
că rânjea. Asta era de bine. Insemna că avusese loc o schimbare 
decisivă în rezolvarea cazului. Ceea ce însemna mai mult 
material pentru articolele ei. Trase pe ea o pereche de blugi 


VP - 185 


strâmțţi, gata jerpeliţi din fabrică, și un tricou cu mâneci lungi în 
dungi albe și negre, care i se părea că are ceva franțuzesc. Işi 
trecu peria prin păr de câteva ori. 

Din dulap își luă o pereche de ciocate, apucă reportofonul 
digital și agenda, băgă flaconul de ibuprofen în geantă și se 
îndreptă spre ieșire. 

* 

AUTOMOBILUL CROWN VICTORIA fără însemnele poliției, 
maşina de serviciu a lui Henry, era trasă chiar în fața blocului ei. 
Archie şedea pe locul din dreapta, răsfoind niște dosare. Pe care 
le ține în poală. Soarele de iarnă părea aproape alb în cerul 
senin și palid. In lumina aceea, mașina strălucea de-i lua ochii. 
Susan clipi nevenindu-i să-și creadă ochilor și urcă în spate. Altă 
futută de zi frumoasă. 

— Bună dimineaţa, spuse ea punându-și niște ochelari de 
soare negri și imenși pe nas. Ce se întâmplă? 

— l-ai scris lui Gretchen Lowell, spuse Archie pe un ton 
neutru. 

— Mda. 

— Ti-am spus să nu-i scrii. 

— Sunt reporter, îi reaminti ea. N-am făcut altceva decât să 
încerc să adun informaţii. 

— Ei bine, scrisoarea și articolele tale i-au stârnit curiozitatea 
și-ar vrea să se întâlnească cu tine. 

Lui Susan îi pieri pe dată durerea de cap. 

— Serios? 

— Eşti pregătită? 

Ea se aplecă înainte între scaunele din față. 

— Glumești? Când? Acuma? 

— Acolo mergem. 

— Păi, hai să mergem, spuse ea. 

Până la urmă poate iese o carte din asta. 

Archie se întoarse să o privească pe Susan în ochi. Cu obrajii 
supți și cu ochii adânciţi în orbite, fața lui era atât de serioasă că 
reuși să-i alunge orice fărâmă de entuziasm. Și doar acum o 
clipă fusese în al nouălea cer. 

— Gretchen nu e normală. E interesată de tine, dar numai ca 
să afle cum te poate manipula. Dacă vii, va trebui să urmezi 
indicaţiile mele și să te controlezi cât poți. 

Susan se strădui să ia o atitudine de seriozitate profesională. 


VP - 186 


— Sunt recunoscută pentru felul în care știu să mă controlez. 

— O să regret asta, îi spuse Archie lui Henry. 

Henry rânji, lăsând să-i cadă ochelarii de soare de pe frunte 
pe șaua nasului. Aveau forma unor ochelari de aviator și lentile 
reflectorizante. Porni mașina și luă curba. 

— Chiar, de unde ai știut unde stau? întrebă Susan când ieșiră 
pe autostradă îndreptându-se spre sud. 

— i-am luat urma, zise Archie. 

Susan era bucuroasă că lan nu fusese la ea. În apartamentul 
ei nu prea erau multe locuri unde ar fi putut să-l ascundă, iar 
dacă l-ar fi văzut Henry, mai mult ca sigur că i-ar fi spus și lui 
Archie. Doar pentru că Archie știa că și-o pune cu lan, nu 
însemna că trebuie să i se reamintească mereu acest lucru. De 
fapt, spera ca el să uite că-i spusese vreodată. 

— Ei, e bine că eram singură, spuse ea. Așa c-am putut să las 
totul baltă pe loc. 

| s-a părut că-l vede cu coada ochiului pe Henry zâmbind. 

Archie nu-și ridică capul din dosarul pe care-l citea. 

Susan își simţi obrajii fierbinţi. 

Cu mașina, era o oră de mers până la închisoare. Se lăsă pe 
spate, își încrucișă braţele și se strădui să se lase furată de 
priveliște. N-a tinut-o mult. 

— Hei, spuse, voi ați știut că Portlandul era cât pe ce să se 
numească Boston? Doi dintre întemeietori au dat cu banul ca să- 
i pună numele. Unul din ei era din Portland, Maine. Celălalt era 
din Boston. la ghiciţi cine a câștigat. 

Niciunul din ei n-a catadicsit să-i răspundă. Susan învârtea pe 
un deget o aţă albă ce ieșea dintr-una din găurile blugilor ei. 

— E și o ironie aici, continuă ea. Portlandului i se spune 
adesea Bostonul vestului. 

Archie tot mai citea. Oare de ce nu se putea opri din vorbit? 
se întrebă ea. Și-a promis să nu mai scoată nicio vorbuliță până 
când unul din ei n-avea să spună ceva mai întâi. 

Restul drumului l-au făcut în tăcere. 

* 

PENITENCIARUL DE STAT OREGON era un ansamblu de clădiri 
de culoarea zgârciului, aflat la ieşirea de pe autostradă, înapoia 
unui zid surmontat de linii de sârmă ghimpată. Inăuntru erau 
închiși de-a valma și cei cu pedepse ușoare, și cei care trebuiau 
încarceraţi în condiţii de maximă securitate, și bărbaţi, și femei, 


VP - 187 


și era singurul penitenciar din stat care avea un culoar al morţii. 
Susan trecuse pe lângă el cu mașina de zeci de ori întorcându- 
se de la facultate acasă, dar nu se ivise niciodată ocazia să-l 
viziteze, nu că ar fi ţinut cu tot dinadinsul să nu piardă o astfel 
de ocazie, dacă s-ar fi ivit. Henry trase mașina pe unul din 
locurile de parcare destinate poliţiei, chiar lângă intrare. Un 
bărbat de vârstă mijlocie, în pantaloni kaki bine călcaţi și tricou 
polo, stătea pe treptele uneia din clădiri, sprijinit de balustradă, 
cu braţele încrucișate. Avea trăsături moi, o chelie ce avansa 
dinspre frunte și un pântec ce îi umfla vizibil tricoul. Un mobil 
într-o apărătoare șmecheră din piele era prins de curea. Un 
avocat, se gândi necruțătoare Susan. Le veni în întâmpinare 
când cei trei ieșiră din mașină. 

— Cum se simte azi? îl întrebă Archie. 

— E iritată, răspunse avocatul. 

Îi curgea nasul și și-l tampona cu o batistă de pânză albă. 

— Ca în fiecare duminică. Asta-i reporterița? 

— Mda. 

Avocatul întinse o mână mai mult ca sigur plină de germeni 
spre Susan, care, în ciuda acestui fapt, i-o strânse, constatând 
că avea o strângere de mână fermă, precisă, ca și cum ar fi vrut 
să scoată toate foloasele din ea. 

— Darrow Miller. Asistent al procurorului districtual. 

— Darrow'? făcu Susan amuzată. 

— Mda, zise el fără nicio emoție. Numele fratelui meu este 
Scopes. lar asta-i ultima glumă pe care o facem noi doi. 

* 


SUSAN SE STRĂDUIA SĂ ȚINĂ PASUL cu grupul celor trei, care 
mărșăluiau prin clădirea închisorii, cotind și urcând scări, cu 
lejeritatea celor care mai fuseseră pe acele coridoare de atâtea 
ori încât corpul însuși memorase drumul. Pe drum au dat peste 
două puncte de control. La primul din ele, un gardian îi 
identifică, îi trecu în evidența vizitatorilor și le aplică câte o 
ștampilă pe mâini. Henry și Archie își ridicară braţele în sus și 
trecură printre gardieni fără să-și întrerupă conversaţia. Un 
gardian o opri pe Susan, care era tot la câţiva pași în urma lor. 


14 C.S. Darrow (1857-1938), avocat american renumit pentru cauzele pierdute în care 
a construit apărarea. Unul dintre cele mai cunoscute procese ale sale, din iulie 1925, 
a fost cel al profesorului J.T. Scopes, acuzat de încălcarea legilor statului Tennessee 
pentru că predase teoria evoluționistă într-un liceu. Scopes a fost găsit vinovat și 
amendat, dar, ani mai târziu, pedeapsa i-a fost anulată (n.t.). 


VP - 188 


Bărbatul, mic de statură, slab și vânos, se propti înaintea ei cu 
pumnii în șolduri, ca un erou de benzi desenate. 

— N-ai citit regulamentul? o întrebă el, pronunţțând cuvintele 
rar, de parcă ar fi vorbit unui copil. 

Tipul era mai scund decât Susan, așa că trebuia să se uite în 
sus la ea. Susan se zbârli toată. 

— E în regulă, Ron, interveni Archie. Domnișoara e cu mine. 

Gardianul cel pitic molfăi din buze o clipă, aruncă o privire 
spre Archie, apoi dădu din cap și se trase mai spre perete. 

— Nimeni nu citește regulamentul, mormăi el. 

— Ce-am făcut? întrebă Susan când au pornit mai departe. 

— Nu le plac vizitatorii care poartă haine de dril, îi explică 
Archie. Deţinuţii au uniforme de dril albastre și s-ar putea isca 
confuzii. 

— Dar cu siguranţă uniformele lor nu au o croială atât de 
elegantă ca a hainei mele. 

— Ai fi surprinsă, spuse Archie, să vezi cât de creativi sunt 
transsexualii. 

Au ajuns la detectorul de metale și iarăși bărbaţii au trecut 
mai departe fără nicio problemă. Pe Susan, o femeie gardian 
grăsuță o opri cu un semn al mâinii. 

— Porţi sutien? o întrebă femeia. 

Susan roși toată. 

— Poftim? 

Gardiana se uită la Susan plictisită. 

— Fără sutiene cu întăritoare din metal - declanșează 
detectorul. 

Oare doar i se părea, ori toată lumea se uita deodată la 
pieptul ei? 

— Nu, nu, eu port doar camizole de dantelă. Nu găsesc 
sutiene de mărimea care-mi trebuie mie: cupe mici și umeri 
largi, știi? 

Susan zâmbi prietenoasă. Sânii gardiencei erau enormi. Cât 
pepenii. Probabil că și ea avea destule probleme să-și găsească 
sutiene pe măsură. 

Femeia se mai uită un moment la Susan, apoi își dădu ochii 
peste cap și oftă. 

— Ai sutien cu sârme? întrebă iar. 

— Nu. 

— Atunci treci naibii odată prin detector. 


VP - 189 


* 


— IATĂ-NE AJUNȘI, zise Archie. 

Deschise o ușă de metal fără nicio plăcuţă pe ea, iar Susan 
intră urmată de Henry și de avocat. Era o cameră de observaţie, 
cu pereţi de ciment. Pe unul din ei era un impresionant ecran 
prin care se putea vedea într-o altă încăpere, nu și invers însă. 
Cam ca la TV. Susan era încântată. Camera cealaltă era mică, cu 
tavanul jos, cu o masă pliantă, lungă, de metal, împinsă până 
sub ecran, lăsând un spaţiu de manevră nu mai mare decât 
culoarul dintre rândurile de scaune ale unui avion. Un tânăr 
hispanic stătea pe un taburet în faţa unui monitor și al unui 
televizor conectat la o rețea cu circuit închis, ce primea imagini 
provenite de la o cameră video. Prânzul de la Taco Bell era 
înaintea lui, despachetat cu atenţie: șervețele apretate așezate 
ordonat, pachețele de sos picant aliniate. Un taco mâncat pe 
jumătate, altul așteptând să fie. Mirosul de fasole încălzită și de 
sos picant umplea camera strâmtă. 

— Asta-i Rico, spuse Archie. 

Rico îi rânji lui Susan. 

— Eu sunt tovarășul, zise el. 

— Credeam că Henry e tovarășul, spuse Susan. 

— Nu, femeie, reluă Rico. Henry e partenerul. Eu sunt 
tovarășul. 

Archie zâmbi subţire. 

— Așteaptă aici, îi spuse lui Susan. Mă întorc după tine într-un 
minut. 

Se răsuci pe călcâie și ieși. 

— Hai s-o vezi pe Regina diabolică, îi spuse Rico lui Susan, 
arătând cu bărbia spre camera de dincolo de ecran. 

Susan se apropie de ecran și, pentru prima oară, se uită la 
Gretchen Lowell. Era acolo, stătea pe un scaun - imaginea însăși 
a calmului. Nu prea se potrivea cu uniforma albastră de dril. Pe 
spatele cămășii era inscripționat cuvântul DEȚINUT. Sigur, Susan 
o mai văzuse în fotografii. Celor din presă le plăcuse peste 
măsură să-i facă publice fotografiile pentru că era frumoasă. Și 
criminală în serie pe deasupra. Combinația perfectă. Și oare nu 
sunt toate femeile superbe capabile de crimă? păreau să întrebe 
fotografiile ei. Susan putea să vadă că, în persoană, era și mai 
și. Avea ochi mari, de un albastru foarte deschis, trăsăturile feţei 
erau perfect simetrice, pomeţii largi, nasul alungit, sculptural, 


VP - 190 


iar chipul de forma unei inimi se termina într-o bărbie plină de 
graţie. Pielea îi era albă, iar părul, care la momentul arestării era 
blond, avea acum o nuanţă de blond închis și era pieptănat spre 
spate și prins sus, spre creștetul capului, într-o singură coadă, 
dezvelind un gât lung, aristocratic. Nu era drăguță. Nu acesta 
era cuvântul potrivit. Drăguţ e un cuvânt potrivit pentru fete, pe 
când Gretchen Lowell era frumoasă într-un fel matur, sofisticat 
și plin de încredere în propria frumusețe. Era mai mult decât 
frumusețe, era puterea frumuseții ei care o făcea să radieze. 
Susan era vrăjită. 
* 

CÂND ARCHIE INTRĂ CU CAPUL APLECAT în camera aceea, cu 
un dosar sub braț, Susan privea prin ecran, țintuită locului. El se 
întoarse să închidă ușa de oțel în urma lui și rămase o clipă cu 
fața spre ușă, ca pentru a se aduna. Apoi inspiră adânc, se 
îndreptă și se întoarse spre femeia de la masă. Chipul lui era 
plăcut, prietenos, ca al unui bărbat ce-și întâlnește un vechi 
prieten la o cafea. 

— Bună, Gretchen. 

— Bună dimineaţa, dragul meu. 

Gretchen ridicase capul și îi zâmbi. Înviorarea subită îi făcea 
chipul și mai strălucitor. lar zâmbetul ei nu era deloc zâmbetul 
prefăcut al unei câștigătoare a vreunui concurs de frumusețe. 
Era expresia ingenuă a tandreţii și plăcerii. Sau, se gândi Susan 
mai bine, era într-adevăr foarte bună să mimeze zâmbetul 
prefăcut al unei regine a frumuseţii. Gretchen își ridică mâinile 
din poală și le puse pe tăblia mesei, iar Susan văzu atunci că 
erau prinse în cătușe. Înălță capul și observă că și picioarele ei 
era prinse în lanțuri. Ochii albaștri și mari ai lui Gretchen se 
măriră încă și mai mult, privind jucăuș către Archie. 

— Mi-ai adus ceva? îl întrebă ea. 

— Am s-o aduc într-un minut, spuse Archie, iar Susan își dădu 
seama cutremurându-se că vorbeau despre ea. 

Archie se apropie de masă și, cu multă grijă, deschise dosarul 
și desfăcu în evantai cinci fotografii de 12 x25 de centimetri în 
faţa lui Gretchen. 

— Care din ele? o întrebă. 

Gretchen îi înfruntă privirea, chipul ei fiind o mască bine 
exersată a supușeniei. Apoi, după o foarte scurtă privire 


VP-191 


aruncată înspre fotografii, se întinse și puse palma deschisă pe 
una din ele. 
— Asta, spuse ea, și zâmbetul i se lărgi și mai mult. Putem să 
ne jucăm acuma? 
— Mă întorc imediat, îi răspunse Archie. 
* 


ARCHIE SE ÎNTOARSE ÎN CAMERA de supraveghere, ținând în 
mână fotografia pe care i-o indicase Gretchen. Era a unei fete 
de origine hispanică, de vreo douăzeci de ani, cu părul negru și 
cu un rânjet tâmpiţel. Un braț îl avea petrecut pe după gâtul 
cuiva care fusese tăiat din fotografie. Indexul și mijlociul îi erau 
deschise în V, semnul păcii. 

— Ea e, spuse el sec. 

— Cine? întrebă Susan. 

Rico se învârti cu scaun cu tot. 

— Gloria Juarez, 19 ani. Studentă. Din statul Utah. A dispărut 
în 1995. Gretchen ne-a dat numele ei azi-dimineaţă. Zicea că ne 
spune unde-i putem găsi cadavrul, dacă te aducem să se 
întâlnească cu tine. 

Pe Susan o trecură fiori de spaimă. 

— De ce cu mine? 

— E numai din pricina mea, spuse Archie. ` 

Clipi încet și își trecu mâna prin părul negru. Inainte să 
continue se uită o clipă în tavan. 

— Nu ne-a mai spus unde putem găsi un cadavru de șase luni. 
M-am gândit că o repovestire a faptelor ei în Hera/d o s-o miște 
un pic. E foarte geloasă. Mă gândeam că dacă va ști că mă 
apropii de o reporteriţă, suficient de mult cât să vorbim despre 
anumite lucruri, va reacţiona dându-mi - Archie se opri ca să-și 
cântărească cu atenţie cuvintele - un semn al afecțiunii ei. 

Susan se uită de jur-împrejur prin încăperea strâmtă. Toţi o 
priveau scrutător, așteptând să vadă ce va face, ce va spune. 

— Un cadavru? 

— Mda. N-a mai vorbit cu nimeni altcineva decât cu mine în 
ultimul an. 

Archie ridică neajutorat din umeri. 

— Nici măcar nu mi-a dat prin cap că va vrea să se 
întâlnească cu tine. 

A fost manipulată. Susan deveni brusc conștientă de situația 
în care se afla. Archie se folosise de ea. Făcu un pas înapoi, 


VP - 192 


îndepărtându-se de el. Avusese încredere în el. lar el se folosise 
de ea, îi înșelase încrederea. Acesta era un sentiment straniu de 
familiar. Nimeni nu spunea nimic. Ea își duse mâna la cap și se 
apucă de păr, învârtindu-l strâns pe deget, până când frecarea 
părului de piele o arse. Darrow, avocatul, își freca ceafa 
bronzată și strănută. Rico se uita la prânzul lui. Henry se 
rezemase de perete, cu braţele încrucișate la piept, parcă 
așteptând un semn de la Archie. Toţi au știut de la bun început 
și asta nu făcea decât să înrăutăţească situaţia în care era pusă. 

Susan se uită dincolo de ecran, la Gretchen, care fixa cu 
privirea masa din faţa ei. Imaginea răbdării, a pacienţei. Cu o 
înzestrare genetică superioară. De ce trebuia să fie atât de 
perfectă? 

— De aceea ai fost de acord să scriu foiletonul? îl întrebă 
Susan pe Archie, stăpânindu-și cât putea tonul vocii. Credeai că 
asta o s-o facă să-ţi spună unde să găsești alte cadavre? 

Archie făcu un pas înainte spre ea. 

— Cu cât va crede mai mult că-ţi împărtășesc experiențele 
mele, cu atât va dori mai tare să restabilească controlul asupra 
mea și îmi va da mai multe cadavre. 

Pentru o clipă, Archie privi pierdut dincolo de ecran, la 
Gretchen. Apoi se uită la Susan cu aceeași privire. 

— A pomenit de articolele tale. Citește ce scrii tu. De aceea 
te-am ales pe tine. 

Sub pleoapele grele, ochii lui erau plini de rugăminţi de 
iertare, dar și de hotărâre. Însă mai era ceva. Era ceva în 
expresia feţei lui, ca o întârziere, de jumătate de secundă doar. 
Și atunci Susan își dădu brusc seama. Doamne, își zise, e 
drogat. 

— Ajută-mă! îi zise el. 

Era îndopat cu pastile bine de tot. lar Susan îl văzu dându-și 
seama că ea tocmai realizase acest lucru. Pilulele de pe reţetă. 
Archie avea dureri. Dar nu-i dădu nicio explicaţie. Dimpotrivă, 
râse. 

— Futu-i, zise frecându-se la ochi. 

Își sprijini fruntea de sticla ecranului și se uită iar la Gretchen 
Lowell. Nimeni nu spunea nimic, niciun cuvânt. Susan avu 
impresia că aude ticăitul ceasului unuia dintre ei. Avocatul își 
suflă nasul. g 

— N-ar fi trebuit să te aduc aici niciodată. Imi pare rău. 


VP - 193 


Susan arătă cu bărbia spre ecran. 

— Ce vrea de la mine? 

Archie se uită la Susan. Își șterse buzele cu mâna, apoi și-o 
trecu prin păr. 

— Vrea să-și facă o idee despre tine. Să vadă ce știi. 

— Despre tine? 

El dădu din cap de câteva ori. 

— Mda. 

— Și ce vrei să-i spun? 

Archie o privi drept în ochi. 

— Adevărul. E incredibilă, parcă ar avea un organ de detectat 
balivernele. Dar dacă intri, o să te pună la grea încercare! O să 
se joace cu mintea ta. Nu e deloc amabilă și n-are să te placă. 

Susan se strădui să schițeze un zâmbet. 

— Sunt fermecătoare. 

Faţa colțuroasă și aspră a lui Archie era cât se poate de 
gravă. 

— Se va simţi ameninţată de tine și va fi rea cu tine. Trebuie 
să pricepi asta. 

Susan își puse palma pe sticla ecranului, astfel încât capul lui 
Gretchen îi apărea la încrengătura degetului mare cu indexul. 

— Pot să scriu despre întâlnirea asta? 

— Nu pot să te opresc. 

— Adevărat. 

— Dar nu iei pixuri cu tine, spuse el ferm. 

— De ce? 

Archie se uita prin ecran, dincolo, la Gretchen. Susan văzu că 
ochii lui se plimbă pe trupul ei, pe gât, pe braţe, pe mâini. 
Asemenea cuiva care-și lasă privirea să zăbovească asupra celui 
pe care-l iubește. 

— Pentru că n-aș vrea să ţi-l bage în gât, spuse Archie. 


VP - 194 


Capitolul 31 


— GRETCHEN, SPUSE ARCHIE, ţi-o prezint pe Susan Ward. 
Susan, Gretchen Lowell. 

Brusc, lui Susan i se păru că nu e destul oxigen în încăperea 
aceea. Rămase prostită o clipă, întrebându-se dacă n-ar trebui 
să-i întindă mâna, apoi își aminti de cătușe și se gândi că e mai 
bine așa. Fii calmă, atât, îşi spunea Susan pentru a zecea oară 
în ultimele treizeci de secunde. Își trase scaunul ce-i permitea să 
fie mai într-o parte față de Gretchen. Scaunul scrâșni pe 
pardoseală, făcând-o pe Susan să se simtă stângace și 
neîndemânatică. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, nu alta. Evită 
să o privească în ochi pe Gretchen în timp ce se așeza, foarte 
conștientă că fusese o idee foarte proastă să își ia blugii aceia 
jerpeliţi în ziua aceea. Își dorea să fi avut măcar inspiraţia să 
ceară un minut, acolo, în hol, să-și pieptene părul înainte să 
intre. Archie se așeză lângă Susan. Susan făcu eforturi să se 
poată uita de cealaltă parte a mesei. Gretchen îi zâmbea. Și era 
și mai frumoasă când zâmbea. 

— Ei, ia te uită ce drăguță e, spuse Gretchen cu glas blajin. Ca 
un personaj micuţ de desene animate. 

Niciodată n-a fost Susan mai conștientă de cât de ridicol arăta 
părul ei roz, de cât de infantil era felul ei de a se îmbrăca și de 
cât de plat îi era pieptul. 

— Mi-au plăcut articolele tale, continuă Gretchen, cu exact 
atâta zeflemea în glas cât să nu fie foarte clar dacă era sinceră 
ori sarcastică. 

Susan trânti reportofonul pe masă. Ar fi vrut ca ritmul inimii 
să i se domolească. 

— Vă deranjează dacă înregistrez discuţia? întrebă ea, 
străduindu-se să aibă o atitudine cât mai profesionistă. 

În cameră mirosea aseptic, a dezinfectant industrial parcă. 
Cumva toxic. 

Gretchen ridică ochii înspre ecran, de unde Susan știa că sunt 
priviţi. 

— Totul e înregistrat, spuse Gretchen. 

Privirile li se întâlniră. 


VP-195 


— Hai, binedispune-mă, îi zise lui Susan și ridică jucăuș din 
sprâncene. 

Susan apăsă butonul de înregistrare. Avea senzaţia că 
Gretchen pur și simplu o mănâncă din ochi. Se simţea ca o 
amantă pusă deodată faţă în față cu superba soţie a amantului 
ei. Era exact rolul care parcă fusese croit pentru ea, o ironie a 
sorții de care, iată, nu putea scăpa nici acum. Trase cu coada 
ochiului spre Archie, așteptând de la el o indicație: ce trebuia să 
facă, cum să se poarte. El stătea rezemat de spătarul scaunului, 
cu mâinile împreunate în poală, fără să-și ia ochii de la 
Gretchen. Intre ei părea să domnească armonia. De parcă s-ar fi 
cunoscut de o viaţă întreagă. Debbie avea dreptate: era 
înfiorător. 

— Te place, îi spuse Gretchen aţâţțător lui Archie. 

El scoase cutiuţa de pastile din buzunar și o puse pe masă în 
faţa lui. 

— E reporter, spuse el, învârtind cutiuţa pe masă în sensul 
acelor de ceasornic. E pur și simplu amabilă cu subiecţii ei ca să 
primească informaţiile de care are nevoie. Asta-i meseria ei. 

— Şi-i dai informaţii? 

— Da, spuse el uitându-se la cutiuţa de tablete. 

— Dar nu-i spui chiar totul. 

El se uită la ea cu înţeles. 

— Bineînţeles că nu. 

Gretchen păru satisfăcută de răspuns și își fixă întreaga 
atenţie asupra lui Susan. 

— Care sunt întrebările tale? 

Susan era surprinsă. 

— Întrebările mele? 

Gretchen arătă spre reportofon. Își purta cătușele de parcă 
erau brățări, le purta ca pe niște fleacuri frumoase și scumpe, 
numai bune de râvnit și de invidiat. 

— De aceea ai venit aici, nu? Cu aparatul tău micuţț și cu 
sprâncenele tale pensate, ai venit să mă intervievezi, nu? Nu 
poţi scrie un foileton despre Archie Sheridan fără să vorbești cu 
mine. Eu l-am făcut ce este astăzi. Fără mine nici măcar n-ar fi 
avut o carieră. 

— Îmi place să cred că aș fi găsit un alt criminal psihopat și 
megaloman, spuse Archie cu un suspin. 

Gretchen nu-l luă în seamă. 


VP - 196 


— Dă-i drumul, spuse. Întreabă-mă. Orice. 

Mintea lui Susan se goli de orice idee. În gând, trecuse prin 
asta de zeci de ori; s-a tot gândit ce-ar fi întrebat-o pe Gretchen 
de-ar fi avut ocazia. Dar niciodată n-a crezut că se va ivi ocazia. 
Vino-ți în fire, se mustra pe sine. Hai, pune o întrebare. Oricare. 
Întreabă ce-ţi vine prima oară în minte. 

— De ce l-aţi răpit pe Archie Sheridan? 

Pielea lui Gretchen strălucea. Susan se întrebă dacă erau 
permise cremele exfoliante în închisoare. Poate că zdrobea 
căpșunile de la bucătărie și își prepara chiar ea masca de faţă. 
Gretchen se aplecă înainte peste masa îngustă. 

— Am vrut să-l ucid, spuse cu încântare. Am vrut să-l chinui în 
cel mai interesant și mai dureros mod imaginabil, până m-ar fi 
implorat să-i tai gâtul. 

Susan înghiţi în sec, abia apoi putu să vorbească iar. 

— Și v-a implorat? 

Gretchen se uită cu adoraţie la Archie. 

— Vrei să răspunzi tu la întrebarea asta, dragule? 

— Da, răspunse Archie fără întârziere. 

Cutiuţa cu pastile îi era acum în palma desfăcută pe masă și 
se uita la ea. 

— Dar nu l-aţi ucis, îi spuse Susan lui Gretchen. 

Gretchen ridică din umeri și făcu ochii mari. 

— Mi-am schimbat planurile. 

— De ce pe el? 

— Mă plictiseam. Și părea sincer interesat de ceea ce făceam. 
M-am gândit că i-ar fi plăcut să vadă mai îndeaproape. Pot să-ţi 
pun și eu o întrebare? 

Susan se suci în scaunul ei, luptându-se să găsească 
răspunsul cel mai nimerit. Gretchen nu mai așteptă. Întrebarea îi 
era adresată lui Susan, deși Gretchen își fixase privirile pe 
Archie, care încă se mai uita la cutiuța de pastile. 

— Te-ai întâlnit cu Debbie? Cum e? 

Vocea ei era dulce, de parcă ar fi vorbit despre un vechi 
prieten. 

O, Debbie! E minunată! Știi, tocmai s-a mutat în Des Mines. E 
căsătorită, are doi copii. Te îmbrățișează cu toată dragostea ei. 

Susan se uită la Archie, care nu se mai holba la cutiuţă, ci o 
privea pe Gretchen. Dar în afară de ochi, nu i se clintea niciun 


VP - 197 


mușchi. Cutiuţa de alamă strălucea în mâna lui. Tensiunea 
bruscă dintre ei îi strânse stomacul lui Susan. 

— Nu cred că ar trebui să răspund, zise ea. 

Vocea îi sună mai pierită decât ar fi vrut. Se simţea ca o 
adolescentă. De parcă ar fi avut iar paisprezece ani. Sentimentul 
acesta o făcu să transpire dintr-odată. 

— E un cimitir, anunţă Gretchen. Nu departe de o autostradă 
în Nebraska. Am îngropat-o pe Gloria peste sicriul ce era deja 
acolo, într-unul din mormintele vechi. Vrei să știi unde e? 

Un minut întreg niciunul din ei nici măcar nu se mișcă. Apoi, în 
cele din urmă, Archie se uită la Susan. Ochii îi erau sticloși. 
Acum înțeleg de ce ești drogat, se gândi Susan. 

— E în regulă, spuse el. Serios. li place să arate oricui în ce 
imens dezastru mi-a transformat viaţa. Vorbim despre asta tot 
timpul. Ai crede că s-ar putea plictisi după o vreme. 

Puse iar cutiuța pe masă. O făcu cu atenţie, delicat, de parcă 
ar fi fost rănită. 

— Dar nu încetează să o distreze. 

Susan nu era foarte sigură ce scrânteală, ce joc absurd 
puneau cei doi în scenă, dar spera că Archie era mai stăpân pe 
situaţie decât părea a fi. Ridică din umeri în semn că n-avea 
nimic împotrivă. Era treaba lui. Dar ea n-avea să intre în jocul 
lor. 

— Te urăște pentru că l-ai ucis pe omul pe care-l cunoștea ca 
fiind soțul ei. 

Trase cu ochiul spre Archie. Nicio reacţie. 

— ÎI crede mort. Crede că Archie e altcineva. 

Gretchen părea de-a dreptul mulţumită, ochii îi scăpărau, 
pometii parcă-i erau mai proeminenţi. 

— Dar îl iubește încă? 

Susan își mușcă buza înainte să răspundă: 

— Da. 

— Și el o iubește încă. Dar nu poate fi cu ea. Și nu poate fi nici 
cu cei doi adorabili copii ai lui. Știi de ce? 

— Din pricina ta, ghici Susan. 

— Din pricina mea, da. Și tot de aceea nici tu n-ai să fii 
niciodată cu el, porumbiţo. Pentru că l-am făcut incapabil să se 
intereseze de orice altă femeie. 

— M-ai făcut neinteresat de orice altă fiinţă umană, Gretchen, 
spuse Archie cu lehamite. 


VP - 198 


Își luă cutiuța de pe masă și-o puse în buzunar, apoi își 
împinse scaunul înapoi și se ridică. 

— Unde mergi? îl întrebă Gretchen, vocea ei trădând o subită 
neliniște. 

Susan observă că postura corpului ei se schimbă în întregime. 
Expresia feţei i se înăsprise. Și ce erau ridurile acelea de la ochi? 
Gretchen se aplecă înainte, în încercarea de a reduce distanţa 
dintre ea și Archie. 

— lau o pauză, îi răspunse Archie, ţinându-și încă degetele pe 
masă. Nu mi se pare c-am fi prea productivi astăzi. 

Se uită în jos, spre Susan. 

— Hai, îi spuse. 

Făcu un pas înapoi. Gretchen însă îl ajunse, cu mâinile 
încătușate, și-l apucă de braţ. 

— Pe piatra funerară e numele Emma Watson, spuse ea dintr- 
o suflare. Cimitirul e pe șoseaua SR 100, într-un orășel care se 
numește Hamilton, optsprezece mile vest de Lincoln. 

Archie nici nu se clinti. Stătea pur și simplu, uitându-se la 
mâna lui între ale ei. Nici nu încerca să și-o retragă. De parcă 
apucase un cablu electric. Susan nu știa ce să facă. Intoarse 
privirea înspăimântată către ecranul ce dădea spre camera de 
supraveghere și, ca efect parcă, Henry Sobol dădu buzna 
înăuntru. Ajunse la masă din trei pași și cu mâna lui mare o 
apucă pe Gretchen de încheietură și i-o strânse până când ea 
dădu înapoi și lăsă mâna lui Archie să cadă dintre ale sale. 

— E o încălcare a regulamentului, zise el scrâșnind din dinţi. 

Obrazul îi era roșu, iar pe sub pielea groasă a gâtului îi 
zvâcneau vinele: se vedea că îi crescuse pulsul. 

— Dacă-l mai atingi o dată, băga-mi-aș jur că s-a zis cu 
porcăriile astea. Cu sau fără hoituri. Ai priceput? 

Gretchen n-avea de gând să cedeze. Nu zicea nimic, dar se 
uita sfidător la el, cu buzele umede de salivă, cu nările 
palpitând, provocându-l să încerce să se apropie de ea. Dintr- 
odată nu mai părea deloc frumoasă. 

— E-n regulă, zise Archie cu o voce neutră, perfect controlată. 

Susan observă însă că-i tremurau mâinile. 

— Sunt bine. 

Henry îl privi pe Archie drept în ochi pentru o clipă, apoi își 
întoarse capul chel iar spre Gretchen. Pumnul lui mare încă mai 
era încleștat pe încheietura suplă a mâinii ei și, pentru un 


VP - 199 


moment, Susan a fost convinsă că pur și simplu avea să i-o rupă 
în două. Fără să slăbească câtuși de puţin strânsoarea, Henry se 
întoarse iar spre Archie. 

— Le-am spus celor de la poliţia statului Nebraska să o ia spre 
cimitir. Sunt pe drum deja. În următoarea oră ar trebui să avem 
vești. 

Apoi își desfăcu pumnul și dădu drumul încheieturii lui 
Gretchen. Fără să se mai uite la ea, se răsuci și ieși pe ușă. 

Gretchen își netezi părul blond cu mâinile încătușate. 

— Nu prea cred că prietenul tău mă place, îi spuse ea lui 
Archie. 

Archie se lăsă înapoi pe scaun. 

— l-ai trimis splina mea. 

— Și o să mi-o tot reamintească. 

Gretchen se întoarse iar spre Susan, stăpână pe sine și calmă, 
ca și cum confruntarea de adineauri nici nu avusese loc. 

— Ce spuneai? 

Susan încă nu-și revenise cu totul. Oare ar fi fost o 
demonstraţie de slăbiciune dac-ar fi vomitat? 

— Poftim? 

— Porumbiţo, îmi puneai întrebări pentru articolele tale. 

Și dintr-odată Susan știa ce să întrebe. 

— Care e filmul tău preferat? 

Na, poftim! Să văd acuma de unde mai scoţi un răspuns, una- 
două. Să văd de unde mai scoţi acum un răspuns șmecher. 
Susan se lăsă pe spate jubilând. 

— Gasca începătorilor, a lui Godard. 

Ei, nu, asta chiar era o surpriză. Susan se uită la Archie 
încruntată, fără să încerce măcar să-și mascheze confuzia ce, 
mai mult ca sigur, îi era zugrăvită pe toată faţa. 

— Ăsta e filmul preferat al detectivului Sheridan, spuse ea. 

— Poţi să-i spui Archie, zise Gretchen cu lejeritate. L-am văzut 
gol. 

— Voi doi aţi vorbit despre Godard? îl întrebă Susan pe Archie. 

— Nu, spuse el. 

Cutia de pastile apăruse iar la vedere. 

Gretchen zâmbi, toată numai inocență. 

— Oare nu-i asta o coincidenţă cât se poate de amuzantă? 
Mai ai și alte întrebări? 


VP - 200 


Susan o privi lung pe Gretchen. Auzise povești care spuneau 
că ucisese vreo două sute de oameni. Susan nu le dăduse 
niciodată crezare. Nu până atunci. 

— Strangulatorul de după ore. Ai idee ce fel de individ 
căutăm? 

Gretchen râse. Avea un râs gutural, cam ca al lui Bette Davis 
- sex și cancer pulmonar. Probabil că-l exersase ani întregi. Și 
meritase efortul. 

— Vrei să intru în mintea lui în locul vostru? Îmi pare rău, 
Clarice!5. Nu te pot ajuta. 

— Amândoi sunteți asasini, sugeră cu glas dulce Susan. 

Gretchen clătină din cap. 

— Suntem diferiţi. 

— Sunteţi? 

— Spune-i, Archie. 

Vocea lui Archie răsună nefiresc de lent. 

— Tipului nostru nu-i place că trebuie să ucidă. Lui Gretchen, 
da. 

Gretchen zâmbi rece. 

— Ei, acum înţelegi? Ca merele cu portocalele. 

— Dar nu l-ai ucis pe detectivul Sheridan, îi atrase Susan 
atenția. 

— Ba da. 

Surâsul lui Gretchen dezveli și mai mult dentiţia ei perfectă. 
Era cel mai înfiorător surâs pe care-l văzuse Susan vreodată. Și 
dintr-odată se simţi copleșită de o nesfârșită tandreţe pentru 
Archie. Și, chiar în timp ce simţea tandrețea aceea năpădind-o, 
o regretă pe loc, căci știa că Gretchen i-o citea în priviri. 

— Te-a respins deja, porumbiţo? întrebă Gretchen, uimită. Va 
fi greu pentru tine. Nu ești respinsă prea des, așa-i? Nu ești 
obișnuită cu așa ceva. Crezi că sexul e puterea ta. Dar nu este. 

— Gretchen, o avertiză Archie. 

— Ştii ce e mai intim decât sexul? întrebă Gretchen, aruncând 
un zâmbet răutăcios spre Archie. Violenţa. 

Susan simţi că toată saliva din gâtlej i se evaporase. 

— Nu știi nimic despre mine. 


15 Personajul feminin principal din filmul Tăcerea mieilor (1991), Clarice este agentă 
FBI și trebuie să prindă un criminal în serie; pentru a-i înțelege profilul psihologic are 
nevoie de ajutorul unui alt psihopat, Hannibal Lecter (n.t.). 


VP - 201 


— Ești atrasă de bărbaţi mai în vârstă decât tine. Bărbaţi cu 
mai multă putere decât tine. Căsătoriţi. Din ce cauză, 
porumbiţo, hm? 

Gretchen își ridică capul, iar Susan putu să vadă în ochii ei un 
gând alunecând și oprindu-se. Gretchen zâmbi. 

— Câţi ani aveai când a murit tatăl tău? 

Lui Susan i se păru că un vânt o smulsese din sine însăși. 
Oare tresărise? Işi strânse degetul mare pe sub masă cât putu 
de tare, până când durerea îi potoli lacrimile de care se temea 
că vor ţâșni dintr-o clipă în alta. Când momentul acesta trecu, se 
ridică și se aplecă peste masă, apăsându-și încheieturile 
degetelor pe tăblia rece de aluminiu. 

— Du-te dracului! îi spuse lui Gretchen. Du-te dracului de 
criminală psihopată ce ești! 

Gretchen abia dacă schiță un zâmbet. 

— Toată această furie post-puberală! Tot clocotul acesta! Cu 
cine ai ajuns să ţi-o pui? Cu profesorul de engleză? Ridică o 
sprânceană: Cu cel de teatru? 

Susan nu mai putea respira. Simţi o lacrimă alunecându-i pe 
obraz, în jos, și se înfurie pe sine pentru slăbiciunea ei. 

— Cum...? începu să spună. 

Işi duse palma la gură încercând să se oprească, însă era prea 
târziu. 

Archie se întoarse încet spre ea și o privi, cu ochii bulbucaţi și 
cu fruntea încrețită. 

— Profesorul de teatru de la Cleveland? Reston? 

— Nu, bolborosi Susan. 

Gretchen dădu din cap în direcția lui Archie. 

— Negare ca la manual. 

— Susan, spuse Archie aspru, autoritar. Dacă ai avut o relaţie 
sexuală cu Paul Reston în adolescenţă, trebuie să-mi spui 
imediat. 

Ochii albaștri ai lui Gretchen se îngustară victorios. Ghem. 
Set. Meci. 

Susan râse, un gâlgâit grotesc, iar lacrimile începură să curgă 
șiroaie. Cu obrajii fierbinţi de lacrimi, umilită, se dădu îndărăt, 
aplecată din bazin, încercând din răsputeri să respire. Orbecăi 
după sonerie, iar când ușa se deschise brusc, se năpusti în hol. 


VP - 202 


Capitolul 32 


SUSAN SE ÎMPLETICI CÂȚIVA PAȘI pe coridor, cu mâinile 
strânse împrejurul braţelor, până când genunchii ei cedară și se 
prăbuși lângă perete. Archie era în spatele ei, chiar în acea 
clipă, punându-i o mână pe umăr. Era o atingere liniștitoare, 
fără nimic sexual în ea. Susan nu era obișnuită cu astfel de 
atingeri. Se răsuci, apăsându-și fruntea pe peretele zgrunţuros, 
ca el să nu-i vadă obrazul congestionat, lacrimile, rimelul întins. 
Archie veni înaintea ei, fără să-și ia mâna de pe umărul ei, apoi 
se sprijini de perete. Își băgă mâinile în buzunare și aşteptă. Se 
auzi o ușă deschizându-se și pași pe coridor. Apăru Henry, 
urmat de un gardian. În cele din urmă veni și avocatul. Doamne, 
văzuseră tot. Susan ar fi vrut să moară de rușine. 

— Lăsaţi-ne singuri un minut, spuse Archie. 

Henry și avocatul se furișară înapoi în camera de 
supraveghere, în timp ce gardianul privi uluit împrejur, apoi se 
strecură în camera de interogatoriu, unde Gretchen rămăsese 
așezată pe scaun. Când au rămas singuri pe hol, Archie întrebă: 

— Când a început? 

Peretele zgrunțuros era vopsit gri lucios. Lui Susan îi 
reamintea de zilele de iarnă, când cerul înnorat pare solid, ca un 
polog de zgură. 

— În al doilea an de liceu. Am rupt-o cu el când am plecat la 
facultate. 

Susan încercă să se adune puţin, să-și recapete demnitatea. 

— Am fost precoce. A fost ceva ce am acceptat amândoi. 

— Din punct de vedere juridic, n-a fost, spuse el. 

Susan văzu cum i se schimbă culoarea feței, încercând să-și 
țină frustrarea în frâu, încleștând pumnii în buzunarele 
pantalonilor. 

— Ar fi trebuit să spui ceva. Ti-a trecut prin cap că toate 
victimele sunt fete de cincisprezece ani? Și că toate au fost 
violate? 

Susan se strânse ghem. 

— Pe mine nu m-a violat, răspunse ea. 

Se simţea ridicol, de parcă ar fi trebuit să se justifice. 


VP - 203 


— Și aveam de gând să-ţi spun. Dar nu mi s-a părut 
important. L-ai fi hărțuit. Și-ar fi pierdut slujba. Și-apoi, n-ai spus 
tu că are alibi? 

— Ținând cont de deontologia profesiei lui, e viol. lar violul e 
infracțiune. Dacă scurgerea timpului nu ar fi dus la prescrierea 
pedepsei, m-aș duce și l-aș aresta chiar acum. A știut cineva? 
Părinţii tăi? 

Susan râse trist. 

— Bliss? Ea nu știe nimic, zise Susan strâmbând din buze. 
Probabil că ar fi fost de partea mea. Intotdeauna a urât 
restricţiile de orice fel. 

Archie o privi pe Susan cu îndoială. 

Și dintr-odată, cu surprindere, Susan își dădu seama că se 
înșela. 

— Nu, nu-i adevărat, recunoscu ea. Bliss ar fi detestat 
situația. Ar fi făcut orice să-l vadă în pușcărie, spuse ea, și își 
întoarse ochii de la Archie. Dar n-a știut. Pentru că nu i-am spus. 

Își apăsă falangele pe peretele de bolţari până când cimentul 
zgrunţuros îi zdreli pielea. 

— Cred că am fost furioasă pe ea că nu și-a dat și singură 
seama. 

— Mai erau și alte fete în situaţia asta? 

Susan nici măcar nu se putea uita la Archie. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Nu am cum să uit că am purtat discuţia asta, Susan. 
Trebuie să scriu în raport. O să fac tot ce pot să fie dat afară. 

— S-a întâmplat acum zece ani, spuse rugător Susan. L-am 
sedus, eu. Taică-meu tocmai murise și simțeam nevoia să fiu 
protejată. Paul era proful meu preferat. Nu e vina lui, zise și iar 
își luă privirea de la Archie. Nici măcar nu mai eram virgină. 

— Dar el era adult, spuse el. Ar fi trebuit să știe mai bine ce 
face. _ 

Susan se apucă să se aranjeze puţin. Işi șterse lacrimile de pe 
obraji și își trecu părul ciufulit pe după urechi. 

— Dacă vei raporta, am să neg. Și la fel va face și Paul. 

Își mușcă buza atât de tare de crezu că și-o rupe. 

— Am vrut doar să mă explic. 

— Ce să explici? 


VP - 204 


Susan se uita undeva, aiurea, cu degetele rășchirate, 
încercând să găsească cuvintele potrivite. Falangele i se 
înroșiseră de cât le apăsase de perete. 

— De ce sunt așa cum sunt. Tot ce a spus Gretchen acolo, 
înăuntru. E adevărat. 

Archie o privi drept în ochi pe sub pleoapele grele. 

— Gretchen spune multe, sperând ca ceva din ce spune să 
nimerească unde trebuie și să provoace suferinţă. Crede-mă, 
știu ce spun. Nu o lăsa să aibă puterea asta asupra ta. Și nu-l 
lăsa nici pe Reston să aibă puterea asta. E un vierme. Bărbaţii 
adulţi n-ar trebui să se culce cu fete de liceu. Punct. Cei care o 
fac trebuie că au mari probleme. 

Se aplecă spre ea atât de mult, că, pentru o clipă, Susan simţi 
impulsul de a-și apăsa fruntea între umărul și gâtul lui. 

— lar problemele alea sunt ale lor, nu ale tale. 

— E-o poveste veche, spuse Susan. 

Archie o apucă delicat de încheieturi și-i dădu mâinile la o 
parte, descoperindu-i obrazul pătat de lacrimi. 

— Acum trebuie să mă întorc înăuntru. O să mai dureze puţin. 
Ce-ar fi să aștepți tu aici? 

Lui Susan îi pică faţa. 

— Nu pot aștepta în camera de supraveghere? 

Archie îi șterse o lacrimă de pe obraz. 

— După ce am să intru acolo, Gretchen are să-mi facă o 
mărturisire completă, spuse el. Fiecare amănunt al felului în 
care a chinuit-o și ucis-o pe Gloria Juârez. 

Obrazul i se întunecă. 

— Dacă nu trebuie să asculţi așa ceva, nici nu trebuie să vrei 
să asculți. 

O mai bătu o dată ușor cu palma pe umăr, apoi se îndreptă 
spre încăperea unde îl aștepta Gretchen. Susan îl urmări cu 
privirea, îndepărtându-se, cu o mână întinsă într-o parte, cu 
buricele degetelor alergând de-a lungul peretelui zgrunţuros. 

Susan se întrebă dacă era tot timpul atât de drogat sau numai 
duminica. Apoi își spuse că nu era momentul să-l întrebe una ca 
asta. 

* 

IMEDIAT CE INTRĂ Archie, gardianul ieşi. Gretchen era în 
exact aceeași poziție în care o lăsase, liniștită, cu mâinile 
încătușate rezemate pe unul din genunchi, aparent netulburată 


VP - 205 


și deloc impresionată de ieșirea furtunoasă a lui Susan. 
Reportofonul lucios, argintiu al lui Susan era tot în mijlocul 
mesei, înregistrând încă. Archie își trase același scaun de metal 
și se așeză faţă în față cu Gretchen. Evitând să se uite în ochii 
ei, se întinse, luă reportofonul, îl opri și îl strecură în buzunarul 
interior al sacoului. Încă mai simţea lacrimile lui Susan pe mână. 

— Vrei să-mi spui cum de știi despre Reston? întrebă el 
ridicând ochii spre ea. 

Ochii ei se rotunjiră în semn de inocenţă. 

— Am ghicit? 

— Ești o femeie intuitivă, spuse Archie, nu o ghicitoare. 

Gretchen dădu ochii peste cap și îi zâmbi plictisită. 

— A pomenit de tăticul ei mort într-un articol din Herald, acu 
vreun an. Și numai uită-te la ea: la părul roz, la hainele ei. Vrea 
să atragă atenţia. Urlă să fie abuzată sexual. Se aplecă înainte și 
continuă: Felul în care te privește - e semn că tânjește după un 
tată care s-o ia în brațele lui puternice și protectoare. 

Zâmbi încântată de sine. 

— Și, dragule, întotdeauna e profesorul de engleză sau de cel 
de teatru. 

Archie lăsă capul în piept. Își frecă ochii cu indexul și degetul 
mare. 

— E o coincidență. Ar putea avea legătură cu cazul la care 
lucrez. 

— Ești obosit. 

Acesta era un pariu cu miză sigură. 

— Nici nu știi cât. 

— Poate ar trebui să mărești doza de antidepresive. 

— Pentru sfaturi medicale am să ţin cont de părerea lui 
Fergus, mulțumesc. 

Gretchen își puse coatele pe masă și își sprijini bărbia în 
mâini. Trase cu ochiul spre ecranul camerei de supraveghere, 
înainte să se concentreze cu totul asupra lui Archie. 

— l-am scos intestinul subţire. Am tăiat o gaură de vreo trei 
centimetri în peretele abdominal cu un bisturiu și i l-am tras 
afară, centimetru cu centimetru, folosindu-mă de un ac de 
dantelărie, tăind câte doi centimetri din mezenter. Era un ac 
mărimea H. Îţi trebuie ceva destul de mare ca să-l apuci bine 
pentru că e foarte alunecos și nu voiam să-l perforez. 


VP - 206 


Cât timp rosti aceste cuvinte, Gretchen nu întoarse deloc 
capul, nu se uită în altă parte. ÎI privi drept în ochi tot timpul. 
Nicio clipă nu s-a uitat altundeva, căutând să-și reamintească un 
detaliu, nu întoarse privirile cuprinsă de repulsie pentru ceea ce 
făcuse; nu-i dădu lui Archie nicio clipă de răgaz. 

— Șapte metri. Atâta se spune că e lungimea medie a 
intestinului subţire. N-am reușit niciodată să scot mai mult de 
trei. 

Surâse și-și linse buzele de parcă i-ar fi fost uscate. 

— E frumos totuși. Așa de roz și delicat. Parcă ar fi ceva pe 
cale să se nască. Și mirosul metalic al sângelui... îţi amintești, 
dragule? 

Gretchen se trase mai în față pe scaun. Obrajii îi erau 
îmbujoraţi de plăcere. 

— Când m-a implorat s-o cruţ, atunci am început s-o ard. 

Archie încerca să nu o mai audă, să pună surdină pe cuvintele 
ei, să ignore imaginile plastice cu care își împăna descrierea. Nu 
făcea altceva decât să o privească. Era foarte frumoasă. lar de- 
ar fi putut face cumva să nu o mai audă, chiar s-ar fi bucurat de 
momentele acelea. Ar fi avut scuza că stă și admiră o femeie 
frumoasă. Însă trebuia să fie foarte atent ca nu cumva ochii să îi 
alunece de pe fața ei, să nu privească în jos spre gât, spre 
clavicule sau spre piept. 

Dar ea știa. Ea știa tot. 

— Mă asculţi? întrebă ea cu un zâmbet jucându-i pe buze. 

— Mda, făcu el. 

Scoase cutiuţa din buzunar și o puse iar pe masă. 

— Te ascult. 


VP - 207 


Capitolul 33 


SUSAN SE ROSTOGOLI de pe lan și se lăsă pe spate. L-a sunat 
de cum a ajuns acasă, iar el a venit cam o oră mai târziu. l-a 
luat-o în gură chiar înainte să-l salute. Susan descoperise că 
nimic n-o eliberează mai bine de stres decât o partidă de sex, 
iar dacă Gretchen Lowell avea ceva împotrivă putea să se ducă 
naibii. 

lan își luă ochelarii de pe noptiera de lângă pat și și-i puse pe 
nas. 

— Cum a mers? o întrebă. 

Nicio clipă nu-i trecuse lui Susan prin gând să-i spună lui lan 
despre Reston sau despre felul în care Gretchen se jucase cu 
sentimentele ei chiar fără să pară că face prea mari eforturi. 

— Ar fi putut fi mai bine, îi răspunse. 

Bâjbâi pe noptiera de pe partea ei de pat până găsi o ţigară 
cu marijuana fumată pe jumătate. Era într-o farfurie pusă peste 
un volum de buzunar din versurile lui William Stafford. O aprinse 
și inhală fumul. Îi plăcea să fumeze iarbă despuiată. O făcea să 
se simtă foarte boem. 

— Te-ai gândit vreodată că fumezi cam multă iarbă? o întrebă 
lan. 

— Suntem în Oregon. E principalul produs agricol de export, 
spuse Susan zâmbind. Sprijin fermierii din regiune. 

— Nu mai ești în facultate, Susan. 

— Exact, răspunse pe un ton plictisit. Toată lumea fumează 
iarbă în facultate. E banal. Să fumezi după ce termini facultatea, 
ei da, pentru asta e nevoie de oarece consecvență. Ca să nu mai 
zic că și maică-mea încă mai fumează. 

— Tu ai mamă? 

Susan zâmbi în sine. 

— Te-aș fi prezentat, numai că nu are încredere în bărbaţii 
fără barbă. 

lan își culese boxerii de pe dușumea, de lângă pat și și-i trase 
pe el. Nu părea foarte dezamăgit că n-avea să se întâlnească cu 
Bliss1$, 


16 Bliss, fericire, în engl. (n.t.). 
VP - 208 


— Ai aflat ceva de la regina frumuseţii criminalilor în serie? 

Pe Susan o lovi un val de greață la gândul fugar la Gretchen și 
ocoli răspunsul. 

— Ţi-a trebuit ceva timp până să întrebi. 

— Făceam pe durul, spuse el. Ca și cum m-ar putea interesa 
mai mult corpul tău decât cel mai tare subiect de presă pe care 
l-am editat eu vreodată. 

Dublul compliment o încântă pe Susan și adoptă o poză 
voluptuoasă, arcuindu-și spatele și punându-și o mână pe șold. 

— Da, ca și cum... 

— Ei și? Ce-ai aflat? 

Stomacul lui Susan se strânse iar. Se răsuci pe burtă, întinsă 
pe diagonală, și își trase o pătură ce atârna pe marginea patului 
peste trupul gol. 

— Că sunt un reporter prost. l-am cedat complet, i-am permis 
să-și bată joc de mine. 

— Dar, totuși, ai material pentru articol, nu? înfruntând 
privirea de gheaţă a morţii și alte alea. 

Susan se ridicase în coate, ţinând ţigara peste marginea 
patului. O bucăţică de scrum se desprinse din ea și căzu pe unul 
din covoarele persiene ale Marelui Scriitor, care le cumpărase 
de pe eBay. Susan privi scrumul căzând fără nici cea mai vagă 
intenţie de a-l ridica. 

— A, da. A dezvăluit locul unde era ascuns un alt cadavru. O 
studentă din Nebraska. 

Susan își aminti de fata aceea zâmbitoare. De semnul păcii pe 
care-l făcea cu degetele. De brațul de pe umărul ei ce aparţinea 
vreunui prieten care-i supraviețuise și care fusese tăiat din 
fotografie. Işi alungă din minte aceste imagini și mai trase un 
fum. 

— Au găsit-o îngropată într-un mormânt vechi dintr-un cimitir 
nu departe de autostradă. 

larba poliza muchiile dure ale realităţii; Susan simțea că 
stresul acumulat în ziua aceea începuse să se scurgă din corpul 
ei. lar odată cu stresul dispărea și nevoia de a avea pe cineva 
lângă ea. 

— N-ar fi timpul să pleci acasă? îl întrebă pe lan, ridicând o 
sprânceană într-un mod mai mult decât sugestiv. 

lan se întinsese iar în pat, cu boxerii pe el acum și cu 
picioarele încrucișate în dreptul genunchilor. 


VP - 209 


— Sharon e plecată pe coastă. Nu pot rămâne peste noapte? 

— Mâine trebuie să mă trezesc devreme. Claire Masland vine 
să mă ia. 

— Tipa-i lesbiană”, știi? 

— De ce? Pentru că poartă părul scurt? 

— Am zis și io să mă aflu-n treabă. 

— Du-te acasă, lan. 

El își puse picioarele pe dușumea și se apucă să-și strângă 
lucrurile. Își trase apoi unul din ciorapii negri. 

— Parcă ţi-am spus să lași baltă afacerea Molly Palmer, zise 
apoi trăgându-și și celălalt ciorap, fără să se uite la Susan. 

Susan fu luată complet pe nepregătite. Molly Palmer? 

— Bine, spuse ea ridicând mâinile în semn că se predă. M-ai 
prins. l-am lăsat câteva mesaje lui Ethan Poole. 

— Eu vorbesc despre Justin Johnson, spuse el cu o urmă de 
duritate în voce. 

Lui Susan i-a trebuit ceva timp să proceseze. Justin Johnson? 
Confuzia se risipi încet și exclamă în sine: Sfinte Sisoe. Tot 
timpul crezuse că Justin Johnson era implicat în vreun fel în 
cazul  „Strangulatorului de după ore”. Făcuse conexiunile 
greșite. Justin Johnson n-avea nimic de-a face cu Lee Robinson, 
nici cu liceul Cleveland. 

— Ce-are a face Justin Johnson cu Molly Palmer? 

lan râse. 

— Nu știi? 

Susan se simţi prost că nu știa și se simţi prost că se simţea 
prost din cauza asta. 

— Ce se întâmplă, lan? 

El se ridică și își trase pantalonii. 

— Ethan i-a transmis mesajele tale lui Molly. Care l-a sunat pe 
avocatul senatorului. Care l-a sunat pe Howard Jenkins. 

Işi trase fermoarul și își încheie nasturele de la pantalon, apoi 
se aplecă, ridică cureaua neagră de pe dușumea și începu să o 
bage în găici. 

— Jenkins m-a sunat pe mine. l-am spus că nu mai lucrezi la 
cazul acela. Se pare însă că mama lui Justin a angajat un 
detectiv particular care să-l urmărească. 

Işi încheie cureaua și se așeză pe marginea patului. 


17 Butch, în original, denumire peiorativă dată lesbienelor cu o alură mai bărbătoasă 
(n.t.). 


VP - 210 


— Ea crede că face trafic cu marijuana. Și cine apare la școală 
să vorbească cu el, dacă nu chiar Susan Ward de la Oregon 
Herald? Te-au recunoscut după chica ta roz. 

lan își încălţă un pantof marca Converse și-i legă șireturile. 

— Ei, și-acum toată lumea crede că te ocupi de povestea asta. 
Și că totul va fi dat la iveală. 

Își luă și celălalt pantof. Îl încheie. 

— Așa că avocatului îi vine ideea creaţă să-ţi plaseze o fițuică 
cu numărul dosarului penal al puștiului. Gândindu-se că, dacă 
vei afla că are dosar penal, s-ar putea să nu iei în serios 
povestea ticălosului de puști. 

— Chiar, zise Susan, străduindu-se să nu zâmbească. Gagiu 
ăla chiar era avocat? 

lan se ridică pe jumătate îmbrăcat și se întoarse spre ea. 

— Din cauza ta o să fim amândoi daţi afară. Ştii asta, nu? 

Susan se ridică cu greu în fund, uitând de pătură, care căzu 
împrejurul taliei. 

— Ce știe Justin despre Molly Palmer? 

— Era cel mai bun prieten al fiului senatorului. Când erau 
țânci. De nedespărțit. De obicei, Molly avea grijă de amândoi. Eu 
cred că a văzut sau a auzit ceva ce n-ar fi trebuit. Poate îţi 
spune ceva numele de fată al mamei lui Justin. Ai trecut cu 
vederea acest aspect. 

— E cumva ca al proprietarilor de la Herald? 

— O verișoară. 

— Dar Castle chiar a făcut-o, așa-i? 

— O, bineînțeles că a făcut-o! Doar că povestea asta nu va 
ieși la iveală în orașul acesta. 

Băgă mâna în buzunarul jachetei sale gri și scoase un obiect 
pe care îl aruncă pe pat. 

— Ce-i asta? întrebă Susan. 

— Caseta cu înregistrarea de la numărul de urgente. Dac-aș fi 
în locul tău, m-aș întoarce la foiletonul de care ne ocupăm acum 
și aș dansa cu tipu' care mi-a adus-o. 

Susan luă caseta și o învârti în mână. 

— Mersi. 

— Nu-mi mulțumi mie. Ci lui Derek, s-a muncit o zi întreagă 
să-i dea de urmă. 

lan își scutură o dată tricoul cu Școala de Jurnalism Columbia 
ca să-i mai îndrepte cutele, cum făcea mereu. 


VP - 211 


— Cred că te place. 

Susan mai trase un fum din ţigara cu marijuana. 

— Ei, dacă vreodată o să am chef să mi-o pun cu un gagiu din 
frăţie, fostă vedetă de fotbal, zise ea, reținând fumul în piept, o 
să știu pe care să sun. 

— Pe cine, o corectă lan. 

* 

DUPĂ CE IAN PLECĂ, Susan se așeză turcește în mijlocul 
patului. Ce era mai rău era că povestea asta cu Molly Palmer 
chiar conta. Nu era exploatarea poveștii triste a cuiva. Nu era 
publicitate. Nu era doar un alt reportaj la care se putea renunţa. 
O adolescentă fusese înșelată, iar cel responsabil făcea tot ce-i 
stătea în putință să ţină povestea asta sub capac. Un om cu 
putere. Un om ales de cetățeni, care aveau dreptul să știe că 
acesta era genul de individ care se folosea de puterea sa pentru 
a i-o trage unei fete de paisprezece ani. Bun, dar poate că era și 
o miză personală la mijloc. lar acum, într-un anume fel, Susan 
pusese mâna pe istoria asta cu Molly Palmer și-n exact același 
moment o și pierduse. Justin era în Palm Springs sau unde o fi 
fost. Molly nu voia să vorbească. Ethan nici măcar nu răspundea 
la mesajele ei. Voia să-l prindă pe senatorul Castle. Mai mult 
decât credea lan. Nu-i păsa că avea să fie concediată. În cele 
din urmă, tot avea să facă cumva, pe cineva să vorbească public 
despre treaba asta. Se uită la caseta pe care o avea în mâini. 
Caseta cu apelul lui Gretchen la 911. Exact în acel moment pe 
Susan o năpădi o dorinţă ce-i fusese cu totul străină până 
atunci. N-o interesau premiile, stilul, vocea ei publică. Nu-i păsa 
de contractul pentru cartea pe care ar putea s-o scrie. Nu o 
interesa să-l impresioneze pe lan. 

Pentru prima oară în cariera ei își dorea să devină un reporter 
bun. 

Lipăi desculță în partea ce servea de sufragerie a încăperii 
care era apartamentul ei și, stând pe călcâie, băgă caseta în 
combină. Citise transcrierea apelului de zeci de ori. Dar tot era 
palpitant ca, în sfârșit, să-și poată face o imagine reală a acelor 
momente. Porni combina. 

— 911. Ce fel de urgenţă aveţi de semnalat? 

— Numele meu e Gretchen Lowell. Sun din partea detectivului 
Archie Sheridan. Știţi cine sunt? 

— Aăă, da. 


VP - 212 


— Bun. Detectivul vostru trebuie să ajungă la un centru 
medical pentru traumatisme severe. Ne găsiți la 2339 Magnolia 
Lane, în Gresham. Suntem la subsol. E o școală la două blocuri 
distanţă, acolo ar putea să aterizeze un elicopter. Dacă oamenii 
voştri ajung aici în cincisprezece minute, ar putea supraviețui. 

Închise. 

Susan se lăsă pe dușumea în fund și își frecă antebraţele cu 
palmele. | se făcuse pielea ca de găină. Vocea lui Gretchen 
părea atât de calmă. Când își imagina cum putea să sune tonul 
vocii ei în timpul acestui apel, Susan credea că era panicată. La 
urma urmei, se preda poliţiei, renunţa să mai fie o fantomă. Ar fi 
putut fi ucisă. Ori ea nu se arătase deloc îngrijorată. Vocea nu-i 
tremurase câtuși de puţin. Nu s-a bâlbâit, n-a stat să-și caute 
cuvintele. Fusese directă, coerentă, profesionistă. Apelul ei 
aproape că părea exersat. 

* 

Archie NU I-A CERUT LUI HENRY să-l însoțească la o discuție 
cu Reston. Era duminică după-amiaza și se simțea și așa destul 
de prost că-l târa la închisoarea de stat la fiecare sfârșit de 
săptămână. Oricum, știa că Henry nu l-ar fi lăsat să meargă 
singur. Voia însă, dacă era cu putinţă, să protejeze intimitatea 
lui Susan. Așa că îi spuse să îl lase acasă. De la pilulele luate era 
obosit și confuz, așa că își făcu o cafea. Apoi își verifică mesajele 
vocale. N-avea niciunul, ceea ce însemna că Debbie nu mai 
sunase. Archie nu-i făcea o vină din asta. Ar fi fost o greșeală să 
vorbească cu ea chiar și foarte puţin duminica. Işi promisese să 
le țină departe una de cealaltă, să le ţină în compartimente 
separate. Era singurul mod în care putea să funcţioneze. Insă 
era egoist. Avea nevoie de Debbie, voia să-i audă vocea, să i se 
amintească de viaţa lui de dinainte. Dar și telefoanele aveau să 
înceteze până la urmă. Amândoi știau asta. Nu făcuseră decât 
să prelungească suferința provocată de situaţia încurcată a 
sentimentelor lor. lar el avea să pună capăt discuţiilor la telefon. 
Doar că nu putea s-o facă încă. 

O sună pe Claire și-i spuse că e acasă. Nu era niciun pont nou. 
Linia fierbinte era mută. Chiar și cei care sunau doar ca să facă 
glume proaste își luau liber duminica. Trecuseră patru zile de 
când au găsit cadavrul lui Kristy Mathers. Ceea ce însemna că 
probabil criminalul căuta o nouă victimă. Archie stătea singur în 
bucătărie, bău jumătate din carafa de cafea pe care o făcuse, 


VP - 213 


fără să se oprească decât atât cât să-și reumple cana. Când se 
simţi satisfăcător de întremat, luă două tablete de Vicodin și 
chemă un taxi. 

Reston locuia în Brooklin, un cartier aflat la sud de liceul 
Cleveland. Un talmeș-balmeș de linii telefonice și copaci, risipite 
printre case cu două intrări în stil victorian sau în stilul anilor 
optzeci - un cartier pentru clasa de mijloc, plăcut, liniștit, sigur. 

Archie îi ceru taximetristului să aștepte, apoi cobori din 
mașină și o luă în sus, pe treptele de ciment acoperite de 
mușchi ce urcau un dâmb, spre casa cu un singur nivel a lui 
Reston. Era o după-amiază târzie; casele de vizavi încă 
străluceau în lumina soarelui, însă pe partea aceea umbre lungi 
vărgau deja delușorul terasat. 

Reston era pe verandă, vopsea o ușă pe care o proptise pe 
două capre. Era în haine de lucru: pantaloni de salopetă stropiţi 
cu vopsea, un jerseu vechi, gri și o șapcă cu cozoroc a echipei 
Marinarilor din Seattle!8. Avea o expresie relaxată, se vedea cât 
de colo că îi plăcea ce făcea. Văzându-l venind pe Archie, ridică 
ochii o clipă, apoi se reapucă de vopsit. Bineînţeles că știa că 
Archie e poliţist. Archie arăta a poliţist. N-avea nicio importanţă 
cu ce se îmbrăca. N-a fost însă mereu așa. În primii ani în poliţie, 
toată lumea era surprinsă la aflarea ocupaţiei sale. Nu știa sigur 
când se produsese schimbarea. Dar într-o zi a băgat de seamă 
că oamenii deveneau brusc neliniștiţi când erau în preajma lui. 

Ajunse în capul scărilor și se așeză pe ultima treaptă, rezemat 
de stâlpul pătrat al verandei, la doar câţiva pași de locul unde 
Reston era îndoit deasupra ușii. O wisteria!” bătrână, încă 
desfrunzită, cu ramuri groase cât braţul unui om, se răsucea pe 
stâlp și de-a lungul balustradelor. 

— Ai citit Lolita vreodată? întrebă Archie. 

Reston înmuie pensula în vopseaua albă și o trecu de-a lungul 
ușii. Vaporii de vopsea degajau un miros puternic ce înăbușea 
orice altă senzaţie. 

— Cine ești dumneata? întrebă Reston. 

Archie își scoase insigna și o ridică la vedere. 

— Detectiv Sheridan. Trebuie să-ți pun câteva întrebări în 
legătură cu o fostă elevă de-a dumitale, Susan Ward. 


18 Seattle Mariners, echipă de baseball din liga americană profesionistă (n.t.). 
19 Wisteria, numele unei plante agăţătoare cu flori mov, răspândită în estul Statelor 
Unite și în Asia extrem-orientală (n.t.). 


VP - 214 


Reston trase cu ochiul la insignă. Nimeni niciodată nu se 
deranja să se uite la ea de aproape. 

— Ţi-a spus că am avut o relaţie cu ea, spuse el. 

— Mada. 

Reston oftă și se lăsă pe vine până când ochii îi ajunseră la 
același nivel cu suprafața ușii. Mai dădu cu pensula, întinzând 
stratul subţire de vopsea ici și colo. 

— Asta-i o discuţie oficială? 

— Sunt poliţist, spuse Archie. Nu discut neoficial. 

— E confuză. 

— Chiar? 

Un firicel de vopsea se scurgea pe suprafața lemnului, iar 
Reston îl netezi cu pensula până când vopseaua se întinse 
perfect. 

— Ştiţi ceva despre tatăl ei? A murit când ea era în primul an 
de liceu. A fost o perioadă foarte grea pentru ea. Am încercat 
să-i port de grijă. 

Reston se încruntă. 

— Totul e rodul imaginaţiei ei. 

— Vreţi să spuneţi că n-aţi întreţinut raporturi sexuale cu ea, 
spuse Archie. 

Reston răsuflă zgomotos. Se uită departe, dincolo de curte, 
vreme de un minut întreg. Apoi, cu grijă, puse pensula pe cutia 
de vopsea, așezată pe o pagină din Hera/d. Perii pensulei, 
îmbibaţi de vopsea, atârnau deasupra unui colț de ziar. 
Picăturile de vopsea bălteau pe hârtie. Reston își întoarse 
privirile spre Archie. 

— Am sărutat-o. E bine? 

Își clătină fruntea, îndurerat. 

— O dată. A fost o greșeală din partea mea. Niciodată n-am 
permis să se repete. Când am respins-o, a răspândit vorba că aș 
avea o relaţie cu o altă elevă. Aș fi putut fi concediat din cauza 
ei. Însă nu era niciun temei în acuzaţia asta. Nu s-a făcut nicio 
anchetă oficială, pentru că toată lumea știa că era o gogoriță. 
Susan era pur și simplu - Reston făcu un gest cu mâna în aer, 
de parcă ar fi vrut să apuce cuvântul cel mai potrivit - distrusă. 
Era înnebunită de durerea pierderii tatălui ei și bălăcărea pe 
toată lumea. Dar mie îmi plăcea, întotdeauna mi-a plăcut. Era o 
fetiță fermecătoare, supărată și talentată. Am înţeles suferința 
prin care trecea. Și am făcut tot ce-am putut să o ajut. 


VP - 215 


— Câtă neînţeleasă generozitate din partea dumitale, spuse 
Archie. 

— Sunt un profesor bun. Dacă are vreo importanţă. Reston își 
îngădui un zâmbet ironic și ușor dezgustat: Dar nu prea are 
importanţă în vremurile astea. 

— Aţi sărutat-o vreodată pe Lee Robinson? întrebă Archie. 

Reston se dădu înapoi, cu gura căscată. 

— Dumnezeule, nu! Abia dacă o cunoșteam. Făceam probele 
tehnice când a dispărut. S-a tot verificat. 

Archie dădu din cap absent. 

— Bun. Asta e. 

Îi adresă un zâmbet de solicitare lui Reston. 

— Poţi să-mi dai un pahar cu apă, te rog? 

Era cel mai la îndemână mod de a fi poftit înăuntru, iar dacă 
Reston îl refuza, însemna că are ceva de ascuns, cel puţin. 

Reston îl privi pe Archie o clipă. 

— Sigur. 

Se ridică, cu dosul palmei îndepărtă o pată cleioasă de pe 
pantalonii stropiţi, se șterse pe picioare de câteva ori pe preșul 
din faţa ușii și-i făcu semn lui Archie să-l urmeze. Au intrat în 
casă. Reston îl conduse pe Archie printr-un mic vestibul, apoi 
prin camera de zi și sufragerie până în bucătărie. Ce l-a izbit pe 
Archie a fost ordinea desăvârșită din casă. Totul era la locul său. 
Suprafeţele erau perfect curățate de orice fel de resturi. In 
chiuvetă nu erau vase murdare. 

— Ai fost căsătorit vreodată? întrebă Archie. 

Reston luă un pahar de pe polița unui dulăpior și îl umplu cu 
apă de la robinet. Deasupra chiuvetei atârna un poster înrămat 
cu una din modelele blonde ale lui Vargas”. 

— M-a părăsit. Mi-a luat tot ce aveam, răspunse Reston, 
întinzându-i paharul lui Archie. 

Archie bău o înghiţitură de apă. 

— Prietenă? 

— Nu momentan. Ultima relaţie s-a încheiat brusc. 

— Aţi ucis-o? 

— Asta-i o glumă? 


20 Vargas Girls, în original, numele dat producţiilor lui Alberto Vargas, artist renumit 
pentru realizarea copertelor revistei Esquire Magazine, începând cu anii '40. Face 
trimitere la ilustrațiile sale reprezentând femei cu proporții ideale, îmbrăcate elegant 
sau nude, cu trăsături perfecte (n.t.). 


VP - 216 


Archie mai sorbi o dată din pahar. 

— Nu. 

Goli paharul și i-l înapoie lui Reston. Acesta îl clăti imediat și îl 
puse în chiuvetă. Archie văzu o altă fată Varga pe peretele opus 
al bucătăriei. Fata avea un șorț foarte scurt și o bluză mulată, 
era cocoţată pe niște tocuri incredibil de înalte, cu spatele 
arcuit, cu buzele roșii, zâmbind provocator. 

— Vă plac blondele, conchise Archie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Reston, trecându-și 
agitat mâna prin păr. Ce vreţi de la mine? Sunt profesor. V-am 
răspuns la întrebări. Am mai fost interogat de alți doi polițiști. V- 
am poftit la mine în casă. 

Se uită cu jale la Archie. 

— Mă arestați? 

— Nu. 

Reston își înfipse mâinile în șolduri. 

— Atunci lăsaţi-mă naibii în pace. 

— Bine, zise Archie și o luă înapoi spre ieșire. 

Trecând dintr-o cameră în alta, cu Reston la doar un pas în 
urma lui, Archie căuta din ochi orice indiciu care l-ar fi putut 
ajuta să descopere adevărul. Ori măcar unul care i-ar fi putut 
face o impresie solidă despre personalitatea proprietarului. Casa 
era veche de o sută de ani, însă fusese redecorată în stilul la 
modă în anii cincizeci ai secolului XX. Aplicele originale de pe 
pereţi fuseseră înlocuite cu unele moderne, de după lansarea 
primului satelit spaţial?!, care arătau la fel de retro pe cât 
păreau de futuriste. Mobila din sufragerie parcă era lucrată în 
plastic dur. Pe o masă, un buchet de narcise galbene dădea pe 
dinafară dintr-o vază roșie. Archie nu putea spune sigur dacă 
mobila aceea era scumpă sau venise ambalată de la Ikea. Ştia 
însă destul ca să-și dea seama că era de bun-gust. Camera de zi 
însă nu arăta chiar ca în reclame. Colţarul demontabil auriu 
părea să fi fost cumpărat de la solduri. Banda de franjuri aurii se 
desfăcuse din loc în loc și atârna ferfeniţită. Lângă o lampă 
modernă se aflau un scaun tapiţat cu catifea trandafirie și o 
canapea. Arăta de parcă cineva se oferise să-l ajute pe Reston 
să redecoreze, însă nu s-au putut pune de acord unul cu celălalt. 
Oricum, tot era mai plăcut decât în jalnicul apartament închiriat 


21 Space aged, în original, cu referire la stilurile de decoraţiuni interioare apărute după 
1957, anul primei călătorii spaţiale (n.t.). 


VP - 217 


de Archie. Camera de zi încă mai avea corpurile originale de 
bibliotecă montate în nișele din pereţi. Archie trecu rapid în 
revistă conținutul rafturilor. Câteva cărți perfect aliniate, 
curățenie perfectă. Dar cotorul cărţii aceleia l-ar fi recunoscut 
oriunde: Ultima victimă. Asta nu însemna absolut nimic. Multă 
lumea avea cartea aceea. 

— Uite ce e, reîncepu Reston. Susan era promiscuă în liceu. S- 
ar putea să fi avut o relaţie cu vreun profesor. E foarte posibil. 
Nu spun decât că n-am fost eu acela. 

— Bine, spuse Archie. N-ai fost. 

* 

— UNDE MERGEM? îl întrebă taximetristul, când Archie urcă în 
maşină. 

— Așteaptă, îi zise el. 

În taxi scria că era special pentru nefumători, însă duhnea a 
fum vechi de ţigară și a odorizant cu miros de pin. Nimeni, 
niciodată nu respecta regulile. Archie își scoase mobilul și o 
sună pe Claire. 

— Vreau să fie reverificate alibiurile lui Reston. Și vreau să fie 
urmărit, adăugă. Și când zic să fie urmărit, vreau să spun să fie 
supravegheate toate intrările casei lui. 

Se uită cu coada ochiului la wisteria ce acoperea casa. 

— Vreau să știu și numai dacă se gândește să plece de acasă. 

— Îi trimit pe Heil și Flannigan. 

— Bine, spuse el, lăsându-se pe bancheta lipicioasă de vinii a 
taxiului. Aștept. 

* 

CÂND AJUNSE ACASĂ, era deja întuneric. Și tot nu primise 
niciun mesaj. Se hotărî să nu mai bea cafea. Bău o bere în 
schimb. Oare mințea Susan? Nu. Oare să se fi convins pe sine că 
povestea asta era adevărată? Poate. 

Oricum ar fi fost, Gretchen intuise bine. Archie găsea un fel de 
consolare în faptul că Gretchen putea să vadă în sufletul oricui. 
Însemna că nu era ceva din start slab în el însuși. 

Privi chipul vesel al Gloriei Juarez. Încă un mister dezlegat. 
Măcar atâta lucru rezolvase. Își duse mâna la frunte și se dădu 
înapoi un pas de la peretele dormitorului pe care prinsese 
fotografia cu o piuneză. 

Pe acel perete erau patruzeci și două de fotografii, patruzeci 
și două de victime, adică patruzeci și două de familii aflaseră 


VP - 218 


adevărul. Îl priveau din fotografii din carnetele de conducere, 
din fotografii de familie, din legitimaţii de școală. Era un 
spectacol de spaimă zguduitor, iar Archie știa prea bine acest 
lucru. Nu-i păsa însă. Avea nevoie să le vadă pe toate odată, să-i 
dea un motiv pentru care să meargă iarăși și iarăși la închisoare, 
să se întâlnească cu Gretchen săptămână de săptămână. Avea 
de ales: ori asta, ori să admită că planul lui Gretchen fusese cu 
totul altul de la bun început. Unul cu mult mai cutremurător. 

Îi pulsau tâmplele, trupul și-l simţea greoi și trudit. Însă era 
deja duminică noaptea, o nouă săptămână începea, iar fetele 
aveau să meargă iar la școli. Ceea ce însemna că asasinul va 
ieși la vânătoare. 

Goli cutia de tablete pe masa de toaletă și le sortă după tip. 
Apoi își scoase cămașa, maioul, pantalonii, tot, până rămase gol, 
pe marginea patului. Masa de toaletă avea deasupra o oglindă 
mare și pătrată în care se vedea de la brâu în sus. Cicatricile 
care mult timp fuseseră de un purpuriu crud se decoloraseră, 
ajungând de un alb translucid. Acum aproape că le considera 
niște părți ale corpului său. Atinse cu mâna inima, simțind sub 
buricele degetelor țesutul reliefat și sensibil, stârnindu-i fiori ce-i 
curgeau în jos până între coapse. 

Se întinse pe spate în pat și evocă amintirea parfumului ei, 
lăsând-o să se înstăpânească asupra lui. Liliac. Suflarea ei pe 
obrazul său. Atingerea ei. Mâna își află drum în jos, tot mai jos. 
Se abţinuse mult timp. Până când el și Debbie s-au despărțit. 
Apoi a rămas singur. Și nu se mai putea gândi decât la 
Gretchen. De fiecare dată când închidea ochii era acolo. 
Prezenţa ei fantomatică era atât de seducătoare, de frumoasă 
că-i tăia respiraţia. Apoi, în cele din urmă, într-o zi cedă. In 
mintea lui o trase spre el, peste el. Știa că nu e bine. Că e ceva 
alienat în el. Că avea nevoie de ajutorul cuiva. Insă el era 
dincolo de orice posibilitate de a fi ajutat. Așa că ce mai conta. 
Oricum nu era real. 

Pastilele îi rânjeau de pe masa de toaletă. Nu erau de-ajuns 
să-l ucidă. Mai erau însă destule în baie. Uneori, noaptea, îi 
plăcea să se gândească la asta. Era o consolare rece. 


VP - 219 


Capitolul 34 


SUSAN DORMISE TOATĂ NOAPTEA cu dinţii încleștaţi. A știut 
asta din clipa în care s-a trezit: abia putea să-și miște fălcile, 
abia putea să-și deschidă gura, iar dinţii și-i simţea de parcă 
mestecase pietriș toată noaptea. şi ținu o pernă electrică pe 
față până când simţi că mușchii înţeleniţi i se relaxează, iar 
durerea din obraz se calmează. Dar căldura pernei îi făcuse fața 
de un purpuriu crud, de parcă o arsese soarele. 

Abia ce se crăpa de ziuă. In ziar, la pagina cu prognoza 
meteo, era un șir de sori galbeni și zâmbitori pe carouri de cer 
albastru. Cam așa și era; aruncă o privire rapidă dincolo de 
peretele de sticlă al apartamentului și văzu bucăţi de senin 
deasupra liniei sinuoase de cărămidă, sticlă și oţel a clădirilor 
din districtul Pearl. Susan nu era deloc impresionată. Oamenii nu 
știau să aprecieze ploaia decât când le lipsea. 

Se așeză pe pat și privi jos, în stradă, la trecătorii ce se 
înghesuiau grăbiţi cu paharele de carton cu cafea în mâini. Ar fi 
trebuit să lucreze. Următorul articol trebuia să fie gata până a 
doua zi. Insă reportofonul pe care i-l recuperase Archie stătea 
încă neatins pe noptieră. Incă nu reușise să asculte înregistrarea 
confruntării ei cu Gretchen Lowell. Chiar și numai gândul că 
trebuia s-o asculte îi întorcea puţin stomacul pe dos. 

Claire sună la ușă la opt fix. Cu ea era și Anne Boyd. 

In ciuda prognozei nefirești de calde pentru acel anotimp, 
Susan îmbrăcă ceea ce ea credea că e echipamentul ei de 
investigator TV: pantaloni negri, cămașă neagră apretată cu 
nasturi și trenciul crem. Nici că-i păsa că aveau să fie 
optsprezece - nouăsprezece grade. Trebuia să-și ia trenciul. 
Claire, ca de obicei, era îmbrăcată de parcă tocmai coborâse de 
pe munte. Anne purta o bluză în dungi ca de zebră, pantaloni 
negri, o pereche de cizme din imitație de piele de leopard și mai 
avea și vreo zece brățări încolăcite pe fiecare încheietură. 

— Imi plac la nebunie cizmele tale, îi spuse Susan. 

— Știu, zise Anne. Sunt grozave. 

— Mda, oftă Claire. Voi două o să vă înțelegeți de minune. 


VP - 220 


Claire le făcu cunoștință una alteia, apoi au coborât toate trei 
la locul unde era parcată mașina de serviciu a lui Claire, un 
Chevrolet Caprice. 

Planul era să verifice dispozitivele de securitate de la toate 
cele zece licee de stat. Mulţi dintre părinţi își opriseră fetele 
acasă; toţi elevii erau sfătuiţi să nu meargă la sau de la școală 
pe jos, iar dacă o făceau totuși, să nu rămână singuri. Tot orașul 
era în alertă. Era o atmosferă de așteptare aproape palpabilă, 
care lui Susan îi dădea impresia că lumea chiar își dorea să fie 
răpită o altă fată, așa încât să poată urmări la știri ce se 
întâmplă. Ca divertisment televizat, o răpire cu asasinat era 
excelentă atâta timp cât nu îi luă locul ceva și mai interesant. 

Au mers mai întâi la liceul Roosevelt. Claire își luase cafea de 
la o cafenea de lângă blocul lui Susan, iar aroma aceea 
delicioasă umplea tot habitaclul. Susan saliva. Işi scoase 
carneţelul și și-l puse pe genunchi. Detesta să stea pe bancheta 
din spate. li amintea de vremea când era doar un copil. Işi 
desfăcu centura ca să se poată apleca între scaunele din faţă. 
Era cel mai bun mod de a pune întrebări. 

— Hm, hm, făcu Claire mustrător. Centura. 

Susan se lăsă pe spate cu un oftat din rărunchi și își prinse iar 
centura de siguranţă. Scaunele din față aveau o tapiserie 
albastru-deschis, însă bancheta din spate era din vinilin 
ultramarin. Mai ușor de curăţat dacă vreunul din cei pe care îi 
duceai în mașină se apuca să vomite. 

— Ei, și tipul ăsta, spuse Susan, adresându-se lui Anne, crezi 
că-i cu capul sau ce? 

— Vrei părerea mea de profesionistă? întrebă Anne, cu ochii 
pe geam. Cred că are niște probleme. 

— Va omori altă fată? întrebă Susan. 

Anne se aplecă puţin înainte, cât să se poată răsuci să se uite 
la Susan, cu o expresie foarte sceptică. 

— De ce s-ar opri? 

Clădirea liceului Roosevelt era o construcţie masivă din 
cărămidă, cu un portic cu coloane albe, cu clopotniţă deasupra 
și cu vreo două mii de metri pătraţi de peluză în faţă. Aducea 


VP - 221 


puţin cu Monticello”. În faţa liceului erau parcate trei mașini de 
patrulă. 

— Liceului acesta ar fi trebuit să-i spună Jefferson, spuse 
șugubeaţă Susan. 

Claire se uită în stânga și în dreapta, apoi le anunţă pe 
celelalte două femei: 

— Mă duc să văd cum stau lucrurile. Voi vreţi să așteptați în 
mașină? 

Întrezărind șansa de a rămâne singură cu Anne, Susan se 
declară repede de acord cu propunerea. 

— Sigur, spuse ea. 

Işi desfăcu centura și se aplecă între scaunele din faţă, la 
numai câţiva centimetri de Anne. Claire ieși din automobil și se 
îndreptă spre una din mașinile poliţiei. 

— Deci, crezi că e angajat la unul din aceste licee? o întrebă 
Susan pe Anne. 

Anne scoase o cutie de cola dietetică din geanta ei uriașă și o 
desfăcu. Un jet minuscul de lichid cafeniu și lipicios ţâșni din 
cutie, împrăștiindu-se concentric pe o suprafaţă de vreo cinci 
centimetri. 

— Nu știu. 

Se uită la Susan și zise: 

— Și să nu te-apuci să zici ceva de cola dietetică. Știu cum stă 
treaba. Nu beau decât una pe zi. Să-mi iau puţin elan de 
dimineață. 

— lo una cred că o cola dietetică caldă e delicioasă, minţi 
Susan cu nerușinare. 

Insistă cu întrebările. 

— Îţi place să faci expertiză psihiatrică? 

— Mda, zise Anne zâmbind și sorbi din cutie. Și sunt chiar 
bună la ce fac, aproape tot timpul. Și fiecare zi de muncă e 
altfel. 

— Cum ai ajuns să profesezi psihiatria? 

— Am făcut facultatea de medicină. Voiam să mă fac medic 
pediatru. Mi se păreau foarte mișto tipii. Mereu, ei erau cei mai 
drăguţi doctori din orice spital. Niciun pic de egocentrism. N-o 
făceau pentru bani. 


2 Monticello, casa memorială a lui Thomas Jefferson, al treilea președinte al SUA și 
principalul autor al Declaratiei de Independență. Casa se află nu departe de 
Charlottesville, statul Virginia (n.t.). 


VP - 222 


— Deci ai vrut să te faci medic pediatru ca să poți să fii în 
preajma lor? întrebă Susan. 

Anne râse, iar brăţările ei zornăiră. 

— În esenţă, da. 

Își lăsă capul pe spătarul scaunului și se uită gânditoare la 
Susan. 

— În prima zi ca pediatru am diagnosticat un copil bolnav de 
limfom. În faza a patra. Avea șapte ani. Teribil de frumos. Unul 
din copilașii aceia cu suflete bătrâne, știi? Am fost devastată, și 
când zic asta vreau să înţelegi că am fost așa de distrusă că m- 
am închis în baie și am plâns. 

Anne tăcu o vreme, pierdută în amintiri. Susan auzea fâsâitul 
băuturii din cutie. Apoi Anne ridică din umeri. 

— Așa m-am hotărât să merg la psihiatrie. Părinţii soțului meu 
sunt din Virginia. El și-a găsit o slujbă acolo și trebuia să-mi 
găsesc și eu una. Cei de la baza din Quantico”? căutau femei pe 
care să le instruiască în artele astea ale întunericului. S-a 
dovedit că nu eram deloc nepricepută. 

— Totuși, expertiza psihiatrică pare să fie domeniul cel mai 
puţin potrivit, dacă într-adevăr voiai să scapi de confruntarea cu 
moartea. 

— Nu cu moartea, zise Anne. 

Își linse degetul mare și-l trecu apoi peste o pată mică de cola 
de pe pantalonii ei negri-cărbune. 

— Cu mila. 

Se uită scurt pe geam. Pe lângă mașină trecu un puști pe 
skateboard. Anne se întoarse iar spre Susan. 

— Victimele de care ne ocupăm sunt oricum deja moarte. Noi 
facem ce ne stă în putinţă să preîntâmpinăm alte asasinate. 
Prindem criminalii. lar pentru ei n-am milă. 

Susan se gândi la Gretchen Lowell. 

— Ce îl face pe un individ să comită asemenea acte? 

— S-a făcut un studiu printre deţinuţii condamnați pentru 
spargeri. Tuturor celor intervievaţi li s-a pus aceeași întrebare: 
Aţi prefera să daţi mai degrabă de un individ cu o armă sau de 
un câine? Știi ce-au răspuns cei mai mulţi dintre ei? 

Anne învârti încet cutia de cola în palmă. 


23 Quantico, în statul Virginia, este locul Academiei ce pregătește agenţi speciali 
pentru FBI, începând din 1972 (n.t.). 


VP - 223 


— De individul cu arma. Câinele n-ar ezita. Ti-ar sfâșia 
beregata. De fiecare dată. In opt din zece cazuri, poţi smulge 
arma din mâinile celui ce-o ţine sau pur și simplu poţi să pleci. 
Știi de ce? 

— Pentru că nu-i ușor să împuști un om. 

Ochii negri ai lui Anne scăpărau scântei. 

— Exact. Asta s-a scrântit la tipul nostru. Nu cred că lucrează 
în învățământ. Sper să fie așa, pentru că dacă lucrează în unul 
din aceste licee o să-l prindem. Dacă nu, nu știu. 

— Dar ce te poate face să te scrântești? 

Anne făcu un gest reținut cu mâna în care ţinea cutia, ca și 
cum ar fi făcut un toast. 

— Ereditatea, mediul. Combinația celor două. Alege. 

Susan își trecu mâinile cu degetele împletite pe sub genunchi 
și se aplecă și mai mult înainte. 

— Dar poate cineva să-ți provoace ţicneala asta? Poate, nu? 
Cum a făcut Gretchen Lowell. Cum a putut face asta? Cum de-a 
putut să-i facă pe unii să ucidă pentru ea? 

— Gretchen e o maestră a manipulării. Adeseori psihopaţii 
sunt buni manipulatori. A ales anumiţi bărbaţi, toţi vulnerabili. 

— l-a torturat? 

— Nu, spuse Anne. A folosit o metodă inofensivă. S-a folosit 
de sex. 

Claire apăru brusc la ușa mașinii. Obrajii ei erau purpurii. 

— Nenorocitul dracului a mai răpit o fată azi-noapte. 


VP - 224 


Capitolul 35 


FAMILIA LUI ADDY JACKSON locuia într-o casă cu două nivele, 
din cărămizi de argilă, aflată pe un deal terasat, la colţul unei 
străzi aglomerate din cartierul Southeast. Casa era vopsită în 
roz și avea acoperiș de olane roșii. Printre celelalte case din 
vecinătate, construite în stilul ce fusese la modă până prin anii 
douăzeci ai secolului trecut?*, arăta la fel de nepotrivit cum 
arăta și înconjurată de mașinile poliţiei. Susan observă un 
elicopter negru și lucios, afișând logoul Canalului 12 într-o parte, 
dând roată pe deasupra. 

Claire începu să urce două câte două treptele de ciment ce 
tăiau în delușor, ducând către casă. După ea urca Anne, iar în 
urma ei era Susan. Deja se făcuse prea cald pentru trenci, însă 
Susan nu-l dădea jos pentru simplul motiv că astfel putea să 
aibă la îndemână agenda, pusă într-unul din buzunarele lui 
adânci. Se simțea rău numai gândindu-se că e pe punctul de a 
se amesteca în tragedia de familie ce tocmai se declanșa și n-ar 
fi vrut să se simtă și mai prost fâțâindu-se cu un carnet la 
vedere, ce numai că nu urla: Bună, sunt din partea presei, am 
venit să vă vampirizez. Sunt o ziaristă serioasă, își spunea 
încercând să-și potolească sentimentul crescând de nesiguranţă. 
Jurnalistă. Serioasă. 

Casa era plină de polițiști. În camera de zi îl văzu pe Archie 
lăsat într-un genunchi în faţa părinţilor copleșiți de durere. 
Amândoi stăteau pe sofa și se ţineau de mâini. Se uitau la el ca 
și cum era singurul om din lume, ca și cum el i-ar fi putut salva. 
Susan își aminti că o văzuse pe maică-sa uitându-se la medicul 
oncologist care-l tratase pe tatăl ei cu exact aceiași ochi. Şi- 
atunci, ca și acum, era o fază terminală. 

Işi întoarse privirea și se uită împrejur. Camera era frumoasă, 
cu mobilă în stilul adus în America de misiunile creștine, cu 
vitralii și catifele în tonuri cum numai la bijuteriile Déco” mai 


24 Craftsman, în original, stil arhitectonic și de decoraţiuni interioare, popular în primii 
douăzeci de ani ai secolului trecut, inspirat de modelele propuse de revista cu același 
nume și caracterizat prin simplitate și prin folosirea materialelor naturale (n.t.). 

25 (Art) Déco, stil de design specific anilor '20-'30, caracterizat prin adaptarea 
formelor stilizate și a motivelor geometrice la producţia de serie (n.t.). 


VP - 225 


poţi vedea. Cineva demontase și refăcuse meticulos ciubucele 
din lemn care se curbau pe după colțurile corpurilor de mobilier 
înzidite și pe deasupra ușilor în arcadă. Când se uită iar spre 
Archie, Susan văzu că le spunea ceva părinţilor fetei, atingând-o 
delicat pe mamă pe braţ, apoi se ridică și se îndreptă spre 
ieșire. 

— A dispărut în dimineața asta, spuse cu glas ceva mai tare 
decât șoapta. Ultima oară au văzut-o azi-noapte pe la zece. 
Fereastra dormitorului e spartă. Părinţii n-au auzit nimic. 
Dormitorul lor e sus. Din casă nu lipsește nimic, numai fata. 
Criminaliștii sunt acolo, chiar în momentul acesta. 

Susan observă că arăta mai bine decât cu o zi înainte, mai 
ager. Era un semn bun. Apoi își aminti de spusele lui Debbie că 
după ce se întorcea de la întâlnirile cu Gretchen dormea mult 
mai bine. 

— De unde a știut care e camera ei? întrebă Claire. 

Un poliţist în jacheta distinctivă a criminaliștilor trecu pe lângă 
ei, iar Archie se dădu la o parte să-i facă loc. 

— Draperiile nu erau trase. Fata își făcea temele acolo, 
noaptea trecută. Luminile aprinse. Poate că individul o pândea. 
Ori poate că o cunoaște. 

— Sigur e omul nostru? întrebă Anne, cu o expresie de 
înverșunare pe chip. Nu prea se potrivește. 

Archie le făcu celorlalți semn să îl urmeze în sufragerie, de 
unde luă o fotografie înrămată de pe perete, se întoarse și i-o 
întinse lui Anne. Era fotografia unei adolescente cu păr șaten și 
ochi depărtați. 

— Doamne, suspină Claire. 

— De ce și-ar fi schimbat modul de operare? se întrebă 
îngândurată Anne. 

— Speram să-mi poţi spune tu, zise Archie. 

— Prea multe forțe de ordine la licee, își dădu Anne cu 
presupusul. E îngrijorat că nu va putea ajunge la victimele sale. 
Poate a urmărit-o până acasă. Dar asta ar fi fost cu adevărat 
riscant. E panicat. Asta-i bine, dacă ne gândim așa, în general. 
Înseamnă că e mai puţin atent. Înseamnă că suntem aproape de 
el. 

Susan se legănă pe călcâie, lăsându-se ușor pe spate, și se 
uită prin ușă în camera de zi, unde rămăseseră părinţii fetei. Nu 


VP - 226 


se mișcaseră de pe sofa, iar un alt detectiv stătea cocoţat pe o 
canapea în faţa lor, cu un carneţel în mână. 

— La ce liceu era? întrebă Claire. 

Archie smuci scurt din cap înspre Susan. 

— La cel care i-a fost și ei Alma Mater. 

— Cleveland? făcu Susan simțind că i se chircește stomacul. 

A știut atunci, într-o înfiorătoare clipită de certitudine, că 
Archie îl confruntase pe Paul. Era absolut limpede că o făcuse. 

— Doar nu crezi că... 

— N-a fost Reston, spuse Archie. Am pus oameni să-l 
urmărească de la șase încolo. N-a ieșit din casă. 

Pe Susan o luară iar durerile de fălci. Archie îl pusese pe Paul 
sub urmărire, făcuse din el un suspect, întemeindu-se numai pe 
relatarea ei patetică de la închisoare. li venea să se ia la palme 
că-și deschisese gura aia mare. N-ar fi trebuit să-i permită lui 
Gretchen să dibuiască ce-i în capul ei. N-ar fi trebuit să accepte 
să scrie foiletonul acesta. Acum însă nu mai putea opri ceea ce 
ea însăși pusese în mișcare. 

— Îl urmăreșşti pe Paul? Bazându-te pe ceea ce ţi-am spus eu 
ieri? 

— Se potrivește cu expertiza psihiatrică mai bine decât 
oricine altcineva. Ce nu se potrivește sunt alibiurile lui infailibile 
pentru orele la care s-au comis crimele. 

Archie se întoarse spre Claire. 

— Verifică ce spune umbra noastră despre Evan Kent. Apoi 
sună la Cleveland. Află dacă n-a apărut careva pe-acolo șiroind 
de sânge și cu o mască de schi pe figură. 

Zâmbi stins. 

— Sau, știi tu, ceva ieșit din comun. 

Claire încuviință din cap, scoase mobilul din teaca prinsă de 
curea și ieși să dea telefoane. 

Susan îl privi pieziș pe Archie. 

— Ai fost să te întâlnești cu el, îi zise. 

Archie își închise pixul și îl puse în buzunarul sacoului. 

— Bineînţeles. Ce altceva credeai că o să fac? 

— Ce-a spus? 

— A negat. 

Susan simţi că i se înroșesc obrajii. 

— Foarte bine, spuse cu glas tremurător. Se apără. Asta-i 
bine. Apoi continuă: Ți-am spus că va nega. 


VP - 227 


— Da, așa mi-ai spus, zise Archie. 

Claire se întoarse în cameră. 

— Kent e acasă. Dar Dan McCallum nu s-a arătat azi la 
Cleveland. 

Se uita când la unul, când la altul. 

— Ce? 

Archie își consultă ceasul. 

— Cât a întârziat? întrebă el. 

— Domnul McCallum? făcu Susan. Nu se poate. E imposibil. 

Claire n-o luă în seamă. 

— Primul lui curs trebuia să înceapă acum zece minute. N-a 
sunat că ar fi bolnav, pur și simplu n-a apărut. Cei de la școală 
au sunat la el acasă. Nu răspunde nimeni. 

— Asta chiar cred că e suspect, zise Archie. 


VP - 228 


Capitolul 36 


ARCHIE BĂTU ÎN UȘA BUNGALOW-ULUI lui McCallum atât de 
tare, de crezu că au să-i crape falangele. Era o locuinţă 
construită prin anii '50, miniaturală, cu un singur nivel, din 
cărămidă brună și înconjurată de o grădină abundentă și 
maniacal de bine întreţinută. Un rând de tufe de trandafiri 
însoțea aleea de pavele ce ducea la veranda largă din partea 
din faţă a casei. Trandafirii abia dădeau mladiţe din cioturile 
rămase după curățirea dinainte de iarnă. Singura pată de 
culoare, într-un accentuat contrast cu tot restul, era ușa casei 
vopsită într-un roșu lucios. Soneria părea să nu fi fost 
funcțională decât foarte puţin timp după construirea casei. Era 
lipită de perete cu o bucată de bandă izolatoare învechită și 
uscată. 

Heraldul de luni, neatins, în ţiplă, zăcea încă în faţa ușii. 

— Dan, strigă Archie. 

Bătu iarăși. Ușa avea un ochi mare de sticlă, însă perdeaua 
era trasă, iar Archie nu putea să vadă decât foarte puţin 
înăuntru. Cu două degete le făcu semn băieţilor duri să dea ocol 
casei, să meargă la ușa din spate. Henry era pe trepte. Claire 
era chiar lângă Archie. Susan se înfipse și ea lângă Claire, 
înveșmântată într-o vestă galbenă pe spatele căreia era 
inscripţionat cu litere negre TRECEREA LIBERA. 

Archie îi făcu semn să se dea înapoi, ceea ce și făcu. Apoi el 
își scoase revolverul și iar bătu în ușă. 

— Dan, poliţia. Deschide. 

Nimic. 

Răsuci mânerul ușii. Era încuiată. O pisicuţă gri apăru pe 
verandă și se strecură printre picioarele lui Archie. 

— Salut, frumoaso, spuse Archie. 

Apoi observă șirul estompat de urme pe care le lăsase 
pisicuţă pe unde pășise. Se lăsă într-un genunchi și se uită la 
urmele de un roșu șters pe fondul de un verde noroios al 
verandei. 

— Sânge, îi spuse lui Claire. Vrei s-o faci tu? 


VP - 229 


Archie se ridică și se dădu înapoi, iar Claire, apărându-și fața 

cu cotul, plesni geamul ușii cu patul revolverului. Sticla se crăpă 
și se sparse în cinci bucăţi care au alunecat din ramă și au căzut 
înăuntru, pe dușumea, stârnind o explozie de cioburi. In clipa în 
care se sparse geamul, îi izbi duhoarea grea a morţii. Toţi au 
recunoscut-o. Archie se întinse înăuntru și descuie ușa. O trase 
în lături și ridică pistolul. 
_ Revolverul lui era un Smith & Wesson, de calibru .38 Special. 
Il prefera armei de serviciu automate. Era fiabil și nu necesita 
multă îngrijire. Lui Archie nici nu-i plăceau armele. Pe a sa n-a 
trebuit să o folosească niciodată în afara sălii de antrenament. 
Și nici nu avea de gând să-și petreacă jumătate de zi la masa 
din bucătărie curăţindu-și arma de serviciu. Smith & Wessonul 
nu era însă la fel de puternic precum o armă de 9 mm. lar 
Archie își dădu deodată seama că încrederea sa în revolverul 
său se clătina. 

— Dan, strigă iar. Poliţia. Ești înăuntru? Intrăm. 

Tot nimic. 

Ușa de la intrare dădea într-o cameră de zi, de unde se trecea 
în bucătărie. Archie observă urmele lăbuţelor pisicuţei 
traversând în diagonală dușumeaua acoperită cu linoleum. Se 
întoarse înspre Susan. 

— Stai aici, spuse el pe cel mai autoritar ton al său. 

Apoi le făcu semn cu capul lui Claire și lui Henry. 

— Gata? 

Amândoi au aprobat din cap. Archie intră. 

Lui Archie îi plăcea la nebunie chestia asta. Toate 
medicamentele lui nu se comparau cu valul de adrenalină și 
endorfine secretate în mod natural. Întreg corpul lui duduia de 
energie. Pulsul și ritmul respirației i se accelerară; mușchii îi 
erau contractaţi. Niciodată nu se simţea mai alert, mai ager. Se 
mișca prin casă înregistrând până și cele mai mărunte detalii. 
Rafturile erau înţesate de cărţi și de fel de fel de alte obiecte - 
cești vechi de cafea, hârțoage și scrisori, din câte se părea, care 
erau îndesate în fiecare colțișor disponibil. Patru scaune ușoare 
în diferite nuanțe de verde erau așezate împrejurul unei mese 
pătrate de cafea, pe care erau stivuite teancuri-teancuri de 
ziare. Schițe înrămate reprezentând vase cu pânze atârnau pe 
pereţi, una deasupra celeilalte. Archie traversă un coridor, cu 
spatele lipit de perete, cu Claire atât de aproape în spatele lui că 


VP - 230 


îi putea auzi respiraţia. Henry era în urma lui Claire. Archie 
strigă iar. 

— Dan, poliţia. 

Din nou nimic. 

O luă pe după colţ, cu revolverul ridicat și văzu imediat sursa 
urmelor de sânge lăsate de lăbuțele pisicuţei. 

Dan McCallum era mort. Zăcea cu obrazul pe masa de lemn 
de stejar din bucătărie, cu tâmpla într-o baltă de sânge gros. O 
mână îi era întinsă de-a curmezișul pe masă, cealaltă, îndoită 
din cot, strângea încă pistolul în pumn. Cu ochii deschiși, parcă-l 
înfrunta pe Archie, însă nu era nicio îndoială: fusese mort cea 
mai mare parte din noaptea trecută. 

— Futu-i, oftă Archie. 

Își băgă pistolul în toc și își duse mâna la ceafă; se învârtea în 
cerc, aproape pe loc, încercând să se elibereze de frustrare. 
Dacă McCallum era criminalul, atunci totul se terminase. Dar 
unde era fata în cazul acesta? Se întoarse la realitatea 
momentului. 

— Cheamă-i înăuntru, îi spuse lui Claire. 

Apropiindu-se de cadavru, o auzi pe Claire în spatele lui 
vorbind în staţie. Atent să nu calce în balta de sânge de pe 
podea, se lăsă pe vine lângă cadavru. Recunoscuse imediat 
pistolul din mâna lui McCallum. Era ca al lui. Cu o rană ca aceea 
în ţeastă, inima mai bate încă două minute, ceea ce explica 
hemoragia abundentă. 

Archie găsise odată cadavrul unui bărbat care lovise cu 
pumnul într-un geam cu oglindă după ce avusese o ceartă cu 
nevastă-sa. Și-a secționat artera brațului și a sângerat de 
moarte, pentru că soţia lui ieșise ca o furtună din casă, iar el a 
fost prea mândru să sune după ambulanţă. Sângele a țâșnit într- 
un semicerc larg prin toată bucătăria când s-a tăiat artera și a 
tot curs apoi, în ciuda celor câteva prosoape de bucătărie pe 
care tipul încercase să le folosească în loc de bandaje. Soţia lui 
s-a întors acasă în dimineaţa următoare și a sunat la urgenţe. 
Când a ajuns Archie acolo, l-a găsit pe bărbat mort, prăvălit 
lângă dulapul din bucătărie. Sângele împroșcase draperiile 
galbene și pereţii albi, stropise toată dușumeaua. Archie n-a 
știut până atunci că din trupul unui om poate să curgă atât de 
mult sânge. Bucătăria aceea părea scena unui asasinat comis cu 
drujba. 


VP - 231 


Acum, altă bucătărie. Archie se lăsă mai aproape să 
examineze urma lăsată de gura ţevii pe rana de contact, aflată 
lângă gură, și gaura de ieșire din ceafă. Un glonţ de .38 ar fi 
trecut prin craniu ca prin brânză, pe când unul de .22 s-ar mai fi 
învârtit o vreme pe-acolo. Ochii căprui ai lui McCallum se holbau 
orbi, cu pupilele dilatate, cu pleoapele îngheţate. Și maxilarul îi 
înţepenise, într-o grimasă de dezaprobare parcă. Faţa îi era 
învineţită de /ivor mortis, de parcă își lăsase capul pe masă să 
se odihnească după o bătaie crâncenă. Purta pantaloni de 
trening roșii, largi, din bumbac și ceea ce părea a fi o bluză cu 
simbolul Războinicilor de la liceul Cleveland. 

În picioare nu avea decât ciorapi albi plușaţi, îmbibaţi de 
sânge la degete. Pe masă nu era nici măcar o ceașcă de cafea. 

Archie își întoarse iar privirea spre cadavru. Urmele lăbuțelor 
pisicii arătau pe unde călcase aceasta pe masă, lăsând pete de 
sânge amestecat cu păr fin și gri. Deasupra tâmplei stângi, părul 
șaten al lui McCallum era netezit și ud, de parcă îl linsese 
pisicuţa. Biata creatură. Archie urmări urmele lăbuțelor pisicii 
mergând de pe masă spre o deschizătură decupată în ușa ce 
dădea în spatele casei. 

Se ridică. Nu mai era la fel de ușor cum fusese cândva. Henry 
deschise ușa din dos și în cadrul ei Archie îi văzu pe băieţii duri, 
așteptând, împreună cu Susan Ward. Toţi așteptau ca el să 
spună ceva. 

— Întoarceţi casa cu fundul în sus, le zise el. Poate avem 
noroc și fata e încă aici. 

Însă nu credea ce spunea. 

— Și sunaţi-i pe cei de la Protecţia Animalelor, adăugă. Cineva 
trebuie să aibă grijă de pisica aia. 


VP - 232 


Capitolul 37 


SUSAN AVEA IMPRESIA că toată poliţia din Portland venise la 
bungalow-ul lui McCallum. Banda galbenă era întinsă în zigzag 
de jur-împrejurul curţii, ca să ţină în afara locului crimei 
mulțimea în creștere a curioșilor. La oarecare distanţă, reporterii 
TV se postaseră chiar în fața casei pentru transmisiunile în 
direct. Susan stătea pe o bancă din fier forjat aflată pe veranda 
din faţă. Fuma o ţigară. Avea mobilul la ureche și îi explica lui 
lan care era situaţia, când s-a găsit bicicleta lui Kristy Mathers. 

Un poliţist în uniformă care scotocea prin garaj o descoperise 
rezemată de un perete, acoperită cu o prelată albastră. O 
bicicletă galbenă de fete cu scaun alungit și cu lanţul căzut. 
Poliţiștii se strânseră cu toţii împrejurul ei, scărpinându-se în 
cefe, privind muţi. Reporterii de ziar făceau fotografii cu 
camerele lor digitale, în vreme ce vecinii făceau cu telefoanele 
mobile. 

Susan se gândi la Addy Jackson, se întrebă unde ar putea fi ea 
în clipa aceea și i se făcu rău. Mai mult ca sigur că era moartă, 
pe jumătate îngropată în mâlul râului. Charlene Wood de la 
Canalul 8 era chiar în fața casei, cu spatele spre Susan, și 
transmitea în direct de la faţa locului. Susan nu auzea ce spune 
tipa, însă își putea închipui toată isteria presei locale și titlurile 
de un dramatism de prost gust. Susan își dăduse seama de 
puţină vreme că nu se mai punea preţ pe omenie. 

După o vreme, Archie se desprinse de grupul polițiștilor și 
veni spre Susan. 

— Nu te ocupi tu de povestea asta? o întrebă, așezându-se 
lângă ea, pe bancă. 

Susan scutură din cap. 

— Nu, asta-i o știre. Le trebuie un reporter. L-au trimis pe 
Parker încoace. 

Işi ridică genunchii pe bancă și și-i cuprinse cu braţul. Trase 
un fum din ţigară. Vesta pentru liberă trecere zăcea mototolită 
lângă ea. 

— Așa-i că s-a sinucis? 

— Așa se pare. 


VP - 233 


— N-am văzut niciun bilet de adio. 

— Cei mai mulţi sinucigași nu lasă bilete de adio, îi spuse 
Archie. Ai fi surprinsă să afli cât de mulți. 

— Chiar? 

Archie își frecă ceafa cu o mână și se uită înainte în curtea din 
faţa casei. 

— Cred că e greu de știut ce-ar mai fi de spus. 

— L-am văzut mai ieri, spuse tristă Susan. La Cleveland. 

Archie își înălță sprâncenele. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Nimicuri, spuse ea, scuturând scrumul pe verandă. 

— Scrumezi pe locul crimei. 

— Oh, futu-i, făcu Susan. Scuză-mă. 

Stinse ţigara pe o bucată de hârtie smulsă din carnetul ei, 
împachetă cu grijă hârtia peste chiștoc și o puse în geantă. Era 
conștientă că Archie îi urmărea fiecare mișcare, dar nu era în 
stare să-l privească. Așa că se uită la mâinile ei. Pielea 
dimprejurul tăieturii de pe deget, cea pe care și-o făcuse în 
cioburile paharului de vin, era roșie de parcă s-ar fi infectat. 

— Nu vrei să mă întrebi? 

— Ce anume? o întrebă el. 

Ea își duse degetul la buze și îl supse câteva clipe, simțind 
gustul sărat de piele asudată și al stropului minuscul de sânge 
uscat. 

— Dacă s-a întâmplat cu adevărat. 

El clătină din cap, aproape imperceptibil. 

— Nu. 

Normal că nu, era galant în chestiunea asta. Susan își dorea 
să nu fi stins ţigara. Voia să aibă ceva de făcut cu mâinile. |și 
înfășură pe degete cordonul trendului. 

— McCallum pregătea echipa pentru Cupa Cunoașterii din 
care am făcut și eu parte. Am renunțat cu o zi înainte de finala 
statului Oregon. Eu eram singura care mai știa ceva geografie. 

Archie ezită, apoi spuse: 

— Chestia asta cu Reston. Va trebui să le spun celor de la 
liceu despre asta. N-ar mai trebui să predea, măcar acum, în al 
doisprezecelea ceas. 

Susan înmărmuri. 

— Am minţit. Am inventat totul. 

Archie închise ochii, cu o expresie abătută. 


VP - 234 


— Susan, nu face asta. 

— Te rog, las-o baltă. Deja mă simt ca o proastă. Sunt așa de 
tâmpită când e vorba de bărbați. 

Se uită în ochii lui. 

— M-am îndrăgostit nebunește de el. Și am inventat povestea 
asta. Am vrut să se întâmple. Dar nu s-a întâmplat nimic. 
Se uita ţintă în ochii lui, cu o expresie rugătoare. 
— Așa că las-o baltă, bine? Serios. Sunt o nenorocită. Nici nu- 
poţi da seama. 
Archie clătină din cap. 
— Susan... 
— Am inventat totul, repetă ea. 
El rămase nemișcat. 
— Archie, spuse ea cu precauţie, te rog, crede-mă. Nu-i decât 
un basm. Sunt o mincinoasă. 

Accentua fiecare cuvânt, fiecare silabă vrând să-l convingă. 

— Întotdeauna am fost o mincinoasă. 

El dădea încet din cap. 

— Bine. 

lar am futut meciul, își zise Susan. În stil mare. Ca de obicei. 

— Să nu te simţi prost din cauza mea. Sunt o cauză pierdută. 

Încercă să zâmbească, însă în locul zâmbetului i-au dat 
lacrimile. Își dădu ochii peste cap și râse. 

— Maică-mea crede că nu-mi lipsește decât un băiat cu o 
mașină pe carburanţi alternativi. 

Archie părea să cugete la ultima ei afirmaţie. 

— La un potenţial iubit, e important consumul de carburant. 

Îi zâmbi delicat lui Susan, apoi iar își întoarse privirea spre 
curte. Charlene tocmai își încheia transmisia. 

— Trebuie să mă întorc la treabă, dar am să trimit pe cineva 
să te ducă acasă cu mașina. 

— E-n regulă. L-am sunat pe lan. 

Archie se ridică, dar se întoarse iar spre Susan. 

— Eşti sigură? 

Susan se uită chiorâș la cerul albastru. 

— Crezi că soarele ăsta o s-o ţină mult timp așa? 

— Va ploua, spuse el. Până la urmă tot plouă. 


t 


VP - 235 


Capitolul 38 


ARCHIE ERA ÎN CURTEA din spatele casei, cu Henry și Anne, 
când sosi primarul cu o jumătate de pagină de note scrise de 
mână, pregătit pentru conferința de presă. Ca și în față, peluza 
din spate era tunsă la trei centimetri de sol. Să menţii gazonul 
atât de bine îngrijit în sezonul ploios cerea un anumit grad de 
abnegaţie. În fund, într-un colţ, era o mică magazie din panouri 
demontabile de aluminiu; tot ce fusese înăuntru era acum scos 
de polițiștii în uniformă și așezat de jur-împrejurul ei în ordine. 
Proprietatea lui McCallum era împrejmuită de un gard din 
scânduri de cedru cu grilaj în partea de sus. 

Primarul îl văzu pe Archie și se îndreptă spre el. Purta costum 
negru și cravată, iar părul lui argintat era bine netezit pe cap. 
Buddy știuse întotdeauna să scoată maximum de efect dintr-o 
cravată și un costum. Primele cuvinte ce-i ieșiră primarului pe 
gură când ajunse la Archie au fost: 

— Ăsta-i omul nostru? 

— Așa se pare, zise Archie. 

Din buzunarul interior al sacoului, Buddy scoase o pereche de 
ochelari de soare Ray-Ban negri pe care și-o puse pe nas. 

— Unde-i fata? 

Archie se uită la Anne. 

— Probabil în râu. 

— Ce căcat, spuse în șoaptă primarul. 

Respiră adânc și dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi 
ascultat o încurajare pe care doar el o putea auzi. 

— Bine. Bun, hai să ne concentrăm pe faptul că nu mai este 
liber pe străzi. 

Se uită la Archie peste ramele ochelarilor. 

— Arăţi ca dracu’, Archie. De ce nu-ţi dai cu puţină apă pe 
față înainte să-ncepem? 

Archie se strădui să zâmbească. 

— Sigur. 

Aruncă o privire hoață spre Henry și Anne și se întoarse în 
casă. 

In bucătărie, o voce i se adresă: 


VP - 236 


— Tu ești Sheridan? 

Archie trebui să se oprească și să răsufle de câteva ori, rar și 
lent, ca să se obișnuiască cu duhoarea grea. 

— Mda, spuse el. 

Un tânăr negru cu șuvițe împletite, lungi până la umeri, într-o 
salopetă Tyvek?” albă trasă direct peste hainele de stradă, 
stătea cocoţat pe contoarul din bucătărie și își bălăngănea 
picioarele scriind ceva. 

— Lorenzo Robbins. 

— De la biroul medicului legist, nu? 

— Mda, făcu el. Uite care-i treaba. Voiam să-ţi spun că sunt 
câteva probleme cu gagiu ăsta mort. 

— Câteva probleme? întrebă Archie. 

Robbins ridică din umeri și scrise mai departe în fișa de 
observaţie prinsă de o planșetă cu clamă. 

— Un revolver de .38 nu-i o armă mică. 

— Așa-i, spuse Archie încet. 

— Are un recul. Cu așa leziune a sistemului nervos central, 
mă așteptam să văd ori una, ori alta dintre două chestii. Ori 
arma să fie la câţiva pași distanţă, ori ca tipul să aibă un spasm, 
nu-i așa, iar mâna să i se-ncleșteze pe armă. 

Işi ridică mâna cu mănușa de latex strânsă în pumn ca să-și 
demonstreze spusele. 

Archie se răsuci să se uite la McCallum, care tot mai zăcea cu 
faţa pe masă. Revolverul nu mai era, probabil fusese ambalat 
într-o pungă pentru probe. 

— Încleștarea morţii. 

Robbins lăsă mâna în jos. 

— Mda. Dacă e recent cadavrul, se poate spune cu precizie. 
Mâna e rigidă, dar corpul nu. Când am ajuns eu aici, gagiul era 
deja ţeapăân. Poate că un spasm al cadavrului a făcut să-i 
rămână pistolul în mână. E posibil. Treaba-i că încleștarea morții 
e rarisimă. Așa ceva nu vezi decât prin filme. 

— Bun, și ce înseamnă asta? 

— Probabil nimic, spuse Robbins. 

Și se apucă iar să scrie în fișa de observaţii. 

— Are o amprentă a ţevii faină, așa că musai era lipită de 
piele când a tras. 


26 Tyvek, numele unui material sintetic din fibre de polietilenă foarte rezistent și 
impermeabil la apă - deși permite schimbul de vapori de apă (n.t). 


VP - 237 


Și iar se apucă să scrie ceva. 

— Și totuși reculul nu s-a repercutat și asupra mâinii. 
Revolverul a avut recul. Mâna lui nu. 

Archie se întinse și-i smulse pixul din mână. 

— Vrei să spui că nu a fost sinucidere? Că l-a împușcat cineva 
și i-a pus revolverul în mână? 

— Nu, zise Robbins. 

Se uită la pixul său aflat în mâna lui Archie acum, apoi se uită 
la Archie. 

— Spun că încleștarea morţii e destul de rară și că reculul n-a 
avut efect asupra mâinii lui. Probabil că a fost sinucidere. O să-l 
deschidem și-o să vedem. Îți fac o avanpremieră. Să fie mai 
incitant. 

— Un căcat, mormăi Archie, dându-și capul pe spate în semn 
de frustrare. ` 

Tavanul era alb. In mijlocul plafonului atârna un singur abajur. 
Becul era stins. 

— Tu ai stins lumina? întrebă Archie. 

Robbins se uită în sus la abajur. 

— Arăt ca și cum asta ar fi prima mea zi la muncă? Pentru că 
nu e. 

Archie se suci și scoase capul pe ușa ce dădea în spatele 
casei. 

— Aţi stins careva lumina aici? strigă el. 

Cei din curte se uitară unii la alţii. Niciunul nu suflă un cuvânt. 
Archie închise ușa și se întoarse la Robbins. 

— Deci, dacă acceptăm premisa că n-a zbârcit-o careva și-a 
stins lumina... 

Robbins își luă pixul din mâna lui Archie și cu un gest foarte 
firesc îl puse sub clama planșetei. 

— Probabil că nu s-a împușcat pe întuneric. Soarele apune pe 
la șase-șase și jumătate. Asta ar însemna că s-a împușcat 
înainte. 

Plecă ochii la cadavru. 

— Dar nu cu mult. 

Zâmbi. Pielea neagră îi făcea dinţii să pară și mai albi decât 
erau. 

— Ori poate că unul din duiumul de polițiști care s-au 
preumblat pe-aici a stins lumina. 


VP - 238 


Archie simţi arsura acră a acidului gastric urcându-i până în 
gură. 

— Te simţi bine? îl întrebă Robbins. 

— Mă simt grozav, zise Archie. Niciodată nu m-am simţit mai 
bine. 

Găsi o tabletă de antiacid răzlețită în buzunar și și-o puse pe 


limbă. Gustul dulceag și prăfos era atenuat de miasma cărnii 
putrezinde. 


VP - 239 


Capitolul 39 


— ȘI CUM E? întreabă Archie. 

Codeina face situaţia suportabilă. Archie abia dacă e prezent 
în realitatea care-l înconjoară. Rănile de pe abdomen îi sunt roșii 
și scorțoase și supurează. Arsura dureroasă a infecțiilor îl 
chinuie, însă nu-i pasă. Nu-i pasă nici de miasma descompunerii 
ce înăbușă orice altă senzaţie. Sudoarea îi năclăiește toată 
pielea, rece și lipicioasă, iar membrele îi zac inerte. Și totuși 
corpul și-l simte detașat, desprins de toate astea și cald, iar 
sângele parcă-i este vâscos în vine. Uite-l pe Archie. Uite-o și pe 
Gretchen. Asta e subsolul. Parcă ar fi în anticamera morţii. Așa 
că face conversație. 

Gretchen e pe scaun chiar lângă targă, cu o mână peste a lui. 

— Ai fost de față la nașterea copiilor tăi? 

— Da. 

Privirea ei parcă se înceţoșează, în efortul de a-și articula 
gândurile. 

— Cred că e cam așa. Intens și frumos și abject. 

Se apleacă peste el până când Archie îi simte răsuflarea caldă 
pe obraz, iar Gretchen își apropie buzele de urechea lui. 

__— Tu crezi că au fost luate la întâmplare. Dar n-au fost. 
Intotdeauna a fost o atracție, ceva alchimic. O simţeam imediat. 

Respirația ei îi gădilă lobul urechii, mâna ei o strânge pe a lui. 

— O conexiune fizică. O sclipire a morții. 

Gretchen se întoarce; se uită la degetele lor împletite; 
încheietura lui e încă prinsă în cureaua de piele. 

— Așa cum au vrut. Aveam să-i smulg din univers. Să le ţin 
viața în palme. Mă uluiește faptul că oamenii se trezesc, se duc 
la muncă, se întorc acasă, dar nu ucid niciodată. Mi-e milă de ei 
pentru că nu sunt vii. N-au să știe niciodată cum e să fii om. 

— De ce te-ai folosit de bărbaţii ăia? 

Ea îl privește ca și cum ar fi flirtat cu el. 

— Era și mai bine când amanţii mei ucideau pentru mine. Îmi 
plăcea să-i văd. 

— Pentru că așa aveai în puterea ta doi indivizi. 

— Da. 


VP - 240 


Archie lăsă să-i alunece privirea spre hoitul de pe dușumea. 
Din poziţia lui, nu-i poate vedea nici măcar capul, doar o mână. 
l-a văzut carnea înnegrindu-se și umflându-se, până a devenit 
ceva de nerecunoscut. O pasăre moartă la capătul unei mâneci. 

— Cine-i pe podea? întrebă Archie. 

Gretchen aruncă o privire complet dezinteresată spre 
cadavru. 

— Daniel. L-am găsit pe net. 

— De ce l-ai omorât? 

— Nu-mi mai era de folos, răspunde ea, trecându-și delicat un 
deget pe pielea antebraţului lui. Te aveam deja pe tine. Tu ești 
special, dragule, înţelegi? 

— Numărul două sute. Bicentenarul. 

— E mai mult de-atât. 

Archie începe să creadă că o înţelege. Ca și cum, cu cât s-ar 
îndepărta el mai mult de viaţa sa, cu atât ea ar deveni mai 
străvezie. Așa s-a născut oare? Sau a devenit așa? 

— Cine te-a silit să bei dezinfectant, Gretchen? 

Ea râde, însă amuzamentul ei nu-l convinge. 

— Tatăl meu? Asta-i răspunsul? 

— Îţi aduc aminte de el? o întreabă. 

| se pare că surprinde o tresărire la ea. 

— Da. 

— Pune-i capăt, spune el în zadar. Caută ajutor. 

Ea își flutură mâna în aer pentru o clipă. 

— Nu sunt cum sunt din vina lui. Nu sunt o persoană violentă. 

— Știu, spune Archie. Ai nevoie de ajutor. 

Ea ridică din tavă scalpelul pătat încă de sângele lui și i-l 
proptește în piept. Apoi începe să scobească în carnea lui. 
Archie abia dacă simte. Lama e foarte ascuţită, iar tăieturile nu 
sunt foarte adânci. Se uită cum pielea rău învineţită se desface 
sub tăișul lamei. Sângele rămâne o clipă în tăietură, se 
oxidează, apoi se scurge, strălucitor de roșu. Exact asta e 
senzația cea mai intensă: sângele scurgându-se de-o parte și de 
alta a pieptului său, lăsând dâre stacojii pe piele, băltind sub 
torsul său, pe cearșaful deja impregnat de sudoarea sa. O 
urmărește pe Gretchen cum încruntă sprâncenele de 
concentrare, scormonind în carnea lui. 

— la uită-te puţin, zice ea într-un târziu. E o inimă. 


VP - 241 


— Pentru cine e? întreabă el. Parcă urma să îngropăm 
cadavrul. Să-i lăsăm să se tot întrebe. 

— E pentru tine, spune ea veselă. E pentru tine, dragule. E 
inima mea. 

Apoi, privind la abdomenul inflamat al lui Archie se 
întristează. 

— Sigur o să se infecteze. Din cauza lui Daniel. Hoitul lui a 
infestat totul. Nu am antibioticele necesare pentru o infecţie 
stafilococică. Cele pe care ţi le dau acum doar o vor încetini. Dar 
nu am antibiotice suficient de puternice încât să o anihileze. 

Archie zâmbește. 

— Te îngrijorează soarta mea. 

Ea dă din cap. 

— Trebuie să lupți. Trebuie să rămâi în viață. 

— Ca să mă ucizi cu soluţia pentru ţevi? 

— Da. 

— Eşti nebună. 

— Nu sunt nebună, spune ea apăsat, cu un ușor accent de 
disperare în glas. Sunt cât se poate de sănătoasă. lar dacă-mi 
mori înainte să te fac eu să mori, am să-ţi căsăpesc copiii, 
dragule. Pe Ben și pe Sara. 

Gretchen ţine scalpelul în mână cu așa naturaleţe că ai putea 
crede că e o extensie a mâinii ei, un deget în plus. 

— Ben e la grădiniţă la Școala elementară Clark. Am să-l tai 
felii. Ai să faci ce-ţi spun eu. Ai să trăieşti atâta timp cât îţi cer 
eu să trăiești. Ai înțeles? 

El aprobă dând din cap. 

— Spune-o. 

— Da. 

— Nu vreau să fiu rea, zise Gretchen, îndulcindu-și expresia 
feței. Doar că sunt îngrijorată. 

— Bine. 

— Cere-mi orice. Am să-ţi spun orice vrei în legătură cu 
crimele. A 

Lui Archie îi pulsează gâtlejul și pântecul. Inghiţitul îi provoacă 
o durere atroce. 

— Nu-mi pasă, Gretchen. 

Ei îi tremură buzele, pare ușor rănită. 

— Ești șeful unităţii operative convocate pentru mine. Nu vrei 
să-mi asculţi mărturisirea? 


VP - 242 


El se zgâiește undeva dincolo de ea, la tavan: ţevile, 
conductele, neoanele fluorescente. 

— Încerc să lupt cu infecția stafilococică. 

— Vrei să vezi știrile? Pot să aduc un televizor aici. 


— Nu. 

Gândul că ar putea să-și vadă văduva la știri îl umple de 
groază. 

— Haide, e un priveghi pentru tine azi. O să te înveselească. 

— Nu. 


Caută în minte ceva cu care să-i distragă atenţia, să o facă să- 
și uite propunerea. 

— Dă-mi să beau soluţia. 

Privirea lui e rugătoare, dar nu se preface. 

— Haide. 

E atât de obosit... 

— Vreau să beau. 

— Vrei? îi zâmbește ea satisfăcută. 

— Vreau să beau soluţia de desfundat ţevi, spune Archie 
apăsat. Adapă-mă. 

Ea se ridică și face pregătirile fredonând încetișor. În ceața de 
codeină, el se simte detașat de toate cele. De parcă ar urmări 
tot ce se întâmplă într-o oglindă retrovizoare. Când se întoarce 
lângă el, reiau experienţa din ziua precedentă. De data asta 
durerea e și mai răscolitoare, iar Archie vomită în pat. 

— Sânge, constată încântată Gretchen. Otrava îţi perforează 
esofagul. 

Bun, se gândește Archie. Bun. 

* 

MOARE. GRETCHEN ÎI BAGĂ morfină în perfuzie, căci stomacul 
lui Archie nu mai poate reține pilulele. Când tușește, scuipă 
sânge. Nu-și mai amintește când a plecat ultima oară de lângă 
el. Ea stă acolo, cu un prosop alb în mână și îi curăță sângele de 
pe față și saliva pe care nu o mai poate înghiţi și i se scurge pe 
obraji. Simte duhoarea hoitului și aude vocea lui Gretchen, dar 
asta e tot. Alte senzaţii nu mai are. Nici dureri. Nici gust. Câmpul 
vizual parcă i s-a restrâns doar la un cerc de câţiva metri 
împrejurul capului. E conștient de atingerea ei, de părul ei 
blond, de mâna ei, de braţul ei gol. Însă mirosul de flori de liliac 
nu mai e. 


VP - 243 


Gretchen își culcă capul lângă al lui, pe care, delicat, i-l 
întoarce către ea, să o vadă. In lumină, faţa ei sclipește încreţită 
de oboseală și de îngrijorare. 

— E timpul, îi spune ea. 

El clipește leneș. E scufundat într-o întunecime moale, densă, 
caldă. Nici nu-și dă seama ce i-a spus până când nu simte 
lingura pe buze. De data asta nu mai poate înghiţi otrava. Ea îi 
toarnă apă pe gât, dar se îneacă și dă tot lichidul afară. Întreg 
corpul e cuprins de convulsii. Un val negru de durere îl umple 
din vintre până în umeri. Se zbate să respire și, în panica ce îl 
cuprinde, își recapătă cunoștința și tot corpul lui și toate 
simțurile lui devin teribil de alerte. Urlă. 

Gretchen îi ţine capul pe targă, fruntea ei se apasă pe obrazul 
lui. El se ascunde după braţul ei, urlând din toate puterile, 
eliberându-se de toată durerea și de toată frica din carne, 
dându-le drumul prin plămâni. Urletul îl gâtuie, îl îneacă, iar 
gâtuirea se transformă într-un gâfâit rapid și sec. Când i se 
reglează respiraţia, Gretchen își ridică capul și, grijulie, îl curăţă 
de sudoare, de sânge, de lacrimi. 

— Imi pare rău, murmură el prostește. 

Așezată pe scaun, Gretchen îl privește atentă un timp, apoi se 
ridică și iese din încăpere. Când se întoarce are în mână o 
seringă hipodermică. 

— Cred că ești pregătit deja, îi spune ea. 

Gretchen ţine seringa în așa fel încât el să o vadă. 

— Digitalină. O să-ţi provoace un stop cardiac. Apoi ai - să 
mori. 

Cu dosul palmei, îi atinge tandru obrazul. 

— Nu-ţi fie teamă. Am să rămân aici, cu tine, până la sfârșit. 

El se simte ușurat. O urmărește injectând digitalina în 
perfuzie. Gretchen se așază apoi lângă patul lui de moarte - o 
mână ușoară pe degetele lui, iar cealaltă pe frunte. 

Nu se gândește la Debbie, nici la Ben, nici la Sara, nici la 
detectivul Archie Sheridan sau la unitatea operativă „Frumuseţe 
criminală”. E cu totul concentrat asupra ei. Gretchen e tot ce 
mai există. E capătul de aţă de care stă agăţat. Dacă rămâne 
concentrat, se gândește, n-are să-i fie frică. Ritmul inimii crește, 
mai iute și mai iute, până când i se pare că o ia complet razna, 
atât de razna și atât de straniu încât parcă nici nu mai e inima 
lui. E doar cineva care bate disperat, înfricoșat la o ușă aflată 


VP - 244 


undeva, departe. Chipul lui Gretchen e ultimul lucru pe care-l 
vede când o durere subită îl apucă de piept și de gât. Presiunea 
crește. Apoi urmează o arsură albă, orbitoare, răscolitoare și, în 
cele din urmă, liniștea. 


VP - 245 


Capitolul 40 


IAN PARCĂ PE UN LOC AFLAT chiar în faţa blocului ei. 

Susan culese un firicel de păr roșcat de animal de pe 
pantalonii ei negri și îl răsuci între degete o clipă înainte să îl 
lase să cadă alene pe covorașul de la picioarele ei. În mașina lui 
lan, un Subaru, persista un miros amestecat de soluţie de 
curățat Armor All și de câine, de la corgiul galez al soţiei lui. 

Tineri de vreo douăzeci și ceva de ani, îmbrăcaţi șic, zăceau 
pe terasa cafenelei din colț, la soare, fumând și răsfoind reviste 
de muzică alternativă. Lucrau ca ospătari sau pe la galeriile de 
artă ori poate nici nu aveau slujbe, însă întotdeauna păreau să 
dispună de o grămadă de timp de pierdut. Susan îi invidia. Erau 
ca o gașcă de șmecheri de liceu în care Susan nu era primită din 
pricina reputației ei. Ridică privirea spre clădirea vechii fabrici 
de bere cu ferestrele ei mari, ca tot atâtea guri căscând de 
somn. Fațada de cărămidă părea jenată de sticla și oţelul ce o 
înconjurau din toate părţile. 

— Vrei să urci? îl întrebă ea pe lan. 

lan afișă o mină ce exprima dezvinovățirea. 

— Trebuie să mă uit peste un articol. 

— Atunci mai târziu? îl întrebă iar Susan, atentă ca în vocea ei 
să nu se vădească speranţa. 

— Sharon are invitaţi la cină, explică el. După serviciu trebuie 
să plec direct acasă. Face un fel de mâncare cu sfeclă albă 
fiartă. l-am spus că mă opresc eu să iau niște brânză. 

— Sfeclă fiartă și brânză? Trebuie că-i ceva important. 

— Mâine? făcu lan. 

— Mai bine lasă. 

— Nu, zise lan, într-un fel foarte ciudat. Vreau să zic că mâine 
îmi dai articolul, da? Următoarea tranșă? 

Susan culese alt fir de păr de câine de pe pantaloni și îl 
scutură pe jos. 

— A, da. Sigur. 

— Pe la prânz, da? Vorbesc serios. 

— A, nicio problemă, zise Susan. 

Apoi ieși din mașină și intră în blocul ei. 


VP - 246 


* 


ARCHIE SE ÎNTOARSE ÎN CURTEA din spatele casei. Primarul 
nu se zărea pe nicăieri. Probabil că se retrăsese în vreun colț 
liniștit, pregătindu-se pentru conferinţa de presă. Băieţii duri 
stăteau cu pumnii în șolduri în ușa garajului, iar Anne era acum 
cu Claire lângă magazie. Archie îl văzu pe Henry ivindu-se din 
garaj cu pisicuţa lui McCallum în braţe. li făcu semn să se 
apropie. 

— Au luat deja amprentele de pe bicicletă? întrebă Archie. 

Pisicuţa torcea și își freca căpșorul de bărbia lui Henry. 

— Mada. E curată. 

— Perfect? întrebă Archie. 

— Mda, făcu Henry. 

Pisica îl privi suspicios pe Archie, ca și cum era nehotărâtă. 

— Curăţată. Nicio amprentă pe ea. 

Archie își roase buza de jos, mâinile și le ţinea în șolduri, 
întors cu faţa spre casă. N-avea nicio logică. De ce să-ţi baţi 
capul să ștergi bicicleta și totuși să o păstrezi? Dacă era 
preocupat de înlăturarea probelor, de ce mai păstrase ceea ce 
putea fi considerat însăși arma crimei, proba esenţială? 

— De ce să fi făcut una ca asta, ce crezi? medită el cu glas 
tare. 

Henry ridică din umeri. 

— De nebun ce e? 

— Amprentele de pe armă le-au luat? 

— Nu încă. 

Henry scărpina neatent pisica pe cap. 

— O vor face la laborator. După ce vor preleva materia 
cervicală de pe revolver. 

— Bună idee, zise Archie. 

Pisicuţa începu să-l lingă pe Henry pe gât, cu râvnă. 

— l-ai văzut pe ăia de la Protecţia Animalelor? întrebă Henry 
cu speranţă în glas. 

— Nu. 

Archie sări de pe verandă și o luă spre Anne și Claire care se 
aflau lângă baraca din fundul grădinii. Dincolo de gard, deloc 
impresionați de zarva celor din poliţie, de elicopterele și de 
dubele echipelor de știri, doi țânci se fugăreau în cerc unul pe 
altul. Mama lor stătea în mijlocul curții vecine, cu braţele strânse 
peste piept, nescăpându-i din ochi. Oare era așa o nebunie să 


VP - 247 


crezi că nu Dan McCallum era omul lor? Anne și Claire se 
străduiau să întrețină o conversaţie, însă Archie n-avea timp de 
dulcegării și politeţuri. Îi trebuia opinia profesională a lui Anne și 
știa că ea are nevoie ca el să aibă nevoie de ea. 

— McCallum... se potrivește? 

Claire și Anne își întrerupseră discuția, surprinse. Claire făcu 
ochii mari. Anne lăsă bărbia în piept, apoi înălţă capul și spuse: 

— Da, și se opri. 

Ridurile dimprejurul ochilor i se adânciră și continuă: 

— Doar că nu întru totul. 

— Nu întru totul? repetă Archie. 

Ea făcu un gest de neputinţă. 

— Dacă ai fi o fată de cincisprezece ani și Dan McCallum s-ar 
oferi să te ducă cu mașina, te-ai duce cu el? Arăta ca un broscoi. 
Nu-l plăcea nimeni. Și cum ar fi putut să le cunoască pe celelalte 
două fete de la celelalte licee? 

Archie se gândi la îngrijitorul cel chipeș, Evan Kent. 

— Doamne iartă-mă, izbucni Claire. Nu ești convins că a fost 
sinucidere. 

Cele două femei se uitară una la alta, așteptând un răspuns. 

Cu coada ochiului, Archie zări pisica cea gri traversând iute 
curtea. 

Ridică din sprâncene, parcă scuzându-se. 

— Nu știu, zise. Nu știu. N 

ÎI văzu pe Mike Flannigan și-l pofti să se apropie. Îi luase pe 
băieții duri de pe urmele lui Reston după ce găsiseră cadavrul 
lui McCallum. Acuma însă îi venea să se ia la palme pentru asta. 

— Mai e vreunul care n-a apărut în dimineața asta la 
Cleveland? îl întrebă pe Flannigan. 

Flannigan mesteca o lamă de gumă pe care numai ce-o 
scosese din staniol și mirosea de parcă înghiţise tot tubul de 
pastă de dinţi. Așa ceva te învățau la Academie: să mesteci 
gumă ca să nu simţi mirosul morții. 

— Nu, răspunse Flannigan. Dar îngrijitorul pe urmele căruia l- 
ai trimis pe Josh numai ce-a sărit într-un tren spre Seattle cu un 
rucsac și cu chitara în husă. Şi mai e un lucru ciudat, zise 
arătând cu degetul mare peste umăr, înspre bungalow. Am 
scotocit casa. Pentru un profesor deloc popular, tare-i mai 
plăceau propriii elevi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Archie. 


VP - 248 


Flannigan desfăcu altă gumă. 

— Pe rafturile din camera din faţă are toate albumele elevilor 
din ultimii douăzeci de ani, spuse el. 

Respiră adânc și mai strivi o dată guma între fălci. 

— Pentru unul care cică își detesta slujba, e o adevărată alee 
memorială. 

Archie ridică întrebător o sprânceană spre Anne. Ea se 
încruntă ușor, apoi se întoarse spre Flannigan. 

— Arată-mi, îi spuse. 

Archie își șterse buzele cu podul palmei. 

— După aia, zise el, vreau ca tu și cu Jeff să vă întoarceţi la 
Paul Reston acasă. 

Flannigan își arcui sprâncenele surprins. 

— Și cu Kent cum rămâne? 

— Nu e Kent, zise Archie. 

— De ce? întrebă Flannigan. 

— C-așa zic io. 

Flannigan încercă să facă un balon de gumă. 

— Am fost cu ochii pe el de la șase ieri seară până la nouă și 
jumătate azi-dimineaţă, insistă el. Îţi spun, Reston n-a ieșit din 
casă noaptea trecută. N-avea cum să ia fata. 

— Fă-mi pe plac. 

— Întotdeauna îţi facem pe plac, mormăi în barbă Flannigan, 
luând-o spre casă împreună cu Anne. 

— Te-am auzit, îi strigă Archie. 

* 

ARCHIE SE APROPIE de primar care discuta cu un consilier. 

— Cred că ar trebui să anulați conferința, spuse Archie 
întrerupându-i. 

Primarul păli vizibil. 

— Da? Și ce-ai zice dacă n-am anula-o? 

— O să crezi că mi-am pierdut minţile, spuse calm Archie. Așa 
că trebuie să-ţi cer să mă crezi pe cuvânt când îţi spun că sunt 
mai mult decât lucid acum. Dar am îndoieli că Dan McCallum e 
omul pe care îl căutăm. 

— Spune-mi că glumești, zise primarul, care își sublinie 
spusele, melodramatic, smulgându-și ochelarii de soare de pe 
ochi. 

— Cred că există probabilitatea, chiar mare, să avem o 
înscenare. 


VP - 249 


Consilierul se uita neajutorat împrejur. Tipul purta un costum 
ieftin ce părea lustruit în lumina soarelui. 

Primarul se aplecă înainte spre Archie și îi șopti febril: 

— Nu pot să anulez conferinţa. Ştirea asta e pe toate 
canalele. Un profesor e mort. Bicicleta uneia dintre fetele 
moarte e în garajul lui. Se transmite în direct chiar acuma, pe 
toate posturile TV. 

Accentuă „TV” cu gravitate. 

— Atunci ai grijă pe ce mizezi. 

Primarului i se umflară vinele pe gât. 

— Să mizez pe voi? 

Archie își puse palma pe capota Ford Escortului argintiu, 
parcat în fața garajului, și bătu în tăblărie. 

— Mașina asta nu-i destul de mare, îi spuse primarului. Cum 
ar fi putut să bage și bicicleta, și fata în brecul ăsta? 

Primarul începu să-și frece degetele mâinilor de parcă ar fi 
avut ceva între ele. 

— Și ce-aș putea spune? 

— Buddy, tu ești politicianul. Întotdeauna ai fost. Găseşte o 
cale de a le spune că nu știm ce mă-sa se întâmplă, ca și cum 
am ști ce mă-sa se întâmplă. 

Archie îi strânse primarului mâna în semn de „știu că poţi face 
asta” și îi întoarse spatele. 


VP - 250 


Capitolul 41 


SUSAN ERA PE CANAPEA CU laptopul în poală. Își luase un 
pahar de vin roșu și se apucase să scrie despre Gretchen Lowell. 
Din punctul ei de vedere cazul Strangulatorului de după ore se 
încheiase cu sinuciderea lui Dan McCallum. Era sigură că vor 
găsi undeva cadavrul lui Addy Jackson. O ucisese și o aruncase 
ca și pe celelalte, iar acum trupul ei era undeva, îngropat în mâl, 
așteptând să fie descoperit de vreun tip nenorocos care făcea 
jogging sau de vreun cercetaș. Imaginea cadavrului fetei pe 
jumătate acoperit de noroi îi străfulgeră prin minte, iar ea își 
simţi ochii umezindu-se de lacrimi. Însă nu avea de gând să se 
lase copleșită de mâhnire, nu acum. Alungă imaginea aceea din 
minte, dar fu înlocuită repede de cea a corpului gol și deteriorat 
al lui Kristy Mathers, contorsionat în nisipul dezolant al plajei de 
pe insula Sauvie. Apoi și-i aminti pe părinţii lui Addy, uitându-se 
la Archie cu atâta disperare, așteptând totul de la el, dorindu-și 
ca el să le salveze fiica și să-i salveze și pe ei. Apoi își aminti de 
tatăl ei. 

Mobilul vibră pe măsuţa de cafea, cu o zvâcnire. Ecranul, în 
locul ID-ului celui ce suna, afișa NUMAR NECUNOSCUT. Ridică 
mobilul și îl duse la ureche. 

— Da? 

— Numele meu e Molly Palmer. 

— Futu-i, făcu Susan spontan. 

— Uite ce e. Te sun doar ca să-ți spun că nu vreau să vorbesc 
cu tine. N-am nimic de spus. 

— Nu e vina ta, spuse repede Susan. El e adult. El nu are nicio 
scuză. 

În receptor se auzi un râs amar. 

— Mda, apoi urmă o scurtă pauză. El m-a învăţat să joc tenis. 
Poţi să pomenești asta în articolul tău. E singurul lucru bun pe 
care-l pot spune despre el. 

Susan se strădui să-și controleze vocea, să nu i se audă 
disperarea. Molly trebuia să fie adevăratul subiect al articolului 
ei. Dacă ar fi putut-o convinge să vorbească, cei de la Herald ar 


VP - 251 


fi trebuit să îl publice; dacă nu reușea să o convingă, atunci nu 
avea nimic, iar senatorul scăpa cu faţa curată. 

— Descarcă-ţi sufletul, Molly, spuse rugător Susan. Dacă n-o 
faci, te va roade întruna. O să-ţi otrăvească toată viaţa. 

Işi răsuci o șuviţă de păr pe deget până o duru. 

— Știu ce vorbesc. 

— Ascultă, spuse Molly cu glas tremurător. Fă-mi un serviciu, 
da? Nu-l mai suna pe Ethan. Toată chestia asta începe să-l 
înnebunească. Nu mai ţin legătura cu mulţi dintre cei pe care-i 
știam atunci. Și nu vreau să-l pierd și pe el. 

— Te rog, spuse Susan. 

— E o poveste încheiată, spuse Molly și închise. 

Susan mai ţinu un moment telefonul la ureche, auzind tonul 
de ocupat. 

Poveste încheiată. lar fără Molly exact așa avea să rămână. 
Susan închise ochii de frustrare. lan ar fi putut să o facă pe Molly 
să-și spună povestea. Parker, la fel. Susan o avusese pe Molly în 
mână și o lăsase să-i scape. Lăsă telefonul de la ureche, inspiră 
adânc, își șterse ochii și nasul cu dosul mâinii și își mai turnă vin 
în pahar. Nu există întăritor mai bun decât un pahar de vin roșu. 

Se gândi să-l sune iar pe Ethan. Era evident că el îi 
transmisese mesajele sale lui Molly. Apoi îi veni în minte 
suferinţa evidentă din vocea lui Molly și că își dorea să fie lăsată 
în pace, să lase trecutul în urmă. 

Era oare atât de rău că-și dorea asta? 

Dă-o-n mă-sa de treabă. Apucă telefonul și formă numărul lui 
Ethan. Căsuţa vocală. Ca să vezi. 

— Bună, spuse ea. Eu sunt, Susan Ward. lar. Ascultă. Tocmai 
am vorbit cu Molly la telefon. Voiam să-i spun că înțeleg foarte 
bine. Am avut o relaţie - își luă seama - sau așa ceva, cu un 
profesor de-al meu pe când aveam cincisprezece ani. Și mi-am 
pierdut mult timp încercând să justific ce s-a întâmplat. Dar știi 
ceva, Ethan? Nu se poate justifica. Pur și simplu, nu se poate. 
Așa că spune-i asta lui Molly, te rog. O să înțeleagă. Și n-am să 
te mai sun. 

Pe cine voia să păcălească? 

— Cel puţin nu câteva zile. 


VP - 252 


Puse telefonul pe masă și își luă laptopul în poală. Avea un 
termen de respectat”, iar articolul acesta o avea pe Gretchen 
Lowell ca subiect. Și ea era cât se poate de vie. Și-i dădea lui 
Susan dureri de dinţi. Era convinsă că dacă putea scrie ceva 
credibil despre Gretchen Lowell, atunci ar fi putut să îl înțeleagă 
pe Archie Sheridan și tărășenia asta cu McCallum și tot restul. 
Simţea articolul, amorf și neclar, prezent lângă ea parcă. Luă o 
înghiţitură zdravănă de vin. Vin din rezerva Marelui Scriitor, pe 
care o descoperise în fundul unui dulap sub un teanc de volume 
de buzunar din ultimul său roman. Susan își zise că n-o să-l 
deranjeze dacă o să bea și ea. Erau împrejurări cu totul speciale. 
Vinul avea o aromă puternică. Susan îl ţinu în gură, savurându-i 
căldura înainte să-l înghită. 

Când a auzit bătaia în ușă, primul ei gând a fost că era Bliss. 
O sunase după ce ajunsese acasă - tocmai pe Bliss, singura 
persoană din lumea întreagă care nu avea nici mobil, nici 
mesagerie vocală. Susan îi lăsase maică-sii un mesaj disperat și 
scurt pe aparatul de înregistrare a mesajelor, care nu înregistra 
decât când și când, ba mai și rula mesajele invers uneori, într-o 
cadență stranie, lentă care o scotea din minţi pe Bliss. De cum 
auzi bătaia în ușă, Susan avu o scurtă fantezie cu maică-sa 
ascultând mesajul și lăsând totul baltă, repezindu-se la ea să 
vadă dacă e bine. Știa însă că acesta era un scenariu absurd. 
Când era doar o puștoaică în creștere, își petrecuse mult timp 
purtându-i de grijă maică-sii; însă, în hotărârea ei de a-și trata 
fiica ca pe o persoană matură, Bliss rareori avusese grijă de 
Susan. Unde mai pui că Bliss nu voia să aibă mașină, așa că ar fi 
trebuit să schimbe două autobuze să ajungă în districtul Pearl. 
Nu, decise Susan. Era lan. Zâmbi la acest gând, spunându-și cu 
satisfacţie și convingere că în cele din urmă lan nu fusese în 
stare să reziste farmecelor ei. lrezistibilele ei farmece. Da. Mai 
mult ca sigur că era lan. 

Alt ciocănit în ușă. 

_ Se ridică de pe sofa și, numai în ciorapi, se îndreptă spre ușă. 
In trecere, se opri în faţa unei oglinzi de anticariat, bogat 
ornamentate, doar cât să se aranjeze niţel. Marele Scriitor îi 
spusese că o cumpărase dintr-o piață de vechituri din Paris, însă 


2 Deadline, literal „linia morţii”, de unde și jocul de cuvinte intraductibil cu referire la 
Gretchen Lowell (n.t.). 


VP - 253 


ea văzuse unele la fel la Pottery Barn?. Gretchen Lowell avea 
dreptate - îi apăru o cută adâncă între sprâncene. Lui Susan nu-i 
plăcea deloc cum arată. Era oare cu putinţă să fi îmbătrânit în 
ultima săptămână? Își lăsă paharul de vin pe mescioara din faţa 
oglinzii și își ținu degetul mare apăsat pe nenorocirea aia de 
cută până când i se relaxă întreaga frunte. Apoi își netezi câteva 
șuvițe de păr și le puse după urechiușe. Așa. Afișă cel mai 
năucitor zâmbet al ei și deschise ușa. Dar nu era lan. 

Era Paul Reston. 

Trecuseră vreo zece ani. El să fi tot avut patruzeci și cinci 
acum. Părul castaniu i se rărise, iar chelia avansa pe la tâmple. 
Făcuse și burtică. Părea cumva mai lungan. Și parcă mai 
ciolănos. Ridurile feţei erau mai pronunţate. Inlocuise ochelarii 
pătrăţoși cu rame de plastic roșu de care își amintea Susan cu 
alții cu rame subțirele și lentile ovale. Susan fu surprinsă să 
vadă că nu mai era deloc tânărul profesor spilcuit și energic pe 
care și-l amintea ea. Oare fusese vreodată? 

— Paul, spuse Susan luată pe nepregătite. Ce faci aici? 

— Mă bucur să te văd, zise el. Arăţi fantastic. 

Îi zâmbi cald și deschise braţele în lături să o îmbrăţișeze. Ea 
făcu un pas înainte, iar braţele lui o cuprinseră. Mirosea ca și 
sala de spectacole de la Cleveland, a vopsea, a rumeguș și a 
portocale. 

— Paul, făcu ea cu fața în jerseul lui de culoarea castanei, cu 
guler în V. Pe bune... 

El o lăsă din braţe și se uită la ea, iar ochii lui căprui erau grei 
de dezamăgire. 

— A venit un detectiv de poliţie să vorbească cu mine. 

Susan se făcu roșie de rușine. 

— Îmi pare foarte rău pentru chestia asta. Am retras 
declaraţiile. l-am spus că am inventat totul. Acum e în regulă. 

Paul oftă din rărunchi, trecu pe lângă ea și intră în 
apartament, clătinând din cap. 

— Ce Dumnezeu era în capul tău? Să dezgropi iar povestea 
aia. Știi că mi-ar putea face probleme serioase la școală. 

— Nu mai contează, spuse ea încercând să-l liniștească. Nu 
poate să facă nimic dacă negăm amândoi. 

Ochii lui scăpărau de furie reţinută. 


28 Pottery Barn este numele unui lanţ de magazine ce desface mobilier și obiecte de 
uz casnic (n.t.). 


VP - 254 


— Nu e nimic de negat. Nu s-a întâmplat nimic, Suzy. 

Îi luă obrajii în palme și se uită în ochii ei. 

— Ăsta-i adevărul. 

Susan se dădu înapoi, iar mâinile lui căzură de pe obrajii ei. 

— Mda. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Ai avut o copilărie grea. Înţeleg. Dar trebuie să treci peste 
asta. 

— Am trecut, spuse apăsat Susan. Am să trec. 

Paul se uită iar la ea cu o privire imploratoare. 

— Atunci lasă-mă să te aud spunând-o. 

— Nu s-a întâmplat nimic, repetă Susan pe cel mai 
convingător ton de care era capabilă. Am inventat totul. 

Reston dădu din cap câtva timp, ușurat. 

— Ești o scriitoare bună. Cu perspective. Ai fost mereu 
creativă. 

— Încă mai sunt, spuse Susan, ușor iritată. 

Ușa de la intrare rămăsese întredeschisă încă, Susan nu a 
vrut să o închidă. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut că îl poftește pe 
Paul să rămână. 

— Vino-ncoace, spuse el desfăcând iar braţele. Suntem în 
regulă, nu? 

Zâmbi și faţa lui se mai însenină, făcând gropiţe în obraji, iar 
Susan îl văzu deodată pe chipeșul ei profesor, profesorul ei 
preferat, așa cum fusese, cu părul până pe umeri, cu blazerele 
de velur, cu glumele lui acide și cu prostiile alea de poezii, și 
aproape că-i veni să îl îmbrăţișeze. Pentru că o foarte mică parte 
din ea încă îl iubea, încă mai era îndrăgostită de Paul Reston. 
Dar cea mai bună parte a ei știa că toată treaba asta eo 
porcărie. 

Simţi fiori reci pe șira spinării și se dădu o jumătate de pas 
înapoi, văzând că el vine spre ea. 

— Nu vreau să mai joc comedia asta, spuse ea. 

Vocea ei dintr-odată era stranie, cavernoasă; nu părea deloc 
vocea ei. 

El se opri și își lăsă mâinile să îi cadă pe lângă trup. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— E ciudat, Paul. 

Susan ridică mâna și, dintr-un gest, îi arătă camera de jur- 
împrejur. 


VP - 255 


— Suntem singuri. Putem vorbi despre ce s-a întâmplat. De ce 
trebuie să jucăm comedia asta cu „nu s-a întâmplat niciodată”? 

El înălță capul cu o sprânceană arcuită. 

— Ce vrei să spui? Cum adică „jucăm”? 

Mda, acum chiar că era sucită rău chestia asta. 

— Doamne, Paul, făcu Susan. 

Reston râse, mai mult un lătrat, scurt, fioros, cu capul pe 
spate, cu faţa roșie. 

— Bine. Îmi cer scuze. Doar mă distram puţin. Când ai ajuns 
așa de serioasă? 

O privi șmecherește. 

— Parcă-ţi plăcea să joci teatru? 

— Trei fete au murit, zise Susan. Alta e dispărută, probabil 
moartă și ea. 

Paul merse spre ușa de la intrare, o închise și se rezemă de 
ea, cu mâinile la spate, pe mânerul ușii. Vocea și atitudinea lui 
erau dintr-odată foarte calme. 

— Am auzit. Dan McCallum, nu? Nu mi-aș fi putut închipui 
niciodată. 

McCallum. Susan simţi iar în ochi înţepătura fierbinte a 
lacrimilor. Tot nu înţelegea cum ar fi putut McCallum să facă așa 
ceva. Întotdeauna fusese atât de ostentativ corect, îţi băga sula 
în coaste, ce-i drept, dar întotdeauna meritat. Nu mai puteai fi 
sigur de nimeni. 

Și acum Paul. Și-a sedus profesorul, apoi s-a apucat să 
flecărească cu un poliţist. După ce îi promisese, în repetate 
rânduri, că nu o să spună nimic, nimănui, niciodată. Probabil că 
Paul o ura acum. 

— Cel puţin s-a sfârșit, spuse ea. 

El îi mângâie obrazul cu dosul palmei, iar ea îi era 
recunoscătoare pentru gestul acesta de blândețe. 

— Mă gândeam că ai nevoie de companie. Lasă-mă să-ți 
prepar ceva de cină, îi spuse el. 

Trase sceptic cu ochiul spre bucătărie. 

— Ai ceva comestibil aici, nu? 

— Conserve de pulpă de anghinare și unt de arahide, zise ea. 

— Păi, atunci să încropesc ceva. 

Făcu elegant o plecăciune. 

— Pot să fac o caserolă de anghinare cu garnitură de unt de 
arahide grozavă. 


VP - 256 


Susan se uită cu coada ochiului la laptopul de pe măsuţa de 
cafea, tânjind deodată după tihna pe care i-o dădeau paharul de 
vin și computerul. 

— Am un termen de respectat. Chiar trebuie să scriu câte 
ceva în noaptea asta. 

Pentru o foarte scurtă clipă își văzu imaginea în oglinda de la 
Pottery Barn. Cuta aceea îi reapăruse între sprâncene. Paharul 
de vin era tot unde îl lăsase, pe măsuţa de anticariat de sub 
oglindă. 

— Trebuie să mănânci ceva, spuse Reston cu o privire 
încărcată de așteptare. 

Susan se uită la el. 

— Dar, apropo, de unde știai unde locuiesc? 

— Avem acces la Nexus” la școală. Poţi găsi pe oricine. Doar 
introducând numele căutat. 

Reston făcu o pauză, ca pentru a-și evalua intenţiile, vrând să 
găsească cuvintele potrivite pentru a le exprima. 

— Mi-a fost greu după ce ai absolvit. 

Își mută privirea de la ea. 

— Nu mi-ai răspuns la scrisori. 

— Eram la facultate. 

El ridică dezinvolt din umeri și-i zâmbi galeș. 

— Te-am iubit. 

— Pentru că eram o adolescentă, încercă Susan să explice. Te 
adoram. Cum să nu mă iubești pentru asta? 

Merse la oglindă și își luă paharul de vin de pe mescioară și îl 
goli dintr-o sorbire. Fotografia pe care i-o dăduse Bliss cu o 
săptămână înainte era înfiptă într-un colţ al oglinzii. Susan la trei 
anișori, ţinându-se de mâini cu tatăl ei. Protejată. Fericită. 

În cele din urmă toate se schimbă. 

— N-am încetat nicio clipă să mă gândesc la tine, spuse Paul. 

Susan se uită în oglindă. 

— Haide, Paul, zise către propria ei reflexie. Nici măcar nu mă 
cunoști. 

Veni în spatele ei, imaginea lui în oglindă îl arăta grav și ușor 
rănit. 

— Cum poţi spune asta? 


29 Nexus este noul nume al celui dintâi motor de căutare pe internet, apărut în 1991 
sub titulatura de WorldWideWeb. Numele i-a fost schimbat tocmai pentru a nu fi 
confundat cu World Wide Web (n.t.). 


VP - 257 


Susan își luă peria de păr cu mâner de lemn și începu să se 
pieptene. Nu că ar fi trebuit, dar îi dădea ceva de făcut. 

— Pentru că atunci când m-ai cunoscut nu eram complet 
formată. Eram o adolescentă. 

Continuă să se pieptene, simțind dinţii periei zgrepțănind 
pielea capului. Tatăl ei bărbos o privea din fotografie, braţul lui 
era petrecut protector împrejurul fetiţei lui. 

Paul o atinse pe ceafă. 

— N-ai fost niciodată o adolescentă. 

Susan puse peria jos. O trânti mai mult, iar peria plesni pe 
lemnul mesei, stârnind un zgomot ce o făcu să tresară. 

— Uite ce e, spuse ea, privind la ceas, trebuie să pleci. Am 
ceva urgent de terminat. 

— Hai, lasă-mă să te scot la cină. 

Se întoarse cu spatele la oglindă și la fotografia tatălui ei și îl 
privi pe Paul. 

— Paul. 

El îi zâmbi mieros. 

— O oră. Am să te cinstesc cu niște povești despre Dan 
McCallum. Pentru foiletonul tău. Apoi te aduc înapoi și îţi termini 
articolul. 

Susan se simţi iarăși ca de cincisprezece ani. Incapabilă să-l 
dezamăgească. Și în plus nu mai avea puterea să se opună, să îl 
contrazică. 

— O oră. 

— Jur. 

* 

PARCĂ I-AU TREBUIT O MIE DE ANI liftului să coboare la 
subsolul clădirii unde se afla garajul. Paul nu vorbea și, pentru 
prima oară în viaţa ei, Susan n-a încercat să spargă tăcerea. 
Paul pur și simplu stătea, cu un zâmbet moale pe față, 
urmărind-o pe Susan făcându-și de lucru cu cordonul trenciului, 
schimbându-și greutatea de pe un picior pe altul, privind la 
cifrele luminoase de deasupra ușilor liftului. Susan vedea 
reflexiile lor în tabla de oţel a liftului, un amalgam de culori 
distorsionate, refractate de metal. 

Ușile se deschiseră și Paul o lăsă pe Susan să iasă prima. 

— Pe aici, în partea asta, zise el și arătă spre o mașină în 
fundul garajului, departe de lift și de celelalte mașini parcate. 


VP - 258 


Ei bine, măcar am timp să fumez o ţigară, se gândi Susan, 
apoi o aprinse. 

— Ei, și, o cunoșteai pe Lee Robinson? întrebă Susan trăgând 
un fum. 

Paul făcu o grimasă de dezgust. 

— Tot mai fumezi? 

— Nu, doar când ies în lume. 

El privi împrejur prin garaj. 

— Aici ești în lume? 

Susan mormăi nemulțumită. 

— Nu mai ești profesorul meu, Paul. Nu-mi ţine lecţii acuma. 

— Patru sute patruzeci de mii de oameni mor anual numai în 
Statele Unite din cauza fumatului. Asta înseamnă cincizeci de 
oameni pe oră. 

Susan trase iarăși din ţigară, prelung, adânc. 

— Cât de bine o cunoșteai pe Lee Robinson? întrebă iarăși 
Susan. 

EI își duse mâna la cap de parcă subit l-ar fi luat o migrenă. 

— Deloc, spuse el. 

Susan trase de cordonul trenciului, desfăcându-l, apoi îl legă 
la loc. 

— Dar erai destul de apropiat de McCallum, nu? Parcă-mi 
amintesc că mi-ai povestit cum aţi mers împreună la pescuit cu 
barca lui. 

— Suzy, spuse Reston cu un zâmbet exasperat, asta a fost 
acum douăzeci de ani. 

— Dar ieșeați împreună. 

— Am fost împreună la pescuit o singură dată în douăzeci de 
ani. 

O cuprinse cu braţul pe după umeri; Susan mai făcu un pas și 
îl scutură de pe ea. Apoi râse nervos. 

— Nu puteai să parchezi și mai departe? îl întrebă ea. 

Paul ridică din umeri și își băgă mâinile înapoi în buzunare. 

— Era aglomerat când am ajuns aici. 

— Ei bine, dacă mă prăbușesc cumva din cauza unei 
insuficiențe pulmonare, lasă-mi cadavrul aici să fie mâncat de 
șobolani, glumi Susan. 

— Fumatul nu e o chestiune amuzantă. E o dependenţă 
periculoasă. O să te ucidă. 


VP - 259 


În sfârșit au ajuns la mașină. Susan nici că a fost vreodată mai 
bucuroasă să vadă o berlină Passat veche de zece ani. Zâmbi la 
vederea celor două autocolante lipite pe bara de protecţie din 
spate. Unul spunea: SALVAȚI ȘCOLILE NOASTRE, iar celălalt: 
DACĂ NU TE ENERVEZ, ÎNSEAMNĂ CĂ NU EȘTI ATENT. 

Paul urcă primul în mașină, se aplecă și îi deschise portiera lui 
Susan. Ea urcă și își puse centura de siguranţă, apoi mai trase 
un fum. Se uită după scrumieră vrând să stingă ţigara. Aia era 
cea mai curată mașină pe care o văzuse vreodată. Bordul era 
așa de curat că strălucea. Nu erau fire de păr de câine din rasa 
corgi, nici pixuri, nici vreo cutie veche de sos picant. Se întinse 
și desfăcu scrumiera din bord. Cea din mașina ei era plină de 
gumă de mestecat și de scrum. Cea de aici era goală. Puteai să 
și mănânci din ea. Dac-ai fi vrut. Susan își privi ţigara; ar fi fost o 
rușine să murdărească scrumiera aia cu ţigara. Paul se întorsese 
și căuta ceva în spate, aplecat între scaune. Susan nu voia pur și 
simplu să arunce chiștocul pe jos în garaj - încerca să se abţină 
să arunce mizerii, așa, când și unde îi venea. Poate că Paul avea 
ceva în torpedou în care să învelească mucul ţigării și s-o pună 
apoi în poșetă. Il deschise: înăuntru erau o lanternă și o hartă 
împăturită. 

— Doamne, Paul, zise ea. Da’ cureţi tot timpul? 

Mașina aia chiar mirosea a dezinfectant, ca o toaletă publică 
în care se făcuse curăţenie de curând. 

— Ce-ai făcut? Ai scufundat mașina în înălbitor? întrebă ea. Că 
așa miroase... 

Scoase harta și o întoarse. Era harta nautică a râului 
Williamette. 

— Clorox. 

A apucat-o de dinapoi, chiar când mâna ei atingea piedica 
portierei. Degetele ei s-au crispat pe ușă, însă Reston a apăsat 
butonul care bloca toate portierele, iar zăvoarele acţionate 
electronic au sărit în lăcașurile lor cu o bufnitură. Susan se zbătu 
să ajungă la butonul de pe mânerul portierei de pe partea ei și 
să o deblocheze, însă el i-a înconjurat gâtul cu antebraţul și i-a 
astupat nasul și gura cu ceva și nu putea să scape de el. Se 
lupta cu coatele și cu genunchii, însă nu era de ajuns. Poziţia îl 
avantaja. Lui Susan îi treceau tot felul de chestii prin minte: că 
și-ar fi dorit să fi făcut cursuri de autoapărare, că ar fi fost bine 
dacă și-ar fi luat bocancii cu plăci de oțel în vârfuri, că ar fi fost 


VP - 260 


bine dacă ar fi avut unghii lungi să-i scoată ochii cu ele 
căcănarului și că, într-un fel, ce se întâmpla nu o surprindea 
deloc. Reuși cum-necum să ridice ţigara aprinsă și i-o înfipse 
tare în gât. O apăsă până când Reston urlă și îi răsuci 
încheietura, iar ea scăpă ţigara. Ar fi vrut să îl omoare cu ea, dar 
se mulțumea și să-i facă o gaură în covorașul impecabil de 
curat. Ar fi fost testamentul ei: o arsură circulară într-o 
suprafaţă altfel imaculată. 

Perfectă, futu-i. A fost ultimul ei gând înainte să o înghită 
întunericul. 


VP - 261 


Capitolul 42 


ANNE ERA AȘEZATĂ DIRECT PE covorașul din întunecoasa 
cameră din faţă a casei lui McCallum. Stătea înconjurată de 
albumele liceului Cleveland. Nu era sigură ce căuta. Insă Archie 
îl suspecta pe Reston, iar ea era hotărâtă să găsească ceva care 
să îl ajute să înainteze cu ancheta. Albumele fuseseră aranjate 
cronologic, iar Anne începuse cu cel mai recent dintre ele, 
frunzărindu-l, sperând că ceva îi va atrage atenţia. Fotografii 
stupide de la cercurile de elevi, de la evenimente sportive, de la 
piesele de teatru, fotografiile cu clasa, apoi cele ale profesorilor, 
mesajele de despărțire ale celor din anii terminali, pagină după 
pagină după pagină. Și, dintr-odată, undeva pe la jumătatea 
albumului din 1994 a dat exact peste ceea ce îi trebuia. Scoase 
albumul din 1995 din raft și căută frenetică în el până găsi 
fotografia care i-ar fi putut confirma bănuiala. Și chiar i-o 
confirmă. 

Se ridică în grabă de pe dușumea, cu ambele albume strânse 
la piept și ieși val-vârtej din cameră, căutându-l pe Archie. 

Era în bucătărie, privind cum se închidea fermoarul sacului în 
care fusese depus cadavrul lui McCallum; erau gata să îl scoată. 
Anne îl trase pe veranda din spate și îi puse primul album în 
mână deschis la fotografia cercului de teatru al liceului 
Cleveland. Acolo, în mijloc, era Susan Ward și chiar lângă ea, 
Paul Reston. Susan, la paisprezece ani, înainte să-și vopsească 
părul. Frumuseţea ei rămânea încă să iasă la iveală. Era o fată 
mai degrabă caraghioasă, subţire, cu părul brunet. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Archie, albindu-se. Arată ca 
celelalte. 

— De ce îl bănuiești pe Reston? întrebă Anne. 

Îl văzu ezitând o clipă. Archie atinse fotografia tinerei Susan, 
de parcă degetele lui puteau cumva să o protejeze retroactiv. 

— Susan mi-a spus ieri că au întreţinut raporturi sexuale pe 
când el îi era profesor. Azi, a negat totul. 

Anne nu mai avea nicio îndoială că Susan se culcase cu 
Reston în adolescenţă. 

— El este, spuse ea sec. 


VP - 262 


— Are alibi, spuse Archie, rezemându-se de zidul casei. Nu-l 
putem sălta dacă dovezile noastre sunt doar fotografia asta 
veche și o infracțiune prescrisă deja de ceva timp. 

Anne puse celălalt album peste cel dintâi, care rămăsese în 
mâinile lui Archie, și îl deschise la fotografia din al doilea an de 
liceu. Susan era cu totul altfel decât în prima fotografie. Purta un 
tricou negru ca și rujul cu care își dăduse pe buze. În ochii ei se 
citeau neajutorarea și tristețea și îndărătnicia, toate în aceeași 
privire. Și își decolorase părul. Dar nu cu o soluţie cosmetică de 
decolorat părul, nu fusese cu siguranţă la un salon de 
frumusețe. Folosise ce găsise sub chiuveta din bucătărie: 
Clorox. 

— Despre ea e vorba, spuse Anne. 

În minte mai trecuse o dată în revistă fotografiile făcute la 
morgă: feţele albe ca de marmură ale fetelor, corneele 
însângerate, portocaliul ţipător al părului lor, înainte brunet. 

— Le scufundă în înălbitor pentru că în felul acesta 
desăvârșește transformarea. 

Ochii lui Archie nu se ridicaseră din album. Anne realiză că se 
gândește la spusele ei. 

— Glumești, nu? spuse el mai mult pentru sine. 

Se uită apoi la Anne, iar fața lui se înroși din cauza subitei 
agitaţii. 

— Unde sunt Henry și Claire? 

— Sunt aici, zise Claire urcând scările verandei, cu mobilul în 
mână. A sunat Jeff, continuă cu o mină crispată. Reston nu e 
acasă. A plecat de la școală la încheierea programului, dar n-a 
ajuns încă la domiciliu. Și n-au cum să dea de el până se 
întoarce. Să le spun să aștepte acolo? 

Ușa din spatele casei lui McCallum se deschise brusc. Anne 
văzu spatele unei jachete pe care scria SERVICIUL DE 
AMBULANȚA. Un tânăr de vârsta studenţiei ieșea cu spatele 
înainte, trăgând targa pe care era întins cadavrul lui McCallum, 
închis într-un sac. Anne ţinu ușa de plasă deschisă, astfel încât 
tânărul acela împreună cu un alt bărbat să poată scoate 
cadavrul pe verandă. 

— Găsiţi-l, îi spuse Archie lui Claire. 

Îi dădu albumul înapoi lui Anne. Și își scoase mobilul. 


VP - 263 


— Arestaţi-l. El e criminalul. Scoate și un mandat de 
percheziție să-i scotocim casa. Și trimite niște subofiteri în 
uniformă la Susan acasă. Acuma. 

Cei din serviciul de transport medical coborâseră targa pe 
scări. Acum o împingeau pe rotile pe aleea îngustă de ciment ce 
ducea la stradă. Rotilele scârțâiau cumplit frecându-se de 
ciment. 

Anne se uită la albumul de deasupra. Pe manșetă, în dreptul 
fotografiei unui tânăr, era mâzgălit un mesaj al unuia din elevii 
lui McCallum: „Hei, D-le M. Am scăpat. Să aveţi o viaţă 
excelentă”. 


VP - 264 


Capitolul 43 


SUSAN SE TREZI BRUSC din pricina mirosului de benzină. 
Duhoarea era atât de puternică, încât o ajunse chiar și în 
adâncul oceanului în care era scufundată, o apucă de păr și o 
trase înspre suprafaţa conștienţei sale. leşi brusc din starea 
aceea, însă întunericul în care se afla era atât de dens, că i-au 
trebuit câteva clipe până să realizeze că ochii ei erau într-adevăr 
deschiși. Mâinile și picioarele îi erau legate. Încercă să se ridice 
în fund, dar se lovi cu capul de ceva dur aflat deasupra ei. 
Izbitura aceea îi stârni un val de durere în tot capul și se lăsă 
înapoi așa cum fusese, întinsă. 

— Paul, spuse ea. 

Vocea îi era rugătoare. 

Incăperea în care se afla se bălăngănea. Susan, 
dezechilibrată, se răsuci pe spate până se propti într-un perete. 
Nu clătinarea aceea a încăperii în care se afla, cât bufnetul 
corpului la contactul cu peretele din fibră de sticlă o făcu să-și 
dea seama unde se află. O ambarcaţiune. Era pe o barcă. 

Abia atunci a cuprins-o panica. 

Incepu să strige. Cu mâinile și cu picioarele legate izbea în 
perete. Avea forţe pe care nici nu le bănuise până atunci. 

— Sunt aici, ţipa ea. Să mă ajute cineva. 

— Susan. 

Ințepeni și fiecare fir de păr de pe trupul ei se zbărli. El era 
acolo. Cu ea. În întuneric. 

— Susan. 

Vocea lui dematerializată era brutală și tensionată. 

— Trebuie să taci. 

— Dă-mi drumul, Paul, se rugă ea întunericului. 

Işi dădu seama că el bâjbâie în căutarea ei, iar când mâna lui 
îi găsi piciorul, a trebuit să-și adune toate puterile să nu se 
chircească de frică. Mâna lui îi urcă pe coapsă, apoi se opri. Era 
chiar lângă ea. li simţea răsuflarea fierbinte pe obraz. 

— Mă gândeam că n-ar fi rău să petrecem puţin timp 
împreună, spuse el cu o voce tensionată. Cum ziceai, abia dacă 
te cunosc. 


VP - 265 


Capitolul 44 


CUM SUSAN NU RĂSPUNDEA nici la numărul de fix, nici la 
mobil, Archie se gândi la ce era mai rău. Erau deja în mașina lui 
Henry, în drum spre districtul Pearl, el în dreapta, Henry la 
volan. Claire și Anne erau chiar în urma lor. Lăsase mesaje 
îngrijorate la cele două căsuțe vocale ale lui Susan, iar acum 
stătea cu telefonul în mâna lăsată pe genunchi, dorindu-și ca ea 
să-l sune. Soarele apusese la șase și treizeci de minute. Acum 
era aproape șapte și jumătate. Soarele alunecase dincolo de 
Dealurile de Vest de mult, însă cerul purpuriu de iarnă târzie 
încă era străluminat de înserare. Urma o noapte rece. 

— Ar putea fi oriunde, zise Henry, strângând volanul. Ar putea 
fi la duș. Sau altundeva. 

— Așa-i, făcu Archie. 

— Poate trage un pui de somn, adăugă Henry. 

— Am înţeles, spuse Archie. 

Observă că încheietura mâinii lui Henry sângera. 

— Tu ce-ai păţit? 

Henry dădu din umeri. 

— Nepricopsita aia de mâţă m-a zgâriat. 

Staţia lui Archie băzâi, iar el răspunse. Patrula ajunsese la 
apartamentul lui Susan, dar ea nu răspundea. 

— la vedeți dacă mașina ei e în parcare, le spuse el. Și bateţi 
la vecini. Întrebaţi dacă nu a văzut-o careva venind sau plecând 
de acasă. Și verificaţi camerele de supraveghere din garaj și din 
hol. 

Apoi sună la informaţii și ceru numărul de telefon al lui lan 
Harper. 

La Harper acasă îi răspunse o voce de copil. 

— Tatăl tău e acasă? întrebă Archie. 

Copilul plecă să-și cheme tatăl, iar Archie auzi în receptor 
muzică și rumoarea unor adulţi mâncând și râzând. După un 
minut, lan veni la telefon. Vocea lui era plictisită. 

— Da? 


VP - 266 


Archie nu se simțea în acel moment prea plin de bune 
sentimente faţă de lan și mai era și grăbit, așa că trecu peste 
amabilităţi. 

— lan? Archie Sheridan. Ai lăsat-o pe Susan la apartamentul ei 
azi după-amiază? 

lan ezită. 

— Mda. 

— La ce oră? întrebă Archie. 

— Ce se întâmplă? 

Henry trecu vâjâind pe lângă o camionetă pick-up ce se 
deplasa foarte încet pe podul Ross Island. Henry pusese 
girofarul pe mașină, însă nu pornise sirenele. Profilul clădirilor 
din nord, pe cerul nopţii, era aidoma ca într-o carte poștală. 
Archie își scosese cutia cu pastile din buzunar și o învârtea între 
degete. 

— La ce oră ai lăsat-o? întrebă iar. 

— Nu știu, spuse lan cu o voce tremurătoare. Pe la cinci 
poate? 

— Avea de gând să iasă în oraș în seara asta? Sau să 
primească vizita cuiva? 

— N-a spus nimic despre așa ceva. 

Apoi lan adăugă autoritar: 

— Trebuia să termine articolul până mâine. 

— Ştii ceva despre un informator anonim care i-ar fi sugerat 
câte ceva despre un elev de la liceul Cleveland? 

— Mda, zise lan pe dată. E o altă poveste. N-are nicio legătură 
cu Strangulatorul de după ore. 

— Ești sigur? 

— Da, răspunse lan cu fermitate. 

__ Toate astea nu-l făceau deloc pe Archie să se simtă mai bine. 
Incepu să deschidă capacul cutiuţei, observă privirea plină de 
reproș a lui Henry și puse cutia la loc în buzunar. 

— Dar ai văzut-o intrând în bloc? 

— Da. 

lan tăcu. Archie auzea în fundal râsetele invitaţilor săi. 

— S-a întâmplat ceva cu Susan? 

— Incerc să dau de ea. Dacă primeşti vreo veste de la ea, 
spune-i să mă sune, da? 

Glasul lui lan cobori cu un ton. 

— Ar trebui să vin acolo? 


VP - 267 


— Nu, lan, oftă Archie, gândindu-se la mărturisirea pe care i-o 

făcuse Susan. Rămâi cu familia ta. 
* 

HENRY PARCĂ ÎN SPATELE MAŞINII de patrulare, chiar în faţa 
vechii fabricii de bere. Un subofițer în uniformă îi aștepta. 

— Mașina e aici, zise el. Este o cameră de supraveghere în 
hol. Monitorul e în biroul portăresei. 

— Portăreasă? făcu Archie. 

Polițistul dădu ochii peste cap. 

— Cred că e supermodelul blocului. 

Archie și Henry îl urmară pe subofițer prin holul modern al 
clădirii, complet decorat în alb și negru, către un birouaș în 
întregime decorat în tonuri de maro. Înăuntru, în spatele unui 
contoar din lemn de bambus, era o tânără cu părul platinat prins 
în coadă la spate. In mână avea o telecomandă albă și ovală, cu 
care derula imaginile cu purici înregistrate de camera din garaj 
pe un monitor alb și lucios. Pe contor era un teanc de copii ieșite 
din imprimantă. Archie se uită la cea de deasupra. Peste 
imaginea unei pisici era scris cu litere de o șchioapă: OPRIȚI 
EXPERIMENTELE DE LABORATOR PE PISICUȚE. 

— Uite, făcu blondina. 

Se aplecă înainte, sprijinită în coate, și puse un deget 
manichiurat pe ecran, indicând ceva în partea de sus a imaginii. 
Era Susan Ward cu Paul Reston. 

— Asta e Susan Ward. 

Toți cinci se uitau la imaginile neclare ce-i arătau pe Reston și 
pe Susan îndepărtându-se de lift, traversând parcarea și ieșind 
în afara razei supravegheate de cameră. Cronometrul 
înregistrării indica ora șase și douăsprezece minute. 

— Găsiţi-i, spuse Anne către Archie și Henry. Dacă nu-i găsiţi, 
o s-o omoare. 

* 

ARCHIE ERA ÎN MIJLOCUL apartamentului lui Susan. 
Supermodelul îi lăsase să intre. Chiar după ușa de la intrare era 
o oglindă bogat ornamentată, ce părea foarte scumpă. Pe 
mescioara din fața ei era un pahar gol în care fusese vin. Lângă 
pahar era o perie de lemn, iar între țepii ei era răsucit un singur 
fir de păr roz, sclipitor. Archie examină paharul fără să-l atingă. 
Pe fund erau sedimente grunjoase de vin roșu, iar pe buză erau 
vizibile urme de ruj. O rataseră de puţin. Ea băuse un pahar de 


VP - 268 


vin Și apoi a plecat cu Reston, și cine naiba putea ști unde erau 
acum? Archie pusese să se difuzeze semnalmentele lui Reston 
pe toate canalele de știri. Poliţia autostrăzilor din patru state îi 
căutau mașina. Dar, cândva, o mulţime de oameni îl căutaseră 
și pe Archie. Pipăi cutiuţa de pastile din buzunar. Il cuprinsese 
vibrația aceea inconstantă produsă de prea multe cafele, ceea 
ce însemna că era momentul pentru câteva tablete de Vicodin. 
Nu mai era mult până să-l ia durerea de cap, apoi fierbinţeala 
leneșă pe sub piele ce avea să se transforme într-o sudoare 
rece, apoi urmau junghiurile în tot corpul. 

Ajunsese să-i placă gustul amar al medicamentelor. Văzuse, 
pe vremuri, dependenţi care își injectau soluţie salină când nu 
găseau drogul intravenos de care aveau nevoie. Faptul că 
cineva și-ar împlânta un ac în venă doar ca să fie acolo l-a 
zăpăcit pe Archie atunci. Acum înţelegea că durerea aceea 
cunoscută acționa asupra dependenţilor de droguri ca un 
paliativ pentru o scurtă perioadă de timp. 

— Crezi că-i o idee bună? îl întrebă Henry. 

Archie ridică ochii. Henry era de cealaltă parte a tejghelei din 
bucătărie, cu o expresie de nepătruns, ca de obicei. 

— Câteva tablete de întreținere, răspunse Archie întorcându- 
se cu spatele. N-au să mă ameţească. 

Își simţea corpul destinzându-se, anticipând efectele codeinei 
în sistem. Era o chestie psihosomatică. Pastilele nu-și făceau 
efectul atât de repede. Dar nu-i păsa. Trebuia să se 
concentreze, să gândească acum. Cum reușise Reston să o 
înhaţe pe Addy? Și de ce l-a ucis pe McCallum? Trebuia să aibă 
legătură cu barca. Reston și McCallum predau la aceeași școală, 
se cunoșteau, iar McCallum spusese că toată lumea știa că are o 
barcă. Poate că Reston folosise barca, iar apoi îi dăduse foc ca 
să distrugă probele sau să abată suspiciunile ce ar fi putut să 
planeze asupra sa. Dacă știa că McCallum fusese interogat, 
atunci sinuciderea sa putea fi ultima piesă din înscenare. Era o 
soluţie neglijentă. Și disperată. lar asta îl îngrijora pe Archie. 

Se răsuci și parcurse cei zece pași ce despărţeau bucătăria de 
camera de zi, unde stătea Anne uitându-se afară, prin fereastra 
imensă. Spera că și ea se gândește la Reston și nu la vreo 
investiţie imobiliară în districtul Pearl. Îl simţi pe Henry la un pas 
înapoia sa, umbra nelipsită. Archie se opri lângă Anne și se uită 
și el pe fereastră. De cealaltă parte a străzii era un alt bloc de 


VP - 269 


apartamente, nou-nouţ, și fiecare apartament părea o cameră 
dintr-o căsuţă de păpuși, strălucind în întuneric. 

— Cât de disperat o fi? o întrebă pe Anne. 

Ea își dădu din ochi o șuviţă împletită de păr. 

— E obsedat de o fostă elevă de-a sa. O poveste care s-a 
sfârșit acum zece ani. Aș zice că-i foarte disperat. Dacă întrebi 
de există posibilitatea să se sinucidă, părerea mea este că da, și 
încă una foarte mare. 

O femeie dintr-unul din apartamentele de dincolo de stradă 
porni televizorul. 

— Atunci nu crezi că a ucis-o deja? întrebă Archie. 

— Nu, răspunse Anne, dar s-ar putea să mă înșel. 

— Și unde ar fi putut-o lua? întrebă Henry. 

Anne se gândi bine. 

— O va lua undeva unde se simte în siguranţă. Unde le-a dus 
pe celelalte? întrebă retoric Anne. 

— Pe barcă, spuse Archie. 

— Pe barca lui McCallum, repetă și Henry ca un ecou. Dar 
barca aia nu mai există. 

Archie cugetă la toate astea. Dedesubt, în stradă, un SUV% 
încerca să parcheze paralel cu altă mașină. 

— Dar dacă are o altă ambarcaţiune? 

— Nu, n-are, zise Claire intrând în camera de zi. l-am verificat 
la căpitănia portului pe toţi cei din corpul profesoral și din 
personalul administrativ al liceelor care se potriveau cu 
expertiza psihiatrică. l-am verificat în noiembrie. Apoi iar în 
februarie și în martie. McCallum avea o singură ambarcaţiune 
înregistrată. Și era singurul cu licenţă de căpitan de vas. 

— Zicea că și-a cumpărat barca acum câţiva ani, spuse 
Archie. Poate că pe cea veche a păstrat-o fără să o mai declare 
la căpitănie. 

— Se poate face așa ceva? întrebă Claire. 

— Sună-i, îi spuse Archie. 

Claire scoase mobilul pe care-l purta în teaca prinsă de talia 
pantalonului. 

— Da, spuse ea, și se îndepărtă să poată vorbi la telefon. 

— Ești bine? îl întrebă Henry pe Archie. 

Archie realiză că stătea cu mâinile în șolduri, holbându-se la 
parchet. Susan Ward fusese răpită de un ticălos nebun care 


30 SUV, unul din modelele firmei de automobile Chevrolet (n.t.). 
VP - 270 


avea să o ucidă, dacă nu cumva o ucisese deja, iar Archie nu era 
sigur că el poate să o salveze. 
— Imi revin într-un minut, răspunse el. 
* 


ARCHIE ERA ÎN BAIA APARTAMENTULUI lui Susan. Simțea 
îngrijorarea lui Henry înfășurându-se în jurul lui ca un lințoliu. 
„Hai, adună-te!”, se gândi el. Apoi spuse cu glas tare: Agună-te! 
Își stropi faţa cu puţină apă de la robinet și se șterse cu un 
prosopel atârnat chiar lângă chiuvetă. 

Își verifică ceasul. Aproape nouă. Încă o oră de citit și apoi 
stingerea. 

Alungă gândul acesta. Nu te gândi la ea. Nu acum. Trebuia să 
se concentreze la Susan. Începuseră furnicăturile la nas. Era 
unul din efectele secundare al Vicodinului, pe care de obicei 
corpul său le reprima, însă când și când se manifestau ca atare. 
Își frecă nasul energic. Minunat! Acuma, colac peste pupăză, toţi 
aveau să creadă că e cocainoman. Și iar îi apăru Gretchen în 
minte, o imagine limpede ca lumina zilei, relaxată, întinsă în 
patul de campanie al închisorii, proptită într-un cot citind Ultima 
victimă. Fotografia de la nunta lui era în cartea aceea. 

— Șefu'? făcu Henry bătând discret în ușă. 

Archie clipi de câteva ori spre reflexia întunecată din oglindă, 
apoi deschise ușa. Henry și Claire erau amândoi în prag. 

— Ce-avem? întrebă Archie. 

Claire își verifică agenda. 

— Ambarcaţiunea care a ars a fost înregistrată acum cinci ani. 
Înainte de asta, McCallum a avut o altă barcă înregistrată, 
model Chris-Craft Catalina*!, an de fabricaţie 1950. Inregistrarea 
celei dintâi a fost amânată opt luni până să o înregistreze pe cea 
nouă. Dacă ar fi vândut-o unui localnic, atunci altcineva ar fi 
trebuit să o înregistreze. Dar n-a fost. 

— Poate că a vândut-o cuiva de pe celălalt mal al fluviului, 
zise Archie. 

— Posibil. Dar după cum spunea doamna aceea drăguță de la 
OSBM:?, până în 2002, când s-a schimbat legislaţia, nu trebuia 
să înregistrezi în fiecare an ambarcaţiunea care nu era la apă. 


31 Chris-Craft, numele unei companii constructoare de bărci cu motor, foarte apreciată 
pentru modelele produse între 1920 și sfârșitul anilor '50 (n.t.). 

32 Acronimul pentru Oregon State Marine Board, comitetul statului Oregon pentru 
navigaţie (n.t.). 


VP - 271 


Ceea ce înseamnă că dacă aveai o barcă amarată, dar nu ieșeai 
cu ea, nu erai obligat să plătești cei cincisprezece dolari anual 
către stat. 

Archie dădea din cap. 

— lar zgârie-brânză ăsta a preferat s-o păstreze. 

Henry ba își încrucișa braţele, ba și le descrucișa. 

— Asta trebuie să fie cea pe care a folosit-o Reston, pentru că 
pe asta McCallum era mai puţin probabil să bage de seamă că i- 
a fost înstrăinată. 

— Înstrăinată? făcu Claire. 

— Ce, n-am voie să folosesc un cuvânt șmecher? zise Henry. 

Claire își reluă spusele: 

— Dacă nu ne înșelăm, atunci barca aceea ar trebui să fie la 
docuri, nu? Vreau să zic că e foarte probabil. 

— Haideţi, zise Archie. 

Anne o luă pe lângă Henry. 

— Fiţi foarte atenţi, pentru că dacă trimiteţi cavaleria înainte 
și-l băgaţi în sperieţi, s-ar putea să-i facă ceva rău ei și lui însuși. 

— Dacă nu ne înșelăm, și dacă el e acolo, și dacă ea e vie, 
spuse Archie. ) 

Anne dădu câtva timp din cap. In spatele ei, dincolo de 
fereastră, în apartamentul de cealaltă parte a străzii, femeia 
închise televizorul. Nimic interesant. 

— Îmi trebuie o cola dietetică, spuse Anne. 

Brusc se auzi un zgomot dinapoia lor, un fel de icnet, și 
fiecare polițist din încăpere se întoarse către ușa de la intrare. O 
femeie de vârstă mijlocie tocmai intra. Purta o pălărie croșetată 
caraghioasă, o haină din piele de leopard și o pereche de 
bocanci fără toc, foarte înalţi și cu șireturi. Părul îi era o claie de 
șuvițe blonde împletite. Gura roșie era întredeschisă într-o 
grimasă de uimire. 

— Cine sunteţi voi? întrebă ea. Și unde e fiica mea? 


VP - 272 


Capitolul 45 


— LE-AI UCIS PE FETELE ACELEA, vorbi Susan în întuneric. 

Vocea lui Reston părea sugrumată de emoție. 

— Îmi pare rău. 

Lui Susan i se părea că propria respiraţie era cel mai puternic 
zgomot din întreg universul. Ca suflul unei mici bombe atomice. 
Se străduia să-și domolească respiraţia, să se relaxeze cât de 
cât, să-l facă să înţeleagă că ei nu-i era frică. Trebuia să-l 
convingă că ea e puternică. Că putea să controleze situaţia. 

— Îți pare rău? Paul, ești bolnav. Ai nevoie de ajutor. Pot să te 
ajut. 

— N-ar fi trebuit să mă părăsești, spuse el, petrecându-i ceva 
pe după cap și împrejurul gâtului. 

Susan simţi cureaua de piele moale lipindu-i-se de gât, ceva 
mai jos de părul de pe ceafă, chiar la baza scalpului; iar în faţă, 
deasupra claviculelor, ceva tare și dur - catarama. Semnele 
purpurii dimprejurul gâtului lui Kristy Mathers îi străfulgerară 
prin minte și, febrilă, își ridică mâinile legate în sus, vrând să le 
bage sub curea, care exact atunci se strânse pe gâtul ei. Icni și 
se luptă din răsputeri s-o desfacă, însă Reston îi dădu mâinile la 
o parte și strânse și mai tare. Tâmplele ei pulsau, iar capul parcă 
i se umpluse de flăcări. Reston se apăsă atât de tare pe ea, 
încât rotulele ei se izbiră de dușumea cu un pocnet sec ca al 
unei toporiști într-un buștean. Susan se suci în loc, cu puterile 
tot mai slăbite, apoi dintr-odată se liniști. Toate simţurile ei se 
încrâncenară, dar, în exact acel moment, ochii i se obișnuiră 
puțin cu întunericul. ÎI zări pe Reston în faţa ei. Nu era o fiinţă, ci 
o umbră sumbră, umbra unei fiinţe. Îi simţea degetul mare pe 
gură, tatonându-i forma buzelor. Degetul lui era îngheţat. lar 
buzele ei tremurau. 

— Ai o gură frumoasă, îi zise el. 

Lui Susan i se limpezea mintea, punea cap la cap informaţiile 
pe care le cunoștea. Răpită. Barcă. Paul. Ucigaș. Și Addy. 

— Paul, spuse ea răgușită. Unde-i Addy? 

El ezită o clipă, se dădu înapoi, iar strânsoarea curelei 
dimprejurul gâtului ei slăbi. Se aprinseră luminile. Susan își 


VP - 273 


întoarse capul și își strânse pleoapele reflex, apărându-se de 
izbucnirea bruscă de lumină ce-i rănea ochii. O clipă mai târziu, 
silindu-se să-i redeschidă, îl zări iar pe Reston în faţa ei. Îi ţinea 
un pistol aţintit spre frunte. Susan se împotrivi din răsputeri unei 
năprasnice senzaţii de greață, înghiţindu-și saliva caldă ce îi 
urca pe gât. _ 

Avusese dreptate. Erau într-o ambarcaţiune. Intr-un fel de 
cabină de dormit. Pereţii și tavanul jos al încăperii aceleia erau 
albi. Spaţiul era înghesuit, de vreo doi metri lăţime cel mult. 
Unul dintre pereţi era acoperit în întregime de dulăpioare și 
sertărașe. Pe peretele opus era montată o cușetă solidă din 
lemn cu paturi supraetajate. Pe patul de deasupra celui în care 
zăcuse chiar Susan cu câteva minute mai înainte era Addy 
Jackson. 

Era semiconștientă și despuiată; nu mai avea pe ea decât o 
pereche de chiloţei roz; braţele și gleznele erau legate cu bandă 
izolatoare. Ochii îi erau abia niște fante, din gură i se scurgea 
salivă, iar părul îi era năclăit de sudoare. Se foia și se ștergea pe 
obrazul ud de lacrimi cu mâinile legate. Atunci o recunoscu 
Susan. Lee. Dana. Kristy. Addy. Părul brunet. Trăsăturile 
regulate ale feţei. A știut atunci cu o devastatoare certitudine că 
despre ea fusese vorba, că întotdeauna fusese vorba de ea. Și a 
mai știut că el avea să le ucidă pe amândouă. Nu era nicio 
îndoială. Se uită la Addy, care nu părea să realizeze unde se află 
și ce i se întâmplă. Susan o invidia. 

— E vina ta, începu Paul să explice, trecându-și mâna pe 
ceafa lui Susan. N-ar fi trebuit să fii așa o pizdă cu mine. 

În clipa aceea Susan își jură mută că nu avea să moară. Nu, în 
ruptul capului. Nu în mâinile tâmpitului de prof de teatru. 


VP - 274 


Capitolul 46 


ADMINISTRATORUL DOCURILOR din River Haven nu trăia pe o 
ambarcațiune, ci într-o casă pe un deal de deasupra micului 
port. Temperatura scăzuse cu vreo zece grade. Se lăsase 
noaptea. Archie simțea gustul râului în gură, un gust 
asemănător unei folii de staniol. Se afla pe veranda unei căsuțe 
vopsite într-un ocru mat, pe al cărei perete lateral era agăţată o 
placă din lemn de plută lustruit pe care era pirogravat cuvântul 
BIROU. lar îl furnica nasul. Deschide naibii ușa, zise Archie în 
gând. 

Henry și Claire erau chiar lângă el. Înapoia lor erau trei mașini 
ale poliției, dar fără însemne. Archie ordonase ca toate mașinile 
de patrulare și autovehiculele SWAT-ului să rămână ferite, pe 
vechea autostradă. Işi întinse gâtul și privi în jos înspre docuri, 
unde câteva zeci de ambarcaţiuni se legănau pe apele 
întunecate. 

Dinăuntru se auzi un câine lătrând. Ușa se deschise. O femeie 
în vârstă se strecură afară, însă Archie avu timp să vadă un bot 
de blană agitându-se, înainte ca ea să reușească să împingă 
câinele înapoi și să tragă ușa. Femeia era acum pe verandă, 
între ușa închisă a casei și cea de plasă pe care o păstra 
precaută între sine și detectivi. Archie ridică insigna la vedere. 

— Știu cine ești, îi spuse ea. Te-am văzut la TV. 

Işi scoase ochelarii. Avea părul vopsit castaniu și prins într-un 
coc lejer la baza gâtului. Purta o helancă pe gât băgată în blugi. 
In mână ţinea un roman poliţist de buzunar, cu un deget în carte 
la pagina la care ajunsese. Ochelarii îi lăsaseră adâncituri roșii 
pe șaua nasului. 

— Eşti polițistul pe care l-a răpit Gretchen Lowell. Numele lui 
Gretchen parcă-i electrocută mâinile lui Archie. Pumnul i se 
strânse pe cutiuța de pilule din buzunar. 

— Vreau să știu ce ambarcaţiuni a amarat Dan McCallum la 
docurile astea. 

Femeia își luă privirea de la el și se jucă cu mânerul ușii. 

— Barca lui Dan a ars. 

— Să mai fie vreuna de-a lui? 


VP - 275 


Femeia se codea să răspundă. 

— E foarte important, spuse Archie. 

— l-am permis să o ţină aici, chiar dacă nu era înregistrată. E 
un chiriaș bun. 

— Bine, o linişti Archie. Nu te băgăm în bucluc. Unde e? 

ÎI privi lung pe Archie, apoi ieși de după ușa de plasă și arătă 
în jos, înspre docuri. 

— Bazinul douăzeci și opt. Acolo. Al doilea din capăt, pe 
stânga. 

* 

— POŢI SĂ FACI CE VREI CU MINE, spuse Susan, dar trebuie 
să-i dai drumul lui Addy. 

Faţa lui Reston era sculptată în umbre adânci. Comisurile gurii 
i se contractară. 

— Nu pot. 

Susan își adună toate puterile să-și păstreze calmul, să se 
arate stăpână pe sine. 

— Ai s-o ucizi? 

— Trebuie. 

Susan avu impresia că încăperea aceea, și așa mică, se 
strânge și mai mult împrejurul ei. Și dacă n-ar fi fost legată, tot 
n-ar fi putut trece pe lângă el, n-ar fi putut ajunge la ușă și să 
fugă de pe barcă. Dar ce-ar fi putut face apoi? Poate ar fi trebuit 
să înoate. Hubloul de deasupra patului în care zăcea Addy era 
cam de mărimea unei farfurii. Nu exista nicio cale de ieșire de 
acolo, din situaţia aceea. 

— Și eu? 

— Uită-te la ea. 

Reston se întinse și, demonstrativ, o atinse pe fată pe șold. 
Degetele lui urmară curbura adâncă înspre talia zveltă, peste 
coaste. Afară, apa lovea plescăind coca ambarcațţiunii, făcând-o 
să se legene cu mișcări bruște, cu tresăriri inegale. 

— Nu-i frumoasă? întrebă Reston. 

Susan nu înţelegea cum de-a putut să o răpească. 

— Ziceau că erai supravegheat, că te urmăreau. Mai ziceau că 
n-ai ieșit din casă. 

— N-am răpit-o, Suzy, spuse el blând. Ea a venit la mine. 

Reston închise ochii. 

— l-am spus că putem fi împreună. l-am spus să spargă 
geamul dormitorului ei din afară. l-am spus ce autobuz să ia 


VP - 276 


până aici. l-am spus să mă aștepte pe barcă până îmi termin 
treburile la școală. 

Reston deschise ochii clipind și o privi pe Susan cu atâta ură, 
cum ea nu mai văzuse înainte. Ruliul legănă iar barca, iar ușa 
cabinei zdrăngăni în balamale. 

— lar ea a făcut exact ce i-am spus. 

— Ești nebun, îi spuse Susan. 

Reston zâmbi în sinea sa, sorbind-o din ochi pe fata 
semiconștientă. 

— Rohypnol”. L-am achiziţionat on-line. 

Susan era dezgustată că îl lăsase vreodată să o atingă. 
Revedea fiecare întâlnire cu el, fiecare stângăcie; amintirile se 
succedau în mintea ei asemenea unor diapozitive triste din 
adolescenţa ei tristă. Își dorise cu disperare să fie independentă. 
Și convinsese pe toată lumea că era într-adevăr. Adevărul era 
însă altul, mult mai jalnic. 

Respirația lui Reston se acceleră, iar obrazul i se înroși de 
excitare. Îi pipăia fetei sânii. Cu buricul degetului trasă un cerc 
împrejurul sfârcului mărunt și roz. Addy se agită pe pat. 

— Le doresc atât de mult pentru că îmi amintesc de tine. 

Susan își spuse că trebuie să se ţină tare, că numai așa putea 
scăpa. 

— Astea-s nişte  porcării care să-ți justifice faptele. 
Întotdeauna ţi s-a sculat când aveai puștoaice pe lângă tine. 

— Nu, zise el, iar vocea i se frânse. Nu. Tu m-ai făcut să mă 
bag în povestea asta. Niciodată n-am jinduit la elevele mele. 
Niciodată, până la tine. Tu m-ai făcut așa. 

Își lăsă mâna să alunece de la sânul lui Addy înapoi pe coaste, 
pe talie, pe șolduri și apoi de-a lungul beteliei chiloţeilor. 

— Nu face asta, spuse Susan întorcând capul, neputând să 
privească grozăvia aceea. 

— Oare am însemnat ceva pentru tine? 

Susan strânse pleoapele. 

— Bineînţeles. 

— Mă gândesc tot timpul la ziua aceea... după ore. Cum 
stăteai, cu ce erai îmbrăcată, ce-am spus fiecare. Mi-ai făcut 
caseta aceea, îţi amintești? 


33 Drog hipnotic foarte puternic, cu efecte sedative, anxiolitice, amnetice și relaxante, 
prescris în tratamentul pentru insomnie (n.t.). 


VP - 277 


Reston îi atinse obrazul, însă ea se smuci într-o parte. 
Cureaua se strânse pe gâtul ei, sufocând-o, obligând-o să 
rămână nemișcată. Se temea să se mai miște. 

Nu plânge, își spuse. Numai nu plânge, naibii. 

— Cântecele tale preferate, continuă el, iar Susan îi simţi 
buzele trecându-i ușor pe obraz, stârnindu-i un spasm de vomă. 
O mai am încă. E și o piesă de-a celor de la Violent Femmes, 
„Da' de asta ce zici”. Un vers de-acolo spune așa: „De ce nu pot 
căpăta măcar un sărut...” Mi-ai dat-o și mi-ai zis: „Asta-s eu”. Mi 
te-ai dat mie. 

O sărută iar, trecându-și alene buza de jos peste obrazul ei, 
lăsând o dâră umedă de salivă. 

— Ai scris cu mâna ta toate titlurile pieselor. Erau caligrafiate 
cu multă atenţie. Cred că ţi-a luat ore întregi. 

Susan strânse pleoapele și mai tare de parcă ar fi fost pumni. 

— Era caseta pentru repetiţii, Paul. M-am oferit să fac caseta 
pentru repetiţii. Pentru încălzirea de dinainte. 

— În ziua aceea, în clasa mea... după ore... ne-am sărutat... 

Susan îi simțea mirosul transpiraţiei, dulceagă și acră, 
umplând încăperea strâmtă. 

— Nu. 

— Am ascultat-o în drum spre casă și nu-mi venea să cred... 
cât de mult semănăm. 

Susan îi simțea degetele pe gură și se zbătea să-și întoarcă 
capul, însă nu putea. Ecranul întunecat al pleoapelor ei se umplu 
de scântei. 

— Am ascultat textele cântecelor și am știut ce încercai să-mi 
spui, zise Reston, iar buzele lui dănţuiau pe-ale ei în ritmul 
cuvintelor rostite. Am știut cât de greșit ar fi fost să fim 
împreună. 

El se dădu înapoi, iar Susan simţi strânsoarea curelei slăbind, 
dar încă îi era teamă să deschidă ochii, îi era teamă de ce ar fi 
putut vedea. 

— Eram căsătorit. Eram profesorul tău. Însă tu erai atât de 
matură pentru vârsta ta, atât de înțeleaptă în ciuda anilor tăi 
puţini. Ți-am scris o scrisoare. N-ar fi trebuit să o scriu niciodată, 
n-ar fi trebuit să îmi pun sentimentele în cuvinte. Dar am riscat. 
Ti-am dat-o a doua zi, în clasă. Ți-am spus să o citeşti după ore 
și așa ai și făcut. 


VP - 278 


Reston oftă întrerupându-se, un oftat ce se transformă în 
suspin. 

— Și ai venit la mine după petrecerea celor ce au jucat în 
piesă. Și am făcut dragoste. 

Îi apucă apoi tâmplele în mâini și ea îi simţi iar buzele pe gură 
și limba împingându-se între buzele ei închise. Cureaua se 
strânse pe gâtul ei. 

— Deschide gura. 

Susan deschise brusc ochii și se uită cu furie la el. 

— Nu așa s-au petrecut lucrurile, Paul. ` 

În sfârșit spunea ce trebuia să spună de mult. În sfârșit 
spunea adevărul. 

— M-am îmbătat, îi scuipă ea adevărul în faţă. M-am îmbătat 
pentru prima oară în viața mea la petrecerea aia, după o piesă 
tâmpită; te-ai oferit să mă duci acasă și mi-ai tras-o în mașină. 

Își sprijini capul de tăblia din lemn a cușetei. 

— Eram un copil. Taică-meu tocmai murise. Și te-am lăsat. Nu 
știam ce altceva aș fi putut face. lar tu erai profesorul meu 
preferat. 


VP - 279 


Capitolul 47 


VESTA ANTIGLONȚ de Kevlar îl obliga pe Archie să respire 
diferit. Chingile cu scai erau strânse, iar greutatea vestei îi 
apăsa pieptul, provocându-i junghiuri în coaste și făcând din 
fiecare mișcare o victorie a psihicului său asupra trupului. 
Incercă să inspire adânc, imaginându-și cum trece oxigenul prin 
trahee spre plămâni, iar de-acolo ajungând la inimă, oxigenând- 
o. Măcar avea la ce să se gândească în timp ce el, Henry și 
Claire coborau încet dealul pe aleea cimentată ce ducea la 
docuri. La poalele dealului era parcat un Passat argintiu, vechi. 
Mașina lui Reston. Mergeau într-un ritm normal, cu vestele trase 
pe sub hainele de stradă și cu revolverele ascunse, însă 
tensiunea era atât de vizibilă în mișcările lor, încât oricine i-ar fi 
văzut trebuia să fie idiot sadea să nu se alarmeze. Dar nu se 
vedea nici ţipenie. Doar ambarcaţiunile. 

Au ajuns la docuri. Se întindeau în fluviu, în formă de T, cu 
bărci de fiecare parte. Luminile de siguranţă aliniate pe pasarele 
străluceau leneș, difuz și alb, jucând pe apele fluviului și făcând 
să pară totul mai clar. Din cauza aerului rece, își zise Archie. 
Totul părea mai dur, mai dificil. Daunele provocate de incendiu 
nu se mai zăreau, bărcile avariate nu mai erau de mult acolo, 
însă un miros vag de cărbune zăbovea în aer. Desfăcu curelușa 
de la hamul de care-i atârna pistolul, iar metalul neted al 
pistolului se apăsă rece în palma sa. 

De o parte a docului erau bazinele cu numere pare, de 
cealaltă, cele cu numere impare. Archie știuse că barca n-avea 
să fie la locul ei înainte să ajungă la numărul 28. Pur și simplu 
nu era el așa de norocos. 

— Futu-i, făcu Archie. 

Stătea cu ochii aţintiţi la bazinul gol. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Claire. 

— Inseamnă că au ieșit în larg, spuse Archie. 

— Aia-i când ieși pe mare, zise Henry. Aici e un fluviu. 


— Futu-i, făcu iar Archie. 
* 


VP - 280 


ARCHIE ERA PE PUNTEA unei vedete cu două motoare 
propulsoare și cu cabină, lungă de șapte metri. Nu că ar fi știut 
ceva despre ambarcaţiuni, însă îl informase unul din subofițerii 
Patrulei Fluviale. Unitatea Patrulei Fluviale a Comitatului avea 
uniforme verzi, subofiţerii își vopseau șalupele în verde smarald 
și își spuneau „Viespile verzi”. Personalul pe timp de iarnă se 
reducea la un locotenent, un sergent, opt subofițeri și un 
mecanic cu normă întreagă. În mai puţin de o jumătate de oră 
de la apelul lui Archie, toţi până la unul erau prezenţi la datorie. 

În mai puţin de patruzeci și cinci de minute, cinci șalupe ale 
Viespilor erau lansate la apă, iar două elicoptere ale poliţiei și 
unul al Gărzii de Coastă survolau regiunea în căutarea 
ambarcaţiunii. 

— Dacă-i o barcă, îi spusese plin de încredere unul din piloţi, 
și dacă-i pe fluviu, o găsim. 

Așa s-a și întâmplat. O oră mai târziu, unul din piloţi le-a spus 
prin radio că localizase o barcă ancorată chiar la gura canalului 
de pe insula Sauvie ce se vărsa în râul Williamette. 

Archie transmise mai departe informația celor de la SWAT. 
Dacă ar fi măturat zona cu reflectoarele de zece mii de 
megawaţi de pe elicopter, Reston i-ar fi observat. Și atunci fie ar 
fi tras la mal și ar fi încercat să fugă, caz în care elicopterele i-ar 
fi luat urma, fie ar fi rămas ascuns pe barcă. Dar fiind vorba de 
un caz cu luare de ostatici, Archie nu voia să riște deloc. 

Celor de la SWAT le mai trebuia timp să ajungă în zonă, iar 
șalupa Viespilor nu era departe. Și apoi, nu trebuiau oare să se 
convingă că acela era Chris-Craftul pe care îl căutau? Nimeni n- 
ar fi vrut să trimită o echipă SWAT să dea buzna pe o altă 
ambarcaţiune decât cea căutată și să strice o ieșire la pescuit a 
vreunei familii nevinovate. Archie dădu, așadar, instrucţiuni 
celor trei subofițeri de pe șalupa pe care se aflau el, Henry, 
Anne și Claire să dea ocol insulei și să încerce să se apropie. 

Și iat-o! Luminile de semnalizare era stinse, însă în cabină se 
vedea lumină. Rick, un subofițer cam de aceeași vârstă cu 
Archie, cu păr scurt și cu barbă grizonantă, îndreptă unul din 
reflectoarele de pe puntea vedetei către Chris Craft. Elicopterul 
se învârtea în cercuri pe cerul întunecat al nopții. 

— Asta-i fata ta, strigă Rick, încercând să se facă auzit peste 
zgomotul motoarelor. 


VP - 281 


— O echipă SWAT și un negociator sunt pe drum, îi strigă 
Archie. 

— N-avem prea mult timp, îi atrase Anne atenţia. 

Vântul îi aduna șuvițele împletite în faţă, iar ea și le dădea la 
o parte cu degetele. Purta mănuși din piele. 

— O să vrea să pună capăt situaţiei acesteia. 

— Cât de mult te poţi apropia? îl întrebă Archie pe Rick. 

— Suficient cât să putem urca pe punte. 

— Dă-i drumul. 

Henry, Claire și Archie își scoaseră revolverele, în timp ce 
șalupa Viespilor, cu viteza mult redusă, înaintând foarte încet, își 
făcu drum până lângă Chris-Craft. Doi dintre subofițeri fixară 
parâmele de tacheţii vedetei și așteptau la tribord. Când șalupa 
ajunse aproape, Rick opri motoarele, astfel încât ultimii câţiva 
metri până la cealaltă ambarcaţiune i-au parcurs în virtutea 
inerției. Când au ajuns suficient de aproape, cei doi subofițeri de 
la tribord apucară de parapeţii Chris-Craftului și înfășurară 
parâmele împrejurul lor. 

Cele două ambarcaţiuni se legănau pe apă și se ciocniră una 
de cealaltă. Nimeni nu scoase un cuvânt. Se lăsase frigul peste 
râu, iar Archie își duse mâinile la gură și suflă în pumni, 
frecându-i și flexându-i de câteva ori să-i încălzească. Vântul ce 
bătea peste ape îi ciupea obrajii. Nu era nicio mișcare pe Chris- 
Craft. Archie se uită în sus și în jos pe râu. Nicio lumină pe ape. 

— Urc pe punte, anunţă el. 

Îi întinse pistolul său lui Henry, cu patul înainte. 

Henry apucă revolverul în pumn, însă cu mâna cealaltă o 
apucă hotărât pe-a lui Archie, iar arma rămase înţepenită între 
ei. Henry se aplecă spre el, cu fața lui mare încruntată. 

— Urci pentru că e cel mai bun lucru de făcut, îi șopti lui 
Archie, sau pentru că ţi s-a urât cu viaţa? 

Archie se uită în ochii prietenului său. Wu mă poți salva, se 
gândi el. 

— Nu veniţi decât dacă auziţi focuri de armă. Am să încerc să 
vă fac semn dacă e cazul să-l anihileze cei de la SWAT. 

— la o vestă, zise Henry. 

Vesta! Archie și-o scosese de cum urcase pe șalupă. Nu părea 
cel mai inteligent lucru să ai ceva atât de greu pe tine, când de 
fapt ar fi trebuit să porţi o vestă de salvare. Își retrase mâna, 
lăsând pistolul în pumnul lui Henry. 


VP - 282 


— Îmi dă junghiuri în coaste, spuse. 

Apoi se întoarse și se săltă peste balustrada șalupei direct pe 
puntea vechiului Chris-Craft, înainte ca cineva să-l poată opri. 
Tocurile de cauciuc ale pantofilor lui se cam poticniră în puntea 
de fibră de sticlă, însă Archie reuși să se furișeze, mai mult pe 
vine, aplecat, cei câţiva metri până la intrarea în cabină. 

— Reston, strigă. Sunt detectivul Sheridan. Am să deschid 
trapa ca să putem vorbi, bine? 

Nu mai așteptă răspunsul. Ce-ar fi rămas de făcut dacă 
Reston ar fi spus nu? Trebuia să se miște și să vorbească 
întruna. Să-l descumpănească. Archie dibui zăvorul - nu era 
tras. Deschise tambuchiul pătrat din lemn. Pe blana de sus a ușii 
era o plăcuţă pe care era scris: VEZI UNDE CALCI. 

Archie desluși doar o parte din interiorul furniruit al cabinei - o 
mașină de gătit într-un colț și o masă cu scaune. Dar Reston nu 
era acolo. Nici Susan. Nici Addy Jackson. 

— Sunt neînarmat. Vin înăuntru să putem discuta, bine? 

De data asta așteptă răspunsul. Nimic. lar acesta era semn 
rău. Poate că erau deja moarte. Inspiră adânc, pregătindu-se 
pentru o posibilă imagine de măcel. Nu era foarte sigur că ar 
putea suporta așa ceva. 

— Vin înăuntru. 

Se strecură prin tambuchi și se lăsă pe vine să poată cobori 
cele patru trepte ce dădeau direct în partea principală a cabinei. 
Lumina îl făcu să-și ţină ochii întredeschiși. Ajunsese în ceea ce, 
pe o ambarcaţiune, este camera de zi. O canapea cu model 
floral și un scaun din nuiele, cu o pernă asortată cu canapeaua, 
erau în faţa unei măsuţe, tot împletită, rotundă, vopsită în alb și 
cu tăblie de sticlă. Mocheta era de culoarea verde a ierbii 
artificiale. Tavanul era jos și tot spaţiul acela era strâmt, însă 
pereţii păreau a fi panotaţi cu lemn de tek, iar lemnul lucea 
blând în lumina gălbuie a lămpilor de interior. Deasupra 
canapelei atârna un barometru ornamental, masiv, din lemn și 
alamă. Dincolo de ceea ce se putea numi camera de zi, era zona 
de servire a mesei și mașina de gătit din colţ, pe care Archie le 
văzuse prin trapă, de sus. 

Reston era în picioare lângă canapea, în dreptul unei uși ce 
ducea și mai adânc în carena ambarcaţiunii. Purta pantaloni kaki 
și tricou. Ochii lui ai fi zis că erau niște găuri negre. Un braț îi 
era petrecut strâns împrejurul taliei lui Susan Ward, iar pistolul i- 


VP - 283 


| ţinea înfipt în partea stângă a mandibulei. O curea maro din 
piele atârna slăbită împrejurul gâtului ei. Archie nu avea nicio 
îndoială că se potrivea cu urmele de strangulare de pe gâtul 
fetelor moarte. Antebraţele și gleznele lui Susan erau legate cu 
bandă. Era însă în viață. Și trează. Și furioasă, judecând după 
expresia ei obosită, dar cruntă. 

— Hei, făcu Archie. 

— Addy e în spate, reuși Susan să spună înainte ca Reston să 
apuce de capătul curelei și să i-o strângă pe gât, făcând-o să se 
înece. 

Reston îi apăsă dur pistolul în carne, iar ea căzu în genunchi. 

— Gura, zise Reston feroce. De ce-a trebuit să spui asta? De 
ce nu poţi fi drăguță cu mine? 

Susan trase de curea cu mâinile legate, însă nu reușea să-și 
bage degetele pe sub ea și să slăbească strânsoarea. Faţa i se 
contorsiona, pătată de lacrimi, umflată, iar ochii i se lărgiseră și 
încremeniseră așa. Gura i se căscă larg, bolborosind, 
împroșcând salivă de pe buze. Archie nu avea mai mult de două 
minute la dispoziţie. 

Tot ce putea să facă el era să se abţină. Să nu facă nimic ce- 
ar fi putut să-l grăbească pe Reston. El îi ţinea pistolul la cap lui 
Susan. Dacă Archie ar fi sărit la el, ar fi putut să o împuște. 
Întreaga ei greutate atârna de curea, pe dușumea, așa că 
probabil Reston n-avea să-i rupă gâtul. Să strangulezi pe cineva 
e mai greu decât s-ar putea crede. Nu doar lipsa aerului e 
cauzatoare de moarte, mai e și comprimarea vaselor de sânge 
din gât. Dar dacă Archie nu făcea nimic, Susan avea să moară. 
Însă putea să dureze câteva minute. lar câteva minute sunt un 
timp destul de lung. Asta îi dădu lui Archie o șansă. 

Le întoarse spatele lui Reston și lui Susan și făcu cei câţiva 
pași până la mașina de gătit. Acolo se aflau un cuptor mic și o 
chiuvetă montate în tăblia unui dulap verde. Dulăpioarele prinse 
pe perete erau vopsite în alb. Archie deschise câteva din ele, 
unul după altul, până găsi niște pahare. Scoase unul și îl umplu 
cu apă de la robinet. N-o mai auzea pe Susan zbătându-se. Oare 
își pierduse cunoștința? Oare el, Archie Sheridan, o zbărcise și 
de data asta? Apoi, dintr-odată, se auzi totuși o răsuflare 
întretăiată, zgomotoasă. Reston slăbise strânsoarea curelei. 
Susan respira iar. Tuși răgușită, icnind. Archie închise ochii, 


VP - 284 


simţindu-și degetele  încălzindu-se, irigate iar de sânge. 
Stratagema lui avusese succes. 

— Ce faci? îl întrebă Reston. 

Archie îl lăsă să aștepte răspunsul vreme de câteva respiraţii. 
Lasă-l pe nenorocit să se mire. 

— Trebuie să iau niște pastile, explică el, tot cu spatele întors. 
Pot să le iau și fără apă, dar își fac efectul mai repede dacă dau 
ceva pe gât după ele. 

Se răsuci spre Reston, zâmbindu-i amabil. Apoi se așeză pe 
bancheta cu căptușeală cafenie de lângă măsuţța verde, 
rabatabilă, având grijă să nu-și bage genunchii sub tăblia mesei, 
ca să se poată mișca rapid dacă se ivea prilejul. Puse paharul cu 
apă pe masă. Prin micul hublou al încăperii Archie vedea 
luminile șalupei Pazei de Coastă. Ceea ce însemna că și ei îl 
puteau vedea pe el. Asta era bine. 

— Am să bag mâna în buzunar acum, să scot pilulele, spuse 
el. 

Înainte ca Reston să spună ceva, Archie băgă încet mâna în 
buzunar și extrase cutiuţa cu tablete. O deschise și numără opt 
pastile pe care le alinie, una câte una, pe tăblia mesei. Chiar și 
în situaţia aceea simţea năpădindu-l valul de endorfine, numai 
uitându-se la pastile. 

— Știu că par multe, îi spuse el lui Reston. 

Ridică din sprâncene cu prefăcătorie. 

— Dar am toleranţă crescută. 

Reston o luase iarăși de mijloc pe Susan. Ea încă mai tușea, 
căilor ei respiratorii parcă nevenindu-le să creadă că sunt iarăși 
eliberate. Insă reușise să-și scoată cureaua de pe gât. Acum 
zăcea încolăcită la picioarele ei. Bravo, fetițo, se gândi Archie. 

— Susan, vorbi el blând. Ești bine? 

Ea îi făcu semn că da, ridicând capul ca să-l poată privi, ochii 
scăpărând, sfidători din nou. Reston o trase mai mult spre el. 
Archie luă o tabletă, și-o puse pe limbă și o înghiţi cu un gât de 
apă din pahar. Apoi puse iarăși paharul pe masă. 

— Ai făcut-o pe Addy să vină la tine, îi spuse lui Reston. 

Reston aprobă dând din cap. 

— Avea nevoie de cineva care să o facă să se simtă specială. 

— Dar cu celelalte fete pe care le-ai răpit? Cum ai reușit să-ți 
falsifici alibiurile? 


VP - 285 


— A fost simplu, zise Reston. Urmăresc repetițiile din cabina 
tehnică. Elevii nu văd nimic înăuntru. Facem o repetiţie cap- 
coadă. Dau note. Apoi mai facem o repetiţie completă. Elevii mă 
văd intrând în cabină înainte să înceapă și ieșind după ce 
termină. Plecam la câteva minute după ce începea actul întâi. 

Reston mângâie părul încâlcit al lui Susan, așa cum ar fi 
mângâiat o păpușă, însă ea se feri, vizibil scârbită de atingerea 
lui. 

— Așa puteam să le găsesc, să le vorbesc, să le ucid și să mă 
întorc până cădea cortina. Pe fete le lăsam moarte în mașină 
sub o pătură. Le dădeam celor ce jucau note inventate. Nici 
măcar nu era nevoie să vad toată repetiţia. Fac mereu aceleași 
greșeli tâmpite. 

Reston se uită la Susan, apoi iar la Archie. 

— N-am să te las să o scoţi de-aici, spuse el. 

Așadar Reston nu numai că era un violator criminal, dar mai 
era și un găozar plin de sine și foarte încrezător în propriile 
forțe. Poate că Archie ar fi putut să folosească încrederea asta 
exagerată în avantajul său. Se uită de jur-împrejur prin cabină. 

— Frumoasă șalupă. 

— E-a lui Dan McCallum. 

— A, da, zise Archie. Dan McCallum. Criminal în serie și 
sinucigaș. 

Un zâmbet rapid flutură pe buzele lui Reston. 

— Trebuia să câștig timp. 

Archie mai luă o pastilă și-o azvârli în sus, o prinse pe limbă și 
înghiţi un pic de apă din pahar după ea. Puse iar paharul pe 
masă. 

— Aș putea să te ucid, dac-aș vrea, spuse Reston cu o voce 
dogită, tremurată, falsă. Aș putea să vă împușc și pe tine și pe 
ea, până să vină ei înăuntru. 

Archie își trecu o mână prin păr și se strădui să pară plictisit. 

— Nu mă sperii, Paul, spuse el, și adăugă: Am văzut eu lucruri 
de spaimă. 

Misterul lui Reston se dezlega sub ochii lui Archie. Reston își 
muta greutatea de pe un picior pe altul și închidea ochii clipind 
greu, brusc - un tic nervos. O înșfăcă mai strâns pe Susan, 
ajustând întruna strânsoarea brațului împrejurul taliei ei și tot 
fâțâind pistolul, când mișcându-l în direcţia lui Archie o fracțiune 
de centimetru, când retrăgându-l, neliniștit să n-o scape pe 


VP - 286 


Susan de sub supraveghere. Ea tremura din toate încheieturile, 
însă părea să se ţină bine încă. Lacrimile i se opriseră. Reston își 
lăsă capul aproape de al ei și o sărută pe obraz. 

— Nu-ţi fie frică, îi zise, o să fie scurt. 

Ea tresări, iar Reston o strânse și mai tare spre el. Apoi se 
întoarse spre Archie. Gulerul și subsuorile cămâășii îi erau ude de 
transpiraţie. Putea a sudoare. 

— Mă recunoști? îl întrebă pe Archie. 

Faţa lui avea o expresie lacomă, stăruitoare. 

Nicio îndoială: Reston își pierdea cumpătul. 

— De ieri de pe verandă? întrebă Archie. 

Ochii lui Reston se îngustară. 

— Gândește-te și mai mult în urmă. 

Reston părea atât de sigur de ceea ce spune și de serios, 
încât Archie chiar se pomeni scormonind în memorie, încercând 
să-și amintească la ce s-ar putea referi. Oare îl arestase pe 
Reston înainte? Nu, nu avea cazier. Să fi fost un martor pe care 
îl interogase? Numai Dumnezeu știa! Interogase mii de martori 
în legătură cu cazul „Frumuseţe criminală”. Clătină din cap cu o 
expresie indiferentă, nu înţelegea la ce se referea Reston. 

Reston devenea din ce în ce mai destins. 

— Am ucis patru persoane, anunţă el. 

Asta însemna că Addy Jackson era încă în viață. 

Archie auzi motorul unei ambarcaţiuni ce se apropia. 
Elicopterul. Lumina vie strălucea dincolo de hublourile cabinei. 

Mai luă o pastilă. O dădu pe gât cu apă. Puse paharul pe 
masă. Ceremonialul lui dement de ceai. 

— Ţi-a plăcut? întrebă Archie. 

Încă un clipit involuntar din partea lui Reston. 

— A trebuit s-o fac. N-am vrut. N-am avut de ales. 

Bruscheţea cu care Reston rosti aceste cuvinte îl îngrijoră pe 
Archie. Nu era suficient de neliniștit de ceea ce se întâmpla 
afară: cealaltă ambarcaţiune, reflectoarele; nu-l îngrijora faptul 
că ar putea fi arestat, iar pentru Archie toate astea nu însemnau 
decât un singur lucru: se hotărâse deja să moară. lar dacă 
SWAT-ul avea să se năpustească pe puntea bărcii, primul lucru 
pe care l-ar fi făcut Reston ar fi fost să o omoare pe Susan. 

— Dar ţi-a plăcut sau nu? întrebă iar Archie. 

— Prima oară a fost greu, după aceea a fost mai ușor. 

Își mușcă buzele până când începu să rânjească ca un nebun. 


VP - 287 


— Nu mi-a plăcut că a trebuit să ucid. Însă după aceea mi-a 
plăcut. 

— Cum le-ai ales? întrebă Archie. 

— Au venit la audițiile pentru muzicalul organizat de toate 
liceele din district anul trecut. 

Reston râse de cât de ridicol suna ceea ce spunea. 

— Muzicalurile astea costă o grămadă de bani. Din cauza 
reducerilor de buget, niciun liceu nu și-a permis să organizeze 
un spectacol propriu, așa că cei din conducerile liceelor s-au 
înțeles și au cofinanţat unul singur. 

Asta era deci legătura, își spuse Archie. Henry avusese 
dreptate - toate au fost în clasa a noua anul dinainte. Un 
spectacol al liceelor din district? Cum de le scăpase așa ceva? 

— Eu am fost regizorul, continuă Reston. Niciuna dintre ele nu 
a fost selectată. Nu erau destul de bune. Dar le-am ţinut minte. 
Și ele pe mine. Toate voiau să fie vedete. Le-am spus fiecăreia 
că le vreau în următoarea mea piesă. 

— Adolescentele sunt ușor de manipulat, observă Archie. 

Reston zâmbi cu superioritate. 

— Sunt un profesor foarte popular. 

Susan își dădu ochii peste cap. 

— Scutește-ne, zise ea. 

Archie luă altă pastilă. 

— Pentru ce sunt pastilele? întrebă Reston. 

Un surâs alunecă peste buzele lui Archie. Ar putea să meargă. 
Își trecu un deget pe buza paharului, fără să-l slăbească din ochi 
pe Reston. 

— Am niște fantezii întunecate. 

Gretchen era iar cu el. Mâna ei pe obrazul lui... parfum de 
liliac. 

Apoi lui Archie îi veni o idee. Probabil că l-ar fi putut face pe 
Reston să-l împuște. Să-l provoace mai mult. Să-l tot înţepe 
până ar fi fost atât de furios pe el, încât să ia pistolul de la 
tâmpla lui Susan suficient de mult timp cât să tragă în direcţia 
lui. Archie ar fi putut paria că nu era un trăgător bun, mai mult 
ca sigur că nu fusese niciodată la tir. Dar dacă Archie ajungea 
suficient de aproape, Reston ar fi putut să-l împuște în cap sau 
în gât. Era un mod ușor de a muri. La datorie. Oricine ar fi putut 
înțelege. Henry ar fi știut însă. Probabil că și Debbie. Însă toţi 
ceilalți ar fi pus tragedia pe seama destinului său nefericit. 


VP - 288 


Bietul Archie Sheridan. Poate că-i mai bine așa. Niciodată n-a 
mai fost cum era înainte de greaua încercare prin care a trecut. 

Însă era și Susan acolo. Reston ar fi ucis-o. În secunda doi, 
după ce-ar fi tras în direcţia lui Archie, ar fi împușcat-o pe ea în 
cap, și n-ar fi ratat ţinta. Cei din SWAT n-ar fi fost probabil în 
stare să-l anihileze la timp, nu câtă vreme stătea unde stătea. 
Ar fi dat buzna înăuntru după primul foc. Dar atunci Susan ar fi 
fost deja moartă, iar Reston probabil că ar fi reușit să-și vâre 
revolverul în gură și să se împuște. Sau poate că SWAT-ul ar fi 
reușit să se năpustească asupra lui, să-i smulgă revolverul, să-l 
aresteze. Archie și Susan ar fi fost morţi, iar Reston le-ar fi 
supravieţuit. Asta n-ar fi fost deloc drept. 

Înapoi la planul A. Planul în care lui Reston îi trecea un glonţ 
prin ţeastă. Oricum acesta e un plan mai bun!, își zise Archie. 

Era vremea să avertizeze cavaleria. Își puse cotul pe masă și 
își sprijini bărbia în palma dreaptă, pe partea dinspre hublou. Işi 
îndoi inelarul și degetul mic, dar întinse mijlociul și arătătorul, 
lipindu-le de tâmplă, în forma unui pistol. Mai mult ca sigur că ei 
îl vedeau; stătuse acolo suficient, ca un caras într-un bol sau ca 
o fetișcană uitându-se noaptea la TV. 

Henry va înţelege. Hublourile păreau făcute dintr-un fel de 
plastic gros, dublu. Cel mai bine ar fi fost să tragă prin 
tambuchi, pe care Archie cu bună știință îl lăsase deschis. Asta 
dacă ajunseseră lunetiștii. Dacă cineva văzuse semnul său. 
Dacă îl putea aduce pe Reston în bătaia puștilor. 

Reston făcu un pas mărunt înainte, cu revolverul tot îndesat 
în craniul lui Susan. 

— Și ajută pilulele? 

— Nu, spuse cu sinceritate Archie. Dar mă fac să mă simt mai 
puţin vinovat. 

— Dă-mi și mie, ceru Reston. 

Archie ridică o pastilă de pe masă și se uită la ea. 

— Ai rețetă? 

— O omor. 

— Oricum ai s-o omori. 

— Te omor pe tine. 

Archie puse pastila înapoi pe masă. 

— Tot nu mă sperii, Paul. 

Reston o apucă pe Susan de un smoc de păr și o dădu cu 
capul de peretele cabinei, făcând-o să urle și să înjure. 


VP - 289 


Archie se ridică. 

Reston îndreptă pistolul spre el, ţinând-o pe Susan de păr. 
Fruntea ei sângera, însă era conștientă și se zbătea. Reston se 
înfuriase, obrazul i se făcuse ca sfecla, iar ochii îi ardeau ca 
otelul topit. 

Gâfâia, pieptul îi urca și-i cobora repede. Trăsăturile feței i se 
transformară în ceva amorf parcă, schimonosite de mânie. 

— Bine, zise Archie. 

Luă o pastilă și o azvârli spre Reston. Căzu pe mocheta verde, 
la jumătatea distanţei dintre ei. Reston se târî spre ea în 
genunchi, trăgând-o pe Susan de păr după el, cu pistolul tot 
ațintit spre Archie. Ajunse acolo unde se afla pastila și, nevrând 
nici să-i dea drumul lui Susan, nici să lase pistolul, își aplecă 
capul, cu ochii fixaţi la Archie, și o culese cu dinţii. Rânjind 
triumfător, o înghiţi. Apoi se auzi plesnetul sec al puștii 
lunetistului prin trapa deschisă, iar capul lui Reston se smuci 
înainte, iar el se izbi de mochetă. Susan ţipă și se trase de-a 
bușilea înapoi, cu gura căscată. 

Echipa SWAT cobori repede în cabină, cu armele scoase. 
Echipamentul lor negru îi făcea să pară ca niște creaturi ieșite 
din apele tulburi ale râului. Susan își ţinea mâinile legate în fața 
ochilor, apărându-și faţa și repetând întruna: 

— Futu-i. Futu-i. Futu-i. 

— Căutaţi acolo, spuse Archie, arătând spre coridor. 

Dar el nu se clinti din loc. Mai erau două pastile pe masă. Le 
culese cu o măturare a mâinii și le strecură în buzunar. 


VP - 290 


Capitolul 48 


ARCHIE ERA SEDAT. Stătea pe malul râului, cu mâinile în 
buzunare. O ploaie fină ca ceața îi uda umerii. Intr-una din zilele 
alea, avea să-și ia o jachetă din acelea impermeabile pe care le 
lăuda toată lumea. Era aproape două dimineaţa. Dar nu era 
obosit. Doza potrivită de Vicodin îl putea păstra permanent în 
zona dintre oboseală și trezie. Nu era o stare atât de rea odată 
ce te obișnuiai cu ea. 

Înapoia lui, la vreo cincisprezece metri de malul râului, era 
sediul departamentului local al Viespilor Verzi. Rectangulară, cu 
pereţi de plastic maro, clădirea arăta de parcă fusese livrată 
într-o cutie și asamblată într-o după-amiază. Henry, Claire, 
Susan și toți ceilalţi erau înăuntru. Ei aveau să vorbească prima 
dată cu Susan. Abia apoi urma Archie. Se strecurase afară să ia 
aer. Chris-Craftul fusese remorcat până la docuri, iar Archie se 
uita acum la criminaliștii ce tocmai montaseră reflectoarele de 
1800 de waţi ce luminau puntea ambarcaţiunii de parcă era un 
platou de filmare. 

Addy Jackson era în afara oricărui pericol și pe drum înspre 
spitalul Emanuel. Ceaţa produsă de Rohypnol se destrăma deja 
din mintea ei și era conștientă, deși confuză încă și incapabilă să 
răspundă la întrebări. Archie spera să fie binecuvântată de 
proprietăţile producătoare de amnezie ale drogului. 

Presa urma să apară. Până la ora aceea mai mult ca sigur 
auziseră apelurile poliţiei, însă Portlandul era încă o piaţă mică, 
iar staţiile de televiziune aveau pe timp de noapte echipe 
reduse la minimul necesar. Archie și-i imagină trăgându-i pe 
înţoliţii de la știri din pat, dând fuga la locul faptei, gata să 
transmită în direct atâta timp cât mai puteau stoarce ceva 
dramatism din povestea asta. Și iar avea să înceapă toată 
nebunia. 

Archie auzi un bărbat în spatele lui înainte să-l poată vedea. 
Câţiva pași, iar apoi silueta unui bărbat gras ieși din întuneric. 
Archie nici măcar nu trebui să se întoarcă să vadă cine e. A 
recunoscut imediat mirosul vag de alcool și de fum stătut de 
țigări. 


VP - 291 


— Quentin Parker, zise el. 

— Am auzit că te-ai mai pricopsit cu unul. 

— Tu ești pe cazul ăsta? 

— Am un puști cu mine, zise Parker. Derek Rogers. lan Harper 
e și el pe drum încoace. 

— Aha. 

Parker fornăi cu zgomot. 

— Crezi că-i un gogoman acuma. Dar n-ai văzut nimic încă. 

Cei doi rămaseră tăcuţi unul lângă altul pentru un lung 
moment, uitându-se la Chris-Craft, la lumini, la fluviul întunecat. 
In cele din urmă, Archie începu să vorbească. 

— N-ai venit niciodată să mă vezi la spital. Toţi ceilalţi se 
dădeau de ceasul morţii să se furișeze în rezerva mea, implorau 
să le dau interviuri, trimiteau flori, se dădeau drept doctori. Tu 
însă nu. 

Grasul ridică din umeri. 

— N-am trecut prin zonă. 

— A fost apreciat cum trebuie. 

Parker scotoci după o ţigară, o aprinse, trase un fum. În mâna 
lui părea minusculă; jarul clipea portocaliu în noapte. 

— Ai să fii iar celebru. 

Archie ridică ochii în sus, spre cer. Luna abia dacă era o 
pojghiţă subţire de lumină în dosul norilor. 

— Mă gândesc să mă mut în Australia. 

— Bagă de seamă, Sheridan. Articolele scrise de Susan au 
tulburat apele. Chestia asta cu „eroul tragic” merge strună, dar 
nu peste mult timp vor vrea mai mult. Pastilele. Întâlnirile 
săptămânale cu Gretchen Lowell. O să te mâncăm de viu pentru 
căcaturile astea. Primarul și Henry nu pot face mai mult decât 
fac deja să te protejeze. Dacă a patra putere în stat adulmecă 
urmele de sânge, apoi se lasă cu măcel. 

— Mersi de sfat. 

— Proastă alegere, ha? zise Parker, ducându-și pumnul mare 
la buze, cu ţigara ce părea o lanternă minusculă. 

— Care? întrebă Archie. 

— Să te faci poliţist, zise el, uitându-se la ţigara din mâna sa. 
Ar fi trebuit să te faci prof universitar. 

Scutură scrumul cu o ușoară smucitură din încheietura lui 
mare. 

— Ai fi predat pe undeva. 


VP - 292 


— Acum e prea târziu, zise Archie. 

— Cât despre mine... am vrut să mă fac vânzător de 
automobile. 

Se uita departe înaintea lui, zâmbind. 

— Oldsmobilele?*... 

Ridică din umeri și își studie ţigara. 

— Am ajuns băiat bun la toate la un ziar. Eram într-a zecea. O 
mie nouă sute cincizeci și nouă. N-am mai mers la facultate. 
Tipăreau ziarul în aceeași clădire, la subsol. Îmi plăcea la 
nebunie mirosul cernelii. 

Duse iar ţigara la buze, trase un fum și expiră. 

— Acum!? Nu te angajează la ziar nici pentru o slujbă 
neplătită de proaspăt absolvent dacă n-ai o diplomă de Ivy 
League”, 

— Se schimbă vremurile. 

— Cum e fata noastră? 

Archie se uită înspre birourile Pazei de Coastă. 

— Cu capsa pusă. 

— E dată dracului fata asta. 

* 

— ÎMI POATE DA CINEVA O GUMĂ? întrebă Susan. 

Era în camera din fund a sediului Pazei de Coastă împreună 
cu Henry și Claire. În cameră se aflau un birou și un scaun pe 
rotile. Pereţii erau acoperiţi cu hărţi nautice. Pe birou erau o 
grămadă de panglici negre cu sigiliul primăriei pe ele și hârtii 
albe și roz ce păreau a fi diferite formulare și rapoarte, cu 
căsutele bifate, explicaţiile completate, ștampilate, 
autentificate, semnate. Acela era în mod cert biroul unui bărbat. 
Fotografiile lui color erau atârnate pe pereţi în rame ieftine de 
mărimea unei diplome: la pescuit, în picioare alături de alţi 
bărbaţi în uniforme verzi, ori cu familia, poze standard făcute la 
Sears”. Avea mustață și o figură de om prosper și sănătos. In 
unele fotografii mai recente avea barbă. La stânga biroului era 
un corp de bibliotecă din metal cu patru rafturi, pline de cărți 


34 Oldsmobile, numele unui automobil produs de uzinele General Motors, unul din 
primele tipuri de automobil produse în serie (n.t.). 

35 Numele generic dat celor opt universități renumite pentru nivelul de excelenţă și 
pentru exclusivismul studenților lor, aflate în statele din nord-estul Statelor Unite 
(n.t.). 

3 Sears, Roebuck & Comp. este numele unui lanţ de magazine nord-american, fondat 
la finele secolului XIX de către Richard Sears și Alvah Roebuck (n.t.). 


VP - 293 


despre regulamentele marinei și despre istoria statului Oregon. 
Deasupra, pe bibliotecă, era un borcan cu bucăţi mari de gumă 
de mestecat roz. 

Susan o desfăcu și-o băgă în gură. Mâinile încă o mai dureau 
de la strânsoarea bandei izolatoare, iar încheieturile îi erau 
numai carne vie. Guma era tare și zaharisită. 

— E expirată, spuse tristă Susan. 

— Încă vreo câteva întrebări, zise Claire, înainte ca mama ta 
să spargă ușa. 

— Mama-i aici? întrebă Susan, surprinsă. 

— Afară, zise Henry. Băieţii au fost siliți să aplice forţa ca s-o 
țină pe coridor cât am lămurit noi lucrurile aici. 

Bliss era acolo! Bliss venise după ea și o aștepta afară! Era 
ceea ce ar fi făcut o mamă adevărată. Susan își închipui cum 
trebuiseră polițiștii să trateze cu ea. Probabil că Bliss îi luase de 
sus, amenințând că va merge la Comitetul de Acţiune al Poliţiei 
Cetăţenești. Zâmbi fericită. 

— Ce-i? întrebă Claire. 

— Nimic, zise Susan. Dă-i drumul. 

De aproape o oră îi puneau aceleași întrebări. Lui Susan i se 
părea că repovestise, minut cu minut, fiecare întâlnire pe care o 
avusese cu Paul Reston de când avea paisprezece ani. Le-a spus 
cum a manipulat-o pe Addy Jackson. Acum însă nu mai voia 
deloc să se gândească la el. Tâmplele îi pulsau. Asistentul din 
echipa medicală de urgente îi pusese un plasture ca să oprească 
sângerarea tăieturii de pe frunte, dar tot avea să aibă un ochi 
învineţit ca dracu’ a doua zi dimineaţa. li trebuia o ţigară. Și o 
baie. Și voia să o vadă pe maică-sa. 

Claire se rezemase de un perete, iar Henry de altul. 

— Ești sigură că n-a pomenit și de alte fete de care noi nu 
știm nimic? întrebă Claire. 

— Sunt sigură, răspunse Susan. 

— Și n-ai păstrat niciuna din scrisorile pe care ţi le-a trimis? 

Îi trimisese cu sutele. Le zvârlise în rugul aprins pentru ziua 
tatălui ei pe când era încă în facultate. 

— M-am descotorosit de ele. Cu mulţi ani în urmă. 

Claire o examina cu atenţie pe Susan. 

— Dar tu ești bine? Nu vrei să mergi la spital? 

Susan își pipăi gâtul unde avea o urmă roșie, urâtă. O înțepa, 
dar avea să se vindece. 


VP - 294 


— O să fie bine. 

Se auzi o bătaie în ușă, iar Henry deschise. Archie Sheridan 
intră în birou. 

— Poate că mai putem lămuri una-alta și mâine dimineaţă, 
zise el. Lăsaţi-o să meargă acasă și să se culce. 

— Sigur, spuse Henry. 

Trase cu ochiul la ceasul său și se întoarse spre Claire. 

— Mai vrei să ne întoarcem acasă la McCallum? 

— Pentru ce? întrebă Archie. 

— Vrea să vadă dacă nu poate găsi nenorocita aia de pisică, 
spuse Claire. 

Făcu o mutră către Archie. 

— E-așa un suflet blajin. 

— Ce? făcu Henry către Claire, gata să iasă amândoi din 
birou. Îmi plac pisicile. 

Părul și hainele lui Archie erau umede și sclipeau stins. Arăta 
de parcă fusese lăsat în curte peste noapte, iar acum era 
acoperit de rouă. Lui Susan îi venea să-i sară în brațe. 

— Ești ud tot, spuse ea. 

— Plouă, spuse Archie. 

— Slavă Domnului, murmură Susan. 

Apoi începu să plângă. Îl simţi pe Archie îngenunchind lângă 
ea, punându-și un braţ împrejurul ei și îmbrăţișând-o, lipind-o de 
sacoul lui de catifea ud. Ea își dădu drumul și plânse în hohote. 
Nu că ar fi vrut, dar nu se putea opri. Tot trupul ei tremura, 
răsuflând greu, întretăiat. Își ascunse faţa. Archie mirosea a 
ploaie. Puloverul lui îi zgâria obrajii, dar ei nu-i păsa. După 
câteva minute, Susan ridică ochii și băgă de seamă că Henry și 
Claire plecaseră. 

— Te simţi mai bine? o întrebă Archie. 

Susan își întinse mâinile înainte și le privi cum tremură. 

— Nu. 

— Ţi-e frică? o întrebă el. 

Susan se gândi ce să răspundă. 

— Imi vine în minte expresia „mă cac pe mine de frică”. 

Archie o privi în ochi. 

— O să treacă, îi spuse el. 

Susan îi privi cu atenţie chipul, ochii lui plini de blândeţe, 
pupilele cât niște înțepături de ac. Ce făcuse acolo, pe Chris- 


VP - 295 


Craft, fusese un adevărat spectacol. Dacă fusese într-adevăr un 
spectacol. 

— De ce ţi-e frică, Archie? întrebă ea. 

El o privi iute, amuzat și suspicios. 

— Asta e o întrebare pentru articolul tău? 

— Da. 

Se uită la el un minut întreg, apoi râse. 

— Dar răspunsul nu va fi oficial, dacă vrei. 

Archie căzu pe gânduri, iar faţa i se întunecă. Părea că vrea 
să alunge un gând răutăcios din minte. 

— Cred că pentru o vreme am să renunţ să mai fiu subiect de 
presă, spuse el. 

Ea dădea din cap, și în acel moment realiză că Archie nu îi 
spusese niciodată nimic despre sine, că nu o lăsase să vadă 
nimic din sine, că nu voia ca ea să știe. N-avea importanţă. El 
putea avea secretele lui. Ea însă isprăvise cu ale ei. 

— El zicea că sunt femeia lui, spuse ea. Spunea că noi toți 
avem pe câte cineva căruia îi aparținem. De care suntem legaţi. 
Și că eu eram a lui. Zicea că nu se poate nega asta. 

Archie își lăsă mâna domol pe braţul ei. 

— Se înșela. 

Ea își sprijinea pumnul de pieptul lui. 

— In fine, începu Susan, știu că sună a prostie, dar îţi 
mulțumesc că mi-ai salvat viaţa. 

— Nu e deloc o prostie. 

Ea se aplecă spre el și îl sărută. Un sărut delicat pe buze. El 
nu se clinti. Nu-i întoarse sărutul, dar nici n-o respinse. Când 
Susan deschise ochii, îl văzu zâmbindu-i blând. 

— Trebuie să treci peste chestia asta cu bărbaţii mai în vârstă 
și cu autoritate. 

Ea se strâmbă și zise: 

— Exact la asta am să lucrez. 

* 

SUSAN IEȘI DIN BIROU ÎN HOLUL sediului Pazei de Coastă. O 
văzu pe maică-sa înainte ca maică-sa să o vadă pe ea. Rujul 
roșu al lui Bliss se ștersese și părea măruntă în haina ei mare 
din piele de leopard. Quentin Parker, Derek CapPătrat și lan 
Harper se strânseseră ciorchine la câţiva pași depărtare de ea, 
iar Bliss rămăsese singură, rezemată de perete. lan o văzu pe 
Susan și zâmbi, dar ea abia dacă îi aruncă o privire, ducându-se 


VP - 296 


drept la maică-sa. Bliss ridică ochii, izbucni în lacrimi și o 
îmbrăţișă pe Susan. Duhnea a ţigări mentolate și a blană udă și 
o strângea pe Susan de parcă s-ar fi putut uni într-o singură 
fiinţă. Susan era conștientă că sunt privite de colegii ei, dar asta 
n-o deranja prea mult. 

— Mi-au spus despre Reston, spuse Bliss într-o șoaptă 
tremurătoare. Îmi pare așa de rău, draga mea. Îmi pare rău. 

— E bine, spuse Susan. 

O îndepărtă pe maică-sa și o sărută pe obraz. 

— Cred că o să fie bine de-acum înainte. 

Privi dincolo de umărul mamei ei prin ferestrele stropite de 
ploaie și, pentru o clipă, se gândi că se luminase de ziuă, până 
își dădu seama că luminile acelea erau ale camerelor de 
televiziune. Ea însăși devenise acum un subiect de știri și toți 
voiau un cadru cu ea pentru emisiunile locale de dimineaţă. În 
mod cert, trebuia să facă ceva cu părul ei. Să-l vopsească 
albastru, poate. 

— Hei, îi spuse mamei ei, pot să-mi aprind o ţigară? 

Bliss își încruntă sprâncenele. 

— Ai să faci cancer pulmonar, zise ea. 

Susan o aţinti pe maică-sa cu o căutătură rece. 

— Dă-mi o ţigară, Bliss. 

Bliss dezgropă un pachet de ţigări mentolate din geanta ei 
imensă și îi întinse una lui Susan. Apoi o retrase, tocmai când 
Susan era gata să o apuce. 

— Spune-mi mami, zise ea. 

— Dă-mi o ţigară, spuse Susan și se opri; toată faţa i se încreţi 
în efortul de a rosti: Mami. 

— Acum încearcă să spui draga mea mamă. 

— Dă-mi dracului ţigara aia. 

Bliss izbucni în râs și-i dădu ţigara, apoi îi îndesă în palmă o 
brichetă de plastic. 

Parker făcu un pas spre Susan. 

— Trebuie să vorbim, îi spuse el. Și nu doar pentru că vreau 
să public o știre senzaţională înaintea căcăcioșilor de-afară. 

— Îți spun ce s-a întâmplat, spuse Susan. Dar am să prezint 
eu însămi o relatare detaliată mâine dimineaţă. 

Veni și lan aproape. Purta un tricou cu mâneci lungi cu 
Yankees și blugi, pe care în mod cert le trăsese pe el după ce 


VP - 297 


primise un telefon în creierii nopţii, și tot ce-a putut gândi ea a 
fost: Te-ai culcat când știai că sunt dată dispărută!? Dobitocule. 

El însă o privea ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Ca și cum 
ea nu s-ar fi schimbat. Ei bine, nu, nu se schimbase, însă avea 
de gând. Își puse ţigara între buze, o aprinse și-i dădu bricheta 
înapoi mamei ei. Abia dacă luă în seamă că mâna încă îi mai 
tremura. 

Trase un fum și își luă ţigara dintre buze cu un gest larg, în 
semicerc, executat din cot, așa cum văzuse într-un film vechi 
franțuzesc. Îl cântări din priviri: arogant, condescendent, 
pedant. Și văzu în lan pe fiecare profesor și pe fiecare șef cu 
care se culcase vreodată. Mda. Poate că era vremea să se 
gândească la ședințe de terapie psihologică. Se întrebă într-o 
doară dacă asigurarea medicală de la ziar acoperea astfel de 
tratamente. Dar probabil că nu era momentul pentru astfel de 
întrebări. 

— De cum se termină povestea asta, îi spuse lui lan, vreau să 
lucrez la cazul lui Molly Palmer. Cu normă întreagă. 

— Asta e curată sinucidere profesională, protestă lan. 

Apoi într-o ultimă încercare de a o convinge să renunţe, 
spuse; 

— Asta e jurnalism de tabloid. 

— Hei, se răsti Bliss, fiica mea... 

— Mami, o avertiză Susan, iar Bliss tăcu. 

Susan era stăpână pe sine și înverșunată. 

— Molly a fost o adolescentă, lan. Vreau să aflu ce s-a 
întâmplat. Vreau să fac auzită varianta ei despre povestea asta. 

lan oftă și se legănă înapoi pe călcâie. Deschise gura ca 
pentru a spune ceva, apoi păru că se gândește mai bine și dădu 
cu mâinile prin aer. Fumul de la ţigara lui Susan îi intra în ochi. 
Ea nu se clinti. 

— N-ai s-o faci să vorbească, zise el. N-a vorbit cu nimeni. Dar 
dacă vrei să încerci... zise lan, renunțând să mai continue. 

Bliss nu conducea, iar mașina lui Susan era acasă la ea, în 
districtul Pearl. 

— Nu cred că ai bani de taxi, așa-i? o întrebă ea pe maică-sa. 

Bliss se încruntă. 

— Nu port bani la mine. 

— Poșeta ta, spuse Parker, scoțând poșetuţa neagră a lui 
Susan din buzunarul hainei sale. Au găsit-o în mașina lui Reston. 


VP - 298 


— Vă duc eu pe amândouă acasă, când sunteţi gata. Vorbise 
Derek Cap-Pătrat. Nu avusese timp să-și mai usuce părul cu 
foehnul, și-i răsărea direct din ţeastă parcă, asemenea ierbii. 

— Cred că o să am nevoie de tine să faci dosarul poveștii 
ăsteia, băiete, spuse Parker. Pune-l pe site până nu ne iau alţii 
știrea de senzaţie. Dacă mergi acasă devreme, să nu te aștepți 
să-ţi vezi numele sub titlu. 

Derek ridică din umeri, uitându-se la Susan. 

— Or să mai fie și alte articole de scris. 

— Îmi trebuie alt discipol, îi zise Parker lui lan. Cu ăsta văd că 
nu merge treaba. 

Pentru Susan însă era evident că nu vorbise serios. 

— Ce mașină ai? îl întrebă ea pe Derek. Nu, stai, lasă-mă să 
ghicesc. O Jetta? Nu. Un Taurus? 

Derek învârtea o legătură de chei pe degete. 

— Un Mercedes vechi, răspunse el. Merge cu biocombustibil. 

Susan încercă să ignore zâmbetul ce se întindea lent pe fața 
lui Bliss. 

— Întâi vreau să trec pe la apartamentul meu să-mi iau 
laptopul, îi spuse Susan lui Derek, trăgând un fum din ţigară. 
Apoi vreau să mă duc acasă. La Bliss. 

Sprâncenele lui Derek se arcuiră mult în sus. 

— Acasă la maică-mea, explică Susan iute, scormonind în 
poșetă după celular. Stă în Southeast. 

Se uită la ecranul mobilului. Avea optsprezece mesaje noi. 

— Bliss? făcu Derek. 

Bliss îi întinse mâna. 

— Încântată să te cunosc, îi spuse ea. 

Susan era gata să spună ceva isteț și ironic, însă atenţia îi fu 
atrasă de primul mesaj vocal. Era de la Molly Palmer. 

* 


ANNE ÎȘI TRASE HAINA LUNGĂ de piele mai pe umeri. Nu mai 
era nevoie de ea acolo. Însă întotdeauna prefera să asiste la 
clarificările finale. Îi dădea sentimentul că treaba fusese dusă la 
bun sfârșit. Se căută prin buzunare după cheile de la mașină și 
ieși din sediul Gărzii. Vremea umedă și deprimantă a nord- 
vestului se reîntorsese în mod oficial. Anne nu înțelegea cum 


37 jetta, tip de automobil produs de Volkswagen, începând cu 1980; Taurus, un model 
produs de uzinele Ford și apărut pe piaţă în 1986 (n.t.). 


VP - 299 


puteau să o suporte localnicii. Pe ea una, o făcea să se simtă de 
parcă întreaga lume putrezea împrejurul ei. 

— Bună treabă pe ziua de azi. 

Era Archie, stând în burniţa de afară, în pragul ușii. Anne îi 
zâmbi. 

— Vrei să te duc undeva cu mașina? îl întrebă. Pornesc înspre 
hotelul Heathman. Te pot lăsa undeva. 

— Nu. Am chemat un taxi. 

Anne privi înăuntrul sediului, unde Henry și Claire discutau cu 
operatorii criminaliști. 

— Te-ar duce careva dintre cei de aici. 

— Trebuie să mă mai opresc pe undeva, zise Archie, ridicând 
din umeri. 

— La ora asta târzie? întrebă Anne. 

Își cam dădea ea seama unde ar putea să meargă. Fusese ea 
însăși să o vadă pe Gretchen Lowell, în acele prime zile când 
Archie zăcea în spital, într-o comă indusă artificial. Expertiza 
greșită pe care o făcuse nu-i dădea pace și se gândise că ar 
putea ea însăși învăţa ceva de la Frumuseţea criminală. Însă 
Gretchen refuzase să-i vorbească. Rămăsese mută vreo oră, în 
celula ei, timp în care Anne o bombarda cu întrebări. Apoi Anne 
se ridică să plece, iar Gretchen vorbi în cele din urmă. Rosti doar 
o singură propoziţie: „El e viu?” 

— Pleci mâine sau mai rămâi prin zonă pentru toate 
conferințele triumfale de presă? o întrebă Archie. 

Anne îi făcu jocul și îl lăsă să schimbe subiectul. 

— Plec cu un avion de noapte. 

Nu-l puteai forța, Anne știa asta, până nu era pregătit să se 
lase ajutat. Insă era dureros să-l vadă suferind, și era și mai 
dureros să nu fie în stare să facă nimic pentru el. 

— Așa că mâine mai sunt pe-aici, spuse ea. 

Sigur că avea să renunțe să participe la conferințele de presă. 
Erau două perechi de pantofi sport mărimea 14 cu numele fiilor 
ei pe ele la magazinul de fabrică al firmei Nike. 

— Dacă vrei să vorbești cu cineva, adăugă ea, în cazul că mai 
trebuia. 

Archie lucra ceva cu degetele în buzunarul sacoului și își 
privea pantofii. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva. 

— Dar nu cu mine, ghici Anne. 


VP - 300 


Archie ridică ochii spre ea și îi zâmbi. Lui Anne îi părea epuizat 
și se întrebă dacă nu cumva și ea arăta la fel de uzată. 

— Să ai o călătorie plăcută, îi spuse el cu căldură. Mi-a prins 
bine să te văd. 

Anne făcu o jumătate de pas spre el. 

— Tot ce s-a întâmplat... cât timp ai fost cu Gretchen... orice 
ai fi făcut sau ai simţit... nu poţi să te învinovăţești pentru asta. 
Ai fost pus într-o situație extremă. Ea a pus în scenă o situaţie 
extremă. Ca să-ţi forțeze mâna. 

El întoarse capul și se uită departe, în noapte. 

— Am renunţat la tot ce am iubit în subsolul acela, îi explică 
Archie. 

Vorbea încet, pe un ton perfect stăpânit. 

— La copiii mei. La soţia mea. La munca mea. La viaţa mea. 
Urma să mor. În braţele ei. Și mă împăcasem cu asta. Pentru că 
ea avea să fie acolo. 

Se uită drept la Anne. 

— Având grijă de mine. 

— E psihopată. 

Un taxi galben trase în parcarea mică din spatele sediului 
Gărzii de Coastă. 

— Mda, zise Archie făcând un pas spre taxi. Dar e psihopata 
mea. 


VP - 301 


Capitolul 49 


ARCHIE SE TREZEȘTE complet dezorientat. E tot în subsol. Tot 
pe targă. Dar totul e diferit. Patul a fost mutat spre perete. 
Duhoarea cărnii putrede nu se mai simte. Caută cadavrul din 
priviri. A dispărut. Cimentul dușumelei e spălat. Bandajele îi sunt 
schimbate, noi. Și cearșaful a fost schimbat. El a fost îmbăiat. 
Camera miroase a amoniac. Caută printre imaginile întrerupte 
din mintea sa după niște amintiri recente. 

— Ai dormit două zile. 

Gretchen își face apariţia de undeva din spatele lui. Poartă un 
rând de haine noi, pantaloni negri și o bluză din cașmir gri. Părul 
ei blond e spălat și bine pieptănat, adunat într-o coadă lucioasă 
la spate. 

Archie clipește văzând-o, mintea îi e confuză încă. 

— Ai murit, îi explică Gretchen. Dar te-am readus la viață. 
Zece miligrame de lidocaină. N-am fost sigură că va da 
rezultate. 

Îi rânjește scurt, strălucitor. 

— Mai mult ca sigur ai o inimă sănătoasă. 

El nu se lasă și întreabă: 

— De ce? 

— Pentru că noi doi nu ne-am terminat treaba. 

— Eu da, spune el cu toată autoritatea pe care o poate găsi în 
sine. 

Gretchen îl privește dojenitor. 

— Nu prea ai de ales, totuși, nu-i așa? Eu sunt cea care ia 
deciziile. Eu sunt cea care comandă. Tot ce trebuie să faci tu e 
să te împaci cu asta. 

Se apleacă peste el, foarte aproape, faţa ei este la doar câţiva 
centimetri de a lui, mâna ei caldă e pe obrazul său. 

— E cel mai ușor lucru cu putinţă, îi spune ea mângâietor. Ai 
muncit din greu așa multă vreme. Tot timpul la datorie. Toată 
responsabilitatea aceea. Toată lumea aștepta răspunsurile de la 
tine. 

El îi simte răsuflarea pe gură, dezmierdându-i buzele. Nu se 
uită la ea. E mult prea chinuitor. Privirea lui trece prin ea. 


VP - 302 


— Acum, ei toţi sunt convinși că ești mort, dragule. A trecut 
multă vreme. Nu ţin pe nimeni viu așa de multă vreme. Henry 
știe asta. Înclin să cred că vei fi mulţumit de noua ta situaţie. 
Nimeni nu mai are nevoie de tine. 

Îi zâmbește și îl sărută pe frunte. 

— Bucură-te de asta. 

El tot mai simte acel sărut când ea îi desface bandajele ce-i 
înfășurau incizia chirurgicală ce se întinde de la osul sternului la 
ombilic. Și chiar și când, cu coada ochiului, vede suturile 
înnegrite ce-i ţin carnea laolaltă. Ea pare foarte mulțumită. 

— Inflamaţia s-a mai tras, la fel și roșeaţa, constată ea pentru 
el. 

El privește fără să clipească în tavan. Nu are nicio scăpare. 
Totul e o glumă macabră. Ar fi în stare să-l ţină în viață ani 
întregi în subsolul acela. E la mila ei. 

Însă trebuie să știe. 

— Ce vei face cu mine? 

— Am să te păstrez. 

— Cât timp? întreabă el. 

Gretchen se apleacă iar peste el, de data asta privindu-l drept 
în ochi, așa că nu are ce face decât să se uite la ea, la ochiiei 
mari și albaștri, la sprânceana ușor arcuită, la pielea lucioasă. 
Zâmbește, e radioasă. 

— Până îţi va plăcea, îi spune. 

El închide ochii. 

— AȘ vrea să dorm. 

Când se trezește, ea ţine un cuţit X-Acto în mână și i-l 
împlântă în carne. Îl doare, dar nu-i pasă. E doar o mică 
neplăcere, o înţepătură de ţânţar. Însă îi reamintește că e încă 
în viaţă. 

— Vrei să mă opresc? îl întreabă, fără să se uite la el. 

— Nu, răspunde el. Sper că-mi vei secţiona o arteră. 

Vocea lui e firavă, gâtlejul îi e încă încins de dureri. 

Îi ia obrajii în palme și îşi apropie gura de urechea lui, de 
parcă ar vrea să-i împărtășească un secret. 

— Cum rămâne cu copiii tăi? Nu vrei să trăiești pentru ei? 

Chipurile drăgălașe ale lui Sara și Ben străfulgeră prin faţa 
ochilor să i Se scutură de imaginea asta până când mintea lui 
rămâne golită de orice gând, până când nu mai rămâne nimic. 
Își întoarce capul spre perete. 


VP - 303 


— Nu am copii. 

* 

— CÂT TIMP A TRECUT? o întreabă el. 

Alunecările din starea de veghe în inconștienţă și înapoi l-au 
făcut să piardă noțiunea timpului. Oare de cât timp sunt acolo, 
în subsol? De săptămâni? De luni întregi? N-are nici cea mai 
vagă idee. A început iar să scuipe sânge. Ştie că asta o 
îngrijorează. Fața ei perfectă e încordată acum, iar ea e mereu 
acolo, lângă el. E singurul lucru de care nu se poate îndoi. Ar 
vrea să nu mai scuipe tot sângele acela, să-i facă ei pe plac, 
însă nu se poate opri. 

Stă pe un scaun lângă el. Își trece o șuviţă de păr blond pe 
după ureche, în timp ce cu degetele îi palpează încheietura să-i 
ia pulsul. Face acest lucru foarte des, iar el își dă seama că o 
face din cauză că el e pe moarte. Ştie că ea îi va pune degetele 
pe încheietură vreme de cincisprezece secunde și e singurul 
lucru după care tânjește. E ceva în felul în care îl atinge care îl 
consolează de absolut toate suferințele. Savurează cele 
cincisprezece secunde, păstrând în memorie atingerea pielii ei 
pe-a lui, ca să-și poată imagina că degetele ei îl ating chiar și 
atunci când ea își ridică mâna. 

— Dezleagă-mă, spune el. 

Ca să poată vorbi, trebuie să respire de câteva ori înainte, ca 
să primească destul oxigen, și chiar și așa vocea lui nu e decâto 
foarte slabă gâfâială. 

Ea nici nu stă pe gânduri. Se repede și desface curelușele de 
piele ce imobilizau una din încheieturi, apoi se întinde și o 
desface și pe cealaltă. E prea slăbit să-și ridice braţele chiar și 
numai câţiva centimetri, însă ea îi ridică mâna la gură și îl sărută 
în palmă. Înainte să le vadă, el îi simte lacrimile calde de pe 
obraz. Plânge. Și-i frânge inima. Lacrimile îi umplu și lui ochii, 
chiar dacă ale ei i se răcesc în palmă. 

— Totul e bine, spune el, liniștitor. 

Zâmbește. Pentru că crede ce spune. Totul e în regulă. El este 
exact acolo unde trebuie să fie. Ea e atât de frumoasă, iarele 
atât de obosit. Și e pe sfârșite. 


VP - 304 


Capitolul 50 


ARCHIE SUNĂ LA ÎNCHISOARE DIN TAXI, așa că, în timp ce el 
achita cei 138 de dolari pentru călătorie și trecea de 
dispozitivele de securitate, Gretchen era luată pe sus și dusă în 
camera de interogatorii să-l aștepte. Când intră el în încăpere, 
stătea la masă, cu părul desfăcut, nemachiată, și totuși, cumva, 
părea aranjată. Asemenea unei actriţe care trebuie să arate 
neîngrijită într-un rol. 

— E patru dimineaţa, zise ea. 

— Îmi pare rău, zise el, așezându-se de cealaltă parte a 
mesei. Te-am întrerupt din ceva important? 

Gretchen se uită cu precauţie peste umăr, înspre ecranul 
camerei de supraveghere. 

— Și Henry e aici? 

— Sunt singur. Nu e nimeni dincolo de sticla ecranului. Le-am 
spus paznicilor să aștepte de cealaltă parte a ușii. Așa că nu-s 
decât eu. Am venit cu un taxi. 

— Din Portland? întrebă Gretchen sceptică. 

— Sunt un poliţist erou, spuse Archie plictisit. Am un fond de 
cheltuieli în interes de serviciu. 

Buzele ei se întinseră încet într-un zâmbet somnoros. 

— Înseamnă că l-ai prins. 

Archie simţi în sfârșit că se relaxează. Era mai degrabă o 
cedare. Consumase atâta energie ca să salveze aparențele, dar 
cu ea nu avea nicio importanţă. Ea știa cu precizie cât era de 
alienat. Așa că în fața ei putea să slăbească încordarea 
mușchilor, să-și lase pleoapele să cadă, grele, iar vocea să-i 
sune dogită. Putea să-și scarpine obrazul, dacă-l mânca. Putea 
să spună orice îi venea în minte, fără teama că ar putea face 
prea multă lumină în privinţa a ceea ce gândește cu adevărat. 

— Un lunetist i-a băgat un glonţ în cap acum vreo trei ore. Ti- 
ar fi plăcut. 

Pe dată se gândi mai bine și adăugă: 

— Mai puţin faptul că a murit pe loc. 

— Ei, nu mai spune! Nu ești tu cumva copoiul de ia urma 
criminalilor în serie? Ai venit aici să te lauzi? 


VP - 305 


— Nu poate omul să treacă pe-aici să te salute, fără să existe 
vreun motiv anume? 

— Nu e duminică. 

Înălță capul și îl privi cercetător, iar între sprâncene îi apăru o 
mică cută. 

— Te simţi bine? _ 

El râse de caraghioslăcul întrebării. In mod cert nu se simţea 
bine. Avusese o zi extenuantă, stresantă, dar rodnică la muncă, 
și el unde își găsește să meargă? La pușcăria statului. Pentru că, 
nu-i așa, ce-ar putea fi mai liniștitor decât să petreci într-un mod 
plăcut niscai timp cu femeia care de nenumărate ori ţi-a înfipt 
un piron în piept? 

— Voiam doar să te văd. 

Işi frecă ochii cu mâna. 

— Cât de aberant sună, nu? 

— Ştii de unde vine expresia „sindromul Stockholm”? întrebă 
ea cu glas tandru. 

Gretchen își întinse mâinile încătușate pe masă cu palmele 
desfăcute pe tăblie, așa încât vârfurile degetelor ei erau la doar 
câţiva centimetri de locul unde își ținea Archie mâna dreaptă. 

— În 1973, un criminal neimportant pe nume Janne Olsson a 
intrat în una din sucursalele băncii Kreditbanken din Stockholm 
înarmat cu o mitralieră. A cerut trei milioane de coroane și 
eliberarea unuia din prietenii săi din pușcărie. Poliţia i-a eliberat 
prietenul și l-a trimis la bancă, iar Olsson și amicul său i-au luat 
ostatici pe patru dintre angajaţii băncii și i-au ţinut șase zile în 
seif. Poliţia a reușit în cele din urmă să găurească seiful și să 
pompeze gaz înăuntru, iar Olsson și cu celălalt s-au predat. 

Ea își împinse mâinile înainte pe masă, mai aproape de 
Archie. Mâinile ei erau bine îngrijite, iar unghiile tăiate foarte 
scurt. 

— Toţi ostaticii au fost eliberaţi, nevătămați. Viaţa lor fusese 
în mare pericol, au fost siliți să poarte ștreanguri împrejurul 
gâtului și, cu toate astea, toţi până la unul l-au apărat pe Olsson. 
Una dintre femei a spus că a vrut să fugă cu el. Olsson a făcut 
opt ani de închisoare. Știi unde e acum? 

Delicat, alene, Gretchen îi atinse lui Archie degetul mare cu 
vârfurile degetelor sale. 

— Are o alimentară în Bangkok. 


VP - 306 


Archie lăsă ochii în jos, privind la mâinile lor care se atingeau, 
dar niciun mușchi nu i se clinti. 

— Poate n-ar fi rău să ia în considerare pedepse mai aspre în 
Suedia. 

— E foarte frumos Stockholmul. Grădina botanică Bergianska 
are o seră în care sunt plante din fiecare zonă climaterică a 
lumii. Am să te duc acolo într-o zi. 

— N-ai să mai ieși niciodată din închisoare. 

Ea ridică neîncrezătoare din sprâncene și desenă un cerculeţ 
cu indexul împrejurul osului de la degetul lui mare. 

— E ciudat, zise el, urmărind degetul pe care ea îl învârtea pe 
al său, cum a așteptat Reston zece ani până să înceapă să 
ucidă. Anne spune că trebuie să fi avut un motiv care a 
declanșat asasinatele. 

— Da? 

Archie ridică privirea spre ea. 

— Cum l-ai găsit? 

Gretchen zâmbi. 

— L-am găsit!? 

— Pe Reston. 

El își strecură palma între mâinile ei. Era prima oară când 
făcea un efort să o atingă și i se păru că în ochii ei a zărit un 
licăr de surprindere. 

— A fost unul din complicii tăi. Poate că a fost unul pe care l-ai 
instruit chiar tu, zise el, bucurându-se de senzaţia căldurii 
mâinilor ei pe a lui. El a fost acolo în ziua aceea. El era cel de-al 
doilea individ care m-a cărat în dubă. lar apoi tu ai ajuns la 
închisoare. lar pe el asta l-a măcinat. Și l-a convins să treacă la 
fapte. Cum l-ai găsit? 

Gretchen se uită la el și, în clipa aceea, Archie își dădu seama 
că ea nu-i spusese niciodată nimic, că nu-l lăsase să afle nimic 
din ce nu voia ea să știe. Ea deținuse întotdeauna controlul. 
Fusese întotdeauna cu un pas înaintea lui. 

— L-am racolat exact cum am făcut cu toţi ceilalţi, îi explică 
ea bucuroasă. l-am găsit profilul pe internet. Era perfect. 
Divorţat de multă vreme, spuse ea, și zâmbi. Îmi plac cei 
divorţaţi pentru că sunt singuri. N-avea niciun fel de pasiuni, de 
preocupări. Coeficient de inteligenţă ridicat. Din clasa de mijloc. 

Își dădu ochii peste cap cu indiferenţă. 


VP - 307 


— Postase un poem de Whitman și pretindea că era scris de 
el. Narcisistul tipic. 

Se lăsă înainte peste masă. 

— Narcisiștii sunt ușor de manipulat, pentru că sunt foarte 
predictibili. Era deprimat. Obsedat de tot felul de fantezii. 

Un zâmbet i se lăţi pe buze. 

— Și îi plăceau blondele. Am ieșit împreună. l-am spus că sunt 
măritată și că relaţia noastră trebuia să rămână un secret. l-am 
dat ce și-a dorit. Putere. Supunere. L-am lăsat să creadă că el 
detine controlul. 

Îţi sună cunoscut? se întrebă Archie. 

— Odată ce l-am făcut să-mi povestească de poftele lui 
pentru adolescente, n-a fost greu să-l fac să se elibereze de 
furie. 

Archie își împinse mâna și mai mult între ale lui Gretchen, 
astfel încât degetele lor erau strâns împletite. Lui i se uscase 
gura. Abia de se putea uita la ea, însă nu voia să-i dea drumul. 
Totul devenea oribil de limpede. 

— M-ai lăsat să cred că a fost ideea mea s-o bag pe Susan în 
povestea asta. Însă Reston îţi vorbise despre ea. l-ai recunoscut 
numele în ziar. Ai lansat ideea. Nu mi-ai mai dezvăluit locurile 
unde pot găsi cadavre. Ai pomenit numele ei. Ne-ai dus pe toţi 
de nas. 

Archie clătină din cap și chicoti. 

— lar tu ai stat pe spate și ai urmărit desfășurarea. 

Ceea ce spunea îi părea lui însuși absurd, îi părea efectul 
paranoiei sau halucinaţiile unui dependent de droguri. 

— Dar nu cred că pot dovedi ceva din toate astea. 

Ea îi zâmbi cu îngăduinţă. 

— Cel mai important lucru e că te-ai întors la muncă, spuse 
ea. Că ai ieșit din apartament. 

Henry l-ar crede. El știa de ce e în stare Gretchen. Și apoi? Ce- 
ar fi urmat? Henry ar fi luat măsurile necesare ca Archie să nu 
se mai întâlnească niciodată cu Gretchen. 

— Ar trebui să-i fii recunoscător lui Paul, continuă cu răutate 
Gretchen. A donat un litru de sânge pentru tine. 

Archie întoarse capul, scârbit. Imaginea lui Reston pe 
mocheta verde, cu capul doar o ciozvârtă de carne însângerată, 
îi fulgeră pe dinaintea ochilor. 

— Chiar îţi place Godard? o întrebă el. 


VP - 308 


— Nu, răspunse Gretchen. Dar știu că îţi place ţie. 

Archie începu să se întrebe dacă mai rămăsese ceva 
necunoscut în privinţa lui pentru Gretchen. 

— Acum tu să-mi răspunzi mie la o întrebare, îi spuse ea. 

Își puse o mână peste cea a lui Archie pe care deja o ţinea în 
palme, astfel încât mâna lui era cu totul prinsă între ale ei. 

— În ziua în care ne-am întâlnit prima oară, ţi-am părut 
atrăgătoare? Atunci când am pretins că eram un psihiatru care 
scria o carte? 

— Eram căsătorit. 

— Câtă precauţie. Fii cinstit. 

Și așa o trădase pe Debbie în cel mai crunt mod posibil. Așa 
că de ce să nu-i spună? 

— Da. 

Gretchen își retrase mâinile și se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Arată-mi-o. 

El știa la ce se referă. Nu ezită decât foarte puţin înainte să 
înceapă să își descheie încet nasturii cămășii. Apoi, odată 
descheiată, dădu cămașa la o parte ca ea să-i poată vedea 
pieptul schilodit. 

Gretchen se aplecă peste masă, cu genunchii pe scaun, 
sprijinită în coate, ca să poată vedea mai bine. El nu se mișcă, 
nici nu tresări, atunci când ea întinse mâinile și își trecu 
degetele peste inima pe care o cioplise în carnea lui. Însă se 
întrebă dacă ea observase cum îi crescuse pulsul în vinele 
gâtului. Îi simţea mireasma părului. Nu mai mirosea a liliac, ci a 
ceva șampon ieftin de la închisoare, cu miros de fructe, strident. 
Ea își mută degetele pe cicatricea verticală ce îi împărțea 
pieptul în două, iar Archie își simţi mușchii stomacului și cei de 
mai jos încordați. 

— Asta e de la intervenţia chirurgicală pe esofag? îl întrebă. 

El dădu din cap. 

Apoi degetele trecură jucăuș mai jos, la cicatricea ce tăia pe 
din două abdomenul. 

— Asta nu e incizia făcută de mine. 

Archie își drese glasul. 

— Au fost nevoiţi să mă mai taie o dată. Era o mică 
hemoragie acolo. 

Ea dădu din cap, iar degetele pipăiră rănile mai mici, cele 
făcute cu cuțitul pe care-l folosise să-i scrijelească în carne. 


VP - 309 


Degetele ei urmară rănile semicirculare întinse de-a lungul 
claviculelor de unde coborau spre sfârcuri, apoi și mai jos spre 
cicatricile hașurate parcă în pielea delicată ce acoperea 
coastele. Trecuseră mai mult de doi ani de când nu-l mai 
atinsese nimeni. li era teamă să se miște. Oare de ce-i era 
teamă? Că atingerile acelea se vor sfârși? Închise ochii. O să-și 
ofere acest scurt moment de plăcere. Ce rău putea să-i facă? Se 
simţea bine. Și nu se mai simţise bine nici nu-și mai amintea de 
când. Degetele ei lunecară și mai jos. Sângele îi clocotea în 
vintre. Acum ea îi desfăcea cureaua. Futu-i. Deschise ochii, o 
apucă de încheietura mâinii și o opri acolo. 

Ea se uită la el, cu ochi scăpărând, cu obraji îmbujoraţi. 

— Nu trebuie să faci pe delicatul cu mine, Archie. 

El îi reţinea mâinile acolo, la numai câţiva centimetri de 
erecţia sa. 

— Pot să fac să te simţi și mai bine, spuse ea. Dă-mi drumul. 
Nu trebuie să știe nimeni. 

Dar el tot nu o lăsă. Fiecare celulă din trupul său implora să 
se lase atins. Insă ceea ce mai rămăsese întreg din minţile lui 
știa că de avea să o lase, ar fi fost chiar ultimul lucru, ar fi fost 
ultima bucăţică din sine care intra în stăpânirea ei. Totul s-ar fi 
sfârșit. Ar fi fost al ei pe de-a-ntregul. lar ea se pricepea 
incredibil de bine. Ar fi putut să-l tortureze chiar și fără să-l 
atingă. Râse și îi dădu mâinile la o parte. 

— Ce-i așa de amuzant? îl întrebă ea. 

El clătină din cap. 

— Ai făcut o treabă excelentă. M-ai făcut să-mi pierd complet 
minţile, zise el. 

Scoase cutiuța de pastile din buzunarul pantalonilor, o 
deschise și o goli în pumn. Apoi și le aruncă în gură una câte 
una, înghiţindu-le. 

— Deja ești drogat, zise Gretchen. 

— Bagă de seamă, zise el. Parcă ai fi Debbie. 

— Trebuie să ai grijă cu pastilele. Acetaminofenul o să te 
omoare. Nu te dor încă rinichii? 

— Câteodată. 

— Dacă faci febră sau icter sau dacă cumva vomiti, trebuie să 
ajungi la camera de urgenţă înainte să-ţi cedeze ficatul. Bei? 

— Sunt bine, scumpa mea, îi spuse Archie. 


VP - 310 


— Sunt căi mai ușoare, dacă vrei să te sinucizi. O fac eu 
pentru tine. 

ÎI privi ţintă în ochi. 

— Dacă-mi aduci o lamă. 

— Mda, oftă el, m-ai ucide pe mine și pe primii trei gardieni 
care ar veni să mă scoată de aici. Nu te lăsa păcălită de erecţia 
mea. Încă mai știu ce ești. 

Gretchen se întinse și-i atinse obrazul. Mâna era tandră și 
caldă, iar el își culcă aproape instinctiv obrazul pe ea. 

— Sărmanul Archie, spuse ea. Cu tine, sunt abia la început. 

Era într-adevăr frumoasă, își spuse Archie prin ceața 
provocată de pastile. Era ceva delicat la ea. Pielea luminoasă. 
Trăsăturile perfecte. Uneori reușea să se păcălească pe sine și 
să se gândească la ea aproape ca la o ființă umană. Işi întoarse 
obrazul, iar mâna ei căzu de pe umărul lui. 

— Câţi tipi ca Reston mai ai acolo, afară? întrebă el. Câte 
bombe de-astea umane, cu ceas? 

Gretchen se lăsă înapoi pe scaun și zâmbi. 

— Cu tine cu tot? 

Lui Archie i se părea că se învârte camera cu el. 

— Ai plănuit totul de mult. Să suni la urgenţe. Să mă salvezi. 
să te predai. 

— Da, dacă supravieţuiai, spuse Gretchen pe ton neutru. Dacă 
mureai, te-aș fi dezmembrat și te-aș fi îngropat. 

Era foarte cald în camera aceea. Archie simţea arsura udă a 
sudorii pe sub haine. Gretchen părea calmă și stăpână pe sine. 
Poate că nu erau decât pilulele de vină. Îşi suci gâtul până i-au 
pârâit vertebrele și își șterse sudoarea de pe buza de sus. Sub 
cămașă simţea cicatricea în formă de inimă pulsând, iar 
dedesubtul ei inima lui bubuind. 

— Un plan bun, reuși să spună. 

Își propti mâinile în tăblia mesei și se ridică. 

— Atâta doar că eu nu sunt ca Reston și ca ceilalți cretini pe 
care-i pui să ucidă pentru tine. Eu știu de ce ești în stare. 

Se uită împrejur prin cameră, prin acel mormânt cu pereţi de 
bolţari unde se întâlneau în fiecare săptămână. Îl manipulase iar 
și iar. Se manipulaseră unul pe altul. El avea însă o singură 
putere. Avea un singur atu pe care ea credea că el nu-l va juca. 

— Ai mai făcut o eroare de calcul, spuse el. Te-ai predat și te- 
au închis. 


VP - 311 


Își înălţă una din sprâncene și luă mâinile de pe masă. 

— Și nu poţi să te joci cum vrei cu mine dacă nu sunt aici. 

Gretchen nu părea impresionată. 

— N-o să stai departe decât vreo câteva săptămâni. Apoi au 
să-ţi trebuiască hoiturile. 

Înălţă capul spre el și îi zâmbi. 

— O să ai nevoie de mine. 

Probabil, se gândi Archie. 

— Poate, îi spuse el. 

Ea dădu din cap înţelegătoare. 

— E prea târziu. N-o să te simţi mai bine. 

Archie râse. 

— Dar nu am nevoie să mă simt mai bine, spuse el. Am 
nevoie să mă simt tot mai rău, spuse pe un ton deodată glacial. 

Ea se lăsă înainte, părul ei blond măturându-i umerii. 

— Dar tot la mine vei visa. Nu vei mai fi în stare să atingi o 
altă femeie fără să te gândești la mine. 

Archie puse o mână pe masă, iar cealaltă și-o duse la tâmpla 
ce-i zvâcnea. 

— Te rog, Gretchen. 

Ea zâmbi răutăcios. 

— Ai să te gândești la mine în noaptea asta, nu-i așa? Când 
vei fi singur în întuneric. Cu scula în mână. 

Archie rămase cu capul în piept un moment. Apoi râse în 
sinea sa, ridică privirea, ocoli masa și se duse la ea. Se uită în 
sus la el, surprinsă. Stătea aplecat deasupra ei și întinse mâna 
și-i atinse părul, blond și mătăsos, cu buricele degetelor. Ea 
începu să spună ceva, dar Archie îi puse un deget pe buze și 
zise încetișor: 

— Încă n-ai voie să vorbeşti. 

Apoi îi cuprinse obrajii cu palmele și se aplecă și o sărută pe 
buze. Își băgă o mână în părul de pe ceafa ei, în timp ce limbile 
lor se întâlneau. Fierbințeala sărutului îl copleși pentru o clipă. 
Sărutul acela avea gustul amar al pastilelor, gustul sărat al 
transpiraţiei sale și gustul dulce al gurii ei aproape ca al 
parfumului de liliac. Trebui să se lupte cu sine să-și scoată 
degetele din părul ei, să se smulgă din sărutul ei, să-și ia buzele 
de pe gura ei, trecându-le peste obrazul fin, spre urechea ei. 

— Mă gândesc la tine în fiecare noapte, șopti el. 

Apoi se îndreptă și spuse: 


VP - 312 


— Dar s-a terminat. 

Apăsă butonul soneriei de lângă ușă cu podul palmei. Ușa se 
deschise, iar el ieși din încăpere. 

— Stai, spuse ea, cu voce tremurătoare. 

Lui Archie îi bătea inima să-i spargă pieptul, nu alta, iar în 
gură mai simțea încă gustul sărutului ei. Și-a adunat toate 
puterile ca să nu se uite înapoi. 


VP - 313 


Capitolul 51 


ARCHIE STĂTEA PE CANAPEA lângă măsuţa de cafea, uitându- 
se mirat la chitanţele de taxi și întrebându-se cum va explica 
sumele acelea. Se auzi soneria. Nu dormise deloc. Creierul îi era 
o pâclă deasă, iar sângele îi curgea gros și fierbinte prin vine. 
Arăta chiar mai rău decât de obicei, își zise. Se aștepta oarecum 
să dea de vreun reporter la ușă, de o cameră de luat vederi, de 
microfoane. Însă inima sa îi spunea că trebuia să fie Debbie. 
Spera să fie ea. 

— L-ai prins, spuse ea după ce el deschise ușa. 

Era în hainele cu care mergea la muncă: o fustă gri și o 
helancă pe gât asortată pe sub paltonul la două rânduri. Erau 
aproape aceleași haine pe care le purtase în acea ultimă 
dimineaţă din urmă cu doi ani, în ziua aceea în care se dusese 
singur acasă la Gretchen. 

— Hai înăuntru, îi spuse el. 

Debbie trecu pe lângă el, dar se opri după câţiva pași să se 
uite împrejur prin camera de zi. Nu fusese la el în apartament 
decât de puţine ori. Încercă să se poarte ca și cum apartamentul 
lui strâmt nu o deprima, însă el îi putea vedea tristețea în ochi. 
Se întoarse spre el. 

— La știri au spus că a fost o luare de ostatici. Că a fost 
implicată reporterița aceea. Și că tu ai intervenit. 

Archie închise ușa. 

— N-a fost atât de periculos. Ar fi ucis-o întâi pe ea, abia apoi 
pe mine. 

Ea merse la el și îi luă obrajii în mâini. 

— Ești bine? 

Nu știa ce să răspundă la întrebarea aceasta, așa că ocoli 
răspunsul: 

— Nu vrei cafea? 

— Archie, spuse ea, luându-și mâinile de pe faţa lui. 

— lartă-mă, spuse el, frecându-se la ochi. N-am dormit. 

Debbie își scoase paltonul și îl puse pe speteaza fotoliului bej 
rabatabil. Apoi merse la canapea și se așeză. 

— Hai, stai cu mine, spuse ea. 


VP - 314 


Se lăsă greu lângă ea și își culcă capul în mâinile ei. Ar fi vrut 
să-i spună, însă îi era teamă să o spună cu glas tare. 

— O să încerc să nu mai merg să mă întâlnesc cu ea. Pentru o 
clipă Debbie închise ochii. Când îi deschise iar, erau uzi de 
lacrimi. 

— Slavă Domnului, spuse ea. 

Își zvârli pantofii din picioare, pe care și le adună sub ea pe 
sofa. Ploaia plesnea geamurile camerei de zi. S-a zis și cu 
prognoza pe ziua de azi, se gândi Archie. Cutia de tablete era pe 
măsuţă. O primise cadou de la Debbie, în ziua în care ieșise din 
spital. 

— Cred că ar trebui să te întorci acasă, spuse Debbie. Măcar 
câteva zile, adăugă repede. Poţi să dormi în camera de oaspeţi. 
Ar fi bine pentru copii. 

Apoi, uitându-se împrejur, spuse: 

— Nu-mi place să te știu în apartamentul ăsta oribil. Archie se 
lăsă înainte, luă cutia de pe masă și o ţinu în palmă. Era un 
obiect drăguţ. Copila de deasupra se trezise. Archie o auzea 
fugind repede din dormitor în camera de zi, chițăind. Apoi se 
auzi televizorul. Când se auziră tare vocile vesele ale unor 
personaje de desene animate, copila ţopăi pe loc de câteva ori 
deasupra capetelor lor. 

Debbie oftă, iar respiraţia parcă i se opri în gât o vreme. 

— Oare să fie ceva cu noi care face lucrurile mai dificile 
pentru tine? 

Întreaga durere și vinovăţie pe care Archie o tranchilizase cu 
atâtea precauţii începură să-i ardă stomacul. De unde ar fi putut 
măcar începe să explice? 

— E complicat. 

Ea își puse o mână peste a lui, acoperind cutia de pastile. 

— Hai acasă. 

Archie lăsă ca imaginea feţelor lor să-i umple mintea. Debbie. 
Ben. Sara. Minunata lui familie. Ce naiba făcuse? 

— Bine. 

Debbie înălță brusc sprâncenele, neîncrezătoare. 

— Chiar? 

El dădu de câteva ori din cap, încercând să se convingă pe 
sine că acesta era lucrul, cel mai bun, că nu va înrăutăţi și mai 
mult situaţia pentru nimeni. 


VP - 315 


— Trebuie să dorm. Apoi să merg la muncă. O să-i spun lui 
Henry să mă aducă diseară cu mașina. O să-i placă la nebunie. 
Crede că o să mă sinucid. 

Debbie își puse mâna pe ceafa lui. 

— Ai să te sinucizi? 

Archie se gândi la răspunsul pe care i l-ar fi putut da. 

— Nu cred. 

Puștoaica începu iar să ţopăie și să danseze și să bată din 
picioare. Zgomotele răsunau în tot apartamentul lui Archie. 

Debbie se uită în sus la tavanul alb din polistiren expandat. 

— Ce se aude? întrebă ea. 

Archie era obosit. Îl ardeau ochii și îşi simţea capul greu. Se 
întinse pe spate pe canapea și închise ochii. 

— Copilul de la etaj, spuse el. 

O simţi pe Debbie culcându-și capul pe umărul lui. 

— Parcă am fi acasă. 

El zâmbi. 

— Știu. 

Da. Putea să renunţe la Gretchen. Chiar putea. Putea să se 
mute înapoi acasă și să-și refacă familia. Poate reușea chiar să 
păstreze unitatea operativă reunită, ca pe o echipă pentru 
cazurile speciale. Putea chiar și să reducă din pastile. Putea 
încerca cel puţin. O ultimă încercare de salvare. Nu pentru sine. 
Nu pentru familia sa. Ci pentru că, dacă putea să o facă, atunci 
el ar fi putut câștiga. lar Gretchen ar fi pierdut. 

Gândul acesta îi reţinu zâmbetul pe buze, în timp ce trupul 
său ostenit și suferind se preda somnului. Își simţi mâna 
relaxându-se, desfăcându-se de pe cutia de pastile. Ultimul 
lucru de care fu conștient era că Debbie îi luă cutia din palmă și 
o așeza înapoi pe masă. 


VP - 316 


virtual-project.eu 


VP - 317